JA Jance — Reteaua raului

J.A. JANCE 


„Copleșitor... Jance face ca deșertul, oamenii și 
orașele din Arizona să prindă viață. O maestră 
a suspansului dur.“ Publisher's Weekly 


REŢEAUA 


RAULUI 
D 


Rt A | 


Judith Ann (J.A.) Jance s-a născut la 27 octombrie 1944 în 
South Dakota şi a copilărit în Bisbee, Arizona. A absolvit 
Universitatea din Arizona şi, înainte să devină scriitoare, a 
lucrat ca bibliotecară la o şcoală dintr-o rezervaţie de 
amerindieni, ca profesoară şi ca agent de asigurări. În 
prezent, locuieşte jumătate de an în Arizona şi cealaltă 
jumătate în Seattle. Editura Nemira propune seria Ali 
Reynolds, care a fost inclusă în Top 10 al bestsellerurilor 
New York Times. 


J.A. JANCE 


REȚEAUA 
RĂULUI 


Traducere din limba engleză Gabriel Stoian 


Editura NEMIRA 


Versiune electronică 2.0 


PROLOG 


Când a deschis ochii, bărbatul a descoperit că era atât de 
întuneric, încât la început crezu că încă îi ţine închişi. Era 
beznă - o beznă înăbuşitoare şi încinsă, care părea să-l 
stoarcă de putere. A simţit mişcare, a auzit scrâşnetul 
pneurilor pe asfalt, însă nu avea habar unde se află, şi nici 
cum ajunsese acolo. A încercat să-şi mişte picioarele, dar 
nu a reuşit. li erau chircite sub burtă, într-un spaţiu mult 
prea mic, şi păreau să fi fost cumva legate laolaltă. 

Mâinile îi erau prinse la spate şi presate de ceva dur. Se 
zbătu câteva minute şi reuşi în cele din urmă să-şi mişte 
corpul cât să şi le elibereze. Rămase încremenit când văzu 
că şi ele îi fuseseră legate ca şi picioarele. Fuseseră legate 
prea strâns şi prinse sub greutatea corpului, ceea ce 
încetinise circulaţia sângelui. La început, şi-a simţit mâinile 
ca nişte reteveie inutile, insensibile şi grele ca plumbul. 
După câteva momente, sângele i-a revenit în degete, 
provocându-i brusc o durere ca înţepăturile a mii de ace. 

Pe măsură ce-şi revenea în simţiri, îşi dădu seama că 
suprafaţa aspră de sub obraz era un fel de covor, iar de 
undeva din apropiere îl izbi mirosul de cauciuc nou - o 
roată de rezervă. Asta însemna că se afla în portbagajul 
unui vehicul care-l ducea Dumnezeu ştie unde. Încercă să 
tipe, dar bineînţeles că nici asta nu putea face. Buzele erau 
lipite cu bandă adezivă. Din gâtlej nu ieşi decât un geamăt 
scurt. 

Ce poţi face când te trezeşti închis astfel în portbagajul 
unei maşini? Să desprinzi cu o lovitură de picior stopurile, 
să scoţi un braţ prin gaură şi să faci semne disperate de 
ajutor? Insă nu putea lovi nimic cu piciorul. Nu-şi putea 
mişca picioarele, iar mâinile legate nu-i erau de niciun 
folos. 

Pe măsură ce îşi dădea seama de gravitatea situaţiei în 
care se găsea, inima începea să-i bată mai iute, iar 
respiraţia se accelera, transformându-se în gâfâieli scurte şi 
panicate. O vreme s-a temut că va leşina din nou, însă 


luptă împotriva pierderii cunoştinţei - se strădui din 
răsputeri să îşi stăpânească respiraţia, să o readucă la 
normal. Se chinui să se concentreze. Ce naiba se petrecea? 
Unde se afla? Cine îi făcea asta? Şi de ce? 

A încercat să-şi aducă aminte ceva din ceea ce se 
întâmplase înainte de a se afla acolo. Avea o amintire vagă 
despre ceva care aducea a petrecere. Multe lumini şi 
râsete, multe fete, multă băutură. Aşadar, se îmbătase criţă 
şi l-a scos pe vreunul din sărite? Despre asta era vorba? 
Ştia că dacă bea prea mult whisky nu mai era domnul 
Politeţe în persoană, şi totuşi... 

Picături de sudoare se prelingeau pe obraz şi, aşa cum 
stătea, îi pătrundeau într-un ochi, făcându-l să simtă o 
arsură ca de foc. Cum nu se putea folosi de mâini, nu avea 
cum să se şteargă. 

Vehiculul încetini brusc şi viră la dreapta, făcându-l să se 
rostogolească până ce mâinile îi ajunseră înapoi sub el. De 
afară se auzi uşor decalat un vâjâit care trecu pe lângă 
maşină, urmat imediat de altul şi de încă unul. Deci, 
ajunseseră pe o autostradă aglomerată - ori tocmai 
părăsiseră una. Dar unde erau? După cât de cald era, sigur 
se aflau undeva dincolo de munţi - prin deşert. Palm 
Springs, poate? Sau ceva mai departe spre nord, către 
Needles şi Parker. 

De ce nu-mi aduc aminte unde am fost şi ce s-a 
întâmplat? se întrebă el. Se mânarise mereu că se poate 
controla atunci când bea. Nu era la fel ca unii cunoscuţi de- 
ai lui, băutori la greu, care nu ştiau când să se oprească şi, 
după câte o noapte de chef în oraş, se vedeau siliţi să dea o 
groază de telefoane, întrebând barmanii de la localurile din 
zonă ca să afle unde îşi lăsaseră maşinile Porsche sau 
Ferrari. De obicei, el ştia exact unde fusese. Mai ştia când 
trebuia să pună punct. Însă acum mintea îi era împâclită. 
Nu reuşea nicicum să descâlcească lucrurile, să le pună în 
ordine - nu doar ce se petrecuse în noaptea aceea, dar şi în 
zilele dinainte. 

Maşina a încetinit din nou. S-a încordat, aşteptându-se la 
alt viraj la dreapta. În schimb, vehiculul a cotit abrupt spre 


stânga şi a ieşit de pe asfalt cu o hurducătură, ajungând pe 
un teren mult mai denivelat. În interiorul spaţiului restrâns 
a pătruns un praf fin, umplându-i ochii şi nările, făcând ochii 
să lăcrimeze şi nasul să îi curgă. Clar, era undeva în deşert. 

A urmat încă o zdruncinătură puternică, după care 
vehiculul s-a oprit brusc. O portieră, probabil a şoferului, s-a 
deschis şi apoi s-a închis. După aceea, nimic. Niciun sunet. 
La început a sperat, îngrozit în acelaşi timp, că portbagajul 
se va deschide, iar răpitorul îl va elibera, dar nu s-a 
întâmplat aşa ceva. Şi-a încordat auzul, nădăjduind să-şi 
dea seama dacă autostrada era încă suficient de aproape 
ca să audă camioanele gonind, însă foarte multă vreme nu 
a perceput absolut nimic. A simţit doar arşiţa apăsătoare şi 
s-a întrebat cât va mai trece până când va rămâne fără aer 
şi se va sufoca. 

Intâi a simţit. Maşina a vibrat de parcă ar fi căpătat viaţă, 
ca şi cum ar fi fost cuprinsă de un val de tremurături 
incontrolabile. Apoi a auzit un huruit îndepărtat, ce devenea 
tot mai puternic, până când s-a transformat într-un muget 
inconfundabil. Maşina s-a clătinat la unison cu zgomotul, 
până când urletul şi vibraţiile puternice s-au contopit. În 
aceeaşi clipă, bărbatul a auzit scrâşnetul ascuțit, 
sfredelitor, al roţilor unui tren de marfă ce se apropia. 
Sirena a sunat o dată, cu un vaier lung, de avertizare. Abia 
atunci a înţeles că omul care îl încuiase în portbagaj lăsase 
maşina pe şinele de cale ferată. Il lăsase acolo să moară. 

S-a zbătut cu disperare să rupă legăturile, dar era inutil. 
Nu se putea elibera. Locomotiva trenului ce se îndrepta în 
plină viteză spre est a intrat în vehiculul staționat pe şine, 
sfârtecându-l în bucăţi ca pe o cutie goală de conserve, iar 
apoi a târât resturile care au ajuns şi sub roţi, cale de 
aproape un kilometru şi jumătate, cât i-a trebuit 
mecanicului zguduit să oprească trenul ale cărui vagoane 
erau încărcate la capacitate maximă. Când a anunţat 
accidentul la dispecerul poliţiei din Palm Springs, mecanicul 
a relatat că văzuse ceva zburând în sus din vehiculul 
sfârtecat, ceva ce să păruse că semăna mai curând cu o 
păpuşă de cârpă decât cu o fiinţă umană. 


CUTLOOSEBLOG.COM! 
Joi, 15 septembrie 2005 


Pentru toţi fanii cutloose care mi-aţi urmărit 
povestea de la început, mâine este ziua în care D-l-V- 
O-R-Ţ-U-L meu devine definitiv. Pentru aceia dintre voi 
care sunt noi pe site, ultimele luni au fost pentru mine 
ca o călătorie plină de hopuri, întrucât atât soţul, cât şi 
patronul meu mi-au dat papucii simultan, sperând să 
pună laba pe un model mai tânăr. 

Cel care va deveni curând fostul meu soţ, cunoscut 
şi sub numele de Fang?, după pseudonimul lui din 
blogosferă, mi-a telefonat ieri. A fost prima oară că i- 
am auzit glasul în direct în ultimele câteva luni. Ceea 
ce m-a surprins cel mai mult a fost că NU am simţit 
absolut nimic atunci când l-am auzit vorbind. Cred că 
ăsta e un semn bun. Fang suna, în stilul lui autoritar, 
ca să se asigure că mâine voi fi prezentă la tribunal, 
astfel ca hotărârea de divorţ să poată fi pronunţată. Aş 
fi putut să-i dau o veste întristătoare. Puteam pretinde 
că sunt bolnavă sau schiloadă, ori doar prea sictirită ca 
să mă deranjez să conduc mai bine de opt ore tocmai 
de la Sedona până la Los Angeles. Şi dacă aş fi 
procedat astfel, l-aş fi făcut să se suie pe pereţi. Cum 
să vă spun, Fang are nevoie de hotărârea de divorţ 
acum-acum, mult mai mult decât mine. Apariţia 
noastră în faţa tribunalului este programată pentru 
vineri. lar sâmbătă se recăsătoreşte. 

Am auzit zvonuri că el şi fecioara lui mireasă, 
cunoscută şi sub numele de Twink?, au pus la cale o 
sărbătoare cu mare tam-tam, o chestie cu firmă de 
catering, la care vor veni o sumedenie de oameni 
potriviţi, la ceea ce era cândva casa noastră din 


1 Cut loose — „eliberat(ă)“, „pus(ă) pe liber“ (n. tr.) 
2 „Colţ" (n. tr.) 
3 „Clipit" (n. tr.) 


Robert Lane. Având în vedere că Twink va naşte 
copilul lui Fang peste câteva săptămâni de la noaptea 
nunţii astfel programate, s-ar putea crede că ar fi fost 
recomandabile mai mult bun-simţ şi discreţie, dar 
aceste calităţi nu l-au caracterizat niciodată pe Fang. 
Fiindcă veni vorba de asta, nici pe Twink n-o dau afară 
din casă asemenea calităţi, deoarece copilul a fost 
conceput cu ceva timp înainte ca eu să fi părăsit patul 
matrimonial. 

Pentru aceia dintre voi pe care îi preocupă dispoziţia 
mea pe măsură ce mă apropii de această schimbare 
de stare civilă, vă rog să nu vă faceţi griji. Mă simt 
bine. Sunt pregătită să spun tot ce am pe suflet; mă 
bucur să văd că se termină caricatura asta de 
căsătorie - cel puţin în ceea ce-l priveşte pe Fang - 
odată pentru totdeauna. Imi voi vedea de noua mea 
viaţă. Când ajungi într-o asemenea situaţie, nu slujeşte 
la nimic să te agăţi de ceea ce a fost. Nici 
amărăciunea nu te ajută. Aşa cum s-ar simţi înclinată 
mama mea să spună, amărăciunea corodează vasul în 
care este păstrată. 

Dacă spun chiar eu asta, acest vas aparte va fi în 
mare formă mâine, când voi apărea în faţa 
judecătorului. Cu ajutorul fiului meu, am reuşit să 
merg înainte. Achizitorul meu personal de la 
Nordstrom's, din Scottsdale, a pus deoparte câteva 
ţinute noi pentru mine. Intenţionez să aleg una dintre 
ele când voi trece prin Phoenix, în după-amiaza 
aceasta. 

Cu alte cuvinte, cel puţin astăzi, sunt o piatră care 
se rostogoleşte, iar o asemenea piatră nu prinde 
muşchi - dar nici nu mai scrie pe blog. 

Postat la 7.23 AM, 15 septembrie 2005, de BABE 


Imediat ce Ali Reynolds şi-a scos valiza din dulap, 
Samantha, pisica refugiată şi care se eternizase, s-a făcut 
nevăzută. Dar cu desăvârşire. Lui Ali îi venea greu să 
creadă că o pisică de aproape opt kilograme, având o 


singură ureche întreagă, putea face un asemenea act de 
magie, însă îi reuşise. 

În urmă cu şase săptămâni, o serie de mutări forţate o 
aduseseră pe Sam într-un cămin nou, necunoscut, la un 
proprietar nou, care nu era câtuşi de puţin iubitor de pisici. 
lar la apariţia nedorită a unei valize, reacţia ei era cât se 
putea de firească. Pentru Sam, vederea valizei şi/sau a 
detestatei cuşti de transport îi aducea în minte toate 
momentele nefericite din trecut, făcând-o să între în panică 
şi să-şi caute o ascunzătoare sigură. 

Lui Ali i-au trebuit două ore - timp pe care nu-şi putea 
permite să-l piardă - ca să descopere animalul, ghemuit 
lângă o ţeavă de scurgere din spatele maşinii de spălat, 
aflată în spălătorie. Şi găsirea lui Sam a fost doar o parte a 
problemei. Scoaterea pisicii din ascunzişul ei comod şi 
ducerea ei până la cuşca de transport au reprezentat cu 
totul alte probleme. Dacă ar fi fost vorba de orice alt 
weekend, Sam ar fi rămas acasă şi de grijă i-ar fi purtat fiul 
ei, Christopher, însă, ca o coincidenţă, Chris trebuia să 
participe la un seminar de două zile în Phoenix, începând 
de sâmbătă dimineaţă, devreme. 

— Gata, la bunicuţa cu tine, a spus Ali, scoțând pisica 
indignată din spatele maşinii de spălat şi vârând-o în cutia 
pregătită alături. Şi ai face bine să te potoleşti. 

Şi aşa s-a întâmplat ca Ali să termine de împachetat cu 
câteva ore mai târziu decât îşi pusese în gând. Cu Sam 
miorlăind amarnic în semn de protest, Ali a părăsit căminul 
reprezentat de o casă pe roţi aflată pe culmea unui deal şi 
a pornit în maşina ei de un albastru-deschis, un Porsche 
Cayenne, spre autostradă, unde a parcat sub umbroasa 
salcie-plângătoare din faţa micului restaurant al părinţilor 
ei, cunoscut în Sedona sub numele de cafeneaua Sugar 
Loaf. 

înăuntru, abia începea perioada de vârf de la ora 
prânzului. Edie Larson, mama lui Ali, stătea la casă şi la 
tejgheaua ce oferea mâncare de prânz, în vreme ce tatăl ei, 
Bob, abia făcea faţă în bucătărie. Edie a luat un vas gol de 
cafea şi s-a îndreptat spre tejghea ca să-l umple, aruncând 


în acelaşi timp o privire spre ceasul de la mână. 

— Şi zici că asta înseamnă că pleci devreme? a întrebat 
Edie. 

Cum Edie se scula cu noaptea-n cap ca să pregătească 
necesarul de cornuri pentru acea zi, produse care 
reprezentau emblema localului, ea socotea că orice plecare 
care se petrecea după ora şase dimineaţa era târzie. Şi aşa 
considerase că ora nouă, estimarea făcută iniţial de Ali, era 
o demonstraţie de lenevie. lar acum se făcuse aproape 
amiază. 

— Din păcate, Sam a avut alte idei, i-a explicat Ali. A 
văzut valiza şi s-a ascuns. Până la urmă, am găsit-o. 

— Foarte bine, a spus Edie, cu glas liniştitor. De obicei, 
mâţelor nu le plac schimbările, însă după ce tata o s-o 
cocoloşească, urâţenia ta de pisică nici măcar nu va mai 
dori să se întoarcă acasă. Apropo, unde e acum? 

— În maşină, undeva la umbră. 

Edie i-a turnat o ceaşcă de cafea lui Ah. 

— O să-l chem pe Kip să ia cuşca şi să o ducă pe Sam în 
casă. 

Kip Hogan era un veteran al Războiului din Vietnam, pe 
care Bob Larson îl târâse acasă cam în acelaşi timp în care 
fiica lui o adoptase pe Sam. La început, Kip fusese angajat 
ca să îl îngrijească pe Bob după un nefericit accident cu 
snow-boardul, care îl trimisese o vreme pe tatăl lui Ali într- 
un scaun cu rotile. Bob îşi revenise, şi se întorsese la 
treabă, însă Kip a rămas prin preajmă, trăind într-o rulotă 
veche de tip Lazy Daze, parcată în curtea din spate a 
familiei Larson, făcând diverse treburi pe lângă restaurant 
sau casă, devenind treptat aproape indispensabil. 

— Vrei să mănânci de prânz înainte de a pleca? a 
întrebat-o Edie. Ori să-l pun pe tata să-ţi pregătească o ladă 
frigorifică pe care să o iei cu tine? 

— Ce-o să încapă acolo? s-a interesat Ali. 

— Friptură de pui, a răspuns Bob Larson prin fereastra pe 
unde se trimiteau comenzile date la bucătărie. Biscuiţi. 
Nişte plăcintă de mere făcută în casă. 

Cum crescuse cu friptură crocantă de pui şi cu biscuiţii 


mai uşori decât aerul ai mamei, Ali nu a opus nicio 
rezistenţă. 

— Acum nu vreau decât o cafea şi o să iau cu mine ce 
vreţi să-mi puneţi în ladă, a răspuns Ali. 

Edie a făcut câţiva paşi vioi de-a lungul tejghelei, dându- 
le cafele celor care le comandaseră, apoi s-a întors la Ali. 

— Te simţi bine? a întrebat ea. 

— Mă simt perfect, a răspuns Ali. M-aş simţi şi mai bine 
să ştiu că tot balamucul ăsta a rămas în urmă. 

— Adevărat, a aprobat Edie. Sunt convinsă că aşa va fi. 

Ali se retrăsese la Sedona, oraşul unde crescuse, ca să-şi 
regăsească echilibrul după ce îşi pierduse slujba şi aflase 
de infidelitatea soţului. Nu se aşteptase să îi placă; nu 
crezuse că se va simţi bine acolo, însă realitatea dovedise 
contrariul. Casa mobilă dublu de lată pe care mătuşa 
Evelyn i-o lăsase moştenire, chiar dacă părea să reprezinte 
o mare decădere faţă de conacul cu porţi zăvorâte din 
Robert Lane, îi satisfăcea nevoile lui Ali, oferindu-i totul, de 
la baia cu jacuzzi până la pivniţa cu vinuri. Şi faptul că îl 
avea drept tovarăş de cameră pe Chris, fiul ei, nu o deranja 
defel. 

Chris absolvise UCLA, iar acum, de mai puţin de un an, 
preda sudura artistică şi istoria americană la liceul din 
Sedona. Ali se simţea bine în compania fiului ei. El nu lăsa 
niciodată dezordine în bucătărie, nu stătea în oraş prea 
târziu şi îşi petrecea o mare parte din timpul liber în subsol, 
lucrând la proiecte de sculpturi. Din câte îşi dădea Ali 
seama, ea şi Chris se înțelegeau mai bine decât mulţi 
părinţi şi copiii lor, care ajunseseră adulţi recent. 

Una peste alta, se simţea cât se poate de bine acasă, în 
Sedona, în largul ei şi liniştită. 

— Aş prefera să mergi cu Chris, a adăugat Edie, lăsând 
impresia că îi ghicise gândurile lui Ali. Drumul până la Los 
Angeles e prea lung ca să-l faci singură. 

— Chris are un seminar în weekend. Nu mă deranjează 
să conduc. De fapt, îmi place la drum deschis. Pe de altă 
parte, am la mine biblioteca de musicaluri a mătuşii Evelyn; 
ele o să-mi ţină companie. 


— Bine, dar te rog să faci multe opriri, a sfătuit-o Edie. Se 
zice că şoferii obosiţi sunt la fel de periculoşi ca şi cei beţi. 

Bob a sunat clopoţelul, ca să o anunţe că era gata încă o 
comandă. Cât s-a îndepărtat ea ca să o ducă la masa 
clientului, Kip Hogan a apărut în apropiere de Ali. 

— Cheile, dacă se poate, a cerut el. 

În urmă cu şase luni, când apăruse prima oară, Kip venea 
dintr-o tabără în aer liber pentru persoane fără adăpost, 
cotropită de zăpadă pe culmea Mogollan. După ani de zile 
în care trăise în mizerie, era slab, murdar, cu părul lung şi 
încâlcit, cu haine ca vai de lume, cu dinţii sparţi şi cu nasul 
rupt în repetate rânduri. Dinţii lipsă şi nasul strâmb erau 
încă la fel, dar după lunile în care avusese parte de o hrană 
decentă ajunsese să arate ceva mai împlinit. Şi era 
îmbrăcat cu haine omeneşti, chiar dacă erau de mâna a 
doua, şi avea acces la apă curentă, astfel că acum părea 
mult mai puţin înspăimântător decât la început. 

Fără să scoată o vorbă, Ali i-a dat cheia maşinii. 

— Să laşi pisica în cuşca ei în camera de zi, i-a spus Edie 
lui Kip, când acesta a pornit spre uşă. Aşa o să aibă 
posibilitatea de a se obişnui cu noua ei locuinţă şi abia 
după aceea o s-o lăsăm să exploreze restul. 

— Am înţeles, doamnă, i-a răspuns Kip. Aşa o să fac. 

— Când te întorci? a întrebat-o Edie pe fiica ei. 

— Marţi sau miercuri, a zis Ali. Audierile pentru divorţ 
sunt mâine. Apoi, marţi sau joi trebuie să aibă loc o 
depoziţie privind procesul cu concedierea ilegală. Nu avea 
rost să fac două deplasări până la Los Angeles când una e 
de ajuns. De aceea, voi sta oricât de mult va fi nevoie ca să 
fac această depoziţie. 

— Bine, a aprobat-o Edie. Întotdeauna este preferabil să 
împuşti doi iepuri dintr-un foc. Mai vrei cafea? 

Ali a lăsat-o pe mama ei să îi umple ceaşca. La început, 
dăduse vina pe Sam pentru plecarea ei târzie. Acum îşi 
dădea seama că zăbovea chiar mai mult din proprie 
iniţiativă. Însă ştia şi motivul. La câteva luni după ce se 
petrecuse fapta, exista o părticică din ea care se îngrozea 
să iasă pe l-17, spre Phoenix. Ali Reynolds fusese cât pe ce 


să moară într-o porţiune deosebit de primejdioasă a 
autostrăzii, când cineva încercase să o împingă în afara 
carosabilului, dincolo de marginea unei faleze abrupte. 
Senzaţia că ai fost ţinta unei încercări de asasinat nu se 
şterge cu uşurinţă şi chiar dacă Ali mai străbătuse acea 
rută de câteva ori între timp, încă o măcina teama. Simpla 
idee de a conduce dincolo de zona de odihnă Sunset Point, 
ca să coboare panta destul de pronunţată către vale, era 
destul pentru ca Ali să-şi simtă pielea palmelor devenind 
lipicioasă. 

Pesemne că expresia de pe faţa ei a trădat o parte din 
îngrijorarea pe care o trăia. 

— Eşti sigură că nu vrei un însoțitor? a întrebat-o Edie 
Larson, animată de solicitudine. Şi de un oarecare sprijin 
moral când ajungi acolo şi va trebui să te duci la tribunal? 
Sunt convinsă că tata s-ar descurca şi fără mine o zi sau 
două. Nu i-ar face plăcere, dar trezirea devreme ca să 
pregătească toate chiflele nu l-ar ucide cu totul. 

Măgulită de ofertă, Ali a zâmbit. 

— iți mulţumesc, mamă, a spus ea. Mă descurc eu. 
Serios. 

— Şi o să ne suni ca să ne anunţi ce se petrece? 

— Da, promit. 

Kip a revenit cu cheia maşinii, iar Ali şi-a luat rămas-bun. 
S-a oprit la bancă pentru a-şi lua ceva bani lichizi. Avea în 
gând o anumită asociaţie caritabilă care se ocupa de 
animale şi pe care dorea să o ajute cât se afla în Los 
Angeles, de aceea ştia că un dar în bani ar fi fost bine-venit. 

La mai puţin de o oră după ce ieşise de la bancă, Ali 
trecuse de porţiunea cea mai îngrijorătoare a autostrăzii 
Black Canyon şi se îndrepta deja spre Scottsdale. In 
momentul în care îşi încheiase programul de ştiri din Los 
Angeles, renunţase cu totul la garderoba ce ţinea de 
redacţie, dar şi la aspectul ei de personalitate a Californiei, 
ca şi cum şi-ar fi lepădat pielea, precum un şarpe. Cât 
stătuse în Sedona purtase părul legat la spate în coadă de 
cal, într-un mod lipsit de stil, şi îşi redusese garderoba la 
ceea ce o făcea să se simtă comod - în general, tricouri şi 


blugi purtaţi. Acum, însă, când trebuia să apară în faţa 
judecătorilor, având în faţă perspectiva unei notorietăţi 
oarecum mai mari decât cea obişnuită, Ali înţelesese că 
trebuia să se îmbrace şi să arate ca o persoană care era 
implicată într-un divorţ. Nu numai că a ales câteva ţinute 
potrivite, dar s-a oprit şi la unul dintre saloanele de 
înfrumusețare de lux din Scottsdale pentru un răsfăţ foarte 
necesar, care includea o tunsoare, dar şi o manichiură- 
pedichiură în stil spa. 

Imbrăcată corespunzător, coafată şi dotată cu toate 
accesoriile necesare, Ali se simţea pregătită să dea piept cu 
ceea ce ajunsese să considere calvarul ei californian. 

A pornit spre vest pe la sfârşitul după-amiezii, când 
traficul era aglomerat, şi curând s-a trezit prinsă într-o 
învălmăşeală de camioane uriaşe în viteză, toate 
deplasându-se orbeşte, dar cu o hotărâre diavolească, spre 
soarele care apunea. Sătulă de încercările de a se da mereu 
deoparte din calea lor, Ali a oprit la prima zonă de odihnă 
pe care a văzut-o. Acolo, aşezată la o masă de picnic, a 
deschis lada frigorifică. A găsit înăuntru nu doar mâncarea 
pregătită cu grijă de tatăl ei, dar şi o serie de ustensile din 
plastic. Cu traficul zgomotos în fundal, Ali a savurat 
combinaţia de prânz şi cină, alcătuită din friptură de pui şi 
biscuiţi unşi din belşug cu miere. Apoi, simțindu-se epuizată 
şi nedorind să conducă împotriva soarelui ce încă ardea, 
deşi era spre asfinţit, s-a întors la Cayenne, a blocat 
portierele, a coborât spătarul scaunului, îngăduindu-şi apoi 
luxul unui pui de somn. 

A dormit mai mult decât se aşteptase. Când s-a trezit, se 
întunecase, dar se simţea împrospătată. Revenind pe drum, 
s-a simţit uşurată observând că traficul se subţiase 
considerabil şi şi-a mulţumit pentru că avusese inspiraţia de 
a aştepta pe margine ca soarele să apună, decât să 
conducă având razele lui tot timpul în ochi. 

Ali şi-a dat seama că acesta era unul dintre lucrurile 
minunate pe care le putea oferi călătoria de una singură. 
Putea mânca doar dacă îi era foame, să doarmă când era 
obosită. Nu era obligată să ţină seama de nevoile, dorinţele 


sau părerile altei persoane. Da, faptul că mergea din nou 
pe mâna ei îi dădea lui Ali un sentiment evident de 
siguranţă. 

A respectat cu sfinţenie sfatul mamei ei. Când a oprit să 
facă plinul în Blythe, a intrat şi într-un restaurant de pe 
marginea autostrăzii ca să bea o cafea. Golise pe jumătate 
cea de-a doua cană când i-a sunat telefonul. 

— Hei, s-a auzit glasul inconfundabil, de fumătoare, al 
Helgăi Myerhoff. Ne-am pregătit armele de luptă? 

Helga, alintată uneori Myerhoff Rottweiler, era socotită 
una dintre cele mai pricepute avocate în materie de 
divorţuri pentru elita de la Hollywood, un renume pe care îl 
merita pe deplin. Cu ajutorul Helgăi, la care se adăugase 
elanul lui Paul, care dorea un divorţ mai curând rapid decât 
ieftin, Ali avea să beneficieze de o rezolvare generoasă, 
care îi oferea aproape tot ce şi-ar fi dorit. Unindu-şi forţele, 
Ali şi Helga îl curăţaseră literalmente de bani pe Paul. 

— Cât se poate de bine. Ţoale noi, coafură nouă, nişte 
unghii ucigătoare. Crede-mă, sunt pregătită. 

— Foarte bine. Şi o să tragi la Westwood în Wiltshire? 

— Întocmai. Am rezervare până marţi. Marcella a pregătit 
o depoziţie privind concedierea ilegală care va fi depusă 
luni sau marţi. Rămân şi pentru asta. 

Marcella Johnson şi Helga lucrau la aceeaşi firmă de 
avocatură în mare vogă, Weldon, Davis & Reed, iar cele 
două aveau stiluri total diferite de lucru, dar şi domenii 
diferite în care se specializaseră. Helga era specialistă în 
cazuri de divorţ. Marcella se concentrase asupra conflictelor 
de pe piaţa muncii. Ali se socotea norocoasă că avea în 
echipă nu una, ci două avocate dinamice. 

— Să nu-ţi faci griji pentru ziua de mâine, a liniştit-o 
Helga. Suntem în mare formă în privinţa asta şi am 
convingerea că totul va merge ca uns. Cu toate astea, până 
nu vedem totul semnat, parafat şi terminat, există riscul ca 
înţelegerea noastră să nu se realizeze în totalitate. 

— Paul nu va face în niciun caz aşa ceva, a pufnit Ali în 
râs. Mai ales că nunta asta cu pistolul la tâmplă este fixată 
pentru sâmbătă. Dacă se întâmplă ceva rău şi nu va putea 


să o aducă pe April Gaddis în faţa preotului sâmbătă, viaţa 
lui va deveni un iad de nesuportat. 

— Şi tu eşti bine? continuă Helga. 

Toată lumea părea să fie preocupată de modul în care Ali 
rezista acestei situaţii. De ce nu o credea nimeni când 
spunea că se simţea bine? De aceea a repetat fraza, încă o 
dată, ca să se ştie. 

— Mă simt bine, Helga. Şi mi-aş dori ca lumea să nu-şi 
mai facă griji în privinţa mea. 

— E stresant să treci printr-un divorţ, a remarcat Helga. 

— Ba nu, a contrazis-o Ali. În comparaţie cu mariajul cu o 
jigodie, divorţul e floare la ureche. 

— Bine, a încheiat Helga. Ne vedem la tribunal, la zece 
fix. Judecătoarea Alice Tennant e o femeie de modă veche. 
Nu suportă niciun fel de întârzieri, indiferent dacă e vorba 
de avocaţi sau de partea vătămată. 

— La zece fix, a repetat Ali. O să fiu acolo. 

Pe când ieşea din Blythe, Ali a dat mai tare volumul MP3 
player-ului şi a cântat odată cu artiştii ariile din musicaluri, 
începând cu acelea din A Connecticut Yankee şi până la 
cele din A Chorus Line. În timp ce conducea, în oglinda 
retrovizoare era vizibilă doar o felie subţire din luna ce se 
înălța pe boltă, iar cerul nopţii era suficient de senin pentru 
ca, în lumina stelelor, să poată vedea formele masive ale 
lanțurilor de munţi îndepărtați care ţâşneau din podeaua 
argintie a deşertului. 

Când a ajuns în California, Ali a avut o senzaţie stranie de 
deconectare. Ajunsese acolo în urmă cu trei ani, împreună 
cu un nou soţ şi o nouă slujbă, urmărind ceea ce atunci se 
păruse a fi visul american. Acum, când se întorcea la Los 
Angeles pentru prima oară de când acel vis se spulberase 
violent, şi-a dat seama că, practic, devenise o 
cvasinecunoscută. Slujba şi legătura cu soţul ei, un 
important director executiv, o introdusese în lumea cu 
pretenţii din Los Angeles. Această călătorie reprezenta 
tocmai opusul visului ei. Ca antidot împotriva sentimentului 
ce dădea să se nască, a dat muzica şi mai tare. 

Cam pe la miezul nopţii, la scurt timp după ce trecuse de 


ieşirea spre Twentynine Palms, Ali a văzut un şir de 
vehicule de urgenţă gonind spre est şi spre ea pe 
autostradă. Ingrijorată că resturile rămase după cine ştie ce 
accident zăceau împrăştiate pe drumul ce o aştepta, Ali a 
încetinit, dar apoi, unul după altul, vehiculele ce se 
apropiau au virat şi au ieşit pe autostrada 111 care ducea 
spre Palm Springs. 

Agitaţia creată de maşinile de salvare era atât de mare, 
încât Ali a început să se simtă îngrijorată. Intrebându-se 
dacă nu cumva se prăbuşise un avion pe undeva, a oprit 
înregistrarea cu distribuţia originală a muzicalului Camelot 
şi a căutat din post în post de radio până a găsit unul din 
Los Angeles care transmitea ştiri non-stop. Abia după vreo 
zece minute, după ştiri despre Irak şi ultimele demonstraţii 
şi tulburări de stradă din Franţa, prezentatorul a intervenit 
cu o ştire locală de ultimă oră: „Departamentul Şerifului din 
Riverside investighează o coliziune între un tren şi un 
vehicul pe calea ferată, în apropiere de Palm Springs. La 
faţa locul au fost trimise ambulanţe, iar un purtător de 
cuvânt al companiei feroviare CALTrans îi sfătuieşte pe 
automobilişti să ocolească zona până la degajarea ei.” 

Aflând cu uşurare că acel accident nu presupunea nicio 
problemă pe autostradă, Ali a apăsat butonul comenzii 
pentru pilot automat şi a accelerat din nou. Apoi a trecut de 
pe radio pe muzică şi a continuat să-i asculte pe cavalerii 
plictisiţi şi nemulţumiţi cântând înălţătoarea arie numită 
Ruşine bunătății. 

Când a trecut prin dreptul căii de acces spre autostrada 
111, aproape toate vehiculele de urgenţă se opriseră, 
alcătuind un şir lung şi neîntrerupt de girofaruri sclipind în 
roşu şi galben, care făcea lumina stelelor să se şteargă, 
aruncând o strălucire bizară şi intermitentă asupra 
deşertului înconjurător. 

Ali continua să conducă, gândindu-se la trenuri şi maşini 
şi la ce se întâmpla când acestea se ciocneau. Pe vremea 
când era reporter de ştiri la un post de televiziune, văzuse 
o sumedenie de incidente ca acela, unele în care oameni 
care, după toate indiciile, ţineau să-şi facă uitate instinctul 


de supravieţuire şi hotărau, din diferite motive, care de 
care mai greu de crezut, să se ia la întrecere cu un tren în 
viteză, lăsând în urmă o dâră de carne însângerată şi metal 
ferfeniţit. Câteodată, în astfel de incidente erau implicate 
grupuri de adolescenţi care practicau un joc mortal, numit 
Cine traversează mai repede calea ferată prin fața trenului. 
Alţii opreau în mod deliberat pe şine, cu intenţia clară de a 
pune capăt tuturor lucrurilor. Indiferent de motivele care îi 
aduceau acolo, de obicei oamenii din vehicule mureau pe 
loc. Câteodată, nici mecanicii de locomotivă nu reuşeau să 
scape cu viaţă. lar cei care supravieţuiau trăiau zi după zi 
cu povara apăsătoare a vinovâăţiei. 

— Bine măcar că accidentul acela nu are nicio legătură 
cu mine, şi-a zis ea cu voce tare şi a continuat să se 
îndrepte spre vest, către Banning, Beaumont şi uriaşul Los 
Angeles, ale cărui lumini licăreau deja în depărtare. Şi slavă 
cerului că nu trebuie să fac şi un reportaj despre el. 


2 


Helga a sunat-o a doua zi dimineaţă, la opt. 

— Deci, ştii unde trebuie să ajungi, da? a întrebat ea. 

Ali trăise ani de zile în California. Se descurca în Beverly 
Hills. 

— Tribunalul din Districtul de Vest, da? 

— Cam aşa ceva, dar nu tocmai, a corectat-o Helga. Soţul 
tău a vrut să obţină divorţul ăsta cu o grabă nebună. În 
California, dacă nu vrei să aştepţi la coadă până se 
programează procesul, îţi poţi angaja un judecător privat. l- 
am zis că nu am nimic împotrivă, atât timp cât îl aleg eu, şi 
a fost de acord. Tribunalul judecătoarei Alice Tennant este 
la câteva intersecţii de tribunalul de stat, într-o fostă 
reşedinţă privată. 

— N-am ştiut că există şi judecători particulari, a mormăit 
Ali. 

— Acum ştii, i-a răspuns Helga. 

Helga se referise la tribunalul judecătoarei Alice Tennant 
ca fiind o reşedinţă privată, însă termenul nu reflecta nici 
pe departe adevărul. Clădirea asta e mai curând un conac, 
şi-a zis Ali o oră şi jumătate mai târziu, când a oprit în faţa 
edificiului cu etaj şi galerie şi cu nişte lei de piatră ce 
străjuiau de o parte şi de alta a porţii. În curte, aleea pentru 
maşini avea chiar şi un sens giratoriu. Helga o aştepta pe 
veranda din faţă, păşind agitată de colo-colo, prin faţa unei 
perechi de uşi în stil Art Deco, ale cărei geamuri sticlinde 
păreau vitralii autentice de la Tiffany. Dincolo de uşa de 
sticlă se afla foaierul din marmură, ambianța elegantă, cu 
aer de vechime stilată fiind stricată de prezenţa obişnuită şi 
la modă a unui agent de securitate în uniformă, cu baston 
şi cu un detector de metale. 

Au fost conduse într-o încăpere frumos ornamentată, 
care probabil slujise cândva drept sufragerie. Pe un bufet 
magnific, sculptat manual, aflat la capătul îndepărtat al 
încăperii, se aflau un serviciu de cafea din argint, farfurii, 
farfurioare şi argintărie, plus o colecţie întreagă de produse 


de patiserie pentru micul dejun care ar fi făcut de ruşine 
până şi bufetele celor mai respectabile hoteluri. Toate erau 
completate de un valet în uniformă, care se ocupa de 
turnarea cafelei. 

Ali tocmai sorbea suc proaspăt de portocale şi ciugulea 
dintr-un croasant delicios de pufos, când Ted Grantham, 
avocatul lui Paul, a intrat valvârtej în sală. 

— Paul nu a ajuns încă? a întrebat-o Grantham pe Helga. 

— Deocamdată, nu, i-a răspuns Helga cu un surâs 
reţinut. 

Ali îl cunoştea doar din vedere pe Ted Grantham. Fusese 
invitat în câteva rânduri la reşedinţa lor din Robert Lane şi 
participa cu regularitate la extravaganţele pe care le 
organiza Paul şi care ţineau toată ziua de Super Bowl. 
Acum, însă, Ted abia dacă a luat-o în seamă. Refuzând 
cafeaua, a început să se plimbe nervos în dreptul intrării, 
dând telefoane scurte, unul după altul. La zece fără cinci, 
când Paul ar fi trebuit să sosească, Ted era disperat. 

— Ei, unde-i băiatul cel rău? a murmurat Helga aproape 
în şoaptă. Sper că nu şi-a pus în gând să o facă pe 
judecătoare să aştepte. 

Se părea însă că Paul tocmai asta îşi propusese. La zece 
şi trei minute, un uşier i-a chemat pe toţi trei în sala de 
judecată. 

Judecătoarea Alice Tennant stătea la un birou imens, 
care i-a amintit lui Ali de ceva asemănător văzut într-un 
magazin de antichităţi din idilicul orăşel Stow-on-the-Wold 
din Cotswold. Arătând minusculă faţă de acel birou, 
judecătoarea Tennant, în vârstă de şaizeci şi ceva de ani, 
avea părul vopsit într-un roşu-învăpăiat şi o dispoziţie pe 
măsură. 

— Domnule Grantham, timpul meu e foarte preţios şi ştiţi 
că nu-mi place când cineva mă face să aştept. Unde este 
clientul dumneavoastră? Ştia că este aşteptat aici la ora 
zece în această dimineaţă? 

— Da, bineînţeles că ştia, s-a grăbit să răspundă 
Grantham. Toată dimineaţa am încercat să dau de el. Nu 
răspunde la niciunul dintre telefoanele pe care le are. 


Apelurile merg direct la căsuţa poştală vocală şi el încă nu 
m-a sunat. 

— Mi s-a dat de înţeles că exista o anumită urgenţă 
privind judecarea cazului chiar astăzi, a remarcat 
judecătoarea Tennant. Legată de dorinţa domnului Grayson 
de a finaliza divorţul într-o manieră cât mai expeditivă. 

Grantham părea foarte jenat. 

— Da, a a zis el. Există un termen. 

— Datorat cărui lucru? 

Grantham a aruncat o privire scurtă în direcţia lui Ali, 
după care a răspuns. 

— Cum să spun, a început el, cu glas reţinut. De fapt, 
domnul Grayson urmează să se căsătorească mâine. 

— Presupun că se va căsători cu altcineva decât soţia 
care, întâmplător, se află aici în aceste momente, da? a 
întrebat judecătoarea Tennant. 

Şi-a îndreptat ochii albaştri şi pătrunzători spre avocatul 
cu un aer încurcat, pe a cărui frunte apăruseră câteva 
broboane de sudoare, lucru neobişnuit pentru cineva care 
profesează avocatura. 

— Da, a mormăit Grantham. Aşa este. Cu altcineva. Sunt 
convins că voi reuşi să-l găsesc pe clientul meu cât de 
curând. Dacă ne-aţi putea oferi o fereastră în programul 
dumneavoastră de după-amiază... 

Alice Tennant i-a tăiat vorba. 

— Nu există niciun program după-amiază. Din păcate, 
imediat după prânz, voi părăsi oraşul, a explicat, cu un 
surâs rece. Va trebui să discutaţi cu secretarul meu pentru 
a vedea dacă este posibilă o reprogramare în cursul 
săptămânii viitoare - dacă sunteţi de acord, doamnă 
Reynolds. Am înţeles că aţi venit tocmai din Arizona. 

— Desigur, s-a grăbit Ali să spună. E foarte bine şi 
săptămâna viitoare. Vreau să rămân până când se 
soluţionează totul. 

— Excelent, a spus judecătoarea Tennant. 

— Dacă aţi putea transfera acest caz altui judecător... a 
început Grantham. 

Helga a dat să obiecteze, dar judecătoarea Tennant i-a 


redus la tăcere pe amândoi avocaţii cu un gest din mână. 

— Am semnat un contract pentru a judeca acest caz, a 
replicat ea cu severitate. Nu intenţionez să transfer 
cazul nimănui. Imediat ce se stabileşte următorul termen, 
sunt încredinţată ca îl vei înştiinţa pe clientul tău să fie 
prezent în instanţă la data şi ora stabilite. Te rog să îi 
aminteşti că, deşi sunt judecător privat, îl pot cita pentru 
sfidare la adresa instanţei. Este limpede, domnule 
Grantham? 

— Da, doamnă, a răspuns Grantham cu un aer pocăit. 
Foarte limpede. _ 

— Şi, ca să fie clar, a adăugat ea. In cazul în care aflu că 
mâine clientul va participa la ceremonia de căsătorie, 
înainte de obţinerea divorţului de doamna Reynolds, voi 
avea grijă să fie acuzat de bigamie, care este o infracţiune. 
Şi acest lucru este clar? 

— Da, a spus Grantham. Foarte clar. 

— Bine, atunci. Discutaţi cu secretarul meu! 

Lui Ali i-a fost imposibil să-şi stăpânească uşoara 
ameţeală la gândul că absenţa lui Paul de la proces ruinase 
cu totul planurile măreţe de nuntă pe care şi le făcuse 
Twink. Grăbindu-se să ajungă pe coridor cât Helga Myerhoff 
şi Ted Grantham discutau cu secretarul de şedinţă, Ali 
aproape că s-a ciocnit cu un bărbat care venea cu viteză 
dinspre punctul de verificare de securitate. 

— Ali! a exclamat el. Să nu spui că audierile s-au 
terminat deja. 

Ali l-a recunoscut pe proaspătul sosit: era Jake Maxwell, 
unul dintre colegii lui Paul, director al reţelei lui. A rămas 
surprinsă văzându-l acolo; surprinsă gândindu-se că omul 
şi-a risipit o parte din timpul lui preţios cu problemele 
legale ale lui Paul. La fel ca şi Ted Grantham, Jake şi 
Roseanne, nevasta lui cam zăpăcită, nu se aflau la loc de 
frunte pe lista cunoştinţelor lui Ali. 

— Bună, Jake, a zis ea. Am terminat pentru azi. Ce vânt 
te aduce aici? 

Omul a avut măcar buna creştere să adopte o expresie 
de înţelegere. 


— Ştii tu, pentru sprijin moral şi aşa mai departe. 

— Ei, tocmai ţi-a scăpat asta, a spus Ali. Paul nu a apărut. 

Helga a ieşit din sala de judecată cu un zâmbet sumbru 
pe faţă. 

— Joi dimineaţă. La zece. Din nou. 

Apoi l-a văzut pe Jake şi a adăugat în derâdere. 

— A, domnule Maxwell, cred că făceai parte din galeria 
domnului Grayson. Îmi pare rău, dar meciul s-a 
reprogramat săptămâna viitoare - aceeaşi oră, acelaşi loc. 
Ne vedem atunci. 

Ignorându-l pe Jake, s-a întors către Ali. 

— Îţi convine noul termen? 

— E bine joi. Dacă trebuie, pot sta până atunci. 

Ted Grantham a intrat pe coridor. Jake a gravitat imediat 
în direcţia lui. 

— De ce n-a venit Paul? a întrebat el. 

— Să mă ia naiba dacă pricep, i-a răspuns Grantham, 
înfierbântat. A stricat toată pregătirea pe care o făcusem, 
iar acum judecătoarea e sictirită pe mine. 

— Cu April ai discutat? 

— Sigur că am vorbit şi cu ea. Habar nu are unde se află 
Paul. Nu a venit acasă noaptea trecută. 

Uşile de sticlă s-au închis în urma lor, acoperindu-le 
vorbele. 

— Aşadar, nu s-a dus acasă noaptea trecută, a remarcat 
Helga. Nu e bine. Nu e bine deloc. 

— Îmi sună uimitor de cunoscut obiceiul ăsta, a spus Ali. 

— Ei bine, dacă Paul Grayson şi-ar cunoaşte interesul, ar 
anula nunta şi ar face din această anulare un eveniment 
media în sine. 

— De ce? Chestia cu bigamia? Judecătoarea Tennant ar fi 
în stare să-l trimită după gratii dacă ar ţine nunta? 

— Cu siguranţă, i-a răspuns Helga. Alice Tennant nu 
priveşte deloc cu ochi buni genul ăsta de aventuri maritale. 
Jack, fostul ei soţ, a făcut la fel, înţelegi? S-a căsătorit când 
nici măcar cerneala cu care fusese scrisă hotărârea de 
divorţ nu apucase să se usuce; în aceeaşi zi, de fapt. Paul 
are noroc - dar şi Ted Grantham - că noi am întocmit deja o 


înţelegere privind partajul. 

Ali era năucită. 

— De ce Dumnezeu a fost Paul de acord să apeleze la 
judecătoarea asta? 

— Pentru că se grăbea, a răspuns Helga. Cum îţi 
spuneam, am avut posibilitatea de a o alege eu. 

Chiar în acea clipă, uşile de intrare din sticlă s-au 
deschis, iar o femeie de culoare, foarte înaltă, purtând un 
costum de alergare şi pantofi de tenis, a intrat în clădire. S- 
a oprit o clipă cât a trecut de punctul de securitate, după 
care a venit alergând spre Ali şi Helga. 

— Am întârziat prea mult? a zis nou-venita pe 
nerăsuflate, sufocând-o pe Ali într-o strânsoare care era să-i 
frângă oasele. Scuze. M-am dus la tribunal şi am căutat 
peste tot sala de judecată, abia după aceea m-a îndrumat 
cineva încoace. S-a terminat deja? 

— Încă nu, i-a răspuns Ali, dar pentru azi s-a încheiat. 

— Cine e doamna? a vrut Helga să ştie. 

— Suportera mea, i-a răspuns Ali cu un zâmbet. Prietena 
mea, sora Anne. Şi, soră Anne, ea este avocata mea, Helga 
Myerhoff. 

Având peste doi metri înălţime, sora Anne le domina atât 
pe Ali, cât şi pe Helga, cea din urmă fiind oricum foarte 
scundă. Purta un trening albastru cu alb, având sigla UCLA, 
şi pantofi Nike de ultimă generaţie, semănând mai curând 
cu o jucătoare de baschet din campionatul naţional, ceea 
ce fusese cândva, decât cu o soră dintr-o organizaţie de 
caritate, ceea ce de fapt era în prezent. Jamalla Kareem 
Williams terminase facultatea cu o diplomă în economie, o 
mulţime de trofee la baschet şi cu un genunchi având 
leziuni permanente. |n loc să între în lumea afacerilor, a 
devenit măicuţă. Se ocupa de mulţi ani de My Sister's 
Closet“, un program de reciclare a articolelor de 
îmbrăcăminte inițiat în Pasadena, care contribuia la 
furnizarea de îmbrăcăminte corespunzătoare şi ieftină 
pentru femeile sărace, care voiau să între pe piaţa muncii. 
Acestei organizaţii îi cedase Ali toată recuzita de 


* „Dulapul surorii mele” (n. tr.) 


prezentatoare de ştiri la televiziune în urmă cu câteva luni, 
când părăsise oraşul. 

Sora Anne întinse mâna către Helga. 

— Încântată să te cunosc, zâmbi ea etalându-şi lipsa unui 
dinte, în timp ce mărgelele din părul legat codițe 
clincăneau. 

— Eu şi sora Anne ne-am cunoscut la o acţiune caritabilă 
de obţinere de fonduri şi ne-am împrietenit, a explicat Ali. 
De fapt, dacă nu ar fi fost ea, probabil că nu aş fi aflat de 
tine. Când m-am gândit să intentez un proces postului de 
televiziune pentru concediere ilegală, sora Anne m-a 
îndrumat spre Marcella, iar când am avut nevoie de un 
avocat specializat în divorţuri, Marcella m-a trimis la tine. 

Sora Anne se întoarse din nou către Ali. 

— Ce ai vrut să spui cu încă nu? 

— Fostul meu soţ nu a catadicsit să apară la proces. Noul 
termen stabilit de instanţă este pentru joi, săptămâna 
viitoare. 

— Ei, asta e, a spus sora Anne pe un ton vioi. Atunci hai 
să mâncăm de prânz. 

Helga şi-a cerut scuze şi s-a retras, astfel că Ali şi sora 
Anne s-au dus la Beverly Center şi au luat masa la un 
restaurant mexican, unde una dintre clientele din ultimul 
timp ale surorii Anne fusese angajată pe post de gazdă. La 
un platou de fajitas’, Ali a scos din poşetă un plic pe care l- 
a dat surorii Anne. 

— Ce este ăsta? 

— Bani, a spus Ali. Nu e nicio problemă să-ţi donez 
îmbrăcăminte, dar de data asta am hotărât să-ţi dau ceva 
care să te ajute să plăteşti chiria şi să-ţi continui 
activitatea. 

Sora Anne a numărat banii şi apoi a ridicat ochii. 

— Îţi poţi permite aşa ceva? 

— Helga este o avocată foarte bună. Mă descurc eu. 

Zâmbind, sora Anne a strecurat plicul într-un buzunar cu 
fermoar de la pantaloni. 

— Banii ăştia au picat la momentul cel mai potrivit, i-a 


> Mâncare tradiţională mexicană (n. tr.) 


zis. Eram pe punctul de a ne înceta activitatea. Nici nu ai 
idee câtă nevoie aveam de aceşti bani. 

Gazda restaurantului, o tânără de origine hispanică, 
purtând o rochie elegantă de culoare neagră şi pantofi cu 
toc - îmbrăcăminte la care renunţase cineva - a zâmbit 
sfios către sora Anne şi Ali când a trecut pe lângă masa lor, 
conducând un grup de clienţi. 

— Mă bucur că-ţi pot fi de folos, a spus Ali. 

Ceea ce era adevărat. 

După masă, simțind un ciudat sentiment de descurajare, 
Ali s-a întors la hotel. Întâi i-a telefonat mamei, care se afla 
încă la Sugar Loaf. 

— la spune, a întrebat Edie Larson, acum eşti liberă ca 
pasărea cerului? 

— Nu tocmai, a spus Ali, apoi a început să explice ce se 
întâmplase. 

— Nu se poate! a exclamat Edie. Asta pune capac la 
toate! După ce ai condus atâta drum! Este de neiertat să 
nu apară la proces. Ai încercat să-l suni? 

— Nu, a recunoscut Ali. In situaţia de faţă, nu mi s-a 
părut a fi o idee bună. Însă l-a căutat avocatul lui. Din câte 
spunea omul, Paul n-a fost acasă în cursul nopţii. 

— Şi nici nu s-a căsătorit cu sărmana femeie? a întrebat 
Edie. S-ar părea că e cam devreme să revină la vechile lui 
năravuri. 

_ Ali nu prea era de acord cu expresia „sărmana femeie”. 
Insă referirea la „vechile năravuri” fusese bine gândită. 

— Da, a aprobat ea. Cred că e prea devreme. 

— Rămâi acolo cât este nevoie ca să rezolvi lucrurile, a 
sfătuit-o Edie. Aici, totul e bine. Chris a trecut pe aici seara 
trecută, după care a plecat la seminarul din Phoenix, care 
are loc mâine. L-am invitat la cină duminică seară, când 
vine acasă, aşa că nu va muri de foame. Cât o priveşte pe 
Sam, ea e bine. S-a ataşat de tatăl tău, ca mai toate 
animalele de pripas. Cu alte cuvinte, dragoste la prima 
vedere. Ce vei face cu atât timp liber pe cap, o să te 
întâlneşti cu vechii prieteni? 

Care prieteni şi prietene? se întrebă Ali. În afară de sora 


Anne, nu avea prieteni adevăraţi care să o aştepte. Cei pe 
care îi avusese erau în primul rând relaţii de-ale lui Paul. 
După despărţirea de Paul şi încheierea bruscă a carierei ei 
în televiziune, Ali rămăsese uimită şi jignită de numărul de 
oameni care pur şi simplu dispăruseră din viaţa ei în 
momentul în care faţa ei nu mai apăruse pe ecrane la ştirile 
de seară. li venise greu să accepte că oamenii pe care îi 
socotise prieteni fuseseră atraşi mai degrabă de 
celebritatea ei decât de orice altceva. Acceptarea faptului 
că toate fuseseră nişte relaţii false încă o mai făcea să 
sufere, însă Edie Larson nu trebuia să ştie toate aceste 
lucruri. 

— S-a rezolvat deja, mamă, a asigurat-o Ali, cu glasul cel 
mai degajat din lume. Nu-ţi face nicio grijă. 

Insă adevărul era altul. Imediat ce a terminat convorbirea 
cu mama ei, Ali a dezbrăcat noua ei rochie de „tribunal”, 
cumpărată de la Nordy's, şi s-a schimbat în blugi şi tricou. 
Desigur, existau persoane pe care le-ar fi putut suna şi 
probabil că unele dintre ele se aflau în oraş. Însă nu i-a 
telefonat niciuneia dintre ele. Se părea foarte banal şi tipic 
pentru Hollywood - cât se putea de jalnic şi de lăcrimos - să 
adune un grup de amici în jurul ei, pentru ca aceştia să o 
ţină de mână în cursul procesului de divorţ şi de aceea nu 
s-a simţit în stare să procedeze astfel. În schimb, şi-a scos 
laptopul şi a apelat la noii prieteni ai lui Babe din Yavapai - 
cei care se aflau la doar un clic distanţă. 


CUTLOOSEBLOG.COM 
Vineri, 16 septembrie 2005 


Lucru destul de surprinzător, este mai dificil să scapi 
din lanţuri în mod legal decât ai fi dispus să crezi. 
Divorțul care trebuia să se încheie astăzi nu s-a 
finalizat, pentru că omul care urmează să devină 
curând fostul meu soţ nu a apărut în instanţă, iar 
judecătoarea angajată a refuzat să emită o hotărâre în 
absenţa lui, vrând ca el să fie de faţă personal. Aşadar 
iată-mă blocată în situaţia asta încă o vreme. Totul ar 
trebui să se încheie săptămâna viitoare, dar 
deocamdată mă aflu aici, cu mult timp la dispoziţie şi 
prea puţine lucruri de făcut. 

In trecut am avut mereu o activitate la care puteam 
reveni. Şi răspunderi de familie. Însă acum fiul meu 
este matur. Nu mai trebuie să-i port de grijă şi, deşi nu 
am încheiat definitiv cu grijile în privinţa lui, nu mai 
trebuie să port de grijă unui soţ. 

De aceea, am decis să tratez această perioadă ca pe 
o vacanţă prelungită - o vacanţă în locul unde am 
trăit, dar unde am fost mereu prea ocupată cu munca 
pentru a face lucrurile pe care le fac turiştii din toată 
lumea care vin aici. Şi, de aceea, voi începe cu Getty. 
Şi cu gropile cu smoală din La Breaf. Cine ştie? S-ar 
putea să renunţ complet la ideea de a lăsa urme şi mă 
voi duce să mă plimb pe plajă sau voi petrece o zi la 
Disneyland. 

Cu alte cuvinte, prezenţa mea pe blog va fi scăzută 
o vreme din întemeiatul motiv că am plecat ca să mă 
simt bine. 

Postat la 2.16 PM, 16 septembrie 2005, de BABE 


Pe urmă, Ali a citit şi postat câteva dintre comentariile 
care îi sosiseră din partea cititorilor ei cât ea avusese alte 
treburi. 


Dragă Babe, 
Știu că avocata ti-a spus că divorțul tău va fi 


ê Destinaţii turistice din California (n. tr.) 


definitiv, dar să n-o crezi. Divorţurile nu sunt niciodată 
definitive. Iti pot da o sută de hârtii care spun că eşti 
singură, dar căsătoria nu dispare printr-o simplă 
bucată de hârtie, mai ales dacă ai copii. Şi eu ştiu asta. 
Soțul meu încă mă terorizează, chiar dacă suntem 
divorțați de cincisprezece ani, iar el e mort de zece. 
Dacă termin fiind tot căsătorită cu el, când o să merg 
în Rai, s-ar putea să mă răsucesc şi să ies de acolo. 

Lily 


Următorul comentariu venea de la una dintre „clientele” 
obişnuite ale lui Ali, o femeie văduvă de multă vreme din 
California, care îi scria mesaje scurte, dar încurajatoare 
cam la două zile. De-a lungul vremii, Ali ajunsese să o 
considere prietenă pe acea femeie, în ciuda faptului că nu 
se întâlniseră niciodată faţă în faţă. 


Dragă Babe, 
Imi dau seama că treci printr-o perioadă grea. 
Voiam să ştii că-ti sunt alături în gând şi rugăciune. 
VELMA T DIN LAGUNA 


Apoi era Fred. 


Ce s-a întâmplat cu zicerea: „Ce a împreunat... 
Dumnezeu omul să nu despartă?” Nici nu mă miră că 
lumea se duce spre iad cu mare viteză. Intâi, femeile 
au vrut Amendamentul privind drepturi egale, iar 
acum nici măcar nu vor să se deranjeze să mai aibă 
soți. Dar te-ai gândit vreodată la modul cum ţi-ai tratat 
soțul şi la ceea ce l-a împins în brațele altei femei? Mă 
bucur că ai fii, nu fiice. 

Fred 


Și eu mă bucur, a gândit Ali. A decis să nu posteze 
comentariul lui Fred. Apoi s-a răzgândit. A bănuit că existau 
mulţi oameni pe lume care  împărtăşeau opinii 


7 Biblia, Matei, 19,6 (n. tr.) 


asemănătoare şi le considerau pe femeile independente 
drept o ameninţare directă la masculinitatea lor, ba chiar la 
existenţă. Poate că acest subiect trebuia să fie evidenţiat 
pentru comentarii de către cutlooseblog. 


Dragă Babe, 

Soțul meu a procedat la fel, s-a căsătorit cu iubiţica 
la două zile după divorțul de mine. Nu a durat mult. 
Două luni mai târziu, s-a întors şi mi-a bătut la uşă, 
pentru că ea îl aruncase în drum, şi m-a implorat să îl 
primesc înapoi, lucru pe care l-am făcut. A stat trei sau 
patru ani, după care a plecat din nou şi acum nici nu 
ştiu unde este. Dar sunt convinsă că eşti mai 
inteligentă decât mine şi dacă soțul tău necredincios 
îți cere să îl primeşti înapoi, să nu o faci, indiferent ce 
ai crede. 

ACUM MAI ÎNŢELEAPTĂ 


Ali a auzit telefonul sunând. A recunoscut imediat 
numărul, de la filiala din Flagstaff a YWCA. 

— Bună, Andrea, a salutat Ali. 

Andrea era Andrea Rogers. În urmă cu un an, Andrea era 
a doua persoană ca importanţă în cadrul unei organizaţii 
non-profit, iniţiată de cea mai bună prietenă din copilărie a 
lui Ali, Reenie Bernard. Reenie fusese creierul organizaţiei, 
cea care reuşea să strângă fonduri prin atitudinea ei directă 
şi sinceră, în vreme ce Andrea lucrase ca manager şi, în 
această calitate, se ocupase de funcţionarea normală în 
absenţa lui Reenie. După ce Reenie fusese asasinată în 
mod tragic, Andrea fusese aceea care descoperise 
obiectele personale ale lui Reenie şi, în beneficiul copiilor 
orfani de care se ocupa, le-a recuperat de la magazinul de 
obiecte second hand unde le trimisese soţul ei, care nu 
suferise prea mult din cauza pierderii. 

Pentru Andrea, acel act de bunătate în folosul copiilor lui 


8 Young Women’s Christian Association - „Asociaţia creştină a tinerelor 
femei” (n. tr.). 


Reenie reprezentase începutul unui nou sentiment de 
încredere în sine şi de independenţă. YWCA din Flagstaff 
fusese într-o măsură atât de mare creaţia lui Reenie 
Bernard, încât, după moartea ei, se luase serios în 
considerare încetarea activității filialei, însă Andrea 
hotărâse că visul lui Reenie nu trebuie să piară odată cu ea. 
Timp de câteva luni, Andrea reuşise să facă faţă 
problemelor, iar Ali s-a străduit să-i convingă pe cei din 
consiliul director că, dacă îi ofereau puţin sprijin şi 
încurajare, Andrea putea fi pregătită să preia funcţia de 
director executiv. 

Promovarea ei oficială avusese loc în urmă cu trei luni. 
Consiliul angajase o nouă asistentă pentru Andrea, dar ea 
încă trebuia să înveţe că nu mai era nevoie să răspundă 
chiar ea la telefon - pentru că aşa proceda mai mereu. 

Andrea era o muncitoare. Era serioasă. Nu avea fineţea 
sau viziunea lui Reenie Bernard. In schimb, dovedea o 
dăruire absolută faţă de şefa ei ucisă şi un entuziasm 
nemărginit în a duce mai departe munca de o viaţă a lui 
Reenie. Intr-un fel sau altul, Andrea reuşea să facă lucrurile 
să meargă înainte. 

— Înseamnă că s-a terminat? a întrebat Andrea. 

— Te referi la divorţ? 

— Sigur că da, a răspuns Andrea. Despre ce altceva 
puteam întreba? 

— Incep să-mi pun întrebarea dacă divorţul meu se va 
termina vreodată, i-a răspuns Ali, după care i-a repetat şi ei 
amănuntele enervante. 

— Dar dacă nu te întorci acasă la vreme ca să participi la 
şedinţa consiliului de vinerea viitoare? a întrebat Andrea, şi 
în vocea ei a răzbătut o undă de reţinere. Nu am fost 
niciodată singură la o astfel de şedinţă. Mereu te-am avut 
pe tine alături ca să mă susţii. 

— Voi face tot posibilul să mă întorc până atunci, a 
liniştit-o Ali. Dar dacă nu ajung, te descurci tu. Ştii mai bine 
decât oricine ce se petrece la YWCA. O să faci tu faţă. 

— Aşa sper, a zis Andrea, dar nu părea convinsă. 

Deodată s-a auzit telefonul fix. Ali, care vorbea la mobil, 


s-a scuzat, surprinsă, faţă de Andreea. 

— Doamna Reynolds? a întrebat o voce de femeie. 

— Da. 

— Sunt detectiv Carolyn Little. De la Biroul persoane 
dispărute al Poliţiei din Los Angeles. Domnul Ted Grantham 
ne-a spus că sunteţi cazată la Westwood, de aceea mi-am 
luat libertatea de a vă suna. 

— În legătură cu ce? a întrebat Ali. 

— În legătură cu soţul dumneavoastră. 

— Viitorul meu fost soţ, a corectat-o Ali. 

— Ştiaţi că a dispărut? 

— Ştiu că nu a apărut în faţa instanţei astăzi, pentru 
pronunţarea divorţului. Atâta ştiu. 

— A fost dat dispărut de o anume April Gaddis. 

— Logodnica lui, a explicat Ali. 

— Da, a răspuns detectivul Little. Mi-a vorbit despre 
dumneavoastră şi a amintit că este logodită cu domnul 
Grayson. S-ar părea că s-a dus la o petrecere de burlaci 
seara trecută şi nu s-a mai întors acasă. 

Ali s-a simţit îndemnată să spună că, dacă Paul s-a 
declarat burlac înainte de pronunţarea divorţului, însemna 
că pune carul înaintea boilor, dar, după cum vorbea, 
detectivul Little nu prea părea să aibă simţul umorului. 

— Când l-aţi văzut ultima oară pe soţul dumneavoastră? 
a întrebat detectivul. 

— Vineri, 11 martie, anul acesta, a răspuns Ali fără să 
stea pe gânduri. 

A urmat o scurtă pauză. 

— 11 martie? Asta a fost demult - acum şase luni, dar 
încă vă mai amintiţi data exactă. 

— Chiar şi ora, a răspuns Ali. In ziua aceea mi-am pierdut 
slujba. Am venit acasă şi mă aşteptam la puţină simpatie 
din partea soţului meu, dar în casa noastră cuvântul 
simpatie se afla între sifilis şi singurătate. A plecat cu 
prietena lui chiar a doua zi dimineaţă, înainte ca eu să mă fi 
trezit. 

Referirea la sifilis şi singurătate era una dintre expresiile 
mai colorate folosite de tatăl ei, una care o făcea neîncetat 


pe soţia lui Bob Larson să se tăvălească de râs. Până şi 
Evelyn Little a chicotit puţin la auzul acelei replici, semn că 
nu-i lipsea cu totul simţul umorului. 

— Aceeaşi prietenă? a întrebat detectivul. Logodnica? 

— Da, a confirmat Ali. Aceea este - cea care îi va naşte 
curând un copil. 

— Când aţi sosit în oraş? 

— Noaptea trecută. Am plecat de la Sedona ieri după- 
amiază. Am plecat cam târziu. Când m-am cazat era 
aproape două dimineaţa. 

— Şi până când veţi rămâne în oraş? 

— Eu şi Paul avem o altă înfăţişare programată 
săptămâna viitoare. 

— Joi, a precizat Little. Era evident că obținuse acea 
informaţie de la Ted Grantham. Şi rămâneţi la Westwood? 
Aveţi un număr de telefon la care să vă pot găsi, în caz că 
va mai fi nevoie? 

Trecuseră şase luni de când Ali nu-l mai întâlnise pe Paul 
Grayson şi nu înţelegea de ce Biroul de persoane dispărute 
trebuia să mai stea de vorbă cu ea; cu toate astea, i-a dat 
detectivului numărul ei de mobil. 

Încheind convorbirea cu detectivul Little, Ali a început să 
pipăie în jur după telecomandă. La câteva secunde după ce 
a deschis aparatul, a găsit o emisiune de ştiri prezentată de 
Annette Carrera, succesoarea lui Ali la emisiunea de ştiri: 
blondă, cu ochi albaştri şi cu un aspect îmbunătăţit printr-o 
serie de operaţii chirurgicale. Partea de promo a emisiunii 
era deja în desfăşurare: „Director de reţea dispărut de la 
petrecerea de burlaci organizată seara trecută. Vom 
prezenta cazul pe larg în emisiunea de ştiri din această 
seară.” 

Carrera! Ali se vedea silită să-şi scoată pălăria în faţa 
celui care inventase acel nume. Era calculat să exercite o 
atracţie aparte pentru tinerii în ascensiune care tânjeau 
după o maşină Porsche, dar mai suna şi uşor spaniol, dacă 
nu ţineai cont de părul blond, ochii albaştri şi pielea netedă. 
După părerea destul de părtinitoare a lui Ali, Annette era 
prea tânără şi mult prea vioaie. Părul ei arăta ca şi cum şi- 


ar fi vârât degetele în priză, iar apoi îşi aranjase coafura 
rezultată într-o încâlceală de valuri mărunte, ca frişca 
bătută bine. 

Dezgustată de ideea de a aştepta două ore ca să afle alte 
amănunte, Ali a deschis computerul, intenţionând să caute 
pe internet un site care transmitea ştiri de ultimă oră. Când 
a atins tastatura, a auzit clinchetul care o anunţa că primise 
un e-mail. S-a oprit cât să citească noul mesaj. 


Dragă Babe, 

Tocmai am văzut un anunț redacţional pe postul de 
televiziune la care ai lucrat. Am continuat să urmăresc 
acel post, deşi o detest pe noua prezentatoare, 
Annette. În fine, s-a anunţat că Paul Grayson, un mare 
ştab din nu ştiu ce rețea, e dat dispărut. Parcă țin 
minte că aşa îl chema pe soțul tău. Aşadar, e vorba de 
Paul Grayson al tău sau de cineva cu acelaşi nume? 

VELMA T DIN LAGUNA 


Indiferent cine ar fi, nu e Paul Grayson al meu, a gândit 
Ali, însă i-a răspuns îndată Velmei. 


Dragă Velma, 

Îţi mulțumesc pentru că mi-ai atras atenţia asupra 
acestui anunt. Persoana dispărută este probabil Paul 
Grayson „al meu”. După ce voi avea mai multe 
amănunte despre situație, voi încerca să te informez. 

BABE 


3 


Imediat după aceea, o vreme, Ali a navigat pe internet. În 
anii petrecuţi în Los Angeles învățase că agenţiile de ştiri 
din California de Sud aveau o poftă de nepotolit de orice se 
referea la industria de divertisment - a filmului sau a 
televiziunii. Paul Grayson era situat destul de sus pe lanţul 
trofic, astfel că nu a trecut multă vreme până când Ali a 
găsit ceea ce căuta, cu toate că nu oferea niciun element în 
plus faţă de ce reuşise ea să surprindă din acel anunţ 
promo de mai devreme. 


DIRECTOR NBYC DAT DISPĂRUT 


Paul Grayson, considerat de mult timp omul cel mai 
influent de pe Coasta de Vest al canalului NBC, a fost 
dat dispărut după plecarea timpurie şi precipitată de la 
propria petrecere de burlaci organizată la discoteca de 
fiţe Pink Swan de pe bulevardul Santa Monica din West 
Hollywood. Automobilul său Porsche Carrera de 
culoare roşie a fost găsit devalizat şi abandonat într-o 
parcare din apropierea unor blocuri de apartamente 
din Banning, astăzi după-amiază. 


Aceeaşi poveste. Toată lumea părea să se refere la Paul 
ca la un burlac, în ciuda faptului puţin convenabil că încă 
era căsătorit legal - cu Ali. Şi ce anume era acea discotecă 
„de fiţe” Pink Swan? Probabil vreun local vulgar, unde se 
făcea striptease ori se dansa la bară. Indiferent ce ar fi fost, 
numele, Pink Swan (Lebăda Roz), sugera cât se poate de 
elocvent  destrăbălarea. Insă următoarea pagină a 
cutremurat-o. 


Un purtător de cuvânt de la Biroul pentru persoane 
dispărute de la Poliţia din Los Angeles a declarat că 
există indicii care conduc la bănuiala că domnul 
Grayson a fost victima unui act criminal. 


„Act criminal.” Ali a repetat expresia cu voce tare. Însăşi 
posibilitatea ca Paul să fi căzut victimă cuiva făcea ca 
discuţia de mai devreme cu detectivul Little să îi pară mult 
mai amenințătoare. 


Jake Maxwell, cealaltă gazdă a petrecerii de burlaci, 
a declarat că oaspetele de onoare a plecat devreme 
de la distracţie. „In jurul orei zece, Paul a ieşit ca să 
răspundă la un telefon şi nu a mai revenit. Toată 
lumea se simţea bine. Abia foarte târziu i-a observat 
cineva absenţa.” 


Pentru că toți erau prea turtiți de băutură ca să bage de 
seamă, a gândit Ali. Articolul de ştiri se încheia aici. După 
aceea, câteva minute bune, Ali s-a întrebat dacă ar trebui 
să întreprindă ceva. In cele din urmă, totuşi, s-a părut logic 
să o informeze pe avocata ei că Paul fusese declarat 
dispărut. A pus mâna pe mobil şi a sunat-o pe Helga 
Myerhoff. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Helga. 

— Mă gândeam că ar trebui să ştii că Paul nu a lipsit 
întâmplător de la tribunal azi-dimineaţă, i-a zis Ali. A 
dispărut de la ceea ce se cheamă „petrecerea de burlac” 
pe care a dat-o noaptea trecută. Există suspiciuni că ar 
putea fi vorba de un act criminal. Carrera lui a fost găsită 
abandonată într-o parcare din Banning în după-amiaza 
asta. 

Helga a devenit brusc interesată. 

— Cum de ai aflat toate astea? 

— O parte le-am aflat citind un site care dă ştiri fierbinţi. 
Restul, totuşi, îl ştiu din discuţia telefonică pe care am avut- 
o cu detectivul Carolyn Little de la Biroul pentru persoane 
dispărute de la Poliţia Los Angeles. 

— De ce ţi-a telefonat ţie? a întrebat Helga. Şi, în primul 
rând, de unde a ştiut unde să te găsească? 

— Cum nu l-am văzut pe Paul de mai bine de şase luni, şi 
mie mi s-a părut ciudat că îmi cerea informaţii despre el, 


dar probabil că Ted Grantham i-a spus detectivului că sunt 
în oraş şi i-a dat adresa. 

Ali a auzit un foşnet slab în receptor şi şi-a imaginat-o pe 
Helga stând la birou şi îndreptându-şi umerii, înălțându-se 
de mijloc până la statura ei de aproape un metru şi şaizeci 
şi cinci. 

— Ce anume a zis detectivul? Şi cum spuneai că o 
cheamă? 

— Carolyn Little, de la Biroul persoane dispărute. M-a 
întrebat când am sosit, de ce mă aflam aici, când l-am 
văzut ultima oară pe Paul. Toate chestiile obişnuite, 
bănuiesc. 

— A menţionat posibilitatea că ai putea fi suspectată? 

Severitatea tonului Helgăi a făcut-o pe Ali să se 
neliniştească şi să se întrebe dacă, până la urmă, 
întrebările detectivului Little nu erau chiar atât de 
„obişnuite”. 

— Eu? a întrebat Ali, stupefiată. De ce Dumnezeu să fiu 
suspectă? 

— Paul şi-a schimbat testamentul? a întrebat-o Helga. 

— Nu am idee, a spus Ali. Doar divorţăm, ai uitat? Eu mi- 
am refăcut testamentul, iar Chris este principalul beneficiar 
în caz că mi se întâmplă ceva. Presupun că şi Paul a 
procedat la fel, refăcând testamentul în favoarea lui April şi 
a copilului. 

— Nu neapărat, a spus Helga pe un ton gânditor. Din 
proprie experienţă, ştiu că bărbaţii amână astfel de treburi 
neplăcute ca pe nişte amănunte neînsemnate. 

— Ce spui? a întrebat Ali. 

— Să presupunem ce e mai rău, a început Helga. Să 
zicem că Paul Grayson este mort, victima unui act criminal. 
Dacă voi nu sunteţi divorţaţi - şi nu sunteţi - şi dacă, din 
întâmplare, el nu şi-a refăcut testamentul, este posibil să 
termini mult mai bine ca văduvă decât ca divorțată. Din 
punctul de vedere al investigaţiei şi ţinând seama de suma 
în discuţie, asta te pune pe primul loc pe lista suspecţilor, 
ca făptaşă pentru obţinerea de avantaje materiale. 

— Eu? s-a mirat Ali. Cum e posibil? Nu am avut nimic de- 


a face cu asta - absolut nimic. Pe de altă parte, la ora la 
care Paul a dispărut de la aşa-zisa petrecere pentru burlaci, 
eu mă aflam în mijlocul deşertului, undeva pe lângă Blythe. 

— Să nu intrăm deocamdată în panică, a calmat-o Helga. 
Să aşteptăm şi vom vedea ce se întâmplă. Însă, între timp, 
nu mai vorbi cu detectivi dacă nu ai lângă tine un avocat. 

— Avocatul meu, a repetat Ali. Te referi la tine? 

— Nu. Nu eu. Eu mă ocup de divorţuri. Nu mă bag în 
probleme penale. Asta e cu totul altă treabă. Însă nu te 
îngrijora. Weldon, Davis & Reed are câţiva avocaţi de clasă 
în domeniul acesta. O să cer să-mi fie recomandat cineva şi 
îl voi pune în legătură cu tine. 

Grozav, a gândit Ali. Încă un avocat pe capul meu! 

După ce a terminat discuţia, Ali s-a plimbat o vreme prin 
cameră. În cele din urmă, s-a lungit pe podea şi s-a silit să 
facă o serie de exerciţii de relaxare. După ce a reuşit să-şi 
potolească întru câtva starea de agitaţie, s-a aşezat în pat. 
Nu se aştepta să adoarmă, însă a reuşit, trezindu-se la timp 
ca să urmărească emisiunea de ştiri. Din obişnuinţă, a dat 
din nou pe postul la care lucrase. 

Bineînţeles, uimitor de vivace şi cu părul numai ţepi, 
Annette Carrera ocupa poziţia centrală, însă aşa era 
dispunerea şi în cadrul vechii echipe de ştiri. Sclivisitul de 
Randall James, cu aceeaşi perucă înfiorător de urâtă, 
continua să fie coprezentator. Tot acolo se afla şi Axel 
Rodbury, care, cu dinţii lui falşi şi restul, arăta mai bătrân 
decât Dumnezeu. Dacă Ali fusese considerată prea 
vârstnică, atunci el ce era? Acestora li se adăuga Bill 
Nickels, prezentatorul ştirilor sportive, întotdeauna rânjind 
şi din cale-afară de entuziasmat. Ani de zile, lui Ali îi venise 
mereu să-l plesnească peste mutră ca să nu mai vadă 
zâmbetul acela, mai ales după ce auzise zvonuri că, atunci 
când era vorba de studente stagiare, domnul Ştiri Sportive 
avea obiceiul să încerce să le intre pe sub fuste. 

Ali îşi făcuse curaj pentru calvarul ce va urma, crezând că 
dacă îşi va vedea foştii colegi adunaţi în studioul familiar al 
ştirilor va trăi un sentiment de pierdere. Însă, pe măsură ce 
cvartetul trecea într-un mod dezgustător prin introducerea 


necesară şi presupusă a fi neregizată, Ali nu a rămas deloc 
surprinsă văzând că Bill Nickels şi Annette păreau a avea o 
relaţie deosebit de amicală. 

Nu ai destulă minte cât să ţinteşti mai sus de atât? a 
gândit Ali. Deşi faptul că am ţintit mai sus nu mi-a prins 
prea bine mie. 

În afară de asta, totuşi, nu a simţit nimic altceva. Nimic. 
Faptul că plecase de acolo poate nu reprezentase chiar 
voinţa ei, dar, după cum se părea, reuşise să-şi schimbe 
viaţa în bine. Indiferent ce se petrecuse, depăşise 
momentul, mai puţin nedreptatea ce i se făcuse, fiind 
concediată fără motiv. Peste asta nu trecuse, nici pe 
departe. 

Ştirea zilei, prezentată chiar de Annette, avea legătură cu 
dispariţia lui Paul Grayson. La urma urmelor, postul era 
afiliat la NBC, iar Grayson era mare ştab la NBC. O tânără 
reporteriţă - una pe care Ali n-o mai văzuse până atunci - a 
prezentat un scurt reportaj realizat în faţa porţilor închise 
ale casei din Robert Lane. Acest lucru l-ar face pe Paul să 
explodeze, dacă va afla. Din punctul de vedere al securităţii 
personale, nu era deloc bine să ţi se prezinte la televizor 
intrarea în reşedinţă, ca s-o vadă toată lumea. Al doilea 
reportaj, în legătură cu subiectul, prezentat de un alt 
reporter, fusese realizat în parcarea unui complex de 
locuinţe departe de a fi prea atrăgător, undeva în Banning. 
Desigur, la ora la care se filmase, Carrera 911, maşina lui 
Paul, fusese ridicată de acolo. În locul acela exista încă 
banda galbenă ce fusese folosită pentru a asigura locul 
presupusei infracţiuni, dar vehiculul nu mai era acolo, deşi 
reporterul i-a informat cu insistenţă că acela era locul unde 
Porsche-ul abandonat al lui Paul Grayson fusese găsit la 
începutul după-amiezii. 

Cât au fost prezentate acele reportaje au trecut trei 
minute din emisiunea de ştiri, iar Ali nu aflase aproape 
nimic în plus faţă de ceea ce găsise pe internet. 

— Inutil, a mormăit ea în barbă. 

Era pe punctul de a trece pe alt post, când altă ştire, 
prezentată de Randall, i-a pătruns în conştiinţă. Se referea 


la un bărbat neidentificat care fusese descoperit mort în 
deşert, joi noapte, după o ciocnire a unui tren cu un 
vehicul, accident petrecut la nord-vest de Palm Springs. 
Cum fusese foarte aproape de acel incident când el se 
petrecuse, a rămas pe canal ca să asculte şi restul ştirii. 

Cu feţele zâmbitoare, cei din platou citeau relaxaţi de pe 
telepromptere şi nu păreau să facă nicio legătură între 
cazul acela şi cel pe care îl prezentaseră ceva mai înainte, 
şi de ce ar fi făcut aşa ceva? La o adică, erau plătiţi să 
citească ceea ce li se dădea - ştiri care fuseseră deja scrise 
şi editate de altcineva. Stabilirea de legături între ştiri nu 
făcuse niciodată parte dintre cerinţele pe care trebuiau să 
le îndeplinească angajaţii redacţiei de ştiri. 

Insă viaţa lui Ali suferise o schimbare fundamentală în 
urmă cu luni bune, când se apucase să pună cap la cap 
amănuntele care puteau explica moartea bruscă a prietenei 
ei, Reenie Bernard. lar acum, această renăscută Ali 
Reynolds nu putea să nu facă nişte conexiuni, mai ales 
când ele săreau în ochi. 

Cadavrul unui bărbat neidentificat găsit în apropiere de 
Palm Springs? Vehiculul abandonat al lui Paul, găsit undeva 
în Banning, la cincisprezece sau douăzeci şi cinci de 
kilometri depărtare? Fără să-şi dea seama cum, Ali a înţeles 
imediat că aceste două incidente sunt legate între ele. A 
înţeles instinctiv că mortul găsit aproape de Palm Springs 
trebuia să fie Paul. Singura întrebare care plutea în aer era: 
cât timp va trece până când va înţelege şi altcineva acest 
lucru? 

Răspunsul la întrebare nu a întârziat să apară, înainte ca 
Axel să se lanseze în prezentarea vremii, Ali a auzit bătăi 
insistente în uşă. 

— Cine e? a întrebat ea, uitându-se prin vizor. 

Pe coridor erau doi bărbaţi purtând cămăşi albe, cravate 
şi sacouri sport. Unul dintre ei era alb şi în vârstă - trecut 
de cincizeci de ani - cu părul pieptănat peste chelie şi cu 
gâtul gros al unui jucător de fotbal american îmbătrânit. 
Celălalt era mai tânăr - în jur de treizeci şi cinci de ani, 
negru, cu capul ras şi umeri drepţi, ţinută tipică pentru un 


puşcaş marin. 

— Poliţia a zis cel în vârstă, punând în dreptul vizorului 
Portofelul deschis şi arătându-şi insigna şi legitimaţia cu 
fotografie. Detectivii Sims şi Taylor, de la Departamentul 
Şerifului din Riverside. Vrem să discutăm despre soţul 
dumneavoastră. 

Avertismentul transmis de Helga Myerhoff ar fi trebuit să 
rămână primordial în mintea lui Ali, dar nu s-a întâmplat 
aşa ceva. Zguduită de faptul că înţelesese imediat că Paul 
murise, a îndepărtat lanţul de blocare a uşii şi a deschis-o. 

— A murit? a întrebat ea. 

— S-ar putea, i-a răspuns Sims, detectivul mai în vârstă. 
De aceea trebuie să discutăm cu dumneavoastră. Putem 
intra? 

Ali a deschis uşa, îngăduindu-le celor doi să păşească 
înăuntru. Prezenţa lor dominatoare, la care se adăuga 
apăsarea veştii pe care o aduceau, a umplut încăperea, 
care până atunci păruse spațioasă. Ali s-a retras spre un 
scaun aflat în apropiere. Detectivii au rămas în picioare. 

Gândurile se învârtejeau prin minte. Şi-a amintit deşertul 
dezolant, întunericul, luminile intermitente ale girofarurilor. 
Mersese pe autostrada 111 spre Palm Springs de multe ori. 
Şi-a amintit de calea ferată paralelă cu şoseaua. Dincolo de 
şine nu era nimic, doar deşertul. Nu aveai niciun motiv să le 
traversezi, decât dacă... 

— E vorba de maşina care a fost lovită de tren noaptea 
trecută, da? a spus ea. Ce s-a întâmplat? Paul s-a sinucis? 

Cei doi detectivi au schimbat priviri. 

— Deci ştiţi de eveniment? a întrebat-o detectivul Sims. 

— Cel cu trenul? a întrebat Ali. Sigur. A fost prezentat la 
ştiri adineauri. Ca şi ştirea despre Paul. Când am văzut că 
maşina lui a fost găsită devalizată şi abandonată într-o 
parcare din Banning, am făcut legătura între una şi alta. 

— Aşa am procedat şi noi, a spus detectivul Taylor, am 
făcut legătura între una şi alta. Avem o victimă 
neidentificată şi credem că ar putea fi soțul 
dumneavoastră, dar nu suntem siguri. Detectivul Little de 
la Poliţia din Los Angeles ne-a spus unde vă putem găsi. 


Avem nevoie de cineva care să facă identificarea. 

— Să-mi iau poşeta, a spus Ali, ridicându-se. Unde 
trebuie să merg? _ 

— La morgă, s-a grăbit s-o anunţe Sims. In Indio. 

— Dar asta e la câteva ore de aici, dincolo de Palm 
Springs. 

— Riverside e un comitat mare, i-a răspuns Taylor. Acolo 
au dus cadavrul. Dar nu vă faceţi probleme cât de departe 
este. Vă vom duce până acolo şi vă aducem şi înapoi. 
Măcar atât să facem pentru dumneavoastră. 

Ali avea poşeta pe masă. Pistolul ei, un Glock 26, era 
predat la seiful hotelului. ÎI lăsase acolo în acea dimineaţă, 
când plecase spre tribunal, şi se bucura că încă nu şi-l 
recuperase. Chiar dacă avea permis de portarmă, probabil 
că nu ar fi fost o idee prea fericită să apară într-o maşină de 
poliţie având asupra ei un pistol încărcat. Şi-a luat poşeta şi 
telefonul mobil. 

— Atunci, să mergem, a spus ea. 

Oamenii s-au uitat cam ciudat la acel trio care a trecut 
prin recepţia elegantă a hotelului. Ali era la mijloc, flancată 
de cei doi poliţişti. Cu toate că detectivii Sims şi Taylor nu 
purtau uniformă, se vedea de la o poştă că erau poliţişti. 
Ceea ce făcea situaţia şi mai evidentă era un Ford Crown 
Victoria uzat binişor, parcat chiar în faţa intrării în hotel. Cu 
antene pentru aparatele de emisie-recepţie şi jante negre, 
acea Crown Victoria sărea în ochi oricui s-ar fi uitat la 
maşinile aflate alături de ea - un Maserati Quattroporte şi 
un Bentley GT negru şi sclipitor. 

Sims a deschis uşa din spate a maşinii şi Ali a urcat. Când 
a observat că uşa nu avea clanţă, a trăit un moment de 
îngrijorare. Şi-a dat seama cu întârziere că probabil ar fi 
trebuit să îi telefoneze Helgăi înainte de a fi de acord să îi 
însoţească pe Sims şi Taylor. Probabil că Helga ar fi sfătuit- 
o să nu urce în maşina lor. 

Pe de altă parte, de ce nu? a gândit Ali. Nu trebuie decât 
să identific cadavrul. Ce e rău în asta? 

Şi-a amintit momente din trecut când primise sarcina de 
a prezenta investigaţii poliţieneşti în desfăşurare. Şi-a adus 


aminte situaţii în care unele dintre persoanele implicate 
refuzau să coopereze, să dea declaraţii de orice fel ofiţerilor 
de poliţie, dacă nu aveau alături de ele un avocat. Şi, deşi 
în acele momente înţelegea foarte bine că este un drept 
legal, Ali avea o vagă bănuială că oamenii care se piteau în 
spatele avocaţilor aveau ceva de ascuns. 

Ei, bine, eu nu am nimic de ascuns, şi-a spus ea cu 
hotărâre. Aşezându-se mai bine pe banchetă, şi-a prins 
centura de siguranţă. În timp ce detectivul Taylor 
conducea, Sims stătea pe locul mortului şi a început să 
vorbească cu ea. 

— Am înţeles de la detectivul Little că dumneavoastră şi 
soţul sunteţi pe cale de a divorța, da? 

Sunteti pe cale de a divorța? s-a mirat Ali de formulare. 

Folosirea timpului prezent era elocventă. Până în 
momentul când  detectivii nu obțineau identificarea 
cadavrului, aveau să întreţină cu fermitate ficţiunea că Paul 
Grayson era încă în viaţă. 

— Da, a răspuns Ali. Trebuia să se dea hotărârea astăzi. 
A fost probabil prima oară când altcineva decât April a 
observat că Paul lipseşte - când nu a apărut la proces. 

— Care este amiabil? a întrebat Sims. 

In prima clipă, Ali nu şi-a dat precis seama ce voia Sims. 

— Poftim? 

— A, a făcut el. Vorbeam de divorţ. E amiabil? 

— Cât se poate de amiabil, având în vedere că prietena 
soţului meu - logodnica, de fapt - este gravidă în opt luni şi 
jumătate. 

— E copilul lui? a întrebat Sims. 

— Aşa mi s-a spus, a răspuns Ali. Nunta trebuia să fie 
mâine. Şi fiindcă veni vorba, de ce trebuie să fac eu 
identificarea? De ce nu o face April? 

— Deocamdată, dumneavoastră sunteţi căsătorită cu el. 
Din punctul nostru de vedere, sunteţi cea mai apropiată 
rudă în viaţă. Ea nu este. 

Ali s-a gândit la acest lucru câteva momente. Era oră de 
vârf. Traficul se mişca chinuitor de încet. În timp ce înaintau 
cu greu, şi-a dat seama că ea şi cei doi poliţişti se găseau în 


aceeaşi situaţie. Ei voiau informaţii de la ea, iar ea voia 
acelaşi lucru de la ei. 

— Bărbatul acesta, care e mort, a întrebat ea, omul 
acela, care ar putea fi Paul. Ce căuta pe calea ferată? S-a 
aflat acolo dinadins? A încercat să se sinucidă, cumva? 
Poate că el şi April s-au certat, iar asta l-a adus la disperare 
pe Paul. 

— Nu a fost sinucidere, i-a răspuns Sims. 

— Atunci, a fost accident? 

Sims nu i-a răspuns. 

Ali s-a gândit la cele spuse de Jake, şi anume că Paul 
plecase de la propria petrecere a burlacilor, fără a se 
deranja să anunţe pe cineva de intenţia lui. Doar dacă... 
Paul Grayson nu avea o reputaţie prea grozavă în ceea ce 
privea relaţiile cu femeile. Ali şi-l putea imagina agăţând 
vreuna dintre femeile care făceau striptease sau dansau la 
bară, sau oricare alta disponibilă de la Pink Swan ca să o 
ducă undeva pentru o mică „şedinţă”. 

— Era singur în maşină sau cu altcineva? a întrebat Ali. 

— Nu ştim sigur, a zis Sims. Am adus oameni să caute 
atent în toată zona, dar deocamdată nu s-au descoperit alte 
victime. 

A urmat o scurtă pauză, după care detectivul Taylor a 
preluat şirul întrebărilor: 

— Când aţi ajuns în oraş, doamnă Reynolds? Aţi călătorit 
cu maşina sau cu avionul? 

Întrebările lui Taylor au declanşat în mintea lui Ali o 
luminiţă de avertizare. Şi-a cântărit cu grijă cuvintele şi 
abia după aceea a răspuns. Până şi faptul că fusese 
îndeajuns de aproape de locul incidentului ca să vadă 
luminile ambulanţelor şi ale celorlalte vehicule de salvare le 
putea da poliţiştilor un motiv să creadă că era amestecată 
în vreun fel. Dacă le spunea că trecuse prin dreptul oraşului 
Palm Springs la miezul nopţii şi văzuse luminile, Sims şi 
Taylor puteau interpreta prezenţa ei întâmplătoare în 
apropiere drept intenţie criminală. Cu toate acestea, îi 
dăduse aceeaşi informaţie şi detectivului Little. De aceea a 
socotit că ar fi fost o greşeală să ascundă acest lucru şi, pe 


de altă parte, nu vedea ce rost ar fi avut să nu fie sinceră. 

— Am venit cu maşina ieri, a precizat ea. Noaptea 
trecută. Am plecat din Phoenix spre sfârşitul după-amiezii. 
Am ajuns la hotel în jurul orei două. 

— Ceea ce înseamnă că aţi trecut prin zona Palm Springs 
pe la...? 

— Miezul nopţii, a răspuns Ali, fără să mai aştepte ca 
detectivul Taylor să sfârşească de formulat întrebarea. Şi 
aveţi dreptate. Am văzut maşinile de poliţie, ambulanţele şi 
alte vehicule venind la locul evenimentului. În deşert e 
întuneric. Luminile acelea se vedeau de la kilometri 
depărtare. Mai târziu, am auzit că un tren se ciocnise cu o 
maşină. 

In acea clipă, telefonul lui Ali a început să sune. Nu a 
recunoscut numărul celui care o apela. 

— Da. 

— Ali Reynolds? 

— Da. 

— Sunt Victor, Victor Angeleri. Colega mea Helga 
Myerhoff m-a rugat să îţi telefonez. Imi cer scuze că nu am 
sunat mai devreme. Am fost prins într-o şedinţă. Mă 
gândeam că ar fi o idee bună să ne întâlnim, ca să îmi dau 
mai bine seama de ceea ce se întâmplă. Helga mi-a făcut o 
prezentare sumară, dar aş avea nevoie de unele detalii din 
partea ta. Cum biroul meu se află în apropiere de hotel, mă 
gândeam că aş putea trece pe acolo peste scurtă vreme, în 
drum spre casă. 

— Imi pare rău, a spus Ali. Nu se poate. 

Şi-a dat seama că poliţiştii de pe locurile din faţă ascultau 
cu aviditate tot ce spunea ea şi erau atenţi la orice nuanţă 
apărută în ceea ce zicea ea. Interesul manifestat de poliţişti 
i-a sugerat lui Ali cât de mult greşise că nu dăduse 
ascultare sfatului primit de la Helga. 

— De ce nu? a vrut să ştie Angeleri. Ce este mai 
important decât această întâlnire cu mine? 

— Problema este că acum nu mai sunt în hotel, a spus 
ea. Mă îndrept spre Indio. Doi detectivi de la Departamentul 
Şerifului din Riverside m-au rugat să merg cu ei. Au nevoie 


de cineva pentru a identifica un bărbat mort - şi ei cred că 
ar putea fi soţul meu. 

Lui Angeleri i-au scăpat câteva cuvinte ce nu făceau 
parte din vocabularul unui avocat, pe care Edie Larson le-ar 
fi considerat imposibil de pus pe hărtie. 

— Ţi-ai pierdut cumva minţile? Vrei să spui că te afli în 
maşina lor? a întrebat el. Şi acum te duc tocmai la Indio? 

Ali nu-l cunoştea pe Victor Angeleri, însă acesta părea 
iritat - chiar furios ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă că se 
alesese cu un client atât de tare de cap. Nici lui Ali nu-i 
venea să creadă ce greşeală făcuse. 

— Acolo se află cadavrul, a zis Ali. 

— Mergeţi la biroul medicului legist de acolo? a vrut să 
ştie Victor. 

— Evident, i-a răspuns Ali cu glas umil. 

— Bine, i-a strigat Victor în ureche. Acum unde vă aflaţi? 

— Ne îndreptăm spre autostrada 10. 

— Plec imediat de la birou. Ne întâlnim acolo. Până 
atunci, însă, ţine-ţi gura. 

— Unde aţi spus că mergem? a întrebat Ali, adresându-se 
lui Sims. 

— Morga Comitatului Riverside, i-a răspuns el. Adresa e... 

— Ştiu adresa, a intervenit Angeleri, strigând suficient de 
tare cât să-i spargă timpanul lui Ali. Voi ajunge acolo cât de 
curând pot. Până vom avea şansa de a discuta între patru 
ochi, să nu mai declari nimic. Nimic! Poţi discuta cu ei 
despre vreme. Sau despre campionatul de baseball, dar 
nimic altceva. Ne-am înţeles? 

— Am înţeles, i-a răspuns Ali. Am auzit cât se poate de 
clar. 

Vorbele ei exprimau un adevăr parţial, deoarece Sims şi 
Taylor sigur auziseră vorbele lui Angeleri. Cei doi detectivi 
au schimbat priviri, ridicând din sprâncene, iar Sims a scos 
un oftat de resemnare. Era evident că până în acel moment 
făcuseră ce vruseseră din ea. Acum jocul se încheiase. 
Singura speranţă a lui Ali era că Victor Angeleri va fi destul 
de abil ca să o scoată din groapa pe care singură şi-o 
săpase înainte ca ea să se scufunde şi mai adânc. 


Ali a aruncat o privire la ceas. Judecând după viteza cu 
care se deplasau, aveau să mai treacă două ore până să 
ajungă la Indio. Şi având în vedere că Victor pleca de la 
biroul din Wiltshire cu mult în urma lor, Ali a calculat că vor 
trece ore bune până când avocatul va ajunge să discute cu 
ea. Asta însemna că mai avea de îndurat câteva ore 
neplăcute în care trebuia să-şi ţină gura. 

Treptat, traficul a început să se subţieze. Maşina a prins 
viteză, dar era limpede că Sims şi Taylor pricepuseră 
mesajul. Nu au mai făcut nicio încercare de a-i pune 
întrebări, nici măcar despre campionatul de baseball. 
Lăsată cu gândurile proprii, Ali şi-a petrecut timpul 
încercând să priceapă cum, în decurs de numai o zi, dintr-o 
femeie aproape divorțată, ajunsese suspectă de omucidere. 

Când au oprit la morga din Indio, Ali s-a uitat iar la ceas. 
Credea că va mai aştepta o oră până când avea să apară 
Victor. lar apoi, după timpul necesar pentru a face 
identificarea şi pentru a răspunde la câteva întrebări 
suplimentare, mai avea de rezistat cel puţin trei ore, cât va 
dura călătoria până la hotel. 

Resemnată cu ideea că va avea parte de o noapte foarte 
lungă, Ali a rămas uimită când un bărbat imens s-a ridicat 
de pe o canapea mică din sala de aşteptare şi s-a îndreptat 
grăbit spre ei. 

— Ali Reynolds? a întrebat el. 

Presupunând că este tot un poliţist, Ali a dat din cap, 
confirmând. 

— Bine, a zis bărbatul, întorcându-se către detectivi. 
Dacă nu vă supăraţi, aş dori să schimb câteva cuvinte cu 
clienta mea. 

— Aşteptăm afară, a răspuns detectivul Sims, după care 
el şi Taylor s-au întors şi au ieşit. 

— Eşti Victor? a întrebat Ali. Avocatul meu? 

El a dat din cap în semn de răspuns. Era posibil ca Victor 
să fi fost avocatul unora dintre „oamenii frumoşi” de la 
Hollywood, însă el era departe de a fi frumos. Era un om lat 


şi gros - amintind de John Candy” - cu fălci căzute şi cu un 
început pronunţat de chelie. Chiar dacă purta un costum 
scump, acesta nu reuşea să-l cuprindă în jurul taliei uriaşe. 
Avea într-o mână o geantă-diplomat semănând cu o taşcă, 
foarte folosită după înfăţişare şi zgâriată din plin, care era 
atât de încărcată de hârtii, încât unele aproape că dădeau 
pe afară. 

— Noi am plecat cu mult înaintea ta, a spus Ali. Cum de 
ai reuşit să ajungi aici înaintea noastră? 

— Am închiriat un avion de la Santa Monica, i-a explicat 
Victor, conducând-o spre canapea, unde şi-a pus geanta pe 
podea, alături de el. Am zburat de la aeroportul municipal 
Santa Monica până la aeroportul Cochran Regional de aici, 
din Palm Springs. Crede-mă, la tariful meu orar, ar fi fost o 
risipă de bani pentru tine dacă mi-aş fi petrecut şase ore 
deplasându-mă dus şi întors cu maşina până la Indio. Te rog 
să iei loc, a continuat, făcându-i semn spre canapea. Vreau 
să ştiu ce se petrece. 

Prea obosită ca să ridice obiecţiuni, Ali s-a aşezat. 
Trecuse prin destule stări sufleteşti în cursul acelei zile, de 
aceea se simţea sfârşită şi aproape să izbucnească în 
lacrimi. Când Victor a dus mâna spre geanta-diplomat, ea a 
crezut că va scoate de acolo o batistă de hârtie pentru ea 
sau un laptop pentru a-şi nota unele lucruri. In schimb, el a 
extras un blocnotes ferfeniţit, cu hârtie albastră, liniată. 
Văârând mâna în buzunarul cămăşii, a scos un stilou Mont 
Blanc negru cu alb. 

În ultimii ani, Ali ajunsese să fie tot mai dependentă de 
computere. Într-un anume fel, totuşi, s-a părut ciudat de 
liniştitor să constate că Victor Angeleri nu era un tip care să 
ţină la jucării de ultimă generaţie - şi că atunci când trebuia 
să-şi facă treaba, apela la forţa minţii şi la hârtie şi ceva de 
scris, lucruri demodate. Exact de asta avea nevoie Ali 
Reynolds în acele momente - nu de cineva binecuvântat cu 
o înfăţişare atrăgătoare ori stil elegant şi sclipitor, ci de 


? John Candy (1950-1994), actor de comedie canadiano-american (n. 
tr.), 


cineva cu greutate - cineva care să fie suficient de masiv şi 
de rezistent ca să le facă faţă singur detectivilor Sims şi 
Taylor şi să câştige. 

— Aşa, a început Victor, scoțând capacul stiloului. Spune- 
mi totul - dar de la început. 


4 


CUTLOOSEBLOG.COM 
Sâmbătă, 17 septembrie 2005 


A trecut de ora unu. Ar trebui să dorm, dar nu pot. 
Nu mă aşteptam ca ziua de ieri să fie bună. l|ţi dai 
seama din capul locului că ziua în care te duci la 
tribunal ca să obţii hotărârea de divorţ nu are cum să 
fie o zi marcată cu roşu în calendar, nici moment de 
sărbătorire. Însă nu mă aşteptam să fie chiar atât de 
dezastruoasă. Nu credeam că avea să se încheie cu o 
vizită la morgă. 

Pentru că, deşi divorţul meu nu s-a finalizat ieri, 
căsnicia mea s-a încheiat oricum. Soţul meu este mort. 
Nu a apărut la înfăţişarea de la tribunal la ora zece 
dimineaţa pentru că a murit în noaptea dinainte - a 
murit după ce a şters-o englezeşte de la propria 
petrecere pentru burlaci, fără să spună nimănui unde 
se duce. 

După ce am petrecut câteva ore în compania unor 
detectivi de la omucideri, acum ştiu că Fang a murit. 
Mâinile şi picioarele i-au fost legate cu bandă adezivă. 
Şi gura i-a fost lipită cu acelaşi tip de bandă. A fost 
băgat în portbagajul unei maşini furate care a fost apoi 
lăsată pe şina de cale ferată, în apropiere de Palm 
Springs. Vehiculul în care se găsea a fost ulterior lovit 
şi distrus în întregime de un tren marfar care venea cu 
viteză. El a fost azvârnlit din maşină de impact şi 
proiectat în deşert, unde i-au găsit cadavrul câteva ore 
mai târziu. Autopsia se va efectua abia astăzi, ceva 
mai târziu. Eu sper că a murit în momentul impactului. 

Şi astfel, întrucât divorţul nu s-a pronunţat, 
autorităţile mă consideră „cea mai apropiată rudă în 
viaţă”. Pentru prima oară, a trebuit să merg la morgă 
pentru a identifica un cadavru. 

Mă aşteptam ca acel loc să fie sumbru şi rece. Nu 


era, însă răceala pe care am simţit-o nu avea nimic în 
comun cu vreun aparat de aer condiţionat în 
funcţiune, pentru că nu am văzut aşa ceva. Cum 
stăteam acolo, în camera de vizitare, aşteptând ca un 
om să aducă brancarda pe roţi, sângele mi-a îngheţat. 
lar când a trebuit să privesc de aproape faţa aceea 
atât de zgâriată şi zdrobită, dar vai, atât de cunoscută, 
cu greu am mai putut să rămân în picioare. Nu s-ar 
putea spune că am leşinat când l-am văzut întins pe 
brancardă, dar mi s-au muiat genunchii. Din fericire, 
cineva m-a ajutat să ajung la un scaun. 

Nu am plâns, nu am putut. În primul rând pentru că 
nu ştiam ce simţeam ori ce ar fi trebuit să simt. Eu şi 
Fang divorţam, dacă nu eram deja divorţaţi. Relaţia 
dintre noi se încheiase, chiar dacă nu era terminată. ŞI 
totuşi, era un bărbat pe care l-am iubit cândva - 
cineva puternic şi esenţial, cu care speram să-mi 
împart restul vieţii. Mă îndurerează să-l văd mort. Şi, 
da, mi se face rău gândindu-mă la copilul lui încă 
nenăscut - care urmează să vină pe lume în 
următoarele săptămâni. Nu-l va cunoaşte, va creşte 
fără să-l fi văzut vreodată. Asta e rău. Să laşi un copil 
fără tată este RAU! RAU! RAU! 

După ce am făcut identificarea, cineva - un 
funcţionar - mi-a dat o hârtie să semnez - un formular 
care precizează ce urmează să se întâmple cu 
rămăşiţele pământeşti ale lui Fang după ce autorităţile 
nu vor mai avea nevoie de ele. Mi se pare nefiresc să 
fiu aceea care hotărăşte ce firmă de pompe funebre să 
angajez pentru înmormântare. Eu am dispărut din 
viaţa lui Fang de multă vreme - mai mult decât cele 
şase luni de când am părăsit domiciliul conjugal. Mi se 
părea că Twink trebuia... Ba nu, corecție. Atenţie, am 
considerat că logodnica lui - femeia care aşteaptă 
copilul lui - ar trebui să ia astfel de hotărâri, dar 
simplul fapt că încă suntem căsătoriţi legal mă pune în 
mod automat în postura de a mă ocupa de toate. De 
acea am căutat în cartea de telefon, am găsit numele 


firmei de pompe funebre care s-a ocupat de 
înmormântarea mamei lui Fang acum şase ani şi am 
telefonat acolo. 

Acum două zile - să fie doar două? — v-am povestit 
de planul meu de a alege nişte haine noi în drum prin 
Scottsdale, ca să pot apărea în instanţă arătând ca un 
model la o paradă a modei, purtând ceva mai sofisticat 
decât ceea ce îmbrac de obicei acasă, în Sedona. M- 
am răsfăţat chiar şi cu o tunsoare, manichiură şi 
pedichiură. Voiam să pot porni cu dreptul după ce eu 
şi Fang ne-am fi prezentat în faţa judecătorului ca să 
abjurăm jurămintele sacre. 

lronia este că după ce m-am întors la hotel, mi-am 
scos hainele elegante de tribunal şi am îmbrăcat ceva 
confortabil - un tricou, o pereche de blugi, pantofi 
sport uşori. M-am demachiat şi mi-am prins părul într-o 
coadă de cal. Aşa eram când au venit cei doi poliţişti 
de la omucideri să-mi ceară să merg cu ei şi să 
identific cadavrul victimei. Şi aşa arătam câteva ore 
mai târziu, când calvarul identificării s-a terminat şi 
am ieşit din secţia din Indio a Departamentului 
Şerifului din Comitatul Riverside ca să mă întorc la 
hotel. 

Nu am idee cine a alertat presa şi televiziunea în 
legătură cu ce se petrecea. Cu siguranţă că cineva 
scăpase deja numele lui Fang în public. În timp ce 
aparatele foto cu bliţ ne orbeau, iar reporterii lătrau 
întrebări, cineva m-a recunoscut şi m-a strigat pe 
nume. Sunt sigură că fotografia mea va apărea la ştiri 
mâine şi voi arăta la fel de şifonată ca unele celebrităţi 
ale căror mutre apar în ziare după ce sunt prinse 
conducând sub influenţa băuturilor alcoolice. 

Una este să rămâi în afara spaţiului emoţional şi să 
faci un reportaj despre moartea prematură a cuiva, din 
indiferent ce motiv. Altceva este când trăieşti asta - 
eşti în interiorul acelui spaţiu şi încerci să înţelegi 
situaţia. Acum, având în vedere cum funcţionează 
media, nu voi mai face vreodată reportaje despre 


evenimente - voi deveni parte a reportajului. 

Aşadar, acesta este un avertisment pentru toţi fanii 
mei de pe cut/oose.blog. Am certitudinea că dimineaţă 
se vor întâmpla o sumedenie de lucruri neplăcute. 
Vreau să vă asigur că mă simt bine. 

Şi vă voi ţine la curent pe măsură ce se desfăşoară 
lucrurile. 

Postat la 1.07 AM, 17 septembrie 2005, de BABE 


Trecând prin lista de e-mailuri, Ali a văzut peste zece 
comentarii aliniate şi aşteptând să fie citite, însă era prea 
epuizată ca să mai facă asta. 

Du-te la culcare, şi-a spus ea, închizând laptopul. Si 
mâine e o zi. 

S-a culcat imediat. Şi, spre surprinderea ei, a adormit 
aproape instantaneu. Aţipise doar de câteva minute, când a 
trezit-o sunetul telefonului. 

— Ce Dumnezeu se întâmplă? a întrebat-o Edie Larson. 

— La ce te referi? a bombănit Ali ameţită de somn. Şi cât 
e ceasul? 

Draperiile grele şi închise la culoare ale camerei erau 
trase peste ferestre. În întunericul deplin, a trebuit să se 
răsucească pentru a vedea ceasul, care arăta 5.35 
dimineaţa. 

— De ce nu m-ai sunat? a continuat Edie. Ce s-a 
întâmplat cu Paul? Şi de ce a trebuit să faci tu identificarea? 
Ce se întâmplă cu viitoarea soţie care nu apare deloc? 

— Cine ţi-a spus toate astea? a întrebat Ali. 

— Chiar tu, a răspuns Edie. In cutloose. 

Ali a rămas încremenită. Niciodată nu-i trecuse prin minte 
că mama ei şi-ar putea băga nasul pe internet. 

— Mi-ai citit blogul? 

— Sigur că da, a spus Edie. Ce, n-am voie? În fiecare 
dimineaţă, cât aştept să crească aluatul de chifle şi când nu 
e nimeni în restaurant ca să-mi ţină de urât, citesc tot 
blogul tău. Când eu şi tata i-am cumpărat lui Chris 
computerul Macintosh, el ni l-a dat în schimb pe cel vechi al 
lui. L-am pus aici, în birou, mi-am luat un abonament la 


internet, am făcut toată treaba. Apropo de asta, nick-ul 
meu pe internet este sugarloafmama, dar nu ţi-am 
telefonat să discutăm despre mine. Vreau să ştiu ce se 
întâmplă cu tine. Zi-mi totul, dar repede. Peste câteva 
minute trebuie să deschidem. 

Şi Ali i-a spus mamei tot ce şi-a amintit - părţile pe care 
le scrisese pe blog, dar şi cele pe care le trecuse cu 
vederea. Adevărul era că, după ce analizase declaraţia pe 
care Ali o dăduse detectivilor Sims şi Taylor, Victor o 
sfătuise să nu dea nimic pe blog despre asta - absolut 
nimic. Socotind că le era oarecum obligată cititorilor ei, Ali 
scrisese ceva despre cele petrecute, dar numai ceea ce 
credea că rămâne neutru. Nu a afirmat direct că mersese la 
Indio însoţită de doi detectivi de la omucideri. Şi nici nu 
suflase vreo vorbă despre faptul că făcuse deplasarea de la 
aeroportul Jacqueline Cochran împreună cu cel mai recent 
membru al trupei tot mai numeroase de avocaţi pe care o 
avea. 

Stând de vorbă cu Edie, Ali a corectat acea lacună creată 
deliberat, menţionând numele complet al lui Victor 
Angeleri, în vreme ce a mai înfrumusețat oarecum partea 
de apărare din autobiografia ei. 

— Spui că-l cheamă Victor, Victor Angeleri? Ce fel de 
nume e ăsta? a vrut să ştie Edie. 

— Presupun că e italian, i-a răspuns Ali. 

— Şi are propriul avion? 

— Nu. A închiriat unul. 

lar în drum spre casă, ca să mă facă să uit de necazurile 
mele, mi-a ținut o prelegere amănunțită despre Jacqueline 
Cochran, doamna după care este numit aeroportul, şi 
despre femeile-pilot din forțele aeriene din cel de-al Doilea 
Război Mondial, şi-a amintit Ali. 

— Cum e? a întrebat Edie. Bătrân? Tânăr? Cum? 

— Cam de aceeaşi vârstă ca tata, cred, l-a descris Ali. Şi 
mare. În avion, a trebuit să folosească un prelungitor 
pentru centura de siguranţă. 

— Nu mă interesează nici cât negru sub unghie cât de 
mare e, a spus apăsat Edie. Vreau doar să ştiu dacă e bun 


de ceva. Ce fel de avocat spuneai că este? Am înţeles că nu 
e acelaşi cu cel care ţi-a fost avocat de divorţ, a adăugat 
ea. Acela se numea Myra nu ştiu cum. 

Ali s-a întrebat cum de reuşea Edie Larson să facă pe 
proasta, deşi, în mod negreşit, mirosea orice încercare de 
dezinformare din partea fiicei. 

— Nu Myra, Helga Myerhoff, a corectat-o Ali. Ea s-a 
ocupat de problemele divorţului. Victor este specializat în 
legislaţie penală. 

— Dar de ce Dumnezeu ai avea tu nevoie de un avocat 
specializat în penal? a vrut să ştie Edie. Poliţiştii cred că ai 
avut ceva de a face cu moartea lui Paul - că eşti cumva 
vinovată? Cum ai putea fi? Doar te aflai la mulţi kilometri 
depărtare la momentul respectiv. 

Ali şi-a adus aminte strălucirea intermitentă a lungului şir 
de girofaruri care iluminau deşertul pe când se deplasau 
prin noapte spre locul unde se petrecuse coliziunea. 

Nu am fost chiar la atâţia kilometri pe cât mi-aş fi dorit, a 
gândit ea. 

Victor nu vrusese ca ea să fi spus că văzuse luminile 
girofarurilor atunci când dăduse în faţa detectivilor Sims şi 
Taylor declaraţia ce fusese înregistrată, dar cum aceştia 
ştiau deja la ce oră plecase ea din Phoenix, precum şi ora la 
care se cazase la hotel, asta însemna că ştiau ora 
aproximativă la care trecuse prin dreptul oraşului Palm 
Springs. Drept urmare, părea inutil să se sară peste această 
parte. Adevărul era că ea văzuse luminile ambulanţelor şi 
ale maşinilor de intervenţie. Ar fi trebuit să fie oarbă să nu 
remarce aşa ceva, iar declaraţiile mincinoase privind acest 
aspect în cadrul unei depoziţii oficiale ar fi fost atât inutile, 
cât şi ridicole. 

— Probabil că poliţiştii au suspiciuni în privinţa mea, a 
spus Ali, străduindu-se să rostească vorbele într-un mod 
degajat şi calm, în speranţa că asta o va face pe Edie să 
renunţe la subiect. Dar Victor zice să nu-mi fac probleme. E 
o chestiune de rutină. Aşa acţionează ofiţerii de la 
omucideri. La început îi bagă pe toţi în aceeaşi oală. Apoi, 
treptat, îi elimină pe cei care nu au nicio legătură cu fapta, 


ca să ajungă la făptaş. 

— Deci, tu spui că este sigur că Paul a fost ucis? a 
întrebat Edie. 

Ali a oftat. 

— Da. Când eu şi Victor am plecat din Indio, încă nu se 
dăduseră amănunte privind cazul, pentru că April nu fusese 
înştiinţată, dar sunt sigură că acum ştie totul. Dacă aşa 
stau lucrurile, povestea este probabil pe toate posturile de 
ştiri. Eu am dormit până acum, aşa că nu am cum să verific 
asta. 

Ideea că interogatoriul fusese unul de rutină nu a reuşit 
nicidecum să potolească revolta lui Edie. 

— Dar e de neconceput! a spus ea pe un ton apăsat. Nu 
trebuia să te las să conduci singură atâta drum. Nu trebuia. 
Discuţia pe tema asta a apărut chiar înainte de plecarea ta. 
Tata a zis că ar fi fost bine să-mi fac bagajul şi să te 
însoțesc, numai că eu m-am lăsat convinsă de tine că nu e 
cazul. Există momente când mamele trebuie să fie alături 
de copiii lor, Alison. Acesta este doar unul dintre ele. 

În fundal, Ali a auzit o uşă deschizându-se şi închizându- 
se. 

— Vorbeşti de lup, şi lupul la uşă, a spus Edie. Uite-l pe 
tata. Bob, sunt în birou, a strigat ea către soţ. Vorbesc cu 
Ali la telefon. Vino să auzi şi tu. Nici n-o să-ţi vină să crezi. 

Imediat după aceea, Edie s-a apucat să relateze pe scurt 
tot ce aflase de la Ali. Ajunsă la jumătate, povestea s-a 
oprit totuşi brusc. 

— Nu se poate! a exclamat Edie. Am pierdut cu totul 
noţiunea timpului. Ali, tocmai au apărut primii clienţi. 
Trebuie să încheiem. O să te mai sun, dar să ai grijă de 
tine. Nu-i lăsa pe neisprăviţii aceia să te manevreze. 

După ce a lăsat receptorul în furcă, Ali a mai moţăit o 
vreme, dar la şapte, când era perfect trează, a telefonat la 
room service şi a comandat dejunul şi ziare. A reuşit să 
între în duş şi să termine înainte de a-i fi adusă tava cu 
dejunul. 

În timp ce-şi bea cafeaua, a frunzărit ziarele, unde 
uciderea - da, un purtător de cuvânt al Departamentului 


Şerifului din Riverside folosise acel cuvânt - directorului 
unei importante televiziuni de ştiri, Paul Grayson, 
reprezenta o ştire de prima pagină. Drept urmare, din 
păcate, tot pe prima pagină apărea şi fotografia lui Ali, care 
s-a dovedit a fi cât se putea de nefericită, adică exact cum 
se aşteptase. Sub poză apărea textul: „Fosta prezentatoare 
de televiziune pentru zona Los Angeles, Alison Reynolds, 
însoţită de cunoscutul avocat Victor Angeleri, părăsind 
secţia de poliţie din Indio, după ce a identificat cadavrul 
soţului ucis, Paul Grayson.” 

Străduindu-se să nu se uite la fotografia demnă de orice 
tabloid, Ali şi-a îndreptat atenţia asupra articolului care o 
însoțea. In ciuda faptului că folosise titlul ca o reclamă şi se 
risipise astfel o suprafaţă mare din prima pagină, conţinutul 
textului era surprinzător de subţire, fără să ofere mai multe 
amănunte decât cele găsite deja de Ali pe internet. 


Astăzi trebuia să fie ziua căsătoriei lui Paul Grayson. 
În schimb, viitorul mire a fost victima unei crime, 
căzând pradă unui ciudat plan de răpire/ucidere, în 
urma căruia a fost lăsat legat de mâini şi de picioare în 
portbagajul unei maşini furate, care a fost abandonată 
pe calea ferată în apropiere de Palm Springs. Vehiculul 
furat a fost spulberat de un marfar venind în viteză, iar 
Grayson a murit în urma impactului. Autopsia urmează 
să fie efectuată în cursul zilei de astăzi. 

Investigația desfăşurată în comun de Poliţia din Los 
Angeles şi Departamentul Şerifului din Comitatul 
Riverside încearcă să stabilească modul precis în care 
s-au desfăşurat evenimentele din momentul când 
Grayson a plecat brusc de la o petrecere de burlaci 
organizată în onoarea lui, până când un tren marfar al 
companiei Burlington Northern, mergând spre est, a 
lovit vehiculul în care era închis. 


Ali a trecut în mare viteză prin celelalte alineate, care 
conţineau informaţii pe care le ştia deja. A zăbovit şi a citit 
cu mai mare atenţie partea în care se vorbea despre 


nefericita petrecere de burlaci de la Pink Swan. 


„Eram toţi la Pink Swan şi ne distram”, declara fostul 
director NBC Jake Maxwell, participant şi gazdă a 
petrecerii de burlaci. „Îmi amintesc că lui Paul i-a spus 
cineva că e căutat la telefon. Cred că a ieşit ca să 
răspundă şi nu s-a mai întors. Într-un târziu, m-am dus 
afară să-l caut, şi am observat că Porsche-ul lui lipsea 
din parcare. Am presupus că se săturase de petrecere 
şi plecase acasă.” 

leri după-amiază, automobilul Porsche Carrera, 
aparţinând domnului Paul Grayson, a fost găsit 
devalizat şi abandonat în parcarea unui bloc de 
locuinţe din Banning. Furtul automobilului Camry 
distrus de trenul marfar fusese anunţat ceva mai 
devreme în cursul zile de ieri; acesta se aflase parcat 
pe terenul unui târg de maşini din Ventura. 
Departamentul Şerifului din Riverside cere să fie 
contactat imediat de către toate persoanele care deţin 
informaţii despre oricare dintre aceste vehicule. 

Domnul Grayson era în proces de divorţ de soţia sa, 
fosta vedetă a televiziunii locale de ştiri, Alison 
Reynolds. El trebuia să fie prezent la pronunţarea 
divorţului ieri-dimineaţă la ora 10. Absența lui de la 
această înfăţişare a făcut-o pe logodnica lui, April 
Gaddis, să ia legătura cu Biroul pentru persoane 
dispărute de la Poliţia Los Angeles, care a declanşat 
imediat o investigaţie. 


Articolul continua şi pe pagina a doua, dar Ali nu s-a mai 
deranjat să citească şi restul. A încercat să vadă reflectarea 
ştirii în alte două ziare, dar a găsit în mare aceleaşi lucruri, 
fără nimic suplimentar şi ambele prezentând aceleaşi 
fotografii proaste în care apărea ea. Ali a renunţat, şi-a mai 
turnat o ceaşcă de cafea şi s-a dus să-şi verifice mesajele. 
Trecându-şi ochii peste subiectul acestora, a văzut că trei 
dintre ele erau adresate lui Fred, individul care îi reproşase 
că divorţează de soţ. 


Dragă Fred, 
Eşti un ticălos ignorant. Sper să mori. 


Nici vorbă de o discuţie logică. Acest mesaj era 
nesemnat, de aceea Ali l-a şters pur şi simplu. 


Dragă Fred, 

Vorbeşti ca primul meu soț, şi ştii ceva? Au trecut 
ani de atunci şi el încă tot nu a priceput cum se face 
că eu mi-am luat copiii şi l-am părăsit. Am încercat 
să-i spun că purtarea lui ne dezbină, dar el nici n-a 
vrut să audă. A fost o luptă, dar banii nu înseamnă 
totul. Ştiu doar că eu şi copiii - două fete şi un băiat - 
o ducem mai bine. 

CONNIE DIN MI 


Dragă Fred, 

Omul să nu despartă? Dumnezeu trebuie să fi auzit 
ce i-a făcut Fang lui Babe şi i-a dat o lecţie. Poate că- 
ti va da şi ție o lecție asemănătoare. 

Se pare că o meriti. 

CASEY BĂTRÂNUL LILIAC 


Casey era cineva care scria des pe blogul ei. De obicei, 
Ali îi posta comentariile, dar de data asta amintea prea 
mult de urarea de mai devreme „sper să mori”, aşa că i-a 
şters mesajul. În momentul când se pregătea să treacă mai 
departe, un clic a anunţat-o de primirea altui e-mail, 
adresat tot lui Fred. Însă ceea ce i-a atras atenţia lui Ali a 
fost identitatea expeditorului: Sugarloafmama. 


Dragă Fred, 

Sunt de acord cu tine. Jurământul de căsătorie este 
sacru, dar el trebuie să fie respectat de către ambele 
părți. Asta îmi aduce aminte de un cântec vechi, 
despre Frankie şi Johnie: „Bărbat îi era, dar o 


nedreptăţise.”! Tot ce spune este: „Călătorie 
sprâncenată!” 
SUGARLOAFMAMA 


Râzând, Ali a postat comentariul lui Edie. Cei care locuiau 
în Sedona ori în apropiere aveau să-şi dea imediat seama 
cine era Sugarloafmama. lar faptul că Edie Larson avea 
păreri raţionale şi hotărâte pe orice temă, îndeosebi cea a 
fostului ei ginere, nu reprezenta o noutate. 


Google m-a trimis aici. Am crezut că acesta e un site 
de îngrijirea sănătăţii. Dacă voiam sfaturi pentru cei 
dezamăgiți în iubire, mă adresam lui Dear Abby. Voi, 
oameni buni, ar trebui să trăiţi. 


Acest mesaj rămăsese nesemnat, de aceea l-a şters. Apoi 
a citit o serie de comentarii care erau în esenţă 
condoleanţe adresate ei. Unul dintre ele ieşea în evidenţă. 


Dragă Babe, 

Am înțeles exact ce voiai să spui când ai afirmat că 
nu ştiai precis ce să simți şi că nu ai putut plânge. 
Divorțul meu ar fi fost pronunțat peste două 
săptămâni, dar soțul meu s-a sinucis înainte. Spusese 
mereu că o va face, dar nu l-am crezut. 

Eu voiam să dispară din viața mea. Devenise 
dependent de droguri şi de jocurile de noroc şi 
simțeam că mor când îl vedeam cum se distruge 
singur. Insă nu am vrut ca el să moară. Multă vreme 
am crezut că murise din vina mea. Am avut nevoie de 
trei ani de tratamente pentru a mă împăca definitiv cu 
tot ce se întâmplase. 

De aceea, te rog să accepti condoleanțele mele. 
Sunt convinsă că l-ai iubit cândva pe Fang. După 
părerea terapeutului meu, eu trebuia să sufăr nu doar 


10 Vers din Frankie and Albert, cântec compus în 1899, interpretat în 
diferite variante de nenumărați artişti, printre care Bob Dylan, Elvis 
Presley, Kenny Rogers, Sam Cooke, Taj Mahal, Brook Benton (n. tr.). 


pentru omul care dispăruse, ci şi pentru cel care nu 
fusese şi pentru visul pe care l-am avut cândva despre 
viața pe care o vom duce impreună. Suferinta pentru 
visul destrămat era la fel de greu de îndurat ca şi 
suferința pentru cel dispărut. Nu te teme să ceri ajutor 
dacă socoteşti că vei avea nevoie de el. Însă asta e o 
treabă dificilă. Mai dificilă decât orice altceva ce am 
făcut vreodată. 

Fac parte de multă vreme din familia eliberaților. 
De-a lungul ultimelor luni ştiu că ţi-ai concentrat mare 
parte din furie impotriva lui Twink, mai mult chiar 
decât împotriva lui Fang. Înţeleg asta. În măsura în 
care te priveşte, Twink este „cealaltă femeie”, dar 
bănuiesc în acelaşi timp că este mai tânără decât tine 
şi nu la fel de inteligentă. Ea nu va avea resursele 
emoționale să reziste acestei tragedii la fel de bine ca 
tine. Incearcă să ţii minte că visurile ei s-au făcut 
scrum astăzi, împreună cu visurile tale. Cum divorțul 
tău de Fang nu a fost pronunţat când a avut loc 
decesul lui, cred că tu şi Twink veţi descoperi că viețile 
voastre sunt legate într-un mod neaşteptat. Sper să 
găseşti în inima ta puterea de a fi bună fată de ea şi 
de copilul ei nevinovat. 

Nu uita că Dumnezeu va avea grijă să culegi ceea ce 
semeni. 

PHYLLIS DIN KNOXVILLE 


Când a încheiat de citit mesajul lui Phyllis, Ali era 
înlăcrimată. In acele cuvinte existau atâta înţelepciune şi 
îngrijorare, încât a simţit că rămâne fără suflare. A postat 
mesajul în secţiunea de comentarii, după care i-a trimis lui 
Phyllis un răspuns personal. 


Dragă Phyllis, 

Îți mulțumesc pentru mesaj. Îţi multumesc şi pentru 
amabilitate - pentru că ti-ai dat seama ce simțeam şi 
pentru mângâiere; pentru că mi-ai oferit îndrumări 
foarte necesare într-un moment când mă aflam în 


primejdia de a mă rătăci. 
BABE 


Multe dintre celelalte mesaje se scăldau cam în aceeaşi 
apă. Ali le-a răspuns tuturor, dar singurul pe care l-a postat 
a fost cel primit de la Phyllis. Spunea totul şi în modul cel 
mai fericit. Ceva mai târziu, când telefonul ei mobil a sunat, 
se aştepta ca el să vină din partea unuia dintre părinţii ei 
sau poate chiar de la Chris. Nu credea că va auzi vocea lui 
Dave Holman, detectivul specialist în omucideri din 
Comitatul Yavapai. 

— Tocmai am vorbit cu mama ta, a zis Dave, pe un ton 
sumbru. E adevărat? Poliţiştii din Los Angeles îşi închipuie 
că eşti în vreun fel amestecată în uciderea lui Paul? 

Cu ani înainte ca autorităţile din Sedona să fi construit 
propria şcoală, copiii din localitate trebuiau să fie 
transportaţi cu autobuzul până la liceul Mingus Mountain 
din Cottonwood. Dave Holman era pe vremea aceea un 
puşti înalt şi slăbănog, cu un an mai mare decât Ali la 
şcoală. După absolvire, el a ajuns la puşcaşii marini. 
Ulterior, a urmat şi colegiul, studiind dreptul penal. Era atât 
detectiv la departamentul şerifului, cât şi căpitan în rezervă 
la puşcaşii marini şi îndeplinise deja două misiuni în Irak. Pe 
de altă parte, era un client obişnuit pentru micul dejun de la 
cafeneaua Sugar Loaf, ţinută de Bob şi Edie Larson. 

La început, Ali a simţit o împunsătură de nemulţumire, 
gândindu-se că părinţii ei dăduseră sfoară în ţară despre 
întâmplările din viaţa ei. Apoi şi-a adus aminte de blog. 
Probabil că Dave citea cutlooseblog.com, la fel cum făcea şi 
mama ei. Poate că de acolo deţinea toate informaţiile - 
totul, mai puţin numărul ei de telefon. 

De ce am tinut să am blog, s-a întrebat Ali. 

— Nu au spus asta foarte clar, i-a răspuns Ali. Şi nici în 
prea multe cuvinte. 

— Cum s-au exprimat? a întrebat-o Dave. Spune-mi exact 
ce au spus. 

— Mi-au luat o declaraţie, a zis ea. 

— Şi avocatul tău, acel Angel nu ştiu cum, a fost de faţă? 


Era evident că Edie îi oferise lui Dave o prezentare 
completă a discuţiei pe care Ali o purtase cu ea. 

— Angeleri, l-a corectat Ali. Victor Angeleri. Da, a fost 
prezent. 

— Edie a spus că le-ai povestit că ai trecut cu maşina 
prin dreptul locului unde s-a petrecut ciocnirea, că ai văzut 
vehiculele venite la faţa locului şi aşa mai departe? 

— Trebuia s-o fac, l-a lămurit Ali. Doar e adevărul. 
Luminile acelea se vedeau de la kilometri depărtare. Şi, 
cum am trecut prin dreptul oraşului Palm Springs, era 
imposibil să nu le văd. 

— Grozav, a murmurat Dave. Ce altceva au spus 
indivizii? 

— Nu mai ştiu. Au pus o sumedenie de întrebări. Le-am 
răspuns. Şi cu asta, basta. 

— Şi ce au zis când au încheiat discuţia? 

— La ce te referi? a întrebat Ali. Cu alte cuvinte, dacă şi- 
au luat rămas-bun? 

— Nu, la ceva de genul: „Să nu părăsiţi statul fără să ne 
anunţaţi.” 

Ali a rămas tăcută o clipă. 

— A, da, a zis ea, după ce s-a gândit. Cred că au spus 
ceva de genul ăsta. Mi-au promis că vor analiza toate 
indiciile posibile, dar că ar fi de preferat să stau o vreme 
aproape de Los Angeles. Le-am zis că asta nu e o problemă. 
Au făcut aluzie la faptul că s-ar putea să aibă nevoie de mai 
mult timp până să lămurească toate problemele. A 

— Pun rămăşag că aşa stau lucrurile, a spus Dave. In 
fine, nu contează. Mă bucur că mama ta e pe drum. 

— Cum, mama vine încoace - la Los Angeles? 

— Da. Edie Larson sare în ajutor. Nu te-a anunţat? 

— Nu, a zis Ali. Nu a făcut-o. O s-o sun să-i zic că nu e 
nevoie. 

— Probabil că tocmai de aceea nu te-a anunţat, iar acum 
e prea târziu, pentru că e deja pe drum. S-ar putea să apar 
şi eu, a adăugat Dave. Acum sunt la Lake Havasu ca să Îi 
văd pe copii în weekend, ceea ce înseamnă că sunt la doar 
patru ore şi jumătate depărtare, dacă vin cu maşina. 


Ali ştia că de când fosta soţie şi noul ei soţ luaseră copiii 
şi se mutaseră în oraşul Lake Havasu, Dave se ducea acolo 
să-i vadă cel puţin un weekend pe lună. 

— Serios, Dave, a zis Ali. Nu e nevoie. De ce nu te ocupi 
de copii? 

— De copii? Am făcut deja ce m-a rugat Rich pentru 
weekendul ăsta - să îmi dau acordul pentru ca el să susţină 
examenul teoretic de conducere auto. lar în ce le priveşte 
pe Cassie şi Crystal... Ele se vor bucura să se 
descotorosească de mine. Pentru fiicele mele, petrecerea 
weekendului cu mine reprezintă aproape un chin. Nu sunt 
suficient de modern ca să le fiu pe plac. 

— Dar nu are niciun rost ca tu şi mama să lăsaţi totul 
baltă şi să daţi fuga până în California, a insistat Ali. Sunt 
convinsă că treaba asta nu înseamnă nimic. 

— Chiar nimic? a repetat Dave. Poate glumeşti. Acuzaţia 
de crimă reprezintă întotdeauna ceva grav, chiar dacă 
reuşeşti să scapi de ea. Intreabă-l pe O.J. Simpson. Sau pe 
Robert Blake. Şi, cum am înţeles foarte clar că nu vrei să 
fac asta pentru tine, să spunem că o fac pentru părinţii tăi - 
mai ales pentru mama ta. Apropo, ăsta e numărul meu de 
mobil, a adăugat el. Poţi să-mi telefonezi la orice oră, dacă 
simţi nevoia. 

Adevărul era că Ali încă avea numărul lui în memoria 
telefonului. Avusese cândva nevoie disperată de el, când 
soţul abuziv al uneia dintre susţinătoarele ei eliberate 
venise să o caute, cu intenţii nu tocmai paşnice. Insă nu 
ţinea defel să recunoască asta faţă de el, mai ales în acele 
momente. 

— Eu cred în continuare că totul e ridicol, a replicat. 

— Fiecare dinte noi are dreptul la opinie, i-a întors-o 
Dave. Nu am destule minute pe telefon de risipit ca să 
discutăm în contradictoriu pe tema asta. 

— Bine, s-a dat ea bătută. Ştii unde să vii? 

— Edie mi-a dat adresa. Rich s-a apucat să caute pe 
internet chiar acum. Din păcate, Nissan-ul meu Sentra nu 
este echipat cu GPS-ul şmecher pe care îl ai tu în Cayenne 
şi nu pot pleca decât ceva mai târziu, dar ajung eu unde 


trebuie. 

Dave a închis. Ali încă nu lăsase în jos mâna cu telefonul 
când a sunat din nou. 

— Ali? 

Glasul aproape baritonal al Helgăi îi făcea pe mulţi să 
creadă că vorbeau cu un bărbat. Însă Ali se învățase cu 
asta. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea. 

— Eşti îmbrăcată decent? 

— Nu tocmai. 

— Atunci, fă-o, a cerut Helga pe un ton poruncitor, şi vino 
în hol să te întâlneşti cu noi. 

— Cu care noi? 

— Cu mine şi cu Victor, a spus Helga. Trebuie să ne 
întâlnim cu Ted Grantham peste vreo jumătate de oră. 

— Cu Ted? s-a mirat Ali. Pentru ce? 

— Cu Ted şi Les Jordan, a răspuns Helga. 

— Cine e Les Jordan? 

— Avocatul pentru proprietăţi al lui Paul Grayson. 

De ce sa aibă Paul un avocat, când putea avea doi? A 
gândit Ali. Apoi şi-a amintit că nu avea camera pregătită 
pentru o astfel de întâlnire. 

— De ce trebuie să discutăm cu el? a întrebat ea. 

— Ca să citim testamentul. 

— Acum? s-a mirat Ali. Ştiam că testamentele se citesc 
după funeralii, nu înainte. 

— Lucrul ăsta e valabil în circumstanţe normale, a 
ripostat Helga. Însă cele de faţă sunt departe de a fi 
normale. Să cobori în hol peste un sfert de oră. 


5 


Victor şi Helga au sosit împreună în Lincoln-ul Town Car 
al lui Victor. Când Ali s-a uitat pe geam, a văzut că Victor 
ocupa mai bine de jumătate din bancheta din faţă, în vreme 
ce volanul îl apăsa peste burta uriaşă. Pe de altă parte, 
Helga era atât de minusculă, încât imediat ce s-a aşezat pe 
bancheta din spate, nici măcar coafura ei n-a reuşit să se 
ridice peste nivelul tetierei. 

— Nu prea înţeleg de ce facem asta într-o grabă 
nefirească, a repetat Ali după ce şi-a fixat centura de 
siguranţă. Am aflat de moartea lui Paul abia ieri. Azi ar fi 
trebuit ca el şi April să se căsătorească. Nu puteam aştepta 
o zi sau două ca să-i dăm bietei femei o şansă să se împace 
cu ideea? 

— Facem asta acum pentru că aşa trebuie, a spus Victor. 
Pentru că, dacă poliţia îţi va pune în cârcă acuzaţia de 
ucidere pentru obţinerea de foloase materiale, trebuie să 
ştim dacă ea poate fi respinsă, şi este clar că se poate să-ţi 
facă asta, mai ales dacă tu eşti încă beneficiara în baza 
clauzelor testamentare. Bineînţeles că poliţiştii se aşteaptă 
ca testamentul să fie citit abia după înmormântare şi ştiu 
că aceasta se poate desfăşura doar după ce medicul legist 
pune cadavrul la dispoziţia rudelor - iar asta s-ar întâmpla 
cândva, săptămâna viitoare. Cu alte cuvinte, citirea 
testamentului acum ne oferă un avantaj de cel puţin câteva 
zile faţă de investigația lor. 

— Vrem să aflăm conţinutul testamentului acum pentru 
că Ted Grantham este un papă-lapte lipsit de şira spinării, a 
continuat Helga. Când l-am sunat şi i-am sugerat să 
deschidem testamentul astăzi, practic, el s-a dat peste cap 
ca să fie de acord. A sugerat chiar să mergem la conac 
pentru a face asta. A spus că îi va convoca pe Les Jordan şi 
pe April şi se va ocupa de rest. 

Ali a rămas descumpănită. 

— Cum, mergem la casa de pe Robert Lane? a întrebat 
ea. Nu am putea face asta în alt loc, indiferent unde? De ce 


a sugerat Grantham aşa ceva? Şi de ce aţi fost de acord cu 
propunerea lui? 

— Pentru că, din câte se pare, nu crede că April este în 
stare să se deplaseze până în alt loc, a explicat Helga. În 
plus, cred că a fost de acord să deschidem testamentul 
astăzi pentru că este foarte agitat. Onorariul lui pentru 
procesul de divorţ este zero, dar vrea totuşi să stoarcă nişte 
bani. S-ar putea ca domnul Grantham să nu fi redactat noul 
testament, dar eu cred că îi cunoaşte foarte bine 
prevederile. Nu a spus asta din capul locului - ar fi 
reprezentat o încălcare a privilegiilor clientului său -, însă, 
judecând după felul cum se comportă, noul testament a 
fost redactat fără să fi intrat în vigoare. 

— lar eu sunt în continuare principala beneficiară? 

— Exact, i-a răspuns Helga. De aceea se poartă el frumos 
cu noi, pentru că îşi închipuie că tu vei fi cea care se va 
ocupa de averea lui Paul - dar vei plăti şi notele de plată 
destul de piperate. 

— Procedează astfel pentru că vrea să ne linguşească? 

— Să te linguşească pe tine, a corectat-o Helga. A mai 
spus ceva despre păstrarea proprietăţilor deţinute în 
comun. Cred că îl sperie gândul că va trebui să-ţi predea 
acele lucruri înainte ca ele să poată dispărea. Dacă s-ar 
întâmpla aşa ceva, se teme că ar putea ajunge să dea 
socoteală pentru asta. 

— Cum adică să dispară? a întrebat Ali. 

— Incă nu ai avut plăcerea de a face cunoştinţă cu April 
Gaddis, a spus Helga, pufnind dispreţuitoare. Ted a avut 
onoarea, ca şi mine. Inainte de a-l întâlni pe soţul tău şi de 
a se bălăci în ceva ce, pentru ea, reprezenta o viaţă de un 
lux extrem, cea mai mare ambiţie a ei era să devină într-o 
bună zi instructor de exerciţii de recuperare şi întreţinere 
corporală. Fata arată superb, dar nu este tocmai cea mai 
grozavă şi inteligentă bucăţică pe care am văzut-o 
vreodată. Acelaşi lucru rămâne valabil şi pentru unii dintre 
amicii din lumea întreţinerii corporale cu care obişnuieşte 
să iasă în societate. Eu nu i-aş socoti nicicum cei mai de 
treabă oameni din lume. Petrecerea burlacelor organizată 


de ea seara trecută a fost atât de dezlănţuită, încât a fost 
nevoie să vină poliţia pentru a mai potoli lucrurile - iar asta 
s-a întâmplat în condiţiile în care ea este pe punctul de a 
naşte. 

— Ted este îngrijorat că unii dintre invitaţii la nuntă, 
oameni cu o reputaţie nu prea bună, care au petrecut 
noaptea acolo, în momentul în care îşi vor face bagajele, ar 
putea lua acasă unele dintre preţioasele obiecte de artă 
colecţionate de Paul. Grantham face apel la tine să soliciţi 
un inventar complet al obiectelor din casa din Robert Lane - 
şi asta chiar imediat. 

— Cu alte cuvinte, a spus Ali, Ted se pronunţă în 
favoarea vechiului testament, pentru că se aşteaptă să-mi 
pună mie în braţe toată harababura aceea şi probabil să fie 
şi plătit. Dar dacă vechiul testament este încă în vigoare, 
iar eu sunt principala beneficiară, asta nu le oferă 
poliţiştilor motive clare pentru care aş fi vrut să-l văd mort 
pe Paul? Asta nu mă face să par şi mai vinovată în ochii 
poliţiei? 

— Cam aşa s-ar putea explica într-un fel situaţia, a 
aprobat-o Victor. Ceea ce este bun pentru Ted s-ar putea să 
nu ne priască nouă. 

— Tot nu-mi place că vom citi testamentul acum, a 
repetat Ali, după o pauză. Mi se pare necuviincios şi forţat. 

Opriseră la un stop de pe Sunset. Victor s-a uitat în 
oglinda retrovizoare, încercând să-i prindă privirea lui Ali. 

— Probabil că este necuviincios şi forţat, a zis el 
aprobator. Dar dă-mi voie să-ţi aduc aminte, Ali, e vorba de 
o investigaţie pentru omucidere - probabil chiar asasinat. 
Dacă viaţa ta va fi în cumpănă, pentru numele lui 
Dumnezeu, trebuie să crezi că noi vom forţa lucrurile. 

— Bine, a cedat Ali în cele din urmă. Am înţeles. 

Robert Lane se întindea doar pe câteva cvartale, pe 
culmea unui deal abrupt, aflat ceva mai sus de Sunset 
Boulevard; era o stradă îngustă şi şerpuitoare, cu circulaţie 
în ambele sensuri. Ori de câte ori organizaseră petreceri - 
lucru ce se întâmpla frecvent - Paul şi Ali închiriaseră 
parcarea unei biserici din apropiere, de pe Sunset, iar apoi 


angajaseră o firmă locală, specializată în parcări, pentru a 
manevra maşinile oaspeţilor în susul şi în josul dealului. 

Întrucât ceremonia şi petrecerea de nuntă fuseseră 
programate să se desfăşoare în casa de acolo, Ali a 
presupus că aranjamentele privitoare la parcare se 
anulaseră, de vreme ce nunta nu va mai avea loc. Pe 
ambele laturi ale străzii erau parcate neregulamentar o 
sumedenie de maşini, majoritatea lor purtând inscripţii care 
arătau că aparţin unor persoane care lucrează în media. 
Când Victor a ajuns în faţa porţii, Ali a observat cu 
surprindere că aceasta era larg deschisă. A rămas şi mai 
surprinsă să constate existenţa unor valeţi de parcare care 
se agitau destul demult, deşi majoritatea reporterilor de 
ştiri preferaseră să respingă propunerile valeţilor privind 
locul de parcare. 

— Păstrează-ţi calmul, Ali, a sfătuit-o Victor când a 
pătruns cu maşina pe poartă. 

Şi-a condus automobilul Lincoln până într-un loc îngust, 
aflat între o furgonetă mare a unei firme de catering - dacă 
nunta se anulase, ce mai căuta aceasta acolo? - şi un 
vehicul casă pe roţi, cumplit de urât pictat în întregime într- 
un model ecosez în roşu şi albastru. Pe o latură a lui se 
vedea imaginea unui bărbat cu pieptul foarte musculos, 
dezgolit, care purta doar un kilt. Alături de el, imprimat cu 
litere uriaşe de culoare aurie, scria: ECHIPA MCLAUGHLIN. 
SUMO SUDOKU. 

Ali avea unele cunoştinţe de sudoku. De fapt, chelneriţele 
de la Sugar Loaf deveniseră dependente de sudoku şi chiar 
experte în acel joc, ocupându-şi momentele libere de la 
slujbă cu rezolvarea careurilor din ziarele lăsate la plecare 
de clienţii care nu erau atât de atraşi de acel exerciţiu al 
minţii. Semăna cu rebusul, doar că se foloseau numere în 
loc de cuvinte. Scopul era de a completa toate liniile 
orizontale şi verticale cu numere de la unu la nouă, fără ca 
vreun număr să apară de două ori într-o linie. La rândul lui 
fiecare dintre careurile mai mici trebuia să cuprindă 
numere de la unu la nouă, fără ca vreunul să se repete. Ali 
a presupus că Sumo Sudoku era ceva asemănător, doar că 


mult mai mare. 

— Moartea soţului tău este un subiect de mare interes şi 
toată lumea ţine să facă reportaje, a prevenit-o Victor. Asta 
înseamnă că s-ar putea să dăm de reporteri la uşă. De 
aceea, când cobori din automobil ca să intrăm, încearcă să- 
ţi ţii gura. Nu aş vrea vreo remarcă negândită a cuiva, 
inclusiv din partea ta, Helga, a adăugat el. 

Intrucât atenţia îi fusese atrasă de vehiculul pictat atât 
de ţipător, Ali a fost cât pe ce să nu observe grupul de 
reporteri care se repezeau spre ei, în timp ce Ted Grantham 
a ieşit din casă ca să îi primească înăuntru cât mai repede. 

— Pe aici, a spus el în grabă. Les încă nu a sosit. A 
telefonat să mă anunţe că e prins în trafic. April va veni 
peste câteva minute. 

Coborând din camera care a fost cândva a mea, a gândit 
Ali, dar nu a spus nimic. 

— |lmi pare rău de toată agitația asta, a continuat Ted, 
conducându-i către uşa principală, unde, deasupra soneriei, 
se lipise un anunţ pe care scria NU DERANJAŢI. Numai că 
echipa de filmare a fost programată să ajungă aici astăzi ca 
parte a festivităţii, a continuat el. Cum este singura zi în 
care aceşti oameni pot să stea aici, April a hotărât să lase 
lucrurile aşa şi să se facă totuşi filmarea. Chiar dacă Paul a 
dispărut, ea crede că, de vreme ce programul este stabilit, 
există şansa de a se face o transmisie - probabil în cadrul 
unei emisiuni gen reality show. 

— Ce filmare? 

— Cea cu Sumo Sudoku, i-a răspuns Ted. Sunt sigur că ai 
auzit de asta. E ultima invenţie a lui Paul. A lui April, ca să 
fim sinceri. A ajuns la modă aici şi probabil că e de bonton 
să fie practicat de toată lumea. Se joacă folosind pietre. 
Când Tracy McLaughlin şi echipa McLaughlin duc casa pe 
roţi pe plajă şi încing un joc acolo, rămâi cu gura căscată. 
Oamenii stau la coadă ca să joace; unii sunt chiar dispuşi să 
plătească zdravăn ca să se bucure de acest privilegiu. 

Ascultându-l pe Ted cu o jumătate de ureche, Ali a trecut 
de uşile duble, cu elegantele lor geamuri givrate, şi a ajuns 
în hol. Era o experienţă bizară să vadă intrarea scăldată în 


lumină, cu podeaua din lemn de esenţă tare şi bufetul vechi 
care făcuseră cândva parte din căminul ei. Mai toată casa 
fusese decorată potrivit sensibilităţii nemilos de moderne a 
lui Paul. În faţa acelui dezmăţ de alamă şi sticlă, Ali reuşise 
să obţină singura excepţie - bufetul din lemn de arțar, care 
ocupa locul de onoare chiar la intrare. Ţinuse mult la liniile 
uşor curbate ale acelei piese de mobilier şi la desenul 
complex din fibra lemnului. Într-un fel, bufetul se păruse a fi 
un intrus în acea casă, după cum şi ea se simţise o intrusă 
acolo. 

Acum, acel bufet era acoperit de o mulţime de buchete 
de flori proaspete prin care lumea îşi exprima 
condoleanţele, alături de care se aflau plicuri încă 
nedeschise, trimise de diferite persoane. Cel puţin unul 
dintre vase fusese aşezat neglijent pe lemnul lustruit, iar 
acesta lăsase un semn de apă, greu de şters. Văzând pata, 
Ali s-a întristat. Cam fără tragere de inimă, a făcut un efort 
să îndepărteze semnul, dar nu a dispărut. Era nevoie de 
cineva mai priceput în domeniu pentru a face să dispară 
supărătorul cerc lăsat de apă. 

Cum nimeni nu-i acorda atenţie, Ali s-a aventurat şi a 
făcut câţiva paşi în living. În aşteptarea nunţii, cele mai 
multe piese de mobilier de acolo fuseseră scoase, fiind 
înlocuite cu vreo douăsprezece rânduri de scaune acoperite 
cu pânză, având un aer festiv, şi astfel aranjate încât să 
rămână cu faţa spre o arcadă din lemn de la celălalt capăt 
al încăperii. De o parte şi de alta a arcadei stăteau rânduri, 
rânduri de lumânări şi coşuri imense cu flori - un amestec 
avangardist de crini tradiţionali, parfumaţi, printre care 
apăreau, ici şi colo, câteva strelitzia. 

Ali nu era câtuşi de puţin surprinsă de combinaţia 
oarecum bizară. Prezenţa acelei flori nu era chiar obişnuită 
în aranjamentele florale pentru nunţi, însă Paul o alesese 
întotdeauna în dauna oricărei alteia. Chiar insista să o 
trimită câteodată, deşi alţii - între care se număra şi Ali - ar 
fi preferat trandafiri sau gladiole, sau chiar gura-leului. 
Florile cu unghiuri ciudat de ascuţite, cu smocurile lor 
comice şi culorile lor stridente nu reuşiseră niciodată să o 


atragă la fel ca pe Paul. 

Acelaşi lucru se putea spune despre preferinţele lui Paul 
în materie de mobilier - care era neruşinat de modern şi nu 
tocmai confortabil -, situat cât mai aproape de conceptul 
de Art Deco. În acea dimineaţă de sâmbătă, când 
majoritatea mobilierului fusese îndepărtat în onoarea unei 
nunţi care nu avea să se mai desfăşoare, singurul lucru 
care rămânea era arta decorativă. Marile picturi originale în 
ulei, şocante ca aspect, etalau culori îndrăzneţe şi foarte 
mult curaj. Ali ştia că picturile se bucurau de un pedigri 
confirmat de galerii de vârf şi aveau preţuri impresionante. 
Ceea ce le lipsea tuturor era sufletul. 

Exact ca şi restului casei, a gândit Ali. Nici nu era de 
mirare că nu simţise niciodată acea casă drept cămin. Dacă 
la bucătărie nu ar fi existat Elvira Jimenez, căreia îi reuşeau 
tot soiul de lucruri fermecate, casa din Robert Lane ar fi 
putut fi la fel de bine un muzeu de artă modernă. 

În partea cea mai îndepărtată a livingului se deschideau 
câteva uşi arcuite care dădeau spre o terasă spațioasă. Prin 
uşile deschise, se zăreau pe terasă o duzină de mese de 
cocktail acoperite cu pânză şi foarte multe scaune. Mese 
goale destinate bufetului, cu farfurii curate aflate la 
îndemână, erau aşezate la fiecare capăt al terasei. Ali nu a 
rămas nici de această dată surprinsa că Paul alesese acest 
loc drept scenă a petrecerii de nuntă care acum se anulase. 
Lui îi plăcuse întotdeauna să-şi primească oaspeţii pe 
terasa foarte elegantă şi generoasă, care oferea o privelişte 
foarte cuprinzătoare, chiar dacă uneori întunecată de smog, 
a oraşului. Ali se simţise mereu atrasă de curtea ceva mai 
mică şi mai intimă, străjuită de copaci şi bougainvillea, 
aflată în spate, aproape de cabana de lângă piscină. 

Văzându-i pe cei trei avocaţi aşezaţi în bibliotecă, ţinând 
un conclav cu glasuri scăzute, Ali a ieşit pe terasă. Pe 
peluza aflată sub balustrada de piatră se desfăşura o 
activitate febrilă, amintind de un stup. Cineva folosea un 
distribuitor manual pentru a schiţa un desen complicat, 
alcătuit din linii albe trasate cu creta pe gazonul foarte bine 
întreţinut al lui Paul. Ali s-a uitat în jur, căutându-l din ochi 


pe Jesus Sanchez, grădinarul pe care Paul îl avea de foarte 
multă vreme. Paul se mânarise mereu cu faptul că gazonul 
lui ar fi putut foarte bine să fie plasat pe orice teren de golf 
care se respectă, fără ca diferenţa să fie observată de 
cineva. Ali aproape că spera ca Jesus să apară ca din senin, 
răcnind şi protestând faţă de blasfemia de a se împrăştia 
praf de cretă peste gazonul îngrijit de el. 

Jesus a apărut în carne şi oase peste câteva momente de 
după casă, undeva sus, deasupra lui Ali, însă nu făcea deloc 
scandal în legătură cu praful de cretă răspândit pe peluza 
gazonată. Atenţia lui era întru totul îndreptată spre doi 
tineri care împingeau fiecare câte o roabă încărcată cu 
pietre perfect rotunde pe poteca abruptă care ducea din 
spatele casei spre peluza aflată dedesubt. 

Când unul dintre tineri a dat colţul casei, roaba s-a 
înclinat periculos de mult în mâinile lui. Apoi Ali şi-a dat 
seama într-o străfulgerare de secundă că toate pietrele din 
roabă au pornit să se rostogolească în josul dealului, spre 
terasa pardosită cu dale de piatră. Unele dintre pietre au 
sărit cam de un stat de om, în vreme ce altele s-au 
sfărâmat în bucățele, azvârlind fragmente de granit în toate 
părţile. Una dintre aceste bucăţi de piatră, de forma unui 
ac, părea că se îndreaptă direct spre gâtul lui Ali. A trecut 
însă la câţiva centimetri pe lângă ea. După câteva secunde, 
un bărbat a sărit de pe potecă şi peste balustradă, 
aterizând pe terasă, alături de ea. 

— Ai păţit ceva? 

Ali rămăsese descumpănită, dar nu fusese atinsă. 

— N-am nimic, l-a liniştit ea. 

Cu o mişcare din cap, bărbatul s-a întors cu o expresie 
furioasă spre lucrătorul înspăimântat, care încă ţinea strâns 
în mâini mânerele roabei. 

— Prostănacule! De nimic nu eşti bun! Puteai să o ucizi 
pe biata femeie! 

Ali l-a recunoscut abia după aceea. Bărbatul care răcnea 
trebuia să fie Tracy McLaughlin, cel care era imortalizat pe 
peretele exterior al casei mobile. Singura diferenţă, destul 
de notabilă, era că acum purta o salopetă kaki, nu kilt. 


— Sigur n-ai păţit nimic? a întrebat-o el din nou pe Ali. Ai 
fost norocoasă că optul s-a făcut fărâme. Altfel îţi putea 
smulge capul. Însă treaba asta nu mă surprinde. Având în 
vedere serviciile de proastă calitate pe care trebuie să le 
suportăm acum... a clătinat dezgustat din cap. Veniţi sa 
strângeţi pietrele, ce mai staţi? a strigat el către lucrătorii 
care aşteptau pe potecă. Şi după aceea, întoarceţi-vă la 
maşină. Slavă cerului că mi-a rămas un opt de rezervă 
acolo. Are o crăpătură, dar o să meargă. 

In timp ce un lucrător s-a apropiat să adune pietrele 
risipite din roabă, celălalt a coborât spre peluza gazonată. 

— Nu le pune acolo, nătărăule, a strigat Tracy la el. Nu 
ştii nici pe ce lume te afli. Acelea sunt cu patru. Pietrele 
alea trebuie să fie aşezate aici. 

În momentul când omul a ridicat pietrele din altă roabă 
ca să le pună pe pământ, adevărul despre Sumo Sudoku s-a 
revelat lui Ali. Când Ted îi spusese că acest gen de sudoku 
se juca folosind pietre, Ali îşi închipuise că era vorba de 
ceva de mărimea pieselor de remi. Însă aceste bucăţi 
rotunde şi netede de granit semănau mai curând cu 
bolovanii, având numere de dimensiuni mari gravate pe 
suprafaţa lor. judecând după mărimea şi greutatea evident 
mare a unui bolovan numărul patru, Ali a reuşit să-şi facă 
doar o vagă idee privind vătămările pe care o piatră 
numărul opt ar fi putut să le provoace dacă ar fi izbit-o în 
plin. 

Se simţea încă zdruncinată după acel episod, în care era 
cât pe ce să fie lovită de o piatră, când a văzut ieşind din 
living o femeie tânără, blondă, al cărei pântece umflat arăta 
că putea naşte dintr-o clipă în alta. Ea s-a dus până spre 
zona în care se împrăştiaseră resturile de piatră sfărâmată 
şi a lovit câteva fragmente cu piciorul. 

— Ce înseamnă asta? a vrut ea să ştie. 

Helga îi spusese deja că April Gaddis arată splendid şi 
acesta era adevărul. Chiar şi fără machiaj şi cu părul 
ciufulit, April rămânea o frumuseţe cu trăsături delicate, cu 
excepţia ochilor. Aceştia erau înroşiţi şi umflaţi de plâns şi 
de lipsă de somn. Şi era însărcinată în ultimele săptămâni, 


astfel că roba din mătase pe care o purta nu reuşea să-i 
acopere suficient mijlocul umflat. Era frumoasă, dar cu totul 
tulburată şi foarte, foarte tânără. 

— Una dintre pietrele mele, a explicat Tracy. Cretinul 
acela nu ştia cum să manevreze o nenorocită de roabă. A 
răsturnat toată încărcătura, care s-a rostogolit peste terasă. 
E o minune că doamna nu a fost lovită mortal. De-a dreptul 
un miracol. 

În vreme ce lucrătorul se grăbea să strângă pietrele 
rămase în cuva roabei, April s-a uitat nedumerită la Ali. 

— Ce cauţi aici? a întrebat ea. 

Era totuşi bine că nu se prefăcuse că nu o cunoaşte. 

— Avocaţii, a răspuns Ali, uitând aproape instantaneu că 
abia scăpase de fragmentele ce porniseră exploziv din 
piatra ce se sfărâmase. În dimineaţa asta va trebui să ne 
întâlnim cu avocaţii în bibliotecă. 

April a ridicat din umeri. 

— Acum nu mă simt în stare să mă ocup de treaba asta. 
Eu nu voiam decât să mă strecor jos, ca să-mi iau ceva 
pentru dejun de la bufet, dar acolo sunt deja prea mulţi 
lucrători. Nu mi-am dat seama că echipa asta va fi atât de 
numeroasă. 

Ali îşi imaginase câteodată modul în care ar reacţiona în 
situaţia, pe care o socotise aproape imposibilă, că s-ar 
întâlni faţă în faţă cu rivala ei, April Gaddis. Avea pregătite 
o sumedenie de remarci usturătoare, însă, în faţa tinerei 
femei, văzând suferinţa ei de netăgăduit, le-a făcut uitate 
pe toate. Aşa că a încercat să se concentreze asupra 
înţelepciunii ce ţinea de experienţa personală, ce îi fusese 
transmisă prin e-mail de către Phyllis din Knoxville. 

— Regret că ne întâlnim într-o asemenea situaţie, s-a 
adresat ea cu blândeţe. Imi pare rău pentru pierderea 
suferită. 

Cuvintele lui Ali au părut să o secătuiască de toată 
puterea pe tânăra femeie. April s-a îndreptat împleticindu- 
se spre masa din apropiere, unde s-a prăbuşit pe un scaun, 
făcând o încercare neconvingătoare de a-şi aranja puţin 
părul. 


— Nu m-a anunţat nimeni că o să vii şi tu, a spus ea pe 
un ton acuzator. 

— Ted Grantham este cel care a organizat întâlnirea 
asta, i-a răspuns Ali. Ar fi trebuit să-ţi spună. 

— N-a făcut-o. 

April părea pe punctul de a izbucni în plâns. 

— Îmi pare rău, a zis Ali. 

April s-ar fi descurcat bine dacă ar fi izbucnit o ceartă, 
dar nu ştia cum să reacționeze în faţa blândeţii. Buzele îi 
tremurau şi avea faţa boţită. Ingropându-și capul în palme, 
a început să suspine. 

— Nu-mi vine să cred că se pot întâmpla asemenea 
lucruri, a gemut ea deznădăjduită. Azi trebuia să fie ziua 
nunţii mele. Nu pot crede că Paul a dispărut - fără niciun 
semn prevestitor. În locul oaspeţilor de la petrecere, casa e 
plină de avocaţi care au venit în legătură cu testamentul 
lui. Testamentul lui Paul, pentru numele lui Dumnezeu. Ce o 
să mă fac fără el? Cum o să mă descurc? Ce se va întâmpla 
cu mine? Dar cu copilul meu? 

Suferinţa profundă a lui April pentru pierderea lui Paul îi 
părea lui Ali cât se poate de reală şi de convingătoare - şi 
înviorător de diferită faţă de trăirile ei contradictorii. Ştirea 
dispariţiei lui Paul - iar apoi vederea lui, mort - o făcuse pe 
Ali să se simtă mai mult pustiită decât tristă. Moartea lui 
nu-i complica aşa de mult viaţa. Nu plânsese. De fapt, nu 
vărsase nicio lacrimă, nici măcar în biroul medicului legist. 
Pentru asta se simţea vinovată. Într-un fel, faptul că era 
martoră la deznădejdea sinceră a lui April o făcea să se 
simtă mai bine. Era uşurată să afle că moartea neaşteptată 
a lui Paul însemna ceva pentru cineva - chiar dacă 
persoana respectivă era cea care o dăduse fără nicio jenă 
afară din căminul ei şi îi distrusese căsnicia. 

Dar unde erau prietenii lui April? De ce rămăsese 
singură? Fără să-şi dea seama, Ali s-a aşezat alături de 
femeia în suferinţă şi, plină de compasiune, i-a pus o mână 
pe umăr. Ştia prea bine că această femeie de douăzeci şi 
cinci de ani, gravidă, care mai avea puţin până să nască, 
avea să pătrundă într-un tărâm necunoscut. Trecuse şi ea 


odată prin aceeaşi situaţie, doar că era cu câţiva ani mai 
tânără decât April când se întâmplase asta. 

Avea douăzeci şi doi de ani, o căsnicie fericită şi era 
însărcinată cu Chris. Brusc, primul ei soţ fusese 
diagnosticat cu glioblastom polimorf şi a murit după câteva 
luni. Ali ştia ce înseamnă să aştepţi un copil care avea să 
fie foarte probabil orfan de tată chiar de la naştere. Şi-a 
amintit cum stătea întinsă noaptea, gravidă cu dureri de 
spate, în timp ce copilul se mişca în pântecele ei, şi îşi 
punea aceleaşi întrebări la nesfârşit: Ce se va alege de noi? 
Cum voi putea creşte singură un copil? De ce mi se 
întâmplă tocmai mie aşa ceva? 

În timpul acelor nopţi frământate şi nedormite, Ali nu 
ştiuse că avea să treacă peste cele întâmplate; că, deşi era 
o mamă singură fără alt sprijin, avea să reuşească să-şi reia 
studiile pentru a-şi desăvârşi educaţia, iar apoi să aibă o 
viaţă şi o carieră pe care mulţi ar fi socotit-o drept 
minunată. În acea perioadă groaznică nu-i venise uşor să 
găsească un răspuns, de aceea nu încerca să îi dea 
răspunsuri uşoare lui April Gaddis. 

— O să te descurci tu, i-a zis, bătând-o pe umăr pe 
femeia înlăcrimată. E greu să fii mamă singură. Vor exista 
momente când copilul plânge, iar toată răspunderea cade 
pe umerii tăi, şi ajungi să crezi că nu vei reuşi să trăieşti 
încă o zi, dar o vei face. Vor exista momente când o să pui 
la îndoială existenţa lui Dumnezeu, şi momente când o să 
urli la El. Dar într-o zi, într-o după-amiază sclipitoare de 
toamnă, o să stai la marginea unui teren de fotbal, zbierând 
ca dementa când copilul tău va marca primul lui eseu. 
Atunci vei afla că Dumnezeu a fost drept; atunci vei şti că a 
meritat să înduri totul. 

April ridicase capul. Ochii ei îndureraţi s-au întâlnit cu cei 
ai lui Ali. 

— Dar divorţul nu s-a pronunţat, a spus ea. Eu şi Paul nici 
măcar nu eram căsătoriţi. Ce fac dacă nu m-a trecut în 
testament? A spus că îl va schimba. Mi-a zis că a făcut-o, 
dar dacă a uitat? Unde voi locui cu copilul? Ce mă fac? Ce? 

Ali îşi dădea seama că suferinţa o făcea pe April să 


gândească în cerc vicios. 

— De aceea avem amândouă avocaţi, i-a zis cu 
amabilitate. Sunt convinsă că asta fac ei acum - discută 
pentru a rezolva problema. 

— Dar eu nici măcar nu am avocat, a zis April. Nu am 
crezut că voi avea nevoie de unul. 

Vai, mieluşico, a gândit Ali, tare mult ai greşit când te-ai 
încurcat cu Paul Grayson! 

— O să fie în regulă, a liniştit-o ea ceva mai convinsă 
decât socotea că ar fi fost cazul. 

— Eşti sigură? a întrebat April. 

Ali a dat din cap. 

— Bun, dar cum te simţi acum? Am impresia că ţi-e cam 
rău. Spuneai că ai vrut să mănânci ceva? 

Simţind că femeia este în pragul unei crize, Ali a recurs în 
mod automat la tehnicile de alinare pe care le deprinsese 
de la mama ei. Potrivit şcolii de gestionare a crizelor pe 
care o patrona Edie Larson, nu exista nimic atât de grav 
încât să nu poată fi îndreptat prin pregătirea unui fel de 
mâncare bine gătit, servit cu doze egale de iubire tandră şi 
de sfaturi înțelepte. 

April a dat afirmativ din cap. 

— Am telefonat la bucătărie, dar nu mi-a răspuns nimeni. 
Probabil că bucătăreasa s-a dus ca să-i supravegheze pe 
cei care au adus mâncare pentru echipa de filmare. 

Ali s-a ridicat. 

— În starea ta, nu ai voie să stai nemâncată. Mă duc să-i 
cer Elvirei să-ţi pregătească ceva de mâncare. O omletă, ce 
părere ai? Elvira se pricepe ca nimeni alta să facă huevos 
rancheros!! , dar pesemne că felul ăsta nu este recomandat 
pentru tine. 

— Elvira nu mai lucrează aici, a informat-o April. A plecat 
ori a concediat-o Paul. Nu ştiu exact. 

Ali a rămas surprinsă auzind că Elvira plecase - surprinsă 
şi îndurerată. 


11 Ouă prăjite cu tortilla, la care se adaugă sos de roşii cu ardei iute (n. 
tr), 


— Dar trebuie să aveţi o bucătăreasă, a spus ea cu 
convingere. 

April a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Bine, mă duc să o caut, s-a oferit Ali. Cum o cheamă? 

— După plecarea celei care era la început, au mai fost 
angajate vreo şase, a zis April. Îmi pare rău. Nu ştiu cum o 
cheamă. 

— Şi atunci, ce vrei? 

— Pâine prăjită, a spus April, oarecum nehotărâtă. Şi 
poate nişte suc de portocale. 

— Nu vrei şi nişte şuncă? 

— A, nu. Nu mănânc nimic de origine animală. Sunt 
vegetariană. 

Era o veste cu totul previzibilă, desigur. 

— Pâine integrală? a întrebat Ali. 

— Da, te rog. Cu gem. Şi cafea. Pune-o să-mi 
pregătească latte - unul cu vanilie. 

Ali nu era prea convinsă că o doză de cofeină avea să-i 
facă bine fătului, dar s-a îndreptat spre bucătărie fără să 
comenteze. În drum, a aruncat o privire spre Ted 
Grantham, Victor Angeleri şi Helga Myerhoff, care se aflau 
încă în bibliotecă, sfătuindu-se. În bucătăria spațioasă, Ali a 
găsit o negresă corpolentă care stătea în faţa chiuvetelor 
de inox şi se străduia să termine de spălat un munte de 
farfurii murdare. 

— Bufetul pentru micul dejun e afară, aproape de cabana 
piscinei, a zis ea, pe un ton iritat. Acolo este şi echipa de 
filmare. Tot acolo găsiţi mâncare şi cafea. Serviţi-vă! 

Lăsa impresia că era exasperată, suprasolicitată şi 
neapreciată, dacă nu chiar şi prost plătită. Prezenţa a încă 
unei necunoscute în bucătăria ei devenise ceva greu de 
suportat. 

— E vorba de April, de doamna Gaddis, a explicat Ali. M-a 
rugat să îi aduc nişte pâine prăjită - integrală, cu gem, suc 
de portocale şi un latte cu vanilie. 

Femeia şi-a scuturat mâinile de apă, apoi şi le-a şters cu 
un prosop. 

— Prea bine, a făcut, cu o mişcare scurtă din cap. Vreţi să 


aşteptaţi aici până pregătesc totul, ori îi duc eu acolo? 

— Ar fi de preferat să aduci tu totul. Suntem pe terasă. 

— Vreţi şi dumneavoastră o cafea? 

— Da, mulţumesc. Mi-ar prinde bine. 

Când a revenit pe terasă, April era tot acolo unde o 
lăsase. Părea să urmărească, aproape  fascinată, 
operaţiunile de transport şi de aranjare a pietrelor, ce se 
desfăşurau dedesubtul terasei, însă când s-a aşezat alături 
de ea, Ali şi-a dat seama că April privea în gol, fără să vadă 
nimic. 

— Curând îţi va sosi mâncarea, i-a zis. 

April a dat din cap, fără să răspundă. 

— Când trebuie să naşti? a insistat Ali. 

Spera că, dacă o atrăgea pe April într-o discuţie, o putea 
scoate din acea visare solitară, readucând-o în prezent. 

— Peste două săptămâni, a spus ea. Paul voia să ne 
petrecem luna de miere în apartamentul lui din Aspen, dar 
ginecologul meu a zis că nu ar trebui să zbor cu avionul 
atât de aproape de ziua naşterii. De aceea, trebuia să 
mergem cu maşina până la Las Vegas. 

— Ştii dacă e băiat ori fată? 

— Fată. Paul a vrut să îi dea numele de Sonia Marie. Nu- 
mi prea place numele ăsta, a adăugat April, dar cred că-l 
voi accepta oricum. Voiam ceva mai modern. Nu ştiu dacă 
înţelegi, ceva de genul Hermione, ca în Harry Potter. 

După Ali, numele Sonia Marie suna oricum mai bine 
decât Hermione, însă Paul dispăruse. April avea să-şi dea 
seama foarte curând că, atunci când va fi vorba de propriul 
ei copil, doar ea va trebui să ia toate hotărârile. Având în 
vedere că fusese spulberat de un marfar, Paul Grayson nu 
mai avea cum să emită vreo părere în această chestiune. 

— Mâncarea ta e pe drum, a repetat Ali. Va sosi cât de 
curând. g 

— Mulţumesc, a rostit April, adăugând după o pauză: Iți 
mulţumesc că eşti atât de amabilă cu mine. 

Pentru asta ar trebui să-i mulțumeşti unei doamne pe 
nume Phyllis, a gândit Ali. O persoană pe care nu o ştii, pe 
care probabil nici nu o vei cunoaşte vreodată. 


În cele din urmă, Ali a continuat: 

— Situaţia este foarte neplăcută şi probabil va trebui să 
cooperăm ca să o rezolvăm. Ar fi bine ca toţi cei care 
suntem implicaţi să ne purtăm civilizat. 

April a aprobat cu o mişcare din cap. 

— Poliţiştii ţi-au spus că Paul a fost ucis? 

— Da. 

— Cine ar fi în stare de aşa ceva? a întrebat April şi 
lacrimile i-au izvorât din nou în ochi. Nu-mi pot imagina. 
Cum de a putut cineva să aibă atâta sânge rece ca să-l lase 
pe şinele trenului ca să moară? 

— Nici eu nu-mi pot imagina asta, a spus Ali. 

Acesta era adevărul. Ca şi April, gândea că o asemenea 
idee rămânea de neînțeles. 

— Se crede că persoana care l-a lăsat acolo a mers apoi 
pe calea ferată, a continuat April. De aceea nu s-au găsit 
urme de încălţăminte la locul accidentului. Sigur a plănuit 
totul astfel încât să nu lase niciun indiciu. Se bănuieşte că 
ucigaşul a avut un complice care l-a aşteptat undeva de-a 
lungul căii ferate şi aşa a plecat de acolo. Poliţiştii au spus 
că ucigaşul se afla încă în zonă când a murit Paul. Motorul 
maşinii era fierbinte când au ajuns poliţiştii la faţa locului. E 
de neimaginat cum poţi face aşa ceva, iar apoi să stai 
acolo, ca să vezi cum se petrece totul. 

Cuvintele lui April au făcut-o pe Ali să îngheţe. Dacă 
ucigaşul se aflase în apropiere când se petrecuse 
coliziunea, însemna că încă era acolo când veniseră 
vehiculele de urgenţă - cam în acelaşi timp când ea trecea 
pe autostradă. 

Asta însemna că poliţiştii vor căuta pe cineva care ar fi 
putut să-l ia cu maşina pe ucigaşul care voia să se 
îndepărteze de acel loc. Însemna şi că detectivii Sims şi 
Taylor nu vor avea de căutat prea departe, mai ales dacă 
vechiul testament era încă valabil. Se vor năpusti asupra ei. 

Ea întrunea cele trei ingrediente necesare - motiv, 
împrejurări favorabile şi un complice neidentificat - deci era 
exact persoana de care aveau nevoie poliţiştii, suspectul 
numărul unu. 


6 


April era atât de flămândă, încât o singură portie de 
pâine prăjită cu gem nu a fost de ajuns ca să-i potolească 
foamea. Ali s-a dus din nou la bucătărie ca să-i mai aducă o 
porţie. Când s-a întors cu ea, a văzut cu surprindere că 
echipa de filmare sosise. Cineva mătura şi aduna piatra 
sfărâmată, iar alţi oameni aşezau camerele de filmare într-o 
latură a terasei, cu panorama Los Angelesului drept fundal. 
S-a întors la masă exact când Tracy McLaughlin urca 
treptele în fugă, înapoindu-se pe terasă. 

Mai devreme, când se răstise la cei care se ocupau de 
întreţinerea proprietăţii, fusese în tricou şi un şort kaki. 
Acum, purta ceva ce părea să fie chiar kiltul din imaginea 
de pe casa pe roţi. Sub un braţ avea o bilă de granit - un 
patru, a apreciat Ali - pe care o ţinea ca pe o minge de 
fotbal american. Făcând un gest din cap către April, s-a 
apropiat de echipa de filmare. A pus bila pe podeaua 
terasei. S-a îndreptat de spate, a îndepărtat o buclă de păr 
blond care îi căzuse pe frunte şi apoi s-a oprit să se 
consulte cu un membru al echipei. In acest timp, bila de 
granit s-a mişcat şi a început să se rostogolească de-a latul 
terasei de parcă ar fi fost beată, oprindu-se lângă unul 
dintre picioarele scaunului pe care stătea Ali. Cifra 3, înaltă 
de aproape cincisprezece centimetri, fusese sablată pe 
suprafaţa netedă. Rostogolirea bilei în direcţia ei părea 
mult mai lipsită de pericol decât ceea ce se întâmplase mai 
devreme. 

Îndepărtându-se de echipa de filmare, McLaughlin s-a 
grăbit să recupereze bila. 

— Îmi cer scuze, s-a adresat el. 

— El e Tracy, a făcut April prezentările, adresându-i-se 
apoi lui Tracy: lar ea este Ali. 

N-a menţionat numele de familie al niciunuia, ca şi cum 
nu s-ar fi părut necesare. 

— Încântată să te cunosc, a spus Ali. 

El a dat din cap. 


— Şi eu. 

Imediat după aceea, o fată foarte atrăgătoare, cu 
trăsături hispanice, purtând o fustă foarte scurtă şi pantofi 
cu tocuri foarte înalte, a intrat pe una dintre uşile cu 
canaturi de sticlă, venind din living. Ali a recunoscut-o: era 
o fostă stagiară la postul de televiziune la care lucrase şi 
ea, dar nu-şi putea aminti cum o cheamă. Fata avea un 
microfon la reverul taiorului elegant, era o ţinută de 
reporter, nu de stagiară. Asta însemna, evident, că în 
timpul care trecuse fata făcuse un salt mare în carieră. S-a 
îndreptat spre echipa de filmare, iar Tracy a făcut acelaşi 
lucru. 

— Acum vă rog să mă scuzaţi, s-a adresat celor două 
femei. 

Luând bila de jos, Tracy s-a grăbit să o ajungă din urmă 
pe fată, aranjându-şi bucla rebelă din mers. Imaginea 
femeii a părut să străpungă ceața în care April era 
învăluită, pentru că, brusc, ea şi-a dat seama că dintre 
toate persoanele aflate pe terasă ea era singura îmbrăcată 
în halat. 

Prin urmare, cu un gest grăbit, şi-a îndepărtat scaunul de 
masă, exclamând: 

— Trebuie să mă schimb. 

Cum nu venise nimeni să o cheme, Ali a rămas pe loc. 
După câteva secunde, Tracy McLaughlin, ţinând încă bila de 
piatră sub braţ, şi Sandy Quijada - care şi-a spus numele la 
începutul interviului - au păşit în faţa camerei de filmat, 
rămânând în picioare, într-o postură cam prea fumată. 

— El este Tracy McLaughlin, a spus Sandy, zâmbind 
fermecător spre cameră. Eşti socotit inventatorul jocului 
numit Sumo Sudoku. Vrei să ne spui şi nouă cum ţi-a venit 
ideea? 

— Faptul că o persoană este puternică nu înseamnă că 
este şi proastă, a început Tracy. Acesta este unul dintre 
cele mai vechi clişee în mintea oamenilor. Cum să spun, de 
câte ori aţi auzit expresia „prost ca noaptea”? Dacă eşti 
bun sportiv, oamenii presupun în mod automat că eşti un 
dobitoc. Sumo Sudoku este un joc care combină creierul şi 


muşchii. 

— Cum adică? a întrebat Sandy. 

O întrebare nu tocmai deşteaptă, a gândit Ali. 

— Sudoku este un joc în care se foloseşte logica, i-a 
răspuns Tracy. De obicei, jocul presupune hârtie şi creion. 
Ori pix, dacă eşti foarte bun. 

— Ca rebusul, a intervenit Sandy. 

— Exact, a aprobat Tracy. Numai că se joacă folosind 
numere în locul cuvintelor. Se desfăşoară pe un pătrat cu 
optzeci şi una de căsuțe, aranjate în careuri de câte nouă. 
Numerele de la unu la nouă se aşază în careuri în aşa fel 
încât toate valorile să apară fără nicio repetare în fiecare şir 
orizontal, în fiecare coloană verticală, dar şi în fiecare dintre 
submatricele de trei pe trei numere care se găsesc în 
pătratul de nouă pe nouă numere. 

Sandy s-a încruntat aproape imperceptibil, ca şi cum 
cuvântul „submatrice” ar fi băgat-o în ceaţă. 

— Şi prin ce se deosebeşte Sumo Sudoku de sudoku? 

Nu e chiar proastă blonda, se amuză Ali. Dar tot proastă 
rămâne. 

— Pe de o parte, se joacă în aer liber, a explicat Tracy 
răbdător. În loc de hârtie, noi folosim suprafeţe acoperite 
de iarbă, nisip sau chiar pietriş. Trebuie să se joace pe 
teren plat, pentru ca numerele să rămână acolo unde sunt 
plasate. Şi în loc de creion pentru a scrie cifrele, folosim 
pietre ca asta, a făcut el, ridicând bila de granit şi ţinând-o 
în dreptul camerei astfel încât să se poată vedea numărul 
3. Aceasta este o piatră numărul trei. Cântăreşte peste 
cincisprezece kilograme. Pietrele cu numărul unu cântăresc 
doar cinci kilograme. 

— Asta înseamnă o mulţime de pietre, s-a mirat Sandy. 

Tracy a dat din cap. 

— Adevărat. Greutatea totală a pieselor de joc este deo 
mie opt sute patruzeci de kilograme. Nu se compară cu 
piesele de la jocul de dame al bunicului. 

— Poţi să mai spui asta o dată, a zis Sandy, numai 
zâmbet. 

— Aşadar, când aranjăm un joc, reţeaua este alcătuită 


din pătrate individuale cu latura de şaizeci de centimetri; 
prin urmare, un careu complet are latura de cinci metri şi 
jumătate. Cum spuneam, terenul trebuie să fie suficient de 
plat ca să împiedice pietrele aşezate să se rostogolească, 
dar el poate fi şi în pantă, înierbat sau nisipos - şi, dacă tot 
am adus vorba de asta, nisipul umed e preferabil celui 
uscat. Ca la golf, trebuie să joci în funcţie de teren. 

— Aici jocul se va desfăşura pe iarbă? a întrebat Sandy. 

Chiar dacă McLaughlin avea simţul umorului, acest lucru 
nu se observa defel în seriozitatea deplină cu care 
răspundea la asemenea întrebări. 

— Exact. Jocul se pregăteşte plasând toate pietrele la trei 
metri de marginea careului mare. Arbitrii aşază piesele de 
început pe poziţie. Acestea sunt marcate cu un semn 
autoadeziv de culoare portocalie şi nu trebuie mişcate din 
loc pe durata jocului. Restul pieselor rămân neatinse pe 
margine până în momentul când arbitrul principal dă 
semnalul de începere. Pietrele pot fi mişcate în timpul 
partidei, dar acest lucru îl face pe concurent să piardă timp. 
Pietrele cu numere pot fi cărate în braţe sau rostogolite. 
Viteza este esenţială. La fel şi precizia. 

Ascultându-l cum turuie ca o moară stricată, descriind 
regulile, lui Ali se părea că ascultă un inginer care se dă 
drept amator de exerciţii fizice la sală. Şi Sandy lăsa 
impresia că mintea ei pluteşte în derivă. 

— Şi cum se va desfăşura jocul de astăzi? 

— Ce e chestia asta? Glasul lui Victor Angeleri a răsunat 
în spatele ei. 

Vorbele lui, deşi rostite pe un ton destul de scăzut, au 
stârnit o încruntare şi un gest prin care se cerea linişte din 
partea unei femei din afara cadrului de filmare, care avea 
mai multe tatuaje şi cercei decât haine. 

Ali s-a ridicat în picioare şi s-a grăbit să între în living, 
urmată de avocat. 

— Domnul McLaughlin prezintă regulile de joc pentru 
Sumo Sudoku, a zis ea, după ce au intrat. Se zvoneşte că e 
un joc de mare viitor. 

Victor s-a oprit locului şi s-a uitat peste umăr, spre 


terasă. 

— Serios? Ce fel de sport? 

— Ca voleiul de plajă, din câte îmi dau eu seama, a 
răspuns Ali. Dar, din câte am auzit, cred că lumea nu are de 
suferit din cauza lui. Cum stăm cu testamentul? 

— Tocmai a sosit Les, a zis Victor. E timpul. 

Aşa că au intrat în biroul lui Paul - mai bine zis, fostul 
birou al lui Paul. La masa de lucru ultramodernă, din sticlă 
reflectorizantă şi inox, stătea acum un bărbat pe care Ali 
nu-l cunoştea şi care s-a ridicat când ea a intrat în cameră. 

— Les Jordan, s-a prezentat el. Sunteţi probabil doamna 
Reynolds. 

Ali a dat din cap. 

— Imi pare rău că ne cunoaştem în circumstanţe atât de 
nefericite. 

Ali a repetat gestul. Apoi a privit în jur. De obicei, în 
încăperea aceea existau doar trei scaune în plus - două cu 
spătar drept şi rezemătoare pentru braţe şi unul cu spătar 
reglabil, din piele, despre care se presupunea că, din punct 
de vedere ergonomie, era superior oricărui altuia din casă. 
De altfel, acela era scaunul preferat al lui Ali. Acum, Helga 
stătea pe el, undeva aproape de perete. Probabil că în 
curând avea să devină cel mai detestat scaun pentru 
avocată, care abia dacă reuşea să atingă podeaua cu 
picioarele. Dar cum în acea zi se aflau acolo patru avocaţi, 
în birou fuseseră aduse şi îngrămădite trei scaune rotative 
de la masa de jocuri din sufragerie. 

Ali s-a aşezat pe unul dintre ele, iar Victor şi Ted 
Grantham s-au instalat pe scaune cu rezemătoare pentru 
braţe. 

— Cred că doamna Gaddis va veni dintr-o clipă în alta, a 
observat domnul Jordan cu o mină serioasă. Sper că nu vă 
deranjează să aşteptaţi puţin... 

Lui Ali nu i-a scăpat amănuntul că, în timp ce aşteptau 
apariţia lui April, stătea într-o încăpere plină de avocaţi 
care, până la ultimul, înregistrau la tarife astronomice orele 
lor de activitate. 

Și asta numai din vina lui Paul, a gândit ea. Dacă nu ar fi 


fost ucis, dacă şi-ar fi văzut de treburile lui, dacă nu s-ar fi 
dat în vânt după fuste... 

— Vreţi cafea? a întrebat domnul Jordan. 

Era ceva să se afle în fostul ei cămin şi un oaspete să îi 
ofere cafea, mai ales un avocat, iar acest lucru a iritat-o 
mult pe Ali. 

— Nu, mulţumesc. Eu şi April am băut cafeaua pe terasă, 
acum câteva minute. 

Merita să plătească biletul de intrare - indiferent cât ar fi 
costat - ca să vadă cum patru avocaţi se holbează la ea cu 
gurile căscate de uimire. Până ca vreunul să poată face 
vreo remarcă, în uşa bibliotecii au apărut două persoane 
proaspăt sosite. Una dintre ele era o femeie destul de 
atrăgătoare, a cărei vârstă ar fi fost greu de precizat. Faţa îi 
era ca o mască, şi pielea foarte întinsă, ceea ce sugera 
mulţi bani cheltuiţi pentru plata unui chirurg plastician 
deosebit de costisitor. Ali a recunoscut genul de femeie: 
soţia cuiva de la Hollywood - ori, mai precis fosta soţie a 
unui astfel de bărbat - care avea mai mult tupeu decât 
bani. Bărbatul cu papion care o însoțea pe nou-venită era 
tot avocat, şi-a dat seama Ali, ceea ce însemna că în 
cameră se aflau cinci avocaţi. Mult prea mulţi. 

— Bună dimineaţa, doamnă Ragsdale, a salutat-o Les 
Jordan cu glas onctuos, ridicându-se în picioare. Poftiţi, vă 
rog! Nu ştiam că veţi veni sau că veţi aduce pe cineva cu 
dumneavoastră. Voi trimite după scaune. 

— Avem nevoie numai de unul, a spus femeia. Fiica mea 
nu va participa la această discuţie. Nu se simte în stare să 
îndure un asemenea chin. 

— Mda, a făcut Les, cu tot respectul pe care vi-l datorez, 
nici dumneavoastră nu ar trebui să vă aflaţi aici, doamnă 
Ragsdale. E vorba de confidenţialitatea faţă de client şi alte 
asemenea principii. 

Fulgerându-l cu privirea, doamna Ragsdale s-a întors cu 
spatele la Les Jordan şi s-a adresat celorlalţi oameni din 
încăpere. 

— Mă numesc Monique Ragsdale, a spus ea. April Gaddis 
e fiica mea. lar acesta, a adăugat, arătând spre bărbatul 


aflat alături de ea, este Harlan Anderson. L-am angajat în 
numele copilului - Sonia Marie. Indiferent dacă este vorba 
de testamentul vechi sau de cel nou, eu şi domnul 
Anderson ne aflăm aici ca să ne asigurăm că drepturile 
nepoatei mele sunt protejate. 

Lăsându-l pe Harlan în picioare, femeia a intrat şi s-a 
aşezat pe unul dintre scaunele aduse din camera de jocuri, 
etalându-şi hainele scumpe şi pantofii cu tocuri, în timp ce- 
şi încrucişa picioarele. S-a uitat apoi lung la Les, ca şi cum l- 
ar fi cântărit din priviri. 

— Acum putem începe? a întrebat. 

Ali şi-a dat seama imediat că Monique era o persoană de 
care nu scapi cu una, cu două. Dacă nu era dată de-a 
dreptul afară din cameră, ea şi avocatul nu aveau de gând 
să plece. 

Les s-a uitat întrebător la Ali. 

— Vă rog, a acceptat ea. Să continuăm oricum. 

Les Jordan a oftat. Înainte de toate, i-a prezentat pe toţi 
cei aflaţi în încăpere, lăsând-o pe Ali la urmă. 

— Ştiu cine e, a intervenit Monique imediat. Am mai 
văzut-o. La televizor. Acum vorbeşte-ne de testament. 

— Adevărul este că a fost pregătit un nou testament, a 
continuat Jordan. A fost redactat, dar nu a apucat să fie 
semnat. Ne aşteptam să  definitivâm actele după 
pronunţarea divorţului, adică ieri. Evident că aceasta nu s-a 
întâmplat, astfel încât cel mai recent testament, cel încă 
valabil, este cel întocmit acum opt ani, după căsătoria lui 
Paul cu doamna Reynolds, aici de faţă. 

În faţa lui, pe biroul se afla un dosar. L-a deschis şi a 
început să citească. Ali a ascultat cu mintea în altă parte. 
Cunoştea prevederile. La scurt timp după căsătorie, ea şi 
Paul semnaseră documente similare. Ali lăsase un fond 
pentru Chris. Paul numise în testament câteva organizaţii 
caritabile. În rest, ei cedau totul în favoarea celuilalt. Ali şi-a 
amintit că semnaseră testamentele în biroul altui avocat. 
La vremea respectivă, părea că Paul îşi călcase pe inimă ca 
să-i apere ei interesele. Acum, însă, în actualele 
circumstanţe, faptul că devenise singurul beneficiar al 


testamentului declanşase o serie de probleme spinoase, 
una dintre acestea, deloc uşoară, părând a fi Monique 
Ragsdale. 

Pe măsură ce Les Jordan continua citirea prevederilor - 
donaţii către organizaţii caritabile, dar şi către unele 
persoane Monique devenea tot mai agitată. În cele din 
urmă, ideea era clară. Ali Reynolds era încă soţia lui Paul 
Grayson şi, cum o mare parte din ceea ce posedau era 
proprietate comună, aceasta îi revenea lui Ali. 

— Vreţi să spuneţi că April şi copilaşul nu primesc nimic? 
a întrebat Monique. Cum se poate aşa ceva? Doar ai 
întocmit noul testament. De ce nu a fost semnat? 

Les Jordan se arăta incredibil de răbdător. 

— Eu şi Paul stabilisem o întâlnire ieri după-amiază 
pentru a semna testamentul, după ce se pronunţa divorţul. 
Aşa a dorit el. A socotit că situaţia era mai limpede aşa. 
Trebuia să ne întâlnim aici, la domiciliul lui, pentru ca el şi 
April să poată semna noile acte. Evident, acest lucru nu s-a 
mai întâmplat. 

— L-am cunoscut pe Paul Grayson, a spus apăsat 
Monique. A fost un om onorabil. Nu pot crede că a vrut să-şi 
lase mireasa şi copilul fără mijloace de subzistență. 

Onorabil? a gândit Ali. Acum, când văduva legală se 
găsea în acea încăpere, iar cea care trebuia să-i fie mireasă 
se afla undeva la etaj, era cel puţin ciudat să se facă o 
asemenea afirmație. Paul putea fi caracterizat în 
nenumărate feluri, dar onorabilitatea nu făcea parte dintre 
trăsăturile lui. 

— Intenţia de căsătorie şi căsătoria legală sunt lucruri 
diferite, a ţinut să precizeze Jordan. 

— Şi totuşi, a continuat Monique. Singurul lucru care l-a 
împiedicat să se însoare cu April a fost moartea lui tragică 
şi neaşteptată. De fapt, cred că tocmai de aceea a murit. 
Persoana care l-a ucis a făcut-o ca să se asigure că Paul 
Grayson nu se va căsători cu fiica mea. 

Privirea directă pe care a aruncat-o în direcţia lui Ali la 
încheierea tiradei era mai mult decât elocventă. 

Ali s-a înroşit. Era, oricum, tare supărător să stai în 


aceeaşi încăpere cu mama amantei soţului tău, darămite să 
mai fii şi acuzată de crimă. Ali a dat să deschidă gura 
pentru a se apăra, dar Victor a atins-o pe braţ. Cu o uşoară 
clătinare din cap, a avertizat-o, sugerându-i să-şi ţină gura. 

— Doamnă Ragsdale, în aceste momente trebuie să 
facem faţă multor simţăminte contradictorii, a intervenit el 
pe un ton liniştitor. Deocamdată, totuşi, consider că ar fi 
recomandabil să ne abţinem cu toţii şi să nu mai lansăm 
acuzaţii neîntemeiate. 

Les Jordan a dat din cap în semn de aprobare. 

— Domnul Angeleri are dreptate, a întărit el. Nu trebuie 
să ne lăsăm atraşi de dorinţa de a lansa acuzaţii de orice 
fel. In ceea ce priveşte copilul, există legi ale statului 
California care sunt gândite tocmai pentru a rezolva cazuri 
ca acesta - legi care apără interesele copiilor încă 
nenăscuţi sau omişi din testamente. Fără îndoială că se vor 
pune la dispoziţie anumite fonduri din avere pentru 
întreţinerea copilului, precum şi bani într-un cont până când 
el sau ea... 

— Ea, a precizat Monique. 

Jordan a dat din cap. 

— Până când ea va ajunge la majorat. Este foarte 
probabil că se va numi un tutore ad /item pentru a apăra 
interesele copilului până la data majoratului. 

— Asta este cât se poate de bine pentru copil, a obiectat 
Monique Ragsdale. Dar fiica mea? Cu ea ce se întâmplă? 
Asta înseamnă că ar putea să fie evacuată, să rămână în 
stradă? 

— Nu sugerează nimeni aşa ceva, mai ales în aceste 
momente, a spus Les Jordan. Insă, aşa cum v-am spus ceva 
mai devreme, adevărul este că fiica dumneavoastră este 
soţie doar în intenţie, faţă de soţia de drept. In cazul în care 
domnul Grayson nu a prevăzut ceva aparte pentru ea, prin 
încheierea unei asigurări de viaţă ori ceva de acest fel, nu 
cunosc alte prevederi legale care să fie invocate pentru a 
permite fiicei dumneavoastră să intenteze o acţiune 
împotriva prezentului testament. Nu ţin să afirm că nu 
există căi de atac, dar acum nu-mi vine niciuna în minte. 


— Dar dacă se pronunţă divorţul? a zis Monique, 
adresându-i întrebarea lui Ted Grantham. 

— Poftim? n-a înţeles el. 

Monique nu s-a dat bătută. 

— Harlan, aici de faţă, a descoperit un caz similar în New 
Jersey, în care divorţul a fost pronunţat după moartea 
soţului. Aceasta a clarificat modul în care a fost prezentată 
în instanţă înţelegerea privitoare la avere şi astfel s-a 
simplificat partajul. Totodată, divorţul a anulat în mod 
automat vechiul testament. Dacă s-ar proceda astfel, 
situaţia ar fi favorabilă Soniei. 

— Dar nu mie, a replicat Ali, pe un ton tăios. 

— Aici nu vorbim de tine, a zis Monique cu glas ferm. Aici 
este vorba numai de copil. 

— Dar cu mine ce se întâmplă? a întrebat April. Cu divorţ 
sau fără, se pare că eu rămân pe drumuri. 

Până în momentul în care deschisese gura, nimeni dintre 
cei strânşi în acea încăpere nu observase sosirea ei 
neanunţată. Nu se putea şti cât stătuse în faţa uşii 
bibliotecii ca să tragă cu urechea la cele ce se discutau 
acolo. Era evident că se răzgândise şi nu mai urcase la etaj 
ca să se schimbe, pentru că stătea în cadrul uşii îmbrăcată 
tot în cămaşă de noapte şi halat. 

Monique a sărit de pe scaun şi s-a dus grăbită spre fiica 
ei, certând-o. 

— Nu trebuia să vii aici. Era mai bine să stai sus, să te 
odihneşti. 

— Nu am nevoie de odihnă, a protestat April. Am dreptul 
să particip la discuţia asta. La urma urmelor, e vorba şi de 
viaţa mea. Vreau să ştiu. Ce se întâmplă, pentru că nu 
vreau să hotărâți totul în locul meu. Pe de altă parte, ştiu 
deja ce a spus avocatul. Potrivit testamentului, Paul îi lasă 
ei totul, a făcut ea semn cu capul spre Ali. Nu e drept. Cum 
de se poate întâmpla aşa ceva? E ca un coşmar sau ceva 
de genul ăsta. Şi unde-mi sunt prietenii? Cine i-a alungat? 

— Eu, a spus Monique. Sunt convinsă că au telefonat şi 
alţii, dar i-am trimis pe toţi către căsuţa poştală. Şi tot eu 
am plasat anunţul cu „Nu deranjaţi” la uşa de intrare în 


casă. Nu voiam ca lumea să te deranjeze în astfel de 
momente. Pe de altă parte, dacă erau prea mulţi oameni în 
jur, ar fi fost mai greu să se facă filmarea. 

— Dar am nevoie de prietenii mei, a protestat April. Am 
nevoie de companie mai mult decât de odihnă. Nu aveai 
niciun drept să-mi alungi prietenii. 

Schimbul de replici era răspunsul la întrebările pe care Ali 
şi le pusese mai devreme în legătură cu amicii lui April. 
Apoi, a mai observat ceva. Pe terasă, chiar dacă se 
văicărise, April o făcuse ca o adultă. Acum, când mama ei 
era prezentă în încăpere, April părea să fi revenit la cine 
ştie ce scenariu din copilărie. Până şi glasul îi suna mai 
copilăresc - mai degrabă ca al unei adolescente 
pretenţioase şi răzvrătite decât al unei femei adulte. 

Ignorând sfatul mamei, April a intrat în încăperea deja 
aglomerată, unde s-a lăsat greu pe unul dintre scaunele 
rotative. După ce şi-a strâns în jurul trupului halatul foarte 
larg, s-a uitat urât spre Ali. 

— Te-ai purtat frumos cu mine până acum, a zis, dar cred 
că lucrurile s-au schimbat între timp. Când va trebui să plec 
de aici, înainte sau după ce se naşte copilul? 

— Nimeni nu a scos o vorbă despre plecarea ta din casă, 
a liniştit-o Ali. Şi este clar că nici acum nu vom discuta asta. 
Întrucât copilul va veni pe lume peste câteva zile, trebuie 
să rămâi aici până când avocaţii ne vor ajuta să rezolvăm 
toate problemele. 

— Şi cât va dura până se rezolvă lucrurile? a întrebat 
April. Şi ce mai e de rezolvat? 

Întrucât Les Jordan condusese discuţia până în acel 
moment, Ali s-a uitat spre el, dorind un sfat. 

Les a ridicat din umeri. 

— Proprietăţile care nu prezintă complicaţii se pot 
soluţiona în câteva luni, a spus el. Soluţionarea celor 
complicate poate dura mai multă vreme, mai ales dacă 
apar şi alte aspecte - cum ar fi necesitatea de a lichida 
proprietatea, de exemplu. Pe de altă parte, există aspecte 
legale care pot provoca întârzieri pe perioade nedefinite. 

Les nu a spus precis la ce fel de „aspecte legale” se 


referise, însă Ali şi-a dat seama că el se gândise la acuzaţia 
de crimă cu care se confrunta. A presupus că toţi cei din 
încăpere, poate doar cu excepţia lui April, gândeau la fel. 
Ali ştia prea bine că, deşi era văduva lui Paul şi principala 
beneficiară a testamentului său, putea să nu vadă niciun 
ban atâta vreme cât era considerată suspectă de moartea 
lui. Totul se prelungea până în momentul în care era 
exonerată de orice vină şi, între timp, starea proprietăţii era 
plasată în aşteptare, acumulând onorarii nebuneşti de mari. 

— Bine, dar ce facem cu înmormântarea? a întrebat April. 

— Ce e cu ea? 

— Am doar douăzeci şi cinci de ani, a spus April. Nu ştiu 
cum să organizez o înmormântare. 

Nici eu nu am ştiut, i-a trecut prin minte lui Ali, dar m-am 
descurcat până la urmă. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta, i-a spus 
Monique fiicei ei. Mă ocup eu de toate. 

— Ba nu, s-a opus April. 

Răspunsul ei fusese atât de hotărât, încât toată lumea a 
rămas surprinsă, dar mai cu seamă mama ei. 

— Cum nu am fost soţia lui Paul şi, deci, nu sunt văduva 
lui, nu e treaba mea să mă ocup de înmormântare. Şi nici a 
ta. 

În timp ce vorbea, April o fixă cu privirea pe Ali. Pe de 
altă parte, Monique părea uluită de acea răbufnire scurtă, 
dar exprimată fără lacrimi şi foarte hotărâtă. De fapt, 
Monique arăta atât de uimită, încât Ali s-a întrebat dacă 
mai existase vreodată o situaţie în care April să fi pus 
piciorul în prag şi să-i spună nu mamei ei în termeni atât de 
răspicaţi. Ali a intervenit în discuţie înainte ca Monique să 
aibă posibilitatea de a mai spune ceva. 

— Primul meu soţ a murit de cancer când eram cam de 
vârsta ta, s-a adresat ea lui April. Fiul meu s-a născut la 
două luni după moartea tatălui său, aşadar ştiu câte ceva 
despre situaţia prin care treci. Mi-a fost greu să mă ocup de 
funeraliile lui Dean, dar a trebuit să o fac. La fel şi tu. De 
fapt, funeraliile sunt pentru cei vii şi de multe ori ele 
adâncesc suferinţa. Dacă doreşti, te voi ajuta cu dragă 


inimă să organizezi înmormântarea. 

— Staţi puţin, a obiectat Monique. April e fiica mea. Nu ai 
dreptul să te bagi chiar aşa... 

— Mamă, încetează! s-a răstit April, continuând apoi 
discuţia cu Ali. Da, aş vrea să mă ajuţi. Cât timp e necesar 
ca să organizezi totul? 

— Nu prea mult. În afară de alegerea coşciugului sau a 
unei urne, în caz că te hotărăşti pentru incinerare, practic 
nu ai multe de făcut după ce legistul îţi pune cadavrul la 
dispoziţie. Abia după ce se eliberează trupul neînsufleţit 
poţi stabili data serviciului religios, să comanzi flori, să dai 
anunţ în ziar şi toate celelalte. 

— Nu am fost niciodată la o înmormântare, a spus April. 
Unde se ţin? La o biserică? Sau aici, acasă? 

— În niciun caz acasă, s-a grăbit Ali. lar Paul nu a fost o 
persoană care să meargă des la biserică. De acea, salonul 
unei firme de pompe funebre ar fi cel mai recomandabil 
pentru serviciul religios şi o masă comemorativă aici, după 
aceea. 

— Şi invitaţiile se trimit sau cum se procedează? a 
întrebat April. 

Chiar că e necoaptă, a gândit Ali. 

— Nu, cineva o să scrie un necrolog cu un anunţ la sfârşit 
prin care se precizează data şi locul serviciului religios, şi 
dacă el se va desfăşura cu accesul publicului. Anunţul se dă 
în Times. Apoi, vine cine vrea. 

April a dat din cap. 

— Ai vorbit de o firmă de pompe funebre. Care anume? 

— Când am fost la Indio pentru identificare, la morga din 
comitatul Riverside am semnat un formular. După ce nu vor 
mai avea nevoie de cadavru, actul acela îi autorizează pe 
cei de acolo să îl pună la dispoziţia firmei Three Palms 
Mortuary, de aici, din Beverly Hills. Am ales firma asta 
pentru că acum trei ani tot ea s-a ocupat de serviciul 
funerar pentru mama lui Paul. Şi au făcut treabă bună. 
Clădirea este frumoasă, capela este spațioasă şi ţin minte 
că m-am înţeles foarte bine cu oamenii de acolo. Şi capela 
este destul de aproape - la doar un kilometru jumătate sau 


cam aşa ceva, pe Sunset. Dar dacă preferi să apelezi la altă 
firmă... 

— Nu. Sunt convinsă că e bine aşa. 

— April, stai puţin, a intervenit Monique. E ridicol ce se 
întâmplă. Nu se poate să îi permiţi să se amestece şi să se 
ocupe de toate. Pentru numele lui Dumnezeu, April, apără- 
ţi poziţia! Preia frâiele! 

— Îmi apăr poziţia, i-a răspuns April. O să fac totul cum 
vreau eu, iar Ali o să mă ajute. S-a uitat în jur, spre feţele 
avocaţilor strânşi acolo. Ar mai fi ceva? 

Les Jordan a clătinat din cap. 

— Cred că nu. Cel puţin deocamdată. 

— Bine. Atunci, mă duc sus. Şi de data asta chiar o să mă 
schimb. Vreau să ies şi să văd cum merge filmarea jocului 
de sudoku. 

Braţele scaunului adus din sala de jocuri erau joase. Cum 
pântecele umflat îi coborâse mult centrul de greutate, April 
s-a chinuit puţin ca să se ridice în picioare. Ali se aştepta ca 
Monique să se scoale şi să-şi urmeze fiica afară din 
încăpere, însă ea nu a făcut acest lucru. A rămas pe loc. 

— April e fiica mea, a anunţat ea. Nu am de gând să stau 
deoparte şi să văd cum e călcată în picioare şi jecmănită. 

— Nu o calcă nimeni în picioare, a ţinut să precizeze Les 
Jordan. Noi i-am adus pur şi simplu la cunoştinţă aspectele 
juridice ale situaţiei. 

Însă Ali a înţeles imediat că Monique nu se adresase 
avocaţilor. Femeia îi vorbise direct ei, sugerându-i să bată 
în retragere. 

— Am terminat? a întrebat Victor. 

— Din punctul meu de vedere, da, a spus Les. 

— Bine. Atunci, noi plecăm. Hai, Ali. Helga. 

Cu privirea lui Monique aţintită cu insistenţă asupra ei, Ali 
s-a ridicat de pe scaun. A trecut pe lângă ea, îndreptându- 
se spre uşă, apoi s-a răsucit şi a revenit. 

— Fiica ta trece printr-o situaţie cumplită acum, i-a spus. 
Nu am deloc intenţia să o calc în picioare, încerc doar să o 
ajut. 

— Nu are nevoie de ajutorul tău, a replicat apăsat 


Monique. De ce ar avea? Mă are pe mine. 

Întocmai, a gândit Ali şi i-a urmat pe Victor şi Helga, 
ieşind din cameră. Sărmanul copil. De ce ar avea nevoie 
April de altcineva? 


7 


Când au ieşit din casă, Victor, Ali şi Helga au descoperit 
că Lincolnul lui Victor era blocat de o a doua casă uriaşă pe 
roţi, pe latura căreia stătea scris SUMO SUDOKU 
DRAGONSLAYER TEAM. În timp ce manevrase uriaşa 
maşină pe aleea circulară, şoferul lovise cu partea laterală 
un stâlp al porţii, smulgându-l. Jesus, grădinarul şi cel care, 
după toate aparențele, era şoferul se certau aprins în 
legătură cu incidentul, iar toată discuţia se desfăşura pe 
voce ridicată, în spaniolă. 

Întrucât abia fusese reinstalată în poziţia de stăpână a 
casei din Robert Lane, Ali s-a gândit că ar fi fost cazul să 
intervină şi ea la acea discuţie, dar cum se părea că Jesus 
controla situaţia, nu s-a amestecat. Avea probleme mult 
mai presante decât aceea legată de repararea unei porți. 

Ea şi Helga au urcat în Lincoln, iar Victor a rămas afară 
până când maşina avariată a fost mutată din loc. Lângă o 
latură a casei, în curtea din apropierea cabanei de lângă 
piscină, Ali a zărit în treacăt câţiva oameni şi echipa de 
filmare care urmărea un bărbat cu pieptul dezgolit. Acesta 
s-a aplecat şi a ridicat o piatră de sudoku, după care a 
pornit în goană cu ea. Aşadar, jocul de Sumo Sudoku era în 
plină desfăşurare. 

— Aţi auzit vreodată de divorţ post-mortem? a întrebat 
Ali. 

— Nu se va întâmpla aşa ceva, i-a răspuns Helga. Pe deo 
parte, am face o prostie dacă am accepta. Prin pierderea 
deducerii fiscale de care beneficiezi ca văduvă ar trebui să 
plăteşti nişte taxe pe proprietate care te-ar sărăci. Pe de 
altă parte, April e mai deşteaptă decât am crezut, să ştii. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că i-a evaluat pe toţi avocaţii din 
cameră, şi-a dat seama că eşti cea mai miloasă de acolo şi 
s-a gudurat pe lângă tine, făcând-o astfel pe mama ei să 
turbeze. 

— Nu cumva eşti cam cinică? a întrebat-o Ali. April e într- 


o situaţie dificilă. Din întâmplare, ştiu din propria 
experienţă prin ce trece în aceste momente. 

— Nu te lăsa păcălită, a insistat Helga. Te linguşeşte 
pentru că-şi închipuie că tu eşti aceea care îi va da bani 
pentru copil. 

— Şi ce e rău în asta? a ripostat Ali. Ted Grantham nu a 
încercat să facă la fel - periindu-mă pe mine, ca să fie sigur 
că i se va plăti onorariul? 

— Asta e altceva, i-a replicat Helga. April se pricepe mult 
mai bine la asta decât Ted Grantham. El nu e însărcinat în 
opt luni şi jumătate, pe când ea, da. Crede-mă, April o să 
folosească sarcina ca pe o armă. Va exploata la maximum 
bunătatea ta. Şi-a dat seama că eşti prea amabilă ca să o 
arunci în stradă. Pe de altă parte, a câştigat detaşat prima 
rundă. 

— Care rundă? s-a mirat Ali. 

— Când ai zis că o laşi să stea în casă până la naşterea 
copilului. Când va sosi momentul să plece de aici, parcă 
văd că va trebui să o evacuezi. Şi apropo, sunt de acord cu 
Ted. Cât timp transferul de proprietate este în suspensie, 
va trebui să ceri efectuarea unui inventar şi o evaluare a tot 
ce se află în casă. De-a lungul vremii, am cunoscut 
nenumărate femei ca April Gaddis. Va analiza ce merită să 
fie furat şi ce nu şi o va şterge de aici cu orice obiect care 
nu este bătut în cuie. Şi nu ar fi rău să ceri şi un test de 
paternitate. 

Culmea ironiei: Ali ajunsese s-o apere pe iubita gravidă a 
soţului ei în faţa Helgăi Myerhoff, avocata ei de divorţ. A 
răsuflat uşurată şi s-a bucurat când Victor a deschis 
portiera şi s-a aşezat pe scaun. 

A măsurat-o pe Ali şi a clătinat din cap cu o expresie ce 
părea a fi de dezgust. 

— Care cuvânt din expresia „orice declari poate fi folosit 
împotriva ta” nu-ţi este clar? 

— Poftim? n-a înţeles Ali. 

— Vorbeam de blogul tău, a spus Victor. Tocmai m-a 
sunat asistenta mea. A citit blogul tău de pe net - a citit 
totul despre asta, cum s-ar spune. Ali, trebuie să înţelegi că 


nu doar ce le spui poliţiştilor poate fi folosit împotriva ta. Se 
poate folosi orice spui faţă de oricine. Fang? Chiar îi 
spuneai Fang lui Paul Grayson? 

— Aşa l-am numit pe blog încă de la început, a protestat 
Ali, cu mult înainte să fi fost ucis. 

— Crede-mă, detectivii Sims şi Taylor vor fi încântați să 
afle asta. Din acest moment, să nu mai comentezi nimic pe 
blog despre caz, ai înţeles? Atâta vreme cât se desfăşoară 
investigația, orice comentariu din partea ta trebuie exclus. 

— Da, a dat din cap ea. Se simţea ridicolă şi oarecum 
umilită. Şi în privinţa lui Sims şi Taylor... 

— Ce e cu ei? a întrebat-o Victor pe un ton tăios. 

— Este evident că au luat legătura cu April. Mi-a zis chiar 
ea mai devreme, când eram pe terasă. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Că poliţiştii cred că ucigaşul lui Paul a lăsat maşina pe 
şine şi apoi a mers pe traverse suficient de mult, pentru a 
putea părăsi linia fără să fie depistat. Se bănuieşte că s-a 
întâlnit cu un complice undeva în apropiere, de unde a 
plecat, a spus Ali. 

Victor a oftat lung. 

— Aşa se explică de ce nu s-au găsit urme la locul 
accidentului. 

Ali a dat din cap. 

— Da. 

— Asta ar însemna că ucigaşul sau ucigaşii erau în zonă 
când a murit Paul. Ceea ce, potrivit bonului de casă de la 
benzinărie şi de la restaurantul din Blythe, te-ar plasa şi pe 
tine în apropiere. 

Ali a dat din nou din cap. Îi plăcea modul în care Victor 
făcea legătura între amănunte, chiar dacă ei nu-i convenea 
cum făcea el legătura între ele. 

— Da, a zis din nou. 

— Cred că deja au solicitat lista convorbirilor telefonice 
pe care le-ai purtat atunci, a spus Victor pe un ton gânditor. 
Vor să ştie cu cine ai luat legătura recent, ca să vadă dacă 
pot descoperi cine ţi-ar fi putut fi complice. 

— Evidenţa convorbirilor mele? a întrebat Ali. Dar nu este 


ilegal? 

— Este ilegală ascultarea convorbirilor fără mandat, dar e 
perfect legal să aibă acces la lista convorbirilor tale, ca să 
vadă cine te-a sunat şi cu cine ai vorbit, dar şi pentru a afla 
unde te aflai şi prin ce turnuri de retransmisie au fost 
dirijate convorbirile acelea. 

— Pot să-mi examineze lista de convorbiri până nu mai 
pot, a spus Ali. Nu vor descoperi nimic. Vor trebui să caute 
în altă parte. 

— Dacă vor căuta în altă parte, a pus-o Victor la punct. 

— Ce vrei să spui că acest dacă? 

— Lui Sims şi lui Taylor li s-a încredinţat un caz în care 
este vorba de o personalitate, iar şefii lor vor dori 
soluţionarea lui al naibii de repede. Au şi un posibil suspect 
- tu. Cred că se vor zbate ca demenţii ca să pună cap la cap 
dovezile pe care le au cu felul în care cred ei că s-a 
întâmplat totul, în loc să descopere ce altceva se putea 
întâmpla sau cine ar mai fi fost implicat. 

— Dar ce alţi suspecți ar fi? a întrebat Ali. 

— Mai bine spune-mi tu, i-a răspuns Victor. April ar fi 
trebuit să fie proastă ca o bâtă ca să-l ucidă pe Paul 
Grayson înainte de a se vedea moștenitoare. 

— Dar mama lui April? a întrebat Ali. 

— Doamna Ragsdale ar merita să intre în cercul 
suspecţilor, a recunoscut Victor. 

— Şi eu cred la fel, l-a aprobat Helga. Femeia aia este o 
mare figură. Până şi ideea de a aproba un divorţ post- 
mortem este ridicolă. 

Câteva minute mai târziu, Victor a lăsat-o pe Ali la hotel. 
După ce a aruncat o privire la ceas, şi-a dat seama că, în 
funcţie de trafic, mama ei avea să sosească peste aproape 
o oră. A urcat în cameră ca s-o aştepte pe Edie. Cât a 
aşteptat, s-a logat şi a găsit cutia poştală doldora de 
mesaje. Cu toate astea, înainte de a citi vreunul, a postat 
ea ceva pe blog. 


CUTLOOSEBLOG.COM 
Sâmbătă, 17 septembrie 2005 


Primul impuls al ei a fost să înceapă postarea cu 
cuvintele: „La recomandarea avocatului meu...” dar 
apoi şi-a amintit avertismentul lui Victor: „Tot ce spui 
poate fi folosit împotriva ta.” De aceea a ales să scrie 
ceva mai puţin descriptiv şi, de asemenea, după 
părerea ei, mult mai puţin real. 


Deocamdată, suspend orice comentarii din partea 
lui Babe din cauză că sunt implicată într-o problemă 
personală complexă. Dacă timpul îmi va permite, voi 
continua să postez comentarii interesante ale 
cititorilor mei. Până atunci însă, vă mulțumesc pentru 
fidelitate şi pentru interesul pe care-l manifestati în ce 
mă priveşte. 

Postat la 11.12 AM, 17 septembrie 2005, de BABE 


Când a început să citească e-mailurile, a constatat că 
majoritatea erau în legătură cu postarea lui Phyllis din 
Knoxville. Unii corespondenţi păreau a fi de acord că Phyllis 
avusese o idee bună. 


Dragă Babe, 
Phyllis are dreptate. Poartă-te frumos cu Twink şi fii 
bună cu tine. Ce semeni aceea vei culege. 
ANNA 


Dragă Babe, 
Și tu ai suferit o pierdere îngrozitoare. Mai mult de 
una. Te asigur că eşti in gândul şi rugăciunile mele. 
LESLIE DIN IOWA 


Surprinsă de numărul mare de oameni care îi 
transmiteau condoleanţe, Ali le-a răspuns tuturor fără a le 
mai posta mesajele. Cu toate acestea, nu toate mesajele 
era amabile. 


Vai, ce grozav! încă o celebritate din sudul 


Californiei este ucisă de o soție „abuzată” care a lucrat 
în televiziune. Reporterii din presa de scandal vor 
înnebuni de plăcere. Nici nu e de mirare că vei angaja 
un avocat scump şi o să scapi basma curată. Mi-e 
greață de oameni ca voi. Sper să putrezeşti în iad. 


Acest mesaj nu era semnat şi nu merita să se răspundă. 


Dragă Babe, 

Când am citit partea aceea despre interogarea ta de 
către detectivii de la omucideri nu mi-a venit să cred, 
dar poliţiştii intotdeauna îi suspectează pe soți, deşi de 
obicei ucigaşul este mai curând soțul decât soția. Asta 
înseamnă că te bănuiesc pe tine? Te vor aresta, sau 
eşti doar o persoană care prezintă interes? Dacă te vor 
aresta, nepotul meu, Richard Dahlgood, este avocat în 
Los Angeles. Nu ştiu ce onorariu cere, dar dacă vrei să 
iei legătura cu el, anunță-mă, şi-ţi voi da numerele lui 
de telefon. 

VELMA T DIN LAGUNA 


Ali a vrut să-i spună Velmei că beneficia de toată 
asistenţa juridică din lume. Nu se îndoia că nepotul Velmei 
ar fi costat-o mult mai puţin decât masivul Victor Angeleri. 
Însă îl plătea prea mult pe acest om ca să îi nesocotească 
sfaturile. l-a răspuns Velmei, mulţumindu-i atent în câteva 
cuvinte evazive. 


Dragă Velma, îti multumesc pentru grija ce mi-o 
porți. Te rog să nu te ingrijorezi. Situaţia este sub 
control. 

BABE 


Următorul e-mail a năucit-o. 
Dragă doamnă Reynolas, 


Te rog să mă ierti că te contactez prin intermediul 
blogului tău. Am încercat să te găsesc la numărul de 


acasă, din Arizona. Am lăsat un mesaj acolo, dar cred 
că în prezent te afli în Los Angeles. Numele meu este 
Sheila Rosenburg. Sunt producătoare (pentru zona 
L.A.) la postul Court TV. 

Am dori să luăm legătura cu tine oricând doreşti în 
legătură cu un eventual interviu. Informațiile privind 
modul cum pot fi contactată se află mai jos. 

SHEILA ROSENBURG 


Ideea că moartea lui Paul devenise acum subiect pentru 
reţeaua de „crime adevărate” o făcea să îngheţe, pur şi 
simplu. În cazul în care Court TV se apuca de o asemenea 
treabă, însemna că şi Greta Van Susteren de la Fox îi va 
urma curând exemplul. lar în adunătura aceea de fanatici, 
Ali cunoştea producători şi comentatori care erau în stare 
să croiască o întreagă poveste pornind de la ceea ce nu s-a 
spus, tot astfel cum ar fi făcut pornind de la vorbe rostite. 


Dragă doamnă Rosenburg, îti mulțumesc pentru 
interes. In momentul de față nu doresc să dau 
interviuri. Dacă mă voi răzgândi te voi înştiința. 

Numai bine, 
ALI REYNOLDS 


Următorul a uluit-o. 


Hei, Ali, 

Cum iți merge? Nu te-am văzut demult Am o 
posibilă ofertă de slujbă pentru tine, ceva care te va 
aduce acolo unde ti-e locul - emisiuni în direct. Dacă 
soseşti curând la Los Angeles, anunță-mă şi voi vedea 
dacă pot aranja un interviu pentru tine. 

JACKY 


Jacky era prescurtarea de la Jack Jackson, agentul lui Ali - 
sau, mai curând, fostul ei agent. Primele cuvinte care i-au 
venit în minte erau: mesajul ăsta m-a sâcâit mai rău decât 
o măsea stricată. De fapt, Jack fusese multă vreme agentul 


lui Ali - de la prima ei slujbă de reporter, când terminase 
colegiul în Milwaukee, şi până la mutarea ei de la Fox News 
din New York la televiziunea de ştiri din Los Angeles. Ali 
căpătase slujba din Los Angeles prin forţe proprii şi fără 
niciun ajutor din partea lui Jacky, însă el fusese încântat să- 
şi primească partea din acea mutare. Asta fusese atunci. 
Însă imediat ce fusese concediată - după ce i se dăduseră 
papucii de la postul de televiziune şi anunţase clar că nu 
avea să accepte concedierea pe criteriul vârstei fără să 
întreprindă ceva -, Jacky dispăruse de pe faţa pământului. 
Nu mai răspunsese la apelurile şi nici la e-mailurile ei. 

Ali înţelesese prea bine ce se petrecea. In lumea 
televiziunii, directorii de reţea erau oameni cu greutate. 

Paul Grayson avea multă putere în acea lume şi nimeni 
nu voia să-l supere. Era clar că Jacky aflase despre cele 
petrecute şi hotărâse să ia distanţă, lăsând-o pe Ali să se 
descurce cum o putea în privinţa carierei. Acum, când Paul 
dispăruse, Jacky ajunsese brusc la concluzia că Ali Reynolds 
avea din nou valoare. Fără îndoială că se aştepta să fie 
reprimit cu braţele deschise. Şi bănuiala lui că ea va apela 
din nou la serviciile lui o irita pe Ali mai rău decât orice pe 
lume. 

Du-te dracului, a înjurat ea, pe tăcute. Nu am nevoie de 
vulturi. Şi cu asta, a şters mesajul lui Jacky. 

După câteva clipe a sunat telefonul, cel de hotel. 

— Doamnă Reynolds, e cineva în hol care ar dori să vă 
vadă, a anunţat-o recepţionerul cu glas calm. Spune că este 
mama dumneavoastră. Să o trimit sus? 

— Da. Te rog chiar. 

Ali stătea în pragul uşii deschise ca să o întâmpine pe 
Edie Larson, care târa după ea o valiză imensă pe rotile. 

— Sper că nu te superi dacă dorm cu tine, a întrebat 
Edie, cu glas nesigur. 

— Nicio problemă, a liniştit-o fiica ei, arătând spre patul 
de dimensiuni uriaşe. 

— Ştiai că vine şi Dave Holman? a întrebat-o Edie. L-am 
întâlnit în hol. Voia să ia o cameră aici, dar când a aflat 
preţul era cât pe ce să facă infarct, aşa că s-a dus să caute 


alt hotel. 

Edie s-a oprit în mijlocul camerei şi s-a rotit, examinând 
încet interiorul extrem de elegant. 

— Sigur îţi poţi permite să stai aici? 

— Da, a liniştit-o Ali, amintindu-şi de dimineaţa petrecută 
cu avocaţii şi vestea că avea să moştenească o bună parte 
din averea considerabilă a lui Paul Grayson. De fapt, de 
acum înainte îi era mult mai la îndemână să locuiască 
acolo. A închis uşa dinspre coridor şi s-a întors spre mama 
ei. 

— la spune, cum stau lucrurile? a întrebat Edie Larson. Și 
cum te simţi? 

Din anumite motive, venind din partea lui Edie, acele 
două întrebări erau suficiente pentru a face o breşă în 
stăvilarul emoţional al lui Ali. Toate lacrimile pe care nu le 
vărsase la morgă - toate lacrimile pe care şi le reţinuse şi 
nu le vărsase în timpul vizitei la casa din Robert Lane - au 
potopit-o acum. Suspinând, s-a lăsat cuprinsă în braţe de 
mama ei, strânsă şi încurajată, în vreme ce Edie o bătea 
uşor pe un umăr şi îi spunea vorbe de alinare. 

— Uşurel, a murmurat Edie. O să fie în regulă. Vei vedea. 
la spune, ai mâncat de prânz? 

Această întrebare era atât de obişnuită din partea mamei 
sale, încât Ali s-a văzut nevoită să zâmbească printre 
lacrimi. Fiica ei putea fi o ucigaşă dementă, pe cale să fie 
azvârlită în temniţă, dar Edie era în stare să mute şi munţii 
ca să se asigure că Ali mâncase cum se cuvine. 

— Incă nu, a recunoscut Ah. 

Edie a ridicat valiza supradimensionată pe pat şi a 
desfăcut fermoarul. 

— Aşa, a zis. Să-mi atârn câteva lucruri în dulap şi să le 
strâng pe celelalte. După ce le ştiu în ordine, o să fiu în 
stare să gândesc mai bine. 

— După ce termini, poate coborâm. Să mâncăm ceva. 

— Proastă idee, a spus Edie. Cred că ar fi mai bine dacă 
am comanda ceva în cameră. 

— De ce? a întrebat Ali. 

— Pentru că prin hol mişunau o mulţime de oameni care 


mi s-au părut a fi din lumea presei. L-am întrebat pe unul 
dintre băieţii aceia din personalul hotelului, un uşier, cred, 
ce căutau toţi acei oameni acolo. Şi el mi-a zis că te 
aşteaptă pe tine. 

— Pe mine? a întrebat Ali. 

— Nu pe tine ca nume, i-a răspuns Edie. A zis că erau 
acolo pentru că se zvonise că în hotel se află „o persoană 
suspectă de crimă”. Şi că încearcă să o vadă pe acea 
persoană. Om fi noi în California, a adăugat Edie, dar cred 
că în Los Angeles există doar un suspect de crimă care să 
locuiască într-un hotel ca ăsta. 

Pe vremea când Ali lucra la redacţia de ştiri, una dintre 
reguli era ca numele suspecţilor să nu fie menţionate decât 
atunci când erau acuzaţi oficial de crimă. Dar asta nu avea 
cum să o ajute. Faţa ei apăruse pe ecranele televizoarelor 
seara trecută, când ea şi Victor plecaseră de la morgă. lar 
oamenii observaseră. Unii o recunoscuseră. Nu ştia cum de 
reuşiseră să descopere la ce hotel locuia. Probabil că cineva 
urmărise Lincolnul lui Victor după ce plecaseră din Robert 
Lane. Acum, ştiind că reporterii erau acolo, Ali se simţea 
asediată. 

— Cred că e o idee bună să apelăm la room service, a 
acceptat ea. 

Jumătate de oră mai târziu, a sunat pe telefonul mobil. 

— Cum de suportaţi traficul ăsta zi de zi? voia să ştie 
Dave Holman. Aici nu există doar o oră de vârf. Ora asta 
ţine toată ziua. 

— Unde eşti? l-a întrebat Ali. 

— Motel 6. E ceva mai pentru buzunarul meu decât 
hotelul în care stai. 

— Unde este? 

— Autostrada 101 şi altă autostradă, 1-210, cred. Partea 
bună este că de aici aş putea să ajung acolo cu metroul de 
suprafaţă. Oamenii care merg pe autostrăzile astea sunt 
ţicniţi. 

Ali venise la Los Angeles după ce trăise la New York. 
Zona cu metroul i se păruse diferită, dar nu întru totul 
străină. Dave venea din Sedona. Ali îşi dădea seama cât de 


neobişnuit i se părea Los Angelesul cuiva care trăise toată 
viaţa într-un orăşel din Arizona. 

— Stau la camera 703, a zis ea. Când ajungi la hotel, vino 
direct sus. Orice ar fi, să nu pronunţi numele meu. Mama 
spune că holul este înţesat de reporteri. S-ar putea ca 
vreunul dintre ei să tragă cu urechea. 

— Fără glumă, a răspuns Dave. Oi fi eu un ţărănoi aici, 
dar când am întâlnit-o pe Edie acum câtva timp în hol, şi eu 
am observat unul sau doi reporteri amestecați prin 
mulţime. 

— Atunci o să mâncăm de prânz în cameră, a spus Ali. 
Comandăm la room service. Tu ce vrei? 

— Un burger. Mai în sânge. Şi fără tofu! 

Ali a râs auzindu-l. 

— Bine, fără tofu. 

A telefonat la room service şi a comandat un burger 
pentru Dave şi supă cu tortilla pentru ea şi Edie. După cea 
pus receptorul în furcă, a observat că mama ei îi studiază 
imaginea reflectată de oglindă. 

— Ai întâlnit-o? a întrebat ea. 

— Pe cine? 

— Pe April Gaddis, a răspuns Edie. Logodnica lui Paul. 

— De unde ştii cum o cheamă? a întrebat Ali. 

Edie a băgat mâna într-o poşetă încăpătoare şi a scos 
nişte ziare. 

— M-am oprit să beau o cafea la benzinăria aceea de 
dinainte de Palm Springs, unde trag camioanele, şi am ales 
două ziare. Inainte de a ajunge aici, voiam să ştiu cu ce ne 
confruntăm. 

Edie a aşezat ziarele pe pupitru şi apoi a scos un carneţel 
cu arc, nou-nouţ. A deschis carneţelul la prima pagină, care 
era neatinsă. 

— Din câte ştiu, când lucrează la un caz de omucidere, 
Dave Holman ţine întotdeauna un jurnal, a precizat ea, 
punând mâna pe un pix. Cred că trebuie să procedăm la fel. 
O să scriu totul, ca să nu uităm niciun amănunt. Aşadar, 
spune-mi! Cum e April? 

In orice alte circumstanţe, Ali ar fi socotit caraghios 


modul foarte serios în care mama ei aborda problemele, 
dar în situaţia de faţă se vedea că ea nu glumeşte. 

După cum stătea cu pixul pe hârtie, era limpede că vrea 
răspunsuri. 

— Foarte tânără, foarte drăguță şi cât se poate de 
gravidă, a descris-o Ali în cele din urmă. 

— Şi trebuia să se mărite astăzi, a spus Edie. 

Ali a confirmat cu un gest din cap. 

— Ea este socotită suspectă în uciderea lui Paul? a vrut 
să ştie Edie. 

— Probabil că nu, a spus Ali. Nu ar avea motiv. Dacă 
divorţul ar fi fost pronunţat, iar ceremonia de nuntă ar fi 
avut loc, lucrurile ar fi stat altfel, dar după citirea 
testamentului de azi-dimineaţă eu am rămas soţia legală a 
lui Paul şi principala beneficiară. Dacă April ar fi vrut să-l 
lichideze, cu siguranţă că ar fi fost suficient de deşteaptă să 
aştepte până când se căsătoreau de drept. 

— E chiar atât de deşteaptă? a întrebat Edie. 

Ali s-a gândit la spusele Helgăi - despre faptul că April 
era îndeajuns de deşteaptă ca să apeleze la mila ei. 

— Cred că da, a răspuns. 

— Atunci, ce altă persoană ar avea motive? a întrebat 
Edie. Ataca problema în maniera ei obişnuită - în mod 
direct şi cu mult bun-simţ. Există posibilitatea ca în toată 
treaba asta să fie amestecat vreun bărbat? a adăugat ea. 
Dacă nu banii reprezintă factorul determinant, poate e 
vorba de altceva - gelozie, de pildă. Din câte am văzut eu 
la televizor, gelozia e un motiv bun. 

Ali se gândise la April Gaddis şi la Paul Grayson în primul 
rând ca la nişte persoane care o înşelau pe ea. 

Ideea că ei se puteau înşela unul pe celălalt nu-i trecuse 
niciodată prin minte. 

— Cred că e posibil, a zis Ali, cu îndoială în glas. 

Nu era întru totul convinsă. 

— Sigur că este, a spus Edie hotărâtă. Dacă Paul te înşela 
pe tine, însemna că o înşela şi pe ea. Ştii ce spune tatăl 
tău: Cine înşală o dată înşală mereu. De aceea, primul lucru 
pe care trebuie să-l facem e să aflăm tot ce se poate 


despre April Gaddis. 

— Trebuie să-l întreb pe Christopher despre asta, a zis 
Ali. Ea a aflat de April înaintea mea. E rudă cu un amic al 
lui. April a lucrat pentru Paul ca asistentă administrativă, 
dar nu ştiu ce a fost mai întâi: oul sau găina - adică slujba 
ori aventura. E posibil ca el s-o fi angajat ca să câştige 
suficient cât să se întreţină. În acest fel nu apărea niciun 
document care să fie o dovadă că el o plătea în altfel. 

— Corect, puţin nepotism prenupţial nu strică nimănui, a 
remarcat Edie. Deci, să-l întreb pe Christopher despre April. 

— Am cunoscut-o pe mama ei, a spus Ali. 

— Mama lui April? a întrebat Edie. Serios? 

— O cheamă Monique Ragsdale. A venit în Robert Lane 
azi-dimineaţă, ca să discute cu avocaţii. Susţine că are în 
vedere interesele copilului. Eu cred că mai curând vrea să- 
şi asigure propriul bine. A venit cu speranţa că vom fi de 
acord cu o hotărâre de divorţ post-mortem. 

— Doar nu poţi divorța de cineva după ce a murit, nu? 

— Helga nu este de aceeaşi părere, a spus Ali. 

S-a auzi o ciocănitură în uşă. Când Ali a deschis, 
căruciorul cu mâncare aştepta în coridor, iar lângă el se afla 
şi Dave Holman. Ea chiar simţea nevoia de a vedea statura 
lui militărească şi umerii laţi, astfel încât sosirea lui a 
bucurat-o. Trecând pe lângă chelner, l-a strâns pe Dave în 
braţe scurt, dar cu multă sinceritate. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, a spus. 

— Nu aş fi vrut să pierd asta, a răspuns el. 

În timp ce chelnerul punea masa în spaţiul rezervat, 
Dave s-a plimbat prin cameră. 

— Asta e ceva mai frumoasă decât a mea, a recunoscut 
el. La Motel 6 nu există serviciu la cameră, însă la mai puţin 
de un cvartal e un restaurant din lanţul Denny's, aşa că voi 
supravieţui. 

Apoi s-a uitat peste umărul lui Edie, la carneţel. 

— Încercam să-mi fac o idee privind persoanele implicate 
în caz, a explicat ea. 

— Bună treabă, a lăudat-o el. 

În timpul mesei, cei doi au continuat să o încolţească pe 


Ali cu întrebări, în vreme ce Edie lua notițe de zor. Ali şi-a 
amintit iar vorbele lui Victor: „Tot ce spui...” Insă cu 
siguranţă că ceea ce îi zicea mamei şi bunului ei prieten 
Dave nu avea cum să-i facă rău, nu? Mai ales că tot ce 
spunea era adevărat. 

Tocmai terminau masa, când a sunat telefonul. 

— Ted Grantham, a auzit Ali. Mi se pare puţin cam forţat, 
dar... 

— Despre ce este vorba? 

— April a telefonat cât eu şi Les luam prânzul, a zis el. Nu 
am preluat mesajul decât după ce am revenit la birou. A 
spus că are necazuri cu mama ei referitor la organizarea 
funeraliilor. Voia să discute cu tine şi să te întrebe dacă nu 
ai putea să te întorci acolo ca să stai de vorbă cu ea. 

— Sigur, a acceptat Ali. Aş fi încântată. 

— Încântată să ce? a întrebat-o Edie după ce Ali a 
încheiat convorbirea. 

— April ar vrea să merg acasă ca să discute despre 
organizarea funeraliilor. 

— Cu tine? a întrebat Dave. 

— Da. Cu mine. 

Ali începuse deja să-şi caute poşeta şi cheile. 

— Cum vine asta? s-a interesat Dave. 

— Are doar douăzeci şi cinci de ani şi nu ştie cum să 
rezolve toate amănuntele. 

— Dar n-ar trebui să o ajute mama ei în problema asta? a 
întrebat Eddie. 

— la stai puţin, a intervenit Dave. Prietena fostului tău 
soţ se ceartă cu mama ei despre felul în care vor decurge 
funeraliile lui Paul Grayson şi se aşteaptă ca tu să rezolvi 
asemenea probleme? Ceva e anapoda în toată treaba asta. 

— Nu ai cum să înţelegi. Nu ai cunoscut-o pe Monique 
Ragsdale. Eu, da. 

— Ba înţeleg, a replicat Dave. Mult prea bine. Nu te băga, 
Ali! Fugi, dar fugi, nu merge la pas, în direcţie opusă. 

Ali s-a uitat lung la Dave. Era un om foarte de treabă, dar 
habar nu avea ce înseamnă să porţi în pântece copilul cuiva 
care dispăruse din viaţa ta într-un mod atât de brutal. 


Indiferent cine ar fi fost April Gaddis sau al cui copil era cel 
din pântecele ei, în acea situaţie lui Ali îi era imposibil să 
aibă alt sentiment decât de compasiune faţă de ea. 

— April m-a rugat să o ajut. Şi vreau s-o fac. 

— Bine, a zis apăsat Edie. Dacă te duci acolo, mergem şi 
noi. 

Ali a telefonat la recepţie să se pregătească maşina. 

— Sunt Ali Reynolds, a adăugat ea, după ce i-a transmis 
numărul tichetului de parcare celui care se ocupa de 
aducerea maşinii. Mai sunt reporteri în hol care mă 
aşteaptă? 

— Da, a răspuns el. Regret, dar sunt. 

— Există posibilitatea să mă scoţi din clădire fără să fiu 
văzută? 

— Sigur. Aş putea veni sus ca să vă duc cu liftul de 
serviciu şi să vă scot prin spate, pe la bucătărie. 

— Şi eşti dispus să faci asta? 

— Desigur. 

Dave a clătinat din cap tot timpul cât au coborât cu liftul 
de serviciu şi a ridicat dezaprobator din sprâncene văzând 
ce bacşiş i-a dat Ali liftierului, dar stratagema a dat roade. 
Ali a răsuflat uşurată că în războaiele nervilor practicate de 
paparazzi bacşişul ei fusese suficient de generos ca să le 
permită ieşirea din hotel fără să dea nas în nas cu niciunul 
dintre reporterii agăţaţi de uşile din hol. 

Edie stătea pe bancheta din spate a maşinii, Ali a condus 
până pe dealul unde se afla Robert Lane. Poarta cu stâlpul 
smuls rămăsese deschisă, însă filmarea se încheiase. 
Uriaşele case pe roţi cu inscripţiile Sumo Sudoku nu mai 
erau acolo. Echipele de filmare îşi strânseseră aparatele şi 
se duseseră acasă. Când a ajuns la uşa de intrare, Ali a 
rămas surprinsă găsind-o întredeschisă. Biletul pe care 
scria NU DERANJAŢI dispăruse. A apăsat destul de lung pe 
butonul soneriei, dar nu i-a răspuns nimeni. 

Tot holul de intrare era plin de buchete de flori, mult mai 
multe decât mai devreme. 

— Alo! a strigat Ali. April! E cineva acasă? 

Niciun răspuns. 


Ali s-a aventurat în interiorul casei, urmată de Dave şi de 
Edie. La piciorul scării zăcea Monique Ragsdale. Dave s-a 
aplecat asupra femeii căzute la podea, iar Ali a chemat 
poliţia. 

— Mai respiră? a întrebat ea. 

— Foarte slab. 

— Urgenţele, s-a auzit vocea operatoarei. Ce aveţi de 
anunţat? 

— Avem pe cineva care a căzut, s-a trezit Ali ţipând în 
receptor. O femeie care a căzut de pe o scară. 

— Este conştientă? a întrebat operatoarea. 

— Nu! Abia respiră. Trimiteţi pe cineva. Grăbiţi-vă! 

— Echipajele sunt pe drum, a spus operatoarea. Vor 
ajunge curând la faţa locului. 

Nu suficient de curând. Nu suficient de curând, i se 
învârtea gândul prin minte. 

— Cum vă numiţi? 

— Ali, a răspuns ea. Alison Reynolds. 

— Rămâneţi în legătură cu mine, doamnă Reynolds. 
Echipajele de salvare sunt pe drum. 


8 


Ali a rămas în legătură cu operatoarele de la urgenţe, în 
vreme ce Dave se ocupa de Monique. Edie a fost trimisă 
către dormitoarele de la etaj pentru a aduce o pătură cu 
care să fie acoperită femeia. Cât a făcut asta, ea a cercetat 
şi restul casei, ca să afle dacă mai era cineva. 

— Nu e nimeni, a anunţat când s-a întors. Nici ţipenie. 

— Nici măcar bucătăreasa? a întrebat Ali. Te-ai uitat în 
bucătărie? 

— Peste tot, i-a răspuns Edie. Toată casa e pustie. 

Echipajele de urgenţă au sosit peste câteva minute. 

In timp ce oamenii se străduiau să o aşeze pe Monique 
pe o brancardă, Ali a descoperit un telefon mobil şi un inel 
cu chei zăcând pe podea. A ridicat telefonul şi a apăsat 
tasta de repetare a ultimului apel telefonic. Pe ecran a 
apărut „April Mobil”. 

— Unde o duceţi? l-a întrebat pe unul dintre oamenii din 
echipa de salvatori. 

— La Serviciul de urgenţe de la Cedars-Sinai, a răspuns 
omul. 

Ali a apăsat butonul de „convorbire” şi a rămas 
dezamăgită când, în loc să îi răspundă cineva, apelul ei a 
intrat direct pe căsuţa vocală a lui April. 

— April, a rostit Ali precipitată. Sunt Ali Reynolas. 
Telefonează-mi imediat ce primeşti acest mesaj. Mama ta a 
căzut pe scări. Cei de la urgenţe o duc la Cedars-Sinai. Ne 
putem întâlni acolo. 

După ce a terminat de rostit mesajul, Ali a băgat 
telefonul în buzunar. 

— Nu trebuia să-l atingi, a spus Dave. 

— De ce? a întrebat Ali. Trebuia să dau de April, ca s-o 
anunţ ce s-a întâmplat. 

— Dacă acesta a fost cumva locul unei crime, ai schimbat 
unele probe. 

— Locul unei crime? a repetat Ali. Ce înseamnă asta? 
Femeia a căzut pe scări. 


— După ce s-a certat cu fiica ei, a spus Dave. Artrebui să 
laşi telefonul unde l-ai găsit. 

Ali s-a uitat în jur, contemplând deranjul făcut de echipa 
de salvare. Locul faptei era modificat, bineînţeles, dar nu 
doar de ea. 

— Nu-l pun la loc, a insistat ea. l-am cerut lui April să-mi 
telefoneze la acest număr când primeşte mesajul. 

Dave i-a aruncat o privire exasperată, apoi s-a dus să îi 
întâmpine pe cei doi poliţişti în uniformă care sosiseră acolo 
în timp ce brancarda era dusă pe roţi către uşa principală a 
casei. 

Ali încă avea în mână cheile maşinii. Le-a îndesat în 
mâna mamei ei. 

— Eu merg la spital. Imediat ce Dave termină de discutat 
cu poliţiştii, voi doi puteţi veni la spital cu maşina mea. 

— Dar cum ajungem acolo? a ţinut Edie să ştie. 

— Nicio grijă, a spus Ali. Folosiţi GPS-ul. Tastaţi Cedars- 
Sinai şi o să vă arate cum să ajungeţi acolo. 

— Bine, dar... 

— Lasă asta, mamă. Am plecat. 

Până să ajungă afară, paramedicii închiseseră deja uşile 
din spate ale ambulanţei. Ştia că oricum nu se va permite 
să urce la bord, aşa că a căutat o altă soluţie. In acele 
momente, a văzut sosind la faţa locului un inspector de la 
pompieri. S-a rugat de şofer până a reuşit să-l convingă să 
o ducă până la spital. 

— Sunteţi rudă? a întrebat el. 

În gând, Ali a analizat legătura pe care o avea cu 
Monique Ragsdale: Mama iubitei soțului meu ucis. 

Asta ar fi sunat mai mult decât suspect, de aceea s-a 
mulţumit să zică doar da, fără să mai adauge nimic. 

Până să ajungă Ali la camera de urgenţe, Monique fusese 
dusă deja înăuntru pe brancardă, astfel că nu a mai apucat 
să o vadă. A pornit spre ghişeul registraturii şi apoi s-a 
oprit. Nici măcar nu avea rost să discute cu acei oameni. Nu 
ştia nimic - nici numărul de asigurări sociale, nici date 
referitoare la asigurări de viaţă. Declarând că este rudă, 
reuşise să beneficieze de o călătorie gratis până la spital, 


dar stratagema nu avea să ţină în faţa unei recepţionere cu 
ochi vigilenţi, al cărei scop principal în viaţă era să 
stabilească cine răspunde pentru autorizarea tratamentului 
salvator şi/sau cine va achita nota de plată. 

Apropiindu-se de unul dintre scaunele neocupate din 
sală, Ali a scos telefonul lui Monique din buzunar şi a tastat 
din nou butonul de reapelare. April nu i-a răspuns nici 
acum. 

Unde dracu eşti? s-a întrebat Ali, enervată. De ce nu 
răspunzi? 

Încetul cu încetul, imaginile, sunetele şi, mai mult, 
mirosurile sălii de aşteptare au cotropit-o. Fusese 
însărcinată în toată perioada cât Dean suferise. În timp ce 
el lupta contra cancerului, ea luptase cu greaţa de 
dimineaţă, stând în camera de urgenţe sau în săli de 
aşteptare din spitale, ţinând mereu pregătită o pungă în 
care să verse. Prezenţa ei acolo îi aducea în minte toate 
amintirile acelea cu o limpezime îngrozitoare. 

In jurul ei, oamenii din cameră stăteau ghemuiţi, învăluiţi 
în propriile suferinţe. O femeie în vârstă, aflată într-un 
scaun cu rotile şi cu mască de oxigen, zăcea cu ochii 
închişi, în vreme ce bătrânul aşezat alături de ea o bătea 
mereu cu delicateţe peste mână. La câţiva paşi de Ali, un 
copil ce abia începuse să meargă plângea sfâşietor, iar 
tânăra lui mamă, vorbind în spaniolă, încerca zadarnic să-l 
aline. Apoi, pe neaşteptate, urletele de suferinţă s-au 
transformat într-un spasm de vomă explozivă. 

Ali ştia că stările de vomă ori sângerările erau cheia 
pentru a te bucura de atenţia celor de la urgenţe, şi cazul 
de faţă nu a constituit o excepţie. Din spatele unei intrări 
acoperite cu o perdea s-a ivit o asistentă care i-a luat pe 
copilaşul bolnav şi pe mamă, după care a dispărut din nou. 
In mai puţin de un minut, o femeie de serviciu, purtând 
mănuşi şi mască pe faţă, a sosit în sala de aşteptare pentru 
a curăța podeaua. In acest timp, o femeie gravidă, tot de 
origine hispanică, a intrat în sală pe propriile picioare. 
Ajunsă la ghişeul recepţiei, a fost cuprinsă de o contracție 
care a făcut-o să îngenuncheze. Cineva a înşfăcat un scaun 


cu rotile aflat în apropiere şi a transportat-o imediat de 
acolo. 

Vii şi muribunzi, a gândit Ali. Care vin şi pleacă. Asta e 
viața de spital. 

A încercat din nou numărul lui April, cu acelaşi rezultat, 
apoi a închis ochii şi s-a străduit să se izoleze de toate; a 
încercat să alunge totul. Însă nu a reuşit. Revenise la 
Chicago, pierdută în acea perioadă îngrozitoare din urmă cu 
peste douăzeci de ani. Înapoi la versiunea ei de iad. 

— Doamnă Reynolds! o voce de departe i-a tulburat 
reveria. Doamna Alison Reynolds. Vreţi să veniţi la ghişeul 
registraturii? 

Imediat ce s-a ridicat pentru a răspunde chemării, a auzit 
un telefon sunând. Nu era sunetul telefonului personal, 
astfel că în prima clipă nu şi-a dat seama că apelul era 
pentru ea. Apoi, continuând să sune, telefonul lui Monique a 
început să şi vibreze. 

— Mamă? a întrebat April. 

— Nu e mama ta, a zis Ali. Sunt eu, Ali. Unde eşti? Ai 
primit mesajul meu? 

— M-am dus să mă plimb cu maşina. Trebuia să evadez o 
vreme. Simţeam că mă strivesc zidurile. Nu mai suportam 
să rămân în casa aceea nicio clipă. Dar ce caută telefonul 
mamei mele la tine? Am văzut că ea m-a sunat de trei ori. 
Nu m-am deranjat să ascult mesajele. Nu văd rostul. 
Intotdeauna mă pisează în legătură cu ceva, repetând la 
nesfârşit aceleaşi lucruri. 

— Mesajele nu erau de la mama ta, a zis Ali pe un ton 
ferm. Sunt de la mine, April, până la ultimul. Mama ta e 
rănită grav. E la urgenţă, la Cedars-Sinai. Trebuie să ajungi 
acolo cât de repede poţi. Unde eşti acum? 

— Rănită? Cum adică, rănită? 

— A căzut pe scară, acasă. Cred că s-a lovit la cap, ori în 
cădere, ori când a ajuns jos, pe pardoseala cu dale. 

A urmat o pauză - o pauză lungă. 

— Şi cum e, rău? a întrebat April. 

— Nu ştiu cât de grav e, i-a răspuns Ali. Cum nu sunt 
rudă de sânge, cei din spital nu vor să-mi spună nimic. 


Ali ajunsese în acest timp la ghişeul registraturii, unde o 
femeie aşezată la computer s-a uitat pătrunzător şi 
nerăbdătoare la ea, aşteptând să termine convorbirea 
telefonică. 

— Dumneavoastră aţi adus-o pe doamna Ragsdale? a 
întrebat-o  recepţionera. Avem nevoie de anumite 
informaţii. 

Ali a întins telefonul în direcţia femeii. 

— Nu are rost să discutaţi cu mine, pentru că nu ştiu 
nimic. V-o dau la telefon pe April Gaddis, fiica lui Monique 
Ragsdale, a adăugat ea. Ea trebuie să vă dea informaţiile 
necesare. 

Recepţionera a luat telefonul şi l-a predat aceleiaşi 
asistente care venise să-l ia pe copilaşul ce vărsase mai 
devreme. Cam în acelaşi timp, doi poliţişti în uniformă - un 
bărbat şi o femeie - au pătruns în sala de aşteptare de la 
urgenţe. Ali i-a recunoscut imediat. Erau aceiaşi poliţişti 
prin dreptul cărora ieşise val-vârtej din casa de pe Robert 
Lane când dorea să fie luată în salvare până la spital. Din 
nefericire, alţi trei oameni îi urmăriseră pe poliţişti. Dintre 
ei, unul avea un aparat foto, altul un aparat de filmare. 
Reporterii se aflau încă la vânătoare, iar aceştia trei 
avuseseră noroc. 

Ofițerii au descoperit-o pe Ali stând în apropiere de 
ghişeul registraturii şi s-au grăbit să ajungă la ea. 

— Doamna Reynolds? a întrebat-o poliţista. Am putea sta 
puţin de vorbă, vă rog? 

Agitaţia produsă de sosirea poliţiştilor şi a celor cu 
aparate de filmat şi foto i-a făcut pe toţi cei aflaţi în sala de 
aşteptare să îşi îndrepte curioşi capetele în direcţia lui Ali. 
În sală s-a lăsat o linişte mormântală, pentru că toată 
lumea ciulea urechile să audă răspunsul ei. 

— Da, desigur, a răspuns ea. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Sunt poliţista Oliveras. Am înţeles că sunteţi persoana 
care a găsit-o pe doamna Ragsdale la baza scării, da? a zis 
ea. 

— Da, a răspuns Ali. Exact. 

— Ne puteţi spune de ce vă aflaţi acolo? 


Întrebarea venise din partea partenerului lui Oliveras, un 
anume Dale Ramsay. 

— Monique... adică fiica doamnei Ragsdale, April Gaddis, 
mi-a transmis un mesaj, rugându-mă să mă duc acolo - la 
conac. April mi-a spus că avea nevoie de ajutorul meu. 

— În ce privinţă? a întrebat Ramsay. 

— Pentru organizarea funeraliilor, a explicat Ali, apoi s-a 
oprit şi şi-a plimbat privirea prin sală. Urechile tuturor 
păreau îndreptate în direcţia ei. E destul de complicat să vă 
explic, a adăugat ea. 

Ofiţerul Oliveras nu a zâmbit. 

— Probabil că ar fi preferabil să ne explicaţi într-un loc 
mai ferit, a propus ea. Maşina noastră este afară. 

Ideea de a sta închisă într-un vehicul cu alţi doi poliţişti 
curioşi nu o atrăgea câtuşi de puţin, mai ales că reporterii 
aceia erau pregătiţi să reţină pe peliculă orice amănunt. 

— Nu, a refuzat ea grăbită. E bine şi aici. Eu stăteam 
acolo, în colţ. Poate vorbim aici. 

l-a condus pe cei doi poliţişti spre zona unde mirosul 
pătrunzător de vomă, prost mascat de cel al soluţiei de 
curăţare, încă plutea în aer. Poliţista Oliveras a urmat-o pe 
Ali, iar Ramsay s-a întors către reporteri. 

— Gata, bufonilor! De ajuns! Ştergeţi-o naibii de aici. Nu 
vedeţi că sunt oameni bolnavi? Îi deranjaţi. 

— Deci, a zis Oliveras către Ali. Ni s-a dat de înţeles că 
locul unde s-a petrecut acest incident, casa de pe Robert 
Lane, vă aparţine, da? ` 

— Aşa s-ar părea, a răspuns Ali. Insă totul este destul de 
neclar deocamdată. Cum să zic, soţul meu a murit acum 
două nopţi. Întrucât divorțul nostru nu s-a pronunţat şi cum 
el nu a apucat să-şi modifice testamentul, casa îmi revine 
mie, evident. 

— lar doamna Ragsdale este mama miresei alese de 
fostul dumneavoastră soţ? 

— Da, a spus Ali. Aşa este. 

— Şi o cunoaşteţi? 

— Ne-am cunoscut, a recunoscut Ali. Abia în dimineaţa 
asta. Am participat la o şedinţă care s-a desfăşurat în casă 


- o discuţie cu avocaţii noştri. 

— Unde aţi discutat situaţia testamentului - prin care 
soţul v-a lăsat dumneavoastră totul, şi nimic fiicei doamnei 
Ragsdale, mama copilului soţului? 

— Da, a spus Ali, deşi răspunsul ei a rămas aproape 
inaudibil. Îi venea greu să vorbească, mai ales când în 
minte îi răsunau cuvintele rostite de Victor Angeleri: „Care 
cuvânt din expresia «orice declari poate fi folosit împotriva 
ta» nu-ţi este clar?” 

— N-ar trebui să am un avocat cu mine când răspund la 
aceste întrebări? a întrebat ea. 

Poliţista Oliveras s-a întunecat la faţă. 

— Depinde de dumneavoastră, a spus. Dacă socotiți că 
aveţi nevoie de avocat, nu e nicio problemă, însă în aceste 
momente încercăm să ştim cine a fost la adresă în această 
dimineaţă şi în ce scop. 

— Ne-am strâns acolo pentru citirea testamentului, a 
răspuns Ali după o scurtă pauză. Am fost acolo alături de 
April Gaddis, logodnica soţului meu; plus patru avocaţi. Ba 
nu, staţi puţin. De fapt, au fost cinci avocaţi, dacă îl socotim 
şi pe cel al doamnei Ragsdale. 

Ali a precizat numele fiecăruia dintre avocaţi, iar Oliveras 
le-a notat într-un carneţel. 

— Spuneţi că acesta din urmă, domnul Anderson, este 
avocatul doamnei Ragsdale? a întrebat Oliveras. De ce 
avea nevoie de avocat? Era menţionată în testament? 

Lui Ali nu s-a părut înţelept să aducă vorba de 
posibilitatea unui divorţ post-mortem. Asta nu însemna 
neapărat că minţea. 

— Nu, a răspuns ea. Din câte se pare, domnul Anderson a 
fost prezent acolo ca sa apere drepturile copilului nenăscut. 
Eu am înţeles totuşi că, indiferent dacă această copilă este 
sau nu menţionată în testament, ea va beneficia de el. 

— Copilul? a întrebat Oliveras. 

Ali a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Ştiţi deci că acest copil va fi fată? 

— Da. 

Ramsay a oftat şi a clătinat din cap nerăbdător, ca şi cum 


toate acele amănunte matrimoniale îl plictiseau de moarte. 

— Dacă dumneavoastră şi doamna Ragsdale v-aţi 
cunoscut în această dimineaţă, se poate presupune că nu 
aveaţi nimic de împărţit cu ea. 

— Nu. Absolut nimic. 

— A mai fost cineva acolo? 

Ali a făcut toate eforturile să şi-i amintească pe toţi - 
bucătăreasa; Jesus, grădinarul; Tracy McLaughlin şi oamenii 
de la Sumo Sudoku, împreună cu persoanele din echipa de 
filmare. Dintre aceştia, singurul nume pe care îl cunoştea 
era cel al reporterei, Sandy Quijada. 

— In regulă până aici, a spus Oliveras. Spuneţi-mi din nou 
de ce v-aţi întors acolo în această după-amiază. 

— April m-a sunat şi m-a chemat. De fapt, mai curând, a 
sunat la biroul lui Ted Grantham şi a lăsat un mesaj prin 
care mă ruga să mă duc acolo ca să o ajut să facă 
aranjamentele pentru înmormântare. 

— Înmormântarea fostului soţ? 

— Da. 

— Cred că aveţi o relaţie foarte cordială cu logodnica 
soţului, a remarcat Oliveras. Eu socotesc că ar fi trebuit să 
ceară altcuiva ajutor pentru aşa ceva - mamei ei, de 
exemplu. 

Exact asta remarcase şi Dave când o prevenise pe Ali să 
nu se amestece. Şi, aşa cum anticipase el, lucrurile 
căpătaseră o întorsătură foarte neplăcută. 

In acel moment, April a apărut ca o furtună pe uşile cu 
deschidere automată. Avea ochii dilataţi şi pielea de o 
paloare cadaverică. Gâfâind, s-a apropiat în fugă de 
recepţionera care, după doar câteva cuvinte murmurate, a 
chemat-o imediat pe asistenta care încă ţinea în mână 
telefonul mobil al lui Monique. Fără alte formalităţi, femeia 
i-a predat telefonul lui April, iar apoi a condus-o pe uşa cu 
perdea, către sălile de tratament. 

De cealaltă parte a sălii de aşteptare a început să plângă 
un alt copil. A sosit şi o ambulanţă, cu sirenele urlând, din 
care a fost coborâtă o altă brancardă, însoţită de câteva 
rude întristate. Insă Ali nu a acordat nicio atenţie celor ce 


se petreceau. Ştia şi fără să se spună că starea lui Monique 
Ragsdale era cel puţin gravă. Rudelor li se permitea să 
treacă atât de rapid de cerberii de la uşa urgenţelor doar în 
cazul în care într-un salon aflat dincolo de uşa cu perdea 
viaţa cuiva atârna de un fir de aţă. 

— Aşa cred, a spus Ali nesigură. Probabil că se simţea 
copleşită. Apropo, aceea a fost April - femeia care a fost 
condusă adineauri spre saloanele de tratament. 

Cu toate acestea, Oliveras nu manifesta niciun interes 
faţă de April. A rămas concentrată asupra lui Ali, asta până 
în momentul când la uşa principală s-a iscat din nou 
agitaţie. Spre imensa uşurare a lui Ali, Victor Angeleri a 
năvălit în sala de aşteptare şi s-a oprit chiar lângă uşă. Cu o 
răsucire graţioasă care părea imposibilă pentru cineva de 
statura lui, el a scanat dintr-o privire întreaga încăpere, 
apoi a pornit cu paşi mari şi apăsaţi spre colţul unde Ali 
stătea ghemuită alături de cei doi poliţişti. 

— Ce se petrece aici? a cerut să ştie Victor Angeleri. 

Încă o dată, captivat cu totul, publicul aflat întâmplător în 
sala de aşteptare de la urgenţă a făcut linişte. 

— Cum ai ajuns aici? a vrut Ali să ştie. Cine te-a anunţat? 

— Nu are nicio importanţă. Întrebarea este: ce caută aici 
aceşti doi poliţişti? Ce fel de întrebări îţi pun şi, în primul 
rând, ţi-au citit drepturile? 

— Presupun că sunteţi avocatul doamnei Reynolds, a 
făcut polițistul Ramsay. 

Cei doi bărbaţi erau la fel de înalţi, dar Victor îl depăşea 
ca greutate cu cel puţin o treime. 

— Da, sunt avocatul ei, a replicat Victor pe un ton apăsat. 
Şi până nu mă consult cu clienta mea, această discuţie se 
încheie. 

De undeva s-a aprins flash-ul unui aparat de fotografiat. 
Ali nu avea nicio îndoială că fiecare cuvânt al discuţiei se 
înregistrase pentru posteritate - ori, mai probabil, pentru 
emisiunile de ştiri din acea seară. 

Pe uşile urgenţei au pătruns în goană şi Edie Larson şi 
Dave Holman. 

— Îmi cer scuze că ne-a trebuit atâta ca să ajungem aici, 


a spus Edie. Nu am reuşit să mă prind cum funcţionează 
GPS-ul ăla. 

Vederea chipului mamei ei răspundea măcar uneia dintre 
întrebările care o frământau pe Ali. Fără îndoială că Edie 
Larson fusese cea care îl chemase pe Victor Angeleri. În 
alte condiţii, Ali ar fi reacţionat urât în faţa unui asemenea 
amestec din partea unui părinte de-al ei. De această dată, 
însă, îi era de-a dreptul recunoscătoare. 

Nesigură pe picioare, April a apărut de după uşa cu 
perdea şi a revenit în sala de aşteptare. Părea derutată şi 
incapabilă să priceapă ceva. Cerându-şi scuze, Ali s-a 
apropiat grăbită de ea. 

— Te simţi bine? 

— O duc la sala de operaţie, a articulat April cu greu. 
Doctorul a spus că s-a lovit la cap. Se umflă creierul. Dacă 
nu micşorează presiunea, ar putea muri. 

Spunând acestea, April şi-a lăsat capul pe umărul lui Ali şi 
a început să plângă. 

— Cum de mi se întâmplă şi asta, după atâtea altele? a 
zis ea printre suspine. Nu-mi vine să cred! 

— Ea este doamna Gaddis? a întrebat polițistul Ramsay, 
apropiindu-se de ele. 

Ali l-a țintuit cu privirea. 

— Da, i-a zis, dar, după cum vezi, nu e momentul potrivit 
să stai de vorbă cu ea. April, ce vrei să faci? Te duci la sala 
de aşteptare din secţia de chirurgie? Ori acasă? Ce anume? 

— Operația va dura ore întregi, a reuşit să spună April. 
Cred că ar fi bine să mă duc acasă. 

— Nu puteţi merge acasă, a intervenit polițistul Ramsay. 
Acolo este scena unei infracţiuni. 

— Scena unei infracţiuni? a repetat April. Casa mea e 
locul unei crime? Ce vorbeşti, domnule? 

— Una dintre echipele noastre de criminalişti se află 
acolo chiar în aceste momente. Credem că probabil mama 
dumneavoastră a fost victima unei tentative de omor. 

— Dar mi s-a spus că a căzut pe scară, a ripostat April. 

— S-ar putea să fi fost împinsă. Până nu terminăm 
investigația, casa este închisă şi nimeni nu are voie să 


între. 

— Şi atunci eu ce fac? s-a văicărit April. Unde să mă duc? 

— Ali, telefonează la hotelul tău, a intervenit Victor pe un 
ton poruncitor, preluând comanda. Vezi dacă au vreo 
cameră disponibilă pentru ea. 

Apoi s-a îndreptat spre polițistul Ramsay. 

— Cât priveşte interogarea doamnei Gaddis, acest lucru 
trebuie să înceteze imediat. În situaţia ei, nu poate fi 
interogată. E însărcinată, logodnicul ei a fost ucis, iar mama 
sa urmează să suporte o intervenţie chirurgicală. Amice, 
dacă îi adresezi chiar şi o singură întrebare, vă acuz pe tine 
şi pe partenera ta de brutalitate poliţienească atât de 
repede, că o să ameţeşti. 

Ofiţerul de poliţie a dat să riposteze, dar Oliveras l-a 
redus la tăcere doar clătinând din cap cu hotărâre. 

— Bine, a zis ea. Vom discuta mai târziu cu ea. Daţi 
telefonul acela şi spuneţi-ne unde o putem găsi. 

La scurtă vreme după aceea, poliţiştii au dispărut. Odată 
cu plecarea lor, a dispărut în mare măsură şi aerul dramatic 
din sala de aşteptare. Deşi au mai rămas atenţi o vreme, 
ceilalţi ocupanţi ai încăperii au revenit la problemele lor mai 
presante, ce ţineau de suferinţele trupeşti. 

Ali şi ceilalţi au intrat în hotel cam în acelaşi fel în care 
plecaseră cu câteva ore mai devreme - pe uşa din spate şi, 
cu ajutorul liftierului, au urcat folosind liftul de serviciu. O 
oră mai târziu, April era înfăşurată într-un halat gros şi 
aşezată comod într-un pat din dormitorul întunecat al unui 
apartament de două camere - singurul loc de cazare rămas 
liber la acel etaj pe acelaşi coridor pe care se afla şi camera 
pe care Ali o împărțea cu mama ei. Imediat ce April a fost 
instalată, Ali s-a dus în living şi a închis uşa dormitorului. 

— Doarme? a întrebat Victor. 

— Se odihneşte. Nu doarme. A cerut să fiu sunată eu de 
cei de la spital după ce mama ei ajunge în salon. Apoi o 
vom duce înapoi la spital. 

Victor Angeleri stătea la biroul aflat într-un colţ şi se uita 
la telefon, cu o expresie posomorâtă pe faţă. A dat din cap 
cu un aer absent. 


— Ai vorbit cu cineva la telefon? a întrebat Ali. 

El a dat din nou din cap. 

— Ai aflat de ce ţin atât de mult poliţiştii aceia să stea de 
vorbă cu mine? 

— Din nefericire, da. Cineva a divulgat conţinutul 
testamentului lui Grayson presei, a răspuns Victor. Asta 
înseamnă că acum toată lumea ştie că, în ciuda 
problemelor din căsnicia ta, ai rămas beneficiara averii. In 
ceea ce priveşte publicul, asta te face suspecta principală 
în uciderea lui Paul Grayson. lar poliţiştii vor acţiona 
gândind pe aceeaşi lungime de undă. Cred că vom auzi 
foarte curând de detectivii Sims şi Taylor. 

— Dar cum de au ajuns publice informaţiile privitoare la 
testament? a întrebat Ali. Testamentul nu a fost înregistrat 
la tribunal, deci nu este o chestiune de domeniu public. 
Cine a divulgat conţinutul lui? 

— Bună întrebare. Pesemne că vreunul dintre foştii mei 
colegi prezenţi la întâlnirea de azi-dimineaţă. Cred că aş 
putea emite o bănuială privind vinovatul. 

— Dar nu e ilegal ce a făcut? Asta nu încalcă relaţia 
avocat-client? 

— Bineînţeles că da, a răspuns Victor. Şi imediat ce o să 
identific cine se face vinovat, fii sigură că o să-l strâng cu 
uşa, dar deocamdată trebuie să ne pregătim să facem faţă 
consecinţelor acestor dezvăluiri şi faptului că acum ai 
deveni suspectă în două incidente, nu doar într-unul. 

— Două? s-a mirat Ali. 

— O omucidere şi o tentativă de omor. 

— Deci acum se presupune că sunt vinovată pentru ceea 
ce s-a întâmplat lui Monique Ragsdale? Cum aşa? Abia dacă 
o cunosc pe femeia asta. 

— Prin faptul că azi-dimineaţă a apărut împreună cu 
ameţitul acela de avocat, specialist, cică, în divorţuri post- 
mortem, Monique Ragsdale aproape că ţi-a declarat război. 
Cu siguranţă că aşa vor părea lucrurile - ca şi cum voi două 
aţi fi avut un soi de dispută, îmi dau seama exact cum se 
va desfăşura totul în instanţă, ca o luptă între David şi 
Goliat. Monique va fi descrisă drept o persoană 


înţelegătoare, altruistă, care a încercat să protejeze 
bunăstarea fiicei şi a copilului ei nenăscut. lar tu vei fi 
înfăţişată ca o fostă soţie lacomă, care îşi apără teritoriul şi 
portofelul, încercând s-o scoată din scenă pe bunicuţa care 
te deranjează. 

— Dar Monique a căzut pe trepte, a protestat Ali. Nu a 
fost vina mea. 

— Dar dacă a fost împinsă? a ripostat Victor. Ştiu cum 
gândesc poliţiştii. Eşti deja în vizorul lor ca suspectă pentru 
moartea lui Paul. Vor acţiona pornind de la premisa că dacă 
te-ai priceput să duci la capăt un omor, eşti în stare să îl 
încerci şi pe al doilea. 

— Dar am un alibi inatacabil, a obiectat Ali. Am plecat de 
acasă la aceeaşi oră cu tine. Tu şi Helga m-aţi adus la hotel. 
Am stat în cameră toată după-amiaza, întâi cu mama, iar 
apoi cu Dave Holman. Cum aş putea fi acuzată de ceva? 

Victor a ridicat din umeri. 

— Poliţiştii au stabilit deja că în ceea ce s-a întâmplat 
soţului tău au fost implicate două persoane. Dacă ai avut 
un complice în primul caz, e posibil să fi avut unul şi în 
situaţia de faţă. 

— Dar nu am făcut-o eu, a insistat Ali. Eu, mama şi Dave 
am mers împreună în Robert Lane. Atunci am descoperit-o 
pe Monique. 

— Ştii câţi oameni care „descoperă” cadavre sfârşesc 
prin a fi dovediţi ca făptaşi? a întrebat-o Victor. Şi mai 
spune-mi ceva. Dacă te-ai dus acolo şi nu era nimeni acasă, 
cum ai intrat? 

— Pe uşa principală. Am sunat la sonerie, dar n-a răspuns 
nimeni. Apoi, pentru că uşa era descuiată, am intrat. 

— Nu ţi s-a părut ciudat că uşa era lăsată deschisă? 

— În momentele acelea nu m-am gândit la asta, pentru 
că eram convinsă că April era acasă. După câţi oameni am 
văzut la filmările acelea, îmi închipui că pe acolo a fost un 
adevărat du-te-vino toată ziua. 

— Mai ai cheile casei? 

— Probabil, a răspuns Ali. Trebuie să fie pe undeva prin 
casă, în Sedona, dar sigur nu le-am luat cu mine încoace, şi 


am îndoieli că s-ar fi potrivit. Cred că Paul a schimbat 
încuietorile imediat ce am părăsit domiciliul conjugal. Eu 
aşa aş fi procedat. 

— Bine, a zis Victor. Acum povesteşte-mi cum e cu 
telefonul. 

— Care telefon? a întrebat Ali. 

— Hai, lasă! Nu te preface că nu pricepi. Telefonul mobil 
al lui Monique - cel pe care l-ai ridicat de la locul 
incidentului. Asta se numeşte sustragere de probe. Când 
vor afla asta - dacă vor reuşi să o facă -, vor înnebuni. 

— Cei de la salvare o pregăteau pe Monique pentru a fi 
transportată la spital când am observat telefonul zăcând 
acolo, pe podea, a explicat Ali. Deja ştiam că April nu era în 
casă. Trebuia să dau de ea, ca să o anunţ ce se petrecuse. 
Eram convinsă că numărul ei de telefon se găsea în 
memoria mobilului, şi am avut dreptate. Cum aş fi putut să 
o găsesc, dacă nu aşa? 

— Puteai să-l suni pe Ted Grantham, a zis Victor. Dar nu 
ai procedat astfel. Deocamdată, poliţiştii nu au băgat de 
seamă aspectul cu telefonul. Dacă vor constata că tu l-ai 
luat de acolo, atunci va trebui să decidem cum procedăm. 
Aşa, care e treaba cu Dave Holman? 

— Ce e cu el? 

— Sunteţi împreună, sau care e treaba? 

— Dave e bun prieten cu părinţii mei şi amic al meu - 
lucrează ca detectiv la brigada omucideri din comitatul 
Yavapai, Arizona. Dar nu suntem împreună. 

— Şi ce caută aici? 

— A venit tocmai de la Lake Havasu ca să-mi dea o mână 
de ajutor. 

— Ar fi bine să plece acasă, a cerut Victor, fără multe 
menajamente. La fel şi mama ta. Am propria echipă de 
investigaţie care lucrează în acest caz. Sub nicio formă nu 
am nevoie de o adunătură de oameni - amatori sau chiar 
profesionişti - care să se amestece în afacerea asta şi să 
tulbure apele. Prezenţa mamei tale şi a lui Dave mai mult 
încurcă lucrurile decât ajută la rezolvarea lor. Orice le spui 
lor va deveni pradă uşoară pentru detectivii care se ocupă 


de anchetă în oricare dintre aceste două cazuri. Ei îi vor 
întreba pe Dave sau pe mama ta ce ai spus tu şi vor ajunge 
să li se ceară să răspundă sincer. De aceea, nu trebuie să 
te confesezi lor - chiar deloc. Ai înţeles? 

— E prea târziu, a bâiguit Ali pe un ton plângăreţ. Am 
făcut-o deja. 

Şi, pentru prima oară de când începuse totul, îi era cu 
adevărat teamă. 


9 


În cele din urmă, Victor plecase. Multă vreme după 
aceea, Ali a rămăsese singură în livingul apartamentului 
ocupat de April, analizând situaţia. Ce se întâmpla dacă 
Monique Ragsdale nu supravieţuia operaţiei? Ali devenea 
suspectă şi în cazul morţii ei? Erau poliţiştii capabili să 
transforme simpla ameninţare lansată de Monique în 
legătură cu deschiderea unei acţiuni în instanţă într-un 
motiv pentru comiterea unei crime? 

Din câte văzuse Ali, căderea lui Monique părea un 
accident, dar oare aşa stăteau lucrurile în realitate? Şi, 
dacă tot venise vorba de accidente, cum putea fi 
interpretată căderea acelei pietre de Sumo Sudoku, pornită 
în zbor în direcţia lui Ali? Şi acel incident părea să nu fie 
decât o eroare provocată de supraîncărcarea roabei, dar 
dacă lucrurile nu stăteau chiar aşa? 

Alungând acel gând supărător, Ali a hotărât să vadă cât 
de multe elemente ale întregii poveştii ajunseseră la 
cunoştinţa reporterilor de ştiri. In loc să pornească 
televizorul, ca să n-o trezească pe April, a procedat la fel ca 
în lunile de când plecase din Los Angeles, departe de fosta 
ei slujbă şi de căsnicia ei ce se scufunda: a apelat la 
computer şi la blogul ei, dar şi la sprijinul cititorilor de pe 
cutlooseblog.com, care o ajutaseră să traverseze perioade 
grele ale vieţii. 


Dragă Ali, cred că ar trebui să-ți spun dragă Babe, 
când te-au dat afară din televiziune cu multe luni în 
urmă, am fost convinsă că te vei întoarce pe ecran 
aici, în L.A. Numai că nu aş fi crezut niciodată că se va 
întâmpla în acest fel. 

Am văzut ce s-a arătat la ştiri seara trecută, când ai 
plecat de la morga din Indio. Femeia aceea cu care te- 
au înlocuit citea ştirea cu un aer tare afectat. Imi 
venea să o plesnesc. Nu a zis nimic clar şi nici nu ţi-a 
menționat numele ca să spună limpede că eşti 


suspectă pentru ceea ce s-a întâmplat fostului tău sot, 
dar oamenii şi-au dat seama despre cine era vorba. 
Te-am recunoscut şi eu, deşi nu erai machiată şi aşa 
mai departe. Şi tipul acela masiv, Victor, era acolo cu 
tine. Oricine urmăreşte cazurile de crimă din sudul 
Californiei ştie la ce e bun acest om. De ce ai nevoie 
de un avocat renumit ca apărător dacă nici măcar nu 
eşti acuzată de ceva? 

Eu încerc să spun că mulţi dintre noi am rămas 
susținătorii tăi sinceri, care consideră că eşti trădată. 

Din nou. De aceea, fii tare. Află că lumea - persoane 
pe care nici măcar nu le cunoşti - se roagă pentru tine 
în fiecare zi. Eu sunt una dintre ele. 

CRYSTAL RYAN, SHERMAN OAKS, CA 


Nu a postat mesajul primit de la Crystal, dar dorind să îi 
dea un răspuns - ceva care să nu o vâre în bucluc cu Victor 
Angeleri —, Ali a scris un răspuns simplu, prin care nu 
declara nimic, însă mulțumea pe toată lumea. 


Dragă Crystal, 
Iti mulțumesc pentru sprijin. 
ALI REYNOLDS 


Dragă Babe, 

L-ai sunat pe nepotul meu? Din câte se afirmă la 
ştiri, cred că aşa ar trebui să procedezi. Am impresia 
că lucrurile se complică dintr-o clipă în alta. 

VELMA T DIN LAGUNA 


Da, a gândit Ali. Lucrurile se complică. Nu, nu l-am sunat 
pe nepotul tău şi probabil că nici n-o voi face. 

l-a transmis Velmei acelaşi mesaj ca şi lui Crystal. Era 
singurul lucru pe care îl putea face în acele momente - să 
răspundă, dar să nu se angajeze în comentarii. Trebuia să 
nu sară deloc în ochi. 


Dragă doamnă Reynolds, 


După cele ce ţi s-au întâmplat, nu pot crede că îi vei 
face acelaşi lucru şi unchiului meu. Ar trebui să-ți fie 
ruşine. 

ANDREA MORALES 


Ali a examinat îndelung acel mesaj. Nu avea habar cine 
era Andrea Morales, cu atât mai puţin cine ar fi putut să fie 
unchiul ei ori ce anume i-ar fi putut face Ali acestuia. In cele 
din urmă, a simţit că se cuvenea să se apere transmițând 
un răspuns. 


Dragă Andrea, Îmi pare rău, dar nu am idee cine 
este unchiul tău ori ce rău socoteşti că i-am făcut. 
Dacă este vorba de ceva pentru care ar trebui să-mi 
cer scuze, te rog să mă înştiințezi. Aş aprecia mult 
dacă mi-ai putea oferi câteva informații suplimentare 
care să-mi îngăduie să aflu mai multe despre această 
situație. _ 

Iti multumesc. 
ALISON REYNOLDS 


Următorul mesaj, nesemnat, era şi mai tulburător. 


Hm. Să mă exprim direct. Cel care trebuia să devină 
fostul tău soț a murit pe neaşteptate, fără a apuca să 
scape de tine, îndepărtându-se de acea micuță 
legătură de aur care obligă? Mare păcat că nu s-a găsit 
cineva să-l avertizeze pe bietul om de existența 
văduvelor negre. Cred că a fost căsătorit cu una dintre 
ele. Odihneşte-te în pace, Fang. Meritai o soartă mai 
bună. In ceea ce te priveşte, „Babe“? Sper să capeti 
ceea ce meriti. 

LANCE-A-LOT!? 


Văduvă Neagră, a gândit Ali. Mulţumesc mult. Să sperăm 


1? Joc de cuvinte, Lancelot (numele unuia dintre cavalerii Mesei 
Rotunde) şi „Inţeapă-mult“ (n. tr.). 


că părerea asta nu este adoptată în blogosferă. Dacă s-ar 
întâmpla s-ar răspândi ca un incendiu de pădure. Nu a 
răspuns mesajului. 

In aceeaşi clipă, mobilul ei a sunat. S-a grăbit să 
răspundă, crezând că e cineva de la spital. Dar se înşela. 

— Mătuşă Ali? 

A recunoscut vocea lui Matt Bernard, un băiat de zece 
ani. Cu câteva luni în urmă, mama lui, Reenie Bernard, 
prietenă din copilărie a lui Ali, fusese asasinată. După 
moartea lui Reenie a apărut o situaţie confuză. Soţul ei, 
profesor la Northern Arizona University, îşi luase concediu 
de studii şi plecase cu noua lui soţie, lăsându-i pe cei doi 
copii, Matt şi sora lui mai mică, Julie, în grija bunicilor din 
partea mamei, care locuiau în Cottonwood. Atât cât putuse, 
Ali păstrase legătura cu cei doi copii ai lui Reenie. Din cauză 
că bunicul lui Matt avea alergie la animalele de companie, 
Ali îşi luase pe cap pisica lor, urâta Samantha, minunea de 
opt kilograme, cu o ureche lipsă. 

— Bună, Matt! 

— Ce mai face Sam? 

— E bine. 

Nu ştia cu certitudine, dar era convinsă de ceea ce 
spunea. 

— Mâine după-amiază, după biserică, eu şi bunicul o să 
mergem până la Sedona, a continuat Matt. Aş fi vrut să ştiu 
dacă eu şi Julie am putea veni până la tine ca să o vedem 
pe Sam şi să ne jucăm puţin cu ea. 

Asta era ciudăţenia cu telefoanele mobile. Cei care sună 
au o imagine mintală completă privind locul în care se află 
persoana chemată, dar şi a activităţii acesteia. Nu încăpea 
nicio îndoială că Matt şi-o închipuia pe Ali în casa mobilă 
foarte spațioasă din Sedona, pe canapeaua din living, cu 
Sam lângă ea. Insă Ali se găsea la câteva sute de kilometri 
depărtare, într-o cameră de hotel, prinsă într-un hăţiş de 
probleme care aveau să o împiedice să revină o vreme la 
Sedona. Ali nu ţinea să aducă vorba de vreuna dintre acele 
probleme complicate în discuţia cu Matt. Şi nici cu altă 
ocazie. 


— Vai, Matt, s-a scuzat ea. Îmi pare foarte rău. A trebuit 
să plec din oraş. Nu am cum să ajung mâine acolo. 

— Şi atunci, cine are grijă de Sam? a întrebat băiatul. 

— Tatăl meu, i-a explicat Ali. Îi plac la nebunie pisicile şi 
ele ţin la el. Dacă veniţi după-amiază, după ce se închide la 
Sugar Loaf, probabil că o poţi vedea pe Sam acasă la 
părinţii mei. 

Matt a întrebat cu glas în care se citea îndoiala. 

— Dar tatăl tău n-o să se supere? 

Ali s-a gândit la Bob Larson, un om care adora animalele 
şi copiii. 

— Atâta vreme cât este după program, sunt convinsă că 
va fi foarte încântat să vă primească, dar ce-ar fi să-l suni 
ca să vorbeşti chiar cu el? 

— Mi se pare ciudat. Brusc, Matt a părut a fi lovit de o 
sfială care nu-l caracteriza. Cum să spun, nu-l cunosc prea 
bine. 

— După ce o să petreceţi după-amiaza cu el, o să-l 
cunoaşteţi foarte bine, a răspuns ea. Chiar dacă e tatăl 
meu, e un tip foarte de treabă. 

Alt apel în aşteptare a ţiuit la urechea lui Ali. A aruncat o 
privire pe ecran - era Chris. Imediat ce a văzut numărul de 
telefon, a trăit un sentiment de vinovăţie. Nu-şi sunase fiul 
- în mod deliberat - de când lucrurile începuseră să meargă 
anapoda. Socotise că încurcăturile în care intrase erau 
problema ei. Cum Chris avea o slujbă nouă şi începuse o 
nouă viaţă. 

Ali nu vrusese să-l amestece în necazurile ei. Pe de altă 
parte, nu dorise nicidecum ca Edie Larson şi Dave Holman 
să fie târâţi în acea situaţie. 

A încheiat convorbirea cu Matt cât de curând a putut, dar 
Chris transmisese deja un mesaj vocal destul de iritat: 
„Mamă. Ce Dumnezeu se petrece acolo? Telefonează-mi.” 

— Ştiam că eşti ocupat, a spus ea, imediat ce Chris i-a 
răspuns. N-am vrut să-ţi faci griji. Ce anume ai aflat? 

— Tocmai am terminat de vorbit cu bunicul, care a stat 
de vorbă mai devreme cu bunica. Ştiu că Paul a murit. Ştiu 
că mama lui April a căzut pe scări şi s-ar putea să moară şi 


că poliţiştii te consideră suspectă în ambele cazuri. 

— Atunci ştii tot ce trebuie, a zis Ali, pe tonul cel mai 
detaşat de care era în stare. Se pare că eşti complet 
informat. 

— Mamă! a exclamat Chris, pe un ton acuzator. 

Chris îi spunea rareori „mamă”. De obicei asta însemna 
că dezacordul dintre ei ajunsese la extrem. Acelaşi lucru 
era valabil când Ali se adresa cu Christopher. De această 
dată ea era cea care depăşise graniţa invizibilă între 
înţelegere şi dezacord. 

— Spune-mi acum, a cerut Chris. Vreau să aud totul din 
gura ta. 

Şi Ali s-a conformat - i-a povestit totul. 

— Cred că mama lui April a venit cu ideea de a cere un 
divorţ post-mortem, a spus Chris după ce ea a terminat. 

— Ea sau avocatul ei, a spus Ali. Nu sunt sigură care 
dintre ei. 

— Dacă există cineva care să cunoască toate chichiţele 
referitoare la divorţuri, atunci aceasta e Monique Ragsdale, 
a continuat Chris. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Monique a trecut prin câteva. La divorţuri mă refer. 
Scott Dumphey, unul dintre băieţii cu care jucam baschet în 
colegiu, este bun prieten cu Jason Ragsdale, fratele vitreg 
al lui April. Aşa am aflat despre Paul şi April, de la Scott. 

Afirmația aceea o lămurea pe Ali că existau o sumedenie 
de lucruri pe care nu le cunoştea despre situaţia familiei lui 
April Gaddis. 

— April are un frate vitreg? a întrebat Ali. 

— Exprimarea potrivită ar fi mai curând „a avut”, a 
corectat-o Chris. Jason e fost frate vitreg. După câte îmi 
amintesc, tatăl lui Jason, văduv, era oculist şi avea o 
clientelă destul de bănoasă când a intrat în scenă Monique, 
având-o la remorcă pe April. După câţiva ani, când Monique 
l-a abandonat pe bietul om, averea lui scăzuse considerabil. 

Ali nu-şi putea da seama dacă informaţiile aveau să se 
dovedească sau nu utile. Cu toate acestea, a luat o foaie de 
hârtie cu antetul hotelului şi a notat toate numele care 


prezentau importanţă. 

— Dar ce ştii despre tatăl lui April? a întrebat Ali. 

— Ce e cu el? a făcut Chris. Presupun că tatăl ei s-a 
pierdut în istorie. 

Acele informaţii mărunte făceau ca modul în care April 
aborda lumea să fie ceva mai uşor de înţeles. Fusese 
crescută de o mamă care căutase mereu bărbaţi cu bani. 
Cu un asemenea exemplu, era firesc să crească socotind că 
soţul cuiva - nu avea importanţă al cui - putea fi obiectul 
cuceririi. Dacă aşa se descurcase Monique în lume, de ce 
nu ar fi încercat fiica ei să procedeze la fel? Plasată în acest 
context, aventura lui April cu Paul Grayson avea aspectul 
unei afaceri, ca de obicei. 

— Imi mai poţi spune ceva despre April? 

— A abandonat facultatea doar după unul sau două 
semestre, a răspuns Chris. Dacă e să-l cred pe Scott, nici nu 
e prea deşteaptă. Cel puţin aşa socotea el. 

Deşi uşa camerei lui April era închisă, Ali nu voia să 
comenteze în niciun fel spusele lui Chris. 

— Ce se va întâmpla acum? a întrebat fiul ei. Să 
telefonez la şcoală şi să-i rog să-mi găsească un suplinitor 
ca să pot veni la tine şi să te ajut? 

— Nu, a refuzat Ali. Categoric, nu. A venit şi mama aici. ŞI 
Dave. 

— Serios? Ce caută Dave acolo? 

— L-a chemat mama, iar el a venit. 

— Pe el l-a chemat, dar pe mine n-a putut. 

Chris părea jignit, lucru de înţeles. 

— Sunt convinsă că a gândit la fel ca mine. Nu voiam să 
te deranjăm sau să te smulgem de la treburile tale. 

— A, vă mulţumesc mult. La amândouă. Cum e mama, şi 
fiica, bănuiesc, numai că acum sunt bărbat în toată firea. 
Am dreptul să aleg sau ai uitat? 

Ali ar fi vrut să-i spună mai multe, dar a auzit iar sunetul 
de apel în aşteptare. Numărul afişat era de la Centrul 
Medical Cedars-Sinai. In acelaşi timp, telefonul o anunţa că 
bateria se descărcase. 

— Imi pare rău, Chris, s-a adresat ea fiului. Mai primesc 


un apel. Şi trebuie să răspund. 

A făcut trecerea pe celălalt apel. 

— April Gaddis? a întrebat un bărbat. 

— Nu. April e alături, se odihneşte. 

— Acesta este numărul de contact ce ni s-a dat şi vreau 
să o anunţ ceva în legătură cu mama ei. Mi-o puteţi da la 
telefon, vă rog? 

Glasul bărbatului suna atât de distant şi impersonal, încât 
Ali şi-a dat seama şi fără să audă vreun cuvânt din mesaj că 
el nu telefonase ca să transmită veşti bune. 

— O clipă, s-a grăbit ea. Se odihneşte, dar v-o dau. 

Însoţită de sunetul ce avertiza că se descarcă bateria, Ali 
a intrat grăbită în camera cufundată în întuneric. Tânăra 
femeie stătea întinsă pe o parte şi sforăia încetişor. A 
scuturat-o ca să o trezească. 

— April, i-a şoptit. Ai primit un telefon. 

April a luat aparatul. 

— Da, a zis ea. Ce se întâmplă? Mama e bine? 

Însă Monique Ragsdale era departe de a se simţi bine. 
Murise pe masa de operaţie, probabil ca urmare a leziunilor 
cerebrale. Cu un scâncet slab, April a lăsat telefonul să-i 
cadă din mână. Când l-a văzut căzând, Ali Reynolds a 
înţeles că acum era suspectă în două cazuri de omucidere. 

Suspinând, April şi-a îngropat faţa în pernă. 

— Mama a murit, a jelit ea. Acum am rămas singură pe 
lume. Ce se va întâmpla cu mine? Şi ce se va întâmpla cu 
copilul meu? 

Ali s-a aplecat şi a bătut-o încurajator pe umăr. 

— Îmi pare rău, a spus ea, dar o să te descurci. Găsim noi 
o cale. 

Apoi a ridicat telefonul şi l-a dus în cealaltă cameră, l-a 
cuplat la încărcător şi i-a telefonat lui Victor Angeleri. 

— Trebuie să ştii ce s-a întâmplat. 

În cele din urmă, Ali a rămas la hotel să-l aştepte pe 
Victor. Mama ei şi Dave s-au oferit să o ducă pe April înapoi 
la spital pentru a semna documentele necesare. 

După câteva telefoane, Victor a reuşit să-i găsească pe 
detectivii Tim Hubbard şi Rosalie Martin, cei doi poliţişti de 


la omucideri care se ocupau de investigația în cazul 
Monique Ragsdale. 

— Ascultă, i-a zis Victor detectivului Hubbard, de cum l-a 
prins la telefon. Nu-mi place atmosfera de circ, părere pe 
care cred că o împărtăşeşti, iar până să se limpezească, 
lucrurile se vor complica. Clienta mea este dispusă să 
coopereze şi să vă dea o declaraţie din proprie iniţiativă, 
dar totul trebuie să se desfăşoare în condiţiile stabilite de 
noi. Prefer să facem asta aici, în hotel, unde avem oarece 
control asupra reporterilor de ştiri. Ce-ar fi să veniţi la noi? 

Asta s-a şi întâmplat - detectivii au convenit să meargă 
acolo. În următoarele două ore, având un casetofon pentru 
înregistrarea discuţiei, au derulat din nou întreaga poveste, 
până la cel mai mic detaliu. Cei doi voiau să ştie cine 
participase la întâlnirea ce se desfăşurase dimineaţă în 
casa din Robert Lane. Ambii detectivi au părut intrigaţi de 
faptul că citirea testamentului lui Paul Grayson se făcuse 
înainte de funeralii, şi s-au arătat interesaţi mai ales de 
faptul că uciderea lui Paul Grayson o lăsase pe Ali în 
posesia unor bunuri şi sume respectabile. 

— Care a fost reacţia doamnei Gaddis? a vrut să ştie 
Rosalie Martin. 

Ali a ridicat din umeri. 

— La ce vă aşteptaţi? A fost iritată. 

— Dar mama ei, doamna Ragsdale? a întrebat detectivul 
Hubbard. Şi ea a fost iritată? 

— Am convingerea că o îngrijora soarta fiicei sale şi a 
copilului. 

— Ceea ce v-a plasat în tabere adverse. 

Ali a aruncat o privire în direcţia lui Victor. Acesta a 
clătinat discret din cap, iar Ali nu a mai spus nimic. 

Cum aproape epuizaseră problema testamentului, 
Hubbard a trecut la alte aspecte. Se părea că niciunul 
dintre cei doi poliţişti nu pricepuse deloc nebunia 
referitoare la Sumo Sudoku şi de aceea a trebuit să li se 
explice amândurora întregul concept al jocului. Când a 
ajuns la numele jucătorilor şi al celor din echipa de filmare, 
Ali nu a putut totuşi să ofere prea multe detalii. 


— Ce ştiţi despre angajaţi? a întrebat detectivul Hubbard. 

— Jesus Sanchez este grădinarul, a spus Ali. 

— Ce-mi puteţi spune despre el? 

Ali a ridicat din umeri. 

— Nu prea multe. Într-un fel, aparţine casei. Lucra acolo 
cu mult înainte ca eu şi Paul să fi cumpărat casa. În 
majoritatea timpului lucrează singur, dar azi îl ajutau câţiva 
oameni. Nu-l cunoşteam pe niciunul dintre ei. 

Oare acum era momentul potrivit să aducă vorba de 
piatra care se rostogolise şi fusese cât pe ce să o lovească 
ori exista posibilitatea ca poliţiştii să interpreteze asta drept 
o încercare neinspirată de a le abate suspiciunile de la 
persoana ei? A decis să facă uitat episodul. 

— Şi bucătăreasa? a întrebat detectivul Hubbard. 

— Am întâlnit-o, dar e nouă. Nu-i ştiu numele. 

— Dar unde am putea găsi informaţii privind adresele sau 
numerele de telefon la care pot fi găsiţi cei doi? 

— Pentru Jesus şi bucătăreasă? Sunt convinsă că Paul 
ştia, probabil că ele sunt notate în biroul lui, undeva, dar eu 
nu le ştiu. Nu uitaţi că eram în divorţ. 

— Vom vedea ce putem afla, a spus Hubbard. Acum, să 
vorbim despre casă. Avea sistem de alarmă? 

— Desigur. 

— Dar nu era activat când aţi mers acolo azi după- 
amiază şi aţi găsit-o la baza scării? 

— Nu. Uşa principală era întredeschisă, dar alarma nu 
suna. Am presupus că o decuplase cineva. 

— De ce să facă asta? 

— Poate că, din moment ce aproape toată ziua a fost pe 
acolo un du-te-vino, a fost mai uşor să fie decuplată. 

— Nu e ceva neobişnuit? 

— Pentru mine, ar fi fost, a spus Ali. Dar nu ştiu cum se 
ocupă April de casă. 

— Casa dumneavoastră, a adăugat Hubbard. 

Lui Ali nu i-a plăcut faptul că polițistul ţinea atât de mult 
să revină la ideea că, în ultimă instanţă, casa din Robert 
Lane îi aparţinea ei. 

— April Gaddis a locuit acolo în ultima vreme, i-a replicat. 


Poate pe ea nu o preocupă atât de mult problema 
siguranţei. 

— Poate că nu, a aprobat Hubbard. Şi când aţi ajuns 
acolo nu mai era nimeni în casă? 

— Nimeni. Nici măcar bucătăreasa. Şi nici grădinarul. 

— La ce oră aţi ajuns? 

— Pe la patru. Nu-mi amintesc exact. 

— Apelul la poliţie s-a dat la patru şi cincisprezece 
minute. 

— Deci, în jur de patru. 

— Persoanele care vă însoțeau în momentul în care aţi 
găsit-o pe doamna Ragsdale erau mama dumneavoastră şi 
acest prieten, un anume Dave Holman. 

— Da, a confirmat Ali. Aşa este. 

— lar el este ofiţer de poliţie? 

Ali a dat din cap. 

— Dave e detectiv la brigada omucideri de la 
Departamentul Şerifului din comitatul Yavapai din Sedona. 

— Am auzit de Sedona, a spus Hubbard. Palatul de 
cristal. Şi a condus atâta drum până aici? 

— De fapt, a venit de la Lake Havasu, a răspuns Ali. E 
divorţat şi a fost acolo să-şi vadă copiii. 

— Când a sosit? 

Ali a rămas puţin nedumerită de acea trecere treptată la 
întrebări despre Dave Holman. 

— La începutul după-amiezii, a răspuns ea. La timp ca să 
luăm prânzul împreună. 

— Şi a stat cu dumneavoastră toată după-amiaza? 

— Da. 

În tot acest timp, detectivul Rosalie Martin stătuse 
deoparte, lăsându-l pe partenerul ei să se ocupe de 
interogatoriu. Acum, aplecându-se puţin în faţă, a 
intervenit: 

— Aţi afirmat că aţi ieşit şi aţi revenit în hotel cu liftul de 
serviciu? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că holul era plin de reporteri. Pe cât era posibil, 


am vrut să-i evit. 

— Nu din cauză că aţi vrut să treceţi neobservată? a 
întrebat Rosalie. Nu doar de către reporteri, ci şi de orice 
altă persoană? 

Aluzia nu tocmai subtilă aruncată de ea era străvezie, 
astfel că Victor a intervenit. 

— Acest interogatoriu s-a încheiat, a anunţat el. Clienta 
mea a fost mai mult decât cooperantă. V-a răspuns la toate 
întrebările. În caz că vreţi să ştiţi dacă a părăsit hotelul în 
cursul după-amiezii, vă sugerez să solicitaţi înregistrările 
video făcute de camerele de supraveghere. Sunt sigur că 
acestea cuprind imagini din locurile publice, dar şi din zona 
liftului de serviciu. 

Poliţiştii au plecat la scurtă vreme după aceea. Victor s-a 
întors spre Ali. 

— Ţi-a spus cineva că eşti o belea cât se poate de mare? 

— Da, i-a răspuns. Sunt convinsă că mulţi au afirmat 
asta. 

— Apropo, a spus Victor. Asistenta mea a dat o căutare 
după tine în LexisNexis. Trebuie să discutăm despre 
bărbatul pe care l-ai împuşcat anul trecut în martie. 

După ce fusese interogată de poliţişti mai bine de o oră, 
Ali a rămas surprinsă că Victor se apuca să o ia la întrebări. 

— Ce e cu omul acela? Ben Witherspoon era un om 
violent care a pătruns în casa mea şi m-a atacat. L-am 
împuşcat, sigur, dar cum el a declanşat atacul în casa mea, 
s-a considerat că riposta mea a avut loc în legitimă apărare 
şi aş face asta din nou în condiţii asemănătoare. 

— Dar cu femeia care a încercat să te scoată de pe 
autostradă? Şi ea a murit, nu? 

— Da, dar... 

— Nu remarci cumva un tipar? a întrebat Victor. 

— Văd un tipic, a ripostat Ali, simțind că îşi pierde 
cumpătul. Am impresia că mă terorizezi cu tot soiul de 
lucruri care nu au nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce se 
petrece. De ce? Nu ar trebui să acţionezi ca avocat al meu? 

— Sunt avocatul tău. lar treaba mea este să ţin seama de 
toate lucrurile, să prevăd ce ne aşteaptă şi să fac tot ce se 


poate ca să rezolv orice situaţie apărută. Toţi reporterii 
aceia din hol - cei care nu au nicio şansă de a-ţi lua un 
interviu - procedează exact ca mine. Ei scotocesc în 
căutarea oricărei informaţii despre Ali Reynolds, inclusiv 
orice postare arhivată pe cutlooseblog.com. Când o să te 
trezeşti mâine dimineaţă, indiferent dacă vei fi pusă sau nu 
sub acuzare pentru crimă, o să fii deja judecată în presă 
pentru tot ce ai spus sau făcut vreodată. Vor face din tine 
atracţia anului. Vei fi socotită drept o fostă personalitate din 
lumea presei şi televiziunii, care se socoteşte mai presus de 
lege şi care probabil va scăpa de acuzaţia de crimă. 

— Nu am făcut decât să mă apăr. Readucerea pe tapet a 
acelor cazuri vechi nu e cinstită. 

— Nu, nu este, a aprobat Victor. Dar aşa se vor desfăşura 
lucrurile, îndeosebi dacă vei fi pusă sub acuzare în oricare 
dintre aceste două cazuri. 

— Şi ce se întâmplă cu prezumția de nevinovăție? 

— Nu fi naivă, Ali, a spus Victor. Ştii la fel de bine ca 
mine, impresiile sunt totul şi mass-media este aceea care 
controlează impresiile. Chiar dacă dovedim în instanţă că 
eşti nevinovată, evitarea acuzaţiei de crimă va reprezenta 
doar începutul problemelor tale. Următorul subiect pe 
agenda de zi va fi acuzaţia de omucidere, unde numărul de 
probe va fi mult mai puţin stringent. Calitatea de prim 
moştenitor al lui Paul Grayson te face să devii o ţintă foarte 
ispititoare. Apropo, unde ţi-e pistolul? 

— Glock-ul meu? În seiful din camera mamei, dar îl am cu 
forme legale. Am permis valabil de portarmă. 

— Valabil sau nu, să-l laşi în seif, a sfătuit-o Victor. Dacă 
ajungi să fii interogată din nou, ar fi mult mai bine pentru 
tine dacă poliţiştii nu ar găsi o armă asupra ta. 

Ali nu a mai apucat să răspundă, pentru că uşa s-a 
deschis brusc, iar Dave Holman a adus-o pe April în 
cameră. Femeia arăta îngrozitor. 

— Cred că ar trebui să se aşeze, a zis Dave. 

În timp ce Ali a sărit să o ajute pe April, Victor şi-a luat 
diplomatul şi s-a ridicat. 

— Eu plec, a spus. Sper că e ultima oară că ne vedem 


astăzi. 

Ali a condus-o pe April în cealaltă cameră, unde ea s-a 
prăbuşit lată pe pat, fără ca măcar să se dezbrace. 

— Te simţi bine? a întrebat-o. 

— Sunt obosită. Şi mă doare spatele. Vreau să dorm. 

Ali a lăsat-o pe pat şi s-a întors în cealaltă cameră, 
închizând uşa în urma ei. L-a găsit pe Dave stând în 
picioare lângă fereastră. 

— Cred că avocatul tău nu mă place, a remarcat Dave. 

— Mi se pare normal, a răspuns Ali, pentru că nici eu nu 
cred că-l plac foarte mult în aceste momente. Cum a fost? 

— La spital? Dave a scuturat din cap. Nu mi-a plăcut ce 
am văzut. Mi-a fost milă de April. Trebuie să îndure prea 
multe pentru vârsta ei. 

Ali i-a întărit vorbele cu o mişcare din cap şi s-a uitat 
roată prin încăpere, dându-şi seama că Edie nu se întorsese 
împreună cu Dave. 

— Mama unde e? 

— Zicea că pică din picioare, i-a răspuns Dave. M-a rugat 
să-ţi spun că se culcă şi să nu te deranjezi să o trezeşti 
când te duci dincolo. A mai zis că o să-şi scoată proteza 
auditivă şi astfel nu va auzi nimic. 

— Cum să nu fie obosită? a zis Ali. Sunt sigură că azi- 
dimineaţă s-a sculat devreme, ca de obicei, iar după aceea 
a condus până aici. Acum e trecut bine de ora ei obişnuită 
de culcare. 

— Dar ora ta de culcare care e? a întrebat Dave. Ai luat 
cina? Ai mâncat ceva? 

— Doar la prânz. 

— Atunci te scot la cină. 

— Dar ce facem cu reporterii? 

Dave a surâs. 

— Nu-ţi face griji. Doar nu-s prost. Am învăţat jocul. Tu îl 
chemi pe liftier, coborâm cu liftul şi îi dăm bacşişul. Cum 
crezi că am scos-o şi am adus-o pe April fără să fim văzuţi? 
Şi mai am mijlocul meu secret de transport. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Sunt convins că reporterii au observatori care să stea 


cu ochii pe maşina ta Cayenne. Şi nu am nicio îndoială că s- 
a făcut mare tevatură când Victor a plecat cu Lincolnul 
acela enorm al lui. Se vede însă că nimeni nu acordă vreo 
atenţie unui Nissan Sentra cam bătrâior. E afară, ca una 
dintre mantiile lui Harry Potter, care ne va face invizibili. 

Ali a rămas sincer surprinsă. În lunile de când nu mai 
lucra, revenise la vechiul ei obicei, îndelung neglijat, de a 
citi de plăcere. Işi îngăduise vinovata plăcere de a citi 
întreaga serie Harry Potter şi îi plăcuse mai mult decât se 
aşteptase. 

— Ai citit Harry Potter? a întrebat ea. 

Dave şi-a dat ochii peste cap. 

— Doar am copii, nu? Hai, mergi la cină, ori nu? 

— Unde vrei să mă duci? 

— Undeva unde nimeni nu s-ar aştepta să apari, a zis el. 
La Denny's. Şi să nu te repezi să mă critici. După ce am 
scos din buzunar o avere pe bacşişuri, mai mult nu-mi pot 
permite. 

— Glumeşti? a întrebat Ali. Dacă-mi oferi un Grand Slam, 
merg. 


10 


În lunile cât stătuse acasă, în Sedona, Ali se obişnuise din 
nou cu atmosfera intimă de orăşel ce era dominantă la 
cafeneaua Sugar Loaf. Acum se părea că e o furnică 
neînsemnată în mulţimea dintr-un restaurant de dimensiuni 
industriale, ce aparţinea unei corporaţii. Meniurile din 
plastic, cu multe pagini colorate, erau peste tot la fel. 
Acelaşi lucru se putea spune şi despre mâncare. Felurile 
comandate erau bune, dar nu se comparau cu cele gătite în 
micul restaurant al lui Bob Larson. 

— Victor crede că ar fi bine să pleci, i-a mărturisit Ali lui 
Dave în timpul cinei. Şi tu, şi mama. Se teme că amestecul 
tău în această afacere ar putea „tulbura apele”. 

— Neplăcută treabă, a răspuns Dave. Mie nu-mi place 
Victor. lar Victor nu mă place pe mine. Aici suntem chit. Am 
de luat trei săptămâni de concediu. Astăzi am telefonat la 
birou şi i-am spus şerifului Maxwell că mi le iau. Aşa că voi 
rămâne aici în această perioadă. lar dacă lucrurile se 
rezolvă mai devreme, mă voi caza la Lake Havasu şi o să 
stau mai mult cu copiii. 

— Ce mai fac, apropo? a întrebat Ali. 

Cât Dave fusese în misiune în Irak cu unitatea lui de 
rezervişti, Roxanne, acum devenită fosta lui soţie, se 
încurcase cu un destrăbălat care era agent de vânzări. Cu 
câteva luni înainte, când noul ei soţ fusese transferat la 
Lake Havasu, Roxanne se mutase, luând cu ea şi copiii. 
Asta îl afectase cumplit. 

— Aşa şi aşa, i-a răspuns Dave pe un ton sumbru. 
Cretinul ăla de Gary şi-a pierdut slujba. A fost prins cu nu 
ştiu ce escrocherie a unei corporaţii. Roxy nu mi-a dat toate 
amănuntele scabroase şi mai bine să nu ştiu. Chestia este 
că în prezent Gary a rămas fără slujbă şi s-ar putea ca ei să 
se mute din nou. Nu ştiu sigur unde - pesemne în Vegas. 
lar copiii s-au săturat de situaţia asta. Ca şi mine. 

— Te-ai gândit să o chemi pe Roxy în faţa instanţei şi să 
încerci să obţii custodia asupra copiilor? l-a întrebat Ali. 


Dave a clătinat din cap. 

— Cred că glumeşti. Sunt bărbat. Şansele mele de a avea 
câştig de cauză în procesul de custodie sunt egale cu 
acelea de a câştiga la loterie. Şi cum nu cumpăr niciodată 
bilete la loto, asta nici nu are cum să se întâmple. Dar mai 
bine să schimbăm subiectul. Mai bine să vorbim despre 
tine. 

— Ce anume? 

— Problema de acum e gravă, Ali. Şi nu glumesc. 

— Victor m-a anunţat deja, a răspuns Ali. De câteva ori, şi 
în diferite circumstanţe. Şi ar putea să-ţi creeze şi ţie 
probleme. Mai devreme, poliţiştii de aici au pus o 
sumedenie de întrebări despre tine. Şi, fiindcă veni vorba, 
la fel a procedat şi Victor. 

— Dă-l naibii pe Victor, a zis Dave. E logic. Dacă poliţiştii 
consideră că ai avut un complice, atunci eu aş putea fi 
omul. Cine s-ar pricepe mai bine să acopere urmele unei 
crime decât un detectiv de la omucideri? 

— Şi atunci, ce facem? a întrebat Ali. 

— Ripostăm. 

— Dar nu poţi face asta, nu crezi? Doar eşti poliţist. 

El a surâs cu amărăciune. 

— Ai rămâne uimită dacă ai şti de ce sunt în stare. Ce le- 
ai spus celor doi neisprăviţi de la omucideri? 

— Le-am zis exact cum s-a întâmplat, că eu, tu şi mama 
am stat în hotel azi după-amiază până în momentul când 
am plecat în Robert Lane şi am găsit-o pe Monique la baza 
scării. Cred că vor verifica înregistrările camerelor de 
securitate ale hotelului, să vadă dacă le-am spus sau nu 
adevărul despre ieşirile şi intrările mele. 

— Ţi-au zis la ce oră a căzut Monique şi s-a lovit la cap? a 
întrebat Dave. 

— Nu. De ce? 

— Pentru că putea să se afle pe podea cu multă vreme 
înainte să o găsim noi. Dacă a căzut înainte ca eu să fi 
ajuns la hotel, putem avea necazuri în privinţa asta. 

— Avem cum să aflăm? 

— In mod oficial, nu, i-a răspuns Dave. Doar neoficial, 


probabil. Presupun că te-au întrebat cine era astăzi acolo. 

Ali a confirmat cu un gest din cap. 

— Ai face bine să-mi spui şi mie, a zis el. Dă-mi toată 
lista. În ce mă priveşte, ar fi vremea să declanşăm propria 
noastră investigaţie. 

— Bine, dar... a început Ali. 

— Victor Angeleri se ocupă de tine, a spus Dave, dar 
omul e plătit regeşte ca să o facă. Pe mine nu mă plăteşte 
nimeni. Eu trebuie să-mi port singur de grijă. Dacă vrei să 
nu ai nimic de a face cu asta, bine. O voi face pe cont 
propriu. 

— De ce anume ai nevoie? _ 

— Vreau să-mi spui exact ce le-ai declarat şi lor. in 
amănunt. 

Ştiind că nu se va mai întoarce în camera lui April în acea 
noapte, Ali îşi luase cu ea computerul când plecase de 
acolo. Acum, la rugămintea ei, Dave s-a dus la Nissanul lui 
şi l-a luat. În următoarea oră, Ali a povestit toată istoria 
încă o dată şi, folosind cardul mobil de internet, a extras din 
reţea numerele de telefon şi adresele necesare. Metoda de 
lucru a lui Dave era mai rudimentară. A luat notițe cu 
pricepere pe o serie de şerveţele, notându-şi inclusiv partea 
referitoare la piatra ce era cât pe ce să o lovească. 

— Eşti convinsă că a fost o întâmplare? s-a interesat el. 

— Cred că a fost un accident, i-a răspuns Ali. A părut un 
accident, dar ţinând seama de toate celelalte lucruri care s- 
au petrecut... 

— Am face bine să verificăm asta. 

Când, în cele din urmă, a terminat, Ali se simţea stoarsă 
de puteri. 

— Trebuie să mă întorc la hotel, a zis ea. E vremea. 

Când a ajuns la hotel, era destul de târziu, astfel că holul 
era aproape pustiu, astfel că Ali a riscat să între pe uşa 
principală. Ajungând la etajul ei, în timp ce mergea spre 
cameră, aflată la un nivel unde fumatul era interzis, a 
constatat surprinsă că pe coridor duhnea a fum de ţigară. 
S-a simţit îndemnată să telefoneze la recepţie pentru a se 
plânge, dar s-a răzgândit. April şi Edie nu aveau deloc 


nevoie de prezenţa pe acel coridor a agenţilor de securitate 
ai hotelului care să bată la uşi, trezind pe toată lumea. 

În cameră, Ali a descoperit că mama ei nu se obosise să 
tragă draperiile. Chiar şi fără să aprindă vreo lampă, era 
suficientă lumină ca să se orienteze prin cameră. Mama ei 
dormea dusă, întinsă la cealaltă margine a patului foarte 
lat. În clipa în care a pus capul pe pernă, a şi adormit. Au 
trezit-o zgomotul făcut de clanţa uşii şi mirosul de cafea 
când Edie a intrat în cameră. Aruncându-şi ochii spre ceas, 
a constatat că era puţin trecut de ora şapte. 

— Îmi pare rău că te-am trezit, s-a scuzat mama ei. Eu m- 
am sculat de la patru şi, în cele din urmă, nu am mai răbdat 
să stau în pat. Am simţit nevoia să cobor după ziare şi 
cafea. 

A scos două ceşti de hârtie şi un teanc de ziare, pe care 
le-a pus pe măsuţa de cafea, în vreme ce Ali s-a ridicat din 
pat şi a pornit împleticindu-se spre baie. Când a ieşit, 
mama ei citea ziarul. 

— Cred că te-ai întors târziu, a remarcat ea. 

— Dave m-a scos să luăm cina, a răspuns Ali. Şi ai 
dreptate. Era târziu când am ajuns acasă. E ceva prin ziare? 

— O mulţime, i-a răspuns Edie. Uită-te şi tu! 

Ali s-a aşezat pe canapea şi a ridicat unul dintre celelalte 
ziare, unde moartea lui Monique Ragsdale, în circumstanţe 
dubioase, devenise ştire de prima pagină. Relaţia ei cu 
directorul de reţea Paul Grayson, care fusese ucis cu două 
zile înainte, era prezentată cu amănunte demne de un 
adevărat tabloid. Poliţiştii se arătau reţinuţi. Ofiţerul care 
răspundea de relaţiile cu publicul afirmase că în respectivul 
caz fuseseră identificate câteva persoane care prezentau 
interes, dar că deocamdată nu se operaseră arestări. 

Din câte părea, Edie citea ceva asemănător. 

— Presupun că tu eşti una dintre „persoanele care 
prezintă interes”, da? 

— Păi, cine alta? a răspuns Ali. 

Apoi a rămas tăcută. 

După ce au băut prima ceaşcă de cafea, a telefonat la 
room service şi a comandat micul dejun pentru două 


persoane, plus alte două cafele - de astă dată un ibric plin. 
Apoi, cât Edie îşi făcea de lucru cu ziarele, Ali a deschis 
laptopul. 


Dragă Babe, 

Mă numesc Adele Richardson. Te-am văzut mereu 
când apăreai la emisiunea de ştiri şi am devenit o 
cititoare a cutlooseblog.com încă de la inaugurarea 
blogului. Şi sunt convinsă că ştii motivul. Ceva similar 
mi s-a întâmplat şi mie. Nu treaba cu pierderea slujbei, 
ci un dezastru asemănător în căsnicie. De-a lungul 
timpului, am admirat modul în care te-ai ridicat în 
picioare şi ai continuat să mergi înainte, reuşind să-i 
ajuti şi pe alţii în acest timp. De fapt, cred că nu 
greşesc spunând că eşti una dintre eroinele mele. şi 
datorită ţie, am început să citesc şi alte bloguri. Cine 
ştie? Poate m-ai făcut să devin dependentă. Există 
programe în douăsprezece etape pentru persoanele 
dependente de citirea blogurilor? 

In orice caz, am văzut ultima postare a ta şi cred că 
sunt suficient de deşteaptă ca să citesc printre 
rânduri. Atâta vreme cât eşti implicată în tot felul de 
proceduri juridice, sunt sigură că avocatul tău nu-ţi 
permite să mai faci comentarii pe blog. 

Cu toate astea, fiind destul de egoistă, simt lipsa 
lecturii de dimineață din cutloose.com, care făcea 
parte din obiceiurile mele de fiecare zi. De aceea, îti 
scriu ca să-ți fac o propunere. S-ar putea să mă 
socoteşti prea îndrăzneață. Dacă aşa stau lucrurile, nu 
este nevoie decât să apeşi pe butonul de ştergere. 

In colegiu, am început să studiez jurnalismul. Apoi, 
în anul absolvirii, m-am logodit şi mi-am dat seama că, 
pentru mine, căsnicia şi jurnalismul nu aveau cum să 
se împace, aşa că am ales sistemul elementar de 
educație. Predau la clasa a treia în Escondido de 
cincisprezece ani. Am descoperit că măritişul şi 
meseria de educator nu mi-au oferit satisfacţii prea 
mari, dar cum aveam să ştiu asta dinainte? 


Aşadar, iată partea care ține de curaj. Spre 
deosebire de tine, nu am ajuns faimoasă, dar sunt o 
supraviețuitoare. Soțul meu a devenit dependent de 
jocurile online. Am pierdut totul, inclusiv casa, 
economiile şi mai toți banii din fondul meu de pensie. 
Acum sunt divorțată. Încet, dar sigur, îmi refac viaţa - 
aşa cum şi tu ţi-o refaci pe a ta. 

Câteodată, vreuna dintre bloggerițele pe care le 
citesc trebuie să facă o pauză pentru a pleca în 
vacanță sau pentru că are un copil ori chiar pentru că 
apare câte o problemă de sănătate. De obicei, ele îşi 
plasează blogurile în stare de repaus pentru o vreme, 
iar apoi, după ce se refac şi sunt pregătite, reîncep să 
scrie. Altele îi invită pe oaspeții blogurilor să le preia 
rolul pentru o vreme. În acest fel, cititorii obişnuiţi nu- 
şi pierd obişnuința de a intra pe site în fiecare zi. 

De aceea iți scriu eu astăzi să aflu dacă ai dori. Să 
fiu blogger-invitat pentru următoarea perioadă, până 
vei reuşi să revii. Da, presupun că aş putea să 
procedez cu totul altfel şi să-mi inaugurez propriul 
blog, dar am urmărit ce faci pe cutloose şi aş vrea să 
te ajut. 

Presupun că din cele scrise de mine ţi-ai dat seama 
că nu sunt chiar o analfabetă. După ce ţi-am citit 
blogul, ştiu că împărtăşim aceleaşi păreri în multe 
privințe, deşi nu ai cum să-ţi dai seama de asta din 
ceea ce am scris aici. (Sunt dezavantajată în mod 
nedrept, deoarece, după ce ti-am citit postările, te 
cunosc mai bine decât mă cunoşti tu.) 

Nu e nevoie să-mi răspunzi imediat. De fapt, nu 
trebuie să-mi răspunzi deloc, dar dacă doreşti să ofer 
câteva postări de probă pentru tine, aş fi încântată să 
o fac. Să-mi dai de veste. 

ADELE RICHARDSON, cunoscută şi drept LEDA 


Ali s-a simţit mişcată de oferta Adelei. Pe de altă parte, s- 
a părut o provocare. Având în vedere sfatul lui Victor, 
anunţase că lasă blogul deoparte pentru o vreme, iar Adele 


reacţiona la acest lucru cu amabilitate, oferindu-şi sprijinul. 
Însă, inclusă în acea amabilitate, exista un acord implicit cu 
modul de gândire al lui Victor - acela că Ali Reynolds 
trebuia să stea deoparte şi să-şi ţină gura. Insă în acea 
dimineaţă, aşa ceva părea puţin probabil. 


Dragă Adele/Leaa, 

Îţi mulțumesc pentru ofertă. Mi-am  reevaluat 
poziția. În trecut, am folosit cutloose ca mod de a 
reacționa şi de a rezolva evenimente care apăreau în 
viața mea în acea perioadă. După cum ai arătat foarte 
exact, implicațiile juridice care apar în viața mea în 
prezent îngreunează mult aşa ceva, întrucât se petrec 
destule lucruri foarte importante pentru mine - pe care 
nu le voi putea comenta. Însă nu cred că mă pot 
detaşa complet de cutloose. 

Din mesajul tău am înțeles că ai o părere 
interesantă despre faptul că viața ta a fost grav 
afectată şi despre modul în care crezi că vei merge 
mai departe. Tocmai acesta este scopul blogului meu - 
să sprijine femeile care se găsesc în astfel de 
circumstanțe dificile. De aceea, te rog să-mi trimiti 
comentariile tale şi le voi posta cu drag, dar 
deocamaată cutloose îşi reia activitatea, aşa că aş 
face bine să mă apuc de treabă. 

BABE 


Cam în acelaşi timp a sosit şi micul dejun. Edie a deschis 
uşa, permițându-i chelnerului să intre cu căruciorul. 

— Să văd dacă April e pregătită să ia masa? a întrebat 
Edie. 

Ali comandase o farfurie cu fructe, dar şi un coşuleţ cu 
produse de patiserie. 

— Sunt sigură că avem destule pentru ea, a spus. 

Edie a ieşit pe coridor. A revenit după câteva minute, 
urmată de April, care avea ochii umflaţi de somn. Era 
ciufulită şi era înfăşurată în halatul de casă din terilenă care 
nu reuşea să-i cuprindă mijlocul. Odată cu April, în cameră 


a pătruns şi mirosul de fum de ţigară. 

— Vă mulţumesc că m-aţi trezit, a zis, luându-şi o ceaşcă 
de cafea şi o farfurie cu pateuri. Copilul a ţopăit toată 
noaptea în burta mea. Abia dacă am dormit, dar acum sunt 
ruptă de foame. 

April răbdase de foame şi în ziua precedentă. Ali şi-a 
adus aminte că, pe vremea când fusese însărcinată cu 
Chris, se simţise flămândă tot timpul. 

— Serveşte-te, a invitat-o. 

Instalându-se mai comod pe singurul fotoliu din încăpere, 
April şi-a aşezat ceaşca de cafea pe capătul unei mese din 
apropiere şi a pus farfuria plină pe pântece. 

— Poliţiştii au spus că nu voi putea să mă întorc în Robert 
Lane decât după ce termină investigaţiile, a continuat ea, 
ungând cu unt o brioşă cu mure. Ziceau că reprezintă locul 
unei crime. Eu am crezut că mama a căzut pe scară, dar ei 
consideră că a fost împinsă. 

Ali s-a mulţumit să dea din cap. 

— Cindy, o prietenă a mea, are un magazin care se 
numeşte Maternitate în Floare, a continuat April. M-am 
gândit să o chem mai încolo, să văd dacă-mi poate aduce 
nişte lucruri - lenjerie, sutiene şi nişte haine pentru gravide. 
Trebuie să am ceva de purtat. Dar ce mă fac în ceea ce 
priveşte culorile? Nu am nimic negru. Ori ar trebui să port 
bleumarin? Ce ar fi mai bine? 

Ali şi mama ei au schimbat priviri cu subiînţeles. Din 
punctul lor de vedere, preocuparea lui April faţă de propria 
garderobă dovedea o doză serioasă de sânge rece. Cea 
care i-a răspuns a fost Edie. 

— Te referi la serviciul religios? 

April a confirmat dând din cap. 

— Dar şi pentru interviuri, a adăugat ea. Seara trecută, la 
spital, am cunoscut întâmplător o doamnă care se numea 
Sheila Rosenburg. Vrea să-mi ia un interviu. 

A cunoscut-o întâmplător? Nici vorbă de întâmplare, a 
comentat Ali în sinea ei. 

— Asta înseamnă un interviu pentru Court TV? a întrebat. 

April a confirmat clătinând din cap. 


— Să înţeleg că o cunoşti pe Sheila? 

Ali refuzase fără echivoc oferta Sheilei de a da un 
interviu şi spera că April va proceda la fel, însă nu era 
treaba ei să-i dea sfaturi. Trebuie să fie hotărârea lui April, 
nu a mea, a ţinut ea să-şi reamintească. 

— O ştiu pe Sheila Rosenburg, a răspuns Ali cu voce tare, 
dar nu o cunosc personal. Mă tem că ea va încerca să 
transforme moartea mamei tale şi a lui Paul într-un soi de 
circ mediatic. 

April părea netulburată. 

— Unii plătesc pentru astfel de interviuri, i-a răspuns ea, 
întinzând mâna ca să ia încă o prăjiturică. Şi ea a zis că ştie 
un autor care ar putea să îmi obţină un contract pentru o 
carte, înţelegeţi? - ca să pot scrie despre toate astea în 
timp ce se întâmplă, ca un fel de jurnal sau însemnări 
personale. A zis că pe oameni îi interesează sincer crimele 
adevărate. Cartea ar putea ajunge chiar un succes. Nu va 
trebui s-o scriu chiar eu, pentru că nu mă pricep la asta. Pe 
copertă va apărea numele meu, dar editorul va angaja pe 
altcineva să scrie textul, o persoană care se cheamă scriitor 
din umbră, aşa zicea. 

Ali a rămas înmărmurită. Şocată şi îngrozită, însă cea 
care a vorbit a fost mama ei. 

— Eşti convinsă că vrei să faci aşa ceva? a întrebat-o 
Edie. Ştiu prin ce treci, April, dar asta se întâmplă şi 
copilului tău. Toate astea vor deveni istoria lui Sonia Marie. 
Vrei să aduci pe lume un copil cu o astfel de popularitate? 

Asta mi se întâmplă şi mie, a gândit Ali, dar se părea că 
nu avea niciun rost să aducă vorba de asta. April era 
absorbită cu totul de propriile ei griji. 

— Probabil că nu, a aprobat-o April, dar cred că voi avea 
nevoie de bani. 

— Sunt convinsă că vom reuşi să rezolvăm ceva, ca să nu 
fii silită să expui vieţile noastre în faţa oricui, a spus Ali. 

— Aşa sper şi eu, a încheiat April după care s-a ridicat în 
picioare. Ar fi cazul să dau telefonul acela. Detectivii au 
spus că vor trece pe aici să discute cu mine ceva mai târziu 
în cursul dimineţii. Aş vrea să am ceva curat de îmbrăcat 


înainte de sosirea lor. 

April a ieşit şi a închis uşa în urma ei. 

— Hopa! a făcut Edie Larson. Fata asta e mult mai tare 
decât pare. 

Ali a încuviinţat din cap. 

— Probabil că seamănă cu mama ei. 

— Şi mai şi fumează, deşi e însărcinată, a continuat Edie, 
clătinând din cap. g 

În toiul acelei discuții, Edie a fost sunată de soțul ei. În 
timp ce ea Îi povestea ce se mai întâmplase, a sunat și 
telefonul lui Ali. Era Chris. 

— Îmi cer scuze că am fost atât de enervat aseară, a zis 
el. Am avut senzaţia că mă ţii departe de toate. 

— Şi eu îmi cer scuze. 

— Deci, vrei să vin acolo ori nu? 

— Nu imediat, a spus Ali. Probabil că voi avea nevoie de 
tine ceva mai târziu, dar deocamdată cred că eu şi mama 
ţinem lucrurile sub control. 

— Bine. Dar nu uita, să mă ţii la curent. 

Cum Edie încă vorbea la telefon, Ali a revenit la 
computer. 


Doamnă Reynolas, 
leri l-ai concediat pe unchiul meu fără să-i dai 
preaviz nici măcar de o zi, ca să nu spun că termenul e 
de două săptămâni. Şi mai ai obrăznicia să afirmi că 
nu ai ştiut ce se putea face sau că nu ţi-ai dat seama 
dacă trebuia sau nu să-ți ceri scuze? Cum de 
îndrăzneşti? 
ANDREA MORALES 


Dar nu am concediat pe nimeni, şi-a spus Ali. Despre ce 
aiurează femeia asta? 

Apoi, rămasă cu privirea aţintită la ecranul computerului, 
Ali a avut brusc o străfulgerare. Şi-a amintit că într-o seară 
venise târziu şi constatase că în casă mirosea îmbătător a 
carne gătită şi aluat. Condusă de nas şi de zvonul de voci şi 
râsete până în bucătăria iluminată orbitor, Ali le găsise pe 


Elvira şi pe alte câteva femei, dar şi nişte fete, adunate 
acolo şi pregătind zeci de tamale” pentru sărbătoarea pe 
care Paul o organiza anual de Cinco de Mayo!“. Una dintre 
femei fusese Clemencia, soţia lui Jesus Sanchez. Să fi fost 
una dintre fetele de acolo nepoata lui? Ali şi-a amintit ca 
prin vis că pe una dintre ele o chema Andrea, dar nu era 
sigură. 

Incă nelămurită, a transmis un răspuns de câteva 
cuvinte: 


Dragă Andrea, 
Cine este unchiul tău? 
Numai bine, 
ALI REYNOLDS 


Ali a trecut printr-o listă lungă de mesaje prin care se 
adresau urări de bine, majoritatea rugând-o să nu-şi 
abandoneze blogul. Pentru că multe dintre ele făceau 
referire la moartea lui Paul, nu a postat niciunul, dar a 
răspuns fiecăruia în mod direct, folosind aceeaşi strategie 
de neangajare la care apelase şi mai devreme. Era 
îmbucurător să descopere că cititoarele nu doreau să se 
dezică de ea, după cum nici ea nu voia să se dezică de ele. 
In cele din urmă, s-a apucat să scrie răspunsul. 


CUTLOOSEBLOG.COM 
Duminică, 18 septembrie 2005 


În ultima postare, am spus că mă voi detaşa o 
vreme de cutloose, însă am constatat că a fost o 
minciună. Azi-dimineaţă am primit multe mesaje de la 
voi. Majoritatea mi-aţi adresat urări de bine şi m-aţi 
îndemnat să nu abandonez nava. Drept urmare, nu o 


23 Tamales - fel de mâncare specific mexican (n. tr.). 

14 5 Mai - aniversarea victoriei armatei mexicane conduse de generalul 
Ignacio Saragoza Seguin împotriva francezilor în bătălia de la Puebla, 
pe 5 mai 1862 (n. tr.). 


voi face. 

Am făcut asta timp de peste şase luni - da, 
săptămâna trecută s-a împlinit jumătate de an de la 
inaugurarea blogului. In trecut, a existat întotdeauna 
un sentiment de urgenţă în ceea ce scriam. Postările 
îmi ofereau o cale de a examina lucruri care se 
întâmplau în viaţa mea. Eram uimită aflând că lucrurile 
spuse de mine îi făceau să rezoneze pe mulţi oameni, 
dintre care unii trăiseră experienţe similare. 

In această dimineaţă, una dintre susţinătoarele mele 
mi-a scris şi s-a oferit să îmi ţină locul atâta vreme cât 
va fi nevoie. Deşi apreciez oferta generoasă a Ledei, 
mesajul ei m-a trezit şi m-a făcut să înţeleg că de fapt 
nu sunt dispusă să renunţ la forum. Aşadar, 
cutlooseblog revine. Deocamdată, există lucruri pe 
care nu le voi putea discuta. Probabil nu voi putea să 
postez comentariile voastre privind respectivele 
chestiuni, de aceea vă rog să aveţi înțelegere în 
această privință. _ 

Insă ţin să vă spun ceva. In timp ce scriu aceste 
rânduri, mama stă alături de mine. Ne aflăm într-o 
cameră de hotel, la sute de kilometri depărtare de 
casele noastre, departe de afacerea ei şi de soţ, tatăl 
meu, care are acum două slujbe - a lui şi a ei - pentru 
a menţine restaurantul pe linia de plutire cât timp ea e 
aici să mă sprijine pe mine - fiica ei. Fiica lor. 

De acea, această postare este pentru părinţii mei - 
pentru părinţii mei şi pentru toţi ceilalţi părinţi din 
lume care stau alături de vlăstarele lor la bine şi la 
rău; care nu le întorc spatele copiilor, indiferent despre 
ce ar fi vorba; care ştiu că, oricum ar fi copiii lor, 
aceştia sunt tot copiii lor. 

Mulţumesc, mamă şi tată. Sunteţi extraordinari. 

Postat la 11. 10 AM, 18 septembrie 2005, de BABE 


Până să termine de scris postarea, i-au sosit câteva e- 
mailuri. Cel de-al treilea venea din partea vechii ei 
susținătoare Velma. 


Dragă Babe, 

Când am citit prima oară cutloose, nici măcar nu 
ştiam ce este un blog. Acum citesc mai multe. 

Unul dintre cele pe care le citesc zilnic, în afară de al 
tău, se numeşte socalcopshop. Acolo se discută 
chestiuni ce se petrec în Los Angeles, dar care nu 
ajung în ziarele obişnuite. Poate doreşti să citeşti 
postarea de azi-dimineață. II cunoşti pe acest individ? 
îl poți da în judecată? 

VELMA T DIN LAGUNA 


În timp ce căuta site-ul, Ali a intuit ce va găsi acolo şi nu 
a fost dezamăgită. In momentul în care a văzut titlul, a 
simţit un gol în stomac. 


VĂDUVA NEAGRĂ DIN ROBERT LANE 
LOVEŞTE DIN NOU 


Alison Reynolds, o persoană implicată în odioasa 
ucidere a directorului de reţea Paul Grayson, soţul ei, 
de care era despărțită în fapt, a devenit acum ţinta 
unei noi investigaţii criminalistice, deoarece poliţia se 
ocupă de misterioasa moarte a femeii care, dacă ea şi 
Paul Grayson ar fi trăit, ar fi devenit noua soacră a 
acestuia. Monique Ragsdale, acum moartă, a fost 
mama lui April Gaddis, cu care domnul Grayson 
intenţiona să se căsătorească într-o ceremonie ce 
trebuia să se desfăşoare ieri-dimineaţă la reşedinţa lui 
din Robert Lane. 

Surse care au acces la investigaţie afirmă că cele 
două femei s-au înfruntat în cursul unei întâlniri care a 
avut loc ieri, înainte de căderea fatală a doamnei 
Ragsdale pe scara din casa deţinută anterior de 
doamna Reynolds şi soţul ei. In loc să fie locul unei 
sărbători fericite, casa este acum înconjurată de benzi 
galbene care izolează scena crimei, în timp ce 
anchetatorii se străduiesc să descopere ce s-a 


întâmplat. 

Domnul Grayson a dispărut de la o petrecere a 
burlacilor, ce a avut loc joi noapte. Cadavrul lui, legat 
de mâini şi de picioare, a fost găsit ulterior în 
apropierea resturilor unui vehicul care fusese lăsat pe 
calea ferată, la vest de Palm Springs. 

Cel puţin o sursă, care doreşte să-şi păstreze 
anonimatul, susţine că, de vreme ce procedurile de 
divorţ dintre domnul Grayson şi doamna Reynolds nu 
s-au încheiat, este de presupus că ea este singura 
moştenitoare a soțului, lăsând-o pe logodnica 
însărcinată fără nimic. Se presupune că acest lucru ar 
fi putut constitui baza confruntării dintre doamna 
Reynolds şi doamna Ragsdale. 

Scandaloasele proceduri de divorţ dintre doamna 
Reynolds şi soţul ei necredincios s-au desfăşurat în 
văzul publicului după ce ea a fost concediată din 
funcţia de prezentatoare de ştiri la o filială locală a 
reţelei de televiziune la care soţul ei era director. In 
ultimele şase luni, ea şi-a prezentat versiunea privind 
acest divorţ ca pe o saga nesfârşită prin postări pe un 
blog cu înclinații feministe, numit cutlooseblog.com. 

Tot în această perioadă de şase luni, doamna 
Reynolds a fost implicată în patru investigaţii de 
omucidere. În două dintre acestea a fost exonerată, iar 
cazurile au fost închise. Celelalte două sunt în curs de 
investigare, unul de către poliţia din Los Angeles, iar 
celălalt de Departamentul Şerifului din Comitatul 
Riverside. 

Având în vedere dificultăţile juridice tot mai mari cu 
care se confruntă doamna Reynolds, potrivit propriilor 
ei susţineri, blogul a intrat în hibernare. 

Postat 7.55 A.M. De LMB 


Ba nu, nu e în hibernare, a gândit Ali. Cut/oose a revenit. 


Ali a mai citit o dată mesajul. În el apăreau suficiente 
cuvinte perfide, folosite de jurnalişti: „de presupus”, „ar fi 


putut”, „susţineri” - alături de placa folosită mereu, privind 
sursele care vor să-şi păstreze anonimatul, astfel încât 
autorul articolului probabil că nu putea fi dat în judecată. 
lar semnătura? LMB. Nu avea nicio informaţie suplimentară, 
dar Ali a bănuit că acesta şi individul care îi trimisese mai 
devreme mesajul scris în cuvinte otrăvite, Lance-a-lot, erau 
una şi aceeaşi persoană. 

A căutat prin e-mailurile uitate în căsuţa poştală. Evident, 
adresa lui era încă acolo. A dat să-i transmită un mesaj sec 
despre postarea unor speculaţii neîntemeiate, apoi s-a 
răzgândit. Ba mai mult, a şters e-mailul pe jumătate scris şi 
a şters permanent şi adresa lui de e-mail. Dacă Lance-a-lot 
dorea să fie băgat în seamă, atunci cu siguranţă că ea îl va 
ignora. 

O deprima totuşi gândul că porecla vicleană pe care i-o 
dăduse omul, Văduva Neagră, avea să prindă. Chiar dacă 
acuzaţiile lansate de individ erau nefondate, Ali a înţeles că 
celelalte surse media vor prelua aproape sigur porecla şi o 
vor propaga mai departe. 

Era cât pe ce să închidă computerul ca să se ducă la duş 
pentru ca apoi să se îmbrace, când a primit un nou e-mail. 
A recunoscut adresa - Andrea Morales. Mesajul ei cuprindea 
numai două cuvinte: 


Jesus Sanchez 


Deci avusese dreptate, această Andrea era fata de 
atunci, din grupul de femei care făceau tamales. Dar ce era 
cu povestea asta referitoare la concedierea lui Jesus? Era 
absurd. Prin grija atentă şi iubitoare, el reuşise să menţină 
proprietatea şi grădina casei din Robert Lane într-o ordine 
desăvârşită. De ce l-ar fi concediat cineva? Ali a transmis 
imediat un răspuns. 


Dragă Andrea, 

Te rog să mă crezi că nu ştiu nimic despre acest 
lucru. Intotdeauna am fost mulțumiți de activitatea 
unchiului tău. 


lată mai jos informațiile referitoare la moaul în care 
mă poti contacta. 
Dă-mi telefon cât de curând poți ca să discutăm şi 
să rezolvăm problema. lti mulțumesc. 
Numai bine, 
ALI REYNOLDS 


Ali închis capacul laptopului şi a pornit spre baie. 

— Ce se întâmplă? a întrebat Edie. 

— Mă duc să fac duş şi să mă îmbrac, a zis Ali. Cineva l-a 
concediat pe grădinar ieri, iar nepoata lui Jesus crede că e 
mâna mea. 

— Nici nu mă miră, i-a răspuns Edie. Eşti la fel de rea ca 
George Bush. Se pare că tot ce se petrece este din vina ta. 

Da. Păi ce, nu e adevărat? şi-a spus ea cu o ironie amară. 

Câteva minute mai târziu, îmbrăcată, dar cu un prosop 
înfăşurat peste părul ud, Ali s-a grăbit să ajungă la uşa 
camerei lui April şi a bătut. l-a deschis o tânără pe care Ali 
nu o mai văzuse până atunci. Prin cameră erau împrăştiate 
o sumedenie de haine şi sacoşe cu diverse lucruri. April 
stătea în faţa unei oglinzi îmbrăcată cu o rochie bleumarin, 
lungă, special pentru gravide, având pliseuri largi, un guler 
alb, lat, şi manşete asortate, tot albe. 

— Ea este prietena mea, Cindy Durbin, a prezentat-o 
April. Chiar dacă e duminică şi ar trebui să se odihnească, 
mi-a adus câteva haine să le probez. Ce părere ai? a zis, 
întorcându-se în faţa oglinzii. E prea retro? 

Ali a făcut un semn afirmativ din cap către Cindy. Rochia 
era cât se putea de retro. După cum arăta, putea să fi fost 
scoasă chiar din dulapul de haine din anii cincizeci ai 
actriţei Lucille Ball pentru comediile cu Lucy! care erau 
reluate la nesfârşit pe canalul TV Land. 

— E bine, a aprobat Ali. 

April s-a întors de la oglindă şi a examinat chipul lui Ali, 
care trebuie să fi trădat ceva din sentimentele care o 


15 Lucille Ball (1911-1989) a jucat într-o serie de comedii de televiziune 
în care personajul principal se numea Lucy (n. tr.). 


frământau. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o tânăra femeie. 

— leri, cineva l-a concediat pe Jesus Sanchez, grădinarul, 
a spus Ali. Tu ai făcut asta? 

— Nu eu, i-a răspuns April. Mama. Salariile lui şi al 
bucătăresei se plăteau din ceea ce Paul păstra ca mărunţiş. 
In afară de ceea ce am pe cărţile de credit, ăştia sunt 
singurii bani care mi-au rămas. Mama a spus că nu-mi pot 
permite să-i ţin în continuare, pentru că aş termina banii 
mult mai repede. A zis că se va ocupa chiar ea de 
concediere, ca să nu fiu silită să o fac eu. De ce, am 
procedat rău? 

Da, ați procedat rău, şi-a zis Ali, dar se părea că nu avea 
niciun rost să mai discute pe tema asta. 

— Nu-i nimic, a spus ea. Rezolv eu problema. Cum o 
chema pe bucătăreasă? 

— Henrietta, aşa cred, a spus April. Henrietta Jackson. 

— Unde locuieşte? Şi cât timp a lucrat pentru voi? Ai 
numărul ei de telefon? 

— Nu. Probabil că Paul avea toate chestiile astea, dar eu, 
nu. Ar trebui să fie în biroul lui. 

Care este inaccesibil din cauza benzilor care nu permit 
accesul la locul crimei, a continuat Ali în minte. Ce frumos... 

— Bine, lasă, a spus. O s-o găsesc eu. 

— De ce? a întrebat April. Ce vrei să faci? 

— Vreau să-i reangajez, a răspuns Ali. Ori să le ofer 
măcar plăţi compensatorii. 

— Dar cine o să scoată banii ăştia? s-a opus April. Eu nu 
pot. 

— Atunci, cred că voi plăti eu. 

Spunând acestea, a ieşit din cameră, trântind uşa în 
urma ei. 


11 


Într-o dispoziţie explozivă, Ali a intrat ca o furtună în 
camera pe care o împărțea cu mama ei şi a rămas 
surprinsă găsind-o la pupitru, în faţa computerului ei. Dave 
Holman sosise şi se aşezase pe fotoliu, terminând ceea ce 
mai rămăsese din dejunul lor, de pe cărucior. 

— La Motel 6 nu e bufet pentru micul dejun, a explicat el, 
lichidând şi ultimul croasant. Cine te-a scos din fire? 

— Monique Ragsdale a concediat ieri grădinarul şi 
bucătăreasa, pentru ca April să nu cheltuiască nimic din 
banii ei foarte preţioşi. l-a trimis la naiba, iar oamenii au dat 
vina pe mine. 

— Şi? a întrebat Dave. 

— Vreau să-i găsim şi să-i reangajăm. 

— Dar nu se pot întoarce acolo, a obiectat Dave. A 
devenit locul unei crime. 

— Numai că ei nu se fac vinovaţi de crima asta, a 
răspuns Ali. În orice caz, le pot oferi o compensație 
bănească. M-a sunat cineva? 

Edie a dat din cap şi i-a întins telefonul. 

— Andrea Morales, a spus Edie. Vrea să o suni tu. 

— E nepoata grădinarului, a explicat Ali căutând numărul 
în lista de apeluri primite şi apăsând butonul de apelare. 

— Andrea? 

— Da. _ 

— S-a produs o neînțelegere îngrozitoare. In primul rând, 
unchiul tău nu trebuia concediat. E posibil să mă pui în 
legătură cu el? 

— De ce? a întrebat Andrea pe un ton tăios. 

— Pentru că vreau să-i ofer măcar o plată compensatorie 
şi poate slujba înapoi. În aceste momente, există neclarităţi 
în ceea ce priveşte proprietatea soţului meu, şi deocamdată 
nu ştie dreapta ce face stânga. 

— Femeia care l-a concediat ştia perfect de bine ce 
făcea, a ripostat Andrea. l-a spus să-şi strângă lucrurile şi 
să se care de acolo. A mai zis că tu eşti acum stăpâna şi că 


nu vrei să-l mai plăteşti. 

— Dar vreau să-l plătesc, a insistat Ali. Mă poţi pune în 
legătură cu el? 

— Unchiul meu nu vorbeşte prea bine engleza. Va avea 
nevoie de cineva să-i traducă. 

— Nu vrei s-o faci tu? 

— Ba da, a convenit Andrea. 

— Unde este acum? 

— Aici, a spus ea. Adică, la câteva intersecţii depărtare. 

— Şi în ce zonă? a întrebat Ali. 

Andrea nu i-a răspuns direct. 

— Să-l întreb întâi dacă vrea să stea de vorbă cu tine. Te 
sun eu. 

Ali a închis şi s-a întors spre Dave. 

— Bun, şi cum dau de Henrietta Jackson? 

— Cine e? Bucătăreasa? a întrebat Dave. 

Ali a răspuns printr-o mişcare a capului. 

— Asta e tot ce ştii despre ea - doar numele? Nu ai 
adresa? Sau numărul de telefon? 

— Paul avea mai multe informaţii, dar ele sunt probabil în 
biroul lui şi... 

— Şi casa a devenit scena unei crime, a terminat el fraza 
în locul ei. 

— Exact. 

Dave s-a apucat să dea telefoane, dar Ali nu a tras cu 
urechea la ce făcea el. Se gândea la Paul Grayson. Ea 
avusese întotdeauna propriii bani, dar Paul se ocupase de 
plata cheltuielilor pentru toate, inclusiv cele ale casei. Până 
astăzi nu ştiuse că personalul casei fusese plătit în 
numerar. În ciuda faptului că acei oameni se aflau în ţară 
de mulţi ani, probabil că Jesus sau soţia lui, Clemencia 
Sanchez, ori chiar amândoi erau imigranţi ilegali, trăind şi 
muncind fără să fi fost descoperiţi de cei de la Serviciul de 
Imigrări şi Naturalizare. 

Acum, pentru prima oară, Ali s-a gândit la Elvira Jimenez, 
fosta bucătăreasă a lui Paul. Acelaşi lucru era valabil şi în 
cazul ei? Ce se întâmplase cu ea după ce plecase? După ce 
muncise atâţia ani în casă, de ce fusese alungată? Şi ce se 


întâmplase cu Henrietta? Accentul cu care vorbea arăta că 
femeia era de undeva din sudul Statelor Unite. Ea sigur nu 
era imigrantă fără acte în regulă, dar asta însemna că lucra 
într-o economie subterană pur şi simplu ca să nu plătească 
impozite? lar dacă Ali reuşea să-i găsească pe amândoi şi le 
dădea slujbele înapoi, ea de ce anume se făcea vinovată? 

— Din câte am aflat, bucătăreasa ta nu are permis de 
conducere, a anunţat-o Dave câteva minte mai târziu. 
Adică nu are permis emis în California. 

— De unde ştii? 

— Cunosc oameni care îi cunosc pe alţii, a explicat el. 

— Dar pe Jesus Sanchez? Îl poţi găsi? 

— Am înţeles că nepoata lui o să te pună în legătură cu 
el. 

— Dar dacă n-o va face? Dacă va trebui să-l găsesc 
singură? 

După câteva clipe, când a sunat din nou telefonul, 
temerea că va trebui să-l găsească singură pe Jesus 
Sanchez s-a adeverit. 

— Unchiul meu nu vrea să te vadă, a anunţat-o Andrea 
Morales. 

— Vreau să stau de vorbă cu el, a început Ali. 

— Nu vrea să discute cu tine, i-a răspuns Andrea cu glas 
hotărât. A zis nu, iar asta înseamnă nu. 

Imediat după aceea, a închis. 

Ali a rămas încremenită. Cum cunoştinţele de engleză ale 
lui Jesus şi cele de spaniolă ale ei erau rudimentare, 
comunicase cu el doar în chestiuni foarte simple. Din câte 
îşi amintea Ali, chiar şi aşa se înţeleseseră bine, iar el nu 
dăduse dovadă vreodată de rea-voinţă. 

— Andrea Morales, tocmai spunea Dave la telefon când 
Ali l-a pus jos pe al ei. Sunt cu zecile? Dă-mi adresele! 

Câteva minute mai târziu, înarmat cu cartea de telefon şi 
cu o listă de adrese, Dave a reuşit să compare o anumită 
Andrea Morales cu numărul reţinut în memoria telefonului 
mobil al lui Ali. 

— Gata, a zis el pe un ton triumfător. Andrea şi Miguel 
Morales, 224 South Sixth, Pico Gardens. 


De pe vremea când lucrase la redacţia de ştiri, Ali ştia că 
Pico Gardens avea faima de zonă în care bandele de 
infractori se simțeau ca acasă. Se ştia, de asemenea, că 
zona este un adevărat rai al străinilor sosiți în mod ilegal. 

— Să mergem, a spus Ali. 

S-a dus la seiful din perete, l-a deschis, scoţându-şi atât 
Glock-ul, cât şi tocul, pe care îl cumpărase pentru purtarea 
armei între omoplaţi. 

— Unde? a întrebat Dave. Apoi s-a uitat neliniştit la armă. 
Şi pistolul este chiar necesar? 

— În Pico Gardens? i-a replicat Ali. Da. Dacă doi albi se 
hotărăsc să între acolo, cel mai inteligent lucru e să fie 
înarmaţi. Andrea mi-a spus că Jesus locuieşte în apropiere - 
la câteva străzi de locul unde stau ea şi soţul ei. Jesus are o 
furgonetă veche, de culoare albastră. Dacă e parcată pe 
vreo stradă de acolo, o recunosc imediat. 

— Am înţeles că Jesus nu prea are chef să discute cu 
tine, a oprit-o Dave. 

— N-are importanţă. Vreau eu. 

Şi s-a întors către mama ei. 

— Vii şi tu? a întrebat-o. 

— Nu cred, a spus Edie. Dacă nu te superi, o să rămân 
aici. O să mă folosesc de computerul tău ca să navighez pe 
internet. 

Ideea că mama ei, Edie Larson, „navighează pe net” încă 
îi suna straniu lui Ali. Părea chiar uimitoare. 

— Chiar te rog, a spus ea. 

— O să mai văd din când în când ce face April, a încheiat 
Edie. Ca să fiu sigură că se simte bine. 

Când au părăsit hotelul, Dave şi Ali au încercat ieşirea pe 
uşa din spate, soluţie care funcţionase fără greş în ziua 
precedentă, însă între timp oamenii din mass-media se mai 
deşteptaseră. O reporteră, care avea o poziţie îndeajuns de 
umilă pentru a fi trimisă să dea târcoale prin apropierea 
unui tomberon urât mirositor, cu resturi de la bucătărie, şi 
fotograful cu totul insignifiant stăteau la pândă chiar lângă 
uşa de ieşire. 

— Doamnă Reynolds, a strigat reportera, ţinând 


microfonul în aer şi repezindu-se către maşină. Este 
adevărat că aţi fost interogată în legătură cu două cazuri de 
omucidere? Cum comentaţi acest lucru? 

Bineînțeles că nu am ce comenta, a gândit Ali. Nu a zis 
nimic cât Dave a deschis portiera Nissanului. Păcat că nu 
luaseră maşina ei pentru deplasare. Acum, oamenii din 
mass-media vor avea informaţia privind vehiculul care până 
atunci rămăsese invizibil. 

Fotograful a îndreptat aparatul spre Dave. 

— Dă-te la o parte, a spus el pe un ton răstit, însă 
fotograful nu a priceput aluzia şi a continuat să facă poze, 
cât Dave a urcat în maşină şi a trântit portiera. 

— Ce idioţi! a exclamat el. Şi tu erai la fel de rea? 

— Nu cred, a spus Ali. 

Cel puțin aşa sper, şi-a zis ea. 

Reportera şi fotograful alergau spre partea din faţă a 
hotelului şi, probabil, spre vreun vehicul, când Dave a ieşit 
de pe aleea din spate şi, trecând peste marginea 
trotuarului, a pătruns pe stradă. 

— Ne vor prinde din urmă? a întrebat Ali. 

— Sper să scap de ei, a răspuns Dave. Bun, încotro? 

Fără GPS sau o hartă amănunţită pe care să se bazeze, 
Ali a trebuit să stea puţin pe gânduri ca să se orienteze şi 
să îl îndrume spre breteaua de sud a drumului 405, iar de 
acolo, pe autostrada 10. 

— Cum te descurci în spaniolă? a întrebat Ali în timp ce 
goneau pe autostradă. 

— Spaniola de pe meniuri mi-e familiară. De ce? 

— Pentru că Jesus nu vorbeşte aproape deloc engleză, iar 
eu nu prea ştiu spaniolă. 

— Poate că nepoata lui, acea Andrea nu-ştiu-cum, ne va 
sluji ca interpretă. 

— Mă îndoiesc, a spus Ali. 

A ridicat telefonul mobil şi a consultat agenda până a 
găsit numele Duarte. 

În perioada cât lucrase în Los Angeles ca prezentatoare 
de ştiri, una dintre sarcinile pe care le avusese fusese cea 
de ambasadoare a postului de televiziune în rândul celor 


care sufereau de cancer. Având în vedere tragica ei 
experienţă cu Dean, care murise de cancer, fusese o 
candidată convingătoare şi dispusă să desfăşoare o astfel 
de activitate. Făcuse parte din tot felul de comisii şi 
participase la acţiuni caritabile pentru strângerea de 
fonduri destinate bolnavilor şi cercetării în domeniul 
cancerului. Insă oferise şi ajutor în nume personal, 
activitate care nu avea nimic de a face cu relaţiile publice, 
astfel că aceasta nu a ajuns ştire de presă. Un asemenea 
caz fusese cel al lui Lonso Duarte, un copil de trei ani 
bolnav de leucemie. 

Eduardo, tatăl lui Lonso, lucrase ca om de serviciu la 
postul de televiziune unde Ali era prezentatoare. Soţia lui, 
Rosa, fusese cameristă la câteva hoteluri. După ce Lonso 
fusese diagnosticat, postul de televiziune transmisese 
câteva anunţuri privind lupta băiatului cu boala şi situaţia 
dramatică a familiei. In acest fel se reuşise strângerea de 
fonduri pentru a completa diferenţa dintre notele de plată 
şi sumele acoperite de asigurarea medicală. În cele din 
urmă, sprijinul din partea postului de televiziune încetase în 
mod oficial, dar Ali rămăsese o susținătoare a familiei pe 
durata numeroaselor spitalizări şi chimioterapii. Din câte 
ştia Ali, boala băiatului era în remisie de patru ani. 

Eddie Duarte era de serviciu în seara când Ali fusese 
concediată. Lui i se ceruse să care cutiile cu lucrurile 
personale ale lui Ali până la maşină. Tot atunci, el se oferise 
să depună mărturie în favoarea ei în cazul deschiderii unei 
acţiuni în justiţie împotriva concedierii ilegale. Întrucât 
negocierile în acea problemă erau deocamdată sistate, 
depoziţia lui Eddie încă nu fusese necesară. Din câte ştia 
Ali, el încă era pe statul de plată al aceluiaşi post de 
televiziune, dar cum lucra ca om de serviciu de noapte, se 
cam jena să îi telefoneze în cursul dimineţii şi să-l 
trezească. Până la urmă, l-a sunat şi, bineînţeles, l-a trezit. 

— Ali, a salutat-o el, după ce, într-un târziu, şi-a dat 
seama cine îl apela. Mă bucur să te aud. Ce mai faci? Am 
aflat de soţul tău. Imi pare foarte rău. 

Iti pare rău pentru ce? s-a întrebat Ali. Pentru că Paul a 


murit, ori pentru că a fost atât de ticălos? 

— Iţi mulţumesc pentru compasiune, a spus ea. Ce mai 
face Rosa? Şi cum se simte Lonso? 

— Rosa e bine, iar Lonso se simte grozav. Anul acesta a 
ajuns în liga de baseball sub nouă ani, ca jucător la baza a 
doua. 

Pentru un copil care era cât pe ce să bată la uşa morţii în 
urmă cu cinci ani, acest lucru părea cel puţin un miracol. 

— Bine, dar tu ce mai faci? a întrebat el. Eu nu mai lucrez 
la postul acela de televiziune. Acum sunt la altă companie. 
Dacă ai nevoie de mine ca să depun mărturie... 

— S-ar putea să fie nevoie şi de asta, dar acum îmi 
trebuie altceva, a zis Ali. 

— Să auzim despre ce este vorba, a spus Eddie. 

— Incerc să-l găsesc pe vechiul meu grădinar, a spus Ali. 
S-a produs o neînțelegere. Vreau să-l reangajez, numai că 
nu ştiu destul de bine spaniola. 

— Şi vrei să traduc? a întrebat Eddie. 

— Da, a zis Ali. Te rog. 

— Unde? Şi când? 

— Curând. Cât de repede se poate. Dar nu ştiu prea bine 
unde. Omul locuieşte undeva în Pico Gardens, dar noi încă 
nu am ajuns acolo şi nu ştim adresa. 

— Singurul loc din apropiere pe care îl ştiu este un spital 
vechi, Linda Vista, care a fost abandonat, iar acum este 
folosit pentru filmări şi spectacole de televiziune, a spus 
Eddie. Ne-am putea întâlni în parcarea spitalului. Mi-ar 
trebui cam trei sferturi de oră ca să ajung acolo. 

— Grozav, s-a bucurat Ali. Poate că până atunci îl găsim. 

— Cine este Eddie? a întrebat Dave. 

— E o poveste lungă, a spus Ali. Chiar foarte lungă. 

Cum Ali vorbea la telefon, iar Dave era preocupat să 
evite alte maşini, au greşit banda de mers, astfel că au 
ratat intrarea din intersecţia care să-i ducă pe 1-10, spre 
est. La jumătate de oră după ce au ieşit din zona elegantă a 
Wiltshire Boulevard, au pătruns pe străzile cu case 
părăginite din Boyle Heights, cu zidurile pline de graffiti. Era 
un bulevard mărginit de case ce fuseseră ridicate la 


începutul secolului XX, care mai reuşeau într-o oarecare 
măsură să rămână în picioare. Unele dintre ele păreau să 
se fi păstrat într-o stare acceptabilă. Însă altele arătau ca 
nişte epave ce se destrămau încet. 

Au început prin a găsi adresa familiei Morales de pe 
Sixth, iar apoi au mers în cerc, căutând furgoneta lui Jesus 
Sanchez. Când au pătruns pe South Chicago, Ali a făcut 
semn cu degetul. 

— Uite furgoneta lui. 

Aerostarul bătrăior, având multe semne de lovituri, era 
parcat pe aleea unei clădiri duplex cu aspect părăginit. 

— Acum, după ce ştim unde să-l găsim pe Jesus, să ne 
întoarcem la parcarea spitalului şi să-l aşteptăm pe 
interpretul nostru. 

— Dar dacă nu apare? 

— Nu-ţi face griji. Eddie va veni sigur. 

Imediat ce au parcat şi s-au pus pe aşteptat, Ali i-a 
relatat lui Dave povestea lui Eddie Duarte de la început 
până la sfârşit. Tocmai încheia când i-a sunat telefonul. 

— N-o să-ţi vină a crede, a spus Edie Larson. Dacă nu m- 
aş fi aflat în hol ca să văd cu ochii mei, nici eu nu aş fi 
crezut. 

Ali a trecut telefonul pe difuzor, astfel ca Dave să poată 
auzi conversaţia în întregime. 

— Şi ce-ai văzut? a întrebat ea. Ce se întâmplă acolo? 

— Lumini, camere de luat vederi, acţiune, i-a răspuns 
Edie pe un ton sumbru. April este în hol, îmbrăcată cu o 
rochie bleumarin de gravidă, machiată ca la carte şi cu 
părul aranjat la perfecţie. Dă un interviu unei tinere cu 
părul cât se poate de blond şi cu o fustă uimitor de scurtă. 
Am văzut emblema de pe una dintre camere. Pe ea scria 
Court TV. 

— Cu siguranţă că blonda este Sheila Rosenburg. Deci, 
până la urmă, April acordă un interviu. 

— Deşi noi am sfătuit-o să se abţină, a continuat Edie. 
Dar mai e ceva. Când ai plecat, ţi-am spus că o să mă duc 
să văd cum se mai simte şi dacă are nevoie de ceva. Numai 
că, în clipa când am deschis uşa să merg la ea, am văzut un 


bărbat ieşind din camera ei, aşa că m-am retras imediat. 
Era un tânăr, dar, apropo, unul foarte atrăgător. 

— Probabil că era vreunul dintre prietenii ei, a spus Ali. 

— Aşa am crezut şi eu până în momentul când a sărutat- 
o de rămas-bun, a replicat Edie. Crede-mă, a fost vorba de 
ceva mai mult decât de un sărut de rămas-bun. lar când s-a 
îndepărtat de ea, l-am recunoscut. Il mai văzusem. 

— Unde? a întrebat Ali. 

— Pe site-ul lui. 

Ali a avut senzaţia că rătăcea prin beznă. 

— Care site? a întrebat ea. 

— După ce mi-ai povestit despre prostia aia cu Sumo 
Sudoku, mi-ai stârnit curiozitatea. M-am gândit, de ce ar 
dori Paul şi April să aibă acolo o echipă de musculoşi, 
chipurile inteligenţi, care să le încurce treburile în ziua 
nunţii? Din experienţă, ştiu cât de stresante sunt nunțile şi 
fără să ai pe cap o echipă de filmare şi o mulţime de 
oameni care să se agite şi să se calce pe picioare în acelaşi 
timp. Am căutat prin câteva site-uri de Sumo Sudoku şi aşa 
l-am găsit şi pe el. Numele individului este Tracy 
McLaughlin. 

Ali a rămas stupefiată. 

— Vrei să sugerezi că, după părerea ta, April e cuplată cu 
Tracy McLaughlin? Glumeşti cumva? 

— Nu glumesc deloc, i-a răspuns Edie. Ai idee dacă există 
un test de paternitate? 

Ali şi-a adus aminte cât de încântat fusese Paul când 


aflase că April rămăsese însărcinată - încântat şi 
emoţionat. 
— Nu am idee. 


— Dacă nu s-a făcut până acum, poate ar fi bine să se 
efectueze, a spus Edie. În calitate de executor testamentar 
al lui Paul, dacă vei fi silită să institui un fond pentru 
presupusa fiică a lui, ai face bine să stabileşti dacă acest 
copil este cu adevărat al lui. 

Edie Larson fusese întotdeauna o observatoare atentă a 
comportamentului uman. Unul dintre lucrurile ciudate în 
ceea ce o privea pe mama lui Ali, care o nedumerise mereu 


foarte tare, era capacitatea ei înnăscută de a percepe ideile 
care treceau prin mintea altora. Mătuşa Evelyn, sora 
geamănă a lui Edie, susţinuse dintotdeauna că Edie are un 
ochi la ceafă. Când era mică, Ali credea că e adevărat. 
Poate că acest lucru era încă valabil, numai că i se părea 
prea mult. 

— Doar pentru că l-ai văzut pe acel bărbat pe un coridor 
de hotel eşti convinsă că Sonia Marie este de fapt copilul lui 
Tracy McLaughlin, nu al lui Paul? a întrebat Ali. 

— Sunt în stare să pun rămăşag, a zis Edie cu tărie. 
Merita să vezi acel sărut lung şi mâna iubitoare pusă pe 
burta lui April când bărbatul şi-a luat rămas-bun. A fost un 
gest tipic pentru un tată, iar de asta sunt sigură. 

Asta însemna că Paul o înşela pe Ali cu April, iar April îl 
înşela pe Paul cu Tracy McLaughlin. Aşa ceva era întru totul 
previzibil. 

— Trebuia să se întâmple şi asta, a conchis ea. Bun, ce 
ştim despre Tracy McLaughlin? 

— Doar ceea ce am găsit pe site-ul lui. Am aici biografia 
lui, a răspuns Edie. Spune că a venit la Hollywood din Des 
Moines, lowa, hotărât să devină cascador. A participat la o 
cascadorie care s-a sfârşit prost, aşa că şi-a petrecut şase 
luni în ghips din cap până în picioare. Când şi-a revenit, s-a 
apucat de exerciţii la sală ca să-şi recapete forţa. Pe când 
era imobilizat, a rezolvat cuvinte încrucişate şi, imediat ce 
s-a înzdrăvenit, a inventat Sumo Sudoku, pentru a dovedi 
lumii că şi-a revenit complet. Dar asta nu e tot. 

— Cum adică? s-a mirat Ali. 

— N-o să ghiciţi niciodată cine a contribuit cu partea cea 
mai mare de capital pentru a urni afacerea asta cu Sumo 
Sudoku. 

— Paul, cumva? 

— Ai nimerit-o. El a fost unul dintre primii investitori în 
afacere. Sunt zece oameni care au vârât bani buni pentru 
demararea proiectului. Nu-mi sună cunoscute numele lor, 
dar poate îi ştii tu. Cred că de aceea au vrut să organizeze 
turneul de Sumo Sudoku acasă la Paul în aceeaşi zi cu 
nunta. Paul ştia că evenimentul avea să fie prezentat de 


mass-media, sunt convinsă. Procedând aşa, turneul trebuia 
să stârnească interesul... _ 

— Şi să devină subiect de discuţie, a încheiat Ali. In 
oraşul ăsta moda e totul. Imediat ce apare ceva nou, toată 
lumea trebuie să ţină pasul. Dacă eşti invitat la emisiunea 
lui Jay Leno, om te-ai făcut. 

Un Chevrolet Impala de culoare cenuşie a încetinit şi a 
oprit alături de Nissanul lui Dave. 

— Mamă, trebuie să închei, a spus Ali. Mi-a sosit 
interpretul. 

Lăsând motorul maşinii să meargă, Eddie Duarte s-a 
apropiat grăbit de portiera deschisă din partea lui Ali şi, 
aplecându-se înăuntru, a strâns-o scurt în braţe. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, a început ea. 

— Nu ai de ce, a răspuns Eddie. Aşa, unde e omul ăsta cu 
care trebuie să vorbesc? 

Urmati de Eddie în Chevrolet, Dave şi Ali au revenit pe 
South Chicago Street, unde furgoneta de un albastru ţipător 
a lui Jesus Sanchez era parcată pe aleea de acces. Dave a 
mai mers jumătate de intersecţie dincolo de casa familiei 
Sanchez şi a oprit într-o parcare suficient de mare pentru 
ambele maşini, înainte de a apuca să coboare, un 
automobil mare, Crown Victoria, a apărut în viteză, aproape 
derapând când a dat colţul, şi a oprit exact în spatele lui 
Eddie. Dave s-a uitat în oglinda retrovizoare şi a văzut două 
persoane care au trecut grăbite pe lângă furgonetă, intrând 
în curtea casei. 

— Hei, a exclamat Dave. Cred că i-am mai văzut. Nu sunt 
cei doi detectivi de la omucideri care au venit aseară la 
spital ca să discute cu April? 

Ali s-a întors să se uite. Într-adevăr, detectivii Tim 
Hubbard şi Rosalie Martin au urcat în veranda umbrită a 
casei şi au sunat la uşă. 

— Au vorbit şi cu mine, a zis Ali. Ce caută aici? 

— Acelaşi lucru ca şi noi, a răspuns Dave. Vor răspunsuri. 

— Asta înseamnă că am întârziat, a spus Ali. 

— Aşa se pare, a aprobat-o Dave. Te vor recunoaşte. 
Rămâi pe loc, iar eu mă duc la amicul tău Eddie să-i spun 


cum stă treaba. 

Ali i-a urmărit pe cei doi apăsând insistent butonul 
soneriei. Apoi au bătut la uşă în câteva rânduri. În cele din 
urmă, o femeie pe care Ali a recunoscut-o ca fiind 
Clemencia, soţia lui Jesus, a apărut în uşă şi a ieşit pe 
verandă. A stat de vorbă câteva minute cu detectivii, dând 
din cap şi gesticulând. Ceva mai târziu, o maşină de patrulă 
a poliţiei a oprit în faţa casei. Din vehicul a coborât un tânăr 
ofiţer de origine hispanică şi s-a grăbit să ajungă pe 
verandă, unde a participat la discuţie. 

Între timp, Dave a revenit la maşină. 

— Asta care a sosit acum probabil e interpretul, a 
mormăit Dave. Asta înseamnă că se confruntă cu aceeaşi 
problemă de limbă ca şi noi. 

Au rămas urmărind scena încă cincisprezece minute. În 
cele din urmă, evident nemulţumiţi, detectivii şi polițistul au 
coborât din verandă şi s-au întors la maşinile lor. După ce s- 
au îndepărtat, Dave a respirat uşurat. 

— Dacă Jesus e acasă, înseamnă că a refuzat să iasă şi 
să discute cu ei, iar ei nu au intrat după el. Asta înseamnă 
că Hubbard şi Martin au venit doar în recunoaştere, dar uite 
că au plecat cu mâna goală. Dacă ar fi avut mandat de 
percheziţie, povestea ar fi stat altfel. 

— Hai să mergem, a zis Ali, deschizând uşa. O cunosc pe 
Clemencia. Am întâlnit-o la noi acasă. S-ar putea să stea de 
vorbă cu mine. 

Dave Holman nu s-a clintit. 

— Vii sau nu? a întrebat Ali. 

— Tu şi Eddie duceţi-vă înainte, a zis Dave. Dar grăbiţi- 
vă. Dacă Hubbard şi Martin vin înapoi cu mandat, probabil 
că asta e singura noastră şansă. 

— Dar tu ce vrei să faci? a întrebat Ali. 

— O să-ţi spun după ce văd dacă merge, i-a răspuns 
Dave. 

Ali a coborât din Nissan şi i-a făcut semn lui Eddie Duarte 
să o însoţească. O clipă după aceea se aflau pe verandă, în 
faţa uşii de mahon arse de soare. Ali a apăsat butonul 
soneriei, dar dinăuntru nu s-a auzit niciun ţărâit. Cât a 


aşteptat, Ali s-a apropiat de una dintre ferestre. Draperiile 
erau trase, dar între ele rămăsese un spaţiu, astfel că a 
putut să se uite în living, unde un morman de cutii din 
carton, prinse cu scotch, şi o serie de lucruri desperecheate 
stăteau drept dovadă că totul se împachetase în pripă. Se 
părea că Jesus şi Clemencia Sanchez voiau să o şteargă. 

Convinsă că soneria nu funcţiona, Ali a bătut la uşă. Nici 
aşa nu a primit vreun răspuns. 

— O cheamă Clemencia, i-a spus Ali lui Eddie. Strig-o tu! 
Spune-i că ştim că este înăuntru. Spune-i cine suntem. Şi că 
trebuie să discut cu ea şi că nu plecăm decât după aceea. 
Şi că, dacă este nevoie, stăm aici toată după-amiaza. Mai 
spune-i că vecinii au văzut deja poliţiştii venind şi plecând, 
iar acum ne urmăresc pe noi. 

Au trecut minute bune până când Clemencia Sanchez a 
venit la uşă. A întredeschis-o şi s-a strecurat afară. Privirea 
pe care i-a aruncat-o lui Ali era aproape veninoasă. 

— Ce vrei? a întrebat ea. 

— Unde e Jesus? a ripostat Ali. Trebuie să vorbesc cu el. 

Ali era convinsă că femeia înţelegea măcar atâta 
engleză, însă ea s-a întors cu spatele la ea, uitându-se la 
Eddie, de parcă ar fi aşteptat mai curând înţelegere din 
partea lui decât o traducere, pe care ela făcut-o totuşi. 

— Nu e aici, a răspuns Clemencia. A plecat. 

— Plecat, unde? a întrebat Ali. 

Clemencia a ridicat din umeri. 

— Nu are importanţă. Nu se întoarce. 

— Dar vreau să-i dau slujba înapoi. În primul rând, nu 
trebuia concediat. A fost o greşeală. 

Fără să se lase impresionată, Clemencia a făcut din nou 
un gest din umeri. Ali a încercat altă cale de atac. 

— Mai devreme au fost la tine nişte poliţişti. Ce voiau? 

Ochii negri ai femeii au părut că se aprind de furie. Nările 
i-au fremătat. 

— Jesus ştia că vor veni după el, şi aşa a fost. De aceeaa 
plecat, slavă Domnului! A plecat înainte de sosirea lor. 

— Dar de ce au venit după el? 

— Pentru că l-a concediat femeia aceea îngrozitoare, a 


spus Clemencia în spaniolă, pe un ton furios. Tu ai vrut ca 
el să plece, dar ea a făcut treaba asta neplăcută în locul 
tău. Şi când era gata de plecare şi s-a dus să predea cheile, 
a găsit-o acolo... la baza scării. 

— Monique era deja căzută când a plecat Jesus? De ce nu 
a cerut ajutor? 

— Fiindcă a crezut că era deja moartă, a răspuns 
Clemencia. S-a părut că murise. lar Jesus ştia ce vor gândi 
poliţiştii - că o ucisese pentru că îl concediase. A scăpat 
inelul cu chei din mână şi e sigur că poliţiştii le-au găsit 
acolo. Vor descoperi şi amprentele lui, şi vor da vina pe el. 

Apoi, furia femeii a părut să se topească, făcând loc 
disperării. A tăcut şi a încercat să-şi reţină lacrimile. 

În momentele în care cei de la ambulanţă o duseseră pe 
Monique pe brancardă, Ali fusese prea preocupată de alte 
lucruri ca să acorde vreo atenţie inelului cu chei. Se 
gândise numai la telefon. Acum, însă, şi-a adus aminte de 
ele. Şi ştia, la fel ca şi detectivii, că acele chei îi aparţineau 
lui Jesus Sanchez, pentru că pe inel era scris chiar numele 
lui. Paul Grayson ţinea foarte mult să-şi folosească 
imprimatorul de etichete. Toţi cei care aveau acces la casă 
sau la proprietate, inclusiv Ali, primiseră un set 
corespunzător de chei, pe inelul cărora le era imprimat clar 
numele. 

A mai înţeles şi de ce Jesus preferase să dispară. Ea ştia 
prea bine că, dacă laşi deoparte Constituţia SUA, nu toţi 
oamenii au fost creaţi egali. Hispanicii sau negrii acuzaţi de 
infracţiuni se trezeau deseori trataţi diferit din punct de 
vedere legal decât anglo-saxonii, pentru ei funcţionând 
automat prezumția de vinovăţie, nu cea de nevinovăție. De 
fapt, gândi ea cu amărăciune, acelaşi lucru era adevărat şi 
când fetele din mass-media se trezeau acuzate de crime pe 
care nu le comiseseră. 

— Aş vrea să vă ajut, a rostit Ali încet. 

Fără să mai aştepte traducerea, Clemencia a răspuns: 

— De ce? 

— Pentru că ştiu cum e să fii bănuit de ceva ce nu ai 
făcut. 


A scotocit prin poşetă până când a găsit una din cărţile 
de vizită ale lui Victor. l-a întins-o. 

— Dacă Jesus are nevoie de avocat, să-l sune pe acest 
om. 

Clemencia a examinat cartea de vizită imprimată în 
relief, cu auriu, apoi a înapoiat-o. 

— Nu ne putem permite un asemenea avocat, a spus ea. 

In aceeaşi clipă, Ali şi-a adus aminte de nepotul Velmei T. 
Poate că Jesus şi Clemencia nu-l socoteau pe acesta la fel 
de descurajator. 

— lţi pot recomanda pe altcineva, a spus Ali. O să-i 
transmit datele necesare nepoatei tale, Andrea. 

— Dar... s-a opus Clemencia. Nu ne putem permite niciun 
fel de avocat. 

— Eu îmi permit, a zis Ali. Şi aşa voi face. Te rog să-i spui 
asta lui Jesus când vei vorbi cu el. Şi să-l anunti că, dacă 
vrea, încă are slujba de grădinar. 

Spunând acestea, s-a întors şi a plecat. 


12 


Eddie Duarte a mai rămas pe verandă câteva minute, 
timp în care Ali a revenit la maşină şi i-a povestit lui Dave 
ce aflase. 

— l-ai dat cartea de vizită a lui Victor Angeleri? a întrebat 
el, nevenindu-i să creadă. Cine o să plătească nota? Nici nu 
vreau să mă gândesc la onorariul lui pe oră. 

— Nu a primit-o, a spus Ali. Dar voi plăti eu orice avocat 
şi-ar angaja. 

— Acum te-ai pornit să salvezi întreaga lume? 

— Doar acele părţi din ea pe care le-am deranjat, a 
răspuns Ali. 

— Scuză-mă, a zis Dave, dar din câte ştiu, nu ai avut 
nimic de a face cu căderea pe scări a lui Monique Ragsdale. 

— Nu, dar dacă se stabileşte că a fost împinsă... 

— A fost, a zis Dave. 

— Eşti sigur? 

Dave a dat afirmativ din cap. 

— Cât ai fost la Clemencia, am vorbit cu o sursă care mi- 
a confirmat că e vorba de crimă. 

— In acest caz, persoana vinovată are legătură şi cu 
mine, a spus Ali. Dar dacă Jesus a fost acuzat pe nedrept 
pentru ceea ce s-a întâmplat femeii? Ei bine, şi cu el am o 
legătură. 

— Sper că soţul ţi-a lăsat o căruţă de bani, a spus Dave. 
Am impresia că o să ai nevoie de ei. 

Eddie Duarte s-a apropiat pe partea lui Ali şi a ciocănit în 
geamul portierei. Ea l-a coborât. 

— Ce a spus Clemencia după ce am plecat? a întrebat Ali. 

Eddie s-a încruntat. 

— A spus că eşti la fel de rea ca şi soţul tău. 

Acea dezvăluire a făcut-o să se simtă jignită. Personal, 
trebuia să fie de acord în ceea ce îl privea pe Paul - el era 
rău, dar nu-i plăcea să fie descrisă şi ea în aceleaşi culori 
întunecate. 

— l-am spus că eşti o persoană de treabă, a continuat 


Eddie. Şi că, dacă ai promis că faci ceva, aşa va fi. Nu sunt 
totuşi convins că m-a crezut. 

De ce ar crede? a meditat Ali. 

— iți mulţumesc pentru preţuire, Eddie, şi mai ales 
pentru că ai venit până aici, a zis ea. Chiar apreciez ajutorul 
pe care mi l-ai dat. 

— Păcat că nu a folosit prea mult, a spus Eddie 
dezamăgit şi, luându-şi rămas-bun, s-a întors la maşina lui. 

— Acum, încotro? a întrebat Dave. Înapoi la hotel? 

Ali fu de acord. 

— Cum ai aflat că moartea lui Monique este acum 
considerată omucidere? a întrebat ea. Cine ţi-a spus? 

— Ken Nickerson e un prieten vechi de când am fost la 
puşcaşii marini. Am luptat împreună în Irak. Acum lucrează 
la Poliţia din Los Angeles. 

— Ken ţi-a dat şi adresa lui Andrea Morales? a întrebat 
Ali. 

— Exact. Cât tu ai vorbit cu Clemencia, eu i-am telefonat, 
l-am întrebat direct dacă s-au primit rezultatele autopsiei în 
cazul Monique Ragsdale şi mi-a confirmat. 

— Deja? 

Dave a dat din cap. 

— Preliminare, a zis el. S-ar putea ca rezultatele 
definitive să se dea duminică, dar cum este vorba despre 
un caz intens mediatizat, de data asta oamenii din North 
Mission Road şi-au mişcat repede fundurile. 

— Şi? 

— Prezintă echimoze pe braţe şi spate. Răni rezultate din 
apărare şi semne evidente de împotrivire. S-a constatat că 
nu a fost abuzată sexual. Au prelevat probe de sub unghii. 
S-ar putea să se descopere urme de ADN care pot fi 
identificate. Adevărata problemă pentru Jesus Sanchez este 
că poliţiştii au găsit la locul faptei ceva care îl implică în 
moartea lui Monique. 

— Ştiu, a spus Ali. Cheile cu numele lui pe inel. Şi eu le- 
am văzut acolo. Potrivit celor spuse de Jesus Clemenciei, 
după ce a fost concediat, s-a întors ca să predea cheile. 
Atunci a găsit-o pe Monique prăbuşită la baza scării. Sunt 


convinsă că s-a pierdut când a văzut-o astfel, şi nu-i găsesc 
vreo vină în asta. Ştiu cum m-am simţit eu când am găsit-o, 
ceva mai târziu. După aceea, când şi-a dat seama ce se 
întâmplase, a înţeles că poliţiştii vor găsi cheile şi îl vor 
căuta - ceea ce au şi făcut. Probabil de aceea a dispărut de 
acasă. 

— Marea întrebare e: cheile erau sub victimă sau lângă 
ea? a întrebat Dave. Dacă s-au găsit sub ea, înseamnă că 
Jesus a fost acolo înainte ca ea să cadă ori în acelaşi timp. 
Dacă e aşa, lucrurile sunt grave pentru bietul Jesus. Dacă 
au fost găsite lângă Monique, înseamnă că ele puteau să 
ajungă acolo înainte sau după cădere. 

Ali s-a gândit la asta. 

— Nu mai ştiu, a spus ea în cele din urmă. Nu-mi 
amintesc să le fi văzut decât după ce oamenii echipei de pe 
ambulanţă au pus-o pe Monique pe targă. S-ar putea ca ele 
să fi fost la vedere tot timpul şi noi să nu le fi observat. 

— În orice caz, de ce crezi că e treaba ta să angajezi un 
avocat care să-l apere pe Sanchez? 

— Taci şi fii atent la trafic, l-a pus Ali la punct. 

Faptul că Dave Holman a ascultat-o a făcut-o pe Ali să-l 
placă şi mai mult. 

— Dar asta nu e tot, a rupt el tăcerea, după câteva 
minute. 

— Ce anume? 

— Am aflat că site-ul amicului cu Sumo Sudoku nu 
prezintă întreaga biografie. 

— Şi ce a făcut uitat? 

— Faptul că la vârsta de optsprezece ani a ajuns în 
închisoare pentru furt de maşini. Nu era genul de amănunt 
pe care să-l pună într-o autobiografie când dorea sprijin din 
partea unor investitori cu bani. 

— Dar dacă Paul bănuia că există o relaţie ascunsă între 
April şi Tracy? Nu cumva a început să-i scotocească trecutul 
lui McLaughlin şi a aflat ceea ce mi-ai spus adineauri? a 
întrebat Ali. 

— Mi se pare un motiv plauzibil, a fost de acord Dave. 

— Numai că poliţiştii nu investighează şi o asemenea 


pistă. 

— Deocamdată, a zis Dave. Dar nu văd ce ne împiedică 
să le-o sugerăm. 

Cum Dave nu a mai ratat banda potrivită de circulaţie, de 
această dată nu le-a trebuit la fel de mult timp ca să revină 
la hotel ca atunci când porniseră spre Pico Gardens. 

— Urci? l-a întrebat Ali, când au ajuns în faţa intrării. 

— Cred că o să te las singură, a zis Dave. Vreau să mă 
duc la motel şi să le telefonez copiilor. De obicei vorbesc cu 
ei duminica după-amiaza. 

— Atunci lasă-mă la intrarea principală, a spus Ali. În 
momentul de faţă nu-mi mai pasă dacă holul este înţesat 
de reporteri. M-am săturat să mă furişez prin spate. O să-i 
înfrunt fără jenă. 

— Bravo ţie, a făcut Dave. Mă bucur să aud asta. Poate 
că tu îţi poţi permite să dai bacşişuri ameţitoare. Eu, unul, 
nu pot. 

In holul hotelului nu era nici urmă de reporter, ceea cea 
făcut-o pe Ali să tragă concluzia că probabil apăruse ceva 
mai interesant ca material pentru emisiunile de ştiri din 
acea seară. Când a ajuns în cameră, a descoperit cu 
surprindere că mama ei nu era acolo. A încercat să 
vorbească cu ea la telefon. Cum apelul a mers la căsuţa 
vocală, Ali a renunţat. Pesemne că Edie hotărâse să profite 
de vizita în Los Angeles ca să se ducă la un film. Edie 
prefera ceea ce soţul ei numea filme „pretenţioase”, nu 
cele cu împuşcături care îi plăceau lui, însă cele din genul 
preferat de mama ei rareori ajungeau pe ecranele unicului 
multiplex din Sedona. 

Scoţându-şi pantofii sport, Ali şi-a pus pistolul în seif şi s- 
a dus la barul din cameră, de unde şi-a luat o cutie de Diet 
Sprite. Lângă bar, a observat ceva ciudat. Mama ei îşi ţinea 
pastilele zilnice cu vitamine în punguţe cu fermoar pentru 
sendvişuri, pe care le păstra, punându-le deoparte pentru a 
le refolosi. Una dintre acele pungi se afla pe măsuţa de 
scris, aşezată alături de telecomandă. În ea se găsea un 
chiştoc de ţigară. 

A ridicat punga şi i-a examinat conţinutul. Chiştocul 


ţigării cu filtru arăta cât se poate de nevinovat. Nu 
rămăseseră pe el urme de ruj care să constituie o indicație 
că ţigara fusese fumată de o femeie. Dacă Edie, o 
nefumătoare care întotdeauna se pronunţase zgomotos 
împotriva acelui obicei, socotise că era normal să păstreze 
resturile unei ţigări într-o cameră destinată exclusiv 
nefumătorilor, însemna că se jucase de-a detectivul. 

Punând punga la loc, Ali şi-a luat băutura şi s-a aşezat pe 
canapea, a deschis computerul, s-a logat şi l-a căutat pe 
internet pe Richard Dahlgood, nepotul Velmei T. A găsit 
câteva articole, toate referindu-se la apariţiile lui în 
tribunale federale şi statale în numele unor clienţi. Din ceea 
ce a reuşit să deducă, Dahlgood părea a fi un avocat cât se 
putea de serios. 

A trimis primul e-mail Velmei T din Laguna. 


Dragă Velma, 

S-ar putea ca un prieten al meu să aibă nevoie de 
serviciile nepotului tău. Te rog să-l informezi că, dacă 
va fi contactat în legătură cu apărarea unei persoane 
pe nume Jesus Sanchez, să ia legătura cu mine pentru 
aranjamentele în legătură cu asigurarea unei garanții, 
dacă este cazul. Numărul meu de telefon este listat 
mai jos. 

ALI 


Apoi, Ali i-a scris un e-mail Andreei Morales. 


Dragă Andrea, 

Astăzi am discutat cu mătuşa ta, Clemencia 
Sanchez. S-ar părea că unchiul tău Jesus va avea 
nevoie de serviciile unui avocat apărător. O prietenă a 
mea mi-a recomandat pe cineva care se numeşte 
Richard Dahlgood. Deşi nu îl cunosc personal pe acest 
domn, se pare că a pledat în destul de multe cazuri în 
Los Angeles. Informațiile privitoare la modul de 
contactare sunt date mai jos. 

Dacă mătuşa şi unchiul tău vor să apeleze la 


serviciile domnului Dahlgooa, te rog să mă informezi, 
pentru a putea face aranjamentele privind plata 
eventualei garanții. De asemenea, te rog să-l anunti pe 
unchiul tău că în acest moment este din nou pe statul 
de plată, indiferent dacă poate sau nu să revină la 
lucru. Totodată, spune-i că deocamdată nu avem 
acces la casa din Robert Lane din cauza anchetei pe 
care o desfăşoară poliția. Trebuie să ştiu unde trebuie 
trimişi banii pentru plata serviciilor lui. 

In acelaşi timp, dacă el ştie adresa Henriettei 
Jackson, bucătăreasa care a fost concediată odată cu 
el, ori despre fosta mea bucătăreasă, Elvira Jimenez, 
aş fi recunoscătoare dacă mi-ar spune cum să le 
găsesc. Mă tem că Elvira a fost concediată în 
circumstanţe similare cu acelea în care unchiul tău şi-a 
pierdut slujba. 

Numai bine, 
ALI REYNOLDS 


Câteva cititoare ale blogului analizau problemele legale 
cu care se confrunta Ali. Acestora le-a răspuns scurt şi a 
continuat. Alţii se refereau la postarea precedentă despre 
mama ei. 


Dragă Babe, 

Citesc câteva bloguri pe zi şi de ceva timp am 
devenit admiratoarea ta. Nu toate mamele sunt la fel. 
Tu ai avut noroc. Mama ta mi se pare minunată. A mea 
a fost cumplită. Mă bucur că a murit. 

ALMA 


Ali a postat mesajul. Pe măsură ce vedea mesajele, a 
constatat că persoanele care le scriseseră erau împărţite 
aproape egal în ceea ce privea ideea de mamă bună/mamă 
rea. După ce a parcurs toate mesajele şi a adăugat alte 
câteva postări, Ali s-a trezit că e de acord cu aprecierile 
Almei. Se putea socoti de-a dreptul norocoasă. 

Pe măsură ce după-amiaza se scurgea, Ali şi-a dat seama 


că se făcuse foame. Edie încă nu se întorsese. l-a telefonat 
din nou pe mobil, fără niciun rezultat. Apelul ei a intrat 
direct pe căsuţa vocală. Ca să fie sigură, şi-a verificat 
telefonul, pentru a vedea dacă nu cumva ratase vreun apel. 
Nu se întâmplase asta. A verificat şi telefonul din cameră, 
dar nici pe acesta nu exista niciun mesaj. Nimic. În cele din 
urmă, a telefonat la recepţie. Edie nu lăsase nici acolo 
vreun mesaj. Apoi, ca să se asigure din toate punctele de 
vedere, a încercat să vorbească şi cu April, atât pe mobil, 
cât şi pe telefonul din cameră. Nu i-a răspuns nimeni nici de 
această dată. 

Din ce în ce mai îngrijorată, Ali a telefonat celui care se 
ocupa de aducerea maşinilor la scară. 

— Sunt Ali Reynolds, a spus ea. 

Generozitatea ei în materie de bacşişuri o făcuse 
cunoscută. Ali Reynolds nu mai trebuia să precizeze 
numărul tichetului de parcare. 

— Am înţeles, doamnă Reynolds, a spus omul aproape 
imediat. Doriţi să vă aduc maşina în spate? 

— Nu, a spus ea. De fapt, mă interesează unde se află 
maşina mamei mele. Este acolo? 

— Ştiţi cumva numărul tichetului? 

— Nu. E vorba de un Oldsmobile Alero de culoare albă, cu 
plăcuţe de înmatriculare de Arizona. 

— A, da, şi-a amintit omul. A fost parcat chiar de 
proprietar. A plecat din parcare ca şi cum s-ar fi dus la un 
incendiu. Era oră de vârf pentru noi şi aveam foarte mult de 
lucru. Dar ea era atât de grăbită, încât era cât pe ce să-l 
lovească pe unul dintre oamenii mei. 

— Era singură? 

— Din câte ştiu, da. 

După ce a pus receptorul jos, Ali a încercat să-şi 
imagineze încotro plecase Edie într-o asemenea grabă. Ca 
orice şofer provincial, nu cunoştea Los Angelesul. Era 
limpede că, indiferent unde s-ar fi dus, ar fi avut nevoie de 
îndrumări amănunțite. Dacă nu ceruse ajutorul vreunui 
valet care aducea maşinile din parcare, însemna că se 
lămurise de pe internet. 


S-a întors la computer şi a verificat pagina de căutări, 
pentru a vedea care fuseseră ultimele. Se aştepta să 
găsească o listă întreagă de încercări pe site-ul Mapquest 
ori pe altul care punea la dispoziţie hărţi. In schimb, a găsit 
o înşiruire de site-uri din lowa, inclusiv una ţinând de arhiva 
ziarului Des Moines Register. lar Tracy McLaughlin fusese 
încarcerat pentru furturi de maşini în lowa. 

Ali a pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe Dave. 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— S-ar părea că avem necazuri. Nu o găsesc pe mama şi 
am convingerea că face pe detectivul. Cât am fost plecată, 
a căutat ceva în Des Moines Register. 

— Deşteaptă femeie, a spus Dave. Probabil că a făcut 
investigaţii despre Tracy McLaughlin. 

— O fi deşteaptă, dar nu e aici, a zis Ali. Adică, la hotel. 

— Dar unde s-a dus? 

— Tocmai asta încercam să-ţi spun. Nu am idee. Valetul 
de la parcare a spus că a plecat într-o grabă nebună, dar nu 
a lăsat niciun bilet şi nu răspunde la mobil. 

— De cât timp a plecat? 

— A părăsit hotelul puţin după ora unu, i-a răspuns Ali. 

— Pe tatăl tău l-ai sunat? a întrebat Dave. Poate că a 
vorbit cu el. 

— AŞ putea verifica. 

— Bine. Fă-o! Până atunci, pornesc spre tine. Voi ajunge 
acolo cât de repede se poate. 

Ali aştepta la intrarea în hotel când Dave a oprit Nissanul 
pe alee. 

— Ei, bine? a întrebat el, cât ea s-a aşezat pe scaunul din 
dreapta lui. 

— Tata nu a vorbit cu ea, a zis Ali. S-a gândit la început 
că Edie s-a dus probabil să vadă vreun film la matineu, cu 
reducere de preţ. Aşa credeam şi eu, dar filmul trebuia să 
se termine de mult. Tata e îngrijorat, dar şi eu sunt. Să 
anunţăm poliţia că a dispărut? 

Dave a clătinat din cap. 

— Nu are importanţă. Oricum, nu vor începe imediat s-o 
caute. Ar fi mai bine să o căutăm chiar noi. Unde crezi că s- 


ar fi putut duce? 

— Mama e din provincie, a zis Ali. Nu se descurcă prin 
Los Angeles. Singura hartă pe care o are în maşină este un 
atlas mare. Ştiu că a folosit informaţiile de pe Mapquest ca 
să ajungă la hotel, dar pe computerul meu nu am găsit 
căutări pe site-ul ăsta. 

— Deci, indiferent unde s-ar fi dus, înseamnă că ştia 
drumul, a tras Dave concluzia. 

Ali a dat din cap. 

— Poate. Şi, din câte ştiu, singurele două locuri pe care le 
cunoaşte sunt spitalul şi casa din Robert Lane. Dacă April a 
intrat în travaliu, probabil că s-a dus la Cedars-Sinai. Sunt 
aproape sigură că mama mi-a zis că April vrea să nască 
acolo. Dar e posibil să se fi dus în Robert Lane din cine ştie 
ce motiv ciudat. 

Dave a băgat în viteză. 

— Cei de la spital nu ne vor spune nimic. Să încercăm 
întâi acasă. Ai căutat-o pe April? 

— Da, a răspuns Ali. Atât în cameră, cât şi pe mobil. Nu 
mi-a răspuns. 

— Mai încearcă, pentru orice eventualitate. 

Dar ambele telefoane mobile ale lui April erau pe 
mesagerie vocală. A format şi numărul lui Edie, dar cu 
acelaşi rezultat. Ali a început să simtă primii fiori de panică. 

Casa din Robert Lane era pustie. Banda galbenă pusă de 
poliţie era încă de-a latul uşii, avertizând lumea să nu între. 
Nu au văzut maşina lui Edie şi nici alt vehicul. 

— Nu e aici, a concluzionat Ali. Şi am început să am un 
sentiment neplăcut - de-a dreptul urât. 

La Cedars-Sinai, Dave a condus prin parcare, trecând 
printre şirurile de maşini căutând Oldsmobile-ul Alero, iar 
Ali s-a dus la ghişeul de informaţii pacienţi şi a încercat să 
afle dacă April Gaddis fusese internată. Dar era ca şi cum 
ar fi dat cu capul într-un zid. Nimeni nu voia să-i spună 
nimic. Aşa că a renunţat. Când l-a regăsit pe Dave, a aflat 
că la fel de inutilă fusese şi căutarea maşinii lui Edie. 

— Deci, ne întoarcem la hotel? a întrebat Dave. 

— Cred că da. Nu e momentul? 


— Pentru ce? 

— Să telefonăm la Biroul pentru persoane dispărute? a 
zis Ali. 

— După numai cinci ore de absenţă? a întrebat Dave. Vor 
râde de tine dacă le telefonezi pentru aşa ceva, crede-mă. 
În acest moment nici nu sunt convins că se vor deranja să 
întocmească un raport. Mama ta e adultă. Adulții au dreptul 
să dispară când au chef. Pot şi o şi fac. Să ne întoarcem la 
hotel şi să mai aşteptăm puţin. Poate apare. Pe de altă 
parte, cum acolo ai vorbit ultima oară cu ea, este logic să 
pornim pe urma ei de acolo. N-ai spus că la ora aceea se 
uita la un interviu la televizor? 

Ali a confirmat. 

— Da. Cel cu Sheila Rosenburg de la Court TV. 

— Cum şi April, şi mama ta au dispărut, există 
posibilitatea ca ele să fie împreună, a sugerat Dave. Nu 
crezi că mama ta şi April fac ceva nevinovat? Poate că după 
terminarea interviului au hotărât să plece la cumpărături. 
La urma urmelor, April aşteaptă un copil. Poate că mama ta 
voia să-i cumpere ceva frumos. 

Ali a respins ideea fără să ezite nicio clipă. 

— Mama urăşte să meargă la cumpărături. 

— Bine, atunci. Să o găsim pe această Sheila. Poate că 
vreuna dintre ele i-a spus unde intenţionează să se ducă 
sau ce planuri are pentru restul zilei. 

— Poate, a cedat Ali, deşi credea că ideea nu va da 
roade. 

Când au ajuns la hotel, Ali s-a simţit uşurată văzând că în 
hol nu era niciun reporter. După ce a urcat la etajul şapte şi 
a coborât din lift, s-a oprit la uşa camerei lui April şi a bătut. 
Nu a primit răspuns. Tocmai descuia uşa camerei ei când a 
sunat telefonul. Era numărul părinţilor. 

— Alo, a spus Ali. 

— Ai găsit-o? a întrebat Bob Larson. 

— Nu, a spus Ali. Încă nu. Încă o căutăm. 

— Uite ce e, tocmai am vorbit cu Chris şi ne-am hotărât. 
Avem un plan de rezervă bine pus la punct. Am găsit un 
bucătar care ştie să gătească felurile noastre tradiţionale, şi 


el mă va înlocui cât lipsesc, iar Chris va pleca de la 
conferinţa aceea mai devreme şi va solicita un suplinitor la 
şcoală. Kip va rămâne aici şi va avea grijă de Samantha. 
După ce rezolvăm toate amănuntele astea, ne azvârlim 
lucrurile în maşină şi pornim la drum. 

— La drum, încotro? a întrebat Ali. Vreţi să veniţi aici? 

— Sigur că vin acolo, a spus Bob cu hotărâre în glas. 
Soţia mea a dispărut. Crezi că o să stau pe noadă şi o să-mi 
frâng mâinile de nelinişte? 

Ideea ca tatăl ei şi Chris să traverseze deşertul cu 
prăpăditul lui de Ford Bronco se părea de-a dreptul ridicolă. 
Aveau nevoie de o maşină sigură, aşa că era preferabil să 
vină cu maşina mult mai nouă a lui Chris. 

— Tată, a zis Ali, încercând să apeleze la rațiune. Eşti 
sigur că vrei să faci asta? Cum să zic, deocamdată nu e 
dată dispărută în mod oficial. 

— Incă nu ai anunţat poliţia? 

— Dave a spus că e prematur. Nu ne va acorda nimeni 
atenţie. 

— Eu dau atenţie acestui lucru, a zis Bob apăsat. Mama 
ta e cât se poate de serioasă şi responsabilă. Nu ar pleca 
undeva fără să ne înştiinţeze pe vreunul dintre noi. Sigur nu 
ar proceda aşa. 

Aşa gândea şi Ali. Era total nefiresc pentru Edie să plece 
undeva fără să anunţe, dar această afirmaţie nu ar fi 
cântărit prea mult în ochii poliţiştilor din Los Angeles. 

— Fă ce crezi că trebuie, a zis ea în cele din urmă. 

— Am plănuit totul încă de la început, a continuat tatăl ei 
cu glas gutural. Eu şi Edie discutasem despre asta. Şi să nu- 
ţi închipui că voi cere cuiva permisiunea. 

— Bineînţeles că nu, l-a aprobat Ali. Dar mă bucur că nu 
vii singur. 

— Şi eu, a spus Bob. Doar nu mai sunt atât de tânăr. 

După ce a încheiat convorbirea, Ali a telefonat la 
recepţie. A aranjat ca April să fie mutată din costisitorul 
apartament de două camere în unul de o cameră, iar apoi a 
mai rezervat două camere - una pentru părinţii ei şi alta 
pentru Chris. Dacă lucrurile mergeau tot aşa, curând avea 


să ocupe tot etajul. Tot era bine că Dave stătea în 
continuare la Motel 6. 

Curând a apărut şi Dave, care a pus imediat stăpânire pe 
computerul ei şi a început să tasteze. 

— Ce motor de căutare a folosit? 

— Google. ` 

— Bine. Să văd dacă pot vedea istoricul căutărilor. Intre 
timp, vezi dacă poți să o găseşti pe acea Sheila de la Court 
TV. 

Ali s-a văzut silită să-şi muşte buzele. Verificase deja 
istoricul căutărilor făcute de mama ei, dar şi-a ținut gura şi 
s-a apucat să caute numărul reporterei, înainte de a-l găsi a 
sunat telefonul. 

— Doamna Reynolds? 

— Da. 

— Sunt Richard Dahlgood. Am înţeles că sunteţi o bună 
prietenă a mătuşii Velma. 

Acest lucru nu era întru totul adevărat, dar era pe 
aproape. 

— Da, ne cunoaştem. 

— Am primit un telefon ciudat de la o persoană pe nume 
Andrea Morales. A spus că s-ar putea ca unchiul ei să aibă 
nevoie de un avocat într-o cauză penală şi că, dacă accept 
să-mi fie client, dumneavoastră veţi asigura cheltuielile 
care ar rezulta. 

— Da, a confirmat Ali. E adevărat. 

— Aşadar, ştiţi cine este persoana, ce acuzaţii se aduc şi 
toate celelalte? 

— Da. 

— Doamnă Reynolds, trebuie să vă anunţ că e cu totul 
ieşit din comun ca o persoană să îşi asume obligaţiile 
financiare ale altcuiva. 

— E neobişnuit, dar nu imposibil. 

— De acord, dar va trebui să am o împuternicire scrisă 
din partea clientului - asta după ce îl întâlnesc. Prin care vă 
dă aprobarea pentru a avea acces la nota de plată. 
Informaţiile referitoare la onorarii sunt şi ele confidenţiale. 

Ali se săturase până peste cap de turma ei de avocaţi, 


toţi, până la ultimul, stând cu mâinile întinse. 

— Vă rog să îi spuneţi doamnei Morales că a înţeles 
corect şi că dacă aranjează întâlnirea cu clientul, să veniţi 
pregătit cu documentele necesare pentru ca eu să achit 
nota de plată. 

— Dacă e vorba de acuzaţia de crimă, onorariul ar putea 
fi destul de mare, a prevenit-o Dahlgood. 

Nici pe departe atât de mare ca acela al lui de Victor 
Angeleri, a gândit Ali în timp ce încheia convorbirea. 

In cele din urmă, Dave a împins deoparte computerul lui 
Ali. 

— Nu am găsit nimic, a zis el. Ce-ar fi să mă duc la 
parter, să văd dacă mă pot împrieteni cu oamenii din 
serviciul de securitate al hotelului? Poate că înregistrările 
de supraveghere ne vor oferi vreun indiciu. Te descurci 
singură aici? 

Ali a făcut un gest din cap. 

— Bineînţeles. 

Dave a plecat, lăsând-o singură. Ali a stat nemişcată 
câteva minute, apoi s-a trezit păşind agitată prin cameră. 
Cea de-a treia tură a adus-o faţă în faţă cu măsuţa de scris 
de lângă televizor şi cu punga în care se afla chiştocul de 
ţigară. A ridicat-o şi s-a uitat la conţinut. 

Brusc, şi-a adus aminte de mirosul neplăcut de fum din 
camera lui April, iar prezenţa acelui chiştoc i s-a părut mult 
mai logică. 

Mama ei îi spusese că îi văzuse pe April şi pe Tracy 
McLaughlin într-un interludiu amoros pe holul hotelului. lar 
după aceea vorbise despre necesitatea unui test de 
paternitate. Probabil că acel chiştoc fusese aruncat de 
Tracy McLaughlin. Şi Edie spera ca de pe filtru să poată fi 
recoltat suficient material care să poată oferi un profil ADN 
capabil să demonstreze, probabil, că Tracy McLaughlin era 
tatăl copilului lui April. 

Luându-şi telefonul şi cheile, Ali a ieşit ca o furtună din 
cameră şi s-a grăbit să coboare în hol. L-a găsit pe Dave 
împreună cu un agent de securitate, discutând într-o 
încăpere fără fereastră din spatele  recepţiei, unde 


urmăreau o serie de monitoare de supraveghere. 

Dave s-a arătat surprins de prezenţa ei acolo. 

— Ce cauţi aici? a întrebat-o el. 

Drept răspuns, ea a fluturat punguta în faţa lui. 

— Ce ai în ea? 

— Probe, din câte se pare, i-a răspuns Ali. Cel puţin, după 
părerea mamei, sunt dovezi. Ţi-am spus că s-a jucat de-a 
detectivul. Cred că acest chiştoc îi aparţine lui Tracy 
McLaughlin, iar ea s-a gândit că l-am putea folosi, în 
eventualitatea unui test de paternitate. 

Dave a luat punga de la ea şi a ridicat-o spre lumină. 

— Ar putea însemna mult mai mult de atât. 

— Ce anume? 

— Tracy a fost condamnat pentru furt de maşini, iar în 
uciderea soţului tău a fost folosit un vehicul furat. Tracy a 
avut legături de afaceri cu Paul Grayson, însă probabil că a 
avut o relaţie amoroasă cu viitoarea mireasă a lui Paul. 
După mine, avem o sumedenie de amănunte care indică un 
motiv. 

— Dar ce rol poate juca acest chiştoc de ţigară? a 
întrebat Ali. 

— Nu uita banda adezivă. Nu mi-ai spus că soţul tău a 
fost legat de mâini şi picioare cu bandă adezivă? 

Ali şi-a înclinat capul. 

— Aşa mi s-a spus, dar am şi văzut. Nu banda în sine, ci 
urmele pe care ea le-a lăsat pe faţa lui. De ce? 

— Majoritatea ucigaşilor încă nu ştiu că folosirea benzii 
adezive în comiterea unei crime este o idee cum nu se 
poate mai proastă. Adezivul de pe bandă reţine aproape 
întotdeauna ADN-ul criminalului, pe lângă cel al victimei. Să 
spunem că omul rupe banda cu dinţii. In acest caz, lasă 
urme de salivă. Bucăţile minuscule de piele care se 
desprind de pe buze conţin urme de ADN şi ele rămân pe 
banda care se aplică. Dacă banda adezivă folosită pentru 
imobilizarea lui Paul nu a fost verificată pentru 
descoperirea de urme de ADN, poţi fi sigură că acest lucru 
se va întâmpla. De obicei, laboratoarele de criminalistică 
pot găsi probe de ADN. Marea problemă apare când aceste 


probe trebuie comparate cu ADN-ul unui răufăcător 
cunoscut şi probabil că Edie tocmai asta ne-a oferit. 

— Dacă Tracy a fost închis, nu e posibil să existe un profil 
ADN al lui? a întrebat Ali. 

— Nu neapărat, a spus Dave. Pe de o parte, astfel de 
baze de date s-au înfiinţat destul de recent. S-ar putea ca 
McLaughlin să fi ieşit din închisoare fără să dea o mostră de 
ADN. 

Ali s-a uitat din nou la ţigară. 

— Când a luat chiştocul ăsta, mama nu s-a gândit că 
McLaughlin ar putea fi ucigaş. Ea s-a gândit la paternitatea 
copilului. 

— lar după câte se pare, aş spune că i-a făcut scandal în 
legătură cu asta. 

Ali a rămas stupefiată. 

— A făcut aşa ceva? Când? 

— După interviu, în holul hotelului. Scena apare pe una 
dintre înregistrări. Hai să vezi! 

Dave a condus-o lângă monitoare. Pe unul dintre ele, Ali 
a văzut imagini îngheţate ale mamei ei, stând cu picioarele 
puţin depărtate şi cu mâinile în şolduri, uitându-se urât la 
Tracy McLaughlin. Agentul de securitate a apăsat un buton. 
Brusc, Edie Larson a apărut în plină mişcare. Nu s-a auzit 
nicio vorbă, dar nici nu ar fi fost nevoie. 

Ali îşi cunoştea bine mama. Edie nu era persoana care să 
se abţină când avea de exprimat vreo opinie. lar în cazul de 
faţă îi spunea unui presupus ucigaş ce părere avea despre 
el. 

Urmărind imaginile video, Ali s-a simţit cuprinsă de un val 
de spaimă. Cândva făcuse şi ea acelaşi lucru - demascase 
un ucigaş suspectat cu mult înainte ca oricine altcineva să 
îşi dea seama ce se întâmplase. In situaţia respectivă, Ali îşi 
pusese viaţa în primejdie şi fusese mai aproape de moarte 
ca oricând. Acum, mama ei procedase la fel - îşi pusese 
viaţa în pericol. 

— Şi ce facem acum? a întrebat ea. 

— Cred că e momentul să anunţăm dispariţia mamei tale, 
a spus Dave. 


13 


Revenită în cameră, Ali a dat imediat telefon la Biroul 
pentru persoane dispărute de la Departamentul de Poliţie 
Los Angeles - cu rezultate previzibile. Carolyn Little, 
poliţista cu care Ali vorbise vineri, nu era la lucru în 
weekend şi nici nu a putut lua legătura cu un alt ofiţer. Cu 
toate acestea, funcţionara nepăsătoare, care abia reuşea 
să tasteze pe computer, şi nici nu putea pricepe pericolul 
situaţiei, a preluat informaţia privind dispariţia lui Edie 
Larson. 

— Vă rugăm să ne informaţi în caz că doamna Larson va 
apărea, a spus ea cu glas vioi când a încheiat convorbirea. 
Dacă nu primim telefonul dumneavoastră până mâine la 
această oră, veţi fi contactată de un ofiţer. Dacă nu mâine, 
atunci poimâine. 

Şi clic. 

Ali a trântit receptorul în furcă. 

— Uite ce ajutor îţi oferă poliţia din Los Angeles, a 
mormăit ea. 

— Păi, la ce te aşteptai? a întrebat-o Dave. 

Clătinând dezgustată din cap, Ali a format numărul de la 
Departamentul Şerifului din Riverside. Dacă ar fi dat de 
detectivul mai tânăr, probabil că ar fi reuşit ceva mai multe, 
dar într-o duminică, la ora şapte seara, nu a reuşit să 
discute decât cu detectivul Sims. Acesta s-a dovedit 
departe de a fi înţelegător. 

— Sunt ofiţer specialist în omucideri, a spus el. Dacă 
aveţi o persoană dispărută, trebuie să luaţi legătura cu 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles. 

— Am făcut-o deja, i-a spus Ali. Şi nu au manifestat 
interes. 

— Şi atunci, de ce m-ar interesa pe mine această 
problemă? 

— Pentru că noi considerăm că dispariţia mamei mele ar 
putea avea legătură cu uciderea soţului meu şi cu una 
dintre cunoştinţele lui - un individ pe nume Tracy 


McLaughlin. 

— Ce e cu el? a întrebat Sims. 

Modul în care Sims îi adresase întrebarea a lămurit-o că 
McLaughlin era deja o persoană cunoscută, dar ea nu era 
dispusă să ofere informaţii suplimentare fără ca mai întâi să 
primească asigurări din partea detectivului că va interveni 
pe lângă Poliţia din Los Angeles pentru găsirea lui Edie. 

— Ştiţi că Tracy McLaughlin a făcut închisoare pentru furt 
de maşini? a întrebat Ali. 

— Asta-mi place la toţi cei din mass-media care se cred 
mari şi tari, a bombănit detectivul Sims. Credeţi că, dacă 
suntem poliţişti, suntem atât de proşti încât nici la fund nu 
ne putem şterge singuri. Sigur că ştiu că McLaughlin a fost 
închis pentru furturi de maşini. A făcut cinci ani şi jumătate 
de închisoare. Într-o omucidere în care a fost folosită o 
maşină furată, nu credeţi că aşa ceva ne-ar fi sărit în ochi 
când i-am investigat pe prietenii sau asociaţii soţului 
dumneavoastră? Dar ce naiba are asta de-a face cu faptul 
că, din câte se pare, mama dumneavoastră s-a făcut 
nevăzută? 

— Mama este o persoană foarte responsabilă, l-a pus Ali 
la punct pe detectiv. Nu ar fi plecat din proprie iniţiativă 
undeva fără să ne anunţe. Am vorbit cu ea cu scurt timp 
înainte de a dispărea. Mi-a zis că Tracy McLaughlin avea 
relaţii apropiate cu April Gaddis, logodnica soţului meu. 

— Asta nu e o noutate pentru noi, a spus Sims cu un aer 
de superioritate. Sigur că erau apropiaţi. April şi Tracy sunt 
amici de ani de zile. După cum ne-a povestit April, ea 
probabil că i-a atras atenţia soţului ei asupra acelui joc, 
Sumo Sudoku. 

Prietenia era una, iar acea întâlnire romantică de pe holul 
hotelului era cu totul altceva, dar Ali a bănuit că dacă ar fi 
sugerat posibilitatea unei legături amoroase între cei doi, 
detectivul Sims ar fi respins probabil ideea. 

— Înainte de plecarea din hotel, mama a avut o dispută 
verbală cu Tracy McLaughlin. Am văzut acest lucru pe o 
înregistrare video. Tot ea a cules un chiştoc de ţigară şi l-a 
lăsat într-o pungă de plastic, a urmat Ali. Eu şi Dave 


Holman credem că provine de la o ţigară fumată de Tracy 
McLaughlin. Dacă urmele de ADN de pe el ar coincide cu 
cele găsite pe banda adezivă cu care a fost legat soţul 
meu... 

— Cine a vorbit de bandă adezivă? a întrebat-o detectivul 
Sims. De unde ştiţi despre asta? 

— Păi, am văzut-o, aţi uitat? i-a amintit Ali. Când am 
identificat cadavrul. Nu sunt expertă, dar urmele pe care le- 
am văzut pe faţa lui sigur arătau ca acelea pe care le lasă 
banda adezivă. 

— Aha, a făcut Sims. Am înţeles. 

— Să înţeleg că verificaţi banda pentru a găsi probe 
ADN? a insistat Ali. 

— Bineînţeles că da, i-a răspuns Sims cu o izbucnire de 
plictis. Dar aici nu suntem chiar în serialul CSI: Miami. Prin 
părţile noastre, în general durează până când oamenii 
noştri pot realiza un profil ADN. Nu încercăm să rezolvăm 
lucrurile în şaizeci de minute, cu tot cu pauzele de 
publicitate, aşa că nu trebuie să vă aşteptaţi să primim 
rezultatele de laborator mâine sau săptămâna viitoare, nici 
măcar luna următoare. Ni se cere să păstrăm lanţuri de 
probe. Dacă şi când vom hotărî că avem nevoie de o 
mostră de ADN de la domnul McLaughlin, o vom obţine 
singuri, fără ajutorul dumneavoastră sau al mamei. 
Deocamdată, avem câteva piste şi facem investigaţiile 
necesare. Acum, dacă nu vă supăraţi, aş dori să încheiem, 
pentru că azi e ziua mea liberă. 

Şi, spunând acestea, polițistul a închis, lăsând-o pe Ali cu 
receptorul la ureche. 

— Care e răspunsul? a întrebat Dave. 

— Nu cred că detectivul Sims ne va ajuta să o găsim pe 
mama. 

— Dacă nu putem reuşi nimic pe canale oficiale, putem 
încerca pe unele neoficiale, a hotărât Dave, scoţându-şi 
telefonul. 

— Amicul tău de la Departamentul de Poliţie din Los 
Angeles? 

Dave a dat afirmativ din cap. 


— Dacă e acasă. A spus că în zilele libere pleacă din oraş. 

Cât a căutat Dave numărul prietenului său în agenda 
telefonului, Ali a rămas în mijlocul camerei cu mobilul în 
mână şi s-a gândit. Şi-a amintit deodată un lucru spus de 
Helga în ziua precedentă, când Victor le aducea de la hotel 
spre Robert Lane. După ce a căutat în memoria telefonului, 
a găsit numărul Helgăi şi a sunat-o. 

— leri, când mi-ai povestit de April Gaddis, s-a adresat 
Ali, ţin minte că ai adus vorba de faptul că voia să se facă 
instructor de Pilates. 

— Da, a zis Helga. Aşa e. 

— Şi că unii dintre prietenii ei nu sunt tocmai oameni de 
treabă, da? a continuat ea. 

— Asta e puţin spus, i-a răspuns Helga. Ai auzit de The 
Body Shop! din Century City? 

— Reparaţii de maşini? a întrebat Ali. 

— Nu tocmai, a pufnit Helga. Deşi este situat într-o 
clădire unde a funcţionat odată un salon de vânzări auto, 
nu are nici cea mai mică legătură cu maşinile. E un club de 
fitness deschis non-stop, cu clientelă aleasă, unde îşi dau 
întâlnire mari ştabi şi persoane cu cariere în ascensiune, ca 
să se vadă unii pe alţii şi să fie văzuţi. In plus, e unul dintre 
locurile cele mai la modă în prezent. Din câte se pare, 
clubul oferă pregătire fizică folosind instructori personali, 
un bar unde se serveşte suc natural organic şi bucătari care 
pot pregăti orice fel de mâncare. Mai mult decât atât, 
clubul slujeşte ca loc foarte convenabil de agăţat. Apropo, 
acolo l-a cunoscut April pe Paul. Lucra ca recepţioneră. 

Acum se leagă lucrurile, a gândit Ali. Pentru o tânără 
frumoasă şi needucată ca April Gaddis, care era ambițioasă 
şi dornică să parvină cu orice preţ, The Body Shop părea să 
fie rampa de lansare ideală pentru a vâna bărbaţi. 

— The Body Shop îi atrage pe toţi pentru că este în 
acelaşi timp respectabil şi de fiţe, a continuat Helga. După 


16 Neînţelegere creată de faptul că Body Shop înseamnă „atelier pentru 
repararea caroseriilor de maşină", „agenţie de recrutare a forţei de 
muncă", dar şi „sală de pregătire şi întreţinere fizică" (n. tr.). 


cum Ştii deja, unii dintre marii şmecheri de la Hollywood 
sunt dependenţi de tot felul de substanţe halucinogene. 
Pentru aceşti indivizi destul de respectabili este mult mai 
convenabil să-şi întâlnească furnizorul de droguri într-un 
local la modă decât să-şi cumpere doza de la orice traficant 
mărunt în cine ştie ce intersecţie mizeră. 

— Dar cum stau lucrurile cu Tracy McLaughlin? a vrut să 
ştie Ali. 

— Tipul cu Sumo Sudoku? a întrebat Helga. Cel cu kiltul? 

— Da, el, a zis Ali. A lucrat şi el acolo? 

— S-ar putea. Nu ştiu sigur, dar să-ţi spun ceva. Mi-a 
plăcut cum arată individul. Poate o fi prea tânăr pentru 
mine, dar parcă l-aş lua acasă o zi sau două să văd şi eu ce 
are sub kiltul acela. 

Ali se bucura că Dave nu aude această parte a 
conversaţiei. 

— Dar ce-i cu interesul ăsta subit faţă de Tracy 
McLaughlin? s-a interesat Helga. Ce se întâmplă? 

— Mama mea a dispărut, a explicat Ali. Azi-dimineaţă, ea 
a asistat la o scenă de hârjoneală amoroasă, ceea i-a 
sugerat că între April şi Tracy există o relaţie apropiată. La 
începutul după-amiezii de astăzi, una dintre camerele de 
securitate ale hotelului a surprins o confruntare verbală 
între McLaughlin şi mama, iar când m-am dus să stau de 
vorbă cu ea, dispăruse - nu doar din cameră, ci şi din hotel. 
Un angajat ne-a spus că a ieşit în viteză din parcare după 
ora unu. Am încercat să vorbesc cu ea la telefon. Nu a 
răspuns, şi nici nu m-a sunat. 

— Ai anunţat dispariţia ei? 

— Da. Deşi fără niciun folos. Nimeni de la Poliţia din Los 
Angeles nu s-a arătat prea interesat. 

— Şi cum te-aş putea ajuta? a întrebat Helga. 

— Când ai făcut investigația în privinţa lui Paul, a apărut 
cumva şi numele lui Tracy McLaughlin? 

— Ţin minte că am analizat treaba asta cu Sumo Sudoku, 
pentru că S&S Enterprises era una dintre firmele nou- 
înfiinţate de soţul tău. Probabil că numele lui a fost 
menţionat la un moment dat, dar nu-mi amintesc 


amănuntele. Va trebui să-l consult pe unul dintre 
investigatorii mei - dar probabil că nu voi putea discuta cu 
el decât mâine. Până atunci, te-aş putea ajuta cu ceva? 

— Nu ştiu, a făcut Ali. Acum nu sunt în stare să gândesc 
limpede. 

— Dacă descoperi că ai nevoie de ceva, nu ezita să mă 
suni, a zis Helga. Lui Victor i-ai spus? 

— Încă nu. 

— Îl anunţ eu. Sigur va dori să ştie ce se petrece. 

Ali a pus telefonul jos. Dave terminase de vorbit cu 
cineva şi urmărea ceva pe computer. 

— Caută S&S Enterprises pe Google, i-a cerut ea. Vezi ce 
poţi găsi. 

— S&S Enterprises deţine drepturile mondiale exclusive 
asupra jocului Sumo Sudoku, a informat-o Dave peste 
câteva minute. S&S a fost înfiinţată în aprilie, iar Paul 
Grayson a fost numit director executiv şi director general. 

Vestea a luat-o prin surprindere pe Ali. Ea părăsise 
Robert Lane la începutul lunii martie. Fără îndoială că 
negocierile privind S&S începuseră cu mult înainte de 
plecarea ei, dar ea nu ştiuse nimic despre ele. Niciodată nu 
venise vorba despre acel joc. Între trădările lui Paul, 
aceasta părea relativ măruntă, însă tot trădare rămânea. 

— Cine mai este în consiliul director? a întrebat Ali. 

— Un tip pe nume Jake Maxwell, i-a răspuns Dave. 

— A lucrat cu Paul la reţea, a explicat Ali. Întotdeauna l- 
am socotit mai curând rival decât prieten cu Paul, dar în 
lumea televiziunii relaţiile sunt trecătoare şi lucrurile se mai 
schimbă. Jake a apărut la tribunal săptămâna trecută, când 
ar fi trebuit să se fi pronunţat divorţul. A venit acolo să-l 
susţină pe Paul. Pe de altă parte, a organizat petrecerea 
burlacilor dată de Paul cu o noapte înainte. 

Dave încă examina ceva pe ecran. 

— Apare ceva interesant, a spus el. S&S închiriază toate 
casele acelea pe roţi pe care le folosesc echipele. Cu alte 
cuvinte, toţi cei care participă la joc sunt în ultimă instanţă 
angajaţi la S&S, dar ei speră să creeze rivalități între 
echipe, ceea ce va atrage atenţia celor din mass-media. 


— Ceva de genul celor din lumea luptelor profesioniste? a 
sugerat Ali. 

— Cam aşa ceva. Potrivit articolului, compania a fost 
înmatriculată cu intenţia declarată de a obţine prezentarea 
jocului pe unul sau altul dintre canalele de transmisiuni 
sportive prin cablu. Fără îndoială că de aceea au programat 
filmarea aceea în ziua nunţii lui Paul - ca să se bucure de 
atenţie suplimentară din partea mass-media. 

— Şi tocmai de aceea au continuat cu filmarea, chiar 
dacă Paul murise, a adăugat Ali. Aşa merge treaba în 
afaceri. Spectacolul trebuie să continue, indiferent ce se 
întâmplă. 

— Bine zis, a aprobat-o Dave. 

— Mda, hai să-i facem o vizită, a propus Ali. 

— Cui? 

— Lui Jake, a spus Ali. Jake Maxwell. Persoana cu care ar 
trebui de fapt să discutăm este Tracy, dar cum nu ştim cum 
să dăm de el, Jake rămâne cea mai bună soluţie. 

— Am cerut date despre vehiculele lui Tracy, a informat-o 
Dave. Aştept să mi se dea un răspuns. 

— Foarte bine. Dar până una, alta, cum face parte din 
conducerea firmei, Jake ne-ar putea îndruma în direcţia 
potrivită. 

— Dar unde îl găsim? 

Ali şi-a ridicat poşeta. 

— El şi Roseanne, soţia lui, locuiesc în Westlake Village. 

— Şi unde-i asta? a întrebat Dave. 

— Nu prea departe. Pe autostrada 101. 

— N-ar trebui să telefonăm? a întrebat Dave. 

— Cred că vom merge direct, i-a răspuns Ali. Şi ar fi 
preferabil să conduc eu. 

— Aşa să fie, a spus Dave. Conduci tu. Eu o să mai dau 
nişte telefoane. 

Câteva momente mai târziu au părăsit hotelul şi au 
pornit spre şoseaua 405 cu Cayenne-ul. Ali conducea. 

— Ai mâncat ceva de la micul dejun? a întrebat Dave 
după ce au plecat. 

Gândindu-se la mama ei, Ali a scuturat din cap. 


— Nu mi-e foame, a refuzat ea. 

— Mare păcat, a zis Dave. Edie te-ar sfătui să mănânci. 
Să opreşti la primul restaurant Burger King pe care îl vezi. 

Ali i-a respectat rugămintea şi, cu toate că nu voia să 
recunoască, după ce a mâncat un sendviş Whopper s-a 
simţit mai bine. După ce au revenit la maşină, traficul de 
sâmbătă seara a transformat o călătorie pe care de obicei 
ar fi făcut-o în trei sferturi de oră într-una de o oră şi zece 
minute, timp în care Ali a condus în tăcere. 

— Ce-ai păţit? a rupt Dave tăcerea în cele din urmă. Eşti 
îngrijorată pentru mama? 

— Da, i-a răspuns Ali şi încerc să uit de enervare. 

— Dar ce te-a enervat? 

— Treaba asta cu S&S Enterprises, a mărturisit ea. Este 
evident că ideea a fost discutată cu mult înaintea lunii 
martie, anul trecut, când am plecat din Robert Lane. Aşa o 
chestie nu se pregăteşte într-o zi, nici măcar într-o lună, dar 
nu am ştiut nimic despre asta, chiar dacă Jack şi Roseanne 
Maxwell erau la curent. 

— Şi? 

— După ce am ajuns la Sedona, Roseanne mi-a trimis un 
e-mail mieros în care pretindea că e una dintre prietenele 
mele cele mai bune şi îl făcea pe Paul lipsit de scrupule, 
asta în vreme ce Jake şi Paul făceau afaceri împreună. N-o 
să uit mesajul acela viclean. O ţinea una şi bună că era 
cumplit că eu ajunsesem să locuiesc într-o rulotă şi trebuia 
să servesc clienţii ca să mă întreţin. A mers până acolo 
încât mi-a oferit şi o locuinţă - în căsuţa lor proaspăt 
renovată. 

— Înţeleg că ai refuzat. 

— Păi, ce crezi? a dat Ali scurt din cap. Numai că acum 
mă înfurie că trebuie să dau ochii cu femeia asta şi să mă 
port frumos cu ea, când de fapt mie-mi vine să o stâlcesc în 
bătaie. 

— Facem asta pentru mama ta, i-a amintit Dave. 
Păstrează-ţi cumpătul. 

Ali a găsit cu uşurinţă casa lui Jake şi Roseanne, care era 
pe o proprietate întinsă, gen ranch, construită pe panta 


înierbată a unui deal din apropiere de Thousand Oaks. La 
capătul de jos al aleii lungi de acces, poarta din fier forjat 
era încuiată. Ali a apăsat un buton şi un glas s-a adresat 
prin difuzorul intercomului prins de un stâlp. După o 
jumătate de minut, poarta s-a deschis. 

Jake Maxwell în persoană a apărut în pragul uşii înalte şi 
a coborât până în zona circulară de parcare ca să-i 
întâmpine. 

— Ali, a spus el cu efuziune, luându-i mâna întinsă între 
mâinile lui. Ce plăcere neaşteptată! Mă bucur mult să te 
văd, deşi îmi imaginez prin ce treci în aceste momente. 

Şi nu ştii lucrurile nici măcar pe jumătate a adăugat Ali în 
gând. 

Când Dave a coborât din maşină, Jake s-a încruntat vag. 

— Dar el cine e? a întrebat. 

— Dave Holman, un prieten, a răspuns Ali, fără să dea 
alte explicaţii. Vrem să ne răspunzi la câteva întrebări. 

— Ce fel de întrebări? a întrebat Jake. 

— Despre S&S Enterprises. Şi despre un tip pe nume 
Tracy McLaughlin. 

Privirea lui Jake trecea bănuitoare de la Ali la Dave şi 
înapoi. Era ceva ce nu ar fi fost evident în cadrul unei 
discuţii telefonice. Era clar că fusese luat pe nepregătite. Ali 
s-a bucurat că renunţaseră la bunele maniere şi nu-i 
telefonaseră în prealabil lui Jake pentru a-l anunţa că vin la 
el. 

— Ce e cu Tracy McLaughlin? a zis el, în cele din urmă. 

— Ne întrebam dacă ştii unde l-am putea găsi, a explicat 
Ali pe un ton relaxat. leri, după încheierea filmărilor, au 
apărut câteva probleme. Voiam să-l întreb câte ceva în 
legătură cu aceste lucruri. 

— Ce lucruri? 

Înainte ca Ali să îi răspundă, uşa din spatele lui Jake s-a 
deschis. Pe ea a ieşit o femeie în pantaloni strâmţi de 
ciclism şi pantofi cu tocuri foarte înalte. S-a dus 
bălăbănindu-se spre verandă. Avea în mână o cupă înaltă, 
plină cu vin roşu. 

— N-am ştiut că avem companie, a făcut ea, oprindu-se 


destul de nesigură pe picioare, legănându-se şi punând 
cealaltă mână în şold. l-am spus lui Kimball să mai desfacă 
o sticlă. Nu vine nimeni să bem împreună un păhărel de 
lichior? 

Kimball (Ali nu-i ştia celălalt nume) era majordomul, cu 
un accent britanic şi un aer semeţ, care, din câte îşi 
amintea Ali, se afla în slujba lui Jake Maxwell de foarte 
multă vreme. 

Ali s-a uitat lung la femeie. Nu o cunoştea, însă în niciun 
caz nu era Roseanne Maxwell. Şi nu înţelegea de ce se 
simte îndreptăţită să îi dea ordine lui Kimball. 

— Amber, du-te înăuntru, s-a răstit Jake. Nu vezi că am 
treabă? 

Amber a strâmbat din buze. 

— Încercam şi eu să fiu os... osp... a zis ea, după care, în 
final, a tăcut, de parcă i-ar fi legat cineva limba. 

— Ospitalieră, a încheiat Jake, iritat. Acum fă cum ţi-am 
zis. Du-te înăuntru şi aşteaptă-mă! 

Ca în comenzile „Şezi” şi „Stai!” a gândit Ali. 

Fără să mai scoată o vorbă, femeia s-a întors legănându- 
se în casă şi a trântit uşa în urma ei. Jake s-a uitat din nou 
la Ali. 

— O prietenă de-a lui Roseanne, a explicat el, nu tocmai 
convingător. Stă aici cât aşteaptă să-şi vândă casa. Din 
păcate, a băut cam mult vin la cină. Dar să nu uit de bunele 
maniere. Nu vreţi să intraţi? 

Apariţia lui Amber i-a stârnit curiozitatea lui Ali. 
Amintindu-şi de propria experienţă nefericită în căsnicie, 
doar ameninţarea cu arma ar fi făcut-o să refuze invitaţia 
făcută de Jake cu jumătate de gură. 

— Mulţumesc foarte mult, a spus, şi a pornit spre uşă, 
făcându-i pe Dave Holman şi pe Jake să se ia după ea. 

Imediat ce a păşit în casă, a şi observat semne de 
schimbare. Ani de zile, în holul de intrare tronase un portret 
al lui Roseanne Maxwell, ale cărei trăsături fuseseră 
înfrumuseţate. Acum tabloul nu se mai afla acolo. În locul 
lui rămăsese doar un dreptunghi mare, a cărui culoare era 
ceva mai deschisă faţă de restul peretelui. Deasupra 


şemineului masiv, din piatră de râu, a remarcat că altă 
pictură - o pânză neînrămată, despre care Ali şi-a amintit 
că reprezenta o interpretare modernă a unor plante ce 
păreau a fi floarea-soarelui - lipsea din locul ei de onoare. 
Nu a văzut-o pe Amber, dar dintr-un colţ îndepărtat al casei 
răzbăteau sunete care sugerau desfăşurarea unei 
telenovele. 

— Să nu-mi spui că Roseanne nu este acasă, a exclamat 
Ali. S-a purtat foarte frumos cu mine primăvara trecută, 
când totul mi-a mers groaznic. Voiam să-i mulţumesc. 

— Acum e la New York, a lămurit-o Jake, mult prea 
precipitat. A plecat cu o prietenă. Vor să-şi cumpere haine 
care o să fie la modă anul viitor şi să vadă şi câteva 
spectacole. 

— Te rog să o anunţi cât de rău îmi pare că nu am reuşit 
să o văd acum, a zis Ali. Dacă se întoarce înainte de 
plecarea mea din Los Angeles, aş vrea să luăm prânzul 
împreună. 

— Sigur, sigur, a murmurat Jake. Acum, spune-mi dacă 
vreţi să vă tratez cu ceva. 

Dave a clătinat din cap. 

— Nu, mulţumesc. 

— Apă cu gheaţă, dacă se poate, a cerut Ali. 

Cât Jake l-a chemat pe majordom şi i-a spus ce să aducă, 
Ali a examinat încăperea. Două piese din sticlă, lucrate 
manual de Dale Chihuly, lipseau din bufetul de abanos aflat 
în sufragerie. Absența lor şi dispariţia picturilor au făcut-o 
pe Ali să tragă o singură concluzie. Aproape nimeni nu ia cu 
sine lucrări preţioase de artă când pleacă într-o expediţie 
de cumpărături de o săptămână. Absența lui Roseanne 
avea un înţeles mult mai serios. 

Kimball a apărut cu o tavă de argint pentru băuturi, pe 
care se aflau, în afara găletuşei cu cuburi de gheaţă, câteva 
pahare de cristal, apă îmbuteliată Voss, o carafă cu vin şi o 
sticlă de scotch Oban. Cu o plecăciune discretă, 
majordomul a aşezat tava pe o măsuţă laterală. Apoi, fără 
să mai întrebe, i-a pregătit lui Jake un pahar cu două 
degete whisky şi gheaţă. In acest timp, Jake s-a aşezat 


comod pe canapeaua dublă, încrucişându-şi picioarele şi 
etalându-şi astfel pantofii italieneşti foarte scumpi. 

— Ce e cu interesul ăsta faţă de Tracy McLaughlin? a 
întrebat el. 

Se străduia atât de mult să pară nonşalant şi degajat, 
încât Ali Reynolds a simţit că începe să se enerveze. A 
hotărât să atace problema fără menajamente. 

— Cred că ai auzit de testamentul lui Paul, da? a întrebat 
ea. 

— Da, a făcut Jake, dând gânditor din cap. Am auzit că ai 
rămas cu toată averea. Trebuie să-ţi fie greu să faci faţă 
unor probleme atât de complicate. Şi apoi, după toate 
astea, mai vine şi căderea de pe scară a mamei lui April. 

— Da, a fost greu, l-a aprobat Ali. Şi există probabilitatea 
ca lucrurile să se încurce şi mai rău. Eu şi Dave avem 
motive să credem că, de fapt, copilul pe care April îl poartă 
în pântece nu este al lui Paul. Cum tu şi Paul eraţi atât de 
apropiaţi, mă întrebam dacă nu cumva ai putea şti mai 
multe despre treaba asta. 

Pe faţa lui Jake a apărut o expresie de uimire. 

— Şi dacă nu e al lui Paul, al cui e copilul? 

— Copila, l-a corectat Ali. Copilul e fată. Dar noi asta 
încercăm să stabilim - identitatea tatălui. Şi tocmai de asta 
ne interesăm de Tracy McLaughlin. 

Jake a luat o gură bună de whisky. 

— Credeţi că Tracy ar putea fi tatăl? 

— E posibil, a întărit Ali. Aşa, ce ne poţi spune despre el? 

Jake s-a uitat atent în pahar, examinând conţinutul. 

— Presupun că ştii că a avut un debut cam neplăcut în 
viaţă. 

— Că a făcut închisoare pentru furt de maşini, i-a răspuns 
Ali. Da, cunoaştem acest lucru. 

— După ce a ieşit, a venit în California, unde a inventat 
acest joc, Sumo Sudoku. Şi a fost o idee grozavă - a obţinut 
drepturi de autor pentru ea. Din nefericire, - în acelaşi timp, 
Tracy a devenit dependent de jocurile de noroc. În cele din 
urmă, a ajuns atât de îndatorat, încât eu şi Paul am 
cumpărat toate drepturile. l-am dat un avans suficient de 


consistent ca să-şi plătească datoriile. După ce rezolvă 
toate problemele, o să primească drepturi de autor. 

— Deci aşa se explică de ce individul, deşi a inventat 
jocul, a ajuns să facă şi munca de jos, a spus Ali. De aceea 
poartă kilt, aleargă de colo-colo cu pietre în braţe şi 
conduce o casă pe roţi închiriată. 

— Cam aşa stau lucrurile, a spus Jake. 

— Şi Tracy nu e furios pentru că a pierdut controlul 
asupra ideii, cedând-o altcuiva? a întrebat Dave. 

— Nu cred, a răspuns Jake. Mai mult voia să-şi plătească 
datoriile decât să conducă afacerea. 

— Dar dacă Sumo Sudoku ajunge să fie preluat de vreun 
canal de sport? a întrebat Ali. Ce se întâmplă în cazul ăsta? 
O să câştige bani? 

— O să facem bani cu toţii. 

— Acum înţeleg de ce, deşi Paul murise, April a ţinut să 
meargă înainte cu ideea filmării, a meditat Ali. 

Jake a luat o gură de whisky. 

— Presupun că da, a zis el. Dar tot nu pricep de ce crezi 
că acest copil ar putea fi al lui Tracy. Cum să spun, n-am 
văzut niciodată vreun indiciu că ei sunt foarte apropiaţi. 

— Cine vi l-a prezentat pe Tracy, ţie şi lui Paul? a întrebat 
Ali. 

— Da, aici ai nimerit-o, a spus Jake după o pauză. Dacă 
ţin bine minte, April ne-a făcut cunoştinţă cu el. 

Acest lucru nu era deloc surprinzător pentru Ali. 

— Ai idee unde locuieşte Tracy McLaughlin? a întrebat 
Dave. Am vrea să stăm de vorbă cu el şi, cu cât o facem 
mai repede, cu atât mai bine. 

— N-am habar, a răspuns Jake. Are un stil de viaţă cam 
ciudat, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Aşadar, încă joacă? a întrebat Dave. 

— Aşa cred. 

— Şi e tot lefter? 

— Mai mult ca sigur. 

— Dar ar avea nevoie de un loc de parcare pentru casa 
aia pe roţi. Şi cum un echipament atât de valoros este 
închiriat pe numele tău, îmi închipui că ştii unde se află 


locul lui secret de parcare. 

— Îmi pare rău, a zis Jake. Nu am idee. 

Era un răspuns simplu, dar Ali şi-a dat imediat seama că 
e o minciună. 

— Mai are vreo altă maşină? a întrebat ea. Ceva mai mic, 
mai uşor de parcat? 

— Probabil, dar nu ştiu ce. 

— Cum adică, îi laşi pe indivizii ăştia să folosească 
vehiculele închiriate de tine şi nu te interesează unde se 
duc ori ce fac cu ele? 

— Contractele impun ca maşinile să participe la 
evenimente publice un număr anume de ore pe săptămână, 
în principal pe Coasta de Vest. Sau la unele dintre 
concursurile pe care le organizăm noi - cum a fost filmarea 
de ieri din Robert Lane. Altele sunt jocuri care se fac la 
întâmplare - pe plajă, în parcuri, indiferent unde. Insă cu 
reclama prezentă pe pereţii caselor pe roţi, jocurile se 
desfăşoară chiar când ele merg de-a lungul autostrăzii 
Interstate 5. La urma urmelor, lucrul cel mai important este 
ca jocul să fie cât mai cunoscut lumii. 

— Deci, mergeţi mai departe cu jocul ăsta de Sumo 
Sudoku? a întrebat Ali. 

— Desigur, i-a răspuns Jake Maxwell cu încredere deplină. 
Nu avem niciun motiv să ne oprim. 

Poate ar exista motive, şi-a spus Ali. Eu sunt noul tău 
partener şi s-ar putea să nu mă intereseze jocul ăsta la fel 
de mult ca pe Paul. 

Cu paharul acum gol, Amber a intrat pe trei cărări în 
living, venind dintr-o altă parte a casei. 

— A, a bombănit ea, uitându-se derutată la Ali şi Dave. 
Tot aici sunteţi? 

Ali a priceput aluzia şi s-a ridicat. Dave i-a urmat 
exemplul, iar Amber s-a dus bălăbănindu-se până la tava cu 
băuturi. Se vedea de departe că femeia băuse mai mult 
decât îi făcea bine, dar asta nu a împiedicat-o să-şi umple 
paharul. 

— Amber, a făcut Jake pe un ton prevenitor. 

— Ce e? a întrebat ea pe un ton sfidător. S-a lăsat să 


cadă pe o canapea, vărsând câteva picături de vin roşu 
aprins pe bluza albă de mătase. Ce e? a repetat ea. 

Jake a clătinat din cap şi a tăcut. Era limpede că Amber 
era greu de stăpânit. 

— Noi o să plecăm, a spus Ali. A mers până aproape de 
uşă, după care s-a întors spre gazdă. Când spuneai că se 
întoarce Roseanne? 

— Nu ştiu sigur, a răspuns Jake, cam neliniştit. Cândva, 
săptămâna asta. N-a dat o dată precisă. O să ne anunţi 
când este înmormântarea, da? a adăugat el. Cred că ar 
vrea să vină. 

— Sunt convinsă, a confirmat Ali. Spune-i că voi suna 
imediat ce se programează serviciul religios. 

Afară, soarele coborâse spre asfinţit. Seara caldă de 
septembrie se răcorise sub influenţa unui curent de aer 
venit dinspre Pacific. 

— Ce facem acum? a întrebat Dave după ce a urcat în 
maşină şi şi-a fixat centura de siguranţă. 

— Nu prea ştiu. 

A băgat în viteză şi a pornit spre poalele dealului. Poarta 
s-a deschis şi apoi s-a închis, permițându-le să iasă pe 
şosea. Ali a mai condus o sută de metri, după care a virat şi 
a pătruns pe o altă alee, ce ducea spre o casă. 

— Ce Dumnezeu faci? a întrebat Dave. 

— Aşteaptă, a zis Ali. Să vedem ce se întâmplă. 

După mai puţin de un minut, poarta proprietăţii Maxwell 
s-a deschis şi un Jaguar XL argintiu, decapotabil, dar cu 
tavanul ridicat, a pornit pe alee şi a pătruns pe şosea. 

— Ca să vezi, a făcut Ali. Uite-l! 

— Şi ce ai de gând să faci? 

— O să-l urmărim, a spus Ali băgând în viteză şi pornind 
pe urmele Jaguarului. Cred că o să ne ducă direct la Tracy 
McLaughlin. 

— Doamne, păzeşte-ne, a gemut Dave. Te pricepi la filaj? 

— Habar n-am, i-a răspuns ea. Dar îi cunosc mult mai 
bine decât tine pe şoferii din California, aşa că tu stai cu 
ochii pe el, iar eu o să conduc. 

Lucruri care erau mai uşor de spus decât de făcut. 


Străduindu-se să nu piardă din ochi Jaguarul lui Maxwell, 
care a pătruns pe 101 şi se îndrepta spre oraş, Ali aproape 
că a trecut de două ori pe roşu. Când a reuşit să ajungă pe 
autostradă, el se afla pe banda de viteză şi depăşea tot ce 
îi stătea în cale. Ali a trecut şi ea pe acea bandă. 

— N-o să reuşim să ne ţinem de el, a protestat Dave. Ori 
o să murim. 

— Îl prindem noi din urmă, nu te teme, l-a calmat Ali 
hotărâtă. Şi cum traficul e aglomerat, n-o să-şi dea seama 
că-l urmărim. 

A reuşit să stea lipită de jaguarul care a continuat să 
gonească în următoarele zece minute, după care Maxwell a 
intrat pe banda din dreapta, ca să iasă pe breteaua pentru 
Fallbrook Avenue. Strecurându-se printre maşini, Ali s-a 
ţinut după el, ieşind de pe autostradă aproape la câţiva 
metri în urma lui. Ajunsă acolo, a încetinit şi a permis altei 
maşini să se intercaleze între ea şi Maxwell când au ajuns 
la stop. 

Pe străzile din oraş, i-a fost mai uşor să stea cu ochii pe 
Jaguar şi, în acelaşi timp, să păstreze o distanţă sigură faţă 
de el. După vreo doi kilometri, Jake Maxwell a virat şi a 
intrat în parcarea bine iluminată a unui supermarket. 

— Bravo! a bombănit Dave. Omul ăsta a condus ca un 
dement jumătate de oră, punându-şi viaţa în pericol. Şi 
pentru ce? Ca să ajungă la Wal-Mart? Ce are de gând, să 
cumpere o franzelă sau o cutie cu lapte? 

Insă în loc să intre pe vreo alee ca să-şi lase maşina între 
altele în zona de acces în supermarket, el a virat stânga şi 
a mers către latura cea mai îndepărtată a parcării, oprind în 
cele din urmă într-un colţ unde staţionau peste noapte 
câteva case mobile mari şi rulote. Datorită luminilor 
fluorescente au văzut că una din ele avea pictat pe o latură 
portretul uriaş şi zâmbitor al lui Tracy McLaughlin, purtând 
acel kilt inconfundabil în care juca Sumo Sudoku. Legat cu o 
bară de tractare, în spatele maşinii se vedea un automobil 
Honda Element, nou-nouţ, având numărul de înmatriculare 
temporară, din carton, încă prezent pe lunetă. 

Dave şi-a reţinut câteva cuvinte de protest şi s-a înălţat 


în scaun. 

— Să mă ia naiba! a exclamat el cu o admiraţie 
nedisimulată. Nu-mi vine să cred. Ai avut dreptate. Maxwell 
ne-a dus drept la Tracy. 

— Da, exact, l-a aprobat Ali. Şi acum ce facem? 

— Opreşte undeva şi stinge motorul şi luminile, a sfătuit- 
o Dave. Ne ascundem şi stăm cu ochii în patru. 


14 


— Ce joc face Jake Maxwell? se întreba Dave în timp ce 
aşteptau în parcare. Când desfăşori o investigaţie în cazul 
unui omucideri, întotdeauna urmăreşti prima persoană care 
minte. Cum se face că Jake ne-a spus că nu are habar cum 
să-l găsească pe Tracy, dacă ştia foarte bine? 

— Şi de ce nu i-a telefonat? a adăugat şi Ali. 

— Asta e uşor de înţeles, a zis Dave. Cred că se teme să 
nu aibă telefonul pus sub urmărire. 

— Dar a minţit şi în privinţa lui Roseanne. 

— Soţia lui? 

Ali a dat din cap. 

— S-ar putea să fi plecat la cumpărături în New York, dar 
mă îndoiesc. De pe pereţii casei lui Jake şi din vitrine lipsesc 
o serie de lucrări de artă - piese valoroase. Asta îmi dă de 
înţeles că între el şi Roseanne s-a întâmplat ceva ce nu are 
nicio legătură cu garderoba ei de anul viitor, ci mai mult cu 
amica lui, acea Amber. 

Faptul că aflase că Roseanne Maxwell îngroşase rândurile 
soțiilor alungate de mai-marii de la Hollywood ar fi trebuit 
să-i stârnească mai multă simpatie lui Ali, dar ea nu reuşea 
să simtă aşa ceva. Comentariile condescendente pe care 
Roseanne le transmisese prin e-mail în urmă cu câteva luni 
încă o rodeau. 

— Poţi da de Roseanne? a întrebat Dave. 

— Probabil, a răspuns Ali. Aveam numerele ei şi adresa 
de e-mail în baza mea de date şi s-ar putea să fi rămas în 
computerul de la hotel. Problema e că le aveam acum 
câteva luni. Dacă lucrurile s-au schimbat, s-ar putea ca ea 
să aibă alte numere de telefon. 

— Când o să ai prilejul, încearcă să intri în legătură cu ea, 
a rugat-o Dave. S-ar putea să ne ajute. 

Uşa rulotei s-a deschis. Jake a ieşit şi a închis-o violent în 
urma lui. A rămas câteva secunde nemişcat, ca şi când ar fi 
fost nehotărât în legătură cu ceva, apoi s-a grăbit spre 
Jaguar. A ţâşnit din parcare atât de repede, încât maşina s- 


a înclinat primejdios într-o parte şi era cât pe ce să între 
într-o altă rulotă parcată acolo, dar a reuşit să redreseze 
vehiculul. 

— Cât de mult crezi că a băut? a întrebat Dave. 

— N-am cum să ştiu, a răspuns Ali. Mă îndoiesc însă că 
whisky-ul pe care l-a băut cu noi a fost singurul din această 
seară. 

— Şi eu mă îndoiesc, a aprobat Dave. Şi, evident, îşi 
închipuie că limitările de viteză sunt plasate pe autostradă 
doar în scop consultativ. Să-i facem viaţa ceva mai 
palpitantă, ce zici de asta? 

Şi Dave şi-a scos telefonul. 

— Da, a început el, după ce s-a răspuns. Mă aflu la Wal- 
Mart-ul de pe Fallbrook Avenue. Am văzut pe cineva ieşind 
din parcarea de aici într-un Jaguar XJ argintiu. Se îndreaptă 
spre autostrada 101 şi conduce ca un nebun. La plecare, a 
fost cât pe ce să lovească o rulotă. După felul în care 
conduce, cred că este beat. 

După ce a repetat informaţiile referitoare la plăcuţele de 
înmatriculare şi a lăsat numărul lui de telefon, Dave a închis 
rânjind. 

— O să avem veşti de la patrula rutieră a autostrăzii, a 
spus el. Ţinând seama de dispoziţia în care este Jake în 
aceste momente, orice întâlnire cu poliţiştii va fi 
interesantă pentru toţi participanţii. Până una, alta, hai să 
stăm de vorbă cu Tracy McLaughlin. 

— Despre ce? a întrebat Ali. 

— Pentru început, despre mama ta, a sugerat Dave. Pe 
de altă parte, trebuie să aflăm dacă ne minte ori spune 
adevărul. Asta înseamnă că trebuie să-i punem întrebări la 
care ştim deja răspunsul. 

— Adică să-l întrebăm dacă a vorbit sau nu cu mama? 

— Asta pentru început, a zis Dave. Şi să preiei 
conducerea. Tracy a stat în închisoare, iar asta înseamnă că 
se socoteşte un tip dur şi plin de bărbăţie. E posibil să te 
subestimeze şi să spună mai multe decât s-ar cuveni. 
Incearcă să fii amabilă cu el şi să-l faci să vorbească. 

— Cu alte cuvinte, să procedez ca pe vremea când 


realizam interviuri? a întrebat Ali. 

Dave a părut întristat. 

— Cred că da, a spus el. Ceva de genul ăsta. Îmi pare 
rău. 

S-au apropiat de rulotă, iar Dave a rămas în umbră. Când 
a urcat treptele să bată la uşă, a simţit miros de fum de 
ţigară încă plutind în aerul de afară. Asta i-a amintit de 
fumul de pe holul hotelului seara trecută. 

— Cine e? s-a auzit un glas de bărbat. 

— Ali Reynolds, a răspuns ea. Soţia lui Paul Grayson... 
adică, văduva lui, s-a corectat ea. Ne-am cunoscut ieri- 
dimineaţă, înainte de filmarea jocului de Sumo Sudoku. 
Luam cafeaua cu April Gaddis pe terasa casei din Robert 
Lane. 

După câteva momente, uşa s-a deschis şi afară s-au 
revărsat valuri de fum de ţigară. În uşa rulotei, profilată 
masiv în lumina ce îi bătea din spate, a apărut silueta lui 
Tracy McLaughlin. Tinea într-o mână o ţigară fumată pe 
jumătate şi o cutie de bere în cealaltă. 

— Da, a spus el. Acum îmi aduc aminte. Ce doreşti? 

— O caut pe mama mea, l-a lămurit Ali imediat. 

— Mama ta, a repetat el pe un ton bătăios. Cine dracu’ e 
mama ta? 

Aşa cum Jake Maxwell nu fusese la primul whisky pe 
seara aceea, nici Tracy McLaughlin nu se afla la prima bere. 

— Să-ţi ofer un indiciu, a spus Ali. O cheamă Edie Larson. 
Are puţin peste şaizeci de ani. Păr cărunt. Poartă ochelari şi 
un aparat auditiv. A dispărut. 

— Numele nu-mi spune nimic, a mormăit Tracy. Există 
nenumărate femei ca ea. Îmi pare rău, dar nu am de unde 
să o cunosc pe mama ta. 

— Ciudat, nu s-a lăsat Ali. Aş putea jura că am văzut o 
înregistrare video în care discutai cu ea ceva mai devreme 
în după-amiaza asta. De fapt, te certai cu ea. Părea să fie 
foarte iritată de ceva. Ora care apare pe înregistrarea de 
securitate arată că acea dispută a avut loc cu puţin înainte 
de dispariţia ei. 

Dave a ieşit din întuneric. 


— Tu cine mai eşti? a întrebat Tracy, când Dave a apărut 
în faţa lui. 

— Un prieten al lui Edie, a spus Dave. Şi avem motive să 
credem că Edie te-a identificat ca fiind tatăl copilului lui 
April Gaddis. 

— Ei, bine, se înşală, a rostit răspicat Tracy McLaughlin. 
Pe de altă parte, în primul rând, nici nu era treaba ei. Am 
încercat să-i spun ţicnitei ăleia că a înţeles greşit şi să 
dispară din faţa mea, dar nu a vrut să mă asculte. 

— Aşadar, susţii că nu eşti tatăl copilului lui April? a 
întrebat Ali. 

— Spun că nu vorbiţi cu cine trebuie. Ar fi cazul să o 
întrebaţi asta pe April, nu pe mine. 

— Dar spui că acest copil ar putea să nu fie al lui Paul? 

— N-am afirmat aşa ceva. 

— Şi atunci, ce susţii? 

— E complicat. 

— Nu e deloc complicat, i-a tăiat-o Ali, pe un ton ferm. 
Copilul ori este al lui Paul, ori nu este. Şi dacă nu este, ea 
nu va căpăta niciun bănuţ din averea lui Paul. 

— Şi ce legătură are asta cu mine? 

— Este vorba de înşelătorie, i-a răspuns Ali. Şi dacă eşti 
sau nu complice la asta. 

— Nu ştiu nimic, a insistat Tracy. Şi nu am făcut nimic. 

— Dar în după-amiaza asta? 

— Ce-i cu după-amiaza asta? 

— Ce s-a întâmplat după ce ai discutat cu mama? 

— Am plecat de la hotel. 

— Unde te-ai dus? 

— În câteva locuri. 

Dave s-a apropiat mai mult. 

— Doamna Reynolds nu e polițistă, a spus el. Dar eu 
sunt. In momentul acesta nu eşti acuzat de nimic, domnule 
McLaughlin, aşa că ar fi preferabil să cooperezi. Dacă ai un 
alibi pentru această după-amiază - unul verificabil - ar fi 
bine să ni-l dai înainte ca lucrurile să se complice. 

— Ce vreţi de la mine? a întrebat Tracy. 

— Vreau să ne spui ce ai făcut în după-amiaza asta. 


Totul. 

— Am nevoie de un avocat? 

— Nu imediat, a spus Dave. Asta ţi-am spus acum câteva 
momente. Deocamdată, prioritatea noastră numărul unu 
este să o găsim pe mama lui Ali. In comparaţie cu asta, 
orice altceva este secundar. 

Tracy a aruncat chiştocul. S-a oprit apoi, cât să-şi aprindă 
altă ţigară. 

— Ştiam că April avea să dea acel interviu pentru Court 
TV, a început în cele din urmă. Voiam să văd cum mergeau 
lucrurile. Înţelegeţi, femeia aceea mă contactase pe mine... 

— Sheila Rosenburg? a întrebat Ali. 

Tracy dat din cap. 

— Ea a vorbit cu toţi prietenii lui April. Pentru că asta 
suntem eu şi April - prieteni. 

Ce fel de prieteni? s-a întrebat Ali, deşi socotea că deja 
ştia. 

— În fine, a continuat Tracy, voiam să văd cum se 
desfăşoară interviul - dacă reportera cunoaşte cazul lui 
April şi dacă nu cumva o acuză de una sau alta - după care 
am acceptat să dau şi eu un interviu. Aşadar, am venit în 
holul hotelului şi urmăream totul, când femeia aceea - 
mama ta - a apărut de nu ştiu unde şi a început să mă ia la 
rost, făcând o scenă. Am plecat înainte să apară agenţii de 
securitate. 

— De ce? a întrebat Ali. 

— Mi s-a părut că era bine să dispar naibii de acolo 
înainte de a se întâmpla ceva neplăcut. Pe de altă parte, nu 
voiam să tulbur interviul pe care îl dădea April. 

— Dar tot nu ne-ai spus unde te-ai dus, a intervenit Dave. 
Vrem nume şi adrese. Vrem numele persoanelor care te-au 
văzut acolo. 

După expresia mohorâtă cu care trăgea din ţigară şi 
tăcea, refuzul lui Tracy de a discuta chestiunea era mai 
mult decât evident. 

— Am aflat că ai devenit dependent de jocurile de noroc 
şi că a trebuit să-ţi vinzi ideea jocului Sumo Sudoku celui 
care ţi-a oferit mai mult, a spus Dave. Oamenii se mai 


schimbă, dar destul de rar. Deci, asta e povestea în cazul 
tău, Tracy? lar te-ai lăsat pradă jocurilor de noroc? Ţi-ai 
petrecut după-amiaza într-un cazinou, undeva? Ori ai fost în 
vreun loc mai puţin bătător la ochi - la vreo sală ilegală de 
jocuri, cumva? Şi ce datorii ai ajuns să ai? În unele cercuri, 
jocul pe credit poate deveni o treabă foarte periculoasă. 

Căutătura surprinsă de pe faţa lui Tracy l-a lămurit pe 
Dave că o nimerise la fix. 

— Unde e sala asta de jocuri? a continuat. 

— La etajul unui club de striptease de pe Santa Monica, 
numit Pink Swan, a răspuns Tracy. Am stat acolo toată 
după-amiaza. Am ajuns pe la două, iar după aceea am venit 
direct aici. 

Ali şi-a amintit numele din relatările de presă privind 
moartea lui Paul. Şi-a mai adus aminte ce îi spusese Helga 
despre clubul de fitness numit The Body Shop. S-a întrebat 
dacă Pink Swan era cu o treaptă mai sus sau mai jos. 

— Pink Swan, a gândit ea cu voce tare. Nu cumva acolo 
s-a ţinut petrecerea de burlaci a lui Paul? 

Tracy a confirmat cu un gest, apoi a adăugat: 

— Aşa cred. 

— Nu ai fost la petrecerea aceea? 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că nu am fost invitat. Chiar dacă aveam relaţii 
de afaceri, eu şi Paul nu eram prieteni. 

— Mai ales pentru că, din câte am eu impresia, erai 
încurcat cu viitoarea lui mireasă, a intervenit Ali. 

Tracy i-a aruncat o privire, dar nu s-a sinchisit să nege 
acuzaţia. 

— Localul acela, Pink Swan, a insistat Dave. Putem găsi 
acolo imaginile video înregistrate de camerele de 
supraveghere? Vom putea vedea la ce oră ai sosit şi la ce 
oră ai plecat? 

— Tocmai asta e problema cu un local ca Pink Swan, a 
spus Tracy. Nu există înregistrări de securitate. 

Una dintre piesele puzzle-ului s-a aşezat la locul ei. Dacă 
Pink Swan era un club care nu făcea înregistrări video de 


securitate, aşa se explica de ce nimeni nu ştia când şi cum 
plecase Paul de acolo, a înţeles Ali. Şi cine se ocupase de 
alegerea localului în care să se desfăşoare petrecerea de 
burlaci a lui Paul? Din câte se ştia, Jake Maxwell. 

Două rulote au pătruns pe alee şi au parcat una lângă 
alta, exact în faţa celei în care stătea Tracy McLaughlin. 
Imediat ce vehiculele abia sosite au încremenit, din ele au 
coborât mai mulţi oameni. Râzând şi discutând, au 
traversat parcarea, îndreptându-se către intrarea în 
supermarket. 

Tracy a aruncat o privire spre ceasul de la mână. 

— Ascultaţi, a zis el nerăbdător, sunt obosit. Am avut un 
joc greu astăzi şi mai am unul mâine dimineaţă, devreme. 
N-am putea continua discuţia asta altă dată? 

— Mama mea a dispărut, a insistat Ali. Ce-a vrut Jake 
Maxwell de a venit aici ceva mai devreme? 

— A apărut o problemă cu programul, a spus el. Cineva a 
anulat un joc. Şi Jake spera că pot să-i ţin eu locul. 

— Aşadar, când Jake are o problemă, apelează la tine 
pentru a o rezolva? a întrebat Dave. 

Tracy a răspuns afirmativ printr-un gest din cap. 

— De ce nu ti-a dat telefon? Doar ai celular, nu? 

Tracy a ridicat din umeri. 

— Probabil că a vrut să iasă puţin din casă. 

— Sau poate nu a vrut să se ştie că te-a sunat, a sugerat 
Dave. 

— Ascultaţi, a spus Tracy, eu îmi văd de treabă, nu 
deranjez pe nimeni, şi voi... 

— Asta ai făcut noaptea trecută, pe care ţi-ai petrecut-o 
în camera lui April? a întrebat Ali. Îţi vedeai de treaba ta? 

Intrebarea ei directă l-a surprins în mod evident pe Tracy 
McLaughlin. Nu a respins acuzaţia nici de astă dată. 

— V-am spus deja că suntem prieteni, a zis el. De asta 
avea nevoie şi noaptea trecută - de un prieten. 

A aruncat în parcare ce mai rămăsese din ţigară. Ali a 
coborât grăbită scara. A recuperat chiştocul încă aprins, l-a 
strivit de asfalt şi l-a vârât în buzunar. 

— Ce faci? a întrebat Tracy. 


— Ai spus că nu eşti tatăl copilului. S-ar putea să aştept 
câteva săptămâni până primesc răspuns, dar ADN-ul tău va 
lămuri dubiile pe care le am. 

— Nu ţi-am dat permisiunea să îl iei, a spus Tracy. 

A dat să coboare scara, dar Ali a făcut câţiva paşi, 
blocându-i calea. 

— Eu nu sunt ofiţer de poliţie, a spus ea. Ai aruncat gunoi 
într-o parcare publică. Dacă vreau să curăţ resturile 
azvârlite de tine, asta e treaba mea, nu a ta. lar dacă vreau 
să plătesc analizele pentru un test de paternitate, tot 
treaba mea e. 

Ali a ocolit Honda, ajungând în spatele ei, şi a examinat 
plăcuţa de înmatriculare temporară. 

— Dacă tot am început, a revenit ea, povesteşte-ne ce e 
cu acest vehicul. Văd că abia l-ai cumpărat - vineri. Eu 
trăiam cu impresia că ai probleme financiare serioase. De 
unde ai avut bani ca să-ţi cumperi maşină nouă? 

— Asta nu e treaba ta, a spus Tracy. Vă rog să plecaţi 
imediat, până nu chem poliţia. 

— Ţi-am spus deja, a intervenit Dave. Sunt poliţist. 

— Atunci, alţi poliţişti, a făcut Tracy. 

— Chiar te rog să chemi poliţia, a spus Ali. După câte s- 
au petrecut în ultimele zile, cred că vor ţine foarte mult să 
audă ce avem fiecare de spus. 

Fără să mai scoată vreun cuvânt, Tracy McLaughlin s-a 
întors în rulotă şi a trântit uşa. 

— Treaba cu ADN-ul sigur a stârnit o reacţie, a remarcat 
Dave. Acum, ce facem? Ne înapoiem la hotel? 

— Sigur, a aprobat Ali. 

Însă după ce s-a aşezat la volan, a virat într-o parte faţă 
de intrarea în parcare şi a vârât maşina printre vehiculele 
parcate aproape de faţada supermarketului. 

— Ce înseamnă asta? a întrebat Dave. 

— Să-l supraveghem o vreme, să vedem dacă stă potolit, 
l-a lămurit ea. Ne-a mers o dată cu Jake Maxwell. Poate ne 
iese şi în cazul lui Tracy. 

Şi stratagema a dat roade. Nu trecuseră nici douăzeci de 
minute, când un Ford Windstar de culoare închisă a pătruns 


în parcare. A oprit alături de rulota lui Tracy. Cayenne-ul 
era parcat prea departe pentru ca Ali şi Dave să poată 
vedea limpede ce se petrece. 

— Rămâi aici, i-a cerut Dave. Eu voi încerca să mă 
apropii. 

Cât a rămas singură în maşină, telefonul lui Ali a sunat. 

— Ai vreo veste de la mama? a întrebat tatăl ei. 

Ali a simţit panica din glasul lui. 

— Deocamdată, nu, i-a răspuns. 

— Drace, a mormăit el. Presimt că s-a întâmplat ceva 
rău. 

Şi Ali trăia acelaşi sentiment, dar nu a vrut să confirme. 

— O vom găsi, l-a asigurat pe Bob, cu o siguranţă mai 
mare decât aceea pe care o simţea. Trebuie să o găsim! 

Imediat ce Ali a încheiat discuţia, Dave s-a strecurat pe 
scaunul din dreapta ei şi apoi s-a rezemat de spătar, 
scoțând un oftat de uşurare. 

— Slavă Cerului că nu m-au văzut, a spus el, dar acum 
ştim cum procedează. 

— In ce sens? 

— Cum poate asigura Sumo Sudoku închirierea acestor 
rulote foarte scumpe. 

— La ce te referi? 

— Probabil că treaba cu sudoku e doar o poveste foarte 
bine gândită. Cred că de fapt folosesc vehiculele astea 
pentru vânzarea drogurilor, transportându-le de-a lungul 
Coastei de Vest, cu compartimentele de bagaje încărcate şi 
cu altceva decât pietrele acelea rotunde din granit. Am 
impresia că e vorba despre heroină, poate chiar cocaină. 
Tocmai au descărcat destul de multe lucruri din vehiculul 
lui Tracy şi le-au îngrămădit în minifurgoneta aceea. Cred 
că Jake Maxwell a venit în seara asta aici ca să-l înştiinţeze 
pe Tracy că noi am început să mirosim câte ceva şi că 
trebuiau să aranjeze lucrurile astfel încât să scape cât mai 
repede de marfă. 

— Vrei să sugerezi că Jake Maxwell şi Paul s-au vârât în 
vreo bandă care se ocupă cu traficul de droguri? a întrebat 
Ali. 


— Aşa s-ar părea. 

În timpul acesta, transferul de marfă se încheiase, iar 
furgoneta se îndepărta de rulota lui Tracy. 

— Uite-i că pleacă, a spus Ali. Nu ar fi cazul să-i urmărim? 

Şi Ali a dus mâna spre cheia de contact, însă Dave i-a 
prins-o din zbor şi a împiedicat-o să pornească maşina. 

— Sub nicio formă! a oprit-o el fără menajamente. Erau 
cel puţin trei. Patru, dacă îl socotim şi pe McLaughlin. Asta 
înseamnă că suntem depăşiţi numeric - nu te supăra, te 
rog - şi probabil şi ca forţă de foc. In niciun caz nu ne 
putem ocupa singuri de treaba asta. 

— Şi atunci, să chemăm poliţia? 

— Nu, a zis Dave. 

Exasperată, Ali a izbucnit: 

— Vrei să spui că îi lăsăm să scape? 

— Deocamdată, i-a răspuns Dave. Dacă am descoperit o 
reţea importantă de distribuţie a drogurilor, trebuie să 
înţelegi: cu oameni ca ăştia nu se glumeşte. E de ajuns să 
te joci ori să-i calci pe bătături, şi-o să te spulbere fără să 
stea pe gânduri. După cum arată lucrurile, ar putea fi vorba 
de o operaţiune foarte mare, ceea ce înseamnă că trebuie 
să mergem mai sus pe lanţul trofic decât poliţia din Los 
Angeles. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— După ce ajungem la hotel, o să-i sun pe cei de la 
puşcaşii marini. 

— Puşcaşii marini? a repetat Ali. 

— Mai precis, pe unul anume - Ezekiel Washington, dacă 
pot da de el. | se mai spune şi Easy, a adăugat Dave. Când 
nu e în misiune cu rezerviştii, lucrează la Brigada antidrog 
de aici, din Los Angeles. Dacă oamenii ăştia aud de aşa 
ceva, vor încerca să prindă toată reţeaua, nu doar pe Tracy 
McLaughlin şi pe cei care au încărcat furgoneta. 

Ajunseseră deja pe autostrada 101. O vreme, Ali a 
condus în tăcere. Ceea ce spusese Dave despre traficanţii 
de droguri, capabili să ucidă fără niciun regret, o 
zdruncinase serios. 

— Crezi că mama le-a stricat cumva jocurile acestor 


traficanţi? a întrebat ea într-un târziu. 

— S-ar putea să fi descoperit treaba la fel ca şi noi, i-a 
răspuns Dave pe un ton sumbru. 

Ali a simţit un gol în stomac. 

— inseamnă că vom fi norocoşi dacă o vom găsi în viaţă, 
nu? 

Ali reuşise până atunci să-şi ţină în frâu cele mai negre 
temeri. Acum, după ce rostise totul cu glas tare, a trăit 
senzaţia că se îneca în reproşuri adresate propriei 
persoane. Ceea ce se întâmplase lui Edie Larson era din 
vina ei. In primul rând, dacă nu s-ar fi lăsat ademenită să se 
mărite cu Paul Grayson, nimic din toate astea nu s-ar fi 
petrecut. Era destul de neplăcut să descopere că el îi 
fusese necredincios. Ea oricum bănuise asta şi, după ce 
verificase şi avusese certitudinea, nu se mai simţise şocată. 
Dar să se bage în traficul de droguri? Asta depăşea orice 
închipuire a ei în ce îl privea pe Paul, însă apoi şi-a dat 
seama că nu-l cunoscuse chiar atât de bine precum 
crezuse. 

Cu toate acestea, autoînvinuirile şi suferinţa privind ceea 
ce se întâmplase mamei ei nu o ajutau să rezolve nimic. S-a 
silit să revină la discuţia purtată cu McLaughlin. 

— Ce e cu acest Pink Swan? a întrebat ea. 

— Dacă e un loc unde chelneriţele sunt topless, unde se 
desfăşoară jocuri de noroc ilegale şi nu există înregistrări 
video, înseamnă că oamenii care îl frecventează au multe 
lucruri de ascuns. 

— Tot acolo a organizat Jake şi petrecerea de burlaci a lui 
Paul. 

— O să-l informez pe Ezekiel şi despre acest aspect. Dar, 
după cum sună, Pink Swan trebuie să fie deja în atenţia 
celor de la Brigada antidrog. 

— Şi ar mai fi şi Roseanne, a adăugat Ali cu un aer 
gânditor. Mă întreb ce-o fi cu ea. 

— Te referi la soţia lui Maxwell? 

Drept răspuns, Ali a dat din cap. 

— Dacă eu nu am avut habar de ceea ce se întâmpla, 
cred că Roseanne şi-a dat seama. 


— Mare păcat că nu ştim unde am putea s-o găsim. 

— Poate o va găsi cineva, a spus Ali cu glas hotărât. Apoi 
i-a întins lui Dave telefonul ei. Apasă butonul verde! Asta îţi 
va oferi lista apelurilor pe care le-am făcut. Caut-o pe Helga 
Myerhoff. 

— Avocata de divorţ a ta? a întrebat Dave. Cum vine 
asta? 

— S-a specializat în divorţuri ale unor persoane influente. 
Dacă Roseanne şi Jake se despart, îţi dai seama că acolo 
apare şi un avocat - poate chiar o turmă. E posibil ca Helga 
să ştie mai bine ca oricine despre ce este vorba. 

Dave a găsit numărul, a apăsat butonul şi i-a întins 
telefonul lui Ali. 

— Nu ştiam că erau în divorţ, a spus Helga, imediat ce Ali 
i-a relatat totul. Dar n-aş putea spune că mă surprinde. 

— Pentru că Jake e încurcat cu altă femeie? a întrebat Ali. 

— Pentru că sunt lefteri, i-a răspuns Helga. Asta, în mod 
relativ, desigur. 

In acea după-amiază, Jake Maxwell nu lăsase impresia că 
ar fi fost falit. Orice, numai asta nu. 

— Chiar în circumstanţe ceva mai dificile, a continuat 
Helga, oricare dintre cunoştinţele mele din breaslă ar fi 
alergat cu limba scoasă după Roseanne Maxwell, sperând 
să o aibă drept clientă. 

— Cum se poate ca Jake Maxwell să fie falit? a întrebat 
Ali. 

— Cu alte cuvinte, dacă şi-a pierdut slujba, a făcut 
investiţii nefericite, ori a dat în patima jocurilor de noroc şi 
a pierdut o avere? a adăugat Helga. Te rog să alegi. În 
oraşul ăsta, există nenumărate moduri de a intra în 
faliment. 

— Vrei să spui că Jake şi-a pierdut slujba? a întrebat Ali. 

— Cum, nu ştiai? S-a întâmplat acum câteva luni. A fost 
vorba de o restructurare a corporației. Paul şi Jake au ajuns 
să concureze pentru acelaşi post. Paul a primit slujba, iar 
Jake Maxwell s-a ales cu o strângere de mână şi cu salarii 
compensatorii. De aceea m-am mirat când a apărut la 
tribunal vineri, pentru a-l susţine pe Paul, dar câteodată 


unii oameni se dovedesc mai buni decât îţi închipui. 

Ori mai răi, a gândit Ali. 

— Ca să revenim la Roseanne, a încheiat Helga, am 
câteva legături. Dacă s-a ascuns undeva, persoana pe care 
o cunosc eu cred că ştie unde o putem găsi. 

— Mulţumesc. 

— Victor ar fi vrut să-i telefonezi în situaţia asta. Ai vorbit 
deja cu el? 

— Nu. 

— Dacă ai avut necazuri cât cuprinde, ar fi preferabil să 
afle chiar din gura ta ce pui la cale. 

Ali şi-a dat imediat seama ce va spune Victor - stai 
liniştită; nu vorbi cu nimeni; lasă-i pe poliţişti să o caute pe 
mama ta. 

— O să-l sun, a asigurat-o Ali pe Helga. 

Doar în ultimă instanţă. 

Imediat ce a închis, i-a relatat lui Dave tot ce auzise. 

— E logic, a spus el. Dacă Jake avea nevoie foarte repede 
de nişte bani gheaţă, probabil că a apărut cineva cu o 
ofertă pe care nu o putea refuza. 

— Dar Paul nu era falit, a protestat Ali. De ce s-a 
amestecat în treaba asta? 

Dave a clătinat din cap. 

— Nu înţeleg de ce. 

În acele momente au oprit în dreptul intrării în hotel. 

— Vrei să vin cu tine până sus? a întrebat Dave. 

— Nu, a spus ea. Tata şi Chris vor ajunge curând aici. O 
să fac un duş şi o să stau cu picioarele ridicate câteva 
minute. S-ar putea să încerc să şi dorm puţin. 

— Bună idee, a zis Dave. 

Apoi a coborât şi s-a îndreptat spre automobil. 

Ali i-a predat cheile maşinii unui valet şi a pornit direct 
spre holul hotelului. Chiar dacă ar fi existat reporteri acolo, 
era convinsă că va trece în forţă printre ei. 

Când a deschis uşa camerei, spera că, prin cine ştie ce 
miracol, o va găsi acolo pe Edie aşteptând-o, însă 
bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa ceva. Camera era pustie 
- întunecată şi pustie. Şi-a scos pantofii, s-a lăsat moale pe 


canapea şi, aşa cum îşi promisese, şi-a aşezat picioarele pe 
măsuţa de cafea. Işi petrecuse ultimele ore într-un mod 
neobişnuit - făcând pe detectivul şi străduindu-se să-şi 
găsească mama. Acum, în nemişcarea mută, realitatea 
sumbră a început să capete contur. Era posibil să o fi 
pierdut pentru totdeauna pe Edie - care ar fi fost pierdută 
pentru toată lumea. Probabil că la cafeneaua Sugar Loaf din 
Sedona nu se vor mai vinde chiflele aburinde, făcute 
tradiţional de Edie. Probabil că ea nu avea să mai aibă sub 
nas o ceaşcă de cafea fierbinte, ascultând sfaturile 
folositoare, de multe ori nesocotite, pe care le dădea mama 
ei. Pesemne că nu va mai asista niciodată la disputele 
ironice şi inofensive dintre părinţii ei. 

Acest din urmă sentiment - că avea să-şi piardă mama - 
a îndemnat-o pe Ali să treacă la acţiune. Şi-a luat laptopul 
şi s-a logat. 


CUTLOOSEBLOG.COM 
Duminică, 18 septembrie 2005 


Mama mea a dispărut. Edie Darlene Larson, în 
vârstă de şaizeci şi unu de ani, din Sedona, Arizona, a 
dispărut din holul unui hotel din Los Angeles, la 
începutul acestei după-amiezi. Ultima oară a fost 
văzută plecând de la hotelul Westwood din Wiltshire în 
maşina ei, un Oldsmobile Aero din 2003, de culoare 
albă. Edie are un metru şaizeci şi-opt, părul cărunt de 
lungime medie şi cântăreşte aproximativ şaizeci şi 
patru de kilograme. Poartă şi două proteze auditive. 
(Mă va omori pentru asta.) Oricine deţine informaţii 
despre Edie este rugat să ia legătura cu Biroul pentru 
persoane dispărute de la Departamentul de Poliţie Los 
Angeles - şi cu mine! 

Postat la 10.23 PM, 18 septembrie 2005, de BABE 


Ar fi vrut să spună mai multe, ar fi făcut-o, dar în cazul de 
faţă, cu cât erau mai puţine cuvinte, cu atât era mai bine. 
In mod deliberat, nu a făcut nicio referire la cearta dintre 


Edie şi Tracy McLaughlin. Dacă, aşa cum bănuia Dave, totul 
avea legătură cu o reţea de traficanţi de droguri, era 
preferabil să se limiteze la atât. S-a dezbrăcat şi tocmai se 
pregătea să între la duş, când telefonul ei mobil a sunat. L- 
a ridicat imediat şi, spre uimirea ei, a văzut pe ecran 
numărul mamei. 

Cu o senzaţie copleşitoare de uşurare, a strigat în 
microfon: 

— Mamă! Tu eşti? Ai păţit ceva? Unde eşti? 

Dar nu a primit niciun răspuns. A auzit foşnete şi voci 
îndepărtate, dar nimeni nu-i vorbea direct. Poate era vorba 
de o legătură proastă. Frustrată, a acţionat butonul de 
volum de pe partea laterală a aparatului. 

— Mamă! Mă auzi? a strigat din nou. 

Au urmat alte foşnete, apoi a auzit vocea mamei. 

— Ce Dumnezeu faci? 

— Incerc să vorbesc cu tine, i-a răspuns Ali. Unde te afli? 
Ce se întâmplă? 

In fundal vorbea cineva - o altă femeie. Ali a auzit vocea, 
dar nu îndeajuns de clar ca să distingă vreun cuvânt. 

— Trebuie să-mi dai drumul, a spus Edie limpede şi cu 
fermitate. E o prostie. E absurd. 

In acea clipă, Ali şi-a dat seama că asculta una dintre 
ruşinoasele „convorbiri din sutien”, după cum numea lumea 
de la Sugar Loaf accidentele comise de mama ei. Edie 
Larson îşi ţinea telefonul în sutien. La muncă, buzunarele 
şorţului ei erau pline până la refuz de bonuri de comandă şi 
pixuri. Când adăugase şi telefonul în acel amestec, 
constatase că nu mergea, astfel că alesese să şi-l ţină în 
singurul loc disponibil - prins sub sutien. Cum nu-şi amintea 
întotdeauna să închidă mobilul, se întâmpla câteodată să 
facă apeluri fără să vrea, să piardă minute şi, din neatenţie, 
să dezvăluie tot soiul de amănunte din viaţa restaurantului 
faţă de diverşi nefericiţi care primeau apelul făcut de ea din 
greşeală. 

Insă Ali şi-a dat imediat seama că acel apel nu era 
nicidecum din greşeală. Persoana sau persoanele care erau 
acolo nu ştiau că Edie avea asupra ei un telefon. Totodată, 


nu aveau habar că ea găsise o modalitate prin care să 
ceară ajutor. Dar, în loc să telefoneze la numărul de 
urgente al poliţiei, Edie apăsase pur şi simplu butonul de 
apel. 

S-a auzit un răspuns murmurat, în replică la comentariile 
mamei ei, dar Ali nu reuşea să distingă limpede vorbele 
celeilalte persoane. 

— De ce faci asta? a strigat Edie, iar glasul ei i-a trădat 
starea de agitaţie. Unde suntem? În vreun subsol? 

Deci mama ei fusese legată la ochi sau poate îşi pierduse 
cunoştinţa. Nu ştia unde se află şi era ţinută acolo 
împotriva voinţei ei. 

Ali şi-a încordat urechile ca să audă răspunsul celeilalte 
femei, dar nu a reuşit. 

Apoi a auzit din nou vocea mamei. 

— Dezleagă-mă, a zis. Lasă-mă să plec de aici. Sunt 
convinsă că ne putem înţelege până la urmă. 

După o pauză scurtă, a urmat o izbucnire de furie: 

— N-o să ne înţelegem deloc. Nu vreau să ne înţelegem. 
Şi încetează să-mi tot spui ce să fac! încetează! 

Acum, când auzise clar acea voce, Ali şi-a dat seama a 
cui era - a lui April. Cea care vorbea era April Gaddis. Cum 
era posibil aşa ceva? 

— Te rog, April, a spus Edie cu voce tare. Fii raţională! 

Însă era evident că April îşi pierduse minţile. 

— Taci! a răcnit ea. Taci dracului din gură! 

După strigătul lui April au urmat nişte zgomote care 
sugerau o scurtă luptă, la care s-au adăugat foşnete şi un 
pocnet brusc. Cu ochiul minţii, Ali şi-a imaginat că telefonul 
căzuse din sutienul lui Edie şi se rostogolise pe o suprafaţă 
dură. A perceput zgomotul ca fiind asurzitor, însă April, care 
o atacase pe Edie, nu observase nimic. S-au auzit şi alte 
sunete - bufnituri oribile, sugerând ceva greu care lovea 
trupul lui Edie. Ştiind că mama ei era aproape sigur legată 
şi neajutorată, Ali se crispa la fiecare bufnitură. In cele din 
urmă, lupta s-a încheiat cu un geamăt îngrozitor şi cu o 
serie de gâfâieli chinuite. 

— Uite, aşa-ţi trebuie, a spus April foarte clar. Poate 


acum o să-ţi ţii gura şi o să stai unde te-am pus. 

Ali a auzit o uşă trântindu-se, după care s-a lăsat o tăcere 
înspăimântătoare. Printr-un miracol, legătura telefonică nu 
se întrerupsese. 

— Mamă! a strigat. Eşti acolo? Mă auzi? 

Însă bineînţeles că nu a primit niciun răspuns. Chiar dacă 
mai era conştientă, Edie Larson nu putea auzi vocea fiicei 
ei. 

O clipă, Ali s-a uitat fix la telefon, chinuită de nehotărâre. 
Mobilul din mâna ei reprezenta singura legătură cu mama 
ei, dar unde se afla ea? Dacă ar fi sunat la poliţie folosind 
telefonul din cameră, ce putea să declare? „Mama mea a 
fost atacată undeva în Los Angeles. Nu ştiu unde. ” Ori era 
posibil să existe un operator de urgenţă undeva, care să 
poată urmări apelul dintre telefonul ei şi locul în care mama 
ei era reţinută, rănită probabil sau chiar fără cunoştinţă? 
Dar cât timp ar dura acest lucru? Şi chiar dacă reuşea să 
menţină legătura o vreme, putea să o păstreze suficient de 
mult? Ce se va întâmpla când telefonul lui Edie va rămâne 
fără baterie? 

închizând ochii, a încercat să decidă cum să procedeze. 
Locul în care o dusese April pe Edie trebuia să fie uşor 
accesibil pentru ea. lar Edie făcuse referire la un subsol. In 
California subsolurile nu erau tocmai obişnuite, însă Ali ştia 
unde se găsea un subsol, şi încă unul uriaş: în casa din 
Robert Lane. 

Mai mult de jumătate din spaţiu fusese rezervat pentru 
uriaşa colecţie de vinuri a lui Paul, însă acolo existau şi alte 
încăperi, inclusiv o saună căptuşită cu lemn de sequoia, 
scoasă din uz, pe care Paul se gândise să o transforme într- 
o cameră de valori. Amintindu-şi zgomotul uşii trântite de 
April la plecare, Ali şi-a dat seama că ştie răspunsul. Nu era 
întru totul sigură că ar fi procedat bine dând telefon la 
poliţie pornind de la acea bănuială, însă ştia că nu trebuia 
să mai piardă nicio clipă. 

Păstrând încă legătura şi având mobilul setat pe difuzor, 
Ali s-a îmbrăcat şi şi-a luat Glock-ul. S-a oprit doar cât să 
telefoneze pentru a se aduce maşina din parcare şi să îşi ia 


poşeta. 

In timp ce cobora cu liftul, şi-a dat seama că făcea o 
greşeală cel puţin prostească dacă încerca să o abordeze 
de una singură pe April, care părea să-şi fi pierdut minţile. 
S-a gândit din nou să întrerupă legătura şi să telefoneze la 
poliţie. Insă ce putea spune? Să vedem. De exemplu: Mama 
mea a fost răpită de logodnica soțului meu decedat, şi s-ar 
putea să fie ţinută prizonieră undeva în casa mea din 
Robert Lane? Suna ca un apel pe care operatoarea de la 
urgenţe să-l ia în serios? lar dacă da, dacă April îşi ieşise 
din minţi, cum ar fi reacţionat dacă în curte ar năvăli câteva 
maşini de poliţie? Întrucât exista posibilitatea ca Edie să fie 
rănită şi singură în casă cu April, fiica ei a socotit că nu era 
pregătită să îşi asume riscul de a chema poliţia. 

Cât a coborât, apelul s-a întrerupt. Fie că bateria 
telefonului mamei se descărcase, fie că Ali pierduse 
semnalul. Frustrată, l-a sunat pe Dave care însă nu 
răspundea, aşa că i-a lăsat un mesaj sumar. „Sunt în drum 
spre casă. Cred că April este acolo, dar nu sunt sigură. Pe 
de altă parte, cred că a înnebunit. Indiferent unde s-ar afla, 
cred că o ţine prizonieră pe mama. Sună-mă imediat ce 
primeşti mesajul. Te rog.” 

După ce a urcat în Cayenne, a pornit cu viteză, în timp ce 
se îndrepta spre casă, s-a gândit că într-o luptă cinstită - o 
încăierare unu la unu - va reuşi să o înfrângă pe April. 

Dar nu am deloc intenția de a lupta cinstit, şi-a zis Ali, 
având o expresie sumbră pe faţă. Absolut deloc! 


15 


Ali ar fi trebuit să fie oprită de poliţie de cel puţin zece ori 
cât a ţinut drumul de la hotel până acasă. A condus cu o 
viteză nebunească, a depăşit ca o dementă, trecând prin 
intersecţii când lumina semaforului se făcea roşie. Aproape 
că spera să poată face vreo patrulă rutieră vigilentă să 
pornească după ea. Poate că, până la urmă, aducerea 
poliţiştilor la casa din Robert Lane era o idee bună, şi aceea 
ar fi fost o modalitate prin care să îi atragă acolo fără a mai 
fi silită să-i relateze unei operatoare de la urgenţe povestea 
ce semăna cu o telenovelă. Insă n-a fost remarcată de nicio 
patrulă rutieră. Era tot singură când a pătruns în viteză pe 
poarta nereparată şi a oprit pe aleea pavată. Dave nu Îi 
răspunsese, iar ea nu mai avea vreme să îl sune din nou. 

E acum ori niciodată, şi-a zis ea. 

Înainte de a coborî din maşină, s-a gândit să-şi scoată 
pistolul, dar a decis să nu o facă. Planul ei era de a încerca 
mai întâi să discute cu April. Arma trebuia să între în joc ca 
o ultimă soluţie. 

A fost dezamăgită că nu a văzut pe alee Volvo-ul roşu 
strălucitor al lui April şi nici Oldsmobile-ul lui Edie. Probabil 
că ambele erau parcate în garajul spaţios, pentru cinci 
maşini. Poate că tot acolo se aflaseră şi când ea şi Dave 
veniseră acasă şi trăseseră concluzia că nu era nimeni. Dar 
era posibil să se fi înşelat, iar în casă să nu se afle nimeni 
nici acum, şi-a dat ea seama. 

Urcând grăbită pe verandă, Ali a întins mâna peste 
benzile încâlcite de bandă pusă de poliţie şi a încercat 
clanţa uşii din faţă. Era încuiată. S-a îndreptat spre spatele 
casei, întrebându-se dacă sistemul de alarmă fusese ori nu 
activat. A încercat uşa glisantă dinspre curtea piscinei către 
camera de zi. Nu a avut noroc. Şi aceea era încuiată. In cele 
din urmă, a încercat uşa bucătăriei, care s-a deschis fără 
probleme. 

— Chiar mă întrebam cât îţi va trebui până să ajungi aici, 
a auzit glasul lui April. 


Ali s-a oprit după ce a păşit înăuntru. April era în partea 
cealaltă a camerei, aşezată pe un scaun, aproape de masă. 
Pe tăblie, aproape de mâna ei, se afla un pistol pe care Ali l- 
a recunoscut ca fiind unul dintre cele pe care le deținuse 
Paul. Şi şi-a dat seama că, dacă ar fi intrat în casă cu 
pistolul în mână, probabil că amândouă ar fi murit sub 
ploaia de gloanţe. 

— Ce se întâmplă? a întrebat Ali. Ce i-ai făcut mamei? 

— Tot mă bătea la cap ce să fac. M-am săturat. De 
aceea, am hotărât să-i dau o lecţie. 

— Mama ţi-a dat sfaturi, iar pentru asta o ţii prizonieră în 
subsol? Ai înnebunit? 

— Probabil, a recunoscut April. Poate, puţin. 

Ali a mai făcut un pas. Imediat, April a ridicat arma şi a 
îndreptat-o spre ea. 

— Nu te apropia, a avertizat-o April. Pune-ţi mâinile pe 
după cap şi stai unde eşti. 

— Mama e rănită? a întrebat Ali. 

— N-am lovit-o prea tare, a spus April. Mă săturasem să o 
tot aud. Am vrut s-o fac să tacă. 

— Te-am întrebat dacă mama e teafără. 

— Încă respiră, dacă asta vrei să ştii, i-a făcut ea o 
concesie. Am venit sus să mai iau nişte bandă adezivă. 
Când m-am întors jos, i-am găsit telefonul. L-am auzit 
sunând. A apelat-o cineva pe nume Bobby - cine-o fi şi 
asta. 

Bobby era Robert Larson, tatăl lui Ali, deşi Edie nu 
folosea acel nume de alint de faţă cu el. 

— Şi atunci am văzut că Edie te-a sunat, a continuat 
April. 

— Ai dreptate, a confirmat Ali. M-a sunat şi am auzit tot 
ce s-a discutat, April. Totul. Şi când a spus că era într-un 
subsol, mi-am dat seama că ai sechestrat-o aici. Dar de ce? 
Ce intenţionezi? Ce înseamnă toate astea? În orice caz, 
trebuie să punem capăt acestei nebunii. 

— Noi? a ripostat April cu amărăciune. Uite că procedezi 
la fel ca maică-ta - îmi porunceşti mie, îmi spui ce să fac şi 
ce nu. De ce-şi închipuie toţi ca pot să facă asta şi să 


scape? Aşa a fost toată viaţa mea. Ca şi cum oamenii ar 
crede că, dacă sunt frumoasă, sunt şi proastă. Nu sunt, să 
ştii. 

— Ce anume ţi-a spus mama să nu faci? a întrebat-o Ali. 

— Să nu mai fumez - de parcă aş fi fost în şcoala 
primară. Mi-a vorbit la fel ca maică-mea. Exact ca ea. Parcă 
m-a străfulgerat şi mi-a adus aminte. 

— Deci mama ta îţi poruncea tot timpul, da? a continuat 
Ali, mai curând să întreţină discuţia decât să afle ceva. Ştia 
că trebuia să o ţină pe April de vorbă până hotăra ce să 
facă în continuare. 

— Poate glumeşti, a zis April. Nu încerca să-mi spui că nu 
ai observat asta. A fost cât se poate de rea - când le-a 
vorbit avocaţilor, când a concediat bucătăreasa şi 
grădinarul, purtându-se de parcă ar fi fost casa ei, viaţa ei, 
nu a mea. 

In clipa aceea, pe Ali a străfulgerat-o gândul că probabil 
April era vinovată de căderea fatală pe scări a mamei ei. 

— Mama ta încerca să te protejeze, a remarcat Ali, 
străduindu-se să fie împăciuitoare. Pe tine şi pe copilaşul 
tău. 

— Să-l ia naiba de copil, a înjurat April. Nu am vrut copilul 
ăsta blestemat. N-ar fi trebuit să-i spun lui Paul de sarcină. 
El m-a convins să-l păstrez. Dacă ar fi fost după mine, 
făceam un avort, cum am procedat şi în alte rânduri. Numai 
că imediat ce a aflat, s-a aprins, că vrea să se căsătorească 
şi să aibă un copil. 

Aceste vorbe au lovit-o cumplit pe Ali. Şi-a amintit că, la 
scurtă vreme după ce se căsătoriseră, ea şi Paul hotărâseră 
să aibă copii, dar Chris era deja adolescent în acel moment. 
Era fericită de modul în care evolua cariera ei. Nu voia să o 
ia de la capăt cu grijile de mamă, mai ales când ştia prea 
bine că, indiferent cât de mult ajutor ar fi primit din partea 
unei persoane angajate, mai toată răspunderea pentru 
bebeluş ar fi căzut pe umerii ei. Crescuse deja un copil de 
una singură. Nu voia să repete experienţa. Aşa că nu îl 
refuzase deschis pe Paul, dar nu încetase să ia cu 
regularitate anticoncepţionale. Rezultatul fusese că Paul 


nu-l agrease pe Chris - îl privea cu ochi răi - şi nu-l 
acceptase niciodată cu adevărat. 

Imediat ce aflase de April, Ali părăsise domiciliul 
conjugal. In lunile ce trecuseră de atunci, îl învinuise pe 
Paul pentru tot ce mersese prost în căsnicia lor. Acum, însă, 
stând cu degetele împreunate pe după cap şi având-o în 
faţă pe amanta lui care ţinea o armă îndreptată spre ea, 
ajunsese să îşi înţeleagă partea ei de vină. Pentru prima 
oară se vedea silită să admită că fuseseră totuşi doi oameni 
care îşi distruseseră căsnicia - ba chiar trei, dacă o socotea 
şi pe April. 

Însă în acele momente alta era adevărata problemă. Era 
vorba de April şi de arma ei. Dacă îşi pierduse cu totul 
minţile, avea să scape cineva cu viaţă din acea 
confruntare? 

— Ţi-ai omorât mama? a întrebat Ali. 

— Ce dacă am făcut-o? i-a răspuns April. A fost un 
accident. Ne-am certat pe holul de sus. Ne-am încăierat. 
Am îmbrâncit-o şi a căzut. 

April a făcut mărturisirea pe un ton calm, degajat, dar 
care i-a dat fiori reci lui Ali. 

— Dar era încă în viaţă când a ajuns acolo, a spus Ali. 
Trăia şi câteva ore mai târziu, când am găsit-o noi. De ce 
nu ai încercat să o ajuţi? De ce nu ai chemat o ambulanţă? 

— Pentru că n-am vrut să o ajut, i-a răspuns April. Pentru 
că mă săturasem să o aud mereu strigând la mine. Am 
lăsat-o acolo şi m-am dus la cumpărături. Mi-am închipuit 
că până la urmă o va găsi cineva, şi am avut dreptate. 

— Dar mama mea nu a ţipat niciodată la tine, a spus Ali. 

— Aşa e, a recunoscut April. Dar de fiecare dacă când mă 
vedea, îmi spunea ce trebuie şi ce nu trebuie să fac pentru 
copil. Fumatul dăunează copilului. Băutura este rea. 
Consumul de mâncăruri condimentate e contraindicat. 
Cafeaua nu e recomandabilă. M-am săturat până peste cap 
de copilul ăsta blestemat. Nici măcar nu s-a născut, şi până 
şi Sonia Marie a ajuns să-mi spună ce să fac. 

Chiar că a înnebunit, a gândit Ali. E dusă cu totul! 

— Cum a ajuns mama aici? a continuat Ali. 


— A ghicit, a spus April. 

— Ce anume a ghicit? 

— Ce s-a întâmplat cu mama. A venit în camera mea 
după interviu, în timp ce mă schimbam. A văzut zgârieturile 
de pe braţele mele şi m-a întrebat de ele, de aceea am 
hotărât să scap şi de ea. Şi, cum ţinea atât de mult la copil, 
m-am folosit de el împotriva ei. Am venit aici şi apoi am 
sunat-o. l-am spus unde sunt şi am rugat-o să vină repede, 
susţinând că am început să am contracţii. Şi a mers la 
perfecţie. Nici nu a ştiut cum să ajungă mai repede. A 
rămas surprinsă însă când am îndreptat pistolul spre ea. Şi- 
a închipuit că glumesc. Dar nici gând de aşa ceva. 

Aşadar, capacitatea lui Edie de a intui oamenii o vârâse 
în bucluc. 

— Mi-au obosit braţele, a zis Ali. Şi îmi amorţesc mâinile. 
Nu le pot lăsa în jos? 

— Atunci rămâi în partea aceea a camerei, i-a poruncit 
April. Lipită de chiuvetă. Să nu te apropii. 

— Dar Paul? a întrebat Ali, schimbând subiectul cu 
abilitate. El ţi-a spus vreodată ce să faci? 

— Cam da, a recunoscut April. Nu mă deranja prea mult, 
pentru că-mi vorbea frumos, cel puţin la început. Lucrurile 
s-au înrăutățit după ce m-am mutat aici. Atunci am 
observat mai bine. A început să-mi vorbească la fel ca 
mama, semăna tot mai mult cu ea. 

Era şi apropiat ca vârstă de ea - mai aproape de vârsta ei 
decât de a mea. 

— Şi atunci, l-ai ucis şi pe el? 

— Cum să-l ucid? a exclamat April cu indignare în glas. 
Doar ţi-am spus că nu sunt proastă. De ce să-l omor, când 
noi nu eram căsătoriţi şi el nici nu semnase noul 
testament? Ar fi fost absurd. 

— Am crezut că nu ştiai dacă îl semnase sau nu. 

— Ştiu o mulţime de lucruri pe care oamenii cred că nu le 
ştiu, a răspuns April cu un surâs sumbru. Asta e partea 
bună a faptului că oamenii mă cred proastă. Întotdeauna 
mă subestimează. 

April recunoscuse cu nonşalanţă o crimă, iar Ali ştia că, 


după toate probabilitățile, mai încercase să comită una. 
Având în vedere acest lucru, când a negat că ar fi fost 
amestecată în moartea lui Paul Grayson, Ali a trebuit să 
admită că probabil April spunea adevărul. 

— Şi acum ce-ai de gând să faci? a întrebat-o Ali. 

— La ce te referi? 

— Ai recunoscut că ţi-ai ucis mama. Ai atacat-o pe a mea 
şi o ţii sechestrată. Mă ţintuieşti pe mine cu arma. Cum o să 
se termine totul, April? Ai vreun plan? 

— Nu chiar, a zis April ridicând din umeri. După tot ce s-a 
întâmplat, chiar nu-mi mai pasă. 

Lui Ali, asta i-a sunat ca o ameninţare voalată de 
sinucidere. Discuţia cu o persoană într-o asemenea stare de 
resemnare şi care, pe deasupra, deţinea şi o armă letală 
era foarte riscantă. 

— Dar dacă am chemat poliţia? a zis Ali. 

April a ridicat din nou din umeri. 

— Dacă i-ai chemat, ar fi trebuit să fie deja aici. 

— Dar dacă am chemat pe altcineva? 

— Vrei să mă intimidezi. 

— Vorbeşte-mi de Tracy McLaughlin. 

— Ce e cu el? E un prieten de-al meu, cu o vârstă mai 
apropiată de a mea decât oricare dintre cunoştinţele mele. 

— Cât de bun prieten? 

— Asta a vrut să ştie şi mama ta, a zis April cu 
amărăciune. M-a întrebat chiar dacă Tracy era tatăl 
copilului. Sigur că nu e. Mă crezi chiar atât de proastă să 
susţin că un copil al altcuiva este al lui Paul? Dacă Paul 
cerea efectuarea unui test de paternitate? Ce crezi că mi se 
întâmpla într-o astfel de situaţie? Dacă bebeluşul nu era al 
lui, rămâneam pe drumuri, aşa cum sunt de fapt acum. Aşa 
că mai are vreo importanţă? 

— Ascultă, a început Ali, străduindu-se să vorbească pe 
un ton liniştitor. Să mergem la subsol să vedem în ce stare 
e mama. După ce mă conving că e nevătămată, putem 
discuta ca să vedem împreună ce este mai bine pentru tine 
şi copil. 

— Tot nu ai priceput, nu? a spus April. S-a terminat. 


— Ce s-a terminat? 

— N-o să fie niciun copil. Am de gând să pun capăt la 
toate chiar astăzi. Ce fel de viaţă va avea Sonia Marie dacă 
tatăl ei este mort, iar eu ajung la închisoare? Chiar dacă 
poliţia îl va aresta pe Jesus Sanchez, mai devreme ori mai 
târziu îşi vor da seama ce s-a întâmplat în realitate, aşa 
cum a înţeles şi mama ta. Şi atunci se vor năpusti asupra 
mea. Ce rost are? 

— S-ar putea să ajungi 
trăi. 

— Într-un fel, nu cred că asta e o favoare ce mi se face. 
Ţi-am spus deja, n-o să fie niciun copil. Dacă stau să mă 
gândesc bine, poate o să dau foc la casă, dacă tot am 
pornit pe panta asta. Ar fi foarte amuzant, nu crezi? Dacă 
tu, eu şi copilul dispărem, cine va obţine banii lui Paul? 

Întrebarea lui April s-a încheiat într-un chicotit lipsit de 
orice umor. 

Ali nu a apucat să-i răspundă pentru că telefonul ei a 
sunat. L-a scos din buzunar. Aruncând o privire la ecran, a 
constatat că e Dave. _ 

— E tatăl meu, a zis ea. Trebuie să răspund. In caz 
contrar, s-a putea să vină aici să mă caute. 

April a aprobat din cap. 

— Bine. Răspunde! 

Ali a preluat apelul. 

— Bună, tată, a spus ea cu o veselie forţată. Cât de 
aproape eşti? 

— Tată? a repetat Dave. Nu-ţi sunt tată. Sunt Dave, ce 
Dumnezeu? Nu te-ai uitat să vezi cine te caută? Şi ce naiba 
ai avut de gând ducându-te singură acolo? 

— Nu, a spus Ali calm, întrerupând izbucnirea lui de 
iritare. Încă nu am găsit-o. Am anunţat Biroul pentru 
persoane dispărute, dar nu m-am dus direct la poliţişti. 
Dacă ţii neapărat, fă-o tu! 

— Ce se petre...? Apoi Dave s-a oprit brusc, şi a părut să 
priceapă. Am înţeles, a continuat el. E April, da? Am ajuns 
aproape de casă, tocmai urc dealul. Ajung acolo în câteva 
minute. 


A 


n închisoare, dar bebeluşul va 


Dave Holman reuşise până la urmă să înţeleagă ce 
spunea Ali şi să descifreze ce trebuia să audă. Dumnezeu 
să-l binecuvânteze pe omul ăsta! a gândit ea. 

— Da, tată, a zis Ali. E un hotel foarte frumos. Nu-ţi face 
griji. Vei găsi şi de mâncare. Chiar dacă bucătăria e închisă 
când ajungi acolo, există room service permanent. 

— Deci, la bucătărie, a înţeles Dave. Vrei să vin la 
bucătărie. E înarmată? 

— Evident, a răspuns Ali. O vom găsi, tată, a adăugat ea, 
pe un ton mai puţin vehement. Sunt convinsă de asta. 

— Când mă vezi, încearcă să creezi o diversiune. Ori 
încerc eu. 

— Bine, tată. Pe curând. 

Apoi a închis. 

— Închide mobilul şi pune-l pe blat, a spus April. Nu mai 
primeşti niciun telefon. 

Ali s-a conformat. 

— Şi totuşi, a zis April cu o expresie visătoare, cred că e 
plăcut să ai o familie cu care să poţi discuta şi care să-ţi 
sară în ajutor cât ai zice peşte. 

Ali rămăsese în dreapta uşii. Fereastra se afla în spatele 
ei. Dacă Dave se apropia de bucătărie din acea direcţie, 
April avea să-l vadă şi atunci ar fi tras în amândoi. Dacă Ali 
reuşea să se îndepărteze de uşă, atenţia lui April ar fi fost 
distrasă. 

— Şi tu ai o asemenea familie, a zis Ali. Ai avut-o mereu. 
Tocmai asta voia şi mama - să te ajute. Mama ta făcea 
acelaşi lucru. Amândouă au vrut să-ţi dea cele mai bune 
sfaturi, ca să te ajute să traversezi această perioadă 
cumplită. 

În timp ce vorbise, Ali se deplasase dincolo de chiuvetă, 
iar April a observat asta. 

— Unde vrei să ajungi? a întrebat ea. Ti-am spus să stai 
acolo. 

Ali a simţit că inima îi sare din piept. Străduindu-se să 
pară cât mai calmă, a căutat într-un dulap şi a scos un 
pahar. 

— Mi-e sete, a zis ea. Vreau să beau o gură de apă. Vrei 


şi tu? 

April a scuturat din cap. 

Luând răspunsul ei drept aprobare, Ali s-a dus până la 
frigider, unde s-a folosit de răcitorul de apă ca să-şi umple 
paharul cu apă şi gheaţă. S-a simţit uşurată văzând că April 
îi urmărea cu atenţie mişcările. Din nefericire, şi pistolul o 
urmărea. lar deplasarea până la frigider o adusese mai 
aproape de armă. Gura ţevii i se părea imensă. Şi probabil 
că revolverul era foarte greu. În încercarea de a-l ţine 
nemişcat, lui April părea să îi tremure mâna. 

Ali a inspirat adânc. Dacă încerca să discute raţional cu 
April, ce probabilitate exista să o provoace şi mai mult pe 
femeia aceea care nu era în toate minţile? Şi cât îi va trebui 
lui Dave să ajungă? lar când va izbucni schimbul de focuri, 
în bucătăria aceea ultramodernă, numai granit şi oţel 
inoxidabil, unde şi-ar putea găsi un ascunziş? Ali era mult 
mai obişnuită să rezolve problemele cu vorbe decât cu 
arme. 

— Te rog, April, a spus Ali. Nu are rost. Pune pistolul jos! 

Aşa cum se temuse, April a reacţionat tocmai invers. In 
loc să lase pistolul jos, l-a ridicat şi l-a îndreptat către sine. 
Cu colţul ochiului, Ali a surprins o mişcare discretă la 
fereastra bucătăriei. Dave ajunsese. Se apropiase din 
cealaltă direcţie, astfel că nu trecuse prin dreptul ferestrei 
şi nu fusese văzut, în vreme ce viaţa lui April atârna de un 
fir de păr. 

Lăsând paharul să cadă la podea, Ali a făcut un salt 
înainte. S-a aplecat peste masă şi, cu pumnul strâns, a 
lovit-o pe April în încheietura mâinii. În acelaşi timp, a izbit- 
o în piept cu celălalt braţ. Luată prin surprindere şi fiind 
dezechilibrată, April a fost împinsă în spate. Un glonţ a 
pornit din pistol cu o detunătură puternică. Un corp de 
iluminat sub formă de pandantiv, aflat deasupra blatului, a 
explodat. April a aterizat pe spate şi a scos un icnet. Forţa 
căderii a fost suficient de mare ca să scape din mână 
revolverul care a alunecat învârtindu-se pe podea, oprindu- 
se la baza spălătorului. Cât timp s-a chinuit April să se 
ridice în picioare, Ali s-a repezit să recupereze arma. 


— Ali, a strigat Dave. Ai păţit ceva? Te-a nimerit? 

Ţinând pistolul într-o mână şi clătinând din cap, Ali s-a 
ridicat cu greu în picioare, iar Dave a ajutat-o şi pe April să 
se ridice. Femeia plângea. Avea sânge pe faţă de la nişte 
tăieturi zimţate, dar nu era rănită de glonţ. Asta însemna că 
încercarea disperată a lui Ali dăduse roade. 

— De ce nu m-ai lăsat s-o fac? a întrebat April cu ochii în 
lacrimi. Oameni buni, de ce nu mă lăsaţi în pace? De ce nu 
vă vedeţi de treburile voastre? 

Abia după câteva momente Ali a reuşit să-şi recapete 
glasul. Tremurând, s-a pipăit şi a rămas surprinsă că nu a 
descoperit nicio rană de glonţ. 

— N-am nimic, a izbutit ea să bâiguie într-un târziu. Cel 
puţin aşa cred. 

Din depărtare a auzit sirenele unor maşini care se 
apropiau. Aşadar, Dave chemase ajutoare. Nu aşteptase 
sosirea întăririlor şi venise singur să o ajute. Ali îi era 
recunoscătoare. 

Fără să mai scoată un cuvânt, Ali a lăsat pistolul pe blatul 
bucătăriei şi a coborât în goană treptele ce duceau la 
subsol. A trecut ca glonţul prin dreptul rafturilor cu sticle de 
vin şi prin camera de mass-media. Aşa cum se aşteptase, a 
găsit-o pe Edie în sauna abandonată - legată cu bandă 
adezivă lată de stinghiile băncii de lemn. O altă bucată de 
bandă îi era lipită peste gură. Avea ochii larg deschişi. 

Crispându-se, Ali i-a îndepărtat banda de pe gură, 
smulgând şi bucăţi de piele odată cu ea. 

— Eşti teafără? a întrebat Ali. 

— Să ajung numai la nebuna aia, i-a răspuns Edie. O s-o 
fac fărâme. Am auzit o împuşcătură sau mi s-a părut? 

Ali a dat din cap în timp ce se chinuia să desfacă celelalte 
legături, începând de la braţe. 

— Da, nu ţi s-a părut, a spus Ali. A tras un singur foc. Din 
fericire, n-a nimerit. Dave e sus, cu ea, şi îi aşteaptă pe 
poliţişti. Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. Eşti 
teafără? 

— Sunt mai degrabă furioasă decât rănită. M-a lovit 
straşnic în ceafă. Mi-am pierdut cunoştinţa o vreme, iar 


acum mă doare capul de-mi plesneşte. Ce Dumnezeu e cu 
fata asta? 

Ali nu avea cum să-i răspundă la acea întrebare. 

In timp ce îşi dezlega mama, s-au auzit paşii cuiva care a 
traversat bucătăria şi a început să coboare treptele. 

— Unde sunteţi? a întrebat Dave. 

— Jos, a răspuns Ali. In saună. 

O clipă mai târziu, cu o expresie îngrijorată pe chip, Dave 
a apărut în prag. 

— Edie este aici? E bine? 

După ce şi ultima legătură i-a fost îndepărtată, Edie a 
încercat să se ridice în picioare. A rămas puţin dreaptă, dar 
chiar şi cu sprijinul lui Ali, s-a clătinat puţin şi s-a aşezat 
brusc pe bancă. 

— Incă am amețeli, a spus ea. 

— Curând soseşte şi o ambulanţă, a anunţat Dave. 

— Ce se întâmplă sus? a întrebat Ali. 

— Când i-a văzut pe poliţiştii în uniformă, April s-a luptat 
cu dinţii şi cu ghearele cu ei, dar au imobilizat-o. O vor duce 
de aici cu o maşină de patrulă sau cu o ambulanţă. 

Imediat după aceea, în uşa saunei a apărut un poliţist, 
urmat de alţi doi. 

— Cealaltă doamnă se simte bine? a întrebat unul dintre 
ei. 

— O să mă simt mult mai bine după ce mă scoateţi de 
aici, a spus Edie Larson, ridicându-se din nou. Niciodată nu 
mi-au plăcut saunele. Sufăr de claustrofobie. 

Pe bună dreptate, şi-a zis Ali. 

— Doamnă, a spus unul dintre poliţişti, care nu părea să 
fie mai vârstnic decât Chris. Sigur vreţi să ieşiţi de aici pe 
propriile picioare? N-ar fi mai bine să vă aşezaţi la loc şi să 
aşteptaţi un cadru medical care să vă consulte? 

— Tinere, s-a adresat Edie cu fermitate în glas, nu mai 
rămân nicio clipă în încăperea asta. Acum, ori mă ajuţi să 
ies de aici, ori dă-te la o parte ca să mă mişc pe picioarele 
mele. 

După aceea, Edie s-a întors spre Ali. 

— Telefonează-i tatei, i-a cerut ea. Anunţă-l că sunt 


teafără. Dacă i-ai spus cumva ce s-a petrecut, probabil e 
îngrijorat de moarte. 

În acel moment, Ali a fost sigură că mama ei nu are 
nimic. 

În timp ce grupul de poliţişti a ajutat-o pe Edie să iasă din 
saună şi să meargă pe coridor, Dave i-a întins lui Ali 
telefonul lui. 

— Sună-l pe tatăl tău, i-a cerut şi el. 

Bob şi Chris erau deja la hotel şi s-au bucurat când au 
aflat vestea. 

— Nu-mi vine să cred că tu şi Dave aţi reuşit! a exclamat 
Bob Larson. 

Ali a aruncat o privire spre Dave. 

— Nici mie, a zis ea. Dar am izbutit. 

— Şi toată lumea e bine? 

— Acum o duc pe mama la urgenţe ca să îi facă un 
examen amănunţit. Are un cucui urât şi e cam nesigură pe 
picioare. S-ar putea să fi suferit o uşoară comoţie. 

— La ce spital o duc? 

— Cedars-Sinai. Întreabă-l pe Chris. El ştie cum să ajungă 
acolo. 

— Dar tu? 

— Eu n-am nimic, a spus Ali. 

Şi era adevărat, de vreme ce o ajuta pe mama ei. Acum, 
însă, în timp ce discuta cu tatăl ei, a simţit că în ochi îi 
izvorăsc lacrimi. 

— Vorbim mai târziu. 

l-a întins telefonul lui Dave, încercând să evite privirea lui 
întrebătoare şi să-şi ascundă tremuratul mâinilor şi 
genunchilor, care aproape se ciocneau. S-a aşezat pe banca 
din lemn de sequoia, iar Dave i-a urmat exemplul. 

— Nu te simţi bine, a contrazis-o el, petrecându-şi un braţ 
pe după umărul ei, ca să o liniştească. Nu te simţi deloc 
bine. 


16 


Au rămas astfel o vreme, până când Ali, rezemată de 
umărul lui Dave, şi-a regăsit puterile. 

— Îţi mulţumesc, a rostit ea într-un târziu. Mulţumesc 
pentru că ai venit aici şi că ai înţeles ceea ce voiam să-ţi 
transmit, deşi vorbele mele spuneau altceva. 

— N-ai pentru ce, a zis el. Acum ţi-e mai bine. 

Ea a dat din cap. 

— Bravo, pentru că e momentul să urcăm şi să dăm încă 
o declaraţie. 

— Şi să-l chemăm din nou pe Victor? 

— Cred că-l putem sări de data asta. 

Ofiţerul care a luat declaraţia lui Ali era unul dintre cei 
trei poliţişti care o ajutaseră pe Edie să urce treptele şi care 
îi aminteau de cercetaşii ajunşi la gradul cel mai mare, 
acela de vultur. 

— Deci, totul s-a petrecut pentru că mama 
dumneavoastră şi această April Gaddis au avut o dispută 
verbală? 

— Evident, a spus Ali. 

— Şi care este relaţia dumneavoastră cu făptaşa - ori a 
mamei, dacă este cazul? 

Ali a oftat. 

— April Gaddis este amanta soţului meu decedat. 
Amanta gravidă a soţului meu decedat. Trebuiau să se 
căsătorească ieri, însă el a fost ucis vineri dimineaţă, 
înainte de pronunţarea divorţului. 

Tânărul s-a încruntat. Concentrându-se în timp ce scria, 
nu a făcut niciun comentariu referitor la viaţa complicată a 
lui Ali, iar ea a apreciat nespus de mult lipsa lui de 
curiozitate. 

— lar cauza  neînţelegerii dintre April şi mama 
dumneavoastră? a continuat el. 

— Mama i-a sugerat să nu mai fumeze pentru că e 
însărcinată. 

— Mi se pare firesc, a remarcat tânărul poliţist, care se 


numea Rich Green. Probabil că fusese cu adevărat cercetaş 
de frunte. 

Ofiţerul Green nota scrupulos declaraţiile lui Ali şi ale lui 
Dave. Nu lăsa nimic la voia întâmplării. Era foarte răbdător. 
Dar şi încet, aşa cum trece ziua de Crăciun. Când, în cele 
din urmă, a terminat, Ali era gata să-l strângă de gât. 

— Unde au dus-o pe April? a întrebat ea după ce calvarul 
s-a sfârşit. Şi unde este mama? 

— Urmau să fie duse amândouă la Cedars-Sinai, le-a spus 
polițistul Green. Insă cred că mama dumneavoastră a 
refuzat în ultimul moment să mai meargă la spital. A spus 
că are o cameră de hotel foarte bună şi că se va simţi bine 
acolo. Nu voia decât să-şi vadă soţul şi să doarmă bine la 


noapte. 
Aceasta era Edie. 
— Şi April? 


— A fost dusă la spital. 

— La Cedars-Sinai? Acolo există vreun salon pentru 
persoane cu probleme psihice? a întrebat Ali. 

— Nu ştiu nimic despre acest lucru, i-a răspuns ofiţerul 
Green. Cred că un cadru medical a zis că a intrat în travaliu. 

Ali a simţit o strângere de inimă. 

— Dar v-am spus! April Gaddis ne-a ameninţat pe mine şi 
pe mama cu un pistol. A îndreptat arma către sine şi a 
ameninţat că se sinucide. De aceea ar trebui 
supravegheată. 

— Sunt sigur că oamenii care au transportat-o au 
discutat cu medicul de gardă înainte de a o duce într-un 
salon. Vreţi să dau telefon să mă interesez? 

Ali şi-a imaginat cât de mult îi va trebui ofițerului Green 
să străpungă zidul de birocraţie de la spital. 

— Nu, mulţumesc. Nu vă mai deranjaţi. Mă descurc şi 
singură. 

— La spital? a întrebat Dave, urmând-o pe Ali spre 
automobilul lui, parcat exact în spatele maşinii ei. 

— Nu e nevoie să vii şi tu, a zis ea. 

— Dar vreau să vin. 

— Cum doreşti, a fost Ali de acord. La spital. 


Trecuse de ora două dimineaţa când ambele vehicule au 
ajuns în parcarea spitalului. Toate uşile erau încuiate. La 
intrarea principală au fost întâmpinați de un agent de 
securitate, care i-a condus la ghişeul din hol. 

— Vrem să vedem o pacientă, i-a spus Ali funcţionarei 
care avea în faţă monitorul computerului. E la secţia de 
naşteri. Se numeşte April Gaddis. 

Femeia a tastat numele şi apoi, încruntată, s-a uitat la 
Ali. 

— Sunteţi rudă? a întrebat ea. 

Se vedea clar că nu voia să-i dea nicio informaţie. Şi, 
având în vedere noile legi federale referitoare la 
respectarea intimităţii, Ali şi-a dat seama că ducea o bătălie 
inegală. A încercat să mai înveselească atmosfera. 

— Nu-s rudă, a zis ea cu un aer senin. Doar o prietenă. 
Urmează să fiu naşa copilului. 

— Scuzaţi-mă o clipă, a zis femeia. Vă rog să aşteptaţi 
aici. Trebuie să discut cu supraveghetorul. 

— Nu e bine deloc, i-a şoptit Dave. Când se duc să se 
consulte cu supraveghetorul, e de rău întotdeauna. 

După câteva minute, pe uşa din spatele biroului 
funcţionarei a apărut o femeie de culoare de dimensiuni 
impresionante. 

— Sunt Audrey Barker, supraveghetoarea. Cu ce vă pot fi 
de folos? a întrebat ea. 

— Am venit să o vizitez pe April Gaddis, a spus Ali. E 
pacientă aici - la maternitate. A fost adusă acum vreo două 
ore. 

— În ce relaţii sunteţi cu doamna Gaddis? a întrebat 
Audrey Barker. Sunteţi rudă? 

— Cum i-am spus deja funcţionarei de aici, nu sunt rudă - 
doar o bună prietenă. 

— Cunoaşteţi, din întâmplare, numele vreuneia dintre 
rudele doamnei Gaddis? Ne-a spus că mama ei a decedat. 

— Monique Ragsdale a decedat, într-adevăr, a răspuns 
Ali. 

Începuse deja să se i facă greață de atâtea întrebări. De 
obicei, vizitarea unei paciente nu trebuia să se transforme 


într-un interogatoriu ca pentru criminali. 

— Ştiţi alte persoane pe care le-am putea contacta? 

— Nu i-am cunoscut tatăl, a spus Ali. Şi, din câte ştiu, 
April e singurul copil al familiei. Avea un frate vitreg, dar nu 
mai este cazul. De ce? 

— Dar dumneavoastră şi ea sunteţi bune prietene? 

— Da, a răspuns prompt Ali, având grijă să nu îl 
privească pe Dave în ochi. De ce? 

— Pentru că, a început Audrey Barker cu blândeţe, îmi 
pare rău, dar trebuie să vă dau veşti foarte proaste. 


CUTLOOSEBLOG.COM 
Luni, 19 septembrie 2005 


În primul rând, mama e acum în siguranţă. 

A fost găsită la câteva ore după ce am postat 
ultimul mesaj. A fost rănită, dar nu atât de grav ca să 
aibă nevoie de tratament sau spitalizare. Vă 
mulţumesc tuturor celor care au transmis mesaje prin 
care v-aţi exprimat îngrijorarea. 

Am trecut printr-o săptămână îngrozitoare. Soţul 
meu a murit. La fel şi prietena lui, precum şi copilul lor 
nenăscut. Soţul meu a fost găsit asasinat săptămâna 
trecută, iar eu am rămas o „persoană interesantă” în 
cazul acesta de omucidere. April, prietena şi mama 
copilului lui nenăscut, s-a sinucis după internarea la 
maternitatea de la Spitalul Cedars-Sinai. Vă pot spune 
numele ei acum pentru că ruda cea mai apropiată a lui 
April, tatăl de care ea nu mai ştia nimic, a fost găsit şi 
înştiinţat. 

Copleşită de evenimente, April a suferit o cădere 
nervoasă. Din această cauză, ea nu numai că şi-a ucis 
mama, dar a sfârşit prin a ţine două persoane sub 
ameninţarea unei arme. Mama mea a fost una dintre 
ele. Eu am fost cea de-a doua. În cele din urmă, când 
au sosit poliţiştii la locul faptei, April a fost arestată şi 
transportată la spital după ce i-a convins pe cei din 
personalul medical ai ambulanţei că a intrat în 


travaliu. Ajunsă la maternitate, s-a dus în baia 
camerei, sub pretextul că vrea să se schimbe, însă a 
reuşit, nu ştiu cum, să se spânzure. 

În perioada cât am lucrat în domeniul ştirilor, ţin 
minte că am folosit deseori expresia „violenţă inutilă”. 
Aceste cuvinte sunt perfect valabile în cazul de faţă. A 
dispărut o familie întreagă - una care ar fi trebuit să 
fie a soţului meu. Au murit patru persoane, inclusiv un 
bebeluş, care nu a apucat să vină pe lume, şi una care 
nu a reuşit să devină bunică şi să-şi vadă nepoata. 

Şi, în tot acest timp, viaţa mi-a fost ameninţată, a 
mea şi a mamei mele. Pe de altă parte, am fost 
acuzată de crimă. |n cursul actualelor evenimente 
ameţitoare, lucrurile s-au complicat atât de mult, încât 
mi s-a spus să nu mai fac postări pe blog, de teamă că 
aş putea ajunge să afirm ceva care să fie socotit drept 
autoacuzare. (După cum constataţi din prezenta 
postare, nu sunt întotdeauna ascultătoare şi nu accept 
sfaturile avocaţilor - chiar dacă îi plătesc regeşte ca 
să-mi dea astfel de sfaturi.) 

Punând lucrurile cap la cap, probabil că aţi înţeles că 
în momentul când am ajuns mai mult târâş la hotel, 
puţin după ora patru dimineaţa, mă simţeam aproape 
sfârşită, ca să nu spun la capătul puterilor. Ca să pună 
capac la toate, încrederea mea în specia umană s-a 
cam năruit. Am găsit-o pe mama, pe care o dădusem 
dispărută, dar am fost prea obosită ca să consider asta 
drept o binecuvântare în acele momente. Viaţa ei s-a 
aflat în primejdie doar pentru că mi-e mamă, pentru că 
a venit la Los Angeles pentru a mă ajuta să depăşesc 
greutăţile din ce în ce mai mari. Cred că asta se 
încadrează în categoria „Nicio faptă bună nu rămâne 
nepedepsită.” 

Cu alte cuvinte, tot ce s-a întâmplat a depăşit 
capacitatea mea de rezistenţă şi chiar cu mult. Aşadar, 
în cele din urmă, m-am întors la hotel şi am lăsat 
maşina pe mâna omului de la parcare, după care, 
clătinându-mă pe picioare, am intrat în hol, hotărâtă 


să merg direct în camera mea şi să mă culc. Când am 
ajuns la jumătatea culoarului, am fost oprită şi 
felicitată de o persoană cunoscută, dar pe care încă nu 
o întâlnisem fizic. 

Era o doamnă destul de în vârstă, cu ochi albaştri 
sclipitori şi cu un nimb de păr alb ca neaua, însă rărit. 
Stătea pe o canapea, chiar lângă uşa de intrare. 
Alături de ea se găsea un cadru de mers, pe care erau 
imprimate mingi de tenis de culoare roşie, albă şi 
albastră, ca un drapel american de foarte mici 
dimensiuni. S-a ridicat în momentul în care m-a văzut. 

— la te uită, Babe, a spus ea. Cum se simte mama 
ta? 

Persoanele care au urmărit în ultima vreme blogul 
cutloose vor recunoaşte numele Velmei T din Laguna. 
Ea citise postarea mea precedentă, în care am anunţat 
că mama mea dispăruse. A fost atât de îngrijorată de 
ceea ce se petrecea, încât a ajuns s-o facă pe 
detectivul. Şi-a dat seama unde locuiesc şi a ajuns aici 
- cu taxiul!! Când i-am spus că mama mea e în 
siguranţă, ea pur şi simplu mi-a zâmbit şi mi-a făcut un 
semn din cap. 

— Ştiu, a zis. Toată noaptea m-am rugat pentru 
binele ei. 

M-am oferit să o duc cu maşina până acasă, dara 
refuzat. 

— Pari obosită, scumpa mea, a spus ea. Mai bine du- 
te la culcare. Am ajuns aici cu propriile forţe, voi 
merge acasă în acelaşi fel. 

Şi astfel, după ce încrederea mea în umanitate a 
fost restabilită de o persoană foarte bună, care are 
optzeci şi patru de ani, am ajuns în cameră, m-am 
dezbrăcat şi am dormit ca un copilaş. Fără să tresar. 
Azi-dimineaţă, când m-am trezit şi am deschis 
computerul, în căsuţa mea poştală erau optzeci şi 
şapte de e-mailuri şi aproape toate persoanele care mi 
le trimiseseră îşi exprimau îngrijorarea în legătură cu 
soarta mamei. (Vă rog să mă iertaţi dacă nu pot 


răspunde la toate mesajele.) Câteva dintre mesajele 
primite azi-dimineaţă au venit din partea celor care au 
aflat deja din alte surse că am găsit-o pe mama. Cred 
că s-ar cuveni deja să mă obişnuiesc cu reacţiile 
aproape imediate ale comunităţii de pe internet, dar 
voi continua să învăţ asta. Şi le rămân recunoscătoare 
tuturor. 

Nu ştiu când vor fi eliberate cadavrele pentru 
înhumare, şi nici cui, astfel că nu ştiu nici cât va dura 
până se fac toate aranjamentele pentru funeralii. 
Drept urmare, nu am cum să apreciez cât timp voi mai 
rămâne în zonă. Vă mărturisesc că abia aştept să mă 
întorc acasă, în Arizona. În momentul de faţă, oraşul 
Sedona mi se pare mai mult decât ispititor. 

Postat la 11.43 PM, 19 septembrie 2005, de BABE 


Ali a dat comandă pentru a lua un brunch” în sufrageria 
hotelului împreună cu părinţii ei şi cu Chris. Acolo însă o 
aşteptau o mulţime de reporteri, înarmaţi cu camere de 
luat vederi şi microfoane. 

— Doamnă Reynolds, doamnă Reynolds, a strigat unul 
dintre ei imediat ce Ali a coborât din lift. Vă simţiţi bine? 
Dar mama dumneavoastră? 

Ali a dat să meargă mai departe fără să spună nimic, dar 
apoi, amintindu-şi că oamenii îşi făceau doar meseria, a 
rărit pasul şi a hotărât să le răspundă. S-a oprit şi a vorbit 
uitându-se direct spre obiectivul camerei. 

— Mama e bine, a zis ea. Şi eu, la fel. 

— În momentul când April Gaddis v-a ţinut pe 
dumneavoastră şi pe mama sub ameninţarea armei, aţi 
bănuit că intenţiona să se sinucidă? a întrebat alt reporter. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca s-o împiedic, a 
răspuns Ali. Această tânără cu tulburări psihice a murit în 
mod inutil. La fel ca şi copilul ei. Este o situaţie foarte 
nefericită pentru toţi cei care au cunoscut-o, inclusiv pentru 
familia  îndoliată. V-aş fi recunoscătoare dacă ne-aţi 


1 Combinaţie între micul dejun şi prânz (n. tr.). 


respecta dreptul la intimitate. Nu mai am nimic de declarat. 
Şi nici mama mea. 

— Dar... 

— Fără niciun „dar”, a replicat Ali cu hotărâre şi s-a 
îndepărtat, lăsând fără răspuns o sumedenie de întrebări 
ale reporterilor. A respirat uşurată când a ajuns în cele din 
urmă în restaurant, unde ceilalţi se strânseseră deja, iar 
tatăl ei consulta meniul. 

Edie a aruncat o privire la chipul fiicei ei şi a intrat 
imediat în alertă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, a calmat-o Ali. M-a deranjat puţin turma aceea 
de reporteri. 

Edie a dat din cap. 

— Nişte oameni atât de insistenţi, a zis ea. Tu nu ai fost 
chiar aşa, adevărat? 

— Sper că nu, dar poate că am fost la fel. 

S-a aşezat alături de tatăl ei, care era absorbit de lectura 
meniului. 

— Preţurile de aici sunt până la cer, a făcut el cu glas 
puternic. Asta-i jaf la drumul mare. 

In acele momente, chiar simţea nevoia să audă 
obişnuitele bombăneli ale lui Bob. Asta o ajuta să uite de 
reporterii care mişunau prin holul hotelului. 

— Nu-ţi face griji, tată. Nu plăteşti tu. 

— Nu asta mă doare, i-a răspuns el. E vorba de principii. 
Dacă mâncarea nu e ultrabună, cred c-o să amo discuţie 
cu direcţiunea. 

Până la urmă, a constatat că mâncarea era bună. 

— Şi acum, când putem pleca acasă? a întrebat el, 
pregătindu-se să atace un platou cu ouă Benedict, despre 
care a susţinut că erau aproape la fel de bune ca acele 
pregătite de el. 

— Mama va mai rămâne o vreme, i-a spus Ali. Noi trei - 
mama, Dave şi eu - trebuie să fim la dispoziţia poliţiei 
câteva zile, cât se desfăşoară ancheta. lar eu urmează să 
depun mărturie în procesul pe care îl am cu postul de 
televiziune pentru concediere abuzivă. 


— Nu e nevoie să mai stai, Robert, a spus Edie. Trebuie 
să rămână cineva acasă şi să se ocupe de restaurant. Nu 
vreau ca Sugar Loaf să meargă în voia sorții, fără niciun 
control. 

— Deci nu te superi dacă plec? a întrebat-o Bob pe Edie. 
Dar cum facem cu înmormântarea lui Paul? Nu veţi avea 
nevoie de mine pentru asta? 

Ali era speriată la gândul că va trebui să se ocupe de 
funeraliile soţului de care se separase, dar faptul că va 
ajunge să facă asta sub ochii atenţi ai ambilor părinţi o 
îngrozea. 

— Tată, tu şi Chris vă duceţi acasă, a repetat ea. Noi 
două ne descurcăm şi singure. 

— Eu nu plec, s-a împotrivit Chris. Am şi discutat asta cu 
bunicul. Mai rămân câteva zile şi o să merg acasă cu 
bunica. 

— Bine, a spus Edie. Mă bucur că am rezolvat asta, atâta 
vreme cât îmi promiţi că nu vei conduce tot drumul fără să 
te opreşti din când în când pentru odihnă. Nu mai eşti chiar 
tânăr, Bob, ştii bine asta. 

Cât au luat dejunul, Dave a părut mai tăcut decât de 
obicei. La cafeneaua din Sedona, el şi Bob se tachinau 
mereu, însă în acea dimineaţă nu a luat parte la 
conversaţia celor de la masă. După ce Chris a plecat să-şi 
vadă nişte prieteni, iar Bob şi Edie s-au dus să caute ceva 
drept desert, Ali s-a întors spre Dave. 

— Ce-ai păţit? 

— Nu-mi place să mi se spună că trebuie să dispar, i-a 
răspuns el. 

— Cine ţi-a spus asta? a întrebat Ali. 

— Bunul meu prieten Easy. După părerea lui, nimeni nu 
se poate apropia de Pink Swan. A spus că Brigada antidrog 
efectuează nu ştiu ce investigaţie complicată, pe termen 
lung. Asta înseamnă că agenţii federali nu vor vedea cu 
ochi buni orice acţiune care să le dea jocurile peste cap. 

— Dar dacă desfăşoară o anchetă acolo, nu există 
posibilitatea să aibă vreo înregistrare video care să ne 
arate exact ce s-a întâmplat în noaptea în care a dispărut 


Paul? 

— S-ar putea, a fost de acord Dave. Numai că poţi să-ţi 
iei adio de la astfel de înregistrări. Agenţii federali nu sunt 
dispuşi să mişte nici măcar un deget ca să ajute pe cineva, 
fie vorba şi de Departamentul de Poliţie din Los Angeles, 
dacă un asemenea gest le-ar putea deconspira acţiunea 
sub acoperire într-un moment nepotrivit. 

— Cum se poate aşa ceva? s-a indignat Ali. Paul a fost 
ucis. E absurd ca oamenii de la Brigada antidrog să nu ne 
ajute. 

— Aici greşeşti, a contrazis-o Dave pe un ton sumbru. Pe 
agenţii federali nu-i interesează logica sau absurdul. 

Bob şi Edie se întorceau la masă cu farfuriile de desert 
pline-ochi. După câteva minute, când a fost sunată de 
Helga Myerhoff, Ali şi-a cerut scuze şi s-a retras. Evitând 
holul hotelului, s-a furişat în cea mai apropiată toaletă şi a 
răspuns. 

— Am aflat totul de la Victor, i-a spus Helga. Slavă 
Domnului că tu şi mama ta sunteţi tefere. 

Fără să vrea, Ali s-a întrebat dacă Victor o va taxa pentru 
că îi telefonase Helgăi, şi dacă Helga, la rândul ei, o va taxa 
pe ea pentru că primise acel telefon de la Victor. Din câte 
constata, până în acel moment, din toată afacerea doar 
avocaţii ieşeau în câştig. 

— Da, a aprobat-o Ali. Slavă Domnului! 

— În ce o priveşte pe Roseanne Maxwell, i-am întrebat pe 
unii şi pe alţii, a continuat Helga. Niciunul dintre cei cu care 
am discutat nu a auzit nimic despre faptul că divorţul ar 
pândi căsnicia soţilor Maxwell. Şi nimeni nu ştie unde a 
dispărut Roseanne. Şi aici mă refer şi la prietena ei cea mai 
bună, care nu a mai primit de mult vreun telefon de la ea. 
Spune că Roseanne nu răspunde şi că are căsuţa vocală 
plină. 

Având în vedere tot ce se întâmplase în ultima vreme, lui 
Ali această ştire s-a părut de rău augur, îndeosebi pentru 
Roseanne. 

— Jake ne-a spus că e la New York, să-şi cumpere haine. 

— Nu prea se potriveşte, i-a răspuns Helga. Prietena de 


care ţi-am spus - cea care s-a plâns că nu are nicio veste 
de la Roseanne - este cea cu care ea merge de obicei la 
New York să facă shopping. Cum Jake nu a făcut-o până 
acum, amica ei se gândeşte la modul serios să anunţe 
Biroul pentru persoane dispărute. 

— Sper s-o facă, a zis Ali. 

— Mai ai nevoie de ceva de la mine? a întrebat Helga. 

— Mă anunţi dacă mai afli noutăţi? 

— Absolut. 

Ali a închis şi a revenit în restaurant unde a aflat că tatăl 
ei reuşise să plătească masa până la urmă. 

— Mulţumesc, tată. 

— Vă mulţumesc că mă lăsaţi să mă întorc acasă, a spus 
el. Los Angelesul nu e pentru mine. E prea mare, prea 
aglomerat şi înfiorător de scump. 

— De acord că e prea scump, l-a aprobat Edie. Nu are 
niciun rost să locuim într-un asemenea hotel, unde preţul 
pe noapte e atât de mare, încât cu banii ăştia ai putea 
răscumpăra şi un rege, în vreme ce, la doar câţiva kilometri 
de aici, casa aceea grozavă stă goală. 

— Deocamdată, casa din Robert Lane este considerată 
locul unei crime, le-a amintit Dave. 

— Dar pentru câtă vreme? a vrut să ştie Edie. Dacă April 
a murit, iar noi două suntem bine, nu văd de ce ar mai 
trebui să ni se interzică accesul acolo. 

— Este considerată scena unei crime până când cei de la 
poliţie ridică interdicţia, i-a spus Dave. 

Detectivii trebuie să stabilească exact ce s-a întâmplat cu 
Monique Ragsdale şi cu tine. 

— Dar April ne-a spus ce s-a întâmplat cu mama ei, a 
obiectat Edie. Asta i-am zis şi detectivului care mi-a luat 
declaraţia azi-dimineaţă. Sunt convinsă că Ali le-a zis 
acelaşi lucru. 

— Problema este că, din întâmplare, eşti mama lui Ali. 
Din punctul de vedere al anchetatorilor, una dintre voi, 
dacă nu chiar amândouă, ar putea minţi ca să vă protejaţi 
reciproc. Şi până nu există probe criminalistice care să 
susţină versiunea că April este aceea care a îmbrâncit-o pe 


scară pe Monique... 

— Dar zgărieturile pe care le-am văzut pe braţele lui 
April? a întrebat Edie. Nu se pot lua probe de sub unghiile 
lui Monique? 

— Probabil că da, a aprobat-o Dave. Dar asta durează. 

— Şi mai mult ca sigur că va trebui să mai dăm vreo zece 
declaraţii, a zis Edie. În ultimele zile am dat atâtea 
declaraţii, că mi s-a acrit. A aruncat o privire la ceas. N-ar fi 
mai bine ca poliţiştii să întreprindă ceva, în loc să repete la 
nesfârşit aceleaşi întrebări? 

Şi Ali era de acord cu ea. Din câte îşi dădea seama, 
activitatea de poliţist părea să presupună mai mult vorbărie 
decât orice altceva. 

După ce au terminat cu masa, părinţii lui Ali au urcat în 
cameră pentru a pregăti plecarea lui Bob. Când au rămas 
singuri, Dave s-a ridicat în picioare. 

— Dacă nu mai e nevoie de mine, a spus el, o să mă duc 
la Lake Havasu ca să-mi văd copiii. În după-amiaza asta au 
liber de la şcoală. 

— Chiar te rog, a zis Ali. Cred că ţi-ai câştigat o mică 
vacanţă. 

Ajunsă sus, Ali s-a simţit uşurată la gândul că acum avea 
camera doar pentru sine. Deşi ţinea mult la mama ei, în 
ultimele luni se obişnuise să fie mai mult singură. Şi îi 
plăcea asta. 

După ce a pornit computerul, s-a întins pe canapea şi s-a 
logat. Primul mesaj din căsuţa poştală venea de la o 
corespondentă cunoscută: 


Dragă Babe, 

Cred că nu mai sunt atât de tânără. M-am trezit 
adineauri. În fine, poate ceva mai de mult presupun. 
Am băut o ceaşcă de cafea, apoi am pornit 
computerul. 

Am fost emoţionată să te întâlnesc noaptea trecută 
- azi-dimineaţă, de fapt. Îţi multumesc pentru că ai 
fost atât de amabilă cu o bătrână care, întâmplător, 
este o admiratoare a ta. 


Aflând de la tine unele dintre lucrurile ce s-au 
petrecut ieri, am vrut să verific ce avea de spus jigodia 
aceea de la socalcopshop. Bineințeles. Nu se lasă. 
Intră pe site şi citeşte, dar probabil că te va călca pe 
nervi. Nu-mi dau seama ce intenţii are LMB. 

Cu drag, 
VELMA T 


Neputând rezista ispitei, Ali a intrat pe 
socalcopshop.com, şi a citit următoarele: 


ALISON REYNOLDS Şi REŢEAUA RĂULUI 


Alison Reynolds, Văduva Neagră din Robert Lane, 
continuă să ţeasă reţeaua răului din actuala bază de 
operaţiuni stabilită la elegantul hotel Westwood. De 
această dată, victima ei a fost April Gaddis, nefericita 
tânără care sâmbătă după-amiază trebuia să se mărite 
cu Paul Grayson, de care doamna Reynolds era 
despărțită în fapt. Copleşită de suferinţă şi călcată în 
picioare de armata de avocaţi renumiţi ai doamnei 
Reynolds, April Gaddis s-a sinucis azi-dimineaţă, într- 
un salon din secţia de obstetrică a Spitalului Cedars- 
Sinai. Dar nu numai doamna Gaddis a murit, ci şi 
copilul ei nenăscut. După ce au descoperit corpul 
neînsufleţit al mamei, doctorii au încercat să salveze 
fătul, dar nu au reuşit. 

Surse din cadrul poliţiei susţin că doamna Gaddis şi- 
a petrecut ultimele zile de viaţă în compania lui Alison 
Reynolds şi a mamei sale. De ce a apelat ea la 
consolare din partea soţiei fostului ei logodnic? Ei, 
bine, să vedem de ce. Pe de o parte, Monique 
Ragsdale, mama doamnei Gaddis, a murit în weekend 
ca urmare a unei căzături urâte pe o scară din casa din 
Robert Lane a doamnei Reynolds. Coincidenţă? Eu nu 
cred asta, dar nici cei de la Departamentul de Poliţie 
din Los Angeles sau anchetatorii de la omucideri din 
comitatul Riverside, care lucrează la elucidarea acestei 


serii de cazuri care au legătură între ele. 

Singurul numitor comun este Alison Reynolds. Cine 
i-a dat acestei Văduve Negre permisiunea să ucidă şi 
cine va avea grijă ca ea să plătească pentru crimele 
ei? 

Postat la 11.05 AM, 19 septembrie 2005, de LMB 


Aşadar, Lance-a-lot s-a dezlănțuit din nou, şi-a zis Ali. 

Dacă era vorba de urzeli, Ali nu se putea compara 
nicicum cu April Gaddis, dar a rezistat ispitei de a-i 
răspunde lui LMB şi să-i spună asta în mod direct. Postarea 
oricărui mesaj pe site-ul lui nu ar fi făcut decât să dea 
credibilitate afirmațiilor lui. De aceea, i-a trimis un mesaj 
doar Velmei. 


Dragă Velma, 


Îţi mulțumesc pentru că mi-ai transmis informaţia 
referitoare la socalcopshop. Individul care scrie acolo 
pare să-mi poarte pică pentru ceva, dar nu-mi dau 
seama ce motiv are. 

Pe de altă parte, îti mulțumesc pentru ceea ce ai 
făcut seara trecută. Pentru mine, sprijinul tău sincer şi 
fidel înseamnă mai mult decât îti poţi închipui. 

Dacă ai vreun număr la care să-l poți suna în 
weekend pe nepotul tău, te-aş ruga să-i spui să-mi dea 
un telefon. Cred că dețin informații care i-ar fi utile în 
apărarea clientului său. 

ALI 


Apoi, vreme de aproape o oră, Ali a stat pe computer şi a 
transmis cât de multe mesaje de mulţumire a putut către 
persoanele care îi scriseseră pentru a-şi exprima 
îngrijorarea în legătură cu dispariţia lui Edie Larson ori 
satisfacția că fusese găsită teafără. A postat câteva dintre 
mesaje şi a răspuns simplu altora. Bunele maniere 
impuneau răspunsuri individuale în unele cazuri. 

Reuşise în cele din urmă să facă puţină curăţenie în 


căsuţa de e-mailuri şi închisese ochii ca să tragă un pui de 
somn, când clinchetul care o anunţa că avea un mesaj nou 
i-a răsunat în urechi. Adresa de e-mail, seria de cifre care, 
după toate probabilitățile, reprezenta o combinaţie între 
data naşterii şi codul poştal, nu-i sugera nimic, dar acest 
lucru nu era ceva neobişnuit. Majoritatea e-mailurilor pe 
care le primea Ali la cutlooseblog.com veneau de la 
persoane necunoscute. 


Dragă Ali, 


Îţi scriu prin contul de e-mail al altcuiva, deoarece mă 
tem că propriul meu cont este monitorizat şi, după cum 
ştii, aceşti oameni sunt foarte periculoşi. Am încercat să 
te sun pe vechiul tău număr de mobil, dar nu am reuşit 
să te găsesc. Dacă ai un nou număr de telefon, te rog să 
mi-l transmiţi la această adresă. Am nevoie de ajutorul 
tău. Te rog să nu spui nimănui că ai primit veşti de la 
mine şi nici nu da cuiva adresa asta de e-mail. 

RM 


Ali a citit mesajul de două ori. RM? inițialele acelea nu 
puteau însemna decât Roseanne Maxwell. Nu se putea 
altfel. Dar care erau oamenii periculoşi la care făcea ea 
referire? Dave vorbise cam la fel despre traficanţii de 
droguri - că erau periculoşi. Ali a răspuns imediat, dându-i 
lui Roseanne noul ei număr de mobil, cu prefix de Arizona. 

Apoi a aşteptat. În cele din urmă, când a sunat telefonul, 
trecuse de ora patru. 

— Să nu-mi rosteşti numele, a spus persoana care 
sunase, deşi Ali a recunoscut glasul puţin şuierat al lui 
Roseanne imediat ce a pronunţat primele cuvinte. Vorbesc 
de la un telefon pe care îl voi arunca foarte curând. Să nu 
te deranjezi să descoperi numărul de telefon. 

— Şi ce doreşti? a întrebat Ali. De ce-mi telefonezi? 

— Cum îţi spuneam, a zis Roseanne, am nevoie de 
ajutorul tău. Trebuie să dispar. 

— Din câte am înţeles, ai făcut-o deja. 


— Nu e vorba de un joc, i-a răspuns Roseanne Maxwell. 
Trebuie să dispar tot restul vieţii - atât cât mai am de trăit. 

Din glasul lui Roseanne răzbătea o undă de disperare, 
care a convins-o pe Ali că femeia nu glumeşte. 

— Şi ce doreşti să fac? a întrebat Ali. 

— Stau la o prietenă, în Valencia, a continuat Roseanne. 
Ştii unde e asta? 

— Sigur. 

— Să vii la Claim Jumper, aici, în oraş, i-a cerut Roseanne. 
Te aştept la ora şase. Verifică să nu fii urmărită. Trebuie să 
stăm de vorbă. 

În ultimele zile, de fiecare dată când Ali dorise să ajute 
pe cineva, totul se întorsese împotriva ei. 

— De ce să fac asta? a întrebat. 

— Pentru că vrei să ştii ce s-a întâmplat lui Paul, a spus 
Roseanne. Îţi eşti datoare cu acest răspuns şi îi datorezi 
asta lui Paul. 

Nu-i sunt datoare cu nimic lui Paul, a vrut Ali să spună. 
Totuşi, a zis, cam fără chef: 

— Bine. O să fiu acolo. 


17 


Ali i-a telefonat lui Edie, dar i-a intrat direct cutia vocală. 
Cum tatăl ei era deja în drum spre Sedona, probabil că 
mama ei trăgea un pui de somn. După nefericita aventură 
de care avusese parte în noaptea trecută, nici nu era de 
mirare. Ali i-a lăsat un mesaj anunţând-o că se duce să 
întâlnească o prietenă la Claim Jumper în Valencia fără să 
mai facă şi alte precizări. Apoi i-a transmis acelaşi mesaj şi 
lui Chris. Era suficient. 

Oare n-ar trebui să-l anunț şi pe Dave? s-a întrebat ea. 
Fără să aibă alte obligaţii, doar în baza relaţiei lor de 
prietenie, Dave practic pierduse zile întregi ca să o ajute pe 
ea şi pe membrii familiei sale în toate situaţiile care 
apăruseră. Acum, când el îşi îngăduise câteva ore de 
libertate, pentru a merge până la Lake Havasu ca să-şi 
petreacă timpul cu copiii, pe Ali nu o lăsa inima să îl implice 
din nou - sunându-l ori transmiţându-i un mesaj. De fapt, 
hotărâse să rezolve singură acea problemă. 

Pe de altă parte, la ce pericol se expunea întâlnindu-se 
cu Roseanne Maxwell, probabil într-un restaurant plin de 
lume? Cu toate acestea, amintindu-şi îngrijorarea ei privind 
riscul de a fi urmărită, în timp ce se deplasa spre nord pe 
autostrada l-5, Ali s-a uitat când şi când în oglinda 
retrovizoare, ca să vadă dacă nu e cineva pe urmele ei. In 
realitate, se temea mai mult de echipele de reporteri, 
postate în jurul hotelului, decât de oameni răi. 

Şi ce primejdie reprezenta Roseanne Maxwell, ca 
persoană? După înfăţişare, Ali nu o putea socoti o fiinţă de 
care trebuia să te temi. In primul rând, era mică de statură, 
cu forme îmbunătăţite şi trăsături faciale redefinite, atât cât 
se putea realiza aşa ceva cu bani. Pentru Roseanne, 
frumuseţea nu se oprea la aspectul exterior, ci mergea şi 
sub piele. De când o cunoştea, Roseanne trecuse printr-un 
şir nesfârşit de diete şi ne-diete. Tocmai de aceea, pentru 
Ali era un mare mister că Roseanne stabilise să se 
întâlnească într-un loc cunoscut pentru porţiile uriaşe ce se 


serveau clienţilor. 

Ali nu se simţise niciodată foarte apropiată de Roseanne. 
Soții lor fuseseră colaboratori, concurenţi pentru postul de 
director de reţea şi parteneri în escrocheria cu Sumo 
Sudoku. Se văzuseră în diferite ocazii în societate, dar 
relaţia dintre ele nu putea fi catalogată drept prietenie. Nici 
măcar drept ceva asemănător. Faptul că Roseanne apela la 
ea acum, când avea necazuri, era la fel de misterios ca şi 
locul unde aveau să se întâlnească. 

Era şase fix când Ali a ajuns în parcarea de la Claim 
Jumper. Restaurantul era ticsit, iar afară forfoteau mulţi 
oameni, aşteptând să se elibereze mese. Ali era pe punctul 
de a intra, ca să-şi treacă numele pe lista de aşteptare, 
când o femeie s-a ivit alături de ea. Roseanne Maxwell era 
atât de schimbată, încât Ali a recunoscut-o cu greu. 

Ali o văzuse ultima oară în urmă cu un an, la petrecerea 
de Crăciun organizată de Paul. Atunci era îmbrăcată 
splendid, cu părul blond-platinat strâns în creştetul capului, 
într-o coafură sofisticată, însă timpul scurs de atunci făcuse 
ravagii în ce o privea. Acum avea părul castaniu, tuns scurt, 
ca al unei persoane care urmează chimioterapie. Ali abia a 
recunoscut-o. 

Roseanne pe care o cunoştea ea nu s-ar fi aventurat 
afară din casă fără o colecţie completă de bijuterii scumpe 
pe degete, la gât şi urechi, plus un machiaj care să ascundă 
orice imperfecţiune. Femeia din faţa ei nu purta nicio 
bijuterie, iar machiajul consta doar în puţin ruj de buze, 
nimic altceva. Roseanne se lăsase de fumat de ani de zile. 
Cum nu mai beneficiase de ceva vreme de ajutorul unui 
chirurg plastician şi de botoxul injectat cu pricepere, pe 
faţă îi reapăruseră ridurile ce trădau vechea meteahnă. 
Îmbătrânise într-un an cât în zece. 

Femeia a prins-o pe Ali de braţ şi a strâns-o aproape. 

— Ştiu, ştiu, a spus ea în şoaptă. Arăt ca dracu’. Nu-i 
nevoie să mi-o spui. Hai, a adăugat ea, sunt aici mai de 
mult. Am găsit deja o masă. 

Ali s-a lăsat condusă prin restaurantul aglomerat până la 
o masă izolată, aflată la un capăt al sălii. 


— Nu te-a urmărit nimeni, da? a întrebat-o Roseanne, 
destul de agitată. 

Scoţându-şi telefonul din buzunar şi trecându-l pe 
„Silent”, Ali a clătinat din cap. 

— Nu cred, a zis. Am verificat. 

— Sper că nu te deranjează că ne-am întâlnit aici. Carrie, 
plasatoarea, mi-e prietenă. Am cunoscut-o la NA. Aveam 
nevoie de un loc unde să stau, iar ea avea din întâmplare o 
cameră liberă. Acum locuiesc la ea. Şi pentru că nu pot 
risca să conduc maşina mea, m-a adus ea, când a venit la 
muncă. 

— NA? s-a mirat Ali. 

— Narcoticii Anonimi, a explicat Roseanne. Încerc să 
renunţ la droguri, dacă reuşesc să rămân în viaţă, mai 
precis. S-a lovit uşor cu palma peste păr. E bună deghizarea 
asta, nu crezi? 

— Foarte bună, a aprobat-o Ali. Şi acum, spune-mi ce vrei 
de la mine. 

Drept răspuns, Roseanne a deschis poşeta şi a scos o 
pungă de plastic cu fermoar pe care a împins-o pe masă. Ali 
a ridicat-o şi i-a examinat conţinutul. O mulţime de bijuterii 
din aur - inele cu diamante, coliere, cercei şi brățări - au 
sclipit spre ea prin plasticul transparent. 

— Ce e cu astea? a întrebat-o Ali, înapoindu-i punga. 

— Bijuteriile mele, a spus Roseanne. Trebuie să le vând - 
pe toate. Dacă m-aş duce la o casă de amanet, nu aş 
căpăta mai nimic faţă de cât valorează. În plus, vestea că 
le-am amanetat ar ajunge la Jake, sunt sigură. Te rog să le 
cumperi, Ali. Ştiu că ai bani, iar banii ăştia reprezintă 
singura mea şansă de a fugi. Dă-mi bani gheaţă şi după 
aceea o să dispar. Definitiv. Dacă mă vor găsi, sunt ca şi 
moartă. 

— Să fugi? a exclamat Ali. De cine? 

— De oamenii care ne-au distrus viaţa, a răspuns 
Roseanne, coborând glasul până la şoaptă. De cei care l-au 
ucis pe Paul. 

— Care oameni? a întrebat Ali. Traficanţii de droguri? 

— Ştii despre ei? a întrebat Roseanne, având o expresie 


de spaimă pe chip. 

Ali a făcut un semn din cap. 

— Oarecum, a zis ea. Dar nu suficient de mult. Pesemne 
că tu cunoşti o mulţime de lucruri. Ar trebui să mergi la 
poliţie şi să declari ce ştii. 

— Nu pot, a şoptit ea cu glas răguşit. 

— De ce? 

— Pentru că sunt implicaţi şi poliţişti. l-am văzut. 

În prima clipă, Ali s-a simţit îndemnată să nu creadă nicio 
vorbă spusă de Roseanne. se părea că femeia e victima 
unei halucinaţii paranoice. Dacă era atât de dependentă de 
droguri ca să-şi găsească ajutor la Narcoticii Anonimi, 
probabil că reacţia ei nu era chiar atât de surprinzătoare. 

— Ascultă, a început Ali pe un ton conciliant. Sunt 
convinsă că ai unele motive să crezi asta, dar... 

— Mi-e teamă că mi-a fost interceptat telefonul, a spus 
Roseanne. Vechiul meu telefon. Sunt sigură că au ascultat 
toate convorbirile mele. Cine putea face asta, dacă nu 
poliţia? De aceea mi-am luat altul, cu cartelă. Astea sunt 
mult mai greu de ascultat decât cele cu abonament. 

Ali a evitat să se strâmbe şi să facă vreo referire la teoria 
conspirației sau la omuleţi verzi. Roseanne Maxwell vorbea 
cât se poate de serios. Şi un lucru era dureros. 

— E nevoie de multe aprobări ca să interceptezi 
telefoane, a ţinut Ali să spună. Poliţiştii nu pot face asta 
cum îi taie capul. Au nevoie de hotărâri judecătoreşti, de 
mandat, şi câte altele. 

— Au deja toate astea, a spus Roseanne. 

— Şi atunci, cine face asta? a întrebat Ali. Şi de ce? 

Exact în acea clipă, telefonul a vibrat discret în buzunarul 
lui Ali. Cum Roseanne sărise deja calul cu ideea ei 
referitoare la interceptări, ea a socotit că era preferabil să 
ignore apelul. 

Roseanne a oftat. 

— Ştii de Pink Swan? 

— Câte ceva, a răspuns Ali. Ştiu că acolo se petrec mai 
multe lucruri decât pare la prima vedere. 

Roseanne a dat aprobator din cap. 


— Când am început să frecventăm acel loc, aveam 
impresia că acolo totul e doar distracţie. Lui Jake i-au plăcut 
întotdeauna jocurile de noroc. Acela era locul unde eu 
puteam să-mi fac de cap şi el să-şi satisfacă patima. Insă, 
până la urmă, s-a băgat până la gât în asta şi lucrurile s-au 
agravat după ce reţeaua l-a pus pe liber - dar rău de tot. 

Ali a reuşit să nu schiţeze niciun gest când Roseanne a 
zis „pus pe liber”. Se părea că expresia devenise deja 
monedă curentă. 

— Aşa acţionează oamenii aceia, a continuat Roseanne. 
Te acaparează puţin câte puţin. Cum îţi spuneam, la 
început a fost vorba de satisfacerea dorinţei lui Jake de a 
juca şi de câteva droguri recreative pentru mine. Locul mi 
se părea plăcut, sigur, pentru că noi nu aveam idee ce se 
întâmpla de fapt acolo. Când ne-am dat seama, eram vârâţi 
până peste cap. Jake a spus că trebuia să facem ce ni se 
cere, altfel... 

— Deci, tu ai trecut de la consumul de droguri la 
distribuţia lor? a întrebat-o Ali. 

Roseanne i-a aruncat o privire tăioasă, apoi a făcut o 
mişcare din cap. 

— Da, a recunoscut ea. Apoi a apărut chestia cu Sumo 
Sudoku. Asta le-a pus la dispoziţie câteva rulote pe care să 
le folosească pe toată Coasta de Vest. În felul ăsta, marfa 
putea să circule aproape la vedere, fără să întrebe cineva 
ceva. Până acum, nimeni nu a bănuit că maşinile transportă 
şi altceva decât pietrele alea nenorocite. 

În afara de mine şi de Dave, şi-a zis Ali. 

— Şi Paul a fost amestecat în treaba asta? a întrebat ea. 

— Nu, a răspuns Roseanne. Cu toate că April şi Tracy 
McLaughlin erau amici, practic, Jake a fost cel care i-a 
propus lui Paul ideea cu Sumo Sudoku. Când a venit 
momentul să pornim afacerea, Paul a venit cu banii. Sunt 
convinsă că el şi-a închipuit că şi noi punem partea noastră. 
Însă banii pe care i-am adus nu ne aparţineau, pentru că 
noi eram deja faliţi, sau ar fi fost cazul să ne declarăm faliţi. 

— Aşadar, chestia cu Sumo Sudoku nu e de fapt decât un 
paravan pentru transportul de droguri? a întrebat Ali. 


— În realitate, reprezintă mult mai mult, a recunoscut 
Roseanne. Implicându-l pe Paul în proiectul ăsta, au reuşit 
să creeze o entitate legală, şi Jake a scos destul de mulţi 
bani din afacerea asta, astfel că ne-am putut păstra casa. 
Oamenii ăştia i-au promis chiar mai mult lui Jake - o 


grămadă de bani - dacă reuşea să promoveze Sumo 
Sudoku la televiziune şi să stârnească un interes naţional 
faţă de joc. 


Nici nu e de mirare că aveau nevoie de Paul, şi-a dat 
seama Ali. 

— Şi ce e cu jucătorii? a întrebat ea. 

— Indivizii care conduc rulotele? a zis Roseanne. Fiecare 
are câte un viciu, iar când este vorba de asta, Pink Swan 
este locul ideal pentru oricine. Tracy McLaughlin nu 
consumă droguri, ci doar fumează şi bea bere. Dar e mort 
după jocurile de noroc. Aşa l-au şi prins în gheare - cu 
datoriile de la jocuri, făcându-le pe unele uitate. 

Ali şi-a dat seama că, într-un fel sau altul, auzise 
povestea aceasta şi de la Jake, însă cu unele deosebiri 
esenţiale. 

— Dacă acolo se desfăşoară atâtea activităţi ilegale, cum 
de mai există acest Pink Swan? a întrebat Ali. 

— Păi, i-au cumpărat pe cei care trebuia, a răspuns 
Roseanne. Ştiu sigur că o parte dintre ştabii de la 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles sunt clienţi fideli 
ai meselor de joc de la etaj. Ştiu asta pentru că i-am văzut 
acolo. Conducerea de la Pink Swan face toate eforturile ca 
vecinii să nu fie în niciun fel deranjaţi de clienţi. Clubul e 
curat, discret şi oferă mulţi bani la colectele în scop 
caritabil. Am auzit chiar că sunt foarte activi şi înzestrează 
terenurile de joacă din parcurile aflate în apropiere. 

— Nu te-ai gândit să faci o sesizare la Brigada antidrog? 

— Ce e cu ei? a întrebat Roseanne, ridicând din umeri. 
Personal, nu ştiu pe nimeni de la brigada asta, dar şi ei ar 
putea fi pe acolo. La urma urmelor, dacă pot fi corupți 
oameni din poliţie, de ce nu s-ar întâmpla acelaşi lucru şi cu 
cei de la Brigada antidrog? Este vorba de sume imense, Ali. 
Poliţiştii care se lasă cumpăraţi pot câştiga într-un an mai 


mult decât într-o viaţă de patrulare pe străzi cine ştie unde. 

O  chelneriţă agitată a venit înspre masa lor, dar 
Roseanne i-a făcut semn din cap să se îndepărteze, 
moment în care Ali s-a gândit la ceea ce zisese Dave 
despre posibilitatea unei investigaţii secrete a celor de la 
Brigada antidrog la clubul Pink Swan. Probabil că exista o 
parte de adevăr în spusele lui Roseanne. 

— Ziceai că o să-mi povesteşti de Paul, a zis Ali. 

Dând din cap, Roseanne a inspirat adânc. 

— Cred că ştii ce înseamnă să fii dată deoparte, a început 
ea în cele din urmă. 

— Am văzut-o pe Amber, dacă la asta faci aluzie, a făcut 
Ali. 

Ar fi trebuit să formuleze acea replică într-un mod ceva 
mai diplomatic. Văzând că Roseanne avea ochii înlăcrimaţi, 
Ali a regretat că nu o făcuse. A 

— Era acolo? a întrebat Roseanne. In casa mea? 

Ali a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Nu i-a luat mult ca să ajungă acolo. Cred că trebuia să- 
mi dau seama de asta încă de la început, a spus Roseanne. 
Când eşti turtită de cocaină, se întâmplă o groază de lucruri 
pe care nu le bagi în seamă. Trebuia să fi fost mai atentă, 
dar când am observat, era prea târziu. Amber îl avea deja 
în gheare pe Jake. 

Roseanne avea dreptate. Ali Reynolds cunoştea prea bine 
povestea în care soţia mai vârstnică era dată deoparte, 
pentru a fi înlocuită cu o femeie mult mai tânără. 

— Amber se fâţâia mereu pe la Pink Swan, a continuat 
Roseanne. Şi cum să nu fie? Mai ales că localul este 
proprietatea bunicii ei. Mi-am dat seama ce se întâmplă 
abia când am fost inclusă în program şi am început să fac 
ordine în viaţa mea. Am trăit cu impresia că, dacă reuşesc 
să scap de Amber, eu şi Jake ne vom înţelege mai bine. 
Chiar dacă pierdusem aproape totul, am crezut că măcar 
ne aveam unul pe altul. 

Oare de ce l-ar vrea aproape? s-a întrebat Ali. Merită să 
te agăți de un asemenea bărbat? 

— Nu am avut curajul să mă adresez poliţiei, spunea 


acum Roseanne. Într-un fel, eram şi eu implicată. De aceea, 
l-am avertizat pe Paul. l-am spus tot ce ştiam şi ce bănuiam 
despre Jake şi cei care se foloseau de el. 

— Şi ce s-a întâmplat? a vrut să ştie Ali. 

— Nu cred că Paul m-a crezut din capul locului, dar 
pesemne că a început să analizeze lucrurile. Marţea trecută 
m-a sunat şi mi-a zis că probabil am dreptate în legătură cu 
ceea ce se petrece, dar, având în vedere tot ce avea să se 
întâmple până în weekend - ţinând seama de pronunţarea 
divorţului şi de nuntă - hotărâse să nu întreprindă nimic 
decât după ce el şi April aveau să se întoarcă din luna de 
miere. L-am rugat să nu spună nimănui că eu îi 
destăinuisem totul. Mi-a promis asta, dar imediat ce am 
încheiat discuţia cu el, m-a cuprins groaza. M-am temut că 
se va duce glonţ la Jake. În clipa aceea am hotărât să 
dispar. A doua zi, când Kimball era plecat la cumpărături, 
am luat ce am apucat din casă, după care am fugit şi am 
ajuns aici. Când am aflat că Paul murise, mi-am dat seama 
că avusesem dreptate. Dacă nu o ştergeam atunci, şi eu 
eram moartă acum. 

Cu bonurile de comenzi în mână, chelneriţa a revenit, de 
astă dată ceva mai hotărâtă. Nici Ali, nici Roseanne nu 
aruncaseră vreo privire în pliantul care conţinea meniul. 

— Salata casei, a spus Ali. Garnitură ţărănească şi ceai la 
gheaţă. 

— La fel şi pentru mine, a spus Roseanne. 

Evident dezamăgită de comanda sărăcăcioasă şi făcută 
atât de târziu, chelneriţa şi-a dat ochii peste cap şi a pornit 
cu pas apăsat spre bucătărie. 

— Dar ce te-a făcut să crezi că telefonul tău era 
interceptat? a întrebat Ali, imediat ce nu mai puteau fi 
auzite. 

— Paul a murit, da? a spus Roseanne. Până nu a vorbit cu 
mine, el nu a ştiut nimic din ceea ce se petrece, iar după 
discuţia noastră a fost ucis. Asta înseamnă că telefonul meu 
era interceptat. 

Ori telefonul lui Paul, a gândit Ali. Dacă Paul şi Jake erau 
parteneri, şi dacă autorităţile au avut nevoie de mandate 


de interceptare într-o anchetă privind traficul de droguri, 
însemna că au primit aprobări în privinţa tuturor 
persoanelor implicate, inclusiv a partenerilor de viaţă. La 
data morţii lui Paul, Ali încă avea calitatea de soţie legitimă. 
Asta însemna că şi telefonul ei fusese ascultat? 

— De aceea consider că Paul a murit din vina mea, a 
spus Roseanne, şi ochii s-au umplut de lacrimi. Dacă nu i-aş 
fi spus ce se întâmplă, probabil că nu ar fi fost ucis. 

— Dacă Pink Swan este faţada pentru o asemenea reţea 
de traficanţi de droguri, eu cred că totuşi trebuie să anunţi 
poliţia, a zis Ali. Doar nu toţi poliţiştii din Los Angeles îşi fac 
veacul acolo. Cu siguranţă că există şi unii cu care se poate 
sta de vorbă. 

— Dar cum să ştiu că stau de vorbă cu unii care nu sunt 
corupti? a ripostat Roseanne. Din câte îmi dau eu seama, 
toţi sunt aşa. 

În acel moment, Ali s-a gândit la Dave. Fără îndoială că el 
era unul dintre cei mai curaţi oameni din lume. 

— Ascultă, a adăugat. Am un prieten care a venit în vizită 
aici, un poliţist din Arizona. Imposibil ca el să fie amestecat 
în treaba asta. Ce-ar fi să discuţi cu el? 

— Nu, a spus Roseanne hotărâtă. Fără poliţişti. Nici nu 
vreau să aud. De ce crezi că l-au ucis pe Paul? Ca să ne dea 
de înţeles tuturor celorlalţi că, în ceea ce îi priveşte până şi 
încercarea de a ne adresa poliţiei este o vină capitală. 

— Atunci, n-ar fi bine să stai de vorbă cu un avocat? a 
întrebat Ali. Cunosc un avocat de-clasă. Îl cheamă Victor 
Angeleri. Eşti clar implicată în cazul ăsta şi ştii ce se 
petrece în realitate. Ce-ar fi să-l cauţi şi să vezi ce condiţii 
îţi poate obţine în cadrul programului de protecţie a 
martorilor? 

— Nu cred în programele astea, cum nu cred nici în Zâna 
Măseluţă, a spus Roseanne. Asta nu-i va opri. Dacă l-au ucis 
pe Paul, mă vor găsi şi pe mine şi mă vor lichida. Chiar 
dacă aş ajunge la închisoare, tot vor veni după mine. De 
aceea sper să mă ajuţi. Nu am nevoie de prea mulţi bani. 
Am un loc în Mexic, unde pot trăi ieftin foarte multă vreme. 
Doar că am nevoie de nişte bani gheaţă. 


Roseanne a împins din nou punga cu bijuterii în direcţia 
lui Ali. Aceasta a rămas între ele mai bine de un minut. 
Apoi, când chelneriţa a reapărut cu salatele şi cu cănile de 
ceai, Roseanne a înşfăcat-o de pe masă şi a ascuns-o în 
poşetă. 

A aşteptat apoi până când chelneriţa s-a îndepărtat de 
ele. 

— Cine sunt oamenii ăştia atât de atotputernici şi 
atotcunoscători? Chiar dacă bănuieşti că ei sunt vinovaţi de 
moartea lui Paul, ai vreo dovadă? 

— Ştiu, a făcut Roseanne cu înflăcărare. O simt cu toată 
fiinţa. 

— Nu e de ajuns. 

— Până o să am dovezi, o să mor şi eu. 

Ali trebuia să admită că era un argument foarte elocvent. 
A decis să schimbe tactica de abordare a problemei. 

— Aşadar, toţi aceşti oameni au legături cu Pink Swan, 
da? Povesteşte-mi! 

— La parter este doar localul unde chelneriţele sunt fără 
sutien, cu bar şi dansatoare în pielea goală şi tot tacâmul. 
La etaj se află partea privată - club select pentru domni, 
aşa se spune. Acolo se desfăşoară acţiunea adevărată - 
adică tot felul de lucruri. Poţi merge acolo ca să faci orice ai 
chef şi nu te deranjează nimeni, mai ales reporterii. Ei nu se 
apropie de acest loc. 

— Şi cine e patronul? a întrebat Ali. 

— O femeie pe care o cheamă Lucia Joaquin. Cel puţin pe 
numele ei s-a obţinut licenţa de vânzare a băuturilor 
alcoolice. E văduva unui mare traficant de droguri din 
Columbia. Cu ani în urmă, după ce soţul ei a fost împuşcat, 
a venit aici cu copiii şi cu o căruţă de bani, pe care a reuşit 
să-i investească în bunuri imobiliare în Los Angeles. 

— Bani din droguri? 

— Sunt sigură că da, a dat din cap Roseanne. Numai că 
plecarea din Columbia nu a însemnat şi abandonarea 
traficului de droguri. S-a ocupat tot timpul de asta. Cei doi 
fii ai ei lucrează pentru ea şi, deşi acum e bolnavă, ea este 
adevăratul creier al întregii afaceri. Ea a botezat localul 


Pink Swan. Nu am văzut-o niciodată, dar am auzit că se 
îmbracă numai în roz, din cap până în picioare. 

— Ce ştii de fiii ei? 

— Mario şi Reynaldo, a răspuns Roseanne. Amândoi au 
făcut şcoala aici, în Statele Unite. Unul are masteratul în 
administrarea afacerilor şi celălalt e inginer. Lucia câştigă 
bani din toate părţile. lar fiii găsesc modalităţi de a dirija 
banii câştigaţi ilegal spre afaceri mai mult sau mai puţin 
legale. 

— Cum ar fi Sumo Sudoku? a întrebat Ali. 

Roseanne a făcut un gest de confirmare zicând: 

— Exact. 

— Care dintre fii este tatăl lui Amber? 

— Niciunul. A mai avut un al treilea copil - o fată. Nu ştiu 
cum o chema. A murit însă cu ani în urmă. Lucia a crescut-o 
pe Amber şi crede că ea nu e în stare de rele. Din păcate, 
Amber nu crede în etica profesională pe care o aplică Lucia. 
Dar într-o bună zi va fi foarte bogată, aşa că înţeleg de ce 
este Jake atras de ea. Nu am însă idee de ce este Amber 
atrasă de Jake, a adăugat Roseanne. 

Cum o văzuse pe tânăra aceea în urmă cu o seară, Ali i- 
ar fi putut spune lui Roseanne că şi ea are propriile 
probleme, dar şi-a ţinut gura. 

— În fine, mă ajuţi sau nu? a întrebat Roseanne, scoțând 
din nou bijuteriile. 

Ali a rămas un moment pe gânduri. Roseanne o chemase 
acolo sub pretextul că are informaţii despre moartea lui 
Paul, dar, din punctul de vedere al lui Ali, nu-i oferise decât 
cel mult nişte bănuieli neîntemeiate şi niciuna dintre ele nu 
justifica efortul făcut pentru a veni acolo. 

— Cred că nu, a răspuns Ali. Singurul motiv pentru care 
m-ai chemat aici a fost să-mi vinzi bijuteriile şi să scoţi nişte 
bani. 

— Bine, dar... a început Roseanne. 

Ali s-a ridicat în picioare. 

— Dacă te hotărăşti să apelezi la avocat sau la poliţie ca 
să declari ce se petrece, telefonează-mi şi mai discutăm. 
Îmi pare rău, Roseanne, dar trebuie să te descurci singură. 


Cu o faţă pe care se citea disperarea, Roseanne a 
urmărit-o pe Ali chemând chelneriţa pentru a plăti. Femeia 
a rămas la masă chiar şi după plecarea lui Ali. Afară mai 
rămăseseră doar câteva persoane care încă aşteptau 
eliberarea meselor. Ali a trecut printre ele şi s-a îndreptat 
spre maşina ei, dar cineva a strigat-o pe nume. 

— Doamna Reynolds! 

Crezând că era cineva care o ştia de pe vremea când 
lucra în televiziune şi acum o recunoscuse, Ali s-a întors, 
dar a văzut-o pe plasatoare apropiindu-se grăbită de ea. 

— Da. 

— Sunteţi căutată la telefonul plasatoarei, a spus Carrie. 
Dar nu e nevoie să mergeţi până acolo. Există o derivație 
pe perete, aproape de toalete. 

De ce m-ar căuta cineva aici? s-a mirat Ali. Singura 
persoană care ştia că o să vină la Claim Jumper era mama 
ei. Probabil că mai devreme ignorase tocmai telefonul dat 
de ea. 

— Mulţumesc, a spus Ali, şi s-a lăsat condusă înapoi în 
restaurant. 

Răspunzând la telefon, a rămas uimită, constatând că 
vorbeşte cu Dave. 

— Ce s-a întâmplat? a vrut Ali să ştie: Cum de-ai ştiut 
unde sunt? Ai vorbit cu mama? 

— Ascultă-mă o clipă, a întrerupt-o el pe un ton 
precipitat. Roseanne mai este acolo? 

— Da, dar... 

— Bine, a spus Dave, părând uşurat. Mă bucur că am 
ajuns la ţanc. 

Ali s-a uitat în jur, dar nu l-a văzut. 

— Eşti aici? Unde? Te ştiam în drum spre Lake Havasu. 

— Lucrurile s-au schimbat. Roxie şi-a făcut alte planuri şi 
a nu a vrut să vin la copii „neanunţat”. Acum sunt în 
Valencia. La un telefon cu plată, chiar peste drum de Claim 
Jumper. 

— M-ai urmărit? De ce? Ce se întâmplă? Şi încă nu mi-ai 
spus de ce nu m-ai sunat pe mobil. 

— In ultimele zile, a continuat el, având în vedere toate 


întâmplările astea, am reuşit să mă împrietenesc cu Bruno 
Cutler, şeful serviciului de securitate al hotelului. Azi după- 
amiază a venit cineva în mare grabă în parcare. A fluturat o 
legitimaţie de poliţist prin faţa angajatului de acolo şi a 
spus că venise să verifice un vehicul despre care se 
presupunea că este furat. În momentele acelea, omul nu a 
dat importanţă faptului, dar mai târziu, când Bruno a 
vizionat înregistrările de securitate făcute în garaj, a 
observat pe cineva umblând la maşina ta, aşa că mi-a 
telefonat. 

— A umblat cineva la Cayenne-ul meu? a întrebat Ali. 
Cine şi de ce? 

— Am văzut şi eu înregistrarea, a spus Dave. Şi ştiu cine 
e omul. Şi tu ştii. Conduce o Honda Element, care acum e 
parcată în faţa restaurantului. Chiar alături de maşina ta. 

— Tracy McLaughlin m-a urmărit până aici? Cum a reuşit? 
Roseanne se temea că s-ar putea să mă urmărească 
cineva, de aceea am fost atentă. Nu am văzut pe nimeni 
aproape de mine. 

— Păi, asta încerc să-ţi spun, a zis Dave. Cred că 
McLaughlin a prins un dispozitiv de urmărire prin GPS sub 
bara de protecţie spate a maşinii tale. Pe înregistrare am 
văzut că a scos ceva mic din buzunar şi apoi a vârât mâna 
sub bară - chiar în mijloc, în dreptul încuietorii. 

— Nu înţeleg. De ce să vrea Tracy McLaughlin să ştie 
unde merg? a întrebat Ali. 

— Cred că oamenii pentru care lucrează Tracy o caută pe 
Roseanne Maxwell. Te-a urmărit, sperând că îl vei duce la 
ea. 

Lucru pe care l-am făcut deja, a înţeles Ali, simțind un gol 
în stomac. 

— Dar de unde putea şti Tracy că am venit să mă 
întâlnesc cu ea? a întrebat Ali în cele din urmă. 

— Bună întrebare, a făcut Dave. De aceea te-am sunat 
acum la telefonul restaurantului, în loc să te sun pe mobil. 
Nici eu nu folosesc mobilul. 

Amintindu-şi temerile lui Roseanne privind posibilitatea 
ca telefonul ei să fi fost interceptat, Ali a încremenit. 


— Vrei să spui că mi-au fost ascultate convorbirile de pe 
mobil? a întrebat ea. 

— Sigur, i-a răspuns Dave. 

— Şi acum ce să fac? 

— Unde e Roseanne? 

— A rămas la masă. A venit cu o prietenă care lucrează la 
restaurant. Imi imaginez că va rămâne aici până când 
amica ei va termina programul. 

— În orice caz, nu o lăsa să plece, a zis Dave cu glas 
insistent. Ţi-a spus ceva important? 

— Nu prea, a zis Ali. Dar am avut impresia că are 
halucinaţii şi inventează o serie de lucruri. 

— Bine-ar fi să fie aşa. 

— Deci, tu ai aflat mai multe? 

— O mulţime de lucruri, a răspuns Dave, dar nu vreau să 
discutăm acum despre asta. Aşteaptă până ajung la tine. 

— Vii în restaurant? 

— Da. Imediat ce voi putea. 

— Dar dacă te vede Tracy? 

— O să aştept până soseşte vreun grup mai numeros şi o 
să încerc să mă amestec printre oameni, a spus Dave. El 
aşteaptă să ieşi. Dacă am puţin noroc, nu o să fie prea 
atent la cei ce intră. 

— Ce ai de gând să faci? a întrebat Ali. Ai vreun plan? 

— Deocamdată, nu, a recunoscut Dave. Imediat ce îmi 
vine o idee, te anunţ. 

— Eu mă întorc la masă ca să-i spun lui Roseanne să stea 
cuminte. Când ajungi aici, vorbeşte cu plasatoarea. O 
cheamă Carrie şi e prietenă cu Roseanne. Ea o să-ţi spună 
unde suntem. 

— Bine, a zis Dave, după care a închis. 

Incă stupefiată de ideea că fusese totuşi urmărită, s-a 
înapoiat la masa din colţ. Roseanne nu a ridicat privirea 
decât în momentul în care Ali s-a aplecat deasupra ei. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea. Am crezut că ai plecat. 

— Aşa am zis, dar m-am răzgândit. 

Roseanne s-a luminat la faţă. 

— Inseamnă că o să cumperi bijuteriile? 


— Nu, a rostit Ali cu glas sumbru. Înseamnă că o să 
încerc să-ţi salvez pielea. 


18 


Părând alarmată, Roseanne a dat să se ridice în picioare. 

— Ce se întâmplă? 

— Stai liniştită şi nu face scene, i-a cerut Ali pe un ton 
poruncitor. Nu ne putem permite asta. Tracy McLaughlin m- 
a urmărit până aici, a adăugat ea. Aşteaptă afară, în 
parcare. 

Roseanne s-a îngălbenit la faţă şi a căzut înapoi pe 
scaun. 

— Te-a urmărit? a şoptit. Parcă mi-ai spus că ai verificat 
şi că nu ai văzut pe nimeni. 

— Dar am verificat, a răspuns Ali. Dar noi credem că a 
plasat pe maşina mea un dispozitiv GPS. A ştiut exact unde 
mă aflam şi fără să se lase văzut. 

— Dar dacă o să mă găsească... Cu o tresărire bruscă, 
Roseanne s-a îndreptat pe spate în scaun. De unde ştia că 
vii să te întâlneşti cu mine? înseamnă că i-ai spus. 

— Nu i-am spus. În orice caz, nu direct. S-ar putea să ai 
dreptate, Roseanne. E posibil ca telefonul meu să fi fost 
interceptat, aşa cum spuneai că a fost al tău. 

Câteva clipe între ele s-a lăsat liniştea, în timp ce îşi 
dădeau seama de grozăvia acestui lucru. 

— Şi ce facem acum? a întrebat Roseanne într-un târziu. 

— Dave Holman, prietenul despre care ţi-am povestit, 
polițistul din Arizona, vine spre noi, a spus Ali. Imediat ce 
soseşte, o să găsim noi o soluţie. 

Roseanne a încercat din nou să se ridice în picioare. 

— Ţi-am spus că nu vreau să stau de vorbă cu poliţişti. 
Trebuie să plec de aici. Imediat. 

Ali şi-a dat brusc seama că timpul se scurge cu 
repeziciune. Acum, în acea parte a restaurantului, mai erau 
ocupate doar două mese, iar persoanele aşezate la ele 
păreau să manifeste un interes neobişnuit faţă de drama ce 
se desfăşura între Ali şi Roseanne. 

— Stai, a şuierat Ali. Dacă Tracy este în parcare, e cel 
mai nepotrivit moment să pleci. O să te prindă imediat ce 


păşeşti afară. 

— Şi-atunci, ce să fac? Să stau aici, ca să vină el după 
mine? 

— Nu ştiu, i-a răspuns Ali. Taci din gură şi lasă-mă să 
gândesc! 

Clătinând din cap şi tremurând, Roseanne s-a lăsat înapoi 
pe scaun. Era evident că femeia era îngrozită şi Ali o 
înţelegea prea bine. Trebuia să o scoată pe Roseanne din 
calea primejdiei ce o pândea în parcare, încetul cu încetul, 
în mintea ei s-a înfiripat un plan. Dacă reuşea să o ascundă 
undeva în restaurant şi, în acelaşi timp, să-l facă pe Tracy 
să creadă că ea plecase pe furiş... 

Până să apuce Ali să formuleze o strategie, a apărut 
Carrie, cu un vraf de meniuri, conducându-l pe Dave 
Holman direct spre masa lor. Roseanne s-a emoţionat când 
l-a văzut. Ali era liniştită. Când Dave s-a aşezat, Roseanne 
s-a crispat, străduindu-se să stea cât mai departe de el. 
Înainte ca plasatoarea să plece, Ali a prins-o de braţ. 

— Cred că ţi-ai dat seama că avem probleme, s-a adresat 
ea. Ştii că există nişte oameni periculoşi care o caută pe 
Roseanne? 

Carrie a dat din cap. 


— Mi-a zis. 
— Se pare că unul dintre aceştia aşteaptă afară, în 
parcare. 


— A, nu se poate! a exclamat Carrie. Să chem poliţia? 

— Încă nu, a spus Ali. Dar am o idee. Nu ai putea săo 
strecori pe Roseanne în bucătărie şi să o faci să treacă 
drept lucrătoare acolo, cât îl facem pe individul acela să se 
îndepărteze de restaurant? 

Dave a lăsat impresia că ar fi vrut să spună ceva, dar s-a 
abținut. 

Carrie a rămas puțin pe gânduri. 

— Asta n-ar fi greu, a zis în cele din urmă. Aş putea să o 
ţin pe lângă omul care spală vasele. Nu l-ar deranja să îl 
ajute cineva. O să aranjez lucrurile la bucătărie. Să mă 
anunțați dacă mai aveți nevoie de ceva. 

Carrie s-a îndepărtat, lăsând-o pe Ali să facă prezentările. 


Încă ghemuită şi lipită de perete, Roseanne a refuzat să 
strângă mâna întinsă de Dave. 

— Tracy e tot în parcare? a întrebat Ali. 

Dave a confirmat scurt din cap. 

— Da. 

— E singur? 

— Da, din câte mi-am dat seama. 

Ali a simţit o undă de iritare faţă de Dave. Era neobişnuit 
de necomunicativ. Se aşteptase ca el să vină cu o idee 
concretă pentru rezolvarea problemei lor. Dar cum el părea 
să nu aibă niciun plan pregătit, Ali a continuat să-l prezinte 


pe alei. 
— Ai mobilul la tine? l-a întrebat ea pe Dave. 
— Da. Sigur. 


— O să te sun, l-a anunţat Ali. Şi o s-o fac de pe telefonul 
meu. Cum cei care mă ascultă nu au habar că noi ştim că 
eu sunt interceptată, înseamnă că vor crede fiecare cuvânt 
din ceea ce voi spune. 

Roseanne a scos un geamăt slab. 

— Dar cu mine ce se întâmplă? a întrebat ea. 

— Tu? a răspuns Ali. Tu te duci la bucătărie şi speli vase, 
cum a zis Carrie, până când eu şi Dave ne întoarcem să te 
luăm, dar trebuie să afli ceva, Roseanne. Eu şi Dave nu te 
vom ajuta doar din bunătate. Nu o facem pe gratis. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Sunt sigură că prin ceea ce mi-ai spus mai devreme ai 
dori să cred că în afacerea asta nu ai fost decât o 
spectatoare nevinovată, a continuat Ali. Dacă ar fi 
adevărat, nu te-ai teme atât de mult că vei ajunge la 
închisoare. Susţii că eşti doar consumatoare şi nimic mai 
mult, dar eu bănuiesc că, după ce vor investiga mai atent, 
poliţiştii te vor acuza de multe lucruri, inclusiv de asociere 
pentru distribuţia de droguri. 

Ali s-a întors spre Dave. 

— Asta e infracţiune, nu? 

Dave a confirmat. 

— Prin urmare, a continuat Ali, cea mai bună soluţie ca 
să scapi cu o pedeapsă mai uşoară e să cooperezi. Dacă eu 


şi Dave vom reuşi să te scoatem de aici întreagă, te rog să- 
mi promiţi că te duci la avocatul acela despre care ţi-am 
vorbit. Vei vedea ce înţelegere reuşeşte Victor Angeleri să 
încheie în numele tău, în schimbul declaraţiei tale - făcută 
din proprie iniţiativă - privindu-i pe cei de la Pink Swan şi 
tot ce se desfăşoară acolo, inclusiv bănuielile tale despre 
cine este răspunzător de moartea lui Paul. 

— Şi dacă spun nu? a întrebat Roseanne. 

— Asta e cel mai uşor lucru, i-a răspuns Ali. Eu şi Dave 
plecăm imediat şi te descurci singură cu Tracy şi cu ceea ce 
ţi se pregăteşte. 

— Doar nu eşti în stare să faci una ca asta, s-a văicărit 
Roseanne. Nu se poate să mă laşi singură în situaţia asta. 

— Îţi închipui că nu-s în stare? a zis Ali, întinzând mâna 
după poşetă. Stai aşa şi o să vezi. 

— Nu, a oprit-o Roseanne, capitulând. Te rog să nu pleci. 
Fac cum vrei tu. 

— Bine. Atunci, du-te la bucătărie. Stai acolo până când 
te anunţăm noi. Eu sau Dave o să venim să te luăm de 
acolo ori te vom anunţa că poţi pleca în siguranţă cu 
persoana pe care o vom trimite noi. 

— Am înţeles, a acceptat Roseanne, împotriva voinţei ei. 

S-a ridicat şi a pornit spre uşile batante care dădeau spre 
bucătărie. Ali a aruncat o privire în jur. Clienţii de la mesele 
din apropiere plecaseră. Carrie se îngrijise ca masa lor să 
rămână singura ocupată din acea zonă a restaurantului. 

O chelneriţă - de data aceasta alta - a venit şi a luat 
comanda lui Dave. 

— În regulă, a început Ali, după plecarea femeii. Uite ce 
plan am. O să te sun şi voi spune că am întâlnit-o pe 
Roseanne aici pentru că ea a vrut să-i cumpăr nişte 
bijuterii, dar a şters-o cât eram eu la toaletă. Cu puţin 
noroc, cei care îmi ascultă telefonul vor crede că le-a 
scăpat şi lor. Apoi, mai târziu, vom putea să o scoatem de 
aici şi să o ducem la Victor. 

Ali a observat că Dave nu părea să îi acorde atenţie. 
Privea concentrat spre o zonă îndepărtată a restaurantului. 

— Alo! a spus ea. Mă asculţi? 


Întorcându-se şi urmărindu-i privirea, Ali a văzut doi 
bărbaţi discutând cu Carrie, care asculta cu luare-aminte şi 
dădea din cap. În cele din urmă, cei doi s-au ridicat, 
străbătând sala. Unul dintre ei era un bărbat de culoare, 
înalt şi deşirat, pe care Ali nu-l mai văzuse până atunci. Pe 
celălalt l-a recunoscut imediat - detectivul Montgomery 
Taylor, de la Brigada omucideri a Departamentului Şerifului 
din Riverside, unul dintre cei doi detectivi care îi luaseră 
declaraţia după moartea lui Paul. 

— A, nu se poate, a şoptit Ali. Ce caută aici? Să nu-mi 
spui că vin iarăşi după mine. 

Cei doi se îndreptau direct spre masa lor. Fără să aştepte 
vreo invitaţie, s-au aşezat. Bărbatul pe care Ali nu-l 
cunoştea l-a salutat cordial din cap pe Dave. Apoi şi-au 
strâns mâinile. 

— Mă bucur să te văd, frate, a spus el. Unde e Roseanne 
Maxwell? 

— La bucătărie, a răspuns Dave. Se dă drept 
spălătoreasă de vase. Au fost plasate echipele de 
intervenţie? 

Necunoscutul a confirmat cu o mişcare din cap. 

— In mare măsură, a zis el. Aşteptăm ca restaurantul să 
se mai golească şi să mai sosească doi oameni ai mei. 

— Roseanne e în bucătărie? a întrebat detectivul Taylor. 
Mă duc să mă asigur că nu ne scapă. 

Spunând acestea, s-a ridicat şi a pornit spre bucătărie. 

Simţindu-se pierdută cu totul, Ali a urmărit silueta 
detectivului care se îndepărta. 

— Ce echipe de intervenţie? a întrebat ea. Cine sunt 
oamenii aceştia? Şi ce caută aici? Ce se întâmplă? 

— lmi pare rău, a spus Dave. Nu am apucat să-ți 
povestesc, Ali. El e prietenul meu, Ezekiel Washington. Noi 
îi spunem Easy. Lucrează la Brigada antidrog. Cred că pe 
detectivul Taylor îl ştii. 

Şi Dave a făcut un semn cu mâna spre uşile batante ale 
bucătăriei care se legănau după ce Taylor dispăruse 
înăuntru. 

— Mă bucur să te cunosc, a spus Easy cu un zâmbet 


cuceritor, degajat, după cum sugera şi porecla. Te-am 
văzut de multe ori la ştiri, pe vremea când lucrai în 
televiziune. Aş putea spune că eram un fan al tău. 

— Mulţumesc, a răspuns Ali, destul de crispată. Sunt 
încântată să aflu asta, desigur. Dar tot nu mi-aţi spus ce se 
întâmplă aici. 

— Desfăşurăm o operaţiune importantă de combatere a 
traficului de droguri, a răspuns el. Lucrăm de multe luni la 
acest caz. Nu eram încă pregătiţi să declanşăm acţiunea, 
dar cum soţul tău a murit şi există posibilitatea ca tu să 
agiţi apele cu site-ul tău, trebuie să intervenim şi să 
organizăm acum câteva raiduri. Dacă mai aşteptăm, există 
riscul să scrii pe blogul tău ceva care să ne compromită 
operaţiunea. Ajunşi în acest punct al investigaţiei, nu ne 
putem permite să apară o persoană imprevizibilă care să 
zădărnicească totul. 

— Aşadar, acum am ajuns o persoană imprevizibilă? l-a 
întrebat Ali pe Dave, pe un ton iritat. Apoi s-a întors către 
Easy Washington. 

— Imi cer scuze, a zis Easy. Nu am vrut să te supăr. 
Regretăm foarte mult ceea ce s-a întâmplat soţului tău. Nu 
am avut nicio clipă intenţia de a-i periclita viaţa şi, crede- 
mă, vom face tot posibilul să-i prindem pe ucigaşii lui. 

— Nu aţi avut intenţia...? a început Ali. 

— Domnul Grayson a colaborat cu noi o perioadă, şi de 
asta este nevoie ca să anihilezi o asemenea organizaţie - 
de timp. Dacă acţionezi în pripă, nu prinzi decât unele piese 
din puzzle şi îţi scapă tocmai oamenii importanţi. lar noi 
tocmai asta încercăm să facem - să prindem întregul grup 
organizat de Lucia Joaquin, de la vârf până la ultimul om. 
Domnul Grayson a venit la noi acum câteva luni, când a 
început să fie îngrijorat de ceea ce se petrecea cu grupul de 
Sumo Sudoku. A fost de acord să facă tot posibilul ca să ne 
ajute şi a înţeles că lucrurile nu se vor rezolva peste 
noapte. 

Lui Ali nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Paul lucra cu voi? De aceea a fost ucis? 

— Nu tocmai, a răspuns Easy. Ne-am dat seama de ceva 


vreme că sistemul nostru de comunicaţii era compromis, de 
aceea, de fiecare dată când l-am contactat pe soţul tău, am 
procedat într-un mod foarte sigur. 

— Să înţeleg că cineva a interceptat şi telefoanele 
voastre? a întrebat Ali. 

Easy a făcut un gest de confirmare. 

— Dar sunteţi de la Brigada antidrog. 

— Exact, a zis Easy. Şi tocmai asta este cea mai gravă 
problemă. Credem că cineva din organizaţia Joaquin a 
penetrat LEMO şi a instalat un cal troian. 

— LEMO? a întrebat Ali. Ce e asta? Sună ca titlul unui 
desen animat. 

— LEMO, nu Elmo, a explicat Easy. Organizaţia de 
Monitorizare a Modului de Aplicare a Legii. Este un serviciu 
central de interceptări pentru toate agenţiile 
guvernamentale din vestul Statelor Unite şi, întâmplător, îşi 
are sediul aici, la Los Angeles. Dacă, aşa cum bănuim noi, 
cineva a reuşit să instaleze un dispozitiv în sistem, 
traficanţii au avut acces la parolele şi comunicațiile noastre. 
Ei ştiu exact pe cine am interceptat şi ce plănuim să facem. 
Ne-au făcut talmeş-balmeş operaţiunile luni la rând. 
Evident, s-au ocupat şi de interceptări ilegale pe cont 
propriu. 

— Inclusiv telefoanele mele? a întrebat Ali. 

Easy a făcut semn că da. 

— Şi telefoanele tuturor persoanelor a căror activitate 
prezenta interes pentru ei, inclusiv cel al Roseannei 
Maxwell. Şi de aici s-a tras necazul. Soţul tău coopera deja 
când Roseanne l-a sunat şi i-a cerut să vină la noi, să ne 
spună ce se petrece. 

— Vrei să zici că Paul a fost ucis pentru că părea probabil 
ca el să spună autorităţilor ceea ce ştia, nu pentru că o 
făcea deja? 

Easy Washington a confirmat din nou. 


18 Asemănare între LEMO - Law Enforcement Monitoring Organization şi 
Elmo - personaj din spectacolul de televiziune pentru copii Sesame 
Street (n. tr.). 


— La început, m-am temut că l-a trădat unul dintre noi - 
cineva care ştia de activitatea lui de colaborator -, că avem 
o cârtiţă printre noi. De aceea ne-a fost de folos că, iniţial, 
toată lumea a crezut că tu eşti vinovată pentru moartea lui. 
Asta ne-a eliberat puţin şi ne-a oferit prilejul să investigăm 
situaţia. Acum, totuşi, suntem aproape siguri că telefonul 
lui Roseanne a pus în mişcare complotul care a dus la 
uciderea soţului tău. 

Ali se chinuia să priceapă ce auzea. Paul să fi acţionat în 
secret ca să sprijine o investigaţie a Brigăzii antidrog? De-a 
lungul vremii, comportamentul lui faţă de ea o făcuse pe Ali 
să-l considere o persoană demnă de dispreţ. Easy 
Washington părea să-l vadă ca pe un fel de erou. Pentru Ali, 
lucrurile nu se prea legau. Şi care era rolul lui April în 
treaba asta? Acţionase alături de Paul ori împotriva lui? 

— Spui că Paul vă ajuta. 

— Ne-a ajutat enorm, a spus Easy. Nici nu am cuvinte să- 
ţi spun ce rău ne-a părut că nu ne-am putut mişca suficient 
de rapid ca să împiedicăm această tragedie absurdă. 

Ali s-a ridicat. 

— Unde pleci? a întrebat-o Dave. 

— Mă întorc la hotel, a spus Ali. Lucrurile astea mă 
depăşesc. 

— Nu te poţi întoarce la hotel, a spus Dave. 

— De ce? 

— Pentru că ai predat camera, a răspuns el. Având în 
vedere ce se întâmplă, eu şi Easy ne-am gândit că ar fi mai 
bine dacă te-ai muta în alt hotel. Mama ta ţi-a împachetat 
lucrurile. Sunt în maşină. Mama şi Chris s-au mutat de 
acolo. Chris stă la nişte prieteni. l-am luat mamei tale o 
cameră la Motel 6, pe acelaşi etaj cu mine. Edie a spus că 
probabil nu-ţi va plăcea acolo, dar am rezervat şi pentru 
tine o cameră. 

Ali s-a înfuriat destul de rău. 

— Mi-aţi mutat lucrurile? a întrebat ea. 

— Pentru o vreme, a asigurat-o Easy pe un ton liniştitor. 
Până organizăm raidurile şi îi reținem pe toţi suspecţii. 

— Nu aveai niciun drept să faci asta, a spus Ali pe un ton 


hotărât. Şi mama are dreptate. Nici nu mă gândesc să stau 
la Motel 6. Mă simt perfect la Westwood, şi mulţumesc 
foarte mult. 

— Doamnă Reynolds, vă rog să nu vă întoarceţi acolo, a 
spus Easy. Oamenii disperaţi fac lucruri disperate. Nu aş 
vrea să păţiţi ceva. Nu ştiţi de ce sunt în stare ciracii lui 
Joaquin. 

— Ştiu prea bine de ce sunt capabili, a spus Ali. Eu am 
identificat cadavrul soţului meu, aţi uitat? Domnule 
Washington, vreau bagajul meu. Dar imediat. Chiar acum. 

Deşi exista posibilitatea ca în parcare să izbucnească 
schimburi de focuri, şi deşi ştia că procedează irațional, Ali 
se săturase să tot fie purtată de colo până colo de nişte 
oameni care - că erau sau nu bine intenţionaţi - n-aveau 
altă treabă decât să decidă ce trebuie ea să facă. 

— Ali, te rog... a început Dave. 

— Dă-mi cheile tale, Dave, a intervenit Easy, ridicându-se 
şi întinzând mâna. Tracy McLaughlin ştie cum arăţi. O să 
trimit pe cineva să-i ia bagajele. Unde ţi-e maşina? 

— În spate, a răspuns Dave. Lângă tomberoanele de 
gunoi. 

Ali abia aştepta plecarea lui Easy de la masă, ca să-l 
repeadă pe Dave. 

— Cum îndrăzneşti... 

— Eu şi Easy eram îngrijoraţi în privinţa ta. 

— Eraţi pe naiba, a replicat Ali. Nu ai vrut să-mi spui ce 
se petrece. 

— Nu te poţi întoarce la Westwood, a insistat Dave. Dacă 
oamenii ăştia trimit pe cineva după tine? 

— De ce? a întrebat Ali. l-a interesat persoana mea cât 
să-i conduc până la Roseanne, lucru pe care, îmi pare rău s- 
o recunosc, l-am făcut fără greş. l-am adus până la ea, ca şi 
pe prietenul tău Easy. Apropo, ce se va întâmpla cu 
Roseanne? Va fi arestată? 

— Probabil că deocamdată nu, i-a răspuns Dave. Cel mai 
probabil va fi reţinută pentru declaraţii. 

— O să-i ofere ceva dacă va coopera cu autorităţile? 

— Rămâne de văzut. Ştiu că i-ai sugerat că ar putea 


obţine un soi de târg, dar deciziile astea rămân la 
latitudinea procurorilor. 

— Nu la latitudinea unor bloggeri imprevizibili, nu? 

— Nu am zis asta, s-a apărat el. Eu nu am afirmat aşa 
ceva. 

— Nu-i nimic, lasă, i-a tăiat-o Ali. Nici nu era nevoie. 

Easy a revenit cu cele două valize şi laptopul lui Ali. 

— Unde vrei să le pun? a întrebat el. 

— In maşina mea, a spus Ali. Eu plec. 

— Ba nu, a zis el, lăsând bagajele pe podea. Acum nu 
pleacă nimeni. Toţi oamenii mei sunt pe poziţii. Aşteptăm 
plecarea ultimelor două grupuri de clienţi. După ce ies şi nu 
le mai este periclitată viaţa, vom interveni. Imediat ce 
punem mâna pe domnul McLaughlin, sunteţi liberă să 
plecaţi oriunde doriţi. Până atunci, însă, trebuie să rămâneţi 
aici. 

Timpul se scurgea insuportabil de încet. Treptat, 
restaurantul s-a golit. În cele din urmă, s-a deschis uşa 
bucătăriei. Detectivul Taylor şi Roseanne au intrat în sală. 
Ea avea cătuşe la mâini şi plângea. 

— Mă duc la închisoare, i-a zis lui Ali pe un ton acuzator. 
Parcă spuneai că dacă, îi ajut, o să pot încheia o înţelegere 
cu ei. 

— Aşa am crezut şi eu, a zis Ali. Văd că m-am înşelat. 

— Ce e cu avocatul acela despre care vorbeai? a întrebat 
Roseanne. Cum spuneai că-l cheamă? 

— Victor Angeleri. Dar s-ar putea să nu-ţi permiţi 
onorariul pe care îl cere el. 

— Am bijuteriile. Crezi că va primi din ele drept plată? 

Cu câteva luni în urmă, Roseanne Maxwell şi-ar fi putut 
permite să angajeze cel mai scump avocat. Acum era la un 
pas de a-şi vinde bunurile pe ebay şi foarte probabil că 
avea să se mulţumească în cele din urmă cu un avocat din 
oficiu. 

— Nu ştiu, a zis Ali. Va trebui să-l suni pe Victor şi să-l 
întrebi personal. Poate vă înţelegeţi. 

Easy a făcut un semn, cerând linişte. Abia atunci Ali a 
observat că el avea o cască într-o ureche. 


— Bine, domnilor, a anunţat el. Mai sunt două vehicule 
care trebuie să-şi ocupe poziţiile, apoi  declanşăm 
operaţiunea. Eu ies prin bucătărie. Toată lumea să stea 
întinsă pe podea. Staţi cu capetele sub nivelul ferestrelor. 
Dacă puteţi, staţi sub mese. Nimeni nu iese din restaurant 
decât după ce dau eu aprobarea. Aţi înţeles? 

Ali s-a oprit o clipă urmărindu-l pe detectivul Taylor 
ajutând-o pe Roseanne să se aşeze în genunchi. Apoi, cu 
inima în gât, s-a lăsat pe podea şi a intrat sub masa la care 
stătuse până atunci. Chiar dacă era furioasă pentru ceea ce 
se petrecea în acele momente, nu era chiar atât de 
încăpăţânată ca să-şi rişte viaţa din cauza asta. 

Intinsă pe podea, a aşteptat aproape fără să respire, să 
vadă ce se va întâmpla. Cum nu auzea nimic, s-a întors, 
ridicându-se cât să se uite la partea de jos a tăbliei mesei 
sub care se afla. Acolo, la vedere, erau prinse câteva bucăţi 
de gumă de mestecat, uscate şi întărite, dar şi alte lucruri 
de care clienţii nesimţiţi se debarasaseră şi le lipiseră acolo. 

Dintr-un motiv imposibil de înţeles, vederea acelor 
cocoloaşe lipicioase de gumă de mestecat şi aşteptarea 
zgomotului de împuşcături i s-au părut lui Ali nişte glume 
macabre. Nemaiputând să se stăpânească, a început să 
chicotească. 

După câteva clipe a fost împinsă de altcineva care se 
vârâse în acelaşi spaţiu restrâns de sub masă. 

— Ce-i atât de distractiv? a întrebat-o Dave. Ai păţit 
ceva? 

Cum nu era în stare să dea o explicaţie, Ali a reuşit în 
cele din urmă să-şi reprime hohotele de râs, total nelalocul 
lor în acea situaţie. Pe urmă, a constatat că încă mai era 
supărată pe el. 

— Ce cauţi aici? a vrut să ştie. Credeam că eşti pe afară, 
jucându-te de-a hoţii şi vardiştii cu amicul tău, Easy. 

— Fii serioasă, Ali, a replicat el. Ţi-am mai spus. Aici nu e 
jurisdicţia mea. Nu am dreptul legal să particip la o 
operaţiune antidrog nici măcar cât tine. Şi tocmai de aceea, 
când Easy m-a rugat să-mi ţin gura, aşa a trebuit să fac - să 
tac. 


Scuza nu a satisfăcut-o pe Ali. 

— Bine, bine, a făcut ea. Îţi propun ceva. Ce-ar fi să taci 
şi acum? Am impresia că ai vorbit destul pe ziua de azi. 

Oftatul lui de disperare nu i-a scăpat lui Ali. Dave nu 
spusese: „Femeile astea!”, dar putea prea bine să o facă. 
Întorcându-se cu spatele la el, Ali şi-a întins destul gâtul, 
cât să vadă partea din faţă a restaurantului. Chelneriţele 
dispăruseră în bucătărie, dar Carrie rămăsese şi se 
adăpostise înapoia pupitrului ei de plasatoare. 

Totuşi, pregătirile minuţioase făcute de Easy Washington 
pentru desfăşurarea fără cusur a operaţiunii nu s-au 
dovedit suficiente. Cel puţin, nu cele din parcarea de la 
Claim Jumper din Valencia. Înainte ca Easy şi ultimii lui 
oameni să-şi ocupe poziţiile, ceva l-a alertat pe Tracy 
McLaughlin în legătură cu prezenţa lor. Ali nu l-a văzut pe 
suspect băgând maşina în viteză şi ţâşnind de-a curmezişul 
parcării, dar a auzit scrâşnetul de pneuri şi scârţăitul 
frânelor când vehiculul s-a oprit exact în faţa intrării 
restaurantului. 

Câteva secunde mai târziu, Tracy McLaughlin a năvălit în 
holul de intrare. Scoţând un strigăt înăbuşit, Carrie a 
încercat să se retragă în restaurant, dar el s-a mişcat mai 
iute decât ea. Când fata a vrut să se îndepărteze de 
pupitru, McLaughlin şi-a încolăcit un braţ în jurul gâtului ei. 
În cealaltă mână avea un pistol pe care i l-a lipit de tâmplă. 

Cu coada ochiului, Ali l-a văzut pe detectivul Taylor 
ridicându-se în picioare şi ţinând pistolul îndreptat spre 
McLaughlin. 

— Aruncă arma, a ordonat el. 

— Ba arunc-o tu, a ripostat Tracy. Dacă nu, femeia asta o 
să moară. 

— Dă-mi drumul, a început să se roage Carrie. Te rog să 
nu-mi faci rău. 

O clipă, lungă cât un veac, cei trei au rămas ca îngheţaţi. 
Apoi, mişcându-se încet şi deliberat, detectivul Taylor a 
prins patul pistolului său calibrul 9,65 mm între degetul 
mare şi arătătorul mâinii stângi şi l-a pus cu grijă pe o masă 
din apropiere. 


— Aşa e mai bine, a spus Tracy. Îndepărtează-te de 
masă! 

Detectivul Taylor l-a ascultat. 

— Acum, a continuat Tracy, aveţi cum să comunicaţi cu 
bufonii ăia de afară? Dacă da, vreau să le spui să stea 
deoparte, ca să nu o păţească nimeni. 

Stând întinsă pe podea şi aşteptând inevitabilul schimb 
de focuri, Ali şi-a adus aminte de doi ucigaşi cu sânge rece 
care cutreieraseră pe holurile şi prin clasele de la liceul din 
Columbine ca să-şi găsească victime. Hotărâtă să riposteze, 
şi-a scos pistolul Glock. 

— Stai aici! i-a şoptit Dave, cu un aer îngrijorat, apoi s-a 
îndepărtat de locul lui de sub masa sub care se 
adăpostiseră amândoi. Rămânând ascuns de celelalte 
mese, a şerpuit pe podeaua restaurantului, în care lumina 
scăzuse destul de mult, dovedind rapiditatea uimitoare şi 
priceperea tipică unui luptător de comando. 

— Nu tocmai, a răspuns detectivul Taylor. Cei de afară 
sunt detectivi federali. Eu sunt localnic. Nu lucrăm pe 
aceeaşi frecvenţă cu ei. 

— Ce grozav, a mormăit Tracy. 

Incercând să creeze o diversiune faţă de direcţia în care 
se îndrepta Dave, Ali a rămas uimită în clipa când şi-a auzit 
glasul. 

— Tracy, elibereaz-o pe Carrie, l-a îndemnat ea. Nu au 
suferit deja destul de mulţi oameni? 

— Tu cine eşti? a întrebat el, făcându-şi ochii roată prin 
sală şi încercând să-i determine poziţia. Eşti polițistă? 

— Tracy, doar mă ştii, a răspuns ea. Sunt Ali Reynolds. 
Femeia pe care ai urmărit-o până aici, mai ţii minte? Şi 
restaurantul e înconjurat de poliţie. Nu ai cum să scapi. 
Predă-te! E singura ta şansă. 

— Indiferent ce-ar fi, la zdup nu vreau să mă mai întorc, a 
spus el apăsat. Aşa că ieşi din ascunzătoare. Şi să-ţi văd 
mâinile. 

Încercând să aprecieze distanţa pe care Dave trebuia să 
o parcurgă pentru a ocoli sala şi cât i-ar trebui până să 
ajungă la o distanţă de la care să-l poată ataca pe individul 


înarmat, Ali a încercat să mai tragă de timp. 

— De ce să ies? a zis ea. Ca să mă împuşti şi pe mine? 

— Pentru că, dacă nu ieşi la vedere, o voi împuşca pe ea, 
a rostit Tracy pe un ton sinistru. Dacă se va întâmpla asta, 
şi tu vei avea mâinile mânjite de sângele acestei femei, nu 
numai eu. 

Carrie a gemut în semn de protest. Undeva în restaurant, 
Roseanne Maxwell a început şi ea să suspine. 

Sperând că detectivul Taylor vede ce face ea, Ali şi-a 
vârât pistolul la spate, în betelia blugilor. Apoi, dându-şi 
seama că Tracy trebuia să-şi încordeze privirea prin 
semiîntuneric pentru a observa orice mişcare făcută de ea, 
Ali a înălţat mâinile şi, încet, s-a ridicat de la podea. Imediat 
ce a ajuns în poziţie verticală, a înaintat până când a ajuns 
la aproape jumătate de metru de Montgomery Taylor şi 
uşor în lateral faţă de el. Mişcarea a lăsat patul pistolului la 
vedere şi la îndemâna detectivului. 

— Ce doreşti? a întrebat Ali, vrând ca Tracy să-şi 
concentreze atenţia asupra ei. Ce speri să reuşeşti cu asta? 

In aceeaşi clipă, Dave s-a ivit din partea dreaptă a uşii. 
Fără să fie observat, reuşise să ocolească restaurantul. 
Acum, venind din afara câmpului vizual al lui Tracy, Dave s- 
a aruncat asupra celor două persoane prinse în acea 
îmbrăţişare pe viaţă şi pe moarte. Izbitura neaşteptată i-a 
despărţit pe cei doi, azvârlind-o pe Carrie într-o parte şi pe 
Tracy, cu pistolul încă în mână, în alta. 

Carrie a urlat. Aerul a fost spintecat de focuri de armă, 
dar numai pentru o clipă, apoi totul s-a terminat. În liniştea 
care se lăsase brusc, detectivul Taylor a smuls Glock-ul lui 
Ali şi s-a repezit în faţă ca să îl ajute pe Dave să-l 
imobilizeze pe Tracy. Câteva secunde după aceea, sala 
restaurantului s-a umplut de ofiţerii veniţi în goană de 
afară. 

— A murit? a întrebat Roseanne Maxwell cu un glas 
plângăreţ de la două mese distanţă de Ali. Spuneţi-mi, vă 
rog, că ticălosul acela a murit. 

Ali s-a apropiat de Roseanne şi a ajutat-o să iasă de sub 
masă. 


— Regret, dar nu a murit, i-a spus Ali. Mi se pare, totuşi, 
că lucrurile au mers bine. 

— La naiba, a mormăit Roseanne. 

Imediat după aceea a apărut şi Easy Washington. Părea 
zguduit. Pielea lui neagră căpătase o nuanţă cenuşie. 

— E toată lumea teafără? a întrebat el. 

— Aşa cred, a zis Ali. Cred că toţi suntem bine. 

— Mare păcat, a adăugat Roseanne. Speram să-l văd 
mort. 

La scurt timp după aceea, Dave a apărut lângă Ali; pe 
faţa lui se citea îngrijorarea. A prins-o de umeri. 

— Ce Dumnezeu a fost în mintea ta de te-ai ridicat ca la 
atac? 

— Am încercat să-l fac să se uite la mine şi să nu te 
simtă. 

— Ai înnebunit? Nici măcar nu aveai vestă antiglont. 

— Dar tu ai? l-a pus Ali la punct. 

Dave nu a luat în seamă întrebarea ei. 

— Te simţi bine? 

— Da. Cât se poate de bine. 

Şi, dintr-un motiv ciudat, în acea clipă nici măcar nu mai 
era supărată pe el. De fapt, se simţea uşoară ca un fulg. 


19 


După incidentul de la Claim Jumper, Ali s-a trezit din nou 
într-o postură neplăcută. Cât timp Dave a discutat despre 
cele întâmplate cu ceilalţi poliţişti, doi tineri în uniformă i-au 
pus o serie de întrebări de mântuială şi, după ce i-au luat 
declaraţia, au plecat. Ei i-au explicat că mai toţi membrii 
echipei erau interesaţi de ceea ce se petrecuse cu Carrie şi 
de rolurile esenţiale jucate de Dave Holman şi detectivul 
Taylor în salvarea fetei. 

Ali s-a simţit ispitită să îi spună unuia dinte tinerii 
poliţişti: „Hei, şi eu am dat o mână de ajutor.” Insă a lăsat 
lucrurile aşa cum erau. În ultimă instanţă, ceea ce cântărea 
cel mai mult era faptul că femeia scăpase cu viaţă. 

Întrucât se trăseseră focuri în cursul incidentului, toate 
armele prezente la locul faptei - inclusiv Glock-ul lui Ali - au 
fost strânse de anchetatori, puse în pungi de plastic, 
etichetate şi duse pentru examinare criminalistică. 
Obiecţiile exprimate de Ali pentru confiscarea pistolului au 
fost ascultate politicos, dar ignorate. În afară de ea, nimeni 
nu se sinchisea prea mult că arma îi era luată, fără să se 
spună clar când avea s-o primească înapoi. 

A trecut aproape o oră până când Tracy McLaughlin şi 
Roseanne Maxwell au fost urcați în două maşini de patrulă 
şi duşi de acolo. Multă vreme după aceea, Ali a băut cafea 
gratis, oferită de restaurant, ignorată de toată lumea, în 
timp ce o mică armată de oameni se foia prin zonă ca să 
examineze locul faptei. Era supărător să stea acolo în 
miezul acţiunii, într-un fel, şi să nu ştie mai nimic despre 
ceea ce se petrecea. 

În cele din urmă, şi-a scos laptopul din geantă. După 
câteva minute se logase şi intrase pe un site de ştiri. Acolo 
nu a găsit mare lucru, dar, oricum, mai mult decât se 
deranjase cineva să-i spună. 

În cursul după-amiezii, o forţă comună de intervenţie, 
alcătuită din agenţi locali şi federali, a organizat o serie de 
raiduri coordonate la câteva adrese unde se bănuia că se 


desfăşurau operaţiuni masive de trafic şi distribuţie de 
droguri în zona Los Angelesului. S-au operat o serie de 
arestări, între care câteva persoane - atât clienţi, dar şi 
angajaţi - de la un bar exclusivist, numit Pink Swan. 

Mason Louder, agent local al Brigăzii antidrog, însărcinat 
cu relaţiile publice, a anunţat că mâine la ora 10 dimineaţa 
este programată o conferinţă de presă la sediul federal, 
privind operaţiunile ce s-au desfăşurat astăzi. 

Se crede că doi dintre cei arestaţi la Pink Swan sunt 
Mario şi Reynaldo Joaquin, fiii Luciei Joaquin, magnați locali 
din domeniul imobiliar. Potrivit unor surse apropiate 
anchetei, doamna Joaquin, care are în prezent probleme de 
sănătate şi s-a retras la locuinţa ei din Palm Springs, este 
suspectată de multă vreme că întreţine relaţii apropiate cu 
cartelurile columbiene de droguri, în cadrul cărora Anselmo, 
soţul ei, acum decedat, era socotit unul dintre capii unei 
reţele. 

Ani de-a rândul, doamna Joaquin a avut un stil de viaţă 
cu dese ieşiri în public, iar în cercul său de cunoştinţe s-au 
numărat multe personalităţi din elita mass-media din 
California de Sud, inclusiv Paul Grayson, a cărui asasinare 
barbară de săptămâna trecută, precum şi moartea 
ulterioară a  logodnicei şi a mamei acesteia sunt 
considerate că ar avea legătură cu acest caz. Este posibil 
ca aceste lucruri să fi dus la declanşarea acţiunii 
coordonate a organelor legii. 

Văduva domnului Grayson, fosta prezentatoare de ştiri 
Alison Reynolds, a fost bănuită la început că ar fi fost 
implicată în moartea lui. Edie Larson, mama doamnei 
Reynolds, care a venit în vizită din Arizona şi a dat un 
interviu astă-seară la hotelul ei, le-a declarat reporterilor că 
speră că norul de suspiciuni care planează asupra fiicei ei 
se va risipi curând. 

Ali a recitit fraza: „interviu... la hotelul ei...” 

Ce hotel? s-a întrebat ea. Se părea că măcar un reporter, 
dar probabil că era vorba de mai mulţi, reuşise să o 
găsească pe Edie la Motel 6, unde se instalase de scurt 
timp. Şi da, moartea lui Paul era clar legată de organizaţia 


lui Joaquin, dar moartea lui Monique Ragsdale nu avea 
nimic de a face cu asta, cel puţin din câte ştia Ali. Asta 
însemna că aşa-zisele surse apropiate anchetei nu 
cunoşteau bine toate amănuntele. 

Nereuşind să găsească nicăieri informaţii suplimentare, 
Ali a trecut pe căsuţa poştală a blogului ei, unde simbolul 
„mesaje noi” o anunţa că primise patruzeci şi şapte de e- 
mailuri. A intrat însă pe cutia personală de e-mail, una pe 
care o crease pentru a-şi păstra viaţa personală separată 
de aceea de pe blog. Acolo a găsit doar trei mesaje. 

Primul era de la tatăl ei: 


Dragă Ali, 

Am ajuns acasă, dar din câte am auzit - şi nu am 
auzit - de la mama ta, se vede treaba că nu trebuia să 
mă întorc. Trebuia să rămân acolo. 

Ce Dumnezeu se petrece? Sună-mă. 

TATA 


Ali nu a răspuns la mesaj imediat şi nici nu a sunat. Bob 
era problema mamei ei, mai mult decât a lui Ali, astfel că 
Edie trebuia să o rezolve. 

Cel de-al doilea mesaj era de la Marcella Johnson, 
avocata angajată pentru procesul cu postul de televiziune 
care o concediase nejustificat. Ca şi Victor Angeleri şi Helga 
Myerhoff, ea lucra la firma de avocatură Weldon, Davis & 
Reed. Deşi aveau nişte onorarii până la cer, cei trei avocaţi 
erau experţi în domenii diferite. In ciuda eficienţei lor de 
netăgăduit, Ali se trezise uneori dorindu-şi să fi găsit un 
singur avocat priceput la toate, decât trei specialişti 
ameţitor de scumpi. 


Dragă Ali. 


Dumnezeule, femeie, ce e cu tine? Numele tău a 
apărut peste tot în weekendul ăsta - la ştiri, în ziare, la 
radio. Intrucât procesul nostru va fi pe rol săptămâna 
viitoare, acum ar fi momentul potrivit să nu mai ai 


atâtea apariţii publice, dar cum nu mi-ai cerut sfatul în 
privința asta, cred că nici nu-ți voi face vreo 
recomandare. 

Când va avea loc înmormântarea soțului tău? 
Trebuie să ne prezentăm în instanță marţi după- 
amiază, dar mă întrebam dacă nu ar fi cazul să solicit 
o amânare. Pe de altă parte, mi s-a dat de înțeles de 
pe ici şi colo că s-ar putea ca avocatul apărării să fie 
pregătit cu o propunere de înțelegere. Să nu părăseşti 
oraşul fără să mă anunti şi ține-ți telefonul mobil la 
îndemână pentru cazul că va trebui să iau legătura cu 
tine. 

MARCELLA 


Valencia se consideră afară din oraş? s-a întrebat Ali. 
Imediat după aceea a apărut Dave, părând agitat. 

— Tocmai am vorbit cu mama ta, a zis el. Credeam că 
am reuşit să scăpăm de reporterii de la celălalt hotel, dar 
constat că au descoperit unde s-a cazat. 

— Ştiu. 

— Ai vorbit cu Edie? a întrebat Dave. 

— Nu tocmai, a răspuns Ali. Am citit pe internet. 

— Pe net? s-a mirat Dave. A precizat cineva pe internet 
unde locuieşte acum mama ta? 

Ali a reapelat articolul şi i-a pus laptopul în faţă, ca să 
citească singur. J 

— Mamă! a exclamat el după ce a încheiat. Aştia mişună 
peste tot. 

— Deci cred că trebuie să fim atenţi la Motel 6, da? 

— Easy se ocupă deja de problemă, şi asta e bine. Când 
am plecat de acolo, vorbea la telefon cu poliţia, încercând 
să lămurească lucrurile cu ei, pentru a putea să vă 
întoarceţi acasă în seara asta. 

— În Robert Lane? a întrebat Ali. 

Dave a încuviinţat. 

— Ne gândim că acela este ultimul loc unde s-ar aştepta 
alţii să staţi în clipa de faţă. A 

Aşa gândeam şi eu, şi-a zis Ali. Insă dacă pe Dave şi pe 


Easy încă îi preocupa siguranţa ei, asta însemna că unii 
membri ai reţelei Joaquin scăpaseră din năvodul întins de 
agenţi. 

— Cine a mai rămas în libertate? a întrebat ea. 

— Jake Maxwell, a răspuns Dave. Nu înţelegem cum de 
ne-a scăpat. Deocamdată mai sunt în libertate şi Amber şi 
Lucia. Easy mi-a cerut să o iau pe mama ta şi apoi să 
mergem acasă, iar eu o să stau cu ochii pe voi până vom şti 
că Jake şi ceilalţi au fost arestaţi. 

Exact în acel moment, Easy a pătruns în cameră. 

— S-a făcut, i s-a adresat el lui Dave. Cei de la omucideri 
au ridicat interdicţia de acces în casa din Robert Lane. Stai 
cu ele şi te ocupi de siguranţa lor? 

— Evident, a făcut Dave. 

Easy s-a apropiat de locul unde stătea Ali. 

— Întinde palma şi închide ochii, a spus el. 

Ali s-a supus. După un moment, în palma desfăcută a 
simţit căzând ceva metalic, de forma unui dolar de argint. 
Era neted la pipăit pe o parte, iar pe cealaltă, lipicios de la 
un adeziv ce părea să fie puţin cauciucat. 

— Ce e asta? a întrebat ea, privind discul lucios. 

Easy a surâs. 

— O amintire, a explicat el, pentru tine. Cu complimente 
din partea Brigăzii antidrog. 

— Dar ce e? 

— Dispozitivul GPS pe care Dave l-a extras de pe bara de 
protecţie spate a maşinii tale. 

— Dar nu aveţi nevoie de el ca dovadă? 

Easy a clătinat din cap. 

— Avem suficiente probe şi cred că îl meriţi. Am extras 
câteva plasate şi pe alte vehicule. Complexul de depozite 
din spatele clădirii unde se află Pink Swan e o adevărată 
junglă de echipamente electronice de urmărire şi 
interceptare, plus o sumedenie de dispozitive ca ăsta. 
Reţeaua Joaquin nu numai că a fost oarecum la curent cu 
activitatea noastră, dar a urmărit informativ şi concurenţa. 
Specialiştii noştri în informatică ne-au spus că locul acela 
reprezintă o adevărată mină de aur despre informaţiile 


privitoare la traficul de droguri, dacă reuşim să ne mişcăm 
suficient de repede şi înainte ca altcineva să prindă de 
veste. 

Ali a examinat dispozitivul un moment, după care l-a 
băgat în buzunarul din faţă al blugilor. 

— Eşti sigur că se cuvine să afirmi toate astea în faţa 
unui „blogger cu fire imprevizibilă”? a întrebat ea. 

— Îmi cer scuze pentru exprimarea aceea, a făcut Easy, 
pe un ton rugător. Ceva mai devreme eram încordat. Cred 
că putem avea încredere în tine. Dave mi-a zis ce ai făcut 
ca să ne ajuţi şi îţi sunt foarte recunoscător. Probabil că el 
şi Monty nu s-a fi descurcat fără tine. Am fost norocoşi că 
te-am avut în echipă în seara asta. Totuşi, dacă tot ai adus 
vorba de asta, ar fi mai bine dacă nu ai pune pe blog niciun 
amănunt privind operaţiunea decât mâine dimineaţă, după 
conferinţa de presă. 

— Poate că ar trebui să-ţi arunci ochii la ce este pe 
internet acum, a spus Dave, făcând semn din cap către 
ecranul computerului. Au început deja să apară unele 
chestii şi nu ea le-a postat. 

Fără niciun cuvânt, Ali a întors computerul, astfel încât 
Easy să poată vedea ecranul. 

— Multe lucruri nu sunt corecte, a remarcat el, după ce a 
terminat. Dar suficient cât să provoace necazuri. 

S-a întors apoi din nou către Ali. 

— Dave o să-ţi dea numerele de telefon la care mă poţi 
găsi. După ce se termină conferinţa de presă, s-ar putea să- 
ţi acord un interviu în exclusivitate despre caz. 

Îi oferea lui Ali o prezentare exclusivă despre o mare 
operaţiune de combatere a traficului de droguri, care avea 
să apară întâi pe cutlooseblog.com? Ali ştia că ăsta ar fi un 
articol care îi va face pe foştii ei colegi din mass-media - 
prieteni şi duşmani — să înnebunească de-a dreptul. Cei mai 
iritaţi de asta vor fi cei care aveau să-şi petreacă noaptea 
străduindu-se cu încăpățânare să urmărească orice mişcare 
a mamei ei. 

— Îţi mulţumesc, a spus ea. Deci, până una, alta, tu şi 
Dave credeţi că ar trebui să mă întorc acasă? 


— Doar dacă vrei, a replicat Easy. Nu prea are rost să 
mai pierzi timpul aici. Mi se pare logic să te duci acasă, 
pentru că e de presupus că nimeni nu se va gândi să te 
caute acolo. Pe de o parte, în mod oficial, accesul este 
interzis pentru că locul este considerat scena unei crime. 
Dar în caz că te socoteşti mai în siguranţă în altă parte ori 
dacă vrei să trimit câţiva oameni acolo ca să te păzească... 

— Nu, l-a întrerupt Ali. E bine acolo şi nu e nevoie să 
trimiteţi pe nimeni. Cu cât se face mai puţină agitaţie, cu 
atât mai probabil nu va observa nimeni plecarea noastră. 
Pe de altă parte, Dave se va afla acolo. El se duce la hotel 
ca să o ia pe mama. Sunt convinsă, că-ţi poţi folosi oamenii 
pentru ceva mai util. Ne descurcăm şi singuri. A, şi-a adus 
ea aminte. Acum pot să mă folosesc de telefon? 

Easy a făcut un gest din mâini. 

— Noi aşa credem, a spus el. Sperăm că toată aparatura 
electronică a clanului Joaquin era concentrată doar în acel 
loc. Deocamdată, totuşi, există posibilitatea să aibă 
echipamente de rezervă în altă clădire şi să funcţioneze. 

— Deci este posibil să mai asculte cineva ce vorbesc la 
telefon. 

— Deocamdată, da. E posibil, dar puţin probabil. 

Easy a ieşit din cameră. Ali şi-a strâns laptopul şi Dave a 
ajutat-o să-şi ducă bagajele la maşină. 

— Vrei să vin cu tine? a întrebat el. 

— Nu, du-te să o iei pe mama. Sunt sigură că e 
îngrijorată de moarte. Numai să te asiguri că nu te 
urmăreşte nimeni când o aduci în Robert Lane. Deşi, a 
adăugat ea gânditoare, şi bătând uşor cu palma peste 
buzunarul blugilor, unde păstra dispozitivul GPS pe care i-l 
dăduse Easy Washington, acum ştiu că uneori e mai greu 
decât îţi închipui să afli dacă eşti urmărit. 

— O să fiu atent. Pe de altă parte, nu cred că în mass- 
media reporterii au la dispoziţie şi dispozitive de urmărire. 

— Să sperăm că nu, a zis Ali. 

El i-a deschis portiera maşinii ca ea să urce şi a atins-o 
uşor pe umăr. 

— Să ai grijă, a sfătuit-o. 


— Bine. 

Deja se făcuse destul de târziu, astfel că, în afara unui şir 
lung de camioane care se deplasau cu viteze mici, traficul 
spre oraş era destul de liber. Printre toate camioanele 
acelea, Cayenne-ul ei putea foarte bine să fie invizibil. 

După câtă cafea băgase în ea, Ali, deşi se simţea obosită, 
a fost foarte alertă cât a condus. In timp ce maşina gonea 
prin noapte, gândurile îi reveneau neîncetat la Paul. Faptul 
că la data morţii colabora cu autorităţile îl făcea să fie, de 
fapt, un erou? 

In timpul acelui telefon nefericit primit de la Roseanne, el 
îi spusese că se va adresa autorităţilor, dar numai după 
nuntă şi după luna de miere. Intârzierea - cel mai probabil 
decisă din grijă pentru April - pusese la dispoziţia clanului 
Joaquin armele şi prilejul de a-l lichida. Ironia era că îl 
uciseseră pe Paul pentru că bănuiau doar că s-ar putea 
adresa poliţiei, când, în realitate, el o făcuse deja. Nici asta 
nu-i scăpase lui Ali. Ştia că acelea sunt aspecte ale întregii 
poveşti ce trebuiau limpezite când va ajunge să scrie 
declaraţia exclusivă a lui Easy Washington, promisă pentru 
cutloose. blog.com. 

Aproape în toate cazurile, pe cutloose apăreau doar 
păreri - ale lui Ali şi ale cititorilor ei. După luni de zile în 
care folosise blogul pentru a-l ponegri pe Paul Grayson 
pentru felul urât în care se purtase cu ea, lui Ali îi era greu 
să găsească puterea de a se delimita şi imparţialitatea 
necesare pentru a scrie restul postării şi să fie sinceră. 
Pentru aceasta, Ali trebuia să apeleze la ceea ce fusese 
înainte şi la pregătirea ei de bază de jurnalistă - cu o 
excepţie neînsemnată. Ei, de fapt, una importantă. În 
majoritatea timpului, reporterii trebuie să prezinte ce s-a 
întâmplat fără să se implice sentimental. În situaţia de faţă, 
cu greu putea susţine că este o spectatoare neutră. 

Pierdută în aceste gânduri şi conducând pe pilot 
automat, a dus maşina pe curbele abrupte şi familiare din 
Robert Lane. Ajunsă la intrare, a observat surprinsă că 
poarta avariată fusese reparată. Stătea deschisă, dar 
stâlpul rupt fusese remediat, iar poarta din fier forjat fusese 


fixată la loc în balamale. După ce a intrat cu maşina, a 
coborât geamul şi a încercat să folosească tabloul de 
comandă tastând numerele care îşi amintea ea că sunt 
codul de închidere al porţii. Spre surprinderea ei, poarta s-a 
închis. 

În drum spre oraş, hotărâse că deocamdată era cel mai 
bine ca ea şi Edie să locuiască în ceea ce fusese 
apartamentul lui Chris în ultimii ani, decât să se aventureze 
în casa unde, în absenţa ei, Paul trăise cu April. Era evident 
că trebuia să se debaraseze de lucrurile lui April, ca şi de 
ale lui Paul, însă nu imediat. Nu în seara aceea. Mai ales că 
tot ceea ce se întâmplase cu ei îi era încă prea proaspăt în 
memorie. 

De aceea, după cea ridicat geamul, Ali s-a îndreptat spre 
casa de lângă piscină, unde exista şi un garaj. Chiar dacă 
era încuiat, ştia că fiul ei lăsa întotdeauna o cheie de 
rezervă în dulapul cu scule din faţa garajului lipit de casă. În 
timp ce conducea prin curte, luminile de supraveghere, 
activate de prezenţa umană, s-au aprins. Trecând prin faţa 
garajului, a descoperit surprinsă că uşile erau deschise. 
Până să reacționeze, din spatele lor s-a ivit o siluetă - 
înarmată cu un pistol. Primul gând care i-a venit în minte a 
fost: Nu! Nu din nou! 

Încă înainte de a-i vedea faţa şi-a dat seama că e Jake 
Maxwell. lar când el a bătut puternic cu patul armei în 
geam, alături de capul ei, a înţeles exact ce vrea şi s-a 
executat. A frânat şi a oprit. 

Chiar dacă nu l-a auzit prea bine prin portiera închisă, 
mai ales că motorul mergea, i-a fost uşor să-i citească pe 
buze ce zicea. 

— Coboară geamul! a spus el. 

Cum arma era îndreptată spre capul ei, iar Glock-ul ei era 
păstrat ca probă în vreun fişet al unui anchetator, Ali nu 
avea de ales. Trebuia să se supună. A coborât geamul. 

— Ce cauţi aici? a întrebat ea. 

Jake nu a luat în seamă întrebarea. 

— Am nevoie de maşina ta, a zis el, şi încă imediat. 
Coboară! 


Pe pieptul cămăşii albe a lui Jake se lăţea o pată de 
unsoare, şi încă una pe mânecă. Făcuse ceva în garaj, o 
chestie de mecanică. Sau măcar încercase. Avea faţa 
brobonită de sudoare. Arăta disperat. Şi înspăimântat. 

În acel moment, Ali şi-a dat seama de un lucru pe care 
nu-l mai observase până atunci. Jake Maxwell era un laş. 
Indiferent ce infracţiuni comisese, era de necrezut că ar fi 
putut ucide pe cineva. 

— Nu, a răspuns ea, simplu. Nu vreau. 

Jake s-a înfuriat la culme. 

— Am un pistol. Cum adică, nu vrei? 

Ca şi în restaurant, Ali a făcut câteva calcule în minte. 
Probabil că plecase de la Claim Jumper cu câteva minute 
înaintea lui Dave, deşi nu era sigură de interval. Şi fără 
îndoială că ea condusese mai repede decât el. Când venea 
vorba de putere, micuțul lui Nissan nu se compara cu un 
Cayenne. Poate depăşise viteza legală cât se îndreptase 
spre oraş - dar se îndoia. lar odată ajuns în oraş, el se va 
duce întâi la Motel 6 ca s-o ia pe Edie. Cât de mult i-ar lua 
să ajungă acolo? O jumătate de oră? Trei sferturi de oră? 
Putea să-l reţină atâta pe Jake? Şi-a dat seama că modul cel 
mai bun era de să-l ţină de vorbă. 

— Ce se întâmplă, Jake? a întrebat ea cât de calm a 
putut. Ce e cu pistolul acela? Doar ne cunoaştem de mult 
timp. Nu vorbeşti serios. Nu vrei să-mi faci rău. 

— Ba o să-ţi fac dacă trebuie, a insistat el. Am nevoie de 
maşina ta. Coboară! 

— N-am putea discuta? a întrebat ea. 

— Nu avem ce discuta. Poliţiştii sunt pe urmele mele. Și 
nu numai ei. În orice caz, sunt un om mort. Dă-mi maşina! 

Ali şi-a dat seama că Jake era la fel de speriat de clanul 
Joaquin ca şi Roseanne. 

— Nu se poate să fie chiar atât de grav, a zis ea. Urcă! Te 
duc eu unde vrei să ajungi. 

Spre marea uimire a lui Ali, fără să mai scoată o vorbă de 
prisos, el a trecut încet prin faţa maşinii. Au existat câteva 
secunde în care ar fi putut să apese pedala de acceleraţie 
şi să-l doboare. Aşa s-ar fi sfârşit pe loc acea confruntare, 


dar ceva - poate omenia? - a împiedicat-o s-o facă. Putea 
pune pariu pe orice că el nu ar fi ucis-o cu sânge rece, 
pentru că era cineva cunoscut. Din nefericire, şi din punctul 
ei de vedere situaţia era aceeaşi. Nu-l putea ucide pe Jake 
din acelaşi motiv - îl cunoştea. Fuseseră cândva prieteni - 
sau cel puţin aşa considerase ea. 

A apăsat butonul de deblocare a portierelor şi l-a lăsat să 
urce. 

— Unde vrei să mergi? a întrebat Ali. 

— În Mexic. Dar nu pe l-5. Vor face controale de graniţă 
acolo. Mergem la Julian. Ştii unde e asta? 

Ali a făcut semn că ştie. Julian era în munţi, la est de 
Escondido. Dacă se trecea de Julian şi se continua drumul 
peste lanţul muntos, se ajungea la nord de Brawley - şi în 
apropiere de ceea ce era o intrare pe uşa din spate spre 
Mexic, prin Calexico. Dar drumul până acolo nu era nici pe 
departe direct. Ea bănui că probabil Jake avea dreptate, în 
sensul că nimeni nu s-ar fi gândit că ar încerca s-o ia într- 
acolo. Atenţia poliţiei avea să se îndrepte asupra coridorului 
principal, l-5, şi mai puţin asupra rutelor secundare. 

S-a întrebat cât de mult ştia Jake despre ritmul în care se 
făcuseră descinderile şi dacă avea cumva idee că mai toţi 
membrii grupării Joaquin, împreună cu Tracy McLaughlin şi 
Roseanne, fuseseră arestaţi. 

— S-ar părea că te îndrepţi spre acelaşi loc unde se află 
şi Roseanne, a aruncat Ali vorbele cu un aer degajat. Şi, 
ţinând seama că ştie totul despre tine şi Amber, am îndoieli 
că va fi foarte încântată când o să te vadă acolo. 

— Ai aflat de Oaxaca? a întrebat Jake. De unde? 

Până atunci, Ali nu cunoscuse numele localităţii din Mexic 
în care voiau să ajungă cei doi - dar acum aflase. lar din 
reacţia lui Jake, şi-a dat seama şi că el nu are habar că 
Roseanne fusese arestată. 

— Mi-a zis Roseanne, a spus Ali, stăruind asupra acelui 
subiect doar ca să vadă cum reacţionează el la auzul veştii. 
Mi-a telefonat pentru că avea nevoie de bani gheaţă cât 
mai repede şi voia să vândă o parte dintre bijuterii. Am 
scăpat-o de câteva. 


— Dar ea este teafără? ` 

— Vrei să ştii dacă au prins-o prietenii tăi Joaquin? Incă 
nu. 

Din expresia îngrozită care a apărut pe fața lui, Ali şi-a 
dat seama că îl luase prin surprindere. 

— De unde ştii atâtea lucruri despre asta? 

Ali a decis să aleagă unul din familia Joaquin - pe oricare 
dintre ei - pentru a-l transforma în trădător al întregii 
organizaţii. 

— Reynaldo, a zis. A făcut o înţelegere cu agenţii 
federali. Din câte am auzit, are o sumedenie de lucruri de 
spus şi povesteşte tot ce s-a petrecut. Până mâine- 
dimineaţă, toată reţeaua va fi arestată. Sigur vrei să rezişti 
până la capăt? 

Jake a ameninţat-o din nou cu pistolul. 

— De ce stăm pe loc? a întrebat el poruncitor. Ti-am spus 
să porneşti la drum. 

In aceeaşi clipă, făcându-i pe amândoi să tresară, a sunat 
telefonul lui Ali. 

— Să nu răspunzi, a dat Jake să spună, dar ea apucase s- 
o facă, sperând cu disperare că apelul era de la Dave, iar 
ea va reuşi într-un fel sau altul să fi sugereze ce se 
petrecuse. 

— Doamna Reynolds? a auzit un glas necunoscut. 

— Da. 

— Vă cer scuze că vă deranjez la această oră târziu. Mă 
numesc Fred Macon. De la pompele funebre Three Palms, 
înţelegeţi? 

Ali s-a străduit să-şi ascundă dezamăgirea. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Macon? 

— Rămăşiţele soţului dumneavoastră tocmai au ajuns la 
firma noastră. Se pare că există unele încurcături cu 
documentele. Mi s-a spus că April Gaddis era persoana care 
trebuia să fie consultată în problema serviciilor şi aşa mai 
departe, dar mi s-a adus la cunoştinţă că şi doamna Gaddis 
a decedat între timp şi, cum sunteţi singura persoană de 
contact pe care o aveam... 

— Dar e trecut de miezul nopţii, domnule Macon, a 


replicat Ali. Chiar trebuie să purtăm acum această discuţie? 
Nu am putea aranja înmormântarea soţului meu la vreme 
de zi? 

— A, da, desigur, s-a grăbit Fred Macon să spună. Dar 
există o căsuţă pe formular care nu a fost bifată în mod 
corespunzător în Riverside şi ne-ar fi de mare ajutor dacă 
am putea rezolva acest lucru cât de curând posibil. 

— Despre ce este vorba? a întrebat Ali. 

— Despre îmbălsămare. Ne-ar fi de folos să ştim dacă 
vreţi sau nu ca rămăşiţele domnului Grayson să fie 
îmbălsămate. 

Paul murise joi noapte. Acum era deja marţi. Asta explica 
urgenţa care îl îndemna pe Macon să sune în miez de 
noapte. Imbălsămarea ar fi trebuit probabil făcută cu mult 
timp în urmă. 

— Da, vă rog să o faceţi, a spus ea. 

— Mulţumesc, a zis Fred. Vă mulţumesc mult. Deci, pot 
nota pe dosar că mi-aţi acordat aprobarea prin telefon? 

— Da. 

— Şi pot anunţa la birou că veţi lua legătura cu noi 
pentru finalizarea aranjamentelor privind serviciile mâine... 
adică ceva mai târziu, astăzi? 

— Da, şi asta, a zis Ali. 

— Şi, vă rog să mă iertaţi că vă întreb. Informaţia 
referitoare la doamna Gaddis nu ne-a parvenit pe cale 
oficială. S-a întâmplat să aflu la ştiri şi am făcut legătura. 
Vă ocupați şi de înmormântarea ei? Dacă va fi nevoie de un 
serviciu comun... 

— Nu, a zis Ali. Cred că altcineva se va ocupa de asta. 

— Aha, a făcut omul. 

Părea dezamăgit, ca şi cum pierduse ocazia de a mai 
face rost de o afacere peste noapte. Ali s-a întrebat dacă el 
câştiga un comision pentru asta. 

— Bine, atunci, a adăugat el. Vă mulţumesc foarte mult şi 
vă rog din nou să mă iertaţi că v-am deranjat la miezul 
nopţii. 

— Nu face nimic, a spus Ali. 

A încheiat convorbirea. 


— De la firma de pompe funebre, i-a explicat ea lui Jake. 
Au telefonat pentru înmormântarea lui Paul. Când ai venit 
vineri la tribunal ştiai deja că el e mort, nu-i aşa? a adăugat 
ea. 

— Ţi-am spus să porneşti, a repetat Jake, dar Ali a 
observat nesiguranța din glasul lui, iar asta i-a dat curaj. 

— Ba nu, a replicat ea brusc. Nu mergem nicăieri. Cred 
că ştii cine este vinovatul. Vreau să aflu cine l-a ucis pe 
Paul şi de ce. 

— Ali, te avertizez, a făcut Jake pe un ton ameninţător. 
Dacă va trebui să te împuşc, o voi face. Nu mă sili! 

Geamul portierei lui Ali rămăsese deschis. Cu o iuţeală 
care a surprins-o şi pe ea, iar pe Jake l-a luat total pe 
nepregătite, Ali a oprit motorul, a scos cheia din butuc şi a 
aruncat-o afară din maşină. A auzit cu încântare plescăitul 
slab făcut de cheia căptuşită cu piele care a căzut în piscină 
şi s-a dus la fund. 

Auzind zgomotul, Jake a explodat. 

— Ticăloaso! a urlat el. Ai înnebunit? Ce-i în capul tău? 
Acum nu vom mai putea pleca de aici. 

Păi, asta şi voiam, şi-a spus Ali... 

— Poate c-ar fi momentul să telefonezi la poliţie şi să te 
predai, a sugerat ea. 

— La dracu’! a răcnit el furios. Coboară! Coboară naibii 
din maşină! Când ai apărut, încercam să pun pe direct 
pornirea maşinii lui Paul. E mult mai greu decât s-ar părea, 
dar aproape că reuşisem. După ce o fac să pornească, 
plecăm cu aia. Hai! Mişcă! Tu o să conduci. 

Ali a făcut ce i se ceruse. S-a mişcat. Tocmai porniseră 
spre Land Rover, când o maşină cu farurile aprinse a luat 
ultima curbă de pe Robert Lane şi s-a oprit în faţa porţii. 

Inima a început să-i bată mai tare în piept. Era convinsă 
că nou-sositul era Dave, că izbutise încă o dată să ajungă la 
timp pentru a o salva. Apoi a auzit vocea lui Chris. 

— Mamă, a strigat el. Tu eşti? Poarta e închisă şi nu am 
telecomandă. Vino să-mi deschizi. 

Ali a simţit un gol în stomac. Aşadar, nu sosise Dave. Era 
fiul ei. Copilul ei. 


Jake a prins-o de un braţ şi i l-a răsucit la spate. Apoi Ali a 
simţit ţeava pistolului împungând-o în spate. 

— Venim spre tine, a strigat Jake. Stai unde eşti. Am o 
armă şi nu mi-e teamă să o folosesc. Dacă te mişti sau scoţi 
vreun sunet, mama ta va muri. Ai înţeles? 

Ali a vrut să-l îndemne să fugă. Ori să se rostogolească 
prin iarba de pampas, pe care vecinii ei o lăsaseră să 
crească înaltă pe panta abruptă. Insă, cu pistolul lipit de 
şira spinării şi braţul răsucit la spate şi ajungându-i aproape 
de umăr, nu a zis nimic. Ar fi fost rău dacă Jake ar fi 
împuşcat-o. Dar ideea că acesta i-ar face vreun rău lui Chris 
era de neconceput. 

În cele din urmă, au ajuns la poartă. 

— Deschide-o, a ordonat Jake, împingând-o înainte. 

Ali a tastat codul şi poarta s-a deschis. 

— Urcă, a poruncit Jake, făcând semn cu pistolul spre 
maşina lui Chris. Tu conduci. Eu şi mama ta vom sta în 
spate. 

— Mamă, a spus Chris. Ţi-a făcut ceva? Te simţi bine? 

— Taci din gură, s-a răstit Jake. 

Chris s-a executat. A tăcut şi a urcat din nou la volan, în 
vreme ce Jake a urcat-o pe Ali în maşină, împingând-o pe 
banchetă. A îmbrâncit-o atât de tare, încât ea s-a lovit cu 
umărul de portiera din partea cealaltă, simțind o durere 
ascuţită. 

Jake a urcat după ea şi a trântit portiera. 

— Mulţumesc, i s-a adresat el lui Chris. Nici nu se putea 
să vii într-un moment mai potrivit. Acum mergi spre 
autostrada 10 şi o iei spre est, dar cât poţi de repede. 


20 


— Mamă, cine e nenorocitul ăsta? a întrebat Chris. Dacă 
ţi-a făcut ceva, jur că... 

— Ti-am spus să taci şi să conduci, a repetat Jake. 
Vorbesc serios... 

Ali şi-a frecat umărul lovit. O durea, dar suferea mai mult 
din cauza orgoliului rănit. Cum de se lăsase atrasă în acea 
nenorocire? A avut senzaţia că, într-un fel, într-o săptămână 
presărată de belele, ar fi trebuit să-şi dea seama ce avea să 
se întâmple, ca să se poată feri. 

— N-am nimic, Chris, l-a liniştit ea. Fă ce-ţi spune, şi 
nimeni n-o să păţească nimic. 

Chris era revoltat. 

— Mamă, pentru numele lui Dumnezeu. Cum poţi vorbi 
aşa? Individul ăsta a ţinut pistolul lipit de capul tău! 

— lar acum îl ţin îndreptat spre capul tău, i-a amintit 
Jake. Aşa că, fii atent! Întoarce maşina şi dă-i bătaie! 

Chris a reacţionat accelerând brusc. A dat înapoi atât de 
repede din faţa porţii, încât a ajuns primejdios de aproape 
de marginea drumului. Apoi, după ce a făcut o întoarcere 
completă, maşina a ţâşnit, începând să coboare strada 
Robert Lane. 

— Hai, încearcă, a zis Chris sfidător! Trage. Atunci o să 
vedem cât de bine merge Oldsmobilul bunicii fără nimeni la 
volan. Nu cred că modelul ăsta este echipat cu sistem de 
autodirijare. 

Ali ştia că „Hai, trage” erau deseori ultimele cuvinte 
rostite de victime. De fapt, bănuia că ele fuseseră incluse în 
Premiile Darwin!” ca o replică frecvent folosită de cei care 
mureau în filme. 

Pentru numele Domnului, nu-l înfuria, a gândit Ali. 


19 Premiile Darwin se acordă postum de către un web site persoanelor 
care au murit într-un mod spectaculos, umilitor sau stupid. Există şi un 
film pe aceeaşi temă, The Darwin Awards (2006), regizat de Finn Taylor 
(n. tr). 


— Chris, l-a prevenit ea. Te rog! 

— Încetineşte, a spus Jake, după ce Chris a trecut cu 
viteză printr-o intersecţie de la poalele dealului, unde 
trebuia să oprească. Nu am câtuşi de puţin nevoie să fim 
opriţi de poliţie pentru că tu nu respecţi semnele de 
circulaţie. 

Chris a încetinit puţin. Cam un kilometru şi jumătate, au 
călătorit în tăcere. 

— Aşa, cine eşti? a rupt Chris tăcerea într-un târziu şi a 
examinat faţa lui Jake uitându-se în oglinda retrovizoare. 
Cineva a cărui poză tocmai a ajuns pe America most 
Wanted? Vreun puşcăriaş evadat? Ce eşti? 

— Un prieten al lui Paul, a intervenit Ali. Adică, era 
prieten cu Paul. 

— Halal prieten, a mormăit Chris. 

Ajunşi pe autostrada 10 au constatat că traficul era ceva 
mai aglomerat, iar mai multe camioane decât automobile 
se îndreptau spre est, şoferii lor străduindu-se să înainteze 
cât mai mult înainte de a fi orbiţi de razele soarelui ce avea 
să răsară. Ali s-a gândit la şoferii camioanelor mari, de 
diferite modele. Cum se putea ca ei să conducă pe 
autostradă atât de nepăsători faţă de drama pe viaţă şi pe 
moarte ce se desfăşura în maşina albă, cu aspect 
nevinovat, a lui Edie Larson? De ce niciunul dintre ei nu 
acorda nicio atenţie acelui Oldsmobile care gonea printre 
camioane? 

Urmărind luminile oraşului care dormea şi nu prea, lumini 
ce defilau prin dreptul geamului, Ali şi-a dat seama că era 
târziu, dar nu avea idee cât e ceasul. Nu ştia cum, dar în 
timpul încăierării cu Jake, ceasul ei de mână dispăruse. 
Ghemuită în colţul banchetei, prea departe ca să poată 
vedea ceasul de la bord, Ali se gândea că mai bine ar muri 
decât să-l întrebe pe Jake cât era ceasul. În cele din urmă, 
în timp ce zburau prin Ohio, a zărit ceasul luminat de 
neoane de la o reprezentanţă de vânzări Ford. Era 2.12. 
Nici nu se mira că se simţea atât de obosită. 

În timp ce mergeau, Ali s-a gândit la această ultimă 
ironie a sorții. Ceva mai devreme, fără ştiinţa sau 


îngăduinţa ei, cineva din organizaţia Joaquin îi urmărise 
fiece mişcare, folosindu-se de dispozitivul pe care, în acele 
momente, îl avea în buzunar. Prin materialul moale din 
bumbac, a simţit prezenţa acelui disc cu suprafaţa netedă. 
Din fericire - ori din păcate, asta depinzând din care tabără 
făceai parte - cei care manifestaseră atât de mult interes 
faţă de deplasările ei erau acum în arestul poliţiei. Aşadar, 
chiar dacă, din punct de vedere tehnic, ar fi fost posibil ca 
ea să fie urmărită, i se părea puţin probabil că o va face 
cineva. 

Cu un gol în suflet, Ali şi-a dat seama că tehnologia GPS, 
indiferent cât de sofisticată ar fi fost, nu va putea să-i 
salveze pe ea şi pe fiul ei. Acum, când se punea problema 
salvării, ea şi Chris erau nevoiţi să se descurce singuri. 

Într-o tăcere încărcată de nelinişte, au continuat să se 
deplaseze spre est. Când s-au apropiat de joncţiunea cu 
autostrada 60, speranţele lui Ali au început să crească. 
Spre dreapta a văzut luminile unui grup de maşini de 
urgenţă care au pătruns pe l-60 în faţa lor. Zărindu-le, abia 
a mai îndrăznit să respire. Le-a urmărit câteva momente 
plină de speranţă, rugându-se ca acele lumini să aibă 
legătură cu ceea ce se întâmpla cu ei, sperând ca Jake să 
nu le observe. Însă când Chris a depăşit joncţiunea l-10 cu 
60, cu benzile de trafic încurcate şi unele dispărând, 
procesiunea de maşini de poliţie şi ambulanţe în care îşi 
pusese atâtea speranţe a ţâşnit cu viteză în faţă şi a 
dispărut din câmpul ei vizual. 

Deznădăjduită, Ali a închis ochii şi s-a gândit să spună o 
rugăciune. 

După o vreme, Chris a vorbit din nou: 

— Unde mergem? 

— Nu te interesează, i-a răspuns Jake. Rămâi pe 1-10. O 
să-ţi spun eu unde virăm. Dar mai avem până acolo. 

— Dacă mergem foarte departe, va trebui să oprim să 
alimentăm. 

Ali şi-a reţinut răsuflarea când Jake s-a aplecat peste 
spătarul scaunului din faţă. 

— Aşa e, a zis el în cele din urmă, după ce a consultat 


indicatorul de la bord. Ai dreptate. Opreşti la următoarea 
bretea, dar să găseşti o benzinărie cu serviciu complet. 
Nimeni nu coboară din maşină cât staţionăm, aţi înţeles? 
Nimeni! 

Prin Beaumont, au ieşit de pe autostradă şi au oprit la 
cea mai potrivită benzinărie. Cât au stat în maşină şi au 
aşteptat ca angajatul care se mişca alene să le umple 
rezervorul, Ali a tresărit auzind soneria telefonului ei. S-a 
uitat la ecran. 

— E mama, a spus ea. În noaptea asta trebuia să vină în 
Robert Lane. Dacă a ajuns acolo, probabil e supărată că nu 
m-a găsit. Şi se va îngrijora. Ar putea să cheme poliţia. 

— Atunci răspunde, a spus Jake. Dar întâi să pui telefonul 
pe difuzor şi să nu încerci nicio şmecherie. Ai înţeles? 

Ali pricepuse şi încă prea bine. 

— Alison, a zis Edie când a auzit vocea fiicei. Ai păţit 
ceva? Unde eşti? 

Ceva mai devreme - să fi fost cu ore sau cu zile în urmă? 
- în timp ce April Gaddis, înarmată şi tulburată mintal, se 
afla lângă ea în bucătăria din Robert Lane, Ali reuşise să-i 
sugereze lui Dave gravitatea situaţiei, vorbindu-i oarecum 
codificat. Acum, însă, cu pistolul lui Jake în coaste şi cu 
telefonul pus pe difuzor, astfel că el o auzea şi pe Edie, 
acum nu se mai putea exprima codificat. 

— Sunt bine, mamă, a spus Ali, cât de convingător a 
putut. M-a chemat o prietenă, care avea o problemă 
urgentă. Nu am mai avut vreme să te anunţ. lartă-mă! 

— Nu puteai să-mi telefonezi? 

— Nu. Nu era posibil să-ţi telefonez. 

— Mda, a făcut Edie, părând atât derutată, cât şi 
nemulțumită, poarta e încuiată. Am ajuns cu un taxi şi nu 
pot intra. Ce să fac, stau aici toată noaptea? 

Ali i-ar fi putut da codul de deschidere a porţii, dar nu a 
făcut-o. Dacă se întâmpla ceva, iar ea şi Chris nu 
supravieţuiau, Cayenne-ul parcat acolo avea să fie singura 
dovadă referitoare la ce se petrecuse acolo cu ei. Ali nu 
voia ca acele probe să fie afectate în vreun fel. 

— la taxiul şi găseşte-ţi un hotel, a propus ea. Eu nu mă 


întorc decât mâine, dar nu ştiu la ce oră. 

— De Chris ce ştii? a întrebat Edie. Unde e? 

— E la nişte prieteni. 

— Nu-ţi stă în fire să fii atât de iresponsabilă, a spus Edie. 
Sigur eşti bine? 

— Sunt bine, s-a grăbit Ali să spună. Mamă, acum trebuie 
să închid. Ai grijă de tine. Te iubesc. 

O îndurera gândul că acelea ar fi putut fi ultimele cuvinte 
pe care le auzea Edie Larson de la fiica ei, dar nu reuşise să 
facă mai mult de atât. 

Peste câteva momente, au plecat din nou la drum. 

— Încă nu ne-ai spus încotro mergem, i-a reamintit Chris 
lui Jake. 

— Asta pentru că încă nu e nevoie să ştii. 

— În Mexic, a intervenit Ali. La Oaxaca. Cel puţin aşa mi-a 
spus mai devreme. 

— Taci! s-a răstit Jake. 

Ţeava pistolului s-a înfipt mai adânc în coastele ei, dar ea 
a fost mulţumită că arma era îndreptată înspre ea şi nu 
înspre Chris. El avea toată viaţa înainte. Dar ea? Dacă 
trebuia să-şi dea viaţa pentru a o salva pe aceea a fiului ei, 
exact asta va face. 

Ali s-a uitat dincolo de deşertul întunecat, către locul 
unde munţii se înălţau negri pe cerul presărat cu stele. Se 
găseau la numai câţiva kilometri la vest de breteaua de 
acces spre autostrada 111 şi de locul unde trenul în viteză 
măturase acel Camry lăsat pe şine - unde murise Paul. Ali 
s-a întrebat dacă nu cumva ea şi Chris aveau să moară tot 
în acel loc - aproape în acelaşi mod. 

— Trebuie să merg la toaletă, a spus Chris. 

— Şi eu, a adăugat şi Ali imediat. Am băut prea multă 
cafea ceva mai devreme. 

Jake a avut pe dată impresia că solicitarea lor pentru a 
face o pauză undeva nu era decât o stratagemă. Şi până la 
un punct, chiar aşa stăteau lucrurile. Deşi Ali simţea 
presant nevoia de a merge la toaletă, spera sincer că, în 
timp ce coborau sau urcau în maşină, măcar Chris va avea 
posibilitatea de a se salva prin fugă. 


— Mai aşteptaţi, a spus Jake. O să mai rezistaţi o vreme. 

Curând, totuşi, mai ales că se gândea la asta, Ali a simţit 
că nu mai poate. Băuse prea multă cafea. 

— Chiar că trebuie să merg la toaletă, a zis ea. 

— Ţi-am spus că nu oprim. 

— Prea bine, a făcut ea. Dacă nu te deranjează să stau 
într-o baltă de urină, nici pe mine nu mă supără. 

— Peste câteva minute ajungem la un spaţiu de servicii, 
a spus Chris. Poate oprim acolo. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu! a exclamat Jake. 
Atunci, opreşte! Dar, în orice caz, voi doi intraţi pe rând în 
toaletă şi telefoanele voastre rămân la mine. Dă-mi-l. Şi tu, 
dacă ai telefon, i-a spus Jake lui Chris. Întinde-l în spate! 

Când Chris a semnalizat ca să iasă pe banda ce ducea 
spre spaţiul pentru servicii, Jake a întins mâna să ia întâi 
telefonul lui Chris, iar apoi pe cel al lui Ali. Chris l-a predat. 
Cum era preocupată să vadă cum face ca să nu-i dea 
telefonul, Ali nu a văzut precis ce s-a întâmplat în 
continuare. La un moment dat, încetineau pentru a ieşi de 
pe autostradă. In următorul, deşertul s-a aprins de lumini 
ale unor maşini de poliţie şi ale unor vehicule de urgenţă, 
după care maşina lor s-a zguduit puternic şi a derapat. Apoi 
a continuat să ruleze hurducându-se, pe pneurile făcute 
ferfeniţă. 

— Benzi cu cuie! a strigat Jake, panicat. Continuă să 
mergi! Nu te opri! 

Însă Chris hotărâse deja altceva şi a frânat brusc. În timp 
ce vehiculul încetinea oprindu-se, Ali a auzit o voce pe care 
cu greu a recunoscut-o ca fiind chiar a ei, strigând ascuţit la 
Chris: 

— Coboară! Du-te! Fugi! Hai! Vin şi eu din urmă. 

insă ultimele vorbe erau departe de adevăr. Înainte de a 
apuca să ducă mâna la clanţa portierei, Jake i-a strâns cu 
putere încheietura. Chiar dacă ea rămăsese prizonieră în 
maşină, Chris s-a mişcat înainte ca Ali să termine de rostit 
acele îndemnuri. A văzut cum fiul ei a căzut cu un bufnet, 
azvârlit în faţă de forţa combinată a inerţiei proprii şi a celei 
determinate de mişcarea maşinii. Apoi, spre uşurarea ei 


imensă, el s-a ridicat în picioare. Şchiopătând puţin, a luat-o 
la fugă ascunzându-se în spatele vehiculelor poliţiei de 
patrulare a autostrăzii. 

După aceea, în tot acel haos - în vârtejul de praf şi 
sclipirea orbitoare a luminilor de girofaruri - a urmat un 
moment de tăcere deplină, după care s-a auzit un strigăt: 

— Gata, Maxwell. Eşti înconjurat. Lasă jos arma! Coboară 
cu mâinile ridicate! 

Jake s-a uitat la Ali. 

— De unde ştiu că sunt eu? Cine le-a zis? 

Ali nu-i putea da niciun răspuns, dar întrucât Chris 
coborâse şi era în afara oricărui pericol, s-a trezit cufundată 
într-o mare de calm - un loc în care amenințările lui Jake 
Maxwell nu o mai impresionau câtuşi de puţin. Devenise 
imună. 

— Nu are nicio importanţă cine i-a anunţat, Jake, a 
răspuns ea. Contează că poliţia ştie. S-a isprăvit. Nu ai cum 
să scapi. Predă-te! 

— Ali, trebuie să mă crezi, a spus el după un moment de 
tăcere. Nu aveam idee că ea vrea să-l omoare. 

— Pe cine? 

— Pe Paul. Am crezut că Lucia vrea doar să-i dea o lecţie. 
Aşa lucrează neamul Joaquin, înţelegi? Le dau oamenilor 
câte o lecţie, destul de dură, ca să se ştie de ce sunt în 
stare, şi alta nu le mai trebuie. 

Vorbele lui veneau de la o asemenea depărtare din 
stânga ei, încât lui Ali i-a trebuit un moment ca să le 
înţeleagă. 

— Vrei să spui că ai ştiut? a întrebat ea. Ticălosule, spui 
că ai făcut-o chiar tu? g 

— Nu. Eu n-am făcut decât să-l îmbăt. |ţi jur, nu am ştiut 
nimic de Tracy şi de rest. Nu am vrut ca Paul să moară. 

— Ba ai vrut, a replicat Ali. Ai vrut, iar el a murit. De ce? 
Erai invidios pentru că a primit el postul acela, nu tu? Asta 
a fost? 

Imediat, Ali a dus mâna spre clanţa portierei. 

— Stai, Ali, a rugat-o Jake. Nu mă părăsi, te rog. Dacă 
rămâi, arunc arma. Promit. Nu vor trage atât timp cât stai 


cu mine. 

In acel moment Ali nu simţea decât dispreţ şi ură, dar 
atât de acaparatoare şi de copleşitoare, încât în sufletul ei 
nu mai încăpea nimic altceva, şi cu atât mai mult teama. 

— Las-o baltă, i-a zis. Eşti pe cont propriu. 

— Dar am o armă. 

— S-ar putea, băiete, dar m-am convins că nu ai curaj să 
o foloseşti. 

Spunând acestea, Ali a deschis portiera şi a coborât într-o 
lume scăldată în lumini puternice şi intermitente. Şi chiar şi 
acolo, cuprinsă brusc de răcoarea deşertului noaptea, şi-a 
dat seama că măcar una sau două dintre acele lumini 
orbitoare veneau de la un aparat foto cu bliţ. 

Orbită, a tresărit când a fost prinsă de braţe puternice şi 
trasă în spatele unui vehicul staționat. 

— Ali! Slavă Domnului! a exclamat Dave. Cum te simţi? 

In lumina ce pulsa, Ali a văzut expresia de uşurare de pe 
faţa lui. 

— Bine. Serios. 

— Atunci, hai să mergem de aici, a tras-o Dave, 
conducând-o după maşini. E periculos. Să ne îndepărtăm. 

— Cum ne-aţi găsit? a întrebat Ali. De unde aţi ştiut unde 
să ne căutaţi? 

Dave nu i-a răspuns. 

— Mai târziu, a făcut el. 

— Chris unde e? 

— Departe de pericol. Unde ar trebui să te afli şi tu. 

In timp ce Dave o ducea spre capătul celălalt al 
complexului de servicii, cineva care striga într-un megafon 
îi comanda lui Jake să coboare din maşină. Ajunsă la 
complex, l-au găsit pe Chris la o masă de picnic, iar un 
cadru medical îi punea o pungă cu gheaţă la gleznă. 

— Cei de pe ambulanţă au pus gheara pe mine şi nu-mi 
dau drumul. E doar o uşoară entorsă, mamă, a spus el pe 
un ton liniştitor. O nimica toată. Tu cum te simţi? 

Ali s-a apropiat grăbită de el şi l-a strâns în braţe. 

— N-am nimic, a zis ea. Mă simt foarte bine. Apoi s-a 
întors spre Dave. Dar cum de-ai ştiut...? 


— Întreabă-ţi fiul, a spus Dave. Imediat ce şi-a dat seama 
că sunteţi în primejdie, a apăsat butonul de repetare apel, 
iar ultimul număr format fusese din întâmplare cel al lui 
Bob, în Sedona. Din fericire, Bob era acolo şi a răspuns. 
Chris purta minidispozitivul acela de Bluetooth în ureche. 
Asta i-a permis lui Bob să audă tot ce se petrecea în 
maşină, iar Jake habar nu a avut că discuţia din automobil 
era ascultată de cineva. Bob ne-a sunat imediat - şi am 
organizat ceva gen teleconferinţă -, astfel că am reuşit să 
controlăm situaţia. 

Ali şi-a amintit că îl cam certase pe Chris când acesta se 
întorsese dintr-un weekend de schi la Aspen cu dispozitivul 
acela prins pe cap. Acum se părea că acel mic obiect le 
salvase vieţile. 

— Ştiind ce se petrecea, a adăugat Dave, Easy a putut să 
trimită unul dintre specialiştii electronişti care lucra în 
depozitul de la Pink Swan să reiniţieze GPS-ul pe care îl 
aveai la tine. 

— Aşadar, în felul acesta, aţi ştiut tot timpul unde ne 
aflam, a spus Ali. 

Dave a dat din cap. 

— În mare măsură, a spus el. Dar nimic din toate astea 
nu ar fi fost posibil dacă fiul tău nu-şi punea mintea la 
treabă. 

Potopită de sentimentele de uşurare şi recunoştinţă, Ali |- 
a strâns încă o dată în braţe pe Chris. Bineînţeles, amândoi 
fuseseră în primejdie, dar nici pe departe în măsura în care 
crezuse. 

— Dar voi eraţi aici, aşteptându-ne, a spus Ali o clipă mai 
târziu. Cum aţi reuşit asta? Când am plecat noi, tu şi Easy 
eraţi în Valencia. Am înţeles că urmai să o iei pe mama. 

— Din păcate, am fost reţinuţi în mod inevitabil. lar după 
aceea, ne-a trebuit ceva timp să organizăm totul, a spus 
Dave. Şi am remarcat stilul uimitor al lui Easy Washington 
de a conduce o maşină de poliţie. Bineînţeles, ne-a fost mai 
uşor când maşinile de patrulare ale poliţiei rutiere ne-au 
făcut loc prin trafic. 

— Deci, voi eraţi? a întrebat Ali. Luminile maşinilor de 


poliţie pe care le-am văzut pătrunzând dinspre joncţiunea 
cu autostrada 60, înainte ca noi să ajungem acolo, da? 

Dave a confirmat cu o mişcare din cap. 

— Iniţial, intenţia noastră a fost să facem asta în 
Beaumont, când aţi oprit să alimentaţi. Apoi am socotit că 
ar fi mai puţin riscant pentru public dacă realizam acţiunea 
aici, la zona de servicii, astfel că am îndepărtat cât de mulţi 
civili am putut, şi gata. A, asta-mi aminteşte de ceva. 
Probabil că ar fi cazul să-i telefonezi tatălui tău ca să-l 
anunţi că sunteţi bine. 

Însă mobilul îi sărise din mână lui Ali în momentul când 
se spărseseră pneurile. Habar nu avea unde era acum. 

— Dă-mi-l pe al tău, Chris, a cerut ea, întinzând mâna. 

El a refuzat-o cu un gest din cap. 

— L-am ţinut deschis tot drumul până aici, a zis el. Mi s-a 
descărcat bateria. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, a spus Dave, 
scoțând propriul telefon. 

— Poftim. Foloseşte-l pe-al meu! 

Bob era peste măsură de încântat să audă vocea fiicei 
lui. 

— Mama ştie? a întrebat el. A fost foarte îngrijorată şi a 
telefonat la restaurant tot timpul. 

Ali a sunat-o apoi pe Edie şi tocmai vorbea cu ea când 
Easy Washington a venit în fugă de după colţul clădirii. 

— Totul s-a rezolvat, a anunţat el. Maxwell a fost arestat. 
Sunteţi toţi bine? 

— Da, mai puţin glezna mea, a spus Chris, dar nu e nimic 
grav. 

— Şi tu? a întrebat-o Easy pe Ali. 

— Sunt bine. Sută la sută. 

— Maşina va trebui adusă pe platformă, a continuat Easy. 
lar maşina lui Dave a rămas la Claim Jumper. O să-l pun pe 
unul dintre oamenii mei să vă ia înapoi într-un Suburban. 
Noi, ceilalţi, mai avem de făcut o escală înainte de 
încheierea nopţii. 

— Ce escală? a întrebat Ali. 

— În zona Old Las Palmas din Palm Springs, i-a răspuns 


Easy. Acolo locuieşte Lucia Joaquin. Ea şi nepoata, Amber, 
sunt singurele persoane rămase în libertate. Am ţinut sub 
supraveghere locuinţa lor toată noaptea. Nu s-a constatat 
nicio activitate ieşită din comun, astfel că sperăm că ea nu 
are idee că am reuşit să descâlcim întregul mod de operare 
al reţelei ei în ultimele câteva ore. Acum o vom ridica şi pe 
ea. 

— Ea a ordonat uciderea lui Paul? a întrebat Ali. 

Easy a făcut un semn afirmativ. 

— Eu aşa cred. 

— Atunci, vreau să merg şi eu, a cerut Ali. Vreau să fiu 
acolo. 

— Nu se poate, s-a opus Easy. Imposibil. Nu am dreptul 
să pun în primejdie civili. Este cu desăvârşire interzis de 
regulamente. 

— Am fost în pericol toată noaptea, a ţinut să arate Ali. 
La fel şi Dave, şi Chris. 

— Da, a aprobat-o Easy. Dar asta nu a fost din vina mea. 

— Te rog, a zis Ali încet. După ce am trecut prin atâtea în 
noaptea asta, nu putem merge acolo să vedem cum o 
arestaţi? 

Easy Washington a clătinat din cap. La început, Ali a fost 
convinsă că el continua să o refuze, după care a strigat 
peste umăr, către unul dintre oamenii lui. 

— Hei, Sal! Are cineva două veste antiglonţ de rezervă? 
Una mare şi una mică. Sunt aici două persoane care vor 
avea nevoie de ele. 


21 


Vesta era mai masivă decât îşi închipuise Ali. Şi mai 
călduroasă. La câteva minute după ce le-au îmbrăcat, ea şi 
Dave se aflau pe bancheta din spate a Suburbanului negru 
condus de Easy Washington. 

In agitația în care îmbrăcaseră vestele, Ali l-a pierdut din 
ochi pe Chris. 

— Unde e Chris? a întrebat ea. Credeam că vine cu noi. 

— E pe drum spre o ambulanţă a urgenţelor, a răspuns 
Dave. Cadrele medicale au insistat ca glezna să-i fie 
radiografiată şi au refuzat să accepte orice argumente ale 
noastre. Apropo, a adăugat Dave, ţi-a spus cineva că ai un 
fiu grozav? Chiar şi-a folosit mintea în noaptea asta. A făcut 
o treabă extraordinară cu tatăl tău şi cu noi prin telefon. 

— Da, l-a aprobat Ali. E un copil nemaipomenit. 

Stând pe scaunul din dreapta şoferului, Easy vorbea când 
prin radio, când la telefon. În zona pentru servicii, Ali 
recunoscuse câţiva dintre ofiţerii pe care îi întâlnise în 
cursul ultimelor zile, poliţişti pe care îi ştia de la Los 
Angeles şi din Riverside, în afara celor din Brigada antidrog, 
condusă de Easy. Asista la o operaţiune complicată, cu 
intervenţie rapidă, iar Ezekiel Washington o conducea cu 
succes. 

— N-am fost niciodată la Palm Springs, a spus Dave, 
studiind harta primită de la Easy. Trebuie să ajungem pe o 
stradă numită Via Hermosa. 

Via Hermosa era o adresă ce reprezenta o carte de vizită 
pentru Palm Springs şi Ali şi-a amintit că, în urmă cu câţiva 
ani, când strânsese fonduri în cadrul unor acţiuni caritabile, 
vizitase câteva dintre conacele vechi şi venerabile de acolo. 
A luat harta de la Dave ca să-i indice zona. 

— Vechiul Las Palmas face parte din vechiul Palm 
Springs, a explicat Ali. Case mari. Terenuri întinse. 

— Bani cu grămada, nu? a întrebat Dave. 

— Şi asta, dar cred că Lucia Joaquin îşi poate permite 
aproape orice îşi doreşte. 


Ali şi-a adus aminte de celelalte case vechi şi masive pe 
care le văzuse în vechiul Las Palmas - case luxoase, cu opt 
sau nouă dormitoare, cu garaje pentru multe maşini şi 
terenuri foarte bine întreţinute. Nu ştia precis unde locuia 
Lucia, dar trebuia să fie una dintre acele case. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât o supăra mai 
tare ideea existenţei Luciei. O înnebunea ideea că o femeie, 
îmbrăcată din cap până în picioare în roz şi trăind într-un 
lux absolut, stătea acasă, în confort şi în siguranţă, şi îşi 
trimitea slugile să-i facă poftele - mergând până acolo încât 
să comită crime cu sânge rece. In timp ce unul dintre 
pălmaşii ei îl lăsase pe Paul Grayson - deşi doar bănuit că 
ar putea să se adreseze poliţiei - legat şi neajutorat, să 
moară pe şinele de cale ferată, Lucia se aflase probabil la 
câţiva kilometri depărtare, probabil dormind fără grijă în 
patul ei. 

— De unde apar oameni ca Lucia? a întrebat Ali într-un 
târziu. 

Dave a clătinat din cap. 

— Nu sunt oameni, ci viermi, a zis el. Şi ies de sub pietre. 

leșiseră de pe l-10 şi pătrunseseră pe autostrada 111. In 
timp ce goneau prin noapte cu girofarurile maşinii luminând 
totul în roşu şi albastru, dar fără a folosi sirena. Ali s-a 
străduit să nu se uite spre acea porţiune a deşertului, dar i- 
a fost imposibil. Privirea i-a fost atrasă de zona cufundată 
într-un întuneric deplin unde ştia că se aflau şinele de cale 
ferată. Era un loc pustiu - un loc în care moartea părea mai 
îngrozitoare decât altundeva. 

Easy a vârât aparatul de emisie-recepţie în husă. 

— În regulă, a zis el, uite cum stau lucrurile. Mai trebuie 
să descoperim unde se află Amber, nepoata, dar suntem 
siguri că Lucia e în casa din Palm Springs. Probabil că e 
singură, dar s-ar putea să aibă o îngrijitoare cu ea. Casa 
este situată pe o proprietate de peste şase mii de metri 
pătraţi şi totul e înconjurat de un zid de piatră înalt de patru 
metri, cu o singură poartă. Cum Lucia nu este în cea mai 
bună formă în prezent, nu are cum să escaladeze vreun zid 
din acesta. Atâta vreme cât ţinem poarta sub control - şi 


asta facem - vom putea controla şi accesul. 

Dave a încuviinţat din cap. Ali nu a zis nimic. 

— Am o echipă tactică bine instruită, care este gata să 
rezolve orice problemă dificilă, a continuat Easy. Oamenii 
ştiu ce au de făcut şi-i vom lăsa să-şi facă treaba. L-am 
numit la comandă pe adjunctul meu. Intrucât voi doi sunteţi 
aici în baza cuvântului meu, niciunul dintre voi n-o să-mi 
scape din ochi măcar o secundă. Şi să nu vă apropiaţi de 
acţiunea propriu-zisă decât dacă vă spun eu, aţi înţeles? 

— Am înţeles, a răspuns Dave imediat. 

— Doamnă Reynolds? Nu cred că am auzit răspunsul tău. 

— Am înţeles, a spus Ali. 

— Bine. Ştiu că aştepţi cu nerăbdare să vezi cum se 
operează arestarea. Ţinând seama de circumstanţe, n-aş 
putea să te învinuiesc de ceva, dar să nu te apropii de 
femeia aceea decât după ce oamenii mei sunt stăpâni pe 
situaţie. 

— Da, a zis Ali. Am înţeles. 

S-a uitat la Dave. El stătea în alertă, dar lăsând impresia 
de calm, ţinându-şi palmele în repaus pe genunchi. Chiar 
dacă ar fi fost îngrijorat de modul cum va decurge 
confruntarea, faţa lui impasibilă nu trăda nicio emoție. Bine, 
dar el fusese puşcaş marin, şi-a adus ea aminte. Cu 
siguranţă că era obişnuit să se trezească în situaţii 
potenţial periculoase de luptă. Ea nu era învățată cu aşa 
ceva. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Picături de sudoare 
i se rostogoleau pe ceafă, udându-i bluza şi braţele. Deşi 
spusese că vrea să fie de faţă ca să o vadă pe Lucia 
arestată, lui Ali îi era limpede că nu era deloc pregătită 
pentru asta - şi probabil că nici nu avea să fie vreodată. ŞI 
regreta că nu are pistolul la ea, căci îi simţea lipsa mai mult 
decât şi-ar fi putut închipui. 

— Cât mai e până la declanşarea acţiunii? a întrebat ea. 

Deşi îi adresase întrebarea lui Dave, cel care a răspuns a 
fost Easy Washington. 

— Depinde de cât ne trebuie ca să ajungem acolo. 

Ali trăise mereu cu impresia că îi trebuia aproape o 
veşnicie ca să meargă cu maşina de la breteaua pentru 


Palm Springs din l-10 până să ajungă în oraşul propriu-zis. 
In seara aceea, acest lucru părea să se întâmple cât ai clipi 
din ochi. Cu mult înainte ca Ali să fie pregătită, Easy ieşise 
deja din Palm Canyon şi se îndrepta spre Old Las Palmas. 
Ali a strâns pumnii, şi unghiile i-au pătruns în palme. Chiar 
dacă o înspăimânta ceea ce urma să se întâmple, nu voia 
defel s-o arate. 

Când s-au apropiat de Via Hermosa, pretutindeni păreau 
a fi poliţişti şi străzi blocate - tot felul de maşini de poliţie 
din toate serviciile. Insă Easy şi Suburbanul condus de el fie 
deţineau codul secret, fie era poate vorba de o vrajă. De 
fiecare dată când maşina era cât pe ce să se oprească, li se 
făcea semn să-şi continue drumul, trecând de blocaj. 

În cele din urmă, s-au oprit în dreptul unei porţi din fier 
forjat, încastrată într-un zid masiv ce se întindea într-o 
parte şi alta a ei, mergând până departe. Cerul începuse să 
se lumineze aproape imperceptibil spre orizont, iar 
priveliştea ce se vedea prin poartă era cel puţin idilică. O 
fântână arteziană, iluminată, era punctul de atracţie al 
curţii pavate cu cărămidă. Perdele de bougainvillea 
încadrau o verandă cu pilaştri. Uşile duble, masive, făcute 
probabil din metal, sclipeau în lumina unor candelabre la fel 
de masive. Era o intrare impresionantă, care ar fi făcut pe 
oricine să se simtă mic. Părea a fi, în plus, poarta unei 
fortărețe. 

Făcându-le semn lui Dave şi lui Ali să rămână în maşină, 
Easy a coborât. A dus din nou telefonul la ureche, deşi avea 
un microfon în cealaltă. 

— În regulă, l-a auzit Ali spunând. Suntem pe poziţii. 
Dacă toată lumea e gata, puteţi acţiona. Când doreşti tu. 
Bine. 

Ceea ce a urmati s-a părut lui Ali un moment de tăcere 
încărcată de aşteptare. Apoi, ca la un semn, toţi ofiţerii 
aflaţi în apropiere de maşină pe care îi putea vedea au 
privit simultan în aceeaşi direcţie, uitându-se peste umăr, 
înapoi spre oraş. In cele din urmă, prin portiera deschisă a 
maşinii, Ali a auzit sunetul care reţinuse atenţia tuturor - 
duduitul aparte al motorului unui elicopter care se apropia. 


La început, Ali a presupus că aparatul de zbor era un 
vehicul de rezervă, slujind drept sprijin pentru ofiţerii care 
participau la acţiune, însă când a ajuns exact deasupra 
capului lor, acesta a scos un zgomot care a sunat ca o 
rafală de foc automat. Auzind acel sunet, ofiţerii de la sol şi- 
au căutat imediat adăpost. 

— Dumnezeule mare! a exclamat Dave. Suntem atacati. 

Elicopterul a coborât repede spre sol, de cealaltă parte a 
porţii, aşezându-se lin alături de arteziana iluminată. In 
spatele lui, una dintre uşile masive ale casei s-a deschis 
brusc şi dinăuntru au ieşit două femei - Amber şi o femeie 
cu părul alb, îmbrăcată în roz şi sprijinindu-se în baston. 
Amber o ajuta să se grăbească. Amândouă au trecut fără să 
se aplece pe sub palele în mişcare ale elicopterului, ceea ce 
sugera că erau obişnuite cu vârtejul de aer stârnit de ele. 
Când s-au apropiat de cabină, Amber a urcat repede şi apoi 
a întins mâna să o ajute pe bătrână. 

În acelaşi timp, echipa de asalt a înaintat. Cu armele 
pregătite, oamenii s-au ghemuit în spatele unui Hummer al 
cărui motor mârâia şi care s-a oprit doar o clipă, apoi a 
smuls porţile din ţâţâni făcând loc echipei să se desfăşoare 
în interiorul curţii. Însă în momentul când membrii echipei 
au ţâşnit înainte, elicopterul, care îşi luase pasagerii, a 
început să se înalțe. Pe când se desprindea de sol, o altă 
rafală de gloanţe a fost trasă din uşa deschisă a cabinei. 

Din instinct, Ali şi Dave s-a ghemuit pe banchetă, iar 
gloanţele au izbit partea din faţă a maşinii şi au şuierat 
trecând pe lângă ei. Parbrizul s-a sfărâmat. lar apoi s-a 
auzit un alt sunet - un geamăt gutural şi neplăcut, de 
durere - semn că cineva fusese nimerit şi rănit grav. În faţa 
portierei deschise, Easy Washington a părut că se roteşte 
pe loc. Apoi, încet, a căzut pe spate. 

În ciuda zgomotului făcut de motorul elicopterului, Ali a 
auzit câteva comenzi strigate, curmate de un baraj de foc, 
de astă dată deschis de ofiţerii de la sol. La început, Ali a 
avut impresia că totul fusese zadarnic. Câteva momente, 
elicopterul a continuat să urce netulburat. Apoi a părut că 
ezită uşor. Palele s-au oprit brusc, iar aparatul s-a înclinat 


pe o parte ca un beţiv care îşi pierde echilibrul. După 
aceea, foarte încet pentru mintea înfierbântată de acţiune a 
lui Ali, a început să se prăbuşească spre pământ. 

Ali a văzut două trupuri, unul în roz, celălalt, nu, azvârlite 
din aparat şi căzând, ca nişte păpuşi de cârpă, direct pe 
pardoseala de cărămidă a curţii. lar apoi s-a prăbuşit şi 
elicopterul - izbind solul, aproape mut şi straniu, exact în 
acelaşi loc. Imediat după aceea, a izbucnit în flăcări. În timp 
ce flăcările ţâşneau în aer, Dave s-a repezit din maşină, 
urmat imediat de Ali. Până când a reuşit Ali să atingă 
pământul cu ambele picioare, Dave era deja în genunchi şi 
a ridicat trupul îngrozitor de moale al prietenului său. Mânijit 
de sângele de un roşu strălucitor al lui Easy, Dave îl ţinea în 
braţe, apăsând din răsputeri cu degetul o rană de la baza 
bărbiei. 

— Un telefon! a strigat Dave la Ali. Telefonează la 
urgente! Grăbeşte-te! 

Fără să-şi dea seama cum, degetele lui Ali s-au strâns în 
jurul telefonului pe care Easy Washington îl scăpase când 
căzuse. 

— Urgenţele, a spus operatoarea. Ce aveţi de anunţat? 

— Un bărbat a fost împuşcat, a strigat Ali. A fost 
împuşcat, iar un elicopter s-a prăbuşit. 

— Unde vă aflaţi? a întrebat femeia. Văd că telefonaţi de 
pe mobil. Trebuie să ştiu adresa exactă. 

— Undeva pe Via Hermosa din Palm Springs, i-a răspuns 
Ali. Lângă un elicopter prăbuşit. 


Trei persoane au murit noaptea trecută şi trei ofiţeri ai 
Brigăzii antidrog au fost răniţi, unul dintre ei grav, când s-a 
dezlănţuit un schimb de focuri, iar un elicopter s-a prăbuşit 
în cartierul de obicei liniştit Old Las Palmas, din Palm 
Springs, în cursul unei operaţiuni în forţă conduse de 
Brigada antidrog pentru anihilarea unei reţele deosebit de 
bine organizate de presupuşi traficanţi de droguri. 

După o investigaţie care a durat o lună şi după ce s-au 
operat numeroase arestări în California de Sud, ofiţerii şi-au 
îndreptat atenţia spre casa unei persoane care locuieşte de 


multă vreme în Palm Springs, despre care se bănuia că este 
creierul grupării. Atât femeia neidentificată, cât şi nepoata 
ei şi pilotul au murit când elicopterul în care încercau să 
fugă s-a prăbuşit în timpul decolării. Un ofiţer din Brigada 
antidrog al cărui nume nu îl cunoaştem este internat la 
Eisenhower Memorial Hospital cu răni despre care se afirmă 
că îi pun viaţa în pericol. 

Confruntarea armată s-a produs la sfârşitul unei zile în 
care s-au operat arestări ale unor persoane influente, între 
care se numără câţiva oameni din elita mass-media din Los 
Angeles, precum şi unele persoane care ocupau poziţii 
importante în cadrul organelor de aplicare a legii. O parte a 
acestei operaţiuni de anvergură a avut ca obiect un club 
monden din Beverly Hills, cu chelneriţe topless, cunoscut 
sub numele de Pink Swan. 

Un suspect a fost arestat, iar două victime răpite într-un 
automobil au fost salvate la spaţiul pentru servicii Morango 
de pe autostrada Interstate-10, când ofiţerii, alertaţi de una 
dintre victime prin intermediul telefonului mobil, au reuşit 
să plaseze benzi cu cuie care au făcut vehiculul incapabil 
să-şi continue drumul. Una dintre victime, ambele fiind din 
Arizona, venite în vizită în California, a fost rănită uşor în 
cursul operaţiunii. Cealaltă a scăpat nevătămată. 


Era aproape de amiaza aceleiaşi zile când Ali a ridicat 
ochii de la textul de ştiri online, gândindu-se la felul în care 
acele cuvinte, limbajul jurnalistic lipsit de viață, 
minimalizează lucrurile, reducând enorm drama adevărată 
a întâmplării. 

„Una dintre victime a fost rănită uşor”. Aici era vorba de 
Chris şi de glezna lui sucită. Cea eliberată „nevătămată” 
era chiar ea. lar ofiţerul rănit „grav” era Easy Washington, 
prietenul lui Dave, care fusese lovit în gât de un glonţ 
rătăcit. Se afirma că unul dintre gloanţele trase din 
elicopter ricoşase din blocul motor al maşinii. Atinsese 
tangenţial vesta antiglonţ şi lovise în artera tiroidă 
inferioară. 

Un alt lucru pe care cuvintele nu reuşiseră să îl prezinte 


în adevărata lumină fusese efortul disperat de salvare ce se 
făcuse după aceea. Dave se aflase în miezul acţiunii şi doar 
priceperea cu care îi presase rana îi salvase viaţa 
prietenului său grav rănit. Ultima imagine care îi rămăsese 
întipărită în minte lui Ali era a lui Dave, plin de sânge, 
ajutat să urce în ambulanţă împreună cu Easy. 

Puțin după amiază, Edie Larson a ieşit din casa de lângă 
piscină. Aducând cu ea o cană cu cafea, a pus-o pe masa 
din curte, lângă laptopul lui Ali, şi apoi s-a aşezat lângă ea. 

— Cum merge treaba? a întrebat. Ai ştiri despre prietenul 
lui Dave? 

— Nu, a zis Ali. Aici nu au actualizat ştirea despre starea 
lui. 

— Şi Dave nu te-a anunţat? 

— Deocamdată, nu. 

— O să-ţi telefoneze el, a spus Edie cu încredere în glas. 

Ali şi-a privit cu atenţie mama. Arăta mai obosită decât 
de obicei. 

— Nu ai dat de înţeles că ştiai de toată acţiunea aceea 
când mi-ai telefonat, a observat Ali. 

— Aşa e, a confirmat Edie. M-am temut că aş putea 
divulga ceva. Ştiam că Dave şi ceilalţi acționau intens cu 
tata şi Chris ca să vă scoată de acolo, dar eu am vrut să-ți 
aud glasul. Am dorit să ştii că nu eraţi chiar singuri acolo. 

Ali şi-o închipuise pe mama ei stând în faţa porţii în 
cursul acelei conversații care ar fi putut fi şi ultima dintre 
ele. Acum ştia că, de fapt, Edie dăduse telefon dintr-o 
maşină de patrulă a poliţiei. 

Şi-a pus mâna peste cea a mamei. 

— Îţi mulţumesc, i-a zis. 

— Nu ai de ce, a răspuns Edie. Dar ştiind că erai acolo, 
unde zburau gloanţele... Edie a clătinat din cap. Vai de 
mine! Am fost îngrozită. 

— Şi eu, a recunoscut Ali. 

Și pe bună dreptate, a continuat, în gând. 

Edie s-a ridicat. Cana de cafea proaspăt turnată era 
aproape goală. Ali nu mai ştia pe nimeni care să poată bea 
cafeaua atât de fierbinte. 


— Există ceva de mâncare înăuntru? a întrebat Edie, 
făcând semn către casa mare în care nu stătuse niciunul 
dintre ei. În frigiderul casei de lângă piscină e doar cafea şi 
o sticlă de ketchup, dar nimic altceva. 

— Probabil, dar nu ştiu sigur. 

— Mă duc să mă uit, a zis Edie. Chris încă dormea pe 
canapea când am trecut prin living, dar sunt convinsă că ne 
vom simţi mai bine după ce mâncăm ceva ca lumea. 

Aceeaşi Edie Larson dintotdeauna, a gândit Ali. După ce 
Edie a intrat în casă, Ali a continuat să caute diverse site-uri 
de ştiri. A găsit trei unde era prezentată fotografia în care 
Dave o scotea afară din automobilul Alero în cursul 
confruntării din zona pentru servicii. Textele apărute pe 
două site-uri o numeau pe ea drept „victima neidentificată 
a răpirii unui automobil”. Pe cel de-al treilea site, obişnuitul 
suspect şi băgăreţ jurnalist LMB, bloggerul de la 
socalcopshop.com, îi spunea pe nume în textul de la o 
fotografie care nu îi făcea deloc cinste lui Ali. În ea, arăta 
de-a dreptul îngrozitor. 

Ştiind că era posibil ca unii dintre cititorii blogului ei să 
vadă poza şi să-şi facă griji, Ali a socotit că era momentul 
să se arate mai hotărâtă şi să scrie ceva despre cele 
petrecute. 


CUTLOOSEBLOG. COM 
Marţi, 20 septembrie, 2005 


Ţin minte că în urmă cu ani de zile am citit o poezie 
de Rudyard Kipling în care se spunea că „femela 
oricărei specii e mai mortală decât masculul”. În 
ultimele zile, am constatat că această afirmaţie s-a 
adeverit pe câteva fronturi. 

În zilele din urmă am avut nefericirea de a vedea 
cum logodnica fostului meu soţ a preferat să-şi pună 
capăt vieţii ei şi a copilului ei nenăscut decât să 
înfrunte consecinţele propriilor acţiuni ucigaşe. April 
Gaddis a luat viaţa mamei ei. Apoi mi-a ameninţat mie 
viaţa precum şi pe cea a mamei mele. Cu câteva zile 


înainte, cineva m-a numit „Văduva Neagră”. Chiar 
dacă April Gaddis nu s-a căsătorit înainte de moarte şi 
nu se face vinovată de uciderea lui Paul Grayson, eu 
cred că termenul i se aplică mai curând ei. 

Da, soţul meu, Paul Grayson, a fost asasinat, şi se 
dovedeşte că moartea lui a fost doar vârful 
aisbergului. Pentru că a existat multă vreme încă o 
Văduvă Neagră în California de Sud. Lucia Joaquin era 
de fapt văduvă - văduva unui cunoscut traficant de 
droguri - şi a practicat şi ea aceeaşi profesiune cu mult 
succes. Nu ştiu precis cum a fost prins Paul în această 
reţea a răului, dar i-a căzut victimă. Acum ea este 
moartă, ca şi nepoata ei. Amândouă au pierit când 
elicopterul în care voiau să fugă s-a prăbuşit şi a 
izbucnit în flăcări. 

Faptul că pot să scriu astăzi aceste lucruri îl datorez 
eforturilor eroice ale unui prieten, pe nume Dave 
Holman, care m-a salvat de câteva ori în ultimele zile. 
Dave e ofiţer de poliţie în Sedona, Arizona. Totodată, 
face parte din rezervele puşcaşilor marini. Noaptea 
trecută, l-am urmărit cum a acţionat cu disperare 
pentru a salva viaţa unui prieten al lui, ofiţer în 
Brigada antidrog care fusese rănit, şi el fost puşcaş 
marin. Până acum, nu cred că m-am gândit vreo clipă 
la mottoul puşcaşilor marini, care este Semper fidelis 
(Mereu credincios). Acum am văzut ce înseamnă asta. 

Mi-am verificat lista de e-mailuri. E plină-ochi. De 
fapt, cred că serverul meu respinge probabil e-mailuri 
în timp ce eu scriu aceste rânduri, anunțând că am 
cutia poştală plină şi că lăţimea de bandă a depăşit 
limita. Aşa cum am spus, în ultimele zile am fost 
ocupată până peste cap. 

Voi răspunde la mesaje când îmi voi găsi timp. 

Vă rog să aveţi răbdare. 

Postat la 1.05 PM, 20 septembrie 2005, de BABE 


P.S. Uimitor! Tocmai m-a sunat avocata mea. Foştii 
mei patroni au soluţionat procesul de concediere 


nejustificată! Pentru o sumă ce nu se poate divulga. 
Condiţiile înţelegerii impun ca eu să nu discut cu 
nimeni despre această sumă. Pot spune, totuşi, că 
este suficient de generoasă ca să nu mă văd silită să- 
mi caut prea curând o slujbă zilnică, cutlooseblog.com 
va continua să existe pe o durată nedefinită. 


Ali tocmai se apucase să citească e-mailuri, când Chris, 
încă şchiopătând, a ajuns în curte. Avea părul ciufulit. Felul 
în care arăta îi amintea foarte mult de înfăţişarea lui când 
era copil şi inima i s-a topit văzându-l, aşa că acum a 
trebuit să facă un mare efort ca să se abţină şi să nu sară în 
picioare pentru a-l strânge în braţe. 

— Unde e bunica? s-a interesat el. 

— Pregăteşte micul dejun. 

— Grozav. Sunt rupt de foame. 

Chris s-a întins, apoi a pornit spre bucătărie. Imediat ce a 
deschis uşa din spate, Ali a simţit în aer aromă de cafea 
prăjită. A pornit după fiul ei. Apoi, imediat ce a intrat în 
casă, a auzit zgomotul făcut de un uscător de păr venind 
dinspre living şi s-a dus într-acolo. 

Mânuind uscătorul care şuiera, Edie stătea aplecată 
deasupra bufetului din lemn de artar, aflat în dreptul 
intrării. Alături de ea, lângă uşă, se găsea un maldăr de saci 
din plastic, plini să plesnească. 

Ali s-a adresat mamei ei de trei ori până când aceasta a 
băgat-o în seamă. A oprit zgomotosul uscător şi apoi şi-a 
activat din nou protezele auditive. 

— Ce faci aici? s-a interesat Ali. 

— L-am întrebat pe tata cum să şterg urmele de apă, a 
spus Edie. Cred că cineva a pus o vază cu flori fără să-i 
şteargă fundul. Tata spune să folosesc întâi uscătorul. Dacă 
nu iese aşa, ar trebui să duc bufetul acasă şi tata o să 
refacă finisajul tăbliei. Ori se ocupă Kip de asta. Tata spune 
că se pricepe la multe lucruri. 

Din câte vedea Ali, semnul nu se ştergea, însă i-a fost 
recunoscătoare mamei ei pentru efort mai mult decât putea 
exprima în cuvinte. 


— Şi am aruncat florile ofilite, a adăugat Edie. Se 
descompuneau, iar petalele căzute se împrăştiaseră peste 
tot, ca să mai spun că miroseau îngrozitor. Sper că nu te 
deranjează. 

Pe Ali nu o deranja deloc. Era chiar încântată că, în 
operaţiunea de curăţenie, buchetele care urmau să fie 
folosite la nunta lui Paul cu April fuseseră aruncate laolaltă 
cu cele primite în semn de condoleanţe. Mesele şi scaunele 
pentru servirea mesei de nuntă fuseseră strânse şi stivuite 
la un capăt al livingului. 

— Grădinarul tău, a adăugat Edie, făcând semn cu capul 
spre scaune şi mese. El m-a ajutat să le adun acolo. Cum 
spuneai că-l cheamă? 

— Jesus. 

— Aşa, Jesus. A spus că are de făcut ceva în faţă, dar 
imediat ce termină, va strânge sacii cu flori moarte ca să le 
pună la groapa cu compost. 

Sigur, şi-a dat seama Ali. 

Jesus se întorsese la slujbă, aşa cum îl rugase ea. După 
ce fusese îndepărtată banda pusă de poliţie pentru a 
interzice accesul, el venise şi reparase şi pusese în ordine 
poarta. 

— A spus că avocatul la care l-ai trimis a fost foarte bun. 

In acele momente, după ce Marcella Johnson reuşise să 
câştige procesul cu postul de televiziune, obţinând 
despăgubiri substanţiale, Ali se bucura că încă unul dintre 
numeroşii avocaţi pe care îi plătea făcuse un bine cuiva. 

— Bine, a spus ea. După cât plătesc pentru onorariile 
avocaţilor în acest moment, mi se pare normal să avem 
totuşi o reprezentare bună şi câteva victorii de partea 
noastră. 

— Eu şi Jesus am avut unele probleme în ce priveşte 
comunicarea, a continuat Edie. După cum ştii, nu vorbesc 
prea bine spaniola şi aveam protezele auditive închise, 
pentru că uscătorul făcea prea mult zgomot, dar am 
impresia că a zis că un pic mai târziu va sosi o prietenă a 
lui. l-a rostit şi numele, dar nu l-am reţinut bine. Olivia, 
cumva? 


— Elvira? a întrebat Ali. Bucătăreasa mea? 

— S-ar putea. Nu am auzit prea bine. 

Terminaseră dejunul compus din ouă coapte cu brânză şi 
prăjituri pentru cafea, când au auzit soneria. Ducându-se să 
vadă cine era, Ali a observat că sacii plini cu flori moarte 
dispăruseră ca prin farmec, dar şi în mod discret. A deschis 
uşa şi a descoperit-o pe Elvira Jimenez stând agitată pe 
verandă. 

— A, Elvira, a exclamat Ali, plăcut surprinsă. Mă bucur că 
te revăd. Intră. 

Elvira a rămas nehotărâtă în prag. Ali s-a apropiat şi a 
strâns-o în braţe, în semn de bun venit. 

— Trebuia să vii, a spus ea. Cealaltă bucătăreasă a 
plecat. Dacă nu lucrezi în altă parte, poate vrei slujba 
înapoi. 

In prag a apărut şi Chris. Când l-a văzut, pe faţa Elvirei a 
apărut un zâmbet sincer, apoi l-a lăsat s-o conducă în casă. 

— Eşti prea slab, i-a spus ea, bătându-l afectuos peste 
burtă. Ar trebui să-ţi dea cineva mai multe prăjituri. Dar şi 
tortilla. 

Chris a dus-o în bucătărie, unde Elvira a adulmecat aerul. 
Făcând un semn de apreciere în direcţia prăjiturilor pentru 
cafea, i-a întins mâna lui Edie Larson. 

— Cred că ne cunoaştem de pe vremea când veneaţi pe 
aici, a spus Elvira. 

— Da, a recunoscut-o Edie. Mă bucur să te revăd. Nu stai 
jos? A 

Elvira părea stânjenită. Işi plimba privirea de la o faţă la 
alta şi, în cele din urmă, a rămas cu ea aţintită la Ali. A 
clătinat din cap şi a rămas în picioare. 

— Mi-a spus Jesus să vin, a făcut ea în cele din urmă. ŞI 
nepoata lui. Şi ea a zis la fel. 

— Da, am vorbit cu Andrea, a spus Ali, sperând să 
descopere un teren comun, care să o ajute pe Elvira să mai 
scape de starea evidentă de jenă. E o fată bună. 

Elvira a sfredelit-o cu ochii pe Ali. 

— Fată bună? a repetat ea. 

— Sigur. 


— Unii nu ar socoti-o aşa bună, a îndrăznit Elvira. A 
rămas însărcinată odată, când nu era căsătorită. A trebuit 
să facă avort. 

Ali a ridicat din umeri. 

— Se mai întâmplă, a spus ea. Pentru fată este important 
ce se întâmplă cu ea şi familia, dar pentru restul lumii nu 
trebuie să prezinte importanţă. 

— Ba este important, a spus Elvira cu hotărâre în glas. E 
un păcat - unul de moarte. 

Ali a înţeles imediat că problema era ceva mai serioasă. 
La fel şi Edie. 

— Doar unii oameni consideră asta drept un păcat de 
moarte, a spus Edie împăciuitoare. Eu una, de exemplu, 
sunt de acord cu tine. 

Elvira a zâmbit vag. Apoi a băgat mâna în poşeta din 
pânză, roasă până la urzeală, şi a scos din ea un portofel 
uzat din piele. Din el a extras o fotografie - de dimensiunile 
portofelului - înfăţişând un nou-născut care avea cocoţată 
pe creştetul capului o căciuliţă tricotată, de culoare roz. Era 
o fetiţă cu părul negru şi pielea albă, dar ochii îi erau 
remarcabili. 

— Strănepoata mea, a explicat Elvira. Fiica nepoatei 
mele. 

Bineînţeles că fetiţa nu era deloc frumoasă. Avea faţa 
boţită şi era mai mult decât urâtă, dar există momente 
când minciunile spuse din politeţe nu sunt doar acceptabile, 
ci de-a dreptul necesare. 

— Felicitări, a spus Ali, întinzându-i poza lui Chris. E 
foarte drăguță. 

Chris a aruncat o privire fugară la fotografie şi apoi, la 
rândul lui, a predat-o bunicii lui. Edie a privit-o scurt şi apoi 
s-a aşezat greoi pe unul dintre scaunele de bucătărie. 

— A, nu se poate, a spus ea pe nerăsuflate. Nu încă unul! 

— Încă unul? a întrebat Ali. Ce vrei să spui? 

— Nu-mi spune că n-ai observat! a exclamat Edie. Copila 
asta are ochii tatălui. Arată exact ca Paul Grayson. 


22 


Povestea a transpirat treptat în cursul următoarelor zile, 
cât s-a ocupat Ali de funeraliile lui Paul. Trebuiau făcute şi, 
cum nu exista altcineva care să se îngrijească de acest 
lucru, totul cădea în sarcina ei. Din fericire, tatăl ei a propus 
şi a insistat să facă toate aranjamentele finale în locul ei. Ea 
s-a simţit uşurată să afle că el nu vrea nicidecum să aibă 
loc un serviciu comun. Asta însemna că Ali nu trebuia să-i 
ofere încă o afacere lui Fred Macon de la pompele funebre 
Three Palms. 

Dar s-a văzut silită să-şi facă griji din pricina lui Jesus 
Sanchez, care şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus ce ştia - 
ceea ce era mai mult decât şi-ar fi dorit Ali să audă. l-a 
povestit că nepoata lui, fără ştirea sa, venise la o petrecere 
organizată la casa de lângă piscină. 

Paul le îmbătase pe Andrea şi pe câţiva prieteni şi 
prietene de-ale ei, iar apoi profitase de situaţie când fata 
era atât de ameţită încât nici nu mai ştia de ea. Când a 
rămas însărcinată, Paul îi plătise avortul şi îi dăduse bani 
mulţi ca să păstreze tăcerea. li promisese, de asemenea, lui 
Jesus că aşa ceva nu se va mai repeta. Dar se întâmplase - 
după cum ştia acum toată lumea - cu Consuela, nepoata 
Elvirei, care venise acolo în vizită. 

În cazul Consuelei, Paul încercase acelaşi lucru care 
avusese succes şi cu Andrea. Se oferise să plătească 
avortul şi cinci mii de dolari pe deasupra. Numai că fata nu 
a vrut să accepte, pentru că era o catolică adevărată. 
Convingerea că avortul era un păcat de moarte nu era 
împărtăşită de mama Consuelei, dar sărise o generaţie, 
trecând direct de la Elvira la nepoata ei. Şi astfel copila, 
Angelina, avea în acel moment o lună şi jumătate. 

Cu câteva luni în urmă, Ali Reynolds s-ar fi simţit 
satisfăcută dacă ar fi aflat că Paul Grayson o înşela pe April, 
în acelaşi timp în care şi April continua să întreţină vechea 
ei amiciţie amoroasă cu Tracy McLaughlin. Insă convingerile 
i se modificaseră în mod inevitabil în timpul nopţii 


petrecute în deşert - noaptea în care ea şi fiul ei fuseseră 
aproape de moarte. Lucrurile care păruseră importante 
până atunci păreau să nu mai cântărească prea mult în 
prezent. 

Preocuparea ei de acum, după ce aflase de existenţa 
copilului născut de Consuela - faptul că Angelina Rojas 
exista - era de a se îngriji ca fetiţa să aibă condiţii decente 
de trai. S-a trezit din nou sfătuindu-se cu avocaţi, 
străduindu-se să realizeze aranjamente rezonabile de 
sprijin material pentru acel copil care nu putea cu niciun 
chip să fie numită din „dragoste”, dar care merita totuşi din 
plin să beneficieze de averea tatălui ei. lar faptul că Ali era 
dispusă să fie mai mult decât dreaptă - fiind de fapt 
hotărâtă să se arate de-a dreptul generoasă cu averea 
fostul soţ - a făcut ca o situaţie complicată să fie mult mai 
uşor de rezolvat decât ar fi fost în alt mod. 

Negocierile s-au desfăşurat într-un secret total. Ali a 
insistat îndeosebi asupra acestui lucru - de dragul 
Angelinei, până când ea avea să ajungă la vârsta la care să 
aleagă singură. Până când avea să fie suficient de mare ca 
să pună întrebări şi să afle răspunsuri. 

Edie şi Chris au rămas până vineri. Înmormântarea 
avusese loc joi. Cum ştiau că Ali va scoate aproape sigur 
casa la vânzare, au ajutat-o să aleagă lucruri şi să 
împacheteze. Hainele lui Paul - costumele scumpe în care 
se lăfăise - au ajuns la organizaţia caritabilă Goodwill, cu 
excepţia costumului Hugo Boss din stofă fină reiată, pe care 
i l-au ales defunctului să-l poarte în coşciug. Lucrurile lui 
April au fost puse în cutii şi duse la tatăl ei, care urma să 
procedeze cum credea de cuviinţă. 

Ali a mers prin toată casă, alegând ceea ce îi plăcea. 
Majoritatea lucrurilor nu îi plăceau. Lucrările de artă urmau 
să fie trimise la o casă de licitaţii. La fel, cea mai mare 
parte a mobilierului, a serviciilor de veselă şi de pahare, cu 
excepţia scaunului comod din piele, a canapelei din camera 
de zi şi a bufetului de arțar de la intrare, care avea acea 
pată de apă pe blat. Acestea şi restul lucrurilor pe care şi le 
dorea Ali au fost depozitate în camera de zi, unde urmau să 


rămână până când ea va fi pregătită să cheme o firmă 
specializată în asemenea transporturi. Cât despre vinurile 
din pivniţă? Ali reuşise să găsească o companie specializată 
în transportul de vinuri fine şi aranjase ca întreaga colecţie 
a lui Paul, cu tot cu stelaje, să fie mutată la Sedona. 

În cursul săptămânii a vorbit din când în când la telefon 
cu Dave, oferindu-se să-l viziteze, însă el a spus că nu era 
nevoie. Dave rămăsese la Palm Springs, la căpătâiul lui 
Easy, şi cum nu era prietenă cu acesta, Ali a socotit că e 
preferabil să nu meargă acolo neinvitată. 

În următoarea săptămână, luni seara, la câteva zile de la 
înmormântarea lui Paul, soarta casei se hotărâse deja în 
mare măsură. Ali postase câte ceva pe blog, dar nu prea 
multe. Făcuse totul pentru a-i anunţa pe susţinători că e în 
viaţă - şi că se simte bine. Însă tot ce trăise o traumatizase 
într-o măsură mai mare decât îşi închipuise, şi încă nu era 
gata să vorbească despre asta - trebuia să mai aştepte. 

Stătea în camera de zi, absorbită aproape cu totul de 
obiectele depozitate acolo pe care le privea ca pe resturile 
rămase după o bătălie, şi bea un pahar de vin, când a auzit 
soneria. Scoasă din reveria ei, Ali s-a grăbit să meargă la 
uşă, s-a uitat prin vizor şi a văzut cu încântare că în prag se 
afla Dave Holman. 

— Bună, străine, a spus ea, desfăcând încuietorile de 
siguranţă şi deschizând uşa larg. Ce te aduce pe aici? 

— Mâine mă întorc la Sedona, a spus el. Am ţinut să trec 
pe aici în seara asta ca să văd ce mai faceţi şi dacă ai 
nevoie de ceva. 

— Ce face Easy? a întrebat ea, conducându-l pe Dave în 
casă. 

El a ridicat din umeri. 

— Deocamdată starea lui e stabilă. Vreau să spun că a 
ieşit de la reanimare. Asta e un mare progres. 

— Deci, va trăi? 

— Aşa consideră doctorii, a zis Dave. Şi soţia lui crede la 
fel. Spune că e prea încăpățânat ca să moară şi probabil că 
e adevărat. 

Ali a făcut un semn din cap. 


— Şi am auzit că marele juriu a început să formuleze 
acuzaţiile, a continuat Dave. 

Ali a făcut din nou semn din cap, dar fără să ştie cu 
adevărat ce însemna asta. Işi petrecuse prea puţin timp 
urmărind relatările de presă care apăruseră după arestarea 
fraţilor Joaquin şi a complicilor lor de la Pink Swan şi după 
moartea Luciei şi a lui Amber în schimbul de focuri din Palm 
Springs. Constatase că îi pierise interesul şi avea tot mai 
puţină răbdare să citească ce se întâmplă cu oamenii care 
se lăsaseră prinşi în maşinaţiunile Luciei Joaquin. 

Altul ar fi fost păcălit de indiferența studiată a lui Ali faţă 
de subiect, însă Dave Holman nu era chiar atât de naiv. 

— Ce se întâmplă cu tine? a întrebat-o el. 

Ajuns în uşa camerei de zi, cotropită de tot felul de 
obiecte, Dave s-a oprit o clipă, evaluând dezordinea de 
acolo. Apoi a înaintat şi a mutat un teanc de cutii de pe 
canapeaua de piele, făcându-şi loc să se aşeze, iar Ali i-a 
turnat un pahar de vin dintr-una dintre cele mai preţioase 
sticle ale colecţiei lui Paul. 

— Potrivit sistemului computerizat şi foarte complicat de 
ierarhizare pe care îl ţinea Paul, a spus ea întinzându-i 
paharul, asta este o sticlă de Bordeaux de cinci sute de 
dolari. E de presupus că e culmea calităţii. 

Dave a luat o gură, de gust, şi a plescăit din buze. 

— Nu cred că am gustat vreodată vin de cinci sute de 
dolari sticla, dar ăsta nu e rău. Da, nu e rău deloc. 

Au rămas un minut în tăcere. 

— Încă nu mi-ai răspuns la întrebare, i-a reamintit el. 

— Ai citit ceva de Ernst Hemingway? l-a întrebat ea într- 
un sfârşit. 

— Nu e genul meu preferat de lectură, a spus Dave. De 
ce? 

S-ar putea să nu fi citit nimic de Ernst Hemingway, a 
gândit Ali cu bunătate, gar dacă tu nu eşti un personaj scos 
din opera lui, atunci nu ştiu cine ar mai putea fi. 

— Ţin minte o povestire pe care am citit-o demult, a 
continuat cu glas tare. Nu sunt sigură, dar cred că se 
numea aşa: Scurta şi fericita viață a lui Francis Macomber. 


Dave a mai luat o gură de vin. 

— Şi? a îndemnat-o el să continue. 

— Din câte mai ţin minte, Francis era un amator de vânat 
mare, care îşi luase scorpia de nevastă împreună cu el într- 
un safari prin Africa. 

— Sună interesant, a zis Dave. Spune-mi, te rog, că 
povestirea are un final fericit. Spune-mi că nevasta rea 
moare. 

— Tocmai aici e problema, a spus Ali. Nu moare. Ea şi 
Francis au o ceartă urâtă - sau câteva certuri, mai curând. 
În cele din urmă, el îi spune să se ducă dracului. Apoi se 
duce în desişuri să împuşte un bivol şi nevasta îl ucide. 

— Aşadar, a fost fericit între sfârşitul certei şi momentul 
în care îl omoară nevasta? a întrebat Dave. Asta e? Asta e 
viaţa lui scurtă şi fericită? 

— În mare măsură. 

Dave a mai băut puţin. 

— Şi povestirea asta are vreo poantă? a întrebat el. 

— Cam aşa ceva, a răspuns Ali. Uite, de exemplu, eu 
începusem să mă obişnuiesc cu ideea că poate am greşit în 
privinţa lui Paul. Începusem să cred că dacă îl ajuta pe Easy 
să-i prindă pe traficanţii aceia, probabil că Paul nu era chiar 
atât de rău pe cât am socotit. Apoi, buf. Din senin, descopăr 
că are un copil, unul despre care nu a ştiut nimeni - nici 
măcar April Gaddis. 

— Asta înseamnă că ne întoarcem la început, a spus 
Dave. Presupun că aşa e cinstit. 

— Pentru toată lumea, mai puţin pentru copil şi mamă, a 
spus Ali. 

— Şi ce ai de gând să faci? 

Ali i-a povestit. 

— Faci totul fără să apelezi la un test de paternitate? 

— Nu am nevoie de aşa ceva. Nu trebuie decât să mă uit 
în ochii Angelinei. Arată exact ca tatăl ei. 

Dave a scuturat din cap. 

— Îmi pare rău, a spus el. Nu l-am cunoscut. Cred că o să 
te cred pe cuvânt în privinţa asta. 

— Cred că da, a zis şi ea, întărindu-şi vorbele cu un gest 


din cap. 

— Şi ce doreşti să faci? a întrebat el. 

Ali a făcut un semn confuz în direcţia lucrurilor stivuite la 
întâmplare în camera de zi. 

— Chem un camion şi duc toate astea la Sedona. 

— Nu vrei să rămâi aici? 

— De ce să vreau? Nu mai am ce căuta aici. 

— Şi când ajungi acasă, ce vei face? 

— Nu ştiu. 

— Ce se întâmplă cu cutloose? a întrebat Dave. Am intrat 
pe blogul tău. Nu am găsit nimic nou de câteva zile. 

— Nu am avut prea multe de spus, a zis Ali încet. Pentru 
prima oară în viaţă, nu găsesc cuvintele potrivite. Nu am 
idee ce să spun despre toate astea. 

Era adevărat. Încercase să răspundă la avalanşa de e- 
mailuri care îi sosiseră, dar o făcuse fără tragere de inimă. 
Chiar şi când le scria unor persoane pe care le cunoştea, 
precum Velma T din Laguna. 

— Poate că ai putea încerca să spui cât de norocoasă 
eşti, i-a sugerat Dave. 

— Norocoasă? a întrebat Ali, descumpănită. Se cheamă 
că sunt norocoasă? 

— Sigur, a zis Dave şi a surâs. Fosta mea soţie trăieşte şi- 
mi face zile negre. Soţul tău îţi face zile fripte, dar măcar e 
mort. Prin urmare, indiferent ce a făcut până acum, Paul 
Grayson s-a liniştit acum. Dave a ridicat paharul. Pentru 
cutloose, a zis el, pentru că şi tu eşti eliberată - în sfârşit. Şi 
pentru întoarcerea ta acasă şi pentru muncă. Lumea 
aşteaptă să audă veşti de la tine, Ali, şi de la Dave Holman. 

— Mulţumesc, a spus Ali, ridicând paharul drept răspuns 
la urări. Îţi mulţumesc foarte mult. 


AUTOSTRADA NECRUȚĂTOARE... 

dintre Los Angeles și Palm Springs e pârjolită de soare și 
împânzită de pericole mortale. În liniștea sufocantă a 
unui portbagaj, un bărbat legat la gură și la mâini își 
așteaptă soarta nemiloasă. Dar cât de cruntă poate fi 
setea de răzbunare a dușmanului pentru a comite o ase- 
menea atrocitate? Și care-i va fi următoarea mișcare? 


ALI REYNOLDS SE AFLĂ PE ACELAȘI DRUM... 
pustiu și fierbinte, fugind de propriul său trecut. 
Părăsise Los Angelesul pentru confortul din Sedona, 
Arizona, și pentru satisfacția oferită de administrarea 
unui blog. Numai că soţul ei necredincios s-a și grăbit să 
divorțeze, iar postul de televiziune care o concediase 
pentru simplul motiv că nu mai era tocmai tânără e 
chemat în instanță pentru greșeala comisă. Suficiente 
motive ca Ali să fie nevoită să se întoarcă. Și, în timp ce 
trece pe lângă un accident înfiorător, Ali mulțumește 
cerului că nu mai este reporter de știri. 


DAR ÎN SCURT TIMP AVEA SĂ DESCOPERE CĂ, 
de data aceasta, știrea era tocmai despre ea... Căci vic- 
tima era nimeni altul decât soțul ei necredincios, iar Ali 
s-a trezit pe loc suspectul principal dintr-o monstruoasă 
rețea a răului. 


ISBN 978-606-579-247-0 


97860651792470 


N nemira.ro 
suspans.ro