Ken McClure — Trauma

Ken McClure 


TRAUMA 


Traducere: Oana Matache 


Coperta: 
AMALTEA Tehnoplus 


Versiune 1.0 


TRAUMA 
KEN MCCLURE 
© Ken Begg, 1995 


A 


Editura AMALTEA 


2005 


Trudim cu toţii împotriva propriului nostru leac, 
căci moartea este leacul tuturor durerilor. 


Sir Thomas Browne (Religio Medici) 
- 1605-1682 - 


Prolog 


John Main se caţără până în vârful dealului şi se întoarse ca să 
cerceteze oraşul până la estuarul Forth şi dealurile Fluierului de 
dincolo de el. | se tăiase răsuflarea din cauza urcuşului şi mâinile 
îi erau pline de noroi de la căţăratul pe pământ ud. Incepuse din 
nou să plouă, dar nu mai conta. Nimic nu mai conta. Nu ştia sigur 
ce căuta acolo sus, dar era ceva în legătură cu priveliştea. 
Următorul şi singurul lucru pe care îl mai ştia era că nu o 
întâlnise. In sufletul lui, ştia că nu o va găsi acolo, dar trebuia să- 
şi urmeze instinctele. Găsi un bolovan şi se aşeză. Era ud şi 
acoperit cu muşchi, dar nici asta nu mai conta. 

Forth şi dealurile dispărură încetişor din văzul lui, pe măsură ce 
norii de ploaie se apropiau dinspre vest întunecând orizontul şi 
îngustându-i priveliştea. Culorile se pierdeau în timp ce un 
cenuşiu universal se prelingea peste oraş. Din acel loc putea să 
vadă spitalul care jucase un rol atât de important în tragedia sa. 
Tragedie? Oare era acesta cuvântul potrivit? Exista, oare, un 
cuvânt potrivit care să definească ceea ce simţea el? Dacă da, 
atunci nu-i venea în minte. Cuvintele descriau evenimente care 
puteau fi grupate în categorii. El avea nevoie de ceva care să 
descrie distrugerea în întregime a vieţii sale, a familiei şi a tot 
ceea ce-i fusese drag pe lume. De unde stătea, nu putea să vadă 
departamentul „Accidente şi Urgenţe” al spitalului - era de 
cealaltă parte a clădirii şi era prea departe - dar el ştia că se află 
acolo şi mai ştia că era plin, căci aşa era mereu. Ambulanţele 
continuau să vină şi să plece, cărucioarele continuau să care 
oase rupte şi fracturi la radiografie. Perdelele cabinetelor 
ascundeau punerea copcilor şi a bandajelor de rudele neliniştite. 
De ce? De ce nu se sfârşise totul după noaptea aceea 
îngrozitoare în care ambulanţa i-a adus pe toţi trei de pe 
autostrada rece şi udă? Corpul splendid al lui Mary zdrobit fără 
vreo speranţă de vindecare, Simon care-şi pierduse complet 
cunoştinţa şi el însuşi cu... tăieturi şi contuzii. Îşi îndreptă privirea 
către cer la acest gând aproape de nesuportat. Era oare vreo 
glumă proastă a unei divinităţi ascunse? Încă îi stăruia în minte 
chipul doctorului atunci când acesta îi spusese formal că Mary 
era moartă. Omul n-avea de unde să ştie, dar în momentul acela 


îi proclama pedeapsa cu moartea chiar lui John. Îl condamna să 
ducă o viaţă de mort, să trăiască într-un adevărat iad al 
singurătăţii şi al zădărniciei care se întindea în faţa lui precum un 
deşert fără sfârşit. 

Dar Simon? întrebase el. Este foarte bolnav. Vor mai trebui să 
treacă vreo două săptămâni până vom şti ceva sigur. 

Săptămânile trecură şi soarta îi jucă ultima festă. Il invită pe el 
personal să facă ultimul pas irevocabil în încheierea agoniei sale. 
Omul îmbrăcat în alb, altul de data aceasta, îi spusese pe un ton 
grav că lui Simon nu-i mai funcţiona normal creierul. Aparatele îi 
oxigenau şi îi hrăneau corpul mititel de trei ani, dar Simon era din 
toate punctele de vedere mort. Puteau ei să oprească aparatele? 

„Da“. Cuvântul răsuna în capul lui Main ca o acuzaţie. Ce 
cuvânt simplu! „Da“ spusese şi Mary atunci când o ceruse în 
căsătorie. Era cuvântul care le adusese amândurora atâta 
bucurie când o întrebase dacă era însărcinată. Era ceea ce 
spusese directorul băncii când au vrut să se mute într-o casă mai 
spațioasă şi ceea ce spusese sora lui când a întrebat-o dacă ea şi 
soţul ei ar putea să aibă grijă de Simon câteva zile pentru ca el 
să o ducă pe Mary la Paris ca să sărbătorească aniversarea 
căsătoriei în câteva săptămâni. Acum, cuvântul îşi schimbase 
semnificaţia; tocmai îşi omorâse fiul cu el. 

Două ciori zburară spre pământ cam la treizeci de picioare mai 
încolo şi-i atraseră atenţia. Curând acesta văzu că se întorseseră 
la stârvul unui iepure. Main îşi aduse aminte că îşi luaseră zborul 
când ajunsese el pe culme. Aşteptaseră să se întoarcă la ospăț şi 
se convinseseră acum, în ciuda prezenţei sale continue, că erau 
în siguranţă. Main le urmări cum ciuguleau din stârv, întinzându- 
şi aripile pentru a-şi menţine echilibrul, cum prindeau mai mult 
curaj şi îşi măreau eforturile de a devora cadavrul. Alte două 
păsări se năpustiră în scenă ca nişte umbrele desfăcute şi se iscă 
o ceartă. Cât de diferită era această scenă de cele ale lui Disney, 
pictate pe tapetul din camera lui Simon. Gunoi antropomorf, pe 
care ele îl îmbrăţişaseră fericite, fără să aibă nici cea mai vagă 
idee despre ceea ce avea să urmeze. Acesta trebuie să fie 
motivul pentru care totul decurgea aşa normal în oraş, se gândi 
Main. 

Ele nu ştiau cum este, de fapt, realitatea. Privirea i se îndreptă 
din nou către partea în care se afla spitalul. Ştia că personalul de 


acolo avea intenţii bune şi că a făcut tot ce le-a stat în putinţă. 
Nimic din ceea ce se întâmplase nu fusese vina lor. De fapt, dacă 
se gândea mai bine, nici nu înţelegea de ce ura pe toată lumea şi 
totul din jurul său. 


1 


Edinburgh, 14 februarie 1993 


McKirrop simţea supa fierbinte din stomacul său ca pe o insulă 
ce emana căldură în scobitura din interior. Stărui asupra ultimei 
îmbucături de pâine atât cât putu înainte de a se ridica încet şi 
greoi. Îşi încheie cu greu nasturii de la haină şi se îndreptă spre 
uşă. Era timpul să înfrunte din nou frigul. Regulile erau reguli şi 
regula era să o iei din loc imediat după ce termini de mâncat. 
Holul era prea îngust pentru a sta la taclale şi coada creştea de la 
o săptămână la alta. Nu că locul în sine ar fi fost prea călduros 
sau ispititor, dar cel puţin oferea un refugiu din calea vântului 
îngheţat de est care năpăstuia Edinburgh-ul. McKirrop mormăi un 
cuvânt de mulţumire către tânăra de la Armata Salvării care 
stătea lângă uşă. 

— Aveţi grijă de dumneavoastră! spuse ea în timp ce el trecea. 
Pe miercuri. 

McKirrop se uită la ea şi apoi îşi mută repede privirea în 
pământ. 

Cum se face că toate poartă ochelari groşi? se întrebă el. 

Vântul îi bătu puternic obrazul stâng în timp ce păşea pe 
caldarâmul umed, aşa că-şi întoarse faţa spre dreapta. Neavând 
unde să se ducă, alese această variantă. Auzi pe cineva 
strigându-i numele, dar nu băgă în seamă acest lucru până când 
nu mai fu o dată strigat şi auzi zgomote de paşi în urma lui. Era 
Flynn. McKirrop îl văzuse în hol, undeva pe la sfârşitul rândului, 
dar îl evită. 

— Unde dracu ai fost? întrebă Flynn. Toată lumea întreabă de 
tine. Bella tânjeşte după tine. 

Flynn îşi punctă remarca izbucnind într-un acces de râs 
bronşic. Era exact cu un cap mai scund decât McKirrop, cu o 
coamă zbârlită de păr grizonat care-i conferea un aspect sălbatic, 
de ţigan. Ambii bărbaţi erau bărboşi şi puteau fi luaţi drept orice 
altceva decât rataţii care erau. 

— Am fost plecat, mormăi McKirrop. 

— Ai dat de bani, sau ce? întrebă Flynn. 

— Bineînţeles, tocmai mi-am ales să cinez cu Sally Ann. Pe ea 


am preferat-o în seara asta, replică McKirrop acru. Flynn izbucni 
din nou în râs, dar îl privi în continuare cu suspiciune. 

— Tu întotdeauna ai fost mai şmecher, McKirrop. McKirrop nu-i 
răspunse. Îl privi absent pe Flynn, ca şi cum s-ar fi gândit la 
altceva. 

— Deci diseară te întorci la canal. 

— Poate. 

— Plănuieşti tu ceva! îl acuză Flynn, strângând din ochi. 

McKirrop zâmbi vag şi clătină din cap. 

— Nimic de genul ăsta, spuse el. 

— Ei bine, atunci ar fi pierderea ta, spuse Flynn, ridicându-şi 
gulerul şi dând din umeri. 

— Figgy şi Clark au pus ceva la cale. Au de gând să aducă ceva 
băutură şi să sărbătorim ziua de naştere a Bellei. 

— Ziua Bellei? 

— Este mâine, ne tot spune asta de zile întregi. 

— Câţi ani face? 

— Pentru Dumnezeu, habar n-am! Exclamă Flynn. Cui îi pasă? 

McKirrop zâmbi din nou şi Flynn citi ceva în zâmbetul lui. 

— În afară de tine, poate? încercă el. 

— De ce mi-ar păsa mie? 

— Bella e cam aprinsă după tine, rânji Flynn. Mereu întreabă 
de tine. Poate că sentimentul e reciproc? O poveste de dragoste 
în mijlocul nostru. 

— Isuse, bombăni McKirrop. Ar trebui să fiu disperat. 

— Ei bine, ştii cum se spune, şopti Flynn cu un aer conspirator, 
mulţumeşte-te cu ce ţi se oferă. 

— Dumnezeule, ar trebui să nu am nimic pe lume ca să mă 
mulţumesc cu Bella, exclamă McKirrop. Flynn dădu din umeri. 

— Faci cum vrei. Cred că nu ai o înghiţitură la tine? 

McKirrop se opri un moment înainte de a scoate o jumătate de 
sticlă de whisky din buzunarul paltonului. Era plină pe trei 
sferturi. 

— Isuse, ce bună e! exclamă Flynn, înşfăcând sticla şi 
îndepărtându-i dopul mai degrabă cu palma decât cu degetele. 
Luă un gât lung înainte ca McKirrop să i-o înşface înapoi. 

— Ajunge! mârâi el. 

— Acum domnii beau whisky, ha? bombăni Flynn acuzator. Nu- 
i de mirare că nu-ţi mai pierzi timpul cu unii ca noi. Presupun că 


acum nu mai suntem destul de buni pentru tine. 

— Nu este adevărat, spuse McKirrop. Am făcut niţică treabă 
pentru o femeie din Braids, atâta tot. 

— Nu te cred, rânji Flynn. Pui tu ceva la cale. 

— Nu dau doi bani pe ce crezi tu, ripostă McKirrop cu o 
schimbare bruscă de temperament, aşa că şterge-o până nu-ți 
crap capul. 

Flynn îşi ridică mâinile în faţă cu o supunere sarcastică. 

— Plec, plec, spuse el. Numai să nu te întorci cu coada între 
picioare când nu ţi-o ieşi afacerea! 

— Cară-te! repetă McKirrop, vrând să-l lovească puternic cu 
mâna. 

Flynn evită lovitura şi o luă din loc, privind înapoi peste umăr 
pe măsură ce se îndepărta. 

— Ticălos nenorocit, mormăi el înainte să se întoarcă şi să-şi 
vadă de drum. 

începu din nou să plouă în timp ce McKirrop îşi croia drum pe 
străduţele întunecate cu mâinile înfundate adânc în buzunarele 
paltonului. Era o haină militară pluşată, un cadou primit de la 
vreo operaţiune de binefacere, deşi nu-şi mai amintea care. 
Toate erau la fel. Dumnezeule, cât le ura zâmbetele. Nu că ar fi 
contat. Ceea ce conta era să-şi găsească un adăpost pentru 
noapte şi să bea ceva. Dacă învățase ceva din declinul său 
moral, acest lucru era să trăiască clipa, fiindcă numai prezentul 
conta. Nici trecutul, nici viitorul, ci prezentul. Fiecare animal 
părea să ştie asta, cu excepţia omului. Fiinţele umane îşi 
petreceau viaţa pierzându-se în trecut sau făcându-şi planuri 
pentru viitor. 

McKirrop aruncă o privire pe furiş în spatele lui şi văzu că era 
tot singur. Flynn nu-l urmărise. Cu o altă privire pe furiş, de data 
asta în ambele direcţii, se întoarse şi intră pe porţile de fier ale 
cimitirului unde se simţi în siguranţă. Se opri un moment, 
simțindu-se bine aşa izolat, înainte de a începe să-şi croiască 
drum spre celălalt capăt. Cimitirul era un loc spaţios şi bun 
pentru hoinăreală. De aceea fusese invadat de proprietarii care 
văzuseră în el o bună investiţie pentru viitor. Majoritatea 
potecilor cedaseră ambițiilor arbuştilor târâtori şi muşchiului şi 
aproape că nu se mai putea merge pe ele, dar McKirrop îşi 
cunoştea drumul destul de bine. Cu mâinile întinse îşi făcea loc 


prin tufişuri şi se apleca pentru a putea trece pe sub ramurile 
joase până ajungea la noua lui „casă“, care fusese în ultimele 
două săptămâni, baraca abandonată a unui gropar. 

Deşi se mai foloseau încă anumite părţi ale cimitirului, erau 
aduşi muncitori din afară ca să sape şi să umple mormintele când 
era nevoie. 

Raţionalizarea forţei de muncă, dacă-şi mai amintea termenul 
corect. Nu mai era astfel nevoie să se depoziteze unelte şi 
echipament în incintă. Numai faptul că cei de la Consiliul 
Departamentului de Lucrări se răzgândiseră, îi adusese lui 
McKirrop un cămin. 

Era linişte aici şi baraca era destul de bine păzită împotriva 
vântului şi a apei. Noua lui şefă din cartierul Braids îi oferise 
şansa de a-şi crea anumite condiţii de trai. Fiindcă i-a curăţat 
garajul, nefolosit de la moartea soţului ei, a putut achiziţiona în 
tot acest timp o lanternă, câteva lumânări şi o sobiţă cu gaz care 
de fapt făcea parte dintr-o trusă de rezervă. Il plătise bine la 
tocmeală şi îi mai promise o serie de treburi suplimentare ce 
aveau să urmeze în mod regulat. Mai erau şi nişte unelte 
bunicele în garaj cărora le-ar trebui „schimbat locul“ la un 
moment dat, dar deocamdată el va continua să-şi joace rolul de 
meşteşugar cinstit peste care se abătuseră vremuri grele şi să-i 
permită şi ei să se comporte ca Maica Tereza sau ca Bunul 
Samaritean sau ca oricine dorea ea. Simbioză! Asta era cuvântul 
pe care încerca să şi-l amintească. Femeia împreună cu el vor 
continua să trăiască în simbioză. Asta se va întâmpla atât cât va 
ţine treaba. Răsuci lacătul ruginit, după care-l scoase. Toarta era 
stricată dar arăta ca şi cum ar fi fost în perfectă stare de 
funcţionare aşa că funcţiona ca o oprelişte aparentă şi de aceea 
el avea întotdeauna grijă să o pună la loc dimineaţa când pleca. 
Păşi înăuntru şi închise uşa după el, dornic să se adăpostească 
de vânt cât mai repede. Incăperea era rece şi umedă şi mirosea 
a pământ şi a mucegai, dar aerul era nemişcat şi asta însăşi era 
o binecuvântare. Scormoni sub sacii din colţ şi scoase la iveală o 
lanternă pe care o aprinse cât ridică sobiţa în mijlocul podelei şi o 
aduse la viaţă. Flacăra albăstruie şi zgomotul focului ce trosnea 
în sobiţă îl făcură să scoată un murmur de satisfacţie. Se uită în 
sus la singura fereastră peste care el pusese un material de sac, 
să vadă dacă acesta mai era încă acolo. Era aproape imposibil ca 


cineva să ajungă prin apropiere în timpul nopţii, sau chiar şi în 
timpul zilei, dar nu avea rost să rişte. 

Baraca, mică şi pătrată, se încălzi destul de repede. Nu avea 
aerisire, dar asta nu mai conta. li plăcea mirosul de gaz. Era 
semn de căldură, iar dacă îl ajuta să doarmă, cu atât mai bine. 
Era prea puţin probabil ca cei de la gaze să vină prin preajmă şi 
să-l sancţioneze. McKirrop zâmbi la gândul acesta şi scoase sticla 
ca să tragă o duşcă zdravănă din ea. Să bei ceva, lângă foc, la 
tine acasă. Alt gând care-l făcu să zâmbească. „Acasă“ obişnuia 
să fie o vilă cu patru dormitoare, nu mai departe de zece mile de 
locul acesta, cu un Saab la uşă şi cu Laphroaig în barul cu 
băuturi. Dar asta fusese cu o sută de ani în urmă şi nu suporta să 
insiste asupra acestui gând. Asta fusese atunci, iar acum era 
altceva, şi acest „altceva“ conta pentru el. Avea căldură, un 
acoperiş deasupra capului şi o sticlă în mână. Totul era perfect. 
Nenorociţii ăia din canal n-aveau decât să devină sentimentali 
dacă doreau, cu prostiile lor despre vremuri apuse, dar el se 
simţea foarte bine aşa. McKirrop încremenise într-o stare de 
ameţeală conştientă la aproape trei dimineaţa; nu că ar fi ştiut 
cât era ceasul, doar că adormise un timp. Prinse cu mâna sticla 
goală, iar pe când se lupta să se proptească, o zdrobi de podea. 
Din cimitir se auzeau zgomotele care îl treziseră. Gândul că ar 
putea fi poliţia, împrăştie un pic ceața din capul lui şi îl făcu să 
tresară. Probabil că făceau vreo nenorocită de razie din nou. 
Despăduchere, un duş cu săpun carbolic şi din nou pe străzi. 
Inapoi în comunitate. Stătu nemişcat şi ascultă ca un animal de 
noapte. Auzea mişcări neîndemânatice în tufişurile din apropiere 
şi şoapte rostite mai tare. Zgomotul creştea periodic şi cineva 
făcea linişte. 

McKirrop se lăsă în genunchi şi trase un colţ al sacului care 
acoperea fereastra. Nu putea să vadă nimic în întuneric, dar auzi 
o voce undeva care spunea: „Hai să trecem la treabă o dată!“ 
Câteva secunde mai târziu zări lumina unei lanterne printre 
copaci. Era cam la 25 de metri depărtare în partea cimitirului 
care mai era încă folosită. 

Mulţumit că intruşii nu păreau a fi poliţişti şi că nu erau deloc 
interesaţi de el şi de proprietatea lui, McKirrop se relaxă şi deveni 
curios. Chiar deschise uşa puţin încercând să audă mai mult din 
ce se întâmpla. 


Zgomote de lopeţi îi sunară în urechi şi asta îl incită. Mult timp 
avusese credinţa că cel mai bun loc pentru un criminal de a 
scăpa de cadavru ar fi într-un cimitir, în special într-un cimitir ca 
ăsta, pentru că nimănui nu-i păsa de el. Dacă ei - oricine ar fi fost 
- îngropau pe cineva, era cu atât mai bine pentru el să ştie. 
Poate că-i ieşea şi lui ceva din asta, un mic şantaj? O 
recompensă pentru informaţii? Dar poate că nu îngropau un 
cadavru. Mai exista şi posibilitatea de a fi bunurile unui jaf pe 
care el le putea dezgropa mai târziu. Aproape că simţea soarele 
bătându-i în spate şi auzea cuburile de gheaţă clincănind în 
pahar. Dar mai întâi trebuia să afle. 

McKirrop se strecură pe uşă afară şi merse ghemuit, aproape 
de pământ, înaintând către locul de unde veneau zgomotele. 
Păreau să fie patru oameni implicaţi; McKirrop vedea cum doi 
dintre ei săpau, pe când ceilalţi doi le ţineau lanternele. „Hai 
termină o dată!“ se răsti unul dintre aceştia când celălalt se opri 
din săpat „Poate n-ar trebui“ răspunse acesta, dar fu întrerupt de 
omul cu lanterna care-i proiectă raza direct în faţă. Am fost toţi 
de acord şi am ajuns până aici. Hai să terminăm o dată! Amândoi 
continuară să sape şi McKirrop îşi dădu acum seama că nu 
îngropau nimic, ci mai degrabă dezgropau ceva, sau mai corect 
pe cineva. Săpau un mormânt abia ridicat. 

— Nenorociţii, murmură McKirrop cu respiraţia tăiată. Chiar şi 
unui om din afara societăţii, actul desacralizării unui mormânt îi 
părea respingător. Într-adevăr, cimitirul purta semnele mai 
multor acte de vandalism, de obicei picturi proaste şi pietre de 
mormânt sparte, dar nu cunoscuse niciunul care să fi mers atât 
de departe. Privi în continuare vrăjit cum se săpa, iar cele două 
raze ale lanternei scoteau la iveală un tablou oribil. Dintr-o dată 
auzi sunetul scos de o lopată care lovise lemnul şi tăcerea luă 
sfârşit. 

— Am dat de el, anunţă unul dintre săpători. 

— Trimite-l sus, spuse cel care ţinea lanterna, lăsându-se în 
genunchi. 

Cei doi oameni care săpau dispărură din vedere pentru că 
amândoi se aplecaseră să înşface coşciugul şi să-l ridice. 
McKirrop îşi ţinu respiraţia în timp ce îi aştepta să-l scoată la 
iveală din mormânt. Făcură asta cu foarte puţin efort. McKirrop 
îşi dădu apoi seama de ce. Era un coşciug mic şi alb. Coşciugul 


unui copil. McKirrop simţi cum i se urca furia în gât. Era prea din 
cale-afară. Dădu din cap cu o groază neputincioasă în timp ce îi 
privea pe trei dintre ei încercând să desprindă capacul, pe când 
al patrulea le ţinea lanterna. Cu un ultim trosnet, capacul se 
deschise. McKirrop privi acestea până nu mai putu răbda. 

— Nenorociţilor! strigă, ridicându-se-n picioare. 

— Putregaiuri nenorocite! Lăsaţi copilul în pace! 

Îşi croi drum prin arboret spre lumină, cu braţele fluturând şi 
ţipând cât îl ţineau puterile, aceasta însemnând puţin mai tare 
decât un iodler spart. Fu un moment de panică printre cei patru 
înainte ca lanterna să fie îndreptată spre McKirrop şi cel care o 
ţinea strigă către însoțitorii lui care deja o luaseră la fugă: 

— Nu-i decât un bătrân beţivan! 

Când McKirrop îi ajunse, omul cu lanterna se dădu la o parte cu 
repeziciune şi-l lovi cu putere. McKirrop căzu la pământ, lângă 
coşciugul deschis. Se lupta să se ridice în picioare, timp în care 
cei patru se regrupară în jurul lui. O lovitură într-o parte îl făcu să 
cadă din nou la pământ. 

— la priviţi la prostu’ ăsta bătrân! zâmbi dispreţuitor unul 
dintre cei patru. În ce hale! 

— Nenorociţi împuţiţi, mormăi McKirrop, dar îl durea capul şi 
nu putea să gândească ca lumea. 

— Mai trage-i una băgăciosului ăsta bătrân şi hai s-o ştergem 
de-aici! spuse unul dintre oameni. Se poate ca vreun paznic să fi 
auzit ceva. 

Lovituri de picioare fură aplicate cu zgomot surd în trupul 
doborât al lui McKirrop pe când zăcea pe jos şi se rostogolea fără 
niciun rezultat de pe o parte pe cealaltă în încercări inutile de a 
le evita. O lovitură nenorocită în stomac îl făcu să icnească şi 
putu să simtă în gură gustul de fiere îmbibată cu whisky. 

— Opriţi-vă! ordonă unul dintre oameni şi loviturile încetară. 

Omul îngenunche şi îşi apropie faţa de McKirrop. 

— Dacă te întreabă cineva pe cine ai văzut în noaptea asta, 
aici, nu ai văzut pe nimeni. Înţeles? 

McKirrop mormăi. 

— Nu-ţi poţi aduce aminte nimic, aşa-i? 

McKirrop mormăi din nou. 

— Dacă nu... 

Altă ploaie de lovituri căzu asupra trupului neajutorat al lui 


McKirrop şi durerea fu înlocuită de inconştienţă. McKirrop 
deschise ochii şi-i îngustă din cauza strălucirii luminii. Nu trebuia 
să întrebe pe nimeni unde era. Putea mirosi că era într-un spital: 
acel miros inconfundabil de dezinfectant şi anestezic. Erau nişte 
panouri în jurul patului lui dar dincolo de ele se simţea agitația. 
Işi duse mâna dreaptă la piept şi văzu că este plin de bandaje. 
Vru să-şi mişte picioarele dar fu cuprins de durere, iar sub falca 
stângă simţi o umflătură mare. „Dumnezeule! Ce bine i-ar mai 
prinde o băutură!“ Stătea întins, nemişcat, holbându-se la tavan 
şi gândindu-se la ceea ce se întâmplase în cimitir. Va mai putea 
să se ducă acolo sau autorităţile or fi golit coliba şi or fi înlocuit 
lacătul cu unul care funcţionează? Ce ghinion! Totul mergea aşa 
de bine! Acum va trebui să se mute iar în canal cu Bella şi Flynn 
şi ceilalţi. Flynn s-ar putea să-i facă greutăţi după întâlnirea din 
ziua precedentă, dar Bella îl va primi bucuroasă. Oricum ar fi fost, 
cu cât scăpa mai repede de acolo, cu atât era mai bine. O soră-l 
privi şi-i zâmbi când văzu că era treaz. 

— Cum vă simţiţi? întrebă ea. 

— Foarte bine, replică McKirrop cu o voce răguşită pentru că 
nu mai vorbise de atâta timp. 

Sora dădu panoul la o parte pentru a-i face loc unei tinere în 
halat alb. Aceasta avea manşetele suflecate şi purta un 
stetoscop în jurul gâtului. 

— Ai fost bătut bine, spuse noua venită când plecă sora şi 
închise panoul. Sunt dr. Lasseter. 

McKirrop o privi şi-i zâmbi slab, pe de o parte pentru că era 
dureros să-şi mişte gura, iar pe de alta pentru că se gândea cât 
de tânără părea. Ochii ei erau strălucitori şi cinstiţi, pielea ei 
moale şi neatinsă de griji. Bluza îi era curată şi apretată şi părul 
întunecat era pieptănat cu grijă şi strâns la spate. Ceea ce-l frapa 
într-adevăr pe McKirrop era că arăta ca şi cum i-ar fi păsat şi i se 
păru tulburător. Era pentru prima oară după atâta timp când 
simţise ceva asemănător cu vulnerabilitatea. Atât de mult timp 
trecuse de atunci, încât nici nu-şi mai aducea aminte când 
simţea asta ultima dată. Nu-i plăcea sentimentul; îi amintea de 
viaţa lui de odinioară pe care crezuse că o lăsase în urmă pentru 
totdeauna. Se crezuse imun la astfel de sentimente. Fetele de la 
Armata Salvării erau cinstite şi bine intenţionate, cu siguranţă, 
dar într-un mod diferit. Era cât de cât impersonal cu ele, ca şi 


cum ar fi trăit pe aceeaşi planetă, dar într-o lume diferită. Nu te 
vedeau ca pe o persoană, ci mai mult ca pe o etapă a afacerii lor. 
Cât despre binefăcătorii din clasa mijlocie, de abia dacă te 
vedeau. Erai doar un lucru fără importanţă. 

— Voi fi bine, mormăi el. 

— Şeful meu va fi aici să vă vadă în câteva minute, spuse 
doctoriţa. 

— Şeful tău? 

— Sunt medic stagiar. Dr. Stubbs se va asigura că nu mi-a 
scăpat nimic. 

— Nu-i nevoie, totul e în regulă, spuse McKirrop, făcând un 
efort să se proptească într-un cot. 

— Dacă aţi putea să-mi aduceţi hainele... 

— Nu aşa de repede, spuse doctorita împingându-l uşurel 
înapoi şi adăugând: sunt nişte oameni care vor să discute cu 
dumneata înainte să te gândeşti să pleci undeva. 

— Ce oameni? 

— Pentru început, poliţia. Sunteţi pe prima pagină a ziarelor. 

McKirrop se alarmă. Se simţi dintr-o dată încercuit de o 
societate pe care o vedea ca pe un duşman. 

— Ce vrei să spui? întrebă el. 

— O să vă arăt, spuse doctoriţa ca şi cum tocmai avusese o 
idee. Plecă pentru câteva momente şi se întoarse cu un ziar. Îl 
ţinu pentru ca McKirrop să poată vedea „TEROARE SATANICĂ ÎN 
CIMITIRUL ORAŞULUL“ spunea titlul. 

McKirrop îşi lăsă capul să cadă pe pernă, neauzind ceea ce 
citea doctoriţa. Simţi din nou cizmele care-i loveau trupul şi auzi 
avertismentul omului. 

— N-ai văzut pe nimeni. Înţeles? 

— Săracul om, trebuie că trece printr-un iad, spuse doctoriţa. 

— Ce om? zise McKirrop. 

— Tatăl copilului. 

McKirrop îşi schimonosi faţa. 

— Nu înţeleg. 

— DI. Main, explică doctoriţa. Acum câteva luni, el şi familia lui 
au fost implicaţi într-un accident de maşină. Soţia lui a fost 
omorâtă pe loc, dar fiul lor de trei ani era încă în viaţă când l-au 
adus la spital. A fost conectat la un sistem de menţinere în viaţă 
dar suferise afecţiuni ireversibile ale creierului. Luna trecută 


omul a permis cu inima zdrobită ca maşinăria să fie oprită. 

— Bietul om! murmură McKirrop. 

— Şi acum asta, spuse ea. Aşeză ziarul pe pat pentru ca 
McKirrop să citească el însuşi. McKirrop îşi simţi pulsul 
accelerându-se în timp ce-şi arunca privirea pe articolul din ziarul 
de scandal. 

„Aseară, flagelul ritualului satanic a lovit chiar în inima 
oraşului. Trupul unui băieţel îngropat recent a fost deshumat şi 
mutat din coşciug oripilând biserica şi autorităţile doar cu 
speculaţiile de coşmar despre ce ar fi putut să i se întâmple. 
Tatăl băieţelului, John Main de 33 ani, era prea supărat aseară 
pentru a mai declara ceva. Un bărbat care dormea în cimitir şi 
care se crede că i-a deranjat pe intruşi a fost internat în spital ca 
urmare a faptului că a fost bătut îngrozitor după ce a încercat să 
oprească actul de violenţă. Poliţia aşteaptă să-l intervieveze.“ 

Ziarul continua cu un reportaj asupra detaliilor despre 
accidentul de maşină care provocase moartea lui Mary Main şi în 
final a fiului ei, Simon. Ziarul mai avea şi un interviu cu o 
autoritate bisericească despre venerarea diavolului în care 
acesta deplângea răspândirea practicii şi avertiza că era mult 
mai des răspândită decât ştiau oamenii. Un editorial cu titlu 
„SOCIETATEA NOASTRĂ BOLNAVĂ“ trata în continuare problema 
şi învinuia problemele materiale pentru decăderea standardelor 
comportamentale. 

— Crezi că vei putea să le fii de ajutor poliţiştilor? întrebă 
doctoriţa uşor când McKirrop se opri din citit. Câteva clipe nu 
răspunse, iar apoi afirmă: 

— Nu am văzut nimic. 

— Dar trebuie să fi văzut. 

— i-am spus! N-am văzut nimic, mărâi el. 

Aceasta nu se supără în faţa schimbării bruşte de 
comportament a lui McKirrop. 

Ea se menţinu doar pe poziţie şi dădu din umeri. 

— Ei bine, dacă nu, atunci nu! spuse ea. Acum, hai să te 
pregătim ca să-ţi primeşti vizitatorii. 

McKirrop se simţi din nou uşor vulnerabil când îi simţi mâinile 
agitându-se în jurul lui. 

— Îmi pare rău că m-am răstit la tine. 

Cuvintele aveau gust de acid în gura lui. Scuzele erau ca nişte 


ecuaţii complicate. Era mult timp de când se aflase în astfel de 
situaţii. 

— Am pâţit eu altele şi mai rele, spuse doctoriţa. 

— Cum te cheamă? 

— Dr. Lasseter. Dar mai important, pe tine cum te cheamă? 

McKirrop o privi. 

— Este chiar necesar? întrebă el. 

— Mă tem că da, spuse doctoriţa. Dacă nu vrei să ne spui 
nouă, va trebui să spui poliţiei. N-am găsit niciun portofel sau 
cărţi de credit asupra ta. McKirrop văzu urma unui zâmbet pe 
faţa ei şi încercă o replică asemănătoare. 

— McKirrop, John McKirrop. Niciun fel de rude, şi insistă, 
nimeni. 

— Cum vrei. 

McKirrop fu examinat de medicul rezident de la „Traumatisme 
Craniene“, care nu prea-şi dădu osteneala să-şi ascundă 
detaşarea faţă de slujbă şi spălatul pe mâini de după nu păru mai 
mult decât o procedură de rutină. 

— Aveţi doar nişte contuzii. Aveţi trei coaste rupte şi mai multe 
lovituri, altfel sunteţi în regulă. 

— Adică pot pleca? întrebă McKirrop. 

— Din punctul meu de vedere cu cât mai devreme cu atât mai 
bine. Dar mai întâi vrea să vă vadă poliţia. 

Doctorul plecă lăsându-l pe McKirrop să se uite furios în urma 
lui. 

— Înfumuratule! mârâi el în timp ce Sarah Lasseter se întorcea. 

— Dr. Stubbs este un doctor foarte bun, îi spuse. 

— Asta nu-l opreşte să fie un îngâmfat, replică McKirrop 
surprins de el însuşi că începuse un dialog. 

— Cred că nu, confirmă Sarah surprinzându-l pe McKirrop. Eşti 
gata să te întâlneşti cu poliţia? 

McKirrop dădu aprobator din cap. Sarah Lasseter făcu câţiva 
paşi şi apoi se întoarse. 

— Vei face tot posibilul să-i ajuţi, nu-i aşa? 

El dădu din nou din cap. 

Doi poliţişti sosiră să-l intervieveze pe McKirrop, un inspector 
care după mintea lui McKirrop părea mai degrabă director de 
bancă - era scund, cu o mustață tunsă şi burtos - şi un sergent 
care era evident răcit. Porțiunea de piele din jurul nărilor era 


foarte roşie. Amândoi au fost ostili încă de la început şi credeau 
că cea mai bună abordare era să-l terorizeze pe cât puteau. Când 
au dat greş cu această tactică, au devenit şi mai agresivi. 

— Deci, ce naiba făceai, de fapt, acolo? a întrebat sergentul, 
îndepărtându-şi batista care-i acoperea faţa. 

— Ţi-am spus doar! Camera mea de la Holyrood Palace se afla 
în amenajare pe atunci, aşa că m-am hotărât să stau acolo. 

— Nu forţa nota, McKirrop! a ameninţat inspectorul. 

McKirrop nu se simţi deloc ameninţat. | se părea normal ca 
poliţia să nu-i fie un prieten. Deja de multă vreme devenise imun 
la orice fel de ameninţare a poliţiei. La urma urmei, cel mai rău 
lucru pe care i-l puteau face era să-l închidă într-o celulă caldă, 
uscată, cu trei mese pe zi şi un acoperiş deasupra capului, iar ei 
nu ar fi avut nimic de câştigat din toată afacerea asta. 

Făcea faţă mult mai uşor ofiţerilor de poliţie decât 
preocupărilor neprefăcute ale lui Sarah Lasseter. 

— Trebuie să fi văzut ceva! a insistat sergentul. 

McKirrop clătină din cap. 

— N-am avut când. Se năpustiseră asupra mea înainte ca eu 
să mai apuc să şi deschid gura. Am noroc că sunt încă în viaţă. 

— Ai spus „ei“. Câţi erau? 

— Greu de precizat. Mai mult de unul. 

— Tânăr? Bătrân? 

— Era întuneric. N-am putut vedea. 

— Dar vocile lor? 

— Nu spuneau nimic. Doar mi-au tras o bătaie soră cu 
moartea. 

— Poate că eşti de-al lor. Asta e? Tu erai cel care stăteai de 
şase? Cu cât te-au plătit, ca să nu deschizi gura? a întrebat 
inspectorul, apropiindu-şi faţa de McKirrop. 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

— Pe dracu’ nu ştii. Vrei să-i acoperi, nu-i aşa? Nu pricep însă 
de ce. Acei ticăloşi au dezgropat corpul unui copil. Un copil, 
pentru numele lui Dumnezeu! Şi tu nu spui nimic! Asta nu are 
nicio importanţă pentru tine! Îţi poţi imagina câtă suferinţă i-a 
provocat acest lucru tatălui copilului? 

— Ţi-am spus, deja. Nu am văzut nimic. 

Cei doi poliţişti s-au uitat unul la celălalt şi au dat din umeri. 

— Mai vedem noi cum stă treaba, cât de curând, a rânjit 


inspectorul. Nu ştiu de ce am lungit-o noi atâta timp, Dumnezeu 
să ne ajute. Am nevoie de aer curat. 

McKirrop îşi păstră aceeaşi seninătate. 

— Ne putem folosi întotdeauna atu-urile, şefu', a spus 
sergentul. 

— Prea bine, atunci continuă. 

Bărbatul mai tânăr, ţinându-şi batista la faţă cu o mână, a scos 
o jumătate de sticlă de votcă din buzunar cu cealaltă mână şi a 
pus-o pe noptiera de lângă pat, aşa încât McKirrop s-o poată 
vedea. McKirrop a întins mâna s-o ia, dar sergentul l-a oprit. 

— Mai întâi vrem nişte informaţii. 

McKirrop a rămas cu privirea aţintită la sticlă. Era o marcă de 
votcă ieftină cu un nume rusesc ce fusese cumpărată de la un 
magazin cu autoservire, dar el dorea să o aibă, o dorea cu 
disperare. Îşi umezi nerăbdător buza de sus cu limba, 
imaginându-şi senzaţia de foc pe care o va simţi în gât după 
înghiţirea alcoolului. Acum mintea îi era în agonie. 

Voia băutura, dar se temea de bărbaţi. Data viitoare nu va mai 
scăpa doar cu bătaia. Pe de altă parte... că n-ar conta dacă... 

„„.McKirrop îşi lăsă capul pe pernă şi spuse oftând: 

— S-a făcut. Vă spun tot. 

Sergentul şi-a scos la iveală carneţelul şi s-a apropiat de cotul 
lui McKirrop. Inspectorul a decis să stea la capătul patului. 
McKirrop a întins mâna să apuce sticla, dar a fost împiedicat şi de 
data aceasta. 

— Întâi vorbeşte. După aceea va urma şi petrecerea. 

— Erau patru, dar nu le-am văzut feţele pentru că acestea erau 
acoperite de glugi. 

— Glugi? 

— Cearşafuri albe la fel ca ale celor din Ku-Klux-Klan, cu două 
despicături în dreptul ochilor şi una în dreptul gurii. Cu excepţia 
şefului, toţi erau îmbrăcaţi aşa. 

— Acesta ce haine purta? 

— Un fel de mască de animal, de oaie sau de berbec, cu 
coarne şi avea un fel de baston. 

— Ce fel de baston? 

— La fel ca acelea ale episcopilor. 

— O cârjă episcopală? 

— O cârjă de episcop, a spus McKirrop. 


Polițistul îşi muşcă buzele încercând să distingă vreun semn de 
persiflare pe faţa lui McKirrop. Acesta însă rămase în continuare 
apatic. Numai ochii îi trădau insolenţa. 

— Continuă! 

— Doi dintre ei dezgropau copilul, iar ceilalţi doi priveau. 
Stăteau în jurul mormântului şi cântau. 

— Ce anume cântau? 

McKirrop dădu din umeri şi spuse: 

— Nu ştiu. Eu nu sunt catolic. 

— Vrei să spui că ei cântau în latină? 

— Tot ce se poate. 

— Doamne, Dumnezeule! a oftat sergentul. 

— lar apoi, ce s-a întâmplat? a întrebat inspectorul. 

— Au deschis sicriul şi au scos trupul copilului. 

— Continuă! 

— L-au întins pe capacul sicriului şi liderul grupului a rostit 
nişte cuvinte deasupra acestuia, apoi... a scos un cuţit lung şi... 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— N-am mai rezistat, a spus McKirrop. Am făcut tot ce-am 
putut ca să-i opresc, dar erau prea mulţi şi mi-au dat o bătaie 
zdravănă. S-a oprit ca să-şi mângâie coastele uşor, înainte de a 
continua. Şeful lor m-a ameninţat că se vor întoarce şi îmi vor 
smulge inima din piept, dacă suflu vreun cuvânt. 

— Ai făcut ceea ce trebuia povestindu-ne, a spus inspectorul în 
şoaptă. 

— Ai reuşit să notezi totul? l-a întrebat pe sergent. 

Colegul său a aprobat din cap, ridicându-se în picioare şi 
închizându-şi carneţelul cu zgomot. 

McKirrop a întins mâna după sticlă, dar sergentul i-a luat-o 
înainte. 

— Parcă aveam o înţelegere, a protestat McKirrop. 

— Toată lumea ştie că este împotriva regulamentului spitalului 
să se consume alcool în incinta sa. 

A luat sticla şi şi-a pus-o din nou în buzunar. 

— Ticăloşi nenorociţi! V-am spus tot ce ştiam. Mi-am pus viaţa 
în pericol! 

Sergentul a dat din umeri. 

— Toţi sunteţi nişte ticăloşi! a mormăit McKirrop. 

Sergentul l-a privit întrebător pe inspector care a aprobat din 


cap. A scos sticla din buzunar şi a picurat nişte votcă în paharul 
aflat lângă patul lui McKirrop. Acesta l-a dat pe gât lacom şi 
poliţiştii s-au întors să plece. Când au ajuns în dreptul uşii, 
inspectorul s-a oprit din drum şi a spus: 

— Cu privire la acea baracă McKirrop, am contactat autorităţile 
pentru a pune un lacăt nou... 

Sarah Lasseter a intrat câteva minute mai târziu. Părea 
încântată. 

— Am auzit că i-ai ajutat foarte mult pe poliţişti, a spus ea. Mă 
bucur. Cu cât îi prind mai repede pe aceşti oameni, cu atât mai 
bine. 

McKirrop se uită la ea scurt înainte de a-şi abate privirea. 

— Pot să plec acum? a întrebat el. 

— Dacă insişti. Nu cred că te putem opri. 

— Hai să fim cinstiţi. Nimeni n-ar vrea să mă oprească. Dacă 
aş fi fost Regina Mamă m-ar fi legat de pat cu lanţuri de aur, dar 
cui îi pasă de John McKirrop? Daţi-l afară pe ticălosul acela 
bătrân! Din cauza lui locul arată murdar. Nu-i aşa? 

— Cam aşa ceva, a aprobat Sarah Lasseter. Întâlni privirea lui 
McKirrop fără să se clintească. 

El a fost cel care a întrerupt acest contact vizual, simțindu-se 
din nou stânjenit. 

Sarah a plecat şi s-a întors cu legătura lui de haine şi cu o 
bucată de hârtie. 

— Trebuie s-o semnezi, a spus ea. 

— Ce este asta? 

— Este un formular prin care îţi semnezi ieşirea din spital. Ne 
absolvă pe noi de orice vină în caz că ţi se va întâmpla ceva din 
cauza rănilor. 

McKirrop semnă repede formularul şi îl dădu înapoi. 

— Te absolvă, te absolvă, a spus el cu un oftat. 

— Mulţumesc, Părinte, a spus zâmbind Sarah. 

— Eşti de religie catolică? 

— Da, dar nu cumva te-am auzit spunându-le poliţiştilor că nu 
ai fi? 

McKirrop a dat din umeri, dar nu a spus nimic. 

— Mă întorc după ce te îmbraci. 

McKirrop era pregătit din nou pentru drum. Tocmai îşi 
încheiase nasturele de sus al hainei, când Sarah Lasseter se 


întoarse. Ea îi spuse: 

— Ştiu că nu sunt mulţi bani, dar sper să-ţi ajungă să-ți 
cumperi ceva de mâncare mai târziu. 

Îi întinse mâna în care ţinea o bancnotă de cinci lire. McKirrop 
se uită la ea. Acesta era ultimul lucru din lume la care s-ar fi 
aşteptat. 

— E foarte frumos din partea ta, a spus el enervat de jena pe 
care o simţea. Luă banii şi îi îndesă în buzunar. 

— Mult noroc! a spus Sarah, dându-se un pas înapoi pentru a-i 
permite să treacă. 

McKirrop a mormăit ceva şi apoi s-a oprit şovăitor. 

— Ai uitat ceva? întrebă Sarah. 

McKirrop mai ezită un moment şi apoi spuse: 

— În legătură cu ceea ce ai spus... 

— Da? 

— Despre suferinţa tatălui copilului... 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, spuse McKirrop dându-şi seama că lupta ce se dădea 
în interiorul său luase sfârşit. Valorile unei vieţi apuse aproape că 
dominaseră prezentul, dar nu în totalitate. Se întoarse şi plecă. 


2 


McKirrop a găsit un magazin neautorizat la mai puţin de 300 
de metri de spital. Cu bancnota de cinci lire oferită de Sarah 
Lasseter şi-a cumpărat două sticle de vin bulgăresc aflat la ofertă 
specială şi o cutie de bere tare. Schimbul a avut loc fără ca el sau 
vânzătorul să rostească vreun cuvânt. Era unul dintre clienţii cu 
care nimeni nu s-ar fi mândrit. 

După ce a ieşit din magazin, MckKirrop a luat-o pe prima 
străduţă şi şi-a deschis cutia cu bere. A dat-o pe gât lacom şi a 
aruncat cutia goală în spate fără să privească înapoi. A râgâit 
puternic şi şi-a întins mâna către punga de plastic de la picioare 
pentru a scoate una din sticlele de vin. Scotocind puţin în 
buzunarul hainei, scoase la iveală un mic briceag cu care desfăcu 
dopul sticlei. Experienţa îşi spunea acum cuvântul. Ştia exact 
unghiul pe care trebuia să-l folosească şi gradul perfect de 
introducere să deschidă o sticlă cu briceagul său. Era pentru 
McKirrop la fel de uşor ca şi pentru chelnerul răspunzător de 
vinuri de la Cafe Royal ce folosea obişnuitul său tirbuşon. Cu o 
jumătate de sticlă de vin în el, viaţa i se păru mult mai uşoară şi 
se simţea gata să pornească la drum. 

McKirrop a zărit grupul Bellei de pe pod. Bella şedea pe zid 
dând comenzi celorlalţi. De obicei cu asta se ocupa. 

— Ei bine, oare nu e chiar propriul nostru megastar, a anunţat 
Flynn cu glas tare când l-a zărit pe McKirrop coborând treptele 
care duceau spre edec. 

McKirrop nu băgă în seamă comentariul şi se apropie ca să se 
aşeze lângă Bella pe zidul scund de lângă râu. Puse punga de 
plastic cu vinul între picioare şi întrebă: 

— Cum o mai duci tu, Bella? 

— Ai grijă, Bella! interveni Flynn. Probabil te va lua pe sus în 
Porsche-ul lui şi va abuza de tine. 

— Taci din gură, Flynn! se răsti Bella. Cuvintele acesteia 
îngheţară rânjetele ce apăruseră pe feţele celorlalţi. Apoi, 
întorcându-se spre McKirrop, a răspuns: 

— Destul de bine, băiatule! Dar tu ce mai faci? 

— Când bine, când rău. 

Bella era o femeie solidă cu trăsături de vultur şi avea un ten 


rumen. Pretindea oarecum a fi lidera grupului datorită faptului că 
şi-a păstrat personalitatea puternică în ciuda împrejurărilor în 
care se afla. Dintr-un motiv necunoscut părea a fi imună la apatia 
care îi afecta pe toţi ceilalţi. Era mult mai uşor să te supui 
ordinelor Bellei, decât să o înfrunţi. Îl plăcea pe McKirrop şi nu 
ascundea acest lucru. Lui McKirrop situaţia i se părea amuzantă 
şi uneori folositoare. De câte ori era el prin preajmă aceasta îşi 
schimba tonalitatea vocii din lătratul obişnuit într-un ton mult 
mai blând şi delicat. Acest fapt întotdeauna îl intriga pe McKirrop. 
Ea chiar credea că el nu o auzise vorbind şi în alte dăţi? Felul ei 
de a se purta se schimba de asemenea. Devenea aproape 
cochetă, ţinându-şi capul mereu plecat într-o parte şi 
înlăturându-şi părul de pe frunte, ca o adolescentă care stătea de 
vorbă cu băieţii la poarta şcolii. 

In avantajul celorlalţi, Bella a spus: 

— Cu toţii am auzit despre acei ticăloşi din cimitir şi despre 
ceea ce au făcut. Sper să-i prindă şi să-i castreze. Un copil? vă 
întreb eu pe voi. Un biet copil! 

Se auziră şoapte de nemulţumire şi McKirrop aprobă. 

— Ai fost foarte curajos că ai încercat să-i opreşti, murmură 
Bella. 

Flynn fornăi. 

— Nu-l lua în seamă! s-a răstit Bella revenind la lătratul ei. 

— E doar gelos. Dacă ar fi fost el în locul tău, ar fi făcut pe el 
de frică înainte să apuce s-o ia la fugă din cimitir! 

McKirrop şi ceilalţi patru din grup începură să zâmbească 
văzând cum Flynn se lasă pus la punct de Bella. 

— Te-au rănit rău? a întrebat Bella, vocea ei schimbându-se 
din nou într-un ton de îngrijorare extremă. 

— Mi-au rupt câteva coaste, a răspuns McKirrop, deschizându- 
şi cămaşa în faţă pentru a-şi arăta bandajele. 

— Ticăloşii! şopti Bella. N-are nimeni ceva de băut pentru acest 
om? a întrebat ea cu glas tare. 

— E în regulă; am eu ceva aici, Bella, a spus McKirrop. 

A scos la iveală vinul bulgăresc şi i l-a înmânat ei. 

— Bea o gură. Serveşte-te! 

Bella a zâmbit şi a spus: 

— Meriţi mult mai mult după câte ai îndurat. 

S-a întors către ceilalţi şi a lătrat: 


— Figgy! Ginul! 

O fiinţă mică, slăbită, ghemuită într-o canadiană unsuroasă cu 
o blană sintetică încâlcită în jurul gulerului, a venit în grabă. 
Trebuie să fi avut vreo 40 de ani, dar încă avea trăsăturile unui 
băieţel în ciuda feţei foarte palide. Urechile parcă îi ţâşneau din 
cap şi avea un rânjet care îi scotea în evidenţă dinţii stricaţi. 

McKirrop îl compară cu un cimpanzeu dornic să-i arate şefului 
de grup că era perfect mulţumit să se supună ordinelor. Acesta îi 
întinse lui McKirrop o sticlă de gin Gordon fără să se oprească din 
rânjet. 

— Continuă! a spus Bella. Nu se întâmplă prea des ca unul 
dintre noi să devină un erou. 

McKirrop nu s-a mai lăsat rugat şi a doua oară. A luato 
înghiţitură lungă de gin şi s-a bucurat de senzaţia de foc din gâtul 
său. 

— Dumnezeule, asta este mult mai bună! a exclamat el. 

— Mai ia o înghiţitură, a spus Bella, care deschisese sticla de 
vin Şi se servea din ea. 

McKirrop a mai luat o înghiţitură şi i-a dat sticla înapoi lui 
Figgy, care s-a grăbit să plece cu ea la locul său. 

— M-am tot gândit, a spus Bella. Ai putea să-ţi vinzi povestea 
ziarelor. O mulţime de oameni sunt preocupaţi de idolatrizarea 
diavolului în zilele noastre. Probabil sunt dispuşi să-ţi plătească o 
avere. 

— Chiar crezi? 

— Mă mir că încă nu sunt pe urmele tale. 

— Tocmai mi-am semnat ieşirea din spital, a spus McKirrop 
gânditor. 

— Atunci ăsta trebuie să fie motivul, a spus Bella triumfătoare. 
Probabil că te caută cu toţii chiar acum. 

— Ai putea avea dreptate, aprobă McKirrop entuziasmându-se 
de idee. Am putea bea cu toţii rachiu până la sfârşitul 
săptămânii. 

— Ai dreptate John, băiatule! a spus Bella. Nu-ţi vei uita 
prietenii, nu-i aşa? 

McKirrop văzu expresia din ochii ei şi ştiu că se întreabă unde 
fusese în ultimele două săptămâni. 

— Nu cred nimic până n-am să văd cu ochii mei, bombăni 
Flynn acru. 


— Tu să taci! a sărit cu gura Bella. 

Apoi schimbând subiectul: 

— Dumnezeule, mor de foame. Cine are bani? 

McKirrop scoase puţinul rest pe care-l mai avea din bancnota 
de cinci lire. Bella privi în spate şi spuse: 

— Haideţi ticăloşilor! Ce bani mai aveţi? 

Printr-o procesiune tăcută, cu toţii îi oferiră banii Bellei. Ea a 
calculat totalul şi i-a anunţat: 

— E suficient pentru vreo două porţii de peşte. Figgy! la dă o 
fugă şi cumpără şi nişte cartofi prăjiţi! Clark mergi şi tu cu el. Ai 
grijă să nu o şteargă cu banii! 

Figgy şi Clark plecară după mâncare, lăsându-i pe ceilalţi să 
termine sticla de vin bulgăresc care trecea de la unul la altul. 
Bărbatul care stătea lângă Flynn a refuzat să bea când i-a venit 
rândul clătinând din cap cu putere. Ceilalţi l-au privit întrebător. 

— O să aibă din nou o criză de-a lui! îi avertiză Bella. 

Exact în acel moment bărbatul începu să tremure din tot 
corpul. Prima dată a tremurat uşor, dar apoi a început să se 
zguduie din ce în ce mai tare, până când toate măruntaiele i se 
zdruncinau în spasme intense, iar el îşi pierdu echilibrul şi curând 
căzu de pe zid în mijlocul edecului. 

— Puneţi-l să strângă ceva între dinţi! a strigat McKirrop 
căutându-se prin buzunare în acest scop. Dar nu găsi nimic. Bella 
se uită în jur fără să pară deloc îngrijorată. 

— Lăsaţi-l în pace, a spus ea. Se va face bine. Mereu îşi revine. 

McKirrop a încercat să-l stăpânească pe bărbat strângându-l cu 
putere, dar acesta se zvârcolea atât de rău, încât era periculos să 
stai prea aproape. Când criza era pe sfârşite, el a văzut o dâră de 
sânge prelingându-se pe bărbia bărbatului. 

— Şi-a muşcat rău limba, a spus el. 

Nimeni nu a răspuns. 

— Haide, haide iubire! a spus Bella în timp ce bărbatul îşi 
revenea, într-un minut vei fi ca nou. 

l-a vorbit cu atâta nepăsare, încât părea că-şi citeşte cuvintele 
de pe spatele unei sticle cu bulion. Bărbatul a fost ajutat de alţi 
doi şi şi-a reluat locul pe zid. Scuipa sânge la intervale repetate. 

— Unde sunt ticăloşii aceia cu haleala? se plânse Bella. Ar fi 
avut timp până acum să o cumpere şi din nenorocitul de 
Glasgow. 


— lată-i, a spus McKirrop văzând o siluetă apărând la capătul 
scărilor. 

— Ăla nu-i Figgy, a spus Bella în timp ce persoana începu să 
coboare încet scările. 

McKirrop văzu şi el că Bella avea dreptate. Nu era prea multă 
lumină, dar bărbatul care cobora scările era singur şi era prea 
înalt şi ţeapăn pentru a fi Figgy sau Clark. Grupul rămase 
înmărmurit pe măsură ce străinul se apropia. _ 

— Mă întreb dacă m-aţi putea ajuta, se auzi o voce elevată. Il 
caut pe John McKirrop. 

McKirrop se pregătea să spună ceva, când Bella îl înghionti. 

— Asta depinde, a spus ea. 

— Depinde de ce? a întrebat străinul liniştit. 

— De cât de mult valorează pentru tine, a răspuns Bella. 

Bărbatul şi-a îndesat mâna într-un buzunar interior şi şi-a scos 
portofelul. A scos afară o bancnotă de cinci lire şi i-a întins-o 
Bellei spunând: 

— V-aş fi foarte recunoscător. 

Bella a înşfăcat bancnota şi şi-a băgat-o în sân. S-a întors către 
McKirrop. El este, cel de aici! a anunţat ea cotcodăcind 
triumfător. 

Străinul a zâmbit uşor şi l-a privit pe McKirrop. 

— Tu eşti John McKirrop? a întrebat el. 

McKirrop era suspicios. Ceva la străinul acesta nu-i plăcea, dar 
nu ştia exact ce. Probabil simplul fapt că era bine îmbrăcat şi 
sobru. Avea tot ce-i trebuia pentru a părea plin de succes. Nu-l 
deranja faptul că părea arogant sau că-l trata de sus. Dar apoi 
voia ceva. Zâmbea şi vorbea politicos, dar privirea din ochii lui 
trăda faptul că acesta îşi juca doar rolul. 

— Şi dacă aş fi eu? Cine vrea să ştie? a spus McKirrop în cele 
din urmă. 

— Numele meu este Rothwell. Sunt ziarist. 

Bella zâmbi larg. 

— Ţi-am spus eu sau nu? se adresă ea lui McKirrop şi apoi 
celorlalţi. 

— Nu-i aşa că de-abia îi spusesem? 

Urmă un cor de aprobări. 

— Am putea vorbi între patru ochi? îl întrebă Rothwell pe 
McKirrop. 


— Nu văd de ce nu, a spus McKirrop. Ne-am putea plimba 
puţin, dacă doreşti. 

— O să-ţi pierzi ceaiul, a protestat Bella. lată-l pe Figgy. 

McKirrop îi văzu pe Figgy şi Clark înapoindu-se cu mâncarea 
fierbinte şi întinzându-i Bellei pachetul învelit în ziar ca să-l 
împartă cu ceilalţi. Rothwell a privit un moment după care a 
spus: 

— Aş avea o sugestie. Nu prea vă ajunge mâncarea asta la 
toţi. Haideţi să vă cumpăr eu mai multă. Aţi putea merge voi 
băieţi să o cumpăraţi în timp ce eu vorbesc cu John? 

— Mie îmi convine, a spus Bella. Poate aţi putea aduce şi nişte 
cepe murate? 

— Orice doriţi, a spus Rothwell scoţându-şi din nou portofelul. 
l-a întins Bellei trei bancnote de cinci lire şi şi-a îndreptat atenţia 
din nou spre McKirrop: 

— Acum putem merge...? 

McKirrop şi Rothwell au mers încet de-a lungul edecului, fără 
ca niciunul dintre ei să spună nimic până ce nu s-au aflat 
suficient de departe de grup. Într-un final, Rothwell a spus: 

— Am să trec direct ia subiect, domnule McKirrop. Cititorii mei 
vor să ştie tot ce aţi văzut în cimitir în noaptea aceea. 

McKirrop s-a oprit puţin înainte de a răspunde. Cu fiecare 
minut care trecea îl plăcea pe Rothwell tot mai puţin. Bărbatul 
avea parcă un aer superior: îşi ţinea capul sus, iar mâinile i se 
odihneau lejer în buzunarele paltonului scump. Nu era vorba de 
aroganță, ci mai degrabă de încredere, se gândi el, ca şi cum 
acest bărbat ar fi fost perfect sigur pe sine în orice moment al 
vieţii. Luciul pantofilor săi era din când în când scos în evidenţă 
de reflecţia ciudată a felinarelor de pe şosea. Din nu ştiu ce 
motiv, lui McKirrop îi stăruia în minte faptul că Rothwell nu părea 
a fi deloc jurnalist, dar apoi nici nu ar fi avut de unde să ştie, 
fiindcă nu mai întâlnise niciodată vreun reporter de ziar. 
Imaginea sa despre jurnalişti fusese influenţată de modul în care 
aceştia erau descrişi la televizor. Cu toate acestea, el avusese 
de-a face de-a lungul timpului cu destui poliţişti, avocaţi şi 
procurori. Aceştia semănau perfect cu Rothwell, erau oameni 
siguri pe ei, care reprezentau o instituţie, profesionişti care de 
obicei puteau hotărî oricând soarta celor ca el. 

— A, da? a răspuns el. De ce? 


— Cititorii mei sunt îngrijoraţi pe bună dreptate de existenţa 
jefuitorilor de morminte care acţionează în oraş. Ei vor să ştie ce 
se ascunde în spatele acestei afaceri. Prin tot oraşul circulă tot 
felul de zvonuri despre divinizarea diavolului şi alte lucruri de 
acest gen. Ei vor fi foarte interesaţi să afle exact ceea ce ai 
văzut. 

— Cât de interesaţi? întrebă McKirrop plin de înţeles. 

— Ai fi interesat de două sute de lire sterline? 

— Să zicem trei sute, a răspuns McKirrop. 

— Foarte bine, trei sute de lire. Acum spune-mi ce ai văzut. 

— Întâi banii. 

— Ba cred că întâi povestea, a răspuns Rothwell încântat şi 
calm fără să-şi piardă ritmul lent. 

Parcurseseră aproape o jumătate de milă de-a lungul edecului, 
iar acum se plimbau pe un drum îngust, întunecat, unde canalul 
se curba sub un pod. 

— Erau patru bărbaţi, începu McKirrop. Purtau cearşafuri pe 
cap, aşa că nu i-am putut vedea bine. lar şeful lor purta o mască, 
un cap de berbec şi... 

McKirrop i-a povestit lui Rothwell, ceea ce spusese şi poliţiei. 
Când a terminat de povestit, lipsa oricărei reacţii din partea lui 
Rothwell l-a dezamăgit profund. Acesta nu făcea altceva decât să 
se plimbe în continuare încet şi liniştit. El spuse: 

— Am primit aceste informaţii şi de la poliţie. Speram să-mi 
oferi ceva mai mult de-atât. 

— Pot să-ţi spun că am fost din cale-afară de speriat, a 
adăugat McKirrop, sperând să obţină un răspuns mai categoric. 

— Trebuie să fi fost ceva îngrozitor, a spus Rothwell. Absolut 
îngrozitor. 

Se întoarse să-l privească pe McKirrop în timp ce repeta 
comentariul. 

— Intr-adevăr, aşa a fost, a replicat McKirrop adoptând un 
rânjet care să contracareze privirea aţintită a lui Rothwell. 

— Povesteşte-mi despre corpul copilului. 

— Era ceva îngrozitor, îngrozitor, a spus McKirrop clătinând din 
cap. Bietul nenorocit! Oare ce-o să se aleagă de lumea asta, 
când unii sunt în stare de aşa ceva... 

— Cam aşa este, l-a întrerupt Rothwell. Spune-mi ce-ai văzut. 

— Liderul... 


— Bărbatul cu masca de berbec? 

— Chiar el. A scos un cuţit lung cu care a despicat trupul 
copilului. 

— Cum l-a tăiat? 

McKirrop a dat din umeri şi a spus: 

— Ţinea cuțitul în faţa sa, cu braţele întinse astfel. 

McKirrop arătă cum. 

— Apoi l-a ridicat încet şi l-a înfipt direct în trupul copilului. 

— Şi apoi? 

— L-a tăiat circular. Nu am putut să văd exact din locul în care 
eram eu ascuns, dar cred că... 

— Ce crezi? 

— Cred că a smuls inima copilului. McKirrop se aşteptă la o 
reacţie din partea lui Rothwell, dar acesta rămase la fel de 
apatic. De fapt, părea atât de puţin afectat, încât începuse să-l 
enerveze pe McKirrop. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Ţinea ceva deasupra capului, ca şi când i-ar fi oferit acel 
lucru cuiva. 

— lar apoi? 

— Cum adică? a pufnit McKirrop. 

— Nu este îndeajuns, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Au luat corpul de acolo? a întrebat Rothwell, ignorând 
comentariul lui McKirrop. 

— Într-adevăr. Aveau o geantă mare şi au pus copilul în ea. 

Rothwell îl privi fix pe McKirrop până când acesta s-a simţit 
stânjenit. 

McKirrop spuse: 

— Văd că nu scrii nimic. Credeam că reporterii iau notițe. 

— Am o memorie foarte bună, domnule McKirrop, a spus 
Rothwell. Cum au părăsit prietenii noştri cimitirul? 

— Aveau o dubă. 

— O dubă? repetă Rothwell. 

— O dubiţă neagră, dar era o dubă neagră folosită pentru 
transportul mărfurilor. 

Urmă încă o clipă de priviri insistente. 

— Acum îmi dai banii? întrebă McKirrop. 

Rothwell îşi scoase portofelul şi numără trei sute de lire în 
bancnote de douăzeci de lire. 


— Presupun că nu aveţi şi mărunt, întrebă McKirrop. 

— Nu. 

— Bine atunci, rânji McKirrop. Mă mulţumesc şi cu ăştia. 

— Şi dacă vă mai întreabă cineva ce aţi văzut la cimitir... 
începu Rothwell. 

— Ştiu, spuse McKirrop. Nu suflu o vorbă. 

— Dimpotrivă, le spui şi lor exact ceea ce mi-ai spus mie. Ai 
înţeles? 

— Tu eşti şeful, spuse McKirrop dând din umeri. 

— Mă bucur că ai înţeles, a spus Rothwell. Nu mi-ar plăcea 
deloc să uiţi ce ţi-am spus. 

McKirrop simţi cum i se încreţeşte pielea la auzul amenințării 
subînţelese. Nu-i plăcea deloc Rothwell. 

— Ar fi bine să mă întorc, spuse el. 

— Ne întoarcem împreună, a răspuns Rothwell încântat. 

Când McKirrop şi Rothwell s-au întors, cei din grup aproape 
terminaseră peştele şi cartofii prăjiţi. 

Bella îi spuse lui McKirrop: 

— Am păstrai şi pentru tine. Dar dumneavoastră, domnule? 

Rothwell ridică mâna politicos şi refuză. Se întoarse către 
McKirrop şi spuse: 

— Mi-a plăcut să fac afaceri cu dumneavoastră, domnule 
McKirrop. 

Cei doi dădură noroc şi Rothwell se întoarse să urce scările 
către şosea. În timp ce se întorcea, McKirrop l-a lovit plin de 
iscusinţă peste picior pe Rothwell, care se împiedică şi căzu. 
Bella şi ceilalţi îşi exprimară îngrijorarea cu voce tare, iar 
McKirrop se grăbi să-l ajute să se ridice. 

— E timpul ca cineva să facă ceva să repare treptele astea 
nenorocite, spuse el în timp ce îl ajuta pe Rothwell să se scuture. 
Sunteţi bine, domnule Rothwell? Sper că nu v-aţi fracturat nimic. 

— Sunt bine, mulţumesc, spuse Rothwell mai îngrijorat de 
pierderea demnităţii decât de orice fractură. Noapte bună. 

— Noapte bună, domnule Rothwell. 

Imediat ce Rothwell se îndepărtă din raza lor auditivă, toţi se 
adunară în jurul lui McKirrop. Ochii Bellei străluceau ca şi cum ar 
fi fost un copil în dimineaţa Crăciunului. 

— Ei bine? întrebă ea nerăbdătoare. Cât ţi-a dat? 

— O sută de lire, minţi McKirrop. 


— O sută’? O amărâtă de sută? exclamă Bella. Povestea ta 
valorează milioane. 

— Oamenii ca el se poartă cu cei ca noi ca dracu’, spuse 
McKirrop. Şi noi nu putem face nimic în această privinţă. 

Toţi cei din jur îl aprobară şi urmă o clipă de tăcere 
contemplativă. 

— Măcar am obţinut o sută, spuse McKirrop înseninându-se. Ce 
spuneţi de o mică petrecere? Ne cumpărăm câteva sticle de 
băutură ca lumea, poate şi nişte sandvişuri mai târziu? 

McKirrop era eroul zilei. Cu excepţia lui Flynn care tăcea, 
ceilalţi nu ştiau cum să-l mai ridice în slăvi. 

— Cine se duce după cumpărături? întrebă Bella. 

— Ce-ar fi să se ducă Flynn? întrebă McKirrop înainte ca ceilalţi 
să mai apuce să spună ceva. 

— Mie-mi convine, spuse Flynn. 

McKirrop îi dădu două bancnote de douăzeci de lire şi Flynn 
plecă împreună cu încă doi din grup. McKirrop îi privi cum plecau 
şi zâmbi. Ştia că se integrase din nou în grup. Bella veni să se 
aşeze lângă el pe zid, aşa cum McKirrop se aşteptase. De 
asemenea, ea îi luă braţul şi îşi strecură mâna în buzunarul lui, 
aşa cum el se aşteptase să facă, pretinzând că vrea să-i maseze 
coapsa, dar el ştia ce căuta ea de fapt. De aceea, el avusese grijă 
să pună trei bancnote de douăzeci de lire în acel buzunar, restul 
care ar fi trebuit să-i rămână de la o sută de lire. Ceilalţi bani 
erau înghesuiți bine în lenjeria de corp. 

— Ce-i cu ăştia? exclamă Bella cu vocea ei de copiliţă, scoțând 
la iveală bancnotele şi prefăcându-se a fi surprinsă. 

McKirrop îi luă uşor înapoi. 

— Banii mei câştigaţi cu multă trudă, spuse el. 

Bella zâmbi şi McKirrop îi rânji înapoi. Îi întinse una din 
bancnote Bellei şi spuse: 

— Mai bine ai tu grijă de asta. La urma urmei, aici suntem cu 
toţii o mare familie, nu-i aşa? 

Bella luă bancnota şi o strecură în sân incitându-l. 

— Bine, spuse ea. Dacă o vrei înapoi, ştii unde să vii s-o cauţi. 

McKirrop rânji şi se ridică în picioare. 

— Mă duc să mă uşurez, îi spuse el şi începu să meargă de-a 
lungul edecului. 

Merse aşa vreo cincizeci de metri, după care îşi schimbă 


direcţia în desişul din dreapta. Înjură fiindcă era gata să cadă şi 
se apucă de nişte crengi până ce ajunse pe fundul şanţului. 
Alesese acest loc fiindcă era luminat de un felinar de 
supraveghere din grădina unei fabrici aflată de partea cealaltă a 
zidului, dincolo de stufăriş. Dorea să vadă ce reuşise să fure din 
buzunarul lui Rothwell în timp ce se prefăcuse că-l ajută să se 
ridice după piedica pusă. Iniţial ar fi vrut să subtilizeze portofelul 
lui Rothwell - văzuse că mai erau acolo o sută şi ceva de lire 
după ce-i dăduse lui cele trei sute - dar acesta se dovedise a fi 
mult prea greu. Trebuise să se mulţumească cu ceea ce găsise în 
buzunarul din dreapta al hainei lui Rothwell. | se păruse a fi o 
carte de credit şi spera să fie un card Visa sau un permis de 
intrare. Dar când o cercetă mai bine în tufişuri fu total dezamăgit. 
Nu era nimic din ceea ce sperase el, şi niciun card Amex auriu. 
Micul card colorat în albastru şi alb era un permis de intrare în 
biblioteca Universităţii Edinburgh şi singurul lucru interesant, se 
gândi McKirrop, era că permisul nu era inscripţionat cu numele 
Rothwell. Acesta aparţinea cuiva din personalul Universităţii şi 
purta numele doctorului Ivan K. Sotillo, care putea să aibă acces 
în biblioteca medicală a facultăţii. McKirrop se gândi un moment, 
apoi strecură permisul la loc în buzunar. Acest lucru îi dădea de 
gândit. 
* 

Părintele Ryan Lafferty îl văzu pe bărbat stând într-o strană 
aproape de fundul bisericii. Omul îi ocolise privirea când se uita 
înadins în direcţia lui, aşa că se hotărâse să se rezume la atât 
pentru moment. Îngenunche şi, atingând podeaua altarului, îşi 
făcu semnul crucii după care îşi continuă drumul prin coridorul 
îngust şi întortocheat ce mirosea a praf şi a tămâie până în holul 
alăturat al bisericii, ca să vadă cum stăteau lucrurile cu colecta 
pentru vânzarea în scop caritabil de sâmbătă. 

Două doamne, una mai bătrână şi cealaltă între două vârste, 
se ocupau cu sortatul materialului pe grămezi. Femeia între două 
vârste ridică o haină mâncată de molii cu mâneci franjurate şi 
spuse: 

— Cum sunt unii oameni, părinte! Probabil îşi închipuie că 
suntem o ladă de gunoi aici, la Sf. Xavier. 

Apoi aruncă deoparte jignitorul obiect. 

— Poate doar un pic nechibzuiţi, doamnă Tanner, spuse 


Lafferty. Dar sunt sigur că au avut intenţii bune. 

Părerea caritabilă a lui Lafferty în privinţa hainei nu îi venea 
din suflet. Îi fusese indusă cu forţa în mare parte de vina pe care 
o simţea suspectând motivele omului din biserică. Văzându-l, 
primul său gând fusese că ar putea umbla după conţinutul cutiei 
de colectă sau chiar după argintul altarului. Din acest motiv 
fusese mulţumit să vadă că străinul se aşezase în spate, destul 
de departe de obiectele de preţ. Gândul acesta deloc amabil îi 
apăsa acum sufletul. Lafferty era predispus la autocritică şi 
tocmai trecea printr-una virulentă. În ultima vreme răgazul lui de 
reflecţie, de obicei în jurul orei zece seara când obişnuia să stea 
singur cu un pahar de whisky lângă foc, fusese umplut de 
temerile că biserica lui nu mai reprezenta deloc comunitatea. Era 
mai mult un club şi ce era şi mai rău, un club particular unde 
majoritatea erau bătrâni şi femei. Stânjeneala provocată de acest 
gând se datora nu atât de mult faptului că putea fi adevărat, ci 
mai degrabă, că îi plăcea să fie în felul acesta. Când era foarte 
cinstit cu sine şi chiar era în timpul acestor sesiuni nocturne nu 
dorea deloc să schimbe lucrurile, nu dorea să iasă în comunitate: 
nu simţea nevoia să propăvăduiască. Nu simţea aceste nevoi 
pentru că era de părere că ele nu aveau niciun rost. Oamenilor 
din parohia sa nu le păsa absolut deloc de Isus Hristos sau de 
învăţăturile Lui şi nimic din ceea ce putea el spune ori face nu 
avea cum să schimbe asta. Pentru a-ţi închipui altceva se cerea o 
credinţă puternică în bunătatea funciară a oamenilor obişnuiţi. Şi 
aici se temea el groaznic că avea lipsuri. Avea treizeci şi opt de 
ani. Era preot romano-catolic şi era cinic. Nu voia să fie, dar era. 
Cuvântul îl înspăimânta când se gândea la el. Cinismul era ca un 
cancer care-i rodea credinţa. Numai de-ar fi putut crede că era 
un cancer - o boabă - şi nu, după cum se temea cel mai mult, o 
viziune a realităţii. 

— Aşa că ce vrei să facem cu ea, părinte? întrebă femeia care 
ridicase haina de pe jos şi acum o trata cu un respect exagerat 
după dojana lui Lafferty. 

— Arunc-o în găleată, doamnă Tanner. Nu mi-aş spăla nici 
maşina cu ea, murmură absent Lafferty. 

Se gândea la omul din camera alăturată. 

— Foarte bine, părinte, spuse femeia ridicând din umeri. Atunci 
ce era toată prostia aia cu „intenţiile bune“, se întrebă ea. Se 


strâmbă la colega ei mai în vârstă. 

— Vă descurcaţi puţin singure, doamnelor? întrebă Lafferty. 
Am ceva de făcut în biserică. 

— Desigur părinte, răspunse femeia mai în vârstă. 

Omul era încă acolo. Câteva momente Lafferty stătu în umbră 
în spatele altarului, în parte ascuns de un stâlp, privind. Omul nu 
se ruga şi nu citea, dar felul în care se mişca pe scaun din când 
în când îi dădea lui Lafferty impresia că încerca, în timp ce stătea 
nemişcat, să fugă de ceva. Lafferty tuşi pentru a-l avertiza pe om 
de prezenţa lui şi ieşi din spatele stâlpului. Se prefăcu că face 
ceva în colţul altarului înainte să se îndrepte către partea laterală 
a naosului pentru a se apropia de străin. 

— Sunt preotul Lafferty, spuse el. Nu cred că ne-am mai 
întâlnit. 

Străinul zâmbi puţin distant şi spuse: 

— Nu, părinte. 

Lafferty se uită la bărbatul puţin trecut de treizeci de ani, bine 
îmbrăcat, deşi în haine obişnuite de stradă şi cu un ton al vocii 
controlat. Părea foarte tulburat. Ridurile din jurul ochilor indicau 
faptul că nu dormise de ceva vreme şi degetele lui se aflau într-o 
mişcare continuă, agitată. 

— Pe tine te frământă ceva. Pot să te ajut? întrebă Lafferty. 

Aceasta era o întrebare destul de simplă, dar pentru Lafferty 
avea o semnificaţie cu mult mai mare. De fapt, el nu era deloc 
sigur că mai putea fi de ajutor cuiva sau dacă fusese vreodată. 
Unise cupluri pe care avea să nu le mai vadă niciodată, îngropase 
morţi care se născuseră catolici şi asigurase „şefia clubului“ 
pentru activităţile mecanice de rugăciune şi interpretare de 
imnuri în grup. Toate aceste lucruri, se gândi el, puteau fi făcute 
de un robot îmbrăcat în odăjdiile cuvenite. El ca persoană nu 
conta deloc. 

Omul dădu din cap aproape scuzându-se: 

— Sincer, nu sunt sigur, spuse el. 

— Vrei să te spovedeşti? întrebă Lafferty. 

— De fapt, eu nu sunt catolic, părinte. 

— Înţeleg, murmură Lafferty, deşi nu înţelegea. 

Străinul îşi ridică ochii şi preotul îi văzu durerea din privire. 

— Chiar nu ştiu ce să fac sau unde să mă duc, ca să fie mai 
bine... Treceam şi v-am văzut biserica şi sub impulsul 


momentului mi-am spus că poate... poate aş reuşi să găsesc aici 
ceea ce caut. Are vreun pic de sens ce spun eu? 

Lafferty se aşeză în strana din faţa străinului, cu genunchiul 
stâng pe scaun, în timp ce se întoarse cu faţa către el. 

— Cred că ar trebui să-mi spui ce te frământă, spuse el. N-oi fi 
tu catolic, dar eu sunt un necunoscut şi uneori te ajută să te 
destăinui unui străin. Nu te voi judeca şi nu te voi nedreptăţi 
pentru că nu eşti catolic, atunci când este vorba de 
confidenţialitate. Nici măcar nu te voi întreba cum te cheamă, 
dacă nu vrei să-mi spui. 

— Mă numesc Main, părinte, John Main. 

Lafferty îi întinse mâna şi Main o strânse scurt. 

— Mergeam cu maşina ca să-i vedem pe părinţii lui Mary. 
Simon era primul lor nepot şi îl iubeau foarte tare. Ploua... Ploua 
foarte tare. Îmi amintesc că ştergătoarele maşinii făceau cu greu 
faţă apei, aşa că am încetinit. Mary tocmai făcuse o glumă, cum 
că o barcă ar fi mai de folos în ţara asta, când s-a-ntâmplat... 

Lafferty vedea că Main retrăia evenimentul. Nu spuse nimic. 

— Am pierdut controlul asupra maşinii. Nu ştiu de ce; poate a 
explodat un cauciuc sau aşa ceva. Când îmi aduc aminte, totul 
pare să se deruleze cu încetinitorul. Brusc s-a întors pe o parte şi 
apoi a derapat învârtindu-se atunci când am încercat să frânez. 
Am fi scăpat cu bine dacă nu era pontonul de-a lungul şoselei. 
Ştii, una dintre acele chestii înalte din ciment. Am plonjat direct 
în el sau mai degrabă partea stângă a maşinii noastre, unde 
stătea Mary, a plonjat direct. Eu am fost aruncat afară pe şosea, 
dar ea a murit pe loc. 

— Îmi pare rău, spuse Lafferty. Şi fiul tău? 

— Simon a fost rănit grav, dar era încă în viaţă când pompierii 
l-au eliberat dintre fiarele maşinii. Cei de la spital l-au conectat la 
un aparat pentru menţinerea funcţiilor vitale, dar când au 
terminat testele mi-au spus că avea leziuni craniene ireparabile. 
Aparatul a trebuit oprit. 

Lafferty înghiţi şi se simţi stânjenit. 

— Fiul meu a fost îngropat acum cinci săptămâni. Nu mi-am 
dat seama cum e adevărata singurătate, dar fără Mary şi Simon 
nimic nu pare să mai aibă vreun rost. Nu pot dormi, nu pot 
munci, nu pot gândi corect. Şi acum problema cealaltă! 

— Problema cealaltă? 


— Mormântul fiului meu a fost profanat şi trupul luat. 

— Despre fiul tău era vorba! exclamă Lafferty. Am citit despre 
asta în ziar. Îmi pare rău, ar fi trebuit să-mi dau seama când mi-ai 
spus cum te cheamă. 

— Nu pot face faţă acestei situaţii, părinte. Se spune că a fost 
mâna ocultiştilor, adoratori ai diavolului şi nu pot să mă 
resemnez cu asta. Nu sunt un prost, dar mă simt de parcă mi-a 
fost răpit fiul. Ştiu că e mort, dar asta nu contează şi faptul că nu 
ştiu ce i-au făcut e şi mai rău. Cred că speram ca un preot să 
poată să-mi dea vreo idee. 

Lafferty se simţi de parcă tavanul s-ar fi prăbuşit peste el. 
încercă să ascundă şocul prin care trecea în timp ce lupta să-şi 
găsească vorbele. 

— Experienţa mea cu forţele întunericului, începu el, este 
extrem de limitată. De fapt, mărturisi el, nu există. 

Main dădu din cap. Părea să aprecieze onestitatea lui Lafferty. 

Lafferty continuă: 

— Asta nu înseamnă să le negi existenţa. Universul nostru 
depinde în mare parte de forţe egale şi opuse ce creează un 
echilibru. Dacă noi credem în forţele luminii şi ale binelui în lume, 
atunci trebuie să le recunoaştem şi pe cele ale întunericului şi ale 
răului. 

— Mă tem, părinte. Mă tem pentru sufletul lui Simon, spuse 
Main. 

— Oamenii ăştia au luat trupul fiului tău, John, nu sufletul lui. 

Main îl privi pe Lafferty drept în ochi şi spuse: 

— Am încercat să-mi spun asta, dar nu sunt convins. Dacă ar fi 
aşa, în primul rând de ce ar avea nevoie de trupul lui? 

Lafferty simţi un gol în stomac. 

— Nu ştiu, recunoscu el. Dar pot încerca să aflu. Avem o 
bibliotecă ecleziastică în oraş şi este acolo un coleg cu care pot 
vorbi. Ce-ai zice să ne întâlnim din nou, să zicem peste două zile, 
şi atunci am să-ţi spun ce am aflat. 

— Aş fi foarte recunoscător, spuse Main. 

— Poţi să-mi dai o adresă sau un număr de telefon unde te pot 
găsi, dacă aflu ceva mai degrabă? 

John i le dădu lui Lafferty pe amândouă. 


3 


Sarah Lasseter fusese de serviciu treizeci şi cinci de ore, având 
la dispoziţie doar două ore de somn. Ştiuse ce avea să o aştepte 
încă de la începutul cursului de calificare ca doctor, dar asta n-o 
consola cu nimic. Era de-a dreptul extenuată. Ceea ce înrăutăţea 
şi mai mult lucrurile era că ea nu vedea niciun scop în toate 
astea. La fel ca multe alte lucruri nedrepte, devenise un fel de 
tradiţie ca medicii stagiari să fie munciţi până la epuizare. Din 
această cauză, nu exista niciun imbold din partea nimănui de a 
schimba lucrurile. Dacă se făcea vreo încercare în acest sens, de 
obicei aceasta venea tot din partea medicilor stagiari şi în final 
cei mai gălăgioşi dintre ei ajungeau să fie trataţi de sus de către 
autorităţi, ca fiind tineri şi „leneşi“. Ceilalţi dispăreau încet din 
scena protestului, temându-se pentru viitoarea lor carieră. 

Simţămintele lui Sarah asupra acestei chestiuni rămaseră 
neexprimate din simplul motiv că nu era pregătită să le susţină 
cu argumente. Era de părere că îi erau de ajuns studiul şi 
practica medicinei fără să se mai implice şi în politica acesteia. 
Era de asemenea conştientă şi de faptul că, fiind femeie, se afla 
de la început în dezavantaj. Indiferent de spusele unora, bazele 
medicinei fuseseră puse de bărbaţi. In eşaloanele superioare 
foarte puţine consultaţii erau oferite de femei. Chiar şi când 
începuse lucrul la spital avusese o reţinere. Raportul era de şapte 
la unu în favoarea bărbaţilor. Nu spusese asta nimănui fiindcă 
simţea că lupta pentru cauza feministă fusese de mult pierdută. 
Acceptă pragmatic faptul că neapărat va trebui să fie mai bună 
pentru a putea fi considerată egală. Pentru moment, ea îşi făcea 
rezidenţiatul timp de un an, lucrând în spital şi astfel 
descoperindu-şi forţele şi slăbiciunile, pasiunile şi lucrurile mai 
puţin plăcute, toate acestea conferindu-i o imagine de ansamblu 
asupra viitoarei cariere. Primele şase luni fuseseră petrecute la 
Chirurgie Generală unde se dovedise a fi destul de bună pentru a 
fi recomandată pentru postul actual de la vestitul departament 
„Traumatisme Craniene“. Când era întrebată de planurile sale de 
viitor, Sarah spunea, în mod invariabil, că în final i se va alătura 
tatălui ei şi va practica medicina generală. Chiar de curând 
devenise conştientă de cât de multă importanţă acordase 


cuvintelor „în final“. 

Sarah fusese crescută într-un mic oraş din Norfolk, fiind 
singura fiică a unui doctor de ţară şi a soţiei acestuia care-i 
fusese un adevărat partener în toţi anii de practicare a meseriei. 
Sarah moştenise inteligenţa tatălui ei, dar spre regretul său nu 
fusese înzestrată şi cu răbdarea nemărginită a mamei sau cu 
capacitatea acesteia de a vedea ceea ce este mai bun în fiecare. 
Sarah se considera mai degrabă a fi realistă. Fusese o vreme în 
adolescenţa ei, când aceasta plecase de acasă şi aproape îi 
înnebunise pe părinţii săi. Timp de un an şi jumătate se revoltă 
împotriva valorilor impuse de familia sa şi făcuse totul de capul 
ei. Şi-a părăsit şcoala, şi-a abandonat vechii prieteni şi s-a 
înhăitat cu o gaşcă „încântătoare“, după cum gândea ea atunci. 
Aceste momente nefericite pentru toţi au luat sfârşit aproape la 
fel de repede cum au început, şi înainte ca Sarah să păţească 
ceva rău. Băieţii cu haine de piele care beau şi fumau şi 
„împrumutau“ maşini nu mai păreau atât de interesanţi. Peste 
noapte ei deveniseră plictisitori şi stupizi. 

Aparent, relaţiile cu tatăl şi mama ei au fost reînnodate, dar 
Sarah ştia că răul pe care îl provocase acestora încă mai stăruia, 
mai ales în inima tatălui care nu fusese pregătit pentru 
maimuţărelile ei. Făcuse tot posibilul să-şi ispăşească greşeala 
încercând să recupereze orele de şcoală pierdute şi apoi intrând 
la Facultatea de Medicină din Glasgow. 

Sarah ştia cât de mândru fusese tatăl ei în ziua absolvirii, dar 
era conştientă că ceea ce dorea el de fapt era ca ea să i se 
alăture în practicarea medicinei generale şi într-o zi să rămână în 
locul lui şi să-i îngrijească în continuare pe oamenii de care se 
ataşase atât de mult. Aproape că se convinsese pe ea însăşi că 
acesta era lucrul pe care şi ea şi-l dorea, dar ştia că undeva în 
adâncul inimii sale făcea asta pentru că încă se mai simţea 
vinovată pentru suferinţa provocată părinţilor săi. 

Ceea ce o preocupa pe Sarah, în momentul de faţă, nu era 
faptul că era peste măsură de obosită şi că abia mai stătea pe 
picioare, ci că era clar că şeful ei nu o plăcea. Doctorul Derek 
Stubbs, cu o vechime mai mare în funcţie, nu se arăta deloc 
cooperant iar ea nu înţelegea de ce. Presupunea că avea 
legătură cu snobismul clasei muncitoare. li plăcea ca oamenii să 
ştie că el a muncit din greu pentru a ajunge unde este şi părea 


să-i dispreţuiască pe toţi cei care nu reuşiseră acest lucru, deşi 
se hotărâse în mod foarte clar să se distanţeze cât mai mult de 
aceşti „începători“. Oricare ar fi fost motivul, lui Sarah i se părea 
foarte greu să întemeieze o discuţie cu el, iar aceasta era într- 
adevăr o problemă, fiindcă mai avea multe de învăţat. Aceasta 
însemna să pună întrebări, dar dacă îl întrebai ceva pe Stubbs, 
acesta nu făcea altceva decât să ridice din umeri şi să ofere un 
răspuns echivoc. Privirea lui părea mereu să-i sugereze că ar fi 
fost normal ca ea să ştie răspunsul la întrebarea respectivă. 

Consultantul şef al Departamentului „Traumatisme Craniene“, 
doctorul Murdoch Tyndall, era cel mai bun exemplu al bunei 
cuviinţe şi al manierelor, un bărbat încântător la vreo cincizeci de 
ani care arăta de parcă ar fi obţinut rolul unui aristocrat într-un 
film al lui Disney. Pe lângă înfăţişare, acesta mai avea şi o 
reputaţie formidabilă în tratarea pacienţilor cu traume craniene. 
Dar în ciuda succesului profesional, el era eclipsat de realizările 
fratelui său. Cyrill Tyndall era profesor de epidemiologie virală la 
Facultatea de Medicină şi un specialist recunoscut în elaborarea 
şi răspândirea vaccinurilor. Deşi fraţii Tyndall lucrau în domenii 
diferite, succesul lui Cyrill Tyndall în elaborarea vaccinurilor 
pentru animale şi oameni afectase direct munca fratelui său. 
Gelman Holland, compania farmaceutică recunoscută care 
scotea bani serioşi din fabricarea sub licenţă a vaccinurilor lui 
Cyrill nu numai că oferise Facultăţii de Medicină sume 
considerabile pentru asigurarea tuturor condiţiilor de muncă 
pentru acesta - un gest strict comercial - dar făcuse şi o donaţie 
de două milioane de lire spitalului ce aparţinea de facultate. 
Acesta a fost văzut de mulţi ca un gest de înalt profil pentru 
menţinerea relaţiilor publice, dar compania a insistat că nu era 
decât o dovadă a respectului pe care-l purtau medicinei şi 
cercetării de vârf. 

Spre surpriza şi încântarea tuturor, darul făcut de Gelman 
Holland a fost completat de o cantitate echivalentă din partea 
Ministerului Sănătăţii sub forma neobişnuită a unei donaţii. 
Ambele părţi au fost de acord ca fondurile să fie folosite pentru 
înfiinţarea Departamentului de „Traumatisme Craniene“ în spital. 
Aparent ei făcuseră asta pentru a construi un centru naţional de 
tratare a bolilor craniene, dar nu era niciun secret că prin acest 
lucru făcuseră şi puţină propagandă arătând lumii cât de bine se 


potrivesc acţiunile cutezătoare publice cu cele particulare pentru 
înfiinţarea unui bun comun în domeniul sănătăţii. Guvernul a 
văzut în mod clar că acesta era drumul cel bun. Fondurile vor 
veni din ce în ce mai puţin din buzunarul statului şi din ce în ce 
mai mult din implicarea intereselor comerciale în domeniul 
sănătăţii. 

„Traumatismele Craniene“ - sau mai corect, Departamentul de 
Traumatisme Craniene al Companiei Gelman Holland, cu toate că 
nimeni nu-i spunea aşa - era deschis de paisprezece luni şi îşi 
câştigase deja o reputaţie internaţională, în special în 
diagnosticarea gradelor de traumatisme ale creierului mulţumită 
echipamentului de monitorizare specială de care Murdoch 
Tyndall era în mod deosebit interesat. O consecinţă a interesului 
crescut al lui Murdoch în domeniul cercetării a fost că 
Departamentul Traumatismelor Craniene a fost preluat spre 
conducere de medicul cu vechime mai mare în funcţie, doctorul 
Derek Stubbs. Acesta, cu siguranţă, era un ghinion din punctul de 
vedere al lui Sarah. 

Sarah locuia în reşedinţa medicilor stagiari din cadrul 
spitalului, deşi putea susţine pe bună dreptate că de fapt casa ei 
era mai mult Departamentul Traumatismelor Craniene; atât de 
puţin timp apuca să stea în camera ei. Totuşi urma să aibă o 
pauză acum. Se uită la ceas şi văzu că mai are de lucrat o oră 
până la mult aşteptata pauză de douăsprezece ore. Mai era un 
pacient pe care voia să-l consulte înainte de plecare. Urcă la 
salon şi vorbi cu asistenta-şefă. 

Pacienta respectivă era o femeie de vreo cincizeci de ani care 
fusese victima unui accident în urmă cu şapte luni. Şoferul care o 
lovise fugise de la locul accidentului. Acum, femeia urma să fie 
externată în decursul acestei zile. Sarah fu de părere că nu mai 
aveau de ce să o ţină acolo din moment ce pacienta pretinsese 
că are cine să o îngrijească şi acasă, anume fiica ei. 

Aceasta din urmă se dovedi totuşi destul de derutantă în 
afirmaţii. Sarah o întrebă pe asistentă dacă ea o cunoscuse pe 
fiică şi dacă, după părerea ei, femeia s-ar fi putut descurca şi 
singură. 

— Fiica nu a telefonat încă, spuse asistenta-şefă, şi în niciun 
caz nu cred că femeia ar fi în stare să se descurce fără ajutorul 
cuiva. 


— Nu ştiu cum să fac să fie mai bine, spuse Sarah. Dacă nu o 
trimitem astăzi acasă, pacienta se va supăra foarte tare. Poate 
că ar trebui să mai încerc s-o sun pe fiica ei. 

În acel moment Derek Stubbs intră în camera de gardă şi, 
văzând-o pe Sarah încruntată, întrebă: 

— Aveţi vreo problemă? 

Sarah îi povesti totul; iar Stubbs spuse tăios: 

— Dumneata eşti doctoriţă, nu asistentă socială, doamnă 
doctor Lasseter. Lasă-i să se descurce şi singuri! 

— Da, domnule doctor Stubbs, spuse Sarah printre dinţi. 

— Lasă totul în seama mea, spuse asistenta-şefă cu blândeţe, 
iar Sarah îi aprobă din cap generozitatea. 

— Da, domnule doctor Stubbs. Nu, domnule doctor Stubbs. 
Sunt trei pungi afurisite pline ochi! bombăni Sarah în timp ce 
intra în holul reşedinţei medicilor stagiari. Işi aruncă geanta pe 
jos şi văzu că mai erau trei persoane acolo, o femeie şi doi 
bărbaţi. Aceştia se uitară în sus către ea. 

— Să înţelegem că te-ai ciondănit iar cu doctorul? întrebă 
Harry Whitehead, un medic rezident înalt, cu ochelari fără ramă 
şi cu un smoc rar de păr blond. Dungile verticale de pe cămaşa 
sa nu făceau altceva decât să-i accentueze alura firavă. Dar 
vocea îi era puternică şi categorică. 

— Cam aşa ceva, răspunse Sarah în şoaptă. Din punctul lui de 
vedere eu nu fac niciodată nimic cum trebuie. 

— Nu mai pune şi tu totul la inimă, spuse celălalt bărbat care 
se afla de faţă, Paddy Duncan, medic rezident la Chirurgie 
Generală. 

— Stai jos, Sarah. Calmează-te, adăugă Louise Vernon, care-şi 
făcea rezidenţiatul în Obstetrică şi Ginecologic. Adu-ţi aminte că 
trebuie să mai suporţi asta doar şase luni. 

— Încep să număr minutele şi nu ar trebui să fie aşa! Mi-aduc 
aminte cât de fericită am fost când am obţinut postul la 
„Traumatisme Craniene“, iar acum... 

— Socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din 
târg. Trebuie să înveţi să înfrunţi viaţa. Nu te mai gândi acum la 
el. 

— Uşor de zis... răspunse Sarah. 

— Noi mergem acum la un restaurant chinezesc. Vino şi tu cu 
noi. 


Pe Sarah o înveseli propunerea. 

— Mi-ar face plăcere; m-am săturat de sandvişuri vechi şi de 
ceai amar. 

* 

Lafferty începu să creadă că Main nu va mai veni. Se aşteptase 
ca acesta să apară pe la prânz, iar acum era aproape şapte 
seara. Incepuse deja să se gândească ce ar trebui să facă în 
continuare şi oscila între a-l suna pe Main acasă sau a lăsa 
lucrurile baltă pentru moment, când John Main intră în biserică şi 
îi spulberă toate aceste gânduri. Acesta îşi scutură zăpada de pe 
umeri. 

— E frig afară? întrebă Lafferty. 

— Ger, răspunse Main. Nici aici nu pare să fie mai cald. Apoi îşi 
frecă mâinile pentru a-i demonstra preotului acest lucru. 

— Mi-e teamă că nu ne permitem să dăm drumul la căldură tot 
timpul, dar putem discuta aici. 

Indică atunci cu mâna capătul bisericii. 

— Ne vom simţi mai bine acolo. 

Main îl urmă pe Lafferty care deschise o uşă de lemn pictată în 
albastru, deasupra căreia se afla o arcadă de piatră aflată în 
stânga stâlpului din spatele amvonului. Acesta îi aminti lui Main 
de „Alice în Ţara Minunilor“. O dată intraţi au luat-o spre stânga 
din nou şi au intrat într-o încăpere mică unde odăjdiile lui Lafferty 
stăteau atârnate de uşă. Toate veşmintele erau atârnate de un 
singur cârlig care părea supraîncărcat. Main închise uşa încet, 
având grijă ca acestea să nu cadă grămadă. 

In cameră erau două fotolii ce păreau uzate şi nu prea 
confortabile, aşezate de o parte şi de alta a sobei vechi cu gaz, 
iar de-a lungul peretelui de pe cealaltă parte a singurei ferestre 
din încăpere erau câteva rafturi încărcate de cărţi. Sub fereastră 
se afla o masă plumbuită plină de cărţi religioase ce păreau a fi 
fost scoase din uz din cauza deteriorării. Mai multe tablouri 
religioase atârnau pe pereţii netezi de culoare crem spălăcit, 
aceasta fiind una dintre culorile preferate de instituţiile publice, 
se gândi Main, cealaltă fiind culoarea verde. 

Lafferty îl pofti pe Main să-şi dea jos haina şi să se aşeze în 
timp ce el îngenunche în faţa sobei şi începu să aprindă chibrituri 
cu atenţie pe măsură ce gazul se auzea deja sâsâind. La a treia 
încercare focul se aprinse făcându-l pe Lafferty să-şi retragă 


mâna repede. Chiar şi aşa, lui Main îi mirosea încă a gaz. 
Observă că unul dintre radianţi era stricat; acesta scotea o 
flacără galbenă ce pâlpâia, pe când celelalte erau albastre. 

— Cum vă simţiţi? întrebă Lafferty. 

— Bine. Aţi aflat ceva? 

Lafferty se încruntă şi spuse: 

— Da, dar nu tocmai lucruri bune. Am petrecut multe ore în 
biblioteca ecleziastică şi am discutat îndelung cu părintele Mc 
Candrew de la biserica Sf. Agnes; el a studiat puţin aceste 
practici oculte. Ideea principală este că nimeni nu ştie de ce 
aceşti oameni sunt interesaţi de corpul copilului tău. 

Main închise ochii şi îşi frecă buza de sus cu degetul arătător în 
timp ce încerca să se obişnuiască cu veştile. 

— Deci nu am aflat nimic în plus. 

— Nu, fu de acord Lafferty. Dar pe de altă parte, e bine de ştiut 
că nu există niciun ceremonial cunoscut în ritualurile satanice 
sau în analele practicării magiei negre care să solicite corpul unui 
copil decedat de curând. 

— Probabil, spuse Main cu un aer filozofic. 

— Dar tot trebuie să fii sigur? întrebă Lafferty, citindu-i în 
privire. 

Main dădu afirmativ din cap. 

— Tot trebuie să fiu sigur. 

— Ai mai fost contactat de poliţie de când s-a întâmplat 
nenorocirea? 

Main zâmbi şi spuse: 

— De aceea am întârziat. Am fost la secţia de poliţie ca să văd 
ce au mai aflat şi ei. 

— Şi? 

Main zâmbi plin de amărăciune şi spuse: 

— Nu au mai aflat nimic sau, aşa cum spun ei, „cercetările 
continuă“. 

— Nu prea au niciun indiciu. Decât dacă sunt la curent cu 
ritualurile satanice din comunitatea noastră. Au aflat ceva despre 
asta? 

— Ei spun că nu. 

— In acest caz, ei nu vor şti de unde să înceapă. Aceşti 
oameni, oricât de diabolici sunt ei, nu cred că au dosare penale şi 
probabil că nu au de-a face cu criminali, aşa că poliţia nu va 


obţine niciun fel de informaţii. 

— Sunt sigur că poliţia îţi va fi foarte recunoscătoare pentru că 
le-ai clasificat atât de bine cazul, comentă Main acru. 

Lafferty nu-l luă în seamă. 

— Mă întreb dacă n-ar fi o idee bună să vorbim cu omul care se 
afla în cimitir în acea noapte. 

— Povestea beţivanului aceluia bătrân a apărut în toate ziarele 
cu fiecare detaliu îngrozitor, spuse Main. Ce-ar mai fi de aflat de 
la el? 

Lafferty ridică din umeri. 

— Nu poţi şti niciodată. Poate că mai există vreun indiciu sau 
fapt minor pe care el l-a omis în eforturile sale de a oferi nobilei 
noastre prese povestea pe care ei o urmăreau. Main rămase pe 
gânduri o clipă. A 

— Poate că nu-i o idee prea rea până la urmă. Imi cer scuze 
pentru comportamentul meu anterior. Vă sunt într-adevăr foarte 
recunoscător pentru efortul pe care-l faceţi. 

— Nu e nicio problemă, îl asigură din nou Lafferty, şi nici nu ai 
de ce să-ţi ceri scuze. 

— Voi începe de mâine să-l caut pe acel bărbat. 

— Nu, spuse Lafferty hotărât. E mai bine dacă îl caut eu. 

— De ce? 

— Tu eşti prea... tulburat. Ai putea să-l sperii. Mai bine să mă 
duc eu. Cine ştie? Poate că e catolic şi, dacă e aşa, n-ar putea să 
mintă un preot, nu-i aşa? 

Main zâmbi şi îi mulţumi. 

— Probabil că asta îţi ocupă aproape tot timpul. 

Lafferty făcu o faţă jalnică. 

— Aş putea să mă gândesc cum să repar orga, în ce stadiu se 
mai află acoperişul, de câte cărţi religioase mai avem nevoie sau 
cât de puţin trebuie să cheltuim pentru florile de Paşti, dar toate 
acestea mai pot aştepta. Mai pot aştepta până când tu vei avea 
sufletul împăcat în privinţa lui Simon. Să fii creştin înseamnă să 
fii interesat de oameni, nu de cărămizi, mortar şi bugete. 

Main părăsi biserica spunând că se va întoarce în două zile 
dacă nu va fi contactat de preot înainte. Privindu-l plecând, 
Lafferty se gândi la revolta pe care o provocase în conducerea 
lentă a „clubului“ prin implicarea sa în cazul lui Main. Deja 
trebuise să meargă la cele două doamne pe care le jignise în 


legătură cu vânzarea în scop caritabil şi să le ceară iertare. Încă 
mai avea să-şi ceară scuze faţă de Adunarea Mamelor pentru că 
nu venise la întâlnirea lor de după-amiază şi acelaşi lucru trebuia 
să-l facă şi cu clasa de Religie căreia îi adusese o jignire 
asemănătoare. 

Încă trebuia să aibă o discuţie cu tânăra Mary O'Donnell la 
porunca mamei ei în legătură cu comportamentul acesteia din 
ultimul timp faţă de sexul opus. Se uită la ceas şi se hotărî că ar 
fi mai bine să facă toate astea în seara aceea. Se întinse şi căscă 
zgomotos. Băieţii turbulenţi erau o problemă, dar fetele de acest 
gen erau şi mai şi... Doamna aceea va mai avea încă mult de 
suferii, se temu el. 

* 

John Main închise după el uşa apartamentului şi simți cum 
liniştea îl asfixia precum o pătură rece, neprimitoare. Zgomotul şi 
râsetele şi lumina şi agitația fuseseră înlocuite cu liniştea şi 
întunericul. Îşi sprijini spatele de uşă o clipă înainte de a se 
impulsiona să nu-şi mai aducă aminte de asta. Aprinse luminile - 
pe toate - şi apoi dădu drumul la televizor. Apoi avea nevoie de 
căldură, aşa că aprinse şi focul din sobă, încălzirea centrală 
nefiindu-i de ajuns acum când era atât de îngheţat. 

Avea câteva mesaje înregistrate pe robot pe care le ascultă în 
timp ce-şi dădea jos haina în hol. Primul era de la sora lui, Anna, 
care-i cerea din nou să o sune şi pe ea cât de curând posibil şi îl 
întreba dacă n-ar vrea să se mute împreună cu ea şi cu soţul ei 
măcar pentru un timp. Nu mai luase legătura cu Anna de la 
înmormântarea lui Simon. Nu mai luase legătura cu nimeni de 
când nenorociţii ăia furaseră corpul lui Simon. Nu voia să 
vorbească cu nimeni despre asta. Nimeni n-avea cum să-l ajute. 
Îl împovăraseră deja cu destulă compasiune pe parcursul celor 
două înmormântări. Atâta era de ajuns. Ştia deja cât de îngrozitor 
este şi cât regretau cei din jur. Poate că părea nerecunoscător, 
dar îi era şi lui de ajuns. Mesajul următor era de la mama lui Mary 
care spunea cam aceleaşi lucruri. Că ar cam trebui să o sune. Că 
era extrem de îngrijorată pentru el. 

Main îşi turnă un pahar mare de gin şi observă că va trebui să 
cumpere o altă sticlă mâine. Apa tonică era şi ea pe terminate. 
Poate că ar trebui să dea o fugă şi până la magazin să-şi 
cumpere ceva de mâncare în loc să se chinuie cu conservele şi 


pachetele din rafturile bucătăriei, să scotocească prin frigider şi 
să-şi ia doar produse semi-preparate. Main zâmbi la acest gând. 
Era acesta un pas în reabilitarea sa? se întrebă el. Se hotări să nu 
se ducă la magazinul pe care îl frecventa cu Mary pentru a face 
cumpărăturile familiei. Asta ar fi fost prea de tot. 

A treia voce de pe robot era aceea a lui Arthur Close, directorul 
departamentului de limbă engleză a şcolii Merchiston unde lucra 
el. Main nu trebuia să-şi facă griji pentru nimic. Ceilalţi vor fi 
încântați să predea în locul lui o vreme. Toţi aceştia îi ofereau 
compasiunea lor, precum şi tot restul şcolii, elevii şi profesorii 
deopotrivă. El, Close, şi directorul şcolii fuseseră de acord ca 
Main să-şi ia cât timp liber va dori. Main se strâmbă un pic auzind 
partea în care Close spunea că fusese complet de acord cu 
directorul. Spuse cu voce tare: 

— Atâta îl linguşeşti pe director, măi Arthur, că nu ştiu cum 
mai poţi distinge adevărul de minciună! 

Main regretă imediat ceea ce spusese. Îşi lovi fruntea cu 
pumnul şi se dojeni cu glas tare. 

— Dumnezeule! Ce se întâmplă cu tine? întrebă el. Ei sunt 
oameni obişnuiţi, drăguţi, care fac ceea ce cred ei de cuviinţă. Ei 
încearcă să te ajute, pentru numele Lui Dumnezeu! 

Main se cufundă într-un scaun cu paharul de gin în mână şi luă 
o înghiţitură lungă. 

— Revino-ţi, spuse el în şoaptă. Revino-ţi. 

Se uită la ştiri în timp ce ginul îşi făcea efectul asupra nervilor 
săi încordaţi şi apoi îşi aduse aminte că văzuse nişte scrisori în 
spatele uşii principale când intrase în casă. Le aduse din hol şi 
apoi se aşeză din nou în scaun să le citească. Factura de 
electricitate în valoare de patruzeci şi şapte de lire şi opt penny, 
o reclamă a unei companii de asigurări care te îndemna: 
„Gândeşte-te la viitorul familiei tale - ce s-ar întâmpla cu ei dacă 
tu ai muri?“ Main o aruncă la gunoi. Al treilea plic avea un timbru 
mai scump şi arăta de parcă ar fi conţinut o felicitare. Main îl 
deschise şi văzu florile în culori pastelate pe faţa felicitării 
ornamentate cu litere aurii astfel: „Mult respect şi condoleanţe“. 
El o desfăcu repede. Aceasta spunea: “Cele mai bune gânduri din 
partea lui George şi a Marthei Thornton“. 

Main se schimonosi a uimire. Cine naiba erau George şi Martha 
Thornton? Apoi îşi aminti. Erau cuplul pe care el şi Mary îl 


întâlniseră în vacanţă vara trecută. El era un băcan din Leicester, 
iar ea era probabil cea mai proastă femeie pe care o întâlnise 
vreodată. Main se uită din nou la felicitare şi se gândi: slavă 
Domnului că nu fac felicitări inscripţionate şi cu „Ne pare rău că 
nenorociţii v-au scos fiul din mormânt“. In cele din urmă îşi aduse 
aminte că mai era un pachet cu sos de pui în frigider. 

x 


Statutul de celebritate al lui McKirrop nu dură decât trei zile. În 
perioada aceea a mai fost căutat de alţi trei reporteri, fiecare 
sperând să obţină o perspectivă nouă asupra poveştii despre 
ritualul satanist, dar McKirrop le spuse tuturor exact ceea ce-i 
spusese şi lui Rothwell. Astfel reuşi să mai scoată altă sută de 
lire. Nu se acordau sume prea mari pentru poveştile unui bătrân 
şpriţar. Au mai fost nişte promisiuni vagi că întregul grup va mai 
primi ceva bani dacă acceptă să se supună unei investigaţii 
sociale pentru suplimentul color al revistei „Duminica în Scoţia“, 
dar asta urma să fie mai târziu, după cum li s-a spus. Pe moment, 
revista se dedicase în întregime noii mode a copăceilor Bonsai, 
popularității cluburilor de tip „western“ din Scoţia centrală - unde 
clienţii se îmbrăcau în cowboy - şi studiului aprofundat despre 
abuzul de droguri din locuinţele urbane cu camere de închiriat, 
din cadrul programelor sociale. Reporterul spuse că, probabil, 
investigația va fi cândva prin august. 

McKirrop împărţise cu ceilalţi doar 150 de lire. Mai rămânea cu 
alte 250, pe care-i ascunsese de ei. Poate că venise vremea să 
meargă mai departe. Poate la Londra. Poate acolo o fi mai cald. 
Dar, mai întâi, se hotărâse să-şi încerce norocul cu permisul de 
bibliotecă pe care îl luase din buzunarul lui Rothwell. E posibil ca 
întrebarea de ce avea Rothwell în buzunar un permis la o 
bibliotecă medicală să aibă o explicaţie perfect nevinovată, însă 
în cazul ăsta, voia să o audă. La urma urmei n-o să-l coste decât 
un telefon. Şi pentru un om cu mijloacele lui... 

McKirrop scoase permisul din buzunar şi îl privi din nou. Poate 
că nu-l va suna pe Rothwell imediat. Sotillo nu este un nume 
obişnuit; nu pot fi mulţi cu acest nume în cartea de telefon. Ar 
putea chiar să primească o recompensă pentru permis, dacă i-ar 
spune bunului doctor că îl găsise pe stradă. Orice fleac putea fi 
de folos. In cutia telefonică nu exista nicio carte de telefon. 
McKirrop fu nevoit să întrebe numărul la centrală şi apoi să-l 


memoreze pentru că nu avea nici cu ce şi nici pe ce să scrie. 
Repetă de mai multe ori numărul, pipăind discul cu degete 
tremurătoare. Telefonul sună de patru ori înainte să răspundă o 
femeie. 

— Vreau să vorbesc cu dr. Sotillo, spuse McKirrop. 

— Cine să-i spun că-l caută? 

— Spuneţi-i doar că ar putea auzi ceva care să-i fie de folos, 
spuse McKirrop. 

O auzi pe femeie râzând în timp ce el aştepta. „Aşa a zis, 
dragă“, o auzi spunând. Receptorul fu ridicat şi o voce spuse: 

— Bună ziua, cine-i acolo? Ce doriţi? 

McKirrop se blocă. Rămase fără glas un moment, apoi puse la 
loc receptorul fără să răspundă. Vocea pe care o auzise aparţinea 
bărbatului de pe cheiul canalului, Rothwell. Nu mai era nicio 
îndoială în mintea lui. 

Asta arunca o altă lumină asupra întregii poveşti. Rothwell nu 
era deloc Rothwell. Omul minţise. Probabil minţise şi că este 
reporter, se gândi McKirrop. Avusese dreptate să se îndoiască de 
asta atunci. Întrebarea era acum, de ce? De ce dr. Ivan K. Sotillo 
pretinsese că este reporter? Ce interes avea el de fapt faţă de 
ceea ce se petrecuse în cimitir în acea noapte? Şi, cel mai 
important, ce putea câştiga John McKirrop din asta? 

În timp ce McKirrop se înapoia spre canal, mintea lui întorcea 
pe toate părţile ce ar fi putut urmări Sotillo. Işi aminti că Sotillo 
nu făcuse decât să-i asculte povestea, aceeaşi pe care o spusese 
şi poliţiei, şi păruse foarte mulţumit de asta. De fapt chiar voise 
să se asigure că le va spune şi altor reporteri acelaşi lucru. Deci, 
asta era! Sotillo voia să fie sigur că povestea pe care o spusese 
poliţiei era cea care va fi publicată. Asta-i convenea lui Sotillo 
deoarece... la fel ca şi el, ştia cu totul altceva! 

McKirrop hotărî că asta-l va costa pe dr. Sotillo o groază de 
bani. Dacă-şi juca bine cărţile, când totul se va termina el va 
putea foarte bine să-şi permită să se mute undeva unde-i mult 
mai cald decât la Londra. Îşi aminti că văzuse o carte la 
biblioteca locală, săptămâna trecută, într-o dimineaţă pe când 
stătea înăuntru pentru a se încălzi. Se numea „Magia ținutului 
Provence“. Fotografiile erau minunate. McKirrop hotărî că 
Provence era locul potrivit pentru el. 

În ciuda faptului că simţea că el ţine hăţurile, McKirrop nu 


dorea să-l abordeze pe Sotillo de unul singur. Îşi amintea 
senzaţia de disconfort pe care o simţise, pe când se afla singur 
cu el pe cheiul de pontoane al canalului, şi cum omul răspândea 
un aer ameninţător. Poate că Sotillo o fi doctor, dar nu e un tip 
moale. Ceva mai mult decât se vedea cu ochiul liber se simţea în 
legătură cu el, însă McKirrop se gândi că i-ar prinde mai bine să 
nu afle ce anume. Hotărî cam în silă că va avea nevoie de un 
ajutor, de un sprijin, chiar dacă ar fi doar prezenţa unui martor. 

McKirrop fu nevoit să ajungă la concluzia că cercul lui de 
prieteni şi cunoştinţe se redusese practic la zero în ultimii ani. 
Dacă era să fie foarte sincer cu el însuşi, trebuia să admită că nu 
avea niciun prieten bun pe lume. Acest lucru era adevărat de mai 
multă vreme, dar acum fu nevoit, pentru prima oară, să facă faţă 
adevărului cu care se confrunta. O senzaţie neplăcută. 

Pentru o scurtă clipă, capacitatea dobândită de a-şi proiecta 
trecutul fu pusă serios la încercare. Ca şi cum i s-ar fi ridicat un 
văl de pe ochi, se trezi nevoit să-şi aducă aminte de un tip fericit, 
plin de succese, care avea un cerc larg de prieteni şi colegi care 
îl simpatizau şi-l priveau ca pe sufletul lipsit de griji, plin de 
veselie şi viaţă al oricărei petreceri. Se numea McKirrop. Numele 
rămăsese acelaşi dar singurii cu care se mai întâlnea în ultima 
vreme erau cei din grupul Bellei. Dacă era să ceară ajutor, 
trebuia să se adreseze lor, ceea ce nu-i păru o perspectivă 
încurajatoare. 

McKirrop îi elimină în mintea sa pe toţi membrii grupului, unul 
câte unul, până nu mai rămaseră decât Flynn şi Bella însăşi. Nu 
avea încredere în Flynn, însă dacă lucrurile luau o întorsătură 
violentă la un moment dat, el era singurul care putea fi de vreun 
folos într-o asemenea situaţie. Ar putea oare, să se încreadă în el 
dacă-l plătea destul? Se gândi să-i ofere lui Flynn douăzeci de lire 
pentru a-l însoţi la o întâlnire cu Sotillo, ca acesta să fie gata să-i 
sară în ajutor în caz de vreo ameninţare sau alte necazuri, însă 
McKirrop putea să şi-l închipuie pe Flynn cum s-ar da de cealaltă 
parte, fără scrupule, dacă i-ar conveni. 

Bella era femeie, deci trebuia eliminată de la orice participare 
în caz de violenţe. McKirrop zâmbi în sinea lui văzând ce idei 
galante şi greşite are - adevărul era că Bella putea - probabil - 
să-i snopească zdravăn pe majoritatea celor din grup. Incepu să 
se încălzească la ideea de a o folosi pe Bella. Era fiinţa care 


întruchipa cel mai bine ideea de prieten la care putea apela şi, 
probabil, putea fi folosită şi ca martor. Sotillo n-ar încerca nimic 
sub privirile unei femei. McKirrop se hotări să o întrebe în aceeaşi 
seară. 

— la s-o spunem pe-a dreaptă, zise Bella. Vrei să merg cu tine 
să te-ntâlneşti cu tipu' ăsta şi, dacă vin îmi dai douăzeci de lire 
sterline. Aşa-i? 

— Just, răspunse McKirrop enervat că Bella vorbise atât de 
tare. Nu voia ca ceilalţi să ştie ce se întâmplă. De aceea o trăsese 
pe Bella puţin mai departe de grup. 

— Tipu' mi-e dator. Vreau să fii martoră, să vezi când îmi dă 
banii. 

— Cine-i tipu’ ăsta? Cum de-ţi datorează ţie bani? întrebă 
Bella, a cărei credulitate fusese pusă la grea încercare. 

— Reporterul, replică McKirrop într-o inspiraţie de moment. 
Reporterul care a venit aici în prima noapte când m-am întors. Nu 
ţii minte? 

— Ba ţin minte, răspunse Bella. Era drăguţ. Ştia cum să-i 
vorbească unei doamne. 

— Ei bine, încă nu mi-a plătit tot. Nu vreau să pretindă în faţa 
şefilor lui că mi-a dat toţi banii când, de fapt, el nu a făcut-o. 

— Dar ţi-a dat o sută de lire, spuse Bella, dovedind o memorie 
a cifrelor mai bună decât i-ar fi plăcut lui McKirrop. 

— Însă ar fi trebuit să-mi mai dea cincizeci când publica 
povestea, improviză McKirrop. Trebuie să fi apărut până acum. 

— Şi-o să-mi dai mie douăzeci? 

— Exact, spuse McKirrop. Suntem prieteni, nu? 

Bella zâmbi, mulţumită de afirmaţie. „Prieteni“, repetă. 

— Când ne întâlnim cu tipu'? 

— Încă n-am stabilit întâlnirea, spuse McKirrop. O să-l sun să-i 
cer banii. 

— Vin cu tine, zise Bella ridicându-se cu nerăbdare. 

McKirrop reuşi să-i distragă atenţia oferindu-i ceva bani. 

— De ce nu mergi tu să aduci o sticlă, să ne tratăm amândoi, 
fiindcă mâine n-o să mai putem bea nimic până după întâlnire... 

Bella aprobă cu un aer ştiutor. 

— Corect, spuse ea. Totdeauna am zis că afacerile şi băuturica 
nu se pot amesteca. 

Palmele lui McKirrop erau transpirate când aşeză mărunţişul pe 


raftul de lângă aparat în cutia telefonică. Formă numărul lui 
Sotillo pe jumătate, sperând ca acesta să nu răspundă. 

— Alo? 

— Doresc să vorbesc cu doctorul, vă rog. 

— Cine-l caută? 

— Dr. McKirrop. 

— O clipă. 

McKirrop zâmbi de mica lui glumă. Nu fu nevoie să aştepte 
prea mult şi-şi dădu seama, din precauţia cu care-i răspunse 
Sotillo, că acesta ştia că ceva nu-i în regulă. 

— Dr. McKirrop? 

— Doar McKirrop. Sunt doctor cum eşti dumneata ziarist, 
Sotillo sau poate preferi Rothwell? 

— Cine eşti? 

— Cred că ştii destul de bine. 

— Ce vrei? întrebă Sotillo. 

— Bani. Mulţi. 

— De ce naiba ţi-aş da bani? Deja ţi-am dat destui. 

— Fiindcă, dacă nu-mi dai o să-ncep să ciripesc şi presimt că n- 
o să-ţi convină deloc. Aşa e? 

— Să ciripeşti? îl repezi Sotillo. Ce să ciripeşti? Cui îi pasă de 
rătăcirile unui beţiv stupid ca tine? 

— Poate poliţiei, poate unui reporter adevărat. La urma urmei, 
povestea e bună, nu? 

— Dacă-ţi închipui că o să-i pese cuiva de bolboroseala unui 
neisprăvit alcoolic, n-ai decât! Dă-i drumul, spuse Sotillo. 

McKirrop era pregătit pentru asta. Rămase calm şi îşi jucă asul 
din mânecă. Spuse: 

— Poate n-or să mă creadă la început, dar permisul dumitale 
de bibliotecă o să-i convingă. Apoi, când restul grupului te va 
descrie ca pe omul care a venit aici, pretinzând că este ziarist, 
poliţia s-ar putea să se hotărască să-ţi ceară o explicaţie. 

Urmă o pauză lungă, care fu pe placul lui McKirrop. Auzi un 
zgomot înăbuşii şi ştiu că Sotillo caută, pentru a se convinge că 
permisul de bibliotecă îi lipseşte într-adevăr din buzunarul de la 
haină. 

— Ce vrei mai exact? întrebă Sotillo. Vocea i se schimbase într- 
o şoaptă uşoară. 

— Ţi-am spus, zise McKirrop. Bani, mulţi bani. 


— Câţi adică? 

— Cinci mii de lire, spuse McKirrop fără să se mai gândească la 
consecinţe. 

Sotillo repetă suma de parcă ar fi scuipat-o şi zise: 

— E ridicol. Eşti nebun. Poate aş accepta cinci sute, doar ca să- 
mi recuperez permisul, înţelegi, dar cinci mii? Eşti nebun. 

— Cum vrei, spuse McKirrop nepăsător. O spuse de parcă 
tocmai se pregătea să închidă telefonul. 

— Aşteaptă! zise Sotillo. Lasă-mă să mă gândesc o clipă. 

McKirrop jubila. Ştia că e pe cale să capete exact ceea ce 
dorea. Se gândi că ar fi trebuit să ceară mai mult. Insă, o să mai 
aibă el şi alte ocazii... 

— Bine, acceptă Sotillo. Dar am nevoie de timp să fac rost de 
atâţia bani. 

— Mâine, zise McKirrop. 

— Nu-i suficient timp, protestă Sotillo. 

— Mâine, negreşit. În filme aşa spun toţi. 

Sotillo oftă. 

— Bine, zise. Vino la mine la şapte. 

— Nu, spuse McKirrop. Nu acasă. Vino dumneata la canal, la 
podul unde am vorbit data trecută. La şapte. 

— Foarte bine. 

McKirrop puse la loc receptorul şi simţi că-i tremură genunchii. 
O făcuse şi pe asta! Cinci mii de lire. Niciodată, nici în cele mai 
nebuneşti visuri, nu sperase să aibă atâţia bani. Păşise pe drumul 
spre Provence. 


4 


Familia O'Donnell locuia la etajul opt al unui bloc turn din 
Scotland Road. Era unul din cele patru blocuri înălțate în piaţă. 
Primele două din faţă aveau vedere la pasajul care înconjura 
partea estică a oraşului. Celelalte două din spate dădeau spre 
întreaga panoramă a curților de deasupra căii ferate. Inălţimea 
clădirilor făcea să existe un neîntrerupt ecou în piaţa pavată de 
jos. 

În timp ce Lafferty se apropia de Melia Court, un grup de băieţi 
adolescenţi jucau fotbal. Râsete şi înjurături succesive se ridicau 
în aerul nopţii. Unul dintre ei observă gulerul lui Lafferty şi 
declanşă un cor de chicoteli îngânând: „Toate lucrurile frumoase 
şi lucioase“, spre amuzamentul dispreţuitor al prietenilor săi. 

— Bună seara, băieţi, spuse Lafferty înfruntându-i. Aceştia îşi 
plecară capetele şi continuară să joace fotbal. 

Lafferty îşi ţinu respiraţia în lift să nu-l copleşească duhoarea 
de urină. Nu observă decât în treacăt inscripţia de pe uşa 
metalică, îndoită a unei maşini devastate, care spunea ce trebuie 
să păţească Sf. Părinte. O mai văzuse de atâtea ori. Nu-l 
impresionă nici faptul că Sharon îl iubeşte pe Billy. Uşile se 
dădură pocnind în lături, după o smucitură iniţială şi el păşi afară 
pe hol. Merse în balconul de serviciu să respire profund şi să 
privească. 

Aerul nu era proaspăt; mirosea a ceapă prăjită şi a vopsea 
emulsie. Un damf de motorină şi gaze de eşapament urca 
dinspre pasaj şi o uşoară năduşeală îi aburi fruntea în timp ce 
stătea nemişcat la întretăierea dintre două culoare. Râsetele, 
înjurăturile şi zgomotul unei mingi de plastic lovită de asfalt se 
ridicau de jos, luându-se la întrecere cu un televizor din apropiere 
şi cu cearta dintre un bărbat şi o femeie de la etajul inferior. 
Lafferty merse până la uşa familiei O'Donnell şi sună. 

O femeie ieşi în uşă, ştergându-şi mâinile pe un şervet de 
bucătărie. 

— Părinte! exclamă ea. Nu te aşteptam în seara asta. 

— Nu te deranja, Jean. M-am gândit să schimb o vorbă cu 
Mary, dacă-i acasă, spuse Lafferty. Dacă nu e sau o deranjez, nu-i 
nimic. Putem stabili o altă dată. 


— Ba-i acasă, părinte, spuse Jean O'Donnell privind înapoi 
peste umăr cu un aer jenat. Intră! Mă duc să o aduc din camera 
ei. 

Lafferty o urmă pe femeia minionă în camera de zi. Doi băieţi 
gemeni, cam de zece ani, stăteau pe canapea şi se uitau la 
televizor. 

— Salutare la amândoi, spuse Lafferty, luând loc în faţa lor. La 
ce vă uitaţi? 

— La «Nota de plată», replică unul. Tonul lui lăsa de înţeles că 
nu erau prea mulţumiţi că au fost deranjaţi, dar nici nu se 
chinuiau să ascundă asta. 

— Inchide televizorul ăla, Neil, îi ceru imperativ mama. 
Părintele Lafferty a venit să ne vadă. 

Jean O'Donnell avea un zâmbet încremenit de parcă ar fi vrut 
să compenseze acreala fiilor ei. 

— N-ar putea să se uite alături? Au televizor în camera lor? 

Jean O'Donnell păru vag întristată la auzul acestei propuneri, 
dar băieţii ieşiră pe uşă ca din puşcă. 

— Nu e corect, spuse ea. N-ar trebui să se uite la televizor 
când eşti dumneata aici. 

Lafferty se gândi că părea ciudat de vulnerabilă când spunea 
asta şi-şi dădu seama la ce se gândea ea. 

— Vremurile se schimbă Jean, spuse el. 

Jean O'Donnell încuviinţă scurt, ca şi cum nu dorea să 
recunoască faptele nici când era pusă în faţa realităţii. 

— O aduc pe Mary, spuse ea şi ieşi din cameră. 

Lafferty privi în jur observând mai ales semnele lăsate de 
fiinţele din casă decât mobilierul care, cu mici diferenţe, era 
acelaşi în oricare alt apartament din bloc. Pe polita căminului se 
afla un scut cu numele Joseph O'Donnell, de curând gravat. 
Suliţele încrucişate din mijlocul acestuia arătau cum fusese 
câştigat. Un roman de Maeve Bibchey se afla pe colţul căminului, 
având pe copertă ochelarii lui Jean O'Donnell. Lafferty îşi dădu 
seama că era un exemplar de la bibliotecă după învelitoarea de 
plastic de pe copertă. Câţi alţi locatari ai blocului frecventau 
biblioteca, se întrebă şi trase concluzia că răspunsul se rezumă la 
numărul degetelor unei singure mâini. În afară de orice altceva, 
cea mai apropiată bibliotecă publică se afla la câteva minute de 
mers cu autobuzul. De fapt, dacă locuiai în aceste apartamente, 


oriunde voiai să ajungi trebuia neapărat să iei autobuzul. Acest 
lucru contribuia din plin la faptul că oamenii din locurile acelea 
nu prea erau cunoscuţi. 

Lafferty auzi o ceartă în şoaptă, de cealaltă parte a uşii. Păru 
să ţină o veşnicie până să se deschidă uşa şi o fată adolescentă 
fu împinsă în cameră. Tocmai ieşea în oraş părinte, zâmbi Jean. 
Dar mai are timp să schimbe o vorbă înainte de a pleca. 

Lafferty se ridică şi zâmbi. 

— Îmi pare bine că te văd, Mary, a trecut mult timp. 

Fata, îmbrăcată într-o jachetă de piele şi pantaloni strâmţi îl 
privi de sub părul care îi cădea peste ochi şi spuse: 

— Îmi pare rău, am fost cam ocupată. Vocea ei era plină de 
resentimente. Dădu la o parte mâna mamei care se odihnea pe 
umărul ei. 

— Jean, de ce nu ne laşi singuri să vorbim puţin? propuse 
Lafferty. 

— Mă duc să pun de ceai, spuse Jean O'Donnell. 

— Stai jos, Mary, zise Lafferty amabil. Mergeai într-un loc 
anume? 

— În josul coastei, cu bicicletele, răspunse fata. 

— Cu bicicletele? Vrei să spui motociclete? 

— Mary dădu din cap. Era o fată drăguță, puţin cam scundă 
pentru cei cincisprezece ani ai săi, dar bine proporţionată. 

— Pare distractiv. Dar tu nu ai motocicletă la vârsta ta, nu? 

— Mă sui în spatele lui Steve. 

— lubitul tău? 

Mary aprobă şi spuse: are un GPZ 500. 

— Şi motocicletele Kawasaki sunt bune, spuse Lafferty. 

— Te pricepi la motociclete? întrebă Mary surprinsă. 

— Dacă sunt preot nu înseamnă că sunt şi plicticos, răspunse 
Lafferty. Întotdeauna mi-au plăcut motocicletele. Mi se taie 
respiraţia când văd ce-i pe şosele în ziua de azi. Sunt o mulţime 
de autovehicule frumoase pe-aici. 

— Motocicleta lui Steve e cea mai frumoasă. O îngrijeşte bine. 
Vrea să-şi facă o meserie din motociclete. Se pricepe foarte bine. 
Toţi spun asta. 

— Câţi ani are Steve, Mary? întrebă Lafferty. 

— Vreo douăzeci şi trei. Ce contează asta? spuse Mary pe un 
ton sfidător. 


— lar tu ai cincisprezece. 

— Nu sunt o fetiţă. Ştiu ce fac. 

— Poate că ştii, spuse Lafferty cu blândeţe. Dar mama ta este 
extrem de îngrijorată pentru tine şi asta nu e bine. 

— Mereu îi spun să nu-şi facă griji pentru mine, dar nu mă 
ascultă. Ce altceva pot să mai fac? ă 

— Mama ta îşi face griji pentru tine fiindcă te iubeşte. Încearcă 
să vezi lucrurile şi din punctul ei de vedere. 

— Ea de ce nu vrea să le vadă dintr-al meu? 

— Poate că amândouă sunteţi puţin încăpăţânate, spuse 
Lafferty. 

— O să ies în oraş cu Steve şi nimic nu poate schimba asta! 
insistă Mary. 

Lafferty ridică din umeri şi întrebă: 

— Tatăl tău ce părere are despre toate astea? 

Ea îşi dădu părul de pe frunte şi scoase la iveală o vânătaie 
deasupra ochiului drept. 

— Asta-i părerea lui. 

— Şi tot mai ai de gând să ieşi în seara asta? 

— El e acum la cârciumă şi joacă table. Eu tot ies cu Steve, 
spuse Mary sfidătoare. 

— lar mama ta e prinsă la mijloc. 

Mary spuse, înţepată: 

— N-ar trebui să fie! Nu vreau să fie! Nu vreau să fiu ca ea! Nu 
vreau să-mi petrec viaţa într-o colivie aşteptând un pierde-vară 
beţivan să vină acasă în fiecare seară. Eu vreau să trăiesc! Vreau 
să mă distrez. Ce-i rău în asta? Să nu-mi răspunzi. Afurisita ta de 
biserică e ţinută în spate de oameni ca ea! 

Lafferty se simţi rănit. 

— Ce vrei să spui cu asta? o întrebă. 

— Ştii tu, spuse Mary. 

— Spune-mi tu. 

— Prostănaci. Prostănaci creduli. Mereu se află în pierdere 
dând altora toate lucrurile lor şi făcând ceea ce li se spune. Da 
părinte, nu părinte, irosindu-şi vieţile triste doar pentru că au fost 
păcăliţi să creadă că lucrurile se vor îmbunătăţi pe viitor. Dar 
lucrurile nu se vor îmbunătăţi defel, nu-i aşa? Pentru că nu există 
niciun nenorocit de viitor. Totul este o afurisită de înşelătorie! 

— Mary! Stăpâneşte-te! se răsti Jean O'Donnell dând buzna în 


cameră. Cum îndrăzneşti să-i vorbeşti astfel părintelui Lafferty? 
Imi cer scuze, părinte, nu ştiu ce a apucat-o. Chiar nu ştiu. 

Lafferty ridică o mână şi spuse: 

— Nu ai de ce să-ţi ceri scuze, Jean. Mary are dreptate în felul 
ei şi mă bucur că a avut încredere să-şi exprime punctul de 
vedere. E bine ca la vârsta ei să pună la îndoială totul, altfel nu ar 
exista niciun progres în viaţă. 

— Sunteţi prea înţelegător, părinte. 

Lafferty dădu din cap şi spuse: 

— Mary mi se pare a fi o fată inteligentă, matură, care e destul 
de capabilă să-şi formeze propriile opinii şi să hotărască singură 
ce e bine şi ce e rău. Cred, că ar trebui să aveţi mai multă 
încredere în ea. 

Jean O'Donnell îşi privi fata fără să spună nimic, dar Lafferty fu 
bucuros să vadă o licărire de blândeţe în ochii lui Mary. 

— lar tu, domnişoară, îi spuse Lafferty lui Mary, ar trebui să-i 
asiguri pe ceilalţi că meriţi să fii demnă de această încredere! 

— Da, părinte, spuse Mary. Am întârziat. Ar trebui să plec. 

— Distracţie plăcută, spuse Lafferty. Şi dacă te interesează 
cumva sfatul meu... 

— Da, părinte? 

— Găseşte-ţi un prieten cu un CBR 600. E mult mai tare decât 
un GPZ 500. 

După plecarea lui Mary, Jean O'Donnell servi ceaiul şi puse o 
farfurie cu biscuiţi de regim pe cămin, între ei. 

— Serviţi-vă, vă rog, spuse ea. 

Lafferty luă un biscuit şi spuse: 

— Pari îngrijorată, Jean. 

— Mă gândesc la Joe şi la ce-o să facă atunci când va afla că 
iar a ieşit cu motocicliştii. 

— De obicei nu este violent, nu? întrebă Lafferty. 

Faţa lui Jean se îmblânzi. 

— Departe de asta, dar această tânără domnişoară îl poate 
face să-şi iasă din fire. Aşa a făcut şi ieri seară. 

— l-am văzut semnul, spuse Lafferty. 

Jean O'Donnell se simţi jenată. 

— L-a meritat, spuse în şoaptă. După tot ce i-a spus... l-a spus 
drept în faţă că-i un neisprăvit de betiv. 

Lafferty rămase tăcut, obligând-o pe Jean să continue. 


— Joe n-a prea avut niciodată noroc. E şomer de când îl ştiu şi 
poate că-i mai place să mai bea câte un pahar-două, dar în 
esenţă este un om bun... 

— Crezi că ar trebui să vorbesc cu el? întrebă Lafferty. 

Jean se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Nu, nu cred. Insă o să-i spun că ai venit să o vezi pe Mary. 

Ochii lor se întâlniră şi amândoi înţeleseră. Lafferty rosti o 
scurtă rugăciune şi se ridică să plece. 

— Mulţumesc că ai venit. 

— Ne vedem duminică. 

Lafferty se întoarse pe acelaşi coridor şi se opri o clipă tot în 
locul dinainte, pentru a urmări luminile traficului de-a lungul 
pasarelei. Părăsi blocul cu inima grea. Tânăra O'Donnell era 
supărată, dar ceea ce spusese îl lovise în plin şi el fusese nevoit 
să se străduiască din greu să-şi păstreze cumpătul în acele 
momente. Biserica depindea mult de femei ca Jean O'Donnell. 
Femei la locul lor, care munceau din greu, cu suflet bun şi frică 
de Dumnezeu şi care puneau credinţa la temelia vieţii lor. 
Intrebarea era dacă biserica într-adevăr depinde de ele, cum era 
gata să recunoască, sau dacă nu cumva ajunsese să le 
exploateze, aşa cum susţinuse Mary O'Donnell. Era un lucru la 
care ar fi preferat să nu se gândească acum, dar se temu că nu 
va putea face altfel. Tot ce putea spera era un răgaz, în vreme ce 
se pregătea să-l găsească pe beţivanul care fusese martor la 
exhumarea băiatului lui Main. 

* 

McKirrop îşi legăna braţele pe lângă piept în timp ce păşea în 
sus şi în jos, patrulând pe un spaţiu de zece metri. Aparent, făcea 
asta spre a se încălzi - îi tot repeta Bellei ce frig este - dar nervii 
îşi aveau partea lor de vină pentru starea lui de disconfort, ca să 
nu mai punem că amândoi erau disperaţi după o gură de 
băutură. 

— Pentru Dumnezeu, stai locului! izbucni Bella. 

McKirrop îşi legănă braţele şi mai tare şi se plânse: 

— Unde naiba este? 

— Nu suntem aici decât de cinci minute! i-o întoarse Bella. 

— Îmi par cât nişte afurisite de ore. 

Bella îl urmări cum se învârteşte posomorât şi începu să 
devină bănuitoare. 


— De ce eşti aşa nervos? întrebă ea. Ce urmăreşti, de fapt? 

— Ţi-am spus, îi răspunse McKirrop. Ticălosul îmi datorează 
bani. Cincizeci de bătrâne. 

— Şi de ce trebuie să fii aşa nervos? 

— Pur şi simplu mi-e frig, fir-ar să fie! Mai lasă-mă şi tu în 
pace! 

— Douăzeci de sterline pentru mine, aşa-i? 

— Exact. Aşa am convenit, i-o întoarse McKirrop. Ce te 
frământă? Doar suntem o echipă, nu-i aşa? 

— Aşa-i John, băiete, spuse Bella liniştit. Dar dacă mă tragi pe 
sfoară... 

— Nimeni nu te trage pe sfoară, pentru Dumnezeu. Unde naiba 
este? 

McKirrop începu din nou să păşească, dar se întoarse iute când 
o voce îl chemă dinspre pod: 

— McKirrop? 

Se uită în sus şi văzu silueta întunecoasă deasupra 
parapetului. | se uscă gâtul. 

— Mi-ai adus banii? cârâi. 

— Toate la timpul lor. Ai adus abonamentul? 

— E în buzunar. 

— Adu-l aici. 

— Coboară dumneata aici. 

— Ce-i cu abonamentul ăla? întrebă Bella din umbra zidului de 
sub parapet. 

— Şi-a pierdut abonamentul la bibliotecă, asta-i tot, spuse 
McKirrop evaziv, enervat că Bella nu tăcea. 

— Cine-i acolo jos, cu tine, McKirrop? întrebă vocea de sus. 

— Doar prietena mea, Bella, vino s-o vezi singur, replică 
McKirrop. E de faţă să vadă banii. 

— Sunt un martor, croncăni Bella. Dă-i banii pe care-i datorezi. 

McKirrop ar fi vrut ca Bella să tacă odată din gură. 

— Cobor, spuse Sotillo. 

McKirrop îşi simţi inima bătându-i cu putere în piept. Nu mai 
avea mult până să pună mâna pe cinci mii de lire. Cinci mii de 
lire! Auzi scârţâitul paşilor lui Sotillo pe poteca abruptă de 
pământ care ducea jos la aleea pontoanelor. Zgomotul făcut de 
un om care-i aducea cinci mii de lire. Lui McKirrop îi venea să 
urineze şi se ţinea cu disperare. Îşi apăsă mâinile pe crăcana 


pantalonului, pe dinăuntrul buzunarelor trendului, şi-şi ridică 
umerii până la urechi. Făcu un pas înapoi pentru a-i permite lui 
Sotillo să coboare ultimii câţiva metri ai unei scurtături înguste şi 
abrupte. 

— Unde-i permisul? întrebă Sotillo direct. 

McKirrop nu putea distinge trăsăturile lui Sotillo în întuneric, 
dar ştia că şi acesta avea aceeaşi problemă. Se gândi că 
obținuse cel mai bun târg pe care-l putea face deoarece, pe când 
Sotillo părea la fel de netulburat şi de politicos ca de obicei, 
muşchii obrazului său tresăreau ca electrocutaţi; gâtul îi era 
uscat ca un deşert. 

— Unde-s banii? cârâi el. 

Mâna lui Sotillo ieşi din buzunarul hainei. Era suficientă lumină 
să apuce plicul alb pe care-l ţinea acesta. 

— Uite-i. 

McKirrop îl smulse cu mâna stângă şi scoase permisul de 
bibliotecă cu dreapta. 

— Uite-ţi permisul. 

Sotillo îl luă, iar McKirrop sfâşie plicul, să pipăie, mai degrabă 
decât să vadă ceea ce era înăuntru. Atingerea bancnotelor nu 
era înşelătoare. Un teanc gros de bancnote. 

— l-ai luat? întrebă Bella din umbră. 

McKirrop aproape că uitase de ea. Încrederea se revărsă din 
nou în trupul lui, ca după o doză de cocaină. 

— l-am luat, răspunse cu o voce care nu mai semăna acum cu 
un cârâit dintr-un gâtlej încordat de frică. 

— Mi-a plăcut să facem afaceri împreună, îi spuse lui Sotillo. 
Poate se vor mai ivi şi alte ocazii. 

— M-am temut că o să gândeşti astfel, spuse Sotillo. 

Spuse asta încet şi sonor ca şi cum s-ar fi aşteptat la ce era 
mai rău şi tocmai aşa se şi întâmplase. 

— Nu, spuse el. Afacerile noastre, aşa cum spui, se vor încheia 
aici şi acum. 

— Cum spui tu, boierule, spuse McKirrop vesel. 

Dar ceva în vocea lui Sotillo îl făcu să-i tremure sfincterul. 
Toată bravura lui, abia regăsită, se evaporă pe dată şi se trezi 
dorindu-şi să nu fi făcut nicio referire la viitoarele „afaceri“. 

— Am glumit doar. 

— Să plecăm de aici, spuse Bella, simțind că nu-i a bună. [i-ai 


luat banii. Să cumpărăm ceva de băut. 

Bella se agăţă de braţul lui McKirrop pe când acesta se 
întorcea să pornească pe chei, dar, dintr-o dată îi dădu drumul şi 
McKirrop o auzi exclamând: 

— Cine dracu sunteţi? Ce fel de joc e ăsta? 

Se întoarse şi văzu două siluete mari apărând ameninţător din 
întuneric. Blocau poteca în spatele lor. 

— Ce încerci să faci, Sotillo? întrebă McKirrop cu mai mult curaj 
decât simţea. 

— Dă-mi banii înapoi, spuse Sotillo cu o voce care părea să 
îngheţe aerul. 

Se lăsă o tăcere tensionată, apoi Bella spuse: 

— Dă-i banii, pentru numele lui Dumnezeu. Nu avem nevoie de 
tot rahatul ăsta pentru nişte amărâte de cincizeci de bătrâne. 

— Cincizeci de lire. Doar atât ţi-a spus? rânji Sotillo. Cred că e 
posibil ca... tovarăşul tău să nu fi fost chiar atât de sincer cu tine. 

Bella se întoarse spre McKirrop. 

— Ticălosule! Ştiam eu că pui ceva la cale. Echipă, spuneai. 
Parcă eram o echipă! O să-l aduc pe Flynn să-ţi zdrobească 
țeasta! Cât ziceai? ţipă ea. Cât, paştele mătii? 

Apoi se repezi la McKirrop. 

Cele două siluete interveniră pentru a-i despărţi pe Bella şi pe 
McKirrop, care se împroşcau reciproc cu venin. 

— Când hoţii încep să se certe, nu poţi şti ce se poate 
întâmpla, le spuse Sotillo celor două siluete tăcute care îi ţineau 
pe Bella şi pe  McKirrop. Domnilor, având în vedere 
circumstanţele, cred că ar trebui lăsaţi să îşi facă unul altuia cât 
mai mult rău posibil. 

* 

Lafferty fusese la canal mai devreme, căutându-l pe cel despre 
care ştia acum că se numeşte McKirrop. Nu îşi amintise singur 
numele, dar unul din cei doi vagabonzi pe care îi găsise lângă 
canal îi dăduse această informaţie şi îi spusese că McKirrop va 
veni probabil mai târziu. Cei doi păruseră bucuroşi să-l ajute, 
întrecându-se în a-i spune tot ce ştiau despre McKirrop. 

— Un om curajos, spuse unul. Ştiaţi că la cimitir a încercat să-i 
oprească pe nemernicii aceia să-l dezgroape pe copil? 

— Aşa am înţeles. 

— Cred că ar trebui să-i dea vreo medalie, ceva. 


Celălalt beţiv dădu din cap cu un aer de înţelepciune. 

— Sau măcar vreo compensație pentru rănile pe care le-a 
suferit. 

— Răni? 

— L-au bătut. 

— L-au bătut până l-au lăsat lat, adăugă celălalt. 

— Nu-mi dădusem seama... mărturisi Lafferty. 

— Aşa e, dar nimeni nu dă doi bani pe cei ca noi, părinte. 
Scuzaţi-mă, cei ca el. 

— Domnului îi pasă, replică Lafferty. Să nu uiţi asta niciodată! 

— Da, părinte, răspunse beţivul cu o lipsă de convingere 
evidentă. 

— Dacă trece totuşi pe aici, îi spuneţi lui John că aş vrea să 
vorbesc cu el mai târziu? 

— Sigur, părinte. 

În timp ce cobora de pe pod spre poteca edecului, Lafferty 
putu distinge şase siluete. Apropiindu-se, observă că bărbatul 
aflat cel mai aproape de el, la marginea grupului, era sau 
adormit, sau inconştient. Zăcea întins pe drum, cu capul uşor 
ridicat, sprijinit de ceea ce părea a fi o traversă de cale ferată. In 
mână strângea încă o sticlă goală. Lafferty păşi peste el cu 
băgare de seamă. 

— Se simte bine? adresă el o întrebare grupului anonim din 
faţa sa. 

— Cine vrea să ştie? mârâi o voce din întuneric. 

— Sunt părintele Lafferty de la Sf. Xavier. Am trecut pe aici mai 
devreme, îl caut pe John McKirrop. Este cumva unul dintre voi? 

— McKirrop, McKirrop. Întotdeauna McKirrop, răspunse vocea. 
Nu, nu este. 

— Atunci puteţi să-mi spuneţi unde îl pot găsi? întrebă Lafferty. 

— Domnul McKirrop face curte în momentul de faţă, se auzi 
vocea batjocoritoare. 

— Face curte? 

— Se plimbă cu doamna lui, părinte, frumoasa Lady Bella 
Grassick. Şi nu cred că au însoțitor. 

Întregul grup începu să râdă pe înfundate. 

— Aş dori foarte mult să vorbesc cu el, dacă ar fi posibil, spuse 
Lafferty. 

— Au luat-o într-acolo, rosti scurt vocea. Acum vreo oră. 


— Mulţumesc, domnule...? 

— Nu are importanţă, spuse vocea. 

— Eu cred că are, insistă calm Lafferty. 

— Flynn, răspunse vocea. 

— Dumnezeu să te aibe în pază, domnule Flynn. 

— Mi-ar plăcea mai mult să vină să-mi dea o haină şi o pereche 
de pantofi, replică acru Flynn. 

Ceilalţi râseră, susţinându-l pe Flynn. 

— La sfârşitul săptămânii trecute a fost o vânzare la Sf. Xavier, 
spuse Lafferty. Au rămas câteva lucruri. Vino mâine după-amiază 
la biserică şi vom vedea ce putem face. 

Lafferty porni pe poteca edecului în direcţia indicată de Flynn, 
iar tăcerea care se lăsă în urma lui îi recunoscu acestuia un fel de 
victorie morală. Intunericul acoperea din ce în ce mai mult 
cărarea pe măsură ce Lafferty se îndepărta de bazinul canalului 
şi începu să-i fie frig. Temperatura era acum aproape de limita 
îngheţului. Ce voise să spună Flynn prin „a face curte“? Cu 
siguranţă că McKirrop şi femeia aceea, oricare i-ar fi numele, nu 
puteau să... sau cei de lângă bazin îşi bătuseră joc de el? Uneori, 
gulerul de la gâtul lui avea acest efect. Oamenii confundau 
celibatul cu ignoranţa. Lafferty regreta deseori neajunsurile 
veşmintelor preoţeşti. De multe ori, acestea păreau să se 
constituie într-o barieră între el şi oamenii la care încerca să 
ajungă. Işi amintea mai multe cazuri din trecut, ale unor preoţi 
care îşi dăduseră jos gulerele şi merseseră să trăiască în zone 
sărace pentru a afla cum este. După părerea lui Lafferty, acesta 
fusese un exerciţiu lipsit de sens. Dacă stai toată ziua într-un 
apartament friguros nu afli nimic despre motivele pentru care 
oamenii stau acolo. Nu afli nimic despre cum te simţi atunci când 
eşti şomer şi nu ai perspective de angajare pentru următorii 
douăzeci de ani. Nu poţi simula acest lucru. Trebuie să ţi se 
întâmple şi ţie pentru ca să poţi şti cum te simţi atunci. 

In stânga sa, în apa canalului apăru o reflecţie albă şi subţire, 
iar Lafferty privi în sus spre luna care ieşise din spatele unui grup 
compact de nori. Era recunoscător pentru orice sursă de lumină; 
cărarea era acum atât de întunecată. În faţa sa ceva traversă în 
goană cărarea şi intră cu un foşnet în subteran. Spera să nu fi 
fost un şobolan; acesta era una din creaturile Domnului pentru 
care nu prea avea timp. Dintr-o pădurice îndepărtată se auzi 


ţipătul unei bufniţe. 

În timp ce ocolea parâma legată care ducea la podul următor, 
Lafferty crezu că văzuse siluetele a două sau trei persoane 
deasupra parapetului. Dar nu putea fi sigur, şi oricum nu avea 
importanţă, pentru că acestea păreau să se îndepărteze de 
canal, nu să coboare către poteca edecului. Ceea ce era o 
uşurare - nu i-ar fi plăcut perspectiva unor alergători - sau, chiar 
mai rău, a unor biciclişti venind şi izbindu-se de el pe cărarea 
îngustă. Faptul că purta veşminte negre preoțești nu l-ar fi ajutat 
prea mult în întuneric. Apropiindu-se de pod, Lafferty se opri 
brusc. Era un singur stâlp de iluminat pe drumul care ducea spre 
pod. O parte din lumina lui se împrăştia pe potecă. Nu multă, dar 
destulă pentru ca ochii obişnuiţi cu întunericul să vadă ce se afla 
acolo. Putea vedea două siluete culcate pe malul apei. Să fie 
oare McKirrop şi femeia? 

— Vă simţiţi bine? strigă el. 

Îi mai strigă o dată atunci când cuplul nu-i răspunse. Nu sesiză 
nici acum vreun sunet sau vreo mişcare. Niciun blestem sau vreo 
luptă prin iarbă. Nimic. 

— Bună seara! mai încercă o dată. 

În afară de bufniţă, care alese bine momentul pentru a 
accentua tăcerea, nu veni niciun sunet din partea celor două 
persoane care rămaseră nemişcate. Cei doi de pe mal erau 
alcoolici, îşi aminti Lafferty. Puteau fi pur şi simplu beţi morţi. 
Merse spre ei şi îngenunche, zgâlţâind umărul bărbatului. Capul 
lui McKirrop căzu într-o parte, dezvăluind o faţă zgâriată pe ambii 
obraji şi cu o rană înspăimântătoare la frunte, unde fusese 
evident lovit cu un obiect greu. Capul acestuia prezenta o 
despicătură adâncă în care sângele se adunase în dezordine într- 
un cheag întunecat. Cioburile de la picioarele sale îi sugerau lui 
Lafferty că arma care produsese rana era o sticlă. 

— Doamne, Dumnezeule, şopti Lafferty. 

Îşi îndreptă atenţia către femeie. Ea zăcea în umbra lui 
McKirrop şi trebui să îl mute puţin pe acesta pentru a ajunge la 
ea. Abia atunci îşi dădu seama: capul femeii nu mai era aşezat pe 
mal. Atârna cufundat în apă dincolo de marginea malului. 
Luptându-se pentru a găsi un punct de sprijin pe iarba 
alunecoasă, Lafferty reuşi mai întâi să ridice capul femeii din apă, 
iar apoi să îi tragă corpul pe mal. Ochii ei erau larg deschişi, dar 


nu mai vedeau luna care tocmai se ivise din nou dintre nori. Unul 
din oasele obrazului îi fusese sfărâmat, iar ochiul aflat deasupra 
fusese dislocat din orbită. Limba îi atârna afară din gură. 

Lafferty murmură o rugăciune cu glas scăzut, dar se dădu 
înapoi atunci când din corpul femeii se auzi un gâlgâit. Din gura 
ei se scurseră apă şi buruieni, ca şi cum ar fi vomitat slab. Era 
moartă de-a binelea, dar fusese declanşat probabil vreun spasm 
muscular latent. Un impus electric pierdut al creierului, rătăcind 
prin corpul ei, transmisese acest ultim mesaj. Corpul se cufundă 
din nou în somn, iar Lafferty se rugă pentru femeie şi apoi se 
întoarse spre McKirrop. 

Expresia „a face curte“ îi reveni în minte, şi aceasta la rândul 
ei îl duse cu gândul la expresia „ceartă între îndrăgostiţi“. Dintr- 
un anumit motiv nu îşi putea înfrâna acest mod suprarealist de 
gândire. O ceartă între îndrăgostiţi. Doamne, Dumnezeule, cât de 
nepotrivită era această expresie pentru a descrie scena de la 
picioarele sale. Dar nu era de neconceput ca ziarele să alerge să 
o prezinte aşa. Ce o provocase? De ce se bătuseră? Pentru sticlă? 
Pentru onoarea doamnei? lată, din nou o expresie nepoftită dintr- 
o altă lume. 

Lafferty rosti o rugăciune şi pentru McKirrop, iar apoi, 
deschizând ochii văzu mâna lui McKirrop mişcându-se. Privi 
degetele mişcându-se ca un păianjen alb. In lumina lunii ieşea în 
evidenţă o cicatrice de pe degetul arătător. Priveliştea îl fascina 
pe Lafferty. Era sigur că acesta trebuia să fie un alt spasm 
muscular după moarte, dar degetele nu se opriră. Continuară să 
caute, încercând să ia legătura cu el din adâncurile unui abis 
atemporal. Oare McKirrop ar fi putut supravieţui oribilei răni la 
cap pe care o suferise? Lafferty îngenunche pe iarbă şi pipăi 
gâtul lui McKirrop, încercând să găsească pulsul la artera 
carotidă. Nu se simţea nimic. lar apoi se simţi ceva - foarte slab 
şi foarte vag - dar era acolo. Îi mângâia vârful celui de-al treilea 
deget ca o bătaie a aripilor unui fluture. McKirrop era încă în 
viaţă! 

Lafferty se căţără în patru labe pe cărarea abruptă şi noroioasă 
care ducea la pod. Graba cu care se mişca părea să acţioneze 
împotriva lui şi el îşi pierdea mereu punctul de sprijin, alunecând 
înapoi. Cu un ultim efort nebunesc se ridică pe pod şi începu să 
alerge către cele mai apropiate case, un mic grup de bungalouri 


situate la aproximativ două sute de metri distanţă. Respira cu 
greutate şi avea pantalonii acoperiţi cu noroi atunci când ajunse 
la cea mai apropiată casă şi deschise cu zgomot poarta grădinii, 
luând apoi cu asalt poteca. Lovi în uşă cu pumnii până când văzu 
aprinzându-se lumina în hol şi auzi pe cineva în spatele uşii. 

— Cine este? întrebă o voce timidă de femeie. 

— Trebuie să dau un telefon pentru o ambulanţă! răspunse 
Lafferty. Este foarte urgent. Vă rog să deschideţi uşa! 

— Pleacă! spuse vocea din spatele uşii. Pleacă sau chem 
poliţia! 

— Uitaţi, sunt părintele Lafferty de la Sf. Xavier. Pe malul 
canalului este un bărbat grav rănit. Are nevoie de îngrijire 
medicală, imediat. 

— i-am spus o dată. Pleacă! Numai îmi spune minciuni! Chem 
poliţia. Vorbesc serios! 

— Sfinte Isuse! exclamă Lafferty. Exasperat, îşi lăsă mâinile să 
cadă în lături şi îşi mişcă buzele fără zgomot înainte de ao 
abandona pe femeie şi de a-şi croi drum prin gardul viu către 
casa alăturată. Lovi din nou în uşă. Nu răspunse nimeni şi casa 
rămase în întuneric. Avu mai mult noroc la cel de-al treilea 
bungalou. Chiar înainte ca Lafferty să ajungă la uşă, aceasta fu 
deschisă de un bărbat cu o cutie de bere în mână. 

— Ce naiba se întâmplă aici? întrebă bărbatul. 

Lafferty îi spuse. După ce chemă ambulanţa şi poliţia, bărbatul 
îl întrebă pe Lafferty: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Poate aveţi câteva pături şi o lanternă? sugeră Lafferty. 

— Sigur. 

Soţia bărbatului aduse două pături din dulapul de pe hol, în 
timp ce acesta reveni cu o lanternă din garaj. 

— Luaţi-o pe aceasta; are o rază puternică. Vreţi să vin cu 
dumneavoastră? 

— Nu, spuse Lafferty. Staţi aici şi spuneţi-le celor de la 
ambulanţă unde să vină. Voi aştepta pe potecă, în partea de est 
a podului. 

— Aşa voi face, spuse bărbatul. 


5 


Poliţia ajunse prima la faţa locului, doi poliţişti într-un 
automobil Panda care erau din întâmplare în vecinătate atunci 
când fusese recepționat apelul. Lafferty se simţea uşurat că 
aşteptarea sa înfrigurată se apropia de sfârşit. În ultimele 
minute, singura mişcare pe care o înregistrase fusese pulsul slab 
pe care îl căuta întruna la gâtul lui McKirrop. Nu-i venea încă să 
creadă că o persoană cu o rană atât de îngrozitoare la cap, putea 
fi încă în viaţă. 

— De acum încolo ne ocupăm noi, părinte, spuse cel mai în 
vârstă dintre cei doi sergenţi atunci când ajunseră pe mal; 
celălalt arăta ca un copil. Lafferty se ridică şi îşi simţi spatele 
amorţit după ce stătuse în aceeaşi poziţie atât de mult timp. 
Polițistul îngenunche pentru a examina trupurile celor doi cu 
lanterna şi Lafferty îl auzi murmurând: 

— Sfinte Isuse Hristoase! 

Se întoarse şi spuse: 

— Uită-te aici, Brian. 

Colegul lui i se alătură în poziţia ghemuit şi gemu înainte de a- 
şi întoarce capul într-o parte, evitând să privească în continuare. 

— Credeam că aţi spus că unul dintre ei este încă în viaţă, 
părinte? întrebă primul poliţist în timp ce sirena tânguitoare a 
unei ambulante îi anunţa sosirea iminentă. 

— Bărbatul este viu, răspunse Lafferty. Nu arată, dar este viu. 
l-am simţit pulsul la gât. 

Lafferty îl privi pe poliţist scoţându-şi mânuşa şi punându-şi 
mâna pe gâtul lui McKirrop. 

— Nu se simte nimic acum, spuse el. 

Faţa imobilă a lui Lafferty reflecta vălurelele luminate de lună 
ale canalului în timp ce privea scena cu un amestec de tristeţe şi 
uimire în ochi. Polițistul îşi întoarse din nou capul, dar rămase pe 
genunchi, cu degetele apăsând uşor gâtul lui McKirrop, parcă din 
respect pentru afirmaţia categorică a lui Lafferty că bărbatul ar fi 
încă în viaţă. 

— Dumnezeule! Am simţit ceva! exclamă el. Aveaţi dreptate. 
Este foarte slab, dar se simte cu siguranţă. 

Dinspre pod se auziră voci şi sunete de paşi alergând. Noii 


sosiți erau o echipă de paramedici şi mai mulţi poliţişti cu o a 
doua maşină. Cei doi paramedici, îmbrăcaţi în salopete verzi şi 
având cu ei truse de prim ajutor, ajunseră pe mal şi începură să 
se ocupe de McKirrop în timp ce Lafferty fu invitat de inspectorul 
de poliţie care abia sosise, să îi relateze ce descoperise. 

— Aţi mutat cumva corpurile, părinte? 

— A trebuit să mut corpul bărbatului pentru a ajunge la 
femeie, mărturisi Lafferty. 

Polițistul ridică din umeri. 

— Ei bine, nu cred că va avea oricum prea multă importanţă. 
Pare un caz clar al unui cuplu de beţivani care s-au bătut până n- 
au mai ştiut de ei. Dar le vom reconstitui mişcările. Unde naiba 
sunt medicii legişti? 

Lafferty se simţi lăsat pe ultimul plan după ce sosiră şi mai 
mulţi poliţişti, de această dată cu un microbuz Bedford de 
culoare albă. Aceştia purtau salopete şi cizme de cauciuc până la 
genunchi. Asupra scenei a fost aruncată mai multă lumină după 
ce a fost adus un proiector şi convins să funcţioneze; acesta 
furniza aproape în aceeaşi măsură lumină şi zgomot. Zona legată 
de investigaţie a fost delimitată cu bandă de plastic purtând 
inscripţia „POLIŢIA“, iar în jurul zonei în care se aflau corpurile au 
fost ridicate paravane din prelată. 

Atunci când avu ocazia, Lafferty îl întrebă pe inspector: 

— Nu prea pot să-mi dau seama cine pe cine a lovit, dacă 
înţelegeţi la ce mă refer? 

— Ce vreţi să spuneţi, părinte? întrebă polițistul, dând impresia 
că este preocupat de altceva. 

— Dacă mergeţi pe presupunerea că McKirrop a înecat-o pe 
Bella... 

— Îi cunoaşteţi pe aceşti oameni, părinte? îl întrerupse 
polițistul, auzindu-l pe Lafferty folosind numele. 

Se întoarse şi îl privi pentru ultima oară direct în faţă. 

— Într-un fel, răspunse Lafferty. Îl căutam pe McKirrop ca să-l 
întreb câteva lucruri despre Simon Main, băiatul al cărui corp a 
fost furat din cimitir. McKirrop era bărbatul care locuia în cimitir 
atunci când a fost dezgropat copilul. 

— Aşa deci, spuse gânditor polițistul. 

Lafferty îşi continuă întrebarea iniţială. 

— Să spunem că McKirrop a înecat-o pe Bella, el n-ar fi putut 


face acest lucru după ce suferise rana aceea la cap, şi dacă ar fi 
făcut-o înainte, cum a mai fost rănit la cap? 

Inspectorul răspunse, privind scena în timp ce paramedicii îşi 
continuau munca: 

— Mie mi se pare că aceştia doi se luaseră la ceartă; McKirrop 
a lovit-o pe femeie - lovitura i-a zdrobit obrazul. Ea, la rândul ei, 
l-a lovit cu sticla 

— Probabil din reflex - înainte să îşi piardă cunoştinţa şi să 
cadă cu capul în apă. 

— Înţeleg, spuse Lafferty cu o voce plină de îndoială. Nu mă 
gândisem la asta. 

— Avem nevoie de o declaraţie din partea dumneavoastră, 
părinte. 

— Desigur, răspunse el. 

După ce le-a dat poliţiştilor toate detaliile, Lafferty a aşteptat 
până când paramedicii l-au ridicat pe McKirrop pe o targa, 
pregătindu-se să urce spre pod. 

— AŞ dori să merg cu el, dacă se poate? Ar putea să moară 
înainte să ajungeţi. 

— În regulă, părinte, spuse unul din ei. 

Paramedicii începură să urce cărarea abruptă spre pod, iar 
Lafferty se uită înapoi pentru a-i spune inspectorului că pleacă, 
dar acesta era ocupat, dând instrucţiuni unui fotograf şi medicilor 
legişti care aveau încă de lucru lângă canal. De pe parapetul 
podului se uită încă o dată la scena iluminată de dedesubt. In 
paravanul de prelată era o spărtură. Ochii Bellei erau încă aţintiţi 
spre ceruri, orbi la tot ce se întâmpla în jurul lor. Se gândi la 
Hieronymus Bosch. 

Plecară în grabă spre spital, şi ambulanţa prinse viteză, sirena 
ei eliberând şoseaua din faţă. Lafferty se ţinea de un mâner de 
pe o latură a vehiculului şi urmărea felul în care reacţiona corpul 
lui McKirrop la denivelările şoselei, în ciuda curelelor cu care era 
legat. Un tub de plastic îi ieşea din gură, iar unul din paramedici îi 
monitoriza în permanenţă semnele vitale. 

— Cum se simte? îl întrebă pe asistentul îngenuncheat. 

Bărbatul ridică din umeri şi răspunse: 

— Nu este încă stabilizat. l-aţi citit ultimele rugăciuni? 

Lafferty confirmă că o făcuse. Călătoria continuă iar el se 
întrebă dacă lucrurile la care era martor acum reprezentau 


generozitate omenească înnăscută. Putea fi folosită această 
experienţă pentru a da un imbold credinţei sale? Sau măcar 
pentru a neutraliza disperarea pe care o simţise atunci când îi 
găsise pe McKirrop şi pe Bella, şi văzuse ce îşi făcuseră unul 
altuia. Toate obstacolele erau acum îndepărtate pentru a salva 
viaţa unui om care întorsese spatele societăţii. Să fie într-adevăr 
aceasta o expresie a unei comunităţi pline de compasiune, grijă 
şi dragoste? Sau totul mergea pe pilot automat? Poliţie, 
ambulanţă, servicii medicale. Poate că în acest caz nu conta prea 
mult, socoti Lafferty. 

Erau puţine şanse ca McKirrop să se însănătoşească de pe 
urma rănilor şi, chiar dacă ar reuşi, societatea nu îl va lăsa în 
pace pentru câtva timp de acum încolo. Moartea Bellei mai 
trebuia încă justificată. 

Ambulanţa încetini şi întoarse brusc la stânga; ajunseseră la 
spital. Aproape înainte ca vehiculul să se fi oprit, uşile din spate 
au fost deschise cu zgomot şi targa lui McKirrop a fost suită pe 
un cărucior al secţiei de Accidente şi Urgenţe spre a fi dus 
înăuntru. 

Paramedical care stătuse cu McKirrop în timpul călătoriei 
începu să relateze echipei de la Accidente şi Urgenţe fapte şi 
cifre şi dispărură cu toţii înăuntru, făcându-l pe Lafferty să se 
simtă anonim şi singur. 

Şoferul ambulanţei închise uşile vehiculului şi îl întrebă pe 
Lafferty: 

— Deci, încă mai rezistă? 

Lafferty aprobă din cap. 

— Uneori este de-a dreptul uimitor cum se pot agăța unii 
oameni de viaţă, spuse bărbatul. 

— Uimitor, consimţi Lafferty şi se îndreptă către uşile secţiei de 
Accidente şi Urgenţe. 

Sora de la recepţie afişă un zâmbet atunci când văzu gulerul 
lui Lafferty; părea că nu îşi dă seama de starea în care se aflau 
restul veşmintelor sale. 

— Cu ce vă pot ajuta, părinte? întrebă ea. 

— Bărbatul care tocmai a fost adus aici. Se numeşte McKirrop. 
Nu are domiciliu stabil. Dacă se poate, aş dori să aştept să aflu 
cum se simte. 

— Sigur că se poate, părinte. Dacă vreţi să luaţi loc acolo, sunt 


convinsă că unul din doctori va veni să vorbească cu 
dumneavoastră în scurt timp. 

După câteva minute, lui Lafferty i se alăturară doi poliţişti care 
fuseseră pe malul canalului. Aceştia îi explicară sorei motivul 
pentru care se aflau acolo, şi apoi veniră să discute cu el. 

— Nu mi-am dat seama că suntem sub escorta poliţiei, spuse 
Lafferty. 

— Am tras paiul cel mai scurt, spuse unul din ei. Trebuie să 
aşteptăm să vedem dacă îşi revine. 

Lafferty trase aer în piept. 

— S-ar putea să dureze ceva timp. 

— De asta ne era teamă şi nouă, replică polițistul. Ne petrecem 
jumătate din viaţă aşteptând prin spitale şi tribunale. ÎI 
cunoaşteţi pe omul acesta, părinte? 

Lafferty ridică din umeri şi spuse: 

— Nu chiar, dar m-am gândit să aştept să aflu cum se simte. 
Este un lucru îngrozitor să nu ai pe nimeni căruia să-i pese de 
tine. 

— Mie mi se pare că dacă ar muri pur şi simplu ne-ar scuti de 
foarte multă osteneală, spuse al doilea poliţist. Dacă doi pierde- 
vară se hotărăsc să îşi facă felul, eu nu am nimic împotrivă - şi 
nimeni cu o judecată cât de cât sănătoasă nu ar trebui să aibă. 

— Kevin este puţin cam supărat pentru că i-a fost anulată 
permisia, explică primul poliţist cu o sensibilitate care în mod 
evident nu era împărtăşită de colegul lui. 

— Nu se poate, răspunse Lafferty pe un ton sec. 

— Ei bine, şi care e rostul? bombăni Kevin în continuare. lrosim 
atâta timp, efort şi bani pentru un nătărău de beţivan, care 
atunci când va ieşi de aici o s-o încaseze din nou şi va face la fel 
sau chiar mai rău data viitoare. Care e rostul? 

Gândurile lui Lafferty o luară din nou, ca un montagne russe, 
pe o pantă descendentă. 

Odată cu trecerea timpului, poliţiştii se îndepărtară de Lafferty, 
după ce epuizară toate subiectele de discuţie. Spitalul avea zone 
de aşteptare separate pentru pacienţi şi pentru rudele lor. 
Poliţiştii aveau acces la amândouă, ei făcând parte din decor într- 
o secţie de Accidente şi Urgenţe mai mare. Dar Lafferty se simţi 
obligat să rămână cu rudele, nedorind să incomodeze personalul 
medical şi ştiind că în mod practic erau foarte puţine lucruri pe 


care le putea face. Încercă să citească una din revistele vechi 
care erau aşezate pe o măsuţă lângă uşă, dar în încăpere era 
atât de puţină lumină încât renunţă, simțind că îl ameninţă o 
durere de cap. 

In încăpere aşteptau mai multe persoane. O mamă şi fiica ei, 
care stăteau îmbrăţişate şi se consolau reciproc, şoptindu-şi 
mereu cuvinte de încurajare, creându-şi propria lor insulă într-un 
ocean de adversitate. Mai erau doi adolescenţi care beau Cola la 
cutie din automatul pentru băuturi din hol. Aceştia nu vorbeau 
prea mult unul cu celălalt, şi răsfoiau întruna paginile revistelor, 
după câte se părea fără să citească nimic. Un bărbat mai în 
vârstă, îmbrăcat cu o haină de ploaie stătea cu mâinile în 
buzunare, privind fix în podea, ca şi cum ar fi fost cufundat în 
gânduri. Un grup de patru persoane, trei bărbaţi şi o femeie, care 
arătau de parcă ar fi venit din partea mai săracă a oraşului, 
murmurau încontinuu între ei despre cum să îşi pună de acord 
mărturiile. Unul dintre bărbaţi monopolizase conversaţia. Avea 
aproximativ patruzeci de ani şi purta un costum albastru deschis, 
cu carouri galbene la mâneci şi pe laturile pantalonilor. Părul lui 
negru era pieptănat lins pe spate ca al unui star rock din anii 
cincizeci şi avea mai mulţi dinţi lipsă în faţă. În picioare avea o 
pereche de pantofi albi de sport, cu şireturi de un verde 
fluorescent. Lafferty nu recunoscu marca. Nu părea să fie printre 
primele cinci despre care auzise că sunt apreciate de şcolarii cu 
discernământ. 

Bărbatul se ridică de pe scaun şi îngenunche în faţa celorlalți 
trei, ţinându-le o prelegere cu un deget arătător pătat de 
nicotină. Lafferty îl auzi şoptind: 

— Dacă spunem cu toţii acelaşi lucru, nu pot să ne facă nimic. 
Nimic. Trebuie doar să ne susţinem reciproc. În regulă? 

Cei doi bărbaţi aprobară din cap, dar femeia părea speriată şi 
nesigură. 

Lafferty aprecie că nu avea probabil mai mult de treizeci de 
ani, dar părul ei lins şi tenul pământiu o făceau să pară mult mai 
bătrână. Se întreba uneori de ce nu se făceau cercetări asupra 
îmbătrânirii provocate de sărăcie. Din experienţa sa, jumătate 
din femeile care locuiau în apartamente din blocuri turn sufereau 
de ea. Atâtea mirese frumoase se transformau în cotoroanţe cu 
obraji scofâlciţi până la vârsta de treizeci de ani. 


— În regulă? repetă bărbatul în folosul femeii. 

Ea aprobă nervoasă, dar fără să comenteze. Bărbatul ridică 
privirea şi îl văzu pe Lafferty uitându-se la el. Zâmbi uşor şi 
pretinse că se uită pe lângă el înainte de a se aşeza din nou pe 
scaun. Ocazional mai aruncă o privire peste umăr, să vadă dacă 
era urmărit în continuare. Lafferty nu atrase niciun zâmbet şi 
niciun salut din cap din partea celorlalţi - dar nu simţi nici 
ostilitate, ci doar sentimentul că gulerul nu stă bine. Cei prezenţi 
nu se aşteptau să îl vadă aşteptând aici ca un membru obişnuit 
al asistenţei. El făcea parte din instituţie. Trebuia „să acţioneze“, 
nu „să aştepte“. 

In cadrul uşii apăru o asistentă care privi la clip-board-ul pe 
care îl ţinea în mână. 

— Doamna Simmonds? întrebă ea. 

Duetul format din mamă şi fiică răspunse şi asistenta se 
apropie de ele cu câteva noutăţi. 

Atunci când termină, Lafferty o văzu pe mamă izbucnind în 
lacrimi, cu umerii săltându-i fără zgomot. Se ridică şi merse spre 
ele. 

— Vă pot ajuta cu ceva? o întrebă încet pe fiică. 

— Nu, mulţumesc, răspunse ea tăios. Işi încolăci şi mai strâns 
braţul în jurul mamei sale, de parcă ar fi vrut să o protejeze de 
Lafferty. 

Lafferty se retrase cu eleganţă şi se aşeză din nou. Dar se 
simţea ca şi cum capul i-ar fi fost plin de cioburi de sticlă. În 
încăpere intră un doctor indian, cu halatul alb descheiat, 
fluturând în părţi, şi cu stetoscopul ieşindu-i din buzunarul drept. 
Se uită în jur, îl zări pe Lafferty şi veni spre el. Emana un miros 
slab de transpiraţie. 

— Am înţeles că aşteptaţi veşti despre McKirrop, spuse el. 

Lafferty observă absenţa cuvântului „domnul“. Societatea îl 
aşeza deja pe „McKirrop“ la locul lui. 

— Da, răspunse el. Cum se simte? 

— Mă tem că nu prea bine. Este destul de surprinzător şi faptul 
că a supravieţuit, după o astfel de rană. Pentru moment este 
stabilizat şi îl vom transfera la secţia de Traumatisme Craniene 
de îndată ce va putea fi mutat. Dar în ceea ce priveşte când şi 
dacă îşi va recăpăta cunoştinţa, mi-e teamă că asta se află în 
mâinile zeilor. 


Lafferty voi să întrebe „ai tăi sau ai mei?“, dar nu o făcu. 

— vă mulţumesc pentru că mi-aţi spus, zise el. Aş putea să vă 
telefonez mâine dimineaţă? 

— Desigur. 

Pe când se pregătea să plece, Lafferty îl văzu pe unul din 
poliţişti la automatul pentru ceai şi se opri să discute cu el. 

— Rămâneţi aici? întrebă el. 

— Cam aşa ceva, răspunse polițistul cu un aer de resemnare. 
Odată ce-l conectează la una din maşinile alea, s-ar putea să mai 
stăm pe aici în următoarele şase luni, pentru că există o şansă 
minimă că îşi va reveni. 

— Asta n-o să-i placă prea mult colegului dumneavoastră, 
spuse Lafferty, amintindu-şi conversaţia anterioară. 

— Ei, Kevin este un băiat de treabă, părinte, doar că uneori 
slujba te marchează. Unele din lucrurile pe care le vezi zi de zi... 
începi să vezi lucrurile altfel - ei bine, te marchează, înţelegeţi? 

Lafferty aprobă din cap. 

— Inţeleg. 

Se uită la ceas şi păşi afară, strângând din umeri pentru a se 
apăra de frig. Era unsprezece şi jumătate. Privi în sus spre cer şi 
observă că se  înseninase complet. Drept consecinţă, 
temperatura era acum cu multe grade sub zero. 

* 


La ora trei în dimineața acelei zile, pagerul lui Sarah Lasseter 
începu să sune şi ea răspunse aproape automat. În camera ei era 
foarte frig şi trase pe ea un pulover şi o pereche de pantaloni - 
spitalul oprea încălzirea în clădirea personalului la ora 
unsprezece şi nu o pornea din nou decât la ora şase dimineaţa. 
Inainte de a se culca, ea îşi aşezase toate hainele în ordine astfel 
încât să se poată îmbrăca repede şi la nevoie chiar într-un 
întuneric complet. Întinse mâna sub pat căutând perechea de 
pantofi fără toc, uşor de încălţat, pe care o păstra acolo şi îi luă în 
picioare. Işi trase pe ea halatul alb şi agăţă pagerul de buzunarul 
de deasupra înainte de a pipăi celelalte buzunare, verificând 
dacă avea toate cele necesare. Satisfăcută, oftă: 

— Din nou la muncă. 

Se strecură afară din cameră, închizând fără zgomot uşa în 
urma ei, pentru a nu mai trezi pe altcineva de pe coridor. 

Aerul rece de afară aproape îi tăie respiraţia atunci când 


traversă curtea spre clădirea principală a spitalului; trebuia să 
aibă grijă pe unde calcă pe pietrele îngheţate şi de două ori a 
fost aproape să cadă. A fost o uşurare să intre pe uşile batante şi 
să se simtă mângâiată de căldură, dar îşi mai freca mâinile 
atunci când intră în secţia de Traumatisme Craniene căutând-o 
pe asistenta-şefă din tura de noapte. 

— Ai sunat, stăpâne? spuse glumind cu o voce joasă atunci 
când o văzu pe asistentă apropiindu-se. 

— Îmi pare rău, doamnă doctor, dar avem un transfer de la 
Accidente şi Urgenţe. Asistenta îi înmână un clip-board de care 
era prinsă o singură foaie de hârtie. 

— John McKirrop? exclamă Sarah. Acelaşi John McKirrop? 

— Mă tem că da, răspunse asistenta. De data asta este într-o 
stare foarte gravă. Fractură de craniu. Poliţia crede că a fost lovit 
cu o sticlă. Aproape sigur are leziuni cerebrale importante, dar 
cei de la Accidente şi Urgenţe spun că este stabilizat pentru 
moment şi ard de nerăbdare să ne arunce pisica. 

— Bietul om, spuse Sarah, citind însemnările. Este aici deja? 

— Urcă acum, răspunse asistenta. 

Sarah auzi uşile liftului deschizându-se şi se întoarse, văzându- 
| pe liftierul de noapte manevrând un cărucior. Atunci când îl 
împinse prin uşile exterioare ale secţiei, el trebui să îşi balanseze 
puternic întregul corp pentru a contracara dorul de ducă al celor 
două roţi din faţă. Liftierul era însoţit de o asistentă. 

— E al vostru, spuse aceasta atunci când şi uşile interioare au 
fost deschise pentru a-i permite căruciorului să intre. Unde vreţi 
să îl ducem, soră-şefă? 

— Alfa 4, răspunse asistenta-şefă, întorcându-se pentru a-i 
conduce într-o rezervă dintr-unul din cele trei mici „saloane“ care 
alcătuiau secţia de Traumatisme Craniene. Fiecare din cele trei 
zone de deservire a pacienţilor, Alfa, Beta, Gama, putea găzdui 
patru pacienţi şi fiecare rezervă era dotată cu aparate de 
monitorizare şi menţinere a vieţii la cel mai înalt grad de 
tehnologie. La această oră matinală spitalul era luminat slab de 
felinarele  de-afară care îi confereau o strălucire verde, 
monotonă. Sarah îşi dădu seama că lumina nopţii o duce mereu 
cu gândul la un acvariu. 

Toate celelalte trei paturi din Alfa erau ocupate, pacienţii 
având răni la cap care cereau îngrijire continuă sau monitorizare 


a creierului, sau ambele. Fiecare pat era înconjurat în ambele 
părţi de echipament electronic şi de diagrame monitorizate. În 
afară de bâzâitul produs de diagramele de încălzire şi aer 
condiţionat, zgomotul aparatelor de menţinere în viaţă hotăra 
cine să respire şi când. Căruciorul de la „Accidente şi Urgenţe“ 
stătea paralel cu patul gol, iar corpul lui McKirrop fu ridicat uşor 
într-o nouă poziţie. Portarul împinse căruciorul, fiind urmat de 
asistenta de la etajul inferior, lăsându-le pe Sarah şi pe asistenta 
de serviciu să se ocupe de McKirrop. 

— Haide să-l conectăm la aparate, spuse Sarah, începând să 
ataşeze corpului inconştient al lui McKirrop o mulţime de tuburi şi 
electrozi. 

Asistenta-şefă aprinse o mică lampă de deasupra patului care 
proiectă pe faţa pacientului o lumină albă, circulară, fără ca 
acesta să tulbure licărirea întunecată şi verde a saloanelor 
alăturate. Sarah şi asistenta de serviciu reuşiră într-un final să-l 
conecteze pe McKirrop la sistem, aşa că acum Sarah avea 
informaţii electronice pe care le putea nota pe fişa de internare a 
pacientului. Când termină, Sarah se uită înspre el şi spuse: 

— E un mister pentru mine că încă mai eşti în viaţă, John 
McKirrop. Inseamnă că vrei cu ardoare să trăieşti. 

— Dumnezeu ştie de ce, spuse asistenta de serviciu. 

Sarah zâmbi fiindcă amândouă văzuseră cum pieptul lui 
McKirrop se ridică şi coboară în semn de răspuns la aparatul de 
ventilaţie. 

— Poate că o fi vreun milionar excentric. 

— Sau foarte îndrăgostit, spuse asistenta. 

— Sau foarte furios. 

Sarah se uită la ceas şi notă ora pe fişă. Pacient internat la 
„Traumatisme Craniene“ şi stabilizat la trei şi patruzeci şi şase de 
minute, spuse ea. 

Asistenta de serviciu îşi privi ceasul cu lănţişor prins de halat. 

— Verificat, răspunse ea. 

— Cred că deocamdată nu mai putem face nimic, spuse Sarah, 
îndepărtându-se de pat. Ce mai fac ceilalţi? 

— Nicio problemă. Toată lumea se comportă bine în noaptea 
asta până acum. 

— Să dea Domnul să continue aşa, spuse Sarah. Eu mă întorc 
la culcare. 


— Voi încerca să nu te deranjez, zâmbi asistenta de serviciu. 

Sarah dormi fără să fie deranjată timp de patru ore după care 
se trezi din nou şi îşi începu treaba. Astăzi era ziua de vizită prin 
saloane a lui Tyndall, aşa că Stubbs era în mod special nervos şi 
nerăbdător să se asigure că departamentul lui mergea cum 
trebuie. Sarah se hotărî să îmbrace o fustă neagră şi o helancă 
de aceeaşi culoare. Îşi prinse părul la spate în coc. În cele din 
urmă ea alese să poarte ochelarii cu rame mari, ştiind foarte bine 
că în ansamblu această ţinută o va face să arate ca o şcolăriţă 
sau ca Audrey Hepburn în rolul unei călugăriţe, aşa cum se 
exprimase o dată Paddy Duncan. Sarah considera aceste lucruri 
ca fiind necesare. Imaginea era foarte importantă, iar ea 
intenţiona să impună un aer de respect. 

Vizitele lui Tyndall întotdeauna începeau la nouă şi jumătate 
fix, aşa că Sarah fu surprinsă să vadă că Stubbs încă nu era 
prezent la ora nouă şi douăzeci şi cinci. Începu să se gândească 
la faptul că va trebui să-l înfrunte singură pe Tyndall, când 
Stubbs apăru de-abia respirând şi blestemându-şi maşina fiindcă 
i se stricase motorul. Îşi netezi părul pe spate cu ambele mâini şi 
îşi băgă mânecile cămăşii în haina albă, după care luă fişele 
pacienţilor din mâinile lui Sarah fără să spună vreun cuvânt. 
Sarah le văzu pe sora departamentului şi pe asistenta de serviciu 
cum se uită una la cealaltă comentând parcă din priviri 
atitudinea nepoliticoasă a lui Stubbs. 

Stubbs nu avusese timp să citească mai mult de un paragraf 
înainte ca Murdoch Tyndall să-şi facă apariţia în camera de gardă 
la ora bine ştiută. 

— Bună dimineaţa tuturor, spuse doctorul zâmbind şi 
mutându-şi privirea rapid prin cameră pentru a observa fiecare 
detaliu. Stubbs lăsă corul de salutări să se stingă, după care 
spuse: 

— Bună dimineaţa, domnule. Suntem cu toţii pregătiţi să vă 
primim. 

Tyndall îşi frecă mâinile şi spuse, aşa cum făcea întotdeauna: 

— Bine atunci, hai să ne-apucăm de treabă. 

Sarah zâmbi către sora Roche, sora departamentului, în timp 
ce Tyndall mergea înainte urmat de Stubbs. Restul îi urmau unul 
câte unul, făcând-o pe Sarah să vadă totul ca pe o procesiune 
feudală. Stăpânul Moşiei urmat de suita sa. Se opreau la fiecare 


salon în parte şi Stubbs citea din notițele de pe fişă pe care le 
consulta în grabă pentru valori şi cifre. Tyndall dădea din cap şi îi 
punea întrebări atât lui Stubbs, cât şi asistentelor, întrebările 
privind îngrijirea medicală erau preluate de asistenta Roche care 
răspundea ea însăşi la ele sau le adresa mai departe. 

Când grupul oprise la Alfa 4, salonul în care era McKirrop, 
Stubbs deveni agitat. Căuta cu disperare prin hârtiile din mâna 
lui fără să găsească ceea ce căuta. 

— Acesta este... începu el. 

Sarah ştia că Stubbs habar n-avea cine era pacientul. Nu 
avusese timp să-i aducă la cunoştinţă despre sosirea lui. Dar, 
fiindcă Stubbs o ignorase pe tot parcursul vizitei, ea se hotărî să-l 
lase să transpire cât mai mult posibil. Observă cum sora Roche 
îşi aţinti privirea în pământ pentru a-şi ascunde zâmbetul de pe 
buze şi apoi se uită în altă parte ca să n-o facă şi pe Sarah să 
râdă. 

— Îmi pare rău, domnule... Se pare că nu am nicio informaţie 
despre acest pacient... bolborosi Stubbs. 

Apoi o privi pe Sarah şi spuse: 

— Ai tu cumva vreo informaţie despre acest pacient, doamnă 
doctor Lasseter? 

— Da, domnule, zâmbi Sarah cu inocenţă. Domnul McKirrop a 
fost internat azi-noapte după ce a fost implicat într-un scandal de 
beţivi. 

Dezlipi noua fişă de internare de pe marginea patului pe care 
Stubbs nu o observase şi apoi i-o înmână. 

— Nu, spune-ne dumneata, doamnă doctor, îl întrerupse 
Tyndall. 

— Prea bine, domnule, spuse Sarah luându-i înapoi fişa lui 
Stubbs care o privea cu mânie. 

— Domnul McKirrop era pe moarte când a fost găsit la 
marginea canalului noaptea trecută. Echipa de la „Accidente şi 
Urgenţe“ a reuşit să-l stabilizeze şi apoi l-au transportat la noi din 
cauza rănilor la cap. Are o fractură interioară a craniului adâncă 
de peste trei centimetri. L-am internat la „Traumatisme 
Craniene“, la patru fără un sfert azi-dimineaţă şi l-am conectat la 
aparatele de menţinere în viaţă la nivelul întâi. 

Tyndall făcu un pas înainte şi îl privi pe McKirrop. 

— Aparate de nivelul întâi? repetă el pus pe gânduri. Pacientul 


nu trebuie să facă nimic pentru a se menţine în viaţă, nu? Crezi 
că va veni ziua în care să putem suprima toate trupurile, doamnă 
doctor? 

— Mai avem mult până să ajungem acolo, domnule, răspunse 
Sarah. Aparatele sunt într-adevăr extrem de necesare. 

— Dar se şi îmbunătăţesc pe zi ce trece, spuse Tyndall un pic 
cam rece după părerea lui Sarah. Îşi muşcă buza amintindu-şi 
dintr-o dată despre dragostea lui Tyndall pentru tehnologie. 

Tyndall se încruntă, după care spuse: 

— Pacientul mi se pare cunoscut, doamnă doctor, sau mă înşel 
eu? 

Se uită mai aproape la faţa inconştientă a lui McKirrop. 

— Nu, nu vă înşelaţi domnule doctor, răspunse Sarah. Domnul 
McKirrop a mai fost şi săptămâna trecută la noi din cauza unei 
contuzii făcută în urma unei bătăi. El e cel care i-a deranjat pe 
jefuitorii de morminte din Cimitirul Newington. 

— A, da, omul care locuia în cimitir. 

— Vagabondul, adăugă Stubbs. 

— Nu prea are parte de noroc acest domn McKirrop, nu-i aşa? 
comentă Tyndall. 

— Din cauza stilului său de viaţă, spuse Stubbs. 

Tyndall îl privi şi spuse: 

— De unde nu ai, nici Dumnezeu nu-ţi cere. 

Stubbs făcu o grimasă. Tyndall se întoarse din nou către Sarah 
Şi spuse: 

— Care sunt planurile pentru domnul McKirrop azi? 

Sarah se uită repede la Stubbs crezând că o va întrerupe, dar 
acesta nu zise nimic, aşa că ea continuă: 

— Probabil că-i vom face absolut toate testele de verificare a 
funcţionării creierului, domnule. Se pare că a suferit leziuni 
cerebrale severe din cauza fracturii de craniu. 

— L-aţi făcut radiografii? 

— Da, domnule. Cei de la departamentul „Accidente şi 
Urgenţe“ le aveau deja făcute azi-noapte. Sunt în camera 
alăturată. 

— Eu zic să le studiem un pic. 

Grupul se adună într-o cameră mică ce avea pe pereţi o serie 
de radiografii expuse. Sarah desprinse radiografia ce arăta 
craniul lui McKirrop, după care se dădu înapoi. Tyndall îşi potrivi 


mai bine ochelarii şi scoase un oftat. 

— Are o lovitură straşnică. Mă mir că a supravieţuit. 

Apoi se întoarse către Sarah. 

— Pot să arunc o privire pe fişa lui de internare? 

Sarah îi înmână foaia şi Tyndall se uită peste cifre. 

— Sunt de acord să continuăm testele, spuse el, dar nu cred că 
ar trebui să ne facem prea mari speranţe în legătură cu domnul 
McKirrop. 

— Nu, domnule, răspunse Sarah. 

Tyndall îşi îndreptă din nou atenţia către fişă şi începu să 
citească cu glas tare: 

— John McKirrop. Vârsta aproximativ cincizeci de ani, fără 
domiciliu stabil, fără familie, fără rude apropiate... Părintele Ryan 
Lafferty? O privi pe Sarah pe sub ochelari. 

— Am aflat că părintele Lafferty l-a însoţit pe domnul McKirrop 
în drumul spre spital, domnule. A vrut să fie menţinut la curent 
cu starea lui, aşa că cei de la „Accidente şi Urgenţe“ au trecut 
numele lui la rubrica „rude apropiate“. McKirrop nu mai are pe 
nimeni altcineva. 

— De ce-l interesează pe părintele Lafferty starea acestui 
pacient? 

— Presupun că vrea să discute cu domnul McKirrop despre 
ceea ce s-a întâmplat la cimitir cu băiatul lui Main. 

— Serios? întrebă Tyndall eu răceală. 

— Poliţia aşteaptă de asemenea să-l intervieveze pe domnul 
McKirrop. Am înţeles că cealaltă persoană implicată în scandal a 
murit, a spus Sarah. 

Tyndall făcu un gest menit să-i exprime disprețul, iar Stubbs 
de asemenea. Tyndall dădu uşor din cap, în timp ce Stubbs îşi 
muşcă buzele a dezgust. 

— Presupun că vor fi cu toţii dezamăgiţi, dar nu se ştie 
niciodată. Unii dintre noi lucrăm de prea mult timp în această 
meserie ca să mai fim surprinşi de minunile înfăptuite de corpul 
uman. V-aş ruga să fiu ţinut la curent cu starea în care se află 
domnul McKirrop. 

Sarah şi Stubbs răspunseră amândoi în acelaşi timp: 

— Da, domnule. 

Când Tyndall părăsi incinta, întreaga echipă răsuflă uşurată. 
Acest lucru îi făcu să zâmbească pe toţi, cu excepţia lui Stubbs. 


Ochii îi sticleau de mânie şi Sarah nu mai fu nevoită să se întrebe 
cui îi era adresată această privire. 

— AŞ dori să discut ceva cu dumneata, doamnă doctor, izbucni 
el în timp ce ieşea afară din cameră. 

Sarah ridică din umeri şi acceptă să primească dojana ce va 
urma. O văzu pe sora Roche ridicându-şi ochii spre cer şi îi 
mulţumi pentru gestul prietenesc printr-un zâmbet slab. Stubbs 
deschise uşa de la salonul cu radiografii şi îi făcu semn lui Sarah 
să intre, după care o închise la loc. 

— Ce anume urmăreşti făcându-mă să par ca un prost? întrebă 
el scrâşnind din dinţi. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, domnule doctor, replică Sarah 
cu răceală. 

— Ai pus la cale toată treaba cu McKirrop. Ştii prea bine că aşa 
ai făcut. 

— Vă asigur, domnule doctor, chiar nu am avut timp să vă 
anunţ înainte. 

— Ai făcut asta dinadins! tună şi fulgeră Stubbs. Voiai să par 
ridicol în faţa doctorului Tyndall. 

— Nu-i adevărat! Pur şi simplu nu am avut când să vă spun 
despre internarea domnului McKirrop. 

— Ai făcut asta ca să-l impresionezi pe Tyndall! Mă crezi chiar 
aşa prost? 

— Ceea ce cred eu despre dumneavoastră nu e niciuna, nici 
cealaltă, dar mai bine să nu ştiţi, răspunse Sarah. 

Era pentru prima dată când rostise altceva în afară de cuvinte 
menite să-l calmeze pe Stubbs şi asta o făcu să se simtă într- 
adevăr bine. Observă cum pe faţa lui Stubbs apăru o urmă de 
surprindere urmată de nesiguranţă, iar asta o făcu să se simtă şi 
mai bine. 

— Urmează să mă mai acuzaţi şi de faptul că eu v-am stricat 
motorul maşinii ca să nu ajungeţi la timp! 

— Cred că ceea ce aţi spus e destul, doamnă doctor Lasseter, 
rosti Stubbs cu vocea ridicată, vrând să pară ameninţător. 

Sarah respiră adânc, după care spuse tăios: 

— Scuzaţi-mă, domnule doctor, dar am treabă de făcut. 

Se întoarse pe călcâie şi-l lăsă pe Stubbs pironit acolo. Sarah 
simţi cum stomacul îi ia foc şi cum inima îi bate cu putere în gât, 
dar se chinui să ţină capul sus şi să păşească mai departe plină 


de autoritate. Se întoarse la camera de gardă şi stătu o clipă să 
se uite pe fereastră pentru a-şi reveni. Mâinile încă îi tremurau. 
— E totul în regulă? întrebă sora Roche. 
— Da, mulţumesc, soră. 


6 


Fără să-l anunţe înainte, Lafferty îşi asumă riscul şi porni către 
apartamentul lui Main. Se hotărâse că e mult mai bine să 
vorbească cu el personal decât să-i telefoneze şi nu mai avea 
răbdare să aştepte încă o zi până când Main trebuia să vină la 
biserică. Prima dată crezu că Main este plecat, dar după ce sună 
la uşă şi a doua oară, acesta auzi zgomote venind dinăuntru. Uşa 
se deschise şi în faţă îi apăru John Main clătinându-se. Acesta 
purta un tricou inscripţionat cu numele şcolii Merchiston şi o 
pereche de  blue-jeans. Avea picioarele goale şi părul 
nepieptănat. Pleoapele grele indicau faptul că fusese trezit din 
somn. 

— Părinte Lafferty? Nu m-aşteptam... 

— Eram prin apropiere. M-am gândit să trec pe la dumneata 
să-ţi spun cum mai stau lucrurile. 

Lafferty se gândi că mica minciună rostită putea fi iertată 
pentru că o folosise doar pentru a nu părea prea insistent în ochii 
lui Main. 

— Intră, spuse Main, dându-se înapoi şi deschizând şi mai mult 
uşa. Scuză, te rog, deranjul. 

— Dacă aş fi primit o liră de câte ori am auzit asta... răspunse 
deschis Lafferty. 

Intră în sufragerie şi-şi dădu seama că Main nu glumise. Main 
începu să dea lucrurile la o parte sau mai degrabă să strângă 
mizeria într-un singur loc. Farfurii nespălate, ceşti, pahare şi 
cuțite fură strânse şi îngrămădite pe o măsuţă, iar Lafferty fu 
poftit să se aşeze. Acesta făcu întocmai, regretând faptul că 
venise fără să aibă vreo ştire importantă. Sticla de gin goală de 
pe cămin şi paharul de lângă, ce avea pe fund o bucată de 
lămâie uscată, erau explicaţia dezordinii în care se afla Main. 

— Să-ţi aduc ceva? întrebă Main. Ceai? Cafea? 

— Mi-ar plăcea o cafea, dar nu vreau să te deranjez, spuse 
Lafferty. 

— Nu-i niciun deranj. Şi mie mi-ar prinde bine o ceaşcă. 

Comentariul îl făcu pe Lafferty să-şi îndrepte din nou privirea 
către sticla de pe cămin. Main îl văzu şi spuse: 

— Sper că n-ai de gând acum să-mi ţii o prelegere despre cât 


de rea e băutura. 

— Nici nu mă gândesc, răspunse Lafferty. Băutura poate fi 
uneori binecuvântare. 

Comentariul îl surprinse pe Main: fusese spus direct din inimă. 
Simţi cum afecțiunea lui pentru Lafferty, născută la prima lor 
întâlnire, creşte şi se îndreptă spre bucătărie pentru a pregăti 
cafeaua. 

Lafferty se uită prin cameră, observând semnele unui om care 
trăia singur. Apoi atenţia îi fu capturată de ceea ce văzu pe 
măsuţă. Un cerc format din cărţi albe, fiecare purtând însemnul 
unei litere şi un pahar răsturnat în mijloc. Se ridică încet şi se 
îndreptă spre măsuţă. Era încă acolo când se întoarse Main. 

— Te ocupi de spiritism? întrebă el întorcându-se cu faţa către 
Main. 

Acesta păru stânjenit. Se pare că uitase de asta. 

— Da, spuse el, încercând să-şi revină. M-am gândit să încerc 
Şi eu. 

— Să încerci? întrebă Lafferty cu blândeţe. 

Main se simţi ametit. Îşi păstră poziţia verticală ţinându-se cu 
amândouă mâinile de spătarul scaunului şi se uită spre măsuţă. 
Cuvintele păreau să nu-i mai iasă din gură. 

— Voiam să... Trebuia să încerc să iau legătura cu Mary şi 
Simon. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat. Trebuie să mă asigur că 
Simon este în regulă. 

Lafferty citi durerea din privirea lui Main. Până şi lui i se puse 
un nod în gât. 

— Am înţeles că e nevoie de mai mult de o persoană pentru 
chestiile astea. 

Main aprobă din cap şi spuse: 

— Am întâlnit azi-noapte o femeie în bar, care mi-a spus că 
luase legătura cu mama ei prin intermediul unei tăblițe de 
spiritism, aşa că i-am cerut să-mi arate şi mie cum funcţionează. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Lafferty. 

— Nimic. 

— Nimic? 

— Ba da, mi-a spus nişte prostii de genul că sufletul lui Simon 
este împăcat, dar mi-am dat seama că ea era cea care mişca 
paharul. 

— Înţeleg. Am auzit că lucrurile astea pot fi destul de 


periculoase. 

— Când nu mai ai nimic de pierdut, riscurile nu mai contează, 
spuse Main. Lafferty observă că în mijlocul mesei, mai era un 
cartonaş pe care scria „Simon Main, Traumatisme Craniene, Beta 
2“. Mai erau nişte cifre de referinţă şi o literă grecească în colţul 
din stânga. 

— Aceasta era fişa de internare a lui Simon, care stătea 
agăţată de marginea patului, şopti Main. Am luat-o în ziua în care 
au hotărât să-l deconecteze de la aparate. M-am gândit că ar fi 
de ajutor să am ceva legat de Simon pe masă. 

Lafferty dădu din cap, după care întrebă: 

— Parcă spuneai ceva de cafea? 

— O aduc imediat. 

— Ai reuşit să-l găseşti pe bătrânul şpriţar? întrebă Main după 
câteva minute în timp ce-şi sorbeau cafeaua. 

— De aceea am şi venit, recunoscu Lafferty. 

Îi povesti lui Main întâmplările din seara precedentă. Când 
termină, Main îşi dădu capul pe spate şi râse amar. 

— lronia soartei! 

— Nu înţeleg, spuse Lafferty. 

— McKirrop, ajungând la „Traumatisme Craniene“ cu leziuni pe 
creier. Acolo a stat şi Simon înainte de-a muri. 

— A, da. Îmi pare rău. 

— Asta-i viaţa. Care sunt şansele ca McKirrop să-şi revină? 

— Din păcate nu prea mari. Are nişte răni foarte grave. Ei nu 
cred că va supravieţui. 

Main clătină din cap cu resemnare şi spuse: 

— Oricum nu prea existau şanse să aflăm ceva nou de la el, 
nu-i aşa? Lafferty dădu aprobator din cap. 

— Asta aşa e. Dar sincer vorbind, el era singurul care ne mai 
rămăsese. Privirea îndurerată care apăru în ochii lui Main îl făcu 
să-şi dorească să nu fi adăugat şi ultima parte. 

Cei doi bărbaţi continuară să-şi bea cafeaua în linişte până 
când Lafferty întrerupse tăcerea întrebând: 

— Te-ai gândit să te întorci la lucru? Cred că te-ai simţi mai 
bine dacă ai avea o preocupare. 

Main zâmbi cu amărăciune. El spuse: 

— Ştiu că-mi vrei binele, dar trebuie mai întâi să aflu ce i-au 
făcut nenorociţii ăia fiului meu. Întoarcerea la lucru nu mă va 


ajuta în această privinţă. 

Lafferty dădu din cap cu reticenţă şi întrebă în şoaptă: 

— Ce-ai de gând să faci acum? Ştii? 

— O să încerc cu ziarele, răspunse Main. 

— Nu înţeleg, spuse Lafferty din nou. 

— O să încerc să-i conving pe ziarişti să mai publice încă o 
dată povestea pentru a-i presa pe poliţiştii noştri dragi să se 
ocupe mai serios de caz. 

Lafferty vru să spună ceva, dar Main continuă: 

— Şi dacă eşti pe cale să-mi spui că ei fac tot posibilul, nu te 
mai obosi! Nu este îndeajuns! 

— Corect, spuse Lafferty. 

Îşi puse pe masă ceaşca goală şi se ridică să plece, adăugând: 

— Dacă McKirrop îşi revine cumva şi eu apuc să vorbesc cu el, 
te sun. Între timp, am să mai fac o vizită la bibliotecă să văd ce 
mai aflu. 

Main se mai linişti un pic în timp ce-l conducea pe Lafferty la 
uşă. El spuse: _ 

— Să nu crezi că nu-ţi sunt recunoscător. lţi sunt chiar foarte 
recunoscător. 

Întinse mâna să dea noroc cu Lafferty. 

— Dacă ai nevoie de mine, ştii unde mă găseşti. 

Când s-a întors la Sf. Xavier, Lafferty fu bucuros să vadă că 
îngrijitoarea, doamna Grogan, îi pregătise prânzul. Acest lucru nu 
făcea parte din îndatoririle ei, dar ea avea un instinct matern 
puternic şi deseori, pe lângă curăţenie şi cumpărături, mai făcea 
şi câte o mâncare gătită. Lafferty îi era recunoscător. Lui nu-i 
plăcea să gătească, aşa că mânca mai mereu pe apucate. 
Dezavantajul acestei generozităţi era că, în timp ce mânca, 
doamna Grogan, o femeie cu opinii categorice, insista să-i 
împărtăşească ideile ei despre anumite chestiuni. Astăzi alesese 
să-şi expună părerile despre piaţa financiară comună. Ea se arăta 
împotriva acestei idei. 

După prânz, Lafferty îşi consultă agenda. Îşi amintise de cele 
două vizite la domiciliu pe care trebuia să le facă, dar uitase 
despre întâlnirea cu tinerii logodiţi, Anne Partland şi iubitul ei. Era 
stabilită pentru ora trei şi jumătate. Îi plăcea Anne; era o fată 
încântătoare, care nu le făcuse niciodată vreo problemă 
părinţilor, nici în timpul adolescenţei, şi nici cât fusese studentă 


la Facultatea de Pedagogie. Puţine fete mai erau ca ea, se gândi 
Lafferty. El nu-l cunoscuse pe logodnicul Annei, dar aceasta 
împreună cu părinţii ei doreau ca nunta să fie oficiată la Sf. 
Xavier, aşa că el le propusese o întâlnire. Băiatul era şi el catolic, 
aşa că nu mai era nevoie să le vorbească despre „căsătoriile 
mixte“ şi despre viitoarea apartenenţă religioasă a copiilor. 

x 


Sarah se simţi uşurată să vadă că pe măsură ce ziua trecea, 
Stubbs continua s-o evite. Era încântată că avusese curajul să-şi 
susţină punctul de vedere mai devreme, dar încă mai simţea un 
nod în stomac atunci când se gândea la incident. Deşi nu le 
spusese nimic asistentelor, era clar că acestea ştiau de conflictul 
anterior cu Stubbs şi păreau să fie şi mai drăguţe cu ea. Faptul că 
asistentele erau de partea ei o ajută să-şi reclădească încrederea 
în sine. 

Termină de făcut testele de monitorizare cerebrală celor şase 
pacienţi lăsaţi în grija ei şi notă progresele sau lipsa acestora pe 
fişele lor medicale. Patru dintre aceştia nu înregistrau nicio 
schimbare; starea unuia se înrăutăţise, dar cel din urmă, un 
pacient pe nume Trevor Brown din Beta 2 arăta îmbunătăţiri 
majore conform electrocardiogramei. Brown se afla în comă de 
circa 13 săptămâni, dar Tyndall fusese de părere că-şi va reveni. 
Mulţi doctori nu prea doreau să facă asemenea preziceri despre 
pacienţii aflaţi în comă, dar echipamentul cu care era dotat 
Departamentul de Traumatisme Craniene le permitea să observe 
cele mai mici schimbări în funcţionarea creierului şi astfel să 
poată şti ceea ce se va întâmpla cu fiecare pacient. In special 
aparatul de scanare Sigma - pe care Murdoch Tyndall se 
străduise atâta să-l pună la punct - juca un rol esenţial în 
tratamentul bolnavilor. 

Spre deosebire de celelalte sonde care aveau nevoie de 
ataşarea electrozilor exteriori, scanerul Sigma funcţiona pe baza 
implantării a doi electrozi în craniul pacientului. Această 
procedură nu era convenabilă pentru toţi pacienţii, dar aceia care 
aveau electrozi implantaţi puteau dovedi o activitate cerebrală 
extrem de sensibilă. Tyndall concepuse un tabel care să ajute la 
monitorizarea creierului şi, cu ajutorul acestuia, îşi putea da 
seama dacă pacientul îşi va reveni sau nu. 

Sarah folosi tabelul lui Tyndall pentru a vedea starea în care se 


afla Brown şi îşi dădu seama că este posibil ca acesta să iasă din 
comă în următoarele treizeci şi şase de ore. 

Întorcându-se cu fişele de monitorizare la camera de gardă, 
Sarah observă trecând pe lângă departamentul Alpha, că foaia 
de internare a lui John McKirrop se afla încă agăţată de patul 
acestuia. Rămase încremenită. Credea că Stubbs va dori să 
continue el testele asupra lui McKirrop, mai ales că Tyndall 
ceruse să fie ţinut la curent cu toate acestea. Porni în căutarea 
lui Stubbs şi îl găsi examinând o electro-encefalogramă cu 
ajutorul unei lupe şi a unei rigle. Ea tuşi pentru a-i atrage atenţia. 

— Da, ce s-a întâmplat? întrebă Stubbs, fără să se întoarcă. 

— În legătură cu testele domnului McKirrop... 

— Tu să le faci. Îl las pe vagabond în mâinile tale. 

— Dar domnul doctor Tyndall a cerut în mod expres să fie... 

Stubbs se întoarse cu faţa şi spuse cu răceală: 

— Voia doar să fie politicos. Dar tu eşti preferata lui acum, aşa 
că fă-le tu şi ţine-l la curent. Cu rezultatele. In ceea ce mă 
priveşte, McKirrop nu mai are nicio şansă de supravieţuire. Ar fi o 
pierdere de timp pentru mine, fiindcă oricum va muri. Cu puţin 
noroc, vom obţine măcar permisiunea de a-i folosi organele. 

Sarah îşi muşcă limba, crezând că Stubbs vrea s-o întărâte să 
spună iar lucruri nepotrivite. Ea îi ignoră asprimea şi spuse 
liniştită: 

— Foarte bine, domnule doctor. 

Era important să-şi menţină poziţia pe care şi-o câştigase în 
faţa lui Stubbs şi se hotări să se poarte rece şi indiferentă în ceea 
ce-l privea. Aşa că se întoarse la camera de gardă şi o rugă pe 
sora Roche să-i trimită o asistentă care s-o ajute la efectuarea 
testelor domnului McKirrop. 

— Bineînţeles, spuse Roche. O voi trimite pe asistenta Barnes. 
Momentan e la consolă, aşa că i-ar prinde bine o schimbare. 

„Consola“ era o staţie de monitorizare care se afla la 
intersecţia departamentelor Beta cu Alpha pe de o parte, şi Beta 
cu Gamma pe cealaltă parte, astfel încât asistenta de serviciu să 
le poată observa pe toate din scaunul rotativ în care stătea. In 
faţa acesteia se aflau câteva monitoare care îi indicau starea 
generală a tuturor celor doisprezece pacienţi. La baza 
monitoarelor mai existau şi o serie de beculeţe roşii gata să 
pâlpâie însoţite de un zgomot specific în caz că starea vreunui 


pacient se înrăutăţea, însăşi sora Roche făcu schimb de tură cu 
asistenta Barnes. 

Fiindcă deja îi luase tensiunea şi ritmul cardiac i se păru 
acceptabil, Sarah începu să-i ataşeze o serie de electrozi lui 
McKirrop. În primul rând, ea şi asistenta trebuiau să se asigure că 
vor obţine cel mai bun contact electric posibil. Astfel, ele 
îndepărtară părul şi curăţară zonele respective de pe capul lui 
McKirrop, după care îl unseră cu un gel specific înainte de a 
insera electrozii. Rănile de pe faţa craniului lui McKirrop 
împiedicaseră implantarea chirurgicală a sondelor Sigma. 

— Asta întotdeauna îmi aminteşte de experimentele acelea 
oribile pe care ne puneau să le facem la orele de biologie, spuse 
asistenta Barnes. Ştii, acelea cu broaştele. 

— Nu-mi mai aduce aminte, spuse Sarah strâmbându-se. Cât 
de sadici eram cu toţii! Cum mai stăm cu monitorizarea? 

— Suntem gata, cred, răspunse asistenta. 

Sarah făcu ultimele ajustări osciloscopului, încercând să obţină 
frecvenţa cea mai clară pe ecran. 

— Vrei să verifici tu datele înregistrate? o întrebă ea pe 
asistentă. 

Asistenta Barnes plecă de lângă pacient pentru a se apropia 
cât mai mult de ecran. 

— Dă-i drumul, spuse ea. 

Sarah îi citea cu voce tare înregistrările osciloscopului. 

— Axa X, 5. 

— Văzut. 

— Axa Y, 5. 

— Văzut. 

— Amplitudine, 4. 

Asistenta mişcă un buton uşor spre dreapta înainte de a spune 
„Văzut“. 

— Putere, 10. 

— Văzut. 

— Hai să începem. 

Asistenta Barnes apăsă butonul verde de pornire a aparatului 
de înregistrat şi acul începu să oscileze trasând frecvenţa bătăilor 
inimii pe o perioadă de timp specifică. Acul făcea un zgomot 
asemănător unei zgârieturi pe măsură ce se ridica şi cobora, 
lăsând în urmă nişte linii roşii, neregulate. La sfârşit se auzi un 


băzâit scurt şi acul se opri. Sarah ridică diagrama completă şi 
începu să pregătească al doilea test. In total îi luă 45 de minute 
pentru a aduna informaţiile de care avea nevoie pentru prima 
evaluare a stării lui McKirrop. La final, ea îi mulţumi asistentei 
Barnes şi îşi luă dosarul cu grafice şi diagrame în cabinetul 
medicilor pentru a le analiza în detaliu. 

„Cabinetul medicilor“ avea un nume mult mai important decât 
ceea ce era în realitate. De fapt, acesta era unul dintre saloanele 
care nu apucaseră să fie modernizate după ce fusese creat 
departamentul de „Traumatisme Craniene“. Era aproape de uşa 
din faţă ce dădea spre holul principal şi spre lifturi şi era mobilat 
sărăcăcios, cu o masă şi trei scaune uzate şi un filtru de cafea pe 
care Sarah îl porni de cum intră. Pe spatele uşii atârna un 
calendar ce făcea reclamă la garajul de automobile local, iar pe 
pereţi se aflau ici şi colo diferite tabele oferite de companiile 
farmaceutice pentru a mai alunga din monotonia indusă de 
verdele şters al pereţilor. Singurul lucru benefic al acestei 
camere era că aici era foarte linişte. Doar când ploua, susurul 
apei era deranjant, căci imediat în afara ferestrei se afla o ţeavă 
de scurgere. Pentru moment era acceptabil. Era o regulă nescrisă 
în spital care spunea că nu trebuie să fii deranjat când te afli 
acolo decât în cazuri de urgenţă. Din acest motiv camera fusese 
poreclită „Turnul de Fildeş“. 

Sarah se cufundă în analiza testelor lui McKirrop şi pierdu 
noţiunea timpului. Concluzia la care ajunsese nu era cea la care 
se aşteptase ea, aşa că fu nevoită să ia totul de la capăt. Era 
presată şi de faptul că Tyndall ceruse să fie ţinut la curent cu 
rezultatele. Nu dorea să se facă de râs în faţa lui. Işi aduse 
aminte de ceaşca de cafea din dreptul cotului ei, care se răcise 
de mult şi luă o înghiţitură. 

— Ei bine, John McKirrop, spuse ea încet. Dacă nu mă înşel, nu 
eşti nici pe departe atât de grav rănit cum cred toţi. Intrebarea e, 
de ce să nu-ţi revii? 

Sarah se mai uită câteva momente la hârtiile din faţa ei, după 
care se hotări să meargă la McKirrop. Pe coridor o întâlni pe sora 
Roche, care ieşea din tură. 

— N-am ştiut că eşti încă aici, spuse ea. N-ar fi trebuit să pleci 
acasă? i 

— Nu mai stau mult, zâmbi Sarah. In plus, sunt de gardă în 


noaptea asta. 

— Serviciu uşor. 

— AŞ vrea eu. 

Sarah o salută pe asistenta care era de serviciu în acea noapte 
şi se îndreptă spre departamentul Alpha 4. Işi scoase din 
buzunarul de sus lanterna şi deschise ochii lui McKirrop, întâi 
dreptul apoi stângul pentru a-i examina pe rând. 

— Ei bine, sunt de-a dreptul uimită, şopti ea, punându-şi înapoi 
lanterna. 

Stărui un moment la marginea patului, încercând să detecteze 
vreun semn din partea lui McKirrop, dar tuburile şi electrozii îl 
privaseră de orice urmă de personalitate. Vagabondul, aşa cum îi 
spunea Stubbs fusese cu siguranţă un bărbat chipeş în tinereţea 
lui. Probabil, că ar mai fi fost şi acum dacă n-ar fi îndurat atâtea 
greutăţi; alcoolul, vântul şi vremea îşi spuneau cuvântul. Avea 
încă pomeţi, dar obrajii i se adânciseră sub aceştia, iar ochii i se 
afundaseră adânc în orbite. Dar faptul că asistentele îl 
curăţaseră, iar rana de la frunte îi era ascunsă de bandajul 
învechit, îi conferea lui McKirrop un aer de demnitate ascunsă. 

— Mă întreb, spuse ea încântată de ideea care-i venise. 

Se duse la camera de radiografii şi le căută pe ale lui McKirrop. 
O găsi pe cea care venise de la „Accidente şi Urgenţe“ împreună 
cu pacientul - cea pe care i-o arătase lui Tyndall de dimineaţă - 
dar îşi aduse aminte de încă un plic cu radiografii care sosise mai 
târziu. Căută şi găsi radiografiile încă în plicul poştal. Acum îşi 
amintea. Il văzuse pe portar când l-a adus, dar presupuse că 
Stubbs era acela care urma să-i facă testele lui McKirrop, aşa că 
nu se mai gândise la ele. Totuşi, Stubbs nici nu se ostenise să se 
uite pe filme. Sarah le prinse de negatoscop şi-şi potrivi ochelarii 
pe nas. Una dintre radiografii nu-i spunea nimic nou faţă de ceea 
ce ştia deja, dar cealaltă confirma exact bănuielile ei. 

Fruntea lui McKirrop, teşită într-un mod ciudat, făcea ca lobul 
frontal al creierului să fie mult mai înfundat decât la majoritatea 
pacienţilor. Rana, care la prima vedere părea groaznică, cu toate 
că produsese un şoc şi un traumatism severe, nu afectase chiar 
atât de mult creierul pe cât presupuseseră ei. De aceea, testele 
efectuate de ea puteau fi interpretate atât de optimist. 

Cu puţin noroc, John McKirrop putea chiar să supravieţuiască 
ultimei sale aventuri. De fapt, până dimineaţă, îşi putea recăpăta 


chiar cunoştinţa. Acestea îi dădură de lucru lui Sarah. Oare să 
aştepte până când pacientul îşi revenea şi astfel să aibă dovada 
certă a propriei teorii, sau să-l sune pe Tyndall chiar acum şi să-i 
spună diagnosticul şi predicția ei? Cu toate că îşi dădea seama 
cât de furios va fi Stubbs, se hotări să dea telefon. Dacă Stubbs 
ar fi deschis el însuşi plicul cu radiografii, el ar fost acela care ar 
fi descoperit ceea ce vedea ea acum şi tot el ar fi primit meritele 
în locul ei. Tyndall ar fi întrebat-o câte ceva. Sarah se decise să-l 
sune din camera de serviciu. Avea şi radiografia lângă ea, pe 
scaun. Simţi cum i se usucă gura în timp ce aştepta să-i răspundă 
Tyndall. 

— Cu doctorul Tyndall, vă rog, îi zise Sarah femeii care 
răspunse. 

Urmă o scurtă pauză, după care Tyndall veni la telefon. 

— Aici e doctor Lasseter, domnule, spuse Sarah. Aţi cerut să 
fiţi informat despre starea domnului McKirrop. 

— Chiar aşa, zise Tyndall amabil. Bănuiesc c-a murit. 

— Nici pe departe, domnule. Eu cred c-o să-şi revină şi probabil 
creierul lui nu va fi prea mult afectat. 

— Vorbim de acelaşi pacient, doctore? a întrebat Tyndall. 
Amărâtul ăla din canal? 

— Da, domnule. Şi Sarah continuă să-i explice ce aflase din 
testele pe care le efectuase. 

— Doctorul Stubbs a apucat să vadă rezultatele? întrebă 
Tyndall. 

— Nu, domnule, mi-a delegat mie pacientul. 

— Înţeleg, zise Tyndall. 

Sarah îşi dădu seama că Tyndall se cam îndoia de aprecierile 
ei, dar era prea politicos să i-o spună direct în faţă. 

— Cred că pot să vă explic, domnule, zise ea. 

Şi atunci i-a spus cum ajunsese la concluzia că traumatismul 
afectase mult mai puţin creierul lui McKirrop din cauza unghiului 
ciudat al craniului acestuia, lucru confirmat şi de radiografiile mai 
recente. Tyndall păru mai bucuros auzind asta. 

— Bine lucrat, doctore Lasseter, îi spuse el. O minte activă este 
cel mai preţios instrument al unui doctor. 

— Mulţumesc domnule, replică Sarah, simțindu-se mult mai 
bine decât atunci când începuse să lucreze la Neurologie. Lumea 
era dintr-o dată un loc mai plăcut, mulţumită lui John McKirrop şi 


lobului său frontal înfundat. 

— Din valorile pe care mi le citeşti ne putem aştepta ca 
domnul McKirrop să-şi recapete cunoştinţa într-un viitor nu prea 
îndepărtat, zise Tyndall. 

— Da, domnule, răspunse Sarah. 

— Mulţumesc pentru informaţii. 

— Cu plăcere, domnule. 

Conversaţia cu Tyndall îi reîncărcă bateriile lui Sarah. Se hotărî 
să rămână la Neurologie până când îşi reveni McKirrop. Ce zi mai 
fusese, după toate cele întâmplate. Că i-a ţinut piept lui Derek 
Stubbs nu putea fi uitat aşa uşor, dar să-l vadă pe John McKirrop 
că-şi recapătă cunoştinţa, asta chiar că punea capac la toate. Nu 
putea s-o ţină numai pentru ea, aşa că se duse să vorbească şi 
cu sora care era de gardă. 

— Cel cu rana la cap? Exclamă sora când Sarah îi spuse că 
McKirrop îşi va reveni. 

Sarah îi explică faptul că arăta mai rău decât era în realitate. 

— Dacă zici tu, ridică sora din umeri. 

— Pariu pe 50 de penny? 

— S-a făcut. Te chem dacă se mişcă... Sau poate nu te chem. 
50 de penny nu sunt de colea! 

Sarah se întoarse în cabinetul medicilor şi îşi scrise cu grijă 
observaţiile asupra cazului lui John McKirrop, pentru a le include 
în fişa acestuia. Avea un scris frumos şi prefera stilourile 
Schaeffer cu cerneală chinezească albastră. Pentru Sarah era 
ceva sfânt să aibă observaţiile scrise clar şi lizibil. Nu putea suferi 
stereotipurile pe care oamenii le creau despre ei. Mulţi dintre 
colegii ei păreau obligaţi să scrie urât numai pentru că erau 
doctori şi asta se aştepta de la ei. Din acelaşi motiv ştia dinainte 
ce fel de maşini conduc doctorii, ce haine poartă, ce case îşi 
doresc să aibă şi, în anumite cazuri, răspunsurile lor la orice 
întrebare pusă. Pe vremuri, tatăl ei îi explicase că profesia lui - şi 
acum a ei - trebuie să se supună anumitor standarde, pentru că 
asta aştepta publicul de la ei. Dar Sarah nu acceptase asta nicio 
clipă. 

* 

John Main stătea treaz, întins în pat aşa că auzi motorul 
frigiderului oprindu-se şi lăsând apartamentul într-o linişte 
absolută. Aruncă o privire rapidă la ceasul de pe noptieră şi văzu 


că era trei dimineaţa, o oră pe care o tot văzuse în ultimul timp. 
Era ceva în „orele astea matinale“ care îi sporeau frica şi 
singurătatea. Oare era liniştea sau întunericul? Poate că cel din 
urmă. Poate că absenţa luminii lăsa forţele întunericului să-l 
învăluie aşa cum stătea culcat, fără somn, speriat şi vulnerabil. 
Pierderea lui Mary pentru totdeauna se acutiza în acele ore de 
după miezul nopţii, când zorii erau încă departe. Singurătatea 
aproape că îl durea. 

Dar chiar şi această durere lăsa pe primul loc agonia de a nu 
şti ce se întâmplase cu corpul lui Simon. Era ceva ce nu înţelegea 
prea bine, poate pentru că era o situaţie pentru care el nu ar fi 
putut fi niciodată pregătit; nimeni n-ar fi putut. Cea mai apropiată 
asemănare la care se putea gândi, era cu femeia aceea pe care o 
văzuse odată la televizor. Fiica acesteia fusese omorâtă, dar 
corpul niciodată găsit. Şi cum femeia îşi petrecea tot timpul 
căutându-l. Nu uitase privirea din ochii ei. Acum ştia ce era în 
sufletul ei. 

Întâlnirea cu cei de la ziar din ziua aceea nu decursese prea 
bine; nu reuşise să-i convingă să rescrie povestea sub o altă 
formă decât aceea a unui scurt articol care anunţa că poliţia încă 
nu arestase pe nimeni. Ziaristul cu care vorbise el, fusese 
politicos şi amabil, poate chiar până la punctul de a deveni 
amuzant, gândi Main, dar povestea nu mai era o ştire de moment 
din punctul lor de vedere. Şi telefonul său zilnic la poliţie primise 
acelaşi răspuns de rutină despre continuarea anchetei. Preotul 
Lafferty făcuse şi el ce putuse dar nu ajunsese la nicio concluzie. 
Şi atunci ce-i mai rămăsese? Ce putea să mai facă? 

Main se dăduse jos din pat şi umbla cu paşi moi prin bucătărie, 
punând ibricul de cafea pe foc. Simţi podeaua rece sub tălpi şi 
asta îl făcu să mai uite puţin de ceea ce se petrecea în mintea 
lui. Zăbovi în întuneric - nu aprinse lumina - privind lung pe 
fereastră la siluetele acoperişurilor şi pipăind din când în când 
metalul ibricului cu buricele degetelor, până când acesta se 
încălzi aşa de tare că îl durură şi asta îi distrase atenţia şi mai 
mult. Era gata, aşa că ibricul electric se opri automat; vraja se 
rupse. Main îşi luă cafeaua în sufragerie şi dădu drumul la 
televizor. 

Era un film alb-negru. După vreo câteva minute îşi dădu seama 
că era o poveste de-a lui Denis Wheatley, al cărei titlu nu şi-l 


amintea, ceva cu diavolul, se gândi. Asta în mod cert nu-i mai 
distrăgea atenţia, aşa că schimbă canalul. Deşi acum ecranul era 
color şi se auzea tare muzica pop, imaginile alb-negru din film îi 
stăruiau în minte. Îşi aminti că citise cărţile lui Wheatley acum 
câţiva ani şi la vremea respectivă îi plăcuseră. Era ceva morbid şi 
totodată fascinant despre lumea ocultă, chiar şi pentru un 
necredincios, cum se considera el. 

Poate asta trebuia să facă, să se intereseze de ocultism, să se 
documenteze şi să afle mai multe? Pe de altă parte, asta era ce 
făcea şi Lafferty. Consultase chiar un coleg în legătură cu 
vrăjitoria şi adorarea diavolului. Dar, mă rog, omul era preot. 
Cunoştinţele lui erau academice. Probabil că era ultima persoană 
care ştia ceva despre astfel de practici în comunitate. 

In fond, ce fel de oameni căuta el? întrebarea chiar nu avea un 
răspuns imediat şi, evident, niciun mod de abordare. În cel mai 
bun caz putea spera să găsească pe cineva care ar putea şti 
aceste lucruri. Gândul îl duse în lumea spiritismului. Dacă nici 
poliţia şi nici biserica catolică nu ştiau nimic de vreo practică 
ocultă organizată, poate se cuvenea ca el să se concentreze pe 
abordarea indirectă a problemei, să afle singur zvonuri şi bârfe 
pe tema asta. 

Experienţa sa cu femeia şi masa ei de spiritism nu-i dăduse 
prea mare încredere, însă atâta timp cât era conştient că păşea 
pe un teren preferat de şarlatani, putea găsi o cale către 
comunitatea spiritiştilor. Se va gândi mai mult la asta înainte de 
a face ceva. 

Ceva îl făcu pe Main să dea înapoi la filmul lui Wheatley. 
Ticălosul urma să-şi primească răsplata. Un demon, chemat 
tocmai din fundul iadului, îl vâna acum de-a lungul unei căi 
ferate, aşa că n-avea nicio şansă să scape. Îl trecu un fior şi îşi 
dădu seama că nu aprinsese focul în încăpere. Era o atmosferă 
de gheaţă. 

* 

Ryan Lafferty era atât de îngrijorat, încât se trezi la trei 
dimineaţa şi se duse la biserică pentru a cere ajutorul divin. 
Faptul că a stat o oră în genunchi în frig şi umezeală nu l-a ajutat 
prea mult, din punct de vedere fizic făcându-l să înţepenească şi 
să se simtă ameţit, dar din punct de vedere psihic era mult mai 
bine fiindcă îşi exprimase îndoielile şi temerile. Până acum nu 


reuşise să-l consoleze pe John Main în legătură cu exhumarea 
corpului fiului său, iar eforturile sale de a ajuta familia O'Donnell 
fuseseră la fel de ineficace. In plus de asta, nu reuşea să-şi 
scoată din cap ceea ce spusese Mary O'Donnell despre biserică. 
Oricât ar fi încercat, nu putea să vadă izbucnirea acesteia ca fiind 
nefondată şi acest lucru îl îngrijora. 

Oare să fie totul o punere la încercare a credinţei sale? Dorea 
Dumnezeu să-l testeze? Dacă într-adevăr era aşa, atunci nu se 
descurca deloc bine. Ceea ce începuse printr-o mică îngrijorare în 
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor preoţeşti se transformase 
acum într-o disperată încercare de a-şi da seama dacă era sau nu 
potrivit pentru el să practice meseria de preot. 

Lafferty mai trecuse prin asemenea crize şi înainte, şi se gândi 
că toţi preoţii trebuie să treacă prin asta. Măcar cei serioşi erau 
preocupaţi de astfel de lucruri, fiindcă propria evaluare era 
importantă pentru ei. De cealaltă parte se aflau preoţii înguşti la 
minte şi plini de propria persoană. Privind înapoi, îşi aduse 
aminte că avusese prima criză de acest gen în cel de-al treilea an 
al Facultăţii de Teologie, dar aceasta se dovedise a fi o simplă 
panică specifică tinereţii peste care trecuse cu ajutorul bunătăţii 
directorului facultăţii ce era familiarizat cu astfel de situaţii. 
„Nimeni n-a spus vreodată că e uşor să fii preot, Ryan. Nu e uşor, 
e chiar foarte greu, dar aşa trebuie să fie.“ 

A doua criză fusese mai gravă. Se îndrăgostise de Jane. Jane 
Lowry rămăsese văduvă, după doar trei ani de căsnicie cu un 
pilot care se prăbuşise cu avionul în timpul unui exerciţiu aviatic. 
Căutase consolare în biserică, iar Lafferty fusese preotul căruia i 
se confesa. Se mutase de curând din casa în care locuise cu 
bărbatul ei şi se reîntorsese în oraşul în care se afla casa 
părinţilor. Sf. Petru, biserica din localitate, fusese cea unde a 
lucrat la început Lafferty. 

În ciuda faptului că era cam de aceeaşi vârstă cu Jane şi că nu 
avea deloc experienţă în meseria de preot, Lafferty reuşi să-i 
aline suferinţa şi disperarea provocate de pierderea soţului. 
Privind acum înapoi, Jane fusese pentru el mai mult o soră decât 
o enoriaşă, dar acest lucru îi mulţumise pe amândoi şi Jane 
ajunse în cele din urmă să-şi accepte pierderea şi să-şi păstreze 
credinţa. Din nefericire pentru Lafferty, mila şi compasiunea pe 
care le simţea pentru Jane s-au transformat în ceva mai profund 


odată cu trecerea timpului, şi atunci îşi puse din nou vocaţia la 
îndoială. Presupunea că Jane simţea acelaşi lucru pentru el, dar 
nu i-a declarat niciodată dragostea şi, din fericire, nu a făcut nici 
ea primul pas. După o luptă disperată cu sine însuşi, el se duse la 
episcop şi îi mărturisi totul. 

Pentru a doua oară în noua sa carieră, Sfânta Biserică l-a ajutat 
prin episcopul Patrick Morrison, care observase zbuciumul lui 
Lafferty şi care l-a consolat spunându-i că şi el trecuse printr-o 
criză asemănătoare în timpul preoţiei sale. „Oi fi tu preot, dar 
totodată eşti şi om. Dumnezeu ştie asta. Dumnezeu a făcut să se 
întâmple asta.“ 

Morrison îl convinse pe Lafferty că meseria sa va rămâne pe 
primul loc, dar că îi va fi mai bine dacă se va muta în alt oraş. Ca 
urmare, el ajunsese la biserica Sf. Xavier. Morrison avusese 
dreptate. Dragostea pe care o simţea pentru Jane deveni un 
simplu sentiment de afecţiune şi peste câţiva ani fu chiar 
încântat să afle de la un vechi enoriaş, care încă îi mai trimitea 
felicitări de Crăciun, că aceasta se recăsătorise şi că avea doi 
copii, pe nume Carol şi Ryan. Lafferty nu şi-a dat seama niciodată 
de ce enoriaşul ţinuse neapărat să-l anunţe toate astea. Poate că 
privirea îl trădase atunci mai mult decât îşi imagina el. 

Simţind că în niciun caz nu va putea adormi în curând, Lafferty 
se întoarse la biserică pentru a se ruga. De data aceasta se rugă 
pentru Mary O'Donnell şi pentru sănătatea lui John McKirrop care 
ar fi putut fi de mare ajutor în găsirea cadavrului lui Simon Main. 


7 


Sarah adormise în cabinetul medicilor; stătea cu capul pe 
masă, sprijinit de braţele împreunate, printre mormanele de 
hârtii. Chiar înainte ca ceasul să indice ora 3:30, asistenta de 
gardă o bătu uşor pe umăr ca s-o trezească. 

— Doamnă doctor Lasseter? 

— Hmm... spuse Sarah somnoroasă. 

— Cred că domnul McKirrop îşi revine. 

Numele o făcu pe Sarah să tresară. Ea se ridică în picioare, îşi 
frecă palmele şi spuse: 

— Foarte bine, hai să mergem. 

Asistenta aprinsese deja lumina deasupra lui McKirrop, aşa că 
faţa acestuia era bine conturată în întunericul camerei. Sarah îi 
văzu capul mişcându-se înainte de a ajunge în departamentul 
Alpha 4. Părea neliniştit, ca şi cum ar fi avut un vis urât. 

— Mă auzi, John? întrebă Sarah, aplecându-se deasupra lui. 

McKirrop încetă să mai mişte din cap şi Sarah fu încurajată de 
această reacţie. Ea dădu aprobator din cap către asistenta de 
serviciu. 

— Cred că ne aude. 

— John, mă auzi? 

McKirrop gemu slab şi îşi întoarse capul spre stânga. 

— Te afli la spital, John, acolo unde ai mai fost şi săptămâna 
trecută după bătaia primită în cimitir. Eu sunt doctor Lasseter. 
Mă mai ţii minte? 

Sarah rostea fiecare cuvânt încet şi clar. 

McKirrop rosti primul cuvânt, o încercare neclară de a pronunţa 
cuvântul „cimitir“. 

— Te-ai lovit din nou la cap. Îţi mai aduci aminte ceva? 

— Cimitir... mormăi McKirrop. Bandiţii... m-au bătut. 

— Asta s-a întâmplat data trecută, John, spuse Sarah. 

— Coşciugul... Au săpat... coşciugul băiatului... 

— Aşa e, spuse Sarah cu blândeţe. Ai fost foarte curajos. Ai 
încercat să-i opreşti. 

Era încântată să vadă că McKirrop părea să nu aibă vreo 
afecţiune cerebrală serioasă. 

— Au furat trupul copilului, John, dar tu ai încercat să-i opreşti. 


McKirrop îşi mişcă din nou capul, încercând parcă din răsputeri 
să articuleze cuvintele „... au deschis coşciugul... au deschis 
coşciugul...“ Vocea începu să i se stingă, fiind copleșit de efort. 

— E bine, John. E excelent. Îţi aminteşti ce s-a întâmplat? Nu 
peste mult timp, o să fii ca nou. Acum odihneşte-te. Incearcă să 
dormi şi vorbim mâine dimineaţă. 

Sarah se ridică şi stătu o clipă lângă asistenta de serviciu, 
privindu-l pe McKirrop cum se cufundă în somn. 

— lţi datorez cincizeci de penny, spuse asistenta. 

— Ar trebui să-l chem pe Tyndall, spuse Sarah. 

— La ora asta? întrebă asistenta. 

— A cerut să fie anunţat când îşi revine McKirrop. 

— Nu cred că asta înseamnă că poţi să-l suni şi la ora 3:30 
dimineaţa! spuse asistenta. 

Asistenta de noapte o puse pe gânduri pe Sarah. Tyndall într- 
adevăr spusese de îndată ce McKirrop îşi revine, nu-i aşa? Nu 
spusese nimic despre oră. Bătu cu degetele în telefon gândindu- 
se dacă să-l sune sau nu pe Tyndall. 

— Ei, la naiba! concluzionă ea şi începu să formeze. 

— Tyndall, se auzi vocea la celălalt capăt al firului. 

De-abia vorbea. Sarah îşi dădu seama că l-a trezit din somn. 

— Domnule doctor Tyndall? Sunt Sarah Lasseter de la 
„Traumatisme Craniene“. John McKirrop şi-a recăpătat cunoştinţa 
acum zece minute. 

— Chiar aşa? răspunse Tyndall dregându-şi vocea. Este lucid? 

Sarah răsuflă uşurată. Lui Tyndall nu i se păruse deplasat 
telefonul. 

— Da, domnule. Un pic ameţit, dar nu cred că există vreun 
motiv de îngrijorare. 

— Îşi aminteşte ceva de loviturile primite? 

— Nu. Presupun că are amnezie datorită traumei, dar se pare 
că-şi aminteşte incidentul din cimitir de acum două săptămâni, 
aşa că este foarte posibil să-şi recapete complet memoria. 

— Serios? Ce a spus despre incident? 

— Işi aminteşte că a fost bătut şi că sicriul băiatului era 
deschis. 

— Altceva? întrebă Tyndall după o scurtă pauză. 

— Cam atât, domnule. Este foarte obosit şi n-am vrut să-l 
forţez. Acum doarme. 


— Bine, spuse Tyndall. Lasă-l să se odihnească. Meriţi toate 
felicitările, doamnă doctor. 

— Mulţumesc, domnule. Ce să fac cu poliţia şi cu preotul care a 
cerut să fie pus la curent? 

— Ce-i cu ei? 

— Cei de la poliţie doreau să vorbească cu domnul McKirrop 
imediat ce acesta îşi revine. 

— Aha, înţeleg. Presupun că mai pot aştepta până mâine 
dimineaţă. Doar domnul McKirrop nu pleacă nicăieri, nu? 

— În regulă, domnule. 

— Noapte bună, doamnă doctor. Mulţumesc pentru telefon. 

Sarah puse receptorul în furcă şi se simţi încântată. Mai 
verifică o dată pacienţii, după care-i spuse asistentei de serviciu 
că pleacă acasă. Părăsi departamentul cu zâmbetul pe buze şi cu 
50 de penny în buzunar. Când ajunse în cameră, nu ştia dacă să- 
şi facă o cafea sau să meargă direct la culcare, fiindcă nu mai 
avea decât cel mult trei ore de somn. În final alese patul. 

Sarah se simţea sleită de orice putere. Până să apuce să-şi 
aranjeze lucrurile în ordine - pentru orice eventualitate - simţi 
cum i se închid ochii. Cu greu întinse mâna să stingă veioza de la 
capul patului. În câteva secunde adormi. 

Sarah dormi neîntoarsă timp de trei ore, după care fu trezită 
de ceasul deşteptător, la auzul căruia protestă cu voce tare. 
Întinse mâna şi după câteva încercări eşuate reuşi să oprească 
alarma. 

— Nu deja, mormăi ea. Nu se poate... 

Ba se putea, şi ea se sculă şi se duse să se spele după ce mai 
lenevi în pat câteva minute. Se bucură să-l vadă pe Paddy 
Duncan luând micul dejun la sala de mese; nu-l mai văzuse de 
când fuseseră la restaurantul chinezesc. 

— Ai avut o noapte grea? întrebă Paddy. 

— Nu chiar, replică Sarah. Ei bine, aşa şi aşa, adăugă ea după 
ce se gândi mai bine. 

— Cum adică? întrebă Paddy. 

Sarah îi povesti de cazul lui McKirrop. 

— Bună treabă, spuse Paddy entuziasmat. Şi spui că Stubbs a 
renunţat la el fiindcă oricum era sortit morţii? 

Sarah îl aprobă şi spuse: 

— Cred că mai aştepta doar să-i ia organele. 


— Am impresia că are un fix în legătură cu asta, spuse Paddy. 
E convins că oamenii nu ar trebui niciodată să refuze să-şi 
doneze organele. E o părere destul de răspândită. 

— La asta nu m-am gândit, spuse Sarah. 

— Poate că ar trebui. 

— De ce? 

— Dacă lucrezi la Neurologie, te vei întâlni destul de des cu 
această problemă. 

— Ai dreptate, încuviinţă Sarah. 

— Cu drăguţul domn doctor Stubbs, cum te mai înţelegi? 
întrebă Paddy. Vreo îmbunătăţire? 

— Nici pe departe, răspunse Sarah. Dar l-am făcut să vadă că 
nu sunt marioneta lui, şi asta a îmbunătăţit oarecum lucrurile. 

— Bravo ţie, a spus Paddy. 

— Dar tu? Ai avut o noapte grea? Ai avut mulţi pacienţi? 

— M-au chemat doar de două ori, răspunse Paddy. Un pacient 
căruia îi făcusem o operaţie de hernie acum o săptămână. A 
făcut infecţie şi nu mai reacţionează la tratament. Cred că a 
făcut Pseudomonas, aşa că i-am schimbat tratamentul. l-am dat 
să ia PYOPEN azi-noapte când făcuse febră mare. Ar trebui să 
obţinem în dimineaţa aceasta rezultatul analizelor. Voiau să-i 
extragă probe direct din rană pentru a le testa. Mă rog la 
Dumnezeu să nu mă fi înşelat în privinţa tratamentului. 

— Sunt sigură că nu te-ai înşelat, spuse Sarah. 

Se uită la ceas şi se şterse la gură cu şervetul, după care 
spuse: 

— La muncă cu mine! Pe curând. 

— Pe curând, Sarah. 

Chiar dacă nu prea avusese parte de somn, Sarah păşea vioi 
pe scările Departamentului de Traumatisme Craniene, după care 
intră pe uşa rotativă. Ziua de ieri fusese una bună şi ea spera că 
efectele acesteia aveau să mai dureze ceva timp. Îşi aminti că 
tatăl ei spusese cândva referindu-se la meseria de medic: „Din 
când în când ai parte de o zi care te face să le uiţi complet pe 
toate celelalte mai puţin fericite. O dată ce ai prins gustul 
succesului, nu te mai poţi lipsi de el. E ca un drog. Continui să 
speri că într-o zi îl vei întâlni din nou. E ca şi cum ai avea voie să 
te joci de-a Dumnezeu pentru câteva ore.“ 

Dintr-o dată văzu că ceva nu era în regulă. Sora Roche trecu 


prin faţa ei, dar se făcu că n-o observă. Altă asistentă îi zâmbi, 
dar nu se opri să vorbească cu ea. Sarah ajunse în camera de 
serviciu, dar o găsi goală. leşi din nou şi o porni spre Alpha 4 
pentru a verifica starea lui John McKirrop. Patul lui era gol. 
Cearceafurile fuseseră luate, iar aparatele zăceau întunecate şi 
surde de o parte şi de cealaltă a patului. 

Sarah rămase de-a dreptul uluită, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. Cine l-o fi mutat pe McKirrop? Privi în jur şi o văzu pe sora 
Roche ieşind din rezerva Beta. De data aceasta, Roche veni către 
ea. 

— Unde este McKirrop, soră? întrebă Sarah, simțindu-se 
stânjenită de ridicolul întrebării şi părând vulnerabilă în faţa 
asistentei. 

— Domnul McKirrop a murit acum două ore, răspunse Roche în 
şoaptă. 

— Dar e imposibil! exclamă Sarah. Doar îşi revenise azi-noapte 
la trei şi jumătate. Era chiar bine. 

— Doctorului Stubbs nu i s-a părut neaşteptată moartea 
domnului McKirrop, răspunse Roche. 

— Doctorului Stubbs? exclamă Sarah. 

— Era aici când lui McKirrop i-au încetat toate funcţiile vitale. 
Doctorul Tyndall împreună cu el au convenit că nu mai există 
nicio şansă de supravieţuire, aşa că l-au deconectat de la 
aparate. De aceea nu ai mai fost chemată, doamnă doctor, spuse 
Roche anticipând următoarea întrebare a lui Sarah. 

— Când a intervenit doctorul Stubbs? întrebă Sarah, uimită de 
toate acestea. 

— Am înţeles că doctorul Tyndall l-a chemat să vadă starea în 
care se afla pacientul, replică Roche. 

Sarah îşi duse mâna la frunte neliniştită. 

— Doctorul Stubbs mai este aici? întrebă ea. 

— Cred că este în „Tumul de Fildeş“, răspunse Roche. 

Sarah se grăbi spre cabinetul medicilor şi intră fără să bată la 
uşă. 

— Ce se întâmplă de fapt? ceru ea să afle. 

Singura urmă de politeţe care-i mai rămăsese era că nu 
ridicase tonul atunci când spusese asta. Vorbele ei se auziră ca o 
şoaptă furioasă. 

— Poftim? spuse Stubbs furios. 


— Ce-i cu prostia asta că McKirrop nu mai are nicio funcţie 
cerebrală? Eu am vorbit cu el la ora trei şi jumătate în dimineaţa 
asta! 

— Linişteşte-te, doamnă doctor, linişteşte-te. Probabil ai crezut 
doar că vorbeşti cu el, dar de fapt a fost o funcţie verbală 
incoerentă, apărută la întâmplare, ca urmare a vreunui impuls 
cerebral. Este imposibil să fi fost altceva. 

— Dar nu era deloc rănit în profunzimea creierului, spuse 
Sarah. 

— Ce prostie! i-o întoarse Stubbs. Doar ce credeai că se află în 
creierul său? Vreun semn din naştere? 

— Ştiu că părea grav. Dar McKirrop avea o frunte anormal 
construită. Craniul lui, teşit într-un mod ciudat în partea 
superioară, i-a protejat lobul frontal care se afla mai în 
profunzime. Se vede şi la radiografii. 

— Nu am observat asta, spuse Stubbs. 

— Asta fiindcă nu aţi văzut toate radiografiile. Au mai fost 
trimise încă două filme ieri dimineaţă. Nici nu v-aţi deranjat să vă 
uitaţi la ele. 

Stubbs se opri o clipă pentru a se gândi la cele spuse de Sarah. 
Văzând că nu avea niciun argument, el nu-i băgă în seamă critica 
Şi spuse: 

— Toate acestea sunt chestii academice. Oricum electro- 
encefalograma lui nu arăta deloc bine. 

— Nu-i adevărat. Analizele pe care le-am făcut ieri s-au dovedit 
a fi foarte încurajatoare. 

— Dacă tu ai văzut aşa ceva, înseamnă că n-ai ştiut să citeşti 
graficele, spuse Stubbs. 

— Cum îndrăzniţi! 

— Indrăznesc, pentru că cu am rezidența făcută, pe când tu 
eşti o mucoasă de stagiară, spuse Stubbs, ridicându-se în 
picioare furios. Ai încurcat totul, Lasseter, şi dacă vrei să-ţi mai 
dau o şansă, ai face bine să-ţi schimbi comportamentul! 

Sarah fugi înapoi în camera sa cu ochii plini de lacrimi. Nici 
măcar nu ştia dacă-şi plângea de milă sau dacă lacrimile îi 
încolţiseră de supărare. 

— Nu pot să cred, mormăi ea în timp ce stătea pe pat. E 
incredibil. McKirrop s-ar fi făcut bine. Sigur şi-ar fi revenit. Ştiu 
asta. 


Tocmai îşi suflase nasul când sună telefonul. 

— Domnul doctor Tyndall doreşte să vă vadă, doamnă doctor 
Lasseter, spuse asistenta de la celălalt capăt al firului. Chiar 
acum, dacă se poate. 

Sarah se spălă pe faţă, după care şi-o tampona cu prosopul 
mai mult de treizeci de secunde, încercând să-şi revină. Ultimul 
lucru pe care l-ar fi dorit era să izbucnească în lacrimi în faţa lui 
Tyndall. După ce se simţi mai bine, inspiră de câteva ori adânc, 
îşi aranjă un pic părul şi porni spre Neurologie. Acum nu mai avea 
pasul vioi. 

— Doamnă doctor Lasseter, vă rog, poftiţi înăuntru, spuse 
Tyndall când Sarah ciocăni la uşă şi o deschise uşor pentru a 
arunca o privire înăuntru. Vă rog, luaţi loc. 

Sarah făcu întocmai, netezindu-şi fusta. Nu era sigură la ce să 
se aştepte din partea lui Tyndall. Chiar şi acum se simţea 
stângace. Tyndall era politicos şi zâmbea ca de obicei. 

— Domnul doctor Stubbs mi-a spus că sunteţi nemulțumită în 
legătură cu cazul domnului McKirrop. E perfect de înţeles. Imi 
place ca doctorii mei să considere pacienţii întâi de toate oameni, 
şi după aceea pacienţi. Fiecare moarte este profund regretată. 

— Pur şi simplu nu înţeleg! spuse Sarah agitându-se. Eram atât 
de sigură că se va face bine! Testele aşa arătau, iar când şi-a 
recăpătat azi-dimineaţă cunoştinţa... 

— De câte ori ai mai făcut o serie întreagă de scanări? întrebă 
Tyndall. 

Încă zâmbea, dar Sarah ştiu că războiul de-abia acum începe. 

— Fără să fii ajutată de nimeni vreau să spun, adăugă el. 

Războiul fusese declanşat. 

— leri a fost prima oară, recunoscu Sarah. Dar am văzut o 
mulţime gata făcute şi sunt sigură că nu am greşit cu nimic. 

— Am înţeles că te-a asistat sora Barnes? 

— Da, domnule. 

— Sora Roche mi-a spus că aceasta era prima dată şi pentru 
asistenta Barnes. 

Sarah rămase tăcută. Ea nu ştiuse asta. 

— Nu te-ai gândit să-i ceri doctorului Stubbs să-ţi verifice 
rezultatele? o întrebă Tyndall. 

Sarah îşi muşcă buza. Nu putea să-l acuze pe Stubbs. 

— Domnul doctor Stubbs m-a însărcinat pe mine cu testele 


domnului McKirrop, domnule, iar eu am fost mulţumită de 
rezultate. Nu a apărut nicio problemă pe tot parcursul testării. 

— Înţeleg, spuse Tyndall. Sigur că poţi să ai şi tu dreptate. E 
posibil ca, pentru o perioadă scurtă de timp, creierul lui McKirrop 
să fi indicat semne de funcţionare. Dar de asemenea este posibil 
să fi apărut vreun fel de eroare în monitorizarea cerebrală. 

— Sunt sigură că aparatele nu au suferit niciun fel de 
defecţiune, a spus Sarah. 

Tyndall ridică din umeri. 

— Ei bine, nu putem da timpul înapoi, doamnă doctor, dar 
trebuie să-ţi mărturisesc faptul că atunci când am examinat eu 
însumi rana domnului McKirrop, mi s-a părut foarte puţin probabil 
ca aceasta să se vindece. 

— Dar atunci, ce e cu radiografiile, domnule? Gradul de teşire 
în partea frontală a craniului domnului McKirrop putea să-i 
protejeze foarte bine creierul! V-am explicat asta şi la telefon. 

— Ah, da, radiografiile! Le ai la îndemână? 

Sarah se scuză pentru o clipă şi se duse să aducă filmele lui 
McKirrop. Nu credea că mai era nevoie şi de negatoscop pentru 
a-şi demonstra punctul de vedere. Ridică radiografiile, una câte 
una, în lumina ce venea de la fereastră, până când o găsi pe cea 
pe care o căuta, după care porni spre „Turnul de Fildeş“ unde o 
aştepta Tyndall. 

Tyndall ţinea cu o mână filmul, iar cu cealaltă trasa unghiul de 
teşire a ţestei lui McKirrop. 

— Unghiul e destul de ciudat, domnule, spuse Sarah. 

— Înţeleg ce vrei să spui, afirmă Tyndall pus pe gânduri. Dar 
presupun că protecţia oferită creierului de acest fapt nu a fost 
îndeajuns. Autopsia ne va spune mai multe. 

— Da, domnule, spuse Sarah simțindu-se uşurată de vorbele 
lui Tyndall care încercau să încheie discuţia. 

— Chiar şi-a recăpătat cunoştinţa, a spus Sarah cu o 
dezinvoltură care o uimea şi pe ea. 

— Accept faptul că pacientul a vorbit, dar era într-adevăr lucid, 
doamnă doctor? Ai întreprins dumneata un interogatoriu serios 
cu întrebări şi răspunsuri? 

Sarah dori să confirme acest lucru, dar dintr-odată îşi dădu 
seama că nu era adevărat. McKirrop nu răspunsese direct nici 
unei întrebări. Bâlbâise doar nişte cuvinte şi fraze pe care ea le 


considerase răspunsuri. 

— Nu, domnule, dar părea să-şi amintească lucruri din trecut. 

— Se poate să fi fost doar nişte cuvinte rostite în agonie, 
doamnă doctor. 

— Nu mi-a lăsat această impresie, domnule. 

Tyndall afişă un zâmbet care ascundea nerăbdarea. 

— Îmi pare rău că ţi-ai pierdut prietenul. Ca să câştigi 
experienţă în medicină, trebuie să înduri multe. 

— Da, domnule, spuse Sarah dându-şi seama că nu mai era 
cazul să continue discuţia. 

— Am înţeles că doctorul Stubbs se va ocupa de scanarea 
completă pentru doi dintre pacienţii noştri în dimineaţa aceasta. 
De ce nu-l ajuţi? 

Sarah trase aer adânc în piept şi se strădui să se stăpânească. 
Se simţea ca o şcolăriţă neascultătoare căreia i se dădeau teme 
în plus, dar dacă îşi dădea frâu liber gurii acum, zilele ei la 
Neurologie s-ar fi sfârşit. Poate chiar şi cariera sa de medic. 

— Da, domnule, spuse ea. _ 

Sarah avu o zi îngrozitoare, comportându-se ca un automat. || 
asistă pe doctorul Stubbs la realizările scanărilor, ştiind că el se 
bucura de fiecare minut în care ea era nefericită. 

— Este foarte important ca momentul preluării controlului pe 
monitor să se potrivească cu acela de pe video - este ceva care 
poate trece foarte uşor neobservat. 

— Scuzaţi-mă, doamnă doctor Lasseter, am făcut eu ceva? 
întrebă sora Barnes atunci când intră de serviciu. 

— Nu, soră, răspunse Sarah. Sunt aproape sigură că niciuna 
dintre noi nu a greşit cu nimic, dar, dacă am fi făcut-o, era 
responsabilitatea mea. 

— Să fi omis noi ceva? întrebă sora. 

— Se poate, răspunse Sarah. 

Comentariul fusese menit să o consoleze, dar sora Barnes 
greşea foarte mult dacă ea chiar credea asta. La plecare, Sarah 
înapoie cei cincizeci de penny sorei din tura de noapte. 

— Pentru ce sunt aceştia? întrebă sora. 

— Varianta oficială este că McKirrop nu şi-a recăpătat 
cunoştinţa. Ai câştigat pariul. 

— Dar am fost acolo, spuse sora. Am văzut când s-a întâmplat. 

— Cuvinte şi fraze aruncate la întâmplare de o minte distrusă, 


spuse Sarah. 

— Cine a spus asta? 

— Doctorul Tyndall. 

Sora se gândi un moment şi apoi spuse: 

— O fi el şeful meu şi cu siguranţă este un om strălucit şi multe 
altele, dar de data asta vorbeşte prostii. 

Sarah îşi recăpătă brusc încrederea în sine. Până atunci nu 
fusese conştientă de cât de mult fuseseră denaturate lucrurile şi 
cât de aproape era să accepte varianta oficială a lucrurilor. 

— Da, spuse ea gânditoare, este şi şeful meu, şi ai dreptate. 
Aşa este. 

Sora îi înapoie cei cincizeci de penny lui Sarah. 

— Haide, pleacă. Dacă mai stai mult, va crede lumea că te-ai 
mutat aici. 

Sarah cobori pentru a urmări ştirile la televizor. Era singură în 
camera comună, o cameră mare pătrată, la parterul clădirii 
medicilor rezidenţi, mobilată cu tot felul de mobile de diferite 
provenienţe şi care îi amintea întotdeauna de camera de 
aşteptare a unui cabinet stomatologic. Totuşi existau vreo două 
fotolii confortabile, şi ea dădu la o parte teancul de ziare de pe 
cel care era cel mai apropiat de televizor pentru a se aşeza. Fiind 
singură, îşi aruncă pantofii şi îşi puse picioarele numai în ciorapi 
pe măsuţa joasă din faţa ei. 

Ştirile naţionale au fost urmate de buletinul meteorologic şi 
apoi de un grupaj de ştiri locale, şi era pe punctul de a închide 
televizorul când auzi numele lui McKirrop. Se cufundă la loc în 
fotoliu, ca să vadă despre ce era vorba. John McKirrop, cerşetorul 
care fusese martor ocular la exhumarea corpului micuţului Simon 
Main şi care fusese rănit într-o încercare lăudabilă de a prinde 
infractorii, a fost rănit din nou într-un alt incident violent în care 
murise o femeie. De data aceasta rănile lui McKirrop s-au dovedit 
a fi fatale; murise în spital în dimineaţa aceea. Poliţia făcea apel 
la martori. Existau nişte urme de paşi lângă cablul de remorcare 
al canalului şi echipajul de poliţie implicat în elucidarea cazului 
era la faţa locului. După aceasta, autorităţile au făcut un plan al 
zonei şi au stabilit ora aproximativă a morţii femeii. Şi totuşi 
poliţia nu reuşise să-i prindă pe cei responsabili de fărădelegea 
din cimitir. 

Sarah sperase ca televizorul să-i distragă atenţia. În loc de asta 


se găsea din nou în situaţia de a se gândi la McKirrop. Refuzase 
invitaţia câtorva dintre ceilalţi rezidenţi de a ieşi să bea ceva la 
„The Quill“, berăria locală a spitalului, simțind că nu ar fi o 
companie plăcută după ziua pe care o avusese - inventase scuza 
- că avea ceva de citit. Se gândi că poate ar fi fost mai bine să fi 
mers la berărie. In afară de faptul că i-a amintit de cazul 
McKirrop, povestea de la televizor a făcut-o să se gândească la 
rolul pe care îl are alcoolul în vieţile lor. 

Contrastul dintre colegii săi râzând şi glumind în faţa câtorva 
băuturi şi viaţa ruinată a lui McKirrop nu putea fi mai puternic. 

In aparenţă era un caz care implica două lumi total diferite, dar 
asta doar la prima vedere. In realitate, aceste lumi erau mult mai 
apropiate decât ar fi vrut să recunoască oricare dintre ei, mai 
ales în medicină. Presiunea ducea la stres, stresul ducea la 
băutură multă, şi băutura multă în schimb ducea la dependenţă, 
după care situaţia se înrăutăţea văzând cu ochii. Meseria de 
doctor era profesia cu cele mai multe cazuri de sinucidere şi de 
alcoolism decât oricare alta. Asta i se spusese la Facultatea de 
Medicină. 

Sarah se ridică şi-şi turnă nişte cafea din cafetiera încălzită 
care se găsea pe bufet. In clădirea medicilor rezidenţi se găsea 
cafea la discreţie în permanenţă, dar Sarah nu era sigură cât de 
des făcea personalul de serviciu cafea proaspătă. Cu siguranţă că 
acest lucru nu se întâmplase pe parcursul ultimelor patru ore, 
concluzionă ea după ce o gustă. Avea gust de ars. O puse 
deoparte după câteva înghiţituri şi încercă să se concentreze 
asupra cărţii. 

Tatăl ei îi recomandase să citească „Dialoguri cu oameni de 
ştiinţă şi înţelepţi“ de Renee Weber, ca un exerciţiu în 
perspectivă, dar ea văzu că nu se poate concentra. Cazul 
McKirrop încă o obseda. Nu se putea elibera, în cele din urmă, 
după ce citi aceeaşi pagină de trei ori fără să reţină nimic, puse 
cartea deoparte şi îşi frecă ochii în timp ce se întinse pe spate în 
scaun. Incercă din nou să gândească lucrurile logic, dar acest 
lucru era prea complicat din cauza incapacității sale de a-şi 
analiza sentimentele corect. Era un amestec de neîncredere, 
furie, durere şi... teamă. Da, asta era, în mod sigur un sentiment 
de teamă, singurul pe care nu dorea să-l accepte. Acum că o 
făcuse, putea începe să-i caute cauza. 


înregistrase o scanare încurajatoare a creierului lui McKirrop, 
care sugerase că îşi va recăpăta cunoştinţa, şi acesta chiar o 
făcuse - după părerea ei. De aceeaşi părere era şi asistenta care 
o însoţise. Dar, în loc să fie pe cale de a-şi reveni, aşa cum 
prognosticase ea, McKirrop era mort şi superiorii săi îi spuneau 
că citirile scanării creierului fuseseră nişte aberaţii, un 
subterfugiu al soartei sau chiar o greşeală a ei. O greşeală 
datorată lipsei sale de experienţă. Şi mai mult, îi spuneau că 
McKirrop nu-şi recăpătase deloc cunoştinţa. O altă greşeală 
cauzată de lipsa ei de experienţă. 

Sarah îşi ordonă faptele în minte, dar nu ele erau cauza 
sentimentului ei de teamă - erau, mai degrabă, cauza furiei şi 
frustrării ei. Sentimentele ei de nelinişte erau asociate cu 
întrebări care reieşeau din fapte. Dacă ea avusese dreptate şi 
McKirrop era pe cale de a-şi reveni, atunci ce sugera ea? Că 
altcineva făcuse o greşeală? Sau că cineva îl asasinase în mod 
deliberat pe McKirrop? Ideea era prea ridicolă, dar întrebarea 
rămânea. Avea nevoie de un mod ştiinţific de a trata subiectul. 

Bineînţeles că autopsia lui McKirrop va scoate în evidenţă 
gravitatea rănilor sale, atunci când se vor hotări să o facă, dar 
medicul legist va fi probabil Hugh Carfax, un prieten al lui Derek 
Stubbs. Ea nu încerca să sugereze că Hugh Carfax ar putea fi 
influenţat de notițele şi concluziile lui Stubbs asupra cazului, dar 
oamenii erau oameni şi natura umană era natura umană. 
McKirrop fusese un nimeni; n-a fost important în viaţă, aşa că de 
ce i-ar păsa societăţii de moartea lui, sau, mai explicit, de cauza 
ei exactă? 

Sarah se simţea jenată de cinismul pe care îl afişa. Simţea 
nevoia să fie mai optimistă - dar cum? Ce putea să facă ea de 
una singură? Brusc văzu esenţa problemei. Tyndall spusese că se 
îndoia ca unghiul neobişnuit al frunţii lui McKirrop să fi fost de 
ajuns pentru a-l feri de serioase leziuni ale creierului. In schimb, 
Stubbs confirmase această viziune înregistrând o linie dreaptă la 
scanarea creierului pacientului, indicând că ţeasta lui McKirrop 
fusese împinsă în creier, cauzând leziuni masive. De ce nu 
aruncase şi ea o privire? 

Se îndreptă în scaun, pulsul ei mărindu-se la acest gând. 
Corpul lui McKirrop va fi depus la morgă. Ar putea să meargă şi 
să vadă cu ochii ei. Analiza pe care ar trebui să i-o facă ar fi 


mascată de locul rănii. Medicul legist nu va trebui să ştie 
niciodată că ea avusese de-a face cu cadavrul. Gândul acesta îi 
făcu inima să bată şi mai tare. „Să aibă de-a face cu cadavrul“ - 
asta suna destul de serios. Şi chiar era serios, se gândi ea. 

Era într-adevăr un lucru grav ca un medic practicant să aibă 
de-a face cu un cadavru înainte ca acestuia să-i fie efectuată o 
autopsie legală. Aruncatul unei priviri putea să se transforme 
într-o sinucidere profesională dacă era prinsă şi dacă cineva 
decidea să facă asta. În ciuda faptului că nu încerca să acopere 
nimic, gândul că Derek Stubbs ar fi fost anunţat imediat în caz de 
orice repercusiune nu era deloc reconfortant. Ce ar trebui să 
facă? 

Dorinţa lui Sarah de a şti triumfă în faţa tentaţiei de a juca 
cinstit şi de a uita de cazul McKirrop. Trebuia doar să afle ce era 
cu rana aceea de la cap. Se uită la ceas; era trecut de zece fără 
zece. Ceilalți nu se vor întoarce până la unsprezece. Lucrul 
acesta o făcea să aibă destul timp în cazul în care totul decurgea 
fără piedici. Se întoarse repede în camera ei ca să se schimbe 
într-un pulover şi în jeanşi şi să-şi ia o jachetă de velur. 

Sarah lovi primul panou în graba către capătul coridorului în 
timp ce se îndrepta spre scările ce duceau la subsol unde se 
aflau morga şi sala de autopsii, când realiză că morga era 
închisă. Ştia că putea să ia o cheie de la biroul din faţă, dar asta 
însemna să o înregistreze şi atunci s-ar fi ştiut că ea fusese la 
morgă. Îşi aminti însă că mai exista o cheie. Portarii spitalului 
aveau o cheie proprie, în cazul în care un pacient murea peste 
noapte şi trebuiau să ia cadavrul din salon. Această cheie era 
ţinută lângă „şareta morţii“, porecla dată căruciorului folosit 
pentru a transporta morţii din saloane atunci când era cazul. 
Căruciorul era ţinut într-o mică dependinţă lângă ghereta 
paznicilor de la poarta din faţă. 

Părăsi coridorul principal trecând printr-o uşă laterală, şi se 
îndreptă către ghereta  portarilor. Drumul dintre clădirea 
spitalului şi gheretă era slab luminat, aşa că existau puţine şanse 
de a fi văzută. Dar, cu fiecare pas pe care îl făcea în drumul către 
dependinţa în care era ţinut căruciorul, se simţea din ce în ce mai 
înfricoşată. Gura i se uscă, iar o voce lăuntrică îi tot spunea să se 
întoarcă. Uită de asta, nu merită riscul! Dar picioarele refuzau să 
asculte. Era aproape de dependinţa portarilor; lumina se revărsa 


din camera murdară şi Sarah văzu trei oameni înăuntru. Unul 
dintre ei citea un ziar, iar ceilalţi doi se certau în legătură cu 
ceva. Le auzea vocile răstite. 

Dependinţa în care era ţinut căruciorul era cufundată într-un 
întuneric confortabil. Apăsă clanţa uşor şi simţi cum uşa cedează. 
Balamalele scârţâiră atunci când încercă să o deschidă, şi Sarah 
îngheţă cu mâna pe clanţă, încercând să se gândească ce ar fi 
spus dacă uşa gheretei s-ar fi deschis brusc şi portarii ar fi găsit-o 
acolo. Dar uşa rămase închisă, cearta dinăuntru continuă şi 
Sarah intră încet în camera în care se afla căruciorul, închise uşa 
în urma ei şi strânse din dinţi atunci când încercă să o facă să nu 
mai scârţâie. Deocamdată era în siguranţă. 

Ştia că de obicei cheia de la morgă era agăţată pe perete, 
având un craniu şi două oase încrucişate deasupra. Probabil că în 
trecut, un portar crezuse potrivit să adauge acest ornament făcut 
cu carioca roşie şi neagră, şi din acest motiv îşi aduse aminte de 
existenţa cheii. Văzuse craniul atunci când ei şi altor rezidenţi li 
se prezentase spitalul în prima zi în care au venit. În momentul 
acesta era prea întuneric ca să vadă craniul şi oasele încrucişate; 
Sarah pipăi de-a lungul peretelui până când degetele ei atinseră 
şi apucară cheia. In acel moment auzi, prin perete, telefonul 
sunând în gheretă. 

Inima lui Sarah îşi înteţi bătăile atunci când se gândi la ce este 
mai rău: murise cineva într-unul din saloane şi portarii fuseseră 
chemaţi să ia cadavrul. Din secundă în secundă vor deschide uşa 
şi o vor găsi acolo. Stătu în spatele uşii, strângând cheia în mână, 
cu ochii strâns închişi, ca la rugăciune. Uşa gheretei se deschise 
şi vocile se auziră mai tare. 

— Asta este a treia oară când ne cheamă blestemata de soră 
şefă, se plânse unul dintre ei. 

— Poate vrea ca cineva să-i ţină companie, spuse altul. 

— Ştiu ce dracu’ vrea. 

Uşa gheretei se închise şi vocile începură să se audă mai slab 
pe măsură ce portarii se îndepărtau. Sarah răsuflă uşurată şi 
încercă să-şi stăpânească nervii. De îndată ce se instală din nou 
tăcerea, ieşi din adăpost, cât mai încet posibil atunci când toate 
instinctele ei îi spuneau să fugă văzând cu ochii - totuşi, mai era 
încă un portar alături, în gheretă. Aruncând o ultimă privire în jur, 
plecă spre morgă. 


Lumina fluorescentă reveni la viaţă cu o pâlpâire atunci când 
Sarah apăsă comutatorul. Inima îi bătea atât de tare încât trebui 
să se odihnească un moment, sprijinindu-şi umărul de perete. 
„Nu ai de ce să-ţi faci griji“, îşi spuse. „Aproape ai reuşit“. Se uită 
la şirul de camere frigorifice din faţa ei, în care erau ţinute 
cadavrele. Primul lucru pe care trebuia să-l facă era să găsească 
trupul lui McKirrop. Era un index ţinut într-un suport de metal pe 
uşa fiecărei camere frigorifice, indicând cine se află înăuntru şi 
pe care raft - erau câte trei rafturi în fiecare cameră frigorifică. 
John McKirrop se găsea pe raftul din mijloc, în a patra cameră 
frigorifică. 

Sarah deschise închizătoarea de metal a uşii, după care sări 
înapoi atunci când mecanismul camerei frigorifice se declanşă în 
acelaşi moment. Se dojeni pentru că fusese atât de iritată şi se 
aplecă să examineze eticheta agăţată de degetul mare al 
cadavrului de pe raftul din mijloc. Eticheta îi confirmă că trupul 
împachetat în cearceafuri era al lui John McKirrop. Sarah trase 
căruciorul de transport şi îl aduse la înălţimea dorită, rotind 
mânerul lateral. Când ajunse în poziţia necesară, opri frâna cu 
hotărâre. Sarah făcu să alunece raftul cu cadavrul lui John 
McKirrop şi legă raftul de cărucior cu ajutorul cuiului de metal 
care atârna într-un lanţ. Îl trase înapoi câţiva paşi şi închise uşa 
camerei frigorifice. Aceasta făcu un zgomot care păru să se audă 
ca un ecou în întreaga încăpere. 

Sarah împinse corpul lui McKirrop către camera de autopsie şi 
aprinse luminile. Comutatorul puse de asemenea în mişcare o 
serie de aparate de ventilat care reveniră la viaţă cu un bâzâit. 
Sarah se gândi că nu era nevoie să pună cadavrul pe masă; 
putea să-l examineze foarte bine şi pe cărucior. Se îndoia că ar fi 
putut muta cadavrul lui McKirrop, de una singură, pe o masă. 
Totuşi, împinse căruciorul lângă una dintre cele trei mese de 
autopsie, astfel încât să aibă acces la apă şi la curent electric, 
dacă era nevoie. Porni lampa rotundă şi plată de deasupra mesei 
şi o înclină astfel încât McKirrop să fie inundat de lumina albă, 
fără umbre. Apoi adună o serie de instrumente pe o tavă de 
metal şi o aşeză pe masa de lângă ea. După aceea desfăcu 
cearceafurile în care era înfăşurat capul lui  McKirrop, 
strâmbându-se un pic din cauza sentimentului de rece şi umed 
pe care i-l dădeau acestea. 


Faţa lui McKirrop căpătase paloarea morţii, o paloare ce 
aducea cu albul hârtiei, iar rana din centrul capului său era atât 
de întunecată încât părea o gaură neagră. Sarah ajustă uşor 
lampa, astfel încât rana să fie luminată perfect. Luă o sondă de 
metal din tava de lângă ea şi măsură adâncimea rănii. Inima îi 
bătea cu putere. Era perfect clar că osul craniului cauzase într- 
adevăr leziunile masive din partea din faţă a lui McKirrop. 

— Dar cum? murmură Sarah. De ce radiografia craniului lui 
McKirrop a arătat că lobul său frontal era protejat? De ce nu a 
indicat penetrarea reală a creierului de către os? Totuşi fusese 
penetrat la o adâncime de - Sarah măsură proporţiile invaziei - 
un centimetru şi jumătate. 

— Prostii, spuse ea, clătinând din cap. 

Mişcă uşor sonda de metal în susul şi în josul suprafeţei 
anterioare a osului şi, deodată, avu revelaţia unui fapt ciudat. 

— Nu acesta era unghiul! şopti ea. 

Verifică din nou şi de data asta fu convinsă că unghiul osului 
testei lui McKirrop era diferit de acela care apăruse la radiografie. 
Ritmul pulsului ei, care se calmase în ultimele zece minute, 
crescu din nou, brusc. Exista o singură explicaţie logică: ţeasta 
lui  McKirrop fusese împinsă în creier după efectuarea 
radiografiei! Sarah scăpă sonda, şi aceasta se lovi de pardoseala 
dură, din plăci de ceramică. Câteva minute, Sarah stătu complet 
nemişcată, iar apoi începu să se gândească la priorităţi. Avea 
nevoie de o dovadă! Avea nevoie de o probă de netăgăduit! 
Autopsia efectuată pe acest cadavru ar arăta pur şi simplu că 
pacientul murise din cauza leziunilor majore cauzate de ţeasta 
spartă şi împinsă în creier de un obiect mare şi bont şi anume 
fundul unei sticle de vin. 

Exact ce sugerase toată lumea. Căută prin dulapurile sălii de 
autopsie până găsi ce căuta, un aparat de fotografiat polaroid. 
Mai căută puţin şi scoase la iveală şi un film pentru aparat. Se 
aplecă peste cărucior pentru a fotografia rana, dar se opri după 
ce făcu două fotografii. „Ce va dovedi asta?“, se întrebă. 
Fotografia unei răni larg deschise nu putea dovedi absolut nimic. 

Se gândi un minut, apoi îi veni o idee. Alergă către birouaşul 
de alături şi scotoci prin sertar până când găsi un raportor de 
plastic. Se întoarse în grabă lângă cadavru şi aşeză raportorul pe 
o parte a rănii. Apoi introduse o sondă de metal, astfel încât 


aceasta să fie paralelă cu unghiul osului. Aduse raportorul 
aproape, în spatele sondei, astfel încât să indice unghiul osului 
comparat cu orizontalul, şi apoi făcu patru fotografii. Comparate 
cu radiografia ţestei lui McKirrop, fotografiile vor trebui să 
demonstreze o schimbare semnificativă în unghiul osului. 


8 


Sarah începu să facă ordine. Curăţă locul rănii din capul lui 
McKirrop cu o perie înmuiată în alcool chirurgical şi îşi dădu 
silinţa să acopere orice semne de intervenţie, chiar dacă nu erau 
prea multe. Deranjul pe care-l făcuse era minim, şi nu exista 
niciun motiv ca medicul patolog să caute ceva neobişnuit. Curăţă 
instrumentele şi le puse la loc, după care se debarasă de peria 
folosită şi de învelişurile ei în coş, pentru a fi incinerate, în final, 
înfăşură cearşafurile la loc în jurul capului cadavrului şi împinse 
căruciorul către camera frigorifică. 

Spre disperarea ei, Sarah nu putu scoate cuiul de la cărucior, 
pentru a elibera raftul pe care se afla cadavrul. Incercă din nou, 
dar acesta era înţepenit, şi simţi că o trec sudori reci. Nu putea 
băga cadavrul la loc în camera frigorifică! Inima îi bătea cu 
putere din cauza efortului, dar nu reuşi nimic. Strigă de durere 
atunci când degetele îi alunecară pe metal şi îşi rupse două 
unghii. Unelte! Avea nevoie de unelte! 

Se duse în grabă în sala de autopsie şi se întoarse cu o daltă şi 
un ciocan. Acestea erau de fapt folosite pentru oase umane, dar 
cu două lovituri de ciocan, reuşi să îndepărteze cuiul. La cea de-a 
treia, cuiul sări şi se bălăngăni la capătul lanţului. Raftul alunecă 
uşor la locul lui. 

După ce cadavrul lui McKirrop fu pus în siguranţă, Sarah 
verifică de două ori dacă nu a lăsat ceva în dezordine, înainte să 
stingă luminile, şi apoi ascultă la uşă. Nu auzi nimic, aşa că o 
crăpă puţin şi aruncă o privire în ambele direcţii înainte de a se 
strecura pe coridor. Închizând uşa în urma ei, alergă pe scări 
către parter. 

Sarah se opri în capul scărilor pentru a se calma. Se terminase; 
o făcuse şi pe asta; aflase exact ceea ce voia să ştie. Porni din 
nou de-a lungul coridorului, îmbărbătându-se pentru a părea că 
are un mers plin de încredere. Coridorul era destul de aglomerat, 
în mare parte de surori aflate în pauza de masă: Niciuna nu-i va 
acorda atenţie atâta vreme cât va părea că merge undeva cu un 
Scop. 

Sarah ajunse la uşa ce ducea afară şi către pasajul dinspre 
poarta principală. Făcuse totul invers decât la venire, aproape 


fără să se gândească, dar acum simţi cheia de la morgă în 
buzunar şi se uită în întuneric prin uşile de sticlă. Totul decursese 
bine până acum, dar mai avea oare destulă energie ca să ducă 
treaba la bun sfârşit? Putea să treacă prin emoţiile returnării 
cheii? Nu, se hotărî ca după ce se gândi câteva clipe, nu putea. 
Rămăsese fără adrenalină şi ar fi fost o prostie să-şi forţeze şi 
mai mult norocul. Pur şi simplu nu mai putea face faţă stresului. 
Cheia va dispărea. Nicio problemă, puteau să facă alta. Se 
întoarse de la uşă şi îşi continuă drumul prin coridor. Traversând 
curtea către clădirea medicilor rezidenţi, dădu drumul cheii într-o 
rigolă. Sfârşitul operaţiunii fu marcat de zgomotul pe care-l făcu 
cheia la contactul cu apa. 

Sarah ajunse, închise uşa camerei ei şi simţi că-i tremură 
genunchii. Se cufundă în pat şi observă că şi mâinile îi tremurau. 
Gura îi era uscată şi simţi că-i venea să verse. Gândindu-se la ce 
descoperise, lucrurile i se părură mai grave acum că avusese 
timp să-şi adune gândurile. In locul fricii, ea se simţi acum 
copleşită de o epuizare nervoasă. Răspunzând la o întrebare, ea 
deschisese acum o cutie a Pandorei plină de altele. McKirrop 
fusese asasinat; fusese ucis de cineva din interior. Trebuie să fi 
fost cineva din interior, se gândi ca. Pacienţii de la Traumatisme 
Craniene nu aveau voie să primească vizite din partea 
persoanelor neînsoţite; oricum, asta în cazul în care cineva ar fi 
dorit să-l viziteze pe McKirrop. 

Dar care dintre angajaţi ar fi avut interes să omoare un alcoolic 
şi de ce? Ce fel de ameninţare ar fi putut el să reprezinte pentru 
cineva? Sarah nu se putea gândi la niciun motiv destul de bun, 
dar găsi unul rău: Derek Stubbs îl omorâse pe McKirrop pentru că 
rezultatele testelor pe care le efectuase ea pe pacient erau 
jenante, făcându-l să pară prost. Moartea bruscă a lui McKirrop 
făcuse ca acel lucru să nu se întâmple întorcând soarta în 
favoarea lui Stubbs. Descoperirile ei ar fi fost discreditate şi 
competenţa ei medicală pusă sub semnul întrebării. 

Dar cu siguranţă că nici măcar Stubbs nu putea face un lucru 
atât de îngrozitor. i 

Sarah îşi dădu seama că nu putea îndepărta această idee. Işi 
aminti disprețul lui Stubbs faţă de McKirrop. Il privise ca fiind un 
obiect fără valoare, care ocupa spaţiul spitalului, singura sa 
calitate fiind aceea de posibil donator de organe. Dar conta 


McKirrop atât de puţin încât se puteau dispensa de viaţa lui? Un 
pion mutat într-un joc numit carieră? Stubbs era un individ total 
neplăcut, dar era el un criminal? Sarah evită să creadă asta, dar 
rămase cu o serie de întrebări fără răspuns. 

Se putea ca moartea lui McKirrop să fi fost un fel de accident 
bizar? Se putea ca vreuna dintre surori să agraveze rana lui 
McKirrop atunci când îi schimbase bandajele? Sarah dădu din cap 
admițând că aceasta era o idee ridicolă. Singurul merit al acestei 
presupuneri era că o oprise pentru moment să se gândească la 
faptul că unul dintre angajaţii de la Neurologie plasase deliberat 
un obiect bont în rana lui McKirrop pentru a-i împinge ţeasta în 
creier. 

După o noapte de neodihnă, plină de coşmaruri, majoritatea 
legate de McKirrop, Sarah era înapoi la datorie, la scurt timp 
după micul dejun. Primul ei gând era să pună mâna pe 
radiografia care arăta rana originală a lui McKirrop. Aceasta era o 
chestiune vitală în rezolvarea cazului. Se duse imediat în camera 
de vizionare a radiografiilor şi răscoli printre plicurile mari din 
suportul aşezat pe perete, sub negatoscoape. Căută din nou, dar 
nu era nicio greşeală. Dosarul lui McKirrop dispăruse. Nu 
anticipase lucrul acesta, şi frustrarea se amestecă cu un 
sentiment de gol în stomac. 

După încă o căutare în întreaga încăpere, se întoarse pe 
călcâie şi merse direct la camera de gardă ca să o găsească pe 
sora Roche. 

— Soră, radiografiile lui McKirrop nu sunt în suport, anunţă ea. 

Roche se întoarse în scaunul ei rotativ şi se uită la ea peste 
ochelari. 

— Nu, doamnă doctor, spuse ea. Domnul McKirrop este mort. 
Radiografiile sale au fost returnate la Documente Medicale, 
împreună cu notițele despre cazul său. Aşa se întâmplă 
întotdeauna. 

Sarah simţi cum i se înroşesc obrajii. 

— Bineînţeles, spuse ea. Ce prostie din partea mea. 

— Voiaţi să vedeţi ceva în mod special? întrebă Roche. 

— Nimic deosebit, zâmbi Sarah, încercând să-şi ascundă jena. 
Un detaliu. O să dau o fugă până acolo ca să mă lămuresc. 

Se întoarse încercând din nou să zâmbească şi părăsi 
încăperea simțindu-se ca şi cum pantofii i-ar fi fost plini de 


cuişoare. 

— McKirrop, John McKirrop, îi repetă Sarah unei funcţionare 
care părea tare de urechi. A murit ieri dimineaţă. 

Funcţionara se întoarse de la biroul de primire şi îşi puse 
ochelarii care-i atârnau de un lanţ de aur agăţat în jurul gâtului. 
Începu să caute, plimbându-şi degetele de-a lungul unor şiruri de 
dosare de carton, înclinând capul să vadă prin partea de sus a 
lentilelor bifocale. 

— Şi spuneţi că era... de unde? 

— Departamentul de Traumatisme Craniene, repetă Sarah. 

— Avem un John McCluskey... şi un John Mcintyre. 

— McKirrop, spuse Sarah printre dinţi. 

— Ah, da, iată-l. N-avea gură să strige. 

Femeia râse satisfăcută. Trase dosarul şi i-l întinse lui Sarah 
care deschise plicul cu radiografia şi scoase filmele pe jumătate 
afară din plic. Erau două. „Erau trei“, gândi ea cu voce tare. Luă 
cele două radiografii pe care le avea şi le ridică în lumină. Cea pe 
care o căuta nu era acolo. 

— Una dintre radiografiile acestui om lipseşte! spuse ea. 

— Poftim? Ce lipseşte? întrebă funcţionara. 

Sarah se uită la ea absentă. 

— O radiografie, spuse ea, dar vocea îi era distantă. 

Ştia că acesta nu era niciun fel de accident. 

— Tipic, spuse femeia. Oamenii sunt atât de împrăştiaţi în 
zilele noastre. O fi zăcând pe undeva prin secţie. 

Sarah înapoie dosarul şi părăsi biroul de Documente Medicale. 
Era uimită. Dovada ei că John McKirrop fusese asasinat 
dispăruse. Fără acea radiografie, nu avea nimic. Dacă făcea o 
acuzaţie acum, ar fi fost izgonită, asta în cazul în care nu ar fi 
fost luată drept nebună. Întreaga teorie ar fi fost judecată ca fiind 
total ridicolă. Un vagabond omorât de un angajat al spitalului? 
Absolut ridicol. 

Sarah căută impacientată filmul pierdut şi la Neurologie, în 
cazul în care ar fi fost lăsat afară din dosar din greşeală, dar nu 
găsi nimic. În sufletul ei ştiuse că nu va găsi nimic. Cel care 
stătea în spatele acestei afaceri avusese deja grijă de asta. 
Gândul nu era deloc reconfortant, fiindcă îi sugera şi mai mult 
ideea că cineva s-a gândit că ea ar putea căuta radiografia. 

Derek Stubbs intră în cabinetul medicilor în timp ce Sarah încă 


mai căuta. 

— Ce-ai pierdut? întrebă el tăios. 

Sarah simţi cum i se face pielea de găină. 

— O radiografie, răspunse ea. 

— Ai pierdut o radiografie? întrebă Stubbs sarcastic. 

Asta o puse pe Sarah în gardă. 

— Nu eu, spuse ea. Se pare că a dispărut undeva pe drumul 
către biroul de Documente Medicale. Incerc doar s-o găsesc. 

— Despre ce radiografie este vorba? întrebă Stubbs. 

Sarah îl privi drept în ochi şi spuse: 

— Una dintre radiografiile lui McKirrop. 

Stubbs se uită fix în ochii ei, timp care lui Sarah i se păru o 
eternitate, înainte să întrebe încet: 

— Şi pentru ce îţi trebuie acea radiografie? 

— Voiam doar să o revăd, răspunse Sarah, urmărindu-i fiecare 
reacţie care ar fi putut fi luată drept vină. 

— McKirrop este mort, spuse Stubbs brusc. Crezi că te-ai putea 
concentra asupra pacienţilor care sunt în viaţă, înainte ca 
vreunul dintre ei să i se alăture lui McKirrop? 

— Da, domnule doctor Stubbs, răspunse Sarah printre dinţi. 

Înainte ca vreunul dintre ei să mai aibă timp să mai spună 
ceva, se auzi alarma la birou şi cineva anunţă: „Beta trei! Stop 
cardiac! Steven Miles!“ 

Stubbs şi Sarah fugiră împreună spre salonul Beta şi 
animozitatea personală rămase pe locul al doilea în faţa urgenţei. 
Sora Roche împreună cu o altă asistentă sosiră puţin după ei cu 
căruciorul de urgenţe şi Stubbs preluă comanda. Monitorul 
cardiac de lângă patul pacientului indica linie continuă în loc de 
oscilaţii şi un zgomot continuu, monoton, luase locul piuiturilor 
regulate. Pacientul era un băiat de şaptesprezece ani care 
căzuse de la fereastra etajului trei şi îşi fracturase ţeasta. Fusese 
în comă patru săptămâni, dar acesta era primul semn de 
complicaţie. Stubbs alternă masajul cardiac cu injecții cu 
stimulenţi, şi apoi Sarah preluă controlul în timp ce el pregătea 
electroşocurile. O oscilație slabă fu singura lor răsplată după ce 
se chinuiră nouăzeci de secunde. 

— O să-i aplic electroşocuri, anunţă Stubbs tare. 

Asistentele îndepărtară totul în cale; Sarah îi înmână lui Stubbs 
padelele cu electrozi. 


— Înapoi, spuse Stubbs, şi toţi făcură un pas în spate atunci 
când curentul fu aplicat asupra pieptului pacientului. 

Se auzi o bufnitură şi corpul pacientului răspunse cu zvâcnire 
involuntară la voltajul care-l străbătea. Monitorul începu să piuie 
din nou şi linia orizontală se transforma în linii frânte. Dar sunetul 
era neregulat, două piuituri urmate de o pauză, apoi trei piuituri 
rapide urmate din nou de zgomotul monoton. Stubbs aplică din 
nou padelele: două piuituri urmate de zgomotul monoton. Nici 
cea de-a treia încercare nu fu încununată de succes. Stubbs se 
îndreptă şi puse padelele deoparte. 

— L-am pierdut, spuse el, pe când sunetul monoton zgândărea 
nervii tuturor. 

Se apropie şi închise monitorul. 

Stubbs plecă lăsând-o pe Sarah şi pe cele două surori cu 
băiatul de şaptesprezece ani mort. 

Roche se întoarse spre sora mai tânără: 

— Avea sonde Sigma. Vrei să suni la laborator? 

Sarah spuse: 

— O să o fac eu, soră. Oricum vreau să le mai cer şi alte hârtii. 

Pacienţii cu sonde Sigma care mureau nu trebuiau să fie lăsaţi 
cu acestea, şi procedura era destul de delicată. Sondele erau 
scumpe, dar puteau fi refolosite după ce erau curățate şi 
sterilizate, dacă nu erau stricate. Tehnicienii de la Facultatea de 
Medicină făceau acest lucru. Când un pacient murea, angajaţii de 
la Neurologie îi sunau şi tehnicienii veneau imediat să ia 
cadavrul. Sarah apelă numărul scris pe perete lângă telefon în 
camera de gardă şi i se spuse că echipa era pe drum. li aduceau 
de asemenea şi hârtie milimetrică Sigma. În zece minute 
cadavrul lui Steven Miles era îndepărtat din salon. 

O umbră persistă asupra Secţiei de Neurologie tot restul 
dimineţii. Acest lucru se întâmpla inevitabil de câte ori murea o 
persoană tânără. Părea întotdeauna atât de necinstit, ca şi cum 
s-ar fi făcut o greşeală nedreaptă şi toţi se simțeau responsabili 
pentru asta. Dar pe la trei după-amiază, Beta 3 nu mai era gol. 
Fusese internat un nou pacient. Era un muncitor de la demolări, 
în vârstă de patruzeci şi patru de ani, care fusese lovit în cap de 
zidăria în cădere. Patul gol nu mai reprezenta un punct central 
pentru supărare şi reflecţie: apăruse o nouă provocare pentru a 
umple golul. 


Pacientul cel nou fusese stabilizat de echipa de la „Accidente şi 
Urgenţe“ înainte să fie transferat la „Traumatisme Craniene“. 
Sarah îi verifică din nou pulsul şi presiunea sângelui pentru a fi 
sigură că situaţia lui nu se înrăutăţise în timpul mutării. 
Satisfăcută că încă părea stabil, se apucă să conecteze la cap 
electrozii de monitorizare. Stubbs sosi în rezervă în timp ce Sarah 
îi poziţiona ultimul electrod. 

— Totul este în regulă? întrebă el. 

— Este încă stabil, răspunse Sarah. 

— Ce poţi să-mi spui despre analizele de sânge? Ai apucat să i 
le faci? 

— l-am luat treizeci de mililitri. Sunt în drum spre laboratorul 
de biochimie. 

— Va avea nevoie de operaţie, spuse Stubbs. Ai trimis ceva 
pentru stabilirea tipului de compatibilitate? 

— Este de asemenea pe drum, spuse Sarah. Dar este cu 
siguranţă prea slăbit în acest moment. 

— Sunt de acord. Aşa că ce sugerezi între timp? 

— O scanare completă mâine dimineaţă, spuse Sarah. Asta ne 
va da nişte informaţii despre gravitatea leziunii, şi se poate face 
fără să-l supunem la un alt efort. 

— Atunci notează asta. Poţi s-o faci. 

Sarah nu reacţionă la sugestii. Spuse simplu: 

— Foarte bine. Să i se introducă sonde Sigma? 

Stubbs clătină din cap şi spuse: 

— Nu cred. Zona afectată este bine delimitată, însă vom stabili 
diagnosticul după ce vom vedea toate radiografiile. 

— Foarte bine. 

Lui Sarah i se păru dificil să-l privească pe Stubbs, de teamă ca 
acesta să nu simtă o urmă de suspiciune în ochii ei. Pe de altă 
parte dorea să-l acuze în mod direct de complicitate în cazul 
morţii lui McKirrop, iar când acesta plecă, se simţi uşurată. La 
scurt timp după aceasta, sora Barnes veni în grabă spre ea. 

— Sora Roche întreabă dacă puteţi prelua un telefon. 

Sarah o urmă pe asistentă înapoi la camera de gardă, unde 
sora Roche aştepta cu mâna pe microfonul telefonului. 

— Este în legătură cu domnul McKirrop. 

Sarah încurcată ridică receptorul. 

— Bună ziua, doctor Lasseter la telefon. Cu ce vă pot ajuta? 


— Bună ziua, doamnă doctor. Sunt părintele Lafferty. Voiam să 
aflu care este starea domnului McKirrop. 

Sarah îşi duse mâna la frunte, deoarece îşi reamintise de faptul 
că numele părintelui Lafferty era înscris pe foaia de internare a 
lui McKirrop şi de cerința ca acesta să fie ţinut la curent cu ce 
avea să se întâmple. 

— Vai, îmi pare rău, spuse ea. Ar fi trebuit să vă sun mai 
devreme. Domnul McKirrop a decedat ieri dimineaţă. Am anunţat 
poliţia, dar pur şi simplu am uitat să vă înştiinţez şi pe 
dumneavoastră, părinte. Regret nespus. Nu aţi văzut reportajul 
de televiziune? 

Lafferty îşi putea da seama că nemulţumirea lui Sarah era 
netrucată. Răspunse cu toată afabilitatea de care era capabil: 

— De fapt, nu dispun de televizor. 

— Vai, îmi pare rău. Şi nu am nicio scuză. Nu ştiu unde mi-a 
fost capul. Îmi pare într-adevăr foarte... 

Inainte de a pune întrebarea „Presupun că nu şi-a recăpătat 
deloc cunoştinţa?“, Lafferty încercă să o asigure pe Sarah că nu 
făcuse nimic rău. 

— Aaa, da, cum să nu, se bâlbâi Sarah, simțindu-se încurcată şi 
ruşinată în acelaşi timp. 

— Adică, vreau să spun că, de fapt, nu... 

— Nu cred că înţeleg, spuse Lafferty. 

— Regret, răspunse Sarah, care se pierduse printre părerile de 
rău. Este într-adevăr discutabil... Părerea oficială este că domnul 
McKirrop nu şi-a recăpătat cunoştinţa. 

— Şi părerea neoficială? întrebă Lafferty, de-a dreptul uimit. 

— Cred că şi-a revenit pentru scurt timp, răspunse Sarah. 

— Imi pare rău să aud de moartea lui, răspunse Lafferty. Sper 
să-i fie mai bine în rai decât i-a fost pe pământ. 

— Aşa să fie, spuse Sarah. 

— Vă mulţumesc mult, doctore. 

Convorbirea luă sfârşit, iar Sarah puse receptorul în furcă. Îşi 
frecă fruntea din nou, încă neîmpăcată cu sine. Lafferty oftă 
obosit, holbându-se ameninţător la telefonul din faţa lui. Se 
simţea foarte mâhnit. McKirrop se stinsese, fără să-i mai ofere 
şansa de a discuta cu el şi nimeni nu-i putea destăinui motivele 
pentru care corpul lui Simon Main fusese furat. Citise despre 
magia neagră şi ritualurile sataniste în toate cărţile pe care le-a 


putut găsi. Privea în gol, când doamna Grogan intră şi aşeză 
lângă el o ceaşcă de ceai. Era îmbrăcată cu hainele ci de oraş. 
Lafferty îşi privi ceasul şi spuse: 

— Plecaţi, doamnă Grogan? 

— Da, părinte. Pe mâine. 

Lafferty privi cum doamna Grogan închide uşa grădinii şi îi face 
semn cu mâna. Drept răspuns ridică la rândul său mâna, înainte 
de a reveni la lectura cărţii care zăcea pe masă: „Vrăjitoria 
scoțiană“ de Nicholas A. Macleod. 

Fără a găsi vreo informaţie utilă în lucrările academice despre 
satanism, Lafferty a hotărât să ia în calcul şi posibilitatea ca 
exhumarea lui Simon Main să aibă legătură cu anumite ritualuri 
locale. Existau precedente în acest sens, anume că în multe din 
satele şi oraşele învecinate se păstraseră obiceiuri specifice care 
datau din timpuri păgâne. John Main îmbrăcă vesta din piele şi 
înainte de a porni din nou într-una din plimbările sale nocturne 
prin baruri, se asigură că avea cheile în buzunar. Moartea 
neaşteptată a lui John McKirrop a înrâurit în mintea lui un gând 
nou, astfel că se hotări să mai aştepte înainte să se adreseze 
persoanelor care practicau magia. Ştirea morţii vagabondului 
fusese transmisă pe post, astfel că povestea cu cimitirul va face 
în scurt timp o nouă ştire de senzaţie. 

Oamenii vor vorbi despre acest lucru prin baruri; în asemenea 
împrejurări, oricine ar şti câtuşi de puţin despre această 
întâmplare ar putea fi încurajat să mărturisească ceva măcar 
pentru a face impresie. Main şi-a propus să viziteze toate barurile 
pe o rază de o milă în jurul cimitirului în speranţa că va afla ceva. 

Logica subtilă a raţionamentului său era că, dincolo de acest 
spaţiu, ar fi foarte posibil ca alt cimitir să fie ales. Asta 
presupunând că unul, dacă nu chiar toţi dintre cei implicaţi în 
crimă, locuia în zonă. 

Dacă acest lucru era adevărat, fapt greu de anticipat, altcineva 
din interiorul acestui cerc ar putea şti ceva. Chiar şi un zvon ar 
putea fi un punct de plecare. leri noapte nu s-a întâmplat nimic, 
poate la fel va fi şi în seara asta şi mâine seară, iar povestea va fi 
din nou uitată după ce interesul publicului va începe să scadă. 

Main intră în barul Cross Keys şi îl găsi pe jumătate gol. Era 
fără îndoială un bar al muncitorilor. Trei mese erau ocupate de 
jucătorii de biliard, iar doi bărbaţi îmbrăcaţi în salopete trăgeau la 


ţintă, undeva mai în spate. Nu era chiar locul în care puteai 
întâlni satanişti, gândi Main, dar cum arătau oare nişte satanişti? 
Christopher Lee? Peter Cushing? Oare ce purtau ei? Cape negre 
din mătase? Dacă ar fi fost aşa, atunci i-ar fi găsit imediat. 

— Cu ce vă servim? întrebă barmanul când Main ajunse la 
tejghea, încă privind în jurul lui. 

— O halbă de bere, răspunse Main. Ar fi preferat un pahar 
mare de gin, dar era devreme şi mai avea mult de străbătut. 

— Şaptezeci şi cinci, spuse barmanul punând berea în faţa lui. 
Main îi înmâna o liră şi hotărî să forţeze lucrurile. 

— Am înţeles că McKirrop e mort, zise el. 

Barmanul părea încurcat. 

— Cine e McKirrop? întrebă acesta. 

— Vagabondul acela care a încercat să-i oprească pe cei care 
au furat cadavrul. Au arătat la televizor. 

— Cei care au furat cadavrul? repetă barmanul, asupra căruia 
Main decise că nu era la curent cu ştirile. 

Un alt client interveni: 

— Nu ştii, Brian, nemernicii aceia care au dezgropat un copil în 
cimitirul de lângă şosea. 

— A, da, spuse barmanul. 

— Ticăloşi bolnavi, reluă celălalt. 

— Da, răspunse barmanul. 

Nimeni nu a mai comentat. După ce termină de băut, Main 
plecă. Nu avu mai mult succes nici la cea de a doua şi nici la a 
treia tavernă. La a patra tavernă în care intră comandă un gin 
tonic, în parte pentru a alunga monotonia halbelor de bere, însă 
în principal pentru că era plictisit. O pornire de realism încerca să 
răzbată prin haosul minţii lui. Poate că era o idee stupidă. 

Dacă ar fi sincer cu sine, ar realiza că aceasta era reacţia unui 
om disperat rămas fără idei. Era timpul să gândească raţional, 
să-şi adune forţele, să înceapă din nou munca şi să culeagă 
rămăşiţele vieţii lui. Main vedea toate acestea pe fundul 
paharului său gol în timp ce se sprijinea de tejghea. 

Era pentru prima dată când fermitatea sa se clătina, iar acest 
sentiment îi displăcea. Era un sentiment vecin cu pierderea 
speranţei. 

— Încă un rând? întrebă barmanul. 

Main privi în sus, ridicând din umeri. 


— De ce, nu? 

La scurt timp după ora unsprezece, Main se afla în holul unui 
bar cunoscut sub numele de taverna Mayfield. Pierduse numărul 
localurilor în care fusese în seara aceea şi cu fiecare eşec 
devenea din ce în ce mai deprimat. Cantitatea de alcool reflecta 
starea sa de spirit şi totuşi, deşi departe de a fi treaz, nu era beat 
de-a binelea. Alcoolul, aşa cum se întâmplă întotdeauna, i-a 
amplificat doar dispoziţia. Buzele lui erau strâns lipite, iar ochii 
sugerau tristeţea insuportabilă pe care o simţea. Pentru 
barmaniţă el era un client oarecare, un om care stătea într-un 
colţ şi îşi servea băutura în linişte, văzându-şi de ale lui. Era doar 
un alt om trist. Lumea era plină de ei. Barul părea să 
adăpostească o diversitate de clienţi, lucru neobişnuit în zilele 
noastre, se gândea Main. Majoritatea barurilor atrag o anumită 
categorie de oameni. Două mese erau ocupate de studenţi, care 
păreau neîngrijiţi, dar vocile lor trădau adevărul. Cu siguranţă 
mergeau la o petrecere şi încercau să se hotărască ce să 
cumpere de băut. 

— Nu otrava aia pentru şobolani pe care ai adus-o la Mandy! 
spuse un băiat tânărului pletos care strângea banii. Am fost 
constipat toată săptămâna. 

— Asta din cauza examenelor, nu a nenorocitului de vin, spuse 
cel care aduna banii. 

— Să nu aud de examene! exclamă una din fete care, în ciuda 
staturii minione, consuma bere la halbă. Nu am învăţat nimic. 

Main îşi direcţionă atenţia spre numeroasele cupluri din 
încăpere. Majoritatea erau tineri, dar printre ei se afla o pereche 
de vârsta a doua, ale căror fizionomii trădau faptul că băuseră 
foarte mult. Bărbatul avea la picioare o geantă şi îşi păstrase 
fulgarinul pe el. Geanta nu semăna cu o servietă, ci cu acel gen 
de geantă mică pe care oamenii anilor '50 obişnuiau să o ia cu ei 
în vacanţă la Blackpool, genul de geantă pe care spionii germani 
o purtau cu ei în vechile filme englezeşti sau în care Crippin şi-ar 
fi putu căra ustensilele. Main nu putea ghici cu ce se ocupau cei 
doi. Poate comercianţi? Fără autorizaţie, probabil. La bar stăteau 
doi muncitori, încă în salopetele de lucru. În mod sigur nu 
ajunseseră acasă. Mâinile amândurora erau pătate de o unsoare 
neagră. Main s-a gândit că sunt mecanici. Dacă ar fi vrut, ar fi 
putut afla acest lucru din conversaţia lor foarte animată din 


ultimele cincisprezece minute şi din care răzbăteau fărâme de 
cuvinte. Main prinse o bucată din discuţia lor. 

— Al dracu’ să fiu dacă nu-i spun drept în faţă. Nu mai fac de- 
acu' încolo niciuna din muncile astea nenorocite. 

— Să fiu al dracu', dacă n-ai dreptate, replică celălalt. 

Trei băieţi care se apropiau de douăzeci de ani stăteau la o 
masă lângă automatul de ţigări. Ilzbucneau periodic în râs, iar 
Main ghici că au făcut o glumă pe seama studenţilor. El simţise 
animozitatea dintre cele două grupuri. Nu trebuia să existe un 
motiv anume, Main ştia asta. Pentru alte găşti de tineri, studenţii 
erau ca o cârpă roşie pentru un taur. Una dintre fete se ridică de 
la masa studenţilor şi se îndreptă spre toaletă, trecând pe lângă 
masa la care stăteau cei trei bărbaţi. Unul, cel mai înalt, îmbrăcat 
cu geacă de piele şi pantaloni de blugi, se aplecă şi îi spuse ceva. 
Main nu a înţeles ce i-a şoptit, dar fata se înroşi, comesenii 
bărbatului izbucniră în acelaşi timp în râs. Main privi înapoi la 
masa studenţilor, unde unul din băieţi făcea sforţări să se ridice, 
fiind însă ţinut de prietenii lui. 

— Lasă-l în pace, Neil, lasă-l în pace, îl sfătuiau ceilalţi. 

— Nu merită. 

Un sfat înţelept, cugetă Main. Băiatul nu părea să fie o 
ameninţare pentru omul cu jachetă de piele, indiferent de 
seriozitatea cauzei sale. Fata se întoarse de la toaletă, evitând în 
mod voit un contact vizual cu cei trei. Nu s-a mai discutat nimic şi 
curând după aceea studenţii s-au ridicat să plece. 

În timp ce ieşeau, un tânăr solid, într-o jachetă de doc intră în 
local. Avea părul roşcat, tuns scurt, cu o linie bine definită în 
dreptul urechilor, fapt ce îl convinse pe Main că se tunsese chiar 
în acea zi. Omul se uită în jur, îi reperă pe cei trei de după 
automatul de ţigări şi li se alătură la masă. 

Main era pe punctul de a-şi pierde interesul pentru cei patru, 
când îl auzi pe noul venit spunând: 

— Am înţeles că ticălosul ăla bătrân, McKirrop, a dat ortul 
popii. 

La auzul numelui, Main încremeni. Se întoarse cu faţa spre 
tejghea, urmărind tot ce se petrecea în spatele lui în oglinda de 
la bar. 

— Cine? întrebă unul din ei. 

— Moşneagul beţiv din cimitir. 


Grumazul lui Main era încordat: înţelegea şi anticipa. Chiar 
când era aproape de a-şi pierde speranţa, cineva a menţionat 
numele lui McKirrop. Rămase nemişcat, încercând din răsputeri 
să audă fiecare cuvânt rostit. 

— Serios? întrebă omul cu geacă de piele. 

— A fost dat pe post. Un oarecare bărbat i-a spart capul. 

— Aşa i-a trebuit. 

— Bietul bătrân nu avea nicio vină, spuse unul dintre ei, dar fu 
calmat printr-un ghiont de ceilalţi. 

— Ticălosul ăla bătrân ar fi putut să ne bage într-un mare 
rahat, tâmpitule, ripostă noul venit. 

— Bine, bine! răspunse cel care  îndrăznise să se 
împotrivească. Cred, că ai dreptate! 

— Ei, acum nu va mai face nimănui probleme, nu-i aşa? spuse 
altul. 

Cei patru amuţiră pentru câteva momente, când unul dintre ei 
reluă: 

— Şi ce altceva au mai spus? 

— Nu prea multe, ridică din umeri roşcatul. 

— Doar că moşneagul a fost cel care a iscat o asemenea 
încăierare în cimitir. 

— Numai tâmpenii! rânji bărbatul cu geacă de piele. Altceva? 

— Doar că poliţia nu ajunge la niciun rezultat. 

Această afirmaţie stârni râsul tuturor. 

Main simţea cum sângele îi pulsează în tâmple. leşise în acea 
seară cu speranţa că, în cel mai bun caz, va afla un zvon, o 
informaţie cât de măruntă, dar iată că a lovit direct la ţintă. 
Aceşti patru indivizi erau oamenii pe care îi căuta. Să fie oare 
satanişti aceşti bădărani? Nu avea nicio logică. Poate numai dacă 
erau muncitori care au fost plătiţi de alţii să dezgroape cadavrul. 
Această bănuială părea să aibă mai multă logică. Dar ce era logic 
în toată povestea asta? Din oarece motiv, Main recunoscu în 
sinea lui că satanismul şi vrăjitoria reprezentau „distracţiile“ 
clasei de mijloc, cum ar fi tenisul şi schiatul - distracţiile favorite 
ale angajatului respectabil. Poate că se înşela. Adevărul era că nu 
avea nici cea mai vagă idee în legătură cu genul de oameni 
atraşi de practicile oculte. 

Un lucru era însă neîndoielnic: indiferent de ocupaţia celor 
patru, fie ei satanişti sau lachei plătiţi, ştiau ceva despre 


dispariţia corpului neînsufleţit al lui Simon. 

În timp ce îi privea atent în oglindă, ochii i se micşorau. Cu 
ochii vizualiza scena în care aceşti bărbaţi ridică din mormânt 
trupul fiului său, pentru a-l scoate afară. Acest gând l-a făcut să- 
şi încleşteze pumnii şi să închidă strâns ochii pentru câteva 
minute, timp în care se lupta din răsputeri să-şi stăpânească 
furia. 

— Vă simţiţi bine? întrebă o voce de femeie. 

Nu o spuse pe un ton real preocupat. Main deschise ochii şi 
răspunse barmaniţei: 

— Da, mulţumesc. O banală durere de cap. 

Fata îl privi cu suspiciune, iar Main înţelese că ea oscila între a- 
| chema sau nu pe patron. Reuşi să schiţeze un zâmbet, în 
speranţa că o va face să se răzgândească. 

— Migrena, zise el. Este pacostea vieţii mele. 

— Dacă sunteţi sigur că vă simţiţi bine... 

— Da, mă simt bine. 

Fata îşi văzu de treburile ei, dar din când în când îi arunca câte 
o privire. O văzu cum îi şopteşte ceva unui client care privi 
instantaneu în direcţia lui. Acesta spuse ceva care îi stârnise 
barmaniţei râsul. Sunetul produs îl făcu pe Main să se gândească 
la ţipătul ascuţit al unei rațe, în zbor deasupra mlaştinilor. Unul 
dintre bărbaţi plecă de la masă pentru a se duce la toaletă. Acest 
amănunt îl determină pe Main să conceapă un plan de acţiune. 
Va aştepta până când cel mai sensibil dintre cei patru va face 
acelaşi lucru. 

Era încredinţat că cel mai sensibil era acela care a manifestat 
o urmă de regret în privinţa morţii lui McKirrop. Îl va urmări şi va 
încerca să-i smulgă cât mai multe informaţii. Toţi consumau bere, 
aşa că nu va trebui să aştepte prea mult, cu condiţia ca naiva de 
barmaniţă să nu-i acorde prea multă atenţie, aducând astfel o 
rază de lumină în viaţa ei plicticoasă. 

Observă că îl priveşte din nou şi se forţă să schiţeze un nou 
zâmbet. Îi era greu. Ţinta lui Main era cel de-al treilea bărbat 
care se îndrepta acum spre toaletă. Main îl urmă treizeci de 
secunde mai târziu. A fost nevoit să-şi reprime intenţia de a-l 
aborda în momentul în care realiză brusc că un alt bărbat era 
deja în toaletă. El nu prevăzuse această posibilitate, care a făcut 
ca sistemul său de alarmă să se declanşeze imediat, 


apostrofându-l: „Fii mai precaut!“. Main se prefăcu că se admiră 
în oglindă, trecându-şi degetele prin păr, până când bărbatul ieşi. 

De îndată ce uşa se închise, Main se întoarse şi se apropie 
încet de acel vagabond care urina la perete. Omul simţi că ceva 
nu e în ordine şi se opri din fluierat. El întoarse capul pe 
jumătate, când Main îl dădu zdravăn cu capul de peretele de 
cărămidă imobilizându-l. 

— Ce drac... 

Podul palmei lui Main se adânci în obrazul acelui huligan, 
împiedicându-l să vorbească. Se stropi de urină pe pantaloni şi 
pantofi înainte de a reuşi să se oprească. Main fu cuprins de o 
dorinţă nestăvilită de a-i provoca durere bărbatului pe care îl 
ţinea. Voia ca acesta să sufere. Voia să-l lovească cu pumnul 
drept în faţă, cu toată puterea lui, şi în acele momente acest 
lucru i se păru formidabil. l-a trebuit mult sânge rece ca să se 
poată stăpâni şi, în cele din urmă, izbuti să spună printre dinţi: 

— Eu sunt tatăl băiatului pe care l-ai dezgropat, ticălosule. 
Vorbeşte, altminteri să mă ferească Dumnezeu de ce se poate 
întâmpla. Unde este fiul meu? 

Ochii  răufăcătorului exprimau frică. Main îl eliberă din 
strânsoare pentru a-i permite să vorbească. 

— Aţi înţeles greşit, domnule. 

Main îl strânse din nou. 

— Greşit pe dracu’! mârâi el. Am auzit întreaga discuţie despre 
McKirrop. Vorbeşte! 

— Gata, opriţi-vă! Eram acolo în noaptea aceea, dar aţi înţeles 
greşit. Aţi înţeles total greşit. 

— Vorbeşte, nenorocitule! 

— Nu pot, mă doare! 

Main îl lăsă pe răufăcător să se ridice şi să se îndepărteze de 
perete. Săvârşise astfel o mare greşeală. În timp ce-şi îndrepta 
spatele, bărbatul îşi împlântă genunchiul drept în arcada lui Main, 
care căzu la podea de durere. Chiar în acel moment, bărbatul în 
geacă de piele, al patrulea sosit, deschise uşa: 

— Ce dracu’ se petrece aici? îl întrebă acesta pe tovarăşul lui 
care îşi apăsa obrazul cu mâna stând în faţa lui Main. 

— Tipul ăsta susţine că e tatăl copilului. 

— Ce copil, despre ce vorbeşti? 

— Mormântul copilului din cimitir, pentru numele lui 


Dumnezeu! lisuse! _ 

Discuţia despre Simon îi dădu putere lui Main. In ciuda durerii 
copleşitoare, Main se aruncă asupra huliganului care îl 
îngenunchease şi îl lovi în stomac. Bărbatul căzu la pământ cu un 
icnet de durere, Main aflându-se deasupra lui. 

— Unde este? rosti Main scrâşnind din dinţi. Unde este băiatul? 

— Te înşeli, amice, spuse omul în geacă de piele, dar Main 
insistă. 

— Unde este? repetă el, apucându-l de gât pe cel culcat la 
podea. 

— Ridică-l de pe mine pentru numele lui Dumnezeu! ţipă omul. 

Prietenul celui încolţit îl lovi cu putere în coaste şi pe când 
Main se rostogolea de durere, primi o altă lovitură, de data 
aceasta în faţă. Main reuşi să-şi stăpânească durerea îngrozitoare 
care persista în zona capului şi încercă acum să se ridice din nou 
pe picioarele-i încă nesigure. 

— Unde este? rosti Main cu greutate. 

— Dobitocu' ăsta şi-a ieşit din minţi, se plânse primul 
răufăcător. ` 

De teamă, vocea sa căpătă sonorități ascuțite. In timp ce Main 
încerca să se ridice, bărbatul cu geacă de piele îl lovi cu sete 
făcându-l să cadă la podea. Văzu cum agresorul înşfacă o sticlă 
de înălbitor aflată pe pervazul ferestrei, dar aprecie că nu putea 
fi o armă prea puternică; era dintr-un plastic moale. Chiar când 
Main făcea sforţări uriaşe să se ridice, sticla fu aruncată asupra 
lui, iar substanţa chimică din interior îi împroşcă faţa. Intr-o clipă, 
ochii săi erau scăldaţi în clor. 

Main scoase un strigăt de durere şi auzi uşa trântindu-se în 
spatele celor doi răufăcători. Chiar dacă ţinea ochii strâns închişi, 
durerea era din ce în ce mai mare. Se îndreptă clătinându-se spre 
locul în care bănuia că se află chiuvetele şi căută pe bâjbâite 
robineţii. Totul i se părea dificil, greu de înfăptuit şi nesigur. Găsi 
robinetul şi apa începu imediat să curgă. Main îşi spălă faţa 
maşinal, temându-se că îşi va pierde vederea pentru totdeauna. 
Nu era decât vag conştient de prezenţa celorlalţi bărbaţi care 
intraseră în toaletă. 


9 


Coşmarul prin care trecea Main era mai mult decât ar fi putut 
vreodată îndura, însă cu toate acestea, îşi impunea să-şi păstreze 
raţiunea. Trebuia cu orice preţ să îndepărteze acea substanţă din 
ochi, dacă voia să nu orbească. Niciodată nu cunoscuse o astfel 
de durere. Ochii îl dureau îngrozitor, iar presiunea craniană 
acumulată îi împingea parcă afară din orbite. Mirosul înţepător de 
clor îi irita gâtul, făcându-l să scuipe; respiraţia îi era neregulată 
din cauza şocului. Continua să-şi stropească frenetic faţa cu apă. 

Treptat, durerea se mai domoli şi Main era conştient acum de 
glasurile care se auzeau în jur. Ele nu încetaseră nicio clipă, dar 
teama de a nu orbi, însoţită de suferinţa agonizantă, îl făcuseră 
să piardă contactul cu exteriorul. Iniţial nu desluşise nimic, dar 
mai apoi îi sună în urechi o voce distinctă, care rosti apăsat: 

— Ce naiba s-a întâmplat aici? 

Main continua să-şi stropească ochii. Respirația îi revenea la 
normal. 

— Te-am întrebat ceva, spuse amenințătoare vocea. 

— Clor... în ochi, spuse Main şovăielnic. 

— Asta a fost o prostie din partea ta! 

Oh, Doamne! se gândi Main. Nu se simţea în stare să explice. 

— Uită-te ce dezordine este aici! 

— La naiba, mai lasă-mă în pace! se răsti Main, de îndată ce 
înţelese stupiditatea comentariului interlocutorului său. 

— Cum naiba ai reuşit să-ţi bagi clor în ochi? continuă 
interogatorul, făcând un pas înapoi. 

— Cineva mi l-a aruncat în faţă! ripostă Main scrâşnind din 
dinţi. 

— Fir-ar să fie, nu vreau să am de-a face cu aşa ceva în localul 
meu. Conduc o instituţie respectabilă. Aşa ceva nu se întâmplă la 
noi. 

— Da, bine, răspunse Main cu amărăciune. 

Durerea scăzuse suficient pentru a face loc judecății lucide, 
însă Main continua să-şi spele faţa. 

— De când conduc acest local nu a fost niciodată nevoie să 
chem poliţia şi nu o voi face nici acum. Adună-te şi ieşi afară de- 
aici. Nu vreau oameni de teapa dumitale în barul meu. 


— Poate ar fi mai bine să chemăm ambulanţa, John? sugeră o 
voce din spate, dar sugestia a fost făcută în şoaptă de teamă 
parcă să nu-l jignească pe proprietar. 

— Nu vreau să am de-a face nici cu ambulanta. Tu ieşi afară de 
aici. Ai auzit? 

Main simţi o mână pe umăr. O dădu la o parte şi continuă să-şi 
spele ochii. 

— Ai auzit ce am spus? 

În cele din urmă, Main ridică capul aplecat deasupra chiuvetei 
şi rămase nemişcat un moment, pentru ca apa să se scurgă de 
pe chipul lui. Întoarse apoi capul uşor şi deschise ochii cu 
prudenţă. Vederea lui era înceţoşată, dar faptul că vedea era tot 
ce conta pentru el acum. Figura supărată a proprietarului îi juca 
în faţa ochilor. Era un bărbat gras şi fălcos, cu un neg mare 
cafeniu, care trona pe nasul strâmb, însă Main aprecie înfăţişarea 
acestui bărbat ca fiind una dintre cele mai atrăgătoare pe care le 
văzuse vreodată. 

Main îşi îndreptă spatele ştergându-şi apoi ochii cu mâneca de 
la cămaşă. Era cu treizeci de centimetri mai înalt decât 
proprietarul, care făcu un pas înapoi. Vocea omului adoptă un ton 
mai conciliant. 

— Vreau doar să pleci. Nu intenţionez să chem poliţia sau să te 
pun să plăteşti pagubele. Vreau doar să pleci. Ne-am înţeles? 

Main îl privi cu tristeţe, dar se simţea bine în sinea lui. Nu-şi 
pierduse vederea. Se pregăti să plece fără a rosti niciun cuvânt. 
Micul grup de bărbaţi de lângă uşă se împrăştie în direcţii 
diferite, precum Marea Roşie, unul dintre ei ştergându-şi jacheta 
de apa cu care Main îl stropise când şi-a netezit părul ud. Pe când 
se îndrepta spre ieşire, auzi vocea barmaniţei care povestea 
tuturor cum a simţit ea de la bun început că era ceva straniu în 
legătură cu „acel bărbat“ şi că mai devreme se purtase de-a 
dreptul ciudat. 

— Sunt o mulţime de ciudaţi pe-aici, se aventură o altă voce 
înainte ca uşa să se închidă în urma lui, şi Main se văzu ieşit 
afară, în strada liniştită, unde întunericul îl mângâia ca pe un 
prieten. 

Main merse pe jos până acasă. Luase această hotărâre din mai 
multe considerente, unele legate de faptul că se simţea jenat de 
felul în care probabil arăta după bătaia din bar, altele deoarece 


avea nevoie de timp pentru a judeca cu luciditate cele 
întâmplate, dar în special pentru că aerul nopţii îi limpezea ochii 
făcându-i să lăcrimeze, fapt ce îi îngreuna vederea, însă nu într- 
un mod neplăcut. Toate felinarele de pe stradă erau protejate de 
globuri de sticlă. 

In timp ce mergea îşi pipăia la intervale scurte toracele, 
încercând să-şi dea seama dacă are vreo coastă ruptă. Trase 
concluzia că totul este în ordine. Ştia deja că lovitura primită în 
obraz era superficială, deşi obrazul i se umflase destul de rău. Se 
gândi la patronul barului şi îl blestemă în sinea lui, dar poate că 
aşa a fost cel mai bine. Implicarea poliţiei ar fi atras după sine 
interesul presei şi amestecul unui profesor de engleză într-un 
scandal public s-ar fi dovedit un act abominabil pentru directorii 
şcolii Merchiston, indiferent de circumstanţe. 

Când ajunse în sfârşit acasă, Main îşi prepară o cafea şi se 
aşeză pe canapea pentru a o servi în linişte. Intenţionă să sune la 
poliţie pentru a face o descriere a celor patru, însă înţelepciunea 
învinse. 

Hotări că ar fi mai cuminte să aştepte până dimineaţă. Poliţiştii 
se obişnuiseră cu „hărţuiala“ venită din partea lui, dar de data 
aceasta Main nu dorea ca aceştia să ia declaraţiile lui drept 
elucubraţiile unui beţiv nespălat la primele ore ale dimineţii. Main 
era de fapt foarte lucid, în ciuda alcoolului consumat mai 
devreme - părea că a trecut un an de atunci - dar va fi mai bine 
să se prezinte la poliţie când va face impresia unui om calm şi 
raţional. Deocamdată oglinda de toaletă înfăţişă un om care 
luptase într-o bătălie cu o singură mână şi care pierduse, fără a 
pune în calcul ochii extrem de injectaţi. Găsi o loţiune pentru ochi 
în dulăpiorul din baie. Zăcea acolo de vara trecută. Mary şi Simon 
făcuseră amândoi alergie. 

Se opri pentru o clipă cu sticla în mână, dar apoi o deschise 
repede pentru a evita să-şi vadă chipul care trăda 
autocompătimire. Inmuie două tampoane de vată în lichidul rece; 
acolo în tăcere, durerea, disconfortul şi umilinţa acelei seri 
trecuseră în plan secund, în mintea lui stăruia acum gândul că i-a 
descoperit pe cei care l-au deshumat pe fiul său. Era adevărat că 
scăpaseră, însă numai temporar. 

Faptul că îi găsise dovedea adevărul ipotezei sale. Cu 
siguranţă că locuiesc în zonă. Poliţia îi va localiza şi va afla astfel 


ce s-a întâmplat cu Simon. Sentimentul că îşi pierde speranţa 
dispăruse. 

Main reconstitui cu minuţiozitate întregul dialog pe care l-au 
purtat cei patru. Un singur gând nu-i dădea pace. Acei 
necunoscuţi au insistat asupra faptului că el „înţelesese cu totul 
greşit“. Oare ce nu înţelesese? Nu erau numai cuvintele, dar şi 
expresia feţelor celor doi întărea această afirmaţie - şi amândoi o 
spuseseră. Se arătaseră îndureraţi, chiar inocenți, dar nu au 
negat faptul că în acea noapte au fost acolo. Ce semnificaţie 
aveau toate acestea? 

Pe McKirrop l-au numit „bătrân mincinos şi ticălos“, iar el a 
presupus că se refereau la povestea despre curaj a lui McKirrop 
spusă în cimitir, dar acum acest fapt îl îngrijora. Să fi minţit 
McKirrop şi în legătură cu alte lucruri? Să fi fost McKirrop cel care 
l-a dezgropat pe Simon? 

Treptat oboseala îl copleşi pe Main dar, înainte de a se culca, 
se strădui să noteze tot ceea ce trebuia declarat şi să facă o 
descriere cât mai detaliată a celor patru indivizi. Nu întâmpină 
nicio greutate în a-şi aminti fizionomiile lor. Figurile a cel puţin 
doi dintre ei îl vor însoţi până când se va stinge din viaţă. Ar fi 
vrut să ştie să deseneze, dar nu era capabil; va trebui ca în faţa 
poliţiei să facă o descriere verbală. 

* 

Ryan Lafferty se răsuci în pat pentru a zecea oară şi în cele din 
urmă admise că nu va avea somn liniştit în noaptea aceea. In 
realitate nu dormise deloc; rămăsese țintuit pe tărâmul dintre 
somn şi veghe, acolo unde grijile pândesc precum fiarele într-o 
pădure. Lectura de mai înainte dăduse naştere în mintea lui unui 
mister care se dorea desluşit. Citise din cartea lui despre 
vrăjitorie, un capitol întreg despre Aleister Crowley, poate cel mai 
infam vrăjitor al secolului douăzeci. Crowley, etichetat cândva 
drept cel mai malefic om din lume, a fost inclus în cartea 
„Vrăjitoria scoțiană“ datorită implicării sale în povestea 
misterioasă a casei Boleskin, situată pe țărmul lacului Loch Ness. 
S-a scris că odată, Crowley împreună cu discipolii săi, au plănuit 
să-l reînvie pe Pan. El cu unul din discipoli au fost închişi într-o 
încăpere pentru a îndeplini ceremonialul satanist, pe când ceilalţi 
au aşteptat ivirea zorilor. Dimineaţa, când au descuiat uşa, 
Crowley se afla într-o stare de fanatism iremediabil, iar colegul 


lui era mort. 

Lafferty deschise ochii şi privi în sus la desenele de pe plafon. 
Crengile golaşe ale fagului de lângă fereastră îşi reflectau umbra 
alcătuind un desen complicat care se mişca la adierea vântului. 
Semăna cu pânza unui păianjen care era gata să-l prindă şi pe el 
în plasă. Telefonul sună, făcându-l să tresară. Intinse mâna 
încercând să ghicească cine putea fi. Nu avea în grijă niciun 
enoriaş bolnav. Vocea lui Jean O'Donnell, de o tonalitate gravă, îl 
trezi cu totul la realitate. 

— Alo, părinte? E vorba de Mary! 

Lafferty se sprijini într-un cot. Răspunse: 

— Ce este cu ea? Ce s-a întâmplat? 

— Vai, părinte... Glasul lui Jean O'Donnell se înecă în suspine. 

— Linişteşte-te şi spune-mi ce s-a întâmplat? 

— Un accident, părinte. A avut loc un accident. 

— Pe motocicletă? 

— Da. Se simte rău, părinte. Se simte foarte rău. 

— Unde se află acum? 

— La spital. Tocmai am fost anunţată de poliţie. 

— Ce au spus mai exact, Jean? 

Jean o'Donnell suspină din nou înainte de a răspunde: 

— Au spus că a fost implicată într-un grav accident de 
circulaţie. S-a lovit la cap. Se află undeva la traumatologie... 

— Secţia de Traumatisme Craniene? 

— Cam aşa ceva. 

— E cel mai potrivit loc pentru ea. Sunt acolo experţi în 
loviturile craniene. 

— O, părinte... 

— Ştiu, Jean. Te duci acum la spital? 

— Joe tocmai se îmbracă. 

— Plec şi eu acum. Ne vedem acolo. 

Când Lafferty ajunse la spital, Jean O'Donnell şi soţul ei erau 
deja acolo. Stăteau foarte apropiaţi unul de celălalt în camera de 
aşteptare, de altfel goală. 

— Nu, nu vă ridicaţi, spuse Lafferty când se apropie. 

Trase unul dintre scaunele de plastic aşezate în rând şi luă loc 
în faţa cuplului, aplecându-se în faţă, cu braţele sprijinite pe 
genunchi. 

— Vreo ştire? întrebă el. 


— Aşteptăm să apară doctorul, replică Jean. 

Lafferty întinse braţele, luând între mâinile sale o mână a lui 
Jean şi alta a lui Joe. Spuse o rugăciune, la sfârşitul căreia Jean 
răspunse „Amin“, dar Joe privea pierdut în podea. 

Zgomotul paşilor îl făcură pe Lafferty să privească în urmă. O 
femeie tânără într-un halat alb venea spre ei. Atunci se ridică. 
Femeia se uită la Lafferty şi apoi la cuplu. 

— Domnul şi doamna O'Donnell? Eu sunt doctor Lasseter, 
spuse ea. 

Sarah se întoarse să-l privească pe Lafferty, iar Jean O'Donnell 
spuse: 

— Acesta este părintele Lafferty, doctore, preotul parohiei 
noastre. 

Numele îi sună cunoscut lui Sarah şi Lafferty zâmbi văzând în 
ochii ei că aceasta ştia cine este. 

— Cred că am vorbit la telefon, doamnă doctor, spuse el. 

— Ea cum se simte? întrebă Jean. 

— Nu prea bine, din păcate, răspunse Sarah. Momentan o 
menţinem în viaţă cu ajutorul aparatelor. E prea devreme să 
prognosticăm cât de grave sunt leziunile de la cap, dar cred că ar 
fi o prostie din partea mea să vă dau speranţe deşarte. E foarte 
grav rănită. 

Jean începu să plângă în batistă, iar Joe îşi încolăci şi mai 
strâns braţul în jurul ei. 

— Ştiţi ce s-a întâmplat mai exact, doamnă doctor? întrebă 
Lafferty cu blândeţe. 

— Am înţeles de la colegii mei de la „Accidente şi Urgenţe“ că 
stătea pe locul din spate al unei motociclete. A avut loc un 
accident în care a fost implicat şi un alt vehicul. Mary a fost 
catapultată de pe motocicletă. 

Vocea lui Sarah se stinse în şoaptă: 

— Cred că s-a izbit de un copac. 

Joe O'Donnell, care privise neclintit în pământ de-a lungul 
întregii conversații, îşi ridică dintr-o dată privirea şi spuse: 

— ÎI omor pe ticălos! Îi pun dracului capăt zilelor! 

Jean îl potoli, iar Lafferty îi puse şi el mâna pe umăr. Sarah 
spuse încet: 

— Dacă te referi la tânărul care conducea motocicleta, mă tem 
că este mort. A murit pe loc. 


Joe O'Donnell îşi acoperi faţa cu mâinile şi scutură din cap pe 
măsură ce mânia, supărarea şi frustrarea amenințau să-l 
copleşească. 

— Îmi pare rău, suspină el din tot corpul. Pur şi simplu... 

— Linişteşte-te, spuse Lafferty cu blândeţe. 

— Putem să o vedem? întrebă Jean. 

— Desigur, răspunse Sarah. Dar e conectată la aparate. 

— Ce înseamnă asta, de fapt? întrebă Jean. 

— Pur şi simplu înseamnă că ea poate respira doar cu ajutorul 
unui aparat. Îi introducem un tub de aer pe gât, iar ea este 
ventilată artificial, cu ajutorul unui aparat respirator. | se introduc 
de asemenea şi tuburi în stomac, iar un altul este introdus în 
venă în aşa fel încât să poată primi medicaţia necesară şi să 
poată fi hrănită. Aşadar, fiţi pregătiţi! 

Sarah îi conduse sus la Traumatisme Craniene. Joe şi Jean o 
urmară, continuând să-şi ţină braţele unul în jurul celuilalt, iar 
Lafferty era în urmă. La acele ore vii ale dimineţii, balustrada 
scării părea rece, dar senzaţia puternică de tremur pe care o 
simţea Lafferty, dispăru pe măsură ce trecură prin uşile rotative 
către Neurologie şi fu năpădit de căldură. Ca şi cum ar fi simţit 
nevoia să rupă tăcerea, Jean spuse: 

— E foarte cald aici. 

— Trebuie să asigurăm căldura pentru pacienţi, spuse Sarah. 
Într-o secţie ca asta, hainele sunt de prisos. 

Lafferty înţelese ce a vrut să spună. Mary O'Donnell era 
îmbrăcată într-un halat alb de spital, care îi lăsau descoperite 
gâtul şi braţele în caz de necesitate. Un tub de plastic îi ieşea din 
gură şi pieptul se ridica şi cobora datorită ventilatorului care 
şuiera şi pocnea lângă patul ei. Fire de electrozi ieşeau din 
bandajul de la cap şi avea nişte zgârieturi pe faţă, care-i lăsaseră 
o dungă roşie, urâtă. Avea ochii închişi şi nu reacţionă în niciun 
fel când mama ei, nereuşind să-şi înfrângă emoția, a 
îngenuncheat lângă pat şi şi-a pus obrazul pe umărul ei, 
începând să plângă. 

— Uşor, spuse Joe, punându-şi mâna stângaci pe umărul soţiei 
lui şi ajutând-o să se ridice. 

— Putem rămâne? întrebă Jean, după ce îşi reveni. 

— Nu cred că are rost, răspunse Sarah cu blândeţe. Nu se va 
întâmpla nimic în noaptea asta. Vom şti mai multe mâine, când îi 


vom face testele. 

— Dar dacă va fi mai rău şi... 

— Mary nu va muri, spuse Sarah. Aparatul o ajută să respire. 

Jean privi încurcată. 

— Spui că nu se poate să moară? întrebă ea. 

— Mai mult sau mai puţin, spuse Sarah. Atât timp cât este 
conectată la aparatul respirator, îi putem menţine sângele 
oxigenat, aşa că, tehnic vorbind, Mary nu are cum să moară. 

Jean O'Donnell arăta ca şi cum o piatră uriaşă i-ar fi fost luată 
de pe inimă. 

— E minunat ce pot face! spuse soţul ei. 

— Dar, atenţionă Sarah, e posibil ca Mary să aibă atâtea leziuni 
la creier, încât să nu poată să-şi revină. 

— Vrei să spui că ar putea deveni o legumă, nu-i aşa? spuse 
Jean. 

— E posibil, spuse Sarah. Dar trebuie să fim optimişti. 

— Şi să ne rugăm, spuse Jean, privind în jos la fiica ei. 

— Te vei ruga pentru ea, părinte, nu-i aşa? îl întrebă pe 
Lafferty fără să se întoarcă. 

— Ştii bine că da, spuse Lafferty. i 

— Mergeţi acasă acum, spuse Sarah cu blândeţe. Incercaţi să 
vă odihniţi. Vă vom chema mâine dimineaţă când vom şti mai 
multe. 

Jean privi în sus la Joe, care aprobă. Joe îşi puse din nou braţul 
în jurul ei şi dădu din cap în semn de mulţumire către Sarah 
înainte să se îndrepte spre uşă. Lafferty fu lăsat acolo. 

Sarah se uită la el şi îi spuse: 

— Mă bucur că am posibilitatea să-mi cer scuze personal, 
părinte Lafferty. Imi pare nespus de rău că nu te-am mai informat 
de moartea lui John McKirrop. 

— Nu mai are nicio importanţă, doctore Lasseter. Nu te mai 
gândi la asta. 

— Frumos din partea ta, părinte. Pot să-ţi ofer o cafea? 

— Cu cea mai mare plăcere, acceptă Lafferty recunoscător. O 
urmă pe Sarah până la camera de gardă, unde ea aprinse un 
ibric electric. 

— Este instant, din păcate. 

— E-n regulă, dar eşti sigură că nu vrei să te întorci în pat? 
Presupun că ai fost chemată pentru Mary. 


Sarah aprobă dând din cap şi spuse: 

— Nu-i nimic. Mă descurc cu nişte cafea. Nu crezi că am fost 
prea directă, prea sinceră cu soţii O'Donnell? 

Sarah îşi întoarse privirea către Lafferty, iar acesta fu surprins 
de vulnerabilitatea din ochii ei. O îndrăgi pe loc. 

— Chiar deloc. Să înţeleg din ceea ce ai spus că nu prea sunt 
şanse pentru Mary? 

Sarah clătină din cap: 

— Sincer, nu cred. Casca de protecţie pe care o purta, nu i se 
potrivea bine şi fusese de fapt deteriorată într-un accident 
anterior. Rănile ei sunt foarte grave. Din cauza asta am simţit că 
trebuie să-i pregătesc pe soţii O'Donnell pentru ce e mai rău. 

Lafferty dădu din cap şi spuse: 

— Ai făcut-o cu blândeţe. 

Sarah oftă. 

— Nu ştii cât de uşurată mă simt când te aud că spui asta. Ştii, 
e îngrozitor, dar când vezi corpuri strivite şi rude îndurerate zile 
în şir, e greu să găseşti... 

— Noi resurse de compasiune? întrebă Lafferty. 

— Exact, aprobă Sarah. Simt că mi se întâmplă şi mie şi mă 
simt atât de vinovată dar se pare că nu pot să opresc procesul 
acesta de înăsprire. Sunt momente când mă urăsc pentru asta, 
dar nu pot să mă împotrivesc. 

— Nu, nu poţi, răspunse Lafferty. Nu trebuie să-ţi fie ruşine. 
Este modalitatea prin care propriul tău corp îţi spune că nu poate 
suporta povara durerii tuturor celorlalţi. Este prea mult pentru 
oricine. Nu-ţi face griji. În adâncul sufletului tău nu te-ai 
schimbat. Eşti aceeaşi persoană căreia îi pasă aşa cum erai 
înainte de a te apuca de medicină. Faptul că îţi faci griji în 
privinţa asta e o dovadă. 

Sarah se uită la Lafferty pentru o clipă, după care spuse: 

— Ştii, probabil nu ar trebui să spun asta, dar este prima dată 
când aud ceva liniştitor de la un om în haină preoțească. 

Lafferty râse şi spuse: 

— Atunci nu mi-am irosit degeaba ziua de astăzi! 

— Mai serviţi o cafea? 

— Nu, mulţumesc, spuse Lafferty care începu să se ridice. Sper 
să nu te superi că te întreb, dar ceea ce ai spus la telefon despre 
McKirrop, că ba şi-a recăpătat cunoştinţa, ba că nu, m-a 


nedumerit total. 

Lafferty observă că Sarah înmărmuri la auzul numelui de 
McKirrop. 

— Dacă nu e treaba mea, spune-mi doar şi am tăcut. 

Sarah dorea cu disperare să discute cu cineva despre moartea 
lui McKirrop, dar trebuia să se gândească la asta înainte. şi limită 
informaţiile la faptul că nu se ştia sigur dacă McKirrop fusese sau 
nu conştient. 

— Şi crezi că ştia ce spune? întrebă Lafferty după ce ea 
termină. 

— Da, afirmă Sarah. Nu-şi amintea nimic despre cum a ajuns 
din nou aici, dar sunt convinsă că era destul de lucid în privinţa 
celor întâmplate în cimitir. 

— Exact despre asta voiam şi eu să vorbesc cu el, spuse 
Lafferty. 

— Da? 

— Am încercat să-l ajut pe John Main să afle ce s-a întâmplat 
cu corpul fiului său. 

— Înţeleg, spuse Sarah. Săracul om, a avut destule de suferit 
fară să i se mai întâmple şi asta. 

— ÎI cunoşti? 

— Nu personal, dar fiul lui a murit aici, la Traumatisme 
Craniene, spuse Sarah. 

— Desigur, uitasem. Îți aduci aminte ce a spus de fapt 
McKirrop când şi-a revenit? întrebă el. 

Sarah inspiră adânc şi spuse: 

— Au fost doar câteva fraze, dar în mod clar şi-a amintit 
incidentul din cimitir. A adus vorba despre sicriul care era deschis 
şi a mormăit ceva despre nişte „bandiții“ care l-au bătut. 

— „Bandiţi“? întrebă Lafferty cu o încruntare nedumerită. A 
folosit el cuvântul ăsta? 

— Da, bandiți. 

— Altceva? 

— Nimic, asta a fost tot. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai împărtăşit şi mie, spuse Lafferty. 

— Măcar atât să pot face. 

— Noapte bună, doamnă doctor, spuse Lafferty. Din ceea ce ai 
spus despre Mary, mi-e teamă că ne vom întâlni din nou destul 
de curând. 


Sarah încuviinţă uşor din cap şi spuse „noapte bună“. Lafferty 
plecă. 

În timp ce Lafferty mergea de-a lungul curţii către maşină, pe 
cer apăruseră deja dungile cenușii ale răsăritului. Un transport de 
lapte trecu de poarta principală cu încărcătura de sticle 
zdrăngănind la unison în lăzile lor, pe când roţile mici lăsau urme 
adânci pe suprafaţa denivelată. „Bandiţi“ - ce nume ciudat 
pentru a descrie nişte satanişti se gândi el, în timp ce bâjbâia să 
bage cheia maşinii în contact. Bandiţii evocau imagini ale unor 
răufăcători, ale unor ucigaşi - oameni care spărgeau şi 
distrugeau lucruri - dar profanatori de morminte? Asta era 
altceva. Nu era deloc stilul lor. Motorul maşinii vechi, Ford Escort, 
porni acompaniat de un scârţâit, cutia de viteze indicând astfel 
că trebuie să fie reparată. Trebuia să se uite la ea cât mai 
curând. 

Teoretic, Sarah ar fi trebuit să aibă dimineaţa liberă, dar se 
făcea inspecția departamentului de către Tyndall şi ea trebuia să 
fie prezentă pentru asta şi pentru şedinţa de după. A ajuns în 
secţie mai devreme cu cincisprezece minute, astfel încât l-a 
putut informa pe scurt pe Stubbs despre starea în care se afla 
Mary O'Donnel. Când a sosit, l-a găsit pe Stubbs chiar cu 
pacienta şi a observat că o programase pentru sondele Sigma. 

— Crezi că merită? întrebă ea. A suferit grave leziuni cerebrale. 

— De regulă, oricine sub optsprezece ani primeşte tratamentul 
cu sondele Sigma, răspunse Stubbs. Scrie în fişa de protocol. 
Suntem mai reţinuţi cu pacienţii în vârstă, dar regulile trebuie 
aplicate tinerei aici de faţă. 

— Înţeleg. 

— Credeam că ştii asta, spuse Stubbs. 

— Nu mi-a spus nimeni. 

Stubbs nu răspunse. 

— Veţi face dumneavoastă scanările domnişoarei O'Donnell? 
întrebă ea. 

— Dacă nu îmi interzice domnul doctor Tyndall. De ce? 

— Pentru că aseară i-am întâlnit pe părinţii şi pe preotul ei. 
Sunt interesată de rezultat, răspunse Sarah. 

Se simţi jenată să spună asta; era ca şi cum l-ar fi invitat pe 
Stubbs să o pălmuiască. 

Destul de sigur pe el, acesta spuse: 


— Nu te implica personal în viaţa pacienţilor. Cred că ţi-am mai 
spus asta. Te va epuiza. Nu vei mai putea să-ţi faci datoria de 
doctor cum trebuie. Nu vei mai face faţă în ramura asta a 
medicinei mai mult de un an. Gândeşte-te la ei ca la nişte cazuri, 
nimic mai mult. Fă tot ce-ţi stă în putinţă pentru ei, dar nu te 
implica emoţional. 

— Poate că există o cale de mijloc, domnule doctor, spuse 
Sarah pe un ton care sugera că Stubbs oricum n-ar fi în stare de 
aşa ceva. 

— Îţi spun asta pentru binele tău. Dacă vei conţină să te porţi 
aşa, nu vei rezista mai mult de un an. 

— Oricum, nici nu intenţionez să-mi fac o carieră în ramura 
asta a medicinei, spuse Sarah. 

— A, da, zâmbi Stubbs, am auzit. Ţi-ai propus să fii medic 
generalist, ca tăticu'. 

Sarah se înroşi de furie, dar îşi puse frâu vorbelor. 

— Atunci e altceva. Te poţi implica emoţional cât vrei tu în 
privinţa durerilor de gât şi a bubelor de pe fund. Solicitant lucru. 

— Să fii medic de familie înseamnă mult mai mult decât atât, 
răspunse Sarah. 

— Am uitat de clinicile prenatale, murmură Stubbs. 

Sarah reacţionă cu o privire dispreţuitoare şi Stubbs primi asta 
ca pe o lovitură în calea progresului medicinei. Se uită la Sarah şi 
spuse: 

— Priveşte în jurul tău! Aici se întâmplă totul. Asta-i medicina 
de primă mână. [i s-a oferit şansa de a lucra în prima linie a 
ştiinţei medicale şi tu nu te poţi gândi decât la o amărâtă de 
carieră la Clubul Femeilor? 

— Asta e pur şi simplu... 

Sarah nu-şi putea găsi cuvintele pe măsură ce încerca să-i 
întoarcă ironia lui Stubbs. Ce o durea cel mai mult era 
sentimentul îngrozitor de lipsă de loialitate care o cuprinsese, 
deoarece, undeva în mintea ei, era de acord cu cele spuse de 
Stubbs. 

— Bună dimineaţa, răsună vocea lui Murdoch Tyndall şi Sarah 
împreună cu Stubbs amuţiră în mijlocul conversaţiei, cu gândurile 
pe jumătate nerostite. 

— Bună dimineaţa, domnule doctor, răspunseră ei într-un glas 
fără să-şi întoarcă privirea unul de la celălalt. 


— Începem? 

Tura medicului decurse destul de lejer, Stubbs punându-l în 
temă pe scurt pe Tyndall în legătură cu progresele înregistrate 
de fiecare pacient în parte şi Sarah vorbind doar atunci când era 
întrebată. Mary O'Donnell era ultimul pacient de pe listă 
deoarece fusese ultima internată. Tyndall citi notițele şi spuse cu 
glas scăzut: 

— Nu arată bine, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— Vei face investigaţiile tomografice în dimineaţa aceasta? 

— Da, domnule. Dar sondele Sigma? Le veţi implanta? 

— O voi face înainte să plec. Avem în dotare un set steril? 

— Da, domnule, spuse asistenta Roche. 

— Despre rude ce ştiţi? 

Stubbs se întoarse către Sarah, care spuse: 

— l-am văzut ambii părinţi azi de dimineaţă, când au adus-o de 
la „Accidente şi Urgenţe“. A venit şi preotul pacientei. 

— Cam prematur, spuse Tyndall zâmbind uşor la gluma făcută. 

— Cred că părintele Lafferty e un prieten de familie, spuse 
Sarah. 

— Lafferty? 

— Da, domnule. 

— Nu e individul ăla care se interesa de domnul McKirrop? 

— Ba da, domnule. 

— Dacă o ţine tot aşa, va trebui să-l facem preotul spitalului! 
spuse Tyndall. 

Toţi zâmbiră la aşa-zisa glumă. 

— Sper că nu le-ai dat prea multe speranţe, spuse Tyndall, 
devenind din nou serios. 

— Nu, domnule, cred că au înţeles gravitatea situaţiei. 

— Bun, spuse Tyndall grav. S-ar putea să fie nevoie să-i vedem 
după terminarea scanărilor. Nu vrem să o lungim dacă nu are 
nicio şansă de recuperare. 

Se întoarse către Sarah şi o întrebă: 

— Presupun că nu ne poţi da nicio informaţie despre care ar 
putea fi poziţia preotului în legătură cu deconectarea aparatelor, 
dacă se va ajunge la asta? 

— Nu chiar, domnule, răspunse Sarah. Dar mi-a făcut impresia 
unui om care gândeşte raţional. 


— Bine, spuse Tyndall. Ultimul lucru de care avem nevoie ar fi 
un nebun propovăduitor de cauze drepte, care să cauzeze tot 
felul de probleme. 

— Da, domnule. 

— Atunci, am terminat. Voi face sondele dacă pregăteşti trusa, 
soră. 

— Da, domnule, spuse Roche. 

Tyndall se duse să se spele pentru intervenţia chirurgicală 
minoră ce presupunea implantarea sondelor Sigma în craniul lui 
Mary O'Donnell. 

Câteva minute mai târziu, sună telefonul în camera de gardă şi 
o asistentă anunţă că era doamna O'Donnell. 

— Răspunde tu, îi spuse Stubbs lui Sarah. Eu mă voi pregăti 
pentru sonde. Îi poţi spune că vom termina pe la ora 
douăsprezece. Vom şti mai multe atunci. Ştii care e procedura. 

Sarah vorbi cu Jean O'Donnell şi îi spuse că starea lui Mary a 
rămas neschimbată. Nu-i mai spuse că nu se putea schimba 
atâta timp cât funcţiile ei vitale erau preluate de aparate. 

— Asta înseamnă că are o şansă? întrebă Jean O'Donnell 
nerăbdătoare. 

Lui Sarah i se puse un nod în gât. 

— Mă tem că nu, doamnă O'Donnell. Înseamnă că starea ei 
fizică este neschimbată, dar nu ştim nimic despre leziunile 
creierului deocamdată. Doctorul Stubbs tocmai se pregăteşte să 
înceapă scanările. Puteţi reveni cu un telefon în jurul prânzului? 

— Da, doamnă doctor, şi mulţumesc. 

— Vorbim mai târziu, spuse Sarah. 

* 

Lafferty îşi petrecu toată dimineața la biserică rugându-se 
pentru însănătoşirea lui Mary O'Donnell, dar şi pentru puterea de 
a aduce consolare părinţilor ei îndureraţi dacă va fi nevoie. După 
discuţia de dimineaţă cu Sarah Lasseter, presupuse că va fi 
solicitat mai degrabă pentru ultima variantă. Se întreba oare cum 
va reacţiona Jean. Ea avusese întotdeauna o credinţă de neclintit. 
Să dea Domnul să supravieţuiască morţii fiicei ei. 

Joseph O'Donnell va fi aspru şi dacă se mai adăuga şi 
sentimentul de vină pe care îl simţea, s-ar putea dovedi a fi un 
amestec destul de greu de manevrat. Joe avea nevoie să dea 
vina pe ceva sau pe cineva. El şi Mary nu se înţeleseseră bine 


timp de câteva săptămâni din cauza prietenului ei şi a orelor la 
care pleca şi venea. În mod clar Joe îşi iubea fiica, dar faptul că 
nu va mai fi în stare niciodată să-i spună asta şi că ea ar putea 
muri cu atâtea resentimente între ei, ar fi greu de suportat 
pentru el. S-ar simţi indignat şi dezamăgit. 

Lafferty sună să întrebe dacă sunt noutăţi. Răspunse Joe 
O'Donnell. 

— La fel, spuse el. 

— Nicio schimbare în bine? 

— Îi fac analize în dimineaţa asta. 

— Voi reveni mai târziu cu un telefon, Joe. 

— Părinte? 

— Da? 

— În legătură cu cearta pe care am avut-o cu Mary săptămâna 
trecută - semnul pe care i l-am făcut pe frunte - nu am vrut s-o 
rănesc. Vreau să spun că... o iubesc mult de tot. 

— Ştiu asta, Joe. Nu-ţi mai face griji în privinţa asta. Vorbim 
mai târziu. Lafferty stătea şi se gândea la Joe când sună 
telefonul. Era John Main şi părea revigorat. 

— Credeam că vrei să ştii, i-am găsit, Ryan. l-am găsit aseară. 

Lafferty stătu câteva clipe pe gânduri până când realiză ceea 
ce voia să spună Main. 

— Te referi la indivizii care l-au luat pe Simon? 

— Da, i-am găsit pe toţi patru. 

— Cum, Doamne iartă-mă, ai făcut asta? întrebă Lafferty. 

Main detalie planul care a stat la baza căutării prin baruri şi ce 
s-a întâmplat când a pus în practică ceea ce a gândit. 

— l-am găsit în ultimul bar. Tocmai am fost la secţia de poliţie 
cu semnalmentele lor. 

— Semnalmente? întrebă el. 

Main îi spuse despre bătaia din cârciumă şi cum aproape că îşi 
pierduse vederea. 

Lafferty se încruntă şi întrebă: 

— Acum te simţi bine? 

— Mă mai dor puţin, dar pot să văd. Voi supravieţui. 

— Aşadar cine sunt indivizii ăştia? Poliţia ştie ceva? 

— M-am uitat la pozele lor cu infractori, dar nu am recunoscut 
pe nimeni. Toţi îmi păreau nişte bandiți simpli şi obişnuiţi, spuse 
Main. Dar poliţiştii sunt siguri că îi vor găsi acum că ştiu unde să 


îi caute. 

lar cuvântul ăla, gândi Lafferty, „bandiți“. 

— Cum poţi fi sigur că ei sunt aceia? întrebă el. 

— Nu au negat, răspunse Main. 

— Vrei să spui că au recunoscut că au luat corpul lui Simon? 
întrebă Lafferty. 

— Nu chiar. Au încercat să insinueze că am înţeles eu greşit, 
dar îl cunoşteau bine pe McKirrop şi au recunoscut că au fost în 
cimitir în noaptea aceea. 

— Slavă Domnului! Mă tem că nu am găsit niciun răspuns la 
bibliotecă. Sper ca poliţia să-i aresteze cât mai repede. Toate 
astea trebuie să fi fost un coşmar pentru tine. 

— Intr-adevăr, consimţi Main. Dar suntem aproape. Se poate 
ca ăştia patru să fi acţionat în numele cuiva, dar vom trăi şi vom 
vedea. 

— Aşa este, spuse Lafferty. Ţine-mă la curent. 

— Aşa voi face. _ 

Lafferty puse receptorul în furcă şi îşi duse mâinile la faţă. Işi 
frecă uşor obrajii în timp ce se gândea la ceea ce îi spusese Main. 
McKirrop folosise cuvântul „bandiți“ în  bâiguielile lui 
semiconştiente şi i se păruse nefiresc. lar acum Main îi descrisese 
pe cei patru indivizi din cârciumă drept „bandiți“. Asta înseamnă 
că nu era doar o alegere nepotrivită a cuvântului din partea lui 
McKirrop. Profanatorii de morminte erau într-adevăr criminali. Se 
întoarse la ipoteza lui anterioară cum că bandiții nu fură cadavre. 
Şi atunci ce însemnau toate astea? 

Main avea dreptate. Puteau să fi lucrat pentru altcineva, dar se 
pare că ei n-au sugerat asta când Main i-a înfruntat. După cele 
spuse de Main, ei afirmaseră că el fusese acela care „înţelesese 
totul greşit“. Asta era interesant, gândi Lafferty. Când un acuzat 
spunea una ca asta, era de fapt preambulul unei pledoarii a 
nevinovăţiei, dar dacă indivizii au recunoscut că au fost în cimitir 
în acea noapte, cum e posibil să pledeze nevinovăția? 


10 


Sarah se hotărî să rămână pentru investigaţiile medicale ale lui 
Mary O'Donnell, cu toate că, teoretic, ar fi ieşit din tură după 
plecarea lui Tyndall. Era de faţă când Stubbs a terminat ultima 
scanare. Acesta oftă adânc şi spuse: 

— Nu e nici măcar aproape; nu se înregistrează nici cel mai 
mic semn de activitate cerebrală. 

Îi înmână rezultatele şi aceasta începu să răsfoiască prin foile 
îngrămădite, mai întâi separând graficele cu tabele de sulurile 
scrise. Nu dură mult până să realizeze că Stubbs avea dreptate; 
nu era niciun dubiu, în ciuda tuturor încercărilor şi stăruinţelor, 
Mary O'Donnell nu putea fi salvată. Chiar şi testul Sigma, cel mai 
sensibil dintre toate, era o linie moartă. Tânăra din pat, al cărei 
torace se ridica şi cobora în ritmul valvei unui releu electric, era 
doar un corp la fel de lipsit de viaţă ca şi o fotografie. 

— Îl voi suna pe doctorul Tyndall, spuse Stubbs, poate îi vei 
anunţa tu pe părinţi să vină în după-amiaza asta? Cu cât facem 
asta mai repede, cu atât mai bine. Stubbs merse în cabinetul 
medicilor să sune; se întoarse după câteva minute şi spuse: 

— Doctorul Tyndall poate să vină în după-amiaza asta, acum 
totul depinde de părinţi. 

— Le telefonez eu, spuse Sarah. 

— Doctorul Tyndall va fi aici la ora două şi jumătate. Roagă-i să 
vină la două, da? Aş vrea să stau puţin de vorbă cu ei mai întâi. 

Sarah se uită la Stubbs care îi înfrunta privirea fără să se 
clintească. 

— Foarte bine, spuse ea. 

— Apropo, doctorul Tyndall vrea să fii şi tu de faţă când se 
întâlneşte cu ei. Face parte din pregătirea ta. 

Se îndreptă către camera de gardă plină de amărăciune. Ştia 
că soţii O'Donnell îşi vor fi petrecut toată noaptea sperând şi 
rugându-se ca fiica lor să-şi revină. Probabil că aveau nervii 
încordaţi la maximum, iar când suna telefonul, săreau ca arşi. 
Formă numărul de telefon încet cu degetul arătător, nefăcându-i 
deloc plăcere să fie mesagerul unor veşti atât de nefericite. 
Telefonul nici nu apucă să sune, că Jean ridică receptorul. 

— Da? se auzi vocea lui Jean O'Donnell. Aceasta era extrem de 


nerăbdătoare. 

Sarah înghiţi în sec şi spuse: 

— Doamnă O'Donnell, sunt doctor Lasseter. Aţi putea veni în 
această după-amiază la spital împreună cu soţul? Domnii doctori 
Stubbs şi Tyndall vor să discute cu dumneavoastră. 

— Ce s-a întâmplat? E şi mai rău? întrebă Jean O'Donnell. 

Sarah îl auzi pe Joe O'Donnell în fundal întrebând ce se 
întâmplase. 

— l-am făcut nişte investigaţii şi acum vrem să discutăm şi cu 
dumneavoastră rezultatele acestora. 

— Să discutaţi? spuse Jean O'Donnell încet. 

— Dr. Tyndall vă va explica totul după-amiază, spuse Sarah cu 
blândeţe. 

— Inţeleg, răspunse Jean rece. 

Sarah ştia că Jean O'Donnell înţelesese despre ce era vorba. 
Acum nu mai părea nerăbdătoare. Vocea de-abia i se mai auzea. 
jean pierduse ceva în acest moment. lar acest „ceva“ era 
speranţa. 

— Puteţi veni la ora două? 

— Vom fi acolo. 

Sarah se bucura că ori de câte ori aveau de dat veşti proaste, 
Tyndall era acela care se supunea sacrificiului. El era blând cu 
pacienţii, la fel de blând era şi cu rudele acestora. Avea avantajul 
că era într-adevăr un om blând şi că acest lucru era foarte 
important în asemenea momente. Era genul de om pe care 
rudele ar fi dorit să-l vadă, o persoană demnă de respect, bine 
îmbrăcată, cu părul grizonat, încântătoare, înţelegătoare, care 
arată compasiune. Ştia că Stubbs poate fi destul de nesuferit, şi o 
îngrijoră faptul că el dorea să-i vadă primul pe soţii O'Donnell. 
Spera că nu i-o lua înaintea lui Tyndall doar pentru a obţine de la 
părinţii fetei permisiunea să-i folosească organele. Întâlnirea cu 
rudele îndurerate era un aspect al meseriei sale cu care nu 
avusese de-a face până acum, mulţumită lui Tyndall care prefera 
să se ocupe el de asta. Dar aceste lucruri nu puteau fi evitate la 
nesfârşit. Acesta era şi motivul pentru care Tyndall îi ceruse să 
fie prezentă astăzi la întâlnirea cu soţii O'Donnell. 

Moartea era un vizitator permanent al Departamentului de 
Traumatisme Craniene. 

Ora două veni, dar soţii O'Donnell nu mai apăreau şi asta 


începu să-l nemulţumească pe Stubbs. Se uita din minut în minut 
la ceas. La două şi un sfert deja îşi pierduse răbdarea. 

— Unde naiba sunt? întrebă el. 

Sarah neştiind dacă trebuia să răspundă sau nu, bâigui ceva 
despre faptul că au întârziat. De fapt, ea se bucura în sinea ei că 
soţii O'Donnell nu vor mai avea şansa să discute cu Stubbs. Aşa 
se şi întâmplă, căci Tyndall ajunse mai devreme, la două şi 
douăzeci, iar soţii O'Donnell încă nu veniseră. Sarah îl auzi pe 
Stubbs înjurând printre dinţi, după care plecă. 

Cei doi ajunseră la 2:25, iar Joe se scuză pentru că trebuise să 
înlocuiască o roată la maşină. 

— Nenorociţii de copii, bombăni el, dar nu spuse nimic mai 
mult. 

Tyndall se ridică în picioare când Jean O'Donnell intră în 
cameră. 

Păşise stângaci în ciuda faptului că i se spusese să intre direct. 
Ea tot bătu la uşă, după care o deschise încet. Tyndall zâmbi şi o 
salută. Sarah observă că zâmbetul lui era tocmai potrivit: nici 
prea larg pentru a sugera că lucrurile mergeau bine, nici prea 
şters pentru a se crede că era forţat. Zâmbetul respectiv era 
acela adresat unui prieten apropiat, unei persoane care ştie şi 
înţelege cum stau lucrurile. Tyndall dădu noroc cu Joe care venea 
din spate şi apoi cu Ryan Lafferty care intră ultimul şi care-l făcu 
pe Tyndall să se încrunte puţin. 

Lafferty explică: 

— M-a rugat doamna O'Donnell să vin şi eu astăzi, dacă n-aveţi 
nimic împotrivă, domnule doctor. 

— Desigur, răspunse Tyndall. Vă rog să luaţi loc. 

Sarah zâmbi către cei doi soţi, după care îşi întoarse privirea 
către Lafferty care spuse: 

— Dumneata nu dormi niciodată, doamnă doctor? 

Sarah îi răspunse printr-un zâmbet. 

Tyndall îşi dădu jos ochelarii şi îi puse pe biroul din faţa lui. 
Acesta începu cu blândeţe: 

— Voi trece direct la subiect, aşa e mai bine. Am făcut o serie 
de analize fiicei dumneavoastră şi, sincer să fiu, veştile nu sunt 
deloc bune. 

Tyndall se opri şi cei doi soţi se apropiară mai mult unul de 
celălalt. Sarah observă că Jean dorea să pară calmă, dar îl 


strângea atât de tare pe Joe de mână, încât încheieturile i se 
albiseră. 

Tyndall continuă: 

— Nu am reuşit să găsim niciun fel de activitate cerebrală, 
chiar dacă i-am făcut lui Mary o grămadă de teste şi am folosit 
cele mai sensibile aparate posibile. Nu am găsit niciun semn. 

Sarah observă că deşi tonul vocii lui Tyndall era plin de 
compasiune, cuvintele fuseseră spuse fără nicio rezervă. Tyndall 
nu aşteptase prea mult până să treacă la subiect. Mary era ca şi 
moartă; nu mai exista nicio speranţă pentru ea. 

— N-ar putea rămâne în comă? întrebă Joe după o scurtă 
pauză. 

Vocea lui părea aspră şi neregulată în comparaţie cu cea a lui 
Tyndall. 

Părea să invadeze monotonia din cameră. 

— Nu, mă tem că nu, spuse Tyndall. Orice am încerca să 
facem, mă tem că vom ajunge la aceeaşi concluzie: Mary se află 
în moarte clinică. 

Jean încremenise. Faţa ei îşi pierduse orice fel de expresie, iar 
în ochi i se oglindea suferinţa. Pe de altă parte, faţa lui Joe păru 
că încearcă toate emoţiile. Era în acelaşi timp surprins, 
descurajat şi consternat. 

— Ce înseamnă asta mai exact? Moarte clinică? 

— Inseamnă că fiica dumneavoastră nu-şi poate reveni. Nu mai 
poate fi salvată. Îmi pare nespus de rău. 

_ — Dar încă e conectată la aparatul acela, nu-i aşa? spuse Joe. 
Incă mai e timp, sunt sigur. Am citit despre multe cazuri că şi-au 
revenit chiar după ce au stat ani întregi în comă. 

Tyndall dădu din cap şi spuse: 

— Imi pare rău, acelea erau cu totul altceva. Acei oameni încă 
înregistrau activitate cerebrală, chiar dacă erau inconştienţi. 
Creierul lui Mary nu mai înregistrează niciun fel de activitate. Ea 
este, de fapt, moartă. Aparatele îi asigură respiraţia şi circulaţia 
sângelui, dar acestea sunt simple procese mecanice. Mary nu va 
mai fi niciodată capabilă să respire singură. 

— Dar... 

Joe începu să protesteze, dar ochii îi erau plini de lacrimi şi 
continuă să dea din cap ca şi cum încerca să se elibereze din 
ghearele destinului. 


Jean îi luă mâna şi i-o sărută. Plângea şi ea, dar spuse cu 
blândeţe: 

— Mary nu mai e, iubitule, şi trebuie să acceptăm acest fapt. 

Lafferty preferă să rămână în umbră. Dorea să-i ajute, dar cei 
doi soţi se îmbărbătau singuri. Nu aveau nevoie de el. 

După câteva momente, Jean O'Donnell îi spuse lui Tyndall: 

— Vrei s-o deconectezi de la aparate, nu? 

Tyndall dădu blajin din cap. 

Sarah se gândi din nou că gestul făcut de Tyndall era cel mai 
indicat. Din punct de vedere emoţional, era cel mai cumplit pas 
pe care părinţii trebuiau să-l facă, dar Tyndall îi condusese cu 
foarte mult tact şi blândeţe spre el; îl făcuse chiar să pară ca fiind 
un gest pur tehnic. 

Jean şi Joe se sprijineau reciproc şi îşi dădură acordul. Lafferty 
rămase doar un simplu spectator. 

Tyndall îşi duse mâna la frunte, părând că nu se simte bine, şi 
spuse: 

— Aş vrea să vă mai rog un singur lucru. 

Sarah îşi tinu respiraţia. 

Jean şi Joe O'Donnell îl priviră pe Tyndall cu atenţie, dar nu 
spuseră nimic. Tyndall continuă să vorbească părând copleşit de 
durere: 

— Este posibil ca Mary să ajute un alt pacient. 

Soții O'Donnell se arătară cât se poate de uimiţi. 

— Să ajute...? întrebă Jean. 

Tyndall făcu o pauză, apoi continuă: 

— Organele ei... 

Chipul lui Joe O'Donnell deveni de piatră şi în ochi i se citea o 
furie extremă. 

— Nici nu se discută! strigă el. Nimeni nu se atinge de fetiţa 
mea. Aţi înţeles? 

— Bine, răspunse Tyndall încet. Dacă nu vreţi, atunci nu mai 
discutăm. Vă vom respecta dorinţa. 

Joe se linişti la fel de repede precum se înfurie, şi Sarah se 
gândi că Tyndall ar putea să mai facă o încercare pentru a obţine 
acordul părinţilor pentru transplant, dar nu se întâmplă aşa. Era 
clar că o considera o cauză pierdută. 

— Am putea s-o mai vedem o dată? întrebă Jean. 

— Desigur, spuse Tyndall. Se întoarse spre Sarah: te ocupi tu? 


Sarah acceptă şi îi conduse pe soţii O'Donnell în camera în 
care se afla fiica lor. Simţi un nod în gât la gândul că părinţii 
aveau s-o privească pentru ultima oară. Joe O'Donnell se întoarse 
la un moment dat spre Sarah şi o întrebă cu voce răguşită: 

— Nu o să sufere, nu-i aşa? 

— Nu, îi răspunse Sarah, luptându-se cu propriile lacrimi. Nu 
mai ştie ce e suferinţa. 

* 

Sarah simţea că se putea ivi o situaţie neplăcută în momentul 
în care soţii O'Donnell vor refuza să-şi părăsească fiica, ştiind că 
acum o vedeau pentru ultima oară. Nu ştia cum să le sugereze să 
plece. Tyndall rezolvă, în cele din urmă, problema în locul ei. 
Acesta li se adresă cu blândeţe: 

— Mă tem că trebuie să îndeplinim nişte formalităţi. 

li conduse pe părinţi, lăsând-o pe Sarah singură. Fu imediat 
însoţită de Ryan Lafferty, care văzu că ea era gata să piardă 
lupta cu propriile lacrimi. 

— Domnul dă şi tot Domnul ia, spuse el. 

— Urăsc uneori meseria asta! exclamă Sarah. 

Lafferty o cuprinse în braţe şi primele lacrimi începură să-i 
curgă pe obraji. 

— Uitaţi-vă la mine! spuse ea plângând. Se presupune că sunt 
doctor, iar eu mă comport ca o şcolăriţă prostuţă. 

— Grija faţă de alţii n-a fost niciodată o crimă, doamnă doctor, 
spuse Lafferty. Lumea ar avea nevoie de mai multe „şcolăriţe 
prostuţe“. 

Sarah îşi şterse ochii cu batista şi îşi regăsi sângele rece 
înainte de a da din cap în semn de încuviinţare şi de a-i mulţumi 
lui Lafferty. 

Era acum rândul lui Lafferty s-o privească pentru ultima oară 
pe Mary O'Donnell. Ultima dată când avea s-o mai „vadă“ va fi la 
funeraliile ei. 

— Vreţi să plec? întrebă Sarah. 

Lafferty încuviinţă din cap fără să se mai întoarcă, iar Sarah 
plecă în tăcere. 

Lafferty simţi un nod în gât privind chipul atât de tânăr al lui 
Mary O'Donnell, atât de palid şi liniştit. Citi cartea de identitate 
de la căpătâiul patului. Mary O'Donnell, d. o. b. 13. 1. 78. Anul 
1978 părea a fi atât de aproape. Pe cât îmbătrâneşti mai tare, 


simţi mult mai acut trecerea timpului, dar vârsta de 15 ani era 
prea fragedă. 

Lafferty observă litera grecească din colţul de jos al cărţii de 
identitate şi îşi aminti că o mai văzuse undeva. Era pe cartea de 
identitate pe care John Main o lăsase în mijlocul mesei de 
spiritism din apartamentul său. Atunci nu-şi putu aminti cum se 
numea litera respectivă. Acum, însă, îşi aduse aminte. Era litera 
grecească Sigma. 

* 

Lafferty încredinţă Domnului sufletul lui Mary O'Donnell în timp 
ce Joseph şi Jean plângeau, iar Sarah îşi muşca buzele. Murdoch 
Tyndall închise aparatul de respirat şi pieptul lui Mary inspiră 
pentru ultima oară, rămânând apoi nemişcat. Urmă un moment 
în care liniştea deveni de nesuportat, dar Tyndall reuşi în final să 
umple tăcerea şi să-i conducă pe părinţi afară din cameră. 

— Veniţi la funeralii, doamnă doctor Lasseter? întrebă Lafferty. 

Sarah dădu din cap în semn că nu şi răspunse: 

— Nu, părinte. Nu se încadrează în politica spitalului. 

Apoi, realizând cât de reci şi impersonale sunaseră vorbele ei, 
adăugă: 

— Sunt atât de mulţi... 

Lafferty încuviinţă şi spuse: 

— Desigur. A fost o întrebare fără cap din partea mea. 

— Nu, deloc! spuse Sarah, dorind deodată să nu-l fi jignit pe 
Lafferty. 

Dintr-un anumit motiv, ultimul lucru pe care îl dorea era să-l 
jignească pe acest om. 

Poate pentru că fusese atât de bun cu ea când se simţise 
vulnerabilă, sau pentru că simţise la el un anumit grad de 
vulnerabilitate. Nu ştia de ce, dar îşi dădu seama dintr-o dată că, 
dacă trebuia să aibă încredere în cineva, atunci Lafferty era omul 
potrivit. 

— AŞ vrea să vorbesc ceva cu dumneavoastră, părinte. 

— Desigur, răspunse Lafferty automat fără să se întrebe de ce. 
Chiar acum? 

— Nu, aş prefera în altă parte, spuse Sarah, privind în spate. 

— Puteţi veni la Sf. Xavier? Locuiesc alături, îi sugeră Lafferty. 
Sau... 

— Ar fi bine aşa. 


— În seara asta? 

— Ar fi perfect. Nu lucrez diseară. 

— Să spunem la ora 7? 

În acel moment o soră medicală intră în cameră şi Sarah îşi 
schimbă vocea. 

— Da, părinte Lafferty, atunci aşa rămâne, spuse ea pe un ton 
oficial. 

Apoi îl conduse afară din cameră. 

* 

Lafferty deschise uşa când Sarah sosi la ora şapte şi două 
minute. Îşi schimbase ţinuta preoțească şi purta acum pantaloni 
bleumarin şi o cămaşă polo asortată. O conduse pe Sarah într-o 
cameră confortabilă, oarecum demodată, a cărei mobilă nu mai 
fusese schimbată de foarte mult timp. 

— Ceai? Cafea? Tărie? întrebă Lafferty după ce închise uşa şi 
după un schimb de amabilităţi. 

Sarah, care stătea puţin stânjenită pe marginea unei canapele 
verzi şi ponosite, ezită un moment înainte de a răspunde: 

— Dacă îmi oferiţi o băutură, atunci n-aş refuza-o. 

— Whisky, gin sau sherry? Alegerea vă aparţine, zâmbi 
Lafferty. 

— Gin aş vrea. 

Lafferty îşi deschise barul, strâîmbându-se la zgomotul pe care 
îl scoaseră balamalele de alamă şi luă o sticlă de Beefeater Gin. 

— Cumpăram Gordon, dar i-au redus tăria, deşi preţul a rămas 
acelaşi. 

— N-am ştiut asta, spuse Sarah zâmbind. 

Lafferty căută printre sticle înainte de a spune: 

— Mă tem că nu am decât bitter cu lămâie. Nu am niciun fel de 
tonic. 

— Nu-i nimic, spuse Sarah. 

Lafferty îşi puse un pahar mare de whisky Jamieson şi se aşeză 
în faţa ei. 

— Este whisky irlandez? întrebă Sarah. 

— Un tribut adus originii mele, zâmbi Lafferty. Purtând numele 
de Lafferty şi având o slujbă ca a mea, la ce altceva te-ai putea 
aştepta? 

— Nu păreţi irlandez. 

— Părinţii mei au plecat din Irlanda când eu aveam şapte ani. 


Am fost crescut în Liverpool. 

— Faceţi parte, aşadar, dintre oamenii care nu ştiu cu ce 
echipă să ţină la meciurile internaţionale de rugby? zâmbi Sarah. 

— Nu este nicio problemă în acest sens. Eu port culoarea 
verde. 

Sarah dădu din cap şi luă o înghiţitură din băutura ei. 

— Cu ce vă pot ajuta, doamnă doctor? întrebă Lafferty, văzând 
o urmă de îngrijorare apărând în ochii ei. 

— Poţi să-mi spui Sarah. 

— Bine, Sarah. 

Sarah deschise gura să vorbească, dar apoi se opri şi dădu din 
cap. 

— Poate că ar fi trebuit să mă duc la poliţie, dar nu m-ar fi 
crezut. 

— La poliţie? întrebă Lafferty. 

Sarah încuviinţă. 

— Cred că s-a comis o crimă. 

— La spital? 

— Da. 

— Ce fel de crimă? 

— Asasinat. 

Lafferty rămase cu gura deschisă. 

— Asasinat? exclamă el. Dar despre cine e vorba? 

— Despre unul din pacienţii spitalului, John McKirrop. Sunt 
convinsă că a fost omorât. 

Lui Lafferty îi fură necesare câteva minute până să-şi revină 
din cel de-al doilea şoc provocat la auzul numelui McKirrop. Îşi 
regăsi sângele rece, după care spuse calm: 

— Am înţeles eu bine? îmi spui că John McKirrop a fost omorât 
în timp ce se afla la spital? 

— Aşa cred, spuse Sarah. De fapt, sunt sigură de asta. 

— Dar de ce? Cum? 

— Nu ştiu de ce, dar ştiu cum, spuse Sarah. 

li spuse lui Lafferty despre examinarea pe care o efectuase 
asupra cadavrului şi dovada pe care o descoperise. 

— Eşti absolut sigură de asta? 

Sarah încuviinţă din cap. 

— Problema este că nu o pot dovedi fără radiografiile originale 
făcute la craniu. Fără acestea, totul pare să fie în regulă. Domnul 


McKirrop a fost adus la spital având o fractură adâncă a craniului, 
care a provocat o leziune puternică a creierului. Şi aşa este. 
Numai eu şi criminalul ştim că fractura s-a agravat după ce a fost 
adus la Traumatisme Craniene. 

Lafferty dădu din cap, neputând să creadă ce auzea. 

— Dar de ce? întrebă el. Cine ar vrea să omoare un om ca John 
McKirrop? 

— Nu mai e nevoie să spun că m-am gândit mult la asta, spuse 
Sarah. Singurul lucru care îmi vine în minte se referă la un coleg, 
doctorul Derek Stubbs. Este, de fapt, chiar şeful meu. 

Sarah îi spuse apoi lui Lafferty că Stubbs ar fi părut complet 
ridicol dacă McKirrop şi-ar fi revenit. 

— El declarase că pacientul este o cauză pierdută fără să 
verifice măcar radiografia. 

— Înţeleg, spuse Lafferty gânditor. Privind lucrurile din afară, 
totul pare cam exagerat, ca să nu spun mai mult. Chiar îl crezi pe 
acest Stubbs capabil de aşa ceva? 

Sarah oftă şi dădu din cap în semn că nu. 

— Deşi îl detest, nu îl cred în stare de aşa ceva, răspunse ea. 
Dar nu găsesc un alt motiv. 

— Atunci să-l căutăm împreună. 

— Am tot încercat, spuse Sarah cu un zâmbet timid. 

— Te-ai mai gândit şi la altceva? 

— Cred că s-ar putea ca McKirrop să fi ştiut ceva şi cineva să 
nu-l fi lăsat să vorbească. 

— Asta ar fi logic, încuviinţă Lafferty. Ai idee cam despre ce-ar 
putea fi vorba? 

Sarah păru să ezite puţin. Făcu o pauză înainte de a spune: 

— Ar putea să pară o prostie, dar cred că este posibil să aibă o 
legătură cu sataniştii şi cu ce i s-a întâmplat băiatului familiei 
Main în cimitir. 

Inima lui Lafferty păru să se oprească în loc. 

— Ce te face să spui asta? întrebă el, luând o înghiţitură din 
băutura sa. 

— L-am văzut pe John McKirrop prima dată când a fost adus la 
spital, imediat după ce a fost bătut de oamenii aceia din cimitir. I 
tulbura ceva; nu pot să spun ce anume, dar am avut impresia 
certă că ştia mult mai multe decât a mărturisit. 

— De ce spui asta? 


— La început, n-a vrut să vorbească deloc despre ce s-a 
întâmplat. Părea speriat. A trebuit să-l conving să spună poliţiei 
tot ce ştia - pentru tatăl băiatului. Aparent m-a ascultat, dar îmi 
amintesc că la vremea respectivă eram convinsă că mie voia să- 
mi spună altceva. Era ca şi cum... 

— Nu spusese toată povestea? adaugă Lafferty. 

— Exact. Cum ai ştiut că o să spun asta? 

— M-a obsedat şi pe mine întâmplarea din cimitir, spuse 
Lafferty. Am citit toate cărţile despre ocultism care mi-au picat în 
mână, am vorbit chiar cu un expert în magia neagră, dar n-am 
reuşit să înţeleg ce fel de grup voia cadavrul şi de ce. De aceea 
doream să vorbesc cu McKirrop dacă îşi revenea. Voiam să ştiu 
dacă mai e şi altceva despre care nu ne-a spus nimic. O altă 
cheie. 

— Inţeleg, spuse Sarah. 

— Mă mai frământă ceva. Mi-ai spus că McKirrop a folosit 
cuvântul „bandiți“ când s-a referit la oamenii care l-au dezgropat 
pe acel băiat Main. John Main a folosit acelaşi cuvânt când m-a 
sunat azi de dimineaţă să-mi spună că i-a descoperit pe cei în 
cauză. Din ce mi-a spus, nu păreau să facă parte din vreo 
organizaţie satanistă. Asta mi-a confirmat bănuiala că McKirrop 
nu a spus tot adevărul... 

— Vrei să spui că domnul Main i-a găsit pe oamenii aceia? îl 
întrerupse Sarah. 

Lafferty îi confirmă şi îi povesti pe scurt cum reuşise Main să-i 
găsească. 

— Poliţia îi caută acum. 

— Atunci vom şti toată povestea când îi vor prinde, spuse 
Sarah. 

Lafferty încuviinţă din nou. 

— Dar ce-ar fi putut să ştie McKirrop încât să plătească atât de 
scump? 

Lafferty dădu din cap. 

— Nu ştiu sigur, spuse el. Poate că mai erau şi alţi oameni în 
cimitir în noaptea aceea, pe care McKirrop nu i-a pomenit 
niciodată. Sau poate că este vorba de ceva la care noi nici nu ne- 
am gândit încă. 

— Dar trebuie să aibă o legătură cu spitalul, dacă acesta este 
motivul pentru care McKirrop a fost ucis. 


— Probabil că da. 

— Mi-e teamă, mărturisi Sarah. 

Lafferty îşi dădu seama că aşa era. 

— Ai mai împărtăşit cuiva din spital bănuielile tale referitoare 
la moartea lui McKirrop? întrebă el. 

— Nu, eşti singura persoană căreia i-am spus. 

— Bun, asta înseamnă că nimeni nu mai ştie că bănuieşti ceva, 
spuse Lafferty. 

— Stubbs ştie că am căutat acea radiografie dispărută, spuse 
Sarah. 

Lafferty se încruntă. 

— Dar nu ştie şi de ce? 

— Nu. 

— Atunci eu propun să nu facem şi să nu spunem nimic până 
ce nu apare poliţia cu cei patru oameni. Dacă descoperă un 
motiv destul de puternic pentru moartea lui McKirrop, n-o să mai 
ai nevoie de radiografie. Are sens ce spun? 

Sarah fu de acord şi spuse: 

— Da, are. Îţi rămân recunoscătoare pentru că m-ai ascultat. 
Nici nu-ţi pot spune ce uşurare simt că am putut să împărtăşesc 
cuiva toate astea. 

Lafferty zâmbi. 

— Cred că tocmai ai mărturisit unui preot romano-catolic ce 
bine ţi-a făcut spovedania. 

* 

Când se întoarse în clădirea medicilor rezidenți, Sarah fu 
întâmpinată de o atmosferă plină de agitație. 

— Ce se întâmplă aici? îl întrebă ea pe Paddy Duncan când îl 
întâlni pe coridor. 

— N-ai aflat vestea? întrebă el. 

— Ce veste? 

— Cyrill Tyndall a descoperit un vaccin Împotriva infecțiilor cu 
herpes. Se spune că are un efect garantat 100%, iar Gelman 
Holland a obținut licența de la guvern pentru a începe să-l 
producă. Va putea fi găsit în farmacii cam pe la sfârşitul anului. 

— Asta este o veste extraordinară, dar ce se aude cu testele 
care trebuie efectuate şi cu evaluările de garanţie? Nu poate fi 
pus în producţie chiar aşa de simplu, exclamă Sarah. 

— Totul s-a rezolvat deja. Testele s-au făcut în secret cu 


aprobarea guvernului. 

— Dar de ce în secret? Şi de ce a fost nevoie de aprobarea 
guvernului? 

— Acest gen de cercetare face parte din cele pe care guvernul 
vrea să le încurajeze cât mai mult, zâmbi Duncan. Gelman 
Holland îi asigură lui Cyrill Tyndall banii şi resursele necesare, iar 
Cyrill îi aduce marfa. Guvernul le netezeşte calea şi îi scuteşte de 
ghearele şi de tevatura birocraţiei. Toată lumea are de câştigat, 
iar plata contribuabililor pentru cercetarea în medicină a fost 
mult mai mică decât de obicei. Propaganda din partea guvernului 
pentru acţiuni de acest gen este extraordinară. 

— Dar de ce s-a făcut totul în secret? întrebă Sarah. A 

— Naivitatea ta este atât de dulce, o tachină Duncan. |ţi dai 
seama câţi bani se vor strânge de pe urma unui asemenea 
produs? Niciun om de ştiinţă nu mai face nimic în vremurile astea 
fără să se consulte cu avocatul şi cu biroul de eliberare a 
brevetelor. Unii oameni încearcă să obţină brevet chiar pentru 
genomul uman. 

— Deci acesta nu este un vaccin tradiţional, nu? 

— Nu, confirmă Duncan. De aceea şi stârneşte atâta agitaţie. 
Nu este deloc un vaccin tradiţional. Cyrill Tyndall a abordat 
problema dintr-un unghi complet nou şi a avansat o soluţie de 
înaltă tehnologie pentru infecțiile recurente. A folosit tehnicile 
ingineriei genetice pentru a identifica mecanismul declanşator al 
ADN-ului din celulele umane, mecanism care trezeşte virusul 
herpesului aflat în stare latentă. 

— Extraordinar! spuse Sarah. Probabil că a descoperit un 
antidot care neutralizează virusul. 

— Vorbeşti de parcă ai şti despre ce este vorba. 

Sarah încuviinţă şi spuse: 

— Acest subiect m-a interesat încă din facultate când studiam 
lisogenia la bacterii. M-a frapat că se putea întâmpla acelaşi lucru 
şi cu virusul herpes. 

— Spune-mi mai multe, o rugă Duncan. 

— Ei bine, dacă faci o infecţie, de exemplu o gripă, ţi se pare 
că te vindeci complet, dar de fapt, virusul rămâne în organism în 
stare latentă până când apare din nou favorizat de lumina 
soarelui sau de stres sau de orice altceva. 

Duncan dădu din cap şi spuse: 


— Odată ce te-ai infectat, nu te mai vindeci, nu? 

— Exact. Teoria noastră era ca virusul să fie ţinut în stare de 
inactivitate de un inhibator, până când se întâmpla ceva şi 
inhibatorul era distrus sau adus în stare de inactivitate. Când se 
întâmpla acest lucru, virusul era liber să reapară şi să producă 
din nou infecţie. Se pare că profesorul Tyndall a identificat 
declanşatorul ADN-ului care eliberează virusul şi a descoperit o 
metodă prin care să-l ţină în permanenţă inactiv. Ştii cumva dacă 
acest lucru este valabil numai pentru Herpes simplex? 

— Nu, tocmai în asta constă şi miracolul lui, spuse Duncan. Se 
spune că este la fel de eficient şi în cazul formei de herpes cu 
transmitere sexuală care circulă prin America, dar şi în cazul 
virusului Herpes zoster. Nu va mai exista zona zoster. Este 
garantată o vindecare completă. 

— Unii cercetători susţin chiar că virusul herpes ar putea avea 
implicaţii în anumite forme de cancer, spuse Sarah. Această 
descoperire i-ar putea asigura lui Cyrill Tyndall o recompensă 
majoră. 

— Asta spune toată lumea. Şi nu numai lui Cyrill. Şi numele lui 
Murdoch se află în ziare. Este o afacere de familie. 

— Eşti sigur? întrebă Sarah. 

— Absolut sigur. Am citit în ediţia de astăzi a ziarului „Nature“. 
Sunt patru autori, iar Murdoch este unul din ei. 

— Dar Murdoch Tyndall nu este bacteriolog, spuse Sarah 
mirată de această veste. 

— Poate că şi-a adus şi el o anumită contribuţie intelectuală, 
sugeră Duncan. Sau poate că este vorba de o dragoste frăţească. 
Cyrill a vrut să împartă cu fratele său acest moment extraordinar 
din istoria medicinei. 

— Membrii consiliului din domeniul cercetării au o părere 
proastă despre onorariul ce trebuie plătit ca drept de autor, 
spuse Sarah. 

— Membrii consiliului din domeniul cercetării au o părere 
proastă despre foarte multe lucruri cărora nimeni nu le acordă 
atenţie, răspunse Duncan. 

Sarah zâmbi şi spuse: 

— Cred că ai dreptate. Oricum, important este faptul că vom 
avea vaccinul. 

— lar şeful tău va fi într-o dispoziţie excelentă, adăugă 


Duncan. 

— Nu m-am gândit la acest mic avantaj. 

— Cred că spitalul pregăteşte o mică festivitate cu acest prilej. 
Poate cine ştie, vom fi invitaţi şi noi, pălmaşii. 

— Ar fi plăcut. Nu l-am cunoscut niciodată pe Cyrill Tyndall. 

Duncan păru mirat. El spuse: 

— Am crezut că l-ai cunoscut, dat fiind că lucrezi cu fratele lui. 

— Se pare că este cât se poate de retras. 

— S-ar putea să spună ceva despre vaccin la ştirile de la 
televizor. Ne uităm? 

Sarah fu de acord şi se duseră în sala de aşteptare unde se 
strânseseră, plini de entuziasm, mai mulţi oameni pentru acelaşi 
motiv. Ştirea despre vaccin era menţionată a treia. A fost 
întâmpinată cu strigăte şi urale în momentul în care universitatea 
şi spitalul au fost menţionate, deşi nu au arătat nicio imagine a 
fraţilor Tyndall şi nici a spitalului. Au fost arătate în schimb 
imagini ale oraşului. 

— Probabil că n-au avut timp, spuse Duncan. 

Ştirile naţionale ajunseră la final, şi fură urmate apoi de ştirile 
locale. Oamenii începură să plece, dar Sarah îl auzi pe Duncan 
comentând: „Doamne, ce dezastru!“, în timp ce se îndrepta spre 
uşă. Se întoarse şi văzu imagini ale unei maşini complet arse, 
înconjurate de pompieri care încă mai aruncau apă pe ea. Patru 
tineri îşi pierduseră viaţa în momentul în care maşina cu care se 
deplasau a luat foc. Nu mai fusese implicat niciun alt autovehicul, 
iar poliţia încerca încă să descopere cauzele accidentului. 

* 


John Main se pregătea să meargă la culcare când sună 
telefonul. Ezită să răspundă de teamă că ar putea fi sora sau 
soacra lui. Nu le răspunsese deloc la apelurile pe care acestea i 
le dăduseră în ultimele două săptămâni. Aşteptă până când 
răspunse robotul care spunea celui care suna să vorbească după 
semnalul sonor. 

— Alo, domnule Main! Sunt inspectorul Lenny de la 
Departamentul de Poliţie Lothians şi Borders. Aş dori să luaţi 
legătura cu noi când vă convine dvs., domnule. 

Main răspunse imediat la telefon. 

— Sunt John Main, domnule inspector. Aveţi veşti? 

— Cred că ar fi mai bine dacă aş trece pe la dvs., domnule, 


decât să vorbim la telefon. 

— Foarte bine, domnule inspector. Când doriţi. 

— Voi fi la dvs. cam în 15 minute. 

Main era copleşit de emoție. Probabil că poliţia găsise oamenii. 
Era acum foarte aproape să descopere ce se întâmplase cu 
Simon. Pentru a-şi umple timpul, se îmbrăcă din nou şi făcu nişte 
cafea, iar când tocmai termina de băut o cană, sună soneria. Era 
Lenny. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez la ora asta, domnule, dar 
păreaţi nerăbdător să aflaţi veşti despre fiul dvs., spuse polițistul. 

— Bineînţeles, domnule inspector. Aţi găsit oamenii? 

Inspectorul nu răspunse. Îşi deschise servieta şi scoase o 
mapă. Servieta părea nouă şi Main simţea mirosul de piele 
adevărată. Lenny deschise mapa. Alese o fotografie şi întrebă: 

— Îl recunoaşteţi pe acest om, domnule? 

Main luă fotografia şi se uită la omul care zâmbea stând pe o 
plajă cu un pahar în mână. Îl ţinea îndreptat spre aparatul de 
fotografiat ca şi cum dădea noroc cu fotograful. 

— Da, domnule inspector, îl cunosc. Este unul dintre oamenii 
care se aflau la bar alaltăseară. Unul dintre cei despre care v-am 
povestit. 

Lenny scoase o altă fotografie din mapă şi i-o dădu lui Main în 
locul celeilalte. 

— Şi pe acest bărbat, domnule? 

Main privi fotografia. Era diferită ca mărime de prima 
fotografie şi părea mai veche; avea colţurile îndoite şi înfăţişa un 
tânăr ţinând în braţe o fată plinuţă îmbrăcată cu o bluză 
decoltată. El purta o cămaşă hawaiană, iar ea avea o floare în 
păr, deşi fundalul sugera că ei se aflau încă în Anglia, probabil 
într-o staţiune de pe coasta mării - la Blackpool sau poate la 
Brighton. 

— ÎI cunosc şi pe el, spuse Main. El este instigatorul. 

Polițistul îi dădu lui Main o altă fotografie. De data aceasta, 
înfăţişa un tânăr în uniformă militară. Stătea în poziţie de drepţi 
şi Main observă că bereta îi era prea mare. Părea să-i micşoreze 
faţa. Fundalul sugera un sediu militar. Probabil că fusese făcută 
într-o zi de defilare, se gândi el. Faţa lui era mult mai tânără, dar 
Main îl recunoscu fără îndoială ca făcând parte din grupul de la 
bar. 


— Şi el era unul din ei, domnule inspector. 

— Poate că aţi dori să mi-l descrieţi şi pe cel de-al patrulea, 
domnule, spuse Lenny, luând fotografia. 

Main se gândi o clipă. 

— Să vedem! Are o înălţime de 1,75 metri, umeri laţi, părul 
roşu tăiat foarte scurt, ras în jurul urechilor. Cred că purta un 
singur cercel de aur. Când l-am văzut eu, avea o geacă de doc şi 
pantaloni de blugi. 

Lenny dădu din cap şi spuse: 

— Asta-i omul, domnule. 

— Atunci i-aţi prins, nu? întrebă Main. 

— Nu, domnule, spuse Lenny, mi-e teamă că nu. Îmi pare rău 
să vă anunţ că aceşti patru oameni au murit toţi într-un accident 
de maşină astăzi, puţin mai devreme. Am obţinut cele trei 
fotografii de la rudele lor. Nu am găsit niciuna cu cel de-al 
patrulea, dar descrierea dvs. se potriveşte cu a noastră. 

Main simţi că întreaga lume se prăbuşea în jurul lui. 

— Ce fel de accident, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Maşina în care se aflau a luat foc, domnule. Niciunul n-a 
reuşit să iasă. După câte ştim, n-a mai fost implicat niciun alt 
vehicul. 

Main dădu din cap, îndoindu-se parcă de faptul că destinul 
putea fi atât de crud. 

— Dar ei erau singura mea şansă de a găsi trupul lui Simon, 
spuse el încet pe un ton în care se citea disperarea. Se ridică în 
picioare şi se duse la fereastră ca şi când ar fi vrut să fugă de 
adevăr. După ce privi câteva momente în gol, se întoarse spre 
Lenny. 

— Nu înţeleg, cum de n-a reuşit niciunul să iasă? Maşinile nu 
iau foc dintr-o dată. Dacă ia foc ceva la sistemul electric, simţi 
miros de ceva ars, poate chiar vezi fum. Opreşti maşina şi ieşi 
afară. Mi-aţi spus că n-a mai fost implicată nicio altă maşină. 
Erau tineri, oameni în plină forţă fizică, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu erau nişte handicapati! 

— Momentan, oamenii noştri cercetează toate astea, domnule, 
spuse Lenny. Se pare că rezervorul a explodat dintr-un motiv sau 
altul. Era o maşină veche; poate că s-a scurs benzina sau a avut 
o defecţiune la sistemul electric. Oamenii legii vor rezolva 
misterul. 


Main tăcu o clipă înainte de a întreba: 

— Veţi interoga rudele în legătură cu implicarea acestor 
oameni în dispariţia trupului fiului meu? 

— Da, domnule. De îndată ce se vor resemna cu moartea lor. 

— De unde aţi ştiut că cei patru oameni din maşină erau 
oamenii noştri, domnule inspector? întrebă Main. 

— N-am ştiut, domnule. Unul din colegii mei de la 
Departamentul de circulaţie a lăsat fotografiile lor pe birou 
pentru a fi distribuite presei. M-a frapat când le-am privit că se 
potriveau atât de bine cu descrierile pe care ni le-aţi făcut 
alaltăseară. 

— Aţi lucrat repede, domnule inspector. Vă mulţumesc pentru 
informaţii. 

— Pentru puţin, domnule. Păstrăm legătura în cazul în care 
vom mai afla ceva. 

Main îl conduse pe Lenny şi închise uşa în urma lui, încet şi cu 
multă grijă. Rămase o clipă cu fruntea rezemată de ea, ţinând 
pumnii încleştaţi. Ţinea ochii strânşi. Bătu cu capul în uşă, încet 
şi ritmic, şoptind: 

— Să-i ia naiba! 


11 


Pe la ora două dimineaţa, vântul, care se înteţise considerabil 
în ultimele trei ore, se transformă într-o furtună care făcea ca 
ploaia să pătrundă fără milă prin ferestrele dormitorului lui 
Lafferty. Acesta stătea treaz de ceva timp, aşa că nu putea să 
dea vina pe vremea de afară că-l trezise, însă zgomotul furtunii 
la acea oră nu-i îmbunătăţea deloc starea de spirit. Tocmai se 
pregătea să se ridice pentru a-şi face un ceai, când sună 
telefonul. Ţârâitul îl făcu să tresară şi Lafferty rămase câteva 
momente cu privirea aţintită asupra telefonului, de parcă bietul 
aparat ar fi fost cine ştie ce musafir nepoftit. La aceste ore târzii 
din noapte, sunetul telefonului era mereu un motiv de îngrijorare. 
Nu putea fi un apel obişnuit; trebuia să aducă veşti proaste. 
Ultima speranţă care-i mai rămăsese era ca acela care sunase să 
fi greşit numărul. Ridică telefonul cu speranţa că nu va trebui să 
se îmbrace şi să iasă afară în ploaie. 

— Ai auzit? Sunt toţi morţi. Au murit cu toţii. 

Vocea aparţinea unui bărbat şi era neclară, ca şi cum acesta 
băuse până atunci. Incă mai exista o şansă să fie o greşeală. 

— Cu cine vorbesc? întrebă Lafferty. 

Urmă o pauză. 

— Sunt eu, John Main. 

Lafferty se simţi stânjenit fiindcă nu-l recunoscuse. 

— Imi pare rău, nu te-aud prea bine. Cine a murit? 

— Toţi. Toţi patru. 

Dintr-odată Lafferty îşi dădu seama despre cine vorbea Main şi 
simţi o strânsoare în gât. Se simţea ca şi cum cineva l-ar fi strâns 
cu un cablu de piept. 

— Bărbaţii din cimitir? spuse el răguşit. 

— Sunt morţi, repetă Main ca şi cum nici lui nu-i venea să 
creadă. 

— Cum? 

— Au luat foc. Poliţia crede că rezervorul maşinii lor a făcut 
explozie. Au murit cu toţii. 

— Înţeleg. 

— Ei bine, eu nu înţeleg! mărâi Main. Cum s-a putut întâmpla 
aşa ceva? Uneori nu-mi vine să cred cât ghinion pot să am! 


— Poate că norocul nu are nimic de-a face cu asta, spuse 
Lafferty cu voce tare ceea ce gândea, după care îi păru rău. Main 
era cu siguranţă foarte beat şi nu dorea să discute cu el nimic în 
această stare. 

— Nu înţeleg, ce vrei să spui? bâigui Main. 

— Nimic, spuse Lafferty scurt. Te sun eu dimineaţă. 

Puse receptorul în furcă pentru a evita orice alte întrebări din 
partea lui Main şi speră că acesta nu va suna din nou, ceea ce se 
întâmplă întocmai. Lafferty rămase doar cu zgomotul vântului şi 
al ploii care continua să răpăie fără milă. Ce naiba se întâmpla? 
se întrebă el. Se simţea neputincios, iar nodul din stomac îi 
accentua această stare. Dacă Sarah Lasseter avusese dreptate, 
John McKirrop fusese omorât din cauza a ceea ce văzuse în 
cimitir în acea noapte. Era de asemenea convinsă că ucigaşul 
avea acces în Departamentul de Traumatisme Craniene. Acum 
alţi patru oameni care fuseseră acolo erau cu toţii morţi. Să fi fost 
un accident? Nu prea îi venea să creadă asta. Dar, dacă era atât 
de important pentru criminal să ascundă ceea ce se întâmplase 
în cimitir, de ce îi luase atât de mult timp? 

Lafferty se înfioră când în minte îi veni un motiv plauzibil. 
Ucigaşul sau ucigaşii aşteptaseră momentul potrivit. Acesta 
dorea să prindă momentul în care îi va putea omori pe toţi patru 
deodată, făcând să pară că totul fusese un accident. Lui Lafferty i 
se păru extraordinară această îndrăzneală, dar ea mai sugera şi 
altceva. Dacă ucigaşii fuseseră pregătiţi să aştepte, înseamnă că 
ei se aflau în siguranţă în tot acest timp. Trebuie să fi avut 
încredere că cei patru bărbaţi nu vor scoate niciun cuvânt despre 
asta. Dar ar fi trebuit să-i urmărească tot timpul pentru a şti asta 
cu siguranţă. Insă când Main i-a descoperit şi a raportat totul 
poliţiei, ei au acţionat în consecinţă... 

Totul părea să aibă un sens diabolic în mintea lui Lafferty. 
Singurul lucru pe care nu reuşea să-l înţeleagă era legătura 
dintre cei patru şi Departamentul de Traumatisme Craniene. 

O rafală de vânt puternică lovi ferestrele dormitorului care se 
trântiră cu un zgomot asurzitor. Pe Lafferty îl trecură din nou fiorii 
şi se îndreptă spre bucătărie pentru a aprinde aragazul. 

* 


John Main se trezi cu o durere de cap îngrozitoare care se 
adăuga la sentimentul de zădărnicie cu care adormise. Işi aduse 


aminte că l-a sunat pe Lafferty, dar nu mai ştia ce vorbiseră. 
Oare stabilise vreo întâlnire cu el? Îşi amintea vag că spusese 
ceva de genul că vor vorbi mai târziu. Poate că cel mai bine ar fi 
să-l sune când se va simţi un pic mai bine. 

Primul pas către reabilitare era să-şi facă o cafea, dar aproape 
că se răzgândi în momentul în care încercă să se ridice din pat. 
Durerea de cap deveni insuportabilă, făcându-l să stea nemişcat 
câteva momente. Oare să mai încerce să se ridice sau pur şi 
simplu să se trântească înapoi în pat? 

Deşi se simţea rău, Main a încercat să-şi revină încet şi s-a 
îndreptat spre baie, unde s-a odihnit, pentru o clipă, sprijinindu- 
se cu mâinile de marginea chiuvetei. S-a privit în oglindă şi apoi 
a închis ochii. „în ce hal arăt!“, concluzionă el. Ce ar fi spus Mary 
să-l vadă aşa? Nu era greu de ghicit. Aproape că o auzea 
şoptindu-i în ureche să-şi revină. Işi stropi faţa cu apă rece. 
Aceasta îi reaminti de întâmplarea petrecută la bar. Încă nu-i 
venea să creadă că toţi sunt morţi. Soarta este dură uneori, dar 
acest lucru întrecuse orice limită. 

Reflectând la nestatornicia vieţii, îşi aminti de aluzia pe care 
Lafferty o făcuse la telefon noaptea trecută. Să nu fi fost soarta? 
Işi aminti vag cum preotul închisese telefonul după aceea. Nu-l 
putea învinui. În timp ce umplea chiuveta cu apă caldă pentru a 
se bărbieri, Main se cutremură la gândul că i-a telefonat preotului 
aşa beat cum fusese. 

Chiar şi pielea o simţea iritată, în timp ce aparatul de ras urma 
contururile feţei. Dacă moartea lor nu a fost cauzată de soartă 
sau de ghinion, atunci ce insinua Lafferty? Că nu fusese un 
accident? Că fuseseră omorâţi? Main se opri puţin din bărbierit. 
Ideea i se părea incitantă şi alarmantă, în acelaşi timp. Această 
ipoteză era mult mai tentantă decât ghinionul sau jocul nefast al 
sorții. Main termină de bărbierit şi dădu drumul la duş. Încă îl mai 
durea capul, dar senzaţia de neputinţă îl părăsise. Dacă cei patru 
fuseseră omorâţi, înseamnă că lucrurile nu se opreau aici. Era 
doar începutul. Aceasta însemna că mai erau şi alţi oameni 
implicaţi în dezgroparea fiului său. Acum trebuia doar să-i 
găsească. 

Main intră sub duş şi lăsă apa să-i acopere faţa, în timp ce se 
gândea la acest lucru. Nu ştia nicio modalitate de a lua legătura 
cu aceşti necunoscuţi, dar aceasta fusese, iniţial, şi situaţia celor 


patru oameni care muriseră. A reglat temperatura apei pentru a 
fi mai fierbinte. Poate că ar putea să înceapă cu puţină 
publicitate. Asta i-ar nelinişti, cel puţin. 

Ei, oricine ar fi fost, se simțeau în siguranţă, acum, când toţi 
cei care fuseseră în cimitir în acea noapte, erau morţi. Poate că i- 
ar pune pe oameni pe gânduri dacă ar înştiinţa ziarele că cei 
patru indivizi care au murit în incendiul din maşină, sunt aceiaşi 
cu cei care i-au dezgropat fiul. Poliţia ştia deja, bineînţeles, dar 
nu avea ce să strice dacă făcea puţină reclamă cazului său. Ideea 
unei crime ar putea determina o reacţie pozitivă din partea lor. 

Main s-a şters uşor cu prosopul astfel încât durerea de cap să 
nu se intensifice. De abia atunci când s-a aplecat să-şi şteargă 
picioarele, durerea a revenit. S-a rezemat puţin de marginea 
căzii, înainte de a se întoarce în dormitor ca să se îmbrace. 

* 

Lafferty se afla într-o parte a capelei când a auzit telefonul 
sunând în casă. Micuța capelă era locul său preferat din Sf. 
Xavier. Nu era o capelă în adevăratul sens al cuvântului pentru 
că nu era separată de biserică, ci semăna mai degrabă cu un mic 
alcov situat în partea stângă a naosului, dar în care se simţea 
bine. Avea un mic altar acoperit cu o pânză purpurie, decolorată, 
încadrată de margini aurii, şase scaune cu spătarele din lemn şi 
cu locuri din rafie şi, deasupra lor, un vitraliu înfăţişând scene din 
Crimeea. Capela a fost adăugată bisericii din porunca şi pe 
cheltuiala unei familii bogate de prin partea locului, într-o 
perioadă când bogătaşii se implicau în afacerile bisericeşti mai 
mult decât o fac astăzi. Toţi din familie muriseră, doar o singură 
persoană mai în vârstă din comunitate, domnişoara Catherine 
Bell, mai reprezenta familia în numele căreia a fost ridicată. 
„Capela Bell“ nu avea nicio legătură cu clopotele bisericii, aşa 
cum deseori s-a sugerat. 

Capela nu s-a bucurat niciodată de popularitate în rândurile 
comunităţii, nici ca loc de rugăciune, nici ca spaţiu al meditaţiei, 
dar Lafferty o folosea în ambele scopuri. Nu înţelegea de ce, dar 
aici se simţea mai aproape de Dumnezeu. Aceasta îi oferea 
solitudinea mult dorită. Nu era greu să-şi dea seama de ce nu le 
plăcea şi celorlalţi. Era orientată cu faţa spre nord, motiv pentru 
care era rece şi întunecoasă - lumina soarelui nu răzbătea 
niciodată prin fereastră. Chiar dacă razele de soare ar fi pătruns, 


scenele din Crimeea de pe vitraliu, înfăţişând soldaţi răniţi cu 
capetele bandajate, sprijinindu-se greu de cârjele făcute din 
crengi de copaci şi care părăseau câmpul de luptă în şir indian, 
conduşi de o soră medicală cu o cruce roşie, mare, pe şori, 
sugerau mai mult disperare, decât speranţă. 

Lafferty a parcurs în grabă scurta distanţă până în casă pentru 
a răspunde la telefon, presupunând că e John Main. Chiar el era. 

— Te-am sunat să-mi cer scuze, a spus Main. 

— Nu e nevoie, l-a asigurat Lafferty. 

— Mă simţeam atât de rău aseară, încât mi-am înecat amarul 
în băutură. 

— Nu trebuie să-mi dai explicaţii. 

— Mulţumesc. 

— Ceva din ceea ce ai spus noaptea trecută m-a pus pe 
gânduri, a spus Main, trecând direct la subiect. 

— Ce anume? 

— Că moartea lor nu are nicio legătură cu norocul sau cu 
destinul. Ce ai vrut să sugerezi? 

Lafferty s-a oprit un moment, întrebându-se dacă ar trebui să 
dea glas suspiciunilor sale. 

— Nici eu nu sunt sigur, a spus el în cele din urmă. 

Main păru că-i înţelege ezitarea. 

— Ştiu că e greu să demonstrezi ceva fără dovezi, dar 
coincidenţa este prea mare ca să o accept fără întrebări. 

— Sunt de acord, a spus Lafferty, uşurat că Main luase 
iniţiativa. 

— Intrebarea e ce vom face în legătură cu asta? 

— Da. 

— Am hotărât să mă implic mai mult, a spus Main. 

— Făcând ce? 

— Le voi spune ziarelor despre această coincidenţă. Ce crezi? 

— Bună idee, a răspuns Lafferty după un moment de gândire. 
Asta le-ar da de gândit şi altora, nu numai nouă. 

— Acesta e şi scopul. 

— Va trebui să fii atent, spuse Lafferty stângaci. 

— Ce vrei să spui? 

— Doar că... dacă cele patru morţi nu au fost întâmplătoare, 
atunci avem de-a face cu nişte oameni destul de periculoşi şi 
puternici. Ai putea deveni ţinta lor. 


— M-am gândit la asta, replică Main. Voi fi atent. 

Lafferty se întoarse la Capela Bell şi încercă să nu se mai 
gândească la cele spuse de Main. Trebuia să-şi îndrepte atenţia 
asupra înmormântării lui Mary O'Donnell, acesta fiind şi motivul 
pentru care se dusese acolo prima dată. Dorea cu disperare să-şi 
rezolve treburile din acea zi. Spre deosebire de multe funeralii de 
astăzi unde nu-l cunoştea nici pe decedat şi nici pe familia 
acestuia şi trebuia să-şi facă o părere generală din cele câteva 
detalii pe care le surprindea, acum chiar cunoştea familia 
O'Donnell şi greutăţile prin care treceau. Îndeosebi Jean trecea 
printr-un moment de criză în credinţa sa care însemnase atât de 
mult pentru ea de-a lungul anilor, iar Joe era preocupat de relaţia 
tensionată pe care o avusese cu fiica sa, înainte ca aceasta să 
moară. Lafferty avea o datorie faţă de aceşti oameni. Moartea lui 
Mary trebuia înfăţişată astfel încât să-i ajute să-şi revină, fără a 
lăsa vreo urmă de îndoială sau amărăciune, nu numai 
mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru felul în care trăise Mary, ci 
oferind şi explicaţii satisfăcătoare despre moartea ei. De fapt, 
trebuia să convingă familia O'Donnell că Dumnezeu a avut un 
anumit scop făcând-o pe Mary să fie aruncată de pe motocicletă 
şi să-şi zdrobească ţeasta de un copac. Lafferty se aplecă înainte 
pe scaun şi-şi prinse capul în mâini. Deasupra lui, o lumină rece 
răzbătea prin vitraliul cu scene din Crimeea. Cum ar putea să-i 
convingă, dacă nici el nu credea? 

Momentul de criză trecu. Era timpul să-şi vadă de treburile 
sale. Erau multe de făcut, ceea ce l-ar fi oprit, măcar temporar, 
să se mai frământe. Era lucrul cel mai uşor pe care îl putea face, 
dar care era rostul acestui zbucium sufletesc continuu când 
oricum va trebui să facă faţă stresului care urma? 

* 


Sarah îşi netezi rochia, după care îşi aranjă puţin părul, în timp 
ce se privea în oglindă. Trecuse mult timp de când nu se mai 
gătise pentru a ieşi în oraş, dar se simţea bine. Ironia era că, de 
fapt, nu se ducea nicăieri, dar recepţia fraţilor Tyndall reprezenta 
o scuză destul de bună. Paddy Duncan o însoțea şi era 
nerăbdătoare. Simţea din nou că trăieşte, spre deosebire de 
ultimele luni când fusese ca un robot aşteptând următoarea 
chemare. 

Derek Stubbs îi spusese lui Tyndall că va rămâne el de 


serviciu, la Traumatisme Craniene pentru a le permite colegilor 
să participe la petrecere. Sarah era sigură că el făcea asta doar 
pentru a se băga pe sub pielea lui Tyndall. Acesta probabil 
cântărise bine dacă să meargă sau nu la petrecere, şi decisese 
că argumentele pentru continuarea carierei sale nu le depăşesc 
în număr pe cele dedicate impresionării lui Tyndall. Dar nu avea 
importanţă. Se ducea la petrecere şi se simţea din nou femeie, 
asta era tot ce conta. Şi-a aplicat un strat subţire de ruj şi a pus 
capacul la loc înainte de a arunca o ultimă privire în oglindă. 
„Cred că-i de ajuns“, murmură ca, în timp ce se auzi un ciocănit 
în uşă. Era Paddy Duncan. 

— Arăţi splendid, a exclamat el. 

— Mulţumesc, i-a răspuns Sarah înainte de a-şi lua geanta şi a 
verifica dacă are cheile înăuntru. 

— Eşti gata? 

— Sunt gata, a zâmbit Sarah. 

— După felul în care arăţi, aş crede că luăm cina la un 
restaurant luxos, a spus Paddy. In schimb, va fi o pălăvrăgeală 
între medici cu vin roşu bulgăresc. 

— Aştept cu nerăbdare să-l cunosc pe marele Cyrill Murdoch, a 
spus Sarah. Rar ţi se întâmplă să întâlneşti o persoană care a 
contribuit atât de mult la dezvoltarea medicinei. Trebuie să 
admitem că descoperirea lui este senzaţională. 

— In lume se descoperă tot timpul câte ceva, a spus Paddy. 

— Dar nu toate descoperirile sunt importante, i-a replicat 
Sarah. Există o grămadă de şarlatani care dezvăluie presei 
descoperirile lor, pentru ca apoi, după ce şi-au făcut publicitatea 
dorită, să declare modest că totul se află „într-o fază incipientă“. 
Şi după aceea nu mai auzi nimic de ei. Dar asta e altceva. 
Aceasta e adevărată! Herpesurile reprezintă o problemă majoră, 
mult mai importantă decât ar crede unii, şi acesta nu este decât 
începutul. Intotdeauna am avut puţine arme la dispoziţie ca să 
luptăm împotriva viruşilor. Antibioticele nu-şi mai fac efectul şi 
alte posibile „arme“ distrug atât celulele corpului uman, cât şi 
viruşii. Înainte de a se înmulţi şi de a genera infecţii, viruşii 
„cooperează“ cu ADN-ul nostru şi asta reprezintă punctul lor 
forte. Tehnicile genetice moleculare, ca acelea utilizate de Cyrill, 
vor constitui modalităţi de a lupta împotriva lor cu propriile lor 
arme. Crede-mă, Paddy, acesta e doar începutul. 


— Cred că ai dreptate, i-a răspuns Paddy, amuzat de 
entuziasmul ei. Sper că nu te implici prea mult în asta. 

Sarah era conştientă de privirile aţintite asupra ei şi a lui 
Paddy când au intrat în sala de recepţie aflată deasupra birourilor 
principale ale spitalului, şi aceasta i-a făcut plăcere. Se străduia 
să pară cât mai degajată şi, când Paddy s-a oferit să-i aducă ceva 
de băut, i-a răspuns: 

— Nu cred că mai e nevoie să te deranjezi. 

— Ce elegantă e! a murmurat Paddy, privind la chelneriţa care 
se apropia. Chiar s-au lansat în afaceri. 

A luat două pahare de pe tavă şi i-a şoptit lui Sarah: 

— Pun pariu că e tot bulgăresc. 

Sarah era atentă la tot ce se petrecea în jurul ei în timp ce 
sorbea puţin câte puţin din pahar răspunzând observaţiilor lui 
Paddy. 

— Nu-l văd pe Murdoch Tyndall, i-a spus ea. 

— Acolo, în colţ, a atenţionat-o Paddy. Nu se vede decât pe 
jumătate, din cauza lui Hugh Carfax. 

Sarah l-a identificat pe patolog destul de uşor datorită părului 
său roşcat şi a făcut tot posibilul să fie în preajma lui. A zărit 
părul cărunt al lui Murdoch Tyndall şi a observat că acesta stătea 
lângă o persoană mult mai scundă decât el. 

— Acela este fratele său? l-a întrebat pe Paddy. 

Acesta şi-a întins gâtul să vadă mai bine înainte de a răspunde: 

— S-ar putea. Nu l-am întâlnit niciodată personal. 

— Nu seamănă prea mult cu Murdoch, a spus Sarah. 

Murdoch îi fermeca pe cei din jurul lui, aşa cum se întâmpla de 
obicei la întruniri, zâmbea la intervale regulate şi Sarah observă 
că cei din grup râdeau de ceea ce spunea. Scundul părea totuşi 
detaşat. Acesta nu zâmbea şi nici nu părea interesat de ceea ce 
se discuta. Nu avea niciun chef de sporovăială de acest gen, 
remarcă ea. 

— Să încercăm să ne apropiem? a întrebat Paddy. Sarah l-a 
aprobat cu entuziasm. 

Pe o masă de lângă grupul lui Murdoch Tyndall se afla mâncare 
şi au folosit acest lucru ca pretext pentru a se apropia de ei. 
Paddy a luat o farfurie din plastic de la celălalt capăt al mesei şi 
mergea încet pe lângă masă pentru a se servi. Sarah l-a însoţit, 
dar a servit foarte puţin, „Voi putea mânca mai târziu“, se gândi 


ea. Câţiva oameni s-au îndepărtat, lăsând un gol în spatele 
grupului lui Tyndall. Sarah l-a împins pe Paddy către ei, ignorând 
protestele acestuia care nu-şi terminase de umplut farfuria. 

— Poţi să mănânci mai târziu, l-a dojenit ea. Vreau să-l 
întâlnesc pe marele om. 

— Eşti pasionată de acest domeniu? i-a şoptit Paddy. 

— Nu vreau decât să vorbesc cu el, i-a replicat Sarah zâmbind. 
Vreau să aflu ce îl face faimos, prin ce se distinge de noi, ceilalţi. 

— Norocul, a spus Paddy. Omul potrivit la locul potrivit. 

Sarah dădu din cap şi spuse: 

— Nu, cred că este mai mult decât asta. 

— Steaua succesului, a spus Paddy. Nu cred în asta. 

Sarah a zâmbit uitându-se peste umărul lui stâng, iar el s-a 
întors pe jumătate ca să vadă cui îi zâmbeşte. 

Murdoch Tyndall se desprinse de grup şi venea către ei. Paddy 
s-a dat încet la o parte, permițându-i acestuia să ajungă la Sarah. 

— Dr. Lasseter, arătaţi splendid, spuse Tyndall, susţinându-şi 
afirmaţia cu privirea. Sunt atât de bucuros că aţi putut veni. S-a 
întors pe jumătate către Paddy şi i-a spus: 

— Şi dvs. Sunteţi doctorul... 

— Duncan, domnule, a răspuns Paddy. 

— A, da, doctorul Duncan. Mă bucur că aţi venit şi 
dumneavoastră. 

— Gestul doctorului Stubbs de a rămâne la serviciu în această 
seară este de apreciat, a spus Sarah. 

— Într-adevăr, a aprobat-o Tyndall, dar am pregătit ceva şi 
pentru el mai târziu, aşa că nu va pierde toată distracţia. 

Sarah schimbă priviri cu Paddy. Deci asta era, s-a gândit ea. 
Stubbs va ajunge şi la petrecere şi va primi şi laudele. Fără 
îndoială că-şi va face apariţia peste două ore îmbrăcat în halat şi 
făcând pe altruistul, pe medicul dedicat profesiei, care de abia a 
reuşit să se desprindă de munca lui pentru câteva momente. 

— Bine, a spus Sarah. 

A schimbat imediat subiectul pentru ca Tyndall să nu observe 
zâmbetul de pe faţa lui Paddy. 

— Niciodată nu am ştiut că vă interesează imunologia, i-a 
mărturisit Sarah. 

Tyndall a zâmbit dezaprobând-o. 

— Fratele meu este vedeta, dar noi discutăm totul şi mai vin şi 


eu cu unele idei. 

— Sunteţi prea modest, domnule, i-a răspuns Sarah. 

— L-aţi întâlnit pe fratele meu? a întrebat-o Tyndall, 
întorcându-se spre grupul din spatele lui. 

Paddy i-a aruncat lui Sarah o privire amuzată pe care ea, însă, 
a găsit-o enervantă. 

— Groaznic, a şoptit el, pe când Tyndall îl chema pe fratele său 
ca să li se alăture. 

Persoana respectivă era scundul pe care Sarah îl văzuse mai 
devreme. Nici acum nu zâmbea, dar a dat curtenitor din cap şi a 
strâns mâinile lui Sarah şi ale lui Paddy în timp ce Tyndall făcea 
prezentările. 

— Felicitări, profesore, a spus Sarah.  Extraordinară 
descoperire. 

Tyndall a zâmbit pentru prima dată, un zâmbet interiorizat, 
trădând neliniştea lui în compania femeilor. 

— E drăguţ din partea dvs. Că spuneţi asta, doctore, îi mulţumi 
el. Vă interesează în mod deosebit acest domeniu? 

— Biologia moleculară mi-a stârnit interesul încă din facultate, 
domnule profesor, dar atunci aveam prea multe lucruri de învăţat 
aşa că nu am putut acorda atenţia dorită acestui domeniu, i-a 
explicat Sarah. Să înţeleg că aţi identificat mecanismele 
moleculare ale virusului? 

— Da, a replicat Cyrill Tyndall. 

— Pot să vă întreb cum aţi reuşit să faceţi asta? 

— De fapt, noi am identificat substanţa inhibantă care, în mod 
normal, împiedică evoluţia virusului. 

— Şi asta îl ţine sub control? l-a întrebat Duncan, nerăbdător 
să ia parte şi el la discuţie. 

— Aşa e, a confirmat Cyrill Tyndall. O dată ce am făcut asta, 
am putea proiecta o proteină care ar declanşa un proces 
ireversibil, decât să o distrugem cu ultraviolete, forţe etc. 

— Virusul rămâne deci în organism? a întrebat Sarah. 

— Da, dar nu mai evoluează. 

— Fascinant, într-adevăr, a exclamat ea. 

— Cred că suntem chemaţi, i-a şoptit Murdoch Tyndall fratelui 
său. Şi-au îndreptat cu toţii privirile în direcţia în care se uita 
acesta şi au văzut că preşedintele consiliului de administraţie şi 
secretarul spitalului le făceau semn. Unul dintre ei zâmbea şi le 


arăta ceasul. 

— Mă tem că trebuie să ţin un discurs, a spus Murdoch Tyndall, 
scuzându-se. Ne vedem mai târziu. 

Sarah şi Paddy i-au privit pe cei doi fraţi făcându-şi loc prin 
mulţime pentru a ajunge în faţă, Murdoch savurând salutările şi 
complimentele, în timp ce fratele său, evident jenat, ţinea capul 
în jos ca şi cum ar fi fost atent pe unde mergea. Dintr-o dată 
mulţimea a izbucnit în aplauze, pe când ei urcau pe mica 
platformă unde fură întâmpinați cu strângeri de mână de 
preşedintele consiliului şi de alte câteva persoane, pe care Sarah 
nu le cunoştea, dar presupunea că fac parte din conducere. 

Secretarul spitalului a ţinut un mic discurs în care îi felicita pe 
cei doi pentru descoperirea lor evidențiind faima pe care aceasta 
o aduce spitalului. Preşedintele era mândru că a fost primul - era 
sigur - dintre mulţi alţii care i-a felicitat. Ideea unei viitoare 
recompense a stârnit din nou aplauze şi strigăte: Bravo! Bravo! 
In replică, Murdoch Tyndall, modest, a ţinut un discurs dând 
leului partea cuvenită şi afirmând că fratele său merita toate 
laudele şi că îi încearcă un sentiment de satisfacţie la gândul că 
au contribuit la lupta împotriva acestei boli. Lumea a aclamat, iar 
discursurile s-au încheiat. 

Mulțimea s-a împărţit în grupuri mici şi conversaţia a prins 
viaţă, în timp ce fraţii Tyndall au început să se plimbe din nou 
printre rânduri, Murdoch vorbind şi zâmbind, iar Cyrill urmându-l. 

— Ce părere ai despre marele om? a întrebat Paddy. 

— Cred că e simpatic, a replicat Sarah. E ciudat cât de diferiţi 
pot fi cei doi fraţi. 

— Nu au nimic în comun, a aprobat-o Paddy. 

— Dar amândoi sunt străluciți. 

— Nu e drept, a spus Paddy. Două genii sunt prea multe pentru 
o familie. 

— Asta te face să crezi în genetică, zâmbi Sarah. 

Era pe punctul de a-l urma pe Paddy la bar când şi-a dat 
seama că Cyrill Tyndall se despărţise de grupul fratelui său şi se 
îndrepta spre ea. Sarah ezită puţin, simțind că el o confundase cu 
altcineva, după care îi spuse lui Paddy: 

— Du-te tu! Vin şi eu mai târziu. 

Tyndall ajunse la Sarah şi îi zâmbi din colţul gurii. 

— Nu cred că am terminat conversaţia, doctore Lasseter. 


Sarah simţi că roşeşte. Era extrem de flatată la gândul că un 
posibil câştigător al Premiului Nobel a străbătut atâta drum doar 
ca să vorbească cu ea. 

— Sunteţi foarte amabil, bâigui ea. 

— Întotdeauna mi-a făcut plăcere să vorbesc cu oameni 
interesaţi de acest domeniu. Intenţionezi să te dedici cercetării, 
doctore? 

Pentru prima dată în cariera ei Sarah se simţi jenată să 
recunoască că era interesată de medicina generală. Nu-i plăcea 
acest sentiment şi îl învinuia pe Stubbs pentru asta, având 
senzaţia că îşi trădează tatăl. Îi dezvălui lui Tyndall intenţiile sale. 

— E păcat, a spus profesorul. Fratele meu mi-a mărturisit că 
sunteţi un medic foarte bun. Ar fi păcat să vedem un astfel de 
talent irosindu-se. 

— Este foarte frumos din partea dvs. că spuneţi asta, i-a 
răspuns Sarah, copleşită de gândul că fraţii Tyndall vorbiseră 
despre ea. 

— Poate că ţi-ar plăcea să-mi vizitezi laboratorul într-o zi şi 
atunci vom putea discuta mai mult, îi sugeră profesorul. 

— Sunteţi foarte drăguţ, domnule. Aş fi încântată. 

— Atunci aştept să mă sunaţi. Murdoch îţi va da numărul meu 
de telefon. 

— Mulţumesc, domnule, a spus Sarah, impresionată de 
întreaga conversaţie. 

Profesorul Tyndall s-a scuzat şi s-a întors lângă fratele său, în 
timp ce Paddy venea cu o altă farfurie umplută cu vârf. 

— Vă înţelegeţi bine, a spus el, înainte de a lua prima 
înghiţitură. 

— Profesorul Tyndall m-a invitat în laboratorul lui, i-a explicat 
Sarah, încă emoţionată. 

— Nu mă surprinde. Rochia pe care o porţi este pur şi simplu 
înnebunitoare. 

Sarah l-a privit furioasă. 

— Este cea mai sexistă inepţie, a izbucnit ea, încercând să nu 
ridice vocea în timp ce-şi impunea punctul de vedere. 

— Chiar aşa? a replicat Paddy. Pe mine de ce nu m-a invitat? 

— Profesorul Tyndall şi-a dat seama că mă interesează 
cercetarea. De aceea m-a invitat. 

— Bineînţeles, a spus Paddy, ironic. 


— Sunt sigură că profesorul nu s-ar supăra dacă ai veni şi tu cu 
mine, dacă te interesează, a insistat Sarah. 

Paddy a zâmbit. 

— Nici să nu te gândeşti. Nu mi-ar plăcea să vă ţin trena. 
Zâmbi sardonic, pe când Sarah îl fulgera cu privirea. 

Dându-şi seama că o necăjeşte, s-a liniştit şi a spus: 

— Ajunge! Mi-e foame! 

* 

În sfârşit avea şi John Main noroc. Nimeni nu fusese omorât sau 
bătut în ziua aceea în oraş, băncile şi oficiile poştale rămăseseră 
intacte şi nimic important nu fusese distrus. Singura ştire la nivel 
naţional se referea la situaţia asigurărilor din agricultură, subiect 
care nu era potrivit pentru ziarul local. Deşi prima ediţie de seară 
a acestuia relata despre conflictul dintre consiliul local şi 
comitetul  chiriaşilor, care se plângeau de igrasia din 
apartamentele lor, a doua şi a treia ediţie aveau pe prima pagină 
următorul titlu: „CEI PATRU OAMENI DIN CIMITIR AU MURIT ÎNTR- 
UN ACCIDENT GROAZNIC“. 

Main şi-a cumpărat un ziar de la papetăria din colţul străzii lui 
şi s-a oprit pe trotuar să-l citească. Sub titlu se afla o fotografie a 
cimitirului unde Simon fusese îngropat. Era aceeaşi cu cea 
folosită în varianta originală, dar relatarea era diferită. Povestea 
începea cu o recapitulare legată de exhumarea fiului său şi de 
faptul că poliţia nu reuşise să facă nicio arestare. Main se simţea 
mulţumit pe măsură ce citea. Era exact ce îşi dorise să se 
întâmple. O a doua fotografie înfăţişa rămăşiţele maşinii în care 
cei patru muriseră. Alte maşini nu mai fuseseră implicate, iar 
împrejurările în care s-a produs incendiul au rămas neelucidate. 
Poliţia refuzase să comenteze, dar investigaţiile continuă. 
Întrebat dacă este vorba de o reglare de conturi, inspectorul şef 
Hamish Anderson a refuzat să facă speculaţii. 

Ultimul paragraf al ştirii l-a mulţumit cel mai mult pe Main. Se 
referea la un martor ocular al incendiului din maşină. Main nu 
ştiuse nimic despre asta: ziarul trebuie să fi trimis un reporter 
care a pus întrebări celor care locuiau în zona accidentului. 
Venise cu un atu. Domnişoara Katherine Donaldson ieşise din 
casă pentru a se duce la cumpărături când a văzut o maşină 
explodând lângă poarta ei. „A fost îngrozitor, declarase ea. Un 
zgomot puternic a zguduit ferestrele şi am văzut flăcări ieşind din 


maşină. Erau cioburi peste tot. Nimeni nu a mai apucat să iasă.“ 

Main avu un sentiment de satisfacţie. A fost o explozie. Era 
convins mai mult decât oricând că nu fusese un accident. 
Oamenii fuseseră omorâţi. l-a telefonat lui Ryan Lafferty şi l-a 
întrebat dacă citise ziarul. 

— Nu. Ce spun? a întrebat Lafferty. 

Main i-a povestit, iar Lafferty a fluierat uşor. 

— Asta ar trebui să le dea de gândit poliţiştilor! Ai procedat 
bine. 

— Am avut noroc. 

— Acum să aşteptăm să vedem ce se întâmplă. 

— Lucrul cel mai drăguţ, a spus Main, este că ziarele sunt 
obligate acum să urmărească evenimentele. Asta îi va determina 
pe poliţişti să acţioneze mai repede. 

— Excelent, a replicat Lafferty, după care l-a întrebat. Cum te 
simţi? 

— Mai bine. Mult mai bine. 

— Bine! 

— Mă gândesc să mă întorc la serviciu. 

— Mă bucur să aud asta, a spus Lafferty. Era şi timpul. 

Main a zâmbit apreciindu-i sinceritatea şi a spus: 

— Ai dreptate. Vreau să-ţi mulţumesc. 

— Nu ai de ce să-mi mulţumeşti. 

— Ba da, îl contrazise Main. Eram pe punctul de a renunţa, dar 
tu m-ai oprit. Lucrurile încep să decurgă normal şi asta datorită 
ţie. Cred că o vom scoate la capăt. 

— Aşa sper, a spus Lafferty. Dar rămâne valabil ce ţi-am spus 
la început. Sunt sigur că sufletul fiului tău se odihneşte în pace. 

— Aş vrea să pot crede asta, Ryan. 

— Ştiu. Du-te şi dormi, a spus Lafferty cu blândeţe. 


12 


Main s-a hotărât să nu poarte costum - simţea că este prea 
oficial, ca şi cum ar fi dat din nou interviu pentru slujbă. A ales în 
schimb o jachetă sport, o pereche de pantaloni, o cămaşă în 
carouri şi o cravată. O ţinută simplă, dar destul de convenţională. 
Şi-a parcat maşina în faţa porţii şi a mers pe pietrişul de lângă 
terenurile de joacă unde elevii din anul al Iil-lea se antrenau la 
rugby. Hargreave, profesorul de educaţie fizică, îi îndemna să 
joace pentru echipă, nu pentru gloria personală. 

— Paseaz-o, mototolule! strigă antrenorul unui băiat care 
primise mingea. Pentru asta sunt buni coechipierii! 

— Da, domnule, a mormăit băiatul ridicându-se în picioare şi 
privindu-i de sus. 

— Rugby-ul este un sport de echipă, băiete! Viaţa este un 
sport de echipă! 

„Ei bine, să nu uit asta“, se gândea Main întorcându-se şi 
continuând să meargă. „Două secole de filozofie au fost 
completate de Hargreave. De ce nu l-au întrebat de la început?“ 
s-a gândit în glumă. 

După o aşteptare obligatorie de cinci minute - oamenii 
importanţi nu te primesc niciodată imediat, s-a gândit Main -, 
directorul l-a întâmpinat cu o strângere de mână şi i-a oferit un 
sherry. Main l-a refuzat politicos, temându-se că acesta ar putea 
fi un test asupra lucidităţii sale, un gând paranoic izvorât dintr-un 
sentiment de vină. Ştia că în ultimele săptămâni umblase mai tot 
timpul beat. 

— Cum te mai simţi, Main? 

— Mult mai bine, domnule. Mulţumesc. 

— Lucrurile nu merg bine întotdeauna, spuse directorul cu 
simpatie. Te simţi destul de bine ca să te întorci la noi? 

— Da, domnule, aş vrea, dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

— Normal, toată lumea ar fi încântată să te vadă înapoi, a 
început directorul. Dar eşti sigur că te simţi în stare? Ai trecut 
prin multe în ultima vreme, mai multe decât un om poate îndura, 
şi noi toţi te compătimim. Domnul Close ne-a oferit amănunte 
ieri. 

— leri? a întrebat Main, devenind suspicios la vorbele 


directorului. 

— leri a avut loc o şedinţă a consiliului de conducere şi, având 
în vedere povestea din ziar şi alte evenimente, care nu ar fi putut 
apărea într-un moment mai rău, toată lumea s-a gândit la tine. 

— Înţeleg, spuse Main, precaut. 

— Cu toată această poveste despre vrăjitorie la care se 
adaugă ideea unei crime şi în plus moartea soţiei tale, credem că 
ar fi mai bine pentru tine să nu te grăbeşti să te întorci. Poate îţi 
iei un concediu prelungit până ce această afacere se clarifică. 

— Vreţi să spuneţi că sunteţi stânjeniţi de această situaţie? l-a 
întrebat sec Main. 

— E nedrept ceea ce spui, Main. 

Directorul păru rănit în orgoliu. 

— Dar adevărat, a murmurat Main. 

Directorul s-a aplecat în faţă şi şi-a pus mâinile pe birou. 

— Conducătorii şcolii trebuie să ia în considerare părinţii 
copiilor, John, şi aceştia sunt cele mai nestatornice şi delicate 
fiinţe din lume. Acum când ne retragem, foarte puţine persoane 
mai vin la şcoală. Anul viitor situaţia va fi şi mai nesigură. Trebuie 
să evităm... directorul căuta cuvântul potrivit... implicarea şcolii 
în orice fel de neplăceri. 

— Înţeleg, spuse Main scurt. 

— Această poveste despre maşini explodând şi corpuri arzând 
aduce a criminalitate. 

— O imagine a vieţii pe care copiii din această şcoală ar fi mai 
bine să nu o cunoască, i-a răspuns Main. 

— Mă aşteptam la mai mult de la tine, i-a replicat directorul, 
vădit ofensat. Credeam că vei înţelege. 

— Înţeleg, domnule director. E foarte clar. Deci mă concediaţi 
sau aţi prefera să demisionez? 

— Nici nu se pune problema, Main. Să mai aşteptăm un pic şi, 
cu puţin noroc, toată povestea va fi uitată până la sfârşitul 
semestrului. 

— Şi dacă nu va fi uitată? 

Directorul şi-a pus din nou mâinile pe birou şi l-a privit 
conciliant. 

— Atunci trebuie să faci ce crezi că e mai bine, John. Ce e mai 
bine pentru şcoală şi pentru ceilalţi. Dar să nu ne gândim la asta, 
încă. 


— Foarte bine, a spus Main, înțelegând că trebuie să plece. 
S-a ridicat şi a dat mâna cu directorul, fără însă a-l privi în ochi. 
Pe când deschidea uşa, acesta îi strigă: 
— Şi nu uita, John, toţi te susţinem! 
Main închise uşa în spatele lui şi se opri un moment. 
— Da, domnule, şopti el. Viaţa nu se trăieşte de unul singur. 
* 


Era după nouă seara când se întoarse acasă. Avea picioarele 
inflamate şi ude şi îi era foame. După ce plecase de la şcoală 
condusese îndepărtându-se de oraş şi şi-a parcat maşina într-o 
haltă înainte de a porni într-o lungă plimbare. Umblase mai bine 
de trei ore în nişte pantofi care nu erau adecvaţi condiţiilor 
respective, la început cu totul indiferent la acest aspect, dar apoi 
devenind mult prea conştient de picioarele sale ude şi de 
gleznele dureroase pe măsură ce pământul tare îşi cerea tributul. 
Mai şi plouase aşa că era ud leoarcă. La început nu prea 
observase disconfortul, atât era de derutat şi de furios. Chiar se 
temea că avea să cedeze nervos. 

Chiar când se gândea că începe să se descurce din nou, vizita 
la şcoală îl împinse către depresie mai mult decât oricând. Se 
simţea cu desăvârşire singur într-o lume în care fiecare juca un 
rol şi nimeni nu spunea care era acesta. Începuse să se îndoiască 
de fiecare valoare în care crezuse înainte. Ce naiba avea şcoala 
de gând? Pentru ce îi pregăteau ei pe elevi? Marionete lipsite de 
rațiune trăind în lumea lor îngustă, izolate de realitate printr-o 
mare de lucruri drăguţe, ignorând orice lucru neplăcut din 
convingerea fermă şi sigură că va dispărea dacă nu va fi luat în 
considerare un timp destul de lung? O, Doamne! 

Main încercă să-şi limpezească mintea în timp ce urca scările 
către apartamentul său. Se căută în buzunar după cheia de la 
intrare, dar se descurcă destul de greu din cauza materialului ud. 
Înjură cu voce tare, dar apoi cuvintele îi rămăseseră pe buze 
când văzu că uşa era deja deschisă. 

Se uită la broască în căutarea unor crăpături în lemn, dar văzu 
că părea neatinsă. Se gândi că se putea să fi lăsat uşa deschisă 
mai devreme, dar aproape imediat renunţă la idee, ca fiind ceva 
imposibil. Îşi amintea cum închisese şi verificase ca întotdeauna. 
Apartamentul fusese jefuit cu mai puţin de doi ani înainte şi încă 
îşi amintea oribilul sentiment de a şti că un străin fusese în casa 


lui, servindu-se cu orice îi plăcuse, deschizând totul, atingând 
lucrurile. 

Işi amintea expresia de pe faţa lui Mary când aceasta şi-a dat 
seama că hoţul îi umblase prin haine. Fusese un atac la persoană 
de la distanţă. 

Faptul că fuseseră luaţi nişte bani şi ceva aparatură electronică 
era un lucru mărunt în comparaţie cu suferinţa mentală pe care 
le-o cauzase spargerea. Nici nu se punea problema ca el să fi 
lăsat uşa deschisă astăzi. Dar se întâmplase din nou. 

Era o lumină aprinsă în apartament. Doar hoţul nu era încă 
aici? Deschise uşa un pic şi rămase surprins. Era ceva ciudat cu 
lumina aceea. Era prea slabă pentru a fi una din luminile din 
încăpere şi... pâlpâia! 

O, Doamne! A luat foc, se gândi Main în timp se deschidea uşa 
larg cu o mişcare grăbită, dar ceva în subconştientul său nu îl 
lăsa să creadă asta. Nu se auzea nimic arzând - niciun trosnet 
sau un zgomot de foc puternic - şi nu se simţea miros de fum. In 
apartament era frig şi o linişte deplină. 

Încă mişcându-se cu atenţie în caz că mai era cineva înăuntru, 
Main păşi încet în hol şi înaintă spre sursa de lumină. Era în 
sufragerie. Ascultă la uşă pentru un moment înainte de a o 
deschide uşor. Lumina venea de la o lumânare. Era aşezată sus 
pe un fel de suport în mijlocul camerei şi din ea se desprindeau 
cinci flăcări. Avea forma unei palme umane. Flăcările tremurau 
din pricina curentului de la uşa deschisă şi umpleau camera cu 
umbre mişcătoare. 

Main se uită şi în celelalte camere din apartament înainte de a 
se întoarce în sufragerie şi de a aprinde lumina. Nimic nu părea 
să fie deranjat, deşi el va trebui să verifice mai atent. Nimic din 
ce putea vedea nu fusese stricat şi toate sertarele erau încă la 
locul lor. Ultima dată fiecare sertar din apartament fusese scos şi 
golit pe podea. Televizorul şi echipamentul electronic erau la 
locurile lor dintotdeauna şi observă că o bancnotă de cinci lire pe 
care o pusese el mai devreme sub o scrumieră pe cămin era tot 
acolo. 

„Atunci ce naiba vrea să însemne asta?“ şopti el în vreme ce 
se apropia să studieze lumânarea. Se aplecă şi stinse flăcările. 

Era un miros puternic de ceară de la obiectul fumegând în timp 
ce îl ridică de pe vârful ascuţit. Era mult mai greu decât se 


aştepta; aproape că l-a scăpat pe jos. Fu cuprins de un sentiment 
de groază când întoarse obiectul să îl vadă pe dedesubt. 
Lumânarea nu era doar de forma unei palme de om; chiar era o 
palmă de om! 

Main simţi cum îl lasă genunchii în timp ce o scăpă şi făcu 
inconştient un pas înapoi. Îşi duse imediat mâna la gură în timp 
ce îşi reţinu impulsul de a vărsa. Trecu mult timp până când el 
avu curajul să se uite din nou la obiectul acela. Nu era nici urmă 
de îndoială. Era o mână ce fusese retezată din încheietură şi 
acoperită cu ceară de lumânări pentru a deveni unul dintre cele 
mai macabre obiecte din câte Main socotea că văzuse vreodată. 
Main ridică receptorul să sune la poliţie, dar apoi se răzgândi. ÎI 
sună în schimb pe Ryan Lafferty. 

— Poţi să vii până aici, te rog? S-a întâmplat ceva. Trebuie să 
vorbesc cu tine. Main se exprimă cu greu. Din cauza şocului nu 
putea să vorbească normal. 

— Poţi să îmi spui mai mult? a întrebat Lafferty, puţin surprins 
de rugăminte. 

— Nu la telefon, a răspuns Main, încă holbându-se la mâna de 
pe podea. Dar vino, te rog. 

— Vin acum, a răspuns Lafferty. 

Ajunse acolo în cincisprezece minute şi găsi uşa deschisă. Bătu 
uşor, dar nu-i răspunse nimeni, aşa că încercă din nou, de data 
aceasta strigându-l pe Main. 

— Sunt aici, a venit răspunsul. 

Era slab şi îndepărtat. Lafferty se luă după el până în 
sufragerie, unde îl găsi pe Main stând pe marginea unui fotoliu şi 
holbându-se la ceva de pe podea. 

— E totul în regulă? întrebă el. 

Main arătă spre podea şi Lafferty văzu la ce se uita el. 

— O, Doamne, şopti uşor. Este... 

— E reală, spuse Main. Uită-te la partea de dedesubt. 

Fără a o atinge, Lafferty se mută de unde putea vedea partea 
retezată a încheieturii, care nu fusese învelită în ceară. Carnea 
căpătase un aspect cafeniu şters, dar era cu siguranţă reală. 

— Mi-ar prinde bine ceva de băut, spuse el. Tu ce zici? 

Main încă uitându-se fix la mână, răspunse: 

— Eu încerc să mă las. 

Lafferty se uită la el, încercând să priceapă ce spusese. Era 


clar că Main era în stare de şoc. Se duse la bar şi se întoarse cu 
două coniacuri duble. Main primi paharul şi bău fără a-şi lua ochii 
de la mână. 

— A cui? bolborosi el. 

Lafferty se aşeză pe celălalt scaun şi se uită la ea. 

— Mâna unui ucigaş. 

Remarca reuşi să-l scoată pe Main din transă. 

— Ce spui? întrebă el, întorcându-se către Lafferty. 

— De drept ar trebui să fie mâna unui deţinut condamnat 
pentru crimă. 

— Ştii ce-i cu toată povestea asta? întrebă Main sceptic. 

Lafferty dădu aprobator din cap şi răspunse: 

— Cred că da. E o Mână a Gloriei. 

Main repetă fraza, evident încă nedumerit. N 

— Este un simbol magic. Mâna Gloriei deschide orice uşă. li 
permite celui care a făcut-o, accesul la orice şi oriunde 
respectivul doreşte să ajungă. Nu există cale de scăpare. 

Main se gândi la ceea ce auzise, după care concluziona: 

— Deci vor să ajungă la mine. ` 

— Cred că e un avertisment, spuse Lafferty. lţi spun să te 
retragi pentru că pot să ajungă la tine oricând vor ei. 

— Tu de unde ştii toate astea? 

— Am dat peste aşa ceva în cartea despre vrăjitorie scoțiană 
de care ţi-am spus. Ultima oară când s-a folosit aşa ceva a fost în 
North Berwick, nu mai departe de 25 de mile de aici... cu patru 
secole în urmă. 

— North Berwick? exclamă Main. Dar e... 

— Ştiu, îl întrerupse Lafferty. E o staţiune liniştită la malul mării 
unde copiii se duc să construiască forme în nisip, iar oamenii de 
afaceri să joace golf duminica. Dar n-a fost întotdeauna aşa. In 
zile de mult apuse era un focar de vrăjitorie. 

— Sfinte Sisoie! 

— La sfârşitul secolului al XVI-lea exista un Mare Sabat 
sărbătorit la North Berwick. Pe vremea aceea erau trei adunări 
complete în regiune; asta înseamnă 39 de vrăjitoare. Marele 
Maestru al Sabatului era un om numit John Fian, director de 
şcoală în timpul zilei în apropiatul Prestonpans. Se spune că 
poate să deschidă biserica din North Berwick când doreşte, 
folosind o Mână a Gloriei. O foloseau la întrunirile lor. Adepții lui 


obişnuiau să năvălească în cimitire şi să dezmembreze cadavre 
pentru vrăjile lor. 

— Crezi că asta s-a întâmplat şi cu Simon? 

Lafferty nu ştia ce să spună. Vedea durerea din ochii lui Main, 
dar nu se putu gândi la nimic liniştitor. 

— Toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă şi chiar 
dacă ar fi vorba de aşa ceva, nu ar schimba faptul că sufletul 
fiului tău este în siguranţă. Oamenii aceia nu s-ar putea atinge de 
el. 

Main clătină din cap. 

— Incă nu-mi vine să cred că se întâmplă aşa ceva. Vreau să 
spun, o, Doamne! Nu suntem în Evul Mediu şi totuşi stăm aici şi 
discutăm despre vrăjitorie. Ce nebunie! Aşa ceva se întâmpla cu 
secole în urmă! 

— Isus Hristos a trăit acum aproape 2000 de ani, totuşi adepţii 
lui există şi astăzi. Mă tem că la fel trebuie să luăm în 
considerare şi ideea că practicanţii magiei negre există încă, 
răspunse Lafferty. 

— Ce ar trebui să fac, Ryan? 

Lafferty văzu că Main arăta îngrozitor şi că nu mai ştia ce să 
mai spună. 

— Ca să fiu sincer, nu ştiu. 

Main zâmbi şi asta îl surprinse pe Lafferty. 

— Bunul meu, Ryan, spuse el. Fără să te mint, cred că asta 
apreciez cel mai mult la tine. 

Lafferty zâmbi şi el. 

— Intotdeauna am privit lucrul ăsta ca pe un blestem. Adevărul 
poate fi câteodată o adevărată pacoste. 

— Ei bine, mă bucur, zise Main. Niciunul dintre noi nu ştie ce e 
de făcut. 

— Nu pot să-mi dau seama de ce încearcă să te sperie cu 
asemenea vrăji, spuse Lafferty. Nu are niciun sens. 

— Poate că încearcă să mă impresioneze. Îmi arată cât de 
puternici sunt ei, provocându-mi frică şi respect faţă de ei. La 
urma urmei, uşa mea este neatinsă şi totuşi ei au intrat. 

— Dar de ce? întrebă Lafferty. Problema te depăşeşte. Ai spus 
ziariştilor tot ce ştiai şi poliţia se ocupă mai departe de 
investigaţie, deci de ce să te sperie pe tine? 

Main se gândi un moment: 


— Poate că mă văd ca pe instigatorul acestei anchete, ca pe 
cel care a pornit totul, cel care nu va renunţa. 

— Poate, spuse Lafferty, dar nu părea convins. 

— Nu mă pot gândi la o altă explicaţie. 

— Nici eu, zise Lafferty. Vrei să te întorci cu mine la Sf. Xavier? 

Main zâmbi. 

— Protecţie divină? 

— Ceva de genul acesta, aprobă Lafferty. 

— Nu, dar mulţumesc, oricum. O să rămân pe riscul meu. Şi 
dacă te gândeşti mai bine, nu prea mai am ce pierde. Nu-i aşa? 

Lafferty schiţă un zâmbet compătimitor. 

— Presupun că, din punctul tău de vedere, nu mai ai. 

— Cu chestia aia ce facem? întrebă Main, arătând spre mână. 
Nu are niciun rost să mai chemăm poliţia. Tu ce zici? 

— Se pune problema a cui este mâna, spuse Lafferty. 

— Dar sunt şanse mari, din ce ai zis tu, să fi fost luată de la un 
cadavru. 

— Aproape sigur, spuse Lafferty gânditor. Deşi le-ar fi fost 
foarte greu să facă rost de mâna unui criminal condamnat. Era 
un lucru obişnuit să taie mâinile unui cadavru în timp ce acesta 
atârna încă de spânzurătoare. 

— Dacă vom chema poliţia şi ziarele află de asta vor avea o zi 
de pomină, spuse Main. 

Lafferty aprobă din cap. 

— Mă întreb dacă asta au intenţionat. 

— Dar varianta asta nu se potriveşte cu ideea de a mă 
ameninţa pe mine. 

— Nu, aprobă Lafferty. Nu se potriveşte. Ai o pungă de plastic? 

— Cred că da, spuse Main. Ai de gând să o iei cu tine? 

— O voi pune în sobă la Sf. Xavier, zise Lafferty. 

Main se duse în bucătărie şi goli o pungă de plastic Tesco ce 
încă avea cumpărături în ea. li dădu punga goală lui Lafferty care 
ridică mâna cu băgare de seamă şi o aruncă în plasă. Lovi fundul 
pungii ca o izbitură de palmă şi Main făcu o grimasă. 

— Ştiu, spuse Lafferty. In amândoi a dat. 

* 


Era puțin după unu noaptea când Lafferty se întoarse la Sf. 
Xavier. In casă era frig; încălzirea se oprise la zece. Aprinse soba 
cu gaz din camera sa şi se opri în fața ei timp de câteva minute 


să-şi încălzească mâinile. Nu se uita la punga de plastic aflată pe 
podea în spatele lui, dar era mai mult decât conştient de 
prezenţa ei. Se hotări că va fi cu atât mai bine cu cât va scăpa 
mai repede de ea. O va duce afară în cabana veche ce se afla 
între biserică şi casă; acolo se afla cazanul care asigura încălzirea 
centrală - deşi numindu-l aşa crea o impresie de modernitate 
care era cu totul nejustificată. Sistemul de încălzire era vechi, 
aşa de vechi încât nicio firmă de încălzire din oraş nu risca să-i 
asigure serviciile de întreţinere. Acest lucru era valabil şi când 
instalaţia se strica. Când reparaţiile deveneau absolut necesare, 
acestea erau întreprinse de un enoriaş bătrân, fost inginer pe 
vas, care făcea şi el ce putea. 

Simţindu-se de parcă noaptea prinsese viaţă şi îl urmărea din 
întuneric, Lafferty părăsi casa şi duse punga de plastic la cabană. 
Deschise uşa şi fu năpădit de un miros de ulei amestecat cu 
umezeală. Inchizând uşa în spatele lui, aprinse lumina - un bec 
slab de 40W ce atârna de o conductă ascunsă de suportul pentru 
acoperiş. Simţi cum îi creşte pulsul pe măsură ce se apropia 
momentul în care trebuia să pună mâna pe obiectul acela. Nu 
ştia dacă ar fi potrivit să facă o „slujbă“ pentru aşa ceva, aşa că 
improviza repede câteva cuvinte de rugăciune pentru ca 
posesorul mâinii să îşi găsească pacea. 

In timp ce scotea mâna din plasă, sila de a o atinge îl făcu să 
fie neîndemânatic şi aceasta căzu pe podea. Invelişul de ceară se 
crăpă şi el văzu o cicatrice. Ba mai mult, era cunoscută! Ultima 
oară când văzuse mâna aceasta, degetele ei erau strânse în 
pumn pe malul canalului. Era mâna lui John McKirrop! Lafferty nu 
se pierdu cu firea şi gândindu-se ce ar putea însemna acest 
lucru, găsi o logică înfricoşătoare. Dacă McKirrop ar fi 
supravieţuit rănilor avute, probabil că ar fi fost condamnat pentru 
uciderea femeii, Bella. Obiectul de la picioarele lui era cea mai 
apropiată mână de criminal la care creatorii Mâinii Gloriei puteau 
ajunge. Asemenea atenţie pentru detaliu îl înspăimântă pe 
Lafferty. De asemenea crea o legătură între coşmarul acesta şi 
Departamentul de Traumatisme Craniene. 

Lafferty şi-a făcut curaj să ridice mâna lui McKirrop între 
degetul său mare şi arătător. Deschise uşa mică de fier a sobei şi 
aruncă mâna înăuntru, după care o închise repede şi se odihni un 
moment pentru a-şi regăsi stăpânirea de sine. O, Doamne! Avea 


nevoie de ceva de băut. Închise cabana şi se întoarse în casă 
unde îşi turnă un coniac dublu şi se duse în dormitor; soba cu gaz 
mai încălzise puţin încăperea. 

Lafferty sorbi uşor din pahar în timp ce se gândea la 
evenimentele din seara respectivă, pe care se temea că nu le va 
putea uita. Dar de ce? Întrebarea îl frământa. De ce atâta efort 
pentru a face cunoscută implicarea vrăjitoriei în afacerea Simon 
Main? Dacă poliţia, şi nimeni altcineva de altfel, nu a aflat nimic 
despre practicarea magiei negre în regiune, era evident că acei 
oameni reuşiseră să îşi desfăşoare activitatea în modul cel mai 
secret cu putinţă. Totuşi deodată, iată-i apărând, făcând un lucru 
total neaşteptat. Probabil şi-au dat seama că ziarele ar fi avut un 
subiect senzaţional dacă Main ar fi chemat poliţia, tot aşa cum se 
întâmplase când McKirrop apăruse cu povestea sa despre ritualul 
de exhumare. De ce ar vrea ei aşa ceva? 

Adevărul i se dezvălui lui Lafferty dintr-o dată, lăsându-l fără 
grai. Ce fusese, cu numai o clipă înainte groaznic de complicat şi 
încurcat, devenise acum chiar simplu şi evident. Işi frecă obrajii 
agitat în vreme ce se chinuia să îşi lămurească o ipoteză cu totul 
nouă. Luând o gură de coniac, observă că mâna începuse să-i 
tremure uşor. Trebuia să gândească totul logic, dar mintea lui era 
prea obosită pentru aşa ceva. Noua teorie părea să fie simplă 
dar, în felul ei, era foarte înfricoşătoare. 

Pe masă lângă vechea carte de imnuri, era o agendă pe care el 
o folosise mai devreme ca să-şi noteze ce avea să spună 
dimineaţă la înmormântarea lui Mary O'Donnell. O aduse lângă 
foc şi se aşeză cu ea pe genunchi ca să noteze. McKirrop fusese 
în cimitir în noaptea aceea şi văzuse tot ce se întâmplase; nu era 
nicio îndoială în legătură cu asta. Cei patru oameni, bandiții după 
cum îi numiseră atât Main cât şi McKirrop, fuseseră şi ei acolo; ei 
recunoscuseră acest fapt. E posibil ca toţi să fi fost omorâţi 
pentru a fi opriţi să spună ce văzuseră cu adevărat în acea seară. 
McKirrop ascunsese ceva în ciuda faptului că aparent spusese 
totul ziarelor, şi bandiții susțineau că Main înţelesese totul greşit. 
Deci ce văzuseră ei într-adevăr în cimitir? Main ajunse la 
concluzia că trebuie să fi fost mai mulţi oameni prezenţi în acea 
noapte; oameni importanţi şi influenţi, care nu voiau să li se 
cunoască identitatea. Oameni care erau dispuşi să ucidă ca să 
păstreze ascunsă legătura lor cu magia neagră. Acest lucru era 


posibil şi chiar putea explica Mâna Gloriei ca pe un avertisment 
sinistru, dar Lafferty prefera o altă explicaţie. Mâna Gloriei fusese 
o păcăleală creată de cineva cu anumite cunoştinţe despre 
istoricul vrăjitoriei pe plan local. Înspăimântătorul obiect fusese 
utilizat ca să-i trimită pe el şi pe Main şi poliţia, de altfel, pe urma 
adoratorilor diavolului. Dar nu fuseseră alţi oameni în cimitir în 
acea noapte. Nu fusese nicio ceremonie de magie neagră şi 
niciun ritual satanic. Trupul lui Simon Main lipsea din mormântul 
său pentru că... nu fusese acolo încă de la început! 

_ Lafferty a examinat şi a analizat implicaţiile noii lui teorii. 
Insemna că oamenii influenţi din spatele acestei îngrozitoare 
afaceri probabil că nu aveau nimic de-a face cu adorarea 
diavolului sau cu magia neagră. Şi oricine îi omorâse pe bandiți 
ştia de ce Simon Main nu fusese îngropat. 

Lafferty refăcu tot raţionamentul, asigurându-se că totul se 
potrivea. Povestea cu ceremonia de magie neagră fusese cu 
siguranţă o intervenţie de-a lui McKirrop. Inventase totul ca să 
atragă atenţia asupra sa, sau poate chiar fusese plătit pentru 
asta. Dacă se gândea mai bine s-ar putea ca acesta să fi fost 
motivul pentru care a ajuns la spital pentru a doua oară. Poate că 
se lăcomise şi ceruse mai mult. 

Cei patru bandiți confirmau acest lucru. Ei fuseseră nişte 
bădărani beţi care săpaseră un mormânt pentru mărunţiş - fapt 
pe care nu îl negaseră după spusele lui Main - dar sicriul fusese 
gol! De aceea spuseseră ei că Main interpretase total greşit când 
acesta îi acuzase că furaseră trupul fiului său. Şi de aceea 
spuseseră că McKirrop este un mincinos în barul în care Main i-a 
găsit prima dată. Dar nu ar fi putut veni cu o poveste ca aceea 
după varianta lui McKirrop. Cine i-ar fi crezut? 

Intrebarea cea mai importanţă acum era ce se întâmplase cu 
cadavrul lui Simon Main? Să fi fost vreo încurcătură la morgă? Se 
mai ştiau astfel de cazuri. De fapt, probabil se întâmplau mult 
mai des decât se crede. Dacă şi cuplurile puteau părăsi uneori 
spitalul cu un alt copil decât al lor pe banca din spatele maşinii, 
atunci cu siguranţă repartizarea cadavrelor în sicrie era mai 
expusă greşelilor. 

Lafferty trebui să renunţe la idee imediat ce îi veni. Faptul că 
cinci oameni fuseseră omorâţi dovedea că nu există niciun fel de 
încurcătură sau greşeală, oricât de penibilă ar putea fi aceasta. 


Era ceva mult mai serios şi mai bine organizat decât atât. Se uită 
la ceas şi văzu că era două fără un sfert. Trebuia să oficieze o 
înmormântare peste exact opt ore. 

* 


O uşoară iluminare a cerului îl avertiză pe Lafferty că 
dimineața sosise. Nu dormise deloc şi se simțea uşurat de 
apariția luminii zilei - problemele întotdeauna par mai 
îngrozitoare pe întuneric. Se ridică din scaunul unde petrecuse 
ultimele ore întrebându-se ce ar trebui să facă în legătură cu 
noua lui ipoteză şi se duse la fereastră să se uite la lumea gri şi 
distantă. Picioarele îi erau amorţite iar barba sa nerasă se lovea 
de guler când întorcea capul. Se gândi la ras şi la apă caldă dar şi 
la focul care ar încălzi apa şi mai ales la ceea ce îl alimenta. Nu 
era un coşmar; se întâmplase cu adevărat. Il trecu un fior şi îşi 
frecă braţele înainte de a trece către baie în şosete; scoaterea 
pantofilor fusese singurul gest pe care îl făcuse pentru a se 
dezbrăca. 

Simţindu-se mai bine după ce se bărbieri şi după ce făcu o baie 
fierbinte, îşi pregăti pâine prăjită şi ceai şi se aşeză la masa din 
bucătărie să mănânce în timp ce îşi citea notițele pentru 
înmormântarea lui Mary O'Donnell, nu că ar fi fost mult de citit. 
Nu reuşise să găsească o formulă magică pentru a oferi 
consolare în condiţiile date. Nu avea nici cea mai vagă idee de ce 
Dumnezeu permisese ca aşa ceva să se întâmple. Urma să fie o 
variaţie pe tema căilor neînţelese ale Domnului. Aveţi credinţă şi 
încredere în el; sunt anumite lucruri pe care nu ne este dat să le 
înţelegem deocamdată. _ 

Mintea lui începu să lucreze din nou. Incă nu se hotărâse să-i 
spună lui John Main despre noua lui teorie. Omul era într-un 
moment de sensibilitate extremă; trebuia să fie sigur de 
afirmaţiile sale înainte de a spune ceva. Se hotări totuşi, să ia 
legătura cu Sarah Lasseter mai târziu şi să-i împărtăşească 
bănuielile lui. Dacă avea dreptate că Simon Main nici nu fusese 
îngropat, atunci punctul de plecare pentru orice investigaţie ar 
trebui să fie la Neurologie, unde murise băiatul. Inţelese deodată 
că identificase un motiv pentru omorârea lui John McKirrop de 
către cineva din personalul de la Traumatisme Craniene, lucru pe 
care el şi Sarah nu-l găsiseră la ultima lor conversaţie. Il făcu să 
fie mai sigur ca niciodată că se afla pe drumul cel bun. 


Dar timpul trecea. Începu să îşi pregătească hainele pentru 
înmormântare. 

* 

Soții O'Donnell se hotărâseră ca trupul fiicei lor să fie incinerat, 
dar îşi exprimaseră şi dorința de a organiza o slujbă scurtă la Sf. 
Xavier înainte de a se duce la ceremonie. Lafferty fusese de 
acord imediat, sperând în acel moment că era vorba de credința 
lui Jean, care câştiga teren. Speranţele lui fuseseră spulberate, 
când Jean i-a mărturisit că ura capela de la crematoriu. 

— E o toaletă, spuse ea când Lafferty îi ceruse explicaţii. 

Era un punct de vedere pe care îl înţelegea. Atmosfera din 
capela crematoriului nu era plăcută deloc. Era o cameră goală, 
aproape rotundă, cu uşi diametral opuse, astfel încât îndoliaţii 
intrau pe o uşă şi ieşeau pe alta. Era de aşa manieră încât fluxul 
zilnic să nu fie întrerupt. În vreme ce oamenii de la o 
înmormântare plecau, alţii soseau şi cei îndoliaţi nu se ciocneau 
între ei. Cât despre decor, nu era niciunul. Era la fel de 
impersonal ca o camera de hotel. Nici măcar flori nu se găseau 
mereu. Când se termina o înmormântare, dispăreau şi florile. 

Începuse deja să plouă când sicriul lui Mary O'Donnell fu adus 
la Sf. Xavier şi aşezat uşor pe catafalcul său, în faţa căruia stătea 
Lafferty. Îi privea pe cei îndoliaţi intrând pe rând. Îmbrăcămintea 
lor varia de la costume negru-cărbune la stridenţă de un galben- 
fluorescent cu siguranţă. Unele rude nu se văzuseră de mult timp 
şi zâmbeau în mod exagerat în semn de recunoaştere în vreme 
ce ochii li se întâlneau înainte de a îngăima saluturi tăcute. 
Câteva femei plângeau uşor şi Lafferty prevedea o slujbă 
chinuitoare. Plânsul, ca şi râsul, putea fi contagios. Jean 
O'Donnell nu plângea. Stătea lângă Joe, care avea ochii roşii şi 
părea afectat puternic, dar ea rămânea stăpână pe sine. Lafferty 
strecură o privire către ea şi văzu că ochii îi erau reci. Işi găsea 
suportul în amărăciune. În acel moment ar fi preferat să vadă 
lacrimi curgând pe obrajii ei. 

— Ne-am adunat astăzi aici pentru a mulţumi pentru viaţa lui 
Mary O'Donnell... 


13 


Lafferty îşi făcu meseria aşa cum ştia până când primul imn îi 
mai permise o clipă de răgaz. Când se termină, se plângea peste 
tot în biserică. Mai mulţi bărbaţi îşi ţineau acum batistele la ochi. 
Numai Jean O'Donnell rămânea stăpână pe sine şi gravă. Lafferty 
se simţi vrăjit de ea. In timp ce ultimul acord al orgii se stingea, 
se hotări să se supună milei ei. 

— Ca preot al dumneavoastră, este de datoria mea să vă 
explic anumite lucruri când înţelesul lor nu reiese de la sine, 
începu el. Astăzi aşteptaţi să vă explic de ce o viaţă la început de 
drum, ca aceea a lui Mary O'Donnell, a fost luată după cum ştim, 
şi trebuie să recunosc că nu pot. 

Plânsul s-a mai potolit pe măsură ce mirarea îi lua locul. Un 
murmur făcu înconjurul capelei. Lafferty întâlni ochii lui Jean 
O'Donnell şi crezu că vede o anumită reacţie. 

— Trebuie să vă mărturisesc că nu am nici cea mai mică idee 
de ce Domnul a luat viaţa lui Mary. Este şi pentru mine un mister 
în aceeaşi măsură în care este pentru dumneavoastră. Eu, ca şi 
dumneavoastră, trebuie să sper că există o motivaţie, una bună, 
ceva ce nu ar fi pe înţelesul nostru, dar totuşi o motivaţie. 
Singurul gând liniştitor pe care pot să vi-l ofer este că sunt multe 
lucruri în univers pe care noi nu le putem înţelege în această 
viaţă. Ar fi o îndrăzneală din partea noastră să pretindem altfel, 
deşi mulţi dintre noi procedează aşa în mod obişnuit. Se pare că 
aşa ne stă în fire. Oamenii de ştiinţă ne oferă „explicaţii“ care 
rareori supraviețuiesc probei timpului. Astrologii fac preziceri pe 
baza unor informaţii cu caracter general, opinii experte ne sunt 
strecurate pe furiş, iar noi le acceptăm pentru că nu suportăm să 
nu ştim ce urmează. Acestea fiind spuse, consider că este cazul 
să vă cer scuze pentru că nu pot să fac mai mult de atât. Cu 
siguranţă aşteptaţi mai mult de la mine şi de aceea îmi pare 
sincer rău. Dacă are vreo importanţă, vă acord scuzele mele din 
toată inima. 

Jean O'Donnell se uitase în podea în timp ce Lafferty vorbise. 
Când el s-a oprit, ea a ridicat uşor capul şi i-a întâlnit privirea. 
Ochii i se îmblânziră şi îi zâmbi vag. Lafferty se simţi cuprins de o 
uşurare ca o strălucire caldă. li zâmbi şi el, după care îşi continuă 


slujba. 
* 

Lafferty călătorea în prima maşină din spatele dricului, 
împreună cu familia O'Donnell. El şi Jean nu prea vorbeau, dar 
ştia că lucrurile se reglaseră între ei. Joe se dovedi a nu fi o 
problemă aşa cum se aşteptase el, şi părea a fi în acord cu 
referirile lui intenţionate la „tatăl iubitor al lui Mary“. Plângea 
uşor, petrecând-o pe Jean cu braţul, dar Lafferty interpretă asta 
ca pe un semn bun. Lacrimile puteau fi o adevărată 
binecuvântare. Era păcat că bărbaţii nu le foloseau mai des. 

În timp ce dricul vira ca să intre pe porţile crematoriului, 
Lafferty se întoarse către Jean şi şopti: 

— O să fiu cât de scurt posibil. 

Jean dădu din cap aprobator şi Lafferty ieşi primul ca să se 
ducă repede în capelă să vadă dacă totul era în regulă. Era. Mai 
persista o urmă slabă de parfum rămasă de la cei din 
precedentul convoi funerar, dar capela fusese golită şi îngrijitorii 
aşezaseră sicriul lui Mary cu măiestrie peste liftul hidraulic astfel 
încât să coboare prin podea la momentul potrivit, uşor şi fără 
probleme. Deocamdată era acoperit cu o pânză purpurie cu fire 
de aur, tocită pe alocuri ca urmare a folosirii zilnice. Era aproape 
roasă acolo unde atârna peste colţurile coşciugului. Singura sa 
utilitate era să acopere spaţiul rămas în podea după lăsarea 
sicriului către cuptoare. 

Lafferty spuse câteva ultime cuvinte şi îşi ridică mâna pentru 
binecuvântare. Se auzi un zgomot slab când un motor electric 
porni liftul şi pânza purpurie începu să coboare către podea. 
Lafferty o privi şi păli, în timp ce o idee înfiorătoare îi trecu prin 
cap. Era Mary O'Donnell cu adevărat în sicriu? Mary murise în 
secţia de Traumatisme Craniene... ca şi Simon Main. Lafferty se 
trezi respirând neregulat, ca şi când ar fi avut un atac de cord. 
„Era ridicol“, îşi spuse singur. Dar nu avea niciun efect, nu îşi 
putea scoate ideea din cap. Dintr-o dată, şi-a închis cartea de 
rugăciuni trântind-o şi, fără a spune niciun cuvânt nimănui, ieşi 
grăbit din capelă, şi se uită după un îngrijitor. Văzu unul vorbind 
cu unul dintre şoferii maşinilor oficiale şi se repezi către el să-l 
întrebe unde este sala cuptoarelor. 

Omul îşi stinse uimit ţigara cu piciorul şi îi indică direcţia 
potrivită, spunând: 


— Este un şir de trepte chiar în spatele tufişurilor acestora. 

Lafferty îşi strânse odăjdiile şi începu să alerge. 

Treptele care duceau către sala cuptoarelor erau periculos de 
tocite şi ude. Fiindcă aici nu pătrundea niciodată soarele, scările 
erau acoperite de muşchi verde şi Lafferty aproape îşi pierdu 
echilibrul în timp ce se grăbea să le coboare. Acest fapt îl făcu să 
încetinească şi să se gândească înainte. Cum avea să trateze 
această problemă? Se opri un moment, respirând cu greu, cu 
mâinile sprijinite de o uşă veche din lemn de la capătul scărilor. 
Sicriul trebuie să fi ajuns până acum în camera cuptoarelor. Nu 
mai avea timp să găsească o scuză credibilă dacă voia să se 
convingă că totul era bine. Apăsă pe mânerul uşii şi o deschise. 

Era cald pe coridor în timp ce el se grăbea către locul de unde 
se auzeau voci. Auzi de asemenea un zornăit metalic şi în mintea 
lui şi vedea o uşă de cuptor închizându-se. Ajunsese prea târziu? 
Fusese sicriul deja încredinţat focului? Apăru în încăpere unde 
găsi doi îngrijitori uimiţi. 

— Sicriul O'Donnell a intrat deja? întrebă el. 

Cei doi bărbaţi nu l-au întrebat pe Lafferty cine era. L-au 
remarcat îmbrăcămintea şi unul dintre ei a răspuns: 

— Nu încă, părinte, e vreo problemă? 

— Unde este, vă rog? 

Omul arătă către o cameră mică în stânga lui Lafferty. Se uită 
înăuntru şi văzu că acolo se oprise liftul. Observă în tavan trapa 
ce ducea la capelă. Pe podea, într-o parte, era sicriul lui Mary 
O'Donnell. 

— Vreau să-l deschid, spuse Lafferty. 

Oamenii se uitară unul la celălalt buimaci. 

— Nu înţeleg, spuse unul dintre ei. Ce se întâmplă? 

Lafferty simţi cum totul se învârte în jurul lui. Nu le putea 
spune oamenilor că voia să verifice dacă este un cadavru 
înăuntru, din cauza reacției în lanţ pe care ar cauza-o dacă într- 
adevăr nu era. Nu le putea pretinde îngrijitorilor să păstreze 
secretul, şi ce le-ar fi putut cauza veştile lui Joe şi Jean O'Donnell 
era inimaginabil. 

— l-am făcut o promisiune acestei fete, minţi el. 

— O promisiune, părinte? întrebă unul dintre oameni nesigur. 

— l-am promis că o să am grijă să aibă un crucifix în mână 
când va fi pusă în sicriu. Lafferty stătea cu spatele către bărbaţi 


şi cu faţa către sicriu. Închise ochii strâns cu gândul la fragilitatea 
scuzei improvizate de el. Auzea orga cântând în camera de 
deasupra. 

— Credeam că a fost omorâtă pe loc, părinte, spuse omul care 
vorbise până atunci. 

Lafferty strânse şi mai mult din ochi. 

— Nu, minţi el. Şi-a revenit puţin cât a stat la spital. Am vorbit 
eu cu ea. 

„Aşa se întâmplă întotdeauna“, se gândi el. „Spui o minciună 
şi, înainte să-ţi dai seama, eşti cu adevărat în necaz“. 

— Înţeleg, spuse omul. Ei bine, în cazul ăsta... 

— Mulţumesc, spuse Lafferty respirând şi întorcându-se. Nu va 
dura mult. Aveţi o şurubelniţă? 

Îngrijitorul care tăcuse până atunci luă una şi i-o înmână lui 
Lafferty. Părea pregătit să privească ceea ce avea să urmeze, ca 
şi colegul său de altfel. 

— V-aş ruga să mă lăsaţi singur, domnilor, din respect pentru 
sărmana fată, spuse Lafferty. 

Oamenii au murmurat că sunt de acord şi s-au retras din 
încăpere. Lafferty închise uşa puţin, astfel încât ei să nu poată 
vedea uşor de afară şi începu să desfacă şuruburile care ţineau 
capacul închis. Chiar şi după ce le-a înlăturat pe toate, capacul 
rămase fixat la locul lui. Lafferty, al cărui puls depăşea acum 
limita normalului, înjură printre dinţi. Îşi dădu seama că problema 
era de fapt vopseaua, care ţinea capacul lipit. Probabil că atunci 
când sicriul fusese închis, vopseaua era încă proaspătă. Introduse 
şurubelniţa între capac şi sicriu, şi o înfipse cu putere ajutându-se 
de podul palmei. Repetă acţiunea în mai multe părţi de-a lungul 
sicriului, până când simţi capacul cedând. Se opri un moment, şi 
şopti cu răsuflarea tăiată „lartă-mă, Mary“, după care deschise 
capacul. 

Înăuntru nu se afla niciun cadavru. Chiar dacă se aşteptase la 
acest lucru, părintele rămase totuşi şocat. Ochii îi rămaseră 
pironiţi la ceea ce se afla înăuntru: câteva pungi de plastic 
umplute cu un fel de lichid, menite să asigure greutatea sicriului. 
Ridică una şi o strânse între palme, întrebându-se ce ar trebui să 
facă mai departe. Îl auzi tuşind pe unul dintre bărbaţii de afară şi 
asta îi reaminti că nu are prea mult timp la dispoziţie. Trebuia să 
ia imediat o hotărâre. 


Lafferty puse la loc punga de plastic şi închise coşciugul. Apoi, 
mai rămase câteva clipe pentru a-şi reveni în fire, după care ieşi 
din cameră şi li se adresă îngrijitorilor: 

— Am terminat, băieţi. Vă mulţumesc. 

— În regulă, părinte. Atunci ne vom continua treaba. 

Lafferty văzu cum cei doi mută sicriul lui Mary O'Donnell pe o 
masă cu rotile aflată în faţa furnalului. Se dădu puţin înapoi când 
aceştia deschiseră uşa cuptorului şi un val de căldură îi năpădi 
tot corpul. Sicriul fu îndreptat în direcţia focului şi împins 
înăuntru. Uşa se închise şi flăcările începură să-l mistuie. 

— Vă mulțumesc, domnilor, spuse Lafferty. Vă rămân 
îndatorat. 

Majoritatea celor care făceau parte din convoiul funerar al lui 
Mary O'Donnell plecaseră deja când Lafferty ajunse în parcarea 
din faţa capelei. Următorul ceremonial de înmormântare de-abia 
începuse şi Lafferty auzi acordurile Psalmului 23 ridicându-se din 
nou în atmosfera rece şi umedă. Jean şi Joe nu plecaseră încă. 
Era evident că Jean trăsese de timp pentru a-l aştepta pe 
Lafferty. Şoferul maşinii se uita la ceas. 

— Îmi cer scuze că am întârziat, Jean, spuse Lafferty 
alăturându-se celor doi. 

— S-a întâmplat ceva, părinte? întrebă Jean. 

Lafferty o privi în ochi şi îi răspunse: 

— Nu, Jean, absolut nimic. Doar o chestiune tehnică. 

Observă că-i era din ce în ce mai uşor să mintă. Jean O'Donnell 
păru extrem de neîncrezătoare pe moment, dar apoi spuse: 

— Vă întoarceţi din nou la biserică? 

— Bineînţeles, spuse Lafferty, îndemnând-o pe Jean să urce în 
maşină. 

Lafferty se întoarse la Sf. Xavier pe la ora două după-amiaza. 
Doamna Grogan îl întrebă dacă nu vrea să-i pregătească prânzul. 
Lafferty răspunse că nu îi este foame. Mersese acasă la soţii 
O'Donnell unde mâncase nişte sandvişuri cu şuncă. 

— V-aţi făcut singur patul azi-dimineaţă, părinte, remarcă 
doamna Grogan. 

— Nu l-am făcut, doamnă Grogan. Nu am dormit deloc azi- 
noapte. 

— Înţeleg, părinte, spuse doamna Grogan. Vă simţiţi bine? 

— De ce întrebaţi? 


— Arătaţi cam palid în ultima vreme. 

Lafferty zâmbi şi îi mulţumi doamnei Grogan pentru 
preocuparea arătată, spunându-i: 

— Nu am nimic. Doar că am avut multe pe cap în ultima 
vreme. 

— Înţeleg, părinte. 

Lafferty o privi şi spuse în sinea lui: „Nu puteţi să înţelegeţi, 
doamnă Grogan. N-aveţi cum.“ Apoi se închise în camera de 
studiu şi îşi turnă un pahar. Se simţea ca pasărea în colivie. Ar fi 
vrut cu disperare să meargă la poliţie şi să le povestească totul. 
Dumnezeule, ce bine ar fi! Ar putea să se elibereze imediat de 
acest coşmar. Dar n-avea cum. Trebuia să se gândească la binele 
lui John Main şi al familiei O'Donnell. Nici Main şi nici soţii 
O'Donnell n-ar putea să reziste stresului aflării adevărului. ŞI 
apoi, el nu avea nicio dovadă atâta timp cât lăsase pradă 
flăcărilor sicriul gol al lui Mary O'Donnell. Ridică receptorul şi 
sună la spital pentru a vorbi cu Sarah Lasseter. | se spuse că 
Sarah nu era de serviciu. 

— Când se întoarce la lucru? întrebă el. 

— Tura doamnei doctor Lasseter începe la ora şase. Cine să-i 
transmit că a căutat-o? 

— Părintele Lafferty. 

— In regulă, părinte. O voi anunţa. 

Mai avea încă de aşteptat, se gândi Lafferty, sorbind din pahar. 
N-ar putea să suporte să stea în casă până la şase. Trebuia să-şi 
ocupe timpul cu ceva - ceva care să ceară efort fizic, care să-l 
solicite şi astfel să-l facă să uite de celelalte probleme. De mai 
mult de doi ani nu mai ieşise să alerge. Fusese o vreme când 
alergatul pentru întrajutorarea nevoiaşilor era în mare vogă şi 
astfel se simţise obligat să se alăture unui grup de tineri membri 
ai bisericilor locale care alergau „în folosul lumii“. Până la urmă, îi 
făcuse plăcere să alerge la antrenamente şi chiar să participe la 
marele eveniment - cursa de semi-maraton. Sperase să nu se 
lase de acest sport, dar, aşa cum se întâmplă de obicei, locul 
acestuia fu luat de alte probleme considerate mai importante. 
Incercă să se gândească unde ar putea fi echipamentul pe care 
şi-l cumpărase atunci. În final, o întrebă pe doamna Grogan. 

— Treningul? exclamă ea. 

— Unul bleumarin cu o dungă verde pe pantaloni, din câte îmi 


aduc eu aminte, spuse Lafferty uşor iritat că dorinţa lui de a 
alerga provocase atâta uimire. 

Doamna Grogan clătină uşor din cap, după care se lumină, 
amintindu-şi. 

— Ah, da, ştiu, spuse ea. Vi-l aduc îndată. 

— Spuneţi-mi mie unde este, îi ceru el, dar era prea târziu. 
Doamna Grogan plecase deja, ceea ce îl făcu să dea nemulţumit 
din cap. Doamna Grogan îl călca pe nervi astăzi. Apoi îşi dădu 
seama că era mai mult vina lui decât a doamnei Grogan. El era 
cel cu nervii la pământ; din acest motiv se şi hotărâse să alerge. 

Doamna Grogan se întoarse cu treningul şi Lafferty îi mulţumi. 
Ştia unde îi sunt adidaşii; aceştia se aflau într-o cutie care era în 
şifonierul din hol, împreună cu echipamentul de tenis de masă. 
Peste cinci minute alerga deja în afara bisericii, îndreptându-se 
iute către parc. In prima milă de alergare, Lafferty nu se gândise 
la altceva decât la durerea îngrozitoare care-i cuprinsese întreg 
corpul, dar încet-încet se obişnui şi se hotărî să nu se oprească, 
iar gândurile îi zburară din nou către coşmarul pe care-l trăia. 
Descoperind faptul că sicriul lui Mary O'Donnell era gol, ajungea 
la concluzia că suspiciunile sale privind soarta lui Simon Main 
fuseseră adevărate. Acum nu mai avea nicio strângere de inimă 
că l-ar putea alarma pe John Main fără motiv. Intrebarea era când 
şi cum să-l anunţe. Poate că ar fi o idee bună să stabilească o 
întâlnire în trei - Sarah Lasseter, Main şi el însuşi. Astfel ar putea 
decide ce să facă mai departe. 

Lafferty întâlni o porţiune mai abruptă în drumul de parcurs şi 
nu se mai gândi la nimic până nu reuşi să urce panta şi să-şi 
regleze respiraţia. Un singur lucru avea împotriva dezvăluirii 
secretului lui John Main, se gândi el, şi acela era faptul că tatăl 
copilului era implicat personal. Lăsându-se pradă sentimentelor, 
acesta ar putea constitui un risc. Pe de altă parte omul avea tot 
dreptul să ştie ce se întâmplase cu fiul său, şi simplul fapt că 
până la urmă ritualul satanic şi magia neagră nu aveau nimic de- 
a face cu toate acestea, ar putea în mod sigur să-l mai consoleze. 
Main era un om inteligent. Poate că ar putea fi convins să urmeze 
un plan de acţiune comun. p 

Lafferty se hotărî că acesta era cel mai bun lucru. Il va suna pe 
Main după ce va vorbi cu Sarah Lasseter. Acum era transpirat şi 
durerea pe care o simţise la început se transformase acum într-o 


febră uşoară datorată oboselii. Aceasta era durerea pe care o 
căutase. Acum toate simţurile îi vor fi amorţite în următoarea 
jumătate de oră. Sarah Lasseter îi telefonă la şase şi jumătate. 

— Am primit mesajul tău, spuse ea. 

— Ne putem întâlni? întrebă Lafferty. Trebuie să vorbim. 

— Sunt de serviciu până dimineaţă, spuse Sarah. 

— Şi după aceea va trebui să te odihneşti puţin, spuse Lafferty 
gânditor. Asta înseamnă că ne putem întâlni de-abia mâine 
seară. 

— AŞ vrea eu! spuse Sarah. Trebuie să fiu din nou la lucru la 
două mâine după-amiază. 

— Of, Doamne! spuse Lafferty. Nu mi-am dat seama... 

— Majoritatea nu-şi dau seama, părinte. 

— Eşti singură pe tură în noaptea asta? 

— Da, de ce? 

— AŞ putea veni eu la spital? 

Sugestia o luă pe Sarah prin surprindere. 

— Cred că da, spuse ea nesigură. 

— Nu vreau să-ţi fac niciun fel de probleme, adăugă Lafferty 
repede. Spune-mi dacă nu crezi că e o idee bună. 

— Nu, spuse Sarah hotărâtă, acum că avusese timp să se 
gândească. Nu văd de ce nu ar fi o idee bună. Vom putea vorbi în 
cabinetul medicilor şi voi fi aici dacă va fi nevoie de mine. 

— Bine, spuse Lafferty. La ce oră ar fi cel mai bine să vin? 

— Să văd... Să zicem după ora 23. Asistentele îşi vor fi 
schimbat tura până atunci şi totul va fi în regulă. Cu puţin noroc, 
nu vom fi deranjaţi. 

— Am să vin la unsprezece şi jumătate, spuse Lafferty. 

— Ne vedem atunci, spuse Sarah. 

— Aaa, era să uit... 

— Da? 

— AŞ vrea să mai iau pe cineva cu mine. 

— Pe cine? 

— Pe John Main. 

— Tatăl lui Simon Main? 

— Da. 

— Nu poţi să-mi spui nimic despre toată povestea asta? 

— Mai târziu, spuse Lafferty. 

— Bine... oftă ea. 


Lafferty îl sună acasă pe John Main. A lăsat telefonul să sune 
de mai multe ori, dar nu i-a răspuns nimeni. Se dojeni că nu luase 
în considerare şi varianta că John Main ar putea fi plecat şi se 
hotări să încerce să-i telefoneze din jumătate în jumătate de oră, 
până când va trebui să plece la spital. Main răspunse, la nouă 
jumătate. 

— Am încercat să dau de tine şi mai devreme, spuse Lafferty. 

— Am fost la o şedinţă de spiritism, explică Main. 

— Înţeleg, zise Lafferty gândindu-se la starea în care se afla 
Main şi întrebându-se dacă era o idee bună să-i dezvăluie totul. 

— Am sperat că voi întâlni pe cineva care să mă ajute să-i 
prind pe nenorociţii ăia, spuse Main. Când colo, era o adunătură 
de femei casnice care se jucau între ele. Erau mai neştiutoare 
decât Maica Tereza în ceea ce priveşte spiritismul. 

Lafferty se simţi uşurat. Main nu se dusese la şedinţă din 
disperarea de a intra în legătură cu fiul său, aşa cum se 
întâmplase în incidentul cu tabla de spiritism, ci pentru a-şi 
continua investigaţiile. 

— Ne putem întâlni? întrebă el. 

— În seara aceasta? întrebă Main, vădit surprins. 

— E important. Vreau să mergi cu mine la spital. Trebuie să ne 
întâlnim cu unul dintre doctorii de-acolo. Am ceva să vă spun 
amândurora. 

— Ai aflat ceva despre Simon? întrebă Main. 

— Da, răspunse Lafferty. 

Main ajunse la Sf. Xavier la unsprezece şi un sfert şi Lafferty îi 
oferi ceva de băut. Main refuză şi se grăbi să-l întrebe pe Lafferty 
ce descoperise. 

— Nu vreau să-ţi spun deocamdată, răspunse Lafferty. 

Vreau să audă şi doamna doctor Lasseter ce am de spus. 

— Nu poţi să-mi spui nimic? întrebă Main, trădându-şi 
nerăbdarea. 

— Nu mai ai mult de aşteptat, îl calmă Lafferty. l-am spus că 
vom fi acolo la unsprezece jumătate. 

— Main îşi privi ceasul. 

— Atunci ar trebui să o luăm din loc. Mergem cu maşina ta sau 
cu a mea? 

— Cu a mea, spuse Lafferty. 

În spital era linişte la acea oră şi Lafferty parcă cu uşurinţă 


înăuntrul porţilor. Îşi lăsă maşina într-unul dintre cele trei locuri 
rezervate numai doctorilor, adresându-i-se lui Main: 

— Sunt sigur că nu vor fi prea mulţi doctori prin preajmă în 
noaptea asta. Sarah Lasseter îi aştepta nerăbdătoare; îi văzu de 
cum apărură în uşile departamentului şi îi pofti înăuntru. II salută 
pe Lafferty care îi făcu cunoştinţă cu John Main. Sarah vorbea în 
şoaptă, aşa că cei doi îi urmară exemplul. 

— Intraţi aici, spuse ea, poftindu-i în cabinetul medicilor. 

Lafferty observă că sora de serviciu îşi întindea gâtul din 
salonul în care se afla pentru a vedea ce se întâmplă, dar Sarah o 
evită. 

— Doreşte cineva cafea? întrebă Sarah. 

Lafferty văzu că era încordată. Amândoi refuzară. Sarah îşi 
turnă o ceaşcă şi se aşeză la masă cu faţa spre ei. 

— E foarte ciudat, spuse ea. 

Main îi spuse: 

— Dacă vă consolează cu ceva, să ştiţi că şi mie mi se pare 
totul ciudat. Amândoi se întoarseră către Lafferty care nu ştia 
cum să înceapă. 

— Întâi, spuse el, trebuie să vă cer să nu mai spuneţi nimănui 
nimic din ceea ce veţi auzi. 

Sarah şi Main se uitară unul la celălalt, după care consimţiră. 
Lafferty inspiră adânc şi începu: 

— leri am oficiat înmormântarea unei tinere pe nume Mary 
O'Donnell, ea a murit aici, la Traumatisme Craniene, la fel ca şi 
Simon. Fusese implicată într-un accident de motocicletă. Lafferty 
privi fix în podea, după care adăugă: 

— Numai că, nu am oficiat-o. 

— Nu înţeleg, spuse Sarah. 

— Nici eu, adăugă Main. Cum adică, n-ai oficiat-o? 

— Cum aţi auzit. Am ţinut slujba de înmormântare pentru un 
mort care nu era acolo. Coşciugul era gol. 

Sarah rămase cu gura căscată. Main părea la fel de şocat. 

— Mary nu se afla în sicriu, aşa cum nici Simon nu cred că se 
afla atunci când a fost înmormântat, continuă Lafferty 
întorcându-se spre Main. 

— Dar e practic... 

Main nu-şi găsea cuvintele. 

— Imposibil de crezut? întrebă Lafferty. Aşa am crezut şi eu la 


început, dar acum nu mai am niciun fel de îndoială. Trupul lui 
Simon, al lui Mary şi Dumnezeu ştie al câtor altora nu au mai 
ajuns şi la înmormântare. 

— Dar ce s-a întâmplat cu ele? exclamă Sarah. 

Lafferty o privi şi spuse: 

— Asta sper că vom putea afla împreună. 

— Cu ce aş putea eu să vă ajut? exclamă Sarah. 

— Răspunsul se află aici la Traumatisme Craniene. Atât Simon, 
cât şi Mary au murit aici, spuse Lafferty. 

— De unde ştii că Mary nu se afla în coşciug? întrebă Sarah. 

— M-am uitat înăuntru, replică Lafferty. 

— Dar cum poţi fi aşa sigur despre Simon? întrebă Main care 
se lăsase pierdut în gânduri. 

— Nu pot fi absolut sigur, recunoscu Lafferty, dar toate firele 
duc la acest lucru. 

li povesti lui Main cum începuse el să suspecteze totul după 
incidentul cu mâna retezată. 

— Era prea de tot, spuse Lafferty. Cineva dorea neapărat să ne 
facă să credem că aici e mâna sataniştilor. Probabil că 
vagabondul, McKirrop, le-a dat această idee atunci când a minţit 
poliţia şi presa în legătură cu acea noapte. Singurul lucru pe 
care-l văzuse în cimitir era un sicriu gol. De aceea a fost omorât, 
pentru a-l face să tacă şi pentru ca teoria cu sataniştii să ia 
amploare. Totul pare de-a dreptul ridicol. Presupun că a inventat 
povestea cu bărbaţii cu glugi pentru a evita identificarea 
bandiţilor; probabil că aceştia l-au ameninţat. Aşa cum s-a 
dovedit, aceasta le convenea de minune adevăraţilor criminali. 
Nu aveau de explicat lipsa nici unui cadavru, iar bandiții n-ar fi 
putut spune adevărul fiindcă nimeni nu i-ar fi crezut, mai ales 
după povestea înflorită a lui McKirrop. Probabil că însuşi McKirrop 
a ameninţat că va spune adevărul, şi de aceea el reprezenta un 
pericol. Aşa că l-au ucis, iar apoi când John i-a descoperit pe 
bandiți şi poliţia a aflat despre toate acestea, cei patru au ajuns 
să reprezinte şi ei un pericol. 

— Totul pare să aibă sens, aprobă Sarah. 

— Deci, ce s-a întâmplat cu trupul lui Simon? întrebă Main. 

— Nu ştiu, mărturisi Lafferty. Asta trebuie să aflăm noi şi cred 
că cel mai bun lucru de a reuşi este ca ei, oricine ar fi aceştia, să 
nu afle că noi bănuim ceva. 


— De unde începem? întrebă Sarah. 

— Spune-ne ce se întâmplă când un pacient moare la 
Traumatisme Craniene, sugeră Lafferty. 

Sarah ridică din umeri şi spuse: 

— Asistentele pregătesc trupul, după care sunt chemaţi 
îngrijitorii spitalului care duc cadavrul la morgă. Rudele îi anunţă 
apoi pe cei de la Serviciile Funerare care iau cadavrul de acolo. 

— Asta ce implică? întrebă Main. 

— Cei de la Serviciile Funerare ori vin ei înşişi pentru a măsura 
cadavrul, ori aranjează cu îngrijitorii de la morgă să facă asta. 
Apoi vin cu sicriul, pun cadavrul în el şi îl iau de aici. 

— Deci cei de la Serviciile Funerare văd cadavrul? întrebă 
Lafferty. 

— Da, răspunse Sarah. Doar dacă... 

— Da? 

— Doar dacă pacientul nu a murit din cauza vreunei boli 
contagioase, în acest caz, cadavrul este sigilat într-o pungă 
specială şi plasat într-un sicriu anume pe care cei de la Serviciile 
Funerare trebuie să-l asigure, fără a fi obligaţi să ia parte la 
plasarea corpului în sicriu. 

— Asta nu prea se poate aplica în cazul nostru, nu-i aşa? spuse 
Main. 

— Nu prea, consimţi Sarah. 

Dintr-o dată uşa camerei se deschise şi înăuntru dădu buzna 
Stubbs. Sarah rămase încremenită. 

— Imi cer scuze, rosti Stubbs pe un ton care spunea că nu-i 
pare rău deloc. Nu ştiam că ai companie, doamnă doctor 
Lasseter. Credeam că eşti de serviciu. 

— Păi sunt, domnule doctor Stubbs, răspunse Sarah. Aveţi vreo 
treabă cu mine? 

— Am trecut să mai văd ce face băiatul Keegan. Din analizele 
făcute azi-dimineaţă reieşea că nu merge prea bine. Dar dacă 
eşti ocupată... 

Sarah se ridică şi le ceru scuze lui Main şi lui Lafferty. leşi din 
cameră urmându-l pe Stubbs. Tensiunea dintre ei a persistat şi în 
timp ce stăteau de o parte şi de alta a patului pacientului citind 
monitorizările împreună. După ce şi-a notat toate datele, Stubbs 
spuse: 

— Credeam că ştii, doamnă doctor, că a fi de serviciu 


înseamnă a-ţi acorda toată atenţia pacienţilor. 

— Atunci când au nevoie de mine, eu sunt întotdeauna 
prezentă, replică Sarah, dar ştia că Stubbs o avea acum la mână. 
El n-o va lăsa să scape aşa uşor. 

— Nu prea mi se pare că a sta la taclale cu prietenii este 
totuna cu a-ţi acorda toată atenţia pacienţilor! 

— Dar eu nu stăteam la taclale, aşa cum spuneţi 
dumneavoastră! răspunse Sarah. Aveam de discutat ceva foarte 
important cu domnul Main şi cu părintele Lafferty. 

— Domnul Main? întrebă Stubbs. 

— Tatăl lui Simon Main, spuse Sarah. Poate vă mai amintiţi că 
Simon a fost internat la noi o perioadă. După aceea nu a mai 
supravieţuit. 

— Imi aduc aminte, spuse Stubbs. Ce anume vor de la tine? 
întrebă el, părând mai mult uimit decât enervat. 

— Îmi pare rău, dar nu am îngăduinţa să vă spun, răspunse 
Sarah intrigată de schimbarea de tactică a lui Stubbs. 

— Dacă are legătură cu departamentul nostru, cred că am tot 
dreptul să ştiu, spuse Stubbs înfuriat. E nevoie să-ţi reamintesc 
că dumneata nu eşti decât un medic stagiar în această secţie? 

— Nu cred că e nevoie, răspunse Sarah scurt. Cred că mi-aţi 
reamintit deja acest lucru de câte ori aţi avut ocazia. 

— Cer să fiu informat despre ceea ce se întâmplă. 

— lar eu trebuie să repet că nu vă pot spune. 

— Nu-mi laşi altă soluţie decât să-i spun totul doctorului 
Tyndall, ameninţă Stubbs. 

— Faceţi cum doriţi, domnule doctor, replică Sarah rece. 

Stubbs ieşi din cameră tunând şi fulgerând iar Sarah răsuflă 
uşurată. 

Asistenta de serviciu care nu auzise discuţia, dar care ştia că 
ceva era în neregulă, ridică din umeri către Sarah în semn de 
consolare. Sarah se întoarse în cabinetul medicilor. 

Lafferty se ridică de la masă şi spuse: 

— E numai vina mea. N-ar fi trebuit să venim aici. Poate că aş 
putea să-i explic eu doctorului Tyndall că nu e vina ta? 

Sarah zâmbi în semn de apreciere şi spuse: 

— Doctorul Stubbs pur şi simplu nu mă înghite, iar sentimentul 
e reciproc. Voia să ştie ce căutaţi aici. 

— Sper că nu i-ai spus? întrebă Lafferty. 


— Nu, de aceea s-a înfuriat atât de rău. 

— Poate ar trebui să plecăm, sugeră Main. 

— Nu, nici vorbă, spuse Sarah hotărâtă. (Deja se hotărâse să 
raporteze totul doctorului Tyndall, dar asta oricum nu avea 
importanţă.) Ceea ce contează este să aflăm ce s-a întâmplat cu 
Simon şi Mary. Aşadar, unde rămăsesem? 

Lafferty o privi pe Sarah plin de admiraţie. 

— Ne întrebam dacă cei de la Serviciile Funerare îşi pot da 
seama dacă un cadavru lipseşte. 

— Şi mai e ceva ce nu am discutat fiindcă sunt eu de faţă, 
spuse Main. 

Lafferty şi Sarah se uitară tăcuţi unul la celălalt. 

— Nu am discutat de ce au dispărut cadavrele, spuse Main. Nu 
am vorbit deloc despre cei care ar fi interesaţi de ele. 

— Da, ai dreptate, îl aprobă Lafferty în şoaptă, un pic nesigur 
de intenţiile lui Main şi temându-se de o explozie iminentă din 
partea acestuia. 

— Să îndrăznesc să sugerez că ar fi vorba despre intenţia 
medicilor de a păstra cadavrele? întrebă Main. 

Când Lafferty şi Sarah nu reacționară, acesta adăugă: 

— Mai bine zis părţile disponibile ale cadavrelor. 

Lafferty observă că mâinile lui Main începură să tremure uşor, 
dar acesta din urmă părea să fie foarte stăpân pe sine. Lafferty 
spuse: 

— Trebuie să mărturisesc că şi eu m-am gândit la asta. 

— Şi eu la fel, aprobă Sarah. 

— Atunci eu am refuzat să donez organele fiului meu, spuse 
Main. 

— La fel au făcut şi soţii O'Donnell, adăugă Sarah. 

— Dar nenorociţii oricum le-au luat, spuse Main acru. 

— Din nefericire s-ar putea să ai dreptate, spuse Lafferty. 

Main îşi împreună mâinile, după care făcu un gest de frustrare 
ridicând din umeri: 

— lronia faptului e că nu mă deranjează acest lucru. Atunci 
când mi s-a cerut consimţământul, eram copleşit de durere şi nu 
suportam ideea ca cineva să se atingă de băieţelul meu. Am 
refuzat din start - a fost ca un gest reflex. Dar dacă m-ar fi 
întrebat puţin mai târziu sau în alte circumstanţe, cred că nu aş fi 
avut nimic împotrivă. Dar apoi nu m-a mai întrebat nimeni nimic. 


Lafferty dădu aprobator din cap şi Sarah îi zâmbi încurajator. 

— Ironia şi mai mare e, spuse Main, că după înmormântare mi- 
am făcut chiar procese de conştiinţă fiindcă spusesem nu! 

Lafferty se bucură că Main îşi dezvăluia sentimentele. Main 
părea mult mai împăcat cu noua poveste despre moartea fiului 
său decât cu explicaţiile privind ritualurile sataniste şi vrăjitoria. 
Aproape că se simţea uşurat. 

— Deci noi avem de-a face aici cu un scandal, spuse Main. 

— Scandalul unei crime, corectă Lafferty. 

— Deci e o înşelătorie bine pusă la punct în care e implicat 
traficul de organe? întrebă Main. 

— Ar putea fi, aprobă Sarah, dar vă daţi seama ce fel de 
organizaţie trebuie să fie implicată în afacerea asta? 

— Spune-ne, o îndemnă Lafferty. 

— Înainte să moară, pacienţilor noştri ar trebui să li se facă 
analiza ţesuturilor şi multe alte teste de compatibilitate. 
Organele trebuie luate imediat după moarte, ceea ce ar implica 
un spaţiu de operare şi chirurgi special pregătiţi, ca să nu mai 
punem la socoteală şi transportul! Nu prea văd cum toate astea 
ar putea fi aranjate pe ascuns. 

Main spuse: 

— Poate că par cinic, dar dacă există bani, totul e posibil. 

— Deci cine se ocupă de toate astea? o întrebă Lafferty dintr- 
odată pe Sarah. 

— Stubbs, răspunse ea aproape automat. 

— Eşti sigură? întrebă Lafferty. 

— Ştiu că înclin să cred asta fiindcă îl urăsc atât pe acest om, 
dar toate firele duc la el! spuse Sarah. 

Toată lumea ştie că preocuparea lui supremă este obţinerea 
consimţământului pentru transplantul de organe. El crede că 
doctorul Tyndall ar trebui să insiste mai mult asupra acestui lucru 
şi se enervează foarte tare când acesta nu face întocmai. L-am 
auzit plângându-se că Tyndall a fost mult prea blând în câteva 
asemenea ocazii. 

— Îmi amintesc acum, spuse Main. Stubbs a vrut să vorbească 
cu mine după moartea lui Simon, dar a fost oprit de doctorul 
Tyndall. Atunci nu ştiam despre ce era vorba, dar acum îmi dau 
seama ce a vrut să spună Tyndall. L-a atenţionat pe Stubbs că nu 
mai avea rost să insiste, fiindcă eu eram hotărât deja. 


— Asta s-a întâmplat după ce tu ai refuzat să donezi organele? 
întrebă Lafferty. 

— Da. 

— Şi apoi Stubbs mai e implicat şi în moartea lui John McKirrop, 
spuse Sarah. Sunt sigură că el a fost. 

Lafferty îi povesti pe scurt despre circumstanţele bizare în care 
murise John McKirrop. 

— Stubbs ştie cine suntem? întrebă Main. 

— l-am spus eu cine sunteţi, răspunse Sarah. 

— Atunci te afli în pericol aici, o avertiză Main. 

— Nu i-am spus şi de ce vă aflaţi aici. 

— Îşi poate da seama şi singur, spuse Lafferty. 

— Poate că am putea inventa ceva? sugeră Main. 

— La miezul nopţii? Tatăl unui copil al cărui cadavru a dispărut 
şi preotul parohiei preocupat atât de moartea lui John McKirrop, 
cât şi de cea a lui Mary O'Donnel? Tu ai crede altceva? întrebă 
Lafferty. 

— Nu, recunoscu Main. Nu aş crede. 


14 


— Deci, ce facem? întrebă Main. 

— Va trebui să fiu foarte precaută, răspunse Sarah. 

— Nu cred că asta va fi de ajuns, spuse Lafferty. 

— Atunci ce putem face? întrebă Sarah. 

— Va trebui să pleci de-aici, spuse Lafferty scurt. 

Main rămase cu răsuflarea tăiată. Sarah părea şocată. 

— Dar cariera ei... spuse Main. 

— Momentan trebuie să ne gândim mai întâi la viaţa ei, spuse 
Lafferty. 

O privi pe Sarah şi spuse: 

— Poate există posibilitatea să-ţi iei concediu sau să aranjezi 
cu cineva să-ţi ţină locul până ce se vor lămuri lucrurile. 

Sarah îşi duse mâna la cap. 

— Nu mă gândisem... Nu ştiu... Nu vreau să fug. Şi eu sunt 
implicată în afacerea asta, să ştiţi. 

— Dar Ryan are dreptate, spuse Main. E prea periculos pentru 
tine să continui să munceşti aici. Inţelege acest lucru. 

Sarah dădu din cap cu reticenţă, apoi păru că-i vine o idee. 

— L-am cunoscut pe fratele lui Tyndall la recepţia care a fost 
dată de spital în cinstea descoperirii noului vaccin. S-ar putea să- 
mi petrec ceva timp în laboratorul său de cercetare de la 
Facultatea de Medicină. Astfel aş putea sta departe de Stubbs, 
dar destul de aproape pentru a păstra legătura cu voi. 

— E o idee bună, spuse Lafferty. 

Main fu de acord. 

— Vorbeşti mâine despre asta cu doctorul Tyndall? întrebă el. 

Sarah promise că aşa va face. 

— Deci cum procedăm ca să ne dovedim suspiciunile? întrebă 
Main. Nu putem merge la poliţie fără să avem nicio dovadă 
concretă. Presupun că simpla afirmaţie a lui Lafferty în legătură 
cu sicriul gol a lui Mary O'Donnell nu va fi de ajuns. Acelaşi lucru 
se aplică şi în cazul lui Simon. 

Lafferty fu de acord şi spuse: 

— Stubbs trebuie să aibă nişte complici. Cred că toţi suntem 
de acord cu asta. Poate că aici vom găsi ceea ce ne trebuie. 
Avem nevoie de cineva care să mărturisească. Din ceea ce ne-a 


spus Sarah despre procedura de rutină în legătură cu moartea 
unei persoane, cineva trebuie să fie plătit bine pentru a trece cu 
vederea anumite nereguli. Putem afla dacă aceeaşi firmă de 
servicii funerare a fost folosită atât în cazul lui Mary, cât şi în cel 
al lui Simon? 

— Eu i-am chemat pe cei de la „Maitland Stroud“ din 
Morningside, spuse Main. 

Lafferty oftă şi spuse: 

— Familia O'Donnell i-a avut pe cei de la „Granby“ de pe 
şoseaua Dalkeith. 

— Nu pot fi toţi implicaţi, spuse Main. 

Lafferty îşi privi ceasul şi văzu că era trecut de ora unu. 

— Ar fi timpul să plecăm, sugeră el. 

— Unii dintre noi, zâmbi Sarah. 

— Îmi pare rău, spuse Lafferty. Mă suni mâine după ce vorbeşti 
cu doctorul Tyndall? _ 

Sarah răspunse că va face întocmai. li conduse pe Main şi pe 
Lafferty până la uşă unde se despărţiră urându-şi noapte bună în 
şoaptă. 

Main şi Lafferty nu-şi mai adresară niciun cuvânt până nu 
urcară în maşină. Amândoi simțeau parcă austeritatea spitalului. 
Acesta devenise străin, ameninţător, un loc menit să te 
înspăimânte mai degrabă decât să-ţi ofere siguranţă. 

— Crezi că are vreun rost să-i întrebăm pe îngrijitori dacă au 
văzut trupul lui Simon? întrebă Main. 

— Nu, răspunse Lafferty hotărât. 

— De ce nu? 

— Dacă l-au văzut, asta nu ne va ajuta cu nimic, iar dacă nu l- 
au văzut şi nu au spus nimănui nimic, înseamnă că sunt şi ei 
implicaţi, aşa că oricum nu ne vor spune. In orice caz, ne-am face 
publice bănuielile care ar ajunge la urechea lui Stubbs. 

Main acceptă ceea ce spusese preotul fără să comenteze, 
preferând să privească pe geam în timp ce Lafferty vira la stânga 
şi la dreapta pe străzile pustii. 

Lafferty zâmbi, după care porni ştergătoarele pentru a curăța 
parbrizul de ploaia care tocmai începuse. 

— Te descurci foarte bine, spuse el. Nu cred că-ţi este aşa de 
Uşor. 

— Ştii, mă bucur de faptul că lucrurile au ieşit astfel. 


Lafferty rămase, tăcut. 

— Faptul că o parte din Simon trăieşte în trupul altcuiva mă 
face să mă simt chiar bine. 

— Asta e bine, spuse Lafferty în şoaptă. 

— Chiar dacă se va dovedi că trupul său a fost folosit în cine 
ştie ce afacere dubioasă cu milioane de lire, eu tot voi fi fericit. 
Nu contează cine este pacientul, mi-e totuna dacă este fiul unui 
şeic arab sau al unui om de afaceri milionar din Texas. Atâta timp 
cât copilul este în viaţă datorită lui Simon. 

— Cred că gândeşti foarte corect, spuse Lafferty. 

— Îmi doresc numai să fi spus „da“ în acel moment, în loc să 
trec prin toate astea, zise Main. Dar doctorul Tyndall m-a întrebat 
chiar în momentul cel mai puţin potrivit. 

Lafferty parcă maşina lângă blocul unde locuia Main. 

— Vrei să urci pentru o cafea sau o prăjitură? întrebă Main. 

Lafferty dădu din cap şi spuse: 

— Hai mai bine să ne culcăm. Amândoi avem nevoie de asta. 

În timp ce Lafferty conducea înapoi către Sf. Xavier, gândurile i 
se îndreptau către Sarah Lasseter şi pericolul în care aceasta se 
găsea. Se consolă cu gândul că Stubbs nu-şi va permite să-i facă 
rău cât timp el şi cu Main erau în preajma ei. Ar fi fost prea 
evident. Ce va face prin urmare Stubbs? Îşi va întări poziţia, se 
gândi Lafferty. Va avea grijă ca nimeni să nu vorbească. Nu va 
risca în niciun fel până când Sarah Lasseter şi prietenii ei 
indiscreţi nu vor dispărea de pe scenă. Acest lucru ar putea face 
investigația de două ori mai dificilă, dar cu siguranţă că într-o 
afacere atât de ramificată, trebuie să existe o cale de a pătrunde 
în miezul problemei. 

Lafferty se hotărî să-şi lase mai degrabă maşina parcată pe 
şosea decât să se chinuie să deschidă porţile care duceau la 
parcarea de lângă casă. Alese scurtătura prin vechea curte a 
bisericii, tălpile lui călcând pietrele cărării în timp ce înconjura 
biserica pentru a ajunge acasă. Cum a dat ultimul colţ, se opri 
brusc şi sângele îi îngheţă în vine când văzu ce îi stătea în faţă. 
Locul nu era bine luminat, dar reuşi să observe un animal 
spânzurat de uşa de la intrare. Apropiindu-se, văzu că era o 
pisică. Stomacul animalului fusese despicat şi măruntaiele îi 
atârnau în afară. Mirosul îl făcu pe Lafferty să-şi acopere nările. 
Pentru o clipă, îşi mută privirea şi mai observă ceva ce îi opri 


inima în loc. Lângă uşă, în umbră, se afla întins un corp. 

Se aşeză pe vine şi întoarse corpul astfel încât să-i observe 
faţa. Era doamna Grogan. Îi căută pulsul şi i-l găsi; trăia. Probabil 
doar leşinase. O luă în braţe şi o transportă până la uşa laterală. 
Odată aflată în siguranţă, Lafferty chemă poliţia şi pe Alan Jarvis, 
medicul doamnei Grogan. El era şi medicul lui Lafferty, deşi de 
puţine ori avusese nevoie de el. Doamna Grogan şi-a revenit 
înainte ca cei chemaţi să ajungă, şi Lafferty a trebuit să o 
calmeze şi să o scoată din panica iniţială declanşată de ceea ce 
văzuse pe uşa casei. 

— Am ajuns în jur de ora zece, spuse ea împiedicat. Uitasem 
să-mi iau revistele acasă şi m-am gândit că le voi lua după ce mă 
întorc de la sora mea. Dar când am ajuns la uşă... 

Doamna Grogan îşi îngropă faţa în batistă şi Lafferty o cuprinse 
cu braţul. Afară, maşinile începuseră să sosească. 

Lafferty îşi privi ceasul şi văzu că era aproape două. Se 
prefigura o altă noapte fără somn, şi gândul acesta îl deranjă. 
Doamna Grogan a fost lăsată în grija doctorului şi poliţiştii s-au 
oferit să o ducă acasă. Totuşi, alţi poliţişti au rămas să pună 
toate întrebările stupide pe care le puteau imagina, gândi 
Lafferty. El se aşteptase ca incidentul să fie investigat de o 
echipă simplă, dar acestora li se adăugase un inspector şi un 
sergent de la Departamentul de Investigare a Crimelor. Era 
inspectorul Lenny, ofiţerul care fusese şi pe malul canalului. 

— Pentru că sunteţi implicat dumneavoastră, domnule, îi 
replică Lenny atunci când Lafferty îl întrebă de ce a trebuit să 
vină un poliţist atât de important. 

— Nu înţeleg, zise Lafferty, devenind deodată nervos. 

— lată care este situaţia, domnule, spuse polițistul, uitându-se 
fix în ochii lui Lafferty ca şi cum l-ar fi testat. Dumneavoastră 
sunteţi preotul care l-a căutat pe McKirrop pentru a-l întreba 
despre vrăjitoria din cimitir. Dumneavoastră aţi fost preotul care 
l-a găsit mort. Acum dumneavoastră sunteţi preotul care are o 
pisică neagră spânzurată de uşă. Păreţi a duce o viaţă agitată, 
domnule. 

Lafferty rămase tăcut. 

— Şi acum îmi veţi spune că nu aveţi nici cea mai mică idee 
cine a făcut acest lucru sau de ce l-a făcut. Am dreptate, 
domnule? 


Lafferty îl aprobă din cap. 

— Perfectă dreptate, zise el. Nu am nicio idee. 

Era rândul inspectorului de poliţie să tacă în timp ce îl fixa pe 
Lafferty deconcertant. Continuă totuşi: 

— Nu sunt un expert, domnule, dar cred că o pisică atârnată 
de uşa dumneavoastră are de-a face cu magia neagră ori cu un 
ritual satanic, sau mă înşel? 

— La asta m-am gândit şi cu, îl aprobă Lafferty. 

Urmă iar o pauză lungă până când Lenny spuse: 

— Sincer, domnule, noi, adică poliţia, avem foarte multe 
probleme în legătură cu ce i s-a întâmplat băiatului lui Main. Nu 
putem face progrese pentru că nimeni nu vrea să ne vorbească 
despre magia neagră sau venerarea diavolului. 

— Înţeleg, zise Lafferty. Nu e uşor pentru dumneavoastră. 

— Nu, domnule. Am devenit paranoici cu investigația aceasta. 
Chiar sunt înclinat să cred că dumneavoastră ştiţi puţin mai mult 
decât lăsaţi să se înţeleagă. 

Lafferty ridică din umeri şi spuse: 

— Vă asigur, inspectare, nu cunosc mai multe decât 
dumneavoastră. 

— Cea care vă face curat a fost destul de şocată în seara 
aceasta, domnule, spuse polițistul, schimbând tactica. 

— Cam aşa, zise Lafferty. 

— Şoferul meu mi-a spus că era încă şocată pe drum către 
casă. A menţionat ceva de faptul că aveţi cărţi de vrăjitorie în 
casă, despre patul dumneavoastră în care nu se dormise, lucruri 
de genul acesta. 

Înainte de a continua, polițistul făcu o pauză pentru a observa 
efectul celor spuse. 

— Înţeleg că ea era supărată şi toate acestea pot fi... 

— Mă informez şi eu cât de cât, l-a întrerupt Lafferty. lar asta e 
tot. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, domnule... 

— Ar trebui să credeţi. 

Lenny schimbă câteva priviri cu sergentul şi se ridică în 
picioare, după care spuse: 

— Ei bine, e timpul să plecăm. Dacă mai este ceva ce vreţi să 
ne spuneţi, vă rog să ne contactaţi. 

— Aşa voi face. 


Inspectorul zâmbi şi spuse ca o lovitură finală: 

— Oricum, domnule, suntem de aceeaşi parte, nu-i aşa? 

Polițistul se gândi că a avut cu siguranţă ultimul cuvânt şi se 
întoarse să plece când Lafferty spuse: 

— Aţi obţinut raportul medico-legal asupra celor patru oameni 
care au murit în explozia maşinii, inspectore? 

Polițistul s-a oprit din drum şi s-a întors. El păru surprins de 
întrebare. 

— Da, domnule, avem într-adevăr raportul. Am înţeles că nu 
au fost împrejurări suspecte. Un scurtcircuit la pompa electrică 
de alimentare, situaţie cauzată de lichidul din rezervor care s-a 
scurs chiar deasupra ei. O intervenţie divină, s-ar putea spune. 

— Nu sunt foarte sigur că Dumnezeu ar fi fericit să-şi asume 
vinovăția pentru aceasta, inspectare, spuse Lafferty. 

— Ce vreţi să sugeraţi, domnule? 

— Nimic, inspectare. Să spunem doar că nu sunteţi singurul 
care suferă de paranoia. 

Lafferty privi cum o echipă întreagă de poliţişti pleacă. Ochii lui 
urmăreau punga neagră de plastic în care se afla pisica şi 
mesajul de magie neagră pe care îl conţinea. Buzele i-au schiţat 
un zâmbet sceptic. 

— Nu m-aţi convins, a şoptit el. Nu m-aţi convins deloc. 

* 


Sarah n-a avut mult timp de gândire. Câțiva pacienți avuseseră 
o noapte agitată şi ea fusese chemată permanent. De cele mai 
multe ori era vorba de cazuri în care trebuia să regleze sistemele 
de menţinere în viaţă, însă un pacient, Martin Keegan, ajunsese 
la capătul liniei. El era pacientul pe care Stubbs dorise mai 
devreme să-l vadă atunci când a găsit-o cu Lafferty şi cu John 
Main. Keegan fusese implicat într-un accident de maşină. Maşina 
lui trecuse peste restricţiile centrale ale autostrăzii M8 şi lovise 
un vehicul greu care venea din partea opusă. Pe lângă rănile 
puternice la cap, el era grav afectat şi acolo unde fusese prins în 
accident, la piciorul şi talpa stângă. Stubbs avusese dreptate în 
privinţa stării sale de sănătate; ea se înrăutăţise. Cu puţin înainte 
de ora şapte dimineaţa, el pierdu orice urmă de activitate 
cerebrală. Sarah repetă la cel mai bun aparat testele cu sondele 
Sigma, dar nu putu să identifice nicio urmă de activitate a 
creierului. 


— Nu mai are niciun rost? întrebă sora. 

Sarah clătină din cap: 

— Din păcate nu, spuse ea. 

— Doctorul Stubbs nu credea că băiatul va reuşi să 
supravieţuiască, îi mărturisi sora. A cerut să fie informat dacă 
situaţia se va înrăutăţi. 

— Într-adevăr? răspunse Sarah surprinsă. Nu am primit niciun 
astfel de mesaj. 

Sora nu primi prea bine ce a spus Sarah. Ea zise: 

— Era un mesaj lăsat la cabinetul asistentelor. 

— Înţeleg, spuse Sarah. Ştii cumva de ce doctorul Stubbs a 
făcut o astfel de cerere? 

— Cred că vrea să vorbească personal cu rudele, îi spuse sora. 

— Dar doctorul Tyndall este cel care vorbeşte întotdeauna cu 
rudele, replică Sarah. 

Asistenta a clătinat din cap ca şi cum nu ar vrut să continue 
conversaţia. 

— Bine. Mulţumesc, soră, spuse Sarah zâmbind. Mai bine l-ai 
suna, dar înainte, te rog, lasă-mi cinci minute. 

Sora a dat din cap afirmativ şi Sarah s-a întors în cabinetul 
medicilor. 

Oare ce mai plănuia Stubbs de data aceasta? Era acesta noul 
lui plan? Să contacteze mai întâi rudele şi apoi să le zăpăcească 
pentru a obţine permisiunea transplantului, înainte ca acestea să 
apuce să vorbească cu Tyndall? Astfel, el nu va mai fi nevoit să 
fure cadavrele. Sarah era furioasă; luă telefonul şi îl sună pe 
Tyndall. 

— Doctorul Tyndall? Sunt Sarah Lasseter. Îmi pare rău că vă 
deranjez, dar m-am gândit că ar trebui să ştiţi că Martin Keegan 
a pierdut orice urmă de activitate cerebrală. Doctorul Stubbs a 
lăsat de ştire asistentelor să fie informat dacă acest lucru se va 
întâmpla. Am înţeles că intenţionează să contacteze personal 
familia cu gândul de a-i vedea dimineaţă. M-am gândit că poate 
aţi dori să fiţi prezent şi dumneavoastră. 

— Sunteţi foarte amabilă că m-aţi sunat, doctore, i-a răspuns 
Tyndall gânditor. Sigur că vreau. Poate îi lăsaţi un mesaj 
doctorului Stubbs înainte să vă terminaţi tura. Transmiteţi-i doar 
că doresc să vorbesc cu rudele aşa cum fac de obicei. 

— Da, domnule, spuse Sarah. 


Ea ceru o întrevedere personală cu Tyndall şi i se răspunse că 
ora patru ar fi convenabilă. Închise telefonul şi se simţi mulţumită 
de rezultatul convorbirii. 

— Şah mai, doctore Stubbs, a spus ea încet. 

* 


Soneria uşii o trezi pe Sarah dintr-un somn profund chiar în 
miezul zilei. 

— Imediat, imediat, strigă ea nemulțumită în timp ce se ridica 
din pat şi se chinuia să îşi pună capotul. 

Deschise uşa şi îl găsi pe Derek Stubbs aşteptând-o. Părea 
furios. 

— Cu cine crezi tu că te joci aici? întrebă el. 

Intră în cameră atât de violent încât Sarah trebui să facă 
repede câţiva paşi înapoi pentru a nu fi îmbrâncită. Stubbs 
închise uşa în urma sa şi lui Sarah i se făcu frică. 

— Ce vrei să spui? se bâlbâi ea. 

— Tu şi Tyndall? Ce se petrece de fapt? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. leşi afară din cameră! 

— l-ai spus lui Tyndall despre Keegan, nu-i aşa? 

— Da, i-am spus, zise Sarah. 

— De ce? întrebă Stubbs. 

— Ca să-i vadă pe părinţii lui. 

Sinceritatea replicii lui Sarah păru să-l oprească pe Stubbs un 
moment. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? întrebă el. 

— Pentru că eşti la fel de fermecător ca un urangutan cu 
hemoroizi, spuse Sarah, folosindu-şi ultimele rezerve de curaj. Nu 
voiam ca părinţii lui Keegan să fie confruntaţi cu un vampir lipsit 
de farmec care le-ar fi cerut corpul fiului lor. 

— Isuse, spuse Stubbs cu o voce răguşită. Şi astfel îl suni pe 
sfântul Murdoch şi el îi lasă să scape fără să opună nicio 
rezistenţă. Cum doriți dumneavoastră, domnule Keegan. 
Crematoriul fie atunci, domnule Keegan. Să aruncăm sondele 
Sigma, iar focul să mistuie rinichi, plămâni, ochi aflaţi în stare 
perfectă. 

— E dreptul lor, zise Sarah. 

— E dreptul lor, o imită Stubbs cu o voce prefăcută. Tu nu 
gândeşti niciodată? zise el. Nu-ţi dai seama cât de mult bine pot 
face aceste organe perfect sănătoase? 


Sau cât de mulţi bani ai face, gândi Sarah. 

— Ştii câte autorizaţii de transplant am avut în ultimul an în 
spital? întrebă Stubbs. 

Sarah clătină din cap. 

— Niciuna, spuse Stubbs. Nici măcar una. 

Sarah a rămas fără grai. 

— Şi asta datorită conducătorului nostru care este mai 
interesat să-şi promoveze imaginea doctorului de treabă. 

— Nu ai niciun drept să spui asta, protestă Sarah. 

— Eşti sigură? spuse Stubbs. Niciuna în optsprezece luni. E un 
record îngrozitor. 

— Nu toţi doctorii sunt în favoarea tehnologiei transplantului, îi 
răspunse Sarah, cu vocea tremurândă. 

Stubbs îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Ei hai, protestă el. Noi discutăm despre ceea ce se întâmpla 
acum douăzeci de ani când pacienţii cu transplant nu rezistau 
mai mult de zece minute şi asta într-o zi bună. Amândoi ştim 
care este astăzi rata succesului. De ce nu se zbate mai tare să 
obţină consimţământul rudelor? 

Sarah nu îi răspunse. Ea se gândi cât de simplu i-ar fi lui 
Stubbs să-şi desfăşoare escrocheria cu autorizaţie oficială. 
Expresia feţei lui Stubbs se schimbă dintr-odată şi îşi opri 
respiraţia pentru un moment ca şi cum îşi dăduse seama de ceva 
sau îşi amintise ceva. Se răsuci brusc şi ieşi furtunos, lăsând-o pe 
Sarah epuizată, parţial din cauza oboselii, însă mai mult din 
cauza fricii. 

Se aşeză pe pat simțind că picioarele nu o mai ajută, 
bucurându-se pentru o clipă că Stubbs plecase. El lăsă în urma 
lui o tăcere copleşită treptat de sunetele cotidiene ale 
normalităţii. Traficul, o sirenă a poliţiei în depărtare, zgomotul 
unui cărucior tras în grădina de alături. Nici nu se mai gândea să 
se ducă înapoi la culcare. Se aşeză doar pe pat să se odihnească 
până când trebuia să plece la întâlnirea cu Tyndall. Stubbs era 
furios pe ea, dar nu îi făcuse niciun rău. Se temuse pentru viaţa 
ei atunci când acesta a dat buzna în cameră, dar, spre mirarea 
ei, el nici nu a menţionat faptul că Ryan Lafferty şi John Main 
fuseseră în spital cu o noapte în urmă. Stubbs nu încercase să 
afle cât de mult ştia Sarah. În schimb îl frământau eşecurile lui 
Tyndall de a obţine autorizaţii de transplant. Voia să lase să se 


înţeleagă acest lucru pentru a acoperi ceea ce făcea? Felul în 
care a plecat fusese de asemenea straniu. Ce l-a făcut să se 
întoarcă deodată şi să plece? Incercă să nu se mai gândească la 
Stubbs concentrându-se în schimb pe ceea ce îi va spune lui 
Murdoch Tyndall. Ea spera că nu i se va împotrivi, pentru că era 
emoţionată la gândul că îi va întâlni din nou fratele, pe Cyrill. 
Dacă ar fi fost cinstită cu sine, ea ar fi trebuit să recunoască 
faptul că prin pretextul de a scăpa de Stubbs, ea avea 
posibilitatea să reflecteze mai mult asupra ideii lui Cyrill Tyndall 
de a-şi face o carieră în cercetare. Poate că asta era soarta, 
gândi ea. Încercă să se convingă că încă doreşte să practice 
medicina generală cu tatăl ei, însă nu putea să nege faptul că 
profesorul Tyndall îi deschisese perspectiva unui viitor cu totul 
diferit, şi acesta era cu siguranţă extrem de atrăgător, îşi aduse 
aminte pentru o clipă de o glumă făcută de Paddy Duncan cum 
că ea ar fi „obsedată“ de medicină, şi asta o enervă. 

Murdoch Tyndall o făcu pe Sarah să se simtă relaxată de 
îndată ce intră în biroul lui. 

— Aşa, Sarah, zâmbi el. Cu ce te pot ajuta? 

— E cam greu, începu Sarah. 

— Ceva nu e în regulă, mi-am dat seama, spuse Tyndall. 

— Trebuie să plec din spital pentru moment, temporar, însă 
trebuie să plec neapărat. 

Tyndall o privi pe Sarah în tăcere câteva clipe, după care îşi 
întinse mâinile pe birou şi spuse: 

— Şi pleci aşa? Fără nicio explicaţie? 

— Este foarte dificil pentru mine să vă vorbesc deschis, 
domnule, dar doctorul Stubbs şi cu mine nu ne înţelegem deloc 
bine şi mă simt încordată. 

— Un conflict de orgolii? întrebă Tyndall. 

— Se poate spune şi aşa. 

— Şi cam ce îţi propui să faci în timpul absenței tale 
„temporare“? întrebă Tyndall. 

— Dacă îmi daţi voie, am o propunere. 

— Spune. 

Sarah îi povesti lui Tyndall despre conversaţia anterioară cu 
fratele lui şi îl întrebă dacă i-ar permite să petreacă mai mult 
timp în laboratorul din facultate al lui Cyrill Tyndall. 

— Înţeleg, spuse Tyndall gânditor. 


— Dar eşti sigură că vrei să faci într-adevăr cercetare? 

— Nu, domnule, nu sunt sigură. Dar vă voi fi recunoscătoare 
dacă voi putea încerca. 

— Dar dacă asta e o soluţie temporară, nu te va aştepta 
aceeaşi problemă când te vei întoarce? întrebă Tyndall. 

— Sper să se rezolve până atunci. 

— Foarte ciudat, zâmbi Tyndall. E ceva ce eu nu ştiu? 

— Da, domnule, dar nu vă pot spune prea multe deocamdată. 

Tyndall îşi împreună mâinile şi spuse: 

— Doctore Lasseter, doctorul Stubbs m-a informat că stăteaţi 
„la taclale“ cu nişte invitaţi în timpul serviciului. În mod normal, 
nu mi-ar fi păsat de asta, dar insistând am aflat că de fapt 
„invitaţii“ erau părintele Lafferty şi tatăl lui Main. 

— Da, domnule. 

— Evident, nu o să vrei să-mi spui mai multe, deci nu voi 
insista, dar te pot întreba dacă vizita lor nu a avut cumva de-a 
face cu „problema“ ta cu doctorul Stubbs? 

— Da, domnule, aşa e. 

Tyndall se lăsă pe spate şi spuse: ` 

— Foarte bine, doctore, am să văd ce se poate face. li voi 
telefona fratelui meu înainte să plec. 

— Mulţumesc, domnule, spuse Sarah simțindu-se uşurată şi 
ridicându-se să plece. 

— Nu vă pot spune cât vă sunt de recunoscătoare. 

— Trebuie să mă gândesc la pacienţi, spuse Tyndall. Nu pot 
permite conflicte în interiorul echipei medicale. 

Sarah îl sună pe Lafferty şi îi povesti cum s-a desfăşurat 
întâlnirea. 

— Şi crezi că fratele lui va fi de acord? întrebă Lafferty. 

— Doar dacă nu s-a răzgândit între timp, zise Sarah. 

— Excelent, spuse Lafferty. 

Sarah îi povesti şi despre vizita pe care Stubbs i-o făcuse mai 
devreme şi despre ceea ce au vorbit. 

Lafferty a găsit că incidentul a fost grăbit de moartea unui alt 
pacient în spital. 

— Povesteşte-mi despre băiatul acesta, Keegan. 

Sarah îi făcu un scurt rezumat al cazului. 

— Asta ar putea fi şansa noastră de a-l prinde pe Stubbs, 
spuse Lafferty. 


— Un tânăr pacient pentru care transplantul fusese refuzat. E 
posibil ca trupul băiatului să fie în morga spitalului? 

— Cred că da, spuse Sarah, dar după ce se gândi mai bine 
adăugă: 

— De fapt nu sunt foarte sigură. Tocmai mi-am dat seama că 
am neglijat ceva. 

— Ce anume? întrebă Lafferty. 

— Unii din pacienţii noştri sunt conectaţi la anumite sonde 
Sigma. Ele sunt de fapt plasate în interiorul craniului. Dacă un 
pacient monitorizat de aceste sonde moare, trebuie ca acestea 
să fie extrase cu ajutorul anumitor tehnicieni-specialişti înainte 
ca orice altceva să i se întâmple corpului. 

— Unde fac ei aşa ceva? 

— Nu prea ştiu, mărturisi Sarah. Ei vin şi scot corpul din secţie. 
Nu prea ştiu ce se întâmplă după aceea. Cred că duc corpul la 
morgă când au terminat cu el şi cei de acolo îl preiau după 
aceea, dar poate că nu este aşa. 

— Poate că nu, o aprobă Lafferty. 

— Crezi că... începu Sarah tulburată. 

— E posibil. Poţi să afli mai multe despre locul unde sunt duse 
corpurile pentru a le fi extrase sondele? 

— Voi încerca, spuse Sarah. 

— Dar fii precaută, o avertiză Lafferty. Între timp, am să încerc 
să aflu ce antreprenor de pompe funebre se ocupă de 
înmormântarea lui Keegan. 

— Şi tu să ai grijă. 

— Să fim amândoi precauţi, spuse Lafferty cu blândeţe. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât Lafferty simţea că 
descoperiseră cum era înfăptuit furtul de corpuri. „Tehnicienii“ 
pe care Sarah îi menţionase ar trebui să fie implicaţi în furt, dar 
acesta ar fi un lucru care nu ar interesa prea tare spitalul sau 
universitatea. Spitalul era interesat doar să-şi primească sondele 
Sigma înapoi, şi chiar dacă asta ar fi însemnat ca Stubbs să le 
plătească din propriul buzunar, ar fi fost un cost minor în raport 
cu banii implicaţi în afacere. Desigur, asta ar fi însemnat că 
aceeaşi tehnicieni erau responsabili pentru încărcatul şi sigilatul 
sicrielor, altfel antreprenorii şi-ar fi dat seama ce se întâmplă. El 
va încerca să afle care este numele firmei ce se ocupă de 
înmormântarea lui Keegan. leşi să cumpere ediţia de seară a 


ziarului local. La întoarcere, Lafferty fu oprit de o enoriaşă care 
părea hotărâtă să-i povestească fiecare detaliu al istoriei sale 
medicale din ultimii cinci ani. Lafferty scoase toate „ah“-urile şi 
„oh“-urile cuvenite la intervale care spera să fie corecte, dar s-a 
temut totuşi să nu-i fie observată nerăbdarea. 

— Viaţa ta nu este foarte uşoară, Thelma, îi spuse femeii mici, 
grăsuţe care stătea în faţa lui, dar ai o familie iubitoare şi 
Dumnezeu te are în grijă. Ne vedem duminică. 

— Da, părinte, îi răspunse femeia luată prin surprindere de 
dispariţia lui Lafferty. 

Lafferty urmări cu degetul coloana „Deceselor“ şi se opri la 
Keegan. 

„În mod tragic, în urma unui accident, a murit Martin John 
Keegan, unicul fiu prea iubit al lui James şi Edwina Keegan. 
Înmormântarea va avea loc la cimitirul Mortonhall, în ziua de joi 
18, ora 11. Florile le puteţi trimite la Harkness şi Glennie, aleea 
Causewayside.“ 

Lafferty verifică în Pagini Aurii şi află că Harkness şi Glennie 
aveau biroul deschis permanent. Va merge chiar el acolo şi va 
întreba de corpul băiatului. Mai întâi însă, îi va telefona lui Main şi 
îi va spune ce s-a mai întâmplat. 

— Bună treabă, spuse Main după ce Lafferty îi povesti discuţia 
cu Sarah. Cred că ei aşa procedează. 

— Aşa cred şi eu, îl aprobă Lafferty. Dacă putem doar arăta că 
a dispărut trupul băiatului, putem chema poliţia şi le putem oferi 
lor toate informaţiile. 

— Şi cum vom face noi asta? întrebă Main. 

Lafferty îi povesti despre planul său de a vizita firma de pompe 
funebre. 

— Vrei să vin şi eu? 

— Cred că e mai bine să merg singur, spuse Lafferty. Preoţii au 
o legătură evidentă cu moartea. Vor fi mai puţine bănuieli dacă 
merg singur. 

— Cum vrei. Aştept veşti de la tine. 

* 


Sarah intră de serviciu la ora şase. A vrut să înceapă cât mai 
târziu pentru a evita orice contact cu doctorul Stubbs. Ca din 
întâmplare, ea nu îl zări deloc atunci când intră în spital şi se uită 
în camera de gardă. 


— Bună seara, soră, îi spuse ea asistentei care stătea înăuntru. 
Ce se întâmplă? 

— Doctorul Tyndall discută cu doctorul Stubbs, îi răspunse sora 
ca şi cum i-ar fi dezvăluit un secret. S-au certat foarte rău în 
ultimele zece minute. 

Sora îşi duse degetul la buze şi Sarah ascultă. Se auzeau voci 
ridicate venind din biroul lui Tyndall. Ea reacţionă asemănător 
sorei ridicându-şi capul pentru a auzi mai bine. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea. 

— Nu ştiu, replică sora. Doctorul Stubbs a apărut pe 
neaşteptate şi a dat buzna în biroul doctorului Tyndall. 

Sarah îşi schimbă expresia feţei. Era tocmai pe punctul de a 
mai spune ceva când vocile care se certau se auziră deodată 
foarte tare. Atât ea, cât şi sora s-au prefăcut ocupate cu altceva 
atunci când uşa lui Tyndall se deschise şi Stubbs ieşi. 

— Nu ai auzit încă ultimul meu cuvânt, ameninţă Stubbs cu 
faţa roşie de furie. O văzu pe Sarah lângă el în timp ce închidea 
uşa lui Tyndall, îi aruncă o privire nimicitoare care îi provocă 
acesteia furnicături în tot corpul şi dispăru. 

— Ai spus ceva?, îi şopti sora care observase privirea lui 
Stubbs. 

— Probabil, zise Sarah. Îşi simţi gâtul uscat. După douăzeci de 
minute, când Sarah consulta un pacient în Beta 4, Murdoch 
Tyndall intră şi se aşeză în faţa ei. Părea netulburat de ceea ce se 
întâmplase între el şi doctorul Stubbs. Sarah îl consideră pentru 
asta un adevărat gentleman. 

— Am vorbit cu fratele meu despre cererea ta şi mi-a spus că 
poţi veni mâine după serviciu, dacă îţi convine? 

— E perfect, spuse Sarah. 

Tyndall i-a oferit o bucăţică de hârtie cu un număr de telefon. 

— Acesta este numărul. Te roagă să-l suni înainte să-l vizitezi. 

— Mulţumesc, domnule, spuse Sarah. Vă rămân foarte 
îndatorată. 

Tyndall zâmbi şi se întoarse. Ură noapte bună asistentelor şi 
ieşi. 

Când găsi timp liber, Sarah îl sună pe Lafferty, dar acesta nu 
era acasă. 

Puțin după ora şapte şi jumătate, Lafferty găsi firma Harkness 
şi Glennie, un magazin cu faţadă dublă şi cu perdele la ferestre, 


la jumătatea unei alei înguste cu faţa spre nord. Pictura clădirii 
era o combinaţie „cuviincioasă“ de gri şi negru. Uşa era blocată, 
dar Lafferty observă că undeva înăuntru era lumină. Pe perete se 
afla o sonerie de alamă. O apăsă şi auzi un clinchet. Un târşâit de 
picioare fu urmat de deschiderea broaştei şi uşa se deschise 
puţin. 

— Da? întrebă prin crăpătură vocea unui bărbat nevăzut. 

— Sunt părintele Lafferty de la biserica Sf. Xavier. Putem să 
discutăm un moment? 

Lafferty auzi un lanţ ridicat şi uşa se deschise descoperind un 
bărbat mic de statură ce purta pantaloni cu dungi şi un tricou. 

— Nu poţi fi îndeajuns de precaut în zilele noastre, părinte, 
spuse bărbatul poftindu-l pe Lafferty să intre. 

— Cred că nu, replică Lafferty aşteptându-l să asigure din nou 
uşa. Ce s-ar putea fura aici, se miră el. 

— Pe aici, spuse bărbatul. Îl conduse prin spatele clădirii într-o 
cameră mică în care se afla un televizor aprins. Câteva scaune, o 
măsuţă pe care se aflau o cană de ceai şi o sticlă de lapte pe 
jumătate plină şi două-trei ziare aruncate sugerau că aceasta 
este camera personalului. Omul închise televizorul şi puse o 
haină pe el. 

— Acum părinte, cu ce vă pot ajuta? 

— E vorba despre băiatul lui Keegan, spuse Lafferty. 

— O tragedie, zise bărbatul, clătinându-şi capul. Optsprezece 
ani. 

— Într-adevăr, îl aprobă Lafferty. Corpul este depus în Capela 
dumneavoastră? 

— Nu, părinte, nu se află aici. 

— Nu e aici? se miră Lafferty, sperând că bărbatul va spune 
mai multe. 

— E la Facultatea de Medicină. 

— Înţeleg, zise Lafferty, aşteptând mai multe informaţii. 

— Am înţeles că aveau nevoie să îi scoată un fel de 
echipament medical special astfel încât am livrat coşciugul iar 
băieţii de acolo ne vor da de ştire când îl vom putea lua. 

— Deci nu aveţi nimic de-a face cu trupul băiatului? întrebă 
Lafferty. 

— Noi doar îl preluăm din timp de la Universitate pentru 
înmormântare, răspunse bărbatul. 


— Am înţeles. Piesele se îmbinau acum perfect. 
— Imi pare rău că v-am deranjat. 


15 


Sarah reuşi să afle de la infirmierele de noapte că sondele 
Sigma erau extrase într-un laborator special al lui Cyrill Tyndall în 
universitate. Ea îl sună pe Lafferty imediat după miezul nopţii 
pentru a-i comunica informaţia. Acesta era în măsură să-i spună 
că îşi dăduse singur seama de asta din vizita pe care o făcuse 
antreprenorilor de pompe funebre şi că tehnicienii de acolo erau 
responsabili pentru aşezarea corpului în sicriu. 

— Deci asta este atunci, zise Sarah. 

— Cred că da, răspunse Lafferty nesigur. 

— E vreo problemă totuşi? întrebă Sarah. 

— De ce nu... De ce nu? De ce nu pun corpurile apoi în sicrie 
atunci când termină de extras organele? De ce mai ţin corpurile? 

— Ai dreptate, spuse Sarah după un moment de gândire. Ai 
crede că e cel mai normal lucru de făcut. Altfel, de ce mai iau 
corpurile, ce fac cu ele? 

— Exact. 

— La dracu, spuse Sarah încet. 

— Totul se potrivea atât de bine. Tocmai mi-am dat seama că 
laboratorul profesorului Tyndall este locul unde intenţionezi să 
lucrezi tu în Universitate, spuse Lafferty. 

— Da. 

— S-ar putea să intri chiar în gura lupului. 

— Voi fi atentă, promise Sarah. 

— Nu sunt sigur că e o idee foarte bună. Ai putea să fii în mare 
pericol. 

— Lasă-mă să mă conduc după intuiţie, zise Sarah. Nimic nu a 
fost încă stabilit. Profesorul Tyndall doreşte să-l sun mai întâi. 

— Pentru a stabili probabil o întâlnire preliminară, spuse 
Lafferty. Dacă te duci acolo, poate vei putea folosi vizita să afli 
tot ce poţi despre modul în care sunt scoase sondele Sigma? 

— Cu siguranţă voi încerca, zise Sarah adăugând, deşi este 
destul de dificil să reuşesc să aduc asta în discuţie. 

— După cum spuneai. Foloseşte-ţi intuiţia, spuse Lafferty. 

— Cu un dram de noroc, Stubbs se va duce la fund în curând, 
spuse Sarah. 

Ea i-a povestit despre cearta pe care a auzit-o cu doctorul 


Tyndall. 

— Ai putut să-ţi dai seama despre ce era vorba? întrebă 
Lafferty. 

— Din păcate, nu. 

— Fii foarte atentă, stărui Lafferty. Ar putea să devină extrem 
de periculos o dată ce realizează că nu mai are scăpare. 

— Voi fi, a promis Sarah încă o dată. 

După o noapte liniştită în spital, Sarah plecă de la serviciu şi 
dormi până ce fu trezită de alarma ceasului. Ea îl pusese să sune 
la ora două astfel încât să-i poată telefona profesorului Tyndall cu 
speranţa să aranjeze o întâlnire mai târziu. 

— Profesorul Tyndall? Aici Sarah Lasseter. Cred că îmi aşteptaţi 
probabil telefonul, nu-i aşa? 

— Da, fratele meu mi-a spus că aţi dori să lucraţi cu noi pentru 
o vreme, e adevărat? 

Sarah se gândi că Tyndall părea cam rece, ca şi cum nu ar fi 
fost foarte interesat de persoana ei. 

— Dacă este posibil, domnule. 

— Am nevoie de timp de gândire, doctore. Poate ar trebui să 
ne întâlnim mai întâi şi să discutăm care sunt subiectele ce vă 
interesează în cercetarea noastră. 

— Speram mai degrabă să pot veni azi după-amiază la 
dumneavoastră, spuse Sarah. 

— Cred că ar fi mai bine să aşteptăm câteva zile. Sunt extrem 
de ocupat acum. Daţi-mi un telefon în câteva zile. 

— Foarte bine, domnule, zise Sarah, simțindu-se refuzată 
categoric. 

Cyrill Tyndall părea să fi devenit absolut indiferent în legătură 
cu cariera ei. În minte îi apăru ideea că Paddy Duncan poate 
avuse dreptate la recepţie când spusese că interesul lui faţă de 
ea avea de-a face mai degrabă cu rochia pe care o purta decât 
cu evaluarea sinceră a competenţelor profesionale. S-a gândit că 
ar trebui să mediteze mai mult în legătură cu asta, ceea cenua 
împiedicat-o totuşi să se simtă puţin prostuţă. Undeva în 
profunzimea minţii ei îşi auzea tatăl spunând: „Viaţa este un 
proces în care înveţi permanent... şi aici nu există vacanțe.“ 

Sarah se simţi pierdută. În loc ca, ceva mai târziu în acea 
după-amiază, să se afle în drum spre laboratorul lui Cyril Tyndall, 
aşa cum plănuise ea, avea să stea şi să bată darabana, fără să 


facă nimic, pentru cel puţin două zile. Se întrebă cât timp mai 
aveau până la înmormântarea băiatului Keegan. Lafferty trebuia 
să ştie, aşa că îi telefonă. 

— Înmormântarea este joi, spuse Lafferty. După cele spuse de 
antreprenorul de pompe funebre cu care am stat de vorbă, nu 
vor ridica trupul decât înainte de înmormântare, deci, probabil, 
până atunci, se va afla la morga Facultăţii de Medicină. 

— Asta ne lasă la dispoziţie trei zile, spuse Sarah. 

— Nu-i prea mult, mai ales dacă n-o să ai ocazia să mergi acolo 
decât cel mai devreme miercuri. 

— Şi poate chiar mai târziu de atât, spuse Sarah. Depinde şi de 
ziua mea liberă. Asta era şi motivul pentru care, în parte, speram 
să mă întâlnesc cu profesorul Tyndall în această după-amiază. 
Sunt liberă până mâine dimineaţă. 

— Înţeleg, zise Lafferty. Uite, John Main vine pe aici mai târziu. 
De ce nu vii şi tu? 

— La ce oră? 

— Vino oricând eşti gata. 

* 

Sarah sosi la Sf. Xavier puţin după şapte, găsindu-l pe Lafferty 
„făcând puţină ordine“, după spusele acestuia. 

— Femeia care-mi face curăţenie va avea liber câteva zile, 
spuse el. A trecut printr-un mic şoc. 

Când Main sosi la şi jumătate, Lafferty le-a spus amândurora 
cauza şocului acesteia. 

— Cât de îngrozitor, spuse Sarah. 

— Încă un avertisment, spuse Main. 

— Câte unul pentru fiecare dintre noi, spuse Lafferty. Partea 
bună este că asta înseamnă că ei încă mai încearcă să ne 
convingă că la mijloc se află magia neagră. 

— Şi partea proastă? întrebă Sarah. 

— Ştiu ca lucrăm împreună. Asta ca rezultat că Stubbs ne-a 
văzut împreună. Este posibil ca şi Sarah să primească un mic 
„cadou“ de la ei. 

Sarah se strâmbă la acest gând. 

— Momentan, suntem în criză de timp, spuse Lafferty. 

— Cum adică? întrebă Main. 

— Băiatul Keegan urmează să fie îngropat joi şi Sarah nu crede 
că va avea ocazia să caute urme la Facultatea de Medicină până 


atunci. 

— Atunci aş putea încerca eu? sugeră Main. 

Lafferty şi Sarah se uitară unul la altul surprinşi. 

— Cum? îl întrebă Sarah. 

— Voi să-mi spuneţi. Ce fel de oameni vizitează Facultatea de 
Medicină? 

Sarah ridică din umeri şi spuse: 

— Reprezentanţi comerciali, ingineri de service, antreprenori 
de pompe funebre, distribuitori... de toate felurile. 

— Atunci avem mai mulţi din care să alegem, spuse Main 
optimist. Trebuie numai să hotărâm ce o să fiu. 

— Şi în care parte a clădirii vrei să te afli, spuse Sarah. Este o 
clădire mare. 

— Este vorba şi de asta, fu de acord Main. 

— Dar toate cadavrele trebuie să ajungă la morga Facultăţii de 
Medicină, nu-i aşa? întrebă Lafferty. 

— Bănuiesc că aşa trebuie, îl aprobă Sarah. 

— Asta s-ar potrivi şi cu ce mi-a spus antreprenorul de pompe 
funebre, spuse Lafferty. 

— Atunci aş putea să fiu antreprenor, zise Main. 

— N-ai nevoie de dric? întrebă Sarah. 

— Nu neapărat, îmi amintesc că ai spus ceva, cu puţin timp în 
urmă, despre antreprenorii care măsoară cadavrele? răspunse 
Main. 

— Aşa este, zise Sarah simțindu-se mai încrezătoare pe 
măsură ce urmărea gândirea lui Main. Cei mai mulţi îi plătesc pe 
asistenții de la morgă să măsoare cadavrele, astfel încât să poată 
procura sicriul cu dimensiunea corectă, dar unii preferă să facă 
acest lucru ei înşişi. Ai putea să apari acolo pentru a măsura un 
cadavru. 

Main încuviinţă din cap. 

— Eşti sigur că te simţi în stare de asta? întrebă Lafferty. 

— Sunt în stare, răspunse Main. 

— Dar pe cine ai măsura? întrebă Sarah. 

— O să inventez un nume. Important este să obţin acces la 
morgă. Dacă dau un nume şi nu există niciun cadavru căruia să i 
se potrivească, atunci cineva va trebui să verifice chestia asta cu 
altcineva şi aşa mai departe. Încurcăturile şi incompetenta sunt 
un stil de viaţă în cele mai multe din instituţiile de servicii 


publice. În timp ce ei vor căuta pe cineva care nu este acolo, eu o 
să arunc o privire la cine este. 

— S-ar putea să meargă, fu de acord Lafferty. 

— Nu sunt foarte mulţi antreprenori de pompe funebre în oraş, 
spuse Sarah. Este posibil ca asistenții de la morgă să-i cunoască 
pe toţi. Te vor ochi dintr-odată ca fiind un impostor. 

Main se gândi o clipă şi apoi spuse: 

— AŞ putea să nu fiu din oraş. Asta e! Spitalul trebuie să aibă 
pacienţi din toată ţara. Aş putea să spun că lucrez pentru o firmă 
din Aberdeen sau Inverness - sau de oriunde altundeva. 

Sarah nu mai găsi nicio altă obiecţie. Se uită la Lafferty care 
ridică din umeri şi spuse: 

— Eu, personal, cred că merită o încercare. 

— Bine, spuse Main. Atunci aşa vom face. 

* 


Traversând curtea în direcția clădirii principale a spitalului, 
Sarah văzu Jaguar-ul de culoare verde închis al lui Murdoch 
Tyndall parcat în fața Secției de Traumatisme Craniene. Dacă 
Tyndall se afla acolo la ora asta dimineața, hotărî ea, ceva era în 
neregulă. Astfel, nu a fost surprinsă când asistenta Roche îi 
spuse că acesta dorea să o vadă. 

— Intră, Sarah, stai jos. 

Sarah luă loc în faţa biroului lui Tyndall şi îşi dădu seama că nu 
era în apele lui. 

— Mă tem că dr. Stubbs a trebuit să ne părăsească pentru un 
timp. O situaţie în familie, am înţeles. S-ar putea, de fapt, să 
lipsească mai mult timp. 

— Îmi pare rău să aud aşa ceva, spuse Sarah, sentimentele 
sale fiind amestecate. Încercă cu febrilitate să înţeleagă cum 
stau lucrurile. Situaţia devenise prea fierbinte pentru Stubbs? 

— Asta, bineînţeles, ne creează o problemă, continuă Tyndall. 

— O problemă, domnule? întrebă Sarah aproape distrată. 

— Dr. Stubbs fiind plecat, mă tem că nu mai pot să-ţi aprob 
rezidenţiatul la Facultatea de Medicină. Vom avea nevoie de toţi 
cei cu experienţă de care dispunem. 

— Bineînţeles, replică Sarah. 

— Dar cum dr. Stubbs era sursa nemulțumirii tale, poate asta 
nu vine ca o lovitură prea mare pentru tine? i 

— Nu, bineînţeles că nu, domnule, răspunse Sarah. Incercă să- 


şi dea seama de repercusiuni. Chiar dacă Stubbs a fugit, mai 
puteau ei încă să pună mâna pe el? Puteau, dacă reuşeau să 
arate că trupul lui Martin Keegan fusese luat, conchise ea. Părea 
că John Main avea să fie singura lor şansă să dovedească asta. 

— Voi face aranjamentele pentru un înlocuitor, bineînţeles, 
spuse Tyndall. Dar, între timp, ţi-aş fi recunoscător să faci tot ce 
poţi ca să ţii steagul sus. De îndată ce aranjez lucrurile aici, eu 
însumi voi prelua turele doctorului Stubbs. 

— Foarte bine, domnule. 

— Acum că eşti aici, mă duc la cei de la administraţie să văd 
dacă pot să-i fac să se mişte puţin. Am pager-ul la mine. Sună- 
mă dacă ai nevoie de ajutorul meu. 

Sarah îl urmări pe Tyndall dispărând pe uşă şi-şi adună 
gândurile preţ de câteva clipe înainte de a merge la cabinetul 
asistentelor, unde sora Roche se afla la biroul său. 

— Dr. Tyndall tocmai mi-a spus despre dr. Stubbs. 

— Probabil e legat de fiul său, spuse Roche, fără să ridice 
privirile din hârtii. 

— Fiul? întrebă Sarah, neştiind că Stubbs era căsătorit. 

Roche puse jos stiloul şi spuse: 

— S-a despărţit de soţia lui. Ea locuieşte în sudul Angliei cu fiul 
lor. Inţeleg că băiatul are o problemă cu rinichii. Aşteaptă un 
transplant de aproape doi ani. 

— N-am ştiut, murmură Sarah. Gândurile ei erau un ocean de 
confuzie. Această informaţie explica multe. 

Sarah începu să citească fişele pacienţilor. Aruncă o privire la 
ceasul de pe perete şi văzu că era tocmai trecut de nouă şi 
jumătate. Se întrebă dacă John Main ajunsese deja la Facultatea 
de Medicină. 

* 

Main îşi verifică buzunarele ca să vadă dacă avea tot ce-i 
trebuia. Era a treia oară când făcea acest lucru în tot atâtea 
minute. Mulţumit că portofelul, cheile sale şi o ruletă de măsurat, 
singura sa recuzită, erau acolo unde trebuiau să fie, părăsi 
apartamentul şi porni spre Facultatea de Medicină. 

La ora zece într-o dimineaţă de marţi traficul începea să se 
subţieze puţin după ora de vârf, dar el se mai confruntă totuşi cu 
două blocări ale circulaţiei, ambele dăţi datorate celor de la gaze 
care spărseseră străzile, „pentru a bea ceai şi a citi ziarele în 


dubele Belford“, se gândi Main nemilos când cea de-a doua 
oprire se prelungi mai mult de patru minute. Se gândi să încerce 
să parcheze înăuntrul porţilor spitalului, pe motiv că se afla acolo 
cu treburi oficiale, dar se răzgândi. Nu avea nimic scris ce l-ar fi 
putut ajuta să convingă de natura oficială a prezenţei sale. Merse 
încet pe străzile învecinate până găsi un loc care era eliberat de 
către o dubă de aprovizionare. Observă că staționarea era 
„limitată la douăzeci de minute“ în această zonă, dar se hotărî să 
rişte. Dacă reuşea să obţină ceea ce dorea, amenda ar fi fost un 
preţ mic de plătit. Ceru îndrumări către morgă la clădirea de la 
poarta facultăţii, şi instrucţiunile îi fură oferite de către un bărbat 
în uniformă care ieşi afară pentru a adăuga gesturi la cuvintele 
sale de direcţionare. Main observă că acesta spuse „stânga“ în 
timp ce cu mâna arăta către dreapta, dar prinse ideea generală. 

Când în cele din urmă ajunse la uşa pe care scria MORGA, nu 
mai putu obţine alte îndrumări. Nu părea să fie niciun fel de 
recepţie sau birou prin apropiere. Nu era nimeni în jur, aşa că 
încercă să mişte clanţa şi uşa se deschise. Păşi înăuntru. 

* 


Morga era mult mai mare decât anticipase Main, dar, apoi, îşi 
dădu seama că neglijase aspectul de pregătire a studenţilor. 
Multe din trupurile de aici aveau să fie „material de studiu în 
clasă“, destinate meselor de disecţie ale studenţilor din primul an 
la anatomie şi fiziologie, poate nu chiar în scopul nobil pe care 
proprietarii lor îl avuseseră în vedere atunci când le donaseră 
pentru continuarea cercetării medicale, dar oricum necesar. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă o voce. 

Main tresări de frică. Nu auzise pe nimeni venind în spatele 
său. Se întoarse în faţa unui bărbat mic, slab, care purta o 
salopetă albă cu un şorţ verde legat peste. Se uita la Main prin 
nişte ochelari atât de groşi încât acestuia i se păru că trebuiau să 
cântărească un kilogram. Bărbatul avea pielea roşie, ca şi cum ar 
fi stat prea mult la soare, dar aici se aflau în Scoţia, iarna. 
Trebuia să existe un motiv mai patologic. 

— Sunt de la firma Magraw and Littlejohn, spuse Main. Am 
venit să-i iau măsurile lui Andrew Lamont, pentru pardesiul său 
de lemn. 

Ochii din spatele ochelarilor îl fixau ca şi cum ar fi fost o 
insectă sub lupă. 


— Ce firmă? 

— Firma Magraw and Littlejohn, din Abberdeen, răspunse Main. 

O altă privire fixă, dar de data aceasta omul spuse: 

— N-avem niciun Lamont aici, după câte ştiu eu. Strigă: 

— Malcom! Ştii ceva despre un anume Andrew Lamont? 

Un al doilea bărbat apăru dintr-o cameră alăturată. Purta 
aceleaşi haine ca şi primul şi ţinea în mână un ac mare de cusut, 
din care atârna ceva ce părea a fi un fir de plastic. In mod clar 
fusese deranjat de la ceva. Main preferă să nu se gândească ce 
era acel ceva. 

— Ai verificat registrul? întrebă cel de-al doilea bărbat. 

— Nu. M-am gândit că poate ştii tu, răspunse primul. Il lăsă pe 
Main singur cât timp plecă să verifice, iar cel de-al doilea bărbat 
dispăru din nou. Main începu să se uite în jur. Cele mai multe 
dintre trupuri erau în compartimente din perete pentru cadavre 
refrigerate, dar el căuta un sicriu, în cameră erau patru, unul pe 
duşumea într-un colţ îndepărtat şi trei aşezate unul lângă celălalt 
pe suporturi de lemn la capătul rândului de compartimente 
pentru cadavre. Traversă repede şi silențios camera spre cel de 
pe jos şi văzu că pe capac nu se găsea nicio plăcuţă cu nume. 

Împinse într-o parte cu piciorul şi văzu că se mişca. Era gol. 
Chiar când se întorcea către celelalte sicrie, omul cu ochelari se 
întoarse. Încă o dată, fusese foarte silențios şi îl prinse pe Main 
nepregătit. 

— Un loc mare, spuse Main cu un zâmbet pe care îl dorea 
dezarmant. 

Omul cu ochelari se uită din nou fix la el şi apoi spuse: 

— În registru nu este nimeni cu numele de Lamont. 

— La naiba, exclamă Main. Trebuie să fie. N-o să-mi spui că am 
bătut tot drumul până aici şi este vreo încurcătură nenorocită în 
hârtii? Cineva a uitat probabil să-l treacă în registru. 

Omul cu ochelari arătă spre compartimentul cu cadavre şi 
spuse apăsat: _ 

— Dacă ar fi acolo, aş şti asta. In regulă? 

Main se dădu înapoi. Îşi ridică mâinile, cu palmele în faţă şi 
spuse: 

— Bine, bine, te cred. Dar dacă nu este aici, unde dracu' este? 
Încă e pe sus în saloane? Vreau să zic, la naiba, nu prea pot să-i 
spun şefului meu că mortul nu este aici şi că ar face bine să le 


zică rudelor să anuleze înmormântarea, nu-i aşa? 

Omul cu ochelari se gândi o clipă şi apoi spuse: 

— Aşteaptă aici. 

Plecă să se consulte cu colegul din camera alăturată. Main îşi 
dădu seama că nu avea suficient timp să examineze celelalte trei 
sicrie. Avu dreptate; omul cu ochelari se întoarse repede şi 
spuse: 

— Mă duc sus la biroul central să verific. 

— Îți sunt recunoscător, spuse Main, urmărindu-l pe bărbat 
ieşind pe uşă. De îndată ce aceasta se închise, se grăbi în linişte 
spre locul unde cele trei sicrie se aflau pe suporturile lor şi-l 
examină pe primul. Pe capac se afla o plăcuţă de nume, pe care 
scria Isabella Hartley, născută 1910, decedată 1993. Odihnească- 
se în pace. O etichetă de hârtie, lipită de asemenea pe capac, 
arăta numele antreprenorilor de pompe funebre şi ora ridicării 
trupului. Isabella Hartley urma să fie îngropată la două şi 
jumătate în acea după-amiază. 

Main citi numele de pe cel de-al treilea sicriu, trăgând cel de-al 
treilea bilet necâştigător, când uşa se deschise şi un bărbat în 
costum intră în încăpere. Sacoul său era descheiat, lăsând să se 
vadă o vestă de brocart auriu. Avea în mână o servietă cam de 
două ori de mărimea unei serviete obişnuite şi sub celălalt braţ 
avea un ziar făcut sul. Il văzu pe Main şi-l întrebă cine este, cu un 
ton al vocii care sugera că avea dreptul să pună aceste întrebări. 
Main îi răspunse, explicându-i de posibila încurcătură în hârtii 
privind cadavrul pe care fusese trimis să-l măsoare. 

Bărbatul se încruntă şi întrebă: 

— Pentru cine ziceai că ai fost trimis aici? 

— Keegan, răspunse Main, hotărându-se dintr-odată să rişte şi 
să improvizeze: Martin Keegan. 

— Şi spui că a murit în spital? 

— Da. 

— Şi atunci de ce te afli aici şi nu la morga spitalului? 

— Trebuia să i se îndepărteze nişte aparatură de monitorizare. 
Sonde Sigma, cred că aşa se numeau, spuse Main, întrebându-se 
cine este cel care îl chestiona. Îmbrăcămintea şi maniera 
încrezătoare de adresare sugerau că ar face parte din personalul 
medical. Un patolog probabil. 

— Ah, sonde Sigma, exclamă omul. Asta explică lucrurile. 


Probabil că este încă sus în laboratorul Sigma. Încă nu l-au adus 
jos. 

— Înţeleg, spuse Main. Aş putea să merg acolo sus? 

— Nu văd de ce nu, răspunse bărbatul bine îmbrăcat. Ştii unde 
este? 

Main spuse că nu şi astfel i se dădură îndrumări. Tocmai le 
repeta încă o dată bărbatului, când asistentul care plecase la 
biroul central se întoarse. Main îşi dădu seama că trebuie să i-o ia 
înainte. Spuse cu aplomb: 

— Problema a fost rezolvată. Acest domn a fost atât de amabil 
să rezolve lucrurile. Îmi pare rău că v-am deranjat atâta. 

Asistentul se uită la bărbatul bine îmbrăcat şi spuse: 

— Bună dimineaţa, domnule. 

— Bună dimineaţa, Claude, răspunse bărbatul. Tipul ăsta caută 
un pacient Sigma. Probabil este încă sus. 

— Trebuia să spună, zise Claude neînduplecat. 

— Îmi pare rău, zise Main. A fost o neatenţie din partea mea. 
Mă duc, atunci. 

Părăsi morga, oprindu-se o clipă afară pentru a auzi dacă cei 
doi mai vorbeau ceva. Dar uşa era prea groasă. Nu putea să 
spere decât că numele diferite de pacienţi pe care le folosise nu 
erau comparate. 

Main îşi dădu seama că nu putea folosi şmecheria cu 
măsurarea cadavrului pentru a obţine acces în laboratorul Sigma. 
Tehnicienii Sigma trebuiau să furnizeze această informaţie 
antreprenorilor de pompe funebre; nu prea aveau cum să aibă 
persoane venind din afară să măsoare trupuri inexistente. 
Trebuia să găsească o altă cale de a pătrunde înăuntru. 

Main găsi clădirea la care fusese trimis. Era un bloc modern de 
beton, cu trei etaje, crescând dintr-unul mai vechi, din piatră 
înnegrită. Cam la douăzeci de metri de intrarea din sticlă se afla 
o plăcuţă care anunţa că acesta era Institutul de Cercetări 
Gelman Holland. Textul de dedesubt anunţa că această clădire 
fusese fondată de Gelman Holland şi că cercetările de acolo se 
desfăşurau sub îndrumarea profesorului Cyrill Tyndall. Clădirea 
fusese inaugurată pe 7 iunie 1991, de către Prinţesa Regală. 
Exista şi o fotografie a ceremoniei de tăiere a panglicii. Nimic din 
toate acestea nu-l ajutau pe Main să găsească o cale de a ajunge 
înăuntru. 


Găsi un loc de unde putea urmări venirile şi plecările din 
clădire fără să atragă atenţia asupra sa şi nu trebui să aştepte 
mult. In următoarele zece minute, trei persoane intrară în clădire. 
Doi folosiră o cartelă-cheie electronică, pe care au introdus-o într- 
o mică deschizătură de lângă uşa din faţă. A treia persoană, care 
nu avea o astfel de cheie, a apăsat pe o sonerie şi a aşteptat 
până când uşile au fost deschise de către un bărbat în uniformă. 
După o atentă verificare a unui document pe care îl prezentase, i 
s-a permis să intre. Nicio şansă pe aici, gândi Main. 

Renunţând la atacul frontal, Main merse în jurul clădirii, 
păstrând o distanţă discretă, căutând o alternativă. Crezu că a 
găsit una când văzu o uşă laterală deschisă, prin care ieşi un 
tehnician care puse o cutie mare de carton într-un container de 
gunoi. Ca să fie sigur că poate să intre din nou în clădire, 
bărbatul ţinuse uşa deschisă folosind o pană de lemn. Main se 
gândi să se furişeze înăuntru când bărbatul avea să iasă cu 
următoarea încărcătură, dar nu mai urmă o a doua dată. Uşa se 
închise şi se auzi încuietoarea fixată cu zgomot puternic. 

Main înjură printre dinţi şi continuă să examineze exteriorul 
clădirii. Mai exista o uşă pe latura îndepărtată a acesteia, dar era 
de asemenea încuiată, fără niciun fel de clanţă exterioară 
vizibilă. După încă zece minute, se gândi să renunţe, când văzu o 
dubă parcând în faţa clădirii. Pe o latură avea numele unui 
furnizor pentru laboratoare. Şoferul, în mod clar străin locului, 
conduse încet în jurul clădirii, înainte de a ieşi pentru a suna la 
uşa din faţă. Işi prezentă hârtiile de livrare omului în uniformă 
care deschisese uşa. 

După o verificare atentă, şoferul a fost îndrumat către latura 
îndepărtată. Main văzu aceasta ca fiind şansa sa şi înconjură 
clădirea pentru a fi acolo înainte ca duba să dea cu spatele, 
semnalul sonor de mers în marşarier avertizându-l de apropierea 
acesteia. Urmări cum şoferul aştepta ca uşa să fie descuiată. 

Incă o dată i-au fost examinate hârtiile de livrare, de data 
aceasta de către un bărbat purtând o haină maro şi etalând o 
tunsoare stil Elvis Presley care părea a fi unsuroasă în exces, 
chiar şi din punctul îndepărtat în care se afla Main. Magazionerul, 
cum îl identifică Main, arătă către interiorul clădirii şi făcu un gest 
înspre dreapta sa. Şoferul încuviinţă din cap şi deschise partea 
din spate a dubei în timp ce magazionerul se întoarse înăuntru. 


Şoferul dispăru în interiorul dubei pentru o clipă, înainte să 
reapară pentru a îngrămădi cutiile de-a lungul părţii din spate a 
vehiculului. Când avu zece aliniate pe marginea din spate, sări 
jos şi cără primele două înăuntru. Pulsul lui Main crescu. Ar putea 
să rişte? Ar putea să se furişeze la dubă şi să înceapă să le ducă 
pe următoarele două înăuntru? Când se hotări în final că asta era 
ceea ce avea de făcut, trecuse prea mult timp şi se hotări să 
aştepte următorul drum al şoferului. De îndată ce omul porni 
înăuntru cu următoarele două cutii, Main ieşi din ascunzătoare şi 
alergă până la dubă în vârful picioarelor. Ridică două dintre 
cutiile pe care era marcat cu roşu „FRAGIL: STICLARIE DE 
LABORATOR“, şi merse printre uşile deschise, observând că în 
spatele uneia dintre ele exista o bară de deschidere în caz de 
incendiu; nu avea să fie nicio problemă să iasă din nou. Apucă în 
ultimul moment să-l vadă pe şofer dispărând în dreapta la 
capătul coridorului. 

La jumătatea drumului, şi încă neoprit de nimeni, Main 
descoperi nişte trepte în stânga sa. Soarta era bună cu el; puse 
jos cutiile, cam la douăzeci de metri de piciorul scării şi alergă 
înapoi pentru a urca. Cu puţin noroc, şoferul se va gândi că vreun 
angajat amabil îi dăduse o mână de ajutor. 

Main îşi dădu seama că acum trebuia să se bazeze pe servieta 
pe care o avea în mână. Numai aceasta putea să-i ofere o 
aparentă autoritate de a se afla acolo. Se afla acum pe coridorul 
de la etajul întâi. Uşi din sticlă, în dreapta şi în stânga sa, îi 
permiteau să vadă că acolo se aflau laboratoare. Lucrători 
îmbrăcaţi în alb stăteau pe scaune înalte în faţa meselor de 
laborator, concentrați asupra muncii lor. Unul dintre aceştia 
ridică privirea când Main se uita înăuntru. Ochii li se întâlniră, dar 
bărbatul nu păru deloc surprins de faptul că Main se afla acolo. 
Oricum, de ce ar fi, îşi aminti Main. Acesta era un laborator de 
cercetare medicală, nu un centru privind armele nucleare 
secrete. El se afla acolo căutând doi tehnicieni ticăloşi într-o 
instituţie de altfel foarte respectată. Avea nevoie de o plăcuţă 
indicatoare. Găsi ceea ce căuta la capătul scărilor care duceau în 
jos spre intrarea principală. Din păcate, niciuna din indicaţiile de 
acolo nu-i erau de folos, pentru că pur şi simplu nu exista nicio 
menţiune a cuvântului Sigma şi, nefiind om de ştiinţă, nu ştia sub 
ce titulatură alternativă ar putea apărea serviciul de sonde 


Sigma. Era oare „Cultura [esuturilor' sau „Laboratorul de 
Stocarea Viruşilor“ sau „Camera de Pregătire“ sau „CSSD“, se 
întrebă el. În timp ce se gândea unde să mai încerce, deveni 
conştient de zgomotul unor paşi pe scări. Cineva venea de la 
parter. Main simţi un moment de panică, în timp ce se uita în 
jurul lui ca să găsească un loc unde să se ascundă. Nu exista 
niciunul. Se gândi să se repeadă pe scări în sus până la următorul 
nivel, dar se răzgândi. Avea să rămână pe loc şi să înfrunte 
situaţia. Se întoarse cu spatele către scări şi-şi deschise servieta, 
prefăcându-se că ar căuta ceva când auzi paşii din spatele său 
devenind mai puternici. Cu coada ochiului văzu o figură în alb 
trecând pe lângă el, îndepărtându-se de-a lungul coridorului din 
stânga. Tocmai vroia să respire uşurat, când individul se opri şi 
se întoarse. 

— Pot să vă ajut? întrebă o voce masculină cu un ton care 
sugera că adevărata întrebare era cine eşti tu şi de ce te afli aici. 

Main râse uşor, sunând foarte forţat, şi spuse: 

— Se pare că m-am rătăcit. Căutam laboratorul de sonde 
Sigma. 

— Laboratorul Sigma? Repetă bărbatul, care se întorsese de-a 
lungul coridorului pentru a se aşeza chiar în faţa lui Main. Main 
observă că accentul acestuia şi pielea bronzată sugerau că ar 
putea fi din Orientul Mijlociu. Ce Dumnezeu vrei să faci acolo? 

— Compania mea produce sondele, minţi Main. Fiind prin 
apropiere m-am gândit să trec să văd dacă nu sunt cumva ceva 
probleme. 

Bărbatul îl privi plin de îndoială; se uită în jos la servieta lui 
Main şi apoi din nou ridică privirea spre Main. În cele din urmă 
spuse: 

— Laboratorul Sigma este la subsol. Cum ai putut să te 
rătăceşti şi să ajungi aici sus? Cine ţi-a dat drumul? 

Main pierdea cu repeziciune jocul din mână. Impulsul său era 
să-l împingă pe bărbat din calea sa şi să o ia la fugă, dar se 
îndoia că ar fi putut să iasă din clădire la timp. În afară de asta, 
nu avea deloc dorinţa de a asalta un om nevinovat care-şi făcea 
treaba şi nici el nu voia să ajungă la închisoare pentru asta. Se 
decise să continue cu povestea sa neplauzibilă: 

— Nimeni de fapt. Uşa era deschisă când am sosit, aşa că pur 
şi simplu am urcat. Nefiind nimeni în jur, am început să caut 


indicatoare şi am ajuns aici. Arătă spre indicator. 

Din nou bărbatul se uită la el plin de suspiciune. 

— Spui că uşa era deschisă? 

— Da, răspunse Main. 

— Vino cu mine. 

Bărbatul se întoarse pe scări în jos, cu Main după el. Se gândi 
cât de uşor ar fi să-l împingă din spate şi s-o rupă la fugă, dar din 
nou se opri asupra consecinţelor. La piciorul scărilor se afla holul 
principal. O femeie se afla la biroul recepţiei şi doi paznici în 
uniformă vorbeau lângă uşă. 

— Jean, ţi-ai părăsit biroul la vreun moment dat în ultima 
jumătate de oră? 

Femeia se uită la cel care o chestiona şi apoi la Main. 
Răspunse: 

— Nu cred, dr. Salman. 

Bărbatul îi chemă pe cei doi paznici şi spuse: 

— Bărbatul acesta tocmai a intrat în clădire. E posibil? 

— Nu, domnule, răspunse unul dintre bărbaţi. Celălalt scutură 
numai din cap. 

Salman se întoarse din nou spre Main: 

— Ei bine? întrebă el. 

Main zâmbi şi încercă ultima sa cacialma. Se întoarse către 
unul dintre paznici şi zise: 

— Erai acolo, într-adevăr. Erai afară dând instrucţiuni unui 
şofer de la aprovizionare. Am intrat prin spatele tău. N-am crezut 
că fac ceva greşit. Din nefericire, nu era nimeni la biroul recepţiei 
unde aş fi putut cere lămuriri. 

Salman se întoarse spre femeia din spatele biroului. Aceasta 
ridică neliniştită din umeri şi spuse: 

— Poate m-am dus la toaletă. Nu-mi amintesc exact. 

Main simţi cum este inundat de un sentiment de uşurare, dar 
care fu de scurtă durată. Celălalt paznic spuse: 

— Dar eu l-aş fi văzut. 

Main nu avu răspuns pentru asta, dar colegul bărbatului spuse 
deodată: 

— Te-ai dus să pui ceainicul la fiert când eu am vorbit cu 
şoferul. Ţi-aduci aminte? 

— Ah, da, răspunse omul intimidat. Lui Main nu-i venea să 
creadă ce noroc are. 


Salman spuse celor trei angajaţi: 

— Incercăm să ne desfăşurăm activitatea într-o clădire unde 
curăţenia şi sterilitatea sunt de cea mai mare importanţă şi totuşi 
se pare că oricine de pe stradă poate intra aici! 

Toţi trei îşi plecară privirile. 

— Nu se va mai întâmpla, domnule, spuse unul dintre paznici. 

— De asta să fii sigur, spuse Salman. Acum domnule...? 

— Main. Pe Main nu-l prea mai trăgea inima să continue 
şarada. 

— Am să-i chem pe cei de la Sigma pentru dumneavoastră. 
Salman se aplecă peste biroul recepţiei şi ridică telefonul. Apăsă 
patru numere şi aşteptă. 

— Dr. Mace? Sunt dr. Salman. Am aici pe cineva care spune că 
este de la compania care produce sondele Sigma. Vreţi să veniţi 
să staţi de vorbă cu el, vă rog? 

Main îl urmări pe Salman punând receptorul în furcă. 

— Mulţumesc, spuse el, simțindu-se ca un brav criminal din 
vremuri de odinioară mulţumind călăului său. Nu aşteptă prea 
mult şi doi bărbaţi apărură la recepţie. Amândoi purtau tunici şi 
pantaloni albi cu marca Gelman Holland în partea stângă pe 
piept. Main înţelese din asta că cei doi erau de fapt angajaţi ai 
companiei, şi nu ai universităţii. Purtau ecusoane cu nume, Mace 
şi Pallister. 

— Aveţi o carte de vizită? întrebă Mace. 

— Îmi pare rău, am rămas fără. Tot le spun celor de la birou, 
răspunse Main. De data aceasta, nu se mai sinchisi să 
zâmbească. Se întreba dacă se uita la cei doi bărbaţi care 
răpiseră trupul fiului său. 

— De la ce firmă ziceaţi că sunteţi? întrebă Mace, schimbând o 
privire plină de îndoială cu Pallister. 

— Main Electronics, zise Main. 

— Cum se face că nu am auzit niciodată de dumneavoastră? 
întrebă Pallister. 

— Sondele sunt făcute de divizia noastră de cercetare. Încă nu 
poartă semnul nostru de marcă. Putem spune că sunt încă în 
testări. 

Mace se uită la Pallister care ridică din umeri şi spuse: 

— Am crezut că oamenii profesorului Tyndall le fac ei înşişi. 

— Şi eu la fel, zise Mace, plin de suspiciune. Aşteptaţi aici. 


Main trebui să aştepte din nou în timp ce se folosea telefonul 
de la recepţie. 

— Dr. Sotillo? Sunt Mace. Vreţi să veniţi până la recepţie 
pentru o clipă, domnule? 

Main se simţi neliniştit - chiar speriat - dar singura sa fărâmă 
de linişte consta în faptul că ei nu se mişcaseră din zona 
recepţiei şi totul era încă public. Adversarii nu-şi permiteau să-i 
facă ceva prea rău aici. Sosi un bărbat înalt, distins, care se uită 
la Main ca şi cum ar fi fost ceva urât de pe trotuar. Stătea în 
partea opusă a holului, în timp ce Mace îi şoptea o explicaţie. 
Când termină, Sotillo veni spre el şi spuse: 

— Sondele se fabrică în universitate. Cine naiba eşti? 

Main văzu că şi Sotillo avea eticheta cu Gelman Holland pe 
halatul său. Nu răspunse. 

— Spune că numele său este Main, zise Salman. 

Main crezu că vede o luminiţă de recunoaştere în ochii lui 
Sotillo. 

— Într-adevăr, zise Sotillo uşor. 

— Să chem poliţia? întrebă femeia de la recepţie. Recent au 
avut loc un număr de jafuri mărunte. Ştiu o femeie de sus de la 
patologie care... _ 

Sotillo zâmbi uşor şi o întrerupse. li spuse lui Main: 

— Deschideţi servieta. 

Main îşi deschise servieta, dând la iveală un ziar şi o ruletă de 
măsurat. Nimic altceva. 

— Acum buzunarele. 

Main îşi goli buzunarele. Sotillo se uită în portofel după un 
document de identificare şi îl găsi. Puse totul la loc şi-i dădu 
portofelul lui Main. Spuse, adresându-se tuturor: 

— Se pare că nu a luat nimic. Nu cred că e nevoie să chemăm 
poliţia. Ce este mai important acum este cine i-a dat drumul în 
clădire de la bun început? 

— Am discutat deja despre asta, spuse Salman. 

Sotillo se uită din nou la Main şi-i spuse: 

— leşi afară. Nu vei mai fi atât de norocos a doua oară. 

Main nu avea nevoie de o a doua invitaţie. Aerul nu mirosise 
niciodată atât de dulce ca atunci când ieşi prin uşa din faţă, fără 
să se mai uite în urmă. Primul său gând era să ajungă la un 
telefon pentru a-l suna pe Lafferty. Eşuase în misiunea sa, dar cel 


puţin descoperise unde se afla laboratorul Sigma şi numele a trei 
oameni care se ocupau cu asta. leşind din facultate, se îndreptă 
către cabina telefonică din stânga sa. 

Main cotrobăia în buzunar după o altă monedă pentru a-şi 
continua convorbirea când uşa cabinei se deschise în spatele său 
şi o mână înmănuşată se aşeză pe furca receptorului, 
întrerupându-i convorbirea. Simţi o durere ascuţită în fesa 
dreaptă, ca şi cum ceva fusese împins în acel loc, apoi totul 
începu să devină tulbure. Picioarele îl lăsară în timp ce întreaga 
lume părea să se învârtească într-un vârtej de culoare. 

Când Main putu să gândească din nou, hotărî printr-o ceaţă 
neclară, de stare semiconştientă, că trebuie să fie mort. Totul era 
tăcut... îşi putea vedea fiul, pe Simon... dar ceva nu se potrivea 
deloc... ăsta nu era raiul... era iadul. 


16 


Lafferty se uita la receptorul din mâna sa. Linia murise şi ştia 
de ce. Main fusese prins. Îşi închise ochii şi se rugă pentru 
siguranţa acestuia, dar raţiunea sa îl făcea să se teamă de ce era 
mai rău. Aşeză receptorul la loc şi văzu acest gest ca pe un act 
de finalitate, închiderea unei uşi, retezarea unei legături. Se uită 
la carneţelul din faţa sa şi citi ceea ce notase în timpul convorbirii 
cu Main. 

Laboratorul Sigma era localizat la subsolul departamentului lui 
Cyrill Tyndall, cunoscut sub numele de Institutul de Cercetări 
Gelman Holland. Trupul lui Martin Keegan nu era la morga 
universităţii, deci însemna că se afla încă la Institut. Accesul în 
Institut se făcea pe baza unei cartele-cheie electronice pe care 
membrii personalului o aveau asupra lor. Existau încă alte două 
intrări în clădire, dar ambele erau ţinute încuiate. Cei doi 
tehnicieni responsabili cu sondele Sigma se numeau Mace şi 
Pallister, dar un bărbat pe nume dr. Sotillo părea să fie cel care 
deţinea controlul general. Cei trei păreau să lucreze direct pentru 
Gelman Holland, dar cu toate acestea Sotillo părea să aibă o 
oarecare autoritate executivă în Institut; el fusese acela care 
hotărâse să-i dea drumul lui Main. 

Main spusese că suna de la un telefon public de pe lângă 
universitate, deci cu siguranţă cineva îl urmărise. Lafferty se 
întrebă de ce i-au mai dat drumul din Institut dacă tot voiau să-l 
prindă, după care găsi răspunsul la întrebarea sa. Pentru că... ori 
Sotillo nu era implicat în escrocheria lui Stubbs, ori... pentru că 
dorea ca ceilalţi din Institut să vadă că îl lăsase pe Main să plece. 
Probabil că Mace şi Pallister erau aceia care-l urmăriseră pe Main 
pentru a-l sechestra. Dacă Sotillo era implicat sau nu, asta nu se 
putea şti cu siguranţă. Ceea ce se putea şti aproape sigur era că 
cei doi tehnicieni îl urmăriseră pe Main din propria lor intenţie. 
Lafferty puse un semn de întrebare în dreptul numelui lui Sotillo. 

Întrebarea care îl chinuia pe Lafferty era ce să facă acum. Să 
sune la poliţie şi să le spună totul, sau răufăcătorii anticipaseră 
asta şi îl ascunseseră deja pe Main undeva unde să nu mai poată 
fi găsit? Poliţia se va prezenta la Institut unde i se va spune 
simplu că Main fusese acolo, dar plecase de mult. Mai mulţi 


oameni îl văzuseră plecând. Adevărul era că Main putea fi ţinut 
prizonier oriunde. Ceea ce trebuia într-adevăr să facă era să-şi 
dea seama de pericolul în care s-ar putea afla Main. Avusese 
dreptate să creadă că fusese luat prizonier? Se poate să i se fi 
întâmplat ceva mai rău de-atât? Lafferty mâăzgălea absent în 
colţul de jos al carneţelului în timp ce se gândea la toate aceste 
lucruri. | se părea normal ca tehnicienii să-şi fi dat seama de ce 
Main venise la Institut. Chiar dacă se prezentase sub un nume 
fals, probabil că avea la el portofelul care le-ar fi permis 
duşmanilor să-i descopere adevărata identitate. De fapt, chiar îşi 
amintea că Main îi spusese că a fost percheziţionat înainte de a fi 
lăsat să plece. Dacă-şi dăduseră seama de adevăratul motiv al 
vizitei lui Main care căuta de fapt cadavrul lui Martin Keegan, 
atunci vor trebui să-l ţină departe până vor scăpa de probele 
incriminatorii. Main spusese că sicriul nu se afla la morgă, deci 
tehnicienii trebuiau să-l ducă acolo pentru a fi preluat de 
antreprenorii de pompe funebre. După înmormântare, nu ar mai 
exista nicio dovadă împotriva lor, dar oare îşi mai permiteau să-i 
dea drumul lui Main? Lafferty se temea să găsească răspunsul la 
această întrebare, dar nu prea avea ce să facă în această 
privinţă. 

El se hotărî că cel mai important lucru pe care trebuia să-l facă 
era să ajungă la sicriul lui Martin Keegan înainte de începerea 
funeraliilor. Era o după-amiază de marţi. Nu mai aveau timp 
decât până joi dimineaţa. O sună pe Sarah la spital. 

— Poţi să vorbeşti? o întrebă pe Sarah când aceasta răspunse. 

— Da, spuse Sarah. Sunt singură aici. Stubbs a plecat din 
secţie având nişte probleme personale. Mi-a spus profesorul 
Tyndall azi dimineaţă. 

— Tocmai acum? spuse Lafferty încet, întrebându-se dacă 
acest lucru nu făcea parte din plan. Nu crezi că a dat bir cu 
fugiţii? 

— Aşa m-am gândit şi eu la început, spuse Sarah, dar sora 
Roche mi-a povestit că are un băiat bolnav. Acesta locuieşte cu 
mama lui şi de doi ani se află în aşteptarea unui rinichi. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă Lafferty luat prin 
surprindere de aceste veşti. 

— Ştiu, spuse Sarah. Acum nu mai ştiu ce să cred. Aceasta 
explică disperarea lui Stubbs de a obţine autorizaţii de 


transplant, dar mai poate explica şi altceva? 

— Sincer nu ştiu. Mă tem că l-au prins pe John, spuse el. 

— Of, Doamne! 

Lafferty observă că Sarah vorbea în şoaptă, în ciuda faptului că 
spusese că e singură şi că poate vorbi. 

— Eşti sigură că poţi să vorbeşti? o întrebă el. 

— Da, numai că doctorul Tyndall poate să intre în orice clipă. 

Lafferty îi povesti despre telefonul lui Main şi despre cum 
legătura fusese dintr-o dată întreruptă. 

— Ce crezi că i-au făcut? întrebă Sarah impacientată. 

—Eu sper că îl ţin doar deoparte până se încheie 
înmormântarea lui Keegan. După aceea, nu va mai exista nicio 
dovadă. 

— Mă rog la Dumnezeu să ai dreptate, spuse Sarah 
neîncrezătoare. 

— Dar nu vor fi lăsaţi să scape basma curată din asta, Sarah, 
spuse Lafferty. 

— Atunci ce putem face? 

— Îi mai telefonezi astăzi lui Cyrill Tyndall? 

— Nu, spuse Sarah. Dacă Stubbs a plecat aşa, pe neaşteptate, 
atunci au nevoie de personal. Doctorul Tyndall mi-a spus de 
dimineaţă că nu mai pot pleca. 

— Nu m-am gândit la asta, spuse Lafferty. Tu erai ultima 
noastră şansă de a avea acces în nenorocitul ăla de laborator. 

— Îmi pare rău. 

— Atunci nu ne mai rămâne decât joi dimineaţă când putem 
ajunge în morga facultăţii, spuse Lafferty. 

— Crezi că vom reuşi? 

— Va fi greu, spuse Lafferty. Tehnicienii vor întârzia până în 
ultimul moment transportul sicriului la morgă şi chiar şi atunci 
vor fi extrem de precauţi. Probabil că vom avea nevoie de o 
întreagă brigadă mobilă pentru a ajunge acolo. 

— Deci Stubbs şi prietenii lui vor scăpa basma curată? spuse 
Sarah. 

— Nu-mi place să spun asta, dar se pare că aşa se va întâmpla. 

— Doctorul Tyndall mă va lăsa probabil să plec pe la patru. Pot 
să trec pe la tine? 

— Chiar te rog, spuse Lafferty. 

x 


Sarah ajunse la Sf. Xavier la cinci fără un sfert şi nu primi 
niciun răspuns când ciocăni prima oară la uşa lui Lafferty. După 
ce acesta nu-i răspunse, Sarah începu să se îngrijoreze. Era 
posibil să-i fi prins atât pe Ryan, cât şi pe Main? Se hotărî să-l 
caute în biserică. 

Uşa se închise în urma ei cu un zgomot puternic ce se auzi în 
toată biserica aparent goală. Înăuntru era întuneric, cu excepţia 
lumânărilor care licăreau pe altar şi pe o masă lungă aflată în 
stânga ei. Mai erau şi nişte luminiţe obscure deasupra părţii 
laterale a naosului, dar acestea erau menite mai mult pentru a 
crea umbre. Sarah păşi încet către naos şi înspre altar. 

— Ryan? strigă ea părându-i-se că aude ceva, dar nu primi 
niciun răspuns. Se uită către strana unde se face confesiunea, în 
partea dreaptă a naosului. Era întuneric şi nu se auzea nicio 
mişcare. Ar putea fi Ryan înăuntru? se întrebă ea. Dar picioarele 
ei refuzau să se îndrepte către acel loc. Imaginaţia ei o luase deja 
razna. 

— Ryan? repetă ea, de data aceasta un pic mai tare. Auzi un 
fâşâit în spatele ei şi se întoarse brusc. Lafferty apăru din umbra 
părţii laterale a naosului. 

— Sarah? îmi pare atât de rău. Se pare că am pierdut noţiunea 
timpului. Am fost în capelă. 

Sarah răsuflă uşurată. 

— Am crezut... începu ea. Credeam că te-au... 

— Poftim? 

— Nimic. 

— Hai să mergem alături, spuse Lafferty. 

— Numai o clipă, spuse Sarah. Vreau să aprind o lumânare 
pentru John. Ai ceva împotrivă? 

— Bineînţeles că nu, spuse Lafferty cu blândeţe. Merse 
împreună cu ea la masa din stânga şi îi dădu o lumânare. Sarah o 
aprinse de la celelalte care ardeau acolo şi o puse în suport. Işi 
plecă privirea un moment, şi Lafferty îi puse mâna pe umăr. 

— În curând se va sfârşi totul, spuse el cu blândeţe. Apoi 
plecară înspre camera alăturată casei. 

— Ai mâncat? întrebă Sarah. 

— Nu, spuse Lafferty. 

— Nici eu. Ce ai în casă? 

— Nu prea ştiu, răspunse Lafferty precaut. 


— Pot să mă duc să văd? 

— Te rog. 

După ce căută fără rezultat prin dulapurile bucătăriei, Sarah 
spuse: 

— Tot ce ai este o jumătate de pungă de fulgi de porumb, o 
bucată de pâine mucegăită şi şapte ouă. 

— Doamna Grogan nu a venit încă, iar eu n-am avut timp să 
merg la cumpărături, explică Lafferty. 

Sarah zâmbi văzându-i expresia de vinovăţie şi spuse: 

— Mă duc să cumpăr eu ceva de mâncare. 

Lafferty voi să se împotrivească, dar Sarah îşi duse degetul în 
dreptul buzelor făcându-i semn să tacă. 

— Nu vreau s-aud nimic, spuse ea. Pregăteşte nişte farfurii. 

Sarah se întoarse în vreo zece minute cu o pungă de plastic 
plină cu mâncare chinezească. Ea luă farfuriile pe care Lafferty le 
pregătise şi puse mâncarea pe ele. După aceea, punându-şi un 
şorţ pentru a nu se murdări, Sarah aduse farfuriile din bucătărie 
şi le puse pe masă. 

— Mănâncă! îl îndemnă ea. Vorbim după aceea. 

— Nu mi-am dat seama că mi-era aşa de foame, spuse Lafferty 
satisfăcut după ce termină de mâncat. Chiar mi-a plăcut 
mâncarea. 

— Dacă ai trăit numai cu pâine învechită şi cu ouă, nici nu mă 
mir, spuse Sarah. 

În timp ce-şi sorbeau cafeaua, Sarah spuse: 

— Din ceea ce mi-ai povestit se pare că avem nevoie neapărat 
de o cheie-cartelă electronică. Dacă am avea una, am putea intra 
în clădire noaptea când nu ne vede nimeni, şi astfel am putea să 
cercetăm nestânjeniţi laboratorul Sigma. 

— Dar nu avem o asemenea cartelă, spuse Lafferty. Şi ceea ce 
e mai grav, nici nu prea există şanse să obţinem vreuna. 

— Deci, ce facem? 

— Va trebui să încerc să ajung la sicriul lui Martin Keegan joi 
dimineaţă, înainte să-l ia de la morgă, spuse Lafferty. 

Sarah rămase cu gura deschisă. 

— Dar tu însuţi ai spus că va fi păzit cu străşnicie. Nu ai nicio 
şansă! protestă ea. 

Lafferty rămase fără replică. El spuse doar: 

— Trebuie să încerc, Sarah. 


Sarah îl privi şi văzu că era foarte hotărât să facă asta. 
Continuă să-l privească până ce acesta îşi mută privirea şi dintr-o 
dată se temu îngrozitor pentru el. 

— Poate că mai există şi altă cale, spuse ea încet. 

— Ce altă cale? spuse Lafferty. 

— Încă aş putea să aranjez o întâlnire cu Cyrill Tyndall. 

— Dar tu singură ai spus că nu vei avea voie să părăseşti 
spitalul atâta timp cât nu există doctori suficienţi, spuse Lafferty. 

— E adevărat, îl aprobă Sarah nesigură, dar pot încă să 
stabilesc o întâlnire. 

Lafferty părea confuz. 

— Nu înţeleg, spuse el. De ce? Cum? 

Sarah păru un pic stânjenită. Ea spuse: 

— Am fost suficient de naivă să cred că Cyrill e interesat de 
mine din punct de vedere profesional atunci când l-am întâlnit la 
recepţia de la spital. Se pare că nu... era chiar aşa... 

Lafferty încă părea confuz. El spuse: 

— Îmi pare rău, dar nu înţeleg ce vrei să spui. 

Sarah zâmbi cu indulgență şi spuse: 

— Ryan, eu îl interesam doar pentru că sunt femeie. 

— Ah, înţeleg, spuse Lafferty. Ei bine, e de înţeles. Eşti o 
femeie atrăgătoare. 

Sarah se simţi luată prin surprindere şi dintr-odată fu sigură pe 
ea. Totuşi îi mulţumi. 

Lafferty o aţinti cu privirea pe Sarah pentru o clipă care li se 
păru amândurora interminabilă. Sarah continuă: 

— Dacă aş putea aranja o întâlnire cu Cyrill, sub un pretext fals 
poate că aş avea şansa să „împrumut“ cheia electronică. 

Lafferty îşi deschise larg ochii. El spuse: 

— Ceea ce vrei tu să faci este un joc extrem de periculos, 
Sarah. N-ar trebui să duci cu zăhărelul un astfel de bărbat. 

— Cyrill e ca un pisoi, spuse Sarah. Nu ştie cum să se poarte 
cu femeile, e timid, închis în sine, n-are niciun pic de fermitate. 

— Tot nu m-ai convins, spuse Lafferty. 

— Să fiu realişti, Ryan. Este singura noastră şansă. 

Lafferty se scarpină în cap neliniştit. Ştia că Sarah are 
dreptate, dar totuşi nu-i surâdea planul ei de atac. 

Sarah zâmbi văzându-l atât de nesigur şi spuse cu blândeţe în 
glas: 


— Totul va fi bine. Îţi promit. 

Lafferty ridică până la urmă din umeri, semn că era de acord. 

— Pot să dau un telefon? 

— Desigur. 

— Aş prefera să mă laşi singură, spuse Sarah. 

Lafferty se ridică şi ieşi din cameră. 

La telefon răspunse secretara lui Cyrill Tyndall. 

— Aş putea să vorbesc cu profesorul Tyndall, vă rog? Sunt 
doctor Lasseter. 

— Imi pare rău, doamnă doctor. Cred că tocmai a plecat. Ah, 
ba nu, aşteptaţi puţin. 

Sarah auzi în fundal cum femeia îl strigă pe Tyndall şi apoi cum 
receptorul este din nou ridicat. 

— Am reuşit să-l prind, doamnă doctor. 

— vă mulţumesc, spuse Sarah privindu-şi ceasul. Nu-şi dăduse 
seama că era destul de târziu. 

— Tyndall la telefon. 

— Domnule profesor? Sunt Sarah Lasseter. Îmi cer scuze că vă 
sun atât de târziu. Vă rog să-mi iertaţi impoliteţea. 

— Nu face nimic, doamnă doctor. Fratele meu mi-a explicat 
care-i situaţia. Inţeleg perfect. 

— Imi pare extrem de rău, domnule profesor. Eram atât de 
nerăbdătoare să vă întâlnesc din nou... spuse Sarah cu o voce pe 
care o spera sexy. Ceea ce faceţi dumneavoastră este absolut 
extraordinar. Sarah se strâmbă, simțindu-se stânjenită de ceea 
ce făcea. Nici nu-şi mai amintea ultima dată când se simţise atât 
de prost. Dar planul ei părea să meargă. 

— Serios? spuse Tyndall încet ca şi cum ar fi luat în 
considerare posibilităţile. Aş fi încântat să-ţi povestesc mai 
multe, doamnă doctor... poate vrei să ne întâlnim cândva, chiar 
dacă nu vei mai veni să lucrezi aici? 

Sarah răsuflă uşurată şi spuse: 

— Chiar speram să-mi propuneţi asta, gânguri ea. 

— Când ai dori? întrebă Tyndall, părând mai mult decât ameţit. 

— Cât de curând posibil, gânguri Sarah, strâmbându-se din 
nou, dar trebuie să fiţi foarte ocupat... 

— Agenda mea este plină, fu de acord Tyndall. Poate... Mi se 
pare că am putea să ne întâlnim, ei bine, în afara orelor de lucru? 

— Ce idee bună, exclamă Sarah, bucurându-se din nou în sinea 


ei. Ce ziceţi de astă-seară? 

Urmă o pauză în care Tyndal tuşi scurt, după care spuse: 

— Astă-seară? Nu văd de ce nu. Ai putea veni tu acasă la 
mine? 

— Perfect, încuviinţă Sarah, încercând să nu pară prea 
entuziasmată. 

— Mă tem că eu locuiesc în afara oraşului. 

— Nicio problemă. Voi veni cu maşina. 

— Atunci, să spunem la ora opt? 

— Ora opt, repetă ea notându-şi adresa. 

Sarah deschise uşa şi îl chemă înapoi pe Lafferty. 

— A mers, exclamă ea. Ne întâlnim în seara aceasta acasă la 
el. 

Lafferty nu ştia dacă să fie încântat sau îngrijorat, dar zâmbi 
văzând-o pe Sarah atât de entuziasmată. 

— Dacă reuşesc să obţin cheia, mă întorc aici şi putem merge 
chiar în noaptea aceasta la Institut, spuse Sarah. _ 

— Nu trebuie să-ţi asumi niciun fel de risc, Sarah. In afară de 
orice altceva, trebuie să te gândeşti în primul rând la cariera ta. 
Nu numai că plănuieşti să-l înşeli pe profesor, dar mai vrei să 
comiţi şi furt în vederea intrării prin efracţie. 

Entuziasmul lui Sarah dispăru dintr-odată. Ea mărturisi: 

— AŞ fi preferat să nu-mi fi spus asta. 

— Încă mai ai timp să te răzgândeşti, spuse Lafferty. 

— Mă duc, spuse Sarah hotărâtă. 

Când fu vremea plecării, Lafferty o conduse pe Sarah la 
maşină şi îi ură noroc. O avertiză încă o dată să nu-şi asume 
niciun risc de care nu era nevoie, iar ea porni cu o ultimă 
promisiune şi făcându-i semn cu mâna. Rămase un moment pe 
trotuar după ce maşina dispăru după colţ, sperând în inima lui ca 
Sarah să se întoarcă. 

Sarah ocoli înspre oraş şi prinse viteză alunecând pe şosea, 
uitându-se în spate din când în când. Având viteza stabilită şi 
autostrada liberă la ora şapte şi un sfert seara, ea se mai relaxă 
puţin şi dădu drumul la radio. Schimbă posturile de trei ori până 
când găsi, în sfârşit, o muzică pe placul ei. Nu ştia cum se 
cheamă piesa, dar ştia că este Mozart. 

În timp ce maşina ei Fiesta gonea mâncând pământul, ea fu 
mulţumită că ocolise oraşul, fapt ce o adusese pe şoseaua de pe 


coastă pe care intră în momentul în care ajunse în micul sat 
Longniddry. Ea încetini viteza considerabil pe drumul sinuos care 
se deschidea de-a lungul coastei spre est, dar, uitându-se la 
ceas, îşi dădu seama că mai avea destul timp până la opt când 
trebuia să ajungă în oraşul de pe malul mării unde locuia Tyndall. 
Deşi era întuneric, cerul era limpede şi nu se arăta niciun semn 
de ploaie aşa cum anunţaseră la buletinul meteo de la ora şase. 

La opt fără cinci găsi strada lui Tyndall şi începu să-i caute 
adresa. 

„Ulmii“ era o vilă spațioasă, detaşabilă, construită în stil 
Victorian, care nu arăta deloc primitoare în întunericul nopţii. În 
afară de un bec slab aprins pe verandă, în casă nu era nicio urmă 
de lumină. Acest lucru o uimi pe Sarah, dar nu era nicio greşeală; 
aceasta era casa. Numele său era gravat pe stâlpul de piatră 
care susţinea o poartă ce nu mai fusese închisă de mulţi ani. Îşi 
încuie maşina şi porni pe cărarea pietruită care ducea la uşa 
principală. Pe zid se afla o sonerie mare, din alamă. Sarah apăsă 
pe buton şi auzi sunând undeva în interiorul casei. După câteva 
clipe, ea auzi un zgomot de paşi şi simţi cum i se pune un nod în 
gât de emotie. Cyrill Tyndall deschise uşa. 

— Doamnă doctor Lasseter, ce frumos, spuse el, întinzându-i 
mâna. 

Sarah dădu mâna cu el şi i se păru că acesta are palma 
umedă. Şi Tyndall avea emoţii. 

— M-am gândit că am putea discuta jos spuse Tyndall, 

conducând-o pe nişte scări largi, acoperite cu un covor, către 
camerele de la subsol. De aceea nu văzuse ea nicio lumină 
aprinsă, se gândi Sarah. 
_ Tyndall deschise o uşă vopsită în alb şi o pofti înăuntru. 
Incăperea era lungă cu tavanul destul de jos, mobilată drept 
sufragerie şi în care te aştepta o căldură primitoare după frigul 
de afară. 

— Eu locuiesc singur, explică Tyndall. Mă simt mai bine în 
camerele de la subsol. Sunt mai confortabile şi mai uşor de 
încălzit. 

— Aveţi o casă mare, spuse Sarah. Din cauza emoţiei avea un 
zâmbet mai larg decât de obicei. 

— A fost casa familiei noastre, spuse Tyndall. Murdoch şi cu 
mine am fost crescuţi aici. 


— Înţeleg, spuse Sarah. 

— Doriţi ceva de băut, doamnă doctor Lasseter? Sau pot să-ţi 
spun Sarah? 

— Chiar vă rog, spuse Sarah, deşi acest lucru nu-i uşura deloc 
situaţia. Nu-i plăceau deloc încăperile fără ferestre. 

— Un gin tonic ar fi tocmai bun, spuse ea. 

Îl privi pe Tyndall cum îi toarnă un pahar foarte mare şi se 
gândi cât de nepotrivit era comportamentul său pentru un 
profesor respectat şi un posibil câştigător al premiului Nobel. Ea 
primi paharul cu un zâmbet şi sorbi puţin. 

Tyndall îşi turnă un whisky slab cu puţină apă şi se aşeză pe 
scaun lângă ea, trăgându-se mai aproape. 

— Ei bine, Sarah, ce ai vrea să ştii despre munca în cercetare? 

— Totul, zâmbi Sarah. Elaborarea vaccinului a fost o realizare 
nemaipomenită. Sunt atâtea întrebări pe care aş vrea să vi le 
pun, încât nici nu ştiu de unde să încep. 

Tyndall zâmbi cu jumătate de gură, ca şi când nu s-ar fi 
aşteptat la un asemenea răspuns. Sarah observă că îi apăruseră 
broboane de sudoare în partea de sus a gurii. Ochii lui 
rămăseseră încremeniţi, şi acest lucru o alarmă oarecum. Ea se 
aşteptase ca Tyndall să se poarte ca un om de ştiinţă timid, 
ciudat. Poate că nu avusese dreptate. 

— Cum anume aţi identificat cauza declanşării virusului? 

Tyndall nu prea avea chef să vorbească despre muncă şi Sarah 
se întrebă dacă nu cumva exagerase cu vocea sexy de la telefon. 
Voia cu disperare să aducă lucrurile pe un făgaş normal. In cele 
din urmă, Tyndall spuse: 

— Folosind o nouă tehnică elaborată de institutul nostru, am 
reuşit să izolăm un ADN întreg în forma sa latentă. Din acesta, 
am extras celula care ne interesa şi astfel am descoperit o 
proteină care reacţiona la virusul cercetat. Când proteina era 
absentă, virusul era liber să se multiplice şi să provoace infecția. 
Dar când proteina apărea strâns legată de ADN-ul extras, virusul 
rămânea inactiv. Aşa că am lucrat în laborator pentru 
descoperirea unei proteine care să acţioneze ireversibil împotriva 
virusului. 

— Fantastic, spuse Sarah. Dar cum puteaţi fi sigur de acţiunea 
ireversibilă a acesteia? 

Încă o dată, Tyndall o privi pe Sarah într-un mod ciudat. 


— Recolta de ţesuturi, spuse el. Am învins virusul folosind 
recoltă de ţesuturi. 

— Nu prea ştiu multe despre acest lucru, domnule profesor. 
Puţinul pe care îl cunosc este că aceasta se rezumă la faptul că o 
tehnică de recoltare a celulelor umane în eprubete. Este 
adevărat? 

— Da, spuse Tyndall. 

— Dar este acelaşi lucru ca şi cum ai testa virusul pe o fiinţă 
umană? întrebă Sarah. 

— Nu chiar, spuse Tyndall plictisit de vorbă. Se holba la Sarah 
într-un fel care o făcea pe aceasta să regrete că a venit. Dar era 
aici şi avea o misiune de îndeplinit, îşi spuse ea în timp ce 
Tyndall se dădea şi mai aproape. Se ridică în picioare şi spuse: 

— Ah, ce cald e aici! Te deranjează dacă-mi scot jacheta? 

Tyndall se destinse dintr-odată şi spuse: 

— Bineînţeles că nu. Hai să ne facem amândoi cât mai comozi. 
Îşi scoase şi el haina şi o aruncă pe canapea fără să se uite. 
Sarah îi observă portofelul care-i ieşea din buzunarul interior al 
hainei. 

— Aşa e mult mai bine, spuse Sarah aşezându-se la loc. 

— De-abia te-ai atins de băutură, spuse Tyndall arătându-i 
paharul. 

— Drept să spun, mi-e cam sete, spuse Sarah punându-şi o 
mână la gât. Aveţi cumva şi ceva răcoritor? Suc de portocale? 
Cola? 

Tyndall o privi enervat, după care spuse: 

— Cred că am nişte suc de portocale în frigider. 

În timp ce Tyndall ieşea din cameră, Sarah simţi cum îi 
zvâcneşte sângele în vene de emotie, dar şi de frică. Aceasta era 
unica ei şansă şi nu trebuia s-o rateze. Cu un efort suprem, ea 
reuşi să-şi stăpânească emoția care părea s-o paralizeze şi ridică 
haina lui Tyndall pentru a-i lua portofelul. Căută cu degetele 
tremurânde prin el, încercând să dea de cartela de acces 
electronică. Aproape că leşină de frică până când, în sfârşit, găsi 
ceea ce voia. O cartelă colorată în negru şi albastru pe care scria 
ENTACARD. 

O lăsă să alunece în buzunarul lateral al fustei, după care 
îndesă portofelul înapoi în haina lui Tyndall. Inima încă îi bătea cu 
putere când Tyndall se întoarse cu paharul de suc. Ea îl primi 


zâmbind şi sperând că acesta nu observase că-i tremura mâna. 
In timp ce ea îşi bea sucul, Tyndall o privea precum un vultur 
care stă la pândă. 

— Te simţi mai bine? întrebă el. 

— Mult mai bine, zâmbi Sarah. Ceea ce nu înţeleg, profesore, 
este cum aţi reuşit dumneavoastră să faceţi probe vaccinului şi în 
afara laboratorului. Sigur, dacă... Sarah se opri din vorbit când 
Tyndall îi puse mâna pe genunchi. 

— Mai târziu, cârâi el. 

Sarah îi apucă mâna şi i-o dădu la o parte de pe genunchi. 

— Cred că vreţi cam multe, profesore, spuse ea, sperând să-l 
calmeze, dar purtându-se totuşi civilizat. Acum se temea foarte 
tare. II subestimase complet pe Tyndall, iar acum se afla singură 
cu el în subsolul unei case părăsite. 

Ochii lui Tyndall sclipiră de furie. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, murmură el, apropiindu-se şi mai 
mult. 

— Amândoi ştim de ce ai venit aici, aşa că lasă prostiile. Tu mă 
vrei, eu te vreau, aşa că să încetăm odată cu joaca! 

Sarah simţi cum este prinsă atât de tare de genunchi, încât nu 
se putu abţine să ţipe. 

— Ce sunet fermecător, şopti Tyndall, acum aflat cu totul peste 
ea. Atât de feminin, atât de provocator... 

— Dă-te jos de pe mine, ţipă Sarah. Îi simţea duhoarea de 
whisky în timp ce acesta se apleca s-o sărute. Ea se luptă să 
scape, dar Tyndall era mai puternic decât ca. O ţinea de ambele 
încheieturi în timp ce se lupta să o ridice de pe scaun. 

— Ne vom simţi mai bine aici, gâfâi el. Respiră sacadat în timp 
ce o trânti pe canapea şi începu să se împingă în ea. Simţea cum 
o zgârie cu barba în timp ce îşi întindea mâna dreaptă pentru a-i 
ridica fusta. Auzi cum îi rupe materialul şi-şi simţi picioarele 
descoperite. 

Sarah îl lovea în spate pe Tyndall cu mâna care-i mai rămăsese 
liberă dar fără niciun succes. Furia ei fu urmată de plânsete şi 
rugăminţi. 

— Dă-te jos de pe mine, animalule! gâfâi ea simțind cum 
acesta încearcă să-i despartă picioarele cu genunchiul lui drept. 

Tyndall se opri un moment pentru a-şi întoarce privirea către 
Sarah. 


— Am auzit eu că unora dintre femei le place să te porţi dur, 
mârâi el. Atunci, aşa să fie! 

Sarah nu putea să creadă că se înşelase atât în privinţa acestui 
bărbat. Pur şi simplu nu-i venea să creadă că monstrul de 
deasupra ei era acelaşi cu omuleţul tăcut şi timid pe care îl 
întâlnise la recepţie şi pe care credea că-l poate stăpâni. 
Timiditatea trebuie să fi fost de fapt o mască a aroganţei, iar 
modestia reprezenta disprețul faţă de toţi cei din jur. Ce bine ar fi 
fost dacă ar fi dat ascultare sfatului lui Ryan! Ţipă când Tyndall o 
muşcă de sânul drept prin bluză, după care îşi introduse mâna în 
sutien pentru a i-l rupe. 

* 

Lafferty se uită la ceas şi văzu că trecuse doar o jumătate de 
oră. Nu putea să stea liniştit; de când Sarah plecase, nu făcuse 
altceva decât să se fâţâie încoace şi-ncolo. Cel mai rău era că nu 
ştia de ce este atât de neliniştit. La urma urmei, Sarah avea 
probabil dreptate: era o femeie în toată firea care ştia ce face. 
Totuşi, acest gând păru că nu-l convinge. Işi privi din nou ceasul. 
Gândul că nici măcar nu ştia unde plecase îi apăru dintr-odată în 
minte şi îl făcu să se simtă şi mai rău de-atât, dacă se putea. El 
nu era în cameră când Sarah dăduse telefonul, aşa că nu o 
auzise repetând vreo adresă. Acest lucru îl făcu să se simtă şi 
mai nervos timp de cinci minute, după care îi veni o idee. Îşi 
aminti de o şmecherie de pe vremea când fusese cercetaş. 
Uneori puteai să afli ce fusese scris pe o hârtie, înnegrind uşor cu 
creionul foaia de dedesubtul ei. Sarah notase adresa în carnetul 
de telefon cu foi detaşabile. 

Lafferty scotoci prin două-trei sertare pentru a găsi un creion, 
dar apoi observă că acestuia îi lipsea vârful. Nu găsi o 
ascuţitoare, aşa că folosi un cuţit de bucătărie. Se întoarse la 
carnetul de telefoane şi ţinu creionul aproape orizontal faţă de 
foaie în timp ce mâzgălea uşor şi repede. Puse creionul jos şi 
ridică foaia carnetului în lumina lămpii. Astfel putu citi adresa: 
Ulmii, Şoseaua Seaforth, North Berwick. 

Lafferty simţi cum îi îngheaţă sângele în vine la vederea 
numelui de North Berwick. Rămase împietrit cu hârtia în mână. 
Tyndall locuia în North Berwick? Trebuia să fie o coincidenţă, îşi 
spuse el. Mulţi oameni locuiesc pe malul mării în North Berwick şi 
fac naveta la oraş. De ce nu şi Cyrill Tyndall? 


În ciuda acestui argument, Lafferty nu crezu că era doar o 
coincidenţă. Tyndall, directorul Institutului Gelman Holland, trăia 
în North Berwick, acelaşi ţinut renumit pentru vrăjitoriile din 
trecut şi, în mod special, pentru folosirea magiei cu Mâna Gloriei. 
Trebuia să existe o legătură. f 

Lafferty nu mai suportă tensiunea în care se afla. Işi înşfăcă 
haina şi fugi spre maşină. Se ducea s-o găsească pe Sarah. 

Lafferty porni brusc, ceea ce produse un zgomot puternic, cu 
care maşina sa nu era obişnuită. 

— Nu mă lăsa acum, şopti el. Încă o noapte şi gata. E tot ce îţi 
cer. 

Motorul hotărî să facă un compromis; se strică de-abia atunci 
când îl băgă în viteza a treia şi când Lafferty intrase deja în North 
Berwick. Lafferty opri maşina şi ieşi. Întrebă prima persoană pe 
care o întâlni unde se află Şoseaua Seaforth. Omul arătă în 
direcţia străzii care se desprindea din artera principală. 

— Cam la o jumătate de milă în direcţia aceea, spuse el. 

Lafferty începu să alerge. Nici nu se gândi la cât de caraghios 
părea alergând aşa, pe autostradă, dar în curând ajunse la 
Şoseaua Seaforth şi trebui să se odihnească o clipă pentru a-şi 
regla respiraţia. Nu mai fu nevoie să caute casa, fiindcă văzu 
maşina lui Sarah parcată în faţa acesteia. 

Când se mai linişti, Lafferty observă cât era de pustie. Casele 
de pe Şoseaua Seaforth erau puţine şi cu spaţii mari între ele, 
vile spaţioase având propriul lor teren, împrejmuite de ziduri 
înalte din piatră. Vântul nici nu se simţea, ca şi când noaptea şi- 
ar fi ţinut respiraţia. În timp ce înaintă către Ulmi, Lafferty auzi 
răpăitul picăturilor mari de ploaie care cădeau pe frunzele unui 
gard viu de dafini din dreapta lui. Auzi zgomotul a cinci sau şase 
picături înainte să fie şi el stropit pe obraz. Nu mai era mult până 
să înceapă să toarne cu găleata. Îşi strânse gulerul în jurul 
gâtului. 

Se opri la intrare şi văzu că era întuneric beznă. Ce însemna 
asta? Să fi plecat pe undeva Sarah şi Tyndall? Asta nu avea 
niciun sens. De ce să fi vrut să plece? Ajunse în dreptul uşii şi 
apăsă pe butonul soneriei. Nu primi niciun răspuns, aşa că sună 
şi tot sună. Nu ştia ce altceva ar fi putut să facă. 

Într-un final auzi un zgomot înăuntru şi văzu lumina din hol 
aprinzându-se. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă o voce furioasă din spatele uşii. 

— Profesorul Tyndall? îl întrebă Lafferty pe bărbatul răvăşit din 
faţa lui. 

— Da, ce s-a întâmplat? îl repezi Tyndall. 

— O caut pe doamna doctor Sarah Lasseter, spuse Lafferty 
calm. Am înţeles că se află aici. _ 

Tyndall rămase încremenit de uimire. Incepu să-şi treacă mâna 
prin părul nepieptănat netezindu-l cu furie. 

— De unde ştii tu? Cine eşti de fapt? 

— Maşina lui Sarah e parcată în faţa porţii dumneavoastră. Ea 
unde este? 

Tyndall nu ştia ce să răspundă şi asta îl alarmă pe Lafferty care 
simţi că nu se mai poate stăpâni. 

— Unde este? strigă el. 

— E aici, recunoscu Tyndall. Se dădu înapoi pentru a-i permite 
lui Lafferty să intre. _ 

— Aşteaptă, te rog, un moment. li voi spune că eşti aici. 

Lafferty îl privi pe Tyndall cum coboară scările. Când ajunse 
jos, acesta se uită înapoi la Lafferty înainte de a striga cu o voce 
prefăcută: 

— Sarah, draga mea, te caută cineva. După aceea, dispăru din 
vedere şi Lafferty se întoarse să privească tablourile şi 
fotografiile care împodobeau unul din pereţii de la intrare. Una; 
din ele înfăţişa portul din North Berwick. Lafferty se apropie de 
tablou pentru a vedea mai bine data, dar atenţia îi fu atrasă de 
un zgomot care venea de jos. Era sunetul unui lacăt care se 
deschide. Tyndall descuia o uşă. Sarah fusese încuiată acolo! 
Lafferty o luă la fugă pe scări în vârful picioarelor şi auzi nişte 
voci când se întoarse în direcţia în care-l văzuse pe Tyndall 
plecând. Vocile veneau din spatele uşii albe. Işi lipi urechea de ea 
şi îl auzi pe Tyndall răstindu-se: 

— M-ai înşelat! M-ai tras pe sfoară, târfă ce eşti! Dacă se va 
afla ceva despre asta, am să neg totul, iar tu poţi să-ţi iei la 
revedere de la cariera ta, aşa că mai bine gândeşte-te. Acum 
aranjază-te, să nu te vadă aşa! 

Lafferty deschise uşa şi o găsi pe Sarah ştergându-şi lacrimile. 
Fusta îi era ruptă. Tyndall se întoarse şi vru să spună ceva, dar 
Lafferty îi dădu cu toată ura un pumn în faţă. Tyndall îşi pierdu 
echilibrul şi se rostogoli pe spate pe un morman de lucruri 


aruncate pe podea. Sarah se aruncă în braţele lui Lafferty, 
plângând: 

— Of, Ryan, scânci ea. Ce proastă am putut să fiu! 

Lafferty o ţinea în braţe în timp ce-l privea pe Tyndall peste 
umărul ei. 

— Te simţi bine, Sarah? o întrebă el cu blândeţe. Ţi-a făcut 
ceva? 

Sarah clătină din cap în semn că nu, după care spuse: 

— Ai ajuns tocmai la timp. 

— Târfă proastă, mârâi Tyndall de pe podea. Îşi şterse cu dosul 
mânecii gura care-i sângera. 

— Niciun tribunal din lume nu i-ar da ei dreptate în astfel de 
circumstanţe. Faţa i se congestionă de frică văzându-l pe Lafferty 
că se desprinde de Sarah şi că vine către el. 

— Lasă-mă în pace! ţipă el. 

— Nu, Ryan! strigă Sarah, apucându-l de braţ. Te rog, nu. 
Calmează-te. 

Lafferty se opri şi se uită plin de dispreţ către Tyndall. 

— Deci cam aşa arată un posibil câştigător al Premiului Nobel, 
spuse el. Cel mai strălucit şi cel mai bun din generaţia sa! 

— Ryan, ia-mă, te rog, de-aici, spuse Sarah cu mâna încă pe 
braţul lui Lafferty. 

Lafferty se întoarse şi Sarah îl trase înspre uşă. Aproape că 
ajunseseră în capătul scărilor, când auziră vocea lui Tyndall în 
spatele lor. 

— Staţii! le ordonă el. 

Lafferty se întoarse şi îl văzu pe Tyndall stând la baza scărilor 
cu un pistol aţintit asupra lor. 

— Doamne fereşte! exclamă Sarah. Deja ai întrecut măsura. 
Lasă jos pistolul, profesore! 

Tyndall, însă, începu să urce scările spre ei. Cu pistolul în 
mână, acesta se simţea mult mai stăpân pe sine. 

— De ce ai venit tu aici în seara asta? o întrebă pe Sarah. Ce 
urmăreai de fapt? Şi de ce i-ai spus unui preot că vii aici? 

— Dar... Sarah îşi pierdu graiul când îl văzu pe Tyndall aţintind 
pistolul drept în stomacul lui Lafferty. 

— Termină odată, profesore! 

Pe o măsuţă aflată lângă Lafferty se afla o vază cu motive 
chinezeşti. Tyndall îl văzu că se uita înspre ea şi îl ameninţă: 


— Nici să nu te gândeşti. E un Ming foarte preţios. 

Lafferty luase acest lucru în considerare, gândindu-se mai 
degrabă la mărimea şi la greutatea vazei decât la valoarea ei. 
Când Tyndall îşi întoarse privirea către vază, Sarah prinse 
momentul şi aruncă cu geanta în el. Aceasta se deschise în aer şi 
Tyndall fu bombardat de chei, monede, rujuri şi pagerul ei de la 
spital. Mai mult din cauza sperieturii decât a loviturii, Tyndall se 
dezechilibră şi se rostogoli cu spatele pe scări. Scăpă pistolul din 
mână care se rostogoli o dată cu el şi se opri la capătul scărilor, 
în dreptul picioarelor lui inerte. 

— Doamne, Dumnezeule, spuse Sarah, ducându-şi mâna la 
gură. Oare a păţit ceva? 

Lafferty nu era sigur dacă Tyndall îşi pierduse cunoştinţa sau 
doar se prefăcea. Arma îi era încă la îndemână. O clipă nu ştiu 
dacă să coboare după el sau nu, dar bunătatea învinse momentul 
de precauţie şi începu să coboare scările pas cu pas. Ajunse în 
capăt şi apucă cu grijă pistolul de ţeavă. Tyndall nu se mişcă. 
Lafferty îi duse mâna la gât pentru a-i verifica pulsul, dar nu simţi 
nimic. 

— Sarah, spuse el încet. Cred că ar fi mai bine să te uiţi tu la 
el. Sarah cobori repede şi se aşeză în genunchi în faţa lui Tyndall. 
După un moment ea îşi ridică privirea către Lafferty şi spuse: 

— Şi-a fracturat gâtul. Nu mai trăieşte. 


17 


Lafferty închise ochii lui Tyndall cu arătătorul şi cu degetul 
mare, după care începu să strângă lucrurile lui Sarah. Şi Sarah 
părea a fi în transă; nu-şi putea lua ochii de la cadavru. Lafferty îi 
puse mâna pe umăr şi o strânse uşor. 

— E numai vina mea, şopti Sarah. Nimic din toate astea nu s-ar 
fi întâmplat dacă eu n-aş fi fost aşa de proastă. 

— Nu trebuie să te simţi vinovată, Sarah, spuse Lafferty. Aşa a 
fost să fie. 

Sarah îşi clătină capul, refuzând să asculte, dar Lafferty stărui. 
O obligă să-l privească. 

— Nu e vina ta, insistă el. Pur şi simplu, s-a întâmplat. Moartea 
lui a fost un accident. 

Sarah privi trupul neînsufleţit al lui Tyndall. 

— A fost un om talentat, spuse ea, în ciuda a ceea cea 
încercat să-mi facă. 

— Poate, răspunse Lafferty rece. 

Sarah îl privi întrebător. 

— Ai idee de când locuia aici? întrebă Lafferty. 

— Mi-a spus că el şi fratele lui au fost crescuţi aici. Era casa 
familiei lor. De ce? 

— Pentru că ne aflăm în North Berwick. Un om inteligent care a 
locuit aici toată viaţa trebuia să ştie că locul acesta era strâns 
legat de vrăjitorie şi de „Mâna Gloriei“. 

— Crezi că era implicat şi Cyrill? întrebă Sarah, plină de 
îndoieli. Dar el era un savant genial. Ce motive ar fi avut să se 
implice într-o asemenea crimă? 

Lafferty dădu din cap şi spuse: 

— Nu ştiu... Dar nu-l credeam capabil nici să violeze o femeie. 

Sarah nu spuse nimic. 

— Ryan, şopti ea, cu un glas plin de deznădejde, e prea mult... 

Lafferty o trase pe Sarah lângă el şi o strânse câteva clipe în 
braţe, după care o conduse spre scară. 

— Ce facem acum? 

— Ar trebui să chemăm poliţia, răspunse el. 

Sarah cântări o clipă situaţia, după care spuse şovăielnic: 

— Am reuşit să iau cheia de la Institut... 


Lafferty o privi de parcă sugestia ei i se părea incredibilă. 

— Nu cred că vorbeşti serios. Mai ales după ce ai trecut prin 
atâtea, îi spuse el cu voce joasă. 

— Vreau să aflăm adevărul împreună, spuse Sarah ferm. Dacă 
tot am ajuns până aici... 

— Dacă eşti absolut sigură, spuse Lafferty, cu o voce care-i 
trăda nesiguranța. 

— Sunt sigură, spuse Sarah. Dar glasul ei suna de parcă n-ar fi 
fost încrezătoare deloc. 

— Dacă am chema poliţia, oamenii ăştia tot ar putea să scape. 
Datoria noastră faţă de John McKirrop, soţii O'Donnel, John Main 
şi mulţi alţii e să ne asigurăm că nu va fi aşa. 

Lafferty citi hotărârea în privirea lui Sarah şi în final se lăsă 
înduplecat, ca şi cum fusese hipnotizat de ea. Sentimentul îl 
alarmă, dar era incontestabil. 

— Să mergem atunci, spuse el. Va trebui să folosim maşina ta. 
A mea a murit. 

Lafferty trecu la volanul maşinii lui Sarah. Cei doi nu-şi vorbiră 
decât după ce ieşiră din North Berwick, când Sarah îl întrebă cum 
ajunsese acolo. 

— Imi făceam griji pentru tine, răspunse el. Apoi îi povesti 
despre trucul cu carnetul de telefoane. 

— Ryan? 

— Da. 

— Vrei să-ţi scoţi, te rog, gulerul? 

Lafferty privi într-o parte, după care se execută fără întrebări. 
Aruncă gulerul pe bancheta din spate. Sarah îşi sprijini capul de 
umărul lui. 

— Aşa e mai bine, spuse ea. Ryan? 

— Da. 

— Acum te întrebi ce ar trebui să spui. Nu e nevoie să spui 
nimic. Pur şi simplu, nu şopti o vorbă. 

Lafferty tăcu. 

Sarah rămase cu capul sprijinit de braţul lui tot restul drumului. 
Nu adormise, dar îşi ţinu ochii închişi până când zgomotul 
motorului se pierdu, pe măsură ce se apropiau de o curbă. Atunci 
se ridică în capul oaselor şi privi pe geam. 

— Cum te simţi? o întrebă Lafferty. 

Sarah rămase o clipă pe gânduri, după care răspunse: 


— În viaţa mea n-am fost aşa de speriată. 

Pe măsură ce se îndreptau spre oraş, Sarah întrebă: 

— N-am putea să ne oprim la spital? Aş vrea să mă schimb. ŞI 
făcu semn spre fusta ei sfâşiată. 

— Fireşte. 

Lafferty se bucură că ploaia nu încetase încă şi opri maşina lui 
Sarah în parcarea din faţa-clădirii. Ploaia îi dădea un sentiment 
de siguranţă. Lafferty presupuse că era o chestie psihologică, dar 
considera că într-o noapte întunecoasă şi umedă majoritatea 
oamenilor se aflau în casele lor. În felul acesta, erau mai puţine 
şanse să fie văzuţi de trecători. 

Mai târziu, Sarah ieşi din clădire purtând o pereche de jeans şi 
o jachetă de piele. Cobori scările şi intră în maşină, scuturând cu 
mâna picăturile de ploaie ce i se strânseseră în păr. 

— Imi parc rău că a durat aşa de mult, zise ea. 

Lafferty îi ignoră scuzele şi spuse: 

— Nu trebuie neapărat să mă însoţeşti, Sarah. Pot să merg şi 
singur la Institut. Mai bine mă aştepţi aici. Te sun eu mai târziu. 

Lafferty constată cu surprindere că pe chipul lui Sarah se 
aşternu mânia. Furioasă, ea îi spuse: 

— Să nu mă tratezi niciodată ca pe o femeie oarecare. E clar? 

— Da, răspunse Lafferty, puţin şocat. 

Dar Sarah nu-şi încheiase încă discursul: 

— Asta e problema amândurora. In plus, eu sunt medicul 
echipei. Eu sunt capabilă să mă descurc într-un laborator de 
cercetări medicale şi pot să aflu ce se petrece. Dacă unul dintre 
noi ar trebui să rămână aici, tu eşti acela. Oi fi tu bărbat, dar eşti 
preot şi pentru mine asta înseamnă... Sarah făcu o pauză, 
simțind că vorbeşte gura fără ea. 

— Că sunt la fel de util ca o formă pentru ciocolată? se 
aventură Lafferty. 

Sarah văzu că Lafferty era amuzat şi pornirea ei fu înlocuită de 
un sentiment de vinovăţie. Se relaxă şi privi spre cer, spunând: 

— Ce am făcut? Ce i-am spus bărbatului care a înfruntat 
întunericul nopţii ca să mă salveze de la o soartă mai cruntă 
decât moartea? Cum am putut să mă port aşa cu bărbatul care l- 
a răpus pe ticălos cu o lovitură care l-ar fi eclipsat până şi pe John 
Wayne? El a făcut atâtea pentru mine, iar eu mă comport ca o 
feministă indignată! Sarah îşi clătină capul. 


— Vorbele tale n-au fost nejustificate, spuse Lafferty. Ai avut 
dreptate. 

— De ce trebuie să fii întotdeauna atât de bun? izbucni Sarah. 

Lafferty o privi şocat, iar Sarah izbucni în râs. 

— Ce mă fac eu cu tine? exclamă ea. 

Lafferty părea la fel de şocat, aşa că Sarah îi spuse: 

— Hai să mergem împreună la Institut. Pe măsură ce 
zâmbetele se topeau, amândoi ştiură că nu mai aveau timp de 
distracţie. 

— Ai o lanternă? întrebă Lafferty. 

— In torpedou, răspunse Sarah. Lafferty porni maşina şi cei doi 
se îndreptară spre Facultatea de Medicină. 

Când ceasul unei biserici bătu orele unu, Lafferty şi Sarah 
ajunseră la Institut. Facultatea de Medicină nu era deloc păzită, ci 
exista doar un administrator care răspundea la apelurile târzii şi 
care se ocupa de clădire, în ciuda orei înaintate, mai erau câteva 
lumini aprinse în corpul principal. 

— Laboratoarele de urgenţă, explică Sarah. 

Când ajunseră la Institut, Lafferty propuse să aştepte câteva 
minute, ca să fie siguri că nu e nimeni în clădire. Fiind o 
construcţie modernă, la ridicarea ei se folosise foarte multă 
sticlă. Până şi o lumină dintr-o încăpere dosnică s-ar fi putut 
vedea, din poziţia în care se aflau ei. 

* 

Sarah îşi frecă braţele. Aşteptarea o înfrigurase. Lafferty spuse: 

— Gata... Să mergem. Porniră în grabă spre uşa Institutului. 
Sarah introduse cardul în dispozitivul electronic. Un sunet slab şi 
uşa se deschise... Sarah îi făcu semn lui Lafferty să intre, după 
care închise uşa fără zgomot. Amândoi se ghemuiră ca să fie 
siguri că nu vor fi văzuţi de afară. Zăboviră câteva clipe, ca să-şi 
revină. 

Sarah indică scările din spatele recepţiei, iar Lafferty 
încuviinţă. 

Dar când se apropiară de ele, constatară că acestea duceau la 
etaj. Nu exista nicio scară care ducea spre pivniţă. Lafferty privi 
spre stânga şi zări o uşă cu un geam de sticlă. Se apropie de ea, 
în timp ce Sarah verifica cealaltă parte a holului. Lafferty privi 
prin geam şi văzu scările ce duceau spre pivniţă. 

— Aici, şopti el. 


Sarah i se alătură, iar el deschise uşa, lăsând-o să intre. 
Lafferty privi scurt peste umăr ca să se asigure că totul era în 
regulă şi apoi coborâră împreună pe coridorul ce ducea către 
pivniţă. Acesta era luminat de o singură lampă, acoperită cu o 
plasă de sârmă. Văzând-o, Lafferty şi Sarah se priviră plini de 
teamă. Rămaseră nemişcaţi câteva clipe, ciulind urechile, dar nu 
auziră niciun zgomot care să le indice că nu erau singuri. 

— Poate că e o măsură de siguranţă, şopti Lafferty. 

Sarah ridică din umeri. Parcurseră coridorul, examinând pe 
îndelete încăperile de pe ambele părţi, în căutarea laboratorului 
Sigma. Sarah îl găsi. Pe uşă era o placă albă din plastic pe care 
scria LABORATORUL SIGMA, NUMAI PERSONALUL ARE ACCES. 
Sarah încercă uşa, dar aceasta era încuiată. Îl privi pe Lafferty şi 
schiţă un zâmbet, stânjenită parcă de faptul că nu luaseră în 
consideraţie această posibilitate. Lafferty împinse uşa cu palma, 
încercând să estimeze cât de solidă era. Dădu din cap în semn că 
uşa nu era foarte greu de deschis şi căută un obiect cu care s-o 
forţeze, dar nu găsi nimic. 

— Ei bine, suspină el, făcând un pas înapoi, o să riscăm... 

Lafferty împinse uşa cu umărul şi avu satisfacția să audă 
lemnul crăpând. Repetă gestul de două ori şi uşa se balansă fără 
zgomot. 

— Putem aprinde lumina? întrebă Sarah. Nu sunt ferestre. 

— Mai bine nu, răspunse Lafferty. Spațiile de ventilaţie duc 
direct afară. Lumină scurt cele două panouri acoperite cu sârmă 
de pe perete, după care îndreptă lanterna spre podea. 

Încăperea era mai mare decât crezuseră ei. Era o încăpere 
dublă cu două uşi ce dădeau spre coridor. O parte era folosită 
pentru studierea cadavrelor care soseau. Pe piedestalul din 
centru se afla o masă de operaţii, deasupra căreia atârna o 
lampă chirurgicală. Instrumentele erau aranjate pe tăvile de 
metal din margine. Tot acolo erau şi două chiuvete de inox, una 
dintre ele prevăzută cu butoane care puteau fi pornite şi oprite 
fără ca persoana care le folosea să le atingă cu mâinile. 

— S-ar putea face aici transplanturi de organe? întrebă 
Lafferty. 

— Nu, răspunse Sarah hotărât. Echipamentul nu este destul de 
performant. Încăperea asta e potrivită pentru extragerea 
sondelor Sigma. 


— Nu vezi nimic ieşit din comun? întrebă Lafferty. 

Sarah negă printr-un semn şi cei doi intrară în cealaltă parte a 
încăperii. În stânga se afla un mic compartiment frigorific în care 
puteau încăpea două cadavre. Lafferty înghiţi în sec, în timp ce 
lumina lanternei dezvălui un coşciug aşezat pe banca din 
margine. Sarah îl prinse de braţ şi se apropiară împreună de 
sicriu. Pe el era o plăcuţă de metal, cu inscripţia MARTIN 
KEEGAN, INRI. Capacul nu era încă fixat, aşa că Lafferty îl ridică. 

Coşciugul era gol. 

— Caută-l în sertarul frigorific răspunse Sarah. 

Lafferty trase cârligul şi deschise uşa acestuia. Interiorul nu era 
luminat, aşa că Sarah îi ţinu lanterna pentru ca Lafferty să-l 
poată examina mai bine. lnăuntru era un cadavru acoperit cu un 
cearceaf alb; pe eticheta prinsă de degetul mare al piciorului 
scria „Martin Keegan“. Lafferty rămase nemişcat. Se simţea total 
descurajat. 

— Asta e, spuse el dezaprobator. Totul e greşit... Ne-am 
orientat greşit. 

— Nu neapărat, spuse Sarah cu vocea slabă. De vreme ce 
Stubbs e plecat, cred că au hotărât să nu se folosească de 
cadavrul lui Martin Keegan. Asta nu înseamnă că nu au furat alte 
cadavre. 

— Cred că ai dreptate, spuse Lafferty. Dar era ultima noastră 
şansă de a dovedi asta. Când el se pregătea să închidă uşa 
frigoriferului, Sarah spuse brusc: 

— Stai! 

— Ce e? întrebă Lafferty, alarmat de tonul vocii ei. Lumina 
lanternei îi permise să vadă că Sarah privea atent spre frigorifer, 
dar nu-şi dădea seama exact la ce se uita. Mâna ei tremura uşor 
şi mişcarea fu amplificată de lumina lanternei. 

— Piciorul lui, spuse Sarah. 

— Ce e cu el? 

— Piciorul lui stâng e intact. În urma accidentului, Martin 
Keegan a fost rănit grav la piciorul stâng. 

Lafferty apucă de capătul tăvii în care zăcea cadavrul acoperit 
şi o trase afară. Cearceaful era rece şi umed. Lafferty descoperi 
capul cadavrului. Când cadavrul fu dezvelit, Sarah rămase 
mască. 

— Dumnezeule! exclamă ea, făcând un pas înapoi. E Derek 


Stubbs! A 

Lafferty descoperi cu stupoare că Sarah avea dreptate. Işi 
amintea de Stubbs din noaptea când îi găsise pe toţi trei în 
cabinetul de la spital. 

— Infamul doctor Stubbs... comentă el. 

Sarah era de-a dreptul blocată. 

— Nu înţeleg, mărturisi ea. Ce se întâmplă? 

— Cred că l-am judecat greşit pe doctorul Stubbs, spuse 
Lafferty. Ne-am lăsat influenţaţi de antipatii. 

— Vrei să spui că el nu era implicat în furtul cadavrelor? 
întrebă Sarah uluită. Dar se plângea mereu că nu primeşte 
destule organe pentru transplanturi şi îi reproşa lui Murdoch 
Tyndall că nu insista suficient la rudele decedaţilor, să pună 
cadavrele la dispoziţie în acest scop. 

— Nu ştiam nimic despre fiul lui, spuse Lafferty. Ar fi trebuit să 
ascultăm cu atenţie plângerile doctorului Stubbs. Cred că 
Murdoch Tyndall nu insista destul fiindcă nu voia ca organele 
decedaţilor să fie donate! 

— Poftim? exclamă Sarah. 

— Acum totul capătă logică. John Main a spus că Tyndall i-a 
cerut permisiunea într-un moment total nepotrivit. Chiar tu mi-ai 
spus că a procedat la fel şi cu soţii O'Donnell. A făcut asta tocmai 
pentru că nu voia ca rudele decedaţilor să accepte aşa ceva! 

— Dar de ce? 

— Fiindcă şi fratele lui voia să folosească aceste cadavre în cu 
totul alte scopuri, spuse Lafferty. Sarah rămase cu gura deschisă. 

— Dar în ce scopuri? întrebă ea cu o voce pe care şocul o 
redusese la o simplă şoaptă. 

— Nu ştiu, Sarah, spuse Lafferty. 

— Dar ce motive avea să-l ucidă pe Stubbs? întrebă Sarah, 
încercând cu disperare să găsească argumente care să 
contrazică teoria lui Lafferty. 

— Când a venit Stubbs să-ţi vorbească despre Tyndall, şi-a dat 
seama că e ceva necurat la mijloc. În timp ce vorbea cu tine, a 
înţeles că Tyndall voia ca rudele să refuze. Cred că s-a dus la 
Tyndall să regleze conturile. De aceea i-ai auzit certându-se. 
Văzând că nu rezolvă nimic cu Tyndall, Stubbs s-a gândit, ca şi 
noi, că extragerea sondelor reprezenta cea mai bună ocazie de a 
pune mâna pe cadavre. Cred că a venit la institut ca să afle 


despre ce e vorba şi rezultatul e acesta. 

Cei doi priviră cadavrul lui Stubbs. 

— Dumnezeule mare! exclamă Sarah. 

Un huruit ciudat îi sperie pe amândoi. 

— Ce se întâmplă? întrebă Sarah, cu o voce care trăda frica. 

— Un lift, răspunse Lafferty, dându-şi seama de unde venea 
zgomotul. Văzu o rază de lumină printr-o crăpătură strâmtă a 
panoului de pe perete. 

O trase pe Sarah deoparte şi îi făcu semn să se ascundă sub 
bancă. Imediat i se alătură şi el. După câteva secunde, liftul se 
opri şi uşa se deschise. 

Lafferty nu văzu cine ieşise din lift, ci doar că era un bărbat 
care purta pantaloni albi şi ghete scurte din cauciuc alb. Bărbatul 
traversă laboratorul şi înjură când văzu lacătul spart. 

— Isuse Hristoase! exclamă el alergând pe coridor. 

— S-a zis cu noi, spuse Sarah. 

— Să mergem, zise Lafferty. 

— Unde? 

Lafferty îi arătă şi o trase pe Sarah spre el. 

— Dacă ne caută în pivniţă, putem ajunge înaintea lui la 
intrarea principală. 

Lafferty deschise uşa şi cei doi intrară în lift. Liftul era lung şi 
strâmt. Lafferty înţelese fără prea mari eforturi de ce fusese 
construit astfel. Apăsă butonul „Sus“, fără niciun rezultat. Il mai 
apăsă o dată, şi încă de patru ori. Tot nimic... Căută un buton de 
urgenţă care ar fi putut opri liftul, dar nu găsi nimic. Mai era un 
singur buton, pe care era desenată o săgeată cu vârful în jos. 
Într-un gest de disperare, apăsă butonul şi uşa liftului se închise. 
O privi uimit pe Sarah şi amândoi înţeleseră că liftul cobora. Deşi 
se aflau deja în pivniţă, liftul cobora! 

Sarah îşi sprijini capul pe pieptul lui Lafferty. Şi el se simţea la 
fel de descurajat. 

Lafferty se desprinse de Sarah şi se aşeză în poziţie de atac. 
Nu ştia ce se putea întâmpla după deschiderea uşilor, dar avea 
de gând să lupte până la sfârşit. Uşile se deschiseră şi în faţa lor 
apăru un zid sinistru vopsit în verde. leşiră într-un coridor strâmt 
la capătul căruia se aflau două uşi batante. Era inutil să se 
întoarcă la lift. Acesta nu ducea spre etajele superioare, ci pur şi 
simplu făcea legătura între laboratorul Sigma şi această pivniţă. 


Liftul lung şi strâmt fusese construit special pentru transportarea 
coşciugelor. Cadavrele dispărute nu erau duse în vreo clinică 
elegantă, ci aici. 

Sarah privi pe geamul de sticlă al uşii, după care scoase un 
fluierat uşor. Lafferty se uită şi el şi văzu o încăpere care semăna 
cu Departamentul de Traumatisme Craniene. Era luminată cu 
becuri verzi, slabe şi fiecare pat era înconjurat de echipamente 
medicale. Pacienţii erau izolaţi în compartimente din plastic cu 
aer. 

Nu părea să fie niciun angajat prin preajmă, aşa că Lafferty şi 
Sarah intrară pe uşile batante şi se apropiară de cel mai apropiat 
compartiment. 

— Dumnezeule! spuse Sarah, ducându-şi mâna la gură. E fiul 
lui John! E Simon Main. 

— Dar e mort! exclamă Lafferty. Ce caută aici? 

— Sunt morţi cu toţii, spuse Sarah, privindu-i. Funcţiile 
cerebrale au încetat, dar trupurile lor sunt ventilate şi hrănite 
artificial. 

Se apropiară de al doilea compartiment şi îl găsiră pe Martin 
Keegan. Ventilatoarele şi tuburile pompau viaţa în trupul lui. 

— Nu înţeleg, spuse Lafferty. Care e scopul? Dacă funcţiile 
creierului au încetat, de ce îi mai ţin conectaţi la aparatele astea? 

— Nu ştiu sigur, şopti Sarah. Poate că asta ne va ajuta să aflăm 
ceva. Văzu acolo o fişă atârnând de perete, între cele două 
compartimente. O luă de acolo şi citi: „Doza principală 5, 
Varicella Zoster, 10,7 PFU per ml.“ 

— Ai descoperit ceva? 

Sarah încuviinţă şi întoarse pagina. „Keegan, protecţie 1, doza 
primară completă, doza 2 plus 2, reacţia 1 plus 14, H. Simplex“. 

— Ei bine? 

— Aceşti oameni sunt folosiţi pentru cultura de celule umane, 
spuse Sarah vădit dezgustată. Cadavrele sunt pe post de cobai. 

— Ce vrei să spui? 

— Viruşii nu se dezvoltă în afara celulelor vii, spuse Sarah. 

Pentru a lucra cu ei în laborator, ai nevoie de un mediu de 
cultivare a celulelor, ca să-i menţii în viaţă. In general, aceasta ia 
forma unei culturi de ţesuturi, de obicei de origine animală, care 
sunt dezvoltate artificial în sticle şi sunt alimentate cu un lichid 
special. Nu sunt la fel de eficiente ca şi celulele umane, dar 


acestea sunt mai rar disponibile şi oricum nu supraviețuiesc mult 
în medii artificiale. După câteva zile, mor. 

— Dar, dacă foloseşti un corp uman... zise Lafferty, privindu-l 
pe Martin Keegan. 

— Exact, spuse Sarah. Folosesc cadavrele pe post de culturi vii 
pentru viruşi. 

— Dar de ce? întrebă Lafferty. 

— Potrivit fişelor, trupul lui Simon Main a fost imunizat cu 
vaccinul Herpes şi virusul i-a fost injectat de câteva ori, ultima 
oară Varicella Zoster. 

— Şi Martin Keegan? 

— Cred că acel cod indică faptul că i s-a administrat prima 
doză de vaccin. Trebuie să-l mai injecteze o dată peste două zile, 
după care, peste alte 14 zile i se va injecta virusul Herpes 
Simplex. 

— Dumnezeule! exclamă Lafferty, cu o voce care trăda un 
profund dezgust. Ce dezgustător! 

— In felul acesta au creat şi au testat atât de repede noul 
vaccin, zise Sarah. Au folosit oameni încă de la început, aşa că nu 
mai era nevoie să-l testeze întâi pe animalele de laborator, şi 
apoi să cheltuiască o avere testându-l pe primate. 

— Dar presupun că Ministerul Sănătăţii a pus întrebări. De 
vreme ce le-au dat autorizaţie pentru vaccin, trebuie să fi ştiut în 
ce condiţii era dezvoltat şi testat. 

— Aşa ar fi normal, spuse Sarah. 

— Cred că s-au întocmit şi nişte documente. Nu aşa ar fi fost 
normal? 

— Guvernul a investit jumătate din buget în Departamentul de 
Traumatisme Craniene, zise Sarah. 

— Dumnezeule mare! şopti Lafferty, înțelegând aluzia ei. Au 
ştiut tot timpul ce li se întâmplă acestor oameni! 

— Incă o dată, scopul scuză mijloacele. 

— E incredibil! 

— Îmi amintesc că tata mi-a povestit despre criza prin care a 
trecut medicina după război, când lumea a aflat de 
experimentele făcute de nazişti. Mi-a vorbit despre suferinţa şi 
durerea îndurate de oamenii din lagăre, care fuseseră supuşi 
unor experienţe cumplite. Şi toate astea pentru ca ştiinţa să 
progreseze. Tata îmi spunea: „Grav nu e că aceste atrocități au 


fost realizare de nişte oameni care îşi spuneau medici, ci faptul 
că medicina chiar a progresat. Prin fapte cumplite, oamenii aceia 
au realizat ceea ce alţi cercetători, lucrând în condiţii normale, ar 
fi realizat într-o perioadă de zece ori mai lungă.“ A fost un fel 
de... 

— Triumf al răului, zise Lafferty. 

— Da, încuviinţă Sarah. 

— Şi răul mai învinge câteodată, spuse Lafferty. Important e să 
înţelegem că ne înconjoară şi să nu-l confundăm cu altceva. Şi 
aceasta, zise el privind în jur, aceasta e o formă a răului... 

Vocile puternice care se auzeau din partea cealaltă a camerei 
le amintiră celor doi că se confruntau cu o situaţie critică. 
Lafferty privi în jur şi îi indică lui Sarah patul pe care zăcea Martin 
Keegan, şoptindu-i: 

— Intră sub el! 

Sarah se strecură sub pat şi Lafferty o urmă, stângaci. Se trezi 
cu faţa lipită de un recipient din sticlă în care se aflau deşeurile 
din trupul lui Keegan. Glasurile se auzeau tot mai tare, cei doi 
putând acum să distingă cuvintele. 

Murdoch Tyndall spuse mânios: 

— Nu putem continua în felul acesta. Trebuie să amânăm 
introducerea vaccinului. 

— Prostii! răspunse Sotillo. E o reacţie foarte rară. Nu putem 
permite ca un caz izolat să ne distrugă întregul proiect. Riscăm 
prea mult! 

— Dar nu putem şti dacă acesta e un caz singular, Sotillo, 
protestă Tyndall. Nu avem destule date. 

Cei doi bărbaţi se opriră în faţa patului lui Martin Keegan. După 
poziţia picioarelor, Lafferty îşi dădu seama că aceştia stăteau 
faţă în faţă. 

— Ascultă, spuse Sotillo. Nu ne putem permite să renunţăm din 
cauza temerilor. Orice vaccin prezintă riscuri. Am avut ghinion, 
atâta tot. 

— Şi dacă nu a fost doar un ghinion? replică Tyndall. Eu aş zice 
să amânăm totul, până când vom fi siguri. 

— Nu! zise Sotillo. Vom acţiona în continuare conform planului. 

Lafferty văzu una dintre perechile de picioare întorcându-se şi 
îndreptându-se spre coridor. Fu urmată de a doua pereche. 
Tyndall continua să-şi expună argumentele. 


— Ce a fost asta? şopti Lafferty. 

— Ceva nu e în ordine cu vaccinul, răspunse Sarah. Ai văzut 
din ce parte au venit? 

— De undeva din capătul de sus, răspunse Lafferty, 
întorcându-şi capul spre zona indicată. 

— Poate reuşim să ieşim pe acolo, zise Sarah. 

— Să vedem... 

leşiră de sub pat şi se îndreptară în grabă spre capătul 
camerei, care era cufundat în umbră. La stânga lor se afla un 
coridor strâmt pe unde presupuneau că intraseră Sotillo şi 
Tyndall. Lafferty înaintă prudent, cu spatele lipit de perete. Când 
ajunse la colţul coridorului în formă de unghi drept, cercetă cu 
atenţie zona. Avu o strângere de inimă când constată că la 
capătul coridorului se afla doar o uşă cu inscripţia: „încăpere de 
izolare“. Işi reveni când i se alătură Sarah. 

— Nu există nicio ieşire, spuse el. 

— Incearcă uşa, zise Sarah. 

Lafferty încuviinţă, dându-şi seama că nu aveau nimic de 
pierdut intrând acolo. In spate nu era nicio cale de scăpare, cu 
excepţia liftului. La gândul acesta, îşi imagină că Tyndall şi Sotillo 
trebuie să fi fost deja anunţaţi că pătrunsese cineva în clădire. 
Impinse uşa din spatele lui şi o deschise. Incăperea era 
cufundată în întuneric, dar Lafferty auzea zgomotul deja 
cunoscut al ventilatoarelor şi putea distinge ledurile colorate de 
pe panourile de control. Pipăi peretele din dreapta lui şi găsi 
întrerupătorul. 

In încăpere se afla un ventilator, asemănător cu cele de afară, 
dar înainte ca Sarah şi Lafferty să poată vedea cine este 
pacientul care zăcea în pat, se auziră nişte voci puternice pe 
coridor. Lafferty stinse din nou lumina. 

— Cred că au aflat că suntem aici, şopti Sarah. 

— Sau poate că nu, răspunse Lafferty. Poate că vor să verifice 
încăperea pentru orice eventualitate. Ascunde-te sub pat! 

Sarah se aruncă pe podea şi se târî spre locul unde îşi amintea 
că era capătul patului. Lafferty o urmă şi îi spuse să se 
grăbească, fiindcă vocile se auzeau tot mai tare. 

— Nu pot, zise Sarah! Sunt nişte cutii aici! Nu am loc! 

— Incearcă în partea cealaltă! insistă Lafferty. 

Sarah se târî spre marginea patului şi reuşi să se strecoare sub 


el, dar nu mai era loc şi pentru Lafferty. 

— Cutiile sunt prea grele. Nu le pot împinge, spuse Sarah. 

Lafferty îşi duse mâna la frunte, speriat. Vocile păreau că se 
apropie tot mai mult, iar el nu se mai putea ascunde decât... 

Trase de marginea compartimentului din plastic în care era 
izolat pacientul şi acesta se deschise. Se strecură înăuntru 
bâjbâind pe întuneric în interiorul compartimentului cald şi umed 
şi se întinse lângă pacient. Dacă oamenii aceia ar intra în cameră 
şi ar aprinde repede lumina, aruncând doar o privire scurtă, aşa 
cum spera el, nu l-ar vedea. 

Stând nemişcat ca un cadavru, Lafferty simţea pieptul 
pacientului ridicându-se şi coborând cu fiecare ventilaţie. Incerca 
să respire cât mai puţin posibil, pe de o parte fiindcă era speriat, 
pe de altă parte pentru că mirosul dulce şi îngreţoşător din 
interiorul compartimentului de plastic îi invadase nările. 

— E imposibil să fie aici, se auzi vocea lui Tyndall. Cei care au 
intrat erau probabil nişte adolescenţi în căutare de droguri. Şi 
chiar dacă a fost un paznic indiscret, n-a găsit nimic în 
laboratorul Sigma. În plus, nu există nicio dovadă că ar fi găsit 
liftul. 

— Trebuie să fim siguri, răspunse Sotillo. 

Lafferty auzi uşa deschizându-se şi camera fu brusc invadată 
de lumină. Pentru prima dată, îşi văzu colegul de pat, şi fu 
cuprins de groază. Nu putu să nu se oripileze la vederea chipului 
odios care se afla la câţiva centimetri distanţă de faţa lui. Pentru 
o clipă, se gândi că era un fel de animal, dar apoi îşi dădu seama 
că era un chip de om. Pielea lui era complet acoperită de răni 
care supurau. Ele emanau mirosul acela dulce şi îngreţoşător. 
Până şi ochii îi erau acoperiţi de răni, şi o substanţă galbenă şi 
lipicioasă umezea constant rănile cu crustă. Faţa pacientului 
trosnea ritmic, pe măsură ce aerul era injectat în plămâni, cu 
ajutorul ventilatorului. 

Lafferty avea o senzaţie de vomă din ce în ce mai puternică. 
Simţea gustul vomei deşi îşi strângea buzele, încercând cu 
disperare să se abţină. Din nu se ştie ce motiv, se simţea atras să 
privească monstrul din faţa lui. În timp ce urmărea cu privirea 
formele hidoase, un sentiment de vinovăţie încolţi în inima lui, 
amestecându-se cu repulsia pe care o simţea. Aceasta fusese o 
fiinţă umană, îşi tot spunea el. Ar trebui să simtă compasiune şi 


milă, nu teamă şi repulsie. Continuă să privească acel chip hidos, 
până când un nou coşmar se strecură în gândul lui, invadându-i 
mintea. Nu era o fiinţă umană oarecare... Forma frunţii şi a 
obrajilor i se părea cunoscută. Ochii lui se dilatară, când fu izbit 
de cruntul adevăr. Trupul mirositor şi plin de răni din faţa lui îi 
aparținuse lui Mary O'Donnell! 

Adevărul îl copleşi pe Lafferty. Se întoarse brusc spre stânga şi 
vărsă, luptându-se în acelaşi timp să iasă din compartimentul de 
plastic. Căzu în genunchi pe podea. În faţa lui erau Tyndall, 
Sotillo şi alţi doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb. Sarah ieşi de sub pat şi 
îşi puse mâna pe umărul lui. 

— E Mary! gâfâi el, ştergându-şi gura cu dosul mâinii. E Mary 
O'Donnell! 

Sarah se ridică şi privi cadavrul din interiorul 
compartimentului. Se trase înapoi şi şopti: 

— Herpes diseminat. Noul vaccin a adus-o în starea asta, nu-i 
aşa? 

ÎI privi pe Tyndall şi pe Sotillo, aşteptând un răspuns. 

— O reacţie nefericită, spuse Sotillo încet. Se poate întâmpla, 
atunci când administrezi un vaccin. Tu eşti medic. Ar trebui să ştii 
asta. 

— Dar nu ştiţi ce riscuri prezintă administrarea acestui vaccin, 
nu-i aşa? întrebă Sarah. 

Tyndall şi Sotillo schimbară o privire, dându-şi seama că Sarah 
ascultase discuţia lor de mai devreme. 

— Cum ai putut să te implici în aşa ceva? îl întrebă Sarah pe 
Tyndall. 

— Nu am folosit vaccinul pe pacienţi vii, răspunse Tyndall. Nu- 
ţi dai seama ce avantaje putem avea, dacă folosim un asemenea 
sistem de cultură? 

— Sistem de cultură? izbucni Sarah! Erau oameni, pentru 
Dumnezeu! Nu sisteme de cultură! 

— Porcării! replică Sotillo. Pacienţii erau deja morţi când am 
început testele. Nu poţi să treci peste detaliile astea? Eşti doctor. 

— Şi bravo ei, că nu poate! zise Lafferty, ridicându-se în 
picioare şi apropiindu-se de Sarah. Poate că ea recunoaşte 
lăcomia şi avariţia chiar şi atunci când sunt ascunse sub masca 
nobilă a cercetărilor ştiinţifice. Celor ca tine nu le pasă decât de 
glorie şi de avere! De bani şi de premii! Asta e tot ce vă 


interesează, nu? 

— Nici nu ne puteam aştepta la altceva din partea unui 
boşorog ca tine, se strâmbă Sotillo. Tu şi cei de teapa ta aţi 
rămas în urmă cu 2000 de ani! 

Lafferty încercă să-l atace pe Sotillo, dar cei doi bărbaţi 
îmbrăcaţi în alb îi blocară drumul. 

— Să fim serioşi, părinte... Eşti un om al bisericii şi te laşi 
pradă pornirilor violente? comentă Sotillo cu o grimasă de 
dispreţ. 

— În faţa mea se află întruchiparea răului, Sotillo, replică 
Lafferty. Nu cred că Biserica ar avea ceva împotrivă dacă ţi-aş 
crăpa capul. 

Lui Sotillo nu-i plăcu deloc privirea lui Lafferty, aşa că se 
adresă unuia dintre însoțitori: 

— Pregăteşte două compartimente în laborator. 

Lafferty zâmbi cu tristeţe şi spuse: 

— Şi acum vor urma încă două crime în folosul cercetării 
ştiinţifice. Corect? 

Sotillo nu răspunse şi Tyndall îşi plecă privirea în pământ. 

— Ei bine, doctore? spuse Sarah. Ai de gând să ne ucizi? 

Tyndall păru stânjenit şi nu ştiu ce să răspundă. 

— N-ar trebui să vă fie prea greu. La urma urmei, doar nu 
faceţi asta pentru prima oară, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? întrebă Tyndall. 

— John McKirrop, zise Sarah. Şi Main, şi Stubbs. l-aţi omorât pe 
toţi, nu-i aşa? V-aţi întors la spital în noaptea în care v-am 
telefonat eu şi i-aţi împins ţeasta în creier. lar după aceea, când 
Stubbs aflase prea multe şi Main descoperise laboratorul, i-aţi 
aranjat şi pe ei. 

— McKirrop era un vagabond fără importanţă, spuse Tyndall. 
Probabil că într-un an tot ar fi murit de prea multă băutură. Cât 
despre Main şi Stubbs, nu ne-am putut permite să le dăm 
drumul. Nu înţelegi? Ceea ce facem noi e mult prea important ca 
să lăsăm pe cineva să ne stea în cale. Vaccinul anti-herpes este 
de-abia începutul. Suntem pe cale de a reuşi să luptăm împotriva 
virusurilor la nivel molecular! E vorba aici de stoparea completă a 
bolii! 

Sarah şi Lafferty nu spuseră nimic. £ 

— Ne pierdem vremea, îl atenţionă Sotillo. Incuie-i aici până 


sunt gata compartimentele. 


18 


Când Sotillo şi Tyndall se întoarseră cu spatele, Lafferty se 
aruncă asupra lor într-o ultimă încercare de răzvrătire. Ştia că 
practic nu avea nicio şansă, dar se simţea dator faţă de Sarah şi 
faţă de el însuşi să încerce. Sotillo şi Tyndall fură luaţi prin 
surprindere, dar Mace, însoţitorul care rămăsese în cameră după 
plecarea lui Pallister, anticipase mişcarea lui Lafferty. Când 
Lafferty se aruncă în faţă acesta se dădu pur şi simplu la o parte, 
ca şi cum ar fi fost un matador ce se lupta cu un taur împiedicat 
şi îl lovi zdravăn cu pumnul. Lafferty îşi pierdu echilibrul şi căzu 
lat pe podea. 

— Gata cu prostiile, spuse Sotillo privind în jos la trupul lui 
Lafferty lungit cu faţa la pământ. 

Când îşi reveni, Lafferty o văzu pe Sarah împingând cutii grele 
în uşă. Se ridică încet şi o întrebă ce face. Sarah se întoarse către 
el şi spuse: 

— Bine că ţi-ai revenit. Te simţi bine? 

— Cred că da, spuse Lafferty confuz. 

— Poţi să mă ajuţi? întrebă Sarah. 

Lafferty se ridică cu greu în capul oaselor şi se frecă la cap. 

— Ce Dumnezeu faci? o întrebă el uimit. 

— Baricadez uşa, răspunse Sarah. M-am hotărât să nu mă dau 
bătută aşa uşor. Vreau să mă agâăţ şi de ultima rămăşiţă de viaţă. 
Cred că ar trebui să ne luptăm în continuare. Tu ce spui? 

Sarah nu mai aşteptă răspunsul lui, iar Lafferty o văzu cum 
începe să desfacă unul dintre aparatele de menţinere în viaţă cu 
o hotărâre ce i se păru acestuia revoltătoare. Nu mai avea niciun 
rost să pună în evidenţă situaţia critică în care se aflau. Se 
întoarse către locul gol aflat deasupra patului lui Mary de unde 
fusese luat aparatul. 

— L-ai deconectat? întrebă el. 

— Mary nu avea nevoie de aparat. Era deja moartă, răspunse 
Sarah. Însă noi avem. Vino, dă-mi o mână de ajutor. Adu şi restul 
echipamentului aici. 

Lafferty făcu întocmai. Încă era dezorientat, dar se simţea mult 
mai bine să facă şi el ceva, decât să stea degeaba. Se frecă la 
ochi pentru a scăpa definitiv de ameţeală şi se apucă de treabă. 


Scoase de sub pat cutiile care mai erau, având grijă să nu 
dărâme cutia de sticlă plină de resturi şi observă că înăuntrul 
cutiilor se aflau rezerve pentru aparatele medicale: diafragme, 
tuburi şi filtre. Trase cutiile una câte una pe podea şi le adăugă 
peste celelalte care formau baricada. Când termină, Sarah făcu 
un pas înapoi pentru a se uita dacă mai rămăsese vreun loc 
neacoperit. După o clipă se strâmbă spunând: 

— Nu sunt destul de grele ca să ţină uşa. După ce se gândi o 
clipă, acesta spuse: 

— Putem să punem o pană! 

Incepu să scoată câteva cabluri de plastic pe care le împinse în 
despărţitura dintre perete şi uşă. 

— Bine gândit, spuse Sarah, dar glasul ei trăda încă îndoiala. 

— Ce-ar fi dacă am folosi şi patul? întrebă Lafferty, după ce 
termină. 

Sarah privi în jur şi încuviinţă din cap. 

— O voi muta eu pe Mary. Rupse compartimentul de plastic de 
deasupra patului şi îl folosi pentru a acoperi trupul lui Mary 
O'Donnell. 

— Eu tot nu înţeleg ce i s-a întâmplat, spuse Lafferty privind-o. 

— Noul vaccin nu a avut efect asupra lui Mary, spuse Sarah. A 
avut exact efectul invers. A lăsat-o fără niciun anticorp, aşa că 
atunci când i-au injectat virusul, acesta i-a distrus întreg sistemul 
imunitar. 

— Dar asta s-ar putea întâmpla şi altora, spuse Lafferty. 

— Exact, aprobă Sarah. De aceea se certau Sotillo cu Tyndall 
mai devreme. Sotillo nu voia să ia în considerare cazul lui Mary şi 
să elibereze oricum vaccinul. Tyndall nu prea ar fi vrut acest 
lucru, dorind să retragă vaccinul. 

— Inţeleg, spuse Lafferty îndreptându-se către cadavrul lui 
Mary pentru a-l ridica şi a-l aşeza pe podea. 

In timp ce-i muta cadavrul, din gâtul lui Mary ieşi un sunet ca şi 
cum aceasta ar fi răsuflat adânc, ceea ce aproape că-l făcu pe 
Lafferty s-o scape. 

— Nu te speria, spuse Sarah punându-i uşor mâna pe umăr. 
Era doar aerul care rămăsese blocat în plămâni. 

Lafferty clătină iritat din cap şi i se alătură lui Sarah pentru a 
trage patul. Il proptiră în dreptul uşii, tocmai când se auziră nişte 
voci venind dinspre coridor. 


Uşa se mişcă puţin, ca şi cum cineva ar fi încercat s-o 
deschidă, dar pana era mult prea puternică pentru ca uşa să 
cedeze. Sotillo mai încercă o dată s-o deschidă, după care începu 
să bocăne în uşă strigând: 

— Pentru ce aţi mai făcut şi asta, proştilor? întrebă el. Oricum 
n-aveţi nicio scăpare. 

Nici Sarah şi nici Lafferty nu scoaseră vreun cuvânt. Amândoi 
îşi concentrau întreaga greutate pe marginea patului. Sarah îşi 
plecă privirea pentru a se uita la ceas. Lafferty, deşi era curios, 
nu întrebă de ce. In situaţia în care se aflau, el nu-şi putea 
imagina de ce o interesa pe Sarah să afle tocmai acum cât este 
ceasul. O bufnitură puternică îi alungă acest gând. Pallister şi 
Mace încercau să forţeze uşa. Aceasta se mai deschise un pic, 
dar pana şi greutatea cutiilor erau prea rezistente pentru a 
permite uşii să cedeze. In timp ce împingea cu toată puterea 
pentru a închide uşa, Lafferty văzu o mână intrând prin 
deschizătură şi încercând să se prindă de margine. La picioarele 
lui se afla o cutie plină de compresoare şi Lafferty, apucându-l pe 
cel mai greu dintre ele, zdrobi degetele lui Pallister sau poate ale 
lui Mace. Un strigăt de durere fu urmat de retragerea bruscă a 
mâinii. Lafferty şi Sarah reuşiră să închidă din nou uşa, dar pana 
fusese dislocată. Lafferty se aşeză repede în genunchi pentru a o 
pune la loc. Tocmai când făcea asta, uşa fu izbită puternic şi 
Lafferty rămase cu degetul prins în ea. Unghia degetului arătător 
îi fu dată peste cap şi acum veni rândul lui să urle de durere. Se 
ridică în picioare ţinându-şi degetul rănit în gură şi reuşi în final 
să pună la loc pana cu vârful pantofului. 

— Te simţi bine? întrebă Sarah îngrijorată. 

— Da, răspunse Lafferty, scoţându-şi repede degetul din gură 
şi scuipând sânge. 

— Aduceţi nişte unelte! strigă Sotillo din spatele uşii. 

După ce zăboviră fără să ştie care dintre ei să se ducă, Mace şi 
Pallister sau doar unul dintre aceştia, plecară să caute nişte 
unelte. Apoi se auzi vocea lui Sotillo: 

— De ce nu încetaţi cu prostiile astea? Ştiţi că n-aveţi nicio 
scăpare. De ce nu vă acceptaţi soarta pur şi simplu? Aşa v-ar fi 
mult mai uşor. Vă promit că nu vă vom răni în niciun fel. De fapt, 
nu veţi simţi absolut nimic. O simplă injecție cu substanţă neuro- 
toxică şi gata. Nici nu vă veţi da seama. 


Sarah îi şopti lui Lafferty: 

— Eu, personal, nu prea aş avea chef de o simplă injecție cu 
substanţă neuro-toxică. Tu ce zici? 

Lafferty admiră curajul lui Sarah şi îşi dori să poată fi şi el la fel 
de optimist. Cu toate acestea, el reuşi doar să schiţeze un 
zâmbet şters. 

— Dar dacă veţi continua cu prostiile astea care ne mănâncă 
timpul, continuă Sotillo cu vocea înăsprită, s-ar putea să nu mai 
fiu atât de generos cu voi. Pot să vă fac să înduraţi nişte chinuri 
îngrozitoare! 

Lafferty văzu că de data asta, Sarah păli. Într-un fel, acest 
lucru îl făcea acum pe el să devină mai curajos. 

— Sus bărbia! spuse el. O să le-arătăm noi lor! 

Sarah zâmbi şi spuse: 

— Eşti o persoană deosebită, Ryan. Cred că în situaţia de faţă 
îmi este permis să spun asta. 

Lafferty încuviinţă uşor din cap. 

— Poate că amândoi ar trebui să fim sinceri unul cu celălalt, 
sugeră Sarah, încercându-l. 

Lafferty, sprijinit de cutii, se uită în ochii ei, după care spuse: 

— Poate că nu ar fi tocmai bine să lăsăm anumite lucruri 
nespuse, Sarah. Cred că ştii că am ajuns să ţin foarte mult la 
tine. Poate mai mult decât ar trebui, dar nu pot să neg acest fapt 
Şi nici nu mi-e ruşine să recunosc. 

— Bine, spuse Sarah încet. Mă bucur. Sentimentul e reciproc. 

Lafferty auzi că Mace şi Pallister se întorseseră. El şi Sarah îşi 
concentrară din nou atenţia asupra uşii, încurajându-se unul pe 
celălalt, în curând se auzi sunetul unui obiect metalic. Lafferty nu 
credea că este un topor, fiindcă zgomotul pe care-l făcea nu era 
destul de puternic. Totuşi, auzea cum este tăiat lemnul. 

Văzu cum uşa ceda încet-încet datorită loviturilor. Apoi văzu o 
gaură ce devenea din ce în ce mai mare pe măsură ce Pallister 
mânuia cu repeziciune bormaşina. Lafferty se îndreptă spre 
perete şi stinse lumina pentru ca cei de afară să nu poată vedea 
înăuntru prin gaura care se formase. Pe de altă parte, el putea 
să-i vadă pe măsură ce gaura se lărgea. Deschizătura era de 
mărimea unei mingi de tenis, dar devenea din ce în ce mai mare. 

Când ajunse de mărimea unei mingi de fotbal, Lafferty ridică 
alt compresor şi aşteptă să i se ivească ocazia. Ştia că în curând 


unul dintre oameni va trebui să arunce o privire înăuntru. Acesta 
fu chiar Pallister. La un moment dat se opri din lucru şi îşi duse 
capul în dreptul găurii pentru a vedea ce se petrece înăuntru. 
Lafferty îl pocni direct în faţă cu compresorul de metal, iar 
Pallister se prăbuşi la pământ cu o izbitură puternică. Lafferty 
ştiu că existau şanse ca bărbatul să nu se mai ridice niciodată 
de-acolo. Îl lovise cu toată puterea de care era capabil. 

Sotillo era extrem de furios. Strigă la Mace să continue cu 
bormaşina, ameninţându-i din nou pe Sarah şi pe Lafferty că vor 
avea multe de îndurat când vor fi prinşi. 

Lafferty fu cuprins dintr-o dată de un sentiment de 
deşertăciune. Ştia că ceea ce făceau nu avea niciun rost. Nu mai 
puteau rezista mult, şi nu reuşiseră decât să ucidă un om şi să-l 
înfurie şi mai rău pe Sotillo care se va răzbuna provocându-le o 
moarte chinuitoare. Dar acum nu mai puteau da înapoi. Trebuiau 
să lupte până la sfârşit. Se înarmă cu alte compresoare pe care le 
aruncă prin deschizătură, dar acum Mace se ferea, evitând să 
stea în dreptul găurii. Lui Lafferty i se termina muniţia. Se uită pe 
jos, dar din cauza întunericului nu văzu niciun obiect care ar fi 
putut să-i folosească, iar lumina nu-şi puteau permite s-o 
aprindă. Un lucru care îi atrase atenţia fură cablurile pe care le 
folosise mai devreme drept pană. Cu ajutorul luminii care venea 
prin deschizătură, Lafferty citi: ATENŢIE! PERICOL DE MOARTE 
PRIN ELECTROCUTARE. Acestea îi dădură o idee. 

— Sarah! şopti Lafferty. Vino tu în locul meu! 

Împinse cutia cu compresoare lângă Sarah şi adăugă: 

— Pe ei! 

În timp ce Sarah se pregătea să arunce primul proiectil, 
Lafferty găuri capetele cablurilor din cutia de siguranţă şi începu 
să le desfacă cu dinţii. După ce fu mulţumit de lungimea firului 
pe care îl crease, el conectă la cutia de siguranţă celelalte 
capete. Legă unul din firele desfăcute cu dinţii de marginea de 
metal a patului şi pipăi peretele în căutarea unei prize. In cele din 
urmă văzu una, dar aceasta se afla la mai mult de doi metri de 
uşă. Ar fi putut oare să întindă cablul mai mult? începu să tragă 
cutia de siguranţă către priză, dar văzu că firul se înţepenise sub 
pat, scurtându-se cu cel puţin jumătate de metru. Lafferty îşi 
ridică privirea în tavan şi bombăni printre dinţi: „Mai scuteşte- 
mă!“ Trase în continuare cu şi mai multă putere, până ce pe 


frunte îi apărură broboane de sudoare, dar cablul rămase tot 
înţepenit. 

— N-are niciun sens. Nu pot să-l urnesc din loc. 

— Au mai rămas doar două, spuse Sarah speriată, în timp ce 
mai aruncă un proiectil care se lovi de peretele opus. 

— Doamne, Ryan! Nu mai avem timp! 

Lafferty îşi întoarse privirea către ea, dar nu-i putu distinge 
faţa din cauza întunericului. 

— Timp pentru ce? întrebă el. 

Sarah spuse după un moment: 

— Nu am apucat să-ţi spun, dar mai devreme, când m-am dus 
acasă să mă schimb, i-am telefonat lui Paddy Duncan. l-am spus 
unde ne ducem şi de ce. Există şansa ca acesta să sune la poliţie 
dacă vede că nu ne-am întors încă. Cu cât rezistăm mai mult, cu 
atât există mai multe şanse să primim ajutor. 

— De ce nu mi-ai spus asta mai devreme? întrebă Lafferty. 

— După ce ţi-am spus că nu-mi place să fiu tratată ca o femeie 
oarecare, nu am mai vrut să recunosc că-mi era atât de frică 
încât am spus cuiva ce aveam de gând să facem. 

Lafferty clătină din cap în întuneric, dar speranţa că mai exista 
o mică şansă de scăpare îl făcu să se simtă mai energic. Se 
aplecă înspre marginea patului şi făcu o ultimă încercare de a-l 
mişca. Apucă de bara de metal cu ambele mâini şi împinse cu 
obrazul în ea încercând să ridice patul. Din cauza efortului i se 
umflară venele la cap, dar îşi ţinu ochii închişi şi se concentră 
asupra imaginii unei maşini cu faruri albastre care gonea în 
direcţia lor. 

Marginea de metal se mişcă uşor şi Lafferty ştiu că firul era 
liber. Acum nu mai era timp de pierdut. Trase imediat cutia de 
siguranţă în apropierea prizei şi se pregăti să facă legătura. 

— Dă-te la o parte, Sarah! şuieră el. 

Sarah făcu întocmai, mutându-se din dreptul uşii, iar Lafferty 
aşeză cu grijă capătul firului rămas pe podea, în dreptul pragului. 
Dar acesta nu stătea la locul lui. Orice ar fi făcut, firul se 
întortochea în aer. Într-un gest de disperare, Lafferty îşi smulse 
pantoful pe care-l aşeză pe fir pentru a-l face să stea nemişcat. 
Mulţumit că acum totul era în regulă, Lafferty răsuci butonul de 
tensiune la maximum şi băgă firul în priză cu răsuflarea tăiată. O 
luminiţă roşie indică faptul că firele erau acum conectate. 


Lafferty se târi pe podea pentru a ajunge la Sarah, după care 
se ascunse în spatele cutiei de sticlă pentru colectarea resturilor 
care se aflase în rezerva lui Mary O'Donnell. Rupse învelitoarea 
de plastic şi Sarah îşi dădu seama ce intenţiona să facă. Se aşeză 
şi ea la celălalt capăt al cutiei pentru a-l ajuta, după care 
aşteptară necilintiţi. 

— Nu mai au muniţie! strigă Sotillo către Mace. Continuă-ţi 
treaba! 

Sarah şi Lafferty îl văzură pe Mace apărând în faţa 
deschizăturii din uşă şi încercând să vadă dacă încape prin ea. 

Lafferty o prinse de mână pe Sarah şi şopti: 

— O să reuşim! 

Drept răspuns, aceasta îi strânse uşor degetele. 

In timp ce Mace mai avea un pas până să intre, Lafferty îşi luă 
avânt pentru mişcarea finală. Mace aprinse lumina şi avu un 
sentiment de satisfacţie văzându-i pe cei doi înghesuindu-se în 
celălalt capăt al camerei ca şi cum le-ar fi fost extrem de frică să- 
şi accepte soarta. Uşa se deschise şi apăru şi Sotillo. Se opri 
zâmbind către ei. 

Lafferty avea privirea aţintită asupra mâinilor lor. Mace 
apucase marginea patului pentru a o da la o parte din cale. 
Sotillo se aplecă să-l ajute şi Lafferty acţionă: 

— Acum! strigă el, iar cei doi răsturnară cutia cu resturi 
menajere către ei, astfel încât un lichid urât mirositor invadă 
podeaua şi picioarele celor care stăteau acolo. 

Răsturnarea lichidului ajută şi la crearea circuitului electric 
dintre marginea patului şi firul rămas liber pe podea. Sotillo şi 
Mace fură electrocutaţi, ceea ce adăugă un miros îngrozitor de 
ars atmosferei deja încărcate. 

Doar Murdoch Tyndall se mai afla în viaţă, dar acesta era 
paralizat de frică. Când Lafferty se ridică şi o porni către el, 
Tyndall ridică bormaşina folosită de Mace şi o aruncă înspre 
capul preotului. Lafferty era prea epuizat pentru a mai fi în stare 
să se dea la o parte în timp util, aşa că fu lovit în frunte de 
capătul instrumentului. Tyndall o luă la sănătoasa, iar Lafferty 
căzu pe podea. Sarah scoase un strigăt disperat şi căzu în 
genunchi în faţa lui Lafferty luându-i capul în braţe. Rana nu 
părea să fie prea gravă, dar Lafferty îşi pierduse cunoştinţa. 

Sarah îşi dădu seama că era singură cu Lafferty. Auzi liftul 


care-l ducea pe Tyndall la laboratorul Sigma şi se mai linişti 
puţin. 

— Am reuşit, şopti ea uitându-se la Lafferty. 

Se simţea complet epuizată şi îşi aşeză capul pe pieptul lui 
Lafferty. Inchise ochii, asigurându-l cu vocea stinsă pe Lafferty că 
totul se terminase. 

Dintr-o dată, Sarah auzi un zgomot puternic şi deschise brusc 
ochii. Cutia de siguranţă era în flăcări, iar focul se răspândea cu 
repeziciune. 

Sarah intră în panică şi se luptă să se ridice în picioare şi să 
târască trupul lui Lafferty către uşă. Focul deja ajunsese la 
tuburile de plastic şi un fum înecăcios se ridica în aer. 

Sarah nu reuşi să-l mişte deloc pe Lafferty. Era atât de greu! 
Dar reuşi să facă loc printre rămăşiţele din dreptul uşii şi în final îl 
scoase din cameră. Incercă să închidă uşa pentru a mai stinge un 
pic focul, dar acesta se extinsese până la marginea patului care 
fu pe dată cuprins de flăcări. Se întoarse către Lafferty şi începu 
să-l târască printre compartimentele pacienţilor către liftul din 
coridor. 

Sarah fu cuprinsă de panică şi de deznădejde, simțind că o 
lasă puterile. Acum se mişca foarte încet, iar focul se răspândise 
până în salonul principal. În curând avea să-i mistuie şi pe ei. De- 
ar fi putut măcar să închidă uşa! Aşa ar mai fi încetinit 
răspândirea focului şi ar mai fi câştigat câteva minute. Focul 
ajunsese acum la primul compartiment de plastic. Acesta fu 
cuprins de flăcări. 

Sarah fu nevoită să se aplece cât de mult putea în spate 
pentru a reuşi să-l apuce pe Lafferty de braţe şi să-l târască puţin 
câte puţin. Fumul o făcea să tuşească, întrerupând-o şi panicând- 
o şi mai mult. Probabil că scurt-circuitul provocat de Lafferty 
blocase sistemul de ventilaţie. Invadată de un miros de carne 
arsă, Sarah fu cuprinsă de panică şi se forţă şi mai mult să-şi 
continue mersul. Ajunse în final la uşile batante şi, chinuindu-se 
în continuare să-l târască pe Lafferty, aproape căzu pe spate. Cu 
o ultimă forţare, Lafferty fu scos pe uşă. Mai trebuia doar să-l 
ducă până la lift şi după aceea vor fi în siguranţă. 

Focul se răspândise acum în mai mult de jumătate din secţie, 
dar avea destul timp să cheme liftul şi dacă ar fi fost nevoie, uşa 
batantă i-ar mai fi putut proteja un pic de flăcările mistuitoare. 


Cu toate acestea, aerul devenea din ce în ce mai greu de 
respirat. 

Sarah verifică pulsul lui Lafferty şi văzu că acesta era stabil. 

— Trezeşte-te! îl îndemnă ea. Aproape că am ajuns! 

Lafferty nu reacţionă, aşa că Sarah îl trase uşor spre lift şi 
apăsă pe buton. Când văzu că beculeţul de deasupra butonului 
nu se aprinde, Sarah încremeni. Rămase blocată, refuzând să 
creadă asemenea lucru. Apăsă de mai multe ori, dar tot nimic. 
Nu era doar o defecţiune a ledului, fiindcă nu se auzea niciun 
sunet care să indice pornirea liftului. 

Adevărul o străpunse pe Sarah ca un cuţit. Tyndall oprise 
curentul pentru a bloca liftul. Nu mai aveau nicio ieşire. Sarah îşi 
pierdu şi ultima rămăşiţă de putere şi, cum picioarele o lăsaseră, 
se prăbuşi pe podea alături de Lafferty. Pentru prima dată 
lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Totul fusese în zadar. Aveau 
să moară amândoi. Lafferty gemu, ca şi cum era pe cale să-şi 
revină, dar Sarah îl opri. 

— Ssst... şopti ea printre lacrimi. Dormi mai departe, Ryan, 
dormi. 

Aerul devenea din ce în ce mai înecăcios. Tot oxigenul 
disponibil fusese înlocuit de gaze toxice. Singura ei consolare era 
gândul că amândoi vor fi inconştienţi, sau chiar morţi până vor fi 
atinşi de flăcări. Sarah închise ochii şi îşi rezemă capul de 
peretele din spate, ţinând în poală capul lui Lafferty. 

Era pe punctul de a-şi pierde şi ea cunoştinţa, când auzi liftul 
pornind. Deschise ochii şi clipi, încercând să afle dacă ce auzise 
era adevărat. Lafferty gemu, iar ea spuse ascuţit „Ssst“. Chiar 
era adevărat. Liftul cobora! Se forţă să se ridice în genunchi şi se 
întoarse pe jumătate când uşile liftului se deschiseră şi Paddy 
Duncan apăru în prag. Cu el mai erau doi poliţişti. 

— Sarah! Ce s-a întâmplat? 

— O, Paddy, slavă Domnului că ai venit! Îmi pierdusem orice 
speranţă. Am crezut că murim, spuse Sarah cu răsuflarea tăiată. 

Incercă să se ridice, dar se prăbuşi în braţele întinse ale lui 
Paddy Duncan. 

Unul din poliţişti îl urcă pe Lafferty în lift, iar Paddy o ajută pe 
Sarah. Celălalt poliţist se duse la uşa batantă să vadă în ce stadiu 
ajunsese focul. Din cauza fumului, polițistul îşi scoase o batistă 
pe care şi-o duse la nas. 


— Dar pacienţii? strigă el către ceilalţi. 
— Sunt morţi, spuse Sarah cu vocea stinsă. Sunt morţi cu toţii. 
Lasă-i în pace. Hai să ieşim de-aici. 
* 


Aerul nu mai fusese niciodată atât de proaspăt pentru Sarah şi 
Lafferty care stăteau întinşi pe pământ afară, în aşteptarea 
ambulanţei. Pompierii făceau tot posibilul să stingă mai repede 
focul, dar în zadar. Simplul fapt că liftul secret era singura cale 
de acces în camera de sub pivniţă, însemna că pompierii nu 
puteau stinge direct sursa focului. Subsolul era acum în flăcări şi 
scopul lor era mai degrabă să împiedice răspândirea focului în 
celelalte clădiri, decât să încerce să salveze Institutul. 

— Cum te simţi? întrebă Sarah. 

— Mi-ai salvat viaţa, spuse Lafferty, luând-o de mână. 

— Măcar atât să fi făcut şi eu, răspunse Sarah, după tot ce-ai 
făcut tu pentru mine... Poate acum ne potrivim unul cu celălalt. 

Lafferty se întoarse s-o privească în lumina focului. 

— Poate că da, încuviinţă el, strângându-i mâna. 

Privind focul, Lafferty începu să se gândească la ce le vor 
spune autorităţilor. Oare îi va crede cineva? 

Sotillo şi gangsterii lui erau morţi. Cyrill Tyndall murise şi toate 
dovezile împotriva lui Murdoch Tyndall ardeau în faţa ochilor lui. 
In afară de asta, mai era şi misterul obţinerii licenţei din partea 
guvernului pentru noul vaccin promovat de Gelman Holland. 
Sarah sublimase faptul că guvernul donase jumătate din bani 
pentru construirea Departamentului de Traumatisme Craniene, 
iar Gelman Holland suportase restul cheltuielilor. Să fi avut oare 
acest parteneriat o semnificaţie mai adâncă? Era posibil ca 
guvernul să fi ştiut de folosirea pacienţilor fără funcţii cerebrale 
drept cobai pentru elaborarea mai rapidă a vaccinului? 

Deodată îl văzu pe Murdoch Tyndall cu coada ochiului. Tyndall 
se afla în partea cealaltă a clădirii, vorbind cu un grup de poliţişti. 
Aceştia nu-l reţineau în niciun fel. De fapt, păreau chiar 
respectuoşi, privind împreună cu el flăcările, ca şi cum ar fi fost 
plini de compasiune pentru pierderea pe care o suferise. Sarah şi 
Lafferty văzură că un om distins, îmbrăcat în negru, fu lăsat să 
treacă de cordonul de poliţişti şi se alătură grupului. Lafferty nu 
văzu cine era, dar Sarah îl recunoscu. 

— L-am văzut la televizor, spuse ea. E ministru în 


Departamentul Scoţian. 

Lafferty încuviinţă din cap, dar nu spuse nimic. Se întreba dacă 
prezenţa noului venit nu justifica oare întrebările pe care şi le 
pusese mai devreme. 

Vedea că Tyndall îşi recăpătase toată încrederea de sine în 
timp ce discuta cu omul de la guvern. 

— Tyndall nu ştie că noi suntem în viaţă, spuse el. 

— Ticălosul, zise Sarah plină de dispreţ. 

— Se poate să fie cuvântul nostru împotriva lui, spuse Lafferty, 
dând glas temerilor sale despre lipsa probelor. 

— El nu va scăpa cu bine din toată afacerea asta, spuse Sarah 
hotărâtă. Chiar dacă va însemna să răscolesc prin cenuşă şi să 
verific toate radiografiile dentare pentru stabilirea identităţii 
pacienţilor. 

Lafferty nu răspunse imediat. Se gândea la piedicile care le vor 
fi puse şi la lipsa totală de cooperare din partea autorităţilor. Işi 
dădu seama că Sarah aştepta ca el să spună ceva. 

— Mai eşti cu mine? întrebă ea. 

Lafferty o privi pe Sarah şi zâmbi. 

— Sunt şi voi fi cu tine, spuse el.