Robin Cook — Intentii Periculoase

ROBIN COOK 


ROBIN COOK 


INTENIII PERICULOASE 


V20 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleza EUGENIA POPESCU 


ROBIN COOK Harmful Intent 1990 


Editura RAO International Publishing Company, 2003 


Aceasta este o operă de ficțiune. 

Personajele şi evenimentele descrise în aceasta carte sunt 
opera imaginației şi orice asemănare cu persoane fizice, în viață 
sau decedate, este o pură coincidență. 


MULŢUMIRI 
Asemenea tuturor proiectelor mele şi opera de faţa 
beneficiază din plin de experienţa şi priceperea prietenilor, 
colegilor şi priceperea prietenilor. De vreme ce acţiunea este 
legata de două profesiuni, este evident că sursa de bază au 
oferit-o profesioniştii. Cei cărora ţin să le mulţumesc în mod 
oficial sunt: 


Medicii: Tom Cook 
Chuck Karpas 
Stan Kessler 
Avocaţii: Joe Cox 
Victoria Ho 
Leslie McClellan 
Judecătorul: Tom Trettis 
Specialistul in terapeutică: jean Reeds 


Toţi mi-au oferit cu generozitate multe ore din timpul lor 
preţios. 


Dedic această carte minunatei mele mame, Audrey Cook 


„Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să-i ucidem pe 
avocaţi.” 


W. Shakespeare, Henric al VI-lea, Partea a Il-a 


Prolog 


9 septembrie 1988 
11.45 a.m. 
Boston, Massachusetts 


De la primele spasme de durere care începură în acea 
dimineaţă pe la ora nouă şi jumătate, Patty Owen nu avu nici o 
îndoială asupra stării în care se afla. Se temuse că, atunci când 
va sosi momentul, nu va reuşi să facă deosebirea între 
contracţiile ce anunțau începutul durerilor facerii şi micile 
zvâcnete şi disconfortul general al ultimelor trei luni de sarcină. 
Dar neliniştea ei se dovedi fără temei: contracţiile erau 
dureroase, energice şi intermitente, cu totul diferite de tot ceea 
ce simţise până atunci. Îi erau familiare doar în sensul că erau 
exact ca la carte în privinţa caracteristicilor şi a frecvenţei. O 
dată la douăzeci de minute, ca pe ceas, Patty simţea un junghi 
ascuţit în şale. În pauze, durerea dispărea, dar apoi izbucnea din 
nou. În ciuda durerilor din ce în ce mai mari - şi care erau abia 
la început - Patty nu-şi putu reprima o umbră de zâmbet. Ştia că 
micuțul Mark se pregătea să vină pe lume. 

Încercând să-şi păstreze calmul, Patty începu să caute prin 
învălmăşeala de hârtii de pe dulăpiorul din bucătărie, ca să dea 
de numărul de telefon al hotelului, pe care i-l dăduse Clark în 
ajun. El ar fi preferat să renunţe la această călătorie de afaceri, 
de vreme ce Patty se afla atât de aproape de soroc, dar banca 
nu-i dăduse nici o posibilitate de alegere. Şeful lui insistase ca el 
să fie prezent la runda finală a negocierilor ce avea să ducă la 
încheierea afacerii la care lucra de trei luni. Se ajunsese totuşi la 
un compromis: cei doi bărbaţi fuseseră de acord ca, indiferent 
de stadiul negocierilor, Clark să lipsească două zile. Totuşi, îi 
fusese tare greu să plece, dar măcar va fi acasă cu o săptămână 
înainte de a naşte Patty... f 

Patty găsi numărul de telefon. II formă şi o operatoare 
amabilă îi făcu legătura în camera lui Clark. Telefonul sună de 
două ori şi, văzând că nu răspunde, Patty îşi zise că soţul ei 
plecase deja la întâlnire. Ca să fie sigură, îl lăsă să mai sune de 
încă cinci ori, cu speranţa că el era la duş şi va răspunde brusc, 
cu răsuflarea tăiată. Dorea din tot sufletul să-i audă vocea 
liniştitoare. 


În timp ce telefonul suna, Patty clătină din cap, încercând să- 
şi stăpânească lacrimile. Deşi această primă sarcină o făcuse 
atât de fericită, de la început fusese chinuită de o presimţire că 
se va întâmpla ceva rău. Când Clark venise acasă cu vestea că 
trebuie să plece din oraş într-un moment atât de critic, Patty 
simţise că i se confirmau bănuielile. După toate cursurile 
Lamaze şi exerciţiile pe care le făcuseră împreună, trebuia să 
facă faţă încercării de una singură. Clark îi spusese că se 
frământa prea mult, dar că era firesc şi că va fi acasă cu mult 
timp înainte ca ea să nască. 

Vocea telefonistei se auzi din nou pe fir. O întreba pe Patty 
dacă dorea să lase un mesaj. Patty îi spuse că voia ca soţul ei s- 
o sune. Cât de curând posibil. Îi dădu numărul spitalului Boston 
Memorial. Ştia că un astfel de mesaj concis avea să-l 
neliniştească pe Clark, dar aşa-i trebuia, dacă plecase într-un 
asemenea moment! 

Apoi, Patty sună la biroul doctorului Ralph Simarian. Vocea 
tunătoare, bine dispusă a doctorului îi potoli spaimele, pentru 
moment. Îi spuse să-l roage pe Clark s-o ducă la BM, cum îi 
spunea el în glumă spitalului Boston Memorial şi să o interneze. 
Va veni şi el acolo după două ore. Adăugă că intervalele de 
douăzeci de minute însemnau că mai avea mult de aşteptat. 

— Doctor Simarian? zise Patty în clipa când doctorul se 
pregătea să închidă telefonul. Clark e plecat din oraş într-o 
călătorie de afaceri. O să vin singură. 

— Da’ bine şi-a mai ales momentul! răspunse doctorul 
Simarian, râzând. Aşa-s bărbaţii: le place să se distreze, dar, 
când e un pic de treabă de făcut, îşi iau tălpăşiţa. 

— El credea că mai durează o săptămână, îl lămuri Patty, 
simțindu-se obligată să-l apere pe Clark. Ea avea voie să fie 
înfuriată pe el, dar altcineva, nu. 

— O simplă glumă, îi răspunse doctorul Simarian. Sunt 
convins că o să fie nenorocit că nu-i şi el de faţă. Când se va 
întoarce o să avem o mică surpriză pentru el. N-ai de ce să fii 
neliniştită. Totul va fi perfect. Ai cum să ajungi la spital? 

Patty îi spuse că o vecină se oferise s-o aducă ea, dacă se 
iveau surprize în timpul absenței lui Clark. 

— Domnule doctor, adăugă Patty pe un ton şovăielnic, acum, 
că partenerul meu de la cursurile Lamaze nu-i aici, mă simt prea 
agitată ca să fac singură faţă. Nu vreau nimic care să dăuneze 


copilului, dar dacă credeţi că pot fi anesteziată aşa cum am 
vorbit... 

— Nici o problemă, răspunse doctorul Simarian, tăindu-i 
vorba. Nu-ţi chinui căpşorul ăla drăguţ cu mărunţişurile astea. 
Am eu grijă de toate. Îi sun chiar acum şi-o să le spun că vrei 
anestezie epidurală, e bine? 

Patty îi mulţumi doctorului Simarian şi închise telefonul exact 
în clipa când începutul unei noi contracţii o făcu să-şi muşte 
buzele. 

„Nu există nici un motiv de îngrijorare”, îşi spuse ea ferm. 
Avea încă destul timp ca să ajungă la spital. Doctorul Simarian 
ţinea totul sub control. Patty ştia că bebeluşul era sănătos. Ea 
insistase să i se facă ultrasunete şi amniocenteză, deşi doctorul 
Simarian îi spusese că nu era nevoie, de vreme ce Patty nu avea 
decât douăzeci şi patru de ani. Dar, cum la presupunerile ei 
sumbre se adăugă şi grija firească, hotărârea lui Patty avu 
câştig de cauză. Rezultatele testelor fură extrem de 
încurajatoarea: copilul pe care îl purta în pântece era un băiat 
normal, sănătos. La o săptămână de la primirea rezultatelor, 
Patty şi Clark au zugrăvit camera bebeluşului în albastru şi au 
început să se gândească la nume, oprindu-se, în cele din urmă, 
la Mark. 

Una peste alta, nu existau motive să se aştepte la altceva 
decât la un travaliu normal şi la o naştere obişnuită. 

În timp ce se îndrepta spre dulapul din dormitor ca să-şi ia 
geanta cu cele necesare, Patty observă că vremea de afară se 
schimbă pe neaşteptate. Lumina strălucitoare a soarelui de 
septembrie care se revărsase prin ferestrele arcuite fusese 
eclipsată de un nor întunecat care se ivise brusc dinspre apus, 
cufundând camera de zi într-o obscuritate aproape perfectă. Un 
bubuit de tunet din depărtare îi dădu lui Patty fiori pe şira 
spinării. 

Nefiind superstiţioasă din fire, Patty respinse ideea că această 
furtună era un semn prevestitor de rău. Se duse spre canapeaua 
din camera de zi şi se aşeză. Se gândea să-şi sune vecina de 
îndată ce contracția aceasta va lua sfârşit. Astfel, vor fi aproape 
de spital când va începe următoarea. 

Când durerea deveni insuportabilă, încrederea insuflată de 
doctorul Simarian dispăru. Patty fu cuprinsă de teamă în clipa 
când o pală de vânt se dezlănţui în curtea din spate, îndoind 


mestecenii şi aducând primele picături de ploaie. Patty se 
înfiora. Ar fi vrut să se fi sfârşit toate astea. Poate că nu era 
superstiţioasă, dar era speriată. Felul cum se potriviseră 
lucrurile - furtuna aceasta, călătoria de afaceri a lui Clark, 
începutul durerilor cu o săptămână mai devreme - părea ciudat. 
Lacrimile începură să i se prelingă pe obraji, în timp ce aştepta 
să-şi sune vecina. Numai dacă n-ar fi atât de speriată! 


— Ah, minunat! spuse doctorul Jeffrey Rhodes pe un ton 
sarcastic privind panoul cu programările pentru anestezie. 
Apăruse un caz nou: Patty Owen, o pacientă care se hotărâse să 
nască neapărat cu anestezie epidurală. Jeffrey clătină din cap, 
ştiind prea bine că el era singurul anestezist disponibil în acel 
moment. Toţi ceilalţi din tura de zi erau implicaţi într-un caz sau 
altul. Jeffrey sună la sala de naşteri ca să afle date despre 
pacientă şi i se spuse că nu era nici o grabă, fiindcă femeia nu 
sosise încă de la biroul de internare. 

— E vreo complicaţie care să mă intereseze şi pe mine? 
întrebă Jeffrey, aproape speriat de ce ar fi putut să audă. 
Lucrurile nu-i merseseră bine în ziua aceea. 

— Pare o treabă de rutină, răspunse infirmiera. Primipară. 
Douăzeci şi patru de ani. Sănătoasă. 

— Cine o asistă? 

— Simarian, răspunse infirmiera. 

Jeffrey spuse că se va duce îndată s-o vadă şi puse jos 
receptorul. „Simarian!” îşi zise Jeffrey, gândindu-se c-o să 
meargă strună. Tipul era bun din punct de vedere tehnic, dar 
Jeffrey găsea că felul superior în care-şi trata pacienţii era cam 
enervant. Slavă Domnului, că nu era Braxton sau Hicks! Îşi 
dorea să meargă uşor cazul şi, dacă se putea, rapid; cu unul 
dintre cei doi lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel. 

Părăsi sala de anestezie şi o porni pe coridorul principal care 
ducea spre sălile de operaţie, depăşind biroul de programări şi 
agitația dinăuntrul lui. Tura de seară era aşteptată peste câteva 
minute; schimbarea gărzii producea, inevitabil, un moment de 
haos. 

Jeffrey împinse uşile duble, batante, care duceau în holul 
secţiei chirurgie şi-şi smulse masca ce-i atârna pe piept, legată 
de elastic. O azvârli în coşul de gunoi cu o senzaţie de uşurare; 
de şase ore tot respira prin pacostea asta. 


Holul era animat de personalul care intra în tură. Jeffrey nu 
băgă pe nimeni în seamă şi merse mai departe spre vestiarul la 
fel de aglomerat. Se opri în faţa oglinzii, curios să vadă dacă 
arăta tot atât de rău pe cât se simţea. Aşa era! Ochii parcă i se 
înfundaseră, păreau atât de îngropaţi în orbite! Sub fiecare 
vedea o pată adâncă în formă de semilună. Până şi mustaţa lui 
Jeffrey arata ponosită; nici nu era de mirare, după ce ţinuse pe 
faţă masca de chirurg timp de şase ore. 

Asemenea majorităţii doctorilor care încercau să scape de 
ipohondria dobândită în facultatea de medicina, Jeffrey cădea 
adesea în cealaltă extrema: nesocotea sau trecea cu vederea 
orice simptom de boală sau semn de oboseală, până ce acestea 
amenințau să-l copleşească. Nici ziua aceea nu făcea excepţie. 
Din clipa în care se trezise, la şase dimineaţa, se simţise 
groaznic. Deşi de câteva zile era lipsit de vlagă, la început 
atribuise ameţeala şi frisoanele vreunui aliment pe care-l 
consumase în ajun. Când, spre amiază, fu cuprins de valuri de 
greață, Jeffrey se gândi imediat că starea lui era cauzată de 
excesul de cafea. lar când durerea de cap şi diareea se porniră 
în primele ceasuri ale după-amiezei, dăduse vina pe supa pe 
care o mâncase la prânz la bufetul spitalului. 

Abia când se confruntă cu imaginea sa hăituită din oglinda din 
vestiar, Jeffrey recunoscu, în sfârşit, că era bolnav. Probabil că 
se molipsise de gripa care bântuise prin spital în ultima lună. Işi 
atinse fruntea cu încheietura mâinii ca să vadă dacă are 
temperatură. Nu era nici o îndoială: era fierbinte. 

Jeffrey plecă din faţa chiuvetei şi se îndreptă spre dulapul lui, 
gândindu-se ce bine era că ziua se apropia de sfârşit. Se vedea 
în pat şi asta era cea mai atrăgătoare imaginea pe care şi-o 
putea închipui. 

Se aşeză pe banchetă; nebăgând în seamă grupurile angajate 
în conversaţie, ca să-şi deschidă dulapul cu cifru. Se simţea mai 
rău ca niciodată. Stomacul îi ghiorăia rău; intestinele îl dureau. 
O crampă trecătoare îi umplu fruntea de broboane de sudoare. 
Dacă nu-l înlocuia nimeni, mai avea câteva ore de serviciu. 

După ultima cifră, Jeffrey îşi descuie dulapul. De acolo scoase 
o sticluţă de paregoric, un leac vechi pe care mama lui îl silea 
să-l înghită când era copil. Boala pe care mama lui i-o atribuia 
tot timpul era fie constipaţia, fie diareea. Abia când ajunse la 
liceu, Jeffrey îşi dăduse seama că diagnosticele mamei lui nu 


erau decât pretexte ca să-l facă să ia leacul ei universal. În 
decursul anilor, Jeffrey ajunsese să se încreadă în paregoric, 
dacă nu şi în talentul de diagnostician al mamei sale. Avea 
întotdeauna o sticluţă la îndemână. 

Scoase capacul, îşi dădu capul pe spate şi trase o duşcă 
zdravănă. Tocmai se ştergea la gură, când văzu un om de 
serviciu care stătea lângă el şi-i urmărea fiecare mişcare. 

— Vrei o duşcă? întrebă Jeffrey râzând şi întinzându-i 
bărbatului sticluţa. E grozav! 

Omul îi aruncă o privire scârbită, se ridică şi plecă. 

Jeffrey dădu din cap văzând lipsa de umor a bărbatului. După 
reacţia lui, ai fi zis că-i oferise otravă. Jeffrey îşi scoase hainele 
cu o încetineală neobişnuită. Îşi frecă în treacăt tâmplele, apoi 
se urni din loc şi intră la duş. După ce se săpuni şi se clăti, mai 
rămase cinci minute sub jetul de apă, apoi ieşi de sub duş şi se 
şterse la repezeală. Işi perie părul ondulat, castaniu deschis, îşi 
puse un halat curat, o nouă mască şi o nouă bonetă. Acum se 
simţea cu mult mai bine. In afară de câte o bolboroseală, din 
când în când, chiar şi colonul lui părea să-l ajute, măcar pentru 
moment. 

Jeffrey se întoarse prin holul secţiei de chirurgie, de-a lungul 
coridorului sălilor de operaţie şi trecu prin uşa de comunicare a 
departamentului de travaliu. Decorul de acolo se deosebea în 
mod plăcut de faianţa utilitară a sălilor de operaţie. Camerele 
individuale de travaliu, deşi la fel de sterile, erau zugrăvite în 
culori pastelate şi aveau reproduceri de artă impresionistă pe 
pereţi. Existau chiar şi perdele la ferestre, îţi dădea, mai 
degrabă, impresia unui hotel decât a unui spital mare, urban. 

Jeffrey se duse la ghişeul principal şi se interesă de pacienta 
lui. 

— Patty Owen e la 15, îi spuse o negresă înaltă, chipeşă. 
Numele ei era Monica Carver şi era sora-şefă a turei de seară. 

Jeffrey se sprijini de ghişeu, recunoscător că se poate odihni o 
clipă. 

— Cum se simte? întrebă el. 

— Destul de bine, îi răspunse Monica. Dar o să cam dureze. N- 
are contracţii puternice sau frecvente şi s-a dilatat doar patru 
centimetri. 

Jeffrey dădu din cap. Ar fi preferat ca treaba să fie mai 
avansată. Practica obişnuită cerea să se aştepte ca pacienta să 


fie dilatată şase centimetri până să se înceapă anestezia. 
Monica îi întinse lui Jeffrey fişa lui Patty. El o parcurse rapid. Nu 
scria mare lucru acolo. Femeia era, evident, sănătoasă. Măcar 
ăsta era un lucru bun. 

— O să stau puţin de vorbă cu ea, spuse Jeffrey, pe urmă mă 
întorc în sala de operaţie. Dacă intervine ceva, dă-mi un telefon. 

— Sigur că da, răspunse Monica pe un ton vesel. 

Jeffrey porni spre camera 15. Când se afla pe la jumătatea 
drumului, în hol, îl apucă o altă crampă intestinală. Fu nevoit să 
se oprească şi să se sprijine de perete până îi trecu. „Ce 
pacoste!” îşi zise el. Când se simţi îndeajuns de bine îşi continua 
drumul spre camera 15 şi bătu la uşă. O voce plăcută îl invită să 
intre. 

— Sunt doctor Jeffrey Rhodes, spuse el, întinzându-i mâna. Voi 
fi anestezistul dumitale. 

Patty Owen apucă mâna întinsă. Palma îi era umedă şi 
degetele, reci. Părea cu mult mai tânără de douăzeci şi patru de 
ani. Avea părul blond şi ochii ei mari păreau ai unui copil. Jeffrey 
îşi dădu seama că femeia era speriată. 

— Ce bine-mi pare că vă văd, spuse Patty, nelăsând să-i 
scape mâna lui Jeffrey. Trebuie să vă spun de la început că sunt 
o laşă. Nu prea ştiu să suport durerea. 

— Fii sigură că noi te putem ajuta, îi răspunse Jeffrey, pe un 
ton liniştitor. 

— Vreau să fiu anesteziată, zise Patty. Doctorul meu spune că 
se poate. 

— Înţeleg, răspunse Jeffrey. O să fii. Totul va fi bine. Avem o 
mulţime de naşteri aici, la Boston Memorial. O să avem grijă de 
tine şi, când toate se vor sfârşi, o să te miri singură de ce ai fost 
atât de speriată. 

— Chiar aşa! se miră Patty. 

— Dacă n-am avea atâtea paciente fericite, crezi că un număr 
atât de mare de femei s-ar întoarce aici a doua, a treia sau chiar 
a patra oară? 

Patty îi răspunse cu un zâmbet sleit. 

Jeffrey mai petrecu un sfert de oră cu ea, punându-i întrebări 
în legătură cu sănătatea şi alergiile ei. Îşi arătă simpatia când 
află că soţul ei era plecat din oraş într-o călătorie de afaceri. Fu 
surprins de faptul că ea ştia atâtea despre anestezia epidurală. 
Ea îi mărturisi nu numai că citise despre asta, dar şi că sora ei 


fusese astfel anesteziată la cele două naşteri ale ei. Jeffrey îi 
explică de ce nu o va anestezia imediat. Când doctorul îi spuse 
că putea să-i dea, între timp, puţin Demerol, dacă dorea, Patty 
se relaxa. Inainte de a pleca, Jeffrey îi reaminti că orice 
medicament lua ea, îl lua şi bebeluşul. Apoi, îi repetă că nu 
exista nici un motiv de îngrijorare; se afla pe mâini bune. 

Când ieşi din camera de travaliu a lui Patty şi simţi o altă 
crampă intestinală, Jeffrey îşi dădu seama că va trebui să ia 
măsuri serioase împotriva simptomelor lui, dacă ţinea să reziste 
la această naştere. Deşi luase paregoricul, se simţea din ce în ce 
mai rău. 

Trecând din nou prin uşile ce duceau la sălile de operaţie, 
Jeffrey se întoarse la boxa anestezistului de lângă sala de 
operaţie unde-şi petrecuse cea mai mare parte din zi. Camera 
era goală şi probabil că nu avea să fie folosită până în dimineaţa 
următoare. 

Se uită de-a lungul coridorului ca să vadă dacă nu era cineva 
şi trase draperiile. Deşi îşi dăduse seama, până la urmă, că era 
bolnav, nu voia să recunoască asta faţă de nimeni. 

Trase sertarul aparatului său de anestezie Narcomed Ill şi 
scoase de acolo un ac mic pentru injecții intravenoase şi o trusă 
de perfuzie. Luă un flacon de Ringer Lactat de pe raft şi smulse 
învelişul de pe dopul de cauciuc. Cu un gest hotărât, înfipse 
tubul de perfuzie în sticlă şi agăţă sticla de stativul de pe 
aparatul de anestezie. Dădu drumul fluidului prin tub până ce 
dispărură bulele de aer, apoi închise capacul de plastic. 

Jeffrey nu-şi făcea acest tratament decât rareori, dar 
practicase metoda destul ca să fi căpătat dexteritate. Folosindu- 
şi dinţii ca să ţină garoul de un capăt, îl încolăci în jurul 
bicepsului şi se uită cum încep să i se destindă venele. 

Jeffrey se hotărâse să se folosească de o şmecherie despre 
care aflase când era medic rezident. Pe vremea aceea, el şi 
colegii lui, mai cu seamă cei de la chirurgie, refuzau să-şi ia 
concediu de odihnă, de teamă să nu-şi piardă îndemânarea. 
Dacă făceau gripă sau aveau simptome ca acelea pe care le 
avea acum Jeffrey, îşi acordau, pur şi simplu, un răgaz ca să-şi 
injecteze un litru de fluid intravenos. Rezultatul era aproape 
garantat, considerându-se că majoritatea simptomelor gripei se 
iveau din cauza deshidratării. Când un litru de Ringer Lactat îţi 
curgea prin vine, nu se putea să nu te simţi mai bine. Trecuse 


mult timp de când Jeffrey recursese ultima oară la o perfuzie. 
Tot ce spera era ca eficienţa să fie aceeaşi ca pe vremea când 
era medic rezident. Acum, când avea patruzeci şi doi de ani, îi 
venea greu să creadă că ultima oară fusese cu aproape 
douăzeci de ani mai tânăr. 

Tocmai când Jeffrey era gata să înfigă acul, perdeaua boxei fu 
trasă la o parte. Jeffrey ridică privirea şi dădu de chipul uimit al 
Reginei Vinson, una dintre surorile din tura de seară. 

— Oh! exclamă Regina. Mă scuzaţi. 

— Nici o problemă, dădu să spună Jeffrey, dar Regina 
dispăruse tot atât de repede cum apăruse. De vreme ce se 
nimerise să-l surprindă asupra faptului, Jeffrey se gândi s-o 
roage să-l ajute să ataşeze tubul perfuziei de ac, după ce el îl va 
introduce în venă. Întinse mâna şi dădu la o parte perdeaua, în 
speranţa că o va prinde din urma, dar Regina ajunsese deja 
departe în holul aglomerat. Lăsă să cadă perdeaua la loc. Se va 
descurca la fel de bine şi fără ea. 

După ce ataşă tubul de perfuzie, deschise supapa. Aproape 
imediat, avu o senzaţie de răceala, în timp ce lichidul se 
răspândea repede în braţul lui. În momentul în care flaconul fu 
aproape gol, antebraţul lui Jeffrey deveni rece la pipăit. Scoase 
acul, tampona locul cu un pic de vată muiată în alcool şi îndoi 
cotul ca să n-o lase să cadă. Aruncă flaconul şi acul în coşul de 
gunoi, apoi se ridică. Aşteptă o clipă să vadă cum se simte. 
Senzaţia de ameţeală şi durerea de cap dispăruseră complet. La 
fel şi greaţa. Încântat de rezultatele rapide, Jeffrey trase 
perdeaua şi porni din nou spre vestiar. Doar colonul îl mai 
supăra. 

Tura de seară îşi începuse deja activitatea, în timp ce tura de 
zi se pregătea să plece. Vestiarul era plin de lume veselă. 
Majoritatea duşurilor erau ocupate. Jeffrey folosi mai întâi 
toaleta. Pe urmă, scoase sticluţa de paregoric şi mai trase o 
duşcă zdravănă. Gustul îl făcu să se cutremure şi se întrebă de 
ce era atât de amar. Aruncă sticluţa goală în coşul de gunoi. 
Apoi mai făcu un duş şi se îmbrăcă cu un alt rând de haine 
curate. 

Când pătrunse în secţia de chirurgie, se simţea aproape un 
om normal. Avea de gând să stea jos vreo jumătate de oră şi să- 
şi citească ziarul, dar, înainte de a apuca să se aşeze, auzi 
ţârâitul celularului. Recunoscu numărul. Era de la sala de 


travaliu. 

— Doamna Owen întreabă de dumneavoastră, îi spuse Monica 
Carver, auzindu-i vocea. 

— Cum se simte? întrebă Jeffrey. 

— Destul de bine, răspunse Monica. E un pic speriată, dar n-a 
cerut analgezice, cu toate că acum are contracţii regulate. S-a 
dilatat cam între cinci şi şase centimetri. 

— Perfect! zise Jeffrey. Era mulţumit: Vin imediat. 

In drum spre sala de travaliu, Jeffrey se opri la oficiul de 
anestezie ca să se uite la panoul cel mare pe care erau afişate 
activităţile din acea seară. După cum se aşteptase, toată lumea 
era angajată în cazurile în curs. Luă o bucată de cretă şi scrise 
că, dacă e liber cineva, să vină la travaliu, să-l înlocuiască. 

Când Jeffrey ajunse în camera de travaliu, numărul 15, Patty 
era tocmai în mijlocul unei contracţii. O moaşa experimentată se 
afla lângă ea şi cele două femei se comportau ca o echipă bine 
antrenata. Fruntea lui Patty era îmbrobonată de sudoare. Işi 
ţinea ochii strâns închişi şi o apucase zdravăn pe soră de mâini. 
Un monitor de cauciuc îi înconjura mijlocul, urmărind 
desfăşurarea travaliului şi bătăile inimii fătului. 

— Ah, salvatorul meu în haine albastre! spuse Patty când 
durerea se mai potoli şi când, deschizând ochii, îl văzu pe Jeffrey 
stând la picioarele patului. Zâmbi. 

— Cu anestezia ce facem? întrebă Jeffrey. 

— Ce facem? repetă şi ea, ca un ecou. 

Intregul echipament de care avea nevoie Jeffrey se afla pe un 
cărucior pe care doctorul îl împinsese în cameră la întoarcerea 
lui. După ce instala un tensiometru, Jeffrey scoase monitorul de 
cauciuc de pe abdomenul lui Patty şi o ajută să se aşeze pe o 
parte. Cu mănuşile pe mâini, îi frecă spatele cu o soluţie 
antiseptică. 

— Mai întâi, am să-ţi administrez anestezia locală despre care 
am vorbit, spuse Jeffrey în timp ce pregătea injecţia. Făcu o 
mica împunsătură cu un ac subţire în mijlocul spatelui lui Patty, 
mai jos de talie. Ea se simţi atât de uşurată la gândul anesteziei, 
că nici măcar nu tresări. 

Apoi, doctorul luă un ac Touhey de pe tava de anestezie şi se 
asigură că totul era în regulă. In continuare, folosind ambele 
mâini, împinse acul în spatele lui Patty, făcându-l să înainteze 
încet, dar sigur, până când se asigură că a atins învelişul 


ligamentos al canalului spinal. Retrase stiletul şi agaţă de el o 
seringă goală de sticlă, apoi apăsa uşor pe pistonul seringii. 
Simţind rezistenţa, începu iar, cu gesturi experte, să împingă 
acul mai adânc. Deodată, rezistenţa pe piston dispăru. Jeffrey 
era mulţumit: ştia că se afla în zona epidurală. 

— Te simţi bine? întrebă Jeffrey, folosind o seringa de sticla ca 
să extragă o doză de testare de 2 centimetri cubi de apă 
distilată conţinând o cantitate mică de epinefrină. 

— Aţi terminat? întreba Patty. 

— Nu încă, răspunse Jeffrey. Mai durează câteva minute. 
Injecta doza de testare, după care luă imediat tensiunea şi 
pulsul lui Patty. Nu intervenise nici o schimbare. Dacă acul s-ar 
fi aflat într-un vas de sânge, lui Patty i s-ar fi accelerat pe loc 
bătăile inimii, ca reacţie la epinefrină. 

Abia atunci apucă Jeffrey micul cateter epidural. Cu atenţie şi 
îndemânare, îl ataşă de acul Touhey. 

— Simt ceva ciudat în picior, spuse Patty, agitată. 

Jeffrey opri presiunea pe cateterul care se afla la aproximativ 
un centimetru de vârful acului. O întrebă pe Patty ce simţea, 
după care îi explica: deseori, cateterul epidural atingea nervii 
periferici ce traversează zona rahidiană. Asta ar putea explica 
senzațiile ei. Când parestezia se mai atenua, Jeffrey mai împinse 
încet cateterul încă un centimetru şi jumătate. Patty nu se văită. 

În cele din urmă, Jeffrey trase acul Touhey afară, lăsând micul 
cateter de plastic la locul lui. Apoi pregăti o a doua doză de 
testare de 2 centimetri cubi de Marcaină spinală de 25%, cu 
epinefrină. După ce injecta această doză - a doua - îi controla 
lui Patty simţul tactil la extremităţi. După câteva minute, când 
văzu că nu intervin schimbări, Jeffrey nu se mai îndoi că poziţia 
cateterului său era bună. În cele din urmă, injecta doza 
terapeutica de anestezic: 5 centimetri cubi de Marcaină de 25%. 
Apoi deşurubă capacul cateterului. 

— Asta-i tot, spuse Jeffrey, aplicând o faşă sterilă pe locul 
înţepăturii. Dar, te rog, să mai stai aşa, pe o parte, încă puţin. 

— Dar nu simt nimic, se plânse Patty. 

— Aşa şi trebuie, îi răspunse Jeffrey, zâmbind. 

— Credeţi că-şi face efectul? 

— Stai să vezi la următoarea contracție, zise Jeffrey, plin de 
încredere. 

Jeffrey îi spuse moaşei cât de des dorea să-i ia tensiunea lui 


Patty. Apoi o ajută să instaleze monitorul fetal. Rămase în 
camera de travaliu în timpul următoarei contracţii a lui Patty, 
folosind acest timp ca să-şi completeze fişa de anestezie care 
era, ca de obicei, detaliată. Patty se simţea liniştită. Durerile 
prin care trecuse fuseseră mult mai uşoare, drept care îi 
mulţumi lui Jeffrey din suflet. 

După ce îi spuse Monicăi şi moaşei unde poate fi găsit, Jeffrey 
porni spre una dintre camerele de travaliu goale, neluminate, ca 
să stea întins puţin. Se simţea bine, dar, bineînţeles, nu normal. 
Alinat de zgomotul ploii care bătea în geam, închise ochii pentru 
câteva minute şi, spre mirarea lui, adormi tun. Îşi dădea vag 
seama că, din când în când, se deschidea şi se închidea uşa, că 
diferite persoane veneau să vadă ce face, dar nimeni nu-l 
deranja până când Monica intra şi-l zgâlţăi uşor de umăr: 

— S-a ivit o problemă, spuse ea. 

Jeffrey se dădu jos din pat şi se freca la ochi: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Simarian a hotărât să-i facă lui Patty Owen cezariană. 

— Atât de curând? întreba Jeffrey. Se uită la ceas. Clipi din 
ochi de mai multe ori. Camera părea mai întunecată decât 
înainte. Văzând cât era ceasul, constată cu uimire că dormise o 
oră şi jumătate. 

— Fătul se află în prezentaţie occipitală posterioară şi nu 
înaintează, explică Monica. Dar problema principală este că 
inima lui întârzie să revină la ritmul normal după fiecare 
contracție. 

— E timpul să se facă o cezariana, fu de acord Jeffrey, în timp 
ce se ridica nesigur în picioare. Aşteptă o clipă până când 
uşoara ameţeală pe care o simţea se risipi. 

— Vă simţiţi bine? îl întreba Monica. 

— Foarte bine, răspunse Jeffrey. Se aşeză pe un scaun ca să-şi 
încalţe pantofii sterili. Cum arată orarul? 

— Simarian o să fie aici peste vreo douăzeci de minute, zise 
Monica, cercetând chipul lui Jeffrey. g 

— E ceva în neregulă? întreba Jeffrey. Işi trecu degetele prin 
păr, de teamă să nu-i stea zbârlit. 

— Arătaţi palid, zise Monica. Poate din cauza luminii slabe de 
aici. 

Afară ploua şi mai tare. 

— Cum se simte Patty? întrebă Jeffrey, îndreptându-se spre 


baie. 

— E speriată, îi răspunse Monica din uşă. În privinţa durerilor, 
e bine, dar ar trebui să vă gândiţi să-i daţi un calmant ca să fie 
mai liniştită. 

Jeffrey aprobă din cap, în timp ce aprindea lumina în baie. Nu 
era împotriva ideii de a-i administra lui Patty un calmant, dar, în 
împrejurările de faţă, se va mai gândi. 

— Ai grijă să stea sub masca de oxigen, îi spuse el Monicăi. 
les de aici într-o clipă. 

— Are masca de oxigen, îi strigă Monica peste umăr, în timp 
ce ieşea din cameră. p 

Jeffrey se cercetă în oglindă. Intr-adevăr, arata palid. Apoi, 
mai observă ceva. Pupilele îi erau atât de contractate, încât 
păreau două vârfuri de creion. Nu le mai văzuse aşa mici 
niciodată. Nu-i de mirare că abia dacă zărise cât era ceasul în 
camera cealaltă. 

Jeffrey îşi aruncă apă rece pe faţă, apoi se şterse, frecându- 
se. Măcar asta îl mai trezea. Işi mai privi pupilele încă o dată. 
Continuau să aibă un aspect miotic. Trase adânc aer în piept şi- 
şi făgădui că, de îndată ce se va termina această naştere, va 
porni spre casă şi se va băga în pat. După ce-şi aranja părul cu 
degetele, se îndreptă spre camera de travaliu 15. 

Monica avusese dreptate. Patty părea încurcată, speriată şi 
neliniştită la gândul cezarienei care o aştepta. Se simţea 
vinovată de absenţa travaliului. Când îşi exprimă din nou 
supărarea că soţul ei nu era de faţă, ochii i se umplură de 
lacrimi. Jeffrey se simţi plin de compătimire şi făcu un mare 
efort ca s-o liniştească şi să-i spună că totul va fi bine şi că, 
bineînţeles, nu era vina ei. Îi administra 5 miligrame de 
Diazepam intravenos despre care ştia că va avea un efect 
minim sau nul asupra fătului. Efectul calmant asupra lui Patty fu 
rapid. 

— O să fiu adormită în timpul cezarienei? întrebă Patty. 

— O să te simţi foarte bine, răspunse Jeffrey, ocolind 
întrebarea. Unul dintre marile avantaje ale anesteziei epidurale 
continue este că poate fi prelungită acum, când este nevoie de 
un nivel mai înalt, fără să-i facem nici un rău micuţei Patty. 

— E băiat, zise Patty. Numele lui este Mark. Zâmbi slab. 
Pleoapele îi deveniseră puţin mai grele. Efectul calmantului era 
evident. 


Transferul din camera de travaliu în sala de operaţie avu loc 
fără incidente. Jeffrey o ţinu pe Patty sub masca de oxigen în 
timpul scurtei călătorii. 

Personalul sălii de operaţie fusese informat că se hotărâse 
efectuarea unei cezariene. Când Patty fu adusă, sala era 
aproape gata pentru această procedură. Infirmiera în 
echipament sterilizat era ocupată cu aranjarea instrumentelor. 
O soră nouă ajuta la împingerea căruciorului în încăpere şi la 
transferarea lui Patty pe masa de operaţie. Patt purta încă 
monitorul fetal care, pentru moment, nu fusese îndepărtat. 

Jeffrey nu cunoştea prea bine personalul de seară şi o vedea 
pentru prima oară pe această soră. Numele de pe ecusonul ei 
era Sheila Dodenhoff. 

— O să am nevoie de puţină Marcaină de 5%, îi spuse 
doctorul Sheilei, în timp ce o trecea pe Patty de la oxigen 
portabil la tubul de oxigen procurat de aparatul lui de anestezie 
Narcomed Ill. Apoi îi luă din nou tensiunea lui Patty la braţul 
stâng. 

— Îndată, îi răspunse vesel Sheila. 

Jeffrey lucra repede, dar cu grijă. Înregistra fiecare procedură 
în fişa de anestezie, imediat ce o aplica. Spre deosebire de 
majoritatea doctorilor, Jeffrey se mândrea cu scrisul lui frumos, 
citet. 

După ce ataşă firele EKG-ului, aplică oximetrul, pentru 
măsurarea pulsului, pe degetul mijlociu de la mâna stângă a lui 
Patty. Tocmai înlocuia acul cu un altul mai sigur când se 
întoarse Sheila. 

— Poftim, spuse ea, dându-i lui Jeffrey o fiolă de sticlă de 30 
de centimetri cubi, conținând Marcaină 5%. Jeffrey luă 
medicamentul şi verifică eticheta, aşa cum făcea întotdeauna. 
Puse fiola pe aparatul de anestezie. Scoase din sertar o fiolă de 
2 centimetri cubi de Marcaină rahidiană 5% cu epinefrină şi o 
extrase într-o seringa. După ce o întoarse pe Patty pe partea 
dreapta, Jeffrey injecta cei 2 centimetri cubi în cateterul 
epidural. 

— Cum merge treaba? se auzi o voce puternică dinspre hol. 

Jeffrey întoarse capul şi-l văzu pe doctorul Simarian punându- 
şi masca pe faţa, cu mâna încă pe clanţă. 

— Suntem gata într-un minut, răspunse Jeffrey. 

— Cum merge inima fetei? întrebă el. 


— Pentru moment, bine, îl informă Jeffrey. 

— Mă echipez şi ne punem pe treabă. 

Uşa se închise. Jeffrey îi strânse umărul lui Patty, în timp ce-i 
analiza rezultatele EKG-ului şi tensiunea. 

— Te simţi bine? o întrebă el, mişcându-i masca de oxigen 
mai într-o parte. 

— Cred că da, răspunse ea. 

— Te rog să-mi spui tot ce simţi. Înţelegi? îi zise Jeffrey. Simti 
ceva ciudat în picioare? 

Patty făcu semn că nu. Jeffrey se apropie de ea şi-i controla 
sensibilitatea tactilă. Se întoarse iar la masă şi controla din nou 
monitoarele; era sigur că nu intervenise nici o schimbare de 
poziţie a cateterului epidural şi că acesta nu pătrunsese nici prin 
şira spinării, nici prin vreuna dintre venele Bateson dilatate de 
sarcină. 

Mulţumit că totul era în ordine, Jeffrey luă fiola de Marcaină 
adusa de Sheila. Folosindu-şi degetul mare, desprinse capătul 
recipientului de sticlă sigilat. Verifică încă o dată eticheta, apoi 
extrase 12 centimetri cubi. Dorea să ridice nivelul anesteziei la 
T6 sau, mai bine, la T4. Când puse jos sticluţa de Marcaină, ochii 
lui întâlniră privirea Sheilei. Stătea la stânga lui şi se uita fix la 
el: 

— S-a întâmplat ceva? o întrebă Jeffrey. 

Sheila îl fixă cu privirea o clipă, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi 
din sala de operaţie, fără o vorbă. Jeffrey întoarse capul ca să 
surprindă privirea celeilalte infirmiere, dar aceasta continua să 
fie ocupată cu aranjarea instrumentelor. Jeffrey ridică din umeri. 
Se întâmpla ceva care lui îi rămânea străin. 

Se întoarse lângă Patty şi îi injecta Marcaină. Apoi deşurubă 
cateterul epidural şi se întoarse la masă. Puse seringa jos şi notă 
în fişă ora şi cantitatea exactă a medicamentului injectat. O 
uşoară accelerare a pulsului îl făcu să-şi întoarcă privirile către 
monitorul EKG. Dacă intervenea vreo schimbare în ritmul inimii, 
Jeffrey se aştepta la o uşoară slăbire a blocajului simpatic 
progresiv. Dar se întâmpla invers. Pulsul lui Patty se intensifica. 
Era primul semn al dezastrului inevitabil. 

Prima reacţie a lui Jeffrey fu, mai degrabă, de curiozitate 
decât de îngrijorare. Mintea lui analitică încerca să găsească o 
explicaţie logică pentru ceea ce vedea. Se uita la cifra afişată de 
tensiometru, apoi la cea a oximetrului. Ambele erau bune. Privi 


din nou EKG-ul. Pulsul continua să crească şi, ceea ce era şi mai 
alarmant, bătăile inimii erau neregulate, ectopice. În condiţiile 
prezente, acesta nu era un semn bun. 

Jeffrey înghiţi în sec, simțind cum groaza îl strânge de gât. 
Trecuseră doar câteva secunde de când injectase Marcaină. Era 
posibil să fi pătruns intravenos, în ciuda rezultatelor dozei de 
test? Jeffrey mai întâlnise o reacţie negativă la anestezia locală 
în cariera lui profesională. Incidentul îl chinuise mult. 

Bătăile ectopice îşi intensificau frecvenţa. De ce se mărea 
ritmul inimii şi de ce devenise neregulat? Dacă doza de 
anestezic pătrunsese intravenos, de ce nu scădea tensiunea? 
Jeffrey nu găsea un răspuns imediat la aceste întrebări, dar cel 
de-al şaselea simţ al său, cel medical, creat de ani de 
experienţă, declanşa semnale de alarmă în mintea lui. Se 
întâmpla ceva anormal. Ceva ce Jeffrey nu reuşea să-şi explice 
şi, cu atât mai puţin, să înţeleagă. 

— Nu mă simt bine, zise Patty, întorcând capul ca să 
vorbească pe la marginea măștii. 

Jeffrey se uită la chipul lui Patty. Işi dădea seama că era din 
nou năpădit de teamă. 

— Care-i problema? întrebă el, năucit de desfăşurarea rapidă 
a evenimentelor. O atinse pe umăr. 

— Am o senzaţie ciudată, răspunse Patty. 

— Cum adică „ciudată”? Privirea lui Jeffrey se întoarse la 
monitoare. Exista întotdeauna riscul unei alergii la anestezia 
locală, deşi apariţia unei alergii în primele două ore de la prima 
doză părea ceva foarte neobişnuit. Observă că tensiunea se 
ridicase uşor. 

— Aaaah! strigă Patty. 

Jeffrey îşi aţinti imediat privirea asupra ei. Trăsăturile lui Patty 
erau contorsionate într-o grimasă oribilă. 

— Ce-i cu tine, Patty? întrebă Jeffrey. 

— Simt o durere în stomac, reuşi să spună Patty cu voce 
răguşită, printre dinţii încleştaţi. E sus, sub coaste. E altfel decât 
durerile naşterii. Vă rog... Vocea i se stinse. 

Patty începu să se zvârcolească pe masă şi să-şi ridice 
picioarele. Sheila apăru din nou, însoţită de un infirmier voinic 
care dădu o mână de ajutor la potolirea pacientei. 

Tensiunea, care se ridicase uşor, începu acum să scadă. 

— Puneţi-i o faşă sub şoldul drept, ţipă Jeffrey, în timp ce 


scotea efedrina din sertar şi o pregătea pentru injecție. Calcula 
în minte cât timp lăsase tensiunea să scadă înainte de a injecta 
agentul de accelerare. Nici acum nu pricepea ce se întâmpla şi 
prefera să nu acţioneze înainte de a şti exact care era situaţia. 

Un sunet ca un gâlgâit îl făcu să-şi întoarcă iar privirile spre 
chipul lui Patty. Îi scoase masca de oxigen. Spre uimirea şi 
groaza lui, ea saliva ca un câine turbat. In acelaşi timp, lăcrima 
din belşug: faţa ei era scăldată în lacrimi. O tuse coaptă arăta că 
secreţii traheo-bronhice apăruseră în cantităţi mari. 

Jeffrey continua să lucreze ca un profesionist desăvârşit. 
Practica îl învățase să se descurce în astfel de situaţii de criză. 
Mintea îi lucra în viteză, prelucrând toate informaţiile, făcând 
ipoteze pe care apoi le elimina. Intre timp, se lupta cu 
simptomele ce puneau în pericol viaţa pacientei. Mai întăi, 
aspira căile nazofaringiene ale lui Patty, apoi îi injecta atropină 
intravenos, urmată de efedrina. Aspira din nou, după care 
injecta o a doua doză de atropină. Secreţiile se diminuară, 
tensiunea scăzu, oxigenarea se păstră normală, dar Jeffrey 
continua să nu-şi dea seama care e cauza. Singura explicaţie 
era o reacţie alergică la Marcaină. Controla EKG-ul, sperând ca 
atropină să fi avut un efect pozitiv asupra bătăilor neregulate 
ale inimii. Dar ritmul inimii rămase tot neregulat. De fapt, deveni 
şi mai neregulat pe măsură ce pulsul lui Patty creştea. Jeffrey 
prepară o doză de 4 mg de propranolol, dar, până să o injecteze, 
observă fibrilaţiile musculare care distorsionau trăsăturile lui 
Patty într-o serie de contorsionări şi spasme aparent 
necontrolate. Fibrilaţiile se răspândiră rapid şi la alţi muşchi, 
până când trupul ei începu să fie zguduit de convulsii cronice. 

— Ţine-o, Trent! ii strigă Sheila infirmierului. Prinde-o de 
picioare! 

Jeffrey injecta propranololul, în timp ce EKG-ul continua să 
înregistreze noi schimbări bizare, sugerând o implicare difuză a 
sistemului electric conductor al inimii. 

Patty aruncă pe gură fiere verde pe care Jeffrey o şterse 
imediat prin aspirare. Îşi aruncă ochii la afişajul oximetrului. 
Acesta rămânea constant. Apoi, se porni alarma monitorului 
fetal; inima fătului îşi încetinea ritmul. Înainte să aibă cineva 
timp să reacționeze, Patty suferi un alt atac puternic. Membrele 
ei se agitau nebuneşte în toate direcţiile, după care spatele i se 
arcui într-o ciudată hiperextensie. 


— Ce naiba se petrece aici? urlă Simarian, dând buzna pe uşă. 

— E Marcaină, strigă Jeffrey. Are un fel de reacţie exagerată. 
Jeffrey nu avu timp să explice mai mult, în timp ce trăgea în 
seringă 75 mg de succinilcolină. 

— Sfinte Dumnezeule! răcni Simarian, dând ocol mesei ca să 
ajute la imobilizarea lui Patty. 

Jeffrey injecta succinilcolină, împreună cu o nouă doză de 
diazepam. Era mulţumit că exigenţa lui îl făcuse să schimbe acul 
IV cu altul mai sigur. Semnalul audio al oximetrului arăta o 
scădere, pe măsură ce slăbea oxigenarea lui Patty. Jeffrey îi 
curăţă din nou căile nazale şi încercă să o alimenteze cu oxigen 
100%. 

Mişcările convulsive ale lui Patty se potoliră, pe măsura ce 
paralizia produsă de succinilcolină îşi făcea efectul. Jeffrey îi 
introduse un tub endotraheic, îi verifică poziţia şi o ventilă bine 
cu oxigen. Sunetul emis de oximetru reveni imediat la frecvenţa 
mai ridicată. Totuşi, monitorul fetal continua să transmită 
semnale de alarmă. Inima fătului îşi încetinise ritmul şi nu îşi 
revenea. 

— Trebuie să scoatem fătul, răcni Simarian. Apuca o pereche 
de mănuşi sterile de pe una dintre mesele laterale şi le trase pe 
mâini. 

Jeffrey urmărea în continuare tensiunea, care începuse iar să 
scadă. Îi administra lui Patty o nouă doză de efedrina. Tensiunea 
se ridică din nou. Îşi arunca ochii la EKG; nici o schimbare în 
bine după propranolol. Apoi, spre groaza lui Jeffrey, tocmai când 
îl urmărea, EKG-ul se dezintegra într-o fibrilaţie fără sens. 
Bătăile inimii lui Patty încetaseră. 

— Stop cardiac! urla Jeffrey. Tensiunea scăzuse la zero. Atât 
EKG-ul, cât şi oximetrul începură să scoată sunete stridente. 

— Doamne sfinte! ţipă Simarian. O acoperise la repezeală pe 
pacientă. Se duse la masă şi începu masajul cardiac extern, prin 
apăsarea pieptului lui Patty. Sheila făcu anunţul necesar la 
panoul sălii de operaţie. Urmau să vină ajutoare. 

Mai sosiră câteva surori, o dată cu căruciorul de urgente. 
Pregătiră defibrilatorul cu viteza fulgerului. Mai veni şi o soră de 
la anestezie care i se alătură lui Jeffrey. 

Conţinutul de oxigen din sângele lui Patty se ridică uşor. 

— Produceţi-i contraşocul! porunci Jeffrey. _ 

Simarian luă defibrilatorul din mâna uneia dintre infirmiere. Il 


puse pe pieptul gol al lui Patty. Toată lumea se îndepărtă cu un 
pas de masa de operaţie. Simarian apăsă pe buton. Patty fiind 
acum paralizată de succinilcolină, curentul electric nu îi produse 
nici un efect, în afara celui de pe ecranul EKG. Fibrilaţia dispăru, 
dar când apăru din nou, semnalul fosforescent nu arăta o bătaie 
de inimă normală. In schimb, trasa o linie dreaptă, cu doar 
câteva ondulaţii minore. 

— Reîncepeţi masajul, ordonă Jeffrey. Se uită la EKG. Nu-i 
venea să creadă că nu exista nici o activitate electrica. 
Infirmierul îl înlocui pe Simarian şi începu să apese pe pieptul lui 
Patty; reacţia fu pozitivă. 

Monitorul fetal continua să emită sunete. Ritmul inimii 
copilului era prea lent. 

— Trebuie să extragem fătul! răcni din nou Simarian. Îşi 
schimbă mănuşile şi mai luă câteva feşe de la una dintre 
infirmiere. Le plasă cât putu mai bine, în ciuda masajului 
cardiac. Apucă un bisturiu de pe masa cu instrumente şi se puse 
pe treabă. Făcând o incizie verticala lungă, secţiona abdomenul 
inferior al lui Patty. Tensiunea fiind redusa, sângerarea fu foarte 
slabă. Sosi printre cei de faţă şi un pediatru, gata să preia nou- 
născutul. 

Jeffrey nu-şi lua ochii de la Patty. O aspiră şi fu mirat de 
cantitatea de secreţii, chiar şi după cele doua doze de atropină. 
Cercetă pupilele pacientei şi fu mulţumit că nu erau dilatate. Fu 
chiar surprins când le văzu cât gămălia acului. Oxigenarea 
continua, aşa că Jeffrey hotărî să nu mai introducă nici un fel de 
medicamente în organismul lui Patty până la extragerea fătului. 
li explică pe scurt ceea ce se petrecuse infirmierei anesteziste. 

— Credeţi că e o reacţie la Marcaină? 

— Nu ştiu ce altceva ar putea fi, recunoscu Jeffrey. 

Un minut mai târziu, un nou-născut fără glas, vineţiu şi inert 
fu extras din abdomenul lui Patty. După tăierea cordonului 
ombilical, copilul fu repede predat pediatrului care aştepta. 
Acesta alergă cu el la secţia de nou-născuţi, unde copilul fu 
înconjurat de echipa de reanimare. Infirmiera anestezistă se 
alătură şi ea grupului. 

— Nu-mi place EKG-ul ăsta plat, îşi spuse Jeffrey, în timp ce 
injecta o doză de epinefrină. Se uită la EKG. Nici o reacţie. Apoi 
încercă cu o nouă doza de atropină. Nimic! Exasperat, extrase o 
mostră de sânge arterial şi o trimise la laborator pentru analiză. 


Ted Overstreet, unul dintre chirurgii cardiaci care tocmai 
terminase o operaţie de bypass, intră înăuntru şi se opri lângă 
Jeffrey. După ce acesta îl lămuri care era situaţia, Overstreet 
veni cu ideea ca Patty să fie deschisă. 

Infirmiera anestezistă se întoarse să le spună că nou-născutul 
nu era într-o formă bună. 

— Apgarul este doar trei, zise ea. Respiră şi inima-i bate, dar 
nu bine. Nici tonusul muscular nu e bun. De fapt, e cam ciudat. 

— Cum aşa? întrebă Jeffrey, luptându-se cu un val de 
disperare. 

— Piciorul lui stâng se mişca bine, dar dreptul, nu. Dreptul 
este inert. Cu braţele e exact invers. 

Jeffrey clatină din cap. Era clar că copilul fusese lipsit de 
oxigen in utero şi creierul îi fusese afectat. Descoperirea 
aceasta era copleşitoare, dar nu era timp să te pierzi în regrete, 
în momentul acela preocuparea lui principală era Patty şi ce să 
facă să-i pornească din nou inima. : 

Sosi şi analiza de la laborator. PH-ul lui Patty era 7,28. In 
condiţiile de față, îşi zise Jeffrey, nu era rău. Acum îi injecta o 
doză de clorură de calciu. Minutele se târau ca orele, în timp ce 
toată lumea urmărea EKG-ul, aşteptând să vadă un semn de 
viață, o reacție la tratament. Dar pe monitor nu apărea decât o 
linie dreaptă ce nu dădea speranțe. 

Infirmierul continuă masarea pieptului, în timp ce ventilatorul 
păstra plămânii lui Patty plini de oxigen pur. Pupilele ei 
rămaseră miotice, semn că creierul ei primea suficient oxigen, 
totuşi inima îi rămase electric şi mecanic inertă. Jeffrey repetă 
toate procedurile din manuale, dar fără rezultat. li aplică iar un 
şoc lui Patty cu defibrilatorul fixat la 400 jouli. 

După ce medicul pediatru îl stabiliza pe nou-născut, întregul 
personal de terapie infantila părăsi sala de operaţie, împreună 
cu grupul de rezidenţi şi infirmiere. Micul Mark fu transportat la 
secţia de terapie intensivă postnatală. Jeffrey îi urmări plecând. 
Curajul îl părăsise. Dând din cap cu tristeţe, se întoarse iar la 
Patty. Ce-i de făcut? _ 

Jeffrey se uită la Ted, care se afla tot lângă el. Il întrebă ce 
credea el că trebuie făcut. Jeffrey era disperat. 

— Aşa cum am spus, cred că trebuie să o deschidem şi să 
lucrăm direct pe inimă. Aşa cum stau lucrurile, n-avem mult de 
pierdut. 


Jeffrey mai privi o clipă linia dreaptă a EKG-ului. Apoi oftă. 

— În regulă. Hai să încercăm, spuse el în silă. 

Alte idei n-avea şi nici să renunţe nu voia. Aşa cum spusese 
Ted, n-aveau nimic de pierdut. Merita să încerce. 

Ted se echipă şi îşi puse mănuşile în mai puţin de zece 
minute. Acum, că era gata, îi spuse infirmierului să înceteze 
masajul pieptului, ca să poată întinde o pânză împrejur şi să 
facă incizia. După câteva secunde, ţinea inima lui Patty în mână. 

Ted masa inima cu mâna înmănuşată şi chiar injecta 
epinefrină direct în ventriculul stâng. Când nu se văzu nici un 
efect, încercă să pună inima în mişcare, ataşând fire interne de 
peretele cardiac. Aceasta aduse nişte schimbări pe ecranul EKG- 
ului, dar inima nu reacţiona. 

Ted reluă masajul pe cord deschis. 

— Să nu crezi că vreau să fac un joc de cuvinte, spuse el după 
câteva minute, dar pe mine nu mă mai trage inima să fac asta. 
Mă tem că jocul s-a terminat, dacă nu cumva aveţi vreo inimă 
pentru transplant pe-aici, pe undeva. Asta-i terminată de mult. 

Jeffrey îşi dădu seama că Ted nu voia să pară dur şi că 
atitudinea lui, aparent superficială, era mai mult un mijloc de 
apărare decât o lipsă crasă de compasiune, totuşi se simţi ca 
pălmuit. Trebui să facă un efort ca să nu răspundă violent. 

Cu toate că renunţase, Ted continua masajul pe cord deschis. 
În sala de operaţie nu se mai auzeau decât sunetul monitorului 
care înregistra pacemakerul şi murmurul slab al oximetrului 
pentru puls care reacţiona la masajul intern făcut de Ted. 

Simarian fu cel care sparse tăcerea: 

— Sunt de acord, spuse el simplu, îşi smulse mănuşile cu 
zgomot. 

Ted se uita la Jeffrey peste ecranul de eter instalat în grabă. 
Jeffrey dădu din cap. Ted încetă masajul inimii şi îşi retrase 
mâna din pieptul lui Patty: 

— Îmi pare rău, zise el. 

Jeffrey dădu iar din cap. Trase adânc aer în piept, apoi închise 
ventilatorul. Se uită din nou la imaginea tristă oferită de Patty 
Owen, cu abdomenul şi pieptul despicate grosolan. Era o 
imagine groaznică care n-avea să-l părăsească toată viaţa. 

Podeaua era presărată cu sticluţe şi cu ambalaje de 
medicamente. Jeffrey se simţea distrus, paralizat. Acesta era 
sfârşitul carierei lui profesionale. Asistase la alte tragedii, dar 


asta era cea mai groaznică şi mai neaşteptată. Privirea îi 
alunecă pe aparatul de anestezie. Şi el era acoperit cu tot felul 
de medicamente rămase. Sub ele se afla fişa de anestezie 
incompletă. Va trebui să o completeze. În timp ce încercase cu 
disperare să o salveze pe Patty, nu mai avusese timp şi de asta. 
Se uită după fiola pe jumătate goală de Marcaină, cuprins de o 
antipatie iraţională faţă de ea. Deşi părea absurd, judecind după 
rezultatul dozelor de test, nu se putea împiedica să creadă că o 
reacţie alergică la acest medicament stătea la baza întregii 
tragedii. Îi venea să dea cu fiola de perete, aşa, ca să se 
elibereze de frustrare. Bineînţeles că ştia că nu va azvârli cu 
fiola; era prea stăpân pe sine ca să facă aşa ceva. Totuşi, nu 
reuşi să dea de ea în harababura de acolo. 

— Sheila, o strigă el pe infirmiera care începuse să facă 
ordine, ce s-a întâmplat cu fiola de Marcaină? 

Sheila se opri din treabă şi-l privi pe Jeffrey drept în ochi: 

— Dacă dumneavoastră nu ştiţi unde aţi pus-o, de unde să 
ştiu eu? îi răspunse ea, supărată. 

Jeffrey dădu din cap, apoi îşi îndreptă atenţia spre firele care o 
legau pe Patty de monitoare, ca s-o deconecteze. Supărarea 
Sheilei era de înţeles. Şi el era supărat. Patty nu meritase o 
astfel de soartă. Dar ceea ce nu înţelegea Jeffrey era că Sheila 
nu era supărată pe soartă. Era supărată pe Jeffrey. De fapt, era 
furioasă. 


= 


Luni 
15 mai, 1989 
11.15 a.m. 


Razele aurii de soare ale dimineţii pătrundeau prin fereastra 
care se afla sus, în stânga lui Jeffrey şi inundau sala de tribunal, 
proiectându-se pe peretele lambrisat din spatele fotoliului 
judecătorului ca lumina unui reflector. Milioane de fire 
minuscule de praf străluceau, învolburându-se în dunga de 
lumină intensă. Chiar de la începutul procesului, Jeffrey fusese 
frapat de caracterul teatral al sistemului juridic. Dar aceasta nu 
era una dintre dramele transmise ziua la televizor. Cariera lui 
Jeffrey era în joc, de fapt, întreaga-i viaţă. 

Jeffrey închise ochii şi se aplecă înainte, la masa apărării, 
cuprinzându-şi capul cu mâinile. Indepărtându-şi coatele pe 
masă, se frecă la ochi. Tensiunea era cât pe ce să-l 
înnebunească. 

Trase adânc aer în piept şi îşi deschise ochii, aproape sperând 
ca scena din faţa lui să dispară ca prin farmec şi să se trezească 
din cel mai cumplit coşmar al vieţii lui. Dar, bineînţeles, 
suferinţa nu era cauzată de un vis urât. Jeffrey participase la cel 
de-al doilea proces al său, cauzat de moartea prematura a lui 
Patty Owen, cu opt luni în urmă. În clipa de faţă, se afla într-o 
sală de tribunal din centrul oraşului Boston, aşteptând ca juraţii 
să-i hotărască soarta în acest proces intentat pentru crimă. 

Aruncându-şi privirea peste capul avocatului său, cercetă 
mulţimea. Se auzea o bolboroseală de voci scăzute, agitate, un 
murmur de aşteptare. Jeffrey îşi abătu privirea, conştient că 
toate discuţiile se învârteau în jurul lui. Ar fi vrut să se poată 
ascunde undeva. Se simţea cât se poate de umilit de 
spectacolul public care se desfăşura atât de rapid. Intreaga lui 
viaţă se destrămase, se dezintegrase. Cariera i se ducea de 
râpă. Se simţea copleșit şi cu toate acestea era incapabil să facă 
ceva. 

Jeffrey oftă. Randolph Bingham, avocatul său, îl rugase să 
aibă un comportament calm şi stăpânit. Uşor de zis, greu de 
făcut, mai ales acum. După tot zbuciumul, neliniştea şi nopţile 
nedormite, se afla la capătul drumului. Juraţii ajunseseră la o 


decizie. Urma să se dea verdictul. 

Jeffrey cercetă profilul aristocratic al lui Randolph. Omul îl 
ajutase ca un tată de-a lungul acestor opt luni de hărţuială, deşi 
era doar cu cinci ani mai în vârstă decât el. Uneori Jeffrey 
avusese aproape un sentiment de dragoste faţă de omul acesta, 
alteori încercase ceva ce se apropia de furie şi ura. Dar avusese 
întotdeauna încredere în capacitatea avocatului său, cel puţin 
până în acest moment. 

Aruncându-şi privirea spre completul de judecată, Jeffrey 
cercetă chipul procurorului. Avea o deosebită antipatie pentru 
acest individ care părea să profite de cazul lui ca să avanseze în 
cariera lui politică. Jeffrey aprecia inteligenţa lui nativă, deşi 
ajunsese să-l dispreţuiască în aceste patru zile de proces. Dar 
acum, când îl privea cum discută animat cu un asistent, îşi dădu 
seama că, în mod ciudat, nu avea nici un sentiment faţă de 
acest om. Pentru avocat, toată treaba fusese o afacere, nici mai 
mult, nici mai puţin. 

Privirea lui Jeffrey trecu de la procuror şi se fixă pe banca 
juraţilor, acum goală. In timpul procesului, ideea că aceşti 
doisprezece străini îi ţineau soarta în mâini îl paralizase. 
Niciodată până atunci nu se simţise atât de vulnerabil. Până în 
acest moment, Jeffrey trăise cu iluzia că soarta lui se afla, în 
mare măsură, în propriile sale mâini. Acest proces îi dovedea cât 
de mult se înşelase. 

Juriul deliberase timp de două zile agitate şi - în ceea ce-l 
privea pe Jeffrey - două nopţi fără somn. Acum, toţi aşteptau ca 
juraţii să se întoarcă în sala de judecată. Jeffrey se întreba din 
nou dacă aceste două zile de deliberări erau un semn bun sau 
un semn rău. Randolph, în stilul lui enervant de conservator, 
refuza să facă orice fel de comentarii. Jeffrey era de părere că 
avocatul său ar fi trebuit să mintă, doar ca să-i ofere câteva 
ceasuri de pace relativa. 

In ciuda bunelor lui intenţii de a nu se mai frământa, Jeffrey 
începu să-şi mângâie mustaţa. Dându-şi seama ce făcea, îşi 
încrucişa braţele şi-şi puse mâinile în faţa lui, pe masă. 

Se uită spre stânga, peste umăr şi dădu cu ochii de Carol, cea 
care în curând o să devină fosta lui soţie. Stătea cu capul în jos. 
Citea ceva. Jeffrey îşi întoarse iar privirea spre fotoliul gol al 
judecătorului. Ar fi putut să-l enerveze că ea era atât de 
relaxată, încât să poată citi în acest moment, dar nu se enervă, 


în schimb, Jeffrey îi fu recunoscător că se afla acolo şi că-i 
dăduse tot sprijinul de care fusese în stare. In definitiv, chiar şi 
înainte de începutul acestui proces de coşmar, ajunseseră 
amândoi la concluzia că se înstrăinaseră. 

La începutul căsătoriei lor, cu opt ani în urmă, nu părea să 
conteze că soţia lui era atât de sociabilă şi de deschisă, în timp 
ce el înclina spre o atitudine opusă. De asemenea, pe Jeffrey nu- 
| deranjase că ea amâna momentul lărgirii familiei ca să facă 
progrese în cariera ei bancară, până când îşi dăduse seama că, 
pentru ea, „mai târziu” însemna „niciodată”. lar acum, ea dorea 
să se mute în vest, la Los Angeles. Jeffrey ar fi putut să accepte 
ideea mutării în California, dar nu se împăca deloc cu concepţia 
ei despre familie. De-a lungul anilor, ajunsese să-şi dorească, 
din ce în ce mai mult, un copil. Il întrista să vadă speranţele şi 
aspiraţiile lui Carol îndreptându-se într-o cu totul altă direcţie, 
dar descoperi că nu putea să-i reproşeze nimic. La început, 
Jeffrey se împotrivise ideii de divorţ, dar, în cele din urma, 
cedase. intr-un fel, nu se potriveau. Dar apoi, când problemele 
juridice ale lui Jeffrey se  materializaseră, Carol avusese 
bunătatea să propună amânarea chestiunii familiale până după 
rezolvarea dificultăţilor lui legale. 

Jeffrey oftă din nou, mai tare decât înainte. Randolph îi aruncă 
o privire dezaprobatoare, dar pentru Jeffrey aparențele nu prea 
mai contau în acel moment. Gândul la ceea ce se întâmplase îl 
făcea să ameţească. Totul se petrecuse atât de repede! După 
tragica moarte a lui Patty Owen, citaţia de prezentare la tribunal 
nu întârziase să apară. În climatul juridic al momentului, Jeffrey 
nu fusese surprins de acţionarea în justiţie, poate, doar, de 
rapiditatea acţiunii. 

Chiar de la început, Randolph îl avertizase pe Jeffrey că va fi 
un caz dificil. Jeffrey nu-şi închipuise însă cât de dificil. Asta se 
întâmplase exact după ce Boston Memorial îl concediase. In acel 
moment, un asemenea pas i se păruse ciudat şi extrem de 
nedrept. Nu fusese, cu siguranţă, acel gen de sprijin şi vot de 
încredere pe care îl sperase Jeffrey. Nici el şi nici Randolph nu-şi 
dăduseră seama ce rost avusese concedierea. Jeffrey ar fi vrut 
să dea în judecată spitalul Boston Memorial pentru acest act 
abuziv, dar Randolph îl sfătuise să stea pe loc. El credea că 
această problemă se va rezolva mai bine după încheierea 
procesului de malpraxis. 


Dar concedierea nu fusese decât prologul unor necazuri mai 
mari. Avocatul acuzării în procesul de malpraxis era un tip tânăr, 
agresiv, pe nume Matthew Davidson, de la o firmă din St. Louis, 
specializat în astfel de probleme. Lucra şi pentru o firmă de 
drept general din Massachusetts. Intentase proces împotriva lui 
Jeffrey, Simarian şi Overstreet, împotriva spitalului şi chiar 
împotriva companiei Arolen Pharmaceuticals, care produsese 
Marcaină. Jeffrey nu mai fusese niciodată implicat într-un proces 
de malpraxis. Randolph trebui să-i explice că era vorba despre o 
manevră „în forţă”. Acuzarea intenta proces oricărei persoane 
„cu buzunarele pline”, indiferent dacă existau sau nu probe de 
implicare directă în aşa-zisul delict de malpraxis. 

Nefiind vizat doar el, Jeffrey găsise în asta o consolare la 
început, dar nu pentru multă vreme. In curând, deveni clar că 
Jeffrey va înfrunta singur procesul. Îşi amintea momentul de 
cotitura de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Se petrecuse în timpul 
propriei sale depoziţii, în stadiile iniţiale ale primului proces de 
malpraxis. El fusese primul care vorbise în apărare. Davidson 
pusese câteva întrebări curente de fond când, deodată, 
începuse să devină agresiv: 

— Doctore, spusese Davidson, întorcându-şi faţa prelungă, 
frumoasă, spre Jeffrey şi dându-i acestui titlu un înţeles 
peiorativ. Se duse drept spre boxa martorilor şi se opri la câţiva 
centimetri de Jeffrey. Era îmbrăcat cu un costum impecabil, cu 
dungi subţiri, închis la culoare, purta o cămaşă albastru deschis 
şi o cravată roşie, cadrilată. Mirosea a colonie scumpă. Ai fost 
vreodată dependent de vreun drog? 

— Obiecţie! strigă Randolph, ridicându-se în picioare. 

Jeffrey avu impresia că era o scenă dintr-o dramă, nu un 
capitol din propria sa viaţă. Randolph insistase asupra obiecţiei 
sale: 

— Această întrebare nu are legătură cu problema în 
chestiune. Avocatul acuzării încearcă să exprime dubii privind 
moralitatea clientului meu. 

— Nicidecum! replică Davidson. Problema este strâns legată 
de împrejurările incidentului, după cum vor dovedi depoziţiile 
următorilor martori. 

Câteva clipe, în sala aglomerata a tribunalului domni tăcerea. 
Publicitatea făcuse acest caz notoriu. Lumea stătea în picioare 
de-a lungul peretelui din fund. 


Judecătorul era un negru solid, pe nume Wilson. Îşi împinsese 
ochelarii cu rame groase, negre, mai sus, pe şaua nasului, în 
cele din urmă, îşi drese vocea: 

— Dacă vrei să mă păcăleşti, domnule Davidson, o să te coste 
mult! 

— Bineînţeles că nici nu mă gândesc să vă păcălesc, domnule 
judecător. 

— Obiecţia se respinge, spuse judecătorul Wilson. Făcu un 
semn din cap către Davidson: Poţi continua, domnule avocat. 

— Vă multumesc, răspunse Davidson, îndreptându-şi iar 
atenţia către Jeffrey. Vrei să repet întrebarea, doctore? insistă 
el. 

— Nu, răspunse Jeffrey. Îşi aducea foarte bine aminte care era 
întrebarea. Aruncă o privire spre Randolph, dar acesta era 
ocupat cu completarea unor formulare juridice de culoare 
galbenă. Jeffrey răspunse privirii hotărâte pe care i-o arunca 
Davidson. Avea presentimentul că-l pândea o nenorocire: Da, 
am avut cândva o mică problemă cu drogurile, spuse el cu voce 
scăzută. Era un vechi secret care nu-şi imaginase că o să iasă 
vreodată la iveală, mai cu seamă într-o sală de tribunal, îşi 
amintise de el de curând, când trebuise să completeze 
formularul necesar  reînnoirii permisului său de practică 
medicală în Massachusetts. 

— Vrei să declari juriului de ce drog erai dependent? întrebă 
Davidson, îndepărtându-se de Jeffrey, de parcă era prea revoltat 
ca să rămână în apropierea lui mai mult decât era necesar. 

— De morfină, răspunse Jeffrey pe un ton aproape sfidător. 
Asta s-a întâmplat acum cinci ani. Aveam probleme cu nişte 
dureri de spate după un accident urât de bicicletă. 

Privind cu coada ochiului, Jeffrey îl văzu pe Randolph 
scărpinându-şi sprinceana dreaptă. Plănuiseră dinainte ca acest 
gest să însemne că trebuia să se limiteze la subiectul în discuţie, 
dar să nu ofere nici o informaţie. Jeffrey însă nu-l băgă în seamă. 
Era furios că acest episod neimportant din trecutul lui era 
dezgropat. Simţea nevoia să explice şi să se apere. Nu era nici 
pe departe un om dependent de droguri. 

— Cât timp ai depins de droguri? întrebă Davidson. 

— Mai puţin de o lună, se răsti Jeffrey. A fost o situaţie în care 
nevoia şi dorinţa au fost imperceptibil legate între ele. 

— Inţeleg, zise Davidson, ridicându-şi sprâncenele într-un gest 


dramatic de comprehensiune. Aşa ţi-ai explicat situaţia? 

— Aşa mi-a explicat-o medicul care mi-a prescris tratamentul, 
i-o întoarse Jeffrey. Observă că Randolph se scărpina cu furie din 
nou, dar nu-l băgă în seamă. Am avut accidentul de bicicletă 
într-un moment în care problemele mele de familie se 
agravaseră. Un chirurg ortoped mi-a prescris morfină. Am 
încercat să mă conving că am avut nevoie de ea mai mult decât 
a trebuit. Dar, în câteva săptămâni, mi-am dat seama ce se 
întâmpla, aşa că mi-am luat concediu medical de la spital şi m- 
am prezentat pentru tratament. Şi, aş putea să adaug şi pentru 
consiliere pentru problemele din căsnicia mea. 

— In săptămânile acelea, ai anesteziat pe cineva în timp ce... 
Davidson făcu o pauză, ca şi cum s-ar fi gândit cum să-şi 
formuleze întrebarea... erai sub influenţa drogului? 

— Obiecţie! strigă Randolph. Acest fel de interogare este 
absurd! E aproape o calomnie! 

Judecătorul îşi aplecă faţa ca să se uite pe deasupra 
ochelarilor care-i alunecaseră de pe nas. 

— Domnule Davidson, spuse el cam de sus, ne-am întors la 
aceeaşi problemă. Presupun că ai un motiv puternic pentru a o 
lua pe calea asta. 

— Absolut, domnule judecător, răspunse Davidson. 
Intenţionăm să demonstrăm că această mărturie are o influenţă 
directă asupra cazului în chestiune. 

— Obiecţia se respinge, spuse judecătorul. Continuă. 
Davidson întoarse iar capul spre Jeffrey şi repeta întrebarea. 
Părea încântat de cuvintele „sub influenţa drogului”. 

Jeffrey îi aruncă o privire furioasă avocatului acuzării. 
Singurele lucruri din viaţa lui de care nu se îndoia absolut deloc 
erau simțul de răspundere profesională, competenţa şi 
priceperea în meserie. Faptul că acest om insinua contrariul îl 
înfuria. 

— N-am creat probleme nici unui pacient, izbucni Jeffrey. 

— Nu asta a fost întrebarea mea, zise Davidson. Randolph se 
ridica în picioare şi spuse: 

— Domnule judecător, aş vrea să mă prezint la bară. 

— Cum doreşti, îi răspunse judecătorul. 

Atât Randolph, cât şi Davidson se apropiară de judecător. 
Randolph era furibund, se vedea clar. Incepu să zâmbească într- 
o şoaptă răguşită. Deşi Jeffrey se afla la numai câţiva metri 


distanţă, nu putea să audă conversaţia clar, totuşi distinse 
cuvântul „suspendare” pronunţat de mai multe ori. În cele din 
urmă, judecătorul se sprijini de spătarul fotoliului şi se uita la el. 

— Doctor Rhodes, spuse el, avocatul dumitale pare să creadă 
că ai nevoie de o pauză. E adevărat? 

— Nu am nevoie de nici o pauză, răspunse Jeffrey, enervat. 
Randolph îşi aruncă mâinile în sus, iritat. 

— Bine, spuse judecătorul. Atunci să continuam interogarea, 
domnule Davidson, ca să putem face o pauză de prânz. 

— Ei, bine, doctore, întrebă Davidson, ai anesteziat vreodată 
un pacient sub influenţa morfinei? 

— Poate o dată sau de două ori, începu Jeffrey, dar... 

— Da sau nu, doctore! i-o tăie Davidson. Un simplu da sau nu, 
asta-i tot ce vreau. 

— Obiecţie! strigă Randolph. Avocatul acuzării nu-i dă voie 
inculpatului să răspundă la întrebare. 

— Dimpotrivă! spuse Davidson. Este o întrebare simplă şi am 
nevoie de un răspuns simplu. Da sau nu! 

— Obiecţia se respinge, replica judecătorul. Inculpatul va 
avea ocazia să răspundă în cadrul interogatoriului încrucişat. Te 
rog să răspunzi la întrebare, domnule Rhodes. 

— Da, răspunse Jeffrey. Simţea cum îi fierbe sângele în vine. Îi 
venea să se repeadă şi să-l strângă de gât pe avocatul acuzării. 

— După tratamentul pentru dependenţa de morfină... începu 
Davidson, îndepărtându-se de Jeffrey. Accentuase cuvintele 
„dependenţă” şi „morfină”, apoi tăcu. Se opri în faţa boxei 
juraţilor, se întoarse, apoi adăugă: Ai mai consumat vreodată 
morfina? 

— Nu, răspunse Jeffrey răspicat. 

— Ai consumat morfină în ziua în care ai anesteziat-o pe 
nefericita de Patty Owen? 

— Categoric, nu, răspunse Jeffrey. 

— Eşti sigur, doctore Rhodes? 

— Da, răcni Jeffrey. 

— Nu mai am întrebări, spuse Davidson şi se întoarse la locul 
lui. 

Randolph se străduise cât putuse în cadrul interogatoriului 
încrucişat, subliniind că problema dependenţei fusese minoră şi 
de scurtă durată şi că Jeffrey nu consumase niciodată mai mult 
decât doza terapeutică. In plus, Jeffrey se oferise singur să facă 


tratament, fusese declarat „vindecat” şi nu fusese supus nici 
unei acţiuni disciplinare. Dar, în ciuda acestor asigurări, Jeffrey 
şi Randolph avuseseră amândoi impresia că apărarea primise o 
lovitură mortală. 

Dar chiar în momentul când se gândea la asta, Jeffrey fu 
readus la realitate de apariţia subită a unui aprod în uniformă la 
uşa sălii juraţilor. Pulsul i se acceleră. Avu impresia că se va 
anunţa intrarea juraţilor. Dar aprodul se îndreptă spre biroul 
judecătorului şi dispăru înăuntru. Gândurile lui Jeffrey se 
întoarseră iar la primul lui proces. 

Respectându-şi cuvântul în privinţa relevanţei, Davidson 
reluase ideea dependenţei, prezentând noi probe cu totul 
neaşteptate după depoziţia dinainte. Prima surpriză apăru în 
persoana Reginei Vinson. 

După obişnuitele întrebări introductive, Davidson dorise să 
ştie dacă îl văzuse pe doctorul Jeffrey Rhodes în ziua fatală a 
morţii lui Patty Owen. 

— Da, răspunse Regina, uitându-se la Jeffrey. 

Jeffrey o cunoştea vag pe Regina ca pe una dintre infirmierele 
din tura de seară de la sălile de operaţie. Nu-şi amintea s-o fi 
văzut în ziua când murise Patty. 

— Unde era doctorul Rhodes când l-ai văzut? întrebă 
Davidson. 

— Era în boxa de anestezie a sălii de operaţie unsprezece, 
răspunse Regina, fără să-şi ia ochii de la Jeffrey. 

Din nou, Jeffrey avu presimţirea că i se va întâmpla ceva rău, 
dar nu-şi putea da seama ce anume. Işi amintea că lucrase în 
sala unsprezece aproape toată ziua. Randolph se aplecă spre el 
şi întrebă în şoaptă: 

— Ce urmăreşte? 

— N-am nici cea mai vagă idee, mormăi Jeffrey, neputând să- 
şi desprindă privirea din ochii infirmierei. 

Ceea ce-l deranja era că o simţea pe femeie profund ostilă lui. 

— Doctorul Rhodes te-a văzut? întrebă Davidson. 

— Da, răspunse Regina. 

Dintr-o dată, Jeffrey îşi aminti. Cu ochii minţii văzu imaginea 
chipului ei surprins în clipa când trăgea draperia deoparte. 
Faptul că se simţea rău în ziua aceea nenorocită nu avea 
legătură cu problema dependenţei pe care i-o ascunsese lui 
Randolph. Se gândise la ea, dar se temuse să-i spună. Pe 


vremea aceea era convins că atitudinea lui dovedea faptul că 
era profund dedicat profesiei. După cele întâmplate, nu mai 
fusese chiar atât de sigur. Aşa că se hotărâse să nu mai spună 
nimănui. Tocmai se pregătea să atingă braţul lui Randolph, dar 
fu prea târziu. 

Davidson îi privea pe juraţi, unul după altul, în timp ce puse 
următoarea întrebare: 

— Era ceva ciudat în faptul că doctorul Rhodes se afla în boxa 
sălii de operaţie 11? 

— Da, răspunse Regina. Draperia era trasă şi sala de operaţie 
11 nu funcţiona. 

Davidson îşi ţinea ochii aţintiţi asupra juraţilor. Apoi zise: 

— Te rog să spui curţii ce făcea dr. Rhodes în boxa de 
anestezie a sălii goale de operaţie cu draperia trasă. 

— Se înţepa, spuse Regina iritată. Işi făcea o injecție 
intravenoasă. 

Un murmur de agitaţie se răspândi în sala de judecată. 
Randolph se întoarse spre Jeffrey cu o expresie şocată. Jeffrey 
dădu din cap cu un aer vinovat. 

— Pot să explic, spuse el pe un ton chinuit. Davidson 
continuă: 

— Ce-ai făcut după ce l-ai văzut pe doctorul Rhodes 
„înţepându-se”? 

— M-am dus la administrator, care l-a sunat pe şeful 
anestezist, răspunse Regina. Din păcate, şeful anestezist n-a 
fost de găsit decât după consumarea tragediei. 

Imediat după mărturia dezastruoasă a Reginei, Randolph 
reuşi să obţină o pauză. Când rămase singur cu Jeffrey, 
Randolph vru să ştie ce era cu povestea cu „înţepatul”. Jeffrey 
mărturisi că se simţise rău în acea zi nenorocită şi că numai el 
fusese disponibil să se ocupe de acea naştere. Explică la câte 
recursese ca să poată fi în stare să lucreze, inclusiv injecţia pe 
care şi-o făcuse şi paregoricul pe care îl luase. 

— Ce altceva mi-ai mai ascuns? întrebă Randolph, iritat. 

— Nimic altceva, răspunse Jeffrey. 

— De ce nu mi-ai spus asta mai demult? îl întrebă Randolph 
pe un ton răstit. 

Jeffrey clătină din cap. De fapt, nici el nu era sigur de ce: 

— Nu ştiu, răspunse el. Nu-mi place să recunosc că sunt 
bolnav, nici faţă de mine însumi, cu atât mai puţin faţă de alţii. 


Cei mai mulţi doctori sunt aşa. Poate că e felul nostru de a ne 
apăra, fiindcă trăim tot timpul în preajma bolii. Ne place să 
credem că suntem invulnerabili. 

— Eu nu-ți cer să scrii un articol, aproape că ţipă la el 
Randolph. Păstrează articolul pentru Revista de medicină din 
New England. Vreau să ştiu de ce n-ai putut să-mi spui mie, 
avocatului tău, că ai fost văzut „înţepându-te” în dimineaţa în 
chestiune. 

— Cred că mi-a fost frică să-ţi spun, recunoscu Jeffrey. Am 
făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru Patty Owen. Oricine 
citeşte fişa îmi poate da dreptate. Ultimul lucru pe care aş fi fost 
dispus să-l admit e că putea fi vreo îndoială asupra formei bune 
în care mă aflam. Poate că mă temeam că nu mă mai vei apăra 
cu aceeaşi convingere, dacă credeai că am fost, cât de cât, 
vinovat. 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă Randolph. 

Mai târziu, când se aflau din nou în sala de judecată şi avea 
loc interogatoriul încrucişat, Randolph încercă să repare tot ce 
se putea repara. Sublime faptul că Regina nu ştia dacă Jeffrey se 
injectase cu un drog sau îşi făcuse, pur şi simplu, o injecție 
pentru a se rehidrata. 

Dar Davidson nu era încă dispus să cedeze. O aduse la bară 
pe Sheila Dodenhoff. La fel ca şi Regina, Sheila se uita chiorâş la 
Jeffrey în timp ce-şi depunea mărturia: 

— Domnişoară Dodenhoff, zise Davidson, ca infirmieră care ai 
asistat la tragedia doamnei Owen, ai observat vreodată ceva 
ciudat la inculpat, la doctorul Rhodes? 

— Da, am observat, spuse Sheila, triumfător. 

— Vrei să fii drăguță să spui tribunalului ce ai observat? 
întrebă Davidson. Era clar că momentul îl încânta. 

— Am observat că pupilele lui erau ca gămăliile de ac, spuse 
Sheila. Am observat asta fiindcă are ochii atât de albaştri. De 
fapt, abia i-am văzut pupilele. 

Următorul martor al lui Davidson fu un oftalmolog de renume 
mondial din New York care scrisese un volum exhaustiv despre 
funcţiile pupilei. După ce vorbi despre calităţile lui strălucite, 
Davidson îl rugă să spună care era cel mai obişnuit narcotic care 
contractă pupilele până ajung ca gămăliile acului - adică 
miotice, cum prefera să le numească doctorul. 

— Vă referiţi la un narcotic sistemic sau la picături de ochi? 


întreba oftalmologul. 

— La un narcotic sistemic. 

— Morfina, răspunse oftalmologul pe un ton convins. 

Apoi se lansă într-o peroraţie incomprehensibilă despre 
nucleul Edinger-Westphal, dar Davidson îi tăie vorba şi îi cedă 
cuvântul lui Randolph. 

Pe măsura ce procesul îşi urmase cursul, Randolph încercase 
să dreagă răul făcut, sugerând că Jeffrey luase paregoric pentru 
diaree. Fiindcă paregoricul are ca ingredient tinctura de opium, 
iar opiumul conţine morfină, îşi exprimase părerea că 
paregoricul îi micşorase pupilele lui Jeffrey. Explică, de 
asemenea, că Jeffrey îşi făcuse o injecție împotriva simptomelor 
de gripă, care sunt, deseori, cauzate de deshidratare. Dar se 
pare că juraţii nu acceptau aceste explicaţii, mai ales după ce 
Davidson aduse la bară un internist bine cunoscut şi respectat. 

— Spune-mi, doctore, zise Davidson mieros, este ceva 
obişnuit ca medicii să-şi facă injecții aşa cum s-a spus că a făcut 
dr. Rhodes? 

— Nu, răspunse internistul. Am auzit nişte bârfe despre unii 
rezidenţi zăpăciţi care fac aşa ceva, dar, în mod cert, nu eo 
practică comună. 

Lovitura finală din acest proces fu dată când Davidson îl 
chemă pe Marvin Hickleman la bară. Hickleman era unul dintre 
îngrijitorii de la sala de operaţie. 

— Domnule Hickleman, spuse Davidson, ai curăţat sala de 
operaţie 15 după cazul Patty Owen? 

— Da, răspunse Marvin. 

— Înţeleg că ai găsit ceva în conteinerul de gunoi de lângă 
aparatul de anestezie. Poţi să spui curţii ce ai găsit? 

Marvin îşi drese glasul: 

— Am găsit o fiolă goală de Marcaină. 

— Care era concentraţia medicamentului? întrebă Davidson. 

— 75%, răspunse Marvin. 

Jeffrey se aplecase spre Randolph şi-i şoptise: 

— Am folosit 5%. Sunt sigur de asta. 

Ca şi cum ar fi tras cu urechea, Davidson îl întrebă pe 
Hickleman: 

— Ai găsit vreo fiolă de 5%? 

— Nu, răspunse Marvin. N-am găsit. 

În cursul interogatoriului încrucişat, Randolph încercă să 


discrediteze mărturia lui Marvin, dar nu reuşi decât să complice 
şi mai mult lucrurile: 

— Domnule Hickleman, obişnuieşti să te uiţi prin gunoi, atunci 
când faci curăţenie într-o sală de operaţii şi să verifici care e 
concentraţia diferitelor medicamente? 

— Nu. 

— Dar în cazul ăsta aşa ai făcut. 

— Da. 

— Poţi să ne spui de ce? 

— Aşa mi-a spus sora-şefă. 

Lovitura de graţie fusese data de doctorul Leonard Simon din 
New York, un renumit anestezist a cărui valoare era recunoscută 
chiar şi de Jeffrey. Davidson merse direct la ţintă. 

— Doctore Simon, se recomandă Marcaină în concentraţie de 
75% în anestezia epidurală obstetrica? 

— În nici un caz! răspunse dr. Simon. De fapt, este 
contraindicată. Precauţiile sunt indicate clar pe ambalajul 
medicamentului şi în nomenclatorul farmaceutic. Orice 
anestezist ştie asta. 

— Puteţi să ne spuneţi de ce este contraindicată în obstetrică? 

— S-a considerat că uneori produce reacţii grave. 

— Ce fel de reacţii, doctore? 

— Intoxicarea sistemului nervos central. 

— Asta înseamnă atacuri de apoplexie, doctore? 

— Da, au existat atacuri de apoplexie. 

— Ce altceva? 

— Toxicitate cardiacă. 

— Adică...? 

— Aritmii, stop cardiac. 

— Şi aceste reacţii au fost uneori fatale? 

— Exact, spuse dr. Simon, bătând ultimul cui în coşciugul lui 
Jeffrey. 

Rezultatul fu că Jeffrey şi numai Jeffrey fusese găsit vinovat de 
malpraxis. Juriul decisese vărsarea a unsprezece milioane de 
dolari în contul Patty Owen: cu nouă milioane mai mult decât 
asigurarea pentru malpraxis a lui Jeffrey. 

La sfârşitul procesului, era clar că Davidson regretase că 
făcuse o treabă atât de bună distrugându-l pe Jeffrey. Ceilalţi 
acuzaţi groşi la pungă fiind disculpaţi, nu prea erau şanse să se 
colecteze mult peste asigurarea lui Jeffrey, chiar dacă venitul 


acestuia ar fi fost grevat pentru tot restul vieţii. 

Pentru Jeffrey, acest rezultat era o nenorocire atât personală, 
cât şi profesională. Întreaga sa imagine despre sine însuşi se 
bazase pe sentimentul lui de dăruire, angajare şi sacrificiu. 
Procesul şi sentinţa juriului destrămaseră totul. Ajunsese să se 
îndoiască de sine însuşi. Poate chiar folosise din greşeală 
Marcaină de 75%. 

Jeffrey ar fi putut să cadă în depresie, dar nu avu timp să se 
lase prada unei astfel de stări. Prins între ştirile care se 
răspândiseră despre faptul că Jeffrey „operase sub influenţa 
drogurilor” şi puternicele campanii antidrog din acea perioadă, 
avocatul statului se simţise obligat să emită acuzaţia de crimă. 
Deşi nu-i venea să creadă, Jeffrey se trezi acuzat de crima cu 
circumstanţe atenuante. Sub această acuzaţie, Jeffrey aştepta 
acum verdictul juriului. 

Jeffrey fu din nou trezit din gândurile lui de aprodul în 
uniformă care reapăru din biroul judecătorului şi se strecură din 
nou în sala juraţilor. De ce o lungeau atât? Pentru Jeffrey asta 
era o tortură. Era copleşit de o acută senzaţie de deja-vu, de 
vreme ce procesul pentru crimă, care durase patru zile, nu 
fusese prea diferit de procesul civil anterior. Singura diferenţă 
era doar că miza era acum mai mare. 

Una era să piardă bani, chiar dacă nu avea şi cu totul altceva 
era să fie condamnat şi închis pentru crimă. Spectrul 
condamnării pentru crimă şi al unei întemniţări forţate era cu 
totul altceva. Sincer, Jeffrey nu credea că va rezista în spatele 
gratiilor. Nu-şi dădea seama dacă acest fapt era cauzat de o 
frică raţională sau de o fobie iraţională. In orice caz, aşa cum îi 
spusese lui Carol, mai degrabă îşi petrecea restul vieţii într-o 
tară străină, decât să facă faţa unei perioade de detenţie. 

Jeffrey îşi ridică ochii spre fotoliul gol al judecătoarei. Cu două 
zile în urmă, judecătoarea li se adresase juraţilor, înainte ca 
aceştia să se retragă pentru deliberări. Câteva dintre cuvintele 
ei mai răsunau încă în mintea lui Jeffrey şi-i înteţeau temerile: 

— Membri ai juriului, spusese judecătoarea Janice Maloney, 
înainte de a-l declara pe acuzat, dr. Jeffrey Rhodes, vinovat de 
crimă cu circumstanţe atenuante, Statul Massachusetts trebuie 
să dovedească, dincolo de orice îndoială, că moartea lui Patty 
Owen a fost cauzată de un act al acuzatului care a pus în pericol 
evident viaţa altei persoane trădând o minte coruptă, 


indiferentă faţă de existenţa umană. Un act „evident periculos” 
şi care „dovedeşte o minte coruptă” este acel act pe care o 
persoană cu judecată normală îl consideră ca fiind evident 
cauzator de moarte sau de vătămare corporală a unei alte 
persoane. Este, de asemenea, actul care izvorăşte din rea 
voinţă, ură sau intenţie de vătămare. 

Jeffrey avu impresia că rezultatul procesului depindea de 
faptul că juraţii credeau sau nu că el luase morfină. Dacă 
credeau că da, atunci vor considera că el acţionase cu intenţia 
de a vătăma. Aşa, cel puţin, ar fi considerat Jeffrey dacă ar fi 
fost unul dintre juraţi. În definitiv, administrarea anesteziei era 
întotdeauna un act primejdios. Singurul lucru care o deosebea 
de violenţa criminală era obţinerea consimţământului. 

Dar cuvintele adresate de judecătoare juraţilor şi care 
reprezentau cea mai mare ameninţare pentru Jeffrey erau 
acelea care se refereau la pedeapsă. Judecătoarea îi informase 
pe juraţi că până şi condamnarea pentru vina relativ minoră de 
omor prin imprudenţă le cere să-i dea lui Jeffrey un minimum de 
trei ani de detenţie. 

Trei ani! Jeffrey simţi cum asudă şi-l ia cu frig, în acelaşi timp. 
Îşi şterse fruntea şi degetele i se umeziră. 

— Toată lumea în picioare! strigă aprodul curţii, ieşind din 
sala juraţilor. Apoi se dădu la o parte. 

Toţi cei din sala de judecată se ridicară în picioare. Mulţi îşi 
întinseră gâtul, sperând să ghicească verdictul de pe chipurile 
juraţilor când aceştia apărură. 

Cufundat în gândurile lui, Jeffrey fu luat prin surprindere de 
anunţul concis al aprodului. Reacţia lui fu exagerată: sări în 
picioare. Avu o clipă de ameţeală şi fu nevoit să se sprijine de 
masa acuzaţiei ca să nu cadă. 

Juraţii intrară unul după altul, toţi ocolind privirea lui Jeffrey. 
Era asta un semn bun sau un semn rău? Jeffrey ar fi vrut să-l 
întrebe pe Randolph, dar nu avu curajul. 

— Onoratul judecător, Janice Maloney, strigă aprodul, când 
judecătoarea apăru pe uşă şi-şi ocupă locul. Aranja lucrurile de 
pe masa din faţa ei, punând carafa cu apă mai la o parte. Era o 
femeie slabă, cu o privire pătrunzătoare. 

— Puteţi lua loc, strigă aprodul. Membri ai juriului, vă rog să 
rămâneţi în picioare. 

Jeffrey se aşeză, fără să-şi ia ochii de la juraţi. Nici unul dintre 


ei nu se uita la el, lucru care începu, încet-încet, să-l 
neliniştească. Jeffrey îşi aţinti privirea asupra chipului de 
bunicuţă cu păr alb de la capătul din stânga al rândului întâi. In 
timpul procesului, ea se uitase de mai multe ori în direcţia lui. 
intuiţia îi spunea lui Jeffrey că ea simţise o oarecare simpatie 
faţa de el. Acum însă, nu. Stătea cu mâinile împreunate în faţă 
şi cu ochii în jos. 

Aprodul îşi potrivi ochelarii. Stătea la o masă din spatele 
barei, în dreapta. Exact în faţa lui se afla grefierul curţii. 

— Rugăm acuzatul să se ridice cu faţa la juraţi, spuse aprodul. 

Jeffrey se ridică din nou. De data asta, mişcările lui fură lente. 
Acum, toţi juraţii se uitau la el. Totuşi, feţele lor rămâneau 
împietrite. Jeffrey simţea cum îi ţiuie urechile. 

— Doamna preşedintă, spuse aprodul. Preşedinta era o 
femeie frumoasă de peste treizeci şi cinci de ani, cu un aer 
profesional. Juriul a hotărât verdictul? 

— Da, spuse preşedinta. 

— Domnule aprod, te rog, ia verdictul de la preşedintă, spuse 
grefierul. 

Aprodul făcu un pas spre preşedintă şi luă din mâna ei ceva 
ce părea o simplă foaie de hârtie. Apoi îi întinse foaia 
judecătoarei. 

Judecătoarea citi nota, înclinându-şi capul ca să poată vedea 
prin ochelarii bifocali. Fără să se grăbească, dădu din cap şi-i 
înmână hârtia aprodului care se ridicase să o ia. 

Nici aprodul nu se grăbi. Jeffrey se simţi profund iritat de 
aceste tărăgănări inutile, în timp ce stătea în faţa juraţilor lipsiţi 
de expresie. Curtea îşi bătea joc de el, se distra pe socoteala lui 
cu acest protocol învechit. Acum inima îi bătea şi mai tare, iar 
palmele îi transpiraseră. Simţea ceva arzându-i în piept. 

Aprodul îşi drese glasul şi se întoarse spre juraţi: 

— Doamna preşedintă, este acuzatul vinovat sau nevinovat 
de presupusa infracţiune: crimă cu circumstanţe atenuante? 

Jeffrey simţi cum îi tremurau picioarele. Stătea cu mâna 
stânga sprijinită de masa acuzării. Nu era prea credincios, dar se 
trezi rugându-se: Doamne, fie-ţi milă... 

— Vinovat! rosti preşedinta cu o voce limpede, răsunătoare. 

Jeffrey simţi că se clatină pe picioare, în timp ce imaginea sălii 
de judecată parcă dansa în faţa lui. Se apucă de masă cu mâna 
dreaptă ca să nu cadă. Îl simţi pe Randolph prinzându-l de braţul 


drept. 

— Asta nu-i decât prima înfăţişare, îi şopti Randolph la 
ureche. Vom face recurs, la fel ca la verdictul de malpraxis. 

Aprodul se uită la Jeffrey şi la Randolph cu dezaprobare, apoi 
se întoarse iar spre juraţi, spunând: 

— Doamna preşedintă, doamnelor şi domnilor juraţi, iată 
verdictul înregistrat de curte. Juraţii declară sub jurământ că 
acuzatul este vinovat conform sentinţei emise. De acord, 
doamna preşedintă? 

— Da, răspunse preşedinta. 

— De acord, doamnelor şi domnilor juraţi? 

— Da, răspunse juriul la unison. 

Aprodul îşi îndreptă iar atenţia spre documentele lui, în timp 
ce judecătoarea procedă la concedierea juraţilor. Le mulţumi 
pentru timpul şi eforturile lor în judecarea acestui caz, 
apreciindu-le rolul în menţinerea acestei tradiţii a justiţiei, veche 
de două sute de ani. 

Jeffrey se lăsă greu pe scaun, simțindu-se amorţit şi înfrigurat. 
Randolph îi spunea ceva, amintindu-i că judecătorul cazului de 
malpraxis n-ar fi trebuit să admită luarea în considerare a 
problemei lui privind drogurile. 

— În plus, adăugă Randolph aplecându-se şi privindu-l pe 
Jeffrey drept în ochi, toate probele au fost condiţionate de 
împrejurări. N-a existat nici o probă definitivă că ai luat morfină. 
Nici una! 

Dar Jeffrey nu asculta. Implicaţiile acestui verdict erau prea 
copleşitoare ca să poată fi înţelese. In adâncul sufletului, 
înţelegea că, în ciuda temerilor lui, nu crezuse nici o clipă că va 
fi condamnat, pentru simplul motiv că nu era vinovat. Nu mai 
avusese niciodată de-a face cu sistemul juridic şi fusese 
întotdeauna încredinţat că „adevărul va ieşi la iveală”, dacă va fi 
acuzat vreodată pe nedrept. Dar se înşelase. Acum avea să 
ajungă la închisoare. 

Închisoarea! Aprodul veni să-i pună cătuşele la mâini, de parc- 
ar fi vrut să-i pecetluiască soarta. Jeffrey nu putu decât să le 
privească, nevenindu-i să creadă. Se uita la suprafaţa lucioasă a 
cătuşelor ce păreau să-l fi transformat într-un criminal, un 
deţinut, mai mult decât o făcuse verdictul juriului. 

Randolph îl încuraja în şoaptă. Judecătoarea era încă ocupată 
cu eliberarea din funcţie a juraţilor. Jeffrey nu auzea nimic. Simţi 


cum  deznădejdea coboară asupra lui ca o apă neagră. 
Deznădejdea se îmbina cu panica izolării iminente. 

Ideea de a fi zăvorit într-o încăpere mică îi aducea în minte 
imaginea înfricoşătoare a momentelor când, copil mic fiind, 
fratele lui mai mare îl prindea sub plăpumi, umplându-l de 
groaza că se va sufoca. 

— Doamna judecătoare, spuse procurorul districtual de îndată 
ce juraţii părăsiră sala, ridicându-se în picioare. Instanţa se 
pronunţă pentru condamnare. 

— Se respinge, răspunse judecătoarea. Curtea va programa 
procedurile de penalizare după cercetări prealabile ale 
serviciului de eliberare condiţionată. Care-ar fi timpul potrivit, 
domnule Lewis? 

Grefierul răsfoi dosarul de programări: 

— 7 iulie pare o dată potrivită. 

— Atunci va fi pe 7 iulie. 

— Instanţa statului solicită cu respect respingerea cauţiunii 
sau o mărire substanţială a cauţiunii, spuse procurorul. Se 
recomandă ridicarea cauţiunii de la 50 000 de dolari la cel puţin 
500 000 de dolari. 

— Foarte bine, domnule procuror, spuse judecătoarea, să-ţi 
auzim argumentele. 

Procurorul ieşi din spatele mesei acuzării şi se opri în faţa 
judecătoarei. 

— Caracterul grav al acuzării, combinat cu verdictul cere o 
cauţiune ridicată, potrivită cu gravitatea infracţiunii pentru care 
inculpatul a fost condamnat. Au existat, de asemenea, zvonuri 
că doctorul Jeffrey Rhodes ar prefera mai degrabă să fugă din 
ţară, decât să suporte pedeapsa Curţii. 

jJudecătoarea întoarse capul către Randolph. Randolph se 
ridică. 

— Doamna judecător, începu el, aş vrea să înştiinţez onorata 
instanţă următoarele: clientul meu are legături strânse cu 
comunitatea. El a avut întotdeauna o purtare responsabilă. Nu 
are cazier. De fapt, a fost un membru desăvârşit al societăţii, un 
om productiv şi cu respect faţă de lege. Este absolut hotărât să 
se prezinte pentru detenţie. Consider cauţiunea de 50 000 de 
dolari mai mult decât suficientă; 500 000 de dolari ar fi 
exagerat. 

— A exprimat vreodată clientul dumitale intenţia de a evita 


pedeapsa? întrebă  judecătoarea, privind pe deasupra 
ochelarilor. 

Randolph îi aruncă o privire lui Jeffrey. Jeffrey se uită în jos, la 
mâinile lui. Intorcând iar capul spre judecătoare, Randolph 
spuse: 

— Nu cred că clientul meu ar putea gândi sau declara aşa 
ceva. 

Judecătoarea îşi mută încet privirea de la Randolph la 
procuror. In cele din urmă, spuse: 

— Cauţiunea se fixează la 500 000 de dolari bani gheaţă. 
Apoi, uitându-se direct la Jeffrey, spuse: Domnule doctor 
Rhodes, fiind un cetăţean declarat vinovat de crimă, nu ai voie 
să părăseşti statul Massachusetts. E clar? 

Jeffrey dădu din cap spăşit. 

— Doamnă judecător...! protestă Randolph. 

Dar judecătoarea nu făcu decât să lovească o dată cu 
ciocănelul în masa, după care se ridică dorind, evident, să 
încheie discuţia. 

— Toată lumea în picioare! strigă aprodul. Răsucindu-şi roba 
ca un derviş, judecătoarea Janice Maloney ieşi din sala de 
tribunal şi dispăru în biroul ei. Sala de judecată se umplu de 
zgomotul conversaţiilor. 

— Pe aici, doctore Rhodes, spuse aprodul care stătea cel mai 
aproape de Jeffrey, îndreptându-l spre o uşă laterală. Jeffrey se 
ridică şi se poticni. Aruncă o privire rapidă în direcţia lui Carol. 
Ea îl privea cu tristeţe. 

Panica lui Jeffrey deveni şi mai mare atunci când intră într-o 
încăpere de arest mobilată cu o masă simplă şi scaune de lemn 
cu aspect spartan. Se aşeză pe scaunul pe care i-l împinse 
Randolph. Deşi se strădui cât putu să-şi ţină firea, nu reuşi să-şi 
stăpânească tremurai mâinilor. Simţea că se îneacă. 

Randolph făcu tot ce-i stătea în putinţă să-l calmeze. Era 
indignat din cauza verdictului, dar optimist în legătură cu 
recursul. Chiar în clipa aceea, Carol fu introdusă în încăperea 
îngustă. Randolph o bătu pe spate şi îi spuse: 

— Stai de vorbă cu el. Eu mă duc să-i sun pe cei de la 
cauţiuni. 

Carol aprobă din cap şi-şi cobori privirea asupra lui Jeffrey: 

— |lmi pare rău, spuse ea după ce Randolph ieşise din 
încăpere. 


Jeffrey înclină capul. Fusese drăguță că-i acordase sprijinul ei. 
Ochii lui se umplură de lacrimi. Îşi muşcă buza ca să-şi 
stăpânească plânsul. 

— Ce nedreptate! spuse Carol, aşezându-se lângă el. 

— Nu pot să mă duc la închisoare. Asta fu tot ce putu să 
spună Jeffrey. Scutură din cap. Incă nu-mi vine să cred că se 
întâmpla aşa ceva. 

— Randolph o să facă recurs, zise Carol. Nu e totul pierdut. 

— Recurs, spuse Jeffrey scârbit. O să fie acelaşi lucru. Am 
pierdut două procese... 

— Nu, n-o să fie acelaşi lucru, răspunse Carol. Numai 
judecători cu experienţă vor cântări probele, nu un juriu 
subiectiv. 

Randolph se întoarse de la telefon şi le spuse că Michael 
Mosconi, un specialist în cauţiuni, era în drum spre ei. Randolph 
şi Carol începură o discuţie animată despre desfăşurarea 
recursului. Jeffrey îşi sprijini coatele de masă şi, ignorând 
cătuşele, îşi lăsă capul pe mâini. Se gândea la permisul lui de 
practică medicală, întrebându-se ce se va întâmpla cu el în 
urma verdictului. Din păcate, bănuia ce se va întâmpla. 

Michael Mosconi sosi fără întârziere, ducând cu el o servietă. 
Biroul lui era doar la câţiva paşi de tribunal, în clădirea arcuită 
din faţa Centrului Guvernamental. Nu era un tip solid, dar avea 
un cap mare, aproape chel. Puţinul păr pe care-l avea creştea în 
forma unei semilune negricioase ce i se întindea la spate, de la 
o ureche la alta. Câteva şuviţe de păr negru fuseseră pieptănate 
peste creştetul chel ca-n palma, într-o încercare nereuşită de a-l 
acoperi, cât de cât. Avea ochi negri ca tăciunele ce păreau 
formaţi doar din pupile. Era îmbrăcat ciudat într-un costum de 
poliester albastru-închis cu cămaşa neagră şi cravată albă. 

Mosconi îşi puse servieta pe masă, o deschise cu zgomot şi 
scoase din ea un dosar purtând o etichetă cu numele de /effrey. 

— OK, spuse el, aşezându-se la masă şi deschizând dosarul. 
La cât se ridică cauţiunea? Notase deja suma iniţială de 50 000 
de dolari din care scăzuse 5 000 pentru serviciile lui. 

— La 450 000 de dolari, îi răspunse Randolph. 

Mosconi fluieră printre dinţi, oprindu-se din extragerea 
hârtiilor. 

— Cu cine cred ei că au de-a face? Cu inamicul public numărul 
unu? 


Nici Randolph şi nici Jeffrey nu socotiră că îi datorau un 
răspuns. 

Mosconi îşi îndrepta iar atenţia spre hârtiile lui, fără să se 
sinchisească de tăcerea clientului său. Completase deja un cec 
de proprietate şi ipotecă privind casa lui Jeffrey şi a lui Carol de 
la Marblehead, când se stabilise iniţial cauţiunea, asigurând 
gajul de 50 000 de dolari asupra casei. Casa avea o valoare 
declarată de 800 000 de dolari, cu o ipotecă reală de puţin 
peste 300 000 de dolari. 

— Ei bine, e foarte avantajos, zise el. O să pot să stabilesc 
gajul cu o sumă suplimentară de 450 000 de dolari pe micul 
vostru castel din Marblehead. Ce ziceţi? 

Jeffrey dădu din cap. Carol ridică din umeri, în timp ce 
completa hârtiile, Mosconi zise: 

— Pe urmă, bineînţeles, mai există şi mica problemă a 
onorariului meu, care în acest caz va fi de 45 000 de dolari. 
Vreau bani gheaţă. 

— N-am o astfel de sumă de bani, zise Jeffrey. Mosconi se opri 
din completarea formularelor. 

— Dar sunt convins că poţi face rost de ea, interveni 
Randolph. 

— Presupun că da, răspunse Jeffrey. lar îl cuprindea 
deznădejdea. 

— Da sau nu, răspunse Mosconi. Eu nu fac treburi de-astea ca 
să mă distrez. 

— O să fac rost, replică Jeffrey. 

— În mod normal, eu cer onorariul de la început, adăugă 
Mosconi. Dar fiindcă eşti doctor... Râse: Să zicem că sunt 
obişnuit să am de-a face cu o clientelă oarecum diferită. Dar, în 
cazul tău, o să accept un cec. Asta însă numai dacă faci rost de 
bani şi-i depui în contul tău până... să zicem, mâine la ora asta. 
Se poate? 

— Nu ştiu, răspunse Jeffrey. 

— Dacă nu ştii, va trebui să stai în arest până faci rost de 
bani, zise Mosconi. 

— O să fac rost, răspunse Jeffrey. Gândul că va sta la 
închisoare chiar şi numai câteva nopţi era insuportabil. 

— Ai un carnet de cecuri la tine? îl întrebă Mosconi. Jeffrey 
dădu din cap că da. 

Mosconi se apucă iar să completeze formularul. 


— Sper că înţelegi, doctore, zise el, că-ţi fac un mare hatâr 
acceptând un cec. Companiei mele nu prea i-ar conveni, dar 
asta să rămână între noi. Deci, o să ai banii ăştia în contul tău în 
douăzeci şi patru de ore? 

— Mă ocup de asta chiar azi după-amiază, zise Jeffrey. 

— Minunat! răspunse Mosconi. Împinse hârtiile spre Jeffrey. Ei, 
dacă voi doi semnaţi hârtia asta, mă duc până la birou şi aranjez 
treaba. 

Jeffrey semnă fără să citească ce semnase. Carol însă citi cu 
atenţie şi după aceea semnă. Apoi scoase carnetul de cecuri al 
lui Jeffrey din buzunarul lui de la sacou şi-l ţinu în mână în timp 
ce el completă un cec de 45 000 de dolari. Mosconi luă cecul şi-l 
băgă în servietă. După care se ridică şi se repezi spre uşă. 

— Mă întorc, zise el cu un zâmbet şiret. 

— Drăguţ băiat, spuse Jeffrey. De ce s-o fi îmbrăcând aşa? 

— ţi face o favoare, zise Randolph. Dar, ce-i drept, tu nu eşti 
una dintre jigodiile alea cu care are el de-a face de obicei. Până 
se întoarce, cred că ar trebui să discutăm despre pregătirile 
pentru recurs. 

— Când înaintăm recursul? 

— Imediat, răspunse Randolph. 

— Şi sunt eliberat pe cauţiune până se pronunţă recursul? 

— Aşa se pare, răspunse Randolph evaziv. 

— Slavă Domnului pentru micile binecuvântări! zise Jeffrey. 

Randolph explică apoi cum se fac cercetările pentru recurs şi 
la ce se putea aştepta Jeffrey de la procedura de penalizare. Nu- 
i plăcea să-l vadă pe Jeffrey mai demoralizat decât era deja şi 
avu grijă să insiste asupra aspectelor promițătoare ale 
recursului. Dar moralul lui Jeffrey rămase la pământ. 

— Trebuie să recunosc că nu prea am multă încredere în 
sistemul ăsta juridic, spuse Jeffrey. 

— Trebuie să ai o gândire pozitivă, zise Carol. 

Jeffrey îşi privi soţia şi abia acum îşi dădu seama cât era de 
furios. Era cât se poate de enervat s-o audă pe Carol spunându-i 
că trebuie să gândească pozitiv în împrejurările de faţă. Jeffrey 
înţelese subit că era furios pe sistem, pe soartă, pe Carol, chiar 
şi pe avocatul său. Măcar furia era, probabil, ceva mai sănătos 
decât depresia. 

— Totul e în ordine, zise Mosconi, intrând pe uşă. Flutura în 
mână un document care părea un act oficial. Dacă nu te superi, 


spuse el, făcându-i semn unui ofiţer să-i scoată cătuşele lui 
Jeffrey. 

Jeffrey îşi frecă încheieturile mâinilor cu o senzaţie de uşurare, 
când îi fură eliberate de cătuşe. Nu-şi dorea nimic mai mult 
decât să iasă din tribunal. Se ridică. 

— Cred că nu mai trebuie să-ţi reamintesc de cei 45 000 de 
dolari, zise Mosconi. Nu uita că-mi pun fundul la bătaie pentru 
tine. 

— Apreciez ce faci, îi răspunse Jeffrey, încercând să aibă un 
ton recunoscător. 

Părăsiră arestul împreună, dar, când ajunseră în hol, Michael 
Mosconi o zbughi în direcţia opusă. 

Jeffrey nu apreciase niciodată, atât de conştient, aerul 
proaspăt, mirosind a ocean, ca acum, când ieşi din tribunal şi 
păşi în piaţa pavata. Era o după-amiază luminoasă, de miez de 
primăvară, cu nori mici, albi, pufoşi, plutind în depărtare pe 
cerul albastru. Razele soarelui erau calde, dar aerul era rece. 
Era uimitor cum ameninţarea închisorii îi ascuţise simţurile lui 
Jeffrey. 

Randolph se despărţi de ei în piaţa largă din faţa primăriei din 
Boston, o clădire ţipător de modernă. 

— Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa. Eu am făcut tot ce-am 
putut. 

— Ştiu, răspunse Jeffrey. Şi mai ştiu că am fost un client 
groaznic, care ţi-a îngreunat mult sarcina. 

— O să ne luăm revanşa la recurs. Mai vorbim mâine 
dimineaţă. La revedere, Carol. 

Carol îi făcu un semn cu mâna, apoi se uitară amândoi cum 
Randolph porneşte spre State Street, unde el şi partenerii lui 
ocupau un etaj întreg într-unul dintre cele mai noi turnuri de 
birouri din Boston. 

— Nu ştiu dacă să-l iubesc sau să-l urăsc, zise Jeffrey. Nu ştiu 
nici măcar dacă a făcut o treabă bună sau nu, mai ales că am 
fost condamnat. 

— Eu, una, cred că n-a fost destul de energic, răspunse Carol, 
pornind către parcare. 

— Nu te întorci la serviciu? strigă Jeffrey în urma ei. 

Carol lucra la o firmă de investiţii bancare situată în zona 
financiară, care se afla în direcţia opusă. 

— Mi-am luat zi liberă, îi răspunse ea peste umăr. Se opri, 


văzând că Jeffrey nu o urma. Nu ştiam cât avea să dureze 
pronunţarea verdictului. Hai, poţi să mă conduci la maşină. 

Jeffrey o ajunse din urmă şi merseră împreună, ocolind 
Primăria. 

— Cum ai de gând să faci rost de 45 000 de dolari în douăzeci 
şi patru de ore? îl întrebă Carol, scuturându-şi capul în felul ei 
caracteristic. 

Avea un păr drept frumos, blond-cenuşiu, care-i cădea tot 
timpul în ochi. 

Jeffrey simţi cum îl cuprinde din nou iritarea. Banii fuseseră 
unul dintre motivele de conflict din căsnicia lor. Lui Carol îi 
plăcea să cheltuiască. Lui Jeffrey îi plăcea să economisească. 
Când se căsătoriseră, salariul lui Jeffrey fusese cu mult mai 
mare, deci Carol avea grijă să cheltuiască banii lui Jeffrey. Când 
leafa lui Carol începuse să crească, totul se vărsa în fondul ei de 
investiţii, în timp ce salariul lui Jeffrey continua să fie folosit 
pentru plata tuturor cheltuielilor. Socoteala lui Carol fusese că, 
dacă ea n-ar fi lucrat, atunci oricum trebuiau să folosească 
salariul lui Jeffrey pentru toate cheltuielile. 

Jeffrey nu răspunse imediat la întrebarea lui Carol. Îşi dădea 
seama că, în împrejurarea de faţă, iritarea lui era prost plasată. 
Nu pe ea era furios. Toate neînțelegerile lor financiare din trecut 
nu contau nicidecum şi era normal ca ea să se îngrijoreze în 
legătură cu cei 45 000 de dolari bani gheaţă de care el trebuia 
să facă rost. Ceea ce-l irita erau sistemul juridic şi avocaţii care-l 
conduceau. Cum puteau unii oameni ai legii, ca procurorul sau 
avocatul acuzării, să se mai suporte pe ei înşişi când minţeau cu 
neruşinare? Din depoziţiile lor, Jeffrey îşi dădea seama că nici ei 
nu credeau în propriile lor acţiuni de urmărire în justiţie. Fiecare 
proces reprezentase o acţiune amorală, în care avocaţii 
permiseseră ca scopurile să scuze mijloacele necinstite folosite. 

Jeffrey se instala la volanul maşinii lui. Trase adânc aer în 
piept ca să-şi stăpânească furia, apoi se întoarse spre Carol: 

— Am de gând să măresc ipoteca pe casa din Marblehead. De 
fapt, ar trebui să trecem pe la bancă în drum spre casă. 

— După garanţia pe care tocmai am semnat-o, nu cred că 
banca va ridica ipoteca, răspunse Carol. Era, oarecum, o 
autoritate în problema respectivă: era doar vorba de meseria ei. 

— De-asta vreau sa mergem chiar acum, răspunse Jeffrey. 
Porni maşina şi ieşi din garaj. Nu strică să ne informam. Abia 


după o zi sau două, garanţia aceea va intra în computerele lor. 

— Crezi că-i bine să faci asta? 

— Poţi să-mi spui cum altfel să fac rost de 45 000 de dolari 
până mâine după-amiază? o întrebă Jeffrey. 

— Cred că nu. 

Jeffrey ştia că ea avea o asemenea sumă în fondul ei de 
investiţii, dar nici prin gând nu-i trecea să i-o ceară. 

— Ne vedem la bancă, zise Carol, coborând din maşină în faţa 
garajului unde era parcată maşina ei. 

În timp ce mergea spre nord, traversând Podul Tobin, Jeffrey 
se simţi răpus de oboseală. | se părea un efort până şi să 
respire. Începu să se întrebe de ce-şi mai bătea capul cu toate 
vorbele astea goale. Nu meritau atenţie. Mai ales acum, când 
era sigur că-şi va pierde autorizaţia de practică medicală. In 
afara medicinei, mai exact în afara anesteziei, nu se pricepea la 
mai nimic. Nu-şi putea închipui nici o muncă pe care ar fi putut 
s-o facă, cu excepţia unei slujbe prăpădite ca umplerea pungilor 
la o băcănie. Era un condamnat nenorocit de patruzeci şi doi de 
ani, un om de nimic de vârstă mijlocie, fără şanse de angajare. 

Când Jeffrey sosi la bancă, parcă, dar nu se dădu jos din 
maşină. Se aplecă în faţă şi-şi rezemă fruntea de volan. Poate că 
era mai bine să dea totul uitării, să se ducă acasă şi să se culce. 

Când se deschise uşa din dreapta, Jeffrey nu se osteni nici 
măcar să-şi ridice privirea. 

— Cum te simţi? îl întrebă Carol. 

— Cam deprimat, răspunse Jeffrey. 

— Ei, nu-i de mirare, zise Carol. Dar acum, cât mai poţi să te 
mişti, hai să rezolvam problema asta cu banca. 

— Eşti plină de înţelegere, zise Jeffrey, iritat. 

— Unul dintre noi trebuie să fie practic, îi răspunse Carol. Şi 
nu vreau să te văd la închisoare. Dacă nu ai banii ăştia în 
depozitul tău bancar, acolo ai să sfârşeşti, în spatele gratiilor. 

— Am o presimţire teribilă că, orice aş face, tot acolo o să 
sfârşesc. Cu un efort suprem, reuşi să coboare din maşină. Se 
uită la Carol peste capota maşinii. Ceea ce mi se pare interesant 
e că eu mă duc la închisoare şi tu la L.A.!, dar n-aş putea să 
spun care o să nimerească mai rău. 

— Foarte nostim, zise Carol, mulţumită că el putea, măcar, să 
facă o glumă, deşi ea n-o găsea amuzantă. 


1 L.A. - Los Angeles. 


Dudley Farnsworth era directorul Sucursalei din Marblehead a 
băncii lui Jeffrey. Cu ani în urmă, şansa făcuse ca el să lucreze 
ca tânăr funcţionar la sucursala din Boston a băncii care se 
ocupase de prima achiziţie imobiliară a lui Jeffrey. Pe vremea 
aceea, Jeffrey era medic rezident, specialitatea anestezie. Cu 
paisprezece ani în urmă, Jeffrey cumpărase un vas Cambridge 
cu trei punți şi Dudley aranjase plăţile. 

Dudley îi primi cât putu de repede. îi invită în biroul său 
personal şi-i instala în fotoliile de piele din faţa mesei lui de 
lucru. 

— Cu ce pot să vă ajut? îi întrebă Dudley amabil. Era de 
vârsta lui Jeffrey, dar, cu părul lui argintiu, arăta mai bătrân. 

— Vrem să mărim ipoteca pe casa noastră, zise Jeffrey. 

— Nu-i nici o problemă, zise Dudley. Se duse la un dulap şi 
scoase de acolo un dosar. De câţi bani aveţi nevoie? 

— De 45 000 de dolari, răspunse Jeffrey. Dudley se aşeză şi 
deschise dosarul. 

— Nici o problemă, zise el, după ce parcurse cifrele. Se poate 
şi mai mult, dacă vreţi. 

— 45 000 de dolari e suficient, replică Jeffrey. Dar am nevoie 
de ei mâine. 

— Aoleu! exclamă Dudley. Asta o să fie cam greu. 

— Poate reuşeşti să aranjezi un împrumut pe casă, sugeră 
Carol. În cazul ăsta, când se anunţă ipoteca, se poate plăti 
împrumutul. 

Dudley dădu din cap, ridicând din sprâncene. 

— Asta ar fi o idee. Dar ascultaţi-mă pe mine, haideţi să 
completăm formularele pentru ipotecă. O să văd ce pot face. 
Dacă ipoteca nu se anunţă, o să fac cum spune Carol. Puteţi să 
reveniţi mâine dimineaţă? 

— Dacă reuşesc să mă ridic din pat, răspunse Jeffrey, oftând. 

Dudley îi aruncă o privire. Îşi dădea seama că nu era în regulă 
ceva, dar era prea civilizat ca să întrebe. 

Când terminară cu treaba de la bancă, Jeffrey şi Carol porniră 
spre maşinile lor. 

— Ce-ar fi să mă opresc la magazin şi să cumpăr ceva bun 
pentru cină? sugeră Carol. Ce ţi-ar plăcea astă-seară? Ce zici de 
mâncarea ta preferată, cotlete de vițel la grătar? 

— Nu mi-e foame, zise Jeffrey. 

— Poate că nu ţi-e foame acum, dar o să-ţi fie mai târziu. 


— Nu prea cred, îi răspunse Jeffrey. 

— Te ştiu eu. O să-ţi fie foame. Mă opresc la băcănie să iau 
ceva pentru astă-seară. Aşadar, ce vrei? 

— la ce vrei tu, răspunse Jeffrey. Se sui în maşină. Aşa cum 
mă simt acum, nu-mi închipui că o să pot să mănânc ceva. 

Când Jeffrey ajunse acasă, băga maşina în garaj, pe urmă se 
duse direct în camera lui. De anul trecut, el şi Carol aveau 
camere separate. Fusese ideea lui Carol, dar, spre mirarea lui, el 
fusese de acord imediat. Acesta fusese unul dintre primele 
semne clare că ceva nu mergea în căsnicia lor. 

Jeffrey închise uşa în urma lui şi o încuie. Privirea îi rătăci spre 
cărţile şi revistele lui aranjate cu grijă după înălţime. Nu va mai 
avea nevoie de ele o vreme. Se apropie de bibliotecă, scoase 
Analgezia epidurală de Bromage şi dădu cu ea de perete. Cartea 
făcu o mică gaură în zugrăveală, apoi căzu pe podea. Gestul nu-l 
făcu să se simtă mai bine. De fapt, îl făcu să se simtă vinovat şi 
efortul îl slei şi mai mult de puteri. Luă cartea de jos, îndreptă 
câteva dintre paginile îndoite, pe urmă o strecură înapoi la locul 
ei. Din obişnuinţă, o alinie cu celelalte volume. 

Se lăsă greu în fotoliul din faţa ferestrei şi rămase cu privirea 
pironită pe cornul din grădină, ale cărui flori începuseră să se 
ofilească. Se simţea copleşit de o tristeţe fără margini, îşi dădea 
seama că trebuia să scape de sentimentul de autocompătimire, 
dacă voia să mai realizeze ceva. Auzi maşina lui Carol oprindu- 
se, apoi uşa trântindu-se. Câteva minute mai târziu cineva bătu 
uşor la uşă. Nu dădu nici un răspuns, gândindu-se că ea o să 
creadă că doarme. Voia să fie singur. 

Jeffrey se lupta cu o senzaţie crescândă de vină. Poate că ăsta 
era principalul dezavantaj al faptului că fusese condamnat. 
Încrederea în el însuşi îi fusese subminata şi începu iar să se 
frământe că poate greşise când administrase anestezia în acea 
zi nefericită. Poate că folosise o concentraţie greşita. Poate că el 
era vinovat de moartea lui Patty Owen. 

Trecură câteva ore, în care Jeffrey se lupta cu sentimentul 
acut al propriei sale nimicnicii. Tot ce făcuse în viaţa lui i se 
părea prostesc şi fără rost. Nu-i ieşise nimic bine - nici ca 
anestezist, nici ca soţ. N-ar fi putut să spună în ce anume 
reuşise. Nici măcar atunci când încercase să formeze o echipă 
de baschet în primii ani de liceu nu avusese succes. 

Când soarele cobori la apus şi atinse orizontul, Jeffrey avu 


senzaţia că apunea peste viaţa lui. Se gândea că puţini oameni 
puteau înţelege ce grea povara era pentru sufletul şi cariera 
unui medic un astfel de proces de malpraxis, mai ales daca nu 
era vorba despre incompetenta. Chiar dacă Jeffrey ar fi câştigat 
procesul, ştia că viaţa lui s-ar fi schimbat pentru totdeauna. Dar 
faptul că-l pierduse era cu atât mai dezastruos. Şi asta n-avea 
nici o legătură cu banii. 

Jeffrey se uită cum cerul trece de la nuanțele calde de roşu la 
cele reci de purpuriu şi argintiu, în timp ce lumina se retrăgea şi 
ziua se stingea. Stând aşa, în umbrele care se îngroşau, avu, 
deodată, o idee. Nu era adevărat că era cu totul neajutorat. Mai 
era ceva de făcut pentru a-şi putea schimba destinul. Împins de 
primul impuls spre acţiune pe care-l simţea de săptămâni 
întregi, Jeffrey se smulse din fotoliu şi se duse la dulap. Scoase 
de acolo trusa medicală mare, neagră şi o puse pe birou. 

Din ea luă două flacoane Ringer Lactat, două truse de 
perfuzie şi un ac mic. Apoi căută două fiole, una de 
succinilcolină, cealaltă de morfină. Folosind o seringă, extrase o 
cantitate de 75 mg de succinilcolină şi o turnă într-unul dintre 
flacoanele de Ringer Lactat. Apoi extrase 75 mg de morfină, o 
doză de şoc. 

Unul dintre avantajele de a fi anestezist era faptul că Jeffrey 
cunoştea mijlocul cel mai eficient de a te sinucide. Alţi doctori 
nu ştiau asta, deşi aveau mai mult succes în asemenea încercări 
decât oamenii obişnuiţi. Unii se împuşcau, o metodă murdară 
care, surprinzător, nu era întotdeauna eficientă. Alţii luau 
supradoze, o altă metoda care, de multe ori, nu dădea 
rezultatele dorite. Deseori, amatorii de sinucideri erau surprinşi 
la timp ca să li se facă spălaturi stomacale. În alte cazuri, 
medicamentele injectate erau suficiente pentru a produce 
comă, dar nu moarte. Jeffrey se cutremură la gândul posibilelor 
urmări. 

Pe măsură ce lucra, simţea cum depresia se risipeşte în parte. 
Desprinse tabloul de deasupra patului, ca să agate de cârlig 
ambele flacoane pentru perfuzie. Apoi se aşeză pe marginea 
patului şi îşi injecta în dosul palmei doar soluţia de Ringer 
Lactat. Agăţă fiola de succmilcolină de cealaltă, aşa încât doar 
un dop subţire, albastru, îl despărţea de conţinutul mortal. 

Având grijă să nu disloce tuburile, Jeffrey se aşeză pe pat cu 
faţa în sus. Avea de gând să-şi injecteze doza uriaşă de morfină, 


apoi să deschidă dopul sticluţei ce conţinea soluţia de 
succinilcolină. Morfina îl va transporta în lumea de dincolo 
înainte ca succinilcolină să-i paralizeze sistemul respirator. Fără 
un aparat de ventilat, va muri. Era cât se poate de simplu. 

Jeffrey înfipse uşor acul seringii conţinând morfina în tubul de 
perfuzie care-i intra în vena, de pe dosul palmei. Exact în clipa 
când era gata să injecteze narcoticul, se auzi o bătaie uşoară în 
uşă. 

Jeffrey dădu ochii peste cap. Ce moment îşi alesese şi Carol 
ca să-l întrerupă! Opri injectarea, dar nu răspunse la bătaia ei, 
sperând ca ea să plece crezând că doarme. In schimb, ea bătu 
mai tare, apoi şi mai tare. 

— Jeffrey, ce-ai păţit? : 

Jeffrey trase adânc aer în piept. Işi dădea seama că trebuie să 
spună ceva, că dacă nu, ea se va îngrijora şi va forţa uşa. 
Ultimul lucru pe care-l dorea era s-o vadă dând buzna înăuntru 
şi să descopere perfuzia. 

— Nimic, strigă Jeffrey, în cele din urmă. 

— Atunci, de ce nu mi-ai răspuns? îl întrebă Carol. 

— Dormeam. 

— De ce-ai încuiat uşa? insistă Carol. 

— Cred că n-am vrut să fiu deranjat, replică Jeffrey plin de 
ironie. 

— Am pregătit masa, zise Carol. 

— Drăguţ din partea ta, dar nici acum nu mi-e foame. 

— Am făcut cotlete de vițel, mâncarea ta preferată. Cred c-ar 
trebuie să mănânci. 

— Te rog, Carol, zise Jeffrey exasperat. Nu mi-e foame. 

— Hai, vino să mănânci de dragul meu. Ca să-mi faci pe plac. 

Enervat, Jeffrey puse seringa plină cu morfină pe noptiera şi 
smulse tuburile de perfuzie. Se duse la uşă şi o deschise larg, 
dar nu chiar atât încât Carol să vadă înăuntru. 

— Ascultă! izbucni el. Ţi-am spus mai devreme că nu-mi era 
foame şi-ţi repet că nu mi-e foame nici acum. Nu vreau să 
mănânc şi nu vreau să mă faci să mă simt vinovat de asta, 
înţelegi? 

— Hai, Jeffrey! Nu cred că-i bine să stai singur. Mi-am bătut 
capul să fac cumpărături pentru tine şi să gătesc. Vino să iei 
măcar o îmbucătură. 

Jeffrey îşi dădu seama că nu poate s-o convingă. Nu era genul 


de persoană care să renunţe uşor, când dorea ceva. 

— Bine, zise el fără convingere. Bine! 

— Ce-ai păţit la mână? îl întrebă Carol, observând o picătură 
de sânge pe dosul palmei lui. 

— Nimic, răspunse Jeffrey. Absolut nimic! 

Se uită la dosul palmei. Din locul înţepăturii se scurgea sânge. 
Se chinui să găsească o explicaţie. 

— Bine, dar sângerează. 

— M-am tăiat cu nişte hârtie, răspunse Jeffrey. Nu se 
pricepuse niciodată să mintă. Apoi, cu o ironie pe care doarelo 
putea aprecia, adaugă: Nu mor din asta, crede-mă. Gata, într-o 
clipă sunt jos. 

— Promiţi? întrebă Carol. 

— Promit. 

După ce Carol plecă, Jeffrey încuie din nou uşa, scoase 
flacoanele de perfuzie de un sfert de litru şi le ascunse în fundul 
dulapului, în trusa lui medicală de piele. Aruncă ambalajele de la 
trusele de perfuzie şi acul de seringă în coşul de gunoi din baie. 

Carol ştia să aleagă momentul potrivit, se gândi el furios. Abia 
în timp ce strângea ustensilele medicale îşi dădu seama că 
fusese la un pas de sfârşit. Işi spuse că nu trebuie să se lase 
copleşit de disperare, în orice caz nu înainte de a epuiza toate 
căile legale. Până la această recentă întorsătură a 
evenimentelor, Jeffrey nu se gândise niciodată serios la 
sinucidere. Fusese sincer uimit de sinuciderile pe care le ştia, 
deşi, privind cu ochii minţii, putuse să-şi dea seama de adânca 
disperare care le pricinuise. 

Ciudat, dar, poate, nu chiar atât de ciudat, singurele 
sinucideri despre care auzise fuseseră tot ale unor doctori 
împinşi la marginea prăpastiei de motive ce nu se deosebeau de 
ale lui. Işi amintea, mai ales, de un prieten: Chris Everson. N-ar 
fi putut spune exact când murise Chris, dar asta se întâmplase 
în cursul ultimilor doi ani. 

Chris îi fusese coleg. Cu ani în urmă, el şi Jeffrey fuseseră 
medici rezidenţi în acelaşi spital. Chris trebuie să-şi fi amintit 
vremurile când rezidenții zăpăciţi îndepărtau simptomele gripei 
cu Ringer Lactat. Amintirea lui Chris deveni, dintr-o dată, 
dureroasă când îşi dădu seama că acestuia i se intentase un 
proces de malpraxis pentru că unul dintre pacienţii lui avusese o 
reacţie groaznică la un anestezic local în timpul anesteziei 


epidurale. 

Jeffrey închise ochii şi încercă să-şi aducă aminte amănuntele 
cazului. Dacă-şi amintea bine, pacientul lui Chris făcuse un stop 
cardiac în clipa când Chris introdusese doza de test de numai 2 
centimetri cubi. Deşi reuşiseră să pună iar inima în mişcare, 
pacientul sfârşise tetraplegic şi intrase în semicomă. La o 
săptămână după întâmplare, Chris fusese dat în judecata, 
împreună cu Valley Hospital şi cu toate persoanele care 
avuseseră vreo legătură, oricât de îndepărtată, cu povestea 
asta. 

Dar Chris nu ajunsese la tribunal. Se sinucisese chiar înainte 
de încheierea perioadei de cercetări. Şi, deşi procedura de 
anestezie fusese socotită impecabila, hotărârea finală dăduse 
câştig de cauză reclamantului. In acel moment, se hotărâse cea 
mai mare despăgubire pentru incompetenţă din istoria statului 
Massachusetts. Dar, în lunile următoare, după cum îşi amintea 
Jeffrey, mai fuseseră două cazuri de despăgubiri chiar şi mai 
mari. 

Jeffrey îşi amintea clar reacţia sa când auzise de sinuciderea 
lui Chris. Nu-i venea să creadă, pentru nimic în lume. Pe vremea 
aceea, înainte ca Jeffrey să aibă de-a face cu sistemul juridic, 
nu-şi putuse închipui ce-l împinsese pe Chris spre un pas atât de 
groaznic. Chris avea reputaţia unui anestezist extraordinar, un 
medic printre medici, unul dintre cei mai buni. Se căsătorise de 
curând cu o asistentă medicala frumoasă, angajată la Valley 
Hospital. Părea să-i meargă totul din plin. Şi apoi se dezlănţuise 
coşmarul... 

O bătaie uşoară în uşă îl trezi pe Jeffrey la realitate. Carol era 
din nou la uşă. 

— Jeffrey, strigă ea. Mai bine vino până nu se răceşte. 

Acum, când ştia prea bine prin ce trecuse Chris, Jeffrey 
regretă că nu păstraseră legătura în acea perioadă. Ar fi putut 
să-i fie un prieten mai bun. Şi chiar şi după ce omul îşi pusese 
capăt zilelor, tot ce făcuse Jeffrey fusese să participe la 
înmormântare. Nici măcar nu luase vreodată legătura cu Kelly, 
soţia lui Chris, deşi la înmormântare făgăduise că aşa va face. 

O astfel de purtare nu-i stătea în fire lui Jeffrey şi se miră de 
ce fusese atât de lipsit de inimă. Singura scuză pe care şi-o 
găsea fusese nevoia de a uita totul. Sinuciderea unui coleg cu 
care Jeffrey putea atât de bine să se identifice era o întâmplare 


cât se poate de neliniştitoare. Poate că i-ar fi fost prea greu să o 
privească în faţă. Era genul de introspecţie pe care Jeffrey, 
asemenea doctorilor, în general, fusese obişnuit să o evite, 
etichetând-o drept „detaşare clinica”. 

„Ce pierdere îngrozitoare!” gândi el, amintindu-şi de Chris aşa 
cum îl văzuse ultima oară, înainte să se dezlănţuie întreaga 
tragedie. Şi, dacă n-ar fi fost întrerupt de Carol, n-ar fi gândit şi 
alţii la fel în legătură cu el? 

Nu, îşi zise Jeffrey cu convingere, sinuciderea nu era o soluţie. 
În orice caz, nu încă. Lui Jeffrey nu-i plăceau frazele răsuflate, 
dar acolo unde este viaţă este şi speranţă. Şi ce se întâmplase 
după sinuciderea lui Chris? Omul fiind acum mort, nu mai 
rămăsese nimeni care să-i apere sau să-i reabiliteze numele. Cu 
toată disperarea şi deznădejdea lui, Jeffrey continua să fie furios 
pe sistemul şi procesul care reuşiseră să-l condamne, când, 
vorbind cinstit, nu făcuse nici un rău. Putea, oare, să se 
liniştească până nu reuşea să se reabiliteze? 

Jeffrey simţea că-şi iese din fire, doar gândindu-se la procesul 
lui. Pentru avocaţii implicaţi, chiar şi pentru Randolph, toate 
astea nu erau decât o activitate obişnuita, dar pentru Jeffrey, 
nu. În joc era chiar viaţa lui. Cariera lui. Totul. Marea ironie era 
că, în ziua tragediei lui Patty Owen, Jeffrey făcuse tot ce putuse 
ca s-o ajute. Îşi făcuse doar o injecție şi luase paregoric numai 
ca să-şi facă treaba pentru care fusese pregătit. Devotamentul 
faţa de meserie fusese totul pentru el şi iată cum fusese 
răsplătit. 

Jeffrey se temea că, dacă avea să mai practice vreodată 
medicina, efectele de lungă durată ale acestui proces îşi vor 
pune amprenta pe fiecare decizie medicală pe care o va lua. „La 
ce fel de îngrijire se puteau aştepta oamenii de la medici ajunşi 
să lucreze după o acuzaţie de malpraxis şi nevoiţi să-şi reprime 
intuiţia pozitivă şi să-şi măsoare fiecare pas? În ce fel evoluase 
acest sistem?” se întreba Jeffrey. Cu siguranţă că sistemul nu-i 
elimina pe puţinii doctori „proşti”, de vreme ce, în mod ciudat, 
rar se întâmpla ca aceştia să fie trimişi în judecată. Realitatea 
era că o mulţime de doctori buni erau distruşi. 

În timp ce Jeffrey se spăla ca să se ducă în bucătărie, mintea 
lui mai dezgropa o altă amintire pe care o reprimase, fără să-şi 
dea seama. Unul dintre cei mai buni şi cei mai devotați internişti 
pe care-i cunoscuse se sinucisese cu cinci ani în urmă, în 


noaptea când primise o citaţie pentru malpraxis. Se împuşcase 
în gură cu o armă de vânătoare. Nici măcar nu aşteptase să 
înceapă cercetările, cu atât mai puţin procesul. În acea 
perioadă, Jeffrey fusese cât se poate de uimit, căci toată lumea 
ştiuse că procesul fusese lipsit de fundament. De fapt, ironia era 
că doctorul salvase viaţa acelui om. Acum Jeffrey putuse să-şi 
dea seama ce-l adusese pe medic la disperare. 

Terminând cu spălatul, Jeffrey se întoarse în camera lui şi se 
schimbă în haine curate: pantaloni sport şi cămaşă. Deschise 
uşa şi simţi mirosul mâncării pregătite de Carol. Tot nu-i era 
foame, dar făcuse un efort. Oprindu-se în capul scărilor, se jură 
să-şi reprime gândurile triste, pe care era firesc să le aibă, până 
se va termina povestea asta. Cu hotărârea asta în minte, porni 
spre bucătărie. 


IN 


Marți 
16 mai 1989 
9.12 a.m. 


Jeffrey se trezi tresărind şi fu uimit să constate cât era ceasul. 
Prima dată se sculase în jurul orei cinci dimineaţa, mirat că se 
afla pe fotoliul din faţa ferestrei. Se dezbrăcase cu gesturi 
înţepenite şi se băgase în pat, crezând că n-o să reuşească să 
mai adoarmă vreodată. Dar, după cum se vedea, reuşise. 

Făcu un duş rapid. leşi din camera lui şi începu s-o caute pe 
Carol. Scăpase oarecum de adânca deznădejde din ziua 
precedentă şi avea nevoie de un contact uman şi de un pic de 
simpatie. Spera ca ea să nu fi plecat încă la lucru fără să-i 
vorbească. Ar fi vrut să se scuze pentru lipsa lui de recunoştinţă 
faţă de efortul ei din seara trecută. Făcuse bine, gândea el, că îl 
întrerupsese şi că îl enervase. Fără să-şi dea seama, Carol îl 
salvase de la sinucidere. Pentru prima oară în viaţă, enervarea 
avusese un efect pozitiv. 

Dar Carol plecase de mult. Un bileţel stătea sprijinit de o cutie 
de cereale de pe masa din bucătărie. Scria că nu voise să-l 
deranjeze, ştiind foarte bine că avea nevoie de odihnă. Trebuia 
să ajungă la serviciu devreme. Spera că el o va înţelege. 

Jeffrey umplu un bol cu cereale şi scoase laptele din frigider. 
O invidia pe Carol pentru serviciul ei. l-ar fi plăcut să aibă şi el o 
slujba la care să se ducă. Măcar s-ar fi putut gândi la altceva. Ar 
fi dorit să se poată face util. Asta l-ar fi ajutat să-şi recapete 
respectul de sine. Nu-şi dăduse niciodată seama cât de mult îi 
definise munca personalitatea. 

Se întoarse în camera lui şi strânse trusa de perfuzie, o înveli 
într-un ziar vechi şi o duse la tomberonul de gunoi din garaj. N- 
ar fi vrut să dea Carol peste ea. Se simţea ciudat umblând cu 
lucrurile astea. Era îngrozitor de tulburat că fusese, conştient şi 
voluntar, atât de aproape de moarte. 

Ideea sinuciderii îi mai venise lui Jeffrey şi în trecut, dar 
întotdeauna într-un context romantic şi, de obicei, mai mult ca o 
pedeapsă imaginara dată cuiva despre care crezuse el că-l 
nedreptăţise, cum se întâmplase cu prietena lui din clasa a opta, 
căreia i se năzărise să-şi mute atenţiile asupra celui mai bun 


prieten al lui Jeffrey. Dar, cu o seara în urmă, fusese altceva şi 
când se gândea că doar un pas îl despărţise de asta, simţea căi 
se înmoaie picioarele. 

Întorcându-se în casă, Jeffrey se gândea ce efect ar fi avut 
sinuciderea lui asupra prietenilor şi familiei lui. Poate că pentru 
Carol ar fi fost o uşurare. N-ar mai fi fost nevoie să treacă prin 
divorţ. Se întreba dacă l-ar fi regretat cineva. Poate că nu... 

— Fir-ar să fie! exclamă Jeffrey, dându-şi seama ce idei 
trăsnite îi treceau prin minte şi amintindu-şi de jurământul lui de 
a nu-şi mai face gânduri negre. O să se lase copleşit de părerea 
proastă despre el însuşi tot restul vieţii? ă 

Dar ideea de sinucidere nu se lăsa alungată. Incepu iar să-şi 
pună întrebări despre Chris Everson. Fusese, oare, sinuciderea 
lui rezultatul unei depresii puternice care-l lovise ca o furtună 
neaşteptată, asemenea celei pe care o simţise Jeffrey cu o seară 
în urmă? Sau o plănuise îndelung? În orice caz, moartea lui 
fusese o pierdere teribilă pentru toată lumea - pentru familia lui, 
pentru comunitate, chiar şi pentru medicină. 

Jeffrey se opri în drum spre camera lui şi se uită pe fereastra 
salonului fără să vadă nimic. Situaţia lui era, în orice caz, 
catastrofală. În ceea ce priveşte pierderea autorizaţiei de 
practica medicală şi condamnarea la închisoare însemnau un 
dezastru la fel de mare ca o sinucidere reuşită. 

— La naiba! strigă el, apucând o pernă de pe canapea şi 
lovind-o de câteva ori cu pumnul. La naiba! La naiba! 

Jeffrey îşi reveni repede şi puse perna la loc. Apoi se aşeză pe 
jos abătut, ridicându-şi genunchii. Işi împleti degetele şi se 
sprijini cu coatele de genunchi, încercând să se imagineze în 
închisoare. Era un gând cumplit! Ce parodie de justiţie! 
Povestea cu incompetenţa fusese mai mult decât destul ca să-i 
sfărâme şi să-i distrugă viaţa, dar absurditatea asta cu crima era 
un pas şi mai mare spre nenorocire, ca şi cum ai pune sare peo 
rană deschisă. 

Jeffrey se gândea la colegii lui de la spital şi la alţi prieteni 
medici. Toţi îi acordaseră sprijinul lor la început, cel puţin înainte 
de a se pronunţa acuzaţia de crimă. Apoi îl evitaseră, de parcă 
ar fi avut cine ştie ce boală molipsitoare. Se simţea singur şi 
izolat. Şi, mai cu seamă, se simţea furios. 

— Pur şi simplu, nu-i drept! strigă el printre dinţi. 

Deşi aşa ceva nu-i stătea în fire, Jeffrey se repezi la un bibelou 


de cristal de-al lui Carol care era aşezat pe o măsuţă laterală şi, 
lăsându-se pradă unei adânci frustrări, îl azvârli cu o precizie 
nemaipomenită în bufetul acoperit cu sticlă care se vedea prin 
arcada ce ducea spre sufragerie. Se auzi un zgomot puternic de 
sticlă spartă care-l făcu să tresară. 

— Of! strigă Jeffrey, dându-şi seama ce făcuse. 

Se ridică şi se duse să ia mătura şi făraşul. Până să curețe 
cioburile, ajunsese la o concluzie crucială: n-o să se ducă la 
închisoare! În nici un caz. Ducă-se dracului recursul! Avea tot 
atâta încredere în sistemul juridic, cât avea în poveştile cu zâne. 

Hotărârea fu luată atât de repede şi cu atâta convingere, 
încât Jeffrey deveni brusc bine dispus. Se uită la ceas. Banca 
avea să se deschidă în curând. Cuprins de nerăbdare se duse în 
camera lui şi-şi căută paşaportul. Avusese norocul că instanţa 
nu-i ceruse să-l predea, atunci când îi mărise cauţiunea. Pe 
urmă, telefona la Pan Am. Află că putea să zboare la New York, 
să ajungă cu autobuzul la aeroportul Kennedy şi pe urmă să ia 
un avion spre Rio. Studiind toate cursele aeriene văzu că avea o 
gamă largă din care să aleagă, printre care un avion care pleca 
la 11.45 p.m. Şi făcea câteva escale în locuri exotice. 

Simţind cum pulsul i se accelerează în aşteptare, Jeffrey sună 
la bancă şi ceru legătura cu Dudley. Se strădui să pară calm. 
Întrebă ce mai era cu împrumutul. 

— Nici o problemă, răspunse Dudley cu mândrie. Am tras 
câteva sfori şi-am obţinut aprobarea. Jeffrey îl auzea cum 
pocneşte din degete de mulţumire. Când ai de gând să vii? 
continua Dudley. Vreau să fiu sigur că mă găseşti şi pe mine. 

— Vin repede, răspunse Jeffrey, schiţându-şi programul. 
Sincronizarea era importantă. Mai vreau ceva. Aş dori să-mi daţi 
bani gheaţă. 

— Glumeşti, răspunse Dudley. 

— Nu, vorbesc serios, insistă Jeffrey. 

— Nu prea se obişnuieşte, se codi Dudley. 

Jeffrey nu avusese în vedere problema asta şi-şi dădu seama 
de ezitarea lui Dudley. Înţelese că va trebui să explice, daca 
dorea să obţină banii de care avea neapărata nevoie. Nu putea 
să plece în America de Sud numai cu bani de buzunar. 

— Dudley, începu Jeffrey, am nişte necazuri. 

— Nu-mi place să te aud vorbind aşa, răspunse Dudley. 

— Nu-i ce crezi tu. Nu-i vorba de jocul de cărţi sau de altceva 


de genul ăsta. Adevărul e că trebuie să-mi plătesc o cauţiune. N- 
ai citit despre problemele mele în ziare? 

— Nu, n-am citit nimic, răspunse Dudley, cu mai multă 
înţelegere. 

— Am fost dat în judecată pentru incompetenţă şi, pe urma, 
condamnat într-un caz tragic de anestezie. N-am să-ţi bat capul 
cu amănunte acum. Problema este că am nevoie de 45 000 de 
dolari ca să plătesc agentul care a făcut cererea de cauţiune. A 
zis că vrea bani gheaţă. 

— Sunt convins că ar accepta şi un cec. 

— Ascultă, Dudley, zise Jeffrey. Omul mi-a zis că vrea bani 
peşin. l-am promis că-i dau. Ce pot să mai spun? Nu-ţi cer decât 
să-mi faci hatârul ăsta. Nu complica şi mai mult situaţia. 

Urmă o pauză. Lui Jeffrey i se păru că-l aude pe Dudley 
oftând: 

— E bine în hârtii de o suta de dolari? 

— Perfect! răspunse Jeffrey. În hârtii de o sută ar fi excelent. 

Se întreba cât de mult spaţiu ar ocupa bancnotele totalizând 
45 000 de dolari. 

— Te-aştept cu banii, zise Dudley. Sper că n-ai de gând să 
circuli mult timp cu ei. 

— Doar până la Boston. 

Jeffrey închise telefonul. Spera că Dudley nu va anunţa poliţia 
şi nici nu va lua măsuri ca să-i verifice spusele. Nu că toate 
astea n-ar fi corespuns cu realitatea. Se gândea: cu cât erau mai 
puţini cei ce se preocupau de el şi puneau întrebări, cu atât era 
mai bine, cel puţin până se va afla în avionul ce decola din New 
York. 

Se aşeză cu o hârtie în faţă şi începu să-i scrie un bilet lui 
Carol în care-i spunea că el lua cei 45 000 de dolari, dar că ei îi 
rămânea restul. Dar cuvintele sunau ciudat. În plus, în timp ce 
scria îşi dădu seama că nu voia să lase nici o dovadă a intenţiilor 
lui pentru eventualitatea în care planurile îi vor fi întârziate, din 
cine ştie ce motiv. Făcu hârtia cocoloş, o aprinse la flacăra unui 
chibrit şi o azvârli în cămin. În loc să-i scrie, se hotărî s-o sune 
pe Carol din vreun loc din străinătate şi să vorbească direct cu 
ea. Era ceva mai personal decât o scrisoare. Şi era şi mai 
prudent. 

Următoarea problemă era: ce să ia cu el? Nu voia să fie 
incomodat de bagaje multe. Se hotărî la o valiză mică pe care o 


umplu cu haine simple, de strictă necesitate. Nu-şi imagina că 
cei din America de Sud erau foarte pretenţioşi. După ce termină 
de împachetat tot ce-i trebuia, se aşeză pe valiză ca s-o poată 
închide. Pe urmă, puse câteva lucruri într-o geantă, printre care 
obiectele de toaletă şi lenjerie de corp curată. 

Tocmai când să închidă dulapul, dădu cu ochii de geanta lui 
cu ustensile medicale. Şovăi o clipă, întrebându-se ce va face 
dacă lucrurile vor lua o întorsătură urâtă. Ca să nu rişte nimic, 
deschise geanta şi scoase o trusa de perfuzie, câteva seringi, un 
sfert de litru de ser şi o fiolă de succinilcolină şi una de morfină 
şi le băga în bagaj, sub lenjeria de corp. Nu-i plăcea să admită 
că îl bântuia încă gândul sinuciderii, aşa că îşi spuse că 
medicamentele erau ca o poliţă de asigurare. Spera să nu aibă 
nevoie de ele, dar era bine să fie acolo, pentru orice 
eventualitate... 

Jeffrey se simţi ciudat şi puţin trist când îşi roti ochii prin casă, 
poate pentru ultima oară, gândindu-se că s-ar putea să n-o mai 
vadă niciodată. Dar, în timp ce trecea dintr-o cameră într-alta, 
se miră că nu era şi mai întristat. Erau atâtea care-i aminteau de 
momente din trecut şi bune şi rele. Dar, mai presus de orice 
altceva, Jeffrey îşi dădu seama că asocia locul acesta cu căsnicia 
lui nereuşită. Şi, întocmai ca în cazul incompetenţei 
profesionale, se va simţi mai bine daca va lăsa totul în urma lui. 
Avu o senzaţie de înviorare pentru prima oară în ultimele luni. 
Parcă era în prima zi a unei vieţi noi. 

Cu valiza în portbagaj şi geanta pe locul de lângă el, Jeffrey 
ieşi din garaj, apăsă pe butonul de închis uşa şi porni la drum. 
Nu se uită în urma lui. Prima oprire era la bancă şi, pe măsură 
ce se apropia, îl cuprindea îngrijorarea. Noua lui viaţă începea 
într-un fel unic: luase deliberat hotărârea de a încălca legea, 
nesocotind instanţa. Se întreba dacă va reuşi. 

Când opri maşina în parcarea băncii, era foarte nervos. | se 
uscase gura. Ce se făcea dacă Dudley sunase la poliţie să 
anunţe că el ceruse banii de cauţiune sub formă de bani 
gheaţă? Nu trebuia să fii specialist în nave cosmice ca să-ţi dai 
seama că Jeffrey plănuia să facă altceva cu banii decât să-i 
predea agentului financiar. 

După ce rămase o clipă în maşina parcată, ca să prindă curaj, 
Jeffrey puse mâna pe geantă şi-şi făcu vânt în bancă. Aproape 
că se simţea ca un spărgător de bănci, deşi banii pe care-i 


solicita erau, practic vorbind, ai lui. Trase adânc aer în piept ca 
să se liniştească şi se duse la biroul de informaţii să întrebe de 
Dudley. 

Dudley veni în întâmpinarea lui cu zâmbete şi amabilităţi, îl 
conduse pe Jeffrey în biroul lui şi-i făcu semn să stea jos. 
Judecind după purtarea lui, nu-l socotea pe Jeffrey suspect. Dar 
neliniştea acestuia rămase la pândă. Tremura. 

— Cafea sau suc? oferi Dudley. A 

Jeffrey se gândi că era recomandabil să evite cofeina. li spuse 
lui Dudley că ar prefera nişte suc. Se gândea că era mai bine să- 
şi ocupe mâinile cu ceva. Dudley zâmbi şi spuse: 

— Sigur că da. 

Tipul se purta atât de cordial, încât Jeffrey se temea că era o 
cursă. 

— Mă întorc imediat cu banii, zise Dudley, după ce-i întinse lui 
Jeffrey un pahar cu suc de portocale. Se întoarse după câteva 
minute în mână cu o geanta din pânză murdară, plină cu bani. 
Răsturna conţinutul pe biroul lui. Erau nouă pachete de 
bancnote de o sută de dolari, fiecare conţinând cincizeci de 
hârtii. Jeffrey nu mai văzuse atâţia bani la un loc. Se simţea din 
ce în ce mai stânjenit. 

— Ne-a dat puţină bătaie de cap să strângem banii atât de 
repede, îi spuse Dudley. 

— Vă apreciez strădania, îi răspunse Jeffrey. 

— Presupun că vrei să-i numeri, zise Dudley, dar Jeffrey 
răspunse că nu. 

Dudley îi ceru lui Jeffrey să semneze o chitanţă pentru bani. 

— Eşti sigur că nu vrei un cec? întrebă Dudley, luând hârtia 
semnată din mâna lui Jeffrey. Nu-i prudent să circuli cu atâţia 
bani. Ai putea să-ţi chemi agentul financiar să-i ia de aici. Şi, ştii, 
un cec este la fel de bun ca banii gheaţă. Pe urmă, ar putea să 
se ducă la oricare dintre oficiile din Boston şi să-l schimbe pe 
bani, dacă asta vrea. Ar fi mai prudent pentru tine. 

— A zis bani gheaţa, aşa că-i dau bani gheaţă, răspunse 
Jeffrey. Era, într-adevăr, înduioşat de grija lui Dudley. Biroul lui 
nu e departe, explică el. 

— Şi eşti sigur că nu vrei să-i numeri? 

Tensiunea lui Jeffrey începea să atingă iritarea, dar îşi smulse 
un zâmbet. 

— N-am timp. Ar fi trebuit să duc banii ăştia în oraş înainte de 


prânz. Sunt deja în întârziere. În plus, nu-i prima oara când fac 
afaceri cu tine. Îşi băgă banii în geantă şi se ridică. 

— Dacă ştiam că n-o să-i numeri, aş fi scos câteva bancnote 
din fiecare pachet, râse Dudley. 

Jeffrey se grăbi spre maşină, aruncă geanta pe banchetă şi 
ieşi din parcare cu deosebită grijă. Asta i-ar fi lipsit acum: o 
amendă pentru exces de viteză! Se uită în oglinda retrovizoare, 
ca să se asigure că nu-l urmărea nimeni. Deocamdată, toate 
bune! 

Jeffrey porni drept spre aeroport şi parcă pe acoperişul clădirii 
centrale de parcare. Lăsă biletul de parcare în scrumiera 
maşinii. Când o va suna pe Carol de cine ştie unde, îi va spune 
să ia maşina de acolo. 

Cu geanta într-o mână şi valiza în cealaltă, porni spre ghişeul 
de bilete al companiei Pan Am. Incercă să se comporte ca orice 
om de afaceri, plecat într-o călătorie, dar nervii îi erau la pământ 
şi-l apucase durerea de burtă. Dacă-l recunoştea cineva avea 
să-şi dea seama că fugea de datorii. | se spusese clar să nu 
părăsească statul Massachusetts. 

Neliniştea lui Jeffrey creştea cu fiecare minut de aşteptare la 
coada de bilete. Când îi veni, în sfârşit şi lui rândul cumpără un 
bilet pentru zborul New York-Rio şi altul pentru cursa de 1.30 
p.m. Funcţionarul încercă să-l convingă că ar fi fost mult mai 
bine să aleagă unul dintre zborurile lor directe la aeroportul 
Kennedy. În felul acesta, nu mai trebuia să ia autobuzul de la 
Aeroportul Laguardia până la Kennedy. Dar Jeffrey dorea să ia 
cursa de New York. Simţea că e cu atât mai bine, cu cât pleacă 
mai repede din Boston. 

Părăsind zona ghişeelor, Jeffrey se apropie de aparatul de 
control cu raze X. Un angajat al poliţiei de stat, în uniformă, 
stătea relaxat lângă el. Jeffrey se stăpâni cu greu să nu se 
răsucească pe călcâie şi s-o ia la fugă. 

De îndată ce-şi săltă geanta, apoi valiza pe banda rulantă şi le 
văzu cum dispar spre aparat, pe Jeffrey îl apucă o spaimă subită. 
Ce se va întâmpla cu seringile şi cu fiola de morfină? Ce va fi 
dacă apăreau pe ecran şi era nevoit să-şi deschidă geanta? 
Atunci vor descoperi teancurile de bani! Ce vor zice de atâta 
bănet? 

Îi veni ideea să încerce să întindă mâna spre aparatul de raze 
X şi să-şi smulgă geanta de acolo, dar fu prea târziu. Aruncă o 


privire spre femeia care studia ecranul. Faţa îi era scăldată 
ciudat în lumină, dar ochii ei erau umbriţi de plictiseală. Jeffrey 
se simţi oarecum împins să înainteze de cei care aşteptau în 
spatele lui. Trecu prin detectorul de metale, cu ochii tot timpul 
la poliţist. Polițistul îi prinse privirea şi zâmbi; Jeffrey reuşi să 
răspundă cu un zâmbet forţat. Se uită din nou la femeia care 
cerceta ecranul. Faţa ei inexpresivă păru, deodată, uimită de 
ceva. Oprise banda rulanta şi-i făcea semn altei femei să se uite 
la ecran. 

Jeffrey simţi un gol în inima. Femeile examinau conţinutul 
genţii lui care apăruse pe ecran. Polițistul nu observase încă. 
Jeffrey îl surprinse căscând. 

Apoi, banda rulanta se porni din nou. Geanta apăru, dar cea 
de-a doua dintre femei făcu un pas înainte şi puse mâna pe ea: 

— Asta e a dumneavoastră? îl întrebă ea pe Jeffrey. 

Jeffrey şovăi, dar nu putu nega că era a lui. Avea paşaportul 
înăuntru. 

— Da, răspunse el pierdut. 

— Aveţi acolo un foarfece mic. Jeffrey dădu din cap că da. 

— OK, răspunse ea, împingând geanta către el. 

Uimit, dar uşurat, Jeffrey îşi luă repede bagajele şi se duse 
într-un colţ îndepărtat al sălii de aşteptare unde se aşeză. Ridică 
un ziar abandonat şi se ascunse în spatele lui. Nu se simţise ca 
un criminal când juriul pronunţase sentinţa, dar aşa se simţea 
acum. 

Imediat ce fu anunţat zborul lui, Jeffrey se grăbi spre intrare. 
Era nerăbdător să se suie în avion. Odată ajuns acolo, abia 
aşteptă să-şi ocupe locul. 

Locul lui era lângă coridorul de trecere, destul de aproape de 
partea din faţă a avionului. După ce-şi instala valiza în 
compartimentul de deasupra capului şi geanta sub picioare, 
Jeffrey îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Inima continua să-i 
bată nebuneşte, dar acum putea măcar să încerce să se 
relaxeze. Aproape că reuşise. 

Dar îi fu greu să se calmeze. Cum stătea aşa în avion, 
gravitatea şi iremediabilul gestului pe care era pe cale să-l facă 
începură să i se limpezească în minte. Până acum, nu încălcase 
nici o lege. Dar, de îndată ce avionul trecea din Massachusetts 
în alt stat va face acest lucru. Şi nu va mai exista cale de 
întoarcere. 


Jeffrey se uită la ceas. Începu să transpire. Era unu şi 
douăzeci şi şapte. Nu mai rămăseseră decât trei minute până la 
închiderea uşilor. Va urma decolarea. Era bine ce făcea? Pentru 
prima oară de când luase hotărârea din dimineaţa aceasta, 
Jeffrey fu cuprins de o adâncă îndoială. Experienţa lui de o viaţă 
îl sfătuia să dea îndărăt. De când se ştia, se supusese legii şi 
respectase autoritatea. 

Incepu să tremure din tot corpul. Niciodată nu trecuse printr-o 
asemenea îngrozitoare nehotărâre şi confuzie. Se uită iar la 
ceas. Era unu şi douăzeci şi nouă. Insoţitorii de bord închideau 
compartimentele de bagaje cu un pocnet şi zgomotul puternic fu 
cât pe ce să-l înnebunească. Uşa carlingii fu trântită cu un sunet 
pătrunzător. Un angajat al aeroportului se apropie de avion şi 
dădu semnalul de plecare. Toţi pasagerii se aflau la locurile lor. 
Intr-un fel, Jeffrey încheia viaţa pe care o cunoscuse 
dintotdeauna, cu aceeaşi siguranţă cu care deschisese dopul 
acela cu o seară în urmă. 

Se întreba în ce fel aceasta fugă îi va influenţa recursul. Nu-l 
va face să pară şi mai vinovat? Şi, dacă va fi dat în judecată, va 
trebui să primească câţiva ani în plus pentru că fugise? De fapt, 
ce credea el c-o să facă în America de Sud? Nici măcar nu ştia 
spaniola sau portugheza. Intr-o clipă i se dezvălui întreaga 
grozăvie a pasului pe care-l făcea. Nu se putea să meargă mai 
departe. 

— Aşteptaţi! ţipă Jeffrey, auzind cum se închide uşa avionului. 

Toate privirile se întoarseră către el. 

— Aşteptaţi! Trebuie să cobor! 

Işi desfăcu centura de siguranţă, apoi încercă să-şi smulgă 
geanta de sub scaun. Geanta se deschise şi o parte din conţinut, 
printre care şi un teanc de bancnote de o sută de dolari, se 
răspândi în jur. Vâri lucrurile repede înăuntru, după care-şi trase 
afară valiza din compartimentul de deasupra capului. Nimeni nu 
scoase o vorbă. Toată lumea urmărea panica lui Jeffrey cu o 
mare curiozitate. 

Jeffrey dădu buzna înainte şi se adresă stewardesei: 

— Trebuie să ies de-aici! repetă el. 

Transpiraţia îi curgea pe frunte, împăienjenindu-i vederea. 
Arăta disperat. 

— Sunt doctor! adăuga el, în chip de explicaţie. E vorba de o 
urgenţă! 


— OK, OK, răspunse, calm, stewardesa. 

Bătu cu pumnii în uşă, apoi făcu un semn prin fereastră 
însoţitorului de pe pistă care rămăsese lângă avion. Uşa se 
deschise, mult mai încet decât ar fi dorit Jeffrey. 

De îndată ce trecerea fu liberă, Jeffrey o zbughi afară. Din 
fericire, nimeni nu-l opri să-l întrebe de ce se dăduse jos din 
avion. Alergă în sus, pe pistă. Poarta terminalului era închisă, 
dar nu încuiată. Porni de-a lungul zonei de îmbarcare, dar nu 
ajunse prea departe. Unul dintre angajaţii aeroportului îl chemă: 

— Numele dumneavoastră, vă rog, spuse el cu o mină 
inexpresivă. 

Jeffrey şovăi. Nu-i venea să răspundă. N-ar fi vrut să 
trebuiască să dea explicaţii autorităţilor. 

— Nu pot să vă returnez biletul, dacă nu-mi spuneţi cum vă 
numiţi, adăuga agentul uşor enervat. 

Jeffrey se înduplecă şi agentul îi dădu biletul înapoi. Băgându-l 
la repezeală în buzunar, trecu pe lângă controlul de siguranţa şi 
intră în toaleta bărbaţilor. Trebuia să se calmeze. Era cu nervii la 
pământ. Puse jos bagajul de mână şi se sprijini de marginea 
chiuvetei. Se ura pentru că şovăise, întâi cu sinuciderea, acum, 
cu fuga. In ambele cazuri, Jeffrey continua să creadă că alesese 
calea cea bună, dar acum ce-i mai rămânea de făcut? Simţi cum 
depresia îi dădea iar târcoale şi încercă să-i ţină piept. 

Măcar Chris Everson avusese curajul să-şi ducă hotărârea 
până la capăt, deşi fusese o hotărâre greşită. Jeffrey se înfurie 
din nou pe sine însuşi pentru că nu fusese un prieten mai bun. 
Dacă ar fi ştiut atunci ceea ce ştia acum, poate că ar fi reuşit să- 
şi salveze colegul. Abia acum îşi dădea seama Jeffrey prin ce 
trecuse Chris. Se dezaproba profund pentru că nu-i telefonase 
lui Chris şi pentru că persistase în această neglijenţa, uitând s-o 
sune pe tânăra lui văduvă, Kelly. 

Jeffrey îşi aruncă apă rece pe faţă. După ce îşi reveni cât de 
cât, îşi luă bagajele şi ieşi din toaletă. În ciuda agitaţiei din 
aeroport, se simţea îngrozitor de singur şi de izolat. Gândul de a 
se întoarce acasă în încăperile acelea goale îl apăsa. Dar nu ştia 
unde altundeva putea să se ducă. Dezorientat, se îndreptă spre 
garajul din parcare. 

Ajuns la maşină, Jeffrey băgă valiza în portbagaj şi aruncă 
geanta pe locul pasagerului. Se strecură în spatele volanului şi 
rămase aşa, privind ţintă în faţa lui şi aşteptând să-i vină o idee. 


Nu se mişcă din loc câteva ceasuri, analizându-şi eşecurile. 
Nu fusese niciodată atât de abătut. Obsedat de Chris Everson, 
începu să se întrebe ce se mai întâmplase cu Kelly Everson. O 
văzuse la vreo trei sau patru întâlniri mondene înainte de 
moartea lui Chris. Îşi aducea chiar aminte că făcuse unele 
observaţii laudative la adresa ei faţă de Carol. Pe atunci, Carol 
nu fusese încântată să audă aşa ceva. 

Jeffrey se întreba dacă Kelly mai lucra încă la Valley Hospital 
sau dacă mai locuia prin apropierea Bostonului. Îşi amintea că 
era o fată înăltuţă, cu un corp subţire, atletic. Avea părul 
castaniu cu reflexe roşcat-aurii şi-l purta lung, legat cu o 
panglică. Avea o faţa deschisă, ochi căprui închis şi trăsături 
delicate, dar mature, care se destindeau adesea într-un zâmbet 
luminos. Dar ce-şi amintea cel mai mult era farmecul ei. Avea 
un aer jucăuş care se îmbina minunat cu o căldură feminină şi o 
sinceritate care trezea simpatia spontană a tuturor. 

Când amintirile lui Jeffrey trecură de la Chris la Kelly, îi veni 
ideea că ea, mai mult decât oricine altcineva, ar putea să-şi dea 
seama mai bine prin ce trecea el acum. Pierzându-şi soţul din 
cauza dezastrului emoţional produs de acuzaţia de malpraxis, 
va fi, poate, profund sensibilă la căderea nervoasă pe care o 
suferea Jeffrey. S-ar putea chiar să-i dea unele sugestii. În orice 
caz, poate că-i va oferi înţelegerea de care el avea atâta nevoie. 
Şi, dacă nu reuşea altceva, îşi va uşura conştiinţa dând, în 
sfârşit, telefonul pe care avusese, vag, de gând să-l dea. 

Jeffrey se întoarse la terminal. Când ajunse la primul şir de 
cabine, deschise o carte de telefon ca să caute numele lui Kelly 
Everson. Se opri la K.C. Everson din Brookline. Părea promiţător. 
Introduse fisa şi formă numărul. Telefonul sună o dată, de două 
ori, apoi a treia oară. Tocmai când se pregătea să pună jos 
receptorul, cineva de la celălalt capăt al firului răspunse. Se auzi 
o voce veselă. 

Jeffrey îşi dădu seama că nu se gândise nici o clipă cum să 
înceapă. Dădu direct bună ziua şi-şi spuse numele. Era atât de 
nesigur de sine, se temea că ea nu-şi va aminti de el, dar, 
înainte ca el să spună ceva ca să-i stimuleze memoria, auzi un 
exuberant: 

— Bună, Jeffrey! 

Părea sincer încântată să afle veşti de la el şi deloc surprinsă. 

— Ce bine-mi pare că ai sunat, zise ea. M-am gândit să te sun 


când am citit despre procesul tău, dar, pur şi simplu, nu mi-a 
venit să pun mâna pe telefon. Mă temeam că nici măcar n-o să- 
ţi mai aminteşti de mine. 

Se temea că e/n-o să-şi amintească de ea! Jeffrey o asigură 
că aşa ceva nu era posibil. Urmându-i exemplul, îi ceru mii de 
scuze că nu-i telefonase mai de mult, aşa cum făgăduise. 

— Nu trebuie să te scuzi, răspunse ea. Ştiu că tragediile îi 
intimidează pe oameni, aşa cum se întâmpla sau se întâmpla cu 
cancerul. Şi mai ştiu şi că doctorii suportă greu sinuciderea unui 
coleg. Nu m-am aşteptat să mă suni, dar m-a mişcat faptul că ți- 
ai făcut timp să vii la înmormântare. Lui Chris i-ar fi plăcut să 
ştie că ai ţinut la el. El te respecta sincer. Mi-a spus odată că te 
socotea cel mai bun anestezist pe care-l cunoştea. Aşa că m-am 
simţit onorată că te-am văzut acolo. Câţiva dintre ceilalţi 
prieteni ai lui n-au venit. Dar nu m-am supărat. 

Jeffrey nu ştia ce să spună. Deci Kelly îl ierta de tot, ba-i mai 
făcea şi complimente. Totuşi, cu cât ea îi vorbea mai mult, cu 
atât el se simţea ca un nemernic. Neştiind ce să răspundă, el 
schimbă vorba. Spuse că-i părea bine c-o găsise acasă. 

— Asta-i ora la care pot fi găsita. Tocmai m-am întors acasă 
de la lucru. Cred că ştii că nu mai lucrez la Valley. 

— Nu, nu ştiam. 

— După moartea lui Chris, m-am gândit c-ar fi mai sănătos 
pentru mine să plec în altă parte, răspunse Kelly. Aşa că m-am 
mutat în oraş. Acum lucrez la Spitalul St. Joe. La secţia de 
terapie intensiva. Îmi place mai mult decât la reanimare. Îmi 
închipui că eşti tot la Boston Memorial. 

— Oarecum, răspunse Jeffrey evaziv. 

Se simţea stângaci şi nehotărât. Se temea că ea va refuza că 
se întâlnească cu el. În definitiv, ce-i datora ea lui? Avea o viaţa 
a ei. Dar Jeffrey mersese prea departe; trebuia să încerce. 

— Kelly, spuse el în cele din urmă. Mă întrebam dac-aş putea 
să trec pe la tine să stăm o clipa de vorbă. 

— Când te gândeşti să treci? îl întrebă Kelly fără ezitare. 

— Când îţi convine ţie. Aş... aş putea veni chiar acum, dacă 
nu eşti prea ocupată. 

— Da, sigur că da, îi răspunse Kelly. 

— Dacă nu te deranjează, aş putea... 

— Nu, nu! E perfect! Hai, vino, spuse Kelly, înainte ca Jeffrey 
să-şi termine vorba. Apoi îi explică cum să ajungă acasă la ea. 


Michael Mosconi avea cecul lui Jeffrey pe agenda din faţa lui 
când ceru legătura cu Owen Shatterly la Banca Naţională din 
Boston. Nu credea c-o să fie nervos, dar, în clipa când se apucă 
să formeze numărul, stomacul i se făcu ghem. Doar o dată, în 
cariera lui de agent de cauţiune, acceptase un cec personal. 
Tranzacţia aceea se dovedise reuşită. Nu fusese tras pe sfoară. 
Dar Michael auzise poveşti de groază de la colegii lui. Sigur că, 
dacă ceva ieşea prost, problema lui cea mai mare era că firma 
lui nu permitea, în nici o situaţie, acceptarea de cecuri. Aşa cum 
îi explicase Michael lui Jeffrey, îşi punea fundul la bătaie. Nu 
înţelegea de ce se lăsase îmbrobodit. Dar, pe de altă parte, era 
un caz unic. Tipul era medic, ce naiba! In plus, un onorariu de 45 
000 de dolari se ivea o dată la o mie de ani. Michael nu voise să 
lase concurenţa să-i sufle afacerea. Aşadar, oferise în felul lui 
condiţii mai bune. Fusese o hotărâre dictată de împrejurări. 

Răspunse cineva de la bancă şi-i spuse lui Michael să aştepte. 
Pe fir se auzea o melodie. Michael bătea toba cu degetele pe 
tăblia biroului. Era aproape patru după-amiaza. Tot ce voia să 
facă era să se asigure că se putea achita cecul doctorului la 
depunerea la bancă. Shatterly îi era prieten de mult şi Michael 
ştia că nu va fi nici o problema să afle totul de la el. 

Când Shatterly apăru pe fir, Michael îi explică de ce informaţie 
avea nevoie. Nu fu necesar să-i spună mai mult. Shatterly zise 
doar atât: 

— Numai o secundă. 

Michael îl auzi cum bătea pe tastele computerului. 

— Care e valoarea cecului? 

— 45 de miare, răspunse Michael. 

Shatterly izbucni în râs. 

— În cont sunt numai 23 de dolari şi nişte mărunţiş. 

Urmă o pauză. Michael se opri din bătut darabana. Simţea un 
gol în capul pieptului. 

— Eşti sigur că nu s-a făcut nici o depunere astăzi? întrebă el. 

— Nimic care să semene cu 45 000 de dolari, replică 
Shatterly. 

Michael puse receptorul în furcă. 

— Ai probleme? îl întrebă Devlin O'Shea, ridicând ochii de pe 
un exemplar vechi al revistei Penthouse. 

Devlin era un tip solid, care arăta mai degrabă ca un 


motociclist de prin anii '60 decât ca un fost poliţist din Boston. 

De lobul urechii lui stângi atârna o cruciuliţă malteză din aur 
în chip de cercel. Şi părul şi-l purta strâns într-o micuță coadă de 
cal. În afară de faptul că-i era de ajutor în muncă, înfăţişarea lui 
Devlin era modul lui de a le da cu tifla autorităţilor, acum când 
nu mai era nevoie să-şi bată capul cu ţinuta reglementară. 
Fusese dat afară din poliţie după o condamnare pentru luare de 
mită. 

Devlin se aşeză comod pe o canapea de vinilin din faţa 
biroului lui Michael. Era îmbrăcat în nişte haine care aproape că 
deveniseră o uniformă după ce plecase din poliţie: o jachetă de 
doc, blugi prespălaţi şi cizme negre de cow-boy. 

Michael nu zise nimic, ceea ce, pentru Devlin, echivala cu un 
răspuns. 

— Pot să te ajut cu ceva? întrebă el. 

Michael îl privi cu atenţie pe Devlin, întârziind cu privirea 
asupra antebraţelor lui puternice, cu împletitura lor de tatuaje. 
Unul dintre dinţii din faţa îi lipsea, dându-i aerul unui bătăuş de 
bar, ceea ce şi era, uneori. : 

— Poate că da, răspunse Michael. Incepuse să încropească un 
plan. 

Devlin trecuse pe la biroul lui Mosconi în după-amiaza aceea, 
fiindcă se afla între două angajamente. Tocmai adusese îndărăt 
un criminal care, fiind eliberat pe cauţiune, fugise în Canada. 
Devlin era unul dintre vânătorii de recompense pe care Michael 
îl folosea când se ivea nevoia. 

Michael se gândi că Devlin era exact omul bun de trimis să-i 
amintească lui Jeffrey de obligațiile lui. Considera că Devlin va fi 
mult mai convingător decât el însuşi. 

Lăsându-se pe spate în scaunul lui de la birou, Michael îi 
explică situaţia. Devlin arunca revista Penthouse cât colo şi se 
ridică în picioare. Avea aproape doi metri şi cântărea mai mult 
de o 130 de kilograme. Burdihanul i se revărsa peste catarama 
mare de argint a curelei. Dar sub stratul de grăsime erau o 
groază de muşchi. 

— Sigur! Discut eu cu el, zise Devlin. 

— Fii amabil! Nu trebuie decât să fii convingător. Nu uita că e 
doctor. Tot ce vreau eu este să nu mă uite. 

— Eu sunt întotdeauna amabil, răspunse Devlin. Atent, cu 
aspect îngrijit, manierat. Asta-i farmecul meu. 


Devlin părăsi biroul, bucuros că avea ceva de făcut. Nu-i 
plăcea să ardă gazul de pomană. Singura problema era că ar fi 
vrut ca treaba asta să fi fost mai rentabilă. Dar aştepta cu 
încântare călătoria până la Marblehead. Poate că va trece pe la 
restaurantul ăla italian de acolo şi, pe urmă, o să bea câteva 
beri la barul lui preferat din port. 


Casa lui Kelly era o încântătoare clădire colonială cu etaj şi cu 
ferestre cu şipci verticale. Era zugrăvită în alb şi avea obloanele 
negre. Cele două coşuri de la ambele capete erau placate cu 
cărămidă veche. Pe latura dreaptă a casei se vedea un garaj 
pentru două maşini iar, la stânga, o veranda acoperită. 

Jeffrey opri maşina de cealaltă parte a casei şi trase lângă 
trotuar. Examina casa prin fereastra maşinii, sperând să-şi facă 
puţin curaj să treacă strada şi să apese pe sonerie. Era mirat să 
vadă atâţia copaci la un pas de centrul comercial al Bostonului. 
Casa era ascunsă într-un încântător pâlc de arţari, stejari şi 
mesteceni. 

Stând aşa acolo, Jeffrey se gândea ce-i va spune lui Kelly. Nu i 
se mai întâmplase niciodată să se ducă la cineva ca să caute 
„afecţiune şi înţelegere”. Pe urmă, mai exista şi teama că va fi 
respins, în ciuda căldurii cu care-i răspunsese la telefon. Dacă n- 
ar fi ştiut ce-l aştepta, n-ar fi fost în stare să meargă până la 
capăt. 

Luându-şi inima în dinţi, porni din nou maşina şi intră pe aleea 
casei. Păşi spre uşa din faţă, cu geanta în mână. Se simţea 
caraghios că purta aşa ceva - ca medic, nu era obişnuit dar se 
temea să lase atâta bănet în maşină. 

Kelly deschise uşa înainte ca el să aibă timp să apese pe 
sonerie. Era îmbrăcată cu pantaloni negri mulaţi, un pulover roz, 
o bentiţă roz în jurul capului şi jambiere groase. 

— Mă duc la nişte cursuri de gimnastica aerobică după- 
amiaza, aproape în fiecare zi, îi explica ea, roşind uşor. Apoi îl 
îmbrăţişa strâns. Lui Jeffrey aproape că-i dădură lacrimile când 
se gândi că nu-şi mai amintea când îl îmbrăţişase cineva ultima 
oară. Îi trebuiră câteva clipe ca să-şi revină şi s-o îmbrăţişeze şi 
el, la rândul lui. Fără să se desprindă din braţele lui, Kelly se 
aplecă pe spate ca să-l poată privi în ochi. Jeffrey era cu mai 
bine de 15 centimetri mai înalt decât ea. 

— Ce bine-mi pare că ai venit! zise ea. Îi susţinu privirea o 


clipă, apoi adăugă: Intră, hai intră! Îl luă de mână şi îl conduse 
înăuntru, închizând uşa cu piciorul. 

Jeffrey se trezi într-un hol larg cu arcade, care dădea într-o 
sufragerie, pe dreapta şi în camera de zi, pe stânga. Pe o 
măsuţă se afla un serviciu de ceai din argint. La capătul holului, 
spre fundul casei, o scară elegantă se răsucea spre etaj. 

— Ce zici de nişte ceai? se oferi Kelly. 

— Nu vreau să deranjez, răspunse Jeffrey. 

Kelly pocni din limbă: 

— Cum adică să deranjezi? 

II conduse, fără să-i dea drumul la mână, prin sufragerie, apoi 
în bucătărie. O cameră confortabilă de lucru se întindea mai 
încolo, dând în bucătărie. Părea să facă parte dintr-o extensie a 
casei. In spatele ferestrei arcuite se vedea o grădină; arăta de 
parcă nu i-ar fi stricat un pic de îngrijire. În interior, casa 
strălucea de curăţenie. 

Kelly îl pofti pe Jeffrey să se aşeze pe o canapea din pânză cu 
dungi. El îşi puse geanta jos. 

— Ce-i cu geanta asta? îl întreba Kelly, în timp ce se pregătea 
să pună nişte apă la fiert. Credeam că doctorii poartă valijoare 
negre când fac vizite bolnavilor. Asta te face să arăţi mai 
degrabă ca un agent de asigurări. Izbucni într-un râs cristalin, în 
timp ce se duse la frigider, să scoată o prăjitură cu brânză din 
congelator. 

— Dacă ţi-aş arăta ce e în geanta asta, nu ţi-ai crede ochilor, 
zise Jeffrey. 

— Ce vrei să spui? 

Jeffrey nu răspunse, dar, amabilă, ea nu insistă. Luă un cuţit 
de pe un rastel de deasupra chiuvetei şi tăie două bucăţi de 
prăjitură. 

— Imi pare bine că te-ai hotărât să vii, zise ea, lingând cuțitul. 
Nu scot prăjitura cu brânză decât dacă am cu cine s-o mănânc. 

Ceainicul începu să fluiere strident. Kelly îl trase de pe plită şi 
turnă apa clocotită în vasul de ceai. Puse totul pe o tavă pe care 
o duse la o măsuţă în faţa canapelei din camera de zi. 

— Gata! zise ea, aşezând tava jos. Am uitat ceva? Kelly îşi roti 
privirea asupra tăvii. Şerveţelele! strigă ea şi se întoarse în 
bucătărie. Veni îndărăt şi se aşeză. Il privi pe Jeffrey zâmbind: 
Zău că-mi pare bine că ai venit, zise ea, turnând ceaiul şi nu 
numai fiindcă pot să mă înfrupt din prăjitura cu brânză. 


Jeffrey îşi dădu seama că nu mai mâncase nimic de la 
cerealele acelea granulate de dimineaţă. Prăjitura era un deliciu. 

— Era ceva anume despre care voiai să vorbeşti? îl întrebă 
Kelly, punându-şi ceaşca de ceai jos. 

Jeffrey îi admiră francheţea. Asta îi uşura sarcina. 

— Inainte de orice, aş vrea să mă scuz că n-am dat dovadă de 
mai multă prietenie faţă de Chris, spuse Jeffrey. După câte am 
avut de suportat în ultimele săptămâni, îmi dau mai bine seama 
prin ce-a trecut. Pe vremea aceea, n-am înţeles. 

— Cred că nimeni n-a înţeles, răspunse Kelly, cu tristeţe. Nici 
măcar eu. 

— Nu vreau să dezgrop amintiri triste pentru tine, zise Jeffrey 
văzând cum Kelly se schimbase la faţă. 

— Nu-ţi face griji. Până la urmă m-am împăcat cu situaţia, zise 
ea. Dar tocmai de-asta, ar fi trebuit să-ţi telefonez. Cum te 
descurci? 

Jeffrey nu se aşteptase ca necazurile lui să vină în discuţie 
atât de repede. Cum se descurca? În ultimele douăzeci şi patru 
de ore încercase să se sinucidă şi, nereuşind, căutase să fugă 
din ţară. 

— A fost greu, asta fu tot ce reuşi să spună. Kelly se aplecă 
spre el şi-i strânse mâna. 

— Cred că lumea nu-şi dă seama câtă nenorocire aduce o 
acuzaţie de malpraxis; şi nu la bani mă refer. 

— Tu ştii mai bine decât mulţi alţii, zise Jeffrey. Tu şi Chris aţi 
avut cel mai mult de plătit. 

— E adevărat că o să faci închisoare? îl întrebă Kelly. 

Jeffrey oftă. 

— Aşa se pare. 

— Asta-i absurd! zise Kelly cu o vehemenţă care-l surprinse 
pe Jeffrey. 

— Am făcut recurs, zise el, dar nu prea am încredere în 
acţiunea asta. Acum nu mai pot avea încredere. 

— Cum de-ai devenit tu ţapul ispăşitor? îl întrebă Kelly. Ce s-a 
întâmplat cu ceilalţi doctori şi cu spitalul? N-au fost urmăriţi în 
justiţie? 

— Au fost toţi scoşi din cauză, explică Jeffrey. Am avut o 
problemă cu morfina, pentru scurt timp, cu câţiva ani în urmă. 
Povestea obişnuită: mi-a fost prescrisă pentru o contuzie spinală 
pe care am suferit-o într-un accident de bicicleta. In timpul 


procesului, au insinuat că am consumat nişte morfină cu puţin 
timp înainte de a mă ocupa de cazul respectiv. Pe urmă, cineva 
a găsit o fiola goală de Marcaină 75% în coşul de gunoi al 
aparatului de anestezie pe care-l folosisem. Marcaină 75% este 
contraindicata în anestezia obstetrică. Nimeni n-a găsit fiola de 
5%. 

— Dar n-ai folosit concentraţia de 75%, nu-i aşa? îl întrebă 
Kelly. 

— Eu întotdeauna verific eticheta de pe orice medicament, 
răspunse Jeffrey. Dar e vorba de acel gen de gest reflex pe care- 
i greu să ţi-l aminteşti clar. Nu pot să cred că am folosit 75%. 
Dar ce pot să spun? Ei au găsit ce-au găsit. 

— Hai, zise Kelly. Nu începe să te îndoieşti de tine însuţi. Aşa i 
s-a întâmplat şi lui Chris. 

— Uşor de zis, greu de făcut. 

— La ce foloseşte Marcaină 75%? vru să ştie Kelly. 

— În unele cazuri, răspunse Jeffrey. Atunci când ai nevoie de 
un blocaj de lungă durată cu folosirea unui volum mic. Se 
foloseşte mult în chirurgia oculara. 

— Au existat ceva cazuri oculare în sala de operaţie unde s-a 
întâmplat accidentul tău care ar fi necesitat Marcaină 75%? 

Jeffrey stătu puţin pe gânduri. Scutură din cap: 

— Nu cred, dar nu ştiu sigur. 

— Cred că ar merita să cercetezi, zise Kelly. Poate că n-ar 
avea multă importanţă din punct de vedere legal, dar, dacă ţi-ai 
putea explica ce-a fost cu Marcaină 75%, măcar ţie însuţi, te-ar 
ajuta foarte mult să-ţi recapeţi încrederea în tine. Sunt absolut 
convinsă că, dacă e vorba despre malpraxis, doctorii ar trebui să 
se preocupe la fel de mult de păstrarea încrederii în sine ca şi de 
susţinerea cazului lor la tribunal. 

— Ai dreptate, zise Jeffrey, în timp ce continua să se 
gândească la întrebarea lui Kelly privind Marcaină 75%. Nu-i 
venea să creadă că nimănui nu-i trecuse prin minte să se 
intereseze de cazurile de dinaintea operaţiei lui Patty Owen 
petrecute în aceeaşi sală de operaţie. El, unul, nu se gândise la 
asta. Se întreba cum s-ar putea interesa acum, când nu se mai 
bucura de acces la spital ca înainte. 

— Fiindcă tot vorbim de încrederea în sine, ce poţi spune 
despre tine? zise Kelly, zâmbind, dar Jeffrey îşi dădea seama că, 
în ciuda voioşiei ei aparente, era cât se poate de serioasă. 


— Am impresia că stau de vorbă cu un expert, zise Jeffrey. Ai 
studiat ceva psihiatrie pe cont propriu? 

— Nu prea, răspunse Kelly. Din păcate, am descoperit 
importanţa încrederii în sine în modul cel mai dur, prin 
experienţă. Sorbi o gură de ceai. Rămase câteva clipe pierdută 
în gândurile ei triste, privind prin fereastra arcuită grădina 
năpădită de vegetaţie. Apoi, la fel de brusc, se scutură din 
transa ei de moment. Se uită la Jeffrey fără să zâmbească. 

— Sunt convinsa că Chris s-a sinucis, fiindcă-şi pierduse 
încrederea în sine. N-ar fi făcut ce-a făcut dacă ar fi avut o 
părere mai bună despre sine. Sunt sigură. Nu tragedia în sine l-a 
împins în prăpastie. Cu siguranţă că nu dintr-un sentiment de 
culpabilitate a făcut-o. Ca şi tine, Chris n-avea nici un motiv să 
se simtă vinovat. Ce l-a făcut pe Chris să-şi ia zilele a fost 
subminarea bruscă a încrederii în sine, erodarea imaginii lui 
despre el însuşi. Lumea nu ştie cât de sensibili sunt chiar şi cei 
mai buni doctori la şocul urmăririi în justiţie. De fapt, cu cât 
doctorul este mai bun, cu atât durerea este mai mare. Faptul că 
procesul e lipsit de bază nu contează câtuşi de puţin. 

— Câtă dreptate ai! exclamă Jeffrey. Atunci când am auzit că 
s-a sinucis Chris, am fost uluit. Ştiam ce fel de om era, ce fel de 
doctor era. Acum, sinuciderea lui nu mă mai miră deloc. 
Adevărul e că, judecând din situaţia în care mă aflu acum, mă 
mir că n-au ajuns la asta mai mulţi doctori acuzaţi de malpraxis. 
De fapt, am încercat şi eu asta seara trecută. 

— Ce-ai încercat? sări Kelly. 

Inţelegea ce voia să spună Jeffrey, dar nu-i venea să creadă. 
Jeffrey oftă. Nu putea să se uite la ea. 

— leri am încercat să mă sinucid, spuse el simplu. Am fost la 
un pas de a face ce a făcut Chris. Ştii, şmecheria cu 
succinilcolină şi morfină. Pregăteam perfuzia şi totul... 

Kelly scăpă din mână ceaşca de ceai. Se aplecă în faţă şi, 
apucându-l pe Jeffrey de umeri, începu să-l scuture. Gestul ei îl 
uimi. Il luase absolut prin surprindere. 

— Să nu îndrăzneşti să faci aşa ceva. Nici prin gând să nu-ţi 
treacă! 

Kelly îl privi sever, cu mâinile încă încleştate pe umerii lui. În 
cele din urmă, Jeffrey bolborosi ceva - că nu trebuia să-şi facă 
griji, de vreme ce îi lipsise curajul să meargă până la capăt. 

Kelly îl mai zgâlţâi o dată, ca reacţie la vorbele lui. Jeffrey nu 


ştia ce să facă, cu atât mai puţin ce să spună. Kelly îl zgâlţâia în 
continuare, cuprinsă de furie. 

— Sinuciderea nu e un gest de curaj, spuse ea cu aprindere. E 
exact contrariul. E un act de laşitate. Şi de egoism, îndurerează 
pe toată lumea pe care o laşi în urma ta, pe toată lumea care te 
iubeşte. Te rog să-mi promiţi că, dacă te mai bântuie vreodată 
gândul sinuciderii, o să mă suni imediat, indiferent la ce oră din 
zi sau din noapte. Gândeşte-te la soţia ta. Când s-a sinucis Chris, 
nici nu ştii cât de vinovată m-am simţit. Eram distrusă. Aveam 
impresia că, într-un fel, l-am abandonat. Acum ştiu că n-a fost 
aşa, dar poate că niciodată n-am să-mi revin complet după 
moartea lui. 

— Eu şi Carol divorţăm, se auzi Jeffrey spunând. Expresia lui 
Kelly se îndulci. 

— Din cauza procesului de malpraxis? 

Jeffrey negă din cap. 

— Plănuisem asta înainte de a începe toată povestea. Carol a 
fost foarte drăguță să amâne divorţul pe mai târziu. 

— Bietul de tine! zise Kelly. Nici nu pot să-mi imaginez cum te 
descurci cu un proces de malpraxis şi cu destrămarea căsătoriei 
în acelaşi timp. 

— Problemele mele domestice mă preocupa cel mai puţin, 
zise Jeffrey. 

— Am vorbit serios când te-am rugat să-mi promiţi că mă vei 
suna înainte de a face vreo prostie, spuse Kelly. 

— N-am de gând... 

— Promite-mi! insistă Kelly. 

— Foarte bine, promit, răspunse Jeffrey. 

Satisfăcuta, Kelly se ridică să curețe mizeria pe care o făcuse 
răsturnându-şi ceaşca de ceai. În timp ce aduna bucăţelele de 
porțelan spart zise: 

— Doresc mai mult decât orice să înţeleg cât de cât ce-a fost 
în mintea lui Chris. La un moment dat părea hotărât să lupte - 
spunea că reacţiile adverse ale amestecului ar fi urmarea 
prezenţei unui agent de contaminare, pentru ca, în momentul 
următor, să fie mort. 

Jeffrey se uită cum Kelly arunca cioburile de porțelan. Trecură 
câteva momente până ce ultimele ei cuvinte îşi făcură efectul. 
După ce ea se întoarse şi se aşeză, Jeffrey întrebă: 

— Ce l-a făcut pe Chris să creadă că a existat un agent de 


contaminare în anestezicul local? 

Kelly ridică din umeri: 

— N-am idee. Dar părea foarte interesat de o asemenea 
posibilitate. Eu l-am încurajat. Inainte de asta fusese deprimat. 
Foarte deprimat. Ideea unui agent de contaminare i-a ridicat 
moralul. A petrecut zile întregi cu nasul în manuale de 
farmacologie şi fiziologie. Şi-a luat o mulţime de notițe. La asta 
lucra în noaptea când... Eu mă dusesem să mă culc. A doua zi 
dimineaţa, l-am găsit cu perfuzia în mână, mort. 

— Ce groaznic! zise Jeffrey. 

— A fost cea mai cumplită experienţă din viaţa mea, 
recunoscu Kelly. 

Pentru o clipă, Jeffrey îl invidie pe Chris, nu pentru că reuşise 
într-o încercare în care el dăduse greş, ci pentru că lăsase în 
urma lui pe cineva care era limpede că îl iubea foarte mult. 
Daca el însuşi ar fi mers până la capăt, ar fi fost cineva la fel de 
îndurerat din cauza asta? Jeffrey încercă să alunge acest gând. 
In schimb, începu să-l preocupe ideea unui agent de 
contaminare din anestezic. Era o idee ciudată. 

— La ce fel de agent contaminant se gândea Chris? întrebă 
Jeffrey. 

— N-aş putea să-ţi spun, răspunse Kelly. S-a întâmplat acum 
doi ani şi Chris n-a vorbit prea mult despre asta. În orice caz, nu 
cu mine. 

— Ai pomenit cuiva despre teoria lui la momentul respectiv? 

— Le-am spus avocaţilor. De ce? 

— Este o idee care mă intrigă, răspunse Jeffrey. 

— Mai am încă notele lui Chris, zise Kelly. Poţi să te uiţi peste 
ele, dacă vrei. 

— Da, aş vrea, zise Jeffrey. 

Kelly se ridică şi-l conduse pe Jeffrey înapoi prin bucătărie şi 
sufragerie, prin hol şi camera de zi. Se opri în faţa unei uşi 
închise. , 

— Cred că ar fi mai bine să-ți dau nişte explicații, zise ea. Asta 
era biroul lui Chris. Îmi dau seama că nu pare un lucru prea 
normal, dar, după moartea lui am închis, pur şi simplu, uşa 
acestei camere şi am lăsat totul aşa cum era. Nu mă întreba de 
ce. Atunci m-am simţit mai bine aşa, ca şi cum mai rămăsese 
ceva din el aici. Deci, să nu te miri. S-ar putea să fie cam mult 
praf. 


Deschise uşa şi se dădu în lături. Jeffrey intră în birou. Spre 
deosebire de restul casei, în birou era dezordine şi aerul era 
închis. Un strat gros de praf se aşternuse peste tot. Se vedeau 
chiar câteva pânze de păianjen atârnând din tavan. 

jaluzelele erau trase până jos. Unul dintre pereţi era acoperit, 
de sus până jos, de o bibliotecă plină de volume pe care Jeffrey 
le recunoscu imediat. Cele mai multe erau manuale obişnuite de 
anestezie. Celelalte tratau subiecte medicale mai generale. 

In mijlocul încăperii se vedea un birou vechi, încărcat cu cărţi 
şi cu hârtii. Intr-un colţ se găsea un scaun Eames îmbrăcat în 
piele neagră, scorojită şi crăpată. Lângă scaun se ridica un vraf 
mare de cărţi. 

Kelly rămăsese sprijinită de canatul uşii cu braţele încrucişate, 
de parcă nu-i venea să intre. 

— Ce debandadă! zise ea. 

— Te superi daca mă uit şi eu puţin pe-aici? întreba Jeffrey. 

Se simţea oarecum apropiat de colegul lui dispărut, dar nu 
voia să-i lezeze sentimentele lui Kelly. 

— Eşti invitatul meu, răspunse ea. După cum ţi-am spus, am 
ajuns să mă împac cu moartea lui Chris. De mult mă gândesc să 
fac curăţenia în camera asta. Dar, pur şi simplu, n-am reuşit. 

Jeffrey înconjură biroul. Pe el era o lampă pe care o aprinse. 
Nu era superstiţios; nu credea în supranatural. Totuşi, avea, într- 
un fel, sentimentul că Chris încerca să-i spună ceva. 

Pe sugativa ce acoperea biroul era deschis cunoscutul 
manual: Bazele farmacologice ale terapeuticii al lui Goodman şi 
Gillman. Lângă el se afla Toxicologia clinică. Alături de aceste 
volume se ridica un teanc de notițe scrise de mână. Aplecându- 
se peste birou, Jeffrey observă că volumul de Goodman şi 
Gillman era deschis la capitolul „Marcaină”. Posibilele efecte 
secundare erau subliniate apăsat. 

— S-a folosit Marcaină şi în cazul lui Chris? întrebă Jeffrey. 

— Da, răspunse Kelly. Credeam că ştii asta. 

— Nu ştiam exact, zise Jeffrey. Nu aflase ce anestezice locale 
folosise Chris. Toate puteau da, uneori, complicaţii. 

Jeffrey ridică teancul de notițe. Aproape imediat simţi că ceva 
îi gâdilă nasul. Strănută. 

Kelly îşi puse mâna la gură, să-şi ascundă zâmbetul. 

— Te-am prevenit că-i praf aici. 

Jeffrey strănuta din nou. 


— De ce nu iei ce-ţi trebuie ca să ne retragem în camera de 
zi? îi propuse Kelly. 

Jeffrey, cu ochii lăcrimând, luă volumele de farmacologie şi 
toxicologie împreună cu notițele şi le duse în cealaltă încăpere. 
Strănută pentru a treia oară, apoi Kelly închise uşa biroului. 

După ce se întoarse în bucătărie, Kelly îi făcu o propunere: 

— De ce nu rămâi pentru cina? Pot să încropesc ceva. N-o să 
fie feluri alese, dar o să fie ceva sănătos. 

— Credeam că erai gata să pleci la un curs de gimnastică 
aerobică, răspunse Jeffrey. Era încântat de oferta ei, dar nu voia 
s-o deranjeze mai mult decât o făcuse deja. ` 

— Acolo pot să mă duc oricând, răspunse Kelly. In afară de 
asta, cred că ai nevoie să te întremezi puţin. 

— Bine, dacă tu crezi că nu te supără prea mult... zise Jeffrey. 
Era uimit de amabilitatea ei. 

— Îmi face plăcere, adăugă Kelly. Hai, aşază-te comod pe 
canapea. Poţi să-ţi scoţi şi pantofii, dacă vrei. 

Jeffrey făcu ce i se spusese. Se aşeză şi puse cărţile pe 
măsuţa de cafea. Se uită o clipă la Kelly, cum se agita prin 
bucătărie, scotocind prin frigider şi prin diverse dulapuri. Apoi, 
Jeffrey îşi scoase pantofii şi se apucă iar să răsfoiască notițele lui 
Chris. Primul lucru de care dădu fu un rezumat scris de mână 
privind complicațiile provocate de anestezic în cazul tragic al lui 
Chris. 

— Eu dau o fugă până la magazin, zise Kelly. Tu rămâi pe loc. 

— Nu vreau să te deranjezi atâta, spuse Jeffrey, dând să se 
ridice. Dar nu era adevărat. Îi părea bine că Kelly era gata să 
facă un astfel de efort pentru el. 

— Lasă prostiile, răspunse Kelly. Mă întorc într-o clipa. 

Jeffrey nu-şi dădea seama dacă Kelly spusese „lasă prostiile”, 
fiindcă ghicea ce era în mintea lui sau pentru că ei chiar nu i se 
părea un deranj. Cât ai clipi, dispăru. Jeffrey o auzi cum scoate 
maşina din garaj, cum o porneşte şi cum accelerează în josul 
străzii. 

Îşi roti privirea împrejurul camerei confortabile şi al bucătăriei, 
încântat că se hotărâse să o sune pe Kelly. Pe lângă faptul că 
renunţase să se sinucidă şi să fugă din ţară, asta fusese cea mai 
bună decizie pe care o luase în ultimele douăzeci şi patru de 
ore. 

Jeffrey se aşeză iar şi-şi concentra atenţia asupra rezumatului 


complicaţiei anestezice a lui Jeffrey: 


„Henry Noble, un bărbat alb în vârstă de cincizeci şi şapte de 
ani, s-a internat la Valley Hospital pentru o prostatoctomie 
totală într-un caz de cancer. Dr. Wallenstem solicitase o 
anestezie epidurală continuă. l-am făcut o vizită pacientului în 
seara dinaintea operaţiei. Era cam speriat. Starea sănătăţii lui 
era bună. Starea inimii era normală, EKG-ul, tot normal. 
Tensiunea era normală. Rezultatul examenului neurologic a fost 
normal. Nu suferea de alergii. In special, nu reacţiona alergic la 
medicamente. | se făcuse anestezie generală pentru o operaţie 
de hernie în 1977, fără probleme. Din cauza anxietăţii lui, am 
cerut să i se dea 10 mg de diazepam, cu o oră înainte de a se 
prezenta la operaţie. A doua zi dimineaţă, a sosit într-o stare de 
spirit bună. Diazepamul îşi făcuse efectul. Pacientul era cam 
adormit, dar putea fi trezit. A fost dus în camera de anestezie şi 
aşezat pe partea dreaptă. | s-a făcut o puncţie epidurală cu un 
ac Touhey măsura 18, fără probleme. N-a existat nici o reacţie 
după inserarea a 2 centimetri cubi de Lidocaină, folosită pentru 
a facilita injectarea epidurală. Confirmarea locației epidurale a 
fost făcuta utilizând 2 centimetri cubi de apă distilată cu 
epinefrină. Un cateter epidural mic a fost introdus prin acul 
Touhey. Pacientul a fost din nou culcat pe spate. O doză de test 
de Marcaină 5% cu o cantitate redusă de epinefrină a fost 
preparata apoi dintr-o fiolă de 30 ml. S-a injectat această doză 
de test. Imediat ce doza de test a fost injectată, pacientul s-a 
plâns de ceea ce el numea ameţeală, urmată de crampe 
intestinale puternice. Ritmul inimii a început să crească, dar nu 
cu intensitatea aşteptată dacă doza de test ar fi fost incorect 
injectată intravenos. Au apărut  fasciculaţii musculare 
generalizate, sugerând o stare de hiperestezie. A intervenit o 
salivaţie abundentă, sugerând o reacţie parasimpatică. | s-a 
administrat intravenos atropină. S-a observat mioza pupilelor. 
Apoi, pacientul a făcut o criză puternică de apoplexie, care a 
fost tratată intravenos cu succinilcolină şi valium. Pacientul a 
fost intubat şi menţinut pe oxigen. Apoi, pacientul a făcut stop 
cardiac. Inima s-a dovedit extrem de rezistentă la medicaţie, 
dar, în cele din urmă, s-a obţinut un ritm sinuzal. Pacientul a fost 
stabilizat, dar nu şi-a recăpătat cunoştinţa. Pacientul a fost 
transportat la secţia de terapie intensivă, unde a rămas în comă 


timp de o săptămână şi unde a suferit multiple stopuri cardiace. 
S-a constatat, de asemenea, că pacientul a suferit o paralizie 
totală, în urma complicaţiei anestezice care a afectat nu numai 
măduva spinării, ci şi nervii cranieni. După o săptămână, 
pacientul a avut un ultim stop cardiac, după care inima n-a mai 
putut fi pusă în mişcare.” 


Jeffrey ridică privirea de pe notițe. Citind descrierea succintă 
făcută de Chris cazului său, retrăi teroarea momentelor în care 
se luptase cu disperare s-o salveze pe Patty Owen. Amintirea 
era atât de dureroasă, încât mâinile lui Jeffrey transpirară. Nu 
doar asemănările izbitoare ale celor două cazuri, atacurile 
dramatice de apoplexie şi stopurile cardiace o făceau dureroasă. 
Jeffrey îşi amintea cu o claritate uimitoare clipă când o văzuse 
pe Patty salivând şi lăcrimând. Şi, pe lângă asta, mai erau şi 
durerile abdominale şi pupilele micşorate. Nici una dintre aceste 
reacţii nu era un efect secundar al anestezicelor locale, deşi 
aceste anestezii puteau să provoace o gamă extraordinar de 
largă de efecte secundare neurologice şi cardiace la un număr 
mic de indivizi amărâţi. 

Jeffrey studie următoarea pagină a notiţelor. Unele cuvinte 
erau scrise cu litere îngroşate. Două dintre ele erau 
„mMuscarinic” şi „nicotinic”. Jeffrey le recunoştea mai mult din 
perioada studiilor sale medicale. Erau legate de funcţia 
sistemului nervos autonom. Apoi, mai era şi expresia „blocaj 
rahidian acut, ireversibil, cu implicarea nervilor cranieni”, 
urmată de câteva semne de exclamare. 

Jeffrey auzi maşina lui Kelly trecând pe alee şi intrând în garaj. 
Se uită la ceas. Ştia să facă cumpărăturile în viteză! 

Următoarea piesă din vraful de documente lăsate de Chris era 
un raport RMN - rezonanţă magnetică nucleară - asupra lui 
Henry Noble din perioada când fusese paralizat şi în comă. 
Rezultatele înregistrate erau normale. 

— Salut! strigă Kelly veselă, intrând pe uşă. Ţi-a fost dor de 
mine? 

Râse, în timp ce arunca un pachet pe masa din bucătărie. 
Apoi veni prin spatele canapelei şi se uită peste umărul lui 
Jeffrey. 

— Ce înseamnă toate vorbele astea? întrebă făcând un semn 
spre cuvintele şi expresiile pe care le citise Jeffrey. 


— Nu ştiu, recunoscu el. Dar notițele astea sunt 
extraordinare! Sunt atâtea asemănări între cazul lui Chris şi al 
meu! Nu ştiu ce să înţeleg din asta. 

— Ei bine, mă bucur că se poate folosi cineva de ele, zise 
Kelly, în timp ce se întorcea în bucătărie. Nu mi se mai pare atât 
de ciudat că le-am păstrat. 

— Nu cred deloc că-i ciudat că le-ai păstrat, zise Jeffrey, dând 
pagina. 

Ajunsese la un rezumat bătut la maşină al autopsiei lui Henry 
Noble, făcută de un medic legist. Chris subliniase cuvintele 
„degenerare axonală observată la secţiunile analizate la 
microscop”, după care făcuse câteva semne de întrebare. Apoi 
sublinie cuvintele „toxicologie negativă” pe care le înconjurase 
cu un semn de exclamare apăsat. Jeffrey nu ştia ce să creadă. 

Celelalte pagini erau conspecte după articole extrase mai cu 
seama din volumul de farmacologie al lui Goodman şi Gillman. O 
privire fugară îl făcu să înţeleagă că se refereau mai ales la 
funcţia sistemului nervos central. Se hotări să cerceteze acest 
material mai târziu. Puse hârtiile în ordine şi le aşeză pe masa, 
proptite de cele două volume de medicină. 

Jeffrey se duse lângă Kelly în faţa chiuvetei din bucătărie. 

— Eu ce pot să fac? o întrebă el. 

— Tu trebuie să te relaxezi, îi răspunse Kelly, în timp ce clătea 
salata. 

— Aş prefera să te ajut, zise el. 

— Cum vrei. Ce-ar fi să încingi grătarul din curtea din spate? 
Chibriturile sunt în sertar. Kelly îi făcu semn fluturând o foaie de 
salată. 

Jeffrey luă o cutie de chibrituri şi ieşi. Grătarul era unul dintre 
acelea boltite, puse în funcţiune de un cilindru de propan. Ghici 
imediat cum acţiona valva şi-l aprinse, apoi puse capacul. 

Înainte de a se întoarce în casă, Jeffrey se uita în jur, la curtea 
neîngrijită. larba înalta era de un verde proaspăt, primăvăratic. 
Plouase mult în primăvara aceea, astfel că întreaga vegetaţie 
era strălucitoare şi plină de vigoare. Prin hăţişul dintre copaci se 
puteau vedea ramuri de ferigă dantelata. 

Jeffrey clătină din cap, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. | se 
părea aproape de neconceput că nu mai departe de aseară 
fusese cât pe ce să se sinucidă. Şi că în după-amiaza aceea 
încercase să fuga în America de Sud pentru totdeauna. lar 


acum, iată-l pe o verandă din Brookline, gata să mănânce o 
friptură cu o femeie atrăgătoare, sensibilă, dezarmant de 
firească. Aproape că părea prea frumos ca să fie adevărat. Apoi 
îşi dădu seama că într-adevăr aşa şi era: nu va trece mult şi se 
va afla, probabil, în închisoare. 

Jeffrey trase adânc în piept aerul răcoros al serii, bucurându- 
se de puritatea lui. Urmări cum un măcăleandru smulge o rimă 
din pământul reavăn. După care, se întoarse în casa să vadă ce 
mai avea de făcut. g 

Cina fu delicioasa şi foarte reuşită. In ciuda împrejurărilor 
destul de triste, Jeffrey reuşi să se simtă cât se poate de bine. 
Conversaţia cu Kelly era plăcută şi firească. Mâncară felii de ton 
marinat, pilaf de orez şi o salată combinată de crudităţi. Kelly 
descoperise o sticlă de Chardonnay ascunsa în fundul 
frigiderului. Vinul era rece şi aromat. Jeffrey se trezi râzând 
pentru prima oara după nenumărate luni. Asta era, în sine, o 
mare realizare. 

Se retraseră pe canapea cu cafelele şi încă o felie de prăjitură 
cu brânză din congelator. Însemnările lui Chris şi manualele îl 
treziră pe Jeffrey la gânduri mai serioase. 

— Nu vreau să dezgrop subiecte neplăcute, zise el, după o 
pauza în conversaţie, dar cum s-a sfârşit cazul de malpraxis a lui 
Chris? 

— Juriul a decis acordarea de despăgubiri reclamantului, 
răspunse Kelly. Plata despăgubirii a fost împărţită între spital, 
Chris şi chirurg, conform unei scheme complicate. Cred că cea 
mai mare parte, s-a plătit din asigurarea lui Chris, dar n-aş 
putea spune sigur. Din fericire, casa asta era doar pe numele 
meu, aşa că n-au putut s-o includă printre bunurile disponibile. 

— Am citit un rezumat scris de Chris, zise Jeffrey. Este clar că 
nu a fost vorba de malpraxis. 

— Intr-un caz cu o asemenea încărcătură emoţională, 
răspunse Kelly, faptul că a fost sau nu malpraxis nu este chiar 
atât de important. Un avocat bun al acuzării poate oricând să-i 
convingă pe juraţi să intre în pielea clientului său. 

Jeffrey aprobă din cap. Din păcate, era adevărat. 

— Am să-ţi cer o favoare, zise el, după o pauză. Te-ar deranja 
foarte mult dacă aş împrumuta însemnările astea? Bătu cu 
palma pe vraful de hârtii. 

— Nu, nici vorbă! răspunse Kelly. Te rog, ia-le! Pot să te întreb 


de ce te interesează atât de mult? 

— Îmi amintesc de întrebările pe care mi le-am pus în 
legătură cu propriul meu caz, zise Jeffrey. Au existat unele mici 
inadvertenţe pe care nu mi le voi putea explica niciodată. Sunt 
surprins să văd că aceleaşi inadvertenţe au apărat şi în cazul lui 
Chris. Ideea unui agent de contaminare nu mi-a trecut prin 
minte. Aş vrea să-i mai parcurg de câteva ori însemnările. Nu 
apare clar de la început la ce se gândea el. În plus, adăuga 
Jeffrey, zâmbind - dacă le împrumut, o să am o scuză buna să 
mai vin pe aici. 

— N-ai nevoie de nici o scuză, îi răspunse Kelly. Eşti, oricând, 
bine venit aici. 

Jeffrey plecă curând după ce terminară desertul. Mâncaseră 
atât de devreme, încât lumina zilei nu dispăruse încă. Jeffrey îi 
mulţumi cu căldură pentru ospitalitatea ei spontană. 

— Nu-ţi închipui ce mult m-a bucurat vizita asta, spuse el cu 
sinceritate. 

După ce Jeffrey se sui în maşină, punând alături geanta în 
care se aflau acum şi însemnările lui Chris, Kelly băgă capul pe 
fereastra deschisa. 

— Nu uita ce mi-ai promis, îi atrase ea atenţia. Dacă încep să- 
ţi treacă prin cap gânduri nebuneşti, trebuie să iei legătura cu 
mine. 

— N-am să uit, o asigură Jeffrey. Mergând spre casă, se afla 
într-o stare de calmă mulţumire. Cele câteva ceasuri petrecute 
cu Kelly îi ridicaseră moralul. Se mira şi el că, în împrejurările de 
faţă, reuşise să reacționeze într-un chip atât de normal. Dar ştia 
că asta depinsese mai mult de caracterul lui Kelly decât de al 
lui. Când dădu ultima cotitură ca să intre pe strada lui, Jeffrey 
întinse mâna să-şi îndrepte geanta care era cât pe ce să cadă 
de pe banchetă. Ţinând mâna pe ea, se gândea la conţinutul ei 
ciudat. Obiecte de toaletă, lenjerie de corp, 45 000 de dolari în 
numerar şi un teanc de însemnări scrise de victima unei 
sinucideri. 

Deşi nu se aştepta să găsească nimic în însemnări care să-l 
absolve, simplul fapt că erau în posesia lui îi dădea un sentiment 
de speranţă. Poate că va învăţa ceva din experienţa lui Chris, 
ceva ce nu reuşise să observe el însuşi. 

Şi, deşi îi spusese la revedere lui Kelly cu regret, Jeffrey se 
bucura că ajungea acasă atât de devreme. Avea de gând să 


parcurgă însemnările lui Chris mai temeinic şi să scoată din 
rafturi câteva cărţi de-ale lui ca să le citească cu atenţie. 


|U 


Marți 
16 mai 1989 
7.49 p.m. 


Jeffrey opri chiar în faţa uşii garajului, se dădu jos din maşina 
şi-şi întinse mădularele. Se simţea mirosul oceanului. Fiind o 
peninsulă care pătrundea în Oceanul Atlantic, întregul 
Marblehead se afla în vecinătatea apei. Băgându-şi iar capul în 
maşină, Jeffrey apucă geanta şi o ridică. Trânti uşa maşinii şi 
începu să urce scările din faţă. 

In acest timp, i se dezvălui toată frumuseţea care-l înconjura. 
Păsările cântătoare se dezlănţuiseră în coniferul din faţa peluzei, 
în timp ce un pescăruş tipa undeva, în depărtare. Rododendronii 
în floare erau ca o izbucnire de culoare de-a lungul zidului 
frontal al casei. Fiind preocupat în ultimele luni de propriile-i 
probleme, Jeffrey nu dăduse nici o atenţie încântătoarei treceri 
de la iama sumbră din Noua Anglie la strălucitoarea primăvară. 
Se bucura de ea acum pentru prima oară, în anul acela. Efectul 
vizitei la Kelly continua să fie foarte viu în mintea lui. 

Când ajunse la uşa din faţă, Jeffrey îşi aminti de valiza. Şovăi 
o clipă, apoi hotărî să o ia mai târziu. Băgă cheia în broască şi 
intră. 

Carol stătea în vestibul cu mâinile în şolduri. Judecind după 
expresia feţei, îşi dădu seama că era supărată. „Bine-ai venit 
acasă, gândi Jeffrey. Ce fel de zi ai avut?” Puse geanta jos. 

— E aproape opt, zise Carol cu o enervare nedisimulată. 

— Ştiu cât e ceasul. 

— Unde-ai fost? 

Jeffrey îşi agăţă sacoul în cuier. Atitudinea inchizitorială a lui 
Carol îl irita. Poate că ar fi trebuit să-i dea un telefon. Pe 
vremuri, aşa ar fi făcut, dar vremurile de acum nu mai erau 
normale, cu tot efortul de imaginaţie pe care-ar fi fost dispus să- 
| facă. 

— Eu nu te întreb pe tine unde ai fost, îi răspunse Jeffrey. 

— Eu întotdeauna te sun când întârzii până aproape de opt 
seara, zise Carol. Nu-i decât un gest de simpla politeţe. 

— Imi închipui că nu sunt o persoană politicoasa, replică 
Jeffrey. 


Era prea obosit ca să se certe pe tema asta. Apucă servieta, 
cu gândul de a se duce direct în camera lui. N-avea chef să se 
contrazică cu Carol. Dar rămase pironit locului. Se trezi nas în 
nas cu un tip solid care se rezema nonşalant de tocul uşii ce 
ducea spre bucătărie. Jeffrey observă imediat coada de cal, 
hainele de doc, cizmele de cow-boy şi tatuajele. De una dintre 
urechi îi atârna un cercel de aur, iar în mână ţinea o sticla de 
Kronenbourg. 

Jeffrey îi arunca lui Carol o privire întrebătoare. 

— În timp ce tu eşti plecat şi te ocupi cu Dumnezeu ştie ce, 
izbucni Carol, eu stau aici şi-l suport pe animalul ăsta. Şi toate 
astea din cauza ta. Unde ai fost? 

Privirea lui Jeffrey se mută de la Carol la străin şi înapoi la 
Carol. Nu putea pricepe ce se întâmpla. Străinul îi făcu cu ochiul 
lui Carol şi zâmbi la vorbele ei necurtenitoare, de parcă-i făcuse 
un compliment. 

— Şi eu aş vrea să ştiu unde ai fost, amicule, spuse individul. 
Dar pot să-ţi spun unde n-ai fost. Trase o duşcă de bere şi 
zâmbi. Părea că se distrează. 

— Cine-i individul ăsta? o întrebă Jeffrey pe Carol. 

— Devlin O'Shea, se oferi străinul să răspundă. Se desprinse 
de tocul uşii şi se apropie de Carol. 

— Eu şi cu drăgălaşa asta de cuconiţă te-am aşteptat ore în 
şir. 

Întinse mâna s-o ciupească pe Carol de obraz, dar ea i-o 
împinse cât colo. 

— Ţâfnoasă mică, zise el, râzând. 

— Vreau să ştiu ce se întâmpla aici, pretinse Jeffrey. 

— Domnul O'Shea este încântătorul mesager al domnului 
Michael Mosconi, răspunse Carol nervoasă. 

— Mesager? se miră Devlin. Ooh, asta-mi place. Sună sexy. 

— Te-ai dus la bancă să vorbeşti cu Dudley? întrebă Carol, 
nedându-i atenţie lui Devlin. 

— Bineînţeles, răspunse Jeffrey. Pricepu brusc ce căuta Devlin 
acolo. 

— Şi ce s-a întâmplat? vru să ştie Carol. 

— Exact! Ce s-a întâmplat? o îngână Devlin. Sursele noastre 
ne-au raportat că nu s-au depus banii promişi. Din păcate! 

— S-a ivit o problemă, se bâlbâi Jeffrey. Nu se aşteptase la un 
astfel de interogatoriu. 


— Ce fel de problemă? întrebă Devlin, făcând un pas înainte şi 
împungându-l pe Jeffrey apăsat de câteva ori în piept cu 
arătătorul. Simţea că Jeffrey ascundea ceva. 

— Hârţogării, zise Jeffrey, încercând să se ferească de 
loviturile lui Devlin. Birocraţia cu care ai întotdeauna de-a face 
la o bancă. 

— Şi dacă nu te cred? replică Devlin. 

Îl plesni pe Jeffrey pe tâmplă cu palma desfăcută. Jeffrey 
ridică mâna la ureche. Lovitura îl urzică şi îl surprinse. Urechea îi 
vâjâia. 

— N-ai dreptul să vii aici şi să mă presezi, zise Jeffrey, 
încercând să fie autoritar. g 

— Nu zău? replică Devlin pe un ton nefiresc de ridicat. Işi 
mută sticla de bere în mâna dreaptă, apoi îl trăsni pe Jeffrey pe 
tâmpla cealaltă. Mişcarea lui fu atât de rapidă, încât Jeffrey nu 
avu timp să reacționeze. Se împletici până la perete, făcându-se 
mic în faţa acestui uriaş. 

— Dă-mi voie să-ţi amintesc ceva, spuse Devlin, plecându-şi 
privirea spre Jeffrey. Eşti un criminal condamnat la puşcărie, 
prietene şi singurul motiv pentru care nu putrezeşti acum în 
temniţă este generozitatea domnului Mosconi. 

— Carol! urlă Jeffrey. Simţea un amestec de groază şi furie. 
Sună la poliţie! 

— Ha! Ha! hohoti Devlin, lăsându-şi capul pe spate. Sună la 
poliţie! Asta-i prea de tot, doctore. Zău aşa! Eu sunt ăla cu legea 
de partea lui, nu tu. Eu mă aflu aici doar ca un... Devlin făcu o 
pauză, după care îi aruncă iar o privire lui Carol. Hei, drăguţo, 
cum mi-ai zis adineauri? 

— Un mesager, răspunse Carol, sperând să-l potolească pe 
individ. Scena o îngrozea, dar nu-şi dădea seama ce putea face. 

— Exact cum spunea ea, sunt un mesager, repetă Devlin, 
întorcându-se iar spre Jeffrey. Sunt un mesager care îţi 
aminteşte de înţelegerea ta cu domnul Mosconi. A fost un pic 
cam dezamăgit azi după-amiază când a telefonat la bancă. Ce s- 
a întâmplat cu banii care trebuia să fie în contul tău? 

— A fost o greşeală a băncii, repetă Jeffrey. Spera din tot 
sufletul că namila asta nu-i va scotoci în servieta pe care 
continua s-o ţină în mână. Dac-ar fi văzut banii şi-ar fi dat seama 
că avusese de gând să fugă. A fost un mic blocaj birocratic, dar 
banii vor fi în contul meu mâine dimineaţă. S-au întocmit toate 


actele. 

— N-ai de gând să mă păcăleşti, nu? îl întrebă Devlin. 

Îl atinse pe Jeffrey pe vârful nasului cu unghia degetului 
arătător. Jeffrey îşi simţi nasul de parcă ar fi fost înţepat de o 
albină. 

— M-au asigurat că n-o să mai fie alte probleme, zise Jeffrey. 
Îşi atinse vârful degetului şi se uită la deget. Se aştepta să fie 
mânjit de sânge, dar nu era. 

— Vasăzică, banii vor fi la locul lor mâine dimineaţă, zise 
Devlin. Inutil să spun că, dacă banii nu apar, o să mă înfiinţez iar 
aici. Devlin se îndepărtă de Jeffrey şi făcu un pas spre Carol. li 
întinse sticla de bere: Mulţumesc pentru pileală, iubito. 

Ea luă sticla. Devlin întinse iar mâna s-o ciupească de obraz. 
Carol încerca să-l plesnească, dar el o prinse de braţ. 

— Zău că eşti ţâfnoasă, spuse el, râzând. Ea îşi smulse mâna 
din strânsoarea lui. 

— Sunt convins că regretaţi amândoi că mă vedeţi plecând, 
zise Devlin din uşă. Mi-ar face plăcere să rămân la cină, dar am 
întâlnire cu un grup de călugăriţe la Rosalie's. 

Râse răguşit în timp ce închidea uşa în urma lui. 

Câteva clipe, atât Jeffrey, cât şi Carol rămaseră încremeniţi. 
Auziră o maşină demarând în stradă, apoi îndepărtându-se. 
Carol fu aceea care rupse tăcerea: 

— Ce s-a întâmplat la bancă? întrebă ea. Era furioasă: De ce 
nu ţi-au dat banii? 

Jeffrey nu răspunse. Îşi privi doar soţia fără să scoată o vorbă. 
Reacţia lui faţă de Devlin îl făcea să tremure. Cumpăna dintre 
furie şi groază înclina spre groază. Devlin era întruchiparea celor 
mai mari temeri ale lui Jeffrey, mai ales după ce îşi dăduse 
seama că nu putea scăpa de el şi că nu se bucura de protecţia 
legii. Devlin era exact genul de om cu care Jeffrey îşi închipuia 
că erau înţesate închisorile. Se mira că individul nu-l ameninţase 
că o să-i rupă picioarele. În ciuda numelui său irlandez, părea un 
personaj răsărit direct din Mafia. 

— Răspunde-mi! insistă Carol. Unde-ai fost? 

Fără să lase jos servieta din mână, Jeffrey se îndreptă spre 
camera lui. Simţea nevoia să fie singur. Imaginea de coşmar a 
unei închisori gemând de deţinuţi ca Devlin îi năvăli în minte, 
ameţindu-l. 

Carol îl apucă de braţ: 


— Cu tine vorbesc! izbucni ea. 

Jeffrey se opri şi privi mâna cu care Carol îl ţinea de braţ: 

— Dă-mi drumul, zise el pe un ton stăpânit. 

— Nu-ţi dau drumul până nu vorbeşti cu mine şi nu-mi spui 
unde ai fost. 

— Dă-mi drumul, zise Jeffrey, ameninţător. 

Carol chibzui puţin şi luă mâna de pe braţul lui. Jeffrey dădu 
iar să intre în camera lui. Ea se repezi după el. 

— Nu eşti singurul de aici care a trecut prin stres, urlă ea în 
urma lui. Cred că am cât de cât dreptul la o explicaţie oarecare. 
A trebuit să mă lupt cu bestia aia ore în şir. 

Jeffrey se opri la uşa camerei lui. 

— Îmi pare rău, zise el. Îi era dator măcar atât. 

Carol era exact în spatele lui. 

— Cred că am dovedit destulă înţelegere în toată situaţia 
asta, spuse ea. Acum te rog să-mi spui ce s-a întâmplat la 
bancă. Dudley spunea ieri că nu vor fi probleme. 

— O să-ţi spun totul mai târziu. Avea nevoie de câteva minute 
ca să se calmeze. 

— Vreau să vorbim acum, insistă Carol. 

Jeffrey deschise uşa şi intră în camera lui. Carol încercă să se 
strecoare după el, dar Jeffrey îi bloca drumul. 

— Mai târziu! zise el mai tare decât ar fi vrut. 

Îi închise uşa în nas. Carol auzi cheia răsucindu-se în broască. 
Ea începu să bată cu pumnii în uşă, simțindu-se frustrată şi 
izbucni în plâns. 

— Eşti insuportabil! Nu ştiu de ce am fost de acord să amân 
divorţul. Asta-i mulţumirea de care am parte! Suspinând, izbi cu 
piciorul în uşă, apoi traversă în fugă holul spre camera ei. 

Jeffrey azvârli servieta pe pat, apoi se aşeză alături de ea. N- 
avusese de gând s-o întărite atâta pe Carol, dar ce putea face? 
Cum putea să-i explice prin ce trecea el, când între ei nu mai 
existase o comunicare adevărată de ani în şir? Işi dădea seama 
că-i datora o explicaţie, dar nu voia să-i spună adevărul până nu 
se hotăra ce să facă. Dacă-i spunea că pusese mâna pe bani, ea 
îi va cere să-i ducă imediat la bancă. Dar Jeffrey avea mai întâi 
nevoie de timp de gândire. | se părea că pentru a nu ştiu câta 
oară în ziua aceea nu se putea hotărî ce să facă. 

Deocamdată, se ridică şi intră în baie. Umplu un pahar cu apă 
şi bău, ţinându-l cu amândouă mâinile. Incă mai tremura, 


stăpânit de vârtejul emoţiilor. Se privi în oglindă. Pe vârful 
nasului se vedea o zgârietură de pe urma palmei pe care i-o 
dăduse Devlin. Ambele urechi îi erau roşii ca focul. Se cutremură 
când îşi aminti cât de neputincios se simţise în faţa acelui 
individ. 

Jeffrey se întoarse în dormitor şi-şi aruncă ochii la servietă. 
Deschizând încuietorile, săltă capacul şi scoase însemnările lui 
Chris Everson. Se uită la pachetele ordonate de bancnote de 
câte o sută de dolari şi se gândi cu regret că mai bine rămânea 
în avion în după-amiaza aceea. Dacă ar fi făcut aşa, acum ar fi 
fost în drum spre Rio şi spre o viaţă nouă. Orice putea fi mai bun 
decât situaţia prin care trecea acum. Clipele plăcute petrecute 
cu Kelly, cina aceea minunată, păreau să i se fi întâmplat într-o 
alta viaţa. 

Aruncându-şi ochii la ceas, observă că era puţin peste ora opt. 
Ultima cursa Pan Am era la nouă şi jumătate. Ar fi putut s-o 
prindă dacă pleca imediat. 

Îşi amintea cât de îngrozitor se simţise în avion în după- 
amiaza aceea. Era, oare, posibil să reuşească? Jeffrey se 
întoarse în baie şi-şi cercetă din nou urechile roşii şi nasul 
zgâriat. De ce altceva era în stare Devlin, dacă ar fi fost zăvoriţi 
în aceeaşi încăpere zi şi noapte? _ 

Jeffrey ieşi din baie şi se întoarse la servieta lui. Inchise 
capacul şi o încuie. Va pleca în Brazilia! 


Când Devlin părăsise casa lui Rhodes, avusese de gând să-şi 
urmeze planul original cu mâncare italienească, urmata de nişte 
beri în port. Dar, după ce ajunse cu câteva clădiri mai încolo, 
flerul lui îl făcu să oprească maşina la marginea drumului, în 
minte i se derula conversaţia pe care o avusese cu doctorul. Din 
clipa în care Jeffrey spusese că banca era de vină că nu 
eliberase banii, Devlin îşi dăduse seama că era o minciună. 
Acum începu să se întrebe de ce fusese minţit. 

— Aşa-s doctorii! îşi zise Devlin. Se cred întotdeauna mai 
deştepţi decât toată lumea. 

Făcând un viraj în U, Devlin se întoarse de unde venise şi 
trecu cu viteză redusă prin faţa casei lui Rhodes, încercând să 
decidă cum să procedeze. Cu o clădire mai încolo, făcu iar un 
viraj în U şi trecu din nou pe lângă casă. De data asta, merse şi 
mai încet. Găsi un loc de parcare şi-şi instala maşina acolo. 


După părerea lui, avea două variante. Ori intra iar în casa lui 
Rhodes şi-l întreba pe doctor de ce minţise, ori stătea pe loc şi 
aştepta câtva timp. Ştia că îl băgase în sperieţi pe tip. Asta şi 
intenţionase. Deseori, oamenii care se simțeau vinovaţi de ceva 
reacţionau într-o confruntare dând vina pe altcineva. Devlin se 
hotări să-l aştepte pe Rhodes afară. Dacă nu se întâmpla nimic 
în aproximativ o oră, atunci se va duce să mănânce ceva şi se 
va întoarce să le facă o nouă vizită după aceea. 

Închizând motorul, Devlin se lăsă în jos cât putu mai mult în 
spatele volanului. Se gândea la Jeffrey Rhodes, întrebându-se de 
ce fusese condamnat. Mosconi nu-i spusese nimic despre asta. 
Lui Devlin, Rhodes nu-i părea genul de criminal, nici măcar din 
specia intelectualilor. 

Câţiva țânțari începură să tulbure reveria lui Devlin. După ce 
ridică geamul, temperatura din interiorul maşinii crescu. Devlin 
începu să-şi revizuiască planurile. Exact în clipa în care se 
pregătea să pornească motorul, observă o mişcare la capătul 
garajului. „Ei, ce se întâmpla aici?” se întrebă el, aplecându-se şi 
mai tare în scaun. 

La început, Devlin nu-şi dădu seama cine era, domnul sau 
doamna. Apoi Jeffrey apăru lângă garaj şi o luă drept spre 
maşină. În mână ţinea o servietă şi mergea grăbit, cam adus de 
spate, de parcă se ferea să fie văzut de cineva din casă. 

„Ah, începe să fie interesant”, murmură Devlin. Dacă reușea 
să dovedească tentativa lui Jeffrey de a fugi în timpul eliberării 
pe cauţiune, îl prindea şi-l arunca după gratii, iar el avea să se 
aleagă cu bani buni. 

Fără să închidă uşa maşinii de teamă să nu audă Carol, Jeffrey 
eliberă frâna de mână şi lăsă maşina să alunece uşor de-a 
lungul aleii şi să iasă în stradă. Abia atunci porni motorul şi luă 
viteză. Întoarse capul ca să-şi observe casa în timp ce se 
îndepărta, dar Carol nu-şi făcu apariţia. După ce mai depăşi o 
clădire, închise bine uşa şi-şi fixă centura de siguranţă. Fusese 
mai uşor să fugă decât îşi închipuise. 

Când Jeffrey ajunse în aglomeraţia din Lynn Way, cu puzderia 
ei de maşini uzate şi cu reclamele ţipătoare de neon, începu să 
se liniştească. Rămăsese cu un oarecare tremur în trup după 
întâlnirea cu Devlin, dar se gândi cu un sentiment de uşurare că, 
în curând, individul şi riscul închisorii vor fi lăsate cu mult în 
urma lui. 


Pe măsură ce se apropia de Aeroportul Internaţional Logan, fu 
cuprins de aceleaşi îndoieli pe care le încercase în dimineaţa 
aceea. Dar nu-i trebui decât să-şi atingă urechile vătămate ca 
să-şi reînnoiască hotărârea. De data asta avea datoria să 
meargă până la capăt, oricare i-ar fi fost dubiile şi oricât de 
mare neliniştea. 

Jeffrey avea câteva minute de răgaz, aşa că se duse la casa 
de bilete ca să-l roage pe funcţionar să-i schimbe biletul de Rio 
de Janeiro. Ştia că biletul de pe această cursă era încă valabil. 
Se dovedi că biletul de noapte spre Rio era mai ieftin decât cel 
de după-amiază, aşa că se alese cu o diferenţă de bani destul 
de mare. 

Ţinându-şi biletul între dinţi, valiza într-o mână şi servieta în 
cealaltă, alergă spre serviciul de control. Schimbarea biletului 
durase mai mult decât se aşteptase. Nu voia să piardă zborul 
ăsta. Jeffrey se duse direct la aparatul cu raze X şi-şi sălta valiza 
pe banda transportoare. Tocmai se pregătea să facă acelaşi 
lucru cu servieta, când se simţi înhăţat de guler de cineva din 
spate. 

— Pleci în vacanţă, doctore? îl întrebă Devlin cu un zâmbet 
strâmb. Smulse biletul de avion dintre dinţii lui Jeffrey. Ţinându-l 
pe Jeffrey de guler cu mâna stânga, Devlin deschise pliantul 
conţinând biletul şi citi destinaţia. Când văzu Rio de Janeiro, 
zise: la te uită! Şi zâmbi larg. 

Deja se vedea la una dintre mesele de joc din Las Vegas. Se 
simţea cu banii în buzunar! 

Indesind biletul lui Jeffrey în buzunarul jachetei de doc, Devlin 
băga mâna în buzunarul din spate şi scoase cătuşele. Câteva 
persoane care se adunaseră în spatele lui Jeffrey ca să se 
apropie de aparatul cu raze X rămaseră cu gura căscată de 
uimire. 

La vederea cătuşelor care-i erau atât de familiare, Jeffrey se 
trezi din apatie. Cu o mişcare bruscă, neaşteptată, îşi smuci 
violent servieta în direcţia lui Devlin. Acesta, încercând să 
deschidă cătuşele cu mâna liberă, nu văzu lovitura. 

Servieta îl izbi pe Devlin în tâmpla stânga, exact deasupra 
urechii, proptindu-l în aparatul cu raze X. Cătuşele căzură cu 
zgomot pe podea. 

Funcţionara din spatele aparatului scoase un țipăt. Un poliţist 
în uniforma îşi ridică ochii de pe pagina sportivă a ziarului 


Herald. Jeffrey o tuli ca un iepure spre terminal şi ghişeele de 
bilete. Devlin îşi duse mâna la cap şi când se uită o văzu mânjită 
de sânge. 

Jeffrey o rupse la fugă ca în câmp deschis, încercând să 
ocolească pasagerii, evitându-i pe unii şi izbindu-se de alţii. 
Când ajunse la locul unde holul aeroportului se întretăia cu 
terminalul propriu-zis, aruncă o privire spre zona de control, îl 
văzu pe Devlin făcând semn în direcţia lui, cu polițistul în 
uniformă alături de el. Se mai uitau şi alţii în direcţia lui, mai 
ales cei de care se lovise. 

In faţa lui Jeffrey se vedea un lift care aducea lumea de la 
etajul inferior. Jeffrey se repezi spre el, împingând din calea lui 
pasagerii iritaţi şi bagajele lor. La etajul de jos se frământa o 
mulţime de oameni, căci tocmai aterizaseră mai multe zboruri. 
Făcându-şi drum printre nou-veniţi, Jeffrey ocoli cât de repede 
putu zona bagajelor şi o zbughi în stradă printre uşile 
electronice. 

Gâfâind, se opri la marginea trotuarului, încercând să 
hotărască încotro s-o ia. Ştia că trebuia să iasă din aeroport 
imediat. Întrebarea era cum. Se vedea un şir de taxiuri, dar o 
coadă lungă de oameni îşi aştepta rândul. Jeffrey nu dispunea 
de mult timp. Putea să fugă la garajul din parcare şi să-şi ia 
propria maşină, dar avu bănuiala că asta l-ar fi pus într-o 
situaţie fără ieşire. In primul rând, Devlin ştia, probabil, unde se 
afla maşina lui. Poate că-l urmărise până la aeroport. Cum altfel 
ar fi ştiu unde să dea de el? 

In timp ce Jeffrey îşi cântărea soluţiile, se auzi huruitul 
autobuzului intraterminal pe şosea. Fără o clipă de şovăială, 
Jeffrey ţâşni în stradă şi se postă drept în calea lui, dând din 
mâini cu disperare. 

Autobuzul se opri, scârţâind. Şoferul deschise uşa. În timp ce 
Jeffrey sări înăuntru, şoferul spuse: 

— Omule, ori eşti tâmpit, ori eşti nebun, dar sper că eşti 
tâmpit, fiindcă nu mi-ar plăcea deloc să am un ţicnit printre 
pasageri. Scutură din cap cu îndoială, porni motorul şi apăsă pe 
pedala de acceleraţie. 

Jeffrey îşi recapătă echilibrul apucându-se de bara de 
deasupra capului şi îşi luă răgazul să se uite pe fereastră. Dădu 
cu ochii de Devlin şi de poliţist care-şi făceau loc prin mulţime şi 
pe lângă caruselul de bagaje. Lui Jeffrey nu-i venea să creadă 


cât de norocos fusese. Nu-l văzuseră. _ 

Jeffrey se aşeză pe scaun, cu servieta în poala. Incă respira 
greu. Următoarea staţie era terminalul central care deservea 
avioanele Delta, United şi TWA. Acolo cobori şi el. Strecurându- 
se printre maşini, alergă spre linia de taxiuri. Ca şi mai înainte, o 
mulţime de oameni aştepta. _ 

Jeffrey şovăi o clipă, calculându-şi şansele. Incercând să 
prindă curaj, porni direct spre dispecerul de taxiuri. 

— Sunt doctor şi am imediat nevoie de un taxi, spuse el cu 
toată autoritatea de care se simţea în stare. 

Chiar şi în situaţii de criza, Jeffrey nu putea suferi să profite de 
statutul său profesional. 

Omul, care ţinea în mână un carneţel şi un ciot de creion, îl 
măsură din cap până-n picioare. Fără să scoată o vorbă, îi făcu 
semn spre primul din şirul de taxiuri. În timp ce Jeffrey intra în 
maşină, cuiva dintre cei din coadă mormăiră nemulţumiţi. 

Jeffrey trânti uşa taxiului. Şoferul se uita la el prin oglinda 
retrovizoare. Era un tip tânăr, cu păr lung făcut parcă din sfoară. 

— Încotro? întrebă el. 

Aplecându-se de mijloc, Jeffrey îi spuse să părăsească doar 
zona aeroportului. Taximetristul întoarse capul să-l privească pe 
Jeffrey drept în ochi. 

— Am nevoie de o destinaţie, omule! zise el. 

— Perfect! În centru. 

— Unde în centru! îl întrebă taximetristul, iritat. 

— O să hotărâse când ajungem acolo, îi răspunse Jeffrey, 
întorcând capul ca să se uite prin geamul din spate. Mergi 
înainte! 

— Doamne sfinte! bombăni şoferul, dând din cap cu îndoială, 
în plus, îl înfuria faptul că avea să se aleagă cu mai nimic. 
Aşteptase la rând o jumătate de ceas şi sperase să aibă o cursă 
într-un loc ca Weston. Şi, pe lângă taxa redusă, pasagerul lui era 
un scrântit sau, poate, mai rău decât atât. Când trecură pe 
lângă o maşină a poliţiei la capătul terminalului, tipul se lungi pe 
bancheta din spate. Asta-i lipsea: un scrântit, scăpat de la 
pârnaie! 

Jeffrey îşi ridică încet capul, chiar dacă taxiul depăşise de mult 
maşina poliţiei. Întoarse capul şi se uită prin geamul din spate. 
Nu părea să-i urmărească nimeni. Nu se auzeau sirene, nu se 
vedeau semnalizări din faruri. Privi din nou în faţă. În sfârşit, se 


lăsase noaptea. Înaintea lor se aşternea o mare mişcătoare de 
lumini de poziţie. Jeffrey încercă să-şi limpezească mintea ca să 
poată gândi. 

Procedase oare bine? Cedase impulsului de a fugi. Era, pe 
drept cuvânt, îngrozit de Devlin, dar trebuia să fugă, mai cu 
seamă în prezenţa unui poliţist? 

Şocat, Jeffrey îşi aminti că Devlin îi smulsese biletul ce 
dovedea că intenţionase să nu se prezinte la tribunal după 
eliberarea pe cauţiune. Asta era un motiv suficient pentru a fi 
aruncat în închisoare. Ce efect ar putea avea tentativa sa de 
fugă asupra recursului? Jeffrey nu-şi dorea să fie de faţă când va 
afla Randolph. 

Jeffrey nu prea cunoştea chiţibuşurile legii, dar atâta lucru ştia 
şi el: prin purtarea lui bâlbâită, nehotărâtă, reuşise să se 
transforme într-un adevărat evadat. Acum va trebui să facă faţă 
unei acuzaţii cu totul diferite, poate unui număr de acuzaţii cu 
totul diferite. 

Taxiul intră în Summer Tunnel. Circulaţia nu era prea intensă, 
aşa că înaintau repede. Jeffrey se întreba dacă n-ar fi fost bine 
să se ducă direct la poliţie. Ar fi preferabil să recunoască şi să se 
predea? Poate c-ar fi trebuit să se duca la o staţie de autobuz şi 
să părăsească oraşul. Se gândea să închirieze o maşină - în felul 
ăsta ar fi fost mai independent. Dar problema era că singurele 
locuri de închiriat maşini care erau deschise la acea oră din 
noapte se aflau la aeroport. 

Jeffrey era în dilemă. Nu ştia ce să facă. Fiecare plan de 
acţiune la care se putea gândi avea dezavantajele lui. Şi, de 
fiecare dată când i se părea că a atins fundul, se cufunda şi mai 
adânc. 


IA 


Marti 
16 mai 1989 
9,42 p.m. 


— Am şi veşti bune şi veşti rele, îi spuse Devlin lui Michael 
Mosconi. Pe care vrei să le auzi mai întâi? 

Devlin suna de la un telefon public din aeroport, aflat mai jos 
de poarta „Plecări” a Liniilor Aeriene Panam. Scotocise tot 
terminalul în căutarea lui Jeffrey, fără noroc. Polițistul plecase 
să-i alerteze pe ceilalți funcționari ai aeroportului. Devlin îl suna 
pe Michael Mosconi pentru ajutoare suplimentare. Era uimit că 
doctorul avusese atâta baftă ca să-i scape. 

— N-am chef acum de glume, îi răspunse Mosconi, enervat. 
Spune ce-ai de spus şi termină! 

— Ei, hai, relaxează-te! Veştile bune ori veştile rele? Lui 
Devlin îi plăcea să-l necăjească pe Mosconi, ştiindu-l o ţintă atât 
de uşoară. 

— S-aud veştile bune, spumegă Mosconi, înjurând în barbă. Şi 
vezi să fie bune! 

— Depinde de punctul tău de vedere, răspunse Devlin vesel. 
Vestea bună este că-mi datorezi câteva sutare. Acum câteva 
minute l-am oprit pe doctor să se urce într-un avion de Rio de 
Janeiro. 

— Nu-mi vinzi gogoşi? întreba Mosconi. 

— Nici vorbă... şi pot să-ţi dovedesc cu biletul! 

— Asta-i grozav, Dev! exclamă Mosconi excitat. Dumnezeule, 
cauţiunea tipului e de cinci sute de mii de dolari! Asta m-ar fi 
ruinat. Cum naiba ai făcut? Vreau să zic, cum de ai ştiut că 
încerca să scape de plata cauţiunii? Trebuie să recunosc, eşti 
nemaipomenit, Dev! 

— Ce plăcut e să te iubească cineva! zise Devlin. Dar ai uitat 
de veştile proaste. Devlin zâmbi răutăcios în receptor, ştiind 
care va fi reacţia lui Mosconi. 

Urmă o scurtă pauză, după care Mosconi gemu: 

— Fie, dă-mi veştile rele. 

— In momentul de faţă, nu ştiu unde se află bunul doctor. 
Este în libertate, pe undeva prin Boston. Pusesem mâna pe el, 
dar ticălosul de slăbănog m-a pocnit cu servieta înainte să-i pun 


cătuşele. Nu m-aş fi aşteptat, că doar e doctor, ce dracu'. 

— Trebuie să dai de el, urlă Mosconi. Cum naiba de-am avut 
încredere în el? Ar trebui să mă caut la cap. 

— Am explicat poliţiei aeroportului cum stau lucrurile, zise 
Devlin. Aşa că-l caută. Bănuiesc că n-o să mai încerce să fugă cu 
avionul. În orice caz, nu de la Logan. Ah, uitasem, i-am 
sechestrat şi maşina. 

— Vreau să pui mâna pe tip! strigă Mosconi ameninţător. 
Vreau să-l văd băgat la zdup. Rapid! M-auzi, Devlin? 

— Te-aud, omule, dar nu te-am auzit rostind nici un fel de 
cifre. Ce-mi oferi dacă ţi-l aduc pe criminalul ăsta periculos? 

— Termină cu gluma, Dev! 

— Stai puţin, nu glumesc deloc. S-ar putea ca doctorul să nu 
fie chiar atât de periculos, dar aş vrea să ştiu cât eşti tu de 
serios în legătură cu tipul ăsta. Cel mai bine ar fi să-mi spui cu 
ce fel de răsplată o să m-aleg. 

— Pune mâna pe el şi pe urmă discutăm şi despre cifre. 

— Michael, drept cine mă iei, mă crezi vreun tâmpit? Se lăsă o 
tăcere încordată. Devlin o rupse. 

— Ei, poate c-ar fi bine să mă duc să mănânc ceva şi pe urmă 
să văd vreun film. Ne vedem mai târziu, bătrâne. 

— Stai! zise Michael. Fie, o să facem câştigul pe din două. 
Douăzeci şi cinci de mii. 

— Să-l facem pe din nouă? se miră Devlin. Asta nu-i rata 
obişnuită, amice. 

— Bine, dar tipul ăsta nu-i genul de ucigaş înarmat, cu sânge 
rece, cu care ai tu de-a face de obicei. 

— Nu văd ce importanţă ar avea asta, zise Devlin. Daca 
angajezi pe altcineva, o să-ţi ceară toată suma de 10%. Asta 
înseamnă cincizeci de miare. Dar, uite, cum o să facem. Fiindcă 
ne cunoaştem de mult, îţi fac treaba pentru patruzeci de miare 
şi poţi păstra zece pentru că ai completat hârtiile alea. 

Lui Mosconi nu-i plăcea să cedeze, dar nu era în situaţia să se 
tocmească. 

— Fie, ticălosule! se învoi el. Dar îl vreau pe doctor la zdup, 
cât de curând, înainte de pierderea garanţiei. Pricepi? 

— Am să acord problemei toată atenţia cuvenită, spuse 
Devlin. Mai ales acum când ai insistat să fii atât de generos, 
între timp, trebuie să blocăm ieşirile obişnuite din oraş. 
Aeroportul se află deja sub control, dar mai rămân staţiile de 


autobuz, căile ferate şi agenţiile de închiriat maşini. 

— Am să-l sun pe sergentul de poliţie, de serviciu. În noaptea 
asta ar trebui să fie Albert Norstadt, aşa că, în privinţa asta, n-o 
s-avem probleme. Ce-ai de gând să faci? 

— Am să pun casa doctorului sub pază, răspunse Devlin. 
Bănuiesc că ori îşi face apariţia acolo, ori o să-i telefoneze 
nevesti-sii. Dacă-i telefonează nevesti-sii, probabil că ea îl va 
căuta acolo unde se află el. 

— Când dai de el, tratează-l de parc-ar fi lichidat o duzină de 
oameni, zise Mosconi. Nu te purta cu mănuşi. Află că vorbesc 
serios, Dev. În momentul ăsta nu prea îmi pasă dacă-l aduci viu 
sau mort. 

— Ai grijă să rămână în oraş şi dau eu de el. Dacă ai probleme 
cu poliţia, caută-mă la telefonul din maşină. 


Taximetristul lui Jeffrey deveni mai bine dispus văzând că 
suma de pe aparatul de taxat se ridică. Neputând să se decidă 
unde să se ducă, Jeffrey îl puse pe tânăr să meargă fără ţintă 
prin Boston. În timp ce dădeau roată periferiei cartierului Boston 
Gardens pentru a treia oară, aparatul de înregistrat ajunse la 
treizeci de dolari. 

Jeffrey se temea să se ducă acasă. Casa sa avea, cu 
siguranţă, să fie primul loc unde va încerca Devlin să-l găsească. 
De fapt, Jeffrey nu îndrăznea să se ducă nicăieri. Se temea să se 
ducă în orice staţie de autobuz sau de tren, ca nu cumva 
autorităţile să fi fost alertate deja, în vreun fel. | se părea că toţi 
poliţiştii din Boston puteau fi pe urmele lui. 

Jeffrey se gândi să încerce să-l sune pe Randolph să vadă ce 
putea face avocatul - daca putea face ceva - ca să întoarcă 
lucrurile îndărăt la situaţia de dinainte de sosirea la aeroport. Nu 
era optimist, dar merita să ia în considerare această posibilitate, 
în acelaşi timp, hotărî că ar fi bine să ia o cameră la un hotel, 
dar nu la unul dintre cele mai bune. Hotelurile bune vor fi, 
probabil, al doilea loc unde îl va căuta Devlin. 

Aplecându-se spre geamul de plexiglas care îl despărţea de 
omul de la volan, Jeffrey îl întrebă pe taximetrist dacă ştia vreun 
hotel ieftin. Taximetristul stătu o clipă pe gânduri. 

— Da, răspunse el. Hotelul Plymouth, de pildă. Plymouth era 
un han mare pentru automobilişti. 

— Ceva mai puţin cunoscut. Nu contează dacă e mai prăpădit. 


Caut ceva mai izolat, mai comun. 

— Ar fi Essex. 

— Unde-i ăsta? i 

— De cealaltă parte a oraşului, răspunse şoferul. Il privi pe 
Jeffrey în oglinda retrovizoare să vadă dacă numele nu-i evoca 
ceva. Essex era un soi de hazna, mai degrabă un sălaş pentru 
vagabonzi decât un hotel. Era frecventat de multe dintre 
prostituatele locului. 

— Deci, e ceva de categorie mai joasă? întrebă Jeffrey. 

— Mai joasă decât ai crede. 

— Sună perfect! zise Jeffrey. Să mergem acolo. Se lăsă iar să 
cadă pe bancheta. Faptul că nu auzise niciodată de Essex suna 
promiţător, de vreme ce trăise în zona Bostonului de aproape 
douăzeci de ani, chiar de când îşi începuse studiile de medicină. 

Şoferul coti la stânga, intrând din Arlington Street în Boylston, 
apoi o porni spre centru. Acolo drumul cobora brusc în pantă. In 
contrast cu zonele elegante ce împrejmuiau Boston Garden, se 
vedeau clădiri părăsite, magazine porno şi străzi presărate cu 
gunoaie. Vagabonzii bântuiau pe alei sau stăteau pe vine pe 
treptele clădirilor cu camere ieftine de închiriat. Când taxiul 
trebui să se oprească la semafor, o fată cu faţa plină de coşuri, 
purtând o fustă obscen de scurtă, ridică din sprâncene spre 
Jeffrey cu înţeles. Nu părea să aibă mai mult de 15 ani. 

Firma de neon roşu de la hotelul Essex fusese inspirat 
transformată în SEX EL; celelalte litere dispăruseră. Văzând ce 
prăpădită era clădirea, Jeffrey avu o clipa de şovăială. Uitându- 
se pe fereastră din adăpostul sigur al maşinii, cercetă cu băgare 
de seamă faţada de cărămidă murdară a hotelului. Adjectivul 
„prăpădit” era prea binevoitor. Un beţiv, care îşi ţinea strânsă la 
piept sticla învelită într-o pungă de hârtie cafenie, zăcea în 
dreapta scărilor de la intrare. 

— Ai vrut ieftin, zise taximetristul. leftin ai! 

Jeffrey îi întinse o hârtie de o sută de dolari scoasă din 
servietă. 

— N-ai mărunt? se plânse şoferul. Jeffrey scutură din cap. 

— N-am patruzeci şi doi de dolari. 

Taximetristul oftă şi începu un ritual complicat pasiv-agresiv 
de înmânare a restului. Dându-şi seama că ar fi mai bine pentru 
el să nu lase în urma lui un taximetrist enervat, Jeffrey îi mai 
dădu zece dolari în plus. Şoferul îi spuse chiar mulţumesc şi-i 


ură noapte bună, înainte de a porni maşina. 

Jeffrey cercetă din nou hotelul. Pe dreapta, se vedea o clădire 
părăsita ale cărei ferestre, cu excepţia celor de la parter, erau 
acoperite cu placaj. La parter, se aflau o casă de amanet şi un 
magazin de închiriat casete video cu filme porno. La stânga, se 
ridica o clădire de birouri la fel de dărăpănată ca Essex Hotel. 
Dincolo de clădirea de birouri se vedea un magazin de băuturi 
ale cărui ferestre erau apărate de gratii ca o fortăreață. Mai 
încolo de magazinul de băuturi, se întindea un loc viran, 
presărat cu gunoaie şi cărămizi sparte. 

Interiorul hotelului era cam tot atât de elegant ca şi 
exteriorul. Mobilierul holului consta dintr-o singură canapea 
jerpelită şi vreo jumătate de duzină de scaune pliante de metal. 
Un telefon simplu cu fise era singura decoraţiune de pe perete. 
Exista şi un lift, dar anunţul de pe uşă spunea: DEFECT. Lângă 
lift se afla o uşă masivă cu o fereastră acoperită cu sârmă care 
ducea spre casa scării. Cu o senzaţie de leşin în stomac, Jeffrey 
se îndreptă spre recepţie. 

În spatele ghişeului, un bărbat de şaizeci şi ceva de ani, cu 
haine ponosite, îl privi bănuitor. Doar traficanţii de droguri 
veneau la Essex cu serviete. Funcţionarul tocmai se uita la un 
televizor alb-negru, cu ecran mic, căruia nu-i lipseau antenele 
demodate în formă de urechi de iepure. Avea părul neîngrijit şi o 
barbă de trei zile. La gât purta cravată, dar era desfăcută puţin 
la guler şi avea un şir de pete de sos în partea de jos. 

— Pot să vă fiu de ajutor cu ceva? întrebă el, aruncându-i o 
privire rapidă lui Jeffrey. A fi de ajutor părea ultimul lucru pe 
care era înclinat să-l facă. 

Jeffrey aprobă din cap. 

— Aş vrea o cameră. 

— Aveţi rezervare? îl întrebă omul. 

Lui Jeffrey nu-i veni să creadă că omul vorbea serios. 
Rezervare într-o bombă ca asta? Dar nu voia să-l jignească. Se 
hotărî să-şi joace rolul. 

— N-am rezervare, zise el. 

— Preţurile sunt de zece dolari pe oră sau douăzeci şi cinci pe 
noapte, îl informă omul. 

— Dar pentru două nopţi? îl întrebă Jeffrey. Omul ridica din 
umeri. 

— Cincizeci de dolari plus taxa în avans, răspunse el. 


Jeffrey semnă „Richard Bard”. Îi dădu funcţionarului restul pe 
care-l primise de la taximetrist, la care mai adăugă o hârtie de 
cinci dolari şi încă alţi câţiva din portmoneul lui. Omul îi dădu o 
cheie de care atârnau un lanţ şi o placă de metal pe care era 
gravat 5E. 

Scara oferea primul şi unicul semn că acea clădire fusese 
cândva aproape elegantă. Treptele erau din marmură albă, 
acum de mult pătată şi ciobită. Balustrada bogat ornamentată 
era din fier forjat cu înflorituri. 

Camera pe care o primise Jeffrey avea vedere la stradă. Când 
deschise uşa, văzu că încăperea primea lumină doar de la firma 
prăpădită de neon de deasupra intrării, cu patru etaje mai jos. 
Jeffrey aprinse lumina electrică şi-şi cercetă noua locuinţă. 
Pereţii nu mai fuseseră zugrăviți de ani buni. Zugrăveala care 
mai rămăsese era pătată şi jupuită. Era greu de spus care 
fusese culoarea originală; părea să fi fost ceva între cenușiu şi 
verde. Mobilă era puţină: un pat de o persoană, o noptiera cu o 
lampă căreia îi lipsea abajurul, o măsuţa de jucat cărţi şi un 
singur scaun de lemn. Cuvertura era de catifea cu câteva pete 
verzui. O uşă subţire de panel ducea spre baie. 

Jeffrey ezită o clipă să intre, dar avea de ales? Se hotări să 
încerce să ia partea bună a situaţiei grele în care se afla sau 
măcar să se adapteze. Trecu pragul şi zăvori uşa. Se simţea 
îngrozitor de singur şi de izolat. Zău că mai rău nici nu se putea! 

Jeffrey se aşeză pe pat, apoi se lungi pe el, rămânând cu 
picioarele bine lipite de podea. Îşi dădu seama cât era de 
epuizat, abia când spinarea i se întinse pe saltea. l-ar fi plăcut 
să se ghemuiască în pat câteva ceasuri ca să nu mai ştie de 
nimic şi să se odihnească, dar nu era timpul potrivit pentru un 
pui de somn. Trebuia să-şi stabilească o strategie, un plan. Dar, 
înainte de toate, trebuia să dea câteva telefoane. 

Neexistând nici un telefon în aceasta cameră sordidă de 
hotel, Jeffrey trebui să se duca în hol ca să telefoneze. Işi luă 
servieta cu el, temându-se să n-o scape din ochi nici măcar un 
minut. 

Jos, funcţionarul părăsi fără chef jocul echipei Red Sox ca să-i 
dea lui Jeffrey nişte fise de telefon. 

Primul telefon i-l dădu lui Randolph Bingham. Jeffrey nu 
trebuia să fie avocat ca să ştie că avea neapărată nevoie de un 
bun sfat juridic. În timp ce Jeffrey aştepta să i se răspundă la 


telefon, aceeaşi fată cu faţa plină de coşuri pe care o văzuse 
prin geamul taxiului intra pe uşa principală. Era însoţită de un 
tip chel, cu un aer nervos, care avea agăţat la rever un ecuson 
cu cuvintele: „Salut! Eu sunt Harry”. Era, fără îndoiala un tip 
venit la vreo convenţie, căruia îi plăcea să-şi pună viaţa în 
pericol. Jeffrey întoarse capul ca să nu fie martor la tocmeala de 
la recepţie. Randolph răspunse la telefon cu obişnuitul lui accent 
aristocratic. 

— Am o problemă, zise Jeffrey, fără măcar să spună cine era. 

Dar Randolph îi recunoscu imediat vocea. In câteva fraze 
simple, Jeffrey îi spuse ultimele noutăţi. Mărturisi totul, inclusiv 
faptul că-l pocnise pe Devlin cu servieta în prezenţa unui poliţist 
şi urmărirea care avusese loc apoi prin terminalul aeroportului. 

— Doamne sfinte! asta fu tot ce reuşi Randolph să spună când 
Jeffrey termină de vorbit. Apoi adăugă, aproape furios: înţelegi 
că asta nu te poate ajuta la recurs. Şi va avea, cu siguranţă, 
urmări asupra condamnării. 

— Ştiu, răspunse Jeffrey. De atâta lucru îmi dădeam şi eu 
seama. Dar nu te-am sunat ca să-mi spui că am dat de bucluc. 
Am priceput şi eu asta fără sfatul nimănui. Vreau să ştiu ce poţi 
face ca să mă ajuţi. 

— Ei bine, înainte să fac eu ceva, trebuie să te predai. 

— Dar... 

— Nici un fel de dar. Te-ai pus deja într-o situaţie extrem de 
grea în faţa curţii. 

— Dar dacă mă predau, e posibil să-mi retragă curtea de tot 
cauţiunea? 

— Jeffrey, n-ai de ales. Având în vedere încercarea ta de a 
fugi din ţară, nu poţi spune că te-ai străduit să-i câştigi 
încrederea. 

Randolph dădu să spună mai mult, dar Jeffrey i-o tăie scurt. 

— Îmi pare rău, dar n-am de gând să mă duc la închisoare. 
Sub nici un motiv. 

Jeffrey trânti receptorul. Nu putea să-i reproşeze lui Randolph 
sfatul pe care i-l dăduse. În unele privinţe, era exact ca în 
medicină: uneori, pacientul, pur şi simplu, nu voia să audă de 
terapia propusă de doctor. 

Continuând să-şi ţină mâna pe receptor, Jeffrey întoarse capul 
spre recepţie ca să vadă dacă trăsese cineva cu urechea la 
conversaţia lui. Tânăra cu fustă scurtă şi clientul ei dispăruseră 


sus, iar funcţionarul era din nou cu ochii lipiţi de micul lui 
televizor. Un alt bărbat ce părea de vreo şaptezeci de ani 
apăruse în hol şi stătea pe canapeaua jerpelită, răsfoind o 
revistă. 

Dând drumul unei alte fise în telefon, Jeffrey formă numărul 
de acasă. 

— Unde eşti? întrebă Carol de îndată ce Jeffrey bombăni un 
salut mohorât. 

— Sunt în Boston, îi răspunse el. N-avea de gând să-i spună 
nimic mai clar, dar simţea că îi datora măcar atât. Ştia că era 
furioasă pentru că el plecase fără un cuvânt, dar ţinea s-o 
avertizeze în caz că apărea din nou Devlin. Şi voia să-i spună să 
se ducă să ia maşina. În afară de asta, el nu se aştepta la nici un 
semn de simpatie. Nu se alese decât cu o izbucnire de furie. 

— De ce nu mi-ai spus că aveai de gând să pleci de acasă? se 
repezi Carol la el. Eu am avut răbdare şi te-am susţinut toate 
lunile astea şi uite care mi-e răsplata! Te-am căutat prin toată 
casa până să-mi dau seama că maşina ta dispăruse. 

— Chiar despre maşină vreau să-ţi vorbesc acum, zise Jeffrey. 

— Nu mă interesează maşina ta, izbucni Carol. 

— Carol, ascultă-mă! urlă la ea Jeffrey. Dar când văzu că ea 
era dispusă să-i dea o şansă de a vorbi, el îşi potoli vocea, 
înfăşurând receptorul cu mâna. Maşina mea e la aeroport, în 
parcajul central. Biletul e în scrumieră. 

— Ai de gând să te sustragi de la plata cauţiunii? îl întrebă 
Carol, neîncrezătoare. O să pierdem casa! Am semnat garanţie 
de bună-credinţă... 

— Sunt unele lucruri mai importante decât casa! se răsti 
Jeffrey, nereuşind să se stăpânească. Îşi cobori din nou vocea, în 
afară de asta, casa din Cape nu e ipotecata. Poţi s-o iei pe aia 
dacă-i faci griji cu banii. 

— Tot nu mi-ai răspuns, zise Carol. Ai de gând să te sustragi 
de la plata cauţiunii? 

— Nu ştiu, oftă Jeffrey. Şi chiar că nu ştia. Asta era adevărul, 
încă nu avusese timp să chibzuiască totul. 

— Ştii, maşina e acolo, la al doilea nivel. Dacă vrei, bine. Dacă 
nu vrei, tot bine. 

— Vreau să vorbim despre divorţul nostru, spuse Carol. Am 
tărăgănat destul lucrurile. Deşi am, sincer, toată înţelegerea 
pentru problemele tale, trebuie să-mi văd şi de viaţa mea. 


— O să te mai sun eu, îi răspunse Jeffrey, enervat. Apoi îi 
trânti şi ei telefonul în nas. 

Clătină din cap cu tristeţe. Nu-şi prea amintea să fi existat 
vreodată căldură în relaţia lui cu Carol. O relaţie pe ducă era 
ceva atât de urât. Uite, ajunsese un fugar şi ei nu-i păsa decât 
de proprietăţi şi de divorţ. Ei, avea şi ea viaţa ei de care trebuia 
să se ocupe. Normal. Oricum, situaţia asta nu putea dura mult. 
Va scăpa de el pentru totdeauna. 

Se uita la telefon. Şi-ar fi dorit s-o sune pe Kelly. Dar ce putea 
să-i spună? Putea să-şi recunoască încercarea eşuată de a fugi? 
Jeffrey se simţi cuprins de nehotărâre şi confuzie. 

Ridicându-şi servieta, traversă holul, evitând intenţionat să se 
uite la cei doi bărbaţi. 

Simţindu-se şi mai singur decât înainte, urcă cele patru etaje 
pe scara întortocheată şi murdară şi se întoarse în camera lui 
mohorâtă. Se opri la fereastra inundată de lumina roşie de neon, 
întrebându-se ce avea de făcut. Ah, cât îşi dorea s-o sune pe 
Kelly, dar nu se putea. Se simţea prea jenat. Se îndreptă spre 
pat, întrebându-se dacă va putea să doarmă. Trebuia să facă 
ceva. Aruncă o privire către servietă. 


lu 


Marți 
16 mai 1989 
10.51 p.m. 


Singura lumină din cameră venea de la televizor. Un pistol 
calibru 45 şi şase fiole de Marcaină puse pe un birou de lângă 
televizor luceau în lumina blândă. Pe ecran, trei jamaicani se 
aflau într-o cameră înghesuită de hotel şi toţi trei erau, în mod 
clar, foarte nervoşi. Fiecare avea în mână câte o armă de asalt 
AK-47. Cel mai voinic dintre cei trei se tot uita la ceas. Frunţile le 
erau  îmbrobonate de sudoare. Tensiunea evidentă a 
jamaicanilor era în puternic contrast cu ritmul de reggae care se 
auzea dintr-un radio de pe noptieră. Apoi, uşa fu dată brusc de 
perete. 

Crockett intră primul, ţinând strâns în mână un pistol automat 
de nouă milimetri cu ţeava îndreptată spre tavan. Cu o mişcare 
agilă, ca de felină, înfipse ţeava armei în pieptul primului 
jamaican şi trase un glonţ mortal, silențios. Crockett descarcă al 
doilea glonţ în cel de-al doilea bărbat, în momentul în care 
Tubbs apăru în cadrul uşii ca să se ocupe de al treilea. Cât ai 
clipi din ochi treaba era gata. 

Crockett clătină din cap. Purta hainele lui obişnuite: o jachetă 
scumpă Armani, peste un tricou sport de bumbac. 

— Exact la ţanc, Tubbs, zise el. Mi-ar fi fost greu să-l dau gata 
pe al treilea fante. 

Când semnalul de sfârşit apăru pe ecranul televizorului, Trent 
Harding îşi salută un tovarăş imaginar: „Perfect!” exclamă el, 
triumfător. Violenţa de la TV avea un efect stimulator asupra lui. 
ÎI încărca cu energie agresivă, care se cerea exprimată. Trăia ca 
să se imagineze pe sine descărcând gloanţe în piepturile 
oamenilor, aşa cum făcea tot timpul Don Johnson. Trent se 
gândea uneori că ar fi trebuit să intre în poliţie. Ce bine-ar fi fost 
dacă, atunci când se înscrisese în marină, ar fi ales poliţia 
militară. Dar se hotărâse să devină marinar. Îi mersese destul 
de bine. Se simţea stimulat şi învățase nişte chestii grozave. 
Înainte de a intra în marină, nu se gândise niciodată că va 
deveni marinar. Prima oară când se gândise la asta fusese în 
momentul când surprinsese o conversaţie în timpul unor 


antrenamente. Curios, dar ideea unor exerciţii fizice i se părea 
atrăgătoare şi îi plăcea că diverşi tipi veneau la el pentru ajutor 
şi sfaturi. 

Trent se ridică de pe canapeaua din camera de zi şi intră în 
bucătărie. Era un apartament confortabil cu un dormitor şi două 
băi. Trent putea să-şi permită mai mult, dar era destul de 
mulţumit cu ce avea. Locuia la ultimul etaj al unei clădiri de 
cinci niveluri în spatele zonei Beacon Hill. Ferestrele 
dormitorului şi ale camerei de zi dădeau spre Garden Street. 
Bucătăria şi cea mai mare dintre băi aveau vedere spre o curte 
interioară. 

Scoţând un Amstel Light din frigider, Trent desfăcu capacul şi 
trase o duşcă zdravănă care-i merse la inimă. Credea că berea 
era, oarecum, calmantă. Era neliniştit şi nervos după ora 
petrecuta urmărind serialul Miami Vice. Chiar şi reluările îl 
întărâtau îndeajuns ca să-i facă chef să dea buzna într-unul din 
barurile din împrejurimi să vadă daca putea să işte vreun 
scandal. Putea, oricând, să dea de un homosexual, doi, pe 
Cambridge Street, cu care să se ia la harţă. 

Trent arată ca un tip care căuta scandalul cu lumânarea. Şi, 
judecind după mutra lui, reuşise de multe ori să dea de el. Era 
un individ solid, musculos, de douăzeci şi opt de ani, care-şi 
purta părul blond spălăcit tuns în aşa-zisul stil periuţă. Ochii îi 
erau albaştri, pătrunzători. Avea o cicatrice sub ochiul stâng, 
care se întindea până la ureche. Se alesese cu ea fiindcă se 
nimerise în calea unei sticle de bere, sparte într-o încăierare din 
San Diego. El avusese nevoie de câteva cusături, dar celuilalt tip 
trebuise să i se repare toată faţa. Tipul făcuse greşeala de a-i 
spune lui Trent că are un fund nostim. Trent se înfierbânta de 
fiecare dată când îşi amintea de acest episod. Ce jigodie, ce 
poponar nenorocit! 

Trent se întoarse în camera lui şi-şi puse sticla de bere pe 
televizor. Luă pistolul de 45 cu care-l „şmecherise” pe un 
marinar în schimbul unor droguri. Arăta bine în mâna lui mare. 
Apucând pistolul cu ambele mâini, Trent îndreptă ţeava spre 
ecranul televizorului, cu braţele nemişcate şi coatele lipite de 
corp. Se răsuci şi îndreptă arma spre fereastra deschisă. 

Peste drum, o femeie îşi deschidea fereastra dormitorului. „Ai 
dat de noroc, scumpo”, şopti Trent. Potrivi pistolul cu grijă, 
coborând ţeava până când câmpul de vizibilitate apropiat şi cel 


depărtat se clarificară perfect şi ţinti spre trunchiul femeii. Încet, 
cu atenţie, Trent apăsă pe oţelul rece al trăgaciului. 

În clipa când se auzi păcănitul mecanismului de tragere, Trent 
strigă „Poc!” prefăcându-se că pistolul zvâcneşte în aer în recul. 
Zâmbi. Ar fi putut ciurui femeia dac-ar fi apăsat cu adevărat pe 
trăgaci. Şi-o imagina azvârlită îndărăt în apartamentul ei, cu o 
gaură drăguță în piept din care să ţâşnească sângele. 

Punând iar pistolul pe televizor alături de sticla cu bere, Trent 
apucă una dintre fiolele de Marcaină de pe birou. Aruncând-o în 
aer, o prinse cu cealaltă mână pe care o ţinuse la spate. Porni 
liniştit spre bucătărie ca să scoată ustensilele necesare din 
ascunzătoare lor. 

Mai întâi, trebui să scoată geamul de la raftul unuia dintre 
dulăpioarele de lângă frigider. Pe urma, ridică uşor placajul 
dreptunghiular care ducea spre ascunzătoare: un spaţiu ca o 
cripta între fundul dulăpiorului şi peretele exterior. Trent scoase 
de acolo o singura fiolă plină cu un lichid galben şi câteva 
seringi măsura 18. Făcuse rost de fiola asta de la un columbian 
la Miami. Seringile le obținuse uşor datorită slujbei sale la spital. 
Duse din nou în dormitor cele două fiole şi seringile, împreună 
cu lampa cu propan pe care o scoase de sub chiuveta din 
bucătărie. 

Trent întinse mâna spre sticlă şi mai trase încă o duşcă de 
bere. Fixă lampa cu propan pe un mic trepied pe care-l ţinea 
pliat sub pat. Scoase o ţigară din pachetul de pe televizor şi o 
aprinse cu un chibrit. 

Trent trase adânc în piept şi aprinse lampa cu propan cu 
ţigara. Apoi luă unul dintre acele măsura 18. După ce trase în 
seringa o cantitate foarte mică de lichid galben, încălzi capătul 
acului până se înroşi ca focul. Ţinând acul în flacără, luă fiola de 
Marcaină şi-i încălzi capătul până se înroşi şi el. Cu mişcări 
pricepute, experimentate, înfipse acul fierbinte în sticla înmuiată 
şi lăsă să cadă o picătură de lichid galben. Urma partea cea mai 
afurisita. Aruncă acul şi începu să răsucească fiola, introducând- 
o iar în partea cea mai fierbinte a flăcării. O ţinu acolo câteva 
clipe, destul pentru ca locul înţepat să se închidă. 

Continuă să răsucească fiola şi după ce o scoase din flacăra. 
Nu se opri până ce sticla nu se răci bine. 

„Fir-ar să fie!” izbucni Trent, privind cum capătul fiolei 
formează, dintr-o dată, o adâncitură nedorită. Deşi, de fapt, 


inobservabilă, Trent nu putea să rişte cu un astfel de rebut. 
Dacă era destul de atent cineva ca să observe, fiola avea să fie 
aruncată ca necorespunzătoare. Sau şi mai rău, cineva dintre 
cei de faţă putea deveni bănuitor. Scârbit, Trent aruncă fiola la 
gunoi. 

„Lua-te-ar dracu'”, mormăi el, apucând o nouă fiolă de 
Marcaină. Trebuia să încerce din nou. In timp ce repeta 
procedeul, devenea din ce în ce mai înverşunat, înjurând furios 
până când şi cea de-a treia încercare sfârşi cu un eşec. In cele 
din urmă, la a patra încercare, locul înţepăturii se sudă cum 
trebuie; capătul curbat îşi menţinu conturul neted emisferic. 

Ţinând fiola în lumină, o cercetă atent. Era aproape perfectă. 
El îşi putea da seama că sticla fusese înţepată, dar trebuia să te 
uiţi foarte atent. Se gândea că era, poate, cea mai bună pe care 
o făcuse vreodată. Avea o mare satisfacţie, că reuşise o treabă 
atât de grea. Când avusese prima oara ideea asta, cu câţiva ani 
în urmă, nu-şi închipuia că va izbuti. Muncea ore întregi la ceea 
ce putea face acum în câteva minute. 

O dată ce realiză ceea ce-şi propusese, Trent duse înapoi în 
ascunzătoare fiola cu lichid galben, pistolul de calibrul 45 şi 
fiolele de Marcaină rămase. Puse la loc fundul fals al dulăpiorului 
şi fixa din nou geamul. 

Luă fiola de Marcaină falsificată şi o scutură bine. Picătura de 
lichid galben se dizolvase de mult. Intoarse fiola cu fundul în 
sus, ca să vadă dacă nu transpiră pe undeva. Dar locul 
înţepăturii era aşa cum se aşteptase să fie: etanş. 

Se gândi cu bucurie la efectul pe care fiola îl va avea în 
curând în sălile de operaţie de la spitalul St. Joseph. Se gândea 
mai ales la doctorii ăia nemaipomeniţi şi la prăpădul pe care-l va 
dezlănţui în locul acela. În visele sale cele mai îndrăzneţe, Trent 
nu-şi putea închipui că şi-ar fi putut alege o carieră mai 
frumoasă. 

Trent nu-i putea suferi pe doctori. Se purtau întotdeauna ca 
nişte atotştiutori, când, de fapt, mulţi dintre ei erau nişte 
tembeli, mai ales cei din marină. În cele mai multe cazuri, Trent 
ştia de două ori mai mult decât doctorii şi, cu toate astea, 
trebuia să asculte de ordinele lor. In mod special, îl ura pe 
porcul ăla de doctor din marină care-l reclamase fiindcă ciordise 
nişte amfetamine. Ce ipocrit! Toată lumea ştia că, de multă 
vreme, doctorii şterpeleau medicamente şi instrumente şi câte 


altele. Pe urmă mai era şi perfidul ăla de doctor care se 
plânsese la şeful lui în legătură cu pretinsele lui apucături 
homosexuale. Asta fusese ultima picătura care umpluse 
paharul. In loc să apară la cine ştie ce curte marţiala tâmpită 
sau unde naiba s-ar fi gândit ei să-l trimită, Trent îşi dăduse 
demisia. 

Măcar, în momentul când plecase de acolo, era instruit cum 
se cuvine. Obţinea foarte uşor angajamente ca infirmier. Cu 
marea criză de mână de lucru din această branşă, descoperi că 
putea lucra oriunde-şi dorea. Toate spitalele aveau nevoie de el, 
mai cu seamă că-i plăcea să lucreze la sala de operaţie şi avea 
experienţă în domeniu în urma scurtei lui şederi în marină. 

Singura neplăcere într-un spital civil, în afară de doctori, era 
restul personalului medical. Unii dintre ei erau la fel de afurisiţi 
ca doctorii, mai cu seamă supraveghetorii. Tot timpul încercau 
să-l înveţe ceva ce el ştia deja. Totuşi, Trent nu-i găsea atât de 
enervanţi ca pe doctori. In definitiv, doctorii fuseseră aceia care 
conspiraseră, limitând activitatea medicală curentă a lui Trent în 
marină. 

Băgă fiola de Marcaină falsificată în buzunarul halatului alb de 
spital care era atârnat în dulapul de la intrare. Gândindu-se la 
doctori, îşi aminti de doctorul Doherty. Gândul la omul acela îl 
făcu să strângă din dinţi. Dar asta nu fu de ajuns. Trent nu se 
putu stăpâni. Trânti uşa dulapului cu atâta forţă încât parcă se 
zgudui întreaga clădire. Chiar în ziua aceea, Doherty, unul dintre 
anestezişti, avusese tupeul să-l critice de faţă cu mai mulţi 
infirmieri. Doherty îl pedepsise aspru pentru ceea ce el 
considerase a fi o tehnică de sterilizare neglijentă. Şi asta o 
spunea un cretin care nu ştia să-şi pună boneta sau masca de 
chirurg cum trebuie! De cele mai multe ori, Doherty nu-şi 
acoperea nici măcar nasul. Trent era furios la culme. 

„Sper să ajungă la Doherty fiola asta”, mârâi Trent. Din 
păcate, n-avea cum să facă să ajungă tocmai în mâna lui 
Doherty. Şansele erau cam de unu la douăzeci, dacă nu aştepta 
până când doctorul era programat pentru o anestezie epidurală. 
„Ah, ce importanţă are?” zise Trent, dând din mână cu 
indiferenţă. O să fie distractiv, indiferent cine foloseşte fiola. 


Deşi situaţia de fugar în care se afla Jeffrey îi sporea şi mai 
mult nehotărârea şi confuzia, nu se mai simţea deloc tentat de 


sinucidere. Nu-şi dădea seama dacă se purta ca un om curajos 
sau ca un laş, dar n-avea de gând să se mai chinuie. Totuşi, 
după tot ce se întâmplase, era normal să fie preocupat de 
posibilitatea apariţiei unui nou val de depresie. Gândindu-se că 
era mai bine să înlăture tentaţia, scoase fiola de morfină din 
servietă, îi sparse capacul şi goli conţinutul în toaletă. 

După ce luase o hotărâre cel puţin într-o problemă, Jeffrey se 
simţi, parcă, mai sigur de sine. Ca să aibă impresia că este şi 
mai organizat, se apucă să aranjeze din nou conţinutul servietei 
sale. Aşeza bine banii la fund, acoperindu-i cu lenjeria. Apoi 
aranja din nou spaţiul în stil acordeon pentru dosare situat sub 
capac, ca să facă loc însemnărilor lui Chris Everson. 
Îndreptându-şi atenţia spre însemnări, le dispuse după mărime. 
Unele dintre ele fuseseră scrise pe hârtia de corespondenţă a lui 
Chris şi aveau imprimat în susul paginii: „Christopher Everson”. 
Altele fuseseră scrise pe coli de hârtie galbenă. 

Jeffrey începu să răsfoiască însemnările, aproape fără să vrea. 
Se mulțumea cu orice i-ar fi putut distrage atenţia de la situaţia 
lui grea din prezent. Mai ales cazul lui Henry Noble era 
fascinant, chiar la a doua lectură. Şi de data asta, Jeffrey fu 
uimit de similitudinile dintre nefericita experienţă trăită de Chris 
cu acel om şi propria-i experienţă cu Patty Owen, mai ales în 
ceea ce priveşte simptomele iniţiale ale ambilor pacienţi. 
Principala diferenţă dintre cele două cazuri era că în cazul lui 
Patty simptomatologia fusese mai fulgerătoare, mai 
copleşitoare. De vreme ce Marcaină fusese implicată în ambele 
cazuri, faptul că simptomele fuseseră similare nu era 
surprinzător. Ceea ce părea extraordinar era că, în ambele 
situaţii, simptomele iniţiale nu erau cele previzibile când 
apăreau reacţii adverse la un anestezic local. 

Fiind anestezist practician de câţiva ani, Jeffrey cunoştea 
genul de simptome ce puteau apărea când un pacient avea o 
reacţie adversă la un anestezic local. Se iveau întotdeauna 
probleme din cauza unei supradoze ce ajungea în circuitul 
sangvin, unde putea afecta sau inima sau sistemul nervos. In 
privinţa sistemului nervos, problemele erau create, de obicei, de 
sistemul central sau autonom fie prin stimulare, fie prin depresie 
sau printr-o combinaţie a ambelor. 

Toate acestea acopereau o zonă întinsă, dar dintre toate 
reacţiile pe care Jeffrey le studiase, despre care auzise sau la 


care fusese martor, nici una nu semănase cu cea a lui Patty 
Owen, cu salivaţia excesivă, cu lăcrimarea, cu transpiraţia 
subită, cu durerile abdominale şi cu pupilele micşorate, miotice. 
Unele dintre aceste efecte secundare ar putea apărea într-o 
reacţie alergică, dar nu din cauza unei supradoze şi Jeffrey avea 
motive să creadă că Patty Owen nu fusese alergică la Marcaină. 

Evident, dacă judecai după însemnările lui, Chris Everson 
fusese destul de tulburat. Chris notase că simptomele lui Henry 
Noble erau mai degrabă muscarinice, adică fuseseră dintre 
acelea  previzibile, atunci când erau stimulate părţi ale 
sistemului nervos parasimpatic. Se numeau „muscarinice” 
pentru că erau efectul unui medicament numit muscarină, 
fabricat dintr-o specie de ciuperca. Dar stimularea 
parasimpatică nu era de prevăzut la un anestezic local ca 
Marcaină. Atunci, de unde simptomele muscarinice? Era o 
enigmă. 

Jeffrey închise ochii. Totul era foarte complicat şi, din păcate, 
deşi cunoştea elementele de bază, o mare parte a amănuntelor 
fiziologice nu-i mai erau proaspete în minte. Dar îşi amintea 
îndeajuns ca să ştie un lucru: componenta simpatică a 
sistemului nervos autonom era cea afectată de anestezicele 
locale şi nu cea parasimpatică aparent afectată în cazurile Noble 
şi Owen. Nu exista nici o explicaţie imediată pentru aceasta. 

Profunda concentrare a lui Jeffrey fu întreruptă de o buşitură 
în perete, apoi de un geamăt exagerat de extaz prefăcut ce 
venea din încăperea alăturată. În faţa ochilor îi apăru imaginea 
nedorită a fetei cu multe coşuri pe faţă şi a bărbatului chel. 
Geamătul se ridică într-un fel de crescendo, apoi se stinse. 

Jeffrey făcu câţiva paşi spre fereastră ca să-şi întindă oasele. 
Era din nou scăldat în lumina roşie de neon. Un grup de 
vagabonzi se tot învârtea la dreapta verandei hotelului Essex, 
pare-se în dreptul magazinului de băuturi. Câteva prostituate 
tinere făceau trotuarul. Într-o parte se vedeau nişte tineri 
dubioşi care aruncau priviri de proprietari asupra activităţii din 
zonă. Dacă erau peşti sau traficanţi de droguri, Jeffrey n-ar fi 
putut să spună. Ce vecinătate! îşi zise el. 

Plecă de la fereastră. Văzuse destul. Insemnările lui Chris erau 
împrăştiate pe pat. Gemetele de alături se potoliseră. Jeffrey 
încercă să treacă în revistă lista posibilităţilor în cazurile 
nefericite Noble şi Owen. Încă o dată se opri la ideea care îl 


frământase atât de mult pe Chris în ultimele zile: posibilitatea 
unui agent de contaminare în Marcaină. Presupunând că nici el, 
nici Chris nu făcuseră o greşeală medicală grosolană - în cazul 
Owen, de pildă, că nu folosise Marcaină 75% care fusese găsită 
la gunoi - şi considerând faptul că ambii pacienţi avuseseră 
simptome parasimpatice neaşteptate fără reacţii alergice sau 
anafilactice, atunci teoria lui Chris privind un agent de 
contaminare era perfect motivată. 

Întorcându-se la fereastră, Jeffrey se gândi la implicaţiile 
prezenţei unui contaminant în Marcaină. Daca putea dovedi o 
astfel de teorie, asta va contribui mult la absolvirea lui de vina 
în cazul Owen. Vina va cădea asupra firmei farmaceutice care o 
produsese. Jeffrey nu era sigur cum va acţiona maşinăria 
juridică după verificarea unei astfel de teorii. După experienţa 
lui recentă cu sistemul juridic, ştia că rotiţele se vor învârti încet, 
dar totuşi se vor învârti. Poate că bătrânul Randolph va reuşi să 
găsească o cale ca să facă rotiţele să se învârtească mai 
repede. Acest gând minunat îl făcu pe Jeffrey să zâmbească: 
poate că viaţa şi cariera lui puteau fi salvate. Dar cum să facă să 
dovedească că existase un agent contaminant în fiola folosită cu 
noua luni mai înainte? 

Brusc, lui Jeffrey îi veni o idee. Se repezi iar la însemnările lui 
Chris ca să citească rezumatul despre cazul Henry Noble. Pe 
Jeffrey îl interesa mai ales desfăşurarea iniţială a evenimentelor 
petrecute, atunci când Chris făcuse anestezia epidurală. 

Chris luase 2 centimetri cubi de Marcaină dintr-o fiolă de 30 
cc pentru doza de test, la care adăugase epinefrină. Imediat 
după acea doză de test, a început reacţia lui Henry Noble. La 
Patty Owen, Jeffrey folosise o fiolă nouă de Marcaină de 30 cc în 
sala de operaţie. Abia după ce această Marcaină i-a fost 
introdusa în corp a început reacţia ei de respingere. Pentru doza 
de test, Jeffrey folosise o fiolă de 2 cc de Marcaină de grad 
spinal, aşa cum obişnuia. Dacă s-ar fi aflat un agent 
contaminant în Marcaină, ar fi trebuit să se găsească în fiola de 
30 cc, în ambele situaţii. Asta însemna că Patty primise o doză 
cu mult mai mare decât Henry Noble - o doză terapeutică spre 
deosebire de doza de test de 2 cc. Asta explica de ce reacţia lui 
Patty Owen fusese cu mult mai violentă decât cea a lui Henry 
Noble şi de ce acesta din urmă reuşise să mai trăiască o 
săptămână. 


Pentru prima oară într-un interval de câteva luni, Jeffrey simţi 
o licărire de speranţă, că vechea lui viaţă putea încă să fie 
reluata, că putea din nou să-şi trăiască viaţa. In timpul 
procesului, în apărarea sa, nu luase nici o clipă în considerare 
posibilitatea unui agent contaminant. Acum, dintr-o dată, se 
ivea această posibilitate. Dar va fi nevoie de timp şi de un efort 
serios pentru cercetare şi, mai ales, pentru a aduce dovezi. Cu 
ce să înceapă? 

Înainte de toate, avea nevoie de mai multă informaţie. Asta 
însemna că va trebui să studieze farmakinetica anestezicelor 
locale şi fiziologia sistemului nervos vegetativ. Dar asta va fi 
relativ uşor. N-avea nevoie decât de cărţi. Treaba cea mai grea 
va fi căutarea agentului contaminant. Va trebui să aibă acces la 
întregul raport patologic în cazul Patty Owen. Îl citise doar în 
parte în timpul procesului. În plus, mai era şi problema pe care o 
ridicase Kelly: cum se explica prezenţa fiolei de Marcaină de 
75%, în coşul de gunoi al aparatului de anestezie? Cum de 
ajunsese acolo? 

Investigarea acestor probleme ar fi fost dificilă chiar şi în cele 
mai prielnice împrejurări. Acum, când era condamnat şi evadat, 
era absolut imposibilă. Va trebui să pătrundă în spitalul Boston 
Memorial. Dar cum să facă asta? 

Jeffrey intră în baie. Stând în faţa oglinzii, îşi examina 
trăsăturile în lumina fluorescentă crudă. Putea oare să-şi 
schimbe înfăţişarea îndeajuns ca să nu fie recunoscut? Avusese 
de-a face cu Boston Memorial de pe vremea angajamentelor 
clinice ca student la medicină. Sute de oameni îl cunoşteau din 
vedere. 

Jeffrey îşi puse o mână pe frunte şi-şi dădu pe spate părul 
castaniu-deschis. Îşi perie părul într-o parte, făcând o cărare pe 
dreapta. Dat pe spate, îi făcea fruntea mai lată. Nu purtase 
niciodată ochelari. Poate c-ar fi bine să-şi cumpere acum o 
pereche de ochelari. Şi, aproape întreaga perioadă cât lucrase la 
Boston Memorial, purtase mustață. Ar putea să şi-o radă. 

Preocupat de acest gând, Jeffrey se duse iar în cameră să-şi ia 
trusa de toaletă. Se întoarse la oglinda din baie. Se săpuni şi-şi 
rase rapid mustaţa. | se părea ciudat să-şi treacă limba pe buza 
de sus golaşă. Îşi udă părul şi-l perie pe spate. Asta îl încuraja: 
arăta deja alt om. 

Acum Jeffrey îşi rase perciunii nu prea lungi. Putea trece drept 


un alt doctor? Avea cunoştinţele necesare; ce-i lipsea era un act 
de identitate. Paza de la Boston Memorial fusese serios întărită, 
semn al noilor vremuri. Dacă i se cerea să arate un act de 
identitate şi nu putea face asta, vor pune mâna pe el. Totuşi, 
avea nevoie să intre acolo, iar accesul la toate locurile din spital 
îl aveau doar doctorii. 

Jeffrey continuă să studieze ideea. N-avea de gând să se lase 
cuprins de disperare. Mai exista o categorie de oameni care 
aveau un acces larg în spital: oamenii de serviciu. Nimeni nu-şi 
punea probleme în legătura cu oamenii de serviciu. Din 
numeroasele nopţi pe care le petrecuse la spital, Jeffrey îşi 
amintea că văzuse oameni de serviciu peste tot. Nimeni nu se 
întreba ce-i cu ei. Mai ştia şi că exista o tura de noapte, de la ora 
douăzeci şi trei la şapte dimineaţa, care suferea întotdeauna de 
criză de personal. Tura de noapte va fi perfectă, îşi zise Jeffrey. 
Va risca mai puţin să dea nas în nas cu persoane care-l 
cunoşteau. În ultimii ani, lucrase mai mult ziua. 

Întărit de gândul acestei noi cruciade, Jeffrey simţi nevoia să 
înceapă imediat. Asta însemna un drum la bibliotecă. Dacă 
pleca îndată, va prinde cam o oră înainte de închidere. Până să 
aibă timp să se răzgândească, strecura însemnările lui Chris în 
locul pregătit pentru ele în servietă, închise capacul şi-l încuie. 

Deşi nu ştia dacă asta ajuta la ceva, Jeffrey încuie uşa în urma 
lui. În timp ce cobora scara, avu o clipă de ezitare. Izul acru de 
mucegai îi aminti de Devlin. Jeffrey îi simţise duhoarea, când 
Devlin îl înhăţase la aeroport. 

Când îşi făcuse planul de acţiune, Jeffrey uitase să-l pună la 
socoteală pe Devlin. Doctorul auzise de vânătorii de 
recompense şi era clar că Devlin era unul dintre ei. Nu-şi făcea 
iluzii cu privire la ceea ce se va întâmpla, dacă Devlin va pune 
iar mâna pe el, mai ales după episodul de la aeroport. După o 
clipă de nehotărâre, Jeffrey se resemna şi continuă să coboare 
scările. Dacă ţinea să facă cercetări era nevoie să rişte, dar 
trebuia totuşi să rămână, tot timpul, prudent. In plus, va trebui 
să gândească în perspectivă aşa încât, dacă avea ghinionul să 
se confrunte cu Devlin, să nu fie luat pe nepregătite. Jos, în hol, 
omul cu revista dispăruse, în timp ce recepţionerul continua să 
urmărească jocul echipei Red Sox. Jeffrey ieşi pe uşă fără să fie 
observat. Semn bun, se bucură el în sinea lui. Prima lui 
încercare de a trece neobservat fusese reuşită. Măcar nu-şi 


pierduse simţul umorului. 

Bruma de bună dispoziţie pe care Jeffrey reuşise să şi-o 
impună se topi când dădu cu ochii de scena de stradă care se 
petrecea în faţa lui. Se simţi cuprins de un val de paranoia când 
îşi aminti de dubla realitate de a fi fugar şi de a transporta în 
jurul a 45 000 de dolari bani gheaţă. Exact vizavi de el, în umbra 
intrării unei clădiri părăsite, cei doi bărbaţi pe care-i văzuse de 
la fereastră fumau cocaină. 

Ţinându-şi strâns servieta în mână, Jeffrey cobori treptele din 
faţă ale hotelului Essex. Se feri să nu calce pe bietul om care 
zăcea lungit pe trotuar cu sticla lui învelită într-o pungă cafenie. 
Jeffrey o luă spre dreapta. Avea de gând să meargă pe jos cele 
cinci-şase străzi până la Central Lafayette unde se afla şi un 
hotel bun. Acolo va găsi un taxi. 

Tocmai trecea prin dreptul unui magazin de băuturi, când 
observă o maşină de poliţie venind în direcţia lui. Fără o clipă de 
şovăială, se năpusti în magazin. Clinchetul clopoţeilor de la uşă 
îl călca pe nervi. Părea o nebunie, dar n-ar fi putut să spună de 
ce se temea mai mult, de lumea de pe stradă sau de poliţie. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă un bărbos din spatele tejghelei. 

Maşina poliţiei încetini, apoi trecu mai departe. Jeffrey respiră 
adânc. Nu va fi o treabă uşoară. 

— Cu ce vă pot ajuta? repeta omul. 

Jeffrey cumpără o sticlă de votcă de jumătate de litru. Dacă 
maşina poliţiei se întorcea, ţinea ca vizita lui la magazin să pară 
întemeiată. Când ieşi din magazin, maşina poliţiei nu se vedea 
nicăieri. Cu un sentiment de uşurare, Jeffrey o luă la dreapta, cu 
gândul de a o rupe la fugă. Dar se opri brusc, aproape izbindu- 
se de unul dintre vagabonzii pe care-i văzuse mai devreme. 
Surprins, Jeffrey ridică mâna liberă ca să se apere. 

— N-ai ceva mărunţiş, amice? îl întrebă omul, clătinându-se 
pe picioare. Era limpede că era beat. Avea o tăietură proaspăta 
lângă tâmplă. Una dintre lentilele ochelarilor lui cu rame negre 
era crăpată. 

Jeffrey se retrase din faţa omului. Era înalt cam cât el, dar 
avea părul închis la culoare, aproape negru. Faţa îi era acoperita 
de o barbă măruntă, semn că nu se bărbierise de o lună. Dar, 
atenţia lui Jeffrey fu atrasă mai mult de hainele omului. Era 
îmbrăcat într-un costum zdrenţuit completat de o cămaşă, 
albastră, încheiată până sus, care era murdară şi-i lipseau şi 


câţiva nasturi. Avea şi cravata reglementară în dungi, deschisă 
la gât şi stropită cu pete verzi. Jeffrey avu impresia că omul se 
îmbrăcase ca să se duca la lucru şi nu se mai întorsese acasă. 

— Ce-i cu tine? îl întreba omul cu o voce şovăielnică, de beţiv. 
Nu vorbeşti englezeşte? 

Jeffrey băgă mâna în buzunarul pantalonilor să scoată restul 
pe care îl primise când cumpărase votca. In timp ce strecura 
banii în palma omului, îi cercetă chipul. Ochii lui, deşi sticloşi, 
păreau blânzi. Jeffrey se întreba ce-l adusese pe om într-o 
situaţie atât de disperată. Încerca un sentiment de ciudată 
înrudire cu această fiinţă fără adăpost şi cu nenorocirea lui 
neştiuta. Se îngrozi la gândul că puţin îl despărţea de o soartă 
asemănătoare. Îi era mai uşor să se identifice cu el, fiindcă omul 
părea cam de aceeaşi vârstă cu el. 

Aşa cum se aşteptase, Jeffrey reuşi să oprească un taxi la 
hotelul de lux din apropiere. De acolo, nu-i trebuia mai mult de 
cincisprezece minute ca să ajungă în sectorul medical al 
Universităţii Harvard. Era abia trecut de ora unsprezece când 
Jeffrey intră în Biblioteca Medicală Countway. 

Jeffrey se simţi ca acasă printre cărţi şi boxele înguste de 
studiu. Se folosi de unul dintre computerele de acolo ca să 
comande diferite cărţi privind fiziologia sistemului nervos 
automat şi farmacologia anestezicelor locale. Cu aceste cărţi în 
mână, intră într-una dintre boxele ce dădeau spre curtea 
interioară şi închise uşa. După câteva minute, se pierdu în 
labirintul transmiterii impulsurilor nervoase. 

Nu trecu mult şi înţelese de ce Chris subliniase cuvântul 
„Nicotinic”. Deşi majoritatea oamenilor se gândesc la nicotină ca 
la un ingredient activ prezent în ţigări, ea este, de fapt, un drog, 
mai bine zis o otravă care produce stimularea şi, mai apoi, 
blocarea ganglionilor vegetativi. Multe dintre simptomele legate 
de nicotină se aseamănă cu cele produse de muscarină: 
salivaţia, transpiraţia, durerile abdominale şi lăcrimarea - exact 
simptomele care apăruseră în cazurile Patty Owen şi Henry 
Noble. Ea putea cauza chiar moartea în concentraţii surprinzător 
de mici. 

Pentru Jeffrey toate acestea însemnau că, dacă se gândea la 
un agent contaminant, acesta trebuia să fie un compus care 
semăna, într-o anume măsură, cu anestezicele locale, precum 
nicotină. Dar nu putea fi nicotină, îşi zise Jeffrey. Raportul 


toxicologic al lui Henry Noble fusese negativ; ceva ca nicotină şi- 
ar fi semnalat prezenţa. 

Daca ar fi existat un agent contaminant trebuia, de 
asemenea, să fi fost într-o cantitate extrem de mică, nano- 
molară. În consecinţă, trebuia să fi fost ceva extrem de puternic. 
Dar ce anume putea să fie asta, Jeffrey n-avea idee. Dar, în 
cursul lecturii sale, dădu de ceva de care-şi amintea de pe 
vremea studiilor sale medicale, dar la care nu se mai gândise de 
atunci. Toxina botulinică, una dintre cele mai nocive substanţe 
cunoscute omului, se asemăna cu anestezicele locale prin 
capacitatea sa de „a îngheţa” membranele celulare neutre la 
sinapsă. Totuşi, Jeffrey ştia că aici nu era cazul de otrăvire 
botulinică. Simptomele acesteia erau total diferite: efectele 
muscarinice erau reprezentate de blocaj, nu de stimulare. 

Niciodată timpul nu trecuse mai repede. Până să se trezească 
Jeffrey, biblioteca era pe punctul de a se închide. Cu părere de 
rău, strânse însemnările lui Chris şi pe cele pe care tocmai le 
făcuse el. Cu cărţile într-o mână şi servieta în cealaltă, cobori la 
primul etaj. Lăsă cărţile pe tejghea ca să fie puse la loc în rafturi 
şi porni spre uşă. Se opri însă brusc. 

În faţa lui, lumea era oprită de un funcţionar care le deschidea 
pachetele, rucsacurile şi, bineînţeles şi servietele. Era o metodă 
folosita ca să se piardă cât mai puţine cărţi, dar Jeffrey uitase de 
asta. Nici nu îndrăznea să se gândească care va fi reacţia 
controlorului bibliotecii la vederea teancurilor de bancnote de o 
sută de dolari. Exact asta îi lipsea unuia care voia să treacă 
neobservat. 

Jeffrey porni îndoit de mijloc îndărăt, spre secţia de periodice 
şi se aplecă în spatele unei vitrine care-i ajungea până la umeri. 
Îşi deschise servieta şi începu să îndese pachetele de bancnote 
în buzunare. Ca să facă mai mult loc, scoase sticluţa de votcă 
din buzunarul jachetei şi o băgă în servietă. Mai bine să creadă 
controlorul că era beţivan decât traficant de droguri sau hoţ. 

Jeffrey reuşi să părăsească biblioteca fără nici un incident. 
Simţea că bate puţin la ochi cu toate buzunarele umflate, dar, 
pentru moment, nu era nimic de făcut. 

La acea oră a serii nu exista, practic, nici un taxi pe 
Huntington Avenue. După ce aşteptă zece minute fără nici un 
rezultat, apăru tramvaiul Green Line. Jeffrey se sui în el, 
gândindu-se că era mai prudent să nu stea pe loc. 


Se aşeză pe unul dintre locuri şi-şi aranja servieta pe 
genunchi. Simţea toate pachetele de bani pe care le avea în 
buzunarele pantalonilor, mai ales pe cele pe care stătea. În timp 
ce tramvaiul mergea clătinându-se, Jeffrey îşi plimbă privirea în 
jur. Conform obiceiului căpătat în metroul din Boston, oamenii 
nu scoteau o vorbă. Toţi priveau înainte, lipsiţi de expresie, ca în 
transă. Ochii lui Jeffrey îi întâlniră pe cei ai călătorilor care 
stăteau în faţa lui. Oamenii care îi întorceau privirea cu un aer 
ursuz îl făceau să se simtă transparent. Era uimit să constate că 
mulţi dintre ei i se păreau criminali. 

Jeffrey închise ochii şi revăzu o parte din materialul pe care 
tocmai îl citise, privindu-l în lumina experienţei pe care o 
avusese cu Patty Owen şi a experienţei lui Chris cu Henry Noble. 
Fusese surprins de o anumită informaţie privitoare la 
anestezicele locale. Intr-un paragraf intitulat „Reacţii adverse” 
citise că, uneori, apăreau pupilele miotice sau micşorate. Asta 
era ceva nou pentru Jeffrey. Cu excepţia cazurilor Patty Owen şi 
Henry Noble, nu observase asta în experienţa lui clinică şi nici 
nu citise despre acest lucru. Nu exista nici o explicaţie a 
mecanismului fiziologic şi nici Jeffrey nu era lămurit. Apoi, 
acelaşi articol menţiona că, de obicei, se observa midriaza sau 
lărgirea pupilelor. In acel moment, Jeffrey renunţă la problema 
mărimii pupilei. Toate astea nu prea aveau sens pentru el, îl 
încurcau şi mai mult. 

Când tramvaiul plonja brusc în subteran, sunetul produs îl 
făcu pe Jeffrey să tresară. Nu-şi dăduse seama cât de nervos 
devenise. Trase de câteva ori aer în piept adânc şi regulat ca să 
se liniştească. 

După un minut-două, atenţia lui Jeffrey reveni la cele doua 
cazuri. Işi dădu seama că mai era încă o asemănare între 
cazurile Owen şi Noble, căreia nu-i dăduse atenţie. Henry Noble 
fusese paralizat în săptămână în care supravieţuise. Era ca şi 
cum i se făcuse o anestezie spinală totală ireversibilă. De vreme 
ce Patty murise, Jeffrey nu-şi dădea seama dacă ar fi paralizat în 
cazul în care ar fi trăit. Dar bebeluşul ei supravieţuise şi suferea 
de o marcată paralizie reziduală. Se considerase că paralizia 
bebeluşului fusese cauzată de lipsa de oxigenare a creierului, 
dar acum Jeffrey nu mai era atât de sigur. Repartizarea ciudată, 
asimetrică, îl neliniştise întotdeauna. Poate că aceasta paralizie 
era o nouă cheie ce se putea dovedi de folos în identificarea 


unui agent de contaminare. 

Jeffrey se dădu jos la Park Street şi urcă scările. Ocolind cu 
grijă mai mulţi poliţişti, grăbi pasul spre Winter Street, lăsând în 
urmă aglomeraţia de pe Park Street. În timp ce mergea, începu 
să se gândească mai serios să se întoarcă la spitalul Boston 
Memorial, acum după tot ce aflase din noile lui lecturi. 

Ideea de a deveni om de serviciu avea multe avantaje, în 
afară de unul singur: ca să caute o slujbă, trebuia să facă rost 
de o identitate nouă şi de un număr real de protecţie socială, în 
această era a computerelor, Jeffrey ştia că nu se putea aştepta 
să obţină una falsă. 

Tocmai când îşi muncea mintea cu problema actului de 
identitate, intră pe strada unde se afla hotelul Essex. Puțin 
înainte de magazinul de băuturi, care era încă deschis, se opri. 
Imaginea omului în acel costum zdrenţuit îi reveni în minte. Ei 
doi erau cam de aceeaşi vârstă şi înălţime. 

Trecând strada, Jeffrey se apropie de locul viran din 
apropierea magazinului de băuturi. Un felinar plasat strategic 
arunca destulă lumină asupra zonei. La mică distanţă de locul 
viran se vedea platformă de beton care ieşea dintr-o clădire de 
pe margine; arăta de parc-ar fi fost cândva o punte de 
încărcare. Lângă ea, Jeffrey putea distinge câteva siluete, unele 
în picioare, altele tolănite pe pământ. 

Când se opri şi trase cu urechea, Jeffrey reuşi să audă ce se 
vorbea. Stăpânindu-şi temerile, porni spre grup. Păşind cu grijă 
pe o podea de cărămizi sparte, se apropie de platformă. O 
duhoare de oameni nespălaţi îi asalta nările. Conversaţia se 
opri. Câţiva ochi apoşi îl priviră bănuitori din semiîntuneric. 

Jeffrey se simţi ca un nepoftit într-o lume străină. Cu nelinişte 
crescândă, se uită după omul în costum zdrenţuit, mutându-şi 
iute privirea de la o siluetă întunecată la alta. Ce va face dacă 
oamenii ăştia se năpusteau asupra lui? 

Jeffrey îl zări pe omul pe care îl căuta. Era unul dintre bărbaţii 
care stăteau în semicerc. Grăbind pasul, Jeffrey se apropie de ei. 
Nimeni nu scoase o vorbă. Aşteptarea făcea atmosfera atât de 
încărcată de electricitate, încât o singură scânteie putea 
dezlănţui o explozie. Toate privirile îl urmăreau acum pe Jeffrey. 
Chiar şi unii dintre aceia care stătuseră lungiţi pe jos se ridicară 
acum, cu ochii la el. 

— Alo, zise Jeffrey cu voce slabă când ajunse în faţa omului. 


Acesta nu mişcă. La fel şi ceilalţi. 

— Îţi aminteşti de mine? îl întrebă Jeffrey. Se simţea ca un 
caraghios, dar nu ştia ce altceva să spună. [i-am dat nişte 
mărunţiş acum vreo oră. Acolo, în faţa magazinului de băuturi. 
Jeffrey făcu un gest peste umăr. Omul nu replică. M-am gândit 
că poate ai mai avea nevoie de ceva bani, zise Jeffrey. 

Băgă mâna în buzunar şi, împingând mai încolo pachetul de 
bancnote de o sută de dolari, scoase nişte mărunţiş şi câteva 
bancnote de valoare mai mică. | le oferi bărbatului. Omul întinse 
mâna şi luă banii. 

— Mulţam, amice, bombăni el, încercând să distingă banii în 
întuneric. 

— Mai am ceva, zise Jeffrey. De fapt, am o hârtie de cinci 
dolari şi sunt gata să fac pariu că eşti atât de beat că nu poţi să- 
ţi aduci aminte ce număr de protecţie socială ai. 

— Ce vrei să zici? bodogăni omul, opintindu-se să se ridice în 
picioare. Încă doi bărbaţi îi urmară exemplul. Bărbatul care îl 
interesa pe Jeffrey se bălăngănea de parcă era cât pe ce să se 
prăbuşească, dar se ţinu pe picioare. Părea mai beat decât 
înainte. 139-31560. Asta-i numărul meu de protecţie socială. 

— Nu, zău? îi răspunse Jeffrey, dând din mână cu un gest 
neîncrezător. L-ai scos din burtă. 

— Pe dracu! izbucni omul, indignat. 

Cu un gest ce mătura aerul şi care aproape că-l dobori, băgă 
mâna să-şi caute portofelul. Se bălăngăni din nou căznindu-se 
să-şi scoată portofelul din buzunarul de la pantaloni. După ce-l 
scoase, bâjbâi în el şi extrase, nu carnetul de protecţie socială, 
ci permisul de conducere auto. Între timp, portofelul îi căzu din 
mână. Jeffrey se aplecă să-l ia de jos. Observă că nu avea nici 
un ban în el. 

— Uite-l chiar aici! Aşa cum am spus! 

Jeffrey îi dădu portofelul şi luă permisul auto. Nu reuşea să 
vadă numărul, dar nu asta era problema. 

— Pe legea mea, cred că ai dreptate, zise el, după ce se făcu 
că-l cercetează. 

Îi întinse hârtia de cinci dolari, pe care omul o înhaţă lacom. 
Dar unul dintre ceilalţi bărbaţi i-o smulse din mână. 

— Dă-mi-o înapoi! răcni omul. 

Un alt bărbat se apropie din spatele lui Jeffrey care băgă 
mâna în buzunar şi mai scoase câteva monede. 


— Am pentru toată lumea, zise el, aruncându-le pe jos. 

Monedele scoaseră un clinchet pe cărămida spartă. Se iscă o 
învălmăşeală şi toată lumea, în afară de Jeffrey, se lăsa pe mâini 
şi genunchi în întuneric. Jeffrey profita de această diversiune ca 
să le întoarcă spatele şi s-o ia la fugă cât îl ţineau picioarele 
peste terenul viran presărat cu gunoaie, până în stradă. 

Odată ajuns în camera lui de hotel, propti permisul de 
marginea chiuvetei şi-şi compară propria imagine cu cea din 
fotografia de pe permis. Nasul arăta cu totul altfel. In privinţa 
asta, nu se putea face nimic. Şi totuşi, dacă-şi închidea nuanţa 
părului şi-l peria spre spate cu nişte gel, aşa cum i se părea 
nimerit şi dacă adăuga la asta nişte ochelari cu rame negre, 
poate că treaba mergea. Dar, în orice caz, avea un număr real 
de protecţie socială, împreună cu un nume şi o adresă 
adevărate: Frank Amendola din Sparrow Lane nr. 1617, 
Framingham, Massachusetts. 


lo 


Miercuri 
17 mai 1989 
6.15 a.m. 


Trent Harding trebuia să înceapă lucrul abia la şapte, dar la 
şase şi un sfert îşi aranja deja hainele de stradă în vestiarul de 
lângă holul secţiei de chirurgie a Spitalului St. Joseph. Din locul 
unde se afla, avea o vedere directă spre chiuvete şi se putea 
vedea în oglinzile de deasupra lavabourilor. Îşi încorda muşchii 
braţului şi ai gâtului până se umflară. Se aplecă uşor în faţă să 
le verifice contururile clare. Era încântat de ceea ce văzuse. 

Trent se ducea la clubul lui de gimnastică cel puţin de patru 
ori pe săptămână ca să folosească echipamentul Nautilus, până 
la istovire. 

Trupul lui era ca o sculptură. Oamenii îl observau şi îl 
admirau, Trent era sigur de asta. Totuşi, nu era mulţumit. 
Considera că putea să-şi mai dezvolte încă puţin bicepşii. În 
privinţa picioarelor, cvadricepşii ar fi putut fi mai încordaţi, îşi 
propunea să se concentreze asupra acestor doua aspecte în 
săptămânile următoare. 

Trent obişnuia să sosească devreme, dar, în acea dimineaţă, 
venise mai curând ca de obicei. Simţindu-se agitat, se trezise 
înainte de ţârâitul ceasului deşteptător şi nu reuşise să adoarmă 
la loc, aşa că se hotărâse să se ducă la serviciu mai devreme. În 
afară de. Asta, nu-i plăcea să se grăbească. Îl amuza peste 
măsură să plaseze una dintre fiolele lui de Marcaină falsificată în 
stocul de medicamente. Simţea fiori de plăcere, de parc-ar fi 
plasat o bombă cu ceas. El era singurul care cunoştea pericolul 
iminent. Era singurul care ţinea situaţia sub control. 

După ce-şi puse echipamentul sanitar pe el, Trent aruncă o 
privire în jurul lui. Câteva persoane care ieşeau din tură 
intraseră în vestiar. Cineva era la duş şi cânta o melodie a lui 
Stevie Wonder, altcineva era la toaletă şi o a treia persoană se 
afla în faţa propriului dulap, în afara câmpului său vizual. 

Trent băgă mâna în buzunarul jachetei lui albe de spital şi 
scoase fiola de Marcaină falsificată. Strângând-o în palmă, de 
frică să nu apară cineva pe neaşteptate, Trent şi-o strecură în 
chiloţi. La început i se păru rece şi incomodă şi se strâmbă când 


încerca să o potrivească mai bine. Apoi îşi închise dulapul şi 
porni spre hol. 

In holul secţiei de chirurgie, se auzea susurul filtrului ce 
pregătea cafeaua proaspătă a cărei aromă plăcută umpluse 
încăperea. Surorile medicale, câţiva doctori şi infirmiere se 
adunaseră acolo. În curând vor ieşi din tură. Nu existau cazuri 
urgente în desfăşurare şi toate procedurile din programul zilei 
de care era responsabilă tura de noapte fuseseră îndeplinite. 
Camera răsuna de conversații animate. 

Nimeni nu-l baga în seamă pe Trent şi nici el nu încerca să 
intre în vorbă cu nimeni. Cea mai mare parte a personalului nu-l 
cunoştea, fiindcă nu era un membru al turei de noapte. Trent 
traversă holul şi intră în sectorul în care se aflau, propriu-zis, 
sălile de operaţie. La ghişeul principal de programări nu era 
nimeni. Tabla neagră uriaşă purta deja pe ea, scris cu cretă, 
programul zilei. Trent se opri pentru câteva clipe, căutând să 
vadă pe tabla cea mare două lucruri: în care sală trebuia să 
lucreze în ziua aceea şi dacă existau cazuri rahidiene sau 
epidurale programate. Spre încântarea lui, erau destule. Un nou 
fior de emoție îi străbătu şira spinării. De vreme ce existau mai 
multe asemenea cazuri, erau şanse ca Marcaină lui să fie 
folosită chiar în ziua aceea. 

Trent îşi continuă drumul de-a lungul coridorului principal al 
secţiei de chirurgie şi intră la centrul de aprovizionare care era 
plasat convenabil în mijlocul blocului operator. Complexul 
chirurgical de la spitalul St. Joe avea forma literei U, cu sălile de 
operaţie dispuse pe laturi şi cu centrul de aprovizionare în 
interior. 

Mişcându-se cu un aer decis, de parcă ar fi vrut să intre în 
centrul de aprovizionare ca să ia de acolo echipament pentru 
una dintre sălile de operaţie, Trent făcu ocolul întregii secţii. Ca 
de obicei, nu se afla nimeni acolo. Exista întotdeauna o pauză 
între şase şi cincisprezece şi şase patruzeci şi cinci, când în 
centrul de aprovizionare nu se afla nimeni. Satisfăcut, Trent se 
duse direct la locul unde se găseau soluţiile de perfuzie şi 
medicamentele care nu conţineau substanţe narcotice. Nu era 
nevoie să caute anestezicele locale. Ştia de mult unde se află. 

Aruncând din nou o privire rapidă în jur, Trent întinse mâna 
spre o cutie începută, cu fiole de 30 cc de Marcaină 5%. Cu 
gesturi pricepute, săltă capacul. Mai rămăseseră trei fiole în 


cutia în care, la început, fuseseră cinci. Trent schimbă una 
dintre fiolele bune cu cea din chiloţii lui. Tresări din nou. Era 
surprinzător cât de rece putea fi sticla la temperatura camerei, 
închise capacul cutiei de Marcaină şi o împinse cu grijă la loc în 
poziţia ei de dinainte. 

Trent mai aruncă încă o privire prin centrul de aprovizionare. 
Nu apăru nimeni. Se uită din nou la cutia de Marcaină. Un fior 
aproape senzual îl străbătu iar din cap până-n picioare. Uite c-o 
mai făcuse încă o dată şi nimeni n-o să ghicească vreodată 
secretul. Era al dracului de uşor şi dacă programul sălii de 
operaţie mergea cum trebuie şi mai avea şi un pic de noroc, 
fiola va fi folosită în curând, poate chiar în dimineaţa aceea. 

O clipă doar, Trent se gândi să înlocuiască şi celelalte două 
fiole bune din cutie ca să accelereze lucrurile. Acum că fiola 
fusese plasată, abia aştepta să se bucure de haosul pe care-l va 
pricinui. Dar, se hotări să nu înlocuiască celelalte două fiole. Nu 
riscase niciodată în trecut şi nu era momentul să înceapă să 
rişte acum. Ce se întâmpla dacă urmărea cineva câte fiole de 
Marcaină fuseseră puse la dispoziţia spitalului? 

Trent ieşi din centrul de aprovizionare şi se întoarse la dulapul 
lui să ascundă fiola pe care o avea acum în chiloţi. Pe urmă o să 
bea o ceaşcă bună de cafea. După-amiază, ceva mai târziu, 
daca nu se întâmpla nimic, o să se întoarcă la centrul de 
aprovizionare să vadă dacă fiola falsificată fusese luată. Dacă 
avea să fie folosită în ziua aceea, o să afle şi el curând. Veştile 
privind complicațiile majore se răspândeau din sălile de operaţie 
cu iuţeala fulgerului. 

În închipuirea lui, Trent vedea fiola stând nevinovată în cutie. 
Era ca la ruleta rusească. Simţi un fior de excitație sexuala. Se 
repezi în vestiar, încercând să se calmeze. Numai de-ar da 
Domnul s-o folosească Doherty, se gândi Trent. Ar fi perfect! 

Lui Trent i se încorda falca când îi zbura gândul la anestezist. 
Numele individului îi aprindea din nou furia, din cauza umilinţei 
simţite cu o zi în urmă. Când ajunse la dulapul lui, Trent îi dădu 
o buşitură răsunătoare cu palma deschisă. Câteva persoane se 
uitară în direcţia lui. Trent nu-i băgă în seamă. Culmea era că, 
înaintea întâmplării jignitoare, îi plăcuse de Doherty. Trent se 
purtase chiar drăguţ cu împuţitul ăla. 

Enervat, Trent răsuci combinaţia încuietorii şi deschise uşa 
dulapului. Sprijinindu-se de ea, strecura fiola de Marcaină 


scoasă din chiloţi în buzunarul jachetei lui albe care atârna în 
dulap. Poate că va fi nevoie să facă unele aranjamente speciale 
pentru Doherty. 


Scoţând un oftat de uşurare, Jeffrey închise uşa camerei lui de 
la Hotelul Essex. Era puţin trecut de unsprezece dimineaţa. 
Fusese în picioare de la nouă şi jumătate, când plecase de la 
hotel să facă nişte cumpărături. Tot timpul fusese îngrozit la 
gândul că va fi descoperit de vreo cunoştinţa, de Devlin sau de 
poliţie. Zărise mai mulţi ofiţeri de poliţie, dar evitase o 
confruntare directă. Dar, chiar şi aşa, fusese o aventura care-i 
măcinase nervii. 

Jeffrey puse pachetele şi servieta pe pat şi deschise punga 
cea mai mică. Printre lucrurile dinăuntru se afla şi o vopsea de 
păr. Culoarea se numea Negru-Miez de Noapte. Jeffrey se 
dezbrăcă şi se duse direct la baie unde urmă indicaţiile de pe 
cutie. După ce îşi puse gel pe păr şi-şi perie părul spre spate, 
părea alt om. Îşi zise că arăta ca un vânzător de maşini de mâna 
a doua sau ca un personaj dintr-un film din anii '30. Comparând 
imaginea lui cu mica fotografie de pe permis, se gândi că putea 
fi luat drept Frank Amendola, dacă nu era privit prea atent. ŞI 
încă nu terminase. 

Întorcându-se în dormitor, Jeffrey deschise pachetul cel mai 
mare şi scoase din el un costum de poliester albastru-închis pe 
care-l cumpărase la Filene's Basement şi îl modificase la Pacifici 
of Boston. Mike, croitorul-şef, fusese încântat să-l ajusteze, în 
timp ce Jeffrey aştepta. Jeffrey nu dorise să fie transformat mult 
costumul, fiindcă n-ar fi vrut să-i cadă prea bine. De fapt, 
trebuise să se împotrivească unora dintre sugestiile lui Mike. 

Întorcându-se la pachetele lui, Jeffrey scoase câteva cămăşi 
albe şi două cravate fără gust. Se îmbrăcă cu una dintre cămăşi 
şi-şi puse o cravată, apoi trase pe el costumul, în cele din urmă, 
scotoci prin pungi până dădu de o pereche de ochelari de 
protecţie cu ramă închisă la culoare. Işi puse ochelarii şi se 
întoarse la oglinda din baie. Îşi compară din nou imaginea cu 
fotografia de pe permis. Zâmbi fără să vrea. Privit în general, 
arata groaznic. Privit din punctul de vedere al asemănării cu 
Frank Amendola, arăta relativ bine. Fu surprins când îşi dădu 
seama cât de puţin contau trăsăturile feţei în crearea unei 
impresii generale. 


Unul dintre celelalte pachete conţinea o geantă de sibir cu 
baretă de umăr şi cu jumătate de duzină de compartimente. 
Jeffrey mută pachetele de bani în ele. Simţea că servieta bătea 
la ochi şi se temea că poliţia ar putea să-l recunoască după asta. 
Îşi închipuia chiar că acest indiciu era menţionat în descrierea 
sa. 

Deschizându-şi servieta, Jeffrey scoase o seringă şi o fiolă de 
succinilcolină. Toată dimineaţa se temuse să nu apară pe 
neaşteptate Devlin, cum făcuse la aeroport, aşa că-i venise o 
idee. Extrase cu grijă 40 miligrame de succinilcolină în seringă, 
apoi înşuruba sticluţa. Băgă seringa în buzunarul lateral al 
jachetei sale. Nu-şi dădea seama cum va folosi succinilcolină, 
dar, la nevoie, o va avea la îndemână. Era măcar un suport 
psihologic, dacă nu era bună de altceva. 

Cu ochelarii la ochi şi geanta de sibir pe umăr, Jeffrey mai 
aruncă o ultimă privire prin cameră, întrebându-se dacă nu 
uitase ceva. Şovăia să plece, fiindcă ştia că, în clipa când va ieşi 
din camera, va începe iar să se neliniştească că va fi 
recunoscut. Dar ţinea să pătrundă în Spitalul Boston Memorial şi 
singurul mod de a reuşi era să se ducă acolo şi să încerce să se 
angajeze ca om de serviciu. 


Devlin ieşi din lift făcându-şi loc cu coatele în drum spre biroul 
lui Michael Mosconi, nedând timp celorlalte persoane să se 
ferească din calea sa. Simţea o plăcere perversă când provoca 
lumea, mai ales pe bărbaţii în costume de oameni de afaceri şi 
aproape că spera ca unul dintre ei să-l înfrunte. 

Devlin era într-o dispoziţie mizerabila. Nu închisese un ochi 
aproape toată noaptea, stând chinuit pe bancheta din faţă a 
maşinii lui, urmărind casa soţilor Rhodes. Fusese aproape sigur 
că Jeffrey se va strecura în casă în miez de noapte. Sau, cel 
puţin, se aşteptase s-o vadă pe Carol părăsind brusc casa. Dar 
nimic nu se întâmpla până după ora opt dimineaţa, când Carol 
ţâşni din garaj ca Green Homet în maşina ei Mazda RX7, lăsând 
o urmă de roţi de cauciuc în mijlocul drumului. 

Cu multă greutate şi fără prea mari speranţe, Devlin o 
urmărise pe Carol în circulaţia dimineţii. Conducea ca un şofer 
Indy 5002, strecurându-se prin şuvoiul de maşini. Îl duse aşa 
până în centru, dar ţinta nu fusese decât biroul ei de la etajul 22 


2 Cursa anuală de formula 1 de la Indianapolis, SUA. 


al uneia dintre cele mai noi clădiri de birouri. Devlin se hotărî să 
renunţe la ea pentru moment. Avea nevoie de mai multe 
informaţii privitoare la Jeffrey, ca să decidă ce să facă în 
continuare. 

— Ei? întrebă Michael plin de speranţă, când Devlin intră pe 
uşă. 

Devlin nu răspunse imediat, ceea ce, ştia, îl va înnebuni pe 
Michael. Tipul era întotdeauna aşa de nevricos. Devlin se 
prăbuşi pe canapeaua de vinilin din faţa mesei de lucru a lui 
Michael, sprijinindu-şi cizmele de cow-boy pe măsuţa de cafea. 

— Ei ce? întrebă el iritat. 

— Unde-i doctorul? Se aştepta ca Devlin să-i spună că Îl 
predase deja pe Rhodes la închisoare. 

— Habar n-am, răspunse Devlin. 

— Ce vrei să spui? încă mai spera că Devlin voia doar să-l 
necăjească. 

— Cred că-i destul de clar, zise Devlin. 

— O fi clar pentru tine, dar nu-i clar pentru mine, replică 
Michael. 

— Nu ştiu unde e nenorocitul ăla, recunoscu Devlin în cele din 
urmă. 

— Sfinte Dumnezeule! ţipă Michael, ridicându-şi mâinile 
agasat. Mi-ai spus că o să pui mâna pe individ, că nu-i nici o 
problemă. Trebuie să dai de el. Se îngroaşă gluma! 

— Acasă nu s-a arătat, zise Devlin. 

— Fir-ar a dracu' de treabă! strigă Michael, din ce în ce mai 
panicat. Scaunul lui turnant scârţâi când el se aplecă înainte şi 
se ridică. 

— O să-mi pierd slujba! 

Devlin se încruntă. Michael era mai furios decât de obicei. 
Doctorul ăsta care se făcuse nevăzut îl înnebunea. 

— Nu-ţi face griji, îi spuse el lui Michael. Dau eu de el. Ce 
altceva mai ştii despre el? 

— Nimic! răcni Michael. Ţi-am spus tot ce ştiam. 

— Mi-ai spus pe dracu’, îi răspunse Devlin. Zi ceva despre 
restul familiei. Chestii de-astea... Şi despre prieteni. 

— Ti-am spus, nu ştiu nimic despre tipul ăsta, recunoscu 
Michael. Tot ce-am făcut a fost să-i pun sechestru pe casă. ŞI 
vrei să mai ştii ceva? Nenorocitul m-a păcălit şi în privinţa asta. 
Azi-dimineaţă, m-a sunat Owen Shatterly de la bancă şi mi-a 


spus că Jeffrey Rhodes şi-a mărit ipoteca exact înainte să-mi 
înregistrez eu dreptul de sechestru. Acum, nici măcar rudele 
colaterale nu pot să achite datoria. Devlin izbucni în râs. 

— Ce-ai găsit de râs? întreba Michael. Devlin clătină din cap. 

— Mă distrează că jigodia asta prăpădita de doctor ne face 
atâtea necazuri. 

— Nu văd nimic distractiv în asta, zise Michael. Owen mi-a 
mai spus ceva: doctorul a luat cei 45 000 de dolari cu care-şi 
mărise ipoteca în bani gheaţa. 

— Doamne sfinte, atunci nu-i de mirare că servieta tipului m-a 
pocnit atât de tare! zise Devlin, zâmbind. Niciodată nu mi-a dat 
cineva în cap cu gologani. 

— Foarte nostim, se răsti Michael. Problema e că situaţia 
merge din rău în mai rău. Mulţumesc lui Dumnezeu că am un 
prieten ca Albert Norstadt la sediul poliţiei. Copoii ăilalţi n-aveau 
de gând să mişte un deget până n-a intrat el pe fir. 

— Poliţia crede că Rhodes se află încă în oraş? întrebă Devlin. 

— După câte ştiu eu, da, răspunse Michael. N-a făcut mare 
lucru, dar măcar a pus paza la aeroport, la staţiile de autobuz şi 
de tren, la agenţiile de închiriat maşini şi la firmele de taxi. 

— A făcut destul, zise Devlin. Bineînţeles că lui nu-i convenea 
să-l prindă poliţia pe Jeffrey. Daca e în oraş, dau eu de el într-o 
zi sau două. Dacă a şters-o din oraş, o să fie nevoie de mai mult 
timp, dar o să-l găsesc. Linişteşte-te. 

— Vreau să pui mâna pe el astăzi! strigă Michael, ambalându- 
se din nou. Incepu să se plimbe în spatele biroului. Daca nu poţi 
să-l găseşti pe nenorocit, o să angajez pe altcineva mai 
priceput. 

— Stai, potoleşte-te, zise Devlin, săltându-şi picioarele de pe 
măsuţa de cafea ca să se ridice. Eu fac tot ce se poate, nimeni 
nu poate face mai mult. II găsesc eu pe individ, nu te mai 
consuma. 

— Il vreau acum, nu peste un an, zise Michael. 

— Relaxează-te. N-au trecut decât douăsprezece ore, îi 
răspunse Devlin. 

— Ce dracu' mai tândăleşti pe-aici? ţipă Michael. Cu patruzeci 
şi cinci de miare în buzunar, n-o să stea să ardă gazul pe aici la 
infinit. Vreau să te duci îndărăt la aeroport şi să vezi dacă nu 
poţi să-i iei urma de acolo. A trebuit să ajungă în oraş într-un fel. 
Poţi fi sigur că n-a mers pe jos. Mută-ţi fundu’ acolo şi stai de 


vorbă cu oamenii de la MBTA. Poate şi-aduce careva aminte de 
un tip slăbănog cu mustață şi servietă. 

— Cred că-i mai bine să mă ocup de nevastă-sa, replică 
Devlin. 

— Nu mi s-a părut că erau chiar ca nişte porumbei, răspunse 
Michael. Vreau să încerci la aeroport. Dacă nu te duci, trimit pe 
altcineva. 

— Bine, bine! zise Devlin, ridicându-se în picioare. Dacă vrei 
să încerc la aeroport, o să încerc la aeroport. 

— Foarte bine, răspunse Michael. Şi dă-mi de ştire. 

Devlin ieşi din biroul lui Michael. Starea lui de spirit nu se 
îmbunătăţise. De obicei, el nu permitea unuia ca Michael să-l 
înveţe cum să-şi facă treaba, dar, în cazul de faţă, îşi zise că era 
mai bine să-i facă voia. Ultimul lucru care-i lipsea era să aibă 
rivali. Mai ales la treaba pe care o avea acum de făcut. Singura 
problemă era că, daca acum trebuia să se ducă la aeroport, era 
musai să angajeze pe cineva s-o urmărească pe nevastă şi să 
supravegheze casa. În timp ce aştepta să vină liftul, Devlin se 
gândea pe cine să sune. 


Jeffrey se opri pe treptele largi ale intrării de la Spitalul Boston 
Memorial ca să prindă curaj. In ciuda eforturilor sale de a se 
deghiza, acum când ajunsese în pragul spitalului, îl cuprinse 
frica. Se temea să nu fie remarcat de prima persoană care-l 
cunoştea. 

Îşi închipuia chiar ce-ar fi spus: „Jeffrey Rhodes, tu eşti? Ce 
faci, te duci la un bal mascat? Am auzit că te caută poliţia, e 
adevărat? Îmi pare rău c-ai fost condamnat pentru crima de 
gradul doi. Asta dovedeşte că e din ce în ce mai greu să fii 
doctor în Massachusetts.” 

Făcând un pas înapoi şi mutându-şi geanta de sibir pe celălalt 
umăr, Jeffrey se aplecă uşor într-o parte ca să se uite la literele 
gotice de deasupra intrării principale. Acolo era o placa pe care 
scria: SPITALUL BOSTON MEMORIAL RIDICAT CA O CASA DE 
ADĂPOST A BOLNAVILOR, A INFIRMILOR ŞI A CELOR ÎN NEVOIE. 
El nu era bolnav sau infirm, dar era, cu siguranţă, în nevoie. Cu 
cât şovăia mai mult, cu atât îi era mai greu să intre înăuntru. 
Nehotărârea îl ţinea pe loc, când dădu cu ochii de Mark Wilson. 

Mark era un coleg anestezist pe care Jeffrey îl cunoştea bine. 
Făcuseră practică împreună la Memorial. Jeffrey fusese cu un an 


mai mare. Mark era un negru solid a cărui mustață o făcuse pe 
cea a lui Jeffrey să pară pricăjita prin comparaţie; asta fusese 
întotdeauna un motiv de glume între ei. Mark părea să se 
bucure de ziua proaspătă de primăvara. Venea dinspre Beacon 
Street şi se îndrepta spre intrarea din faţa şi direct spre Jeffrey. 

Era exact impulsul de care avea nevoie Jeffrey. Intră împins 
de panică prin uşile turnante în holul central. Îl înghiţi deodată o 
mare de oameni. Holul servea nu numai ca intrare, dar şi ca 
punct de confluență a trei coridoare principale ce duceau spre 
cele trei turnuri ale spitalului. 

Temându-se să nu fie urmărit de Mark, Jeffrey o luă repede pe 
lângă biroul de informaţii din mijlocul holului boltit şi o porni de- 
a lungul coridorului central. Îşi închipui că Mark va porni spre 
stânga, spre lifturile ce duceau la secţia de chirurgie. 

De teama de a nu fi descoperit, Jeffrey merse înainte, 
încercând să-şi ia un aer firesc. Când, în cele din urmă, întoarse 
capul să se uite în urma lui, Mark nu se mai vedea. 

Deşi fusese legat de spital aproape douăzeci de ani, Jeffrey nu 
cunoştea pe toată lumea personal. Cu toate acestea, intră cu 
prudenţă în biroul de angajări şi luă cererea de angajare pe care 
i-o întinse un funcţionar prietenos. Dar faptul că personalul nu-i 
era familiar nu însemna că el nu le era lor familiar. 

Completă cererea de angajare, folosind numele lui Frank 
Amendola, numărul lui de protecţie socială şi adresa lui din 
Framingham. In spaţiul unde trebuia să scrie ce muncă prefera, 
Jeffrey indică întreţinerea. În spaţiul privind tura preferată, dacă 
va fi angajat, scrise „noaptea”. Pentru referinţe, Jeffrey înşiră 
mai multe spitale pe care le vizitase pentru întruniri ale 
anesteziştilor. Spera că va dura până ce personalul va verifica 
referinţele, daca astfel de verificări se făceau, într-adevăr. 
Jeffrey îşi închipuia că, având în vedere marea nevoie de mână 
de lucru în spital şi salariul scăzut care se oferea, era o piaţă 
buna pentru cei în căutare de serviciu. Nu-şi închipuia că 
cererea lui de a fi angajat ca om de serviciu va face obiectul 
unei verificări. 

După ce-şi predă cererea completata, lui Jeffrey i se oferi 
posibilitatea să intre la interviu imediat sau să fie programat la o 
dată ulterioară. El spuse că va fi încântat să fie primit la interviu 
cât mai repede posibil. 

După o scurtă aşteptare, fu invitat în biroul fără ferestre al lui 


Carl Bodanski. Bodanski era unul dintre funcţionarii care se 
ocupau de personalul de serviciu la Memorial. Unul dintre pereţii 
micului său birou era acoperit cu o tablă uriaşă cu sute de 
plăcuţe cu nume, atârnând de mici cârlige. Pe un alt perete era 
un calendar. Nişte uşi duble acopereau al treilea perete. Totul 
era ordonat şi funcţional. 

Carl Bodanski era un om între treizeci şi cinci şi patruzeci de 
ani. Avea părul închis la culoare, o faţa chipeşă şi era îmbrăcat 
corect, deşi nu prea stilat, într-un costum oarecare de birou. 
Jeffrey îşi dădu seama că-l văzuse pe omul ăsta de multe ori la 
bufetul cu autoservire al spitalului, deşi ei doi nu stătuseră de 
vorbă niciodată. Când intră Jeffrey, Bodanski stătea aplecat 
peste masa lui de lucru. 

— Te rog, ia loc, zise Bodanski amabil, fără să-şi ridice 
privirea. 

Jeffrey văzu că tocmai îi studia cererea lui. Când, în sfârşit, 
Bodanski îşi îndrepta atenţia spre el, lui Jeffrey i se opri 
răsuflarea. Se temea să nu vadă un semn brusc de 
recunoaştere. Dar nu văzu. În schimb, Bodanski îl întrebă dacă 
nu dorea să bea ceva - cafea sau, poate, Coca. 

Jeffrey, agitat, refuza. Studie faţa lui Bodanski. Acesta îi 
răspunse cu un zâmbet. 

— Deci ai lucrat în spitale? 

— O, da, răspunse Jeffrey. Destul de mult. Jeffrey zâmbi slab. 
Începuse să se relaxeze. 

— Şi vrei să lucrezi în tura de noapte ca om de serviciu? 

Bodanski ţinea să se asigure că nu se strecurase o greşeală. 
De fapt, lui nici nu-i venea să-şi creadă ochilor: un bărbat care 
cerea să lucreze în tura de noapte ca om de serviciu şi care nu 
arăta ca un criminal sau ca un emigrant ilegal şi, în plus, vorbea 
engleza. ` 

— Aşa aş prefera, îi răspunse Jeffrey. Işi dădu seama că era 
ceva cam neobişnuit. Avu inspirația de moment să ofere o 
explicație. Am de gând să urmez nişte cursuri la Universitatea 
Suffolk în timpul zilei sau, poate, seara. Mă întreţin singur. 

— Ce fel de cursuri? întrebă Bodanski. 

— De drept, răspunse Jeffrey. Fu prima materie care îi veni în 
minte. 

— Eşti foarte ambițios. Deci vei urma facultatea de drept 
câțiva ani? 


— Aşa sper, răspunse Jeffrey cu entuziasm. 

Văzu că ochii lui Bodanski se însufleţiră. În afara lipsei de 
amatori, serviciul de întreţinere avea şi altă problemă: o rată 
înaltă a fluctuaţiei, mai ales la tura de noapte. Dacă Bodanski 
credea că Jeffrey va lucra noaptea un număr de ani, va socoti că 
asta era ziua lui norocoasă. 

— Când te-ar interesa să începi? îl întrebă Bodanski. 

— Cât de curând posibil, îi răspunse Jeffrey. Chiar în noaptea 
asta. 

— În noaptea asta? repetă Bodanski, neîncrezător. Era prea 
frumos ca să fie adevărat. 

Jeffrey ridică din umeri. 

— Sunt nou-venit în oraş şi am nevoie de lucru. Trebuie să mă 
hrănesc. 

— Vii din Framingham? vru să ştie Bodanski, după ce se uită 
la cerere. 

— Exact! îi răspunse Jeffrey. Nu ţinea să se lanseze într-o 
discuţie despre un loc în care nu fusese niciodată, aşa că 
răspunse: 

— Dacă Boston Memorial n-are nevoie de mine, pot să mă 
adresez la St. Joseph's sau la Boston City. 

— Ah, nu. Nu-i nevoie să faci asta, răspunse Bodanski 
precipitat. Numai că treaba cere ceva timp. Sunt sigur că 
înţelegi. Îți trebuie o uniformă şi un act de identitate. În plus, 
mai sunt şi nişte hârtii de completat înainte să poţi începe. 

— Ei, bine, eu sunt aici, răspunse Jeffrey. De ce nu se poate să 
rezolvăm treaba imediat? 

Bodanski făcu o pauza de o clipă, apoi spuse: 

— Numai un moment. 

Se ridică de la birou şi părăsi încăperea. Jeffrey rămase pe 
scaun. Spera că nu se arătase prea nerăbdător să înceapă 
lucrul. Îşi roti privirea prin biroul lui Bodanski ca să-i mai treacă 
timpul. Pe masă se vedea o fotografie într-o ramă de argint: o 
femeie stând în spatele a doi copii cu obrajii îmbujoraţi. Era 
singurul element personal din încăpere, dar era unul plăcut, 
gândi Jeffrey. 

Bodanski se întoarse însoţit de un bărbat scund cu păr negru, 
lucios şi cu un zâmbet prietenos. Era îmbrăcat într-o uniformă 
de om de serviciu, de culoare verde-închis. Bodanski i-l prezentă 
drept Jose Martinez. Jeffrey se ridică şi strânse mâna omului. Nu 


era prima oară când îl vedea pe Martinez. Îi cercetă chipul, aşa 
cum făcuse şi cu Bodanski, dar nu observă nici un semn de 
recunoaştere. 

— Jose este şeful serviciului de întreţinere, explică Bodanski, 
ţinându-şi o mână pe umărul lui Martinez. l-am transmis lui Jose 
dorinţa ta de a începe lucrul imediat. Jose e gata să grăbească 
procesul, aşa că te predau lui. 

— Asta înseamnă că sunt angajat? întreba Jeffrey. 

— Sigur că da, răspunse Bodanski. Bun venit în echipa de la 
Memorial. După ce termină Jose cu tine, întoarce-te aici. O să ai 
nevoie de un Polaroid pentru carnetul de identitate. Şi trebuie să 
te înscriem sau la Blue Cross, sau la Blue Shield, sau la HMO. Ai 
putea să-mi spui ce preferi? 

— N-am nici o preferinţă, îi răspunse Jeffrey. 

Martinez îl conduse pe Jeffrey la secţia întreţinere care se afla 
la primul nivel al subsolului. Avea un accent spaniol plăcut şi un 
simţ al umorului molipsitor. De fapt, aproape tot ce vedea i se 
părea destul de amuzant ca să-i stârnească râsul, ca, de pildă, 
prima pereche de pantaloni pe care i-o arătă nou-venitului. 
Pantalonii îi ajungeau abia la genunchi lui Jeffrey. 

— Cred că e nevoie de o amputare, zise el, printre hohote de 
râs. După mai multe încercări, găsiră o uniformă care i se 
potrivea. Apoi, lui Jeffrey i se repartiza un dulap. Pentru 
moment, Martinez îi spuse să-şi pună pe el bluza. Poţi să rămâi 
cu pantalonii tăi, adăugă el. 

Martinez îi explică lui Jeffrey că va face cu el un tur al 
spitalului. Cămaşa de la serviciul de întreţinere va ţine loc de 
carnet de identitate pentru moment. 

— Nu vreau să-ţi mai pierzi vremea cu mine, se grăbi să-i 
spună Jeffrey. Ultimul lucru pe care ţinea să-l facă era să 
străbată spitalul în timpul zilei, când existau mai multe riscuri să 
fie recunoscut. i 

— Am timp, răspunse Martinez. Nici o problemă. In plus, asta 
face parte din obligaţiile noastre obişnuite. 

Nedorind să facă o problemă din asta, Jeffrey îşi puse fără 
chef bluza verde-închis de om de serviciu şi-şi băgă hainele de 
stradă în dulap. Păstrându-şi geanta de sibir pe umăr, se pregăti 
să-l urmeze pe Martinez oriunde voia acesta să-l ducă. Insă şi-ar 
fi dorit să-şi poată vâri capul într-o pungă. 

Martinez continuă să trăncănească în timp ce-l conduse pe 


Jeffrey prin spital. Mai întâi, îl recomandă tuturor oamenilor de 
serviciu prezenţi. Apoi intrară în spălătorie, unde toată lumea 
era prea ocupată ca să le dea vreo atenţie. Urmă bufetul cu 
autoservire, unde toţi păreau clar neprietenoşi. Din fericire, nu 
era nimeni la bufet pe care Jeffrey să-l cunoască bine. 

Urcară scările la primul etaj şi Martinez îl conduse pe Jeffrey 
prin dispensare şi la camera de urgenţă. La camera de urgenţă, 
Jeffrey simţi nevoia să se răsucească pe călcâie şi să o 
pornească tiptil spre hol la vederea unor medici chirurgi 
rezidenţi pe care-i cunoscuse destul de bine când se rotiseră pe 
la anestezie. Din fericire pentru el, ei nu se uitaseră în direcţia 
lui. Erau preocupaţi de nişte cazuri traumatice rezultate dintr-un 
accident auto. 

După camera de urgenţa, Martinez îl conduse pe Jeffrey la 
lifturile principale din turnul de nord. 

— Acum vreau să-ţi arăt laboratoarele, zise Martinez. Şi secţia 
de chirurgie. 

Jeffrey înghiţi în sec. 

— N-ar trebui să ne întoarcem la domnul Bodanski? întrebă el. 

— N-avem nici un motiv să ne grăbim, îi răspunse Martinez. Îi 
făcu semn să intre în liftul care tocmai îşi deschise uşile. In plus, 
e important pentru tine să vezi laboratorul de patologie şi 
chimie şi sălile de operaţie. O să lucrezi acolo la noapte. Tura de 
noapte e cea care face curăţenie acolo. Doar noaptea putem 
intra şi noi acolo. 

Jeffrey păşi mai spre interiorul liftului. Martinez veni lângă el. 

— O să lucrezi cu patru persoane, îi explică Martinez. Şeful de 
tură se numeşte David Arnold. E un om de treabă. 

Jeffrey dădu din cap. Pe măsură ce se apropiau de etajul unde 
se aflau sălile de operaţie şi laboratoarele, fu cuprins de o 
senzaţie de junghi în stomac. Tresări când Martinez îl apuca de 
braţ şi-l îndemna să meargă înainte, zicând: 

— Asta-i etajul nostru. 

Jeffrey trase adânc aer în piept, pregătindu-se să iasă din lift 
şi să pătrundă în acea parte a spitalului unde-şi dusese, de fapt, 
viaţa timp de aproape 20 de ani. 

Jeffrey simţi cum îi cade falca. O clipă, rămase împietrit. Drept 
în faţa lui se afla Mark Wilson care aştepta să se suie în lift. 
Ochii lui negri îl sfredeleau pe Jeffrey. Ochii lui Mark se 
îngustară, apoi spuse ceva. Jeffrey se aştepta să audă: „Jeffrey, 


tu eşti?” 

— Ai de gând să cobori sau nu? îl întrebă Mark pe Jeffrey. 

— Coborâm, zise Martinez, împingându-l uşor pe Jeffrey. 

Lui Jeffrey îi trebuiră câteva secunde să înţeleagă că Mark nu-l 
recunoscuse. Întoarse capul exact când uşile liftului se 
închideau şi-i prinse privirea lui Mark pentru a doua oară. Nu zări 
nici cea mai mică urma de recunoaştere. A 

Jeffrey îşi împinse ochelarii mai sus pe nas. li alunecaseră 
când se împiedicase, ieşind din lift. 

— Te simţi bine? îl întrebă Martinez. 

— Perfect! răspunse Jeffrey. De fapt, chiar se simţea mult mai 
bine. Faptul că Mark nu-l recunoscuse fusese un semn 
încurajator. 

Turul laboratoarelor de chimie şi de patologie fu mai puţin 
stresant decât mersul cu liftul. Bineînţeles că Jeffrey văzu multă 
lume cunoscuta, dar nimeni nu-l recunoscu, aşa cum nu-l 
recunoscuse nici Mark Wilson. 

Jeffrey fu cuprins din nou de o mare agitaţie, atunci când 
Martinez îl duse în holul secţiei de chirurgie. La acea oră a după- 
amiezei, cel puţin douăzeci de persoane cunoscute bine de 
Jeffrey se aflau în hol, stând de vorbă, bând cafea sau citind 
ziarul. Nu trebuia decât ca unul dintre ei să-şi dea seama cine 
era el şi totul se va duce de ripă. În timp ce Martinez bifa 
muncile de noapte, Jeffrey îşi examina pantofii. Căută să-şi ţină 
privirile cât mai ferite de ale celorlalţi, dar, după aproape 
cincisprezece minute de aşteptare încordată, îşi dădu seama că 
nimeni nu-i dădea nici o atenţie. După cât de puţin erau băgaţi 
în seamă, ai fi zis că el şi Martinez erau aproape invizibili. 

În vestiar, Jeffrey trecu printr-o încercare la fel de dură ca 
întâlnirea cu Mark Wilson. Se trezi faţă în faţa cu un alt 
anestezist pe care îl cunoştea cât se poate de bine. Făcură un 
fel de dans al umbrelor când se strecurară unul pe lângă celălalt 
în dreptul chiuvetelor. Când nici acest doctor nu-l recunoscu, 
deşi fusese atât de aproape de el, Jeffrey rămase uimit şi 
încântat. Deghizarea lui era mai reuşită decât îşi închipuise. 

— Te pricepi la hainele din echipamentul sanitar? îl întreba 
Martinez când se opriră în faţa dulapurilor cu astfel de 
echipamente. 

— Da, răspunse Jeffrey. 

— Foarte bine! zise Martinez. Nu cred că trebuie să ne 


ocupăm de asta acum. David Arnold o să te conducă în sălile de 
operaţie la noapte. Acum e prea multă agitaţie acolo. 

— Inţeleg, îi răspunse Jeffrey. 

Jeffrey, uşurat că terminase cu turul spitalului, se îmbrăcă cu 
hainele de strada. Apoi Martinez îl conduse din nou la biroul lui 
Bodanski. După ce îşi strânseră mâna, Martinez îi ură lui Jeffrey 
numai bine înainte de a se întoarce la treburile lui. Bodanski îi 
pregătise lui Jeffrey o declaraţie de garanţie şi un formular de 
asigurare medicală ca să le semneze. Jeffrey era încă nervos, 
aşa că dădu să iscălească cu numele adevărat, dar se opri la 
timp şi măzgăli numele lui Frank Amendola în spaţiul destinat 
semnăturii. 

Numai după ce ieşi prin uşile turnante de la intrarea din faţa a 
spitalului şi ajunse în strada simţi că i se risipeşte neliniştea. Se 
simţi chiar încurajat. Până acum, totul se desfăşurase conform 
planului. 


Devlin urca scările de lângă staţia MBTA de la aeroport. 
Blacheurile de metal fixate pe cizmele lui de cow-boy păcăneau 
tare pe betonul murdar. Îi venea să strângă de gât pe cineva şi 
n-ar fi stat prea mult să aleagă. l-ar fi convenit oricine. 

Devenise şi mai prost dispus după ce plecase din biroul lui 
Mosconi. După cum se aşteptase, aeroportul se dovedise până 
acum o totală pierdere de timp. Stătuse de vorba cu taxatorii 
din parcare să vadă daca vreunul dintre ei nu-l văzuse pe tipul 
care sosise în jurul orei noua seara într-un Mercedes 240D, de 
culoarea untului. Bineînţeles că nimeni nu-l văzuse. 

Apoi, Devlin se dusese în staţia MBTA şi făcuse rost de 
numele şi de numărul de telefon ale tipului care lucrase la 
chioşcul de jetoane cu o seară în urmă. Numai obţinerea 
numărului fusese ca o extragere de dinţi. Când reuşi, în cele din 
urmă, să dea de tip, totul se dovedi inutil, exact cum îşi 
închipuise. Individul nu şi-ar fi amintit nici dacă maică-sa ar fi 
venit să cumpere un jeton. 

Ajungând în staţia de autobuz, Devlin aşteptă să apară 
autobuzul intraterminal. Când, într-un târziu, sosi, Devlin se urcă 
prin uşa din faţă. La început încercă să fie drăguţ. 

— Scuză-mă, zise el. Şoferul era un negru slab cu ochelari 
rotunzi cu rame de metal. Poate reuşeşti să-mi dai o informaţie, 
continua Devlin. 


Şoferul clipi din ochi, apoi privirile îi alunecară pe braţul tatuat 
al lui Devlin, înainte de a şi le ridica spre faţa lui. 

— Nu pot să închid uşa, dacă nu stai jos, zise el. Şi nu pot să 
conduc autobuzul până nu se-nchide uşa. 

Devlin îşi dădu ochii peste cap. Se uită în autobuz. Alţi câţiva 
pasageri se urcaseră prin uşa din spate şi erau ocupați cu 
aranjarea bagajelor în plasa de bagaje. 

— Asta nu-ţi ia decât o secundă, zise Devlin, încercând să-şi 
ţină firea. Înţelegi, caut pe cineva care s-ar putea să se fi suit 
într-un autobuz ca ăsta ieri-seară pe la nouă şi jumătate. Un 
filfizon alb, slăbănog, cu mustață, cu o servieta în mână. Nici un 
alt bagaj. Mă întrebam dacă... 

— Ţi-aş fi foarte recunoscător dac-ai sta jos, zise şoferul, 
întrerupându-l. 

— Asculta, amice, zise Devlin şi vocea îi cobori cu o octavă. 
Eu încerc să fiu drăguţ. 

— Îţi pierzi vremea, îi răspunse şoferul. Eu am ieşit din tură la 
trei şi jumătate. 

— Înţeleg, spuse Devlin, străduindu-se din răsputeri să nu-şi 
piardă calmul. Dar poţi să-mi spui numele şoferilor care au 
lucrat ieri-seară? 

— De ce nu te duci la biroul de transport? îi răspunse şoferul. 
Acum te rog să stai jos. 

Devlin închise ochii. Prăpăditul ăsta se juca cu focul. 

— Ori stai jos, ori coboară din autobuz, zise şoferul. 

Asta fusese ultima picătură. Devlin se repezi, îl apucă pe şofer 
de pieptul cămăşii şi-l ridică din scaun. Il trase spre el, până ce 
faţa omului ajunse la câţiva centimetri de a lui. 

— Ştii ceva, amice? îl întrebă Devlin. Nu-mi place cum te 
porţi. Eu nu vreau decât un răspuns simplu la o întrebare 
simpla. 

— Hei! răcni unul dintre pasageri. 

Continuând să-l ţină pe şoferul îngrozit suspendat deasupra 
scaunului său, Devlin se întoarse spre fundul autobuzului. Un 
bărbat într-un costum de serviciu se apropie de el. Era roşu la 
faţă de indignare. 

— Ce se întâmpla aici? 

Devlin întinse mâna stânga şi-l apucă pe pasager de cap, de 
parc-ar fi cântărit în palmă o minge de baschet. Întâi, îl trase pe 
om cu un pas mai aproape, apoi îi dădu un brânci zdravăn, 


împingându-l cât colo. Omul se împiedică şi căzu pe spate în 
coridorul despărțitor. Ceilalţi pasageri rămăseseră cu gura 
căscata. Nimeni nu mai încercă să-i vină în ajutor şoferului. 

Intre timp, şoferul se chinuia să scoată o vorbă. Devlin îl puse 
jos în scaunul lui. Şoferul tuşi. Pe urmă, cu o voce răguşită, îi 
dădu lui Devlin doua nume. 

— Nu ştiu ce număr au, dar amândoi stau în Chelsea. 

Devlin notă numele într-un carneţel pe care-l ţinea în 
buzunarul din stânga al cămăşii lui de doc. Apoi se auzi ţărăitul 
pagerului. Işi smulse aparatul din curea, apăsă pe buton şi se 
uită la ecran. Apăru numărul lui Michael Mosconi. 

— Mulţumesc, amice, îi spuse Devlin şoferului. Se întoarse şi 
cobori din autobuzul care porni, într-un nor de fum diesel, cu 
uşa încă deschisă. 

Devlin se uită la el cum pleacă, întrebându-se dacă nu va fi 
oprit, în următoarele minute, de o maşină a poliţiei. În cazul 
ăsta, poate avea norocul să-i cunoască pe poliţişti. Nu mai lucra 
în poliţie de mai bine de cinci ani, dar avea încă o mulţime de 
prieteni. In afara nou-veniţilor, îi cunoştea aproape pe toţi. 

Intorcându-se în staţie, Devlin se duse la un telefon public să-l 
sune pe Michael. Se întreba dacă Michael îl controla să vadă 
daca venise la aeroport. 

— Am veşti bune, amice, zise Michael îndată ce se făcu 
legătura. Nici măcar n-ar trebui să-ţi spun. ţi fac treaba prea 
uşoară. Ştiu unde-i bârlogul lui Jeffrey Rhodes. 

— Unde? întrebă Devlin. 

— Nu mă lua aşa repede, zise Michael. Dacă-ţi spun şi faci o 
plimbare pân-acolo ca să-l înhaţi, nu mai meriţi patruzeci de 
miare. Pot să mă folosesc de altcineva. Pricepi? 

— Cine ţi-a dat de informaţia asta? îl întreba Devlin. 

— Norstadt de la sediul poliţiei, răspunse Michael, triumfător, 
în timp ce făceau cercetări la companiile de taxiuri, unul dintre 
şoferi a venit şi a spus că luase în maşină un tip care se potrivea 
cu descrierea lui Jeffrey Rhodes. Şoferul a spus că Rhodes se 
purta ciudat. La început nu avea nici măcar o destinaţie. Zice că 
s-au învârtit în loc fără nici o ţintă. 

— Cum de nu l-a ridicat poliţia? vru să ştie Devlin. 

— O să-l ridice. La un moment dat, răspunse Michael. Dar 
acum are alte griji. Un grup rock este aşteptat în oraş. In plus, 
poliţia nu-l consideră pe Rhodes un pericol pentru nimeni. 


— Deci, care-i tocmeala? 

— Zece miare, răspunse Michael. Dacă vrei le iei, dacă nu, nu. 

Lui Devlin îi trebui o clipă de gândire. 

— Le iau, răspunse el. 

— Hotelul Essex, zise Michael. Şi, Dev... zgâlţâie-l puţin. 
Individul mi-a făcut o mulţime de necazuri. 

— Cu mare plăcere, răspunse Devlin şi nu minţea deloc. 
Jeffrey nu numai că-l pocnise cu servieta, acum reuşise să-l mai 
şi buzunărească de 30 000 de dolari. Dar, dacă stăm să ne 
gândim, poate că nu reuşise. 7 

Întors în stația de autobuz, Devlin izbuti să oprească un taxi. Îi 
spuse şoferului să-l ducă până la maşina lui din parcarea 
centrală, pentru cinci dolari. 

În momentul când Devlin ieşi din aeroport, atitudinea lui 
devenise cu mult mai pozitivă. Era o ruşine să piardă treizeci de 
miare, dar dacă asta se va întâmpla, până la urmă, totuşi zece 
miare nu erau o nimica toată. În plus, o să se distreze puţin cu 
Jeffrey. Şi acum, când ştia unde se afla, treaba lui era o 
bagatelă. Floare la ureche. 

Devlin se duse drept la Hotelul Essex. Parcă lângă un hidrant, 
exact vizavi. Essexul îi era cunoscut. Când lucra la poliţie, 
participase la o serie de descinderi la hotel pentru capturare de 
droguri. 

Devlin urca scările. Înainte de a deschide uşa, băgă mâna sub 
jacheta lui de doc, sub braţul stâng şi desfăcu breteaua care 
lega vârful pistolului său 38. Deşi era sigur că Jeffrey nu va fi 
înarmat, nu strica să fie precaut. Doctoraşul îl mai surprinsese şi 
altădată. Dar aşa ceva nu se va mai întâmpla. 

O privire rapidă în interior îl convinse pe Devlin că Essexul nu 
se schimbase câtuşi de puţin de la ultima lui vizită, îşi amintea 
până şi mirosul. Era acelaşi iz de mucegai dintotdeauna, de 
parcă creşteau ciuperci la subsol. Devlin se apropie de recepţie. 
Când recepţionerul se ridică din faţa televizorului, Devlin şi-l 
aminti şi pe el. Băieţii din poliţie îl porecliseră Gură-cască, 
fiindcă buza de jos îi atârna ca a unui buldog. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă recepţionerul, privindu-l pe 
Devlin cu vizibil dezgust. 

Stătea la câţiva paşi de tejghea, de parcă s-ar fi temut că 
Devlin va întinde mâna să-l înhaţe. 

— Îl caut pe unul dintre oaspeţii tăi, zise Devlin. Numele lui e 


Jeffrey Rhodes, dar s-ar putea ca altul să fie numele sub care s-a 
înregistrat. 

— Nu dăm informaţii despre oaspeţii noştri, răspunse 
recepţionerul afectat. 

Devlin se aplecă ameninţător spre el. Păstră o tăcere destul 
de lungă ca să-l facă să se simtă prost. 

— Deci nu dai nici un fel de informaţii despre oaspeţii voştri? 
repetă el, dând din cap de parcă i s-ar fi părut firesc. 

— Exact! răspunse recepţionerul, cam nesigur de sine. 

— Ce dracu’ crezi că-i ăsta, Ritz-Carlton? îl întrebă Devlin în 
bătaie de joc. Aici n-aveţi de-a face decât cu o droaie de peşti, 
de târfe şi de drogaţi. 

Recepţionerul făcu un pas îndărăt, privindu-l pe Devlin 
alarmat. 

Cu viteza fulgerului, Devlin izbi tejgheaua cu palma cu un 
efect de tunet. Recepţionerul tresări. Se vedea că o sfeclise. 

— Toţi m-au enervat astăzi, răcni Devlin. Apoi îşi cobori 
vocea. Nu fac decât să-ţi pun o simpla întrebare. 

— Nu s-a înregistrat nimeni cu numele de Jeffrey Rhodes, se 
pâlbâi recepţionerul. 


Devlin dădu din cap. 

— Nici nu mă mir, zise el. Dar hai să ţi-l descriu. E cam de 
înălţimea dumitale, are în jur de 40 de ani, poarta mustață, e 
subţirel şi are părul şaten. Arata bine. Şi cred că avea o servietă 
în mână. 

— S-ar putea să fie Richard Bard, spuse recepţionerul, amabil. 

— Şi când s-a înregistrat domnul Bard în palatul ăsta? întrebă 
Devlin. 

— leri, seară, pe la zece. Sperând să-i mai potolească furia lui 
Devlin, recepţionerul întoarse o pagină a registrului şi arătă un 
nume cu o mână tremurândă: Uitaţi-vă, aici a semnat, chiar aici. 

— Domnul Bard se află acum aici? întrebă Devlin. 
Recepţionerul dădu din cap că nu. 

— A plecat pe la prânz, spuse el. Dar arăta foarte schimbat. 
Avea părul negru şi-şi răsese mustata. 

— la te uită, zise Devlin. Asta se potriveşte. La ce cameră zici 
că stă domnul Bard? 

— La 5E. 

— Nu cred că ţi-aş cere prea mult, daca te-aş ruga să mă 


conduci acolo, ce zici? 

Recepţionerul dădu din cap că nu. Încuie sertarul unde ţinea 
banii, apucă cheia de rezervă şi ieşi din spatele ghişeului. Devlin 
îl urmă spre casa scărilor. 

Devlin arătă cu mâna spre lift. 

— Lucrurile se mişcă greu pe la voi. Când am fost aici într-o 
descindere în probleme de droguri, liftul avea pe el acelaşi 
anunţ. 

— Eşti sticlete? întrebă recepţionerul. 

— Cam aşa ceva, răspunse Devlin. 

Urcară scara în tăcere. Când ajunseră la etajul cinci, Devlin 
avu impresia că recepţionerul va face un atac de cord. Respira 
greu şi era lac de sudoare. Devlin îl lăsă să-şi revină, apoi 
traversară holul spre 5E. 

Ca să nu rişte nimic, Devlin bătu la uşă. Văzând că nu 
răspunde nimeni, se dădu la o parte ca să-l lase pe recepţioner 
să descuie. Devlin făcu un tur rapid. Camera era goală. 

— Cred că am să-l aştept aici pe domnul Bard, zise Devlin, 
îndreptându-se spre fereastră şi uitându-se afară. Se întoarse iar 
spre recepţioner. Dar nu vreau să-i spui nimic când se întoarce. 
Nu vreau decât să-i fac o mică surpriză. Pricepi? 

Recepţionerul dădu din cap cu putere. 

— Domnul Rhodes, alias domnul Bard, este un fugar urmărit 
de justiţie, zise Devlin. Există un mandat de arestare. E un 
individ periculos, condamnat pentru omor. Dacă-i spui ceva care 
să-i trezească bănuielile, nu se poate şti cum o să reacționeze. 
Inţelegi ce spun? 

— Perfect, răspunse recepţionerul. Domnul Bard s-a purtat 
ciudat când a intrat aici prima oară. Mă gândeam chiar să chem 
poliţia. 

— Sigur că te gândeai, îi răspunse Devlin în bătaie de joc. 

— Nu suflu un cuvânt nimănui, zise recepţionerul, ieşind pe 
uşă. 

— Contez pe dumneata, îi răspunse Devlin şi încuie uşa în 
urma lui. 

In clipa când rămase singur, Devlin se repezi la servietă şi o 
azvârli pe pat. Cu mâini tremurânde deschise încuietorile şi 
ridică capacul. Răscoli hârtiile, dar nu găsi nimic. Apoi desfăcu 
despărţitura în formă de acordeon şi cercetă rapid fiecare 
compartiment. 


— Dracu' să-l ia! răcni el. Sperase ca Jeffrey să fi fost destul 
de nesăbuit încât să-şi lase banii în servietă. Dar înăuntru nu 
erau decât un teanc de hârtii şi nişte lenjerie de corp. Devlin 
ridică una dintre foile care avea imprimat în partea de sus 
numele lui Christopher Everson. Era plină de termeni ştiinţifici. 
Devlin se întrebă cine putea fi Christopher Everson. 

Lăsând hârtiile să-i cadă din mână, Devlin scotoci bine toată 
camera, cu gândul că Jeffrey ascunsese banii. Dar banii nu erau 
acolo. Bănui că Jeffrey luase banii cu el. Asta era motivul 
principal pentru care acceptase atât de repede propunerea lui 
Michael. Devlin socotise că va pune mâna pe cele patruzeci şi 
cinci de miare pe care se presupunea că le avea Jeffrey, başca 
cele zece mii pe care urma să i le dea Michael. 

Lungindu-se pe pat, Devlin îşi scoase pistolul din toc. Bunul 
doctor era o nesfârşită sursă de surprize. Devlin îşi zise că era 
mai bine să fie gata pentru orice. 


Jeffrey se simţea mult mai bine după ce se deghizase şi 
căpătase o nouă identitate şi după ce vizita lui la Boston 
Memorial se desfăşurase fără probleme. Dacă oamenii care-l 
ştiau îndeaproape nu-l recunoscuseră, nu avea de ce se teme 
când ieşea din casă, în orice caz nu în ceea ce priveşte 
dezvăluirea identităţii lui. Încurajat de acest nou sentiment de 
încredere, Jeffrey luă un taxi şi se îndreptă spre spitalul St. 
Joseph. 

Era conştient de faptul că ducea cu sine atâta bănet, dar se 
simţea cu mult mai bine acum când îl căra de colo-colo în 
geanta de sibir, decât când purta cu el servieta. 

Spitalul St. Joseph era cu mult mai vechi decât Spitalul 
Memorial. Era o clădire de cărămidă de la începutul secolului, 
care fusese restaurată de mai multe ori. Fiind situată într-o 
dumbravă de lângă Arnold Arboretum, în Jamaica Plain, 
terenurile pe care fusese ridicată erau cu mult mai atrăgătoare 
decât cele ale Spitalului Memorial. 

St. Joseph fusese construit cu scopul iniţial de a deveni un 
spital catolic caritabil, dar, de-a lungul anilor, se transformase 
într-un spital comunitar foarte activ. St. Joseph, aflându-se într- 
una dintre suburbiile Bostonului, nu avea caracterul urban al 
unui spital din centrul oraşului care ducea greul problemelor 
sociale ale ţării. 


Jeffrey se opri şi ceru informaţii privind situarea secţiei de 
terapie intensivă de la nişte voluntare cu părul ca neaua, 
îmbrăcate în halate roz, care lucrau la centrul de informaţii al 
spitalului. O femeie în vârstă, zâmbitoare, îl îndreptă spre etajul 
doi. 

Jeffrey găsi secţia de terapie intensivă fără probleme şi intră 
înăuntru. 

Ca anestezist, se simţi ca acasă în acea secţie aparent 
haotică şi printre aparatura ultramodernă. Toate paturile erau 
ocupate. Aparatele şuierau şi piuiau. Chiorchini de sticluţe de 
perfuzie atârnau în vârful unor stative, ca nişte fructe de sticlă. 
Peste tot se vedeau tuburi şi fire. 

În mijlocul acestei intense activităţi electronice se aflau 
surorile medicale. Erau, ca de obicei, atât de preocupate de 
îndatoririle lor, că nici nu observară prezenţa lui Jeffrey. 

O zări pe Kelly lângă camera de gardă a asistentelor. In clipa 
când Jeffrey se apropie de masa unde se afla ea, Kelly tocmai 
ridicase receptorul telefonului. Privirile lor se întâlniră în fuga şi 
Kelly îi făcu semn să aştepte un moment. El observă că nota 
valorile unor analize de laborator. 

După ce încheie convorbirea, o strigă pe una dintre celelalte 
infirmiere şi-i comunică, cu voce ridicată, rezultatele. Din 
celălalt capăt al încăperii, infirmiera făcu un gest în semn că a 
înţeles şi potrivi scurgerea lichidului de perfuzie pentru 
compensare. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă Kelly când îşi îndreptă atenţia 
spre Jeffrey. Era îmbrăcata cu o bluză albă şi cu pantaloni albi. 
Părul îi era strâns într-un coc franțuzesc. 

— M-ai ajutat deja, îi răspunse Jeffrey, zâmbind. 

— Nu înţeleg, zise Kelly, cu un aer uimit. Jeffrey râse. 

— Sunt eu, Jeffrey. 

— Jeffrey? Kelly îl privi cu atenţie. 

— Jeffrey Rhodes, zise el. Nu pot să cred că nu mă recunoaşte 
nimeni. Doar nu mi-am făcut operaţie plastică. 

Kelly ridică o mână să-şi ascundă zâmbetul. 

— Ce-i cu tine aici? Ce s-a întâmplat cu mustaţa ta? Dar cu 
părul? 

— E o poveste cam lungă. Ai un minut pentru mine? 

— Sigur că da. Kelly anunţa o altă infirmieră că-şi lua o pauza. 
Hai, îi zise ea lui Jeffrey, arătând o uşă din spatele camerei de 


garda. Îl duse într-o încăpere din spate pe care infirmierele o 
foloseau pentru depozitare şi ca pe un fel de spaţiu de odihnă. 

— Vrei o cafea? îl întrebă Kelly. 

Jeffrey spuse că ar dori o ceaşca. Kelly turna o cafea pentru el 
şi una pentru ea. Deci, ce-i cu deghizarea asta? 

Jeffrey îşi puse jos geanta de sibir şi-şi scoase ochelarii, 
începuseră să-i irite rădăcina nasului. Luă ceaşca de cafea şi se 
aşeza. Kelly se sprijini de ghişeu, ţinându-şi cana de cafea în 
mâini. 

Jeffrey îi povesti tot ce se întâmplase, începând cu momentul 
când plecase de la ea cu o seara în urmă: dezastrul de la 
aeroport, faptul că devenise un fugar, că-l pocnise pe Devlin cu 
servieta şi încăierarea cu cătuşele. 

— Deci aveai de gând să părăseşti ţara? îl întrebă Kelly. 

— Asta era intenţia mea, recunoscu Jeffrey. 

— Şi n-aveai de gând să mă suni să-mi spui şi mie? 

— Te-aş fi sunat imediat ce puteam, îi răspunse Jeffrey. N- 
aveam mintea prea limpede. 

— Unde locuieşti? 

— La un hotel de duzină din centrul Bostonului, zise Jeffrey. 

Kelly clătină din cap cu tristeţe. 

— Ah, Jeffrey. Treaba asta sună destul de rău. Poate că ar 
trebuie, pur şi simplu, să te predai. Toate astea n-or să-ţi ajute 
la recurs. 

— Daca mă predau, mă arunca în închisoare şi, probabil, că o 
să-mi refuze eliberarea pe cauţiune. Chiar dacă mi-ar acorda o 
garanţie, nu cred c-aş putea să avansez banii acum. Dar 
recursul meu ar trebui să rămână o problemă separata. În orice 
caz, nu pot să intru în închisoare, fiindcă am prea multe de 
făcut. 

— Ce vrei să spui cu asta? îl întrebă Kelly. 

— Am citit notițele lui Chris, zise Jeffrey, stăpânindu-şi cu greu 
entuziasmul. Chiar am petrecut câtva timp făcând cercetări în 
bibliotecă. Cred că Chris era pe cale să descopere ceva când a 
bănuit că existase un contaminant în Marcaină pe care i-o 
administrase lui Henry Noble. Acum încep să am şi eu aceleaşi 
bănuieli în legătura cu Marcaină pe care i-am injectat-o lui Patty 
Owen. Ce vreau eu, acum, este să investighez ambele incidente 
mai serios. 

— Asta-mi dă o senzaţie neplăcută de deja vu, spuse Kelly. 


— Ce vrei să spui? întrebă Jeffrey. 

— Vorbeşti exact cum vorbea Chris când a început să 
bănuiască existenţa unui contaminant. După care nu mai ştiu 
altceva decât că s-a sinucis. 

— Îmi pare rău, zise Jeffrey. Nu vrea să-ţi trezesc amintiri 
triste, dezgropând trecutul. 

— Nu trecutul mă preocupă pe mine, îi răspunse Kelly. Tu mă 
preocupi. leri erai deprimat, azi eşti un pic cam agitat. Ce se va 
întâmpla mâine? 

— O să fie bine, spuse Jeffrey. Zău! Sunt convins că sunt pe 
cale să descopăr ceva. 

Kelly înclină capul într-o parte şi ridică dintr-o sprinceană, 
privindu-l pe Jeffrey întrebător. 

— Vreau să fiu sigură că-ţi aminteşti ce mi-ai promis, zise 
Kelly. 

— Îmi amintesc. 

— Chiar te rog, îi spuse Kelly pe un ton sever. Apoi zâmbi. 
Acum că ne-am înţeles în privinţa asta, poţi să-mi spui de ce te- 
ai ambalat atât în legătură cu ideea de contaminant. 

— Din diverse motive. Paralizia persistentă a lui Henry Noble, 
în primul rând. Fuseseră lezaţi, se pare, nervii cranieni. Asta nu 
se întâmpla la anestezia rahidiană, deci nu putea să fie vorba 
despre „anestezie rahidiană ireversibilă”, aşa cum s-a spus. lar, 
în cazul meu, copilul are o paralizie persistentă cu localizare 
asimetrică. 

— Nu s-a considerat că paralizia lui Noble a survenit dintr-o 
lipsă de oxigenare cauzată de apoplexii şi stop cardiac? 

— Ba da, răspunse Jeffrey. Dar la autopsie, Chris spunea că s- 
a constatat o degenerare axonală - adică o degenerare a 
celulelor nervoase la secţiuni microscopice. 

— Toate astea mă depăşesc, recunoscu Kelly. 

— Degenerarea axonală nu putea apărea la gradul de privare 
de oxigen pe care l-a suferit Henry Noble - dacă se poate vorbi, 
într-adevăr, de privare de oxigen. Dacă ar fi fost privat de 
oxigen, îndeajuns de mult ca să se ajungă la degenerare 
axonală, n-ar mai fi putut să fie trezit la viaţă. Şi, cu siguranţă, 
că  degenerarea axonală nu apare la anestezia locală. 
Anestezicele locale blochează funcţionarea. Dar, cu siguranţă, 
nu sunt otrăvuri celulare. 

— Presupun că ai dreptate. Cum poţi să dovedeşti asta? îl 


întrebă Kelly. 

— Nu va fi uşor, recunoscu Jeffrey, mai ales fiindcă sunt un 
fugar. Totuşi, am de gând să încerc. Am vrut să te întreb dacă 
vrei să-mi dai o mână de ajutor. Dacă teoria mea este corectă şi 
pot s-o probez, asta va spăla de ruşine numele lui Chris, ca şi pe 
al meu. 

— Sigur că o să te ajut, îi răspunse Kelly. Crezi că mai era 
nevoie să mă întrebi? 

— Vreau să te gândeşti serios la asta înainte de a fi de acord, 
îi spuse Jeffrey. S-ar putea să existe o problemă din cauza 
situaţiei mele de fugar. Orice ajutor pe care mi l-ai da ar putea fi 
interpretat ca sprijin dat unui fugar. Dacă mă ajuţi, s-ar putea 
socoti o infracţiune în sine. Nu ştiu ce să zic. 

— Îmi asum riscul, zise Kelly. Aş face orice ca să-l reabilitez pe 
Chris. Şi, în afară de asta, adăugă ea, roşind uşor, aş vrea să fac 
tot ce pot ca să te ajut pe tine. 

— Primul pas ar fi să se dovedească faptul că cele doua fiole 
de Marcaină au fost furnizate de acelaşi producător farmaceutic. 
Asta va fi destul de uşor. Va fi mai complicat să se descopere 
daca veneau din acelaşi stoc, ceea ce cred că s-a întâmplat. 
Deşi cazul lui Chris şi al meu au avut loc la o distanţa de câteva 
luni, este totuşi posibil ca lotul de producţie să fi fost acelaşi. Ce 
mă îngrijorează pe mine este că mai pot exista şi alte fiole 
contaminate. 

— Dumnezeule, ce gând cumplit! O nouă tragedie pe cale de 
a avea loc! 

— Mai eşti prietenă cu cineva de la Valley Hospital care să-ţi 
poată spune ce firmă le furnizează Marcaină? Intâmplător, ştiu 
că Memorial primeşte Marcaină de la Arolen Pharmaceuticals din 
New Jersey. 

— Slavă Domnului, da, răspunse Kelly. Aproape tot personalul 
cu care am lucrat când eram la Valley este încă acolo. Charlotte 
Henning e asistenta-şefă a secţiei de chirurgie. Vorbesc cu ea 
cel puţin o dată pe săptămână. O să-i telefonez imediat ce ies 
din tură. 

— Ar fi grozav! zise Jeffrey. Cât despre mine, sunt cel mai 
proaspăt membru al echipei de întreţinere de la Boston 
Memorial. 

— Ce zici? 

Jeffrey îi explică cum se dusese la Boston Memorial sub noua 


lui înfăţişare ca să ceară o slujba în tura de noapte a serviciului 
de întreţinere. 

— Nu mă mir că nu te-a recunoscut nimeni, zise Kelly. Eu, 
una, sigur nu te-aş fi recunoscut. 

— Dar ăştia-s oamenii cu care am lucrat ani în şir, spuse 
Jeffrey. 

Uşa secţiei de terapie intensiva se crapă puţin şi una dintre 
infirmiere îşi băgă capul înăuntru. 

— Kelly, avem nevoie de tine peste câteva minute. Se face o 
internare. 

Kelly îi spuse că va veni imediat. infirmiera dădu din cap, apoi 
se retrase discret. 

— Deci te-au angajat la repezeală? întrebă Kelly. 

— Exact! răspunse Jeffrey. Incep în noaptea asta. 

— Ce-ai de gând să faci odată ajuns la spital? întrebă Kelly. 

— În primul rând, am să-ţi urmez sfatul, zise Jeffrey. Am de 
gând să mă lămuresc ce-a fost cu fiola de Marcaină de 75% care 
a fost găsită lângă aparatul meu de anestezie. Vreau să văd ce 
alte proceduri chirurgicale s-au mai făcut în acea sală de 
operaţie în ziua respectivă. Un alt lucru pe care aş vrea să 
încerc să-l fac este să văd întregul raport patologic al lui Patty 
Owen. Sunt curios să aflu dacă i-au secţionat nervii periferici la 
autopsie. Sunt, de asemenea, curios să ştiu dacă au făcut vreun 
test toxicologic. 

— Tot ce pot spune e c-ar fi bine să fii prudent, îl sfătui Kelly. 
Apoi aruncă zaţul cafelei şi-şi clăti cana la chiuvetă, îmi pare 
rău, dar trebuie să mă întorc la lucru. 

Jeffrey se duse la chiuvetă şi îşi spală ceaşca. 

— Mulţumesc că ţi-ai făcut timp să vorbeşti cu mine, spuse el 
când se deschise uşa. 

Sunetele aparatelor de stimulat respiraţia pătrunseră în 
cameră. Jeffrey luă de jos geanta de sibir, îşi puse ochelarii şi o 
urmă pe uşă. 

— Mă suni astă-seară? îl întrebă ea, înainte de despărţire. O 
să vorbesc cu Charlotte cât pot de curând. 

— La ce oră te culci? o întrebă Jeffrey. 

— Nu înainte de unsprezece, îi răspunse Kelly. 

— Te sun înainte de a mă duce la lucru, zise Jeffrey. 

Kelly îl privi cum pleacă. Ar fi vrut să aibă curajul să-l întrebe 
dacă nu voia să stea la ea. 


În ceea ce-l privea pe Carl Bodanski, avusese o zi extraordinar 
de productivă. Multe mărunţişuri nesuferite care-l sâcâiseră 
fuseseră rezolvate. Cea mai mare realizare fusese faptul că 
găsise încă un muncitor pentru tura de noapte de la întreţinere. 
Chiar în acel moment, Bodanski avea de lucru la tabla cea mare 
unde atârna ultima plăcuţă purtând pe ea un nume: FRANK 
AMENDOLA. 

Indepărtându-se cu un pas de tablă, Bodanski o privi cu un 
ochi critic. Nu prea era bine. Numele lui Frank Amendola stătea 
cam strâmb. Îndreptă uşor cârligele mici de metal de care era 
agăţată plăcuţa cu numele, apoi făcu un pas înapoi. Mult mai 
bine! 

Se auzi o bătaie slabă în uşă. 

— Intră, strigă el. 

Uşa se deschise. Era secretara lui, Martha Reton. Intră în 
cameră şi închise uşa în urma ei. Se întâmplase ceva. Martha se 
purta ciudat. 

— Imi pare rău că vă deranjez, domnule Bodanski, zise ea. 

— Nu face nimic, îi răspunse Bodanski. Care-i problema? 
Bodanski era genul de om care privea orice schimbare a 
activităţilor de rutină ca pe o ameninţare. 

— A venit un bărbat care vrea să vă vadă, zise Martha. 

— Cine? întrebă Bodanski. 

La el venea o mulţime de lume. Răspundea de personal. De 
ce făcea o problemă din asta? 

— Numele lui este Horace Mannly, zise Martha. E de la FBI. 

Bodanski simţi cum îl trece un fior prin şira spinării. 

„FBI!” gândi el, alarmat. Îi trecură prin minte diferitele 
infracţiuni mărunte pe care le săvârşise în ultimele luni. Biletul 
ăla de parcare pe care nu-l luase în seamă. Banii economisiţi cu 
faxul de acasă pe care îl indusese în taxa pe venit de anul 
trecut, deşi nu cumpărase faxul în scopuri de serviciu. 

Bodanski se aşeză mai bine în scaunul lui din spatele biroului, 
de parcă aerai profesional pe care şi-l luase putea alunga orice 
bănuieli. 

— Pofteşte-l pe domnul Mannly, spuse el, nervos. 

Marta dispăru. O clipa mai târziu, un tip aproape obez intră în 
biroul lui Bodanski. 

— Domnule Bodanski, zise omul de la FBI, înaintând spre 


masa lui de lucru. Agent Mannly, se prezentă el, întinzând 
mâna. 

Bodanski o strânse. Era lipicioasă. Bodanski îşi mască o 
strâmbătură. Agentul avea o guşă mare care-i acoperea practic 
nodul cravatei. Ochii, nasul şi gura lui păreau deosebit de mici în 
mijlocul feţei lui mari şi palide ca o sferă. 

— Luaţi loc, îl invită Bodanski. După ce se aşezară amândoi, 
gazda întrebă: Spuneţi-mi, cu ce vă pot ajuta? 

— Se presupune că, în general, computerele ne ajută, dar, 
uneori, ne dau de lucru, spuse Mannly, scoțând un oftat, înţelegi 
ce spun? 

— Sigur că da, zise Bodanski, deşi n-ar fi putut să spună dacă 
era de acord sau nu. Totuşi, n-avea de gând să contrazică un 
agent FBI. 

— Un computer mare, de undeva, a scuipat brusc numele de 
Frank Amendola, zise Mannly. E adevărat că tipul ăsta lucrează 
pentru dumneata? Spune-mi... te superi dacă fumez? 

— Da. Nu. Vreau să spun că tocmai am angajat un om cu 
numele de Frank Amendola. Nu, nu mă supăr dacă fumaţi. 

Deşi se simţea uşurat că nu el era obiectul cercetării, era 
dezamăgit să audă că acela era Frank Amendola. Ar fi trebuit 
să-şi de-a seama că angajarea lui în tura de noapte era ceva 
prea bun ca să fie adevărat. 

Horace Mannly îşi aprinse ţigara. 

— Oficiul nostru a primit de la birou informaţia că l-ai angajat 
pe acest Frank Amendola, îi explică Mannly. 

— L-am angajat astăzi, spuse Bodanski. E căutat de poliţie? 

— De căutat e căutat, dar nu pentru vreo infracţiune. 
Nevastă-sa îl vrea, nu FBI-ul. O problemă de familie. Uneori ne 
implicăm şi noi. Depinde. Pare-se că nevastă-sa a făcut 
tămbălău mare, i-a scris reprezentantului ei în Congres, a scris 
la FBI, s-a apucat de toate aiurelile. Aşa că numărul lui de 
protecţie socială a fost anunţat ca al unei persoane dispărute. 
Dacă voi porniţi nişte cercetări, numărul lui de protecţie socială 
face să sune un clopoțel şi la noi. Pac! Deci, cum se poartă tipul, 
normal sau nu? 

— Părea un pic nervos, răspunse Bodanski, uşurat. Cel puţin 
tipul nu era periculos. Altfel, se purta normal. Părea deştept. Mi- 
a spus că avea de gând să urmeze nişte cursuri de drept. L-am 
considerat un candidat bun pentru angajare. E cazul să facem 


noi ceva? 

— Nu ştiu, răspunse Mannly. Nu cred. Trebuia doar să vin aici 
şi să verific. Să văd dacă a apărut din nou. Uite ce zic eu. Nu 
face nimic până nu te anunţăm noi. Ce părere ai? 

— Vom fi încântați să fim de ajutor pe cât ne stă în putinţă. 

— Minunat! zise Mannly. Când făcu efortul de a se ridica din 
scaun, faţa i se congestiona. Mulţumesc pentru timpul acordat. 
Te sun de îndată ce ştiu ceva. 

Horace Mannly plecă, dar putoarea ţigării sale mai plutea încă 
în aer. Bodanski bătu toba cu degetele pe masă; spera că 
problemele de familie ale lui Frank nu-l vor lipsi de un salariat 
potenţial bun. 


Nici zona sordidă din jurul Essexului, nici hotelul în sine nu 
reuşiră să-l indispună pe Jeffrey, în timp ce urca cele şase trepte 
până la uşa de la intrare. Poate că era un pic cam exaltat, dar 
avea sentimentul că balanţa începuse să se încline în favoarea 
lui. Pentru prima oară, de nu se ştie când, se simţea oarecum 
stăpân pe situaţie şi nu viceversa. 

In timp ce se întorcea cu taxiul de la St. Joe, unde se întâlnise 
cu Kelly, se gândea la teoria lui privind agentul contaminant. 
Mai mult decât orice altceva, problema paraliziei îl făcea să fie 
convins că era ceva în neregulă cu fiolele sigilate de Marcaină. 

Jeffrey începu să străbată holul, apoi încetini brusc pasul. 
Recepţionerul nu se uita la televizor. Se retrăsese, în schimb, în 
magazia din spatele recepţiei. Inainte, uşa fusese întotdeauna 
închisă. Lui Jeffrey i se păru că recepţionerul dăduse nervos din 
cap în clipa când li se întâlniseră privirile. Omul părea că se 
teme de el. 

Jeffrey o luă spre scări şi porni în sus spre camera lui. Nu 
reuşea să înţeleagă purtarea ciudată a recepţionerului. Omul îl 
surprinsese pe Jeffrey ca fiind puţin excentric, dar nu chiar atât 
de ciudat. Se întreba ce putea însemna asta. Spera că nu 
însemna nimic. 

Când ajunse la etajul cinci, se aplecă peste balustradă şi se 
uită în jos. Recepţionerul stătea la parter şi se uita la el. Se 
ascunse imediat ce observă că Jeffrey îl privea. 

Deci nu era o năzărire a imaginaţiei lui, îşi spuse Jeffrey, 
trecând prin uşa de la casa scărilor ca să intre în hol. Era clar că 
omul îl urmărea de la o distanţă bine calculată. Dar de ce? 


Jeffrey o porni pe hol, încercând să-şi explice purtarea bizară 
a recepţionerului. Apoi îşi aminti de deghizarea lui. Bineînţeles! 
Asta era! Poate că recepţionerul nu-l recunoscuse şi îl luase 
drept un străin. Ce se întâmpla dacă se hotăra să anunţe poliţia? 

Ajungând la uşa camerei lui, Jeffrey îşi căută cheia în buzunar. 
Apoi îşi aminti că o pusese în geanta de sibir. In timp ce balansa 
geanta în faţa lui ca să deschidă fermoarul compartimentului 
central, se gândea să se mute la alt hotel. Avea destule pe cap 
ca să-şi mai facă griji şi cu un recepţioner de hotel. 

Jeffrey strecură cheia în broască şi descuie uşa. Băgă cheia la 
loc în geanta de sibir ca să ştie de unde s-o ia când va trebui să 
plece din cameră. Deja începuse iar să se gândească la teoria 
agentului contaminant când trecu pragul încăperii. In clipa 
aceea încremeni. 

— Bine-ai venit acasă, doctore, zise Devlin. Stătea tolănit în 
pat cu revolverul atârnându-i neglijent la şold. N-ai idee cât de 
mult mi-am dorit să te văd din nou de când te-ai purtat atât de 
grosolan la ultima noastră întâlnire. Devlin se săltă într-un cot. 
Se uită cruciş la Jeffrey: Da' mult te-ai mai schimbat. Nu cred că 
te-aş fi recunoscut. Scoase nişte hohote puternice de râs din 
fundul gâtlejului care se prefăcură într-o tuse hârâită de 
fumător. Devlin scuipă peste marginea patului şi începu să se 
bată cu pumnul în piept. Îşi drese glasul şi zise răguşit: Nu sta 
aşa ca un par. Vino şi ia loc. Simte-te ca acasă. 

Mânat de acelaşi reflex brusc care-l făcuse să-l pocnească pe 
Devlin cu servieta la aeroport, Jeffrey o zbughi afară din cameră. 
Trântind uşa în urma lui, îşi pierdu echilibrul şi căzu în genunchi. 
În clipa când atinse covorul jerpelit, din cameră se auzi o 
explozie. Primul lucru pe care-l simţi Jeffrey fu o ploaie de aşchii 
de lemn căzând peste el. Glonţul pistolului 38 al lui Devlin 
străbătuse uşa de panel subţire şi se înfipsese în peretele opus. 

Jeffrey se săltă în picioare şi o rupse la fugă de-a lungul 
holului spre casa scării. Nu-i venea să creadă că se trăsese în el. 
Ştia că era căutat de poliţie, dar, sigur, nu intra în categoria „viu 
ori mort”. Jeffrey îşi zise că Devlin era nebun. 

Când Jeffrey se opri la casa scării, apucându-se de tocul uşii 
ca să-şi schimbe direcţia, auzi în spate uşa camerei lui 
deschizându-se cu un pocnet. Deschise uşa scării, împingând-o 
cu umărul şi, în aceeaşi clipă, auzi o nouă rafală a armei lui 
Devlin. Glonţul şuieră din dreptul canatului uşii din spatele lui şi 


făcu ţăndări o fereastră de la celălalt capăt al holului. Îl auzi pe 
Devlin râzând. Individul se distra! 

Jeffrey cobori în fugă scara întortocheată, ţinându-se de 
balustradă ca să-şi menţină echilibrul. Sărea din patru-n patru 
trepte. Geanta de umăr îi flutura în spate ca o flamură grea. 
Unde să se ducă? Ce să facă? Devlin era aproape în spatele lui. 

Când Jeffrey cobori ultimele trepte înainte de a ajunge la 
etajul întâi, auzi uşa din capul scării deschizându-se cu un 
pocnet şi paşi grei răsunând în urma lui. Cuprins de o panică din 
ce în ce mai mare, Jeffrey făcu un salt până pe palierul etajului 
întâi. Se azvârli peste uşă şi se apucă de clanţa verticala. Trase 
de uşă, dar nu reuşi s-o deschidă. O smuci din nou şi mai 
disperat. Uşa nu se clinti. Era încuiată. 

Uitându-se prin mica fereastră dublată cu sârmă, Jeffrey îl 
văzu pe recepţioner pitindu-se de cealaltă parte a uşii. Jeffrey 
auzea cum în spatele lui paşii lui Devlin răsunau din ce în ce mai 
aproape. În câteva clipe se va năpusti asupra lui. 

Disperat, Jeffrey îi făcu semne recepţionerului că uşa scărilor 
era închisă. Omul ridică din umeri, fără un cuvânt, făcându-se că 
nu pricepea ce încerca să-i spună Jeffrey. Jeffrey zgâlţâi uşa, 
continuând să facă semne spre broască. 

Brusc, sunetul paşilor lui Devlin încetă. Jeffrey întoarse încet 
capul. Devlin ajunsese în capul ultimului şir de trepte şi se uita 
în jos la prada lui prinsă în cursă. Arma îi era aţintită asupra lui. 
Jeffrey se întrebă dacă, nu cumva, de data asta i se înfundase, 
dacă viaţa sa avea să se sfârşească aici. Dar Devlin nu apăsă pe 
trăgaci. 

— Să nu-mi spui că uşa e-ncuiată! zise Devlin cu prefăcută 
compătimire. Îmi pare tare rău, doctore! Devlin cobori încet 
ultimele trepte, ţinând arma aţintita asupra feţei lui Jeffrey. Ce 
caraghios, zise el. Aş fi preferat să fie uşa deschisă. Ar fi fost 
mai palpitant. Devlin făcu un pas până în dreptul lui Jeffrey. 
Zâmbea cu vizibilă satisfacţie: Stânga împrejur! porunci el. 

Jeffrey se întoarse, ridicându-şi braţele în aer, deşi Devlin nu-i 
ceruse asta. Devlin îl îmbrânci în uşa încuiată şi se lăsă peste el 
cu toată greutatea. Smulse geanta de pânză de pe umărul lui 
Jeffrey şi o lăsa să cada pe podea. Nemaidorind să rişte nimic de 
data asta, trase mâinile lui Jeffrey la spate şi-i puse cătuşele 
înainte de a se apuca de orice altceva. O dată ce cătuşele fură 
la locul lor, îşi pipăi prizonierul să vadă dacă nu avea arme. Apoi 


îşi răsuci încă o dată victima şi apucă geanta de sibir. 

— Dacă asta-i ce cred eu că e, zise Devlin, eşti pe punctul de 
a face din mine un om fericit. 

Devlin deschise fermoarul genţii şi-şi vâri mâna înăuntru să 
caute banii. Gura lui, care se strânsese într-o grimasă de 
hotărâre, se destinse brusc într-un zâmbet larg. Scoase 
triumfător un pachet legat de bancnote de o sută de dolari. 

— la te uita aici, zise el. 

Apoi băgă teancul de bani la loc în geanta de sibir. Nu voia să 
vadă recepţionerul banii şi să-i vină cine ştie ce idei. 

Devlin îşi aruncă geanta pe umăr şi începu să bată cu pumnii 
în uşa scărilor. Recepţionerul se repezi s-o deschidă. Devlin îl 
apucă pe Jeffrey de guler şi-l împinse în hol. 

— Nu ştii că acela care încuie uşa scărilor încalcă legea? zise 
Devlin, adresându-se recepţionerului. Acesta bâlbâi că nu ştie. 
Necunoaşterea legii nu e un mijloc de apărare, spuse Devlin. 
Repară broasca, că, dacă nu, trimit peste tine inspectorii de la 
imobiliare. 

Recepţionerul dădu din cap. Se aşteptase să i se 
mulţumească în vreun fel pentru conlucrarea şi ajutorul dat. Dar 
Devlin nici nu-l băgă în seamă; era ocupat să-l împingă pe 
Jeffrey prin hol şi să-l scoată pe uşă afară. 

Devlin îi făcu vânt lui Jeffrey să treacă strada până la maşina 
lui parcată lângă hidrant. Trecătorii se opreau să caşte gura. 
Devlin deschise uşa pasagerului şi-l înghionti pe Jeffrey înăuntru. 
Trânti uşa, o încuie şi ocoli maşina. 

Cu o prezenţă de spirit la care nu s-ar fi aşteptat în astfel de 
împrejurări, Jeffrey se aplecă în faţă şi reuşi să-şi vâre mâna 
dreaptă în buzunarul jachetei. Degetele lui se strânseră în jurul 
seringii pe care o pusese acolo. Desfăcu capacul acului cu 
unghia. Trase încet seringa din buzunar, apoi se îndreptă iar în 
scaun. 

Devlin deschise uşa maşinii, aruncă geanta de umăr pe locul 
din spate, se aşeză şi introduse cheia în contact. In clipa când 
răsuci cheia ca să pornească maşina, Jeffrey se repezi la el, 
proptindu-se cu picioarele de uşa din dreptul pasagerului ca să 
îşi menţină echilibrul. Devlin fu luat prin surprindere, înainte de 
a apuca să se ferească de Jeffrey, acesta înfipse acul în şoldul 
drept şi apăsă pe piston. 

— La dracu'! răcni Devlin. 


Îl pocni pe Jeffrey peste tâmplă cu dosul mâinii. Forţa loviturii 
îl năuci pe doctor. 

Devlin duse mâna la fesa dreaptă să se lămurească ce-l 
înţepase. O seringă de 5 centimetri cubi era înfiptă cu totul. 

— lisuse! exclamă el, strângând din dinţi. Voi, doctorii trăsniţi, 
stârniţi mai multe belele decât ucigașii în serie. Trase uşor acul 
cu o strâmbătură, după care îl aruncă pe locul din spate. 

Jeffrey se dezmeticise destul de pe urma loviturii lui Devlin ca 
să încerce să descuie uşa, dar nu reuşea să-şi ridice mâinile 
încătuşate destul de sus ca să ajungă la clanţă. Tocmai încerca 
să tragă zăvorul cu dinţii, când Devlin îl apucă de guler din nou 
şi începu să-l zgâlţâie ca pe o păpuşă de cârpe. 

— Ce dracu’ mi-ai injectat? răcni Devlin. Jeffrey începu să se 
sufoce. Răspunde-mi! urlă Devlin, smucindu-l din nou. Doctorul 
nu reuşi decât să scoată un horcăit. Ochii începură să-i iasă din 
cap. Apoi Devlin îi dădu drumul şi ridica braţul în spatele lui să-l 
pocnească din nou. Răspunde-mi! 

— N-o să-ţi facă rău, atât reuşi Jeffrey să bolborosească. N-o 
să-ţi facă nici un rău. Incercă să-şi ridice umărul să oprească 
lovitura pe care o vedea apropiindu-se, dar lovitura se opri în 
aer. 

In timp ce mâna lui Devlin se pregătea să izbească, ochii i se 
înceţoşară şi începu să se clatine. Expresia feţei lui se schimbă 
de la furie la confuzie. Se apucă de volan ca să se sprijine, dar 
nu izbuti să-şi ţină echilibrul. Se prăbuşi într-o parte, către 
Jeffrey. 

Devlin încercă să spună ceva, dar vorbele i se împleticeau în 
gură. 

— Nu-ţi fac nici un rău, îi spuse Jeffrey. Nu-i decât o doza mică 
de succinilcolină. Îţi revii în câteva minute. Nu te speria. 

Jeffrey îl împinse pe Devlin în poziţie dreaptă şi reuşi să-şi 
vâre mâna în buzunarul lui drept. Dar nu găsi cheia cătuşelor. 
Jeffrey se aplecă în faţă şi-l lăsă pe Devlin să alunece într-o 
parte pe locul lui. Cu gesturi nesigure, Jeffrey îl scotoci în toate 
buzunarele. Nici urmă de cheie! 

Era gata să renunţe, când dădu cu ochii de o cheiţă de pe 
brelocul cu chei din contact. Se căzni puţin, dar reuşi să smulgă 
cheile din contact, ridicându-se în picioare şi înclinându-se 
înainte, cu faţa spre locul pasagerului. După câteva încercări 
nereuşite, izbuti să introducă cheiţa în broască şi să-şi scoată 


cătuşele. 

Întinzând mâna spre locul din spate, Jeffrey îşi apucă geanta 
de sibir. Înainte de a ieşi din maşină, îi arunca o privire lui 
Devlin. Omul părea paralizat complet. Respirația îi era lentă, dar 
continua. Daca Jeffrey i-ar fi administrat o doza mai mare, chiar 
şi diafragma lui Devlin ar fi fost afectată. S-ar fi sufocat în 
câteva clipe. 

Neuitând că e anestezist, Jeffrey se chinui să-l aşeze pe Devlin 
în aşa fel încât să nu-i afecteze circulaţia sângelui în timp ce 
stătea acolo. Apoi ieşi din maşină. 

Doctorul se îndreptă spre hotel. Recepţionerul nu se vedea pe 
nicăieri. Jeffrey se opri puţin. Se gândi la lucrurile din cameră. 
Hotări că era prea riscant să încerce să le ia de acolo. Poate că 
recepţionerul suna la 911 chiar în clipa aceea. Dar, de fapt, ce 
avea de pierdut? Îi părea rău că renunţase la însemnările lui 
Chris Everson, mai cu seamă dacă Kelly ţinea să le păstreze. Dar 
Kelly îi spusese că avea de gând să arunce tot materialul lui 
Chris. 

Jeffrey se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă. Porni spre centru. 
Dorea să se piardă în mulţime. Când se va simţi mai în siguranţă 
va avea prilejul să stea să se gândească. Şi cu cât se afla mai 
departe de Devlin, cu atât mai bine. Nici nu-i venea să creadă că 
reuşise să-i injecteze succinilcolină. Dacă Devlin fusese furios pe 
el din cauza întâmplării de la aeroport, va fi de două ori mai 
turbat acum. Singura speranţă a lui Jeffrey era că nu va mai da 
ochii cu omul ăsta până nu i se oferea şansa să-şi dovedească 
nevinovăția. 


Prima şansă pe care o avu Trent să se întoarcă la centrul de 
aprovizionare se ivi târziu, în tura de seară. Trent fusese ocupat 
cu un caz de anevrism ce durase deosebit de mult. In momentul 
schimbării turelor nu avusese cine să-l înlocuiască. Indiferent 
dacă voia sau nu, fu silit să mai lucreze puţin peste program. 
Asemenea situaţii mai interveneau din când în când. De obicei, 
nu-l deranja, dar de data asta întârzierea nu-i convenea. 

Fusese agitat şi plin de nerăbdare din clipa când sosise la 
spital în dimineaţa aceea. De fiecare dată când infirmiera se 
întorcea în sala de operaţie, se aştepta s-o audă spunând că se 
întâmplase o complicaţie groaznică de anestezie. Dar nu se 
întâmplase nimic. Ziua continua să fie o zi de rutină plicticoasă. 


La ora prânzului, la bufetul cu autoservire, îi fusese trezită o 
falsă speranţă când una dintre infirmiere spuse: 

— la ascultați aici! Aţi auzit ce s-a întâmplat în camera opt? O 
dată ce captă atenţia generală, îi distra pe toţi povestindu-le 
cum unuia dintre medicii rezidenţi de la chirurgie i se 
deschiseseră, nu se ştie cum, pantalonii în timpul unei proceduri 
şi-i căzuseră până la genunchi. Toată lumea se prăpădi de râs 
auzind povestea asta. Toată lumea în afară de Trent. 

Trent se opri în faţa centrului de aprovizionare. Se dusese 
deja la dulapul lui şi-şi ascunsese iar în chiloţi fiola bună de 
Marcaină. O mulţime de lume intra şi ieşea din diferite săli de 
operaţie, dar hărmălaia schimbului de tură se potolise. 

Nu era mulţumit de situaţie. Era riscant pentru el să intre la 
centrul de aprovizionare în acel moment, fiindcă nu era de 
serviciu. Dacă-l vedea cineva şi-l întreba ce căuta acolo, nu prea 
avea cum să se apere. Dar n-avea încotro. Nu putea să lase fiola 
falsificată nesupravegheată. Îşi făcuse un obicei să se afle la 
faţa locului când se folosea una dintre fiolele lui, astfel încât, în 
confuzia iscată, să poată ori să îndepărteze fiola goală de la 
locul faptei ori, măcar, să arunce conţinutul care ar fi putut 
rămâne nefolosit. Nu putea să rişte ca să verifice cineva 
Marcaină ca să vadă dacă nu fusese ceva în neregulă cu ea. 

Trent făcu vreo câţiva paşi grăbiţi în jurul centrului de 
aprovizionare, înainte de a se duce la dulapul unde se aflau 
anestezicele locale. Aruncând încă o privire furişă în jur ca să se 
asigure că nu-l urmarea nimeni, săltă capacul cutiei începute de 
Marcaină şi se uita înăuntru. Mai rămăseseră două fiole. Una 
fusese folosită la un moment dat, în ziua aceea. 

Trent identifică uşor fiola falsificată şi o înlocui cu cea bună 
din chiloţii lui. Apoi, închise capacul şi împinse cutia la loc, în 
poziţia ei iniţială. Când întoarse capul şi fu pe punctul să 
pornească înapoi la vestiar, rămase țintuit locului. Se îngrozi 
când îşi văzu calea blocată de o infirmieră înaltă, blondă care, 
că şi el, părea la fel de surprinsă să-l vadă acolo. Işi ţinea 
mâinile în şolduri şi picioarele desfăcute, bine înfipte în podea. 

Trent simţi că se face roşu la faţă, în timp ce încerca să 
găsească un motiv plauzibil pentru care se afla acolo. Spera că 
fiola falsificată din chiloţii lui nu era vizibila. 

— Pot să te ajut cu ceva? întrebă infirmiera. 

Judecind după tonul ei, Trent îşi zise că ultimul lucru din lume 


pe care l-ar fi făcut ea ar fi fost să ajute pe cineva. 

— Nu, mulţumesc, răspunse el. Tocmai plecam. In sfârşit îi 
veni o idee: Puneam la loc o soluţie de perfuzie pe care n-am 
folosit-o la cazul de anevrism din camera cinci. 

Infirmiera dădu din cap, dar nu părea convinsă. Întinse gâtul 
să se uite peste umărul lui Trent. 

Trent se uită la plăcuţa cu numele ei. Pe ea scria Gail Shaffer. 

— Operația de anevrism a durat şapte ore, îi spuse Trent, în 
chip de conversaţie. 

— Am auzit, îi răspunse Gail. N-ar fi trebuit să ieşi din tură? 

— Da, în sfârşit! zise Trent recăpătându-şi stăpânirea de sine. 
Dădu ochii peste cap. A fost o zi grea. Doamne, abia aştept să 
dau pe gât câteva beri! Sper să nu ai probleme în seara asta. 
Succes! 

Trent îşi făcu loc pe lângă infirmieră şi porni pe coridor spre 
holul secţiei de chirurgie. După vreo douăzeci de paşi, aruncă o 
privire în urmă. Gail Shaffer rămăsese în pragul centrului de 
aprovizionare, urmărindu-l. „Fir-ar să fie!” îşi zise el. Era 
bănuitoare. Trent îi făcu cu mâna. Ea îi răspunse la fel. 

Trent trecu prin uşa turnantă şi intră în hol. De unde naiba 
apăruse Gail Shaffer atât de repede? Era furios pe sine însuşi că 
nu fusese mai atent. Nimeni nu-l mai prinsese lângă dulapul cu 
medicamente. 

Înainte de a intra în vestiarul salariaţilor, Trent se opri la tabla 
cu anunţuri din hol. Printre înştiinţări şi programări găsi numele 
lui Gail Shaffer menţionat pe lista echipei de base-ball a 
spitalului. Numărul de telefon al fiecărui jucător era înscris pe 
tabla de anunţuri. Trent notă numărul de telefon al lui Gail pe o 
bucăţică de hârtie. După primele trei cifre, ghici că aparţinea 
centralei din Back Bay. 

„Ce pacoste”, îşi zise Trent, intrând în vestiar, ca să-şi pună 
pe el hainele de stradă. Strecură la loc fiola în halatul lui alb de 
spital. 

În timp ce se îndrepta spre lift şi apoi spre casă, Trent îşi dădu 
seama că trebuia să se gândească la ceva în legătură cu Gail 
Shaffer. În situaţia lui, nu-şi putea permite să ignore 
mărunţişurile. 


ÎN 


Miercuri 
17 mai 1989 
4.37 p.m. 


Devlin nu putuse niciodată să sufere spitalele. Se temuse de 
ele de pe vremea când era băieţel şi locuia la Dorchester, 
Massachusetts. Mama lui profita de teama lui ca să-l amenințe: 
„Dacă nu faci asta sau aia, te duc la spital şi doctorul o să-ţi facă 
o injecție”. Devlin avea oroare de injecții. Asta era unul dintre 
motivele pentru care ţinea acum să pună mâna pe Jeffrey 
Rhodes, indiferent dacă Michael Mosconi îl plătea sau nu. Ei 
bine, nu-i era chiar indiferent. 

Devlin fu cuprins de un tremur. Când se gândea la Jeffrey, îşi 
amintea de momentele de groază prin care tocmai trecuse, în 
tot timpul acelei grele încercări, rămăsese conştient de cele 
întâmplate. Fusese ca şi cum gravitatea s-ar fi mărit subit de o 
mie de ori. Fusese complet paralizat, nici măcar nu putuse să 
vorbească. Putuse să respire, dar numai cu mare efort şi 
concentrare. Era îngrozit în fiecare clipă că se vă sufoca. 

Cretinul de receptioner de la hotelul Essex ieşise afară numai 
după ce Jeffrey plecase de mult. Bătuse de mai multe ori în 
geam, strigându-l pe Devlin să vadă dacă nu i se întâmplase 
ceva. l-au trebuit dobitocului zece minute ca să deschidă 
nenorocita aia de uşă. Apoi îl mai întrebase de vreo zece ori 
dacă se simţea bine, înainte de a avea atâta judecată încât să 
se întoarcă la hotel şi să cheme o ambulanţă. Trecuseră 
patruzeci de minute când Devlin sosi la spital. Spre marea lui 
uşurare, paralizia îi trecuse. Senzaţia de plumb în tot corpul 
pierise în timpul drumului cu ambulanţa. Dar, îngrozit că va 
reveni, îi lăsase să-l ducă cu căruciorul până la urgenţă ca să fie 
examinat, în ciuda groazei lui de spitale. 

La urgenţă, Devlin nu fusese băgat în seamă de nimeni, în 
afară de un poliţist în uniformă care-i făcuse o scurtă vizită. 
Ofiţerul Hank Stanley, pe care Devlin îl cunoştea vag, intrase să 
stea puţin de vorbă cu el. Se pare că unul dintre şoferii de pe 
ambulanţă văzuse arma lui Devlin. Sigur că atunci când Stanley 
îl recunoscu, nu mai fu nici o problemă. Arma era înregistrată şi 
autorizată. 


În cele din urmă, Devlin fu examinat de un doctor care arăta 
de parcă abia atinsese vârsta la care primeşti permis de 
conducere. Numele lui era Tardoff şi avea o piele ca un fund de 
bebeluş. Devlin se întreba dacă începuse oare să se radă. li 
spusese doctorului ce se întâmplase. Doctorul îl examinase, apoi 
dispăruse fără o vorbă, lăsându-l singur într-una dintre boxele 
camerei de urgenţă. 

Devlin îşi săltă picioarele peste marginea mesei de consultaţie 
şi se dădu jos. Hainele lui fuseseră aruncate maldăr pe scaun. 

— Mai duceţi-vă dracului! mormăi el. 

| se părea că aşteptase ore în şir. Scoţându-şi halatul de 
spital, se îmbrăcă repede şi-şi trase cizmele. Se duse la recepţie 
şi-şi ceru arma. Insistaseră s-o lase acolo. 

— Doctorul Tardoff încă n-a terminat cu dumneata, zise 
infirmiera. Era o femeie uriaşă, cam de gabaritul lui Devlin şi 
părea la fel de zdravănă. 

— Mă tem să nu mor de bătrâneţe până se întoarce el, îi 
răspunse Devlin. 

Exact în acel moment, doctorul Tardoff apăru dintr-una din 
camerele de consultaţie, trăgându-şi de pe mâini nişte mănuşi 
de cauciuc. Îl văzu pe Devlin şi se apropie. 

— Imi pare rău că te-am făcut să aştepţi, zise el. A trebuit să 
cos o rană. Am vorbit cu un anestezist despre cazul dumitale şi 
mi-a spus că ai fost injectat cu un medicament paralizant. 

Devlin îşi puse mâinile pe faţă şi se frecă la ochi în timp ce 
respiră adânc. Simţea că-şi pierde răbdarea. 

— Nu trebuia să fac atâta drum până la spitalul asta ca să aflu 
ceva ce ştiam deja, zise el. De asta m-aţi făcut să aştept atât? 

— Părerea noastră este că a fost succinilcolină, adăugă 
doctoral Tardoff, nedând atenţie spuselor lui Devlin. 

— V-am spus deja asta, zise Devlin. 

Işi amintise ce-i spusese Jeffrey. Nu reţinuse foarte exact 
numele medicamentului atunci când i-l repetase doctorului 
Tardoff, dar o nimerise pe aproape. 

— Este un medicament care se foloseşte, de obicei, în 
anestezie, continuă doctorul netulburat. E ceva asemănător cu 
ceea ce folosesc indienii de pe Amazon pe suliţele lor otrăvite 
deşi, fiziologic, implica o procedură oarecum diferită. 

— Ei, asta-i o mică informaţie utilă, zise Devlin în bătaie de 
joc. Acum poate reuşiţi să-mi spuneţi ceva mai practic ca, de 


pildă, dacă trebuie să mă tem de reapariţia paraliziei într-un 
moment nepotrivit, să zicem atunci când sunt la volanul maşinii 
mele, la peste 140 de kilometri pe oră. 

— În nici un caz, răspunse doctoral Tardoff. Corpul dumitale a 
metabolizat complet medicamentul. Ca să obţii acelaşi efect, ar 
trebui să ţi se injecteze o nouă doză. 

— Cred că mi-aş da duhul. Devlin se întoarse către infirmieră: 
Cum rămâne cu arma mea? 

Trebui să semneze nişte hârtii, apoi i se înapoie arma. O 
puseseră într-un plic de hârtie maro, iar încărcătorul în alta. 
Devlin oferi un adevărat spectacol încărcându-şi arma chiar la 
ghişeul camerei de urgente şi punând-o în toc în drum spre 
ieşire, îşi atinse fruntea cu arătătorul în semn de salut. Doamne, 
ce bine-i părea să iasă de aici! 

Devlin luă un taxi şi se întoarse la hotelul Essex. Maşina lui 
era parcată tot acolo, lângă hidrant. Dar, înainte de a pleca, 
dădu buzna în hotel. 

Recepţionerul se agită, îngrijorat de starea lui Devlin. 

— Mă simt bine, dar nu datorită dumitale, îi zise Devlin. De ce 
ţi-a trebuit atât de mult ca să chemi ambulanţa? Pentru 
Dumnezeu, aş fi putut să mor! 

— Mă gândeam că poate dormi, zise fără vlagă recepţionerul. 

Devlin nu-l mai băgă în seamă. Ştia că dacă stătea mai bine 
să se gândească, i-ar fi venit, probabil, să-l strângă de gât pe 
dobitoc. Ca şi cum s-ar hotărî să tragă un pui de somn după cea 
prins un evadat şi i-a pus cătuşele, lipindu-i pistolul de piept. Ce 
inepţie! 

— Domnul Bard s-a întors aici după ce ţi s-a părut că 
aţipisem? îl întrebă Devlin. 

Recepţionerul negă, dând din cap. 

— Dă-mi o cheie pentru 5E, îi ceru Devlin. Nu te-ai mai dus 
acolo sus, nu? 

— Nu, domnule, răspunse funcţionarul, întinzându-i o cheie. 

Devlin urcă încet scările spre camera lui Jeffrey. Acum n-avea 
de ce să se mai grăbească. Se uită la gaura făcută de glonţ şi se 
miră cum de nu-l nimerise pe doctor. Era în mijlocul uşii, cam la 
un metru şi jumătate de podea. Pesemne că se lovise de ceva şi 
ar fi trebuit să-l ţintuiască locului pe Jeffrey, măcar din cauza 
spaimei. 

După ce deschise uşa, Devlin îşi dădu seamăn din experienţă 


că recepţionerul minţise. Intrase acolo şi scotocise după obiecte 
de preţ. Aruncând o privire în baie, bănui că funcţionarul 
şterpelise majoritatea obiectelor de toaletă ale doctorului. 
Devlin ridică câteva dintre însemnările de pe noptieră pe care se 
putea citi numele Christopher Everson. Se întrebă din nou cine 
putea fi Christopher Everson. 


După evadarea lui rapidă, Jeffrey rătăcise prin zona din 
central Bostonului, ocolind toţi poliţiştii de care dădea cu ochii. 
Avea impresia că toată lumea îl urmărea. Intră în magazinul 
Filene şi se vântură de colo-colo prin subsol. Mulțimea îl făcea să 
se simtă mai în siguranţă. Stătu mult, prefăcându-se că se uită 
cu atenţie la farfurii, încercând să se calmeze şi să hotărască ce 
să mai facă în continuare. 

Rămase în magazin mai mult de o oră, până când îşi dădu 
seama că paznicii de acolo se uitau la el de parc-ar fi avut 
motive să creadă că era un hoţ. 

După ce pleca din Filene, Jeffrey o porni pe Winter Street spre 
zona din jurul staţiei MBTA de pe Park Street. Era ora de vârf. 
Jeffrey simţi că îi invidia pe navetiştii care se grăbeau spre casă. 
Şi-ar fi dorit şi el o casă unde să se ducă. Mai zăbovi în dreptul 
unui şir de telefoane şi urmări parada oamenilor care treceau pe 
lângă ele. Dar, când apărură doi poliţişti călare, venind din sens 
opus pe Tremont Street, se hotărî să pornească spre Boston 
Common. O clipă, Jeffrey se simţi ispitit să coboare în staţia 
MBTA cu navetiştii şi să se suie într-un tramvai Green Line de 
Brookline. Dar, până în ultimul minut, nu reuşi să se hotărască. 

Ce-şi dorea Jeffrey era să se ducă glonţ la Kelly. Simţea cum îl 
atrage amintirea casei ei plăcute. Gândul la o ceaşcă de ceai în 
compania ei era atât de tentant! Ah, dacă lucrurile ar fi stat 
altfel! Dar Jeffrey era un infractor condamnat, un fugar. Acum 
era unul dintre cei fără de cămin, care bântuiau prin oraş 
neavând nici o ţintă. Singura deosebire era că el căra o tonă de 
bani în geanta lui de sibir. 

Deşi dorea atât de mult să se ducă la Kelly, nu-i venea s-o 
bage în viitoarea asta de necazuri, mai ales acum când avea pe 
urmele lui un smintit înarmat, vânător de recompense. Jeffrey 
nu voia să pună liniştea lui Kelly în primejdie. Nu putea atrage 
un diavol ca Devlin la uşa ei. Se cutremură când îşi aminti 
sunetul focului tras de Devlin. 


Dar unde putea să se ducă? Nu va cerceta oare Devlin toate 
hotelurile din oraş? Şi Jeffrey îşi dădu seama că felul în care se 
deghizase nu i-ar mai fi ajutat la nimic, acum când Devlin îl 
văzuse. După câte bănuia Jeffrey, trebuia să se fi emis deja un 
nou mandat de arestare împotriva lui. 

Jeffrey trecu pe lângă Common şi ajunse la colţul dintre 
străzile Beacon şi Charles. Porni pe Charles Street. La câteva 
case de Beacon Street, se afla o băcănie numită Deluca. Jeffrey 
intră şi cumpăra nişte fructe. Nu mâncase mai nimic în ziua 
aceea. 

Potolindu-şi foamea, Jeffrey îşi continua hoinăreala pe Charles 
Street. Pe lângă el treceau şi asta-l făcu să se oprească din 
mers. Urmărea taxiurile cu privirea, în timp ce în mintea lui 
apăru o explicaţie privind apariţia lui Devlin. Cheia problemei 
trebuia să fi fost acel taximetrist care-l dusese pe el de la 
aeroport la Essex. Probabil că-l denunţase la poliţie. Privind în 
urmă, Jeffrey trebui să admită că se purtase destul de ciudat. 

Dar, dacă taximetristul fusese acela care se dusese la poliţie, 
de ce nu venise poliţia, nu Devlin? Jeffrey se urni iar din loc. Dar 
nu putu să lase gândul să dispară. În cele din urmă, ajunse la 
concluzia că Devlin se dusese la companiile de taxiuri din 
proprie iniţiativă. Era interesant că Devlin nu era doar o 
prezenţă care te îngrozea. Era, în acelaşi timp, un om plin de 
resurse, drept care se cădea să fie cu mult mai atent. Incepea 
să-şi dea seama că, daca voia să devină un evadat norocos, 
trebuia să facă mai multe eforturi şi să-şi folosească mai mult 
experienţa. 

Ajungând la Charles Circle, unde linia MBTA pătrundea din 
Beacon Hill şi străbătea podul Longfellow, Jeffrey se opri, 
neştiind încotro s-o apuce. Putea s-o ia la dreapta pe Cambridge 
Street şi să se întoarcă în centru. Dar asta nu-l atrăgea prea 
mult, fiindcă acum asocia centrul cu prezenţa lui Devlin. 
Ingustându-şi pleoapele ca să se uite spre soare, observă podul 
pentru pietoni care se întindea de la Storrow Drive la Charles 
Street Embankment, de-a lungul râului Charles. | se părea o 
destinaţie la fel de bună ca oricare alta. 

Când se apropie de malul râului, Jeffrey îşi îndreptă paşii spre 
ceea ce fusese cândva o promenadă elegantă, aşa cum o arătau 
balustrada şi treptele de granit. Acum era năpădită de buruieni 
şi neîngrijită. Râul era frumos, dar apa lui murdară emana un iz 


de mlaştină. Se vedeau bărcuţe cu pânze, presărate pe 
suprafaţa lui strălucitoare. 

În dreptul esplanadei din faţa scenei Hatch Shell, unde Boston 
Pops oferea concerte gratuite pe timp de vară, Jeffrey se aşeză 
pe o banca din parc, sub un pâlc de stejari. Nu era singur. Multă 
lume făcea jogging, alţii jucau Frisbee, se plimbau sau mergeau 
pe patine cu rotile de-a lungul labirintului de alei şi al peticelor 
de gazon. 

Deşi mai rămăseseră câteva ceasuri de lumină, soarele părea 
să-şi fi istovit, brusc, puterea. Apăruse o negură de nori 
îndepărtați, semn că vremea avea să se schimbe. Se iscase 
vântul, aducând aer rece dinspre apă. Jeffrey începu să tremure 
şi-şi încolăci braţele în jurul corpului. 

Trebuia să ajungă la Memorial la ora unsprezece ca să 
înceapă lucrul. N-avea unde să se ducă până atunci. Din nou, 
gândul lui se îndrepta spre Kelly. Işi amintea cât de plăcut 
fusese la ea acasă. Trecuse atât de mult de când îşi deschisese 
sufletul în faţa cuiva; atât de mult de când îl ascultase cineva. 

Jeffrey se gândi să se ducă iar în Brookline. Nu-l încurajase 
Kelly să păstreze legătura cu ea? Nu dorise ea să spele de 
ruşine numele lui Chris? În definitiv, avea şi ea un interes în 
asta. Atâta-i trebui lui Jeffrey ca să se convingă. Avea, într- 
adevăr, nevoie de ajutor şi Kelly părea dispusă să i-l ofere. Aşa 
declarase ea. Bineînţeles, asta se petrecuse înaintea 
evenimentelor din ultima vreme. Va fi total sincer cu ea şi-i va 
spune tot ce se întâmplase, chiar şi despre focurile de armă. O 
va lăsa din nou să hotărască singură. Nu se va supăra dacă ea 
nu dorea să se mai implice, acum când Devlin apăruse iar în 
peisaj. Dar măcar să încerce. Îşi zise că ea era o femeie în toată 
firea şi era liberă să decidă singură în privinţa riscului. 

Jeffrey hotărî că mijlocul cel mai bun de a o vizita pe Kelly ar fi 
să ia tramvaiul de la staţia Charles Street. luţi pasul la gândul că 
se va afla alături de Kelly, pe canapeaua ei vărgată, cu 
picioarele pe măsuţa de cafea şi că va auzi din nou râsul ei 
cristalin. 


Carol Rhodes tocmai ajunsese acasă de la serviciu. Fusese o 
zi istovitoare, dar productivă. Îşi orientase majoritatea clienţilor 
ei către alţi angajaţi ai băncii, în aşteptarea apropiatului ei 
transfer la sucursala din Los Angeles. După ce amânase atâtea 


luni transferul, îşi pierduse speranţa că asta se va mai întâmpla 
vreodată. Dar acum era încrezătoare că nu peste mult timp se 
va afla în însoritul sud al Californiei. 

Deschise uşa frigiderului ca să vadă ce-şi putea pregăti 
pentru masă. Avea friptură rece de vițel rămasă de la masa 
gătită pentru Jeffrey. Numai de mulţumiri n-avusese parte 
pentru strădania ei! Şi mai avea şi o mulţime de ingrediente 
pentru salată. 

Înainte de a se ocupa de masă, verifică robotul telefonului. Nu 
erau mesaje. Nu avusese nici un semn de la Jeffrey toată ziua. 
Se întreba unde naiba era şi ce-i mai trăsnea prin cap să facă. 
Abia în ziua aceea aflase că el păstrase banii pe care reuşise să- 
i ridice după mărirea ipotecii. 45 000 bani gheață! Ce era oare 
în capul lui? Dacă ar fi ştiut că se va purta atât de iresponsabil, 
n-ar fi semnat niciodată noua ipotecă. Foarte bine, să-şi aştepte 
recursul la închisoare! Tot ce-şi dorea era ca divorţul lor să se 
finalizeze. Ajunsese să se întrebe ce o atrăsese, în definitiv, la 
omul ăsta. 

Carol îl întâlnise pe Jeffrey când venise la Boston să urmeze 
cursurile Şcolii Economice Harvard. Venise de pe Coasta de Vest 
unde fusese studentă la Stanford. Poate că fusese atrasă de 
Jeffrey din cauza singurătăţii. Locuia la un cămin din Allston şi 
nu cunoştea pe absolut nimeni când se întâlniseră. Niciodată în 
viaţa ei nu se gândise să se stabilească la Boston! Era un oraş 
atât de provincial, în comparaţie cu Los Angeles. Avea impresia 
că oamenii erau la fel de reci ca şi clima. 

Ei bine, peste o săptămână totul va fi dat uitării. Va comunica 
cu Jeffrey prin avocatul ei şi se va arunca în noua ei muncă. 

Exact în clipa aceea, suna soneria. Carol se uită la ceas. Era 
aproape şapte. Se întreba cine putea fi. Din obişnuinţă, se uită 
pe vizor înainte de a deschide. Avu o tresărire când văzu cine 
era. 

— Soţul meu nu este acasă, domnule O'Shea, strigă Carol prin 
uşă. N-am idee unde e şi nu-l aştept să vină. 

— AŞ vrea să vorbesc cu dumneata două minute, doamnă 
Rhodes. 

— Despre ce? îl întrebă Carol. Nu era dispusă să discute nimic 
cu omul ăsta abject. 

— E cam greu să vorbim prin uşă, îi răspunse Devlin. Nu-ţi 
răpesc decât puţin din timpul dumitale. 


Carol se gândi să cheme poliţia. Dar, dacă chema poliţia, ce 
va spune? Şi cum va explica absenţa lui Jeffrey? După părerea 
ei, O'Shea ăsta putea să aibă, de fapt, dreptate. In definitiv, 
Jeffrey nu se prezentase cu banii pe care i-i datora lui Mosconi. 
Spera că Jeffrey nu se va băga în belele şi mai mari. 

— Nu vreau decât să-ţi pun câteva întrebări despre locul unde 
s-ar putea afla soţul dumitale, zise Devlin când Carol păru că nu 
vrea să mai răspundă. Dă-mi voie să-ţi spun ceva. Dacă nu-l 
găsesc, Mosconi o să apeleze la nişte indivizi dubioşi. Soţul 
dumitale s-ar putea s-o păţească. Dacă eu sunt primul care dau 
de el, poate reuşim să rezolvăm toată povestea înainte de a se 
pierde garanţia. 

Carol nu-şi dăduse seama că Jeffrey era în situaţia de a pierde 
banii de garanţie. Poate c-ar trebui să-şi schimbe părerea în 
legătură cu discuţia cu individul O'Shea. 

În afară de încuietoarea obişnuită şi un zăvor, uşa din faţă 
avea un lanţ pe care Carol şi Jeffrey nu-l foloseau niciodată. 
Carol înfipse capătul lanţului în făgaş, apoi trase zăvorul şi 
deschise uşa. Cu lanţul de siguranţă fixat, uşa se deschise vreo 
şapte centimetri. 

Carol tocmai se pregătea să-i repete lui Devlin că nu avea 
idee unde se afla Jeffrey, dar nu apucă să caşte gura. Până să se 
dezmeticească, uşa se dădu de perete cu un trosnet puternic de 
lemn rupt, lăsând o bucată smulsă din canat atârnând de lanţ. 

Prima reacţie a lui Carol fu să o ia la goană, dar Devlin o 
apucă de braţ şi o smuci în sus. Zâmbea la ea, râdea chiar. 

— N-ai dreptul să intri în casa mea! ţipă Carol la el. Spera ca 
tonul ei să sune autoritar, deşi era speriată. 

încercă în van să-şi smulgă braţul din strânsoarea lui Devlin. 

— Nu, zău? i-o întoarse Devlin, prefăcându-se mirat. Dar se 
pare că am intrat deja. Pe lângă asta, e şi casa doctorului şi sunt 
curios să aflu dacă afurisitul nu s-a strecurat din nou aici după 
ce m-a înţepat în fund cu nu ştiu ce otravă de sulițe. Trebuie să 
spun că m-am cam săturat de soţul dumitale. 

„Nu eşti singurul”, ar fi vrut să spună Carol, dar se abţinu, în 
loc de asta spuse: 

— Nu-i aici! 

— Aşa să fie? zise Devlin. Hai să aruncăm amândoi o privire 
primprejur. 

— Afară! urlă Carol, încercând să opună rezistenţă. Dar asta 


nu servi la nimic. Devlin o ţinea strâns de încheietura mâinii, în 
timp ce o târa din cameră în cameră, tot scotocind cu privirea să 
vadă vreun semn al trecerii lui Jeffrey pe acolo. 

Carol se tot zbătea să-şi elibereze braţul. Inainte ca Devlin să 
o tragă la etaj, o smuci brusc de braţ. 

— N-ai de gând să te potoleşti? ţipă el. Ştii că dacă tăinuieşti 
sau ajuţi un infractor condamnat care n-a achitat cauţiunea e şi 
asta tot o infracţiune? Dacă doctoru-i aici, e mai bine pentru 
dumneata să-l găsesc eu, nu poliţia. 

— Nu-i aici, îi răspunse Carol. Nu ştiu unde este şi, ca să fiu 
sinceră, nu-mi pasă! 

— Ahaaa, zise Devlin, surprins de această ultimă remarcă. 
Strânsoarea lui slăbi. 

— Avem de-a face cu o mică neînțelegere casnică? 

Carol profită de mirarea sinceră a lui Devlin ca să-şi elibereze 
braţul. Fără să piardă o clipă, îl plesni peste faţă. 

Un moment, Devlin rămase încremenit. Apoi scoase un hohot 
de râs, în timp ce o apuca din nou de braţ. 

— Ţâfnoasă mică! exclamă el. Eşti exact ca bărbată-tu. Bine- 
ar fi dac-aş putea să te cred. Acum fii drăguță şi condu-mă sus. 

Carol scoase un țipăt de groază, în timp ce Devlin o trase 
rapid sus pe scări. Mergea atât de repede, încât ea abia reuşea 
să se ţină după el şi se împiedică de trepte, zgâriindu-şi fluierul 
piciorului. 

Făcură un tur rapid al etajului. Aruncând o privire în dormitor 
unde era un mare balamuc, cu haine murdare aruncate peste 
tot şi în debaraua pe a cărei podea se vedea o învălmăşeală 
haotică de pantofi, Devlin spuse: 

— Nu prea eşti gospodină, ce zici? 

Faptul că se aflau în dormitor o îngrozea pe Carol, care nu era 
sigură de adevăratele intenţii ale lui Devlin. Incercă să-şi 
păstreze sângele rece. Trebuia să inventeze ceva înainte ca 
porcul ăsta să se repeadă asupra ei. 

Dar era clar că pe Devlin nu-l interesa Carol. O trase pe scara 
pliantă în pod, apoi cu două etaje mai jos în subsol. Se părea că 
Jeffrey nu era şi nici nu fusese acolo. Satisfăcut, o conduse pe 
Carol în bucătărie şi-şi îndreptă privirea spre frigider. 

— Deci nu m-ai minţit. Acum o să-ţi dau drumul, dar te rog să 
te porţi cum trebuie. Ai înţeles? Carol îi aruncă o privire furioasă: 
Doamnă Rhodes, ai înţeles? 


Carol aprobă din cap. Devlin îi eliberă braţul. 

— Ei, acum cred c-o să mai zăbovesc pe-aici, poate suna 
doctorul sau vine să-şi ia lenjerie de schimb. 

— Te rog să pleci, îi răspunse Carol furioasă. Pleacă sau chem 
poliţia. 

— Nu poţi să chemi poliţia, îi răspunse Devlin simplu, de parcă 
ştia ceva ce nu ştia Carol. 

— Şi de ce nu? îl întrebă Carol, indignată. 

— Fiindcă n-o să te las eu, îi răspunse Devlin. Râse cu râsul 
său răguşit şi începu să tuşească. Când se potoli, adăuga: Nu-mi 
place să-ţi spun asta, dar poliţia nu prea se sinchiseşte de 
Jeffrey Rhodes în momentul de faţă. In plus, eu sunt omul care 
lucrează pentru lege şi ordine. Jeffrey şi-a pierdut drepturile 
când s-a emis condamnarea. 

— Jeffrey a fost condamnat, dar eu, nu, zise Carol. 

— O simplă chichiţă tehnică, răspunse Devlin, fluturând din 
mână. Dar, hai să vorbim despre ceva mai important. Ce ai de 
mâncare? 


Jeffrey luă tramvaiul spre Cleveland Circle, apoi merse pe jos 
pe bulevardul Chestnut Hill, înainte de a-şi croi drum prin 
străzile pitoreşti de cartier, către casa lui Kelly. In bucătarii se 
aprindeau lumini, câinii lătrau şi copiii se jucau pe afară. Era o 
zonă ca în ilustraţii, cu maşini de familie Ford Taurus staționate 
în faţa unor uşi de garaj proaspăt vopsite. Soarele coborâse 
până la orizont. Era aproape întuneric. 

În clipa în care Jeffrey se hotărâse să se ducă la Kelly, tot ce-şi 
dorise fusese să ajungă acolo. Dar acum, când se apropia de 
strada ei, se simţi iar cuprins de nehotărâre. Nu-i fusese 
niciodată greu să ia decizii. Se hotărâse să-şi facă o cariera 
medicală de când era în primele clase de liceu. Când venise 
vremea să cumpere o casa, intrase, pur şi simplu, pe uşa din 
faţă a casei din Marblehead şi spusese: „Pe asta o vreau!” Nu 
era obişnuit să fie sfâşiat de îndoieli. Când reuşi, în sfârşit, să 
străbată aleea până la uşa ei de la intrare şi să apese pe 
sonerie, aproape că-şi dorea ca ea să nu fie acasă să-i răspundă. 

— Jeffrey! exclamă Kelly, deschizând uşa. Asta-i ziua 
surprizelor. Intră! Jeffrey trecu pragul şi îşi dădu imediat seama 
cât de uşurat se simţea că o găsise acasă. Hai să-ţi iau jacheta, 
zise ea. Îl ajuta să se dezbrace şi-l întrebă ce se întâmplase cu 


ochelarii lui. 

Jeffrey ridică o mână să-şi pipăie faţa. Abia acum îşi dădea 
seama că-i pierduse. Probabil că-i săriseră de pe nas când se 
repezise să iasă din camera de hotel. 

— Nu pot să spun că nu mă bucur că te văd, fiindcă mă bucur. 
Dar ce cauţi aici? 

Îl conduse spre camera de zi. 

— Din păcate mă aştepta cineva când m-am întors în camera 
mea de la hotel, zise el, mergând în urma ei. 

— Ah, Doamne! Povesteşte-mi tot! 

Şi de data asta, Jeffrey îi povesti totul lui Kelly. Îi relată 
întregul episod cu Devlin la Hotelul Essex, fără să uite focurile 
de arma şi injectarea de succinilcolină. 

În ciuda consternării ei, Kelly nu-şi putu stăpâni un hohot de 
râs. 

— Numai un anestezist se putea gândi să-i injecteze 
succinilcolină unui vânător de recompense. 

— Nu-i nimic de râs în asta, zise Jeffrey, abătut. Adevărata 
problemă este că lucrurile s-au complicat. Şi riscurile au devenit 
mai mari. Mai ales, dacă Devlin pune iar mâna pe mine. M-am 
frământat mult până m-am hotărât să vin aici. Cred că trebuie 
să cântăreşti mai bine oferta ta de ajutor. 

— Prostii! îi răspunse Kelly. De fapt, după ce ai plecat astăzi 
de la spital, îmi venea să-mi dau pumni în cap că nu te-am 
invitat să stai aici. 

Jeffrey se uită atent la ea. Sinceritatea ei era dezarmantă. Era 
clar îngrijorată. 

— Individul ăsta, Devlin, a tras în mine, repetă Jeffrey. De 
două ori. Cu gloanţe adevărate şi râdea de parca s-ar fi distrat la 
o vânătoare de curcani. Aş vrea să fiu sigur că ai înţeles la ce 
riscuri te expui. 

Kelly îl privi drept în ochi. 

— Înţeleg perfect, răspunse ea. Şi mai înţeleg şi altceva: că eu 
am o cameră de oaspeţi, iar tu ai nevoie de un loc unde să stai. 
De fapt, m-aş simţi ofensata, dacă nu mi-ai lua oferta în serios. 
Ei, ne-am înţeles? 

— Da, ne-am înţeles, răspunse Jeffrey, stăpânindu-şi un 
zâmbet. 

— Foarte bine! Acum că am pus la punct treaba asta, hai să-ți 
fac ceva de mâncare. Pot să jur că n-ai mâncat nimic toată ziua. 


— Da’ de unde, îi răspunse Jeffrey. Am mâncat un măr şi o 
banană. 

— Ce-ai zice de nişte spaghete? îl întrebă Kelly. Sunt gata într- 
o jumătate de oră. 

— Asta ar fi grozav. 

Kelly plecă în bucătărie. În câteva minute nişte ceapă tăiată 
împreună cu puţin usturoi erau deja puse la călit într-o tigaie 
veche. 

— După ce-am scăpat de Devlin, nu m-am întors în camera 
mea de hotel, îi spuse Jeffrey. Se aplecase peste spătarul 
canapelei ca să poată urmări mişcările lui Kelly în bucătărie. 

— Speram şi eu că nu, zise ea, scoțând nişte carne tocată de 
vacă din frigider. 

— Am pomenit de asta, fiindcă mă tem că am pierdut 
însemnările lui Chris... cele pe care le-am împrumutat. 

— Nici o problemă, răspunse Kelly. Ţi-am spus că aveam, 
oricum, de gând să scap de ele. M-ai scutit de efort. 

— Totuşi, îmi pare rău. 

Kelly începu să deschidă o conservă de roşii italieneşti 
descojite cu un instrument electric. Peste huruitul motorului, 
spuse: 

— Apropo, am uitat să-ţi spun. Am vorbit cu Charlotte 
Henning de la Valley Hospital. Mi-au spus că ei se 
aprovizionează cu Marcaină de la Ridgeway Pharmaceuticals. 

Lui Jeffrey îi căzu falca. 

— De la Ridgeway? 

— Exact, răspunse Kelly, în timp ce adăuga carnea tocată de 
vacă peste ceapă şi usturoi. Mi-a spus că Ridgeway a fost 
furnizorul lor de când Marcaină a intrat în uz. 

Jeffrey se răsuci pe canapea şi-şi îndreptă privirile spre 
fereastră şi spre grădina întunecată de-afară. Era uimit. Ideea că 
Marcaină de la Memorial şi de la Valley venea de la acelaşi 
producător farmaceutic era de maximă importanţă pentru teoria 
lui privind contaminantul. Dacă Marcaină folosită la operaţiile lui 
Noble şi Owen ar fi venit de la furnizori diferiţi, nu se putea 
dovedi că provenise din acelaşi stoc comercial. 

Nedându-şi seama de efectul informaţiei sale asupra lui 
Jeffrey, Kelly adăugă roşiile şi nişte pastă de tomate la 
amestecul de carne de vacă, ceapă şi usturoi. Presără puţin 
oregano, amestecă şi micşoră flacăra ca să fiarbă totul mocnit. 


Luă o oală mare, o umplu cu apă şi o puse la fiert pe maşina de 
gătit. 

Jeffrey veni lângă ea în bucătărie. 

Kelly simţi că nu era în regulă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Jeffrey oftă: 

— Dacă spitalul Valley foloseşte produsele Ridgeway, atunci 
ideea unui contaminant e în aer. Marcaină se livrează în 
conteinere de sticlă sigilate, aşa că un contaminant ar trebui 
introdus în timpul producţiei. 

Kelly îşi şterse mâinile cu un prosop. 

— Nu s-ar fi putut adăuga contaminantul mai târziu? 

— Mă îndoiesc. 

— Dar după deschiderea fiolei? sugeră Kelly. 

— Nu, răspunse Jeffrey, hotărât. Eu îmi deschid fiolele singur 
şi extrag conţinutul imediat. Sunt sigur că şi Chris făcea acelaşi 
lucru. 

— Ei, trebuie să existe o metodă, zise Kelly. Nu renunţa atât 
de repede. Aşa a făcut, probabil şi Chris. 

— Ca să introduci un contaminant într-una dintre fiole ar 
însemna să străpungi sticla, spuse Jeffrey, aproape enervat. Aşa 
ceva nu se poate face. Cu capsulele da, cu fiolele de sticlă, nu. 
Dar, chiar în clipa când spuse asta, Jeffrey începu să se 
îndoiască. Işi aminti de laboratorul de chimie din colegiu când i 
se ceruse să facă pipete folosind o lampă Bunsen şi tuburi de 
sticlă. Işi amintea aspectul de caramea al sticlei topite şi cum 
aştepta până se făcea roşie ca focul înainte de a o modela într- 
un cilindru subţire. Ai nişte seringi pe-aici? întrebă el. 

— Am încă trusa medicală a lui Chris. Să ţi-o aduc? 

Jeffrey dădu din cap că da, pe urmă se apropie de maşina de 
gătit şi aprinse unul dintre ochiurile din faţă, de lângă sosul de 
spaghete care fierbea încet. Sigur că flacăra va fi destul de 
puternică. După ce Kelly se întoarse cu trusa lui Chris, scoase 
din ea câteva seringi şi vreo două fiole de bicarbonat. 

Incălzi acul seringii până când metalul se înfierbântă destul ca 
să se înroşească. Il scoase din foc şi, cu mişcări rapide, încercă 
să pătrundă sticla cu el. Nu reuşi. Apoi, hotări să încingă sticla şi 
să folosească un ac neîncălzit, dar nici aşa nu merse. In 
continuare, încercă să încălzească atât acul, cât şi sticla şi acul 
pătrunse uşor. 


Jeffrey trase acul din fiolă şi privi cu atenţie sticla. Suprafaţa 
ei, care fusese înainte netedă devenise neregulată şi rămăsese 
o mică gaură acolo unde fusese înfipt acul. Când puse iar fiola 
deasupra flăcării, sticla se înmuie din nou, dar, când încercă s-o 
învârtească, sticla înmuiată se deforma şi mai mult şi tot ce 
reuşi fu să se ardă şi să distrugă complet capătul fiolei. 

— Ce părere ai? întrebă Kelly, uitându-se peste umărul lui ca 
să vadă şi ea. 

— Cred că ai dreptate, zise Jeffrey, din nou plin de speranţă. 
N-ar fi imposibil. Dar, nu-i deloc uşor. Deşi eu n-am făcut mare 
lucru cu fiola asta, dovedeşte ce se poate face cu ea. O flacără 
mai puternică s-ar putea să ajute sau una care poate fi 
direcţionată mai bine. 

Kelly îi aduse lui Jeffrey o bucăţică de gheaţă şi o înveli într-un 
prosop ca să şi-o pună pe degetul ars. 

— La ce fel de contaminant te gândeşti? îl întreba ea. 

— Nu ştiu exact, recunoscu Jeffrey, dar mă gândesc la un gen 
de toxină. Orice ar fi, ar trebui să-şi facă efectul într-o 
concentraţie foarte mică. ŞI, în plus, judecind după ceea ce scria 
Chris, ar trebui să afecteze celulele nervoase, fără să afecteze 
rinichii sau ficatul. Asta exclude multe dintre otrăvurile 
obişnuite. Poate c-am să ştiu mai mult când pun mâna pe 
raportul autopsiei lui Patty Owen. M-ar interesa foarte mult să 
văd indicele toxicologic. L-am văzut în grabă în timpul 
cercetărilor pentru ambele procese şi-mi amintesc că era 
negativ, în afară de o urmă de Marcaină. Dar nu l-am examinat 
cu atenţie. În momentul acela nu părea important. 

Apa clocotea cu furie în oală şi Kelly arunca pastele înăuntru. 
Se întoarse să se uite la Jeffrey. 

— Dacă aşa a pătruns toxina în Marcaină, zise ea, arătând 
spre fiola şi seringa pe care Jeffrey le pusese pe masă, înseamnă 
că exista cineva care falsifică Marcaină, dinadins, ca să 
otrăvească pacienţii. 

— Să-i omoare, zise Jeffrey. 

— Dumnezeule! exclamă Kelly. Întreaga grozăvie începea să i 
se dezvăluie. De ce? întrebă ea, scuturată de un fior. De ce ar 
face cineva aşa ceva? 

Jeffrey ridica din umeri. 

— Asta-i o întrebare la care nu ştiu să răspund. N-ar fi prima 
oara când cineva a falsificat un medicament sau i-a anulat, cu 


bună ştiinţă, efectul. Cine poate spune care e motivul? Adu-ţi 
aminte de ucigaşul care folosea Tylenol. Şi de acel doctor X din 
New Jersey, care a omorât pacienţi cu supradoze de 
succinilcolină. 

— Şi acum, asta! Kelly era vizibil tulburată. Ideea unui smintit 
care bântuia prin spitalele din Boston depăşea orice închipuire. 
Dacă tu crezi că aşa ceva se poate întâmpla, zise ea, n-ar trebui 
să ne adresăm poliţiei? 

— Bine-ar fi dac-am putea, îi răspunse Jeffrey. Dar nu putem, 
din două motive. Inainte de toate, sunt un criminal condamnat şi 
un evadat. Dar, chiar dacă n-aş fi, trebuie să recunoaştem că n- 
avem nici cea mai mică dovadă. Dacă se duce cineva la poliţie 
cu o asemenea informaţie, mă îndoiesc profund că se va face 
ceva. Avem nevoie, cât de cât, de probe înainte de a ne adresa 
poliţiei. 

— Dar trebuie să-l oprim pe omul ăsta! 

— De acord, îi răspunse Jeffrey. Înainte de a mai muri nişte 
oameni şi de a mai fi condamnaţi nişte doctori. 

Kelly rosti următoarele cuvinte atât de încet, încât Jeffrey abia 
le auzi. 

— Inainte de a se mai sinucide cineva. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Ca să-şi stăpânească emoţiile, 
Kelly se întoarse la pastele care fierbeau. Pescui nişte spaghete 
şi le aruncă pe suprafaţa dulapului de farfurii. Rămase lipită 
acolo. Ştergându-şi lacrimile, zise: 

— Hai la masă! 


— Te sun eu imediat ce se termină procedura, spuse Karen 
Hodges, adresându-se mamei sale. 

Vorbea la telefon de aproape o oră şi începuse să se cam 
enerveze. Avea impresia că mama ei trebuia s-o consoleze pe 
ea, nu invers. 

— Eşti sigura că doctorul asta e bun? întrebă doamna Hodges. 

Karen îşi dădu ochii peste cap spre colega ei de camera, 
Marcia Ginsburg, care îi zâmbi, plină de înţelegere. Marcia ştia 
foarte bine prin ce trecea Karen. Telefoanele mamei ei erau la 
fel de sâcâitoare. Tot timpul îi atrăgea atenţia fiicei ei în 
legătură cu bărbaţii, SIDA, drogurile şi kilogramele în plus. 

— E foarte bun, mamă, spuse Karen fără să mai facă efortul 
să-şi ascundă exasperarea. 


— Mai spune-mi o dată cum l-ai găsit, întrebă doamna 
Hodges. 

— Mamă, ţi-am spus de un milion de ori! 

— Bine, bine, spuse doamna Hodges. Ai grijă să mă suni 
imediat ce poţi, auzi? 

Ştia că fiica ei era plictisită, dar nu-şi putea înfrânge 
îngrijorarea. Îi sugerase soţului ei să ia un avion spre Boston ca 
să fie cu Karen când se va interna pentru laparoscopie, dar di 
Hodges spusese că nu putea să plece de la serviciu. In afară de 
asta, spusese el, o laparoscopie nu era decât o procedură de 
diagnostic, nu „chiar o operaţie”. 

— Ba-i chiar o operaţie dacă-i vorba despre fetiţa mea, 
răspunsese doamna Hodges. 

Dar, până la urmă, ea şi domnul Hodges au rămas la Chicago. 

— Te sun imediat ce pot, spuse Karen. 

— Spune-mi ce fel de anestezie o să-ţi facă? întrebă doamna 
Hodges, sperând s-o oprească pe fiica ei să închidă telefonul. 

— Epidurală, îi răspunse Karen. 

— Dictează pe litere. Karen dictă pe litere. Asta nu se 
foloseşte la naşteri? 

— Ba da, răspunse Karen. Dar şi pentru proceduri ca 
laparoscopia, când nu e sigur cât va dura. Doctorul nu ştie ce va 
descoperi. S-ar putea să dureze ceva timp şi nu vrea să fiu 
inconştientă. Haide, mamă, ai trecut prin asta şi cu Cheryl. 

Cheryl era sora mai mare a lui Karen şi avusese şi ea 
probleme cu o endometrită. 

— Nu faci un avort, nu-i aşa? o întrebă doamna Hodges. 

— Mamă, acum trebuie să închid, îi răspunse Karen. 

Ultima întrebare o dăduse peste cap. După toată discuţia 
asta, mama ei credea că o minţise. Era ridicol! 

— Sună-mă! reuşi să spună doamna Hodges înainte să audă 
cum Karen închidea telefonul. 

Karen întoarse capul spre Marcia şi cele două femei se priviră 
o clipă, după care izbucniră în râs. 

— Astea-s mamele! zise Karen. 

— O specie unică, răspunse Marcia. 

— Parcă nu-i vine să creadă că am douăzeci şi trei de ani şi că 
am terminat colegiul, zise Karen. Peste trei ani, când termin 
facultatea de drept, mă întreb dacă mă va trata la fel. 

— N-am nici o îndoială, zise Marcia. 


Karen absolvise Colegiul Simmons cu un an în urmă şi lucra 
acum ca secretară pentru un avocat specializat în divorţuri, 
îndrăzneţ şi de succes, pe numele de Gerald McLellan. McLellan 
îi devenise mai mult mentor decât şef. Dându-şi seama de 
inteligenţa ei, o convinsese să se înscrie la facultatea de drept. 
Era programată să înceapă la Boston Coledge în toamnă. 

Deşi Karen avea o sănătate de fier, suferea de endometrioză 
din pubertate. În ultimul an, problema se înrăutăţise, în cele din 
urmă, medicul ei o programase pentru laparoscopie ca să se 
hotărască asupra tratamentului. 

— Nu ai idee ce fericită sunt că vii tu cu mine, nu mama, zise 
Karen. M-ar fi înnebunit! 

— E plăcerea mea, răspunse Marcia. 

Aranjase să-şi ia o zi liberă de la Banca Boston unde lucra, ca 
s-o însoţească pe Karen la intervenţia de a doua zi şi, apoi, s-o 
conducă acasă, dacă nu se dovedea că pacienta trebuie să 
petreacă noaptea la spital. Dar medicul lui Karen credea că nu 
se va întâmpla aşa. 

— Sunt un pic îngrijorată că mă duc acolo mâine, recunoscu 
Karen. In afară de o vizită la urgenţă, după ce căzuse de pe 
bicicletă, când avea zece ani, nu fusese niciodată la spital. 

— Va fi o bagatelă, o asigură Marcia. Şi eu mi-am făcut griji 
înaintea operaţiei mele de apendicită, dar a fost un fleac. Zău că 
da. 

— Nu mi-am făcut niciodată anestezie, zise Karen. Ce mă fac 
dacă n-are nici un efect şi simt totul? 

— Nu ţi s-a făcut niciodată o injecție la dentist? 

— Nu, răspunse Karen, scuturând din cap. N-am avut 
niciodată o carie. 


Trent Harding scoase geamul de la dulapul de lângă frigider şi 
înlătură fundul fals. Băgă mâna înăuntru şi scoase pistolul de 45 
mm pe care-l lăsă să i se odihnească în palmă. Ţinea mult la 
arma asta. Pe tavă se vedea o urmă vagă de ulei, de când îl 
folosise data trecută. Luă un şerveţel de hârtie şi-l lustrui cu 
gesturi tandre. 

Băgă iar mâna în ascunzătoare şi scoase încărcătorul. Ţinând 
arma în mâna stânga, vâri gloanţele în încărcător. Pe urmă 
închise pistolul cu un păcănit. Treaba asta îl umplu de ceva 
asemănător cu plăcerea senzuală. 


Cântărind din nou arma, o simţi altfel, acum când era 
încărcată. Ţinând-o în felul în care o ţinea Crockett în Miami 
Vice, ţinti prin uşa bucătăriei afişul cu motocicleta Harley- 
Davidson care atârna de peretele camerei de zi. O clipă se gândi 
ce-ar fi dacă şi-ar descărca pistolul în propriul apartament. Dar 
îşi spuse că nu merita să rişte. Un pistol de 45 mm făcea un 
zgomot al dracului de mare. N-ar fi vrut ca vecinii să cheme 
poliţia. 

Puse arma pe masă şi se întoarse la ascunzătoarea lui 
secretă. Băgă mâna înăuntru şi scoase fiola mică plină de lichid 
galben. O scutură şi o privi în lumină. Nici dacă-l băteai n-ar fi 
putut spune cum scoteau lichidul ăsta din piele de broasca. O 
cumpărase de la un traficant de droguri columbian la Miami. 
Licoarea era grozavă. Se dovedise tot atât de bună, pe cât 
promisese individul că va fi. 

Cu o seringă de 5 centimetri cubi, Trent extrase un pic de 
fluid, după care îl dilua cu apă distilată. În împrejurările de faţă, 
n-avea idee cât trebuia să folosească. N-avea nici o experienţă 
pe care se putea baza pentru ce avea, acum, de gând să facă. 

Trent puse fiola la loc în ascunzătoare, pe urmă fixă placajul şi 
geamul. Puse căpăcelul acului de la seringa cu toxina diluata şi 
o băgă în buzunar. Apoi, îşi vâri pistolul în curea, simţindu-i 
țeava rece la spate. 

Trent se îndreptă spre dulapul din faţă; îşi scoase jacheta Levi 
şi şi-o puse pe el. Apoi, se uită în oglinda de la baie să se 
asigure că arma nu se vedea. Jacheta era în aşa fel croită, încât 
nu se observa nici o umflătură. 

Nu-i convenea să-şi piardă locul de parcare de pe Beacon Hill, 
ştiind că o să aibă multă bătaie de cap să-şi găsească altul la 
întoarcere, dar avea de ales? Parcurse distanţa până la spitalul 
St. Joe într-un sfert din timpul care i-ar fi trebuit ca să ajungă 
acolo cu mijloacele de transport în comun. Mai era ceva care-l 
enerva în legătură cu medicii. Ei ocupau parcarea spitalului în 
timpul zilei. Infirmierii nu erau acceptaţi decât dacă erau 
supraveghetori sau dacă lucrau în tura de seară sau de noapte. 

Trent îşi parcă maşina în spaţiul public, dar alese un loc 
aproape de parcarea salariaţilor. Îşi încuie maşina şi intră în 
spital. Una dintre doamnele voluntare îl întrebă dacă-l putea 
ajuta cu ceva, dar el îi spuse că nu, n-avea nici o problemă. 
Cumpără un Globe de la magazinul spitalului şi se aşeză într-un 


colţ. Venise devreme, fiindcă nu voia să rişte nimic. Ţinea să fie 
acolo când Gail Shaffer pleca de la lucru. 


Devlin râgâi. Berea avea, uneori, efectul ăsta asupra lui. Îi 
aruncă o privire lui Carol care se uită la el dezgustată. Stătea 
faţă în faţă cu el în camera de zi, răsfoind nişte reviste, dând 
paginile cu gesturi furioase. Era limpede că era iritată. 

Devlin îşi îndreptă iar atenţia spre jocul echipei Red Sox, pe 
care-l găsea relaxant. Dacă ar fi câştigat, s-ar fi enervat de 
teama să n-o dea în bară. Dar i-au făcut un serviciu, rămânând 
în urmă de şase etape. Era cât se poate de clar că o să piardă o 
nouă partidă. 

Măcar mâncase bine. Cotletele de vițel şi salata bătuseră 
recordul. Tot aşa şi cele patru beri. N-auzise niciodată de 
Kronenbourg, înainte de a vizita familia Rhodes. Nu era rea, deşi 
el ar fi preferat totuşi nişte Bud. 

Doctorul nu-şi făcuse apariţia şi nici nu sunase. Deşi Devlin se 
alesese cu o masă bună cât stătuse de pază, fusese nevoit s-o 
suporte pe Carol. După o seară alături de ea, înţelegea de ce 
doctorul nu avea chef să vină acasă. 

Devlin se lăsă mai adânc în canapeaua confortabilă din faţa 
televizorului. Îşi scoase cizmele de cow-boy şi-şi proptise 
picioarele în ciorapi de unul dintre scaunele de bucătărie cu 
spătar drept. Oftă. Era cu mult mai bine decât să stea de pază la 
el în maşină, chiar dacă echipa Sox pierdea. Devlin clipi din ochi. 
Timp de o secundă simţise că se cufunda în somn. 

Lui Carol nu-i venea să creadă că aşa îşi petrecea una dintre 
ultimele ei nopţi la Boston: stând în compania unui bătăuş 
nenorocit care ţinea să ştie pe unde bântuia Jeffrey. N-ar fi fost 
momentul acum să-i întoarcă spatele viitorului ei fost soţ. Poate 
că i-ar plăcea să-l mai vadă o dată, doar aşa ca să-i spună ce 
părere avea despre el. 

Carol îl urmărise pe Devlin cu coada ochiului. O clipă i se 
păruse că adormise. Dar, pe urmă, se ridicase din nou să-şi mai 
ia o bere. Curând însă îşi reluă aceeaşi poziţie, aproape 
orizontală, cu ochii cât pe ce să i se închidă. 

În fine, în timpul unei reclame, lui Devlin îi căzu capul în piept. 
Sticla de bere pe care o ţinea în mână se aplecă şi o parte din 
conţinut se vărsă pe covorul de pe podea. Respirația i se 
prefăcu în sforăit. Adormise buştean. 


Carol rămase pe loc, cu revista în mână, neîndrăznind să 
întoarcă pagina, de teamă să nu-l trezească pe Devlin. Deodată, 
se auziră urale din televizor, când unul dintre jucători înscrise un 
punct. Carol tresări, zicându-şi că zgomotul îl va trezi, cu 
siguranţă, pe Devlin, dar el nu făcu altceva decât să-şi 
înteţească sforăitul. 

Carol se ridică încet de pe scaun. Puse revista pe televizor. 

Respirând uşor, dar adânc, trecu pe lângă Devlin în vârful 
picioarelor, intră în bucătărie şi o porni în sus pe scări. În clipa 
când intră în dormitorul ei, închise uşa, o încuie şi ridică 
receptorul telefonului. Fără nici o şovăiala, formă numărul 911 
şi-i spuse operatoarei că îi intrase un nepoftit în casa şi ceru să 
vină poliţia imediat. Cu voce calmă, îşi dădu adresa. Dacă 
Jeffrey îşi aranja problemele în felul lui, ştia şi ea cum să şi le 
aranjeze pe ale ei. Operatoarea o asigură că poliţia era pe drum. 

Intre timp, Carol intră în baie. Ca să fie mai sigură, încuie uşa. 
Coborî capacul toaletei şi se aşeză să aştepte. În mai puţin de 
zece minute, se auzi soneria de la intrare. Abia atunci ieşi Carol 
din baie, traversă dormitorul şi ascultă la uşă. Auzi uşa din faţă 
deschizându-se, apoi murmur de voci. 

leşind din dormitor, Carol se duse în capul scărilor. Jos, se 
auzea o conversaţie, apoi, spre uimirea ei, râsete. 

Porni în jos pe scări. În holul de la intrare, doi poliţişti în 
uniformă se amuzau de ceva, apoi îl băteau pe Devlin pe spate, 
de parc-ar fi fost prieteni la toartă. 

— Scuzaţi-mă! zise Carol cu voce ridicată de pe ultima treaptă 
a scării. 

Cei trei bărbaţi îşi ridicară privirile spre ea. 

— Carol, dragă, zise Devlin, pare-se că s-a făcut un fel de 
încurcătură. Cineva a chemat poliţia în legătură cu un intrus. 

— Eu am chemat poliţia, spuse Carol. Arată cu degetul spre 
Devlin: El e intrusul. 

— Eu? exclamă Devlin cu mirare exagerată. Îşi îndreptă 
atenţia spre cei doi poliţişti. 

— Asta-i bună de pus într-un roman! Eu eram în camera de zi 
şi mă luase somnul în faţa televizorului. Aşa face un intrus? De 
fapt, Carol, pe care o vedeţi aici, tocmai mi-a pregătit o masă 
grozavă. M-a invitat... 

— Nici vorbă să-l invit, răcni Carol. 

— Daca vreţi să vă duceţi în bucătărie, băieţi, o să vedeţi 


farfuriile murdare rămase de la masa noastră romantică. Cred 
că am cam dezamăgit-o, fiindcă m-a furat somnul... 

Cei doi poliţişti zâmbiră fără să vrea. 

— M-a silit să-i fac de mâncare, bufni Carol. Devlin părea 
sincer jignit. Plină de indignare, Carol străbătu holul şi puse 
mâna pe lanţul cu bucata de canat de uşă agăţată de el: Ce 
ziceţi de asta? L-am invitat eu pe porcul ăsta aici? 

— N-am idee cum s-a rupt uşa asta, zise Devlin. Eu n-am 
absolut nici o legătură cu ea. Işi dădu ochii peste cap ca să-l 
observe poliţiştii. Dar, Harold, Willy, dacă domniţa vrea să plec, 
o să plec. De fapt, putea foarte bine să mă roage să plec. Nu-mi 
place să mă aflu acolo unde nu sunt dorit. 

— Willy, ce-ar fi să-l iei pe domnul O'Shea cu tine afară o 
clipă? zise cel mai în vârstă dintre poliţişti. Vreau să schimb o 
vorbă cu doamna Rhodes. 

Devlin trebui să se întoarcă în camera de zi să-şi ia cizmele. 
După ce şi le trase în picioare, el şi Willy ieşiră afara şi se opriră 
lângă maşina poliţiei. 

— Aşa-s femeile! zise Devlin, aplecând capul spre casa 
familiei Rhodes. Nişte belele! N-ai o clipă de linişte din cauza lor! 

— Aoleu, asta-i o adevărată bombă, zise Harold, ieşind din 
casă şi alăturându-se celorlalţi. Devlin, ce dracu' ai făcut de-ai 
întărâtat-o aşa? 

Devlin ridică din umeri. 

— Poate c-am jignit-o. De unde să ştiu eu că o să se ofenseze 
aşa c-am adormit? Eu nu vreau altceva decât să-l găsesc pe 
bărbat-su, dacă se poate înainte de a se pierde garanţia. 

— Ei, am reuşit s-o potolesc, zise Harold. Dar, te rog, fii mai 
prudent şi nu mai sparge ceva. 

— Prudent? Doamne, ăsta-i chiar numele meu! exclamă 
Devlin, râzând. 

Harold continuă discuţia, întrebându-l pe Devlin ce mai ştia 
despre un alt poliţist din Boston care fusese mătrăşit din 
serviciu o dată cu el în scandalul de luare de mită. Devlin îi 
spuse că, ultima oară când auzise de el, i se spusese că se 
mutase în Florida şi lucra ca detectiv particular în zona Miami. 

În cele din urmă, îşi strânseră mâinile, se suiră în maşini şi 
porniră. Când ajunseră la West Shore Drive, poliţiştii o luară spre 
stânga, iar Devlin spre dreapta. Dar Devlin nu merse mult. Se 
întoarse şi, în curând, trecu iar pe lângă casa familiei Rhodes. 


Parcă într-un loc de unde putea ţine casa sub observaţie. De 
vreme ce Jeffrey nu apăruse şi nici nu sunase, trebuia, din 
păcate, să îl reangajeze pe tipul pe care-l pusese s-o 
urmărească pe Carol. Dar, după seara asta nu mai era atât de 
convins ca înainte că doamna Rhodes îl va duce la Jeffrey. Aluzia 
lui Mosconi cum că nu erau chiar ca nişte porumbei, la care se 
adăugase purtarea lui Carol şi unele remarce făcute ici-colo, îl 
făcură pe Devlin să caute o nouă idee pentru a-l localiza pe 
Jeffrey. Reuşise să instaleze un microfon secret în telefonul lui 
Carol, în timp ce ea pregătea masa. Dacă Jeffrey suna, până la 
urmă o să afle şi el. 


În timp ce-şi rotea privirea prin camera de oaspeţi a lui Kelly, 
Jeffrey se hotărî să-şi lase geanta de sibir sub pat. Se gândea că 
va sta la fel de bine acolo ca în oricare alt loc. Decise să nu-i 
spună lui Kelly despre bani, ca să n-o îngrijoreze şi mai mult. 

leşind din camera de oaspeţi, Jeffrey o găsi pe Kelly în 
dormitorul ei, proptită în pat cu un roman în mână. Uşa era 
crăpată, ca şi cum se aştepta ca el să-i spună la revedere la 
plecare. Purta o pijama de bumbac roz cu un paspoal verde- 
închis. Incolăcite în pat lângă ea erau doua pisici, una siameză, 
cealaltă o mâţă tărcată maro-roşcat. 

— Ah, ce imagine domestică! zise Jeffrey. Se uită prin cameră. 
Era minunat de feminină, cu tapete franţuzeşti în stil rustic şi 
draperii asortate. Era uşor de observat că îşi bătuse cineva 
capul cu toate detaliile. Nu se vedeau pe nicăieri haine şi Jeffrey 
nu se putu abţine să nu compare această scenă cu haosul din 
camera lui Carol. 

— Tocmai mă gândeam să vin la tine să mă asigur că eşti 
treaz, zise Kelly. Cred că mâine-dimineaţă n-o să ne întâlnim. Eu 
trebuie să plec de acasă la şase şi patruzeci şi cinci. O să pun 
cheia uşii de la intrare în lampa suspendată. 

— Nu te-ai răzgândit în legătură cu prezenţa mea aici? Kelly 
se încruntă, prefăcându-se supărată. 

— Credeam că am stabilit asta. Ţin neapărat să stai aici. Am 
impresia că suntem uniţi în ceea ce se întâmpla acum. Mai ales 
cu diavolul ăla pe urmele tale. 

Jeffrey păşi în cameră şi se apropie de marginea patului. 
Pisica siameză îşi saltă capul şi scuipă. 

— Hai, Samson, nu fi gelos, îl certă Kelly. Nu-i obişnuit să 


vadă un bărbat în casă, îi spuse ea lui Jeffrey. 

— Ce mai e şi cu creaturile astea? întrebă Jeffrey. Cum de nu 
le-am văzut până acum? 

— El e Samson, zise Kelly, arătând spre siamez. Bântuie pe 
afară mai tot timpul, terorizând cartierul. Ea e Dalila. După cum 
se vede, e însărcinată. Doarme toată ziua în cămara. 

— Sunt soţ şi soţie? întreba Jeffrey. 

Kelly râse în felul ei caracteristic. Jeffrey zâmbi. Nu credea că 
mica lui glumă era aşa de amuzantă, dar veselia lui Kelly era 
molipsitoare. 

Jeffrey îşi drese vocea. 

— Kelly, începu el, nu ştiu cum să-ţi spun, dar nu poţi să-ţi 
închipui cât de mult preţuiesc prietenia şi ospitalitatea ta. N-am 
cuvinte să-ţi mulţumesc. Kelly se uită la Dalila şi o mângâie 
drăgăstos. Lui Jeffrey i se păru că ea se înroşise, dar era greu 
să-ţi dai seama în lumina aceea. Am vrut doar să ştii asta, 
adaugă Jeffrey. Apoi, schimbând vorba, zise: Deci mai vorbim 
mâine. 

— Fii atent, îi porunci Kelly. Şi noroc! Dacă ai vreo problemă, 
sună-mă. Nu contează la ce oră. 

— N-o să fie nici o problema, îi răspunse Jeffrey, plin de 
încredere. Dar, o jumătate de oră mai tărziu, când urca scările 
spitalului Boston Memorial, nu mai era chiar aşa de sigur. In 
ciuda încrederii pe care o căpătase făcând turul spitalului cu 
Martinez, Jeffrey începuse iar să se teamă că se va întâlni cu 
vreo cunoştinţă apropiată. Regreta că-şi pierduse ochelarii şi tot 
ce spera era că nu puteau fi atât de importanţi în deghizarea sa. 

Incepu să se simtă puţin mai încrezător când se îmbrăca în 
uniforma de om de serviciu. Apăruse chiar un plic agăţat de 
dulapul lui, în care se aflau plăcuţa cu numele lui şi o fotografie. 

O bătaie pe umăr îl făcu să tresară şi mişcarea lui bruscă 
surprinse persoana care se apropiase de el. 

— Stai liniştit, omule, eşti nervos sau ce-ai? 

— lartă-mă, răspunse Jeffrey. 

Avea în faţa lui un om mic de stat, de vreun metru şi şaizeci, 
cu o faţa îngustă şi oacheşă. 

— Recunosc că sunt un pic cam nervos. E prima mea noapte 
de serviciu. 

— N-ai de ce să fii nervos, îi răspunse omul. Numele meu este 
David Arnold. Sunt supraveghetorul de tură. Vreo două nopţi de- 


acum încolo, o să lucrăm împreună. Deci, nu-ţi face griji. Te 
învăţ eu toate chichiţele. 

— Bucuros de cunoştinţă, zise Jeffrey. Dar am destula 
experienţă de spital aşa că, dacă vrei să-mi văd de treabă 
singur, sunt convins că o să mă descurc. 

— Eu întotdeauna petrec primele zile cu nou-veniţii, spuse el. 
N-o lua ca pe o jignire. Asta-mi dă posibilitatea să-ţi arăt ce 
trebuie să faci, conform cerinţelor noastre de aici, de la 
Memorial. 

Jeffrey socoti că era mai bine să nu-l contrazică. David îl duse 
într-un hol îngust, fără geamuri, mobilat modest cu o masă de 
plastic, o maşina de băuturi nealcoolice şi un fierbător de cafea 
electric. Îl prezentă celorlalţi membri ai turei de noapte. Doi 
vorbeau numai spaniolă. Altul vorbea în argou şi ţopăia şi se 
bălăngănea în acordurile muzicii rap pe care o asculta în căşti. 

La unsprezece fără un minut, David îşi aduna muncitorii: 

— Haideţi să pornim! 

Asta-i aminti lui Jeffrey de patrulele care pornesc în misiune în 
filmele de război. Părăsiră holul şi fiecare luă un cărucior pentru 
curăţenie. Fiecare muncitor trebuia să-şi încarce propriul 
cărucior. Jeffrey luă exemplu de la ceilalţi, asigurându-se că are 
în cărucior toate ustensilele de curăţat şi soluţiile necesare. 

Cărucioarele erau cam de două ori mai mari decât cele din 
magazine. La un capăt, era loc de ustensile cu coadă lunga, ca 
pămătufuri, cârpe de praf cu suport şi maturi. La celălalt capăt, 
era o pungă mare de plastic pentru gunoi. Porțiunea centrală 
avea trei rafturi. În ele se aflau diferite lucruri, ca soluţii pentru 
curăţat sticlă, faianţă şi vinii, şerveţele de hârtie şi chiar suluri 
noi de hârtie igienică. Mai erau şi săpun, ceară şi loţiuni de 
lustruit şi chiar lubrifiant WD-40. 

Jeffrey îl urmă pe David la lifturile turnului de vest. Locul ales 
era, deopotrivă, încurajator şi neliniştitor. În turnul de vest, se 
aflau sălile de operaţie şi laboratoarele. Deşi Jeffrey ţinea foarte 
mult să cerceteze acel spaţiu, continua să se teamă că va întâlni 
acolo pe cine ştie cine. 

— Tu şi cu mine o să începem cu sălile de operaţie, îi explică 
David, stârnind şi mai mult temerile lui Jeffrey. Ţi-ai pus 
vreodată un echipament sanitar de protecţie? 

— De câteva ori, răspunse Jeffrey într-o doară. 

începu să se îngrijoreze că, dacă-şi punea un echipament 


sanitar de protecţie, nu va mai fi atât de bine deghizat. Îi părea 
rău că nu mai avea ochelarii cu rame negre. Singurul lucra pe 
care se gândea că-l putea face ar fi fost să poarte tot timpul o 
mască chirurgicală. Probabil că David nu va fi de acord cu asta, 
fiindcă măştile se purtau, de obicei, numai în sălile de operaţie 
atunci când se lucra asupra unui pacient. Jeffrey se hotărî să 
spună că era răcit. 

Dar nu s-au dus imediat în zona sălilor de operaţie. David îi 
spusese lui Jeffrey că trebuia să înceapă cu holul secţiei de 
chirurgiei şi cu vestiarele. 

— Ce-ar fi să te ocupi tu de hol, în timp ce încep eu treaba în 
vestiare? spuse David când ajunseră acolo. Jeffrey făcu un semn 
de aprobare. Vâri capul în încăpere, dar îl trase repede de acolo. 
Două infirmiere de la anestezie stăteau pe canapea şi beau 
cafea. Jeffrey le cunoştea pe amândouă. 

— Ceva nu-i în regula? îl întrebă David. 

— Nu, deloc, îi răspunse grăbit Jeffrey. 

— O să te descurci foarte bine, îi spuse David. Nu-ţi face griji. 
Mai întâi, şterge praful. Ai grijă să cureţi colţurile până sus, la 
tavan. Pe urmă, ştergi mesele cu soluţie. După aia, foloseşte 
pămătuful. E-n regulă? 

Jeffrey aprobă din cap. 

David îşi împinse căruciorul în vestiar şi închise uşa în urma 
lui. 

Jeffrey înghiţi în sec. Trebuia să înceapă. Luă cârpa de praf cu 
suport din cărucior şi se duse în hol. La început, încercă să-şi 
ascundă faţa de cele două femei. Dar ele nu-i dădeau nici cea 
mai mică atenţie. Uniforma lui de om de serviciu era ca o 
pelerină care-l făcea invizibil. 


l0 


Miercuri 
17 mai 1989 
11.23 p.m. 


Cu geanta sport pe umăr, Gail Shaffer ieşi din lift cu Regina 
Puksar. Porniră împreună pe coridor spre intrarea principală. Se 
cunoşteau de aproape cinci ani. Discutau deseori despre 
problemele lor personale, deşi nu se prea vedeau în afara 
spitalului. Gail tocmai îi povestea Reginei despre cearta pe care 
o avusese cu prietenul ei pe care-l cunoscuse cu doi ani în urmă. 

— Sunt de acord cu tine, spuse Regina. Dacă Robert m-ar 
anunţa, dintr-o dată, că vrea să-şi dea cu altcineva o întâlnire, 
aş spune foarte bine, dar asta ar pune capăt legăturii noastre. O 
relaţie nu poate fi cârpită. Ori se dezvoltă, ori moare. Cel puţin, 
aşa zic eu. 

— Şi eu la fel, suspină Gail. 

Nici una dintre ele nu observă când Trent îşi împături ziarul şi 
se ridică în picioare. Când trecură prin uşa turnantă, Trent se 
afla exact în spatele lor. Putea să le urmărească conversaţia. 

Convins că fetele se îndreptau spre parcarea salariaţilor, 
Trent le lăsă să se îndepărteze puţin, dar nu le pierdu din ochi. 
Cele două fete se opriră lângă un Pontiac Fiero sport, roşu şi 
câteva minute îşi continuară discuţia. În cele din urmă, îşi luară 
la revedere. Apoi, Gail se sui în maşina. Regina mai făcu câţiva 
paşi până la maşina ei. 

Trent se duse la maşina lui, Corvette şi se strecura înăuntru. 
Nu era maşina cea mai potrivită ca să urmăreşti pe cineva, fiind 
foarte ţipătoare, dar el nu credea că asta contează în cazul de 
faţă. Gail nu avea motive să fie bănuitoare. 

Maşina lui Gail era la fel de ţipătoare, ceea ce făcea urmărirea 
uşoară. Merse direct spre Back Bay, exact cum îşi închipuise 
Trent, judecind după numărul ei de telefon. Parcă în Boylston 
Street şi dispăru într-un magazin deschis nonstop. 

Trent trase pe partea cealaltă, căci Boylston era o stradă cu 
sens unic şi se opri într-o staţie de taxiuri. De acolo, putea 
urmări uşor atât magazinul, cât şi maşina lui Gail. Când fata ieşi 
doar cu un pachet în mână şi se sui iar în maşină, el o aşteptă 
să pornească. Apoi plecă şi el, chiar în urma ei. 


Ea coti la stânga pe Berkeley şi, apoi, încetini. Trent îşi dădu 
seama că ea pândea un loc de parcat, lucru nu tocmai uşor la 
această oră a nopţii. El lăsă distanţa dintre ei să se mărească. În 
cele din urma, fata găsi un loc pe Marlborough Street, dar îi 
trebui o veşnicie să se strecoare cu spatele în el. 

— Târfă nepricepută! bombăni Trent, urmărindu-i a treia 
încercare de a trage paralel în parcare. Trent oprise maşina într- 
o zonă cu parcarea interzisă. Dar nu-i păsa. Ei şi, ce dacă primea 
o amendă? Acum făcea o treabă; orice cheltuială inerentă va fi o 
cheltuială de serviciu justificată. Singurul lucru care nu-i 
convenea era să i se remorcheze maşina, dar ştia din experienţă 
că nu prea risca aşa ceva. 

Gail fu, în sfârşit, mulţumită de cum îşi parcă maşina, dar nu 
şi Trent. Maşina se afla totuşi la vreo 30 de centimetri de 
marginea trotuarului. Gail ieşi din maşină, cu pachetul în mână, 
încuie uşile şi porni mai departe pe jos. Trent continuă s-o 
urmărească cu privirea, dar rămase ascuns pe cealaltă parte a 
străzii. O văzu pe Gail cum o ia la stânga pe Berkeley şi la 
dreapta pe Beacon. După ce trecu de câteva clădiri de pe 
Beacon, pătrunse într-unul dintre blocurile de piatră maronie. 

După ce aştepta câteva minute, Trent intră în clădire şi 
parcurse cu privirea lista numelor, afişată lângă soneria fiecărui 
locatar. Găsi „G. Shaffer” înscrisă împreună cu „A. Winthrop”. 

— Fir-ar a dracu' de treabă! bombăni Trent. 

Sperase că Gail locuia singură. Nimic pe lume nu-i uşor, gândi 
el. Fierbând încă de furie, ieşi iar în stradă. Nu putea să dea 
buzna în apartamentul lui Gail, dacă avea o tovarăşă de cameră. 
Nu putea să aibă un martor. Era inadmisibil! 

Trent se uită în sus pe Beacon Street, în direcţia Boston 
Garden. Observă că era aproape de barul devenit celebru după 
serialul de televiziune Cheers. Atunci se născu în mintea lui un 
plan. Poate că va reuşi s-o scoată pe Gail sau pe tovarăşa ei de 
cameră din apartament. 

Părăsind clădirea, Trent parcurse scurta distanţă până la 
Hampshire House. Acolo folosi un telefon public de la care formă 
numărul lui Gail luat de pe tabla cu anunţuri din holul secţiei de 
chirurgie. In timp ce suna telefonul, născoci mai multe minciuni. 
Totul depindea de cine răspundea. 

— Alo, zise vocea de la celălalt capăt al liniei. Era Gail. 

— Cu domnişoara Winthrop, vă rog, zise Trent. 


— Îmi pare rău, nu-i acasă. 

Trent se însenină. Poate că, până la urma, treaba o să fie 
uşoara. 

— Puteţi să-mi spuneţi, vă rog, când se întoarce? 

— Cine-i la telefon? 

— Un prieten de familie, răspunse Trent. Sunt în oraş cu nişte 
afaceri şi mi s-a dat numărul ei ca s-o salut. 

— Lucrează, de obicei, în tura de noapte la Spitalul St. Joseph, 
zise Gail. Vreţi numărul de acolo? Puteţi încerca s-o găsiţi acolo. 
Dacă nu, vine acasă mâine-dimineaţă pe la şapte şi jumătate, 
dacă preferaţi să reveniţi. 

Trent se prefăcu că-şi notează numărul de la St. Joseph, îi 
mulţumi lui Gail şi închise telefonul. Nu-şi putu stăpâni un 
zâmbet. 

Părăsi Hampshire House, dădu fuga înapoi la locuinţa lui Gail. 
Acum, tot ce avea de făcut era să pătrundă în casă. Păşi în hol 
şi-şi puse o pereche de mănuşi negre de şofat. Apoi apăsă pe 
soneria ei. 

După o clipă, vocea lui Gail se auzi prin interfonul acoperit cu 
plasă. 

— Gail, tu eşti? întrebă Trent, deşi era foarte sigur că ea era. 

— Da, cine-i la telefon? 

— Duncan Wagner, răspunse Trent. 

Era primul nume care-i venise în minte. Familia Wagner 
locuise lângă familia Harding la baza militară din San Antonio. 
Duncan era cu câţiva ani mai mare decât Trent şi se jucaseră 
împreună până când tatăl lui Duncan socotise că Trent avea o 
influenţă proastă asupra fiului său. 

— Te cunosc? îl întrebă Gail. 

— Din vedere, dacă nu după nume, răspunse Trent. Lucrez în 
tura de seară la pediatrie. 

Trent îşi zise că pediatria suna mai paşnic. 

— La etajul trei? 

— Exact! răspunse Trent. Sper că nu te deranjez, dar eu, 
împreuna cu câţiva colegi de la spital, am aterizat la Bull Finch 
Pub. S-a pomenit numele tău. Cineva a spus că locuieşti ceva 
mai sus pe aceeaşi stradă. Am dat cu banul ca să vedem cine 
vine să te cheme să mergi şi tu cu noi. Pare-se că eu am 
câştigat. 

— Drăguţ din partea ta, zise Gail, dar abia am ajuns acasă 


după ieşirea din tură. 

— La fel şi noi. Hai, vino şi tu. Sunt numai cunoştinţe. 

— Cine mai e pe-acolo? 

— Regina Puksar, printre alţii, zise Trent. 

— Abia m-am despărţit de Regina. Zicea că se duce să se 
întâlnească cu prietenul ei. 

— Ce pot să spun? Poate că s-a răzgândit. Poate că nu l-a 
găsit pe prietenul ei. În orice caz, e şi ea cu noi. A insistat să se 
ducă cineva să te aducă. Zicea că nu ţi-ar strica un pic de 
distracţie. Urmă o pauză. Trent zâmbi. Ştia c-o agăţase. 

— Nici nu mi-am scos uniforma de pe mine, zise Gail. 

— Mai sunt şi alţii tot aşa. Trent avea răspuns la toate. 

— Bine, dar trebuie să fac un duş. 

— Nici o problemă, spuse Trent. Aştept. 

— Pot să vin să ne întâlnim acolo. 

— Nu, aştept. Dă-mi doar drumul să intru. 

— O să dureze vreo zece minute, zise Gail. 

— Nu-i nici o grabă. 

— Foarte bine, spuse Gail. Dacă nu te deranjează să aştepţi, 
locuiesc la 3C. 

Brusc, încuietoarea de la uşa interioară către foaier începu să 
bâzâie. Trent făcu un salt şi apăsă pe clanţă. Când păşi peste 
prag, zâmbi din nou. Nu va fi doar ceva uşor, va fi o distracţie! 
Îşi controla arma. Era în siguranţă. Apoi îşi controla seringa. 
Stătea bine, la locul ei, în buzunar. 

Trent urcă repede până la etajul trei. Şmecheria era să intre 
în apartamentul lui Gail înainte să-l vadă cineva. Dacă dădea 
peste vreun alt locatar în hol, va pretinde că se ducea în altă 
parte. Dar nimeni nu se arătă pe coridorul de la etajul trei. Şi, în 
plus, Gail îi lăsase uşa deschisă. Intră înăuntru şi încuie uşa. 
Ultimul lucru care-i lipsea acum era să-l deranjeze cineva. Trent 
auzi cum curgea apa în baie. Gail era deja sub duş. 

— Simte-te ca acasă, strigă ea când auzi că uşa de la intrare 
se închide. Sunt gata într-o clipă. 

Trent aruncă o privire în jur. Mai întâi, intră în bucătărie. Acolo 
nu era nimeni. Pe urmă, controla celălalt dormitor. Deschise 
lumina şi văzu că era gol. Gail era singură în casă. Aranjamentul 
era perfect. 

Scoţându-şi iubitul lui pistol, Trent îşi strânse mâna în jurul 
minerului, atingând uşor trăgaciul cu degetul. Era o scula 


trăsnet! Apropiindu-se de uşa dormitorului lui Gail, Trent o 
împinse cu prudenţă. Uşa se deschise câţiva centimetri. Trent se 
uită înăuntru. Patul era nefăcut. Uniforma de infirmieră a lui Gail 
era aruncată neglijent peste el. Pe podea erau o pereche de 
chiloţi, o pereche de ciorapi albi şi o jartieră. Uşa spre baie era 
închisă, dar Trent auzea şi acum curgând apa. 

Se apropie de jartieră şi o împinse mai încolo cu piciorul. 
Maică-sa purtase tot timpul jartiere. Îi spusese de o mie de ori 
că nu erau confortabili ciorapii-pantalon. Maică-sa insistase ca el 
să doarmă cu ea când tatăl lui era plecat în numeroasele lui 
misiuni militare şi Trent crescuse având sub ochi mult mai multe 
jartiere decât ar fi avut chef să vadă. 

Se apropie încet de uşa de la baie şi apăsă pe clanţă. Clanţa 
cedă uşor. Crăpă uşa vreo trei centimetri. Îl izbi un val de aer 
cald, umed. Trent ţinti pistolul spre tavan, ca Don Johnson în 
Miami Vice. Ţinea pistolul cu amândouă mâinile. Impinse uşa de 
perete cu piciorul. Garniturile de la baie erau de modă veche. 
Cada de porțelan era un model de pe vremuri, pe picioare, cu 
labe în formă de gheare. Perdeaua de la duş, cu crini mari 
imprimaţi pe ea, era trasă. În spatele perdelei, Trent distingea 
silueta lui Gail, în timp ce fata îşi şampona părul. Trent făcu doi 
paşi spre cadă şi trase perdeaua cu o mişcare. Vergeaua de sus 
se desprinse şi căzu pe podea o dată cu perdeaua. 

Gail îşi acoperi pieptul cu mâinile. 

— Ce... Cine... bolborosi ea. Apoi strigă furioasă: leşi afară! 

Pe trupul bine săpunit al lui Gail şiroia apa. Lui Trent îi trebui 
un moment ca să-şi revină. Era clar că Gail avea un corp mai 
frumos decât avusese mama sa. 

— leşi de sub duş, spuse el, îndreptându-şi arma spre Gail cu 
sânge rece, aşa încât să fie sigur că ea o vede. Afară! repetă el, 
văzând că ea nu se mişcă. 

Dar Gail era împietrită de groază. Trent îi lipi pistolul de 
tâmplă ca s-o grăbească să iasă afară. 

Gail începu să ţipe. Între pereţii camerei de baie, era un 
răcnet îngrozitor. Ca să-i închidă gura repede, Trent ridică 
pistolul sus şi izbi, tare cu patul armei capul fetei. O nimeri chiar 
la rădăcina parului. 

În clipa când o lovise, îşi dăduse seama că dăduse prea tare. 
Gail se prăbuşi în cadă ca o cârpă. O tăietură lungă i se întindea 
pe frunte şi mai jos, până la ureche. Rana părea adâncă şi sub 


ea Trent zări osul. Într-un minut doar, curse atâta sânge încât 
toată cadă se făcu roz. 

Trent se aplecă şi închise duşul. Pe urmă, dădu năvală în 
camera de zi să vadă dacă nu se aud paşii cuiva venind în 
ajutor. Undeva, mergea un televizor. In afară de asta, nu se 
auzea nici un sunet. Işi lipi urechea de uşă; în hol era linişte. 
Nimeni nu auzise ţipătul lui Gail; şi, dacă ar fi auzit, se pare că 
nu se grăbea s-o salveze. Trent se întoarse în baie. 

Gail sfârşi într-o poziţie semiaşezată, cu picioarele strânse sub 
ea şi capul sprijinit de perete, într-un colţ. Avea ochii închişi. Din 
tăietură ieşea sânge, dar fluxul se micşorase, fără ca apa 
duşului să-i fi atins faţa. 

Infigându-şi iar pistolul în curea, Trent o apucă pe Gail de 
picioare şi o trase afară din cadă. Se opri însă. Simţea cum îl 
cuprinde furia. Văzând trupul gol al fetei întins în faţa ochilor lui, 
se aşteptase să simtă un oarecare impuls sexual, dar nu simţi 
nimic în afară, poate, de dezgust. Şi, parcă, un pic de panică. 

Infierbântat brusc, îşi trase iar afară pistolul din curea. 
Ţinându-l de butoiaş, ridică ţeava sus, deasupra capului. li 
venea să zdrobească chipul calm al lui Gail. Era cât pe ce s-o 
izbească tare cu arma, dar se stăpâni. Cobori pistolul încet. Deşi 
i-ar fi plăcut grozav s-o mutileze, ştia că asta ar fi fost o 
greşeală. Reuşita planului său era ca moartea fetei să pară 
naturală. 

Văârându-şi pistolul la loc în curea, Trent scoase seringa, 
îndepărtând căpăcelul acului, se aplecă spre Gail. Profitând de 
tăietura şi evitând astfel şă lase o înţepătură, injecta continuii 
seringii direct în rană. 

Trent se îndreptă de spate. Puse căpăcelul acului la loc şi-şi 
strecură seringa goală din nou în buzunar. Apoi aşteptă cu ochii 
la Gail. Nu trecu un minut şi fasciculele musculare contorsionară 
chipul lui Gail, schimonosindu-i buzele liniştite, placide, într-o 
strâmbătură grotescă. Crisparea muşchilor se răspândi repede 
în restul corpului. După alte câteva minute, spasmele musculare 
se prefăcură în şocuri violente, urmate de atacuri puternice. 
Capul lui Gail alunecă şi se izbi de faianţa tare a peretelui, apoi 
de garnitura duşului, cu un sunet jalnic. Trent tresări. 

Apoi făcu un pas înapoi, îngrozit de puterea doctoriei. Efectul 
ei era, într-adevăr, cumplit, mai ales când Gail deveni, brusc, 
inconştientă. 


Deschizând uşa la hol, se uită în susul şi în josul scărilor. Din 
fericire, nu se vedea nimeni. Trecu pragul şi închise uşa. Porni 
pe scări în vârful picioarelor şi ajunse la parter. leşi din clădire, 
având grijă să meargă calm, de parcă ieşise, pur şi simplu, 
afară, să facă o plimbare. Voia să fie sigur că nu va atrage 
atenţia asupra lui în nici un fel. 

Simţindu-se agitat şi abătut, o luă la dreapta pe Beacon 
Street şi porni înapoi spre Bull Finch Pub. Nu pricepea de ce era 
atât de întors pe dos. Se aşteptase ca actul lui violent să-l 
excite, ca atunci când urmărea reluările filmului Miami Vice. 

In timp ce mergea, îşi spuse că Gail nu era chiar atât de 
atrăgătoare. De fapt, poate că era chiar urâtă de-a binelea. Asta 
trebuia să fie explicaţia că goliciunea ei nu-l stârnise. Era prea 
slaba şi parcă n-avea sâni deloc. Singurul lucru de care Trent 
era sigur era că n-avea nimic de homosexual în el. Marina 
folosise asta doar ca pretext pentru că nu se avusese bine cu 
doctorii. 

Tocmai ca să-şi dovedească cât de normal era, Trent îşi 
propuse să agate o fata de la bar, o brunetă dezinvoltă. Nici ea 
nu era prea drăguţa. Dar nu conta. În timp ce stăteau de vorbă, 
Trent îşi dădu seama că ea era impresionată de trupul lui. Fata îl 
întrebă chiar daca făcea gimnastică. „Ce întrebare tâmpită, îşi 
zise el. Orice bărbat preocupat de înfăţişarea lui făcea 
gimnastică. Singurii bărbaţi care nu făceau exerciţii fizice erau 
poponarii ăia slăbănogi pe care îi întâlnea din când în când pe 
Cambridge Street când pleca de-acasă să caute gâlceavă.” 


Nu-i trebui mult lui Jeffrey ca să facă lună camera de odihna a 
personalului de la chirurgie, care nu mai arătase atât de bine de 
foarte multă vreme. Cei de la întreţinere aveau un dulap în hol, 
chiar lângă spaţiul de odihnă. Jeffrey găsi acolo un aspirator pe 
care îl folosi ca să curețe nu numai spaţiul de odihnă, ci şi locul 
de şedinţe şi holul până la lifturi. Apoi, atacă mica bucătărie de 
dincolo de holul secţiei de chirurgie, întotdeauna i se păruse 
jegos locul ăsta. Îi făcea chiar plăcere că avea ocazia să-l scoată 
la lumină. Curăţă chiar şi frigiderul, apoi frecă maşina de gătit şi 
chiuveta. 

David încă nu se întorsese. Ducându-se în vestiar, Jeffrey 
descoperi cauza. David avea un modus operandi care consta în 
cinci sau zece minute de muncă însoţite de o pauză de cinci sau 


zece minute, ca să fumeze o ţigară. Uneori făcea o întrerupere 
pentru o ţigară şi o cafea. 

David nu părea încântat că Jeffrey făcuse atât de multă 
treabă într-un timp atât de scurt. Îi spuse s-o lase mai moale, 
altfel munca o să-l ducă la epuizare. Dar, lui Jeffrey i se părea 
mai greu să ardă gazul decât să muncească. 

O dată ce David renunţă să mai facă pe supraveghetorul, îi 
dădu lui Jeffrey propriul lui set de chei. Îi spuse că se poate duce 
singur în sălile de operaţie. 

— Eu rămân aici şi termin treaba în vestiar, zise el. Pe urmă 
vin să te ajut pe tine. Începe cu coridorul dintre sălile de 
operaţie. Ai grijă să te ocupi de tabla mare. Incepe chiar cu asta. 
Pe asistenta-şefă o apucă damblaua când uităm s-o ştergem. Pe 
urmă, fă curăţenie în sălile de operaţie care au fost folosite în 
noaptea asta. Celelalte trebuia să fie curățate în tura de seară. 

Jeffrey ar fi preferat să se ducă direct la patologie să caute 
raportul patologic al lui Patty Owen, dar era încântat să intre în 
sala de operaţie. Îmbrăca un echipament de protecţie, aşa cum i 
se spusese. Când se uită în oglindă să vadă cum arată, se sperie 
când constată că, exceptând noua culoare a părului şi dispariţia 
mustăţii, arăta cam ca înainte. Se repezi să-şi pună o mască 
chirurgicală, aşa cum intenţionase. 

— N-ai nevoie de mască, spuse David când dădu cu ochii de 
el. 

— Cred c-am răcit, îi explică Jeffrey. Cred c-ar fi bine s-o port. 

David aprobă din cap. 

— Te-ai gândit bine. 

Împingând căruciorul în faţa lui, Jeffrey trecu prin uşile duble 
ale sălii de operaţie. Nu mai călcase pe acolo de când spitalul îl 
pusese pe liber, dar locul arăta exact la fel. | se părea că nimic 
nu se schimbase. _ 

Urmând sfatul lui David, se ocupă întâi de tabla cea mare. In 
timp ce Jeffrey lucra, câţiva membri ai personalului intrară şi 
ieşiră. Pe câţiva îi cunoştea după nume, dar nici unul dintre ei 
nu-l privi cu interes. Jeffrey ajunse să creadă că munca lui de om 
de serviciu îi proteja adevărata identitate la fel de mult ca 
înfăţişarea lui schimbată. Se hotărî să nu se depărteze prea mult 
de mătură şi de cărucior în timp ce lucra. 

Dar, chiar şi aşa, când o operaţie urgentă de apendicită care 
se desfăşura când intrase el în sala de operaţie se termină în 


sfârşit şi echipa părăsi încăperea, Jeffrey avu grijă să stea cu 
spatele la grup. Anestezistul şi chirurgul erau, amândoi, buni 
prieteni de-ai lui. 

După ce uşile se închiseră în urma echipei care plecase, peste 
sala de operaţie se aşternu tăcerea. Jeffrey putea distinge 
sunetul slab al unui aparat de radio venind din direcţia centrului 
de aprovizionare. Tot trăgând cu pămătuful, ajunse la masa de 
lucru principală a sălii de operaţie. 

Masa de lucru a sălii de operaţie era ca o tejghea lungă cu 
diverse spaţii pentru personal. Servea drept post de comandă 
pentru dirijarea personalului care trebuia să intre şi să iasă din 
sala de operaţie, pentru chemarea pacienţilor ce erau 
transportaţi din camerele lor, pentru aducerea pacienţilor din 
spaţiul de aşteptare şi pentru coordonarea fluxului angajaţilor. 
Sub porţiunea centrală se aflau câteva sertare mari cu dosare. 
Pe unul dintre ele scria „Programare”. 

Jeffrey aruncă o privire de-o parte şi de alta a coridorului ca să 
se asigure că nu era nimeni pe acolo. Pe urmă deschise sertarul. 
Programările la operaţie erau înscrise după dată, aşa că Jeffrey 
reuşi repede să găsească programarea din acea zi fatală de 9 
septembrie. Se uita peste cazurile din acea zi, căutând anestezii 
epidurale care să fi necesitat Marcaină în concentraţie de 75%, 
dar nu găsi nici una. Erau câteva cazuri spinale, dar pentru 
acestea ar fi fost nevoie de altă concentraţie de Marcaină, dacă, 
într-adevăr, se folosise Marcaină şi nu varianta de 30 cc, de care 
era nevoie la anestezii epidurale sau locale. 

Jeffrey băgă mâna iar în sertar şi scoase programul zilei de 8 
septembrie. Deşi conteinerul de gunoi de lângă aparatul de 
anestezie era golit în fiecare zi, era oricând posibil să se fi uitat 
de el dintr-un motiv sau altul. Dar programul zilei de 8 
septembrie nu oferea nici o explicaţie în plus faţă de, cel al zilei 
de 9 septembrie. Jeffrey ajunse să se întrebe dacă nu cumva 
citise greşit eticheta de Marcaină pentru anestezia epidurală a 
lui Patty Owen. Cum altfel ar fi putut să explice existenţa fiolei 
goale de Marcaină de 75% care fusese găsită? 

Când Jeffrey aproape terminase, uşile batante se deschiseră 
brusc. Jeffrey îşi înşfacă pămătuful şi începu să frece de zor. La 
început, nici nu îndrăzni să ridice ochii. Dar, după ce se dovedi 
că nu se apropia nimeni, îşi ridică fruntea la timp ca să vadă o 
echipă operatorie alergând pe lângă un pacient pe o brancardă 


către sala de operaţie pregătită pentru urgenţe. Mai multe doze 
de sânge erau suspendate deasupra tărgii. Jeffrey bănui că 
pacientul era victima unui accident auto. 

Numai după ce se restabili calmul, se apucă iar de cercetarea 
programărilor. Le puse apoi pe toate la loc şi închise sertarul cu 
dosare. Cazul de urgenţă care tocmai apăruse îl puse pe 
gânduri. Urgenţele nu apăreau în programările pentru operaţie. 
Din acelaşi motiv, nu apărea nici cazul lui Patty Owen. Operația 
ei de cezariană fusese neaşteptata. Atunci, cum era să fie 
programata? Jeffrey deschise registrul de programări de anul 
trecut. Acest registru conţinea liste ale cazurilor rezolvate în 
sălile de operaţie, printre care şi urgenţele şi operaţiile care, 
deşi programate, fuseseră anulate sau amânate. 

Anestezia epidurală nu era, de obicei, folosită în urgenţe, cu 
excepţia cezarienelor. Jeffrey ştia asta, dar se hotări să verifice, 
oricum, în registrul de programări, ca să fie sigur. Existau şi 
excepţii. Mai întâi, se uita la însemnările de pe ziua de 8, 
urmărind cu degetul pe listă. Nu era uşor de citit, fiindcă erau 
scrise de mână de către persoane diferite. Nu găsi nimic care 
să-i trezească, cât de cât, bănuielile. Întoarse pagina la ziua de 
9 şi începu să citească lista. Nu trebui să meargă prea departe. 
În sala de operaţie 15, aceeaşi în care fusese tratată Patty 
Owen, avusese loc o intervenţie de rupere de cornee la ora cinci 
dimineaţa. Lui Jeffrey i se mări pulsul. O urgenţă oftalmologică 
era ceva, într-adevăr, promiţător. 

Jeffrey rupse o bucăţică dintr-o hârtie de pe masă şi notă 
repede numele pacientului. Apoi închise registrul şi-l puse iar la 
loc. Împingându-şi găleata pe roţile ei nesigure, Jeffrey porni de- 
a lungul holului către oficiul de anestezie. Deschise uşa şi 
aprinse lumina. Dădu fuga la sertarul cu dosare şi scoase 
raportul de anestezie al respectivului pacient. 

— Ura! exclamă Jeffrey, în şoaptă. 

Raportul de anestezie arăta că pacientului i se făcuse 
anestezie retrobulbară cu Marcaină 75%! Puse raportul de 
anestezie la loc şi închise sertarul cu dosare. Kelly avusese 
dreptate! Nici nu-i venea să creadă! Brusc se simţi mai bine şi-i 
crescu încrederea în propria sa judecată. Ştia că descoperirea sa 
nu va cântări prea greu la tribunal, dar pentru el însemna 
enorm. Nu citise greşit eticheta de pe Marcaină! 

Când sosi vremea pauzei de masă, David veni să-l caute pe 


Jeffrey. Acesta terminase cu coridorul sălilor de operaţie şi 
curăţase cele două săli folosite pentru urgenţe. David îl găsi în 
centrul de aprovizionare. 

— Prefer să-mi continuu treaba, zise Jeffrey. Nu mi-e foame. 
Mă duc să încep curăţenia în laboratoare. 

— Eu zic s-o laşi mai moale, spuse David, mai puţin prietenos 
decât la început. Ne pui într-o situaţie proastă pe noi, ceilalţi. 

Jeffrey zâmbi timid. 

— Cred că sunt mai zelos, fiindcă-i prima mea zi. Nu-ţi fie 
teamă, o să mă potolesc. 

— Sper, mormăi David. Apoi se răsuci pe călcâie şi plecă. 

Jeffrey termină ce avea de făcut în centrul de aprovizionare, 
apoi îşi împinse căruciorul de-a lungul coridorului sălilor de 
operaţie şi dincolo de uşile batante. 

După ce se schimbă la loc în uniforma lui de om de serviciu, 
împinse căruciorul în secţia de patologie. Voia să profite de 
faptul că David şi ceilalţi oameni de serviciu luau masa. 

Incercă să deschidă uşa de la biroul administrativ al secţiei de 
patologie cu cheile primite de la David. A treia cheie se dovedi 
bună. Jeffrey era uimit de accesul pe care i-l dădeau uniforma şi 
cheile. 

Locul era pustiu. Singurii oameni care intrau în acea secţie a 
spitalului erau tehnicienii de la laboratoarele de chimie, 
hematologie şi microbiologic Jeffrey nu-şi pierdu vremea. 
Proptindu-şi pămătuful de dulapul masiv cu dosare, începu să 
caute dosarul cu raportul patologic al lui Patty Owen. Dădu 
repede de el. 

Puse dosarul pe o masă şi-l deschise. Răsfoind paginile, găsi 
nişte copii ale raportului de autopsie al medicului legist. Trecu în 
secţia de toxicologie unde se găseau grafice ale rezultatelor 
cromatografiei şi ale spectroscopiei sângelui, ale fluidului 
cerebrospinal şi ale urinei. Singurul compus care fusese găsit 
era bupivacaina, numele generic al Marcainei. Nici un fel de alte 
substanţe chimice nu fuseseră găsite în corpul ei sau cel puţin 
aşa indicau analizele. 

Jeffrey răsfoi şi restul dosarului, aruncându-şi ochii pe fiecare 
pagină. Fu surprins să găsească câteva fotografii de opt pe 
zece. Le scoase afară. Erau micrografii electronice făcute la 
Boston Memorial. Simţi cum i se trezeşte şi mai mult 
curiozitatea, pentru că nu se făceau micrografii electronice la 


fiecare autopsie. Îi părea rău că nu se pricepea mai bine să 
interpreteze secţiuni de microscopie electronică. Şi, cum nu se 
pricepea, se chinui mult până-şi dădu seama care era partea de 
sus. După ce studie atent micrografiile se lămuri, în cele din 
urmă, că ceea ce vedea erau imagini mărite ale celulelor 
ganglionilor nervoşi şi ale axonilor nervoşi. 

Citind explicaţia de pe spatele fiecărei fotografii, Jeffrey află 
că micrografiile electronice arătau o distragere majoră a 
sistemului intracelular. Fu intrigat. Aceste fotografii nu fuseseră 
arătate ca probe în timpul prezentării faptelor dinaintea 
urmăririi în justiţie. Spitalul fiind parte inculpată în acelaşi 
proces ca şi Jeffrey, secţia de patologie nu acţionase în interesul 
lui. El nu fusese nici măcar informat de existenţa acestor 
fotografii. Dacă el şi Randolph ar fi fost informaţi, puteau să fie 
citați, deşi pe Jeffrey nu prea îl interesa o posibilă degenerare 
axonală în momentul procesului. 

Văzând  degenerarea axonală evidentă în micrografiile 
electronice ale lui Patty Owen, Jeffrey îşi aminti de degenerarea 
axonală pe care o semnalase Chris Everson după autopsia 
pacientului său. Ceea ce era surprinzător în privinţa degenerării 
din ambele cazuri era faptul că nu anestezicele locale ar fi putut 
fi cauza. Trebuia să existe o altă explicaţie. 

Jeffrey se duse cu dosarul la xerox şi copie părţile de care 
credea că va avea nevoie. Printre ele se aflau rapoartele de 
microscopie electronică, dar nu şi fotografiile respective. Copie 
şi partea de toxicologie, cu diagramele de cromatogramă în gaz 
şi spectrele de masă. Ca să poată descifra aceste diagrame cum 
trebuie, ştia că va fi nevoie să petreacă mai mult timp la 
bibliotecă. 

Când termină de xeroxat, găsi un plic mare de hârtie maro şi 
puse copiile înăuntru. Pe urmă puse originalul în dosar şi-l aşeză 
la locul lui. Plicul îl strecură pe raftul de jos al căruciorului de 
curăţenie sub câteva suluri noi de hârtie igienică. 

Apoi Jeffrey se apucă din nou de curăţenie. Era tulburat de 
descoperirile pe care le făcuse. Ideea unui contaminant stătea 
încă în picioare. De fapt, luând în considerare rezultatele 
micrografiilor electronice, era aproape o certitudine. 

Pe măsură ce timpul se scurgeau, energia lui Jeffrey se topea. 
Când cerul începu să se lumineze, era absolut extenuat. De ore 
întregi, îşi consuma energia nervoasă. La şase şi cincisprezece, 


profită de un telefon dintr-un oficiu de servicii sociale care era 
gol ca să o sune pe Kelly. Daca trebuia să plece de acasă la şase 
şi patruzeci şi cinci, era, cu siguranţa, trează. 

Cum îi auzi vocea, Jeffrey începu să-i povestească agitat 
despre cazul de urgenţă oculară din dimineaţa nenorocirii lui 
Patty Owen şi că se folosise Marcaină 75%. 

— Kelly, câtă dreptate ai avut! Nu pricep de ce nu s-a gândit 
nimeni să cerceteze o astfel de posibilitate. Nu s-a gândit nici 
Randolph şi nici eu. Apoi îi povesti despre micrografiile 
electronice. 

— Asta presupune existenţa unui contaminant? întrebă Kelly. 

— Da, aproape sigur. Următorul pas ar fi să încerc să aflu 
despre ce este vorba şi de ce nu a apărut în raportul de 
toxicologie. 

— Toată povestea asta mă îngrozeşte, zise Kelly. 

— Şi pe mine la fel, fu de acord Jeffrey. Pe urmă o întrebă 
dacă avea vreo cunoştinţă la secţia de patologie de la Valley 
Hospital. 

— La patologie nu, îi răspunse Kelly. Dar cunosc câţiva 
anestezişti. Hart Ruddock era cel mai bun prieten al lui Chris. 
Sunt sigură că el cunoaşte pe cineva la patologie. 

— Poţi să-i dai un telefon? o întrebă Jeffrey. Vezi dacă e dispus 
să facă nişte copii după tot ce are secţia patologie în legătură cu 
Henry Noble. M-ar interesa mai ales probleme privind histologia 
țesutului nervos. 

— Ce să spun dacă mă întreabă la ce-mi trebuie? 

— Nu ştiu. Spune-i că te interesează fiindcă ai citit 
însemnările lui Chris, de unde ai aflat de degenerarea axonală. 
Asta o să-i trezească curiozitatea. 

— Foarte bine, răspunse Kelly. Şi ai face bine să vii acasă să 
te odihneşti. Cred că dormi pe picioare. 

— Sunt frânt de oboseală, recunoscu Jeffrey. Curăţenia e cu 
mult mai grea decât administrarea anesteziei. 


Devreme, în dimineaţa aceea, Trent se îndrepta spre coridorul 
ce ducea la sălile de operaţie din spitalul St. Joseph cu fiola 
falsificată vârâtă iar în chiloţi. Făcu aceleaşi gesturi pe care le 
făcuse în dimineaţa trecută, având grijă să nu fie nimeni pe 
lângă central de aprovizionare înainte de a intra să schimbe 
fiolele. Acum, nefiind decât doua fiole de Marcaină 5% în cutia 


deschisă, existau multe şanse ca fiola lui să fie folosită în ziua 
aceea, mai ales că se anunţaseră două cazuri de anestezie 
epidurală pe tabla cea mare. Sigur că nu se putea garanta că se 
va folosi Marcaină, cu atât mai puţin cea de 5%. Cazurile 
programate erau o operaţie de hernie şi o laparoscopie. Dacă va 
fi una dintre ele, Trent spera că fiola lui va ajunge la 
laparoscopie. Ar fi cum nu se poate mai bine: javra aia de 
Doherty era programat ca anestezist. 

Înapoindu-se cu un aer natural în vestiar, Trent ascunse fiola 
bună în dulapul lui. În timp ce încuia uşa, se gândea la Gail 
Shaffer. Povestea cu ea nu fusese atât de distractivă cum se 
aşteptase, dar, într-un fel, Trent era mulţumit de acea 
experienţă. Faptul că Gail dăduse peste el îl făcea să fie tot 
timpul vigilent. Nu-şi putea permite să comită neglijenţe. 
Riscurile erau prea mari. Dacă o dădea în bară, avea de plătit 
scump. Cât despre autorităţi, asta îl preocupa cel mai puţin. 


Ceasul aparatului de radio era pus să sune la şase şi patruzeci 
şi cinci, iar radioul era fixat pe postul WBZ. Volumul era dat mic, 
deci Karen se deşteptă treptat. În cele din urmă, îşi deschise 
ochii larg. 

Karen se întoarse pe partea cealaltă, apoi se aşeză pe 
marginea patului. Se simţea încă ameţită de calmantele pe care 
i le dăduse doctorul Silvan ca s-o ajute să doarmă. Pilulele 
Dalmane avuseseră un efect mai mare decât îşi închipuise. 

— Te-ai trezit? îi strigă Marcia prin uşa închisă. 

— Da, da, îi răspunse Karen. Se ridică în picioare cam 
nesigură. Se simţi o clipă ameţită şi se apucă de stâlpul patului 
ca să-şi recapete echilibrai. Pe urmă, intră în baie. 

În ciuda faptului că avea gâtul uscat şi o senzaţie neplăcută în 
gură, Karen avu grijă să nu bea nimic. Doctorul Silvan o 
avertizase să nu facă asta. Nu înghiţi nici măcar o gură de apă 
când se spălă pe dinţi. 

Karen ar fi vrut ca ziua să se fi terminat, nu să înceapă. Atunci 
operaţia ei ar fi fost sfârşită. Ştia că asta era o prostie, dar era 
încă speriată. Pilulele Dalmane nu-i erau de nici un ajutor în 
privinţa asta. Se strădui să-şi concentreze atenţia numai asupra 
duşului şi a îmbrăcatului. 

Când veni momentul plecării la spital, Marcia se sui la volan. 
Cea mai mare parte a drumului făcu tot posibilul să întreţină 


conversaţia. Dar Karen era prea preocupată ca să-i răspundă. 
Merseseră în tăcere o vreme până când opriră în parcarea 
spitalului. 

— Eşti cam speriată, nu-i aşa? o întrebă Marcia în cele din 
urmă. 

— Nu mă pot stăpâni, recunoscu Karen. Ştiu că-i o prostie. 

— Nu-i deloc o prostie, îi răspunse Marcia. Dar îţi garantez că 
n-o să simţi nimic. Senzaţia neplăcută vine mai târziu. Dar chiar 
şi atunci, va fi mai uşor decât îţi închipui. Partea cea mai grea e 
frica. 

— Sper că ai dreptate, zise Karen. Nu-i plăcea că se 
schimbase vremea. Ploua din nou. Cerul era la fel de mohorât ca 
inima ei. 

Exista o intrare specială pentru chirurgie. Karen şi Marcia fură 
lăsate să aştepte un sfert de oră împreună cu alte câteva 
persoane. Era uşor să ghiceşti care erau pacienţii printre cei 
care se aflau acolo. În loc să citească revistele, aceştia doar le 
răsfoiau. 

Karen frunzărise trei reviste în momentul când fu chemată la 
o masă şi salutată de o infirmieră. Aceasta se uită prin mai 
multe hârtii şi se asigură că totul era în ordine. Karen făcuse 
analize de sânge şi un EKG cu o zi înainte. Formularul de 
acceptare fusese deja semnat şi aprobat de un martor. Se 
pregătise deja pentru ea o brățară de identitate. Infirmiera o 
ajută să şi-o pună pe mână. 

Karen primi o cămaşă de spital şi un halat şi fu condusă la 
vestiar ca să se schimbe. Fu cuprinsă de un uşor val de panică 
după ce se sui într-un scaun cu rotile ca să fie transportată într- 
o sală de aşteptare. Marcia avu voie să-i ţină companie câteva 
clipe. i 

Marcia ţinea geanta cu hainele lui Karen. Incercă să 
glumească puțin, dar Karen era prea încordată ca să fie 
receptivă. Se apropie un infirmier care, după ce verifică fişa de 
la capătul scaunului şi identitatea lui Karen, spuse: 

— E timpul să mergem. 

— Te aştept, strigă Marcia, în timp ce scaunul cu rotile al lui 
Karen era împins mai încolo. 

Karen îi făcu cu mâna, apoi îşi lăsă capul să cadă iar pe pernă. 
Îi venea să-i spună infirmierului să oprească ca să se poată da 
jos. Putea să ia hainele de la Marcia şi să le îmbrace la vestiar, 


apoi să părăsească liniştită spitalul. Endometrita nu o supăra 
prea mult. Până acum, o suportase. 

Dar nu făcu nimic din toate astea. Avea impresia că fusese 
deja angrenată într-o inevitabilă desfăşurare de evenimente 
care vor merge înainte, indiferent de voinţa ei. La un moment 
dat, în timp ce încerca să se hotărască asupra laparoscopiei, îşi 
pierduse libertatea de alegere. Devenise prizoniera sistemului. 
Uşile liftului se închiseră. Se simţi împinsă în sus şi ultima şansă 
de scăpare dispăru. 

Infirmierul o lăsă pe Karen într-o altă sală de aşteptare cu 
vreo zece cărucioare asemănătoare cu al ei. Majoritatea 
pacienţilor se odihneau liniştiţi cu ochii închişi. Câţiva se uitau în 
jur, exact ca ea, dar nu păreau atât de speriaţi. 

— Karen Hodges? striga o voce. 

Karen întoarse capul. Lângă ea apăruse un doctor în costum 
de chirurg. Se ivise atât de brusc, încât nici nu-şi putea da 
seama de unde venise. 

— Sunt doctorul Bill Doherty, spuse el. Era cam de vârsta 
tatălui ei. Purta mustață şi avea nişte ochi căprui, blânzi. Eu voi 
fi anestezistul dumitale. 

Karen dădu din cap. Doctorul Doherty cercetă din nou fişa ei 
medicală. Nu dură mult; nu erau multe de văzut. Îi puse 
obişnuitele întrebări despre alergii şi boli din trecut. Apoi, îi 
spuse că doctorul ei ceruse să i se facă anestezie epidurală. 

— Ştii ceva despre anestezia epidurală? o întrebă doctorul 
Doherty. 

Karen îi spuse că medicul ei îi explicase despre ce era vorba. 
Doctorul Doherty dădu din cap, dar o mai lămuri încă o dată, în 
amănunt, stăruind mai ales asupra avantajelor speciale în cazul 
ei: 

— Acest gen de anestezie permite o mare relaxare musculară 
care-l va ajuta pe doctorul Silvan să te examineze, explică el. În 
plus, anestezia epidurală este mai sigură decât cea generală. 

Karen aprobă din cap. 

— Sunteţi sigur că va fi eficientă şi că n-o să simt nimic când 
sunt operată? 

Doctorul Doherty o strânse de braţ ca s-o liniştească. 

— Sunt absolut sigur de asta. Şi mai ştii ceva? Toţi se tem că 
anestezia nu va avea efect atunci când este administrată prima 
oară. Dar întotdeauna are. Aşa că nu-ţi face griji, ne-am înţeles? 


— Pot să vă mai pun încă o întrebare? insista Karen. 

— Câte doreşti, îi răspunse doctorul Doherty. 

— Aţi citit cartea Coma? 

Doctorul Doherty izbucni în râs: 

— Am citit-o. Şi am văzut şi filmul. 

— Asemenea lucruri nu se întâmpla, nu-i aşa? 

— Nu! Niciodată! o asigură el. Mai ai întrebări? Karen făcu 
semn din cap că nu. Foarte bine! zise doctorul Doherty. O să le 
spun surorilor medicale să-ţi facă o mică injecție. Asta o să te 
calmeze. Pe urmă, când ştim că doctorul dumitale e la vestiar o 
să spun să fii adusă în sala de operaţie. Şi, Karen, fii sigură că n- 
o să simţi nimic. Crede-mă. Am făcut asta de un milion de ori. 

— Vă cred, îi răspunse Karen. Reuşi chiar să zâmbească. 

Doctorul Doherty părăsi sala de aşteptare şi intră prin uşile 
batante în sala de operaţie. Prescrise calmantul lui Karen, apoi 
intră în camera de anestezie ca să ia narcoticele care-i erau 
necesare în ziua aceea. Apoi, se îndreptă spre centrul de 
comandă. 

Ajuns acolo, luă nişte soluţii de perfuzie şi, după ce clătină 
sticluţele, băgă mâna în cutia deschisă de Marcaină 5% şi luă o 
fiola. Atent, ca întotdeauna, în legătura cu astfel de treburi, 
verifică eticheta. Era, într-adevăr, Marcaină 5%. Ceea ce 
doctorul Doherty nu observă fu micul defect de la capătul pe 
care îl va rupe atunci când va trebui să extragă medicamentul. 


În timp ce mergea pe aleea ce ducea spre intrarea blocului, 
Annie Winthrop se simţea mai obosită decât de obicei. Avea 
umbrela deschisă ca să se apere de ploaia torențială. 
Temperatura scăzuse cu mai multe grade; părea mai degrabă 
că se întorcea iarna, decât că vara era pe drum. 

Fusese o noapte de pomină. Trei stopuri cardiace la terapie 
intensivă - un record pentru ultimele patru luni. Eforturile făcute 
pentru cei trei, ca şi îngrijirile acordate celorlalţi pacienţi îi 
secaseră pe toţi de energie... şi de răbdare. Tot ce-şi dorea 
acum era un duş bun, fierbinte după care să se suie în pat. 

Sosind la uşa apartamentului, începu să bâjbâie cu cheile pe 
care chiar le scăpă pe jos. Epuizarea o făcea stângace. Ridică 
cheile şi o puse pe cea potrivită în broască. Când să răsucească 
cheia, îşi dădu seama că uşa era descuiata. Annie rămase 
ţintuita locului. Ea şi Gail ţineau întotdeauna uşa încuiata, chiar 


şi atunci când se aflau în apartament. Era o regula pe care o 
stabiliseră împreună. 

Cu un vag sentiment de teamă, Annie apăsa clanţa şi 
deschise uşa. În camera de zi, lumina era aprinsă. Annie se 
întrebă dacă Gail era acasă. 

Intuiţia o făcu pe Annie să şovăie în prag. Ceva îi spunea că 
se afla în pericol. Dar nu se auzea nici un sunet. Apartamentul 
era cufundat într-o linişte de mormânt. 

Annie împinse şi mai mult uşa. Totul părea în regulă. Păşi 
peste prag şi simţi, deodată, un miros înţepător. Ca infirmieră 
avu impresia că ştia despre ce era vorba. 

— Gail! strigă ea. 

De obicei, Gail dormea când se întorcea ea acasă. Annie păşi 
spre dormitorul lui Gail şi se uita înăuntru prin uşa deschisă. 
Lumina era aprinsă şi acolo. Mirosul era şi mai puternic. O strigă 
din nou pe Gail, apoi intră. Uşa spre baie era deschisă. Annie o 
porni într-acolo şi se uită înăuntru. Scoase un țipăt. 


Sarcina lui Trent pentru ziua aceea era să lucreze în camera 
4, unde erau programate câteva biopsii mamare. Se gândea că 
va fi o zi uşoară, dacă nu cumva una dintre biopsii se va dovedi 
pozitivă, dar asta nu era de aşteptat. li convenea însărcinarea 
pe care o avea, fiindcă-i dădea libertatea să stea cu ochii pe 
fiola de Marcaină, lucru pe care nu reuşise să-l facă cu o zi 
înainte. 

Abia începuse să se facă prima biopsie, când asistenta de la 
anestezie îi ceru lui Trent să se ducă jos şi să-i mai aducă încă 
un litru de Ringer Lactat. El fu cât se poate de încântat s-o 
servească. 

Când Trent intră în centrul de aprovizionare, acolo se aflau 
mai mulţi membri ai personalului. Ştia că trebuia să fie foarte 
atent când îşi controla fiola. Dar, cei de acolo nu-i dădură nici o 
atenţie. Erau ocupați cu pregătirea truselor chirurgicale pentru a 
le înlocui pe cele ce urmau să fie folosite în ziua aceea. Trent se 
duse în locul unde se găseau soluţiile pentru perfuzie. 
Medicamentele nenarcotice se aflau la stânga. 

Luă o sticluţă pentru perfuzie de pe raft. Prin intrarea fără uşă 
a acestei secţii a centrului de aprovizionare îi putea vedea pe 
ceilalţi numărând instrumentele pentru fiecare trusă. 

Cu un ochi spre ceilalţi infirmieri, Trent vâri mâna în cutia 


deschisă de Marcaină. Fu străbătut de un fior. Rămăsese doar o 
fiolă şi capătul ei era neted. Fiola lui dispăruse. 

Abia reuşind să-şi stăpânească agitația, Trent părăsi centrul 
de aprovizionare şi se întoarse în camera 4. li dădu asistentei 
sticluta cerută. Pe urmă, o întrebă pe sora-şefă, dacă dorea 
ceva. Aceasta răspunse că nu. Operația se desfăşurase fără 
probleme. Biopsia fusese deja trimisa la analiză şi treaba era pe 
sfârşite. Trent îi spuse surorii-şefe că va lipsi o clipă. 

leşind din camera 4, Trent dădu fuga la tabla cea mare. Ceea 
ce văzu îl umplu de bucurie: singura operaţie epidurală 
programată pentru ora şapte şi treizeci era laparoscopia şi 
anestezistul era Doherty! Operația de hernie urma să aibă loc la 
o oră mai târzie. Asta însemna că fiola fusese luată pentru 
laparoscopie. 

Trent se uită unde se va face laparoscopia. Fusese 
programată la camera 12. Porni repede pe coridor şi intră în 
boxa de anestezie a camerei 12. Doherty se afla acolo, 
împreună cu pacienta lui. Pe masa de oţel inoxidabil se vedea 
fiola lui de Marcaină. 

Lui Trent nu-i venea să creadă că avusese atâta noroc. Nu 
numai că Doherty era anestezistul, dar pacienta era o fată 
tânără şi sănătoasă. Mai bine nici că se putea! 

Trent nu mai întârzie pe acolo, nedorind să fie văzut umblând 
fără rost în zona aceea. Se întoarse în sala de operaţie unde 
fusese repartizat, dar era atât de agitat încât nu putea sta 
locului. Se frământa de colo-colo şi chirurgul de la biopsie fu 
nevoit să-i spună să stea jos sau să iasă din sală. 

În mod normal, un astfel de ordin dat de un doctor l-ar fi 
înfuriat. Astăzi însă, nu. Era prea agitat, gândindu-se la ce urma 
să se întâmple şi la ce avea el de făcut. Ştia că trebuia să se 
întoarcă la sala 12, imediat după ce se dezlănţuia tot balamucul 
şi să-şi ia fiola deschisă. Treaba asta îl cam neliniştea, deşi în 
ocaziile precedente nebunia generală provocata abătuse, din 
fericire, atenţia tuturor. Totuşi, acesta era „punctul vulnerabil” 
al întregii operaţiuni. Nu-i convenea să fie văzut atingând fiola. 

Trent ridică ochii la ceas şi se uită cum secundarul se mişcă 
pe cadran. Peste câteva minute totul avea să se declanşeze. Un 
fior de plăcere îi străbătu şira spinării. Era mort după aceste 
clipe de suspans! 


kO 


Joi 
18 mai, 1989 
7.52 a.m. 


În urletul sirenelor, ambulanţa care o transporta pe Gail 
Shaffer pătrunse în spaţiul de urgente al Spitalului St. Joseph şi 
se opri la intrare. Serviciul de Salvare sunase pe telefonul mobil 
ca să alerteze camera de urgenţe, descriind cazul care sosea şi 
cerând asistenţă cardiacă şi neurologică. 

Când cei de la Salvare ajunseseră la apartamentul lui Gail, ca 
răspuns la apelul dat de colega cu care locuia, Annie Winthrop, 
au dedus repede ce se întâmplase. Gail Shaffer suferise un atac 
puternic când se afla la duş. Credeau că ea simţise apropierea 
atacului, pentru că prietena ei declarase ferm că apa era 
închisă. Din păcate, Gail nu reuşise să iasă din baie destul de 
repede, aşa că se lovise de mai multe ori de cadă şi de robinet. 
Avea multă răni pe cap şi pe faţă şi o tăietura foarte adâncă sus 
pe frunte, la rădăcina părului. 

Primul lucru pe care-l făcu Salvarea fu s-o scoată pe Gail din 
cadă. Cu acest prilej se observă că fata prezenta o lipsă totală a 
tonusului muscular, de parcă ar fi fost complet paralizată. Se 
detectase, de asemenea, o anormalitate marcată a bătăilor 
inimii. Ritmul cardiac era total neregulat. S-a încercat 
stabilizarea ei printr-o perfuzie şi prin administrarea de oxigen 
100%. 

In clipa când se deschiseră uşile ambulanţei, trupul rigid al lui 
Gail fu transportat la una dintre sălile pentru cazuri traumatice 
de la urgenţă. Mulțumită apelului de la Salvare, un medic 
neurolog şi un cardiolog o aşteptau la sosire. 

Echipa se puse pe lucru cu nădejde. Era limpede că viaţa lui 
Gail atârna de un fir cât se poate de subţire. Exista o tulburare 
majoră în mecanismul de conducere a stimulilor. 

Neurologul confirmă repede impresia celor de la Salvare: Gail 
suferea de o paralizie aproape totală, care cuprinsese şi nervii 
cranieni. Ciudat la această paralizie era faptul că unele grupuri 
de muşchi aveau totuşi anumite reflexe, dar se părea că nu 
exista un model care să arate care anume mai funcționau. Totul 
părea haotic. 


Se ajunse curând la părerea generală că Gail suferise un atac 
major ca urmare a unei hemoragii intracraniene şi a unei tumori 
pe creier. Acesta era diagnosticul provizoriu, în ciuda faptului că 
lichidul cefalorahidian era limpede. Unul dintre  interniştii 
spitalului - o doctoriţă - nu fu de acord. Ea credea că întregul 
accident era cauzat de o intoxicare acută cu medicamente. 
Insistă să se ia o probă de sânge pentru analiză, în vederea 
găsirii unor urme de droguri halucinogene, mai ales a celor noi, 
de tip sintetic. 

Unul dintre medicii neurologi exprimă şi el rezerve privind 
diagnosticul provizoriu. El avea impresia că o leziune centrala 
nu putea explica problema paraliziei. Se alătură internistei în 
bănuiala că avusese loc o intoxicație acută de un fel sau altul. 
Dar nu voia să mai facă nici un fel de speculaţii până nu se 
vedeau rezultatele tuturor testelor. 

Toată lumea fu de acord în privinţa traumei craniene. 
Evidenţa fizică era cât se poate de clară. | se făcu o radiografie 
sumară care surprinse pe toată lumea. Rana de la baza părului 
fracturase unul dintre sinusurile frontale. Dar, se socotea că nici 
măcar o asemenea trauma severă nu putea explica starea lui 
Gail. 

Cu toată situaţia precară a bolnavei, se hotărî un examen 
neurologic de urgenţă. Medicul neurolog reuşise să înfrângă 
regulile birocratice şi să accelereze lucrurile. Gail, urmată de 
mai mulţi medici, fu dusă la radiologie şi introdusă în aparatul 
uriaş în formă de gogoaşă. Erau toţi cam îngrijoraţi ca 
afecțiunile ei cardiace să nu fie stimulate de câmpul magnetic, 
dar urgenţa stabilirii unui diagnostic intracranial elimină orice 
alte riscuri. Toată lumea implicată în acest caz rămase cu ochii 
lipiţi de ecran din clipa în care apărură primele imagini. 


Bill Doherty ridică seringa de sticlă de 5 cc în lumină, în boxa 
de anestezie şi o bătu uşor cu degetul. Cele câteva bule care se 
lipiseră de margini se ridicară la suprafaţă. Seringa conţinea 2 
cc de Marcaină de uz rahidian cu epinefrină. 

Doctorul Doherty era în curs de a-i administra lui Karen 
anestezia epidurală continuă. Totul mergea bine, conform 
planului. Puncţia iniţială nu-i provocase nici cea mai mică 
durere. Acul Touhey se comportase excelent. Demonstrase, spre 
satisfacția doctorului, că acul se afla în spaţiul epidural prin lipsa 


de rezistenţă la apăsarea pe pistonul micii seringi de sticlă. 
Doza de test pe care o administrase confirmase acelaşi lucru. Şi, 
în cele din urmă, micul cateter alunecase la locul lui cu o 
uşurinţă liniştitoare. Tot ce rămânea de confirmat era prezenţa 
cateterului în spaţiul epidural. Când va reuşi asta, putea să 
administreze doza terapeutică. 

— Cum te simţi? o întrebă doctorul Doherty pe Karen. 

Fata stătea culcată pe partea dreaptă, cu spatele spre el. O 
va întoarce cu faţa în sus după administrarea anesteziei. 

— Cred că bine, răspunse Karen. Aţi terminat? Incă nu simt 
nimic. 

— Nu trebuie să simţi nimic deocamdată, spuse doctorul 
Doherty. 

Injecta doza de test, apoi pompă aer în manşeta de luat 
tensiunea. Tensiunea nu se schimbă şi nici pulsul. Mai aşteptă 
puţin şi, între timp, făcu un mic bandaj ca să-l aplice în jurul 
cateterului. După câteva minute, îi luă din nou tensiunea. Nu se 
schimbase. Controla reacţiile părţii inferioare a picioarelor. Nu 
existau efecte de anestezie, în sensul că, acum, cateterul era, 
cu siguranţă, în afara spaţiului ce asigura anestezia rahidiană. 
Era mulţumit. Asta însemna că, acum, cateterul era în spaţiul 
epidural. Totul era pregătit pentru injecţia principală. 

— Îmi simt picioarele absolut normale, se plânse Karen. 
Continua să fie îngrijorată că anestezia nu va avea efect asupra 
ei. 

— În acest moment, nu trebuie să ai o senzaţie diferită în 
picioare, o asigură doctorul Doherty. Aminteşte-ţi ce ţi-am spus 
la început. Avusese grijă să-i spună lui Karen la ce să se aştepte. 
Dar nu se mira că ea uitase. Era răbdător cu ea, fiindcă ştia că 
era speriată. 

— Cum vă descurcaţi? 

Doctorul Doherty ridică privirea. Era doctorul Silvan, în 
costum de chirurg. 

— Suntem gata în zece minute, răspunse doctorul Doherty. Se 
întoarse la masa de oţel inoxidabil, luă fiola de Marcaină de 30 
cc şi mai verifică o dată eticheta. 

— Mai am puţin şi injectez soluţia epidurală, adăugă el. 

— Exact la ţanc, îi răspunse doctorul Silvan. Mă dezinfectez şi 
începem. Cu cât ne grăbim să începem, cu atât terminăm mai 
repede. O mângâie pe Karen pe braţ, având grijă să nu 


deranjeze pânza sterilă cu care o acoperise doctorul Doherty. 

— Fii relaxată, auzi? îi spuse el lui Karen. 

Doctorul Doherty rupse capătul fiolei. Extrase Marcaină cu o 
seringă. Din obişnuinţă, bătu cu degetul în seringa mare ca să 
îndepărteze orice bule de aer, deşi introducerea aerului în 
spaţiul epidural n-ar fi creat nici o problemă. Gestul lui exprima 
doar puterea obişnuinţei. 

Aplecându-se uşor, doctorul Doherty conecta seringa de 
cateterul epidural. Începu o injecție lentă. Calibrul mic al 
cateterului opunea rezistenţă, aşa că apăsă tare pe piston. 
Tocmai golise seringa când Karen făcu o mişcare bruscă. 

— Nu te mişca încă, o mustră doctorul Doherty. 

— Am o crampă teribila, ţipă Karen. 

— Unde? o întrebă doctorul Doherty. În picioare? 

— Nu, în stomac, îi răspunse Karen. Gemu şi îşi întinse 
picioarele. 

Doctorul Doherty o apăsă pe şold ca s-o potolească. O soră 
care stătuse aproape ca să ofere ajutor întinse mâna şi o apucă 
pe Karen de glezne. 

În ciuda încercărilor doctorului de a o imobiliza cu mâna lui 
liberă, Karen se rostogoli pe spate. Se săltă într-un cot şi se uită 
la doctorul Doherty. Ochii îi erau holbaţi de groază. 

— Ajutaţi-mă, strigă ea disperată. 

Doctorul Doherty rămase perplex. Nu înţelegea ce se 
întâmplase. Mai întâi se gândi că fata se panicase. Dădu drumul 
seringii. O apuca pe Karen de umeri cu amândouă mâinile şi 
încercă s-o forţeze să rămână pe loc. La celălalt capăt, infirmiera 
o strânse şi mai tare de glezne. 

Doctorul Doherty se hotări să-i administreze lui Karen o doză 
de diazepam, dar până să facă asta, faţa lui Karen fu 
distorsionată de valuri de spasme ale muşchilor faciali. In 
acelaşi timp, din gură începu să-i iasă salivă, iar din ochi se 
porniră să-i curgă lacrimi. Pielea i se acoperi brusc de 
transpiraţie. Respirația îi deveni horcăită şi îngreunată de 
flegmă. E 

Doctorul Doherty luă o doză de atropină. In timp ce i-o 
administra, spatele lui Karen se arcui. Corpul ei deveni rigid, 
apoi fu scuturat de o serie de atacuri convulsive. Infirmiera se 
repezi la bolnavă ca s-o împiedice să se azvârle la podea. Auzind 
zgomote, doctorul Silvan veni de la chiuveta unde-şi spăla 


mâinile ca să încerce să fie de ajutor. 

Doherty extrase nişte succinilcolină şi i-o injecta intravenos. 
Pe urmă, îi injecta diazepamul. Deschise emisia de oxigen şi 
aplică masca pe faţa lui Karen. Aparatul EKG începu să 
înregistreze tulburări de ritm. 

Se dădu alarma şi începură să sosească ajutoare. 
Succinilcolină opri atacul, doctorul Doherty intubă bolnava. 
Verifică tensiunea şi constată că era în scădere. Pulsul era 
neregulat. 

Doctorul Doherty mai injecta nişte atropină. Niciodată nu mai 
văzuse asemenea salivaţie şi lăcrimare. Îi aplică un oximetru de 
puls. Apoi, inima lui Karen încetă să mai bată. 

La un semnal, mai mulţi membri ai personalului spitalului se 
adunară în camera 12 ca să-şi ofere serviciile. 

Când numărul celor din încăpere se ridică la peste douăzeci, 
era prea multă lume strânsă la un loc, ca să se poată observa 
că, în boxă, o mână se întinse spre fiola de Marcaină pe 
jumătate goală, golise conţinutul într-un canal de scurgere din 
apropiere şi făcuse nevăzută fiola goală. 


Kelly puse jos receptorul telefonului în încăperea de la 
reanimare. Telefonul pe care-l primise o lăsă cât se poate de 
abătută. Tocmai fusese informată că urma să se facă internarea 
unei paciente de la Urgenţă. Dar nu asta o întristase. Ceea ceo 
îndurera pe ea era faptul că pacienta era Gail Shaffer, una dintre 
surorile de la sălile de operaţie. O prietenă. 

Kelly o cunoştea pe Gail de ceva vreme. Gail avusese o relaţie 
cu unul dintre medicii anestezişti de la Valley Hospital care îi 
fusese student lui Chris. Gail fusese chiar în casa soţilor Everson 
la masa pe care Kelly o dădea în fiecare an pentru rezidenții 
anestezişti. Când Kelly se mutase la Spitalul St. Joe, Gail fusese 
foarte drăguță şi o prezentase câtorva persoane de acolo. 

Kelly încercă să nu se lase influenţată de sentimentele 
personale. Era vital să-şi păstreze calmul profesional. O strigă 
pe una dintre surorile care se ocupau de internare şi-i spuse să 
pregătească patul numărul trei pentru noua bolnavă. 

O echipă o aduse pe Gail în secţia de terapie intensivă şi avu 
grijă să fie conectată la un monitor şi la un aparat de respiraţie. 
Propriile ei eforturi de a respira nu erau suficiente ca să-i 
păstreze tonusul normal. În timp ce ei lucrau, Kelly fu pusă la 


curent. 

Încă nu i se stabilise un diagnostic, ceea ce făcea ca Gail să 
fie cu atât mai greu de tratat. Testele de rezonanţă magnetică 
nucleară fuseseră negative, în afara celui privind fracturarea 
sinusului frontal. Aceasta excludea o tumoare sau o hemoragie 
intracraniană. Gail nu-şi recăpătase cunoştinţa şi paralizia ei se 
intensificase, în loc să se amelioreze. Amenințarea cea mai 
serioasa şi cea mai imediată a stării sănătăţii ei era situaţia 
instabilă a cordului. Chiar şi aceasta se înrăutăţise. La radiologie 
speriase pe toată lumea cu accesele ei de tahicardie 
ventriculară care te făceau să te temi că era în pragul unui atac. 
Era aproape un miracol că nu se întâmplase aşa. 

În momentul în care Gail primise primele îngrijiri la terapie 
intensivă, sosiră şi rezultatele testului de cocaină. Erau 
negative. Urma să se testeze o gama mai largă de droguri 
halucinogene, dar Kelly era absolut sigură că Gail nu consuma 
droguri. 

Echipa care o adusese pe Gail la terapie intensivă era încă 
acolo când fata avu un atac. Un contraşoc aplicat în zona inimii 
elimină fibrilaţia, dar provoca asistolie, ceea ce însemna că nu 
mai exista nici un fel de activitate electrică sau bătăi ale inimii. | 
se făcu o tăietură şi i se introduse un pacemaker care readuse 
bătăile inimii, cât de cât, la normal, dar prognoza nu era bună. 


— Am avut multe de înfruntat în munca mea, spuse Devlin 
furios. Pistoale, cuțite, o ţeava de plumb. Dar nu m-aş fi aşteptat 
să fiu înţepat în fund cu nu ştiu ce otravă pentru sulițe 
amazoniene. De un tip cu cătuşe la mâini, nici mai mult, nici mai 
puţin! 

Michael Mosconi nu avu altceva de făcut decât să clatine din 
cap. Devlin era cel mai priceput vânător de recompense pe 
care-l pomenise vreodată. Prinsese traficanţi de droguri, ucigaşi 
plătiţi, şefi mafioţi şi hoţi de rând. Mosconi nu putea să priceapă 
cum de avusese atâta bătaie de cap cu prăpăditul ăsta de 
doctor. Poate că Devlin începuse să se prosteasca. 

— Vreau să ştiu un lucru, zise Mosconi. L-ai băgat în maşina 
ta, cu cătuşe la mâini? Părea o nebunie! 

— Ţi-am spus, mi-a făcut o injecție cu ceva care m-a paralizat. 
Eram bine, sănătos şi în momentul următor nu puteam să-mi 
clintesc un muşchi. Am fost absolut neputincios. Tipul s-a 


priceput să se folosească în interesul său metode ale medicinei 
moderne. 

— Mă mir de tine, bombăni Mosconi, furios. Îşi trecu, plin de 
nervi, degetele prin părul rărit. Poate c-ar fi bine să te gândeşti 
să-ţi schimbi meseria. Ce-ar fi să te faci paznic de chiulangii? 

— Mă faci să râd, îi răspunse Devlin, deşi nu era câtuşi de 
puţin amuzat. 

— Cum îţi închipui c-o să ştii să te descurci cu un criminal 
adevărat, dacă nu poţi să pui mâna pe un prăpădit de 
anestezist? îl întrebă Michael. Ai dat-o în bară rău de tot! De 
fiecare dată când sună telefonul, îmi sare inima de frică să nu 
fie tribunalul care vrea să-mi spună că s-a anulat garanţia, 
înţelegi în ce ne-am băgat? Ei, acum, nu mai vreau să aud scuze 
- vreau să pui mâna pe individ! 

— Nici o grijă, răspunse Devlin. Am angajat un om care s-o 
urmărească pe nevastă-sa. Dar am făcut o treaba şi mai bună, i- 
am băgat un microfon secret în telefon. Trebuie să sune el, 
odată şi odată! 

— E nevoie să faci mai mult decât atât, îi zise Michael. Mă tem 
că poliţia n-o să mai aibă chef să-şi bata capul să-i bareze 
drumul afara din oraş. Devlin, nu-mi pot permite să-l pierd pe 
individul ăsta. Nu putem să-l lăsăm să ne scape. 

— Nu cred că are de gând să se ducă nicăieri. 

— Nu mai spune! exclamă Michael. Ţi-ai descoperit darul 
ghicitului? Sau vrabia mălai visează? 

Devlin îl studie pe Michael de pe canapeaua ţeapănă din 
birou. Sarcasmul lui Michael începuse să-l calce pe nervi. Dar nu 
spuse nimic. În schimb, se aplecă înainte ca să poată băga 
mâna în buzunarul de la spate. Scoase de acolo un teanc de 
hârtii. ÎI puse pe masă, îl desfăcu şi netezi filele. 

— Doctoraşul a lăsat astea în urma lui în camera de hotel, 
zise el, împingând hârtiile spre Michael. Nu cred că se duce 
nicăieri. De fapt, cred că are nişte planuri. E ceva care-l ţine aici. 
Ce zici de hârtiile astea? 

Michael ridică o pagină cu însemnările lui Chris Everson. 

— E un teanc de aiureli ştiinţifice. Nu pricep o iota! 

— Unele însemnări sunt scrise de mâna doctoraşului, zise 
Devlin. Dar, cele mai multe nu sunt. Îmi închipui că au fost 
scrise de Chris Everson, cine-o mai fi şi ăsta. Pe unele dintre 
hârtii e scris numele lui. Numele ăsta îţi spune ceva? 


— Nu, răspunse Michael. 

— la dă-mi cartea aia de telefon, îi ceru Devlin. 

Michael i-o întinse. Devlin căută pagina unde era lista celor cu 
numele Everson. Erau mai mulţi, nu însă şi Chris. Numele cel 
mai apropiat era K.C. Everson din Brookline. 

— Omul nu-i în cartea de telefon, zise Devlin. Ar fi fost prea 
Uşor. 

— Poate e şi el tot doctor, sugeră Michael. Poate că are un 
număr secret. 

Devlin aprobă din cap. Era foarte posibil. Deschise cartea de 
telefon la Pagini Aurii şi se uită la rubrica Medici. Nu exista nici 
un Everson. Închise cartea. 

— Chestia e că doctorul lucrează la combinaţia asta ştiinţifică 
acum când a dat bir cu fugiţii şi s-a aciuat într-un hotel împuţit. 
Asta n-are nici cap, nici coadă. Ticluieşte el ceva, dar nu ştiu ce. 
Cred că o să dau de Chris Everson ăsta şi-o să-l întreb, zise el. 

— Da, răspunse Mosconi la capătul răbdării. Vezi să nu dureze 
patru ani până termini Facultatea de Medicină. Mie-mi trebuie 
rezultate. Dacă nu eşti în stare să produci nimic, spune-mi. 
Angajez pe altcineva. 

Devlin se ridică în picioare. Puse cartea de telefon pe biroul lui 
Michael şi luă în mână însemnările lui Chris şi ale lui Jeffrey. 

— Nu-ţi face griji, zise el. Pun eu mâna pe el. De data asta a 
devenit o chestie personală. 

Plecând din biroul lui Michael, Devlin cobori în stradă. Acum 
începuse să plouă mai tare decât atunci când sosise el. Din 
fericire, parcase lângă un pasaj, aşa că nu trebuia decât să 
alerge câţiva paşi sub cerul liber ca să ajungă la maşină. 
Parcase într-o zonă de aprovizionare de pe strada Cambridge. 
Unul dintre avantajele de care se bucura de pe urma serviciului 
în poliţie era că putea parca oriunde. Poliţiştii de la circulaţie se 
făceau că nu văd. Era o amabilitate profesională. 

Devlin se urcă în maşină, ocoli State House şi se îndreptă spre 
Beacon Street. Ruta era întortocheată şi complicată, aşa cum 
erau cele mai multe din Boston. O luă la stânga pe Exeter şi 
parcă lângă cel mai apropiat hidrant pe care-l găsi în apropierea 
Bibliotecii Publice din Boston. Se dădu jos din maşină şi o luă 
repede spre intrare. 

În sala de lectură consultă cărţi de telefon ale municipiului 
Boston şi ale oraşelor înconjurătoare. Erau mulţi Eversoni, dar 


nici un Christopher Everson. Făcu o listă a Eversonilor pe care îi 
găsise. 

Intră în cea mai apropiată cabină telefonică, formă mai întâi 
numărul din dreptul numelui K.C. Everson din Brookline. Deşi 
inițialele păreau ale unei femei, se gândi că nu strica să facă o 
încercare. La început, se simţi încurajat: răspunse o voce 
adormită de bărbat. 

— Christopher Everson la telefon? întrebă Devlin. 

Urmă o pauză. 

— Nu, spuse vocea. Vreţi să vorbiţi cu Kelly? Ea e... 

Devlin închise telefonul. Avusese dreptate: K.C. Everson era 
femeie. 

Cercetând lista lui cu toţi ce se numeau Everson, se întreba 
care era cel mai promiţător. Greu de spus. Nu mai exista nici 
unul cu inițiala de mijloc C. Asta însemna că trebuie să înceapă 
să facă vizite la domiciliu. Va fi o treabă care îi va consuma 
timpul, dar nu-şi închipuia ce altceva putea face. Se putea ca 
unul dintre Eversoni să-l cunoască pe acest Christopher 
Everson. Devlin continua să bănuiască că asta era calea cea mai 
bună de urmat. 


Cu toată oboseala lui, Jeffrey nu reuşi să adoarmă după ce 
fusese trezit de acest telefon. Dacă ar fi fost complet treaz când 
sunase, poate că n-ar fi răspuns. Nu discutase cu Kelly ce să 
facă dacă suna telefonul, dar poate c-ar fi fost mai bine să nu 
ridice receptorul. Stând întins în pat, rămăsese vag tulburat de 
vocea de pe fir. Cine ar fi putut să întrebe de Chris? Primul lui 
gând era că fusese o gluma proastă. Dar poate fusese cineva 
care încerca să vândă ceva. Era posibil să fi luat numele lui 
Chris de pe vreo lista. Poate era mai bine să nu-i pomenească 
lui Kelly de acest telefon. N-ar fi vrut să dezgroape trecutul 
tocmai acum când ea începuse să-l dea uitării. 

Gândurile lui Jeffrey se  îndreptară iar spre teoria 
contaminantului, încercând să uite de misterioasa voce de la 
telefon. Se întoarse pe cealaltă parte şi începu să treacă în 
revistă toate posibilităţile. Apoi se hotărî să se ridice din pat, să 
facă un duş şi să se bărbierească. 

În timp ce-şi făcea cafeaua, începu să se întrebe daca 
complicaţia lui anestezică şi cea a lui Chris erau nişte întâmplări 
izolate sau dacă mai fuseseră şi alte incidente asemănătoare în 


zona Boston. Ce se întâmpla dacă ucigaşul falsificase Marcaină 
şi cu alte prilejuri decât cele două pe care le ştia el? Dacă se 
întâmplase aşa, Jeffrey îşi zicea că relatări ale unor reacţii atât 
de bizare s-ar fi auzit pe căi neoficiale. Dar, uite, ce i se 
întâmplase lui şi lui Chris! Li se făcuse pe loc câte un proces de 
malpraxis. În acest moment, apărarea cazului devenise de o 
importanţă cruciala, minimalizând alte probleme. 

Amintindu-şi că, prin statut, Comisia de înregistrare Medicala 
din statul Massachusetts avea şi sarcina de a urmări „incidente 
majore” în serviciile de sănătate, Jeffrey dădu un telefon la 
comisie. 

O scurtă aşteptare şi Jeffrey fu pus în legătură cu un membru 
incidente îl interesau. Fu rugat să aştepte câteva minute. 

— Spuneaţi că vă interesează decesele cauzate de anestezia 
epidurală? întrebă funcţionarul, după ce reveni pe fir. 

— Exact, răspunse Jeffrey. 

— Am găsit patru, zise funcţionarul. Toate în cursul ultimilor 
patru ani. 

Jeffrey rămase uimit. Patru însemnau multe. Accidentele 
fatale din timpul anesteziei epidurale erau extrem de rare, mai 
ales după ce Marcaină de 75% fusese interzisă în obstetrica. 
Patru în ultimii patru ani ar fi trebuit să tragă un semnal de 
alarmă. 

— Vă interesează unde s-au întâmplat? întrebă funcţionarul. 

— Da. Vă rog. 

— Unul s-a întâmplat anul trecut la Boston Memorial. Jeffrey 
nota: „Memorial, 1988”. Trebuie să fi fost cazul lui. 

— Unul a fost la Valley Hospital în 1987. 

Jeffrey îl nota şi pe asta. Cazul acela părea să fi fost al lui 
Chris. 

— Apoi la Commonwealth Hospital, în 1986 şi la Suffolk 
General, în 1985. Astea au fost toate. 

„Destul”, îşi zise Jeffrey. Mai era un lucru care-l uimea la fel 
de mult: toate accidentele se întâmplaseră la Boston. 

— A făcut comitetul ceva în legătura cu aceste cazuri? întrebă 
el. 

— Nu, n-a făcut nimic, fu răspunsul. Dacă s-ar fi întâmplat 
toate în aceeaşi instituţie, s-ar fi făcut o investigaţie. Dar, având 
în vedere că patru spitale diferite şi patru medici diferiţi 


fuseseră implicaţi, s-a considerat că nu era cazul să acţionăm 
noi. In plus, aici se menţionează că toate cele patru cazuri au 
dus la procese de malpraxis. 

— Care sunt numele doctorilor implicaţi în cazurile de la 
Commonwealth şi Suffolk? întrebă Jeffrey. 

Ţinea să discute cazurile cu aceşti medici în toate detaliile ca 
să vadă cât de mult semănau experienţele lor cu a lui. Mai cu 
seamă, dorea să ştie dacă folosiseră Marcaină dintr-o fiolă de 30 
cc ca anestezic local. 

— Numele doctorilor? Regret, dar e o chestiune confidențială, 
fu răspunsul. 

Jeffrey făcu o mică pauză, apoi întrebă: 

— Dar care erau pacienţii sau reclamanţii în aceste cazuri? 
Cum se numeau? 

— Nu ştiu dacă e o problemă confidențială sau nu, răspunse 
funcţionarul. Numai un moment. 

Îl lăsă iar pe Jeffrey să aştepte. În timp ce aştepta, se mira din 
nou că în Boston se întâmplaseră patru decese în timpul 
anesteziei epidurale şi că el nu ştia nimic despre asta. Nu 
pricepea de ce o astfel de serie de complicaţii nu devenise 
subiect de speculaţii şi de îngrijorare. Apoi, îşi dădu seama că 
explicaţia consta în faptul nefericit că toate patru se sfârşiseră 
prin procese de malpraxis. Jeffrey ştia că unul dintre efectele 
perfide ale unor astfel de procese era păstrarea secretului pe 
care avocaţii o recomandau cu insistenţă. Işi aminti de propriul 
lui avocat, Randolph, care, la începutul procesului, îi spusese să 
nu discute despre asta cu nimeni. 

— Se pare că nimeni nu ştie dacă-i vorba aici despre 
confidenţialitate, spuse funcţionarul când apăru iar pe fir. Dar 
mie mi se pare o chestiune publică. Cei doi pacienţi au fost Clark 
Devries şi Lucy Havalin. 

Jeffrey notă numele, mulţumi şi închise telefonul, întorcându- 
se în camera de oaspeţi pe care i-o pregătise Kelly, trase geanta 
de sibir de sub pat şi scoase câteva bancnote de o sută de 
dolari. Va trebui să-şi găsească timp să-şi mai cumpere nişte 
haine noi ca să le înlocuiască pe cele pe care fusese nevoit să le 
abandoneze la Essex Hotel. Se întrebă în treacăt ce făcuse Pan 
Am cu valijoara lui, deşi asta nu era o chestiune pe care era 
nimerit s-o cerceteze. 

Apoi telefona să cheme un taxi. Se gândi că era mai precaut 


să circule astfel, dacă nu făcea nimic care să trezească 
bănuielile şoferului. Vremea nu se îmbunătăţise de când venise 
el de la spital în dimineaţa aceea, aşa că se apucă să caute o 
umbrelă în dulapul din holul de la intrare. Când sosi taxiul, 
Jeffrey aştepta pe treptele casei cu umbrela în mână. 

Primul lui obiectiv fu să cumpere o nouă pereche de ochelari 
cu rame de culoare închisă. Spuse taximetristului să aştepte şi 
intra într-un magazin de produse optice, din drum. Ultima lui 
destinaţie era tribunalul. | se părea sinistru să intre în clădirea 
unde, doar cu câteva zile în urmă, juriul îl declarase vinovat de 
omor de gradul doi. 

Când trecu prin detectorul de metale, simţi cum îi creşte 
neliniştea. Îi amintea prea bine de episodul de la aeroport. Se 
strădui cât putu să pară calm. Ştia că dacă părea nervos, nu va 
face decât să atragă atenţia asupra lui. Totuşi, în ciuda bunelor 
sale intenţii, în clipa când intră în biroul de informaţii de la 
primul etaj al vechii clădiri, tremura vizibil. 

Aşteptă la ghişeu să-i vină rândul. Majoritatea celor care 
aşteptau păreau avocaţi în haine închise la culoare cu pantalonii 
ciudat de scurţi. Când una dintre femeile din spatele ghişeului 
se uita, în sfârşit, în direcţia lui şi spuse: „Următorul”, Jeffrey se 
apropie şi întrebă ce trebuie să facă să obţină raportul unui 
anumit proces. 

— Pronunţat sau nepronunţat? 

— Pronunţat, răspunse Jeffrey. 

Femeia făcu semn peste umărul lui Jeffrey. 

— Trebuie să iei numărul de evidenţă de la fişierul 
Acuzat/Reclamant, zise ea cu un căscat. Il găseşti în foile alea 
volante. Când ai numărul de evidenţă, adu-l aici. Una dintre noi 
o să scoată procesul din depozit. 

Jeffrey dădu din cap şi mulţumi. Se duse spre rafturile pe care 
i le arătase ea. Procesele erau înscrise alfabetic pe ani. Incepu 
cu anul 1986 şi-l căută pe Clark Devries ca reclamant. Când găsi 
fişa procesului, îşi dădu seama că informaţia de care avea 
nevoie se afla chiar acolo; nu avea nevoie de întregul raport. 

Fişa informativă menţiona inculpaţii, reclamantul şi avocaţii. 
Anestezistul din acest caz fusese doctorul Lawrence Mann. 
Jeffrey folosi un xerox ce se afla la îndemână ca să facă o copie 
a fişei, în caz că va avea nevoie mai târziu de numărul de 
înregistrare a sentinţei. 


Făcu acelaşi lucru cu fişa pe care o găsi în procesul lui Lucy 
Havalin. Procesul ei fusese intentat unei anesteziste pe numele 
Madaline Bowman. Jeffrey avusese unele relaţii profesionale cu 
doamna doctor Bowman, dar n-o mai văzuse de mulţi ani. 

Scoţând copia din xerox, o controla ca să se asigure că era 
perfect lizibilă. Cu acest prilej, observă că numele avocatului era 
Matthew Davidson. 

Jeffrey tresări. Aproape că-i căzu copia din mână. Matthew 
Davidson fusese avocatul care îl urmărise în judecată pe el, 
pentru malpraxis, în cazul Patty Owen. i 

Rațiunea îi spunea că era ridicol să îl urască pe acest om. In 
definitiv, Davidson nu-şi făcuse decât meseria şi familia lui Patty 
Owen avea dreptul la reprezentare legală. Jeffrey auzise toate 
argumentele prezentate. Dar asta nu-l ajuta cu nimic. 

Davidson îl nenorocise, punând pe tapet neînsemnata 
problemă a consumului de droguri pe care o avusese cândva. 
Gestul nedrept fusese făcut doar ca o manevra calculată pentru 
câştigarea procesului. Scopul nu fusese reprezentat de dreptate 
şi adevăr, deoarece nu existase malpraxis. Jeffrey era convins 
de acest lucru, acum, când se eliberase de îndoiala de sine şi 
era din ce în ce mai convins că fusese vorba despre un agent 
contaminant. 

Dar, în momentul acesta, Jeffrey avea altele pe cap decât să 
se gândească la nedreptăţile trecute. Luă o noua hotărâre: se 
gândi să se uite totuşi la rapoartele tribunalului. Uneori nu ştii ce 
cauţi până nu găseşti ce-ai căutat, îşi spuse Jeffrey. Intorcându- 
se la ghişeul la care fusese mai înainte, dădu numărul de 
înregistrare al sentinţei funcţionarei care-l îndrumase. 

— Trebuie să completezi formularele astea la ghişeul de colo, 
îi spuse ea. 

Asta-i tipic birocratic, gândi Jeffrey cam enervat, totuşi făcu 
ceea ce i se ceruse. După ce completă formularele, fu nevoit să 
aştepte la coadă pentru a treia oară. De data asta, se ocupă de 
el o altă funcţionară. După ce îi înmână formularele, ea se uita 
la ele, apoi clătină din cap, spunând: 

— O să dureze cam o oră, în cel mai bun caz. 

În timp ce aştepta, Jeffrey căuta şirul de automate cu 
preparate culinare pe care le văzuse când intrase. Îşi cumpără o 
gustare rapidă: un sandviş cu ton şi un suc de portocale. Apoi se 
instala pe o bancă din rotondă şi începu să urmărească lumea 


care intra şi ieşea din tribunal. Erau atât de mulţi poliţişti în 
uniformă, încât începu să se obişnuiască cu ei. Era un fel de 
terapie de comportament care îl ajuta mult să-şi mai diminueze 
neliniştea. 

Trecu o oră încheiata şi Jeffrey se întoarse în camera 
funcţionarei. Rapoartele care-l interesau pe el fuseseră aduse. 
Luă dosarele mari din hârtie maro şi se duse cu ele la un ghişeu 
lateral unde avea destul loc ca să răsfoiască documentele. Erau 
nenumărate materiale. Unele dintre ele foloseau un limbaj 
juridic specializat care nu-i era accesibil, dar pe el îl interesa să 
vadă ce se poate afla de acolo. 

Erau o groază de pagini de mărturii în raport şi diverse 
completări şi informaţii. 

Jeffrey răsfoi mărturiile. Ţinea să afle ce anestezic local fusese 
folosit în fiecare caz. Frunzări mai întâi hârtiile legate de 
procesul Suffolk General. Aşa cum bănuise, Marcaină fusese 
anestezicul local folosit. Acum că ştia în ce loc din raport să 
caute, găsi repede ceea ce-l interesa în raportul procesului 
Spitalului Commonwealth. Şi de data asta, anestezicul fusese 
Marcaină. Dacă teoria lui Jeffrey privind o contaminare 
deliberată era exactă, asta însemna că ucigaşul, un doctor din 
Boston sau Domnul ori Doamna X, atacase deja de patru ori. 
Bine-ar fi fost dacă ar fi putut să aducă dovezi înainte ca 
ucigaşul să atace din nou. 

Jeffrey era gata să pună la loc, în plicul maro, hârtiile 
privitoare la procesul Spitalului Commonwealth, când dădu cu 
ochii de decizia asupra amenzii. Clătină din cap cu tristeţe. Ca şi 
în cazul lui, se fixase o amendă de milioane de dolari. Ce jaf, se 
gândi el. Verifică decizia data în celălalt proces. Suma era chiar 
mai mare decât cea de la Commonwealth. 

Jeffrey puse dosarele în coşul rezervat pentru returnări. Apoi, 
părăsi tribunalul. În sfârşit, ploaia se oprise, dar era încă înnorat 
şi frig şi se părea că putea să înceapă să toarne din nou în orice 
clipă. 

Jeffrey luă un taxi de pe Cambridge Street şi-i spuse şoferului 
că dorea să se ducă la Biblioteca Medicală Countway. Se lăsă pe 
spate şi se relaxa. Se gândea cu plăcere că va petrece o după- 
amiază ploioasa la bibliotecă. Printre alte lucruri pe care 
intenţiona să le facă, era şi aceea de a strânge informaţii despre 
toxicologie. Voia să se pună la curent cu două mijloace 


principale de diagnosticare din domeniu: cromatografia în gaz şi 
spectrometria de masă. 


Joi 
18 mai 1989 
4.07 p.m. 


Kelly descuie uşa de la intrare şi o împinse cu piciorul. Mâinile 
îi erau ocupate cu umbrela, o pungă mică de alimente şi cu un 
plic mare. 

— Jeffrey! strigă ea, în timp ce punea plicul şi alimentele pe 
măsuţa din salon şi împinse mai încolo serviciul de ceai din 
argint. Işi lăsă umbrela pe gresia din baia de serviciu, după care 
închise uşa din faţă. Jeffrey! strigă ea din nou, întrebându-se 
dacă el era sau nu acolo. Când se întoarse în cameră, nu-şi putu 
stăpâni un mic țipăt de surpriză. Jeffrey stătea sub arcada ce 
ducea spre sufragerie: M-ai speriat, zise ea, apăsându-se cu 
mâna pe piept. 

— Nu m-ai auzit? o întrebă el. Ţi-am răspuns din camera de zi 
când m-ai strigat. 

— Uf! oftă Kelly, venindu-şi în fire. Îmi pare bine că eşti aici. 
Am ceva pentru tine. Luă plicul de pe măsuţă şi-l puse în mâna 
lui Jeffrey. Am o mulţime de lucruri să-ţi povestesc, adăugă ea. 
Luă punga cu alimente şi o duse în bucătărie. 

— Ce-i asta? o întrebă el, venind după ea cu plicul în mână. 

— O copie cu raportul patologic al lui Henry Noble de la Valley 
Hospital, îi răspunse Kelly peste umăr. 

— Aşa repede? Jeffrey era impresionat. Cum Dumnezeu ai 
reuşit să faci rost de el atât de rapid? 

— N-a fost greu deloc. Hart Ruddock mi l-a trimis printr-un 
curier. Nici măcar nu m-a întrebat la ce-mi trebuia. 

Jeffrey deschise plicul şi scoase dosarul din mers. Nu găsi nici 
un fel de micrografii electronice, dar nici nu se aştepta să 
găsească. Nu se făceau la autopsia de rutină. În orice caz, 
dosarul nu părea să conţină mare lucru. Jeffrey observă o notiţă 
care spunea că restul materialului se găsea la Central de 
Medicină Legală. Asta explica totul. 

Kelly despacheta alimentele, în timp ce Jeffrey se retrase pe 
canapeaua din camera de zi cu dosarele. Găsi un rezumat al 
raportului de autopsie, înregistrat la Central de Medicină Legală. 
Parcurgându-l rapid, văzu că se alcătuise un spectru toxicologic, 


dar că rezultatele nu scoteau la iveala nimic suspect. Văzu, de 
asemenea, că secţiunea pusă sub microscop dovedise o 
prejudiciere histologică a celulelor nervoase ale ganglionilor 
dorsali ca şi ale muşchiului cardiac. 

Kelly veni lângă Jeffrey pe canapea. Era sigur că avea să-i 
spună ceva serios. 

— Azi, la St. Joe, s-a întâmplat o grava complicaţie în urma 
unei anestezieri. Nimeni n-a vrut să spună prea multe, dar am 
înţeles că era vorba de un caz epidural. Pacienta era o tânără pe 
numele de Karen Hodges. 

Jeffrey dădu trist din cap. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Pacienta a murit, răspunse Kelly. 

— S-a folosit Marcaină? vru să ştie Jeffrey. 

— Asta nu ştiu sigur, zise Kelly. Dar am să aflu, probabil, 
mâine. Persoana care mi-a spus credea că a fost vorba despre 
Marcaină. 

— Victima numărul cinci. 

— Ce vrei să spui? 

Jeffrey îi povesti despre rezultatele cercetărilor lui din ziua 
aceea, începând cu telefonul dat la Comisia de înregistrare 
Medicală. 

— Faptul că decesele au avut loc la spitale diferite măreşte 
şansele unei falsificări deliberate. Avem de-a face cu cineva 
care e destul de şiret ca să-şi dea seama că mai mult de un 
deces după administrarea anesteziei epidurale într-o singură 
instituţie ar trezi bănuieli şi poate ar declanşa o investigaţie 
oficială. 

— Deci crezi, într-adevăr, că o anume persoană, se află în 
spatele întregii poveşti? 

— Sunt din ce în ce mai convins, îi răspunse Jeffrey. Sunt 
aproape sigur că la mijloc se află un agent contaminant. Am fost 
azi la bibliotecă şi, între altele, am verificat, ca să fiu absolut 
sigur, că anestezicele locale, în general şi Marcaina, în special, 
nu provoacă distrugeri celulare, ca acelea descrise în autopsia 
lui Henry Noble sau cele dovedite de micrografiile electronice 
ale lui Patty Owen. Marcaina nu provoacă aşa ceva. Nu Marcaina 
singură. 

— Atunci care ar fi putut să fie cauza? 

— Incă nu sunt sigur, îi răspunse Jeffrey. Am citit la bibliotecă 


o mulţime de lucruri despre toxicologie şi despre otrăvuri. Sunt 
convins că nu putea fi vorba despre vreo otravă tradiţională 
pentru că ar fi apărut în spectrul toxicologic. 

— Nu sunt toate la fel? 

— Nu, răspunse Jeffrey. Otravă este un termen general. Se 
aplică la orice substanţă care aduce prejudicii celulelor sau 
întrerupe funcţia celulară. De obicei, când te referi la o otravă, 
te gândeşti la mercur, la nicotină sau la stricnina. 

— Sau la arsenic, adăugă Kelly. 

— Exact! zise Jeffrey. Toate sunt chimicale sau substanţe 
anorganice. Pe de altă parte, o toxină, deşi e şi ea un fel de 
otravă, este produsul unei celule vii. Ca, de pildă, toxina care 
provoacă sindromul şocului toxic. Asta provine din bacterii. 

— Toate toxinele provin din bacterii? întrebă Kelly. 

— Nu toate, îi răspunse Jeffrey. Există unele, foarte puternice, 
conţinute de vegetale, cum este ricinul, extras din seminţe de 
ricin. Dar lumea este obişnuită mai mult cu toxinele care apar 
sub formă de veninuri, cum ar fi cele produse de şerpi, scorpioni 
sau anumiţi păianjeni. Ceea ce s-a introdus în Marcaină trebuie 
să fi fost extrem de puternic. Trebuie să fi fost ceva ce poate fi 
fatal în doze foarte mici şi care, în acelaşi timp, să imite într-o 
mare măsură anestezicele locale. Altfel, prezenţa ei ar fi fost 
suspecta. Diferenţa, bineînţeles, este că distruge celulele 
nervoase, nu doar le blochează funcţionarea, ca anestezicele 
locale. 

— Da, dar dacă a fost injectată o dată cu Marcaină, de ce nu 
apare la testul toxicologic? 

— Din două motive. Mai întâi, este, probabil, introdusă în 
cantităţi atât de mici, încât există prea puţină în proba de ţesut, 
ca să fie detectată. In al doilea rând, este un compus organic ce 
se poate ascunde printre miile de compuşi organici care există, 
în mod normal, în orice proba de ţesut. Ceea ce se foloseşte 
pentru separarea tuturor compuşilor într-un laborator de 
toxicologie este un instrument numit cromatograf de separare în 
gaz. Dar, acest instrument nu separă totul clar. Există 
întotdeauna suprapuneri. In cele din urmă, obţii un grafic 
reprezentând o serie de vârfuri şi depresiuni. Vârfurile arată 
prezenţa unui număr de substanţe. Ceea ce dezvăluie, într- 
adevăr, ce anume există în probă este spectograful de masă. 
Dar o toxină poate fi eclipsată într-unul dintre vârfurile 


cromatografului de separare. N-o vei descoperi decât dacă 
bănuieşti prezenţa ei şi ştii s-o cauţi. 

— Vai de mine! exclamă Kelly. Dacă se ascunde cineva în 
toată povestea asta, ştie bine ce face. Vreau să spun că trebuie 
să cunoască bazele toxicologiei, nu-i aşa? 

Jeffrey aprobă din cap. 

— M-am gândit la asta când veneam de la bibliotecă. Cred că 
ucigaşul trebuie să fie doctor, cineva care are cunoştinţe destul 
de extinse de fiziologie şi farmacologie. In plus, un doctor ar 
avea acces la diferite toxine şi la fiolele de Marcaină. Drept să-ţi 
spun, suspectul meu ideal pare a fi unul dintre colegii mei cei 
mai apropiaţi: un anestezist ca şi mine. 

— Ai vreo idee ce l-ar putea face pe un doctor să comită o 
astfel de crimă? întrebă Kelly. 

— S-ar putea să nu se afle niciodată acest lucru, îi răspunse 
Jeffrey. De ce i-a ucis Doctorul X pe toţi oamenii aceia? De ce 
persoana aceea a introdus otrava în capsulele de Tylenol? Nu 
cred că cineva poate da un răspuns precis. Cu siguranţa, e 
vorba despre nişte nebuni. Dar asta implică mai multe întrebări 
decât răspunsuri. Poate că explicaţia se află în psihicul irațional 
al unui individ deranjat la minte, supărat pe lume sau pe 
profesia medicală ori pe spitale şi, în judecata lui strâmbă, crede 
că ăsta-i cel mai bun mod de a se răzbuna. Kelly se cutremură. 

— Mă îngrozeşte gândul că există printre noi un asemenea 
doctor. 

— Şi pe mine la fel, îi răspunse Jeffrey. Poate că e vorba 
despre o persoană care se comportă normal în majoritatea 
timpului, dar care are şi momente de nebunie. El sau ea ar 
putea fi ultima persoană pe care ai putea-o bănui. ŞI, indiferent 
cine e, trebuie să se afle într-o funcţie de încredere, ca să poată 
avea acces la atâtea săli de operaţie din spitale. 

— Există mulţi doctori care să se bucure de privilegii în mai 
multe spitale? întrebă Kelly. 

Jeffrey ridică din umeri. 

— N-am nici cea mai vagă idee, dar următorul pas ar fi să 
verificam. Ai putea să faci rost de o copie după schema 
întregului personal medical de la St. Joe? 

— Nu văd de ce nu, îi răspunse Kelly. Sunt foarte bună 
prietenă cu Polly Amsdorf, asistenta-şefă. Ai vrea şi o lista a 
celorlalţi angajaţi? 


— De ce nu? îi răspunse Jeffrey. Întrebarea ei îl făcu să se 
gândească la extraordinarul acces pe care-l avusese el la Boston 
Memorial, datorita prezenţei lui printre angajaţii de la 
întreţinere. Jeffrey se cutremură când se gândi cât de vulnerabil 
putea fi un spital. 

— Eşti sigur că n-ar trebui să ne adresăm poliţiei? vru să ştie 
Kelly. 

Jeffrey clătina din cap. 

— Cu poliţia nu-i bine să discutăm, deocamdată, zise el. Deşi 
toate astea ni se par nouă foarte convingătoare acum, nu 
trebuie să uităm că n-avem nici urmă de probe cu care să ne 
susţinem teoria. Deocamdată, este vorba despre pure speculaţii 
personale. Imediat ce avem câteva probe, putem să apelăm la 
autorităţi. Nu ştiu dacă ne vom duce la poliţie sau în altă parte. 

— Dar cu cât aşteptăm mai mult, cu atât vor fi mai multe 
şanse ca ucigaşul să atace din nou. 

— Ştiu, îi răspunse Jeffrey. Dar dacă nu avem mai multe probe 
şi nici cea mai vagă idee despre cine poate fi ucigaşul, nu 
suntem în situaţia de a-i bara calea. 

— Poate fi un bărbat sau o femeie, spuse Kelly, pe un ton 
sumbru. 

Jeffrey aprobă din cap: 

— Sigur că da. 

— Deci ce putem face ca să accelerăm lucrurile? 

— Ce şanse ai să faci rost de o listă a medicilor şi a celorlalţi 
angajaţi de la Valley Hospital? Ar fi bine dacă lista ar coincide cu 
perioada în care pacientul lui Chris a decedat. 

Kelly scoase un fluierat. 

— Asta-i un ordin greu de îndeplinit, zise ea. Aş putea să-l sun 
din nou pe Hart Ruddock sau aş putea să încerc la câteva dintre 
asistentele cu funcţii de conducere pe care le cunosc şi care mai 
sunt încă acolo. Oricum, am de gând să mă ocup de asta mâine. 

— lar eu o să încerc să fac acelaşi lucru la Memorial, zise 
Jeffrey. Se întreba unde anume în spital trebuia să se ducă ca să 
facă rost de o asemenea listă. Cu cât obţinem mai repede o 
astfel de informaţie, cu atât mai bine. 

— Ce-ar fi s-o sun pe Polly chiar acum? fu de părere Kelly, 
uitându-se la ceas. Ea stă de obicei până pe la cinci. 

In timp ce Kelly se duse în bucătărie să dea telefon de acolo, 
Jeffrey se gândi cu groaza la noul dezastru epidural din acea zi 


de la St. Joe. Confirma teoria lui privind contaminantul. Era mai 
sigur ca oricând că Doctorul X se afla în libertate în zona Boston. 

Deşi socotea că un doctor era autorul cel mai probabil, Jeffrey 
recunoştea că orice persoană cu experienţă farmaceutică 
putuse să falsifice Marcaina, nu trebuia neapărat să fie medic. 
Problema era accesul la medicament şi asta îl făcu să se 
gândească la cineva specializat în farmacie. 

Agăţând receptorul, Kelly se duse iar la Jeffrey în camera de 
zi. Nu se aşeză. 

— Polly mi-a spus că-mi face rost de listă. Nici o problemă. De 
fapt, mi-a spus că dacă vreau să merg acum s-o iau, e foarte 
bine. Aşa c-am zis că merg. 

— Minunat! exclamă Jeffrey. Tot ce sper e că vom obţine 
acelaşi ajutor şi de la celelalte spitale. Spunând asta, se ridică în 
picioare. Unde te duci? îl întrebă ea. 

— Vin cu tine. 

— Nu, nu se poate. Stai aici şi relaxează-te. Arăţi tras la faţă. 
Era vorba că te culci puţin astăzi, dar văd că ai preferat să te 
duci la bibliotecă. Rămâi aici. Mă întorc într-o clipă. 

Jeffrey făcu ceea ce i se spusese. Kelly avea dreptate: era 
extenuat. Se întinse pe canapea şi închise ochii. O auzi pe Kelly 
cum porneşte motorul şi pleacă, apoi distinse zgomotul uşii 
electrice a garajului închizându-se. În casa se aşternu liniştea. 
Nu se mai auzea decât ticăitul pendulei din camera de zi. Afară, 
în curte, un măcăleandru ţipa ascuţit. 

Jeffrey deschise ochii. Nu se putea lipi somnul de el; era prea 
agitat. Se duse în bucătărie să dea un telefon. Formă numărul 
de la Medicină Legala ca să întrebe de Karen Hodges. Fiind 
vorba despre o complicaţie de anestezie, moartea ei era acum 
de competenţa medicului legist. 

Secretara biroului îi spuse că autopsia lui Karen Hodges era 
programată pentru dimineaţa următoare. 

Apoi, Jeffrey sună la Informaţii ca să obţină numerele 
spitalelor Commonwealth şi Suffolk General. Sună mai întâi la 
Commonwealth. Când operatoarea de acolo apăra pe fir, Jeffrey 
ceru serviciul anestezie. Îndată ce fu conectat, întrebă dacă 
doctorul Mann mai putea fi găsit la spital. 

— Doctorul Lawrence Mann? 

— Exact! răspunse Jeffrey. 

— Regret, dar nu mai lucrează aici de peste doi ani. 


— Puteţi să-mi spuneţi unde lucrează? 

— Nu ştiu prea sigur. Undeva, la Londra. Dar nu mai practică 
medicina. Cred că se ocupa cu vânzări de antichităţi. 

O altă victima a procesului de malpraxis, îşi zise Jeffrey. Mai 
auzise şi de alţi doctori care renunţaseră la medicină după ce 
fuseseră acţionaţi în justiţie, oricât de mică ar fi fost cauza. Cât 
studiu şi talent irosit! 

În continuare, formă numărul secţiei de anestezie a Spitalului 
General Suffolk. Îi răspunse o voce veselă de femeie. 

— Doamna doctor Madaline Bowman mai lucrează la acest 
spital? 

— Cine întreabă? îl chestiona femeia, cu o voce mult mai 
puţin veselă. 

— Doctor Webber, răspunse Jeffrey, născocind un nume. 

— Îmi pare rău, domnule doctor Webber, îi răspunse femeia. 
Eu sunt doctor Asher. Nu vreau să par nepoliticoasă, întrebarea 
dumneavoastră m-a luat prin surprindere. N-a prea mai întrebat 
nimeni de doamna doctor Bowman în ultima vreme. Regret că 
trebuie să vă spun, dar s-a sinucis acum câţiva ani. 

Jeffrey agăţă încet receptorul. „Victimele ucigaşului nu erau 
numai cei care-şi sfârşeau viaţa pe masa de operaţie, se gândi 
Jeffrey, abătut. O operă de distrugere cu atâtea urmări!” Cu cât 
se gândea mai mult la asta, cu atât era mai sigur că se afla 
cineva în spatele acestui lanţ de dezastre medicale, aparent 
disparate: cineva care avea acces la sălile de operaţie ale 
respectivelor spitale; cineva care se pricepea măcar la 
elementele de bază ale toxicologiei. Cine era omul acesta? 
Jeffrey se hotărâse mai mult ca oricând să dea de capătul firului. 

Părăsind bucătăria, Jeffrey se duse în biroul lui Chris. Luă 
manualul de toxicologie pe care-l frunzărise în prima lui vizită la 
Kelly şi se întoarse cu el în camera de zi. Lungindu-se pe 
canapea, îşi azvârli pantofii din picioare şi deschise volumul la 
index. Voia să verifice lista de la capitolul Toxine. 


Devlin opri în dreptul unei case şi parcă maşina. Se aplecă 
înainte şi se uită la faţadă. Era o casă oarecare din cărămidă, ca 
multe altele, din zona Bostonului. Se uită din nou la lista pe care 
o avea. Casa apărea drept reşedinţa din Brighton a unui anume 
Jack Everson. 

Devlin fusese deja la şapte adrese ale unor persoane numite 


Everson. Până acum n-avusese nici urmă de noroc şi începuse 
să se întrebe dacă treaba asta avea vreo şansă de succes. Chiar 
dacă reuşea să-l găsească pe numitul Christopher Everson, cine 
putea să-l asigure că omul ăsta îl va conduce la Rhodes? S-ar 
putea să alerge după potcoave de cai morţi. 

Pe lângă asta, Devlin constata că Eversonii formau un clan, 
deloc serviabil. Ai fi zis că-i întrebase pe oamenii ăştia 
amănunte despre viaţa lor sexuală şi nu, pur şi simplu, dacă-l 
cunoşteau pe Christopher Everson. Devlin se întreba de ce 
oamenii obişnuiţi din Boston erau cu toţii nişte ţăcăniţi. 

La una dintre adrese, fusese nevoit să-l înhaţe pe tipul ăla 
jegos cu burta umflată de bere şi să-l scuture zdravăn. Asta o 
scosese afară pe nevastă-sa care era mai pocită decât bărbat- 
su, lucru care i se păru lui Devlin o adevărată realizare. Ca un 
personaj din desenele animate, venise cu făcăleţul după ea şi-l 
ameninţase pe Devlin că-l va pocni cu el dacă nu-i dădea drumul 
omului ei. Devlin fusese nevoit să înşface făcăleţul şi să-l arunce 
în curtea învecinată, unde se vedea o namilă de ciobănesc 
german cu dinţii rânjiţi. 

După asta se potoliră şi-i spuseră lui Devlin pe un ton 
îmbufnat că nu auziseră în viaţa lor de Christopher Everson. 
Devlin se întrebă de ce nu-i putuseră spune asta de la început. 

Devlin ieşi din maşină şi-şi întinse oasele. N-avea nici un rost 
să amâne inevitabilul, îşi zise el, deşi asta ar fi avut chef să facă. 
Urcă scările şi sună, aruncând o privire împrejur în timp ce 
aştepta. Casele nu arătau cine ştie ce, dar curţile erau bine 
întreţinute. 

Işi întoarse iar ochii spre uşa care avea o dublură de aluminiu, 
pentru vremea rea, cu două panouri mari de sticlă. Spera să n- 
aibă parte de a doua casă fără nimeni care să-i răspundă. Asta 
ar însemna că trebuia să mai vină o dată aici, dacă nu afla ceva 
despre Christopher Everson în altă parte. Găsise deja o casă 
goală. Asta fusese în Watertown. 

Apasă iar pe butonul soneriei. Era cât pe ce să plece, când 
dădu cu ochii de proprietar, care îl privea prin ferestruica de pe 
partea dreapta a uşi. Era vorba despre un alt tip „chipeş” cu 
burtă de băutor de bere. Purta o vestă pusă direct pe piele şi 
care nu reuşea să-i acopere întreaga suprafaţa a abdomenului. 

De sub fiecare subsuoară îi răsărea un smoc de păr. Faţa îi 
era acoperită de o barbă nerasă de cinci zile. 


Devlin îi strigă că ar vrea să-i pună o întrebare. Omul crăpa 
uşa interioară cam vreo trei centimetri. 

— Bună, zise Devlin prin dublura exterioară a uşii. Îmi pare 
rău că te deranjez... 

— Dă-i drumu', băiete, răspunse omul. 

— Nu prea eşti prietenos, replică Devlin. Vreau doar să te 
întreb... 

— Ce-i cu tine, eşti surd? zise omul. Am spus dă-i drumu’, 
dacă nu vrei să dai de belea. 

— Să dau de belea? se miră Devlin. 

Omul dădu să închidă uşa. Devlin îşi pierdu răbdarea. O 
lovitură rapidă stil karate făcu să tremure ferestruica de sus a 
uşii exterioare. Un brânci cu cizma dislocă panoul de jos şi 
deschise uşa interioară. 

Într-o clipită, Devlin păşi dincolo de uşă şi îl înşfacă pe om de 
gât. Ochii tipului începură să-i iasă din cap. 

— Am o întrebare, repetă Devlin. lat-o: îl caut pe Christopher 
Everson. Îl cunoşti? 

Slăbi strânsoarea din jurul gâtului. Omul tuşi şi scuipă. 

— N-am timp să aştept, îl avertiză Devlin. 

— Pe mine mă cheamă Jack, zise omul răguşit. Jack Everson. 

— Asta ştiam, îi răspunse Devlin, calmându-se. Ce-ai de zis de 
Christopher Everson? Îl cunoşti? Ai auzit vreodată de el? S-ar 
putea să fie doctor. 

— N-am auzit de el în viaţa mea, îi răspunse omul. 

Scârbit de ghinionul lui, Devlin se duse înapoi la maşină. ÎI 
bifă pe Jack Everson şi se uită să vadă care-i următorul nume de 
pe listă. Acest nume era K.C. Everson din Brookline. Se aplecă 
spre volan şi porni maşina. De la telefonul dat mai devreme ştia 
că K venea de la Kelly. Se întreba de la ce venea C. 

Făcu un ocol în formă de U ca să se întoarcă în Washington 
Street. Strada asta dădea în Chestnut Hill Avenue şi pe urmă în 
Brookline. Socotea că putea să ajungă la acest K.C. Everson în 
cinci sau în cel mult zece minute, dacă circulaţia era intensă în 
Cleveland Circle. 


— Doamna Arnsdorf te poate primi acum, spuse secretarul. 

În loc de secretară, era un secretar, cu vreo doi-trei ani mai 
tânăr decât Trent sau, cel puţin, aşa i se părea lui. Şi n-arăta 
rău. Avea aerul unui halterofil. Trent nu-şi explica de ce 


directoarea de la secţia de infirmerie avea un secretar. Îşi zise 
că era ceva deliberat, un fel de demonstraţie de putere 
personală din partea acelei femei. Se gândi la Polly Arnsdorf cu 
silă. 

Trent se ridică de pe scaun şi se întinse cu un gest leneş. N- 
avea de gând să se repeadă în biroul femeii chiar dacă-l făcuse 
să aştepte o jumătate de oră. Azvârli revista Time, veche de o 
săptămână, pe o măsuţă de alături. Îi aruncă o privire 
secretarului şi-l văzu cum se uită atent la el. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă Trent. 

— Dacă ai ceva de vorbit cu doamna Arnsdorf te sfătuiesc să 
intri imediat, zise secretarul. Are un program încărcat. 

„Lua-te-ar dracu'”, zise Trent în sinea lui. Nu înţelegea de ce 
toţi cei din administraţie socoteau că timpul lor era mai preţios 
decât al altora. l-ar fi plăcut să-i spună vreo două vorbe tăioase 
secretarului, dar îşi ţinu gura. In schimb, se aplecă, îşi atinse 
vârful tălpilor cu mâinile şi-şi cabra muşchii picioarelor. 

— Am cam înţepenit de-atăta stat jos, explică el. Se ridică şi-şi 
pocni degetele. In cele din urmă, intră în biroul doamnei 
Arnsdorf. 

Când dădu cu ochii de ea, Trent abia îşi stăpâni un zâmbet. 
Toţi şefii de la infirmerie arătau la fel: ca nişte topoare de luptă. 
Nu se puteau hotări ce voiau să fie: surori medicale sau 
administratori. Nu-i înghiţea deloc. Cum el nu stătea la nici un 
spital mai mult de opt luni, ajunsese să vadă mai mulţi, în ultimii 
câţiva ani, decât ar fi avut chef. Dar întâlnirea de azi era dintre 
cele care-i făceau întotdeauna plăcere. Era încântat să facă 
probleme superiorilor. De când cu criza acută de mână de lucru 
la infirmerie, ştia cum să procedeze. 

— Domnule Harding, zise doamna Arnsdorf, cu ce te pot 
ajuta? Regret că te-am făcut să aştepţi, dar având în vedere 
problema pe care am avut-o în sala de operaţie astăzi, sunt 
convinsă că ai să înţelegi. 

Trent zâmbi în sinea lui. Inţelegea foarte bine problema pe 
care o avuseseră în sala de operaţie. Ea nici nu-şi închipuia cât 
de bine înţelegea! 

— Vreau să vă înştiinţez că nu voi mai lucra la Spitalul St. 
Joseph, zise Trent. Hotărârea mea intră în vigoare din acest 
moment. 

Doamna Arnsdorf stătea ţeapănă pe scaun. Trent îşi dădu 


seama că reuşise să-i atragă atenţia. Era încântat! 

— |mi pare rău să aud aşa ceva, spuse doamna Arnsdorf. Ai 
vreo problema pe care am putea-o discuta? 

— Am impresia că nu sunt folosit la întregul meu potenţial, îi 
răspunse Trent. După cum ştiţi, eu mi-am făcut instrucţia la 
Marină şi acolo mi se dădea mult mai multă autonomie. 

— Poate te putem muta la altă secţie, sugeră doamna 
Arnsdorf. 

— Cred că asta nu rezolvă nimic, zise Trent. Ştiţi, mie-mi 
place să lucrez într-o sală de operaţie. Părerea mea este că m- 
aş simţi mai bine într-un mediu mai academic, ca spitalul Boston 
City. M-am hotărât să-mi caut un post acolo. 

— Eşti sigur că nu vrei să te mai gândeşti? îl întrebă doamna 
Arnsdorf. 

— Mă tem că nu. Şi mai e o problemă. Nu m-am înţeles 
niciodată cu şefa de la sala de operaţie, doamna Raleigh. Să 
rămână între noi, dar nu ştie să conducă o barca în furtună, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Nu prea cred că înţeleg, îi răspunse doamna Arnsdorf. 

Atunci Trent îi dădu o listă dinainte pregătită cu ceea ce 
considera el a fi probleme în organizarea şi funcţionarea sălilor 
de operaţie. Intotdeauna o dispreţuise pe doamna Raleigh şi 
spera că aceasta discuţie cu directoarea de la infirmerie o să-i 
provoace câteva neplăceri serioase. 

Trent ieşi din biroul doamnei Arnsdorf cu o senzaţie minunată. 
Se gândi să se oprească puţin să schimbe o vorbă cu secretarul 
ei, ca să afle unde se antrena tipul, dar mai era cineva în 
anticamera care dorea să fie primit la directoare. 

Trent o recunoscu. Era şefa turei de zi de la secţia de Terapie 
Intensivă. 

La mai puţin de o jumătate de ceas de la această întâlnire cu 
doamna Arnsdorf, Trent ieşea din spital cu toate obiectele lui de 
toaletă scoase din dulapul său şi îndesate într-o faţă de pernă. 
Rar i se întâmpla să se simtă atât de bine. Totul se desfăşurase 
mai bine decât ar fi putut spera el. În timp ce mergea spre Linia 
Oranj a autobuzelor MBTA, se gândea să se ducă direct în 
Boston City ca să-şi caute o slujbă. Uitându-se însă la ceas, îşi 
dădu seama că era prea târziu pentru ziua aceea. Mâine o să fie 
foarte bine. Pe urmă, se gândi unde să se ducă după Boston 
City. l-ar fi plăcut la San Francisco. Auzise că San Francisco era 


locul unde te poţi distra. 


Când soneria ţârâi pentru prima oară, mintea lui Jeffrey 
încorpora imediat sunetul în visul pe care îl avea. Se afla iar la 
colegiu şi avea de dat examenul final la un curs pe care uitase 
că-l urmase şi la care nu asistase niciodată. Era un vis groaznic 
pentru Jeffrey; simţea cum se umpluse de transpiraţie la 
rădăcina părului. Fusese întotdeauna conştiincios în studiile lui 
şi se temuse întotdeauna de un insucces, în visul lui, soneria de 
la uşă se transformase în clopoţelul de la şcoala. 

Jeffrey adormise buştean, cu manualul greu de toxicologie 
care-i stătea în echilibru pe piept. Când soneria se auzi a doua 
oară, clipi din, ochi şi cartea îi căzu pe podea cu o bufnitură. 
Rămase buimac o clipă, neştiind unde se află, apoi îşi ridică 
puţin capul şi-şi roti privirea în jur. Abia atunci se dezmetici de-a 
binelea. 

Intâi aşteptă s-o audă pe Kelly că se duce la uşă. Dar îşi aduse 
imediat aminte că plecase la Spitalul St. Joe. Sări în picioare, dar 
mişcarea fu prea bruscă. Somnul de câteva minute după atâta 
epuizare îi dădu o clipa de ameţeala şi fu nevoit să se sprijine cu 
mâna de braţul canapelei ca să-şi recapete echilibrul. Îi trebui 
un minut întreg ca să se orienteze, înainte de a porni în ciorapi 
de-a lungul bucătăriei şi al sufrageriei spre holul de la intrare. 

Apucând clanţa uşii, Jeffrey era cât pe ce să deschidă când 
observa vizorul. Se apleca înainte şi se uită. Era încă ametit şi 
nu putea gândi limpede. Când îşi dădu seama că se uita drept în 
nasul borcănat şi la ochii roşii, apoşi ai lui Devlin, inima îi zvâcni, 
mai să-i sară din piept. 

Jeffrey înghiţi în sec şi, cu multă precauţie, se mai uită o dată. 
Era Devlin în carne şi oase. Nimeni nu mai putea fi atât de pocit. 

Soneria se auzi din nou. Jeffrey se dezlipi de vizor şi făcu un 
pas în spate. Spaima îl strânse de gât. Unde se putea duce? Ce 
putea face? Cum de reuşea Devlin întotdeauna să dea de el? ÎI 
îngrozea gândul că putea fi prins sau împuşcat, mai ales acum 
când el şi Kelly mai descurcaseră lucrurile. Dacă nu reuşeau să 
descopere adevărul acum, cine putea spune când va fi prins şi 
blocat diavolul responsabil de atâta moarte şi durere? 

Spre groaza lui Jeffrey, clanţa începu să se mişte. Era convins 
că uşa era bine încuiată, dar ştia din experienţă că, daca Devlin 
ținea să ajungă undeva, puteai fi sigur că va reuşi. Jeffrey privi 


cum clanţa se mişca şi mai tare. Mai făcu un pas în spate şi 
atinse serviciul de ceai de pe măsuţa din hol. 

Bolul pentru frişca şi zaharniţa de argint căzură amândouă pe 
podea cu un zdrăngănit îngrozitor. Lui Jeffrey îi sări inima din 
piept. Se auzi iar soneria de câteva ori la rând. | se părea că 
totul se sfârşise. Se terminase cu el! Cu siguranţă că Devlin 
auzise zgomotul. 

Apoi îl văzu pe Devlin apropiindu-şi faţa de unul dintre 
gemuleţele laterale care încadrau uşa de la intrare. In interior se 
afla o perdea de dantela, aşa că Jeffrey o zbughi în sufragerie, 
trecând pe sub arcada. 

Anticipând parcă mişcarea lui Jeffrey, Devlin apăru imediat la 
fereastra sufrageriei. În clipa în care Devlin îşi făcu mâinile 
pâlnie şi se aplecă spre geam, Jeffrey se lăsă în genunchi şi se 
strecură în spatele mesei din sufragerie. Apoi, târându-se în 
patru labe, se retrase în bucătărie. 

Inima lui Jeffrey bătea nebuneşte. Cum ajunse în bucătărie, se 
ridică în picioare. Trebuia să se ascundă undeva. Uşa crăpata a 
cămării îl invită înăuntru. Făcu un salt şi pătrunse în întunericul 
îmbibat de arome. În acel moment, se împiedică din greşeala de 
o mătură cu coada sprijinită de perete de cealaltă parte a uşii. 
Mătura căzu pe podeaua bucătăriei. 

Bubuiturile în uşa de la intrare păreau că zguduie întreaga 
casă. Jeffrey era oarecum surprins că Devlin nu-şi foloseşte 
arma ca să pătrundă înăuntru. Jeffrey trase după el uşa de la 
cămară. Îşi făcea griji în privinţa măturii şi stătu puţin să se 
gândească dacă merită să rişte să deschidă uşa, să o tragă 
înăuntru, dar hotărî să se abţină. Ce se făcea dacă Devlin dădea 
ocol casei şi-l zărea printr-una dintre ferestrele din spate? 

Jeffrey simţi cum i se strecoară ceva pe lângă picioare. Sări în 
sus şi se lovi cu capul de un raft pe care se aflau cutii de 
conserve. Câteva conserve căzură pe podea. Se auzi tare o 
miorlăitură. Era Dalila, borţoasa mâţă tărcată. Ce pacoste îl mai 
aştepta? se întrebă Jeffrey. 

După ce bubuiala în uşă încetă, asupra casei se cobori 
tăcerea. Scăldat în sudoare, Jeffrey îşi ciuli urechea să audă 
vreun zgomot care să-l facă să ghicească ce făcea Devlin. 

Deodată, terasa din spatele casei dudui de paşi grei. Apoi 
începu să fie zgâlţâită o alta uşă, cu o furie care părea s-o 
smulgă din ţâţâni. Jeffrey bănui că Devlin era la uşa care dădea 


dinspre terasă în camera de zi. Era convins că, în clipa 
următoare, va auzi geamuri sparte, semn că Devlin pătrunsese 
înăuntru. 

În loc de asta, se aşternu din nou tăcerea după ultima 
zguduire a terasei. Se scurseră două minute, apoi trei. Jeffrey 
nu-şi putea da seama cât timp trecu după aceea. Să tot fi fost 
vreo zece minute din clipa când îşi desprinsese mâna încleştată 
de groază de pe canatul interior al uşii de la cămară. | se părea 
că se scursese o eternitate. 

Dalila părea dornică de atenţie. Se tot freca de piciorul lui. 
Jeffrey spera s-o ţină liniştită. Se aplecă s-o mângâie de câteva 
ori. Cum începu s-o alinte, pisica îşi arcui spinarea, în chip de 
mulţumire şi se întinse. După o vreme, Jeffrey pierdu cu totul 
noţiunea timpului. Nu-şi auzi decât pulsul bătând în urechi. Nu 
vedea nimic în întunericul de cerneală. Pe ceafă i se prelingeau 
broboane de sudoare. Temperatura din cămara îngustă creştea 
continuu. 

Brusc, se auzi un alt zgomot. Jeffrey ciuli urechea. Se temea 
să nu fie zgomotul uşii de la intrare care se deschide. Apoi auzi 
un sunet pe care îl recunoştea clar: uşa fu închisă cu o bufnitură 
care zgudui casa. 

Degetele vlăguite ale lui Jeffrey se înfipseră iar în canatul uşii 
de lemn. Devlin reuşise să pătrundă înăuntru! Poate că izbutise 
să spargă broasca. Jeffrey n-avu nevoie să audă pocnetul uşii 
trântite ca să ştie că tipul era furios. 

Jeffrey începu iar să se frământe din cauza măturii ăleia 
nenorocite care zăcea pe podeaua bucătăriei, ca o săgeată cu 
vârful îndreptat spre cămara. Îi părea rău că n-o ridicase imediat 
după ce căzuse. Singura speranţă care-i mai rămăsese era că 
Devlin se va duce sus, dându-i o şansa să fugă pe uşa din spate. 

Paşi uşori şi iuți dădură ocol parterului casei; în cele din urmă 
se auziră în bucătărie, unde se opriră brusc. Jeffrey îşi ţinu 
răsuflarea. Şi-l închipuia pe Devlin studiind mătura cu vârful 
spre cămară şi scărpinându-se în cap. Cu ultima rezervă de 
energie pe care o mai simţea în degete, Jeffrey îşi înfipse 
unghiile în lemnul uşii de la cămară. Poate că Devlin o s-o 
încerce şi o să creadă că era încuiată. 

Braţele lui Jeffrey fură cuprinse de un spasm când simţi uşa 
cămării zgâlţâindu-se. Devlin ţinea mâna pe clanţa din afară şi o 
smucea. Jeffrey se încorda, dar uşa continua să se mişte. Uşoara 


smucitură fu urmată de o mişcare bruscă ce crăpă uşa vreo trei 
centimetri după care o închise cu o bufnitură. 

Următoarea smucitură fu de nesuportat. Deschise larg uşa şi-l 
smulse pe Jeffrey din cămară. Se poticni în bucătărie, cu mâinile 
ridicate ca să-şi apere capul... 

Făcând un pas în urmă, speriată, Kelly duse o mână la piept şi 
lăsă să-i scape un ţipat scurt şi ascuţit. Mătura, pe care o 
ridicase de pe podea, îi căzu din mână, o data cu plicul pe care 
tocmai îl adusese acasă de la Spitalul St. Joe. Dalila o zbughi din 
cămară şi se făcu nevăzută în sufragerie. 

Rămaseră uitându-se unul la celălalt câteva clipe. Kelly fu 
prima care-şi veni în fire. 

— Ce-i asta? Un joc cu care vrei să mă sperii de fiecare dată 
când vin acasă? întrebă ea. Am intrat în vârful picioarelor, 
crezând că dormi. 

Jeffrey nu reuşi să spună mai mult decât că-i pare rău. N- 
avusese de gând s-o sperie. O apucă de mână şi o trase spre 
peretele care despărţea sufrageria de bucătărie. 

— Ce mai e şi asta? îl întrebă Kelly, alarmată. Jeffrey îşi duse 
un deget la gură s-o facă să tacă. 

— Îţi aminteşti de omul despre care ţi-am povestit, cel care a 
încercat să mă împuşte? Devlin? o întrebă el în şoaptă. 

Kelly dădu din cap că da. 

— A fost aici. La uşa din faţă. S-a dus chiar până în fund şi a 
încercat uşa de la terasă. 

— Nu era nimeni acolo când am venit eu. 

— Eşti sigură? 

— Destul de sigură, îi răspunse Kelly. O să verific. Dădu să 
plece, dar Jeffrey o apucă de braţ. Abia atunci îşi dădu seama 
cât era de speriat. 

— S-ar putea să fie înarmat. 

— Vrei să chem poliţia? 

— Nu, îi răspunse Jeffrey. Nu-şi dădea seama ce-ar fi vrut să-i 
spună să facă. 

— De ce nu te întorci în cămară în timp ce fac eu un control? îi 
propuse Kelly. 

Jeffrey aproba din cap. Nu-i plăcea s-o ştie pe Kelly faţă în faţă 
cu Devlin fără nimeni lângă ea, dar, de vreme ce el era acela pe 
care-l căuta tipul, se gândi s-o lase să se ducă. Trebuiau să afle, 
într-un fel sau altul, dacă Devlin bântuia prin preajma. Jeffrey se 


întoarse în cămară. 

Kelly se duse la uşa de la intrare şi cercetă partea din faţă a 
casei. Îşi aruncă privirea în susul şi în josul străzii. Pe urmă, 
făcând ocolul casei, aruncă un ochi şi în spate. Descoperi nişte 
urme de paşi înnoroiaţi pe terasa din spate, dar asta era tot. Se 
întoarse în casă şi-i spuse lui Jeffrey să iasă din cămară. Cum 
ieşi el, Dalila o zbughi înăuntru. 

Încă neconvins, Jeffrey, prudent, făcu şi el un tur al casei, întâi 
înăuntru, pe urmă afară. Kelly se ţinea după el. Era sincer uimit. 
De ce se retrăsese Devlin? Nu, că nu se bucura de un noroc atât 
de neaşteptat! 

Când se întoarseră în casă, Jeffrey spuse: 

— Cum naiba m-a găsit? N-am spus nimănui că sunt aici. Dar 
tu? 

— Absolut nimănui. 

Jeffrey se duse glonţ spre camera de oaspeţi şi trase geanta 
de sibir din ascunzătoarea ei de sub pat. Kelly stătea în cadrul 
uşii. 

— Ce faci? îl întrebă ea. 

— Trebuie să plec înainte să se întoarcă, răspunse el. 

— Stai un pic. Hai să stăm puţin de vorbă, spuse Kelly. Poate 
ar fi bine să ne sfătuim înainte de a te hotărî să pleci. Credeam 
că suntem uniţi în treaba asta. 

— Nu vreau să fiu aici când se întoarce, zise Jeffrey. 

— Eşti sigur că Devlin ştie că eşti aici? 

— Bineînţeles! răspunse Jeffrey, aproape enervat. Ce-ți 
închipui? Că umblă prin tot oraşul şi sună la toate uşile din 
Boston? 

— Nu-i nevoie să fii ironic, zise Kelly cu răbdare. 

— Scuză-mă, îi răspunse Jeffrey. Nu prea am tact când sunt 
speriat. 

— Cred că se poate explica de ce a venit aici şi a sunat la uşă, 
zise Kelly. Ai lăsat însemnările lui Chris în camera ta de la hotel. 
Numele lui era scris peste tot. Poate că venise, pur şi simplu, pe 
urmele lor şi voia să-mi pună unele întrebări. 

Ochii lui Jeffrey se îngustară, în timp ce cântărea această 
posibilitate. 

— Chiar crezi asta? o întrebă el, devenind mai receptiv la 
idee. 

— Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare explicaţia 


cea mai fireasca. Altfel, de ce ar fi plecat? Dacă ar fi ştiut că eşti 
aici şi-ar fi parcat maşina afară şi te-ar fi aşteptat până apăreai. 
Ar fi fost mai insistent. Jeffrey aprobă din cap. Argumentul lui 
Kelly părea valabil. Cred că s-ar putea să se întoarcă, continuă 
Kelly. Dar nu cred că ştie că eşti aici. Nu cred că trebuie să fim 
şi mai prudenţi şi că n-ar strica să ne gândim cum i-aş putea 
explica faptul că aveai însemnările lui Chris la tine, în caz că mă 
întreabă. 

Jeffrey dădu iar din cap. 

— Ai vreo sugestie? îl întrebă ea. 

Jeffrey ridică din umeri. 

— Suntem amândoi anestezişti. Ai putea să-i spui că Chris şi 
cu mine făceam nişte cercetări împreună. 

— Am putea găsi ceva şi mai bun, îi răspunse Kelly. Dare o 
idee. În orice caz, nu pleci nicăieri, aşa că pune-ţi geanta la loc, 
sub pat. Se întoarse pe călcâie şi ieşi din camera de oaspeţi. 

Jeffrey oftă uşurat. De fapt, nu dorise deloc să plece. Azvârli 
geanta înapoi sub pat şi plecă după Kelly. 

Primul lucru pe care-l făcu Kelly fu să tragă draperiile din 
sufragerie, bucătărie şi camera de zi. Apoi se duse în bucătărie 
şi puse mătura la loc în cămară. Îi dădu lui Jeffrey plicul de la 
Spitalul St. Joe. În el se afla o copie a listei personalului de 
specialitate şi a celorlalţi salariaţi de la St. Joe. 

Jeffrey luă plicul şi se aşeză pe canapea să-l deschidă. Scoase 
hârtia imprimată la computer şi o desfăcu. Erau foarte multe 
nume. Pe el îl interesa să citească numele personalului de 
specialitate ca să vadă dacă vreo persoana cunoscută de el, la 
Memorial, se bucura de unele privilegii la Spitalul St. Joe. 

— Să pregătesc ceva de mâncare? îl întrebă Kelly. 

— Cred că da, îi răspunse el, ridicând privirea. După cele 
petrecute cât stătuse ascuns în cămară, nu crezuse că o să fie 
în stare să mai mănânce ceva. Cu o jumătate de oră mai 
devreme, nici prin cap nu i-ar fi trecut că în momentul de faţă se 
va relaxa pe canapea, cu gândul la masă. 


Joi 
18 mai 1989 
6.30 p.m. 


— Mă scuzaţi, începu Devlin. 

O femeie de şaizeci şi ceva de ani, cu părul alb îşi deschisese 
deja uşa casei ei din Newton. Era îmbrăcata impecabil într-o 
fustă albă de in, cu pulover albastru şi purta un singur şirag de 
perle. Incercând să-şi aţintească privirea asupra lui Devlin, 
întinse mâna la ochelarii care-i atârnau de un lanţ de aur din 
jurul gâtului: 

— Tinere, zise ea după ce-l cercetă atent. Pe cuvântul meu, 
arăţi ca un membru al îngerilor întunericului. 

— Am mai fost asemănat cu ei şi de alţii, doamnă, dar, drept 
să vă spun, eu n-am încălecat o motocicletă în viaţa mea. Sunt 
al dracului de periculoase! 

— Atunci de ce te îmbraci în felul ăsta ciudat? îl întrebă ea, 
sincer uimită. 

Devlin o privi pe femeie drept în ochi. Părea cu adevărat 
interesată. Il primise cu totul altfel decât cei de la celelalte 
adrese locuite de Eversoni. 

— Chiar vreţi să ştiţi? zise el. 

— Întotdeauna mă interesează ce urmăriţi voi, tinerii. 

Auzind că e considerat tânăr, Devlin se înduioşa. Avea 
patruzeci şi opt de ani şi trecuse mult timp de când nu se mai 
socotea tânăr. 

— Am constatat că felul ăsta de îmbrăcăminte mă ajuta în 
muncă, răspunse el. 

— Spune-mi, te rog, ce muncă faci? Ce muncă îţi poate cere 
să arăţi aşa de... Femeia făcu o pauză, căutând cuvântul 
potrivit:... Înfricoşător? 

Devlin râse, apoi începu să tuşească. Ştia că trebuia să 
termine cu fumatul. 

— Sunt vânător de recompense. Prind şi predau infractorii 
care încearcă să încalce legea. 

— Ce interesant! zise femeia. Ce nobil! 

— N-aş putea spune cât e de nobil, doamnă. Eu o fac pentru 
bani. 


— Toată lumea trebuie să fie plătită, zise femeia. Ce 
Dumnezeu te aduce la uşa mea? 

Devlin îi explică despre Christopher Everson, subliniind că nu 
era un evadat, dar că ar putea să aibă unele informaţii despre 
un evadat. 

— Nu avem pe nimeni în familie cu numele de Christopher, 
spuse ea, dar mi se pare că cineva a pomenit de un Christopher 
Everson acum câţiva ani. Cred că omul la care mă refer eu era 
doctor. 

— Sună încurajator, zise Devlin. Şi mie mi-a trecut prin cap că 
Christopher Everson e doctor. 

— Poate o să-l întreb pe bărbatu-meu când vine acasă. El ştie 
mai multe despre latura Everson a familiei noastre. In definitiv, 
din ea se trage şi el. Pot să te contactez în vreun fel? 

Devlin îşi spuse numele şi-i dădu şi numărul de telefon de la 
biroul lui Michael Mosconi. Îi spuse că putea să lase un mesaj 
acolo. Apoi îi mulţumi pentru ajutor şi se înapoie la maşină. 

Dădu din cap în timp ce încercuia numele lui Ralph Everson 
de pe lista lui. Se gândea că merita să le mai facă o vizită, dacă 
nu dădea de o pistă mai bună. 

Devlin porni maşina şi ieşi în stradă. Următorul oraş de pe 
lista lui era Dedham. Acolo avea pe listă doi Eversoni. Avea de 
gând să o ia prin sudul oraşului ca să ajungă la Dedham, Canton 
şi Milton înainte de a se întoarce în perimetrul oraşului. 

O luă pe Hammond Street spre Tremont, de unde va porni, 
eventual, pe vechea Route One. Asta îl va duce drept în centrul 
oraşului Dedham. În timp ce conducea maşina, îi venea să râdă 
gândindu-se la experienţele prin care trecuse. Merseseră de la o 
extremă la alta. Îi veni în minte episodul Kelly C. Everson. 
Fusese sigur că cineva era acasă, că doar auzise un zdrăngănit, 
ca de ceva care cade pe podea exact în spatele uşii. Doar dacă 
n-o fi fost un animal de casă. Bifase şi adresa aceea. O să se 
întoarcă acolo, dacă nu se ivea ceva mai bun în altă parte. 

Era clar că găsirea doctorului nu va fi o treabă uşoară, aşa 
cum îşi închipuise. Pentru prima oară, începu să se întrebe în ce 
împrejurări fusese condamnat Jeffrey pentru crimă cu 
circumstanţe atenuante. În mod normal, nu-şi bătea capul să 
afle mare lucru despre genul de infracţiune comisă; îl interesa 
doar ca să ştie să-şi aleagă mijloacele de luptă. lar vinovăția sau 
nevinovăția respectivului nu-l preocupa deloc. 


Dar Jeffrey Rhodes începuse să devină un mister, dar şi o 
provocare. Mosconi nu-i povestise mare lucru despre Rhodes; îi 
spusese doar câte ceva ca să explice situaţia lui cu cauţiunea şi 
ca să-l informeze că, după părerea lui, Rhodes nu se purta ca un 
criminal. Şi toate încercările lui Devlin de a se informa prin 
reţeaua lui de relaţii subterane nu dăduseră nici un rezultat. 
Nimeni nu ştia nimic despre Jeffrey Rhodes. După câte se părea, 
nu făcuse nimic rău, o situaţie unică în experienţa lui Devlin de 
vânător de recompense. Atunci de ce i se pusese o cauţiune 
exorbitanta? De fapt, ce făcuse doctorul Jeffrey Rhodes? 

Devlin era uimit şi de purtarea lui Rhodes din momentul în 
care încercase s-o şteargă la Rio. Rhodes părea cu totul diferit 
de ceilalţi. Purtarea lui nu semăna cu aceea a unui evadat 
obişnuit care nu sta nici o clipă pe loc. De fapt, din momentul în 
care Devlin smulsese din mâna lui Jeffrey biletul spre America e 
Sud, doctorul nu mai păruse că încearcă să fugă. Clocea el ceva 
- Devlin era convins de asta. Avea impresia că hârtiile pe care le 
găsise la hotelul Essex dovedeau acest lucru. Devlin se întreba 
dacă avea rost să-l roage pe unul dintre medicii de la poliţie să 
arunce un ochi pe hârţoagele alea. Dacă pista cu Everson nu 
ducea nicăieri, Devlin putea urmări lucrurile din alt unghi. 


Deşi Kelly insistase să-şi facă treaba singură, Jeffrey o ajutase 
la strânsul mesei, după cina lor compusă din peşte-sabie şi 
anghinare. Kelly stătea în faţa chiuvetei curăţând farfuriile pe 
care el i le aducea din sufragerie. 

— Sala de operaţii n-a fost singurul loc unde s-a întâmplat azi 
o tragedie, zise Kelly, încercând să-şi şteargă fruntea cu dosul 
braţului care se vedea deasupra mănuşii ei de cauciuc. Am avut 
o problemă şi la urgenţe. 

Jeffrey luă un burete ca să şteargă masa. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el pe un ton absent. Era 
preocupat de propriile lui gânduri. Era îngrijorat în legătură cu 
următoarea vizită inevitabilă a lui Devlin. 

— A murit una dintre surorile medicale de la spital, îi răspunse 
Kelly. Era o prietenă minunată şi o adevărată profesionistă. 

— Asta s-a întâmplat când era la serviciu? 

— Nu, ea lucra în sălile de operaţii în tura de seară. A sosit 
dimineaţă cu ambulanţa pe la ora opt. 

— A fost un accident auto? 


Kelly scutură din cap şi continuă să curețe farfuriile. 

— Nu. S-ar părea că fusese atacată la ea acasă. 

Jeffrey se opri din şters masa şi-şi îndreptă spinarea. Cuvântul 
„atac” îi trezea amintirea momentelor petrecute lângă Patty 
Owen. Parcă s-ar fi întâmplat ieri: îi vedea faţa în timp ce se uita 
la el să-i ceară ajutor exact înainte de atac. 

— A fost groaznic, continuă Kelly. A avut atacul ăsta, dacă 
atac a fost, în timp ce era în baie. S-a lovit cumplit la cap. Destul 
de tare ca să-şi fractureze craniul. 

— Ce îngrozitor! răspunse Jeffrey. Şi din asta i s-a tras 
sfârşitul? 

— Bine nu i-a fost, în orice caz, zise Kelly. Dar nu din asta a 
murit. Din momentul în care a sosit ambulanţa la ea, a avut un 
ritm cardiac neregulat. l-a fost afectat sistemul de circulaţie a 
sângelui spre inimă. A murit la spital de stop cardiac. Am ajutat- 
o să reziste un timp cu ajutorul unui pacemaker. Dar inima ei 
era prea slabă. 

— la stai un pic, zise Jeffrey. Era uimit de cât semăna cazul 
descris de Kelly cu felul în care reacţionase Patty Owen la 
Marcaină în dezastruoasa ei operaţie de cezariană. Jeffrey ţinea 
să se asigure că a înţeles bine: Deci, una dintre surorile de la 
sala de operaţie a fost adusa la spital după un atac şi nişte 
probleme cardiace? întrebă el. 

— Exact! îi răspunse Kelly. Deschise uşa maşinii de spălat 
vase şi începu să încarce farfuriile murdare. A fost atât de trist! 
Parcă am fi pierdut un membru de familie! 

— |Ì s-a pus vreun diagnostic? 

Kelly scutură din cap. 

— Nu. Întâi s-au gândit la o tumoare pe creier, dar la teste n-a 
ieşit nimic. Poate că a avut o problemă cardiacă mai veche. Aşa 
mi-a spus unul dintre medicii rezidenţi de la interne. 

— Cum o chema? întrebă Jeffrey. 

— Gail Shaffer. 

— Ştii ceva despre viaţa ei personală? se interesă Jeffrey. 

— Putin, răspunse Kelly. După cum ţi-am spus, îmi era 
prietenă. 

— Povesteşte-mi. 

— Era nemăritată, dar cred că avea un prieten stabil. 

— ÎI cunoşti? 

— Nu. Ştiu doar că era student în medicină, zise Kelly. Ei, dar 


ce-i cu interogatoriul ăsta? 

— Nu ştiu nici eu, îi răspunse Jeffrey, dar de cum ai început 
să-mi povesteşti despre Gail, nu m-am putut opri să nu mă 
gândesc la Patty. Situaţia a fost identică. Atac şi probleme de 
irigare a inimii. 

— Nu cumva vrei să spui... Kelly nu reuşi să-şi termine fraza. 

Jeffrey clătină din cap. 

— Ştiu. Ştiu. Am început să mă comport ca unul dintre nebunii 
ăia care cred că totul ascunde o conspirație. Dar e o situaţie 
atât de ciudată! Cred că am ajuns să fiu sensibil la orice lucru 
care pare cât de cât suspect. 


Pe la ora unsprezece noaptea, Devlin consideră că era 
momentul să-şi încheie activitatea pe ziua aceea. Era prea 
târziu ca să mai pretinzi oamenilor să-şi deschidă uşa unui 
străin. Se întreba dacă bănuiala lui despre posibila prezenţă a lui 
Chris Everson în zona Boston era conformă cu realitatea. 
Vizitase toţi Eversonii din suburbiile sudice ale Bostonului fără 
rezultate apreciabile. Mai fusese o persoană care spusese că 
auzise despre un doctor Christopher Everson, dar nu ştia unde 
locuia sau lucra omul acela. 

Fiindcă tot se afla în centrul Bostonului, Devlin hotărî să-i facă 
o scurtă vizită lui Michael Mosconi. Ştia că era târziu, dar nu-i 
păsa. Se duse până în North End şi parcă lângă alta maşină, ca 
toată lumea, pe Hanover Street. De acolo o luă pe jos de-a 
lungul străzilor înguste până la Unity Street, unde Michael avea 
o casă modestă cu trei etaje. 

— Sper că asta înseamnă că ai veşti bune pentru mine, zise 
Michael deschizându-i uşa lui Devlin. 

Michael era îmbrăcat într-un halat de poliester cu aspect de 
satin, de culoarea castanei coapte. In picioare, avea papuci de 
piele uzaţi. Doamna Mosconi apăru şi ea în capul scării ca să 
vadă cine era acel vizitator întârziat. Purta un halat roşu cu 
panglici. Avea părul pus pe nişte moaţe despre care Devlin 
credea că dispăruseră prin anii '50. Faţa îi era unsă cu un fel de 
alifie despre care Devlin bănuia că avea scopul de a amâna 
inevitabilul proces de îmbătrânire. „Vai de tâlharul care ar fi 
nimerit, întâmplător, în casa asta! îşi zise Devlin. O singura 
privire aruncată doamnei Mosconi în întuneric l-ar fi băga în 
pământ de groază.” 


Mosconi îl conduse pe Devlin în bucătărie şi-i oferi o bere pe 
care el o acceptă cu entuziasm. Mosconi se duse la frigider şi-i 
întinse o sticlă de Rolling Rock. 

— Pahar nu-mi dai? îl întrebă Devlin, zâmbind. 

Mosconi se încruntă. 

— Nu întinde prea mult coarda. 

Devlin trase o duşcă zdravănă şi se şterse la gură cu dosul 
palmei. 

— Ei, ai pus mâna pe el? 

Devlin clătină din cap. 

— Nu încă. 

— Asta ce mai e? O vizita de curtoazie? îl întrebă Mosconi cu 
obişnuita lui ironie. 

— O vizită de afaceri, îi răspunse Devlin. De ce a fost trimis la 
zdup acest Jeffrey Rhodes? 

— lisuse, dă-mi răbdare! exclamă Michael, aruncându-şi ochii 
în tavan şi prefăcându-se că înalţă o rugăciune. Apoi, uitându-se 
la Devlin, spuse: [i-am mai zis: crimă cu circumstanţe 
atenuante. A fost condamnat pentru crimă cu circumstanţe 
atenuante. 

— Chiar a comis-o? 

— De unde dracu’ vrei să ştiu eu? îi răspunse Michael, 
exasperat. A fost condamnat. Pentru mine, asta-i destul. Ce 
contează dacă el a comis-o sau nu? 

— Asta nu-i un caz oarecare, răspunse Devlin. Am nevoie de 
mai multe informaţii. 

Mosconi scoase un oftat de exasperare. 

— Tipul e doctor. Condamnarea lui era pentru malpraxis şi 
droguri. Mai mult de-atât nu ştiu. Devlin, ce dracu-i cu tine? Ce 
importanţă au toate astea? Eu îl vreau pe Rhodes, pricepi? 

— Îmi trebuie mai multe informaţii, repetă Devlin. Vreau să 
afli amănunte despre infracţiunea asta. Cred că dacă aş şti mai 
multe despre condamnarea lui, m-aş lămuri mai bine ce cloceşte 
individul. 

— Poate că ar trebui să chem ajutoare, îi răspunse Mosconi. 
Poate că o mică întrecere amicala între, să zicem, o jumătate de 
duzină de vânători de recompense ca tine ar da rezultate mai 
rapide. 

Nu de întrecere avea nevoie Devlin. Se aflau prea mulţi bani 
la mijloc. După o scurtă pauză de gândire, spuse: 


— Un lucru în favoarea noastră în momentul ăsta e faptul că 
doctorul se află în Boston. Daca vrei s-o şteargă spre America de 
Sud, de pildă, unde urma să dispară când am pus eu mâna pe 
el, adu ajutoare. 

— Tot ce vreau să ştiu eu e când îl bagi la închisoare. 

— Dă-mi o săptămână, zise Devlin. O săptămână în total, încă 
cinci zile. Dar, trebuie să faci rost de informaţia care-mi trebuie. 
Doctorul ăsta pune ceva la cale. În clipa când îmi dau seama ce 
anume, îl prind. 

Devlin plecă din casa lui Mosconi şi se întoarse la maşina lui. 
Abia îşi ţinea ochii deschişi în timp ce conducea maşina spre 
apartamentul lui din Charlestown. Dar mai avea ceva de făcut: 
să intre în legătură cu Bill Bartley, tipul pe care îl angajase ca s- 
o urmărească pe Carol Rhodes. Îl sună de la telefonul din 
maşină. 

Legătura nu era prea bună. Devlin trebui să urle ca să se 
poată face auzit deasupra huruitului. 

— Doctorul a sunat? răcni Devlin în receptor. 

— Deloc, răspunse Bill. Vocea lui suna de parcă ar fi vorbit de 
pe Lună: Singurul lucru oarecum interesant a fost un telefon de 
la un fel de iubit. Un agent de bursă de la Los Angeles. Ştiai că 
tipa se mută în L.A? 

— Eşti sigur că nu era Rhodes? urlă Devlin. 

— N-aş crede, zise Bill. Chiar au glumit pe seama doctorului în 
termeni nu prea măgulitori. 

Minunat, îşi zise Devlin după ce agaţă receptorul. Nu-i de 
mirare că lui Mosconi, i se păruse că Jeffrey şi Carol nu se purtau 
ca nişte porumbei. Păreau pe punctul de a se despărţi. Avea 
impresia că-şi arunca banii pe fereastră, ţinându-l pe Bill pe 
statul de plată, dar nu-i venea să rişte şi să n-o mai urmărească 
pe Carol. Nu încă. 

În timp ce Devlin urca treptele din faţă ale blocului său de 
peste drum de Monument Square, îşi simţea picioarele grele ca 
plumbul, de parcă trecuse prin bătălia de la Bunker Hill. Nici nu- 
şi mai amintea de când nu se mai întinsese în pat. Ştia că va 
adormi înainte de a-i cădea capul pe pernă. 

Deschise lumina şi se opri la uşă. Casa lui era o mizerie. Peste 
tot zăceau aruncate reviste şi sticle de bere goale. Mirosea a 
mucegai, a loc părăsit. Brusc, se simţi singur. Cu cinci ani mai 
înainte avusese şi el nevastă, doi copii, un câine. Apoi apăruse 


ispita. 

— Hei, Dev, ce-i cu tine? Nu-mi spune că n-ai ce face cu cinci 
miare în plus. N-ai nimic altceva de făcut decât să-ţi ţii gura. 
Hai, toţi facem treaba asta. Aproape toată lumea din poliţie. 

Devlin azvârli jacheta de doc pe canapea şi-şi aruncă cizmele 
din picioare. Întra în bucătărie şi-şi luă o cutie de bere Bud. Se 
întoarse în camera de zi şi se aşeză într-unul dintre fotoliile 
jerpelite. Amintirea trecutului îl indispunea întotdeauna. 

Totul fusese o cursă, o tragere pe sfoară. Devlin şi alţi câţiva 
poliţişti fuseseră puşi sub acuzaţie şi daţi afară din poliţie. 
Devlin fusese prins cu banii. Tocmai plătise un avans la o 
vilişoară din Maine ca să poată ieşi copiii din oraş în timpul verii. 

Devlin aprinse o ţigară şi trase adânc aer în piept. Apoi îl 
apucă tusea. Se aplecă de mijloc, aruncă ţigara pe podea şi-i 
dădu vânt cu piciorul într-un colţ al încăperii. Mai trase o duşcă 
de bere. Băutura rece îi calma gâtul iritat. 

Lucrurile nu merseseră niciodată prea bine între el şi Sheila, 
dar, în trecut, reuşiseră întotdeauna să facă treaba să meargă. 
Cel puţin până la incidentul cu mita. Ea luase copiii şi se mutase 
iar în Indiana. Se dusese o luptă pentru custodia copiilor, dar 
Devlin nu avusese nici o şansă. Nici nu putea să aibă cu o 
condamnare şi cu reputaţia unei scurte şederi la Walpole. 

Devlin se tot întreba cum stătea treaba cu Jeffrey Rhodes. Ca 
şi în cazul lui, viaţa doctorului părea că se destrămase. Oare ce 
fel de ispită i se ivise lui Jeffrey, ce fel de greşeală făcuse? 
Malpraxisul şi drogurile păreau o combinaţie ciudată, iar Jeffrey 
nu părea deloc un consumator de droguri ca oricare altul. Devlin 
zâmbi în sinea sa. Poate că Mosconi avea dreptate. Poate că el 
se ramolise. 


Jeffrey îşi făcu datoria cu mult mai puţin entuziasm decât cu o 
noapte înainte, ceea ce îl încântă pe David. Acesta îşi reînnoi 
atitudinea prietenoasă pe care o avusese la început. li arătă 
câteva şmecherii care făceau curăţenia mai uşoară, superioare 
vârâtului gunoiului sub covor. 

Când se gândea la vizita lui Devlin, lui Jeffrey i se părea 
mersul la muncă o pacoste. Era convins că Devlin îl aştepta 
afară, gata să-l înhaţe în clipa în care părăseşte zona liniştită în 
care locuia Kelly. Jeffrey era atât de speriat încât se gândea să 
dea un telefon să spună că e bolnav. 


Kelly venise cu soluţia perfectă. Fusese atât de drăguță încât 
să se ofere să-l ducă la lucru cu maşina. Lui Jeffrey îi plăcu mult 
mai mult ideea asta, decât să încerce să meargă cu mijloacele 
de transport în comun sau să ia un taxi. Totuşi, nu se putea 
decide să-i pună lui Kelly viaţa în primejdie. Dar îşi dădu seama 
că ea va fi mai în siguranţă dacă el se ascundea în maşina ei, 
înainte de a ieşi din garaj. In acest fel, dacă Devlin îi pândea, va 
crede că Jeffrey rămăsese în casă. Deci, se lungi în scaunul din 
spate al maşinii sub un pled aruncat de Kelly peste el ca să fie 
mai siguri. Numai după ce se aflară la o milă şi ceva de casă se 
ridică şi trecu în scaunul din faţă. 

Pe la vreo trei dimineaţa, David anunţă că sosise vremea 
„prânzului”. Jeffrey se scuză din nou că nu va veni la masă, gest 
care îi atrase o lungă privire de dezaprobare. De îndată ce David 
şi ceilalţi plecară spre mica sufragerie a personalului de 
întreţinere, Jeffrey îşi luă căruciorul şi porni cu el spre etajul 
întâi. 

Impingând căruciorul, se duse mai întâi la intrarea principală, 
apoi o coti la stânga şi intră pe coridorul central. Prin holuri se 
vedea mai multă lume, în majoritate cadre ale spitalului în drum 
spre bufetul cel mare pentru pauza de „prânz”. Ca de obicei, 
nimeni nu-i dădu nici cea mai mică atenţie, în ciuda zgomotului 
făcut de căruciorul lui. 

Jeffrey se opri în faţa birourilor serviciului personal. Nu era 
sigur că va reuşi să deschidă uşa cu cheile pe care le avea. 
Când se oferise să facă acolo curăţenie, David îi spuse că în 
toate spaţiile administraţiei spitalului se făcea curăţenie în tura 
de seară. 

Cu speranţa că nici unul dintre cei care cunoşteau programul 
de curăţenie nu-i va ieşi în cale, Jeffrey încerca diferite chei de 
pe inelul pe care i-l dăduse David. Nu dură mult şi găsi una care 
se potrivea. 

Ardeau toate luminile. Jeffrey îşi împinse căruciorul înăuntru şi 
închise uşa în urma lui. Trecând cu căruciorul din camera în 
cameră, se convinse că nu se afla nimeni acolo. In cele din 
urmă, intră în biroul lui Carl Bodanski. 

Primul loc unde se uită Jeffrey fu masa de lucru a lui Bodanski. 
Cercetă fiecare sertar. Nu era sigur dacă lista pe care o căuta 
exista şi cu atât mai puţin unde se afla. Pe el îl interesa o listă a 
cadrelor de specialitate şi a personalului auxiliar, valabilă în 


septembrie 1988. 

Apoi, se ocupă de computerul lui Bodanski; apăsă pe diverse 
taste vreun sfert de ceas. Dar nu avu noroc. Jeffrey era 
familiarizat cu computerul spitalului în privinţa  fişelor 
pacienţilor, dar nu se pricepea la sistemele folosite de 
personalul auxiliar şi de administraţie. Bănuia că se foloseau 
coduri şi parole, dar necunoscându-le, avea puţine şanse să 
acceseze documentele care îl interesau. După un timp, renunţă. 

Işi îndreptă atenţia spre nişte clasoare implantate în pereţii 
biroului. Deschise un sertar ales la întâmplare şi-l trase afară. În 
clipa aceea, auzi cum se deschide uşa principală de la serviciul 
personal. 

Jeffrey abia avu timp să traverseze camera în goană şi să se 
ascundă în spatele uşii biroului lui Bodanski. Auzi persoana care 
intrase străbătând anticamera şi care, apoi, se aşeză la masa 
secretarei lui Bodanski. 

Uitându-se prin crăpătura dintre uşă şi canat, Jeffrey nu reuşi 
decât să distingă conturul trupului aplecat peste masa de lucru. 

Jeffrey auzi, apoi, cum se ridică receptorul telefonului şi piuitul 
melodios al tonului dinaintea formarii numărului. După aceea 
apăru o voce: „Alo, mămico! Ce mai faci? Cum a fost vremea aia 
minunată din Hawaii?” Scaunul secretarei scârţâi şi persoana se 
aplecă în spate, intrând în raza vizuală a lui Jeffrey. Era David 
Arnold. 

Jeffrey trebui să aştepte zece minute până când David se 
puse la curent cu ştirile de acasă. În cele din urmă, puse jos 
receptorul şi ieşi din birou. Puțin descumpănit de această 
întrerupere, Jeffrey se întoarse la sertarul cu dosare pe care-l 
deschisese. Conţinea dosarele individuale ale fiecărui angajat, 
clasate întâi după departament, apoi alfabetic. 

Deschizând următorul sertar, se uită la plăcuţele din plastic 
folosite pentru ordonarea dosarelor. Era cât pe ce să închidă 
sertarul când îi atrase atenţia un dosar intitulat Frontul Unit. 

Il scoase afară şi-l deschise pe o masă ce se afla alături, 
înăuntru se aflau pliante separate pentru fiecare dintre ultimii 
şase ani. Jeffrey îl scoase pe cel din 1988. Ştia că spitalul 
întocmea Fondul Unit în octombrie. Nu era septembrie, dar era 
pe undeva, pe aproape. În pliant se aflau liste ale angajaţilor 
spitalului şi ale personalului de specialitate. 

Luă lista, se duse la xerox şi-şi făcu o copie. După ce puse 


pliantul la loc exact de unde-l scosese, vâri copia pe raftul cu 
produse de curăţenie al căruciorului. O clipă mai târziu, se afla 
pe coridorul principal. 

Jeffrey nu se întoarse imediat la etajul unde se aflau sălile de 
operaţie. In schimb, împinse căruciorul pe lângă camera de 
urgenţe, spre farmacie. li veni ideea să verifice cât de departe 
putea pătrunde în uniforma lui de om de serviciu. 

Farmacia avea un ghişeu de unde erau distribuite 
medicamentele necesare diferitelor departamente. Aproape că 
semăna cu o farmacie obişnuită. Lângă ghişeu se afla o uşă 
încuiată. Jeffrey îşi opri căruciorul şi-şi încercă cheile. Una dintre 
ele se dovedi potrivită. 

Ştia că riscă, totuşi îşi împinse căruciorul peste pragul uşii şi 
de-a lungul coridorului principal care se deschidea înainte. Pe 
stânga şi pe dreapta coridorului principal, se aflau interminabile 
pasaje cu rafturi de metal care se întindeau de la podea până-n 
tavan. La capetele rafturilor se vedeau plăcuţe cu numele 
medicamentelor aflate acolo. 

Jeffrey îşi împinse încet căruciorul înainte, în timp ce citea 
plăcuţa din dreptul fiecărui raft. Căuta anestezicele locale. 

Din spatele unor rafturi apăru, deodată, o farmacistă din tura 
de noapte care se îndreptă spre el. Avea braţele încărcate de 
sticluţe. Jeffrey se opri; se aştepta să fie nevoit să se explice, 
dar femeia nu făcu decât să-l salute din cap, după care îşi văzu 
de treabă, pornind spre ghişeul ce comunica cu coridorul 
spitalului. 

Mirându-se din nou de accesul pe care i-l oferea situaţia lui de 
om de serviciu, Jeffrey continuă să caute anestezice locale. In 
cele din urmă, dădu de ele pe undeva, prin fundul încăperii. Se 
aflau pe un raft de jos. Erau multe cutii de Marcaină cu fiole de 
diferite mărimi, inclusiv cea de 30 cc. Jeffrey îşi dădu seama cât 
erau de accesibile. Oricare dintre farmacişti ar fi găsit uşor 
ocazia de a strecura o fiola contrafăcută printre celelalte. Plus 
că un farmacist ar fi avut, bineînţeles şi cunoştinţele necesare 
pentru a face asta. 

Jeffrey oftă. După cât se părea, sfera suspecţilor se lărgea, nu 
se micşora. Cum putea el să spere să-l găsească pe criminal? In 
orice caz, nu trebuia să uite de farmacie. Un argument contra 
teoriei că vinovatul era farmacist era faptul că acesta nu putea 
să aibă mobilitatea unui medic. Putea avea acces deplin la 


medicamentele dintr-un spital, dar era greu de crezut că ar fi 
putut avea acelaşi acces într-o altă instituţie. ` 

Jeffrey îşi răsuci căruciorul şi ieşi din farmacie. In timp ce 
mergea, se gândea nu numai că trebuia să nu uite de farmacie, 
dar că era nevoit să-i pună la socoteală şi pe cei de la serviciul 
întreținere. Când se gândea la libertatea de care se bucura 
acum, în a doua zi de serviciu la spital, îşi dădu seama cât de 
uşor era pentru orice membru al serviciului întreţinere să 
pătrundă în farmacie, exact aşa cum făcuse el. Singura 
problemă în această privinţă era că oamenii de serviciu nu 
posedau cunoştinţele necesare de fiziologie sau farmacie. Se 
puteau bucura de acces, dar probabil că le lipsea informaţia. 

Brusc, Jeffrey opri căruciorul pe loc. Se gândi chiar la el însuşi. 
Nimeni nu ştia că era anestezist cu o gamă largă de cunoştinţe. 
Ce putea împiedica o altă persoană cu instruire asemănătoare 
să obţină o slujbă în serviciul de întreţinere, aşa cum făcuse şi 
el? Sfera suspecţilor se lărgea iar. 

Când, în sfârşit, se făcu ora şapte, Jeffrey începu din nou să se 
gândească la Devlin. Işi făcea griji că s-ar fi putut întoarce şi ar fi 
putut-o teroriza pe Kelly. Dacă i se întâmpla fetei ceva, nu şi-ar 
fi iertat asta niciodată. La şase şi jumătate îi dădu un telefon ca 
să vadă ce făcea şi ca să afle dacă Devlin dăduse vreun semn. 

— Nu l-am văzut şi nici n-am auzit nimic toată noaptea, îl 
asigură Kelly. Când m-am sculat, acum o jumătate de oră, m-am 
uitat afară ca să fiu sigură că nu bântuie pe aici. Nu se vedeau 
maşini străine şi nu era nimeni prin preajmă. 

— Poate că ar trebui să mă duc la un hotel ca să fiu absolut 
sigur. 

— Prefer să stai aici, îi răspunse Kelly. Sunt convinsă că eşti în 
siguranţă. Ca să-ţi spun drept, mă simt mai apărată cu tine aici. 
Dacă te temi să intri pe uşa din faţă, las uşa din spate descuiată. 
Spune-i taximetristului să oprească pe strada din spatele casei 
mele şi ia-o printre copaci. 

Jeffrey era încântat că ea dorea să-l aibă lângă ea, la fel cum 
dorea şi el. Trebuia să admită că prefera, de departe, să stea cu 
ea, decât să stea la hotel. De fapt, se simţea cu mult mai bine la 
ea acasă decât în propria lui locuinţă. 

— O să las draperiile trase. Nu răspunde la soneria de la uşă 
şi nici la telefon. Nimeni n-o să ştie că eşti aici. 

— Foarte bine, răspunse Jeffrey. Rămân la tine. 


— Dar am să-ţi cer ceva, zise Kelly. 

— Ce? Spune-mi. 

— Vezi să nu ţâşneşti din cămară şi să mă sperii când mă 
întorc acasă după-masă. 

Jeffrey izbucni în râs. 

— Promit, zise el cu un hohot. Se întreba cine pe cine speriase 
mai tare în acele momente. 

La şapte dimineaţa, Jeffrey se întoarse cu căruciorul la 
serviciul întreţinere. În timp ce liftul cobora, închise ochii. Îl 
usturau de parcă erau plini de nisip. Era atât de obosit încât 
avea impresia că e bolnav. 

Işi lăsă căruciorul la locul lui şi intră în vestiar să-şi schimbe 
uniforma cu hainele de stradă. Îşi băgă listele copiate din 
dosarul Fondului Unit în buzunarul din spate. 

In clipa când încuia uşa dulapului, Jeffrey se îndrepta brusc de 
spate. David apăruse în cameră şi se îndrepta spre el. 

— Am primit un anunţ, zise el, privindu-l pe Jeffrey bănuitor. 
Eşti aşteptat în biroul domnului Bodanski imediat. 

— Da? întrebă Jeffrey, cu un fior de spaimă. Se descoperise, 
oare, adevărata lui identitate? 

David se uită atent la Jeffrey, aplecându-şi capul într-o parte. 

— E ceva suspect cu tine, Frank, zise el. Nu cumva eşti spion 
al administraţiei care încearcă să vadă cum ne facem treaba? 

Jeffrey scoase un hohot scurt, nervos. 

— N-aş prea crede, răspunse el. Nu-i trecuse nici o clipă prin 
minte că David l-ar putea bănui de aşa ceva. 

— Atunci, cum se face că directorul personalului vrea să-ţi 
vorbească la şapte dimineaţa? Omul ăsta vine, de obicei, la 
slujbă abia după opt. 

— N-am nici cea mai vagă idee, zise Jeffrey. 

Trecu pe lângă David şi se duse la uşă. David veni după el. 
Urcară scările împreună. 

— Cum de nu-ţi mănânci şi tu prânzul cu toată lumea? îl 
întreba David. 

— Nu mi-e foame, îi răspunse Jeffrey. 

Dar bănuielile lui David nu-l interesau câtuşi de puţin. Pe el îl 
frământa motivul pentru care îl chemase Bodanski. La început, 
Jeffrey fu sigur că fusese descoperită adevărata lui identitate. 
Dar, dacă aşa stăteau lucrurile, n-avea rost să-l cheme Bodanski 
la el. Nu era mai normal să fi fost anunţată poliţia? 


Jeffrey se duse la primul etaj şi deschise uşa care dădea în 
coridorul principal al spitalului. S-ar fi răsucit pe călcâie şi ar fi 
pornit-o spre intrarea principală, dacă David n-ar fi mers în urma 
lui, preocupat încă de ideea că el era spion al administraţiei. 
Jeffrey o luă spre serviciul personal. 

Apoi, un alt gând îi apăru în minte. Poate că-l văzuse cineva 
intrând în biroul personal în dimineaţa aceea, poate că atunci 
când folosea xeroxul. Sau, poate, cineva pomenise că-l văzuse 
la farmacie. Dar, dacă era vorba despre una sau cealaltă din 
aceste situaţii, n-ar fi fost anunţat David, şeful de tură? Sau Jose 
Martinez, şeful întreţinerii? N-ar fi primit o mustrare sau n-ar fi 
fost dat afară de unul dintre ei? 

Jeffrey se simţea descumpănit. Trase adânc aer în piept şi 
deschise uşa serviciului personal. Incăperea părea la fel de 
pustie cum fusese la ora trei şi jumătate din aceeaşi dimineaţă. 
Toate mesele de lucru erau goale. Nu se bătea la nici o maşină 
de scris. Ecranele computerelor erau întunecate. Singurul 
zgomot venea din locul unde se afla xeroxul; acolo sâsâia încet 
o maşină de făcut cafea. 

Porni spre uşa biroului lui Bodanski şi dădu cu ochii de acesta 
stând la masa lui de lucru. Bodanski avea o filă imprimată la 
computer în faţa lui şi un creion în mână. Jeffrey bătu de două 
ori la uşa deschisă. Bodanski ridică privirea. 

— A, domnul Amendola, zise el, sărind în picioare, de parcă ar 
fi primit un oaspete important. Îţi mulţumesc că ai venit. Te rog, 
ia loc. 

Jeffrey se aşeză, continuând să se mire de ce fusese chemat. 
Bodanski îl întrebă dacă n-ar vrea nişte cafea. După ce Jeffrey 
refuză, se aşeză şi el. 

— In primul rând, aş vrea să spun că, după toate informaţiile, 
ai şi devenit un angajat valoros al Spitalului Boston Memorial. 

— Mă bucur că aud asta, îi răspunse Jeffrey. 

— Noi am fi încântați să rămâi în serviciul ăsta cât timp vei 
dori, continuă Bodanski. De fapt, sperăm că-ţi vei continua 
munca. 

Işi drese glasul şi începu să se joace cu creionul lui roşu. 
Jeffrey avea clar impresia că Bodanski era şi mai nervos decât el 
însuşi. 

— Îmi închipui că te întrebi de ce te-am chemat aici în 
dimineaţa asta. Eu am sosit un pic mai devreme, fiindcă am 


ţinut să te prind înainte de a pleca acasă. Sunt convins că eşti 
obosit şi ai vrea să te culci. 

„Dă-i drumul!” gândi Jeffrey. 

— Eşti sigur că nu vrei puţină cafea? îl întrebă iar Bodanski. 

— Ca să vă spun drept, aş vrea să mă duc acasă să mă culc. 
Poate vreţi să-mi spuneţi de ce m-aţi chemat. 

— Da, sigur că da, îi răspunse Bodanski. Apoi se ridică şi 
începu să se plimbe în micul spaţiu din spatele biroului: Eu nu 
mă pricep la treburi de-astea, adăugă el. Poate că ar fi fost bine 
să cer ajutorul serviciului de psihiatrie sau măcar al serviciului 
social. Zău că nu-mi place să-mi bag nasul în viaţa oamenilor. 

In mintea lui Jeffrey se înălţă un steag roşu. Urma să se 
întâmple ceva rău. Simţea asta. 

— Ce vreţi, de fapt, să spuneţi? îl întrebă Jeffrey. 

— Ei, bine, o să încep aşa: ştiu că ai trăit ascuns, zise 
Bodanski. Jeffrey simţi cum i se usucă gâtlejul. „Ştie, îşi zise el, 
ştie!” îmi dau seama că ai avut mari probleme. M-am gândit că 
te-aş putea ajuta cât de cât, aşa că i-am telefonat nevestei tale. 

Jeffrey se apucă de braţele scaunului şi se smuci înainte. 

— l-aţi telefonat nevestei mele? întrebă el, neîncrezător. 

— Ei, nu te ambala, îl sfătui Bodanski, întinzându-şi mâinile 
înainte, cu palmele în jos. Îşi închipuise că asta îl va tulbura pe 
angajat. 

Nu te agita, îşi zise Jeffrey panicat. Ce-i trebuise lui Bodaski s- 
o sune pe Carol îl depăşea. 

— De fapt, nevastă-ta e aici, zise Bodanski. Arătă cu degetul 
spre uşile duble: Abia aşteaptă să te vadă. Ştiu că are lucruri 
importante de discutat cu tine, dar m-am gândit că e mai bine 
să te avertizez că este aici, decât s-o las să te ia prin 
surprindere. ` 

Jeffrey simţi cum îl apucă o furie subită. Il scotea din sărite 
băgăciosul ăsta de director al personalului ca şi Carol. 

Tocmai acum, când lucrurile începuseră să se mişte, a trebuit 
să se întâmple aşa ceva! 

— Aţi chemat poliţia? îl întrebă Jeffrey. Voia să fie pregătit 
pentru tot ce putea fi mai rău. 

— Nu, bineînţeles că nu, îi răspunse Bodanski, îndreptându-se 
spre uşile duble. ` 

Jeffrey veni după el. In mintea lui se năştea o întrebare: Va fi 
oare în stare să ţină piept acestei catastrofe? Bodanski deschise 


una dintre uşi, apoi să dădu la o parte să-l lase pe Jeffrey să 
intre. Pe chipul lui se aşternuse unul dintre acele zâmbete 
binevoitoare care-l înfuria şi mai mult pe Jeffrey. Trecând pragul, 
se trezi într-o sală de conferinţe cu o masă lungă înconjurată de 
scaune de o formă severă. 

Privind cu coada ochiului, Jeffrey văzu o formă omenească 
repezindu-se spre el. In prima clipă îşi zise că i se întinsese o 
cursă. Nu Carol se afla acolo, ci Devlin! Totuşi, forma care se 
repezise spre el era aceea a unei femei. Ea se prăbuşi peste el, 
strângându-l în braţe. Işi îngropa capul la pieptul lui. Era 
scuturată de suspine. 

Jeffrey se uită spre Bodanski, în căutare de ajutor. Sigur că nu 
era Carol. Femeia asta era aproape de trei ori mai solidă. Părul 
ei zburlit semăna cu nişte paie decolorate. A 

Suspinele femeii începură să se potolească. li dădu drumul lui 
Jeffrey şi îşi duse batista la nas. Suflă tare, apoi îşi ridică 
privirea. 

Jeffrey rămase cu ochii pironiţi la faţa ei lată. Ochii ei, luminaţi 
la început de un soi de bucurie, începură să scapere de furie. 
Lacrimile se opriră la fel de brusc cum se porniseră. 

— Tu nu eşti bărbatul meu, zise femeia, indignată, îl împinse 
pe Jeffrey cât colo. 

— Nu? întrebă el, încercând să se dumirească. 

— Nu! răcni femeia, copleşita din nou de emoție. 

Se repezi la el cu pumnii ridicaţi. Lacrimi de nemulţumire îi 
izbucniră din ochi şi începură să-i şiroiască pe obraji. 

Jeffrey se retrase în spatele mesei de conferinţe în timp ce 
directorul, şocat, încerca să-i vină în ajutor. 

Acum femeia începu să-l împroaşte pe Bodanski cu venin, 
zbierând că-şi bătuse joc de ea. Dar, după un minut, o copleşiră 
lacrimile şi i se aruncă în braţe. Asta era mai mult decât putea 
să suporte directorul, dar, cu un efort herculean, reuşi să 
manevreze acel munte de femeie şi s-o aşeze pe unul dintre 
scaunele ţepene, unde ea se prăbuşi ca un morman scuturat de 
suspine. 

Bodanski, năucit, îşi scoase batista decorativă din buzunarul 
hainei şi-şi şterse gura peste care îl plesnise femeia. O picătura 
de sânge apăru pe bucăţica de mătase. 

— N-ar fi trebuit să-mi fac speranţe, se vaită femeia. Ar fi 
trebuit să-mi dau seama că Frank n-ar fi acceptat niciodată să 


fie om de serviciu într-un spital. 

În sfârşit, Jeffrey înţelese cum stăteau lucrurile. Asta era 
doamna Amendola, nevasta omului în haine zdrenţuite. Acum, 
că îşi dădu seama, lui Jeffrey nu-i venea să creadă că îi trebuise 
atâta timp ca să priceapă. Şi mai înţelese ceva: lui Bodanski nu-i 
va trebui mult să se lămurească asupra celor întâmplate. Când 
se va lămuri, s-ar putea să se hotărască să cheme poliţia. Jeffrey 
va fi nevoit să dea o groaza de explicaţii ca să iasă din 
încurcătura asta. 

In timp ce directorul se străduia s-o consoleze pe doamna 
Amendona, Jeffrey se strecură prin uşile duble. Bodanski strigă 
după el să mai aştepte, dar Jeffrey nu-l băgă în seamă. leşind 
din secţia personal, fugi spre intrarea principală, convins că 
Bodanski se va simţi obligat să rămână alături de doamna 
Amendola. 

Odată ieşit din spital, Jeffrey îşi încetini pasul. Nu i-ar fi 
convenit să dea oamenilor de la pază motive să se ia după el. 

Inaintând cu pas iute, Jeffrey se îndreptă spre staţia de taxiuri 
şi se sui în primul taxi liber. Abia după ce maşina începu s-o 
cotească la dreapta pe Beacon Street, îndrăzni să se uite în 
urmă. In faţa spitalului era linişte. Forfota de dimineaţă a 
bolnavilor către clinici nu începuse încă şi Carl Bodanski nu-şi 
făcuse apariţia. 

După ce traversa Kenmore Square, taximetristul îl privi pe 
Jeffrey în oglinda retrovizoare şi spuse: 

— Trebuie să-mi explici mai clar. Brookline e o zonă întinsă. 

Jeffrey îi dădu şoferului numele străzii din spatele locuinţei lui 
Kelly. li spuse că nu ştia numărul casei, dar că o va recunoaşte 
când ajung acolo. 

ingrijorat că Devlin putea bântui pe lângă casa lui Kelly, 
Jeffrey nu-şi putea reveni din agitația confruntării cu doamna 
Amendola. Işi simţea stomacul ca pe un ghem strâns, dureros şi 
se întreba cât va mai suporta corpul lui tensiunea în care trăise 
în ultimele patru sau cinci zile. Anestezia avea momentele ei de 
groază, care însă nu durau mult. Jeffrey nu era obişnuit cu o 
asemenea stare de anxietate prelungită. Şi, pe lângă toate 
astea, era frânt de oboseală. 

Explicându-i şoferului că nu era din oraş şi că fusese prin 
părţile astea doar o dată, Jeffrey îl făcu pe acesta să ocolească 
zona din jurul casei lui Kelly. Pe furiş, se lăsă să alunece mai în 


jos în scaun ca să nu poată fi văzut uşor. În acelaşi timp, se uita 
să vadă dacă nu-l zăreşte pe Devlin. Dar nici urmă de Devlin. 
Singurii oameni pe care-i văzu Jeffrey erau slujbaşii care plecau 
la lucru. Nu se vedeau maşini parcate lângă casa lui Kelly. 
Locuinţa ei arăta îmbietor de liniştită. 

Curând, Jeffrey îi spuse taximetristului să oprească la casa din 
spatele locuinţei lui Kelly. După ce taxiul porni şi dădu primul 
colţ, Jeffrey ocoli casa şi intră în mica pădurice care o despărţea 
de proprietatea lui Kelly. La adăpostul copacilor, petrecu câteva 
minute supraveghind casa înainte de a traversa curtea din spate 
şi de a se strecura pe uşa pe care Kelly i-o lăsase deschisă. 

Jeffrey stătu un timp să asculte şi apoi porni să cerceteze 
întreaga casă. Numai după aceea închise uşa din spate şi răsuci 
cheia in broască. 

Cu speranţa că-şi va potoli burta care-i ghiorăia, scoase 
laptele şi cerealele. Le duse la masa din sufragerie. Luă cu el şi 
foaia tipărită cu care venise Kelly de la St. Joe. Scoţând din 
buzunar lista pe care o luase el de la Boston Memorial în 
noaptea aceea, le puse una lângă alta. 

În timp ce mânca, Jeffrey compară cele două liste de medici 
angajaţi. Era nerăbdător să afle care medici aveau acces în 
ambele spitale. Fu dezamăgit când văzu cât de mulţi erau. Pe o 
foaie separată de hârtie îşi alcătui propria sa listă de doctori ale 
căror nume apăreau de două ori. Se necăji văzând că lista se 
întindea până la peste treizeci de doctori. Treizeci şi patru de 
persoane erau prea multe ca să fie cercetate cât de cât 
temeinic, mai cu seamă în împrejurările de faţă. Trebuia să facă 
ceva să mai reducă numărul. Asta însemna că-i mai trebuiau şi 
alte liste de spital. Jeffrey se duse la telefon, sună la St. Joe şi 
ceru să i se dea legătura cu Kelly. 

— Îmi pare bine că m-ai sunat, spuse ea veselă. Ai avut 
probleme cu intratul în casă? 

— Nici o problemă, îi răspunse Jeffrey. Te-am sunat ca să-ţi 
amintesc să dai astăzi telefonul ăla la Valley Hospital. 

— L-am şi dat, zise Kelly. Nu mă puteam decide pe cine să 
sun, aşa că am sunat la mai multă lume, printre care şi la Hart. 
E aşa un drăguţ! 

Jeffrey îi povesti că erau treizeci şi patru de doctori cu acces 
atât în spitalul ei, cât şi în Memorial. Ea pricepu imediat care era 
problema. 


— Sper să am veşti de la Valley azi după-amiază, adăugă ea. 
Asta ar mai reduce un pic lista. Trebuie să fie mai puţine 
persoane cu acces la St. Joe, la Memorial şi la Valley. 

Era cât pe ce să pună receptorul jos, când Jeffrey îşi aminti s-o 
roage pe Kelly să-i repete numele prietenei ei care murise cu o 
zi înainte. 

— Gail Shaffer, îi spuse ea. De ce mă întrebi? 

— In cursul zilei de azi am de gând să mă duc la Centrul de 
Medicină Legală să iau nişte date despre Karen Hodges. Dacă 
tot sunt acolo o să încerc să aflu câte ceva şi despre Gail 
Schaffer. 

— lar mă sperii. 

— Mă sperii şi pe mine însumi. 

După ce puse receptorul jos, Jeffrey se duse să-şi termine 
cerealele. Când isprăvi, puse vasele în chiuvetă. Apoi se întoarse 
la masă să mai arunce un ochi la listele de la spital. Ca să facă o 
treabă mai temeinică, se gândi să compare şi listele 
personalului auxiliar. Asta era mai greu decât să compare listele 
medicilor; măcar acestea fuseseră întocmite în ordine 
alfabetică. Listele personalului auxiliar fuseseră făcute altfel. 
Cea de la St. Joe înşira numele pe secţii, cea de la Memorial 
conform salariilor, pesemne că fusese făcută pentru solicitarea 
cotizaţiilor. 

Ca să le poată compara cum trebuie, Jeffrey trebuia să le 
pună pe amândouă în ordinea alfabetului. Când ajunse la litera 
E, pleoapele începură să i se închidă. Prima lui descoperire îi 
trezi interesul. Observase că o anume Maureen Gallop lucrase la 
ambele spitale. 

Jeffrey o căută pe Maureen Gallop în lista de la St. Joe. 
Constată că în prezent lucra la secţia de întreţinere de la St. Joe. 

Jeffrey se frecă la ochi, gândindu-se din nou cât îi fusese lui 
de uşor să bântuie prin farmacia spitalului. Adăugă numele de 
Maureen Gallop la lista medicilor cu acces la ambele spitale. 

Inviorat de această descoperire neaşteptată, se apucă iar să 
treacă numele după alfabet. Chiar la lista următoare, mai găsi 
un nume pe ambele liste: Trent Harding. Luând iar în mână lista 
de la St. Joe, Jeffrey căută numele Trent Harding. Il găsi la secţia 
infirmerie. Adăugă numele lui sub cel al lui Maureen Gallop. 

Jeffrey rămase surprins. Nu se aşteptase ca numele 
angajaţilor să se suprapună. Se gândi că era o simplă 


coincidenţă. Simţindu-se mai treaz acum, merse până la capăt 
cu dubla verificare care-i consumase atât de mult timp, dar nu 
mai dădu peste un alt nume pe ambele liste. Maureen Gallop şi 
Trent Harding erau singurele nume care apăreau pe ambele 
liste de personal. 

Când termină cu compararea listelor, Jeffrey era atât de frânt 
de oboseală încât nu reuşi decât să se ridice de la masă şi să se 
întindă pe canapea, unde căzu într-un somn adânc, fără vise. 
Nici măcar nu se clinti când Dalila ieşi din cămară, sări pe 
canapea şi se făcu colac lângă el. 


Era ceva la Boston City Hospital care-i plăcu lui Trent din clipa 
când intră pe uşă. Işi închipuia că era vorba de atmosfera virilă 
a unui spital din centrul oraşului. Nu mai vedeai pe nimeni 
învârtindu-se în jurul cozii ca în spitalele pretenţioase de la 
suburbie. Trent spera să nu se încurce cu probleme nazale 
mărunte, ascunse sub masca operaţiilor de sept, din motive de 
asigurare medicală. In schimb, va avea parte de nişte răni 
frumoase lăsate de glonţ sau de cuţit. Se va afla în tranşee şi va 
avea de-a face cu urmările terorii urbane în stilul lui Don 
Johnson în Miami Vice. 

In biroul de angajări se formase o coadă, dar la ea aşteptau 
doar cei care căutau slujbe în sectorul alimentar şi în întreţinere. 
Trent fu trimis direct la biroul infirmerie. Ştia el de ce. Ca toate 
spitalele şi Boston City Hospital căuta cu disperare surori 
medicale. El, ca infirmier, era foarte solicitat. Era întotdeauna 
nevoie de un infirmier în acele secţii ale spitalului, precum 
camera de urgenţe, unde trebuia să-ţi foloseşti muşchii. Dar lui 
Trent nu-i convenea camera de urgenţe. El voia sala de 
operaţie. 

După ce completă formularul, Trent fu invitat la un interviu. 
Se întreba de ce-şi mai băteau capul cu astfel de bazaconii. 
Rezultatul era o concluzie ştiută dinainte. Dar măcar se distra. Îi 
plăcea să se simtă dorit şi necesar. Când era copil, taică-său îi 
spunea tot timpul că era un fătălău bun de nimic, mai ales după 
ce Trent hotărâse că nu voia să joace în echipa de fotbal a 
tineretului, la a cărei întemeiere, la baza militară de la San 
Antonio, contribuise şi tatăl lui. 

Trent urmări expresia de pe faţa femeii care îi citea cererea 
de angajare. Pe plăcuţa cu nume din faţa mesei ei de lucru 


scria: Doamna  asistentă-şefă Diane Mecklenburg, Secţia 
Infirmerie. 

„Asistentă-şefă, pe dracu’, îşi spuse Trent. Cu siguranţă că nu- 
şi putea deosebi fundul de o gaură în perete.” Din ceea ce ştia 
el, asta erau şefii. Probabil că-şi luase diploma de infirmieră pe 
vremea când se mai folosea încă whiskyul ca anestezic. De 
atunci, poate că mai făcuse o serie de cursuri ca „îngrijirea 
medicală într-o societate complexă”. Trent ar fi pariat pe o sută 
de dolari că femeia nu ştia care-i diferenţa dintre o pereche de 
foarfece Mayo şi o clemă Metzenbaum. In sala de operaţie era, 
cu siguranţă, la fel de îndemânatică precum un urangutan. 

Trent începuse deja să aştepte cu plăcere ziua când va intra 
în biroul ăsta şi-şi va prezenta demisia, dându-i dureri de cap 
doamnei Mecklenburg. 

— Domnule Harding, spuse doamna Mecklenburg, mutându-şi 
atenţia de la solicitarea de serviciu la solicitant. Faţa ei ovală 
era parţial acoperită de nişte ochelari rotunzi: Arăţi în cererea 
dumitale că ai mai lucrat în alte patru spitale din Boston. E cam 
ciudat. 

Trent simţea nevoia să scoată un geamăt din rărunchi. 
Această doamnă Mecklenburg părea hotărâtă să joace jocul ăsta 
de-a interviul până la capăt. Deşi avea impresia că putea să 
spună aproape orice şi totuşi să fie angajat, se hotărî să aleagă 
calea prudentă şi să se poarte amabil. Era oricând pregătit 
pentru astfel de întrebări. 

— Fiecare spital mi-a oferit diferite posibilităţi în privinţa 
instruirii şi a răspunderilor, răspunse Trent. Scopul meu a fost să 
obţin cât măi multă experienţă. Am stat aproape un an la 
fiecare instituţie. În cele din urmă am ajuns la concluzia că 
stimulentele unei atmosfere academice de genul celei oferite de 
Boston City Hospital, reprezintă exact ceea ce caut. 

— Înţeleg, îi răspunse doamna Mecklenburg. 

Trent nu terminase încă, drept care adăugă: 

— Sunt convins că pot să-mi aduc contribuţia aici. Nu mă tem 
de munca şi de greutăţi. Dar am de făcut o specificare: vreau să 
lucrez la sala de operaţie. 

— Nu cred că asta-i o problemă, răspunse doamna 
Mecklenburg. Întrebarea este: când poţi să începi? 

Trent zâmbi. Era al naibii de uşor! 


Ziua aceea nu i se păru lui Devlin mai bună decât cea 
precedentă. Se afla la North Shore şi vizitase două case locuite 
de Eversoni în Peabody, una dintre ele la Salem, iar acum era în 
drum spre şoseaua principală ca să-şi încerce norocul la o casă 
din Marblehead Neck. Portul se întindea în stânga lui, iar 
oceanul la dreapta. Măcar vremea şi peisajul erau frumoase. 

Din fericire, oamenii fuseseră acasă la fiecare dintre adresele 
vizitate. Acest nou tur al familiilor Everson fusese mai util, deşi 
reacţiile fuseseră prudente. Dar, nimeni nu auzise despre un 
anume Christopher Everson. Devlin începu iar să se îndoiască de 
intuiţia lui care-i spunea că Christopher Everson era din zona 
Bostonului. 

Când ajunse la Harbor Avenue, Devlin coti la stânga. Aruncă o 
privire admirativă lanţului de clădiri impresionante. Se întreba 
cum ar fi să aibă atâţia bani ca să poată trăi aici. Făcuse bani 
buni în ultimii ani, dar îi tocase în Las Vegas şi Atlantic City. 

Primul lucru pe care îl făcuse Devlin în dimineaţa aceea 
fusese să se ducă la sediul de poliţie din Berkeley Street şi să-i 
facă o vizită lui Sawbones Bromlley. Doctorul Bromlley lucra la 
Departamentul de Poliţie din Boston de un secol sau aşa-i 
mergea vorba. El dădea personalului purgative şi trata răceli 
simple, zgârieturi şi julituri uşoare. Nu prea inspira încredere. 

Devlin îi arăta însemnările pe care le luase din camera de 
hotel a lui Rhodes şi-l întrebă despre ce era vorba în ele. Se 
porni un şuvoi, de parcă răsucise un robinet de apă. Sawbones 
se lansase într-un discurs de douăzeci de minute despre 
sistemul nervos şi despre faptul că era împărţit în două. O parte 
te ajuta să faci lucruri pe care doreai să le faci, adică să bei sau 
să simţi ceva; şi o alta să faci lucruri la care nici nu te gândeai, 
ca respiratul sau mistuitul unui cotlet. 

Până în acel moment, Devlin se simţise bine. Dar, după 
aceea, Bromlley îi spusese că acea parte a sistemului nervos 
care făcea lucruri la care nici nu te gândeai se împărțea şi ea în 
două. Una se numea simpatic, iar cealaltă, parasimpatic. Aceste 
două părţi se luptau între ele în sensul că una mărea pupila 
ochiului, în timp ce cealaltă o micşora; una îţi provoca diareea, 
în timp ce cealaltă te încuia la burtă. 

Devlin se descurcase chiar şi până la acel punct, dar Bromlley 
îi dădu înainte; îi povesti cum acționau nervii şi cum îi blocau 
anestezicele. 


Din acel moment, Devlin se chinuise ca să-l înţeleagă, dar îşi 
închipuise că nu prea conta, din moment ce pe el nu-l interesau 
decât însemnările. Lui Bromlley îi plăcea să aibă un public 
captivat, aşa că Devlin îl lăsase să vorbească mai departe. Când 
păru că Sawbones ajunsese la punctul final, Devlin îi aminti 
întrebarea lui de la început. 

— Grozav, doctore, grozav! Dar întoarce-te o clipă la 
însemnări. E ceva în ele care îţi trezeşte mirare sau bănuieli? 

Sawbones rămăsese descumpănit o clipă. Cercetă încă o dată 
însemnările, privindu-le prin ochelarii lui groşi bifocali, în cele 
din urmă, spusese simplu, nu; totul părea destul de clar şi cel 
care notase informaţiile despre sistemul nervos făcuse o treabă 
corectă. Devlin îi mulţumise şi plecase. Vizita fusese utilă numai 
în măsura în care Devlin se convinsese şi mai mult că acest 
Christopher Everson, ca şi Rhodes, era doctor. 

Pe Marblehead Neck, Devlin opri maşina în faţa unei case 
joase, în stilul unei ferme. Verifică numărul de pe lista lui. Era 
casa pe care o căuta. Se dădu jos din maşină şi-şi întinse oasele. 
Casa nu era pe malul oceanului, dar apa se vedea sclipind 
printre copacii înşiraţi de-a lungul potecii ce ducea spre port. 

Devlin se îndreptă spre uşă şi apăsă pe sonerie. li deschise o 
blondă atrăgătoare, cam de vârsta lui. Cum dădu cu ochii de 
Devlin, încercă s-o închidă din nou, dar Devlin vâri uşor vârful 
cizmei lui de cow-boy în crăpătură. Uşa rămase înţepenită. 
Femeia se uită în jos. 

— Mi se pare că cizma dumitale mi-a blocat uşa, spuse ea cu 
mult calm. Îl privi drept în ochi: Dă-mi voie să ghicesc: vinzi 
fursecuri Girl Scout. 

Devlin râse şi clătină din cap cu îndoială. Niciodată nu reușea 
să anticipeze reacţiile oamenilor. Dar ceea ce aprecia mai mult 
decât orice era simţul umorului. Femeia asta avea haz şi-i 
plăcea. 

— Mă scuzaţi că mă port nepoliticos, zise el. Nu vreau decât 
să vă pun o simplă întrebare. Una singură. Mă temeam că vreţi 
să închideţi uşa. 

— Sunt deținătoarea unei centuri negre la karate, spuse 
femeia. 

— Nu-i nevoie să fiţi rea, îi răspunse Devlin. Caut pe un 
anume Christopher Everson. Această casă e înregistrată ca 
aparţinând unui Everson şi m-am gândit că s-ar putea - cine 


ştie? - ca să fi auzit cineva de aici de persoana asta. 

— De ce vreţi să ştiţi? îl întrebă femeia. 

După ce Devlin îi explică, femeia slăbi strânsoarea uşii. 

— Am impresia că am citit despre un Christopher Everson în 
ziare, spuse ea, încreţindu-şi fruntea. În orice caz, sunt sigură 
că-l chema Christopher. 

— Într-un ziar din Boston? o întrebă Devlin. 

Femeia dădu din cap. 

— În Globe. Asta a fost cu câtva timp în urmă. Un an sau mai 
mult. Mi-a atras atenţia din cauza numelui, bineînţeles. Nu sunt 
mulţi Eversoni prin părţile astea. Soţul meu şi familia lui sunt din 
Minnesota. 

Devlin nu prea era de acord cu numărul redus al Eversonilor 
din zonă, dar nu stătu s-o contrazică. 

— Vă amintiţi ce se spunea în articol? vru să ştie Devlin. 

— Da. Era pe pagina cu anunţuri mortuare. | se anunţa 
decesul. 

Devlin se întoarse la maşină, înfuriat pe el însuşi. Nici o clipă 
nu-i trecuse prin minte că Everson era mort. Porni maşina, făcu 
o întoarcere în formă de U şi o luă înapoi spre Boston. Ştia exact 
unde voia să meargă acum. Drumul dură o jumătate de oră. 
Parcând lângă un hidrant de pe West Street, merse pe jos până 
la Tremont şi intră la Departamentul de Stat al Sănătăţii Publice. 

Registratura Evidenţei Populaţiei se afla la primul etaj. Devlin 
completă un formular ca să obţină certificatul de deces al lui 
Christopher Everson. În dreptul anului, notă 1988. Ştia că anul 
putea fi schimbat, la nevoie. Plăti cinci dolari la ghişeu şi se 
aşeză să aştepte. Nu dură mult. Anul nu era 1988; se dovedi a fi 
1987. În orice caz, după douăzeci de minute, Devlin se întorcea 
spre maşina lui cu certificatul de deces al lui Christopher 
Everson în mână. 

În loc să pornească maşina, Devlin mai stătu puţin să citească 
documentul. Prima informaţie care-i atrase atenţia fu faptul că 
Everson fusese căsătorit. Soţia supraviețuitoare se numea Kelly 
Everson. 

Devlin îşi aminti vizita lui la ea acasă. Acolo auzise el acel 
zgomot ciudat, ca de cutii goale căzând pe podeaua cu dale, dar 
nu venise nimeni la uşă. Luă lista cu adresele Eversonilor pe 
care încercuise numele K.C. Everson, în vederea unei noi vizite. 
Verifică adresa cu cea de pe certificatul de deces. Era aceeaşi. 


Devlin luă iar certificatul de deces. Christopher Everson 
fusese medic. Uitându-se să vadă care fusese cauza morţii, văzu 
că acolo scria: sinucidere. Cauza tehnică a decesului fusese 
înregistrată ca stop respirator, dar dedesubt se afla o notă în 
care se spunea că acesta fusese o urmare a autoadministrării de 
succinilcolină. 

Cuprins de o furie subita, Devlin mototoli certificatul de deces 
şi-l aruncă pe scaunul din spate. Succinilcolină fusese porcăria 
pe care i-o injectase Jeffrey Rhodes. Era de mirare că Rhodes 
nu-l omorâse. 

Devlin porni maşina, merse înainte şi intră în şuvoiul de 
vehicule de pe Tremont Street. Incepuse iar să aştepte cu 
deosebită încântare să pună mâna pe Jeffrey Rhodes. 

Circulaţia de la miezul zilei încetinea mersul lui Devlin. Îi 
trebui mai mult să ajungă din centrul Bostonului la Brookline 
decât îi trebuise ca să parcurgă tot dramul de la Marblehead în 
oraş. Se făcuse aproape ora unu a amiezii când intră pe strada 
lui Kelly Everson şi trecu pe lângă casa ei. Nu se observa nici o 
activitate, dar apăruse o schimbare importantă. Ferestrele de la 
etajul întâi erau acoperite de draperii. Cu o zi înainte, draperiile 
fuseseră trase la perete, îşi amintea cum făcuse mâna căuş în 
dreptul geamului ca să arunce o privire în sufragerie. Devlin 
zâmbi. După părerea lui, nu era nevoie să fii genial ca să 
înţelegi că aici se petrecea ceva. 

După ce mai făcu o întoarcere în mijlocul străzii alăturate, 
Devlin trecu pe lângă casă a doua oară, încercând să se 
hotărască ce să facă. Mai întoarse maşina o dată, apoi trase la 
marginea străzii şi parcă. Se afla la două clădiri de casa familiei 
Everson, de partea cealaltă a străzii. Pentru moment, nu se 
putea decide ce era mai bine să facă. Ştia din experienţa că, în 
anumite cazuri, cel mai bun lucru era să nu facă nimic. 


Vineri 
19 mai 1989 
11.25 a.m. 


— Păstrează restul, îi spuse Jeffrey taximetristului în timp ce 
cobora din maşină în faţa morgii oraşului. Şoferul îi răspunse 
ceva ce nu reuşi să audă. Se aplecă mai mult spre el: îmi pare 
rău, dar n-am auzit ce-ai spus, zise Jeffrey. 

— Am spus: ce naiba bacşiş mai e şi ăsta - cincizeci de cenți? 
Ca să fie mai clar, taximetristul azvârli restul pe fereastră, după 
care porni cu un scârţâit de roţi. 

Jeffrey se uită la cele două monede de pe trotuar. Clătină din 
cap. Taximetriştii din Boston constituiau o specie aparte. Se 
aplecă şi adună monedele de pe jos. Apoi, îşi ridică ochii şi privi 
faţada morgii oraşului Boston. 

Era o clădire veche, înnegrită de timp, care se afla acolo de 
pe vremea când cărbunele era mijlocul cel mai răspândit de 
încălzire a oraşului. Edificiul era înfrumusețat cu motive 
egiptene stilizate, dar efectul era departe de a fi regal. 
Construcţia arăta, mai degrabă, împrumutată de pe platoul unui 
film de groază, turnat la Hollywood, decât ca un sediu de 
cercetare medicală. 

Jeffrey intră pe uşa din faţă şi urcă un şir de trepte, ghidându- 
se după săgețile care-l trimiteau spre biroul medicului legist. 

— Pot să vă ajut cu ceva? îl întreba o femeie cu aer de 
matroană în clipa când Jeffrey se apropie de ghişeul ei. In 
spatele ei, se vedeau cinci pupitre demodate de metal, dispuse 
la întâmplare. Fiecare dintre ele era încărcat cu un maldăr de 
scrisori, formulare, plicuri şi manuale. Jeffrey se simţi de parcă s- 
ar fi întors cu douăzeci de ani în trecut. Telefoanele, toate de un 
negru mohorât, aveau discuri circulare. 

— Sunt medic la Spitalul St. Joseph, zise el. Mă interesează un 
caz care cred că a fost programat pentru autopsie azi. Numele 
este Karen Hodges. 

In loc să-i răspundă lui Jeffrey, femeia luă un tabel şi începu 
să urmărească numele cu degetul. Când ajunse la jumătatea 
listei, spuse: 

— Este unul dintre cazurile doctorului Warren Seibert. Nu ştiu 


sigur unde e acum. Probabil în sala de autopsie. 

— Unde-i asta? o întrebă Jeffrey. 

Deşi practicase medicina la Boston aproape douăzeci de ani, 
Jeffrey nu fusese niciodată la morga oraşului. 

— Puteţi lua liftul, dar nu vă sfătuiesc. Faceţi colţul şi luaţi-o 
pe scări. Când ajungeţi sus, mergeţi la dreapta, pe urmă la 
stânga. Nu se poate să nu nimeriţi. 

Jeffrey făcu ceea ce i se spusese. Auzise de multe ori 
expresia: „Nu se poate să nu nimeriţi”. De data asta se potrivea. 
Înainte de a se apropia de sala de autopsie, îi simţi mirosul. 

Uşa era crăpată. Jeffrey se uită şovăitor din prag, 
neîndrăznind să meargă mai departe. Era o încăpere lungă cam 
de vreo doisprezece metri şi lată de vreo şase metri. Un şir de 
ferestre cu geamul mat acoperea unul dintre pereţi. Un aer fetid 
se răspândea în jurul unui ventilator rotativ, de moda veche, 
instalat pe un dulap de metal cu sertare. 

În încăpere se vedeau trei mese de autopsie din oţel 
inoxidabil şi toate trei erau ocupate de cadavre dezbrăcate. 
Două erau cadavre de bărbaţi. Al treilea era o femeie. Femeia 
era o blondă tânără cu pielea ca fildeşul, dar cu o nuanţă uşor 
gălbuie. 

La fiecare masă lucra o echipă de două persoane. Se auzea 
un zgomot de cuţit care tăia şi spinteca în bucăţi, de ferăstrău 
care zumzăia şi de conversații în şoapta. Lui Jeffrey i se păru că 
toţi erau bărbaţi, dar nu era sigur. Erau toţi îmbrăcaţi în 
echipament medical de protecţie pe deasupra căruia purtau 
şorţuri de muşama. La ochi aveau ochelari protectori de 
plexiglas. Feţele le erau acoperite de măşti chirurgicale. Pe 
mâini îşi trăseseră mănuşi grele din cauciuc. Într-un colţ, se afla 
o chiuvetă mare de steatit în care apa curgea tot timpul. Pe 
marginea chiuvetei, stătea agăţat un aparat de radio care 
transmitea muzică soft rock distonantă. Jeffrey se întreba ce-ar 
fi zis Billy Ocean dacă ar fi asistat la această scenă. 

Jeffrey rămase la uşă aproape un sfert de oră până să fie 
observat de unul dintre bărbaţii din încăpere. Acesta trecu pe 
lângă el în drum spre chiuvetă, ţinând în mână ceva ce părea a 
fi un ficat de om, ca să-l spele sub jetul de apă. Văzându-l pe 
Jeffrey, se opri locului. 

— Cu ce vă pot ajuta? îl întrebă el, bănuitor. 

— Îl caut pe doctorul Seibert, spuse Jeffrey, luptându-se cu o 


vagă senzaţie de greață. 

Patologia nu-i  plăcuse niciodată. Autopsiile fuseseră 
întotdeauna o tortură pe vremea când era student în medicină. 

— Hei, Seibert, te caută cineva, strigă omul peste umăr. 

Unul dintre bărbaţii aplecaţi peste cadavrul femeii ridică 
privirea, apoi o îndreptă spre Jeffrey. Tinea un scalpel într-o 
mână. Cealaltă mână îi era adânc înfiptă în toracele femeii. 

— Ce doriţi? întrebă el. Tonul lui era cu mult mai prietenos 
decât al celuilalt bărbat. 

Jeffrey înghiţi în sec. Era puţin ameţit. 

— Sunt medic la St. Joseph, zise el. La secţia anestezie. Mă 
interesează să aflu ce aţi găsit la o pacientă pe nume Karen 
Hodges. 

Doctorul Seibert părăsi masa, după ce-i făcu un semn 
asistentului său şi se apropie de Jeffrey. Era cu vreo trei, patru 
centimetri mai înalt decât Jeffrey, având probabil o înălţime de 
peste un metru optzeci. 

— Te-ai ocupat de cazul ăsta? întrebă el. 

Continua să ţină scalpelul în mână. Cealaltă mână era plină 
de sânge. Jeffrey nu putea suporta să se uite mai jos de umerii 
bărbatului. Şorţul îi era stropit peste tot. Jeffrey îşi concentra 
privirea asupra ochilor lui Seibert. Erau de un albastru luminos şi 
captivanţi. 

— Nu, recunoscu Jeffrey. Dar am auzit că problema a 
intervenit în timpul anesteziei epidurale. Mă interesează cazul, 
fiindcă au existat cel puţin patru cazuri asemănătoare în ultimii 
patru ani, despre care am auzit eu. Medicamentul folosit pentru 
anestezierea lui Karen Hodges a fost Marcaină? 

— Nu ştiu încă, răspunse Seibert, dar fişa ei se află la mine în 
birou. Traversaţi holul şi o luaţi la stânga, dincolo de bibliotecă. 
Sunteţi invitatul meu. Eu sunt gata cu treaba asta în 
cincisprezece-douăzeci de minute. 

— Cazul la care lucraţi acum e cumva Gail Shaffer? îl întrebă 
Jeffrey. 

— Exact! răspunse Seibert. E prima oară în cariera mea când 
am avut două femei tinere şi atrăgătoare una după alta. A fost 
ziua mea norocoasă. 

Jeffrey se făcu că nu aude. Nu-i plăcuse niciodată umorul de 
morgă. 

— Aveţi vreun indiciu care, din punct de vedere patologic, să 


explice cauza decesului? 

— Haideţi cu mine, zise Seibert, făcând un gest cu mâna plină 
de sânge. 

Porni îndărăt spre masă. Jeffrey îl urmă cu un pas şovăitor. Nu 
ţinea să se apropie prea mult. 

— la uitaţi-vă la asta, zise Seibert după ce-l prezenta 
asistentului său, Harold. Făcu un semn cu mânerul scalpelului la 
rana de la baza frunţii lui Gail. A fost o lovitură cumplită. l-a 
fracturat ţeasta în dreptul sinusului frontal. 

Jeffrey încuviinţă din cap. Începu să respire pe gură. Nu putea 
suporta mirosul. Harold era ocupat cu îndepărtarea organelor 
interne. 

— E posibil s-o fi ucis lovitura? întrebă Jeffrey. 

— Posibil, îi răspunse Seibert, dar testele au fost negative. O 
să vedem când îi scoatem creierul. Se pare că a avut şi nişte 
probleme cardiace, deşi nu suferise de inimă mai înainte. Deci, 
trebuie să-i examinăm inima cât mai atent. 

— Veţi căuta urme de droguri? 

— Bineînţeles! îi răspunse Seibert. Vom face un test 
toxicologic complet de sânge, bilă, urină şi chiar şi din ce am 
aspirat din stomacul ei. 

— Stai să te ajut, zise Seibert asistentului său, când văzu că 
Harold reuşise să elibereze organele abdominale. Seibert apucă 
un fel de tigaie lungă şi plată şi i-o ţinu în faţă, în timp ce Harold 
ridica masa de organe lipicioase şi o muta în conteiner. 

Jeffrey întoarse capul pentru o clipă. Când se uită iar, cadavrul 
fusese golit de măruntaie. Harold pornise spre chiuvetă cu 
organele. Seibert băgase mâna în cavitatea abdominală şi o 
mişca de colo-colo, distrat. 

— Trebuie să fii tot timpul pregătit pentru ceva neaşteptat. Nu 
ştii niciodată peste ce dai. 

— Ce-aţi zice dacă v-aş sugera că ambele femei au fost 
otrăvite? zise Jeffrey pe neaşteptate. Aţi face ceva deosebit? Le- 
aţi supune altor teste? 

Seibert se opri brusc. În acel moment, pătrunsese adânc în 
bazinul lui Gail cu mâna dreaptă înmănuşată. Ridică încet capul 
să-l privească din nou pe Jeffrey, ca şi cum ar fi încercat să-l 
cântărească din nou. 

— Ştii ceva ce-ar trebui să ştiu şi eu? îl întreba el pe un ton 
mai serios. 


— Să zicem că ridic o simplă ipoteză, zise Jeffrey evaziv. 
Ambele femei au avut atacuri cerebrale şi probleme cardiace, 
deşi fuseseră înainte sănătoase sau aşa se pare. 

Retrăgându-şi mâna, Seibert se ridică şi-l privi pe Jeffrey peste 
trupul golit de organe al lui Gail Shaffer. Stătu o clipă pe 
gânduri, apoi cobori privirea asupra cadavrului femeii. 

— Nu, n-aş face nimic deosebit, răspunse el. De fapt, nu 
există deosebire între autootrăvirea, numită eufemistic drog 
consumat ca distracţie şi otrăvirea de către altul - cel puţin, nu 
din punct de vedere patologic. Otrava se află sau nu se află în 
corpul persoanei decedate. Cred că, dacă aş şti că s-a folosit o 
anumită otravă, asta mi-ar influenţa felul în care aş examina 
anumite ţesuturi. Există anumite pete lăsate de anumite 
otrăvuri. 

— Dar dacă a fost vorba de o toxină? întrebă Jeffrey. 

Seibert scoase un fluierat. 

— Ei, de data asta ai atacat o problemă serioasă. Te referi la 
ceva în genul fitotoxinei sau tetrodotoxinei. Ai auzit de 
tetrodotoxină, nu-i aşa? Se găseşte într-un peşte din familia 
Tetraodontidae. N-ai să crezi, dar unele baruri care vând sushi 
au fost autorizate să servească peştele ăsta. Doamne, eu n-aş 
pune gura pe el pentru nimic în lume! 

Jeffrey îşi dădu seama că atinsese unul dintre subiectele 
preferate ale lui Seibert. Entuziasmul acestuia faţă de toxine era 
evident. 

— Toxinele sunt fenomenale, continuă Seibert. Doamne, dac- 
aş avea de gând să fac cuiva de petrecanie, sunt convins că aş 
folosi o toxină. De multe ori, nimeni nu se gândeşte să le caute 
urmele. Cauza morţii pare naturală. Ei, îţi aminteşti de 
diplomatul ăla turc care a fost trimis pe lumea cealaltă la Paris? 
Acolo a fost sigur vorba despre o toxină. Era ascunsă la capătul 
unei umbrele şi cineva s-a apropiat de individ şi i l-a înfipt uşor 
în fesă. Grozav! În clipa următoare, individul se zvârcolea pe 
pavaj. In câteva minute şi-a dat duhul. Şi crezi că şi-a dat cineva 
seama ce era? Nu, nicidecum! Toxinele sunt date dracului! Mor 
să le identific, zise Seibert, râzând singur de gluma lui. 

— Dar le puteţi detecta? îl întrebă Jeffrey. Seibert clătina din 
cap cu îndoială. 

— De asta le-aş folosi, dacă aş vrea să fac de petrecanie 
cuiva. Sunt al naibii de greu de descoperit. Cât priveşte 


detectarea lor, aş spune că asta se poate şi nu se poate. Marea 
problemă e că o doză infimă din unele dintre aceste toxine are 
efecte extraordinare. Au nevoie doar de câteva molecule ca să- 
şi facă treaba lor împuţită. Mă refer la nano-nanomoli. Asta 
înseamnă că vechiul nostru ajutor din totdeauna, cromatograful 
în gaz combinat cu spectropometrul de masă, nu reuşeşte 
întotdeauna să distingă toxina dintre toţi ceilalţi compuşi 
organici care formează întregul eşantion. Dar, dacă ştii ce cauţi, 
să zicem tetrodotoxină, pentru că decedatul a căzut lat la un 
festin cu sushi, atunci există unii anticorpi asociaţi fie cu 
floresceinul, fie cu un marker radioactiv care pot să depisteze 
substanţa. Dar, crede-mă, nu-i uşor. 

— Deci, uneori nu poţi găsi toxina, dacă nu ştii clar care este 
aceasta, zise Jeffrey, subit descurajat. 

— De asta pot exista crime perfecte. 

Harold se întoarse de la chiuvetă cu tava plină de organe. 
Jeffrey folosi acest prilej ca să admire tavanul laboratorului. 

— Harold, vrei să extragi creierul? îl întrebă Seibert pe 
asistentul lui. 

Bărbatul aprobă din cap, puse tava jos la capătul mesei, apoi 
se întoarse la cadavru. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, zise Jeffrey. 

— Nici o problemă, răspunse Seibert. Genul ăsta de deranj nu 
mă supără. Porcăria asta de autopsie devine cam plicticoasă 
după o vreme. Distracţia în treaba asta e analiza. Niciodată nu 
mi-a plăcut să eviscerez peştele când m-am dus la pescuit şi nu- 
i prea mare diferenţă între asta şi executarea unei autopsii. În 
afară de asta, mi-ai trezit curiozitatea. Dar de ce atâtea întrebări 
despre toxine? Un om ocupat ca dumneata nu vine până aici ca 
să dezlege şarade. 

— V-am spus că au existat cel puţin alte patru decese în 
timpul anesteziei epidurale. Asta-i foarte neobişnuit. Şi, la cel 
puţin doua dintre ele, simptomele iniţiale au fost doar puţin 
diferite de obişnuita reacţie la anestezicele locale. 

— Cum aşa? întrebă Seibert. 

Unul dintre ceilalţi patologi înălța capul şi strigă peste umăr: 

— Hei, Seibert, o să faci din cazul ăsta opera vieţii tale, numai 
pentru că are un trup frumos? 

— Du-te naibii, Nelson, îi răspunse Seibert, ridicând vocea. 
Apoi, adresându-i-se lui Jeffrey, spuse: E gelos fiindcă mi-au 


revenit amândouă mie. Dar treaba se echilibrează. Data viitoare 
o să am, probabil, parte de o alcoolică de şaizeci de ani care a 
plutit trei săptămâni în portul Boston. Merita să vezi aşa ceva. 
Uuh! Cu damful pe care-l răspândeşte ai putea să-ţi conduci 
maşina o săptămână. 

Jeffrey încercă să zâmbească, dar îi veni cam greu. Imaginile 
pe care le trezeau oamenii ăştia erau aproape la fel de 
groaznice ca şi cele de la actualități. 

Ca răspuns la înţepăturile celorlalţi patologi, Seibert luă un fir 
gros de sutură trecut printr-un ac mare, ascuţit şi începu să 
coasă rana de la autopsie în formă de Y. ` 

— Ei, unde rămăsesem? întrebă el. A, da. |n ce fel se 
deosebeau simptomele? 

— Imediat după administrarea Marcainei, pacienţi au avut o 
reacție parasimpatică bruscă şi ciudată, acuzând dureri 
abdominale şi prezentând salivaţie, transpiraţie şi chiar pupile 
miotice. Asta a durat doar câteva secunde, după care a 
intervenit un atac major. 

Harold tăiase capul lui Gail de jur-împrejur cu un scalpel. Apoi, 
cu un zgomot îngrozitor de sfâşiere, trase scalpul în jos peste 
faţa femeii. Teasta era acum expusă. Jeffrey încercă să se 
întoarcă într-o parte, ca să nu vadă nimic. 

— Asemenea simptome nu apar ca reacţie toxică la 
anestezicele locale? întrebă Seibert. 

Ridica acul în sus deasupra capului, ca un cârpaci, după 
fiecare împunsătura, ca să desfăşoare firul. 

— Da şi nu, răspunse Jeffrey. Atacurile, sigur. De asemenea, 
pupilele miotice au fost descrise în literatura de specialitate, 
deşi să fiu al naibii, dacă le pot explica fiziologic, iar de văzut n- 
am văzut aşa ceva niciodată. Cât despre salivaţia, transpiraţia şi 
lăcrimarea trecătoare, nici măcar n-am citit despre ele. 

— Cred că înţeleg, zise Seibert. Brusc, se auzi un hârşâit şi 
trupul lui Gail începu să vibreze. Harold tăia calota craniană cu 
un ferăstrău electric. În curând, va scoate creierul. Seibert ridică 
glasul ca să se facă auzit: După cum îmi amintesc eu, 
anestezicele locale blochează transmisia la sinapse. Orice 
stimulare iniţială poate fi obţinută, fiindcă fibrele inhibitorii pot fi 
blocate la început. Îmi amintesc bine? 

— Mă impresionați, zise Jeffrey. Continuaţi. 

— Şi blocajul survine din împiedicarea ionilor de sodiu de a 


străbate membranele, aşa e? 

— Cred că aţi luat zece plus la neurofiziologie în facultatea de 
medicină. 

— Ei, genul ăsta de probleme mă interesează, spuse Seibert. 
Am revăzut informaţiile astea pentru un caz de miastenia gravis. 
Se vorbeşte despre asta şi într-o lucrare despre tetrodotoxină pe 
care tocmai am citit-o. Ştii că toxina asta imită anestezicele 
locale? De fapt, unii au emis ipoteza că asta ar putea fi un 
anestezic local natural. 

Jeffrey îşi amintea vag că şi el citise ceva asemănător, acum 
că Seibert pomenise de asta. 

Hăârâitul ferăstrăului electric se opri brusc. Jeffrey nu ţinea să 
vadă ce mai urma, aşa că se întoarse cu spatele. 

— În orice caz, continuă Seibert, îmi amintesc că, la anestezia 
epidurală, modificările la care te aştepţi ar putea fi în sistemul 
simpatic, nu în cel parasimpatic, din cauza riscului de a injecta 
soluţia incorect acolo unde se aplică anestezia rahidiană. Aşa-i? 

— E cum nu se poate mai exact, răspunse Jeffrey. 

— Dar nu-i aşa că problema principală este că poţi injecta din 
greşeală agentul anestezic direct în circuitul sangvin? 

— Întocmai, răspunse Jeffrey. Şi aici intervin atacurile şi 
toxicitatea cardiacă. Dar nimic nu explică o stimulare 
parasimpatică bruscă şi intensa. Ajungi să crezi că, aici, mai e 
vorba şi despre alt drog. Ceva care produce nu numai atacuri şi 
toxicitate cardiacă, dar şi, pentru un interval scurt, stimulare 
parasimpatică. , 

— Extraordinar! exclamă Seibert. Asta-i genul de caz care mă 
interesează. Asta-i genul de descoperire pe care-o poate face un 
patolog. 

— Presupun că da, răspunse Jeffrey. Ca să spun drept, eu mă 
gândeam la un anestezist. 

— N-o să se ia la întrecere, spuse Seibert, în timp ce agita în 
aer o pereche de cleşti cu dinţi. Un patolog este mult mai 
calificat pentru găsirea celei mai bune soluții de ucis oamenii. 

Jeffrey deschise gura să-l contrazică, apoi se opri, gândindu-se 
că era ridicol să stabileşti care specialitate producea cel mai 
sofisticat ucigaș. 

— Mai există ceva în legătură cu cele două cazuri la care mă 
refer eu. La autopsie, ambele au prezentat distrugerea celulelor 
nervoase şi a axonilor nervoşi. La unul dintre cazuri s-au făcut şi 


nişte micrografii electronice, care au arătat o degradare 
marcată ultrastructurală a nervilor şi a muşchilor. 

— Vorbiţi serios? îl întrebă Seibert, în timp ce continua să 
coasă. Jeffrey îşi dădea seama că patologul era fascinat: Deci n- 
avem altceva de făcut decât să găsim o toxină care produce 
atacuri şi toxicitate cardiacă, distrugând celulele nervoase şi 
musculare, ducând şi la o marcată stimulare parasimpatică! Cel 
puţin, iniţial. Ştii ceva? Ai dreptate! Asta-i ca o întrebare la un 
test de neurofiziologie de anul întâi. Trebuie să stau să mă 
gândesc la ea o vreme. 

— Ştiţi cumva dacă pacienta Karen Hodges a avut acelaşi gen 
de simptome iniţiale? îl întrebă Jeffrey. 

Seibert ridică din umeri. 

— Nu ştiu încă. Obişnuitul meu modus operandi este să 
studiez fişa în detaliu după ce am făcut autopsia. Imi place să 
mă păstrez receptiv. În felul ăsta, sunt mai puţin înclinat să omit 
ceva. 

— Vă deranjează dacă mă duc să mă uit la fişă? îl întrebă 
Jeffrey. 

— Nu, nici vorbă că nu! După cum am spus, sunteţi invitatul 
meu. Nici eu nu mai rămân mult aici. 

Incântat să scape de mirosul sufocant din sălii de autopsie, 
Jeffrey porni spre micul birou al lui Seibert. Incăperea era cea 
mai primitoare pe care o văzuse la morgă, având multe 
elemente personale. Pe masa de lucru, acoperita cu piele de 
culoare asortată, se vedeau un coş de hârtii, un set de stilou şi 
creion şi o fotografie înrămată. Fotografia îl arăta pe Seibert, 
alături de o femeie atrăgătoare cu o coafură nostimă şi doi copii 
zâmbitori. Familia, îmbrăcată în echipament de schi, fusese 
prinsă în obiectiv pe fundalul unui munte alb, înzăpezit. 

Cele două fişe se aflau în mijlocul mesei de lucru. Cea de 
deasupra era a lui Gail Shaffer. Jeffrey o puse deoparte. Cea de 
dedesubt era a lui Karen Hodges. O luă în mână şi se aşeză într- 
un scaun acoperit cu vinilin. Ceea ce-l interesa cel mai mult era 
raportul de anestezie. 

Numele  anestezistului era William Doherty. Jeffrey şi-l 
amintea vag de la unele întruniri medicale. Aruncându-şi ochii 
pe pagină, văzu că anestezia fusese, într-adevăr, făcută cu 
Marcaină 5%. Judecind după doză, îşi dădu seama că Doherty 
folosise o fiola de 30 cc. Apoi Jeffrey răsfoi un rezumat concis al 


desfăşurării operaţiei. Asta-i trezi imediat amintirea dezastrului 
legat de Patty Owen. Se cutremură când văzu că pacienta Karen 
Hodges suferise la început aceleaşi simptome parasimpatice 
derutante, înainte de instalarea atacului. 

Jeffrey fu copleşit de simpatie faţă de Doherty. Ştia prea bine 
prin ce trecea omul acela. Împins de un impuls, ridică receptorul 
telefonului lui Seibert şi făcu un număr de la spitalul St. Joseph. 
Ceru secţia de anestezie, apoi aşteptă să vină doctorul Doherty. 

Când Doherty răspunse la apel, Jeffrey îi spuse cât de rău îi 
părea de experienţa prin care acesta trecuse în ajun, adăugind 
că îşi dădea seama ce chinuri îndura; avusese şi el parte de 
ceva asemănător. 

— Cine-i la telefon? îl întrebă doctorul Doherty, înainte de a-i 
da prilejul să mai spună ceva. 

— Jeffrey Rhodes, răspunse Jeffrey, folosindu-şi numele 
adevărat pentru prima oară. 

— Doctorul Jeffrey Rhodes de la Memorial? îl întrebă Doherty. 

— Da, răspunse Jeffrey. Aş vrea să vă pun o întrebare despre 
acest caz. Când aţi administrat doza de test... 

— Regret, îl întrerupse doctorul Doherty, dar avocatul meu 
mi-a cerut explicit să nu discut cu nimeni despre acest caz. 

— Înţeleg, răspunse Jeffrey. S-a intentat deja acţiune legată 
de malpraxis? 

— Nu, nu încă, răspunse doctorul Doherty. Dar, din păcate, ne 
aşteptăm cu toţii la asta. Credeţi-mă, nu pot discuta mai mult. 
Dar apreciez că m-aţi sunat. Mulţumesc. 

Jeffrey închise telefonul, nemulţumit că nu putea profita de o 
nouă experienţă - aceea a doctorului Doherty. Dar nu înţelegea 
motivele doctorului de a fi atât de reticent. Primise şi el aceeaşi 
interdicţie din partea avocatului său în cazul Patty Owen. 

— Am deja câteva idei, zise Seibert, năvălind în biroul său, 
îmbrăcat într-un nou echipament medical. 

Fără halatul chirurgical, fără mască şi bonetă, Jeffrey îl văzu, 
pentru prima oară, aşa cum era. Seibert avea o constituţie 
atletică. Părul lui era de un blond-închis care se potrivea cu ochii 
lui albaştri. Avea o faţă frumoasă, colţuroasă. Jeffrey îi dădea 
treizeci şi ceva de ani. 

Seibert se apropie de masa lui de lucru şi se aşeză. Se lăsă pe 
spate în scaun şi-şi ridică picioarele, sprijinindu-le de colţul 
mesei. 


— Ce-am discutat noi este un fel de blocaj histotoxic 
depolarizant. Asta ar da o zvâcnire iniţială, de parcă ai fi injectat 
un bol de acetilcolină în toate sinapsele ganglionare şi plăcile 
terminaţiilor motoare. Atenţie: simptomele parasimpatice apar 
după dezlănţuirea dezastrului produs de distrugerea celulelor 
nervoase şi musculare. Şi mai este o problemă: se produc şi 
convulsii musculare. 

— Dar au fost şi fasciculaţii musculare! zise Jeffrey cu şi mai 
mult interes. Se părea că Seibert descoperise, într-adevăr, ceva. 

— Asta nu mă miră, zise el. Apoi îşi ridică picioarele de pe 
masă şi se apleca înainte, cu privirea aţintită asupra lui Jeffrey. 
Ce-ai de spus despre ultimul pacient? Au existat şi la Karen 
Hodges simptomele despre care vorbim? 

— Da, exact aceleaşi, răspunse Jeffrey. 

— Şi eşti sigur că nu puteau fi produse de anestezicele locale? 

Jeffrey clatină din cap. 

— Ei, bine, ar fi interesant să vedem rezultatele toxicologice. 

— Mi-am aruncat ochii pe două dintre celelalte patru decese 
survenite după anestezia epidurală. Toxicologia a fost negativă 
la ambele. 

— Care au fost numele celor patru pacienţi? întrebă Seibert, 
luând în mână un pix şi hârtie de notat. 

— Patty Owen, Henry Noble, Clark Devries şi Lucy Havalin, 
răspunse Jeffrey. Am revăzut autopsiile lui Owen şi Noble. 

— Nu ştiu nimic despre nici unul dintre cazurile astea. Trebuie 
să mă uit să văd ce avem în dosare. 

— Există vreo şansă ca să se fi păstrat vreun fluid corporal al 
vreunuia dintre ei? întrebă Jeffrey. 

— Păstrăm la congelator mostrele anumitor cazuri timp de 
aproximativ un an. Care a fost cazul cel mai recent? 

— Patty Owen, răspunse Jeffrey. Dacă aveţi ser, puteţi să 
faceţi nişte teste pentru depistarea toxinelor? 

— Vorbeşti de parc-ar fi un fleac, zise Seibert. După cum ţi-am 
spus, e destul de greu să descoperi o toxină, dacă nu ai norocul 
să dispui de o anume antitoxină sub formă omologată. Nu se 
poate să încerci o mulţime de antitoxine la întâmplare şi, pe 
urmă, să speri să iasă bine. 

— Există vreun fel de a reduce sfera posibilităţilor? 

— Posibil, îi răspunse Seibert. Poate că ar merita să ataci 
problema din alt unghi. Dacă a existat o toxină, cum de au 


contactat-o aceşti pacienţi? 

— Asta-i cu totul altă problemă, recunoscu Jeffrey. Nu-i venea 
să pomenească încă de teoria lui cu Doctorul X. 

— Hai să lăsăm la o parte chestiunea asta pentru moment. 
Când ai intrat aici, adineauri, am crezut că ai ceva precis în 
minte. 

— Chiar aveam, răspunse Seibert. Mă gândeam la întreagă 
clasă de toxine care îi înnebunesc pe unii toxicologi. Provin din 
glandele pielii unor broaşte din Columbia, America de Sud. 

— Răspund caracteristicilor toxinei misterioase despre care 
am discutat? 

— Trebuie să mă mai informez ca să fiu sigur, recunoscu 
Seibert. Dar, după câte îmi amintesc, cred că da. Au fost 
descoperite cam în acelaşi fel cum a fost şi curara. Indienii 
obişnuiau să macine aceste broaşte şi să folosească extrasul 
pentru săgețile lor otrăvite. Ei, s-ar putea ca despre asta să fie 
vorba aici: unul dintre indienii ăia columbieni pornit la război, 
zise Seibert, râzând. 

— Mi-ai putea da unele referinţe? întreba Jeffrey. Aş vrea să 
mă informez şi eu. 

— Sigur că da, îi răspunse Seibert. Se îndreptă spre clasorul 
lui, apoi se opri din drum şi se întoarse spre oaspetele său. 
Discuţia asta m-a făcut să mă gândesc la o licoare perfecta 
pentru crimă. Eu, dac-ar fi să aleg ceva de pus într-un anestezic 
local, aş folosi acea otravă din sushi, tetrodotoxină. Având, 
aparent, acelaşi efect ca anestezicele locale, nimeni n-ar bănui 
niciodată nimic. Pe dumneata te-au îngrijorat simptomele 
parasimpatice trecătoare. Cu tetrodotoxină, aşa ceva ar fi 
imposibil. 

— Dar uiţi ceva, zise Jeffrey. Cred că tetrodotoxină este 
reversibilă. Paralizează capacitatea respirației, dar, în timpul 
anesteziei, asta nu contează. Respiri tu pentru pacient. 

Seibert pocni din degete, nemulţumit. 

— Ai dreptate. Am uitat de asta. Distruge celulele şi le 
blochează funcţionarea. Seibert mai făcu câţiva paşi spre clasor 
şi trase afară sertarul de sus. Unde naiba am păstrat treaba aia? 
bombăni el. Scotoci printre dosare câteva minute, evident 
enervat. Ah, uite-o! exclamă el, scoțând triumfător un pliant din 
sertar. Am clasat-o la „broaşte”. Ce idiot! 

Pliantul conţinea câteva articole reproduse dintr-un număr de 


reviste, printre care publicaţii obişnuite ca Science. Altele erau 
mai ezoterice, precum Progrese în citofarmacologie. Timp de 
câteva minute, cei doi bărbaţi păstrară tăcerea, în timp ce 
răsfoiau articolele. 

— Cum de-ai făcut rost de toate astea? îl întrebă Jeffrey. 

— In profesia mea, tot ce cauzează moartea este interesant, 
mai cu seamă ceva care o face atât de eficient ca aceste toxine. 
Şi cum poţi rezista numelor? lată unul: histrionicotoxină. Seibert 
puse un articol în faţa lui Jeffrey. Acesta îl luă şi începu să-l 
citească. Uite ceva grozav, zise Seibert, alegând un articol şi 
bătându-l cu mâna liberă. Asta-i una dintre cele mai toxice 
substanţe cunoscute omului: batracotoxina. 

— la să văd şi eu, zise Jeffrey. 

Îşi amintea numele dintre multe altele întâlnite în capitolul 
privind toxinele din cartea de toxicologie a lui Chris. Jeffrey luă 
articolul şi citi rezumatul. Părea promiţător. După părerea lui 
Seibert, acţiona ca agent depolarizant asupra joncţiunilor 
nervoase. Se spunea că produce şi degradări ultrastructurale 
extinse ale celulelor nervoase şi musculare. 

Ridicând privirea de pe pagină, Jeffrey îi întinse articolul lui 
Seibert. 

— Ce-ar fi să cauţi toxina asta în serul unora dintre aceste 
cazuri? 

— Ar fi, cu siguranţă, o treabă complicată, zise el. Este 
extraordinar de puternică. E un alcaloid steroidal, ceea ce 
înseamnă că se poate ascunde uşor în lipidele şi steroizii celulei. 
Poate că un extras de ţesut musculos ar fi preferabil unei 
mostre de ser, de vreme ce toxina este activă în plăcile de la 
capetele nervilor motori. Poate că singurul mod de a depista 
ceva în genul batracotoxinei este de a o găsi concentrată într-o 
mostră. 

— Cum ai face să reuşeşti asta? 

— Ca steroid, ar fi metabolizat prin gluconarea în ficat şi ar fi 
eliminat de bilă, explică Seibert. Deci, o probă de bilă ar fi bună, 
numai că există o mică problemă. 

— Care-ar fi asta? întrebă Jeffrey. 

— Substanţa asta ucide atât de repede, încât ficatul nu mai 
are nici o şansă s-o proceseze. 

— Unul dintre pacienţi nu a murit atât de repede cum au 
murit ceilalţi, zise Jeffrey, cu gândul la Henry Noble. Se pare căi 


s-a administrat o doză mai mică şi a mai trăit o săptămână. 
Crezi că asta ne-ar fi de ajutor? 

— Dacă ar fi să fac o presupunere, aş spune că da, zise 
Seibert. Bila lui a avut, cu siguranţă, o concentraţie mai mare 
decât orice altă parte a corpului său. 

— El a murit acum aproape doi ani. Presupun că nu mai există 
nici o şansă ca fluidul lui corporal să mai fie accesibil. 

Seibert clatină din cap. 

— Nici una. Avem un spaţiu limitat în congelatorul nostru. 

— Ne-ar servi la ceva s-o obţinem prin exhumarea cadavrului? 
întrebă Jeffrey. 

— Probabil că da, răspunse Seibert. Asta depinde de gradul 
de descompunere. Dacă corpul era în stare bună, dacă a fost 
înmormântat într-un loc umbrit şi a fost bine îmbălsămat, s-ar 
putea să reuşim. Dar exhumarea unui cadavru nu e cel mai 
simplu lucru. Trebuie să obţii o autorizaţie şi asta nu-i 
întotdeauna lucru uşor. Trebuie să faci rost de un ordin al 
tribunalului sau de încuviințarea rudei celei mai apropiate. După 
cum îţi poţi închipui, nici tribunalul şi nici rudele nu sunt atât de 
binevoitoare. 

Jeffrey îşi privi ceasul. Era deja trecut de ora două. Ridică 
articolul pe care îl avea în mână. 

— S-ar putea să-l împrumut? întrebă el. 

— Da, dacă mi-l dai înapoi, îi răspunse Seibert. Ţi-aş putea da 
şi un telefon să-ţi spun rezultatele toxicologice obţinute de la 
Karen Hodges şi de la mostra de ser a lui Patty Owen. Numai că 
nu-ţi ştiu numele. 

— Scuză-mă, îi răspunse Jeffrey. Mă numesc Peter Webber. 
Dar e întotdeauna greu să mă găseşti la spital. Ar fi mai simplu 
să te sun eu. Când crezi că e mai bine să încerc? 

— Poate chiar mâine. Când suntem aşa de aglomeraţi, lucram 
şi la sfârşit de săptămână. Să văd dacă pot accelera lucrurile, 
dacă eşti atât de interesat. 

După ce părăsi morga, Jeffrey trebui să se ducă până la 
Spitalul Boston City ca să ia un taxi. Se urca în el şi-i spuse 
şoferului să-l ducă la Spitalul St. Joseph. Ideea lui era să-şi 
cronometreze astfel timpul, încât să poată să se întoarcă acasă 
împreună cu Kelly. Ca soră-şefă, ea beneficia de un loc în 
parcarea spitalului. 

În taxi, Jeffrey reuşi să-şi arunce ochii peste articolul despre 


batracotoxină. Era greu de citit, fiindcă era foarte tehnic. Totuşi, 
izbuti să afle că, într-adevăr, toxina provoca o deteriorare 
ireversibilă a celulelor nervoase şi musculare şi, deşi nu se 
specifica, de exemplu, că producea salivaţie, lăcrimare şi pupile 
miotice, era deosebit de sugestiv. Se preciza că toxina stimula 
sistemul parasimpatic şi producea convulsii musculare. 

La St. Joe, Jeffrey o găsi pe Kelly la locul ei obişnuit, camera 
de gardă a surorilor de la terapie intensivă. Era teribil de 
ocupată. La secţia de terapie intensivă se făcuse de curând o 
nouă internare şi se şi schimba tura. 

— Nu-ţi pot acorda decât o secundă zise ea. Uite: am uitat să- 
ţi dau asta. li întinse lui Jeffrey un plic cu antetul Spitalului St. 
Joseph. 

— Ce-i asta? întrebă Jeffrey, în timp ce Kelly se întorcea la 
munca ei. 

— Listele de la Spitalul Valley. Hart mi-a fost din nou de 
ajutor. Mi le-a trimis prin fax în după-amiaza asta. Totuşi, de 
data asta, a fost un pic mai curios. 

— Ce i-ai spus? 

— l-am spus adevărul, răspunse Kelly. Că era ceva legat de 
cazul lui Chris care încă mă mai preocupă. Dar, Jeffrey, acum nu 
pot să mai vorbesc. Du-te în camera din spate. Termin serviciul 
în câteva minute. 

Jeffrey se duse în camera îngustă şi se aşeză. În mare 
contrast cu agitația de la terapie intensivă, aici singurul zgomot 
era acela al compresorului unui frigider mic şi al omniprezentei 
maşini de făcut cafea. Jeffrey deschise plicul şi scoase faxul. 

Erau două foi separate. Una reprezenta o listă de doctori 
cărora li se eliberaseră plăcuţe de parcare în anul 1987 şi era 
organizată pe departamente. Cealaltă era un stat de plată 
pentru acelaşi an, cu numele tuturor angajaţilor spitalului. 

Jeffrey scoase repede propria sa listă cu cei treizeci şi patru 
de doctori cu acces atât la Memorial cât şi la St. Joseph. 
Verificând lista numelor, reuşi s-o reducă la şase. Unul dintre 
cele şase nume era Nancy Bennett, de la secţia de anestezie a 
spitalului Valley. Pentru moment, ea deveni suspectul principal 
pentru Jeffrey. Acum, va trebui să obţină liste similare de la 
Spitalul Commonwealth şi de la Suffolk General. De îndată ce le 
va avea pe acestea, era convins că lista lui va fi şi mai mică. De 
fapt, spera că va ajunge la un singur individ. 


Uşa de la terapie intensivă se deschise şi Kelly intră. Arăta la 
fel de obosită ca şi Jeffrey. Se apropie şi se aşeză pe un scaun 
lângă el. 

— Ce zi! oftă ea. Cinci internări numai în tura noastră! 

— Am veşti bune, zise Jeffrey, plin de însufleţire. După ce am 
cercetat lista angajaţilor de la Valley, am ajuns doar la şase 
doctori. Acum ar trebui să vedem cum facem rost de liste de la 
celelalte două spitale. 

— Nu cred că pot fi de ajutor în privinţa asta, zise Kelly. Nu 
cunosc pe nimeni, nici la Commonwealth, nici la Suffolk. 

— Ce-ai zice să te duci acolo şi să faci o vizită la biroul 
infirmeriei? 

— Stai o clipă! exclamă Kelly. Amy a lucrat la Suffolk la 
terapie intensivă. 

— Cine-i Amy? întrebă Jeffrey. 

— Una dintre surorile medicale de aici, răspunse Kelly. Stai să 
văd dacă mai e aici. 

Kelly sări de pe scaun şi dispăru iar la terapie intensivă. 

Jeffrey îşi cobori din nou privirea pe lista celor şase doctori, 
apoi pe lista celor treizeci şi patru. Era, într-adevăr, un progres 
încurajator. Şase era un număr de oameni mult mai rezonabil de 
cercetat. Apoi dădu cu ochii de cele doua nume la dreapta listei 
de personal auxiliar. Uitase de ceilalţi angajaţi. Parcurgând lista 
salariaţilor de la Spitalul Valley, căută numele lui Maureen 
Gallop. După cum se aştepta, nu-l găsi. Apoi îl căută pe cel al lui 
Trent Harding. Spre marea lui uimire, numele tipului se afla pe 
lista salariaţilor Spitalului Valley. Lucrase, într-adevăr, ca 
infirmier în 1987! 

Inima lui Jeffrey începu să bată mai tare. Numele striga la el 
de pe pagină. Trent Harding lucrase la Spitalul Valley, la 
Memorial ş; la St. Joseph! 

Linişteşte-te, îşi spuse Jeffrey, simțind cum devine din ce în ce 
mai agitat. Probabil că era o simplă coincidenţă. Dar era o 
coincidenţă al naibii de ciudată şi mult mai greu de explicat 
decât în cazul unui doctor. 

Uşa de la terapie intensivă se deschise şi Kelly reapăru. Se 
prăbuşi pe scaun şi-şi trase părul de pe frunte. 

— Am ratat-o, zise ea, dezamăgită. Dar o s-o întâlnesc mâine. 
O întreb atunci. 

— Nu cred că va fi necesar, zise Jeffrey. Uite ce-am 


descoperit! Puse lista salariaţilor de la Valley în faţa ei şi-i arătă 
numele lui Trent Harding. 

— Tipul ăsta a lucrat în toate cele trei spitale în perioadele 
critice, zise el. Ştiu că pare o întâmplare, dar e greu de crezut că 
prezenţa lui în toate cele trei spitale la timpul potrivit e o simplă 
coincidenţă. 

— Şi acum lucrează aici, la St. Joseph? 

— Aşa spune lista pe care mi-ai dat-o. 

— Ştii unde anume în spital? 

— Nu ştiu unde, dar cunosc departamentul, zise Jeffrey. E în 
acelaşi departament ca tine: infirmeria. 

Kelly trase adânc aer în piept. 

— Nu mai spune! zise ea. 

— Aşa arată lista. Îl cunoşti? Kelly clătină din cap. 

— Nici măcar nu i-am auzit numele până acum, dar, de fapt, 
eu nu cunosc chiar pe toată lumea. 

— Trebuie să aflăm unde lucrează, zise Jeffrey. 

— Hai să ne ducem să vorbim cu Polly Arnsdorf, zise Kelly, 
ridicându-se repede în picioare. 

Jeffrey o apucă de braţ. 

— Stai puţin. Trebuie să fim prudenţi. N-aş vrea ca Polly 
Arnsdorf să-l sperie pe tipul ăsta. Nu uita că n-avem nici o 
dovadă, doar speculaţii. Dacă tipul ăsta, Harding, bănuieşte că îi 
urmărim, poate să fugă şi asta-i exact ceea ce nu ne trebuie. Şi, 
în plus, nu poţi folosi numele meu adevărat. S-ar putea să-l 
recunoască. 

— Dar, dacă Harding este ucigaşul, nu se poate să-l lăsăm să 
bântuie prin spital. 

— Intervalul dintre complicațiile anestezice a fost de opt luni 
sau ceva mai mult, zise Jeffrey. Câteva zile nu contează. 

— Despre Gail ce-ai de spus? 

— Incă nu ştim ce se ascunde în spatele morţii ei. 

— Dar ai insinuat... începu Kelly. 

— Am spus că aveam bănuieli, o întrerupse Jeffrey. Linişteşte- 
te. Incepi să te agiţi mai mult decât mine. Nu uita că tot ce ştim 
noi este că individul ăsta, Harding, a lucrat la toate cele trei 
spitale, atunci când au avut loc problemele de anestezie. 
Trebuie să aflăm mult mai multe ca să-l arătăm cu degetul. Şi, s- 
ar putea să constatăm că ne-am înşelat. Nu spun că nu trebuie 
să stăm de vorbă cu Polly. Trebuie însă să lămurim problema. 


Asta-i tot! 

— Foarte bine, răspunse Kelly. Cum să te prezint? 

— Am folosit numele Webber, dar mă tem că am uitat numele 
mic. Hai să zicem că sunt doctorul Justin Webber. lar în privinţa 
tipului ăstuia, Harding, hai să spunem că avem îndoieli legate de 
competenţa lui. 

Se duseră amândoi jos şi intrară în serviciul administrativ. 
Când ajunseră la uşa biroului lui Polly Arnsdorf, li se spuse că 
tocmai avea o convorbire telefonică interurbană. Se aşezară în 
anticamera, aşteptând să fie primiţi. Judecind după agitația care 
domnea în jur, se vedea clar că era foarte ocupată. 

Când, în cele din urmă, le veni rândul, Kelly îl prezentă pe 
Jeffrey drept doctorul Justin Webber, conform planului. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? Tonul ei era prietenos, 
dar expeditiv. 

Kelly îi aruncă o privire rapidă lui Jeffrey, apoi începu: 

— Vrem să luăm nişte informaţii despre unul dintre infirmierii 
de aici, zise ea. Numele lui este Trent Harding. 

Polly dădu din cap şi aşteptă. Când văzu că tânăra nu mai 
spune nimic, întreba: 

— Şi ce-aţi vrea să ştiţi? 

— Mai întâi, suntem curioşi în ce loc anume din spital 
lucrează, zise Jeffrey. 

— A lucrat, îl corectă Polly. Domnul Harding şi-a dat demisia 
ieri. 

Jeffrey avu un moment de dezamăgire. Ah, nu, îşi zise el, nu 
se poate să-l pierd pe omul ăsta după ce-am ajuns atât de 
aproape de el! Dar exista şi un avantaj în asta: plecarea lui 
Harding exact după ultima complicaţie de anestezie era o nouă 
informaţie cu aspecte incriminatorii. 

— Unde anume lucra el în spital? întrebă Jeffrey. 

— La sala de operaţie, răspunse Polly. 

Se uita când la Jeffrey, când la Kelly. Flerul ei îi spunea că aici 
se petrecea ceva, un lucru destul de serios. 

— În ce tură lucra? întrebă Kelly. 

— In prima lună a lucrat în tura de seară, zise Polly. Dar, apoi, 
a fost mutat în tura de zi. A lucrat în tura de zi până ieri. 

— Demisia lui a fost o surpriză? întrebă Jeffrey. 

— Nu chiar, răspunse Polly. Dacă n-ar fi existat o asemenea 
criză de infirmieri buni, l-aş fi concediat mai de mult. A avut mai 


multe probleme de disciplină în relaţia lui cu superiorii, nu 
numai aici, dar şi în alte instituţii unde a lucrat. Doamna Raleigh 
a avut mult de furcă cu el. Tot timpul o învăţa cum să conducă 
sala de operaţie. Dar, ca infirmier, era excelent. Extrem de 
inteligent, trebuie să adaug. 

— Unde a mai lucrat domnul Harding? întrebă Jeffrey. 

— A lucrat la majoritatea spitalelor din Boston. Cred că 
singurul spital mare la care i-a mai rămas să lucreze este Boston 
City. 

— A lucrat şi la Commonwealth şi Suffolk General? întrebă 
Jeffrey. 

Polly aprobă din cap. 

— Dacă-mi amintesc eu bine, da. 

Jeffrey nu reuşi să se stăpânească şi întrebă: 

— S-ar putea să ne uităm la fişa lui? 

— Asta nu se poate, îi răspunse Poly. Fişele noastre sunt 
secrete. 

Jeffrey dădu din cap. Se aşteptase la asta. 

— Dar o fotografie nu aveţi? Cred că asta putem să vedem. 

Polly îşi sună secretarul prin intercom şi-i spuse că-i trebuia o 
fotografie a lui Trent Harding. Apoi adăugă: 

— Pot să vă întreb care e cauza acestui interes pentru domnul 
Harding? 

Jeffrey şi Kelly se repeziră să vorbească în acelaşi timp. Apoi 
Jeffrey îi făcu semn lui Kelly să vorbească ea. 

— Există unele îndoieli în privinţa acreditărilor şi a pregătirii 
lui, zise ea. 

— Eu n-aş pune asta la îndoială, zise Polly când secretarul ei 
intră cu fotografia. O luă şi i-o întinse lui Jeffrey. Kelly se aplecă 
să se uite şi ea. 

Jeffrey îl văzuse în sălile de operaţie de la Memorial cu multe 
prilejuri. Recunoscu părul lui blond tuns îndrăzneţ de scurt şi 
construcţia lui solidă. După cât ţinea minte, nu schimbase nici o 
vorbă cu el, dar îşi amintea că tipul fusese întotdeauna politicos 
şi conştiincios. Sigur nu arăta a ucigaş. Arăta ca un american 
sadea, ca un jucător de fotbal la un colegiu din Texas. 

Ridicând privirea de pe fotografie, Jeffrey întrebă: 

— Aveţi vreo idee despre planurile lui? 

— Ah, da, răspunse Polly. Domnul Harding a fost foarte clar. 
Mi-a spus că avea de gând să caute un post la Boston City, 


fiindcă dorea un mediu mai academic. 

— Mai avem o rugăminte, continuă Jeffrey. Ne-aţi putea da 
adresa şi numărul de telefon al lui Trent Harding? 

— Cred că asta se poate, zise Polly. Cred că se găseşte în 
cartea de telefon. Luă un creion şi o bucăţică de hârtie. Intinse 
mâna, luă fotografia lui Trent Harding de la Kelly, o întoarse pe 
partea cealaltă şi copie ce scria pe spate, apoi îi dădu fetei 
hârtia înapoi. 

Jeffrey îi mulţumi lui Polly pentru timpul acordat. Kelly făcu 
acelaşi lucru. Apoi, părăsiră administraţia. leşiră pe uşa din faţă 
a spitalului şi se duseră la maşina lui Kelly. 

— Cred că ăsta e! spuse Jeffrey înfierbântat, îndată ce nu-i 
mai putea auzi nimeni. Trent Harding ar putea fi ucigaşul! 

— De acord, zise Kelly. Ajungând la maşină, schimbară o 
privire pe deasupra capotei. Kelly încă nu deschisese uşa. 

— Şi mai cred ceva: că avem obligaţia să ne ducem imediat la 
poliţie. Trebuie să-l împiedicăm să mai atace din nou. Dacă ele 
omul, trebuie să fie nebun. 

— Nu se poate să ne ducem la poliţie, zise Jeffrey, aproape 
exasperat. Şi asta pentru motivele de care ţi-am pomenit data 
trecută. Oricât am crede noi că-l incriminează această 
informaţie, ea este, totuşi, neesenţială. Nu uita că nu avem nici 
o dovadă. Nici una! Nu există nici măcar dovada că pacienţii au 
fost otrăviţi. Am cerut medicului legist să vadă dacă a existat o 
toxină, dar şansele de a izola aşa ceva sunt puţine. Toxicologia 
îşi are şi ea limitele ei. 

— Dar ideea că un asemenea om circulă liber mă îngrozeşte, 
zise Kelly. 

— Sunt de acord cu tine, dar problema este că, aşa cum stau 
acum lucrurile, autorităţile n-ar putea face nimic, chiar dacă ne- 
ar crede. Şi, cel puţin pentru moment, el nu se află într-un 
spital. 

Kelly se hotărî să deschidă uşa maşinii. Urcară amândoi. 

— Ceea ce ne trebuie nouă sunt nişte dovezi, zise Jeffrey. Şi 
primul lucru pe care îl avem de făcut este să ne asigurăm că 
tipul ăsta se află în oraş. 

— Dar cum putem face asta? întrebă Kelly. Jeffrey desfăcu 
hârtiuţa pe care le-o dăduse Polly. 

— O să mergem până la locuinţa lui să ne asigurăm că e încă 
ocupată. 


— Doar n-ai de gând să încerci să discuţi cu el? 

— Nu încă, răspunse Jeffrey. Dar probabil că voi face asta la 
un moment dat. Hai să mergem. Adresa este Garden Street pe 
Beacon Hill. 

Kelly se supuse, deşi nu-i plăcea ideea de a se apropia de 
locuinţa acelui diavol. Cu dovezi sau fără dovezi, ea era deja 
convinsa de vinovăția lui Harding. Altfel cum se explica prezenţa 
lui la fiecare dintre aceste spitale exact la momentul potrivit? 

Kelly intră pe Storrow Drive, apoi coti pe Revere Street, care îi 
duse drept la Beacon Hill. Pe Garden Street o luară în jos spre 
Cambridge Street. Nu mai schimbară nici o vorbă până ajunseră 
la adresă. Kelly parcă lângă altă maşină. Trase frâna de mână; 
se aflau la capătul unei pante abrupte. 

Jeffrey se aplecă peste Kelly ca să se uite la clădire. Spre 
deosebire de clădirile din jurul ei, casa în care locuia Harding era 
construită din cărămidă galbenă şi nu roşie. Dar, asemenea 
celorlalte, era un bloc cu cinci etaje. Strada fiind în pantă, 
acoperişurile se înşirau de la o clădire la alta ca o scară uriaşă. 
Clădirea lui Trent avea în vârf un parapet decorativ îmbrăcat în 
aramă pe care trecerea timpului îl acoperise cu obişnuita patină 
verzuie. Ar fi fost frumos, numai că se rupsese colţul drept şi o 
bucată mare atârna în jos. Uşa de la intrare, scara de incendiu şi 
toate accesoriile aveau mare nevoie de reparaţii şi, asemenea 
vecinelor ei, clădirea avea un aer părăginit. 

— Nu pare o zonă prea bună, spuse Kelly. 

Strada era plină de gunoaie. Maşinile parcate pe ambele părţi 
erau vechi şi hodorogite, cu excepţia uneia: un Corvette roşu. 

— Mă întorc imediat, zise Jeffrey, dând să deschidă uşa. 

Kelly îl apucă de braţ. 

— Eşti sigur că trebuie să faci aşa ceva? 

— Ai tu o idee mai bună? o întrebă Jeffrey. De fapt, nu vreau 
decât să intru în hol ca să văd dacă numele lui e pe lista 
locatarilor. Mă întorc imediat. 

ingrijorarea lui Kelly îl puse pe gânduri. Rămase o clipă în 
stradă, întrebându-se dacă făcea bine sau nu. Dar trebuia să se 
convingă că Harding era încă în Boston. Strângând din dinţi, 
trecu printre maşinile parcate şi încercă încet clanţa de la uşa 
clădirii galbene. Se deschidea într-un mic hol. 

Jeffrey păşi înăuntru. În interior, clădirea era şi mai ponosită. 
Un dispozitiv de iluminat primitiv atârnând de o sârmă fără 


înveliş fusese agăţat de tavanul holului. Uşa interioară părea să 
fi fost cândva forţată cu o rangă şi fusese lăsata nereparată. 
Într-un colţ, fusese aruncat un sac de gunoi din plastic care se 
spărsese. Din spărtură, gunoiul dăduse pe dinafară, umplând 
aerul cu un miros neplăcut. 

Erau şase apartamente pe lista de lângă interfon. Jeffrey 
înţelese că era un apartament pe etaj şi unul se afla la subsol. 
Numele lui Trent Harding se afla în fruntea listei şi pe una dintre 
cutiile poştale. Toate încuietorile cutiilor poştale fuseseră sparte. 
Jeffrey întinse mâna şi deschise cutia lui Harding ca să vadă 
dacă primise ceva prin poştă. În clipa în care atinse cutia, uşa 
interioara a clădirii fu deschisă brusc. 

Jeffrey se trezi faţă în faţa cu Trent Harding. Uitase cât de 
solid arăta individul. În plus, avea ceva mârşav, lucru pe care 
doctorul nu-l observase când îl văzuse în sălile de operaţie de la 
Memorial. Ochii lui albaştri şi reci erau înfundaţi în cap sub 
sprâncene stufoase. Mai avea şi o cicatrice despre care Jeffrey 
nu-şi aducea aminte şi care nu se vedea în fotografie. 

Jeffrey reuşi să-şi retragă mâna de pe cutia poştală în 
fracțiunea de secundă dinainte de a fi observat de Harding. La 
început, Jeffrey se temu să nu fie recunoscut. Dar, cu o expresie 
ce semăna a rânjet, individul trecu morocănos pe lângă el fără 
să se oprească. 

Jeffrey trase adânc aer în piept. Se sprijini o clipă de peretele 
acoperit cu cutiile poştale ca să-şi revină. Această întâlnire 
scurtă, neaşteptată îi luase toată vlaga. Dar, măcar făcuse ceea 
ce-şi propusese să facă. Acum ştia că Trent Harding nu părăsise 
oraşul. Plecase de la St. Joe, dar se afla încă în Boston. 

leşind din clădire, Jeffrey trecu printre maşinile parcate şi se 
sui din nou în maşina lui Kelly. Fata era lividă la faţă. 

— Individul tocmai a ieşit din clădire, se răsti ea. Ştiam eu că 
nu trebuie să intri acolo. Cum să nu ştiu! 

— Nu s-a întâmplat nimic, o asigura Jeffrey. Măcar acum ştim 
că n-a şters-o din oraş. Dar recunosc că m-a speriat. N-aş putea 
pune mâna în foc că el e ucigaşul, dar, când îl vezi de aproape, 
te cam îngrozeşte. Are o cicatrice sub ochi care nu se vede în 
fotografie şi ceva sălbatic în priviri. 

— Trebuie să fie nebun dacă a pus ceva în anestezic, zise 
Kelly, aplecându-se în faţă şi pornind motorul. 

Jeffrey se înclină spre ea şi-i puse mâna pe braţ. 


— Aşteaptă, zise el. 

— Acum ce mai e? îl întrebă Kelly. 

— Doar o clipă, zise Jeffrey. 

Sări iar din maşină şi alergă până la colţul străzii Revere. 
Uitându-se în josul străzii, văzu silueta lui Harding pierzându-se 
în depărtare. 

Jeffrey se întoarse cu pas săltat la Kelly, dar în loc să se urce 
în maşină, apăru la fereastra din dreptul volanului. 

— E un prilej prea bun ca să-l ratez, zise el. 

— Ce vrei să spui? Indiferent despre ce era vorba, Kelly era 
sigură că n-o să-i placă. 

— Uşa interioară din holul blocului lui Trent e deschisă. Cred 
că o să-mi arunc un pic ochii prin apartamentul lui. Poate dau de 
ceva probe care să ne confirme bănuielile. 

— Nu cred că-i o idee bună, răspunse Kelly. Şi, de fapt, cum o 
să intri în apartamentul lui? 

Jeffrey arătă cu mâna la acoperiş. Kelly îşi răsuci gâtul. 

— Vezi fereastra aia de lângă scara de incendiu la etajul de 
sus? Pot să mă sui pe acoperiş, să cobor pe scara de incendiu şi 
să intru înăuntru. 

— Cred că lucrul cel mai bun ar fi să plecam de-aici, zise 
Kelly. 

— Acum câteva minute tu erai aceea care-şi făcea griji că 
individul ăsta e în libertate, zise Jeffrey. Dacă pot obţine dovada 
de care avem nevoie ca să-l blocăm, nu merită riscul? Nu cred 
că trebuie să pierdem ocazia. 

— Şi ce te faci daca domnul Pieptosu' se întoarce şi dă de tine 
acolo? Te-ar putea rupe în bucățele! 

— Termin repede, zise Jeffrey. În plus, în eventualitatea greu 
de imaginat că vine înapoi cât sunt eu acolo, n-are decât să 
vină. Aşteptă cinci secunde, pe urmă intră în clădire şi sună la 
interfon. Numele lui e exact lângă buton. Dacă aud soneria, ies 
pe fereastră şi mă sui pe acoperiş. 

— Ceva poate să iasă prost, zise Kelly, clătinând din cap. 

— N-o să iasă prost nimic, îi răspunse Jeffrey. Ai încredere în 
mine. 

Înainte ca fata să se decidă să fie sau nu de acord, Jeffrey o 
bătu pe braţ şi se întoarse la bloc. Intră în hol şi împinse uşa 
interioara. În dreapta, se deschidea o scara îngusta. Un singur 
bec lumina fiecare palier. Jeffrey se uită în sus şi văzu un 


luminator cu geam mat. 

Urca repede scările. În momentul când ajunse la lucarna ce 
dădea spre pod, era cu răsuflarea tăiata. Se căzni puţin până să 
o deschidă, dar, până la urma, reuşi. 

Pe acoperiş era un strat de catran şi pietriş. Un zid de vreun 
metru şi douăzeci de centimetri îl despărţea de acoperişul 
clădirii învecinate din susul dealului. Acelaşi lucru se întâmpla cu 
clădirea următoare. Fiecare clădire avea lucarna ei. Unele erau 
văruite şi păreau bine întreţinute. Altele erau dărăpănate, cu 
uşile ieşite din ţâţâni. Pe unele acoperişuri se vedeau nişte 
platforme improvizate cu mobilă de grădină ruginită. 

Aplecându-se pe marginea acoperişului şi uitându-se în 
stradă, Jeffrey văzu maşina lui Kelly. Nu-i plăcuseră niciodată 
înălțimile şi trebui să-şi adune tot curajul ca să păşească pe 
grătarul de metal al primei trepte a scării de incendiu. Privind 
printre picioare, putea vedea, dincolo de cele cinci etaje, 
trotuarul de cărămidă. 

Păşind cu grijă, Jeffrey cobori primul şir de trepte până la 
palierul din faţa ferestrei lui Trent. Se simţea expus şi brusc fu 
cuprins de panica de a nu fi observat de vecini. Ultimul lucru pe 
care şi-l dorea era să cheme cineva poliţia. 

Jeffrey trebui să se lupte cu reţeaua veche până ce-şi făcu loc 
să pună piciorul în camera. De îndată ce pătrunse înăuntru se 
aplecă în afara ferestrei şi-i făcu lui Kelly semn că a reuşit. Apoi 
se întoarse spre camera. 


Trent era cu ochii la revista „Playgirl” de pe stelaj. Se gândea 
să întindă mâna şi s-o răsfoiască, numai aşa ca să vadă ce le 
plăcea fetelor la un trup de bărbat. Dar se abţinu. Se afla în 
magazinul lui Gary de pe Charles Street şi ştia că proprietarul 
era la tejghea, în stânga lui. Nu voia să-i dea lui Gary prilejul să- 
şi facă o părere greşită despre motivele pentru care îl interesa 
„Playgirl”. În schimb, luă o revistă de turism care publica pe 
prima pagină un reportaj despre vacanţele la San Francisco. 

Ducându-se la tejghea, Trent puse revista jos şi, peste ea, 
adăugă un Globe. Apoi ceru două pachete de ţigări Camel fără 
filtru, marca lui obişnuită. În ceea ce-l privea pe el, dacă ţinea să 
fumeze, Trent prefera ceva tare. 

După ce-şi plăti cumpărăturile, Trent ieşi în stradă. Stătu puţin 
pe gânduri dacă să se ducă la Agenţia de Turism Beacon Hill ca 


să discute despre o mică vacanţă la San Francisco. Aflându-se în 
pauza dintre două slujbe, dispunea de timpul necesar şi avea şi 
bani de tocat. Dar simţi că-i era lene. Poate că se va duce la 
agenţia de turism mâine. In schimb, se întoarse, traversă strada 
şi intră într-un magazin de băuturi. Voia să cumpere nişte bere. 

Până la urmă, se hotărî să se întoarcă acasă şi să tragă un pui 
de somn. În felul ăsta, va putea să rămână în oraş până mai 
târziu. Poate se va duce la un film, după care va vedea dacă dă 
de nişte poponari pe care să-i mai tachineze puţin. 


Jeffrey rămase pe loc în camera de zi şi se uită în jur, 
încercând să se orienteze. Privi mobila desperecheată, sticlele 
de bere goale şi afişul cu motocicleta Harley-Davidson. Nu-şi 
dădea deloc seama ce căuta sau ce spera să găsească; era o 
simplă expediţie de documentare. Şi, deşi de dragul lui Kelly 
pretinsese că intrarea în apartament avea să fie o bagatelă, era 
mult mai nervos decât crezuse. Nu se putea împiedica să nu se 
întrebe daca nu cumva vreunul dintre vecini chemase poliţia. Se 
aştepta, în orice clipa, să audă sirenele poliţiei apropiindu-se. 

Primul lucru pe care îl făcu, fu un tur rapid al întregului 
apartament. Se gândi că era mai bine să se asigure că nu se 
mai afla nimeni prin preajmă. Când se convinse că era singur, se 
întoarse în camera de zi şi începu să examineze lucrurile mai 
îndeaproape. 

Pe măsuţa de cafea observă câteva reviste pentru mercenari 
şi nişte publicaţii obscene. Se afla acolo şi o pereche de cătuşe 
cu cheia în broască. Pe peretele comun cu dormitorul era un raft 
de lemn pentru cărţi. Majoritatea cărţilor erau de chimie şi 
fiziologie sau de infirmerie, dar şi vreo câteva volume despre 
Holocaust. Lângă canapea dădu cu ochii de un acvariu cu un 
boa constrictor uriaş înăuntrul lui. Jeffrey consideră asta un 
detaliu drăguţ. 

Lângă un perete era o masă de lucru. Spre deosebire de 
restul apartamentului, suprafaţa ei era destul de ordonată. Alte 
cărţi de referinţă erau aranjate frumos pe ea între suporturi de 
alamă de forma unor bufniţe. Mai era şi un robot. 

Jeffrey se apropie de masă şi trase sertarul din mijloc. 
Creioanele şi hârtia erau frumos aranjate. Se vedeau un pachet 
de cărţi de joc, un caiet de adrese şi un carnet de cecuri. Jeffrey 
răsfoi caietul de adrese. O inspiraţie subită îl făcu să hotărască 


să-l ia la el. Şi-l strecură în buzunar. Ridică apoi carnetul de 
cecuri şi se uită prin el. Fu surprins să vadă suma înregistrată. 
Harding avea peste zece mii de dolari în cont. Puse carnetul de 
cecuri la loc. 

Aplecându-se înainte, deschise primul dintre sertarele de jos. 
În aceeaşi clipă, sună telefonul. Jeffrey îngheţă. După câteva 
țârâieli, se opri. Jeffrey îşi reveni şi îşi continua căutările. 
Sertarul conţinea dosare de carton cafeniu. Fiecare purta o 
etichetă cu un anume subiect ca, de pildă, Infirmeria 
chirurgicală, Anestezia pentru infirmieri şi aşa mai departe. 
Jeffrey începu să se întrebe dacă nu se grăbise să tragă concluzii 
greşite despre omul respectiv. 

După ce mesajul înregistrat se termină, robotul scoase iar un 
păcănit şi Jeffrey îl auzi pe omul care-l sunase pe Trent 
transmiţându-şi apelul. 

— Alo, Trent! Aici, Matt. Te sun doar ca să-ţi spun ce bine-mi 
pare. Eşti nemaipomenit! Te mai sun eu. Succes! 

Jeffrey se întreba vag cine era Matt şi de ce era atât de 
mulţumit. Trecu în dormitor. Patul era nefăcut. Camera era 
sărăcăcios mobilată cu o noptiera, un birou şi un scaun. Uşa 
dulapului era deschisa; se vedea un teanc de uniforme de 
marină, toate călcate şi gata să fie îmbrăcate. Jeffrey pipăi 
materialul. Se întreba ce făcea Harding cu ele. 

Pe birou se vedea un televizor. În jurul lui erau împrăştiate 
vreo duzină de casete video porno, cele mai multe cu subiect 
sadomasochist. Casetele erau împodobite cu fotografii de 
bărbaţi şi femei în lanţuri. Pe noptiera de lângă pat, era un 
roman cu titlul Gestapo. Pe copertă se vedea imaginea unui tip 
solid cu barbă, în uniformă nazistă, aplecat deasupra unei femei 
goale în lanţuri. 

Jeffrey deschise sertarul de sus de la birou şi găsi o şosetă 
plina cu marijuana. Mai dădu şi de o colecţie de lenjerie 
feminină. Un tip, într-adevăr, de nădejde, gândi Jeffrey ironic. 
Lângă lenjerie, Jeffrey descoperi un teanc de polaroide. 
Fotografiile îl înfăţişau pe Trent Harding. Se părea că şi le făcuse 
singur. Era întins pe pat aproape dezbrăcat. In câteva dintre ele, 
arbora unele piese de lenjerie din sertar. Tocmai când punea 
pozele la loc, îi veni o idee. Alese trei din teanc şi le vâri în 
buzunar. Apoi puse restul fotografiilor de unde le luase şi închise 
sertarul. 


Jeffrey intră în baie şi aprinse lumina. Se îndreptă spre 
dulăpiorul cu medicamente şi deschise uşa cu oglindă. Acolo se 
afla obişnuita provizie de aspirine, Pepto-Bismol, plasturi şi aşa 
mai departe. Nimic neobişnuit, de genul fiolelor de Marcaină. 

După ce închise dulăpiorul cu medicamente, Jeffrey intră în 
bucătărie. Începu să deschidă dulapurile, unul după altul. 


Kelly bătea darabana cu degetele pe volan. Nu-i plăceau 
deloc momentele astea de aşteptare. Ea nu fusese de acord ca 
Jeffrey să intre în acel apartament. Aruncă o privire îngrijorată la 
fereastra de la etajul cinci. Nişte perdele albastre ieşite afară se 
agitau în vânt. Plasa veche stătea rezemata de peretele de 
cărămidă, aşa cum o lăsase Jeffrey. 

Kelly se uită în jos pe Garden Street. Se vedea circulaţia de pe 
Cambridge Street, ceva mai încolo. Işi schimbă poziţia şi se uită 
la ceasul de pe tabloul de bord. Jeffrey se afla în apartament de 
aproape douăzeci de minute. Ce naiba făcea acolo? 

Simţind că nu mai poate sta locului nici un minut în plus, Kelly 
dădu să iasă din maşină. Deschisese uşa pe jumătate şi pusese 
piciorul pe pavaj când dădu cu ochii de Trent Harding. Se 
întorsese! Se afla la două clădiri mai încolo de blocul lui şi se 
îndrepta direct spre uşă. Nu exista nici o îndoială: era în drum 
spre casă. ` 

Kelly îngheţă. Omul venea spre ea. li putea vedea privirea şi 
ochii pe care i-i descrisese Jeffrey. Erau ca nişte ochi de pisică în 
fixitatea lor intensă. Părea că se uită ţintă la ea, dar nu-şi 
întrerupse mersul. Ajunse la uşa lui şi o deschise brusc, 
smucind-o fără să-şi dea seama. Apoi dispăru din raza ei vizuală. 

Trecură câteva clipe până ce Kelly reuşi să spargă vraja 
paralizantă care o cuprinsese la apariţia bărbatului. Apucată de 
panică, deschise larg uşa maşinii şi sări în stradă. Năvăli spre 
clădire şi apucă clanţa uşii, cu gând să o deschidă. Dar se 
abţinu. Se întreba dacă Trent avusese timp să iasă din hol. După 
o altă clipă de şovăială, crăpă puţin uşa şi se uită înăuntru. 
Văzând că holul era gol, intră repede şi începu să caute 
înfrigurată numele lui Trent de pe tăblia interfonului. Il găsi în 
capul listei şi întinse arătătorul ca să apese pe buton. 

— Ah, nu se poate! strigă Kelly. 

Ochii i se umplură de lacrimi de teamă şi neputinţă. Butonul 
nu se mişca. Uitându-se mai de aproape văzu că soneria fusese 


deconectată. Sârma tăiată se arăta clar la vedere. Butonul 
fusese înfundat definitiv. Dacă nu s-ar fi tăiat sârma, soneria s- 
ar fi auzit tot timpul în apartamentul lui Harding. Kelly bătu cu 
pumnul în tăblia interfonului. Trebuia să născocească ceva. Se 
gândi ce putea face. Nu mare lucru. 

Ţâşni repede afară şi alergă până în mijlocul străzii. Făcându- 
şi mâinile pâlnie în jurul gurii, începu să ţipe spre fereastra 
deschisă: „Jeffrey!” Nu primi nici un răspuns. Apoi răcni şi mai 
tare, repetându-i numele de două ori. 

Dacă Jeffrey auzise, nu dădu, oricum, nici un semn. Kelly nu 
ştia ce să mai facă. ŞI-I imagina pe Harding urcând scările. 

Poate că în clipa asta ajunsese la uşă. Alergând la maşină, 
Kelly sări înăuntru şi se propti pe claxon. 


Jeffrey se îndreptă de spate şi se întinse. Căutase în 
majoritatea  dulapurilor din bucătărie şi nu găsise nimic 
neaşteptat, în afara unei colonii respectabile de gândaci. Auzi în 
depărtare un claxon de maşină ţiuind lung. Se întrebă care era 
problema. Oricare ar fi fost, şoferul era, în orice caz, destul de 
insistent. 

Jeffrey sperase să fi găsit până acum în apartamentul lui Trent 
ceva incriminant, dar nu se alesese cu nimic. Tot ce reuşise să 
afle erau câteva dovezi ale unei personalităţi ciudate şi, 
probabil, violente, combinate cu unele dubii serioase în privinţa 
identităţii sale sexuale. Dar bineînţeles că asta nu făcea din el 
un ucigaş în serie care falsifica fiolele anestezicelor locale. 

Jeffrey începu să deschidă sertarele din bucătărie. Nu era 
nimic neobişnuit, doar tacâmuri ca oricare altele, cuțite şi 
deschizători de conserve şi alte ustensile de bucătărie. Apoi se 
apropie de chiuvetă şi deschise dulăpiorul de sub ea. Acolo găsi 
un recipient de gunoi, o cutie de tampoane S.O.S., un teanc de 
ziare vechi şi o lampă de propan. 

Jeffrey scoase lampa din dulăpior şi se uită mai atent la ea. 
Era genul folosit de instalatorii amatori. Pe o latură a ei era pliat 
un trepied portabil. Primul lucru la care se gândi Jeffrey fu că 
lampa fusese folosită la falsificarea fiolelor de Marcaină. Işi 
aminti de propria lui experienţă improvizată când folosise 
maşina de gătit a lui Kelly. O lampă ca asta era mai bună pentru 
direcționarea flăcării. Dar, deşi lampa ar fi fost potrivită pentru 
un asemenea scop, era departe de a reprezenta, în sine, o 


dovadă a faptului că Trent o ţinea sub chiuvetă cu asemenea 
intenţie. Cu o lampă de propan puteai face multe, nu numai să 
falsifici fiole de medicamente. 

Jeffrey simţi cum i se opreşte inima în piept. Zgomotul unor 
paşi grei urcând scara ajunse până la urechile lui. Puse repede 
lampa cu propan la locul ei şi închise uşile dulăpiorului. Apoi 
ţâşni spre camera de zi, gândindu-se că, poate, trebuia să o 
şteargă la repezeală. Nu auzise soneria interfonului, dar socotea 
că e mai bine să fie pregătit în cazul improbabil că Harding 
intrase în bloc fără să fie văzut de Kelly. 

Zgomotul de cheie învârtindu-se în broască îl înlemni. 
Fereastra deschisă era la o distanţă de vreo şase metri, dincolo 
de uşa holului. Jeffrey îşi dădea seama că nu va reuşi să ajungă 
acolo la timp. Tot ce putea face era să se lipească de peretele 
bucătăriei şi să spere că nu va fi văzut. 

Cu inima bătându-i nebuneşte, Jeffrey auzi cum se trânteşte 
uşa şi apoi foşnet de ziare aruncate pe măsuţa de cafea, urmat 
de aceiaşi paşi grei traversând încăperea. Curând, ritmul 
profund, pătrunzător al muzicii rock umplu apartamentul. 

Jeffrey se întreba ce să facă. Fereastra bucătăriei dădea spre 
o curte, dar acolo nu era nici o scară de incendiu. Era o coborâre 
de cinci etaje în linie dreaptă până la pământ. Singura lui cale 
de scăpare era fereastra din faţă, dacă nu cumva reuşea să 
ajungă la uşa din hol la timp. Jeffrey se îndoia că va reuşi asta şi, 
chiar dacă izbutea să ajungă până la uşă avea de luptat, după 
cum observase, cu o broască foarte complicată. l-ar fi fost 
imposibil s-o descuie destul de repede. Dar ceva era musai să 
facă. Lui Trent nu-i va trebui mult ca să observe plasa dată la o 
parte. 

Inainte ca Jeffrey să aibă timp să se hotărască ce să facă, 
Trent îl surprinse din nou, trecând chiar pe lângă el, 
îndreptându-se spre frigider. Ducea în mână o pungă cu şase 
sticle de bere. 

Ştiind că va fi descoperit în câteva secunde, Jeffrey profită de 
acel moment ca s-o zbughească pe uşă şi să ţâşnească spre 
fereastra deschisă. 

Mişcarea bruscă îl surprinse pe Trent, dar numai pentru o 
clipă. Cu o ploaie de înjurături, dădu drumul sticlei de bere care 
se făcu ţăndări pe linoleum şi se repezi după Jeffrey. 

Jeffrey nu avea decât un ţel în minte: să iasă pe fereastră. 


Ajuns acolo, se aruncă afară, lovindu-şi şoldul de pervaz. 
Apucându-se de balustrada de fier forjat a scării de incendiu, 
încercă să-şi tragă picioarele din cameră, dar nu reuşi să fie 
destul de rapid. Trent îl apucă de genunchiul drept şi începu să 
tragă. 

Cei doi bărbaţi se încleştară într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, 
cu gemete şi opinteli. Jeffrey nu era în stare să ţină piept 
bărbatului mai tânăr. Dându-şi seama că era cât pe ce să fie 
tras înapoi în apartament, Jeffrey îşi smuci piciorul şi-l izbi pe 
Trent cât putu de tare în piept. 

Lovitura slăbi strânsoarea lui Trent. Încă o izbitură şi Jeffrey se 
eliberă. Dădu drumul pervazului şi începu să se caţere pe scara 
de incendiu. 

Trent se aplecă peste fereastră şi-l văzu pe Jeffrey urcând 
scara. Se hotărî să-i iasă în întâmpinare, aşa că se retrase în 
apartament cu gând să folosească scara principală. In drum, 
înşfacă un ciocan pe care-l ţinea pe bibliotecă. 

Jeffrey nu se mişcase în viaţa lui atât de iute. Când ajunse pe 
acoperiş, nu-şi mai pierdu timpul. Alergă drept la zidul casei 
învecinate şi se săltă pe acoperiş. Dădu buzna spre lucarnă şi 
începu să zgâlţâie uşa furios. Era încuiată! Gonind spre zidul 
următor, auzi uşa de la lucarna casei lui Trent deschizându-se 
brusc şi trântindu-se de perete. 

Jeffrey aruncă o privire peste umăr şi-l văzu pe Trent alergând 
în direcţia lui, cu o expresie hotărâtă de furie care-i 
schimonosea faţa. Jeffrey observă că strângea în mână un 
ciocan. 

Jeffrey ajunse la cea de-a doua lucarnă, la două clădiri de 
Trent. Smuci uşa. Spre marea sa uşurare, uşa se deschise, într-o 
clipă era înăuntru. Închise uşa în urma lui şi începu să bâjbâie să 
încuie broasca, care se dovedi stricată. Dar mai era şi un cârlig. 
Mâinile lui Jeffrey tremurau atât de tare încât abia reuşi să îl 
înfigă în gaură. Abia termină când Trent se porni să bubuie în 
uşă de partea cealaltă. 

Trent zgâlţâia uşa cu furie, încercând s-o deschidă. Jeffrey se 
dădu mai în spate, sperând că cârligul slab va rezista. Când 
Trent începu să-şi exprime frustrarea dând cu ciocanul în uşă, 
mai multe lovituri pătrunseră în lemnul subţire, cu un zgomot de 
butuc spintecat. Jeffrey făcu stânga împrejur şi o porni în fugă 
pe scări, în jos. Era cu două etaje mai jos când auzi uşa smulsă 


din loc. 

În timp ce străbătea al treilea palier, Jeffrey, în graba lui, se 
împiedică. Dacă nu s-ar fi ţinut bine de balustradă, s-ar fi lungit 
pe jos. Din fericire, reuşi să-şi recapete echilibrul şi să-şi 
continue coborârea. 

Ajungând la parter, împinse uşa dublă şi ieşi în stradă. Kelly 
stătea în picioare lângă maşină. 

— Să mergem! ţipa Jeffrey, în timp ce se repezea spre 
maşină. În clipa când se urcă el, Kelly şi pornise motorul. Când 
apăru Harding, cu mâna pe ciocan, Kelly întoarse maşina. Se 
auzi o bufnitură pe capotă. Trent aruncase cu ciocanul în ea. 

Jeffrey se sprijini de tabloul de bord când Kelly acceleră pe 
Garden Street. Cauciucurile scoaseră cu un scârţâit când ea 
frână la poalele dealului. Fără să se oprească, coti direct în 
Cambridge Street, cu circulaţia lui intensă şi o luă spre 
suburbiile Bostonului. 

Nici unul dintre ei nu scoase o vorbă, până când fură siliţi să 
oprească la un semafor pe New Chardon Street. Atunci Kelly se 
întoarse spre Jeffrey. Era furioasă. 

— N-o să iasă prost nimic. Ai încredere în mine, zise ea, 
imitând asigurările pe care i le dăduse Jeffrey mai devreme. Ţi- 
am spus să nu te duci acolo, urlă ea. 

— Trebuia să suni la interfon! răcni şi Jeffrey, la rândul lui, 
încă cu răsuflarea tăiată. 

— Am încercat, ţipă ea. Ai controlat ca să te asiguri că 
interfonul funcţiona? Bineînţeles că nu. Asta ar fi însemnat să-ţi 
cer prea mult. Ei, bine, soneria era stricată şi puteai să mori. 
Idiotul ăla avea un ciocan. De ce te-am lăsat să te duci acolo? se 
căina ea, lovindu-se cu palma pe frunte. 

Lumina se schimbă. Porniră iar. Jeffrey rămase tăcut. Ce 
putea să spună? Kelly avea dreptate. Poate că n-ar fi trebuit să 
intre în apartamentul lui Trent. Dar i se păruse o ocazie ideală! 

Mai merseră câţiva kilometri în tăcere. Apoi, Kelly îl întrebă: 

— Măcar ai găsit ceva care să merite riscul? Jeffrey clătină din 
cap. 

— Nu chiar, zise el. Am găsit o lampă cu propan, dar asta nu 
prea poate fi socotită o dovadă. 

— Nici o fiolă de otravă pe masa din bucătărie? îl întrebă ea 
cu ironie. 

— Mă tem că nu, răspunse Jeffrey care începuse să se cam 


enerveze. Ştia că Kelly era zdruncinată şi avea motive de iritare 
după jocul lui de-a detectivul, dar parcă prea exagera, în afară 
de asta, el îşi riscase pielea, nu ea. 

— Cred că e timpul să anunţăm poliţia, cu sau fără dovezi. Un 
nebun care ameninţă cu ciocanul e o probă destul de bună 
pentru mine. Poliţia trebuie să intre în casa nemernicului, nu tu. 

— Nu! răcni Jeffrey, de data asta enervat de-a binelea. Nu 
ţinea să ia discuţia de la capăt. Dar abia ridică vocea şi-i păru 
rău. După tot ce suferise de dragul lui, Kelly merita să fie tratată 
mai bine. Jeffrey oftă. Va mai suporta asta încă o dată. Poliţia nu 
va putea nici măcar să emită un mandat de percheziţie pe baza 
unei pure speculaţii. 

Continuară drumul spre casa lui Kelly din Brookline în tăcere. 
Când se apropiară, Jeffrey spuse: 

— Îmi pare rău că am tipat la tine. Individul ăla m-a speriat 
de-a binelea. Nici nu vreau să mă gândesc ce mi-ar fi făcut dacă 
m-ar fi prins. 

— Şi pe mine m-au cam lăsat nervii, recunoscu Kelly. M-a 
apucat groaza când l-am văzut intrând în clădire, mai ales după 
ce mi-am dat seama că nu te puteam avertiza. M-am simţit atât 
de neputincioasa! Pe urmă, când te-am văzut chinuindu-te pe 
scara de incendiu, simţeam că înnebunesc. Cum ai reuşit să 
scapi? 

— Am avut noroc, îi răspunse Jeffrey, dându-şi seama în ce 
primejdie se aflase. 

Se cutremură în timp ce se străduia să-şi scoată din minte 
imaginea lui Trent apropiindu-se de el cu ciocanul în mână. 

Când intrară pe strada lui Kelly, Jeffrey îşi aminti de cealaltă 
problemă a lui: Devlin. Se gândi că ar fi mai bine să treacă pe 
bancheta din spate, dar nu mai avea timp. In schimb se lăsă în 
jos până când genunchii îi atinseră tabloul de bord. Kelly îl 
urmărea cu coada ochiului. 

— Asta ce mai e? 

— Aproape că uitasem de Devlin, o lămuri Jeffrey, în timp ce 
ea pătrundea pe alee. Apăsă pe butonul care deschidea uşa 
automată a garajului şi, după ce intră, îl apăsă din nou. Uşa se 
închise în urma lor. 

— Acum nu-mi lipseşte decât să-l văd pe Devlin răsărind de 
cine ştie unde, zise Jeffrey, coborând din maşină. N-ar fi putut 
spune de cine-i era mai frică, de Trent sau de Devlin. Intrară în 


casă împreună. 

— Ce-ai zice de nişte ceai de plante? sugeră Kelly. Poate că o 
să ne mai calmeze. 

— Cred c-aş avea nevoie de 10 miligrame de Valium 
intravenos, zise Jeffrey. Dar optez pentru ceai. Ar fi minunat. 
Poate c-am putea adăuga un strop de coniac în el. Asta ne-ar 
ajuta. 

Aruncându-şi pantofii din picioare, Jeffrey se prăbuşi pe 
canapeaua din camera de zi. Kelly puse apa la fiert. 

— Trebuie să găsim o altă cale de a afla dacă Trent Harding e 
vinovat sau nu, zise Jeffrey. Problema este că eu nu prea am 
timp. Devlin o să dea de mine zilele acestea. Probabil mai 
devreme, decât mai târziu. 

— Dar mai există şi poliţia, zise Kelly. De îndată ce Jeffrey 
începu să protesteze, ea adăugă: Ştiu, ştiu. Nu ne putem duce la 
poliţie etc. etc. Dar nu uita: tu eşti un evadat, eu, nu. Poate că 
pe mine o să mă asculte. 

Jeffrey n-o băgă în seamă. Dacă nu reuşise să înţeleagă până 
acum, el n-avea de gând să înceapă iar cu explicaţiile. Până nu 
existau nişte probe concrete, era ridicol să te adresezi 
autorităţilor. Atâta simţ al realităţii avea şi el! 

Ridicându-şi picioarele şi sprijinindu-le pe măsuţa de cafea, 
Jeffrey se scufundă în canapea. Încă mai tremura după întâlnirea 
cu Trent Harding. Imaginea omului repezindu-se la el cu 
ciocanul în mână îl va urmări tot restul vieţii. 

Jeffrey încercă să se lămurească în ce punct al cercetărilor lui 
se afla. Deşi nu avea nici o dovadă despre agentul contaminant 
din Marcaină, instinctul îi spunea că acesta existase. Altă 
explicaţie nu putea găsi pentru simptomele pe care le avuseseră 
toţi acei pacienţi. Nu-şi punea mari speranţe în ceea ce urma să 
descopere doctorul Seibert, dar discuţia cu el aproape că-l 
convinsese că era vorba despre un gen de toxină, poate de 
batracotoxină. Şi, măcar doctorul Seibert era destul de interesat 
s-o caute. 

Jeffrey era aproape sigur de încă un lucru: că Harding era 
ucigaşul. Prezenţa lui la toate cele cinci spitale cu probleme era 
o coincidenţă prea mare. Dar Jeffrey trebuia să fie sigur. Chiar 
dacă era doar o coincidenţă, trebuia să se grăbească să obţină 
listele cu personalul de la cele două spitale care mai urmau să 
fie verificate. 


— Poate că ar fi bine să-i dai un telefon, strigă Kelly din 
bucătărie. 

— Cui să-i dau telefon? o întrebă Jeffrey. 

— Lui Harding. 

— Sigur că da! zise Jeffrey dându-şi ochii peste cap. Şi ce să-i 
spun? Hei, Trent! Tu eşti tipul care a pus otravă în Marcaină? 

— N-ar fi mai lipsit de noimă decât să te duci la el în 
apartament, răspunse Kelly, luând ceainicul de pe foc. 

Jeffrey întoarse capul să se uite la Kelly şi să se încredinţeze 
că vorbea serios. Ea ridică din sprâncene, de parcă l-ar fi 
provocat să se revolte la ultimele ei cuvinte. Jeffrey întoarse 
capul în cealaltă parte şi-şi aruncă privirile în grădină. În mintea 
lui se desfăşura o închipuită conversaţie telefonică cu Trent 
Harding. Poate că propunerea lui Kelly nu era, până la urmă, 
atât de prostească. 

— Sigur că n-ai putea să-l întrebi direct, zise Kelly, ocolind 
canapeaua cu ceainicul în mână. Dar poate că ai putea să aduci 
vorba despre asta, să vezi dacă îi scapă ceva. 

Jeffrey clătină din cap. Deşi nu-i convenea să recunoască, se 
putea ca Kelly să fi pus degetul pe rană. 

— Am găsit ceva în sertarul noptierei lui care ne-ar putea 
spune ceva, zise Jeffrey. 

— Ce anume? 

— Un teanc de fotografii ciudate. Nuduri! 

— Ale cui? 

— Ale lui, fu răspunsul lui Jeffrey. Mai erau şi alte lucruri în 
apartamentul lui - cătuşe, lenjerie, casete video cu pornografie 
şi violenţă - care mă fac să cred că, pe lângă faptul că e un 
ucigaş în serie, infirmierul Harding are o problemă de identitate 
sexuală şi nişte complexe serioase privind viaţa lui intimă. Mi-a 
venit ideea să iau câteva fotografii cu mine. Am putea să le 
folosim ca să-l convingem. 

— Cum adică? 

— N-aş putea spune, răspunse Jeffrey. Dar nu-mi imaginez că- 
i convine să le vadă lumea. Cred că-i destul de plin de el. 

— Crezi că e poponar? îl întrebă Kelly. 

— Cred că s-ar putea să fie, răspunse Jeffrey. Dar am impresia 
că el nu e deloc sigur de asta, adică nu-i deloc lămurit şi vrea să 
se opună. Asta s-ar putea să fie problema care-l împinge să facă 
gesturi nebuneşti. Dacă le face, bineînţeles. 


— Tipul pare încântător, zise Kelly. 

— Genul de fiu pe care doar maică-sa îl poate iubi, răspunse 
Jeffrey. Băgă mâna în buzunar după cele trei fotografii. Le găsi şi 
i le dădu lui Kelly. 

— Aruncă şi tu o privire, zise el. 

Kelly luă fotografiile. Le aruncă o privire şi i le dădu înapoi lui 
Jeffrey. 

— Uuuh! zise ea. 

— Acum, singura problemă este dacă o bandă de magnetofon 
ar putea fi admisă la tribunal, în caz că avem noroc. Poate c-ar fi 
momentul să-i dau un telefon lui Randolph. 

— Cine-i Randolph? întreba Kelly. 

Se uită să vadă dacă se colorase ceaiul destul, apoi umplu 
cele două ceşti. 

— Avocatul meu. 

Jeffrey se duse la telefonul din bucătărie şi sună la biroul lui 
Randolph. După ce-şi spuse numele, se stabili legătura. 

Kelly îi aduse ceaşca de ceai lângă el. Luă o sorbitură. Era 
foarte fierbinte. 

Când Randolph apăru pe fir, tonul lui nu fu deosebit de 
prietenos. 

— Unde eşti, Jeffrey? întrebă el brusc. 

— Tot în Boston. 

— Tribunalul a fost înştiinţat de încercarea ta de fugă în 
America de Sud, zise Randolph. Eşti pe cale de a-ţi pierde 
cauţiunea. Nu ştiu cum să te conving să te predai. 

— Randolph, am alte griji pe cap în momentul de faţă. 

— Am impresia că nu înţelegi în ce situaţie gravă te afli, spuse 
Randolph. S-a emis un mandat pentru prinderea şi arestarea ta. 

— Închide gura un minut, Randolph! urlă Jeffrey. Dă-mi voie 
să-ţi spun ceva. Am înţeles cât se poate de bine, din prima zi, 
cât de serioasă e situaţia. Dacă a greşit cineva în privinţa asta, 
acela eşti tu, nu eu. Voi, avocaţii, priviţi lucrurile astea ca pe un 
joc, un joc de o zi. Ei, bine, am să-ţi spun ceva: viaţa mea este în 
joc. Şi-am să-ţi mai spun ceva. Zilele astea eu nu m-am vânturat 
pe Ipanema Beach şi nu mi-am făcut de cap pe acolo. Cred că 
am dat de un fir care ar putea să anuleze condamnarea mea. 
Tot ce doresc în momentul de faţă este să-ţi pun o întrebare 
privind legislaţia şi poate să mă aleg şi eu cu ceva de pe urma 
banilor pe care i-am aruncat pe tine. Urmă un moment de 


tăcere. Jeffrey se temea că omul închisese telefonul: Mai eşti pe 
fir, Randolph? 

— Care-i întrebarea ta? 

— Este banda de magnetofon admisă ca probă la tribunal? 
întrebă Jeffrey. 

— Persoana ştie că este înregistrată? îl întrebă Randolph. 

— Nu, răspunse Jeffrey. Nu ştie. 

— Atunci nu va fi admisă, zise Randolph. 

— De ce dracu' nu? 

— Asta se leagă de dreptul la intimitate, îi răspunse Randolph 
şi începu să-i explice legea. 

Scârbit, Jeffrey închise telefonul. 

— lar bate câmpii, îi spuse el lui Kelly. Jeffrey îşi luă ceaşca de 
ceai lângă canapea şi se aşeza lângă Kelly. 

— Nu pot să-l cred pe omul asta, spuse Jeffrey. Nu-i în stare 
să-şi iasă din fixurile lui. 

— N-a făcut el legea. 

— Nu sunt chiar aşa de sigur, îi răspunse Jeffrey. După câte 
ştiu eu, majoritatea celor care fac legi sunt avocaţi. E ca un club 
privat. Ei îşi fac propriile reguli şi, pe urma, ne dau nouă cu tifla. 

— Ei şi ce dacă nu poţi înregistra? zise Kelly. Eu pot să ascult 
pe extensie. Eu nu sunt magnetofon, dar cu siguranţă că pot 
apărea la tribunal ca furnizoare de probe. Pot fi martor. 

Jeffrey o privi îndelung, cu admiraţie. 

— Ai dreptate, nu m-am gândit deloc la asta. Acum rămâne să 
ne hotărâm ce să-i spun lui Trent Harding. 


Vineri 
19 mai 1989 
7.46 p.m. 


Devlin fu trezit din starea lui de nehotărâre de telefonul din 
maşină. Continua să stea în maşina lui la două clădiri distanţă 
de casa lui Kelly Everson. Cu douăzeci şi cinci de minute mai 
înainte văzuse maşina intrând pe alee şi dispărând în garaj. 
Reuşise să vadă cine o conduce: o brunetă drăguță cu părul 
lung. Îşi închipuise că era Kelly. 

Mai devreme, se dusese până la intrare şi sunase la sonerie, 
dar nimeni nu apăruse la uşă. Părea să nu fie nimeni acasă. N- 
auzise nici măcar un ac scăpat pe jos, aşa cum auzise la prima 
lui vizită. Devlin se retrăsese în maşină să aştepte. Dar acum, 
când fata venise acasă, nu ştia dacă să se ducă direct la uşă şi 
să stea de vorbă cu ea sau să nu se mişte o vreme şi să vadă 
dacă nu vine cineva la ea sau nu se duce ea undeva. Nereuşind 
să se decidă, rămase unde se afla, ceea ce, considera el, era o 
decizie în sine. Un lucru era însă sigur: nu fusese trasă la o parte 
nici una dintre draperiile care acopereau ferestrele. Asta nu 
părea deloc normal. 

Cel care sunase la telefon era Mosconi. Devlin fu nevoit să 
ţină telefonul la distanţă, în timp ce Michael turuia de zor. 
Cauţiunea era pe punctul de a fi anulată. 

— Cum de nu l-ai găsit încă pe doctor? întreba Mosconi, după 
ce monologul lui isteric şi-a mai pierdut din putere. 

Devlin îi răspunse că săptămână acordată nu se încheiase, 
dar vorbele lui nu fură luate în seamă. 

— Am contactat alţi vânători de recompense. 

— La ce-ţi trebuia să faci asta? îl întrebă Devlin. Ti-am spus c- 
o să pun mâna pe el şi aşa o să fac. Am mai progresat puţin, aşa 
că, dacă te sună tipii ăia, spune-le că n-ai nevoie de ei. 

— Poţi să-mi promiţi că reuşeşti în următoarele douăzeci şi 
patru de ore? 

— Am dat de un fir bun. Am impresia că o să mă întâlnesc cu 
doctorul în seara asta. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, zise Michael. Vreau rezultate 
în douăzeci şi patru de ore. Altfel, rupem târgul. 


— Bine, fie, răspunse Devlin. Douăzeci şi patru de ore. 

— Nu-mi spui bazaconii doar ca să-mi faci pe plac, nu, Devlin? 

— Fac eu asta vreodată? 

— Tot timpul! îi răspunse Michael. Dar de data asta am de 
gând să te fac să te ţii de cuvânt. Ai înţeles? 

— Ai mai aflat ceva despre procesul doctorului? 

Mosconi îi prezentase deja lui Devlin punctele esenţiale ale 
procesului chiar în după-amiaza aceea. Când Devlin mai aflase 
câte ceva, parcă începuse să-i fie mila de Rhodes. Să faci 
cândva greşeala să iei morfină, după care să depăşeşti 
momentul ăsta ca, mai târziu, să-ţi fie totul aruncat în faţă la 
primul pas greşit, părea nedrept. Aflând ce fel de „ucigaş” era 
Rhodes, Devlin se simţi chiar vinovat că trăsese în el, atunci, la 
Hotelul Essex. Unul dintre motivele pentru care Devlin se 
purtase atât de dur cu el fusese faptul că el crezuse că avea de- 
a face cu un criminal adevărat - un tip într-adevăr ticălos din 
categoria ălora cu carte. Devlin nu-i avusese niciodată la inimă 
pe ăştia. Dar, acum, când ştia mai multe despre genul de 
infracţiune comisa, se simţea ca o nouă pacoste pe capul deja 
năpăstuit al omului. 

Totuşi, Devlin n-avea de gând să lase simpatia pentru Rhodes 
s-o ia razna. Nu se cuvenea să uite că trebuia să se poarte ca un 
profesionist în problema asta. Neapărat! O să-l ducă pe doctorul 
Jeffrey Rhodes în faţa autorităţilor, fără îndoială, dar viu, nu 
mort. 

— Nu-ţi mai face griji cu condamnarea individului, îl repezi 
Mosconi. Prinde-l pe ticălos că, dacă nu, tratez cu altcineva. Ai 
auzit? 

Devlin închise telefonul. Erau situaţii în care Mosconi îl călca 
pe nervi şi asta era una dintre ele. Bineînţeles că Devlin nu ţinea 
să piardă recompensa pentru acest caz şi nu-i plăcea să fie 
ameninţat că o s-o piardă. Nu-i convenea nici că fusese silit să 
facă o promisiune pe care, poate, nu va reuşi s-o onoreze. Işi va 
da toată silinţa. Dar, acum, nu trebuia doar să stea liniştit şi să 
aştepte să se întâmple ceva. Acum trebuia să forţeze lucrurile. 
Porni maşina şi intră pe aleea lui Kelly. Se dădu jos, se duse la 
uşa de la intrare şi apăsă pe sonerie. 


Jeffrey era cufundat în gânduri când sună soneria, aşa că 
tresări. Kelly se ridică şi porni spre uşă. Jeffrey se aplecă peste 


spătarul canapelei şi zise: 

— Ai grijă cine e. 

Kelly se opri la uşa sufrageriei. 

— Întotdeauna am grijă, spuse ea, uşor iritată. 

Jeffrey dădu din cap. Îi părea rău că nervii lor începuseră să 
cedeze atât de uşor. Poate că totuşi era bine să-i facă lui Kelly 
favoarea de a se muta la un hotel. Situaţia era încărcată cu mai 
multă tensiune decât era de aşteptat să poată îndura ea. Pentru 
moment, gândurile lui se întoarseră la Trent Harding şi la ce 
putea să-i spună el la telefon. Trebuia să existe o cale de a-i 
întinde tipului o cursă. Dacă ar putea să-l tragă de limbă... 

Tocmai atunci Kelly se întoarse în cameră în vârful picioarelor. 

— La uşă, şopti ea, nu-i cineva cunoscut. Cred că s-ar putea 
să fie tipul ăla, Devlin. Coadă de cal, haine de doc, cercel cu 
crucea malteză. Cred că ar fi bine să vii să vezi. 

— Ah, nu se poate! zise Jeffrey în timp ce se ridica de pe 
canapea şi o urma pe Kelly în sufragerie, apoi în hol. Nu era în 
stare de o nouă confruntare. Tocmai când soseau la uşă, soneria 
mai sună de câteva ori la rând, fără pauză. Jeffrey făcu prudent 
un pas înainte şi-şi apropie uşor ochiul de vizor. 

Simti cum îi îngheaţă sângele în vine. Era Devlin în carne şi 
oase! Jeffrey se îndepărtă de uşă şi-i făcu semn lui Kelly să vină 
după el în sufragerie. 

— E Devlin! În persoană! şopti el. Poate că dacă nu facem 
gălăgie o să creadă că nu-i nimeni acasă şi o să plece, cum a 
făcut data trecută. 

— Dar abia am sosit, îi răspunse Kelly. Dacă a văzut maşina, 
ştie că e cineva acasă. Dacă ne facem că nu suntem, o să 
ghicească că eşti aici. 

Jeffrey o privi cu şi mai multă admiraţie. 

— De ce am impresia că te pricepi mai bine decât mine la 
lucrurile astea? zise el. 

— Nu trebuie să-i trezim bănuieli, spuse Kelly. Porni iar spre 
uşă: Ascunde-te undeva. O să vorbesc cu el, dar nu-l las să 
intre. 

Jeffrey aprobă din cap. Ce altceva putea face? Kelly avea 
dreptate. Probabil că Devlin stătuse la pândă pe lângă casă. Lui 
Jeffrey nu-i rămânea decât să spere că se aplecase destul de 
mult în maşină şi că Devlin nu-l văzuse. 

Începu să se agite de colo-colo, în căutarea unei ascunzători. 


N-ar fi vrut să se întoarcă în cămară. În schimb, se vâri în 
dulapul din hol, plasat sub scară şi-şi făcu loc printre haine. 

Kelly se duse la uşă şi întrebă: 

— Cine e? 

— Mă scuzaţi că vă deranjez, doamnă, răspunse Devlin prin 
uşă. Lucrez în serviciul legii şi caut un bărbat periculos, un 
criminal condamnat. Aş vrea să stăm puţin de vorbă. 

— Îmi pare rău, dar nu e momentul potrivit, răspunse Kelly. 
Abia am ieşit de sub duş şi sunt singură în casă. Nu-mi place să 
deschid uşa străinilor. Sper că înţelegeţi. 

— Înţeleg, răspunse Devlin. Mai ales unuia care arată ca 
mine. Omul pe care îl caut se cheamă Jeffrey Rhodes, deşi a 
folosit şi alte nume. [in să vă vorbesc, fiindcă o persoană 
anume mi-a spus că aţi fost văzută de curând în compania 
acestui bărbat. 

— Ah, răspunse Kelly, uluită că îi spusese cineva aşa ceva lui 
Devlin. Cine v-a spus aşa ceva? se bâlbâi ea. Kelly încercă să 
ghicească la repezeala cu cine ar fi putut să stea de vorbă 
Devlin. Cu un vecin? Cu Polly Arnsdorf? 

— N-am voie să spun, răspunse Devlin. Dar adevărul este că îl 
cunoaşteţi, nu-i aşa? 

Kelly îşi reveni imediat şi-şi dădu seama că Devlin o trăsese 
de limbă, încercând s-o facă să se dea de gol exact aşa cum ea 
şi Jeffrey aveau de gând să facă cu Trent Harding. 

— Numele mi-e cunoscut, răspunse Kelly. Acum câţiva ani, 
înainte de a muri, soţul meu a făcut, cred, nişte cercetări cu un 
anume Jeffrey Rhodes. Dar nu l-am mai văzut pe omul ăsta de la 
înmormântarea soţului meu. 

— În cazul ăsta, mă scuzaţi că v-am deranjat, zise Devlin. 
Poate că omul meu de legătură nu e de încredere. Uitaţi cum o 
să facem. Am să strecor un număr de telefon sub uşă. Dacă-l 
vedeţi pe Jeffrey Rhodes sau auziţi de el, daţi-mi un telefon. 

Kelly se uită în jos şi văzu o carte de vizită apărând. 

— A ajuns? întrebă Devlin. 

— Da şi precis am să vă sun dacă-l văd. 

Kelly trase perdeaua de dantelă de pe gemuleţul ei de la uşă 
şi-l urmări pe Devlin cum cobora cele câteva trepte din faţa 
casei. Dispăru din raza ei vizuală. Apoi auzi pornind motorul unei 
maşini. Un Buick Regal negru ieşi în stradă şi acceleră. Kelly mai 
aşteptă o clipă, apoi deschise uşa şi se uită pe după colţul casei. 


Urmări maşina în timp ce dispărea în direcţia Bostonului. 
Alergând îndărăt în casă, trase după ea uşa de la intrare şi o 
încuie. Apoi deschise uşa dulapului din hol. Jeffrey se băgase în 
fund, sub scară. leşi în lumină clipind din ochi. 


Devlin simţi nevoia să zâmbească. Uneori, oamenii inteligenţi 
puteau fi atât de proşti! Işi dădea seama că Kelly rămăsese 
trăsnită în clipa în care-i spusese că fusese văzută cu Jeffrey 
Rhodes. Îşi revenise, dar prea târziu. Devlin ştia că fata minţise, 
ceea ce însemna că încerca să ascundă ceva. In plus, o văzuse 
uitându-se pe furiş după colţul casei după ce maşina lui se 
îndepărtase. 

De îndată ce dispăru din câmpul ei vizual, făcu o întoarcere 
bruscă. Pe urmă se strecură pe străduţele lăturalnice, până când 
se apropie de casa ei din direcţia opusă. Opri maşina în aleea 
presărată cu pietriş a unei case apropiate care părea părăsită şi 
închise motorul. Vedea bine casa lui Kelly printr-un pâlc de 
mesteceni. 

judecând după felul în care se purtase, era convins că Kelly 
ştia ceva. Intrebarea era cât de mult. Devlin se gândi că era 
foarte posibil că va lua legătura cu Jeffrey ca să-l avertizeze că 
el fusese acolo. li părea rău că nu avusese prilejul să-i pună un 
microfon în telefon. Se gândea să se ducă în spatele casei să-i 
găsească cutia de racord telefonic, dar nu putea face asta la 
lumina zilei. Trebuia să aştepte întunericul pentru o astfel de 
ispravă. 

Dacă avea, într-adevăr, noroc şi Devlin îşi zicea că merita şi el 
un pic de noroc, Kelly se va duce să-l viziteze pe Jeffrey în naiba 
ştie ce ascunzătoare îşi găsise tipul. Exista şi o vagă şansă ca 
doctorul să apară chiar în pragul casei lui Kelly. Va aştepta şi va 
vedea. Indiferent de ce urma să se întâmple, un lucru era sigur: 
data viitoare când va da cu ochii de el, bunul doctor nu va mai 
scăpa. 


— N-ai auzit ce-a spus? îl întrebă Kelly. 

— Nu, răspunse Jeffrey. Pe tine te auzeam, dar pe el nu. 

— A zis că i-a spus cineva că ne-a văzut împreună. Eu i-am 
răspuns că n-am mai avut de-a face cu tine de la 
înmormântarea lui Chris. Mi-a lăsat numele şi numărul lui de 
telefon în caz că aud ceva de tine. Sunt sigură că nu ştie că eşti 


aici. Dacă ar fi ştiut, n-ar fi renunţat atât de uşor şi sigur că nu s- 
ar fi deranjat să-şi lase numărul de telefon. 

— Dar e a doua oară că vine aici, zise Jeffrey. Trebuie să ştie 
el ceva, altfel nu s-ar mai fi întors. Până acum am avut noroc. 
Are cu el o armă pe care nu se dă în lături s-o folosească dacă 
are chef. 

— Încearcă marea cu degetul, spuse Kelly cu convingere. 
Ascultă-mă pe mine, nu ştie că eşti aici. Ai încredere în mine! 

— Devlin e cel în care n-am încredere. E o pacoste. Mă simt 
vinovat că îţi pun siguranţa în pericol. 

— Nu tu îmi pui siguranţa în pericol. Eu mi-o pun. Sunt un 
participant activ în toată povestea asta. N-ai să poţi să mă sperii 
şi să mă faci să mă retrag, după cum nu poate nici Devlin, nici 
Harding. În afară de asta, adăuga ea, înmuindu-se un pic, ai 
nevoie de mine. 

Jeffrey se uită atent la Kelly. O privi adânc în ochii căprui- 
închis. Pentru prima oară avu senzaţia că meritase să treacă 
prin tot ce trecuse în ultimele zile doar ca să ajungă la acest 
moment în relaţiile cu ea. O găsise întotdeauna atrăgătoare, dar 
dintr-o dată i se păru frumoasă. Frumoasă, caldă, apropiată şi, 
ah, atât de feminină! 

Stăteau pe canapeaua cu dungi verticale unde se aşezară 
după ce Kelly îl smulsese pe Jeffrey din cotloanele dulapului din 
hol. Acum, când draperiile încă acopereau geamurile, singura 
sursă de lumină în acea după-amiază târzie erau ferestrele cu 
şipci laterale de deasupra chiuvetei. Prin ele camera primea o 
lumină blândă şi egala. Din curtea din spate pătrundea ciripit de 
păsări. 

— Cu tot riscul, vrei totuşi să rămân aici? o întrebă Jeffrey. 
Ţinea un braţ pe spătarul canapelei. 

— Eşti atât de greu de cap, zise Kelly cu un zâmbet. Ca toţi 
bărbaţii. Râse cu râsul ei cristalin. Ochii şi dinţii îi sclipeau în 
lumina blândă. Deci, ne-am înţeles, zise ea. 

Îşi aplecă capul în glumă pe braţul lui Jeffrey şi se întinse spre 
faţa lui. Îi atinse uşor vârful nasului şi apoi, buza de sus. 

— Îmi dau seama cât de singur trebuie să te fi simţit zilele 
astea, lunile astea. Ştiu fiindcă am trecut şi eu prin asta. Am 
citit-o în ochii tăi în seara când ai venit aici de la aeroport. 

— Era chiar atât de evident? o întrebă Jeffrey. Dar nu se 
aştepta la nici un răspuns. Era o întrebare retorică. Atunci simţi 


că se schimbă ceva în el. Universul se făcea din ce în ce mai 
mic. Dintr-o dată nu mai exista nimic decât încăperea în care se 
aflau. Timpul îşi încetini pasul, apoi stătu pe loc. Aplecându-se 
uşor in faţă, Jeffrey sărută gura lui Kelly înălţată spre el. Cu o 
mişcare lentă se apropiară unul de celălalt într-un elan de 
gingăşie, emoție, sete de dragoste, împreunarea lor fu mai întâi 
blândă, apoi plină de dorinţă, după aceea lacomă. Fu o însoţire 
încărcată de bucurie, nevoia unuia şi a celuilalt fiind potolita de 
împlinire. 

Curând, ciripitul păsărilor se făcu auzit. După neaşteptatele şi 
copleşitoarele momente de dragoste, realitatea se strecura iar, 
treptat, în viaţa lor. Pentru o clipă, fuseseră singurii oameni de 
pe pământ, iar spaţiul şi timpul se opriseră din mers. Cu un 
dram de stânjeneală ivită o dată cu pierderea inocenţei, se 
desprinseră unul de celălalt atât cât să se poată privi în ochi. 
Incepură să chicotească. Se simțeau ca doi adolescenţi. 

— Deci, zise Kelly în cele din urmă, rupând tăcerea, rămâi? 

Izbucniră amândoi în râs. 

— Rămân, se învoi Jeffrey. 

— Ce-ai zice să mâncăm ceva? 

— Vai, ce tranziţie, zise Jeffrey. Nu prea mi-a fost gândul la 
mâncare. Ţi-e foame? 

— Mie mi-e întotdeauna foame, recunoscu Kelly, eliberându- 
se din braţele lui. 

Pregătiră masa împreună, Kelly făcând grosul muncii, iar 
Jeffrey treburi mărunte, precum spălarea şi uscarea salatei. 

Jeffrey era uimit de liniştea care îl cuprinsese. Teama de 
Devlin nu-l părăsise, dar acum o putea stăpâni. Având-o pe Kelly 
alături, nu se mai simţea singur. În afară de asta, îşi dădu 
seama că ea avea dreptate. Devlin nu avea cum să ştie că el era 
acolo. Dacă ar fi ştiut, ar fi intrat înăuntru cu sau fără voia lui 
Kelly. 

Văzând cât era ceasul, Jeffrey îşi întrerupse muncile 
gospodăreşti ca să dea un telefon la biroul medicului legist. 
Spera că doctorul Warren Seibert era încă acolo. Jeffrey voia să-l 
întrebe dacă reuşise să identifice vreo toxină. 

— Până acum n-am avut noroc, îi spuse Seibert îndată ce 
apăru pe fir. Am verificat probe de la Karen Hodges, Gail Shaffer 
şi chiar Patty Owen cu ajutorul cromatografului în gaz. 

— Mulţumesc pentru încercările făcute, zise Jeffrey. Dar, din 


ceea ce mi-ai spus azi-dimineaţă, presupun că nu-i surprinzător. 
Dar faptul că n-ai găsit nici o toxină nu înseamnă că nu există. 
Aşa este? 

— Aşa-i! răspunse Seibert. Chiar dacă n-am găsit nimic, poate 
că există una ascunsă pe undeva. Dar i-am dat un telefon unui 
patolog din California care a făcut nişte cercetări asupra 
batracotoxinei şi a familiei ei de toxine. Sper că o să-mi 
telefoneze şi că o să-mi dea câteva lămuriri. Cine ştie, este 
posibil să aibă habar unde putem găsi o antitoxină omologată. 
M-am mai informat prin lecturi noi şi, având în vedere şi toate 
informaţiile pe care mi le-ai dat, cred că batracotoxina este 
suspectul principal. 

— Mulţumesc pentru ajutor, zise Jeffrey. 

— Pentru nimic, răspunse Seibert. Asta-i genul de caz care m- 
a făcut să aleg meseria asta. Problema de faţă mi-a trezit un 
mare interes; vreau să spun că dacă bănuielile dumitale sunt 
întemeiate, asta-i o chestiune colosală. O să putem scrie o 
mulţime de lucrări pe baza ei. 

După ce Jeffrey încheie convorbirea, Kelly îl întrebă: 

— S-a rezolvat ceva? 

Jeffrey clătina din cap. 

— Treaba îl interesează, dar n-a rezolvat nimic. Mă simt 
frustrat că am ajuns atât de aproape, dar că încă n-am nici o 
dovadă privind crima şi vinovăția suspectului principal. 

Kelly făcu un pas spre Jeffrey şi îl îmbrăţişa. 

— Nu-ţi face griji, o să dăm de capătul problemei într-un fel 
sau altul. 

— Sper din toată inima că aşa va fi, îi răspunse Jeffrey. Şi mai 
sper şi că vom face ceva înainte ca Devlin sau poliţia să mă 
înhaţe. Cred că ar fi cazul să punem mâna pe telefon să-l sunăm 
pe Trent Harding. 

— După masă, zise Kelly. Să începem cu începutul. Între timp, 
ce-ar fi să deschizi o sticlă de vin? Cred că nu ne-ar strica un pic. 

Jeffrey scoase o sticlă de Chardonnay din frigider şi scoase 
învelişul dopului. 

— Dacă Trent ăsta se dovedeşte a fi făptaşul, mi-ar plăcea să 
aflu câte ceva despre copilăria lui. Trebuie să existe o explicaţie 
oarecare, chiar dacă-i ceva irațional. 

— Problema este că pare atât de normal! zise Kelly. Vreau să 
spun, e adevărat că are o privire cam fixă, dar poate că noi citim 


ceva în ochii lui. Altfel, arată ca tipul ăla care era căpitanul 
echipei de fotbal al clasei mele când eram în liceu. 

— Cel mai mult mă deranjează felul întâmplător în care şi-a 
ales victimele, zise Jeffrey, în timp ce scotea dopul. Să ucizi o 
altă fiinţă omenească e destul de rău, dar să falsifici 
medicamente şi să omori la întâmplare e ceva atât de nebunesc 
încât nici nu-mi vine să cred. 

— Dacă el e vinovatul, mă întreb cum poate să se poarte atât 
de bine în viaţa lui de fiecare zi, zise Kelly. 

Cu un icnet, Jeffrey trase afară dopul sticlei de vin. 

— Mai ales dacă se face infirmier, adăugă el. Trebuie să fi 
avut cândva nişte motivații altruiste. Infirmierii, mai mult decât 
doctorii, trebuie să fie însufleţiţi de dorinţa de a ajuta oamenii 
într-un fel eficient şi practic. Şi se pare că e inteligent. Dacă 
acest contaminant se dovedeşte a fi ceva în genul 
batracotoxinei, alegerea lui e diabolic de ingenioasă. Nu m-aş fi 
gândit niciodată la un contaminant dacă n-ar fi fost bănuielile lui 
Chris. 

— Drăguţ din partea ta că spui asta, zise Kelly. 

— Ei bine, întâmplător, ăsta-i adevărul, îi răspunse Jeffrey. Dar 
dacă Trent poartă vina, sigur că nu pot să admit că o să-i înţeleg 
vreodată motivațiile. Psihiatria n-a fost niciodată unul din 
punctele mele forte. 

— Dac-ai deschis vinul, ce-ar fi să pui şi masa? zise Kelly, 
aplecându-se şi deschizând cuptorul. 

Masa fu delicioasă şi, deşi Jeffrey nu-şi dăduse seama că-i era 
foame, mâncă mai mult de o porţie de calcan pane şi broccoli 
fierţi în aburi. 

Mai punându-şi salată, Jeffrey spuse: 

— Dacă Seibert nu reuşeşte să izoleze o toxină la nici unul 
dintre cadavrele examinate, ne-am gândit să-l exhumăm pe 
Henry Noble. 

— Bine, dar e mort şi îngropat de aproape doi ani! exclama 
Kelly. 

Jeffrey ridică din umeri. 

— Ştiu că suna un pic sinistru, dar faptul că a trăit o 
săptămână după reacţia lui negativa la anestezie s-ar putea să 
ne fie de ajutor. O toxină ca această batracotoxină este 
concentrata în ficat şi eliminată de bilă. Daca asta a folosit 
Harding, locul cel mai potrivit în care putem găsi substanţa este 


bila lui Henry Noble. 

— La doi ani după deces? 

— Seibert spunea că dacă cadavrul a fost bine îmbălsămat şi 
înhumat într-un loc umbrit, mai poate încă să fie depistată. 

— Mi se face rău! zise Kelly. Nu se poate să vorbim despre 
altceva, măcar până terminăm masa? Hai mai bine să ne 
gândim ce să-i spunem lui Trent Harding. 

— Cred că trebuie să fim direcţi. Să ştie ce bănuim noi. Şi nu 
pot să nu mă gândesc că putem folosi pozele alea în avantajul 
nostru. N-o să-i convină să intre în circulaţie asemenea 
fotografii. 

— Dar daca asta nu face decât să-l înfurie? întrebă Kelly, 
amintindu-şi ciocanul aruncat cu atâta sălbăticie. Capota maşini 
ei avea acum o urmă de lovitură de mărimea unei mingi de 
base-ball. 

— Asta şi sper. Dacă se înfurie, poate că o să spună ceva care 
să-l dea de gol. 

— De genul amenințărilor? întrebă Kelly, plină de îndoială. Am 
ucis şi voi mai ucide? Aşa ceva? 

— Ştiu că asta e ca şi cum ai căuta acul în carul cu fin, dar ai 
tu o propunere mai bună? o întreba Jeffrey. 

Kelly scutură din cap. Ideea lui Jeffrey merita o încercare. Era 
limpede că nu aveau nimic de pierdut. 

— Am să aduc extensia aici, zise ea. Am un telefon lângă 
televizor. Se duse să-l ia. 

Jeffrey încercă să se pregătească pentru ce urma. Căută să se 
pună în locul lui Trent. Dacă era nevinovat, probabil că va 
închide imediat telefonul. Dacă era vinovat, o să devină agitat şi 
o să încerce să afle ce ştia cel care-l sunase. Dar toate astea 
erau simple presupuneri. Dacă Trent rămânea la telefon, asta nu 
era o dovadă sigură a vinovâăţiei lui. 

Kelly se întoarse în bucătărie, cu un telefon de un roşu mat. 

— Mă gândeam că ar fi mai bine dacă vorbim din biroul lui 
Chris, zise ea. Scoase televizorul din priză, se aplecă şi conecta 
telefonul. Ridică receptorul ca să se asigure că avea ton. 

— Vrei să-l foloseşti pe ăsta sau pe cel din bucătărie? îl 
întrebă ea pe Jeffrey. 

— Pe cel din bucătărie, răspunse Jeffrey, deşi nu era o mare 
diferenţă. Avea să fie o convorbire dură, indiferent din ce loc 
suna. 


Jeffrey luă bucăţica de hârtie pe care i-o dăduse Polly Arnsdorf 
cu numărul de telefon şi adresa lui Trent. Formă numărul lui 
Harding, apoi îi făcu semn lui Kelly să ridice receptorul de îndată 
ce începu să sune. 

Telefonul sună de trei ori până răspunse Trent. Vocea îi era 
mult mai potolită decât se aşteptase Jeffrey. Zise: 

— Alo, Matt? înainte ca Jeffrey să aibă timp să spună ceva. 

— Nu sunt Matt, zise Jeffrey. 

— Cine e? întrebă Harding. Vocea îi deveni rece, chiar iritată. 

— Un admirator al operei dumitale. 

— Cine? 

— Jeffrey Rhodes. 

— Te cunosc? 

— Sunt convins că da, îi răspunse Jeffrey. Am fost anestezist 
la Boston Memorial, dar am fost pus pe liber după ce a 
intervenit o problemă. O problemă în sala de operaţie. lţi sună a 
ceva cunoscut? 

Urmă o pauză. Apoi Harding răcni: 

— De ce dracu’ mă suni? Eu nu mai lucrez la Boston 
Memorial. Mi-am dat demisia acum un an. 

— Ştiu, răspunse Jeffrey. După aia te-ai dus la St. Joseph de 
unde tocmai ţi-ai dat demisia. Ştiu câte ceva despre tine, Trent. 
Ştiu şi ce te-ai apucat să faci. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— Patty Owen, Henry Noble, Karen Hodges, zise Jeffrey. 
Numele astea îţi spun ceva? 

— Nu ştiu ce vrei să spui, omule. 

— Cum să nu ştii, Trent? i-o întoarse Jeffrey. Eşti modest, 
asta-i tot. În. plus, îmi închipui că nu-ţi convine să ştie mulţi 
despre asta. In definitiv, ţi-ai bătut capul să alegi toxina cea mai 
nimerită. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Omule, nu pricep nimic. Habar n-am de ce m-ai sunat. 

— Dar ştii cine sunt, nu-i aşa, Trent? întrebă Jeffrey. 

— Da, te cunosc, răspunse Trent. Imi amintesc de dumneata 
de la Boston Memorial şi am citit şi ce scria în ziar. 

— Mi-am închipuit, răspunse Jeffrey. Ai citit tot ce s-a scris 
despre mine. Numai că nu cred că va trece mult până să 
citească lumea şi despre tine câte ceva. 

— Ce vrei să spui? 

Jeffrey ştia că îl dăduse peste cap şi faptul că Trent era încă la 


telefon era încurajator. 

— Treburile astea fac ce fac şi ies la iveală, continuă Jeffrey. 
Dar sunt convins că nu-ţi spun nimic nou. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, răspunse Trent. Ai greşit adresa. 

— Ah, nu, i-o întoarse Jeffrey. N-am greşit deloc adresa. Aşa 
cum ţi-am spus, cumva tot ai să ajungi în ziare. Am câteva poze 
care ar arăta grozav într-o pagină de ziar. Mă gândesc la mai 
multe exemplare răspândite în tot spitalul Boston City. Colegii 
dumitale de acolo ar avea plăcerea să-ţi descopere o nouă faţă. 

— Despre ce poze vorbeşti? îl întrebă Trent. 

— Au fost o plăcere şi pentru mine, continuă Jeffrey 
netulburat, o adevărată surpriză. 

— Nici acum nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Trent. 

— Despre  polaroide, răspunse Jeffrey. Poze color 
reprezentându-te pe tine şi mai nimic în plus. Caută în sertarul 
biroului tău, exact lângă săculeţul cu marijuana. Cred că o să 
descoperi că-ţi lipsesc câteva fotografii. 

Trent bolborosi câteva înjurături. Jeffrey avu impresia că-l 
aude cum pune jos receptorul. Trent se întoarse într-o clipă şi 
începu să urle în telefon: 

— Deci tu ai intrat aici, nu-i aşa, Rhodes? Ei bine, te 
avertizez... vreau să-mi dai înapoi pozele alea. 

— Nu mă îndoiesc că vrei, îi răspunse Jeffrey. Sunt destul de... 
grăitoare. Ce lenjerie grozavă! Cel mai mult mi-au plăcut 
chiloţeii roz. 

Kelly îi aruncă lui Jeffrey o privire dezgustata. 

— Ce urmăreşti? întrebă Trent. 

— Aş vrea să ne întâlnim, răspunse Jeffrey. Să te cunosc în 
persoană. Pentru Jeffrey era clar că nu va reuşi să scoată nimic 
de la Trent la telefon. 

— Şi dacă eu nu vreau? 

— Faci cum vrei, zise Jeffrey. Dar, dacă nu reuşim să ne 
întâlnim, mă tem că nu pot să garantez unde vor ajunge copiile 
acestor fotografii. 

— Asta-i şantaj. 3 

— Foarte bine, răspunse Jeffrey. Imi pare bine că ne 
înţelegem. Ei, fixăm o întâlnire sau nu? 

— Sigur, zise Trent schimbând brusc tonul. De ce nu vii aici. 
Ştiu că nu-i nevoie să-ţi spun unde locuiesc. 

Kelly dădu din mâini şi şopti: „Nu”. 


— Deşi-mi surâde ideea unui contact apropiat şi personal, zise 
Jeffrey, nu cred că m-aş simţi chiar atât de bine venit în 
apartamentul tău. M-aş simţi mai bine cu mai multă lume în jur. 

— Spune ce loc ţi-ar conveni. 

Jeffrey îşi dădea seama că îl „prinsese”, într-adevăr, pe 
Harding. Stătu o clipă pe gânduri. Care era acel loc public, fără 
riscuri, unde se puteau întâlni? Îşi aminti de hoinărelile lui pe 
malul râului Charles. Era un spaţiu deschis unde se plimbau 
mulţi oameni. 

— Ce-ai zice de Esplanade, pe malul râului Charles? îi propuse 
Jeffrey. 

— Cum o să te recunosc? 

— Nu-ţi face griji, îi răspunse Jeffrey. Te recunosc eu. Chiar şi 
cu hainele pe tine. Dar, uite cum facem. Caută-mă pe scena de 
la Hatch Shell. Cum ţi se pare ideea? 

— Spune la ce oră, zise Trent. 

Abia îşi putea stăpâni mânia. 

— Ce-ai zice de noua şi jumătate? 

— Presupun că vei fi singur. 

— Nu prea am mulţi prieteni în prezent, îi răspunse Jeffrey. lar 
maică-mea e ocupată. 

Harding nu râse. 

— Sper că n-ai răspândit poveşti tâmpite pe nicăieri. Nu admit 
nici un fel de calomnii. 

Sunt convins că nu, gândi Jeffrey. 

— Ne vedem la Esplanade. Puse jos receptorul înainte ca 
Trent să aibă timp să mai spună ceva. 

— Ai înnebunit? izbucni Kelly de îndată ce închiseră 
telefoanele. Nu se poate să te duci să te întâlneşti cu smintitul 
ăla. Asta nu făcea parte din plan. 

— A trebuit să improvizez, îi răspunse Jeffrey. Tipul e deştept. 
Vedeam că nu fac nici un fel de progres. Dacă discut cu el faţă 
în faţă am să pot să-i văd mutra, să-i cântăresc reacţiile. Există 
mai multe şanse să se dea de gol. 

— Individul e un maniac. Te-a alergat cu un ciocan. 

— Situaţia era diferita, zise Jeffrey. M-a prins în apartamentul 
lui. Avea tot dreptul să fie furios. 

Kelly îşi aruncă ochii în tavan, uimită. 

— Acum te-ai apucat să aperi un ucigaş în serie? 

— Îşi vrea pozele înapoi, zise Jeffrey. N-o să-mi facă nimic 


până nu le obţine. lar eu, nici măcar n-o să le iau cu mine. Le las 
aici. 

— Cred că ar trebui să reluăm ideea deshumării lui Henry 
Noble. Asta sună ca un picnic de duminică în comparaţie cu 
întâlnirea faţă-n faţă cu dementul asta. 

— Dacă găsim o toxină în rămăşiţele pământeşti ale lui Henry 
Noble salvăm cazul lui Chris şi-i spălăm numele, dar nu-l 
implicăm pe Trent. Trent este cheia acestei afaceri lugubre. 

— Dar va fi riscant... şi să nu-mi mai spui din nou că nimic nu 
poate ieşi prost. Lasă că ştiu eu mai bine! 

— Recunosc că există un risc. Cred că ar fi o prostie să nu-ţi 
dai seama. Dar, măcar, ne vom întâlni în public. Nu cred că 
Trent o să încerce ceva în public. 

— Uiţi un lucru important. Tu gândeşti raţional, Harding, nu. 

— A fost un ucigaş foarte şiret până acum, îi aminti Jeffrey. 

— Şi acum e disperat! Cine ştie ce poate încerca să facă? 
Jeffrey o trase la pieptul lui. 

— Uite ce e, spuse el. Seibert n-a reuşit nimic. Trebuie să 
încerc eu. Şi n-am prea mult timp la îndemână. 

— Dar cum crezi că am să pot eu să trag cu urechea? Chiar 
dacă tu ai noroc şi Harding mărturiseşte, rămâi tot fără 
preţioasa ta dovadă. 

Jeffrey oftă: 

— La asta nu m-am gândit. 

— Tu nu te-ai gândit la multe, spuse Kelly printre lacrimi de 
frustrare. Ca, de pildă, la faptul că eu nu vreau să te pierd. 

— Ai să mă pierzi dacă nu putem dovedi că Harding e omul 
nostru, zise Jeffrey. Trebuie să găsim un mijloc ca tu să poţi 
asculta discuţia. Poate că daca i-aş propune lui Harding o 
plimbare... 

Vocea i se stinse. Chiar că nu avea nici o idee. Căzură 
amândoi într-o tăcere mohorâtă. 

— Ştiu, zise Kelly în cele din urmă. Cel puţin, e o idee. 

— Ce? 

— Ei bine, te rog să nu râzi, dar există o drăcovenie pe care 
am văzut-o în timp ce răsfoiam catalogul de reclame Sharper. E 
o chestie care se cheamă „ajutor de ascultare”. Arată ca un 
walkman, dar treaba lui este să capteze sunetul şi să-l amplifice. 
ÎI folosesc vânătorii şi urmăritorii de păsări. La fel şi spectatorii 
de teatru. S-ar putea să funcţioneze perfect dacă stai pe scena 


de la Hatch Shell. 

— Sună fantastic, zise Jeffrey, subit entuziasmat. Unde-i 
magazinul cel mai apropiat? 

— Există unul la Copley Place. 

— Minunat! exclamă Jeffrey. Putem să cumpărăm unul în 
drum. 

— Dar ar mai fi o problemă. 

— Care? 

— Cum să te păzeşti tu. 

— Fără curaj nu există glorie, spuse Jeffrey cu un zâmbet 
strâmb. 

— Vorbesc serios, zise Kelly. 

— Foarte bine, o să-mi pun ceva sub haină, pentru cazul când 
o dă în bară. 

— Cam ce? O puşcă pentru elefanţi? 

— Ei, nu chiar aşa, îi răspunse Jeffrey. Ai un levier în maşină? 

— N-am idee. 

— Nu se poate să nu ai, zise Jeffrey. O să iau levierul. O să am 
„ceva în mânecă” aşa că, dacă devine violent, o să-i arăt eu lui. 
Dar, ca să fiu sincer, nu cred că Harding va încerca ceva în 
public. 

— Şi dacă încearcă? 

— Hai să nu ne facem griji din asta. Nu putem elimina toate 
riscurile. Dacă, într-adevăr, încearcă ceva, asta va fi o dovadă a 
vinovăţiei sale. Acum, hai. N-avem mult timp. Trebuie să fim la 
Hatch Shell până la 9.30 şi, între timp, mai trebuie să trecem şi 
pe la Copley Place. 


— Lua-te-ar dracu’, răcni Trent. Îşi ridică braţul şi-şi strânse 
pumnul, după care izbi cu putere de câteva ori peretele de 
deasupra telefonului. Cu o trosnitură care-l surprinse şi pe el, 
pumnul îi pătrunse în peretele de ghips şi şipci. Trăgându-şi 
mâna afară, îşi cercetă buricele degetelor să vadă dacă s-a 
rănit. Nu văzu nici măcar o zgârietură. 

Întorcându-se cu faţa la cameră, Trent lovi cu piciorul măsuţa 
de cafea, smulgându-i un picior şi rostogolind ce mai rămăsese 
din ea pe podea, până se trânti de perete. Reviste, cătuşe şi 
câteva cărţi zburară peste tot. 

Uitându-se în jur să mai găsească ceva pe care să-şi verse 
furia, dădu de o sticlă de bere goală. O apucă în mână şi o zvârli 


de peretele bucătăriei cu toată puterea. Sticla se sparse, 
împrăştiind cioburi pe podea. Abia atunci începu Trent să-şi 
revină. 

Cum de se întâmplase aşa ceva? se întreba el. Fusese atât de 
precaut. Se gândise la toate amănuntele. Mai întâi fusese 
nenorocita aia de soră şi acum doctorul ăsta dement. De unde 
dracu' ştia atâtea lucruri? Şi acum, mai pusese mâna şi pe 
polaroidele lui. Trent îşi dădea seama că nu trebuia să facă 
asemenea poze. Nu făcuse decât să se prostească. Voise să 
vadă cum ar arăta... Nimeni n-ar putea înţelege. Trebuia 
neapărat să scoată fotografiile din mâna blestematului de 
doctor. Nici nu-i venea să creadă că tipul avusese tupeul să-i 
percheziţioneze casa. 

Trent rămase împietrit în mijlocul camerei. Un alt gând teribil 
îi trecu brusc prin minte. Cu un nou acces de panică, dădu 
buzna în bucătărie. Smulse uşa dulapului de lângă frigider şi 
trase geamurile afară cu o singură mişcare rapida. Câteva 
căzură pe consola de dedesubt şi se făcură ţăndări. 

Cu degete tremurânde, scoase peretele fals şi se uită în 
ascunzătoare. Oftă de uşurare. Nimic nu părea să fi fost clintit 
de acolo. Totul era în ordine. 

Băgând mâna înăuntru, Trent ridică pistolul său iubit, cel de 
calibrul 45. Şterse ţeava pe piepţii cămăşii. Arma era curată, 
lustruită şi gata de treabă. Vârând încă o data mâna în 
ascunzătoare, scoase încărcătorul. După ce se convinse că era 
plin de gloanţe, îl introduse în mâner până auzi un mic clinchet. 

Ce-l neliniştea cel mai mult pe Trent era ca Jeffrey să nu mai fi 
spus cuiva ce aflase. Tipul era un evadat, drept care Trent îşi 
închipuia că probabil nu vorbise cu nimeni. Va încerca el să afle 
ceva sigur. In orice caz însă Rhodes trebuia să dispară. Trent 
izbucni în râs. Era clar că doctorul nu ştia cu cine avea de-a 
face. 

Intorcându-se la seiful lui improvizat, Trent scoase o seringă 
de 5 cc şi, aşa cum făcuse şi în cazul lui Gail Shaffer, extrase o 
cantitate infimă din lichidul galben pe care o dilua cu apă 
distilată. Apoi puse fiola la loc. Cu ochii minţii, îl vedea pe Jeffrey 
Rhodes apucat de un atac puternic pe scena de la Hatch Shell. 
Imaginea îi aduse un zâmbet pe buze. Va fi o adevărată 
performanţă! 

Luând bucata de placaj, Trent o potrivi cu grijă pe fundul 


dulapului şi înlocui geamurile care nu fuseseră sparte. Lăsă 
restul aşa cum era; va curăța locul după ce se va întoarce de la 
Esplanade. 

După ce-şi sfârşi pregătirile, Trent se uită la ceas. Mai 
rămăsese o oră şi jumătate până la întâlnire. Intrând în camera 
de zi, aruncă o privire spre telefon şi se întrebă ce să facă. 
Apariţia lui Rhodes era genul de imixtiune potenţială despre 
care el, Trent, fusese avertizat. Se gândi dacă să sune sau nu. 
Până la urmă, ridică receptorul. Telefona conform instrucţiunilor, 
îşi spuse el în timp ce forma numărul, ca să dea de ştire, nu ca 
să ceară ajutor. 


Vineri 
19 mai 1989 
8.42 p.m. 


— Ah, ia te uită! bolborosi Devlin văzând cum uşa garajului lui 
Kelly începe să se ridice. Honda lui Kelly porni să vibreze când 
deschise motorul. Apoi maşina ieşi în stradă cu o viteză de două 
ori mai mare decât cea normală. Lăsând urme de roţi după ea, 
tâşni spre Boston. 

Devlin bâjbâi să dea de cheia lui de contact. Nu se aşteptase 
s-o vadă plecând atât de repede. Până să pornească el, maşina 
lui Kelly aproape că nu se mai vedea. Devlin fu nevoit să 
gonească ca s-o ajungă. 

— Măi, să fie! îşi zise Devlin după ce făcură câteva mile de la 
locuinţa lui Kelly. 

Pe bancheta din spate apăruse, ca prin minune, un al doilea 
cap. Apoi, persoana escaladase scaunul din faţă ca să se aşeze 
lângă Kelly. 

Devlin se gândi să nu se ambaleze prea tare în legătură cu 
întâmplarea asta neaşteptată, dar interesanta, dar nu trebui să 
se mai deranjeze. Când Kelly opri în faţa intrării complexului 
comercial Copley Place, Jeffrey Rhodes sări din maşină şi dădu 
buzna înăuntru. 

— Perfect! exclamă Devlin încântat, trecând pe lângă maşina 
lui Kelly şi oprind la marginea trotuarului. 

Se gândea că începe, în sfârşit, să-i surâdă norocul. Jeffrey era 
deja înăuntru, la jumătatea scărilor rulante, atunci când Devlin 
opri motorul şi se aplecă peste scaunul de alături. Tocmai când 
dădea să iasă din maşină, observă că fereastra se acoperise 
brusc cu o pată bleumarin. Mai văzu şi o curea de piele neagră 
şi un toc de pistol Smith & Wesson 38. 

— Regret, dar aici nu se parchează, zise polițistul. 

Devlin privi patrula drept în ochi. Părea a avea în jur de 
optsprezece ani. Un răcan, îşi zise Devlin, dar cine altul ar primi 
o astfel de însărcinare într-o seară de vineri? Devlin se scotoci 
prin buzunare după legitimaţia care-i îngăduia să parcheze 
oriunde în oraş, dar răcanul nici nu se uită la ea. 

— Circulaţi, zise el, mai puţin prietenos. 


— Dar eu... Devlin se porni să explice cine era el. Totuşi, nu 
mai conta. Jeffrey dispăruse din vedere. 

— Mie nu-mi pasă nici dacă eşti guvernatorul Dukakis, spuse 
tânărul poliţist. N-ai voie să parchezi aici. Dă-i drumu'. Făcu un 
semn în faţa cu bastonul. 

Văzând că trebuie să-şi schimbe planurile, Devlin se strecură 
la loc pe scaun şi porni iar maşina. Merse repede în jurul străzii. 
Când văzu maşina lui Kelly se linişti. Mica ciorovăială cu 
polițistul se dovedise spre binele lui. Poate că nu-l pierduse pe 
Rhodes în mulţimea din magazin. Opri la marginea trotuarului, 
la distanţă de jumătate de stradă de maşina lui Kelly şi închise 
din nou motorul. Apoi cei doi - Devlin în maşina lui şi Kelly în a 
ei, neştiind nimic unul de celălalt - aşteptară să apară Jeffrey. 


Punându-i căştile, vânzătoarea îi explică lui Jeffrey cum se 
deschide aparatul. Jeffrey răsuci de micul buton. Apoi 
vânzătoarea îi spuse să îndrepte aparatul spre perechea de la 
capătul opus la magazinului. Jeffrey făcu ce i se spuse. 

— Nu crezi că ar arăta grozav pe măsuţa de cafea? o întrebă 
bărbatul pe femeie. Stăteau în faţa unui glob care arăta de 
parca ar fi fost luat din recuzita unui film vechi despre 
Frankenstein. Conţinea o materie heliotropă care emitea lumină 
ca nişte mici descărcări de fulgere albastre. 

— Da, răspunse femeia. Dar uită-te la preţ. Cu banii ăştia mi- 
aş putea cumpăra o pereche de pantofi Ferragamo. 

Jeffrey era impresionat. Mai auzise şi murmurul înfundat al 
altor voci din jur, dar din conversaţia celor doi înţelesese fiecare 
cuvânt. 

— Ştii Hatch Shell de pe Esplanade? o întrebă Jeffrey pe 
vânzătoare. 

— Sigur că da. 

— Crezi că se aude ceva cu aparatul ăsta de la tribuna 
vorbitorilor? 

— Şi căderea unui ac. 

Jeffrey cumpără aparatul, apoi se grăbi spre maşina lui Kelly. 
Era în acelaşi loc unde o lăsase. 

— L-ai cumpărat? întrebă ea în timp ce el închidea uşa. Jeffrey 
îi arătă pachetul. 

— Acum suntem echipați, zise el. Merge bine. l-am făcut 
proba. 


Kelly porni maşina în direcţia Esplanade. 

Nici unul, nici celălalt nu se uită în urmă. Nu ştiau nimic 
despre maşina Buick Regal negru care-i urmărea preţ de trei 
maşini în spatele lor. 

Kelly o luă pe Storrow Drive ca să ajungă la Beacon Hill. 
Imediat ce ieşiră dintr-un pasaj subteran, Jeffrey zări în goana 
maşinii spaţiul înverzit de la Hatch Shell de pe Espalande. 
Soarele apusese, dar, afară, era încă lumină şi se putea vedea o 
mulţime de lume care se bucura de vremea primăvăratică. Asta 
îl făcu să se simtă puţin mai liniştit. 

Intrară pe Revere Street, apoi pe Charles. Trecură de 
magazinele de pe Charles Street şi o luară la dreapta pe 
Chestnut. Parcară aproape de începutul străzii Chestnut şi 
coborâră din maşină. 

În ultimele minute, nimeni nu scoase o vorbă. Agitaţia 
pregătirilor şi a drumului se potolise şi în locul ei se strecura 
teama că lucrurile s-ar putea să nu meargă conform planului. 
Jeffrey rupse tăcerea cerându-i cheile maşinii. Kelly i le aruncă 
peste capota. Tocmai încuiase uşile. 

— Ai uitat ceva? întreba ea. 

— Levierul, răspunse Jeffrey. 

Se duse la portbagaj şi-l deschise. Nu era levier. Era o 
combinaţie de cheie fixă şi manivelă de cric. O vergea de oţel 
lungă de aproximativ 45 de centimetri. Jeffrey îşi plesni cu ea 
palma mâinii. Va face treabă bună dacă se va dovedi necesară. 
Oricine s-ar potoli, dacă ar fi trăsnit cu ea peste ţurloaiele 
picioarelor. Spera să nu se ajungă la aşa ceva. 

O luară spre Esplanade pe podul pietonal Arthur Fiedler. Era o 
seară plăcută de mijloc de primăvară. Jeffrey observă pânzele 
colorate ale câtorva ambarcaţiuni îndreptându-se spre cluburile 
lor de iaht. În depărtare, un tren MBTA huruia de-a lungul 
podului Longfellow. 


Devlin mormăi o înjurătură. Era destul de greu să găseşti un 
loc liber de parcare lângă un hidrant pe Beacon Hill. Până să 
găsească el un loc într-un spaţiu interzis parcării la intrarea în 
Storrow Drive, Jeffrey şi Kelly traversau podul în direcţia 
Esplanadei. Devlin înhaţă cătuşele din maşină şi alergă spre 
pod. 

Devlin nu pricepea ce naiba se întâmpla. | se părea că o seară 


petrecută la Esplanade era o purtare ciudată din partea unui 
criminal condamnat care evadase şi care ştia că era urmărit de 
un vânător de recompense profesionist. Cu fata lângă el, Jeffrey 
părea că se află la o întâlnire amoroasă. Devlin avea o adâncă 
bănuială că ceva era pe cale să se întâmple şi-şi simţea 
curiozitatea aţâţată. Îşi amintea că-i spusese lui Mosconi că, 
după părerea lui, Jeffrey clocea ceva. Poate că sosise momentul. 

Devlin trecu podul şi cobori panta laterală, după care păşi pe 
iarba verde de primăvară. Nu i se părea că are rost să alerge să- 
| prindă pe Jeffrey, de vreme ce plasamentul era atât de perfect. 
Jeffrey se afla, efectiv, încolţit între Charles River, de o parte şi 
Storrow Drive, de cealaltă. În plus, închisoarea din Charles 
Street era bine situată doar la o aruncătură de băț, exact 
dincolo de Charles Centre. Aşa că Devlin îşi permise să-şi 
satisfacă curiozitatea încă un minut-două ca să se lămurească 
ce avea de gând să facă Jeffrey. 

Cu coada ochiului, Devlin văzu ceva apropiindu-se de el din 
spate, dinspre dreapta. Făcu din reflex un pas spre stânga, 
răsucindu-se pe vine. Îşi vâri mâna în jacheta de doc şi apucă 
capătul pistolului înfipt în tocul atârnat de umăr. 

Simţi cum se face roşu la faţă când un disc de plastic al unor 
jucători de frisbee zbură pe lângă el, fugărit de un labrador 
negru care-l prinse înainte de a cădea la pământ. 

Devlin se săltă în picioare şi trase aer în piept. Nu-şi dăduse 
seama cât de încordat era. 

Pe Esplanadă, se aflau vreo treizeci de oameni, care-şi 
vedeau de treabă în amurgul acelei zile. In afara jucătorilor de 
frisbee, mai erau şi unii care jucau fotbal american, în timp ce 
un grup bătea cu piciorul într-un sac Hacky. Dincolo de spaţiul 
verde, pe trotuarul de lângă Hatch Shell, câţiva tineri cu role se 
mişcau în ritmul muzicii unui radiocasetofon mare; pe drumul cu 
macadam se puteau vedea cicliştii şi cei ce făceau jogging. 

Devlin îmbrăţişa cu privirea întreaga scenă, întrebându-se ce-i 
adusese acolo pe Jeffrey şi pe Kelly. Doar nu participau la nici 
una dintre aceste activităţi. Stăteau, pur şi simplu, în picioare şi 
discutau între ei în umbra copacilor care înconjurau tribuna 
vorbitorilor. Devlin îl zări pe Jeffrey ajutând-o pe Kelly să-şi 
fixeze un aparat asemănător cu un walkman. A 

Devlin îşi puse mâinile în şolduri. Ce naiba se întâmpla aici? In 
timp ce-i urmărea, îl mai văzu pe Jeffrey făcând ceva 


neaşteptat. Se aplecase şi o sărutase pe Kelly. 

— Nu-i frumos! Nu-i frumos! murmură Devlin. 

O clipă, Jeffrey şi Kelly se ţinură de mână cu braţele întinse 
unul spre celălalt. In cele din urmă, Jeffrey îi dădu drumul. Apoi 
se înclină şi luă de jos o vergea subţire. 

Ţinând vergeaua în mână, Jeffrey o rupse la fugă peste iarbă 
în direcţia scenei. Devlin dădu să-l urmeze, de teamă ca Rhodes 
să nu dispară dincolo de Hatch Shell, dar se opri văzându-l pe 
acesta suindu-se pe scenă, în dreapta. 

In timp ce Devlin continua să-l privească din ce în ce mai 
curios, Jeffrey se duse drept în mijlocul scenei. Oprindu-se în 
faţa tribunei vorbitorilor, începu să spună ceva. Devlin nu reușea 
să-l audă, dar vedea cum i se mişca buzele. 

De la locul ei, Kelly îi făcu lui Rhodes semn că a înţeles. Ce se 
petrecea aici? se întreba Devlin. Recita oare tipul din 
Shakespeare? Şi dacă da, atunci Kelly ce făcea? Fata continua 
să poarte walkmanul. Devlin se scărpina în cap. Treaba asta 
devenea din ce în ce mai ciudată. 


Trent Harding îşi înfipse pistolul lui automat de 45 mm în 
curea, exact aşa cum făcuse când plecase la adresa lui Gail 
Shaffer. Puse seringa cu capătul bine fixat, în buzunarul drept 
din faţă. Se uită la ceas. Era puţin peste nouă. Era momentul s-o 
pornească. 

Trent o luă spre Charles Circle, prin Revere Street. Ca să 
ajungă la parapetul de la Charles River, traversă podul pietonal, 
la vest de Longfellow Bridge. 

Seara era înaintata când el o porni pe promenada întunecată 
încadrată de balustrade de granit. Deasupra se întindea bolta 
deasă a copacilor cu frunze proaspete. Râul Charles clipocea 
reflectând lumina trandafirie a cerului de seară. Soarele apusese 
cu vreo jumătate de ceas mai înainte. 

Mai devreme, Trent fusese neliniştit şi tulburat de criza pe 
care i-o provocase Jeffrey Rhodes, neştiind ce urmărea doctorul. 
Această ameninţare de şantaj era pe atât de neaşteptată, pe cât 
era de şocantă. Dar acum, când era pregătit, îngrijorarea lui 
Trent se risipise în mare parte. Voia să-şi ia fotografiile înapoi şi 
să se asigure că Rhodes acţiona de unul singur. În afară de asta, 
doctorul nu însemna nimic pentru el şi-i va aplica injecţia. După 
ce văzuse reacţia lui Gail Shaffer, ştia că va avea un efect rapid 


şi eficient. Cineva va chema o ambulanţă şi asta va fi tot. 

O pereche de alergători ţâşni pe lângă el în semiobscuritatea 
din jur şi-l făcu să tresară. Îi venea să-şi scoată pistolul şi să-i 
doboare pe nenorociţi din mers. Ar face-o exact cum se face în 
Miami Vice: cu picioarele desfăcute, cu braţele încordate şi 
ţinând arma în ambele mâini. 

În faţa lui se ridica emisfera uriaşă de la Hatch Shell. Trent se 
apropia de scenă pe latura convexă din spate. Simţi un fior 
neaşteptat, în timp ce adrenalina îi străbătea corpul. Abia 
aştepta să se întâlnească cu doctorul Jeffrey Rhodes. Băgă mâna 
pe sub jachetă şi o încolăci în jurul mânerului pistolului de 45 
mm. Degetul îi aluneca de-a lungul trăgaciului. Se simţea 
extraordinar. Pe Rhodes îl aştepta o surpriză nemaipomenită. 

Trent se opri din mers. Trebuia să ia o hotărâre. S-o ia spre 
dreapta sau spre stânga ca să ajungă la Hatch Shell? Incercă să- 
şi amintească amplasamentul scenei, întrebându-se dacă 
direcţia din care venea avea vreo importanţă. Îşi dădu seama că 
prefera să aibă Storrow Drive în spate. După ce se va ocupa de 
Jeffrey, dacă era nevoit să fugă, o va lua la goană spre şosea. 


Jeffrey străbătea scena cu un pas nervos, rămânând pe partea 
ei dreaptă. Patinatorii care se adunaseră în micul spaţiu acoperit 
cu macadam, între scenă şi peluză, stăteau şi ei tot pe partea 
dreaptă şi Jeffrey ţinea să fie cât mai aproape de ei, fără ca 
Trent să aibă impresia că puteau să-i audă ce vorbesc. La 
început, patinatorii îl priviseră pe Jeffrey bănuitor. Dar, după 
câteva minute, nu-l mai băgară în seamă. 

Ce-l surprinsese pe Jeffrey la aparatul de ascultare era că nu 
înregistra muzica patinatorilor. Jeffrey se gândi că asta depindea 
de plasarea casetofonului în afara zonei acustice a suprafeţei 
concave a scenei Hatch Shell. Îşi închipuia că acelaşi lucru se 
întâmpla cu zgomotul circulaţiei, atât de apropiată, de pe 
Storrow Drive. 

Lumina dispărea acum de la o clipă la alta. Cerul era încă 
albastru-deschis, argintiu, dar stelele începuseră să apară şi 
umbrele de sub copaci căpătaseră nuanţa purpuriu-întunecat. 
Jeffrey n-o mai vedea pe Kelly. Majoritatea celor care jucaseră 
frisbee sau bătuseră mingea terminaseră distracţia şi plecaseră. 
Dar mai erau câţiva oameni pe iarbă. Mai erau şi câţiva 
alergători care foloseau promenada ce se vedea în depărtare, la 


dreapta şi câte un ciclist, din când în când. 

Jeffrey se uită la ceas. Era nouă şi jumătate şi era cazul ca 
Harding să apară. Când trecu puţin de ora convenită, Jeffrey 
începu să se întrebe ce va face dacă Trent nu soseşte. Nu ştia 
de ce, dar până în acel moment nici nu se gândise la o astfel de 
posibilitate. 

Jeffrey îşi spuse că trebuia să se liniştească. Trent va veni. 
Deşi tipul nu era normal, dorea cu disperare să-şi ia pozele 
înapoi. Jeffrey se opri din mers şi-şi aruncă privirea peste peluza 
din faţa scenei. Dacă Trent se hotăra să devină violent, Jeffrey 
avea pe unde să fugă. Şi mai avea şi tija de metal pe care i-o 
dăduse Kelly, vârâtă în mâneca dreaptă. Se putea dovedi utilă, 
chiar dacă n-o va folosi decât ca să-l ameninte. 

Jeffrey scruta depărtarea cu privirea. Oricât s-ar fi silit, n-o 
putea vedea pe Kelly în întunericul de sub arborii de lângă 
tribuna vorbitorilor. Asta însemna că nici Harding n-o putea 
vedea. Trent n-avea cum să-şi dea seama că discuţia lor era 
urmărită de cineva. 

O sirenă urlând în depărtare îl făcu pe Jeffrey să tresară. 
Ascultă cu respiraţia tăiată. Zgomotul se apropia. Putea fi, oare, 
poliţia? O alertase Harding? Sirenele ţiuiră şi mai tare, pe 
măsură ce se apropiau, dar, curând, Jeffrey se lămuri de unde 
venea zgomotul: o ambulanţă trecu în goană pe Storrow Drive. 

Jeffrey oftă. Tensiunea îl distrugea. Mai făcu câţiva paşi, apoi 
se opri brusc. Trent Harding se uita la el de pe treptele scenei, 
din partea stânga. Tinea o mână lipită de şold, iar cealaltă în 
spate, pe sub jacheta de piele. 

Jeffrey simţi cum îi piere curajul privindu-l pe Trent care, 
pentru moment, rămase nemişcat. Trent purta o jachetă uşoară 
de piele neagră, fără guler şi blugi prespălaţi. În lumina scăzută 
a amurgului, părul lui părea şi mai blond, aproape alb. Ochii îi 
scăpărau. 

Jeffrey rămase în faţa omului pe care-l bănuia de cel puţin 
şase omoruri. Se întrebă din nou care fusese motivaţia acestui 
om. Părea de neînțeles. Chiar şi cu vergeaua de metal în 
mânecă şi cu toţi martorii potenţiali, Jeffrey se simţi, brusc, 
cuprins de panică. Trent Harding era un tip imprevizibil. Nu se 
putea şti dinainte care îi va fi reacţia la încercarea lui de şantaj. 

Trent urcă încet treptele scenei. Înainte de a păşi pe ultima 
treaptă care avea să-l aducă la acelaşi nivel cu Jeffrey, aruncă o 


privire în jur. Aparent satisfăcut, îşi fixă ochii pe Jeffrey. Veni 
spre el păşind ca un cocoş şi cu o expresie de dispreţ pe faţă. 

— Eşti Jeffrey Rhodes? întrebă el, rupând, în sfârşit, tăcerea. 

— Nu-ţi mai aminteşti de mine de la Memorial? îl întrebă 
Jeffrey cu voce spartă. Îşi drese glasul. 

— Îmi amintesc de tine, răspunse Trent. Aş vrea să ştiu de ce 
mă plictiseşti. Jeffrey simţea cum îi bubuie inima în piept. 

— Închipuie-ţi că sunt curios, răspunse el. Eu sunt acela care 
suportă consecinţele operei tale. Treaba s-a făcut. Am suferit o 
dublă condamnare. Mi-ar plăcea să ştiu care-ţi sunt motivele. 

Jeffrey se simţea ca o coardă de pian întinsă la maximum. 
Mugşchii îi erau crispaţi şi era gata s-o rupă la fugă în orice clipă. 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

— Şi îmi închipui că nu ştii nimic nici despre polaroide. 

— Le vreau înapoi. Vreau să mi le dai înapoi. Acum! 

— La timpul potrivit. Totul la timpul potrivit. De ce nu-mi spui 
mai întâi ceva despre Patty Owen sau Henry Noble. Hai, îl 
îndemnă Jeffrey, te rog, vorbeşte. Vorbeşte! 

— Vreau să ştiu cui i-ai mai împărtăşit teoriile tale trăsnite. 

— Nimănui, răspunse Jeffrey. Sunt un proscris. Un om care s-a 
sustras justiţiei. Un om fără prieteni. Cui i-aş fi putut spune? 

— Şi ai adus fotografiile cu tine? 

— Nu de asta am venit aici? îl întrebă Jeffrey, evaziv. 

— Asta-i tot ce vreau să ştiu, răspunse Harding. 

Pe neaşteptate, dar calm, îşi trase mâna de la spate şi-şi 
îndreptă pistolul spre el. Apucând arma cu ambele mâini, aşa 
cum făcea Crockett în Miami Vice, ridică ţeava spre fruntea lui 
Jeffrey. 

Jeffrey îngheţă. | se opri inima în piept. Nu se aşteptase să 
vadă o armă. Privirea îngrozită i se fixa pe gaura neagră de la 
capătul ţevii. Tija de metal era o bagatelă în comparaţie cu o 
astfel de armă. 

— Stânga-mprejur! îi porunci Harding. 

Jeffrey nu se putea clinti din loc. Trent băgă mâna în buzunar 
după seringă, continuând să-l ţintească pe Rhodes cu arma. 

Trent aplecă arma pe care o ţinea în mâna dreaptă şi scoase 
seringa din buzunar. Jeffrey se uită la ea înspăimântat. Apoi, din 
întuneric se auzi un țipăt. Era Kelly! „Ah, Dumnezeule”, îşi zise 
Jeffrey, închipuindu-şi-o alergând peste peluză către scena. 

— Credeam c-ai venit singur, mârâi Trent. 


Făcu un pas înainte şi îşi încorda braţul în care avea arma. 
Jeffrey vedea cum degetul de pe trăgaci începuse să se mişte. 

Înainte ca Jeffrey să aibă timp să reacționeze, se auzi o 
împuşcătură, urmată de tipetele  patinatorilor care se 
împrăştiară care încotro. 

Jeffrey simţi cum i se înmoaie picioarele. Vergeaua de metal îi 
căzu din mânecă cu un zgomot. Dar nu simţea nici o durere. 
Credea că fusese împuşcat, dar în schimb pe fruntea lui Trent 
apăru o gaură. Omul se clătină pe picioare. Urmă o rafală mai 
puternică de împuşcături rapide. Jeffrey avea impresia că 
zgomotul venise de după umărul lui, din dreapta scenei. 

Trent fu doborât de împuşcăturile ce urmară, care-l loviseră 
drept în piept. Jeffrey se uită în jos, amuţit de şoc, în timp ce 
pistolul lui Trent se rostogoli pe scenă şi se opri cu un pocnet la 
picioarele lui. Seringa căzu pe podeaua de lemn şi nu se mai 
mişcă. Era aproape prea mult ca să poată suporta. Jeffrey se 
uită la Trent. Îşi dădea seama că era mort. O parte din 
jumătatea din spate a capului îi dispăruse. 


În clipa în care se auzi împuşcătura şi tipul blond se clătină pe 
picioare de parc-ar fi fost lovit, Devlin se aruncă în iarbă. In 
momentul acela se aflase la jumătatea peluzei. Când îl văzu pe 
tipul blond că scoate pistolul, Devlin o luase la goană spre 
scenă. Avusese grijă să se lase mai jos, cu trupul îndoit pe 
jumătate, cu gândul de a-i lua pe cei doi prin surprindere. Auzise 
ţipătul lui Kelly, dar nu-l băgase în seamă. Urmase schimbul de 
focuri. Din experienţa lui de când lucra în armată dar, mai cu 
seamă, în Vietnam, ştia să distingă un foc de puşcă, dacă era 
produs de o armă de atac automată şi de mare calibru. 

Devlin nu-l recunoscuse pe individul blond. Işi închipuia că era 
acel talent din afara oraşului pe care Mosconi ameninţase că-l 
va angaja. Devlin era hotărât să nu se lase înşelat în privinţa 
banilor de recompensă. O să-i spună el vreo două lui Mosconi 
când îl va vedea prima oară. Dar, mai întâi, trebuia să rezolve 
problema de faţă care, de încurcată ce era, începuse să semene 
cu un carnaval. Treaba cu focurile de armă dovedea că îşi 
făcuse intrarea un al treilea vânător de recompense. Devlin mai 
avusese de-a face cu întreceri destul de afurisite, dar nu mai 
pomenise vânători de recompense, oricât de duri, care să 
elimine un competitor fără să-i adreseze o vorbă. 


Din locul în care stătea întins pe peluză, Devlin îşi înălţă capul 
şi aruncă o privire spre scenă. Din unghiul acela nu putea să-l 
vadă pe blond. Doctorul rămăsese, pur şi simplu, pironit locului 
ca un prost, cu gura larg deschisă. Devlin abia se abţinu să 
strige la el să se lase la pământ. Dar nu ţinea să atragă atenţia 
asupra lui însuşi până nu se lămurea de unde veneau focurile de 
armă. 

Cu un nou țipăt şi fără să se gândească deloc la pielea ei, 
Kelly îşi reveni după rafala de gloanţe şi o rupse la fugă pe lângă 
Devlin în direcţia, scenei. Devlin îşi dădu ochii peste cap. Bine s- 
au mai potrivit ăştia doi, îşi zise el. Se întreba care dintre ei va 
reuşi să fie doborât primul. 

Dar, cel puţin, ţipetele lui Kelly părură să-l smulgă pe Rhodes 
din transa lui. Se întoarse spre ea şi, ridicând o mână, urlă la ea 
să se oprească. Fata se supuse. Devlin se ridică şi se aşeză în 
genunchi pe iarbă. Din poziţia aceea îl putea vedea pe tipul 
blond zăcând grămadă în mijlocul scenei. 

Apoi Devlin observă doi bărbaţi care ieşiră din umbră şi urcară 
scările scenei. Unul dintre ei ţinea în mână o puşcă de asalt. 
Amândoi purtau costume de haine închise la culoare, cu cămăşi 
albe şi cravate convenţionale. Ca şi cum aveau timp din belşug, 
se apropiară calm de doctor care se întoarse cu faţa la ei. Devlin 
îşi zise că, pentru nişte vânători de recompense, stilul lor era 
neobişnuit, dar era tot atât de eficient, pe cât era de nemilos. 
Era clar că pe Jeffrey Rhodes îl căutau. 

Trăgându-şi propriul pistol din teacă şi apucându-l cu 
amândouă mâinile, Devlin o luă la goană pe scenă. 

— Nu mişca! răcni el poruncitor, îndreptându-şi arma spre 
pieptul omului cu puşca de asalt. Rhodes e al meu! Eu îl iau, 
pricepi? Cei doi bărbaţi înlemniră pe loc, evident surprinşi de 
apariţia lui Devlin: Şi eu sunt la fel de surprins să vă văd pe voi, 
băieţi, bolborosi Devlin pe jumătate pentru sine şi pe jumătate 
pentru cei doi bărbaţi în costum. 

Cei doi se aflau doar la vreo şase metri depărtare. O distanţă 
bună de tragere. Jeffrey se afla la dreapta lui Devlin, exact la 
capătul câmpului său vizual. Brusc, Devlin îl recunoscu pe unul 
dintre bărbaţi. Nu era un vânător de recompense. 


Jeffrey simţea că-i sare inima din piept, iar gura îi era atât de 
uscata încât nu putea nici să înghită. Pulsul îi zvâcnea la tâmple. 


Apariţia subită a lui Devlin îl surprinse tot atât de mult ca 
sosirea celor doi bărbaţi în costum. 

Ah, dacă Kelly ar sta deoparte de tot ce se pregătea să se 
întâmple! N-ar fi trebuit s-o bage şi pe ea în balamucul ăsta. Dar 
nu era acum momentul să-şi facă reproşuri. Bărbaţii în costum 
se opriseră din înaintarea lor implacabilă. Acum îşi concentrau 
întreaga atenţie asupra lui Devlin care se afla la marginea 
scenei, ţinându-şi pistolul în ambele mâini. Devlin îi urmărea şi 
el cu toată atenţia. Nimeni nu scotea o vorbă, nimeni nu se 
mişca. 

— Frank? bolborosi Devlin în cele din urmă. Frank Feranno... 
ce naiba se petrece aici? 

— Cred că n-ar trebui să te amesteci, Devlin, zise omul cu 
puşca. Nu-i treaba ta. Noi cu doctorul avem ce-avem. 

— Doctorul e al meu. 

— Regret, spuse Frank. 

Cei doi bărbaţi începură să se îndepărteze încet unul de 
celălalt. 

— Nu mişcă nimeni! urlă Devlin. 

Dar cei doi nu-l băgară în seamă. Continuau să se mişte în 
direcţii opuse. 

Jeffrey începu să se retragă. Mai întâi nu făcea decât un pas şi 
se oprea. Dar, de îndată ce-şi dădu seama că cei trei bărbaţi 
erau, cel puţin pentru moment, într-un impas, se hotărî să 
profite de situaţie. În acel moment, nu el era ţinta. În clipa când 
ajunse la scări, se răsuci pe călcâie şi o rupse la fugă. 

Peste umăr, Jeffrey îl auzi pe Devlin cum le ordona oamenilor 
să stea pe loc că, dacă nu, trage. Jeffrey pătrunse pe peluză şi o 
ajunse pe Kelly acolo unde se oprise, în locul unde pajiştea se 
întâlnea cu drumul acoperit de macadam. O apucă de mână şi 
goniră împreună spre podul Arthur Fiedler. 

Ajungând pe pantă, alergară pieptiş, pe o potecă 
întortocheată. Focuri de puşcă din direcţia scenei îi făcură să 
tresară, dar nu se mai uitară în urma lor. La început fusese doar 
o împuşcătură, dar aceasta fu urmată imediat de pocniturile 
rapide, susţinute, ale unei arme automate. Jeffrey şi Kelly 
traversară Storrow Drive, apoi coborâră de cealaltă parte. 
Gâfâind, ajunseră la maşina lui Kelly. Ea începu să-şi caute 
disperată cheile, în timp ce Jeffrey bătea cu palma în capota 
maşinii. 


— Sunt la tine, strigă Kelly, amintindu-şi brusc. 

Jeffrey scoase cheile din buzunar. Le aruncă peste maşină. 
Kelly descuie uşa şi săriră amândoi înăuntru. Kelly porni maşina 
şi zvâcniră înainte, intrând pe Storrow Drive. Schimba repede 
viteza la 100 de kilometri. Când ajunseră la capătul lui Storrow 
în doar câteva minute, Kelly pătrunse într-un labirint de străzi 
înguste. 

— Ce naiba a mai fost şi asta? întrebă Kelly când amândoi îşi 
recăpătară respiraţia. 

— Aş vrea şi eu să ştiu, reuşi Jeffrey să spună. N-am nici o 
idee. Cred că se băteau pe mine. 

— Şi eu care m-am lăsat convinsă să urmăm planul ăsta, 
izbucni Kelly. Şi de data asta ar fi trebuit să ascult ce-mi spune 
intuiţia. 

— N-aveam cum să ne dăm seama ce se va întâmpla, zise 
Jeffrey. Planul nu era rău. A apărut o încurcătură. Totul e lipsit 
de sens, în afara faptului că singura persoană care putea să-mi 
refacă viaţa e acum moartă. 

Jeffrey se cutremură când reînvie imaginea sinistră a lui Trent 
Hardin doborât de un glonţ în frunte. 

— Acum trebuie să ne ducem la poliţie, zise Kelly. 

— Nu trebuie deloc. 

— Dar am văzut cum a fost ucis un om! 

— Eu nu pot să mă duc la poliţie, dar du-te tu singură, dacă 
vrei, îi spuse Jeffrey. Aşa cum văd eu lucrurile, mă vor acuza 
probabil pe mine de uciderea lui Trent Harding. Asta ar fi 
culmea-culmilor! 

— Ce-ai de gând să faci? vru să ştie Kelly. 

— Probabil că voi face ceea ce mă hotărâsem acum câteva 
zile, zise Jeffrey. Să plec din ţară. Să mă duc în America de Sud. 
Acum, când Trent e mort, nu prea am de ales. 

— Hai să ne întoarcem la mine acasă şi să stăm puţin să ne 
gândim, fu de părere Kelly. În momentul ăsta, nici unul dintre 
noi nu e în stare să ia o hotărâre atât de importantă. 

— Nu prea cred că ne putem întoarce acolo, zise Jeffrey. 
Devlin trebuie să ne fi urmărit de acasă. Sigur că ştie că am 
locuit acolo. Cred că mai bine ar fi să mă laşi la un hotel. 

— Daca te duci la hotel, vin şi eu cu tine, zise Kelly. 

— Chiar vrei să stai cu mine după tot ce s-a întâmplat? 

— M-am angajat să merg până la capăt. 


Jeffrey era mişcat, dar ştia că nu putea s-o mai lase să rişte 
mai mult decât riscase deja. În acelaşi timp, o dorea lângă el. 
Erau împreună doar de câteva zile, dar deja simţea că n-ar fi 
ştiut ce să se facă fără ea. 

Într-o singură privinţă, ea avea dreptate: nu era în stare să ia 
o hotărâre. Închise ochii. Era ca speriat de bombe. Prea multe se 
întâmplaseră. Era secat afectiv. 

— Ce-ar fi să ieşim din oraş şi să ne instalăm la un mic han? 
propuse Kelly, văzând că Jeffrey nu avea nici o idee. 

— Foarte bine. Nu putea să se concentreze, mintea purtându-l 
înapoi, la momentele de groază şi încordare de pe scenă. Işi 
aminti cum Devlin îl recunoscuse pe unul dintre cei doi bărbaţi. 
ÎI numise Frank Feranno. Jeffrey îşi închipuia că erau cu toţii 
vânători de recompense care se luptau cu lăcomie pe suma 
mare de bani pusa pe capul lui. Dar de ce-l omorâseră pe 
Harding? Asta n-avea nici un sens, decât dacă, bineînţeles, îl 
luaseră şi pe el drept vânător de recompense. Dar, chiar şi aşa, 
oare vânătorii de recompense se omorau între ei? 

Jeffrey îşi deschise ochii. Kelly îşi făcea loc prin traficul nopţii 
de vineri. 

— Nu ţi-e greu să conduci? o întrebă Jeffrey. 

— Nu, deloc, răspunse ea. 

— Dacă ai vreo problemă, pot conduce eu. 

— După toate prin câte ai trecut, cred că ar trebui să te 
relaxezi, îl sfătui Kelly. 

Jeffrey încuviinţă din cap. Nu putea s-o contrazică. Apoi îi 
împărtăşi ideea lui că bărbaţii în costum erau şi ei vânători de 
recompense ca şi Devlin şi că se bătuseră cu el pe banii de 
recompensă. 

— Nu cred, răspunse Kelly. Când i-am văzut pe oamenii ăia la 
început, m-am gândit că erau cu Trent. Au venit imediat după 
el. Dar, pe urmă, când m-am uitat mai bine, m-am convins că nu 
erau cu Trent Harding, ci pe urmele lui. L-au împuşcat cu 
intenţie. Nu erau nevoiţi să-l împuşte. Voiau să-l împuşte. Nu tu 
erai ţinta lor. 

— Dar de ce să-l omoare pe Trent? o întrebă Jeffrey. N-avea 
nici un sens. Oftă: Ei, bine, într-un fel, avea sens. Aveau ceva de 
câştigat. Eu sunt convins că Trent Harding era un ucigaş, chiar 
dacă n-avem dovezi. Lumea se va descurca cu mult mai bine 
fără el. Jeffrey izbucni brusc în râs. 


— Ce găseşti atât de amuzant? întrebă Kelly. 

— Mă minunez de propria mea naivitate. Chiar credeam că-l 
puteam face pe Harding să se demaşte întâlnindu-mă cu el. 
Acum, când mă gândesc, pot să jur că vedea asta, de la bun 
început, ca pe un prilej să mă omoare. Cred că n-avea de gând 
să mă termine cu un glonţ, ci cu toxina lui. 

Kelly apăsă brusc pe frână şi opri la marginea drumului. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Jeffrey, alarmat. Aproape că se 
aştepta ca Devlin să apară din noapte. Aparițiile omului ăstuia 
erau întotdeauna atât de surprinzătoare! 

— Mi-a venit o idee, zise Kelly surescitată. 

Jeffrey se uită atent la ea în lumina scăzută. Pe lângă ei 
treceau maşini, inundând-i, pentru o clipă, cu lumina farurilor. 
Kelly se întoarse spre el: 

— Poate că uciderea lui Trent ascundea un anume profit. 

— Ce vrei să spui? 

— Poate că moartea lui ne pune în mână o cheie pe care n-am 
fi avut-o dacă el nu era ucis. 

— Nu prea înţeleg. 

— Bărbaţii aceia în costum au venit ca să-l omoare pe 
Harding, nu pe tine. Sunt sigură de asta. Şi ăsta nu era un gest 
umanitar. Asta ne spune ceva. Kelly devenea din ce în ce mai 
însufleţită: înseamnă că pe Harding cineva îl considera o 
ameninţare. Poate că nu-i convenea ca el să stea de vorbă cu 
tine. Cred că oamenii ăia gătiţi în costume şi cu arme în mână 
erau ucigaşi de profesie. Respiră adânc: Cred că toată povestea 
asta s-ar putea să fie mai complicata decât ne închipuim noi. 

— Vrei să spui că, după părerea ta, Harding nu era, pur şi 
simplu, un dement care acţiona de unul singur? 

— Exact asta vreau să spun, răspunse Kelly. Ce s-a întâmplat 
în seara asta mă face să mă gândesc la un soi de conspirație. 
Poate că e ceva legat de spitale. Cu cât mă gândesc mai mult, 
cu atât cred că trebuie să existe o altă latură a problemei pe 
care noi am neglijat-o total, concentrându-ne pe ideea unui 
psihopat solitar. Nu pot să cred că lucra de unul singur. 

Jeffrey îşi aminti iar de schimbul de cuvinte dintre Frank 
Feranno şi Devlin. Frank spusese: „Asta nu te priveşte pe tine. 
Noi îl vrem pe doctor”. Îl voiseră pe Jeffrey, dar îl voiseră viu. 

Cu siguranţă că avuseseră posibilitatea de a-l ucide, cum 
făcuseră cu Harding. 


— Dar ce-ai de zis despre societăţile de asigurare? îl întrebă 
Kelly. Ea nu putuse niciodată să sufere societăţile de asigurare, 
mai ales după sinuciderea lui Chris. 

— Ei, acum ce mai vrei să spui? o întrebă Jeffrey. După ce 
trecuse prin atâtea, mintea îi era paralizată. Nu reuşea să 
urmărească firul gândirii ei. 

— Cineva profită de aceste omoruri, zise Kelly. Nu uita că 
spitalele au fost şi ele acţionate în justiţie, o dată cu doctorii, în 
reglementarea stabilită pentru Chris, asigurarea spitalului a 
plătit la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât a plătit 
asigurarea lui Chris. Dar era aceeaşi societate de asigurare. 

Jeffrey rămase puţin pe gânduri. 

— Asta pare o ideea cam trasă de păr. Societăţile de 
asigurare profită, într-adevăr, dar fac asta mult mai târziu. Pe 
termen scurt, pierd şi pierd zdravăn. Doar pe termen lung pot 
recupera costul unor reglementări atât de extravagante, 
percepând prime de asigurare de la doctori. 

— Da, dar, în cele din urmă, profită, răspunse Kelly. Şi, dacă 
societăţile de asigurare profita, cred că trebuie să le socotim şi 
pe ele implicate în toată povestea asta. 

— E o idee, zise Jeffrey, neconvins. Nu vreau să-ţi minimalizez 
ideea genială, dar acum când Trent a dispărut din scenă, totul 
devine teoretic. Vreau să spun că încă nu avem nici o dovadă 
despre nimic. Nu numai că nu avem nici o dovadă că Trent era 
amestecat în chestiunea astea, dar nu avem nici o dovadă 
privitoare la o toxina. Şi, cu tot interesul arătat de Seibert, poate 
că nici nu vom obţine vreodată una. 

Jeffrey îşi aminti de seringa cu care îl ameninţase Trent pe 
scenă. Ah, daca ar fi avut prezenţa de spirit s-o fi luat de acolo! 
Atunci Seibert ar fi avut o cantitate suficientă pentru testele lui. 
Dar Jeffrey ştia că nu avea rost să se învinovăţească prea mult. 
În definitiv, în acel moment, era îngrozit de gândul că va fi ucis. 

În clipa aceea Jeffrey se gândi la apartamentul lui Trent. 

— De ce nu m-am gândit la asta mai devreme? se întrebă el, 
surescitat. Se lovi pe frunte cu pumnul. Mai avem totuşi o şansă 
să dovedim amestecul lui Trent în decese şi în existenţa toxinei. 
Apartamentul lui Trent! Undeva, în acel apartament, trebuie să 
se găsească probe incriminatorii. 

— Ah, nu, oftă Kelly, dând încet din cap. Nu-mi spune că 
propui că ne ducem din nou în apartamentul lui Trent. 


— E singura noastră şansă. Hai, de ce nu vrei? Sigur n-avem 
de ce să ne temem că vom da de Trent acolo. Mâine, s-ar putea 
ca autorităţile să se afle acolo. Trebuie să ne ducem în noaptea 
asta. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

Kelly clătină din cap, nevenindu-i să creadă, dar porni motorul 
şi părăsi locul de staţionare. 


Frank Feranno se simţea îngrozitor. Dacă l-ai fi întrebat pe el, 
aceasta fusese cea mai cumplită noapte din viaţa lui. Și 
începuse atât de promiţător. El şi cu Tony urmau să salte zece 
miare pentru lichidarea unui flăcău pe nume Trent Harding şi 
drogarea unui doctor care se numea Jeffrey Rhodes. Pe urmă, 
tot ce aveau de făcut era să se ducă cu maşina până la 
Aeroportul Logan şi să-l instaleze pe doctor într-un Learjet care-l 
aştepta. Ar fi trebuit să fie foarte simplu, fiindcă flăcăul şi 
doctorul se întâlneau la Hatch Shell pe Esplanadă la nouă şi 
jumătate. Doi iepuri dintr-o singură lovitură. Aranjament mai 
simplu nici că se putea. 

Dar lucrurile nu se petrecuseră conform planului. Bineînţeles 
că nu-şi închipuiseră că va apărea Devlin. 

Frank ieşi din farmacia Phillips de pe Charles Circle, se 
îndreptă spre maşina lui neagră Lincoln Town şi urcă. Folosind 
oglinjoara de pe partea laterală a parasolarului îşi curăţă 
zgârietura de pe tâmpla stânga cu alcoolul pe care-l cumpărase. 
ÎI ustura ca dracu’ şi-şi muşcă limba. Devlin aproape că-l 
înşfăcase. Îi venea rău la gândul că scăpase ca prin urechile 
acului. 

Desigila celălalt medicament cumpărat, o sticluţă de Maalox 
şi-şi aruncă două tablete în gură. Apoi, apucând telefonul din 
maşină, îşi sună asociatul din St. Louis. 

Se auzi o melodie în telefon, apoi tipul răspunse. 

— Matt, zise Frank. Sunt eu, Feranno. 

— O clipă, răspunse Matt. 

Frank îl auzi pe Matt cum îi spune soţiei sale că va prelua 
apelul în cealaltă cameră şi să închidă când aude că apare el pe 
fir. Un minut mai târziu, Frank auzi cum se ridică receptorul. Pe 
urmă-l ascultă pe Matt ţipând la nevastă-sa că a ajuns la telefon. 
Urmă un clinchet, semn că ea închisese. 

— Ce naiba s-a întâmplat? îl întrebă Matt. Ştii că nu trebuia să 
suni la numărul ăsta decât dacă-s probleme. Să nu-mi spui că 


aţi încurcat treaba. 

— S-a ivit o problemă, răspunse Frank. O mare problemă. 
Tony a încasat-o. E mort. Ai uitat să-mi spui ceva, Matt. Trebuie 
să fie un preţ pe capul doctorului ăstuia. A apărut unul dintre cei 
mai nemernici vânători de recompense din branşă şi n-avea ce 
să caute acolo decât dacă erau nişte bani în joc. 

— Ce-ai de spus despre infirmier? întrebă Matt. 

— E o chestiune încheiată. Asta a fost uşor. Greu a fost să 
punem mâna pe doctor. Câte parale s-au pus pe capul lui? 

— Cauţiunea a fost fixată la jumătate de milion. 

Frank scoase un fluierat. 

— Ştii, Matt, ăsta nu-i un amănunt fără importanţă. Trebuia să 
ne fi prevenit. Am fi tratat situaţia un pic mai altfel daca am fi 
ştiut. Nu ştiu cât de important e doctorul pentru tine, dar trebuie 
să-ţi spun că preţul meu s-a ridicat. Îmi închipui că eşti nevoit să 
stabileşti recompensa la preţul minim. În plus, mi-am pierdut 
unul dintre cei mai buni oameni. Trebuie să-ţi spun că sunt 
foarte dezamăgit, Matt. Credeam că ne-am înţeles. Trebuia să- 
mi fi spus de cauţiune de la început. 

— O să ne revanşăm noi faţă de tine, Frank, zise Matt. 
Doctorul este important pentru noi. Nu tot atât de important ca 
lichidarea lui Trent Harding, dar totuşi important. Uite ce zic eu, 
dacă ni-l pui în braţe pe doctor, ridicăm plata la şaptezeci şi 
cinci. Cum ţi se pare? 

— Şaptezeci şi cinci sună bine. Pare-se că doctorul tău e 
destul de important. Poţi să-mi spui unde să dau de el? 

— Nu, dar de asta suntem dispuşi să plătim atât de mult. Mi-ai 
spus că eşti grozav - uite, a sosit momentul să mi-o dovedeşti. 
Ce-aţi făcut cu cadavrul lui Harding? 

— Imi pare bine că mă întrebi, răspunse Frank. Am avut 
norocul să-l aranjez pe Devlin după ce l-a împuşcat pe Tony, dar 
nu ştiu cât de tare l-am atins. N-am prea avut timp la dispoziţie. 
Dar cadavrul e curat. Nici un semn de identitate. Şi, ai avut 
dreptate: a existat o seringă. Am luat-o la mine. Am s-o îmbarc 
în avion. 

— Minunat, Frank, zise Matt. Dar cu apartamentul lui Harding 
ce faci? 

— Asta-i următorul punct de pe listă. 

— Nu uita - vreau să-l curăţaţi lună, spuse Matt. Şi nu uita 
ascunzătoarea din dulapul de lângă frigider. Scoate totul din el 


şi trimite ce-ai găsit cu avionul. Şi uită-te după agenda cu 
adrese a băiatului. Era un dobitoc atât de prudent încât s-ar 
putea să fi scris cine ştie ce acolo. Dacă-l găseşti, pune-l pe 
avion cu restul lucrurilor. Pe urmă, devastează-i casa. Fă să pară 
un jaf. Ai primit cheile? 

— Da, am primit cheile, răspunse Frank. Am să pot intra în 
apartament fără probleme. 

— Perfect! exclamă Matt. Îmi pare rău de Tony. 

— Ei bine, viaţa-i un risc, zise Frank. Se simţea mai bine când 
se gândea la cele şaptezeci şi cinci de miare. Frank închise 
telefonul, apoi formă alt număr. 

— Nicky, aici Frank. Am nevoie de ajutor. Nimic complicat, 
trebuie doar să devastez o casă. Ce zici de câteva sute de 
dolari? Trec să te iau pe Hanover Street în faţă la Via Veneto 
Cafe. la-ţi şi pistolul, poate ai nevoie de el. 


Virând la stânga şi intrând în Garden Street, Kelly încerca o 
senzaţie neplăcuta de deja vu. Incă îl vedea pe Trent Harding 
năpustindu-se asupra lor cu ciocanul în mână. Trase pe partea 
dreaptă a străzii şi parcă lângă altă maşină. Aplecându-se pe 
fereastră, ridică ochii la apartamentul lui Trent. 

— Ah! exclamă ea. Lumina e aprinsă. 

— Probabil că aşa a lăsat-o Trent, fiindcă se gândea că 
lipseşte doar o jumătate de oră sau cam aşa ceva. 

— Eşti sigur? îl întrebă Kelly. 

— Bineînţeles că nu pot fi sigur, îi răspunse Jeffrey, dar pare o 
presupunere logică. Nu mă face mai nervos decât sunt deja la 
gândul că urc iar acolo. 

— Poate că poliţia e acolo. 

— Nu-mi închipui că poliţia a ajuns deja la Hatch Shell şi, cu 
atât mai puţin, aici. Am să fiu prudent. Am să trag cu urechea 
înainte de a intra. Dacă vine poliţia cât sunt eu acolo, apasă pe 
claxon şi pe urmă ocoleşte strada până la Revere Street. Daca e 
nevoie, am să merg pe acoperişuri şi o să cobor de pe una 
dintre clădirile de acolo. 

— Am încercat să apăs pe claxon şi data trecută. 

— De data asta o să fiu atent. 

— Ce-ai de gând să faci dacă găseşti ceva incriminant? 

— Am să las totul pe loc şi am să-l chem pe Randolph, zise 
Jeffrey. Pe urmă, poate că el o să convingă poliţia să se prezinte 


cu un mandat de arestare. Dacă lucrurile ajung aici, am să 
predau investigarea cazului experţilor. Sistemul judiciar n-are 
decât să-şi pună în mişcare rotiţele lui ruginite, între timp, cred 
că cel mai bine ar fi să plec din ţară. Cel puţin până voi fi 
reabilitat. 

— După tine, totul pare cât se poate de simplu. 

— O să fie simplu dacă găsesc toxina sau un echivalent, 
răspunse Jeffrey. Şi, Kelly, dacă părăsesc ţara, aş vrea să te 
gândeşti dacă vrei să vii cu mine. Kelly deschise gura să spună 
ceva, dar Jeffrey o opri: Gândeşte-te doar, zise el. 

— Mi-ar plăcea să vin, răspunse Kelly. Zău că mi-ar plăcea. 

Jeffrey zâmbi: 

— O să mai vorbim despre asta. Acum, urează-mi noroc. 

— Noroc! zise Kelly. Şi grăbeşte-te! 

Jeffrey se dădu jos din maşină şi aruncă o privire spre 
fereastra deschisă din apartamentul lui Trent. Observă că plasa 
nu fusese pusă la loc. Asta era bine. Mai economisea timp. 

Traversă strada şi porni spre uşa de la intrare. Reuşi să 
pătrundă prin uşa interioara fără probleme. În jur plutea un iz de 
ceapă prăjită şi se auzea simultan muzică de la mai multe 
aparate. In timp ce urca scara presărată cu gunoaie, panica îi 
creştea. Dar ştia că nu era momentul să se lase pradă temerilor. 
Cu o hotărâre reînnoită se urcă pe acoperiş şi începu să coboare 
pe scara de incendiu. 

Jeffrey îşi vâri capul în camera de zi şi îşi ciuli urechile. Nu se 
auzea decât muzica stereo înfundată care răsuna pe hol. 
Mulţumit că nu era nimeni acolo, intră înăuntru. 

Observă imediat că era o dezordine şi mai mare decât data 
trecută. Măsuţa de cafea, cu un picior lipsă, era răsturnată. Tot 
ce se aflase pe ea era împrăştiat pe podea. Lângă telefon se 
vedea o gaură rotundă în peretele de ghips. Cioburi de sticlă 
erau risipite pe pardoseala de lângă uşa bucătăriei. Printre 
lucrurile aruncate observă şi o sticlă de bere spartă. 

Dădu repede roata apartamentului şi se convinse că nu era 
nimeni acolo. Apoi se duse la uşa de la intrare şi puse lanţul de 
siguranţă. N-avea de gând să rişte să fie surprins. Terminând cu 
toate treburile astea, îşi începu căutarea. În primul rând voia să 
vadă dacă-i găseşte corespondenţa. Nu va sta s-o citească 
acolo; prefera s-o ia cu el şi s-o parcurgă în tihnă. 

Locul cel mai normal unde putea găsi corespondenţa era 


biroul. Dar, înainte de a se îndrepta spre birou, intră în bucătărie 
ca să vadă dacă nu găseşte o pungă oarecare în care să pună 
corespondenţa. In bucătărie dădu de şi mai multă sticlă spartă. 

Se uită la sticla din bucătărie. Era pe consola de lângă 
frigider. Păreau a fi nişte geamuri curate care fuseseră sparte 
dinadins. Indreptându-se spre consolă, deschise dulapul de 
deasupra ei. lnăuntru, pe primul raft, mai erau nişte geamuri de 
acelaşi fel. Pe raftul de deasupra erau nişte farfurii. 

Jeffrey se întreba ce se petrecuse în apartament înainte de 
plecarea lui Trent. Pe urma observă ceva ciudat în interiorul 
dulapului. Partea acoperită cu geam reprezenta jumătate din 
cea pe care erau farfuriile. 

Băgând mâna în dulap, Jeffrey îndepărtă geamurile şi bătu în 
perete cu buricele degetelor. Când făcu asta, observă că 
placajul se mişcă. Incercă să tragă fundul dulapului înspre el, 
dar nu reuşi. Schimbând tactica, căută să împingă placajul. 
Când împinse colţul din dreapta, placajul se roti. Jeffrey apucă 
de colţul liber şi-l trase afară. 

— Ura! exclamă Jeffrey când dădu cu ochii de o cutie 
neîncepută de 30 de fiole de Marcaină, o cutie de ţigări de foi, o 
colecţie de seringi şi o sticluţă cu dop de cauciuc conţinând un 
lichid galben, vâscos. Îşi roti privirea în jurul bucătăriei în 
căutarea unui prosop. Găsi unul atârnând de mânerul 
frigiderului şi îl luă să apuce sticluţa cu el. Părea fabricată în 
străinătate. Semăna cu cele ce conţineau un fel de 
medicamente pentru injecții sterile. 

Folosindu-se de acelaşi prosop, ridică cutia de ţigări de foi din 
locul unde se afla şi, punând-o pe consolă, îi săltă capacul. 
lnăuntru se afla un teanc impresionant de bancnote de o sută 
de dolari nou-nouţe. Amintindu-şi de propriul vraf de hârtii de 
câte o sută de dolari, Jeffrey socoti că în cutia cu ţigări de foi se 
aflau între douăzeci şi treizeci de mii de dolari. 

Puse totul la loc. Şterse chiar fundul de placaj şi geamurile cu 
care umblase, ca să nu lase amprente. Era surescitat şi plin de 
încredere. Nu se îndoia că lichidul galben din sticluţă conţinea 
toxina-fantomă şi că, la analiză, va da la iveală ceea ce avea să, 
găsească Seibert în serul lui Patty Owen. Chiar şi banii îl 
încurajară. Îi vedea ca pe o probă puternică că bănuiala lui Kelly 
privitoare la un soi de conspirație era corectă. 

Imbujorat de succes, Jeffrey simţea nevoia să mai descopere 


şi altceva. Pe undeva, prin apartament, trebuia să existe probe 
legate de natura conspirației. Cercetând la repezeală restul 
dulapurilor din bucătărie, dădu de ceea ce căutase la început: o 
pungă de cumpărături din hârtie maro. Întorcându-se în camera 
de zi, cercetă rapid biroul unde găsi câteva scrisori şi chitanţe. 
Le puse pe toate în punga de hârtie. Apoi, intrând în dormitor, 
începu să caute în masa de scris. În al doilea sertar găsi un 
depozit secret de reviste Playgirl. Nu se atinse de ele. In al 
treilea sertar, descoperi un număr de scrisori, mai multe decât 
sperase. Trase un scaun lângă el şi începu să facă o sortare 
brută. 


Kelly bătea nervos cu degetele pe volan şi se foia pe scaun. O 
maşină ieşise dintr-o parcare la două intrări de clădirea lui Trent 
şi ea îşi petrecuse câteva minute intrând în locul ei. Aruncându- 
şi privirea la fereastra deschisă a lui Trent, se întreba ce-l 
reţinea pe Jeffrey acolo. Cu cât stătea el mai mult acolo, cu atât 
mai agitată devenea ea. Ce putea el să facă acolo, sus? Cât îi 
trebuia ca să cerceteze un apartament cu un singur dormitor? 

Garden Street nu era o stradă agitată, dar, în timp ce Kelly 
aştepta, vreo jumătate de duzină de maşini cotiră pe Revere 
Street şi trecură pe lângă ea. Şoferii păreau în căutare de locuri 
de parcare. De aceea, Kelly nu fu surprinsă când apăru brusc 
încă o pereche de faruri dinspre Revere Street şi se strecură 
spre ea. Îi reţinu atenţia faptul că maşina se opri exact în faţa 
clădirii lui Trent şi parcă lângă o altă maşină. Farurile se stinseră 
şi se aprinseră luminile de parcare. 

Kelly se răsuci în scaun şi zări un bărbat într-un pulover de 
culoare închisa ieşind de pe locul pasagerului şi pornind spre 
trotuar. Îşi întinse oasele, în timp ce şoferul cobora şi el din 
maşină. Şoferul purta o cămaşă albă, cu mânecile suflecate, în 
mână avea o geantă. Cei doi bărbaţi râdeau, amuzându-se de 
ceva. Nu păreau să se grăbească. Cel mai tânăr termina o ţigară 
şi aruncă chiştocul în şanţ. Apoi cei doi intrară în clădirea lui 
Trent. 

Kelly se uită la maşină. Era un Lincoln Town negru, mare şi 
strălucitor şi avea în spate o mulţime de antene. Maşina părea 
total nepotrivită locului şi-i dădu o senzaţie neplăcută. Se 
întreba dacă să apese pe claxon, dar nu-i plăcea ideea de a-l 
alarma pe Jeffrey fără rost. Făcu o mişcare să iasă din maşină, 


apoi hotărî să rămână pe loc. Se uită iar la fereastra lui Trent, de 
parcă simplul fapt că privea într-acolo l-ar fi putut aduce jos pe 
Jeffrey nevătămat. 


— Dacă poţi să-mi dovedeşti că pot conta pe tine, am planuri 
mari cu tine, Nicky, zise Frank în timp ce urcau scările. Acum, că 
nu-l mai am pe Tony, a rămas un loc liber în organizaţia mea. 
Pricepi ce vreau să spun? 

— Tot ce ai de făcut e să-mi spui o singură dată şi treaba-i 
gata! îi răspunse Nicky. 

Frank se întreba cum naiba să dea de doctorul ăla. O să aibă 
nevoie de cineva care să facă o groază de cercetări. Nicky era 
perfect, cu toate că era cam prostănac. 

Ajunseră la etajul cinci. Frank gâfâia. 

— Trebuie să mai reduc din paste, zise el, în timp ce scotea 
cheile lui Harding din buzunar. Se uită la broască şi încercă să 
ghicească ce cheie se potrivea. Nereuşind să se hotărască, o 
băgă pe prima în broască şi încercă s-o răsucească. Nu era 
bună. O încercă pe a doua care merse strună. Impinse uşa, care 
se opri brusc, blocată de lanţ. 

— Ce dracu'? se miră Frank. 


Jeffrey auzise prima cheia învârtindu-se în broască. Sărise în 
sus de spaimă. Primul lui gând fu total trăsnit: Trent nu fusese 
omorât. În clipa în care Frank încercă a doua cheie, Jeffrey ţâşni 
pe lângă uşă, cuprins de panică. Când Nicky, care spărsese uşa, 
se rostogoli în cameră, Jeffrey era deja la fereastră. 

— E doctorul! auzi Jeffrey pe cineva urlând. 

Sări peste pervazul ferestrei, de parcă participa la cursa cu 
obstacole. De data asta, o escaladă din prima încercare. După 
câteva clipe, Jeffrey se căţăra în sus pe scara de incendiu. 

Ajungând pe acoperiş, urmă drumul de dinainte, sărind peste 
acoperişurile câtorva clădiri. Dar, de data asta, lăsă în urmă 
lucarna pe care o folosise în ajun, de teama că avea cârligul 
pus, aşa cum îl lăsase. În spatele lui, auzea zgomotul paşilor 
urmăritorilor. Jeffrey bănuia că aceşti străini erau aceiaşi care 
fuseseră la Hatch Shell şi despre care Kelly credea că erau 
ucigaşi de profesie. Când venise acasă la Trent, nu se gândise la 
ei. 

Disperat, Jeffrey încercă mai multe lucarne, dar toate aveau 


uşa încuiată. Abia când ajunse la clădirea de pe colţ, găsi una cu 
uşa dată de perete. Dând buzna înăuntru, Jeffrey trânti uşa în 
urma lui şi bâjbâi după ceva cu care s-o încuie. Dar nu găsi 
nimic cu care să blocheze uşa. Se întoarse şi porni în jos pe 
scări. Cei doi urmăritori câştigaseră teren. Când ajunse în 
stradă, îşi dădu seama că nu erau departe. ` 

Când fu jos, Jeffrey luă o hotărâre neaşteptată. Işi dădu 
seama că nu va avea timp să ajungă la Kelly şi să se suie în 
maşina ei înainte ca cei doi să-l înhaţe, aşa că se răsuci pe 
călcâie şi o luă la goană pe Revere Street. N-avea de gând să 
pună în primejdie liniştea lui Kelly, mai mult decât o făcuse deja. 
Va încerca să-i piardă pe urmăritori înainte de a se întoarce la 
ea. 

In spatele lui îi auzi pe cei doi ajungând în stradă şi luându-se 
după el. Nu avea un avans prea mare. Jeffrey o coti la stânga pe 
Cedar şi goni pe lângă o spălătorie şi un magazin de 
semipreparate. Pe trotuar mergeau câţiva oameni. Jeffrey 
începu să distingă paşii celui mai rapid dintre urmăritori. Se 
părea că omul avea o condiţie fizica mult mai bună şi reducea 
rapid distanţa. 

Dând colţul din nou şi intrând pe Pinckney Street, Jeffrey 
cobori dealul în viteză. Beacon Hill nu-i era foarte familiar. Tot 
ce spera era că nu va eşua într-o fundătură. Dar Pinckney Street 
ieşea în Louisburg Square. 

Jeffrey îşi dădu seama că trebuia să găsească o ascunzătoare, 
dacă ţinea să scape de urmăritori. Nu va reuşi niciodată să 
alerge mai repede decât ei. Dând cu ochii de gardul de fier forjat 
care împrejmuia grădina centrală din Louisburg Square, alergă 
direct spre ea şi sări gardul, încumetându-se să treacă peste 
vârfurile ascuţite de metal, care-i ajungeau până la piept. Când 
sări pe iarba de pe partea cealaltă, pantofii îi pătrunseră adânc 
în gazon. Zbughind-o înainte, ţâşni în nişte tufişuri dese şi se 
aplecă spre pământul jilav. Apoi îşi ţinu răsuflarea, aşteptând. 

li auzi pe cei doi alergând pe Pinckney Street. Zgomotul 
pantofilor lor răsunând pe pavaj trezea ecoul fațadelor clădirilor 
elegante de cărămidă. Curând, unul din ei apăru în scuar. Cum 
îşi pierduse prada din vedere, bărbatul încetini pasul, apoi se 
opri. După câteva clipe, îl ajunse şi celălalt. Schimbară câteva 
vorbe cu răsuflarea tăiată. 

In lumina lămpilor de gaz care împrejmuiau scuarul, Jeffrey îi 


zări pe cei doi bărbaţi în momentul când se despărţeau. Unul o 
luă la stânga, altul la dreapta. Jeffrey îl recunoscu pe bărbatul 
pe care-l văzuse pe drumul ce cobora spre scena Hatch Shell. 
Celălalt, care-i era străin, ţinea în mână un pistol. 

Bărbaţii cercetau metodic fiecare intrare şi casă a scărilor, 
uitându-se şi pe sub maşini, în timp ce înaintau în josul 
scuarului. Jeffrey nu se mişcă nici după ce urmăritorii nu se mai 
văzură. Se temea că orice mişcare le putea atrage atenţia. 

Când ghici că bărbaţii erau aproape de celălalt capăt al 
scuarului, îi veni o clipă ideea de a sări peste gard şi de a o lua 
la goană spre Kelly. Dar se hotărî să nu facă asta. Îi era frică să 
nu fie văzut când escalada gardul. 

Miorlăitul unei pisici undeva, lângă el, îl făcu să tresară. La 
vreo jumătate de metru de el văzu o pisică cenuşie. Ţinea coada 
ridicată băț în sus. Mâţa mai miorlăi o dată şi se apropie ca să se 
frece de capul aplecat al lui Jeffrey. Incepu să toarcă tare. Jeffrey 
îşi aminti de spaima pe care o trăsese în cămara lui Kelly din 
cauza Dalilei. Până atunci, pisicile nu prea-l băgaseră în seamă; 
acum păreau gata să apară ori de câte ori voia să se facă 
nevăzut. 

Întorcând capul şi uitându-se printre tufişuri, îi văzu pe cei doi 
bărbaţi sfătuindu-se la capătul scuarului de la Mount Vernon. Un 
trecător singuratic mergea de-a lungul trotuarului. Jeffrey se 
gândi că poate ar fi fost bine să strige după ajutor, dar 
trecătorul intră într-una dintre case şi dispăru imediat. Jeffrey se 
gândi să strige, în orice caz, după ajutor, dar se răzgânidi, 
zicându-şi că, probabil, asta nu va ajuta la nimic, doar că se vor 
aprinde câteva lumini. Chiar dacă cineva ar fi avut prezenţa de 
spirit să sune la 911, ar fi durat zece, cincisprezece minute până 
să sosească poliţia, în cel mai bun caz. In plus, Jeffrey nu era 
convins că ţinea să vină poliţia. 

Cei doi bărbaţi se despărţiră din nou, în drum spre Pinckney 
Street. În timp ce mergeau, încercau să pătrundă cu privirile în 
zona verde. Jeffrey se simţi iar cuprins de panică. Mai cu seamă 
din cauza pisicii care cerea cu insistenţă să i se dea atenţie, 
Jeffrey îşi dădu seama că nu mai putea sta pe loc. Trebuia să se 
mişte. 

Lăsându-se pe vine, Jeffrey făcu un salt spre gard. Sări peste 
el la fel de repede ca şi data trecută, dar când ateriza pe pavajul 
pietruit de pe cealaltă parte, glezna dreaptă i se răsuci. Durerea 


îl fulgeră până-n şira spinării. 

Fără să dea atenţie gleznei, Jeffrey se repezi în goană pe 
Pinckney Street. În spatele lui îl auzi pe unul dintre bărbaţi 
răcnind la celălalt. În curând, Pinckney Street răsună de paşii 
lor. Jeffrey lăsă în urmă West Cedar şi goni spre Charles. 
Căutând disperat un ajutor, ieşi direct în stradă şi încercă să 
facă cu mâna la o maşină, dar nici unul dintre şoferii care 
treceau pe acolo nu vru să oprească. 

Simţindu-i pe urmăritori cum se apropiau rapid pe Pinckney 
Street, Jeffrey traversă Charles şi continuă pe Brimmer, unde o 
luă la stânga. Alergă până în capătul străzii. Din nenorocire, cel 
mai rapid dintre cei doi câştiga teren. 

Disperat, Jeffrey se repezi spre Biserica Naşterii Domnului, cu 
speranţa că se va putea ascunde undeva înăuntru. Ajungând la 
uşa masivă din arcada gotică, apucă mânerul greu şi trase de el. 
Uşa nu se clinti. Era încuiată. Jeffrey se întoarse în stradă tocmai 
când apărea unul dintre bărbaţi - cel cu pistolul. Câteva clipe 
mai târziu, sosi şi celălalt bărbat, gâfâind mai tare decât primul. 
Era acela pe care Jeffrey îl văzuse şi mai înainte. Inaintară spre 
el împreună, cu pas măsurat. 

Jeffrey se repezi iar la uşa bisericii şi începu să zgâlţâie clanţa, 
neputincios. Apoi simţi cum vârful pistolului i se lipeşte de 
tâmplă. Îl auzi pe omul cu răsuflarea tăiată, spunând: 

— Adio, doctore. 


Kelly bătu cu palma pe tabloul de bord. 

— Nu pot să cred! zise ea cu voce tare. Ce face de stă atât de 
mult? 

Se uită la fereastra lui Trent, poate pentru a suta oara. Nici 
urma de Jeffrey! 

Coborând din maşină, se aplecă peste capotă, gândindu-se ce 
era de făcut. Putea să claxoneze, dar nu-i venea să-l întrerupă, 
tocmai fiindcă se simţea atât de agitată şi speriată. Faptul că 
dura atât de mult însemna că descoperise ceva. Parcă-i venea 
să urce şi ea până la apartamentul lui Trent, dar se temea că 
bătaia ei în uşă îl va alarma şi-l va pune pe fugă. 

Kelly era la capătul puterilor când Lincolnul negru şi 
strălucitor se întoarse. Cu. Mai puţin de zece minute înainte îl 
văzuse pe unul dintre cei doi bărbaţi întorcându-se şi pornind 
maşina. Dar venise din josul străzii, nu din clădirea unde locuise 


Trent. Kelly se uită cum şoferul parchează lângă altă maşină în 
acelaşi loc unde fusese înainte. Apoi, aceiaşi doi indivizi 
coborâră din maşină şi se întoarseră în clădirea lui Trent. 

Curioasă să vadă ce se întâmplase, Kelly se ridică din dreptul 
maşinii şi făcu vreo câţiva paşi spre Lincoln, ca să se uite mai 
bine la el. Îşi băgă mâinile în buzunare în timp ce se apropia de 
maşină, încercând să pară un trecător oarecare, în 
eventualitatea că unul dintre cei doi bărbaţi apărea iar pe 
neaşteptate. Când ajunse în dreptul Lincolnului, aruncă o privire 
în susul şi în josul străzii, de parcă făcea ceva rău încercând să- 
şi satisfacă curiozitatea. Se aplecă şi se uită la tabloul de bord. 
Maşina avea un telefon mobil, dar, altfel, arăta normal. Mai făcu 
doi paşi şi-şi aruncă ochii în spate, întrebându-se, între timp, de 
ce maşina avea atâtea antene. 

Kelly se îndreptă repede de spate. Cineva dormea încolăcit pe 
bancheta din spate. Se aplecă uşor în faţă şi se mai uită o dată. 
Una din mâinile omului era răsucită ciudat spre spate. 
Dumnezeule, îşi zise Kelly, ăsta-i Jeffrey! 

Înnebunită, încercă uşa. Era încuiată. Se repezi la celelalte 
uşi. Toate erau zăvorite. Se uită disperata după ceva greu, un 
fel de pietroi. Smulse o cărămidă desprinsă din trotuar. Alergând 
înapoi la Lincoln, trânti cărămida în fereastra uşii din spate. Fu 
nevoită s-o pocnească de mai multe ori până se sparse într-un 
milion de bucățele de sticlă de mărimea prundişului. Băgă mâna 
înăuntru şi descuie uşa. 

În timp ce se apleca în interior, încercând să-l trezească pe 
Jeffrey, auzi un urlet venind de undeva, de sus. Işi închipui că 
era unul dintre bărbaţii care coborâseră din maşină. Auziseră, 
probabil, cum se spărgea fereastra. 

— Jeffrey! Jeffrey! ţipă ea. Trebuia să-l scoată din maşină. 
Auzindu-şi numele, el începu să se agite. Incercă să spună ceva, 
dar vocea îi era înăbuşită. Pleoapele i se ridicau cu greu, în timp 
ce-şi încreţea fruntea de efort. ` 

Kelly ştia că n-avea timp de pierdut. Il apucă de încheieturile 
mâinilor şi-l trase spre ea. Picioarele lui lipsite de vlagă se 
bălăbăneau spre pământ. Trupul lui era greu ca plumbul. Părea 
gata să-şi dea duhul. Dându-i drumul la încheieturi, Kelly îl luă 
pe după piept ca într-o îmbrăţişare de urs şi-l târî afară din 
maşină. 

— Încearcă să te sprijini pe picioare, Jeffrey, îl rugă ea. Era ca 


o păpuşă de cârpe. Kelly ştia că dacă-i dădea drumul, avea să 
se prăbuşească pe pavaj. Se părea că-l drogaseră. Jeffrey! strigă 
ea. Mergi! Incearcă să mergi! 

Adunându-şi toate puterile, îl târî pe pavaj. El încerca s-o 
ajute, dar parcă era paralizat. Nu mai era în stare să calce 
apăsat, cu atât mai puţin să se ţină pe picioare. 

Până să ajungă în dreptul maşinii, Jeffrey reuşise să se ţină, 
cât de cât, pe picioare, dar era încă prea ametit ca să ştie ce-i 
cu el. Kelly îl sprijini de maşină, lipindu-se de el ca să-l ţină 
drept. Deschise uşa din spate, apoi reuşi să-l împingă înăuntru. 
Se încredința că intrase bine, apoi trânti uşa. 

Deschise uşa din faţă şi sări înăuntru. Auzi uşa de la clădirea 
lui Trent izbindu-se de opritoare cu un trosnet. Kelly porni 
motorul, trase volanul brusc la stânga şi acceleră. Izbi maşina 
din faţa ei destul de tare ca să-l arunce pe Jeffrey pe bancheta 
din spate. 

Băgând maşina în marşarier, Kelly lovi şi maşina din spate. 
Unul din bărbaţi ajunsese la ea. Deschise uşa maşinii înainte ca 
ea să apuce s-o încuie. O prinse brutal de braţul stâng. 

— Ce atâta grabă, doamnă? îi mârâi el în ureche. 

Cu mâna liberă, Kelly porni maşina şi apăsă pe accelerator. 
Apucă strâns volanul, simțindu-se trasă într-o parte de bruta 
agăţată de uşa ei. Maşina ei ţâşni înainte, trecând la câţiva 
centimetri pe lângă maşina din faţă. Kelly trase volanul la 
stânga, zgâriind uşa deschisă de maşinile parcate pe partea 
opusă a străzii. Bărbatul care o apucase de braţ cu câteva clipe 
mai înainte scoase un urlet de durere când fu înghesuit între un 
automobil parcat şi uşa maşinii lui Kelly, care rămăsese 
deschisă şi se bălăngănea. 

Kelly continuă să apese pe accelerator. Goni pe Garden Street 
cu uşa încă deschisă. Puse frână exact la timp ca să evite un 
grup de trecători care traversau intersecţia aglomerată dintre 
străzile Garden şi Cambridge. Oamenii se împrăştiară, în timp ce 
maşina lui Kelly se înclină într-o parte cu un scârţâit de roţi, abia 
ocolindu-i pe unii dintre ei. 

Kelly închise ochii, aşteptându-se la o catastrofă. Când îi 
deschise, văzu că se oprise, dar maşina se răsucise cu 180 de 
grade. Se afla pe contrasens pe Cambridge Street, având în faţă 
o coloană de şoferi furioşi. Câţiva ieşiseră deja din maşini şi se 
apropiau de ea. Kelly băgă în marşarier şi, făcând un arc, reuşi 


să se întoarcă în direcţia bună. Tocmai atunci zări Lincolnul 
negru zburând pe Garden Street, gata să ajungă chiar în spatele 
ei. Maşina era acum în trena ei, la câţiva centimetri de 
portbagaj. 

Kelly îşi dădu seama că singura ei scăpare era să se piardă de 
Lincolnul cel mare în străduţele de pe Beacon Hill, unde mica ei 
Honda era mai uşor manevrabilă. Dădu primul colţ stâng din 
Cambridge Street. Făcând virajul, intră, fără să vrea, pe trotuar 
şi izbi un conteiner de gunoi. Uşa maşinii ei se deschise larg, 
apoi se închise cu un pocnet. Kelly acceleră în susul dealului. 
Când ajunse în vârf, frână destul ca să poată face ocolul la 
stânga şi să intre pe strada îngustă Myrtle. Uitându-se în oglinda 
retrovizoare îşi dădu seama că stratagema ei dăduse deja 
roade. Lincolnul rămăsese în urmă. Era prea mare ca să facă un 
viraj atât de strâns la o viteză atât de mare. 

Kelly, care trăise în Beacon Hill câţiva ani înainte de a se 
mărita, era familiarizată cu labirintul străzilor înguste cu sens 
unic. Luând-o la dreapta în sensul opus circulaţiei pe Joy Street, 
care avea sens unic, Kelly îşi propuse să ajungă la Mount 
Vernon. De acolo o luă iar la dreapta şi merse la vale către 
Charles. Planul ei era să traverseze în goană Louisburg Square, 
apoi să dispară în circulaţia dinspre Pinckney. Dar, după ce 
frână ca să intre în scuar, observă că ambele drumuri erau 
pentru moment blocate, unul de un taxi, celălalt de o maşină din 
care cobora un pasager. 

Răzgândindu-se, Kelly continuă drumul mai jos de Mount 
Vernon. Dar oprirea o costă. În oglinda retrovizoare văzu că 
Lincolnul se afla în spatele ei. Uitându-se înainte, observă că nu 
putea ajunge la spaţiul verde pe de Charles Street. În schimb, 
făcu la stânga la West Cedar. 

Luând-o la dreapta pe Chestnut Street, Kelly acceleră. Lumina 
semaforului din faţă, de pe Charles, se făcu galbenă, dar ea nu 
încetini. Ţâşnind în intersecţie, zări un taxi îndreptându-se spre 
ea, din dreapta. Şoferul semnaliza cu farurile. Kelly puse frâna şi 
răsuci volanul la stânga, derapând din nou. În locul unei ciocniri 
directe, Kelly avu parte doar de o uitătură urâtă. Motorul ei nici 
măcar nu se oprise. 

Kelly merse înainte chiar şi atunci când taximetristul ţâşni din 
maşina lui, agitându-şi furios pumnul şi urlând la ea. Continuând 
în jos, pe Chestnut, ajunse la Brimmer şi coti la stânga. In timp 


ce lua curba, văzu cum Lincolnul ocolea taxiul oprit. 

Kelly avu un fior de panică. Stratagema ei nu funcţiona aşa 
cum sperase. Lincolnul continua să se ţină după ea. Şoferul lui 
părea să se descurce în Beacon Hill. 

Kelly îşi dădu seama că trebuie să inventeze ceva mai puţin 
obişnuit. Coti la stânga şi intră în Byron Street, apoi iar la stânga 
şi pătrunse în parcajul de pe Brimer Street. Trecu pe lângă 
ghereta de sticlă a paznicului, vira brusc spre dreapta şi intră 
direct în liftul auto. 

Cei doi paznici care priviseră cu gura căscată în timp ce ea 
trecea pe lângă ei, alergară spre lift. Înainte ca ei să apuce să 
scoată o vorbă, Kelly strigă: 

— Sunt urmărită de un bărbat într-un Lincoln negru. Trebui să 
mă ajutaţi! Vrea să mă omoare! 

Cei doi paznici se uitară buimăciţi unul la celălalt. Unul ridică 
din sprincene, celălalt îşi sălta umerii şi se dădu jos din lift. Cel 
care rămăsese acolo, ridică mâna şi trase de cablu. Uşile liftului 
se îmbucară ca falca superioară şi cea inferioara a unei guri 
uriaşe. Liftul începu să se ridice cu un geamăt. 

Paznicul se întoarse şi se aplecă spre Kelly. 

— Da’ de ce vrea să vă omoare? întrebă el, calm. 

— N-ai crede dacă ţi-aş spune, îi răspunse Kelly. Ce zici 
despre prietenul dumitale? O să-l dea afară pe bărbatul ăla dacă 
intră în garaj? 

— Aşa aş crede, zise paznicul. Nu ni se întâmpla în fiecare 
noapte să fim nevoiţi să ajutăm o doamnă în nevoie. 

Kelly îşi închise ochii uşurată, sprijinindu-şi fruntea pe volanul 
maşinii. 

— Ce-a păţit tipul de pe bancheta din spate? întrebă paznicul. 

Kelly rămase cu ochii închişi. 

— E beat, răspunse ea simplu. Prea multe păhărele. 


Când Frank sună a doua oară, trebui să aştepte până când 
Matt trecu prin aceeaşi comedie a schimbatului telefoanelor. 
Frank se afla acum la el acasă şi linia telefonică era cu mult mai 
bună decât atunci când sunase de la telefonul din maşină. 

— lar ai necazuri? îl întrebă Matt. Să ştii că nu mă 
impresionezi, Frank. 

— N-aveam cum să ştim ce se va întâmpla, zise Frank. Când 
eu şi cu Nicky ne-am dus acasă la Trent, am dat peste doctor 


acolo. 

— Ce s-a întâmplat cu marfa aia din dulap? întrebă Matt. 

— Nici o problemă, răspunse Frank. Era acolo, neatinsă. 

— Ai pus mâna pe doctor? 

— Asta-i problema, replică Frank. L-am alergat prin Beacon 
Hill. Dar l-am prins. 

— Grozav! exclamă Matt. 

— Ei, nu-i chiar grozav. Ne-a scăpat din nou. L-am drogat cu 
chestia aia pe care ai trimis-o cu avionul şi a lucrat ca o vrajă. 
Pe urmă, l-am încărcat în maşina mea şi ne-am dus să ne 
ocupăm de apartament şi să luăm chestia aia care-ţi trebuia ţie. 
Ne-am gândit că n-avea rost să facem două drumuri la Logan. 
Ei, ce mai, prietena tipului a venit şi mi-a spart maşina. A făcut 
praf nenorocita aia de fereastră cu o cărămidă. Bineînţeles că 
noi am dat fuga pe scări s-o oprim, dar apartamentul băiatului e 
la etajul cinci. Nicky, unul dintre partenerii mei, a alergat în 
stradă să pună mâna pe ea, dar n-a apucat fiindcă tipa a roit-o 
cu maşina. l-a rupt braţul lui Nicky. M-am luat după ea cu 
maşina, dar mi-a scăpat. 

— De apartament ce-ai de spus? 

— Acolo nu-s probleme, răspunse Frank. M-am întors, l-am 
devastat şi am trimis chestia aia care-ţi trebuia cu avionul. Aşa 
că totu-i în regulă, numai că n-am pus mâna pe doctor. Dar cred 
că o să-l înhaţ dacă-ţi foloseşti pilele tale. Am numărul de 
înregistrare al fetei. Crezi că poţi să-mi faci rost de numele şi de 
adresa ei? 

— Asta-i simplu, răspunse Matt. Te sun şi ţi le dau mâine, la 
prima oră. 


Sâmbătă 
20 mai 1989 
8.11 a.m. 


Jeffrey îşi recăpăta treptat cunoştinţa, amintindu-şi vise 
ciudate, nebuneşti. Gâtul îi era atât de uscat încât îl durea când 
respira şi îi era greu să înghită. Îşi simţea trupul greoi şi ţeapăn. 
Deschise ochii şi începu să privească în jur ca să se orienteze. 
Se afla într-o încăpere ciudată cu pereţi albaştri. Apoi observă 
instalaţia de perfuzie. Tresări şi-şi controla mâna stânga. 
Indiferent de ce se întâmplase în noaptea din ajun, sfârşise 
printr-un tratament intravenos. 

Mintea începu să i se limpezească şi se răsuci în pat. Lumina 
dimineţii se strecura printre jaluzelele de la ferestre. Lângă el se 
afla o noptieră cu o cană şi un pahar. Jeffrey bău lacom nişte 
apă. 

Ridicându-se în capul oaselor, îşi roti privirea prin cameră. Era 
o cameră de spital cu tot dichisul: obişnuitul birou de metal, şina 
pentru agăţat perdeaua pe tavanul de deasupra patului, iar în 
colţ, un fotoliu de vinilin care nu părea confortabil. În fotoliu se 
afla Kelly. Stătea încolăcită şi dormea buştean. Un braţ îi atârna 
pe lângă fotoliu, uşor înclinat. Un ziar zăcea pe podea sub mâna 
care-l scăpase din strânsoare. 

Jeffrey îşi săltă picioarele peste marginea patului, cu gând să 
se scoale şi să meargă la Kelly, dar firul perfuziei îl ţinu pe loc. 
Când se uită în spatele lui văzu că era apă distilată şi că abia 
curgea. 

Cu un tresărit, Jeffrey îşi aminti brusc cum fugise de oamenii 
aceia pe Beacon Hill. Groaza îi reveni cu o claritate uimitoare. Îşi 
aduse aminte cum fusese împins în uşa Bisericii Naşterii 
Domnului, cu un pistol lipit de tâmplă. Apoi fusese injectat cu 
ceva în spatele coapsei. Asta era tot ce-şi putea aminti. Din acel 
moment, mintea i se golise cu totul. 

— Kelly! şopti Jeffrey. Kelly bolborosi ceva, dar nu se mişcă. 
Kelly! o strigă Jeffrey mai tare. 

Pleoapele i se zbătură şi deschise ochii. Clipi de câteva ori, 
apoi sări din fotoliu şi se repezi la Jeffrey. Îl apucă de umeri şi-l 
privi drept în faţă: 


— Ah, Jeffrey, slavă Domnului că eşti bine. Cum te simţi? 

— Bine, răspunse Jeffrey. Sunt bine. 

— Noaptea trecută am fost îngrozită. Nu puteam să-mi 
închipui cu ce te-au drogat. 

— Unde mă aflu? o întrebă Jeffrey. 

— La spitalul St. Joe. Nu ştiam ce să fac. Te-am adus aici, la 
Camera de Urgenţe. Mă temeam să nu ţi se întâmple ceva, să 
nu mai poţi să respiri. 

— Şi m-au internat fără să pună nici un fel de întrebări? 

— Am inventat câte ceva. Le-am spus că eşti fratele meu şi că 
nu eşti de aici, din oraş. Nimeni nu s-a îndoit de ce le-am spus. 
Cunosc pe toată lumea de la Urgenţe şi pe doctori şi pe surori. 
Ţi-am golit buzunarele, cu portmoneu cu tot. Nu s-a ivit nici o 
problemă, numai că la laborator mi-au spus că ai luat ketamină. 
A trebuit să mai inventez şi altceva. A trebuit să le spun că eşti 
anestezist. 

— Ce naiba s-a întâmplat azi-noapte? întrebă Jeffrey. Cum de 
m-am trezit iar lângă tine? 

— Am avut un pic de noroc, asta-i tot, răspunse Kelly. 

Stând pe marginea patului lui Jeffrey, Kelly îi povesti tot ce se 
întâmplase din momentul când el a dispărut în imobilul lui Trent 
până când a ajuns la serviciul de urgenţa al Spitalului St. Joe. 

Jeffrey se cutremură. 

— Ah, Kelly, n-ar fi trebuit să te bag în povestea asta. Nu ştiu 
ce a fost în capul meu... Vocea i se stinse. 

— Eu m-am băgat singură, zise Kelly. Dar nu asta contează. 
Ce contează e că suntem amândoi teferi. Cum te-ai descurcat în 
apartamentul lui Trent? 

— Bine, până n-au dat peste mine, răspunse Jeffrey. Am găsit 
ceea ce căutam. Am dat de o ascunzătoare unde am găsit 
Marcaină, seringi, o groază de bani şi toxina. Erau pitite după un 
fund fals al unui dulap de bucătărie. Nu mai există nici o îndoială 
în legătura cu bănuielile noastre privitoare la Trent Harding. Am 
dat de dovada pe care speram s-o găsim. 

— Ai găsit şi bani? întrebă Kelly. 

— Ştiu exact la ce te gândeşti, răspunse Jeffrey. Cum am 
văzut banii, m-am gândit la teoria ta cu conspirația. Harding 
trebuie să fi lucrat pentru cineva. Doamne! Ce bine era dacă nu 
murea! In momentul ăsta poate că s-ar rezolva totul. Poate că 
mi-aş putea relua viaţa mea de dinainte. Jeffrey clătină din cap. 


Trebuie să profităm de ceea ce avem. Ar fi putut să fie mai bine, 
dar uite că acum e şi mai rău. 

— Ce ne facem acum? 

— O să ne ducem la Randolph Bingham şi o să-i spunem 
întreaga poveste. El ar trebui să anunţe poliţia să se deplaseze 
la apartamentul lui Trent. O să-i lăsăm pe ei să-şi bată capul cu 
problema conspirației. 

Răsucindu-se spre cealaltă parte a patului, unde era instalată 
perfuzia, Jeffrey îşi puse tălpile pe podea şi se ridică. Fu cuprins, 
pentru o clipă, de ameţeală în timp ce se căznea să-şi ţină 
halatul în jurul corpului. Nu era încheiat la spate. Văzându-l că 
se clatină, Kelly înconjură patul şi-i dădu o mână de ajutor. 

După ce-şi recapătă echilibrul, Jeffrey se uită la Kelly şi spuse: 

— Încep să cred că am nevoie de tine alături tot timpul. 

— Cred că fiecare dintre noi are nevoie de celălalt, zise Kelly. 

Jeffrey nu putu decât să zâmbească şi să clatine din cap. 
Părerea lui era că fata avea nevoie de el tot atât cât avea 
nevoie să fie călcată de un camion. Oare îi adusese el şi altceva 
în afară de necazuri? Tot ce spera era că va avea prilejul să se 
revanşeze. 

— Unde-mi sunt hainele? 

Kelly se duse la dulap. Deschise uşa. Jeffrey dezlipi banda 
perfuziei şi o aruncă cu o strâmbătură de durere. Apoi se 
apropie de Kelly care-i dădu. Hainele. 

— Geanta mea de sibir! exclamă Jeffrey, uimit. Atârna de unul 
dintre cârligele dulapului. 

— M-am dus până acasă azi-dimineaţă, mai devreme, zise 
Kelly. Mi-am luat haine de schimb pentru mine, am hrănit 
pisicile şi ţi-am luat şi ţie geanta. 

— Ai riscat, ducându-te acasă, spuse Jeffrey. La Devlin nu te- 
ai gândit? Ai văzut pe cineva pândind în jurul casei? 

— M-am gândit şi eu la asta, îi răspunse Kelly. Dar când am 
cumpărat ziarul azi-dimineaţă, mi-am dat seama că totul e în 
regulă. Se duse să ia ziarul G/obe care rămăsese aruncat pe 
podea, lângă fotoliu. l-I duse lui Jeffrey şi îi arătă un mic reportaj 
de la secţia Metro. 

Luând ziarul din mâna ei, Jeffrey se apucă să citească o 
descriere a incidentului de la Hatch Shell. Se relata că un 
infirmier care fusese recent angajat la spitalul St. Joseph fusese 
împuşcat de un faimos infractor din lumea interlopă, Tony 


Marcello. Un fost ofiţer al poliţiei din Boston, Devlin O'Shea, 
ţintise asupra atacatorului şi-l ucisese, dar fusese rănit grav în 
schimbul de focuri care urmase. Devlin fusese internat la 
Spitalul Boston Memorial şi starea sănătăţii lui era considerată 
stabilă. Se mai spunea şi că poliţia din Boston cerceta incidentul 
care se bănuia a avea legătură cu drogurile. 

Punând ziarul pe pat, Jeffrey o luă pe Kelly în braţe şi o 
strânse la pieptul lui: 

— Îmi pare sincer rău că te-am băgat în toate astea, zise el. 
Dar cred că ne apropiem de sfârşit. 

Slăbindu-şi strânsoarea, Jeffrey se sprijini de spătar şi spuse: 

— Hai să mergem la Randolph. Atunci o să vedem dacă nu 
putem pleca de aici. Am putea merge cu maşina până în 
Canada, pe urmă să plecăm cu avionul într-un loc liniştit cât 
timp aici se desfăşoară o anchetă serioasă. 

— Nu ştiu dacă pot pleca, îi răspunse Kelly. Când am fost 
acasă mi-am dat seama că Dalila va naşte în curând. 

Jeffrey o privi pe Kelly nevenindu-i să creadă. 

— Ai fi în stare să rămâi aici din cauza unei pisici? 

— Bine, dar nu pot s-o las, pur şi simplu, în cămară, răspunse 
Kelly. Îi poate veni sorocul oricând. 

Jeffrey îşi dădu seama cât de mult ţinea ea la pisicile ei. 

— Bine, bine, răspunse el, cedând imediat. Găsim noi o 
soluţie. Dar acum trebuie să ne ducem la Randolph. Ce trebuie 
să facem ca să pot ieşi eu de aici? Şi cred că n-ar strica să-mi 
spui cum mă cheamă. 

— Numele tău este Richard Widdicomb, îl lămuri Kelly. 
Aşteaptă-mă aici. Mă duc la biroul de infirmerie să aranjez 
lucrurile. ` 

După plecarea lui Kelly, Jeffrey termină cu îmbrăcatul. In afara 
unei dureri de cap difuze, se simțea bine. Se întreba câtă 
ketamină injectaseră în el. Când se gândea cât de adânc 
dormise, se întrebă dacă nu se adăugase şi ceva Innovar. 

Deschizând geanta de sibir, Jeffrey îşi găsi articolele de 
toaletă, rufăria de schimb, câteva pagini de însemnări de mână, 
făcute la bibliotecă, paginile de informaţii pe care le copiase din 
dosarul de la tribunal, portofelul şi o agendă mică, neagră. 

Îşi băgă portofelul în buzunar şi luă în mână agenda neagră. O 
deschise şi, timp de câteva clipe, nu putu să se lămurească ce 
căuta în geanta lui de sibir. Era clar, o agendă de adrese, dar 


nu-i aparţinea. 

Kelly se întoarse cu un medic rezident în urma ei. 

— Dânsul este doctorul Sean Apple, zise ea. Trebuie să-ţi facă 
un control înainte de a te externa. 

Jeffrey îl lăsă pe tânărul doctor să-i asculte respiraţia, să-i ia 
tensiunea şi să-i facă un examen neurologic rapid în cadrul 
căruia fusese nevoie să facă câţiva paşi în linie dreaptă prin 
cameră, punând un picior exact în faţa celuilalt. 

În timp ce doctorul îl examina, Jeffrey o întrebă pe Kelly ce era 
cu agenda aceea neagră. 

— Am găsit-o în buzunar la tine. 

Jeffrey stătu liniştit până ce doctorul Apple îl declară apt să 
părăsească spitalul şi ieşi din cameră. 

— Asta nu-i a mea, zise Jeffrey, ridicând în sus agenda de 
adrese. Apoi îşi aminti. Era agenda de adrese a lui Trent 
Harding. Cu toate câte se întâmplaseră, îi ieşise din minte. O 
lămuri şi pe Kelly şi începură să răsfoiască câteva pagini 
împreună. 

— Asta ar putea să fie importantă, spuse Jeffrey. Putem să i-o 
dăm lui Randolph. 

Jeffrey o vâri în buzunar. 

— Eşti gata? 

— Trebuie să semnezi pentru externare la biroul de infirmerie, 
îl înştiinţa Kelly. Nu uita: te cheamă Richard Widdicomb. 

Plecarea din spital fu lipsită de incidente, aşa cum sperase şi 
Jeffrey. Îşi atârnase geanta de sibir de umăr. Kelly ducea şi ea o 
geantă mică cu lucrurile ei. Urcară în maşină. De îndată ce ieşiră 
din parcare, Jeffrey începu să-i dea indicaţii. Ajunseseră la 
jumătatea dramului spre biroul lui Randolph când Jeffrey se 
întoarse brusc spre ea. Expresia feţei lui o sperie pe loc. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Ziceai că indivizii ăia s-au întors în apartamentul lui Trent 
după ce m-au azvârlit în maşina lor? o întrebă Jeffrey. 

— Nu ştiu dacă s-au dus în apartamentul lui, dar s-au întors în 
imobilul lui. 

— Oh, Doamne! exclamă Jeffrey. Intoarse capul şi privi 
înainte. Motivul pentru care au intrat aşa de uşor când eram eu 
acolo a fost faptul că aveau cheile. E clar că se duceau acolo cu 
un scop anume. Jeffrey întoarse iar capul către Kelly. Trebuie să 
mergem mai întâi în Garden Street, zise el. 


— Nu cumva vrei să ne ducem iar acasă la Trent? 

Lui Kelly nu-i venea să creadă. 

— Trebuie. Trebuie să ne asigurăm că toxina şi Marcaină sunt 
încă acolo. Dacă nu sunt, ne întoarcem de unde am plecat. 

— Jeffrey, nu se poate! ţipă Kelly. Nu-i venea să creadă că el 
voia să se întoarcă pentru a treia oară. De câte ori se dusese 
acolo, dăduse peste noi primejdii. Dar Kelly ajunsese să-l 
cunoască destul de bine pe Jeffrey. Ştia că nu va reuşi să-l 
convingă să nu mai facă încă o vizită neautorizată acolo. Fără un 
cuvânt de împotrivire, porni, pur şi simplu, spre Garden Street. 

— E singura soluţie, zise Jeffrey încercând tot atât de mult să 
se convingă pe sine ca şi pe Kelly. 

Kelly parcă la câteva blocuri de clădirea de cărămidă galbenă. 
Rămaseră pe loc câteva clipe, adunându-şi gândurile. 

— Fereastra e încă deschisă? întrebă Jeffrey. 

Îşi roti privirea în jur ca să vadă dacă era cineva care păzea 
imobilul sau părea, în vreun fel, suspect. Acum se temea de 
poliţie. 

— Fereastra e încă deschisă, zise Kelly. 

Jeffrey dădu să spună că va fi înapoi în două minute, dar Kelly 
i-o tăie scurt. 

— Nu te aştept aici, jos, spuse ea pe un ton care nu admitea 
replică. 

Fără un cuvânt, Jeffrey aprobă din cap. 

Intrară pe uşa din faţă, apoi pe uşa interioară. Imobilul era 
ciudat de liniştit, până când ajunseră la etajul trei. Prin uşa 
închisă răzbătea balamucul îngrozitor al desenelor animate de 
sâmbătă dimineaţă. 

Ajungând la etajul cinci, Jeffrey îi făcu semn lui Kelly să nu 
scoată un sunet. Uşa lui Harding era crăpată. Jeffrey se lipi de 
uşă şi ciuli urechea. Nu se auzea nimic altceva decât zgomotul 
străzii pătrunzând prin fereastra deschisă. 

Jeffrey împinse uşa, deschizând-o şi mai tare. Scena care i se 
înfăţişă în faţa ochilor nu era încurajatoare. Apartamentul arăta 
mai rău ca oricând, mult mai rău. Fusese devastat. Totul fusese 
aruncat cu brutalitate în mijlocul camerei. Toate sertarele mesei 
fuseseră scoase. 

— Fir-ar să fie! şuieră Jeffrey. Intră înăuntru şi dădu buzna în 
bucătărie. Kelly rămăsese în pragul uşii, cu ochii la maldărul de 
obiecte. 


Jeffrey se întoarse într-o clipă. Kelly n-avu nevoie să-l mai 
întrebe nimic; chipul lui spunea totul. 

— Au dispărut, zise el, gata să-i dea lacrimile. Până şi fundul 
fals al dulapului s-a dus. 

— Acum ce-o să facem? îl întrebă Kelly, atingându-i braţul cu 
mâna într-un gest consolator. 

Jeffrey îşi trecu degetele prin păr. Se lupta cu plânsul. 

— Nu ştiu, zise el. Acum, când Harding e mort şi apartamentul 
lui golit... Nu mai putu să continue. 

— Nu se poate să ne dăm bătuţi acum, spuse Kelly. Ce zici de 
Henry Noble, pacientul lui Chris? Ziceai că toxina s-ar putea găsi 
în fierea lui. 

— Da, numai că el e mort de doi ani. 

— Stai un pic, spuse Kelly. Data trecută când am vorbit 
despre asta încercai să mă convingi tu pe mine. Păreai plin de 
speranţe. N-ai zis tu că trebuie să ne descurcăm cu ce avem? 

— Ai dreptate, recunoscu Jeffrey, încercând să-şi revină. 
Există o şansă. O să ne ducem la medicul legist. Cred că a sosit 
timpul să-i povestim lui Warren Seibert întreaga poveste. 

Kelly conduse maşina până la morga oraşului. 

— Crezi că doctorul Seibert poate fi aici într-o sâmbătă 
dimineaţă? întrebă Kelly în timp ce coborau din maşină. 

— Mi-a spus că, atunci când sunt ocupați, lucrează aproape în 
fiecare zi, răspunse Jeffrey, ţinând deschisă uşa clădirii ca să 
intre ea. 

Kelly se uită la motivele egiptene din holul de la intrare. 

— Asta îmi aminteşte de Povestiri din criptă, zise ea. 

Uşa biroului principal era încuiată. Clădirea părea pustie. 
Jeffrey o conduse pe Kelly până la scara ce ducea la al doilea 
etaj. 

— E un miros ciudat aici, se plânse Kelly. 

— Asta nu-i nimic, răspunse Jeffrey. Stai să vezi când ajungem 
sus. 

Ajunseră la etajul al doilea şi încă nu văzuseră ţipenie de om. 
Uşa sălii de autopsie era deschisă, dar nu era nimeni acolo, viu 
sau mort. Mirosul nu era chiar atât de greu ca la prima vizită a 
lui Jeffrey. După ce străbătură holul, trecură pe lângă biblioteca 
prăfuită. Băgând capul în biroul doctorului Seibert, dădură de el 
aplecat peste masa de lucru, cu o cană mare de cafea lângă el 
şi cu un teanc de rapoarte de autopsie în faţa lui. 


Jeffrey bătu la uşa deschisă. Seibert sări în sus, dar, văzând 
cine era, un zâmbet i se aşternu pe chip. 

— Domnule doctor Webber, m-ai speriat. Jeffrey se scuză. 

— Trebuia să dăm un telefon, zise el. 

— N-are importanţă, răspunse Seibert. Dar n-am încă nici un 
răspuns din California. Mă îndoiesc că o să aflu ceva de acolo 
până luni. 

— Nu de asta am venit, replică Jeffrey. Se întrerupse o clipă 
ca să-i facă cunoştinţă cu Kelly. Seibert se ridică să dea mâna cu 
ea. 

— N-ar fi mai bine să mergem în biblioteca? Biroul ăsta n-are 
destul spaţiu pentru trei scaune. De îndată ce se instalară, 
Seibert îi încuraja să vorbească, întrebându-i: Ei, acum vreau să 
ştiu cu ce vă pot ajuta. 

Jeffrey respiră adânc. 

— Mai întâi, zise el, numele meu este Jeffrey Rhodes. 

Jeffrey îi povesti apoi lui Seibert întreaga istorie incredibilă. 
Kelly îl ajută din când în când. Îi trebui lui Jeffrey aproape o 
jumătate de oră ca să ajungă la capăt. 

— Deci, acum îţi dai seama de nenorocirea noastră. Nu avem 
nici o dovadă, iar eu trăiesc ca un fugar. Nu dispunem de prea 
mult timp. Ultima noastră speranţă pare a fi Henry Noble. 
Trebuie să găsim toxina înainte de a-i dovedi existenţa în 
vreunul dintre aceste cazuri. 

— Sfinte lisuse! exclamă Seibert. Erau primele cuvinte pe care 
le rostea de când începuse Jeffrey să vorbească. Din start, cazul 
ăsta mi s-a părut interesant. Acum socotesc că e cel mai 
interesant pe care l-am pomenit vreodată. Ei bine, o să-l 
scoatem din groapă pe Henry Noble şi-o să vedem ce putem 
face. 

— Cam cât timp ne-ar trebui? întrebă Jeffrey. 

— Trebuie să obţinem o autorizaţie de exhumare şi una de 
reînhumare de la Ministerul Sănătăţii, răspunse Seibert. Ca 
medic legist n-o să-mi fie greu să le obţin. Ca un gest de 
politeţe, trebuie să-i anunţam ruda cea mai apropiată. Imi 
închipui că putem face asta într-o săptămână-două. 

— E prea mult, zise Jeffrey. Trebuie s-o facem imediat. 

— Îmi închipui că putem obţine un ordin al tribunalului, replică 
Seibert, dar, chiar şi pentru asta, ne-ar trebui trei-patru zile. 

— Şi aşa-i prea mult. 


— Dar nu-mi închipui că se poate într-un timp mai scurt, 
răspunse Seibert. 

— Avem nevoie să aflăm unde a fost înmormântat, zise 
Jeffrey, trecând la alt subiect. Spuneaţi că aveţi informaţia asta 
chiar aici. 

— Avem raportul lui de autopsie şi ar trebui să avem şi o 
copie a certificatului lui de deces, spuse Seibert. Işi împinse 
scaunul în spate. Mă duc să le iau. 

Seibert ieşi din cameră. Kelly se uită la Jeffrey. 

— Am impresia că ai o idee, zise ea. 

— E foarte simplu, răspunse Jeffrey. Cred că trebuie, pur şi 
simplu, să ne ducem să-l dezgropăm pe omul ăla. In 
împrejurările de faţă, nu cred că am răbdare cu mofturi 
birocratice. 

Seibert se întoarse cu o copie a certificatului de deces al lui 
Henry Noble. Il puse pe masă în faţa lui Jeffrey şi rămase în 
picioare, lângă umărul lui drept. 

— lată unde se află mormântul, zise el, făcând semn în 
mijlocul paginii. Bine măcar că n-a fost incinerat. 

— La asta nu m-am gândit niciodată, recunoscu Jeffrey. 

— E în Edgartown, Massachusetts, explică Seibert. Nu locuiesc 
aici de multă vreme ca să cunosc întreg statul. Unde se află 
Edgartown? 

— Pe Martha's Vineyard, îl lămuri Jeffrey. În capul insulei. 

— lată casa mortuară, zise Seibert. Numele ei e Boscowaney, 
la Vineyard Haven. Numele  locatorului este Chester 
Boscowaney. Asta e important de ştiut, fiindcă va fi şi el 
implicat. 

— Dar de ce? întrebă Jeffrey. El ţinea ca lucrurile să fie cât se 
poate de simple. Dacă va fi nevoit să facă asta, Jeffrey se 
gândea să se ducă acolo în miez de noapte cu un târnăcop şi o 
rangă. 

— El este cel care trebuie să recunoască coşciugul şi 
cadavrul, zise Seibert. După cum îţi poţi imagina, au fost multe 
formalităţi, mai ales cu înhumarea. 

— Lucruri la care tu nu te pricepi, zise Kelly. 

— Cum arată o autorizaţie de exhumare? se interesă Jeffrey. 

— Nu sunt complicate, răspunse Seibert. Intâmplător, am una 
pe biroul meu tocmai acum; e un caz în care familia se teme că 
organele copilului decedat au fost prelevate. Vrei s-o vezi? 


Jeffrey făcu semn din cap că da. În timp ce Seibert se duse s-o 
aducă, Jeffrey se aplecă spre Kelly şi-i şopti: 

— Nu m-ar deranja un pic de aer marin. Dar pe tine? 

Seibert se întoarse şi-i puse lui Jeffrey hârtia în faţă. Era 
bătută la maşină, ca un document legal. 

— Nu pare ceva deosebit, zise Jeffrey. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă Seibert. 

— Cum că dacă aş veni eu aici cu un formular ca ăsta şi v-aş 
cere să exhumaţi pe cineva ca să examinez cadavrul pentru o 
problemă care mă interesează pe mine? întrebă Jeffrey. Ce-aţi 
zice? 

— Noi toţi facem câte o treabă particulară, din când în când, 
răspunse Seibert. Presupun că aş spune că vă va costa ceva 
bani. 

— Cât? întrebă Jeffrey. 

Seibert ridică din umeri. 

— Nu există o taxă fixă. Dacă e ceva simplu, probabil că vreo 
două mii. 

Jeffrey puse mâna pe geanta lui de sibir şi scoase unul dintre 
teancurile de bani. Numără 20 de bancnote de câte o suta de 
dolari. Le puse pe masă în faţa lui Seibert. Pe urmă, adăugă: 

— Dacă pot să folosesc o maşină de scris, voi avea o 
autorizaţie de exhumare cam într-o oră. 

— Nu poţi să faci asta, îi răspunse Seibert. E ilegal. 

— Da, dar eu îmi asum riscurile, nu dumneata. Pot să jur că 
nu verificaţi niciodată dacă aceste autorizaţii sunt autentice. In 
ceea ce te priveşte pe dumneata, totu-i în regulă. Eu sunt cel 
care va călca legea, nu dumneata. Seibert îşi muşcă buza o 
clipă. 

— Asta-i o situaţie unică, spuse el. Apoi luă banii în mână. 
Sunt de acord, dar nu pentru bani, adăugă el. Sunt de acord, 
fiindcă cred că povestea pe care mi-ai spus-o e adevărată. Dacă 
mi-ai spus adevărul, atunci e clar că este în interesul general să 
mergem până la capăt. Îi puse banii lui Jeffrey în braţe. Haideţi, 
zise el. O să deschid biroul de jos ca tu să poţi scrie o autorizaţie 
de exhumare. Şi, dacă tot faci treaba asta, poţi să mai faci o 
autorizaţie de reînhumare. Ar fi bine ca eu să-l sun pe domnul 
Boscowaney ca să cheme pe cine trebuie şi să aibă grijă ca 
groparul cimitirului să nu se ducă tocmai atunci la pescuit. 

— Cât timp vor dura toate astea? vru să ştie Kelly. 


— O să dureze ceva timp, răspunse Seibert. Se uită la ceas. 

— Ne putem socoti norocoşi dacă ajungem acolo pe la 
mijlocul după-amiezei. Dacă găsim un om cu un excavator, 
putem termina cândva în timpul nopţii. Dar s-ar putea să se facă 
târziu. 

— Atunci putem aranja să rămânem acolo peste noapte, 
interveni Kelly. Există un han la Edgartown: Charlotte Inn. Ce-ar 
fi să fac nişte rezervări? 

Jeffrey spuse că, după părerea lui, era o idee bună. 

Seibert o conduse pe Kelly în biroul unui coleg ca să dea 
telefon. Apoi îl duse pe Jeffrey în biroul unde putea folosi maşina 
de scris. 

Kelly sună la Charlotte Inn şi rezervă două camere. | se părea 
un început promiţător al căutărilor lor. Nu i-ar fi plăcut să 
recunoască, dar singura ei grijă în legătură cu aventura propusă 
era Dalila. Ce se întâmpla dacă năştea? Ultima oară când Dalila 
avusese pui, intrase în şoc din lipsă de calciu. A trebuit s-o ducă 
repede la veterinar. 

Ridică iar receptorul şi o sună pe Kay Bachanan, vecina ei din 
casa de alături. Kay avea trei pisici. Ori de câte ori era nevoie, 
una dintre ele avea grijă de pisicile celeilalte. 

— Kay, ai intenţia să rămâi acasă în weekendul ăsta? întrebă 
Kelly. 

— Da, răspunse Kay. Harold are de lucru. Stăm acasă. Vrei să- 
ţi hrănesc dihăniile? 

— Mă tem că-i vorba de mai mult, răspunse Kelly. Trebuie să 
plec din oraş şi Dalila stă să nască. Cred că pisoiaşii pot apărea 
în orice zi. 

— Ultima oară, aproape că şi-a dat duhul, spuse Kay, cam 
îngrijorată. 

— Ştiu, răspunse Kelly. Aveam de gând s-o sterilizez, dar ea 
mi-a luat-o înainte. N-aş pleca chiar acum, dar n-am încotro. 

— Te-aş putea contacta dacă se încurcă lucrurile? 

— Sigur că da, răspunse Kelly. Mă poţi găsi la Charlotte Inn în 
Martha's Vineyard. Îi dădu şi numărul. 

— Ai să-mi rămâi datoare, zise Kay. Ai în casă destulă 
mâncare pentru pisici? 

— Sigur că da, îi răspunse Kelly. Ai grijă să-l bagi şi pe 
Samson înăuntru. A rămas afară. 

— Ştiu asta, răspunse Kay. Tocmai a avut un conflict cu 


birmanezul meu. Petrecere frumoasă! Am eu grijă de fortăreață. 
— Mulţumesc foarte mult, zise Kelly. 
Puse receptorul jos, recunoscătoare că avea o astfel de 
prietenă. 


— Alo, zise Frank în telefon, dar nu auzi nimic. Plozii lui 
urmăreau programul de desene animate de sâmbătă dimineaţă 
şi dăduseră sonorul tare, ceea ce îl scotea din sărite. Nu închide, 
strigă el, punând receptorul jos. Se duse până în camera de zi. 

— Hei, Donna, potoleşte-i pe ţâncii ăia că, dacă nu, arunc 
televizorul pe fereastră. 

Frank închise uşa glisantă. Sonorul fu redus la jumătate, îşi 
târşâăi picioarele până la telefon. Era îmbrăcat în halatul lui de 
diftină şi purta papuci de velur. 

— Cine-i? întrebă el în receptor, după ce-l ridicase de pe 
consolă. 

— Matt. Am făcut rost de informaţia de care ai nevoie. Mi-a 
luat mai mult timp decât mă aşteptam. Uitasem că azi e 
sâmbătă. 

Frank luă un creion din sertar. 

— Perfect. Dă-mi-o, zise el. 

— Numărul de înregistrare pe care mi l-ai dat s-a emis pe 
numele Kelly C. Everson, răspunse Matt. Adresa este Willard 
Street nr. 418, Brookline. E departe de tine? 

— Exact după colţ, răspunse Frank. Mi-ai făcut un mare 
serviciu. 

— Avionul e încă acolo, spuse Matt. Am nevoie de doctorul 
ăla. 

— E al tău deja, spuse Frank. 


— Eu nu mă înfurii uşor, îi spuse Devlin lui Mosconi. Dar dă-mi 
voie să te avertizez: acum sunt turbat. E ceva în legătură cu 
cazul doctorului ăstuia, Jeffrey Rhodes, de care nu mi-ai 
pomenit. Ceva ce trebuie să ştiu. 

— Ţi-am spus tot, replică Mosconi. Ti-am spus mai multe 
despre cazul ăsta decât ţi-am spus despre oricare altul de care 
te-ai ocupat. Ce interes aş avea să-ţi ascund ceva? Spune şi tu. 
Eu sunt ăla care are de pierdut. 

— Atunci cum îmi explici că Frank Feranno şi unul dintre 
bătăuşii lui şi-au făcut apariţia la Hatch Shell? întrebă Devlin. Se 


strâmbă de durere în timp ce-şi schimba poziţia în patul de 
spital. Avea un trapez care atârna de un cadru deasupra patului, 
pe care-l folosea ca să se ridice. N-a lucrat niciodată în branşa 
vânătorilor de recompense, după câte ştiu eu. 

— De unde naiba vrei să ştiu eu? exclamă Mosconi. Uite ce e, 
n-am venit până aici ca să mă beşteleşti tu. Am venit ca să văd 
dacă eşti într-o stare atât de rea cum se insinua în ziare. 

— Rahat! izbucni Devlin. Ai venit aici ca să vezi dacă mai sunt 
în stare să ţi-l pun în braţe pe doctor, aşa cum ţi-am promis. 

— Cât de rău te-a aranjat? îl întrebă Mosconi, uitându-se la 
julitura de deasupra urechii drepte a lui Devlin. Îi răseseră cea 
mai mare parte din părul de pe partea aceea a capului ca să-i 
coasă rana. Era o plagă urâtă. 

— Nu chiar atât de rău cât te-aş aranja eu dacă mă minţi, 
răspunse Devlin. 

— Chiar au tras trei gloanţe în tine? întrebă Mosconi. Se uită 
la bandajul complicat care acoperea umărul stâng al rănitului. 

— Ăla care mi-a zburat pe lângă cap nu m-a nimerit, răspunse 
Devlin. Slavă Domnului! Altfel o mierleam. Dar cred că m-a pus 
la pământ. M-a lovit în piept, dar vesta mea antiglont m-a 
protejat. Nu m-am ales din asta decât cu un punct dureros în 
coşul pieptului. Glonţul care m-a atins în umăr a nimerit în plin. 
Frank avea o afurisită de armă de asalt. Noroc că nu a folosit un 
glonţ dum-dum. 

— E caraghios că te-am trimis după ucigaşi în serie şi te-ai 
întors fără o zgărietură, dar când te-am trimis după un doctor 
acuzat de nu ştiu ce problemă privind administrarea anesteziei, 
era cât pe ce să nu te mai întorci. 

— Tocmai de-aia cred că mai e ceva în afacerea asta. Ceva în 
legătură cu băiatul ăla care-a fost lichidat de Tony Marcello. 
Când am dat prima oară cu ochii de Frank, m-am gândit că 
poate avuseseşi tu o discuţie cu el. 

— Nici vorbă! răspunse Mosconi. Tipul ăla e un criminal. 

Devlin îi aruncă lui Mosconi o uitătură gen „Cine pe cine 
prosteşte”. 

— Bine, las-o baltă! zise el. Dar dacă-i amestecat şi Frank în 
treaba asta, înseamnă că-i vorba despre ceva în stil mare. Frank 
Feranno nu se bagă decât acolo unde-i vorba de parale serioase 
şi de jucători de prima mână. De obicei, de amândouă. 

Cu un pocnet care-l uimi pe Mosconi, bara de la marginea 


patului căzu. O desfăcuse Devlin. Cu o strâmbătură, Devlin îşi 
folosi mâna teafără ca să se ridice în şezut. Apoi îşi săltă 
picioarele peste marginea patului. Pe dosul palmei stângi avea 
legat un tub de perfuzie şi îl trase afară. Acul ieşi o dată cu 
banda adezivă şi începu să împroaşte lichidul pe podea. 

Mosconi fu îngrozit: 

— Ce naiba faci? întrebă el, făcând un pas în spate. 

— Tu ce naiba crezi că fac? ţipă la el Devlin, ridicându-se. 
Scoate-mi hainele din dulap! 

— Nu se poate să pleci. 

— Uite că plec, răspunse Devlin. De ce să mai stau aici? Mi- 
am făcut injecţia contra tetanosului. Şi, după cum ţi-am spus, 
sunt turbat. În plus, ţi l-am promis pe doctor în douăzeci şi patru 
de ore. Mi-a mai rămas puţin timp. 

O jumătate de oră mai târziu, Devlin se externa din spital, 
împotriva avizului medical. 

— Îţi iei întreaga răspundere, îl avertizase o soră fandosită. 

— Mai bine dă-mi antibioticele şi pastilele calmante şi lasă 
morala. 

Michael îl conduse cu maşina până la Beacon Hill de unde 
Devlin urma să-şi ia propria maşină. Era în acelaşi loc, în spaţiul 
interzis parcării, chiar la poalele dealului. 

— Vezi să-ţi exersezi mâna aia cu care semnezi cecurile, îl 
sfătui Devlin pe Mosconi, în timp ce se dădea jos din maşină. O 
să ai veşti de la mine. 

— Crezi, în continuare, că n-ar trebui să chem pe altcineva? 

— Ar fi o pierdere de vreme, îi răspunse Devlin. Plus că m-aş 
înfuria pe tine cum m-am înfuriat şi pe Frank Feranno. 

Devlin se sui în propria maşină. Prima lui destinaţie era secţia 
de poliţie de pe Berkeley Street. li trebuia pistolul lui şi ştia că 
acolo o să-l găsească. Odată terminată treaba asta, îl sună pe 
detectivul pe care-l tocmise să o urmărească pe Carol Rhodes 
pe vremea când credea că ea îl va conduce la Jeffrey. De data 
asta îi ceru tipului să se ducă în Brookline ca să stea de pază în 
faţa casei lui Kelly Everson. 

— Vreau să ştiu, tot ce se petrece acolo, pricepi? îi spuse 
Devlin. 

— N-o să pot ajunge acolo decât ceva mai târziu, după- 
amiază, zise omul. 

— Du-te cât poţi mai repede, îl îndemnă Devlin. 


După ce aranja şi problema asta, Devlin porni cu maşina spre 
North End. Parcă lângă altă maşină pe Hanover Street şi intră în 
cafeneaua Via Veneto. 

Cum intră, se auzi un târşâit de picioare spre fundul cafenelei, 
chiar în spatele frescei înfăţişând un fragment al Forumului 
Roman. Un scaun cu spătar metalic căzu pe podea. Devlin auzi 
şirurile unei perdele de mărgele foşnind. 

Fără să mai piardă nici o clipă, Devlin dădu buzna din cafenea 
în stradă. Îşi făcu drum printre trecătorii de pe Bennet Street, 
apoi o luă la stânga. Intrând într-o alee îngustă, se repezi la un 
om scund, rotofei şi cu un început de chelie. 

Omul încercă să-l evite pe Devlin, dar acesta îl înhaţă de 
haină până să apuce tipul să facă doi paşi. Zbătându-se încă, 
omul încercă să se smulgă din haină, dar Devlin îl ţintui de 
perete. 

— Nu prea eşti încântat că mă vezi, nu-i aşa, Dominic? îi zise 
Devlin. Dominic făcea parte din reţeaua de informatori ai lui 
Devlin. Acesta din urmă ţinea acum să vorbească cu el din 
pricina îndelungatelor lui legături cu Frank Feranno. 

— Eu n-am nici o vină că Frank te-a împuşcat, spuse Dominic, 
tremurând vizibil. El şi cu Devlin se cunoşteau de multă vreme. 

— Dac-aş fi crezut că ai, n-aş sta acum de vorbă cu tine, 
spuse Devlin cu un zâmbet pe care Dominic îl descifră imediat. 
Dar mă interesează să ştiu ce mai cloceşte Frank zilele astea. 
Mi-am închipuit că tu eşti omul care poate să mă lămurească. 

— N-am ce-ţi spune despre Frank, răspunse Dominic. Lasă- 
mă-n pace. Ştii ce pot să păţesc. 

— Asta numai dacă eu m-apuc să trâncănesc faţă de alţii, 
răspunse Devlin. Am spus eu ceva despre tine cuiva, măcar 
celor de la poliţie? Dominic nu spuse nimic. In afară de asta, 
continuă Devlin, Frank e o problemă minoră. In clipa asta, de 
mine trebuie să te temi. Şi, trebuie să-ţi mai spun ceva, 
Dominic, nu sunt într-o dispoziţie prea bună. Spunând asta, 
Devlin băgă mâna în haină şi scoase un pistol. Ştia că asta o să 
aibă efectul scontat. 

— Nu ştiu mare lucru, zise Dominic, agitat. 

Devlin îşi băgă pistolul înapoi în toc. 

— Asta nu înseamnă cine ştie ce pentru tine, dar pentru mine 
contează mult. Pentru cine lucrează Frank? Cine l-a pus să-l 
lichideze pe băiatu' ăla ieri noapte, pe Esplanade? 


— Nu ştiu. 

Devlin dădu să-şi scoată pistolul din haina pentru a doua oară. 

— Matt, spuse Dominic. Asta-i tot ce ştiu. Mi-a spus Tony 
înainte de a se duce pe Esplanade. Lucrează pentru un tip pe 
care-l cheamă Matt. Din St. Louis. 

— Care-i afacerea? Drogurile? Ceva de genul ăsta? 

— Nu ştiu. Nu cred c-a fost vorba de droguri. Urmau să-i facă 
de petrecanie băiatului şi să-l trimită pe doctor la St. Louis. 

— Nu cumva vrei să mă tragi pe sfoară, Dominic, ia zi? îl 
întrebă Devlin ameninţător. 

Asta era departe de scenariul pe care-l avusese în minte. 

— Zău că-ţi spun adevărul, zise Dominic. De ce-aş minţi? 

— L-a trimis Frank pe doctor la St. Louis? întrebă Devlin. 

— Nu, le-a scăpat. Frank l-a angajat pe Nicky după ce-a fost 
împuşcat Tony. De data asta, prietena doctorului l-a înhăţat şi-a 
uşchit-o cu el în maşina ei. l-a paradit un braţ. 

Devlin rămase impresionat. Măcar nu era el singurul 
profesionist care dăduse de belea cu doctorul. 

— Va să zică Frank e încă băgat în afacerea asta? întrebă 
Devlin. 

— După câte ştiu eu, da, răspunse Dominic. Cred c-a vorbit cu 
Vinnie D'Agostino. Zice-se că-i vorba despre o groază de bani în 
afacerea asta. 

— Vreau să ştiu ce-i cu tipu’ ăsta din St. Louis, zise Devlin. ŞI 
mai vreau să ştiu ce pun la cale Frank şi Vinnie. Foloseşte-te de 
numerele de telefon obişnuite. Şi, fii atent, Dominic, daca nu mă 
suni, mă şucăresc. Cred că ştii ce m-apucă pe mine când sunt 
şucărit. Nu-mi închipui că e nevoie să-ţi mai povestesc. 

Devlin îl lăsă pe Dominic să plece. Se răsuci pe călcâie şi ieşi 
din alee fără o privire în urmă. Tipul ar face bine să-şi facă 
treaba. Devlin n-avea chef să se mai învârtească fără rost pe 
acolo, dar era hotărât să afle ce era-n capul lui Frank Feranno. 


Euforia lui Frank se risipi când dădu cu ochii de casa lui Kelly. 
Draperiile acopereau toate ferestrele şi nu părea să fie nimeni 
înăuntru. Frank oftă. Cele şaptezeci şi cinci de miare erau mai 
departe decât crezuse. 

Cam vreo jumătate de oră stătu pe loc şi păzi casa. Nimeni nu 
intra, nimeni nu ieşea. Nu se vedea nici un semn de viaţă, în 
afara unei pisici siameze care stătea tolănită în mijlocul peluzei 


din faţă cu aerul că ea era stăpâna acelui loc. 

In cele din urmă, Frank se dădu jos din maşină. Mai întâi, făcu 
câţiva paşi în jurul casei, ca să vadă dacă garajul avea ferestre. 
Avea. Făcându-şi mâna pâlnie la ochi, se uită înăuntru. Nici 
urmă de Honda Accord pe care o urmărise cu o seară înainte pe 
Beacon Hill. Intorcându-se în faţa casei, Frank se hotărî să sune 
la uşă şi să vadă ce se întâmpla. Ca să se liniştească, îşi pipăi 
pistolul. Apoi apăsă pe butonul soneriei. 

Văzând că nu se întâmplă nimic, lipi urechea de uşă şi mai 
apăsă o dată pe sonerie. Auzea cum ţârâie înăuntrul casei, ceea 
ce însemna că măcar soneria funcţiona. Făcându-şi iar mâna 
pâlnie, se uită prin ferestruica din uşă. Nu putu să vadă mare 
lucru din cauza unei perdele de dantelă de cealaltă parte. 

„Fir-ar să fie”, îşi zise el, întorcându-se cu faţa spre stradă. 
Pisica siameză era tot acolo, întinsă în mijlocul peluzei. 

Păşind pe iarbă, Frank se aplecă şi mângâie pisica dolofană. 
Samson îi aruncă o privire bănuitoare, dar nu fugi. 

— Ei, îţi place asta, pisicuţo? zise Frank. 

Tocmai atunci, o femeie ieşi din casa de alături şi se îndrepta 
spre el. 

— Ţi-ai făcut un prieten, Samson? întrebă el. 

— E pisicuţa dumneavoastră, doamnă? întrebă Frank pe tonul 
lui cel mai amabil. 

— N-aş putea spune, răspunse femeia, chicotind. E duşmanul 
de moarte al birmanezului meu. Dar, ca vecini, trebuie să 
încercăm să avem relaţii bune. 

— Ce pisica mare şi frumoasă, zise Frank, ridicându-se. 

Tocmai se pregătea s-o întrebe pe femeie de Kelly Everson 
când o văzu că se îndreaptă spre intrarea lui Kelly. 

— Hai, Samson! îl chemă ea pe siamez. Vino să vedem ce 
face Dalila. 

— Vă duceţi la Kelly acasă? întrebă Frank. 

— Da, răspunse ea. Minunat! exclamă Frank. Se apropie de 
ea. Numele meu e Frank Carter şi sunt văr cu Kelly. M-am gândit 
că poate o găsesc acasă. 

— Numele meu e Kay Bachanan, răspunse ea, întinzându-i 
mâna. Sunt vecina lui Kelly şi, uneori, dădaca pisicilor ei. Mă 
tem că o să ai mult de aşteptat. Kelly e plecata în weekendul 
asta. 

— Fir-ar să fie! zise Frank pocnind din degete. Mama mi-a dat 


adresa ei ca să vin s-o salut. Nu sunt de aici, din oraş. Am venit 
doar pentru câteva zile cu treburi. Când se întoarce Kelly? 

— Nu mi-a spus precis, răspunse Kay. Ce ghinion! 

— Mai ales că nici nu prea am ce face astăzi, adăugă Frank. 
Aveţi idee unde s-a dus? 

— Doar până la Martha's Vineyard în Edgartown, cred, 
răspunse Kay. Mi-a spus că a fost nevoită să se ducă. Bănuiala 
mea e că e vorba mai mult despre o ieşire romantică. Dar n-am 
obiectat. Ca să vă spun drept, m-am bucurat pentru ea. Are 
nevoie să se distreze mai mult. Destul a ţinut doliu, nu credeţi? 

— Da, bineînţeles că da, răspunse Frank, sperând să nu se 
mai lungească discuţia asta. 

— Ei, mi-a făcut plăcere să vă cunosc, zise Kay. Acum trebuie 
să văd de miţele astea. Cealaltă îmi dă probleme. Ziceaţi că 
Samson e mare, dar s-o vedeţi pe Dalila! Asta pisică mare, nu 
glumă! Urmează să nască în orice moment. Ştiţi ce, poate mai 
treceţi pe aici luni, dacă mai sunteţi încă în oraş. Îmi închipui că 
până atunci se întoarce şi Kelly. Bine-ar face să se întoarcă. N- 
am de gând să fac pe dădaca pentru cine ştie câţi pisoi! 

— Poate c-o să-i dau un telefon, spuse Frank. 

li plăcea ideea că era vorba despre o călătorie romantică. 
Poate că asta însemna că se dusese şi doctorul cu ea. 

— Aveţi idee unde stă? 

— Mi-a spus că la Charlotte Inn, răspunse Kay. Hai, Samson! 
Hai să mergem! 

Frank o gratifică pe Kay cu unul dintre cele mai sincere 
zâmbete de care era în stare, în timp ce ea se îndrepta spre 
porticul din faţă şi scoase cheia din lampa suspendata. Frank se 
întoarse la maşina lui. 

Imediat ce porni maşina, întoarse în direcţia opusă. În 
legătură cu cele şaptezeci şi cinci de miare, un lucru era clar: n- 
avea de gând să-i spună Donnei despre banii ăştia. O să-i 
ascundă pe undeva. Poate că va face o călătorie în Insulele 
Cayman. 

Ideea unei scurte călătorii la Martha's Vineyard îi surâdea şi 
ea. Şi-i mai venise şi altă idee grozavă. Dacă tot trebuia să-l 
îmbarce pe doctor în avionul lui Matt, de ce să nu ia şi el avionul 
până la Insule? Asta însemna să ştii să-ţi foloseşti căpăţâna, 
gândi el. 

In timp ce se întorcea în oraş, Frank începu să se gândească 


pe cine să ia cu el, dacă nu reuşea să dea de Vinnie D'Agostino. 
Nu se îndoia că o să-i ducă dorul lui Tony. Ceea ce se 
întâmplase era o ruşine. Frank se gândi şi la Devlin şi se întrebă 
dacă era bine să se ducă să-i facă o vizită la spital ca să-i spună 
că nu-i purta pică. Dar se răzgândi. Pur şi simplu n-avea timp. 

Luând-o pe Hanover Street, Frank opri şi parcă lângă alte 
două maşini din faţa cafenelei Via Veneto. Apăsa pe claxon. 
După puţin timp, cineva ieşi în grabă din cafenea, îşi mută mai 
încolo propria maşină şi-i făcu loc lui Frank să parcheze ca 
lumea. Circulaţia care se blocase pe Hanover Street fu reluată. 
Mai mulţi şoferi îl claxonaseră pentru că-i ţinuse pe loc. 

— Du-te-n mă-ta! răcni Frank prin fereastră. E nemaipomenit 
ce nepoliticoşi sunt unii oameni, îşi zise el. 

Frank intră în cafenea şi dădu mâna cu patronul, care se 
repezise de la tejghea să-l întâmpine. Frank se aşeză la o masă 
din faţă care avea pe ea seninul „Rezervat”. Comandă un 
espresso dublu şi îşi aprinse o ţigară. 

După ce ochii i se obişnuiră cu lumina scăzută din cafenea, 
Frank se răsuci pe scaun şi cercetă încăperea. Nu-l văzu pe 
Vinnie, dar dădu, în schimb, cu ochii de Dominic. Frank îi făcu 
semn patronului şi-i spuse să-l anunţe pe Dominic să vină să 
stea de vorbă cu el. 

Dominic se apropie de masa lui Frank cu un aer agitat. 

— Ce-i cu tine? întrebă Frank, privindu-l pe Dominic. 

— Nimic, răspunse Dominic. Oi fi băut prea multă cafea. 

— Ştii pe unde-i Vinnie? îl întrebă Frank. 

— E la el acasă, răspunse Dominic. Era pe aici acum o juma’ 
de ceas. 

— Du-te şi spune-i să vină la mine. Zi-i că-i ceva important, 
adăugă Frank. 

Dominic dădu din cap şi ieşi pe uşa din faţă. 

— Ce-ai zice de un sandviş? îl întrebă Frank pe patron. În timp 
ce mânca, Frank încerca să-şi amintească unde se afla Charlotte 
Inn în Edgartown. Fusese acolo doar de vreo câteva ori. După 
câte-şi amintea, nu era un oraş prea mare. De fapt, locul cel mai 
mare de acolo era cimitirul. 

Vinnie apăru împreună cu Dominic. Vinnie eră un tip tânăr, 
plin de muşchi, care îşi închipuia că toate femeile erau cu ochii 
pe el. Frank se cam temuse să-l folosească, fiindcă părea 
imprudent, parcă încerca tot timpul să arate ce poate. Dar, de 


când Tony nu mai era şi Nicky era pe tuşă, Frank dăduse de 
fundul sacului. Pe Dominic ştia că nu-l putea folosi. Dominic era 
o pacoste. Fusese întotdeauna prea agitat. Se pierdea cu firea, 
mai ales atunci când lucrurile mergeau prost. Frank avusese de 
furcă cu el. 

— la loc, Vinnie, zise Frank. Ce-ai zice de o călătorie pe gratis 
la Charlotte Inn, în Edgartown? 

Vinnie luă un scaun şi se aşeza pe el, aplecându-se în faţă 
peste spătar ca să-şi scoată muşchii în relief. Frank îşi zise că 
băiatul mai avea multe de învăţat. 

— Dominic, zise Frank, ce-ar fi să te uşcheşti? 

Dominic ieşi prin dosul cafenelei şi dădu fuga la magazinul de 
dulciuri de pe Salem Street. Magazinul avea în fund un telefon 
cu plată. Luă în mână carnetul cu telefoanele lui Devlin şi sună 
la primul dintre cele două pe care le avea. Când Devlin apăru pe 
fir, făcu mâna pâlnie în jurul receptorului înainte de a deschide 
gura. Nu-şi dorea să-l audă cineva. 


Sâmbătă 
20 mai, 1989 
7.52 p.m. 


— Bine-am făcut că nu ne-am hotărât să venim cu avionul, îi 
spuse Kelly lui Jeffrey în timp ce un avion cu reacţie huruia în 
depărtare. Incă n-am fi ajuns aici. Se pare că abia se ridică 
ceața. 

— Bine, măcar, că nu mai plouă, zise Jeffrey. 

Se uita cum se înfigea cupa excavatorului în pământul 
reavăn. 

Ajunseseră până în insulă de la Woods Hole cu feribotul 
Steamship Authority. Fusese o idee bună că luaseră camioneta 
oficială oferită de Seibert, care purta sigla instituţiei pe uşă. N-ar 
fi reuşit niciodată să se suie pe vas cu un vehicul dacă n-ar fi 
insistat Seibert că era o călătorie în interes de serviciu. Venind 
cu camioneta lui, în locul Hondei lui Kelly, reuşiseră să-şi rezolve 
problema. Dar, chiar şi aşa, fuseseră oarecare proteste. Maşina 
lor fusese ultima care se îmbarcase. 

Călătoria se desfăşurase fără incidente. Ca să se apere de 
ceaţă şi de ploaia măruntă, stătuseră sub punte unde găsiseră 
un colţişor pentru nefumători şi se aşezaseră acolo. Jeffrey şi 
Kelly îşi petrecuseră mai tot timpul răsfoind agenda lui Trent, 
dar nu dăduseră peste nici un fel de piste. 

Singura însemnare care îi atrăsese atenţia lui Jeffrey fusese 
un anume Matt, notat sub numele unor medici. Jeffrey se întreba 
dacă era acelaşi Matt care lăsase un mesaj pe robotul telefonic 
al lui Trent când fusese el acolo prima oară. Codul zonei era 
314. 

— In ce loc e 314? o întrebă Jeffrey pe Kelly. 

Kelly nu ştia. Jeffrey îl întrebă pe Seibert care răsfoia una 
dintre revistele medicale pe care le luase cu el în acea călătorie. 
— In Missouri, îi răspunse Seibert. Am o mătuşă la St. Louis. 

Odată ajunşi la Vineyard Haven, cel mai mare oraş de pe 
Martha's Vineyard, se duseseră direct la Casa Mortuară 
Boscowaney. Mulțumită telefonului dat de Seibert în dimineaţa 
aceea, Chester Boscowaney îi aştepta. 

Chester era un bărbat care se apropia de şaizeci de ani, 


supraponderal, cu obraji atât de rumeni că păreau daţi cu ruj. 
Era îmbrăcat într-un costum cu vestă, de culoare închisă, cu un 
buzunăraş de care atârna un ceas. Se purta onctuos, servil 
chiar. Înşfăcase cele câteva sute de dolari pe care i le oferise 
Jeffrey la sfatul lui Seibert cu graba unui câine flămând. 

— Totul a fost aranjat, spuse el în şoaptă, de parcă tocmai s-a 
fi desfăşurat o înmormântare. Ne întâlnim acolo, la mormânt. 

Kelly, Jeffrey şi Warren se duseseră la Edgartown şi se 
anunţaseră la Charlotte Inn. Kelly şi Jeffrey se înscriseseră în 
registru drept domnul şi doamna Everson. 

Singurul obstacol pe care-l mai aveau în cale fusese provocat 
de mecanicul excavatorului, Harvey Tabor. Fusese la 
Chappaquiddick şi săpase un sistem de canalizare pentru o casă 
de la malul mării şi nu reuşise să se întoarcă la Edgartown decât 
după ora patru. Dar, nici măcar atunci nu reuşise să ajungă la 
cimitir. Explicase că soţia lui pregătise o masă specială pentru 
ziua de naştere a fiicei lor şi că nu putea să li se alăture la 
cimitir decât după petrecere. 

Întreaga afacere se pornise puţin după ora şapte. Primul lucru 
pe care Jeffrey i-l spusese lui Seibert fusese că nimeni nu-i 
ceruse să arate autorizaţiile. Boscowaney nu-i întrebase dacă au 
aşa ceva. Seibert răspunsese că era totuşi bine că le aveau 
asupra lor. 

— Paza bună trece primejdia rea, adăugase el. 

Paracliserul cimitirului era un bărbat pe nume Martin Cabot. 
Avea o faţă ascuţită şi un trup subţire. Arăta mai degrabă ca un 
marinar bătut de vânturi decât ca un paznic de cimitir. Se uitase 
lung la Seibert şi apoi spusese: 

— Sunteţi cam tânăr pentru un medic legist. 

Warren îi explicase că sărise peste anul trei şi că era doctor, 
medic legist, nu vreun reprezentant al procuraturii. Jeffrey bănui 
că Warren era sensibil la acest subiect. 

Paracliserul şi mecanicul excavatorului nu prea se aveau bine. 
Martin îl tot bombănea pe Harvey, spunându-i unde să se ducă 
şi ce să facă. Harvey îi răspundea lui Martin că era mecanic de 
excavator de multă vreme şi nu avea nevoie de sfaturi. 

Înlăturarea pământului din spatele pietrei funerare de granit a 
lui Henry Noble se terminase pe la şapte şi jumătate. Era un loc 
frumos, umbrit de un arțar mare. 

— Asta-i încurajator, spusese Seibert. Sub umbra asta 


cadavrul nu se poate degrada şi putrezi prea repede. 

Kelly simţise cum i se întorcea stomacul pe dos. 

— Uşurel! ţipă Martin. O să spargi capacul cavoului. O dungă 
de beton pătat apăru sub pământul proaspăt. 

— Ţine-ţi gura, Martin, răspunse Harvey, în timp ce cobora 
escavatorul în groapă. 

II lovi uşor de beton. Harvey trase sapa spre el şi o ridică în 
sus. O porţiune mare a capacului cavoului ieşi la iveală. 

— Vezi să nu rupi mânerele! strigă Martin. 

Kelly, Jeffrey şi Seibert stăteau pe o parte a gropii, Chester şi 
Martin, pe cealaltă. Soarele nu apusese încă, deşi coborâse mult 
pe cer şi era acoperit de nori întunecoşi, prevestitori de ploaie. 
Fuioare de ceaţă se răsuceau deasupra cimitirului, mânate de 
briza marină. Martin legase o frânghie în jurul uneia dintre 
crăcile arţarului. Văzând-o, Jeffrey se gândi la nodul din jurul 
gâtului unui spânzurat, deşi singurul lucru care atârna era becul 
solitar al unei lămpi suspendate. Lumina lui se proiecta direct în 
groapa pe care o săpa excavatorul. 

Kelly fu scuturată de un tremur pricinuit mai mult de aventura 
lor decât de frig, deşi se făcea din ce în ce mai răcoare. Camera 
primitoare cu tapetul ei în stil victorian de la Charlotte Inn părea 
a fi undeva departe. Se dădu mai aproape şi-l apucă pe Jeffrey 
de mână. 

Se mai scurseră cincisprezece minute până ce fu curăţat şi 
restul de pământ care acoperea lespedea de ciment. Când 
lespedea fu destul de curată, Harvey şi Martin coborâră pe 
suprafaţa ei ca să îndepărteze ce mai rămăsese necurăţat cu 
lopata. 

Apoi Harvey se urcă din nou pe excavatorul lui şi îndreptă 
cupa exact deasupra lespezii. El şi cu Martin coborâră iar în 
groapă ca să lege cu cabluri de oţel mânerele lespezii de dinţii 
cupei. 

— E-n regulă, Martin. leşi din groapa, zise Harvey, încântat să- 
i dea şi el lui Martin un ordin. Se urcă iar pe excavatorul lui. 
După care se uita la Jeffrey, la Kelly şi la Seibert şi spuse: 

— Trebuie să vă mutaţi mai încolo. Acum am să răsucesc 
capătul spre voi. 

Cei trei făcură ce li se ceruse. După ce se îndepărtară, Harvey 
se apucă iar de treabă. 

Motorul excavatorului huruia şi se opintea. Apoi, cu un 


pocnet, capacul cavoului fu îndepărtat. Jeffrey observa că fusese 
lipit cu o substanţa asemănătoare catranului. Excavatorul trase 
lespedea într-o parte şi o lăsă să coboare pe pământ. 

Toată lumea s-a adunat la marginea gropii. In cavou se 
odihnea un sicriu de argint. 

— Nu-i aşa că-i o frumuseţe? zise Chester Boscowaney. E unul 
dintre cele mai bune din seria asta. Nimic nu-i mai bun decât un 
coşciug Millbronne. i 

— Nu-i nici un pic de apă în cavou, spuse Seibert. Asta-i un alt 
semn bun. 

Privirile lui Jeffrey alunecară deasupra întregului cimitir. Era o 
privelişte ciudată. Noaptea cobora repede. Pietrele funerare 
aruncau umbre înguste, purpurii, în jurul lor. 

— Ei, acum ce vrei să faci, doctore? îl întrebă Martin pe 
Seibert. Vrei să ridicăm sicriul ori preferi să cobori şi să-l 
deschizi acolo unde este? 

Jeffrey îşi dădu seama că Seibert nu se putea hotărî. 

— Niciodată nu mi-a plăcut să cobor în cavouri, zise el, dar, 
dacă ridicăm sicriul, consumăm şi mai mult timp. Cu cât 
terminăm mai repede, cu atât mai bine. Abia aştept să mă aşez 
la o masă bună. 

Kelly simţi din nou cum i se răsuceşte stomacul. 

— Pot să te ajut şi eu? întrebă Jeffrey. 

Seibert se uită la Jeffrey. 

— Ai mai făcut ceva de genul ăsta? S-ar putea să ţi se pară 
cam sinistru şi nu pot să-ţi garantez cum va mirosi, mai ales 
dacă a pătruns ceva apă înăuntru. 

— N-or să fie probleme, zise Jeffrey, deşi era plin de îndoieli. 

— Ăsta-i un sicriu Millbronne, interveni Chester Boscowaney, 
cu mândrie. Are o garnitură de cauciuc de jur-împrejur. N-o să 
fie nici un pic de apă. 

— Am mai auzit eu de-astea, bombăni Seibert. Ei, hai, 
începem treaba! 

Jeffrey şi Seibert păşiră pe marginea de beton a cavoului şi se 
lăsară în jos, pe cele două părţi ale coşciugului. Seibert era la 
picioarele coşciugului, Jeffrey la capătul lui. 

— Îmi trebuie o manivelă, zise Seibert. 

Chester i-o dădu. 

Seibert pipăi cu mâna partea din spate a sicriului până dădu 
de locul căutat. Apoi, vârând manivela în gaură, încercă s-o 


răsucească. Trase cu toată puterea până reuşi s-o urnească, în 
cele din urmă, începu să se mişte cu un scrâşnet îngrozitor. 
Kelly tresări. 

Sigiliul coşciugului se rupse cu un şuierat. 

— Aţi auzit zgomotul ăla? întrebă Chester Boscowaney. N-o să 
găsiţi nici un strop de apă înăuntru, credeţi-mă! 

— Bagă-ţi degetele sub muchie, îi spuse Seibert lui Jeffrey şi 
saltă în sus. 

Capacul sicriului se deschise cu un scârţâit. Toată lumea îşi 
aruncă ochii înăuntru. Faţa şi mâinile lui Henry Noble erau 
acoperite de o pânză fină din ceva alb şi scămos. Pe dedesubt 
se vedea pielea de un cenuşiu-închis. Era îmbrăcat într-un 
costum albastru cu o cămaşă albă şi o cravată ecosez. Pantofii 
lustruiţi păreau noi. Pe satinul alb din interior se vedeau pete de 
mucegai verde. 

Jeffrey încercă să respire pe gură ca să evite mirosul, dar, 
spre mirarea lui, nu era chiar atât de rău. Se simţea mai mult un 
iz de mucegai decât un miros greu; parcă erai într-o pivniţă care 
nu mai fusese deschisă de multă vreme. 

— Arată foarte bine, zise Seibert. Directorul casei funerare are 
complimentele mele. Nici urmă de apă. 

— Mulţumesc, spuse Chester Boscowaney. Şi vă pot asigura 
că aveţi în faţă cadavrul lui Henry Noble. 

— Ce-i chestia asta albă, scămoasă. 

— Un fel de ciupercă, răspunse Seibert. O rugă pe Kelly să-i 
dea trusa lui. Kelly îi întinse geanta neagră. 

Seibert păşi încet pe marginea coşciugului. Abia avea loc 
unde să-şi pună picioarele, dar se descurcă. Işi aşeză geanta pe 
coapsele lui Henry Noble, o deschise şi scoase o pereche de 
mănuşi groase de cauciuc. După ce-şi puse mănuşile, începu să 
descheie cămaşa lui Noble. 

— Eu ce pot să fac? întrebă Jeffrey. 

— Pentru moment nimic, răspunse Seibert. Dădu la iveală 
incizia suturată făcută la autopsia decedatului. Luă o foarfecă 
din geantă şi tăie cusătura, apoi desfăcu cele două laturi ale 
rănii. Țesutul era uscat. 

Jeffrey îşi îndrepta spinarea. Mirosul era acum mai neplăcut, 
dar Seibert nu părea să-l ia în seamă. 

Seibert deschise rana, apoi băgă mâna în cavitatea 
abdominală şi scoase de acolo o pungă curată şi grea din 


plastic. Conţinutul avea o culoare închisă. Punga avea în ea o 
cantitate destul de mare de lichid. Ridicând punga în lumină, 
Seibert o clătină uşor, examinându-i conţinutul. 

— Evrica! exclamă Seibert. lată ficatul. 

Arătă cu degetul ca să vadă şi Jeffrey. Lui Jeffrey nu prea-i 
venea să se uite, dar îi făcu pe plac lui Seibert. 

— Părerea mea e că fierea este încă ataşată de ficat. 

Seibert aşeză punga pe pieptul lui Henry Noble şi desfăcu 
capsa. O duhoare puternică se răspândi în aerul umed al nopţii. 
Seibert vâri mâna înăuntru şi scoase ficatul. Il răsuci în mână şi-i 
arătă lui Jeffrey fierea. 

— Perfect! zise el. E încă umedă. Credeam că se uscase. 

Palpă micul organ. 

— Are şi ceva lichid înăuntru. 

Puse ficatul şi fierea pe punga din plastic. Băgă, din nou, 
mâna în geanta lui neagră şi scoase de-acolo o seringă şi câteva 
sticluţe pentru eşantioane. Înţepă fierea şi extrase cât de multă 
bilă reuşi să găsească. Turnă câte puţin în fiecare dintre 
sticluţele de eşantioane. 

Toată lumea urmărise mişcările lui Seibert cu atâta atenţie 
încât nu observase ce se mai întâmpla în jur. Nimeni nu văzuse 
un Chevrolet Celebrity albastru închiriat, oprindu-se în cimitir cu 
farurile stinse şi nici nu auzise uşile deschizându-se şi paşii celor 
doi oameni care se apropiau. 


Frank nu avusese o după-amiază liniştită. Încă o dată, ceea ce 
el crezuse că va fi o operaţie uşoara se transformase într-o mare 
durere de cap. Aşteptase cu plăcere să călătorească într-un 
avion cu reacţie particular, ceea ce nu mai făcuse niciodată. 
Dar, după ce se suise în avion şi-şi pusese centura de siguranţa, 
avusese o criză de claustrofobie. Nu-şi dăduse niciodată seama 
cât de mici erau aceste avioane particulare. Apoi, ca să se mai 
complice puţin lucrurile, nu reuşiseră să decoleze imediat din 
cauza numărului mare de avioane care soseau la Logan. După 
aceea, se mai schimba şi vremea. 

La început, un front de ceața învăluise Capul şi insulele, apoi 
o furtună puternică năvălise dinspre vest, bombardând oraşul cu 
piatră de mărimea unor bile. Frank se dăduse jos din avion ca să 
aştepte sfârşitul furtunii în terminalul aviatic general. Până să 
obţină permisiunea de a decola şi până ca vizibilitatea să devină 


destul de bună ca să aterizeze la Vineyard, se făcuse aproape 
şase. 

Apoi, colac peste pupăză, zborul fusese un coşmar. Din cauza 
turbulenţelor, avionul săltase tot timpul ca un dop într-un râu 
vijelios. Frank avu rău de avion şi vărsă într-o pungă de hârtie. 
În tot acest timp, Vinnie trăncănise fără oprire despre cât de 
grozav era avionul. Ronţăise alune şi cartofi prăjiţi fără pauză. _ 

Când ajunseră la Martha's Vineyard, Frank se simţea stors. Il 
trimisese pe Vinnie să închirieze maşina, în timp ce el rămăsese 
în toaleta bărbaţilor. Abia după ce mâncase nişte biscuiţi 
crocanţi şi băuse o Coca începuse să se simtă normal. 

Se duseseră direct la Charlotte Inn. La recepţia din faţă 
întrebaseră de Kelly Everson. Frank recursese la aceeaşi 
şmecherie, pretinzând că este rudă cu ea, dar acum mai 
înflorise povestea, spunând că voia să-i facă o surpriză 
verişoarei lui. El şi cu Vinnie îşi făcuseră cu ochiul unul altuia 
când se apelase la acest mic şiretlic. Bineînţeles că se gândiseră 
la o surpriză. Erau înarmaţi amândoi cu pistoale ascunse discret 
în tocuri atârnate de umăr, în timp ce Frank mai avea şi o nouă 
doză de tranchilizant în buzunar. 

Dar surpriza se dovedi a-i fi destinată lui Frank. Femeia de la 
recepţia hanului Charlotte le spusese că, după părerea ei, cei 
doi Eversoni se aflau la cimitirul din Edgartown. Adăugase că 
domnul Everson petrecuse câtva timp la telefonul de lângă 
recepţie, încercând să aranjeze o întâlnire cu Harvey Tabor, 
operator de excavator. Când se întoarseră în maşină, Frank îi 
spusese lui Vinnie: 

— La cimitir? Asta nu-mi sună bine deloc. 

La început făcură ocolul cimitirului. Într-un copac era agăţat 
un bec care lumina patru persoane ce stăteau în faţa unui 
excavator. 

— Acum ce-am de făcut? întrebase Vinnie. El era cel de la 
volan. 

— Ce naiba zici că fac ăştia? se mirase Frank. 

— Pare-se că dezgroapă pe cineva, răspunsese Vinnie cu un 
hohot macabru. Ca într-un film de groază. 

— Asta nu-mi place, zise Frank. Mai întâi, a apărut Devlin la 
Esplanade, iar acum doctorul ăsta-i în cimitir la miez de noapte 
ca să dezgroape morţi. Asta nu-i normal. Simt că mi se face 
pielea de găină. 


Frank îl pusese pe Vinnie să mai dea roată cimitirului încă o 
dată ca să aibă el timp să se gândească ce era de făcut. Fusese 
o idee bună. Din partea opusă, reuşiseră să observe că mai erau 
două persoane jos, în groapa deschisă. In cele din urma, Frank 
spusese: 

— Hai să ne facem treaba. Stinge farurile şi apropie-te până la 
jumătatea drumului. De-acolo mergem pe jos. 


Devlin nu avusese mai mult noroc decât Frank. Luase un 
avion comercial şi petrecuse cea mai mare parte din timp pe 
pista din Boston. Chiar şi după ce porniseră, avionul avusese o 
oprire la Hyannis care durase patruzeci de minute. Ajunsese la 
Vineyard abia după ora şapte. Odată aflat acolo, trebuise să 
aştepte să i se dea pistolul pe care serviciul de securitate al 
aeroportului nu-i îngăduise să-l ţină la el în timpul zborului. Până 
să ajungă la Charlotte Inn, se făcuse aproape nouă. 

— Scuzaţi-mă, spusese el, adresându-se femeii de la recepţie. 

Ea tocmai citea ceva la lumina unei lămpi vechi de bronz. 

Devlin ştia că arăta mai rău ca oricând, cu acea tăietură 
mare, suturată. După ce-i tăiaseră atâta păr, nu mai reuşise să- 
şi facă obişnuita lui coadă de cal. In schimb, încercase să-şi 
perie părul de pe partea cealaltă a capului peste locul cu rana 
cusută. Recunoştea şi el că rezultatul era, în cel mai bun caz, 
surprinzător. 

Femeia ridică ochii din carte şi rămase uimită văzându-l pe 
Devlin. Pe lângă toate celelalte, Devlin îşi dădu seama că nu 
erau prea mulţi oaspeţi la Charlotte Inn care arborau un cercel 
în formă de cruce malteză. 

— Aş vrea să vă pun câteva întrebări în legătură cu unii dintre 
oaspeţii dumneavoastră, începu Devlin. Din păcate, s-ar putea 
să folosească nume false. Una dintre aceste persoane e o tânără 
cu numele de Kelly Everson. Devlin o descrise. Cealaltă 
persoană este un bărbat de vreo patruzeci de ani. II cheamă 
Jeffrey Rhodes. E doctor. 

— Îmi pare rău, dar noi nu dăm informaţii despre oaspeţii 
noştri, replică, scurt, femeia. 

Se ridicase de pe scaun şi făcuse un pas în spate, de parca s- 
ar fi aşteptat ca Devlin s-o înhaţe şi s-o zgâlţâie până obținea ce 
dorea de la ea 

— Păcat, răspunse Devlin. Dar poate că sunteţi de acord să- 


mi spuneţi dacă un tip înalt, cam corpolent, cu păr închis la 
culoare şi ochi umflaţi, căzuţi în fundul capului, a fost pe-aici şi a 
cerut lămuri despre aceeaşi pereche. Numele lui e Frank 
Feranno, dar nu stă să aleagă sub care nume-şi face datoria. 

— Poate ar fi bine să vorbiţi cu directorul, zise femeia. 

— E-n regulă, răspunse Devlin. O să mă descurc cu dumneata. 
A fost domnul asta pe aici? E cam atât de înalt. 

Devlin ridică mâna în sus cam la distanţa de un metru 
optzeci. 

Femeia era vizibil tulburată şi se mai înmuie puţin, sperând că 
în felul ăsta va scăpa de Devlin. 

— A trecut pe aici un domn cu numele de Frank Everson, văr 
cu doamna Everson, zise ea. Dar nu Frank Feranno. În orice caz, 
nu cât am fost eu aici, la recepţie. 

— Şi ce i-aţi spus acestui pretins văr? întrebă Devlin. Asta nu 
înseamnă că-mi dezvăluiţi ceva despre un client al hanului, nu-i 
aşa? 

— l-am spus că soţii Everson sunt, mai mult ca sigur, la 
cimitir. 

Devlin clipi din ochi. Se uită o clipă atent la chipul femeii, să 
vadă dacă nu observa vreo ezitare, dar ea îi susţinu privirea. La 
cimitir? Nu-i venea să creadă că femeia minţea. Era vorba 
despre o alta întorsătură bizara a acestui caz ciudat? 

— Care-i drumul cel mai scurt către cimitir? întrebă Devlin. 

Indiferent de ce se va întâmpla, avea sentimentul că timpul îl 
presa. 

— Luaţi-o în jos pe strada asta şi faceţi primul cot la dreapta, 
îl lămuri femeia. Nu se poate să nu nimeriţi. 

Devlin mulţumi femeii şi dădu fuga la maşină, atât cât îi 
îngăduia braţul bandajat. 


Jeffrey se uită la Seibert cum cântăreşte ficatul lui Henry 
Noble în mâna stânga. Ţinându-l mai departe de el, ca să nu-i 
curgă pe haine soluţia de îmbălsămare, deschise punga din 
plastic cu restul organelor interne în descompunere ale 
decedatului. Jeffrey tresări atunci când Seibert dădu drumul 
ficatului îndărăt în pungă, cu un aer neglijent şi îi lipi capătul ca 
să nu mai curgă din lichid. 

Seibert tocmai se pregătea să pună la loc punga în trupul lui 
Henry Noble, când se auzi o voce: 


— Ce dracu' se petrece aici? 

La fel ca toţi ceilalţi, Jeffrey ridică privirea în direcţia de unde 
se auzise vocea. Un bărbat păşi în cercul de lumină. Era 
îmbrăcat în pantaloni de culoare închisă, cămaşa albă, pulover 
şi un hanorac negru. În mână ţinea un pistol. 

— Dumnezeule! exclamă Frank cu repulsie încremenise în 
faţa priveliştii sinistre a mormântului deschis. Greaţa de care 
suferise mai devreme îi reveni şi mai abitir. 

Jeffrey îl recunoscu imediat pe bărbatul de la Esplanade şi din 
dreptul uşilor Bisericii Naşterii Domnului. Cum de reuşise să le ia 
urma? Şi ce era în capul lui? 

Jeffrey şi-ar fi dorit o armă, orice mijloc de apărare. Ultima 
oară, omul ăsta făcuse tot ce putuse ca să-l drogheze. 

Frank începu să vomite din cauza imaginii cumplite şi a 
duhorii. Îşi acoperi gura cu mâna liberă şi se întoarse spre Kelly, 
Chester şi Martin. Cu o fluturare a pistolului le făcu semn lui 
Jeffrey şi lui Seibert să iasă din groapă. 

Seibert se căţăra afară din cavou, întrebându-se dacă acest 
intrus era vreo rudă a lui Henry Noble. 

— Eu sunt medicul legist, spuse el, sperând să aibă un ton 
oficial şi să domine situaţia. 

Seibert mai avusese şi altădată de-a face cu membri ai 
familiei furioşi. Nimeni nu era încântat de autopsii, mai ales 
rudele. Făcu un pas înspre Frank şi ceilalţi. 

Jeffrey observase reacţia lui Frank când dăduse cu ochii de 
Henry Noble şi-l văzuse cum întorsese capul. Aplecându-se 
înainte, apucă punga de plastic cu organele lui Noble. Trebuie să 
fi cântărit cam între un kilogram şi jumătate şi două kilograme. 
Se ridică din cavou şi păşi pe iarbă, ţinând punga lângă şold şi 
puţin spre spate. 

— Dumneata nu mă interesezi, îi spuse Frank lui Warren, 
îmbrâncindu-l grosolan într-o parte. la fă-te-ncoace, doctore 
Rhodes! Frank schimbă pistolul în mâna cealaltă, apoi scotoci în 
buzunar şi scoase seringa: Stânga-mprejur! îi porunci el lui 
Jeffrey. Vinnie, ai grijă să m-acoperi... 

Jeffrey răsuci punga din plastic în aer şi o azvârli în capul lui 
Frank cu toată forţa de care fu în stare. Punga se sparse la 
impact şi Frank se trezi sprijinit cu mâinile de pământ. Seringa 
alunecă pe movila de pământ; pistolul se rostogoli în groapă, 
căzând cu un pocnet în cavou şi aterizând pe sicriu. 


La început, Frank rămase năucit, nepricepând cu ce fusese 
lovit. Apoi se uită cu groază la zeama care fusese împroşcată pe 
el şi împrejurul lui, pe pământ. Recunoscând creierul şi ghemul 
întunecat al intestinelor, fu apucat de vărsături cumplite, între 
atacurile de vomă, încerca să şteargă mâzga care i se lipise pe 
cap şi pe umeri. 

Jeffrey ţinea încă în mână punga din plastic goală, când Vinnie 
se repezi în cercul de lumină din marginea întunecată. Nervos şi 
încordat, îşi ţinea pistolul în ambele mâini. 

— Nu mişcă nimeni! strigă el. Cine mişcă, e mort! Îşi rotea 
arma în arcuri zvăcnite de la unul la altul. 

Jeffrey nu-l văzuse pe complicele lui Frank. Dacă l-ar fi văzut, 
poate că n-ar fi riscat să-l lovească pe Frank. 

Ţinându-şi arma aţintită asupra grupului, Vinnie păşi spre 
Frank care se ridicase tremurând în picioare. Stătea cu braţele 
întinse, scuturându-şi lichidul de pe mâini. 

— Ţi-ai revenit, Frank? întrebă Vinnie. 

— Unde dracu' mi-e pistolul? fu tot ce spuse Frank, în chip de 
răspuns. 

— A căzut în groapă, zise Vinnie. 

— Scoate-l! îi porunci Frank. 

Îşi descheie fermoarul de la hanorac şi şi-l scoase cu grijă, 
după care-l azvârli la pământ. 

Vinnie se apropie de groapă şi se uită în jos, neliniştit, 
încercând să vadă unde căzuse pistolul. Era foarte vizibil, între 
genunchii cadavrului. Henry Noble părea să privească în jos, 
spre el. 

— N-am mai intrat într-un mormânt în viaţa mea, zise Vinnie. 

— Adu-mi pistolul! urlă Frank. Îi aruncă o privire furioasă lui 
Jeffrey şi spuse: 

— Nemernicule! Îţi închipui că o să scapi cu şmecheria asta 
împuţită? 

— Nu mişcă nimeni! strigă Vinnie. 

Se apropie de marginea mormântului. Abătându-şi o clipă 
privirile, sări jos. Se uită imediat îndărăt. Capul îi rămăsese 
deasupra nivelului gropii. Vinnie îşi aţinti arma asupra lui 
Chester, care stătea cu picioarele tremurând între Kelly şi 
Martin. Harvey era la stânga lui Martin. Jeffrey stătea aproape 
de Frank, în timp ce Seibert se afla între Frank şi ceilalţi. 

Când Vinnie se aplecă să ia arma, Jeffrey se gândi la două 


posibilităţi: unu, să o ia la fugă şi să se ascundă în întuneric 
destul de repede ca să-i scape lui Vinnie şi doi, de vreme ce el 
era acela pe care-l urmăreau de fapt, să se repeadă după el 
amândoi şi să-i lase pe ceilalţi în pace. Avea dreptate doar în 
prima privinţă. 

Când Jeffrey o zbughi pe drumul cimitirului în întuneric, îl auzi 
pe Frank urlâna: 

— Aruncă-mi pistolul, nenorocitule! Părăsind cercul de lumină, 
Jeffrey fu imediat înghiţit de umbre. li trebuiră câteva clipe să se 
obişnuiască cu obscuritatea. Când reuşi, îşi dădu seama că nu 
era chiar o beznă totală, aşa cum îşi închipuise. larba umedă 
lucea de reflexele luminilor oraşului din jur. Siluetele pietrelor 
funerare îi aminteau în mod ciudat că aici se afla în lumea 
morţilor. 

O maşină parcată, de culoare închisă apăru deodată în faţa lui 
Jeffrey. Se opri puţin ca să caute cheile de contact, dar nu găsi 
nici una. Uitându-se îndărăt spre locul luminat de deasupra 
mormântului lui Henry Noble, zări trupul mătăhălos al lui Frank 
îndreptându-se în direcţia lui. Vinnie rămase în urmă, păzindu-i 
pe ceilalţi. _ 

Jeffrey ţâşni pe lângă maşină, intrând în umbrele nopţii. Işi 
aminti că masivitatea lui Frank era înşelătoare şi că era 
surprinzător de agil şi de rapid. Jeffrey nu credea că-l va întrece 
pe Frank. Trebuia să născocească ceva. Să-şi facă un plan. 
Putea oare să ajungă în centrul oraşului? Fiind o noapte de 
sâmbătă, Edgartown trebuia să fie, cât de cât, animat, deşi 
sezonul turistic nu începuse încă. 

Jeffrey auzi în spatele lui pocnetul înspăimântător al unui foc 
de armă. Frank ţintise asupra lui. Jeffrey auzi glonţul şuierându-i 
pe lângă tâmplă. Se răsuci în cealaltă direcţie, spre stânga şi în 
afara drumului cimitirului. 

Aplecându-se spre pământ, Jeffrey începu să se strecoare 
printre pietrele de mormânt. N-ar fi vrut să fie o ţintă uşoară. Se 
gândea cu groază că pe Frank nu-l mai interesa atât de mult să-l 
prindă viu. Acum, când nu mai alerga pe drum, paşii nu-i mai 
erau atât de siguri. Înaintarea îi era încetinită de pietre şi 
plăcuţe plate de mormânt. La un moment dat, se împiedică şi fu 
gata să-şi piardă echilibrul. 

Reuşi să se ţină pe picioare numai apucând un obelisc de 
granit într-o strânsă îmbrăţişare. Obeliscul se clătină pe soclul 


lui, amenințând să se răstoarne. Asta se întâmpla când Frank 
trase al doilea foc. 

Glonţul se lovi de marginea obeliscului, exact sub braţul lui 
Jeffrey care făcu un pas înapoi. Uitându-se în direcţia gurii de 
pistol, îl văzu pe Frank alergând spre el. Distanţa se micşora. 

Jeffrey iuți pasul, cuprins de o panică din ce în ce mai mare. 
Respira greu şi simţea o durere într-o parte. Se rătăcise printre 
morminte. Nu ştia încotro să o mai ia. Nu era sigur dacă se 
îndrepta spre oraş. 

Cu coada ochiului, Jeffrey zări mai multe construcţii cu un 
singur etaj şi bănui că erau cavouri. Se hotărî să alerge într- 
acolo. Luând-o în direcţia lor, nimeri pe un alt drum pietruit al 
cimitirului. Odată ajuns la şirul de cavouri, Jeffrey se ghemui 
între primele două. Strecurându-se în spatele lor, înainta de-a 
lungul şirului, apoi se întoarse în direcţia drumului. Se uită pe 
după un colţ să vadă ce face Frank. 

Bărbatul era la vreo cincisprezece metri distanţă. Se oprise 
brusc în faţa primului cavou. Şovăi o clipă, apoi porni în direcţia 
lui Jeffrey. Acesta din urmă tocmai dădea să se întoarcă cu 
spatele, când Frank păşi brusc între două morminte şi dispăru 
din raza vizuala a lui Jeffrey. 

Jeffrey stătu să se gândească ce să facă. O singură mişcare 
greşită şi ajungea în mâinile lui Frank. Amintindu-şi expresia de 
pe chipul lui Frank, după ce-l pocnise cu punga de organe în 
descompunere, Jeffrey îşi spuse că omul nu va fi prea iertător. 

Chiar vizavi de locul unde stătea Jeffrey se vedea un cavou de 
marmură care părea mai vechi decât celelalte. Chiar şi pe 
întuneric, Jeffrey îşi dădu seama că uşa de fier era uşor 
întredeschisă. 

După ce-şi mai aruncă încă o dată privirea spre drum, ca să îşi 
dea seama dacă se zărea Frank, Jeffrey se repezi la uşa 
deschisă. O împinse atât cât să se poată strecura în interiorul 
răcoros al cavoului. Incercă s-o închidă în urma lui, dar, când o 
trase, se auzi un hârşâit pe pardoseală. Jeffrey se opri imediat. 
Nu putea să rişte să mai facă vreun zgomot. Uşa rămăsese 
deschisă vreo şapte centimetri, ceva mai puţin decât atunci 
când o observase el prima oară. 

Rotindu-şi privirea în interiorul celulei lui înguste, Jeffrey 
descoperi că singura lumină venea de la o fereastră mică, 
rotundă, plasată sus, pe peretele din spate al cavoului. 


Jeffrey bâjbâi spre lumina slabă care se strecura prin 
fereastră, făcând un pas mic cu piciorul drept, apoi trăgându-şi-l 
şi pe stângul după el. Pipăind în întuneric, descoperi nişte 
adâncituri pătrate în perete şi-şi dădu seama că erau pentru 
coşciuge. 

Ajungând la peretele din spate, se lăsă pe vine în colţ. În timp 
ce ochii i se obişnuiau cu întunericul adânc, desluşi fâşia îngustă 
de lumină verticală ce pătrundea prin uşa deschisă. 

Aşteptă. Nu se auzea nimic. | se păru că se scurseseră vreo 
cinci minute şi se întrebă cât mai avea de aşteptat până să se 
aventureze iar afară. 

Apoi, cu un hârşâit de metal frecat de piatră, uşa veche a 
cavoului fu larg deschisă. Se trânti de peretele de piatră. Jeffrey 
sări în picioare. 

Apoi o brichetă se aprinse şi lumină faţa rotundă a lui Frank. 
Ţinea bricheta în mâna întinsă. Jeffrey îl văzu pe Frank clipind 
din ochi, apoi zâmbind. 

— la te uită! Ce bine se nimereşte! Eşti deja în mormânt. 

Cămaşa îi era pătată şi părul i se lipise de cap din cauza 
fluidului de îmbălsămare. Zâmbetul sardonic al lui Frank se 
prefăcu în rânjet. Sări jos în cavou cu pistolul într-o mână şi 
bricheta în cealaltă. 

Când ajunse la vreo doi metri distanţă, Frank se opri. Îndreptă 
pistolul spre faţa lui Jeffrey. În lumina flăcării scurte, trăsăturile 
lui Frank erau groteşti. Găvanele adânci ale ochilor parcă erau 
goale. Dinţii păreau galbeni. 

— Trebuia să te trimit la St. Louis viu, mârâi Frank, dar, după 
ce m-ai umplut de zoaiele alea puturoase, m-am răzgândit. O s- 
ajungi la St. Louis, n-ai grijă, dar între patru scânduri de brad, 
amice. 

Pentru a doua oară în viaţa lui şi în zilele din urmă, Jeffrey fu 
nevoit să privească, fără împotrivire, capătul unei arme 
îndreptându-se spre el şi tremurând uşor, în timp ce se apăsa pe 
trăgaci. 

— Frank! strigă o voce răguşită. Numele fu repetat de ecou în 
încăperea îngustă. 

Frank întoarse capul în cealaltă parte, măturând aerul cu 
pistolul. Un foc de armă zgudui mica încăpere. Apoi, un al doilea 
foc răsună în cavou. Jeffrey se trânti la pământ. Bricheta lui 
Frank se stinse. Se aşternură o tăcere înfricoşătoare şi o beznă 


totală. 

Jeffrey rămase absolut nemişcat, cu mâinile deasupra capului 
şi cu obrazul lipit de pardoseala rece de piatră. Apoi auzi un 
glonţ şuierând. 

Jeffrey îşi ridică încet capul, îngrozit de ceea ce avea să vadă. 
Frank era exact înaintea lui, trântit cu faţa în jos. Pistolul lui 
zăcea pe jos, prea departe ca să-l apuce cu mâna. În spatele lui 
Frank se vedea o pereche de picioare. Înălţându-şi şi mai mult 
capul, Jeffrey se pomeni în faţă cu chipul lui Devlin O'Shea. 

— Ce surpriză! exclamă Devlin. Uite-l şi pe doctorul meu 
preferat! Ţinea o brichetă aprinsă într-o mână şi o armă în 
cealaltă, întocmai ca Frank. 

Jeffrey se chinui să se ridice în picioare. Devlin făcu câţiva 
paşi până la Frank şi-l întoarse pe partea cealaltă. Se aplecă şi-i 
pipăi carotida ca să-i ia pulsul. 

— Fir-ar să fie! zise el. Sunt un ţintaş prea bun. Zău că n-am 
vrut să-i fac de petrecanie. În orice caz, n-aveam intenţia să-l 
lichidez. Devlin se ridică şi se apropie de Jeffrey. De data asta, 
scuteşte-mă de înţepături otrăvite, îl avertiză el. 

Jeffrey făcu un pas în spate şi se sprijini de perete. Devlin 
arăta mai rău decât Frank. 

— Ce zici de noua mea pieptănătură? îl întrebă Devlin, care 
observase reacţia lui Jeffrey. Asta i-o datorez imbecilului ăstuia 
de pe podea. Devlin îl arătă cu degetul pe Frank. la ascultă la 
mine, doctore, zise el. Am pentru tine o veste bună şi una 
proastă. Pe care vrei s-o auzi mai întâi? 

Jeffrey ridică din umeri. Ştia că acum totul se sfârşise pentru 
el. Tot ce regreta era că Devlin apăruse tocmai acum, când erau 
atât de aproape de obţinerea mult doritei dovezi. 

— Hai, îl îndemnă Devlin. N-o să mă ţii aici toată noaptea. Nu 
uita că mai e şi derbedeul ăla tânăr de colo care stă cu arma 
aţintită asupra prietenilor tăi. Ei, vrei s-auzi vestea bună sau 
vestea proastă? 

— Vestea proastă, răspunse Jeffrey. Se întreba dacă Devlin 
nu-i va răspunde cu un foc bine ţintit. Vestea bună, pe care nu 
va apuca s-o audă, era că, măcar, va avea parte de o moarte 
rapidă. 

— Şi eu care-aş fi pariat pe un car de bani că preferai să auzi 
mai întâi vestea bună. Dacă mă gândesc prin câte ai trecut până 
acum, aş zice că asta ţi-ar trebui. Ei, vestea proastă este că am 


de gând să te bag în puşcărie. Vreau să pun mâna pe banii ăia 
de recompensă de la Mosconi. Dar, hai să-ţi spun şi vestea 
bună. Am descoperit nişte informaţii care probabil c-or să dea 
peste cap condamnarea ta. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă Jeffrey, uimit de această 
dezvăluire. 

— Nu cred că-i momentul şi locul pentru o discuţie amicală, îi 
răspunse Devlin. Nu-l uita pe deşteptul ăla de Vinnie D'Agostino 
care stă cu degetul pe trăgaci. Uite, vreau să fac o învoială cu 
tine. Te rog să-mi dai concursul. Asta înseamnă că nu mai admit 
s-o iei la sănătoasa, să mă-mpungi cu ace sau să-mi dai cu 
serviete-n cap. Mă ocup eu de Vinnie, aşa că n-o să aibă nimeni 
nimic de suferit, dar te rog să fii drăguţ şi să creezi o mică 
diversiune. După ce-l dezarmez pe Vinnie, o să-l leg cu cătuşele 
de lespedea aia de mormânt care-i acolo jos, pe pământ. Pe 
urmă, chemăm poliţia din Edgartown. O să-i oferim o distracţie 
mai dihai decât aia de care a avut parte când au eşuat toate 
prezervativele alea pe plaja de la Chappaquiddick Island. Pe 
urmă, ne ducem cu toţii la masă. Ce zici? 

Jeffrey abia reuşi să scoată o vorbă, de uimit şi ameţit ce era. 

— Hai, doctore! îi zise Devlin. N-o să mă ţii aici toată noaptea. 
Ne-am înţeles sau nu? 

— Da, răspunse Jeffrey. Ne-am înţeles. 


Charlotte Inn avea un restaurant foarte plăcut care dădea 
într-o curte interioară cu o fântână. Mesele erau acoperite cu 
feţe de masă albe, iar scaunele erau confortabile. O echipă de 
chelneri şi chelneriţe era gata să satisfacă orice dorinţă a 
mesenilor. 

Dacă cineva i-ar fi descris lui Jeffrey, ceva mai devreme, 
scena de care se bucura acum, ar fi râs şi ar fi respins-o ca pe 
ceva imposibil. În jurul mesei se aflau patru persoane. La 
dreapta lui Jeffrey, stătea Kelly. Fata era vizibil neliniştită, dar 
avea un aer radios. La stânga lui Jeffrey, se aşezase Seibert. Nici 
el nu arăta deosebit de calm; îl îngrijora faptul că documentele 
de exhumare erau false şi că scena de la cimitir va fi cercetată 
de autorităţi. În faţa lui Jeffrey se afla Devlin, singurul de la acea 
masă care părea total relaxat. În loc de vin, el bea bere şi era 
deja la a patra sticlă. 

— Doctore, îi zise Devlin lui Jeffrey. Eşti un om răbdător, încă 


nu ai întrebat nimic despre informaţia despre care ţi-am spus în 
cavou şi care te pune în libertate. 

— Mi-a fost frică, îi răspunse Jeffrey cu sinceritate. Mi-a fost 
frică să sparg vraja sub care am trăit de când am plecat de 
acolo. 

Totul se petrecuse aşa cum prevăzuse Devlin. Jeffrey făcuse 
multă gălăgie, ca şi cum el şi cu Frank se încăieraseră zdravăn 
lângă maşina închiriata. Când Vinnie se apropie să vadă daca 
putea să-şi ajute şeful, Devlin îi răsărise din spate şi-l 
dezarmase cât ai clipi. Apoi apăruseră şi cătuşele. 

Singura derogare de la planul iniţial fusese faptul că Devlin 
nu-i legase cătuşele lui Vinnie de lespedea mormântului. In 
schimb, îl legase direct de una dintre toartele sicriului. 

— Tu şi Henry o să vă ţineţi companie reciproc, îi spusese el 
băiatului îngrozit. 

Apoi, toţi ceilalţi se întoarseră la Charlotte Inn, unde Devlin se 
ţinuse de cuvânt şi chemase poliţia din Edgartown. Deşi 
fuseseră invitaţi şi ei la masă, Chester, Martin şi Harvey 
refuzaseră politicos, preferind fiecare să se destindă la el acasă, 
după coşmarul de la cimitir. 

— Atunci, am să-ţi povestesc eu fie că vrei, fie că nu, spusese 
Devlin. Dar, mai întâi, am să-ţi spun câteva lucruri, în primul 
rând, aş vrea să mă scuz c-am tras asupra ta în hotelul ăla 
păduchios. Pe vremea aia eram şucărit şi te credeam un 
infractor adevărat. Un tip pe care ajunsesem să-l urăsc. Dar, pe 
măsură ce trecea timpul, am aflat mai multe despre cazul tău, 
puţin câte puţin. Mosconi nu prea m-a ajutat, aşa că n-a fost 
uşor. În orice caz, mi-am dat seama că se petrecea ceva, când 
nu te-ai mai purtat ca un oarecine care se eschivează de la plata 
cauţiunii. Pe urmă, când Frank a intrat în scenă, m-am lămurit 
că se întâmpla ceva ciudat, mai ales când mi-a ajuns la urechi 
că urma să se-aleagă cu şaptezeci şi cinci de miare ca să te 
îmbarce spre St. Louis. Nu puteam să pricep nimic până n-am 
aflat că ăia care-l angajaseră pe Frank aveau interes să te tragă 
de limbă ca să le spui ceva ce descoperiseşi tu. Ei, în momentul 
ăla m-am hotărât să dau de mahării ăştia din afara oraşului. Imi 
închipuiam că, fiind vorba despre o groază de bani, era ceva 
legat de droguri. Pe urmă, am aflat că nu era vorba despre asta. 
Ei, aici vine partea aia care aş zice că te interesează. Ce părere 
ai avea dacă ţi-aş spune că tipul care l-a angajat pe Frank 


Feranno poartă numele de Matt Davidson? Un Matt Davidson din 
St. Louis? 

Lui Jeffrey îi căzu lingura din mână. Se uită la Kelly. 

— Acel Matt din agenda de adrese a lui Harding, zise el. Mai 
mult decât atât, adăuga Jeffrey. Băgă mâna sub masă şi-şi luă 
geanta de sibir. Căută printre hârtiile dinăuntru şi scoase două 
copii ale dosarului acuzat/reclamant pe care le făcuse la 
tribunal. Le puse pe masă ca să le vadă toată lumea. Jeffrey 
arătă numele lui Matthew Davidson care apărea ca avocat al 
acuzării în procesul de malpraxis de la spitalul Suffolk General. 
Matthew Davidson a fost avocat al acuzării şi în procesul meu, 
adăugă Jeffrey. 

Kelly puse mâna pe cealaltă hârtie conţinând informaţii 
privitoare la procesul de la Commonwealth. 

— Avocatul acuzării în procesul ăsta, Sheldon Faber, a fost 
acelaşi ca în procesul soţului meu, spuse ea. Acum, dacă stau să 
mă gândesc, era din St. Louis. 

— Dati-mi voie să verific ceva, spuse Jeffrey, ridicându-se de 
la masă. Adresându-se lui Devlin, adăugă: Stai pe loc, mă întorc 
imediat. 

Devlin fusese gata să-l urmeze. Jeffrey părăsi grupul şi se 
îndreptă spre telefonul public. Cerând cu Serviciul de Informaţii 
din St. Louis întrebă de numerele de telefon de la birou ale celor 
doi avocaţi. Numerele erau aceleaşi! 

Jeffrey se întoarse la masă. 

— Davidson şi Faber sunt parteneri. Trent Harding fusese 
angajatul lor. Kelly, ai avut dreptate. A fost o conspirație. Toată 
porcăria asta era condusă de avocaţii acuzării, care-şi stabiliseră 
propriile lor pretenţii şi declanşaseră procesele. 

— Cam aşa mă gândisem şi eu, zise Devlin. Izbucni într-un 
hohot de râs. Am auzit de urmăritori de ambulanţe, dar indivizii 
ăştia îşi provoacă ei singuri accidentele. Inutil să mai spun că 
toate astea vor avea un efect pozitiv asupra recursului tău. 

— Asta-mi dă mie de lucru, zise Seibert. Mie şi 
cromatografului meu. Avocaţii ăştia specializaţi în procese de 
malpraxis trebuie să-l fi angajat pe Trent Harding să 
contamineze fiolele de Marcaină şi să le plaseze în depozitele de 
medicamente ale sălilor de operaţie. Tot ce sper eu este că 
Henry Nobel a trecut prin asta pentru ultima oară. Trebuie să 
izolez toxina. 


— Mă întreb dacă avocaţii ăştia sunt implicaţi în cazuri 
asemănătoare din alte oraşe, spuse Kelly. Cât de extinsă este 
aria lor de acţiune? 

— Eu nu pot decât să fac o presupunere, spuse Jeffrey, dar aş 
crede că totul depinde de câţi psihopaţi în genul lui Trent 
Harding sunt în stare să găsească. Clătina din cap. 

— Niciodată nu i-am putut suferi pe avocaţi, zise Devlin. 

— Kelly, spuse Jeffrey copleşit de emoție, înţelegi ce 
înseamnă asta? 

Kelly zâmbi: 

— Nu mai avem nevoie de America de Sud. _ 

Jeffrey o cuprinse în braţe. Nu-i venea să creadă. In sfârşit, se 
va întoarce la viaţa lui de dinainte. Exact la momentul potrivit ca 
s-o poată împărţi cu femeia pe care o iubea. 

— Băiete! strigă Devlin la unul dintre chelneri. Mai adu-mi un 
Bud şi ce-aţi zice de o sticlă de şampanie pentru îndrăgostiţi? 


EPILOG 


Luni, 
29 mai 1989 
11.30 a.m. 


Randolph îşi potrivi ochelarii ca să poată citi. Îşi drese glasul. 
Jeffrey stătea la o masă simplă de stejar în faţa lui, bătând 
darabana cu degetele pe suprafaţa ei zgâriată. Servieta de piele 
a lui Randolph se afla pe masă, în dreapta lui Jeffrey. Era 
deschisă. Jeffrey zări înăuntru o pereche de tenişi şi o groază de 
hârtii şi formulare legale. 

Jeffrey purta o cămaşă de dril albastru-deschis şi pantaloni de 
bumbac bleumarin. După cum promisese, Devlin îl adusese pe 
Jeffrey îndărăt la Boston, unde-l predase autorităţilor. 

Jeffrey nu fusese încântat de perioada petrecută la închisoare, 
dar încercase s-o folosească cât putuse mai bine. Işi ridica 
moralul repetându-şi tot timpul că va sta acolo doar temporar. 
Avusese chiar timp să înceapă să joace baschet, lucru pe care 
nu-l mai făcuse de când era student la Medicină. 

Jeffrey intrase în contact cu Randolph de la Charlotte Inn după 
masa festivă cu Devlin. Randolph se apucase imediat de treabă 
sau cel puţin aşa pretinsese. Asta se întâmplase cu o săptămână 
în urmă. Acum Jeffrey simţea că începe să-şi piardă răbdarea. 

— Ştiu că tu îţi închipui că asta se poate face peste noapte, îi 
spuse Randolph, dar adevărul este că rotiţele justiţiei se 
învârtesc tare încet. 

— Spune-mi esenţialul, îi replică Jeffrey. 

— Esenţialul este că am înaintat formal trei moţiuni, îi 
răspunse Randolph. Prima şi cea mai importantă este cea 
privitoare la un nou proces de contravenţie. Pe asta am înaintat- 
o judecătoarei Janice Maloney, rugând-o să renunţe la verdict pe 
motiv de erori de procedura... 

— Cui îi pasă de erori de procedură? izbucni Jeffrey, 
exasperat. Nu-i mai important că întreaga afacere a fost 
provocată de doi avocaţi ai acuzării care urmăreau să-şi umple 
buzunarele? 

Randolph îşi scoase ochelarii: 

— Jeffrey, îmi dai voie să termin? Ştiu că nu mai ai răbdare şi 
te înţeleg. 


— Atunci termină, îi răspunse Jeffrey, apelând la toată 
răbdarea de care era în stare. 

Randolph îşi puse iar ochelarii pe nas, apoi îşi cobori privirea 
la însemnările lui. Îşi drese încă o dată glasul: 

— După cum ţi-am spus, continuă el, am înaintat o moţiune 
pentru un nou proces, pe baza erorilor de procedură şi a unor 
probe descoperite de curând care justifică revizuirea. 

— Dumnezeule! exclamă Jeffrey. De ce nu vorbeşti limpede? 
De ce o iei aşa, pe ocolite? ` 

— Jeffrey, te rog, zise Randolph. Intr-o astfel de situație, 
există proceduri care trebuie urmate. Nu poți cere un nou 
proces pentru orice fel de probe. Trebuie să stabilesc clar că 
aceste probe noi pe care le avem nu puteau fi obținute prin 
eforturi raţionale. MNu se acordă noi procese pentru 
incompetența avocaţilor. Pot să continuu? întrebă el. Jeffrey 
aprobă din cap. Cea de-a doua moţiune pe care am înaintat-o 
priveşte amendarea recursului la sentinţa pentru malpraxis, 
spuse Randolph. Asta este o petiție de reparaţie echitabilă 
extraordinară ca urmare a unor probe recent descoperite. 
Jeffrey îşi dădu ochii peste cap. A treia moţiune pe care am 
prezentat-o priveşte o nouă audiere în legătură cu garanţia. Am 
discutat cu judecătoarea Maloney şi i-am explicat că nu a existat 
o intenţie de vătămare din partea ta şi că nu te-ai eschivat de la 
plata cauţiunii, ci că ai întreprins o investigaţie lăudabila şi, în 
final, încununată de succes, care a dus la dezvăluirea unor 
probe noi. 

— Cred că eu aş fi exprimat toate astea un pic mai simplu, 
răspunse Jeffrey. Ei, ea ce-a răspuns? 

— A răspuns că va lua moţiunea în considerare, replică 
Randolph. 

— Minunat! răspunse Jeffrey, ironic. În timp ce eu putrezesc 
aici, în închisoare, ea va lua moţiunea în considerare. Asta-i 
minunat! Dacă toţi avocaţii s-ar face doctori, toţi pacienţii şi-ar 
da duhul până să se rezolve maldărul de hârtii. 

— Trebuie să ai răbdare, îl sfătui Randolph, care era obişnuit 
cu ironiile lui Jeffrey. Cred că mâine o să aflu ceva despre 
audierea privind garanţia. Într-o zi-două, te punem în libertate. 
Pentru celelalte probleme, va fi nevoie de mai mult timp. 
Avocaţii, ca şi doctorii, nu au obligaţia să dea garanţii, dar 
convingerea mea este că vei fi achitat. 


— Mulţumesc, răspunse Jeffrey. Dar despre Davidson şi 
compania ce ai de spus? 

— Mă tem că asta-i altă poveste, spuse Randolph, oftând. 
Bineînţeles că o să colaborăm cu împuternicitul districtual din 
St. Louis care m-a asigurat că se vor întreprinde cercetări. Dar, 
din păcate, el crede că şansele unei acuzaţii efective sunt 
reduse. În afara unor zvonuri, nu există probe ale unui 
parteneriat dintre Davidson şi Trent Harding. Singura dovadă a 
unei astfel de tovărăşii este însemnarea din agenda de adrese a 
domnului Harding, care nu poate demonstra sau proba natura 
acestei tovărăşii. În acelaşi fel, nu există nici o dovadă care să 
lege numele lui Trent Harding de batracotoxina găsită de 
doctorul Warren Seibert în toate cazurile, după ce a izolat-o din 
bila domnului Henry Noble. Cu domnul Frank Feranno mort şi 
orice pretinsă asociere între el şi Davidson bazată, de 
asemenea, pe zvonuri, pentru moment, inculparea lui Davidson 
şi a lui Faber este puţin probabilă. 

— Nu pot să cred! replică Jeffrey. Deci, Davidson şi colegii lui 
se vor putea apuca în curând din nou de treabă, ca de obicei, 
deşi, probabil, nu în Boston. 

— Ei, asta nu pot să ştiu, zise Randolph. Aşa cum am spus, se 
vor face cercetări. Dar, dacă nu se dau la iveală alte probe noi şi 
convingătoare, presupun că Davidson va face noi încercări. 
Firma lui este, fără îndoială, bine cunoscută în probleme de 
malpraxis. Şi, acest domeniu continuă să fie foarte profitabil. 
Dar poate că data viitoare vor face o greşeală. Cine ştie? 

— Dar despre divorţul meu ce-ai de zis? întrebă Jeffrey. Sper 
că ai veşti bune. 

— Mă tem că şi în privinţa asta vor fi probleme, răspunse 
Randolph, băgându-şi hârtiile în servietă. 

— De ce? întrebă Jeffrey. Eu şi Carol nu avem dezacorduri. E 
un divorţ amical şi mutual acceptat. 

— O fi fost mai demult, răspunse Randolph. Dar asta a fost 
înainte ca soţia ta să-l angajeze pe Hyram Clark ca avocat 
pentru divorţ. 

— Ce importanţă are de cine se foloseşte? 

— Hyram Clark are obiceiul să te strângă de beregată, zise 
Randolph. O să-ţi socotească şi plombele de argint din măsele 
când îţi va evalua averea. Trebuie să fim şi noi pregătiţi să 
angajăm pe cineva la fel de agresiv. 


Jeffrey oftă din rărunchi. 

— Poate că noi doi ar trebui să ne căsătorim, Randolph. Pare- 
se c-o să rămânem legaţi multă vreme. 

Randolph râse în felul său reţinut, de aristocrat din Boston. 

— Hai să vorbim şi despre lucruri mai vesele, propuse el. Ce 
planuri ai, în general? Cu această întrebare, Randolph se ridică. 

Jeffrey se lumină la faţă: 

— Imediat ce scap de aici, Kelly şi cu mine plecăm într-o 
vacanţă. Într-un loc cu mult soare. Probabil în Caraibi. Jeffrey se 
ridică şi el. 

— Dar medicina cui o laşi? îl întrebă Randolph. 

— Am discutat deja cu anestezistul-şef de la Memorial, 
răspunse Jeffrey. Acolo lucrurile se mişcă mai repede decât 
rotiţele justiţiei. O să fiu repus în drepturi curând. 

— Deci te întorci acolo? 

— N-aş crede, răspunse Jeffrey. Kelly şi cu mine suntem 
aproape hotărâți să ne mutăm în alt stat. 

— Nu mai spune! exclamă Randolph. Pare o relaţie serioasă. 

— Aşa şi este, replică Jeffrey. Cât se poate de serioasă. 

— Ei, în cazul ăsta, zise Randolph, poate n-ar fi rău să 
alcătuiesc un acord premarital preliminar. 

Jeffrey îl privi pe Randolph neîncrezător, dar apoi văzu cum i 
se ridică colţurile gurii într-un zâmbet. 

— Am glumit, spuse Randolph. Ce, ţi-ai pierdut simţul 
umorului? 


Sfârşit 


MULŢUMIRI. 
Prolog. 


1 
2 
3 
4 
Baa 
6 
7 
8 
9 


16. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


. 


EPILOG aee a UD a i il 8 ANA e IE tii 
EoLA AIE EEE EEE E e Ea NOII a PRI