Linda Howard — Capcana

Linda Howard 
Capcana 


Dying to Please 


Capitolul 1 


Ventilatorul din tavan se opri brusc. Sarah 
Stevens era atât de obişnuită cu bâzâitul lui uşor, încât 
oprirea acestuia o trezi, întredeschise un ochi şi privi 
ceasul electronic, dar cifrele roşii ale acestuia nu erau 
luminate. Clipi de câteva ori somnoroasă şi confuză, 
apoi îşi dădu seama că ceva nu era în ordine. 

Se întrerupsese curentul electric. Perfect! 

Se întoarse pe spate cu urechea la pândă. 
Noaptea era liniştită; nu se auzea bubuit de tunete să 
anunţe venirea vreunei furtuni violente de primăvară 
care ar fi putut explica şi pana de curent. Nu dormea 
cu draperiile trase; camerele ei dădeau în spatele 
casei, unde curtea era împrejmuită de gard. Zări pe 
geamul dormitorului licăritul palid al stelelor. Nu numai 
că nu ploua, dar cerul nici măcar nu era înnorat. 

Poate că se arsese un transformator. Sau poate 
că avusese loc un accident de maşină şi căzuse vreun 
stâlp de telegraf. Puteau fi nenumărate cauze care să 
fi provocat pana de curent. 


Oftând, se ridică şi întinse mâna spre lanterna 
pe care o ţinea pe noptieră. Indiferent de motivul 
întreruperii curentului, treaba ei era să aibă grijă ca 
judecătorul Roberts să nu fie deranjat mai mult decât 
era necesar. Nu avea nicio programare în dimineaţa 
aceea, însă dragul de el ţinea mult să ia micul dejun la 
o anumită oră. Nu că ar fi devenit irascibil, dar orice 
schimbare în rutina sa zilnică îl supăra acum mai mult 
decât cu un an în urmă. Avea optzeci şi cinci de ani; 
merita să-şi ia micul dejun când dorea. 

Ridică receptorul telefonului; linia era 
împământată, aşa că pana de curent nu avea cum să o 
afecteze. Telefoanele fără fir sunt foarte bune atâta 
timp cât nu se întrerupe curentul electric. Sarah 
avusese grijă ca şi alte câteva aparate plasate 
strategic în diverse puncte ale casei să fie tot linii 
împământate. 

Dar de data asta telefonul era mort. Nedumerită 
şi într-o oarecare măsură alarmată, se ridică din pat. 
Cele două camere ale ei se aflau deasupra garajului. 
Camera de zi şi bucătăria, formând o singură încăpere, 
dădeau în partea din faţă a casei, în timp ce dormitorul 
şi baia - în spate. Nu aprinse lanterna; era în 
apartamentul său şi putea găsi drumul spre camera 
alăturată, trase uşor draperiile şi se uită afară. 

Nici una dintre luminile dispuse strategic pe 
peluza îngrijită nu erau aprinse, dar luminile de 
siguranţă de pe proprietatea vecinului din dreapta 
aruncau umbre lungi şi dese. 

Deci nu era pană de curent. Era posibil să se fi 
ars vreo siguranţă, însă acest lucru ar fi afectat doar o 
parte din casă sau curtea, dar nu ambele. Rămase 
nemişcată, punându-și logica şi intuiţia la lucru: (A) 
Curentul electric era întrerupt. (B) Telefonul era mort. 
(C) Vecinul din dreapta avea lumină. Nu era foarte 
greu să tragi o concluzie: cineva tăiase firele, iar 


singurul motiv nu putea fi decât intenţia cuiva de a 
pătrunde în casă prin efracţie. 

Fără să facă nici cel mai mic zgomot, în 
picioarele goale, alergă înapoi în dormitor şi luă de pe 
noptieră pistolul automat de calibru 9 milimetri. Din 
păcate, telefonul mobil şi-l lăsase în maşină, care era 
parcată sub porticul din spate. O luă la fugă spre uşă, 
gândindu-se o clipă să facă un ocol pentru a-l lua; dar 
prioritatea ei era protecţia judecătorului. Trebuia să se 
asigure că nu păţise nimic, în timpul ultimului său an 
în magistratură primise câteva ameninţări destul de 
serioase şi, cu toate că el nu le dăduse nicio 
importanţă, Sarah nu îşi putea permite să le ignore. 

Apartamentul ei era legat de corpul principal al 
casei printr-o scară prevăzută cu uşi şi sus şi la baza 
scării. In timp ce cobora aprinse lanterna ca nu cumva 
să alunece şi să cadă, dar o stinse imediat cum ajunse 
jos. Cu urechea la pândă, se opri o clipă să-şi 
acomodeze ochii cu întunericul. Nu auzi nimic. Răsuci 
fără zgomot mânerul uşii, deschizând-o încetişor, cu 
toate simţurile în alertă. Nu surprinse niciun zgomot 
ciudat, aşa că porni mai departe. 

Se afla într-un hol mic; în stânga avea uşa spre 
garaj. Incercă mânerul uşii. Era încuiată. Urma 
spălătoria, apoi bucătăria. Ceasul electronic ticăia 
monoton şi strident, nemaifiind acoperit de zumzăitul 
frigiderului. Se furişă în bucătărie simțind gresia rece 
sub picioare. Se strecură pe lângă masa imensă şi se 
opri din nou în pragul camerei în care luau micul 
dejun. Aici era ceva mai multă lumină datorită ferestrei 
boltite ce dădea în grădina cu trandafiri, dar asta 
însemna şi că putea fi văzută mai uşor în cazul în care 
exista vreun intrus stând la pândă. Purta pijama din 
bumbac bleu deschis, la fel de vizibil ca albul. Era o 
ţintă uşoară, însă trebuia să-şi asume riscul. 

Inima îi bătea ca un ciocan şi respiră adânc să se 
calmeze, încercând să controleze valul de adrenalină 


ce îi alerga prin vene. Nu se putea lăsa copleşită de 
emoţii; trebuia să se stăpânească, să gândească la 
rece şi să-şi amintească ceea ce învățase în timpul 
instruirii. Mai respiră o dată adânc şi porni cu paşi 
uşori, furişându-se pe lângă perete, fără să-l atingă. 
Încetişor, îşi spuse. Păşind cu grijă să nu-şi piardă 
echilibrul, ocoli camera şi ajunse la uşa ce dădea în 
holul din spate. Se opri din nou ascultând. 

Tăcere. Ba nu! | se păru că percepe un zgomot 
înăbuşit, atât de slab încât nu era sigură că auzise de 
fapt ceva. Rămase la pândă ţinându-şi respiraţia şi 
fără să-şi concentreze privirea asupra unui obiect 
anume, astfel încât să poată detecta orice mişcare cu 
coada ochiului. Holul era pustiu, dar după o clipă 
zgomotul se auzi din nou, un pic mai tare, venind 
dinspre... solariu? 

În partea din faţă a casei se aflau două saloane 
şi sufrageria; bucătăria, camera pentru micul dejun, 
biblioteca şi solariul erau toate în spate. Solariul era o 
încăpere de colţ, cu doi pereţi din sticlă şi două 
perechi de uşi glisante ce dădeau în curtea interioară. 
Dacă ar fi plănuit o spargere, gândi Sarah, ar fi ales 
solariul ca cel mai bun loc de intrare. Se pare că nu era 
singura. 

Intră în hol cu spatele încovoiat, sc opri o 
fracțiune de secundă, apoi făcu încă doi paşi rapizi şi 
ajunse lângă bufetul uriaş, vechi de o sută de ani, în 
care erau păstrate acum feţele de masă. Se lăsă într- 
un genunchi pe covorul gros, ascunsă după bufet, 
chiar în clipa în care cineva ieşea din bibliotecă. 

Bărbatul era îmbrăcat în haine de culoare închisă 
şi căra un obiect mare şi greu. Monitorul computerului, 
îşi spuse ea, însă holul era cufundat în întuneric şi nu 
putea fi sigură. Intră în solariu, de unde se auziră iar 
zgomote înăbuşite, semănând mai mult cu târşâitul 
pantofilor pe covor. 


Inima îi bătea cu putere, dar în acelaşi timp simţi 
un val de uşurare. Părea evident că intrusul era un hoţ 
şi nu un criminal cu gânduri de răzbunare împotriva 
judecătorului. Asta nu însemna însă că nu erau în 
pericol; hoţul putea deveni violent, deşi mişcările lui 
de până acum indicau că era hotărât să ia tot ce putea 
şi să fugă. Lucra organizat şi metodic, după cum o 
dovedeau liniile electrice şi telefonice scoase din 
funcţiune. Probabil că tăiase curentul ca să 
dezactiveze sistemul de alarmă, apoi firele telefonice 
ca precauţie suplimentară. 

Întrebarea era ce trebuia să facă ea? Era 
conştientă de arma pe care o avea în mână, dar 
situaţia nu impunea o intervenţie atât de dură. Avea 
să tragă numai în situaţia în care viaţa judecătorului 
sau a ei era în pericol, dar nu pentru nişte aparate 
electronice. În acelaşi timp, nici nu avea de gând să-l 
lase pe hoţ să scape. 

Era posibil să fie şi el înarmat. Spărgătorii de 
regulă nu poartă arme pentru că, în cazul în care au 
ghinion şi sunt prinşi, pedeapsa pentru jaf armat este 
mult mai aspră decât pentru o simplă spargere. Chiar 
dacă majoritatea spărgătorilor nu sunt înarmaţi nu 
însemna că îşi putea permite să presupună că acesta 
nu avea vreo armă. 

Era un bărbat solid; din câte putuse să-şi dea 
seama în holul întunecat, avea înjur de un metru 
optzeci. Probabil că ar i-ar fi putut face faţă într-o luptă 
corp la corp - cu condiţia să nu fie înarmat. Nici cea 
mai bună instruire din lume nu poate opri un glonţ. 
Cum obişnuia să îi spună tatăl ei, e o mare diferenţă 
între a avea încredere în forţele tale şi a fi arogant; 
aroganţa te poate costa viaţa. Cel mai bun lucru era 
să-l atace din spate, luându-l prin surprindere. 

Un alt zgomot slab o puse în gardă şi rămase 
complet nemişcată în timp ce bărbatul intră în hol 
luând-o din nou spre bibliotecă. Cel mai potrivit 


moment pentru a-l ataca era când avea să iasă, cu 
braţele încărcate de bunuri furate. Puse lanterna pe 
podea, îşi mută pistolul în mâna stângă şi dădu să se 
ridice de pe vine. 

În clipa aceea, încă un bărbat ieşi din solariu. 
Sarah îngheţă, cu creştetul capului ridicat peste 
marginea bufetului. Încremeni la gândul că individul nu 
trebuia decât să se uite în direcţia unde se afla ea: 
faţa sa palidă putea fi bine observată în întuneric. 

Însă bărbatul nu se opri şi se strecură în 
bibliotecă după celălalt individ. Sarah se lăsă să cadă 
la loc cu spatele rezemat de perete, tremurând de 
uşurare. Respiră adânc de câteva ori pentru a-şi potoli 
bătăile inimii. Scăpase ca prin urechile acului: încă o 
secundă şi ar fi fost în picioare, iar hoţul ar fi văzut-o în 
mod sigur. 

Faptul că erau doi schimba complet datele 
problemei. Riscurile se dublaseră, iar şansele ei de 
reuşită se înjumătăţiseră. Să se strecoare afară la 
maşină şi să sune la numărul de urgenţă 911 de pe 
telefonul mobil părea cea mai bună soluţie, cu condiţia 
să ajungă până acolo neobservată. Dar asta însemna 
să-l lase pe judecător singur în casă. Nu auzea bine, iar 
indivizii puteau pătrunde în camera lui în orice clipă, 
nelăsându-i timp să se ascundă. Dragul de el era 
destul de curajos ca să se lupte cu intruşii, însă 
aceasta s-ar fi putut solda cu rănirea sau chiar 
moartea lui. 

Treaba ei era să împiedice un astfel de incident 
şi nu avea cum să facă acest lucru de afară, în timp cc 
vorbea la telefon. 

Simţi un val de emoție, apoi se linişti. Se 
hotărâse; acum trebuia să uite de toate şi să se 
concentreze numai asupra celor învăţate în timpul 
instruirii. 

Auzi din nou târşâit de paşi dinspre bibliotecă şi 
un mormăit slab. În ciuda tensiunii, zâmbi. Dacă ar fi 


încercat să ridice televizorul cu diagonala de 140 de 
centimetri, se angajau la o treabă grea şi mâinile lor 
aveau să fie ocupate. Probabil că acum era cel mai 
bun moment să treacă la atac. 

Se ridică şi porni cu paşi uşori spre bibliotecă, 
ajunse lângă uşă, se lipi cu spatele de zid şi aruncă o 
privire fulgerătoare înăuntru. Unul dintre hoţi ţinea 
între dinţi o brichetă-stilou, la lumina căreia văzu cum 
cei doi se luptau într-adevăr cu televizorul uriaş, în 
plus, lumina lanternei le perturbase şi vederea 
nocturnă, astfel încât le-ar fi fost destul de greu să o 
observe. 

Aşteptă. După alte câteva icnete şi o înjurătură 
şoptită, unul dintre hoţi porni cu spatele spre uşa 
bibliotecii ţinând televizorul cu ambele mâini, în timp 
ce tovarăşul lui ţinea de celălalt capăt. Aproape că le 
auzi pârâitul oaselor sub greutatea televizorului şi, în 
fâşia subţire de lumină a lanternei-stilou proiectată 
direct pe faţa primului bărbat, îi văzu expresia 
încordată. 

Era joacă de copii. Sarah zâmbi. Imediat ce 
primul hoţ păşi dincolo de prag, întinse piciorul şi îl lovi 
în glezna stângă. Uluit, bărbatul scoase un țipăt scurt 
şi se prăbuşi pe spate în hol. Televizorul imens se lovi 
de cadrul uşii, apoi se prăvăli înainte. Bărbatul căzut la 
pământ scoase încă un strigăt de spaimă, transformat 
rapid într-un urlet de durere când televizorul i se 
prăbuşi peste bazin şi picioare. 

Partenerul lui dădu din mâini încercând să-şi 
păstreze echilibrul. Lanterna îi zbură din gură. „La 
dracu'!“ se auzi în clipa când dintr-o dată se făcu 
întuneric, după care bărbatul se năpusti cu capul 
înainte. Sarah se răsuci pe călcâie şi îi aplică o lovitură 
de pumn drept în tâmplă. Nu îl pocnise cu toată forţa, 
dar suficient de tare ca să simtă înţepături în 
încheieturile degetelor. Bărbatul căzu greoi peste 
televizor, ceea ce îl făcu pe cel de dedesubt să ţipe şi 


mai tare. Individul lovit în tâmplă se prăbuşi într-o 
parte leşinat. 

- Sarah? Ce se întâmplă? De ce s-a întrerupt 
lumina? răsună din capul scărilor vocea judecătorului, 
acoperind ţipetele bărbatului țintuit sub televizor. 

Fiind clar că cei doi nu aveau cum s-o ia la fugă 
în următoarele câteva minute, Sarah se duse la baza 
scărilor. 

- Doi indivizi au pătruns în casă, anunţă ea. 

Din cauza urletelor de durere şi a faptului că 
judecătorul era aproape surd, fu nevoită să strige ca 
să fie sigură că o aude. 

- Am rezolvat problema. Staţi acolo până iau 
lanterna. 

Ultimul lucru de care avea nevoie era să-l vadă 
rostogolindu-se pe scări în întuneric încercând să-i 
sară ei în ajutor. 

Luă lanterna de unde o lăsase pe podea lângă 
bufet şi se întoarse la scară să îi lumineze drumul 
judecătorului, care cobori cu o viteză greu de crezut 
pentru un om de optzeci şi cinci de ani. 

- Spărgători? Ai chemat poliţia? 

- Încă nu. Au tăiat firele telefonice şi nu am avut 
când să-mi iau mobilul din camionetă. 

Judecătorul ajunse jos şi se uită atent spre 
dreapta, de unde se auzea hărmălaia. Sarah îndreptă 
imediat lanterna într-acolo, luminând întreaga scenă. 
După o secundă, judecătorul chicoti. 

- Dacă-mi dai pistolul ăla, cred că mă descurc eu 
aici în timp ce tu te duci să suni la poliţie 

Îi întinse arma cu patul înainte, apoi smulse 
cablul telefonului din hol şi se aplecă peste hoţul 
leşinat. Era cel solid şi Sarah gemu de efort când îl 
întoarse pe burtă. Îi trase mâinile la spate şi i le prinse 
repede cu cablul, apoi îi ridică un picior şi îi legă 
mâinile de gleznă. Cu sau fără un pistol îndreptat 
asupra lui, trebuia să fie extrem de agil să fugă sărind 


într-un picior - fără să mai punem la socoteală lovitura 
pe care o primise la cap. Acelaşi lucru era valabil şi 
pentru cel prins sub televizor. 

- Mă întorc imediat, îi spuse judecătorului 
întinzându-i lanterna. 

Gentleman până în măduva oaselor, el încercă 
să i-o dea înapoi. 

- Nu, o să ai nevoie de lumină. 

- Se vor aprinde farurile maşinii când o să 
acţionez telecomanda; mai multă lumină nu îmi 
trebuie, îl asigură ea şi se uită în jur. Unul dintre ei 
avea o lanternă mică, dar a scăpat-o şi nu ştiu unde a 
căzut, adăugă ea şi se opri o clipă. Şi oricum nu aş 
pune mâna pe ea. A ţinut-o în gură. 

E| chicoti din nou. 

- Nici eu n-aş pune mâna pe ea. 

La lumina lanternei, îi văzu licărul din ochi, chiar 
dacă erau ascunşi în spatele ochelarilor. Bătrânul se 
distra de minune! La drept vorbind, viaţa la pensie nu 
putea fi nici pe departe la fel de interesantă ca cea de 
judecător federal. Probabil că tânjise tot timpul după 
aventură, sau cel puţin după un pic de dramă, iar 
acum dorinţa îi fusese îndeplinită. Avea să 
povestească prietenilor lui toate detaliile cel puţin o 
lună de acum încolo. 

II lăsă de pază lângă cei doi hoţi şi străbătu 
camera pentru micul dejun, apoi bucătăria. Avea 
cheile în geantă, aşa că urcă scara ţinându-se bine de 
balustradă, într-un întuneric aproape total. Slavă 
Domnului că lăsase uşa de sus deschisă; dreptunghiul 
palid o ajută să se orienteze. Ajunsă în apartamentul 
ei, trecu prin bucătărie să-şi ia o altă lanternă din 
sertarul unui dulap, apoi se duse repede în dormitor şi 
îşi luă cheile maşinii. 

Având lanterna, cobori scările mult mai repede 
decât le urcase. Descuie uşa din spate şi acţionă 
imediat butonul telecomenzii pentru a descuia uşile 


maşinii. Farurile din faţă şi din spate şi luminile 
interioare ale TrailBlazer-ului se aprinseră. Se îndreptă 
grăbită spre maşină simțind răceala şi asprimea 
dalelor de piatră sub picioarele goale. La naiba, nu se 
gândise să-şi pună şi pereche de pantofi când fusese 
sus! 

Urcă la volan, înşfăcă mobilul micuţ din suportul 
pentru pahar unde îl ţinea de obicei şi îl deschise 
aşteptând nerăbdătoare să vină tonul, apoi formă 
numerele cu degetul mare în timp ce intra înapoi în 
casă. 

- Nouă sute unsprezece, îi răspunse vocea 
calmă, aproape plictisită, a operatoarei. 

- Avem un jaf pe Briarwood Road, numărul doi 
şapte trei zero, începu Sarah şi dădu să explice 
situaţia, dar operatoarea o întrerupse. 

- De unde sunaţi? 

- De la aceeaşi adresă. Sun de pe telefonul 
mobil, pentru că au tăiat firele telefonice. 

Ocoli masa din bucătărie şi intră în camera 
pentru micul dejun. 

- Sunteţi în casă? 

- Da. Sunt aici doi bărbaţi... 

- Se află încă în casă? 

- Da. 

- Sunt înarmaţi? 

- Nu ştiu. N-am observat arme, dar au tăiat şi 
curentul, aşa că n-am cum să văd în întuneric dacă 
sunt înarmaţi sau nu. 

- Doamnă, ieşiţi din casă dacă puteţi. Am trimis 
câteva unităţi de patrulare la adresa pe care mi-aţi 
dat-o şi vor sosi în câteva minute, dar trebuie să ieşiţi 
imediat din casă. 

- Trimiteţi şi o ambulanţă, zise Sarah ignorând 
sfatul operatoarei. 

Intră în hol şi îndreptă şi fasciculul de lumină al 
lanternei sale asupra celor doi bărbaţi de pe podea. Se 


îndoia că vreunul dintre ei ar fi fost capabil să plece pe 
propriile picioare. Ţipetele celui de sub televizor se 
transformaseră în gemete amestecate cu blesteme. 
Cel pe care îl lovise în tâmplă nu se mişcase deloc. 

- O ambulanţă? 

- Pe unul dintre ei a căzut un televizor mare şi s- 
ar putea să-i fi rupt picioarele. Celălalt e leşinat. 

- A căzut un televizor pe ei? 

- Doar pe unul dintre ei, repetă Sarah 
neabătându-se de la adevăr şi începând să se amuze. 
Are diagonala de o sută patruzeci de centimetri, aşa că 
e destul de greu. Încercau să îl scoată din casă, dar 
unul dintre ei s-a împiedicat şi televizorul a căzut peste 
el. Celălalt a aterizat deasupra. 

- lar cel pe care a căzut televizorul şi-a pierdut 
cunoştinţa? 

- Nu, e conştient. Celălalt e leşinat. 

- De ce a leşinat? 

- L-am lovit în cap. 

Judecătorul Roberts îi zâmbi şi în semn de 
reuşită ridică spre ea degetul mare al mâinii în care 
ţinea lanterna. 

- Deci sunt amândoi imobilizaţi? 

- Da. 

Bărbatul leşinat îşi mişcă puţin capul şi gemu. 

- Cred că îşi revine. Tocmai s-a mişcat. 

- Doamnă... 

- L-am legat cu cablul telefonului, adăugă ea. 

Urmă o scurtă pauză. 

- Am să repet tot ce mi-aţi spus ca să fiu sigură 
că am înţeles bine. Unul dintre bărbaţi a leşinat, dar 
acum îşi revine şi l-aţi legat cu un cablu de telefon. 

- Exact. 

- Celălalt e prins sub un televizor cu diagonala 
de o sută patruzeci de centimetri şi s-ar putea să aibă 
picioarele rupte. 

- Exact. 


- Super! auzi Sarah o voce în fundal. 

Operatoarea îşi păstra calmul profesional. 

- Am trimis medici şi două ambulanţe. Mai e 
cineva rănit? 

- Nu. 

- Aveţi vreo armă? 

- Da, un pistol. 

- Aveţi un pistol? 

- E la judecătorul Roberts în clipa aceasta. 

- Doamnă, spuneţi-i să lase pistolul deoparte. 

- Sigur. 

Niciun poliţist în toate minţile nu ar intra într-o 
casă întunecată ştiind că cineva acolo are un pistol. li 
transmise mesajul judecătorului, care o clipă păru să 
se răzvrătească, apoi oftă şi puse pistolul în sertarul 
bufetului. Având în vedere starea în care se aflau cei 
doi hoţi, nu era necesar să ţină un pistol îndreptat 
asupra lor, oricât de multă plăcere i-ar fi produs acest 
lucru instinctului său de macho. 

- Pistolul a fost pus într-un sertar, raportă Sarah. 

- Mulţumesc, doamnă. Unităţile de patrulare vă 
vor cere să le daţi pistolul, aşa că vă rog să cooperaţi. 

- Nicio problemă. Mă duc spre uşă să îi aştept. 

ÎI lăsă pe judecător să supravegheze captivii, se 
duse în holul din faţă şi deschise una dintre uşile 
duble, înalte de aproape trei metri. Două maşini alb cu 
negru ale poliţiei din Mountain Mrook intraseră pe alee 
cu girofarurile aprinse şi tocmai opreau în faţa 
treptelor late de la intrare. 

- Au sosit, o informă pe operatoare, ieşind în faţa 
uşii pentru a fi văzută de poliţişti. 

Aceştia plimbară peste ea razele puternice ale 
lanternelor, iar ea duse mâna la ochi, ferindu-i de 
lumina orbitoare. 

- Mulţumesc. 

- Mă bucur că v-am fost de folos, doamnă. 


Sarah închise telefonul în timp ce doi poliţişti în 
uniformă se apropiau de ea cu mâinile pe arme. 
Stațiile radio din maşini emiteau un şuvoi de păcănituri 
şi mesaje întrerupte pe care nu le putea înţelege, iar 
luminile girofarurilor făceau ca pajiştea îngrijită să 
semene cu o discotecă pustie. In dreapta, văzu 
luminile aprinzându-se pe veranda familiei Cheatwood. 
Vecinii ieşeau să vadă ce se întâmplă. În scurt timp, îşi 
spuse ea, întregul cartier avea să fie în picioare, deşi 
prea puţini vor avea îndrăzneala să vină să facă 
investigaţii personale. Majoritatea avea să folosească 
telefonul pentru a culege informaţii. 

- E un pistol în bufetul din hol, le spuse de la bun 
început celor doi poliţişti. 

Erau şi aşa destul de agitaţi; nu îşi scoseseră 
armele, dar nici nu-şi dezlipeau mâinile de pe ele. 

- E al meu. Nu ştiu dacă hoţii sunt înarmaţi, dar 
sunt amândoi  imobilizaţi. Judecătorul Roberts îi 
supraveghează. 

- Cum vă numiţi, doamnă? o întrebă unul dintre 
poliţişti, scund şi îndesat, în timp ce se strecura în 
casă luminând cu lanterna dintr-o parte în alta. 

- Sarah Stevens. Lucrez pentru judecătorul 
Roberts ca majordom. 

Observă schimbul de priviri dintre ei -o femeie 
majordom? Era obişnuită cu această reacţie, însă 
polițistul îndesat nu întrebă decât: 

- Judecătorul...? 

- Lowell Roberts, judecător federal, acum 
pensionat. 

Polițistul murmură ceva în staţia radio de la 
umăr, iar Sarah îi conduse prin casa întunecată, 
trecură pe lângă scară şi ajunseră în holul din spate. 
Plimbară fasciculele de lumină ale lanternelor peste 
cei doi bărbaţi aflaţi pe podea, apoi le îndreptară spre 
bărbatul înalt, subţire, cu părul alb care îi supraveghea 
de la o oarecare distanţă. 


Hoţul pe care îl pocnise îşi  recăpătase 
cunoştinţa, dar era încă ametit. Clipi de câteva ori şi 
mormăi: 

- Ce s-a... întâmplat? 

Nu se obosi nimeni să îi răspundă. Cel de sub 
televizor suspina şi blestema alternativ încercând să 
împingă aparatul cu picioarele, dar nu avea niciun spor 
şi ar fi făcut mai bine să-şi șteargă nasul care îi şiroia. 

- Ce i s-a întâmplat ăluia? întrebă polițistul mai 
înalt îndreptând lanterna spre faţa celui legat. 

- L-am pocnit în cap. 

- Cu ce anume? o întrebă acelaşi poliţist, 
lăsându-se pe vine lângă hoţ şi percheziţionându-l 
rapid, dar conştiincios. 

- Cu pumnul. 

Ridică ochii spre ea surprins. Sarah dădu din 
umeri. 

- L-am nimerit în tâmplă, explică ea, iar polițistul 
dădu din cap. 

O lovitură în tâmplă îl poate scoate din circulaţie 
şi pe King Kong. Sarah nu mai menţionă că se 
antrenase nenumărate ore pentru a-i reuşi o astfel de 
lovitură. Dacă avea să se dovedească necesar, le va 
spune mai multe, dar până ce un poliţist nu o întreba 
în mod direct despre pregătirea ei, şi ea şi patronul ei 
preferau să treacă sub tăcere faptul că printre 
atribuţiile ei se număra şi aceea de bodyguard. 

Percheziţia scoase la iveală un cuţit cu lama de 
cincisprezece centimetri, într-un toc prins la glezna 
individului. 

- Cărau lucruri din casă pe acolo, îi informă 
arătând spre uşa solariului. Camera are uşi de sticlă 
glisante care dau în curtea interioară. 

În depărtare se auzi sunet de sirene - o mulţime 
de sirene - semnalând apropierea unei întregi echipe 
de poliţişti şi personal medical. In scurt timp casa se 


va umple de oameni, iar ea mai avea destule treburi 
de rezolvat. 

- Am să mă aşez acolo ca să nu vă încurc, le 
spuse arătând spre scări. 

Polițistul dădu din cap şi Sarah se aşeză pe cea 
de-a patra treaptă, cu picioarele strânse sub ea. Mai 
întâi de toate trebuia să se ocupe de rebranşarea 
curentului electric, apoi de telefoane, deşi telefonul ei 
mobil le era de-ajuns pentru moment. Sistemul de 
alarmă era dotat cu baterii de rezervă, deci concluzia 
care se impunea era că hoţii le distruseseră şi pe 
acelea sau ştiuseră cum să le dezactiveze. Oricum, cei 
de la compania de securitate trebuia să verifice 
absolut tot. Probabil că şi uşile glisante trebuiau 
înlocuite, dar asta putea aştepta până dimineaţă. 

Cu lista de priorităţi în minte şi cu mobilul în 
mână, Sarah sună la compania de electricitate 
Alabama Power să îi anunţe despre pana de curent. Un 
bun majordom ştie pe de rost aceste numere utile, iar 
Sarah era un majordom excelent. 


Capitolul 2 


Era trecut de ora două dimineaţa când la staţia 
radio se auzi apelul referitor la incidentul din 
Briarwood. Thompson Cahill era în drum spre casă, dar 
apelul părea mult mai interesant decât ceea ce îl 
aştepta acasă, aşa că întoarse camioneta şi o luă 
înapoi pe Autostrada 280. Poliţiştii din patrule nu 
ceruseră un anchetator, dar, la naiba, apelul părea 
amuzant şi era exact ce-i trebuia lui - puţină distracţie. 

leşi de pe autostradă şi intră pe Cherokee Road. 
La ora aceea traficul era practic inexistent, aşa că 
străbătu rapid străzile pustii şi în câteva minute era în 
Briarwood. Găsi cu uşurinţă adresa: în faţa casei erau 
parcate o mulţime de vehicule cu girofarurile aprinse. 


Un anchetator trebuie să se priceapă la astfel de 
deducţii, nu? 

Işi prinse legitimaţia de curea, îşi luă sacoul din 
cârligul de pe spatele scaunului şi-l îmbrăcă peste 
tricoul negru decolorat. Avea şi o cravată în buzunarul 
hainei, dar o lăsă acolo, pentru că nu avea laelo 
cămaşă pe care să o îmbrace peste tricou. De data 
aceasta avea să adopte înfăţişarea lansată de poliţiştii 
din serialul Miami Vice. 

In preajma casei roia furnicarul obişnuit de 
uniforme: poliţişti, pompieri, medici, personalul 
ambulanţelor. La ferestrele luminate ale caselor din jur 
se zăreau capetele vecinilor; prea puţini fuseseră atât 
de curioşi încât să iasă din casă şi să se adune în 
stradă. La urma urmelor, aici era Briarwood Road, iar 
Briarwood însemna moşii seculare. 

ÎI întâmpină şeful de tură, George Plenty. 

- Ce cauţi aici, doctore? 

- Bună dimineaţa şi ţie. Mergeam spre casă şi 
am auzit apelul. Mi s-apărut interesant, aşa că am 
venit încoace. Ce s-a întâmplat? 

George îşi ascunse zâmbetul. Lumea în general 
habar nu are cât de distractivă e munca de poliţist. 
Există şi părţi întunecate şi periculoase - cele care îi 
fac pe poliţişti să se apuce de băut - dar în cea mai 
mare parte este al naibii de amuzantă. Oamenii sunt 
pur şi simplu trăsniţi. 

- Cei doi indivizi au acţionat inteligent: au tăiat 
firele de curent şi de telefon şi au dezactivat sistemul 
de alarmă. Se pare că au crezut că bătrânul locuieşte 
singur, aşa că şi-au închipuit că nici măcar n-o să se 
trezească. Insă, spre ghinionul lor, omul are un 
majordom. Tipii erau ocupați să şterpelească un 
televizor cu ecranul mare, când doamna majordom i-a 
pus piedică unuia dintre ei, care a căzut cu televizorul 
peste el, apoi a avut grijă să-l pocnească zdravăn şi pe 
celălalt, de l-a lăsat lat. După care l-a legat cu cablul 


de la telefon, chicoti George. Şi-a revenit în simţiri, dar 
încă nu ştie exact pe ce lume se află. 

- Doamna majordom? întrebă Cahill, nesigur 
dacă înţelesese bine. 

- Exact. 

- O femeie majordom? 

- Cam aşa ceva. 

- Fugi de-aici! pufni Cahill. 

Bătrânul avea probabil o femeie care locuia cu 
el, însă se îndoia că tipa era majordom. 

- Asta e povestea pe care ne-au spus-o şi nu s-au 
abătut de la ea, completă George şi se uită înjur. Dacă 
tot ai venit, ajută-i pe băieţi să ia declaraţiile ca să 
terminăm mai repede. 

- Sigur. 

Intră agale în vila imensă. În capătul holului 
fuseseră aşezate lămpi pe baterii, iar revărsarea de 
lumină şi forfota îl conduseră spre locul faptei. Din 
reflex, adulmecă aerul încercând să detecteze miros 
de alcool sau de droguri. Ce este cu casele bogaţilor? 
Au un miros special, de parcă lemnul din construcţia 
lor ar fi diferit de cel folosit pentru casele obişnuite. 
Mai detectă un miros de flori proaspete, spray pentru 
lustruit mobila şi o uşoară aromă de mâncare - ceva 
italienesc -, dar nu simţi niciun iz de alcool sau fum de 
orice fel, legal sau ilegal. 

Ajunse în hol şi rămase deoparte un minut 
studiind scena. Câţiva medici stăteau pe vine în jurul 
unui individ de pe podea; în apropiere se afla carcasa 
spartă a unui televizor uriaş. Tipul de pe podea gemea 
furios în timp ce doctorii îi imobilizau piciorul stâng. Un 
alt bărbat, înalt şi solid, era întins pe podea cu mâinile 
prinse la spate în cătuşe. Răspundea întrebărilor unui 
medic care îi controla ochii cu o lanternă, şi era 
evident că încă vedea stele verzi. 

Un bătrân înalt şi slab, cu o coamă de păr alb în 
dezordine, stătea în partea stângă dând calm o 


declaraţie unui poliţist. Emana demnitate prin toţii 
porii, cu toate că era în pijama, halat şi papuci. 

Cu coada ochiului supraveghea atent ceea ce se 
petrece în timp ce răspundea la întrebări, de parcă ar 
fi vrut să se asigure că totul se desfăşura aşa cum 
trebuie. 

În dreapta era o scară, iar pe a patra treaptă de 
jos stătea o femeie în pijama subţire de bumbac, 
vorbind la un telefon mobil. Îşi ţinea picioarele goale 
unul lângă altul, perfect aliniate; părul negru şi des era 
ciufulit, de parcă tocmai coborâse din pat. Probabil că 
aşa se şi întâmplase. Printr-un alt exemplu de 
perspicacitate specifică detectivilor, deduse că era 
femeia majordom care locuia acolo, altfel de ce ar fi 
fost în pijama? La naiba, în noaptea aceea avea 
mintea ascuţită ca briciul! 

Chiar şi în pijama, nemachiată şi cu părul vâlvoi 
era o femeie drăguță. Nu, mai mult, era de-a dreptul 
frumoasă - din ceea ce putea vedea, i-ar fi acordat 
nota opt, şi asta fără farduri. Poate că banii nu pot 
cumpăra fericirea, dar libidinoşii bătrâni pot cu 
siguranţă obţine în schimbul lor gagici de primă clasă, 
asta presupunând că bătrânul mai era în stare de 
altceva decât să viseze la gloria apusă. 

Furia de care nu se putea debarasa îl copleşi din 
nou; de doi ani trăia, dormea şi mânca cu această 
mânie în suflet şi îşi dădea bine seama că era nedrept 
faţă de această femeie. Gândul că soţia lui e o 
nemernică şi îl înşală pe toate drumurile şi un divorţ 
lung şi urât îl pot face pe orice bărbat să-i treacă 
cheful. Îşi înăbuşi furia ca să se poată concentra 
asupra meseriei lui - singurul lucru pe care reuşea să îl 
facă aşa cum trebuie. 

Se apropie de unul dintre poliţişti - Wilkins, 
destul de tânăr, destul de nou şi al naibii de bun, dar 
trebuia să fie aşa, pentru că asta era o cerinţă 
obligatorie pentru a obţine o slujbă în departamentul 


de poliţie Mountain Brook. Wilkins stătea de pază 
lângă individul voinic care avea mâinile prinse în 
cătuşe şi era lovit la cap, privind cum acesta era 
examinat de medic. 

- N-ai nevoie de o mână de ajutor cu declaraţiile? 

Wilkins se uită în jur, puţin uimit să dea cu ochii 
de el. In acea clipă de neatenţie, individul de pe podea 
făcu un salt înainte, trântindu-l pe doctor la pământ, şi 
sări în picioare cu o agilitate surprinzătoare. Wilkins se 
răsuci pe călcâie iute ca o pisică, dar Cahill fu şi mai 
rapid. In timp ce se rotea pe călcâiul stâng izbindu-l pe 
individ drept în plex cu gheata numărul patruzeci şi 
patru din piciorul drept, o văzu cu coada ochiului pe 
femeia de pe scări sărind şi ea în picioare. Lovitura avu 
destul forţă ca să îl facă pe vlăjgan să se încovoaie de 
durere cu răsuflarea tăiată. Wilkins se năpusti asupra 
lui înainte ca acesta să atingă podeaua şi alţi doi 
poliţişti îi săriră în ajutor. Văzând că situaţia e sub 
control - de fapt individul nici nu putea respira încă -, 
Cahill se dădu un pas înapoi şi aruncă o privire spre 
medic, care se ridica clătinându-se şi ştergându-şi 
sângele care îi curgea din nas. 

- Se pare că nu era rănit atât de rău cum am 
crezut. 

- Aşa se pare, spuse doctorul, apoi luă un 
pansament din trusă, îl duse la nas şi respiră adânc. 
Crezi că acum e scos din circuit? 

- Şi-a pierdut doar răsuflarea. Nu l-am lovit chiar 
aşa de rău. 

O lovitură în piept aplicată cu toată forţa poate 
opri inima, zdrobi sternul şi provoca o mulţime de alte 
leziuni interne. Cahill avusese grijă ca nici măcar să nu 
îi rupă vreo coastă individului. Wilkins se ridică 
gâfâind. 

- Tot mai ai chef de completat hârtii, Cahill? 


Genul acesta de muncă reprezintă năpasta 
oricărui poliţist; ca să arate cât îl plictisea treaba asta, 
Cahill răspunse: 

- Cum să nu. 

Wilkins arătă cu capul spre femeia care se 
aşezase la loc pe scări şi îşi reluase convorbirea la 
mobil. 

- la-i declaraţia în timp ce noi îl băgăm pe Rambo 
ăsta într-o dubă. 

- Cu plăcere, murmură Cahill, şi nu minţea. 

Reacţia ei în momentul în care hoţul încercase 
să fugă îi stârnise interesul. Nu dăduse să fugă ţipând, 
ci se mişcase cu calm şi echilibru, concentrându-şi 
întreaga atenţie asupra răufăcătorului. Cahill îşi spuse 
că dacă nu l-ar fi oprit el, cu siguranţă ar fi făcut-o ea - 
sau cel puţin ar fi încercat ceea ce îi aducea în minte o 
mulţime de întrebări la care ar fi dorit răspunsuri. 

Se apropie de scară. Lumina dură a lămpilor pe 
baterii cădea direct pe faţa ei. Vorbea mai departe la 
telefon cu o expresie calmă şi concentrată. Când îl 
văzu apropiindu-se, ridică un deget făcându-i semn că 
va termina imediat. 

Fiind poliţist, nu era obişnuit să i se spună să 
aştepte. Simţi un scurt fior de iritare, metamorfozat 
imediat în amuzament. Doamne, poate că într-adevăr 
era un ticălos arogant, cum îi plăcea fostei sale soţii 
să-l apostrofeze. Pe lângă asta, chiar dacă femeia nu 
era decât un ornament la braţul unui bătrân, îţi făcea 
plăcere să o priveşti. 

Astfel că nu îşi refuză această plăcere şi o 
măsură din cap până în picioare, catalogând automat 
toate detaliile: păr de o nuanţă întunecată, lung până 
aproape de umeri şi ochi de culoare închisă. 

Dacă ar fi trebuit să-i facă descrierea fizică în 
scris, ar fi trebuit să specifice: „şaten“ şi „căprui“, deşi 
termenii nu se apropiau deloc de culoarea reală. 


Lumina îi juca în păr împrumutând şuviţelor nuanţa 
ciocolatei amărui - iar ochii erau şi mai închişi. 

Estimă că avea înjur de treizeci de ani, sau puţin 
peste, înălţimea... cam un metru şaptezeci. Fu tentat 
să îi dea câţiva centimetri în plus, dar îşi dădu seama 
că atitudinea ei milităroasă o făcea să pară mai înaltă 
decât era. Greutatea era undeva între şaizeci - şaizeci 
şi cinci de kilograme. Avea pielea netedă fără cusur, 
cu un tuşeu catifelat şi cremos, care îl făcu să se 
gândească la un cornet de îngheţată. 

Îşi termină convorbirea şi îi întinse mâna. 

- Mulţumesc că aţi aşteptat. Mă luptam cu 
meniul computerizat al companiei telefonice şi nu am 
vrut să o iau de la început. Sunt Sarah Stevens. 

- Detectivul Cahill, se prezentă el, luându-i mâna 
micuță şi rece, cu o strânsoare surprinzător de 
puternică. Mi-aţi putea relata ce s-a întâmplat aici în 
noaptea asta? 

Accentul ei nu era din sud; de fapt, nu îl putu 
localiza deloc. Da, asta era: femeia nu vorbea cu nici 
un fel de accent. 

- Cu plăcere, răspunse ea arătând spre trepte. 
Nu doriţi să luaţi loc? 

Sigur că ar fi dorit, însă asta însemna să stea cu 
umărul lipit de al ei, ceea ce nu era o idee bună, dat 
fiind că se afla aici cu treabă. Chiar din clipa în care o 
văzuse gândurile i-o luaseră razna, iar asta nu era bine 
deloc. Se stăpâni şi se forţă să se concentreze asupra 
celor ce avea de făcut. 

- Nu, mulţumesc, stau în picioare. 

Îşi scoase agenda din buzunar şi o deschise la o 
pagină albă. 

- Cum se scrie numele dumneavoastră? 

- Sarah cu h, Stevens cu v. 

- Dumneavoastră aţi descoperit că se comitea o 
spargere? 

- Da, eu. 


- Ştiţi cu aproximaţie ce oră era? 

- Nu, ceasul de pe noptieră este electric. Dar 
cred că i-am descoperit cam la o jumătate de oră după 
ce m-am trezit. 

- Ce anume v-a trezit? Aţi auzit vreun zgomot? 

- Nu. Apartamentul meu se află deasupra 
garajului şi nu se aude nimic de acolo. Ventilatorul din 
tavan s-a oprit când au întrerupt curentul. Asta m-a 
trezit. 

- Ce s-a întâmplat după aceea? 

Sarah îi relată şirul evenimentelor cât mai concis 
posibil, ştiind că era îmbrăcată într-o pijama subţire şi 
în picioarele goale. 

Regreta că nu îşi pusese un halat şi papuci şi că 
nu îşi trecuse o perie prin păr. Ar fi putut chiar să se 
machieze, să-şi pună un neglijeu, să se parfumeze şi 
să îşi atârne de gât o pancartă pe care să scrie: 
„Disponibilă”. Apoi putea să îl invite pe detectivul 
Cahill în camera ei şi să se aşeze amândoi pe 
marginea patului în timp ce-i dădea declaraţia. 

Gândurile prosteşti care îi treceau prin cap o 
făcură să zâmbească, însă inima pornise să îi bată mai 
tare din clipa în care îl văzuse, iar ritmul nu se 
domolise nici acum. Printr-o ciudăţenie ce ţinea de 
chimie sau de biologie, ori era o combinaţie 
amândurora, simţise brusc o atracţie fizică faţă de el. 
Se mai întâmpla uneori să o încerce un fior neaşteptat 
care îi amintea de acel ceva care face lumea să se 
învârtească, dar niciodată nu mai fusese atât de 
puternic. Îi plăcea acel freamăt interior - era ca şi cum 
ai merge într-un montagne russe, dar fără a te 
desprinde de la pământ. 

Aruncă o privire spre mâna lui stângă. Nu purta 
verighetă, dar asta nu însemna că era necăsătorit sau 
că nu avea o relaţie. Bărbaţii care arată ca el nu sunt 
niciodată complet liberi. Nu că ar fi fost o mare 
frumuseţe; avea trăsături aspre, era nebărbierit, iar 


părul negru - prea scurt. Însă făcea parte din acei 
bărbaţi care par cumva mai masculini decât ceilalţi din 
jurul lor, ca şi cum testosteronul îi ieşea prin pori, lucru 
pe care femeile întotdeauna îl observă. În plus, trupul 
lui părea un pachet de muşchi; jacheta pe care o purta 
peste tricoul negru ascundea în parte acest lucru; ea 
crescuse în preajma unor bărbaţi care îşi făceau o 
chestiune de onoare din a fi în cea mai bună condiţie 
fizică, astfel că recunoştea imediat mişcările şi ţinuta 
caracteristice. Din păcate, nu părea deloc genul care 
să zâmbească prea des. Îi aprecia fizicul, însă, din câte 
putea să observe, personalitatea lui lăsa de dorit. 

- Care este relaţia dumneavoastră cu judecătorul 
Roberts? întrebă el pe un ton neutru, aproape lipsit de 
orice interes. 

Ridică ochii spre ea, dar avea faţa în umbră şi nu 
îi putu citi expresia. 

- Lucrez pentru el. 

- Cu ce anume vă ocupați? 

- Sunt majordom. 

- Majordom... repetă el, de parcă nu mai auzise 
acel cuvânt până atunci. 

- Administrez casa, explică ea. 

- Şi asta ce implică? 

- Multe lucruri, cum ar fi supravegherea 
personalului, programarea reparațiilor şi a serviciilor, 
mai gătesc, am grijă să aibă hainele curate şi pantofii 
lustruiţi, maşina să fie verificată şi spălată cu 
regularitate, facturile plătite şi în general să fie totul în 
ordine. 

- Şi ceilalţi angajaţi? 

- Nici unul nu are normă întreagă. Când spun 
personal, mă refer la serviciul de curăţenie - două 
femei care vin de două ori pe săptămână, la grădinar, 
care lucrează aici trei zile pe săptămână, la secretara 
care vine o dată pe săptămână şi la bucătăreasă care 
pregăteşte prânzul şi cina de luni până vineri. 


- Înţeleg, zise el şi se uită peste notițe de parcă 
verifica un detaliu. Poziţia de majordom vă impune să 
studiaţi şi artele marţiale? 

Aha. Se întrebă ce o dăduse de gol. Observase şi 
ea, bineînţeles, lovitura bine gândită cu care îl 
doborâse pe hoţul voinic şi îşi dăduse seama imediat 
că şi el se antrena mult. 

- Nu, răspunse ea încet. 

- E un hobby pe care vi-l satisfaceţi în timpul 
liber? 

- Nu chiar. 

- Aţi putea să-mi daţi mai multe detalii? 

- Sunt calificată şi ca bodyguard, spuse ea pe ton 
scăzut. Judecătorului nu-i place să se ştie, dar mai 
demult a primit câteva ameninţări cu moartea şi 
familia lui a insistat să aibă un profesionist pentru 
securitatea lui personală. 

Până acum atitudinea lui fusese neutră, dar 
deodată o privi cu interes nedisimulat şi un pic de 
uimire. 

- Ameninţările respective au avut loc recent? 

- Nu. Sincer, nu cred că e în pericol. Sunt alături 
de el de aproape trei ani şi în tot acest timp nu a mai 
primit nicio altă ameninţare. Însă înainte să se 
pensioneze a primit ameninţări cu moartea de la mai 
mulţi indivizi, lucru care a îngrijorat-o foarte rău pe 
fiica lui. 

El se uită din nou peste notițe. 

- Deci lovitura pe care aţi aplicat-o în seara asta 
nu a aparţinut unui amator, nu-i aşa? 

Ea zâmbi uşor. 

- Sper că nu. După cum nici a dumneavoastră nu 
a aparţinut unui novice. 

- Ce sporturi practicaţi? 

- Karate, în special, ca să mă menţin în formă. 

- Centura? 

- Maro. 


El dădu scurt din cap. 

- Şi altceva? Aţi spus „în special”. 

- Practic şi kick-boxing. Dar ce legătură are asta 
cu ancheta? 

- Nici una. Eram doar curios, spuse el închizându- 
şi agenda. Şi deocamdată nu are loc nicio anchetă. Vă 
iau doar o declaraţie preliminară. Totul va fi trecut în 
raport. 

- De ce nu are loc nicio anchetă? întrebă ea 
indignată. 

- Au fost prinşi în flagrant delict, cu bunuri 
aparţinând judecătorului Roberts încărcate în 
camioneta lor. Nu e nimic de investigat. Trebuie doar 
să întocmim dosarul. 

Poate că el nu mai avea nimic de făcut, ea însă 
avea destule: trebuia să discute cu cei de la compania 
de asigurări, să repare uşile glisante ale solariului, ca 
să nu mai vorbim că trebuia cumpărat un nou 
televizor. Judecătorul ţinea mult la televizorul său cu 
ecran mare şi spunea că de data asta se gândeşte să- 
şi ia unul de înaltă fidelitate. 

- Trebuie neapărat să specificaţi în raport faptul 
că lucrez şi ca bodyguard pentru judecător? întrebă 
ea. 

Cahill tocmai dădea să plece. Se opri şi privi. 

- De ce? 

Ea cobori vocea şi mai mult. 

- Judecătorul preferă ca prietenii lui să nu ştie. 
Cred că se jenează de faptul că, cedând insistențelor 
copiilor săi, şi-a angajat un bodyguard. Acum toţi 
prietenii îl invidiază pentru că are o femeie majordom; 
închipuiţi-vă ce glume se fac pe seama lui. În plus, în 
caz de pericol sunt în avantaj dacă nimeni nu ştie că îi 
asigur protecţia. 

El bătu uşurel agenda de palmă cu o expresie 
impenetrabilă, apoi dădu din umeri. 


- Nu e un fapt relevant pentru caz. Cum v-am 
spus, eram doar curios. 

Poate că el nu zâmbea niciodată, dar ea obişnuia 
să o facă, aşa că îi dărui un zâmbet larg şi plin de 
uşurare. 

- Mulţumesc. 

Dădu din cap şi se îndepărtă, iar Sarah oftă cu 
regret. Ambalajul era frumos, însă conţinutul lăsa mult 
de dorit. 

++ + 

Dimineaţa începu într-un haos total. Era 
imposibil să mai doarmă, dar era la fel de imposibil să 
facă ceva. Fără curent electric nu putea să prepare 
micul dejun preferat al judecătorului - frigănele cu 
scorţişoară - sau să spele ori chiar să îi netezească 
ziarul cu fierul de călcat, ca atunci când îl citeşte să 
nu-şi murdărească mâinile de la cerneala tipografică. 

Îi servi un mic dejun compus din cereale reci, 
iaurt degresat şi fructe proaspete, ceea ce îl făcu să 
bombăne că mâncarea aceea sănătoasă avea să îl dea 
gata. Nu aveau nici cafea fierbinte, lucru care îi făcu 
pe amândoi foarte nefericiţi. 

Sarah avu o idee genială şi dădu fuga în vecini la 
familia Cheatwood, unde încheie un târg cu Martha, 
bucătăreasa: informaţii complete despre evenimentele 
nopţii contra unui termos cu cafea proaspătă. 
Înarmată cu cofeină, se întoarse acasă şi calma apele 
neliniştite. După ce îşi bău şi ea a doua ceaşcă, se 
simţi pregătită să se confrunte din nou cu problemele 
zilei. 

Nu se sfia să se comporte ca o pacoste dacă prin 
asta obținea rezultatele dorite. După încă două 
telefoane date companiei de electricitate, îşi făcu 
apariţia o camionetă de depanare şi un bărbat deşirat 
se apucă de lucru fără grabă. Peste o jumătate de oră, 
casa începu să zumzăie trezindu-se la viaţă şi individul 
îşi luă tălpăşiţa. 


Compania de telefoane era mai greu de hărțuit; 
aceştia - necunoscuţii care se ocupau de relaţiile cu 
publicul - instalaseră un robot telefonic lipsindu-te de 
plăcerea de a vorbi cu o fiinţă omenească, gândindu- 
se la economia lor de timp; dacă insistai totuşi să 
discuţi cu un funcţionar, erai pus în aşteptare un timp 
nedefinit. Sarah era o persoană încăpăţânată; 
telefonul ei mobil cântărea numai câteva grame şi 
avea un număr nelimitat de minute incluse în 
abonament. Aşa că aşteptă cu răbdare şi într-un târziu 
insistența îi fu răsplătită. Chiar înainte de prânz, apăru 
încă o camionetă de depanare având la bord cea mai 
prețioasă persoană din lume - un Individ-capabil-să- 
repare-orice-defecţiune. 

Bineînţeles că, imediat ce linia fu reparată, 
telefonul începu să sune cu înverşunare. Toţi prietenii 
judecătorului auziseră despre aventurile petrecute 
noaptea trecută şi voiau o descriere cât mai 
amănunţită. Cineva - o persoană plină de intenţii bune 
- îl sunase pe fiul cel mai mare al judecătorului, 
Randall, care la rândul său îşi sunase fratele şi sora - 
pe Jon şi Barbara. Pe judecător nu îl deranja prea mult 
că băieţii aflaseră, dar îşi încreţi nasul în semn de 
disperare când ecranul telefonului afişă numărul fiicei 
lui. Barbara nu numai că îşi făcea griji în exces pentru 
tatăl ei, dar avea de departe şi personalitatea cea mai 
puternică dintre cei trei copii ai lui. După părerea lui 
Sarah, avea mai multă forţă decât un tanc blindat. Cu 
toate acestea, îi era foarte dragă. Barbara avea un 
suflet bun şi era echilibrată, doar că îşi făcea griji din 
orice. 

Agentul de asigurări sosi în timp ce judecătorul 
mai vorbea încă la telefon cu fiica lui, aşa că Sarah îi 
arătă pagubele şi tocmai îi dădea toate datele pentru 
completarea cererii - păstrase chiar şi factura de la 
magazinul de unde judecătorul îşi cumpărase 
televizorul, fapt ce îl impresionă teribil pe agent - când 


judecătorul intră agale în biroul micuţ al lui Sarah, 
părând foarte mulţumit de sine însuşi. 

- Ghici cine a sunat, îi zise el. 

- Barbara, răspunse Sarah. 

- După aia. Slavă Domnului că am auzit semnalul 
altui apel, altfel aş vorbi cu ea şi acum. Şi-a anunţat 
vizita un reporter de televiziune, vrea să facă un 
reportaj despre noi. 

- Despre „noi“? întrebă Sarah sec. 

- Despre tine, de fapt. 

Uimită, Sarah îl privi fix. 

- De ce? 

- Pentru că ai împiedicat un jaf, eşti o femeie 
tânără şi lucrezi ca majordom. Vrea să ştie totul 
despre meseria de majordom. Zicea că e un minunat 
subiect de interes uman. O expresie cam prostească, 
nu-i aşa? „De interes uman.“ De parcă maimuţele sau 
girafele s-ar putea arăta interesate de chestia asta. 

- Minunat! exclamă agentul de asigurări cu 
entuziasm. De la ce post de televiziune este? 

Judecătorul îşi încreţi buzele. 

- Am uitat, spuse el peste o clipă. Ce importanţă 
are? Oricum, vin mâine dimineaţă la opt. 

Sarah îşi ascunse nemulţumirea. Rutina ei zilnică 
avea să fie spulberată pentru a doua zi consecutiv. Dar 
judecătorul părea foarte entuziasmat de ideea că 
majordomul său va acorda un interviu. El şi prietenii 
săi erau cu toţii la pensie, aşa că singurele subiecte 
pentru satisfacerea spiritului de competiţie înnăscut 
erau ei înşişi. jucau pocher şi şah, făceau schimb de 
anecdote şi încercau să se întreacă între ei. Pentru 
judecător, aceasta avea să fie o lovitură majoră. ŞI 
chiar dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, Sarah tot nu ar fi 
putut să refuze; îl adora pe judecător şi nu uita nicio 
clipă că el era patronul. 


- Voi fi pregătită, zise ea, rearanjând deja în 
minte ziua, astfel încât totul să decurgă cât mai bine 
posibil. 


Capitolul 3 


Urmărea întotdeauna unul dintre posturile locale 
dimineaţa, în timp ce îşi bea ceaiul fierbinte şi citea 
pagina financiară a ziarului Birmingham News. li 
plăcea să fie la curent cu politica şi evenimentele 
comunităţii locale, ca să le poată comenta cu asociaţii 
săi. Îl interesa foarte mult tot ce se petrecea în 
Birmingham şi în împrejurimi. Aici era casa lui şi 
trebuia să ştie cum le mergea localnicilor. 

Oraşului Mountain Brook îi mergea cu adevărat 
foarte bine. Faptul că orăşelul de la sud de 
Birmingham înregistra unul dintre cele mai mari 
niveluri de venit pe cap de locuitor din întreaga ţară îl 
făcea să fie foarte mândru. Una dintre explicaţii era 
numărul mare de doctori care locuiau şi profesau atât 
în Birmingham cât şi în împrejurimi. Aceştia 
transformaseră fostul oraş al oţelului într-un important 
centru medical, cu un număr disproporționat de spitale 
raportat la populaţia oraşului. Oameni din toată ţara şi 
chiar din străinătate veneau să se trateze în spitalele 
din Birmingham. 

Însă în Mountain Brook nu locuiau numai doctori. 
Aici se stabiliseră oameni de toate profesiile. Existau 
proprietăţi vechi, ca şi nou îmbogăţiţi. Se construiau 
case ieftine pentru cuplurile tinere care doreau să se 
stabilească în Mountain Brook, încurajate de prestigiul 
de care se bucura oraşul şi de şcolile excelente pentru 
copiii lor. Dar existau şi vile şi proprietăţi imense care 
stârneau uimirea vizitatorilor. 

Propria lui casă era pentru el un motiv 
permanent de mândrie şi satisfacţie - o frumoasă vilă 


din piatră cenuşie cu trei etaje superb mobilată şi bine 
întreţinută. Se întindea pe o suprafaţă de şase hectare 
şi jumătate, avea şase dormitoare şi opt băi. Cele 
patru  şemineuri erau originale, din marmură 
italienească, iar covoarele Berber de cea mai bună 
calitate aveau o grosime de cinci centimetri. Piscina 
era astfel amenajată încât semăna cu o minunată 
peşteră, cu lumini subacvatice şi izvoraşe argintii de 
apă ce-şi croiau drumul alene peste pietre, scurgându- 
se în bazin. 

Casa era înconjurată de şaisprezece hectare de 
teren; şaisprezece hectare însemna foarte mult în 
Mountain Brook, unde preţurile terenurilor erau 
astronomice. Proprietatea sa era înconjurată de ziduri 
din piatră cenuşie înalte de trei metri. La intrarea pe 
domeniu se aflau porţi uriaşe din fier forjat, iar 
proprietatea era protejată de cel mai bun sistem de 
securitate existent: senzori de mişcare, camere video, 
detectoare de incendiu, ca şi alarme standard de 
contact sau care se declanşau în cazul spargerii unui 
geam. 

Dacă voia să salute pe cineva, se ducea el să o 
facă; dar nu permitea altora să vină la el. 

Angajase firme specializate pentru a menţine 
terenul şi piscina în stare perfectă. Mai avea şi o 
bucătăreasă care venea la ora trei după-amiaza, îi 
pregătea cina, apoi pleca imediat. Prefera să fie singur 
dimineaţa, cu ceaiul, ziarul şi o brioşă englezească. 
Brioşele sunt un aliment civilizat, spre deosebire de 
şunca grasă, ouăle şi biscuiţii preferate de majoritatea 
oamenilor. Brioşa poate fi cumpărată de gata, se 
încălzeşte uşor şi nu lasă în urmă nici un fel de 
mizerie. 

Punând totul cap la cap, era foarte mulţumit de 
lumea lui. lar modalitatea tainică în care realizase totul 
îi dădea o satisfacţie în plus. Dacă ar fi lăsat lucrurile 
în voia lor, nu ar fi ajuns niciodată să aibă tot ceea ce 


avea acum; fusese destul de perspicace ca să îşi dea 
seama că, lăsat de capul lui, tatăl său ar fi luat numai 
decizii greşite şi afacerea s-ar fi dus de râpă. Nu 
avusese de ales a trebuise să intervină. Mama lui, 
extrem de afectată la început, înţelesese până la urmă 
că şi ei îi era mai bine aşa; trăise în puf până ceo 
afecţiune cardiacă o răpuse şapte ani mai târziu. 

Avea convingerea extrem de reconfortantă că 
omul trebuie să procedeze aşa cum i se pare nimerit. 
Singurele limite pe care le recunoştea erau acelea pe 
care şi le impunea el însuşi. 

Cu televizorul mergând, începu să parcurgă 
ziarul cu atenţie. Avea capacitatea de a se concentra 
asupra mai multor lucruri în acelaşi timp; dacă se 
transmitea vreo ştire importantă, n-o scăpa. In fiecare 
dimineaţă postul transmitea câte un reportaj siropos 
pe care îl ignora de obicei, dar din când în când se mai 
strecura câte ceva cât de cât original, aşa că era 
mereu cu atenţia la pândă. 

„V-aţi întrebat vreodată cum ar fi să aveţi un 
majordom?“ auzi vocea tărăgănată a prezentatorului 
de dimineaţă. „Nu trebuie să fiţi membru al casei 
regale. De fapt, există o casă chiar aici în Mountain 
Brook care a angajat un majordom, iar majordomul 
este... o femeie. Faceţi cunoştinţă cu Super 
Majordomul imediat după pauza publicitară." 

Comunicatul îi atrase atenţia şi ridică privirea. O 
femeie majordom? Da, părea... interesant. Nu se 
gândise niciodată să angajeze personal permanent, 
pentru că i se părea o intruziune intolerabilă în 
intimitatea sa, dar ideea unei femei majordom îi stârni 
interesul. Era un lucru pe care oamenii aveau să îl 
comenteze în mod sigur, aşa că trebuia să urmărească 
reportajul. 

Reclamele se terminară, prezentatorul îşi începu 
introducerea, iar pe ecran apăru imaginea unei case 
mari în stil Tudor, cu terenuri acoperite de o vegetaţie 


luxuriantă şi o grădină de flori minuţios îngrijită. Apoi 
pe ecran apăru o femeie cu părul închis la culoare, 
elegantă, în pantaloni negri, bluză albă şi vestă 
mulată, netezind cu fierul un... ziar? 

„Se numeşte Sarah Stevens, relată reporterul, 
iar activităţile ei zilnice nu seamănă cu ziua 
dumneavoastră obişnuită de lucru“. 

„Căldura fixează cerneala, astfel încât să nu vă 
păteze degetele şi să vă murdărească hainele”, 
explică ea pe un ton vioi trecând fierul de călcat peste 
ziar şi aruncând o privire scurtă spre reporter. 

Se îndreptă brusc de spate de parcă îl pişcase 
ceva, privind ecranul cu ochii mari şi fără să clipească. 
Sarah. O chema Sarah. Era perfectă - o figură clasică 
nu extravagantă sau modernă. 

Avea ochii întunecaţi, iar pielea îi era albă şi 
netedă. Părul negru lucios era pieptănat spre spate şi 
răsucit în coc la ceafă. Electrizat, nu îşi putea lua ochii 
de la imaginea de pe ecran. Era... perfectă. Rareori 
văzuse atâta perfecţiune şi, când întâlnea aşa ceva, 
ţinea neapărat să îi aparţină. Deşi avea părul şi ochii 
închişi la culoare, nu era de origine hispanică şi nici nu 
aparţinea altui grup etnic pe care l-ar fi putut 
recunoaşte. Era doar puţin exotică; nu era excentrică 
sau voluptuoasă, ci pur şi simplu... perfectă. 

Inima îi bătea cu putere şi trebui să înghită 
saliva care îi invadase gura. Era atât de graţioasă şi 
îngrijită, iar mişcările îi erau vioaie şi economice. Se 
îndoia că era genul care să fi chicotit vreodată 
prosteşte. 

Următoarea imagine îl prezentă pe cel pentru 
care lucra, un bărbat în vârstă înalt şi subţire, cu părul 
alb, ochelari şi faţa îngustă şi plină de viaţă, dominată 
de un nas mare acvilin. 

„Nu aş putea să mă descurc fără ea, declară el 
vesel. Sarah rezolvă toate problemele casei. Orice s-ar 
întâmpla, ea are totul sub control." 


„A ţinut cu siguranţă totul sub control şi la 
începutul acestei săptămâni când le-a fost spartă casa, 
continuă reporterul. De una singură, Sarah a 
contracarat jaful, punându-i piedică unuia dintre hoţi în 
timp ce încercau să scoată din casă un televizor cu 
diagonala mare.“ 

Sarah reveni în imagine, 

„Televizorul era foarte greu, iar hoţii nu erau în 
cea mai avantajoasă poziţie,“ zise ea cu modestie. 

Simti fiori de emoție pe şira spinării în timp ce 
privea şi asculta, aşteptând-o să vorbească din nou. 
Voia să îi mai audă vocea. Următoarea imagine o arătă 
deschizându-i patronului ei vârstnic uşa din spate a 
unui Mercedes S-Class, apoi ocolind maşina şi urcând 
la volan. 

„Este, de asemenea, şofer profesionist, comentă 
reporterul, şi a urmat câteva cursuri de conducere 
defensivă." 

„Are grijă de mine, declară bătrânul afişând un 
zâmbet larg. Îmi şi găteşte din când în când.“ 

Imaginea reveni la ea. 

„Sarcina mea e să fac viaţa celui pentru care 
lucrez cât mai comodă cu putinţă, explică ea. Dacă îşi 
doreşte ziarul la o anumită oră, am grijă să îl aibă 
chiar dacă asta ar însemna să mă trezesc la trei 
dimineaţa şi să mă deplasez cu maşina pentru a-l 
procura.“ 

Nu invidiase pe nimeni în viaţa lui, dar îl invidia 
pe acel bătrân. De ce să aibă el o astfel de femeie care 
să îi poarte de grijă? | s-ar fi potrivit mai bine o 
asistentă medicală pe care s-o cheme Bruce sau 
Helga. Cum ar fi putut acesta să-i aprecieze valoarea, 
perfecțiunea? 

Înapoi la reporter: 

„Meseria de majordom impune o specializare 
multiplă şi sunt foarte puţine femei care se avântă în 
acest domeniu. Majordomii de înaltă clasă îşi fac 


instruirea la o şcoală din Anglia, iar serviciile lor nu 
sunt deloc ieftine. Însă pentru judecătorul Lowell 
Roberts din Mountain Brook preţul nu contează." 

„Face parte din familie“, se auzi bătrânul, iar 
imaginea de final o înfăţişă pe Sarah aşezând o tavă 
încărcată cu serviciul de cafea. 

Ar trebui să fie aici, îşi spuse el cu vehemenţă. 
Ar fi trebuit să mă servească pe mine. 

Îşi aminti numele bătrânului: Lowell Roberts. 
Deci preţul nu conta? Rămânea de văzut. Intr-un fel 
sau altul, avea să o aducă lângă el. 

++ + 

Judecătorul Roberts făcu un gest de satisfacție 
lovindu-se cu palma peste genunchi. 

- A fost un reportaj bun, nu crezi? 

- Mai puţin dureros decât m-am temut, zise 
Sarah sec în timp ce strângea masa după micul dejun. 
Le-a luat cam multă vreme să filmeze un reportaj de 
şaizeci de secunde. 

- Ştii cum e în televiziune: consumă kilometri de 
peliculă, pentru ca la montaj să taie aproape tot. Dar 
cel puţin au înţeles corect toate detaliile. Când lucram 
ca judecător, de câte ori dădeam o declaraţie sau 
un interviu, întotdeauna exista cel puţin un amănunt 
pe care îl raportau greşit. 

- O să aveţi cu ce să vă lăudaţi la pocher? 

Bătrânul păru puţin stânjenit, dar în acelaşi timp 
foarte vesel. 

- Pentru cel puţin vreo două săptămâni, mărturisi 
el. 

Nu se putu abţine să nu zâmbească. 

- Atunci a meritat. 

El opri videocasetofonul, pentru că bineînţeles 
înregistrase reportajul. 

- O să fac copii pentru Jon şi Barbara, o asigură. 

Sarah ridică privirea. 


- Pot să fac eu copiile dacă vreţi. 
Videocasetofonul meu are cap dublu. 

- Nu mă lua pe mine cu termeni tehnici, o 
avertiză el fluturând din mână în timp ce scotea 
caseta. Cap dublu pare ceva ce ar trebui corectat de o 
echipă întreagă de chirurgi, unul dintre capete fiind 
sacrificat în timpul procedurii. Cred că am o casetă 
goală în bibliotecă... 

- Am şi eu destule casete goale. 

Avea întotdeauna o rezervă pregătită în caz de 
nevoie. Judecătorul băgă caseta în cutie şi scrise pe 
bandă adezivă: „Interviul TV al lui Sarah,“ apoi i-o 
întinse. 

- O s-o pun la poştă chiar azi. Şi nu uitaţi că aveţi 
programare la doctor la ora două. 

O clipă judecătorul păru să se răzvrătească. 

- Nu înţeleg de ce trebuie să fac din nou o 
analiză de sânge. Am ţinut regim şi colesterolul mi-a 
scăzut în mod sigur. 

Mâncase mult mai sănătos decât ştia; când îi 
făcea frigănelele, Sarah înlocuia ouăle cu un amestec 
din praf de ouă şi lapte la care adăuga puţină vanilie; îi 
dădea numai pâine dietetică, bogată în celuloză. 
Folosea, de asemenea, două tipuri de sirop - unul 
obişnuit, celălalt dietetic - şi le amesteca în aşa fel 
încât el să nu-şi dea seama. Judecătorul fusese de 
acord să înlocuiască şunca cu preparate din soia, cu 
condiţia să nu i se ceară să renunţe la frigănele. Sarah 
îi servea şi fructe proaspete în fiecare dimineaţă. Cu 
sprijinul bucătăresei, reuşise să îi reducă drastic 
cantitatea de grăsimi din alimentaţie fără ca el să 
bănuiască ceva. 

Bineînţeles că el punea reglarea colesterolului 
pe seama faptului că mâncase şuncă din soia în loc de 
şuncă adevărată şi s-at fi opus la orice fel de alte 
schimbări dacă ar fi ştiut despre ele. Păcălirea lui 
reprezenta o luptă permanentă. 


- La ora două, repetă ea. Şi dacă anulaţi 
programarea, vă spun lui Barbara. 

El îşi puse mâinile în şolduri. 

- Părinţii tăi ştiu ce tiran au crescut? 

- Bineînţeles, zise ea mândră. Tata mi-a dat lecţii 
în acest sens şi cu ajutorul lui am devenit expertă. 

- Ştiam eu că n-ar fi trebuit să te angajez, 
mormăi el retrăgându-se în bibliotecă. Cum am văzut 
pe cererea ta de angajare că te tragi dintr-o familie de 
militari, mi-am dat seama că o să-mi faci necazuri. 

De fapt, chiar faptul că provenea dintr-o familie 
de militari fusese ceea ce înclinase balanţa în favoarea 
ei. Judecătorul făcuse parte din infanteria marină şi 
luptase în Pacific în timpul celui de-al doilea război 
mondial. Tatăl ei era colonel de marină în rezervă, 
nevoit să se pensioneze din cauza unui accident de 
maşină care îi lăsase sechele grave la şoldul şi piciorul 
drept, iar asta însemnase mult în ochii judecătorului. 

Sarah oftă. Avea să facă o copie a casetei şi 
pentru părinţii ei. Se retrăseseră într-un orăşel din 
Florida şi aveau să fie încântați să arate caseta tuturor 
prietenilor lor. Fără îndoială că sora şi cei doi fraţi ai lui 
Sarah vor primi şi ei câte o copie a casetei de la mama 
lor; apoi măcar unul dintre fraţi, dar cel mai probabil 
amândoi, o va suna să-i spună că are un prieten care 
dorea să o cunoască. 

Din fericire, ea se afla în Alabama, în timp ce un 
frate era în California, iar celălalt - detaşat temporar în 
Texas. Practic era imposibil să se vadă cu vreun 
prieten de-al lor. Însă împlinise treizeci de ani şi toţi ai 
ei începuseră să îşi facă griji pentru că nu dădea niciun 
semn că ar dori să se căsătorească şi să aibă copii. 
Sarah  clătină din cap zâmbind. Spera să se 
căsătorească într-o bună zi, dar pentru moment se 
concentra asupra Planului ei. 

Majordomii sunt bine plătiţi, iar majordomii buni 
sunt foarte bine plătiţi. Un majordom-bodyguard 


câştigă peste o sută de mii de dolari pe an. Ea lua pe 
an aproape o sută treizeci de mii de dolari. Cheltuielile 
pentru întreţinere erau neglijabile; îşi cumpărase 
camioneta şi îşi lua haine, şi cam asta era tot. In 
fiecare an punea deoparte cea mai mare parte din 
salariu, investind banii în acţiuni şi obligaţiuni şi, cu 
toate că bursa de valori era în cădere în clipa de faţă, 
investiţiile ei continuau să aducă profit. lar în 
momentul în care avea să îşi pună Planul în acţiune, 
piaţa bursieră avea să îşi revină. 

Nu dorea să îl părăsească niciodată pe 
judecător, dar, gândind realist, ştia că acesta nu mai 
avea decât câţiva ani de trăit, luate semnele erau 
prezente: îi scăzuse, într-adevăr, nivelul colesterolului, 
dar avusese deja un infarct sever, iar cardiologul, un 
vechi prieten de-al lui, era îngrijorat. Se vedea că era 
mult mai fragil decât cu şase luni în urmă numai. Deşi 
mintea îi rămăsese foarte vioaie, în iarna aceasta se 
îmbolnăvise mai tot timpul, ceea te îl şubrezise din ce 
în ce mai tare. Probabil că în doi ani, gândi ea simțind 
cum ochii i se umplu de lacrimi, avea să facă un alt 
infarct. 

După moartea judecătorului, Sarah voia să îşi 
acorde un an în care să călătorească prin toată lumea. 
Făcând parte dintr-o familie de militari care se muta la 
fiecare doi ani, i-ar fi plăcut grozav să vadă tot ce era 
de văzut în lume. Dorea să o facă beneficiind de tot 
confortul. Voia să călătorească cu avionul la clasa întâi 
şi să stea în hoteluri bune. Având un cont apreciabil în 
bancă şi investiţiile ei drept tampon, putea să meargă 
oriunde şi oricând avea chef. Dacă voia să petreacă o 
lună în Tahiti, o putea face. 

Un an întreg de vacanţă la mijlocul unei vieţi 
întregi de muncă nu era prea mult. Işi iubea meseria şi 
dorea ca într-o bună zi să se căsătorească şi să aibă 
un copil sau doi, dar mai întâi îşi dorea acel an numai 
pentru ea. Încă din colegiu rezistase tentaţiei de a se 


angaja într-o relaţie romantică serioasă pentru că îşi 
dădea seama că niciunui bărbat nu i-ar plăcea ca 
prietena, logodnica sau soţia lui să se vânture singură 
prin lume un an întreg. 

Tatăl ei nu o înţelegea, iar fraţii - şi mai puţin, 
fiind tot timpul detaşaţi prin toate colţurile lumii. Sora 
ei o considera nebună că nu se căsătorea cât era încă 
tânără şi arăta bine. Doar mama ei, gândi ea, 
înţelegea dorinţa mezinei sale. 

Momentul în care avea să îşi pună Planul în 
aplicare depindea de judecătorul Roberts, fiindcă, 
atâta vreme cât era în viaţă, intenţiona să aibă grijă de 
el. 


Capitolul 4 


După ce trecură cele cincisprezece minute ale ei 
de glorie, toate declaraţiile fiind date şi semnate, 
Sarah se întoarse bucuroasă la programul ei zilnic. li 
plăcea să fie la cârma unei case mari. Nu avea de 
supravegheat un personal numeros, însă casa avea 
nevoie în permanenţă de reparaţii mărunte şi trebuia 
să aibă grijă ca orice problemă minoră să fie depistată 
înainte să se agraveze. 

Pe la mijlocul săptămânii, telefoanele de la 
vecinii, prietenii şi familia judecătorului se răriseră, 
ceea ce era un lucru bun pentru că miercurea era ziua 
ei liberă. Ziua de miercuri era de obicei cea mai uşoară 
zi a săptămânii; lunea şi marţea rezolva lucrurile care 
se adunau spre sfârşitul săptămânii, iar joia şi vinerea 
se ocupa de tot ce era necesar pentru planurile de 
weekend ale judecătorului. In afară de miercuri, mai 
avea o jumătate de zi liberă sâmbăta sau duminica, în 
funcţie de programul judecătorului, încerca să fie cât 
mai flexibilă, să se adapteze la nevoile lui, iar el nu 
uita niciodată de timpul ei liber. 


Când era liberă, Sarah avea câteodată întâlniri - 
foarte rar, dat fiind că nu dorea să se angajeze în nicio 
relaţie -, se ducea la cumpărături, făcea „chestii 
femeieşti" - cum se exprimau fraţii ei - şi se antrena. 

Instalase un set de greutăţi şi un sac de box în 
subsol şi reuşea să se pregătească cel puţin o 
jumătate de oră în fiecare zi, plus încă o jumătate de 
oră de alergare. În unele zile de-abia avea timp să facă 
şi atât, dar dacă trebuia se trezea mai devreme şi îşi 
făcea exerciţiile obişnuite. Considera că păstrarea unei 
excelente condiţii fizice face parte din atribuţiile ei şi, 
pe lângă asta, îi plăcea să se simtă în formă, vioaie şi 
plină de energie. 

Pe lângă karate şi kick-boxing, mai studiase 
judo, tragerea cu arcul şi petrecea câte o oră în fiecare 
săptămână la un poligon de tir din oraş. Era bună, dar 
voia să fie şi mai bună, chiar dacă nu se afla în 
competiţie decât cu ea însăşi. Ba nu, voia să fie mai 
bună decât fraţii ei. Daniel şi Noel erau amândoi 
experţi la tir cum fusese şi tatăl lor, aşa că ea 
considera o datorie de onoare să se ridice la nivelul 
standardelor de familie. De câte ori se reunea întreaga 
familie - ceea ce se întâmpla de obicei o dată pe an, 
de Crăciun - ea, tatăl şi fraţii ei mergeau la o sală de tir 
să exerseze. Câștigătorul intra în posesia monedei de 
un dolar SusanB. Anthony cu o gaură de glonţ în 
centru. Noel pusese moneda pe un lănţişor de aur şi, 
dacă el sau Daniel erau câştigătorii întrecerii anuale, 
nu de sfiau să o poarte la gât tot timpul şi să se laude 
cu ea peste tot. După cum îi informase Sarah cu 
semeţie, ea şi tatăl ei nu se pretau la aşa ceva. 

Nu o purta, dar moneda se afla la ea. Ţinea 
moneda şi lănţişorul în cutia de bijuterii. Spre 
consternarea fraţilor ei, ieşise câştigătoare în ultimii 
doi ani consecutiv. Daniel făcea parte din trupele de 
asalt ale armatei, iar Noel era în detaşamentul de 
recunoaştere al infanteriei marine, aşa că luau 


competiţia cum nu se poate mai în serios. Dacă se 
gândea mai bine, probabil că nu aveau să o sune după 
ce vedeau caseta ca să-i spună că au un prieten care 
ar dori să o cunoască; cum să le convină să afle 
prietenii lor că sora mai mică este o ţintaşă mai bună 
decât ei? Sarah era sigură că informaţia nu avea cum 
să nu îi scape în timpul unei conversații, iar fraţii ei n- 
ar fi crezut niciodată că o făcuse din greşeală. Ghinion! 

Aşa că miercuri, după ce dimineaţa îşi făcu 
pedichiura şi îşi dădu unghiile de la picioare cu ojă roz 
închis, plecă să îşi facă ora obişnuită de exerciţii la o 
sală de gimnastică. Bărbaţilor poate că nu le place să 
primească şuturi de la un picior cu unghii roz, dar pe 
ea ideea o amuză. Poţi să pocneşti pe cineva pur şi 
simplu sau poţi să o faci cu stil; întotdeauna prefera 
stilul. 

După aceea făcu un duş revigorant şi luă prânzul 
la Summit, cumpără câte ceva, apoi se duse la un 
poligon de tir. Acolo veneau doar civili; poliţiştii aveau 
propriul lor poligon. Exista şi unul acoperit, dar dacă 
exersezi tot timpul înăuntru te dezobişnuieşti să ţii 
cont de condiţiile schimbătoare ale vremii şi de 
lumină, iar întrecerile pe care le avea de Crăciun cu 
bărbaţii din familia ei aveau loc numai în aer liber. 

Ziua era caldă şi primăvăratică, deşi abia trecuse 
de mijlocul lui martie. Copacii înmuguriseră; narcisele 
şi forsiţia înfloriseră deja, iar peluzele erau verzi. Aici, 
în sudul însorit, iernile sunt scurte - cam jumătate din 
cât spune calendarul că ar trebui să ţină. Poate fi şi 
ger, zăpadă şi gheaţă, dar în general iarna atinge doar 
uşor sudul, atât cât să cadă frunzele, iar peluzele să 
devină maronii. După aproximativ şase săptămâni - de 
obicei cam pe la mijlocul sau la sfârşitul lui ianuarie 
narcisele încep să scoată capul din pământ şi crengile 
copacilor se umplu de muguri. Perii albi de Bradford 
erau acum în floare aruncând explozii de culoare peste 
pajişti şi prin păduri. Nu era o regiune rea deloc. Sarah 


îşi amintea de unele locuri în care locuise când tatăl ei 
se afla în serviciu activ, când i se părea că nu-şi mai 
scotea paltonul câte şase luni. Exagera, desigur, dar 
avusese de suportat câteva ierni lungi şi friguroase. 

Când sosi la poligonul de tir, sufla o briză uşoară, 
dar era cald şi adierea i se păru plăcută, cu toate că 
purta sandale şi o bluză tricotată cu mâneci scurte. Se 
anunţase un front rece care avea să coboare 
temperatura a doua zi şi să declanşeze în noaptea de 
dinainte o furtună cu tunete, dar pentru moment 
vremea era perfectă. 

Achită taxa de intrare şi îşi alese ţinta, apoi îşi 
puse apărătoarele pentru urechi şi se duse la locul ei 
de tragere. Poligonul fusese săpat într-o coastă, aşa că 
gloanţele care nu nimereau ţinta se îngropau într-un 
mal de pământ înalt de şase metri. In jur fuseseră 
aşezate căpiţe de fân ca precauţie suplimentară în 
cazul în care s-ar fi rătăcit vreun glonţ, deşi nu auzise 
să se fi întâmplat niciun accident de când venea aici. 
Oamenii care exersau la acest poligon îşi luau toate 
măsurile de precauţie şi ştiau ce fac. 

Era la a patra ţintă când apăru cineva în spatele 
ei. Concentrată asupra tragerii, Sarah îşi goli 
încărcătorul, îl scoase, chemă ţinta înapoi şi de-abia 
după aceea se întoarse spre vizitator. 

Simţi o undă de şoc străbătându-i pieptul când îl 
recunoscu. Îşi scoase apărătoarele de la urechi. 

- Domnul detectiv... zise ea, dar nu putu să-şi 
amintească deloc numele de familie. Îmi pare rău, dar 
v-am uitat numele. 

- Cahill. 

- Exact. Îmi pare rău, repetă, dar fără să invoce 
scuza că fusese tulburată în noaptea aceea. 

Şi chiar fusese tulburată - de el mai mult decât 
de evenimentele nopţii şi de toate telefoanele pe care 
le avusese de dat -, însă nu avea de gând să îi 
mărturisească aşa ceva. 


Era îmbrăcat aproape la fel ca atunci, minus 
jacheta: bocanci, blugi şi tricou - astăzi purta unul 
albastru care i se mula pe umerii laţi, pe bicepşii 
puternici şi pe pectoralii ca piatra. Sarah îl evaluase 
corect: era musculos, dar nu exagerat. 

Îi era greu să-l privească în ochi, pentru că nu 
dorea să ridice privirea prea sus: de la gât în jos, 
bărbatul era o adevărată încântare. 

Ţinta veni înapoi pe linia automată. El întinse 
mâna, o desprinse din clemă şi studie urmele 
gloanţelor. 

- Vă urmăresc de când aţi venit. Vă descurcaţi 
destul de bine. 

- Mulţumesc, zise ea încărcându-şi din nou arma. 
Ce căutaţi aici? Poliţiştii merg de obicei la poligonul lor. 

- Am venit cu un prieten. Am liber azi, aşa că am 
trecut şi eu pe aici. 

O, Doamne! Nu voia să ştie că ziua lui liberă 
coincidea cu a ei. Părea un pic mai prietenos azi, deşi 
nu schiţa măcar un zâmbet. Îi aruncă o privire rapidă. 
La lumina zilei, trăsăturile lui erau tot aspre, ca şi cum 
fuseseră tăiate cu un ferăstrău în locul dălţii de 
precizie a sculptorului. Cel puţin era bărbierit proaspăt, 
iar acest lucru sublinia şi mai mult linia de granit a 
bărbiei şi a maxilarului, în mod sigur nu era un băiat 
prea frumos. De fapt, nu avea în el nimic băieţesc, 
frumos sau nu. 

- Sunteţi liber în fiecare miercuri? 

La naiba, cine o pusese să întrebe asta? Nu avea 
nevoie să ştie. 

- Nu, am făcut schimb cu un coleg. Trebuia să fie 
prezent la un eveniment special. 

Slavă Domnului! îşi spuse ea. Nu invitase 
niciodată un bărbat la o întâlnire, dar de data aceasta 
era în pericol să cedeze tentaţiei, cu toate că tipul 
părea să aibă o personalitate de neclintit. Nu i-ar fi 
plăcut ca un bărbat să se întâlnească cu ea doar 


pentru trupul ei, aşa că nu voia să se facă vinovată de 
aceeaşi ofensă. 

- Aţi fi putut să-i împuşcaţi. 

Afirmația fu însoţită de o privire directă şi Sarah 
clipi şocată. Avea ochi albaştri, duri şi pătrunzători. 
Ochi de poliţist, cărora nu le scăpa nimic. O privea fix, 
studiindu-i reacţia. Era atât de năucită, încât îi luă un 
minut ca să-şi dea seama că se referea la hoţi. 

- Aş fi putut, consimţi ea. 

- De ce nu aţi făcut-o? 

- Am considerat că situaţia nu impune măsuri 
extreme. 

- Erau amândoi înarmaţi cu cuțite. 

- Nu ştiam asta şi oricum nu mă ameninţaseră 
nici pe mine, nici pe judecător şi nu urcaseră la etaj. 
Dacă mi s-ar fi părut că vieţile ne sunt în pericol, aş fi 
tras, preciză ea şi se opri o clipă. Apropo, mulţumesc 
că nu aţi pomenit în raport despre instruirea mea. 

- Nu era un fapt relevant. Şi n-am scris eu 
raportul, pentru că nu a fost cazul meu. 

- Mulţumesc oricum. 

Rapoartele sunt publice şi orice reporter de 
televiziune s-ar fi agăţat imediat de menţiunea că 
îndeplinea şi oficiul de bodyguard. Dar cum nu li se 
pusese o asemenea întrebare, în timpul discuţiei nici 
ea, nici judecătorul nu pomeniseră nimic despre asta. 
O femeie-majordom suscita şi aşa destul interes fără 
să mai adauge faptul că era şi bodyguard. Nu numai 
că ar fi lipsit-o de avantajul de care se bucura, dar ar fi 
atras şi multă atenţie nedorită. 

- Felul în care vorbiţi, zise el privind-o fix în 
continuare. Aveţi poliţişti în familie? 

Oare tot timpul sărea de la un subiect la altul? 
Totuşi, ştia exact la ce se referă. Poliţiştii au un limbaj 
special, dominat de anumiţi termeni şi de o frazare 
aparte, ca şi militarii. Fiind dintr-o familie de militari, 
continua să-i considere civili pe toţi ceilalţi şi în 


conversațiile cu oamenii obişnuiţi folosea un limbaj 
mai puţin formal. Dar stând de vorbă cu detectivul 
Cahill, revenise la vechile şabloane. 

Clătină din cap: 

- Militari. 

- Aţi lucrat în armată? 

- Nu, tatăl meu a lucrat. Şi amândoi fraţii mei 
sunt în serviciu activ. Am preluat de la ei expresii cum 
ar fi: „ţintă ochită“. 

- La ce armă? 

- Tata a fost în infanteria marină, Noel este şi el 
în infanteria marină, iar Daniel e în armată. 

El dădu scurt din cap. 

- Şi eu am fost în armată. 

Atitudinea lui era specifică. Unii bărbaţi intră în 
armată pentru că li se oferă şansa unei educaţii, aşa 
că îşi fac anii de serviciu şi apoi se retrag. Restul sunt 
cei devotați, cei care rămân militari de carieră. Dar 
detectivul Cahill era prea tânăr ca să fi avut timp să-şi 
încheie cei douăzeci de ani de armată, să absolve 
Academia de Poliţie şi să avanseze la gradul de 
detectiv. 

- Cât timp aţi fost în armată? 

- Opt ani. 

Se gândi la chestia asta în timp ce prinse o altă 
ţintă în clemă şi o trimise la locul ei. Opt ani. De ce 
plecase din armată? Ştia că nu fusese dat afară, 
pentru că dacă era aşa nu ar fi fost angajat în 
departamentul de poliţie din Mountain Brook. Oare se 
accidentase, cum se întâmplase cu tatăl ei? Aruncă o 
privire spre trupul lui puternic şi în formă. Nu, se 
îndoia că acela era răspunsul. 

Nu îl cunoştea destul de bine ca să îl întrebe şi 
nici nu era sigură dacă îşi dorea să-l cunoască atât de 
bine. Ba nu, se minţea singură; fără îndoială că dorea 
să îl cunoască mai bine, să afle dacă exista vreun pic 
de umor în spatele acelei feţe acre şi a acelor ochi de 


poliţist, dar în cazul acesta era mai bine să nu ştie. 
Exista ceva la el - şi nu era vorba doar de trupul lui, 
oricât de perfect era care îi stârnea o reacţie prea 
puternică. Hormonii erau de vină probabil, dar îşi 
dădea seama că bărbatul acesta putea să îi străpungă 
scutul. Dacă îl lăsa, ar fi putut să o atragă într-o relaţie 
care nu era tocmai ce-şi dorea, ţinând cont de slujba şi 
planurile ei. 

Totuşi, poate că ar fi fost o prostie să-l lase să-i 
scape. In ciuda faptului că părea morocănos, putea fi 
un bărbat pe care l-ar fi putut iubi. Să rămână la Planul 
ei sau să dea curs atracției pentru voinicul din faţa ei? 
Grea decizie. 

Îşi înăbuşi un zâmbet. În mintea ei se perindau 
toate acestea, iar el probabil nu se simţea atras de ea 
absolut deloc. Poate că era căsătorit şi avea cinci copii. 

Las-o baltă, îşi spuse. Dacă era singur şi suficient 
de interesat să facă o mişcare, atunci avea să 
hotărască ce va face. 

Luând această decizie înţeleaptă, îşi puse din 
nou apărătoarele pe urechi, iar el făcu acelaşi lucru. 
Luă pistolul în mâna stângă, îşi apucă încheietura 
mâinii cu dreapta pentru mai multă stabilitate şi goli 
încărcătorul în ţintă calm şi metodic. Era obişnuită cu o 
audienţă critică - adică tatăl şi fraţii ei aşa că prezenţa 
lui Cahill nu o deranja. 

El îşi scoase apărătoarele de la urechi când linia 
automată aduse ţinta înapoi. 

- Aţi tras cu stânga de data asta. 

Doamne, nu îi scăpa nimic! 

- Jumătate din exerciţiile de tir le fac cu mâna 
stângă. 

- De ce? 

- Pentru că îmi iau slujba în serios. Într-o situaţie 
de criză, dacă sunt rănită la mâna dreaptă, pot totuşi 
să îmi protejez subiectul. 


El aşteptă ca ţinta să vină înapoi, după care o 
studie. Trăgea aproape la fel de bine cu stânga cum 
trăgea cu dreapta. 

- Vă antrenați cu atâta râvnă pentru o 
ameninţare despre care nu prea credeţi că se va 
materializa. 

Ea ridică din umeri. 

- Nu sunt plătită să fac teoria probabilităților; 
sunt plătită să fiu pregătită în orice moment. Punct. 

- Hei, doctore! 

El se uită spre şirul de trăgători şi ridică mâna. 

- Cred că prietenul meu e gata de plecare. 

- Doctore? întrebă ea surprinsă de poreclă. 

- E o poveste lungă, spuse el, dar nu avea chef 
să dea mai multe amănunte. Domnişoară Stevens. 

Înclină capul în semn de rămas-bun şi se 
îndepărtă înainte să mai apuce să spună ceva. Se opri 
lângă un bărbat solid îmbrăcat în blugi, tricou şi cu 
şapcă de base-ball pe cap, care îi arătă un teanc de 
ţinte clătinând din cap dezgustat. Detectivul Cahill 
examina pistolul, îl încărcă din nou cu dexteritate şi 
prinse o nouă ţintă. 

Sarah se abţinu să privească spre ei. Avea 
propriile exerciţii de terminat, aşa că înainte să plece 
mai goli două încărcătoare cu mâna stângă, de la 
distanţe diferite. Când se uită în jur, detectivuli Cahill 
şi amicul lui plecaseră. 


Capitolul 5 


După ce se convinse că noul pistol al lui Rick nu 
era bun de nimic, Cahill se duse împreună cu prietenul 
lui la magazinul de arme de unde îşi cumpărase 
pistolul. Rick îl pisă la cap pe vânzător aproape o oră, 
dar fără niciun rezultat: cumpărase pistolul care era 
deja înregistrat pe numele său, actele fuseseră depuse 


încă din ziua în care îl achiziţionase, aşa că, dacă avea 
vreo plângere, trebuia să o adreseze fabricantului, ori 
putea să vândă pistolul mai departe altui fraier. 

Se duseră la un restaurant ca să se consoleze cu 
mâncare şi ceva de băut. 

- Comandă-mi o bere, te rog, zise Rick şi se duse 
la toaletă. 

Cahill se aşeză pe un scaun la bar şi dădu 
comanda. Sorbea deja din cafea când Rick se întoarse. 

- E tare tipa cu care stăteai de vorbă la tir, 
remarcă el, trântindu-se pe scaunul de lângă Cahill. Te 
culci cu ea? 

Cahill întoarse încet capul şi îşi privi prietenul cu 
răceală, de parcă nu îl mai văzuse în viaţa lui. 

- Cine dracu' te crezi şi de fapt de ce m-ar 
interesa? 

Rick zâmbi admirativ. 

- Bine. Foarte bine. Aproape că m-ai speriat. Îmi 
dai voie să folosesc şi eu textul ăsta? 


- N-ai decât. 
- Deci, te culci cu ea sau nu? 
- Nu. 


- De ce? E măritată? 

- Din câte ştiu eu, nu. 

- Atunci, repet: de ce? 

- Nici n-am încercat. 

Rick clătină din cap şi întinse mâna după sticla 
de bere. 

- Trebuie să îţi revii, fiule. E adevărat, ai avut un 
divorţ urât, dar sa terminat. Acum eşti liber şi trebuie 
să începi să îţi trăieşti viaţa. 

Rick avea la activ două divorţuri şi era acum în 
căutarea soţiei numărul trei, ceea ce îl făcea pe Cahill 
să nu prea pună preţ pe sfaturile lui în privinţa 
femeilor. Rick se pricepea să le atragă, dar nu ştia să 
le şi păstreze. Insă, fiind prietenul lui bun, se feri să io 
spună în faţă. 


- Dă-mi timp, zise el încet. 

- A trecut un an, ce dracu'! 

- Poate că am nevoie de un an jumate. Pe lângă 
asta, mă văd cu femei. 

Rick pufni în râs. 

- Da, dar fără să ducă la nimic. 

- Nici nu vreau să ducă undeva. Nu vreau decât 
sex, declară el privind fără chef în ceaşca de cafea. 

Era clar că voia sex, dar nu era aşa de simplu. 
Femeile care erau dispuse la aventuri de o noapte fără 
obligaţii nu erau genul pe care şi-l dorea el. 
Promiscuitatea nu îl atrăsese niciodată. Cele care îl 
atrăgeau cu adevărat voiau relaţii pe termen lung, iar 
el încă nu era pregătit pentru aşa ceva. 

Şi nu pentru că nu o uitase pe Shannon, pentru 
că de fapt o uitase din clipa în care aflase că îl înşela 
cu un doctor de la spitalul unde lucra. Însă divorţul 
fusese groaznic, ea luptându-se să obţină tot ce putea, 
de parcă simţea nevoia să îl pedepsească pentru că 
îndrăznise să nu o mai dorească. Nu înţelegea femeile, 
sau cel puţin nu le înţelegea pe cele ca Shannon; dacă 
nu avusese intenţia să se despartă, atunci de ce ÎI 
înşelase? Chiar crezuse că n-o să se descotorosească 
de ea dacă afla? Şi uite că aflase şi se descotorosise 
de ea, fapt care o făcu să reacționeze cu un spirit de 
răzbunare aproape de demenţă. 

Încercase să se comporte corect, însă nu era 
prost. Primul lucru pe care îl făcuse după ce aflase de 
legătura ei fusese să scoată jumătate din banii aflaţi în 
contul lor comun şi să îşi deschidă un cont la o altă 
bancă numai pe numele lui. Apoi îi scosese numele de 
pe toate cărţile lui de credit, ceea ce nu era o tragedie 
pentru ea, fiindcă avea propriile cărţi de credit, dar cu 
toate astea înnebunise de furie la aflarea acestei 
măsuri. Bănuia că îşi dăduse seama în clipa în care 
încercase să cumpere ceva cu una dintre cărţile lui de 


credit - după ce o dăduse afară din casă, lucru pe care 
el îl considera corect. 

El introdusese primul acţiune de divorţ, dar ea 
nu se lăsă şi introduse şi ea acţiune revendicând 
absolut tot: casa, maşina, mobila şi în plus pretindea 
ca el să plătească toate facturile pentru casă, maşină 
şi mobilă, cu toate că ea câştiga mai mult lucrând în 
administraţia spitalului decât el ca poliţist - şi voia 
chiar şi pensie alimentară. 

Avocatul pe care îl angajase Shannon era un 
rechin specializat în divorţuri, renumit pentru tacticile 
lui necruțătoare. Pe Cahill îl salvase avocatul său 
extrem de inteligent şi o judecătoare şi mai deşteaptă, 
care o citise pe Shannon ca pe o carte deschisă. Când 
aflase că va judeca o femeie crezuse că totul era 
pierdut, dar avocatul lui îi spuse zâmbind: „O să ne 
distrăm pe cinste". 

Cahill nu ar fi putut categorisi divorţul ca 
distractiv, dar în cazul său chiar aşa fusese. Dat fiind 
că nu erau copii la mijloc, judecătoarea împărţise totul 
direct proporţional cu veniturile lor. Nici unul dintre ei 
nu voia casa, aşa că se hotărâse să fie vândută, iar cu 
banii obţinuţi să fie plătită ipoteca şi restul banilor 
împărţiţi între soţi. Shannon câştiga de două ori mai 
mult ca el, aşa că el urma să primească o sumă dublă, 
ea putându-şi permite mai uşor o altă casă. Se uitase 
la ea la pronunţarea sentinţei şi o văzuse cum se 
înroşeşte de furie, nevenindu-i să creadă. Nu se 
aşteptase la aşa ceva. Începuse să şuşotească furioasă 
la urechea avocatului, obligând-o pe judecătoare să 
lovească în masă cu ciocănelul, somând-o să tacă. 

Shannon primise maşina, Cahill camioneta lui şi 
împărţiseră mobila. Nu voise să ia patul, gândindu-se 
că dormise în el împreună cu doctorul. Dar când îşi 
cumpără o casă nouă şi se mută în ea, avea nişte 
scaune pe care să stea, o masă la care să mănânce, 
vase pe care să le folosească, un televizor la care să 


se uite şi un pat nou-nouţ în care să doarmă. După ce 
îşi primise banii din vânzarea casei, se debarasase 
rând pe rând de toate lucrurile pe care le cumpărase 
împreună cu Shannon. Nu păstrase nici măcar o 
furculiţă sau un prosop. 

Păcat că nu putea scăpa la fel de uşor şi de 
gustul amar care nu voia să dispară. 

Consecința cea mai dăunătoare era că Shannon 
îl făcuse să se îndoiască de propria lui judecată. O 
iubise şi crezuse că îşi vor petrece toată viaţa 
împreună. Îşi făcuseră un plan bine pus la punct: deşi 
avea o slujbă bună la Departamentul de poliţie 
Mountain Brook - ofiţerii din Mountain Brook fiind cel 
mai bine plătiţi din tot statul -, după ce ea îşi luase 
diploma în administraţia spitalelor şi obținuse un post 
cu un salariu considerabil, lucruri pe care le făcuse cu 
o viteză uluitoare - el urma să părăsească poliţia şi sa 
intre la Facultatea de Medicină. Privind înapoi, se 
întrebă dacă Shannon nu făcuse o obsesie pentru 
doctori. El primise instruire medicală în armată şi i-ar fi 
plăcut să meargă mai departe, dar după câţiva ani în 
Departamentul din Mountain Brook îşi dăduse seama 
că îi plăcea meseria de poliţist mult mai mult decât 
cea de doctor. 

Poate că acela fusese momentul în care Shannon 
începuse să calce strâmb, când el renunţase la ambiția 
de a deveni doctor. Poate că îşi dorea bani mulţi şi 
evenimente mondene strălucitoare şi, când el nu îi 
împlinise visurile, se simţise îndreptăţită să şi le 
regăsească în altă parte. Dar crezuse că pe e/îl iubea, 
indiferent că ţinea în mână bisturiul sau pistolul. Cum 
de nu simţise că ceva nu era în ordine? Şi dacă avea 
să repete greşeala? Avea darul să îi cântărească pe 
suspecți dintr-o privire, dar când fusese vorba de 
propria lui soţie se înşelase lamentabil. lar acum nu 
mai era sigur că nu va alege o altă femeie exact ca 


Shannon şi că nu va fi la fel de orb până ce avea să 
primească iar pumnul infidelităţii drept în faţă. 

- Te-ai posomorât din nou, remarcă Rick. 

- La asta mă pricep cel mai bine, mormăi Cahill. 

- Practica te face să atingi perfecțiunea. Şi nu e 
de mirare - nici măcar nu ţi-ai comandat o bere. M-aş 
întrista şi eu dacă ar trebui să mă limitez la cafea. 

- O să beau o bere când mâncăm. Ai uitat că eu 
conduc? 

- Apropo de mâncare, mi-e foame. 

Rick se uită în jur şi găsi un separeu gol. 

- Hai să ne mutăm acolo şi să comandăm ceva. 

Îşi luă sticla de bere şi coborî de pe scaunul de la 
bar. Cahill îşi luă ceaşca de cafea, îi făcu semn 
barmanului că se duceau la masă şi se aşeză lângă 
Rick în separeu. 

- Unde ai cunoscut-o? întrebă Rick. 

- Pe cine? 

- Pe cine? îl maimuţări Rick. Pe femeia de la tir. 
Cea cu pistolul şi cu acel fund minunat, pe care blugii 
se mulau atât de frumos că aproape mi s-a tăiat 
răsuflarea. 

- Casa în care lucrează a fost jefuită săptămâna 
trecută, iar eu i-am luat declaraţia. 

- Doar săptămâna trecută ai cunoscut-o? 
Înseamnă că mai sunt speranţe. Ai de gând să o inviti 
undeva? 

- Nu. 

- Şi de ce nu? vru să ştie Rick ridicând vocea. 

Veni chelneriţa şi se întrerupse să ia meniul şi să 
îl deschidă. Cahill comandă un burger, cartofi prăjiţi şi 
o bere. După o deliberare îndelungată, Rick comandă 
acelaşi lucru. Imediat ce cheneriţa se îndepărtă, se 
aplecă peste masă şi repetă: 

- Şi de ce nu? 

- Parcă ai fi o placă stricată, zise Cahill enervat. 

- Nu ţi se pare că arată de nota zece? 


Cahill oftă. 

- Ba da, mi se pare. 

De fapt, nu i se părea că arată de nota zece, ci 
de nota douăzeci. Problema era că suferise deja arsuri 
de gradul trei în războiul relaţiilor sentimentale şi nu 
mai avea niciun centimetru de piele disponibilă pentru 
o nouă înfrângere. Cel puţin, nu încă. Ştia că până la 
urmă pielea i se va reface şi va putea să se expună din 
nou flăcărilor, dar încă nu era momentul. 

- Atunci invit-o undeva! Cel mai rău lucru care se 
poate întâmpla e să te refuze. 

- Nu e genul care să se preteze la o aventură de 
o noapte. 

- Atunci oferă-i două nopţi. 

- O singură noapte înseamnă fără obligaţii. Două 
înseamnă deja o relaţie şi asta este exact ceea ce nu 
vreau. 

- Poate că nu vrei, dar exact de asta ai nevoie. 
Când cazi de pe cal, te ridici şi urci imediat la loc în şa, 
nu stai să îţi faci gânduri negre. Urcă pe cal, amice, şi 
călăreşte mai departe. 

- Încetează! gemu Cahill. 

- Bine, bine, spuse Rick desenând cu degetul linii 
pe paharul aburit, apoi ridică privirea spre Cahill. Ai 
ceva împotrivă să o invit eu undeva? 

Îi veni să îl dea cu capul de masă. 

- Nu! Ce naiba să am împotrivă? 

Işi spuse că asta urmărise tot timpul, să se 
asigure că drumul era liber. 

- Bun, voiam să fiu sigur. Cum o cheamă? 

- Sarah Stevens. 

- E trecută în cartea de telefon? Ai numărul ei? 

- Nu ştiu. Nu. 

- Nu i-ai luat numărul? Credeam că trebuie să 
luaţi numerele ca să le treceţi în dosar sau ceva de 
genul ăsta. 


- Are apartamentul ei separat în casa în care 
lucrează. Nu ştiu dacă are şi un număr privat. Probabil 
că are. 

- Lucrează într-o casă? A cui casă? Unde? Ce 
face acolo? 

Uneori Rick scuipa cuvintele cu atâta viteză, 
încât aveai impresia că stai de vorbă cu o mitralieră. 

- E majordom şi lucrează pentru un judecător 
federal pensionat. 

- Parcă ai zis că o cheamă „Stevens“, nu 
„Butler“!. 

- Rick, cască urechile! E majordom - cum există 
în casele mari englezeşti. Cu un şervet împăturit pe 
braţ şi alte chestii din astea. 

- Nu mă-nnebuni! exclamă Rick, lăsându-se pe 
spate uimit. Nu ştiam că avem majordomi în Alabama. 
A, stai puţin, vorbim aici de Mountain Brook. 

- Exact. 

- Majordom! Ce chestie tare! Nu ştiam că femeile 
pot fi majordom. Ce ar fi ea de fapt, majordoamă? 

Cahill zâmbi fără să vrea. 

- Nu. Cred că majordom nu se schimbă după 
gen, cam cum e şi cu pilot. 

Dar creierul zglobiu al lui Rick trecuse deja la 
altceva. 

- Deci aş putea să o sun la numărul judecătorului 
ăstuia. Cum îl cheamă? 

- Lowell Roberts. 

- Are numărul trecut în cartea de telefon? 

- Nu ştiu, iar dacă nu îl are fii sigur că n-o să 
umblu la dosar ca să-l scot pentru tine. 

- Halal prieten! De ce nu? 

- Dacă nu e trecut, înseamnă că nu vrea să fie 
deranjat şi n-am de gând să am neplăceri dând 


1 Butler - (engleză) majordom. 


numărul tuturor bărbaţilor care vor să o invite la 
plimbare. 

- Aha! 

- Ce „aha“? 

- Deci am avut dreptate, tipa te interesează! 

- Cred că tomografiile tale prezintă imagini de 
coşmar. 

Veni chelneriţa cu berile şi Cahill luă o înghiţitură 
zdravănă să se întărească. 

- De aceea mă pricep atât de bine la computere, 
amice - am o gândire analitică. 

- In cazul de faţă nu e nimic de analizat. 

- Pe naiba! Tipa ţi se pare de nota zece şi nu vrei 
să îmi dai numărul ei. Dovezile sunt concludente, iar 
procuratura îşi încheie pledoaria. 

- Poţi să spui orice, n-ai să mă determini să îţi fac 
rost de numărul ei. Poate că e trecut în cartea de 
telefon. Nici măcar nu te-ai uitat. 

- La ce bun să ai un prieten poliţist dacă nu vrea 
să îţi facă rost de informaţii secrete? 

- Ca să îi ceri părerea în legătură cu un pistol de 
doi lei după ce ai aruncat banii pe el. 

Rick zâmbi cu toată gura. 

- Asta cam aşa e, dar nu mă abate de la subiect. 
De-abia mi-am luat avânt. Eşti atras de femeia asta. 
Te-ai dus să stai de vorbă cu ea, deşi chiar tu recunoşti 
că nu e genul cu care să ai o aventură de o noapte. 
Prietene, poate nu îţi dai seama, dar ai intrat în 
convalescenţă. În scurt timp îi vei zâmbi peste masă la 
micul dejun. 

- Nu zâmbesc prea des, zise Cahill, cu toate că 
abia se stăpânea să nu zâmbească. 

- Bine, ai să te încrunţi la ea peste masă în timp 
ce luaţi micul dejun. Nu asta voiam să spun. 

Cahill renunţă să-şi mai bată capul cu Rick. 

- Bine, ai dreptate. Tipa e atât de tare, încât îmi 
vine să sar în trei picioare de câte ori o văd. 


- Aşa, da! 

- iți rup spinarea şi îţi tai picioarele dacă o suni. 

- Aşa te vreau! 

- Ce naiba întârzie atât cu burgerii ăia? 

Se uită în jur şi, exact la ţanc, chelneriţa apăru 
cu două farfurii încărcate cu cartofi prăjiţi picanţi. 

Rick îi aruncă o privire, apoi dădu din cap cu jale. 

- Eşti irecuperabil, doctore. lrecuperabil. 

- Mi s-a mai spus. 

++ + 

Sarah se întoarse acasă simțindu-se în acelaşi 
timp şi obosită şi plină de energie după o şedinţă grea 
cu instructorul de karate. Ca în fiecare miercuri, 
judecătorul lua cina în oraş ca să o scutească de orice 
griji. Făcu un tur rapid al casei verificând dacă toate 
ferestrele sunt închise şi uşile încuiate, apoi urcă în 
apartamentul ei. 

Judecătorul îi pusese corespondenţa pe măsuţa 
de lângă scară. Se uită peste plicuri în timp ce urca: o 
revistă Consumer Reports, câteva cataloage şi o 
scrisoare. 

Lăsă plicurile pe măsuţa ei de două persoane din 
bucătărie, puse o cană cu apă în cuptorul cu 
microunde, apoi se duse în baie şi se dezbrăcă. Îşi 
făcuse duş după antrenament, dar hainele pe care le 
purtase erau încă umede; oftă de plăcere când 
ventilatorul din tavan îi trimise un val de aer răcoros 
peste pielea goală. Astăzi avusese două şedinţe grele 
de antrenament şi seara intenţiona să se răsfeţe. Avea 
să îşi facă o mască cosmetică, apoi să se relaxeze 
îndelung în apa parfumată cu lavandă. 

Dădu drumul la apă, aruncă în cadă un pachet 
de săruri de baie, îşi puse un halat şi se întoarse în 
bucătărie să pună un plic de ceai verde Salada în cana 
cu apă fierbinte. Lăsă ceaiul la infuzat şi răsfoi nişte 
cataloage, apoi le aruncă la gunoi. Prima înghiţitură de 


ceai i se păru divină; suspinând de plăcere, se aşeză 
pe scaun şi desfăcu o scrisoare. 


Stimată domnişoară Stevens, 

Aş dori să vă fac o ofertă de angajare în casa 
mea, pe acelaşi post pe care îl ocupati acum. Am o 
proprietate mare căreia i-ar prinde bine administrarea 
dumneavoastră competentă şi cred că avantajul va fi 
reciproc. La salariul pe care îl aveţi acum voi adăuga 
suma de zece mii de dolari. vă rog să mă sunati ca să- 
mi comunicaţi decizia dumneavoastră. 


Hmm, interesant! Nu o tenta, dar era totuşi 
interesant. Se uită la adresa expeditorului - o stradă 
din Mountain Brook. După data de pe plic, scrisoarea 
fusese trimisă imediat după reportaj. 

Nu se aşteptase să primească oferte de 
angajare. Se simţea flatată, dar nu avea de gând să îl 
părăsească pe judecător, indiferent câţi bani i s-ar fi 
oferit. 

Chestiunea merita rezolvată imediat, aşa că 
ridică receptorul şi formă numărul din scrisoare. După 
două apeluri, intră robotul şi o voce bărbătească 
moale spuse: „Aţi sunat la numărul şase şapte opt 
cinci. Lăsaţi, vă rog, un mesaj.“ 

Sarah ezită. Nu îi plăcea să lase mesaje, dar 
oamenii îşi instalează robot telefonic pentru a fi 
utilizat. „Sunt Sarah Stevens. Vă mulţumesc pentru 
oferta de angajare, dar sunt foarte mulţumită de 
postul meu actual şi nu intenţionez să plec. Vă 
mulţumesc încă o dată” 

închise telefonul şi luă cana cu ceai, apoi îşi 
aminti că lăsase apa să curgă în cadă. Se duse repede 
în baie. Cada era plină cu apă aburindă, exact cum 
trebuia. Închise robinetele, dădu drumul CD-player- 
ului, îşi lăsă halatul să cadă pe podea, intră în cadă şi 
se cufundă până la bărbie oftând. Apa fierbinte începu 


să lucreze asupra muşchilor ei obosiţi; aproape că 
simţi cum tensiunea se prelinge afară. Muzica de 
meditaţie umplu baia cu acorduri domoale şi relaxante 
de pian şi coarde. 

++ + 

Sunt Sarah Stevens. Opri caseta, apăsă butonul 
replay şi ascultă din nou. 

Sunt Sarah Stevens. 

Vocea îi suna exact ca la televizor, joasă şi 
caldă. Stătuse lângă robotul telefonic ascultând în timp 
ce ea lăsa mesajul. 

Sunt Sarah Stevens. 

Nu îi venea să creadă că îi refuzase oferta. Zece 
mii de dolari! Insă asta dovedea că este loială, iar 
loialitatea este o marfa prețioasă. Avea să îi fie la fel 
de loială şi lui o dată venită la el în casă. 

Sunt Sarah Stevens. 

Avea un talent special să facă oamenii să se 
răzgândească şi să aranjeze lucrurile exact cum voia 
el. Deci nu intenţiona să îşi părăsească postul actual? 
O să aibă el grijă să o determine să plece. 


Capitolul 6 


A doua zi dimineaţă, în timp ce îi servea micul 
dejun, Sarah îi spuse judecătorului: 

- Am primit ieri o scrisoare cu o ofertă de 
angajare. Probabil că a văzut reportajul. 

Dintr-un motiv sau altul, judecătorul îşi privea 
frigănelele cu suspiciune evidentă. Işi pusese ochelarii 
şi se aplecase să le studieze mai bine. 

- Ce sunt punctele astea roşii? vru el să ştie. 

- Scorţişoară. Ca să faci frigănele cu scorţişoară 
trebuie să pui scorţişoară. 

- Hm! Doctorul zice că mi-a scăzut colesterolul 
cu douăzeci de unităţi. Şunca din soia nu ar fi putut să 


mi-l scadă atât de mult, aşa că sunt sigur că faci tu 
ceva cu mâncarea mea. 

- Ce aş putea să fac cu nişte frigănele? întrebă 
ea retoric. 

- Poate că nu faci nimic cu frigănelele, dar îmi 
pui ceva în restul mâncării. 

Sarah zâmbi şi îi puse în faţă o farfurie cu 
căpşune proaspete. 

- Nimic special, minţi ea pe un ton vesel. 

- Hm! exclamă el din nou. Jigodia aia jegoasă 
care vrea să te angajeze şi să te ia de lângă mine ştie 
că şi-ar aduce un tiran în casă? 

Ea îşi înăbuşi un hohot de râs. 

- Jigodie jegoasă? 

Judecătorul era un om de modă veche şi n-ar fi 
fost de mirare să îl audă spunând despre cineva că e 
„mişel“. Dar să îl audă vorbind în jargon era ca şi cum 
i-ar fi văzut pe judecătorii Curţii Supreme cântând o 
melodie rap pe treptele Capitoliului. 

- Nepoţii. 

- Aha! Barbara avea doi copii, o fată de 
cincisprezece ani şi un băiat de nouăsprezece; asta 
explica totul. Sarah se amuză o clipă imaginându-şi-o 
pe Blair, la cei cincisprezece ani ai ei, cu inel în 
sprânceană, învăţându-l pe respectabilul judecător 
insultele cele mai în vogă printre adolescenţi. 

- Nu mai e mult şi o să-mi dai să mănânc tofu, 
mormăi el revenind la suspiciunile în privinţa 
alimentaţiei. 

Începu să îşi mănânce frigănelele, cu puncte 
roşii cu tot. Sarah îşi ascunse zâmbetul la gândul că 
bucătăreasa îl hrănea de câteva luni cu tofu camuflat 
cu măiestrie. 

- De fapt, ce este tofu? 

- Cheag şi zer, minus zerul. Cheag din soia, mai 
exact. 


- Sună oribil, zise el studiindu-şi şunca artificială. 
Asta nu e făcută din tofu, nu-i aşa? 

- Nu cred. Cred că e din carne artificială. 

- Atunci e în ordine. 

Îi veni să îl sărute pe creştetul capului alb, dar 
asta contravenea total principiilor sale profesionale. 
Era atât de dulce mâncându-şi sârguincios carnea 
artificială, pândind în acelaşi timp să detecteze orice 
semn de prezenţă a tofu-lui. 

- Ce i-ai spus jegosului? 

- l-am mulţumit pentru ofertă, dar i-am zis că 
sunt foarte mulţumită de postul meu actual. 

Ochii strălucitori ai judecătorului scânteiară prin 
lentilele ochelarilor. 

- Spui că te-a văzut la televizor? 

- Aşa cred. Numai dacă nu a luat numele meu de 
la vreunul dintre prietenii dumneavoastră. 

- Doar n-a fost unul dintre ei, nu? întrebă el 
bănuitor. 

- Nu. N-am recunoscut numele. 

- Poate că e un tânăr arătos care s-a îndrăgostit 
de tine de cum te-a văzut. 

Ea îşi reţinu cu greu un pufnet dispreţuitor. 

- Oamenii care îţi fac oferte de angajare fără să 
îţi ştie calificările şi fără să ceară referinţe sunt nişte 
idioţi. 

- Sarah, nu încerca să mă duci cu preşul. Spune- 
mi ce simţi cu adevărat. 

De data asta izbucni în râs. Replica aceasta o 
învățase, probabil tot de la Blair. 

- Trebuia măcar să te fi dus la un interviu, 
continuă el luând-o prin surprindere. 

Sarah rămase ţintuită locului şi îl privi fix. 

- De ce? 

- Pentru că eu sunt bătrân şi nu mai am mulţi ani 
de trăit. Ar putea fi o ocazie favorabilă pentru tine şi ți- 
ar putea oferi un salariu mai mare. 


- Mi-a oferit, dar nu are importanţă. Nu plec de 
aici decât dacă mă concediaţi. 

- Mai mulţi bani te-ar ajuta să-ţi duci la 
îndeplinire Planul. 

Îi împărtăşise intenţiile ei de a-şi lua o vacanţă 
prelungită şi de a călători prin toată lumea, iar el 
fusese entuziasmat de idee şi se apucă imediat să 
studieze atlasul căutând lucruri care ar fi putut-o 
interesa în diverse ţări. 

- Planul meu merge destul de bine, dar oamenii 
sunt oricum mai importanţi decât planurile. 

- lartă un om bătrân pentru indiscreţie, dar eşti o 
femeie tânără şi frumoasă. Cum rămâne cu căsătoria, 
cu întemeierea unei familii? 

- Sper ca într-o zi să am o familie, darnue 
momentul acum. Şi dacă n-o să mă mărit niciodată, 
asta nu mă va împiedica să mă bucur de viaţă. Îmi 
place meseria mea şi sunt mulţumită de mine însămi, 
ceea ce nu e puţin lucru. 

- Nu, nu este. De fapt, e o calitate rară, zâmbi el 
cu blândeţe studiind-o. Când te vei căsători - observi 
că spun când, nu dacă, pentru că într-o bună zi vei 
întâlni un bărbat care va avea destul creier să nu te 
lase să-i scapi - individul va trebui să îngenuncheze 
zilnic şi să-i mulţumească Domnului pentru norocul 
care a dat peste el. _ 

li veni să îl îmbrăţişeze. In loc de asta, surâse şi 
spuse: 

- Mi-aţi făcut un compliment  încântător. 
Mulţumesc. Credeţi că ar simţi la fel dacă l-aş hrăni cu 
tofu? 

- Va şti că o faci pentru binele lui. 

In ciuda replicii curtenitoare, se uită din nou 
bănuitor la farfuria goală. 

- Vă asigur că nu e nici urmă de tofu în frigănele. 

Oftă uşurat şi începu să îşi mănânce căpşunile, 
fără să ceară şi alte asigurări. Era destul de deştept ca 


să suspecteze că fusese deja contaminat cu tofu, dar 
era dispus să treacă totul cu vederea câtă vreme 
nimeni nu se atingea de frigănelele lui preferate. 

După prânz Sarah primi telefonul la care se 
aştepta de la unul dintre fraţii ei. Era Daniel, sunând 
din Texas. 

- Bună, scumpo. Mi-a plăcut caseta, arăţi foarte 
bine. Colegilor mei nu le vine să creadă că eşti sora 
mea şi toţi vor să le fac lipeala cu tine. 

- Da, cum să nu, zise ea zâmbind. 

- De ce nu? Recunosc că unora dintre ei nu le-aş 
face cunoştinţă nici cu o prostituată, dar sunt şi câţiva 
de treabă. 

- Ti-am spus cumva cât de mândră sunt de 
medalionul meu Susan B. Anthony? îl întrebă ea pe un 
ton suav. 

- N-ai fi în stare! 

- Nu ştiu cum, dar subiectul ăsta apare în 
conversaţie de fiecare dată când am o întâlnire. 

- Ca să revenim la subiect, se grăbi el să 
schimbe vorba, în biletul pe care mi l-a trimis o dată cu 
caseta, mama zice că ai împiedicat un jaf cu o lovitură 
graţioasă de pumn. 

- N-a fost graţioasă deloc. L-am pocnit drept în 
tâmplă. 

- Au! Bravo, micuţo! 

- Mulţumesc. 

Venind de la un ofiţer din trupele de asalt, lauda 
însemna ceva. 

- Eram sigură că o să primesc un telefon de la 
tine sau de la Noel, sau chiar de la amândoi, după ce 
vedeţi caseta. 

- Nu cred că Noel a văzut-o. Nu e în ţară. 

Nu era nevoie să îi spună mai mult. Crescuse 
într-o familie de militari şi ştia ce înseamnă asta. Noel 
lucra într-un detaşament de recunoaştere al infanteriei 
marine; fusese în Afganistan, apoi se întorsese în 


California, aşa că numai Dumnezeu şi Pentagonul ar fi 
putut şti unde se află în acest moment. În fine, 
probabil că Daniel ştia; el şi Noel aveau mijloacele lor 
speciale de comunicare. 

- Şi tu? întrebă ea. 

- Sunt încă în Texas. 

- Ştiu. 

Îşi dădu ochii peste cap în semn de exasperare, 
ştiind că fratele ei auzise tonul acela destul de des ca 
să vizualizeze felul în care îşi rostogolea ea ochii în 
clipa aceea. 

- Mai stau doar până când se întorc vacile acasă. 
Am început să ruginesc de la atâta inactivitate. 

Când se întorc vacile acasă era codul familiei 
pentru îmbarcare chiar în acea zi, dat fiind că vacile se 
întorc acasă în fiecare zi după-amiază. Nu se obosi să-l 
mai întrebe unde urma să plece, pentru că oricum nu i- 
ar fi spus. 

- Ai vorbit cu mama şi cu tata? 

- Aseară. Sunt bine. 

Asta însemna că le spusese deja că pleacă în 
misiune. Oftă, masându-şi fruntea. După evenimentele 
din 11 septembrie grija devenise un sentiment 
permanent în toate familiile de militari, însă Daniel şi 
Noel erau amândoi ofiţeri de carieră şi foarte buni în 
meseriile lor. Lupta împotriva teroriştilor nu seamănă 
cu un război obişnuit, cu teren pierdut şi recâştigat de 
infanterişti. În acest tip de război e nevoie de iscusinţa 
şi abilităţile trupelor speciale, care trebuie să lovească 
rapid şi cu efect devastator, iar apoi să dispară. 

- Ai grijă de tine şi cască ochii pe unde mergi. 

Ăsta era codul de soră pentru Te iubesc şi ai 
grijă de tine. 

- Şi tu la fel, Annie. 

În ciuda îngrijorării, referirea lui la calităţile ei de 
ţintaşă o făcu să zâmbească în timp ce închidea 
telefonul. O porecliseră Anie Oakley încă din clipa în 


care câştigase pentru prima oară competiţia. Erau cei 
mai buni fraţi din lume, deşi o scoseseră din minţi în 
copilărie. Ea fusese băieţoiul familiei - sora lor, 
Jennifer, privea cu dispreţ încăierările lor - şi, cu toate 
că era mult mai mică decât ei, asta nu o oprea să se 
amestece în meciurile lor de fotbal, să se ia după ei 
când plecau la pescuit sau să sară la ei cu pumnii ei 
micuţi de câte ori o tachinau şi o terorizau. Pe scurt, 
fusese o pacoste, dar ei o îndrăgiseră mult. 

Auzi sunetul ca de clopoțel care semnala că 
fusese deschisă o uşă şi se uită la ceas: două fix. 
Neabătându-se de la programul său, judecătorul ieşea 
să îşi facă plimbarea de după-amiază. La întoarcere, 
avea să se oprească la cutia de scrisori ca să ridice 
corespondenţa; apoi o să dorească o ceaşcă de cafea 
proaspătă şi o să se aşeze în bibliotecă pentru a studia 
corespondenţa zilei îi plăceau la nebunie scrisorile, 
chiar şi cele care nu conţineau decât materiale 
publicitare, şi răsfoia toate cataloagele. Pensionarea 
are şi partea ei bună, obişnuia el să spună: îi oferea 
timpul necesar să citească lucruri fără nicio 
importanţă. 

Puse de cafea şi pregăti tava. Bucătăreasa, 
Leona Barksdale, ridică privirea de la sucul de roşii pe 
care îl prepara. 

- E deja ora de cafea? 

- Exact, răspunse ea şi făcu o pauză. A întrebat 
de tofu azi. 

- Asta înseamnă că va fi cu ochii în patru de 
acum încolo, nu? Va trebui să fiu ingenioasă azi şi să 
nu îi servesc niciun pic de tofu. Să vedem, cina va fi 
compusă din sparanghel la grătar, cartofi şi morcovi 
copti şi cotlet de miel. Nimic care să aducă nici măcar 
pe departe cu tofu, zise Leona şi se uită la chiflele pe 
care le băgase la cuptor. Cum stă cu colesterolul? 

- l-a scăzut cu douăzeci de unităţi. 


Îşi zâmbiră una alteia cu satisfacţie. Complotatul 
împreună pentru a strecura alimente sănătoase cuiva 
care nu agrea nici măcar ideea fusese mult mai 
distractiv decât dacă ar servi aşa ceva cuiva care 
dorea într-adevăr să mănânce sănătos. 

Când auzi din nou clopoţelul de la uşă indicând 
întoarcerea judecătorului, Sarah turnă cafeaua şi 
umplu o carafă mică de patru ceşti ca să-şi mai poată 
turna dacă dorea. Pe tavă se mai afla o farfurie cu felii 
subţiri de mere verzi, o minunată cremă dietetică de 
caramel şi câţiva biscuiţi din făină integrală, dacă ar fi 
vrut să ciugulească ceva. Inainte de venirea ei în casă, 
gustarea lui de după-amiază consta de obicei într-o 
prăjitură de ciocolată sau câteva gogoşi cu cremă de 
ciocolată. Dusese o adevărată bătălie ca să îl 
determine să renunţe la gogoşi, şi în această privinţă îl 
compătimise. Nu e deloc uşor să renunţi la ciocolată. 

- Sarah? 

În loc să se ducă în bibliotecă, venea spre 
bucătărie. Sarah schimbă o privire uimită cu Leona, 
apoi zise: 

- Sunt aici, domnule. 

Pe lângă obişnuitul teanc de reviste, cataloage, 
facturi şi scrisori, mai ţinea în mână un mic pachet. 

- Asta e pentru tine. 

De obicei îi punea corespondenţa, atunci când 
primea ceva, pe măsuţa din hol. 

- Ciudat, zise ea ridicând tava. Nu am comandat 
nimic. 

- Nu e trecută adresa expeditorului. Nu îmi place 
chestia asta. Ar putea fi o bombă. 

Cu câţiva ani în urmă, un judecător din 
Birmingham fusese ucis de o scrisoare ce conţinea o 
bombă - asta era de-ajuns ca să-l neliniştească pe 
orice judecător atunci când se afla în posesia unui 
pachet suspect, iar scrisorile din Florida contaminate 
cu antrax înrăutăţiseră lucrurile. 


- De ce mi-ar trimite mie cineva o scrisoare cu 
bombă? întrebă ea străbătând holul cu tava, în timp ce 
el venea în urma ei cu corespondenţa şi pachetul. 

Aşeză serviciul de cafea pe birou, unde îi plăcea 
lui, dar el nu se aşeză. Îşi puse corespondenţa pe birou 
şi rămase în picioare cu pachetul în mână, privindu-l 
cu suspiciune. În mod normal ea îşi deschidea 
scrisorile seara în camera ei, dar simţi că judecătorul 
nu avea să se liniştească până ce nu se convingea că 
pachetul nu conţinea nimic letal. 

- Hai să vedem ce e înăuntru, spuse întinzând 
mâna după pachet. 

Spre surpriza ei, nu vru să i-l dea. 

- Poate că ar trebui să chemăm o brigadă de 
genişti. 

Sarah nu râse. Dacă era atât de îngrijorat, nu era 
de râs. 

- Dacă ar fi fost o bombă înăuntru, nu s-ar fi 
declanşat când aţi ridicat pachetul? 

- Nu. Dacă ar fi fost sensibilă la mişcare, nu ar fi 
trecut de poştă. Bombele din scrisori sunt dotate cu 
dispozitive de presiune sau de fricţiune. 

- Atunci, să analizăm situaţia. Cine mă cunoaşte 
şi mi-ar trimite ceva aici? 

- N-ar fi trebuit să facem reportajul ăla, spuse el 
clătinând din cap. l-a făcut pe toţi nebunii să iasă din 
bârloguri. 

- Mai întâi cineva încearcă să mă angajeze, iar 
acum primesc pachete. Ce-ar fi să-l punem în apă? 

Poate că întrebarea ei îl făcuse să se vadă 
împreună cu ea aruncând pachetul în cadă şi apoi 
chemând geniştii, pentru că se relaxă brusc şi zâmbi. 

- Sunt puţin paranoic, nu-i aşa? Dacă ar fi fost o 
bombă în pachet, ar fi trebuit să îmi fie adresat mie. 

- E bine să fii prudent pe timpurile astea. 

El oftă. 

- Îmi dai voie să îl deschid eu? 


Sarah îşi muşcă buzele. Era treaba ei să îi 
asigure protecţia, nu invers. Însă judecătoral făcea 
parte din generaţia care considera că bărbaţii trebuie 
să protejeze femeile şi înţelese că el dorea acest lucru. 

- Te rog, insistă el. 

Consimţi din cap, foarte impresionată de gestul 
lui. 

- Da, sigur. 

Judecătorul se dădu câţiva paşi înapoi, luă un 
cuţitaş şi tăie banda adezivă de pe pachet. Sarah se 
trezi că îşi ţine răsuflarea în timp ce deschidea 
pachetul, dar nu se întâmplă nimic. 

Conţinutul era învelit în hârtie maro de ambalaj. 
Desfăcu hârtia, se uită şi o expresie uşor perplexă îi 
apăru pe faţă. 

- Ce este? 

- O cutie de bijuterii. 

Puse pe masă ambalajul şi ridică o cutiuţă plată, 
având cam zece centimetri. Era albă, cu numele 
magazinului imprimat cu litere aurii. O zgâlţâi, dar nu 
se auzi niciun zgomot. 

- Cred că se poate afirma că nu conţine nicio 
bombă, spuse el întinzându-i cutia. 
` O deschise şi ridică stratul subţire de vată. 
Inăuntru, aşezat pe un alt strat de vată, se afla un 
pandantiv de aur în formă de lacrimă, cu diamante 
mici încadrând un rubin. Lanţul de aur fusese bine 
fixat ca să nu zornăie. 

Rămaseră amândoi cu ochii la pandantiv. Era 
minunat, dar neliniştitor. Cine putea să îi trimită o 
asemenea bijuterie? 

- Pare scumpă. 

Judecătorul o evaluă din ochi. 

- Aş zice că face câteva mii de dolari. E doaro 
presupunere, dar diamantul e veritabil. 

- Cine naiba să-mi trimită mie o bijuterie 
scumpă? 


Uluită, luă cutia maro în care fusese expediată şi 
trase hârtia dinăuntru. Un cartonaş alb căzu pe podea. 

- Aha! 

Se aplecă, îl luă de jos şi îl întoarse să vadă ce 
scria pe el. Il întoarse din nou, dar pe verso nu scria 
nimic. 

- Scrie cine l-a trimis? 

Ea dădu din cap în semn că nu. 

- Mi se face pielea de găină. 

El văzuse că era ceva scris pe cartonaş. 

- Ce scrie? 

Ridică spre el ochii plini de uimire şi îngrijorare şi 
ntinse cartonaşul. 

- Scrie: Un mic semn al stimei mele. Dar cine l-a 
trimis? 


AA 


Capitolul 7 


Fusese foarte uşor să îi afle programul. Ar fi 
putut să angajeze un detectiv particular care să 
supravegheze casa, dar nu voia să implice o terță 
persoană care mai târziu să tragă concluzii ce nu i-ar fi 
convenit. Trecu de câteva ori pe stradă cu maşina, 
căutând un loc unde să parcheze şi să supravegheze 
casa; traficul nu era intens, dar treceau totuşi destule 
maşini ca să îşi dea seama că nu va fi observat. 
Problema era că nu avea unde să parcheze. Strada era 
rezidenţială, cu vile de ambele părţi, iar oamenii intrau 
şi ieşeau tot timpul. i 

Dar cu timp şi perseverență totul se rezolvă. In 
zilele următoare trecu pe acolo din oră în oră. Observă 
când veneau grădinarii şi notă totul într-o agendă pe 
care şi-o cumpărase special pentru asta; avea coperte 
îmbrăcate în piele moale, fiind mult mai de bun-gust 
decât cele din carton colorate strident pe care le 
preferă şcolarii. O femeie mai în vârstă, care bănui că 


era bucătăreasa, venea în fiecare zi în jur de ora zece 
şi pleca la cinci. Notă, de asemenea, cu grijă şi orele la 
care veneau şi plecau cei de la o firmă de curăţenie. 

Miercuri, Sarah plecase de dimineaţă şi nu se 
întorsese până seara. Încercase să o urmărească, dar 
o luase brusc pe Autostrada 31 şi o pierdu când fu 
nevoit să oprească la semafor. Decât să rătăcească pe 
străzi fără ţintă, se opri la un telefon public şi sună 
acasă la judecător. Numărul nu era trecut în cartea de 
telefon, dar făcuse rost de el la scurtă vreme după ce 
o văzuse pe Sarah la televizor. Avea multe cunoştinţe 
care de-abia aşteptau să îi facă o favoare. A fost 
suficient să ceară şi în câteva ore avusese numărul. 

O femeie răspunse la telefon şi el ceru cu 
„Sarah“, gândindu-se că folosind numele mic dădea de 
înţeles că între ei era o anumită familiaritate, care de 
fapt nu exista. Sau mai degrabă nu exista încă. Simţea 
că o cunoaşte deja, îi cunoştea devotamentul, 
loialitatea, felul perfect în care arăta, se purta şi chiar 
sunetul vocii. 

- Sarah nu este azi, spuse femeia pe un ton 
vesel. 

- A, da... Staţi puţin... m-am încurcat. Astăzi e 
ziua ei liberă? 

Vorbi într-o manieră şi pe un ton mai familiare 
decât normal. 

- Da, e ziua ei liberă. 

- Azi e miercuri? Am pierdut şirul zilelor. Am 
crezut toată ziua că e joi. 

Femeia râse. 

- Îmi pare rău, dar e miercuri. 

- Bine, am să o sun diseară. Mulţumesc. 

Închise înainte ca femeia să apuce să îi ceară 
numele şi numărul şi notă informaţia cu litere mici şi 
sigure: MIERCURI- ZI LIBERĂ. 

Simti un fior de emoție. Ca să îşi poată îndeplini 
planul, ea trebuia să fie plecată. Se gândi că avea 


toate datele necesare, dar avea să continue să ţină 
casa sub observaţie ca să fie sigur că nu îi scapă 
nimic. Asta este cheia succesului: să nu laşi nimic la 
voia întâmplării. 

l-ar fi plăcut să o urmărească toată ziua şi să 
vadă ce face, ce o interesa şi ce pasiuni avea, dar 
poate că era mai bine aşa. 

Işi aminti cum arătase când ieşise cu maşina de 
pe aleea din faţa casei, cu părul liber şi ochelari negri 
de soare ascunzându-i ochii. Dădea impresia că e 
distantă, misterioasă şi un pic exotică. Işi conducea 
maşina cu pricepere, exact cum şi-o imaginase. Faptul 
că urmase cursuri de conducere defensivă era un alt 
semn al devoţiunii ei. Se pusese cu totul la dispoziţia 
bătrânului, care nu făcuse niciodată nimic ca să merite 
atâta devotament. Nici măcar nu îşi câştigase averea 
prin munca lui, ci o moştenise. Ceea ce nu era cazul 
moştenirii lui, pentru că el o sa/vase de hotărârile 
stupide ale tatălui său. Lowell nu făcuse decât să stea 
pe scaunul lui de judecător şi să împartă sentinţe. 
Sarah merita mai mult decât îi putea oferi bătrânul. 
Merita... totul. 

Voia să îi facă un cadou, ceva care să Îi 
amintească de el de câte ori privea obiectul respectiv. 
Şi mai dorea să fie un lucru pe care să îl poată purta, 
ca să şi-o imagineze cum îl poartă în fiecare zi, cum îl 
atinge cu venerație. Nu avea să îi dăruiască ceva de 
îmbrăcat - era prea vulgar. lar florile se veştejesc şi 
mor, după care sunt aruncate. 

Se hotărî să îi cumpere o bijuterie. Nu asta oferă 
domnii aleselor inimii lor de când e lumea? Au existat 
întotdeauna bijuterii speciale impregnate cu o aură de 
mister, intrigă şi chiar blesteme, deşi bineînţeles că 
darul ales de el nu avea să aibă nimic blestemat. ŞI 
nici nu avea să fie ceva unic, pentru că nu avea timp 
să facă o bijuterie la comandă. Avea să cumpere ceva 
de serie, dar va avea grijă să găsească ceva deosebit. 


Trebuia să meargă la un magazin unde nu mai 
fusese niciodată, ca să nu fie recunoscut. Plata cu cec 
sau carte de credit ieşea din discuţie, pentru ca nimeni 
să nu poată lua urma darului. Cu timpul, ea va afla, 
dar totul avea să rămână numai între ei. 

Se duse la bancă şi scoase cinci mii de dolari; 
plecă de acolo iritat pentru că funcţionarul de la 
ghişeu îi ceruse permisul de conducere. Mai târziu însă 
a înţeles că măsura fusese corectă. Nu suporta să fie 
reţinut undeva mai mult decât voia sau să fie 
chestionat, dar uneori trebuie să accepţi astfel de 
neplăceri. 

De acolo se duse la Complexul Comercial 
Galleria, unde putea fi sigur că se va pierde în 
aglomeraţia specifică acelui loc, chiar şi într-o zi 
obişnuită de lucru. Erau mai multe magazine de 
bijuterii şi intră în toate înainte să se hotărască asupra 
cadoului, lui Sarah i se potrivea ceva simplu şi clasic; 
vulgaritatea o oripila în mod sigur, ca şi pe el, dar nici 
nu putea să îi ofere ceva meschin. 

Se decise într-un târziu asupra unui pandantiv în 
formă de lacrimă, cu un rubin minunat înconjurat de 
diamante şi prins de un lanţ subţire. Combinația rubin 
şi diamante exprima perfect esenţa făpturii ei, gândi 
el, căldură exotică împresurată de o răceală perfectă. 

Spre uimirea vânzătorului, plăti în numerar. Puse 
cutiuţa plată în buzunar şi se duse la alt magazin de 
bijuterii unde cumpără un lanţ simplu, ambalat într-o 
cutie asemănătoare celei cu pandantivul cu rubin. 
Lanţul fusese ieftin, doar o sută de dolari, însă pe el îl 
interesa cutia. 

După aceea se opri la o librărie şi cumpără o 
cutie mică de carton pentru expediere, material de 
umplutură ca să protejeze conţinutul şi o rolă de 
scotch. Nu uită să cumpere şi un foarfece cu care să 
taie banda adezivă. In mod obişnuit toate nimicurile 
acestea l-ar fi plictisit îngrozitor, dar de data asta se 


dovedi răbdător şi făcu totul ca la carte. La urma 
urmei, era pentru Sarah. 

În maşină, scoase lanţul ieftin din cutie şi îl 
înlocui cu pandantivul. Perfect. Dacă Sarah suna la 
magazinul de bijuterii al cărui nume era imprimat pe 
cutie, avea să fie informată că nimeni de acolo nu îşi 
amintea să fi vândut un pandantiv cu diamante şi 
rubine şi că, de fapt, nici nu aveau aşa ceva în stoc. Și- 
o imagină întinsă în pat mângâind uşor medalionul de 
la gât şi întrebându-se cine îi trimisese un cadou atât 
de minunat. 

Aşeză cutiuţa cu bijuteria în cutia de carton, 
puse şi un bilet ca să îi arate cât de deosebită era 
pentru el, introduse materialul de umplutură şi sigilă 
cutia. Îşi dădu seama prea târziu că nu cumpărase un 
pix ca să scrie adresa. Încruntat, îşi scoase stiloul de 
aur din buzunarul hainei. Cartonul aspru putea să îi 
distrugă peniţa. 

S-ar fi putut duce la un alt magazin să cumpere 
un pix, dar dintr-o dată simţi că ajunsese la capătul 
răbdării. Deşurubă capacul preţiosului stilou şi scrise 
repede numele ei şi adresa pe cutie, atât de iritat, 
încât apăsă prea tare cu peniţa. La nevoie avea să îşi 
cumpere alt stilou, dar cutia trebuia pusă la poştă fără 
întârziere. 

Oficiul poştal era aglomerat şi, în ciuda 
precauţiilor de securitate, funcţionarul tracasat nu 
observă că nu era menţionată adresa expeditorului. Pe 
lângă asta, ştia că înfăţişarea lui inspiră încredere. 
Demenţii care trimit bombe nu au o înfăţişare distinsă 
şi demnă, ci mai degrabă sunt lăţoşi şi dezgustători, 
din câte văzuse el. Pregătise oricum o adresă falsă 
pentru cazul în care funcţionarul ar fi observat 
omisiunea, dar prefera ca pachetul să rămână un 
mister total pentru destinatar. 

Observase că judecătorul Roberts se plimba prin 
cartier în fiecare zi la aceeaşi oră, iar la întoarcere lua 


corespondenţa din cutia poştală. Era dificil să treacă 
cu maşina exact la momentul respectiv şi de fapt 
ajunsese cu câteva secunde mai târziu. Nu putuse să 
oprească în stradă ca să privească, aşa că fu nevoit să 
se mulţumească cu o privire aruncată prin oglinda 
retrovizoare. Bătrânul scoase cutia şi rămase cu ea în 
mână, apoi privi atent în susul şi în josul străzii. 

Strada se curba şi îl pierdu pe nemernicul bătrân 
din raza vizuală. Naiba să îl ia, de ce rămăsese 
încremenit acolo? Ce făcea? Era gelos că cineva îi 
trimisese un pachet lui Sarah? 

Da, asta era. Bineînţeles că era gelos. Era 
bătrân, dar probabil că era o mare mângâiere pentru 
orgoliul său ca o femeie tânără să locuiască cu el şi să- 
i poarte de grijă. 

Gândul acesta îl făcu să îşi încleşteze mâinile 
atât de tare pe volan, că încheieturile degetelor i se 
albiră. Aproape că îl auzea trăncănind şi chicotind cu 
prietenii lui ca nişte adolescenţi cu gânduri murdare. 

Trebuia să o scape de toate acestea. 

++ + 

Sarah pusese cutia pe bufetul din bucătărie şi, în 
timp ce lua cina, privirea îi fugea mereu în direcția 
aceea. Pandantivul era superb, fără îndoială, dar nu 
voia să îl atingă. Un dar e una, însă unul anonim e cu 
totul altă mâncare de peşte. | se părea cumva... 
ameninţător, ca şi cum cineva îi trimisese un şarpe 
deghizat. Se gândi că judecătorul avea dreptate şi că 
reportajul atrăsese vreun ciudat care făcuse o fixaţie 
pentru ea. 

Nu avea de gând să îl poarte vreodată. Purta 
foarte rar bijuterii şi de regulă doar o pereche de 
cercei rotunzi din aur şi ceasul. Bijuteriile în exces nu 
numai că nu se potriveau cu meseria ei, dar nici nu îi 
plăceau. Nu suporta să se simtă încărcată, iar colierele 
nu o atrăgeau deloc. 


În plus, nu avea de unde să ştie cine îi trimisese 
pandantivul. Putea fi oricine, un individ pe lângă care 
trecea în magazinul alimentar sau care să se fi aflat în 
preajma ei în librărie. Dacă ar fi ştiut cine era, l-ar fi 
putut evita. Dar neştiind şi purtând pandantivul, 
persoana respectivă putea să o vadă şi putea 
interpreta aceasta ca un fel de semnal. Nici nu voia să 
îşi imagineze ce putea declanşa acest semnal. 

Era instruită să observe dacă cineva îi urmărea 
maşina şi era întotdeauna vigilentă când îl avea pe 
judecător în maşină. Când era singură, se putea relaxa 
conducând, dar acum nemernicul acela îi răpise 
această plăcere. Trebuia să fie tot timpul în alertă şi să 
îi privească bănuitor pe toţi cei care se apropiau de ea, 
şi ura acest lucru. 

Era însă posibil să nu mai urmeze nimic. Sunt 
nebuni care dau înapoi când obiectul obsesiei lor nu 
are reacţia aşteptată. Sau, dacă observa că cineva o 
urmăreşte, poate că era bine să nu scape de persoana 
respectivă, ci să îl lase să o urmărească până la sala 
de tir unde să o privească exersând. Asta ar fi trebuit 
să îi potolească ardoarea. 

Cântărind bine lucrurile, se gândi că ar fi 
preferat să primească o ameninţare cu moartea; cel 
puţin cu aşa ceva se putea duce la poliţie. Pe când un 
pandantiv cu diamante şi rubin însoţit de un cartonaş 
pe care scria Un mic semn al stimei mele nu puteau fi 
considerate amenințătoare. Ciudate, da, însă 
amenințătoare, nu. Persoana nu încălcase nicio lege şi, 
dat fiind că preferase să rămână anonimă, nici măcar 
nu putea să îi înapoieze darul cu rugămintea să o lase 
în pace. 

Magazinul de bijuterii nu îi fusese de niciun 
ajutor. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să sune la 
magazinul al cărui nume era imprimat pe cutie. Nimeni 
de acolo nu îşi amintea să fi vândut acea bijuterie şi 
nici măcar să fi avut la vânzare un astfel de pandantiv. 


Le mulţumise şi închisese telefonul frustrată. Probabil 
că expeditorul folosise o cutie goală de bijuterii în care 
a pus pandantivul. Ajunsese într-un punct mort: în 
Birmingham erau o mulţime de magazine de bijuterii, 
plus cele de amanet, de unde ar fi putut cumpăra 
medalionul. De fapt, l-ar fi putut lua de oriunde. 
Tuscaloosa se afla la numai o jumătate de oră pe 
autostrada interstatală 59, Montgomery - la doar o oră, 
iar la Atlanta se putea ajunge în câteva ore. Şi acestea 
erau numai oraşele mari; dar magazine de bijuterii se 
găsesc şi în oraşele mici. 

Asta însemna că nu putea face nimic şi nu avea 
cum să dea de individul respectiv decât dacă venea el 
la ea să o întrebe de ce nu poartă cadoul pe care i-l 
făcuse. Nu era sigură că şi-ar fi dorit aşa ceva, chiar 
dacă astfel ar fi putut să-i ceară să o lase în pace. 
Având de-a face cu un nebun, nu ştia cum să 
procedeze. Cine ştie ce îl putea îndemna la acte şi mai 
demente? 

Nu se considera expertă în arte marţiale, dar era 
destul de bine pregătită să se protejeze pe ea şi pe 
patronul ei. Avea o bună condiţie fizică, era o 
excelentă ţintaşă şi o foarte bună conducătoare auto. 
Dar prefera să nu fie nevoită să recurgă la aceste 
abilităţi. Voia să administreze gospodăria judecătorului 
şi să aibă grijă de el - doar atât. Pe lângă asta, artele 
marţiale îţi sunt de folos numai până la un anumit 
punct, aşa că situaţia de faţă o neliniştea şi chiar o 
speria puţin. Neprimind nicio ameninţare o dată cu 
pachetul nu putea trage concluzia că era urmărită, 
însă în mintea ei se strecurase această posibilitate şi 
nu se mai putea gândi la altceva. 

Dracu’ să îl ia, pentru că îi răpise liniştea! 

Singurul lucru pe care îl putea face era să îşi ia 
măsuri de precauţie şi să fie cu ochii în patru. Ura 
acest sentiment de neputinţă mai mult decât orice. Ar 
fi vrut să facă ceva, dar ce? Prin firea şi prin instruirea 


ei, era pregătită să treacă la ofensivă, dar în acest caz 
singura ei opţiune era defensiva. 

Nu putea face nimic decât să îşi joace cartea pe 
care o primise, oricât de mult îi displăcea. Era 
pregătită să se confrunte cu situaţia şi trebuia doar să 
fie foarte atentă. Poate că incidentul nu avea să mai 
fie urmat de nimic. Poate că individul respectiv avea 
să sune mâine să se convingă că ajunsese cadoul la 
destinaţie. Era o persoană politicoasă, dar în acelaşi 
timp era fiică şi soră de militari şi cunoştea arta de a 
descuraja. La nevoie, putea fi chiar dură. 

Bun, deci totul depindea de ea, cu condiţia ca 
individul să nu facă ceva evident ameninţător. Cu 
toate acestea, ar fi fost o prostie să nu informeze 
Departamentul de poliţie ca să afle ce părere aveau şi 
ei. 

Ce părere aveau şi eí? Ce părere avea el, mai 
bine zis. Avea cartea lui de vizită, adică judecătorul o 
avea. Cobori în bibliotecă, unde îl găsi întins în fotoliul 
din piele uitându-se fericit la noul său televizor de 
înaltă fidelitate, cu ecranul lat. Ridică ochii auzind 
bătaia ei politicoasă în uşă. 

- Scuzaţi-mă că vă deranjez, mai aveţi cartea de 
vizită a detectivului Cahill? Cred că ar fi bine să 
informez poliţia despre acest cadou, chiar dacă ei nu 
pot face nimic. 

- Bună idee. Cartea de vizită e în dosarul din 
biroul meu. 

Dădu să se ridice, dar Sarah îi tăcu semn să 
rămână pe loc. Dragul de el, pur şi simplu nu se putea 
obişnui cu ideea că nu trebuia să facă nimic pentru ea, 
că de fapt ea era acolo doar pentru a-l servi. | se părea 
normal să îi servească masa şi să aibă grijă de 
garderoba lui - pentru cei din generaţia judecătorului, 
acestea erau treburi femeieşti -, dar atunci când era 
vorba de altceva, trebuia să stea tot timpul la pândă, 


altfel era gata să facă tot felul de lucruri pentru ea, de 
pildă, să îi deschidă uşa. 

- O iau eu. Nu vă ridicaţi, vă rog. 

Nu avea în birou decât un dosar cu coperte 
cafenii pe care scria: TENTATIVĂ DE JAF. Zâmbi în timp 
ce îl deschidea. Dosarul conţinea raportul poliţiei, 
articolul pe această temă decupat din ziar, câteva 
fotografii pe care le făcuse chiar el şi o copie a cererii 
înaintate companiei de asigurare. Cartea de vizită a 
detectivului Cahill era prinsă de raportul poliţiei, 
împreună cu altele două. 

Notă numărul şi închise dosarul. 

- Mulţumesc. Mai aveţi nevoie de ceva în seara 
aceasta? 

- Nu, mulţumesc, spuse el şi îi făcu semn să 
plece. 

Era absorbit de o urmărire poliţienească de pe 
canalul Court TV. Probabil că era o chestie care plăcea 
tuturor bărbaţilor, gândi ea oftând. Şi tatăl ei urmărea 
emisiunea aceea. 

Se întoarse în apartamentul ei şi formă numărul 
lui Cahill la telefonul mobil, dar întrerupse brusc 
legătura înainte ca telefonul de la celălalt capăt să 
apuce să sune. Cei care dispun de radioreceptoare pot 
asculta apelurile de la telefoane celulare. Nu avea 
nimic confidenţial de discutat, dar ideea că ciudatul ar 
putea să îi asculte convorbirile i se părea revoltătoare. 

Faptul că reuşise să îi invadeze întreaga viaţă cu 
un singur gest o înfurie şi mai tare. Nu era normal să 
îşi facă probleme din cauza apelurilor pe care le dădea 
de pe celular. La naiba, viaţa ei ar fi trebuit să se 
desfăşoare în mod normal! 

Se duse în dormitor şi ridică receptorul liniei 
împământate. În timp ce forma din nou numărul, 
scoase o pernă de sub cuvertură, o strânse ghem şi şi- 
o puse la spate. 


Cahill răspunse după al treilea apel, pe un ton 
puţin cam morocănos. 

- Cahill. 

Foarte morocănos, de fapt. 

- Domnule detectiv Cahill, sunt Sarah Stevens. 

Urmă o scurtă pauză, ca şi cum încerca să îşi 
aducă aminte cui aparţinea numele. 

- Da, cu ce vă pot fi de folos? 

Sarah auzi în fundal zgomotul făcut de televizor, 
dar nu şi alte voci. Nici de copii jucându-se, nici şoapta 
soţiei întrebând: „Cine este?“. Părea să fie singur, 
ceea ce era o uşurare. O uşurare prea mare, dacă se 
gândea mai bine. 

- Ştiu că Departamentul nu poate face nimic, dar 
am vrut totuşi să vă anunţ că am primit un cadou 
anonim azi prin poştă, care m-a cam neliniştit. 

- Anonim? 

- Nu există adresa expeditorului pe pachet şi nici 
vreo carte de vizită în interior. 

- Şi ce conţinea, o pisică moartă? 

Ea rămase tăcută, iar el oftă. 

- Mă iertaţi. Aţi fi surprinsă să aflaţi câţi oameni 
primeau pisici moarte prin poştă. Chestia asta a 
încetat când oficiile poştale nu au mai acceptat 
pachete fără adresa expeditorului. 

- lată că de data asta au acceptat. Are ştampila 
poştei, dar nu e trecută adresa expeditorului. 

- Ce e înăuntru? 

- Un pandantiv scump cu diamante şi un rubin. 

- Cât de scump? 

- Judecătorul Roberts zice că valorează câteva 
mii de dolari. Există şi un cartonaş pe care scrie: Un 
mic semn al stimei mele, dar nu e semnat. Nu are 
nimic ameninţător, dar... m-a neliniştit. Judecătorul s-a 
alarmat - crede că reportajul a atras atenţia vreunui 
nebun care a făcut o fixaţie pentru mine. 


- E posibil, dar sunteţi sigură că nu vi l-a trimis 
prietenul dumneavoastră? 

- Nu am prieten. 

Ar fi putut să răspundă că e sigură că nu e de la 
prietenul ei, dar nu o făcuse. Wu am prieten. Mesajul 
era cum nu se poate mai clar. Dacă era interesat cât 
de cât, avea să reacționeze. 

Urmă o altă pauză scurtă. Apoi el zise: 

- Aveţi dreptate, nu putem face nimic... 

- Ştiu. Voiam doar să ştiu ce ar trebui să fac eu 
în caz că lucrurile iau o întorsătură mai serioasă. 

- Păstraţi tot ce primiţi. Ţineţi evidenţa tuturor 
telefoanelor ciudate, inclusiv când vi se închide 
telefonul sau auziţi o respiraţie grea la celălalt capăt al 
firului. Telefonul dumneavoastră e dotat cu sistem de 
identificare a apelantului? 

- Nu. Nu am aşa ceva pe linia mea particulară. 

- Ar fi bine să vă instalaţi. Şi cumpăraţi-vă un 
telefon mobil dacă nu aveţi încă. Nu vă duceţi nicăieri 
fără el, absolut nicăieri. 

- Am telefon mobil. Îl ţin tot timpul în maşină. 

- Nu îl lăsaţi în maşină sau în geantă. Ţineţi-l în 
buzunar, ca să îl aveţi la îndemână. În mod normal aş 
spune că nu aveţi de ce să vă faceţi griji, dar un cadou 
scump e... neobişnuit. 

- Aşa mi-am zis şi eu, îl aprobă ea oftând şi 
masându-şi fruntea. Nu-mi place deloc chestia asta. 
Nu s-a întâmplat nimic de fapt, dar am senzaţia că 
ceva e pe cale să se întâmple. 

- Nu vă lăsaţi afectată. Folosiţi-vă bunul-simţ, fiţi 
prudentă şi sunaţi imediat dacă se mai întâmplă ceva. 

- Bine. Mulţumesc pentru sfat. 

- Cu plăcere. 

Închise, iar Sarah râse încet în timp ce închidea 
şi ea. În legătură cu cel puţin un lucru, obținuse un 
răspuns: detectivul Cahill nu era implicat într-o relaţie, 
dar persoana ei nu o interesa deloc. Comportamentul 


lui fusese atât de impersonal încât nu mai era nimic de 
adăugat. 

Când se întoarse în camera de zi, observă că 
draperiile erau date în lături. Le trase imediat, cu 
inima bătându-i nebuneşte. Dacă individul era afară? 
Dacă o privea? 


Capitolul 8 


Nu se mai întâmplă nimic. Niciun telefon, niciun 
alt cadou şi, dacă cineva ar fi urmărit-o, ar fi observat. 
O dată i se păru că o urmărea cineva, dar dacă 
lucrurile stăteau într-adevăr aşa, persoana respectivă 
nu se pricepea prea bine, iar un Jaguar alb nu era cea 
mai potrivită maşină pentru o urmărire, fiind prea uşor 
de sesizat. În curând, Jaguarul alb dispăruse din raza 
oglinzii ei retrovizoare, fiind înghiţit de traficul bară la 
bară. Probabil că fusese cineva care locuia tot în 
Mountain Brook şi care o vreme avusese acelaşi drum. 

Vorbise cu mama ei, iar Noel o sunase şi el, aşa 
că se asigurase că fratele ei era bine deocamdată. 
Daniel nu luase legătura cu ei de când plecase, dar ar 
fi aflat dacă i s-ar fi întâmplat ceva, aşa că totul era în 
regulă acasă. Jennifer se gândea să mai aibă un copil, 
al treilea, însă soţul ei, Farrell, nu era prea 
entuziasmat - doi băieţi îi ajungeau. Cunoscând-o pe 
Jennifer, Sarah făcu un pariu cu ea însăşi că într-un an 
va avea încă un nepot sau o nepoată. 

Discuţia cu mama ei o făcuse să se simtă mai 
bine. Totul era normal, şi doar atât voia să ştie. Totul 
părea normal şi aici, cu excepţia pandantivului pe care 
îl primise; de câte ori îl privea, îşi amintea că ceva nu 
era în ordine şi că există cineva care considera normal 
să trimită un cadou scump unei femei pe care nu o 
cunoaşte. 


În jumătatea ei de zi liberă, care săptămâna 
aceasta se nimeri într-o sâmbătă, îşi aranjă părul, îşi 
făcu manichiura, apoi se duse la film. Tot timpul studia 
oamenii şi traficul din jurul ei, dar nu observă nimic 
ieşit din comun. Absolut nimic. Nu văzu aceeaşi faţă 
apărând în două locuri diferite şi nu o urmărea nimeni. 
Îşi dădea seama că nu e încă momentul să se 
liniştească, dar se simţea un pic mai bine când se 
întoarse acasă. 

Miercuri, următoarea ei zi liberă, lucrurile se 
petrecură la fel. Nimeni nu o urmări când se duse la 
exerciţiile de karate şi de kick-boxing. Petrecu multă 
vreme la sala de tir pentru că asta o făcea să se simtă 
mai bine, apoi se duse la cumpărături la Summit - şi 
asta o făcea să se simtă mai bine. O rochie nouă îţi 
ridică moralul. 

Stătu o oră în librărie, apoi luă cina la un 
restaurant, după care se duse să vadă încă un film. li 
plăceau filmele şi cel puţin o dată la două săptămâni 
mergea la cinema, dar era conştientă că acum se 
preocupa să-i ofere necunoscutului şansa de a o 
aborda dacă voia. În cazul în care se mai afla încă pe 
urmele ei, trebuia să ştie cine era, cum arăta. N-avea 
de gând să trăiască cu grija că toţi bărbaţii pe care îi 
vedea puteau fi el; i-ar fi plăcut să îi poată asocia o 
faţă, să nu mai fie doar o umbră amenințătoare. Dorea 
să îl determine să se aşeze lângă ea, să o abordeze. 

Dar stătu singură în sala întunecată de cinema, 
fără ca cineva să îi vorbească sau măcar să o atingă 
când filmul se termină şi ieşi din sală; nici în parcare în 
drum spre camionetă nu se petrecu nimic. 

Totul părea normal când ajunse acasă. Luminile 
de pe veranda din faţă erau aprinse, la fel şi luminile 
de siguranţă şi văzu lumină în dormitorul de la etaj al 
judecătorului. Ceasul electronic de pe bord arăta ora 
zece, aşa că probabil se pregătea de culcare. 


Îşi parcă maşina în locul ei obişnuit de sub portic 
şi intră prin spate. După ce încuie uşa, făcu un tur 
rapid al casei, ca de obicei, să se asigure că toate uşile 
erau încuiate. Mergând spre partea din faţă a casei, 
auzi televizorul în bibliotecă. Aruncă o privire în 
direcţia aceea şi văzu lumină. Deci nu se culcase încă. 

În mod ciudat, uşile duble de la intrare nu erau 
încuiate. Trase zăvorul şi o luă înapoi să verifice uşile 
solariului. 

Judecătorul nu obişnuia să lase luminile aprinse 
sus; întorcea automat comutatorul de câte ori ieşea 
dintr-o cameră, chiar dacă urma să se întoarcă repede. 
Se opri în dreptul scării din spate simțind un fior de 
gheaţă alunecându-i pe şira spinării. Poate că se 
dusese sus pentru o clipă şi urma să se întoarcă să se 
uite la ştirile de ora zece. Nu auzea niciun zgomot de 
sus, dar nici nu avea cum să audă cu televizorul 
mergând în bibliotecă. 

Se opri în pragul bibliotecii şi aruncă o privire 
înăuntru. Una dintre veioze era aprinsă, cum îi plăcea 
când se uita la televizor. Stătea ca de obicei în fotoliul 
de piele, cu capul lăsat într-o parte. Probabil că 
adormise urmărind o emisiune. Dar de ce era lumina 
de sus aprinsă? 

Apoi simţi mirosul. Era dificil de identificat, o 
combinaţie de fecale cu... altceva. Strâmbând din nas 
şi cu toate instinctele brusc în alertă - era cumva 


bolnav, avusese vreo criză? - intră în bibliotecă. 
Văzându-l dintr-un alt unghi, îngheţă. 
Nu! Nu! 


Toată camera era plină de pete întunecate la 
culoare şi, cu toată lumina difuză, observă că unele 
pete conţineau materie solidă. Înghiţi greu şi rămase 
nemişcată cu auzul la pândă. Auzi ticăitul ceasului, 
bătăile inimii ei, dar nu părea să mai fie nimeni acolo... 
numai dacă intrusul nu era la etaj. 


Ar fi vrut să se ducă la judecător. Ar fi dorit să îi 
îndrepte capul şi să îi şteargă sângele de pe gât, 
prelins de la rana mică dintr-o parte a capului. Voia să 
îi acopere... să îi acopere gaura căscată în partea 
cealaltă a capului, unde craniul fusese spulberat. Ar fi 
vrut să plângă, să urle, să zboare sus şi să îl caute pe 
criminal - să îl caute şi să îl omoare pe loc. 

Nu făcu nimic din toate acestea. leşi cu spatele 
din bibliotecă, având grijă să nu atingă nimic ca să nu 
distrugă eventualele amprente şi se duse în bucătărie 
unde îşi lăsase geanta pe masă. Îşi pusese telefonul 
mobil în geantă, pentru că nu i se părea necesar să îl 
ţină în buzunar când era acasă. Dar se înşelase. 

Scoase şi pistolul şi se retrase într-un colţ cu 
spatele lipit de perete, pentru ca intrusul să nu îi poată 
sări în spate dacă mai era încă în casă. Mâinile îi 
tremurau în timp ce deschise telefonul şi aştepta 
tonul. | se păru că durează o veşnicie, deşi probabil nu 
trecuseră decât cele câteva secunde obişnuite. Formă 
911 şi aşteptă să i se răspundă. 

- Nouă sute unsprezece? 

Simţi nevoia să închidă ochii, dar nu îndrăzni. 
Dădu să vorbească, dar nu se auzi niciun sunet. 

- Nouă sute unsprezece. Alo? 

Înghiţi şi reuşi să scoată un sunet slab. 

- Telefonez... telefonez din strada Briarwood, 
numărul două mii şapte sute treisprezece. Patronul 
meu a fost împuşcat. E mort. 

++ + 

Spre deosebire de prima oară când Cahill fusese 
aici, casa era inundată de lumină. Aleea, strada, chiar 
şi trotuarul erau înţesate de vehicule, majoritatea cu 
girofaruri. Banda cu care poliţia împrejmuise locul îi 
ţinea pe vecini la distanţă, pentru că de data asta 
incidentul era atât de grav, încât uitaseră că nu e 
frumos să caşte gura. Luminile erau aprinse în toate 
casele de pe stradă, iar oamenii se adunaseră dincolo 


de banda galbenă vorbind între ei în şoaptă. Un poliţist 
filma mulţimea, fiindcă de multe ori criminalul rămâne 
prin preajmă să privească spectacolul. 

Furgonetele stațiilor locale de televiziune 
începuseră să apară şi Cahill se aplecă şi trecu repede 
pe sub bandă înainte să fie abordat de vreun reporter. 

Uşa de la intrare era închisă şi păzită de un 
poliţist în uniformă, care îl salută din cap şi îi deschise. 
Criminaliştii se puseseră deja pe treabă, luând cu grijă 
amprente, catalogând şi fotografiind. Personalul de pe 
ambulanţă stătea în expectativă, pentru că în mod 
sigur lor nu le mai rămăsese nimic de făcut. Nu exista 
nicio viaţă de salvat, nicio rană de tratat, doar un 
cadavru de transportat. 

O crimă în Mountain Brook era o ştire de 
senzaţie. Ultima se petrecuse... când, cu cinci ani în 
urmă? lar când victima era un judecător federal 
pensionat, ştirea era şi mai fierbinte. Presiunea avea 
să fie imensă pentru acest caz. 

- Cine a anunţat crima? întrebă el, deşi 
bineînţeles că ştia deja. 

- Femeia majordom. E în camera de acolo, îi 
răspunse polițistul arătând cu capul spre o încăpere 
din stânga. 

Era vorba despre camera pentru micul dejun, 
cum bănuia că i se spune, fiind alături de bucătărie. 
Stătea la masă ţinând strâns în mâini o ceaşcă de 
cafea. Era palidă şi stătea nemişcată privind fix faţa de 
masă. 

De data aceasta nu mai era îmbrăcată în pijama. 
Purta haine de stradă şi încă mai avea ruj pe buze. 

- Maşina din spate e a dumneavoastră? o întrebă 
el. 

Ea dădu din cap aprobator fără să ridice privirea. 

- E parcată sub portic, îi răspunse cu vocea 
slabă. 

- Ce model e? 


-TrailBlazer. 

Tonul ei era lipsit de orice urmă de interes sau 
de curiozitate. Cahill traversă bucătăria şi ieşi în holul 
unde era uşa din spate. Camioneta ei era parcată chiar 
în faţa intrării. Puse mâna pe capotă - încă era caldă. 

Se duse din nou în bucătărie şi îşi turnă o cafea. 
Vasul era aproape plin, probabil îşi turnase şi ea o 
ceaşcă, se aşezase la masă, dar uitase să o bea. 

Stătea exact în aceeaşi poziţie. li luă cafeaua 
aproape rece din mâinile care nu opuseră nicio 
rezistenţă, o vărsă la chiuvetă şi îi turnă o ceaşcă 
proaspătă pe care i-o aşeză în faţă. 

- Beţi. 

Ascultătoare, luă o înghiţitură. Cahill se aşeză la 
masă în dreapta ei, îşi scoase agenda şi un pix. 

- Spuneţi-mi ce s-a întâmplat. 

Era un îndemn vag, fără a pune vreo întrebare 
directă. 

- Azi e miercuri, spuse ea pe acelaşi ton slab. 

- Aşa este. 

- E ziua mea liberă. Am făcut ce fac de obicei... 

- Adică? 

- Am fost la cursul de karate, apoi la cel de kick- 
boxing şi la poligonul de tir. 

- Între ce ore? 

Îi spuse şi Cahill notă orele respective, după care 
o întrebă unde anume se ţineau cursurile. Avea să 
verifice ca să se asigure că fusese unde spunea că 
fusese şi între orele respective. 

- Ce aţi făcut apoi? 

- M-am dus la cumpărături la Summit. 

- Aţi cumpărat ceva? 

- O rochie de la Parisian şi câteva cărţi. 

- Cam la ce oră? 

- Cred că între patru şi cinci. Trebuie să fie 
trecută ora pe bonuri. 


Nu ridicase deloc privirea şi mai luă încă o gură 
de cafea. 

- După aceea aţi venit acasă? 

Clătină uşor din cap. 

- Nu. Am luat cina în oraş. La... nu rețin numele 
restaurantului. Cel italian din Summit. Ar fi trebuit să 
vin acasă după aceea, cum fac de obicei, dar în seara 
asta m-am dus la un film 

- De ce ar fi trebuit să veniţi acasă? 

- Pentru că ar fi trebuit să fiu aici. Nu s-ar fi 
întâmplat nimic dacă aş fi fost aici. 

- Ce film aţi văzut? 

De data asta ridică privirea, dar ochii îi erau 
lipsiţi de orice expresie. 

- Nu îmi amintesc. 

Se căută prin buzunarele blugilor şi scoase o 
jumătate dintr-un bilet. 

- Ăsta. 

El notă numele filmului şi ora. 

- M-am gândit şi eu să mă duc să-l văd. E bun? o 
întrebă pe un ton neutru. 

- Destul de bun. M-am dus la film ca să îi dau 
ocazia să mă abordeze în caz că mă urmărea. 

- Cum? o întrebă neînţelegând. Cine? 

- Nu ştiu. Bărbatul care mi-a trimis pandantivul. 

- Aha, bine, zise el lăsând chestiunea deschisă 
pentru mai târziu. La ce oră v-aţi întors acasă? 

- În jur de zece. Lumina în dormitorul 
judecătorului era aprinsă. De obicei se culcă pe la 
zece, dar uneori mai stă să se uite la ştiri. 

- Nu are televizor în dormitor? 

- Nu, răspunse ea şi buzele îi tremurară. Spunea 
că i dormitoarele sunt pentru dormit. 

- Deci se uita la televizor în... ? 

- Bibliotecă. Acolo l-am găsit. 

- Hai să ne întoarcem puţin. Ce aţi făcut când aţi 
ajuns acasă? 


Cahill sorbi din cafea, iar ea făcu la fel. 

- Am început să verific dacă toate uşile sunt 
încuiate. Fac asta întotdeauna înainte să mă culc. Uşa 
de la intrare nu era încuiată. Asta m-a surprins. Am 
auzit televizorul şi m-am întrebat de ce ce era lumina 
aprinsă sus dacă era încă în bibliotecă. 

- Ce aţi făcut? 

- M-am dus să mă uit în bibliotecă. Stătea în 
fotoliu cu capul lăsat într-o parte de parcă adormise. 

Aşteptă să continue fără să intervină. 

- Am simţit mirosul, murmură ea cu glasul 
înecat. 

Cahill ştia la ce miros se referă. 

- Şi am crezut că poate a avut un atac, ori a 
făcut un infarct şi s-a scăpat pe el. Era aprinsă o 
singură veioză, aşa că nu era prea multă lumină. Dar 
când am intrat şi am privit dintr-un alt unghi, am 
văzut... âîngele. Şi cealaltă parte a capului. Petele... 

Vocea i se stinse. 

- Mi-a fost teamă că e încă în casă, continuă. La 
etaj. Am gândit că de aceea era aprinsă lumina. Am 
vrut să mă duc sus... 

- Sper că nu aţi făcut-o. 

- Nu, dar am vrut, şopti ea. Am vrut să-l prind. 
Dar în loc de asta m-am întors în bucătărie, mi-am luat 
pistolul şi telefonul mobil, m-am băgat într-un colţ şi 
am sunat la nouă sute unsprezece. 

- Unde vă e pistolul acum? 

- În geantă. L-am pus acolo când a sosit prima 
maşină. 

- Pot să-l văd? 

- E pe bufet. 

- Mi-1 aduceţi dumneavoastră, vă rog? 

Se ridică şi se duse în bucătărie mişcându-se 
maşinal. Cahill se duse după ea şi o privi cum scoate 
pistolul. Era pus în teacă şi, când verifică încărcătorul, 
constată că era plin. 


- ÎI reîncarc întotdeauna după ce mă duc la tir, 
zise ea masându-şi fruntea. 

Nu îl curăţase încă - deşi putea să parieze că o 
făcea în mod regulat - şi încă se mai simţea mirosul de 
praf de puşcă ars. Ştia că examenul balistic avea să 
constate că nu acesta era pistolul cu care se trăsese 
asupra judecătorului; era prea deşteaptă să facă o 
astfel de greşeală. Nu credea că ea îl omorâse pe 
bătrân, dar nici nu îşi putea permite să elimine această 
posibilitate. În general oamenii sunt ucişi de cei 
apropiaţi, aşa că avea să o păstreze pe lista 
suspecţilor până ce va dispune de probe ca să o 
excludă. 

ÎI privea cu faţa lipsită de expresie şi cu ochii goi. 
Se închisese total în ea; unii oameni fac faţă stresului 
în acest fel, retrăgându-se în sine. 

- Haideţi să ne aşezăm iar, sugeră Cahill şi ea se 
supuse. Aţi mai primit vreun cadou sau vreun telefon 
ciudat? 

- Nu, doar darul de care v-am spus. Nimic 
altceva. La un moment dat am avut impresia că mă 
urmăreşte cineva, dar m-am înşelat 

- Sunteţi sigură? 

- Persoana a luat-o în altă direcţie. Şi era într-un 
Jaguar alb. Nu pleci în urmărire într-un Jaguar alb. 

- Doar dacă nu ai altă maşină. 

Însă cei care îşi permit un Jaguar, îşi permit în 
mod sigur să aibă şi alte maşini. Jaguarul bate prea 
tare la ochi. 

Deci probabil că nu fusese urmărită. Totuşi, 
acesta fusese primul lucru la care se gândise când 
intrase şi descoperise cadavrul judecătorului Roberts. 

- Mi-aţi spus data trecută că judecătorul Roberts 
a primit ameninţări cu moartea. Ce ştiţi despre ele? 

- Familia dumnealui vă poate da toate detaliile. 
Eu nu ştiu prea multe. Totul s-a întâmplat înainte de a 


începe să lucrez aici. Familia dumnealui... Doamne, 
trebuie să îi sun! 

- Vom anunţa noi familia, o asigură el pe un ton 
blând, pentru că ideea păruse să o doboare brusc. 
Aveţi numele şi numerele lor de telefon? 

- Da, bineînţeles, spuse ea şi din nou îşi masă 
fruntea. Are doi fii şi o fiică. 

Îi dădu numele şi numerele lor de telefon, apoi 
se cufundă în tăcere privind fix faţa de masă. 

- Mă întorc imediat, zise el ridicându-se. 

Voia să se ducă în bibliotecă să vadă scena 
crimei, iar apoi să arunce o privire prin restul casei. 
Era aproape de uşă când ea întrebă: 

- Era sus? 

Cahill se opri. 

- Nu mai era nimeni în casă când au verificat 
poliţiştii. 

Ştia acest lucru din raportul pe care îl primise în 
timp ce se afla pe drum. 

- N-a ieşit pe vreo fereastră de sus sau ceva de 
genul ăsta? 

- Nu există niciun semn că a fost cineva în casă. 
Nicio fereastră deschisă şi nimic deranjat de la locul 
lui. 

Nu putea să îi spună mai mult de atât. 

- Sper că n-a fost sus, zise ea aproape pentru 
sine. Sper că nu l-am lăsat să scape. Ar fi trebuit să mă 
duc sus. Ar fi trebuit să verific. 

- Nu, n-ar fi trebuit... 

- L-aş fi omorât, declară ea pe un ton sec. 


Capitolul 9 
Sarah se simţea încordată, epuizată şi sleită 


când o întâmpină pe Barbara şi pe familia ei la 
aeroportul din Birmingham la ora şase a doua zi 


dimineaţă. Îi aşteptă la parter în zona de primire a 
bagajelor, cu un pahar de cafea în mână. Pierduse şirul 
cafelelor băute de când îl găsise pe judecător mort, 
dar era absolut sigură că numai cofeina o mai ţinea în 
picioare. 

Nu dormise deloc; nu avusese cum, chiar dacă ar 
fi vrut. Cahill continuase să se întoarcă să o 
bombardeze cu întrebări şi în restul timpului nu 
avusese niciun minut liber. Trebuia să anunţe 
personalul; poliţia se ocupase de familie, iar ea o 
sunase pe Leona trezind-o din somn să îi dea vestea 
îngrozitoare, ca să nu afle de la ştirile de dimineaţă. 
Apoi începuseră să curgă telefoanele de la membrii 
familiei, atât de multe, că de câteva ori vorbise în 
acelaşi timp şi la telefonul fix şi la cel mobil. 

Trebuise să facă aranjamente pentru cazarea 
familiei. Randall şi soţia lui, Emily, aveau trei copii, cu 
toţii căsătoriţi, având şi ei copii la rândul lor. Dat fiind 
că locuiau cu toţii în Huntsville, deci destul de 
aproape, doar Randall şi Emily aveau să vină să stea 
până după înmormântare, iar restul - trei copii 
împreună cu soţii şi soțiile acestora, plus patru nepoți - 
urma să vină cu o zi înainte de înmormântare. 

Jon şi soţia lui, Julia, locuiau în Mobile. Aveau doi 
fii, unul căsătorit şi unul necăsătorit. Toţi veneau să 
stea pe întreaga durată. Barbara, Dwight şi cei doi 
copii ai lor locuiau în Dallas şi aveau să rămână şi ei cu 
toţii până după înmormântare. Asta însemna că Sarah 
trebuia să aranjeze în toiul nopţii cazarea a 
unsprezece persoane, inclusiv a ei, pentru a doua zi 
dimineaţă devreme... foarte devreme. Avea să se 
ocupe de restul familiei lui Randall după ce făceau 
toate pregătirile pentru înmormântare. 

Rezervase camere pentru toţi la Wynfrey. 
Probabil că o să mănânce la tot felul de ore, aşa că le 
trebuia un loc care să asigure serviciu în cameră şi în 
plus adolescenţii se puteau plimba prin complexul 


comercial Galleria, situat alături. Pentru ea rezervase o 
cameră la Mountain Brook Inn. Fusese un şoc să afle 
că nu îi era permis să rămână în casă şi nici măcar să 
îşi strângă hainele. li dăduse lui Cahill o listă cu 
lucrurile de care avea nevoie, iar el aranjase să i le 
aducă cineva. 

Pistolul îi fusese reţinut, la fel şi vechiul revolver 
de serviciu al judecătorului, pe care îl ţinea încuiat într- 
o casetă. Cahill îi spusese că ambele arme îi vor fi 
înapoiate după încheierea anchetei, adică după ce se 
stabilea dacă vreuna dintre ele fusese folosită pentru 
comiterea crimei. 

Era evident că o considerau suspectă, şi aceasta 
numai pentru că locuia în casa lui. Avea acces 
nelimitat la casă, poseda un pistol şi Cahill însuşi 
văzuse cu câtă competenţă îl folosea. Putea dovedi 
unde se aflase în seara aceea, deşi deocamdată 
dovezile erau numai chitanţe şi bilete, dar mai presus 
de toate nu avea niciun motiv să îl ucidă pe judecător, 
aşa că nu îşi făcea griji pentru sine; nici nu ar fi putut, 
cu imaginea cadavrului judecătorului  jucându-i 
permanent în faţa ochilor. 

Păruse atât de fragil în moarte, de parcă spiritul 
său îi împiedicase pe toţi să vadă cât de tare îşi pusese 
timpul amprenta asupra lui. Se bucura foarte tare că 
nu îl găsise altcineva, că mai avuseseră un ultim 
moment numai pentru ei doi înainte să vină străinii şi 
să îl ia de acolo. Morţii nu mai au demnitate, dar ştia 
cât i-ar fi displăcut faptul că pierduse controlul asupra 
intestinelor sale şi nu ar fi vrut ca familia să îl vadă în 
această stare. Nu ar fi vrut nici ca ea să îl vadă aşa, 
dar asta era cea mai puţin supărătoare dintre variante. 

Scara rulantă începu să aducă pasagerii 
avionului care aterizase de curând; Barbara şi familia 
ei coborâră printre primii. Barbara era o femeie subţire 
şi drăguță, cu frumoase şuviţe cenuşii în părul blond 
scurt; avea ochii roşii şi era palidă, dar se ţinea bine. O 


văzu pe Sarah încă de pe scară şi când ajunse jos se 
duse imediat la ea şi se îmbrăţişară. Ochii lui Sarah se 
umplură de lacrimi; toată noaptea aceea îngrozitoare 
simţise nevoia disperată să o îmbrăţişeze cineva, să 
nu se mai simtă atât de singură. 

- Ai vreo veste de la Jon? întrebă Barbara 
desprinzându-se din braţele lui Sarah şi ştergându-se 
la ochi cu un şerveţel mototolit. 

- Au plecat din Mobile pe la două dimineaţă, aşa 
că trebuie să ajungă la hotel din clipă în clipă. 

- Sper că are grijă cum conduce. 

- L-am convins să o lase pe Julia la volan. 

- Fii binecuvântată, spuse Barbara şi o îmbrăţişă 
din nou. Eşti la înălţime, ca întotdeauna. Are poliţia 
vreun indiciu? 

Sarah clătină din cap. 

- Nu ştiu. Nu fac parte din familie, aşa că mie nu- 
mi spun nimic. 

Cahill o considera suspectă, aşa că oricum de la 
el nu ar fi aflat nimic. 

- Eram sigură că unul dintre nenorociţii ăia va 
ieşi din închisoare şi va veni să îl omoare, zise Barbara 
înfiorată. Eram sigură. 

Sarah fu cotropită de un nou val de vinovăţie. 

- Ar fi trebuit să fiu acolo. 

- Prostii! exclamă Barbara cu vehemenţă 
întorcându-se spre ca. Era ziua ta liberă şi nu exista 
niciun motiv să fii acolo. Nu aveai cum să fii lângă el 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Probabil 
că monstrul a supravegheat casa şi te-a văzut 
plecând. Dacă e vina cuiva, atunci e a mea, pentru că 
nu am angajat o gardă de corp să îl păzească tot 
timpul. Nu e vina ta şi nu vreau să-ţi mai treacă aşa 
ceva prin cap, m-ai auzit? 

Prea târziu pentru aşa ceva. Sarah se gândea la 
asta în permanenţă. În acele prime minute de groază 
şi oroare, îi trecuse prin minte că judecătorul fusese 


ucis de dementul care îi trimisese pandantivul. Dacă, 
de fapt, o căuta pe ea? Uciderea judecătorului nu era o 
mişcare logică, dar asemenea oameni nu au nicio 
logică. Ştiuse că exista un nebun pândind în umbră pe 
undeva, aşa că ar fi trebuit să fie acasă în loc să alerge 
prin oraş ca să îl determine să iasă la lumină. 

Când Cahill o întrebase despre amenințările cu 
moartea îşi dădu seama că aceasta ar fi fost de fapt 
ipoteza cea mai probabilă. Logic, realiza acest lucru, 
dar emoţional nu se putea elibera de prima impresie. 

- Nu e nici vina ta, zise ea cu fermitate. E vina 
celui care a apăsat pe trăgaci şi a nimănui altcuiva. 
Trebuie să ne repetăm asta tot timpul. 

Totuşi, ar fi trebuit să fie acasă. Şi dacă n-ar fi 
fost pandantivul acela nenorocit, s-ar fi aflat acasă. 

Dwight, soţul Barbarei, era la banda rulantă 
luând bagajele, ajutat de fiul lor de nouăsprezece ani, 
Shaw. Blair, de cincisprezece ani, stătea de una 
singură cu o figură nefericită cum numai la adolescenţi 
poţi vedea. Părul galben ca mierea avea şuviţe vopsite 
bleu metalic, iar în sprânceana stângă erau înfipte 
acum două inele de aur. 

- Mamă, mamă! exclamă Sarah apropiindu-se de 
ea şi îmbrăţişând-o. Două inele! Când ţi l-ai pus pe 
celălalt? 

- E doar de formă, răspunse Blair. Am vrut să îl 
fac pe bunicul să îşi iasă din minţi când urma să-l văd, 
dar... dar acum nu mai pot! 

Faţa i se schimonosi şi se aruncă la pieptul lui 
Sarah, îngropându-şi faţa în umărul ei. Trupul zvelt se 
cutremura de suspine. 

Barbara îşi luă fiica în braţe şi o strânse la piept 
legănând-o, de parcă era încă bebeluş. Dwight şi Shaw 
se apropiară încărcaţi de bagaje, părând stânjeniţi de 
scenele femeilor. Barbara o calmă pe Blair şi se 
îndreptară cu toţii spre maşina lui Sarah. Barbara se 


urcă în spate cu copiii, iar Dwight se aşeză pe locul din 
dreapta şi îşi puse centura de siguranţă. 

- La ce oră ajung Randall şi Emily? întrebă el. 

- Pe la unsprezece. Copia testamentului 
judecătorului se află într-un seif, iar banca deschide la 
nouă. S-a gândit că ar fi bine să aibă acest document. 

Barbara îşi frecă fruntea. 

- Nu vreau să mă gândesc la asta acum. 

- Ar putea conţine instrucţiuni cu privire la 
înmormântare, îi spuse Dwight cu blândeţe. 

- Totuşi, mi-aş dori... zise Barbara şi oftă. Nu 
contează. Dorinţele nu mai folosesc la nimic. 

Respiră adânc şi Sarah o luă spre ieşire către 
parcare. 

- Sarah, ai idee când ne va lăsa poliţia să intrăm 
în casă? 

- Va mai dura cel puţin câteva zile. 

Trebuia să angajeze pe cineva să curețe 
biblioteca înainte ca familia să intre în casă; nu voia să 
îi lase să vadă în ce hal se afla acum, plină de pete de 
sânge. Ar fi dat orice să nu fi văzut nici ea scena şi să- 
şi poată şterge din memorie ultimele douăsprezece 
ore. Dacă ar fi putut da timpul înapoi, ar fi procedat 
altfel; nu şi-ar fi pierdut vremea prin Summit, s-ar fi 
dus acasă şi ar fi avut ea grijă de criminal, iar 
judecătorul ar fi fost acum în viaţă. Dar nu se mai 
putea întoarce în timp. Nimeni nu putea face asta. 

- Detectivul va veni să vă vadă la hotel, îi 
avertiză ea. Încercaţi să dormiţi puţin dacă puteţi. 

- O să fii şi tu acolo când va veni să stea de 
vorbă cu noi? întrebă Barbara şi vocea îi tremură 
puţin. 

- Da, dacă vreţi. 

Mai devreme simţise nevoia disperată să fie 
îmbrăţişată de cineva, iar acum simţea nevoia la fel de 
disperată să fie singură, să dea drumul durerii şi 
lacrimilor reţinute. Ţinuse totul în ea, mai mult din 


cauza şocului, dar acum şocul începea să dispară 
făcând loc cumplitei realităţi. 

- Te rog! Sunt atât de... nu pot gândi clar. 

Sarah era convinsă că nici ea nu gândea prea 
clar, dar dacă Barbara dorea să fie acolo, avea să se 
ducă. Dacă Cahill îi mai lăsa câteva ore, putea cel 
puţin să facă un duş şi să se schimbe, poate chiar să 
aţipească puţin şi să mănânce ceva. Dar imediat ce se 
gândi la mâncare, i se făcu greață. Nu putea încă să 
mănânce. Poate mâine. 

Mâine. Ce avea să facă mâine? Probabil va ajuta 
familia. Va rezolva toate treburile cărora ei nu le 
puteau face faţă. lar când totul avea să fie pus în 
ordine, ce urma? 

Nu era pregătită. Crezuse că mai are câţiva ani 
la dispoziţie ca să îşi pună Planul în mişcare. Crezuse 
că judecătorul avea să sc stingă încet sau poate că un 
infarct sau un atac avea să îl răpească dintre ei, dar 
oricum gândea că moartea lui va fi naturală. L-ar fi 
plâns, ca ei toţi, dar nu ar fi simţit acest regret 
sfâşietor că viaţa îi fusese curmată brusc. Nimeni nu 
fusese încă pregătit să se despartă de el. Şi nu în felul 
acesta. 

Îi instală pe toţi la hotel şi, exact când se 
pregătea să plece, sosi Jon împreună cu familia lui. Aşa 
că mai rămase un timp să îi ajute şi să răspundă la 
întrebările lui. Simţindu-se mai îmbărbătaţi să se afle 
împreună, Barbara, Dwight şi copiii lor li se alăturară 
şi, într-un târziu, când Sarah plecă, îi lăsă adunaţi pe 
toţi în salonul apartamentului, plângând puţin, dar 
înfruntând durerea. Ultimele aranjamente aveau să fie 
făcute când sosea Randall, ca să poată decide 
împreună, dar Barbara luase deja o foaie de hârtie şi 
întocmea o listă. 

Barbara avea să îşi revină. Suferea, dar se 
apucase deja să facă o listă. Asta e modul în care 


femeile fac faţă, ocupându-se de lucrurile care trebuie 
rezolvate. 

Era o zi înnorată şi mai rece decât în ultima 
perioadă. Sarah se bucură de aerul proaspăt în timp ce 
se îndrepta spre maşină. Pentru moment, nu avea 
nimic de făcut şi asta i se păru ciudat. Barbara avea 
numărul ei de mobil şi numărul camerei de la 
Mountain Brook Inn şi urma să o sune ca să o anunţe 
ora la care urma să vină Cahill. Probabil că avea 
câteva ore până atunci. Putea să facă duşul la care se 
gândea. 

Când ajunse în camera ei, liniştea i se păru 
apăsătoare. În ultimele ore fusese ocupată, înconjurată 
de oameni, voci, lumini. Chiar şi când răspunsese la 
întrebări numai, tot avusese ceva de făcut. Acum era 
singură şi nu mai avea nimic de făcut pentru altcineva. 

Îşi despachetă cu grijă cele câteva lucruri pe 
care le avea cu ea, atârnă rochia în baie pentru ca 
aburul să o netezească în timp ce făcea duş şi intră în 
cele din urmă sub jetul de apă caldă şi relaxantă. 
Acolo putu în sfârşit să dea drumul lacrimilor. 

Plânse multă vreme, rezemată de marginea 
căzii, cu faţa îngropată în mâini şi cu jetul de apă 
curgându-i în cap. Orele de stres şi durere o 
ajunseseră. Ar fi vrut să spargă ceva, să lovească, să 
ucidă, voia... îl voia pe judecător înapoi, dar asta era 
imposibil. 

Într-un târziu, suspinele violente se potoliră şi se 
linişti. Se spălă, îşi înfăşură prosopul gros în jurul 
capului şi se prăbuşi goală pe pat. In cameră era 
semiîntuneric şi răcoare, aşa că adormi aproape 
imediat. 

Telefonul o trezi la ora zece. Bâjbâi după el, 
făcând efortul să pară vioaie. 

- Sarah la telefon. 

- Sarah, sunt Barbara. Detectivul Cahill vine aici 
la unsprezece. Poţi să ajungi? 


- Am să fiu acolo, promise ea ridicându-se din 
pat. 

Părul ei arăta groaznic, încă umed şi încurcat. 
Dădu drumul filtrului de cafea, apoi îşi uscă repede 
părul şi se spălă pe dinţi, cafeaua era gata când 
termină, aşa că îşi turnă o ceaşcă pe care o sorbi în 
timp ce se îndrepta spre baie pentru ultimele pregătiri. 
Nu avea prea multe de făcut; nu îi păsa cum arată azi, 
aşa că îşi dădu cu cremă şi cu puţin luciu de buze şi 
gata. 

În privinţa hainelor nu avea prea multe opţiuni. 
O singură rochie şi două costume de majordom. Nu 
avea nici măcar o jachetă, iar astăzi probabil că ar fi 
avut nevoie de una. O să îşi pună bluza albă obişnuită, 
pantalonii negri şi vesta neagră. Poate îl va ruga pe 
Cahill să trimită pe cineva să îi aducă mai multe haine 
în cazul în care nu îi dădeau voie să intre în casă până 
a doua zi. 

Norii începuseră să aducă o burniţă uşoară şi în 
drum spre maşină frigul o pătrunse până la os. Primul 
lucru pe care îl făcu după ce porni motorul fu să dea 
drumul dispozitivului de încălzire a scaunului, şi apoi 
să îşi pună ochelarii de soare pentru a-şi acoperi ochii 
roşii şi congestionaţi. 

În mod normal, drumul până la Wynfrey era 
scurt, zece - cincisprezece minute, dar avusese loc un 
accident pe şoseaua 280 care o făcu să întârzie şi 
ajunse la hotel la unsprezece fără cinci. Din 
întâmplare, Cahill intra în hol o dată cu ea. 

- Ce e cu dumneavoastră aici? o întrebă el răstit. 

- Familia a dorit să vin, răspunse ea puţin 
surprinsă de vocea ei răguşită. 

Cahill dădu din cap şi nu mai vorbiră nimic în 
timp ce se îndreptau spre lift. Era prea obosită şi golită 
pe dinăuntru ca să poată rosti ceva potrivit pentru 
momentul acela. lar el probabil că nu avea pentru ea 
decât alt gen de întrebări, aşa că se bucură că se 


abţinuse. Pe de altă parte, probabil că era la fel de 
obosit ca şi ea, sau poate mai obosit. 

li aruncă o privire cu coada ochiului. Găsise timp 
să facă duş, să se bărbierească şi să se schimbe. Dacă 
era epuizat, nu o arăta. Poate că reuşise să şi doarmă 
câteva ore. 

Purta haină şi cravată. Haina lui îi aminti că îi era 
frig. 

- Puteţi să rugaţi pe cineva să îmi aducă o haină 
din casă? întrebă ea. Nu contează care. 

O măsură de sus până jos. Probabil că observă 
că tremura. 

- O să mă ocup de asta. 

- Mulţumesc. 

Toată familia era adunată în apartamentul 
Barbarei. Sosiseră şi Randall cu Emily, iar Sarah simţi 
din nou un sentiment acut de vinovăţie. Ar fi trebuit să 
fie acolo când ajunseseră şi să îi ajute să se instaleze. 
Randall îi strânse mâna, iar Emily, de obicei rezervată, 
o  îmbrăţişă, ceea ce îi umplu din nou ochii de lacrimi. 

Barbara, gazda perfectă, comandase fructe, 
brânzeturi şi pateuri. Mai erau pregătite sticle cu apă 
şi o cafetieră plină cu cafea proaspătă. Sarah îi întrebă 
pe toţi ce doresc să bea şi începu să îi servească în 
linişte. Avea un talent special de a-şi aminti cum 
prefera toată lumea cafeaua, iar înclinațiile native îi 
fuseseră rafinate de cursurile urmate la şcoala pentru 
majordomi. Unii majordomi ţin minte preferinţele unor 
grupuri mici de cinci sau şase persoane, alţii trebuie să 
îşi noteze, dar dintr-un motiv sau altul în creierul ei 
informaţiile erau stocate diferit. Dacă, de exemplu, i s- 
ar fi cerut să îl descrie pe Randall, ar fi spus că are un 
metru optzeci, păr cărunt, ochi căprui şi că îi place 
cafeaua cu multă frişcă. Emily avea un metru şaizeci şi 
nouă, părul roşcat închis vopsit la fiecare două 
săptămâni, ochi căprui, două lingurite de zahăr, fără 
frişcă. 


Cahill, după cât îşi amintea din noaptea trecută 
în care băuse nenumărate ceşti de cafea, prefera 
cafeaua neagră. Când îi întinse ceaşca, îi mulţumi din 
cap, apoi o întrebă: 

- Vă supără lumina? 

Uitase de ochelarii de soare. 

- Scuze, murmură ea scoţându-i. Am uitat de ei. 

Toţi cei din cameră aveau ochii roşii şi umflaţi, 
aşa că nu conta. 

- Ai mâncat ceva? o întrebă Barbara venind 
lângă ea şi punându-i mâna pe umăr. 

- Nu încă. 

- Atunci stai jos şi mănâncă. Acum. Dacă eu pot, 
poţi şi tu. 

La insistenţele Barbarei, îşi luă nişte fructe şi un 
pateu pe o farfurie micuță, apoi se uită în jur căutând 
un scaun. Barbara ceruse de la hotel câteva scaune în 
plus ca să aibă cu toţii pe ce să stea; familiile erau, 
desigur, grupate împreună, iar singurul loc liber era 
lângă Cahill. Se aşeză şi, sub privirea de vultur a 
Barbarei, luă cu furculiţa o bucăţică de ananas şi o 
duse la gură. 

Se forţă să mestece, dar simţea cum bucata de 
ananas începea să se mărească. Dacă ar fi fost 
singură, ar fi scuipat-o. Închise ochii o clipă şi se luptă 
cu senzaţia de greață, dar continuă să mestece. 

- Înghiţiţi, o îndemnă Cahill în şoaptă. 

Încercă. Reuşi să înghită abia la a doua 
încercare. Pentru că trebuia să mănânce, abordă 
această sarcină cu aceeaşi hotărâre cu care făcea 
totul. Ascultând întrebările familiei şi răspunsurile 
concise ale lui Cahill, desprinse bucăţi mici din pateu şi 
îşi concentră toate eforturile asupra mestecatului şi 
înghiţitului. 

Prezenţa detectivului era cumva liniştitoare. Deşi 
nu îşi amintea să fi mai avut loc vreo crimă în 
Mountain Brook în cei aproape trei ani de când locuia 


acolo, el părea obişnuit cu morţile violente şi ştia ce 
trebuie făcut. Spiritul lui practic împiedică familia să se 
lase pradă emoţiilor şi încercară inconştient să adopte 
şi ei aceeaşi atitudine. Chiar şi Sarah era într-un fel 
recunoscătoare pentru prezenţa lui; cât timp se afla 
acolo, avea el grijă de tot. Ea nu trebuia decât să 
mestece şi să înghită. 

li ascultă întrebările calme şi concise referitoare 
la amenințările cu moartea primite de judecător în 
trecut. Barbara întocmise chiar un dosar pe această 
temă, reamintindu-i lui Sarah cât de mult semăna fiica 
cu tatăl la caracter şi obiceiuri. l-I întinse lui Cahill, 
care îl răsfoi, apoi ridică ochii. 

- MI-I puteţi lăsa o vreme? 

- Da, sigur, zise Barbara apăsându-şi mâinile pe 
genunchi. Mi-e greu să vă întreb, dar... unde e tata? 
Trebuie să organizăm înmormântarea. 

- E la morgă, răspunse Cahill. Vă vor încredința 
corpul după autopsie. 

Toate capetele din cameră se înălţară. 

- Autopsie? întrebă Randall. De ce e nevoie de 
autopsie? 

- E obligatorie în cazurile de omor. Aşa prevede 
legea statului. 

- E ridicol, protestă Barbara. E logic în cazul în 
care nu se cunoaşte cauza morţii, dar tata a fost 
împuşcat. Cauza morţii e clară. 

Vocea îi tremură când rosti „cauza morţii“, dar 
îşi reveni imediat. 

- Cauza morţii pare clară, dar uneori victima e 
împuşcată , sau arsă ca să se ascundă adevărata 
cauză a morţii, cum ar fi otrăvirea sau strangularea. 

- Ce mai contează asta acum? întrebă Julia. 

- Felul în care a fost omorât ne spune multe 
lucruri despre ucigaş. De exemplu, cine are acces la o 
anumită otravă? Cine e destul de puternic ca să-l fi 
strangulat? Şi eu cred că motivul decesului tatălui 


dumneavoastră e clar, plagă prin împuşcare, însă 
ultimul cuvânt îl are medicul legist. 

- Deci când vom putea să îl... luăm pe tata? 

- Nu pot să vă spun sigur, dar aş zice că mâine. 

- Bine. 

Barbara se ciupi de nas, apoi se uită spre fraţii 
ei. 

- Astăzi e joi. Dacă ni-l dau mâine, putem aranja 
ca înmormântarea să aibă loc duminică sau luni. Ce 
părere aveţi? 

- Duminică, zise Randall imediat. Tuturor le va fi 
mai uşor să participe. 

- Sunt de acord, interveni Jon. 

- Atunci rămâne pentru duminică, zise ea şi notă 
pe listă. 

Cahill se uită la Randall. 

- Domnule Roberts, aţi spus că sunteţi în posesia 
unei copii a testamentului tatălui dumneavoastră. O 
aveţi aici? 

- Da, e în servietă. 

- Îi cunoaşteţi conţinutul? 

- Nu, e sigilat. Vreau să spun că ştim cu toţii 
clauzele generale, dar nu şi pe cele speciale. 

- Pot să-l văd şi eu, vă rog? 

Randall ridică din sprâncene. 

- Pot să vă întreb de ce? 

- Uneori moştenirea constituie motivul unei 
crime. 

Barbara se înecă. 

- Sugeraţi că unul dintre noi l-a ucis pe tata? 

Toţi cei prezenţi se zbârliră imediat. 

- Nu, doamnă, nu există nicio probă care să 
indice aşa ceva. Însă trebuie să procedez ca la carte. 
Nu vreau să scap din vedere niciun amănunt care ar 
putea ajuta la rezolvarea cazului. 

Randall aduse un plic mare. Cum spusese, era 
bine sigilat. Cahill îi ceru permisiunea din ochi. Randall 


consimţi cu un gest. Cu o mişcare hotărâtă, detectivul 
rupse clapa plicului şi scoase un document gros. 

li cercetă conţinutul rapid, dând paginile repede. 
Dintr-o dată, se opri şi înălţă capul fixându-şi ochii 
albaştri şi pătrunzători asupra lui Sarah. 

- Domnişoară Stevens, ştiaţi că prin acest 
testament urmează să moşteniţi o importantă sumă de 
bani? 


Capitolul 10 


Sarah clipi des, mai mult confuză decât uimită. 
Se simţea puţin ameţită şi era atât de obosită, încât nu 
era sigură că auzise bine. Vrând parcă să verifice că în 
cameră nu mai era o altă domnişoară Stevens, privi în 
jur. Era clar, despre ea era vorba şi se uită din nou la 
Cahill, care o privea fix. 

- Vă referiţi la mine? întrebă ea nefăcând încă 
legătura. 

-  Majordomul judecătorului Roberts, Sarah 
Stevens. Dumneavoastră sunteţi, nu? , 

Ea dădu din cap şi începu să îşi frece uşor 
fruntea. Din cauza oboselii sau a numeroaselor cafele, 
începuse să o doară capul îngrozitor. 

- Mi-a lăsat ceva mie? 

Spre groaza ei, vocea i se frânse şi buza începu 
să îi tremure, aşa că şi-o muşcă tare. Însă lacrimile 
care îi umpluseră ochii nu avea cum să şi le ascundă. 

- Sigur că da, interveni Barbara. Ne-a spus că o 
să-ţi lase. 

- Mie... mie nu mi-a spus nimic. 

- l-a fost teamă să o să te împotriveşti, explică 
Jon. 

- Scuzaţi-mă, spuse Sarah brusc şi fugi în baie ca 
să nu se facă de râs izbucnind în plâns ca un copil în 
faţa lor. 


Cum închise uşa băii, faţa i se strâmbă şi îşi puse 
un prosop la gură ca să înăbuşe zgomotul suspinelor. 
Cu un efort de voinţă, îşi recăpătă stăpânirea de sine 
şi îşi şterse lacrimile cu un şerveţel. Respiră adânc de 
câteva ori şi se mai linişti puţin. 

Nimic nu o impresionase vreodată mai puternic 
decât vestea că judecătorul o trecuse în testamentul 
lui. Fusese bine plătită şi îi făcuse mare plăcere să îl 
îngrijească. Chiar îl iubise, pentru bunătatea şi umorul 
lui, pentru  manierele lui demodate şi pentru 
integritatea lui. Nu se aşteptase la nicio moştenire şi, 
într-adevăr, s-ar fi împotrivit dacă ar fi ştiut. Fusese 
alături de el numai trei ani şi nu se considera 
îndreptăţită să primească ceva din ceea ce li se 
cuvenea copiilor lui şi prietenilor lui de o viaţă. 

Dar se pare că nici el, nici familia lui nu 
gândiseră aşa. Gândul la generozitatea lor îi aduse din 
nou lacrimi în ochi, pe care şi le şterse cu un gest 
hotărât. Mu avea să plângă - nu în clipa aceea şi nu 
acolo. Familia avea şi aşa destule de îndurat fără să o 
mai vadă şi pe ea cum îşi pierde controlul. 

Îşi şterse obrajii şi fruntea cu un prosop ud. l-ar fi 
plăcut să se relaxeze pe un pat cu o pungă de gheaţă 
la cap, dar, ca şi lacrimile, şi acest lucru trebuia 
amânat. 

Simţindu-se mai calmă, se întoarse în salon. 

- Îmi cer scuze, murmură ea aşezându-se din 
nou lângă Cahill. 

- Înţeleg că n-aţi ştiut. 

Ea clătină din cap. O credea sau nu, treaba lui. 
Nu avea destulă energie ca să îi pese. 

- Tata ne-a pus să jurăm că o să păstrăm 
secretul, zise Barbara zâmbind trist. Se bucura ca un 
copil că poate să îţi ascundă ceva. Zicea că e singurul 
lucru pe care a putut să ţi-l ascundă vreodată. 

- Ne-a spus că i-ai confiscat ciocolatele Snickers, 
adăugă Shaw zâmbind larg şi uitând pentru o clipă de 


tristeţe. Mânca una după alta când venea la noi în 
vizită, pentru că acasă nu îi dădeai voie. 

- Şi Twinkies la fel. Îi dădeam Twinkies pe furiş 
de câte ori venea, mărturisi Blair. 

Sarah gemu privind camera plină de feţe 
vinovate şi brusc zâmbitoare. 

- Nu e de mirare că m-am chinuit atât să îi scad 
colesterolul! 

Barbara o bătu pe genunchi. 

- Te-a iubit pentru grija pe care i-ai purtat-o. ŞI 
noi te iubim pentru că l-ai îngrijit. Când ne-a spus că 
te-a trecut în testament, am fost cu toţii de acord. 

Cahill îşi drese glasul atrăgându-le atenţia 
asupra lui. 

- Vă mulţumesc pentru informaţii, zise el 
ridicându-se. Ştiu că treceţi prin clipe grele şi apreciez 
ajutorul dumneavoastră. Îmi pare foarte rău pentru ce 
s-a întâmplat şi vă asigur că facem totul să-l găsim pe 
ucigaş. O să îi verific pe indivizii aceştia şi, cu puţin 
noroc, s-ar putea să găsim vreunul dintre ei prin zonă. 

Se ridicară cu toţii şi urmă o cascadă de 
mulţumiri şi de strângeri de mână în timp ce Cahill se 
apropia încet-încet de uşă. Reuşise cumva să o prindă 
pe Sarah de cot şi o trăgea după el. 

- Vă conduc la maşină, îi spuse. 

Ea îşi ascunse un oftat. Probabil că mai avea 
câteva întrebări. Descoperirea că era trecută în 
testament îi sporise mai mult ca sigur suspiciunile. Dar 
nu îşi făcea decât meseria, aşa că îşi luă geanta şi 
ochelarii, le spuse la revedere tuturor rugându-i să o 
sune dacă aveau nevoie de ceva, apoi ieşiră împreună. 

În lift mai era un cuplu, aşa că nu putea s-o 
întrebe nimic. Când ieşiră, vântul rece şi umed o lovi 
drept în faţă făcând-o să tremure. Părea din ce în ce 
mai frig, iar burniţa se transformase în ploaie în toată 
regula. Ea îşi duse braţele la piept şi spuse: 

- Nu l-am ucis eu. 


- Sunt destul de sigur de asta, replică el cu 
blândeţe. 

Uimită, ridică ochii spre el. 

- Atunci de ce atâtea întrebări suspicioase? 

- Asta îmi e meseria. Trebuie să vă verific şi să 
vă chestionez. 

- Şi să nu lăsaţi nicio piatră neîntoarsă. 

- Exact, confirmă el, apoi îşi scoase haina şi i-o 
tinu deasupra capului. Să mergem. 

Tremurând, porni repede prin parcare ghemuită 
sub haină, ca un pui luat sub aripa lui ocrotitoare. Cum 
urca în TrailBlazer, avea să pornească încălzitorul 
scaunului. 

- La ce cameră staţi? întrebă el. O să trimit pe 
cineva să vă aducă o haină. Asta dacă vă întoarceţi 
acum la hotel. 

Îi dădu numărul camerei şi adăugă sec: 

- Sper să reuşesc să ajung fără să adorm la 
volan. 

Brusc, el îi strânse cotul mai tare, forţând-o să se 
oprească. 

- Vă duc eu până acolo. 

- Asta ar însemna să îmi las maşina aici. 
Mulţumesc, dar mă descurc. Sunt ameţită şi mă doare 
îngrozitor capul, dar cafeaua o să mă țină trează. 

- Ar trebui să mâncaţi ceva. 

- Am mâncat, zise ea uimită de grija pe care i-o 
arăta. Doar aţi văzut. 

- Aţi luat patru înghiţituri. Le-am numărat. 

- De abia le-am înghiţit şi pe alea. Nu încercaţi să 
mă forţaţi, domnule Cahill. 

El manevrase în aşa fel încât se afla între ea şi 
maşină, umerii lui largi ferind-o de vânt. Ploaia îl 
pătrunsese până la piele, dar nu părea să îi pese şi 
continua să o privească în tăcere, cu o expresie 
impenetrabilă. Cu toată oboseala, simţi începutul unei 
nelinişti. 


- Ce este? întrebă ea dându-se un pas înapoi. 

El clătină din cap. ` 

- Nimic. Sunteţi epuizată. Incercaţi să dormiţi. 

- Aşa am să fac. 

Se dădu într-o parte şi Sarah deschise imediat 
uşa cu telecomanda, grăbindu-se să scape din vânt şi 
ploaie. 

- Sarah, zise el în timp ce băga cheia în contact. 

Încă ţinea haina în mână, în loc să şi-o pună pe 
el. 

- Da? 

- Probabil că nu e nevoie să îţi spun, dar nu 
părăsi oraşul. 

++ + 

Cahill merse în urma ei până la Mountain Brook 
Inn ca să se asigure că a ajuns cu bine, fără să pună în 
pericol nici viaţa ei, nici pe a celorlalţi participanţi la 
trafic. Când intră în parcarea hotelului, el claxonă uşor 
în semn de rămas-bun. Sarah ridică o mână, dar nu 
întoarse capul. 

Se ţinea bine, dar expresia şocată şi îndurerată 
din ochii ei negri îi trezea instinctele protectoare. Nu 
instinctele de poliţist, ci pe cele de bărbat, ceea ce era 
exact lucrul de care nu avea nevoie. 

Spusese adevărul când declarase că era destul 
de sigur că nu ea îl ucisese pe judecător. Insă destul 
de sigur nu însemna sută la sută sigur. Nici măcar nu 
întrebase câţi bani urma să moştenească, ceea ce nu 
era normal. Poate că era normal să se abţină în faţa 
familiei, dar ar fi trebuit să îl întrebe când rămăseseră 
singuri... numai dacă nu ştia deja. lar dacă ştia că 
urma să moştenească o sută de mii de dolari, însemna 
că exista un motiv pentru a-l ucide pe bătrân; 
Dumnezeu ştie câţi oameni au fost ucişi pentru mult 
mai puţin. 

Totuşi, durerea şi şocul ei păreau sincere. Avea 
ochii roşii şi umflaţi de plâns; sau îşi dăduse cu ceva în 


ochi ca să pară că plânsese. Ori era o criminală 
inteligentă şi o bună actriţă, ori suferea cu adevărat. 

Instinctul îi spunea că suferea cu adevărat. Dar 
cum instinctul îi cerea cu insistenţă şi să încerce să 
facă dragoste cu ea, trebuia să ia în considerare şi 
factorul dorinţă, care îi mai întunecase judecata şi altă 
dată. . 

Incercase să ignore atracţia pe care o simţea 
faţă de ea, dar nu reuşise. Figura ei avea obiceiul 
enervant să îi apară brusc în minte de câte ori încerca 
să se relaxeze. Nu avea probleme cât se afla la lucru, 
dar seara când se aşeza să vadă ştirile sau să citească 
un ziar, Bum! - îi apărea în faţa ochilor. O vedea stând 
pe scări în pijamaua subţire, sau în picioare la sala de 
tir, concentrată total asupra țintei, cu soarele 
colorându-i şuviţe aurii şi roşcate în păr. Un bărbat ştie 
că a dat de necaz când începe să observe că părul 
unei femei străluceşte în mai multe culori. E 
obligatoriu să îi remarci sânii, dar şuviţele în nuanţe 
diferite? 

Ridicând greutăţi în subsol întins pe bancă, se 
gândea cum ar fi fost să o aibă pe Sarah deasupra şi 
să o ridice pe ea în sus şi în jos şi se excita imediat. lar 
când făcea flotări, se gândea cum ar fi fost să o aibă 
pe Sarah dedesubt şi rezultatul era acelaşi. 

Adevărul era că nu se mai putea gândi la 
altceva. Era un miracol că reuşise să nu se apropie de 
ea, pentru că nu mai fusese atât de obsedat de sex de 
la şaisprezece ani. Nu, de fapt nu era niciun miracol; îi 
era frică pur şi simplu. O dorea prea mult. Nu îşi 
amintea să fi fost atât de disperat să se culce cu 
Shannon nici în primele zile ale iubirii lor. Dar se culca 
deja cu Shannon în acele zile de început, aşa că nu era 
o comparaţie bună. 

Numai ancheta îl oprea să întoarcă maşina şi să 
o ia înapoi spre Mountain Brook Inn. Până nu era 
eliminată de pe lista suspecţilor, nu se putea apropia 


de ea. Avea acele chitanţe, avea marfa menţionată pe 
chitanţe, semnătura de pe cartea ei de credit se 
potrivea cu cea de pe bonuri şi avea biletul de cinema. 
Mai era nevoie doar de câteva verificări, inclusiv ale 
situaţiei ei financiare, şi gata. La naiba, copiii 
judecătorului Roberts urmau să moştenească mult mai 
mult decât Sarah; aveau cu toţii alibiuri, dar mai există 
şi ucigaşi plătiţi. 

Cahill avea presimţiri sumbre în legătură cu 
acest caz. Majoritatea crimelor sunt comise de cineva 
apropiat victimei, un membru al familiei, un vecin sau 
un prieten. lar cazul acesta părea să fie dintre cele mai 
grele - ucigaşul fiind după toate probabilitățile un 
străin. Care era legătura? Ce îl făcuse pe criminal să 
vină acasă la judecător? Era unul dintre cei care 
fuseseră condamnaţi de el? Părea logic, numai că nu 
exista niciun semn de intrare forţată sau de luptă. 
Parcă i-ar fi deschis el uşa criminalului, l-ar fi invitat 
înăuntru şi ar fi stat la taclale în bibliotecă. Parcă l-ar fi 
cunoscut. Aşa că se întorceau la scenariul cu vecinul, 
membrul familiei sau prietenul. 

Cahill facu o analiză mentală a situaţiei. Niciun 
vecin nu observase vreo maşină pe aleea din faţa 
casei, dar era greu să observe pentru că era întuneric. 
Sarah ajunsese acasă cu puţin înainte de ora zece şi la 
scurt timp găsise cadavrul; sunase la 911 la 10:43, iar 
poliţia ajunsese la faţa locului în cinci minute şi chiar el 
fusese acolo la cincisprezece minute după telefonul ei. 
Rigor mortis de-abia începuse să se instaleze, ceea ce 
însemna că decesul survenise între orele şase şi opt, 
sau opt jumătate. Nu mai devreme, pentru că la ora 
şase seara nu era încă întuneric. 

Judecătorul îi deschisese uşa ucigaşului. Nu se 
trăsese niciun glonţ chiar atunci, deşi acela era cel mai 
potrivit moment în cazul în care criminalul era cineva 
care stătuse la închisoare din cauza lui şi era pornit să 
se răzbune. Dimpotrivă, se duseseră în bibliotecă şi se 


aşezaseră, sau cel puţin judecătorul se aşezase. Nu 
fusese îngrijorat deloc, dimpotrivă, chiar relaxat şi îşi 
sprijinise picioarele pe rezemătoarea fotoliului. 

Deci criminalul nu era un străin, nu era cineva 
care îl ameninţase pe judecător în trecut. 

Era interesant de văzut ce amprente adunaseră 
criminaliştii. Ale judecătorului, ale lui Sarah, probabil 
ale bucătăresei şi în mod sigur ale femeilor care se 
ocupau de curăţenie. Sarah fusese de acord să i se ia 
amprentele încă din noaptea aceea, pentru 
comparație. Bucătăreasa, Leona Barksdale, fusese 
programată pentru dimineață, deşi le spusese 
plângând că nu mai intrase de câteva săptămâni în 
camera aceea. Menajerele urmau să vină după- 
amiază. Cine mai rămânea? In casă se făcea curățenie 
regulat, aşa că orice alte amprente erau noi. 

Tuturor vecinilor trebuia să li se ia declarații; 
oricare dintre ei ar fi putut să se apropie de casă la 
adăpostul întunericului, să îl împuşte pe judecător şi să 
se întoarcă liniştit acasă. Dar din nou se ridica 
problema motivului. Din câte constatase până acum, 
bătrânul judecător era iubit de toată lumea. Nu existau 
secrete murdare în legătură cu el. Nu obişnuia să 
înşele, nici la cărţi, nici în viaţa profesională. Nu juca 
jocuri de noroc, nu bea în exces şi, din câte reuşise să 
afle până acum, nu avusese legături romantice de la 
moartea soţiei lui survenită cu opt ani în urmă. 

Deci, de ce ar fi dorit să îl omoare cineva care nu 
primise o condamnare în sala lui de judecată. Dacă 
motivul nu ţinea de răzbunare, sex sau bani, ce mai 
rămânea? 

Nimic, nu mai rămânea nimic. Aşa că motivul 
trebuia să fie totuși unul dintre cele trei. Se îndoia că 
fusese vorba de răzbunare, pentru că judecătorul îl 
cunoscuse pe ucigaş, îl invitase înăuntru. Sex? Omul 
avea optzeci şi cinci de ani, nu se întâlnea cu femei şi, 
din câte spunea toată lumea, îi fusese credincios soţiei 


sale cât trăise. Rămâneau deci banii. Într-un fel sau 
altul, toate păreau să se întoarcă la bani până la urmă. 

Şi astfel cercul se încheia şi se întorcea din nou 
la Sarah. Copiii lui crescuseră într-o casă bogată. 
Ştiuseră întotdeauna că vor moşteni o avere. Deci, de 
ce să îl ucidă acum? De ce nu cu zece ani în urmă, sau 
anul trecut? De ce să nu mai aştepte câţiva ani şi să îl 
lase să moară de moarte bună? In afară de cazul în 
care vreunul dintre ei avea dificultăţi financiare - ceea 
ce avea să afle - nu exista niciun motiv de crimă 
pentru nici unul. Unul dintre nepoți probabil? Merita 
cercetat. 

Dar tot Sarah era suspectul numărul unu. 

La dracu'! 

++ + 

Sarah se trezi la ora trei, dezorientată şi ameţită. 
Rămase întinsă în pat ascultând huruitul înfundat al 
aparatului de aer condiționat, privind printre gene 
draperiile groase de la fereastră şi încercând să îşi 
amintească unde se află. Se simţea de parcă avea 
vată în loc de creier; îi era greu să gândească, cu atât 
mai mult să se mişte. 

Apoi îşi aminti, şi o clipă lungă durerea îi prinse 
gâtul şi pieptul ca o gheară. Strânse din ochi, dar nu o 
ajută. Tot îl vedea pe judecător stând liniştit în fotoliul 
său din piele şi camera plină de sânge şi fragmente 
din creier împroşcate. Incă mai simţea mirosul 
îngrozitor de sânge şi fecale. Işi înăbuşi un țipăt şi 
deschise ochi.. 

Încet, cu dureri în toţi muşchii, se ridică în pat. 
Era goală, pijamalele nefiind pe lista de haine pe care 
i-o dăduse lui Cahill. Plânsese până adormise şi îşi 
simţea pleoapele grele, de parcă ar fi avut nisip în 
ochi. Nu mai semăna deloc cu un majordom 
ultracapabil, gândi ea, şi nici măcar cu unul 
incompetent. 


Era frig în cameră. Cu toate că ziua era rece, 
dăduse drumul la aer condiţionat când se întorsese, 
pentru că avea nasul înfundat, iar căldura ar fi făcut-o 
să respire şi mai greu. Tot ce voia era să se 
prăbuşească în pat, aşa că pusese la uşă plăcuţa cu 
NU DERANJAŢI şi scosese telefonul din priză. Işi pusese 
telefonul mobil pe măsuţa de lângă pat pentru ca 
familia să o poată contacta în caz de nevoie, dar în 
afară de asta nu voia să vorbească cu nimeni. 

In cameră era prea frig. Incăperea era pur şi 
simplu îngheţată. Se ridică repede dintre pături, răsuci 
comutatorul la Cald, apoi se repezi la loc sub pături 
tremurând. 

Observă ceva alb pe podea lângă uşă. Mesaje. 
Oftând, se ridică şi le luă, apoi se retrase din nou în 
pat. Aprinse o veioză şi îşi ridică o pernă la spate ca să 
le poată citi. 

Unul era de la recepţie. | se adusese o haină şi i- 
o păstrau acolo. Celălalt era de la Cahill şi unul concis: 
Sună-mă. Ora trecută pe mesaj era două şi jumătate. 

Suspinând, îşi luă telefonul mobil şi sună la 
numărul înregistrat pe mesaj. Cahill răspunse aproape 
imediat. 

- Cahill. 

Vocea lui adâncă era alertă; probabil că trepida 
de atâta cafeină. 

- Sunt Sarah Stevens. Mi-ai lăsat un mesaj. 

- Dormeai? 

- Da. Am dormit vreo patru ore. Apropo, 
mulțumesc că mi-ai trimis haina. 

- Cu plăcere. Uite de ce te-am căutat, ştii cumva 
dacă exista vreo persoană care să îi datoreze bani 
judecătorului Roberts? Era îngrijorat în legătură cu 
vreuna dintre investiţiile lui? 

Sarah îşi trecu mâna peste faţă. 


- Împrumuta bani tot timpul, dar erau mai mult 
daruri, pentru că dacă cineva încerca să îi înapoieze, 
nu voia să îi ia. 

- A împrumutat vreun vecin bani de la el? 

- Din câte ştiu eu, nu. Cine să aibă nevoie de un 
împrumut în cartierul acela? 

- Depinde. Putea fi cineva care să aibă probleme 
cu jocurile de noroc sau cu drogurile. Ori cineva care 
să dorească să acopere banii pe care îi cheltuieşte cu 
amanta. Există tot felul de posibilităţi. Dar familia? Are 
vreunul dintre ei probleme financiare? 

- N-a pomenit niciodată despre aşa ceva. Nu 
cred că există vreo oaie neagră rătăcită printre ei. 

Se opri concentrându-se asupra raţionamentului 
pe care îl făcea, apoi spuse cu răceală: 

- O să-ţi trimit o copie a extrasului meu de cont 
şi al portofoliului meu de investiţii. Vrei şi cecurile 
anulate? 

- Te rog, spuse Cahill păstrându-şi tonul energic 
şi profesional. 

- De fapt, va trebui să ţi le iei singur. Sunt acasă 
la judecător. 

- Unde? 

- In debara se află un seif. Toate actele sunt 
înăuntru. 

- Mulţumesc, spuse el şi închise. 

Sarah închise şi ea. De dimineaţă păruse câteva 
clipe puţin mai cald şi mai uman, dar acum revenise la 
bruscheţea cunoscută. Constată cu îngrijorare că nu 
conta dacă se purta prietenos sau nu; avea ceva care 
o făcea să dorească să se agaţe de el. Nu avea 
importanţă nici măcar faptul că îi cerceta situaţia 
financiară încercând să găsească un motiv pentru care 
ea l-ar fi ucis pe judecător, pentru că în cele din urmă 
întregul proces avea să o absolve. Trebuia să 
investigheze toate pistele, altfel i-ar fi putut scăpa 
ceva esenţial. 


Barbara şi restul familiei erau convinşi că 
ucigaşul era vreun fost condamnat din trecutul 
judecătorului. După ce iniţial intrase în panică 
presupunând că de vină era dementul care îi trimisese 
pandantivul, dădu ascultare logicii, fiind de acord cu 
ceilalţi. Însă Cahill nu părea să fie pe aceeaşi lungime 
de undă; se concentra mai mult asupra ei şi a familiei. 
Descoperise oare poliţia ceva ce ea nu ştia? 

Ştia că ea era nevinovată şi că nimeni din familie 
nu era vinovat, îi observase pe toţi de-a lungul 
ultimilor ani, de sărbători şi în vacanțe, şi se 
convinsese că toţi îl iubeau pe judecător. El îşi adora 
copiii şi nepoţii şi se înţelegea bine cu ginerele şi 
nurorile. Deci, ce ştia Cahill iar ei îi scăpase? 

Se făcuse mai cald în cameră. Cobori din pat şi 
se strâmbă când se văzu în oglindă, făcând o grimasă 
de nemulţumire. Era trasă la faţă, palidă şi avea ochii 
umflaţi. Se simţea slăbită şi nesigură pe picioare - 
rezultatul a douăzeci şi patru de ore aproape fără 
mâncare. Patru bucățele de pateu şi câteva de fructe 
nu înseamnă mare lucru. Trebuia să se forţeze să 
mănânce ceva. Poate avea să se ducă la restaurantul 
hotelului mai târziu. Pentru moment, puse din nou de 
cafea, dădu drumul la televizor şi se târî la loc în pat. 
Avea nevoie de ceva care să îi abată gândurile mai 
mult decât avea nevoie de mâncare. 

Nu avea nimic de făcut. Dar ea era obişnuită să 
aibă tot timpul ceva de făcut. In consecinţă, viaţa ei 
era foarte organizată, pentru ca fiecare treabă să fie 
îndeplinită. În clipa aceasta ar fi trebuit să se ocupe de 
cheltuielile casei; făcea acest lucru în fiecare joi. g 

S-ar fi putut duce să îşi cumpere o pijama. In 
apropiere se aflau trei mari centre comerciale: 
Brookwood, Summit şi Galleria. Dar ploua încă, era 
epuizată şi ameţită şi sincer nu îi păsa absolut deloc 
dacă dormea în pijama sau nu. 


Descoperi că cel mai interesant program la ora 
trei şi jumătate după-amiaza se transmitea pe canalul 
meteorologic. Închise televizorul, stinse veioza şi îşi 
trase pătura peste cap. Dar imediat ce închise ochii, îi 
apăru imaginea judecătorului în fotoliu, cu capul căzut 
într-o parte - şi simţi mirosul acela. Se ridică repede şi 
aprinse veioza. 

Ce era în capul ei? Se apucase să pregătească o 
cafea. Nu îi venea să creadă că pusese de cafea şi apoi 
se culcase din nou. Nu era o tragedie, în afară de 
faptul că ar fi urmat să bea o cafea amară şi stătută. 
Atât ea cât şi judecătorul preferau cafeaua 
proaspătă... 

Venea mereu în bucătărie dimineaţa devreme, 
fără să aştepte să îi ducă ea cafeaua. Stăteau acolo la 
taclale, sorbind din ceşti şi bucurându-se de ceea ce 
amândoi considerau a fi una dintre cele mai rafinate 
plăceri ale vieţii. Nu aveau să mai bea niciodată 
împreună acea minunată cafea. 

Ca o peliculă ce se derulează mereu de la capăt 
şi nu se opreşte niciodată, îi apăru din nou imaginea 
judecătorului: capul lăsat într-o parte, dâra întunecată 
care i se prelingea pe gât. Părul era puţin ciufulit; în 
lumina obscură fusese primul lucru care i se păruse 
ciudat. Mâinile îi erau aşezate relaxat pe braţele 
fotoliului, rezemătoarea pentru picioare era ridicată, 
de parcă tocmai aţipise. 

Mâinile îi erau aşezate relaxat. Rezemătoarea 
pentru picioare era ridicată. 

Sarah privea fix, nevăzând decât oribila scenă 
din noaptea trecută. Simţea că pământul se clatină 
sub ea, de parcă ieşise din realitate şi păşea pe 
nisipuri mişcătoare. 

Rezemătoarea pentru picioare era ridicată. 

Stătea aşezat în fotoliu, rezemat comod pe 
spate. 


Uşa de la intrare era mereu încuiată. O încuia 
chiar el, imediat ce se întorcea după plimbarea de 
după-amiază. In tot timpul cât lucrase pentru el, nu îşi 
amintea să fi lăsat vreodată uşa descuiată. 

Se putea ca prima oară când o /ăsase descuiată 
să fi dai buzna criminalul? Nu prea părea posibil. La 
naiba, nu părea posibil absolut deloc. Era foarte 
preocupat de siguranţa sa, după amenințările pe care 
le primise şi mai ales după tentativa de jaf. 

Nu uitase să încuie uşa; o descuiase. Ca să invite 
pe cineva înăuntru? De ce ar fi lăsat un străin 
înăuntru? Răspunsul era simplu: nu ar fi făcut-o. 

Nu existase nicio urmă de luptă. Niciun semn de 
intrare forţată - cel puţin Cahill nu pomenise de aşa 
ceva şi era convinsă că le-ar fi spus dacă ar fi existat. 

Simti cum i se strânge stomacul. Era îngrozitor, 
dar logic. Judecătorul lăsase pe cineva cunoscut să 
intre în casă. Se duseseră în bibliotecă... să stea de 
vorbă? Se aşezase în fotoliul său favorit din piele; era 
relaxat, cu picioarele ridicate pe rezemătoare. lar 
cunoştinţa lui scosese un pistol şi îl împuşcase în cap. 

Asta dedusese Cahill, fără să îi spună şi ei. 
Judecătorul nu se simţise ameninţat deloc de criminal. 
II cunoştea şi fusese liniştit şi relaxat în prezenţa lui. 

li veni aproape să vomite, pentru că asta 
însemna că îl cunoştea şi ea. 


Capitolul 11 


Se simţea bine. Uitase cât de bine este să ai 
atâta putere în propriile tale mâini, să preiei controlul 
asupra propriului destin. Trecuse... cât timp? Şapte 
ani? Asta dovedea că deţinea Controlul, că nu era unul 
dintre acei maniaci sclavi ai dorințelor nestăpânite. În 
cei aproape şapte ani de când se ocupase de problema 
cu tatăl său, asta era doara treia oară când fusese silit 


să acţioneze în acest mod. Numai de patru ori în 
aproape treizeci de ani. 

Luând toate acestea în considerare, se simţea pe 
bună dreptate mândru de el. Nu mulţi dintre cei care 
cunosc bucuria pură a actului se pot controla atât de 
bine. Şi, lucru şi mai important, nu mulţi sunt destul de 
inteligenţi ca să scape basma curată. 

Bătrânul era acum scos din circulaţie, iar Sarah 
era liberă. Nimic nu îi mai stătea în cale; acum putea 
veni la el. 

++ + 

Cahill stătea la biroul său răsfoind dosarele şi 
extrasele de cont luate din seiful lui Sarah. într-un 
târziu băgă totul într-un plic mare şi se lăsă pe spate în 
scaun frecându-se la ochi. Doamne Dumnezeule! Nu 
se putea spune că femeii i-ar fi lipsit banii. 

Nu că o sută de mii de dolari nu ar fi fost o sumă 
considerabilă, dar nu avea nevoie de ei. Cât de frumos 
trebuie să fie, gândi el, să nu ai nevoie de o sută de 
mii. Există unii oameni care nu lasă să le scape nimic 
şi nicio sumă nu e vreodată de ajuns, dar genul acesta 
nu urmează cursuri de instruire pentru o slujbă 
plătită pentru ca apoi să se dedice meseriei şi să 
economisească fiecare bănuţ. Nu, cei care nu sunt 
interesaţi decât de bani îi fură, comit fraude, se 
căsătoresc cu persoane bogate şi apoi încearcă să îi 
omoare apelând la multitudinea de medicamente pe 
care toţi bătrânii par să le ia, dar nu muncesc 
niciodată pentru aceşti bani. 

Era evident că Sarah îşi pusese deoparte cea 
mai mare parte a salariului de când începuse să 
lucreze. îşi investise economiile şi, din câte văzuse, o 
făcuse în mod inteligent. Nu îşi băgase toţi banii în 
acţiuni ale companiilor de informatică Şi 
telecomunicaţii, iar dacă achiziţionase asemenea 
acţiuni, le vânduse imediat ce cota lor de piaţă 
începuse să se prăbuşească. Investise în companii 


solide, în case de ajutor reciproc şi în industria de 
maşini-unelte. Depusese bani într-un fond de pensii, 
îngrijindu-se de viitor. De-abia împlinise treizeci de ani 
şi, adunând tot ce avea, bătea deja la uşa clubului 
milionarilor. 

Era o femeie deşteaptă. Şi atunci de ce să rişte 
totul numai ca să adauge încă o sută de mii în contul 
ei şi aşa destul de mare. Banii sunt relativi. Dacă 
lucrezi pentru un salariu minim şi trăieşti de pe o zi pe 
alta, o sută de mii de dolari înseamnă o sumă enormă. 
Cunoscuse mame care îşi uciseseră copiii pentru o 
poliţă de asigurare de cinci mii de dolari. Dar dacă ai 
deja destui bani o sută de mii nu te mai 
impresionează şi riscurile cântăresc mai greu decât 
setea de agoniseală. 

Aşa că posibilul ei motiv nu mai stătea în 
picioare. Cu atât mai bine. 

- Ai găsit ceva? întrebă locotenentul oprindu-se 
în faţa biroului lui. 

- Nu majordomul a comis crima. 

- Parcă era prima pe lista ta. 

- Motivul s-a evaporat. 

- Banii? Cum ar putea banii să se evaporeze? 

- Are deja o grămadă de bani. Ai idee cât cîştigă 
un majordom? 

Locotenentul se scărpină pe nas. 

- Presupun că mai mult decât ne-am imaginat. 

- Mai mult decât noi doi la un loc. 

- Nu mă-nnebuni! 

- Exact asta mi-am spus şi eu, clătină Cahill din 
cap. Avea totul de pierdut şi nu prea mult de câştigat. 
Chiar deloc, dacă ne gândim că într-un an câştiga mai 
mult lucrând pentru el decât i-a lăsat în testament. Ar 
fi fost mai avantajată dacă el era în viaţă Aşa că 
motivul s-a dus pe apa sâmbetei. Pe lângă asta, era 
foarte ataşată de bătrân. 


Locotenentul era un om cumsecade şi avea 
încredere în anchetatorii lui. 

- Deci ce ne mai rămâne? 

- Nu cine ştie ce. Vecinii n-au văzut nimic şi au 
cu toţi alibiuri. La fel şi membrii familiei, până acum. 
Dacă cei de la medicină legală nu vin cu ceva 
concludent, nu stăm bine deloc. 

- N-au trecut încă nici douăzeci şi patru de ore. 

Dar nu mai era mult până acolo, iar o crimă care 
nu e rezolvată rapid tinde să nu mai fie rezolvată 
niciodată. 

- Ce e cu condamnaţii de la care a primit 
ameninţări cu moartea? Ai găsit ceva? 

- Nici unul dintre ei nu se află în zonă. Unul e în 
prezent în custodia statului la închisoarea St. Clair 
trăind din banii contribuabililor. Unul e într-o închisoare 
federală. Numai doi sunt în libertate, iar unul dintre ei 
se află în Eugene, Oregon. Ultimul domiciliu cunoscut 
al celui de-al doilea în ianuarie era în Chicago. 

Cahill puse pe birou o fotografie a unui bărbat 
solid cu mustață. 

- Carl Jarmond. Nu cred că el e făptaşul. 

- Dar e o posibilitate. 

Cahill clătină din cap. 

- De ce l-ar fi lăsat judecătorul pe individul ăsta 
să-i intre în casă? Nu prea cred. Toate uşile care dau 
spre exterior au vizor, aşa că ştia cui deschide uşa. 

- Ai verificat apelurile date şi primite? 

- Am verificat numerele apelate de la toate 
telefoanele din casă. Nimic suspect. Doamna 
majordom şi-a sunat părinţii, iar victima şi-a sunat 
bancherul şi un vechi prieten - care are şi el un alibi. 
Apelurile primite sunt mai interesante. La telefonul din 
bibliotecă s-a primit un apel de la un telefon public din 
Galleria. 

- Ai aflat ora apelului? 


- Tocmai întocmim lista cu apelurile primite şi 
date. 

- Dar nu avem cum să ştim cine a dat telefonul, 
nu-i aşa? 

Cahill clătină din cap. Ora apelului avea să le 
dezvăluie unele lucruri, de pildă dacă fusese dat în 
jurul orei când s-a comis crima, dar cam asta era tot. 
Galleria era un centru comercial aglomerat; dacă nu 
aveai părul verde, guler cu ţepi şi nu purtai un costum 
extrem de excentric, sau dacă nu umblai gol-goluţ, 
nimeni nu îţi acorda prea multă atenţie. Şansele de a 
obţine o amprentă valabilă de pe telefon erau demne 
de râs. Dar camerele video fixate deasupra intrărilor în 
magazine ar fi putut înregistra ceva. Era o pistă care 
merita cercetată şi îi spuse asta locotenentului. 

- Bună idee, doctore, zise locotenentul şi se uită 
la ceas. Ocupă-te de asta mâine dimineaţă. Acum du- 
te acasă şi odihneşte-te. N-ai dormit azi-noapte şi 
astăzi ai lucrat toată ziua. 

- Am apucat să dorm vreo trei ore azi-dimineaţă. 
Mă simt bine. 

Se obişnuise în armată să facă faţă cu mult mai 
puţin somn şi pentru perioade mai lungi. 

- Dar cred că o să pun punct aici. 

Avea ceva de făcut, un lucru care nu mai suferea 
amânare. Era momentul să încerce marea cu degetul. 

++ + 

La ora opt seara, televizorul era deschis tot pe 
canalul meteorologic şi Sarah urmărea aceleaşi 
fronturi atmosferice de patru ore. Nu se schimbase 
nimic. Se simţea încă ameţită şi prin minte i se 
plimbau toate cunoştinţele judecătorului, vecinii, toţi 
cei pe care nu ar fi ezitat să îi primească în casă. 
Problema era că judecătorul cunoştea mulţi oameni pe 
care ea nu îi ştia. Îi cunoştea cercul de prieteni 
apropiaţi, vecinii din jur şi încă alte câteva persoane, 
dar bineînţeles că mai avea vechi amici din şcoală şi 


din facultate şi colegi pe care ea nu îi întâlnise 
niciodată. Ce motiv ar fi avut oricare dintre aceştia să 
îl ucidă? Acest de ce o înnebunea. 

Dacă ar şti de ce, se gândea, ar putea să deducă 
şi cine o făcuse. Cine avea vreun motiv să îl omoare, în 
afară de cei pe care îi condamnase la închisoare? lar 
dacă era vreun fost puşcăriaş, de ce îi dăduse voie să 
intre în casă şi apoi se aşezase relaxat în fotoliu? 
Imposibil. 

- De ce? 

Telefonul sună şi se grăbi să răspundă, 
bucuroasă că ceva îi distrage atenţia; poate Barbara 
avea nevoie de ceva, iar asta îi va ocupa timpul câteva 
ore. 

- Ai luat cina? 

Nu era nevoie să se prezinte; recunoscu imediat 
vocea profundă şi tonul repezit al lui Cahill. 

- Cina? 

- Dar prânzul? 

- Dormeam, aşa că am sărit peste prânz. 

- Hai să mergem la Milo's să mâncăm un 
hamburger. 

Sarah îşi trecu mâna prin păr. Trebuia să 
mănânce, dar simţea încă noduri în stomac. Făcu o 
pauză lungă. 

- Sarah? 

- Sunt aici. E... nu am niciun chef de mâncare. 

- îîimbracă-te. Vin să te iau în zece minute. 

Închise, iar ea rămase privind uimită telefonul. 
Zece minute! Deşi era slăbită, în zece minute se 
îmbrăcase, se spălase pe dinţi şi pe faţă şi tocmai îşi 
trecea peria prin păr când bătu la uşă. 

- Arăţi ca naiba, spuse el în loc de salut. 

- Şi tu eşti la fel de frumos, răspunse ea cu 
răceală, făcând un pas înapoi ca să îl lase să intre în 
cameră. 


Faptul că se îmbrăcase nu însemna că avea de 
gând să iasă undeva cu el. La urma urmelor, era goală 
când sunase. 

- Pune-ţi pantofii, o îndemnă el privindu-i 
picioarele goale. Şi şosete. E destul de rece. 

- N-am chef de mâncare, repetă. 

- Atunci o să te uiţi la mine cum mănânc. 

- Ai un farmec enorm. 

În ciuda sarcasmului şi a tuturor celor 
întâmplate, se pomeni zâmbind pentru prima oară în 
ziua aceea. Nu era chiar un zâmbet în toată puterea 
cuvântului, dar venea din inimă. Semăna cu un tanc 
Sherman, fără pic de fineţe, dar plin de forţă. 

- Da, ştiu. Nu-l întrece decât dimensiunea... se 
opri aruncându-i o privire scurtă.... Ego-ului meu, 
încheie el şi putea să jure că pomeţii i se coloraseră. 

Era evident că poliţiştii nu au voie să facă 
comentarii riscante în faţa suspecţilor. Se aplecă, îi luă 
pantofii şi i-i întinse. Avu impresia că o să i-i pună chiar 
el dacă ar fi refuzat să se încalţe singură. 

Se aşeză pe pat şi îşi puse şosetele şi pantofii. 

- Presupun că ţi-e foame şi vrei să stăm de 
vorbă, aşa că împuşti doi iepuri dintr-o dată. 

El dădu din umeri. 

- Poţi să presupui ce vrei. 

Asta ce mai voia să însemne? Întâmplător şi ea 
voia să discute cu el despre concluziile la care 
ajunsese referitor la uciderea judecătorului şi nu o 
deranja să îl privească mâncând în timp ce stăteau de 
vorbă. 

Se opriră la recepţie pentru ca Sarah să îşi ia 
puloverul. Era din lână şi îl îmbrăcă mulţumită în timp 
ce ieşeau din hotel. Ploaia se oprise, dar nu de mult, 
pentru că din copaci încă mai picurau stropi de apă. 
Pavajul era întunecat şi strălucea. 

Nu venise cu maşina pe care o ştia Sarah, ci o 
conduse spre o camionetă albastru închis. | se potrivea 


mai bine - fără prea multe accesorii elegante, dar 
foarte puternică. Avea şi treaptă, aşa că putea urca 
fără ajutor. Îi deschise uşa, aşteptă să se aşeze, apoi o 
închise şi ocoli maşina spre locul lui. 

Hamburgerii de la Milo's erau o tradiţie în 
Birmingham, localnicii jurând că aici se preparau cei 
mai gustoşi hamburgeri din lume şi cel mai bun ceai cu 
gheaţă. Nu se serveau cu tot felul de brizbrizuri ca 
salată, roşii şi murături - doar cu brânză dacă voiai -, ci 
cu un sos închis la culoare care îţi punea papilele 
gustative la grea încercare să îi ghicească 
ingredientele. Asta era tot: două straturi de carne 
tocată, ceapă tăiată mărunt şi sosul. Inotau în sos. 
Oamenii cumpărau vase pline cu sos. Înmuiau cartofii 
prăjiţi în el, îşi mai turnau o porţie pe hamburgeri şi îl 
luau şi pentru hamburgerii pregătiţi acasă. 

Inutil de precizat că un astfel de hamburger nu 
era uşor de manevrat. Chiar dacă i-ar fi dat voie 
stomacul, Sarah tot nu ar fi avut chef să se mânjească 
toată. Când Cahill o întrebă dacă e sigură că nu vrea 
nimic, îi răspunse afirmativ şi se duse să se aşeze lao 
masă lângă perete. 

El veni la masă cu o tavă încărcată cu două 
pahare înalte din carton cu ceai la gheaţă, trei 
hamburgeri şi două porţii de cartofi prăjiţi. Pe tavă se 
mai aflau păhărele cu ketchup şi pliculeţe de sare. Ea 
făcu ochii mari văzând cât comandase. 

- E adevărat că ai spus că ţi-e foame, dar nu 
credeam că eşti atât de lihnit. 

El puse tava pe masă şi se aşeză vizavi de ea. 

- O parte e pentru tine. Sper că îţi place ceapa, 
pentru că mie îmi place. Mănâncă. 

Îi puse în faţă un pahar cu ceai, un hamburger şi 
o porţie de cartofi. 

- De ce te interesează dacă îmi place sau nu 
ceapa? murmură ea încercând să îşi convingă 
stomacul să se destindă. 


Trebuia să mănânce şi în mod normal îi plăceau 
şi ei hamburgerii de la Milo's. Dar nu era sigură că 
poate înghiţi, sau că nu va vărsa tot chiar dacă reuşea 
să înghită. 

- Dacă-mi pierd cumva controlul şi te sărut, nu 
vreau să te deranjeze mirosul de ceapă, declară el fără 
să ridice privirea şi începu să îşi pună sare pe cartofi. 

Sarah simţi că i se clatină pământul sub picioare. 
Privi repede în jur să se convingă că nu păşise într-un 
univers paralel. 

- Ce-ai spus? întrebă pe un ton pierit, sigură că 
nu auzise bine. 

- Ai auzit foarte bine, răspunse el aruncându-i o 
privire plină de subinţeles. Te porţi ca şi cum niciun 
bărbat n-ar mai fi fost atras de tine până acum. 

Avea să se aventureze să mănânce ceva, pentru 
că îi trebuia o ocupaţie în timp ce se adapta acestei 
devieri neaşteptate a discuţiei. Luă un cartof prăjit, îl 
înmuie în ketchup şi muşcă din el. Cartoful fierbinte şi 
condimentat îi trezi la viaţă papilele gustative. 
Mestecă şi înghiţi fără grabă, ca să se asigure că îi 
poate răspunde pe un ton normal. 

- Să zicem că puţini bărbaţi mi-au arătat mai clar 
ca tine ca nu au niciun interes pentru mine. 

- Când o i-au la goană speriat, o fac cu toată 
convingerea. ! 

Işi desfăcu primul hamburger din ambalaj, îl 
presără cu sare şi muşcă o bucată bună. Ea îşi găsi 
refugiul într-un alt cartof prăjit. După alţi trei sau 
patru, decise că avea nevoie de ceva mai consistent, 
aşa că îşi desfăcu şi ea hamburgeral. Sosul mânjisc 
hârtia cerată şi picura dintre cele două jumătăţi ale 
chiflei. Luă o înghiţitură - Doamne, era delicios! - 
meditând la spusele lui. Schimbarea lui de atitudine 
era prea bruscă; în mod sigur sc ascundea ceva în 
spatele ei. A, da, asta trebuia să fie. 


- Crezi că eu l-am ucis pe judecător, dar nu ai 
nicio dovadă, aşa că îţi închipui că, apropiindu-te de 
mine, în cele din urmă îmi va scăpa ceva incriminator. 

- Eşti foarte perspicace, zise el privind-o drept în 
ochi. Fosta mea soţie s-ar grăbi să te asigure că sunt 
un nemernic şi poate că ar avea dreptate. Vreau să te 
avertizez de la început că n-am fost o companie prea 
plăcută de la divorţ încoace. A fost îngrozitor şi 
durează până să treci peste aşa ceva. N-am vrut să mă 
mai implic în nicio relaţie. Nu m-a interesat decât... 

- Sexul, completă ea. 

- Nu voiam să fiu atât de direct, dar într-adevăr, 
aşa e. 

Deci trecuse printr-un divorţ dureros. Vindecarea 
unei astfel de traume nu era uşoară şi cerea timp. Asta 
făcea din el o investiţie riscantă, deşi, deocamdată, nu 
era interesată de o relaţie. 

- Cât a trecut de atunci? 

- Doi ani de când am descoperit că mă înşela, un 
an de la pronunţarea divorţului. 

- Foarte neplăcut. 

Ce femeie putea fi atât de idioată încât să înşele 
un astfel de bărbat? Nu îl cunoştea prea bine, dar dacă 
instinctele ei feminine ar fi fost pisici, în momentul 
acesta ar fi tors cu toatele ca răspuns la valul de 
testosteron pe care îl emana. 

- Da, a fost neplăcut. Dar s-a terminat şi acum 
sunt atras de tine. Am încercat să ignor chestia asta, 
dar n-a mers. Apropo, am văzut extrasul de cont şi 
portofoliul de investiții. N-ai nevoie de banii 
judecătorului. 

- Deci am ieşit de pe lista suspecţilor? 

- In ceea ce mă priveşte, da. 

Asta merita încă o înghiţitură sau două de 
hamburger, urmate de un cartof prăjit. 


- S-ar putea crede că vrei să pui mâna pe banii 
mei. Momentul pe care l-ai ales ca să-ţi declari 
sentimentele cam dă de bănuit. 

- Cam dă, conveni el. Câştigi de trei ori mai mult 
decât mine, cu toate că poliţiştii din Mountain Brook 
sunt bine plătiţi. Dar cred că toţi bărbaţii cu care te-ai 
întâlnit câştigau mai puţin decât line, aşa că pentru 
tine nu-i o noutate. 

- Bărbaţii cu care m-am întâlnit nu mi-au văzut 
mai întâi extrasul de cont, remarcă ea sec. 

- Uite cum stă treaba, e plăcut să ai bani, dar nici 
eu nu duc lipsă. Şi nu mă simt rănit în orgoliu de faptul 
că o femeie câştigă mai mult decât mine. 

- Ştiu, mi-ai spus; ai un orgoliu enorm. 

Pomeţii i se colorară din nou. Fascinată, urmări 
cum roşeaţa i se risipeşte în timp ce el se apucă de al 
doilea hamburger. În ciuda circumstanțelor, începuse 
să se simtă bine. El se şterse la gură. 

- Bun, deci susţii că încerc să mă apropii de tine 
cu intenţia de a strânge dovezi ca să te acuz de crimă 
- un fel de misiune sub acoperire - şi de faptul că nu 
mă interesează decât banii tăi. Altceva? 

- Te anunţ dacă îmi mai vine ceva în minte. 

- Chiar te rog. Până atunci, eu ţi-am mărturisit 
deja că mă simt foarte atras de tine. Cum stau 
lucrurile în ceea ce te priveşte? 

Chiar că avea fineţea unui tanc. Pe de altă parte, 
genul acesta de  francheţe era într-un fel 
reconfortantă. O femeie ştie întotdeauna pe ce picior 
dansează cu un astfel de bărbat, întrebarea era ce 
avea ea de gând să facă în situaţia asta. Sinceritatea 
lui o obliga să fie şi ea la fel de directă. 

- În ce mă priveşte lucrurile stau cam la fel. Asta 
nu înseamnă că e o idee bună să ne angajăm într-o 
relaţie. 

Gura lui se arcui într-un zâmbet de satisfacţie 
pur masculină. 


- Păi ăsta e tot şpilul. Milioane de oameni se 
chinuie să înceapă o relaţie. Gândeşte-te la câte ore 
de muncă grea se prestează în barurile pentru 
celibatari. 

- N-am pus niciodată piciorul într-un bar pentru 
celibatari. Asta ar trebui să-ţi spună ceva. 

- N-ai avut nevoie. Dacă nu ai un prieten, 
înseamnă că nu îţi doreşti acest lucru. A 

Rămase tăcută privind faţa de masă. Işi dădu 
seama că mâncase jumătate din hamburger şi toţi 
cartofii prăjiţi. Metoda lui de a-i distrage atenţia 
dăduse rezultate. Se simţea mult mai bine acum 
având ceva în stomac, chiar dacă nu era vorba decât 
de semipreparate. Aproape că simţea cum îi creşte 
nivelul energiei. 

- Putem s-o luăm cât de încet vrei, zise el. Nue 
cel mai bun moment pentru tine şi probabil că nici 
pentru mine. Am vrut doar să ştii că sunt interesat de 
tine, adăugă el şi înălţă din umeri. Nu e nevoie să treci 
prin asta singură, decât dacă aşa vrei. 

La naiba! Reugşise să uite de durere pentru scurt 
timp. Îşi simţi ochii înotând în lacrimi şi începu să 
clipească des. 

- Ah, n-am vrut să... Hai să mergem. 

Strânse resturile şi şerveţelele, aruncă totul într- 
un coş de gunoi şi puse tava deasupra. Ea îl urmă 
supusă, ieşiră din restaurant şi, mergând spre maşină, 
îi înconjură umerii cu braţul. 

- lartă-mă, o rugă, dându-i o batistă. 

Îşi şterse ochii sprijinindu-se de trupul lui 
puternic şi cald. Îi placea să îi simtă braţul în jurul 
umerilor. Ar fi vrut să îşi pună capul pe umărul lui şi să 
dea drumul lacrimilor, dar în loc de asta inspiră adânc. 

- A fost un om atât de bun. O să mai plâng mult 
după el. 

El descuie uşa maşinii şi Sarah urcă, apoi întinse 
mâna după centura de siguranţă. O opri punându-şi 


mâna peste a ei şi se aplecă spre ea. Nu făcu nicio 
încercare să se ferească de buzele lui. Nu dorea să se 
ferească. Voia să afle cum sărută, ce gust are. Gura lui 
era caldă, iar atingerea uşoară, blândă, de parcă dorea 
mai mult să o aline decât să o facă să vibreze. 

Asta ţinu cam două secunde. Apoi el înclină 
capul, îşi desfăcu buzele şi adânci sărutul. Limba lui 
pătrunse în gura ei, iar ea îi înconjură gâtul cu braţele. 
Simţi un gol în stomac şi întreg trupul i se încordă. Îşi 
dădu seama că instinctul nu o înşelase. Dumnezeule, 
cât de bine sărută omul ăsta! 

lnălţă capul şi îi trecu limba peste buza de jos 
savurându-i gustul. 

- A fost bine, şopti el. 

- Aşa e, confirmă ea cu respiraţia întretăiată. 

De unde mai venise şi asta? Niciodată nu i se 
mai tăiase respiraţia în felul acesta. 

- Vrei s-o mai facem o dată? 

- Mai bine nu. 

- În regulă, zise el şi o sărută din nou. 

Bărbatul ăsta era periculos. Dacă nu avea grijă, 
se putea trezi implicată într-o relaţie cu el înainte să îşi 
dea seama ce se întâmplă - poate chiar înainte de 
ivirea zorilor. Fără îndoială că nu era momentul potrivit 
şi trebuia să se controleze cât încă mai putea. Întâi o 
tratase cu răceală, iar acum se mişca cu viteza luminii 
în direcţie opusă - un lucru de natură să deconcerteze 
pe oricine. 

Cu efort, reuşi să îşi desprindă buzele de ale lui, 
respirând greu. 

- Gata, domnule detectiv. Ne oprim. 

Se dădu puţin înapoi respirând şi el greu. 

- Pentru totdeauna? o întrebă nevenindu-i să 
creadă. 

- Nu! ripostă ea cu prea multă forţă. Doar... 
pentru moment adăugă şi respiră adânc. Avem lucruri 
mai importante de discutat. 


- Cum ar fi? 

- Cred că judecătorul îl cunoştea pe ucigaş. 

Faţa lui se goli de orice expresie. Îi închise uşa, 
înconjură maşina, urcă la volan şi porni motorul. 
Începuse din nou să burniţeze şi porni ştergătoarele de 
parbriz. 

- Ştiu că îl cunoştea, spuse el. Dar tu de unde 
ştii? 


Capitolul 12 


Se pare că, de fapt, nu era chiar atât de convins 
de nevinovăția ei. Gândul îi domoli avântul şi îi oferi 
distanţa de care avea atâta nevoie. 

- II cunosc pe judecător... l-am cunoscut, se 
corectă ea. Niciodată, absolut niciodată nu a lăsat uşile 
descuiate. Făceam turul casei în fiecare seară înainte 
să mă culc şi n-a lăsat vreo uşă descuiată nici măcar o 
dată. Îşi formase un fel de automatism: când intra în 
casă, încuia imediat uşa. Cred că s-a obişnuit să 
procedeze astfel după ce a primit prima ameninţare cu 
moartea. Doamna Roberts încă mai trăia. Dar noaptea 
trecută... 

Doamne, se întîmplase doar noaptea trecută? 
Parcă trecuse o săptămână. 

- ... uşa de la intrare era descuiată. 

- Se poate să fi fost o coincidenţă? 

- Că a lăsat uşa descuiată chiar în noaptea în 
care a venit criminalul? întrebă ea aruncându-i o 
privire ironică. Nu prea cred. Sunt sigură că 
judecătorul îl cunoştea aşa că l-a invitat înăuntru. 
Când l-am găsit, era aşezat în fotoliul lui preferat, cu 
rezemătoarea pentru picioare ridicată. Era relaxat. Nu 
se simţise în pericol. Deci îl cunoştea pe individ. 

- Eşti sigură că a fost un bărbat? întrebarea o luă 
prin surprindere. 


- Cred că gândesc în termeni generali. E mai 
uşor decit să spun „ucigaşul” de fiecare dată. lar 
puşcăriaşii care l-au ameninţat cu moartea erau 
bărbaţi, aşa că ideea mi-a rămas în subconştient. În 
plus, ciudatul care mi-a trimis pandantivul e mai mult 
ca sigur bărbat şi primul meu gând a fost că e/a făcut- 
O. 

- Hmm... mormăi Cahill scărpinându-şi falca dus 
pe gânduri. Te-a mai contactat? Ţi-a mai trimis ceva? 
Te-a sunat cineva şi apoi ţi-a închis, sau alt gen de 
apeluri ciudate? 

- Nu, nimic altceva. Doar pandantivul. Un singur 
incident nu creează un sistem, nu-i aşa? 

- Ştii cum se zice: o singură dată nu înseamnă 
nimic. 

- Aşa mă gândeam şi eu. 

Cahill se strecura cu abilitate prin traficul de pe 
autostrada 280. 

- Aseară ai zis că te-ai dus la film ca să-i dai 
ocazia să te abordeze în caz că te urmărea. 

Fusese în stare de şoc noaptea trecută, dar îşi 
amintea că exact acelea fuseseră cuvintele ei. Lui 
Cahill nu îi scăpa nimic. 

- Aşa e. 

El îi aruncă o privire scurtă. 

- Ce te-a făcut să crezi că te urmărea? 

- Nimic, doar că darul acela m-a făcut 
suspicioasă. Nu reuşeam să mi-l scot din minte. 
Lucrurile de genul ăsta... te neliniştesc. Nu ştiu cum să 
îţi descriu altfel, spuse ea simțind că o trece un frison. 
Mi se face pielea de găină doar la gândul că s-ar putea 
să mă urmărească, să mă ţină sub supraveghere. lar 
faptul că nu ştiu cine este înrăutăţeşte şi mai tare 
situaţia, aşa că m-am gândit să-i dau ocazia să iasă la 
lumină. Cel puţin aş fi ştiut cum arată. 

- Dar nu s-a apropiat nimeni de tine? 


- N-a încercat nimeni să se aşeze lângă mine sau 
să îmi vorbească şi nici măcar n-am observat ca 
cineva să se fi uitat mai lung la mine. 

- Îţi dai seama că dacă cineva a făcut o fixaţie 
asupra ta şi e destul de nebun ca să te urmărească, nu 
e o idee prea bună să îi dai ocazia să te abordeze. 

- Probabil că nu, conveni ea. Dar m-am gândit 
că, dacă încearcă ceva, am să pot să îl iau prin 
surprindere. 

- Te referi la karate? Dacă se pricepe şi el la aşa 
ceva? 

- Atunci aş fi dat de bucluc. Dar m-am gândit că 
totuşi sorții sunt în favoarea mea. 

Cahill începu să bată cu degetele în volan. 

- Nu suport ideea că ai încercat să momeşti pe 
cineva în felul ăsta. Asta e reacţia mea personală. 
Reacţia ca poliţist ar fi: nu căuta necazul cu 
lumânarea. 

- Păi e acelaşi lucru, zise ea amuzată. 

- Serios? Uite ce e, dacă se întâmplă ceva 
deosebit, dacă ai impresia că eşti urmărită, dacă mai 
primeşti vreun cadou sau vreun telefon ciudat, anunță- 
mă imediat. Indiferent că e zi sau noapte. 

- Mă îndoiesc că ai fi prea încântat dacă te-aş 
suna la trei dimineaţa să-ţi spun că am primit un 
telefon de la un beţiv care a greşit numărul. 

- Am zis la orice oră şi aşa rămâne. Cine ştie, 
poate că nu va trebui decât să te întorci pe o parte şi 
să-mi dai un pumn în spate. 

Ea îşi masă fruntea. Avusese dreptate că se 
mişca cu viteza luminii. Cel mai greu era că lucrul 
acesta nu o deranja deloc. Oricât de repede avansa, 
hormonii ei ţineau pasul. Pentru sănătatea ei psihică, 
ar fi avut nevoie să înceapă să o suspecteze din nou. 
Asta i-ar fi dat ocazia să dea înapoi. Altfel... nici nu 
voia să se gândească ce se putea întâmpla altfel. 


Fusese întotdeauna rezervată în privinţa 
întâlnirilor şi a relaţiilor serioase. În parte pentru că nu 
se potriveau cu planurile ei actuale şi în plus pentru că 
avea o fire extrem de independentă. Nu îi era uşor să 
deschidă cuiva drumul spre inima ei, pentru că asta 
însemna să renunţe la o parte din libertatea personală. 
Işi facea prieteni uşor, îl iubise pe judecător şi îi 
simpatiza familia, dar existase întotdeauna o părticică 
a sufletului ei unde nu lăsa pe nimeni să pătrundă. 
Cahill, gândi ea, s-ar fi putut strecura acolo. 

Era un caz tipic de atracţie reciprocă, dar 
apărută la un moment nepotrivit. Nu era pregătită încă 
să se aşeze, iar Cahill nu îşi revenise complet de pe 
urma divorţului. Poate că era în căutarea unei relaţii, 
dar se îndoia că voia ceva permanent. Nu este 
niciodată o idee bună să te încurci cu cineva care nu s- 
a vindecat încă de rănile lăsate de fostul partener. 
Poate că într-un an, un an şi ceva Cahill nu va mai fi o 
investiţie atât de riscantă. Dar cine putea şti unde 
avea să fie ea peste un an? In concluzie, nu era o idee 
bună să încurajeze atracţia dintre ei. 

EI îi trecu mâna prin faţa ochilor. 

- Mai eşti aici? 

Sarah îi dădu mâna la o parte. 

- Mă gândeam. 

- Mă bucur să aflu asta. Credeam că ideea de a 
te culca cu mine te-a făcut să intri în transă. 

Izbucni în râs. 

- Chestia asta ţi se întâmplă des, nu-i aşa? 

- Nu ştiu ce să zic. Dacă mă gândesc bine, cred 
că s-a întâmplat o dată sau de două ori... 

Râse şi el şi dădu din umeri, iar Sarah izbucni din 
nou în râs. 

- Probabil imensul tău farmec e de vină. 

- Credeam că ego-ul meu este imens. 

- Şi ego-ul. 


Îi stătu pe limbă să îl întrebe ce alte virtuţi 
imense mai avea dar se opri la timp. Tachinările sexy 
sunt distractive, dar la viteza cu care mergea el 
situaţia putea oricând să scape de sub control. Dintr-o 
glumă în alta se putea trezi direct în pat cu el dacă nu 
era atentă. Era prea vulnerabilă în ceea ce îl privea, 
dar cel puţin era conştientă de asta. 

- Cahill... 

- Mă cheamă Thompson. Unii îmi spun Tom, alții 
îmi spun „doctorul”. Tu poţi să-mi spui „dragule”. 

Ea chicoti. 

- Eşti mereu atât de sigur pe tine? 

- Mă dau şi eu mare. Dacă nu îţi place, pune-mă 
la punct sau plesneşte-mă. Dar ai zis că atracţia e 
reciprocă şi te-am crezut pe cuvânt. 

Intră în parcare, găsi un loc liber, opri motorul şi 
stinse farurile. Picăturile de ploaie acoperiră imediat 
parbrizul deformând luminile şi imaginile. 

- Nu mă arunc niciodată cu capul înainte într-o 
relaţie, mai ales cu un bărbat care de-abia a divorţat şi 
duce în spate o povara destul de mare. 

Se întoarse spre ea, cu un braţ pe volan şi 
celălalt pe spătarul banchetei ei, invitând-o parcă să 
vină mai aproape. De ce nu putuse să aibă o maşină 
cu scaune separate în locul banchetei? | se păru că 
până şi maşina se înclină spre stânga; dacă ar fi stat 
pe un scaun separat i-ar fi fost mai uşor să rămână pe 
locul ei. 

- Poverile sunt normale, spuse el. Le avem cu 
toţii. Recunosc că aş prefera să nu fiu un misogin atât 
de înrăit, dar... 

Se opri când o auzi râzând. 

- Aşa mai merge, zise el cu o expresie mai 
blândă şi dându-i o şuviţă de păr peste ureche. Parcă 
încercai să te convingi de ceva cu argumentul ăla 
legat de povara mea. Nu analiza totul prea mult, 
Sarah. Hai să lăsăm lucrurile să meargă de la sine. 


Poate o să ne plictisim de moarte unul pe celălalt într- 
o săptămână. 

- Da, vezi să nu, pufni ea. 

- Se mai întâmplă. 

O mângâie uşor cu degetul pe obraz. Fără să îşi 
dea seama, întoarse capul şi îşi lipi obrazul de mâna 
lui şi simpla atingere îi făcu sfârcurile să se 
întărească. El zâmbi, de parcă îşi dădea seama de 
efectul pe care îl avea asupra ei. 

- După ce vei reuşi să îţi depăşeşti rezervele 
astea ciudate pe care le ai la gândul că ai putea face 
dragoste pasional cu un bărbat pe care de-abia îl 
cunoşti, o să ne distrăm foarte bine. 

Sarah cobori din maşină şi încă mai râdea când 
intră în holul hotelului şi îşi flutură mâna spre el în 
semn de rămas-bun. | se părea ciudat că poate să râdă 
după toate cele întâmplate în ultimele douăzeci şi 
patru de ore, dar îi făcea bine. Râsul nu alunga 
durerea, însă o făcea mai uşor de suportat. 

Cahill reuşise dintr-o singură lovitură să o 
hrănească, să îi abată atenţia, să o excite şi să o 
amuze. Nu mulţi bărbaţi sunt atât de pricepuţi, gândi 
ea urcând cu liftul. Faptul că putea fi atât de mucalit o 
uimise, amintindu-şi cât de dur se arătase în noaptea 
în care o interogase în legătură cu tentativa de jaf. 

Unde o duceau toate acestea? l-ar fi plăcut 
foarte mult să lase deoparte prudenţa şi bunul-simţ şi 
să se avânte într-o relaţie fierbinte cu el. Sexul ar fi 
fost... Nici măcar nu îşi putea imagina cum ar fi putut 
să fie, pentru că nu mai simţise niciodată o atracţie 
atât de puternică pentru cineva. Şi asta era marea 
problemă. Nu sexul, ci ceea ce simţea. Dacă nu era 
atentă, avea să se îndrăgostească până peste urechi şi 
asta nu putea să ducă decât la suferinţă. 

Cel mai înţelept ar fi fost să înceapă să-şi caute 
de lucru în alt stat. Poate în Florida, într-una din acele 
vile imense din Palm Beach. Ar fi fost şi mai aproape 


de părinţii săi. Sau în California, ori Hampton; îşi putea 
găsi o slujbă oriunde. Trebuia oricum să îşi actualizeze 
curriculum vitae, pentru că în clipa de faţă nu mai 
avea nici serviciu, nici unde să locuiască. Până acum 
nu îşi dădu prea bine seama de asta, fiind prea 
absorbită de cele întâmplat dar starea de şoc începuse 
să se diminueze şi trebuia să gândească la toate 
implicaţiile. 

Probabil că o relaţie plină de pasiune nici măcar 
nu reprezeuta o opţiune pentru ea, decât cu 
condiţia să fie scurtă, sau la distanţă. Însă Cahill nu 
părea omul cu care să ai o relaţie la distanţă. Aşa că 
anxietatea şi indecizia erau doar o pierdere de timp; 
trebuia să privească realitatea în faţă, iar realitatea îi 
impunea să îşi găsească de lucru. Îşi alesese un 
domeniu foarte specializat, ceea ce însemna că nu îşi 
putea găsi o slujbă chiar oriunde. Trebuia să se 
limiteze la comunităţile bogate, ca Beverly Hills, 
Buckhead sau Mountain Brook. 

Putea rămâne şi în Mountain Brook; primise deja 
o ofertă de serviciu, deşi se îndoia că mai este valabilă 
după ce o refuzas atât de categoric. Asta presupunând 
că postul i-ar fi convenit fiindcă interviul este ca o 
stradă cu două sensuri. Nu numai angajatorul trebuia 
să o placă, dar şi ea trebuia să îl placă pe angajator. 
Ea era cea care trebuia să se integreze în casa 
respectivă, creând un nucleu al rutinei şi confortului. 
Dacă persoana respectivă nu îi plăcea, i-ar fi fost greu 
să i se dedice cu totul şi asta ar fi făcut-o nefericită. 

Se simţea mai bine acum că reuşise să se 
concentreze asupra a ceea ce avea de făcut, 
alungându-şi din minte posibilitatea ispititoare a unei 
relaţii cu Cahill. Simţea că păşeşte pe teren mai solid. 
li putea ţine piept dacă îşi păstra judecata limpede. 
Avea de meditat asupra unor lucruri mai importante în 
următoarele câteva zile. 

+++ 


Ploaia continuă şi a doua zi, mai puternică şi mai 
rece. Cei de la morgă dădură voie familiei să ridice 
trupul judecătorului şi începură să facă ultimele 
pregătiri. Sarah se ocupă de ferpar şi se puse cu totul 
la dispoziţia familiei. 

Îi duse cu maşina la casa de pompe funebre ca 
să aleagă sicriul şi să reglementeze chestiunile 
financiare, judecătorul dorise să fie îngropat alături de 
soţia sa şi cumpărase un mormânt lângă al ei, iar 
numele lui era deja săpat pe piatra funerară, aşa că de 
asta nu mai trebuia să se ocupe. Însă alegerea sicriului 
îi distruse. Randall şi Jon se stăpâneau mai bine, dar 
păreau incapabili să ia o decizie. Se uitau întruna la 
Barbara, care plângea în tăcere. 

Sarah se apropie de ea şi o îmbrăţişă. 

- Ştiu, murmură ea cu înţelegere, dar trebuie s-o 
facem şi pe asta. 

Barbara se întoarse spre ea cu ochii plini de 
lacrimi. 

- Ţie care îţi place? 

Întrebarea o zdruncină. Se uită încurcată la 
sicrie, apoi la Randall şi la Jon. O priveau amândoi cu 
expresii disperate şi imploratoare. Era cum nu se 
poate mai evident că ei nu erau în stare de aşa ceva. 

Sarah respiră adânc. 

- Îmi place cel din bronz. 

Era scump, dar şi-l puteau permite şi aveau să 
se simtă mai bine ştiind că luaseră ce era mai bun 
pentru tatăl lor. 

- Şi mie tot cel din bronz îmi place mai mult, se 
grăbi Randall să spună. 

Barbara îşi şterse ochii. 

- Cel din bronz? întrebă ea cu o voce tremurândă 
şi îl privi mai bine. E foarte frumos, nu? 

- E cel mai frumos, interveni directorul de la 
pompe funebre. 

La urma urmelor, afacerile erau afaceri. 


- Îmi place culoarea, zise Barbara şi respiră 
adânc, apoi se întoarse spre Sarah. Ai dreptate. || luăm 
pe cel din bronz. 

După aceea se duseră la o florărie să comande 
florile. Serviciul funerar avea să se ţină duminică la ora 
două, în biserica uriaşă unde obişnuia judecătorul să 
meargă. Sarah rezervase deja camere pentru restul 
membrilor familiei, care urmau să vină chiar în ziua 
aceea, vineri, după orele de serviciu sau de şcoală. 
Priveghiul avea să se ţină la casa de pompe funebre 
sâmbătă seara şi înainte de asta mai avea cumpărături 
de făcut. 

Sarah avusese prezenţa de spirit să ceară să i se 
aducă din dulapul de acasă un taior gri închis şi pantofi 
negri cu tocuri joase, dar îi trebuia ciorapi şi încă alte 
câteva lucruri. Barbara hotărî că hainele pe care le 
adusese cu ea nu erau potrivite, iar Blair se confesă în 
lacrimi că nici măcar nu avea vreo haină închisă la 
culoare. Julia, soţia lui Jon, hotărî că şi ei îi trebuia 
altceva. Numai Emily venise pregătită. 

Cel mai logic era să înceapă cumpărăturile la 
Galleria, fiind lângă hotel, dar Blair cutreierase deja tot 
complexul de sus până jos şi nu găsise nimic care să îi 
placă. Barbara găsi o pereche do pantofi la „Parisian“, 
iar Sarah îşi cumpără şi ea repede tot ce îi trebuia, 
inclusiv câteva umbrele negre, dat fiind că ploaia nu 
dădea semne să se oprească. 

Până seara, colindaseră deja prin Summit, 
Brookwood şi prin toate magazinele de lux pe care le 
ştia Sarah. Barbara se hotărî până la urmă să cumpere 
un taior negru elegant, cu fusta lungă şi îngustă, care 
erau foarte potrivite având în vedere prognoza meteo. 
Blair îşi alese o fustă neagră până deasupra 
genunchilor şi o jachetă scurtă şi mulată de culoare 
violet închis. Işi scosese cercelul din sprânceană şi îşi 
spălase şuviţele colorate din păr. Inmormântarea e o 
treabă serioasă, şi din punct de vedere afectiv şi al 


vestimentaţiei. Julia se dovedise mult mai hotărâtă 
decât cele două, alegându-şi de la primul magazin pe 
care îl vizitaseră în Summit o rochie bleumarin cu o 
tunică asortată. 

Când le aduse înapoi la hotel, pe Sarah o dureau 
picioarele atât de tare, că aproape şchiopăta. Plouase 
fără încetare făcând ziua şi mai nepotrivită pentru 
cumpărături, fiind nevoite să jongleze şi cu umbrelele 
pe lângă toate sacoşele. Pantofii îi erau îmbibaţi cu 
apă, ciorapii uzi şi îi era frig, deşi avea puloverul de 
lână. Nu mai voia decât un duş fierbinte şi să se 
odihnească. Telefonul mobil nu sunase toată ziua şi la 
hotel nu o aştepta niciun mesaj. Poate că se putea 
odihni liniştită acum. 

Telefonul din cameră sună în timp ce îşi scotea 
ciorapii uzi. Gemu şi se trânti pe pat gândindu-se să nu 
răspundă. Dar putea fi un membru al familiei, aşa că 
ridică receptorul după al şaselea apel. 

- Domnişoară Stevens, sunt Greg Holbrook de la 
News. Am dori să vă luăm un interviu în legătură cu 
moartea tragică... 

- Nu dau interviuri, zise ea cu fermitate. 

Închise, apoi sună imediat la recepţie şi ceru o 
altă cameră sub un nume fals. Următoarea oră şi-o 
petrecu mutându-şi lucrurile. Ar fi trebuit să se 
gândească mai demult la presă şi să îşi ia măsuri de 
precauţie. 

Noua cameră, care nu fusese ocupată toată ziua, 
era rece. Dădu drumul la maxim la căldură şi când 
aerul începu să se mai dezmorţească, începu să se 
dezbrace ca să facă duşul de care avea nevoie 
disperată acum. Exact în clipa aceea îi sună telefonul 
mobil. 

Cel puţin nu putea fi vreun reporter, dar dacă 
era cineva din familia judecătorului, însemna că 
intervenise ceva ce trebuia rezolvat. 


- Unde eşti? întrebă Cahill enervat. Cei de la 
recepţie mi-au zis că ai plecat. 

- Bravo lor, spuse ea cu adâncă recunoştinţă. M- 
a sunat un reporter în cameră, aşa că m-am mutat în 
alta sub un nume fals. 

- Foarte bine. Ai luat cina? 

- Am mâncat ceva pe ziua de azi, dacă la asta te 
referi. A 

- Nu mă refer la asta. Intrebam de cină. 

- Nu, n-am luat cina, şi n-o să mă poţi scoate din 
camera asta nici cu dinamită. Am dus trei doamne la 
cumpărături azi şi mă dor picioarele, mi-e frig şi vreau 
un duş fierbinte. Punct. 

- Biata de tine, o compătimi el şi după ton îşi 
dădu seama că zâmbeşte. Ce număr are noua 
cameră? 

- Nu-ţi spun. Nu vreau companie. 

- Sunt expert în masaj. 

Gândul la un masaj la picioare aproape că o făcu 
să geamă Dar avu prezenţa de spirit să spună: 

- Poate altă dată. Sunt epuizată şi o întâlnire cu 
tine consumă multă energie. Nu sunt în stare de aşa 
ceva în seara asta. 

- Asta e cel mai tare refuz de care am avut 
parte. Bine, atunci ne vedem mâine. Somn uşor. 

- Mâine? 

A doua zi era sâmbătă. Avea... nu avea nimic de 
făcut. Asta i se păru atât de ciudat, înct se simţi 
dezorientată. Era întotdeauna ocupată sâmbăta. Dacă 
îşi lua o jumătate de zi liberă, atunci dimineaţa trebuia 
să pună totul la punct pentru judecător. Dacă nu îşi lua 
jumătatea de zi liberă, însemna că era nevoie de ea 
acasă. În ambele cazuri, sâmbetele ei erau ocupate. 

- Eu lucrez, zise Cahill. Am de verificat câte ceva. 
Dar ne vedem mâine seară la casa funerară. 

Da, acolo era în siguranţă. 

- Când voi avea acces în casă? 


- Poate duminică. Cred că am cam terminat ce 
aveam de făcut acolo. 

- Mă anunti, te rog, din timp? Vreau să curâţ 
biblioteca înainte ca familia să intre în casă. 

- Sigur, spuse el cu înţelegere. Somn uşor, îi mai 
ură o dată şi închise. 

++ + 

Ziua înmormântării fu senină, dar friguroasă, cu 
un vânt care te pătrundea până la oase. Era probabil 
ultima răbufnire a iernii, gândi Sarah - iarna zmeurii, 
adică valul trecător de frig care bântuie imediat după 
ce înfloresc tufele de zmeură. Şi, într-adevăr, prognoza 
meteo anunţa că vremea avea să se încălzească. 
Pentru luni se anunțau șaptesprezece grade, pentru 
marți douăzeci şi patru, iar până la sfârşitul săptămânii 
temperatura avea să ajungă la douăzeci şi şapte de 
grade. 

La insistenţele familiei, se aşeză lângă ei în 
biserică. Cahill stătea undeva în spate. O salutase 
când venise, îi atinsese uşor mâna, apoi se retrăsese 
în spate să observe. Nu era sigură ce căuta, dar nu îi 
scăpa nimic. 

In sinea ei, îşi luă rămas-bun de la judecător. 
Aproape că îi simţea spiritul plutind prin apropiere, 
probabil luându-şi adio de la cei dragi. Buzele îi 
tremurau în timp ce îşi amintea toate lucrurile hazlii pe 
care le spunea, strălucirea din ochii lui, dragostea lui 
pentru viaţă. Simţea că îşi pierduse un bunic şi 
întotdeauna avea să rămână un mic gol în inima şi în 
viaţa ei pe care numai el l-ar fi putut umple. 

Biserica era ticsită de oameni. Vechii lui prieteni 
erau distruși şi păreau cu toţii mai fragili decât cu 
câteva zile în urmă, de parcă şi o parte din spiritul lor 
se dusese o dată cu el. Aerul era greu de respirat din 
cauza parfumului de trandafiri, garoafe şi gardenii de 
seră cu mirosul lor dulce îmbătător. Probabil că nu mai 


rămăseseră multe flori în Birmingham, gândi Sarah 
privind zidul uriaş de coroane din spatele coşciugului. 

Înmormântările sudiste sunt pline de 
sentimentalism şi, în ultimă instanţă, alinătoare prin 
ceremonia şi tradiţiile lor. Pentru că judecătorul era 
veteran de război, regimentul lui trimisese o gardă de 
onoare. Când procesiunea funerară se îndreptă spre 
cimitir, toate maşinile cu care se întâlniră opreau cu 
farurile aprinse şi trăgeau pe dreapta. Maşinile poliţiei 
blocaseră intersecțiile pentru ca procesiunea să poată 
trece nestingherită. Pe Sarah o amuzase întotdeauna 
această etichetă de trafic pentru înmormântări, dar 
astăzi, făcând parte din procesiune, se simţea 
recunoscătoare pentru consideraţia arătată. 

La mormânt se mai ţinu o slujbă scurtă, apoi 
familia se dădu la o parte şi începu munca sumbră a 
groparilor. După ce mormântul fu umplut şi acoperit cu 
mulţimea de flori, Barbara şi Blair îşi aleseră fiecare 
câte un trandafir ca amintire. Randall şi Jon păreau 
nehotărâţi, ca şi cum ar fi vrut şi ei să ia un trandafir, 
dar fiind bărbaţi nu puteau ceda unui impuls atât de 
sentimental. Soţiile lor schimbară o privire cu Barbara, 
după care îşi aleseră şi ele câte o floare. 

În mod normal după înmormântare se dă o masă 
acasă la cel decedat. Dar accesul în casa judecătorului 
fiind încă interzis şi cum nu părea decent să fie primiţi 
oaspeţi în locul unde fusese asasinat -, unul dintre 
prietenii lui îşi pusese cu generozitate propria casă la 
dispoziţie. Majoritatea celor prezenţi la înmormântare 
se îndreptară într-acolo ca să mănânce, să bea şi să 
depene amintiri despre cel dispărut, însă Sarah se 
strecură neobservată spre maşina ei. În mulţime se 
aflau şi câţiva reporteri şi voia să dispară înainte ca 
aceştia să o încolţească. 

Cahill o prinse din urmă când se aşezase deja la 
volan. 


- Poţi să chemi un serviciu de curăţenie, zise el. 
Am să ţin familia la distanţă până mâine ca să ai timp 
să aranjezi totul. 

- Mulţumesc. 

Acum că înmormântarea se terminase, era 
dezorientată. Nu mai avea nimic de făcut în afară de 
curăţenie. 

- Pot să îmi iau din lucruri? 

Se gândea în special la laptop, de care avea 
nevoie ca să îşi actualizeze curriculum vitae. El păru 
surprins. 

- Poţi să stai acolo dacă vrei. 

Ea se cutremură. 

- Nu acum. Întâi să curețe biblioteca. 

El dădu din cap şi îi întinse o carte de vizită. 

- Firma asta e specializată în înlăturarea petelor 
dificile. 

Adică de sânge şi creier. Sarah aruncă o privire 
peste numele firmei. 

- Mulţumesc. Îi sun mâine dimineaţă la prima 
oră. 

- Poţi să îi suni şi acum. Al doilea număr este 
telefonul de acasă al patronului. Sunt obişnuiţi cu 
urgenţele. 

Curăţarea locurilor unde a avut loc o crimă nu 
poate fi o ocupaţie prea plăcută. Dar cineva trebuie să 
facă asta, iar în astfel de cazuri e mai bine să laşi totul 
în seama profesioniştilor. Ştia că ea nu ar fi putut să o 
facă, deşi învățase să scoată tot felul de pete. 

- Crezi că te descurci? o întrebă, iar ochii lui 
albaştri îi studiară faţa obosită. 

Se aşeză în aşa fel încât umerii lui blocau uşa, 
dându-le iluzia intimităţii. 

- Am puţină treabă, dar dacă ai nevoie să fii cu 
cineva... 

- Nu. 


Îi atinse mâna, dar şi-o retrase imediat, căci 
până şi acea atingere scurtă reprezenta o tentaţie 
puternică. 

- Mulţumesc, dar e în ordine. Am şi eu câteva 
lucruri de făcut. 

- Atunci te sun mâine. 

Se aplecă înăuntru şi o sărută pe obraz. 

- Ţine-ţi telefonul mobil deschis ca să nu fiu 
nevoit să alerg după tine. 

- Ai de gând să mă arestezi? 

- Mai avem câteva chestiuni de discutat şi 
câteva decizii de luat. Dacă e nevoie, o să te şi 
arestez. 

Se îndepărtă, iar ea rămase cu ochii la spatele 
lui larg, simțind fiori coborându-i pe şira spinării. Dacă 
voia să fugă, trebuia să o facă repede. Cât mai repede. 


Capitolul 13 


Cahill ura casetele de supraveghere. Unghiurile 
de filmare sunt ciudate, calitatea imaginii proastă şi 
cam toate sunt foarte plictisitoare. Dar în acelaşi timp 
sunt de nepreţuit dacă se întâmplă ceva interesant pe 
raza de acţiune a camerei. Până acum nu găsise nimic 
demn de atenţie. 

Telefoanele publice din Galleria erau aşezate 
prin tot complexul, unele în apropierea parcărilor, iar 
altele în jurul scărilor rulante. Cel de la care fusese 
sunat judecătorul Roberts se afla lângă una dintre 
scările rulante. Cu puţin noroc, Galleria ar fi putut să 
aibă camere de supraveghere orientate spre uriaşul 
hol principal, dar nu se întâmplă aşa. Trebui să se 
mulţumească cu casetele obţinute de la magazinele de 
lângă acel telefon public. Camerele de supraveghere 
îndreptate spre intrările în magazine erau singurele 
care ar fi putut înregistra traficul de la acel telefon. 


Majoritatea imaginilor nu erau bune de nimic. 
Unghiul era prost, una dintre camere se stricase şi nu 
mai înregistrase nimic de câteva săptămâni, ceea ce îi 
dovedea lui Cahill cât de des erau verificate. 
Majoritatea casetelor de supraveghere sunt reglate să 
meargă în circuit închis; dacă nu le opreşti înainte de 
încheierea circuitului, o iau de la început. Dacă întărzii 
prea mult, toate imaginile filmate într-o anumită 
perioadă sunt şterse. 

Partea cea mai bună era că pe toate e notată 
data şi ora. Ştia exact când primise judecătorul 
telefonul, aşa că nu trebuia să se uite la casete de la 
început până la sfârşit. Lăsând o marjă pentru 
discrepanţele care ar fi putut să apară la cronometre, 
începu cu cincisprezece minute înainte de ora 
respectivă şi se mai uită încă cincisprezece minute 
după. Asta însemna o jumătate de oră pentru fiecare 
casetă, privind oamenii care treceau pe lângă intrările 
magazinelor, comparându-i cu cei de pe următoarea, 
apoi de pe următoarea. În cele din urmă găsi ceva: un 
bărbat într-un costum deschis la culoare folosi acel 
telefon, iar ora înregistrată pe bandă era cu două 
minute după cea la care compania telefonică plasase 
apelul. Cahill continuă să privească, dar nimeni numai 
folosise acel telefon în următoarele cinci minute. 
Următoarea persoană fu o tânără în blugi largi şi 
bocanci greoi. 

Bingo! Bărbatul în costum deschis la culoare era 
suspectul cel mai probabil. Asta era vestea cea bună. 
Vestea proastă era că unghiul de filmare era groaznic 
şi nu se vedea decât partea de jos a trupului 
individului. 

Se întoarse la celelalte casete încercând să îl 
zărească pe bărbatul în costum deschis la culoare în 
timp ce trecea prin faţa magazinelor în drum spre 
telefon. 


Într-un târziu găsi o imagine neclară, în care 
omul era cu faţa întoarsă, dar tot era ceva. După ceo 
măreau, poate că aveau să găsească ceva care să îi 
conducă la individ. Poate că Sarah sau cineva din 
familie îl va recunoaşte. 

++ + 

- Sarah, rămâi, te rog, o imploră Barbara 
aplecându-se ca să Îi prindă ambele mâini. 

Erau singure în salonul apartamentului de hotel. 

- Casa trebuie închisă şi vândută şi nici unul 
dintre noi nu are timp să se ocupe de asta acum. Am 
discutat şi suntem cu toţii foarte prinşi. Sunt atâtea 
chestiuni legale de rezolvat, Blair e încă în şcoală, 
nepoata lui Randall urmează să facă operaţie pe cord 
deschis - avem nevoie de tine. Salariul tău va fi 
acelaşi. 

Sarah îi strânse mâinile. 

- Sigur că rămân. Nu trebuie să mă convingi. Am 
să stau cât aveţi nevoie de mine. 

- Nici nu îţi dai seama ce dar ceresc ai fost 
pentru noi. Nu cred că aş fi scos-o la capăt dacă n-ai fi 
fost aici. 

Barbara era obosită şi trasă la faţă, dar avea 
ochii uscați. 

- Ai idee cam cât... 

- O lună, poate mai mult. Trebuie să îi punem la 
punct afacerile, lucrurile lui personale trebuie 
împachetate şi totul trebuie depozitat. Nu vrem să 
lăsăm casa nesupravegheată până se vinde; casele se 
deteriorează rapid dacă nu locuieşte nimeni în ele. S- 
ar putea să se vândă imediat, dar s-ar putea să 
dureze. 

O vilă din zona luxoasă a Briarwood-ului? Se 
putea ca unii să aibă reţineri în privinţa unei case în 
care s-a comis o crimă, dar zona în care era situată şi 
casa însăşi aveau probabil să compenseze asta. Sarah 
s-ar fi mirat dacă rămânea chiar şi o lună întreagă pe 


piaţă. Pentru ea, era o situaţie temporară perfectă: îşi 
putea permite să îşi caute pe îndelete un nou loc de 
muncă fără să îşi cheltuiască din economii şi fără să fie 
nevoită să îşi strângă lucrurile şi să plece în grabă. lar 
tranziţia spre o nouă slujbă, o nouă casă şi noi 
responsabilităţi avea să fie mai uşoară. 

- Presupun că vrei ca terenul şi casa să fie 
întreţinute şi curățate cu regularitate. 

- Bineînţeles. Casa se va vinde mai uşor dacă 
arată îngrijită. Mi-e atât de greu să mă gândesc la 
vânzarea ei, spuse ea şi vocea i se frânse. A trăit aici 
aproape cincizeci de ani. Am crescut aici. E o casă 
minunată, plină de amintiri şi a îngrijit-o atât de bine. 
Poate că nu ştii, dar mama a desenat proiectul. A fost 
casa ei devis. 

- Nu aţi putea să o păstraţi în familie? 

- Nu. Nici unul dintre noi nu vrea să se mute 
înapoi aici, iar impozitele pe proprietăţi sunt uriaşe, 
chiar împărţite la trei. Ştiu că tatei i-ar fi plăcut ca unul 
dintre noi să locuiască aici, însă dată fiind situaţia de 
faţă... 

Dădu din umeri a neputinţă şi trecu la alt 
subiect. 

- Mâine, când poliţia ne va permite accesul în 
casă, Randall, Jon şi cu mine vrem să ne alegem 
câteva amintiri. Tata a lăsat indicaţii pentru lucrurile 
mari, dar sunt câteva obiecte mai mici pe care le 
dorim. Randall şi Jon sunt cu maşinile, aşa că şi le vor 
putea lua cu ei, dar eu am să te rog să mi le 
împachetezi şi să mi le expediezi. 

Sarah îşi scoase carneţelul pe care îl avea tot 
timpul în geantă şi îşi notă totul. 

- Vrei să vă pregătesc masa pentru mâine? 
Leona ar fi foarte fericită să vă prepare orice doriţi. 

Barbara ezită, apoi clătină din cap. 


- Nu ştiu exact la ce oră vom veni sau cât ne va 
lua să ne uităm prin lucruri. Nu ştiu nici măcar câţi 
vom fi. 

- Se poate aranja ceva totuşi, spuse Sarah. 
Măcar supă şi sandvişuri. 

- Ar fi minunat. Sau ne-am putea duce cu toţii la 
Milo's. Shaw a început să se plângă că încă n-a mâncat 
un hamburger. 

Sarah simţi un mic fior când auzi de Milo's. Poate 
că într-o bună zi nu va mai asocia săruturile lui Cahill 
cu hamburgerii, dar acum erau prea strâns legate în 
mintea ei. Îi veni dintr-o dată o poftă nebună să 
mănânce un hamburger. 

Rămânând în Mountain Brook însemna că o să îl 
vadă din nou. Nu îşi dădea seama dacă era bine sau 
rău, dar ideea o electriza. 

Barbara nu ştia că firma de curăţenie se afla 
acasă chiar acum. Tarifele erau mai mari duminica, 
dar Sarah considera că merită pentru ca familia 
judecătorului să poată vizita casa a doua zi dimineaţă 
devreme. Barbara şi ai ei urmau să se întoarcă în 
Dallas cu avionul după-amiază. După ce pleca de la 
Wynfrey, Sarah urma să se ducă să verifice dacă 
făcuseră treabă bună, dar apoi avea să se întoarcă la 
hotel. Deşi apartamentul ei era complet separat, nu 
era încă pregătită să rămână singură acolo. 
Întoarcerea nu va fi uşoară, gândi ea. 

Şi se dovedi că avusese dreptate. Seara târziu 
când ajunse acolo, cei de la firma de curăţenie 
plecaseră şi trebui să facă un efort ca să intre, să 
străbată holul şi să se uite în bibliotecă. O cuprinse o 
senzaţie puternică de deja vu şi îngheţă în pragul uşii. 
Oare judecătorul stătea încă în fotoliu, cu sângele şi 
fragmentele de creier împrăştiate pe perete şi pe 
covor? Mirosul mai era încă ncolo? 

Nu, mirosul dispăruse. L-ar fi simţit de unde 
stătea dacă ar mai fi fost prezent. Miasma fusese 


foarte puternică, reuşind să invadeze holul, camera 
pentru micul dejun şi chiar bucătăria. Acum nu simţea 
decât o aromă de curat şi de citrice. 

Işi luă inima în dinţi şi intră în bibliotecă. Cei de 
la firmă curăţaseră bine tot covorul şi peretele. Fotoliul 
dispăruse; nu avea nici cea mai vagă idee unde era. 
Poate îl luase poliţia, deşi nu îşi putea imagina la ce le- 
ar fi folosit. Sau poate că îl scoseseră din cameră cei 
de la curăţenie, neputând să îndepărteze mirosul din 
piele. 

Mâine avea să se intereseze unde se afla fotoliul. 
Putea fi în garaj, dar nu avea de gând să îl caute în 
seara aceea. leşi încet din cameră cu spatele, stingând 
lumina şi închizând uşa. Nu avea să mai intre niciodată 
în acea încăpere, pentru nimic în lume. 

Nu îşi ridicase corespondenţa de miercuri, dar 
cineva, probabil Cahill, îi adusese plicurile în casă şi le 
pusese pe masa din bucătărie. Bănuia că se şi uitase 
peste ele să vadă dacă nu exista ceva suspect. Trecu 
repede în revistă teancul de scrisori; dacă existase 
ceva neobişnuit, fusese luat de Cahill, pentru că nu 
găsi decât facturi, cataloage şi reviste. 

Lăsă corespondența pe masă şi urcă în 
apartamentul ei. Văzu dintr-o ochire că cineva 
răscolise fiecare centimetru pătrat, dar lăsase lucrurile 
într-o relativă ordine. Cel puţin conţinutul sertarelor nu 
fusese răsturnat şi lăsat pe podea. Îndreptă cărţile din 
bibliotecă, cele câteva reviste, puse ghivecele cu 
plante la locul lor, aranjă o vază şi câteva fotografii 
înrămate. 

In dormitor, patul îi fusese desfăcut. Adună 
cearşafurile şi le puse în coşul de rufe, apoi se duse în 
baie şi începu să facă ordine metodic. Nu avea cum să 
îşi recapete vechea viaţă, dar cel puţin îşi putea 
reconstrui ambianța. 

Schimbă prosoapele şi îşi puse cosmeticele în 
ordine, apoi se întoarse în dormitor unde pregăti patul 


şi îşi atârnă hainele la loc pe umeraşe aranjându-le în 
aşa fel încât să le aibă la îndemână pe cele pe care le 
purta mai des. Pantofii erau în dezordine totală; îi 
scoase pe toţi din debara, se aşeză pe podea, îi sortă 
pe perechi şi îi puse la loc pe şiruri ordonate. 

Detesta să i se umble în sertarul cu lenjerie 
intimă. Era puţin fanatică în privinţa asta din cauza 
fraţilor ei cărora le făcea mare plăcere să o necăjească 
ascunzându-i lucrurile sau făcându-şi praştie din 
sutienele ei. Este tare greu să ai fraţi mai mari. Şi-ar fi 
dorit acum să aibă o casetă video cu Noel purtând pe 
cap prima pereche de bikini din dantelă; le-ar fi arătat- 
o cu plăcere colegilor lui din marină. Cu Jennifer nu se 
purtaseră niciodată aşa, pentru că ea nu ar fi făcut 
decât să izbucnească în lacrimi, iar asta nu era 
amuzant deloc. Sarah îi fugărea cu ochi furioşi şi inima 
plină de răzbunare; dacă ar fi reuşit să îi prindă, s-ar fi 
lăsat cu vărsare de sânge. 

Fusese nevoită ani de zile să îşi ascundă lenjeria 
intimă în locuri neobişnuite, unde Daniel şi Noel nu s- 
ar fi gândit să o caute. Abia după ce plecaseră de 
acasă putuse să aibă un sertar special pentru aceste 
lucruri. Işi împăturea cu grijă fiecare articol, iar cele 
sexy din dantelă aveau un loc separat. Nu le despărţea 
pe culori - nu ajunsese chiar până acolo - dar o enerva 
să îşi vadă lucrurile deranjate şi amestecate. 

Cahill însuşi îi răscolise sertarul cu lenjerie. Părea 
genul căruia îi plăcea să facă aşa ceva. Parcă îl vedea 
ţinând în mâini o pereche de bikini negri din dantelă... 

Da, nu îi era greu să şi-l imagineze. Simţi un val 
de căldură. Situaţia nu era deloc roză dacă gândul că îi 
umblase prin sertarul cu lenjerie o excita în loc să o 
înfurie. 

Ce-ar fi fost dacă uita de orice prudenţă şi se 
arunca cu capul înainte? Nu se implicase niciodată în 
vreo relaţie, dar poate că acest Cahill era un bărbat de 
care merita să se îndrăgostească. Dacă pierdea pentru 


totdeauna şansa unei relaţii reale şi permanente 
pentru că îşi asculta raţiunea şi nu inima? Era adevărat 
că trecuse printr-un divorţ dificil şi un an nu e de ajuns 
să te refaci. Recunoştea chiar el asta. Da, după toate 
aparențele, omul constituia un risc în clipa de faţă. Dar 
uneori nu câştigi decât dacă îţi asumi riscuri. 

Avea oare curajul să se implice total şi să îşi lase 
deoparte toate reţinerile? Se folosise întotdeauna de 
scuza cu Planul pentru a fugi de orice relaţie care ar fi 
putut să aibă o finalizare; scuza era reală, fiindcă 
dorea într-adevăr să îşi pună Planul în aplicare, dar 
mai exista o părticică a minţii ei care crezuse 
întotdeauna că a iubi pe cineva înseamnă a renunţa la 
o parte din controlul asupra propriei tale persoane, iar 
ea preţuise acest lucru mai mult decât pe orice bărbat 
pe care îl cunoscuse. 

Dacă avea o relaţie cu Cahill, până la urmă se 
puteau despărţi, iar asta îi va frânge inima. Bănuia că 
îl putea iubi cum nu mai iubise pe nimeni până atunci 
dacă îl lăsa să se apropie prea mult 

Orice hotărâre ar fi luat, existau riscuri - şi încă 
mari. Risca să se îndrăgostească de el şi să îl piardă, 
sau să rateze o posibilă mare dragoste din pricina 
reţinerii. Dar lui Sarah nu îi plăcea să dea dovadă de 
laşitate niciodată. 

+++ 

- II recunoaşteţi pe bărbatul acesta? întrebă 
Cahill a doua zi dimineață lăsând o fotografie neclară 
să alunece pe masă dintr-un plic mare. 

Poza fusese mărită, dar asta nu ajutase prea 
mult. Însă altceva nu avea. Sarah privi fotografia şi 
clătină hotărât din cap. Randall, Barbara şi Jon se 
strânseră în jurul mesei şi o priviră cu atenţie. 

- Nu cred, zise Randall cu îndoială. Nu îmi dau 
seama fără să-i văd faţa. Dar nu îmi pare cunoscut. De 
ce? 


- E cel care l-a sunat ultimul pe tatăl 
dumneavoastră, de la un telefon public din Galleria. 

Barbara se dădu un pas înapoi ca muşcată de 
şarpe. 

- Adică ar putea fi ucigaşul? 

- N-aş putea să susţin acest lucru, zise Cahill 
calm. Aş vrea, dar nu pot. Oricum, tatăl 
dumneavoastră ar fi putut să-i pomenească ceva 
despre un musafir pe care îl aştepta sau un alt 
amănunt care ne-ar ajuta. Trebuie neapărat să stau de 
vorbă cu omul ăsta. 

Priviră cu toţii fotografia din nou concentrați. 
Bărbatul era îmbrăcat îngrijit într-un costum deschis la 
culoare şi avea părul cărunt sau blond. [inea capul 
întors, aşa că din profil nu i se vedea decât falca şi 
pometele stâng. Nu îl puteai recunoaşte decât dacă îl 
cunoşteai bine. 

Sarah îi dădu lui Cahill o ceaşcă de cafea şi se 
uită din nou la fotografie. 

- Poartă costum, remarcă ea. A fost cald 
miercurea trecută. 

Randall şi Jon ridicară privirea. 

- Era prea cald ca să porţi haină, spuse Jon, 
decât dacă mergeai la birou în costum. 

- Şi ce e cu asta? întrebă Barbara neînţelegând. 

- Rezultă că are o muncă de birou, explică Cahill. 

Barbara oftă. 

- Toţi prietenii tatei au avut muncă de birou. 

- Dar sunt pensionari, interveni Sarah. Omul ăsta 
nu e. 

- Deci e mai tânăr ca tata, asta e evident şi din 
poză. Sau a făcut un lifting facial, adăugă Barbara 
arătând spre linia fermă a maxilarului. 

- Haideţi să recapitulăm, îi îndemnă Cahill. Mai 
tânăr decât tatăl dumneavoastră - să zicem în jur de 
cincizeci de ani - şi are muncă de birou. Părul cărunt 


sau blond cenuşiu. Zvelt, cam un metru optzeci 
înălţime. Nu vă vine nimeni în minte? 

Clătinară toţi din cap cu regret. 

- Anunţaţi-mă dacă vă vine vreo idee, spuse 
Cahill şi puse fotografia la loc în plic. Lăsaţi deoparte 
prietenii apropiaţi Şi concentraţi-vă asupra 
cunoştinţelor. 

- Sarah vă poate ajuta mai mult decât noi, spuse 
Jon. Suntem plecaţi din zonă de mulţi ani, aşa că nu îi 
ştim cunoştinţele din ultima vreme, adăugă el şi faţa i 
se crispă. Mă gândesc la cei pe care i-a cunoscut în 
ultimii zece ani. 

- Mai mult, oftă Barbara. Dwight şi cu mine ne- 
am mutat în Dallas înainte de naşterea lui Shaw, care 
a împlinit nouăsprezece ani. Deci cam acum douăzeci 
de ani. Mă tem că nu avem cum să vă ajutăm, 
domnule detectiv. Sarah e singura dumneavoastră 
speranţă. 

Îşi îndreptară cu toţii privirile spre Sarah, care 
clătină din cap. 

- Judecătorul cunoştea o mulţime de oameni. Tot 
timpul se saluta cu cineva, iar apoi spunea că nu îşi 
mai aminteşte numele persoanei respective, dar că 
lucraseră împreună la un moment dat. Nu prea vorbea 
decât despre prietenii lui apropiaţi. 

- Deci nu avem cum să aflăm identitatea acestui 
individ, zise Cahill bătând cu degetul în plic, decât 
dacă mai sună din nou, 

- Mă tem că da. Dar s-ar putea să îl recunoască 
vreun vecin sau vreunul dintre prietenii judecătorului. 
Erau foarte apropiaţi. 

- O să mă ocup de asta, hotări el şi se uită spre 
ceilalţi Acum trebuie să mă întorc la lucru, dar pot să 
mai fac ceva pentru dumneavoastră? 

Barbara îi zâmbi cu tristeţe. 

- Nu facem decât să împachetăm fotografii şi 
câteva lucruri personale pe care vrem să le păstrăm. 


Vă mulţumim pentru tot ce aţi făcut şi pentru sfaturi. 
Ştiu că veţi face tot posibilul să îl prindeţi pe cel care l- 
a omorât pe tata. 

- Da, doamnă, am să fac absolut totul, o asigură 
el şi aruncă o privire spre Sarah. Vreţi să veniţi cu 
mine până la maşină, domnişoară Stevens? 

Era mai cald decât cu o zi în urmă, dar totuşi 
destul de răcoare, aşa că îşi luă o jachetă în drum spre 
ieşire. Soarele strălucea punând în evidenţă culorile 
proaspete ale primăverii - rozul azaleelor, verdele crud 
al frunzelor tinere, albul şi verdele florilor de sânger. 
Sarah făcu ochii mici şi îşi duse mâna pavăză la ochi. 

- Ce este, domnule detectiv? 

- Nimic, doar că voiam să fim singuri un minut. 
Ce planuri ai? Vor să vândă casa, nu? Ce intenţionezi 
să faci? 

- Stau aici deocamdată. Trebuie să plece cu toţii 
după-amiază, aşa că rămân să mă ocup de 
împachetatul lucrurilor şi de pregătirea casei pentru a 
fi pusă în vânzare. 

- Rămâi aici? În casă? 

- Mă pot ocupa mai bine de toate dacă stau aici. 

- Nu te deranjează să stai singură aici? 

- Mă deranjează că judecătorul e mort. Nu pot 
intra în bibliotecă pentru că îi văd tot timpul trupul 
acolo şi simt... simt mirosul acela. Dar nu mă 
deranjează să stau singură. Cred că ceea ce s-a 
întâmplat i-a fost destinat lui în mod direct, deşi n-am 
idee de ce. Aşa că nu sunt în niciun fel de pericol. 

Se opri când văzu expresia dură de pe faţa lui. 

- Sau sunt? E ceva ce nu mi-ai spus? 

- Nu, nimic. După părerea mea eşti în siguranţă. 
Mă gândeam doar că eşti foarte curajoasă. Cunosc 
mulţi bărbaţi care n-ar sta aici singuri. 

- Cine spune că bărbaţii au mai mult curaj decât 
femeile? 

Provocarea din vocea ei îl făcu să zâmbească. 


- Nimeni. Bărbaţii au tendinţa să facă lucruri 
prosteşti din mândrie. Acum că am recunoscut că 
suntem cu toţii nişte idioţi, vrei să iei masa cu mine 
diseară? 

- Cum? Să ies cu un idiot? 

- Ar putea fi amuzant. 

- Ai dreptate, îi zimbi ea. Mi-ar face plăcere. La 
ce oră şi in iile mergem? 

- Şase jumătate şi mergem undeva fără 
pretenţii, dacă eşti de acord. 

- Sigur. 

Îi facu cu ochiul în timp ce urca în maşină. 

- Ne vedem la şase jumătate. 

Intră în casă cu inima mai uşoară. Suferea încă, 
dar viaţa merge mai departe; clişeele pot fi 
plictisitoare, dar exprimă întotdeauna adevărul. 
Deprimarea şi durerea îngrozitoare de la început mai 
slăbiseră şi privea deja spre viitor. Avea multe lucrul 
de pus în ordine şi trebuia să îşi găsească un serviciu. 

Dar peste câteva ore avea întâlnire cu Cahill. 


Capitolul 14 


- N-ai să ghiceşti niciodată, îi zise ea în loc de 
salut când îi deschise uşa în seara aceea, ce am primit 
azi prin poştă. 

El se încordă. 

- Încă un cadou? 

- Şi mai rău, îngână ea. Două oferte de serviciu. 

Cahill înălţă din sprâncene. 

- Şi ce e rău în asta? 

- Ştampila poştei indică data de sâmbătă. 
Oamenii ăştia s-au apucat să scrie scrisorile imediat 
după ce au auzit de moartea judecătorului. 

- Repet: ce e rău în asta? 

Ea îi aruncă o privire impacientată. 


- Sunt vulturi. Exact ca cei care citesc ferpare şi 
o sună pe văduvă să îi ceară o întâlnire imediat după 
înmormântare. 

- După părerea mea, e o mişcare inteligentă 
dacă te vor neapărat. Au vrut să fie primii care îţi 
trimit o ofertă. 

- Prea târziu, pentru că am mai primit o ofertă 
acum două săptămîni, imediat după reportajul de la 
televizor. 

- Dar oamenii ăştia nu aveau de unde să ştie. ŞI 
eu aş face la fel, zise el practic. Te văd, te vreau şi mă 
mişc imediat ca să o iau înaintea altora care vor 
acelaşi lucru. 

Ea pufni indiferentă şi îşi puse jacheta. 

- Nu e o analogie prea bună, Cahill. Tu ai văzut şi 
ai fugit. 

- Nu primesc niciun punct pentru că mi-am 
adunat curajul şi m-am întors? 

- Nu. Nu folosesc sistemul ăsta. 

- Atunci va trebui să recurg la constrângere 
fizică. 

O prinse de reverele jachetei şi o trase spre el. 
Sarah înălţă capul şi de-abia când gura lui o atinse pe 
a ei îşi dădu seama câtă nevoie avea să fie din nou în 
braţele lui. Limbile lor se angajară într-o luptă dulce, 
alunecând, cercetând, învăluindu-se. El nu se grăbea 
deloc şi nici ea. 

- Capitulezi? murmură el. 

- Nu încă. Mai străduieşte-te. 

Buzele lui se rotunjiră într-un surâs şi îşi rezemă 
fruntea de a ei. 

- Nu vreau să depăşesc limitele. Spune-mi care 
sunt regulile. Mă plesneşti dacă o iau razna şi îmi pierd 
controlul? Chestia e să ştiu exact când să mă opresc. 

Sarah ridică din sprâncene. 

- Eu nu plesnesc, dau şuturi în fund. 

- Aha! Interesant. Cu pantaloni sau fără? 


Îşi îngropă faţa în haina lui chicotind. 

- Trebuia să ghicesc că eşti un pervers. 

- Băieţilor le place să se distreze. 

Mâna lui mare şi caldă îi alunecă în sus şi în jos 
pe spate cu o mişcare nerăbdătoare care arăta că nu-i 
plăceau restricţiile. 

- Dacă nu plecăm repede, s-ar putea să fie 
nevoie să mă iei la şuturi. N-am ştiut niciodată când să 
mă opresc. 

Dimpotrivă, se pricepea foarte bine să curteze o 
femeie. Îi arăta foarte clar că o place, dar ştia că nu 
trebuie să fie prea insistent în prima fază, când de- 
abia încercau să se cunoască. Era total vrăjită de 
umorul lui sec, mult mai fermecată decât lăsa să se 
vadă. Dacă ar fi insistat, gândi ea, ar fi putut foarte 
uşor să ajungă cu el în pat şi îl aprecia foarte mult 
pentru faptul că se abţinea, cu atât mai mult cu cât 
bănuia că îşi dă seama exact cât de vrăjită era. Cahill 
era un tip al naibii de perspicace. 

- Ţi s-a părut interesantă vreuna dintre oferte? o 
întrebă în timp ce îi deschidea uşa maşinii. 

- Nu. Ambii vor să încep imediat, iar asta e 
exclus. Mai stau aici cel puţin o lună. După ce termin 
tot ce e de făcut, mă îndoiesc că familia va dori să mă 
plătească în continuare doar ca să stau în 
apartamentul meu, aşa că nu cred că va dura mai mult 
de o lună, dar până atunci nu sunt liberă. 

- Nu crezi că vor aştepta? Majordomii nu se 
găsesc la tot pasul pe aici. 

Ea dădu din umeri. 

- Poate da, poate nu. Dar cred că mă vor numai 
pentru factorul celebritate, ca să zic aşa, iar asta nu 
mă încântă. 

- Eşti calificată şi ca bodyguard. Te gândeşti 
numai la posturi care să implice şi asta? 

- N-ar fi rău. Salariul e mult mai mare. Dar nu, 
sunt mult mai multe lucruri pe care le iau în 


considerare. În primul rând, cât de mult îmi place 
familia. Dacă există sau nu oferte care să includă şi 
munca de majordom şi pe cea de bodyguard, în ce 
parte a ţării va trebui să mă deplasez şi lucruri de 
genul ăsta. 

- Sunt anumite părţi ale ţării care nu-ţi plac? 

- Nu e vorba de asta. Am crescut într-o familie de 
militari şi sunt obişnuită să trăiesc oriunde. Însă 
părinţii şi sora mea locuiesc în Florida şi mi-ar plăcea 
să-i pot vizita mai des. 

- Eşti apropiată de ai tăi? 

- Vorbim mult la telefon. Nu îi văd atât de des pe 
cât aş dori, poate de trei sau patru ori pe an, dar aş 
spune că suntem apropiaţi. Fraţii mei sunt amândoi în 
armată şi sunt trimişi prin toată lumea, însă reuşim să 
vorbim la telefon destul de des. Dar tu? 

- Ai mei sunt din zona asta, aşa că am mătuşi, 
unchi şi veri prin toată Alabama. Sora mea, DeeDee, 
locuieşte în Redneck Riviera — adică Gulf Shores 
pentru necunoscători iar fratele meu, Dudley Do-Right, 
în Montgomery. 

- DeeDee şi Do-Right? întrebă ea amuzată. 

- Au botezat-o după bunicile noastre, Devonna şi 
Damelle. Tie cum ţi-ar plăcea să ţi se spună? 

- DeeDee, fără îndoială. 

- Dudley - numele lui adevărat e Thane - e 
poliţist călare şi poartă faimoasa uniformă. Amândoi 
m-au făcut unchi de cinci ori. DeeDee e cea mai mare, 
cu doi ani mai mare decât mine. Apropo, eu am 
treizeci şi şase. 

- Tu nu ai copii? 

- Nu, slavă Domnului. Ăsta a fost singurul lucru 
bun în legătură cu divorţul meu, că nu au existat copii 
cărora să le distrugem vieţile. Toată familia mă 
considera un prost că nu îmi reproduc specia, dar 
acum se bucură şi ei. 

- Şi părinţii tăi? 


- Şi ei mă considerau prost. 

Ea îl lovi cu pumnul în braţ. 

- Faci pe deşteptul? 

El râse, apoi se încruntă şi îşi masă braţul. 

- Au! Ai mâna grea. 

- De-abia te-am atins. Eşti un smiorcăit. 

Avea braţul atât de tare, încât ar fi putut să îşi 
rupă articulațiile lovindu-l. 

- Părinţii tăi? repetă ea întrebarea. 

- Locuiesc în Kentucky. Probabil că au avut ei un 
motiv să se mute acolo, dar eu încă n-am reuşit să-mi 
dau seama care a fost. 

- Ce ai împotriva statului Kentucky? 

- Ninge acolo. 

- Şi ce ai împotriva zăpezii? 

- Am lucrat ca poliţist de patrulare. Ai văzut 
vreodată ce se întâmplă aici când ninge? 

Izbucni în râs amintindu-şi ce haos creau doi 
centimetri de zăpadă pentru trafic. Sudiştilor nu le 
plăcea zăpada, iar pentru poliţiştii de circulaţie 
reprezenta o mare bătaie de cap, cu toate accidentele 
care aveau loc. Pentru ea, care petrecuse o iarnă 
memorabilă în nordul statului New York, alarma pe 
care o provocau aici câţiva fulgi de zăpadă era ilară. 

Brusc, observă că ieşiseră din oraş şi mergeau 
spre sud. 

- Unde mergem? 

- Îţi place base-ball-ul de liceu? 

- E o întrebare retorică sau încerci să îmi spui 
ceva? 

- Unul dintre verii mei are un meci dublu în seara 
asta. Vom pierde prima repriză până mâncăm ceva şi 
până ajungem pe teren, dar vom fi la timp pentru a 
doua. Jojo joacă la a treia bază. 

Jojo era, evident, vărul lui. 

- Îmi place base-ball-ul, dar jacheta asta e prea 
subţire ca să stau ore întregi afară în frig. 


- Am o pătură groasă de lână în spatele 
banchetei. Putem să ne cuibărim sub ea în tribună şi 
nimeni n-o să ştie dacă te pipăi din când în când. 

- O să ştiu eu. 

- Sper! Altfel ar însemna că mi-am pierdut 
îndemânarea. 

Era mai sigur să meargă cu el într-un loc public. 

- Bine. De acord. Am putea să ne luăm un hot 
dog pe stadion ca să nu pierdem prima repriză. 

- Ştiam eu că eşti fată bună, spuse fericit. 

Orele petrecute lângă el pe banca rece, 
înconjurați de părinţi, fraţi şi surori, profesori şi o 
mulţime de elevi care ţipau şi râdeau se dovediră mai 
distractive decât îşi amintea de pe vremea când Daniel 
şi Noel jucau base-ball. Verii lui Cahill - veniseră vreo 
zece - erau cu toţii trăsniţi. Se întrebă dacă simţul 
umorului nu era o trăsătură de familie. lar cuibăritul cu 
el sub pătură fu... mai mult decât distractiv. 

Pătura mare era, aşa cum promisese, din lână 
groasă. Cahill o înfăşură în jurul amândurora înainte să 
se aşeze, aşa că şi picioarele le erau protejate de frig. 
Căldura trupului lui împreună cu pătura îi ţinură foarte 
bine de cald, deşi noaptea era atât de rece încât le 
ieşeau aburi din gură. Stătea lipit de ea cu braţul drept 
în jurul ei, în afară de momentele în care se simţea 
obligat să sară în picioare şi să îl împroaşte cu insulte 
pe arbitrul care se dovedi a fi tot un văr. 

De câteva ori reuşi câte un scurt pipăit, cum 
promisese. Mângâierea era subtilă, degetul mare 
trecut pe lângă sân ca din întâmplare, dar ştia că el o 
făcuse în mod deliberat. Prima oară ridică imediat ochii 
spre el şi constată că urmărea meciul cu nevinovăție, 
zâmbind uşor. Se răzbună plimbându-şi mâna în susul 
coapsei lui, încetişor, oprindu-se chiar la sud de zona 
sensibilă. El se încordă şi surâsul îi pieri de pe buze. 
Deşi nu îşi luă ochii de la meci, privirea i se aburise şi 


îşi dădu seama că nu mai vedea ce e întâmplă pe 
teren. 

Se simţea teribil de îndrăzneață să facă astfel de 
lucruri în public, chiar dacă erau înfăşuraţi ca nişte 
mumii în minunata pătură şi nimeni nu îşi dădea 
seama ce se petrecea la adăpostul ei. Ar fi vrut să lase 
deoparte tachinările şi să meargă drept la ţintă cu o 
atingere care să-l facă să i se rostogolească ochii în 
cap; ar fi vrut să se răsucească puţin pentru ca mâna 
lui să îi cuprindă tot sânul. 

Dar nu fu nevoie, pentru că el se descurca foarte 
bine şi fără ajutor. | se tăie răsuflarea când îi simţi 
apăsarea caldă a mâinii şi degetul mare mângâindu-i 
sfârcul. Nu conta că între piele şi mâna lui se aflau 
sutienul, bluza şi jacheta; sânii şi sfârcurile i se întăriră 
şi întreg corpul i se contractă. 

- Te simţi bine? o întrebă calm, ca şi cum voia să 
ştie dacă nu îi era frig. 

Ar fi dorit cu adevărat să îl atingă şi ea, dar nu Îi 
stătea în fire ca la prima întâlnire să atingă organele 
genitale ale unui bărbat. Se mulţumi să îi bage mâna 
sub cămaşă şi să îl tragă de părul de pe piept. Atât de 
tare, că îl făcu să tresară de durere. 

- Mi-e cald, zise ea pe un ton la fel de calm. Hai 
să desfacem pătura puţin. 

- Bună idee, replică el cu vocea puţin sugrumată. 

Işi coborâră pătura până la talie şi luară câte o 
cafea fierbinte ca să le ţină până la terminarea 
meciului. 

Pentru că lucra a doua zi, după meci o duse 
direct acasă. Când o sărută de noapte bună, avu 
prezenţa de spirit să îl ţină de mâini. El ridică capul 
zâmbind. 

- N-am mai fost ţinut de mâini în timp ce 
sărutam o fată de pe vremea liceului. 

- Nici eu n-am mai fost pipăită în timpul unui 
meci tot de-atunci. 


- A fost distractiv, nu-i aşa? 

- Da, a fost, zâmbi ea. 

- Ce faci mâine seară? Şi în restul serilor din 
săptămâna asta? 

- Mă inviţi în oraş în fiecare seară? 

- Trebuie să îţi slăbesc rezistenţa. Altfel ce şanse 
am să trec la etapa următoare? Uite care e planul: 
mâine mergem la bowling... 

- Bowling? 

- Bowling cosmic. E super. 

Nu se obosi să îl întrebe cum era la bowling 
cosmic. 

- Şi miercuri? 

- La film. 

- Joi? 

- La un concert simfonic. 

De la ridicol la sublim. Clătină din cap uimită - 
cel puţin nu avea să fie plictisitor. 

- Vineri? 

- Sper ca până atunci să trecem la sex sălbatic. 

Ea izbucni în hohote de râs, iar el zâmbi rezemat 
de cadrul uşii. 

- Eşti de acord cu programul? 

- Cu excepţia celui de vineri. 

- Mai vedem, zise el şi o luă spre maşină 


SS A 


fluierând. Fără îndoială, era un tip machiavelic. 


Capitolul 15 


Marţi dimineaţă apăru în ziar un articol cu titlul: 
POLIŢIA SE CONFRUNTĂ CU LIPSA DE DOVEZI ÎN CAZUL 
DE CRIMA DIN MOUNTAIN BROOK. Cahill mârâi 
dispreţuitor întimp ce citea articolul. 


Departamentul de politie Mountain  Brooknu 
oferă nicio informaţie, în afară de „nu comentăm", în 


cazid uciderii judecătorului federal Lowell Roberts. 
Ancheta pare să se afle în impas şi cetățenii 
preocupați se întreabă dacă departamentul, care nu a 
mai investigat o crimă de cinci ani, are destulă 
experiență pentru a se ocupa de un astfel de caz. 


- Ce porcărie! mormăi el aruncând ziarul pe 
birou. 

Toţi anchetatorii din departament erau iritaţi. 
Locotenentul era nervos. Practic toată lumea era 
agitată. Ancheta era într-adevăr în impas, dar asta nu 
avea nimic de-a face cu incompetenţa sau lipsa de 
experienţă. Dacă idiotul care scrisese articolul şi-ar fi 
făcut treaba cum trebuie, ar fi aflat că Mountain Brook 
avea un Departament de poliţie de elită, cu 
profesionişti de primă clasă şi echipament excelent. 
Tehnicianul şef al secţiei se ocupase de strângerea 
probelor şi o făcuse ca la carte. Cahill însuşi făcuse un 
stagiu la Departamentul de poliţie din Birmingham, 
unde cazurile de crimă erau mult mai frecvente; toţi 
detectivii erau experimentați. Ştiau să conducă o 
anchetă, dar nu puteau fabrica probe. 

Totul ţinea de lipsa mobilului. Judecătorul 
Roberts nu fusese împuşcat dintr-o maşină în timp ce 
mergea pe stradă. Uciderea sa fusese deliberată, 
planificată şi executată cu precizie - un asasinat, de 
fapt. Criminalul ştiuse că era ziua liberă a lui Sarah şi 
că judecătorul avea să fie singur acasă. Telefonul dat 
din complexul comercial Galleria de către individul 
misterios era singura lor pistă, dar până acum nimeni 
nu îl recunoscuse pe bărbatul din fotografie. Stătuseră 
de vorbă cu prietenii, vecinii şi cu familia, dar nu se 
aleseseră cu absolut nimic. 

Cazul era mai mult decât complicat. Lucrurile s- 
ar fi simplificat dacă judecătorul ar fi fost împuşcat în 
timp ce descuia uşa sau mergea spre maşină - mobilul 
ar fi fost în mod evident răzbunarea. In loc de asta, 


Cahill era nevoit să revină la concluzia inevitabilă că 
judecătorul îl cunoştea pe ucigaş şi îl poftise de 
bunăvoie în casă. 

Şi astfel se întorcea la bărbatul misterios de pe 
caseta de supraveghere. Ora la care dăduse telefonul 
se potrivea. Un individ pe care judecătorul îl cunoştea, 
probabil din afara oraşului, îl sunase şi îi spusese: Hei, 
sunt în zonă; iar judecătorul îl invitase în casă şi fusese 
ucis. Acesta era scenariul susţinut de circumstanţe. 
Dar cine şi de ce? Vechiul truism era valabil şi în acest 
caz - află de ce şi vei şti cine. Din păcate, nu avea nici 
cea mai vagă idee. 

Îşi trecu mâinile peste faţă. Presimţirea rea pe 
care o avusese în legătură cu acest caz nu dispăruse. 
Răspunsul era pe undeva, dar ei nu se apropiau deloc 
şi se temea că nu o vor face niciodată. Dosarul avea să 
fie clasat la „nerezolvate“. Ura infracțiunile de orice fel 
nerezolvate, însă o crimă îl dădea peste cap. Chiar şi 
în copilărie puzzle-urile îl sâcâiau şi nu se putea opri 
până nu le rezolva. Cubul Rubik îi mâncase zilele până 
reuşise să prindă mişcarea. Pe o scară de la unu la 
zece, ar fi evaluat cubul Rubik la cinci, iar o crimă la 
zece trilioane. Atât de tare îl irita. Era la un pas dea 
ajunge obsedat de cazul ăsta. 

Era mai personal decât ar fi trebuit, pentru că 
era implicată şi Sarah. Dacă ar fi fost acasă şi nu la 
film, ar fi putut fi omorâtă şi ea. Se simţea vinovată 
crezând că ar fi putut împiedica crima, dar pe el îl 
trecea un val de transpiraţie rece de câte ori se 
gândea că ar fi putut fi acasă când venise ucigaşul. S- 
ar fi dus probabil în apartamentul ei lăsându-i pe cei 
doi... prieteni? cunoştinţe? stând de vorbă în 
bibliotecă; poate nici n-ar fi auzit împuşcătura dacă 
arma avea amortizor. Apoi, pentru că îl văzuse, 
criminalul ar fi urcat încet scările spre camera ei. Ar fi 
fost luată prin surprindere şi nu ar fi fost înarmată, aşa 
că ar fi ucis-o. Faptul că se dusese la film îi salvase 


viaţa şi se dusese pentru că voia să îi dea idiotului 
care îi trimisese pandantivul ocazia să o abordeze. 
Ciudat cum se întâmplă în viaţă: trimiţându-i 
pandantivul şi tulburând-o atât de tare, dementul îi 
salvase viaţa. 

Sarah era... nu ştia exact cum era Sarah. 
Fascinantă. Sexy. Puternică şi tandră în acelaşi timp. 
Nu ştia ce avea să se întâmple între ei şi nici nu voia 
să se gândească la ce se putea întâmpla sau la ce nu 
se putea întâmpla. Cu ea trăia numai în prezent. Când 
erau împreună, nu se gândea la trecut şi nu îi păsa de 
viitor. Ba nu, asta era o minciună, pentru că, dacă ar fi 
fost după el, viitorul includea neapărat să îi scoată 
hainele şi să facă dragoste înfocat, sălbatic şi cu 
pasiune. Asta era planul lui de viitor. 

Era mai bine să fie preocupat de o singură 
femeie decât să aibă acele întâlniri pasagere care 
parţial îl eliberau din tensiune, dar a doua zi se simţea 
la fel de singur. li plăcea să se joace cu Sarah şi asta 
era exact ceea ce făceau: se jucau. Se distrau. Trecuse 
prea mult de când nu se mai distrase, prea mult de 
când nu mai simţise fiorul de a fi pe aceeaşi lungime 
de undă cu o femeie. 

Cum se întâmplase seara trecută; ar fi vrut să îl 
prindă de testicule drept răzbunare, dar se hotărâse să 
nu meargă până acolo cu intimitatea. Ochii ei negri 
fuseseră calmi şi provocatori, dar el îşi dăduse seama 
ce gânduri îi treceau prin minte, le citise în tensiunea 
trupului ei bine lucrat. Fusese gata să suporte puţină 
durere - se îndoia că l-ar fi schilodit, dar nu ar fi ezitat 
să-i provoace puţină durere - ca să accelereze lucrurile 
între ei. Păcat că nu dăduse curs primului impuls, căci 
dacă i-ar fi provocat durere, ar fi pus-o să îl sărute ca 
să îi treacă. Târgul i-ar fi convenit 

Cum nu era o idee bună să aibă o erecţie la 
serviciu, lăs;l deoparte incidentul. Avea o lună la 
dispoziţie ca să o cucerească, cît estimase că îi va lua 


să împacheteze totul şi să închidă casa Apoi avea să îşi 
găsească o altă slujbă; spera că va fi în zon;i asta, dar 
nu existau garanţii. Cum spusese şi ea, ar fi fost mul! 
mai bine plătită dacă găsea un post unde să îşi poată 
oferi şi serviciile de majordom şi pe cele de bodyguard, 
dar cîţi aveau nevoie de un bodyguard în regiunea 
asta? Şansele să părăsească zona erau destul de mari, 
aşa că trebuia să se mişte repede. Cine ştie? Dacă 
începeau o relaţie, poate accepta o slujbă prin 
apropiere şi în felul acesta aveau timp să vadă unde 
puteau ajunge. 

Se avintase prea mult în viitor, aşa că reveni cu 
picioarele- pe pămînt. Trebuia să se preocupe doar de 
momentul de faţă. Avea să se vadă cu Sarah în fiecare 
seară, iar restul timpul îl va dedica investigării crimei 
şi celorlalte cazuri care mai apăreau. 

++ + 

Articolul din ziar spunea că poliția nu are niciun 
indiciu în asasinarea judecătorului Roberts. Mare 
păcat. 

Era mulțumit de sine; încă o dată se dovedise 
mai inteligent decât ceilalți. Bineînțeles că nu existau 
indicii. Mai întâi aşteptase ca Sarah să intre la film, 
apoi se dusese în Galleria şi sunase de la un telefon 
public. Mii de oameni trec prin complexul comercial în 
fiecare zi; nu aveau cum să stabilească că trecuse şi el 
pe acolo. Judecătorul Roberts, fraier bătrân, fusese 
încântat să discute cu prietenul unui prieten despre o 
chestiune legală şi astfel pătrunsese cu uşurinţă în 
casă. 

Cu toate că amprentele lui nu erau înregistrate 
în nicio bază de date pentru simplul motiv că nu i se 
luaseră niciodată, avusese totuşi grijă să memoreze 
tot ce atinsese cât stătuse în casă şi apoi ştersese 
atent toate acele suprafeţe înainte să plece. Refuzase 
ceva de băut, aşa că nu trebuise să mai aibă şi grija 
unei ceşti sau unui pahar. Recuperase şi tubul 


cartuşului de pe covor şi îl aruncase la gunoi a doua zi. 
Gunoiul fusese ridicat, aşa că orice urmă dispăruse. 

Era la adăpost. Acum se putea concentra asupra 
lui Sarah. Nu voia să repete oferta prea curând ca să 
nu o ofenseze. Dar nici nu îşi putea permite să aştepte 
prea mult, pentru că serviciile ei aveau să fie foarte 
căutate. Aflase prin reţeaua sa de cunoştinţe din zonă 
- nu îi putea numi prieteni - că familia Roberts scotea 
casa la vânzare şi că aranjaseră ca pentru moment ea 
să rămână şi să supravegheze treburile. 

Era perfect. Avea timpul necesar, o perioadă de 
graţie cum s-ar spune, să mediteze atent cum să îşi 
formuleze următoarea ofertă. Data trecută făcuse 
greşeala să nu ia în considerare loialitatea ei şi să 
reducă totul la o chestiune strict pecuniară. Sigur că 
merita suma oferită, de fapt merita mult mai mult, dar 
o femeie atât de conştiincioasă ca ea avea nevoie de 
încă ceva pe lângă bani: un ţel precis. 

Trebuia să o facă să creadă că are nevoie de ea. 
Şi chiar avea, mai mult decât şi-ar fi putut imagina. De 
când o văzuse prima oară înţelesese că era femeia 
perfectă pentru el, pe care o aşteptase întreaga viaţă 
şi fără de care nu se putea simţi împlinit. 

Aproape că îl luă ameţeala când şi-o imagină 
aici, în casa lui. Avea să-i dea tot ce îşi dorea şi o va 
proteja de o lume care nu avea cum să îi aprecieze 
pura perfecţiune. Trebuia să fie un chin să aibă de-a 
face mereu cu oameni nedemni de ea. Problema 
aceasta nu se va mai pune când o să fie cu el. Nu va 
mai avea nevoie de alţii. Ilmpreună vor atinge 
perfecțiunea. 

++ + 

Marţi fu o zi incredibil de tristă şi de pustie. Era 
prima zi când se afla complet singură în casă; ieri 
fusese familia aici până după-amiază, apoi ieşise cu 
Cahill, ceea ce îi mai îndepărtase gândurile de la 


singurătate. După cum bănuia, Cahill i-ar fi putut 
îndepărta gândurile şi de la moarte. 

Dar azi nu se afla aici. Ştia că avea să îl vadă 
seara şi ăsta era singurul punct luminos al zilei. 
Trebuia să se pună pe treabă şi erau o mulţime de 
lucruri de făcut. 

începu să lucreze metodic la strângerea şi 
împachetarea lucrurilor din fiecare cameră cu ajutorul 
unui plan de inventar schiţat de ea şi introdus în 
laptop, în care nota ce conţinea fiecare cutie şi cărei 
camere aparţineau obiectele. Cutiile aveau apoi să fie 
numerotate şi pe fiecare va lipi un plic cu lista 
obiectelor dinăuntru. Treaba cerea mult timp şi era 
epuizantă, totuşi nu era de ajuns să o facă să uite că 
se afla singură în casa imensă, sau să o împiedice să 
îşi amintească ce se întâmplase în bibliotecă de câte 
ori trecea pe acolo. 

Telefonul suna încontinuu. Cei care apelau nu 
erau rău intenţionaţi cu întrebările lor despre familie şi 
cu intenţiile acesteia, dar întreruperile repetate o 
împiedicau să realizeze ce-şi propusese şi în acelaşi 
timp i-l ţineau pe judecător proaspăt în minte. Nu voia 
să îl uite, dar i-ar fi plăcut să poată ţine durerea la 
distanţă. 

Distanţa aceasta îi era oferită când se gândea la 
Cahill. Poate că se gândea la el mai mult decât era 
cazul, dar... asta era. 

Departe de a fi omul lipsit de haz cum crezuse la 
început, avea o doză de umor care o făcea să râdă şi o 
ţinea tot timpul în alertă. Simţea că e foarte atent cu 
ea - nu pentru că ar fi fost fragilă, ci mai degrabă 
pentru că nu era. 

Sarah îşi cunoştea foarte bine valoarea şi forţele; 
nu era niciun şerveţel pe care îl foloseşti şi apoi îl 
arunci neglijent, niciun fluturaş care zboară repede de 
la o floare la alta. Cahill o dorea, însă îl speria orice era 
mai mult decât o relaţie sexuală, superficială şi nu era 


sigură cât de serios era în privinţa ei. Se distrau bine 
împreună, dar într-un fel erau ca doi boxeri de 
categorie grea, rotindu-se unul în jurul celuilalt, 
testându-şi forţele, nefiind dispuşi să se angajeze până 
nu ştiau care sunt riscurile. 

Îl plăcea mai mult decât pe toţi bărbaţii cu care 
se văzuse până acum - dar cum să nu îi placă cineva 
care o ducea şi la popicărie şi la un concert? Fusese de 
la început conştient de atracţia dintre ei - cop/eşitoare. 
Totuşi, atracției fizice îi putea rezista dacă ştia că asta 
era tot. În ce-l privea pe Cahill, era seducător ca o 
sirenă ademenind-o spre el. 

Prânzul se reduse la un sandviş şi un pahar cu 
apă şi îl luă în apartamentul ei. Tăcerea o chinuia şi i 
se părea că îşi aude propriile bătăi ale inimii. Spălă 
cuțitul pe care îl folosise şi paharul şi le puse la locul 
lor. Apoi izbucni în lacrimi. 

O jumătate de oră mai târziu stătea pe treptele 
ce coborau dinspre verandă spre grădina de flori. 
Razele strălucitoare ale soarelui îi ardeau faţa şi 
braţele goale, iar aerul era încărcat de prospetimea 
dulce a primăverii. Păsările ciripeau zgomotos în 
copaci şi zburau de colo-colo fulgerându-şi culorile 
penajului. Albinele zumzăiau de la o floare la alta 
îmbătate de nectar. În casă era multă tristeţe, dar 
afară totul era plin de viaţă şi de căldură. 

Auzi paşi în spatele ei, întoarse capul şi dădu cu 
ochii de Cahill. 

- Bună, o salută el aşezându-se lângă ea. Nu ai 
răspuns când am sunat la uşă, aşa că am venit 
încoace să văd dacă maşina ta e aici. 

- Eram aici, preciză ea inutil. Am luat o pauză. 

Îi studie faţa încordată şi ochii umflaţi, apoi o luă 
cu blândeţe în braţe şi îi lipi capul de umărul său. 

- Ai o zi grea, nu-i aşa? 

- Groaznică până acum. 


Doamne, ce bine că o ţinea cineva în braţe! 
Cahill era solid şi puternic, dar ea îşi lipi faţa de gâtul 
lui ca să îi adulmece mirosul şi căldura trupului. li puse 
un braţ în jurul gâtului şi cu celălalt îi înconjură 
spatele; îşi îngropă degetele în muşchii lui puternici, 
apoi le lăsă să alunece de-a lungul coloanei vertebrale. 

El dădu capul pe spate şi o sărută, aşezându-i 
mâna fierbinte pe sân. Se lăsă mângâiată, lipindu-se 
de el şi abandonându-se cu totul sărutului. In clipa 
aceea avea nevoie să fie alintată, aven nevoie de 
confortul fizic oferit de prezenţa lui, aşa că nu protestă 
când îi descheie bluza şi îi desfăcu sutienul 
îndepărtându-l. Aerul proaspăt îi adie pe piele 
înfiorându-i sânii, acoperiţi imediat de mâna lui aspră 
şi bătătorită. 

- Doamne, ce frumoasă eşti! zise el răguşit. Uită- 
te aici! 

Deschise ochii şi se uită. Sânii ei erau de 
culoarea laptelui, cu sfârcuri rozalii. Nu era prea 
dotată, dar îi umpleau palma, degetele lui puternice şi 
bronzate alcătuind un contrast izbitor cu rotunjimile ei 
feminine. Îşi trecu degetul mare peste unul din 
sfârcuri, care se întări şi mai mult, căpătând o nuanţă 
roşiatică. 

Din gâtul lui ieşi un sunet ca un tunet îndepărtat. 
Ridică ochii şi îi văzu fruntea acoperită de o peliculă de 
transpiraţie. 

- Trebuie să mă întorc la lucru, spuse el cu glasul 
dogit. 

- Nu s-ar zice, murmură ea. 

Ar fi vrut să stea ore întregi la soare lăsându-se 
dezmierdată de el. Numai că nu ar fi stat aşa ore 
întregi, ci s-ar fi trezit curând întinsă pe spate pe 
dalele verandei - care n-ar fi fost un loc confortabil 
pentru dragoste. 

- Am trecut doar să văd ce faci. Nu pot să stau. 


O sărută din nou, continuând să îi mângâie sânii, 
apoi îi dădu drumul fără nicio tragere de inimă. De 
fapt, îi dădu drumul ca şi cum îndepărtarea de ea îi 
provoca o durere acută. 

- Nu uita unde am rămas, ca să continuăm de 
acolo diseară. 

Simţindu-se mult mai bine, îşi închise sutienul şi 
începu să îşi încheie nasturii bluzei. 

- Îmi pare rău, dar nu merge aşa. Va trebui să o 
iei de la capăt. 

- Nicio problemă, zise el zâmbind. 

- Nici nu credeam că ar fi vreuna, spuse ea şi 
surâse. Mulţumesc că ai trecut pe aici. Eram 
deprimată. 

- Am observat. Ne vedem tot la şase jumătate? 

Aprobă din cap. 

- O să fiu gata. 

- Şi eu la fel. 

- Nu asta am vrut să spun. 

- Ei, la naiba! 

Deja simţea cum zâmbetul i se lărgeşte gata să 
se transforme în hohote de râs. 

- Întoarce-te la muncă, Cahill, şi nu uita un lucru: 
nu lua niciodată nimic drept sigur. 

- Ei, la naiba! repetă el. 


Capitolul 16 


Miercuri, la o săptămână după crimă, Sarah 
începu să intre în ritmul vechiului program. Uitase să 
îşi reprogrameze orele de karate şi kick-boxing, aşa că 
lucră până veni timpul pentru sport, după care se 
devotă celui mai susţinut antrenament din ultima 
vreme. Astăzi se face o săptămână, îi răsuna în cap tot 
timpul. Exact o săptămână. Miercurea trecută cel mai 
important lucru pentru ea era să afle cine îi trimisese 


pandantivul. Azi nici nu îşi mai amintea cum arată acel 
pandantiv. Ceea ce se întâmplase în noaptea aceea 
făcuse ca obiectul acesta să-şi piardă orice 
importanţă. 

Plănuise ca seara să meargă la film cu Cahill. 
Amintindu-şi că fusese la un film şi miercurea trecută, 
îşi dădu seama că nu se poate duce. Sună la numărul 
pe care i-l dăduse şi acesta răspunse imediat. 

- Sarah la telefon. îmi pare rău, dar nu pot să 
merg la film diseară. 

El rămase tăcut o clipă. 

- A intervenit ceva? 

- Nu, doar că... azi se împlineşte o săptămână şi 
am fost la film şi în ziua aceea. 

- Bine, zise el cu blândeţe. O să facem altceva. 

- Nu, eu... 

Voia să fie cu el, dar poate că după noaptea 
trecută o perioadă de pauză era bine venită. Reuşise 
să ţină lucrurile sub control şi să le împiedice să 
avanseze mai mult decât se întâmplase deja, dar 
simţea cum hotărîrea i se clatină. Avea nevoie de o 
perioadă de pauză. 

- Nu în seara asta. Planurile pentru mâine rămân 
neschimbate, dar în seara asta nu aş fi o companie 
prea bună. 

- Ai început să te sperii? 

Puteai să te aştepţi că el va lăsa deoparte 
compasiunea şi politeţea şi va ataca direct miezul 
problemei! 

- Te asigur, spuse ea sec, că spaima mea e 
bazată pe motive bine întemeiate. 

Cahill respiră zgomotos. 

- M-ai făcut să nu mai pot sta pe scaun. 

- Sper că nu te aude nimeni. 

El îi ignoră remarca. 

- Mă găseşti acasă dacă te răzgândeşti sau dacă 
ai nevoie de companie. 


- Mulţumesc, Cahill. Eşti un dulce. 

- Eram sigur că o să ajungi la concluzia asta. 

Oricare ar fi fost situaţia, era în stare să îi ridice 
moralul, închise, simțindu-se uşor euforică, ca de 
fiecare dată când se afla în preajma lui, iar 
sentimentul acesta o ajută să treacă prin restul acelei 
zile grele. 

Joi seara, în drum spre concert, el îi spuse: 

- Am un prieten care mă bate la cap că vrea să 
te cunoască. E o lepădătură care crede că poate să mi 
te răpească, dar, dacă chestia asta nu te deranjează, 
ar vrea mult să exerseze cu tine la tir. Am un pistol în 
plus pe care îl poţi folosi, dat fiind că al tău e încă la 
noi. 

Ea râse. 

- Zici că e o lepădătură? Sigur, mi-ar face mare 
plăceresă-l cunosc. 

- Aşa mă gândeam şi eu. E bine mâine la două la 
acelaşi poligon? 

- La două? Nu lucrezi? Sau mă trimiţi singură cu 
lepădătura? 

- Am jumătate de zi liberă mâine, plus tot week- 
end-ul, zise el şi îi aruncă o privire admirativă. 
Îmbracă-te tot în rochia asta. 

Asta era o remarcă tipic masculină! 

- La poligon? Visezi! 

- Habar n-ai tu ce visez eu, îi spuse el cu plăcere. 

Într-o oscilație caracteristică primăverii, 
temperatura urcase spre douăzeci şi opt de grade şi 
nu se răcorise prea mult o dată cu apusul soarelui. 
Sarah se îmbrăcase corespunzător, cu o rochie de 
mătase fără mâneci, care îi punea în evidenţă 
strălucirea pielii, şi îşi luase şi un şal în eventualitatea 
că se răcorea. Rochia i se mula pe corp, iar decolteul 
era destul de adânc. Cahill nu îşi desprinsese ochii din 
acel loc de când o luase de acasă. 


Prudentă, nu îl întrebă despre visele lui, pentru 
că ştia că nimic nu-l va opri să i le împărtăşească. Nu 
avea nicio fărâmă de timiditate în el. 

Simfonia fu minunată; îi plăcea foarte mult 
muzica clasică, iar Cahill îi vorbi în cunoştinţă de cauză 
despre program, dovedind că nu o adusese aici doar 
ca să o impresioneze. 

- Mergi des la concerte? îl întrebă. 

- Nu atât de des cum aş vrea, dar cel puţin de 
câteva ori pe an. Am un program destul de încărcat. 

- Sigur, e greu să-ţi faci timp cu atâtea meciuri 
de base-ball şi de bowling. 

El râse amuzat. 

- Recunoaşte că ţi-a plăcut bowling-ul cosmic. 

- N-am mai lovit niciodată popicele pe întuneric. 

Adevărul era că se distrase de minune. Mingile şi 
popicele erau date cu vopsea fosforescentă, luminile 
sălii erau stinse şi se aprindeau lumini ultraviolete. Tot 
ce era alb - dinţii, pantofii sau tricourile - căpăta o 
strălucire nepământeană. Era puţin cam derutant să îţi 
apară dintr-o dată în faţă nişte dinţi zâmbindu-ţi în 
întuneric. Data viitoare avea să îl pună pe Cahill să 
poarte o cămaşă albă ca să ştie exact unde se află. 

După ce o conduse acasă, mai lucră puţin şi se 
trezi devreme a doua zi dimineaţă ca să mai 
împacheteze câte ceva şi să-i rămână timp pentru 
prietenul lui Cahill. Adevărul era că lucra mai mult 
acum decât pe vremea când trăia judecătorul, pentru 
că nu voia cu niciun chip să înşele aşteptările familiei. 
Cahill avea o metodă proprie de a-i răpi din timp, aşa 
că voia să îşi asigure o rezervă de ore lucrate în timpul 
săptămânii. 

Ziua era la fel de caldă, aproape treizeci de 
grade. lşi puse o pereche de pantaloni largi şi 
confortabili cu bandă de elastic în talie, dat fiind că 
avea să transpire mult la tir, un tricou cu mâneci 


scurte şi decolteu în formă de V şi îşi dădu cu loţiune 
de protecţie solară pe toată pielea expusă. 

- La naiba, zise Cahill când veni să o ia, speram 
că o să te răzgândeşti şi o să porţi totuşi rochia. 

- Da, parcă mă văd aplecându-mă să ridic 
cartuşele în rochia aia. 

- Doamne, şi eu la fel! suspină el. 

Prietenul lui, Rick Mancil, era bărbatul scund şi 
îndesat cu care îl văzuse data trecută la tir. Rick avea 
păr negru, ochi verzi şi deborda de energie. Cum o 
văzu, îi spuse: 

- Dacă te saturi vreodată de nemernicul ăsta, 
sună-mă şi te conduc la altar cât ai zice peşte. 

- Poţi să-l crezi, o asigură Cahill. A mai făcut-o de 
două ori. 

Sarah clipi repede. 

- S-a însurat cu prietenele tale? 

- Doar m-am însurat, o corectă Rick. Să nu 
intrăm în amănunte. 

Simti cum Cahill voia să se dea mare în faţa lui 
Rick cu priceperea ei de a trage la ţintă şi îi făcu pe 
plac. Işi luară ţinte alăturate, iar Rick pierdu o 
grămadă de vreme cu exclamaţii despre pistolul lui, 
cât de precis era, cum nu se bloca niciodată şi aşa mai 
departe. Sarah îi aruncă o privire lui Cahill, care stătea 
rezemat neglijent de un stâlp cu gleznele încrucişate. 
Dădu din umeri spre ea zâmbind: 

- Nu oboseşte niciodată, îi zise. 

- Asta e un lucru bun la un bărbat, spuse Rick 
făcându-i cu ochiul. 

Sarah se uită din nou la Cahill. 

- Tu nu tragi? 

El clătină scurt din cap. 

- Lasă-l să stea deoparte, zise Rick. Mă bate de 
fiecare dată şi îi place să se dea mare. Instrucţia 
militară de care a avut parte îl pune în avantaj. 


Ăsta era un lucru de care se făcea vinovată şi 
ea. Instrucţia ei fusese particulară şi o datora tatălui 
său, dar instrucţia e instrucţie. 

Incepură cu ţintele destul de aproape şi le 
mutară din ce în ce mai în spate după fiecare 
încărcător golit. Sarah trase foc constant, la fel de 
concentrată ca atunci când concura cu fraţii săi. Patul 
pistolului îi era la fel de familiar în mână ca volanul 
maşinii; aproape că nici nu trebuia să se gândească la 
ceea ce făcea. 

- Nu îmi vine să cred, se plânse Rick fără 
ranchiună. Doctorul mi-a zis că eşti bună, dar şi eu 
sunt bun şi m-ai bătut la toate ţintele. 

- Trage şi cu stânga, o îndemnă Cahill. 

Rick rămase cu gura căscată. 

- Cu stânga? Trage cu ambele mâini? 

Sarah mută pistolul dintr-o mână în alta şi porni 
să golească încărcătorul în ţintă. Ca de obicei, ai fi 
putut acoperi toate găurile de gloanţe cu o carte de 
joc. 

- Nemernicule! exclamă Rick incredul. M-ai 
păcălit! E profesionistă, nu-i aşa? 

- Sunt majordom, îl corectă Sarah. 

Trebuia să admită că se amuza, mai ales de râca 
dintre cei doi. 

- Scoate banii, spuse Cahill întinzând mâna. 

Bombănind, Rick scoase portofelul şi îi puse în 
palmă cinci hârtii de douăzeci de dolari. 

- Stai puţin, interveni ea indignată. Ai făcut un 
pariu pe ascuns fără să împărţi cu mine nimic? 

- Ce ţi-am spus eu? interveni Rick. E un 
nemernic. 

- Şi tu ai mers pe şest, spuse ea, îşi lăsă arma 
deoparte şi se uită urât la amîndoi. 

-A... 

- Zi: „Şi eu sunt un nemernic", îl îndemnă Cahill 
aproape în şoaptă. 


- Şi eu sunt un nemernic, repetă Rick tare. 

Ochii verzi îi străluceau de încântare. 

- Aţi fost colegi de liceu? îi întrebă ea. Eram 
curioasă. 

- Doamne, nu! Cum îţi poţi imagina aşa ceva? 
râse Cahill punând banii în buzunar. 

- Nu fără să mă cutremur. 

Cahill îl bătu pe Rick pe umăr. 

- Ei, prietene, a fost amuzant. Poate repetăm 
figura când stau prost cu banii, da? Acum o să te 
părăsim. Am acasă nişte fripturi puse la marinat. O să 
ne gândim la tine la fiecare înghiţitură. 

- Chiar vă rog, zise Rick compunându-şi o 
expresie oropsită. 

Îşi flutură mâna trist în urma lor, ca un copilaş 
părăsit de ceilalţi care nu vor să îl ia cu ei la joacă. 

- Doamne, cât e de obositor! zise Sarah în 
maşină. Amuzant, dar obositor. 

- Cele două foste soţii au spus la fel. Dacă există 
vreun maniaco-depresiv care e maniac tot timpul, ăla 
e Rick. ȘI 

- El ce spune despre tine? In afară că eşti un 
nemernic? 

- Că sunt şmecher. Şi încăpăţinat. 

- Sunt de acord, dar în cazul unui poliţist astea 
se transformă în calităţi. 

- Hmm... Deci crezi că sunt şmecher? 

Sarah îl privi cum stătea relaxat la volan, cu 
picioarele lungi încălţate în bocanci acoperite de blugi 
strimţi şi cu un tricou alb mulat pe bust. Zâmbea uşor, 
de parcă ştia unde voia să ajungă. Da, era al naibii de 
şmecher. 

- Ce e cu „fripturile care se marinează acasă“? E 
prima oară când aud de ele şi cu atât mai puţin de 
locul unde se află. 

- Am un grătar înzidit, e vineri şi e cald afară. Ce 
altceva poate să facă un sudist sută la sută decât să 


pregătească o masă în aer liber? Pe lângă asta, eu ştiu 
unde locuieşti. Nu vrei să ştii şi tu unde stau? 

Ba da, voia. Voia să ştie dacă era dezordonat, 
dacă nu avea decât un scaun şi un televizor uriaş şi 
dacă frigiderul lui nu conţinea decât mâncare 
congelată, brânză şi bere. Voia să afle clacă spăla 
chiuveta după ce se bărbierea şi dacă îşi făcea patul 
dimineaţa sau lăsa păturile aruncate pe jos. Se 
aprinsese rău după el, atât de rău că îi venea să urle. 

- Unde locuieşti mai exact? întrebă ea, iar Cahill 
zâmbi în faţa capitulării ei. 

- Pe autostrada 280, în districtul Shelby. 

Birmingham se extindea cu viteză spre sud, iar 
Shelby era districtul cel mai înfloritor din Alabama, cu 
afaceri şi subdiviziuni răsărite peste noapte, ceea ce 
făcea ca traficul pe autostrada 280, principala arteră 
înspre Birmingham, să fie un coşmar. Valoarea 
terenurilor în Shelby creştea pe zi ce trece. 

- De când locuieşti acolo? 

- Doar de un an, de la pronunţarea divorţului. Am 
avut mare noroc că am găsit casa asta. A fosta unui 
văr care a fost transferat în Tucson. Casa în care am 
stat cu Shannon s-a vândut foarte repede, aşa că am 
dat avansul din partea care mi-a revenit mie şi am 
obţinut rate rezonabile la ipotecă. 

- Credeam că stai într-un apartament. 

- Îmi place să am casa mea. Nu e nouă; a fost 
construită în anii '70 şi a trebuit pusă la punct. Sunt 
destul de îndemânatic, aşa că am făcut eu toate 
reparaţiile. 

Nu se îndoia că era priceput; avea acel aer de 
competenţă ce spunea că putea face tot ce îl interesa. 
Nu ştia cum sunt alte femei, dar ei bărbaţii cu un 
ciocan în mână i se păreau sexy. 

Nu ştia la ce se aşteptase, dar casa era una 
tradiţională din cărămidă, cu o curte ce şerpuia spre 
spatele casei şi un trotuar îngrijit, mărginit de un gard 


viu frumos tuns. Cărămizile erau dc un roşu cald, 
obloanele albastru închis, iar uşa vopsită într-o nuanţa 
puţin mai închisă. Aleea din faţă înconjura casa şi se 
pierdea în spate. 

- Există şi un subsol mare, spuse el. Pe vremuri a 
fost garajul acolo, dar vărul meu l-a transformat în 
spaţiu de joacă pentru copii. Casa e mult prea mare 
pentru o singură persoană, dar îmi place să am spaţiu. 

Parcă pe alee şi o conduse înăuntru. Ori folosea 
un serviciu de curăţenie, gândi ea, ori era foarte 
ordonat. Lambriurile de pe hol străluceau şi în aer se 
simţea un miros proaspăt de lămâie. 

Îi simţea mâna caldă pe spate. 

- Asta e camera de zi, îi spuse arătând spre 
stânga. 

Camera era complet goală, covorul fără o pată, 
iar draperiile trase. 

- Nu am la ce să o folosesc, aşa că nu m-am 
obosit să cumpăr mobilă. La fel şi sufrageria. Mănânc 
în bucătărie. Biroul e acolo. 

Biroul era confortabil, cu un şemineu larg, 
ferestre mari dând spre curtea din spate şi un televizor 
mare. Interiorul era tipic pentru un bărbat. Avea şi 
ceva mobilă: o canapea moale, două fotolii mari, plus 
numărul necesar de măsuţe şi veioze. Biroul era 
separat de bucătărie printr-un perete înălţat până la 
jumătate, cu un şir de stâlpi albi decorativi, în partea 
de sus din lemn. 

- Am avut mult de lucru în bucătărie. Am vopsit 
dulapurile şi am pus masa aceea. 

Dulapurile din lemn erau date cu un lac auriu. 
Masa era din acelaşi lemn, cu o suprafaţă netedă 
pentru preparat mâncarea, înconjurată de plăci din 
ceramică. 

În chiuvetă nu erau vase murdare. Pe bufet se 
aflau un suport pentru cuțite, un cuptor cu microunde 
şi un filtru de cafea. În celălalt capăt era o altă masă 


cu suprafaţa din plăci de ceramică galbene şi albastre, 
înconjurată de patru scaune vopsite în aceeaşi nuanţă 
de galben, iar covoraşul de dedesubt era albastru. 

- Eşti sigur că n-ai fost în marină? întrebă ea 
privind bucătăria de o curăţenie impecabilă. 

Marinarii sunt învăţaţi să pună lucrurile la 
locurile lor bine stabilite, pentru că pe un vas nu există 
prea mult spaţiu liber. 

- Ce te aşteptai să găseşti, o cocină? râse el, 
încântat. Se adună un maldăr cam mare de rufe 
murdare uneori, dar în rest sunt destul de curat. Am 
pe cineva care vine la două săptămâni şi face 
curăţenia de bază, pentru că eu nu mă gândesc la 
unele lucruri, cum ar fi ştersul prafului. Hai să-ţi arăt şi 
restul casei. 

Restul casei consta într-un grup sanitar lângă 
bucătărie, două dormitoare în partea din faţă a casei 
separate de o baie mare şi dormitorul principal 
împreună cu baia în partea din spate a casei. Avea un 
pat imperial, exact aşa cum bănuise. Şi era strâns. 
Camera era curată, dar nu în perfectă ordine. O 
cămaşă atâna pe spătarul unui scaun, iar pe măsuţa 
de toaletă se afla o cană cu un rest de cafea. 

- Uite unde o lăsasem, zise el luând cana. Am 
căutat-o prin toată casa azi-dimineaţă. 

Îi plăcu faptul că nu se apucase să facă ordine, 
nu că ar fi fost foarte necesar. Nu trebuia să fie totul 
perfect şi era bine că nu încerca să o impresioneze. 
Dar în mod pervers fu impresionată oricum de 
încrederea şi siguranţa lui de sine. 

- Nu ştiu ce părere ai tu, zise el, dar mie mi-e 
foame. Hai să pregătim grătarul şi să dăm drumul la 
fripturi. 

Fileurile erau groase de cinci centimetri şi atât 
de fragede, încât aproape că nu aveai nevoie de cuţit. 
În timp ce se făceau, Sarah puse doi cartofi la copt în 


cuptorul cu microunde, făcu salata şi încălzi chiflele. În 
loc de vin el scoase o cană mare cu ceai de la gheaţă. 

Nu puse nici muzică romantică şi sentimentală, 
ci dădu drumul la televizor şi îl lăsă să meargă pe 
canalul de ştiri Fox. Poate că nu încerca să o seducă - 
cel puţin nu părea că face ceva special în acest sens -, 
dar ea oricum se simţea sedusă. 

După masă spălară vasele şi făcură ordine în 
bucătărie, lucrând repede şi eficient împreună. 

- Vreau să îţi arăt şi subsolul, îi spuse el. Cred că 
o să-ţi placă. 

Coborâră scările şi Cahill aprinse plafonierele 
puternice. Observă ca prim lucru că pereţii erau 
netencuiţi, ţevile nemascatc de-a lungul zidului de 
cărămidă. Înţelese că tipul făcea antrenamente 
serioase aici. 

În partea stângă era un set impresionant de 
greutăţi libere şi de o grindă atârna un sac de box. Mai 
era un aparat cu greutăţi care se putea converti 
pentru mai multe tipuri de exerciţii şi o bandă de 
alergare. 

Rămase în uşă în timp ce ea se îndreptă agale 
spre greutăţile libere şi îşi plimbă degetele peste 
metalul rece al bilelor, apoi examină aparatul cu 
greutăţi şi banda computerizată de alergare. Cheltuia 
o mulţime de bani şi de efort ca să se menţină în 
formă, deşi putea să parieze că nu folosea banda de 
alergare decât pe vreme foarte urâtă. Un pic de ploaie 
nu putea ţine în casă un astfel de om, ci doar un 
adevărat potop cu tunete şi fulgere. Se întrebă în 
treacăt câţi kilometri alerga zilnic, dar cel mai mult o 
interesa salteaua mare de exerciţii care acoperea 
jumătate din podeaua subsolului. Nu putea exista 
decât o singură utilizare pentru o astfel de saltea. 

Îşi dăduse seama că studiase karate după 
lovitura de picior pe care i-o aplicase spărgătorului, 
dar nu mai pomenise niciodată despre asta şi ea 


uitase să îl întrebe, cu toate câte se întâmplaseră de 
atunci. Se întrebă de ce nici el nu mai adusese vorba 
despre asta, ştiind că şi ea studiase karate. Nu putea fi 
din cauză că ar fi fost la un nivel inferior faţă de ea; 
Tom Cahill nu era un bărbat cu cu un ego fragil. 
Dimpotrivă. 

- Faci exerciţii de karate aici? 

- Am studiat karate, judo, dim mak, silat. Dar 
ceea ce îţi foloseşte într-adevăr în viaţa de toate zilele 
e o combinaţie de lupte greco-romane cu vechea 
bătaie de stradă. 

Probabil că se pricepea foarte bine la bătăile de 
stradă, gândi ea şi inima începu să îi bată mai repede. 
De ce naiba i se părea lucrul ăsta sexy? Dar totul la el 
era sexy, de la trupul zvelt şi musculos până la acea 
imobilitate tulburătoare pe care o arbora cu atâta 
efect. Era ca şi cum ar fi fost pândită de o pisică uriaşă 
care se pregătea să sară dintr-o clipă în alta. 

In timpul mesei se tachinaseră degajaţi, iar 
acum simţea atracţia pulsând fierbinte în amândoi. 
Atmosfera era grea şi încărcată  prevestind 
dezlănţuirea unei furtuni - nu afară, ci aici înăuntru. 
Nu era naivă; ştia exact ce fel de furtună se apropia şi 
dacă voia să scape trebuia să plece acum. 

- S-a făcut târziu, zise ea repede, luând-o spre 
uşă unde din păcate stătea el, şi ar trebui să... 

- Rămâi, zise el. 

Rămâi. Cuvântul rostit pe ton coborât îi atinse 
pielea ca o catifea. Promisiunea din vocea lui, tentaţia 
conținută în acel singur cuvânt o făcu să 
încremenească pe loc. Orice urmă de tachinare şi 
frivolitate dispăruse. 

Era sigură că sexul cu el avea să fie bun. Mai 
bun şi decât îngheţata. Răscolitor. 

Se răsuci cu spatele la el. Privi fix sacul de box 
cu inima bătându-i ca un ciocan în piept şi sângele 
alergându-i cu viteză prin vene, tremurând ameţită 


şi... excitată. Stomacul i se strânse involuntar, de 
parcă îl avea deja înăuntrul ei. Îl dorea cu o intensitate 
care îi întuneca judecata. Incercă disperată să se 
gândească la toate motivele pentru care o relaţie cu el 
nu era indicată, cu excepția uneia sexuale, dar, 
Dumnezeule mare, sexul... Atracția fizică dintre ei se 
intensificase mai mult decât îşi imaginase că e posibil, 
ca un câmp electric pe care îl simţea cu toţi porii. 

Nu avu curaj să se întoarcă, nu îndrăzni să se 
uite la el sau să îl lase să o privească. Avea să îşi dea 
seama dintr-o privire, dacă nu o făcuse deja, cât era 
de aproape de marginea abisului. Nu voia să îl lase să 
îi vadă dorinţa aprigă din ochi şi nici ea nu voia să îi 
citească semnele excitării pe faţă şi în mişcările 
trupului. 

Rămâi... nu doar pentru o cafea sau conversaţie. 
Voia să rămână toată noaptea, în patul lui. 

- Nu, zise ea şi efortul de a rosti cuvântul o făcu 
aproape să plângă. 

li simţi mâna uşoară pe ceafă, apoi degetele 
urcând spre rădăcina părului. Nu îl auzise apropiindu- 
se şi tresări puternic, în încercase să o ia în braţe, iar 
atingerea lui nu era decât o mângâiere uşoară. Ar fi 
putut să plece de lângă el dacă ar fi vrut. Problema era 
că nu voia, că îl dorea. Pielea sensibilă a gâtului o 
furnică sub atingerea mâinii lui aspre. Fără să vrea, îşi 
imagină cum ar fi să îi simtă mâinile dure pe restul 
corpului şi spatele îi fu stăbătut de un fior. 

O domina cu înălţimea lui, făcând-o să se simtă 
mică şi fragilă. Capul îi ajungea până sub bărbia lui. 
Căldura de furnal a trupului lui o învălui din toate 
părţile. Era solid şi probabil dominator, dar ea şi-l 
putea imagina lăsând-o pe ea să impună ritmul... 

- Rămâi, repetă el, ca şi cum nu îi auzise refuzul. 

Se agăţă de ultima rămăşiţă de bun-simt. 

- N-ar fi o mişcare înţeleaptă. 

- La dracu’ cu înţelepciunea! 


Respirația lui fierbinte îi trecu prin părul de pe 
ceafă  înfiorând-o din nou. Vocea lui coborâtă 
transforma cuvintele în arme, stabilind o intimitate şi 
mai profundă între ei. 

- O să fie atât de bine... 

O mângaie pe gât, în locul unde respiraţia lui îi 
înfierbântase pielea. 

- Dacă îţi place încet, am să mă mişc încet. Dacă 
îţi place tare şi repede, exact asta am să-ţi dau. 

Buzele lui luară locul degetelor, apoi îi simţi 
limba alunecându- i uşor pe piele şi fiorul se 
transformă într-un tremur ce o zgudui din cap până în 
picioare. g 

- Cum vrei? murmură el. Incet... sau repede? 
Încet... 

Îi coborî limba pe gât, pe umăr, apoi o muşcă 
uşor. Senzaţia fu electrică; vibră toată, gemu şi capul îi 
căzu pe umărul lui, ca o margaretă prea grea pentru 
lujerul ei. 

- ... sau repede? 

Îi cuprinse sânii în mâini, masându-i sfarcurile cu 
degetele mari. Îi simţea pe spate erecţia ca de piatră. 
Picioarele i se înmuiaseră şi îşi auzea respiraţia rapidă, 
aproape gâfâită. 

- Uşor? îi şopti iar în ureche. Sau tare? 

Tare. Dumnezeule, tare! Se întoarse şi se dădu 
un pas înapoi rezemându-se cu mâinile de peretele din 
spate. O pândea ca un tigru răbdător: flămând, dar 
sigur că prada era a lui. Şi aşa era. Ştiau amândoi. 
Singurul lucru care rămânea de negociat era gradul de 
dificultate, iar mândria îi cerea să îi facă victoria cât 
mai greu de obţinut. 

- Am o regulă, zise ea. 

Ochii lui deveniră atenţi. 

- Oare vreau să ştiu despre ce e vorba? 

- Probabil că nu, dădu ea din umeri. 


El îşi trecu o mână peste barba care începuse să 
îi crească. 

- Spune. 

Zâmbi sigură pe ea. 

- Nu mă culc cu un bărbat pe care îl pot învinge 
în luptă. El o privi fix nevenindu-i să creadă. 

- La dracu'! Vrei să mă lupt pentru asta? 

- Nu m-aş exprima atât de dur, dar... da. 

El respiră adânc. 

- Sarah, nu cred că e o idee bună. Nu vreau să-ţi 
fac vreun rău. 

- N-ai să-mi faci, zise ea cu încredere. 

Ochii lui începură să se îngusteze. 

- Chiar atât de bună te crezi? 

Îi aruncă un zâmbet sardonic peste umăr. Avea 
să fie învinsă, dar nu fără luptă. 

- Sunt sigură că o să te dai peste cap să nu-mi 
faci niciun rău. 

începu să înţeleagă ce era în capul ei şi nu îi 
plăcu deloc. 

- Adică îţi închipui că o să stau de lemn şi o să te 
las să mă transformi în sac de box? Că o să te las să 
câştigi? 

Ea respiră adânc. 

- Dacă îmi rupi maxilarul sau mă faci knock-out, 
n-o să mai am niciun chef pentru ce ai tu în cap. 

- Da, iar dacă te las să mă baţi măr, n-o să mai 
fiu eu în stare de nimic. 

Ea înălţă delicat din umăr. 

- Ce dilemă! 

Cahill îşi trecu mâna din nou peste faţă. 

- La naiba! 

Nu rezistă să nu îl tachineze. 

- Dar dacă eşti destul de bun, cine ştie... 

O privi o clipă, apoi păru să ia o hotărâre şi 
expresia feţei i ne înăspri. 

- Bine, dar uite cum facem: lupte pe dezbrăcate. 


Lupte pe dezbrăcate? Era diabolic. 

- Nu e cinstit. N-am studiat luptele şi ai vreo 
treizeci şi cinci de kilograme mai mult decât mine. 

- Mai degrabă vreo cincizeci. 

Sarah înghiţi greu. Asta însemna că era mai 
musculos decât crezuse. 

- Haide, a fost ideea ta. Nu putem să stăm unul 
în faţa altuia şi să ne cărăm pumni, aşa că asta e 
singura alternativă. Şi în felul ăsta nu vei păţi nimic. 
Accept şi un handicap. 

Dacă accepta un handicap, lupta avea să fie 
interesantă. Nu îşi făcea iluzii că avea şanse să 
câştige, dar cel puţin putea să îl stoarcă de puteri. 

- De acord. 

Îşi puse mâinile în şolduri şi o privi atent. 

- Uite cum facem: eu trebuie să te pun cu umerii 
la pământ, dar tu nu trebuie decât să mă trânteşti şi 
poţi folosi ce metodă vrei. Pierde cel care rămâne gol 
primul. 

Simţi că îi sare inima din piept. Ideea de a se 
lupta goală cu el o făcea să ameţească. 

- Și, continuă el, hotărâm acum ce intră în 
categoria îmbrăcăminte şi pornim amândoi cu acelaşi 
număr de articole. 

Ea dădu din cap aprobator. 

- Corect. 

O privi din cap până în picioare. 

- Va trebui să îţi scoţi cerceii. Sunt cu şurub şi 
pot să te rănească. 

Îşi scoase cerceii de aur în tăcere şi îi puse 
deoparte. 

- Brăţara ta se compensează cu ceasul meu, zise 
el şi se uită la picioarele ei încălţate în sandale. Nu ai 
şosete, iar eu am. 

- Hai să pornim amândoi desculți, spuse ea 
scoţându-şi sandalele. 

Îşi scoase şi el bocancii şi şosetele. 


=. 


- Bun, câte articole de îmbrăcăminte ţi-au mai 
rămas? 

- Patru, fără brățară. 

Pantaloni, bluză, bikini. 

- Eu nu am decât trei. 

- Pune-ţi şosetele la loc şi le considerăm un 
singur articol 

El îşi puse din nou şosetele şi păşi pe saltea. 

- Asta înseamnă că lupta se va termina după cea 
de-a cincea culcare la pământ. Nu va dura mult. 

Era sigur de victorie, îngâmfatul naibii! Ştia şi ea 
că va fi învinsă - conta pe asta -, dar dacă se gândea 
că va câştiga aşa uşor, subestima cam mult femeia din 
faţa lui. Punctul ei tare era viteza şi începu cu o 
mişcare fulgerătoare, ducându-şi piciorul în spatele 
piciorului lui şi trântindu-l în fund înainte să apuce să îi 
contracareze lovitura. Îi zâmbi şi făcu un pas în spate. 

- Şosetele, spuse ea. 

Şi le scoase în tăcere, le aruncă într-o parte şi se 
ridică în picioare. 

- Eşti rapidă, remarcă el, pus acum în gardă. 

- Aşa spune şi sensei-ul meu. 

Cincisprezece minute mai târziu, Cahill zise: 

- Eşti ţintuită la pământ. 

Respirând greu, se rostogoli într-o parte. Privirea 
i se plimbă peste sânii ei goi, zăbovind asupra 
sfârcurilor întărite. 

- Suntem din nou la egalitate. Scoate-ţi bikinii. 

Stomacul ei se strânse în anticipare. Gâfâind, 
încercând să îşi controleze respiraţia rapidă, ridică 
încheietura mâinii: 

- Dar brăţara? 

- O păstrez pentru final. 

Sarah se ridică în picioare clătinându-se. Făcuse 
apel la toată forţa ei ca să îi reziste şi probabil că el nu 
dăduse tot ce putea ca să nu o rănească. Confruntarea 
dura mai mult decât crezuse şi nu ştia cât avea să mai 


suporte frecuşul de trupul lui aproape gol. Se uită la el 
şi îşi dădu seama că nici el nu mai putea suporta multă 
vreme. Erecţia îi umfla partea din faţă a chiloţilor şi 
pielea îi era acoperită cu broboane de transpiratie. 
Felul în care îşi încleşta fălcile îi făcu stomacul să i se 
strângă de încântare. 

Respiră de câteva ori, îşi împinse bikinii în jos şi 
îi lăsă să cadă în jurul gleznelor cu mişcări circulare ale 
şoldurilor. El scoase un sunet înăbuşit cu ochii aţintiţi 
la triunghiul întunecat al părului ei pubian. Fără să îşi 
desprindă privirea, îşi lăsă şi el chiloţii să cadă pe 
podea şi ieşi din ei. 

Fu rândul ei să îşi înăbuşe un geamăt. Eliberat, 
penisul izbucni pulsând în afară, atât de mare că nu 
ştiu dacă să se bucure sau să se îngrijoreze. Uau! Se 
clătină pe picioare, dar îşi reveni imediat. 

- Stai puţin, spuse ea cu vocea îngroşată. Nu i- 
am câştigat încă. 

- Consideră că îi am încă pe mine, zise el şi în 
următoarea clipă atacă. 

Se trezi la pământ înainte să apuce să clipească, 
dar în ultima secundă reuşi să se răsucească, evitând 
să fie ţintuită cu umerii la saltea. Greutatea lui o 
copleşea, ca de fiecare dată când o culcase la pământ. 
Îi aprecia eforturile de a nu îi face niciun rău, dar era 
neputincioasă în această poziţie. Singura ei speranţă 
era să rămână în picioare şi să se eschiveze, dar o 
culcase deja la pământ. 

Disperată, îşi înfipse un picior în saltea şi 
împinse cu putere, căutând să se elibereze. li 
contracară imediat mişcarea alunecând în V-ul format 
de picioarele ei depărtate, astfel încât penisul fierbinte 
îi apăsă labiile. Asta îl făcu să încremenească şi să 
scoată un sunet ca un mârâit. Impinse parcă din 
instinct şi capătul gros începu să o penetreze. 

O fracțiune de secundă, Sarah uită de toate şi nu 
îi rămase decât dorinţa arzătoare de a se arcui şi de a-l 


primi înăuntru. În ultimul moment se răsuci cu frenezie 
îndepărtându-l şi se rostogoli spre perete. El mârâi din 
nou, aproape arătându-şi colții şi fu din nou deasupra 
ei înainte să apuce să se ridice în picioare. 

Greutatea trupului său o copleşi, o sufocă, 
culcând-o la pământ. Îi simţi mâinile pe umeri ţintuind- 
o pe saltea. 

- Eşti la pământ, anunţă el răguşit şi meciul se 
încheie. 

Cahill se ridică în picioare gâfâind. 

- Nu te mişca. 

Sarah nu se mişcă. Era prea epuizată şi prea 
înfierbântată ea să se mişte, chiar dacă ar fi putut. 
Închise ochii respirând cu lăcomie şi ascultând fâşâitul 
hainelor lui. Îşi ia un prezervativ, gândi ea şi deschise 
gura să îi spună că nu era nevoie, dar era deja înapoi 
şi îi ridica mâinile deasupra capului. Îşi simţi 
încheieturile prinse de un metal rece, apoi auzi un 
clinchet. 

Uimită, se uită la el. Cătuşe? Dădu capul pe 
spate să se uite. Prinsese cătuşele de o ţeavă înainte 
să i le pună pe mâini. Încercă să îşi mişte mâinile. Nu 
le strânsese foarte tare, dar destul ca să nu-şi poată 
trage mâinile. 

- Chiar e nevoie de astea? 

- Da. 

Respiră adânc şi îşi trecu mâna uşor peste sânii 
ei. 

- În caz că îţi vine pofta să mai încerci o luptă. 

- Nu îţi reneg victoria, Cahill. Îşi arcui bustul spre 
mâna lui savurându-i atingerea pe sfârcuri. 

- lar eu nu risc. 

Îşi coborî capul şi o sărută. Fu un sărut de 
învingător, adânc şi apăsat, dar ştiuse când îl 
provocase la luptă că îi va trezi toate instinctele de 
războinic-cuceritor. Se înmuie sub el aşteptând, 
tremurând de dorinţă, ridicându-şi coapsele instinctiv. 


- Nu încă, gemu el. Sunt prea aproape. N-aş 
rezista nici zece secunde. 

Nici eu, gândi ea, dar nu scoase o vorbă. Nu era 
fraieră; dacă voia să o ia încet, treaba lui. 

Doamne, cât era de greu! Trupul îi era tare ca 
stânca şi transpirat din cauza efortului. Işi depărtă mai 
mult picioarele ca să îi ofere mai mult spaţiu, apoi îşi 
înălţă coapsele şi bazinul în căutare. Erecţia lui o 
atinse din nou şi îşi roti bazinul instinctiv încercând să 
îl atragă înăuntru. 

El scoase o înjurătură şi se lăsă mai jos, 
îndepărtându-se de sursa ispitei. 

- La naiba! Nu te laşi, nu-i aşa? mormăi. Am zis 
nu încă. 

- Sadicule! 

Nu mai avea astâmpăr; dorinţa o rodea ca o 
foame cumplită. Trupul ei începu să danseze sub al lui 
chemându-l cu coapsele îndepărtate şi parfumul 
fierbinte al pielii. 

- Masochist, vrei să spui. 

O sărută pe gât coborând spre sâni, apoi îi prinse 
un sfârc în gură şi supse tare. Un curent electric o 
străbătu de la sâni spre abdomen, arcuindu-i trupul din 
nou; îi strecură mâna sub coapse şi o ţinu nemişcată în 
timp ce trecea la celălalt sân. 

Nu o trata cu blândeţe. Apăsarea gurii lui o 
aducea în pragul durerii, în acel delicios prag dintre 
suferinţă şi plăcere. În clipa când fu la un pas să treacă 
dincolo de acest prag, îşi desprinse buzele şi alunecă 
mai jos, sărutând şi muşcând uşor. li strecură limba în 
buric făcând-o să scoată un țipăt de uimire şi 
înălţându-şi iar coapsele. Doamne, avea să o aducă la 
orgasm doar sărutându-i buricul! Dar el plecă imediat 
şi de acolo alunecând mai jos, în timp ce cu mâna 
liberă îi mângâia coapsele şi abdomenul, apoi se lăsă 
să îi alunece între picioare. 


Da... acolo... Asta aştepta. Se agită sub mâna lui, 
dar el şi-o ţinu acolo nemişcată, acoperind-o cu palma, 
lăsând-o să îi simtă dogoarea şi puterea. Coapsele i se 
ridicară într-un fior de anticipare dureroasă. Voia să îi 
simtă degetele în ea, îi voia gura deasupra ei. 

- Hai odată, şopti ea printre dinţii încleştaţi. Te 
rog! 

El scoase un hohot răguşit şi îşi cobori capul spre 
interiorul coapsei ei. Îi simţi răsuflarea ca o arsură pe 
piele. Îi simţi degetul mare desfăcându-i labiile ca să o 
vadă în întregime. Gemu rostogolindu-şi capul dintr-o 
parte în alta pe saltea în timp ce îi masa clitorisul cu 
mişcări circulare de tachinare. În clipa când crezu că o 
să ţipe de frustrare, îşi cobori gura şi începu să îşi 
mişte limba cu mişcări rapide coborându-şi degetul 
mare şi apăsându-l adânc înăuntru. 

Înnebunită, prinse ţeava din spatele ei şi o 
strânse tare. Ajunse la orgasm şi puncte colorate îi 
dansau în faţa ochilor, iar întregul trup îi zvâcnea în 
sus. Îşi auzi propriile strigăte răguşite, dar parcă 
veneau de departe şi parcă altcineva le-ar fi scos. 
Câteva clipe lungi şi magice nu mai există nimic decât 
corpul ei şi avalanşa de senzaţii, dar încet-încet 
contracţiile se atenuară. li înconjurase gâtul cu 
coapsele, care acum îi căzură fără vlagă. 

El continua să o mângâie cu limba. La început, 
atingerile domoale fură alinătoare. Scoase murmure 
mici de plăcere în timp ce limba lui îi explora intrarea, 
dar pe măsură ce explorările şi mângâierile limbii 
continuară, dulcea moleşeală începu să fie înlocuită de 
căldura şi tensiunea cunoscute. 

- Ce mai aştepţi? gâfâi ea răsucindu-se puţin. 

- Vreau să fii pregătită. 

Îi simţi răsuflarea rece pe carnea supraîncălzită. 

- Sunt pregătită! 

Dorinţa revenise cu atâta viteză că rămăsese 
fără răsuflare. 


- Nu încă, murmură el prinzându-i uşor clitorisul 
cu dinţii şi torturând-o cu mişcări agile ale limbii. 

Gemu sub năvala plăcerilor, dar oricât de bine se 
simţea, voia mai mult. Îl voia înăuntrul ei. Acum. 

- Încă puţin, şopti mângâind-o din nou cu degetul 
mare. 

Apoi buzele luară locul mâinii şi o sărută adânc 
explorând cu limba, iar degetul mare cobori puţin şi 
intră în ea cu o mişcare îndrăzneață şi şocantă, care o 
făcu să vadă stele verzi. Ajunse din nou la orgasm cu 
trupul cuprins de convulsii, ţipând şi încercând să îl 
dea la o parte, pentru că plăcerea era aproape 
insuportabil de intensă. O ţinu pe loc prelungind 
momentul, ţinând-o pe culmile plăcerii. 

Intr-un târziu se prăbuşi tremurând şi cu urechile 
ţiuindu-i, chinuindu-se să îşi recapete măcar o fărâmă 
de control. 

- La naiba! exclamă el dogit ridicându-se 
deasupra trupului ei inert. Nu mai pot să aştept până 
eşti pregătită din nou. 

Ei nu îi păsa. Nu mai avea putere pentru aşa 
ceva şi nu fu în stare nici măcar să deschidă ochii când 
se aşeză între coapsele ei şi îşi ghidă penisul spre 
intrarea umedă în ea, apoi începu să o penetreze. 

Dumnezeule mare! Sarah îşi înfundă capul în 
saltea forţându-se să respire egal. Era destul de mare 
pentru ca penetrarea să nu fie uşoară; dacă nu ar fi 
fost complet relaxată şi atât de udă după două 
orgasme, pătrunderea lui ar fi fost dureroasă. Dar 
astfel unirea lor fu perfectă, atât de perfectă că îi 
dădură lacrimile. Îl învălui strâns, iar el pătrunse 
adânc. Împinse încă o dată şi dintr-o dată atinse un 
punct din adâncul ei care, deşi părea imposibil, îi 
aprinse din nou dorinţa. Nu ar fi crezut că mai poate 
ajunge la orgasm încă o dată, dar pe măsură ce 
mişcările lui se intensificau îşi dădu seama că se 
înşelase. 


Îi desfăcu picioarele şi mai mult şi o penetră cu 
mişcari ca de ciocan, condus acum doar de propria lui 
dorinţă năvalnică. Fiecare atingere înăuntrul ei o 
aducea mai aproape şi mai aproape de clipa în care 
tensiunea avea să devină prea intensă, arşiţa prea 
mare, iar terminaţiile nervoase nu vor mai putea 
suporta. Împingea din ce în ce mai tare, vintrele li se 
uneau şi se depărtau ritmic şi aproape că ajunsese 
acolo... era atât de aproape... atât de... 

El ajunse la orgasm şi trupul său puternic se 
arcui şi se zbătu tremurând spasmodic. Strigăte 
răguşite îi izbucniră din gât în timp ce îi prinse strâns 
coapsele şi o lipi de el. Apoi, încet, se prăbuşi peste ea. 

Un țipăt mic şi sălbatic îi vibră în gât. Aproape... 
acolo. Voia ca el să se mişte din nou, să îl simtă 
înăuntru adânc. Trase înnebunită de cătuşe. 

- Scoate-le! gâfâi. 

- Ce... 

Nu ridică capul. Întreg trupul îi tremura după 
încordarea uriaşă. 

- Cătuşele! 

De abia putea vorbi; vocea îi era guturală. Se 
arcui căutând acea ultimă atingere care să o arunce 
spre cer. Era încă în erectie, încă în ea, dar îl voia mai 
adânc, avea nevoie de el mai adânc. 

- Scoate-le! 

- Dumnezeule! gâfâi el. Lasă-mă un minut. 

- Acum! ţipă ea înnebunită de finalul până la 
care mai avea doar un milimetru. 

Se luptă cu cătuşele ca o nebună. 

- Scoate-le! 

- Bine, potoleşte-te! 

O tinu pe loc în timp ce scoase cheia de sub 
marginea saltelei unde o ascunsese. Se întinse spre 
cătuşe împingându-şi penisul mai adânc şi un fel de 
urlet izbucni printre buzele ei. Alarmat, temându-se că 


îi provocase durere, desfăcu repede cătuşele şi dădu 
să se retragă din ea. 

Sarah îl prinse şi îl înfăşură cu picioarele ca într-o 
menghine împingându-l cât de adânc putea. Acolo, 
chiar acolo - ah! Îşi roti copsele şi simţi momentul 
culminant din ce în ce mai aproape... mai aproape... 
Ţipă în mrejele unui orgasm mai intens decât celelalte, 
atât de intens că nu mai putea respira, creierul i se 
golise de orice gânduri şi nu mai vedea nimic. Il auzi 
scoțând un sunet neomenesc şi începu să împingă 
tare, gemând, strângând-o cu putere în braţe şi ajunse 
şi el din nou la orgasm. 

Leşină sau adormi, nu era sigură care dintre ele. 
Îşi reveni încet simțind suflarea aerului rece pe pielea 
ei umedă, salteaua lipită de trupul ei gol şi greutatea 
bărbatului prăbuşit peste ea. Ritmul respirației lui 
revenise aproape de normal, ceea ce îi spuse că 
trecuseră cel puţin câteva minute. Simţea sub fundul 
gol umezeala lipicioasă a spermei lui care se 
prelinsese din ea. 

Oare adormise? Reuşi să ridice o mână şi să îl 
atingă pe umăr. El se răsuci şi îşi puse capul între 
gâtul şi umărul ei. 

- Dumnezeule, murmură cu vocea înăbușită. E 
prima oară când mi-am dat drumul de două ori cu 
aceeaşi erecţie. Aproape că m-a omorât. 

Era o chestie atât de tipic masculină, că zâmbi. 
Ar fi râs dacă ar fi avut putere, dar în realitate şi ea era 
mai mult moartă decât vie. 

Încet, fiecare mişcare cerând eforturi imense, el 
se rostogoli lângă ea. Se aşeză pe spate cu mâinile la 
ochi respirând adânc. După o clipă, scoase o 
înjurătură. 

- Te rog, spune-mi că iei anticoncepţionale! 

- lau anticoncepţionale, repetă ea ascultătoare, 
ca un papagal. 

El oftă adânc. 


- Pe naiba! 

De data asta chiar râse, deşi cu hohote firave. 

- Nu, serios, chiar iau anticoncepţionale. 

Ridică o mână şi o privi cu un singur ochi. 

- Serios? 

- Da. 

- Nu îţi baţi joc de mine, o biată epavă infirmă? 

- Nu când e vorba de aşa ceva. 

- Slavă Domnului! exclamă el şi dădu să se 
ridice, dar căzu imediat la loc. Mă ridic într-o clipă. 

Bravo lui. Ea era sigură că nu aveau să o ţină 
picioarele. 

- Eşti sigur că poţi? 

- Nu, recunoscu el şi închise ochii. 


Capitolul 17 


Cahill se prăbuşi peste ea cu trupul tremurând în 
convulsiile orgasmului. Erau în patul lui, în dormitorul 
răcoros şi cufundat în întuneric. Sarah nu avea idee 
cât era ceasul; ar fi putut să ridice capul şi să se uite la 
ceasul electronic de pe noptieră, dar nu avea energia 
necesară. Şi nici nu conta ora; nu conta decât faptul 
de-acum sigur, că era în bucluc până la gât. 

Nu putea spune că nu ştiuse ce face. Se 
aruncase cu capul înainte şi ochii larg deschişi, 
conştientă că era deja mult prea vulnerabilă în ceea ce 
îl privea, la un pas de a se îndrăgosti şi ştiind că dacă 
se culca cu el devenea şi mai vulnerabilă. Ştiuse, dar o 
făcuse oricum. Şi nu era vorba numai de sex, deşi 
cuvântul care descria cel mai bine actul sexual dintre 
ei era prea: prea fierbinte, prea sălbatic, prea intens. 
Insă nu era doar sex, ci mai degrabă împerechere... cel 
puţin în ceea ce o privea. Şi exact asta era problema. 

Nu voise să se îndrăgostească de el. Crezuse - 
sperase - că nu se va implica sufleteşte. Eşuase jalnic, 


sau poate spectaculos, pentru că nu fusese pregătită 
pentru faptul de necontestat că el era perechea ei din 
toate punctele de vedere. Nu doar fizic, ci şi afectiv şi 
chiar la nivelul personalităţii erau egali. Era posibil să 
nu mai găsească niciodată un bărbat cu care să se 
potrivească aşa de bine, iar dacă relaţia lor nu avea să 
meargă ştia că va suferi multă, multă vreme. 

Ţinea încă braţele în jurul gâtului lui şi cu 
picioarele îi încolăcise strâns spatele. De când veniseră 
sus şi se prăbuşiseră pe pat, iar asta fusese cu ore în 
urmă, nu credea că trecuseră mai mult de cinci minute 
fară să se atingă. Stătuseră cuibăriţi unul în braţele 
celuilalt, se mângâiaseră şi se sărutaseră, aţipiseră cu 
braţele şi picioarele încolăcite şi făcuseră dragoste cu 
o foame sălbatică. Nu era numai urmarea abstinenţei 
sexuale, deşi pentru ea trecuse mult timp; şi nici nu 
era numai fascinația de început a unei prime iubiri. Era 
altceva, mult mai mult decât atât. 

În timp ce se odihneau, bătăile inimilor li se 
potoliră şi căpătară acelaşi ritm. Cahill o sărută pe gât, 
apoi se rostogoli încet într-o parte. 

- Doamne, ce foame îmi e! 

Cu asta reuşi să îi spulbere gândurile negre şi să 
o facă să izbucnească în râs. 

- Ar trebui să spui ceva romantic, Cahill. Măcar: 
„Ai fost minunată, iubito”. 

El căscă şi se întinse. 

- Am înţeles asta cam după a patra oară. 

Întinse mâna şi aprinse veioza, se propti într-un 
cot şi o privi cu ochi somnoroşi şi plini de satisfacţie. 

- Dacă asculţi atent, cred că o să auzi şi tu cum 
te strigă un baton cu ciocolată. 

- Un baton cu ciocolată? De ce n-ai zis aşa de la 
început? 

Cobori din pat şi o luă spre baie. 

- Ne vedem în bucătărie. 


- Îţi plac calde sau reci? o întrebă punându-și o 
pereche de pantaloni scurţi negri. 

- Cleioase. 

- Deci calde. 

Când intră în bucătărie, el turna lapte în două 
pahare. Cuptorul cu microunde dădu un clinchet şi el 
scoase dinăuntru un platou plin cu batoane de 
ciocolată. 

- Ţi-am luat un tricou, spuse ea aşezându-se. 
Sper că nu te deranjează. 

Tricoul îi venea până la jumătatea coapsei 
acoperindu-i părţile cele mai importante. El o privi. 

- Arată mai bine pe tine decât pe mine. 

Se aşeză în faţa ei şi puse platoul la mijloc. 

- Dă-i drumul. 

Îl ascultă. Batoanele erau calde şi pufoase, cu 
ciocolata topită doar cât să devină cleioasă, exact cum 
îi plăceau. 

- Cât e ceasul? îl întrebă după ce mâncase 
jumătate din al doilea baton. 

- Aproape patru. 

Ea gemu. 

- Se face ziuă curând şi nu am dormit deloc. Sau 
aproape deloc. 

- Ce contează? E sâmbătă. Putem să dormim cât 
vrem. 

- Nu, nu pot. Trebuie să mă duc acasă. 

- De ce? 

Ea privi fix firimiturile care se desprinseră din 
baton după ce mai muşcă o dată din el. 

- Adică în afară de faptul că acolo se află 
anticoncepţionalele mele? 

O privi peste buza paharului în timp ce lua o 
înghiţitură zdravănă de lapte. 

- Da, răspunse el încet. În afară de asta. Nu că 
pastilele n-ar fi importante. 


- Ştii vorba aia: dacă uiţi să iei una, eşti proastă. 
Dacă uiţi să iei două, eşti mămică. 

Respiră adânc. Merita să îi vorbească deschis. 

- Trebuie să îmi revin. 

- Din ce să îţi revii? 

- Din toate astea. Tu. Sexul. Toate astea sunt... 
sunt... 

- „.„ nişte chestii al naibii de intense, îi completă 
el propoziţia. Şi pentru mine la fel. Deci ce te face să 
fugi? 

- Nu fug, mă retrag doar puţin. 

Îşi plimbă degetul peste marginea paharului apoi 
ridică ochii spre el şi îl văzu observând-o cu ochii lui de 
poliţist şi obrajii întunecaţi de barba nebărbierită de 
ieri. 

- Cred că toate astea sunt mai intense pentru 
mine decât pentru tine şi implică riscuri mari. 

- Nu eşti singură în asta, Sarah. Nu poţi discuta 
despre intensitatea sentimentelor ca şi cum ai 
compara termometrele. 

- Ba pot, dacă al meu înregistrează mai mult. 

- N-ai cum să fii sigură de asta. 

Ea clipi privindu-l cum continuă să îşi mănânce 
batonul. 

- Ce vrei să spui? 

- A venit momentul confesiunilor? întrebă Cahill 
masându-şi ceafa. La naiba, nu mă pricep la discuţiile 
astea, mai ales la ora patru dimineaţa. Bine, uite cum 
stă treaba: nu ştiu exact ce este între noi, dar ştiu că 
este ceva. Şi mai ştiu că nu vreau să pleci. Te doresc 
cum n-am mai dorit pe nimeni şi mi-am dat seama că 
nu eşti genul de femeie care se joacă. Nici pentru mine 
nu e un joc. Ai două opţiuni: te retragi pentru că ţi-e 
frică să îţi asumi riscuri, sau rămâi şi vedem ce se 
întâmplă. 

Îl privi fix simțind cum o cuprinde un val de 
fericire, ca o floare care îşi desface petalele. Se 


aşteptase să dea înapoi când îi mărturisise implicarea 
ei afectivă. Nu rostise cuvintul cu „D“, dar era ca şi 
cum o făcuse; implicaţia fusese clară. Oricum, situaţia 
nu se schimbase prea mult - nici el nu rostise cuvântul 
cu „D“. Dar nici nu căpătase expresia aceea speriată 
pe care o au bărbaţii când o femeie începe să se agaţe 
şi când nu-şi mai doresc altceva decât să o şteargă cât 
mai repede. 

Cahill se arsese rău în trecut; ea, pe de altă 
parte, reuşise să evite leziunile grave şi poate de 
aceea se temea atât de tare să nu sufere. Dar dacă el 
era dispus să îşi asume riscurile, însemna că şi ea 
putea. 

- Bine, zise ea calmă. Deci ce facem acum? 

- Eu aş zice să ne terminăm laptele şi batoanele 
şi să mergem la culcare. 

- Şi după aceea? 

O privi uşor exasperat. 

- Ai de gând să notezi totul în vreo agendă sau 
ce? 

- Organizarea e punctul meu forte. Fă-mi pe plac. 

- Bine. Ştiu că ai o carieră. Şi eu la fel. Vor fi 
unele zile în care eu nu voi avea prea mult timp liber şi 
altele în care tu nu vei avea. Dacă nu cumva eşti 
dispusă să te muţi cu mine... Nu? întrebă când o văzu 
clătinând din cap. Aşa mă gândeam şi eu. Nu încă, 
oricum. Atunci vom continua să ne vedem când avem 
timp liber, cum am făcut şi săptămâna asta. Probabil 
că nu vom ajunge prea des la bowling cosmic... 

- Dar mi-a plăcut aşa de mult, murmură ea, 
făcându-l să zâmbească apreciativ. 

- ... dar îţi promit că îmi voi da toată silinţa să te 
distrez. Ce părere ai? 

- Hmm, nu ştiu. La ce te-ai gândit? 

- Păi, pentru început mă gândeam să facem sex 
până nu mai putem să ne mişcăm. lar după ce ne 


revenim, facem iar sex până nu mai putem să ne 
mişcăm. 

- Exact ce îmi place mie, îl asigură ea. 
Varietatea. 

El puse platoul cu batoane pe bufet şi paharele 
goale de lapte în chiuvetă. 

- Dacă îţi place varietatea, spuse el şi o trase în 
picioare, ce zici de masă? 

Inima începu să îi bată cu putere când îi văzu 
expresia feţei şi ochii cu pleoapele grele privind-o 
concentrat, ceea ce însemna că se excitase. 

- E o masă foarte drăguță. 

- Mă bucur că-ţi place, zise el şi o ridică pe masă. 

++ + 

Petrecură week-end-ul împreună. Ea insistă să 
treacă şi pe acasă ca să mai lucreze puțin la 
împachetat şi la inventar, iar el veni să o ajute. Nefiind 
casa ei, nu consideră potrivit să îl invite să rămână 
peste noapte, aşa că îşi luă câteva haine şi câteva 
cosmetice şi se întoarseră la el acasă unde petrecură 
restul zilei în pat. Spre încântarea ei, duminică 
lucrurile decurseră la fel ca sâmbătă. Lăsă toate grijile 
deoparte şi permise naturii să îşi urmeze cursul. Ce 
altceva putea să facă, decât să dea bir cu fugiţii? 
Prudenţa era o trăsătură a caracterului ei, dar fuga nu. 

Luni se întoarse acasă dimineaţa devreme şi se 
puse pe treabă hotărâtă. Barbara o sună la ora zece 
întrerupând-o din împachetatul unei grămezi de 
prosoape care ar fi ajuns pentru o mică armată. 

- Am vorbit cu un agent imobiliar, o anunţă 
Barbara. O să treacă pe acolo astăzi să pună afişul „De 
vânzare“, aşa că nu te speria dacă vezi pe cineva prin 
curte. M-au sunat o mulţime de cunoştinţe care cunosc 
persoane interesate să cumpere o casă în Mountain 
Brook, aşa că s-ar putea să se vândă repede. 

- Aşa cred şi eu, replică Sarah, gândindu-se că 
probabil nu va rămâne aici o lună întreagă. 


- Vin în week-end-ul ăsta să te ajut să 
împachetezi hainele tatei şi lucrurile lui personale, 
spuse ea şi vocea îi tremură puţin. Mi-e greu să mă 
gândesc la asta, dar trebuie făcut. Incă nu mă pot 
obişnui cu ideea şi poate... poate că strângerea 
lucrurilor lui mă va ajuta. 

- Vrei să vin să te iau de la aeroport? 

- Nu, o să închiriez o maşină, nu e cazul să te 
deranjez. Poţi să-mi reţii o cameră la Wynfrey? Nu cred 
că pot să stau în casă. 

- Sigur. Vrei un apartament? 

- O cameră e de ajuns, fiindcă vin singură. Mai e 
ceva, Sarah, ştii cât de mult durează procedeul de 
autentificare a unui testament. Am vorbit cu Randall şi 
cu Jon şi suntem cu toţii de acord. Dacă ai nevoie de 
banii pe care ţi i-a lăsat tata, putem să ţi-i dăm acum 
de la noi şi îi oprim după aceea din moştenire când se 
va reglementa totul. 

- Nu, nu e nevoie, zise Sarah şocată. Nu am 
nevoie de bani şi nu vreau să... 

- Nu te împotrivi, spuse Barbara cu fermitate. 
Tata ţi-a lăsat banii şi trebuie să-i primeşti. 

Lui Sarah nu îi mai rămase mare lucru de spus. 

- Mulţumesc, dar te asigur că nu am nevoie 
stringentă de aceşti bani. 

- Bine, dar dacă te răzgândeşti, spune-mi 
neapărat. Apropo, ţi-am făcut o scrisoare de 
recomandare. Am s-o aduc cu mine, aşa că aminteşte- 
mi să ţi-o dau. Ai fost minunată; nu ştiu ce ne-am fi 
făcut fără tine. 

- Mi-a făcut plăcere, zise Sarah cu tristeţe, 
pentru că fusese într-adevăr o plăcere să lucreze 
pentru judecător şi pentru familia lui. 

Primi prin poştă încă o ofertă de serviciu în ziua 
aceea. O citi şi o puse împreună cu celelalte. Aceasta 
nu îi cerea să înceapă imediat, aşa că era o 


posibilitate. Îşi puse în gând să sune mai târziu şi să 
facă o programare pentru un interviu. 

Spre uimirea ei, fiecare zi îi aduse câte o ofertă 
de serviciu prin poştă şi încă alte câteva prin telefon. 
Pe acestea le elimină imediat, preferând abordarea 
mai formală. Dar numărul ofertelor o ului; salariul 
pe care îl cerea era destul de mare, aşa că nu se 
aşteptase la o asemenea abundență. 

- Reportajul acela e de vină, zise Cahill când îi 
povesti joi seară. 

Se uitau la televizor stând într-un fotoliu mare, el 
ţinând-o în braţe. Era fericită că se uitau la televizor 
împreună, fiind prima noapte când nu se duceau direct 
în pat după cină. 

- Eşti un fel de celebritate, aşa că sunt oameni 
care vor să te angajeze indiferent dacă au nevoie de 
tine sau nu. 

- Nu îmi doresc o astfel de slujbă - să fiu doar un 
simbol pentru statutul social al cuiva. Judecătorul 
Roberts avea într-adevăr nevoie de cineva care să îi 
organizeze şi să îi conducă gospodăria. Era în vârstă, 
locuia singur, avea unele probleme de sănătate şi nu 
mai putea face faţă tuturor detaliilor. 

- În plus, avea nevoie de tine ca bodyguard. 

Sarah amuţi, pentru că nu făcuse nimic pentru el 
în calitate de bodyguard. Când avusese cea mai mare 
nevoie de ea, nu fusese acolo. 

- Hei, zise Cahill încet. N-a fost vina ta. N-ai fi 
putut împiedica nimic. Nu aveai cum să fii suspicioasă 
în privinţa criminalului, pentru că judecătorul îl 
cunoştea şi l-a invitat în casă. Ai fi rămas cu ei în 
cameră în timp ce stăteau de vorbă? 

- Nu, bineînţeles că nu. 

- Atunci, cum ai fi putut împiedica crima? 
Individul a folosit probabil un amortizor, aşa că nu ai fi 
auzit împuşcătura. 

- Dar l-aş fi putut identifica... 


Se opri brusc căzându-i fisa. 

- M-ar fi omorât şi pe mine. 

Cahill o strânse mai tare. 

- Obligatoriu. l-ai fi ştiut numele şi cum arată. 
Slavă Domnului că te-ai dus la film! 

O sărută pe frunte, apoi îi dădu capul pe spate şi 
o sărută pe gură, prelungind atât de mult sărutul încât 
se gândi că nu se vor mai uita mult la televizor. 

- Când ai zis că vine doamna Pearson? o întrebă 
ridicând capul. 

- Mâine seară. 

- Asta înseamnă că nu poţi dormi aici? 

- Nu pot, zise ea cu regret. 

- Atunci de ce mai pierdem timpul? 

Mai târziu, după ce stinseseră lumina şi stăteau 
întinşi unul lângă altul moleşiţi, îi spuse: 

- Ai ceva împotrivă să îi verific pe cei care ţi-au 
trimis oferte de angajare? 

- De ce? întrebă ea uimită, ridicându-şi capul. 
Crezi e ceva în neregulă? 

Ea nu vedea ce ar putea fi. 

- Nu, nimic deosebit. E doar o măsură de 
precauţie. Te rog. 

- Bine, dacă ţii neapărat. 

- Ţin neapărat, spuse el hotărât. 


Capitolul 18 


- Dăm o mulţime de recepții. 

Merilyn Lankford sorbi din ceaşca de cafea din 
porțelan fin. Diamantul galben uriaş de pe deget scilipi 
prinzând o rază de soare. 

- Şi călătorim, aşa că avem nevoie de cineva să 
aibă grijii de casă cât suntem plecaţi. 

Zâmbi dintr-o dată şi ochii îi străluciră. 


- Îi spun tot timpul lui Sonny că am nevoie deo 
nevastă. Domnişoară Stevens, vrei să te măriţi cu 
mine? 

Sarah izbucni în râs. Doamna Lankford era 
minionă, plină de energie, cu păr negru în care se 
amestecau şuviţe vopsite artistic ca să îi acopere firele 
albe, ochi verzi ce invitau lumea întreagă să râdă 
împreună cu ea şi un program nonstop. Avea două 
fete, cea mai mare căsătorită şi cealaltă în ultimii ani 
de colegiu. Lucra în domeniul afacerilor imobiliare, se 
ocupa de diverse acţiuni caritabile, iar soţul ei 
conducea două firme înfloritoare al căror succes 
depindea de relaţii şi legături pentru a-şi realiza 
programul de vânzări, şi de aici numeroasele recepții, 
judecătorul Roberts îşi moştenise averea; familia 
Lankford era proaspăt îmbogăţită şi se bucura de 
fiecare bănuţ. 

Cu doi ani în urmă îşi construiseră o vilă cam 
întortocheată şi ostentativă în stil spaniol, cu firide şi 
culoare peste tot, alcovuri arcuite, curte din cărămidă 
cu o fântână arteziană în centru şi tot ce le mai 
trecuse prin cap. Piscina avea dimensiuni olimpice. 
Domnul Lankford avea ceea ce el numea camera de 
media, înţesată cu tot ce exista în domeniul 
electronicelor, de la computer la combină stereo, 
televizor cu ecran mare - fără de care se pare că 
niciun bărbat nu se simte împlinit, aparat de proiecţie 
cu ecran şi sistem audio-stereo, plus zece fotolii 
tapiţate luxos în catifea. Soții Lankford aveau fiecare 
baia proprie îmbrăcată în marmură, şi dulapuri cât 
casa, zece băi, opt dormitoare şi bani de nu ştiau ce să 
mai facă cu ei. 

Întregul ansamblu era atât de exagerat, că lui 
Sarah îi veni să râdă. Era, de asemenea, evident că lui 
Merilyn îi plăcea totul la noua ei casă. Ştia că e 
ostentativă, dar nu îi păsa. Işi dorise cada îngropată 


din marmură, şi-o putea permite, aşa că şi-o 
comandase şi gata. 

Lui Sarah îi plăcură soţii Lankford, în special 
Merilyn. Din punctul ei de vedere, era un aranjament 
bun; i se oferea locuinţă : separată - un bungalou în 
stil spaniol complet mobilat, amplasat în spatele 
piscinei şi ascuns pe jumătate de un perete de iederă. 
Merilyn cheltuise probabil o avere să aducă iedera 
matură, dar efectul era minunat. 

Însă cel mai important lucru, gândi Sarah, era că 
Merilyn avea într-adevăr nevoie de ea. Simţise că 
ceilalţi potenţiali angajatori o voiau mai mult ca pe un 
trofeu sau un simbol al statutului lor social. Primise 
chiar o a doua ofertă din partea bărbatului care 
încercase să o angajeze după ce o văzuse în reportajul 
de la televizor. Oameni ca aceştia nu aveau cu 
adevărat nevoie de ea. Pentru Sarah, atitudinea conta 
mult în luarea unei decizii. 

Întregul proces devenise puţin ciudat. Ea ar fi 
trebuit să fie cea intervievată, nu invers, însă avea din 
ce în ce mai des sentimentul că oamenii aproape că 
dădeau audiții pentru ea. Instruirea ei nu o învățase 
cum să se descurce în astfel de cazuri, aşa că se 
prefacea că nu observă. Indiferent de postul pe care 
avea să îl accepte, după o vreme lucrurile urmau să se 
aşeze şi angajatorul avea să se obişnuiască să o 
trateze aşa cum trebuia. 

Soții Lankford erau a patra familie la care fusese 
pentru interviu şi avea impresia că şi ultima. Vânzarea 
casei judecătorului  mersese mai repede decât 
anticipase familia; la numai o săptămâna după 
scoaterea casei la vânzare, agentul imobiliar primise o 
ofertă serioasă şi cumpărătorii voiau să încheie 
imediat contractul de  vânzare-cumpărare. La 
instrucțiunile Barbarei, Sarah angajase personal 
suplimentar care să ajute la împachetat şi mutare. 


Casa era aproape goală; nu mai rămăseseră decât 
lucrurile din apartamentul ei. 

Mobila nu îi aparţinea, nici vesela şi celelalte 
ustensile de bucătărie. Avea câteva rânduri de lenjerie 
de pat, pentru că prefera cearşafurile de mătase, dar 
în cea mai mare parte nu avea de mutat decât 
lucrurile ei personale - haine, obiecte de toaletă, cărţi, 
combină muzicală şi colecţia de casete şi CD-uri. Cahill 
îi spusese că nu trebuia să se grăbească să accepte un 
nou post şi că mai bine se muta cu el ca să poată 
căuta pe îndelete, dar ei nu i se părea potrivit să 
procedeze astfel. Voia să aibă independenţă, oricât 
timp ar fi petrecut la el acasă. 

După ce discută cu Merilyn despre salariu, 
îndatoriri, avantaje şi zile libere, Merilyn îi aruncă un 
zâmbet strălucitor. 

- Deci când poţi să începi? 

Sarah luă o hotărâre pe loc. 

- In două zile. Dacă nu te deranjează, am să-mi 
aduc lucrurile în bungalou mâine. Va trebui să am o 
discuţie cu tine şi cu domnul Lankford ca să trecem în 
revistă programul şi nevoile voastre şi, dacă e posibil, 
mi-ar trebui o schiţă a casei. 

- Schița casei? O să-ţi dau o copie a planului. Ne- 
au mai rămas vreo zece sau cincisprezece copii, zise 
Merilyn veselă. Deşi e construită de noi, uneori tot mai 
trebuie să mă întorc şi să mă uit pe fereastră ca să văd 
unde mă aflu. 

- Trebuie să fie distractiv, zise Sarah zâmbind. 

- Mai distractiv decât îţi poţi imagina. Construcţia 
casei a fost o adevărată aventură. L-am înnebunit pe 
arhitect, pentru că veneam cu idei noi în fiecare zi, dar 
i-am dat prime peste prime, aşa că până la urmă a fost 
mulţumit. Ne-am gândit că e singura casă pe care o 
vom construi vreodată - numai dacă, Doamne fereşte, 
nu arde până în temelii sau ceva de genul ăsta - aşa 
că ne-am dat toată silinţa. În prima noapte în care am 


dormit aici, ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea ca doi 
copii. De-abia aştept să am nepoți ca să mă joc cu ei, 
fiindcă există o mulţime de ascunzători grozave. 

Brusc, îşi dădu o palmă peste frunte. 

- Ce naiba tot vorbesc? Sunt prea tânără ca să 
devin bunică! Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. De 
vreun an şi ceva îmi tot scapă comentarii de genul 
ăsta. Crezi că am nevoie de estrogen sau de altceva? 

Sarah râse. 

- Sau de nepoti. 

- Bethany, fata mea mai mare, are numai 
douăzeci şi patru de ani. E prea tânără ca să aibă copii 
şi sper să mai aştepte câţiva ani. Insă eu am avut-o pe 
ea la douăzeci de ani şi nu mi s-a părul că eram prea 
tânără. 

- Niciodată nu ni se pare, murmură Sarah. 

Căzură de acord asupra unui contract foarte 
simplu, după care Merilyn îi dădu cheile de la bungalou 
şi de la casă, codurile de securitate de la intrare şi ale 
sistemului de alarmă şi o copie a planului casei - un sul 
imens de cel puţin treizeci de pagini cântărind vreo 
două kilograme. Un pic năucită de viteza cu care se 
mişca Merilyn, Sarah se întoarse acasă şi o sună pe 
Barbara să o anunţe că terminase cu strânsul şi 
împachetatul şi că, dacă nu intervenea nimic 
neprevăzut, avea să se mute a doua zi, lăsând casa 
libera pentru noii proprietari. 

- Unde voi putea să te găsesc? o întrebă 
Barbara. Nu vreau să pierdem legătura, Sarah. 
Aproape trei ani ai făcut parte din familia noastră şi 
vreau să ştiu unde eşti şi cum se pot contacta. 

- Mi-am găsit un post la soţii Sonny şi Merilyn 
Lankford, pe Brookwood. 

- Aha, zise Barbara. Proaspăt îmbogăţiţi. 

Amplasamentul vorbeşte de la sine. 

- Foarte proaspăt îmbogăţiţi şi bucurându-se din 
plin de bani. 


- Atunci Dumnezeu să îi binecuvânteze. Ai 
numărul lor la îndemână? 

- Voi avea propriul meu număr. ŢIi-l dau chiar 
acum. 

Il memorase deja, aşa că îl turui imediat. 

- Mai ai încă numărul meu de mobil, nu? 

- Da, în agenda telefonică. O să sun la bancă să 
îţi transfere salariul în cont mâine. Să ai grijă de tine, 
da? 

- Da. Şi tu la fel. 

Sarah închise şi se uită o clipă în jur prin cele 
două camere confortabile care fuseseră casa ei, apoi 
lăsă deoparte tristeţea şi nostalgia şi începu să îşi 
strângă cărţile. In timp ce le împacheta, o sună pe 
mama sa şi îi dădu toate amănuntele legate de noua ei 
slujbă, inclusiv numărul de telefon şi adresa. Tatăl ei 
era bine, Jennifer avea impresia că este însărcinată - 
mare surpriză, doar se străduia de câtă vreme, o lună? 
-, iar Daniel se întorsese la baza din Kentucky. Cu toţii 
erau bine şi se ştia unde se află. 

Işi continuă treaba gândindu-se deja la ceea ce 
văzuse în casa soţilor Lankford şi la metodele de a 
curăța sutele de ferestre de stratul gros de humă. 
Curăţenia în sine era treaba menajerei sau a firmei de 
curăţenie, însă ea trebuia să supravegheze totul. Casa 
era de două ori mai mare decât a judecătorului, ceea 
ce însemna că existau mai multe responsabilităţi. ` 

Soneria telefonului mobil o făcu să tresară. Il 
scoase repede din geantă. 

- Alo? 

- Te-am sunat să văd la ce oră vii acasă, zise 
Cahill pe un ton lejer şi relaxat. 

Sarah se uită la ceas şi se strâmbă. Nu îşi 
dăduse seama cum trecuse timpul; se făcuse aproape 
şapte. 

- Scuză-mă. Îmi strângeam lucrurile şi nu m-am 
uitat la ceas. Eşti acasă? 


- În drum spre casă. Am întârziat şi eu. Vrei să ne 
întâlnim undeva să luăm cina? 

Ea îşi privi hainele; blugii în care se schimbase 
înainte să se apuce de împachetat erau pătaţi şi 
prăfuiţi. 

- Sunt prea murdară ca să ies în oraş. Vrei să 
cumpăr ceva în drum spre casă? 

- Mă ocup eu de asta. Ce zici de un platou de la 
Jimmie's? 

Jimmie 's era un restaurant de familie unde se 
serveau platouri cu friptură şi garnitură din trei tipuri 
de legume la preţul de cinci dolari şi nouăzeci şi cinci 
de cenți, sau mâncare din patru feluri de legume la 
preţul de patru dolari şi optzeci şi cinci de cenți, plus 
chiflă sau pâine din făină de mălai. Meniul săptămânal 
nu varia niciodată. Astăzi era marţi - ziua de ruladă cu 
carne la Jimmie's. 

- De acord. Doar legume pentru mine şi pâine 
din mălai. Ştii ce legume îmi plac. 

Sigur că ştia, doar fuseseră acolo de vreo şapte 
ori în ultimele două săptămâni. 

- Cât mai stai? 

- Termin acum. Oricum sunt aproape gata. 

- Atunci ne vedem într-o jumătate de oră. Dacă 
ajungi înaintea mea, lasă-ţi bagajele în maşină şi le 
aduc eu în casă când vin. 

Inchise, iar Sarah se strimbă spre telefon. 

- L anaiba! mormăi ea. 

Cahill credea că se muta cu el, deşi de fiecare 
dată când pomenise de asta ea nu fusese de acord. 

Poate că era demodată sau chiar fraieră, dar nu 
agrea ideea de a locui cu el. Una era să rămână la el 
peste noapte - şi de fapt rămăsese la el aproape în 
fiecare noapte de când deveniseră amanți. Dar ca să 
se mute cu un bărbat trebuia să fie căsătorită sau cel 
puţin logodită cu el. Cahill îi ceruse o mulţime de 


lucruri, dar de căsătorie nu pomenise. Până când avea 
să o facă... 

Până când avea să o facă? Tresări puternic. Îşi 
dorea să se mărite cu el? Uitase de pericolele de a se 
implica într-o relaţie serioasă cu un bărbat care 
trecuse printr-un divorţ urât nu cu multă vreme în 
urmă? Era atât de îndrăgostită de el încât se gândea 
deja să îşi petreacă tot restul vieţii împreună? 

La naiba, se părea că da. Prostia ei era întrecută 
numai de optimismul de care dădea dovadă. Închise 
ochii, amuzată şi disperată în acelaşi timp. Omul cât 
trăieşte, speră. Nu îi rămânea decât să joace cartea pe 
care o trăsese şi să aştepte să vadă ce avea să se mai 
întâmple. 

Puse în maşină câteva dintre cutiile cu lucruri, se 
spălă pe mâini şi încuie casa, verificând ca de obicei 
uşile şi ferestrele şi având grijă să conecteze alarma. 
Nu mai trebuia să facă toate acestea decât o singură 
dată, după care avea să se concentreze exclusiv 
asupra soţilor Lankford, asupra confortului şi rutinei 
lor. 

Probabil că era aglomeraţie la Jimmie's, întrucât 
Cahill nu ajunsese acasă. Descuie cu cheia pe care i-o 
dăduse el şi se duse direct la duş. Apoi se înfăşură în 
halatul din velur pe care şi-l lăsase acolo. Când ieşi din 
dormitor, auzi uşa din spate deschizându-se. 

- lubito, am ajuns! strigă el, făcând-o să 
zâmbească în timp ce se îndrepta spre bucătărie. 

- Şi eu. De ce ai întârziat atit? 

- O femeie şi-a dus copilul de trei ani la pediatru, 
iar doctorul a observat că puştiul era plin de vânătăi. 
Maică-sa pretinde că a căzut pe scări, dar doctorul nu 
a fost convins şi ne-a anunţat pe noi. Am făcut câteva 
investigaţii şi am constatat că nu au scări. Nenorociţii! 
Pe lângă asta, mai avem de revizuit şi câteva cazuri 
mai vechi. 


Însemnând de fapt că încă mai cerneau probele 
luate din casa judecătorului, încercând să găsească 
vreun detaliu care le scăpase. Cazul era deja vechi şi 
se învechea cu fiecare minut care trecea, dar ei încă 
se străduiau. Arăta obosit, dar cum să nu fii când ai 
de-a face cu oameni care maltratează copii de trei ani? 

- Am mai fost la un interviu azi, îi spuse în timp 
ce se aşezau la masă. Sonny şi Merilyn Lankford, pe 
Brookwood; au o vilă mare în stil spaniol. 

- Da, ştiu unde e. Cum a mers? 

- Am acceptat postul. 

El se opri în timp ce se pregătea să bage ceva în 
gură şi îi aruncă o privire ascuţită. 

- Acelaşi aranjament ca la judecător? Locuieşti la 
ei? 

- Da, am un bungalou separat. Week-end-urile 
sunt libere, cu excepţia cazurilor când au o petrecere, 
iar atunci îmi iau liber în timpul săptămânii. 

- Când începi? 

Işi luase expresia şi vocea de poliţist, rece şi 
detaşată. Se aşteptase să se mute cu el şi nu îi 
convenea că lucrurile nu ieşeau cum sperase el. 


- Poimâine. 
- Deci noaptea de mâine e ultima pe care o 
petreci aici. 


Pofta de mâncare o părăsea rapid. 

- De mâine nu voi mai petrece toate nopţile cu 
tine. Dacă va fi sau nu ultima depinde de tine. 

- Adică? 

- Adică am o slujbă şi intenţionez să mi-o fac 
bine. Dar când sunt liberă şi dacă mă doreşti, voi fi 
aici. 

- Da, spuse el încet, te doresc. 

- Dar eşti furios că am acceptat postul. 

- Nu, ştiam că trebuie să îţi găseşti un alt 
serviciu. Ceea ce nu îmi place e că nu vei mai fi aici. 
Sunt două lucruri diferite. 


- M-am simţit extraordinar aici cu tine, Cahill. 
Dar am ştiut amândoi că e ceva provizoriu. Mă refer la 
nopţile noastre împreună. 

- Bine, bine, zise el frustrat. O să ne descurcăm 
noi. Doar că nu-mi place. Oricum, vreau să îi verific pe 
oamenii ăştia înainte să te instalezi acolo. Aşa am 
stabilit, ţii mine, nu? 

- Nu cred că Merilyn Lankford e teroristă sau 
spală bani pentru mafie, zise ea uşurată că nu încerca 
să o convingă să renunţe la post. 

- Nu se ştie niciodată. Oamenii pot ascunde tot 
felul dc secrete murdare. Pentru liniştea mea, da? 

Îşi scoase agenda din buzunarul hainei agăţată 
pe spătarul scaunului. 

- Mai spune-mi o dată numele lor complet şi 
adresa. 

| le spuse din nou oftând. 

- Sonny e numele lui adevărat? Nu e o poreclă? 

- Aşa cred. 

- O să aflu eu. Mă interesează tot, chiar şi 
amenzile de circulaţie pe care le-au primit. 

Îşi puse agenda la loc în buzunar şi continuă să 
mănânce. 

O deviere de la atmosfera de familie nu era de 
ajuns să îi alunge pofta de mâncare, observă ea 
amuzată începând şi ea să mănânce. 

Inevitabil, gândurile i se întoarseră la judecător; 
analogia era logică, dat fiind că uciderea lui era 
motivul pentru care Cahill ţinea neapărat să îi verifice 
pe soţii Lankford. Mâine o să se împlinească patru 
săptămâni de la crimă; toate miercurile erau aniversări 
triste. Nu ştia dacă avea să mai existe vreo zi de 
miercuri în viaţa ei în care să nu retrăiască cele 
întâmplate. 

- N-a apărut nimic nou, nu-i aşa? întrebă ea, deşi 
era sigură că dacă ar fi apărut ceva i-ar fi spus. 


Sau poate că nu i-ar fi spus; era un om destul de 
secretos. 

- Nu, n-a apărut nimic. Dar nu ne dăm bătuţi. 
Trebuie să fi existat un mobil şi mai devreme sau mai 
târziu îl vom afla. Cineva va vorbi până la urmă. Sau 
cineva se va supăra şi ne va suna să ne spună ce ştie. 
Încă mai arătăm poza în jur încercând să zgâlţâim 
memoria oamenilor. O să aflăm ce s-a întâmplat. Mai 
devreme sau mai târziu vom afla. 


Capitolul 18 


Nu îi veni să creadă când află şi bineînţeles că 
află imediat; Mountain Brook e un oraş mic, în care 
toată lumea cunoaşte pe luată lumea şi toţi vorbesc 
între ei. Începuse să lucreze pentru acea familie de 
parveniţi, Lankford, care îşi construiseră casa aceea 
înfiorătoare ce stătea mărturie parvenirii lor. Primise o 
scrisoare de la ea anunţându-l politicos că acceptase o 
altă ofertă dar aflase vestea înainte să ajungă 
scrisoarea ei. 

Ţinea scrisoarea în mână  privindu-i fix 
semnătura fermă. O citise de vreo douăzeci de ori de 
când o primise, dar mesajul rămânea acelaşi. | se 
părea că hârtia e impregnată cu mirosul ei discret şi 
proaspăt, care îl lovea ca un cuţit, pentru că ar fi 
trebuit să fie aici. Ar fi trebuit să fie cu e/. Cu fiecare zi, 
durerea absenței ei devenea mai acută, ca şi cum 
ceva esenţial lipsea din viaţa lui. Era intolerabil. 

Îşi apăsă foaia de hârtie pe faţă, căutând alinare 
în gândul că degetele ei atinseseră hârtia, că i-o 
trimisese personal. Cum putea să îi facă aşa ceva? Nu 
ştia...? Nu, sigur că nu. Nu avea de unde să ştie. Nu 
trebuia să se supere pe ea, fiindcă, la urma urmei, nu 
îl cunoştea. În clipa în care avea să îl cunoască, îşi va 
da seama cât de perfectă va fi viaţa lor împreună. 


Probabil că îi fusese milă de idioţii aceia şi încerca să 
aducă o fărâmă de stil în viaţa lor mizerabilă. Efortul 
era inutil, dar Sarah a lui era o fiinţă curajoasă. Avea 
să încerce şi să tot încerce, până când îşi va da seama 
că totul fusese zadarnic şi inima i se va frânge. 

De fapt, îi cunoştea pe soţii Lankford. Afacerile 
sunt afaceri. Dar nu fusese niciodată la ei acasă. Poate 
că era timpul să le facă o vizită. Nu îi era greu să 
obţină o invitaţie. Dădeau petreceri peste petreceri, de 
parcă nu aveau nici cea mai vagă idee câtă plăcere 
poţi găsi în singurătate şi linişte. 

O vizită la soţii Lankford era o idee minunată; 
avea să o vadă pe Sarah, care supraveghea totul. 
Poate că îi va fi chiar prezentată. În mod normal 
personalul de serviciu nu este prezentat oaspeţilor, dar 
Merilyn era destul de necioplită ca să o facă. Nu că 
Sarah ar fi fost o servitoare în sensul obişnuit al 
cuvântului; în felul ei era o regină, însă regatul asupra 
căruia domnea se afla mereu în culise. Merita să 
domnească asupra lumii /ui, şi nu asupra lumii acelor 
monumente de grosolănie. 

De dragul ei şi, bineînţeles, pentru el însuşi, 
trebuia să o scoată de acolo. Trebuia să acţioneze şi 
cu cât mai curând, cu atât mai bine. Dar cu multă 
prudenţă. Planul trebuia bine chibzuit şi dus la capăt 
cu abilitate. Provocarea îl incita. 

++ + 

Oamenii sunt robii obişnuinței; se împotmolesc 
în rutină şi rămân acolo pentru că e mai uşor decât să 
se zbată să iasă din ea. Psihologii spun că majoritatea 
oamenilor preferă situaţiile cunoscute, chiar dacă sunt 
îngrozitoare, decât să dea piept cu nesiguranța 
necunoscutului. Femeile rămân lângă soţi care le 
maltratează nu din speranţa că aceştia se vor 
schimba, ci din teama de a înfrunta viaţa pe cont 
propriu. Numai sufletele îndrăzneţe sau aflate la limita 
disperării au curajul să spargă rutina. 


Oamenii tind să trăiască după acelaşi şablon zi 
după zi şi săptămână după săptămână. Poţi să fii sigur 
că vei găsi aceleaşi persoane în acelaşi loc şi 
aproximativ la aceeaşi oră. Cahill nu se aştepta ca 
bărbatul din fotografie să utilizeze acelaşi telefon 
public la aceeaşi oră, dar spera să găsească pe cineva 
care obişnuia să vină în Galleria la aceeaşi oră şi care 
fusese acolo şi în noaptea în care fusese ucis 
judecătorul Roberts şi observase... ce anume? Ceva. 
Orice. 

Nu găsise niciun vânzător care să fi observat 
ceva, dar treaba lor e să fie cu ochii pe ceea ce se 
întâmplă în magazin, nu afară. Insă mai erau şi 
oamenii care stau pe bănci sau se plimbă, grupurile de 
adolescenţi chicotind şi încercând să facă pe grozavii, 
tinerele mame împingând încoace şi încolo cărucioare 
în timp ce mănâncă un corn cu scorţişoară. Veneau 
toţi aceştia în complexul comercial în fiecare seară? In 
fiecare miercuri seară? Oare făcuseră din asta o 
rutină? 

Dintr-un impuls, Cahill se duse în Galleria cam la 
ora la care fusese dat telefonul şi îi opri pe toţi cei care 
treceau prin locul unde se afla telefonul arătându-le 
fotografia. Îl cunoaşteţi pe acest bărbat? Cunoaşteţi pe 
cineva care seamănă cu el? L-aţi mai văzut cumva pe 
aici? 

Primi o mulţime de priviri ciudate, răspunsuri 
negative şi clătinări din cap. Unii de-abia aruncau o 
privire fotografiei, spuneau „nu“ şi plecau mai departe. 
Alţii o studiau pe îndelete, după care i-o dădeau 
înapoi. Nu, îmi pare rău. Nu îl cunosc. 

Cahill nu se lăsă. Nu apăruse niciun alt indiciu; 
nu existau niciun fel de zvonuri şi nimeni nu dădea 
vreun telefon ca să îşi regleze conturile cu cineva. 
Zidul de care se loveau era înalt şi lung. Aveau glonţul 
tras în judecător, dar nu şi cartuşul. Nu aveau nicio 
amprentă care să fie înregistrată în baza de date. Nu 


aveau arma crimei, nici martori, nici mobilul. Nu aveau 
absolut nimic. 

Situaţia începea să îl înfurie. Nimeni n-ar trebui 
să poată comite o crimă şi să scape basma curată. Nu. 
se întâmpla pentru prima oară, dar pe el îl afecta 
profund în acea parte din sine care îl determinase să 
se facă poliţist. 

Opri un tip de vreo douăzeci şi ceva de ani, de 
braţul căruia atârna ca o umbrelă o fată dată cu ruj 
negru. Nici unul nu părea prea binevoitor, dar se uitară 
totuşi la fotografie. 

- Nu ştiu ce să zic, spuse tipul încruntându-se 
puţin. Imi aminteşte de cineva, dar nu ştiu de unde să- 
| iau. 

Cahill încercă să păstreze o atitudine neutră. La 
nevoie putea fi extrem de afurisit, dar în seara aceasta 
adoptase deliberat un comportament blajin pentru ca 
cei care ar fi avut ceva de spus să nu se intimideze. 

- Cineva pe care l-ai mai văzut aici, în Galleria? 

- Nu. Stai puțin, ştiu! Seamănă cu bancherul 
meu! 

- Bancherul tău? 

- Da... WilliamTeller! 

Se îndepărtară râzând. 

- Foarte nostim, comentă Cahill în şoaptă. 

Se întoarse şi se abţinu să îi dea vreo replică 
glumeţului, dar să îl ferească Dumnezeu să îi apară în 
cale în caz că făcea ceva ce n-ar fi trebuit - şi, de 
altfel, părea genul care putea să facă ceva împotriva 
legii. 

Continuă să îi abordeze pe cei veniţi la 
cumpărături până ce sc auzi anunţul de închidere a 
complexului. Nu obținuse nimic, dar dacă persevera pe 
această linie poate că mai devreme sau mai târziu va 
apărea ceva. 

Totul era cufundat în întuneric când ajunse 
acasă. Rămase o clipă pe alee privind spre ferestre. 


- La dracu'! mormăi. 

Nu îl mai deranjase până acum să se întoarcă 
într-o casă pustie, dar acum simţea nevoia să 
pocnească pe cineva. In numai două săptămâni se 
obişnuise atât de mult să o aibă pe Sarah aici, încât 
faptul de a nu o avea îl făcea să se simtă aproape la 
fel de trist ca atunci când se despărţise de Shannon. 

Într-un fel era şi mai rău. Nu îi dusese dorul lui 
Shannon. Faptul că îl înşela ucisese în el orice urmă de 
sentiment, cu excepţia furiei. Dar de Sarah îi era dor şi 
asta îl făcea să simtă o durere surdă. Putea uita de ea 
cât timp lucra, dar îşi amintea din când în când că 
seara nu avea să o găsească acasă şi simţea un gol în 
stomac. 

Într-un tîrziu, coborî din maşină şi intră în casă. 
Aprinse luminile, dădu drumul la televizor şi îşi pregăti 
ceva de băut. Asta făcea în fiecare seară, dar acum nu 
mai era de ajuns. Pustietatea casei îl înfuria. 

Sarah petrecuse noaptea de sâmbătă cu el, iar 
sexul fusese atât de plin de pasiune, încât simţise că 
era pe punctul de a exploda. Nu se mai sătura de ea, 
ceea ce era înfricoşător. Era plină de senzualitate, se 
dăruia cu totul şi se bucura intens de fiecare clipă. 
Aproape că îl speria uneori cât de bine se potriveau, şi 
în pat şi în afara patului. 

Orice lucru care părea perfect îi stârnea 
suspiciuni, însă potrivirea dintre el şi Sarah părea... 
perfectă. Chiar şi când se contraziceau, ştia că nu o 
intimida - şi nici nu era sigur dacă putea fi intimidată. 
lar asta era perfect. Nu trebuia să se poarte cu mănuşi 
cu ea. Sexul era fierbinte şi înfocat: perfect. Se făceau 
unul pe altul să râdă: perfect. Poate datorită faptului 
că se trăgea dintr-o familie de militari, părea să îl 
înțeleagă mai bine decât oricare altă femeie: perfect. 

Singura imperfecţiune era că nu se afla lîngă el. 
Ura faptul că locuia în bungaloul acela afurisit. Ura 
chestia asta cu intensitate, dar se ferea să i-o arate. 


Fusese rezonabil în legătură cu cariera ei; la naiba, 
fusese chiar înţelegător. Când îl anunţase că îşi găsise 
un post şi că urma să locuiască acolo, se abţinuse să 
urle: „Să crezi tu! Peste cadavrul meu!“, deşi acestea 
fuseseră cuvintele care îi veniseră pe buze. Nu era 
deloc uşor să fii rezonabil. 

Dar cel mai tare îl afecta faptul că nu avea niciun 
drept să se împotrivească. Erau amanți, nimic mai 
mult. Nu îi spusese niciodată ceva mai mult decât: 
„Hai să vedem ce o să iasă“. Nu îşi luase niciun 
angajament şi nu îi ceruse nici ei să o facă, spunându- 
şi că era de la sine înţeles că nici unul dintre ei nu 
avea să se vadă cu altcineva. lar lipsa oricărui 
angajament îl rodea acum. Ar fi trebuit să fi spus ceva, 
pentru că acum poate că era puţin cam târziu. Sarah 
îşi asumase nişte obligaţii, semnase un contract şi o 
cunoştea destul de bine ca să ştie că nu avea nici 
măcar să încerce să modifice în vreun fel acel contract 
pentru cineva care nu îi era decât amant. 

Asta îl deranja şi mai tare. Nu voia să îi fie amant 
şi nimic mai mult. Voia să fie centrul vieţii ei. 

Sarah era o persoană destul de flexibilă, dar 
ştiuse întotdeauna că are un set de standarde 
personale foarte bine precizate. Era unul dintre 
motivele pentru care se simţea atât de atras de ea. 
Dacă spunea că face ceva, nu se lăsa până nu îşi 
ducea până la capăt promisiunea. Când avea să se 
căsătorească, soţul ei putea fi sigur că nu va fi înşelat. 
Putea să îl părăsească şi să divorţeze, dar coarne nu 
avea să îi pună niciodată - iar pe ea numai un prost ar 
fi înşelat-o. 

Cele două săptămâni de sex intens şi fără 
obligaţii fuseseră nemaipomenite, dar fusese un 
tâmpit să îşi închipuie că asta avea să o ţină. Niciodată 
nu îşi neglijase treburile pe care le avea de făcut 
pentru familia Roberts şi îşi văzuse mai departe de 


interviuri. lar el presupusese că nu se va grăbi să se 
angajeze şi că vor petrece mai mult timp împreună. 

Dar până la urmă tot aici ar fi ajuns. Peste două 
săptămâni sau două luni, tot s-ar fi angajat în cele din 
urmă. Poate că trebuia să fie recunoscător că îşi găsise 
un post atât de repede, pentru că dacă ar fi continuat 
să caute, putea găsi ceva departe, în Atlanta sau cine 
ştie pe unde, iar asta ar fi fost mult mai neplăcut. 

Dacă voia să o ţină aici, ar fi trebuit să pună 
piciorul în prag şi să îşi ia un angajament faţă de ea. 
Dar, Dumnezeule, singurul lucru care ar fi reţinut-o ar 
fi fost o propunere de căsătorie şi numai gândul de a 
se căsători din nou îl acoperea de o transpiraţie rece. 
Poate o logodnă lungă era mai potrivită. 

Nu, cu aşa ceva nu avea să o convingă. Şi asta 
presupunând că era dispusă să se mărite cu el. Avea 
planul acela măreț de a călători prin toată lumea şi 
făcea eforturi mari să şi-l îndeplinească, îşi dorea 
foarte mult asta şi îşi organizase viaţa în aşa fel încât 
să rămână liberă şi fără obligaţii. Nu îşi dădea seama 
cum S-ar potrivi un astfel de plan cu o căsătorie, sau 
dacă ea ar fi fost de acord să se mărite înainte, ori ar fi 
insistat să aştepte până după călătoria visată. 

li dăduse de înţeles că îl iubeşte. Stia că îl 
iubeşte. Cu toate astea, el nu făcuse nimic ca să 
consolideze sau să pecetluiască relaţia lor. Se 
mulţumise să se lase dus de val având drept acoperire 
chestia cu „hai să vedem ce o să iasă“, iar asta îl 
costase. Îl costase scump. 

Sarah nu era o femeie căreia să nu îi acorzi prea 
multă importanţă sau cu care să îţi permiţi prea multe. 
Nu credea că se făcuse vinovat de vreuna dintre 
aceste crime, dar nici nu îi arătase cât de importantă 
devenise pentru el. 

Ar fi putut să lase lucrurile cum erau acum; 
aveau să îşi petreacă week-end-urile împreună 
mulţumindu-se cu atât. Putea vorbi cu ea la telefon şi 


uneori poate ieşeau să ia prânzul împreună dacă 
programul le permitea. lar în week-end avea să fie 
numai a lui. 

Dar nu era de ajuns. Voia să o aibă lângă el în 
fiecare noapte. Voia să stea împreună la masă şi să 
discute despre ceea ce făcuseră în timpul zilei. Voia să 
împartă ziarul de dimineaţă cu ea, certându-se care 
avea să ia primul pagina întâi. Voia să se mai lupte 
împreună; deşi era mult mai solid, ea era atât de 
rapidă, încât diferenţa aproape se compensa. Fie că se 
întreceau la karate, kick-boxing sau lupte pe 
dezbrăcate, finalul fusese întotdeauna acelaşi - sex 
exploziv. Acum nici măcar la serviciu nu se mai putea 
gândi la asta fără să capete o erecţie. Subsolul era 
impregnai de mirosul ei, de mirosul sexului şi de 
amintirile legate de meciurile lor de acolo. 

La naiba, chiar şi masa unde îşi lua micul dejun îi 
stârnea amintiri. 

Îi era dor de ea. 

Se uită repede la ceas, apoi ridică receptorul şi 
formă numărul ei. 

- Bună, îi zise când îi auzi vocea. 

- Bună şi ţie, răspunse ea şi aproape că îi simţi 
zâmbetul. 

- Te-am trezit? 

Sarah trebuia mai tot timpul să se trezească 
devreme; nu era o pasăre de noapte, aşa că cel târziu 
la zece era în pat, iar uneori chiar la nouă. Işi asumase 
un risc telefonându-i. 

- Nu. Sunt în pat, dar citeam. 

- Cu ce eşti îmbrăcată? 

Ea izbucni în râs. 

- E un telefon obscen? 

- S-ar putea. 

- Sunt îmbrăcată într-o pijama de bumbac. O ştii. 

- Serios? 


Nu îşi amintea să fi purtat ceva în pat, nici măcar 
vreun tricou de-al lui. 

- O purtam prima oară când ne-am văzut. Nu se 
poate să fi uitat. Stăteam pe scări, curentul era 
întrerupt şi doi indivizi puşi pe rele zăceau pe podea. 

- A, da, îmi amintesc vag. M-am gândit atunci că 
eşti pipiţa care îi încălzeşte patul judecătorului 
Roberts. 

- Cum? întrebă ea indignată. 

- O tipă tânără şi superbă locuind cu un bătrân - 
ce altceva să creadă un poliţist? 

- Poate că tipa e majordom, exact aşa cum îi 
spusese? 

- Poliţiştii nu cred tot ce li se spune. Dar după ce 
am stat de vorbă cu tine câteva minute, mi-am dat 
seama că aşa era. 

- Ai făcut bine că nu mi-ai spus atunci ce îţi 
trecea prin cap. 

- Sunt un băiat deştept. Mi-e dor de tine, Sarah. 

Ea rămase tăcută o clipă. 

- Şi mie mi-e dor de tine. Dar nu avem ce face. 

- Nu în clipa asta, dar putem să aducem câteva 
îmbunătăţiri situaţiei de faţă şi să găsim o metodă să 
fim mai mult timp împreună. O să vorbim despre asta 
în week-end. 

- Nu pot să vin la tine sâmbătă. Soții Lankford 
dau o petrecere şi va trebui să fiu aici. Dar o să am 
duminică şi luni liber. 

El scrâşni din dinţi. Pierdea o zi, pentru că luni 
lucra. Dar cel puţin avea să se trezească alături de ea. 

- Bine, ne vedem duminică. Sau poate vii 
sâmbătă noaptea, după petrecere. 

- O să se termine târziu. Foarte târziu. Spre 
dimineaţă probabil. 

- Nu contează. Să mă trezeşti. 

- S-a făcut, zise ea. 


Capitolul 20 


Aleea era plină de maşini şi toate luminile vilei 
imense păreau să fie aprinse. Oaspeţii se plimbau prin 
camere, prin curte şi pe lângă piscină. Merilyn avea 
firma ei preferată furnizoare de alimente, aşa că Sarah 
aranjă toate detaliile cu patroana, o femeie subţire şi 
elegantă pe nume Brenda Nelson, care dirija cu 
aplomb nebunia din spatele scenei. Chelnerii circulau 
printre oaspeţi ducând tăvi încărcate cu băuturi şi 
aperitive. Un bufet uriaş fusese aranjat lângă piscină, 
gemând sub mulţimea mâncărurilor. Existau şi două 
baruri, unul lângă piscină şi altul în casă. 

În mod inevitabil, mai cădeau farfurii şi pahare. 
Sarah se strecura nevăzută încercând să detecteze 
astfel de incidente imediat ce se produceau, ca să le 
poată rezolva imediat şi discret. Curăţenia generală 
avea să se facă luni dimineaţa, când chemasc deja o 
firmă specializată să se ocupe de treburile grele, dar 
lichidele şi mâncarea căzută pe jos trebuia şterse 
imediat, ca nu cumva cineva să alunece şi să cadă. 

Brenda avusese grijă să aducă destule pahare şi 
farfurii, însă mai existau nenumărate alte mărunţişuri 
de care trebuia să se ocupe Sarah, cum ar fi scrumiere 
suficiente pentru fumători, care nu erau totuşi prea 
mulţi şi se duceau afară să fumeze, în ciuda 
asigurărilor vesele ale lui Merilyn: „Fumaţi aici, vă rog, 
nu mă deranjează deloc“. Scrumierele trebuia golite, 
spălate şi aduse la loc. Mai trebuia avut grijă de 
şervetele de hârtie cu monogramă din baie pentru 
şters mâinile, lucrurile musafirilor trebuia 
supravegheate, giugiulelile dintre o doamnă beată şi 
un domn nu chiar atât de beat întrerupte până nu 
atingeau o fază jenantă, cheile pierdute trebuia găsite, 
iar când o doamnă pe tocuri înalte se împiedică şi căzu 
în piscină, Sarah se asigură mai întâi că nu păţise 


nimic, apoi o ajută să se usuce, îi aduse farduri, un 
uscător de păr şi haine în caz că voia să se aranjeze şi 
să se alăture din nou petrecerii. Din fericire, doamna 
respectivă avea o fire veselă, dimensiuni normale şi se 
distra prea bine, aşa că nu plecă din cauza 
incidentului. 

Merilyn era pretutindeni, stând de vorbă şi 
râzând cu toată lumea. Făcea parte din gazdele care 
adoră petrecerile, iar plăcerea ei era contagioasă. La 
un moment dat se afla într-un grup de bărbaţi - flirtând 
nici mai mult nici mai puţin când o văzu pe Sarah şi îi 
făcu semn să se apropie. Oftând în sinea ei, fiindcă se 
părea că urma să fie expusă privirilor, Sarah adoptă o 
expresie afabilă şi profesională şi se apropie. 

- Sarah, tocmai am aflat că aceşti doi domni au 
încercat şi ei să te angajeze după tragedia cu 
judecătorul Roberts, zise Merilyn. Carl Barnes, Trevor 
Densmore, ea e Sarah Stevens, specialist în 
administrarea gospodăriilor. 

- Îmi pare bine, murmură ea cu o plecăciune 
scurtă. 

Nu le întinse mâna - acesta era prerogativul unei 
femei, nu al unui majordom. Dacă cineva îi întindea 
mâna, avea să i-o strângă, dar aştepta ca ei să facă 
primii acest gest. 

Trevor Densmore era un bărbat înalt şi zvelt, cu 
păr cărunt şi un zâmbet timid; chiar roşi când Sarah îi 
zâmbi uşor. Dar Carl Barnes, un bărbat blond cu 
trăsături aspre şi ochi reci, o măsură de sus până jos 
dus pe gânduri, de parcă se întreba dacă Sonny 
Lankford obişnuia să îşi facă drum noaptea spre 
bungaloul ei. Recunoscu ambele nume; Trevor 
Densmore era cel care îi trimisese două oferte de 
angajare. Carl Barnes îi trimisese o ofertă atât de 
generoasă, încât fusese nevoită să se întrebe cc 
îndatoriri se mai aştepta să îndeplinească pe lângă 
administrarea casei. Probabil că îşi închipuise că o 


astfel de propunere avea să o dea pe spate; în loc de 
asta, nu reuşise decât să îi trezească suspiciuni. 

- Mă bucur să vă cunosc, spuse domnul 
Densmore cu o voce la fel de moale şi timidă ca şi 
zâmbetul său. 

Roşi din nou şi îşi privi pantofii. 

- Merilyn, dacă aş fi în locul tău, nu l-aş scăpa din 
ochi pe Sonny, zise Carl Barnes pe un ton puţin cam 
ridicat. Nu poţi şti ce idei îi vin unui bărbat când are 
aşa o femeie prin preajmă. 

Presupunând că femeia respectivă nu ar avea 
nimic împotrivă, gândi Sarah ascunzându-şi enervarea. 
În mod normal s-ar fi abținut de la orice fel de replică, 
dar văzând-o pe Merilyn încurcată şi rămasă o clipă 
fără glas, răspunse cu subinţeles: 

- Un gentleman nu ar face niciodată aşa ceva. 

Domnul Barnes roşi şi îi aruncă o privire piezişă. 
Merilyn îşi reveni şi îi dădu o palmă peste braţ. 

- Carl, dacă ai de gând să fii nepoliticos, du-te şi 
retrage-te singur într-un colţ ca să nu îmi superi 
oaspeţii. Nu ţi-am prezentat-o pe Sarah ca să o insulţi. 
Şi nici pe Sonny sau pe mine. 

Reuşi să adopte un ton destul de ferm ca să 
arate că vorbeşte serios, dar fără să fie dezagreabilă. 

- A fost doar o glumă, mormăi el ascunzându-se 
în spatele cunoscutei scuze pasiv-agresive. 

- Sunt sigură de asta, spuse Merilyn şi îl bătu 
uşor pe mână. Haide să o găsim pe Georgia. Vreau să 
îi spun ceva. 

Îl trase după ea în căutarea soţiei lui. Sarah privi 
în urma lor ascunzându-şi un zâmbet. Individul îşi 
închipuia că totul se aplanase, dar de fapt Merilyn îl 
ducea în custodia soţiei sale. 

- Îmi pare rău, zise domnul Densmore. Carl poate 
să devină grosolan când bea prea mult. 

- Nu m-am simţit deloc afectată, minţi Sarah fără 
scrupule. Mă bucur să vă cunosc, domnule Densmore. 


Îmi amintesc scrisorile dumneavoastră; mi-aţi făcut o 
ofertă extrem de atrăgătoare. 

- Mulţumesc, zise el şi zâmbi timid. Nu ştiam 
dacă ar trebui... vreau să spun că nu ştiam cum să vă 
contactez. Sper că nu v-am supărat. 

Cum să o supere o ofertă de serviciu? 

- Am fost flatată, îl asigură ea şi privi în jur. Mă 
scuzaţi, domnule Densmore, am o mulţime de treburi 
de făcut. 

- Înţeleg. Şi eu mă bucur că v-am cunoscut, 
domnişoară Stevens. 

Sarah fu uşurată să scape şi să se întoarcă pe un 
teritoriu mai familiar. Avu totuşi grijă să păstreze 
distanţa de Cali Barnes. 

++ + 

Era frumoasă. Se întrebase cum avea să fie 
îmbrăcată, dacă va purta pantaloni, sau poate un 
smoching în versiune mai feminină, deşi petrecerea 
soţilor Lankford nu era formală. Insă alegerea ei era 
mult mai potrivită: fustă lungă neagră, îngustă dar fără 
să fie exagerat de strâmtă, la care asortase o bluză 
albă şi o jachetă neagră scurtă. Costumul era vag 
militar, dar fără fireturi sau nasturi de alamă. Părul 
negru şi des era strâns într-un coc perfect şi în urechi 
avea cercei mici şi rotunzi din aur. Nu purta 
pandantivul. 

La început se simţi jignit, dar apoi îşi dădu 
seama că nu se potrivea cu poziţia pe care o ocupa. 
Cum o numise soţia lui Lankford? A, da, specialist în 
administrarea gospodăriei. Nu putea să poarte 
diamante şi rubine în această postură când îndeplinea 
o astfel de funcţie. Pandantivul era destinat clipelor 
când aveau să fie singuri. 

Dar poate că dăduse dovadă de zgârcenie când 
cumpărase  pandantivul. Comparat cu inelul cu 
diamant imens purtat de Merilyn Lankford, pandantivul 
devenea insignifiant. Nu obişnuia să cumpere bijuterii, 


aşa că se putea să fi greşit. Ce umilitor ar fi gândi el, 
ca Sarah să nu îşi fi pus bijuteria nu pentru că nu ar fi 
fost potrivit, ci pentru că era meschină! 

Nu, nu era genul acela de femeie. Era o 
adevărată doamnă. Uite, ca dovadă, felul în care îl 
pusese la punct pe bădăranul acela infect de Carl 
Barnes. Nici măcar nu clipise când îi dăduse replica 
aceea în şoaptă despre felul în care s-ar purta un 
„gentleman” - ceea ce Barnes, în mod evident, nu era. 
Fusese foarte mândru de ea. 

O urmărise toată seara. Era rezervată, discretă şi 
acorda o permanentă atenţie tuturor detaliilor. Orice 
incident, oricât de mărunt, era rezolvat imediat, 
discret şi fără complicaţii. Devotamentul ei îţi încălzea 
inima pe vremurile acestea când angajaţii consideră o 
adevărată pedeapsă obligaţia de a-şi servi patronii. 

Cum să fie Merilyn Lankford în stare să aprecieze 
onoarea pe care i-o făcea Sarah aflându-se aici? 
Bineînţeles că nu putea. Merilyn nu avea nici cea mai 
mică idee ce comoară avea sau că nu se va bucura de 
ea prea mult timp. 

Situaţia era şi mai  intolerabilă decât 
presupusese. Sarah a lui era expusă unor remarce 
vulgare ca cea făcută de Carl Barnes. In casa lui avea 
să fie ferită de aşa ceva. O va proteja de lumea 
întreagă. Totul era aproape gata; mai erau câteva 
pregătiri de făcut, după care avea să vină clipa să o 
aducă la el acasă. 

++ + 

Petrecerea se sparse pe la unu şi jumătate, deci 
nu foarte târziu. Invitații erau oameni de afaceri, stâlpi 
ai comunităţii şi majoritatea mergeau regulat la 
biserică; trebuia să se scoale devreme dimineață ca să 
meargă la slujbă. 

Merilyn arăta la fel de proaspătă ca la începutul 
petrecerii, iar ochii verzi îi străluceau. 


- Ei bine, a fost un succes! declară ea privind 
dezordinea din camera ei de zi de mărimea unei săli 
de bal. 

Nu era nimic distrus, dar niciun lucru nu mai 
părea să se afle la locul lui. 

- N-a vomitat nimeni, nu a ars nimic şi nu s-a 
luat nimeni la bătaie. A fost foarte bine, chiar dacă o 
spun chiar eu! 

Sonny îşi privi soţia cu indulgență şi dragoste. 
Era un bărbat cărunt, scund, îndesat şi glumet. 

- Poţi să o spui în drum spre dormitor, zise el 
deschizând braţele larg, făcând gestul de a o conduce 
spre scări. Sunt frânt. Mai la culcare. 

- Dar mai sunt atâtea... 

- Eu şi Brenda o să avem grijă de toate, o asigură 
Sarah zâmbind. O să încui şi o să programez alarma 
când plec. 

Merilyn nu suporta să plece la culcare câtă 
vreme în casă se mai afla cineva care nu dormea, 
temându-se să nu piardă ceva, chiar dacă acel ceva nu 
însemna decât strângerea unor teancuri de farfurii şi 
nenumărate pahare. 

- Dar... 

- Nici un dar, replică Sonny, de data aceasta 
chiar împingând-o spre scări. Toate astea pot aştepta 
până dimineaţă. 

Ea se supuse, aruncând priviri în spate ca un 
copil care era tras cu forţa de pe terenul de joacă. 
Când soţul ei reuşi să o facă să urce scările, Sarah 
flutură mâna în semn de noapte bună, apoi se alătură 
Brendei şi echipei ei în bucătărie. 

Lucrurile stăteau bine, pentru că Brenda pusese 
pe cineva să spele vesela încă de la început. In felul 
acesta exista în orice moment o rezervă ce putea fi 
folosită la nevoie, iar la sfârşitul petrecerii nu se 
adunase o avalanşă de vase ce trebuia spălate pentru 
a fi puse în cutii şi duse înapoi la firmă. Drept rezultat, 


ultima serie de farfurii şi pahare murdare fusese deja 
spălată, iar membrii echipei împachetau repede vesela 
caldă încă şi împătureau un mic munte de feţe de 
masă. 

Convingându-se că totul era în regulă pe acel 
front, Sarah începu un tur al casei, aşezând câte un 
ghiveci răsturnat, ridicând câte o linguriţă rătăcită pe 
jos, adunând prosoape şi - hopa! - lenjeria intimă a 
cuiva. Ori cineva fusese foarte uituc, ori în baie 
avusese loc un rendez-vous. 

Aruncă chiloţii, goli coşurile de gunoi, dădu peste 
tot cu deodorant de cameră şi aranjă pernele şi 
scaunele. Brenda veni să îi spună că încărcaseră totul 
în furgonete şi erau gata de plecare După ce îi 
conduse, Sarah mai făcu o dată turul casei verificând 
ferestrele şi uşile. În final, puţin după ora trei, fixă 
alarma, ieşi în curte închizând uşa în urma ei, trecu pe 
lângă piscină şi o luă pe poteca scurtă spre bungaloul 
ei. 

Era atât de obosită, că o durea întreg corpul, dar 
nu îi era somn deloc. Făcu un duş să se învioreze; de 
obicei un duş fierbinte o relaxa, dar în noaptea asta o 
făcu să se simtă şi mai trează decât înainte. Se gândi 
să se aşeze în pat şi să citească, dar Cahill îi spusese 
să vină la el indiferent de ora la care se termina 
petrecerea. 

Avea liber până marţi, tocmai făcuse duş şi nu îi 
era somn deloc, iar bărbatul care îi plăcea la nebunie 
nu se afla prea departe. 

- Decizii, decizii, spuse cu voce tare. 

Sigur. Ca şi cum ar fi existat vreo îndoială. Ridică 
receptorul. Avea cheia lui, dar numai un prost dă 
buzna neanunţat peste un bărbat care doarme cu 
pistolul încărcat pe noptieră. 

- Cahill. 

Îşi dădu seama că îl trezise, dar vocea îi era 
clară şi sigură; dat fiind că un detectiv e de fapt de 


serviciu douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, 
era obişnuit cu telefoanele în toiul nopţii. 

- Petrecerea s-a terminat. Vin spre tine. 

- Te aştept. 

Fredonând, îşi luă repede geanta pregătită din 
timp, cu câteva schimburi, fardurile, obiectele de 
toaletă şi o carte sau două. Nu că ar fi avut timp de 
citit când era împreună cu el, dar nu se ştie niciodată. 
Încuie casa, îşi puse lucrurile în TrailBlazer şi în 
douăzeci de minute oprea pe aleea din faţa casei lui. 
Lumina din bucătărie ora aprinsă. 

Aproape că zbură pe trepte până la uşa de la 
intrare, care sc deschise înainte să ajungă acolo. Cahill 
stătea în cadrul uşii cu silueta conturată în lumina ce 
venea dinăuntru, înalt, cu umerii laţi şi purtând doar o 
pereche de pantaloni scurţi sexy, pe care şi-i pusese 
numai pentru că ştia că va trebui să îi deschidă uşa. 

- Bună, frumosule, spuse ea îngroşându-şi vocea, 
apoi dădu drumul poşetei şi sacoşei de voiaj şi se 
aruncă în braţele lui. 

El o prinse şi o ridică astfel încât ea îi încolăci 
mijlocul cu picioarele şi se lăsară pradă unui sărut lung 
şi înfometat. 

Când reuşiră să se smulgă din transă, îi linse 
buza de jos în stilul lui specific de a o gusta. 

- Planul tău are multe lipsuri, spuse muşcându-i 
buzele uşor. 

- Da? se miră ea trăgându-se puţin înapoi. Unde 
am greşit? 

- În primul rând, eşti în blugi. 

O sărută din nou, băgându-i bagajele înăuntru cu 
o lovitură de picior şi încuind uşa pe bâjbâite. 

- Dacă ai fi gândit lucrurile aşa cum trebuie, te-ai 
fi îmbrăcat în fustă şi fără chiloţi. 

- Puteam să răcesc, zise ea şi se aplecă să îl 
sărute din nou. 


O prinse de şolduri, o lipi de el şi porniră pe hol 
spre dormitor. 

- Dar aş fi fost deja în tine, şopti el. 

- Ai dreptate, a fost o greşeală incredibilă din 
partea mea. 

Se mişcă frecându-se în sus şi în jos de el şi i se 
tăie respiraţia când valul bine cunoscut de căldură 
începu să o cuprindă. 

- Poţi să te revanşezi faţă de mine. 

O trânti pe pat, îi desfăcu blugii şi începu să i-i 
tragă în jos 

- Serios? Cum anume? 

- Există mai multe modalităţi. 

- Sunt legale în statul ăsta? 

- Nu. 

- Sunt şocată. Pur şi simplu şocată. Ai făcut un 
jurământ să veghezi la respectarea legii. 

- Ai dreptul ca cetăţean să mă arestezi, dar după 
aceea, 

li trase bluza tricotată peste cap şi o aruncă într- 
o parte. Nu purta sutien şi rămase goală. Când venea 
vorba să o dezbrace, viteza lui stabilea adevărate 
recorduri mondiale. 

- Să te arestez, murmură ea visătoare. Asta 
înseamnă că pot să-ţi pun cătuşe? 

- Vrei să spui că îţi plac şi ţie perversităţile? 

Işi scoase pantalonii scurţi, o trase spre 
marginea patului şi îi puse mâinile sub coapse 
ridicându-le şi îndepărtându-le. Ea îşi ţinu respiraţia 
când îi simţi penisul alunecând uşor dincolo de intrarea 
strâmtă în ea. Se aplecă peste ea împingând uşor şi 
adânc, iar ea începu să respire din nou. Işi arcui 
şoldurile primindu-l înăuntru cu totul. 

Lumina din hol rămăsese aprinsă desenându-i 
silueta aplecată peste ea, cu umerii largi blocând 
lumina. Nu mai spuseră nimic, concentrându-se asupra 
ritmului şi senzaţiilor, asupra căldurii şi umezelii, ea 


asupra plenitudinii pe care o simţea, iar el asupra 
strânsorii pe care o simţea. Degetul lui mare îi masă 
uşor clitorisul, făcând-o să îşi arcuiască trupul. Sarah 
gâfâi şi întinse mâinile spre el, dorind să îi simtă 
greutatea corpului. Îi dădu ceea ce dorea, lăsându-se 
pe ea şi strivind-o de saltea cu forţa împingerilor sale, 
ridicându-i coapsele cu mâinile şi lipind-o şi mai tare 
de el. Ajunse la orgasm zvârcolindu-se sub el, 
înfigându-şi călcâiele în coapsele lui şi unghiile în 
umerii lui. Prima oară se întâmpla totdeauna repede, 
repede şi extraordinar de intens. El termină imediat 
după ea şi rămaseră întinşi unul lângă altul. Sarah 
simţi cum o cuprinde somnul, simțindu-se satisfăcută 
până la ultima celulă a corpului ei. Locul ei era chiar 
aici, lângă el. De fapt „aici“ putea fi oriunde câtă 
vreme era alături de Cahill. 


Capitolul 21 


Sarah fu trezită de aroma cafelei proaspete. Se 
rostogoli pe o parte căscând şi întinzându-se. Nu 
dormise prea bine de când se mutase în bungalou, dar 
acasă la Cahill dormea întotdeauna dusă... cât o lăsa 
să doarmă mai bine zis. 

Îi fusese dor de el, şi afectiv, şi fizic. Nu era 
numai sexul, oricât de pătimaş şi de extraordinar ar fi 
fost. Mai mult decât asta, îi lipsea prezenţa lui lângă 
ea în pat, căldura, forţa şi protecţia. Mai tot timpul 
dormea cu capul pe umărul lui sau lipită de spatele lui. 
Dacă nu îl atingea ea, o atingea el, ca un fel de semnal 
subconştient că erau împreună. 

Cahill intră în dormitor îmbrăcat doar în blugi şi 
cu o cană de cafea în mână. Ea se ridică şi îşi dădu 
părul din ochi. 

- Dacă e pentru mine, voi fi sclava ta pentru 
totdeauna. 


- E pentru tine, aşa că va trebui să discutăm 
condiţiile. 

Îi întinse cana, iar ea sorbi, savurând cu ochii 
închişi prima înghiţitură. Salteaua se lăsă când se 
aşeză lângă ea. Sarah mai luă o înghiţitură. 

- Pentru început, nu sunt eliberată pentru 
conduită ireproşabilă. 

- În niciun caz, conveni el mângâind-o pe braţ. 
Fără eliberare temporară, deşi cred că ai putea 
obţine... privilegii speciale dacă te dai bine pe lângă 
gardian. 

- Desigur, murmură ea trecându-şi un deget 
peste umflătura din blugii lui. Când încep? 

Colţurile gurii lui se începură să se ridice într-un 
zâmbet în faţa îndrăznelii ei. 

- Cred că ai început deja. Dacă nu te opreşti şi 
nu îţi dai fundul jos din pat, o să ţi se răcească micul 
dejun. 

- Ai pregătit deja micul dejun? Ce bine! Sunt 
moartă de foame. 

Renunţă să îl mai tachineze, cobori din pat 
ţinând în echilibru cana de cafea şi o luă spre baie. 

- Ce e de mâncare? 

- Cereale. 

- Trişorule! Alea sunt deja reci! strigă ea după el 
şi îl auzi râzând încet în drum spre bucătărie. 

Imaginea ei în oglinda din baie nu era aceea a 
unei femei care lucrase aproape toată noaptea şi care 
nu dormise cele opt ore de somn recomandate. Avea 
părul ciufulit, pleoapele puţin umflate, dar arăta 
odihnită... şi strălucitoare. Datora toate astea sexului 
cu Cahill, gândi ea zâmbind în timp ce îşi peria părul. 

Cahill îi adusese în dormitor geanta de voiaj şi 
poşeta. Se spălă pe faţă şi pe dinţi şi se îmbrăcă. In 
blugi şi desculţă ca şi el - însă îşi pusese şi o cămaşă - 
îşi luă cafeaua şi se duse în bucătărie. 


Micul dejun consta într-adevăr din cereale, dar îi 
pusese alături şi piersici proaspete tăiate felii, plus 
iaurtul ei preferat cu vanilie. Pregătise acelaşi lucru şi 
pentru el, numai că în porţii duble. 

- Bun, zise ea aşezându-se. Numai că e târziu şi 
n-ar fi trebuit să mă aştepţi. Cred că ţi-e chiar mai 
foame decât mie. 

- Am mâncat un corn pe la opt. 

- La ce oră te-ai trezit? 

- Pe la şapte. Am ieşit să alerg, am mâncat 
cornul, am citit ziarul şi m-am învârtit pe aici fără 
niciun rost. 

- Bietul de tine, îl căină ea ridicând lingura şi 
începând să mănănce. Şi ce altceva ai mai făcut? 

- Nu te treziseşi, aşa că am făcut dragoste cu 
trupul tău adormit. 

- Ba n-ai făcut aşa ceva! 

- Ba da! 

- Probabil că ai aţipit şi ai visat. La ce oră te-ai 
trezit? 

- La nouă jumate, zise el ducând la gură o felie 
de piersică, eram obosit. Somnul mi-a fost întrerupt 
azi-noapte. 

- Şi acum cum te simţi? 

- În formă perfectă. 

- Bun, pentru că şi eu mă simt excelent. 

Se opri din mâncat ca să se întindă, ridicându-şi 
braţele deasupra capului. Privirea lui Cahill se aţinti 
asupra mişcării sânilor ei. 

- După ce mi se mai aşază micul dejun, cred că o 
să mă duc şi eu să alerg. Te simţi în stare să mai faci şi 
tu încă o tură? 

- Mă simt în stare de multe lucruri. O cursă în 
plus nu va fi o problemă. 

li aruncă o privire admirativă. Îi spusese că se 
apucase de sport când se despărţise de fosta soţie, 
exerciţiile fizice fiind excelente pentru eliberarea de 


stres. Era şi înainte într-o bună formă fizică, dar nu ca 
acum. Abdomenul şi pectoralii îi erau tari ca piatra. Era 
un bărbat solid, dar nu se dezvoltase prea mult, ci 
doar îşi întărise şi îşi definise mai bine liniile. Să îl 
atingi era o savoare tactilă - pielea netedă şi caldă îi 
învelea muşchii atât de puternici, încât aveai impresia 
că nu mai e loc pentru carne. 

Se ridică să ducă vasele la chiuvetă. Sarah îşi 
propti bărbia în palmă urmărindu-l cu ochii pe 
jumătate închişi şi o urmă de zâmbet pe faţă. 

- Fosta ta soţie a fost cea mai mare fraieră de pe 
faţa pământului. 

El o privi uimit, apoi dădu din umeri. 

- Proastă, trădătoare şi răzbunătoare. Dar ce te-a 
făcui să te gândeşti la ea? 

- Tu. Eşti un bărbat îngrijit, civilizat, inteligent... 

- Continuă, continuă, o îndemnă el. 

- ... arătos, plin de umor, sexy... 

- Şi sunt al tău. 

Ea amuţi simțind un gol în stomac. 

- Chiar eşti? întrebă ea în şoaptă. 

Cahill puse laptele în frigider şi îi zâmbi. 

- Da. 

Sarah respiră adânc. 

- Uau! 

- Exact asta simt şi eu. 

Turnă din nou cafea în căni şi se aşeză. 

- Şi despre asta trebuie să discutăm. Vreau mai 
mult decât avem acum. Dacă şi tu simţi la fel, trebuie 
să găsim o modalitate să rezolvăm problema. 

Ea dădu din cap aprobator. 

- Sarah, vreau să te aud că o spui. 

- Vreau mai mult, reuşi ea să spună. 

Nu îi venea să creadă că lucrurile începeau să se 
mişte cu o astfel de viteză, într-o dimineaţă însorită de 
duminică la masa unde îşi luau micul dejun. 


- Bun. Pentru moment, postul tău îţi cere să 
locuieşti acolo. lar programul meu de lucru e mai lung 
ca de obicei în clipa de faţă. Dacă nu ne putem vedea 
deocamdată decât în week-end, o să ne descurcăm şi 
aşa, dar... până la ce oră lucrezi seara? 

- Până când se duc la culcare, sau îmi spun că nu 
mai au nevoie de serviciile mele. Până acum mi-au 
spus că pot să mă retrag imediat după cină. Cred că le 
place să îşi petreacă serile în intimitate, cu excepţia 
cazurilor când dau petreceri. 

- Ai voie să primeşti vizite? Doamne, parcă am fi 
în Anglia victoriană. 

Ea izbucni în râs. 

- Bineînţeles că pot primi vizite în timpul meu 
liber. Dar nu cred că aş putea să te opresc acolo peste 
noapte... 

El dădu din mână. 

- Sexul e pe planul doi. Mă rog, aproape pe 
planul doi. Ideea e că trebuie să ne vedem mai des 
decât am reuşit să o facem de când ai început să 
lucrezi acolo. Nu suport să nu te văd. Hai să încercăm 
să rezolvăm chestia asta acum şi vom discuta mai 
târziu despre turul pe care vrei să-l faci în jurul lumii. 
Nu am să îţi cer să renunti la asta, fiindcă ştiu cât de 
mult îţi doreşti să-l faci. Numai că o să mă lamentez 
fără încetare. 

Îşi dorea într-adevăr foarte mult să aibă un an în 
care să călătorească, dar îl voia şi pe Cahill. 

- Sunt o femeie rezonabilă, spuse ea. Ştiu să fac 
compromisuri. 

Reuşise să îşi păstreze inima neatinsă şi liberă 
pentru că nu întâlnise niciodată pe cineva suficient de 
important ca să-i schimbe planurile. Dar Cahill era 
important. Avea să călătorească, dar un an departe de 
el? Imposibil. 

El îşi drese glasul. 

- A... probabil că ne vom căsători? 


- Crezi? întrebă ea şi nu se putu abţine să nu 
izbucnească în râs. 

Dacă toţi bărbaţii ar fi atât de lipsiţi de 
romantism, Ziua îndrăgostiţilor s-ar desfiinţa. El o 
prinse în braţe şi o trase pe genunchi. 

- Asta înseamnă da sau nu? 

- Nu mi-ai pus o întrebare. Ai exprimat doar o 
probabilitate. 

- Şi eşti de acord cu această probabilitate? 

Se putea să nu îl audă niciodată rostind 
întrebarea, se gândi ea amuzată. Va trebui să îl 
convingă să o facă. intenţiona să se mărite o singură 
dată în viaţă, aşa că ţinea neapărat să audă 
întrebarea. 

- Sunt de acord cu această probabilitate. 

Îi zîmbi şi îl sărută pe obraz. 

- Când o să ai opinii mai hotărâte asupra acestui 
subiecd, vom relua discuţia. 

El gemu şi îşi lăsă capul pe umărul ei. 

- Ai de gând să mă chinui ca pe hoţii de cai, nu? 

- Bineînţeles, iubitule. Pentru asta sunt făcute 
femeile. 

++ + 

Nu ştia unde e Sarah. Când trecuse pe acolo 
duminica dimineață devreme, maşina ei nu mai era 
acolo şi nici până acum nu se întorsese. În timpul 
petrecerii reuşise să afle de la Merilyn că Sarah avea 
week-end-urile libere prin contract, cu excepția 
cazurilor când dădeau petreceri şi când îşi lua liber în 
altă zi. În cazul de faţă, urma să aibă liber până marţi 
dimineaţă. 

Gândindu-se că putea pleca undeva, se trezise 
devreme şi trecuse cu maşina prin faţa monstrului de 
casă; ştia dinainte că locul unde îşi parca maşina se 
vedea din stradă - doar spatele, dar destul ca să 
identifice vehiculul. Însă maşina nu mai era când trecu 


pe acolo în zori, aşa că probabil plecase foarte 
devreme. 

Avea oare rude în zonă? Îi veni să îşi dea palme 
pentru că nu întrebase. Nu era neapărată nevoie să 
aibă rude în zonă; putea să ia avionul ca să îi viziteze 
şi să fi prins primul zbor din dimineaţa aceea. 

O clipă, îi trecu prin cap că putea avea un iubit, 
dar îşi alungă repede ideea din minte. Sarah avea prea 
mult stil ca să-şi petreacă week-end-ul cu un ţărănoi 
local. De fiecare dată când o urmărise, se dusese 
la cumpărături şi făcuse tot felul de comisioane, dar nu 
se întâlnise niciodată cu vreun bărbat. Problema era că 
existaseră intervale mari când nu reuşise să dea de 
ea, aşa că nu ştia ce cunoştinţe are în zonă. Probabil 
că plecase în vizită la familie sau prieteni, dar ar fi vrut 
să ştie exact unde; detesta să nu fie informat. 

După ce îl aranjase pe Roberts, nu rămăsese prin 
preajmă să urmărească spectacolul, întrucât, fiind 
cunoscut că în general criminalii nu rezistă să nu 
asiste la spectacol, poliţia îi filmează pe privitori. 
Dimineaţa, când toată tevatura se potolise, trecuse cu 
maşina prin faţa casei şi văzuse că aleea fusese 
baricadată şi casa înconjurată cu o bandă galbenă. Nu 
avea idee unde se dusese Sarah. Acasă la un prieten, 
la un hotel? Hotelul Wynfrey era locul cel mai probabil 
şi se dusese direct acolo, dar nu îi văzuse maşina. 
Ploua şi nu îi plăcea să conducă prin ploaie, aşa că se 
dusese acasă. 

După înmormântare, ea se întorsese acasă la 
judecător. Îşi petrecea acolo toată ziua, aşa că se 
relaxase şi nu mai trecuse cu maşina atât de des. 
După câte se zvonea, pregătea casa pentru vânzare, 
împachetând toate lucrurile la cererea familiei. Apoi 
trecuse pe acolo într-o seară şi nu o găsise acasă. 
Toate luminile erau stinse. Unde fusese? 

O altă problemă era faptul că nu exista niciun loc 
prin împrejurimi unde să poată să parcheze şi să o 


aştepte. Orice maşină necunoscută care oprea acolo 
era observată imediat. Şi nici nu putea trece tot timpul 
prin faţa casei, pentru că avea afaceri de pus la punct, 
întruniri şi telefoane. Era nevoit să se ocupe singur de 
chestiunea aceasta pentru că nu-şi permitea să 
implice vreun străin care să vorbească mai târziu, aşa 
că până la urmă trebui să accepte ideea că nu o putea 
urmări tot timpul. Nu îi plăcea situaţia, dar era un om 
rezonabil şi răbdător, care ştia să aştepte. 

Cel mai important lucru era că aflase că nu avea 
să se întoarcă până marţi dimineaţa. 

Data trecută mersese ca pe roate, aşa că 
duminică seara urmă aceeaşi rutină. Merse la Galleria 
în Fordul albastru închis pe care îl cumpărase cu o lună 
şi ceva în urmă. Jaguarul bătea prea tare la ochi. 
Fordul era mult mai comun, deci aproape do 
neobservat. Bineînţeles că nu se compara cu Jaguarul, 
dar servea perfect ţelului de faţă. Dădu telefon, dar nu 
îi răspunse nimeni. Mai încercă de câteva ori, după 
care renunţă enervat. 

Seara următoare însă ştiu că soţii Lankford sunt 
acasă pentru că verificase şi nici nu mai erau alte 
maşinii pe alee. Erau singuri. Telefonă şi bineînţeles că 
Sonny se arătă bucuros să îl primească. Sonny era tot 
timpul dispus să discute despre afaceri, iar când 
interlocutorul era proprietarul unei bănci... ei bine, 
oamenilor le plăcea să fie vizitaţi de acesta. Sonny era 
prea prost să i se pară ceva ciudat în faptul că venea 
el să îl vadă în loc să fie invers. Dobitocul se simţea 
probabil flatat. 

Când Sonny îi deschise uşa, avea pistolul sub 
curea la spalc, acoperit de haină. Individul nu se 
obosise nici măcar să îmbrace şi el o haină, observă cu 
dispreţ. Purta pantaloni largi, pulover şi papuci de 
casă, pentru numele lui Dumnezeu! Nu avea nici pic 
de clasă. 

- Unde e Merilyn? îl întrebă pe un ton uşor. 


Oamenii se simțeau la largul lor să îi vorbească 
şi să îi facă destăinuiri. Le inspira încredere. Şi de ce 
nu? 

- E sus. Coboară şi ea imediat. Spuneai că vrei să 
vorbeşti cu amândoi? 

- Da. Mulţumesc că m-ai primit în seara asta. N- 
am să vă rețin mult. 

Sonny nu avea cum să priceapă semnificaţia 
acestor cuvinte. 

- Nicio problemă, e o plăcere. Vrei să bei ceva? 
Avem tot felul de băuturi. 

Il conduse în birou. Slavă Domnului că nu îl 
dusese în camera aceea oribilă cu televizoml cât toate 
zilele. Exista un televizor şi în birou, dar de dimensiuni 
normale. 

- Un pahar de vin, te rog. 

Nu avea nicio intenţie să îl bea, dar Sonny avea 
să se simtă mai la largul lui dacă îi accepta 
ospitalitatea. Discutară o vreme pe teme lipsite de 
importanţă, dar Merilyn întârzia să îşi facă apariţia. 
Incepu să se îngrijoreze. Nu voia să stea prea mult în 
această casă; cu cât întârzia mai mult, cu atât 
creşteau şansele ca cineva să îi observe maşina, chiar 
dacă era un model atât de comun, sau ca telefonul să 
sune şi Sonny sau Merilyn să zică: ne pare rău, dar nu 
putem vorbim acum, îl avem pe bancherul nostru în 
vizită. Ar fi fost un dezastru. 

Se uită la ceas, iar Sonny zise: 

- Nu ştiu de ce întârzie Merilyn. Mă duc să văd... 

- Nu, nu e nevoie, zise el ridicîndu-se în picioare. 

Cu o mişcare agilă, duse mâna la spate, scoase 
pistolul şi îl îndreptă spre capul lui Sonny. Erau atât de 
aproape, încât Sonny ar fi putut să îl plesnească peste 
mână - dacă ar fi avut timp, însă reacţiile lui fură prea 
încete. Ghinion. 

Calm, apăsă pe trăgaci. 


Glonţul pătrunse în cap chiar deasupra 
sprâncenei stângi, deviind spre dreapta şi atingându-i 
astfel ambele emisfere ale creierului. Rămânea de 
fiecare dată uimit de cât de mic era orificiul de intrare; 
însă la ieşire glonţul era turtit şi antrena o bucată 
mare din creier şi din craniu. Splendid. 

Impuşcătura de-abia facu un zgomot ca o tuse 
uşoară; nu putea fi auzită nici măcar din camera 
alăturată. 

Se întoarse să plece în căutarea lui Merilyn şi 
îngheţă. Ea stătea chiar în pragul uşii, albă la faţă, cu 
ochii mari şi plini de groază. Ridică pistolul din nou, dar 
femeia o luă la fugă. 

Nu avu timp să tragă. Întunecat la faţă, porni în 
urmărirea ei; nu îşi putea permite să o lase în viaţă nici 
măcar câteva secunde. Putea să alerge ţipând în 
stradă, ceea ce ar fi atras atenţia. Dar, nu, amărâta 
fugi în altă cameră şi trânti uşa în urma ei; auzi 
declicul încuietorii. 

Clătină din cap şi trase un glonţ în încuietoare; 
uşa se deschise imediat. Merilyn se răsuci pe călcâie 
cu telefonul în mână. El clătină iar din cap. 

- Ce fetiţă rea, spuse încet şi apăsă pe trăgaci. 

Femeia se prăbuşi pe covor cu ochii ieşiţi din 
orbite de forţa cu care glonţul pătrunsese drept între 
sprâncene. Se duse lângă ea şi îi luă telefonul din 
mână. Duse receptorul la ureche, dar nu era nimeni pe 
fir. Ori nu avusese timp să formeze 911, ori fusese 
prea năucită şi nu mai ştiuse ce să facă. Şterse calm 
receptorul cu batista şi îl puse la locul lui. 

Mâna lui Merilyn zăcea într-o parte, de parcă o 
întinsese spre el. Diamantul galben canar sclipi spre el 
şi îi veni o idee - una strălucită, după părerea lui. Dacă 
îi lua inelul, avea să arate ca un jaf. lar bijuteria valora 
probabil o avere; făcuse cercetări mai amănunțite 
astăzi şi constatase că o piatră bună era îngrozitor de 
scumpă. Inelul acesta, de exemplu, îl făcuse pe Sonny 


să scoată din buzunar în jur de un sfert de milion de 
dolari. 

Se jena la gândul că el îi oferise lui Sarah o 
bijuterie ce părea atât de meschină prin comparaţie. 
Diamantul acesta era deosebit de frumos şi avea să 
arate minunat purtat de ea, dat fiind coloritul atât de 
cald al pielii ei. Dar nu într-o astfel de montură, 
bineînţeles; era prea vulgară pentru ea. După o vreme, 
când poliţia avea să înceteze să mai caute un inel cu 
diamant galben mare, putea să scoată piatra şi să o 
ducă la un bijutier din Atlanta, spre exemplu, unde 
avea să comande o bijuterie superbă pentru ea, cu 
diamantul galben canar ca piesă principală. Exact, 
parcă o vedea! 

Se aplecă şi trase inelul de pe degetul lui 
Merilyn. Trebui să facă un efort ca să îl scoată; biata 
de ea, probabil că se îngrăşase câteva kilograme în 
ultimul timp. O scutise de grija de a-l da la lărgit. 

Mulţumit de sine, o luă înapoi şi şterse cu grijă 
toate obiectele pe care le-ar fi putut atinge. După ce 
ieşi din casă, şterse clanţa şi butonul soneriei. În timp 
ce se îndepărta la volanul maşinii, zâmbi mulţumit. 

Totul mersese ca pe roate. 


Capitolul 22 


Luni dimineaţă după ce Cahill plecă la serviciu, 
Sarah îşi făcu exerciţiile, se programă la manichiură şi 
pedichiură pentru după-amiază, apoi petrecu câteva 
ore binecuvântate fără să facă absolut nimic. Se duse 
la salonul de cosmetică, apoi la cumpărături şi pregăti 
o cină cu spaghete. Cahill era la a treia felie de pâine 
cu usturoi şi unt, când îi sună telefonul mobil. Se uită 
la numărul afişat şi oftă. 

- Da, Cahill, zise el şi ascultă un minut. Vin 
imediat. 


Oftă şi se ridică. Nu îşi scosese tocul pistolului, 
aşa că nu trebui decât să îşi înnoade cravata şi să îşi 
pună haina. 

- Trebuie să plec, preciză el inutil. 

- Mi-am dat seama, îl asigură ea şi se ridică să îl 
sărute. E ceva ce poţi termina repede sau va dura? 

El oftă din nou. 

- O să-mi ia probabil vreo câteva ore, poate şi 
mai mult. 

- Bine. Mă găseşti aici când te întorci. 

O privi cu ochii albaştri plini de senzualitate, cu 
pleoapele coborâte pe jumătate. 

- Îmi place să aud aşa ceva, spuse el, se aplecă 
şi o sărută atât de lung, că îi acceleră bătăile inimii. 

La naiba, omul ăsta se pricepea să sărute ca 
nimeni altul! 

După ce plecă, făcu ordine în bucătărie, apoi se 
uită o vreme la televizor. Reclama unui restaurant 
prezenta o imagine savuroasă a unei îngheţate cu 
banane şi simţi că îi lasă gura apă. Ştia că aşa ceva 
are un milion de calorii şi că va trebui să alerge peste 
o sută de kilometri ca să le ardă. 

Ştia toate acestea, dar îi era poftă, iar ea rareori 
avea pofte. Dieta ei era sănătoasă şi echilibrată şi în 
general nu se gândea prea mult la mâncare. Insă 
acum era înainte de ciclu şi în astfel de perioade i se 
făcea poftă de îngheţată. 

Rezistă mai mult de o oră, apoi cedă. Se ridică şi 
se uită în congelator. Aha! Înăuntru era o cutie mare 
de îngheţată de vanilie. O scoase, dar avu parte de o 
dezamăgire. Cutia era prea uşoară. Scoase capacul şi 
gemu: înăuntru de-abia dacă mai era o lingură de 
îngheţată. De ce naiba nu mâncase şi ultima lingură şi 
nu aruncase cutia? Şi de ce nu cumpărase încă o 
cutie? 

Bombănind, îşi luă geanta şi se întoarse la 
supermarket. Dacă ar fi ştiut că o să i se facă poftă de 


îngheţată, ar fi cumpărat când fusese acolo mai 
devreme. 

Hotări că, dacă tot se lăsase pradă tentaţiei, 
măcar să o facă aşa cum trebuie şi să cumpere 
ingrediente pentru o îngheţată cu banane ca la carte. 
O dată pofta potolită, se putea întoarce la mâncăruri 
sănătoase şi raţionale. lar dacă adaugi banane 
îngheţatei, înseamnă că e oarecum un desert mai 
sănătos, nu? 

Se puse pe treabă şi alese cele mai frumoase 
banane pe care le găsi. Apoi cumpără cireşe în lichior. 
Suc de ananas. Sirop de ciocolată. Nuci în sirop de 
caramel şi, dacă tot ajunsese aici, sirop de caramel 
simplu. Apoi luă îngheţată de vanilie, de căpşuni şi de 
ciocolată, pentru că era nevoie de trei arome. Ce mai 
trebuia? A, da, frişcă. Şi napolitane de vanilie ca să 
închege tot ansamblul. 

Doamne, de-abia aştepta să guste! 

Spre surpriza ei, Cahill era acasă când se 
întoarse. Intră cu braţele încărcate de cumpărături. 

- Ce cauţi acasă aşa repede? Credeam că nu te 
întorci mai devreme de zece. 

El dădu din umeri. 

- A mers mai repede decât am crezut. Unde ai 
fost? 

- La supermarket. Ţi-aş fi lăsat un bilet, dar nu 
mi-am închipuit că te întorci înaintea mea. 

El se rezemă de bufet şi o privi cum scoate 
cumpărăturile din pungi. 

- Ce se întâmplă? Dăm o petrecere cu îngheţată? 

- Fac îngheţată cu banane. Am văzut o reclamă 
la televizor şi mi-a plouat în gură. Tu nu ai îngheţată în 
casă, zise ea acuzator. 

- Ba am! 

- O linguriţă de îngheţată aproape uscată nu 
înseamnă nimic. 

El se uită spre cele trei cutii. 


- Se pare că acum am din belşug. 

- Cam aşa ceva. 

Cahill rămase tăcut un minut. 

- Îmi dai şi mie? 

- Vrei să participi şi tu la această orgie a 
îngheţatei cu banane? 

- Normal. Dacă e vorba de o orgie, sunt primul 
pe listă. Pun pariu că pentru siropul de ciocolată pot 
găsi mai multe utilizări decât tine. 

- Nu te atingi de siropul meu de ciocolată. Am 
alte planuri cu el. 

- Cu tot? 

Ea îi făcu cu ochiul. 

- Poate nu chiar cu tot. 

Scoase două boluri adânci din dulap, îşi alinie 
toate ingredientele, curăţă bananele şi le tăie pe 
lungime. Le puse în boluri împreună cu napolitanele, 
apoi veni rândul îngheţatei. 

- Eu vreau doar de vanilie, zise Cahill privind 
fascinat. Am gusturi precise la îngheţată. 

- Ratezi o mare experienţă culinară. 

- O să te gust pe tine după aceea. 

Trei linguri de îngheţată de vanilie pentru el şi 
câte una do vanilie, căpşuni şi ciocolată pentru ea. 

- Ananas şi nuci? întrebă ea ridicând 
borcănaşele. 

El consimţi din cap şi Sarah adăugă cantităţi 
generoase în ambele boluri. Urmă sosul de caramel, 
apoi siropul de ciocolată. Deasupra mormanelor din ce 
în ce mai mari puse frişcă din belşug şi desăvârşi totul 
cu cireşe din lichior. Pe al ei puse două, pentru că îi 
plăceau mult. J 

- La naiba, zise Cahill când luă bolul. Asta are cel 
puţin un kilogram. 

- Poftă bună, îi ură ea aşezându-se la masă şi 
începând să mănânce. 


- Dumnezeule! gemu el o jumătate de oră mai 
târziu. Nu pot să cred că ai mâncat tot ce era acolo. 

- Şi tu ai mâncat la fel, replică ea uitându-se cu 
înţeles la bolul lui gol. 

- Eu sunt mai mare decât tine. Şi sunt plin până 
la refuz. 

- Şi eu la fel, recunoscu ea. Dara fost bună şi mi- 
am făcut pofta. 

Duse bolurile la chiuvetă, le clăti şi le puse în 
maşina de spălat vase. Era atât de plină, încât simţea 
că plesneşte şi nu mai voia să vadă îngheţată în faţa 
ochilor pentru un mileniu... sau cel puţin o lună. 

- Acum, zise el... în legătură cu siropul acela de 
ciocolată... 

- Să nu îndrăzneşti! 

Dar el îndrăzni, aşa că peste câteva ore chiar ÎI 
încercară. Sirop de ciocolată pe el, sirop de ciocolată 
pe ea... Mare păcat că risipise atât de mult pe 
îngheţată. Îi venea ameţeală când se gândea ce ar fi 
putut face o sticlă plină. 

Încă mai zâmbea a doua zi dimineaţă conducând 
spre casa familiei Lankford. Nu era nici şase, dar voia 
să ajungă devreme şi să se apuce de treabă. Se opri la 
poartă, luă ziarul de dimineaţă din cutia de scrisori, 
apoi introduse codul şi porţile se deschiseră fără 
zgomot. Intră şi parcă în locul obişnuit de lângă 
bungalou. Îşi duse lucrurile înăuntru, se schimbă 
repede, traversă curtea spre vilă şi descuie uşa cu 
cheia ei. 

Se întoarse să introducă codul pe panoul de 
siguranţă şi se opri văzând că lumina de avertizare nu 
clipea cum ar fi trebuit atunci când se deschidea o uşă. 
Se încruntă şi verifică butoanele. Normal că nu se 
auzea semnalul de avertizare - alarma nu fusese 
programată. Probabil că Merilyn uitase. Pentru că 
proprietatea era înconjurată de ziduri şi porţi înalte, ea 
şi Sonny nu dădeau prea multă importanţă sistemului 


de securitate al casei. Se gândeau că dacă nimeni nu 
putea pătrunde în curte nici casa nu era în pericol. 

Se duse în bucătărie şi puse de cafea, apoi luă 
ziarul şi porni prin hăţişul de holuri şi camere să-l ducă 
în biroul lui Sonny, unde obişnuia să îl citească în timp 
ce se uita la ştirile de dimineaţă. Nu îi plăcea să se 
grăbească şi cobora de obicei la şase jumătate ca să 
aibă destul timp pentru ziar şi micul dejun până la 
nouă fără douăzeci când pleca la birou. 

In hol erau aprinse luminile. Asta îi aminti că şi 
lumina de deasupra uşii de la intrare fusese aprinsă. 
Ceva nu era în regulă; poate că unuia dintre ei i se 
făcuse rău în timpul nopţii, pentru că i se păru că 
simte... 

Mirosul. 

Un val uriaş de panică o cuprinse şi dădu înapoi 
câţiva paşi clătinându-se. Mirosul acela! Nu putea 
însemna ceea ce credea ea, doar că asocia mirosul cu 
ceva îngrozitor. Orice miros asemănător o făcea să 
retrăiască coşmarul. Sonny sau Merilyn avea vreun 
virus digestiv şi asta era tot. Ar fi trebuit să o sune pe 
mobil şi s-ar fi întors imediat să aibă grijă de tot. 

Inghiţi greu nodul care i se urcase în gât. 

- Domnule Lankford? strigă ea. Sunteţi aici? 

Nu primi niciun răspuns. Casa era cufundată în 
tăcere, cu excepţia zumzăitului aproape imperceptibil 
al aparatelor electrice, ceea ce indica faptul că totul 
funcţiona. 

- Hei! strigă ea din nou. 

Nu avea pistolul, pentru că nu îi fusese înapoiat. 
Nu îşi făcuse probleme în legătură cu asta, dat fiind că 
nu avea de îndeplinit îndatoriri de bodyguard pentru 
soţii Lankford. Poliţia avea să i-l dea în cele din urmă. 
Insă acum, când părul i se făcea măciucă, regreta că 
nu îl are. 

Poate că trebuia să bată în retragere şi să în 
cheme pe Cahill. Dar casa părea... pustie, exact cum i 


se păruse casa judecătorului - de parcă era complet 
lipsită de viaţă. Mai făcu câţiva paşi pe hol, apoi se 
opri simțind că îi vine să vomite. 

Mirosul. Mirosul acela blestemat! 

Nu mai pot să trec prin asta încă o dată. Gândul 
acesta îi ardea creierul. Nu putea să se întâmple din 
nou. Mai mult ca sigur că imaginaţia i-o luase razna. 
Poate că mirosul era acelaşi, dar nu trebuia să se lase 
copleşită de panică. Trebuia să afle ce se întâmplase, 
cine era bolnav. Să fie calmă şi stăpână pe situaţie. 
Rezolvarea momentelor de criză făcea parte dintre 
îndatoririle ei. 

Mai făcu doi paşi. Mai erau cam trei până la uşa 
biroului. Făcu un efort să ajungă mai repede, 
aruncându-se practic înainte ca cineva care reuşise în 
sfârşit să îşi adune curajul şi să facă un salt cu 
paraşuta. Mirosul era aproape uleios, lipindu-i-se de 
gât şi de limbă. Avu din nou un spasm de vomă şi îşi 
acoperi nasul şi gura cu mâna, apoi se uită înăuntru. 

Era prăbuşit pe podea în poziţie aproape 
şezândă, cu capul şi umerii rezemaţi de măsuţa 
masivă de cafea. Capul îi era înclinat într-un unghi 
ciudat, iar rana era... 

Nu se uită după Merilyn. Dădu înapoi tremurând, 
cum făcuse şi prima oară, şi scoțând scâncete slabe. 
Era într-un fel şocată că din gâtul ei ieşeau astfel de 
sunete. Păreau atât de neajutorate, iar ea era 
puternică. Întotdeauna fusese puternică. 

Însă acum nu se mai simţea astfel. Îi venea să 
fugă ţipând din casa aceea, să găsească un loc 
întunecat în care să se ghemuiască şi din care să nu 
mai iasă până nu trecea toată grozăvia. 

Voia... îl voia pe Cahill. Da. Alături de el nu avea 
să se mai simtă atât de neajutorată, atât de distrusă. 
Trebuia să îl sune pe Cahill. 

Continuă să meargă cu spatele pe hol apoi, ca şi 
prima oară, se trezi în bucătărie. Tremura violent 


acum şi era conştientă că se află în pragul unei crize 
de nervi. 

Dar nu! Nu avea să cedeze. Nu putea. Avea 
multe de făcut şi câteva telefoane de dat. 

Nu lui Cahill. Nu lui întâi. Primul apel trebuia să 
fie la 911. Trebuia să procedeze ca la carte. Poate că 
Merilyn trăia încă şi putea fi salvată dacă doctorii 
ajungeau la timp. 

Mâna îi tremura aşa de tare că nu putea forma 
numărul, întrerupse şi încercă din nou cu acelaşi 
rezultat. Plângând şi blestemând, începu să dea cu 
telefonul în masă. 

- Ce naiba ai? Mergi odată! 

Telefonul i se facu bucăţi în mână şi fragmentele 
de plastic săriră în toate părţile. Aruncă de perete ce 
mai rămăsese din el. Avea nevoie de alt telefon. Avea 
nevoie... de alt... /a dracu telefon! 

Se strădui să gândească. Existau telefoane prin 
toată casa, dar unde anume? Nu lucra aici de prea 
multă vreme pentru ca răspunsul să îi vină automat, 
mai ales acum când în minte nu i se mai lega niciun 
gând coerent. 

Şi nici nu putea să se ducă să caute. Îi era teamă 
să nu dea peste Merilyn. 

Nu putea să suporte ideea că femeia aceea plină 
de energie, veselă şi cumsecade zăcea undeva într-o 
baltă de sânge. Concentrează-te. Găseşte un telefon. 

Bungaloul. Ştia exact unde se afla telefonul 
acolo. 

Dădu să o ia la fugă, dar picioarele i se înmuiară, 
se clătină şi căzu într-un genunchi pe dalele din curte. 
Nu simţi nicio durere, se ridică repede şi merse 
clătinându-se până la bungalou. 

Telefonul era în camera de zi. Luă repede 
receptorul şi începu să apese butoanele dezordonat, 
dar se opri şi reuşi să respire dc câteva ori adânc. 


Trebuia să se calmeze; nu era de folos nimănui dacă 
ceda psihic. 

Mâinile îi tremurau încă, dar reuşi să formeze 
911, apoi aşteptă. 

++ + 

Lui Cahill nu îi venea să creadă. Ce dracu' 
însemna asta? La început crezu că nu auzise bine, că 
raportul era o farsă sau adresa greşită. Orice. O crimă 
în Mountain Brook era destul de neobişnuită, dar o 
crimă dublă la doar câteva săptămâni de la prima? Şi 
descoperită de aceeaşi femeie care îi sunase să le-o 
anunţe şi pe prima? De necrezut. 

Îşi simţi stomacul făcut ghem şi îl străbătu un 
fior de gheaţă ce nu avea nimic de-a face cu teama 
pentru siguranţa lui Sarah - ea sunase să anunţe 
crima, aşa că nu păţise nimic -, ci ţinea de instinctul lui 
de poliţist. Era un poliţist foarte bun, combinând 
experienţa şi intuiţia cu talentul de a analiza faptele 
concrete, având grijă ca sentimentele să nu-i întunece 
judecata. Intuiţia îi spunea acum că ceea ce se 
întâmpla depăşise orice coincidenţă. 

Când ajunse la casa soţilor Lankford, scena care 
îl întâmpină punea mult în umbră ceea ce văzuse 
acasă la judecătorul Roberts. Maşini de poliţie, alte 
maşini fără însemne, furgonete, medici şi o maşină de 
pompieri blocau aleea din faţa casei şi strada, dar 
prezenţa acestora era explicabilă. Mulțimea de curioşi, 
furgonetele canalelor de ştiri şi reporterii 
întrerupseseră complet circulaţia. La naiba, era chiar şi 
un elicopter care survola zona. 

Îşi prinse insigna de curea la vedere, îşi făcu loc 
prin mulţimea de curioşi, trecu pe sub banda galbenă 
şi îl abordă pe primul poliţist care îi apăru în cale: 

- L-ai văzut cumva pe locotenent? 

- E înăuntru. 

- Mulţumesc. 


Sarah era şi ea undeva înăuntru, sau în căsuţa 
din spatele piscinei. Nu se duse să o caute; trebuia să 
vorbească mai întâi cu locotenentul. 

Casa era un adevărat labirint, de parcă arhitectul 
suferise şi de schizofrenie şi de dislexie. Îl găsi în cele 
din urmă pe locotenent stând pe un hol şi uiâîndu-se 
într-o cameră, fără să intre şi având grijă să nu atingă 
nimic. Camera constituia probabil scena crimei, sau 
una dintre ele. 

- Trebuie să vorbim, îi spuse, făcându-i semn cu 
capul într-o parte. 

- E o adevărată mizerie, mormăi locotenentul 
continuînd să privească spre interiorul camerei. 

Părea obosit, deşi ziua de-abia începuse. 

- Da, ce este? 

- Cred că cel mai bine ar fi să nu lucrez la cazul 
ăsta. Conflict de interese. Am o relaţie cu Sarah 
Stevens. 

- Cu femeia majordom? întrebă locotenentul 
Wester pe ton răstit. Ce fel de relaţie? Aţi ieşit 
împreună de câteva ori? 

- Aproape că locuim împreună. 

Exagera puţin, dar nu prea mult. 

- Am înţeles că locuieşte în căsuţa din spate. 

- Stă acolo când e de serviciu. Restul timpului şi-l 
petrece la mine acasă. 

- La dracu'! 

Locotenentul îşi trecu mâna peste cap. Nu mai 
avea prea mult păr, iar pe cel care îi rămăsese îl 
tundea foarte scurt, aşa că nu avea ce deranja. 

- De când durează chestia asta? 

- De când a fost eliminată de pe lista suspecţilor 
în cazul Roberts. 

- Ce porcărie! Am o presimţire proastă în 
legătură cu toate astea, doctore. Poate că am absolvit- 
o prea repede în celălalt caz. Cum se poate aşa ceva? 
întrebă el într-o şoaptă furioasă. Ani de zile nu am avut 


nicio crimă, dar cum apare ea în oraş, toţi cei pentru 
care lucrează sunt împuşcaţi în cap cu o lovitură 
curată, de profesionist. Primul i-a lăsat o sută de mii 
prin testament. Acum a dispărut un diamant în valoare 
de un sfert de milion de dolari. Chiar ea a observat 
chestia asta când a identificat cadavrul. Coincidenţă? 
Pe dracu’! Nu există astfel de coincidenţe. Instinctul 
îmi spune că nu miroase-a bine cu prietena ta. 
- Da, zise Cahill întunecat. Ştiu. 


Capitolul 23 


Locotenentul Wester era într-un mare impas. 
Avea nevoie de toţi detectivii din departament, dar nu 
voia să pună cazul în pericol tulburând apele cu un 
conflict de interese. Conflictul intervenea doar dacă 
Cahill amesteca sentimentele cu treaba pe care o avea 
de făcut. După părerea lui, detectivul s-ar fi descurcat. 
Cahill însuşi era sigur de asta. Avea să fie dureros, dar 
putea să o facă. Cu toate astea, era mai bine ca 
altcineva să preia cazul. 

Şi el ştia că asta era cea mai bună soluţie, dar 
situaţia tot îl călca pe nervi. Locotenentul îl lăsă să 
hotărască singur, însă decizia se impunea de la sine. 
Cahill era sigur că dăduse greş undeva şi că ceva Îi 
scăpase. Dacă Sarah comisese toate crimele - sau 
angajase pe cineva să le comită, o posibilitate pe care 
nu o putea trece cu vederea - concluzia era că se 
făcuse vinovat de o mare eroare nedând curs 
impulsului său iniţial şi, drept rezultat, încă doi oameni 
muriseră. 

Dacă Sarah era nevinovată - o posibilitate care 
părea din ce în ce mai neverosimilă atunci existau şi 
mai multe lucruri care îi scăpaseră. Cum ar fi chestia 
cu pandantivul: chiar exista un ciudat care o urmărea, 


sau şi-l trimisese singură ca să îi îndrepte pe o pistă 
falsă? 

Cu toate că nu mai lucra la caz, în mintea lui se 
perindau toate scenariile posibile. Ceru permisiunea să 
o vadă. In parte voia să se asigure că era bine, dar 
polițistul din el voia să vadă cum arăta şi cum se 
comporta. Limbajul trupului şi reacţiile fizice spun 
multe. 

Sarah era în bungalou, stând pe canapeaua 
confortabilă din camera de zi, în timp ce un doctor îi 
pansa genunchiul drept şi un poliţist supraveghea totul 
din prag. Avea pantalonul rupt şi i se vedea sângele 
uscat, ca nişte pete de rugină, pe picior. Era albă ca 
varul. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă el fără să se apropie. 

- A căzut în curte şi s-a lovit la genunchi, spuse 
doctorul calm, înfăşurându-i cu un bandaj rana vineţie 
care încă sângera. O să vă doară mâine, îi spuse lui 
Sarah. 

Ea dădu din cap absentă. 

- Când ai căzut? o întrebă el. Şi cum? 

- Nu am căzut. 

Vocea ei de-abia se auzea şi nu avea nicio 
inflexiune. Nu se uita la el. 

- M-am împiedicat şi m-am proptit într-un 
genunchi. 

- Când? repetă el. 

Ea facu un gest vag. 

- Când căutam un telefon. 

- De ce căutai un telefon? 

Din câte văzuse, casa era plină de telefoane, 
inclusiv unul făcut bucăţi în bucătărie. 

- Ca să sun. Să anunţ... 

Făcu încă un gest nedesluşit, de data asta spre 
casă. 

- Există telefoane în casă. De ce a trebuit să ieşi? 

- Nu ştiam unde este ea. Nu... voiam să o văd. 


Se opri şi îl privi pentru prima oară. 

- Dar tot a trebuit să o văd. M-au pus să o 
identific. Tot a trebuit s-o văd. 

Simptomele şocului erau foarte bune, foarte 
convingătoare. La naiba, poate erau reale. Mişcările 
erau şi ele ale unei persoane în stare de şoc. Stătea 
încremenită şi nu se mişca decât dacă i se cerea să 
facă ceva, iar atunci o făcea cu mare încetineală. Era 
foarte palidă. Machiaj? Pupilele îi erau dilatate, dar 
picăturile de ochi pot produce acest efect. 

Se ura pe sine pentru gândurile care îi treceau 
prin minte, dar nu îşi putea permite să se lase orbit. 
Nu mai lucra la caz, dar asta nu însemna că 
observaţiile lui nu puteau fi de folos. 

Brusc, îi veni un alt gând: oare intrase într-o 
relaţie cu el doar ca să abată suspiciunile de la ea, sau 
poate ca să fie la curent cu investigația asupra uciderii 
judecătorului Roberts? Dacă lucrurile stăteau aşa, 
putea să se felicite, pentru că ancheta nu dusese 
absolut nicăieri. 

Ar fi dorit să îi mai pună şi alte întrebări, dar 
poate era mai bine să îi lase pe detectivii cărora le 
fusese repartizat cazul să se ocupe de asta. în plus, 
mai voia să verifice ceva. 

Dădu din cap spre poliţist şi ieşi din bungalou 
respirând adânc aerul proaspăt. Plecă din nou în 
căutarea locotenentului Wester. 

- Avem ora estimativă a decesului? 

- Cei de la criminalistică nu au făcut încă o 
determinare precisă, dar am văzut şi eu cadavrele şi 
rigor mortis e destul de avansată. Aş zice că au trecut 
vreo douăsprezece ore. Cam aşa ceva. 

La dracu'! Asta plasa crima în intervalul în care 
fusese chemat la serviciu, iar ea se dusese pe nepusă 
masă la supermarket, deşi îi spusese că fusese la 
cumpărături mai devreme. Se justificase prin faptul că 
i se făcuse brusc poftă de îngheţată de banane. Avea 


oare atâta sânge rece încât să vină încoace, să 
omoare doi oameni, apoi să treacă pe la magazin să 
cumpere îngheţată în drum spre casă? Sau cumpărase 
îngheţată doar ca să aibă o justificare pentru că 
plecase de acasă? Un alibi care îi permitea să arate 
bonul şi să zică: „Vezi? Am fost acolo. Nu puteam să 
fiu în partea cealaltă.” 

Era exact cum se întâmplase şi âînd fusese ucis 
judecătorul Roberts. Nu avea niciun martor care să 
ateste că se afla în altă parte în momentul crimei, doar 
bonurile din locurile în care fusese la cumpărături. 

Pe de altă parte, nu avea de unde să ştie că 
avea să fie chemat la serviciu în seara trecută. Deci nu 
avusese cum să plănuiască nimic dinainte. Aşteptase 
pur şi simplu, ştiind că la un moment dat va fi chemat 
la datorie noaptea, şi trecuse la fapte când acest lucru 
se întimplase? Nu avea de ce să se grăbească şi îşi 
putea permite să aştepte momentul cel mai potrivit. La 
urma urmei, încasa un salariu mare, iar diamantul 
galben nu pleca nicăieri în caz că pusese ochii pe el. 

Nu păstrase bonul de la supermarket. Îşi 
amintea perfect că aruncase pungile de plastic şi 
bonul la gunoi. Dacă era o criminală atât de deşteaptă 
şi de organizată, aruncarea bonului era o neglijenţă 
crasă. Sau o mişcare inteligentă. Putea spune: „Dacă 
ştiam că o să am nevoie de un alibi, de ce aş fi aruncat 
bonul?“ 

Doamne, Dumnezeule, simțea că înnebuneşte! 
Din orice unghi ar fi privit lucrurile, exista ceva care îi 
punea faptele în cu totul altă lumină. 

Se duse acasă şi căută prin gunoiul din 
bucătărie. Pungile de plastic erau acolo, de fapt 
deasupra, neavând peste ele decât cojile de fructe şi 
cutia goală de iaurt de la micul dejun. Scoase pungile - 
erau două le îndreptă şi se uită înăuntru. Bonul era 
acolo, mototolit, dar uscat şi fără pete. 


Se uită la ora trecută pe el. Opt şi cincizeci şi 
şapte de minute seara. Cam la ora aceea ajunsese şi el 
acasă. Unde fusese în restul timpului cât lipsise el? 

++ + 

Camera pentru interogatorii era mică, mobilată 
doar cu strictul necesar şi fără să aibă nimic 
amenințător; în tavan era fixată o cameră de luat 
vederi pentru înregistrarea discuțiilor. 

Detectivul Rusty Ahem se pricepea foarte bine 
să conducă un interogatoriu. Avea spre un metru 
optzeci, păr de culoarea nisipului, pistrui şi o expresie 
deschisă care te îndemna la confesiune. Foarte 
cumsecade şi foarte înţelegător. Oricât de neutre ar fi 
fost expresia şi tonul lui Cahill, nu reuşea niciodată să 
pară nonagresiv ca Rusty. Era prea înalt şi prea solid, 
cum spusese o dată şi Rusty: „Ochii tăi seamănă tot 
timpul cu ai unui rechin“. 

Rusty era bun cu deosebire la interogarea 
femeilor; tuturor le inspira încredere expresia lui de 
băiat bun. 

Cahill, împreună cu locotenentul şi alţi doi 
detectivi, urmăreau interviul pe un monitor. Sarah 
stătea practic nemişcată, nescoţând aproape nicio 
vorbă, de parcă se închisese cu totul în sine. Cahill îşi 
aminti că se comportase la fel şi după prima crimă. O 
reacţie de protecţie, probabil? O modalitate de a se 
distanţa? Sau avea actoria în sânge? 

- Unde aţi fost aseară? 

- Acasă la Cahill. 

- La detectivul Cahill? 

- Da. 

- De ce aţi fost acolo? 

- Am petrecut week-end-ul împreună. 

- Tot week-end-ul? 

- În afară de sâmbătă. Au avut o petrecere 
sâmbătă şi am lucrat. 


- La ce oră aţi ajuns acasă la detectivul Cahill? 
Sâmbătă, după petrecere. 

- Pe la patru dimineaţa? transformă ea răspunsul 
într-o întrebare. Nu-mi amintesc exact. Devreme. 
Înainte să se lumineze. 

- De ce v-aţi dus acolo la ora aceea? 

- Ca să fim împreună. 

Rusty nu îi puse nicio întrebare despre relaţia 
lor, slavă Domnului! Trecu direct la stabilirea locului 
unde se afla în momentul crimei. 

- Aţi fost împreună duminică toată ziua? 

- Da. 

- Şi noaptea de duminică spre luni aţi petrecut-o 
cu detectivul Cahill? 

- Da. 

- Dar ieri? Luni. Ce aţi făcut după ce detectivul 
Cahill a plecat la serviciu? 

- Rusty se crede avocat, bombăni detectivul 
Nolan. la uite ce întrebări pune! 

Chestionarea era neobişnuit de amănunţită, 
luând totul pas cu pas. De obicei interogatoriile sunt 
mai puţin structurate, îndemnându-l pe suspect doar 
să vorbească. Dar Sarah nu avea chef de vorbă; 
răspundea doar la întrebările care i se puneau, cât mai 
concis posibil. Rusty trebuia să îi scoată informaţiile cu 
cleştele. 

- Am făcut exerciții fizice. Am făcut 
aprovizionarea. 

- Asta e tot? 

- Mi-am făcut manichiura. 

- Unde v-aţi făcut exerciţiile fizice? 

- În subsol. 

- Care subsol? 

- Subsolul casei lui Cahill. 

Şi aşa mai departe, stabilind când şi unde îşi 
făcuse manichiura, unde făcuse cumpărăturile şi la ce 
oră. Ce făcuse după aceea? Pregătise cina. Spaghete. 


Era gata când Cahill ajunsese acasă. După aceea ela 
primit un telefon şi a trebuit sa plece. A spus că va 
lipsi câteva ore. 

Rusty se uită peste notițe. Avea ora exactă la 
care Cahill primise apelul, ca şi ora la care se întorsese 
acasă. Avea ora înregistrată pe bonul de la magazinul 
unde cumpărase îngheţata. Dacă ea încerca să îi dea 
altele, avea să îşi dea seama imediat. 

- Ce aţi făcut după aceea? 

- Am făcut curat în bucătărie şi m-am uitat la 
televizor. 

- Asta e tot ce aţi făcut? 

- M-am dus să cumpăr îngheţată. 

- La ce oră s-a întâmplat asta? 

- Nu ştiu. După opt. 

- De unde aţi cumpărat-o? 

Îi dădu numele supermarketului. 

- La ce oră aţi plecat de la supermarket? 

- Nu ştiu. 

- Nu puteţi estima cât aţi stat acolo? 

Ea ridică dintr-un umăr. 

- Cincisprezece minute. 

- Unde v-aţi dus după ce aţi plecat de la 
supermarket? 

- Înapoi acasă la Cahill. 

- Era acasă? 

- Da. Se întorsese mai devreme decât se 
aşteptase. 

- La ce oră s-a întâmplat asta? 

- Nu ştiu. Nu m-am uitat la ceas. 

- V-aţi oprit undeva de la supermarket până 
acasă la detectivul Cahill? 

- Nu. 

- Aţi spus că aţi fost la cumpărături în timpul 
zilei. De ce nu aţi cumpărat atunci îngheţată? 

- Nu mi-a fost poftă în momentul acela. 

- Vi s-a făcut brusc poftă de îngheţată? 


- Da. 

- Vi se face poftă des de îngheţată? 

- O dată pe lună. 

Rusty o privi uşor nedumerit. 

- De ce numai o dată pe lună? 

- Înainte de ciclu. Atunci mi se face poftă de 
îngheţată. 

- Ah! şopti Nolan în urechea lui Cahill. PMI. Prea 
multe informaţii. Nu voia să audă de aşa ceva. 

Rusty păru şi el puţin dezorientat, ca şi cum nu 
ştia ce să facă cu acea informaţie. Cahill îşi păstră o 
expresie impasibilă. Îi era greu să îşi vadă viaţa 
particulară supusă interogatoriului. Ce gândea ea? Ce 
se petrecea în spatele ochilor ei negri? 

La naiba, de unde să ştie? Când venea vorba de 
femei, se pare că era şi orb, şi prost; deşi era detectiv, 
i-a trebuit mai mult de un an până să-şi dea seama că 
Shannon îl înşală. Dar una era să îţi pună coarne 
nevasta şi cu totul alta să te încurci cu o criminală. 
Făcuse dragoste cu femeia asta. Dormise lângă ea. 
Râsese împreună cu ea. Ar fi fost în stare să jure pe 
orice că era cea mai cumsecade femeie pe care o 
întâlnise vreodată şi de aceea îi era greu să 
reconcilieze ceea ce ştia despre ea ca femeie cu 
circumstanţele care indicau că putea fi o criminală cu 
sânge rece. 

- Nevastă-mea are poftă de ciocolată, zise 
locotenentul Wester. Ştiu totdeauna când trebuie să-i 
vină ciclul după felul în care se îndoapă cu ciocolată ca 
o veveriţă care îşi face provizii pentru iarnă. 

- Doamne, nu putem să vorbim despre altceva? 
gemu Nolan. 

Rusty o conduse spre momentul în care ajunsese 
la casa familiei Lankford. 

- Ce aţi făcut după ce aţi ajuns? 

- M-am dus în casa mare să pun de cafea. 

- Aţi observat ceva neobişnuit? 


- Alarma nu era programată. Nu am auzit 
semnalul de avertizare când am deschis uşa bucătăriei 
şi am intrat. 

- Asta era ceva neobişnuit? 

- Eu programez întotdeauna alarma când sunt 
acolo. Doamna Lankford mai uita uneori. 

- Deci nu era ceva ieşit din comun. 

- Nu chiar. 

- Ce aţi făcut după aceea? 

- Am dat drumul filtrului, apoi am luat ziarul... 
am luat ziarul să îl duc în birou. Domnului Lankford îi 
plăcea să îl citească acolo în timp ce se uita la ştiri. 
Luminile erau aprinse, zise ea şi vocea i se stinse. 

- Luminile? 

- Luminile din hol. Erau aprinse. La fel şi 
veiozele. Nu ar fi trebuit să fie aprinse la ora aceea. 

- De ce nu? 

- Eu sunt singura care mă trezesc atât de 
devreme şi de-abia ajunsesem acolo. 

- Ce aţi crezut că s-a întâmplat? 

- Am crezut... am crezut că unuia dintre ei îi era 
rău. 

- De ce v-aţi gândit la asta? 

- Din cauza mirosului. Am sesizat mirosul. 

Se cuprinse strâns cu braţele şi începu să se 
legene înainte şi înapoi. Legănarea e semn de mare 
suferinţă - încercarea automată a trupului de a găsi 
alinare. Cineva ar trebui să o ia în braţe, gândi Cahill şi 
stomacul i se strânse şi mai tare. 

- Ce miros? 

Ea îl privi cu ochii goi, apoi se opri brusc din 
legănat şi îşi duse mâna la gură. Rusty sări să ia coşul 
de gunoi şi i-l dădu chiar la ţanc. Sarah se aplecă 
deasupra coşului şi începu să verse violent, deşi nu 
ieşi nimic decât lichid. Cahill încleştă din dinţi. Probabil 
că nu mâncase nimic de la micul dejun, iar de atunci 
trecuseră multe ore. Ea continuă să icnească 


spasmodic, chiar şi după ce stomacul i se goli complet, 
iar sunetele pe care le scotea erau dureros de ascultat. 

- Vă aduc un şervet imediat, zise Rusty luând-o 
spre uşă. 

Sarah rămase aplecată peste coşul de gunoi, iar 
trupul i se scutura din când în când de convulsii. Cei 
din camera de monitorizare o priveau în tăcere. Cahill 
se lupta să îşi înfrâneze nevoia de a se duce la ea, de 
a avea grijă de ea. Nu putea să se amestece. Trebuia 
să îl lase pe Rusty să îşi facă treaba. 

Rusty se întoarse cu un prosop ud. Sarah îl luă 
cu mâinile care îi tremurau violent şi se şterse pe faţă. 

- Vă rog să mă scuzaţi, zise ea cu vocea 
înăbuşită. 

Apoi îşi luă faţa în mâini şi începu să plângă cu 
suspine lungi ce o cutremurau din cap până în 
picioare, amintindu-i lui Cahill de felul în care plânsese 
după uciderea judecătorului Roberts. 

Dumnezeule, nu se mai putea uita! Se ridică şi 
se plimbă de colo-colo prin cameră masându-şi ceafa 
care îl înjunghia. Dacă ea comisese crimele, însemna 
că este cea mai bună actriţă din lume. Pe ecranul 
monitorului vedea o femeie în suferinţă şi în stare de 
şoc. Unii oameni reacţionează în felul acesta dacă au 
ucis într-un impuls de moment şi apoi îşi dau seama cu 
oroare ce au făcut. Ucigaşii care îşi execută victimele 
cu sânge rece împuşcându-i în cap cu precizie nu 
jelesc după aceea. Circumstanţele păreau să indice că 
Sarah era neagră de păcate, dar detaliile nu se 
potriveau. Ea nu se potrivea cu restul ansamblului. 

Nu, nu se potrivea deloc. Indiferent care erau 
circumstanţele, nu era vinovată. 

- Nu a făcut-o ea, zise el brusc, dintr-o dată 
foarte sigur. 

Într-adevăr, se putea dovedi orb atunci când era 
vorba de chestiuni romantice şi luase lovituri puternice 


în părţile sensibile din cauza asta; dar ca poliţist vedea 
lucrurile foarte clar, iar ea nu era vinovată. 

Locotenentul Wester îi aruncă o privire plină de 
înţelegere. 

- Doctore, te-ai culcat cu ea. Nu-ţi lăsa capul cel 
mic să gândească în locul capului cel mare. 

- Poţi să mă crezi pe cuvânt, îl asigură Cahill. O 
cunosc. Nu putea să facă aşa ceva. 

- Eşti prea implicat, zise Nolan. Lasă-ne să ne 
facem treaba 

- Dacă nu e vinovată, vom afla. lar dacă ea a 
facut-o, vom afla şi asta. 

Îşi îndreptară cu toţii privirile spre monitor. Rusty 
aşteptase în tăcere ca avalanşa de suspine să se 
potolească, iar acum o întreba încet: 

- Doriţi ceva de băut? Cafea? Apă? O Coca-Cola? 

- Apă, reuşi ea să spună cu vocea răguşită. 
Mulţumesc. 

Îi aduse o cană cu apă, iar Cahill privi cum ia 
câteva înghiţituri cu mare grijă, de parcă îi era teamă 
că avea să le vomite imediat. Ce s-a întâmplat după ce 
aţi simţit mirosul? 

începu din nou să se legene încet de ţi se 
frângea inima să o priveşti. 

- Am... aproape că am luat-o la fugă. Ştiam ce 
înseamnă mirosul acela. Când l-am descoperit pe 
judecător mort, am simţit... acelaşi miros. Am simţit că 
nu pot să intru. Am vrut să o iau la fugă. 

- Aţi fugit? 

Ea clătină din cap. 

- Mi-am repetat că nu putea fi vorba de aşa 
ceva, că îi era cuiva rău şi nimic altceva. Că era vorba 
de un virus la stomac. Treaba mea era să mă ocup de 
astfel de lucruri, să curăţ mizeria.... Vocea i se stinse 
din nou. 

- Cum aţi procedat? 


- M-am dus în uşa biroului şi m-am uitat 
înăuntru. L-am văzut... zăcând acolo. Avea gâtul îndoit. 

Involuntar, îşi lăsă capul pe umăr să arate poziţia 
în care se afla Sonny Lankford. Rusty aşteptă să 
continue, dar ea se cufundă în tăcere. 

- Ce aţi făcut apoi? 

- Am mers cu spatele până în bucătărie şi am 
încercat să sun la 911. Am vrut să îl sun pe Cahill mai 
întâi. Voiam să vină lângă mine. Dar la 911... medicii... 
poate mai era nevoie de ajutorul lor. 

- Aţi încercat să sunati? 

- Nu am reuşit... Tremuram atât de tare, că n-am 
nimerit tastele. Telefonul nu voia să funcţioneze. Am 
dat cu el de masă şi s-a spart. Telefonul s-a spart. 

- Aţi dat cu telefonul de masă? 

- Da. 

- De ce? 

- Nu funcţiona. Nu avea ton! 

- Şi pe urmă? 

- L-am aruncat de perete. 

Sarah era cea mai stăpânită femeie pe care o 
cunoştea, gândi Cahill. Dacă îşi pierduse controlul într- 
o asemenea măsură, însemna că era în pragul isteriei. 
Era îngrozită şi suferea cumplit, iar el nici măcar nu îi 
atinsese mâna când se dusese să o vadă în bungalou. 
Nu era de mirare că se cuprinsese singură cu braţele; 
cineva trebuia să o facă. 

- Aveam nevoie de alt telefon, continuă ea 
vorbind prima oară fără să fie întrebată. Nu mai eram 
în stare să gândesc, nu îmi mai aminteam unde se află 
celelalte telefoane din casă. Nu lucrez acolo de multă 
vreme şi casa e complicată. Nu am vrut să mă duc să 
caut, fiindcă nu ştiam unde e doamna Lankford şi nu 
voiam să o găsesc, să o văd. 

Lacrimile începură să îi curgă din nou pe obraji. 

- Aşa că m-am dus în bungaloul unde stăteam 
eu. Acolo ştiu unde se află telefonul. Nu a trebuit să îl 


caut. Am sunat la 911 şi ei m-au ţinut la telefon. Am 
vrut să închid, dar nu m-au lăsat. M-au ţinut la telefon. 
- De ce aţi vrut să închideţi? 
- Cahill, zise ea cu vocea tremurată şi ochii orbiţi 
de lacrimi. Voiam să îl sun pe el. Aveam nevoie de el. 
Cahill ieşi brusc din cameră. Se duse la toaletă, 
încuie uşa, se aplecă peste toaletă şi începu să vomite. 


Capitolul 24 


Trecu ceva timp până începu să gândească din 
nou coerent, logic, iar Sarah avea acum destul timp la 
dispoziţie. Rămase singură în camera de interogatoriu 
perioade lungi de timp, întrerupte dc cele în care 
detectivul cu pistrui venea să îi pună o mulţime de 
întrebări. Dacă avea nevoie să meargă la toaletă, era 
însoţită. Dacă voia să bea ceva, i se aducea. 

Se întrebă dacă ar lăsa-o să plece în cazul în 
care încerca. Nu fusese arestată, nu i se puseseră 
cătuşe, venise aici de bună voie. Pe lângă asta, nu 
avea unde să se ducă. Nu mai putea sta în bungalou şi 
nu îi trecuse prin cap să ceară să i se strângă hainele 
şi alte obiecte de care avea nevoie ca să se mute din 
nou la hotel, iar acasă la Cahill nu se mai putea duce. 
Când începu să gândească din nou, acesta fu primul 
lucru pe care îl înţelese cu claritate. 

O credea vinovată. Credea că ea comisese 
crimele. 

Nu se apropiase de ea mai devreme în bungalou, 
ci rămăsese la distanţă, privind-o cu ochi reci. Nu mai 
era aceeaşi situaţie ca atunci când fusese ucis 
judecătorul; o suspectase şi atunci până ce îi verificase 
alibiul, dar atunci nu era nimic personal. Il înţelesese 
atunci. Dar acum... acum o cunoştea ca nimeni altul. 
Noaptea trecută, de exemplu, cu excepţia orelor cât 
fusese chemat la serviciu, şi-o petrecuseră împreună. 


Făcuseră dragoste de câteva ori. Şi cu toate acestea 
credea că plecase imediat după el, condusese până la 
casa familiei Lankford, îi împuşcase pe amândoi în cap, 
după care se oprise la magazin şi cumpărase 
îngheţată în drum spre casă. 

L-ar fi înţeles dacă şi-ar fi făcut doar meseria. Ar 
fi durut-o, dar ar fi înţeles. Insă faptul că era convins 
că e vinovată nu îl putea înţelege. 

Asta o durea atât de tare, încât nu era sigură că 
se va vindeca vreodată. Dintr-o singură lovitură tăiase 
toate legăturile dintre ei, lăsând-o să plutească în 
derivă. Se simţea ca un astronaut căruia i s-a desprins 
cablul de siguranţă şi nimeni de pe nava-mamă nu 
face niciun efort să îl recupereze. Era pierdută, plutea 
din ce în ce mai departe, dar nu îi mai păsa. 

Durerea pe care o simţise când murise 
judecătorul nu era nimic în comparaţie cu ceea ce 
simţea acum. Nu suferea numai din cauza morţii 
violente a soţilor Lankford, acei oameni prietenoşi şi cu 
picioarele pe pământ pe care ajunsese să îi 
îndrăgească atât de mult; suferea şi pentru că îl 
pierduse pe Cahill, vraja aceea care crezuse că există 
între ei. Îl iubise, dar el nu îi împărtăşise sentimentele, 
pentru că nu poţi iubi o persoană dacă nu o cunoşti cu 
adevărat, dacă nu ştii exact de ce este şi de ce nu este 
în stare. Cahill nu o cunoscuse absolut deloc. Dacă ar 
fi cunoscut-o, ar fi venit la ea şi i-ar fi spus: „Ştiu că 
situaţia arată foarte rău, dar cred în tine. Sunt alături 
de tine.“ 

In loc de asta, se uitase la ea ca la un gunoi, iar 
apoi plecase. Asta nu e dragoste. Voise să o aibă în 
patul lui, doar atât. Şi reuşise peste aşteptări, probabil. 

Inţelegea acum de ce devenise atât de otrăvit şi 
neîncrezător după ce aflase că soţia lui îl înşela. Nici 
ea nu credea că va mai putea avea încredere în cineva 
vreodată. In familia ei, sigur; pe ei se va putea baza 
oricând şi orice s-ar fi întâmplat. Dar în altcineva? 


Imposibil. Lecţiile pe care le înveţi pe pielea ta nu le 
mai uiţi niciodată. 

Pentru moment, făcu ceva total străin firii ei: se 
resemnă. Făcuse întotdeauna parte dintre acei oameni 
care, atunci când nu le place ceva, se zbat, se dau de 
ceasul morţii şi nu se lasă până nu îndreaptă lucrurile. 
Dar în situaţia de faţă nu era nimic de făcut. Nu putea 
schimba trecutul. Cahill o părăsise când avusese cea 
mai mare nevoie de el şi nu putea schimba asta oricât 
s-ar fi zbătut. 

E foarte amuzant ca un bărbat să îţi vorbească 
de căsătorie într-o zi, iar a doua zi să îţi întoarcă 
spatele. Dar nu îi venea deloc să râdă. 

Rămase pe scaunul cu spătar în camera mică de 
interogatoriu fără de ferestre şi lăsă timpul să treacă 
pe lângă ea. Nu avea de ce să se grăbească. Nu avea 
nimic de făcut şi nici unde să se ducă. 

++ + 

Locotenentul Wester îşi trecu mâna peste ţeasta 
aproape cheală. 

- Bine, zise el obosit. Ce avem până acum? O 
mai reținem, o arestăm sau o lăsăm să plece? 

Erau epuizați cu toţii. Presa vuia, primarul tuna şi 
fulgera, primăria clocotea, iar cetățenii din Mountain 
Brook erau înspăimântați. În ultima lună, trei dintre ei 
fuseseră ucişi în casele lor, ceea ce ar fi fost o ştire de 
prima pagină în orice comunitate, dar în Mountain 
Brook era înfiorător. Victimele crimelor se crezuseră în 
siguranţă cu sistemele lor de securitate şi proprietăţile 
înconjurate de ziduri, cu reflectoarele şi porţile lor 
electrice. Dar nu fuseseră mai în siguranţă decât o 
tînără mamă care locuieşte într-un cartier unde se face 
trafic intens de droguri şi care se ghemuieşte noaptea 
cu copiii ei în cadă pentru că pereţii sunt prea subţiri şi 
nu ar putea opri gloanţele care şuieră permanent pe 
stradă. 


Oamenii plăteau bani grei să locuiască în 
Mountain Brook, unde impozitele pe proprietate sunt 
zdrobitoare.  Plăteau prețuri astronomice pentru 
terenuri, pentru şcolile excelente şi pentru iluzia 
siguranței. Impozitele mari le asigurau un oraş fără 
străzi murdare şi un Departament de poliție de la care 
aşteptau să păstreze activitatea infracțională în limite 
minune şi să rezolve prompt cazurile apărute. Când 
oamenii care locuiesc în case de milioane de dolari 
pierd iluzia siguranţei, nu se sfiesc să îşi arate 
nemulţumirea. Asta îl supăra pe primar, ceea ce Îl 
supăra pe căpitan la rândul lui etc., etc. lar presiunea 
se răsfrângea asupra diviziei de detectivi, care trebuia 
să producă rezultate, altfel... 

Rusty Ahern consultă hârtiile din faţa lui. 

- Bun. Uite care e părerea mea: avem trei 
cartuşe folosite, care după testele preliminare par să 
se potrivească cu glonţul care l-a ucis pe judecătorul 
Roberts. Nu avem amprente edificatoare în nici unul 
dintre cazuri. Nu avem nicio probă concretă, în afară 
de cele trei cartuşe. Nu avem nici un indiciu de intrare 
forţată în nici una dintre cele două case, ceea ce arată 
că victimele îl cunoşteau pe criminal şi că i-au deschis 
uşa. Avem o încuietoare asupra căreia s-a tras un 
glonţ. Printre apelurile primite la telefonul soţilor 
Lankford se numără şi unul dat de la un telefon public 
din Galleria, acelaşi de unde s-a dat ultimul telefon 
primit de judecătorul Roberts. Nu ştiu ce părere aveţi 
voi, dar mie toate astea îmi indică faptul că 
domnişoara Stevens nu a comis nici una dintre crime. 

- Cum ai ajuns la concluzia asta? întrebă Nolan. 
N-am înţeles. 

- Nu avea niciun motiv să sune dinainte ca să se 
asigure că porţile electrice i se vor deschide, că 
victimele erau acasă ori alte chestii de genul ăsta, 
explică Cahill. Avea acces deplin în ambele case. Putea 
intra oricând nestingherită. 


- Bun. Şi care ar fi mobilul? întrebă Ahern. Asta 
mă înnebuneşte. Din casa judecătorului nu s-a luat 
nimic.  Domnişoara Stevens primeşte o sumă 
considerabilă prin testament, dar va dura destul până 
când acesta va fi autentificat. Nu-i acelaşi lucru ca 
atunci când primeşti un cec imediat după 
înmormântare. Şi, cum ai subliniat şi tu, doctore, nu 
duce lipsă de bani. 

- Asta nu înseamnă nimic, zise Nolan. Sunt unii 
care vor tot timpul mai mult. Şi nu uitaţi de inelul cu 
diamant care a dispărut. O piatră care valorează un 
sfert de milion poate atrage atenţia multora. In plus, 
există şi destui nebuni pe lume. 

Cahill făcu eforturi să se stăpânească. 

- Dar ea nu e nebună. E mai sănătoasă şi mai 
echilibrată decât oricine. Nolan, dacă mai spui o dată 
că m-a ameţit cu farmecele ei, îţi bag dinţii pe gât. 

Îşi săriseră deja la gât de câteva ori în ziua 
aceea. Erau amândoi obosiţi şi nervoşi, iar Nolan avea 
obiceiul de a merge prea departe cu tachinarea. 

- Potoliţi-vă, băieţi, îi calmă Wester. Doctore, ce 
e cu fotografia pe care ai obținut-o în cazul 
judecătorului? A fost arătată vecinilor familiei 
Lankford? 

- Nu încă. Ne-am concentrat cu toţii asupra lui 
Sarah. 

- Bun, atunci fă-o să circule. Ultimul apel primit 
de soţii Lankford a venit de la acelaşi telefon public, 
aşa că individul ăla trebuie să fie omul nostru. 

- Dar tot nu are nicio logică, se împotrivi Nolan. 
Nimic nu a fost luat din casa judecătorului, aşa că 
singurul motiv ar fi banii lăsaţi prin testament. Ce dacă 
durează până va fi autentificat? Tot îi va obţine în cele 
din urmă. A lucrat pentru Roberts, iar acesta a fost 
împuşcat. A lucrat pentru soţii Lankford şi au fost şi ei 
împuşcaţi. Nu vi se pare că există un anumit şablon 
aici? 


- Şi care ar fi teoria ta în legătură cu individul din 
fotografie? întrebă Wester. 

- E simplu. Lucrează împreună. E singura 
explicaţie. Ea pătrunde înăuntru şi obţine toate 
informaţiile - codurile alarmelor, cheile, tot ce trebuie. 
Nu ştiu cum hotărăsc când - adică, pentru judecător a 
lucrat aproape trei ani; de ce a aşteptat atât până să îl 
elimine? După care lucrează în casa Lankford doar 
puţin mai mult de o săptămână şi cei doi sunt 
asasinați. Poate că o fac atunci când au nevoie 
stringentă de bani. Cine ştie? Oricum, ea se asigură de 
fiecare dată că are un alibi, iar el se strecoară înăuntru 
şi rezolvă treaba. Victimele nu au habar de prezenţa 
lui până nu le apare în faţă şi apasă pe trăgaci. Nu are 
nici un fel de legătură cu victimele şi din cauza asta 
cazurile sunt atât de greu de rezolvat. 

- Ai cumva sistem de alarmă în casă? întrebă 
Cahill. 

- Da, sub formă de câine. 

- Atunci ţin să te anunţ că victimele nu aveau 
cum să nu // audă pe ucigaş intrând. In ambele case, 
de câte ori se deschide o uşă sau o fereastră, se 
declanşează un semnal de alarmă. Dacă nu te aştepţi 
să intre nimeni, te duci să verifici ce se întâmplă, nu? 
Nu stai liniştit în fotoliu şi aştepţi. 

- Poate credeau că era ea. 

- Soții Lankford ştiau că e plecată până marţi 
dimineaţă. 

Wester se încruntă. 

- Vrei să spui că în ambele cazuri victimele l-au 
cunoscut pe criminal. 

- Mie aşa mi se pare. 

- Şi că avem acelaşi ucigaş în ambele cazuri. 

Se uitară cu toţii unul la altul. 

- Tot ne lipseşte o piesă esenţială, zise Ahern. 
Mobilul. 

- Banii, cum v-am tot spus. 


- lar eu ţi-am tot spus, zise Cahill pierzându-şi 
răbdarea, că banii nu reprezintă un mobil decât dacă 
ucigaşa e Sarah. 

- Sau dacă ea a comandat crimele. 

- Dar victimele l-au cunoscut pe ucigaş, care cel 
mai probabil e bărbatul care a sunat de la telefonul 
public. Chiar tu ai spus că aşa-zisul ei partener nu 
trebuia să aibă nicio legătură cu victimele. Aşa că ori l- 
au cunoscut, ori nu l-au cunoscut. Dacă nu-l 
cunoşteau, cum l-au lăsat să intre în casă? De ce s-ar fi 
aşezat judecătorul Roberts comod în fotoliu ca să stea 
de vorbă cu el? Criminalul era un cunoscut şi al lui 
Robert, şi al soţilor Lankford. 

- La dracu'! exclamă Nolan încruntându-se cu 
ochii la tăblia mesei şi gândind intens. 

- Deci omul nostru e o persoană cu care aveau 
legături de afaceri sau care se învârtea în aceleaşi 
cercuri. Presupunerea men e că aveau legături de 
afaceri, zise Cahill. judecătorul Roberts era trecut de 
optzeci de ani şi nu mai mergea la petreceri. Avea 
cercul lui de prieteni cu care juca pocher şi asta era 
tot. Insă continua să aibă interese de afaceri, iar de 
Sonny Lankford nici nu mai vorbesc. 

- Privind situaţia din unghiul ăsta, s-ar putea ca 
mobilul să fie tot banii până la urmă, remarcă Ahern. 
Trebuie să aflăm ce afaceri sau interese financiare 
aveau în comun şi dacă nu a existat vreo tranzacţie 
care a mers prost şi din care ei au ieşit cu bine, însă o 
altă persoană a pierdut tot. 

- In cazul ăsta ar fi o pură coincidenţă că Sarah 
Stevens s-a întâmplat să lucreze pentru Roberts şi 
pentru Lankford în momentul în care au fost ucişi, zise 
Wester. lar asta e o prostie. Astfel de coincidenţe sunt 
practic imposibile. 

- Poate că nu e chiar atât de imposibil cum crezi, 
spuse Ahern mâzgălind cu furie în agendă în timp ce 
îşi punea gândurile în ordine. Câţi oameni îşi pot 


permite un majordom, în special unul cu salariul pe 
care îl cere Sarah Stevens? Nu prea mulţi. Cercul 
trebuie să fie restrâns, chiar şi în Mountain Brook. 
Majoritatea celor de pe-aici lucrează din greu să îşi 
plătească impozitele şi ipotecile şi să îşi ţină copiii în 
şcoală. Cei cu adevărat bogaţi care îşi pot permite s-o 
angajeze se cunosc probabil între ei, de la reuniuni sau 
prin contacte de afaceri. Trebuie să îşi scoată banii de 
undeva, nu? Eu zic că afacerile sunt veriga de 
legătură. 

- Multe companii au avut probleme anul trecut. E 
posibil ca cineva să fi luat vreo plasă şi acum vrea să- 
şi plătească poliţele, dezvoltă Wester scenariul. 

Până acum era singurul ce părea mai verosimil 
decât toate celelalte teorii pe care le luaseră în 
considerare. 

- Bun, am să merg la căpitan cu chestia asta. O 
să dăm o declaraţie de presă destul de vagă ca să nu îl 
sperie pe individul asta. A ucis deja trei oameni şi s-ar 
putea să fi prins gustul. Nu mai vrem alte cadavre în 
oraşul ăsta. 

Se uită la Ahern. 

- Poţi să îi dai drumul domnişoarei Stevens. Du-o 
cu maşina la un motel şi pune pe cineva să îi aducă 
nişte haine. Şi în niciun caz nu poate să stea la tine, i 
se adresă direct lui Cahill. Vreau să păstrezi distanţa 
faţă de ea deocamdată. Presa o să ne sară în cap 
pentru că i-am dat drumul şi dacă vreun reporter o 
urmăreşte şi descoperă că stă cu un detectiv al poliţiei 
din Mountain Brook, ne-am ars cu toţii. E clar? 

Cahill ştia că e mai înţelept ca Sarah să nu stea 
acum la el, dar nu avea de gând să se ţină la distanţă 
de ea. Avea nişte greşeli majore de îndreptat şi nu 
putea să aştepte până la rezolvarea cazului. Felul în 
care plânsese spunând câtă nevoie avusese de el Îi 
arsese sufletul toată ziua. Intrase în plin coşmar azi- 
dimineaţă, cu atât mai cumplit cu cât fusese o 


repetare a scenei cu judecătorul Roberts. Era la 
pământ, iar el nu se apropiase de ea, nu o luase în 
braţe. Fusese singură toată ziua, legănându-se încet 
înainte şi înapoi, cuprinzându-se singură cu braţele. 
Mai rău decât atât, ştia că el o crezuse vinovată. 

Nu se putea justifica prin faptul că îşi făcuse 
doar meseria; era vorba de o lipsă de încredere atât de 
flagrantă, încât nu ştia dacă va putea să recâştige 
ceva din terenul pierdut. Dar avea de gând să îşi dea 
sufletul încercând. Dacă trebuia să se târască în coate 
şi în genunchi, la propriu şi la figurat, ca să îi obţină 
iertarea, atunci avea să îşi tocească la genunchi toţi 
pantalonii din garderobă. 

Sarah era foarte fragilă acum. Îşi amintea cum 
nu putuse să mănânce nimic după ce fusese ucis 
judecătorul; astăzi era sigur că nu mâncase nimic de la 
micul dejun, iar asta i se părea că fusese cu o mie de 
ani în urmă. | se oferise de mâncare, dar refuzase 
clătinând tăcută din cap. De obicei ea era cea 
puternică în momente de criză, însă acum avea nevoie 
de cineva să îi poarte de grijă. 

Primul lucru care trebuia făcut era să i se aducă 
lucrurile de la bungalou şi să i se reţină o cameră la 
hotel sub un nume fals, ca să se poată odihni în linişte. 
Ahern avea să se ocupe de asta. 

Dar în niciun caz nu avea să o lase să plece fără 
să îşi ceară scuze, chiar dacă nu va fi dispusă să îl 
asculte. Străbătu holul scurt şi deschise uşa camerei 
de interogatoriu. Ea ridică privirea, apoi îşi feri iute 
ochii. Era încă palidă, cu faţa trasă şi ochii opaci. 
Venind atât de repede după uciderea judecătorului, 
ceea ce se întâmplase o lovise din plin. 

Intră în cameră şi închise uşa. Camera fixată în 
tavan era închisă pentru moment, aşa că nu îi urmărea 
nimeni. Dacă simţea nevoia să îl plesnească, putea să 
o facă. Dacă voia să îi dea un picior în boaşe, putea 
face şi asta. Putea suporta orice din partea ei, numai 


să îl ierte. Dar rămase împietrită, chiar şi când se 
aşeza pe vine lângă scaunul ei ca să îi vadă faţa. 

- Ahern o să te ducă la un hotel ca să te poţi 
odihni, zise el încet. O să îţi strângem lucrurile şi o să 
ţi le aducem acolo. O să îţi ia o cameră sub un nume 
fals ca să nu te găsească reporterii. 

- Nu mă arestaţi? întrebă ea cu vocea slabă şi 
lipsită de orice expresie. 

- Sarah... ştim că nu tu ai facut-o. 

- De unde ştiţi? Au apărut probe noi? Azi- 
dimineaţă erai sigur că sunt vinovată. 

Nu îl acuza, nu exista niciun fel de resentiment 
în cuvintele ei; enunta doar o situaţie de fapt. Simţi că 
pusese sute de kilometri între ei, între ea şi restul 
lumii. Era singurul mod în care putea face faţă. 

- M-am înşelat, zise el simplu. Îmi pare rău. Nu 
am cuvinte să îţi spun cât de rău îmi pare. Coincidenţa 
m-a lovit în plin şi nu m-am putut gândi decât că ai 
plecat de acasă azi-noapte după ce ara fost chemat la 
serviciu. 

- Înţeleg. 

Lipsa oricărei inflexiuni în vocea ei îl lovi ca un 
cuţit. 

- Dar mă şi ierţi? 

- Nu. 

- Sarah... 

Întinse mâna spre ea, dar se trase brusc înapoi. 

- Nu mă atinge. 

El îşi lăsă mâna să cadă. 

- Bine. Deocamdată. Ştiu că am făcut-o de oaie, 
dar nu renunţ la tine. Nu mai avem mult şi rezolvăm 
cazul ăsta şi atunci... 

- Nu depinde de tine, îl întrerupse ea. 

- Ce anume? Ce nu depinde de mine? 

- Dacă renunţi la mine sau nu. Nu vei avea de 
ales. 


Simţi că i se cască pământul sub picioare. Dacă 
o pierdea... dar nu, asta nu avea să se întâmple. 
Refuza să se dea bătut. După ce va trece peste şocul 
iniţial, îl va asculta. Sarah era cea mai rezonabilă 
persoană pe care o cunoştea. Şi dacă nu va fi dispusă 
să îl asculte, va apela la alte metode. Avea să facă 
orice ca să rămână a lui. 

- O să vorbim mai târziu, spuse el făcând un pas 
înapoi ca să îi dea spaţiul de care avea nevoie acum. 

- Nu mai are niciun rost. 

- Ba are tot rostul din lume. O să-ţi dau un pic de 
spaţiu şi de timp acum, dar să nu crezi vreodată că am 
renunţat. Niciodată. 

- Ar trebui să o faci, replică ea, continuând să 
privească fix spre perete. 

Un sfert de oră mai târziu, Ahern o scoase pe 
ieşirea din spate şi o conduse prin parcare la maşina 
lui. Reporterii de presă şi de televiziune strânşi în faţă 
îi văzură şi operatorii reuşiră să filmeze ceva, dar asta 
fu tot. Un tip mai întreprinzător sări în maşina sa şi 
începu să îi urmărească, dar drumul îi fu blocal de un 
Jaguar alb care îi apăru brusc în faţă şi, până să se 
înscrie în trafic, atât maşina fără însemne a poliţiei, cât 
şi jaguarul alb dispăruseră. 


Capitolul 25 


Trevor Densmore avu cel mai mare şoc din viaţa 
lui auzind la ştiri că poliţia o reţinuse pe Sarah ca 
suspectă. Era îngrozitor. Cum puteau... ei bine, nu 
exista nici urmă de dovadă împotriva ei. Absolut nici 
una. Cum ar fi putut să existe? Fusese neglijent seara 
trecută şi lăsase acolo cartuşele, fapt care l-a îngrijorat 
într-o oarecare măsură, dar între acestea şi Sarah nu 
se putea stabili nicio legătură. Cât despre el, tot ce 


trebuia să facă era să scape de pistol - după ce 
ştergea mai întâi seria, bineînţeles. Ura să se preocupe 
de astfel de amănunte minore, dar nu putea să îi ceară 
secretarei să se ocupe de asta, nu-i aşa? 

Cel mai important lucru era să se asigure că 
totul era în regulă cu Sarah. Arăta atât de palidă în 
imaginile prezentate la ştiri. Ea fusese cea care 
descoperise şi cadavrul judecătorului Lowell Roberts, 
fostul ei patron, şi pe cele ale soţilor Lankford, ceea ce 
o punea în postura acelor infractori care provocau 
incendii, apoi tot ei anunţă poliţia ca să înlăture orice 
bănuială ce ar fi putut fi îndreptată asupra lor. Poliţia 
nu putea fi dusă de nas cu asemenea tactici şi asta 
probabil că explica de ce era suspectată, dar, 
Dumnezeule mare... îi făcuse atâta rău! 

Nicio clipă nu îi trecuse prin cap că ea avea să 
descopere cadavrele. Nici măcar o clipă. Ar fi trebuit 
să îşi dea seama, pentru că era logic că aşa se va 
întâmpla; era foarte conştiincioasă, ceea ce însemna 
că se va prezenta la serviciu dis-de-dimineaţă. O 
făcuse să treacă prin nişte şocuri îngrozitoare. Nu avea 
cum să fi aranjat ca altcineva să descopere cadavrele, 
dar ar fi putut să arunce o pătură sau ceva peste ele. 
Oamenii în ziua de astăzi folosesc tot felul de huse, ca 
nişte cuverturi pentru mobilă, pe care el personal nu le 
suporta. Dar s-ar fi putut folosi de ele ca să o 
scutească pe Sarah de şoc, măcar în parte. 

Fu atât de tulburat de nesocotinţa sa, că o puse 
pe secretară să îi anuleze toate întâlnirile şi plecă de la 
birou devreme. Ce era de făcut, ce era de făcut? 

În primul rând trebuia să o scoată de la poliţie, 
dar cum? Nu putea să se apuce pur şi simplu să sune 
la poliţie şi să le ceară să fie eliberată fără să dea 
anumite explicaţii pe care nu avea chef să le dea. 
Brusc, îi veni o idee strălucită. Era riscantă, dar merita 
dacă se solda cu eliberarea lui Sarah. 


Cu toată eficienţa lui, îi luă câteva ore să îşi ducă 
la îndeplinire ideea. După aceea, neştiind ce altceva să 
mai facă, se duse la primărie, opri în parcarea băncii 
din vecinătate şi aşteptă. Nu voia să stea printre 
şacalii care pândeau în furgonetele lor echipate cu 
antene satelit şi videocamere şi nici nu avea idee cât 
va dura până ce efectele planului său aveau să fie 
descoperite. Dar în clipa în care Sarah avea să fie 
eliberată, voia să fie acolo şi să îşi ofere sprijinul. 

Ei bine, analizând totul, lucrurile nu ar fi putut 
ieşi mai bine. Avea să fie tulburată, în căutarea unui 
refugiu sigur pe care el i-l putea oferi, dar şi mult... 
mult mai multe. 

Îşi alesese cu grijă locul, iar când trebuia să îşi 
schimbe unghiul de observaţie ca să vadă mai bine ce 
se petrecea - era atât de frustrant să nu ştie exact ce 
se întâmplă - putea să se plimbe pur şi simplu pe 
trotuar, ca şi când s-ar fi dus la curăţătorie sau ceva 
de genul ăsta. 

Norocul era de partea lui, ca întotdeauna. 
Aşteptarea îl exasperă din ce în ce mai tare - cretini 
incompetenţi! De ce le lua atât de mult? Chiar în clipa 
când răbdarea lui ajunse la limită şi se hotărî să plece 
acasă - la urma urmelor nu putea să prindă rădăcini 
acolo o văzu pe Sarah ieşind din departamentul de 
poliţie pe o uşă laterală din spatele clădirii. Era însoţită 
de un bărbat, probabil un detectiv, care o conducea 
spre parcarea poliţiştilor. Bineînţeles că şi reporterii îi 
observară imediat când se urcară într-o maşină fără 
însemnele poliţiei. Unul dintre ei alergă la maşina sa şi 
urcă în grabă, dar Trevor sincroniză totul perfect, 
înscriindu-şi la tanc Jaguarul în trafic ca să îl blocheze. 
Din spate mai veneau şi alte maşini, aşa că blocajul fu 
complet. 

Trevor se luă după maşina fără însemne, lăsând 
cel puţin o maşină între ei. Incepea să se priceapă 
foarte bine la asta. 


Oare unde o ducea? Înapoi la casa familiei 
Lankford? Imposibil. Dar ea nu avea unde să stea în 
altă parte. Probabil că acasă la un prieten, sau la un 
hotel. Vestea bună era că în mod evident nu fusese 
arestată, doar reţinută şi interogată, iar acum 
ajunseseră la concluzia că nu aveau niciun motiv să o 
mai reţină. Nu avea prea multe cunoştinţe despre 
procedurile poliţiei, dar ştia că în cazul unei arestări ar 
fi fost reţinută până la audiere, unde s-ar fi hotărât 
dacă se aprobă eliberarea pe cauţiune sau nu. 

Acum trebuia să îi urmărească şi să afle unde o 
duceau, apoi avea să decidă cum să o abordeze. De 
data aceasta avea să vină la el. Era sigur de asta. 

- Aveţi vreo preferinţă? o întrebă detectivul 
Ahern. În privinţa hotelului, vreau să spun. 

- Mi-e indiferent. 

Ahern îi aruncă o privire încurcat. Intrase în 
camera de interogatoriu încredinţat, ca toţi ceilalţi, că 
era vinovată. Reacţiile ei din timpul interogatoriului, ca 
şi gândirea logică, îl convinseseră că, de fapt, nu era. 
În mod normal nu avea timp să se preocupe de 
tulburarea oamenilor; în meseria lui, asta era normal 
şi, dacă nu făceau crize de isterie începând să arunce 
cu obiecte şi să dea cu pumnii, îi lăsa să îşi rezolve 
problemele singuri. Acum însă lucrurile stăteau altfel; 
datorită relaţiei pe care o avea cu Cahill, era una de-a 
lor. Situaţia era mult mai subiectivă. 

- Locotenentul i-a spus doctorului să păstreze 
distanţa de dumneavoastră până se liniştesc lucrurile. 
Presa ar înnebuni dacă ar afla că locuiţi cu el. 

- Nu locuiesc cu el, zise ea sec. 

Avea să intre în rahat până la genunchi, era 
conştient de asta, dar îi dădu înainte. 

- Dacă nu vine să te vadă prea des, ăsta e 
motivul. Deşi ar vrea să vină. Apropo, toată ziua ne-a 
pisat la cap că eşti nevinovată. Crede în tine, Sarah. 


Ne luptăm din toate puterile să rezolvăm cazul ăsta, 
iar el... 

- Domnule detectiv Ahern! 

- Ce este? a 

- Mai taci odată. Işi rezemă capul de scaun şi 
închise ochii. 

Ce-o fi având? se întrebă Ahern. Fu salvat de 
telefon. Ascultă nevenindu-i să creadă, făcând ochii 
mari. 

- Pe toţi dracii! explodă el. 

Sarah tresări puternic, iar el avu impresia că 
aţipise în acele câteva secunde. 

- Ce este? 

- A mai avut loc o crimă, zise el şi apăsă 
acceleratorul. Dacă n-ai nimic împotrivă, te duc la 
Mountain Brook Inn. E aproape, iar eu trebuie să ajung 
cât mai repede la locul faptei. 

- În regulă. 

- Pare acelaşi modus operandi, Sarah, zise el 
agitat. O să aflăm mai multe după primele investigaţii, 
dar dacă lucrurile stau aşa, eşti complet absolvită. 
Presa nu te va mai deranja. 

- De ce? clătină ea din cap. Cine? 

- Nu ştiu, am doar adresa. Dar se pare că crima a 
fost comisă recent, acum câteva ore. Nu aveai cum s-o 
faci tu. 

Mâinile i se încleştară pe volan. 

- La dracu'! Avem de-a face cu un maniac. 

Când ajunseră la hotel, ea îi spuse: 

- Lasă-mă în faţă. Imi iau singură o cameră, 
adăugă ea ridicând din umeri. Acum nu mai contează 
dacă se află că stau aici, nu? S-ar putea să primesc 
câteva telefoane, dar n-or să dea năvală la uşa mea. 

Dat fiind ultimul incident, trecuse de la suspect 
la... ce anume? Martor? Ghinionistă incredibilă? 

- Fă-mi un serviciu, zise Ahern. Înregistrează-te 
sub un nume fals oricum. Spune că eşti Geraldine 


Ahern - ăsta e numele mamei mele. Aşa te vom putea 
găsi. 

- Bine, conveni ea. 

Nu îi păsa prea mult. În clipa aceasta, chiar nu îi 
păsa dc nimic. Voia doar să fie singură şi să doarmă. 
işi luă poşeta şi cobori din maşină. Înainte să închidă 
uşa, Ahern se aplecă şi îi spuse: 

- O să trimitem pe cineva să îţi aducă hainele. 
Stai liniştită. 

Va trebui să stea liniştită, gândi ea privind în 
urma maşinii, pentru că nu avea cum să plece nicăieri, 
decât dacă chema un taxi. TrailBlazer-ul era încă 
acasă la familia Lankford. 

Era atât de sleită, că rămase câteva clipe lungi 
încălzindu-se la soarele sfârşitului de după-amiază, 
încercând să scape de frigul care părea că îi 
pătrunsese în oase. Ce va face dacă cei de la recepţie 
refuzau să o lase să stea acolo? Figura şi numele ei 
apăruseră probabil la ştiri toată ziua. Puteau chiar să 
creadă că a fugit din arest, deşi dacă lucrurile ar fi stat 
aşa nu ar fi avut nici un sens să încerce să îşi ia o 
cameră la un hotel din apropiere. 

Evenimentele zile o copleşiră dintr-o dată, 
zdruncinându-i şi puţina putere care îi mai rămăsese şi 
făcând-o să se clatine pe picioare. Închise ochii 
încercând să îşi recapete controlul. 

- Domnişoară Stevens? auzi ea o voce ezitantă. 
Sarah? 

Ameţită, deschise ochii şi se trezi faţă în faţă cu 
un bărbat care i se păru cunoscut, deşi nu îşi dădea 
seama exact de unde. Stătea la câţiva metri distanţă, 
privind-o îngrijorat. Nu îl auzise apropiindu-se. 

- Te simţi bine? întrebă el timid. 

Işi aduse aminte de unde îl ştia. Sâmbătă seara. 
La petrecere. 

- Domnul Densmore, spuse ea. 

Păru încântat că îl ţinuse minte. 


- Te rog, spune-mi Trevor. M-am gândit la tine 
toată ziua, draga mea. E îngrozitor ce s-a întâmplat. 
Cât de speriată trebuie să fii! 

| se puse un nod în gât şi îl privi fix. După felul în 
care fusese tratată toată ziua, compătimirea şi 
blândeţea lui aproape că o dădură gata. 

- La ştiri au lăsat să se înţeleagă că poliţia te 
suspectează, dar asta e ridicol. Cum să faci tu aşa 
ceva?! Ai de gând să stai aici pentru moment? 

- Eu... înghiţi greu. Nu mi-am luată încă o 
cameră. 

- Atunci hai să intrăm şi să îţi reținem o cameră 
ca să te poţi odihni. Ai mâncat ceva azi? Mi se pare că 
e o cafenea prin apropiere. Aş fi onorat dacă ai 
accepta să iei masa cu mine. 

Era practic un străin, nu o văzuse decât o dată şi 
avea mai multă încredere în ea decât Cahill. Resimţi 
diferenţa dintre ei ca o lovitură peste faţă şi se clătină. 
Nu îşi dădu seama de asta până nu simţi mâna 
domnului Densmore pe braţ. 

- Draga mea, de-abia te mai ţii pe picioare. Vino 
cu mine. O să fie mai bine după ce mănânci ceva, îţi 
promit. 

Era atât de bine să îl lase pe el să preia frâiele. 
Şi cele mai mici acţiuni i se păreau imposibil de 
înfăptuit în clipa asta; era o uşurare să nu fie nevoită 
să hotărască nimic, nici măcar ce avea să mănânce. 
Se trezi în cafenea, iar el comanda pe un ton scăzut 
ceai fierbinte şi supă pentru ea, făcând comentarii 
amabile care nu cereau un răspuns, dar creau în jurul 
ei o zonă tampon şi îi îndepărtau gândurile negre. 
Toată ziua în mintea ei se perindaseră aceleaşi scene 
şi aceleaşi gânduri oribile, iar el i le alungă. Îl ascultă 
pentru puţină vreme şi îşi permise să uite de tot. 

Insistă cu blândeţe, dar asiduu să mănânce. 
După o zi în care se simţise asaltată din toate părţile, 
era bine să aibă cineva grija de ea. Se sili să mănânce 


jumătate din bolul de supă şi să soarbă din ceaiul 
fierbinte. Se mai încălzi puţin, dar mintea îi era tot 
înceţoşată şi fu surprinsă când auzi dintr-o dată ce îi 
spunea domul Densmore. 

- Tot mai vreţi să mă angajaţi? întrebă ea 
năucită. 

El roşi şi îşi făcu de lucru cu linguriţa învârtind-o 
în ceaşca de ceai, apoi o aşeză pe marginea 
farfurioarei. A 

- Ştiu că nu e deloc momentul, spuse el. Imi cer 
scuze. E jenant. 

- Nu, nu e vorba de asta, zise ea repede. Doar 
că... îmi pare rău, dar sunt atât de obosită că nu mă 
pot concentra. Vă mulţumesc foarte mult pentru 
ofertă, domnule Densmore, dar... s-ar putea să fie 
periculos. Toţi cei pentru care lucrez par să... 

Se opri brusc cu buzele tremurându-i, incapabilă 
să continue. 

- Nu are niciun fel de legătură cu tine, zise el cu 
fermitate. E doar o coincidenţă îngrozitoare. S-a 
anunţat la ştiri că a mai fost încă un incident, ceea ce 
dovedeşte că nu eşti implicată în niciun fel. 

Presa se mişca repede azi dacă ultima crimă 
apăruse deja la ştiri, gândi ea obosită. Erau în stare de 
alertă maximă, monitorizând aparatele de emisie- 
recepţie ale poliţiei şi apelurile la 911, deci era posibil 
să fi ajuns acolo chiar înaintea poliţiei. 

Încă o persoană îşi pierduse viaţa. Ar fi trebuit să 
se cutremure pentru victimă şi pentru familia acesteia, 
dar nu putea simţi decât uşurare că nu fusese acolo. 

- Oferta mea rămâne în picioare, insistă el 
zâmbind în felul lui plin de timiditate. Am fost 
impresionat de abilităţile tale când te-am văzut la 
televizor şi convingerea mi s-a confirmat din nou 
sâmbăta trecută. Gândeşte-te la asta te rog. 
Proprietatea mea e vastă; m-am descurcat cu personal 
angajat cu jumătate de normă, dar ar beneficia mult 


de pe urma unei supravegheri experte şi permanente. 
E un loc foarte liniştit şi am un excelent sistem de 
securitate. 

Îşi simţea capul de parcă era umplut cu vată, dar 
un lucru îi era clar: de data aceasta ofertele de serviciu 
nu aveau să mai curgă cum se întâmplase după 
moartea judecătorului. După uciderea soţilor Lankford 
avea să fie privită ca un fel de piază- rea, deşi ultima 
crimă dovedea că nu ea era vinovata. Nu mulţi aveau 
să îşi dorească pe cineva ca ea în casă. Probabil că nici 
domnul Densmore nu ar fi vrut-o dacă nu ar fi 
cunoscut-o deja şi nu ar fi avut ocazia să îşi formeze o 
părere despre caracterul ei. 

Ar fi trebuit să îşi acorde timp şi să caute pe 
îndelete un alt post. Să dea anunţuri în ziarele din 
Atlanta şi Palm Beach, poate chiar şi în cele de New 
Orleans. Putea sta la părinţii ei în timpul acesta, 
presupunând că poliţia avea să îi permită să 
părăsească zona. În momentul acesta, chiar cu noua 
turnură pe care o luase situaţia, nu era deloc sigură de 
asta. 

Cel mai simplu era să accepte oferta aceasta 
care îi pica din cer. Îi va asigura o locuinţă şi îi va 
ocupa mintea. Când avea să îşi revină şi să se simtă 
mai bine, putea lua o decizie definitivă. 

- Trebuie să fiu sinceră cu dumneavoastră, 
domnule Densmore. După cele întâmplate, nu cred că 
vreau să rămân în zona acesta. Vă sunt 
recunoscătoare pentru ofertă şi dacă vă mai 
interesează să mă angajaţi ştiind că poate fi doar ceva 
temporar... 

- Mă interesează, zise el repede. Înţeleg perfect 
ce simţi. După ce lucrurile se vor linişti şi te vei 
familiariza cu proprietatea mea, sper că te vei 
răzgândi în legătură cu plecarea. 

Ea respiră adânc. 

- În cazul acesta, vă accept oferta. 


Capitolul 26 


Numele victimei era Jacob Wanetta, cincizeci şi 
şase de ani, preşedinte şi director general al firmei 
Wanetta Advertising. Locuia pe Cherokee Road, iar el 
şi soţia lui erau pasionaţi de golf. Lucra acasă în ziua 
aceea şi era sănătos şi plin de viaţă când soţia lui 
plecase împreună cu o prietenă imediat după prânz să 
joace o partidă de golf la Mountain Brook Country 
Club, urmată de un cocteil. Le făcuse cu mâna din uşă, 
aşa că nu numai soţia lui susţinea că îl lăsase în viaţă, 
ci şi prietena ei // văzuse. Când se întorsese acasă 
după o după-amiază plăcută de golf şi gin, îşi găsise 
soţul prăbuşit lângă şemineul din birou, cu un glonţ în 
cap. 

Tehnicienii criminalişti găsiră cartuşul care se 
rostogolise sub canapea şi fu imediat comparat cu cele 
trei găsite în casa familiei Lankford. Judecând după 
urma lăsată, glonţul părea să fie de acelaşi calibru ca 
celelalte, dar trebuia să îi determine mai întâi 
greutatea ca să fie siguri. Metoda de împuşcare părea 
să fie aceeaşi. Cu excepţia doamnei Lankford, care 
fusese împuşcată între ochi, celelalte gloanţe intraseră 
prin stânga, indicând faptul că ucigaşul stătuse în 
partea stângă a victimei şi că era dreptaci. Asta putea 
fi o coincidenţă sau nu. Fiind dreptaci, se aşezase 
deliberat în partea stângă a victimei ca să aibă o ţintă 
precisă. Dacă ar fi stat în dreapta, ar fi trebuit să se 
răsucească înainte să tragă, iar asta i-ar fi dat victimei 
timp să reacționeze. 

În situaţia de faţă, nici una dintre victime nu 
avusese nicio şansă. De-abia dacă avuseseră timp să 
clipească. Excepţie făcea Merilyn Lankford, care după 
cele constatate încercase să sune după ajutor. 


Jacob Wanetta fusese un bărbat voinic şi atletic. 
Dacă vreunul dintre ei ar fi putut să se lupte, el era 
acela. Insă murise la fel ca ceilalţi - fără să opună 
niciun fel de rezistenţă. Nu existau scaune răsturnate, 
veioze trântite, nimic... doar aceleaşi semne ale unui 
criminal extrem de eficient. 

Wanetta fusese ucis în timp ce Sarah se afla la 
poliţie. Nevinovăţia ei nu putea fi pusă la îndoială şi, 
cum toate dovezile indicau că Wanetta şi soţii Lankford 
fuseseră ucişi de aceeaşi persoană, asta o scotea 
efectiv din vizorul presei. Şeful poliţiei dădu o 
declaraţie în legătură cu reținerea ei în sediu fiind 
preocupaţi de siguranţa domnişoarei Stevens, dar nu o 
consideraseră nicio clipă suspectă. Ceea ce era o 
minciună sfruntată, dar cui îi mai păsa, dacă prin asta 
interesul presei era stins? 

Ahern spusese că o lăsase la Mountain Brook 
Inn, cu instrucţiuni să îşi reţină camera sub numele 
Geraldine Ahern, numele mamei lui. Cahill ar fi vrut ca 
Ahern să fi intrat cu ea şi să se fi ocupat el de asta, dar 
înţelegea că fusese mai mult decât necesar să ajungă 
la locul crimei. Când apelul isteric al doamnei Wanetta 
fusese primit la 911, toată lumea din departament o 
rupsese la fugă ca piloţii înaintea sosirii iminente a 
unui val de bombardiere. 

De-abia făceau faţă încercând să rezolve 
problemele obişnuite ce apăreau, plus trei crime într-o 
singură zi. După ultimul incident, locotenentul Wester 
hotărî că nu mai există niciun motiv să îl ţină pe Cahill 
deoparte în cazul Lankford; nu avea decât cinci 
detectivi, aşa că avea nevoie ca toţi să lucreze la caz. 
Cahill consideră că asta îi ridicase şi restricţiile 
referitoare la Sarah, nu că ar fi intenţionat să le 
respecte întru totul, dar oricum, avea restricţii. Era 
bine să ştie că nu va avea de înfruntat niciun fel de 
consecinţe negative. 


Aproape de miezul nopţii, Wester decise că erau 
toţi prea obosiţi ca să mai dea randament. Trebuia să 
aştepte să vadă dacă tehnicienii criminalişti mai 
descoperă vreo probă concretă. Stătuseră deja de 
vorbă cu câţi vecini şi prieteni putuseră - că doar nu 
aveau cum să scoale oamenii din pat - şi, după cum pe 
exprimase Nolan, la ora aceasta târzie începuseră să 
se „prostească”. 

Cahill se gândise la Sarah toată ziua şi dintr-o 
dată îşi amint ceva. 

- Ahern, ai trimis pe cineva să îi ducă hainele? 

Ahern îi aruncă o privire inexpresivă, apoi gemu. 

- La naiba, am uitat! 

Se uită la ceas. Îşi sunase soţia cu două ore în 
urmă şi îi spusese că va ajunge acasă curând. 

- Mă ocup eu de asta, zise Cahill. 

Wester asculta şi, când nu zise nimic, Cahill îşi 
dădu seama că era liber să o facă. 

- Eşti sigur? îl întrebă Ahern aruncându-i o privire 
atotştiutoare. Poate ar fi bine să o laşi în pace câteva 
zile. 

- Nu, exact asta nu ar fi bine să fac. 

Dormise la fel de puţin ca ceilalţi - poate şi mai 
puţin având în vedere ce făcuseră el şi Sarah cu 
siropul de ciocolată noaptea trecută -, dar nu voia să 
se ducă acasă până nu o vedea. Probabil că nu avea 
niciun fel de chef să îl vadă, cu atât mai puţin la ora 
asta. 

Era o misiune grea. 

Trecu să îi ia hainele mai întâi, gândindu-se că 
nu putea să refuze să îl primească dacă îi aducea 
lucrurile. | le strânse pe toate, golindu-i debaraua şi 
punând totul în valize, presupunând că nu avea să se 
mai întoarcă acolo. Cu toate că locuise în bungalou un 
timp foarte scurt, îşi pusese deja amprenta asupra 
casei, cu cărţile, fotografiile şi colecţia ei muzicală. Se 
gândi să le strângă şi pe acelea, dar poate că nu avea 


loc pentru ele în camera de hotel şi, în plus, se grăbea 
să ajungă cât mai repede la ea. Avea nevoie de haine; 
celelalte lucruri puteau aştepta. 

Se mişcă repede, dar meticulos, neuitând să îi ia 
şi articolele de toaletă şi fardurile din baie, nici lenjeria 
intimă pe care o pusese în sertarele din debara. Nu i-a 
fost greu să îi împacheteze lucrurile; era foarte 
ordonată şi asta îi uşură treaba. Sau poate că nu 
stătuse aici destul pentru ca lucrurile să capete o viaţă 
a lor. Spera cu încăpățânare că într-o bună zi lucrurile 
ei aveau să le împingă pe ale lui de prin dulapuri, 
făcându-l să se plângă că le trebuie o casă cu mai 
multe debarale. Spera cu încăpățânare mai multe 
lucruri şi toate se învârteau în jurul ei. 

Într-un târziu, totul fu încărcat în maşina lui şi, în 
timp ce străbătea autostrada 280, o sună pe mobil, 
dar auzi imediat mesajul înregistrat care îl informă că 
abonatul nu putea fi contactat în acel moment. Era 
obişnuit să îl ţină deschis tot timpul cât se afla la el 
acasă, punându-l la încărcat în fiecare noapte, dar 
acum nu avea nici un motiv să uşureze sarcina cuiva 
de a o contacta. Mormăind, ceru la Informaţii numărul 
hotelului, iar după ce i se făcu legătura, ceru cu 
Geraldine Ahern. 

Sarah făcea parte dintre oamenii care se trezesc 
cu uşurinţă, sărind imediat din pat gata să se lupte cu 
hoţii sau să pregătească micul dejun. Incepu să se 
îngrijoreze când nu răspunse după al patrulea apel. 
Dar răspunse după al şaselea şi vocea ei i se păru 
seacă. 

- Alo? 

- Îţi aduc hainele, o anunţă el. La ce cameră stai? 

Ea nu îi răspunse imediat. 

- Lasă-le la recepţie. 

- Nu. 

- Poftim? 


Da, aşa era mai bine; în vocea ei pătrunsese un 
pic de viaţă. 

- Dacă vrei hainele, va trebui să dai ochii cu 
mine. 

- Îmi ţii hainele ostatice? 

Un pic mai multă viaţă, chiar dacă scânteia 
fusese aprinsă de indignare. 

- Dacă nu le vrei acum, le iau cum mine acasă şi 
va trebui să vii să le iei de acolo. 

- La naiba, Cahill... Se opri şi pufni pe nas 
enervată. Bine. 

Îi dădu numărul camerei, după care îi trânti 
receptorul. 

Bun. Se făceau progrese. Putea să suporte o 
ceartă. Ceea ce nu putea să suporte era să nu Îi 
vorbească deloc. Câtă vreme era de acord să stea de 
vorbă cu el, chiar dacă obținuse asta prin presiuni, 
încă mai avea o şansă. 

Ajuns la hotel, luă un cărucior pentru bagaj e, 
încărcă totul în el şi îl împinse spre lift sub ochii atenţi 
ai recepţionerului. Îşi desfăcu puţin haina, arătându-i 
insigna, şi recepţionerul îşi găsi imediat altceva de 
făcut. 

Sarah stătuse probabil lângă uşă, pentru că o 
deschise cu o smucitură înainte să apuce să bată. 
Auzise probabil scârţâitul făcut de roţile căruciorului. 
Întinsese deja mâna aşteptându-se la o valiză când 
observă cât de plin era căruciorul. 

- Ţi-am adus tot, zise el cu vocea coborâtă să nu 
îi trezească pe ocupanţii celorlalte camere. 

Se miră singur că îşi amintise de bunele 
maniere, pentru că Sarah era goală, strângând un 
cearşaf în jurul trupului. 

- M-am gândit că nu vrei să te mai întorci acolo. 

- Nu, zise ea cutremurându-se. Dar celelalte... 

- Putem să le luam mai târziu. 


Avea de gând să se folosească de orice mijloace 
ca să obţină ce dorea; luă repede două valize şi intră, 
silind-o să se dea din uşă. Le puse jos dincolo de prag 
şi se răsuci să le ia şi pe celelalte. 

Sarah de-abia apucă să le tragă într-o parte, că 
el le adusese şi pe celelalte şi închisese uşa în urma 
lui. Aprinsese toate luminile din cameră, alungând 
orice urmă de intimitate şi întinsese chiar şi cuvertura 
pe pat după ce scosese cearşaful în care era înfăşurată 
acum. 

Dar nu se îmbrăcase, deşi ar fi avut timp să o 
facă. În loc de asta, era înfăşurată într-un cearşaf, cu 
nimic pe dedesubt. Se întrebă dacă îşi dădea măcar 
seama ce dezvăluia acest lucru în legătură cu 
sentimentele ei. În mod normal ar fi spus că da, însă 
după ziua pe care o avusese, cel mai probabil nu îşi 
dădea seama. 

Îşi strânse cearşaful şi mai tare în jurul ei şi 
ridică bărbia. 

- Mulţumesc. Acum poţi să pleci. 

- Arăţi ca o fecioară victoriană protejându-şi 
virtutea, zise el mutând valizele. 

Era încă palidă, dar ochii nu mai erau umflaţi şi 
obrajii i se coloraseră puţin. Era însă un bun strateg; 
probabil că îşi dăduse seama că el căuta o ceartă bună 
care să limpezească aerul, pentru că se abţinu să îi 
dea replica şi se dădu câţiva paşi înapoi. 

- Pleacă! 

Veni mai aproape. Poate reuşea să o enerveze 
destul cât să îi tragă un pumn; în felul acesta ar fi 
trebuit să dea drumul cearşafului. 

- Fă-mă să plec, o invită el. 

- Nu mă interesează jocul ăsta, îl preveni ea, 
închizând o clipă ochii şi clătinând din cap. Dacă nu 
înţelegi de vorbă bună, îl sun pe şeful tău şi te acuz de 
hărţuire. S-a terminat. Nu a mers între noi. Şi cu asta 
basta. 


- Nu, se împotrivi el. 

Shannon îl acuzase o dată că poate să dea lecţii 
de încăpățânare unui măgar şi intenţiona să îşi 
păstreze reputaţia. 

- Sarah, te iubesc. 

Capul ei zvâcni în sus şi ochii îi erau plini de 
furie. 

- Nu e adevărat! 

Ochii lui se îngustară. 

-Ba este! 

Făcu un pas spre el ţinând cearşaful cu o mână 
şi aţintind un deget de la cealaltă spre el. 

- Nici măcar nu mă cunoşti, izbucni ea scoțând 
flăcări pe nări. Dacă m-ai fi cunoscut, dacă mi-ai fi dat 
cea mai mică atenţie, cu excepţia momentelor când 
voiai să te culci cu mine, nu te-ai fi putut gândi 
niciodată, nici măcar pentru o secundă, că aş fi 
capabilă să ucid pe cineva, cu atât mai puţin pe o 
persoană care mi-a fost atât de dragă ca M-Merilyn. 

Bărbia începu să îi tremure şi faţa i se încreţi. 

- Şi... şi l-am iubit pe judecător, articulă cu vocea 
tremurată, forţându-se să îşi reţină lacrimile. Nu poţi 
iubi o persoană dacă nu o cunoşti, iar tu nu mă 
cunoşti. 

Nu numai vocea, ci întreg corpul îi tremura. 
Cahill simţi un junghi în piept. L-a durut când îl 
acuzase că îi dădea atenţie doar ca să se culce cu ea. 
Nu îi plăceau implicaţiile cuvintelor ei. Ei doi făcuseră 
dragoste - cu frenezie şi pasiune. Nu fusese niciodată 
mai puţin de-atât. 

O vedea cum se prăbuşeşte sub ochii lui. 
Blestemă în şoaptă şi o luă în braţe, domolindu-i cu 
uşurinţă loviturile pe care i le dădea în piept cu 
pumnii; apoi se ghemui pur şi simplu la pieptul lui şi 
începu să plângă ca mai înainte, cu suspine lungi care 
o cutremurau din cap până în picioare. 


O ridică şi se aşeză cu ea în poală pe pat, 
murmurându-i cuvinte de alinare, făcând ceea ce ar fi 
trebuit să facă de dimineaţă. Dăduse drumul 
cearşafului şi îşi încleştase mâinile pe haina lui, iar 
cearşaful începu să alunece de pe trupul ei zvelt. 
Încrâncenat, îşi smulse haina din mâinile ei şi şi-o 
scoase, trăgând în acelaşi timp de cearşaf şi dând la 
iveală din ce în ce mai mult din pielea ei caldă. 

Se întinse pe pat, apoi se răsuci şi veni deasupra 
ei trăgând cearşaful cu totul. Ea continua să plângă şi 
făcu o încercare slabă de a-l recupera, însă o prinse de 
mână şi îşi cobori capul să o sărute, plimbându-şi 
mâna liberă peste sânii ei, apoi mai jos peste 
abdomenul ei plat şi în sfârşit ajunse între coapse. 

Gura ei era sărată de lacrimi. Scânci un protest 
slab, dar se arcuise deja spre el şi, când îi eliberă o 
mână, ea îi înconjură gâtul. Se mişcă rapid, îşi desfăcu 
pantalonii şi se urcă peste ea, desfăcându-i picioarele 
şi aşezându-se acolo. Işi conduse penisul spre intrarea 
în ea şi împinse. Nu era destul de umedă şi reuşi să 
pătrundă cu totul după câteva balansări. 

Scânci din nou şi rămase nemişcată ridicând 
spre el ochii plânşi, cu o expresie sfâşietoare. 

- $şşş, murmură el mişcându-se încet înainte şi 
înapoi. 

De obicei ţinea pasul cu el fie că se luptau sau 
făceau dragoste şi vulnerabilitatea de acum îl îndureră 
profund. Poate că nu era bine să o iubească acum 
când nu îi putea opune rezistenţă, dar era cel mai 
rapid mod pe care îl ştia de a restabili legătura dintre 
ei. Legătura carnală... nu doar sex, ci uniunea a două 
trupuri, cea mai primitivă metodă de a căuta alinare şi 
de a nu te mai simţi singur. 

Ar fi continuat toată noaptea dacă ar fi putut. Se 
oprea de fiecare dată când simţea începutul 
orgasmului, rămânând nemişcat până ce valul trecea, 
apoi reîncepea mişcările ritmice cât mai lent. Tot 


timpul acesta o săruta, o mângâia şi îi spunea că o 
iubeşte, încercând să obţină de la ea o reacţie de 
răspuns. Nu se concentrase niciodată asupra unei 
femei cum se concentra acum asupra lui Sarah, atent 
la fiecare nuanţă, la fiecare respiraţie şi la fiecare 
mişcare a picioarelor ei. Simţea întotdeauna ce se 
întâmpla cu ea în timp ce făceau dragoste, dar acum 
mai mult ca oricând. Avea senzaţia că întreaga lui 
viaţă depinde de actul de acum, de refacerea legăturii 
rupte de bănuielile lui. 

Dură multă vreme, dar într-un târziu coapsele ei 
începură să se mişte în întâmpinarea lui, iar degetele 
ei i se înfipseră în umeri. Îşi păstră ritmul lent, adorând 
felul în care se contracta în jurul lui de parcă ar fi vrut 
să îl păstreze înăuntru. Îi simţea pulsul bătându-i cu 
putere la baza gâtului, iar sfârcurile i se întăriseră şi i 
se înroşiseră. Tensiunea creştea în corpul ei atletic, se 
arcuia la fiecare mişcare a lui şi îi încercui mijlocul cu 
picioarele strângându-l cu putere în felul ei propriu, ca 
şi cum nu se mai sătura de el. 

Dădu capul pe spate şi scoase un geamăt adânc. 
El împinse cu putere, rămase acolo şi o simţi cum 
ajunge la orgasm. Se abţinuse atâta vreme, încât îşi 
dădu drumul şi el imediat ce îi simţi primele convulsii. 
încercă să nu mai împingă, să rămână nemişcat adânc 
în interiorul ei ca să îi sporească plăcerea şi simţi cum 
voluptatea se scurge şi prin el ca un val de ceară 
fierbinte. 

Rămase nemişcată sub el respirând greu şi 
lacrimile începură să îi curgă din nou pe la colţurile 
ochilor, prelingându-i-se pe tâmple în păr. 

- Nu pot să cred că am făcut asta, zise ea înecat. 

Forţându-se să îşi calmeze respiraţia, el se ridică 
într-un cot şi îşi plimbă degetul mare peste obrazul ei 
ud. 

- Aş face să dispară ziua asta dacă aş putea, 
spuse el răguşit. Doamne, îmi pare atât de rău! Nu pot 


să zic că de vină este meseria mea de poliţist. După ce 
m-am dovedit aşa un dobitoc având încredere în 
Shannon, n-am mai... 

- Eu nu sunt fosta ta soţie! strigă ea cu furie şi 
începu să îl lovească cu pumnii în umeri. Nu mă 
interesează ce a făcut. Dă-te... dă-te de pe mine, 
insigna ta mă zgârie pe burtă! 

La naiba! Se rostogoli într-o parte şi rămase 
culcat pe spate. Nici tocul pistolului nu şi-l scosese. 
Avusese noroc că nu îi smulsese pistolul ca să-l 
împuşte. 

Ea se ridică în fund şi îi aruncă o privire 
veninoasă, cu faţa încă udă de lacrimi. 

- Pot să-ţi spun un singur lucru, îi zise cu 
amărăciune. Mi-ai dat o lecţie dură. Niciodată în viaţa 
mea n-o să mai am încredere... 

Se opri brusc şi oftă din adâncul pieptului. 

- Doamne, Dumnezeule, încep să vorbesc exact 
ca tine! 

Cahill se ridică şi se duse în baie, unde se spălă 
şi îşi băgă cămaşa în pantaloni. Sarah se ridică, veni 
lângă el şi începu să se spele fără să îi pese că era 
goală. Ochii lor se întâlniră în oglindă. 

- Te iubesc, zise el. Asta nu se va schimba 
niciodată. 

Umerii ei se prăbuşiră. 

- Nenorocirea e că şi eu te iubesc. Dar 
deocamdată nu pot să trec peste ce s-a întâmplat. 

- O să aştept, şopti el şi îi dădu părul pe spate, 
apoi o mângâie pe obraz. Oricât e nevoie. Dar nu 
renunţa la noi doi. Nu lua decizii pripite. Ai răbdare şi 
vom vedea ce se întâmplă. 

Ea îl privi fix în oglindă şi oftă parcă a înfrângere. 

- Bine. Deocamdată. Îmi închipui că nu te-aş fi 
lăsat să faci dragoste cu mine dacă n-ar mai fi rămas 
nimic, aşa că probabil mai există speranţă. Doar că... 
dă-mi un pic de timp, da? Lasă-mă să îmi revin. 


El respiră adânc. Se simţea de parcă ar fi 
caştigat la loterie, sau de parcă urma să fie executat şi 
executarea sentinţei tocmai i se amânase. Ceva de 
genul ăsta. 

Ea se strâmbă. 

- Nu ştiu cât a fost de pripită, dar am luat deja o 
decizie. M-am angajat din nou. 

Asta îl şocă. 

- Ce? Cum? Aici? 

- Da, aici. O persoană pe care o cunoşteam mi-a 
făcut o ofertă de angajare. Venea spre hotel după- 
amiază, m-a văzut şi mi-a făcut oferta pe loc. Am 
acceptat-o. 

- Cum se numeşte? 

- Trevor Densmore. 

Vocea îi sună brusc obosită, toată energia 
recâştigată temporar părăsind-o rapid. Lui Cahill 
numele nu îi spunea nimic. 

- L-am verificat deja? 

- Nu, numele lui nu era pe lista mea de 
preferinţe. 

- Atunci de ce ai acceptat acum, dacă înainte nu 
voiai? 

- Îmi oferă un refugiu, zise ea simplu. 


Capitolul 27 


Sarah se trezi dimineaţa următoare cu dureri în 
tot trupul. Rămase întinsă încercând să găsească un 
motiv pentru care să se dea jos din pat. Deşi dormise 
adânc, se simţea la fel de epuizată ca atunci când se 
culcase noaptea trecută. Vizita lui Cahill în miezul 
nopţii avea şi ea o parte de vină. 

II trimisese acasă după aceea. Nu ar fi vrut să 
plece, dar până la urmă o făcuse, gândindu-se probabil 
că alte victorii nu mai avea de câştigat în acea noapte. 


Îi ceruse cheile maşinii ca să i-o poată trimite prin 
cineva. Bănuia că avea să i-o aducă chiar el. Ar fi făcut 
orice ca să îi câştige bunăvoința, iar ea nu ştia dacă 
asta o făcea fericită sau o făcea să izbucnească în 
plâns. Poate ambele. 

Tot nu îi venea să creadă că îl lăsase să facă 
dragoste cu ea după ceea ce se întâmplase între ei. 
Insă fusese atât de blând, iar ea avusese atâta nevoie 
să fie în braţele lui. Mirosul trupului lui era cald, 
familiar şi excitant de masculin; îi cunoştea fiecare 
părticică atât de bine, de la textura aspră a maxilarului 
la forma degetelor de la picioare. Nu voise decât să se 
ghemuiască în braţele lui şi să uite de tot, aşa că 
atunci când o luase în braţe cedase stânjenitor de 
repede. 

Nu mai fusese niciodată atât de blând sau de 
lent. Adormise simțind încă furnicături înăuntru. Dar 
acum o durea tot trupul şi simţea crampe în toţi 
muşchii. 

- La naiba, mormăi ea dorind să se întoarcă şi să 
îşi îngroape faţa în pernă din nou. 

li venise ciclul; de aceea avea crampe şi dureri. 
Chiar astăzi trebuia să îi vină, aşa că nu ar fi trebuit să 
o ia prin surprindere, dar trauma zilei precedente îi 
ştersese totul din minte. 

Se dădu jos din pat gemând. Slavă Domnului că 
avea toate lucrurile aduse de Cahill, altfel nu ştia ce ar 
fi făcut. Căută prin valize până găsi ce îi trebuia, apoi 
se duse clătinându-se în baie să îşi facă un duş 
fierbinte şi prelungit. 

Simţea că ar fi trebuit să facă ceva, dar n-avea 
ce. Situaţia nu era aceeaşi ca în cazul familiei 
judecătorului Roberts; pe ei îi cunoscuse, se ataşase 
de ei, aveau nevoie de ea. Pe Bethany şi Merrill, fiicele 
soţilor Lankford, nici măcar nu le cunoscuse. O durea 
sufletul când se gândea la ele, dar era o străină şi, 
chiar dacă i-ar fi solicitat ajutorul, nu ştia dacă mai 


poate face ceva. Nu şi de data asta. Era epuizată, 
distrusă emoţional. 

După ce îşi termină duşul, tremura de oboseală, 
dar nu avea atâta nevoie de somn cât avea de cineva 
care să o iubească necondiţionat, de cineva care să-i 
fie tot timpul alături. Scoase telefonul mobil din 
geantă, îl deschise şi o sună pe mama ei. 

- Oh, bună, iubito, o auzi. 

Părea neobişnuit de agitată. Mama lui Sarah era 
în mod normal un monument de calm, o maestră a 
organizării. Sarah se îngrijoră imediat. 

- Mamă? Ce s-a întâmplat? 

Spre groaza ei, o auzi izbucnind în plâns, dar se 
controlă imediat. Sări în picioare alarmată. 

- Mamă? 

- Nu voiam să vă sun pe nici unul încă. Tatăl 
vostru a avut nişte dureri în piept aseară. Am stat 
toată noaptea la camera de gardă; i-au făcut nişte 
analize şi au zis că nu e vorba de infarct... 

Lui Sarah i se tăie respiraţia şi se aşeză din nou. 

- Atunci ce e cu el? 

- Nu ştim. Incă mai are dureri uşoare, dar ştii 
cum e el, are tot mentalitatea aceea de infanterist 
marin şi spune că va ieşi din asta fără probleme. l-am 
făcut programare la un doctor internist pentru după- 
amiaza asta să îl consulte şi să îl mai programeze şi 
pentru alte analize, spuse mama ei şi respiră adânc. 
M-am speriat foarte tare pentru că întotdeauna a fost 
atât de sănătos. Nu l-am văzut niciodată suferind ca 
azi-noapte. 

- Pot să iau un avion după-amiază... începu 
Sarah, dar se opri întrebându-se dacă putea să plece. 

Ce îi spusese Cahill data trecută, după moartea 
judecătorului? Nu părăsi oraşul. Insă acum fusese 
absolvită de orice bănuială, aşa că nu ar fi trebuit să 
fie o problemă. Apoi îşi aminti de domnul Densmore şi 
gemu; trebuia să înceapă serviciul acolo. 


- Nu, nu e nevoie, o întrerupse mama ei pe un 
ton mai vioi. Nu a fost infarct; toate enzimele, sau ce- 
or fi alea, au ieşit normale. Nu are nici un rost să vii 
încoace pentru ceva care poate fi doar o indigestie. 
Dacă doctorul îmi spune că există motive de 
îngrijorare, te sun. 

- Eşti sigură? 

- Bineînţeles că sunt sigură. Dar destul despre 
asta. Cum îţi merge în noul serviciu? 

Sarah simţise nevoia imperioasă să plângă pe 
umărul mamei ei, vorbind la figurat, dar acum nu 
putea să o împovăreze mai tare cu problemele ei. 

- Nu a mers, zise ea. De fapt mi-am găsit deja un 
nou post şi am vrut să-ţi dau numărul de telefon. 

- Parcă spuneai că îţi plac mult oamenii aceia, 
soţii Lankford. 

Îi plăcuseră. Gâtul i se strânse şi trebui să 
înghită. 

- N-a fost vorba de asta. A intervenit ceva 
neaşteptat şi au trebuit să se mute în altă parte. 

Regretă că nu găsise o altă minciună, pentru că 
ceea ce spusese era oribilul adevăr; nu era deloc o 
minciună. 

- Se mai întâmplă. 

Ca nevastă de militar, mama ei fusese expertă în 
mutat. 

- Bine, am luat un pix. Care e noul număr? 

Sarah şi-l notase seara trecută. lşi scoase 
carneţelul şi îi dădu numărul. 

- Mă poţi suna oricând şi pe mobil, dar voiam să 
te ţin la curent. 

- Concentrează-te asupra noului post. Sunt 
sigură că tatăl tău va fi bine, deja şi-a mai revenit şi a 
început să bombăne că n-are nevoie de doctor. Va 
trebui să îl târăsc până la clinică după-amiază. 

- Sună-mă dacă ceva e în neregulă, da? 

- Sigur. 


Sarah închise şi rămase pe marginea patului 
multă vreme, copleşită de această nouă problemă. Dar 
nu putea face nimic, cel puţin pentru moment; trebuia 
să îşi poarte de grijă ca să poată acţiona în cazul în 
care mama ei avea nevoie de ea. 

Căută o aspirină printre lucrurile ei împrăştiate, 
găsi flaconul şi luă două. Apoi se prăbuşi pe pat şi 
adormi în câteva minte. 

Era aproape două când sună telefonul. Se 
întoarse şi se uită la ceas fără să îi vină să creadă, apoi 
căută telefonul. 

- Vin să îţi aduc maşina, zise Cahill. M-a adus un 
poliţist până la locuinţa familiei Lankford, aşa că va 
trebui să mă duci înapoi la secţie. 

Clipi somnoroasă. 

- Bine, îi zise ea pe un ton nesigur. 

- Te-am trezit cumva? 

- Da. Am avut o noapte grea, îi răspunse, 
lăsându-l să înţeleagă ce vrea. 

- Ajung cam în trei minute, spuse el şi închise. 

Se ridică cu greu din pat şi se duse în baie. Toate 
hainele ei erau în valize, deci mototolite. Ea însăşi 
arăta ca o sperietoare. Cahill va trebui să aştepte până 
ce se va aranja puţin. 

Aşteptă, dar nu răbdător. Refuză să îl lase să 
intre în cameră, aşa că trebui să se întoarcă în holul 
hotelului. Când fu gata şi ieşi din cameră, descoperi de 
ce nu fusese trezită de menajeră: plăcuţa cu NU 
DERANJAŢI atârna de clanţă. Probabil că îl pusese 
Cahill când plecase. Lăsă semnul acolo şi cobori cu 
liftul în hol. 

- Aţi mai descoperit ceva azi? îl întrebă în drum 
spre secţia de poliţie. 

- Nimic, decât că toate patru victimele au fost 
ucise cu aceeaşi armă. Te-ai uitat la ştiri azi, sau ai 
citit ziarul? 

- Nu, de ce? 


- Mă întrebam dacă l-ai văzut vreodată pe un 
anume Jacob Wanetta pe undeva. 

- El e cea de-a patra victimă? 

- Da. 

- Numele nu mi-e cunoscut. 

O clipă mai târziu, el opri la o staţie service, 
băgă câteva monede într-un automat de ziare şi 
scoase ultimul exemplar rămas al ziarului de 
dimineaţă. Urcă din nou la volan şi i-l aruncă pe 
genunchi. 

Sarah nu citi articolul şi nici nu se concentră 
asupra titlurilor. Se uită doar la fotografia alb-negru 
neclară înfăţişând un bărbat cu părul negru, fălci 
pătrate şi părând solid ca un taur. Nu îl cunoştea. 

- Nu îmi amintesc să-l fi văzut vreodată, zise ea 
punând ziarul deoparte. 

Se simţi uşurată; cel puţin cu crima aceasta nu 
avea nicio legătură. 

El trase într-o parcare înainte să ajungă la 
primărie şi opri motorul. 

- Reporterii continuă să se învârtă pe aici, îi 
spuse. Mă duc pe jos restul drumului ca să nu te vadă. 

Se răsuci în scaun şi o mângâie pe obraz cu 
dosul palmei. 

- Te sun diseară. Aş trece să te văd, dar avem 
enorm de lucru şi nu ştiu când terminăm. 

- Nu trebuie să vii să mă vezi. Sunt bine. 

Minţea, pentru că acum nu era bine, dar avea să 
fie în viitor. Trebuia doar să îşi recapete forţele, să 
doarmă mult şi să lase timpul să pună o anumită 
distanţă între ea şi crime. Avea nevoie să pună o 
anumită distanţă şi între ea şi Cahill. Nu voia să 
reflecteze acum asupra situaţiei; nu voia să se 
gândească la nimic. 

- Pentru liniştea mea, da? şopti el. Ştiu că 
lucrurile încă nu s-au îndreptat între noi, aşa că am 


nevoie să te văd din când în când ca să mă asigur că 
nu ai dispărut. 

- Nu am de gând să fug, Cahill, îl asigură ea 
mirată că îşi închipuia că ar putea să o facă. Dacă plec, 
vei şti dinainte. Şi am acceptat deja să lucrez pentru 
domnul Densmore, ai uitat? 

El mâărâi. Deşi avea un milion de treburi pe cap, 
îşi făcuse timp să îl verifice pe Trevor Densmore. 

- Nu ştiu cât contează, dar n-are nici un fel de 
cazier. 

- Nici nu credeam că ar putea să aibă. Va trebui 
să-l sun şi să aranjez să mă mut acolo. 

El îi aruncă o privire îngrijorată. 

- De ce nu aştepţi încă o zi? Pari la fel de 
epuizată. 

Ştia cum arată: albă ca varul, cu cearcăne negre 
sub ochi. Se simțea epuizată, chiar şi după atâtea ore 
de somn. Nu era oboseală fizică, povara stresului o 
sleia. 

- Poate o să-mi facă bine să am ceva de făcut. 
Nu are ce să strice. 

++ + 

Mutarea în casa domnului Densmore se făcu 
repede şi cu minimum de efort. Casă nu era tocmai 
termenul potrivit; era mai degrabă un conac, o 
fortăreață, cu cinci pogoane de teren de primă calitate 
izolat de un gard înalt din piatră cenuşie. Intrarea era 
protejată de porţi uriaşe din fier forjat cu acţionare 
automată dotate cu camere de luat vederi poziţionate 
la intervale regulate. 

Vila avea trei etaje şi era construită din aceeaşi 
piatră cenuşie, dându-i o înfăţişare medievală. Dincolo 
de garduri, terenul era extrem de îngrijit, nici un tufiş 
sau vreo frunză nelalocul lor şi nici un fir de iarbă mai 
înalt decât cele din jur. 

înăuntru lucrurile stăteau la fel. Ori domnul 
Densmore avea o pasiune pentru gri, ori arhitectul 


fusese lipsit de imaginaţie. Totul era în tonuri de gri. 
Marmura din băile elegante era cenuşie. Covoarele 
luxoase erau de un gri pal, ca de gheaţă. Mobila toată 
era gri cu alb, cu nuanţe mai închise de cenuşiu pe 
alocuri, pentru contrast. Efectul era că te simţeai ca 
într-o peşteră îngheţată. 

Însă el era mândru de casa lui, aproape copilăros 
în nerăbdarea de a i-o arăta, aşa că trebui să îl absolve 
pe decorator, îi plăcea cu adevărat atmosfera sterilă 
care îl înconjura. Ea scoase exclamaţiile cuvenite de 
admiraţie, întrebându-se de ce îi păsa de părerea ei. 
Era majordom, nu un potenţial cumpărător. 

Se bucură când îi spusese de la început că avea 
să fie un aranjament temporar, pentru că nu îi plăcea 
deloc locuinţa ei. Prefera să stea separat, să aibă o 
mică oază care să fie numai a ei şi unde să poată avea 
o viaţă proprie. Camera în care o conduse era prea 
mare şi mobilată somptuos, ca o cameră scumpă de 
hotel. Era prea mare, ceea ce o făcea să semene cu o 
peşteră. Avea un pat imens cu patru stâlpi şi o zonă cu 
canapele şi fotolii, dar mobila nu reuşea nici pe 
departe să umple spaţiul. Simţi că i se face frig numai 
privind în jur. Baia alăturată era stilată, din marmură 
gri închis, aproape negru, cu robinete şi mânere din 
crom strălucitor. Chiar şi prosoapele groase erau gri 
închis. Îi displăcu de la prima vedere. 

El era roşu de emoție. 

- O să fac nişte ceai, zise el frecându-şi mâinile 
agitat. Putem să-l bem în timp ce trecem în revistă 
îndatoririle pe care le vei avea. 

Spera ca îndatoririle să fie multiple şi să o ţină 
ocupată. O reşedinţă de asemenea dimensiuni avea 
nevoie de mai mult personal; casa judecătorului nu 
fusese nici pe jumătate atât de mare, dar pulsa de 
viaţă. Mausoleul acesta din piatră părea pustiu. 

Îşi aduse valizele înăuntru, dar nu se apucă să 
despacheteze, îi dăduse instrucţiuni să îşi parcheze 


TrailBlazer-ul în garajul cu patru locuri ataşat casei, în 
locul gol de lângă un Ford albastru închis surprinzător 
de comun. Jaguarul alb parcat pe locul dinspre casă 
părea mult mai potrivit cu stilul domnului Densmore, 
ca şi Mercedesul S-Class de lângă el. Când intră în 
bucătărie - tot marmură gri închis şi aparatură din inox 
- el turna ceai fierbinte în două ceşti aşezate una lângă 
alta. 

- Aşa, exclamă el agitându-se cu bolul de zahăr 
şi vasul mic cu lapte, ca o fată bătrână tratând un 
peţitor. 

Se gândi că probabil se simţea singur în casa 
aceasta uriaşă, iar lucrul acesta o făcu să se simtă 
nelalocul ei. Era instruită să conducă gospodării, nu să 
asigure companie. De-a lungul timpului, între ea şi 
judecător se stabilise o relaţie apropiată şi plină de 
afecţiune, dar circumstanţele fuseseră cu totul altele. 
Domnul Densmore nu era un simplu bancher, ci 
proprietarul unei bănci şi, cu toate că nu îi cunoştea 
vârsta, presupunea că nu avea mai mult de şaizeci de 
ani. Era încă tînăr, deci mergea la birou în fiecare zi; 
tranzacţiile bancare sunt o afacere complicată şi, chiar 
cu un personal de conducere competent, rămâneau 
destule de supravegheat şi multe decizii de luat. Ştia 
că merge la reuniuni mondene, pentru că îl întâlnise la 
o petrecere. în consecinţă, această casă sterilă şi 
pustie era cumva discordantă, de parcă viaţa lui 
profesională era complet separată de cea particulară - 
de parcă nici nu avea o viaţă particulară. Făcând turul 
casei, nu văzuse nici măcar o fotografie de familie, sau 
vreun alt obiect care să dea căldură şi să 
individualizeze casa. _ 

Nu putea lucra aici. li părea rău să Îl 
dezamăgească, dar simţea că nu era nevoie de ea aici, 
sau cel puţin nu în felul la care se aşteptase. Epuizarea 
şi disperarea o făcuseră să ia o hotărâre proastă, dar 
din fericire nu era una definitivă. 


- Ceaiul e gata, zise el venind cu tava şi aşezând- 
o pe masă. 

Îi puse în faţă o ceaşcă pe farfurioară. 

- Sper să-ţi placă. E un amestec pe care Îl 
comand din Anglia. Gustul e puţin neobişnuit, dar o 
dată ce îl încerci, devii dependent. 

Sarah sorbi din ceai; avea într-adevăr un gust 
neobişnuit, dar nu neplăcut. Era un pic mai amar decât 
era obişnuită şi adăugă o felie subţire de lămâie ca să 
îi mai schimbe gustul. O privea cu o expresie 
nerăbdătoare şi în expectativă, aşa că îi spuse: 

- E foarte bun. 

El se lumină. 

- Ştiam că o să-ţi placă. 

Duse şi el ceaşca la gură, iar ea sorbi din nou 
încercând să găsească cuvintele potrivite. 

După câteva momente, îşi dădu seama că nu 
existau nici un fel de cuvinte potrivite, doar unele 
sincere. 

- Domnule Densmore, am făcut o greşeală. 

El puse ceaşca pe masă clipind des spre ea. 

- Cum adică, draga mea? 

- N-ar fi trebuit să accept oferta dumneavoastră. 
Vă sunt foarte recunoscătoare, dar a fost o decizie 
pripită şi există câţiva factori pe care nu i-am luat în 
considerare. Îmi pare foarte rău, dar nu pot să accept 
postul. 

El începu să clipească şi mai repede. 

- Dar ţi-ai adus bagajul! 

- Ştiu, îmi pare rău, repetă. Dacă v-am adus 
vreun inconvenient, dacă v-aţi făcut planuri bazându- 
vă pe prezenţa mea, desigur că o să rămân şi am să le 
duc la capăt şi, date fiind împrejurările, n-am să vă cer 
nici un fel de salariu pentru asta. Nu gândeam clar, 
altfel nu aş fi luat niciodată o astfel de decizie pripită. 

Îşi bău ceaiul în tăcere cu capul plecat. Apoi oftă. 


- Nu trebuie să îţi faci probleme. Cu toţii facem 
greşeli şi te-ai purtat cu demnitate. Însă, da, am făcut 
planuri pentru week-end-ul următor. Poţi să rămâi 
până atunci? 

- Sigur că da. E vorba de o petrecere? 

Urmă o scurtă pauză. 

- Da, cunoşti genul, îmi rezolv obligaţiile. 
Mâncarea, bineînţeles, va fi asigurată de furnizori. Vor 
fi în jur de cincizeci de persoane. 

Se putea descurca. Fiind deja miercuri după- 
amiază, erau destule de făcut. Spera doar să aibă 
furnizorul lui de alimente dispus să îl servească, chiar 
dacă însemna să aducă personal suplimentar. Dacă 
nu, va trebui să mute cerul şi pământul ca să găsească 
un furnizor atât de târziu. 

- Am să mă ocup de tot, zise ea. 

El suspină. 

- Regret nespus că s-a întâmplat aşa. 


Capitolul 28 


Era teribil de dezamăgit de Sarah, deşi probabil 
că trebuia să îi acorde circumstanţe atenuante pentru 
necazurile prin care trecuse, cu atât mai mult cu cât în 
parte el era de vină. Dar pur şi simplu nu se aşteptase 
să fie atât de... nestatornică, cu toate că nu era poate 
cel mai potrivit cuvint. /ndecisă - da, ăsta era un 
calificativ mai potrivit. 

Nu putea să se supere prea tare pe ea după câte 
suferise în ultimele zile, dar era totuşi nemulţumit. 
Cum putea să îi treacă prin cap să plece de aici? Nu 
vedea oare cât de potrivită era această casă pentru ea 
- un decor minunat pentru perfecțiunea ei austeră? 
Bineînţeles că nu va pleca; nu putea permite asta. 
Visase atât de mult cum o să fie îngrijit de ea, dar 
deocamdată se părea că el va trebui să o îngrijească. 


Hmm... Asta era problema. Sarah nu era ea 
însăşi. Era foarte palidă şi strălucirea senină care îl 
atrăsese la ea dispăruse. Avea să o ţină aici şi să o 
îngrijească, iar când îşi va reveni, va fi mai raţională. 

Din fericire, luase măsuri pentru orice fel de 
împrejurări neprevăzute. Planificarea minuțioasă şi 
atenţia acordată detaliilor reprezintă cheia succesului 
şi în afaceri, şi în chestiuni personale. Nu crezuse că lui 
Sarah nu avea să îi placă aici, dar luase în calcul şi 
această posibilitate şi, în consecinţă, nu era luat pe 
nepregătite. Dar ieri, când văzuse cât de tulburată era, 
nu prevăzuse cu nici un chip că va avea o astfel de 
reacţie. În curând avea să se simtă mai bine şi orice 
discuţii nesăbuite despre plecare vor înceta. 

++ + 

Desfăşurătorul obținut de la compania de 
telefoane indica trei apeluri primite de familia Lankford 
de la acelaşi telefon public din Galleria - date duminică 
seara. Exista şi un al patrulea apel luni seara, cam la 
ora la care se comiseseră crimele. Ora decesului era 
imposibil de stabilit precis fără un martor; nu puteau 
decât să delimiteze un interval aproximativ. Dar, după 
toate aparentele, criminalul intenționase să îi viziteze 
pe soţii Lankford duminică seara. Fata lor mai mică, 
Merrill, care învăţa la un colegiu din Tuscaloosa, le 
declarase că părinţii ei veniseră să ia cina cu ea în 
seara aceea şi stătuseră până aproape de ora 
unsprezece. Asta le prelungise viaţa cu douăzeci şi 
patru de ore şi îi dăduse fiicei lor ocazia să îi vadă 
pentru ultima oară. 

Cahill şi-ar fi dorit din tot sufletul să fi obţinut 
desfăşurătorul marţi, căci astfel s-ar fi convins că 
Sarah nu ar fi avut cum să dea acele telefoane; fusese 
cu el în fiecare minut duminică. Şi-ar fi dorit multe 
lucruri, în primul rând să nu o fi întâlnit niciodată pe 
fosta sa soţie care reuşise să-i facă sufletul vraişte. In 
ultimă analiză, acesta era adevărul: se /ăsase afectat 


de experienţa aceea negativă. Dar nu se va mai 
întâmpla asta niciodată. Orice ar fi fost, avea să se 
concentreze asupra persoanei de lângă el şi nu va mai 
filtra totul prin prisma amintirilor lăsate de Shannon. O 
scosese din inimă de doi ani, dar pentru prima oară 
simţi că i-a ieşit şi din minte. Acum nu mai avea nicio 
influenţă asupra lui. 

Acele apeluri repetate deschiseră o pistă care 
până acum nu existase. Se duse din nou la magazinul 
din complexul comercial care avea camera de 
supraveghere cu cel mai bun unghi şi luă casetele 
înregistrate duminică şi luni seara. Unghiurile de 
filmare erau la fel de slabe şi nicio imagine nu era 
bună, dar apărea acelaşi bărbat. Acelaşi păr, aceeaşi 
statură, acelaşi stil vestimentar. 

Acela era criminalul. Nici el şi nici ceilalţi din 
departament nu mai aveau vreo îndoială. 

Problema era că nimeni nu părea să îl 
recunoască. E adevărat că fotografiile făcute după 
casetă erau de calitate proastă, neclare şi în nici una 
nu i se vedea faţa. Dar tot îţi puteai face o impresie 
generală şi, totuşi, nimeni nu spunea: „Da, îmi 
aminteşte de cutare!“ Poliţia avea nevoie de o breşă, 
de o întâmplare norocoasă, de un miracol. Le trebuia 
cineva cu ochi de artist care să observe linia 
maxilarului, forma urechilor şi să facă legătura cu o 
anume persoană. 

Doamna Wanetta nu recunoscu individul, dar se 
afla sub influenţa atâtor tranchilizante, că n-ar fi putut 
să-şi recunoască nici propria mamă. Nici celor trei 
copii ai lor nu le părea cunoscut, eliminând astfel 
posibilitatea să fie un prieten de familie, acelaşi lucru 
fiind valabil şi pentru fiicele soţilor Lankford. Trebuia 
să fie o relaţie din lumea afacerilor, însă nici angajaţii 
lui Wanetta nu îl recunoscură pe bărbatul din 
fotografie. 


Totuşi, cineva, undeva trebuia să îl cunoască pe 
acest nenorocit. 

Leif Strickland, geniul departamentului în ale 
electronicii, băgă capul pe uşă. Făcuse ochii mari de 
emoție şi părul i se ridicase când îşi trecuse mâinile 
prin el. 

- Doctore, vino să asculţi ceva! Cred că am dat 
de vocea nemernicului pe casetă! 

Toţi cei care îl auziră dădură imediat buzna în 
bârlogul lui electronic. 

- E din robotul telefonic al soţilor Lankford, 
explică Leif. 

Respectând o procedură de rutină, toate 
casetele din orice robot telefonic erau verificate; în caz 
că robotul respectiv era digital, era luat cu totul. 

- Nu-mi spune că a lăsat un mesaj, zise Cahill. 

- Nu chiar. Telefonul de la care doamna Lankford 
a încercat să sune avea un buton din acela pentru 
înregistrare instantanee - dacă stai de vorbă cu cineva 
şi persoana se apucă să te amenințe cu moartea, 
apeşi butonaşul ăsta şi robotul înregistrează tot. 
Probabil că nu încerca să înregistreze nimic, ci doar să 
sune după ajutor, dar era speriată, înţelegi? A luat 
repede telefonul şi a apăsat aiurea pe butoane. Am 
ascultat toate mesajele şi am dat de o înregistrare cu 
nişte sunete ciudate. Aşa mi s-a părut. Deci am izolat 
porţiunea respectivă, am băgat-o în nişte programe de 
clarificare şi... 

- Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă 
interesează tot procesul! îl întrerupse Cahill. Hai s-o 
ascultăm! 

Leif îi aruncă privirea ofensată a specialistului 
care are de-a face cu neavizaţi ce nu apreciază 
frumuseţea electronicii. 

- Bine. Nu e foarte clară, trebuie să mai lucrez la 
ea şi să elimin paraziţii... 


Se întrerupse când văzu privirea criminală a lui 
Cahill şi apăsă un buton. 

Paraziţi, zgomote întretăiate, respiraţia panicată 
a cuiva. Apoi se auzi un sunet înăbuşit, un şuierat 
subţire şi un pocnet. 

- Ce-a fost asta? 

- Ultima împuşcătură, zise Leif imperturbabil. Cu 
amortizor. Dar mai ascultă o dată, fii atent ce se aude 
chiar înainte de împuşcătură. 

Ascultară cu toţii din nou, iar lui Cahill i se păru 
că discerne o voce. 

- A zis ceva. Nemernicul a zis ceva. Dar ce 
anume? Poţi să izolezi partea aceea? 

- O să mă străduiesc. Mai ascultă o dată cu 
atenţie şi ai să distingi cuvintele. 

Puse caseta din nou şi în cameră se auzi un alt 
sunet, nu cel făcut de respiraţie. O voce moale, 
blândă. Ochii lui Cahill se îngustară ca două fante. 

- Ceva cu „fetiţă“. 

- Daţi-i un premiu! croncăni Leif. Zice: „Ce fetiţă 
rea!“ 

Puse din nou caseta şi acum, că toţi ştiau ce 
ascultă, înţeleseră şi îi trecu un fior. 

„ Ce fetiță rea! "Pe un ton aproape de 
admonestare, mai mult o dojană blândă. Apoi pocnetul 
armei cu amortizor şi tăcere. 

Aveau înregistrarea audio a uciderii lui Merilyn 
Lankford. Dacă şi când aveau să îl identifice pe 
bărbatul din fotografie, vor putea să compare 
amprentele vocale şi să obţină o probă zdrobitoare ce 
îl plasa la locul crimei. 

- Bingo! exclamă Leif fericit. 

++ + 

- Draga mea, nu te supăra pe mine, dar arăţi la 
capătul puterilor, zise cu blândeţe domnul Densmore. 
Ai trecut printr-o experiență extraordinar de dificilă. N- 
o să se facă gaură în cer dacă stai jos şi mai bei o 


ceaşcă de ceai, nu-i aşa? Ceaiul e un fortifiant 
minunat. Pregătesc imediat încă un ceainic proaspăt, 
se oferi el. 

Avea nevoie să înghită ceva mai mult decât de 
ceai, gândi Sarah ameţită, încercând să îşi dea seama 
când mâncase ceva ultima oară. Fusese supa pe care 
o mâncase în compania domnului Densmore ieri după- 
amiază. Trecuseră mai mult de douăzeci şi patru de 
ore de la ultima ei masă. 

Tocmai îi servise lui cina. Bucătăreasa venise la 
ora trei şi îi preparase masa de seară; era plecată deja 
când sosise Sarah. Nu gătise decât pentru domnul 
Densmore, dar nu conta. După ce îl servea pe el şi 
strângea masa, avea să găsească ea ceva de 
mâncare. 

El stătuse tot timpul în preajma ei, făcând-o să 
se simtă stingherită, dar acum îşi dădu seama că se 
temea să nu i se facă rău. Gândul acesta îi învinse 
depresia şi o făcu să zâmbească. 

- Domnule Densmore, v-a spus cineva vreodată 
ce om cumsecade sunteţi? 

El făcu ochii mari şi roşi. 

- Oh... păi... nu. 

Cumsecade şi singur, îl compătimi ea, dar nu 
destul cât să rămână în casa asta înfiorătoare ca să îi 
asigure compania de care în mod evident avea nevoie. 
Oricum, cofeina din ceai poate că avea să o învioreze 
până putea mânca ceva. 

- Un ceai ar fi minunat, afirmă ea făcându-l să 
zâmbească larg. 

- Excelent! Sunt sigur că o să te simţi mult mai 
bine. 

Se ridică de la masă, dar Sarah îi spuse repede: 

- Vă rog, terminaţi-vă masa mai întâi. Pun eu de 
ceai. 

- Nu, îl fac eu. Am metoda mea specială. 


Ea nu avu nimic împotrivă să prepare el ceaiul, 
nici că cina era ceva rece - salată de pui cu nuci şi 
struguri negri - pentru că oricum nu intenţiona să 
primească niciun ban pentru cât stătea aici. 

El se duse în bucătărie şi puse apa la fiert, apoi 
se întoarse în sufragerie şi se aşeză la masa enormă 
din crom şi sticlă ca să termine de mâncat. Neavând 
nimic de făcut, Sarah se retrase într-un colţ. Rareori se 
simţise atât de inutilă ca aici; avea impresia că nu 
dorea să muncească, ci doar... să fie acolo. Nu avea să 
găsească aici refugiul de care avea atâta nevoie; nu 
exista nici pace, nici calm, doar plictiseală şi un 
sentiment vag de stânjeneală. 

Era atât de obosită, că de-abia se ţinea pe 
picioare şi începuse să o doară îngrozitor capul, 
probabil din cauză că nu mâncase nimic. Putea fi şi din 
cauza privării de cofeină, pentru că nu îşi băuse 
cafeaua de dimineaţă; în cazul acesta ceaiul era cu 
atât mai bine venit. Poate avea să bea chiar două 
ceşti. 

Îşi termină masa exact când ceainicul din 
bucătărie începu să ţiuie. 

- Ah! S-a fiert apa, zise el ca şi când ea n-ar fi 
auzit sunetul strident. 

Se duse în bucătărie, iar Sarah se apucă imediat 
să strângă vasele, să le clătească şi să le pună în 
maşina de spălat vase. 

Când termină cu asta şi alte câteva treburi 
mărunte, el turnase ceaiul în ceşti. 

- Gata! exclamă cu satisfacţie şi duse tava în 
sufragerie. 

Fu nevoită să îl urmeze şi, la insistenţele lui, se 
aşeză la masă. 

- Spune-mi, începu el în timp ce ea sorbea ceaiul 
fierbinte şi aromat. Cum ai ajuns să devii majordom? 

În sfârşit, un subiect despre care putea discuta, 
gândi ea uşurată. 


- Tatăl meu a fost colonel în infanteria marină, 
începu ea. În copilărie îi priveam fascinată pe 
intendenţi şi felul în care organizau toate festivitățile şi 
ceremoniile. Aveau protocolul în sânge şi se ocupau cu 
măiestrie de listele de invitaţi, de urgenţe şi de 
aplanarea oricăror situaţii dificile... erau un miracol în 
acţiune. Mi-a plăcut felul în care erau pregătiţi să 
rezolve orice. 

- Dar nu ai lucrat ca intendent în armată, nu-i 
aşa? 

- Nu, de fapt există o şcoală pentru majordomi. 

Continuă să îi pună întrebare după întrebare, iar 
Sarah fu fericită să se concentreze ca să îi răspundă. 
Era în sfârşit ceva de care mintea ei obosită se putea 
agăța fără a face un efort prea mare. 

Poate că nu era decât ameteala cauzată de 
oboseala extremă, dar începu să se simtă... aproape 
cherchelită. Simţi brusc cum i se învârte capul şi se 
prinse de masă. 

- Uau! lertaţi-mă, domnule Densmore. Am ametit 
brusc. Cred că e din cauză că n-am mâncat nimic 
astăzi. 

El păru alarmat. 

- N-ai mâncat nimic? Draga mea, de ce n-ai 
spus? Nu trebuia să stai acolo şi să mă serveşti pe 
mine, în loc să ai grijă de tine. Stai liniştită şi îţi aduc 
imediat ceva să mănânci. Ce ti-ar plăcea? 

Clipi spre el ca o bufniţă. Cum putea să îi spună 
ce ar prefera când nu ştia ce are în casă? Oricum, nu i- 
ar fi „plăcut“ nimic; avea să mănânce pentru că 
trebuia, dar ultimul lucru de care avusese cu adevărat 
poftă era... 

- Îngheţată, murmură ea. Cuvântul i se păru 
alarmant de greu de pronunţat. 

- Îngheţată? repetă el clipind spre ea în felul lui 
tipic. Nu cred că am îngheţată. Nu vrei altceva? 


- Nu, zise ea încercând să explice. Nu e vorba de 
ce vreau. Ultimul lucru de care... Pierdu şirul cuvintelor 
şi se uită la el uluită. Totul începea să se rotească 
încet în jurul ei şi îi fulgeră ideea că s-ar putea să 
leşine. Nu mai leşinase niciodată. 

El plecase de lângă ea, sau aşa i se părea. Nu 
putea fi sigură pentru că totul se învârtea o dată cu ea. 

- Staţi puţin, îl rugă ea încercând să se ridice, dar 
picioarele i se înmuiară. 

Se repezi şi o prinse înainte să se prăbuşească 
pe podea, iar strânsoarea lui i se păru surprinzător de 
puternică. 

- Nu îţi face griji, îl auzi spunând în timp ce 
vederea i se întuneca şi urechile i se umpleau parcă cu 
vată. Am eu grijă de tine. 


Capitolul 29 


Primul lucru pe care îl simţi după ce îşi reveni 
puţin fu durerea de cap, ca nişte ciocane care îi loveau 
în creier. Da, îşi amintea... o duruse capul când se 
culcase. Stătea într-o poziţie incomodă, dar îi era frică 
să se mişte, se temea că şi cel mai mic gest avea să 
intensifice bătaia aceea de ciocane. li era şi greață şi 
se temu că va vomita. Ceva nu era în regulă, dar pâcla 
din creier o împiedica sa îşi dea seama ce anume. 

Încercă să îşi amintească... ceva. Orice. O clipă 
înfricoşătoare nu îşi aminti nimic, avu o senzaţie de vid 
de spaţiu şi de timp, de salt terifiant în necunoscut. 
Apoi deveni conştientă de cearşaful de sub ea şi îşi 
dădu seama că era în pat. Îşi amintea că se dusese... 
nu, nu îşi amintea când se dusese la culcare. Ultima 
amintire clară era... dar şi asta îi scăpă şi renunţă să 
se mai concentreze, lăsând întunericul şi uitarea să o 
înghită din nou. 


Când se trezi din nou, avu impresia că se 
îmbolnăvise de gripă. Altfel de ce s-ar fi simţit atât de 
bolnavă? Se îmbolnăvea foarte rar, nici măcar guturai 
nu făcea, dar în mod sigur numai ceva serios ca gripa 
putea să o facă să se simtă atât de rău. Inţelese 
pentru prima oară la ce se referă oamenii când spun 
că se simt prea rău ca să se ducă la doctor. ŞI ei i-ar fi 
fost imposibil să meargă acum la doctor; ar fi trebuit 
ca doctorul să vină la ca. 

Simţi că o trage ceva de păr. Mişcarea era 
blândă şi ritmică şi, în loc să îi intensifice durerea de 
cap, mai degrabă i-o calma, ca şi cum senzaţia 
respectivă o făcea să uite de ciocanele din cap. 

Braţele o dureau. Încercă să le mişte, dar nu 
putu. 

Un sentiment de spaimă îi străpunse ceața din 
creier. Încercă din nou să îşi mişte braţele, cu acelaşi 
rezultat. 

- Mâinile mele, scânci ea şi vocea îi sună 
groaznic, atât de răguşită că era de nerecunoscut. 

- Biata de tine, murmură o voce blajină. O să îţi 
revii. Nu te simţi mai bine acum? 

Continuă să simtă mişcarea ritmică, încet şi uşor 
şi după o clipă îşi dădu seama că cineva îi peria părul. 
Îi plăcea, dar nu voia să fie pieptănată. Voia să îşi 
mişte braţele. În ciuda durerii de cap şi a greţii se foi 
uşor şi descoperi că nu îşi putea mişca nici picioarele. 

Panica o făcu să deschidă larg ochii. In faţa 
ochilor îi dansau imagini ceţoase pe care nu le putea 
desluşi. Era un bărbat acolo... dar nu era Cahill şi aşa 
ceva era imposibil. Cine în afară de Cahill putea să îi 
perie părul? 

- Să-ţi dau un pic de apă, auzi aceeaşi voce 
moale. Ţi-ar plăcea, nu-i aşa, draga mea? Nişte apă 
bună şi rece ţi-ar face bine. Ai dormit atât de mult, că 
am început să mă îngrijorez. 


O mână rece i se strecură sub gât, îi înălţă capul 
şi îi duse la gură un pahar. Apa rece îi invadă gura, 
umezindu-i țesuturile uscate ca iasca şi dezlipindu-i 
limba de cerul gurii. Stomacul i se revoltă când înghiţi 
dar, slavă Domnului, nu vomită. Înghiţi încă o dată şi 
încă o dată, apoi paharul îi fu luat de la gură. 

- Nu prea mult, draga mea. Ai fost foarte 
bolnavă. 

Era încă foarte bolnavă şi se simţea paralizată, 
dar poate că omul acesta nu ştia că nu se poate mişca. 
închise ochii încercând să îşi adune puterile, dar, 
Doamne Dumnezeule, nu avea niciun pic de forţă. Era 
atât de slăbită, încât simţea că nu mai are coloană 
vertebrală. 

- O să-ţi aduc un pic de supă puţin mai târziu. 
Trebuie să mănânci ceva. Nu am ştiut că n-ai mâncat 
şi mă tem că din greşeală te-am făcut să te 
îmbolnăveşti. 

Moliciunea acelei voci îi aduse aminte de cineva. 

- Domnul Densmore? 

- Da, draga mea, sunt aici. 

- Mă simt atât de rău, şopti ea deschizând ochii 
şi clipind des. 

De data asta imaginile erau mai clare şi îi văzu 
bine faţa plină de îngrijorare. 

- Ştiu şi îmi pare rău. 

- Nu pot să mă mişc. 

- Sigur că nu. Nu puteam să te las să îţi faci 
singură vreun rău, nu-i aşa? 

- Să îmi f-fac vreun rău? 

Începea să câştige bătălia împotriva pâclei; cu 
fiecare secundă se simţea mai puţin confuză şi mai 
conştientă de ceea ce se afla în jurul său. Parcă se 
trezea din anestezie. Îşi amintea bine senzaţia de când 
la şase ani îşi rupsese braţul stâng şi îi făcuseră 
anestezie generală ca să i-l pună în ghips. Urâse atunci 
anestezia mai mult decât urâse ghipsul. 


- Dacă ai fi încercat să pleci, explică domnul 
Densmore, dar nu înţelese nimic. 

- Nu pot. N-am încercat. 

Cum să plece? încercase să se ridice de la masă 
şi ăsta era ultimul lucru pe care şi-l amintea. 

- Ştiu, ştiu, nu îţi face probleme. Păstrează-ţi 
calmul şi totul va fi bine. 

Peria i se mişca încet prin păr. 

- Ai un păr atât de frumos, Sarah. Îmi placi foarte 
mult cu totul, doar că nehotărârea ta a fost o surpriză 
neplăcută. Dar ai trecut prin multe necazuri. Sunt sigur 
că încet, încet o să te obişnuieşti. 

Nu înţelegea nimic. Să se obişnuiască? Se 
încruntă, iar el îi netezi fruntea cu vârful degetului. 

- Nu te încrunta, o să faci riduri pe pielea asta 
frumoasă. Am avut dreptate că un rubin o să arate 
minunat pe pielea ta. Dar m-am uitat prin lucrurile tale 
şi n-am văzut pandantivul. De ce nu-l porţi? 

Pandantivul? 

Un fior de gheaţă o străbătu din cap până în 
picioare şi rămase împietrită în timp ce o bănuială 
îngrozitoare îşi făcea loc în mintea ei. Stomacul i se 
revoltă din nou, dar de data asta de frică. 

- De ce nu porţi pandantivul pe care ţi l-am 
trimis? întrebă el pe un ton uşor iritat. 

El era. Cel care o urmărea, dementul a cărui 
prezenţă o simţise ca pe un cancer ascuns. Aşteptase 
în umbră şi profitase de prima ocazie. Nu era bolnavă 
deloc, îşi dădu ea seama; nemernicul o drogase şi, 
fiindcă nu mâncase nimic toată ziua, substanţa 
acţionase cu putere. 

Trebuia să îi răspundă. Nu îl enerva, îşi spuse. 
Nu face nimic care să îl pună în gardă. Gândeşte-te! 
Trebuia să găsească o scuză. Gândeşte-te! 

- Alergică, şopti ea. 

Peria se opri. 


- Draga mea, ce rău îmi pare! exclamă el plin de 
remuşcări. Nu am ştiut. Sigur că nu poţi să porţi ceva 
care să îţi irite pielea. Dar unde este? Aş vrea să îl pui 
doar o clipă, doar să văd cum îţi stă. 

- În cutia de bijuterii, spuse ea abia şoptit. Îmi 
mai daţi puţină apă? 

- Sigur, draga mea. N-ai vomitat prima oară, aşa 
că poţi să mai bei. 

O ajută să ridice capul, îi duse paharul la buze 
din nou, iar ea bău lacomă cât de mult putu. 

- Aşa, spuse el, lăsându-i capul din nou pe pernă. 
Unde e cutia cu bijuterii? 

- La bungalou. Acasă la familia Lankford. Locul 
crimei... poliţia a sigilat tot. Nu am putut să intru. 

El scoase un sunet de exasperare. 

- Trebuia să-mi dau seama. Nu îţi face griji, 
draga mea. O să mă ocup eu să-ţi aduc restul 
lucrurilor. O să te simţi mult mai bine când vei fi 
înconjurată de lucrurile tale. 

Sarah încercă din nou să îşi mişte mâinile şi de 
data asta simţi că încheieturile îi sunt înfăşurate cu 
ceva. Adevărul o umplu de groază: era legată de pat. 
Se luptă cu panica ce ameninţa să o copleşească. Nu Îi 
putea ceda, trebuia să gândească, să se concentreze. 
Dacă intra în panică, era neajutorată, dar dacă îşi 
păstra cumpătul poate găsea o modalitate să îl 
păcălească. 

Avea un mare avantaj: ştia că e periculos, însă el 
nu ştia că şi ea era. 

Cahill. El ştia unde se află. Mai devreme sau mai 
târziu avea să sune, avea să ceară să o vadă, să 
vorbească cu ea. Nu trebuia decât să îşi păstreze 
calmul şi să ţină situaţia sub control până atunci. Nu 
era cazul să îl agite pe Densmore şi să îl incite la 
violenţă. Omul ăsta o urmărise atâta vreme, era 
obsedat de ea; acum era fericit să o aibă aici, sub 
puterea sa. Câtă vreme el continua să creadă asta, era 


în siguranţă. Spera că e în siguranţă. Dar în momentul 
în care i-ar da impresia că vrea să evadeze, va recurge 
la violenţă. În eventualitatea asta, adică în cazul în 
care nu reuşea să fugă, trebuia să se asigure că poate 
să îi facă faţă. 

Dar cine putea să ştie când va încerca Cahill să 
ia legătura cu ea? Ştia că se află aici, însă toţi poliţiştii 
lucrau aproape douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru ca să-l găsească pe ucigaş. Avea să o sune întâi 
pe mobil şi, neprimind niciun răspuns, avea să încerce 
mai târziu. „Mai târziu” putea însemna şi peste câteva 
zile. 

Dar nu, Cahill nu va aştepta atât. Era mult prea 
tenace. Între timp, ea trebuia să facă ceva. Mai întâi 
de toate trebuia să îl convingă pe Densmore să o 
dezlege. 

| se adresă pe o voce mai slăbită decât era de 
fapt. Dacă o voia dulce şi neajutorată, asta avea să îi 
ofere, cel puţin până va veni momentul să îl ia la 
şuturi. 

- Domnule Densmore? 

- Da, draga mea? 

- Mi-e... mi-e jenă să vă spun. 

- Nu trebuie să-ţi fie jenă de nimic. Sunt aici ca 
să am grijă de tine. 

- Trebuie să merg la toaletă, şopti ea. 

Era adevărul adevărat, aşa că fu pe punctul de a 
se jena de-a binelea. Punând la socoteală faptul că era 
în perioada ciclului, situaţia nu arăta bine deloc. 

- Vai de mine! Asta chiar e o problemă. 

- Cred... mi se pare că sunt paralizată, spuse ea 
cu vocea tremurată. 

Era bine să o creadă mai neputincioasă decât 
era de fapt. Nu că în clipa asta ar fi fost în stare să se 
lupte sau să fugă chiar dezlegată, dar voia să îl facă să 
creadă că îşi revenea foarte încet. 


- Nu eşti deloc paralizată! exclamă el pe un ton 
cald şi consolator. Te-am legat doar că să te împiedic 
să îţi faci vreun rău. Să vedem cum putem rezolva 
problema. 

Sarah se vânzoli puţin; disconfortul ei devenea 
atât de acut, că nu fu o problemă să lase o lacrimă săi 
se prelingă din ochi. Trebuia să vadă dacă poate 
merge, sau dacă mai avea încă în sânge o cantitate 
mare din drogul pe care i-l dăduse. 

- Da, aşa o să facem, murmură el pentru sine şi 
ridică cuvertura. 

Spre imensa ei uşurare, văzu că era îmbrăcată; îi 
scosese pantofii, dar numai atât. Se puse sârguincios 
pe lucru lărgindu-i corzile subţiri din nailon din jurul 
gleznelor. Capătul îl păstră el în mână. Dacă putea să 
meargă, nu avea să fie în stare să o facă decât cu paşi 
foarte mici, iar dacă încerca ceva, nu trebuia decât să 
smucească de coardă şi să o trântească la pământ. 

Plângea  de-adevăratelea când termină cu 
picioarele şi începu să îi elibereze mîinile. 

- Îmi pare rău, ştiu cât îţi e de greu, murmură el 
consolator. Mai ai răbdare câteva minute şi te ajut să 
mergi la baie. 

- Grăbiţi-vă, vă rog, scânci ea strângând din ochi. 

Într-un târziu o ajută să se ridice. Îşi dădu seama 
imediat că nu ar fi putut face mare lucru chiar dacă o 
dezlega. Mai bine să nu facă nimic care să îi trezească 
vreo bănuială de data asta şi să aştepte până ce îşi va 
mai recupera forţele. Nu trebuia să uite că era mai 
puternic decât părea dacă reuşise să o care singur la 
etaj. Oamenii în stare de inconştienţă, fiind total inerţi, 
sunt teribil de greu de mişcat din loc. 

Era atât de ameţită că de-abia se ţinea pe 
picioare; de fapt, nici nu putea fără ajutor şi se sprijini 
cu toată greutatea de el. | se întorcea stomacul pe dos 
să îl atingă, dar trebuia să facă orice ca să îi adoarmă 


suspiciunile, aşa că strânse din dinţi şi îi acceptă 
ajutorul. 

O ridică în picioare. Genunchii i se înmuiară 
imediat şi fu nevoit să o sprijine de-a binelea. Se agăţă 
de el şi o luă, mai mult târând-o, spre baia mare din 
marmură cenuşie de lângă camera ce îi fusese 
desemnată ei. 

Toate obiectele ei de toaletă fuseseră aşezate la 
oglindă; spera că îi pusese şi celelalte obiecte 
personale în sertarele dulapului. Da, punga în care îşi 
împachetase totul stătea pe un raft; chiar dacă nu îi 
scosese tampoanele din pungă, putea ajunge la ele. 

El o duse lângă toaletă şi rămase acolo o clipă 
neştiind ce să facă. 

- A... ai nevoie de ajutor? 

Sarah se sprijini cu mâinile de perete respirând 
greu. 

- Cred că mă descurc. 

Trebuia să îl facă să o lase singură fără nicio 
teamă. Baia avea o fereastră, dar era dintr-un bloc de 
sticlă opacă; nu se vedea afară, nici de afară înăuntru 
şi nu se deschidea. Chiar dacă ar fi putut să o spargă, 
camera pe care i-o dăduse se afla la etajul al doilea; 
primul etaj al acestei case, din câte observase, avea 
un tavan înalt de vreo cinci metri, deci distanţa până 
jos era prea mare. 

Dar avea de gând să rişte dacă se dovedea a fi 
singura ei şansă. Se uită în jur şi şi-l imagină trecând în 
revistă toate obiectele din încăpere ca să vadă dacă 
nu exista ceva ce putea folosit ca armă sau pentru a o 
ajuta să evadeze. Era foarte prudent şi nu avea 
încredere în ea. Se rezemă de perete accentuându-şi 
slăbiciunea. 

- Bine, zise el în cele din urmă. Sunt aici dacă ai 
nevoie de mine. 

- Puteţi lăsa uşa puţin deschisă? întrebă ea. Vă 
rog! Ca să mă auziţi dacă se întâmplă să cad. 


Un fel de psihologie inversă, cerându-i să facă 
exact lucrul pe care el avea de gând să îl facă oricum; 
poate aşa avea să îl convingă că nu intenţiona să 
evadeze. 

Păru mulţumit şi îi zâmbi în felul lui timid în timp 
ce ieşea din baie, lăsând uşa întredeschisă. Asta era 
toată intimitatea de care va avea parte, dar în acel 
moment nu îi păsa absolut deloc. 

Uşurarea fu aproape dureroasă şi lacrimile 
începură să îi curgă din nou pe obraji. Găsi cutia de 
tampoane în sertarul de jos al dulapului de sub oglindă 
şi se ocupă şi de problema aceea. Simţindu-se puţin 
mai bine şi nu chiar atât de disperată, dar încă foarte 
slăbită, merse şontâc până la chiuvetă, se rezemă de 
ea, umezi un burete şi îşi spălă faţa şi zonele intime. 
Dacă trăgea cu ochiul, n-avea decât; ei puţin îi păsa. 
Trebuia să se spele cât de cât, aşa că lăsă orice ruşine 
la o parte. 

Bău din nou apă înghițind cu lăcomie, apoi o luă 
încet şi cu paşi nesiguri spre uşă. 

- Vă rog, zise ea cu o voce pierită, ajutaţi-mă să 
mă întorc în pat. 

Densmore se repezi lîngă ea. 

- Sprijină-te de mine, o îndemnă el cu afecţiune. 
Draga de tine! 

O duse până la pat şi o ajută să se întindă. 
Tremura toată şi nu se prefăcea; picioarele nu ar mai fi 
tinut-o nicio clipă. O mângâie pe obraji, îi dădu părul 
într-o parte, apoi începu să îi strângă legăturile de la 
mâini şi de la picioare. Işi muşcă buza când simţi 
atingerea lui, dar nu protestă; rămase nemişcată cu 
ochii închişi. Cahill făcea asta uneori, dându-i părul pe 
spate şi mângâind-o pe obraji, şi nu suporta ca 
Densmore să facă aceleaşi gesturi. 

- Mă întorc imediat cu ceva de mâncare, 
murmură el şi ieşi din cameră închizând uşa în urma 
lui. 


Nu putea face nimic legată fedeleş cum era, aşa 
că nici măcar nu trase de corzile din nailon. 
Nemernicul era în stare să fi pus microfoane şi camere 
video în cameră, aşa că nu trebuia să facă nici un gest 
care să îl alerteze în caz că o urmărea. 

Scurta excursie la baie o sleise şi de ultimele 
puteri. Respiră adânc şi alunecă din nou în întunericul 
care o aştepta. De data aceasta avea să se folosească 
de întuneric ca să prindă puteri. 

- Sarah? 

Vocea părea să vină de departe, dar se trezi 
imediat intrând în alertă. Rămase nemişcată ca să dea 
impresia că se trezeşte treptat. 

- Sarah, trezeşte-te! Ţi-am adus supă. 

Ea se foi în pat şi îşi rostogoli capul dintr-o parte 
în alta. 

- Ce...? 

- Trebuie să mănânci. Trezeşte-te, draga mea. 

Deschise ochii şi îl văzu punând o tavă pe 
noptieră. 

- Foarte bine, foarte bine, aprobă el zâmbindu-i. 
la să vedem, cum vom proceda? Cred că va trebui să 
îţi dau eu să mănânci, nu? Îţi mai pun o pernă sub cap 
şi un prosop sub bărbie ca să nu curgă pe tine. 

În timp ce vorbea îi ridică capul, punându-i încă 
o pernă şi ridicând-o în poziţie aproape şezândă, apoi îi 
puse un prosop pe piept şi sub bărbie. 

- Ţi-am adus nişte supă bună de pui, zise el şi 
chicoti. O alegere mai banală nici că puteam să fac, 
nu? Dar chiar este foarte bună şi consistentă. Nu e 
neapărată nevoie de carne roşie pentru o supă sau o 
mâncare consistentă, deşi mulţi par convinşi de asta. 
Eu nu mănânc carne roşie, doar pui, curcan şi peşte. 

În cazul ăsta şi având în vedere ce ieşise din el, 
mai bine bătea potecă până la Milo's în speranţa că va 
fi salvat, gândi ea sarcastic în timp ce îi ducea lingura 
la gură; ea o deschise ascultătoare, ca un copil. 


Sarcasmul îi făcea bine; la exterior era supusă, dar în 
sinea ei îşi păstra încrâncenarea. 

Supa era într-adevăr bună şi se forţă să 
mănânce tot. Trebuia să îşi recapete puterile cât mai 
repede posibil, pentru că va avea nevoie de ele. 

După ce termină supa, clipi somnoroasă spre el. 

- Mulţumesc, murmură ea. A fost bună, adăugă 
şi căscă. lertaţi-mă. Incă îmi este somn. 

- Sigur că da. li tamponă uşor buzele cu un 
şerveţel şi îi luă prosopul de sub bărbie. 

- O să te las să te odihneşti, dar am să vin din 
când în când să văd dacă ai nevoie de ceva. Amo 
surpriză pentru tine, îi declară sfios. 

- O surpriză? 

- O să te aştepte când te trezeşti. 

Promisiunea cu surpriza nu fu de natură să o 
îmbie la somn şi, după ce plecă, studie atentă tavanul 
şi pereţii, căutând ceva care să semene cu o cameră 
de luat vederi. Era imposibil să îşi dea seama fără să 
se uite de aproape, aşa că trebuia să presupună mai 
departe că este ţinută sub supraveghere. Nu trase pe 
faţă de legături, dar începu să îşi încordeze şi să îşi 
relaxeze muşchii, începând cu picioarele şi mergând în 
sus. Trebuia să se lupte să îndepărteze efectele 
drogului pe care i-l dăduse, să îşi pună sângele în 
mişcare şi să îşi păstreze muşchii flexibili. Dacă se ivea 
vreo ocazie de evadare, trebuia să o găsească 
pregătită. 

++ + 

De ce naiba nu răspundea la telefonul mobil? 
Cahill o sună în repetate rânduri pentru că nu voia să 
treacă prea mult timp fără să vorbească cu ea, acum 
când între ei lucrurile erau atât de fragile. Da, făcuseră 
dragoste şi fusese de acord să îi mai dea o şansă dea 
încerca să repare ce stricase, dar provizoratul acestui 
acord îl sâcâia. Nu voia ceva temporar; voia ceva 
permanent. 


Se mutase acasă la Densmore ieri după-amiază. 
Bun, înţelegea să nu răspundă la telefon în timp ce se 
acomoda în noua locuinţă, dar nu îşi închisese 
telefonul, deci văzuse că primise apeluri de la el. Ar fi 
trebuit să îl sune. Astăzi telefonul fusese închis; 
primise mesajul cu „abonatul nu poate fi contactat”. 

Numărul lui Densmore nu era trecut în cartea de 
telefon, dar dacă te descurci cu calculatorul, poţi trece 
peste acest obstacol. Cahill obţinu numărul şi sună la 
vilă, dar drept răspuns primi un mesaj computerizat 
înregistrat pe robotul telefonic. Lăsă la rândul lui un 
mesaj simplu: sunaţi-l pe detectivul Cahill la 
Departamentul de poliţie Mountain Brook. Era tipul de 
mesaj impersonal căruia oamenii au tendinţa de a-i 
răspunde imediat. Cu toate astea, nu primi niciun 
semn de la ea. 

O mulţime de oameni înspăimântați sunau cu 
informaţii şi indicii ce nu duceau nicăieri, dar oricum 
toate trebuia verificate şi pur şi simplu nu avea timp 
nici să mănânce. Era atât de frustrat că nu reușea să o 
contacteze, că îşi făcu timp să treacă cu maşina prin 
faţa proprietăţii ca un adolescent îndrăgostit, să vadă 
dacă maşina ei era parcată acolo. Porţile de fier forjat 
erau bine închise şi nu putu să vadă nimic dincolo de 
ele. 

Locul acela nenorocit era ca o fortăreață, 
înconjurată de ziduri înalte. Numai zidurile acelea 
trebuie să fi costat o avere şi, din câte putea să vadă, 
erau dotate şi cu sârmă ghimpată ca la Fort Knox. Fără 
îndoială, domnul Densmore ţinea mult la intimitatea 
lui. 

Puțin mai târziu îi sună telefonul şi se grăbi să 
răspundă. 

- Cahill. 

- Domnule detectiv Cahill? 

Era o voce de bărbat, destul de moale, ca a unui 
preot, dar în acelaşi timp plină de autoritate. 


- Sunt Trevor Densmore. Aţi lăsat două mesaje 
pentru domnişoara Stevens, care păreau urgente. Îmi 
pare rău, dar domnişoara Stevens e bolnavă şi nu 
poate vorbi cu dumneavoastră. 

- Bolnavă? întrebă el brusc alarmat. Ce are? 

- Laringită, chicoti Densmore. Nu a fost o figură 
de stil când am zis că nu poate vorbi. Poate în câteva 
zile va putea să vă sune. 

Nemernicul închise înainte să mai apuce să 
spună ceva. La dracu"! Voia să o vadă, dar 
proprietatea era înconjurată de ziduri şi avea porţi 
înalte; nu putea intra fără invitaţie sau fără mandat de 
percheziţie, dar nu avea şanse să obţină nici una, nici 
alta. 

Sarah era bolnavă? îi spusese că nici măcar nu 
răcea niciodată, aşa că părea ciudat să se fi îmbolnăvit 
acum. E adevărat că fusese foarte stresată, iar asta 
face ravagii cu sistemul imunitar, dar... atât de 
repede? Chiar a doua zi. La naiba! Probabil că îl evita. 

Nu, Sarah nu proceda aşa. Sarah nu apela la 
subterfugii, ci înfrunta totul de-a dreptul. Chiar dacă ar 
fi avut laringită, tot ar fi luat telefonul şi cu vocea 
hârşâită ar fi încercat să-i spună câteva cuvinte. 

Avea senzaţia că individul acela, Densmore, 
minţea. Nu îl cunoştea, iar Sarah părea să îl placă, sau 
cel puţin să îi aprecieze oferta, dar lui instinctul îi 
spunea că ceva nu era în regulă. De ce ar fi minţit 
Densmore? Nu avea nici un motiv, ceea ce îl nelinişti şi 
mai tare. Poate că exista un motiv de care el nu avea 
habar. 

Oricum, dacă Sarah nu lua legătura cu el curând, 
avea să facă totul ca să o vadă, chiar dacă trebuia să 
se caţere pe zidul ăla nenorocit. Avea să fie arestat 
probabil pentru încălcare de proprietate, dar cel puţin 
va afla ce se întâmplă cu ea. 

++ + 


Când Sarah se trezi din nou, capul tot îi mai 
pulsa de durere, chiar mai rău decât înainte să 
adoarmă. Ceaţa aceea oribilă o învăluise din nou, dar 
de data asta nu mai trebui să se întrebe ce era cu ea. 
Acum ştia: Densmore o drogase din nou. Îi pusese 
ceva în supă. 

Dar de ce să o drogheze iar? O legase şi nu 
putea să facă nimic. 

Rămase nemişcată luptându-se cu ameţeala, 
forțându-se să îndepărteze efectele drogului. Nu 
trebuia să mai permită să se întâmple asta din nou. 

Nu îşi putea permite să îşi piardă bruma de 
puteri pe care le mai avea refuzând să mănânce sau 
să bea, dar nici nu putea fugi dacă zăcea în 
inconştienţă tot timpul. 

Îi era frig şi se foi puţin, dar mâinile legate nu-i 
permiteau nici măcar să-şi tragă pătura peste umeri. 
Simţi mişcarea aerului pe pielea goală... 

Mintea i se blocă, paralizată de şoc. Densmore îi 
scosese hainele. Era goală. 


Capitolul 30 


- Surpriză! 

Era bine dispus, debordând de veselie. 

- Ştiu că eşti trează, ţi-am dat mult mai puţin de 
data asta. Nu mai face pe prinţesa adormită şi 
deschide ochii ăia frumoşi. 

îngrozită până în măduva oaselor, Sarah 
deschise ochii şi îl privi fix. La ferestre se lăsase 
întunericul, ceea ce însemna că trecuseră multe ore, 
ore în care zăcuse inconştientă şi total la discreţia lui. 
Toate ideile de a-i face pe plac şi de a-i da apă la 
moară dispăruseră. 

- Ce mi-ai făcut? întrebă răguşită. 


Se aşeză lângă ea pe pat, îmbrăcat. Clipi spre 
ea. 

- Ce ţi-am făcut? Nimic. De ce întrebi? 

- Hainele mele... 

- A, asta era. Erau pătate. Doamne, asta a fosta 
doua zi când le purtai, plus că ai dormit în ele. A fost 
prea complicat să ţi le scot, aşa că le-am tăiat. Oricum 
nu mai erau bune de nimic. 

Işi ţinu în frâu oroarea, groaza care îi strângea 
stomacul ca într-o menghină, ridică puţin capul şi îşi 
privi trupul. Cearşafurile erau aruncate într-o parte 
dezgolind-o. Insă picioarele îi erau unul lângă altul, tot 
legate şi nu le putea mişca. Nu crezuse că se poate 
bucura vreodată că e legată, dar în cazul de faţă... 

Respiră adânc de câteva ori, încercand să scape 
de senzaţia de coşmar care ameninţa să o înăbuşe. 

- Nu mai erau bune de nimic? întrebă ea cu greu. 

El se strâmbă uşor şi arătă spre abdomenul ei. 

- Ştii tu. Ar fi trebuit să îmi spui că eşti indispusă. 
Nu mi-aş fi permis să mă aprind atât de tare. Am fost 
dezamăgit de prelungirea  aşteptării, dar m-am 
descurcat cum am putut. 

Indispusă... ? Probabil că se referea la ciclu. 
Dacă asta îi răcise ardoarea, nu se bucurase niciodată 
atât de tare că era la ciclu. Dar se gândi că o privise. li 
veni să plângă de umilinţă. Reuşi să îşi reţină lacrimile 
cu îndârjire. Apoi se privi din nou şi observă picături 
lipicioase împrăştiate peste abdomenul şi coapsele ei 
şi aproape că vomită. 

Uită cu totul de orice control, mintea i se goli şi 
îşi arcui trupul luptându-se nebuneşte cu legăturile, 
nedorind decât să şteargă mizeria aceea de pe ea. 

- Şterge-mă! ţipă ea. Cum îndrăzneşti? Cum 
îndrăzneşti? 

El păru sincer uimit. 

- Ce s-a întâmplat? Ce este? 

- Te-ai masturbat pe mine, jigodie nenorocită! 


începu să plângă în hohote, chinuindu-se 
zadarnic să rupă corzile de nailon. 

- Şterge-le de pe mine! urlă punând accentul pe 
ultimul cuvânt. 

- Nu îmi vorbi pe tonul ăsta, zise el cu asprime. 

- M-ai atins! 

Urla de furie, pierzându-şi complet controlul. 

- Te-ai uitat la mine! Nu ai niciun drept! 

- Încetează! Încetează imediat! Îți înţeleg 
modestia, dar nu se poate să nu îţi dai seama că 
starea în care te afli nu a făcut decât să amâne 
evoluţia normală a relaţiei noastre. Am ştiut de când 
te-am văzut că îmi eşti sortită. Locul tău e aici, lângă 
mine. O să fim atât de fericiţi, draga mea! Ai să vezi. 
Am să-ţi dau tot ce vrei, am să te tratez ca pe o 
regină. Uite, inelul ăsta e pentru tine. Piatra are nevoie 
de altă montură, dar culoarea şi forma sunt perfecte 
pentru tine. Am ştiut de cum l-am văzut că diamantul 
ăsta nu era pentru femeia aia vulgară. [i-l scot 
imediat, căci ştiu că eşti alergică la bijuterii, dar am 
vrut să-l vezi mai întâi. Când îl dau la montat, voi pune 
bijutierul să căptuşească metalul cu ceva care să te 
protejeze împotriva alergiei şi să-l poţi purta. 

Îi ridică mâna de pe saltea atât cât îi permiteau 
legăturile de la încheieturi. 

- la uite! Nu e superb? 

Privi inelul pe care i-l pusese pe deget, 
diamantul galben uriaş înconjurat de diamante 
incolore mai mici. Se minunase de mărimea pietrei 
centrale de câte ori îl văzuse pe degetul lui Merilyn 
Lankford. 

Stomacul i se strânse de groază când privi faţa 
zâmbitoare a criminalului. 

++ + 

Cahill se uită încruntat la ceas. Se făcuse târziu, 
era aproape de ora închiderii complexului comercial şi 
se săturase să arate fotografiile astea afurisite celor 


veniţi la cumpărături şi vânzătorilor. Ceva îl sâcâia, dar 
nu îşi dădea seama exact ce. Nici nu mai ştia de câte 
ore nu dormise, ceea ce îi amintea de anumite misiuni 
la care luase parte în armată. Nu voia decât să se 
aşeze într-un loc liniştit ca să poată gândi. Ceva ce îi 
spusese Densmore îl neliniştea, reluase în minte 
conversaţia iar şi iar şi nu reuşise să-şi dea seama ce 
anume. Totuşi, senzaţia rămânea. 

Ziua de joi se apropia de sfârşit. Sarah se afla 
acasă la Densmore de peste douăzeci şi patru de ore - 
de fapt de treizeci, nu că le-ar fi numărat -, dar avea 
impresia că trecuseră multe zile de când nu mai 
vorbise cu ea şi lipsa veştilor îl chinuia. Poate că asta îl 
deranja şi nu ceva ce spusese Densmore. Îşi făcea griji 
pentru ea, ştia că se află acolo, aşa că era normal să 
asocieze această nelinişte cu Densmore. Da, da, ştia 
că asta era explicaţia psihologică. Păcat că nu credea 
nimic din ea. 

Opri o femeie bine întreţinută, având probabil în 
jur de şaizeci de ani, cu aerul acela de siguranţă care 
tipa: „bani“. 

- Scuzaţi-mă, doamnă, încercăm să îl găsim pe 
acest om. Îl cunoaşteţi cumva? 

Avea să încerce să o sune pe Sarah încă o dată. 
Dacă nu putea să dea de ea, se va planta în faţa porţii 
şi va cere să i se dea drumul înăuntru. Putea să spună 
că avea un mandat de arestare pe numele ei sau ceva 
de genul ăsta. 

Femeia luă fotografia şi o studie o clipă, apoi i-o 
dădu înapoi. 

- Da, da, îl cunosc, spuse ea cu indiferenţă. Cred 
că este bancherul meu. 

- Mulţumesc, zise Cahill automat, abţinându-se 
să îi dea o replică tăioasă. 

Un alt fan al lui William Teller. Ha, ha! Era prea 
obosit pentru prostiile astea... 

- Staţi puţin! Ce-aţi spus? 


Ea ridică puţin din sprâncene, sugerând că este 
prea puţin impresionată de atitudinea lui, ca şi de 
persoana lui în general. 

- Cred că e bancherul meu, repetă. Are o 
anumită distincţie în ţinută. Şi mai e şi părul, desigur. 

Lui Cahill îi trecu oboseala ca luată cu mâna. 
Adrenalina îi făcu inima să pompeze mai tare. 

- Cum se numeşte? 

- Trevor Densmore. E proprietarul... 

Cahill nu mai aşteptă să audă ce avea Trevor 
Densmore în proprietate. O luă la fugă spre ieşire cu 
inima bătând de spaimă gata să îi spargă pieptul. In 
timp ce alerga formă numărul lui Wester. leşi ca o 
furtună în aerul nopţii şi goni prin parcare spre maşina 
Impala cu care venise. 

- L-am identificat, ţipă el în telefon când Wester 
răspunse. Trevor Densmore. E bancher. Sarah e la el, 
pe toţi dracii! O are pe Sarah! 

Descuie maşina, se urcă, porni motorul şi băgă 
în viteză înainte să închidă uşa. Cauciucurile scârţâiră 
pe asfalt în timp ce maşina porni ca un bolid spre 
ieşirea din parcare. 

- Cum adică o are pe Sarah? se răsti Wester. 

- A angajat-o. S-a dus la el acasă ieri după- 
amiază şi de atunci n-am mai putut să iau legătura cu 
ea. Mă duc acolo chiar acum. 

- Doctore, nu da năvală acolo în halul în care te 
afli! Trebuie să procedăm ca la carte. Fac rost de un 
mandat de percheziţie şi... 

- Am vorbit cu el la telefon după-amiază, mârâi 
Cahill. E aceeaşi voce de pe caseta luată din casa 
soţilor Lankford. Am ştiut că ceva nu e în regulă după 
ce am vorbit cu el, dar nu mi-am dat seama ce. 

Când ajunse la intersecţia cu autostrada 31, 
semaforul era pe roşu. Aprinse farurile şi trecu prin 
intersecţie fără să oprească, apoi făcu la stânga pe 1- 


459. Sări peste o denivelare cu o sută de kilometri la 
oră. 

Aruncă telefonul cât colo, deşi Wester încă mai 
vorbea. Oricare ar fi fost consecinţele, nimic nu l-ar fi 
putut ţine în afara zidului cenuşiu. 

Totul avea sens acum, acel de ce care îi scăpa şi 
care împiedica piesele jocului să se aşeze la locul lor. 
Mobilul crimei nu fusese legat de afaceri, de răzbunare 
sau de bani. Sarah fusese motivul. Işi aminti cum îl 
sunase cu săptămâni în urmă, înainte de prima crimă, 
şi îi spusese că primise un dar anonim prin poştă. 
Acela fusese primul contact al nemernicului, primul 
semn al obsesiei lui. De atunci nu se mai gândise prea 
mult la asta, pentru că gestul nu se repetase; nu mai 
existaseră alte scrisori sau telefoane ce semnalează în 
mod normal amplificarea obsesiei unui psihopat. 

Dar Sarah ştiuse, simţise că ceva nu era în 
regulă. Incercase să îl facă pe admiratorul necunoscut 
să scoată capul la lumină. Când fusese ucis judecătorul 
Roberts, primul ei gând fusese că aşa-zisul ei urmăritor 
o făcuse. 

Şi avusese dreptate. 

Intâi încercase să o ademenească cu o ofertă 
când judecătorul încă trăia. Când nu reuşise, eliminase 
obstacolul şi îi îşi repetase oferta. Dar ea se angajase 
la familia Lankford, aşa că trecuse repede la acţiune şi 
îi scosese şi pe ei din peisaj pentru ca ea să fie 
disponibilă din nou. De data aceasta ofertele de lucru 
nu aveau să mai curgă; cine ar fi dorit să angajeze o 
persoană care părea o adevărată piază-rea şi care, în 
plus, era ea însăşi suspectată de crimă? Dar Trevor 
Densmore nu ezitase să o facă. Nu îşi făcea probleme 
în legătură cu crimele, pentru că nu avea niciun motiv. 

O voia doar pe Sarah. Când presa o luase razna 
după uciderea soţilor Lankford anunțând că Sarah 
fusese arestată, rezolvase problema rapid comiţând 
încă o crimă, pentru a dovedi că nu putea fi ea 


ucigaşa. lar când fusese eliberată, acţionase imediat şi 
de data aceasta reuşise. 
O avea pe Sarah. Nenorocitul o avea pe Sarah! 


++ + 
Expresia de pe fața şi din ochii lui o făcu să se 
cutremure. li privea trupul gol şi întinse mâna 


mângâind-o pe sân. 

- Nu pot să port inelul, zise Sarah întretăiat. 
Scoate-mi-l, te rog. Deja mă mănâncă pielea. 

El se opri, ridică mâna şi clipi spre ea. 

- Sigur că da! lartă-mă, voiam doar să-l vezi. 
Trebuia să-mi dau seama ce piele sensibilă ai. 

Îi scoase inelul de pe deget şi îl băgă în buzunar. 
Ochii îi căpătară iar o expresie visătoare. 

- Eşti pur şi simplu perfectă, murmură el. 

Întinse mâna să îi atingă din nou sânul, dar 
Sarah încercă să se ferească. Trebuia să îl oprească. 
Nu îi suporta atingerile. Prefera să o omoare decât să o 
atingă. 

Psihopaţii nu ezită să ucidă atunci când obiectul 
obsesiei lor nu se ridică la înălţimea fanteziei create în 
mintea lor. Obsesia se transformă în furie şi lovesc cu 
violenţă persoana care le-a înşelat dureros aşteptările. 

Prefera să îl aducă în punctul acesta decât să îi 
permită să o violeze. Dar nu ajunsese încă acolo; 
faptul că era la ciclu îi oferea o mică perioadă de 
răgaz. Nu avea idee cât putea să îl ţină la distanţă, dar 
avea să încerce să o facă cât mai mult posibil. Il 
cunoştea bine pe Cahill, nu va mai trece mult timp 
până avea să îşi facă apariţia la poartă. Putea fi mâine 
dimineaţă sau mâine seară, dar avea să vină. Dacă nu 
putea să fugă, trebuia să reziste şi să îl ţină pe 
Densmore la distanţă. 

- Nu îmi place să fiu atinsă, zise ea chircindu-se 
sub atingerea degetelor lui care îi ciupeau sfârcurile. 

Vorbi pe un ton nevinovat şi tulburat, aşa cum 
părea să îi placă. 


Densmore clipi din nou repede de câteva ori 
repede, ca şi cum încerca să se conecteze la realitate. 
Părea dezorientat. 

- Dar... e foarte plăcut să te ating. Suntem sortiţi 
să fim împreună. 

- Nu-mi place să fiu atinsă, repetă ea. Mă doare. 
Mă doare pielea. 

El se dădu înapoi privind-o consternat. 

- O, Doamne! Nu mi-am dat seama că ai pielea 
atât de sensibilă. E o problemă pe care nu am luat-o în 
considerare. Dar nu e vorba de o a/ergie, ci mai 
degrabă de o sensibilitate acută, nu-i aşa? Voi fi foarte 
blând, draga mea şi încet, încet te vei obişnui cu... 

Dumnezeule! Sarah îşi încleştă dinţii. 

- Nu, insistă ea pe acelaşi ton moale. Îmi pare 
rău. E un fel de boală şi nu va trece. 

- O boală? 

Intinsese iar mâna spre ea, dar se opri, reveria 
din ochii lui transformându-se în ceva dur şi urât. 

- N-am auzit în viaţa mea de aşa ceva. 

- Aveţi dreptate, e vorba de o sensibilitate acută. 
Terminaţiile mele nervoase sunt inflamate permanent. 
Nu pot purta decât haine din anumite materiale şi 
chiar şi aşa trebuie să iau calmante... 

Bătea câmpii, dar nu îi păsa câtă vreme reuşea 
să îl convingă să nu o mai atingă. 

- ... Şi medicamente antiinflamatorii. Dar mi s-au 
terminat şi, cu toate câte s-au întîmplat, am uitat să 
mi le cumpăr. Fiecare atingere e ca o arsură cu fierul 
roşu. 

- Doamne, Doamne! 

Asta păru să îl potolească. Dacă ar fi fost 
sănătos la cap, nu ar fi reuşit niciodată să îl convingă, 
însă era atât de prins de fanteziile sale, încât nu mai 
vedea nimic altceva. 

- Sigur că nu vreau să fac ceva care să îţi 
provoace durere, îi zâmbi el. Decât dacă meriţi să fii 


pedepsită, bineînţeles. Dar n-ai să mă superi niciodată, 
nu-i aşa? Ai să-mi calci ziarul şi ai să-mi pregăteşti 
micul dejun, exact cum făceai pentru ţapul ăla bătrân, 
Lowell Roberts. 

- Cum vreţi, reuşi ea să îi spună cu inima sfâşiată 
când îşi aminti de bietul judecător, de soţii Lankford şi 
de celălalt bărbat, toţi ucişi de dementul acesta. 

- O să ai grijă de mine, croncăni el mai departe. 
lar eu voi avea grijă de tine. 

Se aplecă şi îşi apăsă buzele pe fruntea ei. Sarah 
simţi că i se face rău şi tot controlul o părăsi. 

- Nu mă atinge! urlă ea. 

Ca fulgerul, mâna lui i se încleştă pe gât 
apăsând cu putere şi îşi apropie faţa de a ei. Era livid 
de furie. 

- Niciodată să nu îmi mai vorbeşti aşa! scrâşni el. 

Nu mai putea să respire. Se înecă, se sufocă, 
încercând cu disperare să se gândească ce să facă. 
Intinsese coarda prea tare; trebuia să îl potolească 
până la venirea lui Cahill. Nu mai putea să întârzie 
mult. Trebuia să reziste până dimineaţă. 

- Imi... pare rău! icni ea. Mă doare. 

Roşu la faţă, îi dădu drumul şi rămase în picioare 
lângă ea. Disperată, încercă să respire adânc 
luptându-se cu întunericul care ameninţa să o 
cuprindă. 

- Trebuie să ţi se dea o lecţie, şuieră el trăgându- 
şi cureaua din găicile pantalonilor. Trebuie să fii 
pedepsită până înveţi să te porţi cum trebuie. Cu... 
mine. ..nu... vorbeşti... aşa! 

Sarah îşi reţinu un țipăt şi încercă să se 
rostogolească într-o parte în timp ce cureaua se abătu 
şuierând asupra ei. 

++ + 

Porțile acelea nenorocite aveau vreo cinci metri, 
iar zidul cel puțin trei. Se gândi să intre în porți cu 
maşina, dar asta ar fi declanşat alarma şi l-ar fi pus în 


gardă pe nemernic. Cahill trase maşina cât putu de 
aproape lângă zid şi se urcă pe ea. De acolo făcu un 
salt şi se prinse cu mâinile de creasta zidului. 

Durerea îi săgetă palmele. În vîrful zidului erau 
încastrate cioburi de sticlă sau sârmă ghimpată. Sări 
înapoi, îşi scoase haina şi o aruncă peste culmea 
zidului. Apoi sări din nou sperând ca haina să nu 
alunece. Se prinse cu mâinile însângerate de haină şi 
se săltă peste zid. Ateriză pe iarbă şi se rostogoli. Se 
ridică repede în picioare şi îşi scoase pistolul din toc. 
Apoi o luă peste pajiştea vastă spre vila cenuşie care 
se desluşea amenințătoare în noapte ca un animal la 
pândă. 

++ + 

Se auzi dintr-o dată un şuierat ascuțit. Densmore 
rămase cu cureaua în aer şi înălţă capul. 

- Se pare că avem musafiri, spuse el încet. Mă 
întreb cine poate fi. Scuză-mă, draga mea. 

Sarah izbucni în hohote de plâns după ce uşa se 
închise în urma lui. Mânuise cureaua cu o furie 
sălbatică, umplându-i spatele şi părţile laterale de 
dungi însângerate. Reuşise să se aşeze pe o parte ca 
să îşi protejeze sânii şi abdomenul, dar nu înainte să o 
lovească cel puţin de două ori peste stomac. Plângea 
atât de tare că i se tăie respiraţia, dar cum ieşi 
Densmore din cameră, se întoarse pe spate. 

Una dintre legăturile de la mâini i se desfăcuse. 
Altfel n-ar fi reuşit să se întoarcă pe o parte; forţa cu 
care se rotise desfăcuse coarda de cadrul patului unde 
era legată. Orbit de furie, Densmore nu observase. 

Avea mâna dreaptă liberă, dar ca să şi-o 
elibereze şi pe stânga trebuia să bage mâna sub pat şi 
nu putea din cauza legăturilor de la picioare. Ignorând 
durerea usturătoare din spate, trase cu disperare de 
coarda de nailon, sperând să cedeze şi cea din jurul 
mâinii stângi. 


Dar nu reuşi. Pe noptieră era aşezat un pahar cu 
apă. Îl luă şi îl izbi de marginea noptierei. Apa 
împroşcă patul şi pielea ei goală, iar cioburile 
cristalului fin zburară în toate părţile. Rămase cu 
fundul paharului în mâna tăiată de cioburi. Începu să 
taie corzile din nailon fără să îi pese dacă îşi tăia şi 
pielea. Îşi eliberă şi încheietura stângă şi trecu la 
legăturile de la glezne. 

Reuşi să le taie şi sări în picioare. Genunchii nu o 
ţinură şi se prăbuşi pe covor. Blestemând şi suspinând, 
se ridică din nou şi porni clătinându-se spre uşă. Când 
ajunse în hol, o luă la fugă. 

Atunci se auzi prima împuşcătură. Apoi a doua. 

Cahill! 

+ + + 

Cahill trecuse de mult de faza când îi mai păsa 
de slujba lui sau de faptul că putea să ajungă în 
spatele gratiilor; singurul lui gând era să ajungă la 
Sarah. Nu sunase politicos la uşă, ci trăsese în broască 
două gloanţe de calibrul 40, apoi o deschisese cu o 
lovitură de picior. Se culcă la pământ şi se rostogoli 
înăuntru, dar nemernicul îl aştepta în întunericul 
holului. 

Primul glonţ trecu şuierând pe lângă capul lui 
Cahill. Trase şi el în direcţia de unde văzuse scânteia 
la gura ţevii, dar al doilea glonţ îl lovi din plin în piept 
cu o lovitură ca de catâr. Cu toate că purta vesta 
antiglonţ, impactul îi tăie respiraţia şi se prăbuşi 
leşinat pe podea. 

- Cahill, şopti ea din vârful scărilor privind în jos 
spre holul imens. 

Îl văzu zăcând nemişcat pe podeaua de granit. 
Încremeni. Nu se putea. Nu şi Cahill. Nu se putea ca 
ucigaşul să i-l fi răpit şi pe Cahill! 

Se clătină şi se sprijini de un lampadar metalic 
postat lângă o măsuţă emailată. 

Nu şi Cahill! 


Un val roşu de furie puse stăpânire pe ea. Nici 
nu îşi dădu seama când smulse lampadarul din priză. 
Nu îşi dădea seama nici măcar că se mişcă. Cobori 
scările cu paşi mari şi hotărâți, din ce în ce mai rapizi. 

- Densmore! 

Nu putea fi vocea ei. Parcă venea din Exorcistul, 
groasă şi puternică. Ajunse la baza scărilor. 

- Nenorocitule, unde eşti? 

Observă o mişcare în dreapta, în întuneric. Se 
răsuci în direcţia aceea şi îl văzu pe Densmore 
materializându-se din umbră în lumina obscură, ca o 
fantomă, ca un demon. Faţa îi era strâmbată îngrozitor 
de furie. 

- Ţi-am spus să nu vorbeşti aşa cu mine! şuieră 
el ridicând mâna. 

Nu îi mai păsa de nimic. Furia cumplită o făcu să 
nu mai simtă nici greutatea lampadarului. Înaintă spre 
el, drept în bătaia pistolului, drept în bătaia glonţului, 
învârtind lampadarul ca pe o bâtă de base-ball. Dacă 
Cahill era mort, nu îi mai păsa ce se întâmplă cu ea. 
Glonţul răsună asurzitor în holul ca o cavernă şi simţi o 
rafală fierbinte trecând pe lângă ea în timp ce îl izbea 
pe Densmore în cap cu piciorul lampadarului. Se 
prăbuşi cu spatele de perete cu sângele ţâşnindu-i din 
cap şi din piept, în timp ce ea îl lovea iar şi iar ţipând. 

- Sarah! Sarah! 

Auzi strigătul într-un târziu. Lampadarul deveni 
dintr-o dată prea greu şi îi alunecă din mâinile lipsite 
de vlagă. Încet, ca în transă, se întoarse spre Cahill, 
care se chinuia să se ridice în picioare. Işi ţinea mâna 
la piept respirând şuierat, dar nu văzu să aibă nicio 
pată de sânge. 

- Uşurel, iubito, îi zise el. Jigodia nu poate să 
moară decât o dată. 


Epilog 


Cahill îşi aruncă haina pe umăr şi intră în casă. 
Era bine dispus; comisia de anchetă stabilise că 
împuşcătura fusese justificată şi nu mai era în 
concediu medical. Îi era dor de meseria lui, chiar dacă 
în prima săptămână fusese bucuros că poate să se 
odihnească; deşi purta vestă antiglonţ, glonţul îl 
zguduise puternic şi îi lăsase o vânătaie cât toate 
zilele. La început crezuse că se alesese şi cu câteva 
coaste rupte, dar nu fuseseră decât contuzii - ca şi 
cum „decât“ ar fi uşurat situaţia. Se simţea de parcă 
un catâr nu numai că îl lovise cu copita, dar se mai şi 
întorsese şi îl călcase zdravăn în picioare. 

El şi Sarah îşi  petrecură  convalescenţa 
împreună. El îşi reveni repede. Mama lui Sarah sunase 
să o anunţe că tatăl ei avusese într-adevăr o indigestie 
severă, aşa că scăpase de grija asta. Fizic, îşi revenise 
şi Sarah. Locuia la el de când ieşiseră din spital a doua 
zi dimineaţă, după ce lui i s-au făcut radiografii şi tot 
felul de alte analize şi îi cususeră tăieturile de pe 
mâini. Rănile lui fuseseră superficiale. Ale lui Sarah 
însă... 

La suprafaţă, nu suferise răni prea grave. Câteva 
tăieturi la mână, dintre care una avusese nevoie de 
patru copci, celelalte fiind minore. Dungile sângerânde 
ce îi brăzdaseră pielea netedă fuseseră tratate exact 
cum se tratează un genunchi julit, cu soluție 
antiseptică şi unguent antibiotic. Nu avea să uite toată 
viaţa cum coborâse scările acelea, cu pas sigur, de 
parcă nimeni n-ar fi putut-o opri, goală şi plină de 
sânge; inima aproape că nu-i mai bătea, iar ochii negri 
îi străluceau ca două focuri bengale pe faţa albă. Căra 
lampadarul într-o mână strigând după Densmore, iar 
când nemernicul trăsese în ea, nu se oprise, ci 
continuase să înainteze ca o furie a răzbunării. Cahill, 
luptându-se să respire şi încă ameţit, nu ştia nici el 
cum reuşise să tragă. Glonţul trecuse pe lângă Sarah 


şi se oprise drept în inima lui Densmore. Era mort 
înainte ca lovitura de lampadar să îi zdrobească 
ţeasta, deşi un astfel de amănunt minor nu ar fi oprit-o 
pe Sarah să-l lovească. 

Până să ajungă lângă ea, începuseră să sune 
sirenele maşinilor de poliţie care se apropiau de casă 
în viteză. Va fi nevoie să le deschidă porţile, se gândi 
el, dar în clipa aceea trebuia să aibă grijă de Sarah. Işi 
scoase cămaşa şi o acoperi cu ea, dar ea stătea 
nemişcată, privind fix cadavrul lui Densmore şi gaura 
din pieptul lui. Apoi se întorsese încet spre el cu o 
expresie înstrăinată şi îi spusese: 

- La naiba Cahill, am vrut să îl omor eu! 

Ar fi vrut să o ia în braţe, dar nu putea pentru că 
i-ar fi provocat durere. Îi prinsese doar mâna stângă, 
cea care nu era tăiată, mânjind-o de sânge de la 
tăieturile lui. Dădu lampadarul mai încolo şi fu uimit de 
greutatea acestuia. Mulţi ar fi avut nevoie de ambele 
mâini ca să îl ridice, darmite să îl mai şi rotească în 
aer. 

După ce deschisese porţile, el şi Sarah fuseseră 
duşi la spital şi de atunci se afla în concediu medical, 
aşa că nu fusese implicat în ancheta care urmase, dar 
colegii îl ţinuseră la curent. 

Densmore plănuise ca Sarah să nu mai 
părăsească niciodată camera aceea. Găsiseră camere 
minuscule de luat vederi peste tot, chiar şi în baie. 
Camera, ca şi restul casei, era o adevărată fortăreață. 
Ferestrele erau din sticlă incasabilă şi nu se 
deschideau. Uşa era din oţel armat. Sarah reuşise să 
iasă în noaptea aceea doar pentru că Densmore, în 
graba lui de a vedea cine era intrusul, uitase să încuie 
uşa. 

Cine poate să ştie care sunt resorturile minţii 
bolnave ale unui psihopat? Toată lumea spunea că 
Densmore păruse un om atât de cumsecade, liniştit, 
un pic timid, dar un adevărat rechin în afaceri. Avea 


într-adevăr tendinţa să dezvolte obsesii în legătură cu 
lucruri mărunte şi devenea violent când îl nemulţumea 
ceva. Secretara lui spunea că ideile fixe i se 
înmulţiseră pe măsură ce treceau anii, ajungând până 
la punctul în care făcea o criză dacă scaunul ei nu 
stătea într-un anumit loc. 

Documentele lui personale se dovediseră şi mai 
revelatoare. Se părea că dulcele şi timidul Trevor 
Densmore îşi ucisese propriul tată din cauza unui 
dezacord în chestiuni de afaceri. Era un mister de ce 
consemnase în scris un asemenea lucru, care ar fi 
constituit încă un cui în coşciugul lui dacă nu murea în 
aceste condiţii. Alabama era un stat unde pedeapsa cu 
moartea era permisă, iar faptele lui i-ar fi atras în mod 
sigur pedeapsa capitală. Psihologul departamentului 
citise documentele şi spusese că erau un exemplu 
perfect despre felul în care funcţionează mintea unui 
psihopat. Trevor Densmore se crezuse mai deştept şi 
mai bun decât toţi ceilalţi şi socotise că i se cuvine 
totul. Pe scurt, trebuia să aibă tot ce voia şi nu îşi 
impunea nicio frână când era vorba să obţină ceea ce 
îşi dorea. Dacă exista un obstacol, îl înlătura sau îl 
distrugea. 

Se părea că în clipa în care o văzuse pe Sarah la 
televizor făcuse o fixaţie instantanee pentru ea - iar 
Cahill îl înţelegea oarecum, date fiind propriile lui 
sentimente - şi se pusese pe treabă ca să o aducă în 
casa lui. Când îi refuzase prima ofertă din loialitate 
pentru judecător, el înlăturase obstacolul omorându-l 
pe judecătorul Roberts. Dar nici după aceea Sarah nu îi 
acceptase oferta; se angajase la familia Lankford, ceea 
ce îl umpluse de furie, deoarece considera că soţii 
Lankford îi erau mult inferiori. Să omoare un om nu 
însemna pentru el nici cât să strivească un gândac cu 
talpa pantofului; toţi erau pentru el neimportanţi, nişte 
nimicuri. Nu conta decât să obţină ce voia. 


Cahill ar fi vrut să îl poată omori din nou pe 
nenorocit. Când se gândea ce îi făcuse lui Sarah... 

Se închisese în ea de atunci şi nu o putea 
aborda, deşi trecuseră mai mult de trei săptămâni; 
vânătăile şi urmele de lovituri se vindecaseră, copcile 
fuseseră scoase şi trăiau de atunci sub acelaşi 
acoperiş, dar nu putea ajunge la ea. Se retrăsese 
undeva în sine unde el nu avea acces, iar asta îl 
înnebunea. 

Când o văzuse prima oară în noaptea aceea, 
goală şi plină de sânge, simţise o altă lovitură în piept 
crezând că Densmore o violase. O întrebase dacă se 
întâmplase aşa ceva înainte să intre primul poliţist cu 
pistolul pregătit, iar ea clătinase din cap ca răspuns că 
nu. Totuşi, atacul pe care îl suportase îi rănise adânc 
sufletul şi rana aceasta nu se vindecase. 

Nu era vorba doar de brutalitatea cu care fusese 
lovită sau de faptul că văzuse moartea cu ochii, ci mai 
degrabă de toate acestea luate împreună, acumularea 
şocului, a durerii şi a ororii. Se aflase complet 
neajutorată la discreţia unui dement şi nu putea să 
uite sau să treacă peste asta. 

Nu mai dormeau împreună de atunci; Sarah 
dormea într-unul din celelalte dormitoare. La început, 
nu îl deranjase. Erau amândoi plini de răni şi aveau 
dureri, iar ea nu suportase câteva zile nici cea mai 
mică atingere. Dar acum, după trei săptămâni, 
începuse să îl deranjeze. O dorea, avea nevoie de ea şi 
voia să îşi pună vieţile în ordine. Dar Sarah ignora pur 
şi simplu tot ce îi spunea. 

- Sarah? o strigă acum, dorind să îi spună 
rezultatul anchetei. 

Nu primi niciun răspuns, dar uşa spre subsol era 
deschisă. Cobori scările şi auzi zgomotul înăbuşit al 
pumnilor lovind sacul de box, ceea ce arăta că încerca 
să îşi exteriorizeze toată ostilitatea. 


Era îmbrăcată în pantaloni gri de trening şi 
sutien negru sport şi se vedea bine că se lupta cu 
sacul de box de mai multă vreme, fiindcă umerii îi 
luceau de sudoare, iar betelia pantalonilor era udă 
leoarcă. Expresia de pe faţa ei era întunecată şi 
îndârjită. 

Se rezemă de perete şi o privi. Mai avea încă 
dungi rozalii pe spate, dar în câteva luni aveau să 
dispară complet. Slăbise câteva kilograme, ceea ce îi 
scotea şi mai mult în evidenţă muşchii. Era zveltă şi în 
formă, cam ca Linda Hamilton în 72. Simţi că îl paşte o 
erecţie serioasă. 

Ea aruncă o privire în direcţia lui. 

- Cum a mers? 

- S-a terminat cu concediul medical. Au constatat 
că am tras în mod justificat. Mâine mă întorc la lucru. 

- Foarte bine. 

Mai trase o serie de pumni plini de furie în sacul 
de box. Se bucură că îşi vărsa mânia asupra sacului de 
box şi nu asupra lui. 

- Tu ce faci? riscă el o întrebare. 

- Când mă întorc la lucru, vrei să spui? 

- Da. 

- Nu ştiu dacă o să mă mai întorc; cel puţin o 
vreme. Şi nu ştiu dacă voi mai putea să găsesc de 
lucru în zona asta; am o reputaţie destul de proastă în 
clipa de faţă. 

- Ai de gând să cauţi de lucru în altă parte? 
întrebă el pe un ton cât mai neutru posibil, deşi simţea 
că plămânii i se decomprimă. 

- Depinde. 

- De ce anume? 

Ea se opri şi îşi şterse faţa şi braţele cu un 
prosop. 

- A ucis ceva în mine, zise ea încet. Nu era 
nevoie să mă violeze că să îmi facă tot acest rău. De 
fiecare dată când mă gândesc la sex, mă simt 


neajutorată, plină de ură şi simt atâta dezgust şi 
repulsie, că mi se taie respiraţia. Mă gândesc la tot 
timpul pe care l-am dăruit instruirii, iar când a venit 
momentul să o pun în practică, s-a dovedit inutilă. Am 
fost neputincioasă în faţa lui. 

- Nu chiar. l-ai zdrobit ţeasta, îi reaminti el. 

- Nu are importanţă. Era mort deja, zise ea şi îi 
aruncă un zâmbet funest. Dar mi-a făcut plăcere. 

- Bineînţeles. 

Nu o mai spusese cu glas tare până atunci, dar 
gândul fusese prezent tot timpul. 

- Şi mie mi-a făcut plăcere să îl ucid. 

Ochii ei îi arătau că îl înţelegea şi că îl invidia 
pentru privilegiul pe care îl avusese. 

- Şi cu noi cum rămâne? o întrebă. 

Cu toate cele întâmplate, continua să fie cea mai 
importantă întrebare. 

Se apropie de el cu pasul acela de pradă, 
periculos şi total feminin care îi făcea inima să îi bată 
ca ciocanul. 

- Depinde. 

- De ce anume? repetă el, simțindu-se ca o placă 
stricată. 

Era acum destul de aproape ca să îi simtă 
mirosul fierbinte şi feminin. Avea o erecţie atât de 
puternică, că îl durea. 

Îşi strecură mâinile în jurul mijlocului lui şi simţi 
cum îi desprinde cătuşele. 

- De tine, zise ea şi zâmbi pentru prima oară 
după trei săptămâni. Hai să vedem dacă ne mai 
potrivim. 

++ + 

Cahill stătea întins pe salteaua de exerciții, cu 
braţele întinse deasupra capului şi legate cu cătuşele 
de o ţeavă. Era gol, transpirat şi atât de disperat, că 
ajunsese să o implore. Femeia asta îl omora. 


Sarah nu se grăbea deloc. Stătea deasupra lui, 
dar fără să se mişte. Îl primise în interiorul ei, dar 
rămăsese neclintită. La început se întrebase ce avea 
de gând, dar apoi îşi dăduse seama; îi simţise muşchii 
interni  încleştându-se în jurul lui, eliberându-l, 
încleştându-se iar, strângându-l, aducându-l până în 
pragul orgasmului, dar fără să-l depăşească. 

Ea terminase deja de două ori. Convulsiile 
primului orgasm păruseră să o ia prin surprindere, dar 
pe al doilea îl urmărise cu hotărâre. Ajuns în punctul 
acela era gata să o implore, simţea că va muri dacă nu 
împinge, dar de câte ori îşi mişca bazinul, ea se oprea. 

Doamne, era extraordinară! Doar uitându-se la 
ea simţea că îi explodează inima. Era superbă, goală şi 
absorbită total de ceea ce făcea, cu capul dat pe spate 
şi ochii pe jumătate închişi, cu sfârcurile roşii şi rigide. 
Nu se putea ca până acum să nu îşi fi înlocuit 
amintirile urâte cu unele plăcute, dar dacă nu o 
făcuse, Dumnezeule, avea să moară fericit! 

Se aplecă şi îl sărută, cu buzele fierbinţi şi limba 
promiţându-i lucruri sălbatice. 

- Încă ne potrivim, murmură ea. 

- Nu m-am îndoit nicio clipă, reuşi el să spună, 
dar sfârşi propoziţia într-un geamăt. 

- Eu da, dar nu puteam să îl las să câştige. Eşti 
prea important pentru mine, Cahill. A trebuit să mă 
asigur că pot să îl alung. 

- Şi ai reuşit? A dispărut? 

Ea îşi roti coapsele. 

- Oh, da! 

- Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, se 
smiorcăi el, scapă-mă de chin! 

Spre veşnica lui recunoştinţă, ea îi făcu pe plac. 
Când putu să gândească, să audă şi să vorbească din 
nou, stătea întinsă, rezemată într-un cot lângă el, 
mângâindu-l alene pe piept. 

- Te iubesc, Cahill, spuse ea serioasă. 


- Şi eu te iubesc. Şi nu crezi că e timpul să îmi 
spui Tom? 

- Mă mai gândesc. Poate după a cincea 
aniversare a căsătoriei noastre. 

Da, asta suna bine. 

- Când va fi prima? întrebă el, prefăcându-se 
nepăsător. 

- Hmm... să vedem. Ce părere ai de iulie, anul 
viitor? 

Dat fiind că erau în ultima săptămână a lunii 
mai, avea o părere bună. 

Sarah se întinse peste el şi îi desfăcu cătuşele; 
cum se văzu liber, se rostogoli prinzând-o dedesubt. 
Ea se încordă o clipă, apoi se relaxă sub greutatea lui 
şi îşi lăsă mâinile să îi alunece pe spate. 

- Am crezut că te-a omorât, şopti ea 
încrâncenată, îngropându-şi faţa în umărul lui. Îl urăsc 
pentru răul pe care ni l-a făcut, pentru vieţile pe care 
le-a distrus. 

- Câştigă doar dacă îl lăsăm să câştige, iubito. 

O sărută încet şi lung. 

- Ai vorbit serios sau am înţeles eu greşit? Vrei 
să te măriţi cu mine? 

- Da, răspunse ea cu un zâmbet larg. Cel puţin în 
privinţa asta mi-a alungat toate îndoielile. Când am 
crezut că ai murit, am înţeles că nimic nu e mai 
important decât dragostea pentru tine; nici călătoria în 
jurul lumii şi nici măcar dacă m-ar fi împuşcat şi pe 
mine. Toată supărarea pe tine mi-a trecut într-o clipă. 

- N-am de gând să-mi fac un obicei din a fi 
împuşcat de câte ori te superi pe mine, mormăi el. 

- Nici nu va trebui, iubitule. 

Îl sărută pe umăr şi se cuibări lângă el. 

- Nici nu va trebui. 


Sfârşit