Paul Levine — [Solomon vs Lord] 02 Un alibi in larg

PAUL LAVINE 


UI KLIB) 
[Il LARD 


Seria 
SOLOMON ”™ LORD 


PAUL LEVINE 
Seria: SOLOMON vs LORD 


Volumul 2 


UN ALIBI ÎN PARG 


Original: Deep Blue Alibi (2006) 


Traducere: 
LINGUA CONNEXION 


y 
virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2013 


Capitolul 1 


CEI MAI BOGAŢI HOMARI DIN LUME 


— Las-o baltă, Steve. Nu o să facem sex în ocean, exclus! 

— Haide, insistă el. Ai și tu curaj o dată în viaţă... 

— Este sub demnitatea mea și nici nu este igienic. Și mai este 
și ilegal. 

— Suntem în Keys, Vic. Aici nimic nu e ilegal. 

Steve Solomon și Victoria Lord treceau prin apele deloc 
adânci de dincolo de Sunset Key. În zare, soarele scânteia chiar 
deasupra Golfului. 

— În lumina asta, ești cu adevărat minunată, spuse el. 

— Bună încercare, armăsarule, dar tot n-o să te atingi de 
costumul meu de baie. 

Totuși și ea recunoștea în sinea ei că apa aceea călduță, briza 
sărată și strălucirea soarelui în asfințit aveau ceva de-a dreptul 
erotic. lar Steve, bronzat cum era, cu trupul aproape arămiu și 
cu părul său negru și lucios, arăta cum nu se poate de atrăgător. 

„Măcar de nu l-aș lovi cu ceea ce vreau să-i spun la noapte. O 
să fie o bombă...” 

— O să fie grozav, spuse bărbatul, cuprinzând-o cu braţele. Să 
ne dăm în bărci în larg. 

„Dumnezeule, oare bărbatul pe care cred că-l iubesc tocmai a 
vorbit de dat în bărci?” 

— Dar nu putem. Uite, câţi oameni sunt în jurul nostru... 

La vreo douăzeci de metri mai încolo, un cuplu tânăr care 
părea în luna de miere, lipsit de orice grijă, se depărta pedalând 
o hidrobicicletă. Pe linia țărmului, oaspeţii hotelului stăteau pe 
plajă savurând băuturi din pahare de plastic. Muzica plutea pe 
valuri, venind dinspre barul care semăna cu o colibă tiki. Andre 
Toussaint cânta /s/and Woman. 

Cum de nu înțelegea Steve că ea nu avea niciun chef de 
zbenguială? Cum se poate, oare, ca el, o persoană atât de 
pricepută la selectarea membrilor unui juriu, să nu rezoneze la 
trăirile iubitei sale? 

Desprinse mâinile bărbatului de pe șoldurile ei, spunând: 


— Sunt alge peste tot. Și paraziți de tot felul... și mai sunt și 
arici de mare. 

Parcă ar fi vrut să fugă de toate chestiile acelea din mare... 

— Putem să ne facem de cap mai târziu, în cameră... 

— Plic-ti-si-tor... 

— Consideri că viața noastră sexuală e atât de plictisitoare? 

— N-am spus asta. 

Femeia își aspri niţel glasul, trecând la un adevărat 
interogatoriu. 

— E adevărat că, după numai câteva luni, toate prietenele 
tale încep să te plictisească? 

— Mai puţin cele care m-au părăsit primele. 

— Îţi dai seama că ai ceva probleme în a te concentra asupra 
unei relaţii, nu? 

— Orice-ar fi, eu refuz să recunosc. 

O trase mai aproape de el, iar femeia simţi prin slipul lui cât 
era de excitat. 

— Ador viaţa noastră sexuală. Și camera de aici arată bine. 
Cearșafuri curate... dotări ultimul răcnet... vedere superbă... De 
ce n-am merge acum înăuntru, să ne punem pe treabă? 

„Să ne punem pe treabă? Asta sunase de parcă ar fi trebuit să 
se apuce de făcut curăţenie prin bucătărie...” 

— Mergi tu înainte... Poţi începe și fără mine. 

— Haide... Putem admira apusul soarelui de la balcon. 

Femeia privi în zare, unde fâșiile subţiri de nori căpătau deja 
culoarea prunelor coapte. 

— N-o să ajungem la timp pentru asta. 

N-avea de gând, nici în ruptul capului, să piardă clipa în care 
discul portocaliu și fierbinte al soarelui avea să se scufunde în 
mare. Adora eternul ritm al zilei ce se preschimba în noapte, 
soarele răsărind din Atlantic pentru a apune în Golf... Zi după zi, 
an după an... Câtă încredere inspirau toate aceste lucruri... Se 
îndoia că Steve ar fi putut înţelege asta. Dacă ar fi fost după el, 
soarele ar fi avut o traiectorie în zigzag pe deasupra peninsulei, 
făcând poate și câte o escală cât să bea o bere în Islamorada. 

Dar femeia mai avea și un alt motiv să mai amâne partida de 
sex. 

„Bomba.” 

Se gândise la asta pe parcursul întregului drum către Key 
West. 


Un gând sâcâitor, ca un ţânţar care-i băzâia în creier. Detesta 
să strice seara, dar trebuia să-i spună și lui. Și asta cât mai 
curând. 

— Bine, mă las păgubaș, zise în cele din urmă Steve. 
Zbenguiala se amână. La ce oră ne întâlnim cu unchiul tău? 

Femeia își întinse picioarele la suprafaţa apei, lăsându-se pe 
spate. Privind către orizontul răsturnat, zări soarele plutind la 
marginea apei, formând cu imaginea reflectată o dungă groasă 
ca o funie aprinsă. 

— La ora nouă. Și ţi-am mai spus: nu este chiar unchiul meu. 

— Știu. Bunul și credinciosul Hal Griffin... Partenerul tatălui 
tău, cel care îţi aducea cadouri luxoase când erai abia o 
puștoaică răzgâiată. 

— Răsfățată de soartă, nu răzgâiată. Unchiul Grif e cel care a 
supranumit-o pe mama „Regina”. 

— lar pe tine, „Prințesa”. 

Însemna că Steve ascultase ce-i spusese ea, până la urmă. 

— Și ţi se pare că mi se potrivește numele ăsta? 

— Mai ceva ca pantofii Manolo Blahnik pe care-i porți. 

Femeia începu să înoate înspre larg, îndreptându-se către 
soarele care apunea. Niște dungi lichide risipite printre valuri 
glazurau acum soarele care aducea cu o portocală fierbinte. 
Steve înota alături de ea, străduindu-se să ţină ritmul. 

— Ce nu pricep eu, însă, este de ce te-a sunat Hal Griffin după 
atâta amar de vreme. 

Aceeași întrebare și-o pusese și Victoria. Nu-l mai văzuse pe 
unchiul Grif de la înmormântarea tatălui ei, când ea avea doar 
doisprezece ani. Și acum, fără nicio introducere, o sunase. 

— Știu numai că vrea să discute niște treburi avocăţești cu 
mine. 

— Vrei să spui cu noi. 

— Nu știa nimic despre existenţa ta. 

— Dar i-ai spus și lui, nu? Solomon & Lord. 

— Desigur. 

„Așadar, așa începe. Cu o minciunică nevinovată, urmată apoi 
de altele, mai mari și mai întunecate.” 

Doamne, și cât ura lucrul acesta. Trebuia să-i spună adevărul 
lui Steve. Dar cum? 

Bărbatul lovea apa, încercând s-o ajungă din urmă. Cu 
excepţia înotului - care la el însemna numai bălăceală, fără 


5 


niciun pic de viteză - Steve era un atlet desăvârșit. Alergase 
stadioane întregi în liceu și jucase baseball la Universitatea din 
Miami, lansând mingile mediocru, dar fiind un alergător grozav. 

„Solomon preia... și trece pe al doilea loc.” 

Un bun înaintaș în avocatură, își închipui Victoria. Câștigând 
încrederea aruncătorului mingii, anticipând semnalele celui de la 
primire, apoi „furând” și o bază. Până și termenul i se potrivea 
lui Steve. Era mai degrabă adeptul înghiontirii adversarului și a 
preluării mingii chiar dintre mănușile acestuia. Dar, ca 
majoritatea atleţilor, nu avea limite. Considera că excela în 
toate. Pocher. Repararea mașinilor. Sex. In regulă, era bun la 
pat, chiar foarte bun din momentul în care ea îl învățase să se 
domolească puţin și să nu mai încerce mereu să înscrie chiar din 
prima. 

La vreo sută de metri de țărm, ea încetini, așteptând ca el să 
o ajungă din urmă. 

— Și unde mâncăm? întrebă acesta, cu respiraţia întretăiată. 

Era atât de tipic pentru Steve... Ar fi fost în stare să-și 
planifice cina, înainte de a termina de luat prânzul. 

— Unchiul Grif a făcut rezervări la Louie's Backyard. 

El scoase un murmur apreciativ. 

— Ador scoicile prăjite servite acolo. Ar merge bine cu niște 
pește, ca antreu și cu o spumă de mango, drept desert. 

„Sexul și mâncarea...” gândi ea. „Oare se mai gândea și el, 
măcar din când în când, la altceva?” 

— Și vom ajunge în cameră tocmai la timp să prindem Sports 
Center, adăugă el. 

Și desigur că așa și făcură. 

e 

Oare i se părea lui, sau pe Victoria o preocupa ceva? Steve n- 
ar fi putut răspunde la această întrebare. Femeia tăcuse tot 
drumul cu maşina pe Overseas Highway, privind din când în 
când spre Golf, unde vârfurile coralilor de mărgean se 
întrezăreau prin apa deloc adâncă, de culoarea turcoazului. Ar fi 
întrebat-o dacă mergeau bine cazurile ei - cei doi își împărțiseră 
sarcinile de serviciu în cazurile lui, ale ei și ale lor - dar ea nu 
avusese chef să vorbească despre chestiuni profesionale. 


Ar fi fredonat apoi vreunul dintre cântecele mai vechi ale lui 
Jimmy Buffett!, dar ea nu părea dispusă să-l însoţească în 
căutarea unei mine de sare demult părăsite?. 

Acum își spunea că totul era în regulă. La urma urmelor o 
ținuse în braţe pe Victoria cât stătuseră în apă. Strălucind în 
lumina difuză a amurgului, ea fusese minunată, cu pielea ei 
arămie, cu părul de culoarea zahărului ars, strâns la spate, într-o 
coadă de cal, care-i scotea în evidenţă obrajii. Sânii micuţi, 
picioarele lungi și un trup atletic, bine proporţționat. Se simţea 
stârnit într-un mod plăcut. Aerul era sărat și avea aromă de 
cocos, iar el era alături de femeia pe care o iubea, femeie care, 
dintr-un motiv cu totul inexplicabil, părea să-l iubească și ea la 
rândul ei. 

După socotelile lui, încă le mai rămânea vreme să ajungă în 
cameră, să facă dragoste, apoi să-l întâlnească pe Griffin, la 
Louie. Poate aveau s-o facă sub duș, pregătindu-se pentru cină, 
în stilul Solomon, al rezolvării mai multor sarcini deodată. 
Bărbatul nu își dorea decât ca soarele să se facă odată nevăzut, 
încheind astfel ziua. 

În apropiere, doi surferi se mai bucurau încă de o tură de 
unduiri peste valuri, înainte de lăsarea serii. Deasupra capetelor, 
pescărușii planau ţipând în felul lor caracteristic. Dinspre plajă, 
auzi niște ritmuri de salsa venind de la difuzoarele barului. Celia 
Cruz cânta melodia La vida es un carnavaf. 

Al dracului de adevărat. Steve avea impresia că întreaga lui 
viaţă e asemenea unui carnaval, ca într-un panou publicitar 
strălucitor, mângâiat de briza mării, cu reclamă la o bere. Era cu 
mult mai bine decât să pună la pământ o mega-companie de 
asigurări printr-un verdict care o condamna la plata unei sume 
formate din șapte cifre. Nu că făcuse asta vreodată, dar își 
putea închipui. Mai mult chiar, era ca și cum ar fi furat o bază la 
un meci de baseball, în liceu. Asta chiar o făcuse, pe când juca 


1 james William „Jimmy” Buffett (născut pe 25 decembrie 1946) este cantautor, 
producător de film și om de afaceri. Este cunoscut pentru muzica sa, care inspiră 
adesea un stil de viaţă de naufragiat pe o insulă pustie. (n.tr.). 

? A Salty Piece of Land este denumirea unui roman din 2004 al scriitorului de succes și 
cantautorului Jimmy Buffett, în care este vorba despre un cowboy american, Tully 
Mars, care se duce să repare un far pe o insulă. Buffett își introdusese deja personajul 
Tully Mars prin intermediul unei opere anterioare, Tales from Margaritaville. Cartea 
include și un single pe CD, purtând același nume cu cartea. (nitr.). 

3 Viaţa e un carnaval, în Ib. spaniolă, în orig. (n.tr.). 


împotriva echipei din Florida. Desigur, până la urmă echipa lui 
pierduse. Totuși, momentul fusese unul al naibii de plăcut. 

— Steve, trebuie să vorbim, îi spuse Victoria. 

— Sigur. 

El privi cum o fâșie trandafirie de nori deveni cenușie. O 
ultimă felie de soare își făcea culcuș în apă. Pe plajă, turiștii 
începură să aclame, de parcă ar fi avut vreo contribuţie directă 
asupra miracolului înserării. 

— Despre ce trebuie să vorbim? 

— Despre noi. 

„Despre noi.” 

Din experiența lui Steve, atunci când o femeie voia să 
vorbească „despre noi”, carnavalul vieţii părea a fi pe punctul 
de a se spulbera. Încercă să treacă repede în revistă posibilele 
greșeli pe care le făcuse. Dar nu fusese nepoliticos cu mama ei, 
nici măcar când Maiestatea Sa îl privise de sus. Nu mai lăsase 
ridicat colacul de la toaletă, cel puţin în ultimele două 
săptămâni. Nu mai flirtase cu nicio altă femeie, nici măcar cu 
dansatoarea exotică pe care o reprezentase în cadrul unui 
proces extrem de nerușinat și de imoral. 

— Așadar, cu ce am mai greșit, acum? întrebă el, gata să se 
apere. 

Victoria își încolăci braţele împrejurul gâtului bărbatului, 
împletindu-și degetele între ele, în vreme ce străpungeau apa în 
același ritm. 

— Mă tratezi ca pe un asistent juridic. 

„Asta era, deci... Cel puţin nu e ceva care să mă exileze din 
pat.” 

— Nu e vorba de asta, dar eu sunt partenerul principal. 

— Tocmai asta și spun. Nu mă tratezi ca pe egalul tău. 

— Las-o baltă, Vic. Înainte de a veni tu în firmă, aceasta era a 
mea. 

— Despre ce firmă vorbești? Solomon & Asociaţii era reclamă 
falsă. Solomon & Lord este adevărata firmă. 

— Bine, bine... O să încerc să fiu mai atent la... 

Ce anume? Preluase una dintre replicile standard ale lui Dr. 
Phil, sau ale lui Oprah, sau dintr-o revistă pentru femei pe care o 
răsfoise în sala de așteptare la stomatolog. 

„Voi fi mai atent la...” 


Sunt cuvinte pe care le folosești atunci când prietena ta e 
supărată. Dar e și mai bine să ai habar despre ce naiba 
vorbești... 

— ... la ceea ce-ţi trebuie ţie, încheie el triumfător. Voi fi ceva 
mai atent faţă de nevoile tale. 

— N-am să mă pot dezvolta niciodată pe deplin, ca avocat, 
până nu voi fi autonomă. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu te înfuria. Acest lucru nu ne va afecta relaţia, numai că 
aș vrea să fiu pe cont propriu. 

— Cum adică, pe cont propriu? 

— Vreau să-mi deschid propria firmă. 

— Vrei să desparţi firma? 

Uimit, bărbatul se opri din înotat și se lăsă să alunece în apă. 
Ea îl prinse de păr și îl trase la loc. 

— Dar suntem niște parteneri grozavi, exclamă el stropind 
apă ca o fântână arteziană. 

Nu-i venea să creadă. De ce ar fi vrut ea să distrugă o echipă 
câștigătoare? 

— Suntem atât de diferiţi... Eu fac lucrurile ca la carte. Pentru 
tine, regulile nu contează. 

— Dar în asta stă însăși forța noastră, Vic. Tocmai în această 
sinergie a noastră. Tu îi săruţi pe obraz, în timp ce eu îi lovesc la 
boașe. 

Lovind apa ca să se menţină la suprafaţă, bărbatul o cuprinse 
pe după umeri, trăgând-o ușor spre el. 

— Dar, dacă vrei tu, am să-mi schimb stilul... 

— Însă nu vei putea schimba persoana care ești. Câtă vreme 
va fi vorba de Solomon & Lord, voi ocupa întotdeauna al doilea 
loc. Trebuie să-mi fac și eu un nume. 

lar el aproape că rosti, imediat după aceea: „Atunci ce-ai zice 
de numele Doamna Victoria Solomon?” 

Numai că asta ar fi sunat de-a dreptul disperat. În plus, 
niciunul din ei nu era încă pregătit pentru un astfel de 
angajament. 

— Nu am să te implor să rămâi, spuse el în schimb, brusc. 
Dacă asta te face mai fericită, ești liberă să zbori de una 
singură... 

— Ai înnebunit? 

— Nu, dar îţi ofer mai mult spațiu. 


Asta era altă frază citită de el pe undeva. 

— Îţi ofer respectul meu și... 

Un zgomot ca de tunet răsună în depărtare. 

„Ce naiba mai e și cu zgomotul acesta?” 

Jet schiuri? Ar trebui să fie interzise chestiile astea afurisite. 
Dar când se întoarse cu faţa spre largul mării, își dădu seama că 
era cu totul altceva. Era vuietul unor motoare Diesel uriașe. 

O ambarcaţiune cu motor gonea către plajă. Și, dacă nu avea 
să schimbe direcţia, urma să intre direct în ei. 

De la nivelul mării, nu era cu putinţă să aprecieze mărimea 
ambarcaţiunii respective sau viteza acesteia. Dar, judecând 
după sunet, care era asemănător aceluia al unei avalanșe, Steve 
își dădea seama că era vorba de o ambarcaţiune uriașă și 
rapidă. O namilă de ambarcaţiune, bună pentru urmărirea 
peștilor-spadă sau a peștilor-evantai din adâncurile albastre ale 
mării. Nicidecum pentru a goni spre plajă înotătorii, vâslașii sau 
pe cei care se bălăceau în apă. 

Steve își spuse să rămână calm. Ticălosul acela avea să 
întoarcă în momentul în care avea să vadă semnul care 
interzicea accesul  ambarcaţiunilor cu motor în zonă. 
Ambarcaţiunea stârni un mini-tsunami către plajă, făcându-i pe 
toţi cei aflaţi la bordul său să se amuze copios și să bea și mai 
vârtos. 

„Bine, și acum faceţi cale întoarsă.” 

— Steve... 

— Nu-ţi fie teamă, o fi vreun macho care vrea să se dea mare. 

Dar ambarcaţiunea nici nu întorcea și nici nu încetinea. 
Dimpotrivă, începu să accelereze, îndreptându-se spre ei, cu 
pupa în vânt, ca un nas subţire de patrician. 

Acum Steve chiar începu să se îngrijoreze. 

Vasul se afla acum la numai cinci sute de metri de ei, sări 
peste un mic val, cobori, apoi sări din nou. Bărbatul putea vedea 
cum spuma albă a valurilor se revărsa pe puntea navei. Vuietul 
puternic al ambarcaţiunii răsună și mai tare, ca o mulţime de 
mașini Ferrari, cu motoarele ambalate la maximum. Ticălosul 
gonea probabil cu vreo șaizeci și cinci de kilometri pe oră. Ă 

Totuși continua să înainteze, cu prora îndreptată înspre ei. In 
douăzeci de secunde avea să ajungă la ei. Surferii se 
împrăștiară. Înotătorii ţipară și se îndreptară rapid către țărm. 
Pe plajă, oamenii așezați pe șezlonguri săriră în picioare și 


10 


alergară îndărăt. Un salvamar suflă din fluier, dar sunetul fu 
acoperit de vuietul motoarelor Diesel. 

Cu ochii mijiţi, din pricina strălucirii soarelui care asfinţea, 
Steve putu să vadă că pe puntea navei nu se afla nici ţipenie de 
om. Era o ambarcaţiune care nu era condusă de nimeni. 

— Vino, strigă Victoria, înotând spre țărm. 

Steve o apucă de o gleznă și o trase înapoi. Nu ar fi avut nici 
viteza și nici iscusinţa necesare unei astfel de manevre. Nu 
aveau la dispoziţie decât cinci secunde. 

— Scufundă-te! îi porunci el. 

Cu ochii larg deschiși, Victoria trase aer în piept. 

Se scufundară, lovind apa cu putere. 

Sub apă, Steve auzi elicele, ca un scâncet subţirel acoperit de 
mugetul motoarelor Diesel. Apoi avu o senzaţie ciudată, ca o 
lovitură în piept. Ca și cum cineva i-ar fi zdrobit coșul pieptului 
cu maiul. După o fracțiune de secundă, auzi un sunet, ca al unui 
delfin, dar își dădu seama că era numai sonarul navei care îl 
bombarda cu unde invizibile. Deodată, fu smuls de rotirea 
elicelor, care îl trăgeau cu ele când la suprafaţa apei, când sub 
apă. Se dădu peste cap, lovindu-se cu umărul de nisipul de pe 
fundul mării și își simţi gâtul răsucit într-un mod dureros. 
Deschizând ochii, înotă primprejur, căutând-o disperat pe 
Victoria, dar fără să poată vedea nimic prin vârtejul de mâl 
ridicat de pe fundul apei. Apoi zări, ca o străfulgerare, piciorul 
femeii care se îndrepta către suprafața apei. Se împinse în 
nisipul de la fundul mării, urmând-o. 

Amândoi ieșiră la suprafață tocmai în clipa în care 
ambarcaţiunea urca pe malul nisipos, zburând prin aer, cu 
elicele rotindu-se. Steve auzi strigăte de pe plajă, văzu oamenii 
fugind speriați în toate părțile când ambarcaţiunea zbură peste 
primul șir de șezlonguri, distrugând acoperișul din frunze de 
palmier al barului, trecând prin acoperișul de pânză al unui cort 
și zdrobindu-l. 

Corpul de lemn al ambarcaţiunii se despică în două cu un 
zgomot asemănător frângerii simultane a o mie de bâte de 
baseball, cele două jumătăţi ale sale separându-se întocmai ca 
jumătăţile unei nuci de cocos. 

— Vic, ești bine? 

Dar ea înota deja către țărm. 


11 


Victoria ignoră strigătele lui Steve rugând-o să-l aștepte. Nu, 
asociatul mai experimentat nu avea decât să o ajungă din urmă. 
Ea văzuse ce scria pe prora ambarcaţiunii, când aceasta ieșise 
din apă: Forța Majoră IV. Recunoscuse de îndată denumirea, 
amintindu-și de cea dintâi forță Majoră, chiar și după trecerea 
atâtor ani. 

„Cum se poate una ca asta?” 

Într-un loc unde majoritatea ambarcaţiunilor purtau denumiri 
dintre cele mai prozaice - Călărețul Amețit, Visul Umed - nava 
aceasta nu îi putea aparține decât unui singur om. In 
jurisprudenţă, o forță majoră era o condiţie care scăpa de sub 
control. O forţă superioară, irezistibilă. Ca un iaht puternic... Sau 
ca puternicul său proprietar. 

Steve o striga încă să-l aștepte, în vreme ce ea frământa deja 
sub picioare nisipul plajei, îndreptându-se către ambarcaţiunea 
zdrobită. Puntea acesteia zăcea răsturnată în nisip, iar timona 
se răsucise ca un covrig împletit. Pretutindeni erau împrăștiate 
cioburi de sticlă, căptușeli sfâșiate, balustrade răsucite. Scaunul 
de comandă, smuls de la locul lui, zăcea răsturnat în nisip, ca și 
cum ar fi așteptat încă vreun pescar plecat pe undeva. 

Vreo jumătate de duzină de homari de Florida se târau prin 
nisip, în vecinătatea unei cutii din plastic, plină cu pește. Într- 
una din antenele unuia dintre homari era înfipt ceva. Dură 
câteva secunde până ca bizara imagine să se clarifice. 

„O bancnotă de o sută de dolari. Antena ascuţită a homarului 
ieșea drept prin nasul lui Ben Franklin.” 

Apoi femeia zări și celelalte bancnote. Pe plajă, se rostogoleau 
o grămadă de bancnote verzi, ca un stol de păsări căutându-și 
hrana. 

— Ăsta respiră încă, dar e rănit zdravăn. 

Era salvamarul hotelului, care stătea aplecat asupra unui om 
slăbuţ, care purta pantaloni scurţi și un tricou polo. Acesta din 
urmă zăcea pe o parte, nemișcat, cu membrele răsucite în 
unghiuri nefirești, ca o păpușă stricată. Salvamarul îl întoarse cu 
grijă pe bărbat pe spate, apoi tresări. O țţepușă de metal 
străpungea pieptul bărbatului. 

— lisuse! 

Victoria privi spre chipul bărbatului întins pe nisip. 

„Slavă Domnului, nu e el.” 

— Incă unul, aici! se auzi glasul unei femei. 


12 


Victoria își croi drum pe lângă bucăţile smulse din puntea din 
lemn de tec. O barmaniţă era ghemuită pe nisip, lângă un 
bărbat îndesat îmbrăcat într-o cămașă ușoară, albă. Sângele 
șiroia pe chipul bărbatului, curgând dintr-o rană la frunte. 

— Nu te mișca, îi ordonă barmaniţa. Te vom duce la spital. 

Bărbatul mormăi ceva. Părea să aibă vreo șaizeci de ani, avea 
gâtul gros și părul cărunt. Ținea ochii închiși, fie din pricina 
durerii, fie ca să împiedice sângele să-i curgă în ochi. 

Victoria se apropie și mai mult. 

„Era, oare, posibil să fie el?” 

— Ar trebui să-i pui o compresă peste rană, spuse ea. 

Bărbatul deschise ochii, iar Victoria îl recunoscu de îndată. 

— Unchiule Grif! 

— Ce mai faci, Prinţesă? 

Strâmbându-se de durere, Hal Griffin o împinse pe barmaniţă 
într-o parte. 

— Lasă-mă în pace, ce naiba! Trebuie să vorbesc cu avocata 
mea. 


LEGILE LUI SOLOMON 


1. Dacă faptele nu sunt conforme legii... fă ca legea să fie 
conformă cu ele. 


13 


Capitolul 2 


FORŢA IREZISTIBILĂ 


Centrul Medical Lower Keys nu era departe, dar străzile erau 
aglomerate. Localnici pe biciclete, adolescenţi în papuci de 
plajă, pasageri de pe nave de croazieră prăjiţi de soarele 
caraibian. Steve se afla la volan, cu Victoria alături, blocaţi în 
trafic, înţepeniţi în spatele unui taxi din Key West, la fel de 
trandafiriu ca o tabletă de Pepto-Bismol“. Steve apăsă claxonul, 
dar taxiul tot nu prinse viteză. Sigur că nu, de vreme ce pe 
autocolantul lipit pe bara sa de protecţie se putea citi: „Unde te 
grăbești așa? Doar nu te crezi pe Continent...” 

Cei doi luaseră feribotul din Sunset Key, apoi ridicaseră 
vechiul și ruginitul Eldorado 1976 al lui Steve dintr-o parcare din 
afara Mallory Square. Bătrânul Cadillac, al cărui motor răgușit 
torcea catifelat pe vremuri, ca un filtru de cafea, acum tușea și 
se poticnea ca un moșneag de la azilul Sand & Surf. 

— Și cine era celălalt tip de pe vas? întrebă Steve. 

— Nu știu decât că unchiul Grif mai aducea pe cineva cu el la 
cină. Dar nu a spus pe cine. 

Steve îl claxonă pe un tip bărbos care trecea strada aiurea. Pe 
spatele acestuia se încolăceau doi șerpi tatuaţi. 

— Și nu ţi-a spus nici acum, pe plajă? 

— Nu părea tocmai momentul potrivit pentru prezentări. 

Încerca să-l facă să tacă. ÎI știa pe Steve îndeajuns de bine cât 
să îi poată citi gândurile. El se și gândea că în acel accident de 
navigație se ascundea o afacere profitabilă. 

„Sigur că da, Steve, numai că afacerea va fi a mea, nu ata.” 

— Și cum naiba s-a ales tipul ăla cu o ţepușă în piept? 

Așadar, nu se lăsa... Era ca o namilă de navă de cincizeci de 
tone, gen Pisica Nămolului, care ar fi dragat tot portul, o 
adevărată forță majoră în sine. 

— Nici eu nu știu mai mult decât tine, Steve. 


4 Medicament destinat tratării tulburărilor digestive minore. (n.tr.). 
14 


— Există trei posibilităţi, continuă bărbatul. Cea dintâi: 
accident. Griffin îi arată tipului arcul și trage. Dacă e așa, am 
avea de apărat un caz civil. 

„Noi”, se gândi ea și simţi că i se rupe inima. Doamne, el chiar 
nu auzise nimic din ce spusese ea? 

— A doua posibilitate: s-au luptat pentru ceva. Tipul îl lovește 
pe Griffin, care trage în el cu ţepușa. Apoi avem de-a face cu o 
agresiune în formă agravantă, poate chiar o crimă, dacă tipul 
moare. Am putea lua în calcul autoapărarea, dacă Griffin s-a 
temut că îi este ameninţată viaţa. 

„Încearcă să-l tragi pe sfoară pe unchiul Griffin în afacerile lui 
legale, și ai să vezi cum ai să te temi pentru viaţa ta, dragul 
meu.” 

— A treia posibilitate: o defecţiune a ambarcaţiunii. Cârma nu 
mai funcţionează, putem da în judecată fabricantul sau șantierul 
de reparaţii sau furnizorul de piese de schimb pentru daune. 
Asta nu explică ţepușa, dar... 

— Hai să vedem cum se mai simte unchiul Griffin, îl întrerupse 
ea, cu răceală, și să nu ne gândim acum la afaceri. 

— Sigur că da. Insă am putea vorbi de o grămadă de bani. 

„Noi...” din nou. Când ești supărată pe iubitul tău, până și cele 
mai neînsemnate obiceiuri proaste ale lui par și mai 
supărătoare. E ca un efect de multiplicare, ca în cazul dobânzii 
la bancă. Și uite cum, încă o dată, el nu asculta nimic din ce 
spunea ea, nu-și dădea seama de nimic, judecând după tonul 
vocii ei, după schimbările ei de dispoziţie. 

„La naiba, Solomon. Poţi descifra semnificaţia unei fluturări 
din gene a unui martor. Cum de nu mă auzi, decât dacă ţip?” 

Trecură de portul Garrison Bight, o adunătură de case 
pescărești vechi, pe ale căror prispe stăteau hipioţi care nu 
făceau altceva decât să bea, cât era noaptea de lungă. Doi 
turiști pe motoscutere se opriseră în mijlocul străzii, iar Steve 
trebui să claxoneze din nou. El o luă la dreapta pe College Road, 
pe Stock Island, trecu de groapa de gunoaie și de depozitele de 
deșeuri cu miros pătrunzător, intrând printre două șiruri de 
palmieri regali, în parcarea spitalului. Un elicopter cobori cu 
zgomot pe pista special amenajată de lângă intrarea în secţia de 
Urgenţe. Dar, dacă era vorba de vreo urgenţă acum, aceasta 
era de ordin jurnalistic, și nu medical. Elicopterul aparţinea 
postului Channel 4 din Miami. 


15 


„Grozav. Asta era chiar grozav. Steve nu întâlnise niciodată 
vreun aparat de filmat pe care să nu-l adore.” 

O mașină a șerifului din Monroe County coti spre intrarea 
spitalului. O pasăre albă era fixată pe capota mașinii, în chip de 
ornament cu picioare lungi. Dacă ar fi fost superstiţioasă, 
Victoria ar fi considerat-o un semn rău. Pasărea îi privi intrând în 
hol, în vreme ce în mintea Victoriei se învălmășeau o mulţime 
de amintiri. 

De ce o sunase unchiul Grif după atâţia ani? Și de ce nu mai 
sunase de atâta timp? 

Familia Lord și Familia Griffin. 

Când era mică, iar Compania de Construcţii Lord-Griffin era în 
plină dezvoltare, cele două familii fuseseră de nedespărțit. 
Nelson și lrene Lord, Harold și Phyllis Griffin. Cine savurate 
împreună, partide de bridge, vacanțe petrecute împreună. 
Pentru Victoria, înainte ca lumea ei să se prăbușească, fusese o 
epocă a guvernantelor, a călătoriilor, a tenisului de câmp și a 
poneilor Shetland. Tovarășul ei nedespărțit de joacă era Hal Jr. 
Se jucaseră de-a doctorul, când ea avea patru ani, iar Junior 
șase, se sărutaseră chiar „de-adevăratelea”, când ea avea 
doisprezece ani, iar el paisprezece. Câtă inocenţă! Câte 
promisiuni! Asta până când tatăl ei sărise de pe acoperișul uneia 
dintre clădirile Lord-Griffin. Veniseră apoi procesele, falimentele, 
anchetele. Era vorba de ceva legat de mită și extorcare în 
afaceri imobiliare. Hal Griffin își dusese familia în Costa Rica, 
unde se dăduse la fund câţiva ani buni. 

Victoria și mama ei le pierduseră urma, dar apoi Unchiul Grif 
se întorsese în Singapore și Indonezia, construind hoteluri și 
făcând avere. După o vreme, el și-a croit drum spre casă, 
dezvoltând stațiuni în Caraibe. Apoi, în urmă cu un an, fusese o 
poveste întreagă în Miami Herald când cumpărase Paradise Key, 
o insulă micuță, privată, aflată pe Canalul Shark, chiar lângă 
partea dinspre golf a Islamorada. Existau speculaţii în paginile 
de business despre un nou proiect al lui Griffin, în Florida, dar nu 
se știa nimic oficial. Apoi, în urmă cu o săptămână, Unchiul Grif 
sunase, în sfârșit. Își ceruse scuze că ieșise din viaţa ei pentru 
atâta vreme. Apoi spuse că fusese întotdeauna cu ochii pe ea. 

„Fusese cu ochii pe ea.” Asta sunase într-un mod misterios. 
Dar trebuie să fi fost adevărat. Unchiul Grif știa tot despre 
rezultatele ei strălucite de la facultatea de Drept de la Princeton 


16 


și Yale. Ştia despre scurta ei trecere prin Biroul Procurorului 
Districtual, și auzise că practica în domeniul privat. Acum avea 
și el niște treburi avocăţești care ar fi putut să o intereseze. 

Să o intereseze pe ea. 

Deci nu pe partenerul mai experimentat din cadrul vreunei 
firme scorțoase. Nu pe Alan Dershowitz. Nici pe Steve Solomon. 
Numai pe ea. 

Victoria Lord, avocat. Cabinet individual. 

La naiba! Cum să-l facă și pe Steve să priceapă asta? 

e 

Acum, un om se află pe un pat de spital, se gândi Steve, 
văzându-l parcă pe Harold Griffin în fața ochilor. Cu pieptul 
voinic, lat în umeri, ceafa ca de taur, cu un bandaj alb pe frunte 
și cu brațul drept susţinut de o eșarfă. Un bărbat chipeș încă, 
dar destul de aspru, având în jur de șaizeci de ani, Griffin avea 
niște ochi albaștri spălăciți, umbriţi de o pereche de sprâncene 
stufoase, decolorate de soare. 

— Doamne, Prinţesă, ce mare te-ai făcut! spuse Griffin, când 
Victoria se apropie de patul lui. 

— Cum te simţi, unchiule Grif? 

— Ei, nu-i mare lucru: doar un umăr dislocat, câteva tăieturi și 
o durere infernală de cap. 

Apoi spuse, privind către Steve: 

— Dumneata trebuie să fii tânărul de care a amintit Victoria. 

— Steve Solomon, spuse Steve, întrebându-se ce anume 
spusese Victoria despre el. 

„Tânărul” suna de parcă ar fi fost numai prietenul ei, ceea ce 
și era, de fapt. Dar aici era vorba de afaceri, nu? Victoria nu-i 
vorbise, oare, despre firmă? 

— Sunt partenerul Victoriei. 

— Partener, repetă Griffin. Pe vremuri, când te recomandai 
drept partenerul cuiva, toată lumea știa ce înseamnă asta. Cum 
eram noi, tatăl Victoriei și cu mine. Am împrumutat bani 
împreună, am cumpărat apartamente împreună, ne-am acoperit 
unul pe celălalt. În ziua de azi, asta înseamnă câţiva decoratori, 
care se joacă și ei puţin cu niște case. 

Începu să râdă gros, ca și cum ar fi lătrat. 

— Dar ce s-a întâmplat acolo, domnule Griffin? întrebă Steve. 

— Spune-mi Grif. Îl aduceam cu noi pe Stubbs din Paradise 
Key, pentru a discuta despre un nou proiect. Ben Stubbs, din 


17 


Washington. De la Agenţia de Protecţie a Mediului. Bietul fraier 
e acum la Terapie Intensivă. N-am mai văzut atâta sânge în 
viaţa mea, și eu am fost și în războiul din Vietnam. 

— Dar ce legătură are Agenţia de Protecţie a Mediului cu 
proiectul dumitale? întrebă Victoria. 

Griffin îi făcu semn cu capul, să se apropie. 

— Mai e poliţaiul ăla pe hol? 

— E chiar în faţa ușii. 

— Și n-a zis, cumva, dacă e aici ca să mă apere sau ca să mă 
supravegheze? 

— N-a zis nimic, unchiule Grif. 

Chiar așa era, gândi Steve. Agentul, un puști dependent de 
gumă de mestecat, cu urechi clăpăuge, proaspăt bărbierit, 
fusese mult prea ocupat să se zgâiască la picioarele bronzate 
ale Victoriei. 

— Nu pot să-ţi spun nimic despre Stubbs, până când nu ne 
convingem că nu sunt microfoane pe aici, șopti Griffin. Am păţit- 
o o dată pe când licitam în Singapore. Convins că în cameră 
erau microfoane, dădeam telefoane din baie, după ce dădeam 
drumul la duș. Dar, la orice mișcare a mea, se găsea câte cineva 
din partea concurenţei care să îmi pună mereu bețe în roate. 
Până la urmă am aflat că aveam un microfon în suportul hârtiei 
igienice, la toaletă. 

În Key West, gândi Steve, singurele chestii pe care le-ai fi 
putut găsi, eventual, prin baie, aveau opt picioare. Nu și-l putea 
imagina nici în ruptul capului pe șeriful Willis Rask, trăgând cu 
urechea ilegal, la ușa unei rezerve de spital. Și nici pe procurorul 
districtual Richard Waddle, căruia i se mai spunea și „Dickwad”?. 

— Ne poţi spune exact ce s-a întâmplat la bordul 
ambarcațiunii? întrebă Victoria. 

Griffin îi făcu semn cu braţul teafăr să se apropie și mai mult. 
Victoria se așeză pe o parte a patului, iar Steve pe cealaltă. 
Totul începea să semene cu o noapte petrecută la ferma 
Neverland. Griffin continuă să vorbească atât de încet, încât 
celor doi le era foarte greu să-l audă. 

— Habar n-am cum naiba s-a ales Stubbs cu ţepușa aia în 
piept. Și ăsta e purul adevăr. 


5 Apelativ peiorativ mai dur decât cunoscutul „dickhead”, cu sensul aproximativ de 
„idiot”. (n.tr.). 


18 


— Aţi făcut escală pe undeva? Ca să alimentaţi nava cu 
combustibil... lucruri din astea...? întrebă Steve, gândindu-se că 
se impunea prezenţa unei terţe părți la bord, chit că ar fi fost 
vorba de vreo sirenă, ceva... 

Griffin privi primprejur, de parcă ar fi putut fi ascultat de 
cineva. Văzând că nu era nimeni, șopti: 

— A fost numai o escală rapidă. La câteva mile mai la vest de 
cheiul Black Turtle, pe una dintre insulițele acelea fără nume. 
Acolo îmi ţin eu rezervele de homari. Am luat câteva exemplare 
mai arătoase, pentru cina noastră. 

— Credeam că mergem la Louie's Backyard, zise Victoria. 

— Ai văzut tu acolo homari uriași, Prinţesă? 

— N-am văzut asta în meniu, niciodată. 

— Sigur că nu. Ei nu îi gătesc decât pentru mine. Eu aduc 
homarii, ei se ocupă de restul. De la sosuri până la condimente. 

Vorbi ceva mai tare acum, parcă fără să-i pese că cineva i-ar 
fi putut fura rețeta. 

— Cred că am văzut cum cina noastră se târa pe plajă, spuse 
Victoria. 

— Și mi se pare și că nu e încă sezonul homarilor, le aminti 
Steve. 

— Ei, acum dă-mă în judecată! i-o întoarse Griffin. 

Ce să-i mai zici unui tip care aduce materia primă pentru 
propria cină la cel mai bun restaurant din Key West? Cam tot ce- 
ai putea zice de cineva care-și botează ambarcaţiunea Fortă 
Majoră. Omul acesta trăiește pe picior mare, umplând o sală de 
conferinţe cu tot atâta ușurință cu care acum umplea un pat de 
spital. Un om obișnuit ca lucrurile să îi iasă întotdeauna așa cum 
dorește. Deci ce face acest om când lucrurile nu ies chiar cum 
vrea el? 

— Și toate bancnotele acelea de o sută de dolari purtate de 
vânt pe plajă? Ce era cu ele? întrebă Steve. 

— Restaurantul Louie's Backyard nu este un restaurant ieftin, 
zise Griffin. Voiam să mă achit onorabil. 

— Sigur... 

— Serios, ţin la mine o mulţime de bani gheață. 

— Cam câţi? Câţi bani aveai la dumneata azi, pe 
ambarcaţiune? 

— Păi, să tot fi fost vreo sută de mii. Mai mult sau mai puţin. 


19 


„Si toți ăștia erau bani lichizi. Un individ se alege cu o tepușă 
în piept. Altul, cu o lovitură în moalele capului. Și mai e și o 
risipă grozavă de homari cărora nu le sosise încă sezonul. Cam 
unde ar putea fi abordate lucrurile astea din perspectiva legii?" 

— Aţi văzut pe cineva pe insulițţa aceea unde zici că v-aţi 
oprit? întrebă Steve. 

Griffin clătină din cap. 

— De acolo v-aţi îndreptat direct spre Sunset Key? 

Din nou, Griffin își reduse tonul, până la o șoaptă. 

— Cu o viteză de treizeci și cinci de noduri. Mă aflam pe 
punte, vântul îmi sufla prin păr, sau, în fine, prin ce mi-a mai 
rămas din el. l-am zis lui Stubbs să-mi ţină companie acolo, dar 
ticălosul ăla leneș a rămas în cabina din faţă, să se bronzeze și 
să bea un Bud. După câteva minute, m-am uitat jos, dar el nu 
mai era acolo. Mi-am zis că o fi intrat să mai bea ceva sau să se 
ușureze. Ceva mai târziu, cum tot nu-l vedeam, l-am chemat 
prin interfon, dar n-am primit niciun răspuns. Am început să-mi 
fac griji, mi-am zis că o fi căzut peste bord. Era băut bine și nu 
prea se mai ţinea pe picioare, mai ales că puntea era udă. Așa 
că am pus nava pe pilot automat și am coborât să văd ce se 
întâmplase. 

Se opri și începu să-și muște buza de jos. Steve n-avea nevoie 
de cine știe ce experienţă ca să-și dea seama că avea să 
urmeze fie o minciună, fie un adevăr dureros. Treaba era - o 
treabă al naibii de grea, de altfel - să poată face diferenţa între 
ele. 

— Cum am deschis ușa salonului l-am și văzut pe Stubbs, zise 
Griffin. Era pe podea, prăbușit lângă unul dintre pereţii etanși, 
sângerând ca un porc înjunghiat, cu o ţepușă în piept. Am luat-o 
la fugă și am urcat scara. Aveam de gând să anunţ Paza de 
Coastă și să mă îndrept către Marathon. 

— Spre Spitalul Pescarilos. 

— Întocmai. Dar pe urmă, poc, se mai stinge și lumina. 

— Și asta ce însemna? 

— Habar n-am. Prima mea amintire după aceea a fost că 
eram prăbușit pe punte, cu capul crăpat, rostogolindu-mă încolo 
și-ncoace. Probabil că m-a pocnit careva, când urcam pe scară. 

„O, la naiba! Fantoma lovește din nou! A doua oară. Prima 
oară, în salon, apoi pe punte.” 


20 


— Apoi, nu-mi mai amintesc decât că eram pe plajă, cu o 
durere de cap îngrozitoare, și iat-o pe Prinţesa mea, care 
seamănă atât de bine cu maică-sa, în urmă cu mulţi ani. 

Se întoarse către Victoria: 

— Chiar așa, ce mai face Regina-mamă? 

— Înainte să vă puneţi voi doi pe depănat amintiri, îl 
întrerupse Steve, zi-ne dacă ai spus povestea asta și poliției? 

— Ce vrei să insinuezi prin „poveste”, Solomon? 

— Nimic. Întrebam doar dacă ai apucat să dai vreo declaraţie. 

— Nu mă lua pe mine cu prostii, puștiule. Spune deschis ce ai 
de spus! 

Steve respiră adânc, apoi zise: 

— Ce ne-ai spus dumneata acum e cea mai proastă gogoriţă 
pe care am auzit-o vreodată. Mai proastă decât povestea cu 
telefoanele lui Scott Peterson către Amber Frey. 

— Steve, spuse Victoria, cu un ton îngrijorat. Ai grijă, că nu 
vorbești cu vreun borfaș din închisoare. 

El nu o luă în seamă, intrând și mai adânc în miezul 
problemei. 

— Nu eraţi decât voi doi la bordul navei în larg, așa e? 

— Da. 

— Așadar, cine l-a înjunghiat pe Stubbs? 

Griffin își îngustă ochii. 

— N-ai decât să-l întrebi pe Stubbs, când o să-și revină. 

— Și dacă nu-și mai revine? 

Asta îl făcu pe Griffin să se oprească puţin. Apoi continuă: 

— Teoria mea e că cineva s-a strecurat sub punte, înainte să 
părăsesc docul. 

— Întocmai ca în cartea aceea a lui Joseph Conrad, zise 
Victoria. 

— În ce carte? întrebă Steve. „Despre ce vorbește Miss 
Princetown summa cum laudae acum?” 


21 


În liceu, Steve citise rezumatul din Cliffs Notes€ la În Inima 
Tenebrelor, dar nu-și aducea aminte să fi fost vorba de vreun 
pasager clandestin pe acolo. 

— În cartea The Secret Sharer, continuă Victoria. Căpitanul 
unei nave ascunde un fugar, acuzat că ar fi ucis un alt marinar. 
Căpitanul navighează apoi prin apropierea țărmului și îl 
eliberează pe fugar, în siguranţă. 

— lar când ambarcaţiunea s-a zdrobit în Sunset Keys, zise 
Steve, ce s-a întâmplat cu acest fugar misterios? 

— Nu știu, răspunse Victoria. Nu era decât o ipoteză. 

— Nici eu nu știu, zise Griffin. Și nici n-am dat declaraţie la 
poliţie. Ce, crezi că sunt vreun smintit, Solomon? 

— Nicidecum și îl compătimesc pe naivul care ar crede-o. Sau 
care v-ar ieși în cale. 

— Steve, te rog. 

De data asta, sunase ca o poruncă, nu ca o rugăminte. 

— Unchiule Grif, îmi pare rău. Steve poate fi uneori cam 
grosolan. 

— Nicio problemă, Prinţesă. Îmi place băiatul ăsta. 

— Îți place? întrebă ea, neîncrezătoare. 

— Cei mai mulţi avocaţi și-au vârât limbile așa de adânc în 
fundul meu, că aproape că mă gâdilă la nas. Scuze, Prinţesă. 
Mama ta obișnuia să spună că sunt cam necioplit. Nu sunt ca 
tatăl tău. Cu manichiura lui îngrijită și cluburile selecte unde lua 
masa. Acu' sigur că dacă Nelson și-ar fi început viaţa mânjind 
acoperișurile cu catran fierbinte, mâinile nu i-ar mai fi fost atât 
de curate. 

Griffin se întoarse din nou spre Steve și îi zâmbi cu subînțeles. 

— Le-am zis polițiștilor că mă doare capul și că o să discut cu 
ei mai târziu. Am făcut bine, domnule consilier, ce zici? 

— Foarte bine. Nicio vorbă polițiștilor, până nu auzim ce are 
de spus Stubbs. Apoi o să-ţi pregătim o declaraţie și dumitale. 
Presupunând că ai vrea să te reprezentăm noi. 


6 CliffsNotes (iniţial Cliffs Notes, la origine Cliff's Notes și adesea, în mod eronat, 
CliffNotes) sunt o colecție de ghiduri de studiu pentru elevi, disponibile inițial în 
Statele Unite. Aceste ghiduri prezintă și comentează opere literare sub formă de 
pamflet. Detractorii acestor ghiduri pretind că studenţii sunt astfel scutiți de a citi 
literatura recomandată de bibliografiile școlare, în vreme ce compania care scoate 
ghidul pretinde că promovează citirea operei originale, nesubstituindu-se acesteia. 
(n.tr.). 

7 Roman al autorului de cărţi de aventuri Joseph Conrad. (n.tr.). 


22 


— O să vedem noi. Fă-mi un plan al jocului. 

— Trebuie să ne pregătim pentru ce e mai rău. Să vină Stubbs 
și să spună că v-aţi certat și că dumneata l-ai străpuns cu 
ţepușa, ca pe o măslină, cu o scobitoare. Aducem un doctor care 
să spună că, după ce a pierdut tot sângele acela, Stubbs are 
halucinaţii. 

Griffin îi făcu cu ochiul Victoriei. 

— Imi place cum gândește puştiul ăsta. 

— Atunci cine l-a făcut pe unchiul Grif să-și piardă cunoștința? 

— Același individ care l-a atacat pe Stubbs, răspunse Steve. 

— lar acesta ar fi...? 

— Doamne, suntem aici de numai câteva minute. Dă-mi și 
mie o șansă să aflu cine e omul nostru înarmat. 

— Steve, nu poţi născoci povești, așa, din văzduh, când ţi se 
năzare ţie, spuse Victoria. 

— Ba sigur că pot. Asta e una dintre legile lui Solomon. 

— Despre ce legi vorbești tu acolo? 

— Le născocește Steve și, după aceea, le mai și respectă. 
Victoria își ţuguie buzele, arătându-și nemulțumirea. De tipul, 
„dacă legea nu acţionează, acţioneaz-o tu”. Cam așa ceva. 

— „Dacă faptele nu sunt conforme legii”, zise Steve înveselit, 
„fă ca legea să fie conformă cu ele.” Asta ar fi încă una din legi. 

— Imi place ce aud, zise Griffin, distrându-se, în ciuda rănilor 
pe care le avea. Mai ai și altele, Solomon? 

— Vreau să fiu acolo când polițiștii îl vor audia pe Stubbs. Sau, 
și mai bine, să îl audiez eu, mai întâi. 

— Asta n-o să se întâmple niciodată, zise Victoria. Poliţiștii nu 
te vor lăsa să te apropii de el. 

— Există și alte modalităţi, spuse Steve. 

— Nici măcar să nu-ţi treacă prin minte! 

— Ce se petrece aici? întrebă Griffin. 

— Lui Steve îi cam place să dea buzna neinvitat. O dată s-a 
prefăcut că face infarct, numai ca să ajungă la Urgente. 

— N-a fost mare brânză, spuse Steve, până am primit nota de 
plată pentru angiogramă. 

Griffin aproape că se înecă de râs. 

— Eşti dat naibii, Solomon. 

— Chiar așa? 

— Dar ești taman pe placul meu. 

Apoi spuse, întorcându-se către Victoria: 


23 


— Prinţesă, ai făcut o treabă bună când l-ai agăţat pe tipul 
ăsta. Vă puteţi considera angajaţi. Amândoi. 


24 


Capitolul 3 


TERAPIE INTENSIVĂ 


Cum fusese cu putinţă să se întâmple asta? 

Steve prelua din nou conducerea de parcă ar mai fi fost încă 
parteneri de afaceri, iar el ar fi fost în continuare numărul unu. 

„Cum de am lăsat să se întâmple asta, din nou?” 

Victoria avusese intenţia să scindeze firma, iar acum Steve îl 
deturna pe propriul e; client. Cucerindu-l pe unchiul Grif cu toată 
parada aceea a lui de macho. 

Steve se scuză, spunând că avea să-i lase o vreme singuri pe 
Victoria și pe Griffin, ca să vină mai târziu să o ia pe Victoria de 
pe holul spitalului. 

Victoria așteptă până se închise ușa în urma lui Steve, 
asigurându-se că agentul aflat pe hol nu o putea auzi. Poate că 
era și acesta un fel de a se grăbi să-l scoată pe Steve din 
încăpere sau de a-l trece, cel puţin, într-un plan secundar. 

— Unchiule Grif, care era chestiunea aceea avocăţească 
pentru care m-ai sunat? Are cumva vreo legătură cu Stubbs? 

— Băiatul meu o să-ţi dea toate răspunsurile. II mai ţii minte 
pe Junior, Prințesă, nu-i așa? 

— Nu-l uiţi niciodată pe primul băiat care te-a sărutat... 

Griffin încuviinţă, dând din cap. 

— Numai despre tine vorbește Junior de când i-am zis că 
urmează să ne vedem. Tatăl tău zicea mereu că viețile noastre 
vor fi mereu legate una de alta, iar familiile noastre vor păstra 
legătura. Nelson credea chiar că tu te-ai putea mărita cu Junior. 

Ochii lui păreau să contemple deodată o amintire îndepărtată. 

— Lumea e al naibii de ciudată, Prinţesă, dar cu cât 
îmbătrânesc, cu atât cred mai mult în destin. Ca și cum unele 
lucruri chiar trebuie să se petreacă într-un anume fel. 

e 

Bărbatul îmbrăcat în halat alb și având un stetoscop la gât 
trecu printre ușile batante ale secției de Terapie Intensivă, 
salutând în treacăt persoana aflată în cabinetul asistentelor și 
continuându-și mersul grăbit. 


25 


Rămâi mereu în mișcare. Fii încrezător. Să pari că ești de-al 
lor. 

Acestea erau regulile lui Steve pentru intrarea prin locuri 
nepermise. Odată chiar admisese o infracţiune inventată ca să 
poată ajunge în arestul poliţiei. Altă dată, intrase în sediul unei 
firme, deghizat în lucrător la dezinsecţie și pulverizase insecticid 
pe toate suprafeţele. Odată preluase chiar un pacient rănit, 
pretinzând că este paramedic. 

De la paramedic la doctor. Un pas mic, pentru un om. Un pas 
uriaș, pentru un avocat. 

Cu vestiarele larg deschise ale doctorilor, spitalele erau o 
țintă și mai ușor de atins. Bonete, halate albe, stetoscoape. 
Până și mostre de amfetamine din cele mai recente, dacă erai în 
căutare de așa ceva. 

În momentul acela, Steve purta o pereche de pantofi albi cu 
tălpi de cauciuc, o pereche de pantaloni obișnuiți și un halat de 
laborator pe ecusonul căruia scria „G. Koenigsberg, Medic 
Generalist”. 

Zărind un poliţist în faţa ușii închise a unei rezerve, Steve se 
îndreptă în direcţia lui. 

— Domnule poliţist, cum se mai simte pacientul nostru? 

— Să fiu al naibii dacă știu, răspunse polițistul. 

Un alt poliţist tânăr, cu părul tuns atât de scurt, încât aproape 
că i se vedea pielea capului, adăugă: 

— Oamenii voștri nu ne lasă să intrăm la el. 

— Am să intru, să văd dacă e în stare să vorbească. 

Steve intră în rezervă, închizând ușa în urma lui. Ben Stubbs 
zăcea pe spate, conectat la un tub de oxigen. Din el ieșeau o 
mulțime de fire și de tubulețe. Era un bărbat micuţ, cu fața 
îngustă, obrajii supţi și de o culoare cenușie, nesănătoasă, 
asemeni unui pește-pilot. Avea pieptul înfășurat într-un strat 
gros de bandaje albe, iar lângă pat, o mașină piuia în ritmul 
bătăilor inimii sale. 

— Cum ne mai simţim astăzi, domnule Stubbs? 

Stubbs avea ochii deschiși, dar privirea lui nu era focalizată. 
Parcă se afla într-o zonă crepusculară, părând semiconștient. 

— O să fiţi în stare să faceți schi nautic în cel mai scurt timp. 
Cu condiţia să fi făcut vreodată schi nautic, desigur. Altfel, ar 
dura ceva mai mult. 

Din nou, nicio reacţie. 


26 


Steve se apropie de pat. 

— Domnule Stubbs, vă puteţi aminti ce s-a întâmplat? 

Ochii lipsiţi de expresie ai bărbatului clipiră, iar Steve se 
apropie și mai mult de patul său. 

— Cine v-a făcut una ca asta? 

__ Buzele lui Stubbs se mișcară. Dar nu se auzi niciun cuvânt. 
Incet, își ridică mâna dreaptă la câţiva centimetri deasupra 
patului. Tremurând, ridică două degete, de parcă ar fi fost un 
speculant care încerca să vândă o pereche de bilete la un meci 
cu echipa Dolphin's$. Dar un speculant extrem de slăbit. 

— Doi? Ce vreţi să spuneți? V-au făcut asta doi oameni? 

Mâna lui Stubbs căzu fără vlagă pe pătură, iar ușa se deschise 
larg. Un bărbat între două vârste purtând costum și cravată 
năvăli în rezervă, urmat de doi polițiști în uniformă. 

— Cine naiba ești dumneata? întrebă bărbatul. 

— Mai întâi, prezintă-te dumneata, ripostă Steve. 

— Sunt doctorul Gary Koenigsberg. Şeful secției 
Traumatologie. 

— Marcus Welby, de la Serviciul de Siguranță internă, 
Departamentul de Medicină din Florida. Din respect pentru 
profesie, astăzi vei scăpa cu un simplu avertisment scris. 

— Avertisment? Despre ce naiba vorbeşti acolo? 

Steve își scoase ecusonul și i-l întinse doctorului. 

— Se pare că aveţi reale probleme de siguranţă pe aici, 
Koenigsberg. 


LEGILE LUI SOLOMON 


2. Porneste întotdeauna de la presupunerea că clientul este 
vinovat. Așa nu vei irosi timpul. 


8 Miami Dolphins, echipă profesionistă de fotbal american, din Florida. (n.tr.). 
27 


Capitolul 4 


PREZUMȚIA DE VINOVĂȚIE 


— Ești imposibil! se înfurie Victoria. Ce-ai fi făcut dacă un 
pacient chiar ar fi avut nevoie de doctor? 

— İl operam, sugeră Steve. 

— Te las singur cinci minute și te și arestează poliţia. 

— Nu m-au arestat. M-au însoţit afară, mai exact. 

— E umilitor să fiu partenera ta. Vezi acum de ce trebuie să 
fiu pe cont propriu? 

— Las-o mai moale, Vic. Am aflat niște informaţii de la Stubbs. 

— A vorbit el? 

— Nu tocmai. Dar cred că se poate să fi fost vorba de doi 
atacatori. 

Steve îi spuse că Stubbs ridicase două degete, dar femeia nu 
păru prea impresionată de calitățile lui de detectiv. 

— Poate însemna orice, spuse Victoria. După cum poate să nu 
însemne nimic. 

Tocmai trecuse de ora nouă, era o noapte sufocantă, iar cei 
doi erau în vechiul Cadillac, îndreptându-se spre nord, pe 
drumul U.S. 1. Bine, de fapt numai indicatorul spunea „nord”. 
Steve știa că se aflau pe o porţiune necirculată a drumului, care 
se îndrepta către est. Keys era un arhipelag de forma unui 
paloș, ce ducea dinspre nord-est către sud-vest, dinspre Miami 
către Key West. Deși Key West era un oraș de coastă, trasând o 
linie exact spre nord, de la barul lui Sloppy Joe, de pe strada 
Duval, ai fi ajuns de fapt la vest de Cleveland. Linia curbată a 
coastei genera un fapt ciudat, astfel că orașul Reno din Nevada 
se afla mai la vest decât Los Angelesul. 

Victoria tăcu câteva clipe, lucru care nu prevestea nimic bun. 

Preferând să încaseze reproșurile într-o singură repriză, Steve 
întrebă: 

— Doar nu mai ești supărată pe mine pentru cele întâmplate 
la spital, nu? 

— Nu mi-a plăcut cum i-ai vorbit unchiului Grif. 

— Ei, lasă, lui i-a plăcut... 


28 


— E ca și cum ai bănui că e vinovat. 

— Eu îmi bănuiesc întotdeauna clienţii că sunt vinovaţi. Și 
cum de cele mai multe ori chiar sunt, asta mă scutește să pierd 
timpul. 

— Unchiul Grif nu ar omori niciodată pe nimeni. 

— De unde știi? Doar nu l-ai mai văzut de când erai puștoaică, 
hârjonindu-te cu Cum-l-cheamă, în clubul country. 

— Junior, îl cheamă. Şi da, ai dreptate, cu el am exersat 
sărutul franțuzesc. 

— Amintește-mi să-i mulțumesc. Ideea e că percepțiile 
noastre despre oameni sunt influențate de circumstanțe. 

— Serios? la te uită cine a devenit Psych 101! 

— Tu îţi amintești de Griffin ca de cineva care îţi făcea cadouri 
grozave de ziua ta. Eu îl văd ca pe un client pe cinste. 

— Bine, poate că în aparenţă e puţin cam necioplit, dar 
înlăuntrul său, este un om adorabil. 

— Toţi suntem capabili de crimă. Inclusiv domnia voastră, 
Prinţesă. 

— Nu-mi mai spune „Prinţesă”. 

— De ce nu? Adorabilul unchi Grif așa face. 

— Dar la el nu sună ca o acuzare. 

Traficul era destul de lejer când traversară podul la Boca 
Chica. Deasupra lor, două avioane mici zburau în formaţie, 
exersând aterizarea pe timp de noapte, la Staţia Aeronavală. 
Steve apăsă acceleraţia și depășiră un Winnebago, lăsându-i pe 
turiști să se uite după placa de înmatriculare a lui Eldo, l- 
OBJECT’. Capota mașinii fiind coborâtă, simțeau aerul sărat al 
fluxului mării. In câteva minute aveau să ajungă la barja folosită 
de către Herbert Solomon drept locuinţă, unde urmau să-și 
petreacă noaptea. Steve era deja încordat la gândul că avea să- 
și revadă tatăl, iar Victoria îl mai amăra și ea. 

Privi către ea cercetător. 

— Am greșit cu ceva? 

— Urăsc să-mi faci morală. 

— N-am spus decât că... 

— Autodesemnatul partener experimentat, răspândind 
înțelepciunea. „Toţi suntem capabili de crimă.” Dintre toate 
clișeele proaste... 

— Scuze. De acum înainte, am să rostesc doar opinii. 


9 „Obiectez” (în limba engleză, în original). (n.tr.). 
29 


— Chiar ţin la tine, Steve. Ştii asta? 

— De ce mă aştept, oare, că o să urmeze un „dar”? 

— Dar ești arogant și mult prea egoist. 

Steve hotări să mai aștepte. 

— Și mai porţi și un tricou ridicol. 

— Nu cred că asta are vreo legătură cu tricoul meu. 

Cumpărase tricoul negru de bumbac de la magazinul Fast 
Buck Freddy's, de pe strada Duval. Pe el era desenat un bărbat 
așezat pe un scaun de bar, având inscripţia „Reabilitarea este 
pentru Rataţi”. 

— Ce se întâmplă, de fapt, Vic? 

— Mi-ai furat clientul. 

— Este clientul nostru. 

— Tu nu ai auzit ce ţi-am zis? Eu am să lucrez pe cont propriu. 

— Haide, avem un caz nou și solid. Unchiul Grif mă vrea pe 
mine în chestia asta. 

— Nu-i mai spune așa. Nici măcar nu e unchiul tău. 

— De parcă al tău ar fi! 

— Enervant. Asta am uitat să adaug pe listă. Ești insuportabil, 
arogant, egoist și enervant. 

— Și urăști tricoul meu. Dar suntem amândoi avocaţi în cazul 
lui Grif. Așa dorește el. 

Victoria știa că Steve avea dreptate și asta nu făcea decât să 
o înfurie și mai mult. 

— În regulă. Dar acesta este ultimul nostru caz. Este singurul 
mod în care pot evolua ca avocat. Și singurul mod de a ne 
păstra intactă relaţia personală. Vreau să fiu cu tine, dar nu și în 
sala de judecată. 

— Eşti sigură de asta? Chiar vrei să scindezi firma noastră? 

— În cea mai mare parte a timpului, ador să fiu cu tine. Poţi fi 
prietenos, și amuzant, și iubitor. Dar la muncă, mă scoţi din 
minţi. 

— Eşti sigură? Chiar ești sigură de asta? 

— Da, fir-ar să fie! 

— Bine, atunci. Ultimul nostru caz. Câștigat, pierdut sau 
anulat pentru viciu de procedură. 

— lar eu conduc cazul. 

— Cum? 

— M-ai auzit, doar, Steve. 

— Bine, în regulă. 


30 


— Chiar accepţi tu asta? întrebă ea neîncrezătoare. 

— Sigur că da. Tu ești șefa. Acesta este cântecul nostru de 
lebădă. După aceea, vei zbura singură. Ca să obţii autonomia 
aceea despre care tot vorbești. 

— Și îmi respecţi tu sentimentele în privinţa asta? întrebă ea, 
încă nevenindu-i să creadă. 

— Sigur că da. Și eu pot să fac sacrificii în numele echipei. 

Dar asta nu era tocmai ce gândea Steve. El își zicea că ar 
putea egala, iar apoi se putea retrage și lovi peste cel de-al 
treilea fundaș. Sigur, asta i-ar fi dat Victoriei mai multă 
autoritate. La început. Apoi, când ea ar fi dat de probleme, el ar 
fi fost lângă ea, gata să o salveze. lar ea și-ar da seama ce 
tâmpenie ar fi numai să se gândească să împartă firma. 

— Pot avea încredere în asta? întrebă Victoria Lord. Ai să-mi 
respecţi dorinţele? 

— Te-aș minţi eu pe tine? întrebă Steve Solomon. 


31 


Capitolul 5 


CONVALESCENTA UNUI AVOCAT 


Când ajunseră în Sugarloaf Key, Steve o luă la dreapta, pe Old 
State Road, și, după încă vreo trei kilometri și jumătate, își opri 
mașina sub un arbore Gumbo-limbo:”. În ultimele câteva minute, 
el se gândise la altceva decât la relaţia cu femeia inteligentă și 
cu picioare lungi aflată pe scaunul de lângă el. 

— Când ai de gând să-i spui tatălui tău despre petiția din 
barou? întrebă Victoria, coborând din mașină. 

„Doamne, îmi citește și gândurile!” 

Inițiase un proces pentru a i se reda tatălui său licenţa de 
practică a avocaturii, dar nu-i spusese încă despre asta. 

„N-am de gând să-i spun, până nu voi avea vești bune pentru 
el.” 

Merseră pe o potecă presărată cu cochilii de scoici sfărâmate 
care ducea pe țărm, la Pirates Cove. Pantofii cu talpă de piele ai 
Victoriei alunecau pe scoicile ude, cum era de așteptat, așa că 
își scurtară plimbarea. 

— Mă întreb dacă asta e cea mai bună cale. Să păstrezi 
secretul, adică. 

Steve știa că ăsta era felul ei ocolit, femeiesc de a spune: 
„Aici, chiar o dai în bară”. 

— Crede-mă, Vic, știu cum trebuie să-l iau pe tata. 

Steve știa că tatălui său îi lipsise îngrozitor de mult să fie 
avocat. Și nu orice avocat, ci însuși Herbert T. Solomon Senior, 
provenit dintr-o spiţă de avocați sudiști, cu grai meșteșugit, 
convingător și fermecător. Și care ajunsese un judecător 
respectat în Miami. Înainte de accident. 

Acum Herbert își petrecea zilele pescuind, de obicei singur. 
Dar astăzi avusese grijă de nepotul lui. Coborând pe Overseas 
Highway, cu o zi în urmă, Steve și Victoria îl lăsaseră la el pe 
Bobby Solomon, în vârstă de doisprezece ani. Bobby stătea mai 


10 Gumbo-limbo este denumirea sub care este cunoscută specia Bursera simaruba, o 
specie de copaci tropicali din familia Bursacee, originară din regiunile tropicale ale 
Americii. (n.tr.). 


32 


mult cu Steve decât cu propria mamă, sora dependentă de 
droguri și furturi, Janice, care pretinsese nu demult că ar fi 
cultivat legume organice undeva prin munţii Carolinei de Nord. 
Steve își pusese în vedere să verifice dacă în piramida 
guvernamentală a alimentelor se regăsea acum la legume și 
marijuana. 

Când se apropiau de barjă, Steve auzi clinchetul clopoțeilor 
pentru vânt - cutii de bere goale, înșirate pe o sfoară, pe puntea 
de la pupa. Bătrâna epavă - și era vorba de barjă, nu de tatăl lui 
- era legată lângă un doc din lemne despicate, cu funii groase, 
pe care acum puteai vedea alge. Herbert Solomon deţinea vreo 
două hectare de teren, lângă Old State Road, dar faptul că își 
ancorase nava acolo rămânea totuși o ilegalitate, chiar și în 
viziunea permisivă din Keys. Chiar și pe întuneric se vedea că 
nava era prost așezată la tribord. Din interior se auzeau 
acordurile afro-caraibiene ale cântecului Man Smart (Woman 
Smarter)!! interpretat de Harry Belafonte. 

— Mă întreb dacă tu ești cel care ar trebui să se ocupe de 
cazul tatălui tău, spuse Victoria, oferindu-și parcă serviciile. 

— Dar cine s-ar pricepe mai bine? 

— Cineva care să poată fi obiectiv. 

— Dar nici nu intenţionez să fiu obiectiv. Eu sunt un luptător, 
un gladiator. 

— Știu ce vrei să spui. Dar trebuie să deosebești realitatea de 
ficțiune. Când tatăl tău a fost exclus din barou... 

— Şi-a dat demisia. E, totuși, o diferență. 

Imprejurul barjei erau agăţate luminițe de Crăciun, cu toate 
că era luna mai, iar familia Solomon descindea din triburile lui 
Israel. Pete de vopsea verde acopereau la întâmplare bucăţi de 
lemn putrezite de pe puntea de la pupa. 

Steve zări mișcare în partea din spate a barjei, îl văzu pe tatăl 
său ridicându-se dintr-un șezlong de lemn, ţinând în mână un 
pahar. Părul de un alb strălucitor al lui Herbert era pieptănat pe 
spate și îi cădea pe umeri. Tenul său, incredibil de lipsit de riduri 
pentru cei șaizeci și șase de ani ai lui, era ars de soare, iar ochii 
lui negri erau strălucitori și combativi. 

— Bună, tată, spuse Steve. 

— Nu mă lua pe mine cu „bună, tată”, ticălos viclean ce ești! 


11 „Bărbatul este deștept, dar femeia este și mai deşteaptă”. (n.tr.). 
33 


— Dar ce am mai făcut acum? zise Steve, urcând la bord, 
gândindu-se că întrebase cam des asta în ultimul timp. 

— Victoria, continuă Herbert, cum te descurci tu cu pacostea 
asta de om? 

— Uneori și eu mă mir, răspunse ea. 

— Ai putea să găsești pe cineva mult mai bun ca el. 

— Mă duc, mai bine, să văd ce face Bobby, zise Victoria. Vă 
las pe voi, bărbații, să vorbiţi. 

— Doarme, spuse Herbert. E frânt de oboseală, de cât a frecat 
puntea asta azi. 

— Nu-i nimic, o să intru un pic la el. 

— Ești cam lașă, îi spuse Steve, când o văzu intrând pe o ușă, 
într-o cabină de la pupa. 

— Vezi că ai rom pe tejghea, iar apa minerală e în frigider, 
strigă Herbert după ea, gesticulând cu paharul, din care săriră 
câteva picături. 

Tocmai sorbea dintr-un mojito, băutura lui obișnuită pentru 
seară. Apoi se întoarse din nou către Steve și începu să-l 
dojenească. 

— Mai bine ţi-ai plivi buruienile din propria grădină, băiete, şi- 
ai mai lăsa grădina mea în pace... 

Chiar și când se răstea, vocea îi rămânea mieroasă, ca o 
glazură de melasă peste o îngheţată. Născut și crescut în 
Savannah, Herbert mai vorbea încă în graiul dulce al tinereții 
sale. 

Când era copil, prin curtea casei, atârnând prin ramurile 
copacilor, Steve își auzise tatăl spunând despre un martor că 
era „atât de cocârjat, că ar fi putut sta în umbra unui tirbușon și 
nu s-ar fi văzut. Și atât de alunecos, că, dacă voiai să-l prinzi, 
era ca și cum ai fi vrut să prinzi un ţipar într-o baltă de ulei. Așa 
o creatură josnică, de a trebuit să sec toată mlaștina, ca să-l 
găsesc”. 

Herbert ar fi putut convinge o pisică să coboare singură din 
copac, cum se spune. Chiar dacă în cei patru ani petrecuți la 
Universitatea din Virginia, cât urmase facultatea de drept, își 
cizelase dicția, Herbert își dăduse repede seama că a-l 
întruchipa pe gentilomul din sud, cu limbă dulce, avea 
avantajele lui în sala de judecată. Acum, după atâţia ani, ori de 
câte ori Herbert folosea regionalismele, acestea păreau ieșite nu 
din copilaria sa, ci direct din cărţile lui Mark Twain. 


34 


lar acum, stând pe puntea de la pupa a barjei sale vechi și 
ponosite, Herbert T. Solomon, avocat în convalescență, îi dădea 
o lecţie fiului său. 

— Cine ţi-a zis să depui petiția aia la barou în numele meu? 

— De unde știi de ea? 

— Ai impresia că sunt vreun Cracker” senil și prăpădit? 

— Evreii nu pot fi consideraţi astfel, tată. În afara cazului în 
care sunt matzohs”. 

— Oi fi fost eu un judecător nepriceput, de la ţară, dar tot îmi 
dau seama când sunt lovit cu leuca. 

— Poate că îi dai mata pe spate pe juraţi cu tiradele astea de 
șoarece tăvălit prin făină, dar eu nu-s vreunul dintre ei. Așa că 
lasă prostiile, sau dezvălui tuturor codul Phi Beta Kappa al frăţiei 
din care făceai parte dumneata. 

— Nu schimba subiectul. Am prieteni în Tallahssee, care mi-au 
zis că te cam amesteci în treburile mele. 

— De acord, am completat eu formularele ca să-ți poţi 
recăpăta licenţa. 

— Dar nu o vreau înapoi. 

— Am putea practica avocatura împreună. 

— Aici duc o viaţă frumoasă. 

— Ştii care va fi titlul anunţului dumitale mortuar? „Nefericitul 
fost judecător a dat colțul.” 

— Și ce dacă? Oricum, eu nu voi mai fi să-l citesc. 

— Da, dar am să fiu eu. 

— Adică ar trebui să fac asta pentru tine? Auzi, de ce nu te ţii 
tu de avocatura aia a ta, împreună cu soția ta cea drăguță și să 
mă lași pe mine în pace? 

— Vic vrea să scindeze firma. Să lucreze pe cont propriu. 

La naiba. Steve nu plănuise să dezvăluie asta. Dar acum, că 
tot o făcuse, poate avea să se aleagă cu vreo încurajare. 

— O să se descurce mai bine fără tine, ripostă Herbert. Și, 
dacă nu ești atent, o să te dea jos și din pat. 

— Dacă or să-mi ia interviu cei de la Hera/a"*, în legătură cu 
titlul anunţului mortuar, voi avea grijă să le spun cât de mult m- 
ai susținut, întotdeauna. 

12 Specialitate de biscuiţi, asemănători pesmeţilor. Aluzie la sensul de „biscuit” al 
cuvântului „cracker”. (n.tr.). 
13 Termen peiorativ pentru „sărăntocii de albi”, folosit pentru a-i desemna, în special, 


pe locuitorii albi ai SUA, în special din provinciile Georgia și Florida. (n.tr.). 
14 Herald Tribune, ziar de limbă engleză, citit în peste 180 de țări. (n.tr.). 


35 


— Nu mai fi așa de laş. Ah, îmi aduc aminte când puștii ăia 
cubanezi te-au bătut până n-ai mai știut de tine, când erai în 
clasa a noua. 

— Și nu-ţi amintești de întoarcerea mea, cu bâta de baseball? 
Și de coastele pe care le-am rupt atunci? 

Herbert sorbi o înghiţitură de mojito. 

— |lmi aduc aminte că m-am dus să vorbesc cu Rocky 
Pomerance, la secția de poliţie, ca să te scot pe cauţiune. Și mai 
zici că nu te susţin? 

Susținerea venită din partea tatălui său, din câte își amintea 
Steve, era alcătuită dintr-o indiferenţă de zile mari și o critică 
acidă. Pe când era doar un copil, îl adorase pe avocatul care 
ținea prima pagină a ziarelor. Steve era sigur că parte 
integrantă din structura lui interioară era teama apărută încă 
din copilărie că nu avea să ajungă niciodată la standardele 
impuse de Herbert T. Solomon. Apoi, când tatăl său, din cauza 
unui avocat corupt ajunsese implicat într-un scandal, ceva legat 
de parcelare, totul se prăbușise. lar acum, Steve nu putea 
înțelege de ce tatăl său nu îl lăsa să repare totul. 

— Nu renunţ la caz, ascultă bine ce-ţi spun. Am un plan 
grozav de atac. 

— Ah, nu vreau să te ascult. 

— Ai demisionat din barou și ai renunţat la avocatură, dar nu 
ai fost niciodată pus sub acuzare sau eliminat. 

— Și ce-i cu asta? 

— Mai poţi trece încă testul caracterului moral. 

— Las-o baltă, băiete. 

— Pot să câștig cazul acesta, tată. 

— Nu tulbura liniștea dacă tot s-a instalat, fiule. 

— Ce tot spui? Ai luat cumva mită, ca să reconfigurezi 
proprietăţi? 

— Naiba să te ia! Ştii tu mai bine de atât cum a fost. 

— Atunci ar trebui să ripostezi. Ți-o spun ca avocat. Doamne, 
tată, dacă erai nevinovat... 

— Nevinovat, până am rămas fără un ban. Ei, am lăsat-o 
baltă. E dreptul meu. 

— Am să îl citez pe Pinky Luber, să-l forțez să își retragă 
acuzațiile. 

— Băiete, nu ai tu suficientă forță să te iei de unul ca Pinky. 

— De moșneguţul ăla? Dar e... e un... 


36 


Steve încercă să vină cu o expresie de pe la ei, pentru a ţine 
pasul cu tatăl său. Căci cum să-l fi descris pe Pinky Luber, fost 
avocat și fost infractor, nenorocitul care îl înfundase pe tatăl lui? 

Mai moale decât un calup de unt? 

Mai unsuros decât o gogoașă plină de ulei? 

Un măr frumos, înăuntru găunos? 

Pentru că sărise peste cină, toate metaforele lui păreau să 
implice alimente. Steve se hotări. 

— Pinky este un nimic. Un nimic absolut. 

— Nu te lăsa înșelat de aparenţe. Pinky a avut întotdeauna 
prieteni dintre cei mai înfiorători. Chiar și când era procuror. 
Poliţiști corupți, criminali, detectivi particulari. Și probabil și-a 
făcut și mai multe relaţii din astea, cât a fost în pușcărie. 

— De asta te temi, tată? Să nu se răzbune Pinky pe 
dumneata? 

— Ăsta e un lucru pe care tu nu l-ai învăţat încă, băiete. Când 
te apuci să răstorni stâncile, așteaptă-te să găsești sub ele mai 
degrabă șerpi decât flori. 


37 


Capitolul 6 


UN VIS NUMIT OCEANIA 


Abia trecuse de ora opt dimineaţa, dar umiditatea se simţea 
deja în aer, ca un cearșaf ud, agăţat la uscat, pe sârmă. Pe cer, 
norii erau albi și pufoși, aveau o nuanţă de cenușiu, cât să 
prevestească o ploaie pentru după-amiaza aceea. Victoria, 
Steve și Bobby se plimbau pe o plajă cu nisipul fin, la Golful 
Piraților, așteptând să fie luaţi de hidroplanul lui Hal Griffin și să 
fie conduși la Paradise Key, unde îi aștepta Junior. 

O broască ţestoasă, mare cât capacul unui tomberon de 
gunoi, se târî alene de pe nisip în apă, începând să înoate. 
Victoria și-ar fi dorit să fi avut și ei timp pentru o baie matinală 
în mare. De preferat, fără rugăminţile lui Steve de a face 
„prostioare în apă”. Și ar fi fost de preferat și fără ambarcaţiuni 
care să se zdrobească de mal și fără homari care să se plimbe 
pe plajă, purtând bancnote în clești. 

Bobby și Steve azvârleau cu pietre în apa deloc adâncă, 
pariind care din ei putea face să le facă să sară mai mult, cel 
care pierdea urmând să curețe fructe de mango pentru 
smoothie-urile de după-amiază. In ciuda numeroaselor sale 
lipsuri, atât de ordin personal, cât și profesional, Steve era un 
minunat substitut de tată. Dacă ar fi fost ca Victoria să ţină o 
evidenţă a plusurilor și a minusurilor prietenului ei - și ce femeie 
nu face asta? - grija lui Steve față de Bobby ar fi fost calitatea 
lui cea mai importantă. Odată, pe când sorbea dintr-un pahar de 
Chardonnay, ea mâzgălise într-o doară niște notițe, pe o foaie, 
estimând potenţialul lui Steve, ca partener de viață: 


1) Talent patern deosebit; 
2) Mă face să râd; 
3) Mă provoacă să acţionez. 


Părțile lui negative fuseseră înșirate pe două pagini, totuși 
aceste trei puncte pozitive cântăreau destul de mult. 


38 


Telefonul ei mobil sună, iar pe ecranul acestuia se putea citi 
că apelul venea de la spital. 

— Bună dimineaţa, unchiule Grif. Cum te mai simţi? 

— Nasol, prinţesă. Somniferele alea de cincizeci de dolari nu 
au avut niciun efect. 

— Cum mai e cu durerea de cap? 

— E ca un sfredel printr-o piatră. 

— Cum se simte tipul acela, Stubbs? 

— Am întrebat, dar n-au vrut să-mi spună. Ascultă, Prințesă - 
cum stăteam eu treaz, azi-noapte, mi s-a limpezit deodată totul 
în cap. Cineva încearcă să scufunde Oceania. 

— Oceania? 

— Un vis de-al meu, devenit aproape realitate. Tocmai despre 
asta veneam să-ți vorbesc. O să-ţi spună Junior totul. 

— Și cine încearcă să scufunde Oceania? 

— Tot cei care l-au rănit pe Stubbs. Acesta o să fie cazul tău. 
E clar că cineva nu mă vrea în peisaj. Dacă Hal Griffin nu mai e, 
s-a zis cu Oceania. 

— Orice o fi fiind asta. 

Victoria se plesni peste gât, de unde se înfrupta un ţânţar. 

— Ce vreau să zic, continuă Griffin, e că, dacă Stubbs nu își 
mai revine și o să fiu acuzat de uciderea lui, poți să șubrezești 
cazul acuzării. 

— Dar acesta este felul în care apărăm majoritatea cazurilor 
detaliate. Provocăm îndoiala. 

— Dar asta nu e de ajuns. Trebuie să-l găsești pe cel care a 
făcut asta. 

„Atâta tot?” gândi ea. 

— Deocamdată să ne rugăm ca Stubbs să supraviețuiască. lar 
el o să te dezvinovăţească, nu? 

— Asta sper și eu. 

Ea sperase să audă un „Poţi să fii sigură de asta!” foarte 
convingător. Nu un îndoielnic „Asta sper și eu!” Răspunsul lui 
Griffin îi ridicase și mai multe întrebări, dar nu îţi întrebi 
niciodată clientul la telefon dacă a împușcat sau nu pe cineva. În 
schimb, ea îl îndemnă să se odihnească, după care închise. 

Victoria îi ajunse din urmă pe Steve și pe Bobby - bărbaţii 
familiei Solomon - care îngenuncheaseră, scrutând de aproape 
nisipul, ca și cum ar fi căutat vreo pereche de lentile de contact 


39 


pierdută. Se întreceau să vadă care semăna mai bine cu 
egretele albe care traversau apa, privindu-și pliscurile în apă. 

Steve se ridică având o mustață de nisip fin pe buza 
superioară și scuipând o scoică mică, lipită de buză. Părea mult 
prea copilăros pentru avocatul iscusit care era de fapt. 

— Ce-a mai zis clientul nostru? 

— Că a fost victima unei înscenări. 

— Doamne! N-am mai auzit asta până acum. 

Bobby se ridică în picioare și se frecă pe genunchi. Purta o 
pereche de pantaloni scurţi până la genunchi și un tricou de 
fotbal al echipei Universităţii din Miami. Era un băiat scund și 
slăbuț, și nici măcar sendvișurile cu şuncă și brânză și sucul de 
fructe proaspete ale lui Steve nu-l îngrășaseră prea tare. 

— Unde e avionul ăla? M-am plictisit! 

— Hidroplanele fac al naibii de mult zgomot când decolează, 
zise Steve, știind că zgomotul puternic l-ar fi putut speria pe 
băiat. N-aș vrea să te sperii, cumva. 

Băiatul pufni în râs. 

— Doar nu sunt fetiţă... 

— Nici nu am spus că ai fi. 

— Nu mă sperii eu. Aeronavele Grumman-Mallard sunt 
garantate din punct de vedere al siguranţei zborului. 

— Ai căutat tu asta? 

— Pe internet. Mi-a luat cam treizeci de secunde. Nu trebuie 
decât să tastezi cuvântul și afli tot ce dorești despre orice 
aeronavă. Apoi am verificat și pe NOAA'€. Nu sunt anunțate 
furtuni sau vânt puternic dinspre sud-est. 

Apoi, cu un talent înnăscut de actor, îngroșându-și vocea, 
băiatul spuse, aidoma meteorologilor de la televizor: 

— O zi excelentă pentru zburat, pescuit sau pentru o simplă 
relaxare la soare. Detalii, în ediţia noastră de la ora 11. 

Victoria spera să aibă parte de un zbor liniștit. Se simţea cam 
îngreţoșată după peștele pregătit de Herbert în ulei de porumb 
pentru micul dejun. Și, ca și cum somonul n-ar fi fost suficient, 
mai perpelise și niște cârnaţi, serviţi cu brânză cheddar, toate 
acestea clătite cu o cafea Cubano, leșinător de dulce. 


15 Aeronavele Grumman G-73 Mallard sunt avioane mari, amfibii, cu motoare duble. 
(n.tr.). 

16 NOAA - National Weather Service - Agenţia federală în domeniul Administrării 
Oceanice și Atmosferice Naţionale, răspunzătoare de prognoza vremii și de pregătirea 
hărților meteorologice. (n.tr.). 


40 


— Dacă ai nevoie să cauţi ceva pe internet, vino la mine, îi 
recomandă Bobby. Sunt de zece ori mai tare decât unchiul 
Steve la calculatoare. 

Femeia îi zburli ușor părul și așa destul de ciufulit. 

— Ești cel mai deștept băiat pe care îl cunosc. 

Victoria îl adora pe Bobby și se minuna de progresele pe care 
le făcuse băiatul. În urmă cu mai puţin de doi ani, Steve îl 
salvase din ghearele unui cult religios în cadrul căruia mama 
băiatului îl abuzase și îl neglijase. Diagnosticat iniţial cu o 
tulburare necunoscută a sistemului nervos central - câteva 
trăsături caracteristice ale sindromului Asperger, unele tendințe 
autiste - băieţelul de zece ani era speriat și nu comunica, 
tremurând din toate încheieturile. Doctorii nu găsiseră nicio 
deteriorare de natură organică a creierului și, sub îngrijirea 
atentă a lui Steve, copilul devenise rapid mult mai sociabil. 
Începuse să manifeste, de asemenea, ceea ce doctorii numesc o 
simplificare funcţională paradoxală, termen pretenţios pentru 
capacitatea deosebită a copilului de a memora și pentru 
ecolalia, capacitatea de a reproduce exact tot ceea ce auzise 
sau citise. Bobby încă mai era neliniștit în preajma persoanelor 
străine, dar se apropiase repede de Victoria. Ea devenise astfel 
figura maternă a copilului și își făcea griji în legătură cu ce s-ar fi 
întâmplat dacă s-ar fi despărțit vreodată de Steve. lar în ultimul 
timp, această îngrijorare sporise. 

e 

Steve, care își însușise criticile la adresa tricoului pe care ÎI 
purtase, îl schimbase cu un altul, pe care apărea o altă 
inscripţie: „Singura urmă pe care o las în viaţă este cea din 
indispensabili”. Oare chiar își însușise critica și se corectase, sau 
numai o necăjea? Oricum, avea să facă sigur impresie asupra lui 
Junior Griffin, Domnul Meditator din trecutul ei. 

Victoria purta un top alb și o fustiță scurtă croșetată din 
dantelă, de culoarea oceanului. Sandalele ei Manolo Blahnik se 
asortau cu fusta. Două barete laterale sexy urcau pe gleznele 
femeii, atrăgând atenţia asupra gambelor ei. De fapt, asta era și 
intenţia, nu? Sandalele erau un cadou de la Steve. Într-un fel. El 
îl reprezentase pe un șofer de camion, în portul Miami, care 
avea obiceiul să livreze încărcătura containerelor către propriul 
lui depozit, în loc de depozitul destinatarilor de drept ai 
mărfurilor. Steve pierduse procesul, iar șoferul de camion 


41 


dăduse faliment și fusese condamnat la închisoare. Numai că 
încărcătura de pantofi scumpi, italienești, picase cum nu se 
putea mai bine, iar avocatul fu plătit în încălţăminte din piele, în 
loc de dolari. Dacă afacerea n-ar fi mers, Victoria ar fi fost, 
poate, înfometată, dar în niciun caz desculță. 

Inainte de a părăsi locuinţa lacustră a lui Herbert, ea își 
aplicase cu grijă un fard de ochi de culoarea coniacului, care 
părea să meargă foarte bine cu nuanța apusului de soare 
tropical, a rujului ei. Era sexy, lucru sigur, însă fără a fi ieftină. 
Părul ei blond era ciufulit cu stil. Era ceea ce Steve numea „stilul 
Meg Ryan”, deși ultima dată când o văzuse pe actriţă jucând 
într-un film, părul acesteia nu era nici blond, nici răvășit. 

In dimineaţa aceasta în care aerul umed părea aproape 
lipicios din pricina căldurii, așteptând să pornească spre insula 
particulară a unchiului Grif, Victoria se întreba chiar de ce își 
dăduse atâta osteneală să se îmbrace astfel. Și ce era cu fiorul 
acela plăcut pe care îl simţea? Oare cafeaua Cubano fusese 
ceva mai tare decât de obicei? 

„De acord, să fim cinstiţi. Urmează să-l văd pe Junior, care e 
adult acum, după atâţia ani.” 

Femeia îi aruncă o privire lui Steve, care nu părea să-i 
împărtășească vibraţiile entuziaste. El mâncase două farfurii de 
pește prăjit și pe chipul lui se puteau citi atât exasperarea, cât și 
grimasele indigestiei. 

— Cum se face că ai dormit pe plajă azi-noapte, unchiule 
Steve? 

Ghemuit pe nisip, Bobby dezgropa crabi mici cât unghia. 

— Barja aceea îmi provoacă rău de mare. 

Bobby începu să râdă. 

— Dar nici măcar nu se mișcă... 

— Prefer hamacul. 

— Parcă îţi provoca dureri de spate. 

Steve mormăi ceva de neînțeles. 

Bobby își ridică privirile spre el. 

— De obicei, tu și cu Victoria dormiţi împreună. Dar aseară... 

— Dar cine ești tu, mă rog? Doctor Phil? îl întrerupse Steve, 
scoțând un râgâit, după toţi peștii prăjiţi pe care îi mâncase. 

— Voi doi vă certaţi? întrebă Bobby. 

— Chiar deloc. 


42 


Bobby se ridică în picioare și își înălţă capul către unchiul său, 
privindu-l prin ochelarii săi cu lentile groase. 

— Oare de ce mint adulţii mereu? 

Victoria nu voia ca Bobby să se supere. El întreba mereu când 
aveau de gând să se căsătorească cei doi. Până atunci, ea nu îi 
spusese încă lui Bobby despre scindarea firmei lor. Cu o noapte 
în urmă, el îi auzise probabil certându-se în legătură cu cel care 
avea să deţină conducerea în ziua următoare. Steve insistase că 
ea îl va interoga pe Junior prea puţin eficient. Nu trecuse decât o 
zi și el ataca, preluând conducerea și violând în acest fel 
înțelegerea lor. Se cam ciondăniseră ei o vreme și Steve, văzând 
că nu o putea scoate la capăt, sărise de pe barjă, îmbrăcat 
numai în pantaloni scurţi și se înfundase în hamacul întins între 
doi palmieri pitici. In dimineaţa aceasta, se scărpina întruna, 
căci fusese mușcat de țânțari, și abia îi vorbea Victoriei. Oare 
chiar crezuse că toate astea aveau să-i scape neobservate lui 
Bobby și că acesta nu avea să se prindă că se certaseră? 

— Dar nu te mint, îi spuse Steve băiatului. 

— Eşti avocat, îi răspunse Bobby. Nici măcar tu nu-ţi mai dai 
seama când minţi. 

Băiatul cobori vocea, dându-i fiori unchiului său. 

— Relaţia care există între adevăr și domnul Solomon este 
asemenea relaţiei dintre culoarea albastru și numărul trei. 
Uneori poţi vedea acest număr scris cu albastru, dar nu te 
aștepți la o asemenea legătură. Aceeași poveste cu domnul 
Solomon. Dacă spune adevărul, e numai o coincidenţă. 

— Excelent, Bobby, spuse Victoria. Ești uimitor. 

— Da, grozav, spuse și Steve, lipsit de entuziasm. Luat cuvânt 
cu cuvânt din argumentaţia mea finală în cazul Robbins versus 
Colodney. 

— Numai că am schimbat numele lui Robbins cu al tău. 

— Ce nu pricep eu însă este cum de cineva care își amintește 
cu atâta exactitate tot ce aude poate uita să scoată gunoiul 
afară. 

— Steve, trebuie să stabilim un lucru în privinţa lui Junior. 

Victoria hotărâse să îi distragă atenţia de la discuţia privind 
relația atât de distantă a lui Steve cu adevărul. 

— Suntem pe aceeași lungime de undă? 

— Detest expresia asta, spuse Steve. Pariez că ai învăţat-o în 
birourile Procuraturii. „A fi pe aceeași lungime de undă. Lucrul în 


43 


echipă. A depăși orice limită imaginabilă.” Și tot felul de alte 
asemenea clișee birocratice. 

— Scuză-mă dacă nu suntem toţi la fel de rebeli ca Steve-cel- 
tăios Solomon. 

— Ştiam eu că vă certaţi, zise Bobby. 

— Rezolvăm niște probleme profesionale, îi spuse Victoria 
băiatului. 

— Și de ce n-a putut să spună asta și unchiul Steve? 

— Pentru că unchiul tău crede că cea mai scurtă distanţă între 
două puncte este un drum întortocheat. 

Victoria se întoarse către Steve. 

— Am să preiau eu conducerea când îl vom audia pe Junior. 
Este clar? 

— Cine este Junior ăsta? întrebă Bobby. 

— Un tip cu care se săruta franţuzește Vic, pe când amândoi 
purtau încă proteze dentare. 

— Uneori, Stephen, ești chiar otrăvitor, spuse ea. 

Folosindu-i numele întreg încercase să-i dea de înţeles cât de 
mânioasă era. 

— Și, pentru cultura ta generală, eu nu am purtat proteză 
dentară, zise ea, zâmbindu-i ostentativ, cu toţi dinţii. 

— Junior este un puști răsfăţat, de bani gata, spuse Steve. 
Frecventa clubul La Gorce, utiliza cardul American Express de 
platină al tăticului său, a stat la internat și toate cele. 

Victoria i se adresă lui Bobby, de parcă Steve nici nu ar fi fost 
acolo: 

— Junior Griffin era cel mai tare tip din Pinecrest. 

— lar eu am mers la liceu cu Marielitos". 

„Domnul Macho, de parcă ar fi servit în Batalionul Ticăloșilor 
de la pușcașii marini!” 

— La Liceul din Miami Beach, mai exact, îi aminti ea. Ceea ce 
nu e tocmai ca în Bagdad. 

— Trebuia să mă bat pentru banii mei de prânz. 

— Când râdea Junior, făcea gropiţe în obraji și avea cea mai 
delicioasă despicătură în bărbie, zise Victoria, cu un zâmbet 
maliţios. 

— Asta se poate rezolva cu un bisturiu, zise Steve. 


17 Refugiaţi din Cuba, sosiți în SUA în 1980 ca parte a unei migrații în masă peste 
ocean, din Mariel, Cuba. (n.tr.). 


44 


Victoria se întoarse din nou spre Bobby, dar cuvintele ei erau 
îndreptate ca niște sulițe aruncate din arc către unchiul lui. 

— Junior era căpitanul echipei de înot și regele balului de 
absolvire. Mama îl numea „un băiat de vis”. 

Steve scoase un sunet gutural, ca și cum s-ar fi înecat. 

— Avea înfățișarea aceea a lui Brad Pitt, insistă ea. Era blond 
și serios. 

— Numele real al lui Brad Pitt este William Bradley Pitt, spuse 
Bobby. El strânse din ochi, iar Victoria își dădu seama că băiatul 
încerca să facă o anagramă folosind literele din numele 
actorului. După numai o clipă, copilul rânji spunând tare: 
PROSTĂNAC PARȚIAL IRESPONSABILIS. 

Victoria încă nu-și dădea seama cum putea Bobby să facă 
asta. Când îl întrebase, copilul răspunsese că văzuse literele 
plutind prin aer și le extrăsese pe rând. 

— Elevii ăștia străluciți în liceu, de genul lui Junior, zise Steve, 
devin niște grăsani rataţi și cu chelie, după douăzeci de ani. 

— Nu mi-ai răspuns încă. Ai de gând să te bagi și în treburile 
lui Junior, cum ai făcut cu unchiul Grif? 

— Ai câștigat. Preia tu conducerea, Vic. Ai dreptul la prima 
lovitură a jocului. 

— Bine. Trebuie să ne sincronizăm perfect. Dacă este vorba 
de un caz de crimă... 

— Oh, dar poţi să fii sigură de asta. 

— De unde știi? 

— Pentru că Willis Rask nu a venit aici să ne ureze drum bun. 

Steve arătă către șoseaua cu două benzi, aflată la vreo 
cincizeci de metri de linia țărmului. O mașină a poliţiei din 
departamentul Monroe se opri, iar din ea cobori șeriful Willis 
Rask, ridicându-și cureaua pe burtă. 


LEGILE LUI SOLOMON 


3. Ferește-te de un șerif care uită să își incarce arma, dar își 
amintește cuvintele din Margaritaville”. 


18 Anagrama în limba engleză rezultată este „Partly Liable Dimmit”. (n.tr.). 
19 Cântec din 1977 al cantautorului Jimmy Buffett. (n.red.). 


45 


Capitolul 7 


LOCOTENENTUL COLUMBO DIN KEYS 


Șeriful le făcu semn cu mâna, îndreptându-se în direcţia lor. 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de el, zise Steve. 

Victoria ripostă dur: 

— Uite cum începi iarăși. 

— Ai încredere în mine, Vic. Îl știu pe Rask de multă vreme. 
Hei, Willis, cum merge treaba cu radarele alea? 

— Salut, Stevie, îi răspunse Rask. Încă mai alergi după 
ambulante? 

Dacă n-ar fi purtat uniforma, își zicea Steve, Willis Rask ar fi 
putut să fie lesne confundat cu orice locuitor de rând din 
Bahamas sau Florida. In vârstă de vreo patruzeci și cinci de ani, 
își petrecuse prea multă vreme la soare, consumând prea multe 
băuturi de la gheaţă. Era rotofei și avea o mustață groasă și 
favoriți lungi. Işi purta părul cărunt strâns la spate, într-o coadă 
de cal. Cămașa îi ieșise din pantaloni la spate și ochelarii săi de 
soare Oakley, de care atârna un lănţișor pe care erau înșirate 
scoici micuţe, erau, cu siguranţă, neregulamentari. Într-un 
buzunar încheiat cu nasture al cămășii, se distingea forma 
rotundă a unui recipient metalic. Dacă nu trecuse cumva pe 
Altoids, însemna că Rask se îndeletnicea și acum cu 
mestecarea tutunului. Figura sa bronzată era de obicei 
înțepenită într-un zâmbet aproximativ, enigmatic. Șeriful nu 
dădea impresia generală a unui om al legii impecabil. Adică un 
om al legii, poate, dar impecabil, nu prea. 

Steve știa povestea șerifului mai bine decât majoritatea 
oamenilor. In tinereţe, Rask condusese o navă de pescuit 
charter, pe vremea când, în Keys, cea mai mare lovitură era 
considerată capturarea grupării the square groupers?! și a 


20 Altoids este o marcă de bomboane mentolate pentru reîmprospătarea respirației. 
(n.tr.). 

21 În 1979, serviciile vamale americane raportau că 87% din totalul capturilor de 
marijuana din America erau făcute în zona Floridei de Sud. Datorită celor 5000 mile 
de coastă și a căilor de acces pe apă, precum și a vecinătății cu zona Caraibelor și cu 
America Latină, Florida de Sud era un adevărat paradis al contrabandiștilor. (n.tr.). 


46 


imenselor cantităţi de marijuana. Rask livrase încărcătura de pe 
nava-mamă și fusese prins în a treia repriză. Avocat îi fusese 
atunci Herbert T. Solomon senior, avocatul cu limba aurită și 
iuțeala vântului, care îl reprezentase gratuit, cu condiţia ca Rask 
să urmeze colegiul și să se îndrepte. Herbert făcuse acest lucru 
de multe ori, pe vremuri. El l-a învăţat pe tânărul Steve că un 
avocat are o datorie faţă de întreaga societate și nu numai faţă 
de clienţii care îl puteau plăti. Steve urmase exemplul tatălui 
său, lucru care explica de ce conducea o mașină veche de 
treizeci de ani și își avea biroul în clădirea unei agenţii de 
modeling de a doua categorie, cu ferestrele dând spre 
tomberoanele de gunoi. 

Deși nu avea decât vreo zece ani în momentul desfășurării 
procesului, Steve își amintea încă pledoaria finală din procesul 
lui Rask. Purtând un costum ușor din bumbac și pantaloni cu 
bretele, Herbert plutise prin sala de judecată ca un dansator 
într-o sală de bal, vorbindu-le blând juraţilor, declarând deschis 
că clientul pe care îl reprezenta le făcuse un serviciu tuturor, 
nicidecum nu comisese vreo infracţiune. Tânărul și naivul Willis 
Rask își purtase nava prin strâmtorile Floridei, dedicându-se 
protejării păsărilor și altor ambarcaţiuni. 

— „Baloturile acelea de iarba diavolului constituiau un 
adevărat pericol pentru navigație”, proclamase Herbert 
impasibil. „Din fericire, Willis a fost atras în zonă de un stol de 
rândunele de mare care pluteau pe deasupra apei, înfruptându- 
se din iarbă. Willis a salvat nenumărate alte nave de la 
scufundare și nenumărate păsări de la îmbolnăvire. Fără reacția 
rapidă a acestui tânăr erou, probabil că n-ar mai fi existat 
rândunele de mare prin zonă.” 

Pledoaria îi făcuse pe juraţi să zâmbească și să revină în sala 
de judecată, douăzeci de minute mai târziu, cu un verdict de 
nevinovăție. Willis coborâse scările dansând, luase în brațe 
arborele de kapok?” aflat pe pajiștea din faţa clădirii judecătoriei, 
îmbrăţișându-și apoi avocatul. După care, își ţinu promisiunea și 
își termină liceul la Rollins, mai sus de Winterpark, urmând apoi 
facultatea de drept la Stetson, în DeLand. 

Vreo doisprezece ani mai târziu, Rask venise cu o nouă 
platformă, când candidase pentru postul de șerif a ceea ce 


22 Arbori tropicali din regiunea Java, din care se extrag fibre ușoare, renumite pentru 
impermeabilitate. (n.tr.). 


47 


localnicii numeau „Republica Cochiliilor”. El curăţase drumurile 
de șoferi beţivi, umplând pușcăriile de soţi care își băteau 
nevestele. Dar nu ar fi arestat pe cineva care deţinea mici 
cantităţi de marijuana. Resursele și așa destul de limitate ale 
poliţiei erau prea preţioase pentru a fi irosite pe infracţiuni 
minore. În atât de permisivul Keys - unde cântecul lui Jimmy 
Buffett De ce nu ne îmbătăm și să ne facem de cap?” era imnul 
neoficial - aceasta era o tactică strălucită. Rask câștigase cu 
brio. Unii dintre votanţi își aprinseseră chiar câte o ţigară cu 
marijuana după ce ieșiseră din cabina de vot. 

— Mă bucur că v-am găsit, zise Rask, apropiindu-se de ei, pe 
țărm. Salutare, Bobby. 

— Nu ai piedica pusă la armă, zise Bobby. 

Rask trase arma din toc și îi cercetă patul. 

— Doamne, tu chiar ai dreptate! De unde știai? 

— Bobby observă unele lucruri, zise Steve. 

— Și nici nu ai gloanţe în ea, adăugă Bobby. 

— Nu-i de mirare că e atât de ușoară azi, zise Rask ridicând 
arma și întorcându-se spre Victoria. lar dumneata trebuie să fii 
partenera lui Steve. 

— Victoria Lord, se prezentă ea. 

— Auzisem de la adjuncţii mei că Stevie a agăţat o tipă pe 
cinste. Și nu minţeau deloc. 

— Cartonaș roșu, șerifule! zise Victoria. Nu se cuvine să 
vorbești așa. 

Tonul femeii îi aminti lui Steve de învăţătoarea lui din clasa a 
patra, o femeie care îl plesnea de fiecare dată peste genunchi, 
când făcea câte o boacănă. 

— A, scuzaţi-mă, zise Rask. Se vede treaba că îţi cam dă de 
lucru doamna, nu, Stevie? 

— Nici ea nu are piedica pusă, Willis. 

— Să știi că ei doi se ceartă, șerifule, adăugă Bobby. 

— Gura, îi zise Steve, întorcându-se apoi spre Rask. Parcă te- 
am văzut ieri, pe la spital... 

— Abia m-am întors în oraș, spuse Rask. Jimmy a avut un 
concert în Orlando. 

— Mă faci gelos, cap de papagal”, ce ești! 


23 „Why Don't We Get Drunk and Screw”. (în original). 
24 Parrothead - Cap de papagal este porecla pentru fanii cântăreţului Jimmy Buffett. 
(n.red.). 


48 


Rask rânji și fredonă câteva măsuri din A Pirate Looks at 
Forty” despre cât de repede se puteau face bani din 
contrabanda cu marijuana, dar și despre cât de repede se 
cheltuiau după aceea. 

Steve spuse râzând: 

— Tu chiar ești un pirat, dar dacă crezi că te apropii de 
patruzeci, privește mai bine în oglinda retrovizoare. 

— Te afli aici în misiune oficială, șerifule? 

Tonul Victoriei le șterse de pe chip celor doi bărbaţi 
zâmbetele, tăindu-le cheful de a mai fredona cântece celebre. 

— Nu-ţi place Jimmy Buffett? întrebă Rask pe un ton de parcă 
acest lucru ar fi fost o infracţiune. 

— Ea îl preferă pe Freddy Chopin, zise Bobby. 

Șeriful fluieră încet: 

— Da’ să bei, ai voie, la birou, în prezenţa ei? 

— Eu, unul, i-am recomandat asta, explică Steve. 

— Așa, Steve, dă-i înainte, distrează-te! zise ea. Sunt sigură 
că tu consideri lălăielile alea amărâte mai grozave decât un 
studiu interpretat la pian. 

— O, se pare că aici cineva are nevoie de un permis pentru a 
se răcori puţin License To ChilPS... 

Steve ridică degetul mare în semn de aprobare către șerif 
pentru că izbutise să pună un titlu partiturii sale. 

— Deci, Willis, când a fost ultima dată când tu și Jimmy ați 
mers la o partidă de pescuit? 

— Acum vreo câteva săptămâni. Când i-am alungat pe câţiva 
nenorociţi din Key Largo. 

— Voi chiar îl știți pe Jimmy Buffett? întrebă Victoria, cu 
același ton de învăţătoare severă și sceptică. 

Cei doi bărbaţi chicotiră, iar Steve spuse: 

— Ştii, cântecul acela A Pirate Looks at Forty vorbește chiar 
despre Willis. 

— Chiar așa? 

Femeia zâmbi atât de dulce, încât Steve își dădu seama că de 
fapt ea nu credea o iotă. 

— Și Steve îl știe pe Jimmy, spuse șeriful. 

Victoria își înălță capul. 


25 Cântec nostalgic despre tinereţe a lui Jimmy Buffett, binecunoscut cântăreţ, actor și 
muzician american. (n.red.) (în original). 
26 Cântec celebru și album al lui Jimmy Buffet. (n.red.). 


49 


— Ciudat, nu a pomenit niciodată despre asta. 
— Nu e mare lucru. Pescuiam și noi puţin, beam și noi un 
pic... Ce, tu nu te-ai întâlnit niciodată cu Chopin? 


În depărtare, auziră  scrâșnetul unor motoare turbo- 
propulsoare. Zburând la peste zece metri deasupra apei, 
aeronava argintie își făcu apariţia, în lumina dimineţii. 

— Șerifule, noi trebuie să plecăm, zise Victoria înviorată. Deci, 
dacă mai aveţi vreo treabă cu noi... 

— Numai câteva întrebări, atât. 

— Ai grijă, Vic, spuse Steve. Îl ai în faţa ta pe Columbo din 
Keys. 

— Pariez că da, zise ea. 

— Uite una dintre legile lui Solomon: Ferește-te de un șerif 
care uită să-și încarce arma, dar își amintește cuvintele din 
Margaritaville. 

— Willis Rask, zise Bobby,  mușcându-și buzele și 
concentrându-se asupra unei anagrame: ISCUSIT, DAR CAM DIN 
TOPOR”. 

— Aici ai nimerit-o, Bobby. Stevie, l-am cercetat pe individul 
acela înjunghiat cu ţepușa. Pe Ben Stubbs. 

— Adică desfășuraţi o anchetă? întrebă Steve. Tarpon n-ar 
trebui să se grăbească, atunci. 

— Stubbs stătea la Pier House. 

Rask scoase un carnețel cam răvâășit dintr-un buzunar al 
cămășii, dând un bobârnac unei pagini. 

— A cumpărat trei hărţi - toate trei reprezentând sectoare din 
zona de est a Golfului - de la prăvălia lui Charlie Simmons, acum 
două zile. S-a oprit la Institutul de Oceanografie unde, pentru a 
avea acces, și-a folosit legitimaţia federală, petrecând o vreme 
în bibliotecă, studiind dosare pe calculator. A copiat niște hărți 
topografice ale fundului oceanului la câteva mile mai la vest de 
Boca Chica. Două nopţi la rând a luat cina la Cienfuegos. A 
mâncat lufar?* cu sos de mango. 

Rask își ridică privirile din carneţel: 


27 Anagrama în limba engleză rezultată este „Is Raw Skill”. (n.red.). 

?8 Lufarul sau Lupul de Mare (Pomatomus Saltatrix) este un pește de apă sărată, de 
culoare albastră sau verzuie pe spate și părțile laterale argintii, cu o greutate cuprinsă 
între 1,3 și 20 kilograme. (n.tr.). 


50 


— Voi doi aveţi idee de ceva din toate astea? 

— Nu, spuse Victoria. 

— Ştiam totul, mai puţin faza cu sosul de mango. 

— Unchiul Steve minte, spuse Bobby. 

— Știu, spuse Rask. Unchiul tău minte chiar și atunci când ar 
fi de preferat să spună adevărul, că ar fi mai credibil. 

Întoarse încă o pagină din carnețelul său. 

— După cină, Stubbs a băut două beri la Hog's Breath”, apoi 
și-a petrecut câteva ore la Fat Mary's”, dincolo de Whitehead. 

— Fat Mary's? întrebă Victoria. 

— O bombă cu stripteuze, spuse Steve. Apoi adăugă repede: 
Sau, cel puţin, așa mi s-a spus. 

Rask își vâri carnețelul la loc, în buzunar. Apoi continuă: 

— Asta îmi amintește, Stevie, să-ţi transmit salutările 
Grăsanei de Mary. Oricum, chiar mă întrebam ce căuta Stubbs 
pe nava clientului tău. 

— Pescuia, spuse Steve. 

— Cercetări, spuse Victoria. 

— Habar n-au, spuse Bobby. 

— Văd și eu, zise Rask. Domnul Griffin ne va putea da o 
declaraţie? 

— Nu, spuse Victoria. 

— Da, spuse Steve. Mai târziu... 

— Ce-aţi zice de un test cu poligraful? 

— Numai în condiţii corespunzătoare, replică Steve. 

— Sub nicio formă, răspunse Victoria. 

Rask își scărpină un perciune. 

— Voi doi faceţi asta înadins, ca să scăpaţi de niște cetățeni 
cinstiți ca mine, mai repede? 

— Da, răspunse Steve. 

— Câtuși de puţin, zise Victoria. 

Huruitul motoarelor Gramman crescu în intensitate. Aeronava 
se pregătea să amerizeze lângă țărm, cu botul îndreptat către 
acesta. 

— Mai e ceva, șerifule? întrebă Victoria. 

Rask își scoase ostentativ ochelarii de soare marca Oakleys, 
suflând peste lentile, și ștergându-le cu pulpana cămășii. 

— Acum, că tot aţi pomenit de asta, chiar am uitat ceva. 


2% Răsuflarea Porcului (traducere aproximativă). 
30 Localul Grăsanei Mary (traducere aproximativă). 


51 


— Ştiam eu, spuse Steve. 

Așteptară până când Rask își puse din nou ochelarii pe nas. 
Lângă țărm, hidroavionul plescăi atingând apa, apoi continuă să 
se îndrepte înspre plajă. Pe fuzelajul său, valurile albastre se 
învolburau lăsând totuși să se vadă denumirea Oceania. 

— Stubbs și-a lăsat bagajul în camera sa de la Pier House. 
Avea o valiză cu toate cele necesare. Un laptop, documente 
guvernamentale, pastile împotriva acidității gastrice. Plus 
patruzeci de mii de dolari, în bancnote de câte o sută. Acum, voi 
ce credeți că făcea un simplu cetăţean cu atâta bănet? 

— Dădea bacșișuri grase la barul Fat Mary's? sugeră Steve. 

Avionul rulă către plajă, pilotul făcându-le semne printr-un 
hublou lateral, deschis, al carlingii. 

— Trebuie să plecăm acum, Willis, spuse Steve, acoperind 
zgomotul. 

— A, aproape că uitasem. Încă un lucru... Ah, memoria asta, a 
mea! 

— Haide, Willis, spuse Steve. Las-o baltă! 

Rask dădu din cap, cu tristeţe, trăgând cât mai mult de timp. 

— Tipul acesta, Stubbs... a murit azi-dimineaţță. 

— O, la naiba! 

— Da, Steve. Mă gândeam eu că vestea are să te zdrobească. 
Cât despre clientul vostru, Griffin... Acum este acuzat de crimă. 


52 


Capitolul 8 


DREPT ÎNAINTE, CA MOARTEA... 


Lumea îmbrăcase numai nuanţe de albastru și verde. 
Albastrul senin al cerului, turcoazul mereu schimbător al apei, 
nuanțele fortifiante de verde ale nesfârșitului lanţ de insule 
luxuriante, răspândite ca un șirag de smaralde pe o mare 
liniștită. 

Numai Bobby părea fascinat de priveliștea pe care o putea 
zări prin hublourile hidroavionului. Steve măzgălea niște cifre pe 
o foaie prinsă pe un clipboard, încercând să-și închipuie cât ar fi 
putut taxa pentru un proces de crimă, iar Victoria vorbea din 
nou la telefonul mobil cu Hal Griffin. 

— Patruzeci de mii, în bani gheață? întrebă Griffin. De unde să 
fi luat Stubbs toți banii ăia, Prinţesă? 

— Speram că știi dumneata... 

— E deja destul de aiurea că Stubbs a murit. lar treaba asta 
cu banii nu face decât să înrăutățească lucrurile și mai mult. O 
să se găsească vreunul să spună că îl mituisem eu pe ticălosul 
ăla. 

— Ca să facă ce? 

S-ar fi zis că unchiul Grif nu se compătimea decât pe sine. 

— Nu că Stubbs ăsta nu s-ar fi gândit în perspectivă. Mi-a 
văzut casa și mi-a zis ceva, cum că s-ar fi aliat cu cine nu 
trebuia. Se urcă la bordul navei mele, tot așa... Cică „Voi, ăștia 
care lucraţi în construcţii, sunteţi mai bogaţi decât Cresus.” 
Doamne, Prinţesă, exact cum a fost și cu Nelson și cu mine. 

Auzind numele tatălui său, fata tresări. 

— Ce vrei să spui? 

— Blocurile acelea turn, de pe plajă, din Broward. S-au găsit 
niște nemernici care au pretins că i-am fi mituit pe niște polițiști 
din zonă, dar n-o făcusem. Unul dintre concurenţii noștri l-a 
plătit pe ticălos să ne însceneze asta. lar acesta a fost unul 
dintre motivele care l-au făcut pe Nelson să se arunce în gol. 

— Dar cine erau ceilalţi, unchiule Grif? 


53 


— Doamne, Prinţesă, păi nu sunt psiholog și a mai și trecut o 
mulţime de timp de atunci... 

Fata auzi o voce în fundal, iar Griffin o anunţă că urma să fie 
examinat de un doctor. 

După ce închise telefonul, Steve spuse: 

— Dă-mi voie să ghicesc... Îl mustra conștiința pe unchiul Grif 
și a mărturisit. 

— Fă-mi şi mie o favoare, Steve... Când ne vom întâlni cu 
Junior, lasă deoparte sarcasmul. 

— De ce? N-o să se prindă unde bat? 

e 

Aeronava Gramman alunecă jos, pe deasupra apelor 
cristaline, cu motoarele torcând domol. Nimeni nu mai scosese o 
vorbă de treizeci de minute - asta însemnând că trecuse o 
jumătate de oră de când Victoria ținuse să-i reamintească lui 
Steve că ea deţinea rolul principal, când Bobby strigă deodată: 

— Delfini! 

Priviră pe ferestrele avionului. Dedesubtul lor, doi delfini 
săreau către cer, se afundau înapoi, în apă, apoi se înălțau din 
nou. Și totul într-o armonie perfectă. 

— Așa este, prietenii tăi, se entuziasmă Steve, întrebându-se 
dacă delfinii aceia formau o pereche. Se mai întreba, de 
asemenea, și dacă femela își urma masculul sau îi dădea 
indicaţii de tipul „Data viitoare, eu decid când sărim”. Oare 
masculul se simțea derutat când femela se plângea că se 
săturase să fie tratată ca o simplă membră a speciei sale? 

— Sunt frumoși, spuse Victoria. 

— Sunt tursiops truncatus, spuse Bobby. 

Copilul se pricepea la delfini. li studiase, spunându-i lui Steve 
că, în urmă cu cincizeci de milioane de ani, focile se întorseseră 
în mări, unde se transformaseră în creaturile argintii care se pot 
deplasa cu o viteză de treizeci de noduri și pot fi antrenate de 
Marina americană pentru a curăța porturile de mine. Vreme de 
aproape un an, Bobby fusese un obișnuit al sanctuarului 
delfinilor din Key Largo. În prima zi, îi cam fusese frică de acele 
mamifere marine. Desigur, pe atunci se temea și de oameni. 
Copilul prezenta toate simptomele unui copil abuzat: coșmaruri, 
accese de furie, tulburări în alimentaţie. Dar, de cum intrase în 
apă, delfinii păreau să-l calmeze, alăturându-i-se numaidecât, 
atingându-l ușor cu undele lor ca emise de un sonar, despre 


54 


care Bobby spunea că parcă îl gâdilau de pretutindeni, apoi 
lăsându-l să-i călărească, sau înghiontindu-l prin apă cu boturile. 

Un biolog marin din cadrul centrului i-a spus lui Steve că 
delfinii simt cumva când copiii sunt bolnavi. Ceva legat de 
abilităţile lor de ecolocaţie... Delfinii emit ultrasunete pe diferite 
frecvenţe, ca un aparat de rezonanţă magnetică dintr-un spital, 
după cum susține el. Dacă în apă se vor afla patru copii sănătoși 
și unul suferind de sindromul Down, de leucemie, de autism sau 
de paralizie cerebrală, delfinul se va apropia de copilul bolnav. 

Însoţindu-l pe Bobby de-a lungul canalului în Key Largo și 
ascultând ciripitul și cârâitul delfinilor, Steve aflase toate 
poveștile legate de ciudatele lor puteri. Despre Jojo, docila 
femelă-delfin care izbise inexplicabil într-o zi o fetiță în cutia 
toracică. Lovitura fusese atât de severă, încât fetița a trebuit 
tratată în spital, unde, un examen radiologic dusese la 
descoperirea unei tumori în abdomen. Doctorii nu au crezut că 
Jojo le comunicase intenţionat date despre starea fetiţei, dar 
experții de la sanctuar erau de altă părere. 

Deși nu voia să devină adeptul terapiilor New Age, Steve se 
gândea totuși că trebuia să fie ceva adevărat cu privire la 
capacitatea de vindecare și de salvare a delfinilor. 

De îndată ce se afla în apă, alături de mamiferele alunecoase, 
Bobby se relaxa numaidecât. Băiatul se juca bucuros cu delfinii, 
îi înconjura cu dragoste, se bălăcea alături de ei, împroșcând 
apa când ei săreau și îl stropeau. Băiatul avea și un preferat, pe 
Bucky, un mascul agil, cu dungi rozalii pe pântece. Bobby îl 
mângâia pe delfin pe coadă, imitând fluierăturile și scâncetele 
subțiri ale acestuia. Îi spunea lui Steve că putea înțelege 
limbajul delfinilor. Bucky îi spunea când se simţea obosit, sau 
plictisit, sau când îi era foame - și, mai cu seamă, dacă prefera 
să mănânce pastă sau hering întreg, la prânz. Bobby susţinea că 
și Bucky îl înțelegea, iar Steve se întreba cum e posibil ca o 
relație cu o specie gen tursiops truncatus, având cincizeci de 
milioane de ani, să meargă mai ușor decât una cu o femeie a 
zilelor noastre. 

Acum, aeronava plana pe deasupra Golfului, răcorind pentru o 
vreme cearta dintre Steve și Victoria. Culoarea apei era încă 
schimbătoare, trecând de la turcoaz la verde de smarald și de la 
maroniu murdar la un ruginiu șters, în funcţie de adâncime, de 
alge și de corali. Zări umbra hidroplanului, pe când survolau 


55 


insulițele miniaturale, unele acoperite de savane mlăștinoase și 
de delușoare împădurite, abia răsărite din ape. 

Steve se gândea încă la spusele șerifului Rask. Ben Stubbs 
murise fără a-și mai recăpăta cunoștința. Așadar nu existau 
declarații gen „Griffin m-a împușcat”. De îndată ce clientul său 
va fi acuzat, totul avea să devină un simplu caz de 
circumstanţă. Steve încă se mai întreba cum de mai putuse 
Stubbs să ridice cele două degete, pe când se afla în secţia de 
Terapie Intensivă. A vrut să spună că fuseseră doi atacatori? Sau 
era doar semnul consacrat pentru a ura pace? Fusese, oare, un 
simplu semn de „La revedere”? 

Chiar și înainte ca Griffin să fie pus sub acuzare în mod oficial, 
rămâneau unele lucruri de făcut. Procesul de selecție a jurațţilor 
nu începea la tribunal. Acesta începea în mediile de informare în 
masă, răspândindu-se apoi prin cârciumi, saloane de 
înfrumusețare și cafenele. Steve pregătea deja o declaraţie în 
numele clientului său. 

„Harold Griffin, personalitate cunoscută în domeniul 
construcţiilor și filantrop, regretă profund nefericitul accident pe 
mare în care și-a pierdut viaţa un funcţionar conștiincios.” 

Steve habar nu avea dacă Griffin era filantrop, dar parcă suna 
mai bine așa, decât „un bogătan care construiește stațiuni- 
mamut, în ecosisteme care ar trebui protejate”. 

„Doar câteva clipe, oameni buni”, zise pilotul la microfon. Era 
un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu părul blond și ţepos și 
chipul ars de soare. Purta pantaloni scurţi safari și o cămașă 
bleumarin cu epoleţi. Vorbea cu un puternic accent britanic și le 
spuse că numele său era Clive Fowles. Pronunţându-l „Foals”. Il 
invitase pe Bobby să joace rolul de copilot, în ceea ce numise „o 
magică navă zburătoare”, dar băiatul, care era mereu timid în 
prezența străinilor, îl refuzase. Apoi se oferi să-i ducă pe toți să 
facă scufundări la recif, dacă durata sejurului lor avea să 
permită. 

— Pentru orice doriţi, apelaţi cu încredere la Căpitanul Clive, 
le spuse Fowles imediat ce își ocupară locurile în aeronavă. 
Domnul G mi-a ordonat să am grijă de domniile voastre. 

— Domnul G senior sau domnul G junior? întrebă Steve. 

— Domnul G și atât, spuse Fowles. El este șeful aici. 

Acum, când se apropiau de Paradise Key, Steve privi către 
Victoria. Ea privea marea, zâmbind pentru sine. 


56 


— Eşti emoţionată la gândul că ai să-l revezi pe cel mai tare 
băiat din Pinecrest? întrebă Steve. 

— Tu nu-ți amintești de prima fată pe care ai sărutat-o? 

— Sarah Gropowitz. Beach Middle School. 

— Te mai gândești din când în când la ea? 

— Numai când expediez vreun cec către ACLU. Conduce 
Comitetul Asociaţiei pentru Drepturi Egale pentru Lesbiene. 

Victoria se întoarse către el, să-l vadă mai bine. 

— Dar nu felul în care am sărutat-o eu a făcut-o să aleagă altă 
orientare sexuală, să știi, se apără Steve. 

— Ai putea măcar lua în calcul legătura dintre cauză și efect? 

— Rechini! strigă Bobby. 

Un lucru era sigur: vreo doisprezece rechini străbăteau apa 
destul de puţin adâncă, peste care trecea umbra hidroplanului. 
Și de ce n-ar fi fost așa? Zburau peste Shark Channel, după ce 
tocmai ieșiseră din Upper Matecumbe Key. Deodată, doi rechini 
ţâșniră din apă. 

— Rechini rotitori*:, unchiule Steve, uite! O incursiune de 
căutare a prăzii! 

„Semn rău”, gândi Steve, tocmai când Fowles rosti în difuzor: 

— Paradise Key! Drept înainte, ca moartea. 

Drept înainte, ca moartea. 

Steve se gândi numaidecât la Ben Stubbs, care o luase și el 
drept înainte, mort cu adevărat. Se gândi și la Victoria, care se 
supărase pe el din motive pe care el personal abia le putea 
înţelege. Se gândi la tatăl lui, care se înfuriase pe el numai 
pentru că încercase să remedieze situația cu reputaţia lui. 
Cuprins de nesiguranţă și de presentimente de rău augur, Steve 
încercă să priceapă ce se întâmpla. 

„De fapt, de ce e Vic atât de iritată?” 

Oare nu renunţase chiar el la obiceiurile care îi ofensau 
sensibilitatea feminină? Nu se mai scărpina, nu mai râgâia și nici 
nu mai trăgea vânturi. Nu mai era pasionat de fuste și trecuseră 
luni întregi de când nu mai petrecuse întreaga noapte jucând 
Ține-i și stoarce-i de bani la cazinou. Nu numai atât, dar mai 
fusese și foarte îngăduitor faţă de cusururile ei. Ce, spusese el 


31 Rechinul rotitor (Carcharhinus brevipinna) este o specie de rechin din oceanele 
Atlantic, Indian și Pacificul de Vest, numit astfel după salturile răsucite pe care le face, 
ca parte a strategiei sale de procurare a hranei. Specia aceasta de rechin este 
prezentă în apele tropicale și temperate calde din întreaga lume, cu excepția 
Oceanului Pacific de Est. Acești rechini pot atinge o lungime de 3 metri. (n.tr.). 


57 


ceva când, săptămâna trecută, ea îi folosise aparatul de ras 
pentru a se epila pe picioare, punându-l înapoi, pe chiuvetă, 
gata să fie iar folosit, precum o macetă ruginită? Fără vreun alt 
cuvânt decât „Au!” Nu-i scrisese el de ziua ei un poem sexy, cu 
ultima strofă inspirată din dragostea ei pentru tenis? Nu arătase 
în niciun fel că îi apreciază efortul de a găsi o rimă pentru 
„Martina Hingis”. Oare se gândise ea că primul lucru care îi 
apăruse în minte fusese „cunnilingus"? 

Își lipi faţa de hublou tocmai când avionul se înclină și începu 
să coboare. O insulă sclipi ieșind din apă, ca un miraj înverzit. 
Înconjurând linia țărmului, nu exista decât o șosea cu o singură 
bandă, care făcea legătura cu un dig particular, legând insula de 
Matecumbe Key. 

Hidroavionul se îndreptă către o zonă a Golfului în formă de 
potcoavă. În capătul îndepărtat se afla un doc de beton, unde ar 
fi fost andocată Forța Majoră, dacă nu s-ar fi făcut bucățele, în 
Sunset Key. Lângă doc, se întindea nisipul unei plaje presărate 
cu palmieri pitici. Vreo șase egrete albe care se plimbau în apa 
puţin adâncă își luară zborul la auzul motoarelor avionului. O 
pajiște în pantă se întindea de pe țărm până la un grup de pini 
australieni, care înconjurau o casă mare din lemn, cu trei etaje. 
Panourile solare de pe acoperișul său străluceau puternic în 
soare. 

— Toată lumea și-a prins centura de siguranţă? întrebă 
Fowles prin difuzor. O să cam stropim la coborâre. 

Avionul zbura la zece metri înălțime când pătrunse în 
deschizătura golfului, iar Fowles îl făcu să amerizeze, stropind 
apa, așa cum promisese, făcând-o să șiroiască pe hublou. 
Hidroavionul încetini imediat, în vreme ce cele două elice de pe 
aripi încă se mai roteau, avionul devenind acum un vaporaș care 
se îndrepta spre țărm. 

— Bine aţi venit în Paradis, le ură Fowles. Junior ar trebui să 
ne aștepte în... Oh, ciudățenia ciudăţeniilor! la priviţi acolo, 
dincolo de tribord. 

Steve privea deja pe hublou, așa că surprinse întreaga 
imagine uimitoare. Părea a fi o pereche de delfini care săreau la 
unison, sau un banc de rechini angrenaţi într-o partidă de 
vânătoare. Imaginea era amenințătoare și impresionantă, în 
același timp. Fără să știe exact de ce, simţi cum priveliștea din 


58 


faţa lui avea un mai mare impact asupra vieţii lui decât oricare 
alte minuni ale naturii. 

Un bărbat într-un slip strâmt, ţâșni din apă, cu ușurința și 
sprinteneala unei rachete Polaris. Tinea într-o mână un homar, 
iar cu cealaltă se prinse de pontonul hidroavionului. Cu o graţie 
atletică, bărbatul se urcă pe ponton și ridică homarul deasupra 
capului, zâmbindu-le celor aflați în spatele hublourilor. 

„A izbutit s-o zărească, oare, pe Victoria prin hublou?” se 
întreba Steve. 

Ea îl putea vedea, cu siguranţă. 

Și, oare, ce o fi văzut? Sau, ceea ce era cu mult mai important 
pentru Steve, oare ce o fi simtit? 

Bărbatul avea peste 1,80 metri și avea un trup de înotător. 
Talia perfectă, abdomenul cu cele șase pachetele de mușchi 
conturându-se perfect, umeri laţi și brațe lungi, flexibile și 
musculoase. Cum ţinea braţele ridicate, mușchii spatelui aveau 
parcă forma a două pisici de mare. Pieptul părea pur și simplu 
prea lat, faţă de restul corpului. Două șiruri de pectorali bine 
dezvoltați, ca niște hălci zdravene și o impresie generală de 
forță fizică și brutalitate. Bărbatul era bronzat, într-atât de 
bronzat încât zâmbetul îi părea periculos de strălucitor. Părul 
lung îi era dat pe spate, părând mai închis la culoare datorită 
apei, dar Steve putu să vadă că bătea spre blond. Ca într-o 
reclamă vie la Abercrombie & Fitch, un bărbat de coșmar, gândi 
Steve. Dar era chiar și mai rău, căci nu era vorba numai de 
vreun chelner frumușel cu visuri de actor, de vreun fotomodel 
ori de vreun mascul „de plajă” care infestau South Beach, 
precum gândacii negri hotelurile. Nu, tipul acesta avea un trecut 
comun cu Victoria și, date fiind fisurile recent apărute în relaţia 
profesională a cuplului de la firma Solomon & Lord, Steve 
începea să se simtă destul de nesigur și pe relaţia personală 
dintre el și Victoria. 

— Jun-ior, răsuflă Victoria, cu faţa lipită de hublou, iar ceva 
din modul în care pronunţă numele acela îl făcea să aibă 
conotaţii porno. Doamne, dar chiar că a crescut, nu glumă! 

Oare i se părea lui Steve, sau respiraţia Victoriei aburise 
hubloul? 

Stând pe ponton, prezentându-și mândru mușchii, Junior 
Griffin se întoarse complet către fuzelaj, iar Steve putu să 
observe o ultimă trăsătură fizică a acestuia. Umflătura 


59 


respectabilă din slipul său strâmt. Steve nu era sigur în ce 
direcție privea Victoria, dar putea să jure că o auzise suspinând. 


60 


Capitolul 9 


TIPUL ÎN SLIP 


Hidroavionul rulă pe rampa de beton de pe malul apei. Bobby 
cobori scările, urmat de Victoria și Steve. Într-o clipă, Junior își 
făcu apariţia, sărutând-o pe Victoria, ușor, pe buze, apoi 
răsucind-o pe picioare, într-o îmbrăţișare strânsă. 

— Uau, ești aici! spuse el. Chiar ești aici! 

Ea râse de entuziasmul lui, atât de deschis și de lipsit de 
ironie și de sarcasm. 

El o lăsă ușor înapoi, pe doc, de parcă ar fi fost făcută din 
sticlă, privind-o în ochi. 

— Tori, să știi că chiar mi-a fost dor de tine! 

„Tori!” Nu-i mai spusese nimeni așa de când avea 12 ani. De 
fapt, nimeni, în afară de Junior, nu-i mai spusese așa vreodată, 
iar acum i se părea că apelativul acesta suna atât de dulce și de 
afectuos, încât simţi cum roșește. 

Junior făcu niște glume cu Steve și cu Bobby, dar fără ao 
scăpa din ochi pe Victoria. Oare zâmbetul lui fusese întotdeauna 
atât de strălucitor, se întrebă ea, și gropiţele la fel de adânci? 
Ochii lui erau de un albastru adânc, aproape ca și culoarea 
fardurilor ei marca Adriatic Azure. Îl privi ștergându-se cu un 
prosop și trăgându-și o pereche de pantaloni scurți de pânză 
peste slip. Nuanţa aurie a pielii lui, gustul sărat al apei mării din 
sărutul lui, căldura brizei mării... erau tot atâtea senzaţii care o 
asaltau. 

Cu pieptul dezvelit și cu picioarele goale, ca un Tarzan 
frumos, Junior își conduse vizitatorii până la casă, pe o potecă 
pietruită, la Casa del Sol, după cum scria pe un însemn cioplit în 
zidul din bolovani de mărgean. 

— Mi-a spus tata cât de frumoasă ești, dar, uau, am rămas 
fără cuvinte. 

— Eşti drăguţ că spui asta, spuse ea, sigură că, aflându-se 
atunci alături de ea, Steve nu prea se simţea în largul lui. 

— Și că ești și o avocată iscusită. Uau! 


61 


Acest „Uau!” părea un element de bază în arsenalul verbal al 
lui Junior. E adevărat că nu fusese el niciodată șef de promoție 
la Pinecrest, dar fusese votat drept Cel Mai Popular. Și acum, 
când se transformase în acest Adonis de bronz, tot ce putea 
gândi Victoria era „Uite că nu e totul să obţii premiul de Student 
Merituos Naţional!”... 

— Au trecut atâţia ani, zise Junior, lăsând fraza în aer. 

— Așa e, răspunse Victoria. 

— Îţi mai amintești de petrecerea costumată a lui Bunny 
Flagler, la La Gorce? 

Ea zâmbi amintindu-și. 

— Tu erai Zorro, iar eu Wonder Woman. 

— Ne-am strecurat până lângă elevii dintr-a opta. 

— Și s-au declanșat aspersoarele... râse Victoria, amintindu-și 
de punch-ul acidulat, de orchestra interpretând melodii ale 
trupei Eagles și de sărutările furate în noaptea umedă. 

Steve își drese vocea, cu sunetul mârâitului unui câine. 

— Eu am mers o dată la o petrecere costumată îmbrăcat ca 
David Copperfield. 

— Grozav magician, zise Junior. 

— Ca personajul lui Dickens, îl corectă Steve. 

— Am înţeles. 

— Era un orfan, ca și mine... 

— Dar tu nu erai orfan, unchiule Steve, zise Bobby. 

— Aș fi vrut să fiu. 

— De ce? întrebă Junior. 

— Nu sunt sigur că ai înțelege, zise Steve. Tu locuiești în Casa 
del Sol, în timp ce eu am crescut în Casa Umbrelor. 

— Poate că avea nevoie doar de câteva decorațiuni, zise 
Junior, iar Victoria simţi cum o cuprinde dezamăgirea. Oare 
aluziile la literatură trecuseră pe lângă el ca un catamaran cu 
pânzele întinse? Pe urmă Junior începu să râdă, dându-le de 
înţeles că glumise. 

— Uneori mi-aș dori să am o educaţie dickensiană. Asta 
întărește caracterul, nu-i așa? 

— Cu Steve n-a funcţionat, zise Victoria. 

„Ce zici de asta, Steve Spintecătorule? Cel mai tare băiat din 
Pinecrest îţi răspunde în cunoștință de cauză.” 

Drumul urca ușor, în vreme ce cărarea pietruită cotea prin 
spatele unui pâlc de cocotieri. 


62 


— Steve, te mişti ca un atlet, zise Junior. 

— Adică te uiţi la fundul meu? i-o întoarse Steve. 

— Nu, vorbesc serios. După felul cum mergi. Cu graţie... 

— Unchiul Steve a jucat baseball la Universitatea din Miami, 
anunţă Bobby mândru. 

— Ai văzut? spuse Junior. Mi-am dat seama. 

Victoria surprinse momentul. Erau acolo Steve și Junior, 
primul supărat ca un sconcs, iar cel din urmă, emanând farmec 
prin toţi porii. Sincer și încrezător. O persoană deosebit de 
plăcută. 

— Unchiul Steve încă deține recordul bazelor furate din play- 
off-uri, continuă Bobby. 

— Uau, spuse Junior. Fiecare joc din College World Series? 

— Da, dar nu mă dau mare cu asta. 

— Sigur că nu, spuse Bobby. Te-ai ales cu al treilea pickoff. 

— Serios? Asta e chiar o performanţă? Să te trezești de trei ori 
cu pickoff... 

— Ghinion, se apără Steve. Am alunecat sub tag. 

— Dar, unchiul Steve a păţit-o rău, adăugă Bobby. Chiar la 
finalul jocului. Probabil că asta i-a costat afară titlul pe 'Canes. 
De aceea i s-a spus de atunci „Ultimul Solomon afară”. 

— Mersi mult, puștiule! spuse Steve. 

— Mare păcat, Steve, zise Junior. Nici nu mi-a trecut prin 
minte... 

Atunci Victoria își dădu seama. Chestia aia cu „te miști ca un 
atlet”. Junior îi întinsese lui Steve o capcană. Chiar intenţionase 
să aducă discuţia spre cel mai umilitor moment din viața lui 
Steve. 

Nici nu mi-a dat prin minte? Sigur! Ba a ştiut perfect ce face. 

Asta însemnând că îl cercetase pe Steve. Și presupunea că și 
pe ea. Și mai însemna și că Junior cel adult era mai mult decât 
un tip bronzat și cu pectorali uimitori. 

— Mie îmi plac sporturile individuale, spuse Junior, în timp ce 
se apropiau de casă. Poate și pentru că am fost singur la părinţi. 

— Și eu mi-aș fi dorit să fiu așa, zise Steve. 

— Dar atunci eu n-aş mai fi, unchiule Steve, zise Bobby. 

— Așa e, ai dreptate. Îmi retrag cuvintele. Și mă bucur că 
soră-mea e nebună, că altfel nu ai mai sta cu mine. 

Aleea se termina la casă, punctul cel mai înalt de pe insulă. 
Pe o parte a casei se afla un heliport. Pe cealaltă parte, o 


63 


piscină. Și, coborând ușor, o plajă privată, cu nisipul alb. Cum 
mergeau ei așa, Junior le vorbi despre dragostea lui pentru apă. 
Făcea windsurfing și kitesurfing, înot de performanță și 
scufundări. Dar mai ales îi plăceau scufundările libere la Cabo 
San Lucas, unde se scufunda cât de adânc putea, fără alte 
rezerve de oxigen decât aerul tras în plămâni. 

Le spuse despre antrenamentul fizic riguros, pretinse că își 
putea ţine respiraţia timp de cinci minute și douăzeci de 
secunde, și își putea reduce pulsul, în mod conștient, la 
douăzeci de pulsaţii pe minut. Le povesti apoi despre fiorul 
îngrozitor pe care îl simţi când ești legat cu un cablu, coborând 
pe o distanţă de 121 metri - recordul mondial fiind de 170 metri, 
dar scafandrul murise - și despre durerea arzătoare din pieptul 
său când plămânii atinseseră dimensiunea unui pumn. Le 
povesti cum ţâșnise apoi înspre suprafaţă, ca o rachetă umană, 
pe sania de apă acționată pneumatic, despre halucinaţiile 
produse de narcoza cu azot, despre groaza că inima și creierul 
aveau să-i explodeze. lar aceasta fusese factorul declanșator, 
descărcarea electrică a sportului, faptul de a fi conștient că, ori 
de câte ori își punea costumul de scafandru, îl provoca pe 
Îngerul Morţii însuși. 

Și când își încheie povestirea, fu rândul Victoriei să exclame 
„Uau!” 

e 

În timp ce se apropiau de treptele din mărgean care duceau 
către intrarea principală în Casa de la Sol, Steve întrebă: 

— Și ce căuta Ben Stubbs pe nava tatălui dumitale? 

Pusese întrebarea atât de rapid, încât Victoria fusese luată pe 
nepregătite. 

„La naiba, iar încalcă promisiunea că îmi va lăsa 
conducerea...” 

— Ei, asta e o poveste mai lungă, spuse Junior. 

— Are cumva vreo legătură cu Oceania? întrebă Victoria, 
pentru a-l lipsi pe Steve de importanţa pe care și-o aroga. 

— Are toate legăturile imaginabile cu asta, încuviință vesel 
Junior. În cazul în care tata nu v-a explicat, Oceania urma să 
devină un hotel plutitor. 

— Dar nu este o navă de croazieră? întrebă Steve. 

— Credeţi-mă, nu e nimic de genul ăsta. 


64 


— Și unde ar fi construit hotelul? lansă Victoria o nouă 
întrebare, înainte ca Steve să poată continua. 

— În Golf. La vreo șase kilometri și jumătate la vest de Boca 
Chica. 

În vreme ce Steve și Victoria se străduiau să-și imagineze cam 
pe unde venea asta, Bobby interveni. 

— Acesta e un sanctuar marin. E vorba de un recif uriaș și de 
miliarde de pești. 

— Așa e, spuse Steve. Protejat la nivel federal. Cum puteți 
construi acolo? 

— De aceea Stubbs era atât de important. El era omul EPA 
care lua hotărârile. 

— Și ce a hotărât? întrebă Victoria. 

— A fost de acord. Pregătise deja un proiect al raportului său. 
Stubbs acceptase, cu toate măsurile de siguranţă pentru 
protejarea recifului. Nu mai trebuia decât să discute cu voi doi 
despre formalităţile pentru permise. 

— Deci tatăl tău n-ar fi avut motive să-i dorească răul? întrebă 
Victoria, când se opriră pe treapta de sus. 

— Dimpotrivă, răspunse Junior. Stubbs avea o importanţă 
crucială în obţinerea acordului pentru proiect. Oricine l-a ucis a 
dorit să oprească proiectul Oceania. 

— Tatăl tău ţi-a spus ce s-a întâmplat pe navă? întrebă Steve. 

— Numai că a coborât pe scară, l-a văzut pe Stubbs cu țepușa 
în piept, a încercat să urce din nou pe punte, apoi cineva l-a 
lovit și a leșinat. Și-a revenit, iar apoi a leșinat din nou. 
Următorul lucru de care își amintește este momentul când s-au 
zdrobit pe plajă. 

„Exact ce ne-a spus și nouă unchiul Grif”, gândi Victoria, apoi 
întrebă: 

— Dar ce era cu toţi banii ăia aflaţi la bord? 

— Asta e mania tatei. Îi place să simtă că are grămezi de bani 
primprejur. 

— Dar banii se aflau în saci impermeabili, spuse Steve. De 
asta ce mai zici? 

Junior ridică din umeri: 

— Pe o navă, nu e un lucru chiar lipsit de sens, nu? 

— De fapt, sunt multe lucruri care chiar sunt lipsite de sens. O 
sută de mii la bordul navei. Patruzeci de mii în camera de hotel 
a lui Stubbs. Țepușa din pieptul lui Stubbs. 


65 


— Mai trebuie să vă spun ceva, spuse Junior. Ceva care mă 
face să mă simt îngrozitor. 

— Ce anume? întrebă Victoria. 

— Intr-un fel sunt responsabil pentru moartea lui Stubbs. 

— Cum? întrebară cei doi, într-un glas. 

— Țepușa a fost trasă din harponul meu. 


LEGILE LUI SOLOMON 
4. Poti păcăli un juriu cu un eveniment neverosimil. Al doilea 


astfel de eveniment este mai greu de crezut, iar al treilea îti va 
trimite clientul direct la închisoare. 


66 


Capitolul 10 


PUPĂCIOSUL DIN RECIF 


— Trebuie să vă arăt ceva care ar putea explica multe, zise 
Junior. 

— Harponul, spuse Steve, încercând să se menţină pe această 
pistă. Sau poate ne explici ce s-a întâmplat. 

— Nicio problemă. Dar aici e vorba de mult mai mult decât de 
o simplă armă. 

Junior Griffin îi conduse apoi pe cei trei prin coridorul casei, cu 
podele din calcar și panouri bogate, de lemn. Pe unul dintre 
pereţi se aflau picturi viu colorate, care păreau a fi de origine 
haitiană. Pe un alt perete se aflau pești împăiaţi, cu gurile larg 
deschise, și cel mai mare ton pe care îl văzuse Steve vreodată. 
Rotofei și argintiu, cu o dungă galbenă de-a lungul corpului, 
exemplarul să tot fi măsurat vreo doi metri lungime. Lângă 
acest grăsun, se afla un exemplar încă și mai impresionant. Un 
pește cu dungi albastre, cu solzi ascunși și cu obrajii scofâlciţi 
care, după cum scria pe plăcuţa de alamă de lângă el, cântărea 
122,92 kilograme și fusese capturat de Al Griffin, lângă coastele 
Cubei, cu o undiţă-test pentru greutatea de 10 kilograme. 
Probabil că fusese o luptă pe cinste, judecând după inscripţia 
„Locul al doilea, Turneul Internațional de Pescuit Ernest 
Hemingway”. Preţ de o clipă, Steve se întrebă dacă 
proprietarului Fortei Majore i se păruse vreodată satisfăcător 
locul al doilea. 

— Am o colecţie destul de impresionantă de harpoane și de 
sulițe, spuse Junior. Excalibur, Rhino, Beuchat, plus alte câteva, 
clasice, artizanale, din mahon și tec, de prin anii cincizeci- 
șaizeci. Și mai am și unele fabricate de mine. Cu opt legături, și 
cu care poţi dobori un ton de zece kilograme. 

Insă ceea ce voia Steve să afle era cine doborâse un om de 
72 kilograme, funcţionar important al statului. 

— Dar arma cu care a fost împușcat Stubbs, spuse el, unde o 
tineati? 


67 


— Într-un compartiment de pe Forță Majoră. Obişnuiam să 
trag cu ea în homari. 

— Dar este ilegal să prinzi homari cu harponul, spuse Steve, 
luând acum în calcul și un mandat civil de arestare. 

— Poate numai în apele Floridei. Nu și în Bahamas. 

„Atunci cine l-a străpuns pe Stubbs, băiete? Treaba asta e 
ilegală pretutindeni.” 

Intrară apoi într-o cameră de zi deschisă, cu pereţi rotunijiţi, 
înaltă cât două etaje. Ferestrele dădeau către golf, unde 
frunzele palmierilor fluturau în bătaia brizei. Pretutindeni vedeai 
lucruri confecţionate manual, din lemn. Podelele erau din lemn 
de arțar, grinzile din rășinoase, panourile din lemn de cireș. Lui 
Steve i se părea că locuinţa semăna cu interiorul unui iaht luxos. 

— Tatăl dumitale știa unde păstrai arma? 

Junior ridică din umeri, iar deltoizii săi se încreţiră ca loviți. 

— Arma era amestecată printre alte ustensile de pescuit. Sunt 
sigur că a zărit-o, dar mă îndoiesc că tata ar ști să încarce o 
armă de genul ăsta. 

— Dar dumneata știi. 

— Desigur. 

— In-te-re-sant. Foarte interesant. 

Steve încerca să facă vorbele să sune profund, dar nu izbuti 
decât să le facă să sune ca o dojană afectată, chiar și pentru 
propriile urechi. 

— Și ce mare brânză? întrebă Junior. 

„Marea brânză” era, după cum gândea Steve, că urmărea să 
plaseze arma în mâna oricui altcuiva decât a clientului său. lar 
dacă mâna aceea îi aparţinea lui Zorro de la petrecerea 
costumată a lui Bunny Flagler, era cam aiurea. 

— Chiar așa, Ste-phen. Rostit de Victoria, numele său suna ca 
cel al unui streptococ. Ce mare brânză? 

Era enervată și Steve știa asta. Îi promisese să o lase pe ea la 
conducere și chiar intenţionase asta iniţial. Dar îndată ce 
ajunseseră acolo, de îndată ce jocul începuse, pur și simplu nu 
mai putuse să dea înapoi. Doar jucai în locul lui Alex 
Rodriguez...%? 

Bobby fluieră ușor. 


32 Alexander Emmanuel Rodriguez, jucător cunoscut de baseball de la echipa New 
York Yankees. (n.red.). 


68 


— Se pare că unchiu' Steve vrea să arunce vina pe cel mai 
tare băiat din Pinecrest. 

— Știu, Bobby, spuse Victoria. Voiam numai să-l aud pe Steve 
spunând-o. 

Steve și-ar fi dorit ca Bobby să nu fi avut obiceiul acela 
enervant de a spune numai adevărul, adevărată anomalie la 
familia Solomon. Întorcându-se către Junior, Steve întrebă: 

— Unde erai tu când tatăl dumitale și Stubbs ieșeau pe mare? 

— Înotam. 

— De unul singur? 

— Doar sunt băiat mare, Solomon. 

Bobby spuse: 

— Ceea ce vrea să spună unchiul Steve este dacă ai un 
martor al acestui alibi. 

Junior izbucni în râs. 

— Numai baracuda care se ţinea după mine. 

— Grozav, spuse Bobby. 

— Ascultă, Solomon. Eu nu am avut motive să-l omor pe 
Stubbs. 

— Nu ai avut motive aparente, îl corectă Steve. 

— Nu fi idiot, Steve, zise Victoria. 

— E în regulă, Tori, interveni Junior. Știu că voi aveţi o sarcină 
de îndeplinit. 

În vreme ce urcau la etajul al doilea, pe scara din lemn de 
arțar, el zise: 

— Dacă vă interesează, eu aș avea o teorie în legătură cu cele 
întâmplate. 

— Și care ar fi aceasta? întrebă Victoria, cu nerăbdare. 

„Sigur...” gândi Steve. „Arată-ne și altceva în afară de 
bicepșii tăi proeminenţi”. 

— Cred că Stubbs putea să fi găsit arma și să fi început să se 
joace aiurea cu ea, spuse Junior. E un model pneumatic mai 
vechi. Marca Poseidon 3000. Pune accentul mai mult pe 
presiunea aerului, decât pe benzi. Dacă încerca să scoată o 
țepușă de pe ţeavă, și o făcea în mod greșit, arma se putea 
declanșa. 

— Dar de ce ar fi vrut Stubbs să încerce măcar să manevreze 
o armă? vru să știe Victoria. 

Junior ridică din nou din umeri, arătându-și din nou mușchii 
frumos conturați. 


69 


— Dar copiii de ce iau revolverele taţilor lor din noptiere? 

— Dar, dacă Stubbs s-a împușcat singur, cine i-a venit de hac 
tatălui dumitale? întrebă Steve, înainte ca Victoria să poată 
strecura vreo altă întrebare. 

— Nimeni. După ce tata l-a descoperit pe Stubbs, s-a repezit 
pe scări, ca să urce din nou pe punte. Tata băuse - de fapt 
amândoi băuseră - și era cam agitat. Treptele erau ude, iar el 
alunecă și cade, lovindu-se la cap. 

Se opriră în fața unui set de uși duble, iar Junior pescui o 
cheie dintr-un buzunar al pantalonilor săi scurți. Junior nu-și 
încuia armele de rezervă, gândi Steve, dar avea nevoie de câte 
o cheie pentru fiecare încăpere pe care voia să le-o arate lor. 

— Eu sunt în stare să le vând chiar și aligatorilor teren în 
mlaștină, zise Steve, dar povestea asta pute de departe a 
macrou mort. Problema este că ai combinat prea multe 
improbabilități. 

— Ce naiba vrea să însemne asta? 

— Spune-i tu, Vic. 

Femeia îl ţintui cu o privire care îi spunea că nu-i plăcea să 
primească ordine. Apoi spuse: 

— Aceasta este una dintre teoriile lui Steve. 

— Nu e vorba numai de o teorie. Este o lege. Legea 
Solomonică a Complexului de Improbabilităţi. Vic, fă tu 
introducerea. 

Din nou, femeia îi aruncă o privire ucigașă lui Steve. 

— Ideea că Stubbs s-a împușcat singur este un eveniment 
improbabil, spuse Victoria. Faptul că tatăl tău ar fi căzut de pe 
scară și și-ar fi pierdut cunoștința este un al doilea eveniment 
de acest fel. O ambarcaţiune fără pilot, zdrobindu-se de exact 
acea plajă lângă care ar fi trebuit să ancoreze, este un al treilea. 
Aici e vorba de un efect de multiplicare. Fiecare eveniment 
improbabil face ca și celelalte să fie greu de crezut. 

— Și mai ușor de condamnat de către un juriu, spuse Steve. 

— Să spunem că un oarecare iese cu barca la pescuit în 
Ajunul Crăciunului, deși până atunci nu a avut nicio treabă cu 
pescuitul, spuse Victoria. lar soţia lui, care este însărcinată, 
dispare în aceeași zi. Câteva luni mai târziu, cadavrul femeii și al 
copilului ei sunt scoase la mal în aproape același loc în care 
omul s-a dus la pescuit. Loc în care omul s-a întors, pretinzând 
că fusese în altă parte. 


70 


— Cazul Scott Peterson, zise Junior, descuind ușile. 

— Apărarea lui comporta prea multe evenimente improbabile, 
spuse Victoria când intrară într-o încăpere întunecată, care 
părea și mai răcoroasă decât restul casei. 

Steve zâmbi în sinea lui. Oricât se plânsese Victoria de modul 
în care el practica avocatura, își însușise tehnicile lui. 

„Cum de nu-și dă seama ce echipă grozavă formăm?” 

— Steve a creat o formulă matematică în jurul teoriei sale, 
continuă ea. 

— Una dintre legile lui Solomon, zise Steve. Eu o numesc 
împătrirea improbabilităților. „Dacă există o șansă din trei de a 
convinge juraţii de un eveniment improbabil, ai o șansă din nouă 
de a-i convinge de două asemenea evenimente, și...” 

— O șansă din optzeci și una de a-i convinge de trei 
evenimente improbabile, calculă Bobby. 

— Exact. Cu alte cuvinte, nicio șansă, cât de mică. 

Junior apăsă un întrerupător și pe tavan se aprinse un cerculeț 
de lumină. Se aflau într-o încăpere uriașă, fără ferestre, scăldată 
în umbre. 

— Ceea ce am să vă arăt, spuse Junior, n-au văzut decât 
foarte puţine persoane. Stubbs era una dintre ele. 

Steve privi cruciș, încercând să distingă forma care se ridica 
în mijlocul încăperii, dar nu putu vedea decât umbre. Toate 
astea erau puţin prea teatrale pentru gustul lui. Avea senzaţia 
că Junior punea în scenă un spectacol pentru ei. Sau, și mai 
probabil, pentru Victoria. 

— Trebuie să aflaţi câte ceva despre experienţa mea în 
domeniu, pentru ca toate astea să capete sens, spuse Junior. 

Cum stăteau cei patru în penumbra răcoroasei încăperi, Junior 
își petrecu următoarele câteva minute explicându-le că, de-a 
lungul anilor, cu tot timpul acela petrecut sub apă, devenise un 
ecologist convins. 


Salvați balenele. 
Protejați reciful. 
Interziceți năvoadele în care se prind tonii. 


Toate acțiunile ecologiste în care Junior pretindea că ar fi 
investit grămezi de bani probabil că acum constituiau un soi de 
răscumpărare pentru acţiunile tatălui său. Hal Griffin, după cum 


71 


admitea și fiul lui, era un adevărat tsunami când venea vorba de 
ecosisteme. Punându-i pe fugă pe rivalii din apele sale, aproape 
scufundând o ambarcaţiune a militanţilor Green Peace în Portul 
Sydney răsturnându-i cu o barjă, taică-său era un tâlhar de 
primă mână, un pirat All-Pro, iar proiectele lui o adevărată 
spălare nerușinată de bani, o catastrofă păguboasă, un dezastru 
ecologic. Plaje erodate în urma construcţiilor de apartamente pe 
țărm, în Filipine, masacrarea în masă a peștilor după asanarea 
unui port, o scurgere deficitară a apelor de canal ale unei 
comunități îngrădite din Insulele Caicos. 

— Oriunde se îndrepta tata, ecologiștii erau pe urmele lui, cu 
artileria grea. 

Dar tata mergea și el după ei cu armele la bord? se întrebă 
Steve. În schimb fiul, după cum recunoscuse și el, lipsit de 
modestie, era un fel de Sir Galahad al Adâncurilor. 

— Poate ați auzit de cei trei lipicioși, spuse Junior. Pe mine 
numiţi-mă atunci „Pupăciosul din recif'. M-am scufundat în toate 
regiunile cu corali. Și toţi sunt cam pe ducă. Recifele de corali 
sunt pentru ocean ca pădurile tropicale. 

— Și ce au toate astea în comun cu Oceania? întrebă Steve. 

— Acum vreo câţiva ani, continuă Junior, mă certam cu tata 
și-i ziceam ceva de genul: „Tu n-o să ai liniște până nu vei 
construi un cartier rezidenţial chiar deasupra recifului de corali”. 
Și tata a luat asta ca pe o provocare. S-a interesat unde exista 
un recif de corali aflat la cel puţin trei mile nautice depărtare de 
țărm, faţă de o ţară anglofonă, cu o medie a populaţiei de cel 
puţin trei milioane. 

— De ce tocmai trei mile? întrebă Victoria. 

— Ca să fie în afara apelor teritoriale, spuse Junior. 

— Regula salvei de tun, spuse Bobby și cu toţii îl priviră ca pe 
cel mai inteligent puști de clasa a șasea. Datează de pe vremea 
piraţilor. Acum patru sute de ani, distanţa cea mai mare până la 
care putea ajunge o ghiulea trasă cu tunul era de trei mile. De 
aici a rezultat legea aceasta. 

— Vă mulțumim, domnule History Channel, spuse Steve, apoi 
se întoarse spre Junior. Dacă te afli în afara limitei de trei mile, 
poţi conduce un cazinou. Asta era ideea? 

— Exact. Dar ne aflăm încă la o distanţă mai mică de două 
sute de mile în afara ZEE. 

Steve îl privi fără expresie. 


72 


— Zonei Exclusive Economice, traduse Bobby. 

Apoi adăugă încurcat: 

— Cunosc majoritatea acronimelor federale. De asemenea, și 
majoritatea plăcilor de înmatriculare interzise de statul Florida. 

— Să nu începi! îl avertiză Steve. 

— GR8CUM, spuse Bobby. IWNTSEX. 

— Bobby... 

— BIGPNS. 

— Calmează-te, copile! 

— Pentru că ne aflăm în ZEE, continuă Junior, guvernul federal 
are încă jurisdicție asupra dezvoltării. Astfel încât avem nevoie 
de un raport de evaluare a mediului pentru a obţine 
permisiunea autorităţilor. 

— Ben Stubbs, de la EPA, medită Victoria. 

— Da. Tocmai de aceea, tata a trebuit să îndeplinească toate 
formalităţile necesare. A blestemat el asta, cât a durat, dar le-a 
îndeplinit. Și iată rezultatul. 

Junior apăsă un alt buton și toată încăperea aceea imensă fu 
scăldată într-o lumină plăcută. 

— lată Oceania! spuse el. 

Văzură înfiripându-se în fața lor o dioramă* tridimensională, 
care să tot fi măsurat vreo zece metri lungime pe doi metri 
înălţime. De la podea până la înălțimea umerilor lor era oceanul 
- sau cel puţin o redare a acestuia, completă, cu pești 
miniaturali, plasticizaţi. Plutind la suprafaţa apei, se aflau trei 
clădiri în formă de papanași, comunicând între ele prin pasaje 
acoperite. Din partea inferioară a fiecărei clădiri, se îndoiau în 
diferite unghiuri cabluri din oţel, care erau apoi fixate pe fundul 
oceanului. Intr-o parte a clădirii centrale se afla un port cu 
aproape două sute de ambarcaţiuni miniaturale, în vreme ce 
omuleți din plastic făceau semne vesele cu mâna de pe chei. 
Deasupra hotelului, suspendat în aer printr-un fir, se afla un 
hidroavion, o versiune mai mare a aparatului care îi adusese pe 
ei în Paradise Key. 

— Clădirea centrală este  cazinoul, spuse Junior. Peste 
douăzeci și unu de mii trei sute de metri pătraţi de încăperi 
pentru jocuri mecanice, Blackjack, barbut, ruletă, keno, 
pocher... Lucrări, nu glumă! Și, spre deosebire de Atlantic City 


33 Tablou de mari dimensiuni (alcătuit din mai multe planuri), care, sub efectul unui 
joc de lumini (și privit din întuneric), dă spectatorului impresia realităţii. (n.tr.). 


73 


sau Las Vegas, nicio taxă de plătit. Sau, cum îi place tatei să 
spună, „Unchiul Sam nu-i rudă cu mine”. 

— Dar cum o să-i duceți pe oameni acolo? întrebă Victoria. 

„Foarte practic”, gândi Steve. 

— Cu hidroavioane, ambarcaţiuni private, ambarcaţiuni cu 
aripi portante care să plece de la țărm la fiecare treizeci de 
minute. 

— Dar în cazul uraganelor? întrebă Steve. 

— Vom evacua hotelul, firește, spuse Junior. Dar metodele 
noastre de construcție sunt revoluționare. Cabluri împletite de 
oțel fixează clădirile pe fundul oceanului, dar sunt flexibile, 
permiţând clădirilor să se ridice și să se coboare odată cu 
valurile înalte. Simulările pe computer arată că putem rezista 
unor furtuni de gradul patru. 

— Dar furtunilor de gradul cinci? întrebă Steve. 

— Statistic, asemenea furtuni sunt improbabile. Doar două 
astfel de furtuni au lovit Statele Unite. 

Bobby se amestecă și el în discuție. 

— Este vorba despre Camille, în 1969, și Andrew, în 1992. 

Băiatul urmărea și Canalul Meteo. 

— Dar nu le-ai luat în calcul și pe cele dinainte ca Serviciul de 
Monitorizare a Vremii să instituie sistemul actual numeric de 
măsurare, spuse Steve. 

— Avem încredere că hotelul nostru poate suporta chiar și cea 
mai rea dintre furtunile potenţiale statistic, zise Junior. 

„Cea mai rea dintre furtunile potenţiale statistic, nu e rău”, 
gândi Steve, acordându-i puncte bonus lui Junior pentru debitul 
verbal avocăţesc ermetic. Tipul era mai inteligent decât părea la 
o primă vedere a masei sale musculare. 

— Și încă nu aţi văzut partea cea mai tare, spuse Junior. 
Uitaţi-vă puţin la Clădirea Trei. Noi îi spunem „Atlantis”. 

Ocoliră, ajungând în cealaltă parte a dioramei. Aici fundul 
oceanului era înălțat, pe măsură ce se apropia de cea mai mare 
dintre clădirile în formă de papanași. Dar nu mai era doar un 
fund nisipos. Era un recif de corali în miniatură, îngheţat în 
plastic, reprodus până în cele mai mici amănunte. Corali 
„Coarne-de-cerb” arătând chiar ca niște coarne de cerb, 
evantaie de alge, agitându-se în semn de bun venit, corali-creier 
canelaţi, arătând ca un creier uman, o morenă scoase capul 
dintr-un zgârie-nori al unui coral-coloană. Inotând pe deasupra și 


74 


printre coralii recifului, erau pești uriași albaștri, pești-înger, de 
un albastru strălucitor, pești-papagal multicolori, tarpani uriași, 
broaște țestoase de mare și alte creaturi cărora Steve nici nu le 
cunoștea numele. 

— Atlantisul pare să se fi scufundat, zise Victoria, arătând 
dedesubtul clădirii. 

Acest papanaș părea mai degrabă o farfurie plutitoare, cu o 
parte a clădirii sub suprafaţa apei și hublouri sub nivelul mării. 

— Ideea mea, zâmbi Junior, iar gropiţele din obraji părură 
deodată ca niște răni de glonţ. Trei sute de camere de hotel sub 
nivelul mării. Poţi vedea peștii înotând pe la fereastra ta. 

Și, de fapt, chiar în acel moment zăriră doi rechini trecând 
prin dreptul unui hublou. Să se înfioare rusticalii Omaha fără ca 
măcar să se fi udat la picioare. 

— Dacă priviţi îndeaproape pasajele care leagă clădirile între 
ele, veţi vedea că podelele sunt transparente. Faceţi o plimbare 
din restaurant până în cazinou și vă veţi plimba prin cel mai 
mare acvariu din lume. 

— Incredibil, murmură Victoria. Hotelul este o imensă navă cu 
fundul din sticlă. 

Junior zâmbi. 

— l-am spus tatei că majoritatea oamenilor nu vor mai dori să 
facă scufundări sau incursiuni subacvatice. Deci, dacă tot 
construiești un hotel deasupra unui recif, de ce să nu aduci 
reciful chiar în hotel? Sau al naibii de aproape de acesta, în orice 
caz. 

— E cu adevărat o chestie, spuse Victoria. 

Veneraţia din vocea ei sună de parcă Junior tocmai i-ar fi 
arătat Mona Lisa și i-ar fi spus că a pictat-o chiar el. 

„Mare brânză!” gândi Steve. „Puștanul cel bogat le-a zis 
arhitecţilor să facă hublouri în camerele de hotel. Și acum ce 
vrea? Premiul Nobel?” 

— Aici, tata m-a surprins, spuse Junior. Costurile construcţiei 
vor fi astronomice, așa că într-o primă fază s-a oprit. Un 
adevărat simţ de arriere-pensee. 

— Urăsc când se întâmplă asta, zise Steve, gândindu-se „Ce 
naiba a zis acolo?” 

— Asta înseamnă că a avut dubii, piui Bobby. Nesiguranţă. 
Ezitare. 


75 


— Dar tata este foarte inteligent, continuă Junior. S-a gândit și 
și-a dat seama că atracţia de marketing era reciful cu camerele 
subacvatice ale hotelului chiar deasupra lui. Acesta a fost 
atracția principală. Nu mai există nimic asemănător, nicăieri în 
lume. 

Junior îi dădu înainte cu cea mai modernă uzină de 
desalinizare, cu generatoarele solare, cu uzina de reciclare care 
macină resturile mâncărurilor scumpe, transformându-le în 
hrană pentru pești. Steve nici nu-i acorda multă atenţie. În 
schimb, încerca să-și dea seama ce fel de om era Junior Griffin, 
artistul din liceu, devenit scufundătorul lat în spate, care emana 
doze mortale de testosteron prin toți porii. 

— Deci, ceea ce ar fi putut fi un dezastru ecologic va fi o rază 
de lumină pentru întreaga lume pentru construcțiile sigure în 
zone care trebuiau protejate, spuse Junior. Construcţii în 
armonie cu natura. 

„Doamne, ce mai cuvântare demnă de Kiwanis3*!” 

— Probabil că trebuie să fii foarte mândru, zise Victoria cu o 
voce sugrumată, al cărei ton fu interpretat de Steve ca „Ești cel 
mai sexy și mai minunat bărbat din univers, și, dacă scap de 
prietenul meu actual, aș vrea să-ţi dăruiesc copii, în nouă luni, 
începând chiar de azi”. 

Steve încercă să-și facă o părere despre tipul ăsta, dar îi era 
greu să rămână obiectiv, din cauză că Victoria reușea să îl tot 
scoată din pepeni. Dar îi dădu prin cap că poate se înșelase în 
privinţa lui Junior. Eforturile acestuia de salvator al planetei 
păreau sincere, la urma urmelor. Desigur, faptul de a nu fi 
nevoit să-și câștige pâinea de zi de zi îţi lasă destul timp să ai 
tot felul de hobby-uri. In liceu, Steve devenise membru al 
ACLU:5. La vremea aceea avea puţine convingeri politice, dar își 
închipuise că militantele de stânga din colegiile mixte erau mai 
ușor de agăţat. 

Un gând hoinar începu să-l chinuiască, o vagă bănuială că era 
ceva în neregulă cu Domnul Perfecţiune. Dar, oare, ce era? 

După o clipă, Steve își dădu seama că întreaga sa capacitate 
de a gândi logic fusese afectată de gelozie, invidie și teamă. 

„Ticălosul acesta e prea perfect ca să fie adevărat”. 


34 Kiwanis este o asociaţie de voluntari cu filiale în întreaga lume, care doresc să 
realizeze împreună o lume mai bună. (n.red.). 
35 American Civil Liberties Union - Uniunea Libertăţilor Civile Americane. 


76 


Ceea ce însemna că era un prefăcut. Și, cu puţin noroc, era și 
criminal pe deasupra. 


77 


Capitolul 11 


SECRETELE PĂSTRATE DE PĂRINȚI 


— Îți mai amintești de vremea când tatăl tău ne ducea la 
chioșcul acela cu hotdogi de pe drumul pietruit? întrebă Victoria. 

— La Fun Fair, spuse Junior. 

— Mâncai câte zece crenvurști picanţi, dacă erai provocat... 

— Doisprezece. Cu ceapă. Și mi se făcea rău pe bancheta din 
spate a Bentley-ului lui taică-meu. 

— Și îţi mai amintești ce am făcut la petrecerea ta aniversară, 
când ai împlinit paisprezece ani? îl înțepă ea. 

— Am înotat goi în piscina venețiană. 

— Nu. Ne-am scrijelit numele pe scoarța unui ficus bengalez. 

— Așa e. În Bayfront Park, își aminti Junior. Și ne-a gonit un 
gardian. 

— Și am sărit peste zidul de beton, ca să ne ascundem. 

— Dar era, de fapt, un dig și ne-am trezit într-un metru și 
jumătate de apă. 

Incepură să râdă. Cel puţin, așa făcură două dintre cele trei 
persoane prezente. Infățișarea lui Steve era și serioasă, și 
distantă, de parcă ar fi fost frământat de un lucru pe care nu-l 
putea schimba, cum ar fi rata de schimb a dolarului. 

— V-aș putea chema înapoi pe voi doi de pe Aleea Amintirilor, 
o clipă? 

— Sigur, răspunse Junior. 

„Chiar trebuie?” se întrebă Victoria, în gând. 

— Încă nu am văzut nicio referire în ziare despre Oceania, 
începu Steven. In Keys nu s-a auzit niciodată despre ea. 

— Tata nu a vrut ca industria jocurilor de noroc să afle cu ce 
ne ocupam noi, înainte să obținem permisul federal, explică 
Junior. Ce credeţi că ar fi făcut rivalii noștri din Atlantic City și de 
la cazinourile din Golf ca să ne oprească? 

— Ar fi mituit unul sau doi senatori, sugeră Victoria. 

— Și dacă nici așa n-ar fi mers? 


78 


— L-ar fi omorât pe Stubbs, făcând să fie acuzat de asta tatăl 
dumitale, spuse Steve. Sau insinuezi că asta ar fi fost opera 
vreunuia dintre rivalii noștri? 

— Cine altcineva ar fi avut un motiv mai bun s-o facă? întrebă 
Junior. 

e 

Trecuse un sfert de oră de când Junior încuiase la loc ușile 
duble ale sălii Oceania. Cei trei adulţi - dacă îl numărăm și pe 
Steve - stăteau pe șezlonguri pe o punte exterioară, 
contemplând golful. O carafă cu margarita, un platou cu de 
tortilla-chips și guacamole?’ se aflau pe o masă, sub o umbrelă. 
O fântână arteziană se revărsa într-un mic lac, în care înotau 
pești și lebede cu gâtul lung. Bobby se bălăcea în lac, încercând 
să le vorbească lebedelor pe limba lor. 

Mobilul lui Junior sună de câteva ori, fiind căutat de reporteri. 
Urmând instrucţiunile avocaţilor săi, Junior exprimă regretul 
tatălui său privind decesul lui Stubbs, refuzând să facă alte 
comentarii. Elicopterele a trei canale de televiziune din Miami 
survolară insula, ca niște țânțari zgomotoși. Unul zbură atât de 
jos, încât agită apa golfului până se făcu spumă. Echipajul filmă 
materialul, apoi se îndepărtă spre nord, din nou. 

Acum, în vreme ce Steve trecea în revistă întrebările care 
trebuiau adresate, Victoria își clarifica sentimentele. Ea se simți 
aproape  decadentă, tolănită pe spate într-un şezlong, 
scufundându-se între pernele cafenii, sorbind un cocteil, într-o 
după-amiază de lucru, cu cei doi bărbaţi minunați. Unul dintre ei 
era iubitul ei și potenţialul partener de viaţă, iar celălalt păruse 
odată destinat acestui rol. De-a lungul anilor, ea își pusese 
multe întrebări cu privire la Junior. Ce fel de om devenise el 
acum? 

Pentru început, era o frumuseţe de bărbat, dar părea a fi cu 
mult mai mult decât aparenţa fizică. 

Era un om decent, inteligent și iubitor. Își investise tot timpul 
și banii în apărarea unor cauze nobile. Uite, de pildă Oceania, 
care ar fi putut deveni un Holocaust ecologic, dar care, datorită 
lui Junior, devenise un spectacol ecologic expozițional, o 
uimitoare combinaţie între frumuseţile naturii și utilizările lor 
comerciale. 


3 Pastă groasă din avocado pisat, adesea în combinaţie cu suc de lămâie, ceapă și 
condimentată, servită de obicei ca atare sau în salate. (nitr.). 


79 


„Deci, Steve, ce mai ai de zis de Junior acum?” 

Desigur, Junior se bucurase de o viaţă privilegiată. Dar nu 
fusese puștiul acela răzgâiat la care se așteptase Steve și chiar 
își dorise, în mod disprețuitor, să fie. 

Acum, sub o umbrelă din același material de culoarea cafelei 
ca și pernele de pe scaun, cu trupul bronzat al lui Junior care îi 
accentua zâmbetul strălucitor, cu frizura sa perfectă, cu cele 
șase pachetțele de mușchi de pe abdomen, tari ca o armură și cu 
deltoizii sai sculptați, care deveneau vizibili la fiecare mișcare a 
brațelor sale goale, cu maxilarele sale puternice încleștate 
drăcește, era... 

„Oh, la naiba, spune-o sau măcar gândește-o! 

Dacă stăteam în picioare, mi se înmuiau genunchii până 
acum...” 

Chiar și fără să se entuziasmeze prea tare, însă era cea mai 
apropiată întruchipare a unui zeu grec din câte văzuse. Un 
Adonis modern, pe care, dacă își amintea ea bine cursurile 
despre mituri și fabule de la Princetown, unde îi tot dădeau 
înainte cu Afrodita, și căsătoria ei cu cine știe cine. Oare se 
simțea și ea un pic ca Afrodita, zeița ușuratică a pasiunii, care 
mânca boabe de struguri și cu Ares, Dionysos și cu alți câţiva zei 
de care Victoria nu-și mai amintea acum. 

„Doamne, chiar așa de superficială sunt, încât înfățișarea lui 
să mă facă praf?” 

Nu, sigur că nu. Era vorba doar de o fantezie sexuală, nu? Ca 
și pentru Steve, atunci când studia costumele de baie din Sports 
Illustrated mai cu atenţie decât dacă ar fi studiat vreo decizie a 
Curţii de Apel. Se întrebă dacă Steve îi percepea vibraţiile. Ar fi 
putut să-și dea seama de ceea ce gândea - și simţea - ea cu 
privire la Junior? 

— Grozavă margarita! spuse Steve, sorbind din paharul său. 

Bine, poate că în acel moment nu funcționau chiar pe aceeași 
lungime de undă, realiză ea. 

— Sucul de lămâie verde este proaspăt stors, explică Junior. 
Nu contează ce spun unii sau alţii, să nu alegeți tequila cea mai 
ieftină, numai pentru că băuturile se amestecă oricum. Arette 
este cea mai bună. Folosiţi Blanco Suave, dacă doriţi să cheltuiţi 
o sută de dolari pe sticlă. Dar, dacă vreţi să beţi o tequilla 
adevărată, folosiți un Tres, Quatro y Cinco, de agave albastre, 
dar asta o să vă coste și patru sute de dolari. 


80 


— Se pare că sunt o groază de bani investiţi în ceva care 
oricum se transformă în urină după douăzeci de minute, i se 
opuse Steve domnului Savoir Vivre. 

— Depinde ce e mai important pentru tine, bănuiesc, zise 
Junior. 

Ce era important pentru Steve? se întrebă ea. Nepotul lui, 
Bobby, desigur. Munca lui. Și ea. Dar cât de importantă era ea? 

Să-l faci pe Steve să-și dezvăluie sentimentele era cam la fel 
de greu ca deschiderea unui borcan de măsline de martini. 

Limba lui Steve atinse un cristal de sare de pe marginea 
paharului cu margarita. Părea să privească distrat în zare, iar 
Victoria își dădu seama că se gândea la relaţia lor. Sau la Florida 
Martins. Sau chiar la Bobby. Se adâncea în gândurile referitoare 
la caz, iar privirea lui îi spunea că îl supăra ceva. 

— Eu tot nu pricep, zise Steve. Un proiect atât de mare 
precum Oceania. Cum să poată fi ţinut secret? 

— Tata se pricepe la păstrarea secretelor, zise Junior, și nu 
numai în afaceri. 

— Ce vrei să spui? 

— După moartea lui Nelson... 

— După sinuciderea lui, îl întrerupse Victoria pe zeul grec, 
preferând limba engleză pură eufemismelor. Tata s-a sinucis. 

Amândoi bărbaţii tăcură pentru o clipă. Victoria regretă 
imediat că stricase starea de spirit a tuturor, și mai ales pe a ei. 
Dar era încă furioasă pe tatăl ei și probabil că avea să fie astfel 
toată viaţa. Amintirea numelui lui, a morții lui, adusese cu sine 
durerea. 

— După ce tatăl tău s-a sinucis, continuă Junior, privind-o cu 
tandreţe, l-am tot sâcâit pe tata să-mi spună care fusese 
motivul. Cei doi fuseseră de nedespărţit. Mamele noastre erau 
cele mai bune prietene. Tu și cu mine eram, știi și tu... 

„Destinaţi să formăm un cuplu”, termină ea fraza în gând, 
sorbind din pahar. 

— Ce a spus tatăl tău? 

— Nimic. Numai că „Sunt sigur că Nelson a avut motivele lui”. 

— Nu a lăsat nici măcar un bilet, spuse Victoria. Aveam 
doisprezece ani și, în tot timpul acesta, l-am urât pentru că nu 
lăsase nici măcar un bilet. De ce n-a putut să scrie măcar: 
„Scumpa mea fiică, îmi pare rău. lartă-mă, te rog. Te-am iubit 
întotdeauna”. 


81 


Niciunul dintre bărbaţi nu avea răspunsul la această 
întrebare. Steve înmuie un chips în guacamole. Voia să 
vorbească despre caz, dar părea să-și dea seama că trebuia să 
aștepte încheierea discuţiei despre familie. 

După o clipă, Junior întrebă: 

— Ce ţi-a spus mama ta despre asta? 

— Nu prea multe. A avut loc o investigaţie. Ceva legat de 
plățile ilegale și mita din industria construcţiilor. Tata a fost citat 
și s-a sinucis în noaptea dinaintea zilei în care fusese programat 
să depună mărturie. 

Victoria bău margarita mult mai repede decât intenţionase. 

— Regina nu a intrat niciodată în amănunte. Așa că presupun 
că tatăl tău nu a fost singurul care avea secrete. 

— Teoria mea este că tata făcuse prea multe presiuni asupra 
lui Nelson ca să se ocupe de chestiunile legale, spuse Junior. 
Când apăreau eșecurile, se simţea depășit de situaţie. Și chiar 
de atunci, tata s-a simțit vinovat. 

— De aceea a stat deoparte în toţi anii ăștia? întrebă ea. 

— Tata nu a stat deoparte. El a trimis toate cecurile acelea. 

— Care cecuri? 

Junior păru surprins. 

— Bănuiesc că Regina nu ţi-a spus niciodată. Vreme de câţiva 
ani, tata i-a trimis cecuri, dar ea nu le-a încasat niciodată. 

— De ce? Ce i-a spus tatălui tău? 

— Nu cred că au mai vorbit după înmormântare. Nici măcar o 
singură dată. 

— Poate că îi era greu să ajungă la el. Familia voastră a 
emigrat. Voi aţi dispărut din vieţile noastre. 

— Tata i-a scris, Tori. A încercat și să o sune. Dar nu i-a 
răspuns nimeni. 

De ce? se miră Victoria. Și de ce nu-i spusese mama ei nimic 
despre asta? Așa fusese lrene Lord. Punctele ei tari erau 
discreţia totala și stoicismul. Regina nu se juca. Nu trebuie să 
alergi de colo-colo și să deplângi sinuciderea soțului tău. Nu stai 
să cercetezi. Etichetezi cazul cum îţi vine mai la îndemână - sub 
presiunea muncii sale, tatăl tău a cedat - și mergi mai departe. 

Regina lăsase deoparte amintirile, într-un cufăr din pod, și 
ascunsese cheia chiar și de propria-i fiică. Dar unchiul Grif 
probabil că știa ce se afla înăuntru. Acum Victoria avea o altă 
misiune, care nu avea nimic în comun cu cazul de crimă. Ea 


82 


învăţa ce putea de la unchiul Grif. Asta însemna să-și petreacă 
mai mult timp împreună cu el, ajungând să-l cunoască din nou, 
de la A la Z. Și toate astea erau valabile și în cazul lui Junior. 


LEGILE LUI SOLOMON 


5. Dragoste înseamnă să încasezi un glont în locul iubitei tale. 
Orice implică mai puțin de atât înseamnă că doar îti place de ea. 


83 


Capitolul 12 


PATRU SUSPECŢI 


Poate era soarele tropical care se revărsa asupra lui Steve, 
sau poate tequilla Arette fusese cam tare și-l cam ameţise, sau 
era nesiguranța - da, acel arrière-pensée - provocată de 
prezența musculoasă a lui Junior. Sau poate că începuse din 
momentul în care Victoria refuzase să facă sex în mare, iar apoi 
insistase să scindeze firma. Steve n-ar fi putut spune cu 
exactitate. 

Pierdut din nou prin Margaritaville, acum stătea întins pe un 
șezlong, la un metru depărtare de femeia pe care o iubea. La un 
metru în cealaltă parte se afla flăcăul acela musculos și bronzat, 
care nu o scăpa nici el din priviri. Mai rău de atât, și ea părea 
receptivă, ochii îi străluceau de nerăbdare, limbajul trupului 
exprima așteptare și invitaţie. 

Poate că era chiar greșeala lui, gândi Steve. Oare o alungase 
chiar el? Dar cum? Nu avea nicio idee în acest sens. 

În toată lumea, nu erau decât doi oameni cu care și-ar fi 
împărțit bucuros viața. Victoria și Bobby. Adică ar fi încasat 
bucuros câte un glonţ pentru fiecare din ei. Fără ezitare și fără a 
pune întrebări. Dacă i s-ar fi cerut să facă alegerea cosmică - 
vocea lui Dumnezeu care i-ar fi cerut să aleagă între viaţa lui și 
a lor - Steve s-ar fi sacrificat bucuros. Undeva în interiorul său, 
Steve credea că își iubea și pacostea de tată. Dar să-și fi dat 
viața pentru bătrân, ar fi fost puţin cam mult. 

— Încă o margarita? îi propuse Junior. Milagros poate face 
încă vreo două carafe pline. 

O femeie hispanică îmbrăcată în uniformă albă stătea la o 
distanţă discretă, pe punte, așteptând instrucţiunile șefului ei. 

— Nu, mulțumesc, răspunse Steve. Mai avem și treabă de 
făcut. 

— Dacă te pot ajuta cu ceva, nu trebuie decât să spui, se oferi 
Junior. 

Oare cât de mult trebuia să-i spună lui Junior? Steve nu 
povestise cum avea el obiceiul să desfacă fiecare caz de crimă 


84 


în părţile sale componente. Conform clișeului procurorilor, există 
trei momente ale unei crime. Într-un caz circumstanţial - un caz 
fără martori oculari - se obţine o condamnare demonstrând că 
acuzatul a avut motivul, ocazia și mijloacele pentru a comite 
crima. 

În cazul Statul Florida versus Harold Griffin, nu ar fi fost 
probleme privind dovedirea existenţei ocaziei. Doi bărbați 
pleacă pe o ambarcaţiune. Când aceasta ajunge la țărm - se 
izbește de țărm - unul din bărbaţi are o ţepușă în piept. 
Problemă de matematică elementară. 

Ar exista și mijloacele, desigur. Acuzatul știe că exista o armă 
la bordul navei și că putea fi folosită foarte ușor. 

Dar problema procurorului era motivul. Griffin nu avea niciun 
motiv aparent să-l ucidă pe Stubbs. Ce naiba, doar el avea 
nevoie de Stubbs în viaţă. Avea nevoie ca acesta să 
confecționeze un raport favorabil de mediu privind Oceania. 
Ceea ce se pare că omul fusese dispus să facă. Doar fuseseră pe 
punctul de a sărbători cu un festin cu homari la Loves, 
toastând pentru Oceania cu șampanie scumpă și trabucuri 
cubaneze? 

Așa că Steve ajunse la concluzia argumentată - destul de 
elementară, fără să fie cine știe ce filosofie - că Hal Griffin 
avusese probabil dreptate. 

Cine îl omorâse pe Stubbs intenționase să distrugă proiectul 
Oceania. Și, pentru a-l putea apăra pe Griffin, trebuia găsită 
acea persoană. 

Sau acele persoane. Steve își aminti din nou cum, aflat pe 
patul său de spital, Stubbs ridicase două degete. 

Miji ochii din cauza soarelui și se întoarse spre Junior, care 
stătea și el alături. 

— Ne trebuie o listă cu toţi cei care cunoșteau planurile tatălui 
dumitale din Golf. 

— Nicio problemă, spuse Junior. 

— Plus toţi cei care aveau vreun interes financiar în Oceania. 

— S-a făcut! 

— Și cu toţi cei care știau că tatăl dumitale îl luase pe Stubbs 
la bordul acelei ambarcaţiuni. 

— Simplu, spuse Junior. Sunt aceleași persoane. 

— Bine, zise Steve. Dă-ne numele și adresele lor. 


85 


— Pot face chiar mai mult de atât, spuse Junior, răsucindu-se 

pe scaun. Veniţi. Haideţi să mergem la film. 
e 

E bine când ești proprietarul unei insule, gândi Steve. Și când 
ai propriul hidroavion. Și un conac construit într-un golf. Și micul 
și confortabilul tău cinematograf propriu. 

Pătrunseră în ceea ce Junior numea cu modestie „încăperea 
media”, care se dovedi a fi un minicinematograf elaborat, cu o 
intrare în avanscenă, coloane dorice, cortine electrice purpurii și 
fotolii din piele care, după părerea lui Junior, mormăiau și 
huruiau pentru a însufleți scenele acţiunilor mai importante. Dar 
nu erau acolo ca să vadă Terminatorul sau Matrix. 

Veniseră să verifice imaginile surprinse de camerele de luat 
vederi montate pe chei cu douăzeci și patru de ore în urmă. În 
timp ce se afundau în fotoliile din piele, Junior folosi o 
telecomandă pentru ca în încăpere să se răspândească o lumină 
difuză. 

— Scuze pentru decor, spuse Junior, gesticulând cu 
telecomanda. 

— Dar de ce îţi ceri scuze? întrebă Steve. 

— Voiam un design mai zen, răspunse Junior. Nişte nuanţe 
pământii, linii mai clare, un sentiment mai meditativ... Dar știi și 
tu cum e tata, Tori... 

Victoria începu să râdă. 

— Stilul unchiului Grif este mai degrabă în genul 
Colosseumului roman. 

— Exact. Cu ani în urmă, când s-a deschis Caesar's Palace în 
Vegas, tatei i s-a părut că era prea subtil. 

Steve privi cum o imagine granulată, în alb și negru, apărea 
pe întregul ecran. Era Forța Majoră, ancorată la chei, cu câteva 
ore înainte de a se năpusti spre țărm și a se despica în două, ca 
o nucă de cocos. Imaginea de pe ecran se schimbă. Unghiul era 
mai ascuţit, distanţa mai mică. Înregistrarea nu avea sonor. 

— Există trei camere de securitate în spatele casei de pe 
partea cheiului, le spuse Junior. Inregistrarea alternează de la 
una la alta, la fiecare șapte secunde. 

Pe ecran, doi bărbaţi stăteau pe scaunele speciale, în cabina 
de comandă a navei. Unul era Clive Fowles, pilotul cu accent 
britanic. Celălalt era un bărbat afro-american, lat în spate. Purta 
o cămașă înflorată și pantaloni scurţi kaki, de safari. Era agitat, 


86 


vorbea și gesticula cu ambele mâini. Fowles aprobă din cap, 
ascultând, în vreme ce sorbea dintr-o băutură. 

— Cel care e cu Fowles este Leicester Robinson, spuse Junior. 
Robinson Barge & Tow. Un Conch” nativ, la cel puţin a cincea 
generaţie în Key West. Leicester are contract cu Oceania pentru 
a transporta muncitori și materiale pe șantier. 

— Deci nu ar fi avut niciun motiv să saboteze proiectul, zise 
Steve. 

— Dimpotrivă. Ar fi făcut o adevărată avere de pe urma 
acestuia. 

— Ar fi făcut? îşi îndoi Victoria un picior sub ea. Sună de parcă 
acum proiectul e mort. 

— Nu este mort, Tori. Dar trebuie să înţelegem faptele. Nu se 
mai dau permise pe ascuns. Oceania va fi luată la puricat. 
Proprietarii de cazinouri se vor ralia împotriva noastră. Bani 
indieni. Bani de la cazinou. lar dacă tata este condamnat, totul 
se oprește. 

— Dar dacă este achitat... 

— În proiecte de o asemenea amploare, există un factor al 
forței motrice. Aliniezi toţi investitorii bancari și investitorii 
străini și companiile de asigurări și trebuie să te miști foarte 
repede. Orice publicitate nefavorabilă, întârziere ori scandal... 
karma urâtă se răspândește ca o molimă. 

— Ce altceva ar mai trebui să știm despre Robinson? întrebă 
Steve. 

— E o figură, spuse Junior. Vrea să pară un tip dur. Poartă un 
inel cu un craniu și oase încrucișate, pentru că, cică, strămoșii 
lui ar fi fost pirați. Pilotează remorchere și manevrează barje și 
știe cum să manevreze macarale. Dar are un grad englezesc de 
la Amherst, și mai are și un masterat în istorie. Dacă nu s-ar fi 
întors acasă să preia afacerea familiei, probabil ajungea 
profesor la una dintre facultăţile din Ivy League. 

Din experienţa lui, Steve știa că profesorii de istorie nu sunt 
tocmai în stare să comită crime, decât în cazul în care sunt 
plictisitori de moarte. 

— Dar Fowles? 

— Este un fost navigator britanic. A navigat pe submarine. A 
luptat în Falklands. A trăit în Bahamas și încerca să construiască 
submarine pentru două persoane, când l-a întâlnit tata. A fost 


37 Persoană trăind în Bahamas sau Florida. (n.tr.). 
87 


căpitan de navă. Scafandru. Pilot. Om-bun-la-toate. A lucrat cu 
tata cincisprezece ani. 

— Este demn de încredere? 

— E un om cumsecade. Bea cam mult, dar prin locurile astea 
cine nu bea? 

— Care este legătura dintre Fowles și Oceania? întrebă 
Victoria. 

— Rezolva problemele generale apărute pe parcursul 
construcției, răspunse Junior. Scafandru însărcinat cu tururi de 
recif pentru viitorii oaspeţi. 

Din nou, fără motiv, realiză Steve. 

— În zilele lui libere, Fowles lua studenţi la biologie marină la 
recif, pentru scufundări de curăţare a recifului, spuse Junior. 
Vorbeau cu toţii despre gunoaiele pe care cei aflaţi pe corăbii le 
aruncau peste bord. O dată pe an făcea un recensământ al 
peștilor. 

— Și cum făcea? Ciocănea la ușa coralilor? întrebă Steve. Să 
întrebe câte baracude locuiau acolo? 

— Număra peștii împreună cu câţiva voluntari. Depinde cum 
apreciezi sănătatea ecosistemului. Fowles este un scafandru 
excelent. Care știe multe despre viaţa marină. Trebuia să fie 
omul-cheie pentru tururile subacvatice. 

Pe ecran, ușa de sticlă care dădea spre salon alunecă, 
deschizându-se, iar Junior ieși. Era în slip. Cu picioarele goale și 
cu pieptul gol, ca de obicei. Le spuse ceva lui Robinson și lui 
Stubbs, apoi urcă scara către punte, elegant ca un săritor de la 
trambulina de zece metri. Când ajunse lângă panoul de control, 
apăsă câteva butoane. 

— Verificam starea vremii, comunicată de NOAA, pentru tata, 
explică el. 

Ușa salonului se deschise din nou și, de data asta, o femeie 
înaltă, cu pielea bronzată, de culoarea caramelului, cu părul 
lung și negru, intră în cabina de pilotaj. Femeia părea să 
clipească des din pricina soarelui puternic, apoi își puse la ochi o 
pereche de ochelari eleganţi, de soare. Purta o rochiţă viu 
colorată, scurtă și cu bretele subţiri. Pentru o clipă, în timp ce 
străbătea cabina de pilotaj, legănându-și șoldurile, cu mișcări 
fluide, cu pieptul tresăltându-i sub materialul rochiței, lui Steve i 
se păru că femeia semăna cu Sophia Loren în tinereţe. Cu o 


88 


mică diferență, totuși. Nu făcuse niciodată dragoste cu Sophia 
Loren. 

— Cine mai e și asta? întrebă Victoria, rostind cuvântul „asta” 
într-un mod dezaprobator, după cum i se păru lui Steve. 

— Ah, spuse Junior. Dulceaţa aceea este... 

— Delia Bustamante! strigă Steve, regretând aproape imediat 
strigătul entuziasmat. 

Victoria se întoarse către el, studiindu-i profilul, în penumbra 
încăperii. 

— O cunoşti și tu, Steve? 

— Ultima dată când am văzut-o, spuse Steve cu grijă, vrând 
să frizeze nonșalanța, era proprietara unui restaurant cubanez, 
în Key West. 

Victoria tăcu, dar el îi putu citi gândurile întrebătoare. „Și cam 
când a fost ultima dată când ai văzut-o tu?” 

— Havana Viejo, îl ajută Junior. O mâncare mexicană 
excelentă. În plus, Delia face parte și din Comitetul de Consilieri 
pe probleme de ecologie al regiunii Monroe. Tata a cooptat-o în 
cercul lui, încercând să obțină susţinerea ei. l-a oferit chiar un 
post de consultant la serviciul de aprovizionare la Oceania. O 
grămadă de bani și muncă puţină. 

— Cu alte cuvinte, mită? întrebă Steve. 

— O favoare bine intenţionată, răspunse Junior. Pentru un 
pierde-vară vorbea destul de bine. 

— Din câte o știu eu pe Delia, ea nu s-ar fi lăsat mituită, spuse 
Steve. Simţi cum Victoria, aflată pe scaunul alăturat, alunecă pe 
un șold, în fotoliul ei preferat. 

— Delia i-a spus tatei că Oceania era o adevărată pacoste, 
continuă Junior. Mai rău decât să foreze după petrol. li stârnise 
pe toți neaveniţii. Poluarea în Golf. Aglomerările de trafic, în 
porturile de nave cu aripi portante. Creșterea criminalităţii, atât 
în susul, cât și în josul Keys, dependenţa de jocurile de noroc, 
niște bieţi tipi aruncându-și banii de chirie la păcănele. Avea să 
se îngrijească să scoată proiectul din apă. Intocmai vorbele ei. 

— Mi-o și imaginez pe Delia zicând lucrurile acestea, spuse 
Steve. Dar nu mi-o pot imagina și omorând pe cineva. 

— De unde știi? întrebă Victoria, pe un ton lipsit de modulaţii. 

— Unele lucruri le știi pur și simplu despre unii oameni. 

— De fapt, cât de bine o cunoști? 


89 


Vocea ei, încă destul de neutră, părea atât de curată, aproape 
antiseptică. 

— Înainte ca tu și cu mine să ne întâlnim, cu ani buni înainte 
să ne cunoaștem noi, Delia și cu mine... 

Care era cuvântul? Care erau expresiile folosite în acea 
perioadă? „Se agățaseră reciproc”? Dar era o chestie atât de 
copilarească, iar el era, la urma urmelor, un adult, cel puțin din 
punct de vedere al vârstei. 

— V-aţi pus-o cât cuprinde? sugeră Victoria, deosebit de 
îndatoritoare. 

— Păi, spuse Steve, nu a fost numai asta. 

Auch! Exagerase, pentru că relaţia lui cu Delia fusese, la acea 
vreme, în general una de admiraţie reciprocă. El o admira 
pentru acel /echon asado al ei, precum și pentru felul ei 
apetisant de a fi. Pusese și câteva kilograme în plus în perioada 
cât se întâlnise cu ea. 

Ei îi plăcea să facă sex în aer liber. Era de fapt o chestie mai 
incitantă când vorbeai despre ea decât când o practicai, odată 
ce te-ai tăvălit, în pielea goală, pe ace de pin, de vreo câteva ori 
chiar. Relaţia aceea a lor, „la distanţă” - făceai patru ore de 
mers cu mașina de la Miami - durase trei luni. Fie ea rămăsese 
fără noi locuri pentru a se expune în lumina lunii, fie el se 
săturase de mâncarea ei din carne de porc cu cartofi dulci. Nu-și 
mai amintea prea bine care fusese motivul. Deci, prin „nu numai 
atât”, el era în continuare derutant și atrăgea și alte potenţiale 
întrebări. 

— Și ce a mai fost, în afară de sex? întrebă Victoria, iar tonul 
ei căpătă ceva din tonul procurorului care fusese odinioară. 
Chiar, cum ai descrie tu relaţia voastră, mai exact? 

— Scurtă, spuse Steve. Aș descrie această relaţie ca fiind 
scurtă. 

— Păi atunci, poate mai discuţi una-alta cu domnișoara 
Bustamante, când o vom audia noi. 

| se păruse lui Steve, sau Victoria chiar apăsase puţin pe 
cuvântul noi? 

Pe ecran se petrecură mai multe lucruri în cele câteva minute 
care urmară. Delia părea că își luase rămas-bun de la Fowles și 
de la Robinson. Apoi Fowles îi oferise braţul pentru a o ajuta să 
sară pe chei, ceea ce dezvălui niște gambe de toată frumuseţea. 


90 


Câteva clipe mai târziu, ușa salonului se deschise din nou, iar 
Griffin ieși, vorbindu-i peste umăr cuiva aflat în urma lui. Lui Ben 
Stubbs. Care arăta pe atunci cu mult mai bine decât arătase la 
Terapie intensivă. Era un bărbat uscăţiv, la vreo patruzeci de 
ani. Avea picioare subţiri, pantaloni scurți și largi de culoare 
kaki, un tricou pe sub care i se zărea burta, pantofi sport și 
șosete. De fapt, părea un birocrat de prin Washington, aflat în 
vacanţă. 

După alte câteva cadre surprinse de camere, Griffin gesticula 
înspre Stubbs. Cu o mână, apoi cu cealaltă, apoi cu amândouă. 
Erau, oare, gesturi mânioase? 

Steve se aplecă puţin în față. 

— Tatăl dumitale se certa cu Stubbs? 

— Nu știu. Eu mă aflam sus, pe punte, cu radioul pornit. 

— Știai că tatăl dumitale oprea pe o insulă, ca să ia homari? 

Lângă el, în întuneric, Junior ridică din umeri. 

— Mie nu mi-a pomenit niciodată despre asta. 

Pe ecran, Robinson și Fowles pășiră pe chei. Asta însemna că 
la bord rămăseseră doar trei persoane: cei doi Griffini și Stubbs. 
Apoi Hal Griffin urcă scara spre puntea superioară, căpitanul 
pregătindu-se să preia comanda. Stubbs rămase în cabina 
piloților, așezându-se pe unul din scaunele de la cârmă. Pe 
punte, Fowles intră din nou în raza vizuală, îngenunchind lângă 
prova navei, dezlegând o parâmă de pe un tachet și aruncând-o 
la bord. Pe puntea superioară, Griffin îi spuse ceva lui Junior și îl 
bătu prietenește pe umăr. Junior se căţără pe balustradă, 
legănându-se pe ea o clipă, având un profil asemănător cu cel al 
unei statui antice menite să glorifice forma umană. Işi întoarse 
fața spre apă, arătând la cameră profilul său. Chiar și pe această 
înregistrare video destul de grosolană, un lucru era evident: 
umflătura aia nesuferită din slip. 

Pe ecran, Junior se întinse și își flexă genunchii. Apoi făcu un 
salt perfect, ca de lebădă, în apă, trecând razant pe lângă 
tribordul navei, apoi se făcu nevăzut. 

— După cum v-am spus și mai înainte, am fost să înot, spuse 
Junior, firesc. 

— Serios? spuse Steven. Credeam că ai fost să dai probe 
pentru La Quebrada. 

— Stâncile din Acapulco? Am sărit de pe ele când eram în 
liceu. În vacanţa de primăvară. Tu? 


91 


— AŞ fi fost și eu acolo, dar tocmai eram arestat pe plaja 
Daytona, pretinse Steve. Pe ecran, ambarcaţiunea bloca orice 
imagine a lui Junior. Încotro ai înotat? 

— Prinprejurul insulei. Opt kilometri. Fac asta zilnic. 

— Înseamnă că, atunci când ai terminat de înotat, camerele 
te-au surprins din nou, așa e? 

— Așa ar fi fost, dacă m-aș fi întors pe chei, explică Junior. Dar 
eu ies întotdeauna pe plajă, iar acolo nu există camere de luat 
vederi. 

„Acesta s-ar numi alibi incomplet”, gândi Steve. 

Pe chei, Fowles aruncă parâma la bord, iar apa se agită 
furioasă când motoarele porniră. 

„Asta înseamnă că rămăseseră doi. Erau doar Hal Griffin și 
Ben Stubbs la bordul Forței Majore când ambarcaţiunea ieșea 
din golf.” 

Griffin întoarse nava spre larg. Stubbs se ridică de pe scaunul 
său și se îndreptă spre balustradă, zâmbind și făcând semne cu 
mâna cuiva aflat pe țărm. O clipă mai târziu, nava ieșea din raza 
camerei de luat vederi. 

— Deci, asta e. Toţi cei legaţi într-un fel sau altul de Oceania 
se aflau acolo. 

— Dar toţi coborâseră de pe navă, cu excepţia tatălui tău, 
spuse Victoria. 

— Asta nu înseamnă că nu s-ar fi putut ca vreo persoană să-și 
fi făcut drum înapoi, într-un fel sau altul, spuse Steve. 

— Bun, spuse Junior. Așadar îi aveţi pe Clive Fowles, Leicester 
Robinson și Delia Bustamante. Trei suspecți. 

— Patru, de fapt, spuse Steve, privindu-l fix pe Junior. 


92 


Capitolul 13 


RĂUTĂȚI GRATUITE 


Bătrânul Cadillac se afla chiar la nord de borna 106, în drum 
spre Miami. Steve conducea, având-o lângă el pe Victoria, în 
vreme ce Bobby citea pe bancheta din spate. Bunicul său îi 
cumpărase o carte cu Harry Potter, dar Bobby o lăsase 
deoparte, aducându-și cu el o colecţie a povestirilor de început 
ale lui John Updike. Micul vrăjitor - Bobby, și nu Harry - trecuse 
deja de stadiul Philip Roth. 

— „Fusese înșelat în așteptările lui”, citi Bobby cu voce tare, 
„că Dumnezeu, care revărsase asemenea meșteșug asupra 
acestor păsărele neinsemnate, nu avea să își distrugă întreaga 
Creaţie, refuzându-i lui David viața veșnică.” 

— Ce naiba e asta? întrebă Steve. 

— E din Penele porumbelului, spuse Bobby. Un băiat împușcă 
niște porumbei în hambarul casei sale. Este vorba despre 
inevitabilul morții. 

— Doamne, Vic. Tu i-ai dat să citească asta? întrebă Steve. 

— Bobby își dorea o provocare, ceva, spuse Victoria. 

— Ce-ar fi să-și facă curat prin cameră? sugeră Steve. Mie mi 
se pare o provocare destul de mare. 

— Nu-l descuraja pe Bobby de la a citi literatură bună, zise 
Victoria. 

— Sau ce-ar fi să-ţi mai faci și tu temele, puștiu'? 

— Plic-ti-si-tor, silabisi Bobby. 

— Și ce-i cu biletul acela pe care l-am primit de la profesorul 
tău de studii sociale? Două mustrări pentru indisciplină. 

— Dar n-am făcut decât să întreb: „Dacă vegetarienii 
mănâncă vegetale, umanitarii ce mănâncă?” 

— Nimănuli nu-i place cineva care face pe deșteptul. 

— Serios? ripostară Bobby și Victoria, într-un glas. 

Cu o mână pe volan, Steve mormăi ceva pentru sine, 
băgându-i în aceeași oală pe Bobby, pe Junior și poate chiar pe 
ea, își imagină Victoria. În vreme ce mașina înainta pe 
autostradă, femeia se gândi la bărbatul care-i stătea alături. 


93 


Sentimentele ei față de Steve erau atât de amestecate... 
Vorbiseră rareori despre relaţia lor, fără să o definească 
niciodată. Alunecaseră în monogamie, fără a avea niciun plan de 
viitor. 

Încotro ne îndreptăm? 

Spre căsătorie? Steve nu vorbise niciodată despre asta. El 
sugerase să locuiască împreună, dar ea își închipuia că asta 
avea legătură mai degrabă cu reducerea cheltuielilor cu 
benzina, decât să însemne un angajament serios. |și începuseră 
relația când o apăraseră pe Katrina Barksdale, acuzată că își 
omorâse soțul prin sex pervers. La acea vreme, Victoria era 
logodită cu Bruce Bigby, cultivator de avocado și cercetaș adult. 
Ea ridiculizase eforturile lui Steve de a o cuceri, respingându-i 
avansurile. De fapt, nici nu-i prea plăcuse de el. Era un rechin în 
instanţă, făcând pe deșteptul în toate celelalte cazuri. Simpla 
idee de a fi cu el i se păruse de-a dreptul ridicolă. 

Dar se întâmplase ceva. Steve ardea ca o flacără veselă. 
Năvălea pe ușa tribunalului ca un călăreț de rodeo, revenindu-și 
după ce fusese aruncat din șa. Confruntările îi priau, 
nedreptatea îl înfuria. Când credea în clientul lui, făcea tot 
posibilul să câștige. Uneori mai încălca limita comportamentului 
acceptabil, câteodată chiar o ignora cu desăvârșire. 

„Dacă faptele nu sunt conforme legii... fă ca legea să fie 
conformă cu ele.” 

La început, Legile lui Solomon o ofensaseră. Și chiar și acum 
tacticile lui Steve o mai șocau uneori. Dar avea și el dreptate în 
numeroase privințe. Nu puteai câștiga cazurile respectând 
întocmai legile gravate în marmură. Nu câștigai citând cazul 
precedent. „Onorată instanţă, cu referire la notoriul caz 
Plictisitu' versus Sforăilă...” 

Câștigi aflând care sunt punctele slabe ale rivalului tău și 
atacând. Câștigi cu hotărâre, fler și, în limita posibilului, cu 
adevărul. Un avocat într-un proces este un războinic, un cavaler 
în armură strălucitoare care, oricât de rănit și de însângerat ar 
fi, nu se predă niciodată. Steve o învățase să-și învingă temerile. 

„Nu-ţi fie teamă să pierzi.” 

„Nu-ţi fie teamă să pari ridicol.” 

„Nu-ţi fie teamă să furi când joci acasă.” 

Câștiga uneori cazuri imposibile. Când un client hoţ fusese 
prins cu degetele blocate într-un ATM, Steve nu numai că a 


94 


învins acuzarea, dar a mai și dat banca în judecată pentru 
rănirea degetelor clientului său. 

Steve avea stil. Rotindu-se prin sala de judecată asemenea 
unui rechin, mereu la pândă, cu ochii după peștele cel mai 
mare, mai gras și mai lent în mișcări. Atunci când ea era mai 
tensionată și tremura mai tare, în clipele de stres, Steve se 
simţea cu totul în largul lui. Părea nu numai că era proprietarul 
tribunalului, dar și că îl închiriase judecătorului, procurorului și 
juraţilor, făcându-le astfel o imensă favoare. 

Asta nu înseamnă că atracţia fusese numai intelectuală... 
Steve era, în mod incontestabil, chiar dacă și într-un mod 
neconvențional, sexy. O claie de păr negru, poate puţin cam 
lung, ochi adânci, de un căprui intens, aproape lichid, având în 
ei o sclipire poznașă, un zâmbet șiret, de parcă ar fi pus mereu 
la cale o farsă pentru întreaga lume. Un băiat rău, un mascul 
alunecos, cu o privire aproape sălbatică. Și de un entuziasm 
molipsitor. Păruse atât de captivant, spre deosebire de Bruce 
Bigby, Cultivatorul de Avocado al Anului în Southside. 

Apoi fusese noaptea în care ninsese în Miami. Victoria și Steve 
se duseseră la culturile de avocado ale lui Bruce, pentru a-i 
ajuta pe muncitori să apere pomii de îngheț. Din încălzitoare se 
ridica fum negru în văzduh. Luminiţe de Crăciun încălzeau 
copacii de avocado. Cântecele de dragoste ale lui Benny Moore 
răsunau în ritm de bolero. Fusese o noapte ireală și ciudată, 
care tot nu explica pe deplin cele întâmplate. 

„Am făcut dragoste cu Steve Solomon într-o colibă indiană, la 
ferma lui Bruce. Purtând inelul de logodnă al lui Bruce. Ce 
târfă!” 

Dusese o viaţă de o integritate rigidă. Nu-și înșelase niciodată 
iubitul, cu atât mai puţin logodnicul. Dar ce legătură pasională! 
Sentimentele ei păreau supraîncărcate de electricitate. Desigur, 
relaţia nu putuse rezista căldurii acestor prime întâlniri. Orice 
aventură amoroasă are suișurile și coborâșurile ei, își aminti ea. 

„Și șanțuri, și zăgazuri, și prăpăstii, și canioane adânci, adânci 
de tot.” 

Femeia se întreba uneori: Când avea să mai simtă fiorii aceia 
cu Steve, din nou? 

„Când o să ningă din nou în Miami?” 

Apoi, îi veniră în minte gânduri și mai deprimante: Oare prima 
ei impresie despre Steve fusese corectă? Aceea că el era cu 


95 


totul nepotrivit pentru ea. Că orice relaţie cu el n-ar fi fost decât 
o greșeală caraghioasă... Încă de la început, Victoria știuse că 
avea prea puţine în comun cu Steve. Ea era cu clubul country, 
cu vinul Chardonnay și cu pate-ul. El era cu cârciuma, burgerii și 
berea. Ea avea iscusința dobândită din cărţi, câștigase premii, 
scria lucrări de Drept. El avea iscusinţa dobândită pe stradă, 
intrase în barou abia după trei încercări. Poate că experienţele și 
talentele lor diferite se îmbinaseră, transformându-i în niște 
avocaţi mai buni și în niște oameni mai compleţi. Aceasta era 
părerea lui Steve, în orice caz. Și mai era ceva adevărat: 
această minunată sinergie pe care o aveau, câtă vreme nu 
ajungeau să se epuizeze reciproc, pe drumul spre tribunal. 

Parcă pentru a-i complica și mai mult analiza, Junior Griffin, 
înota înapoi în viaţa ei. Orice simţea ea acum era învăluit în 
nostalgie, o emoție periculoasă și derutantă. Ea își promise să 
menţină relaţia cu Junior la nivel strict profesional. Nu mai 
sărutase niciun alt bărbat după prima noapte petrecută cu Steve 
și n-avea de gând să înceapă s-o facă acum. Avea să ducă acest 
caz la bun sfârșit și apoi să reevalueze totul. Și viața ei 
profesională, și viaţa personală. La naiba, până și coafura avea 
de gând să și-o reanalizeze. 

Îi aruncă o privire lui Steve. Acesta tocmai vorbea la mobil cu 
Cece Santiago, asistenta lor. Pregăteau o depoziţie pentru 
procesul tatălui său de reacceptare în Baroul din Florida. Era un 
lucru atât de tipic. Să o ţină pe a lui, când tatăl său îi ordonase 
să lase baltă cazul. Nu asculta, crezând, ca de obicei, că știa el 
mai bine ca alții. 

Privi prin parbriz și îi spuse: 

— Ai ratat virajul. 

El închise telefonul: 

— O iau pe Card Sound Road. 

— Dar pe aici drumul e mai lung, interveni Bobby, de pe 
scaunul din spate. 

— Cu câteva minute, atâta tot. 

— Și de ce o luăm pe drumul ăsta? întrebă Victoria. 

— Vreau să opresc la barul Alabama Jack's. Să-mi întind puţin 
picioarele. Să beau și o berică mică, acolo. 

„O berică... Parcă ar fi licean.” 

— Dar nici măcar nu m-ai întrebat și pe mine, îl mustră ea. 

— Păi, ţie nici nu-ţi place berea. 


96 


„Acum, fie face pe prostul, fie chiar nu înţelege”, gândi ea. 

— Te-ai năpustit, pur și simplu într-acolo. Ai schimbat direcția 
fără să ceri părerea nimănui. 

— Și care e problema? Doar nu vizităm marile muzee ale 
Europei. Doar conducem din Keys spre casă. 

— E atât de tipic pentru tine, spuse ea. 

— Stai puţin, Vic. Ascultă asta, puţin. 

Și dădu radioul mai tare. La radio, un moderator foarte 
cunoscut, pe nume Billy Wahoo, îi lua un interviu lui Willis Rask. 

— Șerifule, ce ne puteţi spune despre ancheta asupra 
omuciderii acelui individ din Washington? 

— Dacă nu ești membru al Procuraturii, Billy, asta nu e treaba 
dumitale. 

— Haideţi, șerifule, cel puţin le puteţi spune ascultătorilor 
noștri dacă multimilionarul acela, Harold Griffin, este o persoană 
interesantă. 

— Vrei să spui o persoană de interes, Billy? 

— Dacă doriți... 

— Trebuie să plec acum. Vreo câteva căprioare sunt blocate 
în trafic, la Seven Mile Bridge. 

— A fost o chestie deosebit de elocventă. 

Steve apăsă câteva butoane, căutând printre posturi. 

— Acum, unde rămăseserăm noi? Cu ce mă băteai tu la cap? 

— Cu nimic. 

— lmi amintesc. Erai supărată pentru că ne oprim la o bere. 
Sau că nu ţi-am cerut voie să oprim. Una din două. 

— Nu sunt supărată. 

La drept vorbind, nu berica fusese de vină. 

„Ești doar tu, Steve, fiind Steve.” 

— Hei, Vic, ai vrut mai mult, ţi-am dat mai mult. N-ai vrut să 
asculți Marlin's, nu i-am mai pus. Acum, e în regulă să beau și 
eu ceva rece, înainte să ajungem la autostrada cu taxă? 

— Voi doi aveţi de gând să vă certaţi tot drumul spre casă? 
întrebă Bobby, punând cartea deoparte. 

— Nu ne certăm, spuse Steve. 

— Ne rezolvăm problemele, spuse Victoria. 

— Care probleme? întrebă Steve. Pe mine mă depășește. 

Se opri când la radio se auzi Jimmy Buffett, jeluindu-se în 
Coastal Confessions. Steve încercă să fredoneze și el o vreme, 
ca un trubadur tropical. 


97 


La ce bun, se întreba femeia, să ridici în slăvi plajele și fetiţele 
de pe ele, precum și zilele de lenevit, ameţit de băutură? Ar fi 
trebuit să fie puse afișe pe care să scrie: „Aceste cântece vă 
transformă copiii în niște chiulangii neisprăviţi.” 

Anvelopele mașinii cântau și ele, pe podul peste Lacul 
Crocodililor, când Steve se întoarse spre Victoria, zicând: 

— In orice caz, drumul acesta e mult mai pitoresc. 

De ce trebuia să aibă el întotdeauna ultimul cuvânt? 

— A fost un week-end lung, zise ea. Du-mă acasă, te rog. 

— Cu ce altceva am mai greșit, în afară de faptul că mi-a fost 
sete? Pentru că, dacă am greșit, aș prefera să aflu asta acum, și 
nu luna viitoare. Aș vrea să-mi pot aminti circumstanţele 
îndeajuns de clar, ca să mă pot apăra. 

— Nu ai greșit cu nimic. Ai fost tu însuţi, Stephen Michael 
Solomon. 

— Stephen Michael Solomon, spuse Bobby, încreţindu-și 
fruntea, despletind cuvintele în minte. BARBAȚIE ABSOLUTA. 
HO. HO.3%8 

— Mulţumesc, Bobby, spuse Steve, privind cu coada ochiului 
spre Victoria. 

Spune-mi adevărul. Cu ce am greșit? 

Pe un pisc apropiat, un vultur specific Americii de Nord era 
ocupat să sfâșie leșul unui oposum, ciugulindu-i oasele. Vulturul, 
îndârjit ca un avocat la un proces, nici nu se clinti când 
Cadillacul trecu pe lângă el, în vreme ce Jimmy Buffett își 
mărturisea greșelile tinereții. 

— Nu vreau să încep nimic, zise Victoria. Dar te porți într-un 
mod cu totul neprofesional cu Junior. 

— Nu am făcut asta. 

— Practic, l-ai acuzat de crimă. 

— Voi chiar vă certați, zise Bobby. 

— Scuză-mă, partenere, zise Steve, dar am crezut că datoria 
unui avocat al apărării este de a sugera juraţilor că altcineva 
decât clientul lui putea comite crima. 

— Nu și atunci când acel „altcineva” ar fi unicul fiu al 
clientului său. 

— Acesta să fie motivul? Sau problema e că unicul fiu al 
clientului nu poate fi vinovat, pentru că tu visezi la el cu ochii 
deschiși? 


38 Anagrama rezultată în limba engleză: „Complete Manliness. Ho. Ho.” (n.red.). 
98 


„La naiba”, se gândi ea, „probabil că mi-a simţit vibraţiile.” 

— Nu visez la nimeni cu ochii deschişi. 

— Au! Cineva să-mi scoată pumnalul înfipt în inimă. 

— Nu face pe îndrăgostitul rănit, Steve. Nu ţi se potrivește 
rolul. 

— Nu făceam decât o observaţie. Când îl privești pe Junior, 
ești ca un izvor de hormoni. 

— Estrogen sau progesteron? întrebă Bobby. 

Când erai gata să zici că Steve nu era atent la ce se petrece, 
observă Victoria, când părea să viseze la delfini sau la vreun fel 
de mâncare pe bază de crabi, sau la vreun joc în care furase 
vreo bază, sau chiar la orice alte lucruri lipsite de importanţă, el 
te ia prin surprindere. 

Ea nu avea o atitudine defensivă. Ca un bun avocat 
practicant, ea ataca atunci când era provocată. 

— Recunoaște, Steve. Tu ești gelos pe Junior. 

— Asta e ridicol. Ce are el și nu am eu? 

Bobby se aplecă spre spătarul scaunului din faţă. 

— E bogat. Arată bine și e priceput la toate. 

— Auzi, Bobby, zise Steve, ce-ai zice tu să te întorci la 
orfelinat? 

— Dar eu n-am fost niciodată într-un orfelinat... 

— Niciodată nu e prea târziu, puștiule, zise Steve. 

Drumul continuă în tăcere, pentru câteva clipe. Apoi, Bobby 
strigă: 

— Hei, ia uitaţi-vă la asta! 

Deasupra apei, un vultur-pescar cu ghearele înfipte într-un 
pește aproape prea mare ca să-l poată căra, făcea eforturi mari 
să se menţină în aer. Un al doilea vultur, planând ca un 
elicopter, încerca să sfâșie peștele cu propriile gheare. 

— Eu pariez toți banii că pasărea mai mică e mai rapidă, zise 
Steve. E cea care a crescut știind ce e foamea. 

— Tu ai prejudecata asta și în ce privește oamenii, îi spuse 
Victoria în timp ce treceau de intrarea în clubul Reciful 
Oceanului, casă pentru mulţi bogătași mai nordici pripășiți în 
Florida. Ai impresia că toţi cei care au crescut obișnuiți cu 
privilegiile sunt răsfăţaţi sau leneși sau degeneraţi. Așa că te 
deranjează tare mult faptul că Junior este un băiat bun, căruia îi 
pasă de oameni și de mediu. 

— Tu nu poţi fi obiectivă în privinţa lui. 


99 


— Și cum stă treaba cu tine și cu Delia Pieptoasa 
Bustamante? Își înmuie glasul, imitând destul de bine tonul 
fascinat al lui Steve: „N-o văd pe Delia omorând pe nimeni”. 

— Eu o știu pe Delia mai bine decât îl știi tu pe Junior. Nu l-ai 
mai văzut pe tip de când înfuleca hotdogi pe bancheta din spate 
a mașinii Bentley, a tatălui său. 

— Și care e diferența? Ai văzut caseta. Junior s-a scufundat în 
apă înainte ca nava să părăsească docul. 

— Corect. Atunci încotro s-a dus? 

— Să înoate. 

— L-ai văzut tu îndepărtându-se înot de barcă? 

Ea dădu din cap: 

— De cum a sărit de la bord a dispărut și ieșea din câmpul 
camerei. 

— Exact. Și nu l-am mai văzut întorcându-se. 

— Pentru că a înotat spre plajă, nu spre chei. 

— Convenabil, nu? la gândește-te puţin, Vic. Ceilalţi, Delia, 
Robinson, Fowles... l-am văzut pe toţi, clar, părăsind nava. Nu s- 
ar fi putut întoarce fără să fie filmaţi de cameră. Dar Junior, care 
știa că era filmat, face mare caz de scufundările lui și dispare. 

La radio, trupa Monotones voia să afle Cine a scris cartea 
dragostei? 

— Ce vrei tu să insinuezi? întrebă Victoria. Că s-a urcat din 
nou la bord? 

— Până în prezent ar fi singurul scenariu care îl disculpă pe 
clientul nostru. Junior este campion la înot. Se scufundă fără 
probleme până la o sută douăzeci de metri. E ca personajul 
acela de benzi desenate... 

— Aquaman, îl ajută Bobby să-și amintească. 

— Așa e. Cât de greu i-ar fi lui să se caţăre pe scara de pisică, 
sau să stea agăţat sub platforma de plonjat? întrebă Steve. 
Când Stubbs intră în cabină să se ușureze, Junior urcă în cabina 
de pilotaj, trecând în sala motoarelor. lese prin ușa salonului și-l 
împușcă pe Stubbs. 

— Și bănuiesc că tot Junior l-a pocnit cu măciuca în cap și pe 
taică-su? 

— Nu știu. Poate. Sau poate doar și-a închipuit că taică-său 
avea să fie arestat pentru crimă când aveau să ajungă la Sunset 
Key. Caz în care, povestea lui Griffin, cum că ar fi căzut de pe 
scară, este adevărată. 


100 


— Și cum ar fi scăpat Junior de pe navă? 

— Ușor. Ei nu se depărtaseră decât cu câteva mile de port, 
asta fiind de fapt toată deplasarea lor spre Paradise Key. Junior 
înoată spre mal, întocmai precum personajul din cartea lui 
Conrad, carte pe care eu nici n-am citit-o. la o mașină pe care o 
ascunsese acolo și conduce până acasă. 

— Și care ar fi mobilul lui pentru a face toate astea? Să-i 
însceneze tatălui său o crimă? 

Steve ridică din umeri. 

— Probabil ca să preia conducerea companiei. 

— Junior ţi se pare ţie genul de corporatist împătimit? 

— Bine, atunci ce zici de asta? Junior e un „pupăcios al 
recifului de corali”, iar termenul îi aparţine lui, nu mie. lubește 
reciful. Se întreabă dacă Delia n-o avea cumva dreptate. 
Oceania va fi un dezastru. Văzând că nu-și poate convinge tatăl 
să renunțe, Junior devine un terorist ecologic. 

— Ipoteză bazată pe o speculație și încununată cu suspiciune. 

— Asta înseamnă avocatură, Vic. Și necesită, dă-mi voie să-ți 
amintesc asta, o minte deschisă. Gândire creativă. Idei 
proaspete. A nu fi rigid. 

— Cine e rigid? ripostă ea. 

Perfect, cât îi displăcea ei tonul acesta sarcastic... 

— Nu te voi lăsa să faci asta, îl anunţă ea, cu hotărâre. N-ai să 
distrugi cazul unchiului Grif numai pentru că ești gelos pe Junior. 

— Omul plajei care salivează după tine nu are nicio legătură. 
Dar ţi se aprind toate beculețele când e el prin preajmă, și asta 
mă scoate din minți. 

— Steve, ascultă, singurul interes pe care îl am în ceea ce-l 
privește pe Junior este să-l ajut să câștige cazul. 

— Serios? 

— Acesta și acela de a afla mai multe despre tatăl meu. 
Motivele pentru care s-a sinucis. Motivele despre care mama 
nici măcar nu pomenește. 

— Și asta e tot ce înseamnă el pentru tine? 

— Asta e tot, zise ea, nefiind foarte sigură că acesta era 
adevărul, de fapt. 


101 


Capitolul 14 


LEXY, REXY... ȘI PINKY 


Dimineața următoare era de o căldură lipicioasă, cu nori negri 
și groși deasupra oraşului Everglades. Acesta era un semn sigur 
că în după-amiaza aceea aveau să fie furtuni însoțite de 
descărcări electrice. Steve îndreptă bătrânul Cadillac către est, 
pornind pe MacArthur Causeway către plajă și spre birourile 
Solomon & Lord. Maşina era decapotată, singurul avantaj, din 
punctul lui de vedere, al faptului de a fi singur în mașină. 

Victoria refuzase generoasa lui ofertă de a împărți cu el patul 
noaptea trecută. O lăsase în apartamentul de pe Brickell 
Avenue, înainte de a se întoarce pe Kumquat Avenue în Coconut 
Grove. Bobby strânsese foile din ziarul The Miami Heralds 
înroșite de boabele unui arbore brazilian de piper și își 
petrecuseră noaptea doar ei doi. După ce adormise Bobby, 
Steve se așezase la masa din bucătărie, să bea o bere - şi nu o 
tequilla de patru sute de dolari, ca Junior - încercând să-și dea 
seama ce naiba se petrecea. Dar asta era o treabă cât pentru 
trei beri. Mai întâi, Victoria dorise să scindeze firma. Apoi, 
atracţia vădită dintre ea și Junior Griffin, alias „Tipul pe capul 
căruia și-ar fi dorit cel mai mult să plaseze o acuzaţie de crimă”. 

Victoria se înșela asupra unui singur lucru. 

„Nu sunt gelos pe Junior.” 

Gelozia era o emoție atât de ieftină, atât de ostentativă, 
sunând mai degrabă ca un joc între băieţi și fete. Gelozia implica 
mai ales pasiune. lar Victoria însemna „mult mai mult” pentru 
el. Dacă ar fi fost vorba de o casă, gândi el, Bobby ar fi fost 
fundaţia, iar Victoria pereţii. Pierderea oricăruia dintre ei doi ar fi 
însemnat prăbușirea acoperișului. Pentru că adevărul era că îi 
iubea pe amândoi și nu-și putea imagina viaţa fără vreunul din 
ei. 

e 

Opri lângă clădire puţin după ora nouă dimineața. Nicio firmă 
care să iasă în evidență în vreun fel nu marca faptul că acolo se 
afla un birou de avocați. Nu exista nicio placă din alamă pe care 


102 


să scrie Solomon & Lord. În schimb, clădirea de două etaje, cu 
zidurile decolorate era împodobită cu o inscripţie pe care se 
putea citi, scris de mână, numele Les Mannequins. Repezindu-se 
înăuntru, hotărî să facă tot posibilul să ajungă la al doilea etaj 
nestingherit. Ca la o cursă cu obstacole, luă poziţie de alergare 
și o atitudine pe măsură. 

Trecu cu capul plecat pe lângă biroul de la recepție, unde o 
tânără atrăgătoare, cu cască la urechi, vorbea cu un accent 
britanic, spunându-i persoanei aflate la celălalt capăt al firului să 
nu trimită fotografiile fiicei sale pentru albumul de sfârșit de an 
școlar, nici măcar dacă aceasta s-ar fi pretins conducătoarea 
echipei de majorete a Episcopatului. Apoi secretara își ridică 
privirea: 

— Steve! Lexy și Rexy au nevoie de tine. 

El se strâmbă și își continuă drumul, trecând de o ușă 
interioară, de un studio foto și de o cameră de machiaj, cu 
lumini strălucitoare. Aproape ajunsese la scări, când auzi: 

— Steve! 

Apoi urmă imediat, ca o rafală: 

— Steve, așteaptă puţin! 

Nu se opri. Până și o antilopă gnu știe că nu trebuie să se 
oprească pentru o discuţie amicală cu leii. Grăbi pasul, auzind în 
urma lui zgomotul făcut de o pereche de pantofi marca Jimmy 
Choo, sau vreo altă marcă ridicol de scumpă de pantofi. O 
blondă înaltă de 1,80 m îi tăie calea la baza scărilor. Sora ei 
geamănă se afla la un pas în urma ei. 

Erau Lexy și Rexy. 

Lexy purta pantaloni scurţi din spandex și o bluză galbenă de 
culoarea canarului, în care erau făcute niște găurele pline de 
stil, care dezvăluiau porțiuni relativ mari de piele. Aceasta era, 
fără îndoială ţinuta cu care mergea duminica la biserică. Rexy 
purta un veșmânt mulat, înflorat, din mătase, care ar fi putut fi 
luat atât drept capoțel, cât și drept accesoriu al unui costum de 
baie. Steve n-ar fi putut spune exact. Era crăpat de la glezne 
până la șolduri și nu era ţinut decât de sânii augmentaţi ai lui 
Rexy care, acum că tot veni vorba, puteau susţine fără discuţie 
o greutate cu mult mai mare decât rochita aceea vaporoasă. 
Mai mult decât atât, Steve putea spune că Rexy nu purta nimic 
pe dedesubt, cu excepţia a ceea ce Dumnezeu și dr. Irwin 
Rudnick îi dăruiseră. 


103 


Gemenele aveau ochi albaștri, ca de pisică și zâmbete 
perfecte și costisitoare. Steve observă că își tunseseră recent 
părul cânepiu lung, devenit extrem de scurt acum. Era ca și cum 
cineva le-ar fi pus pe capete două castroane și ar fi tăiat tot ce 
ieșea pe lângă ele, dar acesta era probabil cel mai recent și mai 
șic stil parizian. Arătau ca două loana d'Arc gemene și blonde... 
dacă loana ar fi fost vreo târfă anorexică. 

Lexy și Rexy trecuseră bine de douăzeci și cinci de ani - cu 
toate că pretindeau că aveau numai nouăsprezece - și erau 
conștiente probabil că nu ar putea avea niciodată succesul 
idolului lor, Linda Evangelista, care spunea în urmă cu multă 
vreme că nu se trezea niciodată dimineaţa pentru mai puţin de 
zece mii de dolari. Lexy și Rexy au câștigat o dată zece mii 
dolari într-un week-end, dar asta numai datorită unui prinţ 
saudit, care adora blondele și avea un apartament permanent la 
Ritz-Carlton, pe Key Biscayne. Dar munca lor nu avea nimic de-a 
face cu modelingul, cu excepția cazului în care prinţul își aducea 
propria cameră de luat vederi. 

— Avem nevoie de tine, zise Lexy. 

— Chiar mult de tot, zise Rexy. 

— Nu acum, încercă Steve să treacă de gemene, dar fu blocat 
de cotul ascuţit al lui Lexy. Sunt ocupat. 

— Ne ești dator, zise Lexy. 

La naiba! Era pe cale să se împotmolească într-o treabă care 
era și neplătită, și dătătoare de bătăi de cap. 

Les Mannequins punea la dispoziţia firmei Solomon & Lord 
spaţiul pentru birouri, în schimbul unor servicii avocăţești pentru 
o mulțime de cuconiţe tinerele care își dădeau frecvent în 
judecată chirurgii plasticieni sau, uneori, coafezele. Lexy și Rexy 
mai  încălcau din când în când legea prescripţiilor de 
medicamente, alteori parcau pe locurile destinate persoanelor 
cu handicap - cu toate că un coeficient redus de inteligență sau 
bulimia nu erau recunoscute drept handicapuri legitime în statul 
Florida - atacându-l o dată pe un meteorolog care prezisese 
soare pentru o zi în care o furtună cu descărcări electrice le 
stricase fetelor o ședință foto în aer liber. În cele trei zile în care 
Steve lipsise, cine știe ce calamităţi ale legii se mai abătuseră 
asupra acestor tinere creaturi cu picioare lungi de berze, leneșe- 
și-totuși-lacome-și-avare? 


104 


— Lex, Rex, va trebui să mai așteptați. Acum lucrez la un caz 
de crimă. 

Lexy se bosumflă, proptindu-și un braț pe șold, partea de sus 
a braţului ei slăbănog, antebraţul și pelvisul descărnat alcătuind 
un triunghi. 

— Trebuie să dăm în judecată Paranoia, zise Lexy. 

— Paranoia? Clubul? De ce? 

— Numele noastre nu erau trecute pe listă, și matahala aia de 
portar nici nu ne-a recunoscut, bombăni Rexy. 

— O mare umilinţă, zise Lexy. 

— Așa, și n-aţi putut să intraţi, spuse Steve. Care este 
nenorocirea? 

— Am intrat, spuse Lexy. Dar ticălosul ne-a lăsat să așteptăm 
vreun sfert de oră și, cum era îngrozitor de cald, mi s-a scurs 
mascara. 

Fata își făcu vânt cu mâna, pentru a demonstra cât de 
drăcești fuseseră condiţiile, să stea la coadă, pe Ocean Drive, în 
fața unui club zgomotos și fitos, unde tineri înfierbântați stăteau 
înghesuiți unii după alţii, dornici să le cumpere băuturi. 

— Era acolo și Matt Damon, preluă gesturile surorii ei și Rexy, 
așa încât acum cele două păreau că joacă într-o scenetă. Pariez 
că ne-ar fi ales să jucăm în noul lui film, dacă nu am fi arătat ca 
naiba. 

Steve prinse momentul și, în vreme ce gemenele erau 
ocupate cu sceneta, se strecură pe lângă ele, urcând pe scară. 

— Am să văd ce prevede legea, le strigă el. 

— Presiune mentală, trâmbiţă Lexy. Asta ar trebui să valoreze 
cât șase cifre. 

— Sigur, Lexy, cu siguranţă. O sută de mii de dolari de 
presiune pe o minte de cincizeci de dolari. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Lexy. 

e 

Se auzi un scrâșnet de metal lovind alt metal, când Steve 
deschise ușa secretariatului. După ce intră, auzi un mormăit, un 
mârâit gutural și o izbucnire de mânie „Maldito! Asta chiar e 
grea”. Cecilia Santiago, o tânără îndesată, purtând colanţi negri 
și un tricou încăpător, era întinsă pe spate pe platforma unui 


105 


aparat de forţă. Avea tenul ciocolatiu, trei clame de metal 
străpungându-i sprânceana arcuită parcă în forma unei tilde*?. 

— 'Neaţa, Cece. 

— Vrei să numeri pentru mine, jefe? 

Femeia ridică bara și o cobra tatuată se înălţă pe tricepșii ei 
încordați. 

— O să-ţi propun o afacere, Cece. Dactilografiază tu 
pledoariile și corespondenţa și apoi le număr. 

— Negustor de sclavi... 

— A sunat careva? 

— Ca de obicei. Xerox spune că trebuie să plătești pe ultimele 
trei luni leasingul la copiator. Profesoara lui Bobby a sunat în 
legătură cu chiulitul. Au mai fost și vreo două duduiţe de la 
primul etaj. Vor să dea în judecată localul lui Ben și al lui Jerry. 
Abia au descoperit că îngheţata are și grăsimi. 

— Ce știi despre Vic? Unde este? 

— Despre regina Victoria? De unde să știu eu? 

— Vic e o prințesă. Mama ei este Regina. 

— Cum spui tu, jefe. Nu-i aici și nici nu a sunat. 

Voia să o vadă. Voia să îi vorbească. Cum se întâmplă, se 
întrebă el, că atunci când o relaţie începe să scârțâie, facem 
totul să rupem legăturile și mai repede? 

Cece începuse un alt set, expirând la mișcările de poziţionare 
a barei spre piept, inspirând la fixarea acesteia pe stativ. Steve 
nu o angajase recrutând-o dintr-o școală obișnuită, ci de la 
Centrul de Detenţie a Femeilor. Pentru el, crima comisă de ea 
nu era chiar așa o mare brânză. Își bătuse prietenul până la 
epuizare, apoi îi scufundase acestuia Toyota în apele Golfului, 
după ce-l prinsese făcându-și de cap cu verișoara ei, Lourdes. 
Cece era o secretară suficient de decentă, chiar și atunci când îi 
distrugea pledoariile lui Steve, dactilografiind fonetic fiecare 
cuvânt, asta dacă se ostenea să le dactilografieze. Se pricepea 
de minune să le ţină la distanţă pe cele două modele, mai ales 
ameninţându-le că avea să le rupă oscioarele și așa fragile. 

Steve se îndreptă spre biroul ei și începu să frunzărească 
corespondenţa. Facturi, solicitări și revistele cu culturiști ale lui 
Cece. Poate dacă s-ar fi apucat și el să ridice greutăţi, ar fi făcut 


3% Semn diacritic de forma unui „s” de tipar culcat, care se pune deasupra unei litere 
pentru a conferi pronunțării sunetului pe care îl reprezintă un caracter palatal, nazal 
etc. (n.tr.). 


106 


niște mușchi ca Domnul Scafandru Minune. Deschise o revistă 
intitulată Voinic și bronzat, ajungând la fotografia unui tip în slip, 
cu torsul ca de granit uns cu ulei, cu braţele având mușchii 
încordaţi la maximum, pe care venele păreau niște șerpișori. 
Titlul era: „Oare steroizii chiar duc la micșorarea testiculelor?”, 
iar Steve azvârli revista cât colo. 

— Guy așteaptă, se enervă Cece. 

— Cine? Unde? 

— În biroul tău. E un bătrân tare ciudat. Zice că a fost prieten 
cu tatăl tău. 

Steve aruncă o privire către ușa biroului său. Era închisă. Azi 
nu avea programată nicio întâlnire. Cine naiba era persoana 
dinăuntru și de ce venise? 

— La naiba, nu poţi lăsa persoane pe care nici nu le cunoști în 
sanctuarul meu. 

Femeia își ridică privirea. 

— Ți-e teamă, cumva, că o să-ți fure operele de artă? 

— Dacă te referi la posterele mele cu Florida Marlins... 

— Că doar nu vorbeam de chiloţii tăi... 

e 

Sediul firmei Solomon & Lord era format din încăperea pentru 
secretariatul lui Cece, care era și pe post de sală de gimnastică, 
și dintr-un singur birou, care dădea spre o alee îngustă și un 
tomberon de gunoi verde, ruginit. În zilele călduroase, adică 
aproape în fiecare zi, mirosul înţepător al plantelor care 
putrezeau, al crochetelor de șuncă descompuse, al bitumului 
care se topea, al berii răsuflate și al urinei proaspete, toate se 
amestecau, pătrunzând în birou prin fereastra deschisă. De 
cealaltă parte a aleii, la balconul unui apartament aflat la mică 
distanţă, se ghicea prezenţa unei orchestre jamaicane de 
alămuri, judecând după repetițiile care stârneau dureri de cap, 
muzicienii ocupându-se cu fumatul din narghilele uriașe și, din 
vreme în vreme, cu friptul de carne de pui pe grătar. 

Mobilierul biroului era Art Deco târziu de la Armata Salvării. 
Două birouri, achiziţionate la o licitaţie organizată de poliţie 
după recuperarea unor bunuri furate, un suport de bâte de 
baseball Jupiter Hammerheads, cadou din partea unui client 
recunoscător, jucător de teren într-o ligă minoră, pe care Steve 
îl ajutase să scape de o acuzaţie de dopaj cu steroizi, și un 
acvariu, de obicei plin cu homari din Florida, semn de 


107 


recunoștință din partea unui client braconier. Pe perete, în locul 
obișnuitelor diplome și plăcuţe de merit ale Organizaţiei Kiwanis, 
se aflau postere preamărind cele două Campionate Mondiale de 
Serie ale Marlins. 

Duhoarea fermentată din containerele de gunoi îl izbi pe 
Steve de cum intră în încăpere. Mai era și un alt miros. Acela de 
rom folosit pe post de apă de colonie. Steve îl cunoștea pe 
singurul om care folosea așa ceva, iar acel ticălos se afla chiar 
acolo, rotofei și rozaliu, scufundat în pernele scaunului pentru 
clienţi. 

— Te-ai băgat într-un mare rahat acum, Stevie, spuse Peter 
Luber, gesticulând cu mânuta lui rozalie. 

Apropiindu-se de șaptezeci de ani, Pinky Luber - căci nimeni 
nu-i spunea Peter sau Pete - avea un tors vânjos, niște picioare 
mici și îndesate și un cap rotund și chel, cu un nas subțire, lung 
și coroiat. Chipul și pielea capului aveau aceeași culoare rozalie, 
de parcă ar fi avut o febră ușoară. Obrajii îi erau atât de rotofei, 
încât ochii erau ca două dungi de culoare nedefinită. Purta un 
costum negru, o cămașă albă cu butoni din aur și o cravată de 
mătase roșie, ca sângele proaspăt, de un perfect prost-gust. 
Avea în poală o pălărie neagră de fetru, cu o pană maronie și 
boruri înguste și răsucite. Gambeta, își amintea Steve, era 
marca Luber, ieșind în evidenţă tot atât de mult pe cât ar fi 
făcut-o un bandaj peste ochi sau un baston, fiind extrem de utilă 
pentru a-i feri scalpul rozaliu de soarele arzător. Între dinţi 
strângea un trabuc cubanez încă neînceput, marca Robusto. Pe 
degetul mic al mâinii sale stângi - da, pe degetul acela rozaliu - 
era un inel de onix negru, cu un diamant strălucitor. 

„Ce naiba caută aici sperjurul acesta ticălos și rozaliu?” 

— Dacă știam că ai să vii, făceam fumigaţii împotriva 
paraziţilor, zise Steve. Așa, am să mă ocup abia după ce pleci... 

O privire grea licări în ochișorii lui Luber, dispărând imediat. În 
acel scurt moment, Steve văzu câtă duritate ascundea omul 
acela, în spatele culorii sale trandafirii de heruvim, al fizicului 
său ca o bilă de bowling și al pălăriei englezești extrem de 
caraghioase. 

— Dacă aș fi în locul tău, aș arde cloaca aceasta din temelii, 
spuse Luber, cu un ton destul de aspru. 

— Dacă ai fi în locul meu, m-aș sinucide. 


108 


— Ești leit taică-tău pe vremuri. Herb a preferat întotdeauna 
mahonul. 

Când a fost numit judecător, și-a cheltuit banii proprii ca să-și 
mobileze biroul din clădirea Tribunalului. 

Numele tatălui său rostit de buzele lui Luber îl făcu pe Steve 
să vrea să-l facă pe ticălos una cu pământul. E 

— Herbert T. Solomon, începu să viseze Luber. Asta da, 
avocat! 

— Sună a slogan. Acum, ce mama naibii cauţi aici, Luber? 

— Haide, Stevie. Spune-mi „Pinky”. Așa face toată lumea. 

— Nu mi s-ar părea potrivit. Dar știu eu alte câteva nume care 
ti-ar veni mănușă. 

— Da' știu că ai ceva atitudine, puștiule. Cât despre babacul 
tău, lasă că îi e mult mai bine acolo, pescuind în Keys. Eu nu mi- 
aș dori să mai fiu prins în cursa aia de șobolani, din oraș. 

— Dar n-ai de ales. Ti s-a hotărât soarta, când te-au închis. 

Luber își scoase trabucul din gură, începând să gesticuleze cu 
el, ca și cu o baghetă. 

— Optsprezece luni, în Eglin. Nu e mare lucru. Mi-am 
perfecţionat stilul la tenis și m-am specializat în jocul de bridge. 

— Nu știam că se poate trișa și la bridge. 

— Te deranjează dacă fumez? Luber linse vârful trabucului cu 
o limbuţă rozalie. Așa s-ar mai schimba și mirosul de aici, un pic. 

— Mă deranjează. 

— Ei, la naiba, Stevie. Babacul tău a lăsat-o baltă. Tu de ce nu 
poţi să faci la fel? 

— Pentru că eu nu sunt babacul meu. 

— Îmi aduc aminte când veneai la tribunal și te jucai cu cărţile 
acelea de joc, cu jucători de baseball, prin celule. 

În timp ce vorbea, Luber își mișca trabucul neaprins în sus și-n 
jos. 

— Eu eram șef la Omucideri, iar taică-tău, judecător-șef la 
Penal. 

Brusc, Steve simţi că aerul din încăpere se încălzise. Apa de 
colonie a lui Pinky făcuse ca aerul din cameră să devină lipicios 
și dulceag. 

— Tu erai șef al ticăloșilor. lar tata era funcţionar public. Nu- 
mi vine să cred ce porcărie nenorocită ai fost în stare să-i faci. 


109 


— Adică mă învinuiești pe mine pentru necazurile“ tatălui 
tău? zise el, folosind termenul idiș, de dragul vremurilor de 
odinioară. 

— Tu ești ticălosul“! care a fost în stare să mintă sub 
jurământ, zise Steven, adăugând cunoștințele sale lingvistice în 
acest duel verbal. 

— Copile, sunt lucruri pe care nu le cunoști, și asta e tot ce 
am să-ţi spun. 

Steve se îndreptă spre colţul camerei și luă o bâtă de baseball 
marca Barry Bonds de pe un suport. Era făcută dintr-un minunat 
lemn de arțar, cântărind numai vreo trei sute de grame, cu un 
mâner subţire! și flexibil. Steve schiţă o lovitură, dorindu-și, în 
sinea lui, să fi luat drept minge capul rotund și trandafiriu al lui 
Pinky Luber. De fapt, ce naiba voia? Ticălosul încă nu spusese 
asta. 

Pinky își trecea degetele pe borul pălăriei sale, cu o privire de 
nepătruns. Chipul lui era remarcabil de lipsit de riduri pentru un 
om de vârsta lui. Părea același ca în urmă cu douăzeci de ani, 
când prezenta cazuri de crimă în faţa judecătorului Solomon. 
Procuror abil, dacă nu chiar alunecos și lipsit de principii, Luber 
a câștigat șaptesprezece cazuri de infracţiuni capitale, fără a 
pierde niciunul. Nici măcar un juriu nehotărât nu îi rezistase. Ca 
și jocul din 1972 de la Miami al Delfinilor, 17-0, terminat cu un 
număr considerabil de condamnări la moarte. Pe la mijlocul 
acelui turneu de Super Bowl al condamnărilor, ziarele 
începuseră să-l numească pe Luber „Electricianul”, iar pe 
Herbert Solomon, „Judecătorul neîndurător”. La vremea aceea, 
încă se folosea în Florida scaunul electric, denumit familiar 
„Bătrâna Scânteie” prin cercurile apărătorilor legii. Denumirea 
aceasta, din câte știa Steve, nu era chiar lipsită de adevăr, 
condamnaţii luând câteodată foc literalmente, spre marele 
necaz al autorităților locale. 

Apoi, în mod inexplicabil, „Electricianul” și „Judecătorul 
neîndurător” se despărţiseră. Herbert fu transferat la Divizia 
Civilă, iar Luber, cu mult mai interesat de dolari decât să ajungă 
celebru prin gazete, se apucă de practică privată. Declară în 
mod public că nu avea să treacă niciodată de „partea 
întunecată”, cum îi numeau procurorii pe apărătorii criminalilor. 


+0 Tsuris, în original. 
+1 Momzer, în original. 


110 


Dar incursiunile lui Luber în lumea reclamanţilor - de malpraxis 
medical, accidente auto, termene de valabilitate ale produselor 
- nu au dat roade. A cheltuit averi încercând să apere cazuri 
pentru care primea onorariu numai dacă erau câștigate, cazuri 
pe care le pierdea la tribunal. Luber era aproape falit când se 
întorsese pe coridoarele Tribunalului ca Prinţ al Tenebrelor, 
lucrând din umbra legii. Și-a făcut o reputaţie de persoană care 
mituiește, atât în cadrul tribunalului, cât și la Primărie. S-a 
dovedit a fi un corupător de frunte și un șantajist. Un campion al 
vieții, cum era și la jocul de bridge, gândea Steve. 

Când Divizia Anticorupţie a Procuraturii a pus la punct o 
operaţiune de demascare, au căzut atât Luber, câţiva inspectori 
răspunzători cu divizarea în parcele a loturilor, cât și doi 
funcţionari publici pentru o schemă de luare de mită și de 
încercare de obţinere de foloase necuvenite. Luber își revenise 
mai repede decât ar fi durat să spui „mandat de arestare”. A dat 
și semnat declaraţii sub jurământ implicând mai multe persoane 
publice oficiale. Printre acestea, se număra și judecătorul 
Herbert T. Solomon. 

Steve s-a rugat de tatăl său să lupte împotriva acuzațiilor, dar 
bătrânul cedase, părăsindu-și funcţia și ieșind din barou, cu 
toate că își proclama în continuare nevinovăția. Luber pledase 
vinovat pentru reducerea pedepsei, petrecuse optsprezece luni 
într-o închisoare lejeră din Florida Panhandle, întorcându-se apoi 
în Miami. În absenţa autorizaţiei de membru al baroului, se 
orientase spre activităţi de lobby. Din ce se vorbea prin 
Primărie, se pare că Pinky făcea acum mai mulţi bani ca 
niciodată,  securizând concesiuni profitabile la aeroport, 
reîncadrând terenuri extravilane în parcele pentru mari centre 
comerciale și înlesnind vânzarea de mașini la negru în cantităţi 
considerabile - totul într-o umbră ocrotitoare. Pe clienţii lui Pinky 
nu-i deranjase defel să aibă contribuţii substanţiale pentru 
persoanele oficiale, contribuţii neînregistrate nicăieri, de altfel. 
Aceste contribuţii erau întotdeauna în bani gheaţă, fiind de 
obicei înmânate personal de Pinky Luber celor vizaţi. În mediile 
politice din Miami, termenul de „lobbyist” era un plăcut 
eufemism pentru „mituitor”. 

Văzându-l pe Luber gras și prosper, mirosind a colonie de 
prost gust, Steve se înfioră. Schiță o răsucire cu bâta de 
baseball Barry Bonds. Apoi încă una. Închise ochii. Vizualiză 


111 


mingea sărind dinspre bâtă, în sus, trecând peste gard, 
apropiindu-se de zona de avertizare, apoi plop, în mănușa 
fundașului. Îi apăru apoi și chipul fundașului: rotund și rozaliu, 
molfăind un trabuc. La naiba! Ticălosul ăsta îi strica până și 
visatul cu ochii deschişi. 

— Eram acolo când ai furat baza, ca să învingeţi echipa 
Universităţii statului Florida, spuse Luber. 

Steve deschise ochii. 

— Și cui ar trebui să-i pese de asta? 

— Am câștigat cinci mii de dolari. 

— Adică pariai pe meciuri de baseball de colegiu? 

— Stevie, eu pariez până și pe o chestie de genul dacă 
următoarea tipă care va cobori din lift e blondă sau brunetă... 

Zâmbi vinovat. 

— Apoi am pierdut zece mii la College World Series, când ai 
ratat atunci al treilea. 

— Arbitrul mi-a făcut-o, atunci... 

— Da, o lovitură puternică. 

Luber se opri o clipă, măsurându-l din priviri. Vorbea moale, 
cu o ușoară tristeţe. 

— Erai un mucos obraznic. Lovitura aia a ta de atunci, 
mișcarea făcută de tine cu mare avânt. De ce naiba ai făcut-o? 
Oricum înscriai, cu orice lovitură... 

— Încercam să arunc și eu o dată prost. Dacă aruncătorul 
făcea mingea să ajungă afară, înscriam și terminam partida. 

— Așa că ai riscat soarta întregii echipe, numai ca să fii tu 
eroul. lar acum faci același lucru cu Herb. 

Luber se mai legănă puţin în balansoar, apoi se ridică în 
picioare. Își scutură pantalonii, de parcă tocmai ar fi descălecat 
de pe un cal plin de praf, și nu s-ar fi ridicat de pe un scaun 
cumpărat la mâna a doua, care era relativ curat. 

— Trebuie să plec. Poneii intră în cursă la Calder. 

Luber păruse scund întotdeauna, dar acum, mai îmbătrânit și 
mai pipernicit, chiar că părea de-o șchioapă. 

O porni spre ușă, se opri și se întoarse. 

— Să fii ales pentru a fi exclus. Asta e o lecţie pe care n-ai s-o 
înveţi niciodată. Nu poţi depinde de arbitri. Tot așa e și cu 
judecătorii. Și la fel e cu tot sistemul acesta afurisit. De-asta cel 
mai bine e să-ţi rezolvi problemele în mod neoficial. Ca între 
oameni simpli. 


112 


Steve sprijini vârful bâtei în podea, lăsându-și greutatea în 
mânerul acesteia. 

— Unde vrei să ajungi cu asta? 

— Procesul ăla ridicol pe care l-ai intentat ca să-i obţii din nou 
licenţa lui Herb. Dacă renunţi, aș putea să te ajut. 

— În ce fel? 

Obrajii lui Pinky se încreţiră într-un zâmbet larg. 

— Să spunem că ai un caz de crimă cu care te-ai împotmolit. 

Aceste vorbe îl luară prin surprindere pe Steve. 

— Ce știi despre asta? 

— Ei, haide, Stevie... Am prieteni care mi-au zis că Hal Griffin 
a tras sforile și a obţinut niște permise drăguțe prin districtul 
Monroe. Nişte docuri noi, service pentru ambarcațiuni cu 
hidrofoil, licenţe pentru băuturi pentru un terminal din golf. Apoi 
un oarecare din Washington este ucis pe ambarcaţiunea sa. 
Dacă l-aș fi apărat eu pe Griffin, i-aș fi pus o întrebare mare și 
lată. 

— Și care ar fi aia? Pe cine ai putea să mituiești ca să fie 
închis cazul? 

— Întrebarea pe care și-o puneau romanii, isteţule. Cui bono? 
Adică cine ar fi avut de câștigat din treaba asta? 

— Am făcut asta deja. Am încercat să aflu cui i-ar folosi 
căderea lui Griffin. 

— Păi, lasă-mă să te ajut. Știu oameni și aud anumite lucruri. 

— Și ce știi? Ce ai auzit? 

— l-auzi! Și ar trebui să-ţi spun și ţie, derbedeule? 

Pinky Luber chicoti și se îndreptă spre ușă cu pași grăbiţi. 

— Mai am o expresie latină pentru tine. Quid pro quo. 

Deschise ușa secretariatului și își puse pălăria pe cap. 

— Fără puţin quid, băiete, nu există nici quo. 


113 


Capitolul 15 


ARGUMENTE ÎN APĂRAREA 
FEMEILOR INANIMATE 


— Pinky Luber a încercat să te mituiască? spuse Victoria, pe 
un ton sceptic. 

— Nu știu dacă se poate vorbi de mită, spuse Steve. Dar m-a 
lăsat să înțeleg că, dacă renunţ la petiția pentru reprimirea tatei 
în barou, ar fi gata să ne ajute cu cazul lui Griffin. 

Victoria voia să-l mai întrebe ceva, dar ar fi fost cam ciudat, 
cu toți oamenii care se holbau la ei, dimprejurul lor... 

— E atât de jenant... 

— Care este problema? întrebă Steve. 

Ei mergeau grăbiţi pe Flagler Street cu o femeie îmbrăcată cu 
un costum de baie minuscul pusă peste umărul lui Steve. Sânii 
femeii, rotunzi, ieșeau din cupele sutienului costumului de baie. 
Părul ei, o adevărată avalanșă blondă - în genul Farrah Fawcett 
prin anii 1976 - îl gâdila pe Steve pe ceafă. 

— Toată lumea se uită la noi, spuse Victoria. 

Intr-adevăr, patronii  cafenelei Cubano, salariaţii de la 
magazinele de aparate foto cu discount, care se strecuraseră să 
mai fumeze și ei o ţigară pe trotuar, turiștii latino-americani, cu 
geamantanele lor cu rotile, cu toţii se opriseră, râzând, arătând 
spre ei, hlizindu-se. Poate pentru că femeia în costum de baie 
cântărea vreo patruzeci și cinci de kilograme, arăta trăsnet și 
era genul de păpușă siliconată, perfectă din punct de vedere 
anatomic, până la ultimul orificiu. 

— Trebuia să parcăm mașina peste drum de tribunal, zise 
Victoria. 

— Și să fi plătit cincisprezece dolari? Nici vorbă! 

Steve își parcase bătrânul Cadillac la un metru după colț, pe 
Miami Avenue. Mai aveau vreo trei minute până la audiere. Era 
vorba despre moţiunea pentru o judecată preliminară în cazul 
Pullone versus Adult Enterprises Ltd., alias The Beav. Cu mult 
înainte ca Steve să se cupleze cu Victoria - atât în plan 


114 


profesional, cât și în cel personal - el reprezentase The Beav, 
clubul de striptease, în Surfside. Cazurile erau de obicei banale, 
de genul fraudelor comise împotriva consumatorilor: vânzarea 
de cidru acidulat ca fiind șampanie, cu douăzeci de dolari 
paharul, sau încasarea de mai multe ori de pe cardurile de 
credit pentru același dans lasciv. Ocazional, mai apăreau și 
procese de vătămare de persoane, cum era și cazul de azi. 
Clayton Pullone, un contabil autorizat de vârstă medie, însurat, 
susținea că s-a ales cu un șold dislocat în timp ce se luptase cu 
Susie Slamazon, faimoasa luptătoare corp la corp de la The 
Beav, într-o cadă cu jeleu de lămâie. Deși blonda de pe umărul 
lui Steve nu era Susie, semnalmentele ei erau cât se poate de 
asemănătoare. Numele ei era Tami, conform manualului de 
instrucțiuni, în care mai erau menţionate și alte indicaţii utile 
privind spălarea anumitor părţi cu apă caldă și săpun. 

— Cuanto cuesta la rubia? strigă un bărbat îmbrăcat cu o 
cămașă largă de bumbac, când trecură pe lângă Castillo Joyeria, 
un magazin de bijuterii la comandă, interesându-se de preţul 
blondei. 

— Nu-ţi permiţi tu s-o cumperi, îi strigă Steve, drept răspuns. 

De fapt, Tami costa șase mii de dolari. Era confecţionată după 
preferinţele clientului. Culoarea pielii: bronzată. Părul: culoarea 
mierii. Unghiile: manichiură franţuzească. Părul pubian: ușor 
ajustat. Sâni: mărimea 38DD și mobili. Mâini articulate cu care 
putea strânge. Gura, vaginul și orificiul anal, în fine... adecvate 
utilizării. Era dotată și pentru supt, în cazul în care ai fi fost 
interesat de genul ăsta de lucruri. Tami era închiriată de la 
Harvey Leinoff, proprietarul clubului The Beav, care, după ce se 
întâlnise ani de zile cu angajatele, se orientase recent spre 
obiecte sexuale inanimate, pentru a-și satisface nevoile 
personale. Acestea nu-i răspundeau obraznic, nu se luptau cu el 
prin cabinele de probă, nu cereau plată pentru ore 
suplimentare. 

Cei trei - Steve, Victoria și Tami - începură să urce treptele de 
granit către sala de judecată. Steve începuse să-și dorească 
deja să fi parcat mașina mai aproape. Tami era al naibii de grea, 
iar când o mișca pentru a-i schimba centrul de greutate, un 
sfârc nepăsător din silicon îi intra în ureche, ca guma unui 
creion. 


115 


Victoria încercă să nu bage în seamă tot bâlciul acela de 
lângă ea. 

— Și cum ar putea să ne ajute Luber în cazul unchiului Grif? 

— A lăsat să se înţeleagă că ar ști cine l-a străpuns pe Stubbs 
cu ţepușa aceea. Sau că ar putea afla. Nu mi-a fost prea clar. 

— Și tu îl crezi pe Luber? 

Steve se căzni să urce și ultima treaptă. 

— Cam până unde aș putea-o azvârli acum pe Tami. 

Ajunseseră la intrarea principală, așteptând să treacă de 
detectorul de metale, iar paznicii abia își puteau stăpâni râsul. 

— Asta e o nebunie, spuse Victoria. Nu ai cum să-l obligi pe 
reclamant să se tăvălească pe podeaua tribunalului, cu păpușa 
asta a ta, din cauciuc, în brațe. 

— Dar nici n-am nevoie de reclamant. O să mă lupt eu cu 
Tami. 

— Lasă-mă, te rog... 

— Am să mă dezbrac în chiloți... 

— Te rog să-mi spui că nu sunt cei cu pete de leopard! 

— Sigur că nu. Ar fi lipicioși. Port boxerii de mătase marca 
Florida Marlins. Și ai fi știut și tu, dacă n-ai fi dormit prin vecini, 
azi-noapte. 

Așteptând după un tip obez, vânător de recompense, să 
treacă prin dispozitivul de control, Victoria șopti: 

— Te rog, încearcă să nu fim reţinuţi pentru sfidarea Curţii. 

— Vic, un avocat care se teme să facă închisoare... 

— ... e ca un chirurg care nu suportă să vadă sânge, îi luă ea 
vorba din gură. Știu asta... știu. 

Ajunseră în fața șirului de oameni, unde Omar Torres, un 
agent de securitate din personalul de pază al tribunalului, 
manevra dispozitivul mobil de detectare a metalelor. 

— Omar, întârziem la o audiere, zise Steven. Poţi să te 
grăbești puţin? 

— Nici vorbă, Steve, zise Torres. leri s-au strecurat în tribunal 
niște santeros“? cu un craniu omenesc și au făcut o vrajă tocmai 
în sala de judecată a judecătorului Gridley. 

Victoria își așeză poșeta pe banda rulantă a dispozitivului cu 
raze X. 

— O să cam trebuiască să te pipăi, scumpo, zise Torres. 

— S-o crezi tu! spuse Victoria. 


a Practicanți ai ritualurilor vrăjitorești tradiționale. (n.tr.). 
116 


— Nu pe dumneata, domnișoară Lord, zise Torres arătând 
către Tami, păpuşa gonflabilă, care se legăna acum pe picioare 
- cu pedichiura făcută și tot tacâmul - sprijinită de Steve. Pe ea. 
Trebuie să-i verific toate cavitățile corpului. 

— Nu e nevoie, Omar, zise Steve. Le-am verificat chiar eu, azi- 
noapte. 

e 

Victoria încercă să analizeze ce Îi spusese Steve, dar nu 
reușea să înțeleagă. 

— De ce i-ar păsa lui Pinky Luber de cazul tatălui tău? 

— Evident, se teme de ceva. 

Stăteau pe o bancă neagră, de lemn, care semăna mai 
degrabă a strană de biserică, pe holul din faţa biroului 
judecătorului Alvin Schwartz. Steve o așezase pe Tami între ei 
doi, după ce doi tipi îmbrăcaţi la costum trecuseră pe lângă ei și 
o ciupiseră pe păpușă de sâni. Probabil că erau avocaţii acuzării, 
își spusese Victoria. Nişte agenţi de asigurări, de pildă, n-ar fi 
fost niciodată atât de îndrăzneți. 

Steve își anunţase prezenţa aprodului, un tânăr solemn, care 
ar fi fost șomer, probabil, dacă nu ar fi fost din familie cu 
judecătorul Schwartz, prin alianță sau rudă directă. Aprodul 
ținea un clipboard și încerca să afle numele fiecăruia dintre 
avocaţii și martorii care apăreau în anticamera unchiului său. 
Steve îi comunică cu grijă numele lor, alegând s-o numească 
Tami Stepford pe martora lor. Se așezară apoi și așteptară. 
Judecătorul Schwartz întârzia, aceasta fiind titulatura legală 
pentru a-și citi ziarul de dimineaţă în vreme ce își savura 
cafeaua cu un covrig și vreo altă gustare dulce. 

— De ce anume se teme Luber? întrebă Victoria. Și-a ispășit 
pedeapsa. Oricum statul nu-i mai poate face nimic. 

— Decât dacă ar ieși la iveală lucruri noi în cazul cu baroul. 

— Orice noutate ar veni prea târziu acum, din pricina 
termenului de prescripţie. 

Steve ridică din umeri, iar capul lui Tami alunecă în jos. 

— Știu numai că Pinky e speriat de moarte din cauza 
procesului meu. 

— Tatălui tău i-ai spus despre vizita lui? 

— Da. Tata zice că de Pinky a fost mereu mai mult gura. Și 
dacă mă complic cu el, o să mă leg de un catâr mort, împotmolit 


117 


adânc în melasă. Sau în bălegar, nu-mi aduc aminte care din 
astea era. 

— Herb tot mai vrea să renunţi la procesul ăsta, așa e? 

— A zis că, dacă nu renunţ, mă dezmoștenește. 

— Aspre vorbe. 

— O casă plutitoare care ia apă și o colecţie de sticle goale de 
Bacardi. 

— Și ce ai de gând să faci? 

— N-o să mă las intimidat de tata și nici mituit de Pinky. O să 
pornesc cu toată viteza înainte cu procesul, și la naiba cu Pinky 
Luber. 

— Dar, dacă Luber chiar poate să ne ajute... 

— Las-o baltă. N-o să-l trădez eu pe tata. 

— Dar Herb nu vrea să-și recapete licenţa. Poate ar trebui să-l 
asculţi. 

— Tocmai despre asta vorbeam, Vic. Eşti prea implicată în 
cazul Griffin. Nu poţi fi obiectivă. 

— Eu? Tu ești cel care nu accepţi ajutor în cazul unchiului 
Griffin, numai pentru că vrei să îi demonstrezi ceva tatălui tău. 

— Ce să-i dovedesc? 

— Că ești un avocat tot atât de bun cum a fost și el. 

— Aici nu e vorba despre mine. 

— Ba da. Dacă ai fi tu obiectiv, ţi-ai da seama. 

Apoi niciunul dintre ei nu mai zise nimic. Nici măcar Tami. 

e 

Aprodul anunţă alte trei cazuri, la care avocaţi îl plătiseră gras 
de Crăciun, de Halloween și de ziua Mituirii Slujbașului în 
Serviciul Public. Astfel încât, la ora zece, cei doi parteneri 
asociaţi de la firma Solomon & Lord așteptau încă pe băncuţa 
tare de lemn, în vreme ce Victoria se întreba ce să-i spună lui 
Steve despre telefonul primit în noaptea precedentă, târziu. 

Apoi rosti pur și simplu: 

— Regina a sunat azi-noapte. 

— Din Zurich sau din Johannesburg? 

— Din Katmandu. Face niște injecții cu extract din glanda 
hipofiză a caprelor de munte. Se presupune că ar întineri pielea. 

— l-ai spus și ei despre caz? 

Victoria dădu afirmativ din cap. 


118 


— A fost șocată. A fost pentru prima dată, după mulţi ani de 
zile, când pomeneam de unchiul Grif, și a trebuit să-i spun că 
este acuzat de omucidere. 

— A întrebat de Junior? 

— Doar vreo sută de întrebări. „Cum mai arată? Cu ce se mai 
ocupă? S-a însurat?” 

— Incă îl mai consideră o partidă pe cinste? 

— Și minunată. A zis că Junior era un copil minunat, așa că nu 
se miră aflând ce a devenit. 

— Și ce a devenit, mă rog? Adică ce i-ai spus tu, mai exact? 

— Nu prea multe. 

lar asta era întru totul adevărat, gândi ea. Nu-i împărtășise 
Reginei sentimentele care o tulburau atât. 

— Inălţimea Sa mă urăște, așa e? întrebă Steve. 

— Abia dacă te cunoaște. 

— Dar crede că nu sunt destul de bun pentru tine. 

— Toţi părinţii cred asta despre copiii lor. 

— Nu și tata. 

— Dacă vrei să-i lași o impresie mai bună, nu mai purta tricoul 
acela stupid ori de câte ori o vezi. 

— Care tricou? | 

— Nu face pe prostul. Ala pe care scrie: „Dacă nu e vreun alt 
lucru, e Maică-ta, cu siguranţă”. 

— Eu am încercat să fiu drăguţ. Nu i-a plăcut nici ceasul pe 
care i l-am dăruit. 

— Dacă ar fi fost un ceas Cartier original, și nu o imitație de 
duzină, l-ar fi adorat. 

— Dacă ar fi fost un ceas Cartier original, nu l-aș fi putut 
cumpăra de la valetul din parcarea de la jai alai. 

— Regina nu te urăște, Steve. Numai că ea și-a închipuit 
totdeauna că am să fiu cu cineva... Oare cum putea să-i spună 
asta? Cu cineva mai altfel. 

— Cu vreun sclifosit de la Princeton, al cărui tată să aibă o 
bancă de investiţii. Să-ţi petreci verile prin Southampton, iar 
iernile în Aspen. 

— De fapt ea a vrut întotdeauna ca eu să mă mărit cu Junior. 

Steve scoase un „oh” și își înfășură braţul împrejurul lui Tami. 

— Incep să văd și eu utilitatea unor partenere gonflabile. Așa 
nu mai ai soacre. 


119 


Victoria nu-i pomenise niciodată lui Steve despre unele dintre 
comentariile cele mai cu tâlc ale mamei sale. 

„Pe viaţa mea, Prinţesă, tot nu pricep ce vezi tu la unul care 
fuge după ambulanţe?” 

Și Victoria hotărâse chiar atunci să nu-i mai spună nimic 
altceva. Nici despre ciudata reacţie pe care mama ei o avusese, 
cu o seară în urmă, aflând veștile despre unchiul Grif. Regina nu 
întrebase nimic despre caz. Victoria s-ar fi așteptat la întrebări 
de genul: „Cine a murit? Chiar Grif a fost făptașul? Cât de rănit a 
fost?” - dar nu auzise nimic de tipul ăsta. Prima ei reacţie 
fusese: „Ce a spus Grif despre mine, draga mea?” 

Dacă stătea să se gândească mai bine, poate ar fi trebuit să 
se aștepte la o asemenea reacţie. La urma urmelor, 
egocentrismul Reginei era tot o marcă a ei, ca și hainele haute 
couture sau coafura pe care o purta. 

Dar întrebarea nu era „A întrebat cumva de mine?” Exprima o 
neliniște, o teamă legată de ceea ce fusese spus. Apoi 
întrebase: „Grif a pomenit ceva și de tatăl tău?” 

Din nou, nu era vorba atât de întrebare, cât de tonul acesteia, 
se gândi Victoria. Simţea oare o nuanţă de teamă? Părea că 
Regina nu voia ca ea să discute cu unchiul Grif chestiuni legate 
de familie. După toţi anii aceștia de tăcere, de ce se temea ea, 
oare? 

Victoria se întrebă despre secretele păstrate de părinţi. Atât 
tatăl lui Steve, cât și mama ei ascundeau niște lucruri. Işi 
protejau ei astfel copiii sau se protejau pe ei înșiși? Dar, oare, nu 
avem cu toţii secrete faţă de cei dragi? La urma urmelor, nici ea 
nu fusese tocmai sinceră cu Steven, în legătură cu cât de 
șubredă era acum relaţia lor. 

„Oare eu de ce mă tem?” 

Pretutindeni împrejurul lor părea că domnește teama. 

Regina încheiase convorbirea telefonică cu o altă nuanţă 
ciudată. Victoria încă se gândea la asta. 

— Grif l-a invidiat întotdeauna pe tatăl tău, spusese Irene 
Lord. 

— Credeam că erau cei mai buni prieteni, răspunsese Victoria. 

— Erau... dar Nelson avea atâta... nu știu cum să spun... atâta 
eleganţă, atâta distincţie. Grif a știut mereu că el n-avea să 
rămână decât un... 


120 


Victoria și-o și imagina pe mama sa, în apartamentul ei din 
hotelul Shangri-la, făcând un gest dispreţuitor, tipic european, 
cu mâna, urmat de o expresie franțuzească. 

— Un alt constructor nouveau riche“, conchise Regina. 

Victoria se abținu să amintească faptul că, după moartea 
tatălui, ea și mama ei făcuseră parte din categoria nouveau 
pauvre“. 

— Nu înţeleg, mamă... De ce îl critici pe unchiul Grif? 

— Dar nu îl critic, draga mea; numai să nu iei chiar tot ce 
spune ca pe ceva de valoare. Acum, iubita mea, trebuie să 
închid. Întârzii la baia de nămol. 

Victoria și-o imagină pe mama ei, cu telefonul înghesuit între 
umăr și ureche, în vreme ce degetele ei delicate scoteau 
cercelul cu șurub și cu diamant de trei carate din urechi, 
așezându-l apoi cu grijă în seiful negru portabil, lăcuit. Victoria 
ar fi vrut să o întrebe atâtea alte lucruri... De ce Regina nu 
pomenise niciodată de ofertele financiare ale lui Grif? Și de ce îi 
refuzase acestuia ajutorul? De ce îl alungase pe unchiul Grif din 
viețile lor, tocmai când ar fi avut mai mare nevoie de el? 

Hotări să nu îi împărtășească lui Steve nimic din toate 
acestea, cel puţin nu până nu înţelegea ea mai bine anumite 
aspecte. || privi cum încerca să vâre sânii lui Tami la locul lor. Se 
întrebă de ce îi lua atâta timp să îndeplinească o sarcină atât de 
simplă. 

Se gândi la tatăl ei, amintindu-și de un bărbat chipeș, 
îmbrăcat într-un costum demodat, cu jiletcă, cu pieptul bombat, 
cu o voce profundă și cu o coamă sură. li păruse atât de 
puternic. Atât de invincibil. Dar, naiba să-l ia, uite că fusese 
slab. Dispăruse ca un laș, părăsindu-și familia. Fără să lase nici 
măcar un bilet, se gândea ea, pentru a mia oară. Cât ar fi fost 
de greu să scrie un bilet pentru unicul și iubitul lui copil? 

„Naiba să-l ia! Naiba să-l ia pentru toată durerea pe care a 
lăsat-o în urmă!” 

O amintire îi apăru brusc în minte, ca o străfulgerare. Tatăl ei, 
prinzând-o în braţe și răsucind-o, cu picioarele paralele cu solul, 
și cum ţipa ea subţirel, încântată. Fusese un tată-carusel. ȘI-I 
amintea ca pe un bărbat înalt, dar după ani și ani, văzuse 
fotografii cu Nelson și lrene Lord, împreună. Aveau exact 


43 Proaspăt îmbogăţit - parvenit (în text, în limba franceză). (n.tr.). 
44 Proaspăt sărăcit (în text, în limba franceză). (n.tr.). 


121 


aceeași înălţime. lar Irene avea puţin peste un metru și 
jumătate. 

„Festele pe care ni le joacă mintea”, gândi ea. 

Dar, oare, ce alte amintiri mai erau distorsionate în amintirea 
ei? Și, oare, ce alte secrete ascundea mama sa în caseta ei de 
lac negru de bijuterii? 


122 


Capitolul 16 


NOUL BIGBY 


În numai șapte minute, judecătorul Alvin Schwartz - în vârstă 
de optzeci și unu de ani, un om miop, distrat și arțăgos ca un 
hemoroid - îl ameninţă pe Steve pentru sfidare, poruncindu-i să- 
și ridice pantalonii, hotărând, nu foarte convins, o judecată 
preliminară. Îi dădu afară din încăpere pe toţi avocaţii, dar îi 
ordonă domnișoarei Tami Stepford și nurilor săi de silicon să mai 
rămână puţin, câtă vreme onorata instanţă cântărea 
antecedentele legale ale acesteia, respectiv leziunile provocate 
în timpul trântelor în cada plină de jeleu. 

Steve părăsi tribunalul plin de entuziasm. Victoria prezentase 
argumentele legale, iar el executase mișcarea de „culcare” cu 
un singur picior și pe aceea de imobilizare prin lovirea în zona 
dintre picioare. Cu siguranţă că Victoria avea să-și dea seama ce 
echipă imbatabilă formau ei doi. 

— O să câștigăm, prezise el voios. 

— Grozav, zise Victoria, fără entuziasm. O să ne alegem cu și 
mai multe cazuri din partea... 

Nu reuși să rostească numele. Până și simplul fapt de a 
pronunţa numele i se părea obscen. 

— ... din locul acela. 

— Hei, vezi că și noi suntem plătiţi de cei de la The Beav. 

— Și cu altceva decât cupoane pentru dans lasciv? 

— Haide, Vic. Știi că nici mie nu-mi prea place să am de-a 
face cu echipa de la The Beav. 

Se referea la dansatoarele la bară, la cele care dansau la 
mese și la cele care dansau pe bar. 

Tehnic vorbind, acesta era adevărul prin folosirea verbului la 
timpul prezent. lar adevărul ar fi fost complet dacă ar fi adăugat 
și „în ultima vreme”. 

Din ziua în care o sărutase pe Victoria - de fapt când ea ÎI 
sărutase pe el, pe cheiul unui club de iahting, în vreme ce 
logodnicul ei gusta înăuntru supă-cremă de avocado - nu mai 
fusese cu nicio altă femeie. Nici măcar nu mai dorise vreo altă 


123 


femeie. În timpul cât fuseseră împreună, el îi spusese 
întotdeauna Victoriei că o iubește - de obicei printre gemete 
senzuale, când picioarele ei erau încolăcite împrejurul lui - dar 
chiar și așa, el își închipuia că o spusese din tot sufletul. 

— Ce-ai zice să luăm cina la Nemo? întrebă el. Fac eu cinste. 
Știu cât îţi plăcea peștele prăjit de acolo. 

— A, da, dar știi... răspunse Victoria. 

Acum ea fie încerca să câștige timp, fie avea nevoie disperată 
de o manevră Heimlich, se gândea Steve. 

— Ideea e că Junior se află în oraș, recunoscu ea, după o 
clipă. 

— Nicio problemă. Spune-i că poate veni și el cu noi. Poate 
achită el nota de plată. 

— Chestia e că... 

— Da...? 

— M-a invitat el la cină, deja. 

Steve se simţi de parcă tocmai fusese lovit în plex. 

— Adică așa, ca o întâlnire, vrei să spui? 

— Nu e tocmai o întâlnire. Doar că vom avea șansa să ne mai 
amintim de zilele bune, în liniște, fără să-l iei tu la întrebări. 

— Pe dracu'! Nici să nu te gândești. 

Ea îi aruncă o privire aspră. El știa cât ura ea înjurăturile, dar 
le folosi, ca să o convingă de hotărârea lui. Nu era ceva de genul 
„e al dracului de cald afară...” Părea mai degrabă ceva apropiat 
de „dracu' să-l ia!” și de „ce dracului faci acolo?” Și se străduia 
din răsputeri să se abţină să facă vreo referire la întoarcerea la 
origini. lar când alesese să îi spună Victoriei „Pe dracu'!” acesta 
fusese un demers lingvistic îndreptat împotriva pupăciosului din 
recif, numai ca să arate cât de supărat era. 

Și cât de supărat era? A/ dracului de supărat! 

— Ste-phen, îi rosti ea numele, arătându-și iritarea. Calmează- 
te. Nu e mare lucru că iau cina cu Junior. 

— Și unde mergeţi? 

— La Norman's. În Gables. 

— Un restaurant pentru întâlniri romantice. E cel mai romantic 
loc din oraș. 

— Atunci tu de ce nu mă duci niciodată acolo? 


15 Metodă de eliberare a căilor respiratorii la adulţi sau la copiii de peste un an, 
inventată de Henry J. Heimlich în 1974. (n.tr.). 


124 


— Pentru că noi nu mai ieșim la întâlniri romantice. Noi 
suntem împreună. Nu avem nevoie de un loc întunecat, unde să 
cheltuim o grămadă de bani pe mâncăruri fistichii. 

— Și ce înseamnă asta? Că romantismul a murit? 

El simţea că pășește pe nisipuri mișcătoare și că nu avea 
niciun rost să se împotrivească. Dar se aventură. 

— Haide, Vic... Dar te-am dus acolo când a plătit masa unul 
dintre clienţii noștri. 

— Ceea ce l-a transformat într-un restaurant pentru afaceri, 
așa e? 

Punct lovit! Femeia asta era un anchetator înnăscut. 

— Asta nu e relevant, încercă el să scape, plasând o 
contralovitură. Doar nu mergi acolo să discuţi afaceri. Acolo 
mergi să te destinzi în voie. Să joci pocher pe dezbrăcate, la 
Bunny Flagler. 

— Reacţia ta e cam deplasată. 

Oare chiar așa era? 

„Nu, asta era reacţia atunci când femeia pe care o iubea 
nebunește era pe cale să părăsească nava.” 

Își aminti de ziua în care o cunoscuse pe Victoria, procurorul 
cu un aer atât de profesionist și de rigid, posesoare a două 
picioare lungi, purtând un costum verde, sobru. Avusese o 
izbucnire când el îl citase pe Dl. Ruffles, un tucan vorbitor, 
pentru a depune mărturie. Se înroșise la faţă, își pierduse 
sângele-rece, numindu-l pe Steve lipsit de etică, neglijent, 
diabolic și periculos, o rușine pentru profesia de avocat. Cum să 
nu se fi îndrăgostit de ea, în condiţiile astea? 

În ziua aceea, la tribunal, ea era încă o novice, iar el zărise un 
mic tremur al buzei ei inferioare, când se ridicase să vorbească. 
Dar când începuse să vorbească... Dumnezeule Mare!, cum ar fi 
zis tatăl lui. În costumul ei elegant croit, cu pantofii aceia de 
catifea, cu părul ei scurt, de culoarea caramelului, ușor răvășit, 
cu statura ei impunătoare și cu glasul răsunând din ce în ce mai 
puternic și mai plin de încredere, cu fiecare clipă ce trecea, 
Victoria Lord inspira inteligenţă, competenţă și o integritate de 
nezdruncinat. 

Ea avea ceva ce și-ar dori să aibă orice mare avocat pledant, 
ceva care nu poate fi învăţat de nicăieri, nu poate fi cumpărat și 
nici uitat. Avea o prezență deosebită. Nu o puteai trece cu 
vederea. 


125 


Cu toate astea, Steve Spintecătorul era cel mai iscusit 
practician, o atrase într-un proces terminat într-un viciu de 
procedură, care a dus la concedierea ei din postul de procuror. 
La început, lui chiar îi păruse rău pentru asta. Dar acum nu mai 
regreta. Dacă ea n-ar fi fost concediată, ei n-ar fi ajuns niciodată 
să o apere pe Katrina Barksdale, acuzată că își strangulase 
soţul. 

Victoria era logodită cu Regele Avocadoului atunci și 
respinsese fără drept de apel toate avansurile lui Steve. Până 
când ajunse la concluzia - neraţională, își închipuia Steve, însă 
chimică, magică, de natură hormonală - că el, Ultimul 
Reprezentant al seminţiei Solomon, era bărbatul potrivit pentru 
ea. El și nu Bruce Bigby. Lucru care, în acest moment, nu îl 
consola cine știe cât. Pentru că, de vreme ce el i-o furase pe 
Victoria lui Bigby, cine îi garanta că nu avea să păţească și el 
același lucru? Oare el avea să fie noul Bigby, de anul acesta? 


126 


Capitolul 17 


CÂNTECUL DE DRAGOSTE 
AL LUI JUNIOR GRIFFIN 


Victoria își simţi obrajii arzând, în vreme ce îl urma pe șeful de 
sală, trecând pe lângă ușa deschisă a cuptorului cu lemne și 
îndreptându-se către masă. Sau poate că acea căldură nici nu 
provenea, de fapt, de la cuptor. Simţind brațul puternic al lui 
Junior Griffin pe piele, chiar deasupra bluzei ei din mătase și 
şifon, împodobit cu paiete, oare nu avea motive să roșească? 

Ceilalţi meseni se holbară la ei, când se îndreptară spre masa 
care le era rezervată. De obicei, ea era cea care atrăgea 
privirile, dar acum se părea că atenţia tuturor se îndrepta spre 
însoțitorul ei. Junior purta un sacou subţire din mătase, de 
culoare bej, cu mânecile ridicate până la cot, care îi scotea în 
evidenţă tenul frumos bronzat. Sub jachetă, purta o cămașă 
bleu de mătase, deschisă la gât, care-i punea în valoare 
culoarea ochilor. 

Un Adonis îmbrăcat de firma Armani. 

Felurite sunete și arome umpleau încăperea din lemn 
întunecat, în stilul arhitecturii spaniole de modă veche. Din 
bucătăria deschisă, se auzea sfârâitul peștelui marinat în rom, 
care se prăjea. De la mese, se auzea clinchetul paharelor și 
zvonul surd al discuţiilor - în engleză, spaniolă, portugheză - 
lucru care dădea un aer cu totul exotic locului. 

Șeful de sală îi conduse la o masă dintre cele mai bune, și 
cum să nu o fi făcut? Cei doi păreau a forma un cuplu din lumea 
bună, deschis, sofisticat și de succes. 

„Numai că noi nu formăm deloc un cuplu.” 

Femeia se simţi o clipă confuză, când comandară băuturile, o 
tequila pentru Junior și un Cosmopolitan pentru ea. Încerca să se 
convingă că fusese cinstită cu Steve. Aceasta nu era o întâlnire 
romantică. Era doar o reluare a legăturii cu un prieten din 
copilărie. O ocazie de a afla mai multe despre tatăl ei, despre 


127 


secretele mamei ei, poate chiar vreun indiciu, două legate de 
cazul de omucidere la care lucra. 

„Dar nu este o întâlnire între doi îndrăgostiţi. Asta nu, cu 
siguranţă.” 

Nu-l lăsase pe Junior să vină să o ia de acasă. Așa nu risca să 
ajungă la replici mai ciudate de genul „Nu urci să bei ceva?” la 
sfârșitul serii. 

Atunci de ce își dăduse atâta osteneală cu îmbrăcatul? Nici nu 
ar fi trebuit să-și schimbe taiorul cu guler înalt și dungulițe fine 
pe care îl purtase și la tribunal. Dar făcuse un duș, se spălase pe 
cap, apoi își aranjase părul și încercase vreo alte patru costume. 

Primul dintre ele, cu o jachetă sobră din stofă albastru- 
verzuie, cu marginea franjurată și o cămașă asortată, cu o 
eșarfă de mătase. In niciun caz! Parcă era Mary Poppins! 

Apoi fusese rochița obraznică Balenciaga, mini, cu bretele 
încrucișate... Dar nu avea destul tupeu să o poarte. A urmat o 
rochie petrecută, Burberry, decentă, bej, cu pete mari negre. O 
lăsase deoparte. Părea o profesoară trăsnită, căreia îi explodase 
stiloul în șifonier. 

In cele din urmă, se hotărâse să poarte bluza plisată cu paiete 
marca Max Azria, cu pantalonii negri de la taior. Când o văzuse 
Junior la bar, își înălțase capul și zisese: „Oh, arăţi trăsnet!” Se 
sărutaseră în treacăt, iar ea simţise fiorul unei emoţii care îi 
coloră obrajii numaidecât, de parcă ar fi fost cuprinsă de vreun 
soi de febră ciudată, urcându-i pe ceafă. 

Acum, în timp ce ospătarul le servea niște mici antreuri 
oferite de la bucătărie - tartine micuțe cât unghia, porţii 
minuscule de risotto, stropite cu lămâie și un fel de tort de 
clătite stropite cu sos de rodii - Junior o surprinse cu o întrebare: 

— Deci, tu și Solomon... sunteţi parteneri de afaceri, și mai 
ce? 

Ea îi spuse toată povestea. Cum, cu numai câteva luni în 
urmă îl considerase pe Steve „cel mai șleampăt avocat din câți 
existau”, cum i-ar fi așteptat celule apropiate după ce se luaseră 
la harţă la tribunal, cum el o păcălise, atrăgând-o într-un proces 
terminat în viciu de procedură, cum fusese concediată din 
pricina lui și cum își uniseră forțele pentru a soluţiona procesul 
ăsta de omucidere. E drept că nu îi povestise despre episodul în 
care făcuse dragoste cu Steve la ferma iubitului ei, cel cu 
culturile de avocado. Partea aceasta de un romantism sălbatic 


128 


ar fi părut ușor stridentă. Dar, în timp ce vorbea cu Junior, 
episodul acelei nopţi îi tot revenea în minte. O furtună de 
zăpadă în Miami devenită un adevărat uragan în inima ei. Parcă 
vedea și acum fumul negru, ieșind din încălzitoare, parcă vedea 
luminiţele de Crăciun, împodobind și împrumutând copacilor 
ceva din căldura lor. O imagine de neșters: chipul lui Steve. 
Tresări... Pentru că ea făcuse prima mișcare. El rezistase - sau, 
în fine, ezitase - mai degrabă. Era tipul dur, care se temea să nu 
sufere. Ea, la urma urmelor, era logodită cu altcineva. 

„Deci probabil că mă îndrăgostisem de Steve, nu?” 

Sau era numai un mod de a încerca să justifice raţional ceea 
ce se petrecuse atunci... Acum ea se întreba dacă lucrurile nu se 
întâmplaseră poate prea repede. Și gândul acela obsedant 
reveni: intuiţiile ei dintâi cu privire la Steve - cum că era un 
competitor nemilos și iscusit - fuseseră, oare, corecte? Oare ei 
doi chiar fuseseră într-atât de diferiți? 

Dar acum un alt gând îngrozitor o fulgeră ca un crivăţ 
îngheţat. Oare era pe cale și acum să facă un lucru rușinos? 

— De atunci, am rămas împreună, îi spuse Victoria lui Junior. 

Prefăcându-se că nu avea nicio problemă. Sau avea? Oare 
simplul fapt că acum se afla aici, în restaurantul acesta 
romantic, cu lumină difuză, purtând topul cu paiete care îi lăsa 
umerii dezgoliţi... era vreun semnal că era disponibilă? 

El dădu din cap, zâmbindu-i ușor, cu o sprânceană ridicată. Ca 
și cum i S-ar fi părut de neconceput un cuplu format de ea și 
Steve. Dar nu spuse decât: 

— E un tip foarte norocos. 

— Punctele de atracţie ale lui Steve nu sunt întotdeauna 
evidente. Are o adevărată afinitate pentru cei năpăstuiţi și nu se 
teme de nimic. Nu-i pasă ce crede lumea despre el și, dacă el 
chiar crede într-un client, va face totul să câștige, riscând să fie 
exclus din barou și chiar din rândul avocaților. 

— Așa este, pare puţin cam agresiv. 

— De fapt, Steve are o inimă sensibilă. 

Oare de ce simțea nevoia să-l apere? Poate pentru a-și 
justifica prezenţa lângă un alt bărbat. 

— Ar trebui să-l vezi cum se poartă cu nepotul său... 

— Hai să nu mai discutăm despre Solomon, zise Junior, chiar 
dacă el fusese cel care adusese subiectul în discuţie. E timpul 
pentru un toast! 


129 


Își ridică paharul și făcu să se rotească tequila din acesta. 
Victoria ridică și ea paharul de martini, ţinându-l de picior, 
lichidul sclipind purpuriu în lumina lumânărilor. 

— Pentru prietenii vechi, rosti Junior, cu privirea sa adâncă, de 
azur. Și pentru noile începuturi. 

„Și pentru autocunoaștere”, gândi Victoria. „Pentru conștiința 
a ceea ce sunt și a ceea ce vreau cu adevărat.” 

Işi simţi din nou chipul în flăcări și sorbi din paharul cu Cosmo, 
sperând să se  răcorească astfel, făcând să-i dispară 
îmbujorarea. Apoi, ca un adevărat cavaler, Junior îndreptă 
discuţia asupra ei. 

„Nu vorbim despre the Marlins, the Dolphins sau de the 
'Canes, ca nu-mai-știu-cum-îl-cheamă...” 

Era amuzant să răspundă întrebărilor lui Junior, a cărui privire 
nu o slăbise o clipă. 

— Vorbește-mi despre Princeton. Apoi despre Facultatea de 
Drept de la Harvard. 

— Super! Competiţie, nu glumă, așa e? 

Apoi despre condamnarea infractorilor din Miami. 

— Super! Trebuie să ai ceva curaj pentru așa ceva! 

O mai întrebă și cum de își păstrase feminitatea, în condiţiile 
astea. Femeile-procuror pe care le văzuse el la Larry King 
păreau mai degrabă niște rechini, devoratori de bărbaţi. Ea îi 
povesti despre cazul de omucidere de care se ocupa împreună 
cu Steve, ceea ce mai atrase un „Super!” din partea 
superbărbatului din faţa ei. 

Până să îi fie adus lui Junior cel de-al treilea rând de tequilla, 
odată cu al doilea pahar de Cosmo pentru ea, el îi povesti cât de 
afectat fusese tatăl lui de sinuciderea tatălui ei. Când familia 
Griffin se mutase în Costa Rica, tatăl lui fusese în stare de șoc. 
Apoi, un an mai târziu, mama lui Junior murise din cauza unei 
forme extrem de agresive de cancer la stomac. După încă un an 
de semi-retragere, Hal Griffin revenise în joc, construind hoteluri 
în Caraibe, apoi undeva prin Orientul Îndepărtat, și apoi din nou 
acasă. Junior nu izbutise încă să taie cordonul ombilical care îl 
lega de casă, să își găsească femeia cu care să-și dorească să 
întemeieze o familie. Doamne, cum îi mai lipsiseră Florida și 
camarazii săi din copilărie! 


— M-am gândit mult la tine, spuse el privind-o cu sinceritate. 
Știu că nu eram decât niște copii pe atunci, dar aveam o relaţie 
atât de firească. Totul venea de la sine, parcă. 

— Păi cât de greu ar fi putut să fie, când subiectul zilei era 
faptul că trebuia să fim în casă la ora zece? 

Știa bine că acesta era un mecanism consacrat de apărare. 
Folosirea umorului pentru evitarea introspecţiilor sentimentale 
prea serioase. Atât de controversate. Junior părea că dorește să 
se despovăreze de propriile sentimente reprimate. O parte din 
ea dorea să îl asculte, cealaltă parte se temea însă de ceea ce 
ar fi putut el să spună. 

El spuse zâmbind: 

— „Atunci să plecăm, tu și cu mine...” 

— „Când seara cuprinde întregul cer...”, completă ea. 

Începură amândoi să râdă. Era „Cântecul de dragoste al lui J. 
Alfred Prufrock”. Citiseră poemul în copilărie și încercaseră să-l 
învețe, numai că era prea lung. Faptul că Junior își amintise 
prima strofă a acestei poezii tocmai acum o emoţionă. Era 
poezia lor. Avea cumva vreo poezie preferată în cazul lui Steve? 
Nu, dar, dacă ar fi avut, aceasta ar fi fost „Casey va executa 
următoarea lovitură”. 

Junior se întinse peste masă și își așeză blând mâna peste a 
ei, descriind mici opturi pe acesta cu degetul arătător. 

— Tocmai de aceea cred că aceasta este o ocazie grozavă, 
șopti el. E groaznică problema tatei, dar, într-un fel, e ca și cum 
destinul ne-a adus din nou împreună. 

Sorbi apoi o înghiţitură din băutură, ca pentru a-și face curaj 
pentru ceea ce urma să spună. 

— M-am gândit la asta încă de când te-am văzut data trecută, 
și aș vrea să știi un lucru, Tori. Tu ești singura... 

Apoi făcu o pauză. Oare avea nevoie de încă un rând de 
băutură ca să o spună? Nu, privea peste umărul ei, spre cineva. 
Dar către cine? 

Apoi răsună o voce bărbătească, sinceră și puternică. 

— Măi, să fie! la te uită cine e aici! 

„O, la naiba! Pe toţi dracii!” 

— Asociata mea de la firmă și braconierul de homari! exclamă 
Steve, cu o uimire batjocoritoare. 

Se îndreptă spre masa lor, însoţit de cele două piţipoance 
blonde și gemene, Lexy și Rexy de la Les Mannequins. Lexy (sau 


131 


poate era Rexy, cine le-ar fi putut deosebi?) purta o rochiţă roșie 
sclipitoare, din mătase, care i-ar fi ajuns la glezne, dacă nu ar fi 
fost pliurile ca niște aripi - mari cât flapsurile de cauciuc dintr-o 
spălătorie de mașini - care se deschideau din talie, înfășurându- 
se împrejurul picioarelor ei lungi, la fiecare pas. Rexy (dacă nu 
era, cumva, Lexy) purta o rochie simplă, dreaptă, neagră, care 
se oprea brusc la vreo treizeci de centimetri deasupra 
genunchilor. Amândouă aveau sânii siliconaţi, mult prea masivi 
pentru scheletele lor fragile. Amândouă erau cocoțate pe ultima 
creaţie a lui Jimmy Choo, pantofi cu niște tocuri gen zgârie-nori, 
de vreun metru, și tot amândouă se mișcau cu acea legănare a 
șoldurilor, atât de tipică fotomodelelor consacrate, de pe 
podiumurile de modă. Sau a leoaicelor flămânde. 

Victoria afișă un zâmbet, în același mod în care bucătarul 
marina peștele în rom. 

— Bună și la revedere, Steve. 

— Ce vrei să spui? Junior, nu te deranjează dacă ne așezăm și 
noi la masa voastră, nu? 

— Păi... 

— Minunat! spuse Steve, apoi se întoarse către chelnerul cel 
mai apropiat. Garçons. Camarero. Mai vrem trei meniuri aici. 
Pronto, S'il vous plaît”! 

Amesteca limbile străine precum ingredientele unei ciorbe de 
pește. 

Steve i le prezentă lui Junior pe cele două însoțitoare ale sale, 
anunţându-l apoi pe chelner să vină pentru a lua comanda de 
băuturi. Șampanie Cristal, care urma desigur să fie trecută în 
contul domnului Griffin. Le plasă apoi pe Lexy și Rexy de-o parte 
și de cealaltă a lui Junior, el așezându-se lângă Victoria. 

— Nu e mai comod așa? întrebă Steve. 

— Și mai e și o mare coincidenţă, răspunse Junior. 

— lau masa aici tot timpul, zise Steve. 

— Ha! pufni Victoria. 

Junior o privi pe Victoria, ridicând din umeri, ca pentru a 
spune „Ce putem face?” În clipa aceea, bărbatul îi plăcu și mai 
mult. Atât de calm și de sigur pe el, nu voia să-l refuze pe Steve 
și nici să-l azvârle, cu capul înainte, spre bar. 


46 Băiete (în limba franceză, în text). 
4^7 Repede, te rog! (într-un amestec de franceză și italiană, în text). 


132 


— Da’ știu că lași ceva piele la vedere, Vic! zise Steve, 
arătând cu capul spre decolteul femeii. E o rochie nouă? 

— Am mai purtat-o și la Balul Vizcayans, ai uitat? răsună 
metalic vocea femeii. 

— Nu-ţi încreţi fruntea, Vicky, o atenţionă Lexy. După aceea, 
nu mai scapi de ridurile astea. 

— Câţi carbohidrați crezi că are chestia asta? cugetă Rexy, 
cercetând o grisină cu rozmarin, de parcă ar fi văzut în ea o 
ţepușă ucigașă. 

— Deci, doamnelor, zâmbi Junior, ca o gazdă amabilă, cu ce 
vă ocupați? 

— Cu chirurgia pe creier, răspunse sec Victoria. 

— Suntem modele, spuse Lexy. Facem modeling. Poți 
pronunţa? Mo-de-ling. 

— Scumpule, el este avocatul nostru, spuse Rexy, arătând cu 
o grisină în direcţia lui Steve. 

— Am ieșit să sărbătorim, spuse Steve. Lexy și Rexy au 
semnat astăzi un contract pentru o reclamă televizată. 

— La Vagistat, ţipară strident fetele. 

Lexy privi fix în ochii lui Junior, ca și cum ar fi privit în 
obiectivul unei camere de luat vederi. 

— Suferiți de mâncărimi, dureri vaginale sau senzații de 
arsură? 

— Aveti scurgeri groase și mirositoare? i se alătură și Rexy. 

— Înseamnă că puteţi suferi de o infecție cauzată de o 
ciupercă! proclamă veselă Lexy, de parcă și-ar fi felicitat un 
prieten pentru că a câștigat la loterie. Deci, dacă nu vreți o 
ciupercă printre noi... 

Apoi cele două cântară într-un glas: 


Vagistat, și ciuperca dispare 

Nu mai sta în așteptare. 

Dacă cumperi un tub, ai unul gratuit, să stii, 
Nu te mai ustură când faci pipi... 


— Și spun ele asta pe postul de televiziune? întrebă Junior. 

— Televiziune prin cablu, explică Steve. Pe Spice Channel. 

Chelnerul se apropie și spuse: 

— Dacă sunteţi gata să comandaţi, v-aș putea recomanda 
rața la grătar? 


133 


— Las-o încolo, zise Lexy. Eu sunt veterinariană. 
e 

Terminară a doua sticlă de șampanie Cristal, în vreme ce o 
mulțime de mâini, special plătite pentru asta, curăţau masa de 
farfuriile golite, șterse, după ce se consumaseră creveţi 
crocanţi, bucățele de pește-spadă pane, pisică-de-mare în 
crustă de pecan și salată, singurul fel de mâncare pe care îl 
acceptau cele două surori, care își și împărțiră portia între ele, 
de altfel, vrând să împiedice astfel depunerea celor cincizeci de 
grame pe scheletele lor. 

În timpul mesei, Steve își petrecu vremea studiind limbajul 
trupurilor lui Junior și al Victoriei, dar despre ce să-și fi dat 
seama? Doar el însuși spulberase atmosfera acelei cine, prin 
amestecul lui brutal. Poate ar fi făcut mai bine să se deghizeze 
și să se așeze la bar. Atunci ar fi putut să-i urmărească în mod 
corespunzător, studiindu-i, neobservat. In clipa următoare însă, 
se întrebă dacă nu își pierduse minţile. 

„Hei, liniștește-te, Vic ţine mult la mine. Trecem doar printr-o 
perioadă mai zbuciumată.” 

Steve îl ascultă pe Junior făcând conversaţie la masă, 
povestind despre scufundările lui în Cabo San Lucas - unde 
coborâse până la o adâncime de aproape 122 de metri, dar 
ieșise abia pe locul trei în concurs - și despre cum prinsese el un 
pește-spadă record, în Insulele Caicos, dar cum îl aruncase 
înapoi în apă, în loc să-l frigă la proţap pentru a hrăni vreo 
cincizeci de persoane, cu garnitură de piure de fasole neagră. 
Până la urmă, tipul părea în regulă. Nu o atingea cu piciorul pe 
sub masă pe Victoria și, cel puţin până acum, nu înjunghiase pe 
nimeni cu cuțitașul pentru unt. 

Oare Victoria avusese dreptate? 

„Oare chiar am greșit încercând să-i pun în spinare două 
infracţiuni lui Junior? Aceea de a-l fi ucis pe Ben Stubbs și aceea 
de a râvni la doamna mea - ultima dintre ele fiind, de fapt, 
adevărata crimă capitală...” 

Când ospătarul flambă crema de zahăr ars a lui Junior, Steve 
spuse: 

— Asta îmi aduce aminte de ceva, Vic. Îţi aminteşti de cazul 
„Şuviţei aprinse”? 


134 


— Cafeneaua jacquet din Lauderdale, răspunse ea, apoi 
explică, întorcându-se spre Junior. Peruca clientului nostru a fost 
cuprinsă de flăcările raţei flambate. 

— Vai! exclamă Junior. 

— Numai mândria lui a avut de suferit, spuse ea. Femeia cu 
care avea întâlnire nu știuse că el era chel, așa că Steve l-a 
reprezentat pentru rușinea trăită atunci. 

— Zece mii, plus deserturi gratuite pentru toată viaţa, spuse 
Steve. 

Un alt ospătar aduse la masă un amestec de îngheţate 
tropicale. Cu arome de guava, mango și papaya. Steve se lansă 
în enumerarea unor cazuri de procese intentate unor 
restaurante, inclusiv cazul unei reviste calomniatoare, care se 
referise la unul dintre felurile de mâncare catalogându-l drept 
„Vitel à la ciumă bubonică”, al unui scaun care, frângându-se, 
distrusese o cină de patru sute de lire sterline și al unui 
specialist în sushi, care, din neatenţie, își servise vârful 
propriului deget în preparatele pregătite pentru un client. 

Junior râse, arătându-și faimoasele gropiţe din obraji și din 
bărbie. Discuţia devie spre sistemul judiciar, Steve numindu-i pe 
avocații pledanţi ca fiind ultima speranţă a cetățeanului de rând 
în lupta împotriva mega-corporaţiilor, a doctorilor incompetenti 
sau a companiilor de asigurări. Toată discuţia dură ceva vreme, 
timp în care Lexy și Rexy, care împărțiseră între ele platoul de 
fructe adus drept desert, jupuiseră boabele de struguri, pentru a 
mai reduce din calorii. Steve sporovăi despre tâlhăriile 
companiilor de asigurări care atacau firmele și cum conducătorii 
lor, care făceau parte din seminţia Satanei, refuzau să îi 
ramburseze pe deţinătorii cinstiți de polite, iar atunci când 
această tactică nu funcţiona, luptau murdar împotriva 
adevăraţilor păgubiţi, ghiftuindu-se în tot acest timp pe 
cheltuiala lor, cu mușchi de vită și plângându-se de vehementa 
și pretenţiile cu care muncitorii care trudesc pe brânci și cad 
victime unor accidente de muncă dau bătăi de cap companiilor 
de asigurări. 

— Sunt de partea ta, în ceea ce privește companiile de 
asigurări, încuviinţă Junior. Nici nu-ţi imaginezi ce obstacole a 
trebuit să depășim din pricina lor, cu Oceania. 

— Îmi închipui, spuse Victoria. De ce ai fi avut nevoie? De 
vreun garant dispus să riște o sută de milioane de dolari? 


135 


— Trei sute de milioane, răspunse Junior. 

Steve lăsă să-i scape un fluierat ușor. 

De cealaltă parte a mesei, Lexy și Rexy păreau plictisite de 
această discuţie de adulți. Incepuseră să-și ciupească una alteia 
brațul deasupra cotului, pentru a-și testa conţinutul de grăsime. 
Ar fi avut mai mult succes, dacă ar fi ciupit niște beţigașe. 

— Și care a fost ultimul vostru asigurator? întrebă Steve. 

Junior își bătu ușor bărbia cu degetul, făcându-l pe Steve să se 
întrebe dacă nu-i rămăseseră cumva bucățele de mâncare prin 
gropiţe. 

— Era un consorțiu străin, spuse Junior, după o scurtă tăcere. 

— Lloyd's din Londra? 

Urmă o nouă pauză, și o nouă lovitură ușoară în bărbie. 

— Nu, era de fapt un trust din Bermude. 

— Noi am reclamat un grup din Bermude, spuse Victoria. Cum 
se numea? 

— Pitts Bay Risk Management, răspunse Steve, cu ochii la 
Junior. Fuseseră însărcinaţi cu reasigurarea unui proiect de 
construire de apartamente în Sarasota, care nu reușise să 
întrunească codul de standarde necesare în construcţii. 

Steve tăcu. Se aștepta să-l audă pe Junior zicând „Da, aceasta 
este compania” sau „Nu, noi colaborăm cu Hamilton Liability 
Limited”. Sau orice altceva. 

— Acum, că mă gândesc mai bine, noi am refuzat compania 
din Bermude, zise Junior. Am făcut asigurarea cu o companie din 
grupul Pacific Rim. 

— Probabil cu Trans-Global din Singapore, spuse Steve. 

Oare numai i se părea lui sau scufundătorul situat pe locul trei 
în lume îl săgeta cu privirea? 

— Așa mi se pare, zise Junior. Da, cred că asta era compania. 

Junior îl chemă pe chelner, cerându-i încă un pahar de coniac 
- un coniac Montifaud, vechi de patruzeci de ani, care costa 
patruzeci și cinci de dolari paharul - motivând ceva legat de 
gustul bărbătesc, lemnos, al acestuia. Apoi îi sună telefonul 
mobil, iar el păru ușurat, cerându-și scuze celor aflaţi la masă că 
trebuia să se retragă pentru a răspunde apelului. 

După câteva clipe, chelnerul aduse nota de plată, într-o 
copertă, ca un buzunar, din piele, groasă cât o carte. Așeză 
coperta impresionant de groasă în faţa lui Steve, care încercă să 
o strecoare înspre locul gol al lui Junior, însă Victoria îi blocă 


136 


mișcarea, ca un jucător experimentat de hochei, făcând nota să 
ajungă din nou la Steve, cu o privire răutăcioasă. Steve privi 
spre suma formată din patru cifre, scoase un sunet ca un orăcăit 
înăbușit, de parcă i-ar fi rămas în gât un os de pui, apoi închise 
coperta. 

e 

— Nici că-mi pasă că amorezul tău mi-a băgat pe gât nota de 
plată, bombăni Steve. 

— Ba, sigur că-ţi pasă, ripostă Victoria. Acum va trebui să faci 
un al doilea credit s-o plătești. 

Rămaseră în faţa restaurantului în această noapte caldă, în 
care se simțea adierea brizei. Așteptând să le fie aduse 
mașinile, Hummerul argintiu al lui Junior sosi cel dintâi. Deja o 
sărutase pe obraz pe Victoria și îl bătuse prietenește pe umăr pe 
Steve, apoi pornise în trombă, cotind spre nord, pe bulevardul 
Ponce de Leon, avându-le cu el în mașină și pe cele două 
blonde. 

Fusese ideea lui Steve ca Junior să le conducă și pe Lexy și 
Rexy înapoi acasă, la apartamentul lor din South Beach. La 
urma urmelor, Junior stătea la Astor, la numai câteva blocuri 
depărtare. Era ceva logic, mai ales pentru Victoria. Steve 
încerca să-l lase cu buza umflată pe Junior. Cele două puicuțe 
aveau să îi raporteze totul lui Steve, care spera fără îndoială ca 
ele să facă un sendviș din Junior la vreme de noapte, în 
cuibușorul lor de nebunii situat la etajul al zecelea. 

Planul acesta prostesc nu o iritase însă la fel de mult pe câto 
iritase faptul că sosirea lui Steve le stricase, ei și lui Junior, cina. 
Junior păruse a fi pe punctul de a-i declara ceva, când Steve 
năvălise peste ei, însoţit de cavaleria lui cu picioare lungi. 

— Ce mă pune pe mine pe gânduri, mormăi el, este cât de 
evaziv a fost Junior, când a venit vorba despre compania lor de 
asigurări. 

— Haide, Steve, dar Junior nu este omul amănuntelor... 

— O poliţă de asigurare în valoare de trei sute de milioane de 
dolari nu este însă un simplu amănunt. Poţi încheia, în locul ei, 
un contract de credit de construcţii fără asigurare, de pildă. 

— Și care e avantajul? Doar ai auzit. Au făcut asigurarea cu 
cei de la Trans cum-i-o-chema. 

— Trans-Global. 

— Așa. Trans-Global din Singapore. 


137 


— Nu există această companie. Am inventat numele, și el a 
înghiţit momeala. 

Victoria rămase uimită. 

— De ce ai folosit un truc așa ieftin? 

— Să văd dacă minte. Ceea ce a și făcut. 

— Era pur și simplu de acord cu tine să schimbaţi subiectul. 
Cine stă să vorbească de companii de asigurare la cină? 

— Avocaţii implicați în apărarea unui caz de crimă. 

— Nu e numai asta, zise Victoria, împungându-l cu degetul. Tu 
ai transformat totul într-o chestiune personală. Ce ai împotriva 
lui Junior? 

— În afară de faptul că vrea să facă scufundări libere în tine? 

— Nu fi vulgar Steve. Spune-mi. Ce ai de gând să faci? Ce 
treabă are compania de asigurări cu cel care l-a ucis pe Ben 
Stubbs? 

— Este o piesă de puzzle care nu se potrivește nicăieri. 
Motivul pentru care a fost ucis Stubbs este Oceania. Dacă Junior 
minte în legătură cu compania de asigurări, oare în legătură cu 
ce altceva mai minte? 


Capitolul 18 


PREGĂTESC TERENUL, PUȘTIULE 


— Vă rugăm să vă spuneţi numele, pentru a fi consemnat, 
spuse Steve. 

— Peter Luber. 

Bondocul în costum cu dungi se întoarse către Sofia 
Hernandez, stenografa cu părul negru ca pana corbului, tunsă 
scurt, ale cărei unghii tricolore clămpăneau pe tastatura mașinii 
ei. 

— Dar poţi să-mi spui și Pinky, scumpo. 

Sofia își dădu ochii peste cap, dar, ca orice bun funcţionar al 
tribunalului, păstră tăcerea. Era obișnuită ca bărbaţii să îi facă 
curte, inclusiv unul, conașul Stephen M. Solomon, cu care, 
înainte de Victoria, Sofia obișnuia să cocheteze. 

— Unde locuiti, domnule Luber? întrebă Steve. 

— Penthouse 1A, apartamentele Belvedere, Bal Harbour. 

— Și adresa biroului dumneavoastră? 

— Pe locurile din faţă ale mașinii mele Lincoln, tinere. 

— Deci nu aveţi un birou? 

— Cel puţin, mașina mea nu duhnește ca o ladă de gunoi. 

Pinky adulmecă și se strâmbă. Se aflau în apartamentul firmei 
Solomon & Lord, dacă putea fi numită astfel cocioaba lor aflată 
la al doilea etaj, cu aerul infestat de duhoarea fructelor de 
papaya putrede, degajată de grămada de gunoaie aflată sub 
fereastra lor. Steve înregistra depoziţia lui Luber în sediul firmei, 
pentru procesul de reprimire a tatălui său în barou. 

— Încercaţi să răspundeţi numai la întrebările care vi se pun, 
îl atenţionă Steve. 

Pinky Luber mușcă din trabucul său încă stins, apoi privi spre 
Steve. Nefericit din pricină că primise o citaţie, nefericit din 
pricină pentru că fusese silit să jure că avea să spună adevărul, 
nefericit din cauză că era obligat să dea orice declaraţie, cu atât 
mai mult una privind trecutul său. 

— Atunci haideţi să-i dăm înainte cu șarada asta. Trebuie să 
ajung la curse pentru necazurile zilnice. 


139 


— Cu ce vă ocupați, domnule Luber? 

— Sunt consultant. 

Luber trecuse prin destule cazuri încât să știe că un martor 
inteligent răspunde cât mai concis cu putință. O sentinţă 
valorează mai mult decât un paragraf de lege, iar un cuvânt 
poate valora cu mult mai mult decât două vorbe. 

— Aţi putea fi ceva mai descriptiv? întrebă Steve. 

— Nu. 

Steve înţelese mesajul. Nu avea să fie ceva care să semene 
cu scoaterea dinţilor. Scoaterea dinţilor era o chestie mult prea 
simplă. Avea să fie ca o criză de fiere. 

— Spuneţi-ne numele clienţilor dumneavoastră. 

Luber dădu din cap. 

— Este confidenţial. 

Steve încerca să transmită un mesaj propriu. Dacă ar fi putut, 
i-ar fi încurcat bucuros afacerile lui Luber. Cum nu mai avea 
acces la barou, Pinky nu-și mai putea desfășura activitatea în 
incinta Tribunalului. Dar el considera că viaţa putea fi cu mult 
mai profitabilă prin birourile comisiilor municipale și prin 
mulțimea de agenţii din țară, din regiune și prin guvernul 
statului. Dacă aveai nevoie de spaţiu pentru vânzarea cu 
amănuntul, în port - pentru o companie de închiriere de 
autoturisme, sau pentru un magazin de cadouri, ori pentru 
vreun stand de covrigei - și voiai să eviţi complicațiile 
plictisitoare, precum concurenţa licitaţiilor, îl angajai pe Pinky 
Luber, extraordinarul vânzător ambulant de influenţă. 

— De fapt și de drept, domnule Luber, sunteți o persoană care 
rezolvă lucruri, nu? 

— V-am mai spus deja: sunt un consultant. 

— Cunoașteţi multe persoane din guvern? 

— Am fost prin preajma lor multă vreme. 

— Sunteţi tovarăș cu comisionarii districtuali? Cu șefii de 
agenţii? Cu judecătorii? 

— Da. Unii dintre ei mi-au trimis felicitări cu prilejul Hanuka“. 

— Sunteţi prea modest, domnule Luber. Să spunem că aș 
vrea să pun niște reclame pe 1-95. Ar trebui să vin la 
dumneavoastră să mă ajutaţi? 

— Dacă ai fi deștept. Dar nu este cazul tău. 

— Și ce anume aţi fi dispus să faceți ca să mă ajutaţi? 


48 Sărbătoarea evreiască a Luminilor, care durează opt zile. (n.tr.). 
140 


— Ţi-aș prezenta anumite persoane și aș spera să fiţi 
compatibili. 

— Așadar sunteți un „pețitor”? 

— Eu doar pregătesc terenul, puștiule. 

— Aţi pregătit vreodată terenul și în Circuitul Curţii? 

— Am depășit perioada asta demult. Am făcut-o, pe vremuri. 
Dar ce legătură are asta cu povestea noastră? 

Chiar în acel moment, ușa se deschise și intră Herbert 
Solomon, ai cărui șlapi se auzeau la fiecare pas. 

— Cessante causa cessat et effectus! 

Vorbele lui Herbert sunară ca acelea ale unui senator roman, 
însă el arăta ca un turist ars de soare, venit direct de pe plajă, în 
bermude colorate și purtând o cămașă exotică, înflorată. 

— Oprește-te și renunță, fiule. 

— Ai băut ceva, tată? întrebă Steve. 

— Te concediez. 

Herbert se întoarse apoi spre Luber și dădu din cap: 

— Pinky, să știi că arăţi bine. 

— lar tu arăţi ca ieșit dintr-un serial filmat în Hawaii, spuse 
Luber. 

— M-ai auzit, fiule? întrebă Herbert. Renunţ la serviciile tale și 
anulez cazul. 

— Nu mă poți concedia, ripostă Steve. Nu ai calitatea de a o 
face. 

— În propriul meu caz, la naiba, sigur că o pot face. 

— Am declanșat cazul sub statutul unui procuror general 
particular. Nu ești tu adevărata parte interesată, ci statul 
Florida. 

— Ticălos șmecher ce ești, îi spuse tatăl lui. Și ai impresia că 
ai să scapi cu asta? 

— Tot așa cum ai scăpat și dumneata, în cazul acelor firme 
false de reparat antifoane. 

— Ah, trebuia să-mi dau seama că nu ai să vii cu o idee 
originală. Apoi se întoarse spre Luber: Și tu, cum naiba te mai 
simţi, Pinky? 

— Doamne, tată. Ăsta e omul care ţi-a tras-o. 

— „Ţi-a tras-o” se scrie cu cratimă? întrebă Sofia Hernandez, 
continuând să dactilografieze. 


141 


— Nu menţiona asta, scumpo, îi ordonă Herbert și mâinile 
Sofiei căzură ca cele ale unui pianist care și-a terminat 
concertul. 

— Eu hotărăsc când și ce trebuie menţionat, protestă Steve. 

— Deci menţionez sau nu? întrebă Sofia. 

— Nu menţionezi, îi ordonă Steve. Dar asta numai pentru că 
așa am hotărât eu. 

Ea ridică din umeri și își deschise poșeta, în căutarea unei pile 
de unghii. 

— Dependent de nitroglicerină, așa mă simt, Herb, zise Luber, 
lovindu-se în piept. Și de Nexium, pentru reflux gastric, și de o 
droaie de alte hapuri pentru artrită. Tu, cum ești? 

— Eu sunt bine, Pinky. Nu mă plâng. 

— Așa îi spuneam și fiului tău. Că ești mult mai bine în afara 
acestei curse de șoareci. Dar marele șmecher nu vrea să 
asculte. 

Folosind termenul Yidish pentru a-l cataloga, Steve știa asta. 

— Mai bine un mare șmecher decât un bătrân neputincios, i-o 
întoarse el. 

— Steve a fost întotdeauna încăpățânat, ca un catâr, 
recunoscu Herbert. 

— Tată, ce faci dumneata acum? 

— Eu și Pinky ne știm de o grămadă de vreme. 

Lui Steve nu îi venea să creadă. Era acolo chiar omul care îi 
distrusese cariera tatălui său, iar cei doi se purtau de parcă ar fi 
fost cei mai vechi și mai buni camarazi de arme. Mai urma să 
schimbe între ei fotografii ale nepoților lor. 

— Am câștigat șaptesprezece cazuri importante la rând, în 
faţa tatălui tău, spuse Luber. 

— Da, da, știu, spuse Steve. Exact ca cei de la Dolphins. 

— Dar, așa cum obișnuia să spună Don Shula, îți amintești 
mai degrabă de cazurile pe care le pierzi. N-o să-mi iasă 
niciodată din cap ultimul juriu înainte de a se termina totul. 
Probabil veniseră direct de la vreo întrunire a Uniunii Libertăţilor 
Civile Americane. Pinky începu să râdă, trupul lui săltând ca o 
minge de plajă. Toţi erau negrotei din Liberty City și evrei din 
Aventura. 

— Uneori așa se întâmplă, zise Herbert. După cum sunt trași 
la sorți. 


142 


— Oamenii aceia nu l-ar fi condamnat pe Ted Bundy, nici de 
frică. Luber se întoarse către Steve. Vezi tu, băiete, juraţii vor 
face întotdeauna ce îi taie capul. Îmi aduc aminte de un proces 
unde purtau cu toții blugi și teniși. Gene Miller scrie în The 
Herald că vremurile s-au schimbat. Așa era atunci, acum 
membrii juriului poartă costume cu cravată sau rochii ori fuste 
elegante. Ei bine, tatăl tău le-a ordonat juraţilor să nu citească 
ziarele, dar, în ziua de după apariţia știrii... 

— Toţi bărbaţii purtau costume, iar femeile rochii, continuă 
fraza Herbert. Erau îmbrăcați ca pentru a merge la biserică. 

— Deci ce lecţie învăţăm de aici, puștiule? întrebă Luber. 

— Nu mă lua pe mine de sus, spuse Steve. 

— Că nu poți avea încredere în juraţi. Ascultă-mă pe mine. 

— Tu nu crezi în sistem, așa e, Luber? 

— Ție ţi-ar plăcea să fii judecat de niște oameni prea proști 
pentru a se detașa de îndatoririle de juraţi? 

— Și dumneata crezi asta, tată? îl provocă Steve. 

— Eu nu mă mai gândesc de mult la lucruri din astea. 

— Doamne, și am avut noi și unele cazuri... spuse Luber. 

— „Noi?” dădu din cap Steve. Dar nu eraţi parteneri, oameni 
buni. 

— Legile se sprijină pe fundaţia statului, așa că un procuror 
bun îl atrage întotdeauna pe judecător de partea sa. Nu-i așa, 
Herb? 

Herbert se îndreptase în liniște spre fereastră, și acum privea 
în lungul aleii. 

— Îți aduci aminte de  „Măcelarul de pe Strada 
Îndrăgostiţilor?” lovi Luber. 

Cum Herbert nu răspunse, Luber continuă să pălăvrăgească: 

— Am fost în culmea gloriei. Juraţii au votat în treizeci și nouă 
de minute să-l prăjească. Este încă un record, nu, Herb? 

— N-aș ști, răspunse Herbert, continuând să privească pe 
fereastră. 

Steve încerca încă să-și imagineze cum se produsese 
schimbarea aceea, cu tatăl lui. La început, Herbert păruse cu 
adevărat bucuros să îl vadă pe ticălosul acela cu chipul rozaliu. 
Asta fusese destul de straniu. Dar acum, când Luber îi depăna 
tatălui său povestirile astea din vremuri demult apuse, dispoziţia 
bătrânului se schimbase. 


143 


„Ce mesaj, pe care nu-l pricep eu, încearcă Pinky să 
transmită?” 

Herbert se întoarse cu faţa către cei doi. 

— Băiete, dacă ai să-i pui întrebări lui Pinky, de ce nu le pui o 
dată și să terminăm? 

— Prea bine, spuse Steve. Sofia, consemnează, te rog. 

Femeia își întinse brațele deasupra capului, apoi le duse în 
spate, lăsând să i se vadă bine sânii prin bluza subţire, de 
mătase. Toţi cei trei bărbaţi - unul tânăr și doi mai în vârstă - îi 
admirară nurii femeii. Zâmbind în sinea ei, fata își arcui degetele 
deasupra mașinii de stenografiat și așteptă. 

— A existat vreo împrejurare în care ai depus mărturie în faţa 
Marelui Juriu, în vreun caz de corupție, domnule Luber? întrebă 
Steve, revenind la ritmul formal al unui avocat pledant. 

— Da. 

— Ai mărturisit că Herbert Solomon lua mită pentru 
transformarea terenurilor din extravilane în intravilane în 
scopuri comerciale? 

— Hai să salvăm puţin timp, băiete, spuse Luber. Dacă îmi 
ceri să retractez ceea ce am spus despre Herb, nu am de gând 
s-o fac. 

— Deci îți menţii minciunile, asta e? 

— Măsoară-ţi vorbele, băiete. 

— Fiule, întoarce-te la cazul tău de crimă și lasă baltă cazul 
ăsta, bine? insistă Herbert. 

— Eu m-am oferit să-l ajut, spuse Luber. Și uite cum se 
poartă! 

— Nu vreau ajutorul tău, spuse Steve. 

— Tot am să te ajut eu, oricum. Trebuie numai să urmezi 
drumul verzișorilor. 

Probabil că Steve părea confuz. 

— la urma banilor, băiete. Hal Griffin are o sută de mii de 
dolari în bani gheaţă la bordul ambarcaţiunii sale. Apoi polițiștii 
găsesc patruzeci de mii în camera de hotel a lui Stubbs, după ce 
acesta a dat colţul. Dar cu Oceania vorbim de sute de milioane 
de dolari. Deci, dacă o sută patruzeci de mii plutesc pe acolo, 
trebuie să mai existe și alţii. Află cine pregătește terenul, 
puștiule. la urma banilor, băiete. 


144 


Capitolul 19 


LEGEA LORD 


— Nevinovat! susținu Hal Griffin, cu o voce puternică și clară. 
Exact cum îl învățase Victoria. 

Se aflau în faţa judecătorului Clyde Feathers, într-un complet 
de judecată aflat la al patrulea etaj al tribunalului din comitatul 
Monroe, la trei străzi distanţă de portul din Key West. Având în 
vedere că Steve era în Miami, pregătind cazul tatălui său, 
Victoria era pe cont propriu, ocupându-se de cazul Griffin, de 
una singură. Fericită că era la conducere. 

Ea respinsese sfatul lui Steve, ca Griffin să exclame extaziat: 
„Nevinovat! Sunt nevinovat! Slavă Domnului Atotputernic, sunt 
nevinovat!” Asta în stilul replicii „sunt în sfârșit liber”, rostite de 
Martin Luther King. Mult prea melodramatic pentru gusturile 
Victoriei. 

In ultima vreme, Steve se agitase cu pledoarii creative, vizând 
influențarea presei și eventualii juraţi. O dată încercase varianta 
„La fel de nevinovat ca zăpada imaculată”, alegere nefericită, 
într-un caz de posesie de heroină. 

„Dar oare unchiul Griffin este cu adevărat nevinovat?” În 
ultimele două zile, la sugestia lui Steve, Victoria urmărise 
„drumul verzișorilor” și nu prea îi plăcea unde părea să ducă 
acesta. Studiase registrele mucegăite ale Evidenţelor Imobiliare 
ale regiunii, rupându-și două unghii și analizând cu atenţie 
vânzările de proprietăţi imobiliare. Acum era sigură că unchiul 
Grif o dusese de nas și intenţiona să-i ceară explicaţii de îndată 
ce aveau să se întoarcă la hotel. 

„La naiba, unchiule Grif, și doar ţi-am spus să fii cinstit cu 
mine! Nu te pot ajuta dacă minţi.” 

Avusese grijă toată dimineaţa să nu-l lase pe Griffin să 
observe că era supărată. Era important ca el să pară încrezător 
și în largul său, la prima audiere în fața tribunalului. Uitându-se 
la el acum, se gândi că Griffin părea impunător și liniștit, în 
costumul lui negru, foarte sobru. Dar costumul îl făcea să pară și 
mai pieptos - mai impunător fizic - iar Victoria își propuse să îi 


145 


spună să poarte data viitoare ceva care să-l facă să pară mai 
slab în faţa juraţilor convocați. 

Și ea purta un costum sobru. Unul mov, marca Dolce & 
Gabbana, cu revere extrem de largi, un corsaj moale și o fustă 
adecvată, evazată, din lână ușoară, și doar puţin mulată. Și, 
Slavă Domnului, femeia nu avea nevoie de niciun alt truc pentru 
a arăta mai slabă. Poșeta ei de piele neagră, marca Bottega 
Veneta - mare cât o sacoșă - era perfectă pentru căratul 
dosarelor, dar și al trusei de machiaj. Oare ce spusese Sarah 
Jessica Parker în Totul despre sex? 

„Poșetele sunt pentru femei ceea ce sunt boașele pentru 
bărbaţi. V-aţi simţi dezbrăcate dacă aţi ieși din casă fără ele.” 

Ai înţeles bine, fato. 

Judecătorul Feathers pierdu câteva minute cu unele chestiuni 
legate de ordinea interioară. Victoria renunţă să mai dea citire 
actului de acuzare. Se scoaseră calendarele și judecătorul stabili 
niște termene și data procesului. Apoi anunţă că se fixa 
cauţiunea la un milion de dolari. Asta nu era o problemă. Suma 
fusese convenită dinainte, nemaifiind o surpriză. Griffin ieșea 
așadar din tribunal, cu fruntea sus, fără a se simţi rușinat sau 
deranjat de salopeta portocalie de deţinut, cu marca închisorii 
districtuale din Monroe pe ea... asta dacă nu era condamnat 
definitiv. 

e 

O pală de aer fierbinte o lovi când ieșiră din sala de tribunal, 
pornind pe un coridor care dădea direct într-un alt hol, care 
ducea spre lift. Începură să lumineze blițurile și să se audă 
întrebări puse de reporteri, în timp ce Victoria îl conduse prin 
haita șacalilor atât de obișnuiți cu atacurile mișelești, adică 
printre ziariști. 

— Pledoaria are vreo șansă? strigă unul dintre reporteri. 

— Care este apărarea dumneavoastră? strigă un altul. 

— De ce ai făcut asta, Griffin? strigă un reporter remarcabil de 
impertinent. 

— Avocatul meu va răspunde tuturor întrebărilor, spuse 
Griffin, cu seninătate. 

Victoria adoptase expresia de avocat serios pentru știrile de 
seară, încrezătoare, dar nu obraznică. 

— Suntem pe deplin convinși că decizia juriului va fi că a fost 
vorba doar de un tragic accident. 


146 


„Tragic accident...” 

Steve îi indicase această catalogare și o pusese să repete cât 
mai des cu putință. 

„Începe să-ți sădești tema în conștiința publicului și 
perseverează cu asta”, o învățase el. 

Bine, e drept că trebuia să recunoască și ea că Steve 
câștigase o mulţime de cazuri folosindu-se de această tehnică. 


Confuzie de identitate. 
Anchetă polițienească făcută de mântuială. 
Crimă cu circumstanțe atenuante. 


lar acum tragic accident. Poate ar fi fost mult mai simplu dacă 
unchiul Grif ar fi zis că tocmai îi arăta lui Stubbs harponul, care 
se declanșase accidental. Dar Griffin își menţinu versiunea. 
Fusese pe punte și, când Stubbs nu răspunsese apelului prin 
interfon, trecuse ambarcaţiunea pe pilot automat și coborâse pe 
scară, găsindu-l pe acesta cu pieptul străpuns de ţepușă. 
Așadar, ea trebuie să se limiteze în a le argumenta juraţilor că 
Stubbs se apucase să manevreze arma într-o doară și că se 
străpunse singur, din greșeală. 

Unghiul de penetrare al harponului era de o importanţă 
crucială pentru susţinerea acestei teorii. Până acum, Victoria 
consultase opiniile a doi experţi în domeniu: un profesor de 
biomecanică la Universitatea Georgia Tech și un inginer 
responsabil cu siguranţa de la o societate privată. Profesorul îi 
spusese că teoria accidentului „nu putea fi demonstrată într-un 
grad acceptabil de probabilitate biomecanică”, în vreme ce 
inginerul a spus că testele erau la fel de neconcludente. Așadar 
nimic care să poată fi folosit la proces. Mai era un profesor, un 
expert în factori umani, de la Universitatea din Columbia, dar 
raportul lui nu era gata încă. 

Steve cochetase cu ideea unei demonstraţii în sala de 
tribunal, unde ar fi încărcat el însuși arma, încercând să se 
împuște în piept, în vreme ce purta o vestă din fibre Kevlar. 
Repetase toată treaba chiar și la birou, făcând ţepușa să zboare 
afară, pe fereastră, până în balconul de peste drum, unde 
orchestra jamaicană își frigea carnea de pui și fuma iarbă. 
Victoria era aproape sigură că nu le-ar fi fost de prea mare folos 
să străpungă vreun jurat, în același mod. 


147 


Acum îl conducea pe Griffin, ţinându-l de braț, la lift. Avea o 
senzaţie ciudată de inversare a rolurilor. Își aminti de mâna 
protectoare a unchiului Grif, așezată pe braţul ei, atunci când o 
conducea prin mulţime, în parcul Disney. Acum ea era cea 
protectoare. Ea reprezenta tot ce îl mai despărțea pe unchiul 
Grif de viața din închisoare. Cel puţin, pentru moment. Când 
avea să înceapă procesul, avea să-l aibă alături și pe Steve, 
luptându-se cu el pentru suprematie. 

Pentru moment însă, se bucura să se afle în lumina 
reflectoarelor, în atenția presei. Era uimitor interesul pe care îl 
putea suscita pentru presă cazul unui criminal cu profil deosebit. 
Mai ales pentru reprezentanţii presei aflați în primul rând. Nu 
era de mirare așadar că Steve nu voia să renunțe. Dar ea aplica 
legea. Legea lui Lord. 

„E alegerea ta, Steve. Poţi să accepţi un rol secund. Sau te 
poţi așeza în rândurile asistenţei.” 

„Nicio problemă”, ar spune el. „Tu ești șefa. Așa am hotărât.” 

Renuntarea necondiționată a lui Steve îi trezise bănuieli - 
aproape că se așteptase să se năpustească pe ușa sălii de 
judecată, cu câteva anunțuri demne de titlurile jurnalelor - dar 
el rămăsese în spate, în vreme ce ea se ocupa de formalităţile 
procesului și se bucura de sfertul de oră de celebritate în ochii 
mass-mediei. In vreme ce își croia drum spre lift, încă se întreba 
dacă nu cumva Steve se afla pe undeva prin preajmă, 
organizându-și propria conferinţă de presă. 

— Doamnă Lord! Domnule Griffin! se auzi vocea unui reporter 
obosit, de la ziarul Key West Citizen. Ce s-a întâmplat pe 
ambarcaţiunea aceea? 

— Toate aceste lucruri vor fi dezvăluite în fața instanţei, 
spuse ea, zâmbind pentru camerele de fotografiat. 

Aceleași amănunte lipsite de importanţă, gândi ea. Sigur că la 
tribunal avea să iasă totul la iveală. Numai că ea habar nu avea 
ce însemna acest „tot”. 

— lar la momentul potrivit, adăugă ea, va fi evident că 
moartea domnului Stubbs a fost doar un tragic accident. 

Steve ar fi mândru, gândi ea. 

Afară ploua cu găleata, iar Victoria începu să își facă griji 
pentru machiajul ei. Tribunalul, cu coridoarele sale deschise, era 
proiectat pentru regiunile acelea subtropicale, unde te poţi 


148 


alege cu insolaţii sau poţi fi udat de ploaie în vreme ce, tehnic 
vorbind, te afli încă în interiorul clădirii. 

Odată ajunși în holul central, trecură pe lângă pictura murală 
a unui galion spaniol, de pe care corsarii debarcau pe o plajă, 
piraţii fiind prinși într-o luptă cu săbii. O imagine neobișnuită a 
unui tribunal, remarca ea, ca o celebrare a nelegiuirilor care 
domneau pe insula îndepărtată, sau nu prea îndepărtată. 

— Pe aici, doamnă Lord! strigă un fotograf, îndreptându-și 
camera spre ea. 

— Nu, uitaţi-vă aici, doamnă Lord! strigă un altul. 

— Va depune mărturie Griffin? urlă un bărbat îmbrăcat cu 
niște blugi murdari și cu un tricou alb. 

Mai erau reporteri și afară, adunați ciorchine în hol, mișunând 
ca gândacii. O mulţime deranjantă și nestăvilită. Dar, simţindu- 
se puţin ca o vedetă pe covorul roșu, Victoria își închipui că era 
mai bine să se obișnuiască și cu atenţia publică. Lumina 
reflectoarelor, își zicea ea, era strălucitoare, dar focalizată. Era 
suficientă pentru o singură persoană. Chiar dacă se asociază, 
avocaţii sunt totuși niște lupi singuratici. Cine își mai amintește 
de numele partenerului lui Johnnie Cochran? Sau de acela al lui 
Melvin Belli? Sau al lui Gerry Spence? 

Așa că, da, într-adevăr, o avocată care își făcea un nume 
printr-un proces important de crimă făcea bine să se aștepte la 
lumina unor reflectoare puternice. Și ar trebui să-și procure 
niște articole de machiaj rezistente la apă. 


LEGILE LUI SOLOMON 


6. Clientul care îşi minte avocatul este ca un soț care își înșală 
soția. Rar se întâmplă doar o dată. 


149 


Capitolul 20 


DRUMUL BANILOR 


Zece minute mai târziu, după ce străbătuseră orașul într-un 
taxi roz, Victoria și Griffin se aflau în Salonul Războiului, 
apartamentul ei de la Pier House. In încăpere se aflau o masă de 
conferinţe din stejar, scaune tapiţate cu piele, o canapea din 
răchită, printuri cu nave, înrămate pe pereţi. Materialele 
pregătite pentru proces erau împrăștiate pretutindeni în 
apartament. Cutii de carton erau răspândite pe podea. Pe masă 
erau întinse hârtii, iar pe un panou lateral era o machetă a 
ambarcaţiunii Forța Majoră. 

Victoria își scoase pantofii de catifea, își turnă un pahar de 
apă minerală peste câteva cuburi de gheaţă și îl atacă frontal pe 
clientul ei. 

— Și de unde a luat Stubbs cei patruzeci de mii de dolari în 
bani gheaţă? întrebă ea. 

— Cum ţi-am spus și mai devreme, Prinţesă, n-am nici cea 
mai vagă idee. 

— Statul va spune că l-ai mituit pentru a obţine de la el un 
raport favorabil de mediu. 

— Să vedem cum vor dovedi asta! 

— Poate fi citată banca și îţi pot fi cercetate conturile, se pot 
afla astfel toate operaţiunile pe care le-ai făcut. 

— Le urez succes! 

— Asta ce înseamnă? 

— Am trăit în vreo zece ţări. Nici nu-mi mai amintesc pe unde 
îmi sunt banii. 

Victoria nu știa cum să-l facă să-i spună adevărul. Trebuia 
oare să-i spună ce știa ea, limitând astfel informaţiile pe care 
era el dispus să i le dea sau să lase întrebarea deschisă, 
sperând că el îi va spune mai multe? Victoria sorbi din paharul 
de apă minerală, vrând să mai câștige astfel puţin timp. 

Pe fereastră se puteau vedea remorchere care conduceau în 
port o navă de croazieră. În parcarea hotelului se aflau trei care 
de televiziune, unul lângă altul, semănând cu niște insecte 


150 


uriașe, cu antenele ridicate în aer. Victoria se temea, și nu era 
chiar un lucru de neconceput, că vreo cameră TV suspendată pe 
vreun braţ mecanic avea să apară, din clipă în clipă, la balconul 
ei, vârându-și obiectivul în apartament. 

— Unchiule Grif, trebuie să-mi spui adevărul. 

— ŢI l-am spus, Prinţesă. 

— Tu i-ai dat lui Stubbs cele patruzeci de mii de dolari? 

— Nu i-am dat eu. Jur. 

Femeia trase aer în piept și continuă atacul. 

— Mi-am petrecut ultimele două zile cercetând registrele cu 
proprietăţi imobiliare ale statului. Și știi ce am descoperit? 

— Că statul vinde proprietăți mustind de apă, în Glades? 

— Că, în urmă cu două luni, Ben Stubbs a cumpărat un teren 
în Key Largo, la preţul de trei sute de mii de dolari. Fără nicio 
ipotecă. Cu bani gheaţă. 

Tăcere. Griffin stătea la masă, cu o figură impenetrabilă. 

— De unde crezi că avea Stubbs banii ăia? întrebă ea. 

— O fi câștigat potul cel mare la jocuri de noroc. 

— Banii au fost trimiși din contul unei societăți într-o bancă 
din Insulele Cayman, către un agent fiduciar, în Key Largo, spre 
păstrare. Ghicești numele titularului contului? 

— Nu. Spune-mi-l tu. 

— Queen Investments Limited. 

Se opri puţin, pentru a-i studia reacţiile. Nimic. 

— Neobișnuită denumire, nu ţi se pare? 

— Insulele Cayman sunt britanice. Poate că o onorează pe 
Regina Elisabeta. 

— Sau pe Regina Irina. 

— Pe mama ta, adică? spuse el râzând, însă râsul lui părea 
artificial. Unde vrei să ajungi, Prinţesă? 

— Unchiule Grif, am obţinut evidentele contabile ale 
companiei. Ești singurul angajat al societăţii Queen Investments. 
Tu i-ai transferat banii lui Ben Stubbs. 

Griffin mormăi, ridicându-se de pe scaun, apoi se îndreptă 
spre fereastră. Afară, nava de croazieră se îndrepta spre țărm, 
pe puntea ei aflându-se sute de pasageri. 

— Ai făcut treabă bună, Prinţesă. 

— Unchiule Grif, de ce nu mi-ai spus că l-ai mituit pe Stubbs? 

El se întoarse spre ea, părând să o cântărească. Poate încerca 
numai să-și dea seama cât de multe reușise ea să afle. Până 


151 


acum, ea văzuse atitudinea asta la câte un martor necooperant, 
dar niciodată la propriul client. 

— Mită? spuse Griffin, în cele din urmă. La momentul 
respectiv, mie mi s-a părut că semăna mai degrabă a extorcare 
de bani. Stubbs mi-a cerut banii ăia. 

— Oricum i-ai spune, tot m-ai minţit. 

— Dacă ai ști că am plătit un funcţionar federal, mi-ai pune 
această întrebare în sala de tribunal ca să neg asta? 

— Sigur că nu. Nu ar fi etic din partea mea. 

— De-asta nu ţi-am putut spune despre bani. Trebuia să-mi 
păstrez posibilitatea de a nega. 

— N-o să meargă. Dacă eu am aflat toate astea, fii sigur că și 
statul le poate afla. Unchiule Grif, adevărul ar putea fi mai bun 
decât o minciună. Să-l mituiești pe Stubbs e mult mai bine decât 
să-l fi ucis. De fapt, lucrul ăsta ne-ar putea ajuta. 

— Cum? 

— Ipotetic, dacă l-ai fi mituit, nu aveai motive să-l ucizi. Ştiai 
că raportul lui de mediu avea să fie unul pozitiv. Nu mai trebuia 
decât să îl înainteze. 

— Vrei să spui, să recunoaștem că l-am plătit pe Stubbs? 

— Ar fi un lucru temerar, dar, în lipsa unui motiv, statul nu 
poate câștiga. 

„Temeritatea” i-l aduse din nou în minte pe Steve. Era exact 
genul de tactică a săriturii în gol cu coarda elastică, pe care elo 
adora. 

— Ipotetic, spuse Griffin, împrumutând de la ea termenul 
acesta preţios, să spunem că Stubbs nu era mulţumit cu terenul 
primit în Key Largo, chiar dacă el fusese cel care îl pretinsese. Își 
dorise un loc pentru când avea să iasă la pensie. Să spunem că 
am luat cina și neisprăvitul spune: „Hal, ţie o să-ţi iasă milioane 
de dolari din Oceania. Zeci de milioane. Dar n-ai putea face 
niciun bănuț fără mine.” 

Victoria se încruntă văzând încotro se îndrepta discuţia. 

— Și când s-ar fi întâmplat asta? Ipotetic vorbind... 

— Cu vreo săptămână înainte de a ne reuni pe Forța Majoră 
ca să venim să discutăm cu tine și cu Solomon. Și să 
presupunem că mâncam pește și că Stubbs zice: „De acum 
înainte, sunt partenerul tău, Hal, vreau un milion în mână și 
cinci la sută din profiturile cazinoului”. Griffin izbucni într-un râs 
nervos. Ca și cum ar fi fost vreun om de legătură de prin Vegas. 


152 


Cretinul acela însă se uitase la prea multe filme. Habar n-avea 
ce înseamnă să construiești așa ceva. Și mai pretindea că e 
partenerul meu. Aș fi putut să-i zdrobesc capul pe loc. 

— Dar spune-mi, te rog, că n-ai făcut-o. 

Își vedea cazul scufundându-se în apele adânci ale Golfului. 

— l-am spus să se lase păgubaș. Dar nu l-am atins nici măcar 
cu un deget. Nici atunci. Nici pe ambarcaţiune. Ce trebuie să 
înţelegi tu, Prinţesă, e că, atunci când oamenii văd atâţia bani, 
cu toţii ar vrea câte o părticică. Un comisar districtual ne-a 
ameninţat că o să suspende licenţa de folosire a portului până 
când aveam să-l plătim și pe el pe ascuns. Și i-am spus 
tâlharului că n-aveam nevoie de nenorocita lui de licență. 
Leicester Robinson, tipul de pe barjă, a spus că ne ajută el cu 
treaba asta, fără a cere nimic în plus, dar voia trei procente din 
total. Procente! Unde, naiba, învaţă ei lucrurile astea? 

— N-ar fi fost o crimă să faci un parteneriat cu Robinson. Doar 
nu e funcţionar federal. 

— l-am spus și lui Robinson să se lase păgubaș. Și s-a retras, 
al naibii de mulţumit că primește slujba de pe barjă și câștigă 
astfel treizeci la sută în plus. 

— Să revenim la Ben Stubbs, reluă Victoria. După ce te-a 
extorcat, după ce zici că ţi-a venit să-i zdrobești capul, ce s-a 
mai întâmplat? 

— M-am calmat. Hotărât să mă întovărășesc cu el. În ziua 
dinainte de a-l invita la bordul ambarcaţiunii mele, am pus o 
sută de mii de dolari, bani gheaţă, într-un recipient cu homari. Și 
i-am spus lui Stubbs arătând spre acel vas: „Ai aici cei mai buni 
homari din câţi ai putea mânca vreodată”. Am scos banii și i-am 
spus că aveam să-i dau câte o sută de mii de dolari pentru 
fiecare sezon la homari, pentru tot restul vieţii sale. Lucru pe 
care, acum că mă gândesc mai bine, chiar cred că l-am făcut. 

— Și care a fost reacţia lui Stubbs? El voia un milion și tu i-ai 
oferit numai o sută de mii? 

— l-am oferit un procent anual. Era bun la matematică, așa că 
a acceptat. 

— Ai mai spus cuiva că l-ai cumpărat pe Stubbs ca să 
renunţe? 

— Nu. 


— Nici măcar lui Junior? întrebă ea, gândindu-se că, dacă 
Junior ar fi știut și i-ar fi ascuns asta, ar fi existat implicaţii atât 
profesionale, cât și personale. 

Griffin răspunse, scuturând din cap: 

— Nu am vrut să-mi implic băiatul în asta. 

— Crezi că Stubbs a pomenit cuiva despre aranjamentul 
vostru? 

— Mă îndoiesc. Nu avea soţie. Era un tip singuratic. Și nici nu 
își dorea un complice cu care să împartă banii. 

— Mai e ceva ce ar trebui să știu despre Stubbs? 

Griffin păru că se gândește la ceva. Apoi spuse: 

— In ultima săptămână fusese puţin cam nevricos. 

— Speriat, cumva? întrebă ea, închipuindu-și că la asta se 
referise. Sau poate agitat. Sau vreo combinaţie între astea două. 

— Era cam nervos și paranoic. Începuse să folosească 
telefoane mobile cu cartelă, ca să nu poată fi urmărit. De fiecare 
dată când trebuia să vorbesc cu el, toată treaba dura o grămadă 
de timp, pentru că folosea mereu alt telefon. Se comporta ca un 
iepure speriat. 

— Poate că nu era tot atât de obișnuit să primească, pe cât de 
obișnuit erai tu să dai mită. 

Griffin se cutremură de râs. 

— In regulă, Prințesă. Aici m-ai prins. Poate că toate 
proiectele acelea dezvoltate prin insule m-au făcut să nu mai 
am atâtea scrupule. Dumnezeule, în Caraibe trebuie să-i treci pe 
ștatul de plată pe fiecare dintre verii și cumnaţii politicienilor 
înainte de a te aștepta ca ei să fie dispuși să mute un pai. 

Ca un astronaut izolat într-o capsulă spaţială, Victoria se simţi 
deodată plutind într-o zonă uriașă, întunecată și periculoasă. 
Incercă să estimeze pericolul. Presupunând că polițiștii nu 
găsiseră în camera de hotel a lui Stubbs vreo listă cu lucruri de 
îndeplinit de tipul „de luat micul dejun, de cumpărat pantaloni 
scurţi, de luat la întrebări pe Hal Griffin”, încă mai existau șanse 
ca procuratura să nu afle despre cele întâmplate. Sau, cel puţin, 
să nu poată demonstra faptele. 

Cu toate astea, orice șansă de a-l reabilita pe Griffin părea să 
se scufunde din ce în ce mai adânc în apele oceanului. Nu putea 
să-l lase să mintă și înainte de a afla exact ce anume știa 
acuzarea despre toate astea, nu-și putea supune clientul unei 
anchete încrucișate. 


154 


— Mai e ceva? Te rog, unchiule Grif, nu-mi mai ascunde nimic. 

— Ar mai fi ceva care mă deranjează. 

„O, Doamne! În sfârșit!” 

— Terenul acela din Key Largo. Banii din recipientele pentru 
homari. Toate astea veneau de la mine. Mită. Extorcări de bani. 
Cum vrei să le zici. Dar nu te-am minţit în legătură cu ăia 
patruzeci de mii de dolari din camera de hotel a lui Stubbs. Banii 
ăia nu veneau de la mine. 

— Atunci de unde i-a luat Stubbs? 

— La naiba dacă știu. 

Asta nu avea niciun sens, se gândi Victoria. Dar nici nu 
minţise în legătură cu ei. Două dări de mită erau tot atât de 
grave ca și trei. Dintr-o dată, cazul se complica și mai mult. Oare 
drumul banilor ducea și la o a treia persoană? Și, dacă era așa, 
cine era această persoană? Dar, oare, chiar putea crede tot ce îi 
spusese unchiul Grif? 

„Clientul care își minte avocatul este ca un soţ care își înșală 
soția. Rar se întâmplă doar o dată.” 

Aceasta era o altă lege a lui Steve. El ar fi știut ce să facă 
acum. Cazurile sucite și complicate erau punctul lui forte. Poate 
pentru că prefera cărările ocolite, în locul celor drepte. 

— Și acum ce urmează, Prinţesă? 

Înainte de a-i putea răspunde, înainte ca măcar să recunoască 
față de ea însăși că voia să-l întrebe pe Steve ce ar fi de făcut în 
continuare, se auzi un ciocănit în ușă. 

— Room-service! răsună o voce de femeie, cu un pronunţat 
accent spaniol. 

— Dar nu am comandat nimic, spuse Victoria, îndreptându-se 
spre ușă. 

— Apartamentul 231, insistă vocea de femeie. Șampanie și 
caviar pentru trei persoane. 

— Aţi greșit camera, spuse Victoria, deschizând larg ușa dublă 
a camerei. 

O tânără în uniformă roz, pe al cărei ecuson scria „Evelia” 
stătea în pragul ușii, împingând un cărucior. O sticlă de 
șampanie Cristal era pusă într-o frapieră cu gheaţă. Era o masă 
pentru trei persoane, două farfurii acoperite, iar în mijloc se afla 
o vază subţire, cu rămurele de liliac. 

—Am la mine și chitanta comenzii, spuse Evelia. 
Apartamentul 231, vedeţi? 


O altă femeie se strecură pe lângă ei, intrând în cameră. 

— Sigur că este apartamentul corespunzător. Nu e rău... dar 
aș fi preferat colţul dinspre sud-vest, pentru briză... 

Femeia avea o ţinută perfectă. Avea aproape șaizeci de ani, 
dar ar fi putut fi luată cu ușurință drept o femeie rafinată, în 
vârstă de patruzeci de ani. Părul ei rebel, de culoarea coniacului, 
îi amintea Victoriei de prinţesa Grace de Monaco. Purta o 
jachetă de mătase roz, strânsă pe talie, și o cămașă asortată, 
brodată cu mărgele. Încheietura mâinii și jumătate din antebraţ 
îi erau acoperite de o brățară John Hardy, din aur masiv. În 
ansamblu, avea o înfățișare prea sofisticată pentru miezul zilei, 
în Key West, dar era o apariţie splendidă. 

Splendidă pentru o Regină. 

— Grif, sper că încă îţi mai place beluga, gânguri Irene Lord. 

— lisuse, Sfântă Marie și Sfinte Iosif! 

Expresia de pe chipul lui Griffin împietri undeva la limita 
dintre un zâmbet și un infarct. 

— Mamă! exclamă Victoria. Credeam că ești prin Katmandu... 

— Era cam frig pe acolo, draga mea. 

Ca și cum ar fi explicat cele spuse, Irene o mângâie pe păr. 

— Dar n-am să mă pot obişnui niciodată cu umezeala aceea 
afurisită. 

— Mamă, și ce faci aici? 

— Am nevoie de vreun motiv anume să-mi vizitez unica fiică 
și cel mai vechi prieten? 

— Irene, Irene, oftă Griffin. După toți anii aceștia. După cea 
trecut atâta vreme... 

Bietul om părea complet căzut în transă. 

— Și acum, voi doi aveţi de gând să rămâneţi înțepeniţi acolo, 
sau îmi toarnă și mie cineva un pahar de șampanie? 


Capitolul 21 


CAVIAR PE COVOR 


— lrene, lrene, izbucni Griffin. Nu te-ai schimbat deloc în 
acești șaisprezece ani. 

— Impertinent mai ești! Vrei să spui că arăt mai bine acum! 
râse cristalin lrene. 

Își ridică bărbia, lăsându-l să-i admire minunata structură 
osoasă și pielea mătăsoasă a gâtului. 

— Cum reușești asta? întrebă Griffin, strângând-o la piept. 

— Prin alimentaţie. Prin sport. Și prin mici recondiţionări ici și 
Colo. 

„Asta fără să mai punem la socoteală și unele părţi care erau 
nou-noute”, gândi Victoria. Sânii mamei ei arătau ca aceia ai 
unei adolescente, iar fundul ei era bombat ca al unui copil. 

— Mamă, încă nu ne-ai spus ce cauţi aici. 

— Grif are probleme, așa că am venit. 

Victoria își dori să o poată audia amănunţit: „Serios? Și când a 
fost ultima dată când ai traversat măcar strada ca să dai o 
mână de ajutor cuiva, lăsând deoparte faptul că acum ai făcut 
aproape jumătate din ocolul lumii?” 

Victoria își iubea mama, dar putea fi raţional de rece când 
venea vorba despre ea. Când era mică, Victoria își amintea că 
erau momente când se simțea ca unul dintre cățelușii de 
companie ai Reginei, albi ca zăpada, Van Cleef și Arpel. La 
recepții, era convocată din camera ei să cânte ceva pentru 
oaspeți. Pianul cel strălucitor pentru copii era doar un decor 
pentru rolul Victoriei în melodrama care era viața mamei sale. 

„Cântă-ne ceva din Chopin, Prinţesă. Poate Nocturna nr. 13...” 

Priceperea ca pianistă a Victoriei, ţinuta și manierele ei, ca și 
cârlionţii ei răsuciţi cu grijă, totul se reflecta asupra Reginei pe 
care invitaţii nu mai conteneau să o felicite și să o invidieze 
pentru minunata copilă. 

— Numai vin alb, dragilor, o readuse la realitate vocea mamei 
ei. 


157 


Având covoarele de un alb imaculat, precum blăniţa lui Van 
Cleef sau a lui Arpei, Regina refuza să servească vin roșu 
invitaţilor ei. Nu e de mirare că, ajunsă o adolescentă rebelă, 
Victoria își îndreptă alegerile spre Chianti, Campari sau 
Singapore Slings cu zeamă de rodie. Nu e de mirare că tânjise 
disperată după o mamă normală. După niște prăjiturele de casă, 
după niște ședințe cu părinţii, poate chiar după vreo altă 
îndeletnicire decât aceea de a poza în ipostaze regale. Acum, ca 
adultă, Victoria își dorea să poată avea cu mama ei o relaţie mai 
apropiată, mai caldă. Dar mama ei era omul bezelelor trimise în 
aer, și nu o adeptă a îmbrăţișărilor. Şi cum să îmbrăţișezi o 
femeie care e îngrozită la gândul că îi strici machiajul? 

— Toţi anii aceștia... murmură iarăși Griffin. 

— Scuză-mă, Grif, spuse lrene. Ar fi trebuit să răspund 
scrisorilor și telefoanelor tale, dar, după ce a murit Nelson... 

— Știu, știu... 

Se desprinseră din îmbrăţișare, Griffin ţinându-și încă mâna 
pe spatele lui lrene. Parcă ar fi dansat un fox-trot. 

— Dar ar fi trebuit să mă lași să vă ajut. 

— Nu mi s-a părut că se cuvenea, Grif. Aveam nevoie de bani, 
asta e sigur, dar... 

Regina nu își duse fraza până la capăt, iar Victoria încercă să- 
și amintească de zilele care urmaseră morţii tatălui ei. Mama ei 
trecuse de la statutul de amfitrioană din lumea bună - sau cum 
se spunea pe atunci „doamna casei” - la o paria, din punct de 
vedere social. Existaseră tot felul de zvonuri care circulaseră 
prin Clubul country La Gorce. Cheltuielile nechibzuite ale lui 
lrene Lord aduseseră familia la sapă de lemn. Nelson se ocupase 
de afacerea lui. Se scufundaseră în nisipurile mișcătoare ale 
problemelor legale, ale problemelor cu taxele, ale problemelor 
cu banii. 

„Cât din toate acestea era adevărat?” 

Regina refuzase să discute despre asta. 

Unchiul Grif și mama ei se priveau încă în ochi. Victoria începu 
să se simtă ca un oaspete neinvitat la petrecerea unui cuplu, un 
cuplu pe care își dădea seama că nici nu îl cunoștea prea bine. 
Orice amintiri le-ar fi venit în minte, era clar că nu voia să-i 
împiedice să le depene. 

— Îmi pare foarte rău pentru Phyllis, începu Irene. Și iartă-mă 
că am așteptat atâta vreme până să ţi-o spun. 


158 


— Multumesc, Irene. Te-a prețuit și ea mult, întotdeauna. 

Mai rămaseră așa câteva clipe, înainte de a se așeza și dea 
gusta din șampanie și din tartinele cu caviar. lrene semnase 
cecul în contul camerei, ceea ce însemna că Victoria urma să 
achite nota. 

Într-o pauză de conversaţie, Irene îşi cobori vocea. 

— Sper că nu l-ai omorât tu pe tipul acela, nu, Grif? 

— Sigur că nu. lar Prinţesa va dovedi lucrul acesta. E 
nemaipomenită, lrene. Deșteaptă ca taică-său, frumoasă ca 
maică-sa. 

— Sper că nu va deveni prea complicat pentru ea. 

— Mamă, am mai avut de rezolvat cazuri de crimă. 

— Pentru neica-nimeni, poate, spuse lrene. Dar acum e vorba 
de familia lui Grif. lar el merită tot ce e mai bun. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, spuse Griffin. Victoria e grozavă. 
Și partenerul ei, la fel. 

— Solomon? își încreţi nasul Irene, un nas sculptat savant în 
sus, pe o mulţime de bani, semănând acum cu prova unui iaht 
luxos. Bănuiesc că e eficient în stilul său declasse€. 

Sorbi încă o înghiţitură de șampanie, apoi continuă: 

— Ce mai face Junior? Victoria mi-a spus că s-a transformat 
într-o frumusețe de bărbat. 

— Mamă, silabisi Victoria, pe un ton dojenitor. 

Nu era de mirare că mama ei schimbase subiectul discuţiei de 
la Steve către singurul băiat - în fine, care era acum bărbat - pe 
care-l considera partida potrivită pentru fetiţa ei iubită. O, cât îl 
mai adora Regina pe Junior, sau cel puţin amintirea acestuia! În 
ce-l privea pe Steve, cu numai câteva luni în urmă, Regina îi 
spusese Victoriei că existau trei lucruri care îi provocau 
indigestie: ceapa crudă, bărbaţii îmbrăcaţi în costume de catifea 
verde și gândul că fata ei s-ar mărita cu Steve. 

— Junior nu și-a dat niciodată osteneala să câștige vreun 
dolar, zise Griffin. Dar în ultima vreme se interesează de afaceri. 
M-a luat la rost că risipesc prea mulţi bani, că îmi asum prea 
multe riscuri. 

Irene își înălță capul, răsucind perla unuia dintre cercei între 
degetul mare și cel arătător. 

— Îmi amintesc cum mergeam toţi șase, cu ani în urmă, să 
luăm masa la Surf Club. Junior trebuie să fi avut pe atunci vreo 
zece ani, iar Victoria vreo opt. Cum își mai dădeau ei să 


159 


mănânce, unul celuilalt, crabi, cu furculiţele acelea micuţe, de 
cocktail. Și unul dintre noi, mi se pare că Nelson, a zis că ar fi 
fost minunat ca ei să ajungă să fie împreună într-o zi. 

Se opri puţin, parcă vizualizând acea amintire. 

— Cred că toţi speram să aibă loc o căsătorie între familiile 
Griffin și Lord. 

— Planuri, zise Griffin. Dacă am învăţat ceva în viața aceasta, 
e că omul nu poate decât să propună. Dumnezeu dispune. 

— De parcă n-aș ști, Grif, oftă lrene. 

Victoria se hotărî să intervină înainte ca discuţia să se 
îndrepte spre notele din școala primară, bolile copilăriei sau 
prima ei menstruație. 

— Mamă, unchiul Grif și cu mine tocmai lucram la pregătirea 
cazului. Mă întreb dacă nu ai vrea... 

— Continuaţi, draga mea. Eu nu am să mă amestec în 
treburile voastre. 

lrene tăcu și își sorbi șampania, puţin cam prea repede. 
Turnându-și încă un pahar, spuse: 

— Și voi doi nu aţi mai vorbit și despre mo? 

— Mamă, dar lumea nu se învârtește numai în jurul tău... 

— De când asta, draga mea? 

— Trebuie să pleci, spuse Victoria. Acum discutăm despre caz. 
Nu pot face excepţie de la regula confidențialității relaţiei dintre 
avocat și clientul său și orice ar spune unchiul Grif... 

— Hai las-o baltă! Grif, spune-i, te rog, fiicei mele că nu mă 
poate da afară. 

— Acum, lrene, spuse Griffin, cu o exasperare prefăcută. 

— Să nu mă iei pe mine cu „Acum, Irene”. 

Izbucniră în râs amândoi, iar ochii lui Irene sclipiră de plăcere. 
Modul în care își vorbeau unul celuilalt îi aminti Victoriei de 
ceva, dar oare de ce anume? Incercă să își amintească, dar nu 
izbuti. 

Ce făcea mama ei, de fapt? Părea că aproape cocheta. Dar 
cochetatul era, de fapt, a doua ei natură. Prin viaţa Reginei 
trecuseră mai mulţi bărbaţi în ultimii cincisprezece ani. Văduvi 
bogaţi sau magnați recent divorțaţi, veneau unul după altul. Ca 
și brăţara ei de aur, Irene era o bijuterie prezentabilă. Modul de 
operare al Reginei, din câte știa Victoria, era de a se arăta cât 
mai puţin interesată cu putinţă, lucru care aprindea și mai tare 
ardoarea bărbaţilor. Ea se bucura în mod clar de atenţia 


160 


lingușitoare, de călătorii, de răsfăţul avioanelor private și al 
hotelurilor de cinci stele. 

Când Victoria o întrebase odată de ce nu se căsătorise cu unul 
dintre admiratorii săi, mama ei alungase ideea cu un gest al 
mâinii. „Dumnezeu știe că am fost cerută de soţie de 
nenumărate ori, dar în viaţa mea nu a existat decât o singură 
dragoste adevărată.” 

Însemnând, desigur, că aceasta fusese tatăl Victoriei. Sau așa 
crezuse Victoria întotdeauna. Dar acum, o altă bănuială se 
strecurase în mintea ei, ca un șoricel în slănină. 

Râsetele acelea cristaline. 

Ochii aceia strălucitori. 

Tandrețea dintre cei doi. 

Mama ei și unchiul Grif? Nu, era prea absurd, ca să folosim 
una dintre expresiile preferate ale Reginei. 

Sau chiar așa era? 

Unchiul Grif era cel care le botezase pe ele Regina și Prinţesa. 
Fusese totdeauna prin preajma lor, întotdeauna atent la nevoile 
lor. În ziua în care ea se rătăcise la Disney World - nu trebuie să 
fi avut mai mult de șase sau șapte ani - unchiul Grif și nu tatăl ei 
fusese cel care o găsise. Și care era treaba cu contul ei din 
Insulele Cayman? De ce purta numele Queen Investments Ltd și 
nu Phyllis Investments? De ce nu purta numele soţiei lui? Oare 
contul acesta secret ascundea și o relaţie clandestină? 

„Acum, Irene.” 

„Să nu mă iei pe mine cu Acum, Irene.” 

Își aminti brusc. Schimbul acesta de replici și-l amintea ca 
fiind între tatăl și mama ei. Sau nu era așa? Fusese vorba 
despre unchiul Grif? Oare îi confunda pe cei doi bărbați? Şi, 
oare, mama ei nu făcea la fel? 

Cele două perechi fuseseră atât de apropiate... Până când 
tatăl ei se sinucisese. Victoriei i se păruse firesc că mama ei 
avusese mai multă nevoie de unchiul Grif în zilele acelea 
îngrozitoare. Deci, cu o atât de puternică legătură emoţională 
între ei, de ce îl îndepărtase Regina din viaţa ei? 

Nu putea exista decât un motiv. 

Vina. 

O, Dumnezeule, nu! 

Victoria se strădui să-și păstreze controlul asupra vocii sale. 

— Mamă, poţi rămâne, dacă îmi răspunzi la o întrebare. 


161 


— Fac orice, dacă te pot ajuta, spuse Irene, cu o tartină cu 
caviar în mână. 

— Când s-a sinucis tata, tu și unchiul Grif aveaţi o relaţie? 

Mâna lui lrene tremură și ea scăpă tartina cu caviar, cu faţa în 
jos, pe covor. 

— lisuse, gâfâi Griffin. 

Irene se forţă să afișeze un zâmbet tot atât de fragil ca un 
turţur de gheaţă. 

— Ce întrebare uimitor de nepoliticoasă! 

— Tata a aflat, nu-i așa? 

Întrebarea Victoriei făcu să i se oprească râsul în gât. 

— Din cauza asta s-a sinucis? 

Griffin strânse ochii și începu să-și maseze tâmplele cu 
încheieturile degetelor. 

Irene își tamponă colțurile gurii cu un șervet din pânză, cu un 
gest delicat. 

— Doamne, de dragul bietului Grif, sper că ești o avocată mai 
bună decât bârfitoare. 


162 


Capitolul 22 


VORBEŞTE, ÎMBRĂȚIȘEAZĂ, SĂRUTĂ, SEX 


La aparatul de radio al Cadillacului, Roadkill Bill Jabanoski 
cânta „Vreau să mă îmbăt, vreau să iubesc, iar ziua de luni să 
vină peste doi ani”*. Deși era unul dintre cântecele preferate 
din Key West ale lui Steve, el dădu radioul mai încet pentru a 
urla în telefonul mobil: 

— Dar ce fel de avocat ești tu? 

Pe scaunul pasagerului, Bobby se agita, mai întâi acoperindu- 
și urechile cu mâinile, apoi ducându-și un deget la buze. Și dacă 
între timp nu ajunsese un antrenor care semnaliza astfel o 
lovitură pe teren, asta însemna că voia ca Steve să tacă din 
gură. 

— Nu ridica tonul la mine, răspunse Victoria, aflată la celălalt 
capăt al firului. 

Faptul că vocea ei suna atât de calm, îl exasperă pe Steve și 
mai mult. Cum de nu putea ea să treacă peste propriile 
probleme familiale? 

— Clientul nostru e întotdeauna pe primul loc, Vic. El, și nu 
nevoile personale ale avocatului lui. 

— Atunci, tu de ce nu ești aici? De ce îţi pierzi vremea cu 
cazul tatălui tău, când el însuși ţi-a spus să o lași baltă? 

— Tu ai fost cea care nu ai vrut să vin și eu acolo. 

— Şi de când te oprește pe tine chestia asta? 

— Nu schimba subiectul. Am crezut că te poţi ocupa și singură 
de un simplu aranjament, fără să fim concediaţi de client. 

— Unchiul Grif nu ne-a concediat. Numai că a ieșit din 
încăpere și nu s-a mai întors. 

— Și nu-ţi mai răspunde la telefon. 

— Reacţionezi exagerat, spuse Victoria. 

Steve conducea spre sud, pe autostrada Overseas, 
îndreptându-se spre Key West și ce mai rămăsese din cazul lor. 
Victoria îi spusese cum îl mituise Griffin pe Stubbs, dar cum 


49 „1 Wanna Get Drunk, I wanna Get Laid, and Monday Morning Seems Like Two Years 
Away”. (în Ib. engleză, în original). 


163 


continua să nege că l-ar fi ucis el pe „înţepatul acela lacom” - 
apelativ pe care ar fi făcut bine să-l mai îmblânzească înainte de 
a ajunge în faţa instanţei. 

— Dacă vom ajunge în faţa instanței. 

Relația dintre clientul acuzat de crimă și avocatul apărării era 
tot atât de delicată ca și aceea dintre doi îndrăgostiți. Oare 
Victoria izbutise s-o distrugă? 

— Ce naiba s-a întâmplat? întrebă Steve. Eu eram cel care 
sparge porțelanurile. Tu trebuia să fii cea care se înțelege cu 
toată lumea. 

— Ti-am spus. Am avut brusc revelaţia relaţiei dintre Regină și 
unchiul Grif. 

— Și nu-ţi puteai ţine gura în legătură cu asta? zise Steve 
lovind volanul cu palma. E o poveste veche deja. Cui îi mai pasă 
acum dacă ei se jucau de-a unde ascundem caltaboșul? pe 
vremea când Bette Midler” câștiga premiile Grammy? 

— Chiar trebuie să fii atât de crud? 

— Nu ţi-am spus că nimic nu e mai important decât păstrarea 
încrederii clientului tău? 

— Nu ești tu acela care îl acuza pe unchiul Grif de crimă la 
numai zece minute după ce-l cunoscuse? 

— Pe el /-am implicat. De acuzat, l-am acuzat pe fiul lui. În 
plus, asta e tehnica mea de interogatoriu. 

Era aproape ora zece seara, Steve avea o durere cumplită de 
cap, iar călătoria era de-abia la început. Era ceaţă și ploaia 
începuse când ei plecaseră din Miami, așa că ridicaseră capota 
și vântul fluiera printr-o găurică din pânza de deasupra capului 
lui Bobby. Trecură repede pe lângă niște șiruri de pini australieni 
ce păreau stâlpii de susţinere ai unui fort din lemn. Un crâmpei 
de lună străbătea prin stratul subţire de nori răsfiraţi. De fiecare 
parte a drumului, apa de culoare turcoaz căpătase o sumbră 
întunecime, pădurea încâlcită a mangrovelor împletindu-se într- 
o masă întunecată, iar mlaștinile - prăjite toată ziua la soare - 
împrăștiau un miros dezgustător în aerul umed al nopţii. 

— De ce nu poţi să înţelegi ce simt? insistă Victoria. Unchiul 
Grif și mama ar putea fi răspunzători pentru moartea tatei. Cum 
aș mai putea avea vreo relaţie cu vreunul din ei? 


5 Faimoasa actriţă de comedie și cântăreaţă, născută în 1945, a câștigat Premiul 
Grammy în 1974 pentru albumul The Divine Miss M. (n.red.). 


164 


— Exact asta se întreabă și Griffin. Crede că nu ţi-ar păsa 
dacă ai ajunge să-l vezi în închisoare. Ne-am înecat la mal, Vic. 
O să-și găsească alt avocat până mâine-dimineaţă. 

— Unchiul Grif n-a spus niciodată una ca asta. 

Cadillacul rula pe podul Jewfish Creek. Steve se întrebase 
dintotdeauna dacă n-ar trebui să se simtă ofensat de numele 
acestuia. Un jewfish este un pește uriaș - unele exemplare 
ajungând chiar să cântărească peste o sută cincizeci de 
kilograme - și nu avea idee de ce cineva ar fi atribuit o 
moștenire etnică oribilei și anticei creaturi. Oare exista ceva de 
genul unei mrene metodiste? Sau o baracudă baptistă? Nu prea 
credea. Spera ca motivaţia din spatele denumirii să fi fost una 
pozitivă. Poate că această specie de pește era formată de 
doctorii sau profesorii sau actorii lumii subacvatice. Dar se 
temea că denumirea putea reflecta și vreun stereotip negativ, 
precum un rechin mare și gras devorând vreo sută de scoici la o 
rată de cămătari. Fiinţe ale adâncurilor, complet lipsite de 
scrupule. 

— Ai de gând să-i umfli nota de plată pentru tot timpul în care 
l-ai numit „ticălos corupt”? o întrebă Steve la telefonul mobil. 

— Tu ai încărcat nota de plată a firmei „The Beav” pentru 
timpul risipit în lupta cu o păpușă din silicon. 

— În birourile judecătorului Schwartz? Aceea era o audiere. 

— Mă refer la ce ai făcut acasă, cu o noapte înainte de asta. 

— Aceea era faza de pregătire a procesului. 

Asistentul judecătorului Schwartz sunase în acea după- 
amiază, spunând că era pregătit actul de renunțare la acuzaţii 
împotriva firmei „The Beav”, dar că onorabilul magistrat dorea 
să mai petreacă o vreme în compania lui Tami, Păpușa 
lubitoare. 

— M-aș fi așteptat la ceva mai multă empatie din partea ta, 
spuse Victoria. Când i-am spus lui Junior despre cei doi, mai că a 
început să plângă. 

— L-ai sunat pe Domnul Bronzat înaintea mea! 

— De ce ești așa de nesigur când vine vorba de el? 

Steve auzi un soi de răget răgușit din spatele Cadillacului său. 
În oglinda retrovizoare zări o motocicletă apropiindu-se în 
viteză, ţinându-se pe urmele lor. Șoseaua avea numai două 
benzi, despărțite de o linie continuă, iar drujba aceea pe roţi - 


165 


un Harley - trecu ca o săgeată pe lângă ei, motociclistul purtând 
un costum negru, din piele, și o cască Darth Vader. 

— Trebuia să mă fi sunat pe mine mai întâi, îi spuse Steve 
Victoriei. 

— In cazul lui Junior este vorba și de o implicare de ordin 
emoţional. Îmi împărtășește durerea. 

— Ceea ce vrea Junior să împartă cu tine e patul lui. 

Intre ei se lăsă tăcerea. 

Steve auzi cauciucurile Cadillacului scrâșnind pe asfalt. 
Motocicleta Harley dispăru în depărtare. El încă aștepta ca 
Victoria să spună: „Nu mă interesează Junior. Tu ești singurul 
bărbat care contează pentru mine, chiar dacă uneori ești cel mai 
mare prostănac din lume”. 

Dar ea nu spuse asta. Nici măcar partea cu „cel mai mare 
prostănac din lume”. El hotărî, așadar, să recurgă la o retragere 
strategică. 

— Ascultă, îmi pare rău... Sunt un ticălos. 

Niciun răspuns. 

— Am să încerc să fiu mai înţelegător față de ceea ce simţi. 

Tăcere completă. 

— Ar trebui să discutăm despre caz, Vic, asta în cazul în care 
nu ești prea obosită. 

— Sunt obosită, Steve. Merg la culcare. 

Evitare. Steve nu fusese niciodată la terapie și nici la ședințe 
de consiliere în cuplu, sau la seminarii Deepak Chopra, dar știa 
instinctiv că problemele trebuie rezolvate prin discuţii. Din 
experiența sa, exista o cale sigură, o metodă în patru pași de 
împăcare: 


Să vorbești. 
Să îmbrățișezi. 
Să săruți. 

Să faci sex. 


Pe alocuri, puteai sări un pas sau doi pe calea spre al patrulea 
pas, dar femeilor le place atât de mult să vorbească tot atât de 
mult pe cât le place să cumpere pantofi, așa că e mai bine să 
începi chiar de acolo. 


— Ce-ar fi să mă aștepți? sugeră el. E o noapte frumoasă. Ne- 
am putea plimba pe plajă, am putea savura niște cocktailuri cu 
whisky. 

— Sunt foarte obosită acum. 

— Nu ne-am văzut de câteva zile și mi-e dor de tine. 

— Da, da... 

„Bine”, gândi el, „stai așa să vezi ce urmează”. 

— Am o mâncărime și se cere scărpinată. 

— Ce scârbos! spuse Bobby. 

— Incearcă niște loțiune mentolată, spuse Victoria și închise 
telefonul. 


167 


Capitolul 23 


UN GÂND ÎNAINTE DE A MURI 


— De ce te ceri mereu, cu toată lumea? îl luă la întrebări 
Bobby. 

— Sunt avocat, răspunse Steve. 

— Nu mă refer la tribunal. Cu Victoria și cu bunicul. 

— Cred că pentru că-i iubesc, puștiu'. 

— Și de ce nu le spui și lor asta, și pe urmă să-i lași să facă ce 
vor? 

— Obiecţie! Întrebare complexă! 

— Vorbesc serios, unchiule Steve. Când i-ai spus ultima dată 
Victoriei că o iubești? 

Steve ridică din umeri. Nu avea de gând în niciun caz să-l 
lămurească pe un puștan de doisprezece ani că „Te iubesc” sunt 
cuvinte rezervate exclusiv momentelor de fericire erectilă, 
preorgasmică. lar acum, că tot se gândea la asta, viaţa lor 
amoroasă cam lăsase de dorit în ultima vreme. Din ziua în care 
Hal Griffin apăruse în viaţa lor pe nava în flăcări, situaţia se 
liniștise dramatic pe planul nebuniilor de alcov. Fără nicio 
îndoială, viața ar fi fost mai grozavă dacă cei doi Griffin - Senior 
și Junior - n-ar fi apărut niciodată. 

— Și de ce nu îl asculţi pe bunicul? continuă Bobby. E mai în 
vârstă decât tine, așa că trebuie să știe mai multe lucruri decât 
tine, nu? 

— Bătrânul se încăpățânează în legătură cu cazul lui. 

— El zice că ești un comersant de piei de cloșcă. 

— Aș nega, dacă aș ști ce naiba înseamnă... 

Se aflau pe podul care traversa Spanish Harbour Channel, 
aflat la aproape cincizeci de kilometri de Key West. Pe frecvenţa 
radio ascultată de el, formaţia The Zombies cânta „Who's your 
daddy?”*! și el se întrebă dacă era și el un om bogat, ca solistul 
trupei. 

— Victoria spune că ești imposibil de suportat, spuse Bobby. 
Ce înseamnă asta, mai exact? 


51 Cine este tatăl tău? (în Ib. engleză, în original) (n.tr.). 


— Înseamnă că uneori o iubesc atât de mult încât îi invadez 
spaţiul. 

— De-asta ţi-a aruncat ea în cap ieri mingea de baseball cu 
autograf de la Jeff Conine? 

— Tocmai ne jucam de-a cine prinde mingea. 

— Atunci cum de s-a spart fereastra? 

— M-am lăsat eu în jos. Ascultă, puștiu', femeile se poartă 
ciudat uneori. O dată pe lună, timp de câteva zile, li se întâmplă 
câte o chestie din asta, hormonală. 

— Știu totul despre asta, unchiule Steve. 

— Bine, dar mai e ceva. Poate că e timpul să te învăţ tot ce 
știu eu despre femei. 

— Dă-i drumul! Am un minut disponibil! 

— Vorbesc serios, puștiu'. Poţi să înveţi și tu câte ceva din 
greșelile mele. 

Steve tocmai se gândea cum să înceapă, când auzi huruitul 
nervos al unui motor. În oglinda retrovizoare văzu o altă 
motocicletă. Când acceleră pentru a o depăși, își dădu seama că 
era aceeași motocicletă de mai devreme, o motocicletă Harley 
roșie, The Screaming Eagle, toată numai oţel și crom, cu același 
Darth Vader la cârmă. Probabil oprise undeva între timp, după 
ce îi depășise ceva mai devreme. Acum mergea în paralel cu ei. 

— Ce-o mai fi și cu cowboy-ul ăsta? întrebă Steve. 

— Poate că vrea să vă întreceţi, spuse Bobby. 

— Pe un pod cu două benzi? Ce ticălos! zise Steve încetinind, 
dar la fel făcu și motocicleta Harley, ţinând pasul cu ei. Erau 
unul lângă celălalt, la un kilometru și jumătate de Big Pine Key și 
de uscat. 

Steve apăsă puţin pe acceleraţia Cadillacului său, iar acul 
indicatorului de viteză oscilă trecând de la 110, 120, apoi la 130 
kilometri la oră, motorul părând mai întâi să-și dreagă glasul, 
apoi trezindu-se cu totul la viaţă. Motocicleta Harley ţinea pasul 
cu el, fără pic de efort. 

— Nenorocitule, mormăi Steve. 

Darth Vader îi făcu un semn. Părea să ţină ceva în mână. Apoi 
aruncă, și bucățele de hârtie zburară pe toată strada. 

— Gândac de bălegar, ce este! spuse Steve. 

Darth căută ceva într-un săculeț aflat la şaua motocicletei și 
mai scoase ceva. Un borcan, un recipient în orice caz, cu 
capacitatea de vreo doi litri. 


169 


— Ce mama naibii? zise Steve. 

Motocicleta Harley trecu în faţa lor, iar obiectul azvârlit de 
individ lovi parbrizul Cadillacului, cu un pocnet. După câteva 
clipe, un lichid întunecat și uleios acoperea toată sticla. 

— La naiba! zise Steve, acţionând ștergătoarele. Dar asta nu 
făcu decât să mânjească și mai mult parbrizul. Cu vizibilitatea 
redusă la zero, el acţionă frânele, încercând să menţină direcţia 
mașinii, dar roata din față, pe dreapta, lovi în curbă bordura 
autostrăzii și explodă pur și simplu. Steve coti la stânga, dar 
janta roții explodate scrâșni în asfalt, scoțând scântei și 
împingând  Cadillacul înapoi, în curbă. Mașina patină pe 
carosabil. Roata dreaptă din spate explodă, iar apărătoarea din 
față, pe partea dreaptă, zgârie balustrada autostrăzii cu un 
zgomot repercutant, ca freza unui dentist. 

— La dracu'! 

— Unchiule Steve! 

Bratul drept al lui Steve se întinse reflex și îl împinse pe 
Bobby înapoi, pe scaun. Mâna sa stângă se încleștă pe volan. 
Mașina sări în afara carosabilului, apoi înapoi, pe pod, derapând 
până pe banda de sens invers. Ștergătoarele curățaseră 
suficient parbrizul încât să poată vedea că motocicleta Harley 
dispăruse. Dar ceva și mai și venea către ei. Opt jeturi de 
lumină, despre care Steve spera că provin de la o singură 
mașină, căci lumina farurilor se multiplicase de patru ori 
reflectate de clisa întunecată de pe parbriz. 

Claxonul mașinii care venea răsună puternic, iar Steve răsuci 
volanul spre dreapta. Cadillacul viră puternic în stânga, 
scârțâind, pe contrasens. Luptându-se cu volanul, Steve 
distingea mai multe sunete. 

Claxonul mașinii care gonea drept spre ei. 

Scrâșnetul jantelor Cadillacului pe asfalt. 

Zgomotul propriei lui respiratii. 

Steve reduse viteza, dar fundul mașinii trase stânga. EI 
acceleră puţin - frânarea n-ar fi făcut decât să sporească 
răsucirea - și încercă să îndrepte direcţia, din volan. Mașina se 
smuci spre dreapta, iar când partea din spate trecu de 
jumătatea șoselei, ei alunecară cu spatele, spre mașina care 
venea. 

Cele cinci clipe care urmară se derulară cu încetinitorul, 
parcă. Mașina care venea devie pe banda stângă, și lovi lateral, 


170 


puternic, Cadillacul. Alunecând cu spatele înainte, Cadillacul sări 
peste marginea drumului, pe partea stângă a podului și trecu 
prin parapet. 

Se rostogoliră spre apă, Steve apăsând cu o mână peste 
pieptul lui Bobby, pentru a-l menţine pe scaun. Cadillacul se 
rostogoli pe jumătate și ateriză cu un plescăit surprinzător de 
surd. 

— Sunt bine! Sunt în regulă! răsună neregulat vocea lui 
Bobby, în vreme ce mașina se scufunda, cu farurile strălucind 
straniu, galben-verzui, în apa mocirloasă. 

— Așa, băiete! zise Steve, silindu-se să-și pastreze calmul. 
Acum o să înotăm puţin... 

Mașina se scufunda cu botul înainte. Farurile mai sclipiră o 
vreme, apoi se stinseră. Cadillacul ajunse pe fundul apei cu o 
bufnitură. Pieptul lui Steve se izbi de volan, iar capul i se lovi de 
cadrul din metal care susţinea acoperișul din pânză. Durerea îl 
săgetă prin oase. Auzi zgomotul apei. Simţi cum apa urcă până 
la nivelul șoldurilor. Totul era cufundat în beznă, cu excepţia 
scânteilor care se produceau în creierul său. 

— Bobby? 

Căută pe bâjbâite, pe scaunul din spate. Băiatul dispăruse. 

— Bobby! 

Apa pătrundea printr-un orificiu al pânzei de deasupra. Era 
mai rece decât se așteptase el. 

— Bobby! Unde ești? Bobby! 

Steve își pipăi, orbește, centura de siguranţă, simțind cum 
aceasta se desface. Pluti către acoperișul din pânză, prin care 
pătrundea apa. 

— Bobby! 

Trăgând aer în piept, înotă către scaunul din spate, unde 
mâinile sale bâjbâiră, în căutarea băiatului. 

Nimic. 

„Linișteşte-te. Gândește-te bine. În regulă, Bobby a ieșit 
cumva. Asta e bine. Acum, cum naiba a ieșit? Pentru că, dacă e 
cineva în stare să facă asta...” 

Steve pluti spre locul din față al mașinii, apoi, după ce trase 
din nou aer în piept, se scufundă, încercând să deschidă ușa 
care cântarea parcă o tonă. 

Urcă și încercă să lovească în geamul închis, dar, cu apa care 
creștea mereu, nu avu mai mult succes. Bâjbâi deasupra. 


171 


Spărtura din acoperișul de pânză trebuia să fie acolo, pe 
undeva. Scoase o mână. Deschizătura nu era destul de largă 
pentru el. Dar Bobby, numai piele și os cum era, probabil că pe 
acolo ieșise. Dar, oare, nu era rănit? Dar curenţii? Oare îl 
purtaseră spre țărm, sau spre larg, în mare? Cu ambele mâini, 
Steve încercă să sfâșie pânza, dar aceasta nu cedă. Il cuprinse 
teama. Trebuia să-l găsească pe Bobby și să-l ducă la țărm. 

Pe măsură ce apa pătrundea înăuntru, rezerva de aer scădea. 
Nu mai avea de ales, acum. Steve trase aer în piept și își scoase 
capul prin gaura din acoperișul mașinii. 

Se înțepeni, însă, în umeri, încercă să se strecoare cumva, dar 
nu izbuti, își răsuci trupul, întorcându-se brusc. Era complet 
blocat. De parcă ar fi fost îmbrăcat într-o cămașă de forță. 

Cu plămânii în flăcări, se gândi din nou la Bobby. Era pe 
punctul să facă un pact. 

„Bine, Doamne, ia-mă pe mine. Salvează băiatul.” 

Se gândi la tatăl lui. Avea atâtea regrete! 

„Tată, ar fi trebuit să fiu un copil mai bun.” 

Se gândi la Victoria și la cât o adora. 

„Vic, încă din prima zi, eu...” 

Plămânii cedară presiunii, iar el înghiţi o gură de apă. Se înecă 
și se sufocă. Apoi, în vreme ce pieptul i se zbătea și gâtul i se 
strângea în spasme, îi veni un alt gând. Dacă ar fi avut 
capacitatea pulmonară a lui Junior Griffin, ar mai fi putut trăi 
câteva minute. Asta îl enerva la culme, să moară așa, gândindu- 
se la ticălosul care o va consola pe femeia iubită de el. 

Întrebarea lui Bobby îi reveni în minte. Când fusese ultima 
dată când îi spusese Victoriei că o iubea. 

„Cât de prost am putut să fiu!” 

Acesta era gândul lui înainte de a muri. 

Oare de ce nu îi spusese Victoriei cât de mult o iubea? De ce 
nu i-o spusese în fiecare zi? De ce? 


172 


Capitolul 24 


VIZIUNI 


Victoria stătea în balconul apartamentului ei din Pier House, 
sorbind dintr-un cocktail cu vodcă. Întocmai ca știm-noi-cine. 
Regina obișnuia să savureze astfel de cocktailuri. In mod 
special, chiar. 

„Întotdeauna să storci în ele lămâi verzi proaspete, draga 
mea. Să-ţi iei doza de vitamina C, în timp ce-ţi bei vodca.” 

Probabil că reţeta funcţionase, de vreme ce mama ei nu se 
alesese niciodată cu scorbut. 

Se apropia miezul nopţii. Carele de televiziune părăsiseră 
parcarea, dar aveau să se întoarcă. O briză răcoroasă adia 
dinspre golf, iar Victoria stătea în balcon și își bea cocktailul 
singură. Se întrebă unde plecase mama ei. Și unchiul Grif, 
desigur. Nu-i mai văzuse pe niciunul din ei de când aceștia 
părăsiseră apartamentul, la câteva clipe după ce Victoria îi 
acuzase că fuseseră precum David și Bathsheba și îi 
provocaseră tatălui ei moartea. 

În orele care urmaseră, Victoria nu părăsise încăperea, decât 
pentru a ieși în balcon, de unde privise cum fâșia norilor dansa 
în faţa Lunii. Îl sunase pe Junior și îi împărtășise bănuiala ei. El 
păruse șocat și rănit și, în nefericirea lor comună, Victoria se 
simţi mai apropiată de el ca niciodată. Junior îi promisese că va 
discuta cu tatăl lui, ca să afle adevărul. 

Oare nu era și puţină ironie a sorții în toată povestea asta? 
Dacă tatăl ei nu s-ar fi sinucis, mai mult ca sigur că ea ar fi 
devenit doamna Victoria Griffin. lar asta își doriseră toţi cei 
patru părinţi ai lor. Ar fi fost exact ce își dorise și ea, cel puţin în 
adolescenţă. Deci, dacă legătura amoroasă a mamei dusese la 
sinuciderea tatălui ei, care născuse sentimentul de rușine și de 
vină care-l împinsese pe unchiul Grif să străbată Pământul până 
departe... păi, cei doi amorezi clandestini nu aveau nicio vină 
pentru că planurile de căsătorie a copiilor lor eșuaseră? Acesta 
era efectul de domino al sorții. 


173 


Erau mult prea multe gânduri care-i veneau în minte, iar asta 

necesita, în mod clar, încă un cocktail cu vodcă. 
(J 

Trecură câteva clipe. Sau minute. Sau poate o eternitate. 

„Dacă aș fi mort”, se întrebă Steve, „oare aș simţi trecerea 
timpului?” 

Totul era întunecat, și umed, și rece. 

Ceva îl trăgea pe Steve și atunci el se deplasa. 

Sau el stătea pe loc și totul împrejur se mișca? N-ar fi putut 
spune clar. 

Auzea sunetul șuvoaielor de apă care ţâșneau. Auzi un 
clinchet și ceva îl lovi în piept. Sau poate că nu. 

Simţi gustul apei sărate și se înecă și tuși. O rază subţire de 
lumină străpunse întunericul. Raza unei minunate Luni, care 
strălucea. 

„Unde naiba mă aflu?” 

Apoi se cufundă din nou în beznă. 

e 

Victoria reveni în încăpere, dar lăsă ușa de la balcon deschisă, 
pentru a simţi adierea brizei și a vedea razele strălucitoare ale 
lunii. 

Ceva mai devreme, citise rapid meniul care putea fi servit în 
cameră și hotărî că nu-i era foame, apoi făcu o a treia incursiune 
la mini-bar. Două punguliţe de covrigei, o sticlă de suc îndulcit 
de lămâi verzi Rose - „Scuze, mami...” - și niște sticluțe de 
vodcă Belvedere. Acum sticluțele erau aliniate ca niște popice 
liliputane pe masa de conferinţă pe care dosarele cazului Statul 
vs. Griffin erau așezate într-un teanc. 

„Dar ce fel de avocat ești tu?” 

Întrebarea lui Steve îi răsuna încă în creier. Un avocat 
execrabil. Poate că și o fiică execrabilă. Putea să se înșele în 
privința mamei sale și a unchiului Grif. Nu gândise limpede. 
Buzele îi erau amorţite de vodcă, iar luna părea că se joacă de-a 
v-aţi ascunselea. Ori norii erau prea jucăuși, ori ea era cam 
ameţită, ori ambele. 

Se întrebă dacă și Steve, în vreme ce conducea pe autostrada 
Overseas vedea aceeași lună. Apoi chicoti. 

„Nici nu s-ar putea uita la o altă lună.” 

Spera ca el să nu fi consumat tot atâta alcool cât băuse ea. 


174 


În barul de sub balconul ei, o orchestră cânta melodii de-ale 
lui Jimmy Buffett. Ceva despre o grămadă de muncă de făcut și 
despre un șef care era un mare ticălos. Dacă Steve ar fi fost 
acolo, sigur ar fi vrut să meargă și el la bar și să cânte împreună 
cu orchestra. Se întrebă dacă el îi mărturisise adevărul când 
spusese că pescuise cu Jimmy Buffett. Cu Steve, nu puteai fi 
niciodată sigur. 

Apoi gândul îi fugi la ziua în care ambarcaţiunea unchiului Grif 
se izbise de plajă. Ziua în care îi spusese lui Steve că voia să fie 
independentă. Din punct de vedere profesional. Cel puţin așa 
spusese ea atunci. 

„Cine vrea să păcălească pe cine? Sau de ce? Sau, în fine...” 

Revelația o lovi în același timp cu briza oceanului. Îl minţise 
pe Steve și se minţise și pe ea. Fusese o lașă. De fapt, ea voia 
să rupă relaţia. Să-l părăsească pe Steve. Asta trebuia să fie de 
fapt, nu? 

„Da, fir-ar să fie. Trebuia să-mi fi urmat instinctele de la 
început. Și trebuia să o fi ascultat pe Regină.” 

Oare mama ei - Doamne, vorbea de însăși Bathsheba! - 
avusese dreptate în legătură cu Steve, chiar dacă fusese cam 
răutăcioasă? 

„Las la alegerea ta, draga mea, găsirea unui bărbat evreu 
care să nu-ţi ofere tot ce-ţi trebuie...” 

Dar nu succesul în plan material sau lipsa acestuia o 
exasperase cel mai mult pe Victoria. Ci faptul că Steve era atât 
de... - care naiba era cuvântul acela afurisit? Oare își putea 
aminti acel cuvânt prin vaporii de alcool? 

„Neconvenţional. Nedemn. Indisciplinat. Imprevizibil.” Și o 
mulțime de alte cuvinte cu prefixe negative, pe care nu le putea 
menţiona acum. „Nepotrivit! Ăsta, mai ales.” 

Era unul dintre cuvintele folosite de Regină. Crescând, oare 
de câte ori nu auzise ea cuvântul acesta, pe care mama ei Îl 
lega întotdeauna de unul sau altul dintre pretendenţii ei? „Pare 
un băiat destul de drăguţ. Dar este nepotrivit pentru tine, 
Prinţesă.” 

Steve era amuzant și provocator și era și un amant grozav. Și 
exasperant. Și insuportabil. Și... în mod clar, nepotrivit. Cum de 
se gândise la el, fie și numai pentru o clipă, ca la un partener pe 
viaţă? Nu, trebuia să termine cu el. Dar cum să-i spună? Cum să 
facă? 


175 


Dintr-un motiv sau altul - poate tocmai pentru că locuia la 
numai câteva străzi distanță de casa lui Ernest Hemingway, sau 
pentru că studiase literatura americană la Princeton - îi veni în 
minte Agnes nu-știu-cum, sora medicală care îi îngrijise rănile lui 
Hemingway, în Franța. Când Agnes rupsese legătura lor, îi 
scrisese spunându-i că probabil se iubiseră, de vreme ce se 
certaseră atât de mult. 

Poate că avea să-i scrie și ea o scrisoare lui Steve. 

„Nu. Asta e o prostie. Am să-l văd mâine și am să-i spun 
atunci. Am să-i spun că e un om minunat, dar nepotrivit.” 

Apoi își aminti altceva. După ce Agnes s-a despărțit de 
Hemingway, ea s-a căsătorit cu un italian bogat. Un conte, sau 
așa ceva. Și, în acel moment, Victoria făcu legătura cu Junior. 

„Nu, asta nu are nimic de-a face cu Junior.” 

Își spuse că avea să păstreze distanţa și faţă de el. Să fie cu 
adevărat independentă o vreme, cel puţin până când avea să se 
regăsească pe sine. Apoi se întrebă dacă era adevărat. 

Orchestra începu să cânte o altă piesă a lui Buffett, Trying to 
Reason in Hurricane Season”, iar Victoria se întrebă dacă nu era 
mai bine să închidă ușa balconului și să o bată în scânduri. In loc 
să facă asta, ea deschise ușa mini-barului, de unde scoase încă 
o sticluță de vodcă. 


— Ți-e frig, unchiule Steve? 

— Mmm. 

— Că tremuri... 

Steve încercă să-și ridice capul, care i se păru greu ca o 
găleată plină cu ciment. 

— Ooh, făcu el. 

Era întuneric, dar putu să vadă conturul palid al Lunii, mai 
întâi intrând și apoi ieșind de după un nor. Bărbatul era întins pe 
spate. Aerul sărat era lipicios, umed și avea ceva de început de 
lume. Apa se lovea ușor de un mal nisipos. În depărtare, 
recunoscu un alt sunet, scrâșnetul unor roţi pe asfalt. Işi 
întoarse cu grijă capul, într-o parte. Pe pod fulgerau faruri, 
pierzându-se în zare. 

— Unde ne aflăm, Bobby? 

— Pe o mică insulă. 


52 Să-ţi păstrezi capul pe umeri în anotimpul uraganelor (în Ib. Engleză, în original). 
(n.tr.). 


176 


— Și cum am ajuns aici? g _ 

Lui Steve i se părea că îi bubuie capul. Işi atinse fruntea. Il 
durea, i se forma deja un cucui. 

— Bucky. 

— Cine? 

— Bucky, delfinul. 

— la nu mă mai lua tu peste picior... 

— Ei, poate nu era tocmai el. Dar sigur era vreunul dintre 
prietenii lui. 

Poate că visa. Sau mai rău - poate era deja mort. 

— Adică ne-a adus aici un delfin? 

— Eu am ieșit prin gaura aia din acoperiș, dar tu ai rămas 
blocat înăuntru. Am încercat să te trag și pe tine afară, dar n-am 
reușit. Apoi delfinul acela te-a apucat de umeri și te-a tras afară. 

Steve își pipăi întâi un umăr, apoi pe celălalt ca să vadă. 

— Nu am urme de mușcături. Spune-mi ce s-a întâmplat. 
Adevărul! 

— Dar asta îţi și spun. Când ai ieșit la suprafață, delfinul te-a 
împins. Și m-am ţinut și eu de o înotătoare de-a lui, până am 
ajuns la țărm. 

— Ei, haide, Bobby... Spune, tu m-ai scos din apă? 

Undeva răsună sirena unei mașini de poliţie. Pe pod, se 
opriseră două mașini. Trei sau patru oameni se aflau lângă 
balustradă, uitându-se în direcţia lor și gesticulând. 

— Eu voiam să te salvez și, până la urmă, m-ai salvat tu pe 
mine, spuse Steve. 

— Tursiops truncatus a făcut-o, unchiule Steve. 

Steve știa că abilităţile atletice ale lui Bobby erau limitate. La 
orice alergare, băiatul își arunca în aer coatele osoase și își 
zguduia aiurea genunchii într-un vârtej de mișcări ineficiente. 
Copiii răutăcioși îi spuneau că e nătâng. Dar Bobby era un 
înotător înnăscut. Picioarele lui lungi și braţele subțiri tăiau ușor 
apa, într-un ritm susţinut. Steve era taman inversul lui. El alerga 
ținându-și capul drept și cu o alură corectă, de alergător 
puternic. În apă, însă, înota aiurea, dezordonat și împroșcându-i 
pe cei dimprejurul său. 

Steve se sprijini într-un cot. Totul păru din nou că începe să se 
învârtească cu el. Se lăsă în jos. 


177 


— Ai un cucui mare în frunte, îi spuse Bobby, atingându-i ușor 
zona de deasupra sprâncenei. Sper să nu fie un hematom 
subdural, cumva. 

— Și cam ce mama zmeilor ar fi asta, Doogie Howser? 

— O leziune intracraniană. Apare destul de frecvent în cazul 
leziunilor la cap. 

— Dacă e atât de frecventă, n-o fi prea gravă, nu? 

— Dacă emisfera cerebrală nu e lacerată. Atunci nu ar mai 
trebui să cumperi banane verzi. 

— lisuse! 

Bobby se aplecă, apropiindu-se și mai mult, privind în ochii lui 
Steve. 

— Pupilele tale arată bine, unchiule Steve. Cred că ai să te 
faci bine. 

Steve nu credea în soartă și în destinul care s-ar înscrie într- 
un plan universal general. Dar ce putea spune despre asta? 
Când Bobby avusese nevoie de cineva care să-l scoată din traiul 
la care fusese condamnat, Steve se aflase acolo, întrecându-i în 
fugă pe vreo șase oameni cu arme, sprintând prin pădure în 
zigzag, purtându-l pe băiat spre un loc sigur. lar acum, cu numai 
câteva clipe înainte de a se îneca, Steve era sigur că fusese 
salvat de Bobby și nu de vreun Trunky Turnip sau cum i-o mai 
zice... 

De pe pod, cineva strigă: 

— Sosește ambulanța. Mai rezistaţi puţin! 

„Grozav, oricum n-aveam de gând să plec de aici”, gândi 
Steve. 

Se auzi un ușor plescăit în apă, iar Bobby spuse: 

— lată-l! Delfinul tocmai a sărit! 

Steve își întoarse cu greu capul dureros într-acolo, dar delfinul 
dispăruse. 

Sigur că s-ar fi putut desluși un delfin care să fi sărit, în acea 
formă ca de paranteză. Sau pur și simplu vreun alt pește bătrân. 
Sau poate vreun mic asteroid care să se fi prăbușit în apă. 

— N-am văzut nimic, puștiu'. 

— Tu nu vezi niciodată, unchiule Steve. 


178 


Capitolul 25 


CA LA NEBUNI 


Durerea de cap se îndepărtă, pe o mare de Demerol, iar Steve 
se întrebă, încă visând, de ce simţul mirosului îi devenise atât 
de ascuţit. Când paramedicii îl urcaseră în ambulanţă, briza 
sărată a serii păruse să se amplifice, ca o tequila din cele mai 
fine. Când asistenții medicali îl duseseră cu targa în salonul de 
Urgenţe al Spitalului Pescarilor, nasul său era supraîncărcat de 
senzații olfactive, percepând un amestec de iod și de praf de 
calcar, de scoici zdrobite și de nămol umed. Apoi, în spital, simţi 
mirosul înţepător metalic, specific substanțelor de curăţat și 
solvenților. 

Ceva mai târziu, când zăcea sedat în rezerva lui, simţi mirosul 
dulceag al apei de colonie English Leather. Cunoștea acest 
miros din copilărie. Când deschise ochii, rezerva de spital era 
cufundată în întuneric, dar auzi un glas tărăgănat, care îi suna 
familiar. Un glas care îi spunea că Bobby era bine. 

„N-are nicio zgârietură. Nu-ţi face griji. Somn ușor, fiule.” 

Acum, când soarele dimineţii se strecura prin obloane, Steve 
visa că se afla pe o plajă din Hawaii, unde o tânără polineziană îi 
așeza împrejurul gâtului o ghirlandă de gardenii proaspete, al 
cărei miros era tot atât de îmbătător pe cât era de îmbătător 
zâmbetul acelei tinere. Dintr-un motiv anume, el fu convins că 
numele fetei era Mauna Loa, deși poate că așa scria pe borcanul 
cu nuci de macadamia, pe care îl avea în bufetul de acasă. 

Câteva minute mai târziu, Steve întredeschise ochii, zărind un 
buchet de flori pe noptiera de lângă pat. 

„Aha! Gardenii albe!” 

Se întrebă dacă nu și-ar fi putut găsi o slujbă de câine poliţist, 
care să adulmece bagajele, la aeroport. Poate că și celelalte 
simţuri i se ascuţiseră. Poate că acel cucui pe care îl căpătase îl 
făcuse mai deștept. Apoi se cufundă din nou în somn. După 
vreun minut, sau poate după vreo oră, simţi un alt miros. Era 
ceva oarecum condimentat, dar cu o nuanţă de vanilie. Un 


179 


parfum de femeie. | se păru că aude o voce slabă chemându-l 
pe nume, dar și aceasta putea fi doar o nălucire. 

— Steve, te-ai trezit? 

— Mauna Loa, tu ești? 

Deschise ochii. Victoria se afla în picioare, lângă el. Fruntea îi 
era brăzdată de niște riduri fine, verticale. Îl privea cu atâta 
tandrete și îngrijorare, încât aproape că se înecă de emotie. 

— Când ţi-am spus ultima oară cât de frumoasă ești? o 
întrebă el. 

— Te simţi bine, Steve? 

— Și că te iubesc. Chiar te iubesc, cu adevărat. Câtă duioșie 
îmi aduci în suflet. 

Apoi începu să cânte „Duioșia este cuvântul cel mai 
potrivit...” lar ridurile de pe fruntea Victoriei se adânciră și mai 
mult. 

e 
„Zâmbetul acesta tâmp este atât de atipic pentru Steve”, 
gândi Victoria. Chipul lui cu trăsăturile sever sculptate era 
aproape angelic, iar asprimea proverbială a privirii sale părea 
îmblânzită. 

— Eşti frumoasă, spuse Steve. Ti-am mai spus asta, în ultimul 
timp? 

— Acum vreo treizeci de secunde. 

— Și îmi plac și hainele pe care le porti. 

— Zdreanţa asta? spuse femeia, privind către rochia simplă, 
cu dungi. 

O îmbrăcase în grabă, când sunase Herbert. Și nu se simţea 
câtuși de puţin frumoasă. Se parfumase cu un strop de Must de 
la Cartier, dar nu mai avusese vreme și să se machieze și își 
simțea gura încleiată și uscată după râurile de cocktailuri din 
seara precedentă. 

— Am rochia asta din liceu. Și ai mai văzut-o de sute de ori. 

— ţi scoate în evidenţă culoarea ochilor. 

— Rochia e roșu cu alb, Steve. Care din aceste culori, mai 
exact, îmi scoate ochii în evidență? 

— Nu știu. Astăzi totul arată minunat. 

Victoria se așeză pe marginea patului și îi atinse cu mare grijă 
fruntea. Un cucui purpuriu și albăstrui se ridica falnic pe linia 
părului. 

— Bobby, spuse el. Unde e Bobby? 


— E la tatăl tău. Doarme. E bine. 

— Îl iubesc pe băieţașul ăsta. Nici dacă era al meu nu-l 
puteam iubi mai mult. 

— Știu. Și știe și el asta. 

— Eram pierdut și confuz, Vic. Ca într-o ceață. Dar acum văd 
totul atât de clar. 

„Nu, te rog”, gândi ea. El începuse deja să cânte: / can see 
clearly now...” 

O asistentă îi spusese că Steve suferise o contuzie de gradul 
doi. Dar nu-i spusese nimic despre faptul că era posedat și de 
extratereștri. 

Puțin după ce ploaia se risipi, Steve se opri din cântat și rosti: 

— Eu am să mă schimb, Vic. 

— Serios? În ce fel? 

— Am să vorbesc mai puţin. Am să ascult mai mult. Am să mă 
concentrez asupra ta. Am să fiu mai drăguţ cu toată lumea. 

— Mă întreb dacă n-am nimerit cumva într-o rezervă greșită... 

— Trebuie să facem mai multe lucruri împreună. Poate să 
participăm la cursuri de gătit. Sau să ne înscriem în societatea 
iubitorilor de operă. Sau ai prefera baletul? Știu cât îţi place 
baletul. 

— Dar tu îl detești. 

— Nu contează. Vreau să fac lucruri pentru tine. 

— Ce e în perfuzia aia a ta, de fapt? 

— Habar n-am, de ce? 

— Cred că am să comand o ladă întreagă. 

Se auzi un ciocănit în ușă, iar în încăpere păși Willis Rask. La 
brâu, i se vedea tocul unui pistol. 

— Am întrerupt ceva? 

— Nicidecum, șerifule, spuse Victoria. 

— Willis, spuse Steve. Te iubesc, băiete. 

— Grozav, Stevie. Am discutat cu doctorii care se ocupă de 
tine. 

— Am și doctori? 

— Amnezie posttraumatică. O să-ți amintești mai târziu. Willis 
le zâmbi. Au făcut o scanare a creierului și nu au descoperit 
nimic. 

— Și e de bine? întrebă Steve. 


53 | can see clearly now the rain is gone. - Acum văd totul mai clar, căci ploaia s-a dus 
- cântec scris și înregistrat în 1972 de Johnny Nash. (n.red.). 


181 


— Eu aș zice mai degrabă că e o glumă de-a șerifului, îi spuse 
Victoria. 

— Văd că ai primit florile, zise Rask, arătând cu capul către 
noptieră. 

— De la tine erau? întrebă Steve cu același zâmbet tâmp, 
care era atât de străin de felul său normal de-a fi. 

— Le-am comandat, dar numai urmând niște instrucțiuni. Vezi 
cartea aia de vizită? 

Steve încercă să se ridice într-un cot, dar se lăsă repede la 
loc. 

— Vic, ajută-mă tu. 

Victoria desprinse cartea de vizită din vârful ţepușei din 
plastic în care era înfiptă, citind cu voce tare: 

— „Vino luni, totul va fi bine. Însănătoșește-te repede, ca să 
mai vânăm și alți pești.” E semnată „Jimmy B”. 

— Drăguţ din partea lui, zise Steve. Al naibii de drăguţ. 

— Deci tu chiar îl cunoști pe Jimmy Buffett? întrebă Victoria. 

— Și îl iubesc foaaaaaaaarte mult, ciripi Steve. 

(J 

Sub privirea Victoriei, șeriful Rask își petrecu câteva minute 
încercând să îi ia o declaraţie lui Steve, care se tot întrerupea 
făcând tot felul de declaraţii ciudate și exaltate despre cât de 
mult iubea el Keys, toate păsărelele și toţi peștișorii de aici, 
până și aligatorii, și despre cum Bobby îi salvase viața, 
pretinzând că un delfin făcuse asta, și despre ce copil minunat 
era Bobby - nu-i așa? - și despre ce tată minunat putea fi 
Herbert și întrebându-l pe Willis dacă își putea măcar imagina ce 
iubită desăvârșită este Victoria, cu mult mai grozavă decât 
gimnasta aia, din Auburn, cu picioarele ca grisinele, pe care o 
cunoscuse în pauzele dintre meciurile de baseball din timpul 
colegiului, cu atâţia ani în urmă... 

Rask luă notițe, dar Steve nu-i oferise informaţii prea 
preţioase. Nu obținuse astfel nici numărul de înmatriculare al 
motocicletei. Nu-l putuse identifica nici pe motociclist. Neputând 
vedea nimic prin ecranul de protecţie al căștii, Steve nu putuse 
nici măcar să precizeze dacă persoana care aruncase lichidul pe 
parbriz fusese bărbat sau femeie. 

— Și n-am idee cine ar fi putut să vrea să mă omoare. 


182 


— Dacă voia să vă omoare, sublinie Rask, persoana 
respectivă ar fi folosit o armă, și nu un borcan cu ulei de motor 
uzat. Asta seamănă mai mult a ameninţare... 

Șeriful îl întrebă dacă enervase pe cineva în ultima vreme, iar 
Steve îl menţionă pe Pinky Luber, dar preciză că nu-l prea vedea 
pe Domnul Minge-de-bowling călărind motociclete Harley. 

Rask îi spuse că, în locul unde Cadillacul ieșise de pe drum, 
erau împrăștiați niște fluturași, iar Steve își aminti că Darth 
Vader scosese bucăți de hârtie din săculețul de la şaua 
motocicletei. 

— E vorba de Oceania, spuse Rask. „Opriţi poluatorii! Opriţi 
distrugerea recifelor!” Chestii de genul acesta... Toți fluturașii 
au antetul Keys Alert. Cunoști grupul? 

— Delia Bustamante, începu iar să gângurească Steve. O 
dulceaţă de fată. Are și un restaurant. 

— Nu îi găteai tu pe vremuri delicii? 

— Asta e o poveste veche... zise Steve. 

— Cum a început să circule zvonul despre Oceania în Sud, nu 
aflai gură mai mare decât a Deliei. Ea e cea care îi conduce pe 
opozanţii proiectului. 

Victoria aranjă storurile astfel încât să intre mai mult soare în 
cameră. Afară, o briză din Golf înfioră frunzișul unui palmier 
regal înalt. 

— Crezi că Steve a fost pe punctul de a fi ucis pentru că 
suntem apărătorii lui Hal Griffin? 

Rask ridică din umeri. 

— Dacă-l scăpaţi pe Griffin, Oceania o să devină realitate. 
Dacă nu-l scăpaţi, proiectul se duce la fund. Dar tipii ăia de la 
Keys Alert nu sunt teroriști ecologici. 

— Ești sigur? 

— In general, sunt doar oameni cărora le place să se joace cu 
plăcile de surf, fără să se murdărească de smoală pe picioare... 

— Delia Bustamante a fost la bordul Fortei Majore chiar 
înainte ca nava să părăsească docul, spuse Victoria. De asta ce 
mai zici, Steve? Încă mai crezi că n-ar fi capabilă de violenţă? 

Răspunsul lui Steve fu un sforăit sonor. Avea ochii închiși, iar 
pe chip îi rămăsese încă întipărit un zâmbet cam tâmp. 

— Credeţi că, după ce va termina tratamentul, bătrânul 
nostru Steve își va reveni la felul lui de a fi? întrebă Rask. 


— Sper că nu pe deplin, spuse Victoria. Cred că îmi place mai 
mult varianta asta nouă, îmbunătăţită... 

Câteva minute mai târziu, Rask își luă rămas-bun de la 
Victoria și de la prietenul ei sforăitor și plecă. 

Victoria stătea pe scaunul de lângă patul lui Steve, trecând în 
revistă evenimentele acelei zile. Hotărâse deja că nu era tocmai 
momentul potrivit să rupă relaţia cu Steve. Era complet 
nepotrivit să rupi relaţia cu iubitul tău când acesta e conectat la 
perfuzii. Și nu era numai asta. Dar mai aveau și mult de lucru 
împreună. Unchiul Grif o sunase pe telefonul mobil în timp ce 
Victoria traversa podul, în drum spre spital. Auzise despre Steve 
și întreba dacă putea și el să-i ajute cu ceva. Dacă voiau un 
avion privat care să-i ducă la Miami, sau să le trimită niște 
specialiști la Keys... orice, numai să ceară. Și mai spuse și că 
voia ca firma Solomon & Lord să îi reprezinte în continuare 
cazul. Avea încredere în ea și spera că și ea mai putea avea 
încredere în el. 

Când o simţise ezitând, Griffin adăugase: „Mama ta și cu mine 
am avut o relaţie specială, Prinţesă. Eram prieteni dragi, foarte 
apropiaţi. Atât de apropiaţi cât pot fi doi oameni care nu sunt 
amanți. Nu am făcut nimic de care să ne rușinăm. Și să știi că 
ăsta este adevărul”. 

Dar îl credea? Relaţia unchiului Grif cu adevărul era tot atât 
de apropiată precum cea dintre un văr îndepărtat și un frate de 
sânge. Totuși, ea își ceruse scuze pentru acuzaţiile aduse. El îi 
spusese să tacă, pentru că o înțelesese. Bănuia cât de stresată 
trebuia să fie. 

Mama ei și unchiul Grif. Altă bătaie de cap după procesul de 
crimă. Și apoi își folosea toată iscusinţa pentru a face săpături în 
privinţa acelei „relaţii speciale”. Voia să afle exact ce se 
întâmplase și de ce se sinucisese tatăl ei. Dacă bănuiala ei 
inițială se dovedea corectă, avea să-i îndepărteze într-un mod 
de-a dreptul chirurgical pe cei doi - atât pe unchiul Grif, cât și pe 
Regină - din viaţa ei. 

Un alt subiect pe ordinea de zi era Steve. Salvat, temporar, de 
o leziune de gradul doi. Dar când problema aceasta avea să se fi 
rezolvat, sigur că și ea avea să își reconsidere poziţia. „De novo 
review”, cum se spune la Tribunal. Cu alte cuvinte, o 
reinterpretare nou-nouţă, plecând din nou, de la prima pagină. 
Dacă trebuia să folosească un bisturiu și în privinţa acestei 


184 


relații, avea să fie dureros, dar nu fără rezultat. Ar fi însemnat o 
pierdere a legăturii, dar și o câștigare a independenței. 

„Dar, în mijlocul unui proces de omucidere, e mai bine să fie 
evitate deciziile irevocabile.” 

Un sforăit sonor se auzea dinspre pat. 

— Ai spus ceva? mormăi nedeslușit Steve, pe jumătate 
adormit. 

— Delia Bustamante. Ar fi capabilă de violență? 

— Numai împotriva cotletului de purcel, din farfurie. 

— Vorbesc serios, Steve. În sfârșit, am putea avea o posibilă 
apărare. Există vreo șansă ca ea să se fi aflat în spatele atacului 
asupra ta și a uciderii lui Ben Stubbs? 

Steve își pipăi fruntea, măsurându-și cucuiul. 

— Delia e o dulceaţă. Adică este ea temperamentală, dar în 
sensul bun. E o femeie caldă, amuzantă și e și o bucătăreasă 
perfectă, și... 

— Bine, gata, am priceput. 

Steve se lăsă la loc, pe spate și închise ochii. Înainte de a 
adormi, o mai auzi pe Victoria întrebând: 

— Și cine naiba era gimnasta aia cu picioarele ca grisinele, din 
Auburn? 


LEGILE LUI SOLOMON 


7. Când te întâlnești cu o fostă iubită pe care ai părăsit-o, să 
presupui întotdeauna că este înarmată. 


Capitolul 26 


BONNIE GARANTEAZĂ PENTRU CLYDE 


Doctorul avea vreo treizeci și cinci de ani, fiind și prea tânăr și 
prea bronzat pentru gusturile lui Steve. Nici tatuajul de pe 
antebraţul doctorului - un surfer „atacând” un val - nu-i prea 
inspira încredere. 

— Radiografiile au ieșit bine. Reflexele sunt bune. Acum, 
spune-mi cât fac doi plus doi. 

„Doctorul pare să se cam grăbească”, gândi Steve. Probabil 
pentru că vântul se înteţea, numai bun pentru surf. Îi veni în 
minte un banc vechi. Un preot, un fizician și un avocat sunt 
întrebaţi cât fac doi plus doi. Transformându-și glasul într-o 
șoaptă, Steve răspunse folosind replica avocatului din bancul 
acela: 

— Dar tu cât ai vrea să facă? 

_ Doctorul zâmbi cam forţat, apoi măzgăli ceva pe un clipboard. 
II lăsa pe Steve să plece acasă, cu recomandarea de a suna 
dacă mai avea dureri de cap sau amețeli. Pe lângă analgezice, 
doctorul îi dădu și un pont: o haită întreagă de reporteri bântuia 
prin preajma spitalului, ca vulturii care simt prada. Urmărind să 
obțină vreo declaraţie, vreo fotografie, să poată scrie măcar un 
rând despre atacul de pe pod și despre cazul de crimă al lui 
Griffin. Steve se gândi îndelung. Ce ar fi putut spune? 

„Există forțe care încearcă să-l împiedice în orice mod pe Hal 
Griffin, inclusiv atacându-i avocatul.” 

Dar era, oare, adevărat? Habar nu avea. Pentru prima dată în 
toată cariera lui, Steve hotări să se lipsească de șansa de a-și 
face publicitate gratuită - adevărată mană cerească pentru un 
avocat - plecând pe la ieșirea personalului. 

e 

Victoria îl luă din parcarea spitalului, după care, strecurându- 
și Mini Cooper-ul printre două care de televiziune, se îndreptă 
spre sud, către Key West. Aveau de gând să-i facă o vizită 
neașteptată Deliei Bustamante. 


— Și de ce ne furișăm noi așa? întrebă ea. Camerele video 
erau mereu topite după tine, din câte știu... 

— Orice aș spune, n-ar fi decât vreo brodeală. Acum nu știu 
destule lucruri, încât să fac o declaraţie coerentă. 

— Dar de obicei asta nu te împiedică deloc... 

— Încerc să fiu mai rezervat. 

Oh, oare cât avea să dureze efectul tratamentului, se întrebă 
Victoria din nou. 

Steve îl sună pe Bobby, pe mobil. Băiatul se simţea grozav. 
Mergea la pescuit de creveţi cu bunicul lui. Nu, nu mai avea 
nevoie de odihnă. Dormise deja jumătate de zi și era mega- 
plictisit. Copiii și zburdălnicia lor neobosită! 

Când ajunseră în Key West, Victoria parcă mașina pe strada 
Duval. Prima oprire a fost la magazinul Fast Buck Freddy's, ca să 
îi cumpere niște haine lui Steve. Într-un sfert de oră, Steve era 
din nou un bărbat la modă. Adidași negri, pantaloni kaki de 
camuflaj și un tricou pe care scria: 


„Douăzeci și patru de beri într-o ladă, 
Douăzeci și patru de ore într-o zi... 
Să fie aceasta o simplă coincidență?” 


Steve își puse tricoul și începu să se plimbe prin magazin, dar 
nu păru să suscite interesul cuiva pentru vreo ședință foto. 
Victoria plăti, apoi insistă să ducă ea pachetele, lucru la care 
Steve nu avu nicio obiecţie. Își folosea cucuiul pentru a obţine 
toată atenţia posibilă. 

Apoi trecură prin Mallory Square chiar înainte de apusul 
soarelui. Locul era înţesat de turiști, care se adăugau mulţimii 
obișnuite de jongleri, mimi, clovni care se pricepeau la a înnoda 
baloane, și mai era și un tip cu o pancartă pe care scria Citesc 
pentru Hrană. El întreținea întreaga adunare citind timid pasaje 
din /nsule în derivă” de Ernest Hemingway. 

— Cum te mai simţi? întrebă Victoria pentru a zecea oară. 

— Cam speriat, dar cu vreo câteva margarita, o să treacă. 

— Nu ai voie alcool. Ai auzit ce a spus doctorul. 

Steve nu obiectă. Îi plăcea să fie răsfăţat de Victoria, și cum 
încă se mai afla în faza de plutire tipică post-administrării de 
Demerol, era plin de bunăvoință și de afecţiune. 


54 Islands in the Stream, titlu original - carte publicată postum, în 1970. (n.red.). 
187 


O luară pe malul apei, spre Havana Viejo, restaurantul Deliei 
Bustamante. 

Pe veranda acestuia, câțiva clienţi își pierdeau vremea la un 
bar improvizat, iar Liz O'Connor, o muziciană de prin părţile 
locului, își acordă chitara și începu să cânte „l'Il Know It's Time 
to Go When the ATM says No.” 

— Ce-ai zice să comandăm niște scoici cu lămâie verde și 
usturoi, înainte de a vorbi cu Delia? 

— Nu ai auzit ce a spus doctorul, că nu ai voie decât 
mâncăruri necondimentate? 

— Bine, doamnă. Cum doriţi dumneavoastră. 

Victoria îl privi din nou în modul acela „Cine este tipul 
acesta?”, dar el nu făcu decât să zâmbească, ţinând ușa pentru 
ea, când intrară în restaurant. Asemenea majorităţii localurilor 
din Key West, Havana Viejo avea o temă nautică - nu vedeai 
pretutindeni decât ancore, geamanduri și colţi de rechin, plus 
câteva fotografii alb-negru din Cuba dinaintea lui Castro, pe 
pereţi. In aer plutea mireasma sosului de curry dintr-o supă 
bună, de scoici. lar la o masă din apropiere, sub fotografia 
înrămată a unui club de iahting din Old Havana, localnici 
purtând pantaloni scurți, tricouri și sandale, devorau pești- 
spadă, acoperiţi cu glazură de mango și ardei scoțieni. Delia 
Bustamante, proprietar și bucătar al localului, păstra o relaţie 
pasională, senzuală cu mâncarea. Ea era, din câte își amintea 
Steve, al naibii de fierbinte și în dormitor. 

— Ți-e foame, Vic? întrebă el, în vreme ce se îndreptau spre 
bucătărie. 

— Crezi că Delia o să gătească special pentru tine? 

— Și de ce n-ar face-o? 

— Nu tu te-ai despărțit de ea? 

— Am reușit întotdeauna să păstrez o relaţie de prietenie cu 
ea. Face parte din șarmul meu. 

— Serios? Și restul șarmului tău unde este? 

Intrară în bucătărie prin niște uși batante. Delia stătea în faţa 
unui aragaz, amestecând într-o oală cu felii de papaya și de 
mere, din care se ridica o aromă de zahăr brun și scorțișoară, de 
sos de mere și papaya, pregătind una dintre garniturile pentru 
specialitatea ei, somon fript și condimentat. 


55 „Voi ști că a venit vremea să plec, când ATM-ul va spune Nu (în Ib. engleză, în 
original). (n.tr.). 


188 


— Ce ne faci bun, iubito? zise Steve, deschizându-și brațele, 
ca și cum ar fi vrut să o îmbrăţișeze de la distanța aceea de șase 
metri. 

Delia își ridică privirile de deasupra aragazului, arcuindu-și 
sprâncenele negre. Purta o pereche de pantaloni mulați pentru 
yoga și o bluză roz, închisă cu șiret, în față. Șiretul însă se 
desfăcuse, iar sfârcurile maronii ale sânilor se zăreau cu 
broboane de sudoare de la căldura din bucătărie. Părul negru, 
strâns în coadă, îi scotea în evidenţă obrajii osoși. 

— Ticălosule și nemernicule, ce ești! Y che carajo tu haces 
aqui, cabron, hijo de la gran puta, descarado“? 

— Mama nu a fost niciodată așa ceva, zise Steve. 

— Come mierda!” 

Femeia aruncă lingura spre el, ratându-l cu vreo zece 
centimetri, dar pătându-i tricoul cu bucăţi de papaya. 

— Delia, iubito. Bunăciune, ce ești! Ce s-a întâmplat? 

— Ticălosule! 

Femeia apucă un satâr pentru carne și îl azvârli prin 
bucătărie. Steve s-ar fi ferit, dar băgase de seamă că aruncarea 
fusese mult mai înaltă și mai largă, ca aceea a unui sportiv aflat 
la primire, care ar fi trimis mingea spre mijlocul terenului, 
încercând să prindă un alergător care încerca să fure o nouă 
lovitură. 

Satârul se înfipse într-un stâlp de lemn, cu un zgomot 
înfundat și rămase acolo. Atunci, Steve își dădu seama că, de 
fapt, nu el fusese ţinta. Pe stâlpul acela se afla fotografia lui. O 
fotografie de-a lui, făcută în barul restaurantului, fotografie în 
care el, cu capul dat pe spate, înghițea o stridie. Careva îi 
desenase fotografiei o pereche de mustăţi a la Salvador Dali, 
încât arăta de parcă ar fi inhalat câte un șoricel pe fiecare nară, 
iar codițele lor s-ar fi arcuit în sus. Un petic de pirat pe un ochi, 
de asemenea, contribuţie a artistului plastic, îi dădea un aspect 
cam sinistru. lar acum, satârul acela îi mai despicase și fruntea 
în două. 

— Dacă asta e părerea ta, am să sar peste peștele cu 
ciuperci, îi spuse Steve Deliei. 


56 „Și ce dracu’ faci aici, nemernicule și fiu de zdreanță, nerușinatule?” (n.tr., în limba 
spaniolă, în textul original). 
57 „Mănânci rahat!” (n.tr., în limba spaniolă, în textul original). 


189 


Cinci minute mai târziu, cei trei erau așezați la o masă de 
picnic făcută din lemn de sequoia, pe mal, chiar lângă ușa 
bucătăriei. Victoria încerca să o calmeze pe Delia cu o discuţie 
ca între surori. Sigur că Steve putea fi uneori exasperant. 
Dumnezeu știe de câte ori îi venise și ei să îl facă praf. 

— Dar de dumneata, doamnă Bustamante, vorbește 
întotdeauna tare frumos. Și acum, ne aflăm aici cu chestiuni 
care țin de tribunal. Dacă ne-aţi putea răspunde la câteva 
întrebări... 

Dar, chiar înainte ca Victoria să-și înceapă interogatoriul, 
Delia îl și lansase pe alei: 

— Ca să-i faci cucuiul acela, din capul ticălosului, l-ai lovit cu 
vreo tigaie? 

— Am fost foarte tentată s-o fac, dar nu a fost așa. 

— Mare păcat. Și te culci cu un puerco, ca ăsta? 

— Asta nu e prea frumos, spuse Steve, să-mi spui porc. 

— Suntem parteneri de afaceri, spuse Victoria, și... 

„Oare cum ar trebui să spun? Că, deocamdată, suntem și 
iubiți?” 

— Ei, haide, Delia, interveni Steve. Noi suntem aici în interes 
de afaceri. Să lăsăm chestiunile personale deoparte. 

Delia desprinse clama care îi ţinea părul și își scutură capul. 
Pe umerii ei goi se revărsă o cascadă neagră de codițe lungi, 
împletite. Se întoarse spre Steve cu o privire tot atât de tăioasă 
precum satârul de mai devreme. 

— Cerveza asta înăltuţă și rece e mai bună în pat decât mine? 

— O, Doamne, spuse Steve. E ca și cum m-ai pune să compar 
crabul pe vatră cu fileul de somon. 

— Fiindcă tu ai spus că sunt cea mai bună amantă pe care ai 
avut-o vreodată. 

— Cred că am spus „cea mai gălăgioasă”. 

— Ai spus „cea mai bună”. Tu eres el mejor amante que he 
tenido en toda mi vida. 

— Asta era înainte să o fi cunoscut pe Victoria. 

— Deci ea e mai bună! 

— N-am spus asta! 

„Ba da, mie mi-ai spus-o”, îi răspunse Victoria, în gând. 

— Liniștește-te, Delia, continuă Steve. Când faci dragoste, nu 
înseamnă că participi la un concurs olimpic. Nu există niciun 


190 


juriu care să-ţi acorde puncte pentru stil. Este o chestie fizică, 
chimică și emoţională, iar sentimentele vin dinlăuntrul tău. 

— Ce știi tu despre sentimente? întrebă Delia. 

— Nu vreau decât să spun că, la un moment dat, pentru 
oricine, cel mai bun amant este cel cu care ești în acel moment. 
Pentru că atunci nu te poţi imagina decât cu el. Dar lucrurile se 
mai schimbă. Și oamenii se schimbă și ei. 

Delia o privi cu compătimire pe Victoria. 

— Vai, o să-ți frângă și ţie inima, fetiţo! 

— Delia, dar ţie nu ţi-am frânt inima. 

Femeia își apăsă cu o mână pieptul generos. 

— Eu ţi-am dat totul. 

— Tu mi-ai dat cremă caramel cu mango. Și ce-i cu tot teatrul 
ăsta, acum? 

— Steve, de ce nu mergi tu să te plimbi puţin și să ne lași pe 
noi, fetele, să discutăm puţin? sugeră Victoria. 

— Delia, fii sinceră, continuă atacul Steve. Noi doar ne-am 
distrat. Nu ne-am spus niciodată că ne iubim. 

— Când ţi-am făcut ciorba aia de pește, aia n-a fost dragoste? 
sclipiră tăios ochii Deliei. 

— Dar tu faci ciorbă de pește pentru grupuri de câte opt 
persoane, ori de câte ori ţi se comandă. 

— Da, dar nu cu crutoane din aluat pe care îl frământ eu, cu 
mâna mea. 

— Bine, interveni Victoria. Hai să cădem de acord asupra unui 
lucru: că Steve e un ticălos lipsit de bun-simt. 

— Ba nu, nu sunt. 

— Și uită-te la tine acum, spuse Delia dezgustată. Linge- 
ghete! Faci treburile murdare ale lui Griffin. Ai să-i minţi acum și 
pe juraţi, cum m-ai minţit pe mine? 

— Nu te-am minţit niciodată, spuse Steve. Nici măcar o 
singură dată. 

— Spuneai că ai putea mânca tot timpul din frigăruile de porc 
fripte pe care ţi le făceam. Siempre y siempre. 

— Să știi că aș putea. Frigăruile tale sunt delicioase. Cu 
glazura aceea de ceapă franțuzească... N-am mai gustat 
niciodată ceva atât de bun. 

— Atunci de ce m-ai părăsit? 


191 


— A fost un drum lung. După care, fiecare dintre noi a apucat 
în altă direcţie. Ridică din umeri, căutând parcă o continuare a 
spuselor sale. Am început să mănânc sushi. 

— Cabrón! Ticălosule! 

Victoria vru să scoată conversaţia aceasta din bucătăria 
Deliei, și s-o țină cât mai departe cu putință de dormitorul 
acesteia. 

— Doamnă Bustamante, sunteți un martor potențial într-un 
caz de omucidere și chiar am avea nevoie să aflăm ce știți 
dumneavoastră în această privință. 

Un pelican ateriză pe docul din apropiere, uitându-se la ele pe 
deasupra gușii sale. 

— Nu știu decât că clientul vostru l-a străpuns cu harponul pe 
omul acela, din Washington, ripostă Delia. 

— Serios acum, spuse Steve. Știi ce ar fi spus un bun avocat 
al apărării? 

Delia râse, fără să zâmbească. 

— De unde ai putea să știi tu asta? 

— Un avocat bun ar spune că tu ai avut mult mai multe 
motive să-l omori pe Ben Stubbs, decât Griffin. Pune și asta în 
ciorba aia a ta, de pește. 

— Steve, ţine-ţi gura, îi porunci Victoria, văzând că efectul 
analgezicelor începea să slăbească. 

— Dacă era să fi omorât pe cineva, îl omoram pe Griffin, nu 
pe lacheul ăla al guvernului, spuse Delia. Griffin e cel care o să 
distrugă reciful și o să polueze toată linia de coastă. Cazinoul ăla 
al lui o să fure banii de buzunar ai oamenilor muncitori. 

— Totul este perfect legal. Griffin tocmai obținea permisul și 
licenţele. 

— Licenţa pentru a fura! 

— Te-ai aflat pe nava lui Griffin, înainte de a părăsi docul, în 
ziua aceea, insistă Victoria. 

— M-a servit cu niște șampanie de doi bani și cu niște 
antreuri, acolo... Apoi a încercat să mă cumpere, oferindu-mi o 
slujbă la hotelul lui. O sută de mii pe an, doar ca să-mi ţin gura. 
Și i-am zis eu ce să facă cu slujba aia, a lui, apoi am părăsit 
nava. 

— Unde te-ai dus? 

— Adică, dacă am un alibi? întrebă Delia, zâmbind viclean. M- 
am întâlnit cu iubitul meu, acasă. Ne-am devorat unul pe 


192 


celălalt, toată noaptea. La miezul nopţii am mâncat vreo patru 
duzini de stridii și am băut două carafe de sangria, apoi am 
făcut dragoste tot restul nopţii. 

— Evident, nu vorbește despre mine, îi spuse Steve Victoriei. 

— Vom avea nevoie de numele și adresa lui, îi spuse Victoria 
Deliei, ca să-i putem pune și lui câteva întrebări. 

— Dacă nu cumva este prea epuizat, adăugă Steve. 

— Este cel mai bun amant din câţi am avut vreodată, zise 
Delia, făcându-și vânt cu o mână. Uneori chiar leșin de plăcere. 

— Vezi să nu-ţi strecoare niscai droguri în băutură, sugeră 
Steve. 

Victoria își fulgeră partenerul cu o privire de tipul „Ține-ţi 
gura!” și continuă: 

— Delia, știi pe cineva care să-l fi omorât pe Ben Stubbs și să 
fi încercat să-l înjunghie pe Hal Griffin? 

— Nu. 

Victoria puse pe masă un fluturaș. 

— Ai văzut vreodată acest fluturaș? 

— Sigur. Este fluturașul celor de la Keys Alert, legat de 
Oceania. Eu l-am scris. 

— Ai vreo idee cine ar fi putut împrăștia fluturași din aceștia 
pe podul de la Spanish Harbour Channel? 

— Niciunul dintre amicii mei. Am face prea multă mizerie. 

— Poate cineva care călărea o motocicletă și care m-a scos pe 
mine de pe drum, azi-noapte? 

Delia ridică din umeri și păru neștiutoare. 

— Nepotul meu era cu mine. Putea să fie ucis. 

— Bobby? întrebă Delia. Dacă ai avea măcar jumătate din 
omenia lui, Solomon, ai fi un adevărat santo. Un sfânt. Niciunul 
dintre cunoscuții mei nu l-ar ameninţa pe Bobby. Și nici pe tine, 
oricât de ticălos ai fi. 

Victoria recapitulă și ajunse imediat la două concluzii. Prima: 
femeia părea să spună adevărul. Și a doua: era încă îndrăgostită 
de Steve. 

„Ce naiba e cu efectul acesta pe care îl are el asupra 
femeilor?” 

— Bună, iubi! 

Din bucătăria restaurantului ieși pe chei un bărbat. Părea o 
figură cunoscută, după părerea Victoriei, iar accentul lui britanic 
o lămuri pe deplin. 


193 


„Clive Fowles.” 

Pilotul hidroavionului unchiului Grif, căpitanul de navă și 
maistrul scafandru. Fowles purta o cămașă albastră cu mâneci 
scurte și epoleți și o pereche de pantaloni scurţi, gen safari. 
Pielea lui deschisă la culoare, care probabil nu fusese bronzată 
niciodată, era roz, ca o rană vie. 

— Ei, să fiu al naibii! Sunt chiar onoraţii avocaţi. Eşti bine, 
Solomon? Au spus despre tine la știri. 

— Sunt bine, Fowles. 

Delia sări de la masă, aruncându-și braţele împrejurul gâtului 
mâncătorului britanic de stridii, strivindu-și sânii de pieptul lui, 
sărutându-l pe buze ceva mai mult decât ar fi fost nevoie și 
torcând ca o pisicuţă. Victoria își închipui că tot spectacolul 
acela îi era destinat lui Steve. 

— Doamnă Lord, văd că aţi cunoscut-o pe iubita mea, zise 
Fowles. Știu că pe domnul Solomon îl cunoaște deja. 

Bărbatul rosti aceste cuvinte cu un zâmbet amabil și fără 
urmă de ranchiună. 

— Domnule Fowles, spuse Victoria, am vrea să venim să vă 
vedem mâine și să vă luăm o declarație. 

— Mâine echipez o navă pentru domnul G. Dar poimâine ar fi 
bine. 

Delia era încă înfășurată împrejurul lui, ca un leopard 
împrejurul unei antilope. 

— Scuzaţi-mă, vă rog, toarse ea ușurel, dar trebuie să-i gătesc 
ceva foarte special bărbatului meu. 

— Stai puţin, înainte de a unge cratițele cu grăsime, spuse 
Steve. Fowles, Griffin știe despre pasiunea dumitale pentru 
bucătăria cubaneză? 

— Vrei să spui despre Delia, amice? ridică Fowles din umeri. 
Eu nu-l întreb pe domnul G cu cine își petrece timpul, și nici el 
pe mine. 

— Ceea ce vrea, de fapt, să te întrebe ticălosul ăsta, spuse 
Delia, este dacă eu aș reuși să te fac să-i pui lui Griffin o crimă 
în cârcă. 

Englezul izbucni în râs, parcă lătrând. 

— Ești tu bună în pat, scumpo, dar nimeni n-ar putea fi atât 
de bună încât să mă convingă să fac așa ceva. 

Se întoarse apoi spre Steve, iar zâmbetul i se șterse de pe 
chip. 


194 


— Mă crezi un idiot atât de mare, Solomon? Domnul G a fost 
bun cu mine. Mi-a cumpărat o ambarcaţiune numai a mea. Mă 
tratează cu respect. 

Steve se uită la Fowles cu privirea sa tipică. Păstrând tăcerea, 
el intenţiona să își lase martorul să continue să vorbească. Dar, 
în loc de asta, Fowles râse din nou: 

— Ce s-a întâmplat, amice? Te-a bătut soarele-n cap? 

— Mă gândeam doar la ciudatul caz al lui Clive Fowles. În ziua 
în care ne-am întâlnit, te-ai oferit să ne duci la niște scufundări. 
Faci un recensământ anual al peștilor. li duci pe studenţi în 
excursii, unde fac și scufundări. lubești reciful acela. Poate că o 
iubești și pe Delia. Ea îl urăște pe Griffin, îi urăște planurile și pot 
să-mi închipui ce șoptește ea înainte de culcare. Ea îţi este 
alibiul, în aceeași măsură în care dumneata ești alibiul ei. E ca și 
cum Bonnie ar depune mărturie în favoarea lui Clyde. Alcătuiţi, 
adică, ceea ce orice avocat ar numi un „scenariu alternativ 
posibil”. Ştii ce înseamnă asta, Fowles? 

— Sigur, omule. Un tip care să smulgă lacrimi și pietrelor. 
Acum, hai s-o lăsăm baltă și să discutăm poimâine despre asta. 
Mi-e foame și nu numai de pește fript. 

Delia chicoti și îl mângâie pe Fowles pe ceafă. Dacă vreunul 
dintre ei era măcar neliniștit la perspectiva de a fi acuzat de 
crimă, nu o arătau, în niciun caz. 

Victoria se ridică în picioare. 

— La revedere, domnule Fowles. Mi-a făcut plăcere să te 
cunosc, Delia. 

Perechea se îndreptă spre ușa bucătăriei. 

— Noapte bună, turturelelor, zise Steve. 

— Adios, cabrón, i-o întoarse Delia. Eşti îndeajuns de bărbat 
să recunoști că mori de dragul altui gust? 

— Nu vorbi necuviincios, Delia. 

— Vorbeam de crema mea caramel cu mango. 

— Ai lăsat flacăra prea mare, îi strigă Steve. Aproape că ai ars 
crema. 

e 

Câteva minute mai târziu, Steve și Victoria se plimbau tăcuți 
pe doc, cu pescărușii ţipând în apropierea lor. 

— La ce te gândești? întrebă ea. Exceptând specialităţile 
culinare ale Deliei... 

— La tine. 


— Serios? 

— Incercam să-mi închipui ce te deranjează pe tine. 

— Adică, ai observat. Și care e scenariul alternativ posibil în 
privinţa mea? 

Acum îl testa. Fusese atât de neștiutor în privința 
sentimentelor Deliei pentru el. Dar, oare, în privința ei, 
instinctele lui funcționau mai bine? 

— Ai fost nefericită, o vreme, spuse Steve. Dar eu eram atât 
de prins de propriile mele probleme, încât nu am văzut asta. 

— Călduț, te apropii. Continuă... 

— Reconsideri totul, în viaţa ta. Inclusiv pe mine. 

— Fierbinte, spuse ea. Și ce ai de gând să faci în privinţa 
asta? 

— Să rezolv problemele din relaţia noastră, înainte să arunci 
și tu un satâr spre mine. Sau, și mai rău, înainte să pleci de 
lângă mine, fără să mai arunci cu nimic. 

— Incendiu de gradul trei, zise Victoria, întrebându-se dacă 
era oare posibil ca flacăra unei relaţii să ardă întotdeauna cum 
trebuia. Adică suficient de fierbinte cât să rumenească, dar fără 
să ardă o cremă caramel. 


Capitolul 27 


A TE AMESTECA SAU A NU TE AMESTECA 
IN TREBURILE ALTORA 


Stând în bucătăria casei sale, Herbert Solomon strivea frunze 
proaspete de mentă, punându-i necontenit întrebări lui Steve. 

— Ştiai că Billy Wahoo a vorbit despre tine la radio? 

— Billy Wahoo e un dobitoc. 

— Un ascultător a întrebat de ce nu ai fost mâncat de rechini 
după ce ai căzut în canal, iar Billy a spus că discuţia trebuia să 
se păstreze în limitele unei curtoazii profesionale. 

— Un dobitoc în căutare de subiecte noi. 

Era în ziua de după vizita lui la Havana Viejo și persoanele în 
care avea Steve cea mai mare încredere - tatăl și nepotul său - 
își exprimau opiniile. În vreme ce vorbea, Herbert folosea o 
presă manuală pentru a zdrobi o tulpină de trestie de zahăr, 
picurând sucul obţinut într-un pahar plin de cuburi de gheaţă. 

— Billy i-a întrebat pe ascultători dacă ei cred că ai avut un 
accident, sau dacă cineva căuta să te înlăture din pricina cazului 
Griffin. 

— Și? 

— Majoritatea consideră că ești doar un șofer jalnic, ca atâţia 
alții, din Miami. 

Herbert turnă o porţie zdravănă de rom în pahar, adăugă 
niște suc proaspăt de lămâie verde, o picătură de sifon și niște 
frunzulițe de mentă. 

— Și fata aceea, cubaneza, a avut vreo legătură cu atacul 
asupra ta? 

— In niciun caz, spuse Steve. 

— În niciun caz, aprobă și Bobby. 

— Delia este o femeie temperamentală, dar nu ar recurge 
niciodată la violență. 

Herbert gustă din amestecul obţinut, dând din cap, aprobator. 

— Și Victoria ce zice? 

— Zice că probabil o mulţime de femei ar vrea să mă scoată 
de pe autostradă. 


197 


— De asta nu a dormit aici azi-noapte? 

— Vic doarme mai bine la hotel. 

— Da, da, sigur... Cât a trecut? 

— Ce anume? 

— De când n-o mai faceți? 

— Doamne, tată! E un copil de faţă! 

— STEVE O FACE CU VICTORIA, spuse Bobby. Vrei să vezi ce- 
mi iese? 

— Nu face asta, Bobby! Lasă anagramele nerușinate... 

— BUTUCUL LUI E HIPERACTIV, rearanjă Bobby literele 
aproape în același timp în care Steve îl rugase să n-o facă. 

— Ar vrea el, zise Herbert, luând o dușcă și întorcându-se 
către Steve. Când aveam vârsta ta, mama ta și cu mine o 
făceam în fiecare zi. Unii mai mergeau în pauza de prânz pe la 
amantele lor. Eu mergeam acasă să iau prânzul și pentru una 
scurtă cu nevastă-mea. 

— Dacă nu te superi, tată, aș prefera să nu mi te închipui pe 
dumneata și pe mama în dormitor. 

— Nici nu mai aveam vreme să ajungem în dormitor. O 
făceam în picioare, în bucătărie. Herbert sorbi din nou din 
mojito. Băiete, ai grijă să nu o pierzi pe fata aceea. 

Așezat la masa din bucătărie, lucrând pe laptopul său, Bobby 
avea aerul că nu ascultă. Găsise un site pe internet care arăta 
fotografii obținute prin satelit din Florida Keys și privea plajele 
pustii. Steve se întinsese pe o canapea micuță, pentru două 
persoane. Durerea lui de cap trecuse de la intensitatea unei 
avalanșe asurzitoare la un zgomot surd. Deasupra capetelor lor, 
un ventilator împrospăta aerul umed. 

— Mi-ai spus cândva că Pinky Luber are niște prieteni mai 
periculoși, spuse Steve. Conduce vreunul dintre ei o motocicletă 
Harley? 

— Cred că încerci să sapi într-o direcţie cu totul greșită, zise 
Herbert. Pinky n-ar pune niciodată un copil în pericol. 

— Adică pe mine, unchiule Steve. Nu pe tine. 

Bobby apăsă pe mouse, mărind o fotografie luată prin satelit. 

— Uite, am găsit o fotografie din Pirates Cove. Se poate vedea 
și puntea barjei bunicului. 

Pentru o clipă, Steve se întrebă dacă Bobby putea obţine o 
imagine a Pier House, strecurându-se pe fereastra camerei 


58 His Stump Overactive, anagramă în original. 
198 


Victoriei, pătrunzând până în cel mai tainic colţișor al inimii ei. 
Căci, dacă nici tehnologia nu putea face una ca asta, se întrebă 
Steve, cum ar fi putut s-o facă el? Dar nu voia să insiste asupra 
vieţii sale personale acum. 

— Tată, cum se face că îi iei apărarea unui nemernic precum 
Luber, ăsta? 

—N-o să discut acum despre Pinky, spuse Herbert, 
întinzându-i o băutură lui Steve. Asta o să-ţi vindece durerea. 

— Puţină sinceritate ar fi mai bună acum decât un mojito. 

— Nimic nu este mai bun decât un mojito, zise Herbert, 
privind peste umărul lui Bobby, înspre monitor. Ei, ia te uită! 
lată și canalul nostru... Bobby, ce zici, la noapte or să alerge 
creveţii pe aici? 

— Creveţii nu aleargă, bunicule. 

— Bun, atunci sunt mai ușor de prins. Închide chestia aia și 
fugi să aduci plasele și lanternele. 

„Ca de obicei, schimbă subiectul”, gândi Steve. Tatăl lui 
avusese acest obicei toată viaţa. Să lovească și să fugă. Intâi cu 
sfatul să n-o piardă pe Victoria, apoi cu răspunsul evaziv despre 
Luber. 

„Oare ce ascunde bătrânul?” 

— Unchiule Steve, mergi cu noi după creveţi? întrebă Bobby. 

— Nu, răspunse Herbert, înainte ca Steve să aibă timp să 
răspundă. Unchiul Steve are nevoie de odihnă. 

e 

Să se amestece sau să nu se amestece? 

Aceasta era întrebarea cu care se confrunta Steve. 

Pe lângă o întrebare și mai importantă. 

„De ce are tata atitudinea aceasta atât de protectoare faţă de 
Pinky Luber, omul a cărui minciună sub jurământ i-a distrus 
întreaga viaţă?” 

Întrebările îi apăreau în minte mult mai repede decât 
răspunsurile. Ușor ameţit de rom și de Demerol, Steve se lăsă 
pe spate într-un șezlong, pe puntea de la pupa, privind apa 
liniștită. O pasăre nevăzută ciripea într-un copac Gumbo-limbo, 
trilul ei asemănându-se izbitor de mult cu tonul de apel al unui 
telefon mobil. Herbert și Bobby plecaseră cu Balenierul Boston 
spre Sugarloaf Key. După ce aruncă ancora lângă piciorul 
podului, vor scormoni după creveţi ore întregi. 


Ca și mareea care se apropia, procesele gândirii lui Steve se 
deplasară încet, dar sigur, într-o singură direcţie. Putea să 
scotocească peste tot, ca un poliţist fără mandat. 

„Nu... Nu pot să umblu printre lucrurile tatălui meu. 

Dar... dacă tata nu află... unde ar fi problema? 

Deci... de unde să încep?” 

e 

Dacă tatăl lui fusese vreodată amestecat în vreo chestie 
necurată, mai sigur decât orice era că din acea chestie nu îi 
ieșise niciun ban. Altminteri, de ce ar fi locuit el pe găleata 
aceasta ruginită, pe dreptunghiul acesta de patru metri și 
jumătate pe doisprezece metri din fibră de sticlă stând pieziș în 
apa mocirloasă din Pirates Cove? 

Steve își începu căutările pe punte. Era o punte parțial 
descoperită, cu un pod mobil la prova. Nu era niciun loc în care 
să ascunzi măcar un ac. Pe puntea principală, lăzile încuiate cu 
lacăt erau pline cu unelte de pescuit, harpoane, lanterne și 
undiţe înfășurate. Auzi cum cineva ambala afară, în golf, un 
motor. Câţiva tineri, aflaţi într-o barcă de pescuit cu motor, se 
îndreptau spre larg, cu prova în vânt, parcă gata să-și ia zborul. 

Steve pătrunse în cabina lui Herbert, strecurându-se pe lângă 
dulăpioarele încastrate, căutând printr-un teanc de pantaloni 
scurți, kaki și de tricouri decolorate. 

„Dar, de fapt, ce caut eu acum?” 

In pereţii etanși era montat un birou mic. Pe rafturile de lemn 
ale acestuia erau îngrămădite niște facturi. Într-un sertar, se afla 
o cutie cu articole de papetărie și carnetul de cecuri al tatălui 
său. Steve trecu rapid peste cotoarele cecurilor. Erau sume mici. 
Electricitate, rezerva de băuturi, factura de telefon. 

„Factura de telefon.” 

Plătită ieri. 

Steve scotoci prin coșul de gunoi din cauciuc, aflat sub birou. 
Conţinea corespondență aruncată, fluturași de la agenții 
imobiliare, o notiţă de la Primăria din Monroe despre 
combaterea ţânţarilor și mai era și... factura de telefon. 

Parcurse numerele care apăreau pe factura detaliată, 
recunoscând câteva dintre ele. Era acolo, desigur, numărul lui, 
apoi mai apărea numărul Teresei Toraño, clientă și prietenă 
moștenită de Steve de la tatăl său. Mai erau și niște apeluri 
către un număr din Miami, pe care Steve nu-l cunoștea. Erau 


200 


cinci apeluri din ziua în care îi luase mărturia lui Pinky Luber. 
judecând după ora care apărea în factură, două dintre apeluri 
fuseseră făcute înaintea depoziţiei și trei după. Probabil că nu 
era nimic important, totuși... 

Steve formă numărul. Apoi așteptă... 

Vocea unei femei răspunse scurt: 

— Biroul domnului Jones... 

„Jones. Asta restrânge căutările...” 

— AȘ putea vorbi cu domnul Jones, vă rog? 

„Cine naiba o mai fi și el...” 

— Cine îl caută? 

— Sunt domnul Darrow. Clarence Darrow. 

— Domnul Jones știe în ce chestiune îl căutaţi, domnule 
Darrow? 

„Mă îndoiesc. Nici măcar eu nu știu de ce îl caut.” 

— E o chestiune personală, spuse Steve, imaginându-și că așa 
și era. 

— Dacă nu este vreo problemă care să ţină de tribunal, nu vă 
va putea suna înapoi înainte de ora șase, după-amiaza. 

„Aha, deci este vorba de chestiuni judiciare...” 

— De fapt, este vorba de convocarea aceasta în calitate de 
jurat, pe care am primit-o pe mail... 

Femeia începu să râdă. 

— Și îl sunaţi pe grefierul-șef pentru a scăpa de îndatorirea de 
jurat? 

„Grefierul-șef.” 

Un nume apăru brusc în mintea lui Steve. 

„Reginald Jones.” 

Grefierul-șef de la Tribunalul Districtual Miami-Dade. Steve 
văzuse numele acesta de sute de ori. Era tipărit pe fiecare 
citaţie, ordin administrativ sau alt document oficial emis de 
tribunal. 

— Voiam să-i spun domnului Jones că mi-a scris numele 
greșit. 

— Am să-i transmit acest lucru, domnule Darrow. O zi bună! 

e 

Steve mai bău încă un mojito, deși se cam îndoia că o băutură 
în care s-a sărit peste zahăr, sifon, lămâie verde și mentă putea 
fi numită astfel. Sorbind din rom, se întrebă ce legătură exista 
între tatăl lui și Reginald Jones. 


201 


jones era unul dintre acei birocraţi anonimi care conduc 
guvernarea locală. Având o funcţie de conducere, avea un 
salariu frumușel, format din șase cifre, numele lui apărea rar în 
ziare, și asta numai în cazul în care exista vreo ameninţare cu 
bombă la sediul tribunalului sau vreo grevă a oamenilor de 
serviciu. Datoria lui Jones era de a coordona câteva sute de 
funcţionari locali, executori judecătorești și administratori de 
rang mai mic. Aceștia, în schimb, aveau îndatorirea de a 
conduce întregul mecanism neuns al justiţiei. Instanța Civilă, 
Instanța Penală, Instanţa Juvenilă, ansamblurile  juraţilor, 
adopţiile, certificatele de căsătorie, registrele imobiliare, 
drepturile de impozitare. Adică toate formele de amestec ale 
guvernului în vieţile noastre private. 

Însă Herbert Solomon nu avusese treabă cu tribunalul. Poate 
nu atunci. Dar acum... 

Steve își aminti ceva. Era încă un copil, unul dintre copiii 
cărora le plăcea să viziteze tribunalul, care adora să se 
încălzească la strălucirea puterii și autorităţii tatălui său. Herbert 
Solomon era președinte al Curţii de Apel al districtelor din 
Alabama, Florida şi Georgia. Pinky Luber era şeful 
Departamentului Infracțiuni Pasibile de Pedeapsa Capitală, la 
procuratura statului Florida, procuror principal în tribunalul lui 
Herbert. lar funcţionarul din subordinea șerifului, care sigila 
dovezile şi conducea tribunalul cu o eficacitate maximă, era un 
afro-american îngrijit, care avea între douăzeci și treizeci de ani, 
cu o mustață la fel de îngrijită. Judecătorul Solomon părea să-l 
placă pe tânăr, invitându-l pe acesta să vină în birourile sale. 

„Reggie, ai face bine să-i spui Juratului Trei să înceapă să 
poarte chiloți la tribunal.” 

„Reggie, depoziția martorului aceluia are mai multe hopuri 
decât strada Loxahatchee.” 

„Reggie, găsește-l pe domnul Luber și spune-i că, dacă mai 
întârzie o dată, îl bag la răcoare.” 

Tânărul Reggie de atunci trebuie să fi devenit acum Reginald 
Jones, respectiv grefierul-șef al tribunalului. El făcuse parte din 
viaţa lui Herbert Solomon cu mult înainte ca acesta să cadă în 
dizgrație. Dar de ce naiba revenise acum? 


Capitolul 28 


TREZIRE BRUSCĂ 


Asemenea unei zeițe înaripate, Victoria își arcui spatele, își 
întinse braţele și se scufundă în apa sărată a mării, atât de 
ispititoare. Ce senzație delicioasă! Apa turcoaz, ca o catifea 
caldă, îi învăluia picioarele goale, mângâindu-i sânii goi. 

Deodată, un bărbat - gol și lucios - ieși la suprafața apei și o 
prinse în braţele sale puternice. 

„Junior Griffin.” 

Victoria plutea într-un somn ușor, abia dându-și seama că 
visează. li convenea asta. Era mai bine să-și amintească visul în 
dimineaţa următoare. Judecând după cum începuse, se anunţa 
un film pe cinste. Nerecomandat minorilor. 

Steve își petrecea noaptea pe barjă, iar ea era singură în 
patul ei mare, de la Pier House. În fine, relativ singură... 

„Acum unde naiba a dispărut Junior?” 

Ah, era acolo, scufundându-se pe fundul apei, cu braţele 
întinse și lovind apa cu picioarele, și... o, Doamne!... cu barosul 
între picioare. Tăind apa, creându-și propriul siaj, asemenea 
chilei unei șalupe care intra în port. 

„Vino înapoi, Junior. Curând va fi dimineaţă și eu, cea din vis, 
sunt atât de stârnită...” 

Victoria își reglă respiraţia ca și cum s-ar fi aflat sub apă. 
Apoi, imaginându-și că era o sirenă, renunţă la efort. 

Junior își făcu din nou apariţia, ţâșnind din adâncuri, ca o 
rachetă. Tinea ceva în mână. O stridie. 

Mintea Victoriei se legăna precum varecul mișcat de curenți. 
Lui Steve îi plăceau stridiile cu bere. Reginei îi plăceau stridiile 
cu perle. 

„La naiba, lasă-i baltă pe ei! Acum lasă-te în voia visului...” 

Junior deschise stridia cu mâna goală. li spuse ceva Victoriei. 
Din gură îi ieși doar un șir de balonașe de spumă, care se 
sparseră. În stridie, se afla un inel minunat. Pietricele delicate, 
triunghiulare, înconjurau un diamant zdravăn, pătrat. 

„Croit ca pentru o prințesă. Normal!” 


203 


Junior deschise gura și gâlgâi din nou ceva. Hotărât lucru, 
acustica subacvatică era groaznică. 

„Ce dorești, Junior? Vrei să te căsatorești cu mine?” 

„Vreau să ne-o punem, sub apă”, rosti deslușit Junior, dar cu 
vocea lui Steve. 

„La naiba. Nu scap nici în vis de el!” 

Atunci, Victoria auzi ceva. Ca o zbatere. Dar nu ca zbaterea 
vreunui pește în apă. Era ceva pământesc și foarte familiar. Un 
zgomot surd, ca acela pe care l-ar fi făcut un obiect plat care ar 
fi căzut pe covor. 

Ceva se mișcă. Patul ei se afla într-o parte mai ridicată a 
camerei. La o distanţă de vreo șase metri mai încolo, se afla 
masa ei de lucru, acoperită de dosare. Dincolo de aceasta se 
afla ușa glisantă a balconului. Victoria zări o siluetă prelingându- 
se pe lângă ușa de sticlă, luminată din spate de torțele de pe 
malul piscinei de dedesubt. 

„Doamne, lisuse, sunt trează și ce mi se întâmplă acum e 
real!” 

Silueta aceea se aplecă, ridică un dosar de pe podea și îl 
așeză pe masă, la locul său. 

„Oare să strig? Să sar în picioare? Să mă lupt?” 

Inima îi bătea nebunește. Era paralizată de frică. Își ţinea 
respiraţia și apoi expira, dar atât de sonor încât își zise că 
probabil și intrusul o auzise. 

O armă. li trebuia o armă. Foarfeca. Sau un stilou. Orice. Dar, 
oare, ea ce avea? Un aparat de radio cu ceas. O carte 
necartonată. O pernă. 

Era neajutorată. Intinsă sub un cearșaf, îmbrăcată cu cămașa 
de noapte din mătase, abia acoperindu-i coapsele. 

Se auzi foșnetul unor hârtii. Intrusul deschise un dosar. Se zări 
raza subţire a unei lanterne de buzunar. 

„Dă-i înainte! Fură tot ce dorești! Apoi pleacă!” 

| se părea că avea urechile ciulite ca o pisică, cu simţul 
auzului foarte sensibil. Patul se transformase într-un cuptor. Într- 
o clipă, tot corpul îi transpirase. Broboane de sudoare, ca niște 
lacrimi sărate, i se rostogoleau pe faţă și pe gât. Abia mai 
izbutea să respire, cu gâtul uscat și sugrumată de frică. 

„O, Doamne! Numai de n-aș tuși!” 

Deodată o scutură un spasm necontrolat, și tuși. Lanterna de 
buzunar se stinse imediat. Pentru o clipă, care îi păru o 


204 


eternitate, nicio mișcare, niciun sunet. Silueta aceea părea o 
statuie, lângă masă, în vreme ce Victoria îngheţase sub cearșaf. 

„Respiră, la naiba! Altfel ai să tușești din nou!” 

Privi către silueta care se apropie în tăcere de pat. 

„O, Doamne! Şi acum ce se va întâmpla?” 

Mușchii îi erau încordaţi, iar ea era atât de îngrozită încât nici 
nu se putea mișca. Încheieturile parcă îi erau pietrificate. 

„Haide! Va trebui să te lupţi!” 

Nu avea să se lase violată. Sau lovită. Sau ucisă. Acum era 
furioasă. Intrusul se afla la numai câţiva pași de ea. Când avea 
să se afle destul de aproape, ea avea să sară la el. 

„Vizează-i ochii! Scoate-i!” 

Își încovoie degetele, ca niște gheare. 

Intrusul făcu un pas. Incă doi pași, și... 

„Tip și sar la el!” 

Avea de gând să strige, ca să-l bage în sperieţi și să îi sfâșie 
faţa. 

La un pas de ea, intrusul se opri. Victoria îi auzi respiraţia. De 
data asta, nu era respiraţia ei. Oare, pe întuneric, el putea să 
vadă că ea avea ochii deschiși? 

Intrusul se întoarse și o luă pe lângă masă. Victoria auzi ușa 
balconului culisând, apoi o auzi închizându-se. Numără până la 
cinci, apoi sări din pat și alergă la ușă. O închise trântind-o, apoi 
o încuie, vârând piedica în lăcașul aferent. 

Abia trăgându-și răsuflarea, privi pe fereastră. Pe marginea 
pustie a piscinei, ardeau niște torţe wiki. Frunzele unui palmier 
se unduiau în bătaia brizei oceanului. În rest, totul era nemișcat. 
Intrusul putea să se fi rostogolit de la balconul ei, aflat la etajul 
al doilea sau chiar să fi sărit pe pământ. 

Valul de adrenalină se estompase, dar mintea îi funcţiona încă 
la viteză maximă. Cam asta avea de făcut. Să cheme poliţia. Să- 
| sune pe Steve. Să se spele pe față. Să se îmbrace. Și să facă 
pipi... Mai ales, să nu uite să facă pipi. 

„Bine, acum potolește-te! Liniștește-te! Gândeşte!” 

Ceasul digital de pe noptieră arăta ora 3:17 dimineaţa. 
Aprinse lumina și își cercetă masa de lucru. Nu părea să 
lipsească nimic. Un gând o făcu să îngheţe. 

„Cineva a plecat. Dar asta nu înseamnă că altcineva n-ar 
putea fi încă aici.” 


Alergă la șifonier, deschizând-l larg. Înăuntru nu era nimeni, 
cu excepția unor creaţii Calvin Klein sau Donna Karan. Ah, și era 
să uite de Vera Wang! 

Se gândi să o trezească pe mama ei, aflată la numai câţiva 
pași, în camera alăturată. Dar nu. Ar fi fost atât de răvășită! 
Trebuia s-o lase pe Regină să-și facă somnul de frumuseţe. O 
să-i povestească despre incident abia dimineaţă. 

Victoria se așeză pe marginea patului, luă telefonul și formă 
numărul lui Steve. Fu nevoită să-i povestească incidentul de trei 
ori, înainte ca el să fie suficient de treaz ca să înţeleagă cele 
întâmplate. Apoi se dezlănţui îngrijorat: 

— Dumnezeule! Și tu, cum ești? Eşti bine? 

— Sunt bine. Am să cobor la recepţie imediat ce mă îmbrac. 

— Nu, nu! Rămâi în cameră! Verifică din nou toate 
încuietorile! O să-l sun pe Rask acasă. O să trimită polițiștii 
acolo, în zece minute. Dar sigur ești bine? 

— Sigur. 

— Acum, fii calmă, zise el, ridicând puţin vocea. 

— Sunt calmă. 

— ÎI mai vezi pe tipul ăla? 

— Nu. 

— Trebuia să fiu acolo. Îl doboram cu Barry Bonds al meu. 

Într-adevăr, Steve dormea cu o bâtă de baseball sub pat, dar 
singurul lucru pe care îl doborâse vreodată cu ea fusese câte un 
gândac, ocazional. Victoria auzi la telefon zgomotul unor sertare 
trântite și niște înjurături înfundate. 

— Ce faci acolo, Steve? 

— Caut cheile de la mașina tatei. La naiba! Unde dracu”... 

— Steve... 

— Da? 

— Liniștește-te. 

e 

Cinci minute mai târziu, Victoria își scoase niște pulovere din 
bumbac dintr-un sertar, dar, cum se simţea lipicioasă din cauza 
transpiraţiei, se hotărî să facă un duș înainte de a se îmbrăca. Işi 
scoase cămășuţa de noapte și se îndreptă spre baie, aproape 
împiedicându-se în bareta unei sandale pe care o lăsase pe 
podea, lângă chiuvetă. 

Deschise ușa cabinei de duș și răsuci robinetul de apă caldă, 
făcând ca apa să fie mai fierbinte decât de obicei, aburul 


206 


ridicându-se ca un nor aducător de curăţenie. Intrând sub duș, 
își lăsă trupul în voia apei. 

„Apă. Marea. Visul meu. Junior.” 

Sau, în fine, jumătate Junior, jumătate Steve. Un iubit 
Minotaur ideal. Dacă visele reprezintă dorinţele noastre, cum 
învățase ea la cursul de psihologie, pe care din cei doi bărbaţi îl 
dorea, mai exact? 

Se săpuni, gândindu-se la această întrebare. 

Deodată, ceva o apucă de piciorul gol. 

„Un șarpe?” 

Animalul o prinsese de gambă, înfășurându-se strâns, 
strângându-i acum genunchiul. 

Femeia ţipă, iar strigătul ei răsună între pereţii băii, fiind cel 
mai sonor țipăt pe care-l scosese ea vreodată. Gros cât 
încheietura mâinii ei, șarpele se încolăci pe gamba ei. Avea 
capul complet negru și dungi galbene, roșii și negre pe corpul 
său ce măsura vreun metru și jumătate. 

„Un șarpe coral!” 

Unul care se urca în zigzag pe piciorul ei, scoțând, din când în 
când, limba subțire. 

Victoria ţipă din nou. 

„La naiba! Fă ceva!” 

Intinse o mână și prinse șarpele din apropierea capului. Apoi 
trase, încercând să-l desprindă de pe picior. Lighioana afurisită 
era însă neașteptat de puternică. Se sprijini cu o mână de 
peretele camerei de duș, smulgând cu toată forța. Șarpele zbură 
de pe piciorul ei, încolăcindu-i-se pe braţ, cu coada legănându- 
se în aer. Işi scutură braţul, dar șarpele se ţinea strâns, 
deschizându-și gura înfiorător de mult. Ar fi putut înghiţi o 
portocală. Arătându-și colții, capul acestuia ţâșni spre chipul 
Victoriei. Femeia se smuci într-o parte, alunecă pe gresia udă și 
se prăbuși prin ușa cabinei de duș, pe podea. 

Șoldul femeii încasă lovitura, iar durerea o fulgeră, coborând 
prin tot piciorul. Șarpele zbură de pe braţul ei, se târî pe gresie 
și se încolăci în faţa ușii băii blocându-i ieșirea. Capul reptilei se 
legăna de la dreapta la stânga și înapoi, cu limba despicată 
arătându-se cu iuţeala fulgerului, ca și cum ar fi provocat-o pe 
Victoria să se miște. i 

Era dezbrăcată. Udă. Cu șoldul pulsând de durere. Infricoșată. 
Victoria stătea pe podeaua plină de spumă, căutând din priviri o 


207 


armă. Ce avea la îndemână? O bucată de săpun? Un prosop? O 
sticluță de parfum? 

„Un pantof!” 

Tocmai se împiedicase de ceva mai devreme. O sanda cu 
barete pe gleznă, cu pompoane fucsia. Una dintre acele 
faimoase creaţii ale lui Manolo Blahnik. Un mănunchi de barete 
subțiri de piele, abia cântărind o sută de grame. Numai că ei i-ar 
fi trebuit o pereche de cizme solide, cu botul oțelit. 

Dar se uită la toc. Unul solid, de zece centimetri. Puteai să 
baţi și cuie cu el. Pantoful era la aproape un metru de ea, 
aproape jumătate din distanţa dintre ea și șarpe. 

Capul șarpelui se legănă înainte și înapoi, părând a măsura 
distanţa dintre ei. Apoi, lăsându-se la pământ, șarpele se târî 
spre ea. 

— Prinţesă! Prinţesă, ești bine? 

Era vocea mamei ei, venind dinspre dormitor. Probabil că 
intrase pe ușa dintre cele două camere. Șarpele se opri. Intoarse 
capul în direcţia de unde se auzise glasul. 

„Acum!” 

Victoria întinse repede mâna, apucă sandaua, apoi o balansă 
cu toată puterea. Tocul sandalei prinse partea din faţă a gurii 
șarpelui, găurindu-i pielea și trântindu-l la pământ. Șarpele se 
încolăci și își cutremură tot corpul, cu sandaua încă înfiptă în el. 

— Prinţesă! Ești acolo? 

Mama ei se apropia. 

— Stai acolo! îi strigă Victoria, ridicându-se în picioare. 

Pe podea, șarpele se zvârcolea, iar sandaua căzu. Victoria îl 
apucă de coadă și agită șarpele prin aer, pocnind din el ca dintr- 
un bici. Se auzi zgomotul cartilagiilor șarpelui rupându-se. 
Femeia repetă mișcarea, pocnind capul șarpelui de gresie. Apoi 
îl aruncă, nemișcat, la pământ. 

— Prinţesă, ce se întâmplă? De ce ai ţipat? 

Regina intră pe ușă. Avusese timp să pună pe ea un capotel 
alb, din mătase și să încalţe niște papuci pufoși. Pe frunte avea 
încă masca. 

— Doamne! 

Mama ei se trase înapoi, păstrând distanţa faţă de șarpe. 

— Dungile acelea roșii... Acesta este un șarpe coral? 

Victoria se lăsă să cadă pe gresia rece, tremurând. 

— Da, cred că da. 


208 


— Tu te simți bine? 

— Am căzut destul de tare, dar sunt bine. 

Victoria își frecă șoldul pe care, în câteva ore, avea să apară o 
vânătaie. 

— Slavă Domnului! Mi-ar trebui niște gheaţă, să... 

— E în regulă, mamă. Nu-ţi face griji pentru mine. 

— Nu pentru tine. Gheaţa e pentru șarpe. 

Se vede treaba că mama ei gândea acum mai clar decât ea. 

— Drept dovadă. E o idee excelentă, mamă. 

— Dovadă? Care dovadă? Știu un artizan în Miami care îţi 
poate face o geantă mortală din frumosul ăsta. 

a 

Douăzeci de minute mai târziu, mama ei plecase la culcare, 
iar Victoria se schimbase într-un trening roz din bumbac și 
teniși. Afară, polițiștii din Monroe mișunau prin preajma piscinei 
și a parcării. În apartamentul din hotel, șeriful Willis Rask stătea 
în picioare, în fața reptilei moarte și ținea în mână sandala cu 
curelușe fucsia. 

— Și ai omorât ditai monstrul cu chestia asta minusculă? zise 
șeriful cu o privire neîncrezătoare. 

Victoria ridică din umeri. 

Când sosi și Steve de la casa plutitoare, o strânse tare în 
brațe, arătându-se foarte îngrijorat și spunând că, dacă îl 
prindea pe cel care făcuse una ca asta, îl făcea praf. li zdrobea 
toate oscioarele, pe rând, începând cu genunchii. Rask îi spuse 
lui Steve să se potolească, apoi îi ceru Victoriei să povestească 
tot ce se întâmplase în noaptea aceea. Ea se conformă, sărind 
totuși peste partea cu visul în care înota goală în apa turcoaz. 

— Un șarpe la duș, e o chestie nouă pentru mine, recunoscu 
Rask. Am mai văzut o dată o toaletă plină cu salamandre de 
nămol, iar altă dată, o toaletă cu șopărle. In toaleta bărbaţilor de 
la Charlie Harper's Arco pe șoseaua Tortuga. Băiatul lui Molly 
Alter aruncase bietele creaturi acolo, după ce Charlie îl prinsese 
furând cutii cu clei pentru roţi. Băiatului îi plăcea să se cam 
drogheze. 

— Da, dar șopârlele și salamandrele nu te mușcă, zise Steve. 

— Poate că nu, dar dacă vreuna te mușcă de fund, ai putea 
sări din pantaloni și să dai cu capul de perete. A păţit-o și 
Charlie. 

Victoria arătă cu un deget încovoiat spre leșul șarpelui. 


209 


— Ăsta nu e o salamanară, șerifule. E un șarpe coral. Cineva a 
încercat să mă omoare. 

— Poate că da, poate că nu, mustăci Rask. 

Era puţin cam molâu pentru gustul Victoriei. Șeriful părea 
veșnic învăluit într-o aromă de canabis. Prin urmare, fie Rask 
tocmai capturase vreun vas comercial ticsit cu marijuana, fie 
tocmai fumase el o ţigară cu marijuana, venind pe drum. 

— Willis, trebuie să-i dau dreptate Victoriei, spuse Steve. Cel 
care a intrat aici a pus și șarpele în baie. 

— Tot ce se poate, încuviință Rask, dar doamna Lord ar fi 
putut ajunge la spital în zece minute. Asta nu înseamnă prea 
mult timp, și ei se pricep bine la tratarea mușcăturilor de șarpe. 
Dacă aici a fost mâna vreunui localnic, cu siguranţă a știut asta. 

— Ce spui, șerifule? întrebă Victoria. Asta a fost o glumă? Ca 
aia cu șopârlele din toaletă? 

— Aţi văzut vreodată un pui de aligator mușcând o femeie de 
fund? întrebă Rask. 

Un exemplu care nu trebuie urmat, gândi Victoria. Asta era 
din cauza drogurilor. 

— In parcul de rulote, de pe Stock Island, dădu Rask din cap, 
amintindu-și. Femeia a intrat în cadă, plănuind să se răsfeţe 
puţin. Soţul ei a uitat să-i spună că prinsese un pui de aligator în 
dimineaţa aceea. Nu știu dacă plănuia să-l mănânce sau să-l 
crească. Femeii i-au trebuit treizeci de copci la fund, din câte îmi 
amintesc. 

— Șerifule, cineva a încercat să-l scoată pe Steve de pe drum, 
iar acum cineva îmi pune mie un șarpe veninos la duș. Nu ţi se 
pare că povestea asta pare cusută cu aţă albă? 

— Că pare cusută cu aţă albă, da. Că e o tentativă de crimă, 
nu. Cum a spus și Steve mai înainte, dacă ar fi avut cineva 
intenţia să-l omoare, nu i-ar fi aruncat ulei pe parbriz. Și oricine 
ar fi fost cel care a intrat în camera dumitale, azi-noapte, dacă 
ar fi vrut, cu siguranţă te omora. 

— Vor doar să se joace cu minţile noastre, spuse Steve, apoi 
se îndreptă spre mini-bar și încercă să-l deschidă, dar Victoria 
ascunsese cheia, pentru a o împiedica pe mama ei să-și ducă 
băutură în cameră. Vor să lovească în apărarea lui Griffin. 

— Ceea ce înseamnă, interveni Victoria, că cine e ocupat să 
facă asta vrea să-l înfunde pe unchiul Grif. 

— Și că este, probabil, adevăratul ucigaș, spuse Steve. 


— Nu pot comenta asta, spuse Rask. Părerea mea este că 
vinovat este clientul vostru. 

— Vic, de acum nu-ţi vei mai petrece singură nopţile, o sfătui 
Steve. 

— Pe barjă e prea puţin loc, răspunse ea. Am nevoie de 
spaţiu, să lucrez. 

— Atunci am să mă mut eu aici. 

Victoria nu răspunse imediat. 

„Oare, cum să-i spun?” 

— Am nevoie de spațiul meu propriu, Steve. 

— Frumoasă încercare, tigrule, îl înţepă Rask. 

— Atunci asigură-i tu toată protecţia necesară, Willis. Să stea 
aici doi polițiști, toată noaptea. Unul, pe coridor, celălalt, sub 
balcon. 

— Nu știu ce să zic, Stevie... Deocamdată, cu bugetul de criză 
cu care lucrăm... 

— Willis, asta e important pentru mine, pricepi? 

— Doamne, Steve... 

— Tata ar vrea să faci asta. 

„Joacă iar cartea aceea”, gândi Victoria. Oare Willis Rask îi 
datora cariera lui Herbert Solomon, dacă se simţea dator, după 
atâta vreme? 

Rask oftă. 

— Bine, s-a făcut. 

— Nu vreau asta, zise Victoria. 

— Nu-mi pasă, spuse Steve. 

— Mă asculți? Nu vreau protecţia poliţiei. 

— Nu e decizia ta, prăjiturică. 

— Cum mi-ai spus? 

— Să-ţi aduci copoii aici, Willis, îi dădu Steve dispoziţie 
șerifului. Poţi trimite și Garda Naţională, dacă e cazul. 

— Cât îţi mai place să faci pe șeful! spuse Victoria, 
prefăcându-se sâcâită, dar în realitate apreciind modul în care 
Steve își asuma responsabilităţi în numele ei. Și îngrijorarea 
care se simţea în vocea lui. In ciuda tuturor îndoielilor pe care le 
avea în legătură cu relaţia lor, de un lucru era sigură: Steve 
ținea extrem de mult la ea. 

Șeriful se lăsă pe vine și întinse șarpele pe toată lungimea lui. 

— Crezi că pielea animalului ăstuia ar ajunge pentru o 
pereche de cizme, Stevie? 


211 


— Mă gândeam, mai degrabă, la o servietă, răspunse Steve, 
lăsându-se și el pe vine, lângă șerif. 

— Lăsaţi-o baltă, amândoi, le spuse Victoria. Altcineva l-a 
revendicat deja. 


Capitolul 29 


„V” DE LA „VICTORIE” 


O oră mai târziu, șeriful Rask duse leșul șarpelui într-un 
răcitor Igloo, promițând să i-l expedieze prin serviciul FedEx 
meșteșugarului lui lrene, de îndată ce leșul animalului avea să 
fie măsurat, fotografiat și analizat în scopul înregistrării dovezii. 
Pe la nouă dimineața, Victoria și Steve se îndreptau cu mașina 
spre nord, spre Paradise Key. 

Steve simţi un amalgam de emoţii contradictorii. Ușurare că 
Victoria era bine, vină că nu fusese lângă ea să o poată apăra... 
Și se mai simţea vinovat de ceva. De înșelăciunea lui? 

Nu-i spusese încă nimic Victoriei despre căutările prin lucrurile 
tatălui lui. Știa că ea nu ar fi fost de acord. Expresia „invadarea 
spaţiului privat” îi veni instantaneu în minte. Deci, nu avea să-i 
spună nicio vorbă despre descoperirea misterioaselor apeluri 
telefonice ale tatălui său către Reginald Jones, grefierul-șef al 
Tribunalului Districtual. Aceasta era o chestiune pe care trebuia 
s-o elucideze singur. 

„Jones către Luber către Solomon.” 

Suna ca o combinaţie dublă de joc, cu tatăl lui pe post de 
prim jucător de bază. Dar ce naiba se întâmplase cu două 
decenii în urmă, în toate acele cazuri de crimă de gradul I? Pe 
atunci, tribunalul părea un stup de mici fiefuri, cu avocaţi 
neglijenţi, vânători lacomi de cauţiuni și polițiști corupți, 
zumzăind pe coridoare. Prezidând întreaga afacere complicată, 
cocoţaţi pe niveluri mai înalte, în cadrul fiecărui tribunal, se 
aflau stăpânii îmbrăcaţi în robe, ai conacului, unii decenți, alții 
incompetenti, iar alţii oportuniști declarați. 

„O viziune a înșelătoriei și a minciunii, pe care vom avea grijă 
să le eradicăm”, anunţase Herbert Solomon când confrații săi îl 
numiseră președinte al Tribunalului Districtual. 

Dar ce se întâmplase? Ce făcuse Herbert atunci, ca acum să 
se teamă de Luber? Reginald Jones era, fără îndoială, legătura 
dintre cei doi, aflându-se efectiv între ei, la tribunal. Dar ce 


213 


legătură avea Jones - care la vremea aceea nu era decât un 
tânăr grefier adjunct - cu toată afacerea? 

Astăzi, Steve avusese de gând să dea de capăt problemei. 
Plănuise să închirieze o mașină, să meargă până în Miami și să 
treacă pe la biroul lui Jones. Să se documenteze și să obţină 
niște răspunsuri. Sau nu. Dar, după episodul petrecut în camera 
de hotel, Steve nu mai avea de gând să o lase singură pe 
Victoria. lar ea insistase să-l audieze pe Clive Fowles. Jones 
urma să mai aștepte, așadar... 

Steve își închipui că Fowles era un om măcinat de propriile 
conflicte interioare. Era sfâșiat între dragostea pentru Delia 
Bustamante și un recif de corali, pe de o parte, și datoria sa faţă 
de Hal Griffin, pe de altă parte. Cine câștigase această 
confruntare Steve nu avea cum să fie sigur. 

e 

Victoria își închise telefonul mobil când se apropiară de 
autostrada care ducea către Paradise Key, în Mini Cooper-ul ei 
argintiu metalizat. Reporterii sunaseră încă de dimineață 
întrebând despre atacul cu șarpele. Radioul mașinii era deschis 
la un talk-show găzduit de Billy Wahoo, autoproclamatul „prim- 
ministru al Republicii Conch5*”. 

„Acești doi avocaţi din Miami par a fi predispuși la accidente. 
Mai întâi, Solomon cade cu mașina de pe pod, apoi Lord este cât 
pe ce să fie mușcată de un șarpe. Cei doi sunt uneltele verbale 
ale acelui profitor Hal Griffin, pe care ghinionul pare să-l 
urmărească peste tot, ca scaiul. Dacă m-aţi întreba pe mine, 
Solomon și Lord vor fi în mare bucluc când vor ajunge la 
tribunal.” 

— Ticălosul ăsta corupe juraţii, se plânse Steve. 

— Nu te teme, am să-i îndepărtez pe cei nepotriviți la 
examinările preliminare. 

Steve privi spre ea și începu să râdă. 

— Ce e? întrebă ea, fără a-și lua ochii de la drum. 

— A fost grozav. Încrederea asta a ta. Dacă e vreo problemă 
cu convocarea juraţilor, o rezolvi numaidecât. Ador asta. 

— De la tine am învăţat. Nu știai? 

— Ba sigur că știu. Numai că-mi place să te aud spunând asta. 


59 Zona Key West, Florida. (n.tr.). 
214 


Pe la amiază, în ziua aceea însorită, în care bătea o briză 
ușoară, Fowles îi dădu întruna cu dovezile de curaj ale bunicului 
său, iar Steve se prefăcu că-i păsa. Acesta era un truc clasic de- 
al avocaţilor. Nu apari și întrebi: „Mi-aţi văzut clientul aplecat 
deasupra victimei, ţinând în mână o armă a cărei ţeavă 
fumega?” Îţi zăpăcești martorul, cu aceeași ușurință cu care ai 
unge cu unt o chiflă, până când el nu mai e sigur că tipul cu 
arma mai semăna cât de cât cu clientul tău, și chiar dacă 
semăna, acţiona cu siguranță pentru a se autoapăra, iar dacă nu 
semăna, oricum victima era un ticălos care își merita moartea. 

Obţineai asta afișând masca ascultătorului sincer și încercând 
să nu aţipești cât timp martorul bătea câmpii, trecând de la un 
subiect aiurea la altul. Era ca un nou fluture frumos pentru 
insectar. O rețetă de bezea, de-ţi lăsa gura apă. Sau, în cazul de 
față, isprăvile eroice ale lui Horace Fowles, ofițer pe un 
submarin al Marinei Regale în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. 

Victoria se descurca grozav la jocul acesta. Poate pentru că, 
de fapt, chiar îi păsa de oameni și nu trebuia să se prefacă 
interesată de vieţile lor banale. În mașină, ea anunţase că 
prelua conducerea în interogarea lui Fowles, pentru că Steve 
încă nu părea să se simtă prea bine. Acesta era felul ei ocolit de 
a spune că se pricepea mai bine la a-i face pe oameni să 
vorbească. Steve nu avu obiecţii. Trebuiau doar să afle de ce 
Fowles, căpitanul de încredere al navei lui Griffin, nu era prezent 
(în mod cu totul convenabil!) când șeful lui îl luase pe Stubbs în 
călătoria care îi fusese fatală. Cât de solid era alibiul englezului? 
Era oare adâncit în savurarea delicioaselor stridii pregătite de 
Delia - cu usturoi și încă ceva - când lui Ben Stubbs îi fusese 
înfiptă în piept ţepușa ucigașă? 

e 

Îl găsiră pe Fowles în hangarul pentru bărci din celălalt capăt 
al insulei. O clădire ce semăna cu un garaj, deschisă pe părţile 
laterale, străbătută de un culoar îngust. Hangarul pentru bărci 
era străbătut de briza estică și perfect luminat. Imbrăcat într-o 
salopetă pătată, Fowles avea un ecran de protecţie pentru ochi 
și o pereche de mănuși rezistente. Acesta îndreptă aparatul de 
sudură spre ceea ce părea o torpilă veche și ruginită în care 
erau construite două locuri. Invenţia era suspendată de un 
suport aflat deasupra lui Fowles, cu o pereche de lanţuri grele. 


215 


Când Fowles sudă ansamblul din spate al mașinii, ieșiră scântei 
însoţite de o flacără albastră. 

Zărindu-și vizitatorii, el opri gazul și dădu deoparte ecranul de 
protecție. 

— Pariez că n-aveţi idee ce e asta. 

Chiar și dacă ar fi știut, Steve ar fi păstrat tăcerea. 

„Lăsaţi-vă întotdeauna martorii să se distreze.” 

— Submarinul blindat al bunicului meu, zise mândru Fowles. 
Fără focos. 

„Submarin blindat? Focos?” 

— Mi-ar fi plăcut să am submarinul lui în miniatură, continuă 
Fowles. Dar acesta se află acum pe undeva, pe fundul unui fiord 
din Norvegia. 

— Probabil are și asta o poveste. 

„Și grăbește-te, naibii, o dată și spune-o!” gândi Steve. 

Fowles le oferi fiecăruia din ei câte o bere brună marca 
Guiness, dintr-un frigider. Steve acceptă; Victoria se încruntă și 
refuză. Părul blond al lui Fowles era ciufulit. Chipul bronzat îi era 
mai strălucitor decât de obicei, probabil din cauza căldurii 
degajate de aparatul de sudură. Sprijinindu-se de o capră pentru 
tăiat lemne, Fowles începu să spună povestea bunicului său. 

Horace Fowles ajutase la proiectarea submarinului blindat al 
Marinei Regale, practic o torpilă cu focos de optsprezece 
kilograme la prora. Doi oameni stăteau deasupra, pe două locuri 
săpate în învelișul acestuia. Horace condusese un asemenea 
dispozitiv, ceea ce reprezenta poate una dintre cele mai 
periculoase misiuni din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 
în afara celei de pilot-kamikaze. Purtând un costum voluminos 
de scafandru, Horace pilota nava sub apă, o îndrepta înspre 
vreo navă germană de război, apoi sărea din ea, sperând să fie 
preluat de vreo navă sau de vreun submarin al aliaţilor. Mai 
târziu, a trecut de la această mașinărie la submarine în 
miniatură, pentru patru persoane, numite „Nave X”. El o numise 
pe a lui Fowl/es' Folly®. 

— Afurisitele alea de sicrie plutitoare sunt ceea ce erau pe 
vremea aceea submarinele în miniatură, le spuse Fowles 
Victoriei și lui Steve. Mai degrabă, sicrie scufundătoare. 
Garniturile cedau, bateriile se consumau, iar pompele nu mai 
erau de niciun folos. Bunicul o oblojea cu gumă de mestecat și 


€ Nebunia Fowles-ilor (în traducere aproximativă). 
216 


sfoară. Asta ar fi făcut ca prestația mea în Falklands să pară o 
joacă de copii. Nici nu se compara cu lupta cu naziștii, în Marea 
Nordului. 

Fowles își termină povestea. Horace a condus detașamentul 
în raidul de pe urma căruia se alesese cu Marele Premiu al 
războiului, nava Tirpitz, o navă de război de calibru Bismarck. 
Pentru a pătrunde în fiordul norvegian unde era ancorată nava, 
Horace înotase afară din submarin, în apa îngheţată, și retezase 
frânghiile submarinului cu un cuţit. Marinarii de pe Tirpitz 
zăriseră nava X, dar crezuseră că era vorba de un delfin. 

— Atât de mică părea, văzută de la bordul unei nave de război 
de cincizeci de mii de tone, explică Fowles. Bunicul trece printre 
navele lor și își aduce Fowles’ Folly chiar în mijloc. Imaginaţi-vă, 
acum, trei vlăjgani britanici privind în sus, spre namila aceea de 
navă, cu două mii șase sute de soldaţi germani la bord și cu o 
cantitate de armament suficientă pentru a arunca în aer toată 
Londra. Numai că acel colos nu putea trage în imediata 
apropiere, jos, în apă. Așa că naziștii folosesc pistoale și puști, în 
vreme ce bunicul le lega încărcăturile explozive de chila navei. 
Apoi bunicul s-a scufundat la loc, în apă, iar când ei au încercat 
să deplaseze nava, BUM! și nava Tirpitz a zburat până la un 
metru și jumătate deasupra apei. Retrăgându-se din fiord, nava 
s-a prins în capcana năvod și a fost scufundată odată cu un 
crucișător german. 

Clive Fowles bău o dușcă din berea lui, imaginându-și, fără 
îndoială, momentul în care ambarcaţiunea miniaturală fusese 
trasă în mormântul său subacvatic. 

— Bunicului i-a fost acordată Victoria Cross. Postum, desigur. 

Căută apoi în buzunarul salopetei sale și scoase o medalie 
agăţată de un lănţișor. O cruce, cu o coroană și un leu, 
inscripționată „Pentru Vitejie”. 

— Însuși Churchill i-a înmânat medalia bunicii mele. 

Fowles ridică o mână deasupra capului și depărtă două 
degete, formând litera V, așa cum făcuse și prim-ministrul de 
atunci. 

— „V, de la Victorie”. Așa i-a spus Winnie bunicii mele. 

— Trebuie să fii foarte mândru de asta, spuse Victoria. 

— Nu cred că altcineva a arătat, în războiul acela, atâta curaj 
ca bunicul meu. 


217 


Fowles își cobori vocea, la un ton baritonal, ca acela al lui 
Churchill. 

— „Nu pot oferi altceva decât sângele, truda, lacrimile și 
sudoarea mea.” 

Zâmbi trist, apoi continuă: 

— Acesta era Horace Fowles. lar asta mă face un tip norocos. 
Pentru că sunt sânge din sângele omului pe care îl preţuiesc cel 
mai mult pe lumea asta. 

Era mai mult de atât, după cum credea Steve. Clive Fowles 
părea că vrea să se compare cu bunicul lui. Işi dorea cu 
disperare să fie un erou. Dar cum să poată un om să se compare 
cu aceste amintiri? Chiar așa, ce trebuia să facă un bărbat 
pentru a-și putea câștiga medaliile, aici, în apele călduţe și 
turcoaz ale Golfului? 

e 

Zece minute mai târziu, stăteau pe marginea digului de 
beton, în soarele dimineții. Victoria purta o bluză portocalie 
marca Bandini, cu o pereche de pantaloni până la jumătatea 
gambei, înflorați. Picioarele ei lungi și bronzate se legănau 
deasupra apei. Steve purta o pereche de blugi tăiați până la 
genunchi și un tricou pe care se putea citi: „Ai putea reveni 
după ce mai beau câteva beri?” 

Fowles își suflecase pantalonii salopetei și părea acum un soi 
de Huckleberry Finn ars de soare. Își luase cu el mini- 
congelatorul din atelier și Steve acceptase cu dragă inimă o a 
doua bere rece, deși încă nu era prânzul. La vreun kilometru 
depărtare de țărm, o ambarcaţiune se deplasa în vânt, cu vela 
de un portocaliu orbitor, umflată la prora, ca o umbrelă în 
furtună. 

— Ştiai că Griffin îl ducea pe Stubbs în Key West? întrebă 
Steve. 

— Sigur că știam, zise Fowles. Doar eu am curățat nava și am 
făcut plinul cu combustibil pentru domnul G. 

— Ai băut pe doc, intră și Victoria în discuţie. Apoi te-ai dus pe 
mal. De ce nu conduceai dumneata nava? 

— Când domnul G are invitaţi, îi place să conducă singur Forta 
Majoră. Să se laude puţin. 

— Chiar și atunci când merge să ia niște lăzi cu homari? 
întrebă Victoria. 


— Mai ales atunci. În acel moment, îi place să joace rolul 
Marelui Pescar Alb. Ancorează nava, scoate harponul, își prinde 
singur peștii pentru cină. E o chestie foarte masculină. 

— Ţi s-a părut cumva că Griffin nu te voia prin preajmă? 
întrebă Steve. 

— Nu prea cred, colega. Domnul G tocmai îmi dăduse liber 
pentru tot restul zilei. Muncisem pe rupte cu o zi înainte. Mă 
dusesem tocmai în Black Turtle Key ca să momesc locul pentru 
homari, plus toată munca pe care o mai făcusem pe aici. 

Victoria și Steve schimbară câteva priviri între ei. Exista o 
întrebare pe care unul dintre ei trebuia s-o pună, fără a da prea 
mult de bănuit. Homarii fuseseră momiţi cu ceva mai mult decât 
momeala obișnuită. Dar oare Fowles știa asta? Victoria își alese 
vorbele cu atenţie: 

— Credeam că Hal Griffin punea singur momeala în capcane. 

— V-a spus el asta? zise Fowles râzând. Da, parcă îl și aud: 
„Eu am pus momeala”. Tot așa cum ar spune „Am pilotat 
Grumman-ul până la Nassau”. Sau „Am făcut plinul”. Într-un fel, 
are dreptate, pentru că domnul G plătește, iar de pilotat și de 
făcut plinul se ocupă bunul și bătrânul Clive Fowles. 

— Și ce foloseşti drept momeală? întrebă Steve. Sebastă de 
mare? Crab? 

Celălalt începu să râdă. _ 

— Nu-ţi mai da atâta osteneală, Solomon. Intreabă și gata. 
Da, câţiva crabi și o geantă mare cu valută. 

„Câtă imprudenţă, la unchiul Grif, să-l implice pe Fowles în 
chestiunea asta”, gândi Victoria. Acum căpitanul navei devenea 
un potenţial martor principal al acuzării. Fowles putea ajuta 
statul să descopere sumele primite drept mită, sau măcar una 
dintre aceste sume. 

— Griffin ţi-a spus pentru ce erau banii aceia? întrebă Steve. 

— Nu. 

— Și n-ai întrebat? 

— Nu sunt plătit să pun întrebări. 

— Dar, de întrebat, te-ai întrebat, spuse Steve. Că asta nu 
costă nimic. 

— Mi-am imaginat că Ben Stubbs avea să fie ceva mai bogat 
coborând de pe ambarcaţiune, decât fusese când urcase. 

— Te-a înfuriat faptul că șeful tău îl plătea pe tip să tacă? 


— Îmi confirma numai convingerile despre cum merg lucrurile 
în lumea noastră, Solomon. Banii vorbesc. Măgăria continuă. 

Măgăria. 

Fowles băgă la loc în frigider cutia de bere pe care o golise. 
Scoase una din benzile acelea care leagă laolaltă șase cutii. 
Cum stătea pe dig, o putea arunca cu ușurință în apă, lăsând-o 
în briza ușoară. Dar benzile acelea de plastic strangulează 
peștii, dacă se prind în ele. 

Cu niciun chip Fowles n-ar arunca ceva în apă, observă 
Victoria. Și nici nu i-ar încuraja pe cei care ar face așa ceva. 
Inima lui ar fi alături de Delia în bătălia pentru salvarea recifului, 
deși carnetul lui de cecuri ar fi de partea unchiului Grif. Așa că, 
de fapt, de partea cui era el? 

— Ai vreo idee cine i-ar fi putut înscena o crimă șefului 
dumitale? întrebă ea. 

— Bănuiesc că este cineva care ar vrea să împiedice proiectul 
Oceania. 

Victoria spuse, așa, într-o doară: 

— Cineva ca Delia? 

— Nu pot să cred, tot mai ai ideea asta? Delia este o amantă, 
nu o criminală. Întreabă-ţi și partenerul. 

Steve zâmbi drăgălaș. Enervant. 

— Dumneata i-ai spus vreodată domnului Griffin ce părere ai 
despre proiectul Oceania? îl întrebă Victoria pe Fowles, 
neluându-l în seamă pe Steve. 

— l-am spus cum dezvoltarea a ucis recifele de corali de pe 
lângă Honolulu, Singapore și Hong Kong. l-am spus cum 
ambarcaţiunile conduse în imediata apropiere a recifului aveau 
să disloce sedimentele, sufocând coralii. Cum conductele de 
combustibil și cele pentru apă și electricitate aveau să 
deranjeze străfundurile oceanului. Dar el găsea câte un studiu 
cu care să-mi respingă fiecare argument. Cum i-am spus și 
Deliei, de la început, decizia îi aparține domnului G și nu tipului 
care îi pilotează navele sau avioanele. Până la urmă, părerea 
mea nu a contat mai mult decât părerea lui Junior. 

— Cum adică? sări Steve. Dar părerea lui Junior care era? 

— Nu spun decât că, uneori, tatăl și fiul nu prea sunt de 
acord. 

— Domnul Griffin ţi-a spus să fii deschis cu noi, îi aminti 
Victoria lui Fowles. Dar dumneata ne ascunzi ceva. 


220 


Cum englezul nu răspunse, Steve spuse: 

— Ce anume are Junior în comun cu treaba asta? 

Fowles își desfăcu manșeta pantalonilor suflecaţi. 

— Nu prea multe, până când a picat în baltă finanţarea. 
Atunci domnul G și Junior au avut discuţii serioase. Adevărate 
scandaluri. 

„Când a picat finanţarea...” 

Ce însemna asta? Griffin avusese un credit uriaș de plătit 
pentru construcţie. Avusese finanțarea sa. Deci ce naiba voia să 
spună Fowles? Steve îi aruncă Victoriei o privire îngrijorată: „Nu 
mă lăsa, nu mai am indicii...” 

Ca și cum ea ar fi avut de gând să renunțe. Femeia încerca 
să-și amintească discuţia pe care o avuseseră cu Junior. „lisuse, 
despre ce era vorba?” Oare chiar atât de tare i se înmuiaseră 
genunchii văzându-l, încât uitase? Își aminti de cuvântul 
„cercuri”. Junior se plângea de „toate acele cercuri” prin care 
companiile de asigurări îi siliseră să treacă, ca să obţină 
finanţarea. Fusese cam evaziv în privința omului de legătură, 
menţionând în treacăt un consorțiu străin. Apoi Steve născocise 
numele unei anume companii Pacific Rim pe care Junior 
pretinsese că îl recunoscuse. 

Victoria aruncă cu grijă încă o întrebare-momeală. 

— Finanţarea a început să întâmpine probleme din pricina 
situației cu asigurarea? 

— Intr-adevăr. 

— Dar Griffin și-a făcut asigurare undeva, altminteri nu ar fi 
putut obţine un credit, adăugă Steve. 

Fowles izbucni în râs. 

— Habar n-ai de nimic, așa-i, amice? 

„Rahat!” 

— Spune-ne tu, zise Steve. 

— Proiectul Oceania n-ar fi putut obţine o asigurare. 
Simularea computerizată arătase că hotelul s-ar fi năruit în cazul 
unui uragan de gradul cinci. Domnul G argumentase că șansele 
ca un uragan de gradul cinci să se abată asupra unui loc atât de 
minuscul din Golf erau infinitezimale, dar nu contase. Nimeni nu 
era dispus să ofere asigurare pentru acel loc. 

— Și atunci cum de a obţinut un credit pentru construcție? 

— Punându-și toate proprietăţile drept bunuri colaterale. 
Toate proprietățile sale imobiliare. Toate acţiunile și creantele, 


221 


toate lichiditățile, tot. De aici proveneau toate certurile. Junior 
se enervase și se plângea că ego-ul tatălui lui o luase razna. Că 
își construia propriul monument, lucru care era pură nebunie și 
că avea să piardă tot. 

Victoria își aminti de ceea ce îi spusese unchiul Grif, în ziua în 
care își făcuse apariţia Regina. „Recent, Junior a început să se 
intereseze de afaceri. Atacându-mă dur. Spunând că eu 
cheltuiesc prea mulţi bani. Că îmi asum prea multe riscuri.” 

— Deci Junior era speriat ca naiba că o să-și piardă 
moștenirea, sublinie Steve, ca și cum Victoria n-ar fi priceput. Ca 
și cum ea n-ar fi știut că el îl propulsa deja pe Junior spre 
categoria cea mai susceptibilă de suspecți (în cadrul scenariului 
alternativ posibil) de a crea un dubiu rezonabil. 

— lar domnul G striga și el, continuă Fowles, muștruluindu-l 
pe Junior că nu era decât o primadonă și un playboy. 

— Un playboy, repetă Steve, pentru eventualitatea în care 
Victoriei i-ar fi scăpat termenul. 

— Domnul G spunea că sunt banii lui și că face cu ei ce vrea. 
Așa că, dacă mă întrebaţi pe mine, Junior avea al naibii de multe 
motive să saboteze proiectul Oceania. Cu mult mai multe 
motive decât Delia sau decât mine. Aţi putea spune milioane de 
motive. 

Zâmbetul lui Steve era atât de arogant, încât Victoria abia 
aștepta să-l pocnească. 


Capitolul 30 


DINCOLO DE PUNTE 


— Junior nu este un ucigaș, zise Victoria, în timp ce se 
apropiau de Big Pine Key. 

— Nu ai cum să fii sigură de asta. 

— Numai tu știi sigur că Delia este inofensivă, deși a aruncat 
un satâr înspre tine. 

Victoria se afla la volanul Mini Cooper-ului ei, îndreptându-se 
spre sud, pe autostrada 1. Mașina aproape că ar fi încăput cu 
totul în portbagajul vechiului Eldo al lui Steve, deși portbagajul 
era probabil ocupat în prezent de bancuri întregi de pești. Acum 
se îndreptau spre întâlnirea cu Junior, Steve insistând să-l 
confrunte pe acesta cu acuzaţiile lui Fowles. 

— la în calcul faptele, spuse el. Junior era furios că tatăl lui 
urma să construiască un hotel deasupra unui recif de corali. Dar 
totul se înrăutățește. Bătrânul avea de gând să-și pună toată 
averea drept garanţie pentru asigurarea finanţării. Acum lui 
Junior îi e teamă că nu doar peștii vor rămâne fără casă. Cei doi 
bărbaţi se ceartă, dar se pare că nu e chip ca tatăl să-și schimbe 
hotărârea. Junior vrea să oprească proiectul, dar cum? Doar n-o 
să-și omoare tatăl. Și poate că nici măcar n-a vrut să îl omoare 
pe Stubbs. Poate că n-a vrut decât să-l amenințe, dar lucrurile 
au degenerat. 

— Asta nu se putea întâmpla decât dacă Junior s-ar fi urcat ca 
prin minune din mers înapoi pe navă. 

— Nicio problemă pentru Omul Apelor. L-ai văzut cum s-a 
căţărat într-un hidroplan, tot din mers. 

— Caseta video de supraveghere arată clar cum Junior s-a 
scufundat, sărind în apă, de la bordul Fortei Majore. 

— Dar nu și că s-ar fi îndepărtat de ambarcaţiune, înotând. Se 
putea căţăra înapoi pe scara pentru scafandri, când nu se uita 
nimeni. Se ascunde jos, apoi îl înfruntă pe Stubbs în salon, 
încercând să-l convingă să-și schimbe raportul. Stubbs refuză. | 
se oferea o avere pentru a trișa în proiectul Oceania. Junior îl 
ameninţă că va da șpaga în vileag, dar Stubbs crede că acesta 


223 


doar blufează. Dacă Stubbs era vinovat că lua mită, Griffin era și 
el vinovat că o dădea. Stubbs nu crede că Junior și-ar da tatăl în 
vileag. 

— Tu inventezi toate astea, pe măsură ce țeși povestea. 

— Asta fac avocaţii creativi, Vic. Acum, ascultă-mă până la 
capăt. Junior îl ameninţă pe Stubbs cu arma. Poate că Stubbs a 
încercat să i-o ia, și aceasta s-a descărcat accidental. Sau poate 
că Junior a tras pur și simplu în el. În orice caz, Junior sare din 
nou în apă și înoată spre țărm. 

— Prea mulţi de „poate”. Și unchiul Grif? Pe el cine l-a 
doborât? 

— Incă nu știu asta. Dar îţi aduci aminte de nava aia care a 
fost lovită de un val înalt de peste doisprezece metri într-o zi 
senină și calmă? 

— Da. 

— Poate că un asemenea val viclean a lovit și Forta Majoră, 
tocmai când Griffin cobora pe scară. Apoi cade pe punte și își 
pierde cunoștința. 

— Mult prea mulţi de „poate”. 

— Doamne, Vic, eu doar joc pocher cu ideile, aici. Nu spun 
decât că am putea să sugerăm juriului o mică legătură cu 
costumul de baie al lui Junior și să creăm dubiul rezonabil. 

— Unchiul Grif nu ar fi niciodată de acord cu asta. 

— Tu presupui că nu s-a gândit deja că asta s-a întâmplat, de 
fapt. 

— Dacă unchiul Grif s-ar fi gândit la toate astea, de ce nu ne- 
ar fi spus și nouă? 

— Pentru că vrea să câștigăm cazul fără a-l implica pe fiul lui. 

e 

Când ajunseră la Big Pine Key, Victoria o luă la stânga, pe 
Long Beach Road. Inainte de a-l lăsa pe Fowles la Paradise Key, 
Steve îl sunase pe Junior, care evalua niște ambarcațiuni pentru 
scufundări scoase la vânzare, în Marathon. Apoi urma să se 
îndrepte spre Polynesian Beach Club, ca să se destindă. 

„Să se destindă, după ce?” se întrebase Steve. Tipul nu lucra. 
Ce l-ar fi făcut să se simtă atât de încordat, în primul rând? 

Junior îi invită să ia prânzul la club, unde, spunea el, puteai 
mânca ton la grătar. Așa că, acum, Steve abia aștepta să-și 
mănânce porţia de ton, după care să înceapă interogatoriul. 


224 


Junior spuse că se putea ajunge la club numai prin capătul 
sudic al Big Pine Key. Apoi își cobori vocea pentru a-i spune lui 
Steve care era parola, „Kon-tiki”, pe care trebuiau să i-o spună 
unui paznic de la intrare. Totul îi părea lui Steve puţin cam prea 
în genul societăţii secrete Skull and Bones de la Yale. Un loc 
pentru bogătași, unde, ca niște pisici leneșe și grase, toţi se 
felicitau reciproc, la un pahar de rom sau de Cola. Junior chicoti 
la telefon, spunând că era sigur că aveau să fie încântați de 
„ambianţă”. 

„Ambianţă, pe dracu’. Ticălos parșiv!” 

— Deci care este planul tău? îl întrebă Victoria. 

Steve îi zâmbi. 

— Am Să-i spun lui Junior să fie bărbat. Să-și salveze tatăl, 
predându-se el însuși. Să pledeze vinovat de omucidere. Ar lua 
zece ani și ar ieși după șapte. Nu-i prea rău. Sigur, însă, că o să- 
și piardă bronzul. 

Omul aflat în ghereta de la poartă purta o cască masivă și o 
bluză de marinar cu epoleţi. Zâmbi larg când îl auzi pe Steve 
șoptind „Kon-tiki”. 

— Să aveţi o zi bună domnule, doamnă, spuse paznicul. Și 
feriţi-vă de insolaţie. 

Traversară podul și Victoria își parcă Mini Cooper-ul lângă un 
Hummer argintiu cu dispozitiv de tracţiune. 

— E al lui Junior, îi spuse ea lui Steve, în timp ce acesta se 
chinuia să iasă din micuțul vehicul. Pe bara de protecţie din 
spatele Navigatorului se afla un sticker pe care scria „Scafandrii 
o fac mai adânc”. 

— Ușurică replică, spuse el. Foarte ușurică. 

— Tu vorbești! Tu, cu tricourile tale cu inscripţii infantile. 

— Ale mele au un înțeles. Nu sunt doar lăudăroșenii fără 
acoperire. 

— Sunteţi cu toţii niște adolescenţi, spuse ea. Nimic altceva. 

Se îndreptară către club, o clădire cu pereţii din bambus și 
acoperișul din frunze de palmier. În faţa intrării se afla o figurină 
sculptată în lemn a unui zeu polinezian, un tiki, înalt de doi metri 
și jumătate. O limbă roșie și lungă îi atârna din gura deschisă, 
arătând deosebit de obscen. 

Steve auzi zgomotul unei rachete de tenis lovind într-o minge. 
Privi mai atent, zărind mai întâi o frântură de mișcare, apoi 
frânturi ale unor trupuri. Ascuns pe jumătate în spatele unui șir 


225 


de palmieri sabal“!, se afla un teren de tenis, unde două cupluri 
de vârstă medie jucau o partidă, la dublu. 

— Mi se pare că personalul de la spălătorie este în grevă. 

— Ce tot spui acolo? 

— Jucătorii de tenis nu poartă tricouri. Și nici șorturi, de altfel. 

Victoria privi printre copaci. 

Un bărbat strigă: 

— Aut? Aut, pe dracu'! 

Apoi se auzi vocea unei femei: 

— Ei, haide, Al... A fost afară. E patruzeci, iubitule. 

— Sunt dezbrăcaţi, șopti Victoria, de parcă zeul polinezian ar 
fi tras cu urechea. 

— Tocmai asta îți spuneam. Junior vrea să ne dăm pantalonii 
jos. Sau să faci tu asta, în orice caz. 

— Nu te speria. Poate că e una dintre staţiunile acelea unde 
hainele sunt opţionale. 

e 

— Nu e chestiune de opţiuni, spuse tânăra din spatele 
tejghelei din lemn de palmier din club. Haine ţesute din fibre de 
scoarță de dud erau agățate pe pereții din bambus, iar într-un 
colț, o pasăre mynah cu pene roșii și albastre stătea cocoțată 
într-un copac artificial. Toţi sunt în pielea goală. 

Femeia afișa un zâmbet în genul acelora de la Disney World, 
de parcă ar fi luat o supradoză de monoxid de nitrogen*?. 
Ecusonul său, pe care se putea citi Honey, era agăţat de un șnur 
care se strecurase în fanta dintre sânii ei supradimensionaţi și 
bronzaţi în exces. După părerea lui Steve - bazată atât pe 
propria experienţă, cât și pe apărarea doctorului Irwin Rudnick 
împotriva acuzațiilor de malpraxis - sânii lui Honey, în formă de 
grepfrut, fuseseră măriţi prin operaţie estetică. 

— Cum treceţi puntea, o să vedeţi că toţi sunt în pielea goală, 
sublinie Honey. Chiar și cei care aduc gustările. 

— Trebuie să ne întâlnim cu un membru al clubului, zise 
Victoria, în timp ce Steve abia se abţinu să facă un joc urât de 
cuvinte. 

— Și cine ar fi acesta? întrebă Honey. 

— Junior Griffin. 


61 Specie de palmier tropical, cu frunzele în formă de evantai. (n.tr.). 
62 Gaz ilariant, cunoscut și ca monoxid de azot. (n.tr.). 


226 


— O, domnul Griffin, toarse Honey. E o adevărată 
personalitate pe aici. 

Steve își înăbuși o nouă remarcă. 

— Eu sunt stagiară aici, spuse Honey. În management 
hotelier, în Florida. Domnul Griffin este mentorul meu. 

— Atunci ești pe mâini bune, să știi, îi spuse Victoria. 

— Pe amândouă mâinile, observă Steven. Niciun bărbat n-ar fi 
putut rezista unei asemenea tentaţii. 

Honey arătă către vestiare. După ce se dezbrăcară - Honey îi 
asigură că Junior-Mentorul o învățase să nu folosească niciodată 
verbul „a se despuia” - o luară pe Poteca Tahiti, traversând 
puntea Volcano și Laguna Koi. Trecură de piscină și îl găsiră pe 
Junior Griffin pe terenul de crichet. 

— Domnul Griffin mânuiește ciocanul cel mai bine din club, 
suspină Honey, visătoare. 

— Doamne sfinte, dar o există vreun lucru pe care omul ăsta 
să nu știe să-l facă? întrebă Steve, cu amabilitate. 

— Când trage câte o lovitură, înscrie întotdeauna, zise Honey, 
cu ochii strălucind. 


LEGILE LUI SOLOMON 
8. Dacă un tip deștept, frumos și bogat te invită să vii 


împreună cu prietena ta la un club pentru nudisti... s-ar putea să 
aibă un „instrument"” uriaș. 


Capitolul 31 


MĂRIMEA CONTEAZĂ 


— Crezi că am pieptul prea plat? întrebă Victoria. 

— Nicidecum. Eşti bine proporționată. 

— Asta nu e cumva ca și cum ai consola o femeie cu pieptul 
plat, spunându-i că are o personalitate pe cinste? 

— Ești înaltă, și viguroasă, și atletică, iar sânii tăi se potrivesc 
perfect cu restul corpului. 

— Dar sunt mici. 

— Nu sunt nici mici, nici mari. Sunt exact cum îmi plac mie. 

— Ești sigur? 

— Tot ce nu îţi încape în palmă este o adevărată risipă. 

— Și atunci de ce te holbai așa la balcoanele alea uriașe ale 
lui Honey? întrebă ea, prinzându-l în capcana întrebărilor 
încrucișate. 

— Pentru că, dacă m-aș fi uitat altundeva, aș fi părut un 
novice, spuse el, ieșind astfel din capcana Victoriei. 

Goi și perfect conștienți de asta, ei trecură pe lângă un șir de 
zei de piatră care îi părură Victoriei a fi foarte asemănători cu 
statuile-gigant Moai din Insula Paștelui. Poteca trecea printr-o 
pădurice de mangrove, conferindu-le acoperire și siguranţă 
pentru moment. 

— Dacă o femeie e dezbrăcată, ea o să dorească să te uiţi la 
ea, continuă Steve. Eticheta cere să-i arunci măcar o privire. Nu 
să te holbezi lung la ea, dar măcar să o privești îndeajuns cât să 
o măsori și să o apreciezi. 

— Grozavă scuză, n-am ce zice! Chiar că ești un bun avocat. 

Până atunci, Victoria privise în faţă, dar acum îl privea pe el. 

— Ce-i cu ziarul acela? 

— Era prin vestiar. 

— Și de ce îţi acoperi cu el organele genitale? 

— Fără vreun motiv anume. Încercam doar să ţin pasul cu 
lumea afacerilor. 

— Serios? 

Victoria apucă ziarul. Era Diario Las Americas. 


228 


— la spune, ce mai e nou prin Tegucigalpa? 

Un zgomot o făcu să tresară. Chiar lângă cărare, o 
ciocănitoare - la fel de golașă ca și ei - ciocănea într-un arbore 
Calistemon®. Victoria încercă să inspire adânc, inhalând astfel 
aerul umed, încărcat cu sare, venit de deasupra bălților lăsate în 
urmă de reflux. 

Nu se considerase niciodată o exhibiţionistă. Un lucru era 
sigur: era foarte timidă când venea vorba de trupul ei. Dar asta 
era ca un test, ca și cum ar fi concurat pentru un loc la o revistă 
de drept. Era hotărâtă să-și depășească inhibiţiile, să câștige 
marele trofeu, oricare ar fi fost acesta. 

„Am un corp frumos. Și nu e nimic în neregulă cu nuditatea, 
nu?” 

Incepea să se autoconvingă. De ce s-ar fi simțit jenată? 

„Junior!” 

Dar și Junior avea să fie dezbrăcat. O frumuseţe de bărbat. 
Oare ce ar zice el de corpul ei? 

„Doamne, dar de ce mă gândesc la el, oare?” 

Victoria aruncă ziarul într-un coș de gunoi și privi către Steve, 
care își acoperise cu mâna dreaptă zona intimă. 

— Acum ce facem? îl întrebă ea. 

— Parcă se micșorează... 

— la mai liniștește-te! 

— Crezi că o am chiar așa de mică? întrebă el, amintindu-și de 
Omul Apelor și de costumul lui de scafandru, marca Speedos, 
știind că aveau să-l întâlnească peste numai câteva clipe. 

— Cred că ești bine proporţionat, pentru corpul tău. 

Touché! 

— Vorbesc serios, Vic. Adică, e mică... mititică? 

— Nu am suficiente date pentru a face o comparație. Dar a ta 
este în regulă. E simpatică. 

— Simpatică? Asta spui despre o pisicuţă. Un bărbat vrea să 
fie un monstru. Un Leviathan. Un colos. 

— Bine, atunci este un mic colos simpatic. 

— Un oximoron, cum n-am mai auzit. 

— E în regulă. Tu ai și un funduleţ grozav. Arăţi minunat în 
blugi. 


6 Arbore originar din Noua Caledonie, ale cărui inflorescențe au forma unor perii 
pentru sticle. (n.tr.). 


229 


— Aş face moarte de om să am o pereche de blugi, chiar 
acum. 

Poteca se termina cu un pod făcut din funii, suspendat 
deasupra unei lagune liniștite. Nuferi și alte flori acvatice 
pluteau pe deasupra, iar în apele ei înotau pești japonezi koi 
dolofani. Din difuzoare nevăzute se auzea muzică. O muzică a 
junglei, întunecată și misterioasă, în care tobele băteau ritmul. 

Un bărbat și o femeie, dezbrăcați amândoi, în vârstă de vreo 
șaizeci de ani, dar bronzaţi și într-o formă fizică excelentă, 
traversară podul, văzându-și de drum. Cu toţii o luau pe partea 
mai lăturalnică. 

„Bine, deci ăsta ar fi testul perfect”, gândi Victoria. 

Se purtă normal, ajungând chiar la un anumit nivel de confort. 

— Salutare! strigă bărbatul. 

— Bună! răsună puţin cam sonor vocea Victoriei. 

Femeia îi măsură pe îndelete pe cei doi, iar Victoria simţi că 
roșește. 

— Ar trebui să staţi mai mult pe plajă, le recomandă femeia. 

Victoria își spuse că trebuie să-și menţină privirea deasupra 
nivelului taliei, dar poate că Steve avea dreptate. Și dacă alegi 
să faci nudism, trebuie să te și aștepți să fii privit de ceilalți. 
Cum o luară pe o parte a podului, ea îl privi pe bărbat. Podul de 
frânghie se legăna înainte și înapoi, și, Dumnezeule mare, tot 
așa și scrotul supradimensionat al bărbatului. Un săculeţ care 
atârna destul de jos, semănând cu un sac de pânză groasă, cu 
vreo două cepe mari înăuntru. Victoria se întoarse atât de 
repede, ca plesnită de un bici. 

„Ce naiba caut eu aici? Parcă nici n-aș fi eu.” 

In celălalt capăt al podului, poteca se deschidea într-o pajiște 
largă cu iarbă deasă. Piscina se afla la vreo cincizeci de metri 
depărtare, iar ei puteau deja să audă strigătele vesele ale 
participanţilor la un meci de volei. Trecură pe lângă cupluri 
dezbrăcate, lungite pe șezlonguri, care se rumeneau sub soarele 
după-amiezii. 

O adevărată panoramă alcătuită din dosuri goale. O petrecere 
de burice dezgolite și de buci lucioase, de toate dimensiunile. 
Sâni grei și care atârnau, sau dimpotrivă, mici, obraznici și tari, 
rotunzi sau conici. Sfârcuri în relief, sau turtite, ca niște boabe 
de strugure sau ca niște boabe de zmeură. Adevărate păduri de 
păr pubian, sălbatice, sau dimpotrivă, îngrijit tunse, ca niște 


230 


peluze. Apoi veneau penisurile flasce, inerte, ca niște veveriţe 
moarte pe niște bușteni golași. O adevărată varietate de organe 
sexuale bărbătești, adormite, ridicole prin fragilitatea lor. Oare 
Dumnezeu le jucase o festă bărbaţilor atunci când le dăduse 
aceste bucăţi de carne, atârnând fără vlagă, ca niște baloane 
dezumflate? 

Când se apropiară de piscină și de standul cu răcoritoare, îi 
întâmpină o aromă de ulei de nucă de cocos, amestecată cu 
mirosul de carne friptă, care venea dinspre un grătar. Era o 
aromă senzuală și, în același timp, carnivoră. 

Apoi Victoria simţi că se anunţa o durere de cap 
pătrunzătoare. 

— Poate că n-a fost o idee chiar atât de bună. 

— Asta și spuneam. Junior încearcă să ne anihileze. Pentru că, 
spune-mi și mie, cum l-am putea audia, când... 

Chiar atunci, două tinere de vreo douăzeci de ani, cu niște 
trupuri frumos sculptate de gimnaste, alergară înspre ei. 

„Au niște trupuri perfecte”, își spuse Victoria. Lucioase de la 
ulei, cu deltoizi bine conturați, cu sâni micuţi, care abia dacă se 
mișcau la fiecare pas al lor. Steve părea, desigur, hipnotizat. 

— Când... ce? întrebă ea. 

— Cum? 

— Ziceai ceva. „Cum l-am putea audia, când...” Asta te 
întrebam. Când... ce? 

Steve se întoarse să privească fundulețele musculoase ale 
celor două femei dispărând în frunziș. După zece milioane de ani 
de evoluţie, bărbaţii încă mai acţionează de parcă tocmai ar fi 
ieșit din mlaștini. 

— Aici suntem bine, Vic. Numai bine. 

e 

Câteva cupluri jucau cărți la niște mese, lângă piscină. Altele 
se îndreptau spre capătul mai puţin adânc al piscinei, către un 
bar aflat lângă apă. Victoriei i se păru că oamenii se holbau la ei. 
Că se holbau la ea. Că o măsurau din priviri. 

„Asta e o nebunie.” 

— Steve, eu chiar nu mă simt în largul meu aici. 

El se uita primprejur, la femeile goale întinse pe șezlonguri. 

— Uite că nu mai e așa de mică. Ba chiar se pare că se 
mărește. 

— Mă simt atât de ciudat! 


Dar vocea lui nu era în tonalitatea normală. Acum era, parcă, 
mai profundă, mai catifelată. 

Cum de se putuse relaxa într-atât? Ea avea senzația că era 
sfredelită de mii de priviri și se simţi roșind. 

— Slavă Domnului că mama nu mă vede acum. 

— Prinţesă! lată-te! 

Vocea aceea... Era cu neputinţă! 

— Vino să bei o pina colada cu noi, scumpo. Și pe urmă, mai 
bronzează-te și tu, pentru numele lui Dumnezeu! 

Pe al doilea șir de șezlonguri, tolănită ca o persoană de neam 
regal, era ea. Regina avea în mână o jumătate de nucă de cocos 
garnisită cu două paie și o umbreluță purpurie. 

„Dezbrăcată! În faţa tuturor acelor străini!” 

Uite-te la ea! Bronzată peste tot. Cu o burtică plată ca o masă 
de călcat, cu niște sâni siliconaţi ca niște mingi gonflabile, 
perfect capabili să plutească, cu pielea mai tonică și mai netedă 
decât aceea a unei tobe. Picioarele goale ale Reginei se 
întindeau pe un şezlong, subțiri și bronzate în mod egal, până 
la... 

„Dumnezeule mare! Mama mea, propria mea mamă în vârstă 
de cincizeci și opt de ani, și-a ras părul pubian, vopsit în 
culoarea șampaniei, într-o fâșie nu mai înaltă decât o bandă de 
șmirghel. În staţiune, asta avea o denumire... Care era 
aceasta?” 

— Trezește-te! Uite cine e aici! 

Regina îi dăduse aceste porunci unui bărbat îndesat și mai în 
vârstă, cu umerii păroși, aflat pe șezlongul alăturat. 

— Grif, trezește-te și salută și tu! 

„Unchiul Grif? Doamne, dar asta este cu neputinţă!” 

Victoria simţi un nod în gât. Oare mai putea vorbi? 

— Mamă, ce cauţi aici? 

— O, nu mai fi atât de uimită! Făceam nudism încă de când 
eram în Monaco. 

Când tu erai la internat. 

„Se numește «pistă de aterizare»”. 

Acesta era numele micuței brazde de păr pubian. Perfect 
fasonată, în toate sensurile cuvântului, mama ei își expunea cu 
mândrie „pista de aterizare”, în vreme ce ea avea acolo o 
junglă. O adevărată pădure ecuatorială. 


Hal Griffin se trezise și își scărpina somnoros părțile intime. 
Apoi întinse aceeași mână cu care făcuse asta către Steve, care 
încercă să o lovească amical în loc să o strângă. 

— Hei, Solomon, cât atârnă ouăle tale la cântar? 

Văzând că Steve nu știa ce să răspundă, Griffin începu să 
râdă. 

— Liniștește-te. Bucură-te de ce ai acum. Cu cât un bărbat 
îmbătrânește, cu atât are chestia mai mică. 

— Dar are corabia mai falnică, ciripi fericită Irene Lord. 

Griffin părea bronzat și în plină formă, singura amintire a 
accidentului său fiind o cicatrice roșiatică pe frunte. 

— Bine ai venit în Polinezia, Prinţesă. 

Femeia simţi din nou nevoia acută de a se acoperi. 

— Ne aşteptam să-l găsim pe Junior, unchiule Grif. 

— Și o să-l și găsiţi, dar mai întâi trebuie să vă spun eu ceva. 
Ceva important. 

— Abia au ajuns aici, Grif, spuse Irene. De ce nu lăsați 
afacerile pe mai târziu? 

Se sprijini într-un cot și își îndoi picioarele, aducându-le sub 
funduleţul musculos. 

— Prinţesă, sper că nu te superi dacă îţi spun ceva... 

„Dumnezeule Mare! Celulită, nu am. Exerciţiile Pilates mi-au 
întărit mușchii abdominali. De chirurgie estetică nu am nevoie. 
Ce ar putea să-mi spună?” 

— Te-ai gândit vreodată la un epilat pubian, draga mea? 


233 


Capitolul 32 


ADIO, STEVE... 


Griffin începu să dea ordine. Îi spuse lui lrene să meargă să 
înoate, avocaţilor să ia loc și chelneriţei să le servească un rând 
de băuturi răcoroase. 

lrene porni prin capătul mai puţin adânc al piscinei, dându-le 
tuturor ocazia să-i admire fundulețul proaspăt operat. Steve și 
Victoria se așezară la o masă cu picioare de bambus, sub o 
umbrelă din palmier. lar chelnerița cea dezbrăcată alergă să le 
aducă limonadele stropite cu rom și vin triplu sec. 

— Clive Fowles m-a sunat imediat după ce aţi plecat de la el, 
le spuse Griffin. Era foarte îngrijorat. Îi era teamă că v-a făcut să 
vă schimbaţi impresia despre Junior. 

— Poate că dumneata ești cel care ne-a determinat să ne 
facem o părere greșită, spuse Steve. De ce nu ne-ai spus că 
aveai divergențe cu Junior, legate de Oceania? 

— Te-ai certat vreodată cu tatăl tău, Solomon? 

— Numai în ultimii treizeci de ani. 

— Şi l-ai ucis vreodată, ca rezultat? 

— Încă nu. 

„Neobișnuită senzaţie”, gândi Steve. Să simtă briza între 
picioare. Dar nu era o senzaţie neplăcută. Nudiștii ăștia știau ei 
ce știau. În piscină, două tinere - aflate abia la vârsta când 
puteau începe să consume băuturi alcoolice - ţipau, alunecând 
pe toboganul acvatic. Poate or să aibă și ei vreme de o partidă 
mixtă de volei. 

Griffin se întoarse către Victoria. 

— Prinţesă, doar nu ești de acord cu prostia asta, că Junior l-ar 
fi ucis pe Stubbs, nu? 

— Eu încerc să fiu deschisă tuturor opţiunilor. 

„Am o parteneră pe cinste. Nu crede că Junior a făcut asta, 
dar nu trădează nici opiniile micuţei noastre familii. Avocaţii și 
mafioţii urmează lecțiile învăţate din Nașul.” 

— Dar mi se pare lipsit de sens, unchiule Grif, continuă ea. 

„Și uite cum s-a terminat cu regula lui Sonny Corleone.” 


234 


— Pentru că e o mare prostie, spuse Griffin. Junior nu are 
nimic în comun cu moartea lui Stubbs. 

— Aș vrea să mă ascultați amândoi, spuse Steve. 

— Hei, prieteni! 

Și iată-l venind spre masa lor pe bărbatul fatal, în persoană! 
Jucându-se cu un ciocan pentru crichet, cu pieptul în faţă, umerii 
trași în spate, zâmbind cu dantura aceea impecabilă, ca într-o 
reclamă pentru gumă de mestecat. lar între picioare... 

„La naiba! Ce mai gigant!” 

Ușor ieșit în afară, înconjurat de tufe de păr blond, se vedea 
un baton de salam „Hei-ia-uitaţi-vă-la-mine”. Ticălosul naibii ar fi 
putut juca crichet și fără un ciocan special. 

— Ce mai faci, fiule? îl salută Griffin. 

— Destul de bine cât să câștig, rânji Junior și răsuci ciocanul 
ținându-l de mânerul albastru. Douăzeci și șase la paisprezece, 
în finală. 

— Bravo, băiete! 

— Bună, Tori, spuse Junior, aplecându-se peste masă și 
sărutând-o pe Victoria pe obraz. 

„Doamne Sfinte, oare pendulul acela imens al lui tocmai îi 
atinsese ei umărul?” 

— Bună, Junior, îi răspunse ea, zâmbind. 

— Steve... dădu Junior din cap, în semn de salut. 

— Frumos ciocan, răspunse Steve. 

— Fiule, de ce nu înoţi tu câteva ture de bazin, până termin 
eu de discutat cu avocaţii mei? sugeră Griffin. 

— Nicio problemă, tată. O să fac cinci sute de metri, stilul 
fluture. 

Junior săltă, îndreptându-se spre piscină, iar Victoria îl urmări 
cu privirea. 

Griffin sorbi din băutura lui cu lămâie verde. 

— Continuă, Solomon. Să-ţi văd aruncarea! 

— Ca să putem câștiga cazul tău, trebuie să arătăm cu 
degetul spre altcineva. 

— Nu spre fiul meu, asta e sigur. Doamne, dar Junior nici 
măcar nu era pe navă. 

— Ești sigur? 

— Doar eram acolo, ce naiba! 

— Erai pe puntea superioară. Nu puteai să vezi ce se întâmplă 
dedesubt. 


235 


— Nu mă duci tu pe mine, Solomon. 

— Junior credea că proiectul Oceania avea să te aducă la sapă 
de lemn, continuă Steve. Dacă și-o fi zis că uciderea lui Stubbs 
ar opri proiectul... 

— Prostii! Numai eu aș fi putut fi îndeajuns de nebun cât să-l 
omor pe ticălosul ăla. 

Victoria își încreți fruntea: 

— Unchiule Grif, nu pot să înţeleg. 

— Ce nu poţi să înţelegi? ripostă Steve. Îi ia apărarea fiului lui. 

— Ascultă-mă și pe mine o dată, Steve, îi porunci ea. Nu 
despre asta vorbeam. În ziua aceea, pe navă, din ce motiv erai 
furios pe Stubbs, unchiule Grif? 

— Ti-am mai spus asta o dată: mă extorca de un milion de 
dolari. 

— Nu, asta fusese cu o săptămână în urmă. Pe navă, lucrurile 
erau deja clarificate. l-ai dat lui Stubbs cei o sută de mii de 
dolari în vasul cu homari, cu promisiunea că aveai să-i mai dai și 
alți bani. Mi-ai spus că el acceptase. 

În aerul umed plutea o întrebare, iar Steven știa asta. 

„Dacă ai spus adevărul și ai ajuns la o înţelegere cu Stubbs, 
de ce ai mai fi fost atât de furios încât să-l omori?” 

„Te descurci bine, Vic”, îi spuse Steve în minte, plin de 
mândrie. Își folosea tacticile deprinse de la el. Atât de exactă în 
privinţa termenelor, Victoria depistase o inadvertenţă care lui îi 
scăpase. Acum nu mai avea decât să dea înapoi și să respecte 
ordinele femeii. 

— M-ai minţit, cumva, mai înainte, unchiule Grif? Te-ai certat 
cu Stubbs, pe navă, din pricina banilor? 

Griffin îi făcu cu mâna semn lui lrene, care se ţinea de 
marginea piscinei, mișcând din picioare prin apă. Martorul 
reticent încerca să câștige astfel timp. Apoi oftă și spuse: 

— Ce ţi-am spus a fost adevărat, până în momentul acela. 
Stubbs a luat de la mine suta de mii de dolari. Dar numai după 
ce încercase să obţină și mai mult. Porcul acela mi-a spus că 
avea o ofertă mai interesantă. 

— O ofertă mai interesantă pentru ce? întrebă Victoria. 

— De la un alt participant la licitaţie, cum spunea el. „Un alt 
participant la licitație mi-a cerut și el serviciile.” Cineva care îi 
promisese un milion de dolari numai pentru a scrie un raport de 
mediu negativ. Pentru a distruge Oceania. 


236 


— Cine? 

— Stubbs n-a spus cine. Dar, cu cât se încăpăţâna să îmi 
refuze oferta, cu atât mă înfuriam eu mai tare. Așa că am luat 
arma aceea veche cu harpoane a lui Junior din cutia unde era 
încuiată și am ţintit către pieptul lui Stubbs. 

Mâinile Victoriei se îndreptară repede spre sânii ei goi. 

— Nu, unchiule Grif. 

— Stai puţin, Prinţesă. Am strigat la Stubbs că ar face bine să- 
mi spună cine îmi sunt dușmanii, altminteri aveam să-i ţintuiesc 
scalpul de peretele etanș. Mi-a râs în nas. M-am uitat și am 
văzut că arma nu era încărcată. Asta a făcut să scadă puţin 
tensiunea dintre noi și ne-am calmat amândoi. Am discutat și i- 
am spus că aveam să-i plătesc câte o sută de mii în fiecare an. 
S-a gândit el o vreme, apoi a acceptat, zicând că avea să-mi fie 
loial. Ca și cum ticălosul ăla ar fi știut ce înseamnă loialitatea. În 
orice caz, am bătut palma, așa că am urcat din nou pe punte și 
am îndreptat nava spre Sunset Key, unde urma să mă întâlnesc 
cu voi doi. După vreo jumătate de oră, am pus nava pe pilot 
automat, am coborât și l-am văzut cu ţepușa aia înfiptă în piept. 

Vreme de câteva clipe nu se mai auzi decât ciripitul vesel al 
jucătorilor de volei dezbrăcaţi. 

Victoria își ţuguie buzele. După înfățișarea ei, Steve își dădu 
seama că pregătea un răspuns diplomatic. Acolo unde el ar fi 
exclamat simplu: „Ce aiureală de adormit copiii!” ea își alegea 
întotdeauna cuvintele, cu atenţia unei florărese care își 
aranjează trandafirii, mergând până la a îndepărta cu grijă 
petalele ofilite. 

— E o chestie destul de complicată, unchiule Grif, spuse 
Victoria pe un ton neutru. 

— Complicată? izbucni Steve, rupând convenţia tăcerii. Dacă 
ai de gând să spui povestea asta și la tribunal, te sfătuiesc să-ţi 
iei cu tine și periuța de dinţi, pentru că te paşte o vacanţă lungă. 

— Ce vrei să spui? întrebă Griffin. Că nu mă crezi tu, sau că 
jurații nu m-ar crede? 

— Ce vreau eu să spun este că nu poţi vedea adevărul pentru 
că ești orbit de dragostea pentru fiul dumitale. 

— lar începi cu asta? 

— Termină, Stephen, îl avertiză Victoria, pe un ton sever. 

Steve afișă zâmbetul lui victorios. 


— Nu te-ai prins? Ai rezolvat cazul! Celălalt ofertant este 
Junior. El i-a dat lui Stubbs patruzeci de mii de dolari bani 
gheață, dar nu l-a crezut. În ziua în care urma să ne întâlnim, 
Junior s-a scufundat de pe ambarcaţiune, apoi a revenit la bord 
și s-a ascuns sub punte. Când a auzit că Stubbs ţi-a acceptat 
oferta, refuzând-o pe a lui, a așteptat până ai urcat din nou pe 
punte. Apoi a ieșit și l-a ucis pe Stubbs. 

— Asta e ridicol, râse Griffin, dar fără niciun pic de veselie. 

— Mai există o singură posibilitate. 

— Ar face al naibii de bine să existe! 

— Nimic din toate astea nu e nou pentru dumneata. Ai 
coborât pe scară și l-ai văzut pe Junior deasupra trupului 
însângerat al domnului Stubbs. Ești mânios, desigur. Fiul 
dumitale tocmai l-a scos din joc pe singurul om de care aveai 
nevoie pentru a construi Oceania. Dar rămâne totuși fiul 
dumitale, și îl iubeşti mult mai mult decât îţi iubești cazinoul 
plutitor. Așa că îl duci pe Junior la țărm, îţi înscenezi lovitura la 
cap, dai iama pe plajă și speri că avocaţii dumitale te vor scoate 
basma curată și din asta. Și de ce n-ar face-o? Doar ești un om 
nevinovat! 

Steve se lăsă pe spătarul scaunului, triumfător. Și-ar fi aprins 
cu dragă inimă un trabuc, numai că nu fuma. Dar savură 
momentul acela, tulburat numai de disconfortul cauzat de 
șipcile din lemn de cedru ale scaunului pe care stătea cu fundul 
gol. 

Griffin se aplecă în faţă, lungindu-și parcă gâtul, ca o ţestoasă 
care iese din carapace. 

— Și cum ai de gând să mă reprezinţi, dacă nu crezi o iotă din 
ce-ţi spun? 

— Reprezint mincinoși în cea mai mare parte a timpului. 
Numai că-mi place să știu adevărul. 

— Unchiule Grif, Steve a avut de suportat multe tensiuni în 
ultima perioadă. A suferit și o lovitură... 

— Nu-mi găsi scuze, Vic, o puse la punct Steve. 

— Așa funcţionează mintea lui Steve, continuă ea, neluându-l 
în seamă. Vine cu tot felul de scenarii. Poate că Junior l-a ucis pe 
Stubbs. Poate că a fost un accident. Poate că erai și dumneata 
acolo. Sunt numai ipoteze și teorii. 

— Pe naiba, Vic. 

Steve nu voia cu niciun chip să fie ajutat. 


238 


— Știu eu bine ce fac. 

— Atunci fă ceea ce faci altundeva, lătră scurt Grif. 

— Asta cam ce ar însemna? 

— inseamnă că ești concediat. 

— Poate vrei să te mai gândești, spuse Steve. Procesul a fost 
deja stabilit și nu vei mai obţine nicio prelungire a lui. 

— Nu-mi pasă! lar tu ești concediat, la dracu'! 

Steve se ridică, perfect conștient că părțile sale intime erau 
extrem de vizibile. 

— Bine. Vino, Vic. Să plecăm de aici! 

Griffin întinse un deget spre el. 

— Am spus că tu ești concediat, Solomon. Victoria rămâne 
avocata mea, în continuare. 

— Nu merge așa, Griffin. Vic și cu mine suntem parteneri. 
Unde merge unul, merge și celălalt. 

Steve era pe deplin conștient de tăcerea zdrobitoare care se 
așternuse. Auzea, dinspre piscină, zgomotul bălăcelii lui Junior, 
care își făcea turul de piscină. 

— Vic? Vii și tu? 

— Unchiul Grif este clientul meu. Dacă vrei, tu ești binevenit 
să ni te alături. 

— La naiba, Vic. Nu face asta! 

— Ai promis să fii pe locul doi și să mă lași pe mine să preiau 
conducerea. Dar, ca de obicei, iar ai acaparat toată scena. 

— Formăm o echipă, înţelegi? Ca Ruth și Gehrig, Gilbert și 
Sullivan, Ben și Jerry... 

— Eu ţi-am dat toate șansele, iar tu... 

— Faci o mare greșeală, Vic. Ştii și tu că ai nevoie de mine. 

— Auzi! 

— Ești bună, dar n-ai să faci performanţă singură. 

— Gata! Am încheiat discuţia cu tine! 

Vocea ei părea o lamă zimţată. 

— Am terminat! Solomon & Lord nu mai există! La revedere, 
Steve! 

— Nu poţi vorbi serios! 

— Care parte din „la revedere” nu ai înţeles-o? 

In mintea lui Steve se făcu un gol. Avea nevoie de o replică. O 
replică de ieșire din scenă. Ceva care să fie drept pentru 
amândoi. Care să arate că el, Steve Solomon, era Bărbatul. Că 
Victoria avea să dea greș, iar Griffin urma să fie condamnat. Dar 


239 


nu izbuti să găsească nimic, așa că rămase acolo, trăind acel 
proces de zdrobire a ego-ului, până când... 

— Hei, Solomon, rânji Griffin, mi se pare că ţi s-a cam 
micșorat... 


240 


Capitolul 33 


CÂND TRECUTUL IESE LA IVEALĂ... 


— Ce mai dobitoc! Ce cretin! 

— Mulţumesc, tată. 

— Prostovane, ce ești! 

Criticile acide ale lui Herbert Solomon o luară spre un Yidiș cu 
accent de Savannah. 

— Cum ai putut să faci așa o idioțenie? 

Steve știa că orice replică i-ar fi dat l-ar fi costat drumul pe jos 
până în Miami. Herbert, la volanul vechiului său Chrysler, 
conducea spre nord, pe autostrada 1, ducându-i pe Steve și pe 
Bobby acasă. Mașina - având partea de dedesubt a carcasei 
ruginită și covoarele mucegăite - mirosea a momeală pentru 
pești. Aerul nopţii mirosea a alge mucegăite și a scoici zdrobite. 
Luna pe trei sferturi arunca o strălucire lăptoasă asupra apelor 
întunecate, ca de tuș, ale Golfului. 

— Te-ai gândit vreodată că poate ești gelos pe tipul ăsta? îl 
înțepă Herbert. 

Cum îl cheamă? 

— Junior Griffin. 

Până și simplul fapt de a-i pronunţa numele îl făcea să simtă 
un gust rânced în gură. E 

— DACĂ FUGI, STAI LÂNGĂ FRIGIDERS, își aduse contribuţia la 
discuţie și Bobby, de pe scaunul din spate al mașinii, făcând pe 
loc o anagramă din numele ticălosului aceluia. 

— Nu sunt gelos, numai că nu pot să-l sufăr. 

Herbert avea o barbă nerasă de trei zile. Purta o pereche de 
pantaloni scurți zdrenţăroși, kaki, un tricou gri pătat pe vecie de 
transpiraţie, la subsuoară, iar părul alb îi era încă plin de sare, 
după o tură de scufundări matinale. Lui Steve, bătrânul îi părea 
un hibrid între un pirat și un criminal în serie. 

— Te temi că o să-ţi sufle gagica, așa că nu ai credibilitate 
atunci când îl acuzi de crimă, zise Herbert. 

— Am logica și dovezile de partea mea. 


5 If Run, Join Frig, anagramă în original. (n.red.). 
241 


— Ai un rahat. ` 

— Junior e la fel de suspect de crimă ca și tatăl său. Intr-un 
caz de dubiu rezonabil, am obligaţia etică de a semnala acest 
lucru juraţilor. 

— De când a început să-ţi pese ţie de obligaţiile etice? 

Herbert își curăţă gâtul de flegmă și scuipă pe geamul 
coborât. 

— Pot să văd prin tine ca prin sticlă. Ţi-e frică să n-o pierzi pe 
Victoria și îl ataci pe Junior Griffin, ăsta. 

— JURAT ÎN FORMĂ, CU ÎNOTĂTOARES, proclamă Bobby, încă 
preocupat de numele lui Junior. 

— Asta nu are niciun sens, puștiu', zise Steve. 

— MĂ ALĂTUR CERCULUI JURAȚILOR GULERAȚIS, că e și aici 
un „J”. 

— Nu contează, nu există un asemenea cuvânt. 

— Ba este. Jurații purtau gulere din alea scrobite... Toată 
lumea ştie asta. 

— Tu mă asculți și pe mine puţin? întrebă Herbert. Nu ai 
învățat încă să te controlezi. Deschizi gura ta mare și... bum! Ai 
trântit-o! Îți pierzi și gagica, și clientul! 

— Dar mi-au rămas principiile! 

— Și ai de gând să te culci cu ele? 

— Ei, poate că Vic nu mai vrea să lucreze cu mine. Dar nu s-a 
despărțit de mine încă. 

— Schmegege®! îl gratifică Herbert, cu o nouă insultă. 

— Unchiule Steve, nu prea le înţelegi pe femei. 

Acum formaseră o adevărată echipă, bătrânul și morocănosul 
judecător și tânărul savant Știe-tot! 

— Și le înţelegi tu, piticule? 

— Tu și Victoria sunteți foarte diferiţi, spuse Bobby. lar ei îi 
place asta, până la un punct. 

— Și de unde știi tu asta? 

— Pentru că mi-a spus-o ea. 

— Ce? Când? 

— Când am vorbit despre relaţii, și despre sex, și despre alte 
chestii din astea. 

— Tu ești prea mic pentru discuţiile astea. 


6 Juror In Fig Fin, anagramă în original. (n.red.). 
66 join Ruff Ring, anagramă în original. (n.red.). 
67 Prostule! (în original, în idiș) (n.tr.). 


242 


— Dar am doisprezece ani! 

— Am s-o reclam la Protecţia Familiei! 

— Gura! Taci și ascultă băiatul! Poate înveţi și tu ceva, până 
la urmă! îi porunci Herbert. 

Bobby se aplecă spre scaunul din faţă. 

— Femeile nu pot delimita lucrurile la fel ca bărbații. 

— Și asta ce naiba ar vrea să însemne? 

— Atunci când un tip se ceartă cu prietena lui, după zece 
minute vrea să i-o pună, explică Bobby, cu răbdare. Femeile nu 
sunt așa. 

— Asta o știi de la Victoria? întrebă Steve, întorcându-se, ca 
să-l poată privi în față. 

— De la Dr. Phil. 

Herbert lovi volanul cu mâna: 

— Nu ai nimic, fiule. Nici mașină. Nici client. Nici partener. Și 
nici gagică. 

(J 

Regina cotrobăia prin șifonierul Victoriei, din Pier House, 
strâmbând din nas pe măsură ce dădea deoparte umerașele cu 
haine și criticând garderoba fiicei ei. 

— O fustă mini de blugi? își arcui Irene sprâncenele. Te-ai fi 
apucat și să asculți muzică country, te pomenești... 

— Nu crezi că ai putea să fii puţin mai înţelegătoare, mamă? 

— Mi-ai cerut să sar peste petrecerea de /uau® și am făcut-o. 
Acum de câtă susținere mai ai nevoie? 

Irene ridică fusta mini, plescăind nemulțumită din buzele 
tuguiate. 

— Un tiv zdrenţuit și pietricele din sticla. N-am mai văzut așa 
ceva de la Urban Cowboy. 

— Mamă, trebuie să vorbim. 

— Păi, vorbește! Crezi că cei de la room-service ne-ar putea 
aduce și niște martini? 

— La naiba! Ascultă-mă! 

Victoria făcu ghem un top bej și îl aruncă spre ea. 

— Nepotrivită culoare pentru tine, draga mea, spuse Regina. 
Pune-ţi o culoare mai tare, sau riști să pari spălăcită rău. 

Victoria oftă și se așeză pe marginea patului. 

— Sunt atât de umilită... 


68 petrecere hawaiiană. (n.tr.). 
243 


— Pentru că ai fost văzută goală? Eu găsesc asta drept 
eliberator. 

— Nu e vorba despre asta. Mă uitam la tine și la unchiul Grif. 
Sunteţi amanți. Se vede cu ochiul liber. 

— Și? 

— M-ai minţit. Ai spus că nu l-ai înșelat pe tata. 

— Nici n-am făcut-o. Eu și cu Griffin am făcut dragoste pentru 
prima dată aseară. 

Victoria clătină din cap. 

— Îţi închipui probabil că sunt copil. 

— Cred că te porți ca un copil. Apropo, a fost minunat. Grif 
pune atâta suflet. 

— Te aștepți să cred că voi doi n-aţi fost împreună cât trăia 
tata? 

— Nu-mi mai vorbi pe tonul ăsta de Nancy Grace. 

— De ce nu recunoști și gata? Tata a aflat și s-a sinucis. 

— lar cântăm același cântec? 

Regina ridică o jachetă din bumbac, de culoarea șofranului. 
Probabil că era pe placul ei, pentru că nu se mai strâmbă. 

— Tatăl tău avea probleme. Probleme emoţionale. Probleme 
cu afacerile. Și, desigur cu drogurile pe care le lua. 

— Tata, drogat? Nu știi ce să mai inventezi! 

— Tatăl tău abuza de barbiturice. Probabil era maniaco- 
depresiv. 

— Eu nu-mi amintesc de el așa. 

— Erai prea mică, zâmbi dureros lrene. Și era mai fericit în 
preajma ta decât cu mine. 

Prin fereastra deschisă se auzi cum orchestra își acorda 
instrumentele. La naiba, alte melodii de-ale lui Jimmy Buffett! 
Solistul începu să deplângă încercările din viața familială, 
cântând melodia Simply Complicated?. 

Victoria se gândi la Steve. Poate că îl tratase cu cruzime, dar 
o făcuse pentru că așa era mai bine. N-ar fi trebuit să-l 
amestece niciodată în cazul unchiului Grif. Uite numai câte 
probleme cauzase! Oricum, ea își propusese să scindeze firma la 
sfârșitul procesului. Așa că nu era mare brânză, nu-i așa? In ce 
privește restul - relaţia lor - ei bine, să fim cinstiţi. Nici în 
privinţa asta lucrurile nu mergeau prea grozav. 


5 „Pur și simplu, complicat”. 
244 


Ceva mai devreme, după ce Steve părăsise clubul de pe plajă 
al celor care își petrec întreaga zi goi, Junior o rugase să rămână 
peste noapte într-una din căsuțe. Oferta cuprindea un hamac 
întins între palmieri, mângâierea caldă a brizei mării, homari de 
Bahamas preparaţi la aburi, între frunze de palmier... 

„Nu, mulțumesc. Nu încă. Eu nu sar din hamacul unui bărbat 
în al altuia.” 

Văzând-o pe mama ei, în toată splendoarea goliciunii ei, 
lungită lângă unchiul Grif, se convinsese că nu se înșelase în 
privinţa lor. Sperase că, în seara aceea, mama ei avea să 
mărturisească adevărul. Să se dezgolească în mai multe 
privinţe, adică. Dar nu, ea încă se pretindea soția credincioasă, 
văduva lipsită de vină. 

— Steve mi-a spus să încetez să-ţi mai pun întrebări despre 
relaţia cu unchiul Grif, spuse Victoria. 

— De data asta sunt de acord cu el. 

— A spus că, atunci când încerci să scoţi la iveală trecutul, nu 
știi niciodată peste ce vei da. 

— Nu-i prost, Steve ăsta, al tău. E arogant și cam necioplit, 
dar nu e prost deloc. 

— Nu este Steve al meu. 

Victoria luă receptorul și apăsă butonul pentru room-service. 
Poate chiar le puteau aduce niște martini. 

e 

Trei generații ale familiei Solomon călătoriră în tăcere, până 
ajunseră în oribila zonă a Cutler Ridge, plină de magazine cu 
piese de eșapament sau de depozite cu mobilier la preț redus și 
de restaurante de tip fast-food. Herbert avea radioul pornit pe 
postul NPR, care transmitea un interviu nesfârșit cu interpretul 
la oboi al Filarmonicii din Seattle. O povestire zguduitoare 
despre cum să-ți faci singur instrumente de suflat. 

Steve simțea cum devine din ce în ce mai ursuz. Era furios pe 
Griffini, tatăl și fiul. Era furios pe Victoria că îi alesese pe ei, în 
defavoarea lui. Era mânios și pe lrene Lord. Nici nu voia să se 
gândească în ce direcţie își putea împinge ea unica fiică. 

„Prinţesă, de ce să faci lucrurile doar pe jumătate? Pentru 
numele lui Dumnezeu, alungă-l și din patul tău!” 

Dar, mai presus de toate, Steve era furios pe Herbert. De ce 
nu putea să-i ia și lui partea tatăl lui măcar o dată? Normal, 
bătrânul era topit după Victoria. Pe urmă venise și problema cu 


245 


pierderea licenţei de avocat. Ar fi putut să-i arate măcar puţină 
apreciere. În schimb, el încercase să-i saboteze cazul. Faptul că 
înțelegea de ce îl scotea și mai mult din sărite pe Steve. 

„Poate ar trebui să mă las de avocatură. Dar, dacă fac asta, 
nu voi afla niciodată adevărul.” 

Ce alte secrete întunecate mai erau oare îngropate în sala de 
judecată a judecătorului Herbert Solomon? Un tribunal plin de 
oameni ca Pinky Luber sau Reginald Jones. Ce putuse să facă 
tatăl lui atât de grav încât să fie nevoit să părăsească Baroul și 
tribunalul fără a opune rezistenţă? 

„Și acum, după două decenii, de ce se teme încă tata?” 

lar asta dădu naștere unui alt gând: 

„Oare de ce îmi bat eu capul cu toate astea?” ` 

Răspunsul și-l dădu repede, deși nu fără oarecare jenă. In 
sinea lui, Steve era conștient că voia să fie un erou pentru tatăl 
lui. Era setea aceea nestăvilită de a fi apreciat. 

„La naiba, nu! N-am să las baltă cazul cu barocul! Am să-i 
demonstrez! Am să-i obţin licenţa înapoi și am să-l protejez în 
tot timpul ăsta.” 

Acum, că nu mai avea pe cap cazul de omucidere, chiar și-ar 
fi putut dubla eforturile în cazul „Referitor la: Herbert T. 
Solomon”. 

— la spune, tată, cum o mai duce Reginald Jones? 

— Cine? 

— Tipul ăla care stătea în fața ta, la procese, și tot scria și 
nota. 

— Vrei să spui Reggie... Simpatic puștiul. 

— Puștiul acela este acum grefierul-șef al Tribunalului 
districtual Miami. 

— Bravo lui! Și ce mai face? 

— Asta te întrebam eu pe dumneata, tată. 

— Și de unde, naiba ai vrea să știu? Crezi că mai completez 
formulare? 

Postul NPR difuza un anunţ de strângere de fonduri, iar 
crainicul insista că întreaga civilizaţie avea să se prăbușească, 
dacă fiecare dintre ascultători nu avea să plătească cincizeci de 
dolari pentru o cană de cafea. Steve întinsese mâna spre 
receptor, dar tatăl lui o dădu la o parte. 

— Ce legătură are Reginald Jones cu dumneata și cu Pinky 
Luber? întrebă Steve. 


246 


Herbert Solomon continuă să privească drept înainte, în 
vreme ce Steve îi studia profilul. O linie severă a maxilarului, 
niște pistrui din pricina soarelui, niște smocuri de păr alb 
ieșindu-i din urechi. 

— Habar n-am despre ce vorbești, fiule. 

— Atunci de ce mai vorbeşti cu Jones? Fix cinci apeluri în ziua 
cu depoziţia lui Luber. 

— Băgăciosule, ce ești! Și acolo ţi-ai băgat nasul! 

— İn urmă cu douăzeci de ani, când Luber a câștigat toate 
procesele alea de omucideri, Jones era subalternul tău. Ce naiba 
puneați voi trei la cale pe atunci? 

— Nimic. Și chiar dacă ar fi așa, nu ar fi treaba ta, oricum. 

„Pledoarie alternativă, așadar. Vechiul truc avocățesc. N-am 
împrumutat niciodată mașina ta de tuns gazonul. Și chiar și 
dacă aș fi împrumutat-o, oricum era stricată când mi-ai 
împrumutat-o.” 

— Am să-l citez pe Jones, să-i înregistrez depoziţia. 

— De ce nu-ţi vezi tu de grădina ta, s-o lași în pace pe a mea? 

— Pentru că îmi datorezi niște răspunsuri. 

— Nu-ţi datorez nimic. Este viaţa mea, nu a ta. 

— Este moștenirea pe care mi-ai lăsat-o. Sunt Steve Solomon, 
fiul judecătorului căzut în dizgrație. 

— N-ai decât să te împaci cu gândul ăsta. La fel ca mine. 

— Spune-mi doar de ce nu vrei să-ţi obţin licenţa înapoi. Dacă 
ești tot atât de mânjit ca și Pinky, vreau să știu și eu. 

Herbert viră spre o benzinărie, frânând astfel încât să se 
oprească chiar la câţiva centimetri de pompa de benzină. 

— Coboară! 

— Cum? 

— Cum ai auzit. Poţi să vii acasă pe jos. 

— Ai înnebunit? Dar suntem la șaisprezece kilometri 
depărtare de Grove. 

— Ghinionul tău. Nu ai pic de respect pentru mine, așa că n-ai 
decât să cobori. 

Steve privi împrejurul său. Erau șase benzi de trafic. Un bar 
de nudiști, un magazin de capace de roţi, pe o parte a străzii, un 
mall pentru striperi, cu un cititor în palmă, un magazin de 
închiriat casete video și o spălătorie pentru căţei U-Wash-Doggie 
pe partea cealaltă. Nu părea tocmai cea mai modernă zonă 
South Beach. 


247 


Deschise portiera, apoi se întoarse înspre tatăl său. 
— Să știi că tot am să aflu eu despre ce este vorba. 


— Și de ce? Pentru ce naiba? 
Steve nu răspunse. Nu putea spune asta cu voce tare. Dar era 


același lucru, pentru că o gândea. 
„Ca să-ţi dovedesc că pot.” 


LEGILE LUI SOLOMON 


9. Persoanele pe care le știm de cel mai mult timp sunt 
adesea persoanele pe care le cunoaștem cel mai puțin. 


248 


Capitolul 34 


FUNCŢIONAR PUBLIC 


La volanul noii sale mașini, Steve se întrecea cu Lexy și cu 
Rexy pe Ocean Drive. Conducea micul Smart, de forma unui ou 
- ceva mai mare decât un IPod, dar mai mic decât fundul unui 
fundaș de fotbal american, aflat în plină ofensivă. Cursa nu era 
una cinstită, în vreme ce Lexy și Rexy îl depășiseră deja cu două 
lungimi de limuzină, pe patinele lor cu rotile. 

Era dimineaţa ulterioară serii în care Steve făcuse autostopul 
pentru a se întoarce acasă, cu ajutorul unui șofer de camion 
prietenos, dar extrem de urât mirositor. Acum, îndreptându-se 
spre birou, Steve apăsă pedala de acceleraţie până în podeaua 
de metal - sau era, cumva, din plastic? - și micuța mașină 
nemţească se întrecea cu succes chiar și cu cele două 
patinatoare cu picioare lungi. 

Ajunse primul la clădirea Les Mannequins, datorită unui ofiţer 
al Poliţiei din Miami pe bicicletă, genul salvamarului, îmbrăcat în 
pantaloni scurţi de camuflaj și cămașă cu epoleţi, care le trase 
pe dreapta pe cele două gemene. Acuzaţia oficială era de a fi 
patinat în mod imprudent, dar polițistul ţinea în mod evident să 
le cunoască pe cele două vitezomane cu picioare lungi, care 
purtau blugi tăiaţi scurt și sutienele de la costumele de baie. 

Steve opri mașina, perpendicular pe curbă, unde aceasta se 
potrivi la fix într-o parcare, ca să nu mai încurce traficul. 
Închiriase mașinuţa cu două locuri de la Pepe Fernandez, un 
vechi client, a cărui ocupaţie de bază era furtul de încărcături de 
creveţi îngheţaţi din containere, din portul Miami. Întreprinderea 
pierdea mulţi bani pentru că rareori Fernandez izbutea să-și 
vândă marfa înainte ca aceasta să se dezgheţe, formând o masă 
băloasă de crustacee. Mai târziu, Fernandez și doi amici de-ai 
săi începuseră să tuneze mașini importate, adunându-le, practic, 
de pe chei și îndesându-le în TIR-urile care le așteptau. Acest 
lucru limita, în mod natural, mărimea vehiculelor pe care le 
puteau fura, așa că, inventarul lor de Smarturi, care făceau ca 
mașinile Mini Cooper să pară niște camioane, era destul de 


249 


mare. În mod normal, Steve s-ar fi simţit vinovat să conducă o 
mașină furată, dar Smart-ul întrecea în viteză de vreo cinci ori 
vechiul său Eldo, așa încât el se gândi că acţiona pentru 
protecţia mediului înconjurător. 

Câteva clipe mai târziu, Steve se afla în biroul său de la al 
doilea etaj al clădirii, contemplând de la înălțimea ferestrelor 
sale containerele de gunoi din stradă. Plănuise de ceva vreme 
să pună pe ușă o plăcuţă pe care să scrie: 


SOLOMON & LORD 
SPECIALIȘTI ÎN DREPT 


Dar nu izbutise să o facă încă. Acum era prea târziu. 

— Ai de semnat niște cecuri, îl anunţă Cece Santiago, imediat 
cum intră pe ușă. 

Cece făcea ce știa mai bine, ridicând greutăți în faţa biroului 
pe care îl folosea mult prea rar. Purta uniforma ei obișnuită, 
alcătuită din colanţi scurți și un tricou mulat, și cu nelipsitele trei 
piercinguri pe o singură sprânceană. 

— Despre ce cecuri vorbești? întrebă Steve. 

— Cecul stenografului, cărțile de credit, salariul meu... 

— Dar pe tine parcă abia te plătisem, nu? 

Femeia așeză greutăţile înapoi pe suport și se ridică în 
picioare. 

— Acum două luni. Pentru serviciile prestate cu alte două luni 
în urmă. Îmi datorezi un catralion de dolari... 

— Mi-ai stabilit o întâlnire cu Reginald Jones? 

— Nu se poate. Asistentul lui zice că o să aibă ședințe toată 


ziua. 
— Dar mâine? 
— Întrunirea Comisiei Regionale. 
— Atunci, joi? 
— Are înfățișări la un tribunal nou, din Sweetwater. 
— E speriat. 


— Este ocupat. 

Cece se lăsă pe spate pe bancă, iar stomacul îi ghiorţăi. 

— Sunt băgaţi în treaba asta cu toţii. Și tata, și Pinky, și 
Reggie. 

— Băgaţi în ce, șefu'? 

— Habar n-am. Dar e ceva de rău. 


— De rău? Nu se poate, dacă e vorba de tatăl tău. 

— Nici eu n-aș fi crezut asta. Dar încep să cred că părinţii 
noștri - adică oamenii pe care îi știm dintotdeauna - sunt și 
oamenii pe care îi cunoaștem cel mai puţin, Cece. 

— Când rabla aia de mașină a ta a zburat de pe pod, te-ai 
lovit tare la cap? 

— Nu mă lua așa pe mine. 

— Vrei să-l pierzi și pe tati al tău? 

— Cum adică „și” pe el? 

— Victoria. Pe ea ai alungat-o. Prostește. Mare prostie, șefu'! 

e 

În după-amiaza aceea, Steve se afla în anticamera grefierului- 
șef, citind un articol deosebit de stimulativ, „Organizarea de 
cubicule în biroul secolului 21”, într-o revistă numită 
Administratorul Municipal. Pereții erau acoperiți cu plachete din 
partea cluburilor Rotary și Kiwanis, precum și de fotografii 
înfățișând un Reginald Jones radios, alături de numeroși 
politicieni, cu toţii afișând zâmbete tăios de politicoase, făcând 
trafic de influenţă încoace și încolo. Aici guvernatorul Jeb Bush, 
dincolo senatorul Connie Mack... Mai apăreau și unii trepăduși 
locali... Jones era un bărbat afro-american, care părea să aibă o 
preferință pentru costumele italienești și pentru cravatele din 
mătase, care purta, în buzunarul jiletcii batiste asortate cu 
cămașa. Îi veni în minte termenul „spilcuit”. 

Jones condusese registratura în tribunalul judecătorului 
Solomon, cu mulţi ani în urmă. Pinky Luber cârmuise banca 
acuzării, mult înainte de a deveni recuperator și martor sperijur. 
Acum Herbert Solomon îl suna pe ascuns pe Jones și era furios 
peste măsură că Steve aflase asta. Ce naiba se întâmpla, 
așadar, cu acest Triunghi al Bermudelor al tribunalului? 

Steve golise deja două cești cu ulei de motor de la automatul 
de cafea din hol și își verificase telefonul mobil, să vadă dacă 
primise vreun mesaj de la Victoria. Nimic. Aterizase acolo fără 
vreo programare prealabilă, dar repetase în minte ce avea să îi 
spună lui Reginald Jones, presupunând că avea să aibă onoarea 
de a-l întâlni. Steve ar fi putut începe prin a blufa: 

„Știu totul despre tine, despre Pinky și despre tata.” 

Sau putea încerca abordarea fiului îndatoritor: 

„Poţi avea încredere în mine, Reggie. Eu nu încerc decât să- 
mi ajut tatăl.” 


251 


Sau putea merge chiar pe o ameninţare: 

„Preferi să-mi spui mie sau să vorbești în fața Curţii cu Juri?” 

Dar până acum nu avusese ocazia să vorbească cu nimeni. 
Domnul Jones era în conferință, după spusele secretarei 
însărcinate cu ţinerea la distanţă a vagabonzilor, teroriștilor sau 
a avocaţilor cu toane, de sanctuarul subsecretarului de stat. 

După o perioadă de așteptare îndeajuns de lungă cât să 
întreacă toate termenele de așteptare posibile, își făcu apariţia 
o femeie atrăgătoare, într-un costum bej, care îi spuse lui Steve 
să o urmeze. O luară printr-un coridor, înţesat de tot felul de 
funcţionărași aflaţi în faţa unor computere și făcând tot ce 
trebuia pentru a menţine în funcţiune sistemul judiciar local. În 
capătul coridorului, femeia îl lăsă în faţa unei săli de conferințe, 
aflată pe colţ, cu vedere spre est. Intrând, Steve putu vedea 
Golful Biscayne, cu Insula Fisher și plaja Miami, în fundal. Mai 
văzu și două păsări de pradă. Una din acestea, un vultur, era 
cocoţată pe pervazul ferestrei. Cealaltă era înăuntru, așezată la 
masa de conferințe. Pasărea de pradă aflată înăuntru avea o 
faţă rotundă și rozalie, un cap rozaliu strălucitor și un inel cu 
diamant roz. 

— Pinky, ce naiba faci aici? _ 

— Același lucru pe care îl fac de ani întregi, spuse Luber. Imi 
ajut prietenii. 

Afară, vulturul dădu din aripi și își luă zborul. Steve se așeză. 

— Unde este Reggie Jones? 

— Lasă-l încolo. Nu are nicio importanţă pentru tine. Dar eu 
am. 

Pinky se aplecă peste masă. 

— Am un nume. Conchy Conklin. 

— Și ăsta cine e? 

— Conklin era în cârciuma lui Jack din Alabama, aseară, beat 
crițţă, aruncând cu sute de dolari în stânga și-n dreapta. 

— Și ce-i cu asta? 

— Ti-am spus, oare, că avea picioarele ca niște paranteze, de 
cât a mers pe motocicleta Harley roșie pe care o parcase afară? 

— Continuă... 

— Își fâlfâia gingiile știrbe, povestind despre cum a câștigat 
el, cel mai simplu, zece miare. Răsturnându-l pe unu' aflat într- 
un Cadillac vechi. 

— Conchy Conklin, murmură Steve, pentru sine. 


încercă să caute printre amintiri ecoul acestui nume. Dar fără 
niciun rezultat. 

Numele acesta nu-i spunea nimic. 

— Dacă părinţii lui nu erau niște imbecili, și nu garantez lucrul 
acesta, spuse Luber, îmi închipui că acest „Conchy” este o 
poreclă. 

— Altceva? 

— Da. Se tot dădea mare cu iuțeala mâinilor lui. 

— Are mâinile iuți? Nu pricep. 

— Zice că prinde șerpi cu mâna goală și că îi vinde la ferme 
pentru reptile. Zicea că a prins un cuib întreg de șerpi coral în 
Crab Key, săptămâna trecută. 

— Ticălosul naibii! 

Dacă spusese adevărul, Conklin era tipul care-l făcuse să se 
prăbușească de pe pod, dar și cel care pusese șarpele în camera 
de hotel a Victoriei. 

— Altceva? Ai vreo descriere a tipului? 

— Am vreo treizeci de descrieri. Are barbă. Are faţa arsă de 
soare. Ca un om care muncește mult în aer liber, nu ca un turist 
de pe plajă. Nu este un obișnuit al cârciumii lui Jack din 
Alabama. A lăsat impresia că stă pe undeva prin sud, în Keys. 

— De unde știi toate astea? 

— Cum ţi-am mai spus, eu pregătesc terenul, puștiule. 

— Și cine l-a angajat pe Conklin, ăsta? 

— Eu îţi dau luna și tu îmi ceri și stelele? Asta e tot ce știu. 

Steve se gândea să-l sune pe șeriful Rask, să-i dea 
informaţiile, să vadă ce putea să afle. 

— Pinky, de ce îmi spui toate astea? 

— Pentru că îmi amintesc când erai un puști smiorcăit. Asta 
înainte să devii un avocat băgăcios. Și pentru că îmi place de 
taică-tău. 

— Și ce vrei în schimb? 

— Tu ce crezi? 

— Nu renunţ la cazul tatălui meu. Am să îi recuperez licenţa. 

Pinky oftă. 

— Herb zice că ești un avocat al naibii de bun. 

— Ba nu, nu zice asta. R 

— Poate că nu o spune, dar te admiră. Incăpățânarea asta a 
ta afurisită îi amintește de el însuși. Problema e că ești prea 


253 


implicat în cazul ăsta. Te-ai implicat mult prea mult din punct de 
vedere emoţional. 

Pe fața lui Pinky apăru un rânjet larg, de la o ureche la 
cealaltă, care îi încreți obrajii și îi făcu ochii să arate ca două 
fante. 

— Ca și în cazul lui Hal Griffin. 

— Pari să știi o grămadă de lucruri, pentru un tip având 
accesul interzis în toate tribunalele din stat. 

— Știu că Griffin te-a pus pe liber. Și ai meritat-o. Ai tratat 
cazul prin prisma penisului tău. Așa că nu-l puteai vedea decât 
pe playboy-ul ăla de fiu-său. Nimic nu îţi smintește creierul mai 
rău decât o femeie. 

— Dar de unde știi? 

Apoi își dădu seama. Răspunsul nu putea fi decât unul. 

— La naiba. Ţi-a spus tata. 

— Ei, nu te mai lua de Herb. Te iubește mai mult decât ai 
merita. 

Luber scoase un trabuc cubanez Robusto și îi linse capătul, cu 
limbuță lui roz. 

— Ce te face să crezi că flăcăul acela scafandru este ucigașul? 

— Du-te și întreabă-l pe tata. 

Replica sunase cam nervoasă. lar el era cam nedumerit. Tatăl 
lui lăsase să se scurgă informaţii legate de cazul Griffin. Reggie 
jones care refuzase să-l vadă, dar îl lăsase pe Luber să-i 
strecoare câteva mici informaţii. Ce naiba se petrecea acolo, de 
fapt? 

— Îţi cunosc teoria, spuse Luber. Fiul se teme că bogătașul de 
taică-său are să piardă toată averea familiei, dacă Oceania se 
duce pe copcă. Asta e un motiv cu conotaţie negativă. Al naibii 
de greu să convingi juraţii cu el. Cineva fără cazier care să 
scoată din scenă un tip, ca să împiedice un potenţial eveniment 
viitor, care ar putea sau nu să aibă loc. Prea mulţi „dacă”. 
Juraţilor le plac dovezile palpabile. 

— Deci cine crezi că l-a ucis pe Ben Stubbs? 

— Să fiu al naibii dacă știu. Ai urmat calea cea verde, cum ți- 
am spus? 

— Am încercat. Și încă nu am aflat de unde vin cei patruzeci 
de mii de dolari din camera de hotel a lui Stubbs. 

— Dacă m-ai întreba pe mine, băieţică, cel care i-a plătit banii 
ăia lui Stubbs, aș zice că e tot ăla care l-a angajat pe Conklin să 


254 


te răstoarne de pe pod și care a speriat-o de moarte pe domniţa 
ta. Și oricine o fi fost, a avut un motiv bun, nu unul rău. 

— Cineva căruia i-ar fi ieșit tone de bani, dacă treaba cu 
Oceania cădea, zise Steve. 

— Exact asta zic și eu. 

— Deci, dacă aflu cine l-a angajat pe Conklin, aflu și cine l-a 
ucis pe Stubbs. 

— Pariez că așa e. 

— Și nu vrei nimic în schimbul acestei informații? 

Pinky rânji, împingându-și scaunul în spate. 

— Ba sigur că vreau, puștiule. La momentul potrivit, o să 
vreau să faci un lucru deștept. 


Capitolul 35 


MARIONETĂ, CERȘETOR ȘI PIRAT 


— Ai idee cât mă costă pe mine clientul ăsta smintit, al tău? 
tună Leicester Robinson. Milioane de dolari! 

— Presupui că Hal Griffin e vinovat, spuse Victoria. 

— Cine altcineva să fi făcut asta? Pentru mine e ceva firesc ca 
Griffin să-l fi mituit pe hârțogarul ăla de Stubbs. Lucruri din 
astea se întâmplă în fiecare zi. Dar să-l omoare? Ce mama 
zmeilor o fi fost în capul lui Griffin? 

— Dar cine a zis ceva de mită? întrebă ea, încercând să afle 
cam ce știa el despre asta. 

— Ei, doar suntem în Keys, spuse Robinson. Aici nu poţi face 
pipi în Tavernier, fără să se audă prin ţevile din Marathon. 

Victoria îl văzuse pe Robinson pe înregistrările sistemului de 
securitate de la locuința lui Griffin. Ilmpreună cu Delia 
Bustamante, Clive Fowles și Junior Griffin, și el se aflase la 
bordul Forței Majore chiar înainte ca aceasta să părăsească Key 
West. Din punct de vedere tehnic, acest lucru făcea ca și 
Robinson să fie suspect în cazul uciderii lui Stubbs. Dar, ca și 
ceilalți, și el fusese văzut părăsind ambarcaţiunea înainte ca 
aceasta să se îndepărteze de chei. 

Om la vreo patruzeci și cinci de ani, Robinson purta o pereche 
de ghete grele, de muncitor, o pereche de pantaloni scurţi, 
pătaţi cu grăsime și o cămașă înflorată, tropicală. Afro- 
american, cu acea nuanţă maroniu-roșiatică a pielii, avea o 
mustață tăiată cu grijă și părul cărunt îi era răsucit în șuvițe 
crețe, scurte. În vreme ce vorbea, împungea aerul cu degetele 
lui groase, de parcă ar fi marcat semnele de punctuație. 

— Pentru mine nu conta dacă Oceania va produce vreodată 
bani. Eu îmi primeam cei treizeci la sută în plus, pentru lucrările 
făcute cu barja. 

Gesticulă, arătând spre o tablă unde era schițat ceva care 
aducea vag a ambarcaţiune, semănând cumva cu un petrolier 
vechi. 


— Acum, cu ce m-am ales? Cu toţi banii pe care i-am băgat în 
planuri, cu toate celelalte lucrări pe care le-am refuzat, o să am 
mare noroc dacă nu dau faliment. 

Ridică din umerii săi largi, parcă întrebând „Ce poate face un 
om, în condiţiile astea?” 

Se aflau în biroul-depozit al societăţii Robinson Barje & Tow 
Co., aflată pe docurile din Key West. Era o clădire lungă și joasă, 
de tablă ondulată, iar înăuntru persista un miros metalic, 
lipicios. Interiorul era ticsit cu mașinării cărora Victoria nu le știa 
nici numele. Tot acolo se aflau și sute de alte lucruri, ca o 
prăvălie ciudată. Artefacte navale vechi, sculpturi și alte obiecte 
artistice. Pe un perete, din tavan până în podea, erau înșirate 
rafturi cu cărţi. Pe un altul, era întinsă o hartă a Caraibelor, pe 
care Cuba era reprezentată mult mai mare decât în realitate. 
Mai mare decât în visurile lui Fidel Castro, poate. Alături, se afla 
o pictură în ulei, înfățișând o uriașă casă roz, cu turnuri și 
turnulețe. In spatele biroului lui Robinson, era agăţată o colecţie 
de muschete ruginite, cuțite marinărești și săbii cu tăiș dublu. 

In mijlocul depozitului, se afla o canoe veche din bușteni, 
așezată pe o capră din lemn. Părea originală și parcă abia 
fusese restaurată. Răspândită pe podeaua de beton, o colecție 
de exponate din domeniul maritim, un far în miniatură, din 
sticlă, o ancoră acoperită de lipitori, care părea veche de câteva 
sute de ani, vase descoperite pline cu rășină, un habitaclu cu o 
veche busolă și o barcă de salvare putredă care probabil că data 
de pe vremea Căpitanului Ahab”. Victoria nu putea decât să 
spere că barjele și remorcherele lui Robinson erau ceva mai 
moderne decât cele din colecţia sa. 

— Inainte de a bate palma pentru un contract cu adaos din 
comisioane, i-aţi cerut lui Griffin o parte din proiect. 

— Omul poate să ceară, nu? 

— Mă întreb doar dacă aceasta e o practică obișnuită, în 
afacerile dumneavoastră. 

— Am avut o linie de credit pentru construcţia barjelor, la 
Southern Shipyards. Fără plăţi în avans. Aș fi putut să fac treaba 
și să aștept profiturile de la hotel și de la cazinou. Dar Griffin a 
zis că nu dădea nimic pe gratis. Pentru mine nu conta. Oricum, 
aveam să fac eu rost de bani cumva. Dar acum... 


70 Căpitanul Ahab este căpitanul balenierei Pequod, în romanul Moby Dick de Herman 
Melville. (n.tr.). 


257 


Făcu un gest într-o doară spre machetele barjelor de pe tablă. 

— Pot să le dau foc la toate. 

Victoria privi spre rafturile cu cărți. Erau acolo biografii ale lui 
Theodore Roosevelt, Alexander Hamilton sau John Adams. Cărți 
despre pirați și colonialismul în zona Caraibelor. Erau și cărți de 
ficțiune. Kafka, Dickens, Hugo... Chiar și câteva volume de 
poezie englezească. Vajnicul conducător de barje părea să 
manifeste o afinitate sporită pentru Tennyson. 

Ea își aminti că Junior spusese odată că Robinson avea licența 
în literatură engleză și un masterat în istorie la Universitatea din 
Amherst. Era cel mai educat om cu mâinile bătătorite de muncă 
din Keys. Poate cel mai educat, judecând după toţi neaveniţii 
peste care puteai da pe acolo. 

— Ai văzut ceva neobișnuit pe ambarcaţiune, în ziua aceea? 
întrebă ea. 

— Griffin și Stubbs se certau. Asta nu o mai văzusem până 
atunci. 

— În legătură cu ce se certau? 

— N-aș putea spune exact. Erau în salon. Am văzut asta pe 
geam. Dar Griffin îl împungea pe Stubbs cu degetul în piept. L-a 
și împins puţin, cum fac tipii dominanti. 

— Asta e tot? L-a împuns puţin cu degetul și gata? 

Robinson râse puţin batjocoritor. 

— Cel care mi-ar face mie așa ceva ar fi hrănit cu paiul, după 
aceea. 

— Dar ce-mi poţi spune despre Clive Fowles? Pe el l-ai văzut 
vreodată certându-se cu Stubbs? 

— Nu. 

— Dar cu Griffin? 

— N-ar avea Fowles curajul ăsta! O, ba l-am auzit o dată 
propunându-i lui Griffin o afacere legată de un tur al recifului. 
Fără nicio legătură cu hotelul plutitor și cu cazinoul. Desigur că 
Griffin nici nu l-a ascultat. Părerea mea e că Fowles gândea la o 
scară prea mică, iar Griffin gândea la scară prea mare. 

— De ce l-ar fi ucis Hal Griffin pe Ben Stubbs? 

— N-aș putea găsi niciun motiv valabil. 

— Și totuși pari să crezi că el a făcut-o. 

— Doi oameni sunt singuri pe o ambarcaţiune, pe mare. Și 
unul din ei moare. 

„Un rezumat exact al cazului”, gândi ea. 


— Putea fi vreun pasager clandestin. 

— Nu și dacă Griffin l-ar fi lăsat undeva pe țărm, coborând pe 
coastă. Ca în cartea lui Conrad. 

Victoria zâmbi în sinea ei. Într-adevăr, acesta era un operator 
de barje cult. li pomenise despre aceeași carte și lui Steve, dar 
el nici nu auzise despre ea. Acum e drept că, dacă Jimmy Buffett 
era autorul vreunei cărţi descriind ţopăielile de pe insulă sau 
beţiile cu rom, Steve ar fi putut cita pasaje întregi din ea. 

— Cunoști și dumneata povestirea, așadar? întrebă Robinson, 
părând încântat. 

Probabil că vizitatorii obișnuiți ai firmei Robinson Barge & Tow 
nu studiaseră literatura engleză la universităţile din Ivy League, 
își închipui Victoria. 

— Un căpitan ascunde un fugar care era acuzat de crimă, 
spuse ea. Căpitanul se identifică pe parcurs cu fugarul și își riscă 
nava pentru a-l salva pe om. 

— Cartea vorbește despre dualitatea bine-rău care există în 
fiecare din noi, explică Robinson. Poate că și clientul dumitale 
este puţin în genul acesta. 

— Hal Griffin nu este un ucigaș. 

— Oricine ar fi făcut asta, mi-ar plăcea să-i frâng gâtul, uite 
așa! 

Robinson făcu un gest de răsucire cu mâinile lui puternice. 

— Știţi ceva despre povestea mea, doamnă Lord? 

— Știu că familia dumitale se află în Key West, de multe 
generații. 

Robinson izbucni într-un râs asemănător unui lătrat. 

— Sunteţi încă departe de începutul poveștii. Aici trăiau 
membrii de culoare ai familiei Robinson cu mult înainte ca 
Thomas Jefferson să înceapă să o curteze pe ascuns pe Sally 
Hemmings. Știu cine mi-au fost strămoșii până la episodul cu o 
corabie cu sclavi, atacată de Sir Henry Morgan. El a scufundat 
corabia și l-a prins pe cel mai vânjos dintre sclavi, pe care l-a 
inclus în echipajul lui. Stră-străbunicul meu de gradul al zecelea, 
sau așa ceva, a devenit ofițerul său secund. 

— Salvat de pirați, spuse Victoria. Ce ironie! 

— Morgan te-ar fi străpuns cu sabia dacă te-ar fi auzit 
numindu-l pirat. Prefera să i se spună angajat privat, autorizat 
de guvern să atace și să captureze navele inamice. Avea o 


259 


licență din partea Angliei să jefuiască navele și așezările 
spaniole. 

— O licenţă pentru a fura, zise Victoria râzând. Așa numea 
Delia Bustamante permisul EPA pentru construirea Oceaniei. 

Robinson își permise un zâmbet din vârful buzelor. 

— Poate că s-ar putea face o comparaţie. Poate că toți cei 
care își pot aminti trecutul sunt privilegiati să îl repete, zise el, 
parafrazând reflecţia lui Santayana”. 

Până la urmă, gândi Victoria, poate că Leicester Robinson 
chiar citise toate cărțile aflate pe rafturile acelea. Dar cu 
siguranţă nu avea ocazia, în viaţa de zi cu zi, să citeze din 
Conrad și Santayana. Oare cum era, de fapt, un astfel de om? 

— Ai un fond cultural fascinant, domnule Robinson. 

Acesta era modul Victoriei de a-l îndemna să continue. 

— Familia mea a fost, pe rând, și săracă, și bogată, deţinând 
castele pe unele insule și fiind în temniţă, pe altele. Cam ca în 
cântecul lui Sinatra: „Am fost și marionetă, și cerșetor, și 
pirat...” 

— „... Și poet, și pion, și rege”, termină ea versul. 

Robinson zâmbi. 

— Da, așa e. Toate astea la un loc. De peste o sută de ani 
încoace, au existat membri ai familiei Robinson în Key West care 
aveau goeletele lor proprii, de salvare. Autorizate de guvernul 
federal. Cum se zdrobea vreo navă comercială de țărm, cum 
alergau și salvatorii într-acolo. Familia Robinson avea cele mai 
rapide goelete, așa că își învingeau concurenţa din recif. Imediat 
ce își stabileau pretenţiile, primeai patruzeci la sută din valoarea 
salvată. 

— Intocmai ca avocaţii și taxa lor pentru situaţii neprevăzute, 
zise Victoria. 

— Dar cu o morală și mai aiurea. Unii salvatori plasau lumini 
false, care nu făceau decât să atragă navele către recif. 

— Și membrii familiei Robinson au făcut lucruri din acestea? 

El zâmbi și se ridică de la birou. 

— Dă-mi voie să îţi arăt ceva, doamnă Lord. 

Işi puse la ochi o pereche de ochelari cu ramă din sârmă și o 
conduse în faţa unui document înrămat, aflat pe perete. Aceasta 


71 George Santayana, (1863-1952), eseist, poet și filosof, autor al reflecţiei „Cei care 
nu își pot aminti trecutul sunt condamnaţi să îl repete”. (n.tr.). 


260 


era o licenţă de salvator, semnată de un judecător federal și 
datată octombrie 1889. 

Victoria citi documentul redactat în limbajul bombastic al legii, 
cu voce tare: „Să fie informaţi cu toţii, prin acest înscris, că 
Walter J. Robinson, proprietar și comandant, este abilitat să 
folosească goeleta sa Satisfactie în activitatea de salvare și 
recuperare, pe ţărmul Floridei”. 

— El era stră-stră-străbunicul meu. Ştii de ce și-a numit 
goeleta Satisfactie? Aceasta era nava de război a lui Sir Henry 
Morgan. Cea care îl salvase pe primul reprezentant al familiei 
Robinson și trecuse prin generaţii de pirați negri, ducând direct 
la Walter J. Robinson. Așa că încă te mai întrebi de ce stră-stră- 
străbunicul meu era un client atât de dificil? Să spunem numai 
că ţinea pasul, în acest fel, cu concurenţa. Oamenii ziceau că 
salvase baloturi de bumbac, lăsându-i pe marinarii naufragiaţi 
să se înece. Adică o afacere fără scrupule. 

— Era o eră lipsită de scrupule. 

— Nu sunt, oare, toate la fel? 

Victoria și-ar fi dorit ca Steve să fi fost lângă ea. El ar fi 
observat la Robinson lucruri care ei, cu siguranţă, îi scăpau. 
Bărbatul părea dezarmant de sincer cu ea. Dar ea știa că el doar 
voia să lase impresia asta. De om prietenos care n-are nimic de 
ascuns. Oare juca doar un rol? Una dintre lecţiile lui Steve se 
referea la martorii prea dornici să vorbească. 

„Dacă încearcă să umple astfel toţi timpii aceia morţi, asta se 
întâmplă numai pentru că vor să controleze în acest fel 
conversaţia.” 

Robinson continuă să rememoreze astfel trecutul familiei sale. 
Walter Robinson condusese luptele de cocoși din oraș, fusese 
proprietarul unui bordel și al unei cârciumi care îi servea și pe 
albi, și pe negri. De asemenea, construise cea mai arătoasă 
casă din Key West. Era chiar acolo, înfățișată în pictura în ulei de 
pe perete. In stilul Queen Anne, cu o verandă dublă, cu 
balustrade, cu un foișor, casa cea roz era un loc extravagant și 
expus admiraţiei tuturor, cu vedere spre ocean. Existau niște 
povestiri controversate legate de felul în care fusese distrusă 
casa, după cum spunea Robinson. Tatăl său îi spusese că 
aceasta fusese distrusă de un uragan. Dar, după o vreme, 
auzise că bunicul lui, strănepotul lui Walter, pierzând afacerea 
familiei, pierduse locuinţa în favoarea societăţii de asigurări. 


261 


După aceea, urmase o perioadă grea pentru Robinsoni. Tatăl lui 
Leicester formase un echipaj pentru o navă de pescuit creveti, 
strângând destui bani cât să-și cumpere un remorcher vechi. 
Leicester a mers la liceu în New England, vrând să ajungă 
profesor de istorie, dar se întorsese acasă, să salveze afacerea, 
după ce murise tatăl lui. 

Puternica atracţie gravitațională a familiei. 

A ei însăși. A lui Steve. Poate că Junior Griffin se temuse că 
averea familiei lui avea să se piardă astfel, și poate că Leicester 
Robinson era obsedat să o recupereze pe a familiei lui. Dar chiar 
dacă acesta era adevărul, Victoria tot nu știa cine-l omorâse pe 
Ben Stubbs. lar în ceea ce-l privea pe Robinson, tot nu avea încă 
idee dacă acesta era poet sau pirat. 


Capitolul 36 


MARELE HERB 


Steve stătea la pândă, ca un asasin. Dacă asasinii își 
urmăresc prada de pe scaunul din faţă al unui Smart ultramini. 

Cu ajutorul unui binoclu, scruta terenul acoperit de ierburi, își 
urmărea obiectivul care purta pantaloni în carouri, un tricou 
negru și mănuși negre, din piele. Steve l-ar fi putut urmări cu 
ușurință prin luneta unei puști M-16. Sau i-ar fi putut croi una 
peste cap cu o crosă de golf. Sau pur și simplu i-ar fi putut da un 
mesaj pe telefon. Reginald Jones conducea o mașinuţă de golf. 
Lângă șofer, se afla un tip grăsuţ, genul de afacerist. Grăsunul 
avea un chip familiar, dar Steve nu reușea prea bine să-și dea 
seama cine era. 

În dimineaţa acelei zile, în timp ce adăuga în blender niște 
pulpă de papaya peste iaurt, pentru a-i prepara lui Bobby un 
Smoothie pentru micul dejun, Steve trecuse în revistă rubrica de 
sport a ziarului Herald. Echipa The Marlins fusese eliminată, un 
antrenor al unei echipe de fotbal necunoscute fusese prins când 
vindea steroizi și mai era vorba despre un turneu umanitar de 
golf, la Doral. Cu participarea unor atleți, a unor celebrităţi de 
mâna a doua și a unor politicieni locali. Inclusiv a lui Reginald 
Jones, grefier-șef la Tribunalul districtual. 

Înainte de a porni spre Doral, lui Steve îi sună telefonul. Era 
Willis Rask. Șeriful căutase numele „Conchy Conklin” în 
calculator. 

— Numele complet este Chester Lee Conklin, spuse Rask. 
Porecla îi vine din faptul că e prost ca o scoică seacă. Și asta o 
spun chiar amicii lui. Tipul are și cazier. Câteva acuzații 
mărunte, alte câteva suspendări ale permisului de conducere 
pentru că a condus sub influența alcoolului... A fost eliberat 
condiționat pentru un scandal într-un bar. | se păruse potrivit să 
rezolve o ceartă cu o sticlă de bere spartă. 

— Dacă a fost eliberat condiţionat, înseamnă că trebuie să 
știți unde se află, spuse Steve. 


263 


— Știam, numai că la ultimele întâlniri nu s-a mai prezentat. 
Ofițerul care răspunde de el s-a dus până la rulota pe care o 
închiriase în Tavernier. Nici urmă de Conklin. Vecinii spun că nu 
l-au mai văzut nici pe el, nici motocicleta lui Harley de o lună. 

Rask zise că începuse deja hârtiile cu acuzaţia de încălcare a 
regimului de eliberare condiţionată, să vadă dacă putea să-l 
prindă pe Conklin și să-l readucă în închisoare. 

Acum, când soarele amiezii strălucea pe cer, aerul era 
înăbușitor, iar peste Everglades se adunau nori pufoși. Steve se 
simţea lipicios, și din pricina transpiraţiei, și din pricina umezelii, 
și din pricina încordării. Își parcase mașina pe plajă, sub un șir 
de palmieri sabal, aflaţi de-a lungul terenului neted dimprejurul 
celei de-a optsprezecea găuri a Doral Gold Course. Cât îl 
urmărise pe Jones, trecuse pe lângă două cupluri aflate într-o 
mașinuță nu cu mult mai mare decât aceea de golf, care îi 
făcură semne cu mâna, de parcă ar fi fost îngrijitorul terenurilor 
de acolo. 

Jones și partenerul său își plasară reperele pentru mingile de 
golf în mijlocul aleii înguste, de unde mingea putea fi jucată cel 
mai bine. Cea de-a optsprezecea gaură se afla la mai puţin de 
patru sute de metri depărtare, dar era plasată pe o insulă verde, 
înconjurată de apă din toate părțile. A doua lovitură a lui Jones 
fu o adevărată frumusețe, ajungând la șase metri distanţă de 
țintă și oprindu-se acolo, ca o potârniche doborâtă de vânător. 
Probabil că tipul se furișase din tribunal mai devreme, ca să 
exerseze. Partenerul său îndesat sorbi zgomotos din băutură și 
înjură îndeajuns de tare cât să audă și Steve fiecare silabă, din 
locul unde era ascuns. 

Cei doi jucători de golf se urcară din nou în mașinuţa lor și se 
îndreptară spre zona de lovire. Steve ieși cu greu dintre 
palmieri, urmărindu-i. Bărbaţii se apropiau de zona de plasare a 
mingii aflată dincolo de pod, când Steve apăsă pe claxon, 
depășindu-i. 

— Ce dracu' e asta? 

Jones viră cu mașinuţa de golf la stânga, ieșind de pe alee și 
îndreptându-se direct spre apă. 

Lui Steve îi reveni în minte imaginea iubitului lui Cadillac 
trecând prin parapet și prăbușindu-se cu botul în jos, până pe 
fundul Spanish Harbour Channel. Mașinuţa de golf derapă 


264 


lateral, în iarba umedă, și plescăi oprindu-se în apa nu foarte 
adâncă. 

— La dracu'! La dracu'! exclamă Jones, coborând din 
mașinuţă și afundându-se până la genunchi în noroi. Parcă nu 
mai arăta la fel de îmbrăcat la patru ace ca în pozele înrămate 
din biroul său. 

— Îmi cer scuze, domnule Jones, îi spuse Steve. Dar e singurul 
mod în care vă puteam aborda. 

jones se îndreptă spre mal, cu pantofii plini de noroi. 
Tovarășul lui, bărbatul cel îndesat, se îndreptă clătinându-se 
spre Steve, agitând ameninţător spre el o lopăţică pentru 
îndepărtarea nisipului. 

— Ticălos nebun ce ești! O să-ţi zdrobesc creierii! 

— Liniștește-te, Jack! îi zise Jones, făcând spre el un gest 
menit să-l potolească, apoi se întoarse spre Steve. Tu ești 
băiatul lui Herb Solomon, așa e? 

— Mă declar vinovat de asta. 

— Te cunosc! zise bărbatul cel îndesat, continuând să agite 
lopata pentru nisip. Tu ești șarlatanul ăla care urmărește 
ambulante. 

— Înainte să mă faci şarlatan, aș vrea să-mi arăţi tabela ta de 
evidență a scorului, ripostă Steve. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Dacă trișezi ca să obţii vreun premiu, chem polițiștii. 

— Domnule Solomon, îl întrerupse Jones, ţi-l prezint pe 
comisarul-șef de poliţie Jack McAllister. 

e 

După ce se făcură toate prezentările, Steve ajunse la 
concluzia că atât grefierul-șef cât și comisarul-șef de poliție erau 
deosebit de ospitalieri, de îndată ce el se oferi să le cumpere 
pantofi noi. După ce Jones marcă de două ori, iar șeriful înscrise 
și el cinci puncte din cele cel puţin nouă încercări, fără să 
punem la socoteală penalizările, Steve se așeză la barul A 
nouăsprezecea gaură, alături de grefierul-șef. 

— Tatăl dumitale mi-a fost un adevărat mentor, declară Jones. 

— Se purta întotdeauna minunat cu copiii altora, recunoscu 
Steve. 

Băură bere și mâncară niște burgeri. Steve făcea cinste și cu 
prânzul. Se bucura că nu fusese nevoit să le plătească și 
abonamentele. 


265 


— Mergeam la liceul comunităţii, la fără frecvență, când am 
început să lucrez pentru tatăl dumitale. Domnul judecător m-a 
convins să-mi iau bacalaureatul, iar apoi m-a ajutat să obţin o 
bursă la Florida International University, pentru masterat. In 
administraţie guvernamentală. Mi-a spus mereu că puteam 
ajunge oriunde voiam, dacă mă străduiam. 

— Ciudat, mie îmi spunea că n-o să ajung nici măcar pe 
jumătate ca el, ca avocat. 

Jones începu să râdă. 

— Să fii pe jumătate ca Herb Solomon, și tot înseamnă să fii 
un avocat al naibii de bun. 

Când isprăviră de bârfit, Steve spuse: 

— Trebuie să aflu în ce a fost implicat tatăl meu, pe vremea 
când Pinky Luber era la conducerea departamentului de 
infracţiuni Capitale. 

— Judecătorul Solomon a fost implicat în aplicarea justiţiei. 

— Dar nu facem asta, cu toţii? 

— Nu pot să spun decât atât: dacă ai să tot insiști să 
recuperezi licența de membru în barou a lui Herb, ai să reușești 
numai să deschizi o cutie cu viermi. Las-o baltă! 

— Nu, până când nu aflu ce este în cutia asta. 

Jones sorbi o înghiţitură din bere, apoi privi pe fereastră afară, 
unde și alţi jucători își terminau partidele. 

— Îţi amintești de începutul anilor 1980, după marile 
transporturi clandestine din Cuba? 

— Eram doar un copil. Dar îmi amintesc de rolul lui Al Pacino, 
în Scarface. 

— Nu e prea departe... Traficanţi de cocaină, periferii ale 
orașelor, prin care mișunau nebunii și criminalii lui Castro. 
Rafalele de mitralieră din mallul din Dadeland. Cea mai înaltă 
cotă a infracţiunilor din ţară. Turismul era la pământ, iar 
afacerile, pe ducă. 

— Și ce au toate astea în comun cu tatăl meu? 

— Herb era șeful secției penale a Tribunalului. Și a hotărât că 
trebuia să facă ceva în privinţa asta. 

— Dar ce mai putea face și nu făcuse până atunci? Marele 
Herb a fost mereu un tip de neclintit. 

— Înainte de a le pronunţa sentinţa, trebuie să-i condamni. 

— Și asta ce ar însemna? Un judecător trebuie să fie imparţial. 


266 


— Dacă ai să cercetezi procedurile tatălui tău, vei afla că așa 
a fost și el. lar tribunalele de apel probabil că erau și ele 
convinse de asta. Cea mai scăzută rată a recursurilor din toate 
statele. 

— Ce îmi ascunzi? Cum adică tata a hotărât să rezolve cumva 
cu infracțiunile? 

Jones își împinse farfuria deoparte. 

— Domnul judecător a avut întotdeauna inima curată. Și 
mâinile cu mult mai curate decât alții. 

— lar vorbești în parabole, domnule Jones. 

— Și încă un lucru. Tatăl dumitale te iubește și te respectă. 

— Mda, mi s-a mai spus asta. Toată lumea de fapt, mai puţin 
el. 


LEGILE LUI SOLOMON 
10. Să alegi intotdeauna un jurat în același fel în care îti alegi 


perechea. Să fie cineva care să nu se aștepte să fii perfect și să- 
ți ierte măgăriile. 


Capitolul 37 


SERIA DE PROCESE CÂȘTIGATE 


„Tu câştigi cazurile în voir dire'?.” 

Steve îi spusese asta Victoriei când colaboraseră la primul lor 
caz, apărând-o pe Katrina Barksdale într-un caz de omucidere. 

„Avocaţii cred că vor câștiga datorită pledoariei finale. Că vor 
ului juriul cu abilităţile lor oratorice. Dar atunci e prea târziu. 
Selecția juraţilor este cea mai importantă parte a procesului. Nu 
argumentaţia iniţială. Nici  interogatoriile încrucişate ale 
martorului principal al acuzării. Și nici argumentaţia finală. Voir 
dire! Cine alege corect câștigă! Cine alege greșit pierde!” 

Una dintre numeroasele lui prelegeri. Putea să fie incredibil de 
enervant, când vorbea atât de savant. Dar, de obicei, avea 
dreptate. lar asta era și mai enervant. Incă de când renunţțase la 
a mai fi procuror, Victoria alesese întotdeauna juraţii avându-l 
pe Steve lângă ea. Dar azi, într-o zi ploioasă din Key West, era 
singură. Bine, poate nu chiar atât de singură. Mama ei era 
cocoţată, ca o egretă de zăpadă, în primul rând, la galerie. Albul 
feciorelnic era culoarea predominantă din garderoba ei. Regina 
încerca, se pare, să transmită mesaje subliminale de puritate și 
nevinovăție potenţialilor juraţi. O fustă marca Max Mara cu 
model floral, de iasomie și tiv asimetric, o jachetă albă din in, cu 
revere și sandale gri-închis. Poșeta din piele de căprioară cu 
incrustații din piele de șarpe în nuanţe de gri, dădea întregii 
ținute ceea ce ea numea „accent”. 

Regina își petrecea vremea notând în grabă observaţii în 
legătură cu fiecare dintre juraţi, pe care le înmâna apoi 
portărelului care îi ducea foile Victoriei. Indiciile ei deosebit de 
utile se limitau la a critica fustele care erau prea scurte, pantofii 
care erau demodaţi sau semnalau păcatul capital de a avea o 
poșetă Prada din imitație de piele. 

Hal Griffin era așezat în banca apărării, încercând să 
zâmbească fiecărui potenţial jurat, fără ca acest lucru să pară 
prea vădit. Fiul său stătea tolănit pe singurul șir de scaune din 


72 Selecţia membrilor juriului. (n.red.). 
268 


faţa barei care separa galeria de restul auditoriului. Junior o 
avertizase pe Victoria că avea să se agite, pentru că nu era 
obișnuit să stea prea mult în interior. Adică ar deranja-o, dacă în 
mijlocul examinării potenţialilor juraţi, el avea să se ridice și să 
se apuce să facă niște flotări? Da, ar fi deranjat-o. Dar nedorind 
ca fiul clientului ei să fie văzut foindu-se pe scaun, îl sfătui pe 
Junior să urce și să coboare treptele de la intrare, ca să-și 
consume energia. 

Și el îi trimisese un bilet. Ca să o invite la cină, în oraș. Dar ea 
clătinase din cap, arătând către servieta sa. „Sunt ocupată.” lar 
Junior îi zâmbise trist, de parcă refuzul ei i-ar fi zdrobit inimioara. 

„Are oare idee ce înseamnă să fii avocat al apărării într-un caz 
de crimă?” 

Cum tatăl lui era cel acuzat în acest proces de crimă, Junior ar 
fi trebuit să fie totuși ceva mai înțelegător, nu? 

Acum ea era necăjită și din cauza lui Steve, și din cauza lui 
Junior. Poate chiar din cauza tuturor bărbaţilor. 

Reporterii ocupară primele două rânduri la galerie. Pe o parte, 
în afara șirurilor de scaune, fusese instalată o cameră de luat 
vederi. În sală se afla un singur fotograf, acesta fiind singurul 
reprezentant al presei scrise, admis în sala de judecată, conform 
regulamentului tribunalului. Apoi imaginile și fotografiile 
obţinute urmau să fie transmise și celorlalţi ziariști. 

Victoria se strădui să asculte observaţiile introductive ale 
procurorului de stat din Monroe, Richard Waddle, adresate 
corpului juraţilor. Poreclit „Tâmpul” de către majoritatea 
avocaţilor apărării, procurorul era un om fălcos, a cărui mustață 
a la Clark Gable, combinată cu costumul său lejer, din bumbac, 
cu dungi fine, îi dădeau un aer ca din anii 1940. 

— Juraţii sunt piatra de temelie a justiţiei, stânca de bază a 
societăţii, recită Waddle. Samuel Adams numea juriul „inima și 
plămânii libertăţii”. 

De fapt, Victoria știa sigur că afirmaţia îi aparținuse lui John 
Adams. Vărul acestuia, Samuel, fusese patriotul care aprinsese 
flacăra Partidei de ceai de la Boston? ca măcar așa să-i 
determine pe oameni să-i bea berea, probabil. 

Waddle se plimbă prin faţa boxei juraţilor, oprindu-se în 
dreptul fiecărui scaun, ca un controlor de bilete în tren. 


73 Revolta coloniștilor americani împotriva Marii Britanii (16 decembrie 1773), 
eveniment precursor al Războiului de Independență. (n.tr.). 


269 


— lar când bătrânul Ben Franklin a scris Declaratia de 
Independență... 

„De fapt, era vorba de Thomas Jefferson, Tâmpule”, îl corectă 
ea în gând. 

— ... ne-a garantat astfel dreptul de a fi judecaţi de juraţi. 

„În realitate, dreptul acesta ne este garantat prin Constituţie. 
Dar e destul de aproape, pentru un funcţionar.” 

Oare de când devenise atât de sarcastică? La această 
întrebare însă răspunsul era simplu. 

„De când m-am cuplat cu Steve.” 

— Juraţii constituie elementul care ne deosebește de lumea 
necivilizată, îi dădu înainte Waddle. 

„la te uită! Și eu care credeam că e vorba de wrestling la pay- 
per-view.” 

Era clar! Aceasta era influenţa lui Steve. 

— Fără dumneavoastră, oameni buni, care vă dați osteneala 
să veniţi aici, nu am putea vorbi de sistem judiciar. Deci, în 
numele statului, vă mulțumesc preaplecat. Vă mulțumesc că v- 
ați lăsat serviciul, locuinţele, prietenii și familiile, lăsându-vă 
deoparte vieţile de zi cu zi, pentru a vă asigura că se face 
dreptate. 

„Încearcă să fie popular. Mai lipsește doar să înceapă să 
mestece un pai în colţul gurii...” 

— Pentru a vă asigura că nicio infracţiune nu va scăpa 
neanalizată. Că nicio crimă... 

— Obiectez! strigă Victoria, ridicându-se în picioare. Nu acesta 
este scopul sistemului judiciar. 

— Se susţine. 

Judecătorul Clyde Feathers nici nu-și ridică privirea de pe jocul 
de cuvinte încrucișate. Experienţa lui de treizeci și doi de ani în 
sala de judecată îl făcuse să poată stăpâni la perfecţie arta 
ascultării pe jumătate. 

— Nu mă deranjează vorbăria dumitale, domnule Waddle, dar 
păstrează-ţi argumentaţia pentru încheierea procesului. 

— Mulţumesc, onorată instanţă, se înclină ușor Waddle, de 
parcă judecătorul tocmai l-ar fi complimentat pentru croiala 
costumului. 

Protocolul Curţii prevede că trebuie să i se mulțumească 
judecătorului, chiar dacă tocmai te-a mustrat, te-a amendat sau 
te-a numit Antihrist. 


270 


— Dumneavoastră, oameni buni, sunteţi judecătorii fără robe, 
tună Waddle mai departe, revărsându-și farmecul asupra 
juraților, ca siropul peste prăjituri. 

Victoria se concentră asupra numelor juraţilor, ca să nu fie 
nevoită să se uite pe însemnări, când avea să-i interpeleze. Și 
asta era tot influența lui Steve. 

„Arată-le că îţi pasă suficient de ei, încât să le reţii numele și 
locul unde locuiesc. Spune-le «Bună dimineaţa, domnule 
Anderson. S-a reparat deja drumul din Stock Island?>»” 

— Cu ce vă ocupați, doamnă Hendricks? întrebă Waddle. 

Helene Hendricks, femeia corpolentă așezată pe scaunul cu 
numărul patru, îi răspunse zâmbind: 

— Dick, dar mă vezi ieșind cu camionul cu insecticid din 
garajul primăriei, în fiecare zi. Ştii al naibii de bine cu ce mă 
ocup. 

„Ce ţi-e și cu orășelele astea mici...” își spuse Victoria. 

— Asta e doar o formalitate, Helene. Pentru a se consemna. 

— Pulverizez insecticid peste toţi ţânţarii din regiune. Fac asta 
de douăzeci și doi de ani. 

— Aţi avut vreodată probleme cu legea? 

— Willis m-a prins de câteva ori conducând sub influența 
alcoolului. 

Femeia privi către galeria unde se afla șeriful Willis, iar el îi 
făcu semn cu mâna. 

— l-am spus că eu, atunci când beau alcool, fac asta numai în 
scopuri pur medicale. Când transpir, mi se curăţă porii de 
insecticidul ăla afurisit. 

Cu o oră în urmă, șeriful o salutase călduros pe Victoria, în 
holul tribunalului. 

— Spune-i lui Steve că îl salut. Margaritaville parcă nu mai e 
la fel fără el. 

Victoria îi spusese că nu-l mai văzuse de câteva zile, dar că o 
sunase să-i comunice rezultatul cercetărilor în legătură cu 
Conchy Conklin. Ea îi mulțumi și pentru cei doi polițiști care 
patrulau prin preajma Pier House, cu ochii la camera ei. Atunci 
Rask, scărpinându-și mustaţa cu încheietura unui deget, își 
cobori vocea și mărturisi că îi părea tare rău dacă existau 
probleme între ea și Steve. 

— Voi doi vă potriviţi ca whisky-ul și sifonul. 


mA 
| 


271 


„Sigur. Sau ca peștele și bicicleta”, își spuse ea, amintindu-și 
de cursul de Feminism American, de la Princeton, și eseurile 
Gloriei Steinem. 

— Să-i spui lui Steve că și Jimmy întreabă de el, spuse Rask. 
Vrea să meargă împreună cu el la pescuit. 

Rask se îndepărtă fredonând Come Monday'*, vechiul cântec 
al lui Buffett, despre despărţirea și dorul de iubită și despre 
împăcare. Susţinând, în felul acesta, cauza amicului său. 

Acum Victoria cerceta limbajul corpului Helenei Hendricks. 
Încă un lucru învățat de la Steve. Răspunzând întrebărilor lui 
Waddle, femeia părea destinsă, un pic cam prea destinsă chiar, 
cu brațele relaxate. Dacă începea să se retragă dinaintea 
întrebărilor Victoriei, după-amiază avea să împrăștie din nou 
insecticid. 

— Faptul că lucraţi pentru primărie, întrebă Waddle, v-ar face 
să ţineţi mai mult partea guvernului? 

— Nu mă plătesc ei chiar atât de bine încât să fac asta, spuse 
doamna Hendricks. 

Victoria privi spre notițele lui Hal Griffin. Acesta scrisese un 
uriaș „NU” peste numele Helenei Hendricks. Capătul greșit al 
scării socio-economice, considera el. Doar că e foarte dificil de 
alcătuit un juriu din persoane de același rang cu un 
multimilionar. 

Primii oameni admiși în boxa juraţilor au fost localnici tipici 
din Key West. Un ofițer de marină pensionat, o vânzătoare cu 
jumătate de normă, un fabricant de trabucuri, un pescar de 
creveţi, proprietarul unui salon de tatuaje, un instructor de dans 
la bară și cineva care pretindea că „testează medicamente”. 

— Asta e ceva nou pentru mine, îi spuse Waddle tânărului 
respectiv. Nu știam că există companii farmaceutice în Keys. 

— Nici nu există, răspunse tânărul. Eu doar testez chestiile pe 
care le produc amicii mei în garaj. 

Mai era și o „peţitoare”, care își câștiga comisioanele însoţind 
bărbaţi în baruri, unde le făcea cunoștință cu alte femei sau, în 
Key West, cu alţi bărbați. 

Și să nu uităm și de „îmblânzitorul de cocoși” al orașului, un 
tip angajat să menţină nivelul comestibil al puilor de orice fel. 
Ca și doamna Hendricks, și el era funcționar guvernamental. 
Urmau apoi doi afaceriști faliţi, unul care dăduse faliment cu 


74 Vino luni (în limba engleză, în original). (n.tr.). 
272 


salonul lui de lustruit pantofi de pe plajă, iar celălalt, care își 
pierduse întreaga avere din pricina unui fast-food prost 
conceput și care se numise „Melci la pachet”. 

Waddle se adresă tuturor juraţilor: 

— Cazul de faţă presupune dovezi circumstanţiale. Aceasta 
înseamnă că nu există niciun martor ocular al crimei. Nu vine 
nimeni în instanță să spună: „L-am văzut pe acuzat împușcându- 
| pe bietul Benjamin Stubbs cu un harpon”. Posibil să nu știți 
acest lucru, dar depoziția martorilor oculari poate fi de multe ori 
eronată. De fapt, dovezile circumstanţiale sunt mărturii de nivel 
superior. Da, într-adevăr, dovada circumstanţială este precum 
mușchiul de vită, în vreme ce depoziţia martorilor oculari este 
precum carnea tocată. 

— Obiectez! 

Victoria credea că Waddle o testa. Ori asta, ori își închipuia că 
Victoria adormise. 

— Aceasta e o denaturare a legii. 

Judecătorul Feathers dădu din cap, aprobator. 

— Obiecţia se acceptă. Denaturarea legii este ocupaţia mea 
de bază. 

e 

În seara aceea, Victoria era singură în camera ei de hotel, 
ciugulind dintr-o salată și lucrând la pledoaria din deschiderea 
procesului. Judecătorul Feathers le spusese tuturor să se 
întoarcă a doua zi, la ora opt dimineaţa, pentru a termina 
selecţia juraţilor. Junior o sărutase pe obraz de noapte bună, 
spunând că avea să fie la barul de la Casa Marina, în caz că ea 
s-ar fi răzgândit și ar fi vrut să îl însoţească, totuși. Unchiul Grif 
și Regina se desfătau cu câte un masaj la spa-ul hotelului. 

Victoria credea că Regina minţise în legătură cu vechea ei 
legătură cu unchiul Grif, dar ce putea face? Dacă și-ar fi făcut 
griji din pricina asta - sau dacă i-ar fi sâcâit cu și mai multe 
întrebări - ar fi făcut o treabă proastă în instanţă. 

Se strădui să se concentreze asupra cazului și se întoarse la 
raportul de poliţie al lui Willis Rask. Dar asta nu făcu decât să-i 
amintească de Jimmy Buffett, și curând se trezi fredonând Come 
Monday, ceea ce o făcu să se gândească la Steve. Oare ce făcea 
el? Işi făcea de cap prin cluburile de noapte de prin South 
Beach? Oare ce cântece fredona el? 


Stând la masa de bucătărie din căsuţa de pe Kumquat 
Avenue, alături de Bobby, Steve se întreba unde lua Victoria 
cina. 

La Louie's Backyard? Cel mai romantic restaurant din lume, 
unde valurile se rostogoleau pe țărm, la numai câţiva metri 
distanţă de mese? 

„Cu Junior Sculă-Mare Griffin?” 

Sorbind șampanie și șoptindu-și cuvinte tandre? Lui Steve îi 
trecu fulgerător prin minte să meargă cu mașina până în Key 
West și să le strice, încă o dată, frumuseţea de petrecere. De 
data asta, fără Lexy și Rexy. Oricum, fetele nu ar fi încăput în 
mașinuţa Smart. 

Nu, Victoria nu ar face una ca asta. Cu obsesia ei pentru etică, 
probabil că muncea pe rupte în noaptea aceea, pregătind 
procesul. Se întreba cum mergea selecţia juraţilor. O învățase 
pe Victoria o mulţime de lucruri despre voir dire, dar ea avea 
oricum o calitate care nu avea nevoie de nicio instrucțiune. 
Aceea de a se face plăcută. lar juraţii interacţionau cu ea. Mai 
bine decât cu el. Totuși, simțea că el ar fi depistat un jurat 
necorespunzător mult mai bine decât ea. 

„La naiba, ar fi trebuit să fiu acolo.” 

Era cel mai aprig susținător al Victoriei, și o parte din el ar fi 
dorit ca ea să câștige procesul. Dar cealaltă parte a lui voia ca 
ea să intre în încurcătură și să îl cheme pe el în ajutor. Până 
când o să facă ea asta, el va rămâne în Miami, să lucreze la 
cazul tatălui lui. 

Îi veni în minte un alt gând sâcâitor. Acela al relaţiei personale 
dintre ei doi. 

„Unde naiba ne aflăm? S-a despărţit ea, cumva, de mine, și 
eu nici nu știu?” 

— La ce te gândești, unchiule Steve? 

— La muncă. 

— Sigur. 

Bobby se uită în cuptorul cu microunde, unde sfârâia un 
sendviș cu cașcaval topit. 

— Și mie îmi e dor de ea, continuă el. 

— De cine? 

— De Victoria. La ea te gândești, nu? 

— Uneori chiar mă sperii, puștiu'! 


274 


Steve întoarse sendvișul pe partea cealaltă, pentru a cresta 
chifla de ciabatta. 

— Ţi-ai terminat temele? 

— Plic-ti-si-tor. 

— Haide, Bobby. Trebuie să-ţi faci tema la matematică. 

— Pariez că tu nu știi care e singurul număr prim par. 

— Nu mă supăra. M-am săturat să mă tot sune profesorul tău. 

— Doi, spuse Bobby, ridicând capacul prăjitorului. Dacă 
ciabatta s-ar fi ars fie și numai foarte superficial, el n-ar mai fi 
mâncat. Care este cel mai mare număr divizibil cu toate 
numerele, în afară de rădăcina lui pătrată? 

— Parcă văd că iar te paşte școala de vară... 

— Douăzeci și patru. 

— Și unde îţi sunt pantofii, mă rog? 

Băiatul slăbuț purta un tricou Shaquille O'Neal Miami Heat, 
care-i ajungea până la genunchi. Poate avea pantaloni scurți pe 
dedesubt, sau poate nu. 

— Îţi amintești regula? Nu ai voie cu picioarele goale în 
bucătărie. 

— O regulă prostească. Picioarelor mele nu le curge nasul. 

— Multe reguli sunt prostești. Dar tot trebuie să le respecţi. 

— Numai tu nu trebuie s-o faci. 

Bobby folosi o spatulă pentru a desprinde cașcavalul de pe 
farfurie. 

— Care e cel mai mare număr prim? 

— O sută de bazilioane. Tu auzi ce-ţi zic? Mă îngrijorează 
situaţia ta școlară. 

Steve se gândi că tocmai vorbise exact ca tatăl său. Numai că 
Herbert nu semnase în viaţa lui un carnet de note. 

— Este un număr format din peste șase milioane de cifre, așa 
că nu prea are o denumire. Dar pot să-ţi arăt la calculator. 

— Și eu care am crezut în tot timpul ăsta că studiai anatomia 
lui Paris Hilton! 

— Ştii ce învăţăm noi la școală? Algebra pentru tembaeli. 

— Mai întâi fă-ţi tu temele, și abia pe urmă concepe o nouă 
teorie a relativității. 

Bobby își luă un suc de ananas din frigider și se așeză la masa 
din bucătărie. 

— Pot să te ajut și eu la cazul bunicului? 

— Sigur. 


275 


Steve luă o bucată de brânză Cheddar cu ardei iute - mergea 
de minune cu tequila. 

— Ce crezi că a vrut să spună Reginald Jones când a spus că 
bunicul tău a hotărât să rezolve problema criminalităţii? 

— Probabil că bunicul era ca Bruce Wayne. Noaptea se 
transforma în Batman. 

— Mai degrabă, în Bacardi Man. 

— Știu la ce te gândești. Crezi că bunicul a trișat. 

— M-am gândit și la asta. Tocmai de aia trebuie să citesc 
vechile transcrieri. 

— Am făcut-o eu deja, unchiule Steve. 

— Când? 

— Săptămâna asta. În loc să merg la școală, luam autobuzul 
până la tribunal. 

— Doamne, adică mai ești și chiulangiu? Am dat de dracu'! 

— Am citit procesele de crimă ale domnului Luber. 
Șaptesprezece condamnări, niciun recurs. Nu a fost nimic 
nelalocul lui. 

— Nelalocul lui? Cine vorbește așa? 

— Rumpole în procesul Bailey. La PBS. 

— Bine, deci Pinky Luber a pledat în șaptesprezece procese 
de crimă și le-a câștigat pe toate. Așa și-a asigurat el spatele. 

— A cerut pedeapsa cu moartea în unsprezece cazuri, iar 
juraţii au recomandat-o în fiecare caz. 

— Un scor al naibii de bun! 

— Bunicul a  încuviinţat hotărârea  juraţilor. Unsprezece 
condamnări la moarte. Șase condamnări la închisoare pe viaţă. 

— Asta e Marele Herb. Trebuie să mă uit peste recursuri. 

— Nu există recursuri. Nici măcar unul singur. 

Uimitor. Bobby știa toate numerele. Măcar de-ar fi fost la fel 
de sârguincios și la teme. 

— Deci orice făcea bunicul tău, Districtul al Treilea și 
Tribunalul Suprem al Floridei nu au aflat niciodată. 

— Ai spus că domnul Luber fusese un bun avocat, înainte să 
devină corupt. Poate că a devenit doar prea fierbinte. 

Steve își turnă un deget de Chinaco Blanco și luă încă o felie 
de brânză. O cină cât se poate de echilibrată. Proteine, din 
brânză. lar tequila e făcută din agave, așa că poate fi 
considerată legumă, nu? 


— Nimeni nu câștigă șaptesprezece procese la rând. Cu câte 
doisprezece juraţi fiecare. Asta ar veni... 

— Două sute patru. 

— Două sute patru juraţi pe care trebuie să-i convingi, fără 
excepție. Nu se poate. 

— Poate dacă îţi închipui și seria de pierderi, situaţia s-ar 
echilibra. 

— Care serie de pierderi? 

Bobby mușcă din sendviș și o șuviță de caşcaval topit i se lipi 
de buză. 

— In ultimele cinci procese ale domnului Luber, înainte de 
începerea seriei de procese câștigate, a pierdut și el trei, iar în 
altul, completul juraţilor nu a ajuns la o decizie unanimă. Nu a 
avut decât o singură condamnare. 

— La naiba! 

Ziarele nu menţionau niciodată eșecurile. Titlurile sunau 
mereu în genul „Lovitura de maestru a lui Luber”. 
Șaptesprezece procese câștigate, niciunul pierdut. Deci cum 
reușise să redreseze situaţia? 

— Poate că nu ne uităm la cazurile care trebuie, puștiu'. Ne 
trebuie cele pe care le-a pierdut Pinky. Să vedem ce anume a 
făcut diferit. Să vedem ce a făcut hârțogarul de Reggie Jones. Și, 
mai presus de orice, să vedem ce anume a făcut bunicul tău. 


277 


Capitolul 38 


CHIPURI CARE CONTEAZĂ 


— Vă uitaţi la emisiunea lui Leno sau a lui Letterman? întrebă 
Richard Waddle. 

„Ce truc ieftin. Fanii Leno ţin cu acuzarea, iar ai lui Letterman, 
cu apărarea.” 

Procurorul statului trebuia, se vede treaba, să-și mai 
actualizeze repertoriul, odată cu garderoba, își zise Victoria, 
începând cea de-a doua zi a selecţiei juraţilor. 

— Nu obișnuiesc să rămân trează până la ora aceea, zise 
Angela Pacheco, așezată temporar pe locul șapte, în boxa 
juraţilor, o femeie măritată, până în patruzeci de ani, care 
închiria apartamente dintr-un birou din Islamorada. Cu toate 
acestea, nu pierd niciun episod din Neveste disperate. 

Victoria reţinu informaţia. Oare doamna Pacheco se identifica 
cu Bree, casnica aceea republicană, prototipul juratului 
acuzator, sau cu Gabrielle, casnica trișoare și clevetitoare - și, 
prin urmare, orientată spre apărare? 

Dar, cum probabil că Waddle nu urmărea serialul, trecu la 
următorul potenţial jurat. 

— Mașina dumneavoastră are vreo etichetă autocolantă lipită 
pe bara de protecție, doamnă Pacheco? 

„Etichetele autocolante de pe bara de protecţie! Scoase direct 
din tolba cu clișee a procurorului.” 

Ca într-un banc: un jurat al acuzării se împăunează: „Copilul 
meu e un elev eminent la Școala primară Dolphin”. Juratul 
apărării: „Puștiul meu îl depășește pe elevul dumitale eminent”. 

— Numai unul, zise doamna Pacheco. 

— Și ce scrie pe el, doamnă? 

— „Dacă se numește Sezonul turiștilor, de ce nu putem să-i 
împușcăm?” 

„O, perfect! Și mai e și jurat al apărării... Chiar dacă numai 
glumește. De fapt, oricine are cât de cât simţul umorului poate 
candida pentru apărare.” 


— Acesta este un proces de omucidere, spuse Waddle. 
Acuzaţia este de crimă de gradul al doilea. Dacă este 
condamnat, acuzatul va avea de executat o sentinţă de 
închisoare pe viaţă. 

e 

„Acesta este un proces de crimă”, spuse Pinky Luber. 
„Acuzaţia este de crimă de gradul întâi, iar statul dorește 
pedeapsa cu moartea. Așa încât trebuie să vă pun fiecăruia 
dintre domniile voastre o întrebare foarte dificilă. Dacă dovedim 
fără niciun dubiu rezonabil că acuzatul se face vinovat de o 
crimă premeditată, cu ură, cu intenţie, puteţi da un verdict care 
să ducă la executarea acuzatului?” 

Cuvintele din transcrieri începuseră să își cam piardă sensul 
iniţial. Steve stătuse înghesuit într-un ungher al camerei 
registrelor din tribunal, vreme de două zile. Parcursese atunci 
mii de pagini de transcrieri. Cuvintele se topiseră între ele, 
precum cașcavalul din sendvișul lui Bobby. Nimic din rândurile 
negre, dactilografiate, nu arăta care ar fi fost diferența dintre 
procesele câștigate și cele pierdute de Luber. Nimic ieșit din 
comun, în modul lui Herbert Solomon de a conduce ședințele. 
Judecătorul părea  imparţial în privinţa  obiecţiilor, iar 
instrucțiunile juraţilor săi păreau că urmau litera legii. Cât 
despre Reggie Jones, transcrierile abia dacă îl menţionau în 
treacăt, atunci când răspundea unor întrebări referitoare la 
vreun obiect constituind corpul delict. 

„Așa cum a spus și Bobby, nu a fost nimic nelalocul lui.” 

Exista, totuși, ceva ciudat printre transcrieri, dar părea să nu 
aibă nicio relevanţă. Unul dintre acuzaţi fusese judecat de două 
ori. Numele acestuia era Willie Mays, iar părinţii lui speraseră, 
fără îndoială, că el avea să devină o vedetă a baseball-ului, și nu 
un traficant de droguri cu tendinţe criminale. Mays a fost ultimul 
acuzat de crimă care a ieșit liber din tribunalul judecătorului 
Solomon, ultima persoană achitată înainte de faimoasa lovitură 
dată de Luber. Un an mai târziu, Luber avu o a doua interacţiune 
cu acest om. Acuzat într-un nou caz - uciderea iubitei sale și a 
bebelușului acesteia - Mays a fost judecat și condamnat la 
moarte. Și nu e de mirare, a considerat Steve, studiind raportul 
considerabil pe care se bazase sentinţa de condamnare la 
închisoare. Willie Mays fusese arestat de exact douăzeci și patru 
de ori, egalând numărul înscris pe uniforma sa de pușcăriaș. 


279 


Curtea Supremă a Floridei susținuse în unanimitate atât 
condamnarea, cât și sentința pronunțată de judecătorul 
Solomon. 

Cel de-al doilea proces al lui Mays fusese televizat, într-o 
epocă în care acest lucru era o raritate. Televiziunea publică 
locală transmisese procesul, însoţit de comentariul expert al mai 
multor avocaţi dornici să se afirme prin intermediul televiziunii. 
În perioada de lansare a Tribunalului TV și a canalelor de 
televiziune care emiteau 24 de ore din 24, acest lucru era o 
raritate, cel puţin în lumea avocaților. 

Acum Steve răsfoia documentele recursurilor. Unul dintre 
argumentele  apărătorului din oficiu, la recurs, fusese că 
prezența camerelor de luat vederi îl lipsea pe clientul său de un 
proces corect. Juraţii erau intimidaţi; exista o mai mare presiune 
pentru a condamna; tribunalul era transformat într-o scenă de 
teatru. Toate acestea erau argumente de rutină în anii 1980 și 
toate respinse în mod constant de tribunalele din Florida. 

Steve trecu în revistă și corpurile delicte anexate dosarului de 
recurs, de procuratură. Un teanc de fotografii făcute în tribunal. 
Unele dintre acestea înfățișau tehnicieni de la televiziune care 
își instalau echipamentele. În altele, avocaţii zâmbeau, fie 
juraţilor, fie camerelor de luat vederi. O fotografie făcută chiar 
înainte de începerea procesului îi reţinu atenţia lui Steve. 
Întregul complet de judecată, nu mai puţin de nouăzeci de 
persoane, așezate la galerie, așteptând să fie chemate, pe rând, 
să răspundă la întrebări. Atunci îl izbi o întrebare. 

„Unde sunt persoanele de culoare?” 

Numără cinci oameni care păreau a fi de origine afro- 
americană. Ceea ce însemna o reprezentare mult inferioară 
numeric. 

Într-un caz de omucidere, în care un acuzat de culoare este 
învinuit de uciderea fostei sale prietene, albe, și a fiicei lor, 
avocatul apărării nu prea avea juraţi de culoare. 

Steve găsi o fotografie a completului juraţilor, așezați la 
locurile lor. Doisprezece juraţi plus două rezerve. Doi afro- 
americani fuseseră admiși în completul juraţilor, iar unul se 
număra printre rezerve. În regulă, asta părea să rezolve 
problema, echilibrând oarecum statisticile. 

„Drăguţă șmecherie”, gândi Steve, „să fie admiși trei din cei 
cinci juraţi de culoare, în completul de judecată”. El se întoarse 


280 


la transcrierea procesului de selecţie a membrilor juriului. Hank 
Adornowitz, avocatul apărării, era un veteran al avocaţilor din 
oficiu. Se pensionase demult, dar atunci, în momentul acela, 
Adornowitz era considerat cel mai bun avocat al apărării, plătit 
din bani publici. 

Steve cercetă și mai în amănunt transcrierea și potrivi numele 
și chipurile juraţilor care apăreau în fotografie, după poziţia 
acestora în boxa juraţilor. Juratul numărul doi, un bărbat afro- 
american, purtând un tricou cu mâneci scurte și cravată, fără 
jachetă, reieși că era Leonard Jackson. El avea casa lui, lucra ca 
agent de securitate într-un complex comercial din oraș și servise 
în armată ca poliţist militar. 

„La naiba. Sigur, e negru. Dar nu ţi-ai putea dori un jurat mai 
favorabil acuzării.” 

Numai dacă nu cumva un membru drag din familie a fost ucis. 
Juratul numărul șapte, Martha Patterson, bucătăreasă afro- 
americană într-un restaurant din North Miami, își pierduse o soră 
adolescentă ucisă de o rafală trasă dintr-o mașină. lar jurata de 
rezervă, Charlene Morris, lucra ca paramedic, iar iubitul ei era 
poliţist. 

„În afara culorii pielii lor, acești trei juraţi erau visul oricărui 
avocat al acuzării.” 

Deci, ce rezulta? De ce îi acceptase Adornowitz? Steve nu 
putea găsi decât un răspuns. Cu tot oceanul acela de chipuri 
albe cu care fusese nevoit să lucreze, avocatul apărării trebuie 
să se fi simţit de-a dreptul fericit să gasească și niște negri 
printre juraţi. 

Totuși, mai era ceva legat de această primă imagine, care îl 
bântuia. Steve ar fi vrut să poată studia componenţa din punct 
de vedere rasial a tuturor celor șaptesprezece procese din seria 
celor câștigate de Luber. Dar acele imagini se aflau în dosarul 
cazului Mays numai pentru a susţine argumentul legat de 
efectul de prejudiciu al camerelor de luat vederi în sala de 
judecată. Lipsite de acest subiect al recursului, la ultimele cazuri 
nu se arhivaseră și fotografii. Și nu putea fi stabilită rasa 
fiecăruia dintre juraţi numai pe baza exclusivă a transcrierilor. 

„Dar transcrierile prilejuite de voir dire puteau evidenția totuși 
altceva. Adresele juraţilor.” 

Și mai era încă un lucru de examinat. Caseta video a ultimului 
proces al lui Mays. Ca și cum ciocănelul unui judecător ar fi fost 


281 


îndreptat ameninţător asupra posturilor de televiziune. O privire 
înfricoșată spre trecut. O șansă de a privi ca printr-o crăpătură 
îngustă la tatăl său, în urmă cu douăzeci de ani. Aceasta îl făcu 
pe Steve să ia o mică pauză. 

„De fapt, de ce fac eu toate astea?” 

Desigur, pentru că voia să îi recapete tatălui său licenţa de 
avocat. Să-i reabiliteze parţial reputaţia bătrânului. Pentru ca 
lumea să-i poată spune din nou „domnule judecător”, fără ironie 
sau subiînţelesuri. 

Și, parţial, pentru a-i dovedi tatălui său că putea face asta. Nu 
trebuia să fii psiholog ca să-ţi închipui ce face un fiu pentru a 
primi aprecierea tatălui său. Dar mai era și altceva. 

Dacă tatăl lui greșise, Steve ar fi vrut să știe. 

Pentru că, dacă tot trebuia să se caște o prăpastie între ei, 
Steve ar fi preferat ca ea să fie îndeajuns de adâncă încât să nu 
mai poată fi trecută niciodată. 


Capitolul 39 


MANECHINUL SINTETIC 


Richard Waddle își sprijini cotul de balustrada boxei juraţilor. 

— Aceasta este o poveste despre lăcomie și corupţie, mită și 
crimă. 

„Un început în forță”, observă Victoria, stând dreaptă la masa 
apărării și luând notițe. Folosea regula întâietăţii. „Juraţii își vor 
aminti cel mai bine ceea ce li s-a spus mai întâi”. „Lăcomie și 
corupție, mită și crimă.” 

Cei patru vestitori ai unui proces pentru omucidere. Waddle 
avea să își sfredelească juraţii cu această frază cu fiecare 
ocazie. Ceea ce auzi la sfârșit, îti rămâne în minte mai multă 
vreme. Steve o învățase pe Victoria să folosească ambele teorii, 
pentru că avocaţii cei mai buni încep în forță și încheie tot în 
forţă. 

— Ceea ce am să vă spun nu este o dovadă, spuse Richard 
Waddle. Este o avanpremieră a ceea ce va însemna dovada. O 
versiune prescurtată a poveștii pe care o veţi asculta. 

Aceasta era pledoaria de deschidere. Sau, cum le place 
avocaţilor să o numească, „ridicarea cortinei”. Acum îi aveau pe 
cei doisprezece juraţi, care tocmai își ridicaseră mâna și juraseră 
să respecte legea, să ia în calcul dovezile și să pronunţe un 
verdict drept și conform realităţii. 

— Dar despre ce anume este această poveste? întrebă retoric 
Waddle. 

Victoria își zise că ea știa deja răspunsul. 

— Despre lăcomie și corupţie, mită și crimă, își dădu el singur 
răspunsul. 

„Da. Taman la asta mă gândeam și eu.” 

— E o poveste despre un om bogat, care nu avea nicio 
legătură cu Keys și niciun pic de respect pentru minunatul 
nostru lanț de insule, pentru acest colier de smarald, care se 
pierde în mare. Voi, oameni buni care trăiţi aici, știți că trebuie 
să apărăm plajele și pădurile de mangrove, apele de culoarea 
turcoazului, și viaţa fragilă din adâncul mării. Dar acest acuzat a 


283 


venit aici și cu alte scopuri. Este un om important, cu planuri 
măreţe, care nu lasă nimic să-i stea în cale. Ce legi de protecție 
a mediului înconjurător? El a găsit metoda să le ocolească. 
Legile care pedepsesc mita? El le-a violat cu impertinenţă. 
Acesta este modul în care a făcut întotdeauna afaceri. 

Victoria nu mai auzise niciodată o asemenea pledoarie de 
deschidere. Waddle nici nu ajunsese încă la prezentarea 
presupusei crime și depășise de mult orice limită în asasinarea 
personajului. Ar fi putut obiecta, dar sfatul lui Steve îi răsuna în 
urechi. 

„Atunci când obiectezi încă de la pledoaria de deschidere, îi 
enervezi pe juraţi. Ei vor să audă mai întâi povestea spusă de 
fiecare dintre părţi. Stai liniștită. Zâmbește dulce. Și o să ai 
șansa ta.” 

Waddle se apropie de masa apărării și spuse, arătând spre 
clientul ei: 

— El este acela. Harold Griffin, așezat lângă avocata lui, din 
Miami. Care comanda ceva de mâncare de la vreo duzină de 
furnizori locali. Acuzatul a dat ture prin oraș, ca un val de 
napalm care trece peste un șir de cuiburi de pușcași. Șoc și 
groază. Acesta este Harold Griffin. El s-a năpustit ca o rafală în 
Keys, cu avioanele lui private, ambarcaţiunile lui luxoase și tot 
bănetul lui care spune Legile nu mi se aplică și mie. Eu sunt 
Harold Griffin. Fac numai ce vreau. Mituiesc funcţionari publici, îi 
seduc cu teancuri de verzișori, și, dacă nu fac ce zic eu, îi 
lichidez! 

Juraţii erau transfiguraţi. Lângă ea, Griffin se foi pe scaun. 
Victoria își așeză mâna, liniștitor, pe braţul lui. 

Waddle se îndreptă spre masa grefierului, apucă harponul cu 
o mână și ţepușa cu cealaltă. Gesticulând atât cu arma, cât și cu 
proiectilul, părea periculos. Aceasta era și intenţia, presupuse 
Victoria. 

— Cu această armă letală, Harold Griffin a străpuns un om. 
Conform legilor noastre, nu este permis nici să străpungi un 
homar. Dar Harold Griffin a folosit această armă pentru a 
perfora organele vitale ale unui om. Un om pe nume Benjamin 
Stubbs, un funcţionar public loial, pe care iniţial l-a corupt, iar de 
care s-a descotorosit apoi fără scrupule, când acesta a refuzat 
să-i facă jocurile murdare. 


284 


Waddle continuă astfel, creionând un portret al dispărutului, 
umanizându-l. Încerca să atragă simpatia. Victoria fu convinsă 
de asta imediat ce el spuse: 

— Nu caut să vă provoc milă. Eu caut doar dreptatea. 

Cât timp perorase Waddle, Victoria îi analizase pe cei prezenţi 
în sală. Șeriful Rask se afla pe locul lui obișnuit, de pe rândul din 
față. Junior își luase liber în ziua aceea. Trebuia să exerseze 
scufundările libere în Tortugas, pretextând că își cam ieșise din 
formă. Și Regina trăgea chiulul. Avea nevoie de o consolare prin 
cumpărături, dar, cum nu exista niciun Nieman-Marcus pe o rază 
de două sute cincizeci de kilometri, Victoria știa sigur că Regina 
avea să se întoarcă în spa-ul hotelului pe la prânz. 

— Acum, apărarea va spune că domnul Stubbs poate să se fi 
rănit accidental cu acel harpon. Vor aduce un martor expert, cu 
grafice și diagrame, care să vă vorbească despre unghiul de 
pătrundere și despre viteză și despre o sumedenie de alte 
aiureli pe care le vor invoca pentru a crea dubiul rezonabil. 

— Obiecţie! 

Poate că Steve și-ar fi păstrat calmul, dar ei îi era de ajuns. 

— Onorată instanță, aș prefera să fiu eu cea care să aduc în 
discuţie dovezile de care dispunem. S-ar putea să știu ceva mai 
multe lucruri decât domnul Waddle. 

Acesta era un mod politicos de a-i spune acestuia să-și vadă 
de treburile lui. 

— Se respinge. Domnul Waddle are dreptul să facă speculaţii, 
iar juraţii pot fi împotriva lui, dacă greșește. 

„La naiba!” 

— Știţi ce este acela un martor expert? îi întrebă Waddle pe 
juraţi, zâmbind. Un pușcaș angajat. Poate că puteţi cumpăra un 
astfel de martor expert. Dar e al naibii de sigur că puteţi și 
închiria unul. Conform actelor completate la tribunal, apărarea a 
închiriat un „profesor de factori umani”... 

„Și uite cum face ca asta să sune a «şarlatan cu titlu și 
tinută»”. 

— ... de la Universitatea Columbia din New York. Nu știu de ce 
au trebuit să meargă tocmai până în New York. Doar în cazul în 
care n-au putut găsi pe nimeni altcineva în Florida, dispus să le 
facă jocul. 

„O, la naiba!” 


Victoria știa că ar fi trebuit să obiecteze. Ar fi trebuit să 
lovească cu pumnul în masă și să se prefacă ofensată. Dar era 
al naibii de timidă acum, după ce îi fusese respinsă prima 
obiecție. 

— In caz că nu știți, un expert în factori umani este acea 
persoană care îţi spune că o curbă este prea înaltă, sau că un 
parapet este prea scund. Eu unul nu sunt sigur ce anume știe 
acest profesor din New York City despre harpoane, așa încât voi 
avea câteva întrebări pentru el, când va ajunge aici pentru a-și 
petrece mica vacanţă pe banii statului. 

Waddle continuă astfel, speculând că profesorul nu știa 
probabil să deosebească Manhattan Island de Green Turtle Key. 
Griffin bătu cu degetele în masa apărării, privind ameninţător. 
Aspectul lui, gândi Victoria, combinat cu ceafa lui de bivol și 
pieptul lat, făcea ca Griffin să aibă un aer de-a dreptul războinic. 
Victoria mâăzgăli repede cuvântul „Zâmbește!” pe caietul din 
fața ei, strecurându-i-l sub ochi. 

Procurorul era mai tare pe poziţii decât se așteptase ea. Și da, 
Steve o avertizase și în privinţa acestui lucru. 

„Nu-l lăsa pe Tâmpul să te aiurească cu toată vorbăria aia 
timidă a lui. E mai deștept și mai malefic decât lasă impresia.” 

Undeva, prin expunerea introductivă a lui Waddle, se afla și 
recunoașterea faptului că pe armă nu fuseseră descoperite 
amprente care să poată servi drept dovezi. 

„Inteligent”, gândi Victoria, „să pui lumina pe lucrul care ar 
putea fi privit ca un punct slab în propriul caz”. Abundenţa 
emisiunilor și a filmelor cu crime de la televizor crease ceea ce 
avocaţii numesc „factor CSI”, juraţii așteptându-se la dovezi 
constituite din fibre, fire de păr și stropi de sânge în fiecare caz, 
toate acestea fiind însoţite de imagini computerizate. 

— Nu există amprente, explicase cu generozitate Waddle, 
pentru că pe patul crestat al armei, din polimeri, nu se pot 
recolta amprente. 

In vreme ce Waddle continua să vorbească, unul dintre 
asistenții săi intră în sala de judecată aducând un manechin 
sintetic, pe care îl așeză pe un scaun gol, la masa acuzării. Spre 
deosebire de Tami, Păpușa lubirii, sacul acesta plin cu rumeguș 
nu avea nici nume și niciun gen anume. Semăna cu unul dintre 
manechinele acelea folosite la testele de rezistenţă la ciocnire a 


286 


mașinilor, care se fac una cu pământul la impactul dintre 
vehicule. 

— Da, doamnelor și domnilor, veţi auzi multe despre această 
armă. Este un vechi model pneumatic, acţionat de un volum de 
aer, dintr-o rezervă de dioxid de carbon. O încărcaţi astfel. 

Ținând ţeava armei îndreptată spre tavan, Waddle se aplecă 
și introduse ţepușa pe ţeavă, până când aceasta întâmpină 
rezistență. 

— Nu e greu de făcut. După cum puteţi vedea, ar fi al naibii 
de greu să vă împușcați din greșeală. Dar să împușcați pe 
altcineva, e mai simplu decât orice... 

Waddle se întoarse către masa acuzării și trase. Țepușa vâjâi 
prin sala de judecată și se înfipse în pieptul manechinului, cu un 
sunet neplăcut. Brațele manechinului se agitară, iar capul său 
plesni. Juraţii își ţinură răsuflarea. 

— Imaginaţi-vă cum au fost zdrobite oasele și cum au plesnit 
vasele de sânge. Imaginaţi-vă durerea și groaza. Imaginaţi-vă 
cum s-a văzut Ben Stubbs sângerând, până când, în apropierea 
momentului morții, și-a pierdut cunoștința. 

Victoria era furioasă. Ar fi putut să obiecteze. Dar răul fusese 
deja făcut. De acum, pe tot parcursul procesului, ori de câte ori 
avea să se amintească de armă, juraţii nu aveau să mai asculte. 
Mintea lor avea să fie concentrată asupra oribilei imagini și a 
înfiorătorului sunet. Țepușa înfigându-se în pieptul lui Ben 
Stubbs. 

— Acum mă voi așeza, declară Waddle, în vreme ce ţepușa 
încă mai vibra. Și aș dori să-i acordaţi și doamnei Lord tot atâta 
atenţie câtă mi-aţi acordat și mie. Intregul stat dorește să se 
facă dreptate. Să fie un proces corect pentru toți. 

e 
„Întregul stat dorește să se facă dreptate”, spuse Pinky 
Luber. „Să fie un proces corect pentru acuzat, dar și pentru 
oamenii din Florida.” 

Steve apăsă pe butonul Pauză și imaginea îngheţă. Caseta de 
la WLRN-TV era veche de douăzeci de ani, dar Pinky nu se 
schimbase prea mult. Chel, mic și îndesat, cu chipul rozaliu. Ca 
toți avocaţii pledanţi pricepuţi, se simţea în largul lui în fața 
boxei juraţilor. Se simţea pe terenul lui și, înainte de a-i ceda 
chiar și un centimetru avocatului din oficiu, își dădea toată 
osteneala. Chiar și la selecția juriului. 


287 


Steve își ridică picioarele, așezându-le pe măsuţa de cocktail, 
își turnă un pahar de Jack Daniel's - se anunţa o noapte lungă - 
și apăsă pe butonul Redare. 

„Domnul Willie Mays este acuzat de o crimă oribilă”, continuă 
Luber. „O crimă premeditată, dublă, a unei femei nevinovate și 
a pruncului ei. Acum vă voi pune fiecăruia dintre dumneavoastră 
câteva întrebări, care ne vor ajuta să alcătuim un juriu corect 
pentru ambele părţi.” 

Pe ecran, Luber se afla la distanţă de un braţ de boxa 
juraţilor, îndeajuns de aproape pentru a avea un contact vizual, 
dar fără a invada spaţiul personal al cuiva. 

„Juratul numărul unu, domnul Connor... Să începem cu 
dumneavoastră.” 

Caseta arătă un cadru al scaunului judecătoresc și al 
judecătorului Herbert T. Solomon. Spre deosebire de Pinky, el se 
schimbase mult. Pe ecran era un bărbat chipeș, la vreo 
patruzeci de ani, tuns impecabil și cu ochelari de aviator. 
Maxilarele îi erau încă ferme, părul nu îi încărunţise încă, dar 
mai era și altceva, deosebit. O expresie a feţei de care Steve 
abia își mai amintea. Când Herbert privi către boxa juraţilor, pe 
chipul lui înflori un zâmbet relaxat și încrezător. Părea fericit. Se 
afla în tribunalul lui, făcând o meserie care îi plăcea. Oare cum 
este când pierzi toate astea? Oare cât de adânci îi erau rănile? 

Reginald Jones stătea la biroul în formă de potcoavă aflat în 
faţa scaunului judecătorului, pe o treaptă mai jos, ca un 
petiționar în faţa regelui său. Ustensilele lui Jones erau așezate 
ordonat, în faţa lui. Tăbliţe pentru luat notițe, etichete pentru 
dovezi, un dispozitiv pentru ștampilat și dosarul cazului propriu- 
zis: Statul Florida împotriva lui Willie Mays. 

Steve sorbi din cocktailul său cu whisky și privi cum juratul 
numărul unu explica faptul că nu avea obiecţii, nici morale, nici 
religioase, faţă de pedeapsa capitală. 

— Și Biblia spune „ochi pentru ochi”. 

Bobby, desculț ca de obicei, intră în camera de zi, aducând cu 
el un caiet, în care făcuse niște însemnări, și un suc de guave. 

— Am descifrat toate statisticile, unchiule Steve, dar nu știu 
dacă asta te va ajuta prea mult. 

— Hai să vedem ce ai tu aici. 

În vreme ce Luber îi dădea înainte cu întrebările, pe casetă, 
Bobby explica modul în care însumase reprezentările 


288 


demografice ale componenţei corpului juraţilor în șaptesprezece 
procese de omucidere. Uneori, apartenenţa rasială a juraţilor 
putea fi descoperită din felul în care erau formulate întrebările. 
„Ca afro-american care locuiește în Liberty City, aţi fost 
vreodată tratat în mod necorespunzător de către ofiţerii de 
poliţie anglofoni?” Alteori, cheia se afla în răspunsurile primite. 
„Ceea ce i-au făcut polițiștii aceștia bietului domn McDuffie a 
fost o infracţiune, dar nu am ieșit în stradă să mă revolt, cum au 
făcut nebunii aceștia.” După cum puteau fi de folos și unele 
informaţii precum apartenenţa la Biserica Metodistă Africană, la 
alte organizaţii civice sau o adresă de reședință. 

— Din cei două sute patru juraţi aleși pentru toate procesele, 
douăzeci și trei erau afro-americani, spuse Bobby. Asta 
înseamnă circa unsprezece la sută, o proporţie mult mai redusă 
decât dacă ne raportam la nivelul întregii populaţii, dar nu este 
un lucru chiar atât de relevant. 

— Nu îndeajuns de puţin cât să reflecte o excludere 
sistematică. 

— Asta voiam să zic și eu, unchiule Steve. La fiecare proces a 
participat câte un jurat de culoare, iar la unele procese au fost 
chiar doi. 

— Dar niciodată mai mult de doi? 

— Nu. Doar dacă nu îi iei în considerare și pe cei selectaţi ca 
rezerve. 

— Altceva? 

— Afro-americanii nu erau niciodată luați la întrebări. Oricare 
ajungea pe banca juraţilor, era repede aprobat de ambele părți. 

— Exact ca în cazul Mays. Numai cinci în selecţia pentru juriu, 
dintre care au fost admiși trei, dintre care unul a fost rezervă. 
Ciudat. 

— Asta poate din cauză că afro-americanii erau niște tipi bine 
plasați. 

— Adică? 

— Juraţii de culoare păreau să aibă, cu toţii, slujbe dintre cele 
mai bune. 

Bobby îi întinse lui Steve însemnările lui. Alături de nume și 
adresă, nepotul lui notase ocupaţia juraţilor de culoare. Poștaș. 
Dentist. Contabil. Meșteșugar. Paramedic. Dentist. Ofiţer 
răspunzător de eliberările condiţionate. 

Ofiţer răspunzător de eliberările condiţionate? 


289 


— Ăsta nu mai seamănă a complet de juraţi, tună Steve. 
Aduce mai degrabă a reuniune a clubului Rotary. A convenţie 
republicană. Tipii ăștia conduc Buick-uri! Unde sunt oamenii 
care se învoiesc de la serviciu? Care vin la tribunal pe jos? 

— Te-ai uitat la începutul casetei, unchiule Steve? 

— Nu vedeai decât o sală de tribunal pustie. Am derulat 
repede până la partea de voir dire. 

— Trebuie să o lași să meargă puţin. Domnul Jones a intrat și 
făcea ceva, dar nu știu ce. 

Steve derulă caseta la început. Ca și mai înainte, camera de 
luat vederi era pornită, dar în sala de judecată nu se afla nimeni. 
Minutele treceau. 

— Cine zicea că procesele nu sunt plictisitoare? 

— Lasă caseta să meargă. 

După câteva clipe, un portărel în uniformă conduse câteva 
zeci de oameni în sala de judecată. Aceștia purtau ecusoane de 
plastic care îi identificau ca fiind juraţi. În momentul acela, 
totuși, erau cu toţii doar potentiali juraţi. Fuseseră propuși spre 
aprobare ca juraţi. Mai trecură câteva minute. Civilii se așezară 
pe băncile tari, unii citind ziare, dar cei mai mulţi dintre ei 
părând plictisiţi. 

Reginald Jones păși în sală, împingând ceva care semăna cu 
un cărucior pentru zarzavaturi, plin cu dosare. Își ocupă locul în 
fața scaunului judecătorului, zâmbindu-le celor aflați la galerie și 
începu să vorbească. Nu exista înregistrare audio, așa că Steve 
nu își putu da seama exact ce spunea Jones. Dar curând, în faţa 
biroului acestuia se formă un rând de oameni, iar Steve își dădu 
seama despre ce era vorba. 

— Jones îi întreabă pe juraţi care dintre ei vrea să renunţe la 
această îndatorire, invocând diferite motive, îi spuse el lui 
Bobby. 

După câteva momente, jumătate dintre potenţialii juraţi erau 
în faţa biroului funcţionarului. Se pare că o mulţime dintre ei 
trebuiau să poarte de grijă vreunei mătuși aflate pe patul de 
moarte. După numai câteva minute, păru că se conturează un 
anumit tipar. 

— li lasă pe juraţii de culoare să plece, spuse Bobby, tocmai 
când din sală ieșea grăbit un tânăr cu părul împletit în șuvițe. 

— Nu pe toți. Îi păstrează pe afro-americanii mai în vârstă și 
pe cei mai bine îmbrăcaţi, alături de majoritatea albilor. 


290 


— Dar uite acolo și un jurat alb care se retrage. 

Bobby arătă către al doilea bărbat din șir. 

— La cât e de uriaș, poate că domnul Jones se și temea de el. 

Într-adevăr, tipul era un gigant, umplând aproape tot ecranul 
cu umerii lui lați. 

Jones zâmbi larg, strângând energic mâna bărbatului, apoi îi 
întinse acestuia o foaie de hârtie. Omul dădu din cap și se 
îndreptă către ușă. Juraţii din boxă aplaudară, iar bărbatul le 
făcu cu mâna, oprindu-se când cineva îi oferi un pix și o coală de 
hârtie. Era un vânător de autografe. Apoi Steve îl recunoscu. 

— Ed Newman, spuse Steve. Jucător de fotbal pentru echipa 
The Dolphins, în anii 1980. 

— Poate că aveau vreun meci luni noaptea și nu putea face 
parte dintre jurați. 

— Continuă să te uiţi. Devine interesant! 

Următoarea persoană din șir, care părea de origine hispanică, 
purta o salopetă de mecanic, de culoare albastră, pe care Steve 
izbuti să descifreze emblema atât de regretatei companii 
Eastern Air Lines. Cu regret, dar nu avea nicio scuză! In spatele 
lui se afla o femeie albă, bine îmbrăcată, între două vârste. 
Scuze, doamnă, și dumneavoastră trebuie să rămânețţi! Apoi un 
bărbat alb, între două vârste, îmbrăcat în costum. Din nou un 
zâmbet pe chipul lui Reggie Jones. Ștampilă o foaie de hârtie, iar 
bărbatul se înclină recunoscător și se îndreptă spre ieșire. 
Camera de luat vederi surprinse fesul tradiţional de culoare 
neagră de pe capul lui. 

— Tipul trebuie să fie vreun rabin sau ceva, spuse Bobby. 

— Ca și Ed Newman. Evreu, adică. 

Newman, unul dintre acei jucători de fotbal mai mintoși, ai 
generaţiei anterioare, a urmat o școală de Drept, devenind un 
judecător grozav, el însuși. Dar nu la asta se referea Steve. 
Tiparul căpăta o nouă dimensiune, după părerea lui Steve. 

— Un fotbalist evreu? întrebă Bobby. Grozav! 

— Echipa The Dolphins a avut câţiva jucători evrei. Steve 
Shull era fundaș, cam în perioada în care juca și Newman. De 
Jay Fiedler îţi mai aduci aminte? 

— De apărător? întrebă Bobby. Un jucător slab. 

— Așa era și A.J. Feely și nu era membru al tribului. 

— Dar care e treaba cu domnul Jones, de fapt? De ce îi lasă să 
plece pe evrei și pe negri? 


291 


Negrii și evreii. 

În mintea lui Steve reveni o amintire. Ceva din ziua în care îi 
luase declaraţia lui Pinky Luber. Ticălosul acela șiret se plângea 
de juriul din primul proces al lui Willie Mays, ultimul caz pe care 
el îl pierduse. 

„Probabil că veniseră direct de la vreo întrunire a ACLU. Toţi 
negroteii din Liberty City și toţi evreii din Ventura.” 

Atunci, cuvintele acestea nu însemnaseră nimic. Dar 
însemnau acum. Luber mai spusese în ziua aceea și altceva. 

„Nu poţi avea încredere în juraţi.” 

Acum Steve știa exact ce făceau Luber și Jones. 

— Bobby, care este cea mai importantă parte a unui proces? 

— Selecţia juraţilor. Așa spui tu întotdeauna. 

— Reggie Jones îl ajută pe Pinky Luber să facă ordine printre 
juraţi. Înlăturându-i pe negri și pe evrei, cei mai înclinați să 
voteze în favoarea apărării. Negrii pe care îi păstrează sunt cu 
toţii funcţionari ai statului. Avocatul apărării nu are altă variantă 
decât să-i accepte. Altfel ar avea un complet al juraţilor alcătuit 
în întregime din albi și Dumnezeu știe ce s-ar întâmpla în 
Camera Juraţilor. 

Ceea ce făcea Jones era ilegal, desigur, o privare a acuzatului 
de drepturile sale constituţionale. Dar de ce făcea asta? Era 
exclus ca această schemă să fi fost născocirea exclusivă a 
tânărului funcţionar. Palmele transpirate ale lui Pinky se simțeau 
pretutindeni în treaba asta. Dar, până în acel moment, tatăl lui 
Steve nu părea să fie implicat cu nimic. 

„Trebuie să mai fi fost și altceva. Ceva de care se ocupa tata. 
Altfel, de ce i-ar fi așa de teamă?” 

Steve derulă caseta rapid înainte până la momentul de 
început de voir dire. Îl văzuse deja o dată, dar de data asta voia 
să nu-l scape din ochi pe tatăl lui. Să-i studieze bătrânului 
fiecare gest, să-i asculte fiecare cuvânt. O parte din el spera că 
tatăl lui nu era la curent cu conspirația care avea loc chiar în 
tribunalul în care ciocănelul său de judecător aplica legea. Dar o 
altă parte, ivită dintr-un loc întunecat, al fricii reprimate și 
înstrăinării, tânjea după cu totul altceva. O parte din Steve voia 
să primească dovada că el avea dreptate, iar tatăl lui se 
înșelase. Dovada că Onorabilul Magistrat Herbert T. Solomon era 
cu mult mai puţin decât pretindea a fi, în vreme ce fiul lui era cu 
mult mai mult decât el. 


292 


Capitolul 40 


PRINȚESA VERSUS REGINA 


Ușa de la balcon era deschisă și briza nopţii, umedă și 
mirosind a sare, se juca printre perdele, răsucindu-le. Undeva, în 
cameră, un ţânţar bâzâia încet. 

Lângă piscină, sub fereastră, un poliţist stătea sprijinit de un 
palmier. Un alt poliţist stătea pe un scaun, în faţa ușii ei. Erau 
gărzile de corp personale ale Victoriei, obţinute prin 
amabilitatea șerifului Rask. 

Pe Victoria o dureau picioarele, iar capul părea că-i plesnește. 
Pantofii ei negri, de la Prada, fuseseră mai mici cu o jumătate de 
număr când îi cumpărase și, după o zi întreagă de plimbat 
încoace și încolo prin sala de judecată, femeia se simţea ca o 
victimă a practicii chinezești de legare a picioarelor pentru a le 
micșora. Durerea de cap i se trăgea de la faptul că stătuse la 
masa apărării, adusă de spate. 

„Dacă Steve era aici, îmi masa el umerii... și picioarele.” 

Dar era singură în apartamentul ei din Pier House, ca un ultim 
soldat aflat în Sala Consiliului de Război, plină de dosare, cărți și 
resturi de supă de scoici și salată Cesar, care îi fuseseră aduse 
de room-service. Camera alăturată era cufundată în întuneric și 
în tăcere, mama ei luând cina în oraș, împreună cu unchiul Grif. 
Era trecut de miezul nopţii. Oare unde erau cei doi? Poate că în 
Bentley-ul parcat pe plajă, al unchiului Grif, ascultându-l pe 
Barry White cântând Cant Get Enough of Your Love, Babe și 
sărutându-se în lumina lunii. Gândul acesta o făcu să se înfioare. 

Era furioasă pe amândoi. Unchiul Grif ar fi trebuit să fie aici, 
ajutând-o să pregătească procesul. Mama ei ar fi trebuit și ea să 
fie aici, chiar și pentru simpla susţinere morală. Și, în loc de 
asta, ei... 

„Doamne, oare de ce mă deranjează așa de mult? La urma 
urmelor, au și ei dreptul la viaţa lor personală, nu-i așa?” 

Sorbi o înghiţitură dintr-un pahar de Cabernet și încercă să se 
concentreze asupra dosarelor martorilor, împrăștiate în fața ei. 
A doua zi, procurorul avea să înceapă să mute pionii pe table de 


293 


șah. Din cele șase persoane aflate pe navă, trei ies din scenă 
prin partea stângă, una se scufundă în apă, lăsându-i pe acuzat 
și pe victimă singuri în ultima călătorie la bordul Fortei Majore. 
„Călătoria Morţii”, cum o numise Waddle. Expresie pe care o 
adăugase aceleia cu „lăcomie și corupție, mită și crimă”. 

Știa deja ordinea prezentării dovezilor de către acuzare 
pentru stabilirea circumstanțelor. Clive Fowles avea să descrie 
scena - petrecerea cu cocteiluri de pe punte - apoi Leicester 
Robinson urma să prezinte ceea ce păruse o ceartă între Griffin 
și Stubbs. 

Victoria nu se hotărâse încă în privința gradului de 
agresivitate cu care trebuia să-l abordeze pe Robinson. Putea 
obiecta, dacă Waddle ar fi încercat să-i ceară să își spună 
impresiile în legătură cu ceea ce se întâmpla. 

„Așadar, domnule Robinson, aţi spune că acuzatul părea 
pornit împotriva domnului Stubbs?” 

„Obiecţie! Afirmația cere o concluzie!” 

Dar nu poţi obiecta faţă de tot ce pare susceptibil de obiecţii. 

„Să nu îi faci pe juraţi să aibă impresia că ascunzi ceva.” 

Tot influenţa lui Steve! El ar fi știut ce să facă, după cum ar fi 
știut să-i ușureze durerea cu un masaj. Îi era dor de el. 

„Ba nu, la naiba! Nu am nevoie de Steve! Nu am nevoie de 
nimeni.” 

Se simțea ca un gladiator. Un practicant solitar al artei 
războiului juridic. Trecu cu privirea peste dosarele răspândite pe 
masă. O cuprinse un sentiment de neliniște. Intotdeauna se 
mândrise cu modul în care își pregătea procesele. Spre 
deosebire de Steve, ea credea în câștigarea cazurilor prin 
documentare și investigaţie, prin organizare și pregătire. Prin 
stăpânirea detaliilor. Prin coduri colorate pentru fiecare dintre 
dovezi. Prin investigarea încrucișată a  depoziţiilor. Prin 
cunoașterea dosarelor pe toate părțile. Steve Spintecătorul era 
un om al imaginilor de ansamblu. Nu trebuia decât să aibă o 
idee generală asupra evenimentelor, și el se descurca în 
instanţă fără probleme. Tocmai de aceea formau o echipă pe 
cinste, îi spusese el mereu. Aveau niște deprinderi foarte 
diferite, iar asta îi ajuta să se completeze și mai bine. 

„Voi doi sunteți particula sin- din cuvântul „sinergie”5, îi 
tachinase o dată un procuror. 


75 Joc de cuvinte: sin are sensul de „păcat”. (n.red.). 
294 


„Nu că nu m-aș descurca și singură...” 

Numai că, în momentul acesta, i-ar fi fost de folos abilităţile 
de improvizație ale lui Steve. Mai ales că pregătirea procesului 
lăsa de dorit. Cu toate cele întâmplate - reapariţia inexplicabilă 
a mamei ei, avansurile lui Junior, intrarea prin efracţie în camera 
ei, despărţirea de Steve - nu mai putuse funcţiona la capacitate 
maximă. 

Victoria auzi deschizându-se ușa camerei alăturate, și, în clipa 
următoare, mama ei trăgea cu ochiul prin ușa dintre cele două 
camere. 

— Prinţesă, ești încă trează? 

— Am de lucru aproape toată noaptea, răspunse Victoria, 
încercând să zărească ceva prin ușă. Dumneata ești singură? 

lrene intră în cameră. 

— Grif s-a dus direct la culcare, dacă la asta te refereai. Bietul 
de el, era atât de încordat încât oricum nu era bun de nimic. 

— Prostii! Omul ăsta are un proces de care depinde viaţa lui, 
iar dumneata te superi că nu ieșiţi nicăieri seara. 

— Ai înţeles exact pe dos. Mă gândeam că o mică pauză nu i- 
ar strica lui Grif. Că o ieșire i-ar face bine. 

lrene străbătu camera și se așeză pe un scaun, la masa de 
lucru. Rochia ei înflorată, din mătase, era decoltată și mulată. 
Câte femei de vârsta ei ar fi îndrăznit să poarte așa ceva? Dintr- 
un motiv pe care Victoria nu prea izbutea să-l înţeleagă, gândul 
la aerul tineresc al mamei ei o irita. 

— Toarnă-mi și mie un pahar cu vin, Prinţesă. Și poate îţi torni 
și ţie unul. 

— Servește-te singură. Eu mi-am băut portia. 

— Pari foarte încordată, draga mea. 

— Serios? Păi cred că un caz de crimă te face să fii așa. 

lrene își desfăcu baretele și își scoase espadrilele de un auriu 
metalizat. 

— Umiditatea asta afurisită nu îţi face gleznele să se umfle? 
Că ale mele sunt tare umflate. 

— Data viitoare când intri în reparaţii capitale, să ceri o 
liposucţie pentru glezne. 

— Ţi-am greșit cu ceva, Prinţesă? 

— În ultimul timp, vrei să spui? 

— lisuse, ai devenit de-a dreptul obositoare. Când ai făcut 
dragoste ultima oară? 


295 


— Nu mi te aminteam atât de crudă. 

— Nici eu nu mi te aminteam atât de mironosiţă. Și, dacă vrei 
să știi, da. 

lrene se ridică și închise ușa dinspre balcon. 

— Parcă e o baie de aburi, aici. La cât este fixat aerul 
condiționat? 

— Nu ești cam în vârstă pentru bufeuri, mamă? 

— Te-ai făcut și mai afurisită de când l-ai părăsit pe 
nesuferitul ăla de Solomon. 

Se îndreptă desculţă spre masă și își turnă un pahar cu vin. 

— Cât despre remarca ta răutăcioasă, sunt abia la jumătatea 
vieţii. 

— Asta numai dacă ai să trăiești până la o sută șaisprezece 
ani. 

— Știu eu ce te macină pe tine, Prinţesă, și am o propunere. 
leși cu Junior. E topit după tine și pariez că e minunat în pat. 

— Eu am altele pe cap. Dar de ce nu îi depanezi dumneata pe 
ambii Griffin? 

— Dacă aș mai avea vârsta ta, să nu crezi că nu l-așlua o tură 
pe Junior. l-ai văzut instrumentul, nu? 

— Mamă, de ce nu faci un duș rece? 

— Nu că mărimea aia ar însemna și performanţă. Îmi 
amintesc de un spaniol pe care l-am cunoscut în Monaco. O 
avea mucho grande'$. Cât un salam din ăla mare. 

— Eu nu mai continui această conversaţie. 

— Dar era un fraier în pat! Și mai era unul, un franțuz, care nu 
o avea mai mare decât un castravecior, dar o-la-la, ce mai 
castravecior! 

— Faci asta doar ca să mă exasperezi, nu? 

— lar tu ești nesuferită pentru că vezi că sunt fericită. 

— Ridicol! 

— Dar sunt fericită, draga mea. 

Regina izbuti să spună asta și să suspine, în același timp. 

— Grif și cu mine, luând legătura unul cu celălalt, după toți 
acești ani... 

— Vrei să spui reluând legătura... 

— lar începi? Ti-am spus adevărul. Nu am avut niciodată o 
aventură cu el. 

— Dar tata a crezut că aveaţi una. Nu-i așa? 


76 Foarte mare (în text, în limba spaniolă). (n.tr.). 
296 


— Nu, la naiba. Tu nu vezi ce se întâmplă acum? Ai fost 
supărată pe tatăl tău în toți acești ani. Dar nu poţi ţipa la el, așa 
că te iei de mine, acum. 

Victoria tăcu pentru o clipă. Încercă fără rezultat să prindă 
afurisitul de ţânţar care îi bâzâia pe la urechi. 

— Sunt furioasă pe tata. Aici ai dreptate. 

— E de înţeles, draga mea. 

— Dar știi ce mă înnebunește pe mine? 

— Chestia cu bilețelul de adio? 

— M-am întrebat de mii de ori. De ce nu a putut să-mi scrie 
ceva? „Îmi pare rău, Prinţesă. lartă-mă. Te iubesc.” 

Irene se întinse și o prinse de braţ. 

— Te-a iubit, draga mea. Te-a iubit foarte mult. 

— Un bileţel, acolo... Ceream chiar atât de al naibii de mult? 

Vocea lui lrene deveni aproape o șoaptă. 

— A scris un bileţel. 

— Cum? 

— Spunea că te iubește foarte mult. 

— Asta o inventezi tu acum. Spui minciuna asta, numai ca să 
mă simt mai bine. 

— Prostii. Eu nu mint decât ca să mă simt eu mai bine. 

Sorbi din Cabernet, strâmbându-se. 

— Gusturile tale în ce privește vinurile sunt cam bizare. 

— Dumnezeule, mamă. Chiar a existat un bileţel de adio? 

— Tatăl tău a scris că te iubește mai mult decât o poate 
spune în cuvinte și că cel mai mare regret al lui era că nu avea 
s-o cunoască niciodată pe femeia în care aveai să te transformi. 

Brusc, își dădu seama că mama ei avusese dreptate: camera 
se încălzise foarte tare. 

— Și în toţi anii ăștia? De ce nu mi-ai spus nimic? 

— Am avut motivele mele. 

Pentru prima dată după multă vreme, Victoria o văzu pe 
Regină arătându-și vârsta. 

— De ce? Ce altceva a mai scris? Te-a acuzat tata că aiaveao 
aventură cu unchiul Grif? De ce nu recunoști, după tot acest 
timp? 

— Nu a existat nicio aventură. 

— Atunci de ce ai distrus bilețelul? 

— Dar cine spune că l-am distrus? Se află în seiful meu. Mă 
gândeam că, într-o zi, ai să crești destul de mare - ai să fii 


297 


destul de matură, adică - și ai să-l citești. Dar se pare că încă nu 
a venit ziua aceea. 

lrene se ridică în picioare, își netezi rochia și alunecă înspre 
camera ei, ducându-și sandalele în mână. Fără a se uita înapoi și 
fără a ura noapte bună, ea închise ușa dintre cele două camere 
și trase zăvorul. 

Două ore mai târziu, Victoria se întinse pe pat, ascultând 
vântul prin frunzișul palmierului. Ardea de nerăbdare să 
vorbească cu Steve, dar era prea târziu ca să-l sune. Indiferent 
de problemele dintre ei, tot el îi rămânea cea mai apropiată 
persoană. Niciodată nu se simţise mai singură ca în acel 
moment zdrobitor. 

Auzi din nou bâzâitul acelui țânțar blestemat. Acum unde mai 
era? 

Au! 

Simți întepătura pe gât, într-o parte. 


298 


Capitolul 41 


O PACOSTE MARCA SOLOMON 


Cărăbuși de mai sinucigași - împerechindu-se în zbor - se 
izbeau de parbriz, murind pe loc, într-o ultimă zdrobire 
orgasmică. Atât de mulţi erau presăraţi pe mașina lui, încât 
Steve trebuia să facă adevărate manevre printre rafalele de 
gândăcei. 

Abia trecuse de ora două dimineaţa și ei erau în apropiere de 
Sugarloaf Key, Bobby fiind adormit pe scaunul din dreapta, un 
loc bun în micuța mașină. Indreptându-se spre sud, Steve își 
repeta ce avea să-i spună tatălui lui, dar încă nu știa prea bine 
cum avea să o facă. 

„Cum naiba să-i spui tatălui tău «Te-am prins!»?” 

Avusese nevoie de câteva ore bune și de studierea de trei ori 
a procedurii de voir dire pentru a descoperi legătura dintre 
Herbert Solomon și conspirație. La început, Steve greșise 
concentrându-se numai asupra tatălui său, când privise caseta 
video. La fel ca la un meci de fotbal, nu-ţi poţi îndrepta atenţia 
numai asupra unui fundaș anume. 

Rolul tatălui său în întreaga schemă fusese unul extrem de 
subtil. Nu fusese nevoie să rostească niciun cuvânt. După 
întrebările puse fiecărui potenţial jurat, Pinky Luber luase o mică 
pauză și își făcuse și el niște însemnări. Până aici, nimic 
neobișnuit. Majoritatea avocaţilor își schițează impresiile, înainte 
de a decide să accepte sau să respingă ceva. Studiindu-l pe 
Luber, Steve descoperi „semnul”. Asemenea jucătorilor de 
pocher, care plimbă fisele printre degete sau își privesc fix 
adversarul înainte de a blufa. Pinky mai avea și un tic. Chiar 
înainte de a începe să-și noteze observaţiile, el aruncă o privire 
spre scaunul judecătorului. Herbert Solomon nu îl privea 
niciodată. Ca întotdeauna, în acel moment judecătorul își turna 
un pahar cu apă. Probabil că tatăl lui avea o vezică urinară 
foarte rezistentă, pentru că bea apă de fiecare dată când Pinky 
termina de interogat câte un potenţial jurat. 


299 


Abia la a treia vizionare a casetei, Steve văzu semnalul: 
capacul carafei cu apă. 

Când Herbert lăsa capacul ridicat, Pinky păstra juratul. Când 
Herbert închidea capacul, și juratul era respins. De fiecare dată, 
fără excepţie. 

Steve își amintea de carafa aceea din cositor. Stătuse pe 
masa din sala de judecată a tatălui său ani întregi. Mai era pe 
acolo și o tăviţă din același set, cu o inscripţie din partea 
Conferinţei Judiciare Florida. Pentru că fusese D'stins cu titlul 
Judecătorul Regional al Anului. Poate mai era timp pentru o 
reconsiderare a acestuia. 

Herbert Solomon era băgat până la brâu în conspirație. Pinky 
Luber câștigase șaptesprezece procese de omucidere la rând, 
cu ajutorul unui funcţionar care făcuse deja ordine printre jurați 
și al unui judecător care mai făcea și el unele ajustări, 
transformând un grup de juraţi, și așa însetat de sânge, într-o 
gloată pusă pe linșaj. 

Era o schemă strălucită, chiar dacă evident de ilegală. Herbert 
Solomon prezidase sute de cazuri de infracțiuni capitale. Putea 
să-i citească pe juraţi mai bine decât orice procuror, iar ajutorul 
său era unul neprețuit pentru Luber. Sărmanul avocat al apărării 
era astfel depășit, într-un raport de trei la unu. 

Erau puţine șanse ca această conspirație să poată fi 
descoperită. Câtă vreme printre juraţi mai erau și câţiva afro- 
americani, cine mai ţinea cont de numărul lor redus? Cu 
siguranţă, nu avocaţii apărării, aflaţi într-o continuă schimbare și 
ei. Numai judecătorul, procurorul și grefierul care puseseră la 
cale toată tărășenia. Dar de ce făcuseră asta? Și de ce după 
atâţia ani, Pinky îl implicase pe Herbert într-un scandal legat de 
terenuri? Nu vedea legătura dintre regizarea proceselor pentru 
omucidere în care Herbert își interpreta rolul și mita pentru 
încadrarea terenurilor, în care nu juca niciun rol. Și, de fapt, care 
era legătura dintre aceste două evenimente și petiția pentru 
reintrarea în barou a lui Herbert? 

Pe vremea când Steve era abia un începător în ale avocaturii 
și se împotmolea la vreun caz, tatăl său îi spunea: „Ori de câte 
ori dai de un fir liber, trage de el, să vezi unde duce”. Steve 
făcuse asta. Și totul dusese înapoi în timp, la juriile acelea atent 
aranjate și la uimitoarea disponibilitate a tatălui său de a încălca 
legea. Totuși, Steve încă avea mai multe întrebări decât 


300 


răspunsuri. Întorcând mașinuța pe aleea cu pietriș care ducea 

spre casa tatălui său, simţi cum starea de spirit i se prăbușea. 

Nu simţea nicio satisfacţie spunându-i „Te-am prins!” Herbert 

era deja un om înfrânt. Dar ce îl făcuse să urmeze acea cale? De 

ce nu își respectase jurământul? De ce riscase totul? 
„Dumnezeule, tată! De ce?” 


— De ce! 

Herbert Solomon începu să-și plimbe mâinile tremurânde pe 
cordonul halatului său vechi și tocit, din lână flaușată. 

— Adică baţi tot drumul până aici și mă trezești numai ca să 
mă întrebi de ce am făcut asta? Ce fel de pacoste poți să fii? 

— O pacoste marca Solomon. 

— Du-te acasă! Nu mă mai supăra. 

— Liniște! îl trezești pe Bobby. 

Steve îl dusese pe băiat în hamac, unde acesta torcea 
mulțumit. 

— Știu eu ce faci! se înfurie Herbert. Vrei să arăţi cât de 
deștept ești. Ei bine, felicitări. Ești cel mai bun din clasă. 

— Nu sunt chiar atât de deștept. Tot nu pot să-mi imaginez de 
ce ai ajustat dumneata juriile alea. Și, după toţi acești ani, de ce 
a spus Luber că ai luat mită în cazurile acelea cu terenuri? 

Se aflau în bucătăria casei de pe barjă. Herbert își turnă niște 
rom peste gheaţă, dar fără să îi ofere și fiului său. 

— Din cauza fiului său, Barry. De aceea a minţit Pinky. 

— N-am știut că Luber avea un fiu. 

— Barry a murit dintr-o supradoză. Pe atunci, era doar un 
prăpădit care ieșea dintr-o belea și intra în alta. Statul îl acuza 
de afaceri cu droguri, când lupta anticorupţie era încă la început 
și Pinky fusese și el luat în vizor. Dacă nu coopera, totul avea să 
se răsfrângă asupra băiatului lui. Pinky a încercat o mică 
înţelegere privind parcelarea acelor terenuri, dar statul voia mai 
mult de la el. Problema a fost că Pinky nu avea de unde să dea 
mai mult. 

— Așa încât l-a predat statului, nici mai mult, nici mai puţin 
decât pe marele judecător, spuse Steve, înțelegând. Pinky te-a 
băgat pe dumneata la apă, ca să îl apere pe fiul lui. 

— Barry Luber a fost eliberat pe cauţiune. Pinky a primit 
optsprezece luni în pușcărie, iar eu m-am ales cu o sentinţă pe 
viaţă, cum s-ar spune. 


301 


— Ticălosul naibii, spuse Steve. 

— Sângele apă nu se face, fiule. Sângele apă nu se face 
niciodată. 

Tăcură amândoi preţ de câteva clipe. Apoi Steve spuse: 

— Nu mai rămâne decât o întrebare. De ce ai făcut-o 
dumneata? Acum douăzeci și ceva de ani, de ce îţi aranjai așa 
juriile? 

Herbert sorbi din romul său. După a treia înghiţitură, oftă: 

— Două cuvinte: Willie Mays. Și nu mă refer la puștiul care 
era. Ci la ucigașul cu sânge-rece. 

— Am citit transcrierea și am văzut caseta video. Pinky a avut 
mai multe dovezi decât i-ar fi trebuit ca să-l condamne. Nu era 
nevoie să păcălească pe nimeni. 

— Chiar așa, isteţule? Atunci cum se face că Mays a scăpat 
prima dată, când a existat și un martor ocular? Îţi spun eu cum. 
Asta se întâmpla imediat după revoltele lui McDuffie. Toată 
lumea în Liberty City credea că polițiștii albi omorâseră negri 
numai ca să se distreze. Juraţii negri nu l-ar fi crezut pe un alb 
nici dacă le-ar fi spus bună dimineaţa. Și era mai sigur decât 
orice că nu aveau să trimită un negru pe „Bătrâna Scânteie” pe 
baza declaraţiei unui poliţist alb. N-aș putea spune că eram de 
acord cu ei, dar pe atunci numai la asta nu-mi stătea capul, 
scuză-mi expresia. 

— Dar se presupunea că dumneata ești judecătorul. Nu 
procurorul. 

— Procurorul avea nevoie de ajutor. Curtea Supremă a 
Floridei abia dase verdictul la Statul versus Weil. lar Curtea 
Supremă Federală avea de rezolvat, în perspectivă, cazul 
Kentucky versus Batson. Un procuror nu putea exclude juraţii 
numai pe motive rasiale. Deși juraţii ar fi fost dispuși să achite 
exclusiv din motive rasiale. Am făcut ceea ce trebuia să fac. 
Dacă nu l-am fi condamnat pe Mays, ieșea și omora din nou, pe 
altcineva. 

— Dacă asta simţeai, trebuia să te lași de justiţie și să te faci 
poliţist. Sau haiduc. 

— Ai văzut fotografiile de la locul crimei? Nenorocitul i-a tăiat 
fostei lui prietene gâtul și l-a strangulat pe bebelușul lor. Apoi a 
ieșit pe stradă și s-a lăudat prietenilor lui cu ce-a făcut. 

— Deci Pinky ţi-a cerut să umbli la componenţa completului 
de juraţi? 


302 


— La naiba, nu! Acesta a fost planul meu de la început. 
Imediat ce al doilea proces al lui Mays a ajuns la mine, i-am 
chemat pe Pinky și pe Reggie în biroul meu. Eu le-am pregătit 
terenul. Reggie era să leșine când a auzit. Dar era un puști de 
treabă și a făcut tot ce i-am zis eu să facă. Era perfect pentru 
rolul acesta. Cunoștea jumătate din familiile din Vechiul Cartier 
Central al Negrilor. Nu numai că i-a exclus pe negrii pe care nu-i 
voiam noi, dar a mai și adus alţi negri care ne puteau ajuta să 
obţinem condamnarea. 

— Nu prea văd cum a fost posibil să facă asta. 

Herbert dădu peste cap și restul băuturii. 

— Reggie a ales cu grijă lista principală a completului de juraţi 
potenţiali, înainte de a urca din încăperea funcţionarilor. 
Oamenii numiţi erau în favoarea procurorului din tribunalul meu. 
Toţi cei pe care Reggie i-a considerat ca fiind împotriva 
procurorului au fost transferați la Tribunalul Regional, pe motiv 
de contravenţii. Inainte de voir dire, avea să mai reducă și dintre 
aceștia. li lăsa să plece pe toţi cei care cereau să plece, dacă 
persoanele respective nu îi erau lui pe plac. Apoi, chiar înainte 
să alegem primul complet de juraţi, Pinky a zis: „Dacă tot facem 
asta, haideti să ne ocupăm și de evrei”. 

Herbert râse, de parcă Pinky ar fi fost noul Billy Crystal. 

Steve clătină din cap. 

— Foarte amuzant, n-am ce zice! Un judecător și un procuror 
evrei, purtându-se ca niște naziști. 

— Ei, acum du-te și anunţă-i pe cei din B'nai B'rith”! Mai 
scutește-mă de indignarea ta! Ştii la fel de bine ca și mine că 
evreii sunt juraţi favorabili apărării. Ai încercat vreodată să 
convingi câţiva localnici să propună pedeapsa cu moartea? N-ai 
decât să încerci, băieţică! 

— Dar chiar și după ce ai fasonat juriul cum ai vrut, tot a mai 
trebuit să-i semnalezi lui Pinky pe care dintre juraţi să-i 
respingă? 

Herbert își mai turnă un pahar. 

— El mi-a cerut-o. Eram mult mai priceput la alcătuirea unui 
complet de juraţi decât fusese el vreodată, iar Pinky știa asta. 


7! Ordinul independent al B'nai B'rith (nna na, din ebraicul „Fiii Alianţei”) este cea mai 
veche organizație evreiască, care activează încă în lume, întemeiată la New York, pe 
13 octombrie 1843. Organizaţia milita mai ales împotriva discriminării. (n.tr.). 


303 


Ce e mai amuzant e că urma să ne oprim după ce Mays avea să 
fie condamnat. Dar a mers atât de bine... 

— Incât aţi repetat figura de încă șaisprezece ori. 

— Acum, dacă privesc în urmă, având și avantajul de a fi 
văzut lucrurile din interior... 

— Îţi dorești să n-o fi făcut? 

— La dracu’, nicidecum! Îmi doresc să fi început mai devreme 
să facem asta. Toţi condamnaţii erau vinovaţi, băiete. Fără 
excepţie. 

— Sunt convins că și gloatele care participă la linșări zic 
același lucru. 

— la mai lasă-mă în pace! Mă simt cu mult mai bine decât 
procurorii ăia smintiţi care i-au dat drumul lui O.J. Simpson. 
Nebunii ăia au judecat cazul în plin Los Angeles, pentru că voiau 
un complet alcătuit din juraţi diferiţi. Voiau să fie corecţi din 
punct de vedere politic. Și s-au trezit cu nouă negri, când, în 
Santa Monica, ar fi avut unul sau cel mult doi. Cazul era 
terminat înainte de a începe. Și cazul Mays ar fi fost în aceeași 
situație, dacă n-am fi avut o atitudine pro-activă. 

— Pro-activi? Asta e noul cuvânt pentru „corupţi”? 

— Ei, la dracu', Stevie! Știu și eu regulile după care joci. Și nu 
sunt tocmai ca ale marchizului de Queensberry... 

— Nu compara ce fac eu, cu porcăria asta! 

— Oricum, mă bucur că știi. Nu mai trebuie să fac din asta un 
secret. lar acum poţi lăsa baltă povestea aia cu roba mea de 
judecător. 

— De ce? Ceea ce ai făcut a fost o mârșăvie și, prin asta, te-ai 
dovedit nedemn să mai fii judecător. Dar nu ai să te mai întorci 
pe scaunul de judecător. Și nimeni nu trebuie să afle. 

Herbert izbucni în râs. 

— Acum ai vorbit ca un adevărat avocat. Problema este că te 
înșeli într-o privinţă. La partea aia cu „nimeni nu trebuie să 
afle”. 

— Nu înțeleg. 

— Cum intenţionezi să îmi recuperezi licenţa? 

— Dovedind că Pinky a minţit când te-a acuzat că ai luat mită 
în cazurile de parcelare. 

— Așa e, a minţit. Dar când Pinky a întrerupt afacerile cu 
statul, a fost forțat să renunţe la statutul de prescripţie 
extinctivă, ameninţându-l cu sperjurul. Dacă tu dovedești că a 


304 


mințit, merge la pușcărie. Așa că trebuie să te împiedice să 
aduci cazul în instanţă. 

— Și cum o să facă asta? 

— O să se întoarcă în timp, băiete. 

— Ce vrei să spui? 

— Câţi dintre cei șaptesprezece acuzaţi pe care i-am 
condamnat mai trăiesc încă? 

— Opt au fost executați. Trei își așteaptă execuţia. Șase au 
fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Steve făcu socoteala, 
poate nu la fel de repede ca Bobby. Deci nouă sunt încă în viaţă. 

— lar Pinky știe câţi sunt. El mi-a citit numele lor. Mi-a spus 
că, dacă îl înfund pe el, o să spună ce am făcut acum douăzeci 
de ani. Și ce crezi că se va întâmpla? 

— Nouă oameni vor fi rejudecați. 

— Nouă criminali. Dintre cei mai periculoși. Nu pot lăsa să se 
întâmple asta, băiete. Martorii nu mai sunt. Dovezile s-au 
degradat. Dosarele s-au pierdut. Câţi dintre ăștia nouă crezi că 
vor scăpa? 

— N-am idee. Câţiva, bănuiesc. 

— Chiar și unul și ar fi prea mult. Mai ales cel pe nume Willie 
Mays. 


Capitolul 42 


DEUS EX TSUNAMI” 


Rapid, sec și eficient. 

În acest mod își prezentase Richard Waddle cazul în faţa 
instanţei și o îngrijorase pe Victoria. Procurorilor slabi le ia foarte 
mult timp, se concentrează prea mult asupra dovezilor, îi 
ameţțesc pe juraţi cu repetiţii și amănunte inutile. Bulgărele de 
aur al dovezilor care ar duce la o condamnare sigură se topește 
în prea multă vorbărie. Dar se pare că Waddle știa că atenţia 
juraților e similară cu a copiilor de opt ani. Fiind un procuror 
serios, al unui tot atât de solid caz, el a pus întrebări directe și a 
primit răspunsuri concise. 

— Domnule detectiv, ce aţi găsit în camera de hotel a 
domnului Stubbs? 

— O servietă conținând exact patruzeci de mii de dolari, în 
bancnote de câte o sută de dolari. 

— Aţi investigat, de asemenea, tranzacţiile sale financiare 
recente? 

— A cumpărat un teren la malul mării, în Key Largo, cu trei 
sute de mii de dolari, în bani gheață, cu nici trei luni înainte de a 
fi ucis. 

— Și care era proveniența acestor bani? 

— Fondurile au fost virate din contul unei pretinse corporații 
din insulele Cayman. 

— Cine este proprietarul acestei corporații? 

— Unicul acţionar este acuzatul, Harold Griffin. 

„Mulţumiri, domnule detectiv!” 


78 Deus ex machina (în limba latină) semnifica iniţial coborârea pe scenă a actorilor ce 
interpretau zei, cu ajutorul unei macarale (mekhane), în timpul tragediilor antice 
grecești. În teatrul lui Euripide exista un personaj care rostea prologul (de regulă, o 
zeitate), expunând acţiunea anterioară, uneori un rezumat al piesei, conferind 
credibilitate și dezambiguizând firul acţiunii. Tot zeii erau cei care anunțau, la sfârșitul 
piesei, viitorul personajelor. Din latinescul Deus ex machina, expresia are sensul de 
rezolvare bruscă a unui conflict, prin intervenţia proniei divine. Expresia din titlu este 
o parafrazare a acestei expresii. (n.tr.). 


306 


Așezat lângă Victoria, nici Hal Griffin nu părea mai vesel. Avea 
o nuanţă ușor pământie în obrajii de obicei rumeni. li spusese 
Victoriei că nu dormise prea bine. 

„Bun venit în club, unchiule Grif!” 

Delia Bustamante își făcu apariţia la tribunal, purtând o rochie 
cam simplă, lungă până la glezne, de culoarea cafelei, care i-ar 
fi dat un aer de mironosiţă, dacă nu ar fi lăsat desfăcut șnurul 
de la gât. Bucătăreasa apetisantă se undui până în boxa 
martorilor și, când își ridică mâna dreaptă ca să depună 
jurământul, sânul drept se ivi prin partea de sus a rochiei. După 
o scurtă introducere, Waddle o întrebă dacă Griffin îi oferise 
vreo slujbă, iar pentru a răspunde, Delia se ridică de pe scaun. 

— Domnul Griffin a încercat să mă cumpere, să-mi închidă 
gura în legătură cu Oceania. 

— Obiectez și solicit ca intervenţia anterioară să nu fie 
consemnată! Doamna Bustamante nu poate declara care au fost 
intenţiile clientului meu. 

— Se susţine. Juraţii vor face abstracţie de ultima declaraţie a 
doamnei Bustamante. Doamnă Bustamante, spuneţi-ne numai 
ce a făcut acuzatul și ce aţi făcut dumneavoastră. 

— Bine, domnule judecător. Mi-a oferit cu mult mai mulți bani 
decât am considerat eu vreodată că merit. Dar nu am luat 
niciun bănuț de la omul acesta. 

Leicester Robinson, atât de cultivatul operator de barjă, a 
declarat că i-a văzut pe Griffin și pe Stubbs certându-se. Privind 
pe fereastra salonului, Robinson nu putuse distinge ce anume se 
spunea acolo, dar pretindea că își putuse da seama, după 
gesturile precipitate, că amândoi bărbaţii erau furioși. Și da, 
Griffin îl îmbrâncise pe Stubbs. Veni rândul Victoriei să pună 
întrebări. 

— Ceea ce numiţi dumneavoastră brânci a fost de fapt o 
împungere cu degetul în piept, corect? 

— Stubbs a făcut un pas în spate. Eu aș numi asta brânci. 

— Dar nu a fost vorba de o lovitură cu pumnul, corect? 

— Acolo de unde vin eu, nu te apuci să ridici mâna la un alt 
bărbat, decât dacă poţi face față. Dacă poţi să mergi până la 
capăt. Dar, cine știe, poate că clientul dumneavoastră chiar a 
mers până la capăt. 

— Onorată instanţă, solicit ca ultima afirmaţie să nu fie 
consemnată. 


307 


Clive Fowles declară că Griffin îi ceruse să pună un sac 
impermeabil plin cu bani gheaţă - nu știa despre câţi bani 
fusese vorba - într-o capcană pentru homari, lângă Black Turtle 
Key, în ziua anterioară împușcării lui Stubbs. Menţinându-și 
atitudinea sobră, Richard Waddle glumi puţin cu Fowles. 

— Era în sezonul homarilor, domnule Fowles? 

— Nu, domnule. Există un singur sezon, care durează doar 
două zile, în luna iulie. 

— Deci, printre altele, șeful dumitale mai este și braconier. Un 
gangster al homarilor? 

— Obiecţie. Discurs argumentativ. 

— Se susţine. 

— Dar tot bănetul acesta era o momeală cam neobișnuită 
pentru niște homari, nu, domnule Fowles? 

— Presupun că da. 

— Domnul Griffin v-a spus pentru ce erau banii? 

— Nu, domnule. 

— Dar v-aţi închipuit că erau pentru Ben Stubbs, nu-i așa? 

— Obiecţie. Concluzie subiectivă. 

— Se respinge. 

— M-am gândit că banii ar putea fi pentru el, domnule. 

— Deci, chiar dacă nu era în sezonul homarilor, era totuși în 
sezonul funcţionarilor publici, nu? 

Waddle încerca să-l facă pe Fowles să coroboreze versiunea 
lui Robinson, despre cearta dintre Griffin și Stubbs, dar căpitanul 
dezvoltase un sindrom al martorului orb, cunoscut și ca boala 
celor trei maimuțe. El nu auzise nimic rău, nu văzuse nimic rău, 
nu spunea nimic de rău. 

— Haideţi, domnule Fowles, vreţi să le spuneţi juraţilor că nu 
ați observat schimbul de replici dintre cei doi bărbați? 

— Eu am obiceiul să-mi văd de treaba mea. 

— Țineţi la domnul Griffin, nu-i așa? 

— E un om bun. 

— Un om bun, care vă semnează statul de plată, nu? 

„În regulă, acum ai marcat un punct”, gândi Victoria. Fowles îi 
era loial șefului lui, iar juraţii aveau să vadă acest lucru. 

Cei trei martori fuseseră de acord că toţi ceilalţi rămăseseră 
la țărm, înainte ca nava să părăsească docul. Stând la mal, 
Leicester Robinson și Delia Bustamante îl văzuseră pe Junior 


308 


sărind în apă de pe puntea navei și scufundându-se, apoi 
îndepărtându-se înotând. 

Mai erau doar câteva minute până la pauza de prânz, când 
Victoria îl zări pe Steve la galerie, așezat lângă șeriful Rask. Nu 
știuse că avea să vină și Steve. Nu o sunase, pur și simplu 
venise. 

După ce judecătorul anunță pauza de prânz, iar Griffin se 
grăbi să iasă pe terasă, să fumeze o ţigară, Steve se îndreptă 
către banca apărării. 

— Salut, Vic. Cum merge? 

Ea ridică din umeri. 

— Ştii și tu cum e. Uneori mai bine, alteori mai rău. 

— Te crucifică ăştia, nu-i așa? 

— Am văzut că te pui bine cu opoziția... 

— Willis îmi vorbea despre Conchy Conklin. 

— L-au găsit deja? 

— A dispărut. Dar, dacă mai este în Keys, va fi prins. Numărul 
barurilor prin care ar putea fi nu este infinit, totuși. 

— Dar un număr destul de mare totuși. 

— Ce-ai zice să mergem să luăm prânzul? 

— O, mă întâlnesc cu Junior. 

— Aha. 

— Trebuie să-l pregătesc. 

— Nu-l poţi pregăti niciodată îndeajuns. Mai ales un martor 
atât de nesigur. 

Prea obosită ca să se mai lupte, renunţă să-i mai dea vreo 
replică. 

— Ai mai lucrat la cazul tatălui tău? 

— Nu vreau să discut despre asta. 

Ca un adevărat gentleman, Steve îi luă servieta, și o conduse 
în afara sălii de judecată. 

— Ce mai face mama ta? 

— Nu vreau să discut despre ea. 

„Nu acum”, se gândi ea. Mai târziu, când procesul se va fi 
terminat, avea să-i spună și lui Steve despre ultimele evoluţii 
dramatice ale mamei ei. Despre biletul de adio al tatălui ei și 
despre misterul de care era înconjurat acesta. 

„Despre presupusul bilet de adio.” Se întreba dacă mai putea 
crede ceva din ce îi spunea mama ei. 


Intrară în lift, în tăcere. În hol, Steve păru că vrea să-i dea 
servieta înapoi, dar nu știu când sau cum să o facă. Era ca lao 
primă și nesuferită întâlnire pe care niciunul din ei nu știa cum 
s-o încheie. Părăsiră clădirea și, când trecură pe lângă arborele 
impunător de pe pajiștea din faţa clădirii judecătoriei, Steve 
spuse: 

— Uite, e de-a dreptul ridicol! Dacă ai nevoie de vreun 
ajutor... 

Ea se opri la umbra copacului plin de flori roșii. 

„Sigur că am nevoie de ajutor. Cu cazul ăsta. Cu mama. Cu 
toată viaţa mea.” 

— Îţi mulțumesc, Steve... Eu... 

— Scuză-mă, prietene. 

Fowles se apropie, puţin jenat că îi întrerupsese. 

— Doamnă Lord. 

— Eşti liber, domnule Fowles, spuse Victoria. Dacă vrei cumva 
să mergi acasă, poţi s-o faci. 

— Da, știu asta. Dar eu nu voiam decât... Își frământa mâinile, 
de parcă nu știa exact ce să facă cu ele. Cum credeţi că merge 
procesul? 

— E prea devreme să mă pronunt. Dar dumneata te-ai 
descurcat bine. Serios. 

— Sper să iasă bine. Pentru domnul G, adică. Nici vorbă să-l fi 
ucis el pe neisprăvitul acela. 

— Ei, asta da argumentaţie finală, dacă am auzit vreodată 
una, spuse Steve. 

— Mult noroc, atunci, zise Fowles, ridicând mâna dreaptă cu 
arătătorul și degetul mijlociu depărtate, închipuind semnul tipic, 
folosit de Winston Churchill. V de la Victorie, doamnă Lord. 

— Mulţumesc, Clive. 

Fowles păru că nu mai are nimic de adăugat, așa că spuse: 

— Atunci, am să merg și eu să beau o bere. 

— Barul este chiar peste drum, spuse Steve. La Papagalul 
Verde. 

— Nu-l știu. 

Fowles își îngădui să zâmbească. Ca la un semn, un clopoțel 
răsună în vechiul bar, indicând că acolo cineva tocmai îi dăduse 
bacșiș chelnerului. 

Fowles își luă rămas-bun și traversă pe Whitehead Street. 

— Ce-i cu el? întrebă Steve. 


— Dacă unchiul Grif e condamnat, el va rămâne șomer. 

— Da, poate. 

Steve îl văzu pe Fowles intrând în bar, trecând pe sub 
inscripţia „Fără reclamaţii, din 1890.” 

— Oricum, după cum spuneam, Vic, dacă ai nevoie de ceva, 
sunt la dispoziția ta. 

„Dacă am nevoie de ceva? Păi, să facem o listă. De liniște 
sufletească. De încredere în mine. Și n-ar strica un interogatoriu 
încrucișat trăsnet.” 

— Sunt în regulă, zise ea. 

— Cum merge cu experții voștri? 

— Profesorul din Columbia va spune că e posibil ca Stubbs să 
se fi împușcat singur, în timp ce încărca arma. Unghiul de 
intrare ar fi ceva mai problematic, dar ar putea să meargă. 

— Numai câ...? 

— Cum ai spus și tu, în prima zi. Putem încerca să convingem 
juraţii de o improbabilitate, dar, dacă ne apucăm să batem 
monedă doar pe lucruri improbabile, pierdem partida. 

— Atacul și doborârea lui Griffin și lăsarea lui în stare de 
inconștienţă fiind al doilea lucru puţin probabil. 

— Dacă nu găsim vreo explicaţie, suntem morţi. Dacă spunem 
că Stubbs s-a împușcat singur, înseamnă că nu se ascundea 
niciun atacator la bordul navei, care să-l fi scos din circulaţie și 
pe Griffin. Ne blocăm, încercând să demonstrăm că Griffin a 
căzut pe scară și - ce convenabil! - s-a lovit, pierzându-și 
cunoștința. Nu va crede nimeni asta. La naiba, nici eu nu o cred! 

— Ai verificat buletinul meteo din ziua aceea? 

— Îmi amintesc ce vreme era. Era cald și senin. Stăteam 
printre surferi, iar tu încercai întruna să te strecori în bikinii mei. 

— După cum îmi amintesc eu, tu încercai să mă șicanezi. 

— Și iată una din numeroasele noastre divergențe de opinii. 

— Poate chiar ar trebui să verifici starea vremii prin 
intermediul NOAA. 

— 27 de grade, 69 la sută umiditatea aerului, vântul bătea 
dinspre sud-est cu viteza de zece până la douăsprezece noduri. 
Cu mici variaţii, în apele interioare. 

Fata îi oferi cel mai simpatic rânjet de știe-tot. Rânjet preluat 
tot de le el, de altfel. 

— Vrei să-ţi spun și presiunea barometrică? 

— Ce poţi să-mi spui despre Paza de Coastă? 


311 


— Ce-i cu ei? 

— Nu s-a mai răsturnat nicio navă prin zonă? Nu a mai avut 
loc nicio operaţiune de salvare? O fi fost vorba de vreun val mai 
nărăvaș. De vreun mini-tsunami. 

— Un mini-tsunami? De ce nu, de vreo nouă încercare de-a lui 
Moise de a despărţi apele? Vrei să mai adaugi încă o 
improbabilitate? Știu că încerci să mă ajuţi, Steve. Scuză-mă 
dacă sunt nesuferită. 

— Nicio problemă. 

Victoria își luă servieta din mâna lui. 

— Mulţumesc. Acum trebuie să plec. Mă întâlnesc... 

— Cu Junior, să iei prânzul. Știu. 


312 


Capitolul 43 


SCORMONIND TRECUTUL 


— Paza de Coastă a salvat vreo câţiva pescari, în Raccoon 
Key, dar cam atât s-a întâmplat în ziua aceea, zise Bobby. 

— Pescarii au raportat ceva valuri mai nărăvașe? întrebă 
Steve. 

— Au spus că au băut o ladă de bere Bud și au mai menţionat 
ceva despre un tip care l-a agăţat pe un altul, de ureche, cu un 
cârlig de undiţă. Aici, puştiul făcu o figură gen „ţi-am spus eu”. 
Apoi au condus barca pe un banc de nisip. 

— Merita să încerc. 

Se aflau la bordul casei plutitoare cam șubrede a lui Herbert. 
Bobby lucra la laptopul său, având desfășurată în fața lui, pe 
masă, o hartă a Golfului de Est. Imediat după ce Steve pășise pe 
puntea scârțâitoare, Herbert se făcuse nevăzut, prefăcându-se 
că avea ceva de rezolvat. Steve se întrebase dacă tatăl său îl 
evita, dar adevărul era că, pe raft, nu mai avea nicio sticlă de 
Bacardi. 

— Am verificat fotografiile făcute prin satelit, unchiule. Nu am 
văzut nici valuri de flux, nici valuri de tip tsunami și nici vreo 
farfurie zburătoare. 

— Nu mai începe și tu... Mi-a făcut Victoria ziua amară, și așa. 

— Așa că, poate, domnul Griffin chiar a căzut de pe scară. 

— La naiba, nu ceda atât de ușor. 

— Te-am supărat eu cu ceva, unchiule Steve? 

— Scuză-mă. Cred că e din cauză că n-am luat prânzul. Mi-e 
cam foame. 

— Eşti cam stârnit. Ți-e dor de Victoria. 

— Tu vezi-ţi de treabă, da? zise Steve, aplecându-se peste 
umărul lui Bobby. Ce este chestia aia de pe ecran? i 

— O imagine surprinsă de satelitul NOAA din Golful de Est. In 
ziua accidentului ambarcațiunii. 

Steve privi cu atenţie monitorul. Erau niște insule verzi, pe o 
mare de culoare turcoaz. Bobby arătă spre o pată albă de pe 
ecran. 


313 


— Aici este Forta Majoră. 

— Nu glumești? 

— Super tare, nu? Am urmărit-o tot drumul, până în Key West, 
mai puţin când au fost nori, cam pe lângă Big Torch Key. 

— Imaginea care e acum pe monitor... Unde vine locul acela? 

— Chiar la vest de Black Turtle Key. Insula de acolo... zise el 
arătând spre o pată mică și verde... nu are niciun nume. Acolo s- 
a oprit domnul Griffin ca să ia homarii. 

— Și banii. Nu uita de bani. 

Steve cercetă imaginea. Pe ecran se mai zărea o navă. Mai 
subţire și aproape la fel de lungă ca și Forta Majoră. 

— Cât de departe se afla nava aceea? 

— La mai puţin de un kilometru și jumătate. Poţi să-ți dai 
seama după liniile grilei. 

— Poţi să derulezi înapoi fotografiile? Și să urmărești astfel 
drumul Forței Majore dinspre Paradise Key? 

— Știu la ce te gândești, unchiule Steve. Te gândești că 
cealaltă navă i-a urmărit și cineva a urcat la bord și l-a împușcat 
pe domnul Stubbs. Dar nava aceea a ajuns acolo prima, apoi a 
rămas în același loc o vreme. 

Steve strânse ochii, uitându-se la nava lungă și subţire, ca o 
lamă prin apă. Nu era o navă tipică de pescuit. Părea mai 
degrabă o ambarcaţiune rapidă. Una marca Fountain Lightning, 
sau Magnum, sau Cigarette. Care se poate deplasa cu viteze 
ameţitoare. Ce căuta ea, ancorată sau lenevind acolo, în 
mijlocul pustiului de ape? Desigur, răspunsul putea fi unul 
nevinovat. Pasagerii ei puteau să fi avut acolo un picnic, să 
tragă vreun pui de somn sau să facă vreo orgie. 

— De unde a venit ambarcaţiunea aceea? Ai putut derula 
înapoi? 

Bobby clătină din cap. 

— Ti-am mai spus, a ajuns acolo înaintea Forței Majore, aşa că 
n-am considerat că ar avea vreo importanţă. 

— Hai să aflăm asta acum. 

Bobby se strâmbă, apăsă niște taste, iar pe ecran își făcură 
apariţia simultan vreo duzină de imagini. Timpul era astfel dat 
înapoi, iar nava lungă și subţirică se îndrepta spre portul din 
care plecase. Cadrele se opriră, în sfârșit, la o vedere aeriană a 
mai multor ambarcațiuni aliniate în docuri paralele. 

— Unde ne aflăm? întrebă Steve. 


314 


Bobby verifică din nou coordonatele pe hartă. 

— Într-un port din Lower Matecumbe Key. 

— Și cât este ceasul? 

În colţul monitorului, apărea un ceas digital. Acesta indica ora 
15:51 GMT. 

— Ora zece și douăzeci și unu, dimineața, ora noastră, spuse 
Bobby. 

— Forța Majoră părăsise Paradise Key cu paisprezece minute 
mai devreme, zise Steve, amintindu-și ora indicată de 
înregistrările camerelor de luat vederi, de securitate. la-o de la 
capăt încă o dată, Bobby. Să vedem cât de mult s-a apropiat 
nava misterioasă de Paradise Key. 

Imaginile  pâlpâiră din nou pe ecran, ambarcaţiunea 
apropiindu-se de capătul insulei lui Griffin. 

— Se oprește undeva? întrebă Steve. 

— Nu știu. Eu am parcurs imaginile acestea rapid, înainte. 
Adică nu mi se păruse important. Nu avea cum să fi urmărit 
Forța Majoră. 

— Nu începe să te aperi. Te descurci grozav, băiete. Acum, 
încetinește, te rog. Bobby apăsă câteva taste. Pe monitor, nava 
rămase în același loc, într-una din grile. Apoi începu să se 
deplaseze din nou. 

— Uite, unchiule Steve. Se oprește, dar numai pentru vreo 
treizeci de secunde. 

— lar acolo este Paradise Key. 

Chiar și văzut de la înălțime, putea identifica laguna, cu uriașa 
casă aflată pe insuliţă. 

— Cam la trei kilometri și jumătate depărtare, nu? 

— Știu la ce te gândești, unchiule Steve. 

— Serios? 

— Da. Te gândești că Junior Griffin a înotat până la 
ambarcaţiunea aceea. Aceasta l-a preluat și l-a dus până pe 
insula fără nume. A așteptat acolo Forța Majoră, s-a strecurat la 
bord și l-a atacat pe domnul Stubbs, cu acel harpon. 

— Mi-a trecut și mie asta prin minte, zise el, gesticulând spre 
monitor. Continuă. 

Bobby începu să deruleze cu Repede inainte. După o 
buluceală de cadre, ritmul de apariţie a imaginilor pe monitor se 
încetini. Acum, pe monitor apăreau ambele nave. 


315 


— Aici este momentul în care ambarcaţiunea aceea rapidă 
depășește Forța Majoră. 

— Cât de rapid se deplasează? 

— Foarte rapid. Cam cu cinci noduri. 

— Cam grăbiţi să ajungă nicăieri. 

Nava misterioasă încetini apropiindu-se de Black Turtle Key. 
Exact în locul unde fuseseră scufundate capcanele lui Griffin 
pentru homari, în vecinătatea insulei fără nume. Bobby avusese, 
în parte, dreptate. Ambarcaţiunea nu urmărise Forța Majoră. Nu 
fusese nevoie. Ajunsese acolo înaintea acesteia. 

— VUite-te aici, zise Steve, lovind ușor monitorul cu un deget. 
Ticăloșii s-au oprit. Întocmai cum au făcut lângă Paradise Key. 

Privi cum secundele se scurgeau pe ceasul digital de pe 
monitor. 

Douăzeci și trei de secunde. 

Interval de timp suficient pentru cineva să se lase să alunece 
în apă. Cineva ca Junior Griffin, care putea aștepta apoi ca Forța 
Majoră să sosească. Ambarcaţiunea cea misterioasă se 
îndepărtă de insula fără nume, apoi se opri, la vreun kilometru și 
jumătate distanţă. Forța Majoră apăru în cadru și se apropie de 
insulă. 

Și, brusc, Steve își dădu seama. 

— O, la naiba! 

— Ce este? 

— Junior nu a înotat până acolo ca să întâlnească 
ambarcaţiunea rapidă. Nu pe el l-au preluat ei de acolo. Și nu pe 
el l-au lăsat ei acolo. 

— Dar ai spus... 

— Aș vrea și eu să fi fost ticălosul acesta, dar nu este el. 

— De unde știi? 

— Pentru că Junior nu știa că Forta Major se oprea acolo. 
Griffin jură că nu i-a spus niciodată lui Junior despre asta. Și nu 
are niciun motiv să mintă în legătură cu asta. De pe Forța 
Majoră au coborât patru oameni, înainte ca nava să părăsească 
Paradise Key. Dar numai unul dintre ei știa că nava se oprea 
pentru a lua homarii și banii. 

— Cine? 

— Omul care a pus momeala și banii în vasul special pentru 
homari. Bărbatul îndrăgostit de o femeie care gătește pește 


316 


sotat cu banane. Tipul care poate părăsi Paradise Key fără să fie 
văzut, cu un mic submarin de luptă. 

— Clive Fowles? Ești sigur, unchiule Steve? Poate Junior și 
Fowles au făcut asta împreună. Îţi amintești când ai fost dat 
afară din spital? Bobby ridică mâna dreaptă depărtând două 
degete, întocmai cum făcuse Stubbs, în rezerva sa de la Terapie 
Intensivă. Pe Stubbs l-au atacat doi oameni. Nu asta a vrut să 
spună? 

— Mai sus. 

— Ce anume? 

— Stubbs încerca să ridice mâna mai sus, dar n-a putut. 

Bobby își ridică mâna deasupra capului. 

— Așa? 

Băiatul nu arăta el chiar ca Winston Churchill, dar era pe 
undeva, pe aproape. 

— V de la Victorie, spuse Steve. Expresia preferată a celor de 
pe submarine. Stubbs încerca să-mi spună că îl ucisese Fowles. 

— Măi, să fie, zise Bobby. Și acum, ce urmează? 

— Trebuie să văd pe cineva, în legătură cu un submarin. 


317 


Capitolul 44 


TORPILA UMANĂ 


Dispozitivul semăna cu o torpilă în care erau săpate două 
locuri. Era vorba de submarinul arhaic al lui Horace Fowles, 
vechi de șaizeci de ani. Nepotul lui, Clive Fowles, ţinea cilindrul 
ruginit pe platforma de la pupa noii sale ambarcaţiuni pentru 
scufundări. 

— Ai nevoie de o mână de ajutor? zise Steve, pășind pe docul 
din Paradise Key. 

— Mersi, amice. Nu mi-ar strica, să știi. 

Steve sări pe puntea din spate a ambarcaţiunii, apucând cu 
ambele mâini partea din față a submarinului blindat. Fowles 
răsuci o manivelă de troliu, făcând ca două frânghii să se 
desfășoare dintr-un bloc cu scobitură dublă, coborând vechea 
invenţie spre platforma pentru scufundare. 

— Cu grijă, acum, zise Fowles, lăsând să se deruleze ceva 
frânghie, în vreme ce Steve orienta torpila la locul ei. Acesta se 
fixă într-un locaș al platformei de scufundare. La fel de ușor, ca 
o armă în tocul său. 

— Nu arată rău deloc, zise Steve. 

— Ar fi și cazul, după ce domnul G a cheltuit atâţia bani ca să 
adapteze nava la năzdrăvăniile mele. 

— Și la năzdrăvăniile bunicului dumitale, zise Steve, arătând 
spre inscripţia de pe pupa navei pentru scufundări, Fowles' 
Folly. Nu era acesta numele submarinului său miniatural? 

— Ba da, după ce Horace a evoluat de la torpilele acelea. Ţi-ai 
amintit. 

— Ar fi și greu de uitat. Într-un fiord norvegian. Bunicul tău, 
căpitan al unei mici cutii de conserve, care se ia de o navă 
masivă de război germană. 

— Tirpitz. 

— Ca David și Goliat. 

— A fost un adevărat miracol că a scăpat din fiord. Ți-am 
povestit că bunicul a trebuit să înoate până sub navă și și-a 


318 


folosit cuțitul ca să desprindă o mină de pe cablul de remorcare? 
Îți poţi închipui una ca asta, Solomon? 

— Nu fără să mă treacă fiori. 

— Marea Nordului are curenţii aceia reci de apă, așa că îţi 
menții direcția al naibii de greu. Fowles’ Folly tot ieșea din apă, 
ca un delfin smintit. Când a ajuns lângă Tirpitz, bunicul meu era 
și el acolo, în apă, agăţând explozivi de chila acelui ticălos 
imens, cu toți marinarii ăia nemți trăgând în el. Dumneata cum 
ai descrie un asemenea om? 

— Cuvintele „vitejie” și „curaj” nu cred că l-ar descrie 
îndeajuns. 

— Ai mare dreptate, Solomon. Ai înţeles. 

Răsuci blocul, încercând să găsească poziţia cea mai potrivită, 
apoi îl ajută pe Steve să-l împingă înapoi pe doc. 

— Unii nu pricep deloc, atunci când le spun povestea. 

— Poate că sunt mai obișnuit cu moștenirile pe care ni le lasă 
părinţii noștri. Sau bunicii, în unele cazuri. 

— Eu cred că am trăit la înălțimea alor mei. Mi-am făcut 
datoria în Marina Regală. 

— Dar, cum ai spus și dumneata, Insulele Falklands sau 
Argentina nu erau tocmai Marea Nordului sau naziștii... ` 

Fowles se așeză la marginea docului, scoțând un mic trabuc. Il 
băgă în gură, dar fără să-l aprindă. 

— Unde vrei să ajungi, Solomon? 

Steve se așeză lângă el. 

— leri, când ieșeam de la tribunal, voiai ceva. 

— O bere Guiness. La barul Papagalul verde, prietene. 

— Ai întrebat despre caz. Păreai îngrijorat pentru Griffin. 

— Sigur că sunt îngrijorat. Sper să scape. 

— Pentru că dumneata stii că este nevinovat. 

Fowles își aprinse tacticos trabucul. O adiere înfioră apele, iar 
flacăra nu se aprinse. 

— Eu cred că domnul G nu este vinovat. Dar cum aș putea să 
știu sigur? 

Steve aproape că îi spuse atunci: „Ştii, pentru că ai dispărut 
sub apă, cu submarinul tău torpilă, întocmai ca bunicul dumitale 
cu submarinul lui în miniatură. Știi, pentru că apoi cineva cu o 
barcă rapidă te-a preluat, conducându-te apoi, după cum ai 
dorit, spre o insuliță fără nume, aflată chiar în vecinătatea Black 
Turtle Key. Ştii, pentru că te aflai chiar acolo.” 


319 


Dar instinctele îi spuseră lui Steve să nu atace frontal. Mai era 
și o altă problemă. Omul acesta decent, care venera amintirea 
unui bunic curajos, părea să vadă în Hal Griffin o figură paternă 
și un șef generos. Tot admirându-l pe Griffin, Fowles neglija 
proiectul Oceania. Dar, oare, căpitanul unei nave, un om care 
iubea toți peștii din adâncul mării deopotrivă, ar fi ucis pe 
cineva, lăsând ca de crima lui să fie acuzat Griffin? 

— Eu cred că dumneata ești un om cumsecade, zise Steve. 

Fowles râse. 

— Și cum ai putea fi sigur de asta? 

— Cu asta mă ocup. Cu evaluarea oamenilor. 

Fowles încercă din nou să își aprindă trabucul. Steve se 
aplecă în față și încercă să facă, din căușul palmelor sale, un 
paravan împotriva vântului. Flacăra se aprinse. Fowles trase 
adânc în piept și mătură Golful cu privirea. 

— Scuză-mă, Solomon. E ziua mea liberă și aș vrea să ies în 
larg. 

— Spre recif? 

— Mă gândeam să mă duc și pe acolo un pic. 

Steve arătă spre submarin: 

— Cu torpila aia umană? 

— După ce am să ajung acolo cu Fowles' Folly, da. Vrei să vii 
și dumneata? 

— Eu? Să merg pe sub apă? 

Fowles slobozi un rotocol de fum în aerul umed. 

— Sper că nu ţi-e teamă, nu? 

— Nici vorbă. Ador oceanul și tot ce e în el. Mai puţin rechinii. 

(J 

Un stârc alb, cu picioarele subțiri ca nişte bețe de chibrit, se 
plimba ţanţoș pe doc, privind cum Fowles' Folly se îndrepta spre 
largul mării. După ce ambarcațiunea părăsi docul, un pelican 
maroniu se aruncă în valuri ca un proiectil, chiar în partea 
stângă a submarinului, plonjă pe spate și lovi apa cu un plescăit 
sonor. Pasărea prinsese un pește pe care îl înghiţi imediat. 

Cu trabucul în colțul gurii, Fowles răsuci cârma navei, cu părul 
lui blond fluturând în vânt. Steve se afla lângă el, privind marea 
ca de diamant și soarele jucându-se pe valuri. 

— Dumneata făceai și scufundări, nu? îi strigă Fowles, 
încercând să acopere vuietul vântului și pe al celor două 
motoare Diesel, gemene, ale navei. 


320 


— Nu-ţi face griji. Am certificat. 

— Unul obţinut după două zile minunate petrecute în vreun 
hotel? Halihap-peste-cap de vreo două-trei ori și te crezi deja 
Jacques Cousteau? 

— Ei, nici chiar așa. Am făcut scufundări pe malul Insulelor 
Bahamas. Oi fi eu cam ruginit, dar și submarinul bunicului 
dumitale e tot așa. 

Fowles începu să râdă, făcând un semn cu capul înspre un 
congelator. 

— Bere ai acolo, dacă dorești. 

Steve refuză. Detesta să râgâie în regulatorul de oxigen. 

— Deci, amice, de ce ai trecut pe la mine azi? 

— Ti-am spus. Mi se păruse că mai aveai ceva să-mi spui. 
Ceva legat de dumneata și de Griffin. Ceva ce ai uitat, poate. 

— Poate nu ești chiar atât de priceput să evaluezi oamenii pe 
cât crezi. 

— Erai furios ca naiba în legătură cu Oceania. Precis ai făcut 
ceva legat de asta. 

— N-am făcut niciun secret din ce simțeam. l-am spus 
domnului G că Oceania era o greșeală. 

— Dar nu l-ai putut convinge să nu-l pună în practică. 

Fowles verifică busola, îndreptând nava ceva mai spre nord- 
vest, apoi își mai clăti puţin beregata. 

— Cum ţi-am zis și mai înainte, i-am spus clar și șefului 
părerea mea. L-am rugat să nu se grăbească prea tare cu 
hotelul și cu cazinoul. Să încerce, poate, să facă o afacere cu un 
tur al locurilor. Nave cu fundul din sticlă și excursii cu 
catamaranul în recif. Domnul G mi-a spus că parcă aș fi vorbit 
de construirea unei plute în vreme ce el se referea la 
construirea unei nave de tipul navei Queen Mary. 

— lar asta trebuie să te fi enervat grozav. 

— Omul acesta a fost bun cu mine. Fowles își trecu mâna 
peste cârma din lemn de tec lustruit. O ambarcaţiune de 42 de 
picioare, numită după mine. Hipermodernă. li conduc pe toţi 
iubitorii de coral ai Deliei la recif, pentru acoperirea sumei și 
plata serviciilor. Eu nu am de ce să mă plâng. 

— Te-ai gândit vreodată că Griffin te plătea ca să nu-i stai în 
cale? 

Nava trecea printre două insulițe. 

— Omul mai face și compromisuri. 


321 


— Ce a zis Delia când i-ai spus despre nouă ambarcaţiune? 

— Mi-a zis să refuz. Ne-am cam ciondănit noi atunci. 

Nu era de mirare. Delia Bustamante n-ar fi acceptat niciodată 
mită, cum n-ar fi acceptat să gătească folosind margarină în loc 
de unt. 

Steve hotări să tragă o linie pe nisip. 

— Ţi-ai încălcat principiile. Apoi te-ai simţit vinovat, așa că ai 
încercat să oprești Oceania. 

— Despre ce naiba tot vorbeşti acolo? 

Se aflau în largul mării, iar nava plutea pe apa lină, sărind 
uneori pe valuri mici. Steve nu mai putea da înapoi, nu mai avea 
unde se duce. 

— Pe chei, în ziua aceea, după ce toată lumea a coborât de pe 
Forța Majoră, eu cred că ţi-ai scos submarinul la plimbare. Cred 
că ai fost preluat de cineva aflat într-o ambarcaţiune rapidă și că 
i-ai condus la insulița aceea, aflată în vecinătatea Black Turtle, 
unde știai că Griffin avea să se oprească. 

— Pentru ce? Ca să-l omor pe Stubbs? 

— Dacă te-ai gândit că asta va împiedica proiectul Oceania, 
merita. Erau șanse ca următorul funcţionar să nu mai fie așa de 
ușor de mituit. Și cu toate anchetele cu care s-ar fi ales, probabil 
că Griffin nici nu ar mai fi putut încerca. 

— Ai stat prea mult în soare, Solomon. 

— Bine, dar cum ţi se pare varianta asta? Poate nu dumneata 
l-ai împușcat pe Stubbs. Poate că tipul care te-a preluat a fost 
criminalul. 

— Adică îmi pregătești deja apărarea? Vrei să fii avocatul 
meu? 

— Haide, Fowles. Știi că vrei și dumneata să-mi spui. Cine te-a 
preluat acolo? Cine a tras? 

— Ești sărit, amice. 

Încetini nava, apropiindu-se de o porţiune mai puţin adâncă a 
apei, care strălucea într-o nuanţă roșiatică, datorită coralilor 
aflaţi sub apă. 

— Poate că reciful are să te mai domolească. 

Fowles opri motoarele, deschise un compartiment din care 
începu să scoată costume umede de scafandru, măști și 
înotătoare. 

— Buteliile de oxigen sunt dedesubt. Trebuie să ţi-o cari 
singur pe a dumitale. Nu-ţi sunt servitor. 


322 


Apoi își puse costumul, în tăcere. Purtarea lui Fowles se 
schimbase, din câte își dădu seama Steve. Și nici nu era de 
mirare. Tocmai îl acuzase pe individ că fusese complice la o 
crimă, dacă nu cumva chiar criminalul însuși. 

Pe când dezlegau micul submarin pentru a-l cobori de pe 
platforma de scufundare, Steve întrebă: 

— Niciun sfat, așa, de ultima clipă? 

— Ai grijă la rechini, spuse Clive Fowles. 


LEGILE LUI SOLOMON 


11. Dacă te temi să preiei conducerea detașat, nu vei fi 
eliminat niciodată, dar nici nu vei putea fura vreo bază. 


Capitolul 45 


Al FĂCUT-O DIN DRAGOSTE? 


Steve se rostogoli pe spate, de pe platforma de scufundare, 
lovind apa cu picioarele câteva minute. In înotătoarele sale se 
împletiră alge portocalii. Lovi o valvă de pe compensatorul de 
flotabilitate, își dezumflă vesta și se lăsă purtat sub apă de 
greutatea centurii sale de lestare. Apa se infiltră în masca lui, 
gâdilându-i nasul. El expiră aerul pe nări, iar apa se scurse prin 
valva de purjare. 

„la te uită, încă mai ţin minte cum să fac asta.” 

Işi ascultă sunetul propriei respiraţii, simţi bulele de aer 
ridicându-se prinprejurul său, relaxându-se cu totul. Cobori până 
la adâncimea de circa nouă metri, lăsându-se răsfățat de apa 
încălzită de căldura trupului lui, închisă în costumul lui umed de 
scafandru. Şi văzu, desfășurat în faţa ochilor lui, tabloul pe care 
dorise Fowles să i-l arate. 

Steve cunoștea toate clișeele. Recifele de corali erau ca niște 
castele din piatră. Ca niște orașe clădite sub apă. Niște păduri 
tropicale subacvatice. Milioane de vietăți trăind pe scheletele de 
calcar ale animalelor care fuseseră acolo înaintea lor. Reciful 
acesta avea poate douăzeci de mii de ani. 

El se mai scufundase și în parcul statal din Key Largo. Se 
scufundase și în Insulele Bahamas și lângă coasta Marelui 
Cayman. Le uitase oare infinita frumuseţe, sau reciful le 
depășea pur și simplu? 

Era fascinat de multitudinea de culori. Evantaie de alge 
galbene se unduiau în voia curentului. Scalari sau pești-înger, 
pulsând în culori fosforescente de albastru sau verde, 
străbăteau apa ca niște săgeți prin preajma coralilor cenușii. 
Inălțându-se din nisip, coralii aceia impunători păreau coloanele 
unui templu antic, pe un Atlantis în miniatură. Tentaculele unor 
anemone de mare purpurii se mișcau în voia curenților. 

Pretutindeni înotau pești. Cu sutele... ba nu, cu miile. Erau 
locatarii recifului de corali. Pești-papagali lucioși, colorați în 
galben, roșu și verde, precum penele păsării al cărei nume îl 


324 


poartă. Un banc format dintr-o specie de știuci mici, argintii îl 
privea cu ochii mari. Steve mai văzu și o specie de pești din 
familia Haemulidaelor, cu gura mică și cu dungi galbene pe 
spate. Se presupune că aceștia ar scoate un zgomot ca un 
scrâșnet, dar Steve nu auzea decât zgomotul propriei respiraţii 
și pe acela al bulelor de aer. Un ţipar Morey își iţi capul dintr-o 
crăpătură și, cum probabil că nu îi plăcuse ce văzuse, dispăru la 
loc. 

O umbră mare trecu pe deasupra lui Steve. Era cel mai mare 
și mai gras pește pe care îl văzuse vreodată. O specie căreia i se 
mai spunea și „pește-evreu” spre consternarea lui Steve. Un 
pește-evreu mai mare decât Ariel Sharon și Harvey Weinstein, la 
un loc. Măsurând peste doi metri lungime și cântărind peste 
două sute cincizeci de kilograme. Trecu o dată, apoi se întoarse, 
spulberând cu coada zeci de pești mai mici. Apoi se îndreptă 
spre Steve. Nu că ar fi fost periculos. Semăna mai mult cu un 
avocat rotofei, străbătând culoarele tribunalului. Ocupând atât 
spaţiul lui personal, cât și pe al tău. Steve nu știa dacă peștele 
avea să-l lovească cu coada sa, sau avea să-i înmâneze vreo 
citaţie, așa că se deplasă într-o parte. 

Steve înotă mai jos pe pantă, unde apa devenea mai rece, iar 
întunericul mai pătrunzător. Ajunsese la vreo douăzeci de metri 
adâncime, când își dădu brusc seama. 

„Fowles. Unde naiba era Fowles?” 

Ridicându-și privirea nu mai zări ambarcaţiunea. Nu i-ar fi 
auzit oare motoarele, dacă aceasta s-ar fi deplasat? 

„Dar dacă Fowles m-a lăsat aici?” 

Steve respira cu din ce în ce mai multă dificultate. Cât timp 
trecuse de când se afla sub apă? Cât oxigen mai avea în butelia 
sa? Verifică presometrul. Peste nouăzeci de kilograme. Destul 
timp până când inima avea să o ia la trap. 

„E în regulă, calmează-te. Fowles este un om bun, îţi 
amintești? Chiar tu ai spus-o. Da, și tot tu ai spus că e posibilul 
criminal.” 

Prin apropiere, o baracudă cenușie ca otelul se roti, 
retrăgându-se, apoi îi dădu roată. Steve înotă până deasupra 
unui coral „coarne-de-cerb”, care chiar semăna cu coarnele unui 
cerb. Baracuda îl urmări, ca un poliţist aflat pe urmele unui 
fugar. 


Deodată, Fowles aduse submarinul în dreptul lui, făcându-i 
semn lui Steve să urce la bord. Funcţionând pe baterii, 
submarinul miniatural se apropiase fără zgomot. Fără a fi auzit 
de navele nemțești, și fără a fi auzit nici chiar de Steve, care se 
afla deasupra recifului. In corpul de forma unui trabuc al navei 
erau săpate două locuri, aflate unul în fața celuilalt, ca în 
carlinga unui planor vechi. Steve se cățără pe al doilea loc, 
sprijinindu-se cu spatele de rezerva de balast, aflată în partea 
din spate. 

Fowles tură puţin motorul, și iată-i plecând la drum: o torpilă 
cu doi oameni la bord. Trecură pe lângă marginea recifului și se 
scufundară mai adânc. Pe măsură ce apa devenea mai rece, iar 
lumina începea să dispară, reciful se subţia, iar peștii se 
împuţinau. Apoi, deodată, o luară pe o pantă ascendentă, 
ajungând în ape mai calde și mai luminoase. Creveţi mustăcioși 
se târau pe fundul apei, iar un banc de pești roșii ca arama trecu 
și el pe acolo. Grupurile de corali se îndeseau din nou. Dar Steve 
n-ar fi putut preciza dacă acestea erau o prelungire a aceluiași 
recif sau începutul unuia nou. 

„Nu e de mirare că Delia și adepţii ei vor să protejeze aceste 
lucruri. Haide, Fowles, spune-mi ce s-a întâmplat în ziua aceea. 
L-ai ucis pe Stubbs pentru că Delia voia să protejeze reciful? Ai 
făcut-o din dragoste?” 

Fowles se întoarse pe scaunul lui ridicând o tăbliță magnetică 
pe care o scosese dintr-un compartiment. Notă ceva pe aceasta, 
cu un instrument de scris. Apoi ţinu tăblița ridicată, în faţa lui 
Steve. Acesta putu citi: „Chiar deasupra noastră. Stai liniștit.” 

Steve își ridică privirea. Deasupra lor, la vreo șase metri 
înălţime, se roteau patru rechini. Steve n-ar fi putut deosebi un 
rechin-tigru de un rechin-dădacă, deși își dădea seama destul de 
bine că aceștia nu erau rechinii aceia cât niște tauri, vestiți 
pentru că atacau înotătorii. Se întrebă cum le păreau rechinilor 
acelora doi tipi ca ei, călărind un tub vechi de metal. 

Fowles șterse tăblița, scriind altceva: 

„Sunt niște rechini-dădacă. Nicio problemă.” 

Steve aprecie acest mesaj acvatic. Rechinii-dădacă nu erau 
agresivi, de obicei. Fowles elimină din balast, apoi trase maneta, 
făcând ca vehiculul lor să se ridice brusc către suprafaţă. Direct 
înspre grupul de rechini. 

„Ei, haide, Fowles... Chiar era nevoie să faci asta?” 


Dar rechinii-dădacă se retraseră și le făcură loc să treacă. 

leșiră la suprafaţa apei după câteva momente, amândoi 
bărbaţii scoțându-și măștile de oxigen și scoțând din gură piesa 
care facea legătura dintre acestea și tubul de oxigen. Chiar și 
după o scufundare atât de scurtă, pe Steve îl durea falca. Își 
încleștase fălcile când trecuseră printre rechini. 

— Ei, amice, ce părere ai? 

— Spectaculos. Acum îmi dau seama de ce iubești și de ce 
vrei să aperi locul acesta. 

— Ştiam că ai să înţelegi. Mi-a spus și Delia. 

— Ţi-a vorbit despre mine? 

— A zis că ești un tip de treabă, dar un iubit execrabil. Eu 
chiar o iubesc, amice. 

— Mă gândeam eu... 

— Dumneata trăiești așa cum trăiam și eu. Alergând să ţi-o 
pui de pe o insulă pe alta, pierzând vremea să îţi împrâăștii 
sămânţa cu tot felul de femei ușoare, dar când întâlnești o 
femeie ca Delia... 

Aici făcu o mică pauză, în vreme ce valuri mici se sparseră de 
prora vehiculului lor subacvatic. 

— Am încercat să fac cum era mai bine pentru ea. 

— Cum, Fowles? Ce anume ai făcut? 

„Haide, Fowles, povestește-mi despre dumneata, despre Delia 
și despre Oceania”, îl încurajă el în gând. 

Dar englezul se mulțumi să clatine din cap, apoi spuse: 

— Ştii unde ne aflăm acum? 

„Că doar nu ne-om afla, cumva, în Kansas...” gândi Steve. 

— Chiar în mijlocul Oceaniei. Dacă se va construi vreodată, 
spuse Fowles. 

Clădirea numărul doi, Cazinoul, venea chiar aici, cu niște 
cabluri la anumite înclinații, pe distanţă de șapte sute treizeci de 
metri, uite așa. Fowles arătă în depărtare. Cablurile ar fi fixate 
de piloni, pe o suprafaţă de o sută douăzeci de metri pe fundul 
oceanului. Știi cât ar dura forajele și fixarea pilonilor și câte 
sedimente ar fi deplasate în acest fel? 

Steve își aminti de diorama văzută acasă la Griffin. Hotelul și 
cazinoul erau alcătuite din trei platouri plutitoare, ancorate pe 
fundul mării. Platoul cel mai apropiat de recif avea încăperi 
subacvatice, prevăzute cu hublouri. În dioramă, peștii erau din 
sticlă. Aici, aceștia erau vii. 


327 


— Studiile lui Griffin prevedeau că sedimentele aveau să fie 
transportate de curenţii dominanţi departe de recif. 

— Sigur, acesta era scenariul, în cazul cel mai bun. Dar nu se 
iau în considerare furtunile sau deversările de petrol. lar Delia a 
făcut niște studii care indică tocmai contrariul. 

„larăâși Delia. Bine, atacă atunci. Dacă nu preiei conducerea 
detașat, nu te vei putea strecura printre baze.” 

— Delia a minţit, nu-i așa? întrebă Steve. Nu erai cu ea în ziua 
aceea, mâncând stridii și bând sangria, așa e? 

Pentru o clipă, nu se mai auzi decât clipocitul valurilor care se 
loveau de nava lor. Apoi, Fowles spuse: 

— Eu nu am vrut să fie ucis nimeni. Mi-am spus că, dacă 
altcineva îl plătea pe Stubbs cu o sumă mai mare decât cea 
oferită de Griffin, Stubbs avea să oprească proiectul Oceania, 
dar nu a mers. 

— Și ce s-a întâmplat atunci? 

Amândoi auziră o navă, în depărtare. Steve își duse palmele 
streașină la ochi. Abia reuși să distingă silueta acelei nave. 

— Și ce s-a întâmplat, până la urmă? repetă el. Cine l-a plătit 
pe Stubbs să se răzgândească? 

Fowles strânse ochii, încercând să privească spre nava aceea. 

— Se îndrepta înspre noi, nu-i așa? zise el, încercând să nu 
pară îngrijorat. 

— Așteptai pe cineva? 

Fowles privi în spate, către Fowles’ Folly, ancorată la o 
depărtare de un kilometru. Părea că măsoară în minte distanţa 
și cât ar fi durat să ajungă până acolo. 

— Ce se petrece, Fowles? 

Torpila-submarin se înălța și se cobora cu mișcări line. La 
fiecare scufundare a sa, nava care se apropia dispărea. La 
fiecare ridicare, însă, ea părea a fi ceva mai aproape. 

— Spune ceva, Fowles. 

— Eu sunt cam miop, zise acesta, arătând înspre nava care se 
apropia. Dumneata ce vezi? 

— O mișcare rapidă pe un plan ridicat. Ceva lung și subțire. 
Construit pentru viteză mare. 

„Întocmai ca nava pe care am văzut-o în imaginile prin satelit. 
Cea care a urmărit Forța Major” 

— Ar trebui cumva să ne întoarcem la navă, Fowles? 

— Asta nu ar conta prea mult. Nu putem fugi din calea ei. 


Glasul îi era gâtuit. 

Zgomotul motoarelor navei se auzea și mai tare. Steve își 
aminti cum se apropiase Forta Majoră de plajă, în Sunset Key. 
Semăna cu zgomotul unei avalanșe. De data aceasta era mai 
mult ca un scâncet, ca un motor de avion. 

— Doamne, Fowles! Ce naiba se întâmplă aici? 

— Taci și ascultă, prietene. Nu avem prea mult timp la 
dispoziție. Lucrurile s-au petrecut cam în modul în care le-ai 
povestit și dumneata. Am ajuns în Golf, cu torpila asta a mea. M- 
a preluat acolo o navă Cigarette Top Gun 38. Aceasta m-a lăsat 
lângă Black Turtle Key. Am stat în apă până când Forta Majoră a 
ajuns acolo. În vreme ce domnul G își vedea de capcanele lui 
pentru homari, eu am urcat la bord și am coborât în sala 
mașinilor. După câteva minute i-am auzit făcând planuri, în 
salon. Domnul G îi dă cele o sută de mii, dar Stubbs spune că nu 
e de ajuns. Că mai era cineva care licita pentru serviciile lui. 
Cineva care avea să-i plătească de zece ori mai mult, dacă 
Oceania se ducea la fund. 

„Întocmai cum a spus și Griffin când a început să spună 
adevărul.” 

— Amândoi băuseră toată ziua și erau cam chercheliți. 
Domnul G a întrebat cine era persoana care făcuse oferta, însă 
nemernicul nu a vrut să-i spună. Atunci au început să ţipe unul 
la altul. Domnul G trebuie să fi scos arma pentru harpoane, 
pentru că Stubbs a început să râdă și l-a întrebat dacă nu uitase 
cumva, ceva. Apoi a început să râdă și domnul G. In armă nu era 
introdus harponul. Cei doi s-au mai calmat și Stubbs a spus că 
avea să refuze oferta cealaltă, acceptând banii domnului G, plus 
încă o sută de mii în fiecare an. Păreau să fi bătut palma. 
Domnul G a urcat pe punte, îndreptând nava spre Sunset Key. 

Era din nou întocmai cum povestise Griffin, își spuse Steve, 
privind înspre Fowles’ Folly. Ambarcaţiunea rapidă ajunsese 
chiar lângă nava folosită de ei pentru scufundări. Poate că omul 
de la cârmă nu îi zărise încă, rostogolindu-se printre valuri. 

— Deci, la plecarea lui Griffin, Stubbs era încă bine mersi, zise 
el. Dar palid ca o stafie, când m-a văzut apărând ca din senin, 
pe coridor. L-am întrebat pe Stubbs dacă uitase cumva că 
tocmai luase patruzeci de mii de dolari ca primă tranșă, din 
partea altcuiva. 


— Adică banii pe care i-au găsit polițiștii în camera de hotel a 
lui Stubbs... 

— Întocmai. lar prăpăditul acela începe să-mi spună că o să îi 
dea înapoi. Credea că o mită se înapoiază, ca o pereche de 
pantaloni, dacă nu ţi se potrivesc. 

Fowles se întoarse și se uită cum ambarcaţiunea rapidă se 
îndepărta de Fowles' Folly în direcţia lor. 

— l-am spus lui Stubbs că eram acolo ca să mă asigur că nu 
dă înapoi sau ca să îl arunc chiar eu peste bord, dacă avea să 
ezite. 

— La ordinul cui? Pentru cine lucrai? 

— Nu contează asta. Acestea erau ordinele primite, dar 
mințeam, desigur. Nu am avut niciodată de gând să-l omor. 

Ambarcaţiunea rapidă se afla la vreo cinci sute de metri 
depărtare și se apropia în viteză de ei. 

— Atunci, ţicnitul acela parcă a luat-o razna, zise Fowles. A 
apucat arma pentru harpoane, dar parcă nici nu știa cum s-o 
țină. S-a apucat să o agite și eu i-am luat-o. Pe când ne 
ciondăneam noi, arma s-a descărcat. Și ţepușa i s-a înfipt drept 
în piept. Am intrat în panică. Voiam să scap naibii de acolo și am 
sărit peste bord. Am stat în apă până m-a luat nava aceea 
rapidă. 

— Dar dacă nu ai vrut să-l omori pe Stubbs, te-ai putea apăra. 

— Din punct de vedere moral, sunt vinovat. Sunt sigur că l-am 
ucis pe Stubbs, tot atât de sigur ca și cum eu aș fi apăsat pe 
trăgaci. 

Priviră amândoi spre ambarcaţiunea rapidă care se îndrepta 
spre ei, mărind viteza până la opt noduri. Era o ambarcaţiune 
marca Cigarette Top Gun 38 albă, lucioasă, pe care erau 
desenate flăcări roșii și portocalii. În cabina ei se zărea un singur 
om, ţinând o pușcă sprijinită de cârmă. 

— Acesta e tipul care te-a luat la bord, nu? întrebă Steve. 

— Chiar el. 

— Și de ce are o armă? 

— Ca să mă omoare. Și probabil că și pe dumneata. 

— Doamne, Fowles! Tu nu ai nicio armă pe aici? 

— Nici măcar una pentru tras harpoane, zâmbi trist englezul. 

Se auziră niște rafale de armă pe deasupra apei. 

Steve se lăsă mai jos, pe scaun. 

— Și acum? Ce facem? 


330 


— Cât aer mai ai în butelie? 

— Cam cât să-mi ajungă vreo cincisprezece minute. Poate și 
mai puţin. Mai ales dacă sunt speriat de moarte, ca acum. 

Focurile de armă ricoșau pe învelișul din oțel al torpilei- 
submarin. 

— Echipaj, pregătește-te pentru scufundare! comandă Fowles, 
iar glasul lui răsună, fără îndoială, precum răsunase odinioară 
glasul bunicului lui, în fiordul norvegian. 

Steve își trase masca pe faţă, pregătindu-și furtunul pentru 
gură și regulatorul. 

— Tot nu mi-ai spus încă. Cine e tipul acela? 

— Numele lui este Conchy Conklin. 

Fowles își introduse și el furtunul în gură, deschise 
compartimentul rezervat balastului și împinse maneta înainte. 
Submarinul artizanal îi duse în adâncuri tocmai în clipa în care 
învelișul ruginit al submarinului era atins de un glonţ. 


Capitolul 46 


VIATA LA TIMPUL TRECUT 


„Cine naiba mai e și Conchy Conklin ăsta? 

Și de ce arvrea să mă omoare?” 

Steve înţelegea că voia să-l ucidă pe Fowles. Englezul era ca 
un ou pe cale să explodeze. Și când se va întâmpla, îi va trage 
cu el pe Conklin și pe cel care îi angajase pe amândoi. Din cele 
spuse de Willis Rask, Conklin era un ticălos care nu ar fi avut 
atâta creier cât să poată pune la cale un plan pentru a lua mită. 
Șeful lui fusese cel care dorise ca Griffin să fie acuzat de crimă, 
iar Oceania să dispară în mare. 

În vreme ce submarinul lor improvizat se scufunda în mare, 
pe lângă el, prin apă, vâjâiau gloanţele. Scufundându-se, auzind 
cum focurile de armă loveau apa, inima lui Steve își acceleră 
ritmul bătăilor, iar el îl simţi cum i se usucă gura. Apoi se auzi un 
alt zgomot. Zgomotul motoarelor unei ambarcațiuni Cigarette 
chiar deasupra capetelor lor. 

Se aflau la șase metri sub apă și coborau destul de abrupt. 
Erau în siguranţă, atâta vreme cât avea să le ajungă aerul. Dar 
nici vorbă să își poată părăsi ambarcaţiunea. Sau să se 
strecoare cumva, de acolo. Bulele de aer i-ar fi putut da de gol, 
putând fi urmărite ca firimiturile de pâine lăsate în urmă de 
Hansel. 

Când ajunseră pe fundul apei, Fowles avu grijă să fixeze bine 
submarinul lor improvizat în nisip. Ambarcaţiunea săltă de două 
ori, risipind niște languste. Zgomotul de deasupra lor se mai 
domoli, ambarcaţiunea rapidă încetinind. Conklin aștepta 
următoarea lor mișcare. 

Dar nu mai făceau nicio mișcare. Nu mai era nimic de făcut. 
Submarinul avea să le fie sicriul metalic. Dar n-ar fi trebuit, oare, 
să le treacă întreaga viaţă pe dinaintea ochilor... nu așa se zice? 
Nu. Steve se gândea că trebuie să încerce ceva. Orice. 

Aflat pe locul din faţă, Fowles își lăsă capul pe spate, privind 
în sus. Steve îl bătu pe umăr, apoi gesticulă cu amândouă 
mâinile. Arătă către nava aflată deasupra lor, apoi atinse pieptul 


332 


lui Fowles și indică o direcţie, atingându-și apoi pieptul și 
arătând într-o altă direcţie. 

„Trimite submarinul-torpilă spre navă, în timp ce noi doi 
înotăm în două direcții diferite.” 

Ochii lui Fowles părură că privesc cruciș din spatele măștii 
sale. Apoi dădu din cap. 

Steve își verifică indicatorul de aer. Acul acestuia ajunsese la 
linia roșie. Abia dacă mai avea vreo douăzeci și șase de litri de 
aer. Doamne, oare alergase să consume atâta aer? Abia dacă îi 
mai ajungea aerul pentru câteva minute. 

Acum, lui Steve îi apărură în minte imaginile. Imagini rapide, 
parcă fulgerându-i prin faţa ochilor. Imaginea mamei lui, moartă 
demult, din cauza unui cancer nenorocit. Tatăl lui, tânăr, chipeș 
și prosper. Bobby, în ziua în care Steve îl luase din capcana 
diavolească unde îl ţinea Janice. De acum, Herbert va avea grijă 
de el. 

„Pot trăi cu gândul acesta. Sau pot muri cu el. Taică-meu e un 
bunic mult mai grozav decât a fost ca tată.” 

Apoi, în fața ochilor minţii lui, apăru plutind imaginea 
Victoriei. Zâmbi, izbucnind aproape în râs, expirând prin mască 
și aburindu-și vizorul măștii. 

„Ce mă mai făcea să râd! Atât de cinstită și de înțepată! M-a 
făcut să râd încă din prima zi petrecută împreună, în pușcărie.” 
Işi dădu seama brusc că gândea la timpul trecut. Că viaţa lui 
avea să fie curând discutată de ceilalţi, dacă aveau să discute 
vreodată despre așa ceva, la timpul trecut. 

Fowles lovea cu ceva în învelișul metalic al submarinului, 
încercând să-i atragă astfel atenţia. 

Tăbliţa magnetică! 

„În regulă. Despre ce e vorba?” 

Fowles scrise ceva pe tăbliță, arătându-i-o lui Steve. 

„Eu l-am ucis pe Stubbs.” 

Da, sigur, gândi Steve. Parcă am mai discutat o dată despre 
asta. L-ai ucis „într-un fel” pe Stubbs. Ești responsabil moral 
pentru moartea lui. Și ce-i cu asta? De ce spui acum asta? 

Steve ridică din umeri înălțându-și ambele mâini cu palmele 
deschise în sus, arătându-și nedumerirea. 

Fowles mai scrijeli ceva pe tăbliță, ridicând-o. 

„Clive A. Fowles”. 


333 


„Am priceput acum, amice. O mărturie semnată. Ca să-l ajuţi 
pe Griffin. E grozav! Dar asta numai dacă mai rămâne vreunul 
din noi viu, să o prezinte tribunalului.” 

Fowles îl apucă pe Steve de umăr, silindu-l să iasă din 
submarin. Văzând că Steve nu se mișca, Fowles apucă furtunul 
lui de aer și trase de el. 

„Bine, am înţeles.” 

Steve își desfăcu chingile și ieși din submarin, plutind. Fowles 
arătă cu pumnul spre fundul nisipos al mării. 

„Rămâi aici!” 

Apoi îi aruncă tăbliţa lui Steve, făcând un ultim gest. Ridicând 
mâna dreaptă deasupra capului, își depărtă degetele în forma 
literei V, de la Victorie. O clipă mai târziu, își aruncă balastul și 
trase maneta. Submarinul artizanal o porni în sus, spre 
suprafaţă, cu viteză. 

Poate era din cauza oboselii, a fricii sau a amestecului de 
oxigen și de azot care îl ameţise. În orice caz, lui Steve îi 
trebuiră câteva clipe bune să priceapă care erau intențiile lui 
Fowles, de fapt. 

II ataca pe Conklin, în același fel în care bunicul lui atacase 
odinioară nava Tirpitz. 

Apucând tăblița, Steve înotă după micul submarin. 

De ce? Nici el nu știa prea bine. Numai că i s-ar fi părut 
inuman să stea pe fundul oceanului, în vreme ce Clive Fowles 
căuta să-și câștige propria Cruce a Victoriei, așa cum o 
câștigase cândva bunicul lui. 

În ciuda eforturilor lui Steve, micul submarin improvizat se 
îndepărtă, mărind viteza. Lipsită de focosul greu, din partea din 
faţă, fără greutatea lui Steve, și cu compartimentul balastului 
deșertat, submarinul putu ţâșni din apă ca o rachetă Polaris. 
Numai că se îndrepta tocmai spre carena ambarcaţiunii 
Cigarette. 

Motorul micului submarin lăsa în urmă un vârtej de spumă 
albă, iar Steve nu izbutea să vadă prea bine. Totuși, știa că 
Fowles ţintea spre locul unde conductele de combustibil ieșeau 
din corpul din aluminiu al ambarcațiunii. 

Steve simţi explozia, înainte de a o auzi. 

Unda de șoc îi presă pieptul. 

Sunetul exploziei îi bubui în auz, precum un tunet puternic, 
provocându-i durere. 


334 


Se rostogoli spre fundul oceanului, cu o viteză uimitoare. 

De-a berbeleacul. Așa ar fi zis Fowles, dacă ar fi supravieţuit 
exploziei. Acesta fu ultimul gând care îi veni în minte lui Steve, 
înainte de a se prăvăli pe fundul oceanului și de a se întuneca 
totul în jurul lui. 


Capitolul 47 


REGINA DRAMEI 


— Cât timp aţi lucrat pentru firma Poseidon? întrebă Victoria. 

— Douăzeci și trei de ani, zise Charles Traylor. 

Acesta era un bărbat corpolent, la vreo cincizeci de ani, care 
arăta de parcă n-ar fi ieșit nici din jacuzzi, darămite să se 
scufunde pe fundul Oceanului Atlantic. La examinarea directă, 
declarase că era „foarte improbabil” ca o armă pentru harpoane 
marca Poseidon 3000, acționată pneumatic, să se descarce în 
mod accidental, în vreme ce era încărcată. 

— Peste vreo doi ani, veţi primi o pensioară frumușică... 

— Nu sunt foarte sigur că vă urmăresc raţionamentul... 

— Dumneavoastră sunteţi un angajat loial, domnule Traylor. 
Conduceţi departamentul de control al calităţii la societatea 
Poseidon și aţi certificat marca 3000 ca fiind una sigură. Nu aţi fi 
concediat, cumva, dacă s-ar dovedi că prezintă defecte? 

— Obiecţie! spuse Richard Waddle, aplecându-se peste masa 
acuzării, sprijinindu-și palmele pe mahonul acesteia. Avocatul ia 
notă de depoziţie, nu interoghează. 

— Se susţine, spuse judecătorul Feathers. Doamnă Lord, 
întotdeauna acord un spaţiu avocaților, de care aceștia să poată 
profita la interogatoriile încrucișate, dar aţi cam depășit limita. 

— Îmi cer scuze, onorată instanţă, zise Victoria, deși nu 
regreta câtuși de puţin cele spuse. 

Reușise însă să-și prezinte punctul de vedere în faţa juraţilor. 

Victoria ridică arma cu harpon - corpul delict numărul trei - cu 
ambele mâini. 

— In manualul de instrucţiuni, compania dumneavoastră 
avertizează că ţeava armei nu trebuie îndreptată spre persoana 
care încearcă să o încarce. Evident, nu aţi anticipat cazul în care 
o persoană se poate împușca singură. 

— O, asta e o găselniţă de-a avocaţilor. 

„Mari afurisiţi, avocaţii ăștia!” 

— Dar nu am avut niciodată vreun proces, în privinţa asta, 
adăugă grăbit Traylor. 


336 


„Un proces n-ar fi stricat apărării”, își zise Victoria. O acţiune 
în masă ar fi fost și mai tare. Ceva de genul „Toţi cei care vă 
faceţi de lucru cu câte o armă cu harpon ridicați mâna”. Dar 
trebuie să îţi joci cărţile care îţi cad. 

Ușa sălii de judecată scârțâi deschizându-se, lăsând-o pe 
mama ei să intre. Regina dispăruse cu două zile în urmă, după 
un schimb de cuvinte mai îngheţate decât margarita cu gheaţă, 
pe care o sorbea în momentul acela. Luau masa de prânz într-un 
restaurant mexican din apropierea tribunalului. Victoria tocmai 
lucra la clasarea probelor, la o masă mai retrasă, când își făcuse 
apariţia mama ei, aducându-și cu ea băutura. Abia trecuse de 
prânz, dar evident, acela nu era primul pahar pe care mama ei îl 
sorbea în ziua respectivă. Trecând peste introducere, Regina 
începu să se răstească la Victoria, spunându-i că era „o 
nesuferită care judeca oamenii și nu era deloc amuzantă” și că 
nu era de mirare că nu-și putuse păstra bărbatul lângă ea. 

— La fericirea mea, te-ai gândit vreodată? întrebase Irene. 

— Nu am crezut că era necesar, mamă. Oricum, asta îţi ocupa 
tot timpul. 

— Ești cam prea rece, pentru gustul meu, scumpo. Asta de la 
taică-tău ţi se trage. 

— Măcar de-ar putea fi aici, să se poată apăra! 

— Și eu am dreptul să fiu fericită, să știi! 

Mama ei se răsucise spre ușă, iar tivul fustei sale roz din 
bumbac marca Cynthia Steffe se rotise împrejurul șoldurilor ei. 

Regina Dramei. 

— Succes la tribunal, scumpo! îi aruncase ea peste umăr. 
Chiar dacă de fericirea mea nu-ţi pasă, străduiește-te să câştigi 
procesul de dragul unchiului tău Grif, te rog. 

Fericirea părea să fie subiectul fierbinte al zilei. 

Sandalele marca Manolo Blahnik ale mamei sale răsunară pe 
podeaua de piatră, în timp ce ieșea. 

Acum sunetul acelor sandale revenise. Nu sandalele acelea, 
de fapt, pentru că acum purta altceva. Sandalele Blahnik, cu 
vârful decupat, legate cu o panglică încrucișată pe gleznă, 
fuseseră un cadou din partea Victoriei, provenite dintr-un gest 
de curtoazie al unui client al lui Steve cam obișnuit cu 
furtișagurile, care deturnase încărcătura unui container plin cu 
pantofi italienești de o frumuseţe rară! Sandalele de azi nu erau 
Blahnik și cu siguranță erau noi. Cel puţin, Victoria nu le mai 


337 


văzuse până atunci. Din piele de șarpe, cu cataramă argintie, 
decupate lateral și cu tocuri de șapte centimetri și jumătate. 

„Pe unde mi-ai umblat, mamă? Și de ce v-aţi întors aici, tu și 
pantofii tăi din piele de șarpe?” 

Era furioasă pe ea pentru că plecase, dar și pentru că se 
întorsese. 

Era ceva legat de sandalele acelea, care o punea pe gânduri. 
Dar ce anume? Erau grozave, într-adevăr, cu dungile acelea roșii 
și galbene pe fond negru. 

„Roșii și galbene? Un șarpe-coral! Șarpele meu coral!” 

— Mai aveţi ceva de adăugat, doamnă Lord? întrebă 
judecătorul Feathers. 

„La naiba, încearcă să te concentrezi!” 

— Mai am o singură întrebare, onorată instanţă. 

— Bine. Pentru că, dacă zgomotele astea nu provin de la apa 
din conducte, cred că aud niște stomacuri cerându-și drepturile, 
în boxa juraților. 

Victoria gesticulă cu arma cu harpon. 

— Domnule Traylor, faptul că nimeni nu v-a intentat vreun 
proces până acum, nu înseamnă că nimeni nu a fost străpuns de 
o ţepușă în vreme ce încărca o armă Marc 3000, corect? 

— Obiecţie! spuse Waddle. 

— Cu ce motivaţie? întrebă judecătorul. 

— Întrebarea conţine o dublă negatie. Poate chiar una triplă. 

— Se respinge. Cred că juraţii au înțeles sensul întrebării. 

— N-aș ști să vă spun dacă nu a fost nimeni rănit, spuse 
Traylor. 

„Este evitat astfel termenul străpuns şi imaginea 
cutremurătoare pe care ar putea-o evoca.” 

— Deci nu puteți afirma fără putință de tăgadă că arma Marc 
3000 nu s-a descărcat în vreme ce era încărcată. 

încălca astfel promisiunea că avea să pună o singură 
întrebare. 

— Nu pot afirma acest lucru. 

— Nu mai am alte întrebări, onorată instanţă. 

— Atunci, să mergem să luăm masa, spuse judecătorul. 

e 

— Trebuie să-ţi vorbesc despre Grif și despre mine, spuse 

Regina. 


338 


— Sunt în timpul unui proces, zise Victoria. Lasă-mă să mă 
concentrez la asta, bine? 

Regina insistă însă și o convinse să accepte să facă o scurtă 
plimbare împreună. Zece minute mai târziu se aflau pe doc, 
trecând pe lângă a mulţime de ambarcaţiuni de pescuit, când 
lrene spuse: 

— M-am îndrăgostit de Grif. 

— Felicitări. 

— Dar nu eram îndrăgostită de el când trăia tatăl tău. 

— Mi-ai mai spus asta. Cu Grif ai făcut-o prima dată zilele 
trecute. Așa. Și ce altceva mai este atât de important încât să 
nu poată aștepta? 

— leri am mers cu mașina la Miami, unde am fost la bancă. La 
cutia mea de valori. De unde am luat biletul tatălui tău dinaintea 
sinuciderii. 

Victoria se opri brusc în faţa unei stive de grătare din lemn, 
folosite la capcanele pentru homari. 

— Tocmai acum! După atâţia ani de zile, acum trebuia să o 
faci? De ce? 

— Nu suport să mă urâști. 

— Te rog, mamă. Nu pot să am grijă și de asta. 

Un pescar, care spăla puntea ambarcaţiunii sale, privi către 
ele. Nu vedea în fiecare zi două femei atât de elegante, ţipând 
una la alta, în faţa traulerului său. 

— Știu sub ce presiune te afli, Prinţesă. Și numai Dumnezeu 
știe cât de mult aș vrea să câștigi, dar... 

— Nu știi nimic. Nu vreau să văd biletul. 

— Nu ai de ales. 

— Nu mai am doisprezece ani, mamă. Acum iau singură 
hotărârile. 

Regina scotoci prin poșeta ei din piele portocaliu-maronie. 
Victoria își continuă drumul, de îndată ce își dădu seama ce 
scosese mama ei din poșetă. Era un plic demodat, din hârtie de 
Manila, rulat și legat cu șnur. 

Regina se grăbi să o ajungă din urmă, încălţată cu afurisitele 
acelea de sandale din piele de șarpe. 

— L-am adorat pe tatăl tău. Nu l-am înșelat niciodată. Grif și 
cu mine nu eram decât prieteni. Eram parteneri la bridge. Ne 
plăceau aceleași lucruri. Sinatra. Filmele franțuzești. Arta post- 
modernă. 


339 


— Mamă, nu-mi pasă de asta, bine? 

— Nu m-am culcat cu el niciodată. 

— Bine. Acum las-o baltă. 

— Tatăl tău a fost cel care m-a înșelat. 

Victoria se întoarse brusc. În plin soare, în costumul ei la patru 
ace, cu chipul înfierbântat, i se părea că avea să leșine. 

— Minti! 

— Ştiam că vei spune asta. Tocmai de aceea am adus cu mine 
biletul lui Nelson. 

Irene încercă să-i dea plicul, dar Victoria îl respinse, de parcă 
ar fi fost în flăcări. 

— Probabil e un fals. Nu m-ar mira, venind din partea ta. 

— Eu nu aș purta niciodată perle false, nu folosesc farfurii din 
carton și nici nu falsific scrisori de adio. E timpul să afli adevărul. 
Tatăl tău avea o aventură cu Phyllis. 

— Cu Phyllis Griffin? a 

— Că doar nu cu Phyllis Diller. Da, cu Phyllis Griffin. In 
ultimele luni reușiseră să-și ascundă idila. 

— Acum știu sigur că minți. 

„Soţia unchiului Grif. Mama lui Junior... Ideea asta e ridicolă!” 

— Când am aflat, i-am spus tatălui tău. Voiam să divorțez. M- 
a implorat să-l iert, dar nu puteam. A luat-o razna. A zis că nu o 
iubea pe Phyllis. Era numai presiunea afacerilor lui, ancheta, 
poate chiar și o anumită animozitate faţă de Grif, care îl făcuse 
să intre în probleme cu legea. Nelson s-a oferit să meargă la 
consiliere, să facă orice pentru a salva căsnicia noastră. l-am 
spus atunci să se ducă naibii. Că aveam să divorțez și că te voi 
lua cu mine. Mândria mea era rănită și nu voiam să-i mai acord 
nicio șansă. Așa că sunt vinovată, scumpo. Vinovată că am fost 
neînduplecată și neiertătoare. Vinovată de a fi fost atât de 
concentrată asupra mea, încât nu am văzut cât de distrus era 
tatăl tău. S-a sinucis în noaptea care a urmat disputei noastre. 

Victoria simţi ușoara învolburare a brizei. Vasele parcă 
gemură în locurile lor de ancorare, iar aerul păru deodată greu, 
mirosind a putreziciune. 

— Arată-mi biletul. 

Scrisoarea de adio era scrisă de mână, pe o coală purtând 
antetul companiei Griffin-Lord Construction. 


Scumpa mea lrene, 


340 


Nici nu pot să iți spun cât de profunde sunt 
sentimentele mele pentru tine și Victoria, însă totul a 
devenit prea greu de suportat. Mă tem că afacerea va 
da faliment și nu văd nicio ieșire din această situație. 
Ti-am greșit profund și nimic din ce aș face sau aș 
spune acum nu ar mai putea îndrepta lucrurile. Cel 
mai mare regret al meu este că nu voi trăi să văd 
femeia care îi este scris Victoriei să devină. Vă cer 
iertare amândurora. 


Nelson. 


Deasupra capetelor lor, croncăni o pasăre de mare. Victoria 
percepea zgomotul motoarelor Diesel care se puneau în 
mișcare, apa care se învolbura la prora navei de pescuit. 

— Imi pare rău că nu ţi-am spus toate astea mai din timp, 
spuse Irene. Am vrut doar să ţi-l amintești pe tatăl tău altfel. ȘI 
poate că o parte din mine se simțea umilită. 

— De ce? 

Deodată, lucrurile se schimbaseră. Mama ei era o victimă a 
căsniciei sale și nu un călău. 

— Tata a fost cel care a înșelat. Cel care a ales drumul unui 
laș. 

— Nelson a simţit că avea nevoie de altcineva. Ăsta nu e un 
lucru cu care să mă mândresc. Și m-am întrebat în toţi anii 
ăștia... Dacă făceam altfel, el ar mai fi trăit și acum? 

— Nu te poți învinui. 

— Și eu mi-am spus asta. Dar sunt singura care ar fi putut să-l 
salveze. Și n-am făcut-o. 

Luă biletul înapoi, îl rupse în bucățele, și le aruncă în vânt. 

Victoria simţi nevoia să-și limpezească mintea. La intersecţia 
dintre străzile Southard și Duval, ieși în stradă, oprind un taxi de 
culoare roz. Şoferul frână, claxonă, apoi trase o înjurătură în 
creolă. 

e 

Victoria încercă să  estimeze profunzimea propriilor 
sentimente. Mama ei, care putea fi uneori atât de superficială și 
de nepăsătoare, ajunsese acum în cealaltă direcție. Ea susținea 
că era vinovată de o complicitate morală în privința morții 
soțului ei. Dar oare la ce se așteptase de la ea însăși? Oare ce 


341 


super-puteri supraomenești, de înțelegere și compasiune credea 
ea că îi lipseau? 

„Oh, scumpul meu Nelson, nu fi atât de deprimat. Eu te iert 
pentru că ţi-ai pus-o cu cea mai bună prietenă a mea.” 

Nu, atât trădarea, cât și părăsirea rușinoasă fuseseră numai 
vina tatălui ei. 

„Și biletul acela, pe care am dorit atât de mult să-l văd?” 

Acum, după ce îl văzuse, după ce ţinuse în mână ultimul lucru 
atins de tatăl ei înainte de a se arunca de pe acoperișul 
blocului... biletul acela nici nu mai conta. 

„Regretai că nu aveai să mă vezi crescând? Naiba să te ia! Ai 
fi putut rămâne aici, cu mine.” 

Acum, când știa ce se întâmplase, adevărul nu o eliberase 
nicicum. Cunoașterea adevărului nu adusese cu sine și liniștea. 
O durere fusese înlocuită cu o alta. Ce zicea Steve că îi spusese 
tatăl lui? Ceva legat de grija cu care trebuia să întoarcă 
bolovanii. Sub aceștia puteau fi șerpi, și nu flori. 

In momentul acela, mai mult decât orice, și-ar fi dorit ca Steve 
să fi fost lângă ea. Când trecu pe lângă arborele de pe pajiștea 
din faţa clădirii judecătoriei - ultimul loc în care îl văzuse - își 
scoase telefonul mobil și formă numărul lui. Nu îi răspunse 
nimeni, dar ascultă întregul mesaj clasic cu „/ăsați-vă numărul 
după semnalul sonor’ numai ca să îi poată auzi glasul. 

„La naiba, Steve! Unde ești?” 


342 


Capitolul 48 


UN ALIBI ÎN LARG 


O femeie cu o voce stridentă îi strigă ceva lui Steve. 

El nu o putea vedea, pentru că simțea că nu-și putea dezlipi 
ochii. Cel puţin așa îi simțea el. Se forță să-i deschidă, făcând să 
se spargă crusta de sare de pe genele lui. 

„Au!” 

Clipea acum în soarele strălucitor. Deodată simţi fumul 
înecăcios. De combustibil care ardea, de plastic topit. 

— Mișcă-ţi braţele, dacă mă auzi! 

Era aceeași voce. Mai sonoră. Autoritară. 

„Dacă sunt mort, înseamnă că Dumnezeu e femeie. Dar, de 
fapt, soarele acela arde ca naiba, și cine spune că diavolul nu e 
și el vreo tipă? Acum, unde naiba e braţul meu?” 

Steve izbuti să-și miște braţul, pe chip prelingându-se apa 
care se scurgea de pe costumul lui umed. Masca îi dispăruse. La 
fel și una din înotătoare. Plutea, ridicându-se și coborând cu 
fiecare val. Compensatorul de plutire - „îti multumesc, Stubbs!” 
- era instalat astfel încât să susţină plutirea pe spate a unui om 
inconștient. 

„Fowles, tu unde ești?” 

— Stati liniștit, domnule. Vă scoatem imediat. 

Steve își scoase capul din apă. | se părea că acesta cântărea 
cât un pește uriaș. 

„Poate că Raiul e un fel de spa uriaș, iar eu oi fi într-un 
jacuzzi. Poate tot aici vine și lisus. Toţi ceilalţi sunt făcuți 
chifteluțe din pește.” 

O ambarcaţiune, mai mică decât un cutter”, sălta pe apă. 
Recunoscu dungile pe diagonală, de culoare roșie, albă și 
albastră. Paza de Coastă. Cea mai frumoasă ambarcaţiune pe 
care o văzuse vreodată. O femeie în uniformă stătea lângă 
copastia de la prova, cu o portavoce în mână. Și ea era cea mai 


7? Ambarcaţiune mică, de lemn, acționată mecanic sau cu pânze, cu un singur catarg 
și cu bompres, având formă alungită pentru a se deplasa rapid (folosită la sport sau 
pentru pescuit). (n.tr.). 


343 


frumoasă femeie pe care o văzuse în viața lui, măcar că nu îi 
putea distinge deloc trăsăturile. Ridică degetul mare înspre ea, 
în semn că totul era bine. 

— Gata, domnule. Nu încercaţi să înotați. 

„Să înot? Să adorm la loc, poate. La ce oră am programat 
masajul?” 

Auzea păcânitul ritmic al motoarelor micuţei ambarcațiuni 
gonflabile galbene, sosite din lateral. Doi bărbaţi în uniformă se 
aplecară spre el, dându-i niște ordine. Păreau foarte tineri și 
plini de ei, dar aveau glasurile puternice. Ceea ce înţelese el cel 
mai bine era că nu trebuia să facă nimic. Ei aveau să-l aducă la 
bordul ambarcaţiunii lor. Incercă să spună ceva, dar gâtul îi era 
ars de apa sărată și vomă peste toţi oamenii aceia, când îl 
rostogoliră în barca gonflabilă. 

— Mai era un om, izbuti să hărâie Steve. Cu un dispozitiv de 
scufundări. El unde este? 

— Liniștiţi-vă acum, domnule. 

„Pare extrem de priceput pentru cei doisprezece ani, câţi pare 
să aibă”, gândi Steve, la capătul puterilor. 

Barca gonflabilă se îndreptă spre ambarcaţiune, strecurându- 
se printre bucăţile de fibră de sticlă și aluminiu, ce reprezentau 
resturile navei Cigarette. Combustibil ars, negru și portocaliu, 
plutea la suprafaţa apei. Sărind printre valuri, în apropiere, 
rămas acum fără conducătorul lui, putu zări vechiul submarin 
artizanal. Avea numai prora puţin cam prăjită, dar în rest, părea 
indestructibil. 

Pe când se apropiau de navă, Steve zări încă o ambarcaţiune 
gonflabilă, în apă. Alţi doi ofiţeri ai Pazei de Coastă. In barcă 
zăcea cu fața în jos un trup fără viață, îmbrăcat în blugi și într- 
un tricou însângerat. 

„Conchy Conklin? Cine altcineva ar putea să fie?” 

Cu un năvod, militarii Pazei de Coastă scoaseră ceva din apă. 
Ce putea fi? 

„Un braţ. Retezat de la cot. Un braţ, într-un costum umed de 
scafandru. 

E Fowles.” 

Dumnezeule, chiar a reușit! S-a sacrificat pe sine. Și-a distrus 
propriul Tirpitz și i-a salvat viaţa lui Steve. Cum să poți plăti 
vreodată o asemenea datorie? 


344 


„Nu o plătești. Poate faci vreun legământ să devii un om mai 
bun, dar o asemenea datorie rămâne neplătită.” 

Pe când un ofițer mai tânăr al Pazei de Coastă îl ajuta pe 
Steve să urce într-o navă și mai mare, avu impresia, vag, că îi 
lipsea ceva. Masca, desigur. Și o înotătoare. Și... 

„Tăbliţa!” 

Mărturisirea lui Fowles. Ultima lui dorință fusese să îndrepte 
lucrurile. Să îi curețe numele lui Griffin. Tăbliţa aceea era alibiul 
din larg, al lui Griffin, iar acum acesta se afla chiar în adâncurile 
albastre ale oceanului. 


345 


Capitolul 49 


ORE DE VIZITĂ 


Personalul Secţiei de Urgenţe de la Spitalul Pescarilor păru 
încântat să-l vadă pe Steve. Fu întâmpinat cu câteva bancuri 
despre potenţialele reduceri pentru clienţii fideli ai spitalului și 
alte câteva sugestii de a sta departe de sursele de apă. | se 
promisese că avea să fie externat după câteva ore de ţinere sub 
observaţie, dacă rezultatul diferitelor analize și radiografii avea 
să fie unul normal. 

Chipul lui Steve avea culoarea unui rac fiert, cu un contur de 
un alb fantomatic, lăsat de masca sa. Gâtul îi fusese imobilizat 
cu un guler, dar toate celelalte părți mobile ale corpului său 
păreau să fie semi-funcţionale. Curând, doctorii și asistentele se 
risipiră, iar mica lui rezervă se umplu cu oameni în uniformă, cu 
arma la șold. Steve refuză să facă vreo declaraţie până când nu 
avea să audă pe careva dând tonul corului din Trying to Reason 
with Hurricane Season. 

— Vino încoace, papagalule ce ești! îi spuse Steve cu vocea 
sa răgușită șerifului Willis Rask, care își vârâse nasul printre 
perdele. 

— Jimmy B. îţi transmite salutări. Ei, dar arăţi ca naiba! 

— Mersi, Willis. Auzi, de ce nu îi dai tu afară pe toţi, să putem 
discuta în liniște? 

Rask îi dădu afară pe toți cei aflați în încăpere, apoi își trase 
un scaun lângă patul lui Steve, iar acesta îi povesti tot ce se 
întâmplase de când ajunsese în Paradise Key, în dimineaţa 
aceea. Despre călătoria cu submarinul improvizat, despre recif, 
despre povestea lui Fowles, care se strecurase la bordul Fortei 
Majore, luptându-se cu Stubbs să-i ia arma cu harpon din mână, 
și, în sfârșit, despre cum fuseseră atacați de către Conklin, care 
se afla într-o ambarcaţiune Cigarette pe care erau desenate 
niște flăcări. 

— Se potrivește, spuse Rask. Unul dintre cadavre este cel al 
lui Chester Lee Conklin. Bucăţile de cadavru, în costum umed de 


346 


scafandru, sunt ceva mai greu de identificat dar, din câte ne-ai 
spus, se pare că sunt ale lui Fowles. 

— Dar ambarcaţiunea Cigarette? Cui îi aparținea? 

— E înregistrată pe numele unei companii-fantomă, din 
Bahamas. Incercăm să aflăm cine plătește taxele anuale pentru 
ea. 

— Aţi găsit ceva pe navă? 

— Vrei să spui pe ce a mai rămas din ea... Paza de Coastă 
încă mai caută printre resturi. Ceea ce am descoperit deja este 
motocicleta Harley a lui Conklin. Într-un port din Lower 
Matecumbe. 

Steve se ridică pe pernă. 

— Aţi cercetat buzunarul de la șa? Aţi interogat oamenii din 
port? Aţi aflat unde stătea Conklin? 

— Nu știu, Steve. Se presupune că nu pot da detalii privind 
investigaţiile unor civili. Mai ales unor avocaţi ai apărării. 

— Spune! Sau îi spun maiorului tău că încă mai cultivi 
anumite ghivece de plante... 

— La naiba, ce-mi face mie tipul ăsta! zise el, scărpinându-și 
mustata. Nu avea în buzunarul de la șa decât un carton de ţigări 
Marlboro și un tichet de trecere. 

— Tichet pentru ce? 

— Era un tichet expirat, și gata! 

— Ce încerci tu să-mi ascunzi, Willis? 

— Nu poţi deduce nimic din toate astea. Tichetul a fost emis 
în Jacksonville, acum zece zile. 

„Jacksonville? Nu poţi ajunge mai departe de atât și să fii încă 
pe teritoriul Floridei.” 

— E un drum cam lung, zise Steve. Ai idee ce căuta pe acolo 
Conklin? 

Rask ridică din umeri. 

— Putea să-și fi vizitat niște prieteni sau niște rude. Sigur că 
nu e ca în Miami, zise Rask, începând să fredoneze puţin din 
Everybody's Got a Cousin în Miamk. 

Sigur, Conklin putea să fi vizitat pe cineva sau să fi mers acolo 
pentru surfing. Dar putea să fi fost acolo și ca să discute cu 
persoana care îl angajase să-l scoată pe Steve din joc și să o 
sperie pe Victoria. Steve întrebă unde fusese emis tichetul, iar 
Rask îi dădu adresa unui bloc de pe St. Johns Riverway Drive. 


50 Cu toţii avem vreun văr prin Miami. (n.tr.). 
347 


Apoi Steve îi spuse despre mărturisirea lui Fowles, semnată pe 
tăblița magnetică, care acum se pierduse undeva, pe fundul 
oceanului. 

— Stai puţin, Steve. Despre ce mărturie vorbeşti? Ai spus că 
Stubbs s-a împușcat accidental, luptându-se să ia el arma. 

— Așa este. Dar Fowles și-a asumat întreaga responsabilitate 
morală pentru cele întâmplate. 

Rask se trase de un lob alurechii. 

— Asta cam tulbură apele un pic... 

— Așa face adevărul. 

— Fowles a spus pentru cine lucra? 

Steve clătină din cap, o mișcare care i se păru cam dureroasă. 

— A spus numai că și Conklin lucra pentru această persoană. 
Trebuiau să-l silească pe Stubbs să accepte oferta șefului lor, de 
un milion de dolari. Și să-l arunce peste bord, dacă acesta ar fi 
refuzat. 

Rask cobori vocea. 

— Îmi place mărturisirea aceasta. Și am să aflu cine era șeful 
lor. Dar acum, că tot mă gândesc la asta, nu pot să te las să 
declari în faţa completului de juraţi că împușcătura a fost un 
accident. 

— De ce nu? 

— Pentru că, dacă o faci, n-o să-l pot acuza niciodată pe șef 
că a conspirat la uciderea lui Stubbs. 

— Deci vrei ca eu să mint sub jurământ? 

— Doar să aranjezi povestea asta puţin mai altfel. Să spui că 
Fowles a acceptat să îl ucidă pe Stubbs la ordinele cuiva. lar eu 
îl voi furniza justiției pe acel cineva, de îndată ce îl prind. 

— Doamne, Willis, am mai încălcat și eu o regulă, două... Dar 
ce-mi ceri tu acum este să comit sperjur. 

— Uneori trebuie să încalci legea pentru a face dreptate, 
Solomon. Pe tine nu te-a învăţat nimeni treaba asta? 

„Ba da, tatăl meu...” gândi el, lăsându-se înapoi pe pernă. 

e 

La vreo zece minute după plecarea lui Rask, sosi o asistentă, 
care îl anunţă pe Steve că aveau să-l externeze. 

— Dar să mai dai pe aici, să nu ne uiţi, bine? 

După alte câteva clipe, perdelele se dădură din nou în lături, 
iar Junior Griffin își vâri capul înăuntru. Purta niște pantaloni 
scurți din blugi, un tricou mulat și, chiar și prin perdele, Steve 


348 


putea simţi aproape cum întregul contingent de asistente 
medicale se holba la el. 

— Steve, am venit aici imediat ce am auzit... 

— Mulţumesc, Junior. Acum intră, înainte ca asistentele să 
înceapă să saliveze pe tot holul. 

Junior se așeză pe o margine a patului lui Steve. 

— Tocmai am vorbit cu Tori. E îngrijorată de moarte. Zicea că 
te roagă să o suni. 

„Uite o chestie pozitivă pe ziua de azi, cel puţin...” 

— Ti-am adus ceva de îmbrăcat, zise Junior, întinzându-i o 
pereche de blugi decolorați și un tricou cu guler. Dacă mai pot 
face și altceva pentru tine... 

— Mașina mea e în Paradise Key, spuse Steve. 

Junior se oferi să-l conducă pe Steve până acolo, putea folosi 
telefonul lui mobil pentru a o suna pe Victoria, pe tatăl lui și pe 
Bobby. ÎI aștepta și o masă caldă, dacă dorea, și era păcat de ce 
se întâmplase cu Clive Fowles, nu-i așa? 

— Îţi datorez scuze, Junior. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te-am acuzat că l-ai ucis pe Stubbs. 

— E în regulă. Nu m-am supărat. 

— De obicei, sunt foarte minuţios cu lucrurile acestea, dar cu 
tine... 

— A fost o chestiune personală. Știu. 

— Ei bine, îmi pare rău pentru asta. 

— Cum am mai spus, e în regulă. 

Junior afișă zâmbetul acela al lui, cuceritor. 

— Era cam aglomerat terenul, cu toţi trei... 

Strânse din umeri într-un fel care îi aduse în fața ochilor un 
anume păr blond. 

— Oricum, lucrurile nu ar fi mers între mine și ea. 

„Ce este asta? Junior aruncă prosopul, cumva?” 

— Eu am nevoie de cineva care să călătorească împreună cu 
mine. Să ne luăm după soare. Să mergem în locuri unde se fac 
scufundări, vara, și în staţiuni de schi, iarna. Tori este foarte 
dedicată muncii ei. Vrea să fie cel mai bun avocat din oraș. 
Pentru mine este foarte greu să mă raportez la asta, dar este în 
regulă. Vom rămâne întotdeauna amici, numai că suntem foarte 
diferiţi. Acum, în ce vă privește pe voi doi... 

Steve începu să râdă. 


349 


— Sigur. Suntem precum cremenea și oţelul... 

— Dar scânteile sunt o chestie bună, nu? Ea chiar te iubește. 

O spusese atât de firesc, de parcă ar fi fost un lucru bine- 
cunoscut. De parcă orice idiot ar fi putut vedea asta. 

— Ţi-a spus ea ţie...? 

— Nu te supăra, Steve, dar cred că știu mai multe despre 
femei decât tine. Și știu că Tori te iubește. 

„În regulă. lată două evenimente pozitive pe ziua de azi!” 

Durerea de cap a lui Steve păru să dispară când îmbrăcă 
tricoul lui Junior, și nici nu mai contă că acesta era cu vreo două 
numere mai mare. 


LEGILE LUI SOLOMON 


12. Când un bărbat și o femeie sunt într-o sincronizare totală 
- gândind amândoi la fel, amuzându-se unul cu celălalt, 
dăruindu-și bucurie unul celuilalt - au ajuns în locul ideal, și 
chiar și simplul fapt de a fi împreună este maigrezar... Aproape 
la fel de grozav ca a face dragoste. 


Capitolul 50 


MATERIALUL 
DIN CARE SUNT FĂCUTE CRIMELE 


— Doare? 

— Numai când văd nota de plată a spitalului. 

Se aflau în camera de hotel a Victoriei, iar Steve stătea 
sprijinit pe pernele Victoriei, în patul ei. Bobby era așezat la 
masa de lucru, aplecat asupra laptopului său. Afară era 
întuneric, iar orchestra interpreta diversele melodii ale lui Jimmy 
Buffett, pe terasă. 

Victoria continua să umple pungi cu gheață pentru ceafa lui 
Steve și să-i supravegheze temperatura, deși nu era nici ea 
foarte sigură de ce o făcea. In ciuda faptului că fusese la un pas 
de moarte, Steve părea ciudat de liniștit. 

„Numai de l-aș mai putea ţine o vreme pe codeină și 
Demerol... Ne-am înțelege cu mult mai bine.” 

— Poţi rămâne aici, la noapte, spuse ea. 

— Aici? întrebă Steve, încântat de confortul patului uriaș. 

— În camera alăturată. Regina se întoarce la Miami. 

Aflat la calculatorul lui, Bobby izbucni în râs. 

— Ştiam eu că n-o să ai parte de tratament preferenţial, în 
seara asta, unchiule Steve. 

— Tu vezi-ţi de treaba ta, copile, sau te pârăsc că ești leneș, 
zise Steve. 

— Tu ești cel care va merge la închisoare, ripostă Bobby. Cum 
se numește asta, Victoria? 

— „Complicitate la delincvenţa unui minor”, zise ea. 

— Dar puştiul era deja un delincvent, când a apărut pe aici, se 
apără Steve. 

— Mi-e foame, spuse Bobby. Când mâncăm? 

— După ce rezolvăm o crimă. 

Steve le povestise deja despre călătoria la bordul Fowles 
Folly și despre ceea ce urmase. Totul, cu excepţia mărturisirii 
aceleia ciudate a lui Fowles. Atenuase puţin povestea, 


351 


spunându-i Victoriei doar că Fowles mărturisise. Steve nu se 
hotărâse încă dacă să spună o minciună sfruntată, cum îi ceruse 
Willis Rask, totuși voia să-și păstreze opţiunile. 

După ce Steve își încheie povestirea, iar Bobby descărcă 
imagini prin satelit din Jacksonville, Victoria îl puse la curent cu 
evoluţia procesului. Statul prezentase actul de acuzare. În 
dimineaţa zilei următoare, ea avea să își cheme primul martor. 
Pe terasă, orchestra cânta We Are the People Our Parents 
Warned Us About. 

Probabil că auzise asta și Steve. 

— Și care e treaba cu tine și cu mama ta? 

— Văd lucrurile din altă perspectivă. Nu știam toate 
amănuntele. Acum, că le știu, cred că am judecat-o prea aspru. 
Cum stau lucrurile cu tine și cu tatăl tău? 

— Am început să-l judec mai aspru, abia după ce am aflat 
toate faptele. Dar nu vrei să-mi spui și mie ce s-a întâmplat? 

— Mai târziu. După ce se termină procesul. Tu? 

— La fel. 

Tăcură amândoi o clipă, apoi Steve spuse: 

— Nu că nu mi-aș iubi tatăl... 

— Înţeleg. 

— Adică asta e dragostea, nu? Să accepţi o persoană, cu 
toate cusururile ei. 

— După cum și aceasta te acceptă pe tine. 

Bobby începu iar să chicotească. 

— Voi doi parcă aţi fi două mâţe speriate. De ce nu dați 
lucrurile pe faţă, să spuneţi că abia așteptați să vă tăvăliți puţin. 

— Te avertizez, copile... mârâi Steve. Școala militară te 
așteaptă! 

— Da, da... sigur. Dacă vrei să vezi de unde și-a luat tichetul 
nemernicul de Conklin, vino încoace! 

Victoria ajunse prima lângă el. Steve se chinui să coboare din 
pat, apoi se îndreptă și el încet, spre masă. Cei doi se uitau la 
imaginea obţinută prin satelit. 

— St. John's River, în Jacksonville, zise Bobby, arătând spre 
monitor. lar dincolo este St. John's Riverway Drive, la 
Commodore Point. De acolo a luat Conklin tichetul. 

— Toate navele acelea... zise Steve. Zona pare a fi un port. 


51 Suntem așa cum ne-au avertizat părinţii că vom fi. (n.tr.). 


Bobby apăsă pe butonul mausului, iar imaginea se mări. Pe 
frontispiciul uneia dintre clădirile din apropierea râului era scris 
Southern  Shipworks, după cum putu Victoria să citească. 
Victoria repetă denumirea și cu voce tare, vrând parcă să o și 
audă. 

— Southern Shipworks. 

— Ce e cu asta? întrebă Steve. 

— Cunosc denumirea aceasta. Stai să mă gândesc. 

— Gândește-te, spuse Steve, îndreptându-se către minibar. Pe 
aici au Jack Daniel's? 

— Robinson! spuse Victoria. Leicester Robinson. Aici își 
construia el barjele pentru a lucra la Oceania. 

Steve se opri brusc. Jack Daniel's putea să mai aștepte. 

— Asta are sens, dacă Conklin lucra pentru Robinson. 

— Nu și acum zece zile. Robinson spunea că a anulat toate 
lucrările cu barja imediat după ce Stubbs a fost ucis. 

Atunci se întâmplă. Ca doi alergători sincronizaţi, alergând 
umăr lângă umăr. 

El spuse: 

— Numai dacă nu cumva Robinson a mințit... 

Ea spuse: 

— Pentru că avea nevoie de barjele acelea pentru altceva 
decât Oceania. 

El spuse: 

— Ceva din care ar fi putut ieși bani numai dacă n-ar fi existat 
Oceania. 

Ea spuse: 

— Așa că Robinson i-a angajat pe Conklin și pe Fowles... 

Amândoi, într-un glas: 

— Să oprească Oceania. 

Sinergie totală, se bucură Victoria. 

Minunatul loc comun al relației noastre. 

Așa îl numise Steve în timpul procesului Barksdale. Nu 
ajungeau la el în fiecare zi, dar atunci când o făceau, lucrurile 
erau mai minunate ca oricând. Işi completau gândul unul 
celuilalt, își terminau reciproc frazele, își umpleau viața unul 
celuilalt. 

— Deci ce anume plănuiește Robinson? întrebă ea. 

— Aici avem un fir liber. Să... 


— ... tragem de el și să vedem unde duce, îi termină ea fraza. 
Fowles i-a spus lui Griffin că ar fi trebuit să lase baltă cazinoul și 
hotelul. Să conducă lumea acolo, în recif, cu nave cu fundul din 
sticlă și cu catamarane. 

— Griffin i-a spus lui Fowles că parcă vorbea despre o plută, în 
vreme ce el se gândea să construiască o navă Queen Mary, 
adăugă Steve. 

— Și Robinson spunea că Griffin gândea la scară prea mare, în 
vreme ce Fowles gândea la scară prea mică. Deci Robinson... 

— Plănuia ceva la un nivel intermediar. 

— lar tu știi despre ce este vorba, nu, Steve? 

— După ce Stubbs a fost ucis, Robinson n-ar mai fi avut 
nevoie de barjele pentru Oceania. Dar dacă el le-a modificat 
configuraţia... Steve își prinse bărbia cu degetele. Bobby, 
mărește imaginea fiecăreia dintre navele aflate în construcţie. 

— Așa o să fac, dacă comanzi la room-service. Vreau niște 
sendvișuri Club, cu porţie dublă de maioneză. 

— Mai târziu. Întâi fă-ţi tu numărul de magie. 

Pe terasă, orchestra începu să cânte Apoca/ypso. 

— Vic, nu avem timp acum să cităm șantierul naval, spuse 
Steve. Dar, dacă am dreptate, Robinson construiește o barjă 
dată naibii. Mâine va trebui să-l păcălești tu pe el. Poartă-te de 
parcă i-ai cunoaște planurile. 

— Robinson nu este primul meu martor. 

— Ba, acum este. 

Victoria fu pe punctul de a spune ceva despre ordinea 
priorităţilor, dar se opri. Trebuia să fie mai flexibilă. Steve îi 
spusese mereu asta. 

— Bine, îl chemăm pe Robinson, ca martor advers, și...? 

— Trebuie să văd fotografiile, ca să fiu sigur. Bobby, ce se 
întâmplă? 

— Într-o clipă, bine? 

Victoria spuse: 

— Steve, poate ar trebui să-l anchetezi tu pe Robinson. Te 
pricepi mai bine. 

El își ridică capul, atât cât îi permitea gâtul înțepenit. 

— Haide, Vic. Totdeauna ai vrut să fii pe scaunul fierbinte. 
Parcă îmi amintesc vag ceva legat de vorbele „rolul principal” și 
„autonomie” apărând în discuţie. 


354 


Ar fi putut fi floarea sarcasmului lui Steve, însă zâmbetul lui 
era cald, iar cuvintele îi erau blânde. 

„Da, se pare că analgezicele astea l-au îmblânzit definitiv.” 

— Dar Robinson este enchi/lada principală, aici, spuse ea. 

— Mi-e foame, scânci Bobby. 

Steve îi zâmbi Victoriei. 

— Ai să fii grozavă. Știu eu! 

— Chiar aș vrea să te ocupi tu de Robinson, continuă ea. Ești 
cel mai bun dintre toţi la anchetele încrucișate. 

— Asta pentru că pe tine nu te vezi niciodată. 

Ea gemu. 

— Vorbesc serios, Vic. Ești foarte naturală. Robinson nici nu 
va ști ce l-a lovit. Și pe urmă, eu nu mai sunt avocat în cazul 
acesta. M-am retras, îți amintești? 

— Înregistrează-ţi din nou prezența, mâine-dimineaţă. 

— Un avocat nu poate compărea și ca martor. După ce 
termini cu Robinson, mă citezi pe mine. 

— Cum? De ce? 

— Uite-ţi barja, spuse Bobby, arătând către monitor. 

Victoria se aplecă peste umărul lui Bobby. Niște petice 
dreptunghiulare păreau înţepenite pe puntea unei ambarcaţiuni 
lungi și plate. Din satelit, peticele acelea păreau niște cuburi 
uriașe pentru copii. 

— Ce este asta? întrebă ea. 

— Materialul din care sunt făcute crimele. 

Steve îl îmbrăţișă pe Bobby, apoi spuse: 

— Hai să-i comandăm băiatului ăstuia un sendviș Club cu 
porție dublă de maioneză. 


355 


Capitolul 51 


FIUL FIULUI UNUI MARINAR 


Era singură. 

O, dar sala de judecată era ticsită de lume. Reporterii se aflau 
pe primul rând, iar lângă ei, se afla totuși un fotograf. Mai erau 
și persoanele obișnuite din public, care se plimbau pe sălile 
tribunalului în căutarea unei distracţii gratuite. Câţiva avocaţi de 
prin părţile locului ocupau băncile din spate, așteptând 
judecarea propriilor cazuri, cotcodăcind despre cum aveau să se 
ocupe de cazurile lor de B&D - Beţivi și Dezordine publică - în 
loc să fie atenţi la procesul acelei crime savuroase. Mai erau pe 
acolo și niște bătrâni neîngrijiţi, îmbrăcaţi în haine de piele, ca 
niște șopârle, care se aflau acolo numai pentru răcoarea aerului 
condiționat. Juraţii erau înghesuiți în boxa lor, ca niște ouă în 
cofraj, înfăţișările lor exprimând o gamă variată de sentimente, 
de la plictiseală, la nedumerire și cinism, în genul „Dovedește-ţi 
cazul, și mai și distrează-mă cu prezenţa ta în timp ce faci asta, 
domniţă!” 

Alături de Victoria, la masa apărării se afla și Hal Griffin care 
părea să nu fi fost nicicând mai bronzat și mai în formă decât în 
momentul începerii procesului. Judecătorul Feathers se răsuci pe 
scaunul său cu spătar înalt, iar grefierul său se ridică peste 
masa sa aflata sub acesta. Un portărel burtos și adormit stătea 
chiar la intrare, ca un centurion al tribunalului. Șeriful Rask, 
impasibil ca de obicei, stătea chiar în spatele mesei acuzării. 

„Dar eu sunt singură.” 

Ca un gladiator. Înconjurat de o sută de lei furioși. 

Steve ar fi înţeles ce simţea. Era o parte a legăturii dintre ei, 
momentul acela de fierbere în groază și bucurie. 

„Să nu lași niciodată să se vadă că te temi.” 

Fusese una dintre primele lecții pe care le învățase. Urmată 
de o alta: „Poartă-te de parcă sala de judecată ţi-ar aparţine 
ţie”. 

Ducând către: „Fă-i pe juraţi să se simtă în largul lor, iar pe 
adversarul tău să simtă că ar vrea să intre în pământ, de jenă”. 


356 


Va încerca să facă asta, știind că i-ar fi fost mult mai ușor, cu 
Steve alături de ea. Dar el era afară, măsurând coridorul cu 
pasul. Conform regulii martorilor, într-adevăr, îi era interzis să 
intre în sala de judecată, în timp ce un alt martor depunea 
mărturie. Și chiar în acele momente, Leicester Robinson se 
îndrepta spre boxa martorilor. Purta o pereche de pantaloni 
negri reiaţi și o cămașă de mătase de culoarea coralului, 
deschisă la primul nasture. Mustaţa îi era ajustată cu grijă, iar 
șuvițele sale împletite erau tunse și aranjate. Ochelarii cu rama 
groasă îi dădeau un aer școlăresc, dar umerii lui laţi și vânjoși și 
mâinile bătătorite nu se potriveau cu imaginea unui profesor de 
istorie, cum aproape că devenise. Nu, acesta era un muncitor. 
Educat și care știa să vorbească frumos, dar un om care se 
simte în largul lui când are de-a face cu mașinăriile grele și cu 
cizmele grosolane, de cauciuc. 

La micul dejun, Griffin se arătase neîncrezător când Victoria îi 
spusese despre Fowles și Robinson. 

— Clive nu m-ar fi trădat niciodată, spusese Griffin, dând din 
cap. Și Robinson? Pentru asta i-ar fi trebuit niște boașe pe 
cinste. 

Victoria însă nu credea că unui reprezentant al celei de-a 
zecea generaţii a strănepoţilor unor pirați și salvatori i-ar fi putut 
lipsi tocmai boașele. Sau creierul. Sau „dualitatea răului”. 
Expresia pe care o folosea Robinson pentru a-l descrie pe 
căpitanul din cartea lui Conrad, despre care vorbiseră și ei. 

Acum, când Robinson se opri în faţa biroului grefierului, 
judecătorul Feathers porunci: 

— Luaţi loc în boxa martorilor, domnule. Sunteţi încă sub 
jurământ. 

Victoria se ridică în picioare, netezindu-și fusta costumului său 
marca Philippe Adec. De o culoare atât de întunecată, încât 
vânzătoarea o numise „antracit”. Era potrivit cu gravitatea 
dezbaterilor acelei zile. Și cu dificultatea sarcinii care îi revenea 
ei, similară transformării cărbunelui în diamant. 

Femeia trecu în revistă sala de judecată. Junior lipsea de la 
locul lui obișnuit, din spatele băncii apărării. Șeriful Rask îi 
prinse privirea și îi făcu un semn cu ochiul. Era pentru a doua 
oară pe ziua aceea când îi făcea cu ochiul. Prima oară fusese 
când ea își lua o ceașcă de cafea de la automatul din hol, iar 
șeriful venise spre ea și o salutase. 


357 


„Succes azi, cu Robinson”, îi urase el. 

Apoi îi făcuse cu ochiul și se îndepărtase fluierând Son ofa 
Son of a Sailor. 

Acum Victoria se îndreptă către capătul mai îndepărtat al 
boxei juraţilor. Nu ţinea să se afle în raza vizuală a juraţilor. Voia 
să-i lase să se concentreze asupra lui Robinson, care se așezase 
și aștepta, cu ochii la ea. 

Uneori, când ai de-a face cu martorul părţii adverse, începi 
încet și cu grijă. Fără să fii amenințător. Folosești un ton neutru, 
o purtare plăcută, ca o cărare însorită presărată cu petale de 
trandafiri care să ascundă ţepii ascuţiţi din groapa care se cască 
dedesubt. Steve compara interogatoriile luate de avocați părții 
adverse cu calmarea unui jucător care aruncă mingea, la 
baseball, lăsându-l mai întâi să conducă puţin jocul, luându-l 
apoi prin surprindere, printr-un atac furios, neașteptat și rapid. 
Dar în dimineaţa aceea, îi spusese că Robinson avea să își dea 
seama de intenţiile lor. 

„Numai că nu are să știe cât de multe știm noi. Arată-te 
încrezătoare. Ține în mână un dosar plin cu hârtii, de parcă ai 
avea specificaţiile barjei. Rezumă-te la întrebări scurte. Nu-i lăsa 
timp de gândire între întrebări.” 

— Aveţi o ambarcaţiune Cigarette Top Gun 38, domnule 
Robinson? întrebă ea. 

— Nu este proprietatea mea, răspunse el. 

— Pe numele societăţii, atunci. Deţinătoarea ambarcațiunii 
este compania dumneavoastră din Bahamas? 

— Așa este. 

— Și din ce cauză ascundeţi faptul că sunteți proprietarul ei? 

— Obiecţie. Discurs argumentativ! 

Waddle nu știa care erau intenţiile ei, dar voia să-i blocheze 
drumul care ducea către realizarea lor. 

— Se respinge, spuse judecătorul. 

— Eu nu am ascuns nimic, doamnă Lord. Avocaţii s-au ocupat 
de titlul de proprietate asupra ambarcaţiunii, din motive legate 
de taxarea acesteia. 

— Unde se află ambarcaţiunea, în prezent? 

— A fost furată ieri, dintr-un port. Mi s-a spus că a fost 
implicată într-un accident, în Golf. 

„Un accident! Sună mai bine decât «Criminalul plătit de mine 
a sărit în aer cu tot cu navă».” 


358 


— Aţi raportat furtul ambarcaţiunii? 

— Drept să spun, doamnă Lord... 

„Un martor minte aproape întotdeauna, atunci când începe cu 
«Drept să spun...»” 

— ... Nici nu mi-am dat seama că ambarcaţiunea dispăruse, 
până când Paza de Coastă nu mi-a spus că s-a scufundat. 

— Cunoașteţi o persoană pe nume Chester Lee Conklin, 
cunoscută și cu apelativul Conchy Conklin? 

— Se pare că acesta este omul care mi-a furat 
ambarcaţiunea. 

— Vă este necunoscut, atunci? 

— Nu am spus asta, doamnă. Este un sudor, care a lucrat și 
pentru mine. 

— A lucrat? 

— Conklin nu era un om de încredere. L-am concediat în urmă 
cu câteva săptămâni. 

— Atunci, ce căuta în Jacksonville, acum mai puţin de două 
săptămâni? 

Intrebarea păru să-l ia prin surprindere. Robinson nu știa 
despre tichetul de parcare, așa că nu avea cum să știe că 
acesta le permisese să-l localizeze pe Conklin în apropierea 
șantierului naval. 

— Aţi auzit întrebarea, domnule? întrebă judecătorul. 

— Va trebui să-l întrebaţi pe domnul Conklin ce căuta în 
Jacksonville, răspunse martorul. 

— Haideţi, domnule Robinson, spuse Victoria. Sunt sigură că 
Paza de Coastă v-a comunicat deja că printre resturile 
ambarcaţiunii dumneavoastră a fost gasit și cadavrul domnului 
Conklin. 

Jurații părură readuși la viață, auzind vestea. Niciunul dintre ei 
nu mai sforăia și nu se mai uita, plictisit, la ceas. 

— Imi cer scuze, m-am exprimat greșit. Nu știu ce făcea 
acolo. 

— Făcea verificări pe barja dumneavoastră, la Southern 
Shipworks? 

Robinson clipi. Nu se îndoi el din talie, ca și cum ar fi primit un 
pumn în stomac, dar clipi de două ori mai repede. 

Până aici, Steve nu se înșelase. Studiase imaginile luate prin 
satelit. Adunase toate frânturile și bucățelele din mărturiile lui 
Griffin și Fowles și îi dăruise ei această nouă jucărie. Dar Victoria 


359 


mai trebuia și să împacheteze această nouă jucărie în hârtie 
colorată și să o lege cu o panglică frumoasă. 

— Doamnă Lord, cum v-am spus și în biroul meu, după ce 
domnul Griffin a fost acuzat de crimă, nu am avut altă soluţie 
decât să anulez comenzile pentru barje. 

— Mă întreb dacă „a anula” este cuvântul cel mai potrivit, 
spuse Victoria. Nu aţi modificat, cumva, comenzile? 

Robinson o privi cu atenţie, de parcă ar fi întrebat-o „Cât 
anume știți despre toate astea?” Ea deschise un dosar și îl 
aranjă astfel încât el să poată vedea literele de-o șchioapă: 
SOUTHERN SHIPWORKS. În interior se afla catalogul Sak, cu 
ultimele tendințe de sezon. Se părea că revin la modă rochiile 
cu bretele înnodate la spate, din materiale ușoare. 

— S-au mai făcut unele modificări, asta e adevărat, spuse 
Robinson, cu grijă. 

Victoria ridica materialele și diagramele pe care le făcuse 
începând cu ora 8. O imagine mărită a fotografiilor prin satelit 
ale barjelor aflate în reparaţii. Pe puntea plată din oţel erau 
îngrămădite blocuri din acelea, precum cuburile cu care se joacă 
copiii. Cel puţin, așa păreau văzute de pe orbita Pământului. 

— Aceasta este barja pe care aţi inspectat-o? 

Urmă o altă pauză. Victoria își putea da seama, după expresia 
chipului lui, că omul căuta o portiţă de scăpare. Un mod de a se 
strecura printre sperjur și conspirație pentru comiterea crimei. 

— E greu de spus, dar da, cred că aceasta ar putea fi a mea. 

Victoria trecu pe lângă boxa juraţilor, ridicând imaginea 
mărită. 

— Ce se află pe punte, domnule Robinson? Nu prea arată a 
utilaje grele sau echipamente utilizate în construcţii. 

— Carcase din oţel prefabricat. 

— Sunt câteva sute acolo, nu-i așa? 

— Cinci sute cincizeci, doamnă. 

„Când ai încolţit martorul, pune întrebări simple. Fă-l să 
răspundă cu «da» sau «nu» și impune tu ritmul.” 

„Îţi mulţumesc, Steve.” 

— Fiecare dintre acestea măsoară undeva între treizeci și 
șapte și patruzeci și șase metri pătraţi, nu? 

— Da, doamnă. 

— Cu șanțuri pentru ţevi, fire electrice și ventilaţie? 

— Da, doamnă. 


360 


— Dar nu aveţi macarale sau alte utilaje. Niciun stivuitor sau 
utilaj de forare? 

— Corect, doamnă. 

— Pentru că aceasta nu este o barjă de lucru, nu? 

— Nu, nu este. 

— Dar ce este ea, atunci? 

— Păi este o ambarcaţiune folosită în multiple scopuri. 

Pe fruntea lui Robinson apăruse o ușoară dungă de 
transpiraţie. Mai făcuse ea și alți martori să transpire, și asta era 
întotdeauna o plăcere. Steve se lăuda chiar că reușise o dată să 
pună întrebări unui martor al părţii adverse care avea palpitaţii, 
continuând cu întrebările chiar și după ce omul se afla pe targa 
paramedicilor, în drum spre ambulanţă. 

— Multiple scopuri? întrebă ea, ridicând o sprânceană, cu un 
ton sarcastic, ambele fiind preluate de la Steve. Oare 
respectivele scopuri ar putea fi constituite din jocuri de noroc și 
vacanțe? 

— S-ar putea spune și așa, da. 

Victoria ridică glasul. 

— Dumneavoastră să o spuneţi, domnule Robinson. Carcasele 
respective din oțel sunt prefabricate pentru camere de hotel. 
Sunteţi pe cale să construiți un hotel plutitor și un cazinou, nu-i 
așa? 

— Și ce-i cu asta? ripostă Robinson. Sunt om de afaceri. Nu 
fac nimic ilegal. 

„lar dacă îl vezi că se înmoaie, lovește-l în boașe!” 

— Nimic ilegal, repetă Victoria, până când nu aţi conspirat să-i 
înscenaţi o crimă lui Harold Griffin, ca să-i puteţi fura ideea, la o 
fracțiune din prețul iniţial. 

Waddle sări în picioare. 

— Obiecţie! Avocatul depune mărturie. 

Ca toţi ceilalţi procurori, detesta surprizele, iar acum arăta de 
parcă tocmai ar fi trecut prin sticla unei ferestre. 

— Se susține, hotărî judecătorul. Doamnă Lord, vă rog să vă 
limitați la a transforma acuzaţiile în întrebări. 

Victoria ocoli până ajunse în faţa boxei juraţilor, apropiindu-se 
de martor. 

— Dacă clientul meu construia Oceania deasupra recifului, 
hotelul dumneavoastră plutitor, de pe barjă, ar fi fost închis, 


361 


date fiind măsurile de siguranţă navală legale, așa este, 
domnule Robinson? 

— În zona din imediata apropiere a acestuia, da. 

— lar dumneata aveai nevoie de acces la recif. Dacă Oceania 
era construită, hotelul dumitale plutitor ar fi fost mort, așa este? 

— Cu siguranţă ar fi afectat afacerea, într-un fel sau altul. Dar 
cine ar putea spune în ce măsură? 

— lar un hotel atât de luxos ca Oceania ar fi răpit toată 
strălucirea complexului dumitale plutitor, nu-i așa? 

— Asta e doar o chestiune de opinie. 

— lar opinia dumitale a fost că trebuia să îl împiedici pe Griffin 
să construiască Oceania. 

— Nu, zise Robinson, privind-o fix. Proiectele noastre erau 
complet diferite. 

— Ca să înţeleagă și juraţii, continuă ea, aţi fost angajat de 
Hal Griffin ca să vă ocupați de operaţiunile cu barja, necesare 
pentru proiectul Oceania. Dar, fără să-l informaţi pe domnul 
Griffin, aţi început să plănuiţi pe ascuns un proiect aflat în 
concurență cu acesta? 

— După cum am mai spus, sunt om de afaceri, doamnă Lord. 

Victoria făcu o mică pauză, ceea ce îi dădu judecătorului 
timpul să intervină. 

— Mai aveţi și alte întrebări, doamnă avocat? 

Victoriei i se terminase suflul. Stabilise motivul. Acum Steve 
ar fi făcut legătura între Robinson, Fowles și împușcarea lui 
Stubbs. Tocmai era pe punctul de a se așeza, dar își dădu 
seama că tocmai era pe punctul să încalce una dintre 
numeroasele reguli ale lui Steve privind interogarea martorului 
părții adverse. 

„Întotdeauna să închei în forţă.” 

— Încă un lucru, onorată instanţă. 

Se întoarse din nou către martor. 

— Domnule Robinson, ambarcaţiunea aceea rapidă a 
dumneavoastră... Cum se numea? 

Spera că fotograful acela încă își făcea treaba. Chipul lui 
Robinson se aprinsese de furia aceea care clocotise până atunci 
în el. 

— Satisfactie, spuse Robinson. 

— Sunteţi fan Rolling Stones? 


„lar sarcasmul acesta! Pe Steve îl detest când se poartă așa, 
dar nici eu nu mă pot abține...” 

— Era numele uneia dintre ambarcaţiunile lui Henry Morgan, 
scrâșni Robinson printre dinți. 

— „Morgan cel Groaznic”? se prefăcu ea mirată. 

— Erau și unii care îi spuneau așa. 

— Nu scufunda el nave și dădea foc satelor? Jafuri, tâlhării și 
violuri? 

— Trebuie să încercaţi să înțelegeţi istoria, doamnă Lord. Pe 
vremea aceea... 

— Istorie sau nu, Morgan cel Groaznic nu era pirat? 

— Deţinea scrisori de represalii din partea Coroanei. Se 
considera un recuperator. 

— Așa, spuse ea,  ascunzându-și un zâmbet. lar 
dumneavoastră vă consideraţi om de afaceri. 


363 


Capitolul 52 


TOT ADEVĂRUL 


Coridorul care ducea către sala de judecată era în exterior, un 
soi de pasarelă aflată la etajul al patrulea. Așteptând să fie citat 
să depună mărturie, purtând pe un braţ haina de la costum, pe 
chipul lui Steve se prelingeau broboane de transpiraţie. lar 
căldura tropicală părea să-i producă valuri de durere prin craniu. 

Ușa sălii de judecată se dădu în lături, iar Leicester Robinson 
țâșni afară. Proferând tot soiul de blasfemii, figura lui părea ea 
însăși un mârâit. Cu capul în jos, aproape că intră în Steve, în 
drum spre lift. 

„E bine. Asta e foarte bine.” 

Probabil că Victoria îl jupuise și îi expusese pielea în faţa 
tuturor. Era o avocată cu mult mai bună decât fusese el, când 
avusese vârsta ei. O parte din eficacitatea Victoriei se datora și 
faptului că nu era conștientă de cât de bună era. Părticica 
aceasta minusculă de nesiguranţă îi ţinea ego-ul sub control. 
Nevoia ei de a fi plăcută - stare pe care el nu o împărtășea - o 
făcea să fie... ei bine, mai plăcută. 

Mai existau și alte diferenţe, după părerea lui Steve. El avea 
niște căi istețe, ale ei erau și mai istețe. El mânuia un paloș, ea 
lupta cu spada. 

„Poate de asta suntem atât de buni împreună. Poate, după ce 
toate astea se vor fi terminat, vom fi din nou o echipă. Și poate 
vom împărţi din nou un dormitor, așa cum împărţim sala de 
judecată.” 

Pe când Steve trecea în revistă toate posibilităţile, portărelul 
scoase capul pe ușa sălii de judecată și strigă, de parcă ar fi vrut 
să fie auzit în tot orașul: 

— Domnul So-lo-mon! Stephen So-lo-mon! 

— Despre mine e vorba! 

e 

Steve jură să spună adevărul, tot adevărul şi numai adevărul. 

Auzise jurământul depus de atâtea ori, însă era cu totul 
altceva să îl depună chiar el. Ca avocat, se presupunea că nu ai 


364 


voie să spui minciuni sfruntate. Dar poţi trece linia aceea subţire 
dintre lumină și umbră. Poţi dansa step, cu un joben și un 
baston, distrând și amuzând. „Zăpăcește-i”, cum cânta avocatul 
Billy Flynn. Poţi nuanţa sensuri, și poți da culoare adevărului. 
Dar în calitate de martor ești condiționat de... 

Tot adevărul. 

Asta ca o înştiinţare că există mai multe niveluri ale 
adevărului. 

Si numai adevărul. 

Indicând că este posibil să spui adevărul în mare, dar să-l 
ajustezi niţel, pe margini. Când se așeză, Steve nu știa încă la ce 
nivel al adevărului avea să se desfășoare. 

Victoria se îmbujoră când se apropie de boxa martorilor. 

— Vă rog să vă spuneţi numele și ocupaţia, pentru a fi 
consemnate. 

— Steve Solomon. Avocat pledant. 

Titlul de „apărător al legii” i se păruse întotdeauna prea 
pedant. 

— Care este relaţia dintre dumneavoastră și Harold Griffin? 

— L-am reprezentat în calitate de avocat până când m-a 
concediat. Sau poate dumneata m-ai concediat. E greu de 
spus... 

„Eram dezbrăcaţi, în momentul acela, dar să nu îi necăjim pe 
jurați cu detalii de acest fel.” 

— De ce v-aţi încheiat misiunea? 

— L-am acuzat pe fiul domnului Griffin, Junior, de comiterea 
crimei. Asta nu i-a plăcut domnului Griffin. Și nici dumitale, de 
altfel. Și, apropo, mă înșelasem. 

— De ce l-aţi acuzat pe fiul domnului Griffin? 

— Chiar trebuie să discutăm despre asta? pledă Steve. Este 
jenant. 

— Vă rog. 

— Avea legătură directă cu tine. Eram gelos pe Junior Griffin. 

Waddle obiectă. 

— Onorată instanţă, acesta este un proces de judecare a unei 
crime sau o ședință de terapie de cuplu? 

— Am să închei, spuse Victoria. 

— Vă rog să vă grăbiţi, spuse judecătorul Feathers. 

— Domnule Solomon, a existat un moment în care ați fost 
răsturnat de pe pod, în mijlocul unui incident cu o motocicletă? 


365 


„A existat un moment...” Una dintre expresiile acelea pe care 
avocaţii le poartă în tolbă: „Nu-i așa că...?”, „Vă atrag atenţia 
asupra nopţii din data de...”, „Cum adică nota mea de plată este 
prea ridicată?” 

— Da, răspunse Steve. Bătrânul meu Cadillac decapotabil a 
luat apă la bord. 

— Poliţia a determinat cine a fost răspunzător pentru acest 
atac? 

— Un bărbat pe nume Chester Lee Conklin. Cunoscut drept 
„Conchy”. 

— A existat un moment în care l-aţi reîntâlnit pe domnul 
Conklin? 

— leri. Trăgea cu pușca în mine. Și în Clive Fowles. 

Câţiva dintre juraţi începură să se agite. Mărturiile despre 
împușcături au efectul acesta. 

— De ce ar fi încercat Chester Conklin să vă omoare? 

— Obiecţie! Se suscită o concluzie! Waddle simțea nevoia să 
întrerupă firul logic al evenimentelor. Și, din câte văd, domnul 
Conklin este irelevant pentru derularea cazului de față. 

— A devenit relevant în momentul în care Leicester Robinson 
a recunoscut că Conklin era angajatul lui și că acuzatul Harold 
Griffin îi era rival în afaceri. 

— Se respinge, pentru moment. 

— Domnul Conklin, spuse Steve, nu voia ca Clive Fowles să-mi 
spună cine îl ucisese de fapt pe Ben Stubbs. 

— Obiecţie și cer să nu se consemneze afirmaţia, spuse 
Waddle. Aceasta este o ghicitoare, nu o mărturie în adevăratul 
sens al cuvântului. Onorată instanţă, nu știu care sunt uzanțele 
în Miami, dar eu n-am mai luat niciodată parte la un proces în 
care avocatul apărării să fie chemat ca martor și... 

— Fost avocat al apărării, spuse Victoria. 

— Cum o fi. Avocatul să ia poziţie și să-și dea cu părerea 
despre cine a înfăptuit crima. 

— Domnul procuror districtual are dreptate. 

Judecătorul se întoarse apoi spre portărel și îi spuse: 

— Scoate-i pe juraţi din sală, câteva minute. O să rezolvăm 
problema fără prea multe formalităţi. 

După ce juraţii se înșiruiră, îndreptându-se spre camera 
alăturată, judecătorul Feathers o întrebă pe Victoria: 

— Ce încerci să obţii de la partenerul tău, mai exact? 


366 


— De la fostul meu partener, îl corectă Victoria. Onorată 
instanţă, aș putea să-l examinez pe domnul Solomon în absența 
juraților? 

— Chiar te rog. 

— Domnule Solomon, Clive Fowles v-a spus cine l-a ucis pe 
Ben Stubbs? 

— Da. 

— Ştiam eu, zise Waddle. Parcă văd că au să apară și niscai 
mărturii false. 

— Nu-ţi ieși încă din fire, Dick, spuse judecătorul. Numai 
pentru că aud eu asta, nu înseamnă că o vor auzi și jurații. 
Continuaţi, doamnă Lord. 

— Ce v-a spus Clive Fowles? 

— Ca a lucrat pentru niște terţi, al căror nume nu l-a 
menţionat. Acești terți voiau ca Stubbs să distrugă Oceania 
redactând un raport nefavorabil. Datoria lui Fowles era să-l 
convingă pe Stubbs să li se alăture. Sau să îl omoare, dacă ar fi 
refuzat. 

„Până aici, totul e adevărat.” 

— Și ce a făcut domnul Fowles, ca urmare a acestor 
instrucţiuni? 

— S-a strecurat la bordul Fortei Majore și, când Stubbs a 
refuzat să facă ceea ce i se ceruse, Fowles a făcut ceea ce avea 
ordin să facă. 

„Lucru care e adevărat, într-un fel...” 

— Aţi putea fi mai specific, domnule Solomon? 

Steve inspiră adânc. Nu avea unde să fugă. Să spună 
adevărul așa cum fusese - că Stubbs se împușcase accidental - 
l-ar fi scos de sub acuzaţie pe Griffin, dacă juraţii ar fi auzit 
cumva mărturia lui. Dar adevărul nu l-ar fi acuzat pe Robinson. 

— Fowles a spus că l-a împușcat pe Stubbs cu arma cu 
harpon. L-a ucis pe omul acela, după cum i se ceruse. 

„Uite că n-a durut prea tare, nu-i așa? De fapt, ba da, a 
durut.” 

— În afară de a spune că l-a ucis pe domnul Stubbs, spuse 
Victoria, ce altceva a mai făcut domnul Fowles? 

— A scris o mărturisire și a semnat-o. 

— Unde și când s-a petrecut acest lucru? 

— leri. În submarinul-torpilă - un submarin improvizat, din al 
Doilea Război Mondial. 


367 


— In ce? 

— Într-un vehicul subacvatic de două persoane, care arată ca 
o torpilă cu locuri. Trebuie să porţi costum de scafandru. Ne 
aflam pe fundul oceanului în momentul acela. 

— Pe fundul oceanului? râse Waddle. Martorul pare să fi 
suferit de lipsă acută de oxigen. 

— Și cum a scris domnul Fowles mărturisirea aceasta a sa, 
sub apă? 

Judecătorul părea intrigat. 

— Pe o tăbliță magnetică. Din cele folosite de scafandri. 

Waddle își drese vocea. 

— Cea mai originală mărturisire scrisă, domnule judecător. Şi 
unde se află această pretinsă mărturisire scrisă? 

— S-a pierdut în mare, spuse Steve. Am scăpat tăbliţa atunci 
când Fowles s-a năpustit cu torpila în nava lui Conklin și au pierit 
amândoi. 

— lisuse Doamne! 

Judecătorul Feathers lăsă să-i scape un fluierat ușor. 

— Onorată instanţă, vă înștiințez că eu nu voi lua în 
consideraţie nimic din mărturisirea domnului Solomon, anunţă 
Waddle. Așa-zisa mărturisire este în proporţie de sută la sută, 
pur zvon. 

— Domnul procuror districtual are dreptate, spuse 
judecătorul. Doamnă Lord, dacă aveați tăblița aceea, aș fi fost 
înclinat să-l las pe domnul Solomon s-o autentifice și o 
consideram drept probă. 

— Vă mulţumesc, surâse afectat Waddle. Acum putem aduce 
juriul înapoi, și să încercăm să judecăm cazul acesta ca la carte? 

Chiar în momentul acela, ușa se deschise și un bărbat înalt, 
frumos și bronzat intră grăbit în sala de judecată. Junior Griffin 
purta niște papuci de plajă chinezești și un tricou mulat, iar 
părul blond și lung era ud și dat pe spate. Lui Steve, bărbatul îi 
păru ca ieșit din reclamele la apă de colonie pentru bărbaţi. 

„Dar ce ţine în mână?” 

— Sper să nu fi ajuns prea târziu, spuse Junior, ridicând o 
plasă din sfoară împletită. 

Înăuntrul ei se afla tăblița magnetică. 

Lui Steve nu îi veni să creadă. 

„Eu ar trebui să fiu eroul, aici. Nu Junior Super Griffin!” 


368 


— Se afla la numai douăzeci de metri adâncime, spuse Junior, 
apropiindu-se de scaunul judecătorului. Dar coordonatele Pazei 
de Coastă nu erau tocmai cele corecte. A trebuit să mă scufund 
de cinci ori. Nu e nevoie să-mi mulţumiţi, desigur. 

Grefiera, o tânără purtând sandale decupate la vârf și o fustă 
scurtă, îl privea pe Junior de parcă ar fi avut în faţă o înghețată 
cu glazură de caramel. 

— Mi-aţi putea spune numele dumneavoastră, pentru a fi 
consemnat? întrebă ea. 

— Harold Griffin Jr. 

— Și numărul dumneavoastră de telefon? continuă ea. 

— Să vedem ce ai adus dumneata aici, tinere, zise judecătorul 
Feathers. 

Junior deschise plasa și îi înmână tăbliţa judecătorului. Mesajul 
era încă vizibil. 

„Eu l-am ucis pe Stubbs.” 

Cu semnătura lui Clive Fowles. 

— Domnule Solomon, aceasta este mărturisirea scrisă despre 
care vorbeaţi? întrebă judecătorul. 

— Aceasta este. 

— Și l-aţi văzut pe domnul Fowles semnând-o? 

— Da. 

— E în regulă, atunci. Să intre juraţii! Cred că doamna Lord 
are să le prezinte o dovadă. 


369 


Capitolul 53 


IERTAT, DAR NU ȘI UITAT... 


Două zile mai târziu, într-o încântătoare ameţeală dată de 
Tylenol și codeină, Steve moţăia în hamacul întins între doi 
palmieri de Sabal, pe ţărmul Sugarloaf Key. Ar fi adormit cu 
siguranţă, dacă tatăl lui n-ar fi proferat atâtea cuvinte grele, 
târându-se pe acoperișul casei sale plutitoare, luptându-se cu 
pălăria antenei satelit. 

— Porcăria dracului! urlă Herbert, apoi lovi discul cu furie. 

Se părea că familia Solomon se descurca prea bine la 
reparaţiile din jurul casei. 

— Tot cu purici se vede, strigă Bobby din sufragerie. 

Supraveghea imaginea televizorului, în vreme ce bunicul lui 
încerca să aranjeze antena. 

— Alo, leneșule! Ai putea să ne dai și tu o mână de ajutor cu 
asta, să știi, bombăni Herbert. 

Steve se legăna alene, în hamacul său. 

— Dacă ai repara scurgerea, ca barja să nu se mai încline la 
tribord, n-ar mai trebui să tot muţi antena. 

— De parcă ai ști ce vorbești! 

— Atunci de ce îmi ceri să te ajut? 

Cu pieptul gol și purtând o pereche de pantaloni scurți, 
decoloraţi, Herbert strălucea de transpiraţie. Bombănea pentru 
că încerca să mute antena cu câţiva milimetri mai încolo. 

— Tată, de ce nu cobori dumneata de acolo, înainte să faci 
vreun infarct? 

— Să nu te apuci să cheltuiești averi cu înmormântarea mea, 
porunci Herbert. Nu că ai face-o... 

— Acum parcă ar viscoli pe ecran... raportă Bobby, din casă. 

— la mai dă-o dracului, zise Herbert și cobori pe scară, până 
pe puntea din spate. 

Bobby scoase capul pe fereastră. 

— Unchiule Steve, nu poţi tu s-o repari? 

— Treci la teme. Televizorul nu-ţi face bine. Mai ales canalul 
Fox News. 


370 


Câteva minute mai târziu, Steve auzi clinchetul inconfundabil 
al cuburilor de gheaţă într-un pahar. Deschise ochii și îl văzu pe 
tatăl lui apropiindu-se de hamac. Avea în mână două pahare în 
care un lichid auriu făcea vârtejuri. 

— Pot să presupun că nu e bere cu gust de fructe? 

— Și nu e nici sudoare de aligator, zise Herbert așezându-se 
pe un scaun, lângă hamac. E whisky scoţian, cu un strop de 
sifon. 

— Sper să fie ceva mai mult decât un strop. Acolo sunt 
șaisprezece doze normale de whisky. 

— Cât să merite un toast. E bun la toate durerile. 

— Bobby își face temele? 

— Da, atunci când profesorul lui o să facă un site web cu 
imagini luate din vestiarele majoretelor. 

— Grozav, spuse Steve și se ridică, aruncându-și picioarele 
peste marginea hamacului. Au! 

— Te simţi bine, băiete? 

— Mă simţeam bine când îmi consumam adrenalina prin sălile 
de judecată. Acum sunt doar puţin ametit. 

Herbert îi întinse unul din pahare. 

— Noroc! 

Steve ciocni cu tatăl său. 

— Zăpăcește-ţi inamicul. 

Bărbatul bău, iar Herbert întrebă: 

— Și ce vești ai de la Victoria? 

— Juraţii au ieșit azi, la ora unsprezece. 

— Ar fi trebuit să fii acolo. 

Steve clătină din cap, simţindu-și creierul ca niște bile de 
biliard, izbindu-se între ele. 

— Este cazul ei. Nu al meu. 

— Și? 

— Când se va da verdictul, ea va trebui să savureze 
momentul. Își merită autonomia. 

— Ce fel de vorbă este aceasta? „Autonomie”! 

— Este vorba Victoriei. 

— Mă gândeam eu, zise bătrânul, sorbind îndelung din 
whisky. Vorbim sau nu? 

— Am renunţat la procesul pentru barou, dacă asta voiai să 
afli. 

— Asta știam deja. 


371 


— De unde? 

— Mi-a spus Pinky Luber. 

— Încă mai vorbești cu el? 

— Dacă mai vorbesc? La naiba, păi merg cu Pinky la pescuit 
săptămâna viitoare. 

— Tot nu pricep, tată. E ca și cum ai fi uitat ce ţi-a făcut. 

— Nu am uitat nimic. Dar l-am iertat. 

— Asta e vreo chestie zen, tată? Cum de vrei să ajungi într-un 
loc din care abia ai plecat? 

— E o chestie pe care o capeţi odată cu vârsta și experiența. 
Și cu acceptarea faptului că suntem cu toţii doar niște piese 
uzate. 

Steve își permise să surâdă. Cam tot asta îi spusese și el 
Victoriei. „Cu toţii avem cusururile noastre...” De ce i-ar fi impus 
tatălui său niște standarde mai înalte decât cele pe care și le 
impunea sieși? 

— N-ar fi trebuit să scormonesc prin trecutul dumitale, tată. 
Nu aveam niciun drept s-o fac. 

— Cum ţi-am mai spus, adevărul poate fi dureros. Eşti supărat 
pe mine pentru ceea ce am făcut acum atâţia ani? 

— Nu, cred că nu. Acum nu mai sunt supărat. 

Herbert ridică paharul, în semn de salut. 

— Eşti un copil bun. Ar trebui să-ţi mai spun asta, din când în 
când... 

Steve lăsă să treacă un moment, apoi luă încă o înghiţitură. 
Alcoolul i se urcase la cap, începând deja să-și facă efectul. Apoi 
lăsă să-i scape: 

— Am minţit în instanță, tată. 

Se simţea ca la zece ani: „Eu am aruncat cu mingea în geam, 
nu Janice.” 

— Ce tot spui acolo? 

— În cazul lui Griffin. Am minţit sub jurământ. 

— Doamne! 

— Willis Rask a zis că, dacă spun adevărul, Griffin scapă. Dar 
statul nu l-ar putea prinde pe Robinson. 

— Nu Fowles l-a ucis pe Stubbs? 

— Robinson i-a dat ordin să facă asta. Dar Fowles nu a făcut- 
o. Stubbs s-a împușcat singur, pe când se luptau pentru armă. 

— Ce porcărie! 


372 


— Îţi vine să crezi? Junior Griffin a avut dreptate chiar din 
prima zi. Stubbs chiar s-a împușcat singur, iar Hal Griffin chiar a 
căzut pe scară, încercând să urce și să cheme ajutoare. 

— Și tăbliţa aceea magnetică? Tu ai scris mărturisirea aceea 
pe ea? 

— Nu, în privința asta nu am minţit. Fowles a semnat pe 
tăbliță, pentru că și-a asumat responsabilitatea morală pentru 
crimă. Am primit permisiunea de a spune că el l-a ucis pe 
Stubbs. 

— Un raţionament pe cinste! Bun venit în club, băiete! 

— În clubul mincinoșilor? 

— În clubul scopu/-scuză-mijloacele. 

— Alături de dumneata și de Pinky? 

— Și de alţi o mulţime de oameni, băiete. Nu e totul în alb sau 
negru. Mai există și vreo mie de nuanţe de gri. 

— Așa încât cred că îţi datorez niște scuze. 

— Pentru ce? Pentru că ai minţit în instanță? Sau pentru că m- 
ai prins? 

— Pentru ambele. 

— Las-o baltă. A trecut. 

— Adică mă lași să scap așa de ușor? Nu mă altoiești și 
dumneata cu un „nu ţi-am spus eu?” 

— Nu, la naiba. Vreau să termini de băut și să-mi aranjezi și 
mie antena aia afurisită. 


Capitolul 54 


ELIBERAT NECONDIȚIONAT 


Inima Victoriei bătea în ritm de stacatto și simţea cum se 
înroșește. Hal Griffin îi scuturase mâna atât de tare, încât 
aproape că își auzise degetele pârâind. 

Cât se pregătise portărelul să dea citire verdictului, Victoria se 
temuse că nu avea să audă cuvintele înainte de a-i exploda 
pieptul. 

Noi, juratii considerăm că acuzatul Harold Griffin este 
nevinovat de acuzația de crimă de gradul al doilea. 

„Da! Am reușit! Bine, e drept că m-a ajutat și Steve... Dar am 
reușit. Un proces de omucidere.” 

Griffin expiră îndelung, șuierător. 

Waddle ceru ca fiecare dintre juraţi să își dea verdictul, iar 
aceștia își reafirmară alegerea. Judecătorul Feathers le mulțumi 
pentru participare și îi spuse lui Griffin că era eliberat 
necondiționat. Waddle îi adresă Victoriei un „Felicitări!” ţeapăn, 
spunând că avea să sesizeze Curtea Supremă pentru a lua în 
consideraţie acuzațiile de crimă împotriva lui Leicester 
Robinson. Șeriful Rask îi făcu cu ochiul și ridică degetele mari. 

Câteva minute mai târziu, pe pajiștea din curtea tribunalului, 
Victoria fu înconjurată de reporteri, obișnuiți ai sălii de judecată 
și de trecători curioși. Ea răspunse întrebărilor, lăsându-se 
fotografiată de ziariști. Un bărbos uriaș, purtând pantaloni scurți 
înfloraţi, îi flutură un microfon prin faţă. Era Billy Wahoo, 
moderatorul de la radio, care pretindea că le transmisese 
ascultătorilor că Griffin era nevinovat, iar Victoria dovedise acest 
lucru. 

Ea scăpă repede de reporteri, iar Griffin o îmbrăţișă o dată, de 
două ori, de trei ori, apoi se grăbi să dispară. Regina îl aștepta la 
aeroport, iar motoarele avionului marca Gulfstream se încălzeau 
deja. Plănuiseră o mică sărbătoare. Doar ei doi, în casa lui din 
Costa Rica. 

Junior o ridică pe Victoria în braţe și o răsuci, făcând să-i 
zboare unul din pantofii marca Ferragamo din picior. El îl 


374 


recuperă de sub arborele falnic de pe pajiște, apoi îngenunche 
la picioarele ei. Ca un adevărat Făt-Frumos înaintea Cenușăresei 
sale. Ea puse o mână pe umărul lui, ca să-și poată ţine echilibrul 
și își alunecă piciorul înapoi, în pantof. 

„Eşti tu drăguţ, fermecătorule Junior, dar nu ești prinţul meu.” 

Apoi îl văzu pe Steve peste drum, în ușa barului La Papagalul 
Verde, cu o bere în mână. Incălcând regula consumului de alcool 
în locuri publice, un delincvent în pantaloni scurți de sport și 
tricou. li făcu semn lui Steve să se apropie, să se alăture 
distracției, dar el clătină din cap. O clipă mai târziu, porni ea 
spre el. 

e 

O luară pe Duval Street, Victoria săltând parcă de bucurie și 
legănându-și poșeta. 

Steve cunoștea sentimentul acela. Nu era musai bucurie, cât 
ușurare, de fapt. Mai întâi, pentru că dispare greutatea aceea 
imensă, acea super-gravitate a responsabilităţii pe care o simte 
un avocat când își apără clientul acuzat de crimă. Apoi un 
sentiment al răscumpărării personale: Statul, cu toţi banii de 
care dispune și cu toţi acoliţii lui ţi-a condamnat clientul, l-a 
etichetat drept un criminal, iar tu ești tipul acela tare, care se 
pune de-a curmezișul și, cu braţele încrucișate la piept, îi spui: 
„Mai întâi, va trebui să treci de mine...” 

Dar nu-și simțea inima bătând să-i spargă pieptul, și nici vreo 
exaltare triumfătoare. Era mai degrabă o plăcere prin interpus, 
transmisă de acea persoană vie, care depinde de tine, în 
aceeași măsură în care un pacient depinde de medicul său. 

— Aș fi vrut să-mi auzi pledoaria finală, zise Victoria, încă 
îmbujorată de emoție. 

— Willis spunea că ai fost zguduitoare. Și încântătoare. 

— Am venit cu o temă și am sădit-o în mintea juraţilor, așa 
cum m-ai învățat tu. 

— Faimosul pas în plus. Mi-a spus Willis. 

Glasul Victoriei recăpătă cadenţa din fața juraților. 

— „In majoritatea cazurilor, apărarea se limitează la a arăta 
că există un posibil dubiu în privinţa vinei cuiva. Dar în cazul 
acesta am făcut un pas în plus. Am demonstrat nu numai că 
Harold Griffin este nevinovat. Am dovedit și cine este vinovatul. 
Clive Fowles l-a ucis pe Ben Stubbs.” 


375 


Steve decise să nu o contrazică. Fusese, la urma urmelor, 
povestea avansată de el. 

— Apoi am continuat să recapitulez: „Am făcut cutare pas, 
apoi am făcut cutare pas...”, apoi i-am întrebat pe juraţi: „Și ce 
a făcut statul? Statul a acuzat persoana aflată cel mai la 
îndemână, cealaltă persoană aflată pe navă. Dar statul a sărit 
un pas. Au sărit peste adevăratul criminal și au adus înaintea 
tribunalului o persoană nevinovată.” 

— Frumos spus. Și ușor de ţinut minte. Ce ai spus despre 
Robinson? 

— Am spus așa: „Leicester Robinson este un om foarte 
inteligent și abil. Dar lipsit de moralitate și deosebit de corupt. 
Ca un macrou putred în lumina lunii, care strălucește și 
duhnește, în același timp.” 

— Drăguţ, dar nu am folosit și eu imaginea asta? 

— De două ori. Numai că eu am schimbat peștele și am ales 
macroul, pentru sonoritate. 

— Ai făcut o treabă foarte bună. Grozav! 

Ea radia de fericire, făcând pași săltaţi la braţul lui. Mai avea 
puţin și ar fi plutit de-adevăratelea, gândea Steve. Trecură de 
magazinul de înghețată, aroma cornetelor calde, din napolitană, 
gâdilându-le nările. Apoi, după cum știa el din proprie 
experienţă, aveau să urmeze accesele de foame. 

— Mor de foame, spuse Victoria. Vrei să luăm prânzul? 

„Aha, exact la ţanc!” 

— Eu pot mânca oricând, Vic. Știi asta. 

Localurile erau pline de pasagerii vasului de croazieră, lăsaţi 
să colinde prin oraș vreme de cinci ore, până când sirena navei 
avea să răsune, iar ei aveau să alerge din nou în port, ca 
șoarecii atrași de flautul fermecat. 

— Ce-ai zice să intrăm aici, Steve? E localul amicului tău. 
Mâncăm niște ton la grătar, cum îţi place ţie! 

Sigur că se aflau în faţă la Margaritaville, unul dintre 
restaurantele lui Jimmy Buffett. Locul era înţesat, și o coadă de 
clienți flămânzi se înșira pe trotuar. Majoritatea mici și îndesaţi, 
purtând cămășile acelea tropicale, creponate, parcă provenite 
din Orientul Mijlociu. Steve și Victoria se așezară la coadă. 

— Ce-ai zice de niște creveţi cu sos andouille*?? continuă ea. 

— Desigur. 


82 Sos foarte condimentat. (n.tr.). 


— Dar mai întâi să începem cu o supă de fructe de mare, 
presărată cu pește afumat și scoici. 

— Orice propui tu. Eu sunt de acord. 

— In cazul ăsta, și o întrecere de băut rom. Și, la desert, 
plăcintă cu cremă de lămâi verzi. 

„Asta e mai mult decât ar mânca ea într-o săptămână.” 

Plănuise să aștepte până când Victoria avea să ajungă la al 
doilea rând de rom, dar când aproape le veni rândul, el nu se 
mai putu abţine: 

— N-ar trebui să discutăm, Vic? Despre viitorul nostru... 

— Da, și eu voiam asta. 

— Odată cu cazul acesta, ţi-ai făcut și tu un nume, așa că am 
să înțeleg dacă dorești să fii pe cont propriu. Dar eu îmi ziceam 
că poate n-ar trebui să scindăm firma. 

— Și eu mă gândeam la același lucru. 

— Serios? 

„Oare să fie chiar atât de simplu?” 

— Faptul că m-am ocupat de cazul unchiului Griffin a fost un 
lucru bun pentru mine, spuse ea. Un lucru foarte bun, chiar. Dar 
suntem mai buni împreună, decât despărțiți. 

— Sunt complet de acord cu tine. 

— Dar trebuie să îmi lași și mie spaţiu să mă desfășor. 

— Tot spaţiul pe care îl dorești. Să te poţi desfășura în voie. 
Nicio problemă! 

Inaintară puţin, dar parcă tot nu se apropiau de ușă. 

— Și trebuie să facem unele schimbări, adăugă Victoria. 

— Schimbarea e un lucru bun. 

— Afișele acelea publicitare de pe spatele autobuzelor din 
oraș, chipurile noastre lipite chiar deasupra ţevilor de 
eșapament... Hai să scăpăm de ele! 

— Dar fac bine afacerii noastre... protestă Steve. 

— Sunt de prost-gust. 

— Atunci, au dispărut! Altceva? 

— Vreau să nu mai reprezinţi The Beav. 

— De ce? Știi doar că n-am nicio treabă cu fătucile alea... 

— N-are importanţă. 

— Doamne, Vic. Începi să vorbeşti ca maică-ta! 

Femeia îl fulgeră cu privirea, iar el cedă. 

— Bine, bine. Tăiem The Beav de pe listă. 


377 


Discuţia lor le atrase o privire din partea femeii între două 
vârste aflate în faţa lor, o turistă cu ochelari, care purta la gât 
un șirag de perle false. Soţul ei purta o pereche de pantaloni 
scurți din bumbac subţiri și o cămașă albă cu mânecă lungă. 

— Mă întreb dacă e și amicul tău aici, zise Victoria, încercând 
să vadă printre oamenii aflaţi înaintea lor. 

Coada nu părea să se miște deloc. 

— Cu siguranţă ne-ar trata regește. 

— Nu cred că la mese servește Jimmy Buffett, Vic. 

Aromele picante ajungeau până la ei. Ceva îl rodea pe Steve, 
și nu era vorba numai de foame. 

— Noi am discutat doar despre Solomon & Lord. Ce-ar fi să 
discutăm acum despre... 

— Steve și Victoria? 

— Da. Nu suntem noi mai buni împreună decât despărțiți și în 
privinţa aceasta? 

— Cred că da, zise ea, aplecându-se și sărutându-l. Dar mai 
am nevoie de puţin timp, bine? 

— M-am gândit la toate câte s-au întâmplat din ziua în care 
Forța Majoră s-a izbit de țărm. 

— Și eu. Începând cu dorinţa ta de a face sex în ocean. 

Femeia aflată în fața lor se întoarse și se holbă la ei pe 
deasupra ochelarilor de soare. 

— Am să fiu o persoană mai bună, spuse Steve. Un tată mai 
bun pentru Bobby. Un fiu mai bun. Și am să fiu un partener mai 
bun pentru tine. 

— Să nu fii cu mult mai bun, Steve. Mie îmi place să fii așa 
cum ești. 

— Serios? Adică nu vrei să mă schimb? 

— Poate doar într-o privință. De astăzi, vreau să fii cinstit. 
Vreau sinceritate și deschidere completă. Nici măcar o minciună 
convențională să nu mai aud. 

— No problemo. Apropo, știi că am făcut parte din frăţia Phi 
Beta Kappa? 

— Vorbesc serios, Steve. Vreau adevărul. Tot adevărul. Și 
numai adevărul. 

Nu era tocmai fraza pe care își dorise să o audă. 

— Cele mai frumoase cuvinte englezești, spuse el. 

Ceva se întâmplă brusc în faţa lor. Ceva care le întrerupse 
discuţia. Apoi cineva aplaudă. Un bărbat între două vârste, cu 


378 


un început de chelie, îmbrăcat în pantaloni scurţi, purtând 
sandale și o cămașă înflorată ieși din restaurant. Oamenii aflaţi 
la rând îl opreau și îi strângeau mâna. Câţiva despăturiră niște 
hărţi și scoaseră pixuri, cerând autografe. 

— Steve! Uite! E Jimmy Buffett! 

Steve își întinse gâtul, să poată vedea mai bine. 

— Ești sigură? Mie îmi pare mai degrabă un actor. Poate avea 
câte unul, în fiecare restaurant. 

— Nu, el este. Vino, Steve, salută-l și tu! 

— De ce ești așa entuziasmată? Nici măcar nu ești un fan de- 
al lui! 

— lar tu ești un mare capsoman. Și mai ești și amicul lui. 
Poate ieșiţi împreună la pescuit... 

Intr-o clipă, Buffett se strecură prin mulţime, ajungând lângă 
ei. 

— Jimmy! 

Victoria îi apucă o mână cu ambele palme. 

— Eu sunt Victoria Lord și iată-l și pe amicul tău, Steve! Apoi, 
privind primprejur: Steve? 

Acesta se vârâse între doi turiști. Victoria îl apucă de un cot și 
îl trase spre ea. 

— Poate mergeţi la pescuit în larg sau ce altceva vă mai 
place... 

Cu un aer confuz, bărbatul întinse mâna către Steve. 

— Bună, eu sunt Jimmy Buffett. Bun venit la Margaritaville. 

— Steve Solomon, spuse Steve și îi strânse mâna. 

— la staţi puţin, spuse Victoria. Adică voi doi nu mergeţi la 
câte o băută și la pescuit cu șeriful Willis? 

— Il știi pe Willis? întrebă Jimmy. E un tip tare dat naibii! Ei, 
îmi pare bine că te-am cunoscut, Steve. 

Apoi își continuă drumul, strângând și alte mâini. 

Victoria își înălță capul și îl privi pe Steve, care părea 
preocupat de pantofii săi de sport, marca Reebok. 

— Nu te poţi schimba, așa e, Steve? 

— Ai dreptate. 

Șirul de oameni se mișcă cu câţiva pași, luându-i și pe ei. 
Aroma de pâine proaspăt scoasă din cuptor se simţi și mai 
puternic. 

— Mama mea. Tatăl tău. Tu. Eu. 

— Ce tot spui acolo, Vic? 


— Tu m-ai învăţat mai mult decât cum să pun cele mai bune 
întrebări în sala de judecată. Îţi amintești ce spuneai despre 
tatăl tău? „Dragostea înseamnă să-l accepţi pe celălalt exact 
așa cum este. Pentru că și el trebuie să facă același lucru.” 

— Da? 

Victoria se apropie de el și își așeză capul pe umărul lui. 

— Care este temperatura apei oceanului, astăzi? 

— E cald. Douăzeci și șase, douăzeci și șapte de grade, cel 
mult. 

— Sună minunat. Știu eu o plajă mai retrasă, chiar lângă 
borna kilometrului 50. 

— ȘI...? 

— Ai cumva și costume de baie în mașină? 

El clătină din cap. 

— E în regulă, Steve, zise ea, cuprinzându-l în brațe și 
trăgându-l spre ea. Nici n-o să fie nevoie de ele. 


380 


LEGILE LUI SOLOMON 


1. Dacă faptele nu sunt conforme legii... fă ca legea 
să fie conformă cu ele. 

2. Pornește întotdeauna de la presupunerea că 
clientul este vinovat. Așa nu vei irosi timpul. 

3. Fereşte-te de un șerif care uită să îşi încarce 
arma, dar își amintește cuvintele din Margaritaville. 

4. Poti păcăli un juriu cu un eveniment neverosimil. 
Al doilea astfel de eveniment este mai greu de crezut, 
iar al treilea îți va trimite clientul direct la închisoare. 

5. Dragoste înseamnă să încasezi un glonț în locul 
iubitei tale. Orice implică mai puțin de atât înseamnă 
că doar îti place de ea. 

6. Clientul care își minte avocatul este ca un sot 
care îşi înșală soția. Rar se întâmplă doar o dată. 

7. Când te întâlnești cu o fostă iubită pe care ai 
părăsit-o, să presupui întotdeauna că este înarmată. 

8. Dacă un tip deștept, frumos și bogat te invită să 
vii împreună cu prietena ta la un club pentru nuaiști... 
s-ar putea să aibă un „instrument uriaș. 

9. Persoanele pe care le știm de cel mai mult timp 
sunt adesea persoanele pe care le cunoaștem cel mai 
putin. 

10. Să alegi întotdeauna un jurat în același fel în 
care iti alegi perechea. Să fie cineva care să nu se 
aștepte să fii perfect și să-ți ierte măgăriile. 

11. Dacă te temi să preiei conducerea detașat, nu 
vei fi eliminat niciodată, dar nici nu vei putea fura vreo 
bază. 

12. Când un bărbat și o femeie sunt într-o 
sincronizare totală -  gândind amândoi la fel, 
amuzându-se unul cu celălalt, aducându-și bucurie 
unul celuilalt - au ajuns în locul ideal, și chiar și simplul 
fapt de a fi împreună este maigrezav... aproape la fel 
de grozav ca a face dragoste. 


virtual-project.eu 


382