Marc Levy — Unde esti

- UNDE EŞTI? - 


MARC LEVY 


UNDE EŞTI? 


Traducere din limba franceză de Marie-Jeanne Vasiloiu 


Această carte a fost tradusă după Mare Levy, Où Es-Tu? Editions 
Robert Laffont, Paris, 2001 
© Editura Trei, 2006 


- MARC LEVY - 


Numai dragostea şi prietenia anulează solitudinea zilelor 
noastre. Fericirea nu este dreptul fiecăruia, ci o luptă dusă clipă 
de clipă şi cred că, atunci când ni se înfăţişează, trebuie să ştim 
s-o trăim. 

Orson Welles 


Lui Louis 
Lui M. 


S-a născut în ziua de 14 septembrie 1974, orele 8 dimineaţa, 
la 15*13' latitudine nordică şi 65° longitudine vestică, 
coordonate care îi situau leagănul într-o insuliţă din largul 
coastelor honduriene. Nimeni n-a dat vreo atenţie acestei 
naşteri, a 734-a înscrisă în registru. In primele două zile de viaţă, 
dezvoltarea i-a fost tratată cu cea mai mare indiferenţă. 
Parametrii vitali îi erau stabili, aşa că nu exista nici un motiv 
pentru ca evoluţia să-i fie urmărită în mod special. | s-a acordat 
acelaşi tratament de care se bucurau toţi nou-născuţii de genul 
lui; constantele îi erau înregistrate — conform uzanţei — la 
fiecare şase ore. Dar, în ziua de 16 septembrie, la orele 14, 
rezultatul analizelor la care fusese supus a atras atenţia unei 
echipe de oameni de ştiinţă din Guadeloupe. Creşterea sa, care 
părea să iasă din norme, îi punea pe gânduri. In cursul serii, 
responsabilul echipei însărcinate să-l supravegheze nu şi-a mai 
putut ascunde temerile, aşa că şi-a contactat de îndată confrații 
americani. Se petrecea un eveniment de mare importanţă: 
metamorfoza acestui bebeluş cerea ca atenţia întregii omeniri să 
se îndrepte spre el. Rod al unirii frigului cu căldura, primejdiosul 
lui caracter începea să se manifeste. Dacă surioara lui mai mică, 
Elaine, născută în luna aprilie a aceluiaşi an, nu trăise decât 
unsprezece zile, fiindcă nu izbutise să acumuleze suficientă 
forţă, el, în schimb, creştea cu o viteză alarmantă, atingând, în 
două zile, o mărime îngrijorătoare. In cea de a treia seară a vieții 
sale, încercă să se mişte în toate direcţiile. Se învârtea în jurul 


3 


- UNDE EŞTI? - 


propriei sale axe, dovedind o vitalitate crescândă şi părând 
nehotărât încotro s-o apuce. 


Abia în noaptea de 16 spre 17 septembrie, la ora 2 — pe când 
îi veghea leagănul, la lumina unui neon zumzăitor, stând aplecat 
asupra unei mese acoperite cu foi de analize, coloane de cifre şi 
diagrame, care aproape că se confundau cu nişte 
electrocardiograme — profesorul Huc ajunse la concluzia că 
evoluţia bebeluşului cerea ca acesta să fie botezat cât mai iute, 
parcă pentru a alunga o primejdie amenințătoare. Ţinând cont 
de uluitoarele sale mutații, existau puţine şanse ca lucrurile să 
rămână în stadiul în care se aflau. Prenumele pruncului fusese 
ales chiar mai înainte ca acesta să fi fost conceput: avea să se 
numească Fifi. La 17 septembrie 1974, orele 8 dimineaţa, Fifi îşi 
făcu intrarea în istorie, depăşind viteza de 120 km/h. In acea 
clipă, fu calificat, oficial, de către meteorologii de la CDO! din 
Pointe-à-Pitre, precum şi de către colegii lor de la NHC? din 
Miami, ca uragan de clasa 1, pe scara Saffir Simpson. In zilele 
următoare, clasa avea să i se schimbe, trecând cu toată 
rapiditatea în a doua, spre marea nelinişte a tuturor profesorilor 
care îl studiau. La orele 14, Fifi ajunsese la o viteză de 138 km/h; 
în aceeaşi seară, atinse 150 km/h. Dar cea mai mare îngrijorare 
pe care o stârnea se datora poziţiei sale, care se schimbase în 
mod primejdios: de acum, se situa la 16*30' latitudine nordică şi 
81*70' longitudine vestică. Atunci, fu declarată alerta maximă. 
La 18 septembrie, orele 2 noaptea, Fifi atinse coasta nordică a 
Hondurasului, măturându-i-o cu rafale de vânt ce atinseseră o 
viteză de aproape 240 Km/h. 


1. 


Aeroportul Newark. Taxiul a lăsat-o la marginea trotuarului şi 
a dispărut în tumultul vehiculelor care gravitează în jurul 
terminalelor; ea îl urmăreşte pierzându-se în depărtare. Uriaşul 


1 CDO (Centre des Ouragans) — Centrul de Uragane. 
2 NHC (National Hurricane Center) — Centrul Național de Uragane. 


4 


- MARC LEVY - 


sac de culoare verde, care îi stă la picioare, aproape că are o 
greutate mai mare decât a ei. Il ridică, face o strâmbătură şi şi-l 
pune pe umeri. Intră pe uşa automată a terminalului 1, 
traversează holul şi coboară câteva trepte. La dreapta, se înalţă 
spirala altei scări; în ciuda poverii care îi apasă spatele, urcă 
repede treptele şi înaintează, cu pasul hotărât, pe culoar. In faţa 
unui bar scăldat într-o lumină portocalie se opreşte şi priveşte 
înăuntru, prin geamul vitrinei. Sprijiniţi în coate, de tejgheaua din 
melamină, vreo zece bărbaţi îşi beau berea, comentând cu glas 
tare rezultatele meciurilor ce defilează pe ecranul unui televizor 
pus pe un suport, deasupra capetelor lor. Ea împinge uşa de 
lemn cu un hublou mare în mijloc, intră şi aruncă o privire atentă 
în jur, peste mesele roşii şi verzi. 

Il vede: aşezat în fundul sălii, lângă peretele de sticlă dinspre 
pistă. În faţa lui, pe masă, stă un ziar îndoit; mâna dreaptă îi 
sprijină bărbia, iar stânga i se joacă neglijent pe faţa de masă din 
hârtie, desenând un chip cu creionul. 

Ochii lui, pe care ea încă nu-i poate vedea, sunt pierduţi în 
depărtările pistei de asfalt cu linii galbene, unde avioanele merg 
la pas, înainte de a-şi lua zborul puţin mai departe. Ea şovăie, o 
ia printre rândurile de mese din dreapta, pentru a se duce, pe 
neobservate, lângă el. Trece de frigiderul care toarce uşor şi se 
apropie cu paşi vioi, dar neauziţi. Ajungând lângă tânărul care o 
aşteaptă, îi pune mâna pe păr şi i-l ciufuleşte cu tandreţe. Pe 
hârtia cu model de fagure, el schiţase chiar portretul ei. 

— Te-am făcut să aştepţi? întrebă ea. 

— Nu, ai ajuns aproape la timp, abia acum mă faci să aştept. 

— Eşti de mult aici? 

— N-am nici cea mai mică idee. Ce frumoasă eşti! Stai jos. 

Ea zâmbi şi se uită la ceas. 

— Decolez peste o oră. 

— Am să fac tot ce pot ca să-l pierzi, ca să nu-l iei niciodată! 

— Atunci, decolez peste zece minute! spuse ea, aşezându-se. 

— Bun, gata, îţi promit că tac. Ţi-am adus ceva. 

El pune pe masă o punguţă neagră, de plastic, şi o împinge 
spre ea, cu vârful degetului arătător. Ea îşi înclină capul. E felul 
său de a spune: „Ce e asta?”. Şi, cum el îi înţelege şi cea mai 
fugară expresie de pe chip, îi răspunde doar cu o mişcare a 
ochilor: „Deschide şi ai să vezi”. Este un mic album cu fotografii. 


5 


- UNDE EŞTI? - 


El începe să-i întoarcă paginile. Pe prima, în alb şi negru, doi 
copilaşi de doi ani, stând în picioare, se privesc, faţă în faţă, 
ţinându-se reciproc de umeri. 

— Este cea mai veche fotografie a noastră pe care am putut-o 
găsi, spune el. 

intoarce o foaie, continuându-şi comentariul: 

— Aici, eşti tu şi cu mine, la un Crăciun a cărui dată am uitat- 
o, dar încă nu aveam zece ani. Cred că e în anul în care ţi-am dat 
medalionul meu de la botez. 

Ea îşi strecoară mâna în sân şi scoate lănţişorul cu medalionul 
Sfintei Tereza, de care nu se despărţea niciodată. După alte 
câteva foi, ea îl întrerupe şi descrie, la rândul său: 

— În asta, aveam treisprezece ani, suntem în grădină, la tine 
acasă; tocmai te sărutasem. Era primul nostru sărut şi tu mi-ai 
spus: „Ce scârboşenie”, când am vrut să te sărut cu limba. lar 
aici, suntem după doi ani; de data asta mi-a venit mie rândul să 
spun: „Ce scârboşenie”, când ai vrut să dormim împreună. 

Acum, Philip e cel ce ia cuvântul şi arată altă imagine, pe 
verso. 

— Şi, un an mai târziu, după petrecerea aia, nu ţi s-a mai 
părut deloc scârbos, dacă îmi aduc bine aminte. 

Fiecare foaie de celuloid marchează o perioadă a copilăriei lor 
complice. Ea îl opreşte. 

— Ai sărit peste şase luni; nu e nici o fotografie de la 
înmormântarea părinţilor mei? Totuşi, cred că atunci mi s-a părut 
că arătai cel mai sexy! 

— Termină cu umorul ăsta anemic, Susan. 

— Nu glumesc. Atunci te-am simţit, pentru prima oară, mai 
puternic decât mine, şi asta îmi insufla, cu adevărat, siguranţă. 
Ştii, n-am să uit niciodată... 

— Termină cu chestiile astea. 

— „că, în timpul priveghiului, tu te-ai dus să cauţi verigheta 
mamei. 

— Bun, putem schimba subiectul? 

— Cred că tu mă faci, în fiece an, să mă gândesc la ei; ai fost 
întotdeauna atât de atent, de prezent şi de prevenitor, an de an, 
în timpul săptămânii în care le comemoram accidentul! 

— Acum trecem la altceva? 

— Hai, continuă, îmbătrâneşte-ne, întoarce foile. 


6 


- MARC LEVY - 


El o priveşte ţintă; în ochi are o umbră. Ea îi zâmbeşte şi 
continuă: 

— Ştiam eu că e un gest egoist din partea mea, să te las să 
mă conduci la avion. 

— Susan, de ce faci asta? 

— Pentru că „asta” înseamnă a-mi îndeplini, până la capăt, 
visele. Nu vreau să sfârşesc ca părinţii mei, Philip. l-ai văzut 
trăind doar ca să plătească rate. Şi de ce? Ca să sfârşească 
amândoi, proptiţi într-un copac, în frumuseţea aia de rablă, pe 
care tocmai şi-o cumpăraseră. Toată viaţa lor n-a însemnat 
altceva decât două secunde, la informaţiile de seară, pe care le- 
am văzut la frumuseţea aia de televizor, pe care nici măcar nu-l 
plătiseră în întregime. Nu judec pe nimeni, Philip, dar eu vreau 
altceva, şi dorinţa de a mă ocupa de semeni este o adevărată 
modalitate de a mă simţi vie. 

El o priveşte pierdut, admirându-i hotărârea. De la accident, 
ea n-a mai fost cu totul aceeaşi, ca şi cum anii ar fi dat buzna la 
porţile revelioanelor, asemenea unor cărţi de joc date câte două, 
pentru a fi împărţite mai iute. Cu excepţia momentelor în care 
zâmbea, lucru care nu i se întâmpla prea des, Susan arăta mai 
mult de douăzeci şi unu de ani. După ce a terminat ciclul Junior 
College, după ce a avut în buzunar diploma de Associate of Arts?, 
ea s-a angajat în Peace Corps, această asociaţie umanitară, care 
trimite tinerii în străinătate, pentru a acorda asistenţă. 

In mai puţin de o oră, ea va pleca, vreme de doi ani nespus de 
lungi, în Honduras. La câteva mii de kilometri de New York, va 
trece de cealaltă parte a oglinzii lumii. 


* 


În golful Puerto Castilia, ca şi în Puerto Cortes, cei ce luaseră 
hotărârea să doarmă sub cerul liber renunţară. Vântul, care se 
înteţise la sfârşitul după-amiezei, sufla de acum cu putere. Nu 
era nici prima, nici ultima oară când se anunţa o furtună 
tropicală; ţara era obişnuită cu ploile, frecvente în acest anotimp. 
Ziua păru că se duce mai devreme la culcare, iar păsările se 
făcură nevăzute, în zbor, ceea ce era semn rău. Pe la miezul 


3 Associate of/in Arts (amer.) — diplomă universitară în litere. (N. F.) 


7 


- UNDE EŞTI? - 


nopţii, nisipul se ridică, formând un nor la câţiva centimetri de 
sol. Valurile începură să se umfle cu mare repeziciune, iar 
strigătele oamenilor, care se îndemnau unii pe alţii să întărească 
amarele bărcilor, nici nu se mai auzeau. 

In timp ce fulgerele brăzdau cerul, clocotul valurilor înspumate 
clătina primejdios pontoanele. Impinse de hulă, ambarcaţiunile 
se loveau între ele, zgâriindu-şi lemnul. La ora 2 şi 15, cargoul 
San Andrea, lung de 35 de metri, fu azvârlit peste recifuri şi se 
scufundă în opt minute, cu o spărtură laterală pe toată lungimea. 
In acelaşi moment, la El Golason, micul aeroport din La Ceiba, 
avionul DE 3, de culoare gri-argintie, oprit în faţa unui hangar, se 
înălţă brusc în aer şi ateriza de îndată la picioarele a ceea ce 
slujea drept turn de control; la bord, nu avea nici un pilot. Cele 
două elice şi ampenajul se rupseră în două. După câteva minute, 
camionul-cisternă se culcă pe o parte şi începu să alunece, în 
timp ce o jerbă de scântei aprinse carburantul. 


* 


Philip îşi puse mâna peste mâna lui Susan, i-o întoarse şi îi 
mângâie palma. 

— Ai să-mi lipseşti atât de mult, Susan. 

— Şi tu mie... al naibii de tare, ştii doar! 

— Sunt mândru de tine, chiar dacă te detest pentru că mă laşi 
aşa, de izbelişte. 

— Gata, ne-am făgăduit că nu o să ne jeluim. 

— Nu cere imposibilul! 

Aplecaţi unul spre celălalt, împărtăşeau tristeţea unei 
despărţiri şi emoția fericită a unei complicităţi vechi de 
nouăsprezece ani, ceea ce reprezenta aproape toată existenţa 
lor. 

— O să-mi trimiţi veşti? întrebă el, cu aerul unui băieţel. 

— Nu! 

— O să-mi scrii? 

— Crezi că aş putea fi servită cu o îngheţată? 

El se întoarse şi chemă chelnerul. Când acesta se apropie, îi 
comandă doi bulgăraşi de îngheţată de vanilie, acoperiţi cu 
ciocolată caldă, presărată cu migdale tăiate fin, totul stropit din 
belşug cu caramel lichid; aşa era aranjamentul exact în care îi 


8 


- MARC LEVY - 


plăcea să mănânce acest desert, de departe favoritul ei. Susan îl 
privi ţintă, în ochi. 

— Şi tu? 

— Eu am să-ţi scriu de îndată ce-ţi voi afla adresa de acolo. 

— Nu, ai hotărât ce o să faci? 

— Doi ani la Cooper Union*, apoi voi încerca să fac carieră într- 
o mare agenţie de publicitate. 

— Prin urmare, nu ţi-ai schimbat părerea. Te rog să remarci că 
ce spun eu e o tâmpenie, fiindcă tu nu-ţi schimbi niciodată 
părerea. 

— Tu ţi-o schimbi cumva? 

— Philip, dacă ţi-aş fi propus, n-ai fi venit cu mine, pentru că 
nu e genul tău de viaţă. lar eu nu rămân aici, pentru că nu e 
genul meu de viaţă, aşa că nu mai face mutra asta. 

Susan îşi lingea cu poftă linguriţa; din când în când, o umplea 
şi o apropia de gura lui Philip, iar acesta se lăsa, docil, în voia ei. 
Ea curăţă fundul cupei, încercând să culeagă ultimele fărâmiţe 
de migdale lipite de pereţii acesteia. Ceasul mare, de pe peretele 
din faţă, arăta orele 5 ale acestei după-amieze de toamnă. Urmă 
o stranie clipă de tăcere; ea îşi dezlipi nasul, pe care şi-l strivise 
de geam, se aplecă peste masă, pentru a-şi pune braţele în jurul 
gâtului lui Philip, şi îi susură la ureche: 

— Ştii, îmi ţâţâie fundul de frică. 

Philip o îndepărtă puţin, ca s-o privească mai bine. 

— Şi mie. 


* 


La ora 3 noaptea, un prim val de 9 metri spulberă, în trecere, 
digul din Puerto Lempira, cărând tone de pământ şi roci în portul 
care fu făcut literalmente praf. Macaraua metalică se îndoi sub 
forţa vântului, iar braţul îi căzu, secţionând puntea purtătorului 
de containere Rio Platano, care se scufundă în apele învolburate. 
Doar pupa vasului mai apărea la răstimpuri, între două talazuri, 
înălţată spre cer; mai târziu, peste noapte, dispăru şi nu mai fu 
văzută niciodată. In această regiune, unde cad în fiecare an 
peste 3 metri de apă din precipitaţii, cei ce supravieţuiseră în 


t Cooper-Union — Şcoală de Arte Frumoase din New York. 


9 


- UNDE EŞTI? - 


faţa primelor asalturi ale lui Fifi şi încercaseră să se refugieze în 
interiorul teritoriului au dispărut, luaţi de apa râurilor care se 
umflaseră în toiul nopţii şi ieşiseră din matcă, măturând totul în 
cale. Toate aşezările din vale fură nimicite, înecate de puhoaiele 
clocotitoare, ce duceau bucăţi ascuţite de trunchiuri de copac, 
fragmente de poduri, drumuri şi case. In regiunea Limon, satele 
cocoţate pe coastele munţilor — Ampala, Piedra Blanca, 
Biscuampo Grande, La Jigua şi Capiro — alunecară, o dată cu 
pământul de pe versanţi, în văile deja inundate. Cei câţiva 
supraviețuitori, agăţaţi de copacii care rezistaseră, pieriră în 
orele următoare. La ora 2,25, al treilea val izbi din plin 
departamentul cu nume premonitoriu, Atlantida, secerându-i 
coasta cu un talaz a cărui înălţime trecea de 11 metri. Milioane 
de tone de apă se năpustiră spre La Ceiba şi Tela, croindu-şi 
drum pe străduţele înguste, care le sugrumau, dându-le şi mai 
multă forţă. Casele de pe marginea apei fură primele care 
începură să se clatine, iar, apoi, se prăbuşiră din temeliile lor 
dislocate la iuţeală. Acoperişurile din tablă ondulată se ridicau — 
înainte de a fi trântite cu violenţă la pământ — tăind în două 
primele victime ale acestui masacru natural. 


* 


Privirea lui Philip alunecase spre sânii lui Susan, ale căror 
rotunjimi de măr deveniseră provocatoare. Ea observă, îşi 
descheie un nasture de la bluză şi scoase micul medalion auriu. 

— Dar nu risc nimic, am porte-bonheur-ul tău, de care nu mă 
despart niciodată. M-a mai salvat o dată; doar mulţumită lui nu 
m-am urcat cu ei în maşină. 

— Mi-ai spus chestia asta de o sută de ori, Susan. Nu vorbi de 
aşa ceva tocmai când trebuie să iei avionul ăsta, vrei? 

— In orice caz, cu el n-o să mi se întâmple nimic, spuse ea, 
punându-şi medalionul la loc, pe piele. 

Era un cadou — semn al comuniunii — din vara în care voiseră 
să devină fraţi de cruce. Proiectul făcuse obiectul unui studiu 
aprofundat. Cărţile despre indieni, împrumutate de la bibliotecă 
şi citite cu toată silinţa, pe băncile curţii de recreaţie, ca şi 
concluzia cercetărilor proprii nu lăsau nicio îndoială în privinţa 
metodei ce trebuia folosită. Era necesar să facă schimb de sânge 


10 


- MARC LEVY - 


între ei, prin urmare să se taie pe undeva. Susan şterpelise un 
cuţit de vânătoare din biroul lui taică-su şi, apoi, se ascunseseră 
amândoi în cabana lui Philip. El îşi întinsese degetul, închizând 
ochii, dar, când lama se apropie, simţi că-l apucă ameţeala. Cum 
nici Susan nu se simţea prea în largul ei, şi-au băgat iar nasul în 
manualele „apaşe”, pentru a găsi acolo soluţia problemei: 
„Ofranda unui obiect sacru este o mărturie a legăturii eterne 
dintre două suflete”, îi asigura cartea de învăţătură, la pagina 
236. 

După ce au verificat semnificaţia cuvântului „ofrandă”, a fost 
preferată şi adoptată, de comun acord, această a doua metodă. 
În timpul ceremoniei solemne — când s-au rostit poeme irocheze 
şi siuxe — Philip şi-a pus medalionul de botez la gâtul lui Susan. 
Fata nu s-a mai despărţit de el şi nu s-a lăsat niciodată 
înduplecată de rugăminţile maică-sii, care voia să şi-l scoată 
măcar când dormea. 

Susan zâmbi, evidenţiindu-şi şi mai mult pomeţii. 

— Poţi să-mi duci tu sacul? Cântăreşte o tonă! Aş vrea să-mi 
schimb hainele, altfel o să crap de căldură când o să ajung acolo. 

— Dar eşti în bluză! 

Ea se şi ridicase şi îl trăgea de braţ, indicându-i, cu un gest, 
barmanului să le păstreze masa. Acesta acceptă, dând din cap, 
sala era aproape goală. Philip lăsă sacul jos, în faţa uşii ce ducea 
la toaletă; Susan i se proţăpi în faţă: 

— Intri? Ţi-am spus că e greu. 

— Aş vrea eu, dar, în principiu, ăsta e un loc rezervat femeilor, 
nu? 

— Da, şi? Te pomeneşti că acum ţi-o fi frică să tragi cu ochiul 
la mine, în toaletă?! Ţi se pare cumva mai complicat ca la liceu, 
când o făceai din cabina alăturată, sau mai subtil decât prin 
geamul băii de la tine de acasă?! Intră! 

Il trase spre ea, fără să-i lase altă alternativă decât aceea de-a 
o urma; lui îi veni inima la loc, văzând că nu era decât o singură 
cabină. Ţinându-se de umărul lui, ea îşi scoase pantoful stâng şi 
îl aruncă spre becul din plafon. Scopul fu atins căci, de la prima 
încercare, micul balonaş de sticlă plesni cu un sunet sec. În 
penumbra tulbure a singurului neon montat deasupra oglinzii, ea 
se sprijini de chiuvetă, îl cuprinse pe Philip în braţe şi îşi lipi 
buzele de ale lui. intr-un sărut fără seamăn, îşi strecură gura 


11 


- UNDE EŞTI? - 


spre urechea lui, înfiorându-i-o cu căldura suflării ei, cu vocea ei 
şoptită şi făcându-l să fie cutreierat de senzaţii nedesluşite, care 
îi coborau pe şira spinării. 

— Eu aveam medalionul tău lipit de sâni, chiar dinainte de a 
începe să-mi crească. Vreau ca pielea ta să fie păstrătoarea 
amintirii lor pentru o vreme şi mai îndelungată. Plec, însă vreau 
să te bântui cât o să lipsesc, ca să nu fi al altei femei. 

— Eşti de-a dreptul megalomană! 

Semiluna verde a zăvorului deveni roşie. 

— Taci şi dă-i bătaie, vreau să văd dacă ai făcut progrese, 
spuse ea. 

Mult după aceea, ieşiră amândoi şi se duseră la masă, sub 
privirile inchizitoare ale barmanului, care îşi ştergea paharele. 

Philip o luă din nou de mână pe Susan, dar i se păru că ea era 
deja în altă parte. 


* 


Mai spre nord, la intrarea în valea Sula, valurile grele 
spulberară totul în calea lor, cu un vuiet asurzitor. Maşini, 
animale, dărâmături apăreau sporadic în centrul vârtejurilor de 
noroi mişcător, din care se ivea, când şi când, un oribil haos de 
membre sfârtecate. Nu a rezistat nimic: piloni de înaltă tensiune, 
camioane, poduri, uzine erau smulse de la pământ şi târâte 
implacabil de acest amestec de forţe irezistibile. În câteva ore, 
valea fusese transformată în lac. Mult după aceea, bătrânii din 
ţinut aveau să spună că tocmai frumuseţea peisajului o făcuse 
pe Fifi să zăbovească două zile în acel loc; două zile care au dus 
la moarte zece mii de bărbaţi, femei şi copii, lăsând fără adăpost 
şi fără hrană aproape şase sute de mii de persoane. In patruzeci 
şi opt de ore, ţărişoara asta înghesuită între Nicaragua, 
Guatemala şi Salvador, mare cât statul New York, fu pustiită de o 
forţă egală cu cea dezvoltată de trei bombe atomice. 


* 
— Susan, cât o să stai acolo? 
— Acum, chiar că trebuie să mergem; mă îmbarc. Preferi să 
rămâi aici? 
12 


- MARC LEVY - 


El se ridică fără să răspundă; lăsă un dolar pe masă. leşind pe 
culoar, ea îşi lipi faţa de hubloul de sticlă al uşii şi îşi aţinti 
privirea asupra scaunelor goale pe care stătuseră. Şi, într-o 
ultimă luptă cu emoția clipei, începu să turuie cât putea de iute. 

— Uite, peste doi ani, când o să mă întorc, ai să mă aştepţi 
aici; o să ne reîntâlnim tot în locul ăsta, ca într-o ascunzătoare. O 
să-ţi povestesc tot ce am făcut şi tu la fel, o să-mi povesteşti tot 
ce ai făcut şi o să ne aşezăm chiar la masa asta, pentru că o să 
fie a noastră; şi, dacă eu o să devin o Florence Nightingale a 
timpurilor moderne, iar tu un mare pictor, într-o zi or să pună pe 
ea o plăcuţă de cupru cu numele noastre. 

La poarta de îmbarcare, ea îi spuse că n-o să se întoarcă să-l 
privească, pentru că nu voia să-i vadă mina tristă, ci prefera să-i 
ia cu ea zâmbetul; nu voia să se gândească nici la absenţa 
părinţilor săi (tocmai lucrul ăsta îi împinsese pe părinţii lui Philip 
să nu vină la aeroport). El o luă în braţe şi îi şopti: „Ai grijă de 
tine”. Ea îşi lipi apăsat capul de pieptul lui, ca să-i fure, astfel, 
puţin din mireasmă şi să-i mai lase încă puţin din a sa. li dădu 
biletul stewardesei, îl sărută pe Philip o ultimă oară, îşi umplu 
bine cu aer plămânii şi îşi umflă obrajii pentru a-i lăsa lui, ca 
ultimă imagine, această mimică de clovn. Cobori treptele ce 
duceau spre pistă, alergă pe drumul balizat de agenţii de la sol. 
Urcă scara şi dădu buzna în avion. 

Philip se întoarse în bar şi se aşeză la aceeaşi masă. Pe aria de 
staţionare, motoarele avionului Douglas începură să tuşească, 
unul după altul, scuipând volute de fum cenuşiu. Palele celor 
două elice executară un tur în direcţia opusă acelor de ceasornic, 
apoi făcură două rotații lente în sens invers, după care deveniră 
invizibile. Avionul se întoarse şi parcurse, cu încetineală, pista. 
La capătul ei, se opri câteva momente şi se alinie pentru 
decolare. Roţile, care acopereau marcajele albe de pe sol, se 
imobilizară din nou, trenul de aterizare dispăru în interiorul 
aparatului. Pe marginile pistei, ierburile înalte, pe care avionul 
părea că le salută, se încovoiau. Pereţii de sticlă ai barului 
vibrară când motoarele îşi sporiră turaţia; eleroanele se mişcară, 
trimiţându-le spectatorilor un ultim la revedere şi bimotorul 
începu să ruleze. Câştigând viteză, trecu, puţin după aceea, prin 
dreptul lui Philip, care îi văzu coada ridicându-se; apoi, roţile se 
desprinseră de sol. Avionul DC3 se ridică rapid, viră pe aripa 


13 


- UNDE EŞTI? - 


dreaptă şi dispăru în depărtare, în spatele unui strat subţire de 
nori. 

Câteva clipe, Philip rămase cu ochii pironiţi pe cer, apoi îşi 
întoarse privirea spre scaunul pe care stătuse ea ceva mai 
devreme. Se simţi cotropit de un imens sentiment de 
singurătate. Se ridică şi plecă de acolo cu mâinile în buzunar. 


2. 


25 septembrie 1974, la bordul avionului... 

Philip, dragul meu, 

Cred că adineauri n-am reuşit să-ţi ascund spaima care îmi 
strângea stomacul. Terenul aeroportului tocmai mi-a dispărut din 
privire. Am avut ameţeală doar până când norii mi-au ascuns 
pământul; acum mi-e mult mai bine. Sunt dezamăgită că n-am 
putut vedea Manhattanul, dar, sub mine, cerul se deschide şi 
aproape că pot număra crestele valurilor, sunt mici de tot, parcă 
ar fi nişte oi. Am urmărit chiar şi un vas mare, care se îndreaptă 
spre tine. În curând, vei avea vreme bună. 

Nu ştiu dacă ceea ce-ţi scriu se poate citi, fiindcă avionul ăsta 
ne scutură foarte tare. Mă aşteaptă o călătorie lungă; peste şase 
ore am să fiu la Miami, după o escală la Washington, apoi 
schimbăm avionul şi zburăm spre Tegucigalpa. Până şi numele 
ăsta mi se pare magic. Mă gândesc la tine, probabil că eşti în 
drum spre casă; multe sărutări părinților tăi, din partea mea. O 
să-ți scriu ca să-ți povestesc acest periplu. Şi tu să ai grijă de 
tine, Philip, dragul meu... 


Susan, 

Tocmai am ajuns, tata şi mama nu m-au întrebat nimic, cred 
că au înțeles totul după mutra mea. Mi-e necaz pe mine pentru 
purtarea de adineauri, ar fi trebuit să-ţi respect bucuria şi dorința 
de a te îndepărta de locurile astea. Tu eşti cea care are dreptate: 
nu ştiu dacă aş fi avut curaj să plec cu tine, în eventualitatea că 
mi-ai fi făcut această propunere. Dar n-ai făcut-o şi cred că e mai 
bine aşa. Nu prea ştiu ce o fi vrând să însemne această ultimă 
frază. Serile vor fi lungi fără tine. O să expediez această primă 
scrisoare pe adresa Biroului Peace Corps din Washington, care o 


14 


- MARC LEVY - 


să ţi-o trimită mai departe. 
Imi lipseşti din cale afară de mult, chiar de pe acum. 
Philip 


„„„Îmi iau din nou creionul şi hârtia: e o lumină de necrezut, n- 
ai văzut de când eşti aşa ceva, de altfel nici eu. Aici, deasupra 
norilor, asist la un adevărat apus de soare, dar, văzut de sus, e 
ceva de te-apucă nebuneala, crap de necaz că nu eşti aici, să 
vezi ce văd eu; adineauri am uitat să-ţi spun ceva foarte 
important: cred că ai să-mi lipseşti al naibii de mult. 

Susan 


15 octombrie 1974 

Susan, 

Au trecut deja trei săptămâni de când ai plecat şi tot n-am 
primit cea dintâi scrisoare de la tine. Imi închipui că este pe 
drum, undeva, între tine şi mine. Cunoscuţii noştri mă întreabă 
adesea de tine; dacă nu primesc cât mai repede veşti, o să 
trebuiască să inventez... 


15 octombrie a.c. 

Philip, 

Sosirea a fost haotică. Am rămas blocați patru zile, în escală la 
Miami; aşteptăm două containere cu alimente şi redeschiderea 
aeroportului La Ceiba, unde trebuia să facem o oprire. Voiam să 
profit de ocazie ca să vizitez oraşul, dar n-a fost chip. Impreună 
cu ceilalți membri ai unității mele, am fost cazată într-un hangar. 
Trei mese pe zi, două duşuri şi un pat de campanie, cursuri 
intensive de spaniolă şi de prim-ajutor: parcă eram la armată, 
dar fără sergent major, în cele din urmă, avionul DC3 ne-a dus la 
Tegucigalpa, de acolo un elicopter al armatei ne-a luat până la 
Ramon Villesla Morales, micul aerodrom din San Pedro Sula. E de 
neînchipuit, Philip: văzută din cer, ţara asta parcă ar fi fost 
bombardată. Kilometri întregi de pământ sunt absolut devastati; 
aproape peste tot vezi case dărâmate, poduri cu tablierele rupte 
şi cimitire înjghebate la nimereală. Zburând la altitudine joasă, 
am văzut braţe întinse spre cer, care ieşeau din oceane de noroi, 
sute şi sute de hoituri de animale cu burțile în sus, umflate şi 
crăpate. Domneşte o duhoare pestilențială. Drumurile sunt 


15 


- UNDE EŞTI? - 


dislocate, seamănă cu nişte panglici smulse de pe cutii sparte. 
Copacii dezrădăcinaţți zac unii peste alții. In aceste păduri din 
Mikado, nimic n-a scăpat cu viaţă. Coaste întregi de munte s-au 
prăbuşit de tot, ştergând de pe hartă satele cocoțate pe ele. 
Nimeni nu va putea număra morții, dar sunt cu miile. Cine să ştie 
numărul real al cadavrelor îngropate sub dărâmături? Cum vor 
avea putere cei nevătămaţi să treacă peste atâta deznădejde? 
Cei ce le aduc ajutoare ar trebui să fie cu sutele, iar în acel 
elicopter nu eram decât şaisprezece. 

Spune-mi, Philip, spune-mi de ce națiunile noastre mari trimit 
la război legiuni întregi de soldaţi, dar nu sunt în stare să trimită 
decât o mână de oameni ca să salveze copiii? Câtă vreme o să 
mai treacă până când o să ne dăm seama de această realitate? 
Philip, ţie îti pot mărturisi acest sentiment ciudat: sunt aici, 
printre toți aceşti morti, şi mă simt mai vie ca niciodată. Ceva s-a 
schimbat: pentru mine, a trăi nu mai este un drept, ci a devenit 
un privilegiu. Te iubesc mult, Philip, dragul meu. 

Susan 


25 octombrie 

Susan, 

Săptămâna asta, chiar în momentul în care am primit întâia ta 
scrisoare, au fost publicate în presă reportaje despre grozăvia în 
mijlocul căreia te afli. Ziarele vorbesc despre zece mii de morți. 
Mă gândesc la tine în fiecare clipă, imaginându-mi prin ce treci. 
Vorbesc despre tine cu toată lumea şi toți îmi vorbesc despre 
tine. leri, un ziarist a scris în Montclair Times despre ajutorul 
umanitar pe care l-a trimis acolo tara noastră şi a terminat 
articolul menţionând numele tău. L-am decupat şi ţi-l trimit în 
acelaşi plic. Toată lumea îmi cere veşti despre tine, ceea ce nu 
mă ajută deloc să-ţi îndur lipsa. Ce dor îmi e de tine! Cursurile 
mele au început din nou; îmi caut o locuință pe lângă facultate, 
am depus o cerere pentru un atelier artistic dintr-un mic imobil, 
de trei etaje, de pe Broome Street, pe care să-l renovez. Tot 
cartierul se află într-o stare jalnică, dar garsoniera e mare, iar 
chiriile de aici sunt chiar abordabile. Şi, pe urmă, îti închipui? Să 
locuieşti în Manhattan! Când o să te întorci, o să fim doar la 
câteva străzi de Film Forum. Iti aminteşti? Aproape că nici nu-mi 
vine să cred: în vitrina barului de peste drum este un steguleţ 


16 


- MARC LEVY - 


hondurian; în aşteptarea ta, o să trec în fiecare zi prin faţa lui. 
Asta e un semn. Ai grijă de tine. Imi lipseşti. 
Philip 


Scrisorile lui Susan îi soseau în ritm de una pe săptămână, el îi 
răspundea în aceeaşi seară. Se întâmpla ca scrisorile să li se 
încrucişeze, iar unele răspunsuri ajungeau chiar înainte ca 
întrebările să fi fost puse. La paralela douăzeci, în nişte condiţii 
catastrofale, populaţia se înarmase cu curaj, iar ţara încerca să 
se reorganizeze. Susan şi colegii ei instalaseră o primă tabără de 
refugiaţi, chiar în valea Sula, între munţii San Idelfonso şi 
Cabaceras de Naco. Luna ianuarie era premergătoare unei vaste 
campanii de vaccinări. Cu ajutorul unui camion antic, vechi şi de 
demult, Susan bătea drumurile, distribuind alimente, saci cu 
seminţe şi medicamente. Când nu era la volanul vechiului 
Dodge, se ocupa de organizarea unei tabere de bază. Prima 
baracă pe care o ridicară era destinată dispensarului, a doua 
biroului administrativ. Zece case de chirpici şi de cărămidă 
adăposteau deja treizeci de familii. La sfârşitul lunii februarie, 
micul cătun al lui Susan, împărţit pe trei străzi, era alcătuit din 
două clădiri, douăzeci şi una de colibe şi două sute de locuitori, 
din care două treimi aveau din nou un acoperiş deasupra 
capului. Ceilalţi dormeau în corturi. In ceea ce devenise, de pe 
acum, piaţa principală, începeau să se înalțe temeliile unei şcoli. 
In fiecare dimineaţă, după ce înfuleca la iuţeală o turtă de 
porumb, Susan se îndrepta spre depozit, o magazie de lemn 
terminată la Crăciun, îşi umplea camionul şi pornea să-şi facă 
turneul. Când Juan învârtea manivela, făcând motorul să 
tuşească, toată cabina se zgâlţâia, iar ea trebuia să-şi ia mâinile 
de pe volan, pentru că, din pricina vibraţiilor, începeau s-o 
mănânce palmele; apoi, aştepta să se încălzească cilindrii, 
pentru ca pistoanele să accepte urcuşul în regim. 

Juan încă n-avea optsprezece ani. Se născuse la Puerto Cortes 
şi nu-şi mai amintea chipurile părinţilor lui. La nouă ani, descărca 
nave în port, la unsprezece ani şi jumătate încărca năvoadele pe 
un vas de pescuit. La treisprezece, sosise de unul singur în vale; 
de atunci, ajunsese cunoscut de toată lumea. Adolescentul cu 
purtări de bărbat o reperase pe cea numită de el „Señora 
Blanca”, de îndată ce coborâse din autobuzul de Sula. Imediat, 


17 


- UNDE EŞTI? - 


se luase după ea. La început, Susan crezuse că e un cerşetor, 
dar el era prea mândru pentru asta. Juan trăia din troc, făcând 
unele treburi mărunte, pentru puţină mâncare sau pentru un 
adăpost în serile foarte ploioase. Astfel, reparase acoperişuri, 
vopsise garduri, ţesălase cai, păzise turme, cărase în spinare tot 
felul de saci, golise hambare. Când se punea problema să 
pornească Dodge-ul bleu pal, să încarce lăzile în el, să sară în 
spate, ca s-o ajute la drum pe Susan, Juan aştepta doar atât: să 
vadă pe faţa ei o expresie care să spună „Am nevoie de o mână 
de ajutor”. Din luna noiembrie, ea pregătea în fiecare dimineaţă 
două turte de porumb, la care mai adăuga uneori un baton de 
ciocolată, pe care le împărțeau înainte de a porni la drum. Chiar 
în situaţia cea mai optimistă, pământul nu avea să dea legume 
mai înainte de un anotimp întreg, iar drumurile întrerupte nu mai 
permiteau circulaţia, în zonă, a produselor proaspete. Trebuia să 
se mulţumească doar cu aşa-zisele alimente de subzistență, pe 
care locuitorii din sate le considerau ca pe o mană cerească. Pe 
drumurile unei zone rurale devastate, prezenţa lui Juan, tolănit 
sub prelata din spatele camionului, îi oferea lui Susan siguranţă. 
Dar, între ei, de-a lungul cărărilor cu răspântii îndoliate, domnea 
tăcerea. 


8 ianuarie 1975 

Philip, 

Primul sfârşit de an departe de tine, departe de casa noastră, 
departe de toate. O clipă stranie, în care totul mi se încâlceşte în 
minte: mă cuprinde un sentiment de singurătate, estompat 
uneori de bucuria că trăiesc atâtea lucruri neobişnuite. Acest 
moment de la miezul nopții, pe care, de câțiva ani, îl petreceam 
împreună, făcându-ne cadouri, l-am trăit în mijlocul unor oameni 
care nu mai au de nici unele. Copiii de aici s-ar lua la bătaie până 
şi pe nişte ambalaje; aici, chiar şi un simplu căpețel de sfoară 
este de folos. Și totuşi, ar fi trebuit să vezi ce parfum de 
sărbătoare umpluse străzile. Bărbații trăgeau în aer cartuşe 
vechi, pentru a serba speranţa care îi face să trăiască. Femeile 
dansau în stradă, târându-şi țâncii în hore şi delirând de fericire, 
jar eu eram năucită. Imi amintesc de nostalgia care ne cuprindea 
spre sfârşitul anului, îmi amintesc de orele pe care le-am 
petrecut Încercând să-ți pasez gândurile mele negre, pentru că 


18 


- MARC LEVY - 


lucrurile nu se învârteau chiar ca unse în jurul buricului meu. 
Aici, sunt toți îndoliați, văduvi sau orfani, dar se agaţă de viață 
cu o demnitate halucinantă. Doamne, cât e de frumos poporul 
ăsta, În restriştea lui! Cadoul de Crăciun mi l-a făcut Juan. Şi ce 
cadou?! Este prima mea casă, o să fie foarte frumoasă, mă pot 
muta în ea peste câteva săptămâni. Juan aşteaptă sfârşitul lunii, 
când ploile se vor opri şi când, după spusele lui, va putea vopsi 
fațada. Trebuie să ţi-o descriu. La temelie i-a pus pământ 
amestecat cu paie şi cu pietriș, apoi a ridicat pereţi din 
cărămidă. Impreună cu oamenii din sat, care îl ajută, s-a dus să 
recupereze ferestre dintre dărâmături, ca să le pună de fiecare 
parte a unei uşi frumoase, de culoare albastră. Pe moment, 
singura încăpere a casei are pe jos doar pământ. La stânga, lipită 
de unul dintre pereți, o să fie vatra, având alături de ea un bazin 
de piatră: ăsta-i colțul bucătăriei. Pentru duş, o să pună un 
rezervor pe acoperişul casei, care e plat. Trăgând de un lant, o 
să am apă rece sau călduță, în funcție de momentul zilei. După 
descriere, baia mea nu pare a fi ceva nemaipomenit, iar casa e 
cam spartană, dar ştiu că o să fie plină de viață. Biroul o să mi-l 
fac în colțul-salon, e partea în care Juan vrea să pună podea, de 
îndată ce găseşte ceva material din care s-o facă. O scară urcă la 
mezanin, acolo o să-mi pun salteaua. Acum, gata, scrie-mi tu, 
povesteşte-mi cum ai petrecut sărbătorile, cum îţi merge. Imi 
lipseşti la fel de mult. Iti trimit o ploaie de sărutări deasupra 
patului tău. 

A ta, Susan 


29 ianuarie 1975 

Susan, 

N-am primit urările tale! Mă rog, nu încă. Sper ca desenul pe 
care ţi-l trimit să nu sufere prea mult în timpul transportului. 
Pesemne că te întrebi ce-o fi cu strada asta — reprezentată în 
perspectivă — la primele ore ale dimineții. Ei bine, îti dau o veste 
mare: treaba cu atelierul din Broome Street s-a făcut. Sunt în el 
şi îşi scriu privind pe fereastră la strada pustie din SoHo, a cărei 
imagine am desenat-o pentru tine. Nici nu-ţi poți închipui cât de 
mult m-a schimbat plecarea din Monclair; parcă mi-aş fi pierdut 
punctele de reper, dar, în acelaşi timp, ştiu că asta o să-mi facă 
mult bine. 


19 


- UNDE EŞTI? - 


Mă trezesc devreme şi mă duc să-mi iau micul dejun la 
cafeneaua Reggio; pentru asta, fac un mic ocol, însă îmi place 
nespus de mult lumina dimineţii de pe străduțele pavate cu 
pietre masive şi neregulate, îmi plac trotuarele strâmbe cu 
plăcile lor mari de fontă încrustate cu bile de sticlă, fațadele 
împodobite cu dantela scărilor metalice, şi, apoi, tu adori locul 
ăsta. Ştii, cred că ţi-aş scrie orice, doar ca să te gândeşti din 
când în când la mine, să-mi răspunzi şi să-mi vorbeşti despre 
tine. Nici nu-mi imaginam că ai să-mi lipseşti atâta, Susan; mă 
agăț de cursuri şi îmi spun în fiecare zi că timpul petrecut fără 
tine este prea lung, că ar trebui să mă azvârl într-un avion şi să 
vin la tine, chiar dacă ştiu — cum mi-ai spus adesea — că aia nu 
este viața mea. Dar mă întreb ce viață este asta fără tine. 

lată, dacă scrisoarea asta nu sfârşeşte în coşul de gunoi, e 
doar din pricină că bourbonul pe care l-am ras şi-a făcut efectul, 
că îmi voi interzice s-o recitesc mâine dimineaţă sau că o voi 
azvârli chiar în toiul nopții, în pântecele cutiei de scrisori din 
colțul străzii. Când plec de acasă dis-de-dimineață, mă uit la ea 
cu coada ochiului, în timp ce traversez, de parcă aş aştepta să- 
mi elibereze ceva mai târziu, peste zi, o scrisoare de la tine, un 
plic pe care l-aş găsi când m-aş întoarce de la facultate. Uneori, 
am impresia că-mi zâmbeşte, luându-mă, flegmatică, peste 
picior. E un frig de crapă pietrele. Te pup. 

Philip 


27 februarie 1975 

Philip, 

O scrisoare scurtă. lartă-mă că nu-ți scriu mai des; în acest 
moment, am treabă până peste cap şi, când mă întorc acasă, nu 
mai am putere să aştern ceva pe hârtie, abia dacă mă pot târî 
până la salteaua mea, să dorm câteva ore. Februarie se încheie; 
trei săptămâni fără ploaie, aşa ceva e o minune. După noroi, 
primii nori de praf. In sfârşit, ne-am putut pune cu adevărat pe 
treabă şi am impresia că văd răsplata primelor noastre eforturi: 
viața învinge. 

Este pentru prima oară când mă aşez la biroul meu. Am 
agăţat desenul tău deasupra vetrei; în felul ăsta, avem aceeaşi 
privelişte. Sunt foarte mulțumită că te-ai mutat în Manhattan. 
Cum o duci cu universitatea? Trebuie să fii înconjurat de 


20 


- MARC LEVY - 


studente pe care le ucizi cu farmecul tău! Profită, moşule, dar nu 
le necăji prea rău. Dulci sărutări. 
Susan 


4 aprilie 1975 

Susan, 

Luminile sărbătorilor s-au stins de mult, iar filele de calendar 
ale lui februarie au rămas deja în urma noastră. Acum două 
săptămâni, s-a aşternut zăpada, paralizând oraşul trei zile în şir 
şi stârnind o panică de nedescris. Nu mai putea circula nici o 
maşină, taxiurile, aidoma unor sănii, umblau în zigzag pe Fifth 
Avenue, iar pompierii n-au fost în stare să stingă un incendiu la 
TriBeCa, fiindcă îngheţase apa. 

Și — culmea grozăviei — trei boschetari, între care şi o femeie 
de treizeci de ani, au murit de frig în Central Park. Ea a fost 
găsită înghețată pe o bancă. La telejurnalele de seară şi de 
dimineață nu se mai vorbeşte decât despre asta. Nimeni nu 
pricepe de ce primăria nu deschide nişte adăposturi, când vin 
gerurile mari. Cum să admiţi că, în ziua de azi, se poate muri în 
felul ăsta pe străzile New Yorkului?! Este lamentabil! Prin 
urmare, şi tu te-ai mutat în casă nouă?! Foarte nostimă 
recomandarea ta cu privire la fetele de la facultate, aşa că, 
acum, îti spun şi eu: cine-i Juan ăla, care are grijă de tine cu 
atâta râvnă? Eu trag ca nebunul, peste câteva luni vin 
examenele, îmi mai simţi şi acum lipsa un picuț? Răspunde-mi 
repede. 

Philip 


25 aprilie 1975 

Philip, 

Am primit scrisoarea ta, la care ar fi trebuit să răspund de 
două săptămâni, dar sunt tot în criză de timp. Acum, la sfârşitul 
lui aprilie, vremea este frumoasă şi din cale afară de caldă, aşa 
că, uneori, mirosul este greu de suportat. Am plecat zece zile, 
împreună cu Juan, am străbătut toată Valea Sula şi ne-am 
cățărat pe cărările din masivul Cabaceras de Naco. Jinta 
expediției noastre era să ajungem până la cătunele de munte. 
Drumul a fost greu. Dogde — aşa ne-am botezat camionul — ne- 
a lăsat de două ori, dar Juan are nişte degete de magician. 


21 


- UNDE EŞTI? - 


Spatele meu e varză, tu nici nu ştii ce înseamnă să schimbi roata 
unei asemenea maşinării. La început, țăranii ne-au luat drept 
sandinişti, care, la rândul lor, ne iau deseori drept militari în civil. 
Dacă s-ar putea pune de acord, ne-ar fi şi nouă munca mai 
uşoară. 

La primul baraj, îți mărturisesc că inima îmi bătea să se rupă. 
Nu mai văzusem niciodată o mitralieră atât de aproape de fața 
mea. Ne-am negociat libera trecere cu ajutorul câtorva saci de 
grâu şi al unei duzini de pături. Drumul care urmărea coasta 
stâncoasă abia dacă era practicabil. Ne-a luat două zile ca să 
urcăm la 1000 de metri. Greu să-ți descriu ce am găsit acolo! O 
populaţie înfometată, căreia încă nu-i dăduse nimeni vreun 
ajutor, Juan a trebuit să se târguiască aprig pentru a câştiga 
încrederea oamenilor care păzeau trecătoarea... 


Au fost primiţi cu cea mai mare neîncredere. Zumzăitul 
motorului îi precedase, iar locutorii cătunului se adunaseră 
ciucure de-a lungul drumului, urmărind înceată înaintare a 
Dodge-ului. La fiecare cotitură, cutia de viteze a acestuia pârâia. 
Când fusese nevoit să rămână aproape pe loc pentru a se angaja 
în virajul care anunţa capătul drumului pustiu, doi bărbaţi 
ţâşniseră de pe marginile acestuia, sărind pe scara maşinii şi 
vârându-şi macetele în interiorul cabinei. Surprinsă, Susan 
făcuse o mişcare bruscă într-o parte, călcase frâna şi fusese la 
un pas de a cădea în apele unui torent. 

Beată de o furie care îi înăbuşise teama, Susan ieşise din 
cabină. Deschizând cu brutalitate portiera, îl aruncase pe bărbat 
la pământ. Cu privirea neagră şi cu mâinile în şolduri, îl 
acoperise cu ocări. Țăranul se sculase de jos buimac, fără să 
înţeleagă o iotă din ceea ce îi arunca în faţă femeia cu piele 
deschisă la culoare, dar Señora Blanca era fără doar şi poate 
mânioasă. Juan coborâse şi el, mult mai calm, şi explicase 
motivul prezenţei lor. După câteva momente de şovăială, unul 
dintre cei doi fermieri îşi ridicase braţul stâng, şi o duzină de 
săteni înaintaseră. Grupul astfel format începu să se sfătuiască 
minute în şir, iar discuţia se aprinse. Susan escaladă, atunci, 
capota camionului şi îi ordonă cu răceală lui Juan să claxoneze. 
El zâmbi şi se execută. Incetul cu încetul, vocile acoperite de 
claxonul răguşit al camionului tăcură. Toată adunarea se 


22 


- MARC LEVY - 


întoarse spre Susan, care i se adresă în cea mai corectă spaniolă 
de care era în stare celui ce părea a fi şeful. 

— Am pături, alimente şi medicamente. Ori mă ajutaţi la 
descărcat, ori dau drumul frânei de mână şi mă întorc pe jos. 

O femeie trecu printre rândurile mulţimii tăcute şi se înfipse în 
faţa camionului, apoi se închină. Susan încercă să se dea jos, 
fără să-şi rupă vreo gleznă, de pe înălţimea pe care se căţărase; 
femeia îi întinse o mână, urmată imediat de un bărbat. Măsurând 
cu privirea mulţimea, Susan se duse în spate, lângă Juan. 
Muntenii se dădură deoparte, cu mişcări încete, din calea ei. Juan 
sări pe platforma camionului şi ridică, împreună cu Susan, 
prelata. Întregul sat tăcea, nemişcat; ea scoase un teanc de 
pături şi le aruncă jos. Nu se clinti nici un om. 

— Da' ce mama dracului au? 

— Señora, spuse Juan, ceea ce aţi adus are o valoare 
nepreţuită pentru oamenii ăştia; ei aşteaptă să vadă ce o să le 
cereţi pe ele şi ştiu că n-au nimic de dat în schimb. 

— Ei bine, spune-le că singurul lucru pe care îl vreau de la ei 
este să ne ajute la descărcat! 

— E ceva mai complicat decât atât. 

— Şi, ca să fie simplu, ce avem de făcut? 

— Puneţi-vă brasarda de la Peace Corps, luaţi una dintre 
cuverturile pe care le-aţi aruncat pe jos şi puneţi-o pe umerii 
celei care şi-a făcut cruce adineauri. 

Punând pătura pe spatele femeii, Susan o privi în luminile 
ochilor şi îi spuse în spaniolă: „Am venit să vă dau ceea ce ar fi 
trebuit să vă aducem de mult, iertaţi-mă că am ajuns atât de 
târziu”. g 

Teresa o cuprinse în braţe şi o sărută pe amândoi obrajii. Intr- 
o pornire de bucurie, oamenii se avântară spre camion şi-i goliră 
conţinutul. Juan şi Susan fură poftiţi să ia cina împreună cu toţii 
sătenii. Se lăsase noaptea. Oamenii aprinseră un foc mare şi 
pregătiră o masă frugală. 

In cursul serii, un băieţel se apropie, din spate, de Susan. Ea îi 
simţi prezenţa, se întoarse şi îi zâmbi, dar copilul o rupse imediat 
la fugă. Mai târziu, reapăru, apropiindu-se ceva mai mult. O nouă 
privire furişă, după care fugi iar. Jocul se repetă de câteva ori, 
până când ajunse chiar lângă Susan. Ea îl privi nemişcată, fără 
să-i vorbească. Dincolo de stratul gros de jeg, care mânjea 


23 


- UNDE EŞTI? - 


obrajii copilului, ea observă frumuseţea ochilor lui cu pupile 
negre ca smoala. 

li întinse mâna, cu palma întoarsă către cer. Privirile copilului 
se plimbau, şovăind, de la faţa la mâna ei, iar degetele i se 
întinseră, cu sfială, apucându-i arătătorul, îi făcu semn să tacă şi 
ea simţi cum mânuţa lui o trăgea, voind s-o ducă de acolo. Se 
ridică şi se lăsă condusă pe ulicioarele înguste, care despărţeau 
casele. El se opri în spatele unui gard şi, cu un deget pus pe 
buze, sugerându-i să nu facă zgomot şi să se aşeze în genunchi, 
ca să fie la înălţimea lui, îi indică o gaură în împrejmuirea de 
trestie, de care îşi lipi ochiul ca să-i arate ei cum să procedeze. 
Când copilul se trase deoparte, ea înainta ca să vadă ce-l putuse 
împinge pe acest omuleţ să-şi ia inima în dinţi şi să-şi înfrunte 
frica, aducând-o până acolo. 


„„Am descoperit o fetiță de cinci ani, care trăgea să moară din 
pricina unui picior îngrozitor de cangrenat. Când o parte din satul 
ei fusese luată de un fluviu de noroi, un om agăţat de un trunchi 
de copac în derivă, care îşi căuta cu disperare fetița dispărută, îi 
văzu mânuţa ieşind din valuri. Izbutind să smulgă trupul copilei 
din îmbrăţişarea morții, îl strânse la piept. Duşi la vale, fără 
oprire, kilometri întregi, prin întunecime, au luptat până la 
capătul puterilor să-şi țină capul deasupra vârtejurilor care îi 
asurzeau cu bubuitul lor, apoi şi-au pierdut cunoştinţa. In zori, 
bărbatul şi-a revenit, având fetița lângă el. Deşi răniți, erau vii 
amândoi; atâta doar, că cea pe care o salvase nu era fiica lui. N- 
a mai găsit niciodată trupul propriului său copil. 

După o noapte întreagă de tratative, a acceptat să ne-o 
încredințeze; nu eram sigură că fetița o să suporte drumul însă 
acolo, la munte, n-ar mai fi avut de trăit decât câteva zile. l-am 
făgăduit bărbatului că o s-o aduc înapoi peste o lună-două, 
împreună cu un camion plin cu alimente, şi, atunci, a consimţit 
să facă acest sacrificiu, mai mult pentru ceilalți, cred eu. Şi, chiar 
dacă apăram o cauză justă, în fața ochilor lui m-am simţit atât de 
murdară! Am revenit la San Pedro, micuța este tot între viaţă şi 
moarte, iar eu mă simt pustiită. Ca să ştii şi tu, Juan este 
asistentul meu. Ce-i cu subiînțelesurile astea tâmpite? NU mă aflu 
într-o tabără de vacanţă din Canada!!! Cu toate astea, te sărut. 

Susan 


24 


- MARC LEVY - 


P.S. De vreme ce am jurat să ne spunem întotdeauna 
adevărul, trebuie să-ţi mărturisesc că tu şi New Yorkul tău mă 
frecati la melodie cu poveştile alea, ale voastre, cu boschetari! 


Scrisoarea trimisă de Philip sosi curând după aceea: totuşi, i-o 
scrisese înainte de-a o primi pe a ei. 


10 mai 1975 

Susan, 

Și eu am întârziat cu răspunsul; am învățat ca nebunul, tocmai 
mi-am dat parțialele. Oraşul se îmbracă iar în culori de mai, 
verdele îi stă bine. Duminică m-am dus cu prietenii prin Central 
Park. Pe pajişti, primele perechi îmbrăţişate vestesc, în sfârşit, 
sosirea primăverii. Mă instalez pe acoperişul casei şi desenez, 
privind cartierul, care mi se întinde la picioare. Aş vrea să fii aici. 
M-am învârtit de un stagiu într-o agenţie de publicitate, pe 
durata verii. Vorbeşte-mi despre viața ta de zi cu zi. Unde eşti? 
Scrie-mi cât mai repede; când rămân fără veşti de la tine prea 
multă vreme, îmi fac griji! 

Pe foarte curând, te iubesc. 

Philip 


Din fundul văii, ea văzu primele străluciri ale zorilor care 
străpungeau întunecimea nopţii. În curând, soarele făcu să 
strălucească pista care se întindea ca o linie lungă, traversând 
uriaşele întinsuri ale păşunilor încă umede de rouă. Susan se 
întinse şi oftă: o dureau şalele. Cobori scara şi merse desculţă, 
pe pardoseala de pământ bătut, spre chiuvetă. Işi încălzi mâinile 
la puţinul jăratic care încă îşi mai arunca sclipirile roşietice din 
vatră. Luă o cutie de lemn de pe etajera agăţată de Juan pe 
perete şi turnă o măsură de cafea în ibricul din tablă emailată, 
apoi îl umplu cu apă şi îl aşeză, într-un echilibru precar, pe barele 
strâmbe ale grătarului pus direct peste tăciuni. 

In timp ce cafeaua clocotea, se spălă pe dinţi şi se examină în 
bucăţica de oglindă atârnată sumar într-un cui. Privindu-şi 
imaginea, se strâmbă şi îşi trecu mâna prin părul ciufulit. Işi 
trase în jos marginea tricoului, pentru a cerceta o muşcătură de 
păianjen de pe umăr. „Ce porcărie!” Urcă imediat la mezanin şi, 


25 


- UNDE EŞTI? - 


aşezată în patru labe, îşi întoarse pe dos — cu toată energia — 
aşternutul, pentru a-l lichida pe agresor. Bolboroseala apei 
clocotinde o făcu să-şi schimbe gândul şi să coboare iar. Apucă 
mânerul ibricului cu o cârpă, turnă lichidul negru într-o cană, luă 
o banană de pe masă şi se duse să-şi ia micul dejun afară. 
Aşezată în faţa uşii, îşi duse cana la gură, lăsându-şi privirea să 
rătăcească în depărtare, atât cât îi îngăduia linia orizontului. 
Susan îşi mângâie gamba şi fu scuturată de un fior uşor. Sărind 
de pe prag, se duse în birou şi luă un pix. 


Philip, 

Sper ca bilețelul acesta să ajungă repede la tine. Vreau să-ți 
cer un serviciu: poţi să-mi trimiti nişte cremă pentru corp şi 
şamponul pe care îl folosesc de obicei? 

Mă bazez pe tine; o să-ţi dau banii pe ele când o să trec să te 
văd. Sărutări. 

Susan 


* 


Ziua de sâmbătă era pe sfârşite, străzile se umpluseră de 
lume. El se instală pe terasa unei cafenele, ca să finiseze o 
schiţă. Comandă o cafea filtru: espresso încă nu traversase 
Atlanticul. Urmări cu privirea o tânără blondă care trecea pe 
stradă, în direcţia cinematografelor. Deodată, îi veni cheful să 
vadă un film; îşi plăti consumaţia şi se ridică. După două ore, ieşi 
din cinema. Luna lui iunie îi dăruia oraşului cele mai frumoase 
apusuri. La intersecţie, fidel obiceiului pe care şi-l făcuse în lunile 
din urmă, îi dădu bineţe cutiei de scrisori, şovăi, vrând să se 
ducă după prietenii lui, care îşi luau cina într-un bistrou de pe 
Mercer Street, dar preferă să se ducă acasă. 

Băgă cheia plată în broască, căută singura poziţie care îi 
permitea să acţioneze asupra piedicii şi împinse uşa grea, de 
lemn, a imobilului. După ce apăsă pe întrerupător, culoarul 
strâmt, care ducea spre scară, fu luminat de o strălucire gălbuie 
şi palidă. Un plic albastru ieşea din fanta cutiei lui de scrisori. II 
înhaţă şi urcă scările în graba mare. Când se aruncă pe canapea, 
foaia era deja desfăcută. 


26 


- MARC LEVY - 


Philip, 

Dacă rândurile astea vor ajunge la tine în vreo cincisprezece 
zile, atunci vom fi la sfârşitul lunii august şi nu vom mai avea de 
aşteptat decât un an până ne vom reîntâlni; mă rog, vreau să 
spun că vom fi parcurs jumătate din drum. N-am avut timp să-ți 
povestesc, dar se pare că voi fi avansată în grad, este vorba să 
înființăm o nouă tabără în munţi şi se aude că s-ar putea să-i fiu 
chiar eu responsabila. Mulţumesc pentru pachet! Ştii, chiar dacă 
scrisorile mele se răresc, îmi lipseşti; bănuiesc că, după atâta 
timp, ai mai îmbătrânit ceva! Trimite-mi veşti. 

Susan 


10 septembrie 1975 

Susan, 

N-am să mai pot privi niciodată cu nepăsare mica inscripție 
„Un an mai târziu...”, care apare uneori pe ecran, la cinema. Nu 
dădusem nici o atenţie emoției discrete pe care o ascund cele 
trei puncte de suspensie, care pot fi înțelese doar de cei ce ştiu 
câtă singurătate naşte aşteptarea. Cât de lung este răstimpul 
cuprins între acele ghilimele! Vara este pe sfârşite, stagiul meu, 
de asemenea; cei de acolo s-au oferit să mă angajeze de îndată 
ce voi avea diploma în mână. Nu m-am scăldat în mare nici 
măcar o dată, am făcut tâmpenia de a vedea un film despre o 
namilă de rechin alb, care a băgat plajele de la noi în sperieți. 
Este al aceluiaşi tip care a regizat Duel. Ce mult ne-a mai plăcut 
filmul ăla! 

Îţi mai aminteşti, când l-am văzut la Film Forum? Dacă aş fi 
ştiut în ziua aia, la ieşirea din sală, că, după câţiva ani, aveam 
să-mi duc zilele aşteptându-te chiar pe strada unde se află barul 
în care intraserăm atunci! Dacă mi-aş fi închipuit vreo clipă că o 
să-ți scriu „la celălalt capăt al lumii“!In timpul unei scene 
înspăimântătoare, o tânără aşezată lângă mine mi-a zgâriat 
zdravăn brațul pus pe rezemătoare. A fost destul de haios; tot 
restul filmului nu ştia cum să se mai scuze. N-am mai auzit 
niciodată atâtea „Pardonuri” şi „Imi pare nespus de rău”, într-o 
singură oră. Nici nu m-ai fi recunoscut; eu, care pot lăsa să 
treacă şase luni până să încep o conversație cu o fată 
zâmbitoare, într-un restaurant, am izbutit să-i spun: „Dacă mai 
vorbiți atâta, or să ne dea afară; hai să continuăm discuţia după 


27 


- UNDE EŞTI? - 


aia, la un pahar”. Ea a tăcut până la sfârşitul filmului, iar eu 
bineînțeles că n-am mai văzut nimic din el. Era o prostie, fiindcă, 
mai mult ca sigur, după ultima imagine, avea să se facă 
nevăzută. Când s-a aprins din nou lumina, a venit în urma mea, 
pe alee, şi am auzit-o întrebându-mă: „Unde mergem să luăm 
cina?”. Ne-am dus la Fanelli's. O cheamă Mary şi este studentă la 
jurnalistică. In noaptea asta, toarnă cu găleata; mai bine mă duc 
la culcare. Ţi-aş îndruga orice, ca să te fac geloasă. Trimite-mi 
veşti despre tine. 

Philip 


noiembrie 1975, în nu mai ştiu ce zi 

Philip, dragul meu, 

Au trecut câteva săptămâni de la ultima mea scrisoare, dar 
aici timpul se scurge altfel. Iti aminteşti de fetița despre care ti- 
am povestit într-una dintre scrisorile precedente? l-am dus-o 
înapoi noului ei tată. Nu i-am putut salva piciorul; mă temeam de 
reacția lui, când avea s-o vadă aşa. Ne-am dus după ea, la 
Puerto Cortes; m-a însoţit Juan. EI îi aranjase în spatele Dodge- 
ului nişte saci de făină, în chip de saltea. Sosind la spital, am 
văzut-o pe copilă, care aştepta la capătul culoarului, întinsă pe o 
targa. Mă sileam să mă concentrez asupra chipului ei şi să nu 
privesc piciorul amputat. De ce să privilegiezi ceea ce nu mai 
există, în detrimentul tuturor lucrurilor care sunt la fața locului? 
De ce să acorzi mai multă importanţă lucrurilor care nu merg, în 
loc să apreciezi tot ceea ce merge? 

Nu încetam să mă întreb cum avea să-şi ducă zilele, cu un 
asemenea handicap! Juan mi-a înțeles tăcerea şi mi-a murmurat 
la ureche, înainte să-i vorbesc fetiţei: „Nu-i arăta că suferi, ar 
trebui să fii veselă, diferența nu e piciorul tăiat, ci supraviețuirea 
ei, povestea ei”. 

El e cel care are dreptate. Am instalat fetița pe baloturi şi am 
pornit la drum, spre munte. Juan a vegheat-o tot timpul, 
încercând s-o înveselească şi, totodată, să mă liniştească pe 
mine, cred eu. Mă maimuțărea aşa cum stăteam la volanul 
acestui vehicul peste măsură de greu şi care pare că vrea să-mi 
dovedească, la fiecare kilometru, că e mai vârtos decât mine, de 
parcă alea şapte tone ale lui nu i-ar fi de ajuns! Juan se aşeza pe 
vine, cu brațele întinse înainte, şi începea să se strâmbe, 


28 


- MARC LEVY - 


parodiind eforturile pe care trebuie să le fac la fiecare viraj, 
pentru a schimba direcţia, şi însoțindu-şi imitațiile cu nişte 
comentarii pe care cunoştinţele mele de spaniolă nu-mi îngăduie 
să le apreciez la justa lor valoare. Şi, după şase ore de drum, s-a 
întâmplat minunea. Scoțând maşina din viteză, am calat 
motorul. Am înjurat şi am tras un pumn în volan. Ştii, nu mi-am 
schimbat deloc caracterul afurisit. Pentru Juan, asta era mană 
cerească: s-a pus, de îndată, pe înjurături, făcându-se că loveşte 
într-o ladă de deasupra, care reprezenta, chipurile, volanul. Şi, 
deodată, puştoaica a început să zâmbească. 

Am auzit, la început, răsunând limpede, două hohote de râs, a 
urmat un scurt moment de sfială, apoi un alt hohot i-a țâşnit din 
piept şi, brusc, clipa irezistibilă: camionul s-a umplut de 
exclamațiile ei. Nu-mi imaginasem importanța pe care o poate 
căpăta — pe neaşteptate — în viaţă, un simplu râset de copil. O 
vedeam în retrovizor, cum încerca să-şi recapete suflul. Acelaşi 
râs nebun îl cuprinsese şi pe Juan. Cred că am sughiţat de plâns 
mai rău decât în ziua când tu m-ai ţinut în brațe, la mormântul 
părinților mei, numai că, în ziua aia, plângeam pe dinăuntru. 
Dintr-o dată, simțeam atâta viață, atâta speranță! Am întors 
capul, ca să-i privesc, şi, printre hohotele lor de râs, am zărit 
zâmbetul pe care mi-l trimitea Juan. Barierele limbii 
dispăruseră... De fapt, tu, care o foloseşti aproape în mod 
curent, povesteşte-mi — de preferință în spaniolă — cum s-a 
sfârşit cina aia, de după cinema. M-ar ajuta să mă pertecţionez... 


Rolando recunoscuse camionul încă de când acesta se căţăra 
pe primele serpentine din josul văii. Atunci, se oprise din lucru, 
se aşezase pe o piatră şi nu-l mai pierduse din ochi vreme de 
cinci ore, cât a durat lenta lui ascensiune. Aştepta de 
treisprezece săptămâni nespus de lungi. Se întrebase neîncetat 
dacă fetiţa era în viaţă, dacă pasărea care zbura în înaltul cerului 
prevestea că nu supravieţuise sau, dimpotrivă, că trebuia să 
nădăjduiască. 

Şi, cu cât treceau zilele, cu atât transforma lucrurile cele mai 
simple din viaţa lui în semne, lăsându-se prins în jocul 
incontrolabil al prevestirilor pesimiste sau optimiste, în funcţie 
de dispoziţia pe care o avea în acel moment. 

La fiecare cotitură, Susan făcea să răsune de trei ori claxonul 


29 


- UNDE EŞTI? - 


cu timbru răguşit. Pentru Rolando, ăsta era un semn bun; un 
sunet lung ar fi anunţat tot ce putea fi mai rău, dar trei sunete 
scurte poate că erau de bine. Cu o mişcare scurtă a braţului, 
făcu să-i alunece din mânecă pachetul maro de Pa/adines. Erau 
mult mai scumpe decât ţigările Dorados, pe care le fuma cât era 
ziua de lungă. De obicei, din acest pachet nu lua decât una 
singură, seara, după cină. Işi duse ţigara la buze şi aprinse un 
chibrit. Respiră adânc şi îşi umplu plămânii cu aerul umed, care 
mirosea frumos, a pământ şi a parfum de pin. 

Capătul incandescent al ţigării deveni mai roşu, iar tutunul 
sfârâi. In după-amiaza asta avea să dea gata tot pachetul. 
Trebuia să aibă răbdare, ei urmau să ajungă în trecătoare abia la 
căderea serii. 

Toţi campesinos? se adunaseră de-a lungul drumului, la 
intrarea în cătun. De data asta, nimeni nu cuteză să sară pe 
scările maşinii. Susan încetini, iar mulţimea înconjură vehiculul. 
Ea opri motorul şi cobori; întoarse capul de la stânga la dreapta, 
privind, cu mândrie, în ochii fiecăruia dintre cei de faţă. Juan se 
ţinea după ea, fudul nevoie mare şi încerca să se arate stăpân 
pe sine. Roland stătea înfipt în faţa ei. iți aruncă mucul de ţigară. 

Susan respiră adânc şi se pregăti să se ducă în spatele 
camionului. Mulțimea o urmărea din ochi. 

Rolando se apropie; pe chip, nimic nu-i trăda emoția. Cu un 
gest energic, Susan ridică prelata, iar Juan o ajută imediat să 
coboare panoul din spatele maşinii, descoperind-o pe fetiţa 
adusă înapoi, în sat. Copilul nu mai avea decât un singur picior, 
dar îşi deschise braţele larg, în faţa celui care îi salvase viaţa. 
Rolando sări în camion şi o strânse pe fetiţă la pieptul lui. li 
murmură la ureche nişte cuvinte care o făcură să zâmbească. 
Când cobori, o aşeză jos, îngenunchind ca s-o poată sprijini de 
umăr. Timp de câteva secunde, domni tăcerea; apoi, toţi bărbaţii 
îşi aruncară pălăriile în aer şi scoaseră un strigăt ce zbură spre 
înălţimi. Susan îşi lăsă capul în jos, cu pudoare, ca să n-o vadă 
nimeni în acea clipă, când se simţea deosebit de fragilă. Juan o 
apucă de mână. „Lasă-mă”, spuse ea. El o strânse mai tare: „iți 
mulţumesc în numele lor”. Rolando o dădu pe copilă în grija unei 
femei şi se apropie de Susan. Mâna îi urcă spre faţa ei, îi ridică 
bărbia şi el îl întrebă, autoritar, pe Juan: 


5 Campesino (sp.) — ţăran. (N. T.) 
30 


- MARC LEVY - 


— Cum o cheamă? 

Juan îl scrută pe bărbatul cu statură impozantă şi aşteptă 
câteva clipe, înainte de a-i răspunde: 

— Jos, în vale, oamenii îi spun Señora Blanca. 

Rolando se îndreptă spre el, cu un pas apăsat; îşi puse mâinile 
grele pe umerii lui. Brazdele adânci, săpate în jurul ochilor, i se 
încreţiră, gura i se deschise, cu generozitate, într-un imens 
surâs, ştirb pe alocuri: 

— Doña Blanca! exclamă el. Aşa o să-i spună Rolando Alvarez! 

Şi ţăranul îl trase după el, pe cărăruia de piatră ce ducea în 
sat: în seara asta aveau să bea guajo. 


* 


Primele zile ale lunii ianuarie 1976 urmară celui de-al doilea 
revelion pe care îl trăiseră fără să fi fost unul lângă celălalt. 
Susan îşi petrecuse sărbătorile muncind fără preget. Philip, care 
se simţea mai singur ca niciodată, îi scrisese cinci scrisori, între 
Sărbătoarea Recunoştinţei şi noaptea Anului Nou, dar nu 
expediase nici una. 

In noaptea de 4 februarie, un înspăimântător cutremur scutură 
pământul Guatemalei, ucigând douăzeci şi cinci de mii de 
persoane. Susan făcu tot ce se putea pentru a merge acolo cu 
ajutoare, dar roţile ştirbe ale mecanismelor administrative 
refuzară să se învârtească în sensul cel bun, aşa că fu nevoită să 
se resemneze. La 24 martie, în Argentina, regimul peronist fu 
răsturnat, iar generalul Jorge Rafael Videla ordonă arestarea lui 
Isabel Peron: o altă speranţă se stingea, în această parte a lumii. 
La Hollywood, pe umerii lui Jack Nicholson cădea un Oscar, dintr- 
un cuib de cuci. La 4 iulie, America îşi sărbătoarea, plină de 
frenezie, cele două veacuri de independenţă. Câteva zile mai 
târziu, la sute de mii de kilometri depărtare, un Viking se aşeza 
pe Marte şi trimitea primele imagini ale planetei roşii, pe care le 
descoperea Terra. La 28 iulie, un alt seism trecea de a opta 
gradaţie de pe scara Richter. Exact la ora 3 şi 45, oraşul chinez 
Tangshan — în care trăiau un milion şase sute de mii de 
persoane — fu ras de pe faţa pământului. In aceeaşi noapte, 
patruzeci de mii de mineri fură îngropaţi în fundul unei mine din 
sudul  Pekinului. Printre ruinele megapolisului, sub ploile 


31 


- UNDE EŞTI? - 


diluviene, erau cazaţi în tabere şase milioane de locuitori rămaşi 
fără adăpost. China avea să poarte doliu după şapte sute 
cincizeci de mii de fiinţe omeneşti. A doua zi, avionul lui Susan 
urma să aterizeze la Newark. 


Philip plecase mai devreme de la agenţie. În drum, făcuse o 
primă oprire, pentru a alege un buchet de trandafiri roşii şi altul 
de crini albi, florile preferate ale lui Susan. La băcănia din colţul 
străzii, făcuse o a doua oprire. Cumpărase o faţă de masă de 
pânză, alimentele necesare pentru a pregăti o cină bună, şase 
sticle mici de Coca-Cola, pentru că ei nu-i plăceau cele mari, şi o 
grămadă de punguţe cu dulciuri, în special bomboane acrişoare 
cu căpşune, pe care ea le înfuleca mereu, cu nesaţ. Urcase 
scara, cu braţele încărcate. Îşi împinsese biroul în mijlocul 
livingului şi pusese masa, verificând de mai multe ori dacă 
farfuriile erau chiar una în faţa celeilalte, tacâmurile dispuse 
simetric şi paharele corect aliniate. Golise punguţele cu dulciuri 
într-un bol pe care îl pusese pe marginea ferestrei. Ora 
următoare şi-o petrecuse tăind cozile florilor şi aranjând cele 
două buchete. Cel de trandafiri roşii îşi găsi locul în dormitor, pe 
noptiera din dreapta. Apoi, Philip schimbase aşternutul. 
Adăugase un al doilea pahar pe etajera minusculei băi, ale cărei 
robinete — de la chiuvetă şi duş — fuseseră curățate cu grijă. In 
puterea nopţii, el făcuse deja de câteva ori turul locuinţei 
„pentru a verifica totul” şi, cum i se părea că ordinea era cam 
prea mare, studia, conştiincios, modul de rearanjare a obiectelor, 
pentru a da mai multă viaţă locului. După ce ronţăise un pachet 
de chipsuri, deasupra coşului de hârtii, se spălase chiar la 
chiuveta din bucătărie şi se lungise pe canapea. Somnul însă nu 
voia să vină, aşa că se trezise din oră în oră. In zori, se 
îmbrăcase şi se dusese la autobuzul care mergea la Newark. 


Era ora 9 dimineaţa, avionul de la Miami avea să aterizeze 
peste două ore. Cu speranţa că ea alesese chiar acest prim zbor, 
Philip sosise devreme, „rezervase” masa, înclinând spătarul 
scaunelor. Apoi se instalase la bar şi, ca să-şi domolească 
nerăbdarea, încercase să facă o brumă de conversaţie cu 
barmanul. Acesta însă nu era tipul de bărbat în livrea neagră sau 
albă, din marile hoteluri, care are obiceiul să culeagă 


32 


- MARC LEVY - 


confidenţele clienţilor, aşa că ascultă spusele lui Philip cu o 
ureche distrată. Intre orele 10 şi 11, Philip fusese gata de vreo 
sută de ori să se ducă şi s-o aştepte la uşă, dar ea îi fixase 
întâlnirea aici, la această masă. Era un amănunt care îi semăna 
de minune lui Susan, ilustrându-i la perfecţie contradicţiile: ea 
avea oroare de situaţiile pline de afectare, dar era entuziasmată 
de simboluri. Când avionul Super Continental, de la Eastern 
Airlines, survola aeroportul, inima lui Philip începu să bată mai 
repede, iar gura i se uscă. Dar, de îndată ce aparatul se opri, ştiu 
că ea nu era în acest zbor. Lipit de geam, putea vedea cum 
carlinga se golea de pasageri, privea cum aceştia urmau linia 
galbenă de pe sol, care îi ghida până la terminal. Ea avea să 
vină, de bună seamă, cu zborul de seară, „era chiar mai logic”. 
Atunci, ca să nu mai stea cu gândul la această îndelungă 
aşteptare, începu să deseneze. Trecu o oră; după ce schiţă pe 
nişte foi mari, cu linii, chipurile celor şapte clienţi care intraseră 
şi, apoi, ieşiseră, îşi închise caietul cu spirală şi se apropie de 
tejghea, ca să-l chestioneze pe barman: 

— Poate că mă consideraţi un tip ciudat, însă aşteptam pe 
cineva care trebuia să decoleze în dimineaţa asta, de la Miami. 
Următorul zbor nu soseşte decât la ora 19, aşa că mai am de 
omorât încă şase ore, iar eu cred că am rămas fără cartuşe. 

Bărbatul îl privi întrebător, în timp ce continua să-şi şteargă, 
neobosit, vesela şi s-o pună la loc pe raftul din spatele lui. Philip 
îşi reluă monologul: 

— Uneori, o oră este foarte lungă! Sunt zile în care timpul 
trece aşa de repede, încât abia dacă izbuteşti să le faci pe toate, 
iar în altele, aşa cum e asta, te uiţi mereu la ceas şi ţi se pare că 
s-a oprit. V-aş putea ajuta să ştergeţi vesela sau, ce ştiu eu, să 
iau comenzile de la clienţi, ca să-mi treacă timpul mai uşor? Simt 
că nu mai am stare! 

Barmanul tocmai pusese la loc ultimul pahar curat. Aruncă o 
privire de jur împrejurul sălii goale şi, cu un ton nonşalant, îl 
întrebă ce voia să bea, în timp ce îi strecura un best-seller pe 
care îl scosese de sub tejghea. Philip îi descoperi titlul: W;// you 
please be quiet... please!* li mulţumi chelnerului şi se duse să se 


6 Will you please be quit... please" (engl.) — Am rugămintea să păstraţi 
liniştea... vă rog! (N. T.) 


33 


- UNDE EŞTI? - 


aşeze la masa lui. La ora prânzului, cafeneaua se umplu; el se sili 
să comande ceva de mâncare, mai mult ca să-l mulţumească pe 
barman decât ca să-şi satisfacă propriul stomac, care nu-i ceruse 
nimic. Ciuguli un c/ub-sandwich, continuând să citească din 
culegerea de nuvele scrise de Raymond Carver. La ora 14, când 
chelneriţa care tocmai îşi începuse tura îi turna în ceaşcă a nu 
ştiu câta cafea, el comandă o felie de tort de ciocolată, pe care 
nici n-o atinse. Era tot la lectura primei poveşti. La ora 15, băgă 
de seamă că recitea aceeaşi pagină de vreo zece minute, iar la 
ora 15 şi 30, era pe acelaşi rând. Inchise cartea şi oftă. 


În Boeingul care decola de la Miami spre Newark, Susan 
număra în minte, cu ochii închişi, lămpile portocalii atârnate 
deasupra barului, îşi reamintea parchetul cu lamele lăcuite, uşa 
cu hubloul mai gros decât cel lângă care stătea să aţipească. 

Pe la ora 16, Philip, aşezat din nou pe un taburet, în faţa 
barului,  ştergea pahare, ascultând episoade din viaţa 
tumultuoasă a barmanului care îl înlocuise pe cel din schimbul 
de dimineaţă. 

Fermecat de accentul spaniol al acestuia, Philip îl întrebase, în 
câteva rânduri, din ce ţară era, iar omul trebuise să-i amintească 
mereu că venea din Mexic şi că nu fusese niciodată în Honduras. 
La ora 17, localul se umplu din nou, aşa că se duse iar la locul 
lui. Când bătrâna doamnă cu spate gârbovit intră, fără ca cineva 
să-i dea vreo atenţie, toate mesele erau ocupate. El îşi puse 
caietul în faţa ochilor, ca să nu-i întâlnească privirea, doar câteva 
clipe, atât cât să-l încerce un anumit sentiment de vinovăţie. 
După ce îşi întinse lucrurile pe toată masa, se ridică, îşi luă 
scaunul şi se duse după ea, la bar, unde stătea, cu greutate, în 
picioare. Bătrâna doamnă îi mulţumi cu căldură şi îl urmă, 
aşezându-se cu încetineală pe scaunul oferit de el. 

Prea nervos ca să stea locului, după ce o rugă insistent să aibă 
mare grijă de masă, se duse chiar el la tejghea, după comandă. 
In următorul sfert de oră, ea încercă să înjghebe o conversaţie 
amabilă; la a doua tentativă, o invită — politicos, dar ferm — să- 
şi bea paharul. Se scurseseră treizeci de minute nesfârşite, când, 
ea se ridică, în sfârşit, de la masă! Il salută, iar el o urmări 
îndreptându-se încet spre ieşire. 

Vuietul surd al motoarelor de deasupra lui îi întrerupse, brusc, 


34 


- MARC LEVY - 


gândurile. Când avionul DC3 survola clădirea, aproape că îşi feri 
capul. Comandantul de bord înclină aparatul spre dreapta, 
continuându-şi manevra de coborâre, paralel cu pista. În 
depărtare, bimotorul se aplecă din nou, pentru a se plasa, de 
data asta, perpendicular pe teren, şi, aproape imediat, făcu 
virajul final. Roţile grele ţâşniră de sub motoare, farurile 
încastrate în aripi începură să sclipească. După câteva momente, 
botul gros şi rotund al avionului basculă înapoi: roata cea mică, 
de la coadă, atinsese solul. Palele elicelor deveniră, treptat, 
vizibile. În dreptul aerogării, aparatul DC3 pivotă, înaintând spre 
aria sa de staţionare, situată la picioarele barului. Avionul lui 
Susan aterizase. Philip îi făcu semn chelnerului să curețe masa şi 
alinie din nou, la perfecţie, sarea, piperul şi zahărul. Când primii 
călători coborâră scara avionului, lui Philip se făcu teamă să nu-l 
fi înşelat cumva instinctul. 


Ea purta o cămaşă bărbătească, ale cărei poale cădeau peste 
blugii decoloraţi. Slăbise, dar părea să fie în formă. Când îl zări la 
etaj, de partea cealaltă a peretelui de sticlă, pomeţii bine 
conturaţi părură că i se înalţă cu câţiva centimetri. El făcu un 
efort supraomenesc ca să-i respecte dorinţa de a rămâne la 
masă. De îndată ce ea intră în terminal, dispărându-i din câmpul 
de vedere pentru un timp, se întoarse şi comandă doi bulgăraşi 
de îngheţată de vanilie cu sos de ciocolată caldă, presărată cu 
felioare fine de migdale, totul stropit din belşug cu caramel 
lichid. 

Câteva clipe mai târziu, ea îşi lipi faţa de hubloul de sticlă şi se 
strâmbă la el. Philip se ridicase de îndată ce ea apăruse în uşa 
barului. Constatând că el se aşezase la aceeaşi masă, Susan 
zâmbi. Intr-o existenţă în care ea nu mai avea multe repere, 
mica oază de intimitate din incinta aeroportului anonim căpătase 
importanţă. Işi mărturisise asta în timp ce cobora din micul avion 
poştal care o adusese de la Puerto Cortes la Tegucigalpa. 

Când Susan împinse uşa, Philip se sili să nu i se repeadă în 
întâmpinare: ea ar fi detestat chestia asta. Acum, Susan mergea 
încet dinadins. La al treilea rând de mese, îşi lăsă sacul 
voluminos să cadă, începu să alerge şi se aruncă, în sfârşit, în 
braţele lui. Cu fruntea pe umărul lui Philip, îi adulmeca parfumul 
cefei. El îi luă capul între mâini, ca să-i întâlnească privirea. 


35 


- UNDE EŞTI? - 


Rămaseră tăcuţi. Chelnerul tuşi uşor, în spatele lor, şi îl întrebă, 
ironic, pe Philip: „N-aţi dori cumva să mai adaug şi un picuţ de 
frişcă pe deasupra?”. 

In cele din urmă, se aşezară. Susan contemplă cupa de 
îngheţată, îşi băgă arătătorul în ea şi linse caramelul care se 
prelingea. 

— Mi-ai lipsit al naibii de mult! spuse el. 

— Tu nu! răspunse ea, sarcastică. Ce faci? 

— Cui îi pasă? Lasă-mă să mă uit la tine! 

Ea se schimbase, poate imperceptibil pentru ochii altora, dar 
nu şi pentru ai lui Philip. Obrajii îi erau mai supţi, iar zâmbetul îi 
trăda o suferinţă pe care el o simţea fără s-o poată descifra. Ca 
şi cum fiecare tragedie la care fusese martoră i se încrustase în 
carne, desenând contururile unei răni debordând de omenie şi 
de mâhnire. 

— De ce te uiţi aşa la mine, Philip? 

— Fiindcă mă impresionezi. 

Hohotul de râs al lui Susan umplu întregul bar. Doi clienţi 
aşezaţi la masă se întoarseră. Ea îşi puse mâna la gură. 

— Ups! Pardon! 

— Nu care cumva să te scuzi! Eşti aşa de frumoasă când râzi! 
Acolo ţi se mai întâmplă aşa ceva, din când în când? 

— Ştii, lucrul cel mai de necrezut e că acolo parcă ai fi la 
capătul lumii, când, de fapt, eşti doar la o palmă de loc. Dar 
povesteşte-mi despre tine, despre New York. 

El era fericit că locuia în Manhattan. Tocmai obținuse primul 
lui loc de muncă, într-o agenţie de publicitate, care îi comandase 
un story-board”. Desenele lui plăcuseră şi, acum, trăgea deja 
tare la un alt proiect. Nu-i ieşeau cine ştie ce bani, dar era ceva 
concret. Când ea îl întrebă dacă era mulţumit de viaţa lui, îi 
răspunse dând din umeri. El voi să afle dacă era satisfăcută de 
experienţa ei, dacă a găsit ceea ce căutase. Susan ocoli 
răspunsul şi continuă să-l descoase. Voia să ştie ce mai fac 
părinţii lui. Aveau de gând să-şi vândă casa din Montclair şi să se 
instaleze pe coasta de vest. Philip aproape că nici nu-i văzuse tot 
anul acela, cu excepţia vizitei de Sărbătoarea Recunoştinţei. 


7 Story-board (engl.) — montaj de desene, realizat înainte de turnarea 
unui film, pentru vizualizarea planurilor unei secvenţe. (N. T.) 


36 


- MARC LEVY - 


Faptul că se întorsese şi dormise iar în camera lui îi lăsase o 
senzaţie dezagreabilă: simţea că se îndepărtează de ei şi îi 
vedea, pentru prima oară, îmbătrâniţi, ca şi cum distanţa 
întrerupsese curgerea timpului şi decupase viaţa într-o 
succesiune de imagini de pe o hârtie îngălbenită, unde chipurile 
se transformă de la o schiţă la alta. Philip rupse tăcerea. 

— Când trăieşti alături de nişte oameni, nu-ţi dai seama, cu 
adevărat, că se schimbă; şi, în felul ăsta, ajungi să-i pierzi. 

— Asta ţi-am spus şi eu mereu, moşule: e primejdios să 
trăieşti în doi, spuse ea. Ţi se pare că m-am îngrăşat? 

— Nu, dimpotrivă! De ce? 

— Din cauza vorbelor tale de adineauri. Mă găseşti schimbată? 

— Arăţi stoarsă de puteri, Susan. Atâta tot. 

— Care va să zică, sunt schimbată! 

— Da’ de când îţi pasă ţie de felul în care arăţi? 

— De când mă întâlnesc cu tine. 

Ea urmărea cu privirea felioarele de migdală care se cufundau 
în sosul de ciocolată ce se lăsa la fundul cupei de îngheţată. 

— Aveam poftă de o mâncare caldă! 

— Ce-i cu tine, Susan? 

— Probabil că, în dimineaţa asta, am uitat să-mi iau pilulele de 
râs nebun! 

II deranjase. Lui Susan îi păru rău de ţâfna ei; crezuse că 
îndelunga lor complicitate îi îngăduia să se poarte cum avea 
chef. 

— Totuşi, ai putea să faci şi tu un mic efort! 

— Cum adică? 

— Lasă-mă să cred că eşti fericită să mă vezi. 

Ea îşi trecu un deget peste obrazul lui. 

— Bineînţeles că sunt fericită! Starea mea n-are nimic de-a 
face cu tine, nătăfleaţă mare ce eşti! 

— Atunci cu ce? 

— E greu să mă văd iar în ţara mea. Totul mi se pare atât de 
departe de viaţa pe care o duc. Aici, oamenii au de toate, nu duc 
lipsă de nimic. Acolo, nu au de nici unele. 

— Piciorul rupt al vecinei tale nu te face deloc să simţi mai 
puţină durere când îţi scrânteşti propria gleznă. Dacă nu mai poţi 
să priveşti lucrurile în relativitatea lor, măcar încearcă să fii niţel 
mai egoistă; asta o să te facă mai bună. 


37 


A 


- UNDE EŞTI? - 


— Uau! lacătă că ai ajuns şi filosof, moşule! 

Philip se ridică brusc şi o luă spre uşă. leşi pe culoar, apoi intră 
imediat; se întoarse, păşind iute. Se aplecă şi o sărută pe gât. 

— Bună, mă bucur atât de mult să te văd! 

— Pot să ştiu şi eu de-a ce te joci? 

— Tocmai, că nu mă joc! Te aştept de doi ani, am făcut 
bătături la degete tot scriindu-ţi, pentru că era singura cale de a 
împărtăşi cu tine, măcar într-o măsură absolut minimă, toate 
câte le trăiai, şi consider că revederea noastră decurge cu totul 
altfel decât îmi imaginasem eu. Aşa că prefer s-o luăm de la 
început! 

Ea îl privi ţintă câteva clipe şi izbucni în râs. 

— Tot ţăcănit ai rămas, moşule! Şi mie mi-a fost dor de tine! 

— Bun! Acum, Îmi povesteşti? 

— Nu, întâi tu. Mai spune-mi despre viaţa ta de aici, de la New 
York. Vreau să ştiu tot. 

— Ce mâncare caldă vrei? 

— Ce tot spui? 

— Ai zis că ţi-e poftă de o mâncare caldă. Ce vrei să mănânci? 

— Asta a fost înainte. Ingheţata e o idee foarte bună. 

Amândoi aveau o senzaţie stranie, deşi nu îndrăzneau s-o 
mărturisească, deşi nu voiau să vorbească prea mult despre ea. 
Timpul pusese accente de intensitate diferită pe vieţile 
amândurora, cu ritmuri care nu-şi mai găseau o măsură comună. 
Totuşi, sentimentul care îi lega era intact, lipseau doar cuvintele. 
Asta, poate şi datorită faptului că profunzimea şi sinceritatea 
legăturii ţesute între ei suferea deja din pricina unei absenţe atât 
de îndelungate şi a unei distanţe care nu se exprima doar în 
kilometri. 

— Atunci, mănânc-o repede şi haidem; am o surpriză pentru 
tine. 

Ea îşi lăsă ochii în jos şi tăcu vreo câteva secunde, apoi îi 
ridică din nou şi îl privi. 

— N-o să am timp... Vreau să spun că nu rămân; am acceptat 
reînnoirea contractului. Ştii, acolo chiar au nevoie de mine. Imi 
pare nespus de rău, Philip. 


El simţi că îi fuge pământul de sub picioare. Avea senzaţia că 
este cuprins de o ameţeală ciudată, care îl toropea exact atunci 


38 


- MARC LEVY - 


când voia să fie mai lucid. 

— Nu face mutra asta. Te rog. 

Ea îşi puse mâna peste mâna lui Philip. El îşi întoarse ochii 
imediat, ca să nu-i vadă ea înecaţi de tristeţe şi nedumerire. Un 
sentiment de singurătate îi strângea inima. Cu degetul mare 
mângâie dosul palmei lui Susan; pielea ei îşi pierduse din 
moliciune, se acoperise de riduri mici, iar el îşi puse în gând să 
nu i le privească. 

— Ştiu, spuse ea. E greu. Nu era cu putinţă să-mi păstrez nişte 
mâini de domnişoară. Mi-ai văzut unghiile. Ca să nu-ţi mai 
vorbesc de picioare. Ce voiai să-mi arăţi? 

Ar fi vrut să-i arate garsoniera lui din Manhattan, dar nu era 
nici o nenorocire, rămânea, bineînţeles, pe data viitoare. 

— Cât timp zici că rămâi? 

— Două ore. 

— Ah! 

— Ştiu, dar nici nu-ţi imaginezi ce mişculaţii a trebuit să fac ca 
să-mi izbutească ocolul ăsta şi să evadez puţin. 

Ea scoase un pachet înfăşurat într-o hârtie maro, de ambalaj, 
şi-l puse pe masă. 

— Trebuie neapărat să depui coletul ăsta la adresa biroului 
nostru din New York; este, într-o oarecare măsură, scuza pe care 
am folosit-o ca să pot veni să te văd. 

El nici nu se uită la pachet. 

— Eu credeam că te speteşti pentru o asociaţie umanitară, nu 
ştiam că eşti într-un lagăr disciplinar! 

— Ei bine, acum ştii! 

— Povesteşte-mi! 

In doi ani, îşi croise un drum şi îşi dobândise deja o poziţie 
bine stabilită. La Washington, ea fusese convocată pentru a 
justifica fondurile cerute şi tot ea trebuia să se înapoieze cât mai 
repede cu lăzile de medicamente, cu materialele şi cu alimentele 
neperisabile. 

— Şi nu poţi nici măcar să aştepţi aici până ce se ambalează 
lăzile acolo? 

— Am venit să pregătesc eu însămi pachetele: e unul dintre 
scopurile călătoriei mele. Trebuie să mă întorc cu lucrurile de 
care avem într-adevăr nevoie, nu cu tonele de tâmpenii pe care 
riscăm să ni le expedieze ăia. 


39 


- UNDE EŞTI? - 


— Şi care sunt lucrurile de care aveţi cu adevărat nevoie? 

Ea se făcu, atunci, că scoate din buzunar o listă şi o citeşte: 

— Tu o iei la stânga, eu mă duc la raionul de produse 
congelate, din fundul magazinului, şi ne întâlnim la casă. Ţii 
minte tot? Ne trebuie rechizite şcolare, trei sute de caiete, nouă 
sute de creioane, şase table, o sută de cutii de cretă, manuale 
de spaniolă, şi tot ce mai găseşti prin raion; apoi, veselă de 
plastic, vreo şase sute de farfurii, două mii de cuțite, tot atâtea 
furculiţe, un număr dublu de linguri, nouă sute de pături, o mie 
de scutece, o mie de prosoape, o sută de cearşafuri pentru 
dispensar... 

— Eu de tine am nevoie, Susan. 

— „„.„şase mii de comprese, trei sute de metri de fir de sutură, 
echipamente de sterilizare, instrumente dentare, ace, drenuri 
sterile, câmpuri operatorii, depărtătoare, pense ocluzive, pense 
chirurgicale, penicilină, aspirină, antibiotice cu spectru larg, 
anestezice... lartă-mă, nu sunt prea nostimă. 

— Ba da, n-a fost chiar aşa de rău. Cel puţin, pot să vin şi eu 
cu tine, la Washington? 

— Acolo unde trebuie să mă duc, n-ai avea dreptul să mă 
însoţeşti. Ştii, ăia n-or să-mi dea nici a douăzecea parte din ceea 
ce ne trebuie nouă. 

— Ai spus „nouă”, gândindu-te la cei de acolo? 

— N-am fost atentă. 

— Când te întorci? 

— N-am nici cea mai mică idee, probabil peste un an. 

— Data viitoare ai să rămâi? 

— Philip, nu face o dramă din chestia asta. Dacă unul dintre 
noi ar fi plecat la o facultate în cealaltă parte a ţării, ar fi fost la 
fel, nu? 

— Nu, vacanţele n-ar dura doar două ore mari şi late. Bun, am 
căzut în butoiul cu melancolie, sunt trist şi nu reuşesc s-o 
ascund. Susan, o să te agăţi de toate posibilităţile din lume ca să 
nu ţi se întâmple vreodată chestia asta? 

— Ce chestie să nu mi se întâmple vreodată? 

— Să mă pui în situaţia de a te pierde, ataşându-te de cineva. 
Termină odată! Nu te mai uita atâta la ceas! 

— Este ora la care trebuie să schimbăm subiectul, Philip! 

— Când ai să termini cu asta? 


40 


- MARC LEVY - 


Ea îşi retrase mâna şi îşi miji ochii. 

— Dar tu? îi replică ea. 

— Şi, mă rog, cu ce-oi fi vrând să termin? 

— Cu măreaţa ta carieră, cu schiţişoarele tale mediocre, cu 
vieţişoara ta măruntă! 

— Acum eşti rea! 

— Nu, sunt doar ceva mai directă decât tine; e, pur şi simplu, 
o chestie de vocabular. 

— Imi lipseşti, Susan, asta-i tot; sunt atât de slab, încât s-o 
mărturisesc, dar nici n-ai idee cât de furios mă simt câteodată. 

— Poate că eu ar trebui să ies din bar şi să-mi fac din nou 
intrarea. Îmi pare nespus de rău, îţi jur că n-am crezut nimic din 
ce am spus. 

— Ba da, ai crezut; poate niţel mai altfel, dar, până la urmă, 
tot aia e. 

— Nu vreau să mă opresc, Philip, nu acum. Ceea ce trăiesc 
este dur, uneori foarte dur, dar am credinţa că sunt de folos, cu 
adevărat, la ceva. 

— Tocmai chestia asta mă face aşa de gelos, tocmai chestia 
asta mi se pare atât de absurdă. 

— De ce să fii gelos? 

— Pentru că nu sunt în stare să-ţi insuflu eu un astfel de elan, 
pentru că îmi spun că te atrage doar nefericirea, nefericirea 
altora, de parcă asta te-ar ajuta să fugi de a ta, în loc s-o 
înfrunţi! 

— Mă freci la melodie, Philip! 

El ridică brusc tonul; ea fu surprinsă şi — lucru rar — nu-l putu 
întrerupe, deşi ceea ce spunea Philip îi displăcea profund. El îi 
respingea discursul umanitar. După el, Susan se ascundea într-o 
viaţă care nu mai era a sa, din acea vară tristă, când împlinise 
paisprezece ani. Prin intermediul vieților pe care le salva, ea îşi 
imagina că salvează vieţile părinţilor săi. Pentru că se simţea 
vinovată că nu avusese în ziua aia o gripă zdravănă, care să-i 
ţină acasă. 

— Nu încerca să-mi tai vorba, continuă el, autoritar; îţi cunosc 
toate stările sufleteşti şi toate subterfugiile, pot să-ţi descifrez 
fiecare expresie. Adevărul e că ţi-e teamă să trăieşti şi tocmai 
pentru a înfrânge această teamă ai plecat să-i ajuţi pe alţii. Insă 
nu înfrunţi nimic, Susan, tu nu-ţi aperi viaţa ta, ci pe a lor. Ce 


41 


- UNDE EŞTI? - 


destin straniu! Să-i ignori pe cei care te iubesc, pentru a te duce 
să le oferi dragoste celor pe care nu-i cunoşti! Ştiu că asta îţi 
este hrană spirituală, dar te nesocoteşti pe tine. 

— Uneori uit că mă iubeşti aşa cum mă iubeşti, şi mă simt 
vinovată că nu te pot iubi la fel. 

Acele ceasuri se mişcau cu o viteză anormală. Philip avea 
atâtea să-i spună. Dar se resemnă: o să i le scrie. Abia dacă 
avură vreme să vorbească despre unele momente din cei doi ani 
pe care el îi petrecuse aşteptând-o. Susan arăta puţin obosită; ea 
găsea că lui Philip i se schimbase figura, părea mai „gagiu”. El 
luă această reflecţie drept un compliment. In ceea ce îl privea, o 
găsea pe Susan şi mai frumoasă. Işi dădeau seama amândoi că 
acest scurt răgaz nu le era de ajuns. Când glasul gâjâit de la 
megafon anunţă îmbarcarea în avionul ei, el preferă să rămână 
aşezat la masă. Ea observă. 

— N-am să te conduc la poartă decât atunci când ai să rămâi 
mai mult de patru ore; ca să ştii pentru următoarea ta vizită. 

El se căzni să schiţeze un zâmbet. 

— Buzele, Philip! Parcă ai fi Charlie Brown! 

— Mă bucur, pentru că ăsta e BD-ul tău preferat! 

— Fac eu pe nebuna, dar ştii... 

El se ridică, îi luă mâna şi i-o strânse în mâna lui. 

— Ştiu! Şterge-o! 

li sărută podul palmei. Ea se aplecă să-i sărute colțul gurii; 
apoi se trase înapoi şi îi mângâie cu tandreţe obrazul. 

— Vezi că îmbătrâneşti, înţepi! 

— Intotdeauna, la zece ore după ras. Valea, ai să pierzi 
avionul! 

Ea se întoarse pe călcâie şi o luă la fugă. Când ajunse aproape 
de capătul rândului de mese, Philip îi strigă să fie atentă şi să 
aibă grijă de ea. Susan nu se întoarse, îşi ridică braţul în aer şi îşi 
flutură mâna. Uşa de lemn maroniu se închise încet, înghiţindu-i 
silueta. El rămase aşa cum era, aşezat la masă, o oră întreagă, 
mult timp după ce avionul dispăruse de pe cer. Luă un autobuz şi 
se întoarse în Manhattan. Se lăsase seara, iar el preferă să 
meargă pe jos, de-a lungul străzilor din SoHo. 

In faţa vitrinei de la Fanelli's, şovăi câteva clipe. Din tavan, 
globuri mari, rotunde, aruncau o lumină galbenă peste pereţii 
patinaţi de vreme. Din ramele lor de lemn, Joe Frazier, Luis 


42 


- MARC LEVY - 


Rodriguez, Sugar Ray Robinson, Rocky Marciano şi Muhammad 
Ali vegheau sala în care bărbaţii râdeau, înfulecând hamburgeri, 
iar femeile ciuguleau cu vârful degetelor cartofi prăjiţi. Se 
răzgândi: nu-i era foame, aşa că se duse acasă. La Washington, 
Susan intra într-o cameră de hotel. În acelaşi moment, Philip 
contempla patul din camera lui. Atinse perna din dreapta şi se 
întoarse în livingul pustiu. Tăcut, se uită îndelung la masa pusă. 
Fără s-o strângă, se duse să se culce pe canapea. A doua zi avea 
să meargă să depună pachetul. 


10 octombrie 1976 

Susan, 

Ar fi trebuit să-ți scriu mai de mult, dar nu-mi găseam 
cuvintele potrivite. Și, pe urmă, aveam senzaţia că mi-am 
consumat toată cota de tâmpenii pe care le aveam de spus anul 
ăsta, aşa că am preferat să aştept, asta-i tot. Oare uraganul care 
a lovit Mexicul v-a atins şi pe voi? Presa relatează că ar fi fost 
aproape două mii cinci sute de morți şi paisprezece mii de răniți. 
Mexicul nu e chiar atât de departe de tine, şi fiecare veste rea 
din regiunile apropiate de locul în care trăieşti mă sperie. Aş vrea 
atât de mult să uiţi de ciorovăiala noastră, n-aveam dreptul să-ți 
spun toate chestiile alea! Nu voiam să te judec, îmi pare nespus 
de rău! Ştiu că se mai întâmplă să te provoc prosteşte. Asta-i 
încăpățânarea mea imbecilă şi nestăpânită! De parcă te-ar putea 
hotări ea să te întorci, de parcă gândurile şi sentimentele mele 
ti-ar putea schimba cursul vieții! Dar s-ar părea că anumite mari 
poveşti de dragoste încep cu o suspendare a sentinţei. Scrie-mi 
cât mai repede. Trimite-mi veşti despre tine. Cu drag. 

Philip 


11 noiembrie 

Philip, 

Am primit scrisoarea ta şi... aveai dreptate. Ai şi greşit, dar 
aveai — în aceeaşi măsură — dreptul s-o faci şi, deşi n-ai vrut, 
cuvintele tale au sunat ca o sentință. Nu le-am uitat, dimpotrivă, 
mă gândesc la ele adesea, altfel la ce bun să le fi rostit? Lisa — 


43 


- UNDE EŞTI? - 


ăsta-i numele uraganului care te îngrijorează — ne-a cruțat. 
Altfel, cred că m-aş fi lăsat păgubaşă, fiindcă situaţia este, şi 
aşa, îndeajuns de grea. Ştii, țara asta este atât de neobişnuită! 
Sângele morților s-a uscat deja în măruntaiele pământului. Peste 
aceste cheaguri de mizerie, supraviețuitorii şi-au reclădit casele, 
şi-au adunat ceea ce le-a mai rămas din familie şi din viață. Am 
venit aici pătrunsă de certitudinile mele, care mă făceau să 
consider că sunt mai inteligentă, mai educată, mai sigură de 
toate. Cu fiecare zi petrecută alături de ei, am văzut tot mai bine 
că ei sunt mai puternici decât mine, iar eu mai slabă decât ei. 

Să fie oare demnitatea lor aceea care le conferă atâta 
frumuseţe? Aici nu e ca acolo unde dai ajutor unor populații 
zdrobite de lupte. Aici, războiul nemilos este cel cu vântul şi cu 
ploaia. Aici nu există nici buni, nici răi, nu există nici tabără, nici 
cauză, nu există decât oameni strânşi în cleştele unor nenorociri 
de neînchipuit. Şi doar curajul lor face ca viaţa să renască din 
cenuşa imposibilei speranţe. Cred că de asta îi iubesc; şi ştiu că 
tot de asta îi admir. Venisem aici crezându-i victime; ei îmi arată 
în fiecare clipă că sunt cu totul altceva. lar astăzi îmi aduc mult 
mai mult decât le dau eu. La Montclair, viața mea n-ar avea nici 
un sens, n-aş şti ce să fac cu ea. Singurătatea te face 
nerăbdător, or, tocmai nerăbdarea ucide copilăria. Nu lua în 
nume de rău ceea ce vreau să-ți spun, dar eu am fost atât de 
singură în timpul acelei adolescențe pe care am împărtăşit-o 
amândoi atât de bine cât ne-am priceput! E drept, am fost foarte 
năvalnică, sunt şi acum. Această nevoie de a sări peste etape m- 
a făcut să trăiesc într-un ritm pe care tu nu-l înţelegi, pentru că 
este diferit de al tău. 

Am plecat omițând să-ţi spun ceva la fel de esențial ca toate 
astea: îmi lipseşti enorm, Philip. Răsfoiesc deseori albumul 
nostru cu fotografii. Toate imaginile cu noi doi îmi sunt preţioase, 
fiindcă aceste semne ale timpului sunt chiar copilăria noastră. 
lartă-mă că sunt aşa cum sunt, îmi este cu neputinţă să trăiesc 
viața altuia. 

Susan 


* 


Times Square. În tumultul mulţimii adunate, ca la fiecare 
44 


- MARC LEVY - 


revelion, în piaţă, Philip şi-a regăsit un grup de prieteni studenţi. 
Patru cifre mari tocmai luminează faţada imobilului în care se 
află redacţia ziarului New York Times. Este miezul nopţii, anul 
1977 tocmai s-a născut. O ploaie de confeti cade peste sărutările 
trecătorilor. Philip se simte singur în mijlocul mulţimii. Cât sunt 
de stranii zilele astea, în care bucuria de a trăi este programată 
după calendar. O tânără merge de-a lungul unei bariere, 
încercând să-şi croiască drum prin această mare de oameni. Ea îl 
împinge, îl depăşeşte, se întoarce şi îi zâmbeşte. El ridică braţul 
şi îşi flutură mâna, ea îi răspunde cu un gest din cap, parcă voind 
să se scuze că nu poate înainta mai iute. li despart deja trei 
persoane, ea pare luată de creasta unui val care o târăşte spre 
larg. El se strecoară printre doi turişti rătăciţi. Chipul ei dispare la 
răstimpuri scurte, pentru a reveni la suprafaţă, câteva secunde 
mai târziu, ca şi cum ar încerca să ia o gură de ea. El se căzneşte 
să n-o scape din ochi. Distanţa se micşorează, ea este îndeajuns 
de aproape încât să-i audă vocea în mijlocul gloatei zgomotoase. 
O ultimă opinteală din umăr şi el este lângă ea. O apucă de 
încheietura mâinii. Ea se întoarce, surprinsă, el zâmbeşte şi mai 
mult strigă decât vorbeşte: 

— La mulţi ani, Mary. Dacă îmi promiţi că nu mă zgârii pe braţ, 
te iau cu mine, să bem un păhărel, până trece valul! 

Fata îi întoarce zâmbetul şi ţipă la rândul ei: 

— Pentru un tip care se consideră timid, ai făcut ceva 
progrese! 

— Asta era acum un an, am avut destul timp! 

— Te-ai antrenat mult? 

— Dacă îţi mai răspund de două ori, în mulţimea asta, rămân 
afon! Ai accepta să ne ducem într-un loc mai liniştit? 

— Eram cu nişte prieteni, dar cred că i-am pierdut definitiv. 
Trebuia să ne vedem, după aia, în centru: vrei să vii cu noi? 

Philip acceptă cu un semn din cap şi cei doi naufragiaţi se 
lăsară purtaţi înspre centrul oraşului. La capătul lui 7-th Avenue, 
fură împinşi pe Bleecker Street. Un ultim afluent îi purtă pe 3-th 
Street. La B/ue Note, unde aşteptau prietenii lui Mary, un pianist 
îşi antrena publicul cu ritmuri de jazz, pe care nici chiar o 
întâmplare miraculoasă nu ar fi izbutit să le demodeze. 


În răceala zorilor, pe trotuarele pustii din SoHo, sticlele de 
45 


- UNDE EŞTI? - 


alcool, care dau pe dinafară lăzilor de gunoi, arată delirul nopţii 
de acum trecute. Tot oraşul doarme, mahmur. Doar zgomotele 
unor rare maşini vin să tulbure tăcerea cartierului încă învăluit 
de o boare de beţie. Mary împinge uşa imobilului în care stă 
Philip. Un vânt tăios i se strecoară pe după ceafă; ea tremură, se 
înfăşoară mai bine în palton. O ia în susul străzii; la intersecţie, 
ridică braţul. Un taxi galben se opreşte la marginea trotuarului. O 
înghite şi dispare pe Broadway. Anul acesta, la 2 ianuarie, Errol 
Garner îşi va închide pentru totdeauna capacul pianului. Philip îşi 
va relua cursurile. 


* 


La începutul lui februarie, Susan primi o scrisoare de la 
Washington: cuvinte de felicitare, urări întârziate din partea 
superiorilor ei, care o invitau să examineze posibilitatea de a 
dezvolta, în sfârşit, acea nouă tabără de refugiaţi, din munţi. 
Trebuia să facă un studiu de fezabilitate şi să stabilească un 
buget de cheltuieli, pe care să le prezinte de îndată ce putea. 
Aşezată pe veranda casei sale, privea apa care curgea, brăzdând 
pământul. 

Ea nu înceta să se gândească la cei de la munte, care asistau 
neputincioşi, ca în fiecare iarnă, la violențele unei naturi ce îşi 
bătea joc de truda lor de la începutul verii. Peste câteva 
săptămâni aveau s-o ia, din nou, de la capăt, fără să crâcnească, 
ceva mai săraci decât în anotimpul anterior. 

Juan tăcea. lţi aprinse o ţigară, pe care Susan i-o luă pe dată, 
din mână, şi şi-o duse la buze. Capătul incandescent al ţigării îi 
lumină partea de jos a feţei; ea dădu afară un nor de fum. 

— Chestia asta pe care o fumezi tu e cumva un bilet clasa 
întâi la „Air Ganja”t? 

Juan zâmbi maliţios. 

— Nu-i decât un amestec de tutun blond şi brun, de aia are 
gustul ăsta. 

— Parcă ar fi ambră, spuse ea. 

— Nu ştiu ce-i aia. 

— Ceva care îmi aminteşte de copilărie, parfumul mamei 


2 Ganja (arg. Am.) — marijuana puternică (cultivată în India). (N. F.) 
46 


- MARC LEVY - 


mele, ea mirosea a ambră. 

— Ţi-e dor de copilărie? 

— Doar de unele chipuri: de părinţii mei, de Philip. 

— De ce n-ai rămas cu el? 

— Te-a plătit el ca să mă descoşi? 

— Pe el nu-l cunosc, iar tu nu mi-ai răspuns! 

— Pentru că n-am chef. 

— Ciudată mai eşti, Doña Blanca, ce anume te-a făcut să fugi 
de acolo, de ai venit să te pierzi pe coclaurii ăştia, ai noştri? 

— Ba dimpotrivă, sipoté, abia aici m-am regăsit. Şi, pe urmă, 
mă sâcâi cu întrebările tale. Crezi că furtuna o să ţină mult? 

Juan îi arătă cu degetul lumina atât de neobişnuită care se 
năştea în zare, atunci când aguacero! se îndepărta, într-o oră, 
cel mult, ploaia avea să înceteze. Un miros de ţărână udă şi de 
pini umplu modesta cabană, până în cele mai ascunse cotloane. 
Susan se duse să-şi deschidă singurul dulap, pentru ca rufăria 
din el să se impregneze cu acest parfum. Când îşi punea o bluză 
de bumbac scăldată în această mireasmă, o undă senzuală îi 
cutreiera pielea. 

Ea îşi azvârli chiştocul peste balustradă, sări brusc în picioare 
şi îi zâmbi larg lui Juan. 

— Suie-te în camion, plecăm! 

— Unde? 

— Nu mai pune mereu întrebări! 

Dodge-ul tuşi de două ori, înainte de a porni. Pneurile groase 
patinară în mocirlă, apoi izbutiră să prindă sub ele câteva pietre; 
spatele camionului se bâţâi şi, în cele din urmă, acesta o porni la 
drum. Stropi mari de noroi mânjiră părţile laterale, de culoare 
albă, ale maşinii. Susan continuă să accelereze. Vântul o izbea în 
obraz; de fericire, ea scoase un strigăt puternic. Juan îi ţinu 
isonul. Mergeau cu viteză către munte. 

— Unde mergem? 

— S-o vedem pe aia mică, mi-e dor de ea! 

— Drumul e plin de apă, n-o să putem urca. 

— Tu ştii ce zicea Preşedintele nostru? Există unii oameni care 
văd lucrurile aşa cum sunt, şi se întreabă „de ce”. Eu însă văd 


? Sipote — tânăr, în honduriană. 
10 Aguacero (sp.) — furtună. 


47 


- UNDE EŞTI? - 


lucrurile cum ar putea fi, şi mă întreb „de ce nu?”. În seara asta, 
vom cina cu Señor Rolando Alvarez. 

Dacă John Kennedy ar fi cunoscut drumurile honduriene, 
probabil că ar fi aşteptat să vină primăvara, pentru a enunţa acel 
aforism. După şase ore, când ajunseseră la jumătatea drumului 
ce ducea către piscuri, osiile pline de noroi nu mai putură 
împinge înainte camionul. Ambreiajul patina şi mirosul înţepător 
care se degaja o sili pe Susan să se lase păgubaşă. Imobilizaţi în 
drumul spre trecătoare, nu aveau să mai poată parcurge 
ultimele serpentine până la satul unde trăia o fetiţă care îşi 
cucerise un loc important în inima lui Susan. Juan se duse în 
spate şi scoase patru pături dintr-un sac de iută. 

— Cred că o să dormim aici, spuse el, laconic. 

— Uneori, sunt atât de căpoasă, că de-abia mă mai suport. 

— Fii pe pace, nu eşti singura cu un caracter dificil. 

— Totuşi, să nu exagerăm. Nu suntem în ziua de Sfânta Susan. 
Mai avem de aşteptat ceva, până să fiu serbată. 

— De ce voiai s-o vezi pe aia mică? 

— Ce alimente avem în spate? Mie mi-e foame, ţie nu? 

Juan scotoci în alt sac şi scoase o cutie mare de frijoles”. Ar fi 
vrut să pregătească un casamiento!, dar, pentru asta, ar fi 
trebuit să fiarbă nişte orez, or, ploaia era încă prea puternică, 
aşa că nu putea aprinde focul. Susan înmuie aproape un pachet 
întreg de biscuiţi într-o cutie de lapte condensat, lăsându-i să i se 
topească pe limbă. Apa şiroia pe parbriz. Susan întrerupse 
baletul ştergătoarelor, pentru a cruța bateria. La ce i-ar fi folosit 
să se uite afară? 

— S-ar zice că la ea ţii mai mult decât la copiii din vale. 

— Ceea ce ai spus acum e o mizerie. Ea n-are nimic de-a face. 
Nu o văd în fiecare zi, şi de-aia mi-e dor de ea. 

— De Philip ţi-e dor? 

— Mă laşi, cu Philip? Ce ai? 

— N-am nimic, încerc să te înţeleg cumva. 

— Dar nu-i nimic de înţeles. Da, mi-e dor de Philip. 

— De ce nu eşti cu el? 


11 Frijoles (sp.) — fasole. 
12 Casamiento — mâncare honduriană. 


48 


- MARC LEVY - 


— Pentru că am ales să fiu aici. 

— Viaţa unei Señora este lângă bărbatul pe care-l iubeşte. 

— Spui numai tâmpenii. 

— Nu văd de ce. Şi un bărbat trebuie să fie lângă femeia pe 
care o iubeşte. 

— Nu e întotdeauna aşa de uşor. 

— De ce sunteţi voi, los gringos, aşa de complicaţi? 

— Pentru că am pierdut sensul simplicităţii. Asta e şi motivul 
pentru care îmi place să fiu cu voi. Nu-i de ajuns ca oamenii să 
se iubească, mai trebuie să fie şi compatibili. 

— Cum adică? 

— Trebuie să iubeşti viaţa pe care o vei duce alături de 
celălalt, să-i împărtăşeşti înclinațiile, aşteptările, să ai aceleaşi 
scopuri, aceleaşi dorinţe. 

— Cum poţi şti asta dinainte? E cu neputinţă! Nu-l poţi 
cunoaşte pe celălalt, de la început; pentru ca să iubeşti, trebuie 
să fii răbdător. 

— Tu nu cumva m-ai minţit în privinţa vârstei? 

— La noi, căsătoria cu omul pe care îl iubim este un motiv de 
fericire. 

— La noi, oricât ţi s-ar părea de absurd, nu este întotdeauna 
de-ajuns să iubeşti. De acord, uneori suntem cam ciudaţi, iar eu 
sunt cel mai bun exemplu. 

O rază de lumină albă sfâşie cerul; conversaţia lor fu 
întreruptă de o explozie puternică. Furtuna venea spre ei; acum, 
se înteţise, biciuind coastele şubrede ale muntelui Cabaceras de 
Naco cu şiroaie şi mai năvalnice. În curând, solul umflat de apă 
nu mai putu absorbi ploaia torențială, care curgea de-a lungul 
versanților, luând cu ea bucăţi întregi din munte. Juan nu o mai 
asculta pe Susan; chipul lui trăda o nelinişte crescândă. Incercă 
să deschidă geamul dinspre el, dar o rafală violentă îl făcu să-şi 
ia gândul. Atunci, începu să facă nişte mişcări mici şi sacadate 
cu capul, ca un animal de pradă la pândă. 

— Ce ai? îl întrebă ea. 

— Taci din gură! 

Cu urechea dreaptă lipită de geam, Juan părea să pândească 
ceva, în timp ce Susan îi punea necontenit întrebări. El îşi duse 
un deget la buze, sugerându-i să păstreze tăcerea. Susan nici 
gând. 


49 


- UNDE EŞTI? - 


— Ce ai, Juan? 

— Pentru Dumnezeu, lasă-mă să ascult! 

— Da’ ce naiba să asculţi? 

— Acum chiar că nu e momentul să-l pomeneşti: aud cum se 
mişcă pământul. 

— Ce? 

— Taci din gură! 

Un trosnet surd sfâşie tăcerea. Juan îşi întredeschise, cu mare 
caznă, portiera. Un vânt violent însoţit de picături grele năvăli 
instantaneu în cabină. El se uită sub roţi. O crăpătură apărută 
exact în mijlocul drumeagului prevestea tot ce putea fi mai rău. 
Juan îi ordonă lui Susan să aprindă farurile. Ea se execută fără să 
stea pe gânduri. Raza lor strălucitoare tăie perdeaua de ploaie. 
Până acolo unde bătea lumina, drumul era rupt de o crevasă. 

— Treci în spate, trebuie să plecăm imediat de aici. 

— Eşti diliu, n-ai văzut ce ploaie cade afară? 

— Grăbeşte-te, altfel o să cădem noi. Nu ieşi pe partea ta! Fă 
cum îţi spun! 

Nici nu rostise bine vorbele astea, că maşina începu să se lase 
pe o parte, ca un vas ce se pregăteşte să se scufunde spre 
babord. Juan o apucă pe Susan de braţ şi o împinse în spatele 
camionului. Încercând să-şi redobândească echilibrul, ea 
încălecă un sac cu alimente. Trecând în faţa ei, el ridică prelata 
de deasupra oblonului din spate şi o trase brusc de mână, 
însoţind-o în cădere. Cum se rostogoliră pe jos, el o târî lângă o 
stâncă şi o sili să se lipească de ea. Cu ochii holbaţi, Susan văzu 
deodată camionul alunecând de-a-ndăratelea şi căzând peste 
marginea abruptă. Botul maşinii se înălţă ca într-o ultimă 
opintire, luminile farurilor se înălţară spre cer, şi bătrânul ei 
Dodge dispăru în prăpastie. Zgomotul ploii era asurzitor. 
Inmărmurită, Susan nu mai auzea nimic în jurul ei, Juan fu nevoit 
s-o strige de trei ori până s-o facă să reacționeze. Trebuia să se 
caţere cât mai iute, peretele stâncos care îi adăpostise dădea 
semne de slăbiciune. Ea se agăţă de Juan şi urcară câţiva metri. 
Lui Susan i se părea — ca în cele mai rele coşmaruri ale sale — 
că fiecare pas înainte pe care i-l ordona corpului ei o făcea să 
dea înapoi. Nu era o senzaţie: pământul le fugea de sub picioare, 
târându-i în abis. Juan îi urlă să se ţină bine, să se agaţe de 
picioarele lui, dar degetele ei amorţite nu mai izbuteau să-i 


50 


- MARC LEVY - 


prindă stofa pantalonilor, care îi aluneca printre degete. 

Susan se făcuse una cu perele afânat; şiroaie de noroi 
începuseră s-o acopere. Trebuia să scuipe cu toată puterea; 
simţea că nu mai are aer. In faţa ochilor ei, semiîntunericul fu 
luminat de un roi de stele cu strălucire vie; îşi pierdu cunoştinţa. 
Juan se lăsă în jos, alunecând pe spate, până la ea. Ridică şi lipi 
de pieptul său capul inert al lui Susan. Indepărtă cât putut de 
iute ţărâna care îi intrase în gură şi îi băgă două degete pe gât. 
Apucată de un spasm violent, ea scuipă afară tot. Juan o strânse 
lângă el, agăţându-se din răsputeri de o rădăcină. Nu avea idee 
cât timp putea să reziste aşa, însă ştia că o va face exact atât 
cât le trebuia ca să rămână în viaţă. 


10 februarie 1977 

Susan, 

Unde eşti? Sunt îngrijorat. Ultimele ştiri din Salvador relatează 
că bande de guerilleros!* înarmate sunt masate de-a lungul 
frontierelor tale. New York Times vorbeşte de incursiuni pe 
teritoriul hondurian şi de lupte sporadice. Trimite-mi măcar 
câteva vorbe, ca să ştiu că eşti sănătoasă şi la adăpost. Te 
implor să ai grijă de tine şi scrie-mi cât mai iute. 

Philip 


Rezistau de două ore. Un moment de acalmie le îngăduise să 
mai câştige câţiva centimetri, găsindu-şi un punct de sprijin mai 
stabil. Susan îşi recăpătase cunoştinţa. 

— Nimeni n-o să mă creadă vreodată că a fost cât pe ce să mă 
înec pe munte. 

— Cruţă-ţi puterile. 

— Văd că, la tine, devine o obişnuinţă să-mi spui să tac. 

— Incă n-am scăpat de necazuri. 

— Dacă Dumnezeul tău ne-ar fi vrut, treaba ar fi fost, de- 
acum, făcută. 

— Primejdia nu ne vine de la Dumnezeu, ci de la munte şi de 
la aguacero. Şi astea au un caracter mai afurisit decât al tău! 

— Sunt istovită, Juan. 

— Ştiu, şi eu sunt. 

— Mulţumesc Juan, mulţumesc pentru ce ai făcut adineauri. 


13 Guerillero (sp.) — luptător, războinic. (N. T.) 
51 


- UNDE EŞTI? - 


— Dacă toţi oamenii pe care i-ai salvat tu de câteva luni 
încoace ar trebui să-ţi spună mulţumesc, în vale nu s-ar m-ai auzi 
decât asta! 

— Cred că ploaia se mai potoleşte. 

— Păi, acum ar trebui să-l rugăm pe Dumnezeu să continue. 

— Te las mai bine pe tine; eu cred că am cam rămas în urmă 
cu plata câtorva datorii pe care le am la El. 

— Noaptea o să mai dureze ceva, odihneşte-te. 

Orele de tăcere se scurseră, ritmate doar de răbufnirile 
furtunii, care încă nu se dădea dusă. Pe la 4 dimineaţa, Juan 
aţipi, braţele i se înmuiară şi îi dădură drumul lui Susan, care 
alunecă imediat, scoțând un urlet. Tresărind, îşi strânse braţele 
şi o trase iar în sus, lângă el. 

— lartă-mă, m-a furat somnul! 

— Juan, trebuie să-ţi păstrezi forţele pentru tine, în doi n-o să 
răzbim. Dacă îmi dai drumul, poţi să scapi. 

— Decât să spui prostii, mai bine ai tăcea. 

— Ai şi tu o obsesie: să-mi ţin gura! 

Ea rezistă câteva minute, apoi rupse tăcerea impusă de Juan, 
ca să-i spună ce frică îi fusese. Şi el crezuse că le sunase, cu 
adevărat, ceasul. După altă tăcere, ea îl întrebă la ce se gândea. 
El se rugase pentru părinţii lui. Ea tăcu. Mai trecu un moment de 
linişte, şi ea începu să râdă nervos. 

— Ce-o fi aşa de hazliu? 

— Philip trebuie că se uită la televizor. 

— Te gândeşti la el? 

— Uită ce-am spus. Crezi că, dacă dăm colţul, or să ne 
înmormânteze ca pe nişte eroi? 

— Pentru tine e o chestie importantă? 

— Nu ştiu (ea şovăi câteva clipe), poate (căzu iar pe gânduri), 
nu, la urma urmei, nu cred, doar că, dacă n-am avut parte deo 
nuntă frumoasă, măcar să pot conta pe o înmormântare 
frumoasă. 

Trebuia să încerce să se mai caţere încă vreo câţiva metri. 
Chiar dacă potopul se oprise, stratul de pământ care îi ţinea se 
putea surpa în orice clipă, târându-i în râpă. El o imploră să facă 
o ultimă sforţare şi începu o ascensiune periculoasă. Ea fu 
nevoită să urle, pentru ca să-l oprească: piciorul îi era blocat. 
Continuând s-o susţină, el o ocoli, cobori ceva mai jos de ea şi îi 


52 


- MARC LEVY - 


degajă, meticulos, piciorul prins în ceva ce nu putea fi identificat 
din pricina semiîntunericului. După un urcuş istovitor, ajunseră, 
în sfârşit, la marginea serpentinei superioare. O traversară şi se 
rezemară amândoi de taluzul ei. Furtuna imprevizibilă şi 
majestuoasă îşi schimbă direcţia, puţin mai târziu, şi se stinse pe 
înălțimile muntelui Ignacio — situat la 100 de kilometri — urmată 
de un cortegiu de ploi torențiale. 

— Imi pare nespus de rău, spuse Juan. 

— De ce? 

— Pentru că o să te lipsesc de frumuseţea ta de 
înmormântare! Suntem salvaţi! 

— Oh! Nu-i nici o nenorocire! Fii pe pace, am două-trei surate 
care n-or să se mărite până la treizeci de ani, aşa că, pentru 
îngropăciune, pot să mai aştept şi eu câţiva, fără să fiu 
considerată, pe chestia asta, fată bătrână! 

Juan nu prea se dădea în vânt după umorul lui Susan, aşa că 
se ridică pentru a pune capăt conversaţiei. Incă nu se făcuse 
ziuă; trebuia să mai aştepte un timp, până să urce mai în 
amonte, pe drumul care ducea către sat. Fiecare pas făcut pe 
întuneric era din cale afară de periculos. Amândoi erau uzi 
ciuciulete; ea începu să dârdâie, dar nu numai din cauza frigului: 
când scapi, după ce ai văzut moartea cu ochii, eşti îndreptăţit să 
te înfiori şi tu puţin. El începu să-i facă o frecţie energică. 

Privirile li se  întâlniră. Cu dinţii clănţănind şi vocea 
tremurândă, ea îşi îndepărtă obrazul de faţa lui. 

— Juan, eşti un flăcău tare frumos, dar puţin cam tinerel 
pentru ca să-mi pipăi sânii. Eu, una, te înţeleg, dar, în ceea ce 
mă priveşte, ar trebui să mai aştepţi vreo câţiva ani. 

El nu suportă tonul observaţiei pe care i-o făcuse. Ea văzu 
imediat, după felul în care Juan îşi mijise ochii. Dacă Susan n-ar fi 
cunoscut calmul legendar al tovarăşului său, s-ar fi temut să n-o 
pălmuiască. 

Juan nu făcu nimic; se mulţumi doar să se îndepărteze de ea. 
Silueta lui dispăru brusc. Susan îl strigă, prin bezna care nu se 
mai risipea. 

— Juan, n-am vrut să te jignesc! 

Câţiva greieri, ieşiţi să-şi usuce aripile, îşi reluaseră ţârâitul 
monoton. 

— Juan, nu te bosumfla, vino înapoi, să vorbeşti cu mine! 


53 


- UNDE EŞTI? - 


Zorii nu erau departe. Susan se aşeză cu spatele lipit de 
trunchiul unui copac, aşteptând să se facă ziuă. 

Aţipi. Când bărbatul o scutură de umăr, ea crezu, la început, 
că era Juan. Totuşi, acel campesino stând pe vine, în faţa ei, nu 
semăna deloc cu băiatul. Omul zâmbi. Pielea îi era brăzdată de 
ploile care îi marcaseră viaţa. Buimacă, ea contemplă peisajul 
trist. Undeva, mai jos, putu să identifice rădăcina care o reţinuse, 
ieşind din pământ ceva mai departe de marginea peretelui lângă 
care se adăpostiseră, iar, pe fundul prăpastiei, botul Dodge-ului 
aproape înghiţit de pământ. 

— L-ai văzut pe Juan? întrebă ea, cu glasul slab. 

— Încă nu l-am găsit pe puşti, dar n-am plecat decât doi în 
căutarea voastră. 

Oamenii auziseră camionul. Rolando era sigur că văzuse 
lumina farurilor plonjând în râpă, dar nebunia furtunii îi 
împiedicase orice încercare de a le sări în ajutor; nu izbutise să 
convingă pe nimeni să-l însoţească. De cum se potolise furtuna, 
trimisese doi ţărani să-i caute, cu căruţa trasă de măgarul 
satului, încredinţat că aveau să-i aducă, în cel mai bun caz, 
răniţi. Cel mai în vârstă spuse că Doña Blanca trebuie să fi fost 
ocrotită de un înger păzitor, de scăpase dintr-o asemenea 
furtună. 

— Trebuie să-l căutăm pe Juan! 

— N-avem nimic de căutat, e de ajuns să deschizi ochii! Tot 
muntele a fost ras; până jos, în vale, nu e nici ţipenie. Uite, la 
dreapta, cum iese din pământ ce a mai rămas din camionul 
vostru. Dacă Juan nu a urcat pe picioarele lui până în sat, este 
îngropat în noroi, pe undeva. O să-i facem o cruce şi o s-o punem 
acolo unde aţi alunecat de pe drum. 

— Dar drumul e ăla care a alunecat, nu noi! 

Cel mai tânăr dintre cei doi bărbaţi plesni dintr-o biciuşca, şi 
animalul porni la drum. În timp ce măgarul se căznea să meargă 
pe serpentine, Susan îşi făcea griji pentru soarta protejatului său, 
care îi devenise — se gândi ea — protector. 

Ajunseră la intrarea în cătun, după o oră. Ea sări din căruţă şi 
urlă numele lui Juan. Nu primi nici un răspuns. Abia atunci deveni 
conştientă de tăcerea stranie ce domnea pe singura ulicioară a 
sătucului. Nici un bărbat nu mai stătea cu spatele rezemat de 
faţada casei, fumându-şi ţigara, nici o femeie nu mai mergea pe 


54 


- MARC LEVY - 


drumul ce ducea la izvor. Susan se gândi de îndată la incidentele 
care degenerau uneori în lupte armate între munteni şi bandele 
de guerilleros care fugeau din Salvador. Dar frontiera era 
departe şi, până acum, încă nu mai fuseseră semnalate 
incursiuni în aceste regiuni ale ţării. O cuprinse panica. Strigă din 
nou numele prietenului ei, dar singurul răspuns pe care îl primi 
fu ecoul propriei voci. 

Juan apăru în tinda ultimei case din susul uliţei. Pe obrajii lui 
traşi, mânjiţi de noroi uscat, se citea tristeţea. Se apropie de ea 
cu paşi înceţi. Susan era furioasă. 

— A fost o chestie absolut cretină să mă laşi aşa, singură cuc! 
M-am dat de ceasul morţii din cauza ta; să nu-mi mai faci 
niciodată figura asta, că doar nu eşti un ţânc de zece ani, după 
câte ştiu eu! 

El o apucă de braţ şi o trase pe drum. 

— Vino după mine şi taci. 

Refuzând să meargă, ea îl privi ţintă în ochi. 

— Termină odată! Nu-mi mai spune mereu să tac! 

— Te rog să nu faci zgomot. N-avem nici o clipă de pierdut. 

O conduse spre casa din care ieşise; intrară în singura 
încăpere a acesteia. Nişte pânzeturi colorate fuseseră atârnate la 
ferestre, pentru a împiedica lumina soarelui să pătrundă 
înăuntru. Lui Susan îi trebuiră câteva secunde până se obişnui cu 
semiîntunericul. li recunoscu spatele lui Rolando Alvarez, care 
stătea în genunchi. Acesta se ridică şi se întoarse spre ea, cu 
ochii înroşiţi. 

— E un miracol că aţi venit, Doña Blanca. Ea v-a strigat 
întruna. 

— Ce se întâmplă aici? De ce e tot satul pustiu? 

Bărbatul o împinse spre fundul încăperii, unde dădu deoparte 
o perdea de pânză ce ascundea un culcuş făcut lângă perete. 

Susan o descoperi pe cea pentru care făcuse această 
nesocotită călătorie. Fetiţa stătea lungită pe spate. Era 
inconştientă. Chipul livid, şiroind de sudoare, dezvăluia originea 
febrei care o doborâse. Susan ridică brutal cearşaful. Puţinul care 
mai rămăsese din piciorul amputat era violet, tumefiat de 
cangrenă. Ea îndepărtă cămaşa fetiţei, pentru a constata că şi 
încheietura îi era prinsă. Infecția i se răspândise în tot corpul. În 
spatele ei, vocea tremurândă a lui Rolando îi spunea că, din 


55 


- UNDE EŞTI? - 


cauza furtunii care se dezlănţuise în urmă cu trei zile, nu putuse 
să coboare cu copilul. Se rugase la Dumnezeu să audă camionul 
şi, peste noapte, crezuse că ruga îi fusese îndeplinită, dar, apoi, 
văzuse farurile luminând abisul. Trebuia să-i mulţumească Celui 
de Sus că Doña fusese cruţată. Oricum, pentru fiica lui era deja 
prea târziu; el presimţea asta de două zile: fetiţa era secătuită 
de puteri. Femeile din sat stătuseră cu rândul la căpătâiul ei, dar 
copila nu mai deschisese ochii şi nu mai putuse mânca din ajun. 
El voia s-o mai salveze încă o dată. Şi-ar fi dat propriul lui picior, 
dacă asta ar fi fost cu putinţă. Susan se lăsă pe vine, lângă 
trupuşorul inert. Luă cârpa care era înmuiată într-o strachină cu 
apă, o stoarse şi şterse uşor fruntea brobonată de sudoare a 
fetiţei. O sărută pe buze şi îi murmură la ureche cuvintele fără 
şir, care îi ieşeau din gură. 

— Eu sunt. Am venit să te fac bine, acum totul va merge 
strună. Eram jos, în vale, şi mi-a venit un chef nebun să te văd. 
Şi uite-mă! Când o să te mai întremezi, o să-ţi povestesc ce 
păţanie straşnică am avut pe drum, până aici... 

Se culcă lângă fetiţă, îşi trecu degetele prin pletele ei lungi şi 
negre, ca să i le descurce, şi îi sărută obrazul care ardea. 

— Voiam să-ţi spun că te iubesc şi că mi-era dor de tine. 
Nespus de dor. Jos, în vale, mă gândeam la tine tot timpul. Aş fi 
vrut să vin mai de mult, dar nu s-a putut din cauza ploii. Juan 
este aici; şi el voia să te vadă. Am venit să te iau, ca să stai cu 
mine în vale câteva zile. Am o grămadă de lucruri pe care vreau 
să ţi le arăt. Va trebui să mergi cu mine la mare, ca să te învăţ să 
înoţi. Ne vom scălda în valuri. Tu n-ai văzut niciodată marea, dar 
e aşa de frumoasă! Când soarele răsare peste ape, oceanul e ca 
oglinda. Şi, pe urmă, vom merge să vedem pădurea aia mare, 
care se întinde în depărtare; acolo găseşti nişte animale 
minunate. 


Susan o strânse la piept şi, astfel, simţi ultimele bătăi ale 
inimii fetiţei, care se stingea acolo, lipită de inima ei. Culcându-i 
capul, devenit atât de greu, pe sânul ei, Susan începu să 
fredoneze şi o legănă încontinuu, până când ziua se stinse. La 
lăsarea serii, Juan se apropie şi îngenunche lângă ea. 

— Acum, trebuie s-o laşi şi să-i acoperi faţa, ca să se poată 
urca la cer. 


56 


- MARC LEVY - 


Susan nu scotea nici o vorbă. Cu ochii goi, se uita fix, în tavan. 
Juan trebui s-o ridice şi s-o susţină de umeri. O conduse afară. 
Ajunsă la uşă, se întoarse. O femeie acoperise deja corpul. Susan 
se lăsă să lunece pe lângă zid. Juan se aşeză lângă ea, aprinse o 
ţigară şi i-o strecură între buze. Ea începu să tuşească de la 
primul fum. Rămaseră aşa, amândoi, cu ochii pironiţi la stelele 
de pe cer. 

— Crezi că e deja acolo, sus? 

— Da. 

— Ar fi trebuit să vin mai de mult. 

— De ce? Crezi cumva că ai vreun amestec? Nu înţelegi nimic 
din voia Domnului. De două ori, a chemat-o la El şi, de două ori, 
omul l-a încălcat voia: Alvarez, care a scos-o din torentul de 
noroi, şi tu, care ai dus-o la operaţie. Dar mâna Lui este mereu 
cea mai puternică. O voia lângă El. 

Pe obrajii lui Susan curgeau lacrimi mari. Furia şi durerea îi 
strângea stomacul. Rolando Alvarez ieşi din casă şi se îndreptă 
spre ei. Se aşeză lângă Susan. Ea îşi ascunse capul între 
genunchi şi îşi lăsă furia să răbufnească. 

— In ce biserică ar trebui să ne rugăm pentru ca suferinţa 
copiilor să ia sfârşit? Şi, dacă ei mor, atunci cine mai sunt 
inocenţii de pe această planetă de nebuni? 

Alvarez se ridică dintr-o săritură şi o măsură cu privirea pe 
Susan. Cu un glas feroce şi nemilos îi spuse că Dumnezeu nu 
putea fi peste tot şi că nu putea salva întreaga lume. Lui Susani 
se părea că acest Dumnezeu uitase de mult să se mai preocupe 
de Honduras. N 

— Ridică-te şi nu-ți mai plânge de milă, continuă el. In văile 
astea sunt îngropate sute de trupuri de copii. Fata nu era decât o 
orfană care îşi pierduse un picior. Avea să-i fie mai bine acolo, cu 
părinţii ei, decât aici. Suferinţa asta nu este a ta, iar pământurile 
noastre gâlgâie de prea multă apă, ca să-ţi mai adaugi şi tu 
lacrimile. Dacă nu eşti în stare să te stăpâneşti, întoarce-te la 
tine acasă! 

Bărbatul cu statură impozantă se răsuci, îndată, pe călcâie şi 
dispăru la colţul unei ulicioare. Juan o lăsă pe Susan cufundată în 
tăcerea ei. Luând-o pe urmele lui Alvarez, îl găsi rezemat cu 
spatele de un zid de pământ. Plângea. 


57 


- UNDE EŞTI? - 


* 


Primăvara aceea fu îndoliată; anotimpul trecu în ritmul 
scrisorilor care se încrucişau undeva, pe cerul Americii Centrale. 

In martie, Philip îi împărtăşi lui Susan îngrijorarea lui: ziarele 
new-yorkeze relatau, în coloanele lor, cauzele şi consecinţele 
stării de asediu instaurate în Nicaragua, o frontieră mult prea 
apropiată de ea, pentru gustul său. Ea îi răspunse că Valea Sula 
era departe de toate. Fiecare scrisoare a lui Philip se încheia cu o 
frază sau cu un cuvânt care evoca absenţa ei şi durerea pe care 
i-o pricinuia; fiecare răspuns al lui Susan ocolea acest subiect. 
Philip lucra la o agenţie de publicitate de pe Madison Avenue. În 
fiecare dimineaţă, după ce traversa pe jos SoHo, lua un autobuz, 
iar, după o jumătate de oră, se aşeza la biroul lui. Toată echipa 
de colegi era în fierbere, de când concura pentru campania de 
presă a lui Ralph Lauren. Dacă ar fi câştigat, cariera lui ar fi prins 
pe dată aripi, era prima oară când era pus la încercare în calitate 
de creator, şi visa încă de pe acum, stând în faţa planşetei de 
desen, la cea dintâi zi în care avea să conducă departamentul. 
Ca întotdeauna, era împovărat de muncă şi trebuia să-şi predea 
schiţele chiar mai înainte de a-i fi fost comandate. 

După ce fugise de la el în zori, a doua zi după revelion, Mary îl 
sunase şi, de atunci, se întâlneau de două ori pe săptămână, la 
intersecţia străzilor Prince şi Mercer, pentru a merge să cineze la 
Fanelli's, unde meniul era delicios. Sub pretextul că îi povesteşte 
subiecte interesante pentru articole, el îi vorbea adesea despre 
Susan, exagerând întâmplările istorisite de ea în scrisori. Seara 
se scurgea în atmosfera plină de fum şi de zgomot a localului. 
Când vedea că pleoapele lui Mary devin grele, la mijlocul unei 
fraze, el plătea şi o conducea acasă pe jos. 


De pe la sfârşitul lui martie, când venea timpul să-şi spună la 
revedere, îi cuprindea stânjeneala. Feţele li se apropiau, dar, în 
clipa confuză a făgăduinţei unui sărut, Mary se retrăgea brusc şi 
dispărea, înghițită de intrarea întunecoasă a imobilului în care 
stătea. Atunci, Philip îşi băga mâinile în buzunarele paltonului şi 
se ducea acasă, punându-şi întrebări cu privire la rostul acelei 
relaţii ce se ţesea între o ziaristă stagiară şi un desenator de 
publicitate. 


58 


- MARC LEVY - 


Pe străzi, îmbrăcămintea femeilor  prevestea sosirea 
primăverii. El nu văzu nici mugurii lui aprilie, nici frunzele lui 
iunie, atât era de cufundat în muncă. La 14 iulie, un trăsnet 
lovise cele două centrale electrice ale New Yorkului, lăsând tot 
oraşul în întuneric, vreme de douăzeci şi patru de ore. Dacă 
„marea pană”, despre care s-a scris în pagina întâi a ziarelor din 
lumea întreagă, avea să dea peste cap statisticile natalității, 
nouă luni după aceea, Philip îşi petrecuse, în schimb, noaptea de 
unul singur, acasă, desenând la lumina celor trei lumânări puse 
pe birou. 


La jumătatea lui august, înainte de a-şi începe prima zi de 
jurnalistă plătită după numărul de rânduri ale articolului, la 
redacţia revistei Cosmopolitan, Mary îşi încheia săptămâna 
petrecută la nişte prieteni din Hamptons. 

Avionul lui Susan decola după escala făcută la Miami. La 
terminalul din Newark, se executau lucrări de construcţie. Philip 
venise s-o aştepte pe pasarelă. O dată îi era permis! Ea îşi puse 
jos sacul şi i se aruncă în braţe. Rămaseră aşa, strânşi unul în 
altul, multă vreme. El o luă de mână, apucă sacul şi o trase spre 
bar. 

— Şi dacă masa noastră e ocupată? 

— Am avut eu grijă să nu fie! 

— Stai pe loc şi lasă-mă să mă uit la tine. Ai îmbătrânit! 

— Mulţumesc, eşti foarte drăguță! 

— Nu, găsesc că eşti foarte frumos. 

Ea îşi trecu uşor degetele peste obrajii lui, îi zâmbi tandru şi îl 
trase spre acel loc, care devenise al lor. In ciuda oboselii, era 
strălucitoare. El o întrebă multe despre anul care tocmai trecuse, 
parcă pentru a şterge orice urmă a ultimelor minute din 
întâlnirea precedentă. Ea nu-i povesti nimic despre ce făcuse în 
timpul iernii. Pe când Susan îşi descria o zi tip, Philip luase 
creionul şi începuse să-i deseneze chipul pe o foaie din caietul lui 
cu spirală. 

— Şi Juan al tău ce mai face? 

— Mă şi întrebam când ai să aduci vorba despre el. Juan a 
plecat. Doar Dumnezeu ştie dacă am să-l mai văd vreodată. 

— V-aţi certat? 


59 


- UNDE EŞTI? - 


— Nu, e ceva mai complicat. Am pierdut o fetiţă şi, de atunci, 
nimic nu a mai fost la fel. Ceva s-a rupt şi n-am mai ştiut cum să 
reparăm acel ceva. Ni se întâmpla să ne uităm unul la altul 
chiorâş, ore în şir, de parcă noi am fi fost vinovaţi. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Într-o noapte ploua, drumul se desprinsese de peretele 
muntelui, şi a fost cât pe ce să-l omor. 


Ea nu-i spuse nimic altceva. Unele povestiri nu aparţin decât 
victimelor, iar discreţia celor care le-au sărit în ajutor le trec sub 
tăcere. La începutul lunii mai, Juan veni acasă la ea, s-o vadă, cu 
un sac mare de pânză verde pe umăr. Susan îl întrebă dacă se 
ducea undeva. Cu privirea dreaptă şi mândră, el o anunţă că 
pleacă. Ea ştiu pe dată că Juan avea să-i lipsească, la fel ca toţi 
cei pe care îi iubise de aproape sau de departe şi care dispăreau 
subit. Stând în pragul modestei sale căsuțe, cu mâinile în şolduri, 
de parcă ar fi vrut să arate mai bine furia care o cuprindea, îl 
bruftuluise. Juan nu reacţionase, aşa că, până la urmă, ea se 
potolise. Il strânsese în braţe şi, apoi, îi pusese dinainte cina. 

După ce ultima farfurie fusese aranjată în dulap, ea îşi 
ştersese mâinile de pantaloni şi se întorsese spre el. Juan stătea, 
de acum, în picioare, încurcat, cu sacul pus jos, în mijlocul 
singurei încăperi. Atunci, ea zâmbise şi, pentru a destinde 
atmosfera, îi urase drum bun şi viaţă bună. Uitându-şi, o clipă, de 
sfială, el se apropiase. Ea îi cuprinsese obrajii între palme şi îşi 
apropiase gura de a lui. In zori, el plecase pe drumurile ţării, 
către o nouă etapă din existenţa sa. Săptămânile care urmaseră, 
Susan se luptase cu tristeţea pe care i-o insufla o uşă care nu se 
mai deschidea, de acum, decât pentru singurătatea ei. 

— Ţi-e dor de el? 

— Juan avea dreptate: nu trebuie să depinzi decât de tine 
însuţi; oamenii sunt liberi, iar ataşamentul faţă de cineva este o 
absurditate, o incitare la durere. 

— Prin urmare, nu rămâi! Sau, mai degrabă, câte ore rămâi de 
data asta? 

— Philip, nu începe! 

— De ce? Pentru că ghicesc din tonul tău ceea ce nu ai spus 
încă? Pentru că, peste o oră, vei pleca, iar eu îi voi pune, atunci, 
vieţii mele, trei puncte mici de suspensie, până la anul? Ştiam că 


60 


- MARC LEVY - 


n-ai să rămâi! Doamne Dumnezeule, cum m-am mai pregătit să 
aud asta din gura ta! Până la ce vârstă ai de gând să aştepţi ca 
să te gândeşti şi la noi, la viaţa ta de femeie? 

— Am douăzeci şi patru de ani! Am timp! 

— Ceea ce încerc eu să-ţi spun e că te dăruieşti unei mulţimi 
de oameni, dar tu eşti singură, în viaţa ta nu există nimeni care 
să se ocupe de tine, să-ţi poarte de grijă sau măcar să facă 
dragoste cu tine. 

— Da’ ce ştii tu? E nemaipomenit! Am cumva mutră de femeie 
total neregulată sau ce? 

Susan ţipase; Philip înlemni pe loc. Cu buzele strânse, încercă 
să reia cursul conversaţiei. 

— N-am vrut să spun asta şi nu e cazul să urli, Susan. 

— Zbier pentru că eşti surd. Nu pot trăi pentru un singur om, 
eu hrănesc trei sute în fiecare zi; şi nu pot avea plozii mei, eu 
încerc să-i fac să supravieţuiască pe alţi o sută zece, şi asta doar 
în valea mea. 

— Ah! Pentru că ai zece în plus? Ultima oară nu erau decât o 
sută! 

— Nu, anul ăsta am avut în plus optsprezece copii; minus cei 
opt pe care i-am îngropat, sunt o sută zece, dar, acum, e de opt 
ori mai puţin vesel, nu? Trăiesc înconjurată de orfani, fir-ar să fie! 

— Şi, pentru că ei sunt ca tine, tu vrei să rămâi ca ei. Ideea de 
a fi mamă înainte de a fi orfană nu te tentează? 

— Te-a apucat psihanaliza, de mă ţii în tâmpenii de-astea? Nu 
poţi să înţelegi că viaţa pe care o duc e prea periculoasă? 

Chelnerul se apropie pentru a-i invita să se calmeze. li făcu lui 
Philip cu ochiul şi puse o cupă mare de îngheţată în faţa lui 
Susan. Exprimându-se într-o spaniolă perfectă, el spuse că îi era 
oferită din partea casei şi că avea multe felioare de migdale sub 
ciocolata lichidă. In timp ce se îndepărta de masă, el îi adresă 
din nou un semn complice, din cap, lui Philip, care făcu pe 
niznaiul. 

— Ce vrea ăsta de la mine, de-mi vorbeşte în spaniolă? întrebă 
ea, uluită. 

— Nimic, nu vrea absolut nimic, şi vorbeşte mai încet, ce 
naiba? 

Ca să-i facă în necaz, Susan începu să vorbească în şoaptă. 

— N-am să-mi asum riscul altui abandon. N-am nici unchi, nici 


61 


- UNDE EŞTI? - 


mătuşă, ca să-mi urmeze, în caz de bucluc. 

— Nu mai amesteca pretextele cu scuzele; te înşeli doar pe 
tine! Dacă ţi s-ar întâmpla un bucluc, aşa cum zici tu, eu aş fi 
întotdeauna lângă tine. Susan, ţie ţi-e teamă să depinzi din punct 
de vedere sentimental de cineva. Dar, să iubeşti nu înseamnă să 
renunţi la libertatea ta, ci să-i dai un sens. 

El nu voia ca întâlnirea lor să se termine la fel ca ultima oară, 
dar nu găsea alt subiect de conversaţie. Pentru că spiritul lui 
refuza să se elibereze de cuvintele care îl încurcau şi pe care nu 
izbutea să le rostească. 

— Şi, în afară de asta, te apără medalionul de la mine. 

— Când îţi convine, ai o memorie straşnică de selectivă. 

Ea acceptă să zâmbească şi remarcă privirea pe care el i-o 
aruncă în momentul când îşi strecură mâna sub pulover, de unde 
scoase micuțul medalion. 

— Ai chef să mergi la toaletă, ca să te schimbi? întrebă ea, 
arogantă. Povesteşte-mi despre viaţa ta de bărbat! 

Philip roşi pentru că ea îl surprinsese dorind-o; îi vorbi despre 
progresele lui de la agenţie şi se lăudă cu responsabilităţile care 
îi fuseseră încredințate. Fără ca lucrurile să fie confirmate 
absolut oficial, se afla deja la conducerea unei mici echipe căreia 
i se atribuiseră şase proiecte. Dacă treaba continua în acelaşi 
ritm, în doi ani avea să fie director de creaţie. In rest, n-avea 
nimic special de povestit. Dar ea nu-l lăsă să-i scape cu una cu 
două. 

— Şi amica ta cu care mergi la cinema te zgârie şi în afara sălii 
de spectacol sau doar în timpul filmelor de groază? 

— Nu era nici un film de groază! 

— Asta e un motiv în plus. Hai, nu te mai fasoli: în ce stadiu te 
afli cu ea? 

— In nici unul! 

— Auzi, sufleţel, în viaţa ta se petrece, categoric, ceva. Doar 
dacă n-oi fi devenit cumva asexuat! 

El îi întoarse complimentul. Ea îi răspunse că nu avea timp; 
fusese uneori pe punctul de a-şi încheia, în braţele unui bărbat, o 
seară începută la vreun bar, dar asta numai pentru a găsi un pic 
din consolarea pe care o căuta. El invocă aceeaşi stare de spirit, 
pentru a-şi justifica celibatul. Susan insistă, mai blândă, şi îi puse 
întrebarea altfel. El pomeni episoadele de complicitate trăite 


62 


- MARC LEVY - 


împreună cu Mary Gautier Thompson, ziaristă la revista 
Cosmopolitan, pe care o conducea de trei ori pe săptămână 
acasă, până în faţa intrării, fără să se petreacă vreodată ceva 
între ei. 

— Pesemne că s-o fi întrebând dacă n-ai cumva vreo 
problemă. 

— Nici ea nu încearcă ceva! 

— Nu, că asta e cea mai tare chestie! Te pomeneşti că, acum, 
o trebui să facem noi primul pas! 

— Da' tu ce faci, mă împingi în braţele ei? 

— Am impresia că nu trebuie să fii împins prea tare ca să cazi! 

— Ţi-ar conveni? 

— Ciudată e întrebarea asta a ta! 

— Indoiala roade, Susan. E aşa de uşor, când cineva ia o 
hotărâre în locul tău! 

— Ce fel de hotărâre? 

— De a nu ne lăsa nici o speranţă. 

— Philip, ăsta-i un alt subiect. Pentru o poveste, e nevoie de 
persoanele potrivite, la momentele potrivite. 

— E aşa de uşor să-ţi spui că nu a venit momentul potrivit. 
Dar, uite că destinul ne obligă să fim obiectivi. 

— Tu vrei să ştii dacă îmi lipseşti? Răspunsul este da. Deseori? 
Aproape tot timpul, mă rog, când am timp, şi asta ţi se poate 
părea absurd, dar ştiu, la fel de bine, că încă nu sunt pregătită. 

Susan îi luă mâna şi îşi îngropa obrazul în ea. El se lăsă în voia 
ei. Susan îşi închise ochii şi păru că avea să aţipească, învinsă de 
dulceaţa acelei clipe. El ar fi vrut ca momentul să dureze mai 
mult, dar vocea de la megafon le anunţa deja despărţirea. Ea 
lăsă secundele să treacă, ca şi cum n-ar fi auzit anunţul. Când 
Philip făcu un gest, Susan îi spuse că ştia, auzise. Rămase aşa 
câteva minute, cu ochii închişi, cu capul pe braţul lui; apoi, cu o 
mişcare bruscă, se ridică, făcând ochii mari. Se sculară amândoi, 
iar el o luă pe după umeri, ducându-i sacul în mâna liberă. Pe 
culoarul care îi conducea spre avion, o sărută pe obraz. 

— Ar trebui să-i dai înainte cu amica aia a ta, marea 
reporteriţă de modă feminină! Mă rog, dacă te merită. In orice 
caz, tu nu meriţi să rămâi singur. 

— Dar mi-e foarte bine singur! 

— la stai! Te cunosc prea bine, Philip, ai o groază nebună de 


63 


- UNDE EŞTI? - 


singurătate. Ideea că tu mă aştepţi este foarte liniştitoare, dar 
prea egoistă ca să mi-o asum. De fapt, nici măcar nu sunt sigură 
de faptul că, într-o bună zi, aş avea chef să trăiesc împreună cu 
cineva; şi chiar dacă n-am nici o îndoială că, în acest caz, acel 
cineva ai fi tu, un asemenea pariu cu viitorul este injust. Până la 
urmă, ai ajunge să mă urâăşti. 

— Ai terminat? O să pierzi avionul! 

Incepură să alerge spre poarta care se apropia prea repede. 

— Şi, pe urmă, un flirt mititel n-are ce rău să-şi facă! 

— Şi cine spune că este doar un flirt? 

Ea îşi mişcă degetul mic şi făcu o mutră maliţioasă, uitându-se 
la unghia acestuia: „El!” Se agăţă de gâtul lui Philip, îl sărută pe 
ceafă şi o luă la fugă spre pasarelă. Se întoarse o ultimă oară şi îi 
trimise o sărutare. După ce Susan dispăru, Philip murmură: „Trei 
mici puncte de suspensie până anul viitor”. 


Întors acasă, refuză să cedeze în faţa tristeţii din zilele de 
după plecarea ei. Ridică receptorul şi îi ceru telefonistei de la ziar 
să-i facă legătura cu Mary Gautier Thomson. 

Se întâlniră pe seară, la picioarele unui zgârie-nori. Luminile 
sclipitoare îi îmbrăcau pe trecătorii din Times Square în culori 
stranii. In sala de cinema cufundată în semiîntuneric, în timp ce 
rula O femeie posedată!“, el îi atinse braţul. După două ore, o 
luau, în sus, pe 42nd Stret. Traversând 5th Avenue, o luă de 
mână şi o trase după el, mai înainte ca semaforul verde să 
elibereze valul la maşini. Un taxi galben îi duse în SoHo. La 
Fanelli's mâncară o salată şi discutară cu animaţie despre filmul 
lui Cassavetes. In uşa casei lui Mary, el se apropie de ea, iar 
sărutul de pe obraji alunecă, atingându-i buzele şi stârnindu-i 
bătăile inimii. 


4. 


Ploaia cădea de câteva zile, fără oprire. În fiecare seară, 
rafalele de vânt anunțau furtuni care izbucneau noaptea, peste 


14 A Woman under the Influence (SUA, 1974), în regia lui John 
Cassavetes, cu Gena Rowlands şi Peter Falk în rolurile principale. (N. T.) 


64 


- MARC LEVY - 


vale. Uliţele de pământ erau brăzdate de torente, apa se 
prelingea până la temeliile şubrede ale caselor, săpându-le. 
Persistente, aversele se infiltrau, în cele din urmă, prin 
acoperişuri, curgând şiroaie. Strigătele şi râsetele copiilor — care 
îi spuneau lui Susan „Maestra” — umpleau dimineţile pe care ea 
şi le petrecea dându-le lecţii în hambarul ce ţinea loc de şcoală. 
După-amiaza, ea lua aproape întotdeauna maşina Jeep 
Wagooner, mai docilă şi mai uşor de manevrat decât vechiul 
Dodge, după care îi părea totuşi rău, şi mergea în vale, să ducă 
medicamente, alimente, uneori documente administrative, la 
completarea cărora îi ajuta pe ţărani. Zilelor istovitoare le 
urmau, uneori, seri de petrecere. Atunci, se ducea în vreun bar, 
unde veneau bărbaţii să bea cerveza} sau băutura locală 
favorită, guajo. Pentru a suporta singurătatea iernii honduriene, 
care sosea — mai devreme decât era aşteptată — cu tot 
cortegiul ei de tristeţi şi de luptă cu natura nesupusă, Susan îşi 
petrecea uneori noaptea în braţele unui bărbat, nu întotdeauna 
acelaşi. 


10 noiembrie 1977 

Susan, 

Vreau să împărtăşesc cu tine această veste: prima mea mare 
campanie publicitară tocmai a fost cumpărată. Peste câteva 
săptămâni, unul dintre proiectele mele va deveni un imens afiş 
răspândit în tot oraşul. Este vorba de promovarea Muzeului de 
Artă Modernă. Când va ieşi de la tipar, îti voi trimite un exemplar 
şi, aşa, te vei gândi un pic la mine, din când în când. Íti voi 
expedia şi articolul care va fi publicat într-o revistă de 
specialitate, tocmai am dat interviul. Mi-e dor de scrisorile tale. 
Ştiu că eşti prinsă până peste cap, dar ştiu, la fel de bine, că 
acesta nu este singurul motiv al tăcerii tale. Imi lipseşti, cu 
adevărat, probabil că nu ar trebui să-ți spun asta; totuşi, n-am să 
joc cu tine jocul ăla idiot: „Du-te-ncolo, vino-ncoace, şezi binişor 
şi nu-mi da pace!” 

Mă gândeam să vin să te văd la primăvară şi mă simt vinovat 
că nu ţi-am propus asta mai de mult. Sunt, la fel ca toată lumea, 
un egoist. Vreau să vin să descopăr lumea ta şi să înțeleg ce te 


15 Cerveza (sp.) — bere. (N. 7.) 
65 


- UNDE EŞTI? - 


ține atât de departe de viaţa noastră şi de toate tainele pe care 
le  împărtăşeam în copilărie. Paradox al absenței tale 
omniprezente, ies adesea cu prietena de care ţi-am mai povestit; 
de fiecare dată, când o conduc la ea acasă, simt cât se poate de 
bine că mă eschivez. De ce iți povestesc asta? Pentru că încă 
mai am senzația absurdă că trădez o speranță nemărturisită şi 
trebuie să mă debarasez de acest sentiment. Poate că îţi scriu şi 
pentru că ăsta este un mod de a mă trezi la realitate. 

Mâine, poate că vei reveni; dar, cât de tare aş vrea, în acel 
moment, să nu te fi aşteptat, să nu aud toate cuvintele pe care 
mi le-ai putea spune sau să le pot ignora, cu superficialitate, ca 
ripostă la absenţa ta. Nu voi veni să te văd la primăvară, este o 
idee proastă, oricât aş crăpa de dorință. Cred că trebuie să mă 
îndepărtez de tine, iar, din scrisorile tale tot mai rare, ghicesc că 
asta faci şi tu. Te sărut 

Philip 


P.S. Este ora 7 dimineaţa. În timp ce îmi iau micul dejun, 
parcurg din nou rândurile pe care ţi le-am scris ieri; te voi lăsa să 
citeşti ceea ce, de obicei, arunc la coş. 


* 


Ca multe lucruri din jur, Susan se schimba şi ea. Cătunul 
cuprindea două sute de familii, iar ritmul tuturor acestor 
existenţe de-abia cicatrizate începea să se asemene, treptat, de 
pe acum, cu ritmul de viaţă al unui sat. In cursul iernii, scrisorile 
lui Philip deveniseră tot mai rare, răspunsurile lui Susan tot mai 
greu de scris. Ea îşi petrecu revelionul împreună cu toată echipa, 
în păr, într-un restaurant din Puerto Cortes. Vremea era 
excepţional de frumoasă, iar noaptea abţiguielilor se încheie pe 
un dig de pe ţărmul mării. În zorii noului an, se părea că întreaga 
ţară îşi redobândise avântul. Portul îşi regăsise agitația şi, de 
câteva săptămâni, baletul macaralelor care se balansau 
deasupra vaselor pline de containere nu mai înceta. Din zori şi 
până-n noapte, cerul era brăzdat de avioane care asigurau 
legături cu diferite aeroporturi. Nu fuseseră reconstruite toate 
podurile, dar urmele uraganului deveniseră aproape invizibile 
(sau se obişnuiseră oamenii cu ele?). Nopțile înstelate făgăduiau 


66 


- MARC LEVY - 


un an bun şi întoarcerea unor recolte generoase. Sirena de ceaţă 
a unui cargou vestea miezul nopţii şi plecarea unei mari 
încărcături de banane către Europa. 


* 


În noaptea revelionului, Philip trecu pe la Mary, ca s-o ia lao 
serată organizată de ziarul său, la etajul 33 al unui turn vecin cu 
cel în care se afla sediul lui New York Times. Sub mantou, ea era 
îmbrăcată cu o rochie lungă, neagră, iar pe umeri avea o eşarfă 
de mătase. Amândoi erau bine dispuşi şi, chiar dacă încercau din 
când în când să oprească un taxi, ştiau că în acea noapte vor fi 
nevoiţi să meargă pe jos până în Times Square. Noaptea era 
înstelată şi blândă. Tăcută, Mary zâmbea, iar Philip, pornit, îi 
descria chinurile celor din domeniul publicităţii. La intersecţia cu 
15th Street, îi opri lumina roşie a unui semafor. 

— Vorbesc prea mult, nu? 

— Am aerul că m-aş plictisi? îi răspunse ea. 

— Eşti prea politicoasă pentru asta. Imi pare nespus de rău, 
dar toate vorbele, pe care mi le-am înghiţit cât a fost săptămâna 
de lungă, acum dau pe dinafară. Am lucrat atâta, încât aproape 
că nici n-am vorbit. 

Işi croiră drum prin mijlocul unei mulţimi de trei sute de 
persoane adunate în birouri, unde petrecerea era în toi. Bufetele 
fuseseră luate cu asalt, iar o armată de chelneri se zbătea să le 
aprovizioneze. Majoritatea acestor soldaţi în livrea albă trebuia 
să se întoarcă din drum, căci platourile erau golite înainte de a 
ajunge la destinaţie. Gloata era atât de compactă, încât îţi era cu 
neputinţă să vorbeşti, să asculţi sau chiar să dansezi. După două 
ore, Mary îi făcu lui Philip, care discuta la câţiva metri de ea, un 
semn cu mâna. Zarva îl împiedica să audă un cuvinţel, oricât de 
mic, dar arătătorul ei arăta singura direcţie care îl interesa: 
ieşirea. Dând din cap, îi arătă că recepţionase mesajul şi începu 
să facă „manevrele” de părăsire a încăperii. După cincisprezece 
minute, se regăsiră în faţa vestiarului. Uşa se închise în urma lor; 
tăcerea care domnea pe palier era impresionantă. In timp ce 
Philip apăsa pe buton, ca să cheme liftul, stând în faţa uşilor 
duble, de aramă, din mijloc, Mary se îndepărtă şi se duse, încet, 
spre ferestrele largi, ce dominau oraşul: 


67 


- UNDE EŞTI? - 


— Ce te face să crezi că o să vină ăsta şi nu cel din dreapta 
sau din stânga? 

— Nimic, doar obişnuinţa; şi, pe urmă, stând în centru, mă aflu 
la cea mai scurtă distanţă de oricare uşă care se va deschide. 

Nici nu-şi termină bine fraza, şi luminiţa verde de deasupra 
capului său se aprinse, în sunetul unei sonerii. 

— Vezi? Am nimerit la fix! 

Mary nu reacţiona. Işi lipise fruntea de geam. Philip lăsă 
ascensorul să meargă la alt etaj, se apropie la rândul lui de 
fereastră şi se aşeză alături de ea. Rămânând, în continuare, cu 
privirea plecată înspre stradă, ea îşi strecură mâna într-a lui. 

— La mulţi ani, îi spuse. 

— A trecut deja o jumătate de oră de când ne-am făcut 
această urare! 

— Nu vorbesc de aia. La revelionul trecut, aproape la aceeaşi 
oră, m-ai descoperit în timp ce înotam amândoi prin mulţimea de 
jos, în loc să fim aici: asta e aproape singura diferenţă. In fine, nu 
mă pot plânge; de atunci, ne-am înălţat totuşi cu treizeci şi trei 
de etaje! 

— De fapt, ce vrei să spui? 

— Philip, de un an cinăm împreună de trei ori pe săptămână; 
de un an îmi povesteşti întâmplările tale, iar eu ţi le povestesc 
pe ale mele. Sunt patru anotimpuri, de când batem cu piciorul 
străzile din SoHo, din Village, din NoHo, ba am fost chiar şi până 
la TriBeCa'$, într-o duminică. Trebuie să fi tocit toate băncile din 
Washington Square, să fi fost la toate brunch''-urile din josul 
oraşului, să fi ciocnit pahare în toate barurile, iar, la fiecare 
sfârşit de săptămână, mă conduci acasă, cu acel zâmbet 
încurcat, pe care mi-l laşi, ca să-mi petrec noaptea cu el. Şi, de 
fiecare dată, când silueta ta dispare la colţul străzii, mie mi se 
strânge inima. Cred că, de acum, ştiu destul de bine drumul, aşa 
că mă poţi lăsa să mă întorc singură. 

— Nu vrei să ne mai vedem? 

— Philip, eu am nişte sentimente pentru tine şi e cât se poate 
de trist că nu vezi asta! Când oare vei înceta să te gândeşti doar 


16 Acronim pentru „Triangle below Canal”, zonă istorică din Manhattan. 
(N. T.) 
17 Brunch (engl.) — masă/gustare între micul dejun şi prânz, la care 
sunt primiţi, de obicei, invitaţi. (N. T.) 

68 


- MARC LEVY - 


la tine? Tu erai cel în măsură să pui capăt relaţiei noastre, dacă 
ea nu este aşa ceva! Nu poţi fi chiar atât de orb! 

— Te-am făcut să suferi? 

Mary trase, cu putere, aer în piept; ridicându-şi capul spre 
tavan, oftă uşurel. 

— Nu, acum mă faci! Cheamă-mi, te rog, tâmpenia aia de lift! 

Incurcat, el se execută şi uşile se deschiseră de îndată. 

— Slavă Tie, Doamne, oftă ea, aproape că nu mai aveam aer! 

Mary intră în cabină. Philip bloca uşile, neştiind ce să spună. 

— Lasă-mă să plec, Philip! Te ador când eşti cretin, dar prostia 
ta e vecină cu cruzimea. 

Ea îl împinse înapoi, iar uşile se închiseră. El se întoarse la 
fereastră, ca şi cum ar fi încercat s-o vadă ieşind din clădire. Se 
aşeză pe marginea pervazului şi contemplă furnicarul care se 
agita dedesubtul lui. 


De două săptămâni, Susan avea o legătură cu şeful 
dispensarului construit în spatele portului. Nu-l vedea decât o 
dată la trei zile, din cauza distanţei pe care trebuia s-o străbată, 
dar serile petrecute împreună erau de ajuns pentru a-i readuce 
gropiţele ce i se desenau de o parte şi de alta a gurii, atunci 
când era fericită. Vizitele în oraş o „oxigenau”. Zgomotul 
camioanelor, praful, claxoanele amestecate cu strigătele 
oamenilor de pe stradă, trosnetul lăzilor aruncate pe jos, toate 
aceste excese de viaţă o îmbătau şi o scoteau din toropeala unui 
lung coşmar. La începutul lui februarie, ea îşi abandonă 
specialistul în logistică, pentru cinele în compania unui pilot de la 
Hondurian Airlines, care făcea legătura, de câteva ori pe zi, cu 
Tegucigalpa, la bordul unui bimotor. Seara, când el se întorcea la 
San Pedro, se juca zburând la firul ierbii, pe deasupra satului ei. 
Atunci, ea se arunca în Jeep, urmărind avionul şi făcând un pariu, 
pierdut dinainte, că ajunge înaintea lui. 

El o aştepta lângă grilajul micului aerodrom, la 20 de kilometri 
de oraş. Cu barba şi cu bluzonul lui de piele, era aidoma unei 
imagini din anii cincizeci, ceea ce lui Susan nu-i displăcea deloc, 
căci, pentru ea, era bine să se prefacă, uneori, că trăieşte ca 
într-un film. 


69 


- UNDE EŞTI? - 


În zori, când el intra din nou în tură, ea conducea maşina, cu 
viteză mare, pe pistă, în direcţia satului. Mergând cu geamurile 
deschise, simţea mirosul plăcut al pământului ud, care se îmbina 
cu parfumul pinilor. Soarele răsărea în spatele ei şi, când ea se 
întorcea o clipă, pentru a contempla norul de praf ridicat de 
roţile maşinii, se simţea vie. După ce aripile vopsite în roşu şi alb 
treceau pentru a douăzecea oară pe deasupra ei, după ce 
avionul nu mai era, de acum, decât o pată mică, la orizont, ea 
făcea stânga împrejur, pe pistă, şi se întorcea acasă. Filmul se 
sfârşise. 


* 


Ţinând în mână un buchet, Philip apăsă pe butonul 
interfonului. Aşteptă câteva clipe, se auzi un ţărâit şi zăvorul se 
deschise. Mirat, urcă cele trei etaje ale scării şubrede. Lemnul îi 
trosnea sub picioare. Când sună, o uşă veche, de culoare 
albastră, se deschise imediat. 

— Aşteptai pe cineva? 

— Nu, de ce? 

— Nici măcar n-ai întrebat cine e, când am sunat jos. 

— La New York, nimeni nu sună aşa de scurt ca tine! 

— Aveai dreptate! 

— Despre ce este vorba? 

— Despre ceea ce mi-ai spus deunăzi: e adevărat că sunt un 
bou. Tu eşti o femeie generoasă, strălucitoare, nostimă, 
frumoasă, mă faci fericit, iar eu n-aude n-a vede! 

— N-am ce face cu complimentele tale, Philip! 

— Ceea ce vreau eu să-ţi spun e că, de când nu mai vorbesc 
cu tine, m-am ţicnit; de când nu mai cinez cu tine, mi-a pierit 
pofta de mâncare; de cincisprezece zile nu fac altceva decât să 
mă uit la telefon ca un imbecil. 

— Fiindcă eşti un imbecil! 

Philip era gata-gata să-i răspundă, când ea îl întrerupse, îşi 
puse gura peste gura lui şi îi strecură limba între buze. El lăsă 
trandafirii să-i cadă jos, pe palier, o luă în braţe şi fu tras în micul 
apartament. 

Mult mai târziu, în toiul nopţii, mâna lui Mary se fofila pe uşa 
întredeschisă şi luă buchetul uitat pe ştergătorul de picioare. 


70 


- MARC LEVY - 


* 


Şcoala o acapara din ce în ce mai mult; de acum, clasa avea o 
medie zilnică de şaizeci şi trei de elevi, în funcţie de râvna 
funcţionarului însărcinat cu adunarea copiilor şi de asiduitatea 
acestora. Trebuia să alcătuiască un program cât mai variat, 
pentru ca elevii, cu vârste între şase şi treisprezece ani, să simtă 
îndemnul de a mai veni şi a doua zi, şi ziua următoare. La prânz, 
Susan mânca o turtă de porumb împreună cu Sandra, o 
colaboratoare sosită de vreo câteva zile. Se dusese s-o ia de la 
San Pedro, rugându-se să nu coboare dintr-un avion cu aripile 
vopsite în roşu şi alb. Cuprinsă de îndoieli, o aşteptase pe noua 
recrută în interiorul barăcii care îndeplinea rolul de terminal: 
ajuns la sol, comandantul de bord pentru care se temea nu 
oprea decât una dintre elice şi nu ieşea niciodată din cockpit. 

Sandra era tânără şi frumoasă. Neavând locuinţă, se instală la 
Susan pentru câteva zile, poate o săptămână-două... Într-o 
dimineaţă, în zori, pe când îşi beau cea dintâi cafea, Susan o 
măsură de sus până jos, cu o anumită insistenţă. 

— Iţi recomand să acorzi mare atenţie curăţeniei. Altfel, cu 
căldura şi cu umiditatea asta, o să ţi se umple la repezeală toată 
pielea de coşuri. 

— Eu nu transpir! 

— Oh, ba da, scumpa mea! Ai să transpiri ca toată lumea, 
crede-mă. Acestea fiind zise, hai, ajută-mă să încărcăm maşina 
4x4. În după-amiaza asta, avem de împărţit cincisprezece saci 
de făină. 

Sandra îşi şterse mâinile pe pantaloni şi se îndreptă spre 
depozit. Susan o urmă. Când văzu că uşile mari erau deschise, 
mări pasul şi o depăşi în goană. Intră în hambar şi privi rafturile, 
nebună de furie. 

— Ah, băga-mi-aş picioarele în ea de treabă! 

— Ce e? întrebă Sandra. 

— Au furat nişte saci. 

— Mulţi? 

— Habar n-am, douăzeci, treizeci, trebuie să facem inventarul. 

— Şi la ce o să ne folosească? Tot n-o să-i aducem înapoi. 

— O să ne folosească pentru că aşa spun eu! Şi pentru că, 


71 


- UNDE EŞTI? - 


aici, responsabilă sunt eu! Trebuie să fac un raport. Asta-mi mai 
lipsea! 

— Linişteşte-te! Enervarea n-o să schimbe lucrurile. 

— Sandra, ţine-ţi gura. Aici, eu comand, aşa că, până la noi 
ordine, păstrează-ţi comentariile. 

Sandra o apucă de braţ şi îşi apropie faţa, gata să şi-o lipească 
de a ei. O vinişoară albastră i se umflase de-a curmezişul frunţii. 

— Nu-mi place cum îmi vorbeşti şi nu-mi place ceea ce eşti. Eu 
credeam că aici, e o organizaţie umanitară, nu o tabără militară, 
aşa că, dacă te crezi un soldăţel, n-ai decât să-ţi numeri singură 
sacii. 

Se întoarse pe călcâie şi degeaba ţipă Susan după ea, să vină 
înapoi, că Sandra nici n-o băgă în seamă. Câţiva săteni se 
adunaseră în jur. Ea le făcu semne furioase cu mâinile, gonindu-i 
de acolo. Bărbaţii se împrăştiară, ridicând din umeri, iar femeile 
îi aruncară priviri nemulţumite. Ea luă cei doi saci care zăceau pe 
jos şi îi aşeză la loc, pe un raft. Apoi, îşi văzu de lucru, până la 
căderea serii, stăpânindu-şi mânia şi lacrimile care o podideau. 
Când se linişti, se aşeză afară, cu spatele lipit de peretele a cărui 
căldură acumulată peste zi îi încălzi şalele. Senzaţia era plăcută. 
Cu vârful piciorului, desenă pe jos nişte litere: un P mare, pe care 
îl contemplă şi, apoi, îl şterse cu talpa, şi un J mare. Murmură: 
„De ce ai plecat, Juan?”. Când se întoarse acasă, Sandra nu mai 
era acolo. 


12 februarie 1978 

Susan, 

Tocmai a început o bătălie cum n-ai mai văzut niciodată: o 
bătălie cu bulgări de zăpadă. Ştiu că tu iei în râs furtunile de aici, 
dar cea care s-a abătut asupra noastră, cu trei nopţi în urmă, 
este de necrezut: de atunci, sunt blocat în casă. Oraşul este cu 
desăvârşire paralizat sub un cojoc alb şi pufos, care ajunge până 
la acoperişul maşinilor. In dimineaţa asta, o dată cu înapoierea 
primelor raze de soare, toți, cu mic, cu mare, au năvălit pe 
trotuare (aşa se explică prima mea frază). Cred că îmi voi lua 
riscul de a înfrunta un frig de crapă pietrele, ca să mă duc la 
târguieli. Ce frumos este oraşul! Mi-e dor de scrisorile tale. Când 
vii? Poate că, de data asta, o să poti face în aşa fel încât să stai 
două-trei zilei. Anul se anunță destul de bun şi plin de 


72 


- MARC LEVY - 


promisiuni. Directorii sunt mulțumiți de munca mea. N-ai să mă 
mai recunoşti: atunci când nu lucrez până în zori — ceea ce mi 
se întâmplă deseori — ies aproape în fiecare seară. Mi se pare 
bizar să-ţi vorbesc despre meseria mea, ca şi cum am fi intrat 
dintr-odată în lumea adulților, fără să ne dăm seama. Intr-o zi 
vom vorbi de copiii noştri, şi, atunci, vom realiza că am devenit 
părinţi. Nu începe să faci mutre, te văd de aici! Când spun copiii 
noştri, e un fel de a zice, nu vreau să spun ai tăi sau ai mei, este 
doar o imagine, aş fi putut scrie la fel de bine „nepoții noştri”, 
dar tu te-ai fi gândit imediat că n-ai să trăieşti îndeajuns pentru a 
ajunge bunică. Tu şi certitudinile tale pesimiste! Oricum, aici, 
timpul fuge cu o viteză vertiginoasă, iar eu pândesc primăvara, 
care va anunța cu mult optimism, de data asta, că se apropie 
sosirea ta. lti promit că anul ăsta n-am să fac deloc polemică, ci 
doar am să ascult ce ai tu de povestit şi vom împărtăşi, cu 
adevărat, acest moment preţios, pe care îl aştept ca pe un 
Crăciun în toiul verii. In aşteptarea acelui anotimp, plouă cu 
sărutări. 

Philip 


În ziua de Sfântul Valentin, Philip o duse pe Mary la autogara. 
Luară autocarul 33, care lega Manhattanul de Montclair şi, după 
un drum de o oră, coborâră la intersecţia dintre Grove Street şi 
Alexander Avenue. Străbătând oraşul pe jos, Philip îi descoperi 
lui Mary locurile adolescenţei sale. Când trecu prin faţa casei în 
care locuise, ea îl întrebă dacă nu-i era dor de părinţii lui, de 
când trăiau în California. El nu răspunse. Privind faţada vecină, 
observă că, la fereastra camerei în care stătuse pe vremuri 
Susan, era lumină. Poate că acolo o altă fetiţă se pregătea să-şi 
repete lecţiile. 

— Era casa ei? întrebă Mary. 

— Da. Cum ai ghicit? 

— A fost de ajuns să-ţi urmăresc privirea. Erai plecat foarte 
departe. 

— Pentru că asta era demult. 

— Poate că nu chiar, Philip. 

— Acum, mă aflu în prezent. 

— Trecutul tău este atât de dens, încât uneori mă împiedică să 
întrevăd un viitor pentru noi doi. Nu visez la o dragoste perfectă, 


73 


- UNDE EŞTI? - 


însă nu pot trăit la modul condiţional şi, cu atât mai puţin, la 
modul imperfect. 

Pentru a pune capăt acestei conversații, el o întrebă dacă i-ar 
plăcea să locuiască, într-o zi, aici. Ea răspunse, cu un hohot de 
râs din toată inima, că, în schimbul a minimum doi copii, poate 
ar accepta să se stabilească în provincie. Din vârful dealurilor, îi 
replică Philip, se vedea Manhattanul, care nu era decât la două 
ore de mers cu maşina. Pentru Mary, a vedea oraşul şi a trăi 
viaţa acestuia, erau două lucruri diferite; nu făcuse studii de 
jurnalistică pentru a se instala într-un târguşor din America, 
oricât de moţat ar fi fost acesta. Oricum, nici el, nici ea nu 
împliniseră vârsta pensionării. 

— Dar, aici, plătind aceeaşi chirie, stai într-o casă cu grădină, 
respiri aer curat şi poţi, totodată, să lucrezi la New York. Ai toate 
avantajele, continuă el. 

— Despre ce vorbeşti tu, mai exact, Philip? Acum, tu, iubitorul 
necondiţionat al clipei, faci proiecte? 

— Nu-ţi mai bate joc de mine. 

— Lipsa ta de umor mă amuză, atâta tot. N-ai fost niciodată în 
stare să-mi spui dacă cinăm împreună în seara aceleiaşi zile şi, 
acum, mă întrebi dacă aş putea să mă instalez împreună cu tine 
în provincie. lartă-mă, dar ăsta este un salt în gol de toată 
frumuseţea! 

— Doar imbecilii nu-şi schimbă niciodată părerile. 

O luară spre centrul oraşului. Philip o duse să ia cina. Stând la 
masă, în faţa lui, ea îi luă mâna. 

— Prin urmare, îţi poţi schimba părerile? îl întrebă Mary. 

— Azi e o zi deosebită. Trebuie să fie, chipurile, o sărbătoare. 
Nu vrei să schimbăm subiectul? 

— Ai dreptate, Philip, este o zi foarte deosebită, iar tu mă 
conduci pe sub ferestrele celei care te obsedează de o viaţă. 

— Asta crezi tu? 

— Nu, Philip, asta crezi tu! 

— In seara asta, sunt cu tine, nu cu ea! 

— Eu mă gândesc la seara de mâine. 


* 


La cincisprezece zile şi câteva mii de kilometri de acolo, un alt 
74 


- MARC LEVY - 


bărbat şi o altă femeie se aflau la altă cină. Furtul de la depozit 
tot nu fusese elucidat. Uşile erau, de acum, închise cu un lanţ şi 
cu un lacăt a cărui cheie o avea numai Susan, ceea ce stârnise o 
oarecare nemulţumire în sânul echipei sale. Sandra îi era tot mai 
ostilă, sfidându-i autoritatea până într-atât, încât Susan fusese 
nevoită s-o amenințe că îi va face un raport la Washington, 
pentru a fi rechemată. Melanie, o doctoriţă care lucra la Puerto 
Cortes, izbutise să potolească spiritele unora şi altora, iar viaţa 
din unitatea honduriană a Corpului Păcii îşi reluase treptat cursul 
normal, pentru toţi membrii săi. Cu excepţia lui Susan. Thomas, 
şeful dispensarului, cu care avusese o scurtă legătură, o 
chemase să vină să-l vadă, invocând motive profesionale. 

__Ea plecă în oraş, la sfârşitul zilei, şi îl aşteptă în afara clădirii. 
In cele din urmă, el ieşi şi îşi scoase halatul alb, pe care îl aruncă 
pe bancheta din spatele maşinii 4x4. Rezervase o masă pe 
terasa unui mic restaurant din port. Se aşezară şi comandară 
două sticle de bere, înainte de a consulta meniul. 

— Cum îşi mai merge? îl întrebă ea. 

— Ca de obicei: lipsă de materiale, lipsă de resurse umane, 
prea multă muncă, echipa este epuizată, rutină. Dar ţie? 

— Eu am avantajul sau inconvenientul că, acolo, nu suntem 
prea numeroşi. 

— Vrei să-ţi trimit oameni? 

— Intrebarea este prea puţin compatibilă cu ultima ta frază. 

— Susan, ai dreptul să ţi se facă lehamite, ai dreptul să fii 
obosită şi ai, de asemenea, dreptul să te opreşti. 

— De-aia m-ai invitat la cină? Ca să-mi debitezi tâmpeniile 
astea? 

— Mai întâi, nu ţi-am spus că te invit... Toată lumea e de 
părerea că, de vreo câteva săptămâni, nu-ţi merge bine. Eşti 
agresivă şi, după ecourile care au ajuns până la mine, în sat, 
cota ta de popularitate este în scădere. Nu suntem aici ca să ne 
facem nesuferiţi, trebuie să te controlezi mai bine. 

Chelnerul le aduse două farfurii cu tamales!$; ea desfăcu 
frunza de banană în care erau înfăşurate şi întinse umplutura de 
carne de porc. Stropindu-şi din belşug, cu sos picant, conţinutul 


18 Tamal (sp.) — un fel de crocheta de carne fiartă în foi de banană. (N. 
T.) 


75 


- UNDE EŞTI? - 


farfuriei, Thomas comandă alte două sticle de Salva Vida, o bere 
autohtonă. Soarele asfinţise de două ore, dar lumina pe care o 
împrăştia luna era uimitoare. Susan întoarse capul ca să 
contemple reflexele marilor macarale, care se legănau pe apă. 

— După voi, gagiii, n-avem, aşadar, nici un drept să greşim. 

— Nu mai mult decât medicii, fie ei bărbaţi sau femei! Tu eşti 
o verigă dintr-un lanţ, chiar dacă asiguri comanda. Dacă tu te 
rupi, toată maşinăria se gripează! 

— M-am confruntat cu un furt şi chestia asta m-a întors pe 
dos. Nu pot să admit că noi suntem aici ca să-i ajutăm, iar ei 
şutesc haleală de la semenii lor. 

— Susan, nu-mi place felul tău de a spune „ei”. Şi la noi, în 
spitale, există ciupeală. Ce, crezi că la mine, la dispensar, nu e? 

El îşi luă şervetul şi se şterse pe degete. Ea îi apucă arătătorul, 
îl duse la gură şi i-l strânse delicat între dinţi, aruncându-i o 
privire ştrengărească. Când degetul lui Thomas fu curat, îi dădu 
drumul. 

— Mai termină cu lecţia ta de morală, lasă-mă-n pace, spuse 
ea, zâmbind. 

— Incepi să te schimbi, Susan. 

— Lasă-mă să dorm la tine în noaptea asta; n-am chef să mă 
întorc pe întuneric. 

El plăti nota şi o invită să se ridice. Mergând de-a lungul 
cheiului, ea îşi trecu braţul pe după mijlocul lui Thomas şi îşi 
puse capul pe umărul lui. 

— Incep să fiu înecată de singurătate şi, pentru prima oară în 
viaţa mea, am impresia că n-am să mai pot ieşi la suprafaţă. 

— Du-te acasă. 

— Nu vrei să rămân? 

— Nu vorbesc despre seara asta, ci despre viaţa ta. Ar trebui 
să te întorci în ţară. 

— N-am să abandonez. 

— Plecarea nu e întotdeauna un abandon, este şi un mod de a 
păstra ceea ce ai trăit, dacă ştii că pleci înainte de a fi prea 
târziu. Lasă-mă pe mine la volan, o să conduc eu. 

Motorul scuipă un vălătuc de fum negru şi începu să zumzăie. 
Thomas aprinse farurile, care măturau zidurile cu o rază albă de 
lumină. 

— Ar trebui să cureţi motorul ăsta, altfel o să mierlească în 


76 


- MARC LEVY - 


mâinile tale. 

— Fii pe pace, sunt obişnuită să văd cum se mierleşte în 
mâinile mele! 

Susan se aşeză comod pe scaunul ei şi, scoţându-şi picioarele 
pe fereastră, le puse pe oglinda retrovizoare de afară. Cu 
excepţia zgomotului făcut de motor, în maşină era linişte. Când 
Thomas parcă Jeppul în faţa casei sale, Susan rămase nemişcată. 

— lţi aminteşti de visele pe care le aveai în copilărie? întrebă 
ea. 

— Mie mi-e greu să le ţin minte chiar şi pe alea de noaptea 
trecută, răspunse Thomas. 

— Nu, eu îţi vorbesc de ceea ce visai să devii când aveai să te 
faci mare. 

— Oh, asta-mi amintesc: voiam să fiu medic. Şi am devenit 
specialist în logistică, într-un dispensar. La ţintă, cum s-ar zice, 
dar nu în centru! 

— Eu voiam să fiu pictoriţă, ca să desenez lumea în culori, iar 
Philip voia să fie pompier, ca să salveze oamenii. El a devenit 
creator în domeniul publicităţii, iar eu lucrez în domeniul 
umanitar. Trebuie să ne fi înşelat şi unul, şi altul, pe undeva. 

— Nu este singurul domeniu în care v-aţi înşelat amândoi. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Tu vorbeşti mult despre el şi, de fiecare dată când îi rosteşti 
numele, vocea îţi devine nostalgică. Aşa că nu mai rămâne prea 
mult loc pentru îndoieli. 

— Ce fel de îndoieli? 

— Ale tale! Eu cred că tu îl iubeşti pe omul ăsta şi că treaba 
asta te face să crapi de frică. 

— Hai să mergem la tine, începe să-mi fie frig. 

— Cum faci tu de ai atât curaj când e vorba de ceilalţi şi atât 
de puţin când e vorba de tine? 

In zori, ea se dădu jos din pat fără zgomot şi se făcu nevăzută, 
păşind în vârful picioarelor. 


* 
Luna martie trecu iute ca fulgerul. În fiecare seară, după ce 


pleca de la birou, Philip se ducea la Mary. Dormind la ea, 
economiseau, în fiecare dimineaţă, zece minute preţioase. La 


77 


- UNDE EŞTI? - 


sfârşitul săptămânii, schimbau patul: se duceau să-ţi petreacă 
week-end-ul în atelierul lui din SoHo, rebotezat „casa de la ţară”. 
Primele zile ale lui aprilie se zgribuleau sub bătaia vânturilor de 
nord, care suflau neîncetat peste oraş. Mugurii copacilor încă nu 
se deschiseseră şi doar calendarul certifica faptul că venise 
primăvara. 

Curând după aceea, Mary fu numită ziaristă la redacţia 
revistei care o angajase, iar ea socoti că le venise timpul să-şi 
găsească un nou loc, în care amândoi să-şi pună la adăpost 
mobilierul şi viaţa. Aşa că începu să citească asiduu anunţurile 
de la mica publicitate, în căutarea unui apartament în Midtown. 
Acolo, ar fi plătit o chirie mai mică. Totodată, de acolo, ar fi ajuns 
mai lesne la locul de muncă. 


* 


Susan îşi petrecea cea mai mare parte din timp la volanul 
Jeepului. Ea asigura distribuirea din sat în sat a seminţelor şi a 
alimentelor de primă necesitate. Uneori, drumurile o duceau 
prea departe pentru ca să se mai poată întoarce acasă seara, de 
aceea îşi făcu obiceiul să plece pe mai multe zile, mergând până 
în cele mai ascunse colţuri ale văii. De vreo două ori, se întâlni 
cu trupe sandiniste, care se ascundeau în munţi. Ea nu le mai 
văzuse niciodată atât de departe de frontiera lor. Aprilie îi părea 
că nu se mai sfârşeşte. Chiar şi corpul ei trăda oboseala acestui 
gen de viaţă. Somnul, care nu se lipea de ea, o îndemna să iasă 
în fiecare seară, iar dimineţile deveneau şi mai dificile. Intr-o zi, 
când soarele era la zenit, după ce-şi umplu maşina 4x4 cu zece 
saci de făină de porumb, o porni la drum, să-i facă o vizită lui 
Alvarez. Ajunse acolo pe la jumătatea după-amiezei. După ce 
goliră maşina, luară masa la el acasă. Alvarez îi spuse că nu prea 
arată bine şi îi propuse să vină la munte, ca să se odihnească 
câteva zile. Ea îi promise că se va gândi la asta şi porni înapoi, la 
căderea serii, refuzând invitaţia de a rămâne peste noapte în 
sat. Neputând să doarmă, Susan trecu de casa ei şi se duse la 
taverna care mai era încă deschisă la acea oră târzie. 

Când intră în bar, îşi scutură cu putere blugii şi puloverul, 
stârnind un nor de praf şi de ţărână uscată. Comandă un pahar 
dublu de alcool din trestie de zahăr. Bărbatul din spatele 


78 


- MARC LEVY - 


tejghelei luă sticla şi i-o puse în faţă. O măsură cu privirea şi făcu 
să lunece spre ea un păhărel de cositor. 

— Te las să te serveşti singură. Noroc că mai ai sâni şi părul 
lung, altfel ar crede toţi că te-ai transformat în bărbat. 

— Care este sensul acestei observaţii profunde? 

Barmanul se plecă spre ea. li vorbi cu glasul scăzut, 
sentenţios, dar voindu-se complice. 

— Eşti prea des în compania bărbaţilor sau nu destul de mult 
în compania unuia şi aceluiaşi. Oamenii de aici încep să 
vorbească pe socoteala ta. 

— Şi ce zic oamenii de aici? 

— Nu-mi vorbi pe tonul ăsta, Señora Blanca! Pentru tine, eu 
murmur cu voce tare ceea ce alţii strigă cu voce scăzută. 

— Bineînţeles, fiindcă voi, atunci când vă plimbaţi cu coaiele 
în vânt, sunteţi nişte seducători plini de succes, pe când, dacă 
noi ne arătăm un pic dintr-un sân, suntem curve. Ştii, pentru ca 
un bărbat să se culce cu o femeie, trebuie să existe femeia. 

— Nu răni inimile celor din sat, asta e tot ce-ţi spun! 

— Multe dintre inimile alea, dacă încă mai bat, o fac 
mulţumită mie! Aşa că-mi bag picioarele! 

— Nici unul dintre noi nu ţi-a cerut pomană, nimeni nu te-a 
chemat în ajutor. Dacă nu vrei să fii aici, du-te acasă. Uită-te la 
tine, nu mai semeni a nimic. Când mă gândesc că tu eşti 
„Maestra” care face lecţii cu copiii, mă şi întreb ce-or învăţa. 

Bătrânul care stătea sprijinit în coate de tejgheaua acoperită 
cu tablă îi făcu barmanului un semn cu mâna, să tacă: ochii lui 
Susan arătau că acesta mersese prea departe. Barmanul luă 
înapoi sticla, cu un gest energic, şi o aranjă la loc, pe raft; întors 
cu spatele, anunţă ca paharul era din partea casei. Bătrânul 
schiţă cu generozitate un zâmbet compătimitor, plin de 
rămăşiţele unor colţi stricaţi, dar ea făcuse deja stânga-împrejur 
şi o luase la fugă. Afară, se sprijini de balustradă şi vomită tot ce 
avea în stomac. Se lăsă pe vine, ca să-şi recapete suflul. Mai 
târziu, pe drumul care o ducea către casă, îşi ridică fruntea spre 
cer, ca şi cum ar fi vrut să numere stelele, dar capul i se învârti şi 
trebui să se oprească din nou. Sfârşită, îşi lăsă picioarele s-o 
poarte până în faţa uşii. 


10 mai 1978 
79 


- UNDE EŞTI? - 


Philip, 

Nu ne-am scris prea mult în iarna asta; există unele perioade 
mai dificile decât altele. Aş vrea să aflu noutăţi, să ştiu cum o 
mai duci cu viaţa, dacă eşti fericit. Iti țin afişul pe perete, agăţat 
deasupra patului meu. Am recunoscut priveliştea din Manhattan, 
pe care o contemplam de pe vârful dealurilor de la Montclair. 
Uneori, mi se întâmplă să-l fixez cu privirea până când ajung să- 
mi imaginez că una dintre luminiţe este cea de la fereastra 
camerei tale. Tu faci un desen. Iţi treci mâna prin părul ciufulit, 
aşa cum făceai întotdeauna, şi îti rozi creionul. Eşti neschimbat. 
Mă emoţionează când revăd o imagine de o clipă din copilăria 
noastră. Sunt de-a dreptul bizară, îmi lipseşti, dar mi-e atât de 
greu s-o mărturisesc. Crezi că iubirea îl poate înfricoşa pe un om 
până într-atât, încât să-l facă să fugă? Am impresia că am 
îmbătrânit. 

Noaptea, zgomotele casei mă trezesc şi mă împiedică să mai 
adorm. Mi-e ba frig, ba cald, şi, în fiecare dimineaţă, mă scol 
îngrijorată pentru ceea ce n-am isprăvit în ajun. Vremea e 
blândă, aş putea să-ți descriu toate peisajele care mă înconjoară, 
să-ți povestesc fiecare minut din viaţa de zi cu zi, doar pentru a 
continua să-ți vorbesc despre mine. Anul ăsta, voi veni să te văd 
mai devreme; voi fi acolo la jumătatea lui iunie, nerăbadătoare să 
te regăsesc. Va trebui să-ţi spun ceva cu adevărat important, un 
lucru pe care aş vrea să-l împărtăşesc cu tine acum şi în viitor. 
Până atunci, îţi trimit sărutări şi tot dragul. Ai grijă de tine. 

Susan 


2 iunie 
Susan, 


Mie Îmi lipseşte vocea ta. Cânţi la fel de des? Muzica scrisorii 
tale era compusă din note cam triste. A venit vara, iar terasele 
sunt pline de lume. In curând, mă voi muta; mă instalez mai în 
centrul oraşului. Se circulă tot mai greu, aşa că, acum, voi fi mai 
aproape de birou. Ştii, aici, o jumătate de oră capătă valoarea 
unei nestemate. Toată lumea este atât de grăbită, încât, de 
acum, a devenit aproape imposibil să te opreşti pe un trotuar, 
căci poți fi strivit de mulţimea în mişcare. Mă întreb, de multe 
ori, unde o fi alergând gloata asta, pe care nimic nu pare s-o 


80 


- MARC LEVY - 


poată opri, şi dacă nu cumva ai dreptate tu să trăieşti acolo, 
unde aerul încă are parfum. Viaţa ta trebuie să fie frumoasă, 
sunt nerăbdător să mi-o povesteşti; eu sunt copleşit de muncă, 
dar am veşti bune în această privință. Care este lucrul acela cu 
adevărat important despre care îmi scrii? Te voi aştepta ca de 
obicei. Pe foarte curând. Sărutări. 

Philip 


5. 


Boeing-ul 727 al companiei Eastern Airlines părăsi aeroportul 
din Tegucigalpa la 10 dimineața, cu două ore întârziere față de 
orar, din pricina condițiilor meteorologice nefavorabile. 
Neliniştită, Susan privea din terminal cerul cu nori negri care 
înaintau spre ei. Când stewardesa deschise uşa de sticlă ce 
dădea spre pistă, ea urmă cortegiul de pasageri care se 
îndreptau, prin ploaie, spre pasarelă. Cu avionul aliniat pentru 
decolare, comandantul de bord tură la maximum motoarele, 
pentru a opune rezistență vântului lateral, care îl devia de pe 
pistă. Roţile se desprinseră de pe sol, iar avionul se cabra, 
încercând să ia rapid înălţime, pentru a străpunge stratul de nori. 
Ţintuită în fotoliu de centura de securitate, Susan era zguduită 
de violenţa turbulenţelor; nici când îşi lansa maşina 4x4 cu 
viteză maximă pe drum, nu era atât de tare zgâlţâită. Luând 
direcţia nord-est, survolară munţii, în timp ce furtuna îşi dubla 
intensitatea. Un fulger lovi fuselajul; cutia neagră înregistră, la 
ora 10 şi 23, vocea copilotului, care anunţa turnul de control că i 
se oprise motorul numărul 2. Pierdeau altitudine. Pe lângă 
ameţeala care o cuprinsese, Susan simţi şi o greață de nestăvilit. 
Işi duse amândouă mâinile în josul burţii. Avionul continuă să 
coboare. Echipajul avu nevoie de trei minute nespus de lungi 
pentru a pune din nou în funcţie motoarele cu reacţie şi a lua iar 
înălţime. Restul călătoriei se desfăşoară în liniştea care se 
înstăpâneşte deseori după ce a dispărut frica. 

Când avionul făcu escală la Miami, Susan o rupse la fugă, ca 
să nu piardă legătura. Cavalcada de pe culoare era dificilă, sacul 
era greu şi o nouă ameţeală o opri cu brutalitate. Işi trase 
sufletul şi îşi continuă drumul spre poarta de îmbarcare, dar era 


81 


- UNDE EŞTI? - 


prea târziu. Nu-i mai rămăsese altceva de făcut, decât să-şi 
privească avionul, care decola. 


Philip se uita pe geamul autobuzului care îl ducea la 
aeroportul Newark. Pe genunchi, îşi pusese caietul cu spirală. 
Fata de lângă el îl urmărea schiţând, cu creionul negru, chipul 
unei femei. 


Ea luă avionul următor, după două ore. Doar greaţa pe care o 
simţise deasupra norilor o mai sâcâia; îşi împinse deoparte tava 
cu mâncare şi încercă să aţipească. 


* 


Sala era pustie, aproape ca întotdeauna spre sfârşitul 
dimineţii, cu excepţia zilelor în care se ţineau congrese sau când 
se pleca în vacanţă. Philip se aşeză la masa lui. Curând după 
prânz, locul se goli din nou, iar chelnerul de după-amiază îl 
înlocui pe cel din tura de dimineaţă. Barmanul îl recunoscu 
imediat şi îl salută. Philip se aşeză în faţa lui şi, în timp ce-l 
asculta, schiţa o nouă perspectivă a sălii, a şasea care figura în 
caiet, fără s-o mai numere pe cea pusă pe peretele de lângă 
masa lui de lucru, în atelierul din Manhattan. După ce isprăvi 
desenul, i-l arătă barmanului, care îşi scoase vestea albă şi i-o 
întinse; Philip o îmbrăcă imediat, cu un aer complice. Făcură 
schimb de locuri şi barmanul se instală pe un taburet, pufăind, 
cu deliciu, o ţigară, în timp ce Philip îi povestea ce făcuse în anul 
care trecuse. 

Pe durata tuturor acestor ore, două scaune întoarse 
interziceau accesul la o masă, cea lipită de peretele de sticlă. 
Susan sosi cu zborul de la ora 21. 


— Cum faci de păstrezi locul ăsta de fiecare dată? 
— In primul rând, mi-ai cerut chiar tu asta, în ziua primei tale 
plecări, şi, în al doilea rând, e vorba de talent! Te aşteptam la 


82 


- MARC LEVY - 


zborul anterior. Acestea fiind zise, oricât ar părea de ciudat, nu l- 
am găsit niciodată ocupat. 

— Oamenii ştiu că e al nostru. 

— Incepem cu trecerea în revistă a detaliilor fizice sau cu a 
celor morale? 

— Aşa de mult m-am schimbat în anul ăsta? 

— Nu, ai chipul cuiva care a călătorit, asta-i tot. 

Chelnerul depuse îngheţata rituală pe masă, Susan zâmbi şi o 
îndepărtă, cu discreţie, de ea. 

— Tu ai o mină bună, vorbeşte-mi despre tine. 

— Nu o mănânci? 

— Sunt murdară, zborul a fost infernal şi, în afară de asta, mi- 
a fost frică, am pierdut un motor. 

— Şi? întrebă el, neliniştit. 

— Păi, nu vezi? Sunt aici. Până la urmă, l-am regăsit. 

— Vrei altceva? 

— Nu, nimic, chiar nu mi-e foame. Nu prea mi-ai scris anul 
ăsta. 

— Nici tu. 

— Dar eu am nişte scuze. 

— Care? 

— Nu ştiu. Tu eşti ăla care ziceai întotdeauna că le cultiv. Aşa 
că trebuie să folosesc şi eu, din când în când, toată paleta asta 
de scuze. 

— Pretexte. Cuvântul pe care l-am folosit eu este pretexte! Ce 
nu merge? Trebuie să mă mai apuc să pescuiesc şi cuvinte?! 

— Nimic, totul merge bine. Şi slujba ta? 

— După cum merg lucrurile, în cel mult un an, voi fi director 
asociat. Am făcut nişte campanii cu adevărat frumoase, anul 
ăsta; poate că voi primi şi un premiu. In momentul de faţă, am 
trei creaţii de-ale mele în presa feminină. Am fost contactat chiar 
şi de o casă de modă din Franţa. Nu vor să discute decât cu 
mine, ceea ce face să fiu tratat cu tot mai multă consideraţie în 
agenţie. _ 

— Bine, foarte bine, sunt mândră de tine. |n orice caz, ai un 
aer fericit. 

— Tu, în schimb, ai un aer foarte obosit. Susan, nu cumva eşti 
bolnavă? 

— Nu, Philip, îţi jur. N-am nici măcar o mică amibă. Apropo, în 


83 


- UNDE EŞTI? - 


clipa de faţă tu ai vreo mică „amibă”? 

— Nu începe! Da, se numeşte Mary. 

— Ah! Chiar aşa, îi uitasem numele! 

— Nu face mutra asta dispreţuitoare. Mă simt foarte bine cu 
ea. Avem chiar şi aceleaşi gusturi în privinţa cărţilor, a mâncării, 
a filmelor, începem să ne facem prieteni comuni. 

Susan schiţă un zâmbet zeflemitor. 

— E o chestie practică şi, pe urmă, începe să semene a 
adevărată legătură socialmente stabilă. Ce emoție! 

Ea îşi înălţă sprâncenele şi îşi apropie chipul de Philip, ca 
pentru a marca o atenţie sporită faţă de spusele lui, nu fără să 
păstreze o anumită ironie. 

— Ştiu la ce te gândeşti tu, Susan; asta poate că nu seamănă 
a pasiune, dar măcar nu face rău. Nu stau toată ziua cu inima 
grea, la gândul că lipseşte, fiindcă ştiu că seara o voi revedea. 
Nu stau toată după-amiaza cu ochii pe telefon, întrebându-mă 
care dintre noi doi a sunat ultima oară. Nu mă tem că am ales 
prost restaurantul sau hainele cu care mă îmbrac ori că spun 
ceva care s-o facă să-mi dea o sentinţă definitivă. Cu ea, 
stomacul nu mi se strânge când mă trezesc dimineaţa având-o 
alături, pentru că, deschizându-mi ochii, o văd ghemuită la 
pieptul meu. Nu trăiesc aşteptând, ci trăiesc clipa. Ea mă iubeşte 
aşa cum sunt. Poate că încă nu ne uneşte o dragoste înflăcărată, 
ci o legătură omenească. Cu Mary împart cotidianul existenţei 
sale, iar relaţia noastră capătă substanţă, există. 

— Trosc! la-o-n freză, isteaţo! 

— N-am spus asta ca să te rănesc. 

— Anunţă-mă când vei voi să mă răneşti, pentru că — fără s-o 
faci dinadins — te descurci binişor chiar şi acum. Nici nu 
îndrăznesc să-mi imaginez ce ai reuşi, în acest sens, cu puţină 
bunăvoință. Vorbeşti al naibii de bine despre ea. Bun, şi 
urmarea? 

Philip îşi plecase ochii, aşa că nu văzu suferinţa profundă care 
întunecă privirea lui Susan, când o anunţă că avea de gând s-o ia 
pe Mary de nevastă. Ea îşi alungă tristeţea cu un gest al mâinii. 

— Sunt mulţumită pentru tine. Mi se strânge puţin inima la 
gândul că trebuie să te împart, dar sunt sincer fericită. 

— Şi tu? Ce mai e nou în viaţa ta? 

— Nimic. Nimic nou. Rutina zilnică; aproape că e paradoxal. 


84 


- MARC LEVY - 


De aici, totul pare extraordinar, dar, de la mine, totul face parte, 
de acum, din cotidian. Intre o naştere şi un deces, trebuie să-i 
dai de mâncare unei mulţimi de oameni, asta-i tot. Trebuie s-o 
iau din loc. Ştii, n-am putut lua avionul pe care îl voiam, iar cel 
care pleacă la Washington peste o jumătate de oră este ultimul. 
Mi-am şi înregistrat valiza. 

— Nu mă minţi. Tu călătoreşti întotdeauna numai cu sacul 
ăsta. Nu vrei să rămâi peste noapte? 

— Nu, mâine dimineaţă, la ora 7, am o întâlnire acolo. 

Philip plăti nota. Ridicându-se, privi îngheţata, care se topise 
în cupă. Culorile se amestecaseră, iar migdalele se lăsaseră la 
fund. El îi trecu un braţ în jurul umerilor şi porniră spre poarta de 
îmbarcare. 

Când să-şi spună la revedere, el o privi drept în ochi. 

— Eşti sigură că ţi-e bine, Susan? 

— Bineînţeles. Sunt doar epuizată, asta-i tot. Şi, la urma 
urmei, mai termină! O să stau două ore cu ochii în oglindă, ca să 
descopăr ce şchioapătă. 

— Parcă mi-ai scris că vrei să-mi spui ceva foarte important, 
nu? p 

— Nu, după câte îmi aduc eu aminte, Philip. În orice caz, 
probabil că nu a fost o chestie chiar aşa de importantă, de vreme 
ce, acum, am uitat despre ce era vorba. 

Ea îi întinse biletul stewardesei; se întoarse şi se aruncă în 
braţele lui. Işi puse gura peste buzele lui. Fără un cuvânt, se 
îndreptă spre poartă. Philip o urmări cu privirea şi strigă: 

— Last calf?! 

Susan rămase pe loc, apoi se întoarse foarte încet. Un zâmbet 
arogant îi strălucea pe chip. Făcând cale întoarsă, veni cu paşi 
rari înspre el. La câţiva metri de Philip, îl apostrofă. 

— Ce vrei să spui cu „/ast call”-ul ăsta al tău? 

— Ai înţeles foarte bine, Susan. 

Ea îi făcu un semn autoritar stewardesei, care schiţase un gest 
ce încerca să-i interzică depăşirea, în sens opus, a barierei care îi 
separa. Işi lipi faţa de a lui Philip şi, cu un glas plin de furie, îi 
şuieră: N 

— Ştii tu ce fac eu cu „/ast call”-ul tău, moşule! Ala care îşi 
asumă riscul eşti tu, nu eu! Du-te, însoară-te, fă-i chiar şi un 


19 Last call (engl.) — Ultimul apel. (N. T.) 
85 


- UNDE EŞTI? - 


plod, dacă-ţi tună! Dar, dacă mi-aş schimba viaţa, dacă, într-o 
bună zi, m-aş hotărî să vin să te caut, te-aş găsi — chiar şi la 
toaletă — şi, atunci, tu ai divorța, nu eu! 

II apucă de ceafă cu forţa, îl sărută pe gură, mişcându-şi cu 
neruşinare limba, apoi, brusc, îl împinse cu aceeaşi violenţă şi se 
duse aţă, din nou, spre avion, fără să scoată o vorbă. Din capătul 
coridorului, ţipă: „Last call!”. 


Ţara era zguduită de recrudescenţa violenţelor din Nicaragua 
învecinată. In provincie, existau temeri că grupele înarmate ar 
putea să treacă dincolo de frontieră. [ara cea mai săracă din 
America Centrală n-ar mai fi putut suporta un alt cataclism. 
Prezenţa Corpului Păcii liniştea populaţia. Dacă s-ar fi petrecut 
ceva grav, Washingtonul l-ar fi repatriat. Inceputul iernii 
honduriene se anunţă cu alaiul ei de distrugeri. Ceea ce nu 
fusese reparat sau consolidat dispărea, măturat de averse şi de 
vânturile violente. Susan se lupta cu oboseala fizică ce punea 
stăpânire pe ea zi după zi. Starea sănătăţii îi era mai mult decât 
normală, dar moralul în plin anotimp ploios. 


* 


La jumătatea lui noiembrie, Philip o duse pe Mary să petreacă 
un week-end pe insula Martha's Vineyard. Pe la asfinţit, un drum 
lung, bătut cu piciorul, îi duse la marginea oceanului, exact la 
ora când trec balenele în larg. Se aşezară pe nisip şi se strânseră 
în braţe, contemplând spectacolul. La căderea nopţii, norii se 
adunară deasupra capetelor lor, aşa că hotărâră amândoi să se 
întoarcă în graba mare la han. 


* 


Sub fulgerele şi tunetele care sfâşiau cerul de deasupra casei 
sale, Susan nu mai strângea pe nimeni în braţe şi căuta, în pat, 
un somn care nu mai venea. 

După trei săptămâni, la începutul lui decembrie, starea de 
asediu de la vecinii nicaraguani fu ridicată, şi toată ţara respiră 
uşurată. 


86 


- MARC LEVY - 


* 


De Crăciun, Philip şi Mary plecară să-şi petreacă zilele de 
vacanţă în Brazilia. La 10 000 de metri altitudine, el îşi lipi 
obrazul de hublou, încercând să-şi imagineze o anumită coastă, 
care se desena pe sub un văl de nori. Undeva, sub aripile 
avionului, un acoperiş scund, din tablă ondulată, o adăpostea pe 
Susan, ţintuită la pat în seara de revelion şi în celelalte douăzeci 
de zile care urmară. 


* 


Soarele se întoarse o dată cu primele zile ale lui februarie. Şi, 
cu aceeaşi ocazie, se limpezi şi cerul sufletului ei. Susan era pe 
picioare de opt zile; corpul îi reînvia. Obrajii îşi regăsiseră 
culorile. Boala ei „de oboseală”, după cum era numită în sat, 
adusese şi ceva bun. Ţăranii avuseseră grijă de depozit, câteva 
femei asiguraseră permanenţa la şcoală şi la infirmerie, iar tinerii 
se ocupaseră, cu rândul, de distribuirea alimentelor, pe care, de 
obicei, o făcea Susan. In ultima perioadă, toţi fuseseră prezenţi, 
iar legăturile dintre ei se strânseseră. Ea mergea pe strada 
principală şi trecea prin faţa creşei, când factorul poştal se 
apropie. Scrisoarea fusese expediată din Manhattan, la 30 
ianuarie; făcuse aproape două săptămâni până la ea. 


29 ianuarie 1979 

Susan, 

Mă întorc de la Rio şi am trecut de două ori pe deasupra ţării 
tale. M-am surprins imaginându-mi că survolam casa ta şi că te- 
aş fi putut zări în pragul ei. Cum se face că n-am venit niciodată 
la tine? Poate pentru că, pur şi simplu, nu trebuia, pentru că tu 
nu voiai, pentru că eu n-am avut niciodată acest curaj. Atât de 
departe de mine şi mereu atât de aproape — oricât de ciudat ti 
s-ar părea — tu eşti prima persoană (era cât pe ce să scriu „din 
familia mea”) căreia trebuie să-i scrin aceste cuvinte. Mă voi 
căsători, Susan, în noaptea de revelion am cerut-o pe Mary. 

Ceremonia va avea loc la Montelair, pe 2 iulie. Vino, te rog. 
Este peste şase luni, ai timp să faci aranjamentele necesare. De 
data asta, nu încape nici o scuză şi nici un pretext. Te rog să fii 


87 


- UNDE EŞTI? - 


aici, am nevoie de tine alături de mine, tu eşti tot ce am mai 
scump, mă bazez pe tine. Te sărut, aşa cum te iubesc. 
Philip 


Ea îndoi la loc, cu grijă, foaia şi şi-o strecură în buzunarul 
bluzei. Îşi ridică faţa spre cer, iar buzele i se albiră de tare ce le 
strânsese. Incepu din nou să meargă pe stradă şi intră cu paşi 
înceţi în creşă. 


* 


Ea îşi răscolea, o dată în plus, bluzele şi fustele din unicul 
dulap, pentru a alege ce să ia la Montclair... Lui Philip, vânzătorul 
îi prezenta cel puţin al douăzecelea model de papion. 

Ea închidea în urmă-i uşa casei; în urma lui, se închidea uşa 
croitorului. În cutia mare de carton, din braţe, el îşi ducea 
costumul de ginere. 

Pe ea, un ţăran o conducea la aerodrom, de unde avea să ia 
micul avion pentru Tegucigalpa, şi atâta apă cursese pe sub 
podurile din Honduras, că nu mai conta dacă aripile aparatului 
erau vopsite în roşu şi alb. Pe el, Jonathan, colegul de serviciu 
promovat la rangul de cavaler de onoare, îl conducea la frizer. 

Prin hublou, ea privea râul care scânteia în depărtare; pe 
geamul Buickului, el privea trecătorii care se preumblau pe 
străzile din Montclair. 

In biserică, el se plimba de colo-colo, cu pasul nervos, 
aşteptând să-i confirme cineva că totul avea să fie în ordine a 
doua zi; în terminalul aeroportului din Tegucigalpa, ea se plimba 
în lung şi în lat, aşteptând îmbarcarea într-un Boeing care avea 
să decoleze, cu patru ore întârziere, spre Florida. 

Conform tradiţiei, el nu petrecuse seara dinaintea cununiei 
împreună cu Mary; Jonathan îl lăsase la marele hotel în care 
părinţii lui îi rezervaseră un apartament. Ea luase loc într-un 
fotoliu, la bordul avionului, iar acesta se şi urcase deasupra 
norilor. 

În avion, ea luă cina, servindu-se din mâncarea pusă pe o 
tăviţă; el voi să se culce devreme şi luă o cină frugală, aşezat pe 
pat. 

Ea sosi la Miami şi se lungi pe banchetele terminalului Eastern 


88 


- MARC LEVY - 


Airlines, cu cureaua voluminosului său sac kaki înfăşurată pe 
mână; el stinse lumina şi încercă să adoarmă. Ultimul avion de 
legătură îşi luă zborul, iar ea adormi. 

In zori, ea intră în toaleta aerogării şi se postă în dreptul 
oglinzii mari, de deasupra chiuvetei, îşi dădu cu apă pe faţă şi 
încercă să-şi aranjeze părul; el se spălă pe dinţi în dreptul oglinzii 
care se întindea pe tot peretele, se clăti pe faţă şi îşi puse părul 
în ordine, frecându-se pe cap. 

Ea îşi examină, cu o ultimă privire, silueta şi părăsi locul, 
făcând o mutră întrebătoare; el îşi părăsi camera şi se duse spre 
lift. 

Ea se duse la cafenea şi comandă o cafea mare; el îşi regăsi 
prietenii în jurul bufetului rece din hotel. 

Ea alese o gogoaşă cu zahăr; el îşi puse una în farfurie. 

Pe la mijlocul dimineţii, el urcă în cameră, ca să-şi înceapă 
pregătirile; Susan îi întinse stewardesei tichetul de îmbarcare. 

— Aveţi cumva salon de coafură la bord? 

— Poftim? 

— Uitaţi-vă la mine: mă duc la o nuntă direct de la aeroport! 
Cred că mă vor pune să intru pe uşa de serviciu! 

— Ar trebui să avansați, domnişoară, ţineţi rândul pe loc. 

Ea dădu din umeri şi înaintă pe pasarelă. El luă umeraşul din 
şifonier şi dădu deoparte husa de plastic care îi proteja 
smochingul. Dintr-o cutie de carton alb, îşi scoase cămaşa şi o 
întinse; ea aţipi în fotoliu, cu obrazul lipit de hublou. 

După ce îşi aşeză în ordine, pe cuvertură, toate piesele din 
care îi era alcătuit costumul, el intră în baie; ea se ridică şi se 
duse spre coada avionului. 

El îşi căută briciul, îşi întinse pe bărbie un gogoloi de spumă, 
îşi desenă din nou, cu degetul arătător, conturul gurii şi scoase 
limba la propria sa imagine reflectată în oglindă; la toaletă, ea îşi 
trecu un deget pe sub pleoape, îşi deschise trusa şi se fardă. 
Stewardul anunţă la microfon că începuse coborârea spre 
Newark; ea se uită la ceas: era în întârziere. Escortat de cavalerii 
lui de onoare, el urcă în limuzina neagră care îl aştepta în faţa 
hotelului. 

Susan îşi recuperă, de pe banda rulantă pentru bagaje, sacul 
ei mare şi diform, a cărui curea şi-o puse pe umăr. Ea se 
îndreptă spre ieşire; el tocmai sosise în faţa bisericii şi strângea 


89 


- UNDE EŞTI? - 


câteva mâini, urcând treptele. 

Ea trecu prin faţa barului, întoarse capul şi, cu ochii umezi, 
fixă măsuţa lipită de peretele de sticlă; el trecu pragul intrării 
principale şi, ajungând sub bolta de piatră, a bisericii, contemplă 
nava. 

El porni, cu pasul lent, şi o căută cu privirea, de o parte şi de 
cealaltă a spaţiului dintre bănci, printre invitaţii care se ridicau în 
picioare, dar nu o văzu; ea îşi aruncă sacul pe bancheta din 
spatele unui taxi care se oprise la bordură. Intr-un sfert de oră 
avea să fie la Montclair. 

La primele note cântate de orgă, toţi invitaţii se întorseseră 
spre uşă. Mary apăruse, la braţul tatălui ei, în lumina diafană a 
intrării. Inainta spre cor, fără ca trăsăturile chipului să-i trădeze 
vreo emoție; se priveau ţintă amândoi, ca şi cum între privirile 
lor ar fi fost întins un fir. Uşile grele se închiseseră. Când Mary 
ajunse lângă el, Philip aruncă o ultimă privire spre asistenţă, 
căutând un chip pe care tot nu-l găsea. 

Un taxi galben opri în piaţa pustie din faţa bisericii. Să existe 
oare vreo formă de magie care goleşte trotuarele din jurul 
lăcaşelor de cult, în timpul înmormântărilor şi al nunţilor? 
Îngreuiată de oboseala unei călătorii mult prea lungi, ea avea 
impresia că, în loc să urce pe trepte, picioarele îi călcau în gol. 
Impinse încetişor uşa laterală, intră în biserică şi îşi lăsă sacul să 
lunece la picioarele unei statui. Impresionată de imaginea celor 
două fiinţe care stăteau în picioare, la altar, ea înainta uşor, prin 
dreapta, oprindu-se câte o clipă, lângă fiecare stâlp. Când ajunse 
la mijlocul drumului, cântarea se întrerupse, lăsând să se 
aştearnă o îndelungată tăcere reculeasă. Intimidată, ea privea 
scena. Slujitorul Domnului îşi reîncepu liturghia, iar ea înaintarea. 
Ajunse la ultima coloană. De acolo, putea observa profilul lui 
Philip. Din Mary nu zări decât linia spatelui şi trena mătăsoasă a 
rochiei. Când veni momentul uniunii, ochii lui Susan se umplură 
de lacrimi. Tăcută, se dădu înapoi, cu paşi neauziţi, ghidându-se, 
în retragerea ei, cu ajutorul mâinii stângi, care atingea cu 
stângăcie spătarul băncilor. Işi luă sacul înapoi de la arhanghelul 
Gavriil şi ieşi din nou în piaţa bisericii, cobori treptele şi se 
năpusti într-un taxi. 

intre două suspine stăpânite, ea murmură cu glasul scăzut, la 
unison cu preotul: „Dacă cineva se opune acestei căsătorii, să 


90 


- MARC LEVY - 


vorbească acum sau să tacă în veci...”. 
Taxiul demară. 


* 


Plecată asupra măsuţei din avionul care o ducea înapoi, ea 
redacta o scrisoare. 


2 iulie 1979 

Philip, dragul meu, 

Știu cât de supărat trebuie să fii pe mine, pentru că n-am fost 
acolo, în ziua nunţii tale. De data asta, nu e vorba de nici o 
scuză, de nici un pretext, îţi jur. Pregătisem totul pentru plecare, 
dar, în ultimul moment, o afurisită de furtună m-a împiedicat să 
ajung. Cu gândul, am fost alături de tine pe toată durata 
ceremoniei. Imi închipui că tu trebuie să fi fost nespus de frumos 
în smoching, cât despre soția ta, sunt sigură că era strălucitoare. 
Cine n-ar fi fost, luându-te pe tine de bărbat? Cu ochii închişi, te- 
am urmărit pas cu pas, pe tot parcursul acelor clipe magice. Ştiu 
că, de acum, eşti fericit şi, pe undeva, această fericire îmi face 
bine şi mie. 

Am hotărât să accept postul care mi-a fost propus. Vineri, plec 
în munți, să pun pe picioare un nou centru. Nu fi supărat dacă îţi 
voi scrie mai puțin în lunile următoare, dar, de aici încolo, mă voi 
afla la două zile de drum de tot ceea ce abia dacă aduce a 
civilizație — aşa cum o înțelegem noi — şi expedierea, ca şi 
primirea unei scrisori va fi aproape imposibilă. Ştii, sunt 
mulțumită de această nouă provocare. Voi purta în mine dorul 
după oamenii din sat, după această casă, pe care mi-a construit- 
o Juan, şi după amintirile pe care le adăpostea deja în ea. Va 
trebui să reîncep aproape de la zero, dar, în încrederea pe care 
semenii mi-o acordă, regăsesc recunoştinţa lor. 

Philip, dragul meu, îti doresc să ai o viaţă fericită. Dincolo de 
toată această absență, dincolo de toate lipsurile mele, te iubesc 
cu credință, dintotdeauna şi pentru totdeauna. 

Susan 


P.S. Totuşi, nu uita ce ţi-am spus la aeroport... 


91 


- UNDE EŞTI? - 


6. 


Ploaia şiroia de-a lungul şipcilor de lemn ale acoperişului. 
Instalat sub şarpantă, la lumina unei singure lămpi, Philip îşi 
corecta ultimele schiţe. Ca în fiecare week-end, recupera 
întârzierile din munca de peste săptămână. Işi decorase biroul, 
inspirându-se din stilul Adirondacks. Bibliotecile împodobite cu 
motive tăiate la traforaj erau lipite de peretele din dreapta. În 
stânga, două fotolii mari, cu pielea uzată, despărțite de o măsuţă 
din lemn de mesteacăn şi de un lampadar din fier forjat, invitau 
la odihnă. Plasată chiar în mijlocul încăperii, sub lucarna care 
difuza o lumină zenitală, masa lui de lucru avea forma unui cub 
mare de lemn alb. In jurul acestuia, puteau lua loc, cu uşurinţă, 
şase persoane. Din când în când, îşi ridica ochii spre fereastra 
ale cărei ochiuri vibrau sub forţa rafalelor de vânt. 

Inainte de a se întoarce iar la desenele lui, aruncă o privire la 
fotografia lui Susan, pusă, în ramă, pe una dintre etajere. 
Trecuse atâta timp de la ziua nunţii lui! In mijlocul mesei, trona 
caseta veche, care cuprindea toate scrisorile ei. Era încuiată cu 
un lacăt, dar cheia stătea întotdeauna pe capac. Câţi ani 
trecuseră fără să-şi scrie? Şapte, opt, poate nouă? In colţul 
camerei, o scară ducea la etajul inferior, unde dormitoarele se 
cufundau deja în penumbra acestei zile fără lumină, care se 
apropia de sfârşit. Scara de lemn alb, care se afla în faţa intrării, 
despărţea parterul casei în două spaţii de locuit. Mary, care 
stătuse toată după-amiaza la masa mare din bucătăria tipic 
americană, dădea încet foile unei reviste, lăsându-şi gândurile să 
rătăcească. Ea se uită, dincolo de uşa culisantă, la Thomas, 
băieţelul lor de cinci ani, furat de joacă, apoi îşi mută privirea 
spre ceasul rotund, pus pe perete, deasupra aragazului. Era ora 
18; îşi închise revista, se ridică, ocoli masa şi începu să 
pregătească cina. Philip cobori din birou după o jumătate de oră, 
ca în fiecare seară, şi o ajută să pună tacâmurile. După ce o 
sărutară, cei doi „bărbaţi” ai ei, îşi ocupară locurile. Thomas era 
cel mai vorbăreţ: îşi comenta ultima luptă cu extratereştrii care 
încercau să invadeze ecranul televizorului. 

La sfârşitul mesei, Philip încercă din nou să-l iniţieze în şah, 
dar Thomas considera că deplasarea nebunului numai pe 


92 


- MARC LEVY - 


diagonală era o tâmpenie şi, pe urmă, singurul „truc haios” nu 
era oare să avanseze cu toţi pionii în acelaşi timp, pentru a ataca 
turele? Tentativa se termină cu o partidă de popa-prostul. Mai 
târziu, când băieţelul avea să fie sub plapumă — după basmul 
dinaintea culcării — Philip avea să-i spună noapte bună soţiei 
sale, după care avea să se întoarcă în birou. „Prefer să mai 
lucrez ceva acum şi să am mai mult timp pentru tine mâine”, 
avea să pretexteze el, în faţa zâmbetului lui Mary. Urma să o 
regăsească „mai târziu”, alăturându-i-se în somn şi în tandreţea 
îmbrăţişării. 

Ploaia nu se oprise decât în zori. Trotuarele încă ude luceau în 
lumina palidă a dimineţii. Thomas se trezi şi cobori în salon. 
Mary, care auzise trosnetul treptelor, îşi puse halatul de baie 
lăsat la picioarele patului. Băieţelul ajunsese deja în josul 
scărilor, când se auzi soneria de la intrare. El puse mâna pe 
clanţă, ca să deschidă. 

— Tom, ţi-am spus de o sută de ori să nu te atingi de uşă! 

Copilul luat la rost se întoarse şi îşi fixă mama cu privirea. Ea 
cobori, îşi trase fiul în spate şi deschise. O femeie îmbrăcată cu 
un taior bleumarin, a cărui severitate distona cu atmosfera 
dimineţii de toamnă, stătea în faţa uşii, dreaptă de parcă 
înghiţise un băț. 

Mary îşi ridică sprânceana stângă; ea cultiva cu sfinţenie 
această expresie, care stârnea râsul copilului şi zâmbetul soţului 
ei. Respectiva mimică devenise modul ei obişnuit de a-şi arăta 
uimirea. 

— Am nimerit chiar la domnul Nolton? întrebă necunoscuta. 

— Şi la doamna Nolton! 

— Trebuie să vorbesc cu soţul dumneavoastră, mă numesc... 

— Ce poate fi mai natural, într-o duminică dimineaţa, înainte 
de sosirea lăptarului?! 

Femeia nu încercă să se recomande până la sfârşit şi nici nu 
se scuză pentru sosirea sa intempestivă, dis-de-dimineaţă. 
insistă, trebuia să-l vadă cât mai repede pe Philip. Mary voi să 
afle de la ea cum putea justifica faptul că o trezise în singura zi 
din săptămână în care se putea odihni. In ochii ei, „Trebuie să-l 
văd” nu era un motiv suficient, aşa că o invită cu răceală să se 
întoarcă la o oră mai decentă. 

Femeia aruncă o privire furişă spre maşina oprită în faţa casei 


93 


- UNDE EŞTI? - 


şi îşi repetă cererea. 

— Ştiu că la dumneavoastră e foarte devreme, însă am 
călătorit toată noaptea, iar avionul nostru va pleca peste câteva 
ore. Nu putem aştepta. 

Atunci, Mary se uită cu atenţie la vehiculul oprit în faţa casei 
sale. Un bărbat foarte corpolent ţinea volanul. In faţă, era o altă 
femeie, cu capul lipit de geam. Era prea departe, iar Mary nu-i 
putea distinge trăsăturile, nici chiar mijindu-şi ochii. | se părea 
totuşi că privirile li se înfruntau. Intre timp, fuseseră de ajuns 
câteva secunde de neatenţie pentru ca intrusa să încerce să 
forţeze trecerea. Ea ridicase vocea şi îl striga pe Philip cât o ţinea 
gura. Mary îi trânti imediat uşa în nas. 

— Ce se întâmplă? 

Philip apăruse în capul scărilor. Mary tresări şi se întoarse. 

— Habar n-am, o nebună care strigă după tine, răspunse ea, 
agasată. Una care nu vrea, de bună seamă, să mărturisească în 
nici un caz că e una dintre fostele tale tipe. Doar dacă nu cumva 
e amica ei din maşina oprită în faţa casei! 

— Nu pricep nimic din ce spui. Unde e Thomas? întrebă el 
posac, în timp ce cobora scările. 

— La Senat. In dimineaţa asta ţine o conferinţă. 

El trecu prin faţa lui Mary, căscă, o sărută pe frunte şi 
deschise uşa. Femeia nu se îndepărtase nici cu un centimetru. 

— lertaţi-mă că a trebuit să vă trezesc aşa; e neapărat 
necesar să stăm de vorbă. 

— Vă ascult, răspunde el, sec. 

— Intre patru ochi! adăugă ea. 

— O puteţi face în faţa soţiei mele. 

— Am instrucţiuni foarte precise. 

— În ce privinţă? 

— Discuţia „între patru ochi” este una dintre ele. 

Philip îi aruncă lui Mary o privire întrebătoare; ea îi răspunse 
cu una dintre mişcările ei, atât de aparte, din sprâncene, îşi 
chemă fiul să vină imediat la micul dejun şi se duse în bucătărie. 
El o invită în salon pe doamna în bleumarin, care închise în urma 
ei uşile culisante, îşi descheie taiorul şi luă loc pe canapea. 


Philip încă nu apăruse. Mary strângea masa pusă pentru micul 
dejun, urmărind cu un ochi ceasul care măsura nişte minute cu o 


94 


- MARC LEVY - 


durată prea lungă. Ea îşi puse bolul în chiuvetă şi se îndreptă 
spre living, hotărâtă să întrerupă această conversaţie care nu se 
mai termina. Când ajunse în dreptul scării, uşile salonului se 
deschiseră. Philip ieşi cel dintâi; Mary voi să se ducă spre el, dar 
gestul mâinii lui o opri. Femeia o salută cu un semn din cap şi se 
duse să aştepte afară, la intrare. El urcă în fugă scara şi, după 
câteva clipe, cobori din nou, purtând nişte pantaloni de pânză şi 
un pulover cu ochiuri mari. Trecu prin faţa soţiei sale, care 
rămăsese ca năucă, fără să-i arunce nici o privire. Nici nu ieşi 
bine şi se întoarse, ordonându-i să aştepte înăuntru. Ea nu-l mai 
văzuse niciodată aşa de autoritar. 

De la ferestruica de lângă intrare, Mary îl văzu pe alee, 
ţinându-se după cea care avea să le tulbure mai mult decât 
duminica. 

Femeia care aşteptase în dreapta şoferului ieşi din maşină. 
Philip înmărmuri şi o privi îndelung. Ea îşi ascunse privirea; apoi, 
deschise portiera din spate şi se instala pe banchetă. El ocoli 
imediat vehiculul şi veni să ia loc lângă ea. Incepu să cadă iar o 
ploaie măruntă. Mary nu putea distinge ceea ce se petrecea în 
maşină şi nici nu izbutea să scape de neliniştea care o 
cuprinsese. 

— Da’ ce dracu’ învârtesc acolo? 

— Cine? răspunse Thomas, fără să scape din ochi ecranul 
televizorului. 

— Taică-tu, murmură ea. 

Dar copilul, absorbit de joc, nu-i mai acordă maică-sii decât o 
atenţie distrată. Judecând după mişcările braţului său, Philip era 
foarte agitat. Misterioasa conversaţie nu se mai termina; Mary se 
gândea să urce ca să se îmbrace şi, apoi, să se ducă după Philip, 
când, deodată, îl văzu că reapare. Pe jumătate ascuns de 
maşină, făcu un semn cu mâna, care semăna cu un la revedere. 
Fără să-şi creadă ochilor, Mary bătu nerăbdătoare, din picior, 
când îşi văzu bărbatul urcând din nou în Chrysler. 

— Tom, du-te imediat şi adu-mi binoclul! 

După vehemenţa maică-sii, Tom înţelese că nu era momentul 
să stea la discuţie. Apăsă pe tasta „pauză” a jocului său şi îşi luă 
picioarele la spinare. Copilul urcă scara la iuţeală. Cu răsuflarea 
tăiată, se aruncă asupra lăzii lui cu jucării şi extrase obiectul, 
împreună cu accesoriile necesare, la care maică-sa nici nu se 


95 


- UNDE EŞTI? - 


gândise. După câteva minute, cu casca pe cap, îmbrăcat cu 
vesta de luptă şi cu plasa verde, de camuflaj, încins cu centura 
de supravieţuire, unde înfipsese un cuţit de cauciuc, o măciucă, 
un revolver şi un walkie-talkie, care îi alcătuiau deghizamentul 
militar, se prezentă în faţa lui Mary, salutând-o cu mânuţa 
stângă. 

— Sunt gata, spuse el, în poziţie de drepţi. 

Ea nu dădu nici o atenţie ţinutei fiului său şi îi smulse din 
mâini ochelarii binoculari. Dar aceştia nu măriră îndeajuns 
imaginea, iar mulţimea de zgârieturi de pe lentile nu-i 
îmbunătăţiră cine ştie ce claritatea. Ea îşi distingea cu greutate 
soţul, ascuns de cealaltă pasageră. Era plecat în faţă, ca şi cum 
ar fi schiţat mişcarea de a-şi pune capul pe genunchii ei. 
ingrijorarea îi birui răbdarea şi ea ieşi în faţa intrării, cu mâinile 
în şolduri. Motorul maşinii începuse să toarcă, iar Mary simţi cum 
inima îi bate mai iute. Portiera se deschise şi Philip ieşi iar în 
ploaie. Ea nu-i zărea chipul, corpul îi era, în continuare, mascat 
de maşină. El făcu din nou un gest timid, cu mâna dreaptă, 
trăgându-se înapoi cu un pas, iar maşina se îndepărtă încet. 
Mary îl observa pe Philip, neclintit în mijlocul străzii pustii, părăsit 
printre picăturile care se spărgeau, cu zgomot, de asfalt. 

Mary nu pricepea ceea ce vedea. 

Braţul întins al lui Philip se prelungea cu o mânuţă 
cramponată de a sa. Bocceluţa ţinută strâns în cealaltă nu părea 
să fie prea grea. 

Aşa o văzu Mary, pentru prima oară, cu mingea ei roşie, în 
acea lumină palidă, a timpului care încremenise. Părul negru îi 
cădea, în dezordine, pe umeri; ploaia aluneca pe pielea ei 
măslinie. Părea foarte stânjenită în hainele prea strâmte. 

Sub norii de furtună, care începuseră să bubuie, se îndreptară 
amândoi, cu paşi înceţi, spre casă. Când ajunseră sub marchiza 
de la intrare, Mary voi să-l ia imediat la întrebări pe Philip, însă el 
îşi plecase deja capul, încercând să-şi ascundă mai bine 
tristeţea. 

— i-o prezint pe Lisa, fiica lui Susan. 

Stând în uşa casei lor, o fetiţă de nouă ani se uita ţintă la 
Mary. 

— Mama a murit. 


96 


- MARC LEVY - 


7. 


Mary se dădu înapoi, ca să-i lase să intre în casă. Când trecură 
prin faţa lui, Thomas îşi reluă imediat poziţia de drepţi. 

— Bănuiesc că am ratat vreun episod, dar o să-mi faci tu 
rezumatul! 

El nu încerca să-i vorbească: simţea un nod în gât. li întinse 
pur şi simplu plicul pe care îl ţinea în mână şi, fără să mai 
aştepte, urcă să schimbe hainele copilei. Mary îi văzu dispărând 
pe culoar şi căută un început de răspuns în scrisoarea pe care o 
despăturise. 


Philip, dragul meu, 

Dacă citeşti aceste rânduri, este pentru că eu am avut 
dreptate. Cu caracterul meu afurisit, n-am ştiut să ţi-o spun la 
momentul oportun, dar, în cele din urmă, te-am ascultat şi am 
acceptat să aduc pe lume această copilă, al cărei tată nu-l 
cunosc. Nu mă judeca, viața de aici este atât de diferită de tot 
ceea ce ţi-ai fi putut imagina, iar duritatea zilelor trăite te face să 
simți uneori nevoia de a căuta alinare alături de nişte bărbați 
trecători. Pentru a scăpa de panică, de abandonul de sine, de 
această frică de moarte, care mă obsedează, de această idioată 
disperare pe care ţi-o dă viata trăită în singurătate, dar şi pentru 
a-mi aminti că eram vie, trebuia să simt cuibărindu-se, uneori, în 
mine, căldura existenţei lor. A te întâlni zilnic cu moartea 
înseamnă a trăi o profundă şi cotropitoare singurătate, o 
contagiune. Mi-am repetat de sute de ori că, în mijlocul acestui 
univers, nu inventezi viaţa, dar, când pântecele mi s-a rotunjit, 
am început să-mi doresc să te cred. Faptul că o purtam pe Lisa 
în ființa mea era ca şi cum aş fi găsit aer pe fundul apei, era o 
nevoie devenită vitală. Şi totuşi, după cum vezi, natura e aceea 
care mi-a biruit rațiunea, îti aduci aminte de ceea ce mi-ai 
făgăduit la Newark? Că, „dacă mi s-ar întâmpla ceva”, tu ai fi 
întotdeauna lângă mine? Philip, dragule, dacă citeşti aceste 
rânduri, înseamnă că mi s-a întâmplat ceva destul de definitiv! 


97 


- UNDE EŞTI? - 


Te-am crezut şi am acceptat-o pe Lisa cu certitudinea că, dacă n- 
aş mai putea continua, atunci tu ai prelua ştafeta vieţii mele. 
lartă-mă pentru farsa asta urâtă. Nu o cunosc pe Mary, dar, din 
vorbele tale, ştiu că ea va avea generozitatea s-o iubească pe 
Lisa. Ea e o copiliță sălbatică, primii săi ani de viață n-au fost 
dintre cei mai veseli. Imblânzeşte-o, oferă-i acea dragoste pe 
care eu, de aici încolo, nu i-o mai pot da. Acum, ti-o încredințez 
ție; spune-i cândva că mama ei a fost şi îți va rămâne în 
amintire, după cum sper, ca tovarăşa ta de pe alte meleaguri. 
Mă gândesc la tine şi te îmbrățişez, Philip, dragule. lau cu mine 
cele mai frumoase amintiri din viața mea: privirea Lisei şi zilele 
adolescenţei noastre. 

Susan 


Mary mototoli scrisoarea, încercând să îngrămădească în 
ghemotocul de hârtie sentimentul de refuz care o cuprindea. Işi 
privi fiul, care rămăsese în poziţie de drepţi. Se sili să-i 
zâmbească: „Pe loc repaus!” Thomas făcu stânga împrejur şi 
rupse rândurile imediat. 

Ea se aşeză la masa din bucătărie. Ochii i se plimbau de la 
fereastră la hârtia pe care o strângea în mână. Philip cobori 
singur. 

— l-am făcut o baie şi, pe urmă, a vrut să se culce, fiindcă au 
călătorit toată noaptea. Nu vrea să mănânce, cred că n-avea nici 
un rost să insist. Am instalat-o în camera pentru musafiri. 

Ea continua să tacă. El se ridică, deschise frigiderul şi îşi turnă 
un suc de portocale, încercând, cu ajutorul acestor gesturi, să-şi 
păstreze sângele rece. Mary nu spunea nimic, urmărindu-şi 
bărbatul cu privirea. 

— N-avem de ales, nu pot s-o las în seama serviciilor sociale. 
Cred că şi-a primit deja raţia de nedreptate şi de părăsire. 

— Este părăsită? întrebă ea, pe un ton sarcastic. 

— Maică-sa a murit, iar tată nu are, vezi vreo diferenţă? 

— Şi se presupune că tu îşi propui să fii cel care va realiza 
diferenţa! 

— Împreună cu tine, Mary! 

— De ce nu? Şi aşa îmi petrec orele, zilele, week-end-urile, 
serile, aşteptându-te! Am pus cruce, ca o tâmpită, carierei mele 
de ziaristă, pentru a mă ocupa de casa ta şi de fiul tău. In viaţa 


98 


- MARC LEVY - 


ta, am devenit o perfectă femeie de interior, de ce n-aş continua 
cu tâmpeniile? 

— Prin urmare, consideri că viaţa ta nu e făcută decât din 
sacrificii? 

— Nu e asta problema. Până în prezent, cea care a ales să 
trăiască astfel sunt eu, dar, prin ceea ce faci acum, îmi răpeşti 
acest ultim privilegiu. 

— Eu voiam să împărtăşim această aventură. 

— Asta e definiţia pe care o dai tu aventurii? Eu, una, te rog 
de doi ani să trăieşti împreună cu mine o altă aventură: un al 
doilea copil. lar tu, de doi ani, îmi tot spui că nu e momentul, că 
n-avem mijloace... Sunt doi ani lungi, lungi, de când ţie nu-ți 
pasă nici cât negru sub unghie de ceea ce simt eu. Această 
relaţie, despre care se presupunea că e a noastră, a devenit, de- 
a lungul anilor, a ta. lar mie îmi revine datoria de a împărtăşi 
programul tău, dorinţele tale, grijile tale, necazurile tale, toanele 
tale, şi, acum, copilul unei alte femei! Şi încă ce femeie! 

Philip nu răspunse. Işi frângea degetele, clătinând încet din 
cap şi privindu-şi ţintă, în ochi, nevasta. Trăsăturile lui Mary erau 
crispate, iar ridurile mici, care i se formaseră în jurul ochilor — 
spre marea ei disperare şi în ciuda lungilor momente petrecute 
la oglindă, în încercarea de a le ascunde — anunțau ivirea 
iminentă a lacrimilor de furie. Chiar când erau gata s-o 
podidească, ea îşi trecu dosul mâinii peste pleoape, parcă pentru 
a preveni formarea unor cearcăne pe cât de inutile, pe atât de 
dăunătoare. 

— Cum s-a întâmplat? 

— A murit în munţi, într-o vijelie... 

— Nu-mi pasă; nu asta te-am întrebat, ci cum de-ai putut face 
promisiunea asta absurdă? Cum de nu mi-ai vorbit niciodată 
despre ea? Că, doar, n-ai dus lipsă de ocazii; n-auzeam decât 
Susan în sus, Susan în jos... în unele zile, aveam impresia că, 
dacă deschid dulapul din baie, o să dau nas în nas cu ea! 

Philip încercă să vorbească pe un ton calm şi aşezat. Făcuse 
promisiunea în cursul unei conversații, în urmă cu zece ani. Era o 
vorbă spusă „doar aşa”, ca să aibă ultimul cuvânt într-o 
dezbatere sterilă. Nu vorbise niciodată despre ea pentru că 
uitase şi nu şi-ar fi imaginat niciodată că s-ar putea afla într-o 
astfel de situaţie, după cum nu şi-ar fi imaginat niciodată că 


99 


- UNDE EŞTI? - 


Susan ar putea avea, până la urmă, un copil. Şi, apoi, în ultimii 
ani, scrisorile se răriseră, iar Susan nu făcuse nici cea mai mică 
aluzie la fiica ei. Dar ceea ce îşi imaginase şi mai puţin era că ea 
ar putea dispărea. 

— Şi eu ce-ar trebui să spun? întrebă Mary. 

— Cui? 

— Celorlalţi; în oraş, prietenelor mele! 

— Tu crezi că ăsta e, cu adevărat, fondul problemei? 

— Pentru mine este o problemă printre toate celelalte pe care 
le avem de înfruntat! Tie ţi s-o fi rupând total de viaţa noastră 
socială, dar mie mi-a luat cinci ani ca s-o construiesc, şi nu cu 
ajutorul tău. 

— O să le spui că degeaba merge omul în fiecare duminică la 
biserică, dacă n-are sufletul destul de mare pentru a face faţă 
unei asemenea situaţii. 

— Dar nu eşti tu ăla care o să se ocupe de ea. Tu o să stai 
înainte, să lucrezi seara, sus la tine. Viaţa mea e aia care se va 
schimba cu totul! 

— Nu mai mult decât dacă am fi avut un alt copil. 

— Nu un alt copil, pentru Dumnezeu! Copilul nostru! 

Mary se ridică dintr-o săritură. 

— Şi eu mă duc să mă culc! ţipă ea, urcând scara. 

— Dar e ora nouă dimineaţa! 

— Şi? E singurul lucru anormal de astăzi? 

Ajunsă la etaj, porni cu pas hotărât, se opri la mijlocul 
culoarului, făcu stânga împrejur, şovăind, şi se îndreptă spre 
camera în care dormea Lisa. Intredeschise uşa, fără zgomot. 
Intinsă pe pat, copila întoarse capul şi o fixă fără o vorbă. Mary 
schiţă un zâmbet încurcat şi închise uşa. Intră în dormitorul ei şi 
se lungi în pat, cu ochii în tavan. Işi strânse pumnii, încercând să- 
şi stăpânească furia. Philip veni după ea; se aşeză alături şi îi luă 
mâna. 

— Sunt nespus de mâhnit. Nici nu ştii cât sunt de mâhnit. 

— Ba nu eşti. Dacă n-ai putut avea niciodată mama, acum ai 
fiica! Eu sunt aia mâhnită. Nu am dorit-o niciodată nici pe una, 
nici pe cealaltă. 

— Astăzi, n-ai dreptul să spui aşa ceva. 

— Astăzi, chiar nu văd ce ai putea să-mi interzici tu să spun, 
Philip. Sunt doi ani de când eşti botos, de când ocoleşti 


100 


- MARC LEVY - 


problema, de când te îndepărtezi de căsnicia noastră, cu o mie şi 
o sută de scuze bine aduse din condei, de vreme ce sunt ale tale. 
Susan a ta ţi-o trimite pe fii-sa, şi toate problemele se vor 
rezolva ca prin farmec; cu o singură precizare: asta e o poveste 
care s-a ivit din viaţa ta, nu din a mea. 

— Susan e moartă, Mary, eu n-am nici o vină. Poţi să ignori 
totalmente suferinţa mea, dar nu un copil, pentru Dumnezeu, nu 
un copil! 

Mary se ridică, iar vocea ei plină de o furie neputincioasă 
începu să tremure când zbieră: „Mă zgârie pe creieri Susan a 
ta!”. Philip fixa pervazul ferestrei, evitând să privească în ochii 
soţiei sale. „Da' uită-te la mine, băga-mi-aş picioarele! Măcar ai 
curajul ăsta!” 


În camera ei, în care ajungeau sunete nedesluşite, Lisa se 
răsuci în aşternut şi îşi băgă capul sub pernă. Şi-o apăsa atât de 
tare pe obraz, încât părul părea că se face una cu faţa de pernă. 
Ţipetele erau mai puţin puternice decât tunetele din timpul 
anumitor furtuni, dar frica pe care i-o stârneau era aceeaşi. Ar fi 
vrut să-şi poată opri respiraţia, dar ştia că e imposibil, toate 
tentativele ei din cele două săptămâni precedente eşuaseră. Cu 
stomacul strâns, îşi muşcă buza din ce în ce mai tare, aşa cum o 
învățase mama ei să facă: „Când simţi gustul sângelui în gură, 
înseamnă că eşti în viaţă, iar când eşti în primejdie, nu trebuie să 
te gândeşti decât la un lucru: să nu te dai bătută, să nu renunţi, 
să rămâi în viaţă”. Lichidul călduţ i se scurse în gât; ea se 
concentră asupra acestei senzaţii şi îşi goli mintea de gânduri. 
Cuvintele înflăcărate ale lui Philip continuau să ajungă până la 
ea, din fundul culoarului, întretăiate, uneori, de tăceri. La fiecare 
răbufnire de furie, ea îşi îndesa şi mai mult faţa în pernă, ca şi 
cum şuvoaiele de cuvinte aveau s-o ia cu ele; la fiecare clocot, 
ea îşi închidea şi mai mult ochii, până când începeau să-i 
danseze sub pleoape stele scânteietoare. 

Ea auzi uşa camerei de alături trântindu-se şi paşii unui om 
care cobora scara. 

Philip se duse în salon şi se aşeză, pierdut, pe canapea, cu 
coatele pe genunchi şi cu capul între mâini. Thomas aşteptă 
câteva minute, după care rupse tăcerea. 

— Faci o partidă cu mine? 


101 


- UNDE EŞTI? - 


— Nu acum, voinicule! 

— Unde sunt fetele? 

— Fiecare în câte o cameră. 

— Eşti trist? 

Nu primi nici un răspuns. Stând pe mochetă, băieţelul dădu 
din umeri şi se întoarse la jocul lui. Lumea oamenilor mari era 
foarte ciudată, uneori. Philip se aşeză în spatele lui şi îl înconjură 
cu braţele. 

— Totul se va aranja, zise el cu voce surdă. Apucă una din 
manetele consolei de jocuri. 

— La ce vrei să pierzi? 

La primul viraj, maşina lui Thomas, un Lamborghini, trimise 
Toyota tatălui său în şanţ. 

Mary cobori pe la amiază. Fără o vorbă, se duse în bucătărie, 
deschise frigiderul şi începu să pregătească masa. Prânziră toţi 
trei. Lisa adormise, în cele din urmă. Thomas se hotărî să 
vorbească. 

— O să rămână? Nu e normal, dacă devine sora mea mai 
mare, fiindcă, aici, eu am fost primul! A 

Mary scăpă salatiera pe care o ducea la masă. Il fulgeră cu 
privirea pe Philip, care nu răspunse la întrebarea fiului său. 
Inveselit, Thomas se uită la salata vărsată pe jos şi îşi înfipse 
dinţii în ştiuletele lui de porumb. Se întoarse către maică-sa: 

— Poate că aşa e mai bine! zise iarăşi. 

Philip se sculase ca să adune bucăţile de sticlă risipite pe dale. 

— De ce crezi că aşa e mai bine? îl întrebă pe Thomas. 

— Voiam eu, ce-i drept, un frate sau o soră, dar n-aveam chef 
să mă trezesc noaptea în orăcăieli de bebeluş; şi, pe urmă, 
scutecele miros urât! Ea e prea bătrână ca să-mi şutească 
jucăriile... Culoarea pielii ei e drăguță; la şcoală, toţi or să moară 
de gelozie. 

— Cred că ţi-am înţeles amândoi punctul de vedere! îi replică 
Mary, fără să-l lase să-şi sfârşească fraza. 

Ploaia se înteţise şi nu lăsa să se întrevadă nici o posibilitate 
de plimbare duminicală. Fără să spună nimic, Mary pregăti un 
sandviş. Pe o felie de pâine, pe care o unse cu maioneză, puse o 
frunză de salată, apoi o felie de jambon, şovăi, înlocui jambonul 
cu carne de pui, şovăi din nou, puse la loc jambonul, peste pui, şi 
acoperi totul cu altă felie de pâine. Aşeză această creaţie pe o 


102 


- MARC LEVY - 


farfurioară şi o acoperi cu o folie de celofan, după care o băgă în 
frigider. 

— Când s-o scula aia mică, dacă îi e foame, are o farfurie 
pusă, pentru ea, la rece, spuse Mary. 

— Te duci în oraş? o întrebă Thomas. 

— O să-mi petrec după-amiaza la prietena mea Joanne. Mă 
întorc diseară, să-ţi fac baie, îi răspunse ea. 

Şi urcă imediat, să se schimbe. Când ieşi, în drum spre uşă îşi 
sărută fiul, privindu-l ţintă pe Philip, care stătea pe scară. Restul 
zilei se scurse ca o duminică de toamnă, cu minute lungi, care 
nu se deosebeau unele de altele decât prin lumina care scădea. 
Mary se întoarse pe la cinci şi se ocupă de Thomas. Când ei se 
aşezară iar în jurul mesei, pentru cină, Lisa tot nu se trezise. 


În baie, Mary se pregăti de culcare fără nici o grabă, aşteptând 
dinadins să adoarmă Philip, ca să se culce şi ea. Când intră în 
dormitor, stinse lumina şi se lungi pe marginea patului. După 
câteva minute, Philip rupse tăcerea. 

— l-ai povestit totul lui Joanne? 

— Da, mi-am golit sacul, dacă vrei să ştii. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Ce voiai să-mi spună? Că e îngrozitor! 

— Chiar ăsta e cuvântul: îngrozitor. 

— Ea vorbea despre ceea ce mi se întâmplă mie, Philip. Acum, 
lasă-mă să dorm. 

Philip lăsase lumina de pe culoar aprinsă, pentru ca Lisa să 
găsească drumul spre toaletă, dacă se trezea. La ora 3 
dimineaţa, ochii fetiţei se deschiseră ca aceia ai unei păpuşi pe 
care o ridici în picioare. Ea scrută încăperea cufundată în 
semiîntuneric, încercând să înţeleagă unde se află. Copacul care 
se pleca spre fereastră îşi scutura frenetic ramurile, părând că dă 
din nişte braţe prea lungi pentru el. Smocuri de frunze biciuiau 
geamurile, ca şi cum ar fi vrut să şteargă picăturile mari de apă, 
care şiroiau. Ea se sculă, ieşi pe culoar şi cobori, cu paşi neauziţi, 
scara. In bucătărie, deschise frigiderul, scoase farfuria, ridică un 
colţ al foliei de celofan, adulmecă sandvişul şi puse totul la loc, 
pe etajeră. 

Apucă un pachet de pâine albă, scoase din el o felie; luă din 
fructieră o banană, pe care o zdrobi cu furculiţa şi o amestecă, 


103 


- UNDE EŞTI? - 


apoi, cu zahăr brun. Întinse, cu grijă, amestecul pe felia de pâine 
şi îşi înfulecă cu voracitate tartina. După aceea, aranjă fiecare 
lucru la locul lui şi se apucă să-şi spele farfuria, împreună cu tot 
ce mai era în chiuvetă, fără să-i dea nici o atenţie maşinii de 
spălat vase. leşind, mai aruncă o ultimă privire prin bucătărie şi 
se duse, tot prin semiîntuneric, să se bage în pat. 


Trecură opt zile; acestea îi prefigurau lui Mary schiţa unei vieţi 
ce se dădea peste cap, într-un univers care nu mai era al său. 
Pentru că Lisa fusese înregistrată la consulat de cum se născuse, 
naționalitatea ei americană nu era pusă sub semnul întrebării. 
Scrisoarea prin care Susan i-o încredința definitiv, lui Philip, pe 
micuța Lisa, născută la 29 ianuarie 1979, orele 8 şi 10, în Valea 
Sula, Honduras, mamă fiind domnişoara Susan Jensen, iar tatăl 
necunoscut, fusese, în cele din urmă, înregistrată, după o lungă 
serie de demersuri plictisitoare. Deşi colegele lui Susan 
avuseseră preţioasa idee de a autentifica documentul la notarul 
ambasadei americane, înainte de a însoţi copila până la New 
Jersey, Philip şi Lisa petrecură toată ziua de luni bâjbâind prin 
labirintul administraţiei. Trebuise să bată culoare, să urce scara 
impozantă, de piatră albă, care ducea spre un hol imens, cu 
pereţii îmbrăcaţi în lemn, cam ca aceia din palatul Preşedinţiei, 
despre care Susan îi vorbea ocazional. La început, ea fusese 
puţin speriată: nu-i spusese mama întotdeauna că palatele erau 
locuri primejdioase, pline de militari şi de poliţişti? Când trebuia 
să se ducă acolo, nu voia niciodată s-o ia cu ea. Pesemne că 
preşedintele care locuia în palatul ăsta nu era un om prea 
important, fiindcă aici nu erau decât doi soldaţi lângă poarta 
unde trebuia să-ţi laşi geanta, ca la aeroport. Ca să-şi omoare 
plictisul, ea se apucase să numere dalele de marmură de pe jos: 
erau pe puţin o mie, cinci sute negre şi cinci sute albe. Insă nu-şi 
putuse termina calculul, fiindcă omul din spatele ghişeului îi 
indicase, în cele din urmă, lui Philip, în ce direcţie s-o ia, spre o 
altă scară, pe care, de data asta, era un covor roşu cu negru. 
Rătăciseră de la un birou la altul, ca să adune hârtii de diferite 
culori şi, apoi, să stea iar la coadă în faţa altor ghişee. „Era un 
gigantic joc de teren, inventat doar pentru oamenii mari”, numai 
că, dacă te uitai la feţele lor triste, cei ce organizau distracţia nu 
păreau să se înveselească prea mult. Când Philip dădea 


104 


- MARC LEVY - 


răspunsuri bune pe câte un formular, bărbatul sau femeia din 
spatele ghişeului de sticlă i-l ştampila şi îi dădea alt chestionar 
de completat şi de depus în altă sală. O luau imediat pe un alt 
coridor, uneori pe acelaşi, dar în sens opus, cel care avea treizeci 
şi una de lămpi agăţate în tavan — câte una la fiecare grup de 
zece pătrate albe şi negre de pe jos — cel mai lung şi cel mai lat, 
urcau pe o scară, căutând persoana importantă care avea să-i 
îndrume spre etapa următoare. Philip îi întindea mereu mâna, 
dar Lisa se încăpăţâna să meargă la câţiva paşi depărtare de el 
sau înaintea lui. Ea detesta să fie ţinută de mână, mama ei nu 
făcuse niciodată aşa ceva. Inapoindu-se în maşină, el avea un 
aer mulţumit, câştigase. Plecau înarmaţi cu o ultimă hârtie 
rozalie, care făcea din Philip, provizoriu, tutorele ei legal. După 
şase luni, trebuia să vină iar şi să se prezinte în faţa unui 
judecător, care urma să declare definitivă filiaţia adoptivă. Lisa 
îşi jura să întrebe, atunci, ce voiau să spună cuvintele „tutore” şi 
„filiaţie adoptivă”. Acasă, Mary încă mai avea un aer contrariat; 
nici nu dăduse vreo atenţie hârtiei lor. „Făcea mutra aia fiindcă 
ea nu câştigase nimic, dar nu era corect, de vreme ce nici nu 
venise să joace împreună cu ei”. 

Ziua de marţi fu consacrată înscrierii la şcoală. Lisa nu-şi 
imaginase că existau unele atât de mari. Susan îi vorbise despre 
universităţi... Fetiţa se întrebă dacă Philip nu se înşela cumva în 
privinţa vârstei ei. In curtea cea mare, picioarele i se înfundau 
puţin în pământul moale. Într-un colţ, erau scări de toate culorile, 
un turnichet şi două tobogane pe care le privi cu insistenţă. In 
timp ce se îndreptau spre fundul curţii interioare, se auzi un 
clopoțel. N-avea nimic comun cu cel care le ordona oamenilor să 
se pună la adăpost fiindcă se apropia uraganul. Era doar o 
tilincuţă de nimic, care se căznea prosteşte s-o impresioneze, 
sunând din răsputeri. Degeaba, Lisa auzise altele mult mai 
viguroase. Când clopotul din sat bătea pentru slujbă sau le 
poruncea oamenilor să se adune în piaţă, vibraţiile lui îi 
pătrundeau în piept şi îi făceau inima să bată darabana, fără ca 
Lisa să ştie din ce pricină. Maică-sii, care o dăscălea, pentru ca s- 
o obişnuiască să-şi stăpânească frica, îi spunea că numai praful 
din aer era de vină că i se umpleau ochii de lacrimi. Când 
clopoţelul tăcu ţârâind, o liotă de copii dădu buzna în curte. 
Poate că totuşi era vreo primejdie. 


105 


- UNDE EŞTI? - 


Parterul clădirii era constituit dintr-un spaţiu acoperit, unde 
copiii se adăposteau în zilele ploioase; la ea acasă, nici nu putea 
merge întotdeauna la şcoală, când ploua. Impreună cu Philip, 
urcă scara centrală. La etajul întâi, un culoar lung dădea spre 
nişte clase cu pupitre identice. Lisa se întrebă cum de reuşiseră 
să găsească atâtea! In faţa unei uşi galbene, trebui să aştepte, 
în timp ce Philip stătea de vorbă cu directoarea instituţiei, în 
biroul acesteia. li fu prezentată directoarei, ceva mai târziu: 
aceasta era o femeie înaltă, care îşi strânsese părul alb într-un 
coc. Zâmbetul ei larg nu reuşea să-i ascundă autoritatea. 
Dimineaţa era pe sfârşite, aşa că plecară de acolo. Philip se opri 
în faţa grilajului şi îngenunche ca să ajungă la înălţimea fetiţei. 

— Lisa, când oamenii vorbesc cu tine, tu trebuie să le 
răspunzi. De două zile, aproape că nici nu ţi-am auzit glasul. 

Copilul dădu din umeri, băgându-şi capul şi mai tare între ei. 

La McDonald's, unde Philip o duse să ia masa, ea rămase 
fascinată de pictogramele publicitare de deasupra caselor de 
plată. Când cineva se apropie de tejghea şi o întrebă ce doreşte, 
ea îşi întoarse capul, căci mâncarea n-o interesa absolut deloc. 
Doar toboganul roşu de afară părea să-i reţină atenţia. Philip 
insistă, dar Lisa rămase tăcută, cu privirea pierdută de cealaltă 
parte a ferestrei. El se aplecă şi îi întoarse, cu un deget, bărbia 
spre el. 

— Aş vrea tare mult să te dai pe tobogan, dar plouă. 

— Ei şi? spuse ea. 

— O să te uzi. 

— La mine acasă plouă tot timpul, şi alea sunt ploi, nu glumă! 
Dacă ar trebui să nu mai facem nimic din ceea ce vrem, de 
teamă să nu ne udăm, până la urmă ne-am pune mâinile pe 
piept. N-ai înţeles nimic, ploaia nu te omoară în felul ăsta. Tu n-o 
cunoşti, în schimb, eu da! 

Casiera le ceru să se dea deoparte dacă nu comandau, pentru 
că ceilalţi clienţi îşi pierdeau răbdarea. Lisa întoarse din nou 
capul, contemplând panta alunecoasă, aşa cum un prizonier ar 
fixa linia unui orizont imaginar aflat dincolo de drugii de fier de la 
fereastra celulei sale. 

— Dacă m-aş lăsa să lunec pe el, poate că, atunci când aş 
ajunge jos, aş fi iar la mine acasă. In visele mele, aşa e. Sunt 
sigură că, dacă mă gândesc foarte tare la chestia asta, o să 


106 


- MARC LEVY - 


meargă! 

Philip îşi ceru scuze de la fata care servea, o luă de mână pe 
Lisa şi ieşiră. Ploaia se înteţise, iar în parcare se formau, de 
acum, băltoace mari. El calcă hotărât în fiecare dintre ele, lăsând 
apa să-i treacă uneori peste pantofi. Ajunşi lângă scăriţă, o luă 
pe Lisa în braţe şi o puse pe a treia treaptă. 

— Presupun că ar fi caraghios, din partea mea, să-ţi spun să ai 
grijă. Acolo, la tine, nu cădeai niciodată. 

— Ba da! 

Ea urcă stinghiile scării, una câte una, fără să se sinchisească 
de rafalele vântului. El ghici că era fericită, fără să-i pese de clipa 
ce urmează, aidoma unei vietăţi redate mediului său natural. 

La picioarele unui mare tobogan roşu, a cărui culoare era 
estompată de fundalul cerului negru, un bărbat ud ciuciulete 
aştepta, cu braţele larg deschise, o fetiţă care luneca ţinându-şi 
ochii închişi, pentru ca visul să-i devină realitate. Şi, de fiecare 
dată, el o prindea, lipind-o strâns de el, şi o punea la loc, pea 
treia bară a scăriţei. 

Ea făcu trei încercări, apoi dădu din umeri şi îl luă de mână. 

— N-a mers, putem pleca! zise ea. 

— Vrei să mănânci? 

Ea scutură din cap şi îl trase spre maşină. Urcând în spate, se 
apropie de urechea lui. 

— A fost bine totuşi! 

Aversa nu se potolise. Când sosiră acasă, Mary stătea în salon. 
Dintr-o săritură, se ridică şi se aşeză de-a curmezişul scării. 

— În halul în care sunteţi, nu mergeţi nicăieri. Mochetele au 
fost curățate deja săptămâna trecută şi nu e cazul s-o luăm de la 
capăt imediat. Şi, unde mai pui că, pentru a avea vreo 
eficacitate, ar trebui să vă îmbibaţi în detergent! Scoateţi-vă 
pantofii şi dezbrăcaţi-vă. Eu mă duc sus, după prosoape. 

Philip îşi scoase cămaşa şi o ajută pe Lisa să facă acelaşi 
lucru. Ei i se părea că e cea mai mare tâmpenie să pui covoare 
peste tot, dacă nu puteai călca pe ele. La ea acasă, era mult mai 
practic: podelele erau de lemn şi puteai să faci cu ele tot ce 
voiai. După aia, dădeai o dată cu cârpa şi totul era curat. Mary îi 
freca părul lui Philip, care îl usca pe al Lisei. Ea îi întrebă dacă se 
duseseră să spele maşina şi lăsaseră capota deschisă. Apoi, le 
ordonă să se ducă sus, ca să se schimbe. Timpul îi împiedica să 


107 


- UNDE EŞTI? - 


plece iar, aşa că fetiţa îşi petrecu după-amiaza descoperind 
locurile. 


Ea se căţărase pe scară, până la biroul lui Philip, împinsese 
uşa şi apăruse în faţa lui. Se strecură în spatele mesei mari, de 
unde îl privea cum întărea contururile unei schiţe; apoi îşi luase 
ochii de la el, pentru a examina mai bine încăperea. Privirea i se 
opri la fotografia lui Susan, pe care o contemplă îndelung. Nu-şi 
văzuse niciodată mama atât de tânără şi nu mai constatase 
niciodată până acum asemănarea dintre ele, care se accentua 
pe măsura trecerii timpului. 

— Crezi că, într-o zi, o să fiu mai bătrână decât ea? 

Philip îşi ridică privirea de la desenul lui. 

— In poza asta, avea douăzeci de ani; i-am făcut-o în parc, cu 
o zi înainte de a pleca. Ştii, eram cel mai bun prieten al ei. Când 
era de vârsta ta, eu i-am dat medalionul pe care îl purta mereu 
la gât. Dacă te uiţi mai de aproape, poţi să-l vezi. N-aveam nici 
un secret unul faţă de celălalt. 

Arogantă, Lisa îl măsură de sus până jos. 

— Ştiai că m-am născut? 

Şi ieşi fără să scoată o vorbă. Philip rămase câteva clipe cu 
ochii pironiţi spre cadrul uşii, apoi îşi întoarse privirea către 
caseta cu scrisorile lui Susan. Puse mâna pe capac, ezită şi 
renunţă să-l mai deschidă. Zâmbi cu tristeţe spre fotografia pusă 
pe etajeră şi îşi reluă desenul în cărbune. 

Lisa cobori în baie şi deschise dulăpiorul lui Mary, plin cu 
produse de frumuseţe. Luă un flacon de parfum, apăsă pe 
pulverizator şi adulmecă, în aer, mireasma de vetiver%. Se 
strâmbă, puse sticla la loc şi ieşi. Vizita următoare fu în camera 
lui Thomas, care nu prezenta nici un interes. Lada nu conţinea 
decât jucării pentru băieţi. Puşca agăţată pe perete o făcu să se 
înfioare; oare existau şi aici soldaţi care puteau veni să dea foc 
caselor şi să-i omoare pe cei ce trăiau în ele? Care să fi fost 
pericolul, într-un oraş ale cărui garduri nu erau doborâte şi ale 
cărui ziduri nu purtau nicio urmă de gloanţe? 


Mary terminase de pregătit cina şi se aşezară toţi în jurul 


% Vetiver — plantă din familia gramineelor, cultivată în India şi în 
Antile; parfumul este extras din rădăcina ei (N.T.) 
108 


- MARC LEVY - 


mesei din bucătărie. Thomas, care fusese servit primul, trasase 
cu furculiţa, prin piure, un drum cu două benzi de circulaţie. 
Aşezase pe el nişte boabe de mazăre, în chip de convoi care o 
lua pe drumul de acces spre garajul imaginat sub felia de 
jambon. Unul câte unul, camioanele verzi ocoleau metodic 
castraveciorul ce susţinea bolta garajului, dificultatea exerciţiului 
constând în evitarea pădurii de spanac, loc al tuturor 
primejdiilor. Pe setul de masă, din hârtie, Philip schiţa, în 
cărbune, chipul lui Mary, iar Lisa, pe setul ei, îl schiţa pe Philip în 
timp ce desena. 


Miercuri, el o duse la supermagazin, pentru cumpărături. Lisa 
nu mai văzuse niciodată aşa ceva. In acel loc, era mai multă 
mâncare decât văzuse vreodată în satul ei. 


Toate ieşirile din cursul săptămânii fură tot atâtea pretexte 
pentru a descoperi originalitatea acestui univers, pe care mama 
ei i-l descria uneori ca pe „ţara dinainte”. Entuziastă, uneori 
geloasă şi înfricoşată, Lisa se întreba cum le-ar putea duce 
bucăţi din această lume celor de la ea de acasă, de pe ulicioarele 
pline de praf, care îi lipseau atât de mult. Aşteptând s-o fure 
somnul, lăsa să vină spre ea imagini care o reconfortau: străduţa 
de pământ care despărţea casa ei de spitalul pe care îl 
construise mama, sau privirile călduroase ale sătenilor, care o 
salutau întotdeauna când trecea. Electricianul care nu voise 
niciodată să ia bani de la mama se numea Manuel, îşi amintea 
de vocea învăţătoarei care venea o dată pe săptămână să facă 
lecţii cu ei, la depozitul de alimente, Señora Cazales. Le aducea 
întotdeauna poze cu nişte animale incredibile. Lisa se pomeni în 
braţele lui Enrique, omul cu căruţa, „transportatorul”, cum le 
plăcea tuturora să-i spună. 

In visul ei, auzi copitele măgarului lui, lovind pământul uscat, îl 
urmări până la fermă, traversă câmpurile de rapiţă, ale cărei 
tulpini înalte şi galbene o apărau de soarele arzător, apoi ajunse 
până la biserică. De când ploaia îi strâmbase tocul, uşa acesteia 
rămânea întredeschisă. Inaintă spre altar; de fiecare parte a 
acestuia, sătenii o priveau zâmbind. In primul rând de bănci, 
maică-sa o luă în braţe şi o strânse la pieptul ei. Parfumul pielii 
sale, în care transpiraţia se îmbina cu mirosul de săpun, îi 


109 


- UNDE EŞTI? - 


pătrunse în nări. Lumina scăzu treptat, ca şi cum soarele 
asfinţea prea iute, şi, deodată, cerul se întunecă. Aureolat cu un 
nimb de o luminozitate de opal, măgarul intră în biserică, 
contemplând, maiestuos şi trist, adunarea. Furtuna izbucni 
brutal, făcând să intre în rezonanţă zidurile bisericii abaţiale. Se 
auzi vâjâitul surd al apei care năvălea în jos, pe coastele 
muntelui; țăranii  îngenuncheară, cu capetele plecate, 
împreunându-şi mâinile ca să se roage şi mai tare. Ei îi fu greu 
să-şi întoarcă capul, ca şi cum greutatea aerului i-ar fi îngreunat 
mişcările. Cele două batante ale uşii zburară, făcându-se ţăndări, 
şi torentul intră în navă. Măgarul fu smuls de la pământ; animalul 
încerca, disperat, să-şi ţină nările deasupra valurilor, apoi scoase 
un ultim răget şi fu înghiţit de ape. Când Lisa deschise ochii, 
Philip stătea lângă ea şi o ţinea de mână. li mângâia părul şi îi 
murmura acele dulci mustrări, prin care cei mari ar vrea să le 
impună tăcere copiilor, când, de fapt, numai tipetele i-ar putea 
elibera de spaime. Dar care adult îşi mai aminteşte de acele 
spaime? 

Lisa se aşeză, brusc, în pat şi se frecă pe frunte, ca să-şi 
îndepărteze broboanele de sudoare. 

— De ce mama nu a venit la mine? La ce bun să mai am 
coşmaruri, dacă nu se trezeşte şi ea? 

Philip voi s-o ia în braţe, dar ea nu-l lăsă. 

— E nevoie de timp, îi spuse el, doar niţel timp, şi totul va fi 
mai bine. _ 

Rămase cu ea, până când o fură din nou somnul. intorcându- 
se în camera lui, nu aprinse lumina, ca să n-o trezească pe Mary. 
Bâjbâi, căutând patul, şi se băgă în aşternut. 

— Ce ai făcut? 

— Incetează, Mary! 

— Dar ce-am spus? 

— Tocmai asta e: nimic! 


Ziua de sâmbătă se asemăna până la confuzie cu precedenta: 
ploaia enervantă se întorsese să bată din nou în ferestrele casei. 
Philip se închisese în birou. În salon, Thomas extermina câţiva 
extratereştri în formă de jumătăţi de dovleac, care coborau 
dincolo de ecranul televizorului. In bucătărie, Mary răsfoia 
paginile unei reviste. Ea îşi îndreptă privirea spre scara ale cărei 


110 


- MARC LEVY - 


trepte dispăreau în penumbra de la etaj; prin uşa culisantă a 
salonului, ghici spatele fiului său, aplecat asupra jocului. O 
contemplă pe Lisa, care desena în faţa ei. Intorcându-şi capul 
spre fereastră, se simţi cuprinsă de tristeţea cerului din această 
după-amiază posomorâtă şi tăcută. Lisa îşi înălţă privirea şi 
surprinse suferinţa transformată în picuri ce curgeau pe obrajii 
lui Mary. Se uită la ea ţintă, vreo câteva clipe; furia care o 
cotropi îi deforma chipul copilăresc. Sări imediat de pe scaunul 
pe care stătea şi se îndreptă cu pas hotărât spre frigider. Il 
deschise brusc şi scoase din el ouă şi o sticlă de lapte. Apoi, 
trânti uşa. Luă un bol, în care începu să bată amestecul cu o 
putere care o uimi pe Mary. Adăugă, în acelaşi fel şi fără nici o 
ezitare, zahăr, făină şi alte ingrediente pe care le lua, unul câte 
unul, de pe rafturi. 

— Ce faci? 

Copila o fixă pe Mary drept în ochi; buza inferioară îi tremura. 

— In ţara mea plouă, dar acolo nu sunt ploi ca aici, ci de-alea 
adevărate, care ţin atâtea zile, că le uiţi şi numărul. Şi ploaia de 
la noi este aşa de puternică, încât, până la urmă, îşi găseşte ea o 
cale ca să-ţi intre sub acoperiş şi să-ţi curgă în casă. Ploaia asta 
e deşteaptă, mi-a spus mie mămica mea; tu nu ştii, dar ei îi 
trebuie tot mereu mai mult şi mai mult. 

Furia Lisei creştea cu fiecare cuvânt. Copila aprinse gazul şi 
puse o tigaie pe foc. şi văzu de treabă, fiind întreruptă doar de o 
tresărire. 

— Atunci, ea încearcă să meargă mai departe şi, dacă nu eşti 
atent, până la urmă îşi atinge ţinta: se strecoară în capul tău, ca 
să te înece, şi, când a reuşit, fuge prin ochii tăi, ca să se ducă să 
înece pe altcineva. Să nu minţi, am văzut eu ploaia din ochii tăi; 
degeaba ai încercat s-o ţii în tine! E prea târziu. Ai lăsat-o să 
intre, ai pierdut! 

Şi, continuându-şi monologul furios, puse aluatul în tigaie şi îl 
privi rumenindu-se pe foc. 

— Ploaia asta e primejdioasă pentru că, atunci când intră în 
capul tău, îţi ia bucățele de creier şi, până la urmă, te face să te 
dai bătut şi, în felul ăsta, mori. Eu ştiu cât se poate de bine că e 
adevărat, am văzut oameni de la mine de acasă care au murit 
pentru că s-au dat bătuţi. După aia, îi transportă Enrique în 
căruţa lui. Ca să ne apere de ploaie, ca s-o împiedice să ne facă 


111 


- UNDE EŞTI? - 


rău, mămica mea are un secret... 

Şi, adunându-şi toate puterile, ea azvârli în aer, cu o mişcare 
bruscă, clătita. Aurie, aceasta se răsuci, înălțându-se cu 
încetineală, până se lipi de tavan, exact deasupra Lisei, care o 
arătă cu degetul. Cu braţul întins ca o coardă de arc gata să se 
rupă, ţipă la Mary: 

— Asta era secretul lu' mămica mea: făcea sori pe acoperiş. 
Uite, spuse ea, arătând cu toată hotărârea spre clătita lipită de 
tavan. Uită-te odată! Vezi soarele? 

Şi, fără să aştepte vreun răspuns, întoarse o altă clătită, pe 
care o trimise după prima. Mary nu ştia cum să reacționeze. Cu 
fiecare clătită care îşi lua zborul, fetiţa îşi ridica, mândră, 
arătătorul în aer şi ţipa: 

— Vezi sorii? Atunci, nu mai trebuie să plângi! 

_ Atras de miros, Thomas îşi îţi vârful nasului de după uşă. 
Inmărmurit, urmărea scena: mai întâi pe Lisa, care, în enervarea 
ei, părea un personaj de bandă desenată, şi, apoi, pe maică-sa. 
Dezamăgit că nu vede nici o clătită, întrebă: 

— Nu mi-aţi lăsat şi mie? 

Lisa îşi înmuie, maliţioasă, vârful degetului în aluatul dulce şi îl 
băgă în gură. Aruncă o privire scurtă deasupra capului lui. 

— O să ai una în două secunde! Stai aşa, nu te mişca! 

Când clătita căzu pe umărul băieţelului, acesta tresări. Se uită 
în tavan şi izbucni imediat în râs, de parcă l-ar fi gâdilat o lume 
întreagă. Lisa simţi că furia de care fusese cotropită începea să 
se potolească. Ea puse jos tigaia şi zâmbi. Ar fi vrut tare mult să- 
şi stăpânească râsul care o cuprindea şi pe ea, dar nu putu. 
Hohotele celor doi copii răsunară în bucătărie, iar Mary nu 
întârzie să se alăture veseliei lor molipsitoare. Philip intră şi văzu 
un spectacol dintre cele mai neaşteptate. 

Simţi mirosul dulce de clătite care umpluse bucătăria şi căută, 
cu privirea, de jur împrejurul lui. 

— Aţi făcut clătite şi nu mi-aţi lăsat şi mie una? 

— Ba da, ba da, spuse Mary, cu ochii umezi. Stai aşa, nu te 
mişca! 

Rezemată de frigider, Lisa se prăpădea de râs. Thomas, 
gâfâind şi gemând, se lungise pe jos. 

Râsul lui Philip îi atrase atenţia lui Mary. Ochii ei se mutau de 
la băiat la el, de la el la Lisa şi înapoi. li contempla pe toţi trei, 


112 


- MARC LEVY - 


asistând la această complicitate, pe cât de bruscă, pe atât de 
îndrăcită, la care ea deja nu mai participa. Deveni pe deplin 
conştientă de melodia victorioasă ce cuprinsese casa şi surprinse 
tandreţea din zâmbetul schiţat de buzele lui Philip, care se uita 
la Lisa. Expresia fetiţei semăna perfect cu cea a femeii din poza 
pusă pe etajeră, sus, în biroul soţului ei. Cu excepţia pielii ei, 
care avea o nuanţă măslinie, Lisa îi semăna maică-sii trăsătură 
cu trăsătură. Când privirea i se întâlni cu a lui Philip, Mary 
înţelese într-o clipă... 

O copiliţă care născocise sori sub acoperiş „ca să-i alunge 
ploaia din fundul ochilor” sosise în casa ei, iar ea n-o voia. Dar 
fetiţa purta într-însa toată înţelepciunea şi nesăbuinţa unei alte 
femei, care  bântuia dintotdeauna emoţiile interzise ale 
bărbatului pe care îl iubea ea. 

Philip o privi, la rândul lui, iar zâmbetul i se transformă în 
tandreţe. leşi din bucătărie, se duse în garaj, luă de acolo o scară 
pliantă, pe care o cără sub braţ, o desfăcu şi urcă pe treptele ei. 
Căţărat pe ultima, desprinse de tavan o clătită: 

— Imi daţi o farfurie? Nu putem veni toţi să mâncăm aici, sus: 
nu avem decât o scară. Nu ştiu ce faceţi voi, dar mie începe să- 
mi fie foame. 

Cina se încheie cu priviri complice, schimbate între băieţel şi 
tatăl lui, şi indiscrete, între Mary şi Lisa. 


După ce se termină episodul din Murphy Brown, urcară să se 
culce. Pe culoarul ce ducea spre baia fiecăreia, Mary îi spuse 
Lisei să se spele pe dinţi. După ce avea să se bage în pat, va 
veni la ea pentru clipa de alint. Urmă un moment de tăcere şi 
Mary simţi că Lisa nu se mişca-se din loc. Din spate, o auzi pe 
fetiţă, care întreba: 

— Ce-i ăla alint? 

Mary se întoarse cu faţa la ea şi încercă să-şi ascundă 
tulburarea, dar vocea îi tremură. 

— Cum adică „ce-i ăla alint”? 

Lisa îşi pusese mâinile în şolduri. 

— Ei bine, da, cei ăla alint? 

— Lisa, trebuie să ştii! O să vin la tine, să te văd şi să te pup 
înainte de culcare. 

— Şi de ce să mă pupi? Azi n-am făcut nimic bun! 


113 


- UNDE EŞTI? - 


Mary o privi cu atenţie pe copila nemişcată: aplombul ei o 
făcea să pară la fel de puternică şi de fragilă ca o mică vietate 
care încearcă, umflându-şi corpul, să intimideze un animal de 
pradă. Se apropie şi o însoţi până în baie. În timp ce Lisa se spăla 
pe dinţi, ea se aşeză pe marginea căzii şi examina, în oglindă, 
chipul fetiţei. 

— Nu te freca prea tare. Am observat că îţi sângerează 
gingiile în timpul nopţii. O să te duc la un dentist. 

— Dar de ce să mergi la doctor, dacă nu eşti bolnav? 

Lisa îşi şterse cu meticulozitate colţurile gurii şi puse prosopul, 
la loc, pe calorifer. Mary îi întinse mâna; ea nu-i dădu nici o 
atenţie şi ieşi din baie. Mary o urmă în camera ei şi aşteptă să se 
bage în aşternut, ca să se aşeze alături, pe pat. li trecu mâna 
prin păr, se plecă asupra frunţii ei şi o sărută cu vârful buzelor. 

— Dormi, poimâine începi şcoala şi trebuie să fii în formă. 

Lisa nu răspunse nimic. Mult timp după ce uşa se închisese, ea 
rămase cu ochii larg deschişi, scrutând semiîntunericul. 


Primul an şcolar al Lisei începu în mijlocul tăcerilor ei de 
persoană adultă, prizonieră pentru mult timp într-un corp de 
copil. Nimeni nu-i auzea vocea, doar profesorii, când îi puneau 
vreo întrebare, ceea ce se întâmpla rar, fiindcă puţini dintre ei se 
interesau de fetiţă, convinşi că, orice s-ar întâmpla, o să repete 
anul. Nici acasă nu vorbea mai mult şi răspundea prin semne din 
cap ori prin câteva bolboroseli ieşite din fundul gâtlejului. Lisa și- 
ar fi dorit să fie mai mică decât furnicile pe care le hrănea seri 
întregi retrasă în cameră, unde, cât era vremea de lungă, nu 
făcea decât un singur lucru: aduna imagini din viaţa ei „de 
înainte”, alcătuind un lung şir de amintiri, un firişor de speranţă, 
pe care îi plăcea să hoinărească, în acest univers, care era 
numai al ei, asculta trosnetul pietrelor de sub roţile Jeepului, 
anunțând că se întorsese Susan; atunci, din străfundul memoriei 
sale, se ivea acel miros îmbătător de pământ ud amestecat cu 
aroma cetinii de pin şi, apoi, uneori, ca prin farmec, vocea 
mamei sale, auzită în depărtare, prin foşnetul frunzişurilor. 

Adesea, vocea lui Mary o readucea în această lume străină, 
unde singura ei alinare era o privire aruncată spre ceas, care, tot 
măsurând minutele, avea să facă, în cele din urmă, să treacă 
anii. 

114 


- MARC LEVY - 


Venise Crăciunul şi, o dată cu el, acoperişurile decorate cu 
ghirlande de lumini, care se profilau pe cerul nopţii. In maşină, 
întorcându-se cu Mary de la New York, unde fuseseră după 
ultimele cumpărături, Lisa nu se putu împiedica să nu-şi exprime 
punctul de vedere. 

— Ar trebui ca jumătate din becurile astea, care nu folosesc la 
nimic, să fie trimise la mine acasă. In felul ăsta, ar fi lumină în 
toate casele. 

— La tine acasă, ripostă Mary, e locul în care trăim noi toţi, pe 
o străduţă mică din Montclair, unde toate familiile au deja 
lumină. Nu e nici un rău să trăieşti bine, nu te mai gândi tot 
timpul la ceea ce lipseşte în locul de unde vii şi nu mai spune că 
acolo e casa ta, fiindcă tu nu eşti honduriană; după câte ştiu eu, 
eşti americană, ţara ta este aici. 

— Când o să fiu majoră, o să am dreptul să-mi aleg 
naționalitatea! 

— Există oameni care îşi riscă viaţa pentru a veni să trăiască 
la noi; tu ar trebui să fii fericită. 

— Asta se întâmplă fiindcă ei n-au dreptul să aleagă! 


În lunile următoare, Philip se sili să facă din familia lui un tot. 
Munca îl acapara din ce în ce mai mult, aşa că el jongla cu 
fiecare minut disponibil în încercarea de a crea momente de 
destindere şi amuzament. Călătoria de Paşti, la Disneyworld, se 
încadra în aceste tentative şi, în ciuda altercaţiilor aproape 
zilnice dintre Lisa şi Mary, vacanţa le lăsă o primă amintire 
plăcută. Cu toate astea, i se părea că, de-a lungul săptămânilor, 
sub acelaşi acoperiş, se formau două cupluri: de o parte Lisa şi 
el, de altă parte soţia şi fiul lui. 


* 


În acest început de vară 1989, Philip o luă pe Lisa la celălalt 
capăt al Statului New York. După o călătorie lungă şi tăcută, 
paznicul taberei de pescuit îi însoţise până la micuța lor cabană. 
Îi făcuse, complice, cu ochiul, Lisei, care se prefăcuse că nu 


115 


- UNDE EŞTI? - 


observă nimic. Pe celălalt mal al lacului, se întindea coasta 
canadiană. La căderea nopţii, luminile din Toronto aveau să 
apară ca un halo portocaliu, reflectat de pântecele norilor. După 
cină, se instalară pe veranda care dădea spre apa liniştită. Lisa 
rupse tăcerea: 

— La ce foloseşte copilăria? 

— De ce îmi pui întrebarea asta? 

— De ce răspund întotdeauna oamenii mari cu o altă 
întrebare, atunci când nu ştiu să răspundă la cea care le-a fost 
pusă? Mă duc să mă culc. 

Şi se ridică. El o apucă de încheietura mâinii, silind-o să se 
aşeze la loc. 

— Pentru că, în felul ăsta, mai câştigă puţin timp! Dacă tu îţi 
închipui că e o întrebare uşoară... 

— Tot nu mi-ai răspuns! 

— Pentru că există atâtea copilării diferite, încât e greu de 
formulat răspunsul. Dă-mi puţin timp şi profită de ocazie ca să- 
mi dai definiţia ta. 

— Eu sunt aia care ţi-a pus întrebarea, ripostă Lisa. 

— Toată copilăria mi-am petrecut-o împreună cu mama ta. 

— Nu te-am întrebat asta. 

— Tu vrei să-ţi vorbesc despre copilăria lui Susan. Ca toţi copiii 
pe care viaţa îi face să crească prea repede, nu se simţea deloc 
în largul ei. Ca şi tine, era prizoniera aparenţei sale şi a 
păcătoasei de clepsidre, din care nisipul nu curgea suficient de 
repede. Ea îşi petrecea ziua de azi aşteptând să vină ziua de 
mâine şi, tot timpul, visa să crească mai repede. 

— Era nefericită? 

— Nestăpânită. Copilăria este ucisă de nerăbdare. 

— Şi? 

— Şi copilăria — fiindcă la asta se referea întrebarea ta — 
devine un parcurs de o lungime insuportabilă, aşa cum e pentru 
tine, în momentul ăsta. Nu-i aşa? 

— Şi, atunci, de ce nu poţi să devii imediat adult? 

— Pentru că are şi copilăria virtuțile ei. Ea ne foloseşte ca să 
punem temeliile visurilor şi vieților noastre. In amintirile despre 
copilăria ta o să-ţi găseşti forţele, mâniile, pasiunile şi, foarte 
adesea, ele te vor ajuta să treci peste spaimele şi peste limitele 
tale. 


116 


- MARC LEVY - 


— Mie nu-mi mai place copilăria mea. 

— Ştiu, Lisa. Şi îţi promit că o să fac tot ce pot ca să ai o 
copilărie bogată în culori, dar vor fi totuşi şi nişte reguli în alb şi 
negru. 

La revărsatul zorilor, se aşezară în capătul cel mai îndepărtat 
al pontonului. Cu sufletul pregătit, ca să fie cât mai răbdător, el o 
rugă, în timp ce ea îşi încurca a patra oară aţa de pescuit pe 
mulinetă, să se facă, măcar puţin, că se distrează. li aminti că ea 
voise să meargă la pescuit în această mică escapadă făcută 
numai între ei. Plescăind sec din limbă, ea rosti, atunci, 
cuvintele: „Pe mare!”; şi adăugă numaidecât: „Nu pe lac!”. Işi 
lăsă firul undiţei să plutească pe apă şi contemplă vălurelele 
care păreau că vor să conveargă, toate, spre piloni. 

— Vorbeşte-mi despre cum era acolo! spuse Philip. 

— Ce vrei să-ţi spun? 

— Spune-mi cum trăiai acolo. 

Ea făcu o pauză, după care îi răspunse încetişor: „Cu mama”. 
Apoi tăcu. Philip îşi muşcă falca, pe dinăuntru, îşi lăsă undiţa, 
veni lângă ea şi o luă în braţe. 

— N-a fost o întrebare prea deşteaptă, îmi pare nespus de rău, 
Lisa. 

— Ba da, fiindcă voiai să-ţi vorbesc despre ea! Vrei să ştii dacă 
îmi vorbea despre tine? Niciodată! Nu mi-a vorbit niciodată 
despre tine! 

— De ce eşti rea? 

— Aş vrea să mă întorc la mine acasă. Nu vă iubesc îndeajuns! 

— Dă-mi puţin timp, doar puţin timp... 

— Mama zice că dragostea se simte imediat ori deloc. 

— Mama ta era foarte singură, cu ideile astea, ale ei, 
imediate! 

A doua zi, ea pescui un peşte atât de mare, încât fu cât pe ce 
să cadă în nas. Surescitat, Philip o înconjură cu braţele, pentru a 
„securiza” captura. După o luptă înverşunată, aduseră pe mal un 
snop imens de alge. Philip îl privi mâhnit, apoi zări pomeţii Lisei, 
care se înălţau. Şi, pe dată, pontonul fu înfrumusețat de una 
dintre virtuțile copilăriei: sunetul unui râset, care se răspândi în 
aer. 

Uneori, Lisa avea coşmaruri. Atunci, Philip o lua în braţe şi o 
legăna; în timp ce îi alina nopţile, el se gândea la coşmarurile 


117 


- UNDE EŞTI? - 


care îi bântuiau viaţa lui de adult. Unele răni din copilărie nu se 
cicatrizează, ci cad în uitare — lăsându-ne răgazul să creştem — 
pentru a ieşi din nou la lumină, mai târziu. 

La sfârşitul săptămânii se întoarseră acasă. Thomas era 
mulţumit că îi regăsise şi nu se mai dezlipea de ei. De îndată ce 
Lisa se izola în camera ei, Tom o urma şi se aşeza chiar pe jos, 
sub fereastră, ghicind că discreţia era condiţia necesară pentru a 
fi acceptat acolo. Din când în când, Lisa îi arunca o privire 
înduioşată şi se cufunda iar în gândurile ei. Când era bine 
dispusă, îl lăsa să vină lângă ea, în pat, şi îi povestea întâmplări 
de pe un alt meleag, unde furtunile sunt înspăimântătoare şi 
unde vântul ridică un praf amestecat cu cetină de pin. 


* 


Trecu şi vara. Lisa repetă clasa, iar începutul şcolii marcă 
debutul unei adolescenţe tulburi. Fata nu se amesteca deloc, sau 
în mică măsură, cu colegele, prea mici pentru gustul ei. 
Adâncită, mai tot timpul, în cărţi pe care şi le alegea singură, ea 
nu-şi simţea niciodată singurătatea. 

Intr-o zi de decembrie, Thomas, auzind o fată care o făcea pe 
sora lui „străină împuţită”, îi trase un şut îngrozitor în tibie. Urmă 
apoi o cursă de urmărire pe culoare şi o placare la sol, care îi 
crăpă lui Tom buza superioară. Gura i se umplu de sânge. Lisa 
veni într-un suflet şi, când îl văzu aşa, căzut la pământ, se înfipse 
cu violenţă în părul celei care o insultase, o împinse la perete şi îi 
trase un pumn de o forţă nestăpânită. Adolescenta se răsuci şi 
se prăbuşi, cu nasul plin de sânge. Thomas se sculă de jos, 
înspăimântat, fără să mai recunoască figura Lisei. Atunci, ea 
începu să rostească o serie de ameninţări în spaniolă, 
strângându-şi de gât victima. Thomas se năpusti spre Lisa, 
implorând-o să-i dea drumul fetei. In cele din urmă, cu obrajii 
tremurând de furie, ea o lăsă, dându-i o ultimă lovitură de picior, 
după care plecă fără să se uite în urmă. Fu eliminată din şcoală 
pe o perioadă de cincisprezece zile şi consemnată în camera ei. 
Uşa rămase închisă şi fata nu-l lăsă pe Thomas să intre nici 
măcar când îi aducea fructe. Pentru prima oară, Mary fu aceea 
care restabili pacea în casă. Ziarista din ea reuşi să biruie 
tăcerile băiatului, care îi povesti toată tărăşenia. Atunci, îşi fixă o 


118 


- MARC LEVY - 


întâlnire, chiar pentru a doua zi, cu directorul de studii şi ceru cu 
fermitate ca fiica ei să fie reprimită imediat la cursuri. Totodată 
ceru ca aceea care îi insultase fiica să-şi prezinte scuzele. Lisa nu 
spuse nimic şi se duse la şcoală. Nu o mai insultă nimeni, iar 
Thomas îşi plimbă, ţanţoş, câteva zile, buza umflată şi vânătă. 


* 


Lisa îşi sărbători cei unsprezece ani la sfârşitul lui ianuarie. 
Doar două colege de clasă onoraseră invitaţia la gustarea de 
aniversare organizată de Mary. Seara, familia avu la cină felurile 
rămase de la bufetul de care invitatele aproape că nici nu se 
atinseseră. Lisa nu-şi părăsi camera. După ce făcu ordine în 
bucătărie şi dădu jos ghirlandele din salon, Mary se duse la ea, 
cu o farfurie de mâncare. Aşezată la picioarele patului, ea îi 
explică Lisei că trebuia să fie mai comunicativă la şcoală, ca să-şi 
poată face prietene. 


Primele zile de primăvară aduseseră soarele, dar aerul 
dimineţii era încă rece. Joanne şi Mary stăteau de vreo oră la 
ceai, în salon, când Lisa se întoarse, la sfârşitul după-amiezei, de 
la şcoală. Trânti uşa de la intrare, abia îngână un bună seara şi 
urcă în camera ei. Vocea fermă a lui Mary o opri la a şasea 
treaptă. Lisa se întoarse, lăsând vederii un pantalon mânijit, 
având nişte pete perfect asortate cu noroiul de pe obrajii ei. 
Starea pantofilor nu distona cu nimic faţă de cea a hainelor. 

— Tu te scalzi în băltoacele de noroi, de te întorci aproape 
zilnic în halul ăsta? Oare ar trebui să-mi cumpăr o spălătorie, ca 
să pot face faţă jocurilor tale? întrebă Mary, ieşindu-şi din fire. 

— Mă duceam să mă schimb, răspunse Lisa, pe un ton ce 
ascundea nerăbdarea. 

— Este ultima oară când îţi spun! ţipă Mary, când Lisa dispăru 
după cotitura scării. Şi ai să cobori imediat să-ţi faci un sandviş. 
Mie, una, mi s-a făcut lehamite să văd că nu mănânci nimic 
niciodată. M-ai auzit? 

Un „da” indolent se auzi din fundul culoarului, urmat de o altă 
uşă trântită. Mary se întoarse şi se aşeză lângă prietena ei, 
oftând din fundul sufletului. Joanne, pusă la patru ace, strălucind 
în taiorul ei bej, îşi trecu cu delicateţe mâna prin păr, ca să se 


119 


- UNDE EŞTI? - 


asigure că n-avea nicio şuviţă deranjată, şi zâmbi cu bunăvoință. 

— Totuşi, cred că nu ţi-e prea uşor să suporţi asta în fiecare zi! 
Te plâng, spuse ea. 

— Da, şi după ce termin cu ea, o să-i vină rândul lui Thomas, 
care o imită întruna. 

— Cu ea, situaţia trebuie să fie deosebit de complicată. 

— De ce? A 

— Ştii tu prea bine ce vreau să spun. In oraş, toate ştim 
chestia asta şi te admirăm foarte mult. 

— Joanne, despre ce vorbeşti? 

— O adolescentă este întotdeauna dificilă pentru o mamă; dar 
Lisa vine din altă ţară, ea nu e deloc ca ceilalţi. Din partea unei 
mame vitrege, este deosebit de generos să facă abstracţie de 
aceste diferenţe şi s-o domesticească aşa cum faci tu. 

Observaţia răsună în capul lui Mary ca o izbitură de ciocan. 

— Adică relaţiile mele cu Lisa fac obiectul conversaţiilor din 
oraş? 

— Bineînţeles că vorbim despre ele. Totuşi, povestea ta nu e 
una banală. Ce fericire pe noi! lartă-mă pentru această ultimă 
remarcă, n-a fost drăguţ din partea mea. Nu, ceea ce vreau să 
spun este că noi te compătimim, atâta tot. 

lritarea care o cuprinsese pe Mary, de la prima silabă rostită 
de Joanne, se transformase într-o mânie surdă. Clocotea. Işi 
apropie faţa de a  invitatei sale, devenind aproape 
amenințătoare, şi, maimuţărind-o, îi spuse: j 

— Şi unde mă compătimiţi, scumpa mea? La coafor? In sala de 
aşteptare a ginecologului, în cea a nutriţionistului, sau pe sofaua 
psihanalistului? Dacă nu cumva o fi pe masa de masaj, în timp ce 
te laşi pipăită! la zi, fiindcă vreau, cu adevărat, să ştiu: care sunt 
momentele alea în care vă ia aşa de rău cu ictis-plictis, încât mă 
compătimiţi pe mine? Ştiam eu că vieţile voastre de rahat sunt 
plicticoase până la Dumnezeu şi că anii nu aranjează deloc 
lucrurile, dar chiar în halul ăsta şi chiar aşa de iute? 

Joanne se trase înapoi, lipindu-se şi mai tare în canapea. 

— Dar nu te enerva aşa, Mary, e ridicol! Nu ţi-am spus-o cu 
nici o răutate. Inţelegi totul pe dos; dimpotrivă, eu voiam să-ţi 
arăt afecțiunea pe care ţi-o purtăm. 

Mary se ridică şi o apucă pe Joanne de braţ, silind-o şi pe ea să 
se scoale. 


120 


- MARC LEVY - 


— Ştii, Joanne, pe mine, una, mă plictiseşte de moarte 
afecțiunea ta. De altfel, ca să nu-ţi ascund nimic, toate mă 
călcaţi pe nervi, iar tu, preşedinta clubului ăluia, al tău, de muieri 
neregulate, în special. Ascultă-mă bine! O să-ţi dau o mică lecţie 
de vorbire. Dacă îţi concentrezi bine atenţia creieraşului ăluia 
minuscul, din capul tău, la ceea ce o să-ţi spun, poate că o să le 
repeţi şi suratelor tale, fără să greşeşti. De domesticit, 
domesticeşti un animal; pe un copil îl creşti! Ce-i drept, când îi 
văd pe ai tăi, pe stradă, sunt conştientă că tu n-ai priceput prea 
bine care e diferenţa; totuşi, încearcă! Ai să vezi că o să te 
plictiseşti mult mai puţin. Acum, ai să pleci de la mine, altfel, te 
scot eu, în două minute, cu nişte picioare în cur. 

— Dar tu ţi-ai ieşit cu totul din minţi? 

— Da, zbieră Mary. De-aia m-am măritat de atâta amar de 
vreme, de-aia îmi cresc amândoi copiii, şi unde mai pui că sunt şi 
fericită! Afară! Cară-te! 

Mary trânti cu violenţă uşa în urma lui Joanne, care se 
îndepărta pe alee. Ca să-şi tragă sufletul şi ca să-şi mai alunge 
migrena care o apucase, îşi lipi fruntea de perete. De-abia 
începuse să-şi revină din emoţii, când tresări la auzul treptelor ce 
trosneau în spatele ei. Se întoarse. 

Imbrăcată cu un trening sclipitor de curat, Lisa intră în 
bucătărie, de unde ieşi, după câteva momente, ţinând în mâini o 
farfurie. Între patru felii de pâine unse cu maioneză, pusese 
bucăţi de jambon şi de pui. Sandvişul era atât de înalt, încât, 
pentru ca să stea în picioare, înfipsese în el un beţişor de la 
chinezul care le aducea mâncare acasă, când Mary nu avea chef 
de gătit. La mijlocul scării, acolo unde fusese luată la rost 
adineauri, Lisa se întoarse şi, zâmbind mândră, cu gura până la 
urechi, spuse: 

— Acum, chiar că mi-e foame! 

Şi se înapoie în camera ei. 


* 


În iulie, plecară toţi patru să-şi petreacă vacanţa în Munţii 
Stâncoşi. Muntele, loc în care Lisa regăsea o fărâmă din 
libertatea care îi lipsea, o apropie de Thomas. Indiferent dacă 
făcea ascensiuni, se căţăra în copaci, pândea animalele sau 


121 


- UNDE EŞTI? - 


prindea insectele cele mai variate, fără să fie înţepată, se implica 
până la capătul puterilor, stârnind admiraţia celui care o 
considera tot mai mult, pe măsură ce treceau zilele, drept sora 
lui mai mare. Fără să-şi mărturisească, Mary suferea văzând 
complicitatea care se năştea între cei doi copii, în detrimentul 
unui timp pe care, de obicei, îl împărțea cu fiul ei. Dis-de- 
dimineaţă, Lisa îl antrena într-o zi plină de aventuri. Ea îşi asuma 
rolul de responsabilă a unei tabere înfiinţate de Corpul Păcii, iar 
băieţelul pe cel al diferitelor victime lovite de uragan. Din acea 
seară de furtună, când stătuse lângă ea, ca s-o liniştească, 
păstrând secretul frisoanelor care o scuturaseră, el fusese 
promovat ca aghiotant. A doua zi, în zori, când pământul era încă 
ud de rouă, ea îl amestecă cu cetină de pin şi trase adânc, pe 
nări, mireasma pe care o răspândea. In timpul micului dejun, ea 
îi aduse lui Philip acest amestec, declarând cu mândrie şi spre 
mare disperare a lui Mary, că mirosea ca la ea acasă, dar ceva 
mai frumos. 

Luna se vacanţă trecu iute şi, întorşi la periferia New Yorkului, 
cei doi copii se simţiră ca într-un fel de închisoare. Şcoala începu 
în monotonia zilelor care se scurtau, când nuanțele de roşu ale 
toamnei nu mai compensau cenuşiul unui cer pe care nu-l mai 
lumina decât promisiunea verii ce avea să se întoarcă anul viitor. 


* 


De Crăciun, Lisa primi o trusă de desen, alcătuită din cutii de 
creioane, cărbune, pensule şi tuburi de acuarele. Ea începu de 
îndată, pe o coală de hârtie prinsă cu piuneze de perete, o frescă 
imensă. 

Tabloul, care vădea calităţi artistice, reprezenta satul Lisei. Ea 
pictase, acolo, piaţa principală, dominată de o bisericuţă, 
străduţa ce ducea la şcoală, marele depozit, pe care îl lăsase cu 
porţile deschise şi cu Jeepul parcat în faţă. In prim-plan apăreau 
Manuel, Señora Cazales şi măgarul său, stând în faţa vechii case 
de pe marginea coastei. „E satul nostru din munţi. Mămica e în 
casă”, mai adăugase ea. 

Mary se silise să contemple „opera” şi răspunsese imediat, 
sub privirea mânioasă a lui Philip: „E foarte bine. Cu puţin noroc, 
în vreo douăzeci de ani o să apar şi eu în tablou. O să fie ceva 


122 


- MARC LEVY - 


mai greu, fiindcă o să am riduri, dar şi tu o să ai mai multă 
experienţă în mânuirea penelului. Sunt sigură că, atunci când o 
să vrei, o să izbuteşti... Timp avem”. 

Pe 16 ianuarie 1991, la ora 19 şi 14, inima Americii începu să 
bată în ritmul obuzelor care cădeau peste Bagdad. După un 
ultimatum ce expirase în ajun, la miezul nopţii, satele Unite, 
împreună cu principalele puteri occidentale, intrau în război 
împotriva Irakului, pentru a elibera Kuweitul. Două zile mai 
târziu, compania Eastern Airlines îşi închidea porţile, deoarece 
nu mai transporta pasageri nici către Miami, nici către o altă 
destinaţie. La o sută de ore de la începutul ostilităţilor terestre, 
armatele aliate încetau lupta. In schimbul de focuri fuseseră ucişi 
o sută patruzeci şi unu de soldaţi americani, optsprezece 
britanici, zece egipteni, opt din Emirate şi doi francezi. Războiul 
tehnologic făcuse să piară o sută de mii de militari şi de civili 
irakieni. La sfârşitul lui aprilie, Lisa decupa un articol din New 
York Times, pe care îl învăţă aproape pe dinafară şi pe care îl lipi 
într-un album mare. |n el se putea citi că asupra coastelor 
Bangladeshului se abătuse un ciclon, omorând douăzeci şi cinci 
de mii de persoane. La sfârşitul primăverii, Lisa fu adusă acasă 
de o maşină a poliţiei municipale, după ce fusese surprinsă 
pictând un drapel pe trunchiul unui copac din spatele gării. Philip 
reuşi ca procesul verbal să nu fie înaintat către judecător, 
dovedindu-le poliţiştilor, cu dicţionarul în mână, că era vorba de 
culorile honduriene şi nu de cele irakiene. Ea fu consemnată pe 
tot week-end-ul în cameră, iar Mary îi confiscă, pentru o lună, 
trusa de desen. 

Anul 1991 se mândrea cu speranţele democratice pe care le 
vedea născându-se: la 17 iunie, în Africa de Sud, erau abolite 
legile apartheidului; la 15, alegerea lui Boris Elțîn ca preşedinte 
al Federaţiei Ruse arăta că venise sfârşitul URSS-ului. In luna 
septembrie, primele lupte duse de şapte sute de blindate 
iugoslave ce încercuiau oraşele Vukovar, Osijek şi Vincovci 
anunțau începutul altui război, care avea să însângereze, în 
curând, inima bătrânei Europe. 


* 


Anul 1992 se născu pe un ger aspru. În câteva săptămâni, Lisa 
avea să împlinească treisprezece ani. Din vârful dealurilor de la 


123 


- UNDE EŞTI? - 


Montclair, putea fi zărit New Yorkul, drapat într-o mantie cenuşiu- 
alburie. Philip stinse lumina din birou şi se duse lângă soţia lui, 
care dormea. Se întinse alături de Mary şi îşi trecu mâna uşor 
peste spatele ei, după care se întoarse pe o parte. 

— Mi-e dor de privirea ta, spuse ea în întuneric. (Făcu o pauză, 
apoi îşi mărturisi oful, în noaptea de ianuarie.) Când te uiţi la 
Lisa, văd cum ţi se luminează ochii. Dacă mi-ai putea da şi mie 
măcar un sfert din lumina asta! De când a murit Susan, când mă 
priveşti pe mine, ochii îţi sunt stinşi; în tine a murit ceva, iar eu 
n-am puterea să readuc la viaţă acel ceva. 

— Nu, te înşeli. Imi dau silinţa, fac tot ce pot, dar nu mi-e 
întotdeauna uşor şi nici nu sunt perfect. 

— Philip, uşa sufletului tău este ferecată, aşa că nu te pot 
ajuta. Oare, pentru tine, trecutul contează mai mult decât 
prezentul şi viitorul? Este atât de uşor să te dai bătut în faţa 
nostalgiei! Ce formidabilă este durerea asta pasivă! Ce 
admirabilă e moartea asta lentă! Totuşi, este tot o moarte! In 
primele zile de după întâlnirea noastră, îmi spuneai visele tale, 
dorinţele tale... Am crezut că mă chemi, şi am venit; însă ai 
rămas, în continuare, captivul imaginaţiei tale. lar eu am avut 
impresia că sunt izgonită din propria mea viaţă. Nu te-am răpit 
de la nimeni, Philip! Când ne-am cunoscut, erai liber! iți 
aminteşti? 

— De ce îmi spui toate astea? 

— Pentru că mă părăseşti, iar eu nu ştiu care e cauza. 

— De ce refuzi să ţi-o apropii pe Lisa? 

— Fiindcă e nevoie de două persoane pentru chestia asta; şi 
fiindcă nici ea nu vrea. Pentru tine e uşor, locul de tată era liber. 

— Dar, în inima ei, este loc cât vrei! 

— Tu spui asta? Tu, care — în ciuda dragostei mele — n-ai 
ştiut să-mi faci loc în inima ta! 

— Atât de tare te fac să suferi? 

— Mult mai mult, Philip. Nu e singurătate mai rea ca 
singurătatea în doi. Deşi te iubesc, am vrut să plec. Ce 
incoerenţă incredibilă, ce insultă adusă vieţii! Dar, pentru că te 
iubesc, sunt încă aici, şi tu nu mă vezi, nu te vezi decât pe tine, 
nu vezi decât durerea ta, îndoielile tale, şovăielile tale. Şi deşi 
nu-mi mai meriţi iubirea, eu te iubesc. 

— Ai vrut să mă părăseşti? 


124 


- MARC LEVY - 


— M-am gândit la asta în fiecare dimineaţă, când mă sculam, 
m-am gândit în primele ore ale zilelor, văzând cum îţi înghiţeai 
cafeaua în tăcerea locurilor tale de refugiu, văzând cum te 
învăluiai în singurătate, cum te spălai de mireasma pielii mele, 
sub apa care curgea prea îndelung, văzând cât erai de departe 
de noi, în timp ce stăteai sub duş, văzând cum te repezeai la 
telefon, de parcă era o fereastră prin care să evadezi şi mai 
mult. Şi, când colo, am rămas aici, purtând povara unui ocean de 
fericire, în care visasem să ne scăldăm. 

— Mă simt doar puţin dezorientat, pleda el, încetişor. 

— N-ai tras nici o învăţătură, Philip. Te observ când te uiţi în 
oglindă şi te vezi îmbătrânind, când îţi treci degetele peste 
ridurile care ţi se formează pe faţă. Ţi-am iubit bătrâneţea chiar 
din prima zi. Aşa am ştiut că vreau să-mi clădesc viaţa împreună 
cu tine. Fiindcă ideea unei vârste fără limite, alături de tine, mă 
făcea fericită; fiindcă, pentru prima oară în viaţa mea, nu mă mai 
temeam de eternitate; fiindcă, atunci când pătrundeai în mine, 
îţi simţeam forţa şi slăbiciunea şi fiindcă iubeam dulcea lor 
contopire. Dar nu pot inventa, de una singură, viaţa noastră; 
nimeni nu poate. Nu-ţi inventezi viaţa, iubirea mea; îţi trebuie 
doar curajul de-a o trăi. O să plec câteva zile. Abandonându-mă 
ţie, până la urmă o să mă pierd. 

Philip luă mâinile lui Mary într-ale sale şi i le sărută. 

— O dată cu ea mi-a murit copilăria şi nu pot pune capăt 
acestei suferinţe. 

— Susan e un pretext, iar adolescenţa la fel. Poţi prelungi la 
nesfârşit această parte a vieţii tale; toată lumea poate. Visezi un 
ideal, îl implori, îl chemi, îl pândeşti şi, în ziua în care ţi se 
conturează, descoperi că ţi-e teamă să-l trăieşti, ţi-e teamă că nu 
te poţi ridica la înălţimea propriilor tale vise, ţi-e teamă să le 
transpui într-o realitate de care devii responsabil. E aşa de uşor 
să renunţi să fii adult, e aşa de uşor să-ţi uiţi greşelile, să pui 
eroarea pe seama unei fatalităţi care îţi maschează lenea. Dacă 
ai şti cât de obosită mă simt dintr-o dată! Philip, eu am avut 
curajul de a te iubi, cu toată viaţa ta, care era atât de 
complicată, cum îmi spuneai la început. Complicată cu ce? Cu 
suferinţele tale, cu imperfecţiunile tale? Credeai cumva că tu le 
deţii monopolul? 

— Eşti obosită de mine? 


125 


- UNDE EŞTI? - 


— În tot timpul ăsta, când tu te ascultai, eu te înţelegeam. 
Ideea de a te face fericit mă copleşea de bucurie şi nici nu mă 
sinchiseam de viaţa cotidiană. Nu m-a deranjat nici periuţa ta de 
dinţi pusă în paharul meu, nici zgomotele tale din timpul nopţii şi 
nici faţa ta boţită, dimineaţa. Visul meu m-a făcut să trăiesc mult 
deasupra acestor lucruri. Şi eu a trebuit să învăţ cum să lupt 
împotriva momentelor mele de singurătate, împotriva 
momentelor mele de ameţeală. Le vedeai oare? Ti-am dat toate 
motivele din lume pentru a încerca să admiţi că pământul tău se 
învârtea totuşi în sens invers. Insă, vrei, nu vrei, el se învârteşte 
într-un singur sens şi, vrei, nu vrei, el te va purta în spinarea lui, 
iar tu te vei învârti ca el. 

— Dar ce s-a întâmplat, de-mi spui toate astea? 

— Tocmai că nu s-a întâmplat nimic. A fost de ajuns să-ţi văd 
corpul care se îndepărta de mine tot mai mult, în fiecare noapte; 
a fost de ajuns să-mi deschid ochii şi să-ţi văd spatele, când, 
înainte, îţi descopeream chipul adormit; a fost de ajuns să-ţi simt 
mâinile care alunecau, cu laşitate, pe pielea mea... Doamne, cât 
ţi-am urât „merci”-urile alea, când te sărutam pe ceafă. De ce n- 
ai lucrat până târziu şi în seara asta? Aş fi vrut atât de mult să 
mai rezist o vreme şi să nu-ţi spun nimic! 

— Dar, ceea ce îmi spui tu acum este că nu mă mai iubeşti. 

Mary se dădu jos din pat şi se întoarse să-l privească, în timp 
ce ieşea din cameră. El îi văzu curbele trupului dispărând în 
penumbra culoarului, aşteptă câteva clipe şi se duse după ea: 
era aşezată în capul scărilor şi privea fix, în jos, spre intrare. El 
îngenunche în spatele ei şi o înconjură, stângaci, cu braţele. 

— Îți spuneam exact contrariul, spuse ea. 

Apoi, cobori treptele, intră în salon şi închise uşa în urma sa. 


Grea dimineaţă, după o noapte ce eliberase cuvinte ghicite, 
dar pe care conştiinţa nu voise să le audă! Zgribulindu-se în 
haina ei de piele, Mary stă pe prag, înţepenită de frigul dimineţii, 
contra căruia încearcă să lupte. 

De pe scară, se apropie vocile copiilor. Ea le strigă că o să-i 
aştepte în maşină şi că trebuie să se grăbească, altfel iar o să 
întârzie. Philip vine lângă ea, îi pune mâna pe ceafă şi o 
mângâie. 

— Poate că nu mă exprim aşa cum ai dori tu, dar te iubesc cu 

126 


- MARC LEVY - 


adevărat, Mary. 

— Nu acum. Nu în preajma copiilor, te rog. E prea devreme 
pentru clătite. 

El o sărută pe buze. Din capul scării, Thomas începe să cânte 
cât îl ţine gura: „Indrăgostiţii, îndrăgostiţii, îndrăgostiţii!”. Lisa îl 
loveşte cu umărul şi, pe un ton care se doreşte pe cât de 
autoritar, pe atât de arogant, spune: „Fii pe pace, Thomas! Ai să 
treci şi tu, într-o bună zi, de pragul vârstei de şapte ani, n-ai să 
rămâi aşa toată viaţa!”. Fără să aştepte vreun răspuns, ea 
coboară treptele. leşind, şterpeleşte cheile din mâna lui Mary şi, 
din mijlocul aleii, strigă: „Eu sunt aia care vă aşteaptă în 
maşină!”. După care, adăugă, cu glasul scăzut, strâmbându-se: 
„Indrăgostiţilor!”. 


Mary coboară pe alee, îşi pune valijoara în portbagajul maşinii 
4x4 şi se instalează la volan. 

— Pleci în călătorie? întreabă Thomas. 

— O să stau câteva zile la sora mea, la Los Angeles. De voi o 
să se ocupe tăticu'. 


* 


Mary îşi lăsase maşina în parcare şi o luase pe pasarela ce 
ducea la terminal. Tocmai se încheiaseră nişte lucrări de 
reparaţii şi vopseaua încă lucea. Avionul ei nu decola decât 
peste trei ore, îmbarcarea nici nu începuse. Intră în bar şi se 
aşeză pe un taburet, la tejghea. De acolo, contempla pistele. Un 
barman cu accent spaniol îi servi o cafea cu lapte. În tăcerea sălii 
pustii, ea vedea defilându-i prin faţa ochilor tablouri din trecut: 
momentul întâmplător al primei întâlniri din întunericul unei săli 
de cinema, primele cuvinte — neaşteptate — rostite în stradă, 
gingăşia tulburării care îi înfrigura, confuzia sentimentelor, când 
fiecare şi-a văzut de viaţa lui, după ce au făcut schimb de 
numere de telefon. Aşteptarea care înflăcăra speranţa, detaliile 
care îl aminteau pe cel încă necunoscut, emoția primului telefon, 
care a făcut ca ziua următoare să fie atât de deosebită, apoi 
tăcerea din nou instalată şi timpul care nu se mai sfârşea, ritmat 
de gânduri pe care nu voiau să şi le ghicească. In mijlocul 
mulţimii, o privire unică aruncată peste Times Square, într-o 


127 


- UNDE EŞTI? - 


noapte de revelion; o uşă de imobil care se deschide într-o 
dimineaţă glacială, pe o stradă pustie din SoHo; şi, din nou, 
aşteptarea. Intimitatea născândă a serilor încheiate în spatele 
vitrinei lui Fanelli; o veche scară de lemn — în care fiecare 
treaptă părea mai înaltă decât precedenta — după ce el 
dispăruse la colţul străduţei; ore întregi petrecute cu ochii pe 
telefon. In mijlocul alaiului, amintiri despre toate primele daţi: un 
buchet de trandafiri roşii, căzut pe palier;  pudoarea 
îmbrăţişărilor, din pricina căreia gesturile stângace păreau să 
capete atâta importanţă; o noapte neliniştită, cu somnul din care 
fiecare se deştepta mereu, de teamă să nu-l incomodeze pe 
celălalt; şi corpul care nu-şi mai găsea poziţia, ori braţul care nu 
ştia cum să se mai aşeze. 

Şi, când au ghicit că ataşamentul pe care îl recunoşteau 
amândoi avea să ocupe în viaţa lor un loc nebănuit, primele 
temeri: teamă că celălalt va pleca, o dată cu venirea dimineţii, şi 
că nu va mai telefona; teama de a recunoaşte, pur şi simplu, că, 
a iubi pe cineva, înseamnă — chiar şi în cazul celor mai puţin 
docili — a deveni dependent... împrejurările ce devin momente 
de început ale cuplurilor: mesele, tot mai frecvente, luate într-o 
caldă complicitate; primele week-end-uri; serile de duminică, 
atunci când celălalt va rămâne, acceptând totuşi să rupă 
deprinderile unor ritmuri solitare; bravada indecentă din clipele 
în care unul făureşte proiecte, cu privirea aţintită asupra 
celuilalt, ca să vadă dacă apare un zâmbet sau se aşterne o 
tăcere. Viaţa în doi se instalează ca o eliberare îndelung 
aşteptată. Mary îl revede pe Philip în extremitatea navei, 
îmbrăcat cu acel frac de paradă, menit să simbolizeze unicitatea 
momentului; de ce nu s-or fi căsătorit într-o ţinută fără pretenţii, 
aşa cum îşi făgăduiseră totuşi s-o facă? Când el o dusese să 
viziteze casa de la Montclair, unde stăteau acum, erau deja 
împreună. Acolo, în intimitatea băii, o lamelă-test, din hârtie, îşi 
schimbase culoarea, schimbând-o şi pe a vieţii lor, o dată cu 
lumina şi mirosul unei după-amieze în care zugrăviseră viitoarea 
cameră a pruncului care creştea în pântecele ei... Privirea lui, 
pierdută uneori pe tărâmul unor amintiri care, pentru ea, 
rămâneau inaccesibile... Dragostea pe care voia să i-o dea, ca 
să-l aducă înapoi, la ea... Mary tresări când chelnerul o deşteptă 
din visare. 


128 


- MARC LEVY - 


— Mai doriţi o cafea, doamnă? Scuzaţi-mă, n-am vrut să vă 
sperii. 

— Nu, mulţumesc, răspunse ea. Mă pregătesc de îmbarcare. 

Işi plăti nota şi ieşi din sală. In faşa ghişeelor TWA, zări un 
rând de cabine telefonice; băgă o monedă de douăzeci şi cinci de 
cenți într-o fantă şi formă numărul de acasă. Philip ridică 
receptorul după prima sonerie. 

— Unde eşti? 

— La aeroport. 

— La ce oră ai avionul? 

intrebarea fusese pusă cu un glas trist şi blând. Ea aşteptă 
câteva secunde, după care îi răspunse. 

— Diseară, la cină, eşti liber? Cheamă o baby-sitter şi rezervă 
o masă la Fanelli's: o să schimb o săptămână de plajă la soare, 
pe o zi de cumpărături. Să te îmbraci cu blugi şi cu puloverul 
albastru, pe gât, aşa îmi pari cel mai sexy. La ora 20, o să te 
aştept la intersecţia dintre Mercer şi Prince. 

Ea închise telefonul. Zâmbind, o luă pe pasarela care ducea 
spre parcare. 

Toată ziua nu făcu altceva decât să-şi îngrijească propria 
persoană. Apelă la tot ce se putea: coafură, manichiură, 
pedichiură, tratament cosmetic. Işi scoase din geantă biletul de 
avion, pe care urma să-l returneze, verifică preţul care avea să-i 
fie rambursat şi îşi făgădui — pentru liniştea propriei conştiinţe 
— să nu depăşească suma ce figura în colţul stâng al tichetului. 
Işi cumpără un mantou, o fustă, o bluză de bumbac şi îi luă un 
pulover lui Thomas. 

La Fanelli's, insistă să stea în prima sală. Philip fu plin de 
atenţii tot timpul cât dură cina. Infruntând vântul aspru, porniră 
pe jos, de-a lungul străzilor pavate, din fostul lor cartier, şi, fără 
să-şi de-a seama, se pomeniră lângă imobilul în care locuiseră. 
Sub marchiza de la intrare, el o luă în braţe şi o sărută. 

— Trebuie să ne întoarcem, îi spuse ea. Pentru baby-sitter e 
deja foarte târziu. 

— Am angajat-o pentru toată noaptea. Mâine, îi duce pe copii 
la şcoală. Pe tine, te conduc la hotel, unde am rezervat o cameră 
pentru noi. 

In moliciunea binevoitoare a cearşafurilor boţite, până să-i 
fure somnul, Mary se lipi de pieptul lui Philip şi îl luă în braţe. 


129 


- UNDE EŞTI? - 


— Sunt mulţumită că n-am plecat la Los Angeles. 

— Şi eu sunt mulţumit, răspunse el. Mary, am auzit ce mi-ai 
spus ieri şi aş vrea să te rog şi eu ceva. Aş vrea să faci un efort 
cu Lisa. 


* 


Trecuseră cinci anotimpuri, iar Mary tot încerca să facă 
eforturi. Dimineaţa, Philip îi ducea pe copii la şcoală; Mary venea 
să-i ia seara. Thomas nu se mai dezlipea de sora lui mai are, 
căreia îi era pe deplin devotat. El îşi petrecea după-amiezele de 
miercuri la biblioteca din Montclair, unde căuta, pentru ea, tot ce 
avea legătură cu Hondurasul. Făcea copii xerox după articole din 
ziare, pe care Lisa le lipea în caietul său cel mare. Între foi, ea 
făcea desene ba în cărbune, ba în creion. Lisa îl însoțea la 
meciurile lui de base-ball; se aşeza pe gradene şi, când Thomas 
era la bătaie, toată lumea se minuna auzind-o cum îl încuraja cu 
vocea ei atât de puternică. In august, plecară în vacanţă. Philip şi 
Mary închiriaseră o vilişoară, în Hamptons, la malul apei. Când 
veni iarna, îi trimiseră pe copii într-o tabără, iar ei se refugiară, 
ca doi îndrăgostiţi, pe durata unui lung week-end, într-o cabană 
de la marginea unui lac îngheţat din Munţii Adirondacks. 
Binoamele se desfăceau încetul cu încetul, pentru a se 
reconstitui, pe măsură ce trecea vremea: al părinţilor, pe de o 
parte, şi al copiilor, pe de alta. Şi Lisa se transforma: de lao 
săptămână la alta, îşi pierdu corpul de fetiţă, pentru a căpăta 
înfăţişarea unei domnişoare. 


* 


Ea îşi sărbători împlinirea vârstei de paisprezece ani la 
sfârşitul lunii ianuarie a anului 1993, iar la petrecere veniră opt 
amice din clasă. Pielea îi era tot mai măslinie, iar ochii îi 
străluceau tot mai mult, dezvăluindu-i independenţa şi 
caracterul. Uneori, Mary se simţea deranjată de frumuseţea 
născândă a Lisei, în special când mergeau amândouă pe stradă. 
Privirile pline de dorinţă ale adolescenților, ca şi ale celor ce 
trecuseră de adolescenţă, îi aminteau că timpul trecea, şi, 
atunci, simţea un soi de gelozie pe care refuza s-o admită. 


130 


- MARC LEVY - 


Insolenţa şi replicile erau, deseori, pretexte pentru dispute, după 
care Lisa se închidea în cameră, unde numai fratele ei avea 
dreptul să stea, şi se cufunda în caietul ei secret, ascuns sub 
saltea. Nu prea se omora cu firea la şcoală, făcând întotdeauna 
un efort minim, doar ca să aibă media de trecere. Spre mâhnirea 
lui Philip, ea nu-şi cumpăra discuri, nici benzi desenate, nici 
farduri şi nu se ducea niciodată la cinema. Işi economisea toţi 
banii de buzunar şi îi încredința unui iepure bleu, de pluş, ce 
avea rolul de puşculiţă, datorită unui fermoar discret de pe 
spatele lui. Lisa părea că nu se plictiseşte niciodată, nici chiar 
atunci când stătea ore întregi, contemplând vidul. Trăia într-o 
lume a ei şi doar episodic cu cei ce o înconjurau. Şi, cu cât 
treceau zilele, cu atât se îndepărta şi planeta pe care se afla. 

Sosirea verii vestea sfârşitul şcolii. Frumoasa lună iunie se 
încheia; a doua zi, şcoala dădea o petrecere la iarbă verde. De 
trei zile, Philip şi Mary se înhămaseră la pregătiri. 


8. 


La micul dejun, Thomas ajunse ultimul. Lisa nu voise să 
mănânce nimic, aşa că Mary făcu ordine prin bucătărie în graba 
mare. Tartele învelite în celofan stăteau puse bine în portbagaj. 
Philip claxona scurt, ca să urce toată lumea în maşină. Motorul 
torcea deja, când ultima centură de siguranţă fu pusă. Până la 
şcoală, nu făceau nici zece minute, iar Mary nu pricepea ce rost 
avea tot zorul ăla. Pe drum, Philip se uita tot timpul în retrovizor. 
lritarea lui era aşa de vădită, încât Mary se văzu nevoită să-l 
întrebe ce are; el îşi stăpâni de bine de rău ţâfna şi i se adresă 
Lisei: 

— De două zile ne dăm de ceasul morţii să-ţi pregătim 
serbarea de sfârşit de an, şi singura care are aerul că o doare 
drept în cot eşti tu. 

Pierdută în contemplarea norilor ce se vedeau pe geam, Lisa 
nu catadicsi să-i răspundă. 

— Ai dreptate să taci, continuă Philip. De altfel, cu rezultatele 
tale, nici n-ai de ce să te mândreşti. Sper că ai de gând să-ţi dai 
mai multă silinţă, la anul; altfel, multe profesii îţi vor rămâne 
inaccesibile. 


131 


- UNDE EŞTI? - 


— Pentru cea pe care vreau s-o fac, notele mele sunt foarte 
bune! ş 

— Ei, poftim, uite şi o veste bună! În sfârşit, îţi exprimi şi tu o 
dorinţă, ca să nu ne apuce disperarea! Aţi auzit-o cu toţii? In 
sfârşit, o dorinţă! 

— Da’, ce aveţi amândoi? interveni Mary. Potoliţi-vă odată! 

— Mulţumesc pentru sprijin. Şi, mă rog, care e job-ul ăla 
fabulos, care te aşteaptă cu braţele deschise şi pentru care sunt 
de ajuns nişte note mediocre? Ard de nerăbdare să aflu! 

Cu un murmur, ea răspunse că, la majorat, se va angaja în 
Peace Corps şi va pleca din nou în Honduras, să facă ce făcuse şi 
mama ei. Mary, al cărei stomac se strânsese dintr-o dată, îşi 
întoarse faţa spre geam, ca să nu lase să i se observe cumva 
emoția. Maşina se opri pe marginea şoselei, într-un scârţâit de 
pneuri. Thomas se făcuse mic, pe locul lui, cu mâna crispată pe 
catarama centurii de siguranţă. Philip se întoarse, nebun de 
furie: 

— Ai ouat tu singură ideea asta? Ceea ce ne-ai spus eo 
dovadă exemplară a devotamentului tău pentru noi, fiindcă îţi 
închipui că asta e adevărata generozitate, nu? Crezi că fuga de 
propria ta viaţă e o formă de curaj, nu? Tu vezi încotro te duce 
chestia asta? Asta e modelul de viaţă care te inspiră? Unde sunt 
martorii fericirii pe care i-a lăsat în urma ei? N-ai să pleci acolo 
niciodată, mă auzi? Vrei să-ţi explic ce se întâmplă când renunţi 
la adevărata ta viaţă?... 

Mary îşi strânse de mână bărbatul. 

— Da’ taci odată! N-ai nici un drept să-i spui asemenea 
lucruri! Măcar îţi dai seama că nu vorbeşti cu Susan? 

Philip ieşi din maşină trântind portiera. Mary se întoarse spre 
Lisa şi îşi trecu mâna peste chipul ei cu ochii înroşiţi de lacrimile 
de frică; cu o voce liniştită şi limpede, începu s-o consoleze. 

— Eu sunt mândră de tine. Este nevoie de mult curaj ca să faci 
ceea ce vrei tu cu viaţa ta. Semeni deja cu mama ta şi ai toate 
motivele din lume să vrei să-i semeni, pentru că era o femeie 
remarcabilă. 

După o scurtă pauză, adăugă: 

— Eşti foarte norocoasă. Cât aş fi vrut şi eu, când eram de 
vârsta ta, să-mi admir părinţii în asemenea măsură încât să-mi 
doresc să fiu aidoma lor! 


132 


- MARC LEVY - 


Mary claxona cu insistenţă; în cele din urmă, Philip se întoarse 
şi se aşeză din nou la volan. Ea-i ceru să demareze imediat, iar 
tonul pe care îl avea nu lăsa loc nici unei discuţii. Işi lipi din nou 
obrazul de geam şi ochii i se întunecară. 

La şcoală, Philip nu participă la nici o distracţie, refuză să ia 
loc în momentul decernării premiilor şi nu scoase o vorbă la 
masă, ca de altfel, tot restul după-amiezii. Nu-i aruncă Lisei nici o 
privire, refuzând până şi mâna pe care ea i-o întinse, în semn de 
pace, la sfârşitul mesei. Mary încercă să-l facă să zâmbească, 
înălţând, cum ştia ea, din sprâncene, dar degeaba. Ea considera 
că atitudinea lui era puerilă. li făcu această remarcă lui Thomas 
şi — ştiind că ziua Lisei era stricată — îşi petrecu timpul rămas 
ocupându-se de ea. Pe drum, la întoarcere, atmosfera contrasta 
puternic cu cea de la petrecerea care tocmai se terminase. 

Acasă, Philip intră repede şi urcă imediat în birou, unde se 
închise. Mary luă cina împreună cu copii, într-o atmosferă 
apăsătoare. După ce îi culcă, se duse să se bage în pat, singură, 
oftând din rărunchi şi trăgându-şi cearşaful peste umeri. 

De dimineaţă, când îşi deschise ochii, patul era gol. Pe masa 
din bucătărie găsi un bileţel: el plecase la birou, să lucreze, şi 
avea să se întoarcă seara târziu, aşa că nu era nevoie să-l 
aştepte. 

Mary termină micul dejun şi se pregăti să înfrunte un week- 
end ciudat. Pe la mijlocul după-amiezii, ieşi la cumpărături, 
lăsându-i pe cei doi copii în faţa televizorului. 

In supermagazin, simţi cum este cuprinsă de un sentiment de 
singurătate; refuză să se lase stăpânită de emoție şi îşi făcu la 
iuţeală un inventar al vieţii: cei pe care îi iubea erau sănătoşi, 
avea un acoperiş deasupra capului şi un soţ care nu se înfuria 
aproape niciodată, aşa că nu exista nici un motiv ca s-o apuce 
deprimarea specifică păcătoaselor ăstora de duminici. 

Işi dădu seama că vorbea de una singură, când o doamnă în 
vârstă trecu pe lângă ea şi o întrebă ce caută. Mary îi răspunse 
zâmbind: „Ceea ce-mi trebuie pentru clătite”. işi împinse 
căruciorul şi se îndreptă spre rafturile cu zahăr şi făină. Se 
întoarse pe la orele 18, cu braţele din cale afară de încărcate, 
fiindcă ea îşi oblojea deseori rănile inimii, făcând cumpărături 
într-o veselie. Puse pachetele pe masa din bucătărie şi se 
întoarse spre Thomas, care se juca în salon. 


133 


- UNDE EŞTI? - 


— Aţi fost cuminţi? 

Băieţelul dădu aprobativ din cap. Mary începu să-şi 
despacheteze cumpărăturile. 

— Lisa e în camera ei? continuă ea. Absorbit de joc, Thomas 
nu-i răspunse. 

— Ţi-am pus o întrebare, în caz că n-ai băgat de seamă! 

— Păi, nu; e cu tine! 

— Cum adică e cu mine? 

— A plecat, acum două ore, şi a zis: „Mă duc după mămica”. 

Mary lăsă imediat fructele pe care le ţinea în mână şi îşi apucă 
fiul de umeri. 

— Cum a zis asta? 

— Mami, mă doare! Ţi-am spus: a ieşit zicând doar că se duce 
după tine. 

Vocea lui Mary trăda nelinişte. Slăbi strânsoarea exercitată 
asupra umerilor copilului. 

— Avea vreun sac la ea? 

— Zău că nu m-am uitat. Da' ce s-a întâmplat, mami? 

— Vezi-ţi, mai departe, de joacă. Mă întorc imediat! 

Urcă treptele scării în goana mare, intră în camera Lisei şi 
căută iepurele-puşculiţă, care trona de obicei pe etajera de lemn 
alb. Golit, acesta zăcea pe birou. Muşcându-şi buza inferioară, 
Mary se năpusti în dormitor, se aruncă pe pat, ca să ia telefonul, 
şi formă la iuţeală numărul lui Philip, care nu răspunse. Işi aminti 
că erau în week-end şi formă din nou, nervoasă, numărul lui 
direct; el răspunse la a patra sonerie. 

— Trebuie să vii imediat acasă, Lisa a fugit; telefonez la 
comisariat. 


Philip parcă în spatele unei maşini aparţinând poliţiei din 
Montclair. O luă la fugă pe alee. in casă, o găsi pe Mary, stând pe 
canapeaua din salon, alături de ofiţerul Miller, care îşi făcea 
însemnări. 

Polițistul îl întrebă dacă era tatăl micuţei. Philip îi aruncă o 
privire lui Mary şi aprobă din cap. Detectivul îl invită să se 
alăture conversaţiei lor. El îi interogă, timp de zece minute 
nespus de lungi, cu privire la ceea ce putuse pricinui — după 
părerea lor — această fugă. Fata avea cumva un prieten cu care 
se certase de curând? In comportamentul ei apăruseră cumva 


134 


- MARC LEVY - 


semne care să prevestească acest gest? 

Exasperat, Philip se ridică. N-aveau să-şi regăsească fata, 
jucând acest joc cu întrebări şi răspunsuri; ea nu se ascunsese în 
salon, iar ei pierduseră, şi aşa, o groază de vreme. Declară că 
măcar o persoană va pleca în căutarea ei, şi ieşi trântind uşa. 
Polițistul rămase perplex. Atunci, Mary îi povesti situaţia specială 
a Lisei şi îi mărturisi că soţul ei avusese o altercaţie cu fata chiar 
în ajun, pentru prima oară, de când intrase în viaţa lor. Nu 
menţiona cuvintele pe care i pe spusese Lisei în maşină. Ea le 
dorise alintătoare şi, când acolo, tare se temea că tocmai ele 
provocaseră plecarea adolescentei. 

Inspectorul îşi băgă carnetul în buzunar şi îşi luă la revedere, 
invitându-o pe Mary să treacă pe la biroul lui. Încercă s-o 
liniştească: fata avea să doarmă, în cel mai rău caz, afară şi avea 
să se întoarcă în zori. În general, aşa lua sfârşit fuga de acasă. 

Noaptea se anunţa lungă. Philip se întoarse pleoştit, cu glasul 
sugrumat, şi îşi găsi nevasta stând în faţa mesei din bucătărie. li 
luă mâinile într-ale lui şi îşi mărturisi, murmurând, deznădejdea. 
Işi puse capul pe umărul ei, o sărută şi urcă să se ascundă în 
biroul lui. Mary îl urmări cu privirea. Urcă scara, la rândul ei, şi 
intră fără să bată la uşă. 

— Imi dau seama destul de bine că nu reuşeşti să stăpâneşti 
această situaţie şi pot înţelege acest lucru. Dar va fi mare nevoie 
ca unul dintre noi să fie în stare s-o facă. Tu rămâi aici, îi dai de 
mâncare lui Thomas şi răspunzi la telefon. Dacă se întâmplă 
ceva, orice ar fi, mă suni imediat în maşină. Mă duc să văd cum 
merg cercetările. 

Ea nu-i lăsă timp de argumentări. De la lucarna biroului său, 
Philip o văzu luând-o la fugă pe alee. Maşina dispăru la colţul 
străzii. 

Expresia lui Miller nu prevestea nimic bun. Aşezată în faţa lui, 
Mary fu apucată de o poftă nebună de a fuma, când îl văzu că îşi 
aprinde ţigara. Mai multe patrule inspectaseră diferite locuri din 
oraş, unde obişnuiau să se adune tinerii. Cele câteva prietene 
ale Lisei fuseseră interogate, iar poliţia se gândea, acum, că ea 
luase un tren sau un autobuz pentru a ajunge în Manhattan. 
Inspectorul Miller trimisese deja un fax la Port Authority?! din 
New York, care avea să retransmită „avertismentul de fugă”, la 


21 Port Authority - unitate de poliţie ce controlează orice intrare în oraş. 
135 


- UNDE EŞTI? - 


toate sediile Precinct? din oraş. 

— Şi apoi? întrebă ea. 

— Doamnă, fiecare inspector are pe biroul lui cam vreo 
patruzeci de dosare similare. Majoritatea adolescenților se întorc 
acasă după vreo trei-patru zile. Trebuie să vă înarmaţi cu 
răbdare. Noi ne vom continua rondurile în Montclair, dar New 
York-ul este în afara jurisdicției noastre, aşa că n-avem nici un 
drept să intervenim acolo. 

— Pe mine mă doare-n cot de opreliştile voastre 
administrative. Cine va fi însărcinat personal cu găsirea fiicei 
mele? 

Miller îi înțelegea disperarea, dar nu putea face nimic altceva 
în plus. Conversaţia se încheiase. Mary nu era în stare să se 
ridice de pe scaun. Miller ezită câteva secunde, îşi deschise 
sertarul şi scoase din el o carte de vizită, pe care i-o întinse. 

— Duceţi-vă mâine, la acest coleg, din partea mea. El este 
detectiv la Midtown South Squad; o să-l sun, ca să-l anunţ. 

— De ce nu-l sunaţi acum? 

Miller o privi ţintă, în ochi, şi ridică receptorul. Dădu peste un 
robot care înregistra apelurile. Se pregătea să închidă, dar, la 
insistenţele lui Mary, lăsă un mesaj care rezuma motivele 
apelului său. Ea îi mulţumi călduros şi părăsi incinta 
comisariatului. 

Conduse maşina până în vârful dealurilor din Montclair, de 
unde se putea vedea New Yorkul întinzându-se la nesfârşit. 
Undeva, în mijlocul milioanelor de luminiţe scânteietoare, o fată 
de paisprezece ani se pierdea în nesiguranța nopţii. Mary 
întoarse cheia de contact şi o luă spre autostrada ce ducea spre 
Big Apple”. 

La staţia terminus a autobuzelor, ea arătă întregului personal 
fotografia Lisei, pe care o avea în portvizit. Nimeni n-o recunoscu 
pe adolescentă. Mary îşi aminti de centrul de copiere unde îşi 
legase lucrarea de diplomă, când încă mai locuia în metropolă. 
Era deschis toată noaptea, aşa că se duse imediat acolo. O 
studentă de douăzeci de ani, cu părul buclat, făcea de serviciu în 
prăvălia pustie. Mary îi explică motivul cererii sale; 
compătimitoare, fata îi oferi o cafea şi se instala la tastatura unui 


22 Precinct — comisariat de poliţie. 
23 Big Apple (arg. am.) — New York (N.7.) 
136 


- MARC LEVY - 


computer. Făcu menţiunea „Dispărută” şi înscrise dedesubt 
toate coordonatele pe care i le indicase Mary. Când foaia fu 
imprimată, o ajută să lipească poza şi făcu o sută de copii. Mary 
ieşi pe stradă, iar studenta lipi unul dintre micile afişe chiar în 
vitrina prăvălioarei. 

La volanul maşinii, Mary merse din cartier în cartier, 
traversând cu viteză redusă oraşul. De fiecare dată când se 
întâlnea cu o maşină de patrulare, se oprea pentru a le înmâna 
poliţiştilor câte un afiş şi pentru a le cere să fie vigilenţi. La ora 7 
dimineaţa, se prezentă la al şaptelea Precinct şi îi întinse 
poliţistului în uniformă, de la recepţie, cartea de vizită pe care i-o 
dăduse ofiţerul Miller. Bărbatul luă bucata de carton: Mary 
trebuia să aştepte ori să se întoarcă ceva mai târziu, pentru că 
locotenentul nu-şi începea serviciul decât la ora 8. Ea se aşeză 
pe o bancă şi acceptă cu plăcere păhărelul cu cafea, pe care 
polițistul i-l oferi după o jumătate de oră. 


Un ofiţer de vreo cincizeci de ani, cu păr des şi uşor încărunţit, 
de la Criminalistică, îşi lăsă vehiculul în parcare şi intră în clădire 
pe uşa din spate. Urcă în biroul lui, îşi puse sacoul pe spătarul 
scaunului şi îşi băgă arma în sertar. Bombănind, apăsă pe 
butonul robotului telefonic, a cărui luminiţă clipea. Primul mesaj 
era de la proprietar, care îi cerea plata chiriei şi îl ameninţa că o 
să-l reclame la superiorul său; al doilea venea de la maică-sa, 
care se plângea, ca în fiecare zi, de vecina ei de cameră de la 
spital; al treilea, şi singurul care îi lumină privirea posacă, sosea 
de la o fostă colegă, care plecase la San Francisco, la puţină 
vreme după ce se despărţiseră. Ori se despărţiseră fiindcă n-a 
vrut şi el să plece la San Francisco? Al patrulea şi ultimul îi 
fusese lăsat de un cunoscut apropiat, ofiţerul Miller de la Poliţia 
din Montclair. După ce rebobina banda, cobori să-şi ia o cafea de 
la distribuitorul aflat la parter: de câteva luni, Nathalia nu mai 
era acolo, ca să i-o aducă sus, împreună cu a ei. Mary aţipise; el 
o bătu pe umăr. Ea îşi deschise ochii şi descoperi un bărbat cu 
faţa umbrită de o barbă veche de câteva zile. 

— Sunt locotenentul George Pilguez, mi-a fost anunţată vizita 
dumneavoastră. Nu v-aţi pierdut timpul. Urmaţi-mă. (Mary îşi luă 
geanta şi păhărelul de cafea.) O puteţi lăsa aici, vă vom oferi una 
caldă. 


137 


- UNDE EŞTI? - 


Pilguez o privi îndelung pe femeia care se aşezase în faţa lui. Îi 
observă trăsăturile obosite. Ea nu încercă să se arate amabilă 
faţă de el, ceea ce, lui Pilguez, îi plăcu pe dată. O lăsă să-şi 
spună povestea şi îşi răsuci scaunul. Apucă de pe un dulap vreo 
treizeci de dosare din carton şi le lăsă să cadă, fără 
menajamente, pe birou. 

— Aştia sunt minori fugiţi de acasă, şi doar de săptămâna 
trecută. Explicaţi-mi, de ce ar trebui să-i dau mai multă 
importanţă puştoaicei ăsteia, decât celorlalţi? 

— Pentru că puştoaica asta e fiica mea! spuse ea, cu glas 
hotărât. 

EI îşi împinse scaunul în spate şi, în cele din urmă, schiţă ceva 
ce aducea a zâmbet. 

— Sunt în toane bune. O să trimit aviz de căutare la toate 
patrulele şi o să dau câteva telefoane la celelalte secţii din oraş. 
Duceţi-vă acasă, o să vă ţin la curent dacă apare ceva nou. 

— Rămân în oraş. O s-o caut şi eu. 

— In starea de oboseală în care vă aflaţi, ar trebui să vă iau 
permisul de conducere; o să vă duc să beţi o cafea adevărată. Şi 
nu staţi la discuţii cu mine: m-aş face vinovat de neacordare de 
ajutor unei persoane aflate în pericol. Urmaţi-mă! 

leşiră din comisariat. La cafeneaua din colţul străzii, se 
aşezară la masă, iar ea îi spuse povestea unei fetiţe care plecase 
din Honduras şi intrase în viaţa ei, într-o duminică ploioasă. Când 
îşi termină povestea, se isprăviseră şi ochiurile pe care le 
mâncaseră împreună. 

— Şi soţul dumneavoastră ce face în toată chestia asta? 

— Cred că e depăşit de evenimente. Se învinovăţeşte din 
cauza altercaţiei pe care au avut-o în maşină. 

— Mda, mă rog, dacă nu-ţi mai poţi lua la rost plozii, la ce bun 
să-i mai ai? 

Ea îl privi, năucă. 

— Încercam şi eu să mai destind atmosfera. 

— Dar pe dumneavoastră ce vă face să fiţi aşa de bine dispus? 

— V-am mai spus, ce-i drept, şi adineauri, în birou: sunteţi 
foarte atentă. 

— Ziaristă de meserie! 

— Incă în activitate? 

— Nu, cu doi plozi, după cum ziceţi dumneavoastră, trebuie să 


138 


- MARC LEVY - 


alegi ce ai de făcut în viaţă. Dar nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— Sunt pe punctul de a-mi da seama cât de mult mi s-a făcut 
lehamite de oraşul ăsta. 

— Şi asta vă face să fiţi bine dispus? 

— Nu, dar îmi convine. Uneori, îmi mărturisesc că o anumită 
persoană îmi lipseşte mai mult decât îmi imaginasem. 

— Tot nu văd care e motivul bucuriei dumneavoastră! 

— Eu da: poate că reuşesc să iau o hotărâre înainte de a fi 
prea târziu. 

— Ce hotărâre? 

— Să-mi cer mutarea! 

— Acolo unde e prietena aceea de care vă e dor? 

— Credeam că nu vă mai exercitaţi profesia! 

— Găsiţi-mi-o pe Lisa! Nici eu nu-mi imaginam că o să-mi 
lipsească în asemenea măsură! 

— Dacă vă mai ţin picioarele, treceţi iar pe la mine diseară. ŞI 
fiţi atentă cum conduceţi! 

Mary se ridică şi voi să plătească nota, dar el luă hârtia, cu un 
gest scurt, şi îi făcu semn, cu cealaltă mână, să-şi ia tălpăşiţa. Ea 
îi mulţumi şi ieşi din cafenea. Toată ziua, bătu străzile oraşului. 
Când trecu pe lângă clădirea lui Mew York Times, parcă i se 
strânse inima. Conduse instinctiv până în SoHo şi se opri sub 
ferestrele fostului ei apartament. Cartierul se schimba 
necontenit. În vitrina unui magazin, îşi contemplă reflexul şi făcu 
o mutră agasată: „De-aia mi se par toate atât de îndepărtate”, 
bombăni ea. Un telefon acasă îi confirmă că, la Montclair, nu era 
nimic nou. Respiră adânc, ca să-şi adune curajul, şi înghiţi în 
grabă încă o cafea la Fanelli's; apoi, se îndreptă spre cartierul 
latino-american al oraşului. 

După-amiaza se apropia de sfârşit. Lisa dispăruse de douăzeci 
şi patru de ore, şi Mary simţea cum îi creşte neliniştea din suflet. 
Oboseala îi sporea încordarea. La un moment dat, încremeni în 
mijlocul unei treceri de pietoni, întâlnind o mamă cu fata ei, care 
trebuie să fi avut aproape aceeaşi vârstă ca Lisa. Femeia o privi 
cu gravitate şi îşi văzu de drum. Mary se simţi cutreierată de o 
undă de tristeţe. La căderea serii, o luă spre sediul poliţiei şi, în 
drum, îi telefona lui Pilguez. 

Acesta îi propuse să se întâlnească la acelaşi bar. Ea ajunse 
prima. Înăuntru, trebui să-şi obişnuiască ochii cu semiîntunericul. 


139 


- UNDE EŞTI? - 


introduse toate monedele din geantă în distribuitorul de lângă 
toaletă, ca să-şi cumpere un pachet de Winston. 

Se aşeză la bar, acceptă focul oferit de barman şi trase fumul, 
adânc, în piept. Imediat, capul începu să i se învârtească; tuşi şi 
se clătină pe taburet. 

Neliniştit, chelnerul o întrebă dacă se simte bine. Râsul 
sacadat şi nervos care îi ieşi din piept o lăsă perplexă. 

Locotenentul Pilguez împinse uşa; ea se duse la el, în boxa în 
care se instalase. El comandă o bere; ea şovăi şi luă acelaşi 
lucru. 

— Mi-am petrecut toată ziua cu dosarul fiicei dumneavoastră; 
cred că nu mai e nici o patrulă din New York care să nu fie la 
curent. M-am dus în cartierul portorican, am vorbit cu toţi 
informatorii mei şi nu am dat de nici o urmă a fetiţei 
dumneavoastră. Intr-o privinţă, asta e mai degrabă o veste bună; 
înseamnă că n-au pus mâna pe ea nişte indivizi certaţi cu legea, 
iar, dacă s-ar întâmpla aşa ceva, aş fi imediat anunţat. Lisa 
beneficiază de protecţia mea, ceea ce, în anumite medii, 
înseamnă că e chiar mai bine decât dacă ar fi echipată cu un 
dispozitiv de emisie. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, murmură Mary. 

— Ei bine, atunci n-o faceţi! Ascultaţi ce am să vă spun. Acum, 
trebuie să vă întoarceţi acasă, altfel o să fiţi dată complet peste 
cap, iar asta n-ar fi de prea mare folos, când va fi găsită fetiţa. 
Intre timp, mă puteţi ajuta. 

Pilguez îi aminti că paşii adolescenților o iau pe cărări diferite 
de ale adulţilor. Poate că Lisa plecase mânată de un impuls, dar 
probabil că nu la întâmplare. O luase pe un drum care urma o 
logică: a sa. Firul care avea să-i conducă la Lisa îşi avea capătul 
în memoria fetei, şi ei trebuiau să caute printre amintirile 
acesteia, pentru a le găsi pe cele cu un sens special. De 
exemplu, remarcase cumva, plimbându-se printr-un parc, vreun 
copac care să-i amintească de pământul ei natal? Dacă se 
întâmplase aşa ceva, atunci probabil că stătea sub crengile lui. 

— A fost călătoria aia din Munţii Stâncoși, spuse Mary. 

Mama ei avea un loc foarte drag în copilărie? Mary se gândi la 
dealurile din Montclair, de unde se vedea oraşul, însă fusese deja 
acolo. 

— Ei bine, întoarceţi-vă! spuse Pilguez. 


140 


- MARC LEVY - 


Îşi amintea dacă fata văzuse vreun drapel hondurian, oricât de 
mic? Ar putea fi acolo, contemplându-l. Era cel pe care îl pictase 
pe copac. Exista vreun loc care ar fi pentru ea ca o punte între 
aici şi acolo? Mary îşi aminti de toboganul roşu, cu vopseaua 
scorojită, despre care îi povestise Philip, dar asta se întâmplase 
demult, chiar în primele zile de după sosirea ei. 

— Ei bine, dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş fugi într-un 
suflet să văd toate aceste locuri. Probabil că ea este în vreunul 
din ele. (Pilguez îşi luă seama). Totuşi, în starea dumneavoastră, 
nu fugiţi prea mult. Daţi-mi un telefon şi, apoi, mergeţi să vă 
odihniţi o clipă. i 

Mary se ridică şi îi mulţumi. Inainte de a pleca, îşi puse mâna 
pe umărul sticletelui morocănos. 

— Credeţi că pista toboganului ar putea fi valabilă? 

— Nu poţi şti niciodată când dă norocul peste tine! Hai, 
ştergeţi-o! 

Ea îndepărtă ipoteza angoasantă a trenului; acest mijloc de 
locomoţie era mult prea costisitor pentru iepurele Lisei. Se 
întoarse la staţia terminus a autobuzelor şi, de data asta, ceru să 
fie primită de un şef. O funcţionară o recunoscu şi o invită să 
aştepte pe o bancă. Aşteptarea i se păru interminabilă. Un 
bărbat foarte corpolent o primi, în sfârşit, în biroul lui. Incăperea 
era lugubră, însă personajul cu respiraţie greoaie era amabil şi 
dispus să-i sară în ajutor. 

Ea îi arătă poza Lisei şi se interesă dacă ar fi putut pleca cu 
autobuzul în America Centrală. „Liniile noastre care merg spre 
sud se opresc în Mexico”, îi răspunse el, ştergându-şi sudoarea 
de pe frunte cu dosul mâinii. De când dispăruse fata, plecaseră 
trei autocare. Omul se ridică cu greu, se uită la ceas şi localiză, 
punând degetul pe harta mare, întinsă pe perete, poziţiile 
autocarelor. Luă de pe o etajeră un anuar enorm al companiei, 
ca să telefoneze în staţiile unde pasagerii aveau să se oprească 
pentru a lua masa. Ea îl rugă să-i anunţe pe conductori să 
contacteze de urgenţă terminalul din New York. Deşi se vedea că 
făcea un efort, el o conduse până pe trotuarul din faţa clădirii. 
Când ea îi mulţumi, vizibil emoţionată, înainte de a dispărea pe 
stradă, el adăugă că nu credea nici o clipă că o fată de vârsta ei 
ar fi putut urca în autobuz fără să fie remarcată de şoferi. Şi mai 
spuse că în nici un caz n-ar putea trece frontiera! 


141 


- UNDE EŞTI? - 


Pentru a-şi birui somnul, Mary conducea cu geamul deschis; 
acum, nici nu se punea problema să adoarmă. Era ora 20 şi 30, 
iar parcarea de la McDonald's continua să fie plină, dar vechiul 
tobogan roşu dormea liniştit. Mary străbătuse toate aleile, 
strigând numele Lisei, dar nu primise nici un răspuns. In fast- 
food, ea arătă din nou fotografia, dar nici un angajat n-o zărise 
pe fată. O luă pe şoseaua ce ducea spre înălțimile oraşului, coti 
pe un drum de ţară şi îşi opri maşina 4x4 în dreptul barierei care 
îi interzicea să meargă mai departe. O porni pe jos şi urcă până 
în vârful dealului. In lumina palidă a asfinţitului, continua să 
strige numele Lisei, dar nici măcar ecoul nu-i răspunse. Când se 
făcu beznă de-a binelea, simţi că era sfârşită de puteri şi, 
resemnată, hotărî să se întoarcă. 

Thomas stătea pe jos, în salon; ea îi spuse câteva cuvinte de 
mângâiere şi se duse imediat în dormitor. Urcând scara, Mary îşi 
dădu seama de liniştea de la parter. Aruncă o privire în urmă şi 
văzu că ecranul televizorului era negru. Thomas se uita la 
televizorul stins. Ea cobori treptele, îngenunche lângă copil şi îl 
luă în braţe. 

— Nu prea ne ocupăm de tine, în momentul ăsta, broscuţa 
mea! 

— Crezi că o să se întoarcă? întrebă băieţelul. 

— Nu cred, sunt sigură. 

— A plecat din cauză că s-a luat la harţă cu tati? 

— Nu, mai degrabă din cauza mea. Cred că nu i-am făcut viaţa 
prea uşoară. 

— O iubeşti? 

— Bineînţeles, cum poţi să mă întrebi aşa ceva? 

— Fiindcă nu o spui niciodată. 

Mary încasă lovitura. 

— Hai, nu este aşa, du-te şi pregăteşte două sandvişuri pentru 
amândoi. Mă duc sus, să mă schimb, şi, după aia, cobor să cinăm 
împreună. Nu ştii unde e tata? 

— S-a dus la comisariat, se întoarce într-o oră. 

— Atunci, fă trei... nu, patru! 

Ea urcă din nou scara, sprijinindu-se de balustradă, şi continuă 
până ajunse în biroul lui Philip. 

Incăperea era cufundată în penumbră. Ea atinse lampa de pe 
birou cu vârful degetelor: era de ajuns pentru ca structura 


142 


- MARC LEVY - 
metalică să dea lumină. 


Se îndreptă spre etajeră şi luă mica ramă, pe care şi-o apropie 
de faţă. In fotografie, zâmbetul din trecut, al lui Susan, strălucea. 
Cu o voce molcomă, Mary începu să-i vorbească: 

— Am nevoie de tine. Vezi, stau aici, în mijlocul camerei, ca o 
tâmpită şi nu m-am simţit în viaţa mea atât de singură! Am venit 
să-ţi cer ajutor. Pentru că, de acolo, de unde eşti, o vezi cu 
siguranţă. Ştii, nu pot face totul singură. Inţeleg foarte bine ce-oi 
fi gândit tu, însă nu trebuia să mi-o trimiţi, dacă nu voiai să mă 
ataşez atât de ea. ţi cer doar să-mi dai dreptul de-a continua s-o 
iubesc. Ajută-mă fără nici o teamă, fiindcă tu vei fi întotdeauna 
mama ei, îţi jur. Trimite-mi un semn, un semnuleţ de nimic, un 
ajutor mic de tot, poţi să faci asta, nu? 

Şi lacrimile, atâta vreme reţinute, îi curseră pe obraji. Aşezată 
pe fotoliul soţului ei, strângând la piept fotografia lui Susan, îşi 
puse fruntea pe birou. Când îşi ridică ochii, se uită visătoare la 
caseta de lemn, care trona în mijlocul mesei; cheia era chiar 
alături. Se ridică dintr-o săritură şi se năpusti, în jos, pe scară. 

Din pragul uşii de intrare, îi spuse lui Thomas: 

— Nu ieşi de aici, îţi mănânci sandvişul, te uiţi la televizor şi, 
când se întoarce tati, îi spui că îl sun eu mai târziu. Şi, mai ales, 
nu deschizi nimănui. Ai înţeles? 

— Pot să ştiu şi eu ce se întâmplă? 

— Mai târziu, scumpule, acum chiar că n-am timp. Tu fă exact 
ce ţi-am spus şi îţi promit că vom recupera timpul pierdut. 

Mary se aruncă în maşină şi băgă, cu febrilitate, cheia în 
contact; motorul începu să sforăie. Conduse cu viteză mare, 
depăşind tot ce era înaintea ei, când prin dreapta, când prin 
stânga, şi stârnind în urmă ripostele claxoanelor, de care o duru 
drept în cot. În piept, simţea că inima îi bătea să se rupă şi, cu 
cât treceau secundele, cu atât accelera mai tare. Fu cât pe ce să 
intre pe contra-sens, dar izbuti să se menţină pe axa drumului 
47. Zece minute mai târziu, îşi lăsă maşina lângă o bordură. Nu-i 
răspunse nimic poliţistului care o întreba ceva şi năvăli în clădire. 
Fugi cât putu de iute, urcă gâfâind treptele scării în spirală. La 
capătul unui culoar, se opri în faţa unei uşi şi, prin hubloul rotund 
al acesteia, privi sala, în timp ce îşi trăgea sufletul, apoi împinse 
încet batantul. 


143 


- UNDE EŞTI? - 


În fundul barului din terminalul 1 al aeroportului Newark, o 
fată de paisprezece ani privea prin peretele de sticlă ce dădea 
spre piste, stând singură la o masă. 

Mary o luă încet pe cărarea dintre mese şi se aşeză în faţa ei. 
Lisa îi simţise prezenţa, dar rămase, în continuare, cu ochii 
pironiţi la avioane. Atunci, fără să scoată o vorbă, Mary îşi puse 
mâna peste a fetei, lăsând-o cu tăcerea ei. Fără să se întoarcă, 
Lisa spuse: 

— Vasăzică, de aici a plecat mămica! 

— Da, şopti Mary, de aici. Uită-te la mine, doar o clipă, vreau 
să-ţi spun ceva important. 

Lisa îşi întoarse încet capul şi îşi adânci privirea în ochii lui 
Mary. 

— Când te-am văzut prima oară, cu hainele ude leoarcă şi 
prea mici pentru tine, cu sacul şi cu mingea ta, nu mi-am 
imaginat că o fetiţă atât de mică avea să ocupe un loc atât de 
mare în inima mea. Credeam că niciodată nu mai simţisem o 
asemenea frică. Până azi. Aş vrea să ne făgăduim ceva, una 
alteia; să împărtăşim un secret al nostru. Nu mai încerca să 
pleci, şi, în ziua când îţi vei lua diploma de bacalaureat”, când 
vei avea nouăsprezece ani, dacă „acasă la tine” va fi tot acel 
„acolo”, dacă vei dori, în continuare, să pleci, atunci eu însămi te 
voi conduce la acest aeroport, îţi jur. Ai fost aici tot timpul fără 
să te observe nimeni? 

Trăsăturile Lisei se destinseră şi un zâmbet timid i se desenă 
la colţurile gurii. 

— Nu. Acum ne întoarcem? spuse ea, cu glăsciorul slab. 

Se ridicară. Mary lăsă câţiva dolari pe masă şi ieşiră 
amândouă din bar. Ajungând pe trotuar, Mary aruncă peste umăr 
procesul-verbal de contravenţie pe care îl găsise pe parbriz. Lisa 
îi puse o întrebare: 

— Tu cine eşti pentru mine? 

Mary şovăi o clipă şi îi răspunse: 

— Eu sunt paradoxul tău. 

— Ce-i ăla paradox? 

— Diseară, când o să mergi la culcare, îţi explic. Aici, mă cam 
tem de ochii mei, şi tu nu eşti pregătită să faci clătite în maşină! 


24 În original: graduation — bacalaureatul american. 
144 


- MARC LEVY - 


Ea formă numărul de acasă, la telefonul fixat pe bordul 
maşinii. Philip răspunse imediat. 

— E cu mine, ne întoarcem acasă, te iubesc. 

Apoi, îl sună pe un anumit inspector de poliţie, care, în câteva 
zile, avea să-şi redacteze cererea de mutare la Secţia de 
Criminalistică din San Francisco; pare-se că oraşul era, cu 
adevărat frumos, ştia el de la o oarecare Nathalia, care lucra 
deja acolo. 

Când ajunseră acasă, Thomas se năpusti spre Lisa, care îl luă 
în braţe. Cei doi adulţi veniră, apoi, la ea cu o farfurie de fructe. 
Lisei nu-i era foame; era obosită şi voia să doarmă. 


Mary se aşeză pe marginea patului ei şi îi mângâie îndelung 
pletele. O sărută pe frunte şi, în timp ce se pregătea să iasă din 
cameră, o auzi întrebând pentru a doua oară, în acea zi: 

— Ce-i ăla paradox? 

Cu mâna pe clanţă, Mary schiţă un zâmbet plin de emoție. 

— Paradoxul e că eu nu voi fi niciodată mama ta, dar tu vei fi 
întotdeauna fiica mea. Acum, dormi. O să fie bine. 


145