Mazo de la Roche — [Jalna] 03 Mary Wakefield

Mazo de la Roche 


MARY 
WAKEFIELD 


[Jalna 43] 


Traducere de 
S:MoNA CoPcEAG 


EDITURA a 
Bucureşti, 1 970 


© Mazo de la Roche 

Mary Wakefield, 

London 

Mac Millan & CO LTD 
1961 


VARIANTA V2.0 
IUNIE 2020 
stelus 
VARIANTA V1.0 
8 aprilie 2019 
hunyade 


Lui Walter Allward 
cu prietenie și omagiu 


Guvernanta 


Deșteptarea a fost unică în viața ei. S-a pomenit singură, 
într-o casă străină, printre oameni străini, în ţară străină. 
Cele câteva lucrușoare despachetate în ajun zăceau răzlețe 
prin încăpere, dându-i un aer și mai ciudat. Desigur, va veni 
ziua când toate vor intra în normal, când obiectele ei n-o să 
i se mai pară nefirești și patetice; nu fiindcă ar fi intimidat-o 
luxul odăii. Era doar o încăpere de dimensiuni mijlocii, 
mobilată confortabil, cu o măsuţă de lemn de mahon, un 
lavabou cu lighean și o cană de apă pe care erau pictaţi 
niște trandafiri roșii, un pat acoperit cu o plapumă grea, 
albă, și două gravuri, una reprezentând Puntea Suspinelor, 
iar cealaltă, pe regina Victoria împreună cu prințul Albert și 
familia sa. Vita sălbatică, pe care de cu seară o zărise 
așternută pe fațada casei, scăldând în verdeață întreaga 
verandă, se întindea până la odaia ei, răspândind câţiva 
lăstari viguroși de-a curmezișul ferestrei. Razele soarelui 
matinal căpătau, din această cauză, o lumină verzuie. 

Mary era bucuroasă că se trezise devreme. li trebuia timp 
pentru a sta liniștită în pat, pentru a-și aduna gândurile. 
Mintea ei era ca un caleidoscop al cărui model iniţial fusese 
zdruncinat. Acel model reprezenta viaţa petrecută la Londra 
împreună cu tatăl ei, un ziarist strălucit, însă inegal, ale 
cărui scrieri bune sau proaste produceau întotdeauna 
asupra redactorilor săi o impresie neașteptată. Se pare că 
niciun lucru nu-i reușise la nivel mediu. Pe Mary o tulburau 

6 


stările lui succesive de veselie extremă și de adâncă 
melancolie. Își pierduse mama la o vârstă fragedă și nicio 
influenţă din exterior nu mai intervenise spre a-i netezi 
drumul în viață. Ochii ei aveau o expresie puţin speriată, 
când nu erau prea visători. Culoarea lor era cenușie, iar 
părul bălai atât de fin încât scăpa din strânsoarea agrafelor. 
Din fericire era ondulat de la natură. Tatăl, mândru de 
frumuseţea ei, nu o lăsase să-și câștige singură existenţa. 
Mândria lui era poate egoistă. Nu se gândise nici el nici ea 
la faptul că sănătatea lui devenea din ce în ce mai șubredă, 
și la un moment dat medicii n-au mai putut să-l ajute. 
Atunci și-a luat ultimul rămas bun. 

Întinsă pe un pat străin, învelită în cearceafuri netede de 
olandă, Mary își răsuci capul pe pernă, chinuită de 
amintirea tragică a acelor luni de primăvară timpurie. Micul 
cont pe care îl aveau la bancă se irosise curând după 
îmbolnăvirea tatălui ei. Mary își aduse aminte cât de ușor 
risipea el banii. Dar în ultima vreme nu mai cheltuise decât 
pe băutură. Mintea îi fu năpădită de întâmplari de altădată, 
dar nu se lăsă copleșită. Acum, în dimineaţa aceasta de 
iunie, trebuia să fie stăpână pe sine, să pășească cu 
încredere pe o cale nouă. Viaţa i se desfășura înainte ca o 
mare necunoscută, pe care se încumeta fără călăuza hărții 
și a experienţei trecutului. 

Nu dorise să fie guvernantă. Dacă ar fi existat alt mijloc 
de trai, ar fi stat să aleagă, dar în anii '90 femeile aveau 
puţine perspective. Singura treabă de care se simţea 
capabilă, ţinând seama de lipsa ei de experienţă și de 
pricepere, era instruirea copiilor. Faptul că până în prezent 
avusese prea puţin de-a face cu copiii nu o îngrijora. Se 
gândea la ei ca la niște ulcioare nevinovate, în care va 
turna cunoștințe extrase din manuale și hărți colorate. li va 
învăţa poezii, nume de țări străine, de capitale, de râuri, de 
capuri, de munţi și de îndeletniciri omenești. Principalul era 
să obţină un post. Dacă postul va fi asigurat, toate o să 
meargă de la sine. Adevărul este că nu-i rămăsese decât 


7 


să-și găsească o ocupaţie sau să moară de foame. 

A răspuns la o serie de anunţuri publicate în ziar, a avut 
întâlniri cu mai mulți solicitanţi, dar n-a obţinut niciun 
rezultat. Nu avea înfățișarea, purtările, felul de a vorbi pe 
care se cădea să le aibă o guvernantă. Înfăţișarea ei era 
încântătoare: bălaie, zveltă, foarte înaltă, cu o piele atât de 
subţire încât ai fi zis că vântul n-o bătuse niciodată, iar 
soarele nu-i răpise frumuseţea dintâi cu razele sale. 
Zâmbetul îi provoca însă cele mai mari neajunsuri. Când 
zâmbea, se lumina toată la față și gura, care de obicei 
trăda un fel de amărăciune, devenea veselă, ademenitoare, 
aproape irezistibilă. Părea o fiinţă de temut, într-o casă 
unde locuia un fiu mai vârstnic sau chiar un soț. 

Dacă ar fi știut ce impresie producea, poate ar fi reușit 
să-și rețină acest zâmbet, alcătuindu-și în schimb o 
expresie de circumstanță, dar nu avea pe nimeni care s-o 
sfătuiască, așa că de fiecare dată se purta la fel, alungând 
orice șansă înainte de a termina convorbirea. Desigur, nu 
avea înfățișarea pe care doamnele o pretindeau 
guvernantelor din ultima decadă a secolului al XIX-lea. 

Lipsa de referinţe constituia pentru ea o piedică aproape 
tot atât de serioasă. Singura recomandaţie o avea de la 
redactorul unui ziar, la care tatăl ei scrisese niște articole. 
Se întemeia pe faptul că Mary petrecuse o lună în casa 
redactorului, ocupându-se de fiica lui, o fetiță foarte 
cuminte, în timp ce mama fetiţei era bolnavă. Redactorul se 
arătase foarte amabil și, la rugămintea lui Mary, îi întocmise 
o scrisoare de referință, prin care ridica în slăvi buna ei 
purtare și răbdarea pe care o avea faţă de copii. 

Când citise această recomandație, Mary nu se gândise că 
e cam exagerată. Cu o generozitate caracteristică firii sale, 
credea că tot ce este scris acolo i se cuvine de drept. 
Socotea că totul este foarte adevărat. De-abia după o serie 
întreagă de decepţii, curajul a început s-o părăsească, iar în 
ultimul timp deschidea ziarul și se uita la anunţuri cu tot 
mai puţină nădejde. 


Acum, cu cearceaful rece lipit de bărbie, cercetând din 
ochi tapetul cu ciorchini de liliac legaţi între ei cu panglicuțe 
trandafirii, se gândi la dimineaţa pe care o petrecuse, cu 
aproape o lună în urmă, la Londra, în ziua când i se oferise 
să vină în Canada. In ziua aceea, însorită ca și astăzi, 
văzduhul fusese limpede. Tropotul copitelor răsuna 
zgomotos, în ritm cu viața londoneză. Camioanele trase de 
cai voinici zdroncăneau pe caldarâm, omnibuzele, birjele, 
cupeurile cu telegari bine ţesălaţi înviorau străzile dând 
impresie de forfotă și de bunăstare. Până și briza care 
pătrundea prin fereastra deschisă i se părea că-i aduce un 
suflu de viaţă proaspătă, și un fior de speranţă renăscută 
străbătu nervii lui Mary în timp ce citea anunţurile. 

Deodată, ceva îi reţinu privirea. Citi următorul text: „Caut 
guvernantă pricepută, dispusă să plece în Canada pentru 
îngrijirea completă a doi copii. Plătesc traversarea și 
cheltuielile de drum. Pun condiţia să fie o persoană cu 
caracter energic. Adresaţi-vă domnului Ernest Whiteoak, 
hotel Brown”. 

Inima lui Mary începu să bată cu tărie. Scăpă ziarul pe 
parchet și se sculă în picioare. Atracția necunoscutului o 
cuprinse brusc. Ocazia de a trăi o aventură nu-i mai ieșise 
până acum în cale. Cu greu și-ar fi putut da seama dacă 
dorește acest lucru. Trăise învăluită în lumea de vis a 
copilăriei, chiar atunci când vârsta copilăriei fusese de mult 
depășită. Acum, după moartea tatălui ei, când fumul 
amăgirilor se destrămase făcând loc necesităţii de a-și 
câștiga singură existenţa, era pentru întâia oară liberă să 
facă cunoștință cu propria-i fire. 

— Traversarea oceanului, spuse cu glas tare. Plecarea în 
altă ţară. Doamne Dumnezeule, ce aventură! 

Se repezi să ridice ziarul de pe parchet și citi din nou 
anunţul. Își închipui că aude motorul vibrând sub puntea 
vasului, în timp ce stă într-un fotoliu de călători, învelită în 
pled, și o stewardesă îi oferă gustări. În ultima vreme 
făcuse atâta economie, încât ideea unor bucate gustoase 


9 


se strecură, tot mai îmbietoare, în mintea ei. Era tânără și 
sănătoasă, deși nu prea voinică. 

Recitirea anunţului nu făcu decât să-i sporească pofta de 
a obţine cu orice preț slujba oferită. Era ca o rază ce cobora 
asupra ei drept răspuns la o rugăciune fierbinte și 
îndelungată. Dacă nu reușește să-l facă pe domnul 
Whiteoak s-o angajeze, mai bine renunţă. O să accepte 
prima slujbă ce i se va oferi, oricât de neplăcută ar fi. 

Era atât de puţin pricepută la calităţile ce se cer unei 
guvernante, încât începu să se aranjeze cât mai frumos 
pentru întâlnire. Își scoase din dulap pantofii cei mai 
eleganţi, cu tocuri înalte și vârfuri foarte ascuţite și îi 
lustrui. Puse un jupon cu volănașe brodate și o rochie de 
mătase subţire, alb cu verde, cu mâneci până la coate. 
Tatăl ei nu-i îngăduise să poarte doliu după moartea lui. 
Pălăria cu boruri largi era garnisită cu trandafiri roz, 
înconjurați de frunze verzi, lucioase. Avea mănuși lungi de 
mătase albă și o brățară de argint. Considerând că este 
prea palidă, își puse pe buze și pe obraji puţin roșu. Efectul 
era mulţumitor, și în timp ce cobora scările constată că 
pasul nu-i mai fusese de luni de zile atât de sprinten. 

Aci, în Vincent Square, în casa aceea veche, lipită de altă 
clădire, își aranjase împreună cu tatăl ei un cămin foarte 
confortabil. Având gust pentru aranjarea interioarelor, 
locuinţa închiriată nu părea câtuși de puţin banală. Când 
ajunse în stradă, întoarse capul spre balconul din faţa odăii 
ei amintindu-și cât de singură se simţise privind stelele în 
noaptea când tatăl ei închisese ochii pe veci, și se întrebă 
ce sentiment o va cuprinde, dacă se va mai întoarce 
vreodată acolo. Inima începu din nou să-i zvâcnească. Se 
temu că nu va fi în stare să vorbească liniștit și convingător 
în prezența domnului Whiteoak. Și-l închipuia cu mustăți 
groase și pomădate, ascuţite la vârf. 

Se urcă pe platforma superioară a unui omnibuz tras de 
murgi cu părul lucios. Pe străzi, casele își etalau zugrăveala 
proaspătă și alama sclipitoare, iar la colţuri se vindeau flori. 


10 


Poate că prin mulţime se aflau și oameni nenorociţi, 
îmbrăcaţi în zdrenţe, dar Mary nu se gândea la acest lucru. 
Privirile ei erau furate de femeile elegante, îmbrăcate în 
volane, cu fuste lungi ce măturau parcă trotuarul și cu 
pieptănături savante, și de bărbaţii care purtau joben și 
redingotă, de copiii care mergeau cu cercuri viu colorate, 
însoțiți de guvernante, spre Hyde Park. Tot ce vedea se 
pierdea într-un fel de ceață mișcătoare, în timp ce se 
îndrepta încordată către locul unde urma să i se deschidă 
un viitor sau să renunţe la orice speranţă. 

La hotelul Brown i se aduse la cunoștință că domnul 
Whiteoak era momentan plecat, dar că vine îndată și a 
lăsat vorbă pentru cei ce-l caută să-l aștepte în salonaș. 
Mary începu să se plimbe în lung și în lat, simțindu-se prea 
înaltă, senzaţie pe care o încerca ori de câte ori urma să se 
întâlnească cu persoane străine. Poate era mai bine să se 
așeze pe scaun, pentru ca apoi, la venirea domnului 
Whiteoak, să se ridice pe jumătate în picioare. Se stăpâni, 
potrivindu-și fusta așa cum îi stătea mai bine, și încrucișă 
braţele în poală. Examină tablourile din odaie, trase cu 
urechea la ceea ce se petrecea în hotel, apoi încercă să 
spună câteva versuri pe de rost, ca să-și potolească nervii, 
totul fu însă zadarnic, căci nu-i venea nimic în minte. O 
cuprinse un sentiment de teamă și de deznădejde. Începu 
să tremure atât de tare, încât vedea floricelele imprimate 
pe rochia de mătase mișcându-se. Era cuprinsă de 
neliniștea așteptării. Numai de ar sosi odată, să se 
isprăvească mai repede toată povestea! i-l zugrăvea în 
minte - un omuleț gras, cu privirea tăioasă. In clipa când 
pasul lui răsună în încăpere, își dădu seama instinctiv, că 
cel care venea era tocmai domnul Whiteoak, și fu gata să 
intre în pământ de spaimă. 

Cât de mult se deosebea de omul de care se temuse! Era 
înalt, zvelt, cu faţa foarte bălaie, proaspăt rasă, luminată de 
ochi blânzi, albaștri, ce zâmbeau liniștitor. Ţinea jobenul în 
mână, iar redingota îi dădea o notă de eleganţă, accentuată 


11 


de floarea pe care o purta la butonieră. Era un bărbat de 
aproape patruzeci de ani. 

— Sper că nu v-am făcut să așteptați prea mult, spuse el. 
Am avut o treabă ce nu putea fi amânată. Dacă nu mă 
înșel, dumneavoastră sunteţi... 

Șovăi și făcu o pauză, nedumerit de impresia 
fermecătoare ce i-o producea Mary. Părea cu neputinţă ca 
tânăra aceasta, la fel de elegantă ca și domnișoarele pe 
care le întâlnise mai deunăzi în Regent Street, să se 
prezinte pentru postul le guvernantă. 

— Da, răspunse ea cu voce tremurătoare, mi-ar face 
plăcere... vreau foarte mult... mă numesc Mary Wakefield. 

— A, firește, domnișoară Wakefield. Nu iei loc pe scaun? 

Șovăi din nou, apoi se așeză lângă ea, pe un scăunel de 
catifea roșie. Prezenţa lui emana încredere. Mary văzu într- 
însul întruchiparea bunăvoinţei. 

— Ai înţeles, nu-i așa, că vei fi invitată să pleci în Canada, 
în caz că te angajăm, domnișoară, urmă el. 

— O, desigur, aș vrea grozav să plec în Canada. 

— Îmi dai voie să știu care-i motivul? 

— Vreau să plec din Anglia. Tata a murit acum câteva 
luni. Sunt singură. Mi-ar plăce să părăsesc ţara. 

— Eşti capabilă să ţii în frâu doi copii neastâmpăraţi, în 
vârsta de șapte și de nouă ani, și să le dai lecţii? 

— O, negreșit. Am multă simpatie pentru copii. 

— Perfect. Copiii de care vorbeam sunt cât se poate de 
simpatici. E vorba de fiul și de fiica fratelui meu. Le-a murit 
mama când băiatul avea doar doi anișori. E un puști foarte 
dezgheţat, să știi asta. 

— Cu atât mai bine! 

Ernest Whiteoak îi aruncă o privire scrutătoare. 

— Te poţi bizui pe priceperea dumitale? Ce experienţă ai 
în acest domeniu? 

Mary scoase recomandaţia, și el o citi de două ori, 
meditând asupra ei. 

— Este cert, spuse el dându-i foaia îndărăt, în timp ce 


12 


fruntea lui albă se încrețea gânditoare, că nu prea ai 
experienţă. 

Apoi, rosti pe tonul unei destăinuiri sincere: 

— Adevărul este, domnișoara Wakefield, că suntem puși 
în faţa unei dileme. Mama mea, bunica copiilor, angajase 
pentru ei o guvernantă foarte pricepută, între două vârste, 
care convenea din toate punctele de vedere. | s-a reținut și 
locul pe vapor și urma să sosească în casa fratelui meu 
însoţită de niște vecini de-ai noștri, cu care suntem prieteni. 
Între timp, maică-mea, cu conștiința împăcată, a plecat la 
sora ei, la Devon. lar eu și fratele meu plecăm peste trei 
zile la Paris, așa că îţi închipui ce-i pe capul nostru. 

— Da? 

Mary se simţi destul de încurcată, dar îl privi cu o 
curiozitate înțelegătoare. 

— Și cealaltă guvernantă, unde e? 

— Zace bolnavă, și-a rupt picioarele. 

Mary păru atât de mirată, încât domnul Whiteoak se 
întrebă dacă nu era mai nimerit să spună „membre” în loc 
de picioare. De aceea, se corectă. 

— Da, și-a rupt membrele inferioare într-un accident. A 
lovit-o un omnibuz. 

— Atunci, bâigui Mary, cred că după ce se va restabili va 
veni în Canada. Cu alte cuvinte, mă angajaţi provizoriu. 

— Nicidecum, o liniști el. La anii ei, refacerea completă a 
membrelor inferioare este foarte grea. Or, pentru 
asemenea post, după părerea mea, trebuie să ai picioare 
zdravene. 

Mary, chiar dacă nu avea prea multe referinţe, știa în 
schimb că picioarele îi sunt întregi și se grăbi să afirme: 

— Ale mele sunt sănătoase. 

Whiteoak îi aruncă în fugă o privire încântată și exclamă: 

— Minunat! 

Nu se știe de ce, dar convorbirea aceasta cu privire la 
picioare crease între ei un fel de legătură. Gheaţa se topise. 
Nervii lui Mary se destinseră și ea zâmbi dezvăluindu-și 


13 


șiragul de dinţi albi, regulaţi. 

„E frumoasă de pică”, gândi Ernest Whiteoak. Apoi spuse 
pe un ton confidenţial: 

— Va trebui să pleci la drum peste câteva zile. 

— Din partea mea, declară ea, începând de mâine sunt 
gata. 

— Ce bine era, dacă ar fi fost mama de faţă! Pe mine 
lucrul acesta mă depășește. 

In timp ce vorbea însă, era bucuros în sinea lui că mama 
nu era de față. Avea convingerea că o persoană atât de 
drăgălașă, după părerea ei, nu ar fi fost tocmai potrivită 
pentru a fi guvernantă. În schimb, pe copii îi va câștiga cu 
graţia ei fermecătoare. Philip, de asemeni, va fi încântat de 
gingășia și de bunele ei maniere. În aceeași clipă, Ernest se 
hotări s-o angajeze. Era leneș din fire și nu-i plăcea să facă 
prea multe demersuri. Incepu să discute cu ea despre leafă 
și despre apucăturile celor doi copii, pe care îi considera 
simpatici, deși cam neastâmpăraţi și, deocamdată, destul 
de greu de stăpânit. Nu rostise niciun cuvânt hotărâtor, însă 
Mary își dădea seama că lucrurile merg bine. Faţa lui radia, 
iar ea se simţea ușurată de o povară. Domnul Whiteoak 
spuse: 

— Sunt sigur că „Jalna” o să-ţi placă. „Jalna” este numele 
moșiei noastre. Tatăl meu a fost cândva demnitar în India și 
a emigrat acum vreo patruzeci de ani în Canada, însoţit de 
mama și de sora mea, care pe atunci era încă în fașă. 
Fratele meu mai mare s-a născut la Quebec. Pe urmă, tata 
a cumpărat o mie de acri de pământ în ţinutul Ontario, 
unde aproape tot terenul era acoperit de codri, și și-a clădit 
casa. Eu sunt primul copil care s-a născut acolo. 

Rostea aceste cuvinte cu mândrie, și Mary rămase 
impresionată. 

— Fratele meu mai mic a venit pe lume cu opt ani mai 
târziu, adăugă. Este tatăl viitorilor dumitale copii și este un 
om înţelegător. 

Cuvintele bune pe care le auzea de la acest străin și 


14 


simpatia pe care i-o arăta erau pentru Mary un balsam, 
după atâtea căutări zadarnice. Probabil că o atmosferă 
asemănătoare domnea în Lumea Nouă, către care acum 
dorea din tot sufletul să se avânte. 

Ernest continuă: 

— Ne-am străduit, domnişoară Wakefield, să păstrăm la 
„Jalna” obiceiurile Lumii Vechi, să nu ne lăsăm influenţaţi 
de mărginirea și de trufia celor din Lumea Nouă. Vecinii 
noștri sunt oameni cumsecade. Vorbesc ca și cum aș locui 
și eu la „Jalna”, dar de fapt trăiesc împreună cu sora și cu 
fratele meu mai mare în Anglia. Ne ducem totuși deseori 
acolo, așa încât sper ca la viitoarea vizită să te găsesc 
instalată confortabil, împreună cu copiii care îţi vor fi 
încredințați. 

Nicio întrevedere de acest gen nu ar fi putut decurge în 
mod mai plăcut. Dacă domnul Whiteoak din Canada se va 
dovedi măcar pe jumătate atât de amabil ca cel de la 
Londra, fericirea ei ar fi mai presus de orice închipuire. În 
timp ce se înapoia la domiciliul ei din Vicent Square, 
așezată pe platforma superioară a omnibuzului, văzduhul 
răsuna de sunete voioase, caii tropăiau într-un ritm mai 
vesel, din depărtări razbeau acordurile unei fanfare și 
undeva aproape, clopotelul unei tocile suna ca să atragă 
atenţia trecătorilor. Lui Mary i se părea că oamenii care 
circulau pe străzi aveau chipurile mai senine ca de obicei și 
că pasul lor era mai sprinten. Fiind deocamdată prea 
emoționată, nu putea gândi limpede. Retrăia întâlnirea ei 
cu domnul Whiteoak, evocându-i trăsăturile distinse, 
ascuţite, zâmbetul liniștitor și vocea cu timbru plăcut; în 
clipa următoare, gândul îi zbura către viitor, la casa 
îndepărtată care își va deschide porţile înaintea ei, și acolo 
îl vedea parcă pe același domn Whiteoak, mai tânăr, ţinând 
câte un îngeraș de fiecare mână, iar în preajma casei se 
întindea o pădure deasă, unde lupul, ursul și elanul colindau 
în voie, fără să dea târcoale locuinţelor omenești? 

Când ajunse în sfârșit în faţa casei din Vincent Square, o 


15 


privi de sus până jos, cu un sentiment ciudat, de 
înstrăinare. Casa părea că dispare din fața ei. Era ca o 
lebădă care plutea pe un fluviu, departe de griji și de 
ameninţări. 

Și iată că acum, după trei săptămâni, stătea întinsă într- 
un pat străin, într-o cameră zugrăvită cu flori de liliac. „Ce 
tapet frumos și ce bine încadrează Puntea Suspinelor!” Se 
hotărî, când o să-și desfacă tot bagajul, să pună cele două 
fotografii înrămate ale părinţilor ei pe consolă. Acolo era un 
clopot de sticlă care acoperea un grup de obiecte de ceară: 
trei trandafiri roșii, un ciorchine de struguri, trei prune 
purpurii, trei mere, și ici-colo, pe nisipul așternut la fund, 
niște scoici în formă de corn al abundenței. Acest grup 
ornamental atrase atenţia lui Mary încă de cu seară, din 
clipa când intrase în cameră. În ciuda oboselii și a 
surescitaţiei provocate de călătorie, în ciuda menajerei care 
se uita la ea cu ochi reci și inexpresivi, privirile ei se 
întorceau mereu în aceeași direcţie. După ce-și dezbrăcase 
mantaua lungă de călătorie și-și scosese pălăria grea de pe 
cap, se îndreptase spre clopot să-l admire. Nu se așteptase 
să găsească ceva atât de frumos, tocmai în Canada, atât de 
departe de Londra. 

Doamna Nettleship, menajera, era singurul om din casă 
cu care s-a întâlnit în seara trecută. A răsuflat ușurată, 
știindu-se foarte ostenită, după atâtea ceasuri de călătorie 
cu trenul. Avea cearcăne vinete sub ochi și o înfățișare 
firavă. Totuși, a rămas cu impresia vagă a unei primiri 
ostile. Cât de limpede își închipuise clipa când o va 
întâmpina un văduv distins, cu o statură înaltă și zveltă, 
ținându-și de mână odraslele sfioase și rostind cuvinte de 
bun venit, cu o voce asemănătoare domnului Whiteoak: 

— Domnișoară Wakefield, copilașii aceștia nu au mamă. li 
las pe mâna dumitale să le porți de grijă. 

Dar când trăsura s-a oprit în faţa intrării, poarta a fost 
deschisă puţin, în chip neprietenos, fără mișcarea largă 
care e semnul de bun venit pentru oaspeţi, iar îndărătul ei 


16 


s-a ivit doar figura îndesată a doamnei Nettleship, care s-a 
grăbit s-o închidă după intrarea lui Mary, ca și cum clădirea 
ar fi fost o fortăreață. În hol ardea o singură lampă de 
petrol, cu ramă grea de alamă, aruncând o lumina blândă 
peste culorile bogate ale covoarelor, peste scaunele de 
mahon, cu spetează dreaptă, și peste scara frumoasă de 
lemn. Cuierul, de care atârnau câteva pălării, o zgardă și o 
pelerină de ploaie, era împodobit cu un cap de vulpe 
sculptat. Doamna Nettleship purta o rochie albastră de 
stambă și un șorţ alb ca zăpada. Avea părul creț, de 
culoarea nisipului, și zâmbetul acru, lipsit de bună voinţă. 
Spuse: 

— Domnul Whiteoak nu este acasă și, chiar dacă ar fi 
fost, tot nu te-ar fi primit la ora asta. 

Vorbea de parcă Mary era vinovată că trenul avusese o 
oră întârziere. Întorcându-se către omul care începuse să 
tragă cufărul lui Mary în hol, îi porunci: 

— Martin, du-l prin ușa din dos. 

Tonul ei sugera satisfacția pe care ar fi simţit-o, dacă 
Martin ar fi dus-o și pe Mary tot acolo, împreună cu cufărul. 
Aruncându-i o privire posacă, omul se retrase. 

— Ţi-e foame? întrebă doamna Nettleship în silă, ca și 
cum atât ar mai fi lipsit după toate câte i le pricinuise Mary 
până acum. 

— Nu, nu, vai de mine, mulțumesc, răspunse Mary, cu 
toate că ar fi dat orice pentru o farfurie de supă. 

— Cu atât mai bine, zise doamna Nettleship, căci focul 
din bucătărie s-a stins. Cred că preferi să te duci de-a 
dreptul în camera dumitale. 

— Da, ce-i drept, sunt cam obosită. 

— Arăţi ca o umbră, rosti doamna Nettleship pe un ton 
lugubru. Totdeauna ești așa? 

— Doamne fereşte! spuse Mary simțind că își iese din 
fire. Nu te gândești ce călătorie lungă și grea am făcut! Pe 
vapor, am avut tot timpul rău de mare. 

Doamna Nettleship își pironi ochii în jos, la picioarele ei. 


17 


— Niciodată n-am traversat oceanul, declară ea. Cred că 
fiecare trebuie să stea acasă și să-și câștige pâinea în ţara 
în care s-a născut. 

— Dar dacă fiecare ar sta la locul lui, țara asta câţi 
locuitori ar avea? 

— Cei care au venit primii sunt destui. E timpul să nu mai 
vină și alţii. 

— Eu sunt deja aici, nu mai am încotro, râse Mary. 

Se întrebă ce funcţie îndeplinea doamna Nettleship în 
gospodărie. 

li dădu lămuriri după ce o conduse până la viitoarea ei 
cameră. Spuse, încrucișându-și pe burtă palmele mici, cu 
degetele ascuțite: 

— Am condus gospodăria domnului Whiteoak cinci ani 
încheiaţi, de când i-a murit nevasta, și tare aș vrea să văd 
cine m-ar fi întrecut pe mine la treaba asta. O să vezi câtă 
treabă vei avea și dumneata. 

— Când te ocupi de doi copii, ai puţină bătaie de cap. 

— Pentru mine, copiii sunt gata să facă orice, spuse ea. 

Mary gândi: „E invidioasă. l-e ciudă că am venit. Așa e de 
când lumea. Nici nu-mi închipui, că într-o casă fără stăpână 
menajera să fi fost vreodată mulţumită de venirea 
guvernantei”. Zâmbetul se lungise pe buzele menajerei, 
devenind rânjet. 

— Din partea mea, spuse ea, sunt bucuroasă că ai venit. 
Altfel nu mai scăpăm de copiii aceștia, care dau mereu 
buzna în bucătărie. Desigur, când cucoana mare vine 
acasă, se schimbă socoteala. Dumneaei are voinţă și nu 
îngăduie nimănui să se ţină de prostii. 

Mary pricepu că menajera avea poftă de vorbă. Zâmbetul 
îi dispărea de pe buzele ce deveneau din ce în ce mai 
palide. Mary căscă de două ori, amintindu-i cât era de 
obosită. In cele din urmă, doamna Nettleship se retrase. 
Când ajunse în prag, se opri încă o dată și zise: 

— Aici, la ultimul etaj, nu locuiești decât dumneata și 
copiii. Vezi să nu faci gălăgie, că-i trezești din somn. 


18 


Dimineaţa se scoală devreme. Eu și Eliza dormim la subsol. 
Acolo, iarna e cald și vara răcoare. Să vii jos la noi și ai să 
vezi. 

După plecarea menajerei, zâmbetul ei fix, odios, mai 
stăruia în încăpere. Mary nu spera să adoarmă. Totul era 
nou și străin. Tăcerea neagră și învăluitoare a nopţii 
pătrundea prin ferestrele deschise. Toate odăile din casa 
aceea necunoscută unelteau parcă să i se strecoare în 
minte, ducând între ele o luptă surdă pentru a ocupa primul 
loc în cugetul și amintirile ei, de unde nu vor mai putea fi 
înlăturate. Chiar dacă, va pleca de aici peste o lună de zile, 
nu va mai fi vreodată cea care fusese înainte. Casa 
aceasta, familia pe care încă nu o cunoștea, cu excepţia 
unei singure persoane, o vor marca. Trase cearșaful paste 
cap, încercând astfel să se apere de această senzaţie 
apăsătoare. Alături era camera copiilor. Ar fi vrut să meargă 
la ei pe nesimţite, să le cerceteze trăsăturile, chiar să-i 
atingă înainte de a avea ei prilejul să se atingă de ea. 
Increderea cu care se pregătise de drum la Londra o părăsi 
brusc. Se simţea singură. Indiferent ce i se va mai întâmpla 
de acum încolo, nu va mai avea pe nimeni care să se 
intereseze de ea și să-i ofere un sprijin. Conștiinţa acestei 
singurătăţii o apăsa ca un puhoi de apă rece, care îţi taie 
respiraţia. Se cufundă în acest puhoi fără împotrivire, 
învinsă de propria-i osteneală își dormi adânc până când 
bătrânul orologiu așezat la picioarele scării bătu ora șase. 

Vedea năluca vasului pe care venise din Anglia, topindu- 
se în cețurile oceanului; vedea casa numită „Jalna,” 
înălțându-se printre păduri și câmpii, ca o fortăreață a 
acestei ţări necunoscute; auzea pasărea cardinal fluierând 
cu o veselie sălbatică, ca și cum voia să trăiască fiecare 
moment cu maximum de intensitate; auzea behăitul oilor, 
apoi, deodată, un râs de băiat - râsul băiatului de șapte ani 
din camera alăturată - răsună nu prea tare, dar limpede și 
sonor, plin de viaţă. Urmă un zgomot ușor de pași care 
alergau pe coridor și o izbitură în ușa ei, de parcă cineva 


19 


azvârlise un obiect greu în direcţia aceea. 
Sări în picioare și deschise larg ușa, dar nu mai era 
nimeni. 


20 


Copiii 


În dimineaţa aceea, Renny Whiteoak se simţea plin de 
energie. Se trezise din somn, ca un pește cu solzi sclipitori 
venit din fundul unei ape. Purta o cămașă de noapte 
albastru-deschis, faţa lui era albă și îmbujorată, iar părul 
castaniu aprins scânteia în raza de soare ce cădea peste 
așternut. Întins pe patul așezat într-un alcov, își rotea 
privirile prin camera spațioasă, unde locuia cu Meg, sora lui. 
Acolo se găsea aproape toată averea lui: policioara cu cărți, 
dulăpiorul cu jucăriile vechi care îl interesau din ce în ce 
mai puţin, undiţa de pescuit, trenulețul cu cheie, aruncat 
într-un colț deoarece mecanismul era stricat, pușculița în 
care uneori îl obligau să arunce câte un bănuţ de argint și 
pe care numai taică-său ar fi putut s-o descuie. O fâșie lată 
de cer albastru cu un singur nor, în formă de corabie, se 
întindea pe toată suprafaţa geamurilor, întreruptă doar într- 
un singur loc, unde se legăna o ramură de mesteacăn 
argintiu. Aerul era cald. Deodată, Renny aruncă cearșaful la 
o parte și-și zvârli picioarele în aer, ca o coadă de pește 
care sare pe neașteptate. Aruncase picioarele atât de sus, 
în lumina soarelui, încât doar crestele omoplaţilor mai 
atingeau așternutul. Executând mișcarea de mai multe ori, 
adânci de fiecare dată groapa saltelei. Apoi se astâmpără, 
amintindu-și că în camera învecinată, doarme noua 
guvernantă a lui Meg, cea care a sosit aseară. Se gândea la 
ea exclusiv ca la guvernanta lui Meg. La anul o să plece la 
internat, așa cum a plecat anul acesta prietenul lui cu doi 

21 


ani mai mare, Maurice Vaughan. Pentru băieţii de vârsta lor 
nu erau școli destul de bune prin apropiere. 

Tot cu gândul la guvernantă, Renny se rostogoli din 
așternut, se ridică în picioare și se îndreptă încet către patul 
surorii sale. 

Meg dormea, ghemuită ca o gogoaşă durdulie, cu codița 
de păr șaten-deschis aruncată pe pernă. Se odihnea, 
închisă în feminitatea ei caldă. Renny se așeză la căpătâiul 
patului și își lipi obrazul de faţa ei, răsuflând zgomotos. 
Răsuflările lor se amestecară, calde și sănătoase ca 
mireasma trifoiului bătut de soare. 

Meg, de ciudă că fusese trezită, se ghemui toată, își duse 
genunchii la bărbie, iar pielea albă și mătăsoasă de pe 
frunte se încreți de manie. 


— Du-te 'ncolo! Îi dădu brânci, zvârcolindu-se sub 
cearșaf. 

— Meggie, ţi-a sosit guvernanta. Aseară am auzit-o în hol. 

— Nu-i a mea. 

— Ba este. 


— Ba nu. Dacă-ia mea, e și a ta. 

— Ba o să fie numai a ta, ani de-a rândul. 

Până în clipa aceea, Meg stătuse cu ochii strâns închiși. 
Acum, desfăcu pleoapele, arătându-și ochii foarte albaștri. 

— Ai văzut-o? întrebă ea. 

— Nu. Dar aseară a condus-o aici, sus, doamna 
Nettleship. Le-am auzit vorbind. Să-ţi spun ce ziceau. Renny 
își trase picioarele pe marginea patului, cuprinzându-și 
genunchii cu palmele. Aruncând o privire către tălpile lui, 
Meg șuieră printre dinți: 

— Dă te jos din patul meu! 

— De ce? 

Băiatul era nedumerit. 

— Ce picioare scârboase ai! Uită-te la ale! 

Renny întoarse talpa piciorului stâng și o privi nepăsător. 

— Mare lucru! 

— Nu ai voie să te culci murdar în pat. Nu ai voie să 


22 


alergi prin casă cu picioarele goale. Dacă te-ar vedea 
tăticu... 

— Lasă că mă duc. Nu-ţi mai spun nimic. 

Meg îl trase îndărăt de cămașă. 

— Vino încoace. Spune-mi ce au zis. 

— Baba Nettle! zicea că-i stăm pe cap, că dăm buzna în 
bucătărie și că nu mai scapă de noi. Cică e mulțumită că a 
venit guvernanta. 

— Auzi! exclamă Meg. 

— Guvernanta, spuse Renny, era simandicoasă. Auzise 
pe tatăl lui întrebuinţând acest cuvânt și acum îl folosea 
dinadins. 

— Îi arătăm noi simandicoasei, interveni Meg. 

— Ştii ce, hai să ne îmbrăcăm, pe urmă îi azvârlim ceva 
în ușă își o luăm la fugă. 

Pe atunci nu era încă moda pantalonilor scurți și a 
tricourilor, a rochiţelor care dezvelesc picioarele sau a 
pantalonașilor de joacă. Renny își puse întâi flanela, apoi 
cămașa, pantalonii cu bretele de care era foarte mândru, 
vestonul, își trase ciorapii maro și încălță o pereche de 
ghete cu șnururi. Meg, buimăcită încă de somn, își îmbrăcă 
flanela, ciorapii negri, prinși cu jartiere, un pieptar lung cu 
balene, numit Centura Ferris, o pereche de pantalonași albi 
cu volane, un jupon alb de pânză scrobită, încheiat în 
nasturi la spate, o fustă plisată de serj bleumarin, care îi 
ajungea până sub genunchi, și o bluză albă de doc, cu guler 
marinar scrobit. Se anunţa o zi caldă de iunie. Când fu gata, 
îi apărură pe nas broboane unici de sudoare. Muie un colţ al 
prosopului în cana cu apă și își răcori faţa, apoi se șterse cu 
celălalt capăt. Șovăi în fața obligaţiei nesuferite de a se 
spăla pe dinţi. Hotărî în cele din urmă să renunţe. In 
definitiv, astăzi nu era o zi ca toate celelalte. Să facă și 
dinții o pauză. Nu se cădea însă să uite rugăciunea. 
Îngenunche la capătul patului, își împreună mâinile și 
murmură: 


1 Diminutiv de la Nettleship, care înseamnă „urzică” (|. eng..). 
23 


„Primește, Doamne, ruga mea de dimineață. 
Păzește-mă de rele și de ispită-n viată, 

Învață al meu cuget curat să te iubească, 
Călăuzește-mi gândul spre bolta ta cerească.” 


Isprăvindu-și îndatoririle religioase, Meg se sculă în 
picioare, își despleti părul și-l perie de șase ori. Părul ei 
bogat căpătă viaţă, prinse în firele lui raze de soare și îi 
acoperi umerii ca o mantie șaten-aurie. Acum era gata. 
Renny, se tolănise pe pat, cu foxterierul în braţe. Căţelul îi 
lingea sistematic o ureche. 

— Stai, nu vorbi, spuse Renny. Număr de câte ori mă 
linge. O sută opt, o sută nouă, o sută... 

— N-ai decât să rămâi, spuse Meg, eu mă duc însă. Vreau 
să iau micul dejun până nu vine „aia”. 

Renny sări în picioare. Ținea o minge tare, de cauciuc, în 
mană. Când trecu pe lângă ușa lui Mary, izbi mingea într- 
unul din canaturi, apoi, înhăţând-o pe Meg de mână, o 
zbughiră jos împreună. Scara de la etajul doi avea trepte 
înguste și destul de înalte. Într-un trecut nu prea îndepărtat, 
copiii le coborau cu băgare de seamă, una câte una. Acum 
coborâră într-o clipă și rămaseră pe palier cu urechile 
ciulite. Nu se auzea niciun zgomot. Ușa dinspre odaia 
tatălui lor era închisă. Celelalte dormitoare erau, și ele 
închise, dar acolo nu dormea nimeni, storurile erau trase și 
peste paturile nedesfăcute se vedeau cuverturi albe. Meg 
își lipi urechea de gaura cheii. 

— Răsuflă, șopti ea. Nu sforăie. 

— Să aud. 

La rândul lui, Renny încercă să asculte. Cu toate că ușa 
era închisă, și-l închipuiau pe tatăl lor prezent la această 
convorbire. El era în viaţa lor o prezenţă covârșitoare. 
Respirația lui avea mai multă însemnătate decât strigătele 
altor persoane. Când era bunica acasă, devenea și ea o 
prezenţă importantă, dar după aceea o înghițea marea 


24 


îndepărtată, sau Irlanda, sau Anglia, și se prefăcea într-o 
priveliște măreaţă, un fel de munte, o stâncă, ceva care se 
ivește uneori în fața ochilor și apoi dispare. De fiecare dată 
când soseau unchii, copiii treceau prin emoţii plăcute, căci 
primeau de la ei cadouri, în același timp însă aveau de 
îndurat o mulţime de umilințe, deoarece le făceau mereu 
observaţii, ba că nu stau bine la masă, ba că nu ţin furculiţa 
cum trebuie, sau îi puneau să repete cuvintele rar și 
răspicat, pentru a le controla pronunția. Cele mai multe 
observaţii le primea băiatul. Uneori se uitau la tată 
nedumeriţi și spuneau: „Philip, băiatul ăsta are apucături de 
golan”. 

— Sforăie grozav, declară Renny. 

— Nu sforăie. Dacă asta numești tu sforăit, atunci ar 
trebui s-o auzi pe baba Nettle. 

— Când ai auzit-o sforăind? 

— După-masă, când s-a culcat. Uite cum făcea. 

Meg scoase un sunet răgușit, vrând s-o imite. Acest sunet 
îl provocă pe foxterier, care începu să latre îngrozitor. 
Copiii, urmaţi de foxterierul gălăgios, coborâră valvârtej 
scara principală, străbătură holul în fugă, apoi tropăiră 
zgomotos pe scara fără covor ce ducea la subsol. 

Doamna Nettleship și Eliza luau gustarea de dimineaţă, 
așezate la o măsuţă. Înfăţișarea lor, ca și a camerei în care 
se aflau, era ireproșabila. Soarele de dimineaţă pătrundea 
în fiecare colț al încăperii, scălda în lumină masa lungă de 
lemn, frecată cu sârguinţă, și se reflecta pe plita de tuci și 
pe obiectele din jur, fără să scoată la iveală niciun fir de 
praf sau de murdărie. Aerul era îmbibat cu un miros plăcut 
de slănină și de pâine prăjită. Căţelul alergă în grabă spre 
masă și se ridică în două labe. 

Altădată, doamna Nettleship le-ar fi spus copiilor s-o 
șteargă de acolo, dar în dimineaţa aceea îi compătimea. Își 
exprima acest sentiment dând din cap ori de câte ori își 
oprea privirea asupra lor. 

— Bieţii puișori, mormăi ea către Eliza. N-au mamă și 


25 


iarăși le-a venit o păcătoasă de guvernantă. 

— Vai, vai, vai, se jelea Eliza, vârând pe furiș o bucată de 
șoric în gura foxterierului. 

Copiii stăteau amândoi la capătul scării. 

— Cum arată guvernanta? întrebă Renny. 

— Ai s-o vezi. N-am mai văzut o guvernantă așa de 
flagrant împopoţonată. 

— Ce-i aia flagrant? 

— Adică, fără pic de rușine. 

— Aoleu! Era vopsită pe față? 

— Nu m-ar mira. Era împopoţonată ca la bâlci. 

— Asta-mi place, spuse Meg. Cred că-i mai frumoasă ca 
primele două. 

— Nu te aștepta la cine știe ce. E dintr-alea viclene. 
Drăguţă în faţă și bârfitoare pe la spate. 

— Ai de gând s-o pârăști lui tăticu? întrebă Meg. 

Renny se îndreptă către doamna Nettleship. Ştia pentru 
cine are baba slăbiciune. Zâmbi mieros. 

— Azi vreau pâine prăjită cu gem de căpșuni și un ou ochi 
cu slăninuţă. Nu-mi da budincă. 

Femeia îl îmbrăţișă. Renny observă că gura ei ridată și 
vânătă se apleacă, gata să-i mângâie faţa, și își retrase 
trupul elastic, pentru a evita atingerea. Degetele lui pipăiau 
gâtul servitoarei cu o anumită intenţie. 

— Hai, dragă Nettle, stărui el, dă-mi puţin gem de 
căpșuni. Și un ou ochi. Două ouă ochiuri. Și nu îmi da 
budincă. 

Doamna Nettleship închise ochii biruită. Meg urmărea 
scena nepăsătoare. Apoi, menajera îl întrebă: 

— Te-ai spălat aseară? Ți-aduci aminte cât nisip aveai pe 
picioare? 

— Da, răspunse al, înțelegând prin aceasta că își aducea 
aminte. 

— Ce băiat bun! 

Doamna Nettleship aruncă Elizei o privire triumfătoare, 
care însemna: „Uite la el, cum mă iubește.” 


26 


Privirea aceea îi displăcu Elizei, care se ridică de pe 
scaun și începu să strângă masa. Doamna Nettleship venise 
dintr-un oraș aflat la șaizeci de mile depărtare de „Jalna”. 
Nimeni nu-i cunoștea trecutul, nici dacă bărbatul ei mai 
trăia. Înainte de a veni la „Jalna”, se ocupase timp de opt 
ani de gospodăria unei doamne bătrâne și infirme, care în 
cele din urmă murise. Erau șase ani de când ducea lupta 
împotriva prafului și a dezordinii din casa lui Philip 
Whiteoak, învățând-o în același timp pe Eliza să gătească și 
să curețe. Philip lăuda adesea vrednicia fără pereche a 
celor două gospodine, dar tot el adăuga de obicei, dând din 
umeri: „Nu s-ar putea spune că sunteţi ușor de suportat”. 

— Vrei să iei masa în bucătărie? îl întrebă menajera pe 
Renny, fără s-o bage în seamă pe Meg. Cine știe, dacă o să 
mai poţi altă dată. 

Drept răspuns, băiatul își apropie scaunul de masă, 
hârșâindu-l pe podea. Meg își trase și ea îndată un scaun. 
Doamna Nettleship spuse Elizei: 

— Tu, vezi-ţi de treaba ta, fă paturile. Am eu grijă de el. 

Rezemându-și palmele pe marginea mesei pentru a nu 
cădea, Renny se lăsase pe spate împreună cu scaunul și 
supraveghea cu un ochi expert pregătirile pentru gustarea 
lui. 

— Cu englezoaica aia o s-o duci mult mai rău decât sora 
ta. 

— Eu tot plec la internat. 

— Stai, că până atunci mai e un an, îl zgândări doamna 
Nettleship. Câte nu poate să-ți facă! 

— Să încerce numai! 

Se făcu liniște, în timp ce doamna Nettleship își 
concentra atenţia asupra tigăii. Puse în faţa lui Renny 
farfuria, în care bucatele sfârâiau îmbietor. 

— Doamnele au întâietate, spuse Meg. 

Renny împinse imediat farfuria în direcţia ei. 

— Na, spuse el. 

Doamna Nettleship, furioasă, îl apucă de mână. 


27 


— Să n-aud așa ceva. Nu dau voie nimănui să se 
amestece. 

— Dacă el spune că-i a mea, e a mea, rosti Meg în 
încăpățânare. 

— N-ai voie, căci ești la mine în bucătărie. Dacă nu vrei 
să faci ce vreau eu, du-te, să mănânci sus, împreună cu 
femeia aia. 

Privea cu mulțumire cum înfulecă Renny slăninuța. Işi 
trecu mâna prin părul lui, exclamând: 

— Ce mai claie! Să nu-mi spui că azi ai pus mâna pe 
pieptene. 

Îi dădu lui Meg de mâncare, însă cu o indiferența aproape 
calculată. Scoase apoi borcanul cu gem de căpșuni din 
dulap, și-l puse lângă băiat. 

— Acum, domnule, spuse ea după ce copiii isprăviră 
gustarea, mă duc după o perie să-ţi aranjez părul. Ștergeţi- 
vă amândoi bine cu șervețelul. 

Doamna Nettleship dispăru în coridorul care comunica cu 
camerele jupâneselor. În clipa următoare, copiii se căţărau 
tiptil pe trepte. În urma lor, foxterierul suia și el scara, 
apucându-i lacom de picioare. În sfârșit, când ajunseră în 
hol, orice reţinere dispăru și toţi trei o rupseră la fugă, 
râzând își lătrând. Intrarea principală era deschisă. De afară 
îi chema natura cu verdeața-i proaspătă, strălucitoare. 
Trecură pragul în goană. 

— Eu sunt primul la poartă! ţipă Renny. 


28 


Philip 


Un ceas mai târziu, Philip deschise ușa dormitorului său 
și ieși, închizând-o binișor în urma lui. Aruncă o privire 
temătoare în sus, spre camera unde dormea noua 
guvernantă. Nu era timid, dar îl înspăimântau necazurile 
care, probabil, o să se ţină iarăși lanţ în viaţa lui de familie. 
N-o să uite niciodată cât bucluc i-a pricinuit prima 
guvernantă, domnișoara Turnbull. Fiinţa aia scorțoasă și 
înfumurată, rea cu slugile și, după părerea lui, 
neîngăduitoare față de copii, nu-i dădea pace cu 
reclamaţiile. Tot ce vedea și auzea la fermă o nemulțumea. 
Philip spera ca noua guvernantă să fie, cel puţin, o femeie 
care să fi trăit la ţară. Îl mira faptul că Ernest o prezenta, 
atât de sumar, în scrisoarea pe care i-o trimisese. Spunea 
că pare drăguță, cu bun simţ, are referinţe bune, și atâta 
tot. Philip oftă la gândul că era nevoit să găzduiască trei 
femei sub același acoperiș, dar ce putea să facă? Doamna 
Nettleship, desigur, nu era persoana indicată s-o crească pe 
fetița lui. Așa pățește omul când rămâne văduv. Cu văduvia 
se obișnuise, dar cu greutăţile casei nu prea știa cum s-o 
scoată la capăt fără Margaret. Fusese o femeie dârză, 
convinsă întotdeauna că are dreptate și plină de 
temperament. De-abia împlinise douăzeci și cinci de ani 
înainte de a muri; poate că ar fi devenit cu timpul mai 
blândă. Și e de mirare cum știuse s-o înfrunte pe mama lui. 
Philip admirase dârzenia lui Margaret, deși îl cam speriase. 
Mama lui o cunoscuse de mic copil și o legănase pe 

29 


genunchi, când era încă în fașă. El simțea că trebuie să ai 
înțelegere față de un om pe care îl cunoști de atâta vreme. 
Femeile însă sunt altfel. 

Acum Își scoase ceasul de aur din buzunarul vestei. Faţa 
lui cu buze pline, cărnoase, se îmbufnă. Ar fi trebuit să dea 
o raită pe la grajduri înainte de micul dejun, dar nu mai 
avea vreme. Era mai bine să treacă direct la fapte și să se 
așeze la masă împreună cu copiii și cu domnișoara 
Wakefield, pentru a ști, cel puţin, că și-a făcut datoria. Cu o 
figură de băiețel alintat, cobori scările și aruncă o privire în 
sufragerie. Masa era pusă pentru două persoane. 

Îmbufnarea lui se prefăcu în deznădejde. Unde erau 
copiii? Nu cumva o să fie silit să-și ia gustarea de dimineaţă 
singur, în tovărășia unei străine? Nu putea să facă lucrul 
acesta și nici nu-l va face. Se îndreptă către clopoțel și trase 
de șnur. Într-o clipă, apăru Eliza. 

— Să vă aduc gustarea? 

— Unde sunt copiii? 

— Au mâncat dis-de-dimineaţă, domnule, apoi au șters-o. 

— Du-te, te rog, și-i caută. Sau, mai bine nu, lasă că-i 
chem eu. 

Philip o privi pe Eliza patetic. 

— Unde e guvernanta? 

— E în bibliotecă. Cred că vă așteaptă pe 
dumneavoastră, domnule. 

Eliza nu se putu împiedica să nu zâmbească, văzând 
deznădejdea din ochii lui când auzi aceste cuvinte. 

— A adus cu ea cărți, creioane și hârtie, adăugă ea. 

— E acolo? repetă el cu ochii pironiţi asupra ușii duble 
care despărțea cele două încăperi. 

Biblioteca, ce semăna mai curând cu un salonaș, îi 
aparţinea, și faptul că înăuntru se afla o intrusă îl scotea din 
sărite. Negreșit, îi va da de știre să nu mai calce pe acolo. 

Se îndreptă spre ușa laterală a holului care era deschisă. 
leși afară și sorbi aerul proaspăt al dimineţii, apoi scotoci 
prin buzunarele hainei, unde se afla fluierul lui mic, la care 


30 


copiii răspundeau de obicei aproape tot atât de repede ca și 
câinii lui de vânătoare. Era un obiect sculptat în os, atârnat 
de capătul unui lanţ solid de argint. Îl duse la gură, scoțând 
un sunet ascuţit și pătrunzător, apoi așteptă. Fluieră a doua 
oară. Nici de data asta nu primi niciun răspuns. 
Încruntându-se puţin, trase aer adânc în piept, scoțând un 
sunet și mai poruncitor. În livada din dosul casei, unde 
pământul era încă așternut cu petale albe de flori de măr, 
se iviră două capete mici. 

— Renny! strigă Philip. Meggie! 

Renny își ascunse undița în iarba înaltă din livadă. 

— Te văd! strigă Philip. la-o cu tine. 

Cei doi copii alergară spre el. Renny ducea undița cu 
sfoara atârnând și cu cârligul tot mai aproape de obrazul 
surorii sale. 

— Uită-te ce faci, copil fără minte! Fii atent la cârlig. 

Philip începea să-și piardă răbdarea. 

Acum, copii stăteau cuminţi în faţa lui. Philip luă undiţa și 
înfășură sfoara pe mulinetă. Punând mâna pe undiţă, se 
gândi la pescuit. N-ar fi rău dacă ar pleca la pescuit câteva 
zile, până se instalează noua guvernantă. 

— Așa, spuse el proptind undiţa de zid. Acum mergem să 
facem cunoștință cu domnișoara Wakefield. De astăzi 
începeţi lecţiile. 

Meg îl privea cu ochii ei mari și albaștri, plini de tristeţe. 
Ai lui Renny se făcuseră mici, de necaz. Fiecare îl luă pe 
tatăl lor de câte o mână. Sigur pe el, Philip se simţea 
hotărât să înfrunte clipa neplăcută. Se aplecă, dându-le pe 
rând câte o sărutare. Apoi, băgă de seamă că erau ciufuliţi. 

— Staţi un pic. 

Scoase din buzunar un pieptene mic, într-un toc de piele. 
ÎI trecu întâi prin părul des și roșcovan al lui Renny, 
exclamând: 

— Ce coamă încâlcită ai! O să ţi-o tai. Hai, Meg, treci la 
rând. 

Constată că Meg avea un păr și mai încâlcit și se mulțumi 


31 


să-l netezească puţin în jurul frunţii. Fata se uita la el cu 
încredere, ca prepelicarii lui din rasa Clumber când erau 
pieptănaţi. Amândoi erau frumușei și ageri la minte. Nimeni 
nu putea să tăgăduiască acest lucru. 

— Hai, veniţi cu mine. 

Îi conduse până la ușa bibliotecii și intrară cu toţii. Mary 
stătea la fereastră. Se întoarse brusc, privindu-i cu un aer 
speriat. Simţi cum îi fuge sângele din faţă de emoție. Clipa 
cea mare, când trebuia să-și cunoască stăpânul și pe viitorii 
ei elevi, sosise. Deodată, avu impresia că nu-i la locul ei, că 
e incapabilă să facă faţă situaţiei în care se afla. Până acum 
nu se ocupase de loc de educația copiilor. Nici măcar nu 
știa să trăiască printre străini. Acum îi trebuia multă 
energie, ca să-și înfrângă timiditatea și, în clipa următoare, 
mirarea. Se așteptase să dea de un om între două vârste, 
probabil cu câţiva ani mai tânăr decât domnul Ernest 
Whiteoak. Orice văduv era în mintea ei un om între două 
vârste, după cum orice copil i se părea un mielușel. Și iată 
că în faţa ei stătea un tânăr, căruia de-abia îi dădeai mai 
mult de treizeci de ani, cu ochi albaștri nespus de frumoși, 
zâmbind amabil, și alături de el erau doi copii care nu prea 
semănau a mielușei. Philip spuse: 

— Imi pare rău că te-am făcut să aștepți, domnişoară 
Wakefield. Mă numesc Philip Whiteoak, iar aceștia sunt 
copiii mei, Meg și Renny. Îi întinse mina și i-o strânse pe a ei 
între degetele-i calde, făcând-o să se simtă mai puţin 
speriată. 

Mary dădu mâna cu copiii. Meg se întoarse cu faţa către 
ea. Era rotundă, lipsită de expresie, ca un ou, dar sub 
această inexpresivitate mocnea un sentiment dușmănos. 
Ochii căprui și strălucitori ai lui Renny o priviră pieziș. Gura 
lui schiţă un zâmbet rigid, ca și cum buzele erau înțepenite, 
apoi le strânse cu încăpățânare. După ce Philip se interesă 
cum a decurs călătoria, trecură cu toţii în sufragerie, unde 
Mary se așeză între cei doi copii, iar tatăl luă loc în capul 
mesei. 


32 


— Am mâncat azi! exclamă Meg. Era să uit. 

— Da. Ce rost are să mâncăm de două ori, tăticule? 

Renny izbucni deodată într-un râs subțire, ștrengăresc. 
Sări de pe scaun și fugi repede să-l îmbrăţișeze pe tatăl 
său. 

— Nu-i nimic, zise Meg. Nettle nu mi-a dat mare lucru. 

Philip o privea pe Mary, râzând cu ochii. 

— Bănuiesc, spuse el, că toţi copiii de care te-ai ocupat în 
Anglia aveau purtări alese. 

— O, nu-i adevărat răspunse Mary. 

Ce-ar fi s-o întrebe de câţi copii se ocupase până acum? 
Simţi că o trece nădușeala. Eliza îi oferi budincă și un ulcior 
cu lapte proaspăt atât de gras, încât puteai să-l tai cu 
cuțitul. 

— Mulţumesc, spuse ea și începu să mănânce. 

Intrebarea atât de temută veni din partea lui Meg. 

— De câți copii te-ai ocupat? 

— Nu prea mulţi. De fapt, de unul singur. 

— Era fetiță? 

— Da. 

— Și câtă vreme ai stat la ea? 

Mary era încredințată că fata îi descoperise punctul slab. 
Se aprinse la faţă, dar întorcându-se spre Philip cu toată 
demnitatea de care se simţea capabilă, răspunse: 

— Sper că domnul Ernest Whiteoak nu v-a făcut să 
credeţi că aș avea o experienţă prea bogată. Nu am avut 
intenţia să mă laud în faţa dumnealui. 

Philip zâmbi și spuse: 

— Nu prea văd cum ai putea să ai experienţă. Eşti prea 
tânără. 

— Adevărul este, mărturisi ea, că am o singură 
recomandaţie. 

— Una singură! exclamă Meg, cu aceeași expresie. 

— Sst, spuse Philip, mănâncă budinca. 

— Nu vreau budincă. Vreau să mănânc, dar altceva. 

— Cred că fratele dumitale se afla într-o situaţie aproape 


33 


disperată când m-a angajat, spuse Mary. Cealaltă 
guvernantă și-a rupt picioarele. 

Philip dădu din cap compătimitor la adresa guvernantei 
absente, în timp ce copiii izbucniră în hohote de râs 
batjocoritoare. 

— Și-a rupt picioarele! ţipă Renny. Și-a rupt amândouă 
picioarele! Acum nu mai e bună de nimic. A împușcat-o 
cineva? 

— Ha, ha, ha! râse Meg, aplecându-se pe speteaza 
scaunului. N-am mai pomenit așa ceva! Au împușcat-o, 
domnișoară Wakefield? 

„Ce copii sălbatici!” gândi Mary aproape înfricoșată. Cei 
trei inși care o înconjurau păreau pe deplin înțeleși să se 
poarte fiecare cum era obișnuit. Ce se ascundea îndărătul 
zâmbetului vesel de pe chipul tânărului tată? Uitându-se la 
el cum îl trăgea pe Renny spre scaunul lui, observă că avea 
mâini frumoase și un cap foarte frumos, împodobit cu o 
cunună de păr blond, puţin cam dezordonat. Dar mai ales 
ochii lui o fascinau. Erau albaștri, adânci și plini de blândeţe 
îndărătul pleoapelor bine conturate, dar nu aveau vraja 
tainică și răscolitoare a privirilor întunecate care păreau s-o 
străpungă ori de câte ori se gândea la viitorul ei bărbat. 
Mary renunţă la oul fiert pe care începuse să-l mănânce și 
închise ochii, vrând să caracterizeze în sinea ei ochii lui 
Philip prin epitete cât mai potrivite. 

— Copiii aceștia sunt draci împielițaţi, spuse el. Va trebui 
să-i potolești. 

— De ce ai închis ochii, domnişoară Wakefield? întrebă 
Meg. 

— Ca să nu vă mai vadă pe voi cât sunteți de obraznici, 
răspunse tatăl lor. Acum, gata cu întrebările. Nu mai aveţi 
voie să vorbiţi fără să fiţi întrebaţi. 

În sufletul lui Mary, cuprinsă de sfială la auzul viitoarelor 
obligaţii, se cuibaărise totodată o exaltare stranie. Era oare 
de vină căldura și seninătatea emanată de prezenţa lui 
Philip, în contrast cu nervozitatea tatălui ei? Până atunci, 


34 


printr-un ciudat concurs de împrejurări, fusese veșnic 
închisă într-un apartament din centrul Londrei, neputând să 
iasă de teamă ca nu cumva între timp tatăl ei să se întoarcă 
din oraș. El nu se întorcea însă niciodată la ore regulate. În 
fond, orice bărbat pe care l-ar fi iubit putea să facă din Mary 
o roabă, cu toate că ea nu-și dădea seama. Tristeţea izolării 
ei de până atunci venea în contrast cu veselia acestui 
bărbat, pe care îl urmărea stând în capul mesei, ușor adus 
de spate, și punându-și miere pe felia mare de pâine de 
casă, albă ca zăpada. 

— Mierea e din stupii noștri, spuse el, ca și când dorea 
să-i înlăture orice reținere. 

— Da? ce minunat! 

— Ți-e teamă de albine să nu te înţepe? 

Pentru prima oară observă în vorbirea lui un mic defect. 
Nu putea să rostească deslușit sunetul „th” și-l înlocuia 
printr-un fel de „v”. Adevărul este că Philip, deși în copilărie 
primise adesea mustrări de la mama lui pentru acest 
defect, fusese prea leneș ca să se corecteze, iar acum nici 
nu-și mai dădea seama. 

— Nu știu, dar cred că da. Nu ţin minte să fi stat cândva 
în apropierea unei albine. 

Râsul subțire al lui Renny răsună din nou în încăpere. 

— Poartă-te cum trebuie, spuse tatăl lui. 

Meg, neîndrăznind să vorbească, îndreptă un deget spre 
mierea care lucea în fagure, apoi duse degetul la gură. 
Philip clipi în direcţia lui Mary, ca și când i-ar fi spus:, „Uite 
la ei, cum îmi știu de frică”. Această clipire dărâma multe 
bariere, pe care luni întregi de convenienţe n-ar fi putut să 
le desființeze. Pleoapa de sus se întâlni o clipă cu cea de 
jos, acoperind albastrul ochilor săi blajini, care apoi se 
deschiseră din nou și priviră în ochii ei, zâmbind. „Nu ţine 
de loc la prestanţă”, gândi Mary, „și e adorabil.” 

Philip puse miere în farfuria lui Meg, apoi, arătând cu 
capul spre cele două picturi în ulei care se aflau în spatele 
lui Mary, spuse: 


35 


— Ăștia sunt părinţii mei. Tata a murit. Pe mama însă, o 
vei vedea într-una din zilele astea. E cineva. A trecut de 65 
de ani, dar nu-i dai vârsta. 

Mary se răsuci pe scaun, ca să vadă portretul, iar Philip 
profită de acest moment, pentru a-i studia înfățișarea. Îi 
plăcea cum era pieptănată, cu un fel de coc strâns la ceafă. 
li plăcea linia gâtului și a umerilor, lungă și graţioasă, dar 
regreta că femeile aveau obiceiul să-și înfășoare gâtul într-o 
eșarfă lungă, pe care o legau la spate cu o fundă. În cazul 
de faţă, eșarfa era de culoare albastru-deschis cu picăţele 
albe, bluza era albă, iar fusta de serj bleumarin îi ajungea 
exact până la glezne. „Pare proaspătă ca o dimineaţă de 
mai”, gândi el „și e foarte tânără”. Aceasta era o 
descoperire plăcută, de aceea, când capul ei se întoarse din 
nou spre el, fața lui era luminată de bucurie. 

— Ce portrete frumoase, spuse ea și ce fericit ești 
dumneata că le ai aici! Mama mea era o fiinţă încântătoare, 
dar din păcate mi-a lăsat ca amintire o singură fotografie, 
destul de ștearsă. 

— Îmi închipui că-i semeni. 

Mary simţi privirile lui îndrăzneţe oprindu-se brusc asupra 
ei și roși. Dădu din cap afirmativ. 

— Așa se spune. Și dumneata semeni întru totul cu tatăl 
dumitale. 

Philip își umflă buzele și se încruntă. 

— Mama spune că sunt o copie foarte palidă. Aici e în 
uniforma de husar. Cele două portrete au fost pictate la 
Londra, înainte ca părinţii să se stabilească în Canada. Le- 
au adus cu ei pe vapor. Ei au clădit casa. Eu și fratele meu, 
pe care l-ai cunoscut la Londra, ne-am născut aici. Cum ţi 
se pare casa, nu-i așa că-i plăcută? 

— Desigur! exclamă ea cu înflăcărare. 

— Mă ocup cu creșterea cailor, spuse el, căutând parcă s- 
o încurajeze la vorbă. 

— Ce interesant! 

Mary se aplecă puţin spre el, și Meg o privi iscoditor. 


36 


— Am și o cireadă de vite. 

— Ce frumos! 

— Şi oi. Rasa Southdown. 

— Îmi plac foarte mult oile. 

— Cresc și niște iezi, continuă el, niște iezișori tare 
urâcioși. O adevărată pacoste. Voiam să scap de ei, poate 
reușești însă să-i îmblânzești. 

Din nou se auzi râsul subțire al lui Renny, în care Mary 
simţi o urmă de ironie. 

— O să-mi dau toată osteneala. 

Mary își îndreptă spatele, încercând să pară la înălţimea 
situaţiei. 

— E tot ce poate fi mai greu pentru un bărbat, când copiii 
nu au mamă, spuse el cu seriozitate. 

Dacă ar fi avut nevoie de mângâiere, ar fi găsit-o în clipa 
aceea în ochii lui Mary, care îl privea cu duioșie. Apoi 
adăugă: 

— Omul se descurcă cum poate. 

— Cred că dumneata te-ai descurcat de minune. 

— Auzi, Renny. Domnișoara Wakefield își închipuie că 
sunt un tată minunat. Probabil, că pe voi vă consideră niște 
copii minune. 

Philip îl îmbrăţișă pe băieţel, apoi se întoarse spre Mary: 

— Pun mâna în foc că în Anglia copiii nu au obrajii mai 
rumeni, spuse el cu mândrie paternă. 

— Par foarte sănătoși. 

Mary se temea din ce în ce mai mult să rămână singură 
cu copiii. O intimidau. Nici pe departe nu semănau cu 
ulcioarele care așteptau să fie umplute cu cunoștințe din 
manuale. 

— Am adus cu mine câteva cărţi, spuse ea. 

— Bine. Au și ei un rând de manuale. Dacă ai nevoie de 
ceva, te rog să mă anunțţi. Acum, mă duc la treburile mele, 
iar dumneata poţi să încapi. Renny! 

— Da, tăticule. 

— Să n-aud că ai făcut prostii. Meggie! 


37 


— Da, tăticule. 

— Fii cuminte și ajut-o pe domnișoara Wakefield. 

În clipa următoare, Mary se pomeni singură între cei doi 
copii care o măsurau din ochi. Zâmbi, căutând să-și facă 
curaj și îi întrebă: 

— Facem lecţiile în salonaș? 

— Nu, răspunse Meg. Acolo obișnuiește tăticu să fumeze. 
Continua s-o fixeze pe Mary cu aceeași răceală. 

Băiatul tăcea, agăţat cu o mână de clanţă și legănându- 
se dintr-o parte în alta a ușii. 

— Atunci, spune-mi unde, zise Mary. 

Puse mâna pe umerii lui Meg. 

— Doamne, ce carne tare! 

În ciuda îmbrăcămintei, simţea cât e de voinică și de 
încăpăţțânată. Fata se zbătu să scape de apăsarea mâinii 
străine. „Acum e prima și ultima dată că îndrăznesc să pun 
mâna pe ea, fără să mă poftească”, gândi Mary. 

Meg o conduse în hol. În faţa ușii care dădea în 
sufragerie, altă ușă era puţin crăpată. Mary își aruncă ochii 
într-acolo. Deși nu era decât o privire fugară, copiilor le fu 
de ajuns. Se uitară unul la altul, zâmbind cu înţeles. 

— Aia-i camera bunicutei, spuse Renny cu vocea lui 
ascuţită și subţire. Va veni aici în curând. Toată lumea se 
teme de ea. 

Privi fix către Mary, vrând parcă să vadă ce efect 
produceau asupra ei aceste cuvinte. 

— Ea e cea care a dat-o afară pe domnișoara Turnbull, 
adăugă Meg. 

— De ce? întrebă Mary aproape fără să vrea. 

— Așa, fiindcă n-o plăcea. 

— Vrei să vezi camera? întrebă Renny. 

În timp ce vorbea, deschise larg ușa și păși în cameră, 
semet ca un stăpân. 

— Aici pot face ce-mi place. Hai înăuntru. 

— O, nu, se împotrivi Mary. 

Meg o apucă de mână și o trase înăuntru. 


38 


— Mai bine s-o vezi acum, spuse ea, căci după ce vine 
bunicuţa n-o să mai poţi. 

— Eu pot să intru când vreau, spuse Renny. Uite patul 
bunicuţei. Ti-ar plăcea să dormi în el? 

Mary văzu un pat somptuos, cu tăblia îmbrăcată în piele 
și având desene de flori și de fructe, printre care apăreau 
niște maimuțe cu boturi rânjite, iar fluturii așezați voluptos 
pe petalele sclipitoare ale florilor păreau îmbătaţi de 
plăcere. Peste așternut era întinsă o cuvertură indiană de 
saten, lucrată cu fir de aur și de borangic. Pe consolă era o 
figurină reprezentând o zeitate chinezească și ici-colo, 
printre mobilele englezești de nuc, se aflau câteva piese din 
lemn de abanos încrustat. Intreaga cameră avea o 
înfățișare semi-orientală, care pe Mary o impresiona în chip 
neplăcut, dar o tufă mare de liliac își întindea ciorchinii 
înfloriţi prin fereastra deschisă, înmiresmând aerul. Privi 
trăsăturile tinere, încântătoare, ochii căprui și buzele roșii 
ale portretului aflat în această cameră, apoi încercă să-și 
închipuie femeia din tablou la etatea de aproape șaptezeci 
de ani. Poate ajunsese o babă gârbovită și plângăreaţă care 
suferea de reumatism. 

— N-ai făcut bine că m-ai silit să vin aici, Meg, spuse ea. 
Vino, trebuie să ne apucăm de lucru. 

Îl luă pe Renny de mână și fu surprinsă de puterea cu 
care o traseră îndărăt degetele lui mici, încleștate. 

— Îţi place? o întrebă el. Ţi-ar plăcea să dormi aici? 

— Nu, răspunse ea cu hotărâre. Acum, arată-mi camera 
de studii. 

— Nu-ţi place? întrebă el cu o față mâhnită și contrariată. 
De ce, doar e o cameră frumoasă. 

Mary se grăbi să răspundă: 

— Nu voiam să spun că nu e frumoasă. Pentru mine însă, 
e prea luxoasă. Îmi place să dorm într-o cameră mai simplă. 

— Îţi place camera ta? 

Renny se atârnă de mâna ei, așa cum se atârnase 
adineaori de clanţa ușii. 


39 


— Da, foarte mult. Haideţi, nu vreţi să-mi arătaţi odaia 
unde voim lucra împreună? 

Amândoi se repeziră într-un suflet în hol și o porniră sus, 
pe scară până la etajul al doilea. Mary îi auzi trântind o ușă 
în urma lor. Se luă după ei, pășind cu demnitate până la 
capătul scării. 

— Copii! strigă ea. 

_ Renny deschise larg ușa camerei și se proțăpi înaintea ei. 
Indărătul lui se vedea o masă acoperită cu cărți. 

— Consider, spuse el, că sunt prea mare, ca să mai am 
ce învăța de la o femeie. 

— Tatăl vostru m-a angajat să vă dau lecţii, deci trebuie 
să-l ascultăm, nu-i așa? 

Mary se străduia să zâmbească, în sinea ei însă, se 
gândea că băiatul o intimidează. 

— Consider, continuă el că dumneata nu ai destule 
cunoștințe. 

Meg se trânti pe o canapea de piele uzată și izbucni într- 
un râs cu sughiţuri. 

— Știu mai mult decât îţi închipui. Haide, fii cuminte. 

— Consider, consider, consider, rosti în continuare Renny, 
pe un ton foarte afectat și dispreţuitor, cu sprâncenele 
ridicate. 

Mary începu să se alarmeze. Ce va face dacă n-o va 
scoate cu el la capăt? Ce-ar fi să se vadă nevoită. Să 
recunoască acest lucru în faţa lui Philip Whiteoak? 

Deodată Renny schimbă tactica. Se repezi spre dulap, îl 
deschise și începu să cotrobăiască prin rafturi. Apoi, se 
apropie de ea cu un borcănaș în mână. 

— Vrei să vezi ce-i aici? 

Meg sări în picioare și veni lângă el. 

— Ce-i? întrebă Mary ceva mai potolită, totuși bănuitoare. 

Băiatul ţinea borcanul chiar lângă faţa ei. Văzu înăuntru 
două obiecte de culoare roz-cafenie care se mișcau. 

— Amigdalele lui Mag! ţipă el. 

— Ce  scârbos! exclamă ea, trăgându-se înapoi 


40 


dezgustată. 

— Consider că astea-s comorile mele cele mai preţioase. 

Copilul se prefăcea că studiază borcanul cu pasiune. 

— De ce spui tot timpul că tu „consideri”? întrebă Mary, 
ca să schimbe subiectul. 

Sora sa răspunse în locul lui: 

— Așa obișnuia să spună domnișoara Turnbull. Nu-ţi 
place? 

— Nu. Mi se pare foarte egoist. 

Renny nu voia să se vadă că el nu cunoștea înțelesul 
acestui cuvânt. 

— De aia îmi place, răspunse el. 

Un zgomot de pași răsună pe scări. Copiii știau ai cui 
sunt, și Mary ghici de îndată. Philip intră. Privirea lui blândă 
zăbovi o clipă în tăcere asupra micului grup care se afla în 
cameră, apoi rosti: 

— N-am ce spune, frumos o distraţi pe domnișoara 
Wakefield! Sunteţi siguri că-i face plăcere? 

Copiii stăteau încremeniţi, doar Renny mai clătina puţin 
amigdalele în borcan. 

— O, nu mă supăr...Spuse Mary. 

— la-le de aici, Renny. Nu, mai bine dă-mi-le mie. Lasă că 
le iau eu în primire. 

Borcanul trecu din mâinile băiatului în mâinile lui. 

— lată de ce am venit, să vă spun că după-masă fac o 
plimbare de zece mile pe malul lacului până la o fermă 
învecinată, și, dacă copiii vor fi cuminţi, domnişoară 
Wakefield, numai și numai dacă vor fi foarte cuminţi, vă iau 
pe toţi trei în trăsură - asta, firește, dacă vrei dumneata. 

Ochii lui se îndreptară spre Mary întrebători. 

— Vreau din tot sufletul. 

Mary era copleșită de recunoștință. Să treacă prin 
încercarea primelor zile, și toate vor merge apoi strună. 

— Dacă întâmpini vreo greutate oarecare, spuse el, de 
astă dată cu ochii la copii, te rog să mă înștiinţezi. 

Philip vru să plece, dar nici nu ajunse bine în capul scării, 


41 


când Renny, postându-se în fața lui Mary, spuse lungind 
silabele: 

— Consider... 

— Ce ai spus? strigă Philip în urma lui. 

— Nimic, tăticule. 

Philip începu să coboare treptele zâmbind. Se gândea că 
nu va îngădui niciodată micului derbedeu să facă zile amare 
unei domnișoare atât de drăguţe. De fiecare dată când se 
uita la Mary, găsea că are tot mai mult farmec. Oare cum o 
fi reușit Ernest să angajeze o fată atât de frumoasă? Mai 
mult decât sigur, că nici mama, nici sora lui n-au văzut-o, 
deoarece altfel n-ar fi angajat-o. Amândouă făcuseră până 
acum eforturi vizibile pentru ca alegerea să cadă asupra 
unor guvernante cât mai puţin atrăgătoare. In privinţa lui, 
puteau să fie liniștite. Nu dorea să se însoare. Se simțea 
bine singur. Avea o moșie frumoasă. Îndeletnicirile lui îl 
interesau foarte mult. De dimineaţă până seara făcea 
numai ce dorea. Era profund recunoscător tatălui său care îi 
lăsase „Jalna” drept moștenire. Ernest și Nicholas nu ar fi 
apreciat lucrul acesta nici pe jumătate. Bătrânul cântărise 
bine lucrurile. Gusturile lor înclinau către Lumea Veche: 
Londra și Parisul, și câte o escapadă pe Rivieră. El însă era 
legat trup și suflet de Lumea Nouă. De Canada nu se sătura 
niciodată și pentru el „Jalna” reprezenta întreaga Canadă. 
Fiecare din frații lui primise o moștenire în bani. Nicholas 
risipise o parte din avere făcând lux. La Londra nu-i dă 
mâna oricui să ţină cai de rasă, un cupeu lăcuit și o nevastă 
care frecventează înalta societate. El, cel puţin, slavă 
Domnului, a scăpat de așa căsnicie! Desigur, divorțurile 
sunt prost privite, dar vina nu era a lui Nicholas. Ea era cea 
care și-a părăsit soţul, fugind cu un amant. Singura ei vizită 
la „Jalna” fusese prilej de discordie. A fost atât de arogantă, 
încât a scos-o pe mama lui din sărite. Ernest era alt gen de 
om. Era dibaci. Problemele financiare, la care Philip nu se 
pricepea, însemnau pentru bătrânul Ernie jocuri de copiii. 
Pe cât se pare, într-o zi va ajunge bogătaș. Philip, se 


42 


gândea la el cu respect. 

Pe aleea netedă, așternută cu pietriș, se ivi un docar și, 
în aceeași clipă, cobori din el socrul lui Philip, doctorul 
Ramsay. Era un bătrân de origine scoțiană, în vârstă de 
aproape șaptezeci de ani, care avea o clientelă destul de 
numeroasă, răspândită prin tot ţinutul. Uscăţiv, cu o figură 
osoasă bine proporțională și un spirit critic pronunțat, 
păstra o încredere dârză în dreptatea absolută a 
convingerilor sale. Nutrea faţă de ginerele său un sentiment 
de duioșie amestecată cu nemulțumire. Fusese adânc 
măgulit de căsătoria singurei sale fete cu Philip. După el, nu 
existase în tot ţinutul o pereche mai potrivită. Dar ţinuta lui 
Philip, cam neglijentă, felul lui nepăsător de a fi, micul său 
defect de vorbire, care de altfel plăcea femeilor, erau 
pentru doctorul Ramsay tot atâtea prilejuri de enervare. 
Philip nu semăna cu căpitanul Whiteoak, husarul din garda 
reginei. 

Moartea fiicei sale fusese pentru bietul doctor o grea 
lovitură. Veghease la căpătâiul ei tot timpul cât fusese 
bolnavă și i se păruse îngrozitor sfârșitul, pe care nu voise 
să-l accepte. Făcuse tot ce putuse ca s-o salveze. După 
moartea ei, i se înfiripase în adâncul inimii convingerea că, 
din moment ce știința medicală se dovedise neputincioasă, 
nicio altă femeie nu avea voie să umple golul rămas în 
sufletul lui Philip. Era un fel ciudat de a se împăca cu ideea 
pierderii suferite. Fiica lui fusese o fire geloasă, care nu 
suportase ca Philip să admire altă femeie, deși doctorul 
Ramsay nu-și dădea seama ce putea să neliniștească pe o 
fată atât de frumoasă și de deșteaptă, cum nu mai găseai 
prin împrejurimi. Faptul că niciunul din copii nu semăna cu 
ea îl jignea profund. Socotea lucrul acesta drept o insultă 
personală. Meg moștenise fizicul familiei Whiteoak, iar 
Renny se pare că se abătuse de la regula obișnuită și 
împrumutase trăsăturile bunicii sale, care era irlandeză. 
Doctorul Ramsay o admira pe Adeline Whiteoak. Era, ce-i 
drept, o femeie arătoasă, dar dacă nepotul semăna cu unul 


43 


dintre bunici, de ce nu-i semăna lui, cel puţin? 

— Bună dimineaţa, strigă Philip, cu vocea lui puternică și 
prietenoasă. 

— Bună dimineaţa. 

Doctorul Ramsay, deși locuia de patruzeci și cinci de ani 
în Canada, vorbea eu un puternic accent scoţian. 

— Azi e o zi frumoasă, spuse el. 

Philip îl simţi cum caută un citat adecvat din opera 
poetului Robert Burns, de parcă și-ar fi scotocit buzunarele 
în căutarea unei monede de o anumită dimensiune. 
Doctorul își aminti în cele din urmă citatul și declamă 
zâmbind: 


„Natura spune cu tărie 
Si-albastrul cer e mărturie, 
Că-n noi e-un strop de veșnicie.” 


— Așa-i, încuviință Philip. Foarte adevărat. Vremea se 
face tot mai frumoasă. O să avem o recoltă bună. 

Doctorul îl apucă de haină. 

— Țara asta, spuse el, o să ajungă la sapă de lemn, dacă 
prețurile vor continua să crească. Am fost în târg azi 
dimineaţă și cât crezi că am dat pe slăninuţă? Treisprezece 
cenți livra! E caraghios. Ouă cu cincisprezece cenți duzina, 
în loc să le dea cu un cent bucata! Untul, douăzeci de cenți 
livra! Ne ameninţă sărăcia dacă... 

Philip îl întrerupse. 

— Dar de ce mai cumperi toate astea din piaţă, când știi 
prea bine că le avem la fermă și îţi dăm bucuros tot ce-ţi 
trebuie. 

— N-am cumpărat nimic, spuse doctorul, m-am uitat doar 
cât costă. 

Primea cu plăcere daruri în natură simțind, pe bună 
dreptate, că grija lui pentru sănătatea celor doi copii 
acoperea cu vârf și îndesat valoarea produselor. Pentru 
consultaţiile pe care le dădea celor mari, trimitea din când 


44 


în când la „Jalna” câte o modestă notă de plată. 

— Mulţumesc, deocamdată am de toate. lată de ce am 
venit, să întreb dacă astăzi micuţii doresc să mă însoţească 
în vizitele pe care trebuie să le fac la pacienţi. Le-ar face 
bine puţină schimbare. 

Copiii nu mai erau atât de mici, ca să se dea în vânt după 
asemenea plimbări în tovărășia bunicului. Acum aveau și ei 
căluţii lor. Afară de asta, le pretindea prea multă 
cumințenie, fiind totdeauna gata să-i muștruluiască. 

Philip mulţumi doctorului Ramsay. 

— De azi înainte vor fi foarte ocupați cu lecţiile, adăugă 
el. Știi că aseară a sosit noua guvernantă. 

— A, de aceea? Și cum arată? 

— E foarte drăguță. 

— Foarte drăguță, repetă doctorul iritat. Asta nu-mi 
spune nimic. Întreb dacă aste o femeie de cultură și de 
caracter. Cealaltă nu valora nimic. 

Philip mângâie grumazul iepei. 

— Încă n-am avut timp să-mi dau seama. Sper că fratele 
meu a avut în vedere tot ce trebuie. 

— Mda... Ce vârstă are? 

— Greu de precizat. E tinerică. 

— Sub patruzeci de ani? 

— Da. 

— Nu prea văd cu ochi buni alegerea unei englezoaice 
pentru a se ocupa de educaţia copiilor. Dacă era scoțiană, 
da, ar fi fost altceva. 

— Crede-mă, totul e opera mamei și a lui Ernest. ȘI 
fiindcă veni vorba de el, să știi că în ultimul timp a făcut 
niște investiții grozave. 

— Asta-i bine. De obicei, se întâmplă tocmai invers, nu-i 
așa? 

Privind în urma socrului său așezat ţeapăn în docarul 
care zdroncănea, îndepărtându-se pe alee, Philip se gândea 
ce va spune când o va vedea pe Mary apărând. Cuvântul 
„apariţie” se potrivea cu înfățișarea ei extraordinară. Intr- 


45 


adevăr, extraordinară! Uitai ce aveai de spus când te uitai 
la ea. Adică, când încercai să nu te uiţi la ea. Nu era o 
frumuseţe clasică; dar era graţioasă ca o salcie plângătoare 
și avea un zâmbet melancolic. Când zâmbea, buzele i se 
lăsau în jos, în loc să-și ridice colţurile. Despre asta, Philip 
nu era sigur. Va trebui să-i observe zâmbetul mai 
îndeaproape. 

Cei trei prepelicari din rasa Clumber - Sport, Spot și 
copilul lor, Jake - veniră la picioarele lui sărind. Philip se 
aplecă și începu să-i mângâie, căutând să-i mulțumească 
pe toţi, fără părtinire, în ciuda lui Jake care voia să-i 
acapareze toată atenţia. Fu nevoit să-l îmbrâncească ușor, 
ca să-i mângâie și pe părinţii lui. 

— Veniţi cu mine la plimbare. 

Se îndreptă spre livadă, unde merii își scuturau petalele 
florilor, făgăduind o recoltă mănoasă. Pământul, câmpiile și 
pădurile aveau în acea dimineață o strălucire 
binefăcătoare. Casa își etala zâmbitoare mantia-i de viță 
sălbatică, mândră parcă de această podoabă. Pe peluză, 
miriade de frunzulițe de mesteacăn tresăreau pline de 
viaţă. Philip simţi fiorul creaţiei universale, ca și cum ar fi 
făcut el însuși parte din această măreaţă taină. 


46 


IV 


Casa de lângă lac 


Restul dimineţii trecu fără alte neajunsuri din partea 
copiilor. Mary întrebuinţă acest timp căutând să lege cu ei 
prietenie, să-și dea seama cam ce învățaseră până acum și 
să se uite prin manuale. Unele erau rămase de la tatăl și de 
la unchii lor, altele, vechi de peste patruzeci de ani, nu mai 
corespundeau cerințelor vremii și aveau colțurile îndoite, 
dar cine știe din ce pricină tocmai acestea din urmă le erau 
copiilor dragi. Pe o carte jerpelită, intitulată „Istoria 
Irlandei”, se putea citi numele de fată al bunicii lor, Adeline 
Court, și alături vârsta, paisprezece ani. Cărţile lui Ernest 
aveau un aspect mai îngrijit, în comparaţie cu cele ale lui 
Nicholas. Dar pe cele mai bune dintre toate găsi mâzgălit 
numele lui Philip. 

Spre deosebire de Meg, care se ferea de orice atingere, 
Renny, parcă dinadins, se rezema uneori de umărul lui 
Mary. O dată, se întoarse chiar și o privi până în adâncul 
ochilor, făcând-o să se întrebe ce taină ascundeau privirile 
lui întunecate. Pentru un copil de șapte ani, știa foarte bine 
să scrie și să citească. Mary își regăsi elanul pentru munca 
ce o aștepta. Dimineaţa se scurse repede. 

La masa de prânz copiii ciripiră în voie, fără ca tatăl lor 
să-i oprească. Se simţea stânjenit. Noua guvernantă era cu 
totul altfel decât se așteptase. Prezenţa ei nu înceta să-l 
preocupe. Se întreba mereu ce expresie va apare pe chipul 
mamei lui când se va întâlni cu domnișoara Wakefield. 

Când o văzu gătită pentru drum, simţi că ar fi trebuit să 

47 


aibă altă ţinută, dar asta îl costa un efort prea mare. Hotărî 
să plece așa cum era îmbrăcat, cu haina lui veche de 
tweed, destul de ponosită și cu o pălărie uzată de paie. In 
schimb trăsura și caii roibi înhămaţi străluceau de-ţi era mai 
mare dragul. Se  muncise din greu la  lustruitul 
harnașamentului. Caii își roteau ochii înfocaţi și plini de 
neastâmpăr în așteptarea plecării. Mary își simţi inima cât 
un purice când văzu copitele lor lucioase lovind prundișul. 
Două mâini erau oare de ajuns pentru a-i ţine în frâu? Când 
se urcă în trăsură, se împiedecă de fusta lungă. Puse un 
picior pe treaptă și Philip o ridică, apucând-o de ambele 
brațe. În sfârșit, se văzu instalată pe banca din spate, în 
timp ce Meg se căţăra alături. 

Luând hățurile din mâna rândașului, Philip îndemnă caii 
la drum. Copitele lor tropăiau pe alee, azvâărlind prundișul în 
lături, până la marginea peluzei bine întreţinute. Când 
drumul coti spre șosea, Mary își dădu seama că Philip era 
un vizitiu priceput, care mâna cu multă dibăcie cei doi cai 
nărăvași, și astfel se liniști, căzând pradă apoi unui acces 
de veselie sălbatică. Purtată în zbor pe aleea albă, printre 
ramurile stufoase ale stejarilor bătrâni și departe de orice 
îndatorire care i-ar fi micșorat întrucâtva plăcerea, se 
simțea profund emoționată. De câte ori nu privise cu jind 
spre cei ce treceau prin faţa ei în astfel de echipaje! Acum 
se afla într-o ţară străină și primitoare, așezată în spatele 
unei perechi de cai strălucitori, și copiii stăteau alături, 
cuminţi, iar stăpânului, - dar nu, nu avea rost să se 
gândească într-una la stăpân, cât de bine îi venea haina pe 
umerii lui largi și ce păr bogat avea pe ceafa arsă de soare, 
în timp ce se silea să se gândească la altceva, exclamă în 
sinea ei: „Nu-i seamănă nimeni. E seducător! ” 

Philip îi spusese doar două-trei vorbe obișnuite și-i 
întorsese spatele, urcându-se pe capră. Farmecul lui se 
datora probabil faptului că se deosebea de bărbaţii pe care 
Mary îi întâlnise până acum. Cunoscuse mai mult ziariști, 
prieteni de-ai tatălui ei, oameni cu fruntea veșnic încreţită, 


48 


tracasați de nevoi materiale și dezamăgiți. Philip Whiteoak 
arăta ca și cum niciodată în viaţa lui nu avusese vreun vis 
neîmplinit sau vreun necaz care să-l frământe. Și doar 
trecuse prin mari suferințe! O îngropase pe mama copiilor 
săi. Cu siguranţă, pierduse o soţie pe care o iubise mult. Și 
totuși, fața lui bălaie nu purta urmele durerii. 

Acum, drumul trecea prin vecinătatea lacului. Nisipul de 
pe țărm ajungea până la drum. Caii își îndoiau grumajii 
lucioși, privind într-o parte către undele jucăușe ale lacului. 
Ce-ar fi să se sperie și s-o ia razna! Işi ridicau copitele de 
parcă ar fi fost năuci, și un fior le zbârlea cozile lustruite. 
Șuieratul îndepărtat al unui tren ajuns la o intersecţie de 
cale ferată îi făcu să ciulească urechile. Un val înspumat se 
rostogoli pe țărm. Caii, speriaţi, o luară la goană. La 
dreapta, zburau în urma lor arborii și câmpiile, iar la stânga 
se legăna întinderea nesfârșită a lacului. Mary întinse mâna 
și apucă spătarul băncuței din faţa ei. Era prea speriată ca 
să-și poată înfrâna această mișcare. 

Philip o privi peste umăr, zâmbind. 

— Sunt cam nărăvași, nu-i așa? spuse el. Au nevoie de 
multă mișcare. 

— Tăticule, lasă-mă să mân eu! strigă Renny și puse 
mâna pe hățuri. 

— O, nu, vă rog! spuse Mary, neputând să se 
stăpânească. 

Meg își întoarse spre ea privirea posacă și disprețuitoare. 

La o cotitură, se ivi o căruţă încărcată cu porci pentru 
piață. Drumul era îngust, și guițatul porcilor hurducați, care 
se îmbrânceau unii peste alţii, fu de ajuns pentru ca roibii 
să pornească în galop. 

— Ho, stai, hoo... 

Philip făcu un efort să-i ţină în frâu. 

— Frumos din partea voastră, vă daţi aere faţă de 
domnișoara Wakefield! Nu-i nicio primejdie. 

Mary își dădu seama că scosese un țipăt. 

Acum, caii domoliţi alergau în trap vioi. Philip o privi din 


49 


nou peste umăr. 

— Ești nervoasă, nu-i așa? întrebă el. O să te obișnuiești. 

Meg îi aruncă din nou o privire dispreţuitoare. 

— Nu sunt învățată cu caii. Mi-e rușine. 

Mary roși, stingherită. 

— Tăticule, spuse Renny trăgându-l de mânecă. Te rog 
lasă-mă să mân. 

Philip pusese hățurile în mâna copilului, uitându-se în 
același timp către Mary, ca s-o îmbărbăteze. 

— Nu te teme, domnişoară Wakefield, spuse el. Renny e 
un șmecher care se pricepe să mâne caii. Sunt și eu aici, iar 
caii sunt cuminţi. 

Lui Mary îi trecu spaima. Se lăsă o vreme desfătată de 
iuţeala cu care o purtau animalele vânjoase, sub controlul 
băiețelului înfipt mândru pe capră, cu spinarea dreaptă, cu 
brațele întinse și mânuţele subțiri încleștate pe hățuri. 
Bratul lui Philip se rezema pe spătarul băncutei, și ea 
observă că pe mâna lui, mâna aceea care o ajutase să se 
urce în trăsură, era un inel gravat. Mii de valuri pe lac și tot 
atâtea mii de frunze licăreau în lumina soarelui, fluturii 
simțeau că aripile lor tinere prind vlagă, iar păsările 
amuţiseră, în timp ce tropotul copitelor se auzea mai 
deslușit. Trăsura luneca din umbra răcoroasă a copacilor 
spre soarele arzător. Meg stătea tolănită pe locul ei. „E ca 
în basme”, gândi Mary, „aici voi fi fericită. Slavă Domnului, 
că am găsit asemenea slujbă!” Aceste cuvinte de 
multumire porneau din adâncul sufletului. Era copleșită de 
o fericire tainică, pe care până atunci nu o cunoscuse. 

Străbătuseră deja zece mile și caii nu dădeau încă niciun 
semn de oboseală. Câteva ferme micuţe se perindară sub 
ochii lui Mary atât de iute, încât nici nu avu timp să 
examineze clădirile. Apoi, trăsura trecu printr-un sat, unde 
nu văzu pe uliţa principală decât un singur vehicul, în 
schimb negustorii ieșiră în fața prăvăliilor să-i vadă. Philip 
Whiteoak îi cunoștea parcă pe toţi din acele locuri. 

Mânând caii printr-o poartă impunătoare de piatră, rosti: 


50 


— Aici stă familia Craig. 

— Îi cunoaștem? întrebă Renny, cu glasul său limpede. 

— Eu, firește. Domnul Craig a fost bolnav. Acum vrea să- 
și vândă caii, iar eu doresc să-i cumpăr. 

— Strașnic! exclamă Meg. 

Caii se opriră în apropierea țărmului, în faţa unei case 
destul de arătoase, care domina un șir de clădiri 
asemănătoare, construite de oameni veniţi de la oraș. Fără 
îndoială, vizitatorii erau așteptați, căci le ieși cineva în cale 
și apucă caii de hățuri, iar în același timp o femeie înaltă, 
bine făcută, de vreo treizeci de ani, apăru pe veranda 
împodobită cu jardiniere pline de ferigi și de palmieri. Prin 
frunzișul des al plantelor exotice, se întrezărea hamacul de 
pânză cu dungi roșii și galbene, cu ciucuri lungi, din care 
tocmai se ridicase tânăra femeie. Mary se minună oare cum 
de reușise să-și păstreze ţinuta intactă, după ce stătuse 
întinsă în hamac? Cordonul și gulerul erau scrobite ca niște 
fâșii de oţel, iar corsajul, strâns pe talie, stătea ţeapăn. 
Purta un pieptene înfipt în părul blond-castaniu, iar ochii 
larg deschiși aveau o expresie inteligentă. Nasul ei era 
cârn, cu nări foarte mari. 

— Sunt domnișoara Craig, se prezentă ea. Vă conduc la 
tata care stă într-un fotoliu rulant, la soare. 

Dădu mâna cu Philip, apoi continuă: 

— Poate copiii Și cu... glasul ei șovăi. 

— Să ţi-o prezint pe domnișoara Wakefield. A sosit chiar 
acum din Anglia, cu intenţia să se ocupe de copiii mei, să-i 
înveţe carte. Îi lași să se plimbe prin grădină, în timp ce 
stau de vorbă cu tatăl dumitale? Bineînţeles, numai dacă 
domnul Craig se simte destul de bine ca să mă primească. 

— Tata va fi încântat. 

Domnișoara Craig o privi pe Mary cu ochii ei rotunzi și 
luminoși, salutând-o poate puţin cam rece, în schimb 
copiilor le zâmbi foarte dulce. Avea o voce gravă, cu timbru 
plăcut. 

— Tata simte lipsa societăţii masculine, deși eu și 


51 


infirmiera căutăm să-i găsim tot felul de distracţii, spuse în 
continuare. 

Philip o ajută pe Mary să coboare. Copiii săriră și ei din 
trăsură. Incercară să se ţină după tatăl lor, dar el îi trimise 
lângă Mary. Domnișoara Craig, urmată de Philip, coti după 
colțul casei și după ce făcură câţiva pași, îl întâlniră pe 
domnul Craig, căruia infirmiera îi citea cu glas tare. Domnul 
Craig avusese un atac de paralizie, în urma căruia o parte 
din trupul său rămăsese inertă. La faţă însă, arăta bine și 
nu părea de loc bolnav. Infirmiera era durdulie, cu ochi 
mici, negri, și un zâmbet înghețat în colțul buzelor. Ea se 
sculă de pe scaun și, după ce făcu cunoștință cu oaspeţii, 
se grăbi către locul unde Mary admira un strat mare de 
mușcate și de floare a miresei. Copiii dispăruseră. Infirmiera 
începu să îndruge verzi și uscate, pe un ton familiar. Mary 
nu știa cum să facă ca să scape mai repede de ea. 

— Trebuie să-i caut pe copii, spuse ea. 

— Fii pe pace, n-o să dai de ei. l-am văzut fugind la grajd 
după tatăl lor. Locul ăsta e foarte frumos, nu-i așa? 

— Într-adevăr. 

— Ce ghinion a avut domnul Craig cu boala asta care l-a 
lovit imediat după ce și-a clădit casa, nu-i așa? 


— Desigur. 

— Domnișoara Craig este o ființă încântătoare. 
— Da. 

— E o fiică devotată. 

— O! 

— Nu e ușor nici pentru ea. 

— Firește. 

— Vii de la Londra? 

— Da. 


— Domnișoara Craig a fost pe acolo. A fost la Paris și la 
Roma. Să nu mai pomenesc de New York și de Washington. 

— Zău? 

— Nu-i așa că domnișoara Craig are o siluetă perfectă? 
Aș spune că pare dintr-o ilustrație de Gibson. 


52 


— Crezi? 

Se auzi strigătul lui Renny și, datorită acestui pretext, 
Mary plecă. Dădu târcoale grajdului, se ascunse după 
tufișuri, până când auzi glasul lui Philip spunând ceva 
omului care luase caii în primire. Atunci, ieși din spatele 
unui tufiș de liliac alb, târându-și fusta prin iarbă. El o zări și 
veni în întâmpinarea ei. 

— Îmi pare rău că te-am lăsat să aștepți, spuse el fără a 
mai încerca să-și ascundă bucuria, când o văzu printre 
ramurile de liliac. Domnul Craig avea chef de vorbă. Mi-a 
vândut o iapă grozavă. Nu pricep de ce crește cai de rasă. 
Habar n-are cum trebuie îngrijiţi. 

Stătea de vorbă cu Mary pe un ton glumeţ și amical, atât 
de deosebit de indiscreția infirmierei. Bucuria de a fi iarăși 
în prezenţa lui o cuprinse brusc. Se simţise foarte singură. 

— Îmi pare bine că ai cumpărat calul, se încumetă ea să 
rostească. 

El o privi cu blândeţe, spunându-i: 

— În curând n-o să-ţi mai fie teamă de cai. Atunci, o să 
vezi ce plăcut e să te plimbi cu trăsura. O să-ţi arătăm tot 
ținutul. 

Scoase fluierul din buzunar, ca să-și cheme copiii. 
Curând, zburau cu toţii spre casă, și Mary nu mai era atât 
de nervoasă ca la început, deși caii, nerăbdători să-și 
capete porţia de ovăz, alergau ca vântul. Copacii își 
întindeau umbrele de-a curmezișul drumului albit de 
pulbere. Pământul jilav răspândea în văzduh o răcoare 
plăcută. Păsări mici zburau din cuiburi, avântându-se cu 
aripile în soare, căutând insecte viu colorate. Mary simţea 
viața  palpitând în jurul ei. Remarca vitalitatea 
vieţuitoarelor, vedea caii alergând în trap și găzele 
mișunând după hrana zilnică. 

Nu se mai temea că Philip mână caii prea iute. Aproape 
uitase că-i guvernantă, atât de mică era experiența ei în 
acest domeniu; de aceea, când caii ajunseră în faţa porţii și 
Philip se dădu jos s-o ajute, îi întinse brațele zâmbind, așa 


53 


cum ar fi făcut orice domnișoară care ar fi venit la „Jalna” 
într-o vizită obișnuită. 

— Ai obosit? o întrebă el. 

— O, nu! De loc. 

Philip râse puţin și o lăsă jos din braţe. Mary se miră 
văzându-l că râde. Ar fi vrut foarte mult să știe cauza. Se 
uită în ochii lui albaștri și adânci, dar nu găsi explicaţia. 

— Eşti înaltă, domnişoară Wakefield, observă el. Mai 
înaltă decât mi-aș fi închipuit. 

— Sunt prea înaltă. 

— S-o vezi pe mama și pe sora mea. Amândouă te întrec 
cu câţiva centimetri. 

— Sunteţi o familie de oameni înalţi, spuse ea 
admirându-i statura. 

— Fraţii mei sunt mai înalţi decât mine, la fel și tata. Deși 
îi semăn, nu i-am moștenit înălțimea. Mama mi-o ia în nume 
de rău. 

Mary nu putea crede că lui Philip i se putea lua ceva în 
nume de rău. Mama lui începu să-i fie antipatică. 

— Distincția tatălui meu îmi lipsește cu desăvârșire, așa 
cum se vede și din portret. 

— Vai, dar ce uniformă frumoasă are! 

— E drept. Uniforma aceea o păstrăm și acum și în 
fiecare primăvară mama o scoate la aer. E un eveniment 
trist. Ea, însă, se ţine tare. E greu să-ţi pierzi tovarășul de 
viaţă. 

Philip se încruntă, și Mary crezu că se gândea la soţia lui 
pe care o pierduse. Renny veni lângă el și-i puse o mână pe 
umăr. 

— Puștiul ăsta, spuse Philip, nu-mi seamănă câtuși de 
puţin, nu-i așa? 

— Nu văd nicio asemănare. 

Și-i păcat, gândi în sinea ei, căci nările mici și fine ale 
băiatului, capul cu linii îndrăzneţe, de o severitate aproape 
sculpturală, îi erau antipatice. 

— E leit maică-mea. Nu ţi se pare nostim? 


54 


Renny hohoti cu râsul său limpede și subțire. 

— Îmi pare bine, spuse el. Sunt bucuros că semăn cu 
bunicuța. 

— De ce? întrebă Mary cu răceală. 

— Pentru că, rânji el dezvelindu-și dinţii albi, toată lumea 
se teme de ea. 

— Bine, dar tu nu vrei doar să sperii lumea. 

— Ba vreau, și încă cum! 

— Pe mine știu că nu mă sperii, strigă Meg. 

Îi băgă mâna în păr și, după ce-l trase bine, o rupse la 
fugă, urmat îndeaproape de el. 

— Pușlamale zvăpăiate! exclamă Philip râzând. 

Cei doi tineri stăteau încă de vorbă, în clipa când intrarea 
principală se deschise și se ivi doamna Nettleship. O privi 
pe Mary cu ochi de gheaţă, fără îndurare. 

— lertaţi-mă, domnule, se adresă ea lui Philip din vârful 
buzelor, în timp ce privirea ei rămânea neclintită, îi caut pe 
copii. Nu știu dacă mai e treaba mea, dar dacă e vorba să 
vină curaţi la ceai, trebuie să se ocupe cineva de ei. 

— Vai! 

Mary se aprinse la faţă. 

— Îi găsesc îndată. Nu cred că s-au dus prea departe. 

Se grăbi să alerge în căutarea lor, urmărită în mod 
automat de privirea doamnei Nettleship. 

Caii scurmau prundișul cu nerăbdare. Philip se sui pe 
capră alene și apucă hăţurile. 

— Vezi-ţi de treburile dumitale, doamnă Netitleship, o 
sfătui el. Știe domnișoara Wakefield ce au nevoie copiii. 

Trăsura porni și, într-o clipă, se pierdu printre molizii și 
pinii ce despărțeau clădirea casei de grajduri. Dar zgomotul 
înfundat al copitelor stăruia în auzul doamnei Nettleship. 

— Să-mi văd de treburile mele! exclamă ea destăinuindu- 
se copacilor. Să-mi văd de treburile mele! Lasă că-mi văd 
eu de treburile mele, domnule Whiteoak. Și o să pun și o 
vorbă-două pe lângă mama dumitale, când s-o întoarce. 
Nici n-a sosit bine destrăbălată asta și îi și face curte! Lasă 


55 


că-mi văd eu de treburile mele, și-o să vedem noi cine 
rămâne aici în slujbă, eu sau dumneaei. 

Doamna Nettleship se întoarse în subsol, unde Eliza îi 
scotea lui Renny o așchie din degetul mare. Suferea mai 
rău decât el, în timp ce băiatul se strâmba și se zvârcolea, 
de parcă cine știe cât ar fi pătimit. 

— Stai cuminte, îl implora ea, altfel n-o să iasă niciodată. 

— Ce anume? întrebă doamna Nettleship. 

— O așchie. Se putea să nu facă o năzbâtie? 

Doamna Nettleship o dădu la o parte, luând acul în mână. 

— Așa. Dă-mi voie, spuse ea. 

Cu o mână apăsă, iar cu cealaltă scoase așchia. Simţea o 
mare plăcere să-și arate îndemânarea pe trupul plăpând și 
încordat al băiatului. Meg asista la spectacol, dându-și 
oarecum seama că dacă așchia ar fi fost în degetul ei, 
doamna Nettleship ar fi avut altă atitudine. 

— Azi am mâncat o grămadă de cireşe acolo, interveni ea 
ca să atragă atenţia. Nu mai vreau ceai. 

Menajera strânse buzele și scoase așchia cu vârful acului. 
Renny începu să-și sugă degetul mare. 

Apoi, lovi cu capul roșcovan în umărul menajerei. 

— Vreau ceai, spuse el. 

Femeia îl mângâie pe păr, întrebânau-l: 

— Spune-mi și mie unde aţi fost? 

— La casa domnului Craig. Am fost să cumpărăm un cal. 

— Parcă în grajdul nostru n-ar fi destui! 

Îl apucă de umeri, ţinându-l drept în faţa ei. 

— la spune, domnișoara Wakefield a fost drăguță cu 
taică-tu? 

— Nu știu. 

— Ba știi. Zâmbea? Nu-i așa că râdea la tot ce-i spunea el 
și dădea ochii peste cap? 

— Da, spuse Renny, așa făcea. 

— Era drăgăstoasă, spuse Meg. 

Doamna Nettleship se întoarse furioasă către Eliza. 

— Ce-ţi spuneam eu? De prima dată când m-am uitat la 


56 


această guvernantă, am văzut cu cine am de a face. O 
femeie vicleană. Ce oameni smintiţi, s-o trimită în casa unui 
tânăr frumos, ca domnul Philip. Măcar aţi auzit ce spunea 
tăticul vostru domnișoarei Wakefield? 

— l-a spus să nu-i fie teamă, zise Meg. 

— Teamă? întrebă ea. De ce să-i fie teamă? 

— De el, zise Renny. 

Meg chițăi încântată. 

— Așa-i. Spunea: „Nu-ţi fie teamă, domnişoară Wakefield. 
N-o să clintesc niciun fir din pletele dumitale de aur”. 

Eliza se întoarse spre doamna Nettleship indignată, 
îmbujorată la față. 

— Nu se poate! Nu chiar așa de repede. 

— De acum, copilași, luaţi seama la tot ce se vorbește, și 
eu am să vă fac o cratiţă cu cremă. 

Copiii se uitară unul la altul. 

— A spus că o s-o ia mereu cu trăsura. 

Buzele lui Meg schițară un zâmbet fericit. 

— Și ea a răspuns: „Ce minunat!”, și ela spus că nu-i 
mare lucru, și ea a adăugat că are mare bătaie de cap cu 
noi să ne învețe, iar el i-a zis să nu se obosească. 

Doamna Nettleship oftă. 

— Vai, micuţii mei! Și altceva a mai spus? la aduceţi-vă 
aminte. 

De afară se auzi glasul lui Mary: 

— Copii, unde sunteţi? 

— Ascundetți-vă, zise doamna Nettleship. Nu răspundeți! 

Copiii se pitiră în cameră. 

Mary îngenunchease pe iarbă, în dreptul uneia din 
ferestre, și privi în jos. 

— l-ai văzut dumneata, doamnă Nettleship? 

— Erau pe aici, dar au plecat. 

— Vai de mine! Bănuiesc că e ora la care trebuie să-și ia 
ceaiul. 

— l-a lăsat cineva să se îndoape cu cireșe. Ziceau că nu 
mai vor ceai. Nu așa se cresc copiii! 


57 


Mary mai spuse ceva, dar nu se auzi din pricina 
zgomotului de cratițe cu care doamna Nettleship îi acoperi 
vocea. 

— S-o văd stăpână aici în casă și nu mai stau nicio clipă, 
mărturisi Elizei. Pot să plec când doresc. Am bani puși 
deoparte. Ti-am mai spus doar, că mi-a lăsat cinci mii de 
dolari doamna aceea bătrână pe care am îngrijit-o. 

Copiii, așezați pe călcâie, holbau ochii unul la altul în 
lumina rece și cenușie a cămării, observându-și chipurile 
oglindite în pupile. incepea vechiul joc, pe care Nettle îl 
pusese la cale întotdeauna împotriva guvernantelor. 
Altădată, situaţia nu era aceeași. Dușmănia lui Nettle 
împotriva guvernantei era mai puternică de data asta. 

Copiii nu simțeau milă faţă de Mary. Se mulțumeau să se 
întrebe cu nepăsare când îi va sosi și ei rândul. Domnișoara 
Cox și domnișoara Turnbull răbdaseră destul de mult. Lunile 
în care fuseseră stăpâne li se păruseră copiilor secole. 
Amintirea domnișoarei Cox era pentru Renny destul de 
ștearsă, dar acea a domnișoarei Turnbull era încă vie. 
Siguranța ei, calmul și încrederea nestrămutată că are 
întotdeauna dreptate îl vrăjeau, de fapt, dar nu voia să 
recunoască. 

Amintindu-și de ea, se ridică în picioare și rosti, uitându- 
se în gol: 

— Consider. 

Meg se supără pe el pentru că tocmai în clipa aceea 
interesantă îi amintea de o persoană dispărută de mult din 
viața lor. Apucându-l de mână, îl trase spre ușă. 

— Hai, îl îndemnă ea, să vedem unde s-a dus 
domnișoara. 

Ingădui, cu un fel de demnitate melancolică întipărită pe 
figură, să fie condus. Tonul lui devenise pretenţios. 

— Consider, repetă el savurând fiecare silabă. Consider... 

Trecu prin bucătărie, fără să se uite nici la dreapta, nici la 
stânga. 


58 


V 


Moșia „The Moorings” 


Doamna Lacey, al cărui socru făcuse parte din grupul 
primilor reprezentanţi ai armatei engleze pe apă și pe 
uscat, stabiliți în vecinătatea „Jalnei”, și al cărei soţ 
ajunsese la gradul de amiral în Marina Regală, ședea acum 
lângă măsuţa de ceai în odaia ce părea destul de strâmtă 
pentru mobilierul ei impozant, în stil victorian; canapeaua și 
câteva scaune mai importante, umplute cu păr de cal de 
prima calitate, aveau cadrele din lemn de nuc sculptat. 
Spre deosebire de familia Whiteoak, care își adusese mobila 
tocmai din Anglia, familia Lacey și-o cumpărase de la 
„Messrs. Jacques and Hayes”, o firmă canadiană demnă de 
toată încrederea. Mobila ar fi putut să dureze o veșnicie, 
atât de bine era lucrată, dar avea o anumită tendinţă de a 
întuneca încăperea, chiar și în clipa de față, când soarele 
năvălea prin geam. Împreună cu fetele sale, doamna Lacey 
confecționase o garnitură de huse în culori aprinse pentru 
spătarele scaunelor și canapelelor, iar pentru pian brodase 
o învelitoare de mătase azurie. O altă broderie de culoare 
roz acoperea consola, iar a treia, într-o nuanţă roz-sidefie, 
încadra imaginea unei corăbii plutind pe o mare biciuită de 
furtună. Ici-colo, pe etajera cu bibelouri și în tot restul 
camerei, se aflau diverse porțelanuri pictate de una din 
fetele doamnei Lacey. Pe podea era întins un covor verde, 
cu flori trandafirii, peste care cădea pieziș lumina soarelui 
de iunie, ce pătrundea prin deschizăturile mici ale 
ferestrelor. Camera, deși ticsită cu obiecte, dădea impresia 

59 


unei locuințe trainice și înstărite. Fetele formau a treia 
generaţie de la instalarea primilor membri ai familiei Lacey 
în acea casă, și asta însemna mult într-o ţară atât de 
tânără. 

Înfăţișarea doamnei Lacey se încadra de minune în 
decorul amintit. Era scundă, durdulie, cu pielea rumenă și 
sănătoasă. Părul ei cărunt, despărţit printr-o cărare la 
mijloc, era ondulat deasupra frunţii. Pe corsajul rochiei 
negre luceau foarte mulţi nasturi de aceeași culoare și un 
lant lung de aur, care se termina printr-un ceas tot de aur, 
vârât în cordon. Gulerul, împodobit cu dantelă albă și fină, îi 
înviora ţinuta, scoțându-i în evidență bujorii din obraji. 
Întotdeauna se ţinea în jilțul ei dreaptă și rareori se așeza 
acolo fără să coasă. Fața ei era veselă. Privea viața cu 
optimism. Socotea că amiralul Lacey îndeplinea condiţiile 
unui soț ideal, iar fiicele ei aveau însușirile cele mai alese. 
Desigur, ar fi preferat să le vadă măritate. Avuseseră ele 
pretendenți, dar din păcate nu le dăduseră atenţie, ceea ce 
poate era mai bine. Tatăl lor le iubea grozav și ar fi murit de 
plictiseală fără ele în casă. La treizeci și ceva de ani se mai 
puteau mărita. Și iată că acum, Violet și Ethel intrară în 
cameră încărcate cu buchete de crini de pădure, căci 
tocmai veneau din păduricea învecinată. 

— Mamă, nu ţi se pare că florile astea sunt rupte parcă 
din rai? întrebă Violet. În viaţa mea n-am văzut altele atât 
de mari și de delicate. 

Doamna Lacey le aruncă o privire satisfăcută, apoi însă, 
le spuse: 

— După ce le băgaţi în apă, să vă aranjaţi părul. Acum 
sosește Philip Whiteoak. Sper că n-aţi uitat. 

— Aproape am uitat, râse Violet. Un vecin la ceai, ce 
mare eveniment e ăsta? 

Pentru Violet ar fi fost într-adevăr un eveniment, dacă 
musafirul așteptat ar fi fost Nicholas. De ani de zile spera să 
ajungă nevasta celui mai în vârstă dintre băieţii Whiteoak. 
Era singurul bărbat pe care putea să-l iubească. Nicholas o 


60 


cunoștea din fragedă copilărie; i se păruse deplasat s-o ia 
de nevastă. Așa se face că într-o bună zi a plecat în Anglia, 
unde și-a găsit o soție. După câţiva ani de căsnicie, soția lui 
a fugit cu un tânăr irlandez și Nicholas a divorțat. Violet nu-l 
mai văzuse de atunci, uneori însă, în singurătatea ei 
visătoare, se gândea ce curios o să i se pară când Nicholas, 
reîntors să-și viziteze meleagurile copilăriei, o va reîntâlni. 

Ethel ţinea crinii de pădure în sus, admirându-i. 

— Îmi vine să le pictez, spuse ea. Nu-i așa că ar fi tare 
frumoase, așa albe cum sunt, pe un fond albastru-pastel? 

— Ethel, nu-mi plac atâtea superlative. Prea le 
consideraţi pe toate frumoase, rupte din rai. 

— Numai când e vorba de flori. Oricât de multe adjective 
aș folosi, tot nu sunt îndeajuns pentru a le descrie. 

— Bine, bine. 

Mama lor zâmbi cu îngăduinţă. 

— Spune-le cum dorești, numai pune-le undeva și vino la 
ceai. 

— Unde-i tata? 

— E aici și vă așteaptă ca de obicei, mormăi amiralul 
Lacey, intrând în cameră. 

Părea mult mai bine dispus decât o arăta felul lui de a 
vorbi. 

— Așa sunteţi toate trei, întotdeauna trebuie să vă aştept 
pe câte una. Ce ai acolo, Ethel? 

— Crini de pădure, numiţi trillium, nu-i așa că sunt 
superbi? Parcă au adunat tot farmecul primăverii în petalele 
lor. 

— Nu mai știu ce să fac cu fata asta, declară doamna 
Lacey. 

— Pe mine ce mă supără, spuse soţul ei, sunt fustele 
astea lungi, care agaţă în drum tot soiul de crengi și de 
frunze uscate. Auzi dumneata, să mergi în pădure cu 
asemenea îmbrăcăminte! 

— Dar cum voiai să ne îmbrăcăm? întrebă Ethel. 

— Ori cu fuste mai scurte, ori cu pantaloni sport. Noi, 


61 


bărbaţii, știm și așa că aveți picioare. De ce le ascundeţi? 

— Tăticu e un bătrânel imoral, spuse Ethel sărutându-l. 

— Philip așteaptă la ușă. 

Amiralul se sculă să-i deschidă. 

— Acum e prea târziu să vă mai deranjaţi, puse doamna 
Lacey, disperată. Le privea pe fiicele ei ca pe doi căluţi 
ponei neastâmpăraţi, de care era foarte mândră, însă se 
tânguia că nu le poate stăpâni. Situaţia de faţă exemplifica 
în mod concludent greutăţile pe care le întâmpina din 
partea lor. 

Philip, ars de soare, cu haină și pantaloni largi de tweed, 
apăru în cameră. Mama și fiicele îl salutară cu o 
familiaritate plină de decență. După ce se așezară cu toţii la 
masă și fiecare își primi pâinea cu unt și ceașca de ceai, 
doamna Lacey întrebă cum arată noua guvernantă. 

— Domnișoara Wakefield? spuse Philip, fericit. E o 
bomboană! 

Cuvântul răsună ca o explozie în încăpere. Apoi, una din 
fete râse. Era Ethel. 

Doamna Lacey se întoarse să-l privească pe Philip mai de 
aproape. 

— O bomboană! repetă ea ca un ecou. 

— Adică, face faţă tuturor obligaţiilor. V-a plăcut și 
dumneavoastră, nu-i așa? 

— Soţului meu și mie ne-a făcut o impresie bună această 
domnișoară. 

— A fost extrem de drăguţ din partea dumneavoastră că 
v-aţi ocupat de ea pe vapor. 

— Ne-a făcut plăcere, spuse amiralul cu mai multă 
însufleţire decât era nevoie. 

Soţia lui întoarse capul să-l privească. 

Domnul Lacey puse încă o bucăţică de zahăr în ceai și 
începu să mestece cu sârguință. Spuse: 

— Sunt perfect de acord, fata este o adevărată... 

Nu mai apucă să rostească numele de bomboană care îi 
devenise suspect doamnei Lacey, căci îi tăie vorba: 


62 


— Guy, spuse ea, dacă ai să mori, ţi-ar plăcea să știi că 
una din fetele tale umblă gătită cu toate culorile 
curcubeului, așa ca domnișoara Wakefield, la câteva luni 
după înmormântare? 

Amiralul spuse,  întărindu-și vorbele prin ridicarea 
degetului arătător: 

— Tatăl ei a pus-o să făgăduiască solemn că nu va purta 
doliu după moartea lui. Găsesc că este just. Cui i-ar plăcea 
să vadă o femeie tânără în veșminte cernite? 

— Mie, atunci când o cere buna-cuviinţă. Cred că Violet și 
Ethel gândesc la fel, nu-i așa, fetelor? 

Fetele, din păcate, păreau să fie de partea tatălui lor. 

— Cum adică? întrebă doamna Lacey cu un aer ofensat, 
vreți să-mi spuneţi că aţi fi dispuse să purtaţi maci galbeni 
la pălărie, când tatăl vostru ar zace neînsufleţit în 
mormânt? 

— Ce-i conversaţia asta sinistră! exclamă amiralul. 

— Dacă tata ar dori, declară Ethel, aș purta maci galbeni 
la pălărie. 

— Bravo, copila mea, spuse tatăl ei. Atunci ne-am înţeles. 
Tu să porţi maci galbeni, iar Violet maci roșii. 

— Nu are rost să mai discutăm. 

Doamna Lacey începea să-și piardă cumpătul. 

— Euo să mă îmbuc în negru, și fetele mele tot în negru. 

— După cine? întrebă amiralul. 

— După tine. 

— Ei, asta-mi place! 

Fața lui devenise stacojie. Cum de ești așa de sigură că o 
să mor înaintea ta? 

— Bărbaţii mor mai devreme, spuse doamna Lacey. 

La asemenea afirmaţie nu se putea răspunde. Amiralul se 
întristă. 

— Maică-mea, când a rămas văduvă, zise Philip, s-a 
îmbrăcat în doliu și așa o să se îmbrace până la sfârșitul 
vieţii. 

— Şi-i foarte corect din partea ei, spuse doamna Lacey 

63 


dând din cap de mai multe ori, pesemne cu intenția 
nestrămutată de a proceda la fel, deși nu voia să-și 
jignească soţul spunându-i pe faţă acest lucru. 

— La urma urmei, cugetă Philip, uneori bărbaţii sunt cei 
care-și îngroapă nevestele. Eu, de pildă, sunt văduv. 

— Bravo! exclamă amiralul Lacey cu însufleţire, înainte 
de a-și da seama că îi scăpase o vorbă deplasată. 

Violet avu tactul de a întrerupe conversaţia. 

— Hai, Philip, povestește-ne cum se împacă copiii cu 
noua guvernantă. 

— Perfect. leri am mers toţi cu trăsura pe malul lacului 
până la domnul Craig, de la care am cumpărat o iapă de 
toată frumuseţea. Mai cu ceartă, mai cu promisiuni, mi-am 
convins pușlamalele să se poarte cum trebuie. 

Ethel îl rugă: 

— Spune-ne și nouă câteva cuvinte despre familia Craig. 
Am auzit că sunt foarte bogaţi. 

— Așa mi se pare și mie. Apropo, domnule amiral, știi că 
și acolo există un văduv! 

— Strașnic! exclamă amiralul, și dacă nu mă înșel, iată-l 
pe al treilea. 

Figura uscăţivă a doctorului Ramsay apăru în treacăt prin 
fața geamului. Violet alergă să-i deschidă. Intră, își roti 
privirea de parcă intenţiona să pună un diagnostic celor 
aflați în cameră, deși printre ei nu era niciunul bolnav sau 
predispus spre îmbolnăvire. Asistase la venirea pe lume a 
celor trei tineri din încăpere. O îngrijise pe doamna Lacey la 
nașterea fetelor. Alinase suferinţele amiralului, chinuit de 
sciatică. Sub îngrijirea lui, toţi zăcuseră, smeriţi, în paturile 
lor. 

Doctorului nu-i era foame, dar acceptă să bea un ceai. 
Philip își unse încă două felii subţiri de pâine cu unt, le puse 
una peste alta și continuă să mănânce cu poftă. 

— De bună seamă, sunteți fericite că au venit părinţii, 
spuse doctorul adresându-se lui Ethel și lui Violet. 

Clipea din ochi cu ironie, ca și când fetele, rămase de 


64 


capul lor, ar fi făcut cine știe ce pozne. 

— Da, da, răspunseră ele. 

— A fost prima dată când le-am lăsat să se descurce 
singure, preciză doamna Lacey, și eram cam îngrijoraţi. 

— Eu nici gând, spuse amiralul, nici măcar nu mi-a trecut 
prin minte așa ceva. 

— Guy, ar trebui să-ți fie rușine, râse doamna | accy. 

— Habar n-am ce-i rușinea. 

— Lasă, spuse doctorul Ramsay, n-ai să-mi spui 
dumneata că niciodată nu ţi-a fost rușine. 

— Niciodată. Dar dumitale? 

— Eu m-am rușinat adesea. 

Toţi ceilalţi îl priviră cu neîncredere. Fără să-i pese de 
expresia zugrăvită pe feţele lor, doctorul declamă: 


„Nu sunt ce s-ar cădea să fiu 
Si nici cum aș putea să fiu.” 


Își amesteca ceaiul cu o gravitate aproape melancolică. 
Avea obiceiurile lui în această privinţă. Prietenii, însă, nu 
păreau dispuși să-l înțeleagă. Dimpotrivă, toţi se grăbiră să 
protesteze. 

— Ei bine, zise Philip, mie mai toată viața mi-a fost 
rușine, sau cel puţin m-am străduit să par rușinat. Părinţii 
mei fiind severi și în plus având doi fraţi și o soră mai în 
vârstă, auzeam mereu același refren: „Ar trebui să-ți fie 
rușine, Philip”. 

— Tatăl tău te adora, spuse doamna Lacey. 

— Și maică-ta la fel, adăugă amiralul. 

— Nu sunt chiar atât de sigur, răspunse Philip, poate că 
uneori sunt pentru ea o decepţie. Semăn mult cu bătrânul, 
dar nu strălucesc în comparaţie cu el. 

— A, nici vorbă, suspină doctorul, omenirea a ajuns în 
ultimele două sau trei generaţii la un punct culminant din 
punct de vedere moral, social și intelectual. De acum 
încolo, începe descompunerea. Dacă mai trăiţi încă 


65 


cincizeci de ani, o să vedeţi în ce stare jalnică va ajunge 
omenirea. 

Cele două domnișoare izbucniră în râs. Doctorul Ramsay 
se întoarse brusc către Philip. 

— Am trecut pe la casa dumitale, s-o văd pe guvernantă, 
spuse el, dar era plecată. Sper că nu e din cele plimbăreţe. 

— Greu de precizat, zise Philip. E la noi numai de trei zile. 

— Cum se poate, exclamă doamna Lacey, tocmai 
dumneata, bunicul copilașilor, nu ai văzut-o încă! 

— Nu, nu am fost invitat. 

— Hai cu mine la înapoiere, zise Philip, am s-o pun să dea 
o probă. 

— Philip, ești obraznic, declară doamna Lacey. Să nu te 
mire însă, domnule doctor, dacă ai s-o vezi îmbrăcată în 
toate culorile curcubeului, deși tatăl ei a murit cu câteva 
luni în urmă. 

Philip se îmbufnă. 

— Nu poartă întotdeauna lucruri colorate, puse el. Azi de 
dimineaţă era îmbrăcată foarte sobru. 

— Sper că-i stătea mult mai bine. 

Glasul doamnei Lacey se făcuse puţin mai aspru. 

— Nu ar avea rost să predea tabla înmulțirii, gătită ca o 
păpușă, zise ea. 

— Doamnă Lacey, lasă fata-n pace! Nu ești dumneata 
chiar așa de severă. 

Philip o bătu ușor cu palma peste genunchi, și ea îi reținu 
o clipă mâna într-a ei, aruncându-i o privire sfioasă. 
Întrecea pe oricare din fetele ei în materie de flirt. 

— Cum arată? întrebă doctorul. 

— la spune cum i-ai spus adineaori, când ai venit, strigă 
Ethel. 

— Cum anume? întrebă doctorul. 

— Vino, domnule, și o să te convingi. 

— Ce nevoie era de o englezoaică? întrebă Ethel. 

— Mult mai bună ar fi fost o guvernantă scoțiană, spuse 
doctorul. Ăsta a fost întotdeauna punctul meu de vedere. 


66 


— De ce nu o canadiană? întrebă Ethel. 

— Canadienele nu prea caută astfel de ocupaţii, răspunse 
Philip. Dar ideea cred că nu e rea. La noi, lumea e prea 
legată de vechea noastră patrie. 

Amiralul interveni în discuţie: 

— Familii ca Whiteoak, Vaughan, Lacey, și altele, care au 
colonizat acest ţinut, s-au solidarizat pentru a păstra 
neatins spiritul britanic cu principiile, cultura și... 

— Prejudecăţile sale, completă Philip. 

— Foarte bine. Prejudecăţi, fie și așa. Prejudecătți 
împotriva fetișizării progresului material, împotriva goanei 
nebunești după dolari pe care o întâlnim în toate orașele 
mari din America. Părinţii noștri au dorit să ducă o viaţă 
liniștită și îndestulată, învățându-i pe copii să se teamă de 
Dumnezeu, să fie devotați reginei, să plece în război pentru 
ea, dacă e nevoie. Într-un cuvânt, să se poarte ca niște 
gentlemeni. 

— N-am să critic nimic, domnule. Tot ceea ce știu, este 
că ţara asta se dezvoltă din zi în zi pe un nou făgaș. Ce 
naiba, avem deja o populaţie de câteva milioane de 
locuitori! Nu ne mai putem conduce după principiile patriei 
de odinioară. Dumneata, care în tinereţe ai intrat în 
serviciul Marinei Regale... 

— Pe atunci nu exista Marina Canadiană, și eu aveam 
marea în sânge. 

— Știu. Prin urmare, ești tot atât de englez ca și tatăl 
dumitale. Ești însurat cu o englezoaică. 

— Vai, Philip, mă învinuiești pentru asta? 

Doamna Lacey îi surâse fermecător. 

— Nici pomeneală. 

Zâmbi la rândul lui. 

— Însă constat, că ne aflăm în vizită la doi englezi, și 
fiicele lor sunt, de asemenea, englezoaice. 

— Noi ne-am născut aici, spuse Ethel. 

— Eu iubesc Canada, adăugă Violet. 

Philip nu le băgă în seamă. 


67 


— Uite, maică-mea, de pildă, e irlandeză până în măduva 
oaselor, zise el. Doamne iartă-mă, ce-ar putea să facă? 
Soră-mea și cei doi fraţi ai mei trăiesc în Anglia. Când vin la 
„Jalna”, se așteaptă să-mi vadă copiii educați întocmai ca 
cei din Anglia. Asta nu se mai poate. După părerea mea, cu 
vremea, populaţia acestei țări va fi în bună parte 
americanizată. 

— Doamne ferește! spuse amiralul Lacey. 

Doamna Lacey se întoarse către doctor, care stătea cu 
privirea în tavan și cu braţele încrucișate pe piept. 

— Ce sentimente ai dumneata în această privinţă, 
domnule Ramsay? întrebă ea. 

Drept răspuns, doctorul declamă cu voce răsunătoare, 
fără să-și desprindă ochii din tavan: 


„Mi-e inima-n Highland, la vânătoare, 
Mi-e inima-n Highland printre căprioare.” 


68 


VI 


Se leagă o cunoștință mai strânsă 


Lăsându-l pe doctorul Ramsay în salon, Philip urcă scările 
în căutarea copiilor și a lui Mary. Când ajunse sub cel de al 
doilea rând de trepte, se opri să asculte. Apoi strigă 
încetișor: 

— Meggie! 

Tăcerea era deplină. Philip urcă până la ultimul etaj și își 
aruncă ochii în camera copiilor. Nu era nimeni. Îndreptându- 
se spre camera lui Mary, bătu la ușă. 

— Domnișoară Wakefield! strigă el cu voce joasă. 

— Poftim! 

Răspunsul veni în grabă, dar ușa nu se deschise. 

— A venit socrul meu. E jos în salon și vrea neapărat să 
te cunoască. Te previn că ţine foarte mult la unele obiceiuri, 
cum ar fi doliul, bunăoară. De aceea, sfatul meu este să-ţi 
pui o rochie de culoare închisă. Nu-mi place să mă amestec 
în treburile dumitale, dar știi ce fel de oameni sunt scoţienii. 
Cred că trebuie să încercăm să facem impresie bună. 

Vorbea pe un ton conspirativ, care trezi în sufletul lui 
Mary dorinţa fierbinte de a-l asculta. Îi răspunse: 

— Vai, cât îţi mulțumesc că m-ai prevenit! Dacă aștepți o 
clipă, îţi voi arăta cu ce m-aș putea îmbrăca. 

Mary trăise împreună cu tatăl ei la Londra, într-o 
atmosferă liberă de orice convenţionalism, Acum, după ce 
își înfășură trupul într-un capot, împinse ușa și apăru în faţa 
lui Philip ţinând o fustă de culoare albastru închis într-o 
mână și o bluză albă în cealaltă. Philip zări aceste lucruri 

69 


fără să le bage în seamă. Privirea îi era răpită de pielea albă 
ca sideful, care îi acoperea braţele, gâtul și decolteul. 

— Minunat, spuse el. Te-aș ruga să te îmbraci cât mai 
repede și să cobori în salon. 

Philip nu știa și nici nu avea de unde învăța cum să se 
poarte cu guvernantele semănând în privinţa asta cu Mary, 
care nu știa cum să se poarte ca guvernantă. Răzând ușor, 
îi făgădui foarte bucuroasă: 

— Am să cobor până numeri la zece. 

La întoarcere, Philip se pomeni în fața doamnei 
Nettleship, care trecea cu niște rufe de-ale copiilor, 
proaspăt spălate, în braţe. Expresia zugrăvită pe faţa 
doamnei Nettleship era un amestec de indignare și de 
siguranţă că cele mai rele bănuieli ale ei erau întemeiate. 
Se dădu la o parte în mod ostentativ din fața lui Philip, deși 
trecerea nu era prea îngustă pentru două persoane. 

— Vă rog, să mă iertaţi, conașule, spuse ea. 

— Pentru ce să te iert? întrebă Philip. 

— Păi, că mi-am pus tărilicii și nu se aude când trec. Mi- 
era teamă să n-o sperii pe conița. 

Cuvântul „coniţa” era rostit cu o nuanţă sarcastică. 

— Domnișoara Wakefield nu are de ce să se sperie. 

Philip rămase încruntat până în clipa când intră din nou în 
salon. 

— Așadar, n-ai reușit s-o găsești, zise doctorul Ramsay. 

— Vine îndată. 

— O! Și spui că mama dumitale a angajat-o? 

— S-au înțeles între ei. 

— Dacă eram în locul lor, aș fi preferat o scoțiană. 

— De ce n-ai spus din vreme? 

— Întotdeauna am susţinut acest lucru. 

— Mama nu se împacă cu scoţienii. 

— Cu mine cum se împacă? 

— Cu dumneata e altceva. Are nevoie de dumneata 
fiindcă ești medic. 

— Și când se întoarce mama dumitale? 


70 


— Peste o lună. 

— Cred că ţi s-a făcut tare dor de ea. 

— Desigur, răspunse Philip voios. 

Un pas ușor răsună pe trepte, apoi Mary se ivi în pragul 
încăperii. Nu numai că era îmbrăcată sobru, cu fustă 
simplă, de culoare închisă, dar și gâtul ei era înfășurat într-o 
panglică neagră, legată cu fundă la ceafă. Severitatea 
ținutei sale nu mergea însă mai departe. Faţa-i gingașă era 
încadrată de multe bucle aurii. Pe buze plutea același 
zâmbet straniu, care trăda parcă, prin linia lui coborâtă, o 
suferinţă lăuntrică. Philip o prezentă socrului său. După ce 
își dădură mâna și se așezară pe scaune, doctorul Ramsay 
zise: 

— Ţi-ai asumat o mare răspundere, domnişoară 
Wakefield. 

— Bineînţeles. 

Își îndreptă umerii fragili, în somn că înţelegea acest 
lucru. 

— Faptul că ţi s-a încredinţat instruirea unor copii atât de 
inteligenţi nu e glumă. 

— Desigur. 

Sprâncenele lui Mary se împreunară, pentru a arăta că 
era pătrunsă de gravitatea misiunii sale. 

— Ai vreo diplomă universitară? 

— Din păcate nu am, însă... 

— Ai suficient de multă experiență? 

— Nu am. 

Se înroși până la rădăcina părului. 

— Să vedeţi, am fost angajată chiar în ultima clipă. Se 
căuta o guvernantă în locul celei care și-a rupt picioarele. 
După câte am priceput, caracterul conta mai mult decât 
cultura. Înțelegeţi, în asemenea împrejurări și domnul 
Whiteoak s-a gândit și eu m-am gândit... își întoarse ochii 
către Philip, deznădăjduită. 

— Și eu gândesc la fel, adăugă el cu toată seriozitatea. 

Doctorul Ramsay flutură mâna în aer, declamând: 


71 


„Dă-mi o scânteie din natură, 
E tot ce vreau ca-nvățătură.” 


Mary recunoscu fără, șovăire. 

— Asta e din Robert Burns. 

Cu o clipă în urmă, doctorul Ramsay fusese cât se poate 
de pesimist în privința cunoștințelor lui Mary în materie de 
cultură generală, dar acum un surâs fericit îi lumină chipul 
cu trăsături aspre. 

— Mă uimești! exclamă el. N-aș fi crezut să existe pe 
lumea asta o englezoaică în stare să recunoască acest citat. 
— Un bun prieten al tatei, răspunse Mary degajată, era... 

Doctorul Ramsay nu auzea bine cu urechea îndreptată 
spre Philip, care îi suflă repede: 

— Scoțian. 

— Scoţian, repetă Mary cu glas tare. 

Doctorul Ramsay scoase un lătrat de bucurie. 

— Era scoţian, așa-i? Aș fi avut altă părere despre 
dumneata, dacă spuneai scot. 

— Cuvântul scoţian sună mult mai frumos, interveni 
Mary. Acest scoţian, care era prieten cu tatăl meu, ne vizita 
deseori la locuinţa noastră din Londra și îi plăcea să recite 
versuri din Robert Burns. 

— Foarte frumos. Dar dumitale îţi place poezia lui Burns? 

— O iubesc chiar. 

— Am să-ţi împrumut toate poeziile lui. Le am acasă, în 
ediție de lux. Ti le voi împrumuta negreșit. 

Doctorul Ramsay tăcu o vreme, cufundat în visare. Își 
închipuia interiorul unei case londoneze, unde Mary, tatăl ei 
își prietenii lor se adunaseră în jurul unei persoane întru 
totul asemănătoare lui, ascultând cu nesaț citatele din 
opera lui Burns, pe care le recita scoţianul. 

Mary mulţumi pentru poeziile făgăduite, și conversaţia, în 
cursul căreia doctorul își exprimă dorința de a asista din 
când în când la lecţiile lui Mary spre a-i da unde îndrumării, 


72 


se prelungi astfel într-o atmosferă plăcută. La sfârșitul 
vizitei, Philip și Mary rămaseră singuri în salon. Stăteau încă 
în picioare, după ce îl conduseseră pe doctorul Ramsay la 
poartă. 

Philip întoarse capul către Mary. În ochii lui era o licărire 
glumeață. 

— Bravo, domnișoară Wakefield, spuse el, te-ai descurcat 
uimitor de bine. Ai recunoscut citatul. 

— Vai, mă simt prost, ea și cum aș fi spus o minciună. 

— Aș! Pe unii oameni trebuie să știi cum să-i iei. Ţi-ai dat 
seama că domnul acesta bătrân e uneori cam dificil. Ai fost 
fată deșteaptă. 

— Ce drăguţ din partea dumitale că m-ai prevenit să-mi 
schimb toaleta! 

— M-am gândit că e mai bine. 

Mary îl privi cu ochi naivii, făcând apel la sinceritatea lui. 

— Domnule Whiteoak, și dumneata ești de părere că 
hainele mele nu sunt potrivite pentru o guvernantă? 

— Nu, nicidecum. Mie îmi plac. 

Căldura cu care vorbea, lăudându-i îmbrăcămintea, făcu 
să vibreze în ea un sentiment nou, de încredere și 
satisfacție. 

— Ce bine îmi pare! De fapt, asta e singura mea ţinută 
mai simplă, zise ea. Mi-e teamă că am o adevărată 
slăbiciune pentru panglicuțe și volănașe. 

— Și eu la fel. Îmi plac foarte mult. 

Își zâmbiră unul altuia. De sub masă se ivi cățelușul Jake, 
puiul de prepelicar. Faţa de masă de culoare roșu-închis era 
atât de mare, încât atârna aproape până la podea. 
Marginile ei acopereau grumazul cățelușului, care ridica 
către Philip ochii lui blânzi și rugători. 

Mary simțea nevoia să-și descarce într-un fel 
surescitarea. Se aplecă și, luând capul prepelicarului între 
palme, îl sărută pe frunte. 

— Căţeluș scump, șopti ea. 

— Îţi plac câinii? 


73 


— O, da! Întotdeauna mi-am dorit unul. 

— Și n-ai avut niciodată? Ce păcat! zise Philip. 

Făcu câţiva pași prin încăpere, luă pipa în mană, apoi o 
puse din nou pe masă. In cele din urmă, spuse: 

— Poate o să fii fericită aici. 

— Sunt sigură. 

În acea clipă, Mary nu se îndoia câtuși de puţin de acest 
lucru. 

— Mă temeam să nu-mi vină cine știe ce scorpie. Ce-ar fi 
fost dacă în locul dumitale m-aș fi pomenit cu o persoană 
din acelea pretenţioase, care ţin morţiș la etichetă? Una ca 
domnișoara Turnbull, de pildă. 

— Nu sunt prea formalistă. 

— Nici eu. Așadar, o să ne împăcăm. 

Peste câteva clipe, Philip plecă, și Mary rămase singură. 
Zăbovi puţin înainte de a se duce sus, la ea în cameră. În 
casă domnea liniștea. Punând mâinile pe stâlpul scării, 
începu să-i pipăie suprafaţa lucioasă, cu modele în formă de 
viță de vie. Ușile care dădeau în salon și în odaia mamei lui 
Philip erau închise. Mary simţea îndărătul lor prezenţa unor 
făpturi imaginare, gata să iasă și să se îmbulzească în jurul 
ei, cercetând-o din cap până în picioare. Aceste umbre care 
anticipau pe mama, pe sora și pe fraţii lui Philip, nedeslușite 
încă din pricina depărtării lor în spaţiu și timp, prindeau tot 
mai mult viață în mintea ei. Pașii lor răsunau în depărtări. 
Într-o zi, o dată cu sosirea lor se vor deschide toate ușile. 
Mary se simţea nespus de ușurată la gândul că avea o lună 
întreagă la dispoziţie, ca să se deprindă cu noua ei situaţie, 
să câștige o anumită superioritate față de copii, să se 
bucure de prezența lui Philip între patru ochi. Acum, nu 
putea să facă un pas fără să retrăiască clipele fericite 
petrecute în intimitatea lui Philip după plecarea doctorului 
Ramsay. Reţinea cuvânt cu cuvânt cele spuse de Philip cu 
acest prilej. Își amintea fiecare trăsătură fizică a lui... Oare 
mă preocupă numai pentru că e bărbat bine? se întreba ea. 
Nu, asta în nici un caz. Câţi bărbaţi bine nu văzuse până 


74 


atunci! La Londra nu erau puţini la număr. Poate că o 
atrăgea Phillip din pricină că expresia feței lui trăda bucuria 
de a trăi, atât înlăuntrul său cât și în afara lui. Fața tatălui 
ei, după cât își aducea aminte, era răvășită de urmele unui 
trecut pe care îl regreta, și de neliniște în faţa viitorului. Ce 
contrast izbitor reprezenta omul acesta, care părea că trece 
prin viaţă fără să-și pună întrebări, acceptând-o pur și 
simplu în toată plenitudinea ei! 

Doamna Nettleship tocmai trecea prin hol, în clipa când 
Mary începea să urce scările. Se opri lângă stâlpul scării, 
încremenită, ca și cum ar fi cătat amprentele vreunui 
criminal. Apoi, se apucă să frece lemnul cu colţul șorțului 
scrobit care îi acoperea rochia. 

— E foarte frumos, nu? i se adresă Mary pe un ton suav, 
vorbind peste umăr. 

— Păi da, firește. Strugurii ăștia doar i-a făcut un cioplitor 
din Quebec. 

— Nu mai spune! 

Mary nu era impresionată, fiind obișnuită cu arhitectura 
medievală a Londrei, vestită pentru piesele rare de lemn 
sculptat, cu migală. Tonul ei o întărâtă pe doamna 
Nettleship. Nu avea cine știe ce admiraţie pentru 
ornamentele scării, însă Mary îi inspira tot mai multă 
antipatie și neîncredere. Îndretându-se din șale, aruncă în 
sus o privire furioasă. 

— Și ce nu-ţi place la strugurii ăștia? întrebă ea. 

Mary era prea uimită, ca să poată răspunde. 

În clipa aceea, Renny, care venise în fugă pe coridorul de 
la etaj, își dădu drumul spre parter cu iuţeala fulgerului, 
călare pe balustradă. Cale două femei se feriră instinctiv 
din calea lui. Când ajunse însă jos, doamna Nettleship îl 
înhaţă mânioasă de umăr. 

— N-ai voie să faci asta! rosti ea înverșunată. Dacă îi 
spun... 

— Ba am voie! ţipă el. Bunicul a spus că am voie. 

Băiatul se smuci din strânsoare și o zbughi pe ușă, 


75 


aruncându-i în treacăt o privire sfidătoare. 

— la vino-ncoace! 

— Du-te dracului! 

Mary pufni în râs. Asta fu de ajuns, pentru ca doamna 
Nettleship s-o urască de-a binelea. 

În cursul următoarelor săptămâni, făcu tot ce-i stătu în 
putinţă pentru a o împiedica pe Mary să-i stăpânească pe 
copii. Râdea de ea pe la spate în prezența copiilor, îi 
îndemna să întârzie la lecţii, să se ascundă când erau 
chemaţi. O dată sau de două ori, Mary a vrut să se plângă 
lui Philip de purtarea lor obraznică și de sprijinul ce-l 
primeau din partea menajerei, dar s-a răzgândit de teamă 
să nu tulbure scurtele intervale când îl întâlnea singur. 
Aștepta aceste prilejuri cu tot mai multă nerăbdare. Pentru 
ea, ziua avea acum trei etape distincte. Câteva ceasuri le 
petrecea cu copiii, le dădea lecţii, avea grijă de felul cum 
erau îmbrăcați și stătea cu ei la masă, adesea împreună ou 
Philip, căruia îi plăcea să-și necăjească în glumă odraslele, 
trăgându-le din când în când și câte o săpuneală. Nu făcea 
niciodată sondaje relativ la nivelul lor de cunoștințe, dar s-a 
bucurat grozav când l-a auzit pe Renny înșirând în versuri, 
iute ca o morișcă, numele tuturor suveranilor englezi, sau 
când Meg a denumit pe nerăsuflate fiecare cap al insulelor 
britanice, temându-se că dacă se oprește nu va mai putea 
continua fără s-o ia de la capăt. 

Apoi, urmau clipele când erau singuri și eventual 
discutau despre lecţii, dar de cele mai multe ori Philip își 
lăuda caii sau povestea ce a mai cumpărat pentru moșie. 
Mary nu-și dădea seama dacă creșterea cailor era pentru el 
o pasiune sau o necesitate materială. | se părea că la 
„Jalna” banii prisoseau. Oamenii care lucrau la câmp și la 
grajduri păreau foarte mulțumiți de simbria lor. Philip, 
desigur, era omul care se descurca ușor în viaţă și oriunde 
mergea trezea în jurul lui numai voie bună. 

A treia parte a zilei, Mary o petrecea rătăcind singură prin 
pădure. În Anglia nu văzuse decât Londra și ţărmul mării. 


76 


Aici, pentru prima dată în viaţă, putea să-și înalte privirea 
printre crengile întunecate ale pinilor - vestigiile codrului 
care acoperise odinioară aceste meleaguri. Dedesubt, se 
așternea la picioarele ei un covor de ace ruginii. Domnea în 
jurul ei o tăcere adâncă și desăvârșită, cu miros de rășină, 
pe care nici ciripitul păsărilor n-o tulbura. În alte păduri, 
unde mesteacănul, arțarul și gorunul creșteau laolaltă, 
păsările îşi începeau concertul  dis-de-dimineaţă, 
întrecându-se cu trilurile lor voioase. În pădurea de pini, 
păsările amuţeau, în timp ce făceau un scurt popas la 
răcoare, în crengile întunecate. Nicio pasăre nu-și clădea 
acolo cuibul. 

Mary se trântea de obicei pe spate, pe locul unde pomii 
dădeau umbră mai deasă și, cu privirea pironită în sus 
asupra cetinilor, zăcea pierdută în gânduri, cuprinsă de 
sentimentul înstrăinării de toate fiinţele omenești, în afară 
de una singură. Prezenţa lui Philip o urmărea și în pădure. 
Uneori încerca să-l uite, dar nu reușea. Îi analiza trăsăturile 
lucid, una câte una. Șuviţele de la tâmple erau aproape tot 
atât de blonde ca și părul ei, ochii calmi licăreau uneori 
glumeţi, gura era fină, bărbia delicată, trupul vânjos. Ce 
păcat ar fi fost dacă nu ar fi venit niciodată la „Jalna”, dacă 
nu ar fi văzut niciodată aceste locuri și dacă nu l-ar fi 
cunoscut pe Philip, tovarășul viselor ei solitare. 

Intr-o după-amiază, mai pe înserate, Philip apăru pe 
potecă. Mary zăcea întinsă pe piept, cu obrazul culcat pe 
pământul acoperit de ace de pin. Întâi îi auzi pasul, apoi îl 
zări foarte aproape, plimbându-se pe cărare. Închipuirea ei 
plăsmuise o scenă asemănătoare: ea în singurătatea 
pădurii, venirea lui, surpriza întâlnirii neașteptate. Mai 
departe nu îndrăznea să-și  dezlănţuie  închipuirea, 
mărginindu-se să brodeze doar o eventuală scenă de 
dragoste. Simţțea că pădurea aceea cufundată în întuneric 
era locul destinat unei adânci trăiri afective. Când se afla 
acolo, nu voia să se lase copleșită de sentimente, ci doar să 
plutească la graniţa dintre vis și realitate. Stătu nemișcată, 


77 


iar Philip trecu mai departe, fără s-o vadă. 

Vremea se făcea tot mai caldă. Era o căldură pe care 
Mary n-o cunoscuse încă niciodată. Văzduhul tremura din 
pricina zăpușelii. Floriile înfloreau și se ofileau înainte de 
vreme, uscându-se pe tulpină. Vitele și caii stăteau la 
umbra copacilor, legănându-și cozile fără încetare, pentru a 
goni muștele. Philip declară că era prea cald pentru lecții, și 
copiii rămaseră de capul lor. 

— Nu fac toată ziua nimic, spuse Mary aproape nu 
înverșunare, când îl întâlni pe Philip în hol. lau leafa 
degeaba. Nu e corect din partea dumitale. 

— Lasă, că mai târziu o să ai foarte multă treabă. 

Philip se uită plin de curiozitate la cartea din mâna ei. 

— Ce citești? 

— Poeziile lui Tennyson. Îţi plac și dumitale? 

— Să-ţi spun drept, nu prea le cunosc. Socrul meu îl 
citează tot timpul pe Burns, iar mama pe Thomas Moore. 
Fratele meu Ernest socotește că niciun poet nu merită 
atenție, în afară de Shakespeare. Nu știu cum, dar nimeni 
nu s-a gândit la Tennyson. 

Se uită la Mary zâmbind-i prietenos. 

— Vrei să-mi citești ceva scris de el? 

Rugămintea lui o zăpăci, aproape înspăimântat-o. 

— O, nu sunt sigură că voi putea găsi ceva care să te 
intereseze. 

— Cum să nu găsești! 

— Știu că o să citesc prost. 

— De ce? începu să râdă. 

— O să fiu emoţionată. 

— Lasă, lasă. Doar nu te sperii de un critic ca mine. Am 
cele mai neînsemnate intenţii. Spuneai că primești leafa 
degeaba. lată un prilej s-o meriţi. Un biet colonist negustor 
de cai, așezat la picioarele dumitale, nădăjduiește că-i vei 
lumina mintea cu versurile lui Tennyson. 

— Unde ne așezăm? întrebă Mary, înduplecată brusc. 

— Hai cu mine, să-ţi arăt locul cel mai răcoros. 


78 


O duse în pajiștea scăldată în soare și de acolo, pe 
potecă, într-o vâlcea tainică, plină de umbre, unde se auzea 
susurul unui pârâu cristalin. Mary fu încântată din prima 
clipă. Acolo, într-adevăr, aerul era mult mai răcoros. Philip o 
luă de mână, în timp ce coborau împreună panta vâlcelei. 

— Ridică-ţi fusta, spuse el, pe aici sunt mărăcini. 

Mâna lui o strângea cu putere. Se simţi învăluită de o 
senzație puternică. _ 

Se opriră în dreptul unui bolovan acoperit cu mușchi. În 
oglinda verde, întunecată, a pârâului tremurau fire de stuf 
și ramuri de conifere. Peste apă era aruncat un podeţ de 
scânduri, sub care umbra era și mai deasă. Philip se așeză 
suspinând la picioarele lui Mary. 

— Ce loc poate fi mai plăcut decât acesta? o întrebă el 
privind-o. 

Se așeză alături de el și spuse: 

— E ca-n rai. Atâta liniște... N-auzi decât pârâul 
murmurând. 

— Apa e foarte mică, spuse el, dar îmi place. 

— „Jalna” e frumoasă. 

— E o așezare plăcută, încuviință Philip. Dar despre ea 
am mai vorbit și altă dată. Acum vreau să-mi citești. 

Philip se pregăti să asculte, uitându-se la chipul ei, în 
timp ce razele se strecurau prin frunziș și cerneau stropi de 
soare peste obrazul lui ascuns în umbră. 

Mary deschise cartea. Ştia că îi tremurau mâinile și se 
temea să nu-i piară glasul. Vrând să câștige un mic răgaz, îi 
arătă portretul lui Tennyson așezat la începutul cărţii, așa 
cum l-ar fi arătat lui Renny. 

— Are trăsături nobile, spuse ea. 

Philip încuviinţă, dar în sinea lui admira mâinile ei albe și 
fine. 

Imediat își regăsi calmul și începu să citească. Îi venea 
mai ușor decât s-ar fi așteptat. Philip stătea foarte liniștit, 
rezemat în coate. Prezenţa lui îi inspira încredere. Poate că 
vocea ei era un îndemn pentru păsărelele ascunse în umbra 


79 


răcoroasă, căci trilurile lor se auziră de pretutindeni. 
Philip le ascultă doar pe jumătate, până când auzi 
versurile: 


„A tânărului călăuză înțeleaptă 

E patima curată ce-o aprinde 

În al lui suflet, tânăra fecioară. 
Fa-ncătușează tot ce-n om e josnic, 
Îi îmblânzește vorba și purtarea, 

Ea dă aripi gândirii lui, spre glorie, 
Spre adevăr și tot ce-i bărbătie. 


Philip puse mâna pe pagina respectivă. 

— Oprește, spuse el, citește-mi încă o dată acest 
fragment. 

Mary părea stânjenită. 

— Acest... care adică? 

— Ştii care, răspunse el. 

Ridică mâna de pe carte și repetă primul vers. 

— Am citit prea repede? 

— Nu. Dar vreau să-l aud din nou. 

— Iti place? Să mai citesc? 

— Te rog. 

Mary reciti pasajul, apoi continuă lectura, de astă dată 
mai puţin deslușit. Siguranţa începuse să dispară. Philip 
lovea ușor pământul, cu o nuielușă, ca și cum voia să 
sublinieze cadenţța versurilor. 

Niciunul din ei nu-l văzu pe doctorul Ramsay coborând 
coasta opusă, iar doctorul îi zări de-abia când ajunse pe 
podețul de scânduri. Nesiguranţa lui Mary nu se compara cu 
tremurul care-l cuprinse în clipa aceea pe bătrân, ca și când 
s-ar fi așteptat să se cutremure tot pământul. Nu-i venea 
să-și creadă ochilor. Philip, întins pe jos, la picioarele 
domnișoarei Wakefield! Ea, îmbrăcată cu totul altfel decât 
data trecută, într-o rochie străvezie cu mâneci scurte, 
încovoindu-și trupul alene către Philip! 


80 


După ce trecu podeţul, urcă poteca în direcția lor, făcând 
să trosnească crengile sub picioare. Urni din mers o piatră 
care se rostogoli la vale și căzu în pârâu. Philip și Mary erau 
înștiințaţi de sosirea lui. 

Doctorul gâfâia puţin când intră cu ei în vorbă. 

— Nu mi-ar fi trecut prin minte să vă întrerup, spuse el, 
mai ales că vă distraţi atât de bine, dar am adus volumul cu 
poeziile lui Robert Burns, pe care l-am promis domnișoarei 
Wakefield. Am mai fost la „Jalna” de două ori, dar nu te-am 
găsit, Philip, acasă. A, dar văd că dumneavoastră preferați 
alt poet. Nu face nimic. Pot să iau cartea cu mine acasă. 

— Nu, vă rog, strigă Mary. Vreau foarte mult s-o citesc. 

Doctorul aproape că-i azvârli cartea în poală. Philip se 
sculă în picioare și întrebă: 

— E cald, nu-i așa? 

— Da. E o căldură groaznică, mai ales pe drumurile astea 
prăfuite de ţară, pe care le colind să-mi vizitez pacienţii. Tu 
și domnișoara Wakefield sunteţi oameni fericiţi. Nu vă 
cheamă nimeni la datorie. 

Doctorul se îndepărtă spre deal, făcându-se nevăzut. 

— Cine ar spune că are șaptezeci de ani? întrebă Philip 
uimit. 


81 


VII 


Întregirea cercului familial 


Mary fusese patru duminici la rând, împreună cu Philip 
Whiteoak şi copiii, la bisericuţa din apropiere. Acolo, 
așezată în strana familiei Whiteoak, având la stânga ei pe 
Meg iar la dreapta pe Renny, privea cu un sentiment nou și 
neasemuit de plenitudine interioară pe oamenii veniţi din 
împrejurimi, care se îndreptau spre locurile lor obișnuite. La 
Londra i se întâmplase de multe ori să se strecoare de 
acasă tiptil, fără să-l trezească pe tatăl ei din somn, pentru 
a asculta slujba religioasă de duminică dimineaţa. Insă în 
biserica aceea din centrul metropolei, lumea îi era străină. 
Acum, între zidurile clădirii micuţe dar trainice, înconjurată 
de figuri pentru ea tot mai familiare, simţea o adâncă 
mulțumire izvorâtă nu atât din religie, cât mai degrabă 
dintr-o bucurie lăuntrică inedită. 

Philip nu se așeză în strană împreună cu Mary și copiii; 
însoți în sacristie pe paroh, fiul bătrânului Pink, care slujise 
ani de-a rândul în același lăcaș închinat Domnului, și ieși 
apoi în altar, învestmântat într-o haină preoțească. Rolul lui 
pe lângă paroh era acela de a citi cu glas tare un fragment 
din biblie. Mary avea astfel prilejul să-l privească 
neobservată de nimeni și să-l compare cu portretul tatălui 
său, în detrimentul căpitanului Whiteoak. Îl compara, în 
detrimentul tuturor, cu toți bărbaţii distinși pe care îi 
cunoscuse vreodată. Până și micul său defect de vorbire 
mărea, pentru ea, farmecul lecturii, deșteptându-i în acele 
clipe o simpatie maternă, ocrotitoare. 

82 


A cincea duminică se cântă imnul „Părinte veșnic, în tine 
nădăjduim”; judecând după glasurile pline de râvnă ale 
credincioșilor, dintre care se detașa vocea de bas a 
domnului Pink, toţi erau pătrunși de dorinţa de a încredința 
Atotputernicului pe cei cinci membri ai familiei Whiteoak, 
inclusiv pe sir Edwin Buckley, care luaseră deja drumul 
oceanului spre „Jalna”. La dreapta și la stânga lui Mary, 
copiii își înălțau și ei vocile lor cristaline. Ea observă că 
amândoi pronunţau în loc de peri?, peryil. Meg cunoștea 
toate cuvintele imnului pe de rost, în schimb Renny știa 
numai începutul. După ce cântă prima strofă, tăcu până la 
sfârșitul fiecărei strofe următoare, când glasul său subţire și 
pătrunzător se alătura surorii sale rostind cuvintele: „Pentru 
cei în primejdie, pe mare”. Mary mulțumi Domnului că 
imnul nu avea decât patru strofe. Dacă ar mai fi fost o 
strofă, s-ar fi dat de gol izbucnind în râs. Nu știa de ce, dar 
în ultima vreme nu-și mai stăpânea emoţiile, fie că era 
veselă, fie că era tristă. Nu înțelegea de ce râdea uneori cu 
copiii pentru un lucru de nimic, dar alteori, mai ales 
noaptea, se pomenea fără motiv cu ochii plini de lacrimi. 

Apropiindu-se ziua când vor sosi rudele, cele două femei 
din casă, Eliza și doamna Nettleship, se simțeau în 
elementul lor. Din zori și până seara târziu luptau cu 
înfrigurare împotriva murdăriei și a dezordinii din camere, 
în vederea întâmpinării oaspeţilor. Mary își dădu seama că 
până atunci nu știuse ce este adevărata curățenie. 
Covoarele erau scoase afară, la bătut; carpetele erau 
scuturate; pereţii erau șterși; ferestrele erau frecate până 
când deveneau atât de străvezii, încât nici nu se mai 
vedeau; alămurile și argintăria prindeau un luciu sclipitor. 
Salonul, ale cărui mobile fuseseră învelite în huse, deoarece 
Philip stătea mai mult în bibliotecă, devenise acum o 
încăpere elegantă. Stând singură în salon, Mary simţea 
atmosfera lui aparte, mirosul vag pe care-l degaja un covor 
indian, tapiţeria, pernele aruncate peste canapeaua unde 


2 primejdie (|. engl.). 
83 


persoane necunoscute își rezemaseră cândva capetele 
îngândurate.  Bibelourile de porțelan de pe consolă, 
maimuța de jad și elefanții de fildeș din vitrină, toate o 
priveau cu un aer vrăjmaș, ca și cum nu doreau să întreţină 
cu ea niciun fel de relaţii. Pe pian erau caiete cu note 
muzicale. Acorduri închipuite pluteau deja în văzduh. 
Curând, pianul va prinde din nou viață, însă nu pentru ea, 
deși în viitor, tot ea urma să-i dea lui Meg lecţii de muzică. 
Ceasornicul de bronz auriu fusese întors și ticăia acum de 
zor, de parcă voia să recupereze timpul pierdut în tăcere. 
Trandafirii  îndesaţi în glastră începeau să atârne, 
neputincioși să stăvilească apropierea treptată a oaspeţilor. 

Toată ziua, copiii fură din cale afară de zburdalnici. Nu 
mai erau în stare să vorbească sau să se gândească decât 
la darurile pe care le vor primi. Nici nu merita măcar să 
încerci să-i astâmperi. Mary se învârtea prin casă, deși ar fi 
preferat să se plimbe undeva prin pădure, dar afară, o 
ploaie liniștită și înmiresmată cădea în urma descărcărilor 
electrice din noaptea trecută. Mary nu-l văzuse toată ziua 
pe Philip. Se simţea pierdută. Hoinărea prin încăperi, 
vizitând cele patru dormitoare pregătite pentru musafiri: cel 
al doamnei Whiteoak, cu o cuvertură somptuoasă pe pat, 
iar celelalte trei cu cuverturi albe din pânză brodată, bine 
scrobită. Chiar și prepelicarii erau neastâmpărațţi. Căţelușul 
Jake dădu buzna adulmecând fiecare din odăile proaspăt 
aranjate și ridică un picior în dreptul unuia din cei patru 
stâlpi care susțineau patul cu polog al lady-ei Buckley și al 
lui sir Edwin. 

Trăsura pornise către gară, unde urma să aștepte sosirea 
trenului local de pasageri, care reușea de bine de rău să 
facă legătura cu trenul din Montreal. Cele două trenuri 
avuseseră întârziere și de-abia pe înserate, tropotul 
copitelor vesti întoarcerea echipajului. Obrajii lui Renny 
ardeau din pricina emoţiei, iar Meg ţopăia într-una când pe 
un picior, când pe celălalt. Amândoi purtau hăinuţele lor de 
duminică, Mary își pusese una din rochiile ei cele mai 


84 


elegante, cea din batist roz-pal, cu volan la fustă și 
garnitură la mâneci. Parul ei, coafat cu grijă, era numai 
valuri și zulufi aurii. 

Întâlnind-o tocmai în clipa când trebuia să pornească 
spre gară, Philip tresări brusc, întunecându-se la față. De ce 
n-a sfătuit-o să se îmbrace altfel? Ce impresie va face 
asupra mamei sale și a soţilor Buckley în această toaletă? 
Treaba lor, în definitiv fusese angajată în Anglia. Nu-l putea 
acuza cu nimic în privinţa asta. Mary exclamă nedumerită, 
aproape speriată: 

— S-a întâmplat ceva, domnule Whiteoak? 

— Nu, nu, zâmbi el ca s-o liniștească, mi s-a părut că văd 
pe rochia dumitale un păianjen. Dar a fost numai o 
impresie. 

— Pe rochia mea? 

— Da. M-am înșelat însă. Acum mă grăbesc foarte tare. 
Mă duc la gară. 

Totuși, zăbovi puţin. Dintr-o dată, îi păru rău că veneau 
rudele, chiar și mama. Se simţise atât de bine singur, numai 
în tovărășia domnișoarei Wakefield și a copiilor! Prezenţa ei 
avea un farmec care îl atrăgea necontenit. Până acum, abia 
avusese timp să-i descopere farmecul. Niciodată nu fusese 
atât de drăguță ca în clipa asta, când presimţea că ar putea 
s-o piardă. În tot cazul, ce-a fost până acum s-a terminat. 
Privind înapoi la cele petrecute în ultima lună, Philip regretă 
că scăpase atâtea prilejuri când ar fi putut rămâne singur 
cu Mary. Din ziua când doctorul Ramsay îi întâlnise în 
vâlcea, nu o mai auzise citind poezii cu glas tare. Asta s-a 
întâmplat acum o săptămână. Dar ar putea s-o roage să-i 
mai citească și altă dată. Dacă voia să-i citească versuri, 
cine putea să-l împiedice? O privi pe Mary cu o expresie 
vicleană: 

— Da? întrebă ea, foarte mirată. 

— Tocmai mă gândeam... 

— Gânduri cenușii, interveni ea. 

Îi venea atât de greu să renunte la orice familiaritate. 


85 


Philip zâmbi: 

— E ceva în legătură cu dumneata, domnişoară 
Wakefield. 

— Sper că nu din vina mea te-ai încruntat. 

— Într-o zi o să-ţi explic, răspunse el. Acum însă, trebuie 
să plec. Închipuie-ţi ce-ar fi, dacă i-aş găsi pe ai mei la gară 
așteptându-mă. În viaţa mea nu mi-ar ierta asemenea 
ofensă. 

Uitându-se în urma lui, Mary gândi: „Când spune «ai 
mei», se gândește la «maică-sa». O fi vreo cucoană dintr- 
alea rele și stafidite. Începe să-mi fie antipatică.” 

Respiră adânc, cu nervii încordaţi. Acum, toate odăile se 
treziseră parcă, dușmănind-o. Mary nu aparţinea acestor 
locuri, nici măcar în propriul ei dormitor. Copiii alergau 
încoace și încolo, fără s-o bage în seamă. 

— Sunteţi curaţi? strigă Mary în urma lor. Nu v-aţi 
murdărit pe mâini? 

Amândoi râseră în zeflemea, alergând mai departe. Jake 
trecu pe coridor gâfâind și adulmecând. Dădu buzna în 
odaia destinată soţilor Buckley și ridică din nou piciorul în 
dreptul stâlpului de la pat. Nici de data asta nu-l băgă 
cineva în seamă. 

Mary cobori treptele și o găsi pe Eliza în salon, aprinzând 
lampa strălucitoare de alamă. Eliza îi vorbea drăguţ când 
doamna Nettleship nu se afla prin apropiere. Acum spuse: 

— E prea devreme să aprindem lampa, când vine însă 
doamna Whiteoak, îi place să găsească totul în ordine și să 
fie multă lumină. 

— N-am mai văzut așa curăţenie, spuse Mary. 

Ridică ochii către candelabru, adăugând: 

— Fiecare cristal sclipește. 

Eliza era măgulită. 

— Le-am frecat unul câte unul, răspunse ea. Doamna 
Whiteoak privește candelabrul cu atenţie ori de câte ori 
vine acasă. Când cheamă musafiri aprindem toate 
lumânările. Tot așa și de ziua dumneaei. 


86 


Jake cobori scările și dădu buzna în salon. Se ridică în 
două labe, sprijinindu-se pe rochia lui Mary. In clipa aceea, 
doamna Nettleship veni de la subsol. Se uită la fel de urât la 
amândoi. 

— Să nu mai văd javra asta prin camerele unde am 
dereticat, declară ea bătând din palme spre prepelicar. 

Jake schelălăi îngrozit și o zbughi prin faţa lui Mary, gata 
s-o trântească. Se repezi afară, continuând să schelălăie. 
Pândind locul unde se aflau părinţii lui, fugi în grabă spre ei 
pentru a-l ocroti. Încercă întâi să se cuibărească între 
picioarele tatălui, dar negăsind loc, se înghesui lângă 
maică-sa. Doamna Nettleship trânti ușa în urma lui. 

Mai trecu o oră din după-amiază. Mary scotea în fiecare 
clipă ceasul ascuns în cordon, pentru a-i cerceta mersul 
lent. Faţa ei ardea ca para. Trebuiau aprinse lămpile, căci 
începea să se lase întunericul. 

Copitele cailor răsunară pe alee. 

Mary se refugie sus, la ea în cameră. 

Stătea în pragul ușii deschise, trăgând cu urechea. | se 
păru că în hol este lume multă. Cum ar fi putut doar câteva 
persoane să facă atâta zgomot? Un hohot de râs domina 
din când în când amestecul de glasuri, cu o vitalitate 
aproape bărbătească, însă vesel ca o voce de femeie. Mai 
târziu, auzi zgomotul bagajelor purtate pe scări. Auzi voci în 
dormitoare. Auzi un glas grav de bărbat strigând: 

— Vino până aici o secundă, Ernest. 

Apoi, vocea domnului Whiteoak, cel pe care îl cunoscuse 
la Londra, răspunse: 

— Bine, Nicholas. O secundă, să-mi schimb gulerul la 
cămașă. i 

Mary închise bine ușa camerei. Işi puse în gând să nu 
iasă de acolo până nu va fi chemată. O să stea să citească 
și să fumeze, da, să fumeze o ţigară. Chiar tatăl ei o 
învățase acest obicei decadent care pusese pe ea atâta 
stăpânire, încât în ceasuri de restriște nu rareori i se 
întâmpla să-și caute în el alinarea. În mod obișnuit se 


87 


mulțumea cu o ţigară pe zi. Își adusese mai multe pachete 
din Anglia. 

Acum, după ce deschise cele două ferestre, se așeză în 
curent, ca să iasă fumul. Strânse ţigara între buze și o 
aprinse, aruncând chibritul cât mai departe, afară, în iarbă. 
Trase puţin fum în piept. Scoase romanul „Secretul lady-ei 
Audley”, care în noaptea trecută o ţinuse trează ceasuri de- 
a rândul, și începu să citească. Fie că era mai multă liniște 
în casă, fie că nu mai băga de seamă ce-i în jur, fapt este că 
bătaia zdravănă pe care o auzi în ușă la un moment dat o 
făcu să tresară. Terminase ţigara de mult, totuși stropi cu 
colonie părul și gulerul, pentru a înlătura orice urmă de 
miros de tutun. 

— Domnișoară Wakefield! strigă Renny. 

Deschise ușa. 

— Ești poftită jos. Bunica vrea să te vadă. Ghici, ce mi-au 
adus? Un trenuleț care merge singur când îl învârtești cu 
cheia. Și lui Meg, o cutie care cântă. Hai jos, să vezi! 

O apucă de mână cu atâta căldură, cum nu-i arătase 
niciodată, și o trase după el, pe trepte. 

— Dumneata miroși! exclamă el. 

— A ce? întrebă Mary tresărind. 

— Îmi place, spuse el și o târî mai departe. 

O ţinea încă de mână, în clipa în care intrară în salon. 
Pumnul lui strâns îi dădea putere. Privi în jurul ei, 
temătoare, căutând figura doamnei Whiteoak. 

Nu era nevoie s-o caute. Înfăţișarea ei energică se 
remarca în mulţime, cu toate că ceilalți oaspeţi din 
încăpere, cu o singură excepţie, aveau expresii foarte 
personale. Mary se așteptase să vadă o bătrânică, dar 
Adeline Whiteoak, la șaizeci și opt de ani împliniţi, părea de 
numai cincizeci. O trăda însă croiala largă, bătrânească, a 
îmbrăcămintei și boneta de dantelă cu panglicuțe, pe care o 
purta pe cap. Boneta era montată pe o sârmă care o făcea 
să stea umflată. Acest amănunt dădea văduvei o expresie 
și mai impunătoare. În ciuda celor câtorva fire cărunte, 


88 


părul ei își păstra culoarea roșcată. Trăsăturile distinse, 
acviline, ochii căprui și expresivi, dinţii regulaţi treziră în 
ochii lui Mary o privire plină de admiraţie. Zâmbea, și Mary 
îi răspunse printr-un surâs. 

— Bine te-am găsit, domnișoară Wakefield. 

Întinse braţul cuprinzând mâna lui Mary într-a ei. Renny 
rămăsese agăţat de degetele mâinii libere. 

— Hai, stărui el, vino să vezi trenulețul. 

Lui Mary i se păru că aude cel puţin o duzină de glasuri 
răstindu-se la el să fie cuminte. 

— Sper că vă împăcaţi bine, spuse doamna Whiteoak. 
Sper că nepoţii mei au învățat ceva carte de la dumneata. 

— Îmi dau toată osteneala. 

Vocea lui Mary, abia se mai auzea. 

— Cred că am început să surzesc. 

Doamna Whiteoak duse mâna pâlnie la ureche. 

— Nu aud ce spui. 

— Mulţumesc, merge destul de bine. 

Acum, vocea ei rostea cuvintele deslușit, poate puţin 
prea tare chiar. 

Meg se băgă în vorbă: 

— În ultima vreme n-am mai făcut lecţii. Era prea cald. 

Bunica o privi cu ochii ei mari, care străluceau. 

— Mai sunt și altele de învățat, în afară de lecţii, spuse 
ea. 

— Care altele? întrebă Renny. 

— Să știți cum să vă purtaţi. Vă învaţă domnișoara 
Wakefield cum să vă purtaţi? 

Băiatul izbucni în râs. 

— Azi e cumva vreo petrecere sau ceva asemănător? 
întrebă doamna Whiteoak, măsurând-o pe Mary din cap 
până în picioare. 

Vai, rochia ei! N-ar fi trebuit să-și pună rochia aceea de 
sărbătoare. Mary simţi că intră în pământ de rușine. 

În clipa aceea, înaintea lor se ivi Ernest Whiteoak. 
Expresia lui era oarecum reținută, din pricina ei sau a 


89 


mamei lui. Mary nu era în stare să ghicească. Îi întinse 
mâna cordial. 

— Pare un veac, spuse el, de când ţi-am luat acel interviu 
în numele mamei. 

— Și pun pariu că ai privit-o pe domnișoara Wakefield cu 
ochii mamei tale, adăugă doamna Whiteoak. 

Se întoarse către Mary. 

— Câţi ani ai, draga mea? 

— Douăzeci și patru. 

— Mulţi înainte! Se potrivește leit cu portretul pe care mi 
l-a zugrăvit fiul meu. A zis că arăţi destul de tânără, că 
părul dumitale nu a încărunţit încă și că ai dinţi naturali. Păi 
așa sunt și eu, și mă vezi că am șaizeci și opt de ani. 

Mary era prea năucită ca să înţeleagă precis pe care 
dintre ei doi îl ironizează doamna Whiteoak. Stătea în 
picioare privind în jos, fascinată, la femeia aceea în vârstă. 

Renny o ștersese cu jucăriile în biblioteca, unde se afla și 
Meg. 

— Acum, hai să te prezint celor din jur, spuse doamna 
Whiteoak. Nicholas, Augusta, Edwin -  domnișoara 
Wakefield. Domnișoara Wakefield - domnul Whiteoak, sir 
Edwin și lady Buckley. 

Domnul înalt și smead, cu mustață, care stătea de vorbă 
cu Philip la fereastră, zâmbi amabil, înclinându-se. Sir Edwin 
și lady Buckley o salutară din cap, fără să zâmbească. 

— Unde sunt copiii? întrebă doamna Whiteoak. 

— Au luat cu ei jucăriile în bibliotecă, răspunse Philip. 

Doamna Whiteoak făcu un semn poruncitor cu mâna în 
direcția lui Mary. 

— N-ar fi rău dacă te-ai duce până acolo, spuse ea. Să nu 
facă vreo poznă. 

Mary zări mâna ei lungă și mlădioasă, pe care scânteiau 
focuri de rubine și de diamante. 

Făcând o mică plecăciune, Mary se îndepărtă. De-abia 
pășise în hol, când auzi în urma ei glasul doamnei Whiteoak 
spunând: 


90 


— Vă rog, să închidă cineva ușa. 

Ușa fu închisă și cele șase persoane rămase în salon 
schimbară priviri nestânjenite, așa cum se obișnuiește între 
rude apropiate. Nicholas, primul, luă cuvântul: 

— O ființă încântătoare, spuse el, de-a dreptul 
încântătoare. 

Întorcându-se către Ernest, adăugă: 

— Pe cuvântul meu, Ernie, te pricepi la femei. 

— La Londra mi s-a părut altfel, răspunse Ernest în pripă. 

— Nu încape îndoială că aici clima a întinerit-o, spuse 
Edwin, un domn mărunţel îngrijit, cu obrajii spălăciţi. 

— Vrei cumva să te luăm în serios, Edwin? îl întrebă soţia, 
o femeie înaltă, cu multe bucle pe frunte și o rochie de 
culoarea prunelor coapte. Avea o voce plină, de contralto. 

— După mine, este singura explicaţie, replică bărbatul ei. 
Ernest spune singur că domnișoara arată altfel. 

— Dacă arăta și atunci așa cum o vedem acum, cu 
siguranţă că Ernest și-a pierdut minţile, declară lady 
Buckley. 

— Ce-i lipsește? întrebă Philip. 

— Toate îi lipsesc, răspunse sora lui. După rochie și 
înfățișare pare o actriţă. 

Adelinei Whiteoak îi venea greu să dea fiicei sale 
dreptate, de aceea nu luă această observaţie în seamă și-l 
întrebă pe Ernest: 

— Cum adică era altfel la Londra? 

— Cum să-ți spun, mămico, e greu de explicat. Totuși, 
era o diferenţă insesizabilă. 

— Eu nu-mi angajez  guvernantele pe temeiuri 
insesizabile. 

— Niciodată n-ar fi trebuit să ne bizuim pe Ernest, spuse 
lady Buckley. Se lasă prea repede amăgit de puţină graţie. 

Ernest răspunse acru: 

— Eu sunt singurul dintre voi care nu m-am lăsat amăgit 
în mrejele căsniciei. 

Sir Edwin chicoti: 


91 


— Mrejele mele au dat-o gata pe nevastă-mea, nu-i așa, 
Augusta? 

Nevastă-sa se uită la el chiorâș, ca și cum nu izbutea să-i 
descopere nicio urmă de atracţie. In cele din urmă, spuse: 

— O fată ca asta n-are ce căuta la copii. 

— Ce vreţi să fac? exclamă Philip cu aprindere. S-o dau 
afară pentru că e frumușică și se îmbracă drăguţ? Ei bine, 
refuz. Doar voi mi-aţi trimis-o. Zău, că arată mai bine decât 
celelalte două guvernante. 

Apoi continuă, ceva mai potolit: 

— Aşteptaţi s-o cunoașteţi, nu vă repeziţi s-o condamnați 
așa, dintr-o dată. 

— Philip are dreptate, încuviinţă Ernest. E bine să fim 
calmi și răbdători. 

Acest sfat nu avu darul de a calma pe mama lui, care sări 
în picioare și străbătu încăperea în lung. 

— Doamne, izbucni ea, dar ai un adevărat talent de a 
exaspera oamenii, Ernest. 

— Pe mine de loc, spuse Augusta, știu că Ernest are cele 
mai bune intenţii. 

Doamna Whiteoak schimbă pasul în direcția opusă. De 
data aceasta zâmbea. 

— Trebuie, nici vorbă, să dăm fetei un răgaz, spuse ea. 
Philip are dreptate. Din partea mea, am intenţia să fiu cu ea 
cât se poate de politicoasă. 

— Gândul de a fi nepoliticoasă, interveni glasul de 
contralto al Augustei, e departe de mine, oricine ar fi 
persoana. 

— Toţi o să fim amabili cu ea, spuse sir Edwin vesel, și pe 
urmă, vedem ce se mai întâmplă. 

— O să vă fie extrem de recunoscătoare. 

Philip îi zâmbi lui sir Edwin. Era cât pe ce să adauge: „Și 
eu la fel”, dar se răzgândi la vreme. 

Nicholas căscă. 

— Mă duc în cameră să despachetez, spuse el. 

— Hai cu mine, Philip. 


92 


Îl luă pe fratele său de braţ, cu afecţiune. Amândoi 
porniră spre ușă. 

Soții Buckley se sculară și ei, urmându-i în aceeași 
direcție. Augusta întrebă: 

— Pot să te ajut cu ceva, mămico? 

— Nu, mulțumesc. O să mă ajute doamna Nettleship. 

Ernest nu avea de gând să rămână singur, cu mama lui. 

— Am ceva de făcut? întrebă el îndatoritor, după ce 
plecară ceilalţi. 

Ea clătină din cap. 

— E așa de plăcut să fim iar acasă, împreună, spuse 
Ernest. 

— Pentru tine, poate. E plăcut să nu ai simţul răspunderii. 

— Vai de mine, mămico, dar nu s-a întâmplat nimic. 

— Ceva tot o să se întâmple. Ai văzut ce mutră avea 
Philip când vorbea despre fată? 

— Nu. 

— Atunci nu ai spirit de observaţie. Are o slăbiciune 
pentru ea. Poate că se și simte legat de ea. 

Ernest începu să-și roadă o unghie, neștiind cum să 
schimbe discuţia. În ușă se auzi un ciocănit, înainte de a 
deschide, se adresă mamei lui: 

— Mi se pare că la „Jalna” totul este în regulă, nu? 

— Chiar așa, chiar așa, murmură ea. 

Apoi, cu o expresie complet exasperată, adaugă: 

— Vai, Ernest, ce prostie ai făcut că ai angajat o fată atât 
de ușuratică! 

Ernest nu avea cum să se apere. Spre norocul lui, în ușă 
răsună din nou o bătaie ușoară. Se duse să deschidă. 

Dădu peste doamna Nettleship, care stătea cu mâinile-i 
subțiri lipite de pântec. Ernest se strecură pe lângă ea și 
începu să urce scările. Doamna Nettleship spuse: 

— lertaţi-mă, dar am venit să văd dacă vreţi să vă ajut. 

Închise ușa, intrând în salon. 

— Uite ce te rog, desfă-mi mâine dimineaţă bagajele. 
Acum, scoate-mi trusa de toaletă din geamantan. 


93 


— AM scos-o. 

— Atunci nu-mi mai trebuie nimic. Adică stai, fii bună și 
toarnă-mi un pahar de vin. 

Doamna Whiteoak se așeză pe canapea, rezemându-se 
pe perne într-o poziţie care îi scotea în evidenţă liniile lungi 
și unduioase ale trupului, în ciuda veșmintelor greoaie, de 
om bătrân. 

Doamna Nettleship străbătu încăperea cu pași mărunți, 
fără zgomot, și luă încetișor o cană de pe tăviţa de argint. 

— M-am gândit că o să fiți obosită și-o să vreţi o 
înghiţitură de vin, spuse ea. 

— Foarte bine. Numai jumătate de pahar, te rog. 

Doamna Nettleship îi aduse vinul. Adeline Whiteoak ridică 
paharul la buze și privi peste marginea lui către menajeră. 

— Cum mai merg treburile în ultima vreme? 

— Mai bine zis în ultimele cinci săptămâni, nu-i așa, 
doamnă Whiteoak? 

— Exact. Asta vreau să-mi spui. 

Doamna Nettleship stătea, cu picioarele crăcănate, care 
se vedeau prin fustă și cele două jupoane. Işi înfipse cu 
nădejde călcâiele în țesătura covorului. 

— Ultimele cinci săptămâni, spuse ea, au fost pentru 
mine un chin. Numai eu știu cât am îndurat de dragul 
dumneavoastră, doamnă Whiteoak. Mă îmbolnăvește. 

— Cine anume te-a supărat? 

Adeline Whiteoak vorbea cu răsuflarea tăiată. 

— Păi, guvernanta asta. Mi se rupe inima când mă uit la 
copilași, scumpii de ei, și mă gândesc ce s-a apucat ea să 
facă. 

— Ce s-a apucat să facă? 

— Păcatele mele, nu mă mai întrebaţi, doamnă Whiteoak. 
Zău dacă pot să spun cu glas tare. Însă stau și mă gândesc 
nopţi întregi în ce hal o să ajungă casa asta, dacă încape pe 
mâinile ei. Pentru mine e totuna, că n-aș rămâne aici nici 
moartă, dar chiar acolo unde ar fi să plec, tot o să mă 
gândesc la soarta bieţilor copilași. 


94 


Femeia oftă adânc. 

Adeline spuse calmă: 

— Povestește-mi, ce-a făcut domnișoara Wakefield de te- 
a adus în starea asta? 

Doamna Nettleship se apropie cu un pas, și pupilele ei 
dilatate aveau o privire fixă, sfredelitoare. Începu să turuie 
ca o morișcă: 

— Aoleu, doamnă Whiteoak, nici n-a sosit bine și toate 
merg pe dos. Am văzut eu că-i poamă. Nu se îmbracă 
niciodată cum trebuie, mereu parcă ar fi gata să iasă în 
lume. Se dă cu parfum. Mai rău decât cu parfum, se dă cu 
vopsea. 

— Vopsea! Unde? Pe obraji? 

— Pe buze. Vedeam eu că uneori le are mai roșii ca de 
obicei. Și apoi am și prins-o. 

— Aha! Cu ce încă? 

Doamna Nettleship se apropie foarte mult și cobori tonul, 
vorbind aproape în șoaptă. 

— A treia zi, spuse ea și tăcu. 

— Da? Continuă. 

— A treia zi, tocmai duceam rufele spălate în camera 
copiilor. Nu făceam niciun zgomot, că aveam papuci în 
picioare. La ultimul etaj, chiar la ușa domnișoarei 
Wakefield, l-am văzut pe domnul Philip. Ușa era deschisă, 
iar în prag stătea domnișoara Wakefield, numai în capot. 

Felul în care doamna Nettleship sublinie ultimele cuvinte 
dovedi că bănuielile ei cădeau nemijlocit asupra capotului. 
Urmărind fața Adelinei Whiteoak îndeaproape, fu mulţumită 
de efectul acestei destăinuiri. 

— Și ce-au făcut când ai apărut? 

— Domnișoara Wakefield s-a cam fâstăcit. Nu știa încotro 
să se mai uite, dar domnul Whiteoak m-a luat la trei 
păzeşte. 

— Ce spunea? 

— l-am cerut iertare și am spus că n-am vrut o sperii pe 
domnișoara, și mi-a răspuns că n-are de ce se teme. 


95 


— Și pe urmă ce s-a mai întâmplat? 

— A venit doctorul Ramsay; mai trecuse el de două ori 
până atunci, dar n-o găsise acasă. De data asta însă, s-a 
îmbrăcat și a coborât în salon. După ce a plecat doctorul, 
când treceam prin hol, ea și domnul Whiteoak mai erau în 
bibliotecă. Era și Jake acolo, și m-am gândit să văd dacă 
vrea să iasă afară. Cătelușul ăsta e o pacoste, cum n-am 
mai pomenit alta în casa asta. Credeţi-mă, doamnă 
Whiteoak, n-am intrat în cameră. N-am intrat acolo. Știu 
care e locul meu, de! Mai ales după ce domnul Whiteoak 
mi-a vorbit lângă dormitorul ei așa cum v-am spus. Atunci 
am fugit jos, la subsol, atât cât mă ţineau bietele mele 
picioare. 

— Dar pentru Dumnezeu, de ce ai fugit? 

— Păi de ce, să nu mai stau în calea domnului Whiteoak! 

— Dar bine, femeie, nu poţi să vorbeşti mai limpede? 

Glasul doamnei Nettleship se făcu dintr-o dată aspru. 

— Am auzit un pupat. Un pupat scurt și dulce. Și pe 
urmă, domnul Whiteoak a râs mulțumit. 

— Poate l-a sărutat pe Jake! exclamă Adeline, caustică. 

— Ha, ha, asta-i bună, doamnă Whiteoak! Dar nu prea 
văd pe o duduiţă tânără ca ea să se sărute cu un câine, mai 
ales când are alături un tânăr de mai mare dragul. 

Adeline puse jos paharul gol. 

— Mai ai ceva de povestit? întrebă ea aproape în treacăt. 

— Doar atât. 

Menajera băgă mâna în buzunarul șorțului și scoase un 
pachet învelit în foiţă. Desfăcu hârtia în care se aflau câteva 
mucuri de țigări. 

— Le-am găsit sub fereastra ei, printre buruieni, spuse 
arătând  mucurile. Înseamnă că fumează, doamnă 
Whiteoak. 

Adeline răsuflă adânc. 

— Așadar, spuse ea, iată o tânără cu apucături moderne. 

— Moderne? O purtare ca a ei nu se mai cheamă 
modernă. De două ori, săptămâna asta, a trecut prin casă 


96 


cântând. Face pe stăpâna casei, nu alta! 

Adeline se ridică în picioare. Dacă doamna Nettleship se 
aștepta cumva la un scandal, speranţa ei era zadarnică. 
Bătrâna arăta chiar mai calmă decât fusese adineauri, la 
începutul conversaţiei. Când rămase însă singură în camera 
ei, cu ușa închisă, sângele îi clocotea în vine de necaz și de 
mânie. Intoarsă cu spatele la ușă, se străduia din greu să-și 
învingă dorinţa de a merge drept la Philip, pentru a-i cere 
socoteală. Dar înţelepciunea și experienţa vieţii o povăţuiau 
să aștepte cu răbdare și să descopere cu ochii ei cât de 
departe ajunseseră lucrurile. 

Cât despre Ernest, îi venea să-l apuce de umeri și să-l 
zgâlţâie. Cine s-ar fi gândit că era în stare să arunce în 
calea fratelui său o asemenea ispită? 

— Dacă ar fi aici, nătărâul... spuse cu glas tare și izbi cu 
pumnul în palma celeilalte mâini. 

Nu apucă să termine fraza și se auzi bătaia gongului 
indian, care chema pe membrii familiei la masă. 


97 


VIII 


Nicio cameră fără oaspeți 


Mary străbătu holul până la ușa salonului, care rămăsese 
deschisă. Se simțea zăpăcită după întâlnirea cu familia 
aceea alcătuită din oameni atât de deosebiți și de 
individualiști. Toţi păreau că înalţă un zid între ea și Philip. 
Și-l zugrăvea în minte ca și cum se afla departe. Glasurile 
care se auzeau confuz în preajmă îi dădeau sentimentul 
izolării și al singurătăţii. Aerul încăperii era înăbușitor. Se 
vestea o nouă furtună. 

În bibliotecă, copiii se jucau cu jucăriile cele noi. Renny, 
în genunchi pe podea, răsucea cheia trenului mecanic. Meg 
stătea lângă masa pe care cutiuţa ei zdrăngănea valsul 
„Fetitele vieneze”. 

— Ascultă, strigă Meg, nu-i așa că melodia e drăguță? 

— Minunată, aprobă Mary. Ce cadouri frumoase! 

— Avem rachete și mingi cu pene, strigă Renny, și eu am 
mulţi soldați de plumb, iar Mary are un coșuleţ pentru lucru 
de mână, în care e și un degetar. Pe deasupra, avem 
fiecare câte două cărți. 

Băiatul sări în picioare și începu să împrăștie în faţa ei 
comorile. Făptura lui micuță vibra, plină de viaţă și de 
însufleţire. Meg nu putea simţi aceeași bucurie, dar se 
străduia să-l imite pe fratele ei, de teamă să nu rămână mai 
prejos în ochii celor mari. 

Mary examină darurile cu mintea aiurea. Se gândea: 
„Oare ce se petrece dincolo de ușa care s-a închis în 

98 


spatele meu? Ce se spune despre mine în salon? Nu știu de 
ce, dar cred că nu le-am fost pe plac”. In clipa aceea, tânjea 
după o vorbă bună sau măcar o privire de încurajare din 
partea lui Philip. 

Cu mare greutate, îi înduplecă pe copii să-și care jucăriile 
în odaia lor. In cele din urmă, o ascultară. Totuși, nu reuși 
să-i convingă să se culce. Voiau neapărat să meargă jos, să 
le ureze celor mari noapte bună. Nici nu mai așteptară să li 
se dea voie. Trecură prin faţa ei ca săgeata și o zbughiră în 
jos, pe trepte. 

Mary stătea la fereastră și privea afară. Atmosfera era 
umedă și încărcată. Fulgerele luminau cerul din spatele 
copacilor ce se înălţau deasupra vâlcelei, acolo unde-i citise 
versuri lui Philip. Simţea că plăcuta lui tovărășie nu avea să- 
i mai fie îngăduită de acum încolo. Toţi cei care se 
instalaseră în partea de jos a clădirii vor sta între ea și el. 
Era singură într-o casă plină de lume. Duse mâna la tâmple, 
căci sângele îi zvâcnea în cap. Singură! Familia strâns unită 
care ocupa camerele de jos nu-i acorda și ei un loc în casa 
asta. Și de ce s-o primească? Intr-o zi va trebui să dispară 
fără să lase vreo urmă, la fel ca domnișoara Cox sau ca 
domnișoara Turnbull. Nicio urmă în sufletul lui Philip 
Whiteoak? O, nu-i adevărat, nu-i adevărat, în sufletul lui va 
dăinui totuși o amintire. Mary putea să suporte gândul că o 
va uita, deoarece în fond nu credea că ar putea fi altfel, dar 
gândul că într-o zi Philip își va aduce aminte de ea o 
înduioșă până la lacrimi. Deodată, îi auzi pe copii tropăind 
zgomotos pe scări ca să-i audă toată lumea. 

Fuseseră în sufragerie, unde tocmai se servea cina. 
Fiecare din ei se servise cu tot ce-i poftise inima. Acum erau 
Voioși. 

Mary petrecu împreună cu ei o bună bucată de vreme, 
apoi se închise la ea în odaie. Furtuna se apropia treptat. 
Descărcările electrice îi pricinuiau o adevărată spaimă. 
Până să vină la „Jalna” nu mai văzuse asemenea 
dezlănțuire. Noaptea, fulgerele păreau și mai înfricoșătoare 


99 


din pricina întunericului care contrasta cu strălucirea lor 
sinistră. Mary ar fi rămas bucuroasă în camera copiilor, 
dacă aceștia ar fi rugat-o să le ţină companie, dar știa că nu 
doreau acest lucru. Totuși, Meg se temea de tunete. Atunci, 
de ce nu dorea compania ei? Cu siguranţă, vina era tot a 
doamnei Nettleship. Ar fi fost bine dacă nu s-ar fi amestecat 
și ar fi lăsat copiii în pace. Se simţea ușor înrâurirea pe care 
jupâneasa o avea asupra lor. 

In cele din urmă, furtuna se îndepărtă spre lac. Nu se mai 
auziră nici măcar bubuituri înfundate. În urma lor se 
așternu o mare tăcere. Trecuse ca un vis războinic, după 
care Mary, obosită, căzu într-un somn adânc, fără vise. 
Peste o oră și ceva, furtuna reveni. Cutreieră semeaţă apele 
lacului făcând cale întoarsă, adunând puteri pentru un nou 
spectacol de măreție și de groază. Din cer nu cădea încă 
nicio picătură, deși tremurul frunzelor dădea impresia că 
plouă. Frunzele se atingeau între ele cu un sunet 
asemănător ropotului. 

Mary sări din pat când auzi primul trăsnet. 

Era ameţită și nu putea să-și adune minţile din prima 
clipă. Se ghemui în așteptarea celei de a doua bubuituri, 
numărându-și bătăile inimii. În aceeași clipă, o lumină roz- 
albicioasă  însufleţi odaia luminând toate amănuntele 
interiorului și împrumutând o sclipire vie, transparentă 
fructelor și scoicilor care se găseau sub clopotul de pe 
consolă. Tunetul răsună chiar deasupra acoperișului. Mary 
ţipă îngrozită, însă ţipătul ei nu era mai puternic decât 
chițăitul unei cârtițe ascunse într-o vizuină. 

Se ridică să vadă dacă copiii se simțeau bine. Aerul era 
înăbușitor. Părul i se lipise, umed, pe tâmple. Își aruncă 
halatul pe umeri și se repezi în camera alăturată. Când 
deschise ușa, simţi curentul. O auzi pe Meg plângând și 
alergă spre patul ei. 

— Sunt aici, scumpo, spuse ea înlănţuindu-și brațele în 
jurul fetiţei. 

Meg se strânse lângă trupul ei. 


100 


— Închide geamul, o ruga printre lacrimi și sughiţuri. 

— Vai, ce zăpăcită sunt! strigă Mary alergând să închidă 
fereastra. 

Un fulger orbitor străluci în acea clipă, apoi tunetul 
răsună puternic, zguduindu-i întreaga fiinţă. 

Meg scoase un țipăt, și Mary veni către ea, aproape 
clătinându-se pe picioare. Se așeză pe marginea patului, 
vrând s-o strângă în braţe. 

— Aprinde lumina, plânse Meg. 

Mâinile lui Mary tremurau în timp ce scăpăra chibritul ca 
să aprindă lampa. Era o lampă de petrol, cu abajur alb, de 
porțelan, pictat cu trandafiri roz. Unul nu se mai vedea 
pentru că odată, fiind prost dispusă, Meg zgâriase vopseaua 
cu unghia. 

Fetița se linişti puţin când văzu lumina aprinsă. 

O privi pe Mary cu ochii scăldaţi în lacrimi. 

— Nu pleca, spuse ea, apoi, când tunetul bubui din nou, 
strigă: Vreau să vină tăticu! 

— Nu-i de ajuns că sunt eu aici? 

— Nu. Spune lui tăticu să vină. Mi-e frică. 

— Uite-l și pe tăticu, rosti o voce în prag. 

Philip intră în cameră numai în cămașă și pantaloni. 

— A trecut sfântul Ilie cu carul, glumi el, de parcă furtuna 
îi stârnea admiraţie. 

— Vino încoace, strigă Meg, vino să stai aici, pe patul 
meu. 

Philip se așeză și fetița sări pe genunchii lui, apucându-l 
strâns de gât. 

— Ai închis fereastra lui Renny? o întrebă Philip pe Mary. 

Apoi exclamă: 

— Și dumneata te-ai speriat! Puteţi să vă luaţi de mână, 
prostuțelor! 

Prezenţa lui calmă și binevoitoare o făcu pe Mary să-și 
domolească, treptat, spaima. Inima nu-i mai bătea atât de 
puternic. Dar o umilea gândul că uitase să închidă 
fereastra. Scoțând o exclamaţie disperată, alergă spre patul 


101 


lui Renny, care strălucea în văpaia unui fulger. Fereastra 
era deschisă. Pe Mary o întâmpină o rafală de aer, care îi 
umflă halatul subțire ca o pânză de corabie. Cu pletele 
lungi, răsfirate, părea un înger dintr-o icoană veche. 

Renny stătea la fereastră în pielea goală, privind furtuna. 
Bubuitul trufaș al tunetului ce se pierdea în norii îndepărtați 
nu-l făcea nici măcar să se miște. Stătea nemișcat în bătaia 
ploii repezi ce intra de afară, biciuindu-i trupul alb. Apoi se 
lăsă iarăși întunericul, și Mary vorbi în beznă: 

— Ce copil rău ești, Renny! Nu știi că e periculos să stai 
în curent când tună și fulgeră? 

Se îndreptă spre fereastră pe bâjbâite, călcând cu 
picioarele goale pe covorul umed. In timp ce închidea 
geamul, lângă care stătea băiatul, mânuţele lui ude se 
agăţară de ea încercând s-o oprească. 

— Vreau să rămână deschis. Așa-mi place. 

În clipa aceea străluci pe cer un fulger, urmat de o 
puternică detunătură. Mary gemu înspăimântată. 

— Ţi-e frică, râse el. Dar mie îmi place. Imi place! Aș vrea 
să țină toată noaptea. 

Începu să ţopăie și să zburde pe dușumea, cu trupul 
subțire! în lumina pâlpăitoare a fulgerului. 

Frica îi dădu putere lui Mary. Inhăţă cămașa de noapte 
zvârlită pe podea și imobilizându-l pe Renny i-o aruncă pe 
trup. Apoi, îl trase de mână. Când dădu cu ochii de tatăl lui, 
Renny se smuci și alergă spre el. Il apucă de mână, 
frecându-și obrazul de ea. 

— Tăticule, strigă el, ce bine că ai venit! Vreau să vii cât 
mai des pe la noi. 

Așezat între cei doi copii, Philip o privea pe Mary râzând. 
Îi strângea în braţe pe amândoi. Din camerele de jos răzbea 
un amestec de sunete. Persoanele care locuiau acolo 
discutau ceva. Mary șovăi, întrebându-se dacă nu era 
timpul să se întoarcă în camera ei. 

— Furtuna se potolește, spuse Philip. Curând o să treacă. 

Copiii ciripeau într-una. Cerură apă de băut. 


102 


Se crease o atmosferă ciudată, intimă, de interior casnic. 
Oare Philip simţea acest lucru? Dar ceea ce se petrecea în 
mintea lui era greu de ghicit. Poate o considera o 
domnişoară oarecare, ca de pildă domnișoara Cox sau 
domnișoara Turnbull. Dintr-o dată, rosti: 

— Ei bine, iată că mi-a sosit familia. 

Acest lucru era atât de evident, încât nu mai era nevoie 
de niciun comentariu. 

— Mulţi, nu glumă, adăugă. 

— Da. Casa pare plină de lume. 

— Așa-i felul lor. 

— Par foarte distinși. 

— În special mama. Să nu te sperii când îi sare muștarul. 
În fond, are o inimă foarte blândă. 

— Mi-e teamă că nu sunt suficient de tare. 

— Nu ești tare? Ba eu cred că da. Ţi-a trebuit, desigur, 
tărie de caracter ca să vii tocmai aici, departe de căminul 
dumitale. 

— Nu mai aveam cămin. 

— Domnișoara Wakefield, spuse el cu seriozitate, aș vrea 
să-mi mărturisești un lucru. 

Mary nu scoase o vorbă, dar aruncă o privire 
semnificativă în direcţia copiilor. Era clar că nu putea spune 
nimic în legătură cu sentimentele ei în prezența lui Meg, 
care o privea cu ochi iscoditori, gata să repete cele spuse 
de ea la bucătărie. 

Philip o privi nedumerit, apoi înţelese. De jos se auzi 
vocea lady-ei Buckley: 

— Philip! Ești în camera copiilor? 

El se îndreptă către ușă și strigă: 

— Da, sunt aici, împreună cu ei. 

— Se simt bine? 

— Foarte bine. Vin la voi într-o secundă. Furtuna a trecut. 

Îl băgă pe Renny în patul lui. Mary o înveli pe Meg, care 
stătea foarte liniștită, măsurând-o cu privirea ei rece și 
scrutătoare. Pricepu că Meg nu dorea să fie sărutată. Fetiţa 


103 


spuse: 

— Te rog, domnişoară Wakefield, lasă-mi lampa aprinsă. 

— Dar în curând se face ziuă. 

— Lasă-mi lampa, te rog. 

— N-o să te atingi de ea? 

— Nu. Promit. 

Mary micșoră lampa și ieși din cameră. Era liniște. 
Sumedenie de picături cădeau din frunziș, ca o ploaie lină și 
binefăcătoare. 

Philip ieși pe coridor, închizând ușa copiilor în urma lui. 
Mary spuse repede: 

— Îmi pare rău. Poate te-am jignit. Dar vezi... copiii. De 
fapt, nu contează. Ai vrut să mă întrebi ceva? 

— Da. Te simţi fericită la „Jalna”? Îţi place lumea de aici? 

Privi ţintă în ochii ei, adăugând: Adică... eu și copiii. 

Mary nu putea să răspundă. Nu găsea cuvinte potrivite și- 
i pierise glasul. 

El insista: 

— Îți plac copiii, nu-i așa? 

Răspunse cu o voce șovăitoare din pricina emoţiei: 

— Da. Îmi plac foarte mult. 

— Ei bine, asta-i principalul. De altfel, am înţeles de mult 
ce-i cu dumneata. Eşti prea sensibilă. Pe cuvântul meu, 
dacă s-ar întâmpla ceva, nu știu ce-ai face. Nici nu vreau să 
mă gândesc cât de mult ai suferi. 

Mary exclamă, aproape cu asprime: 

— M-ai întrebat dacă îmi plac copiii și am răspuns că da. 
M-ai întrebat dacă îmi placi și... așa e. Ce pot să fac! Ești 
atât de... 

— Asta-i minunat, o întrerupse el. Acum, du-te drept în 
patul dumitale. Furtuna te-a obosit. Mâine o să te simți 
sleită, dacă nu dormi destul. 

Îi atinse braţul mângâietor, apoi cobori treptele. 

Mary auzea glasurile celor de jos. Philip o părăsise atât 
de brusc, poate deoarece își închipuia că sora lui îl aștepta 
lângă scară. Intră în odaie și închise ușa. 


104 


Nu era prea întuneric. Zorii umezi și cenușii se iveau 
îndărătul copacilor. Frunzele picurau necontenit. Mary puse 
mâinile pe marginea patului, ca să se liniștească. Spuse cu 
glas tare, ca și cum se adresa unei persoane întinse pe 
patul ei: i _ 

— Nu-i vorba că-mi place. Il iubesc. Il iubesc. 

Îngână aceste cuvinte de câteva ori, până când se simţi 
mai calmă. Îi rosti și numele. Apoi, își aminti că Philip a 
întrerupt-o. Oare se temea că se va da de gol, spunând 
lucruri nechibzuite? Timp de o clipă, simţi dorinţa sălbatică 
de a cobori în fugă până la ușa lui, pentru a-i cere să 
tăgăduiască asemenea intenții. Dar în mintea ei se 
înfățișară toţi ceilalți musafiri ieșind din camerele lor, 
uitându-se la ea uimiţi și dispreţuitori. Cel mai limpede o 
vedea pe mama lui Philip, ivindu-se din văgăuna ei 
somptuoasă, ca o tigroaică gata să-și apere puiul. 

Și nici nu-i pasă de mine, gândi Mary, așa cum de altfel 
nu i-a păsat nici de domnișoara Cocs sau de domnișoara 
Turnbull. 

Tremura toată. Se strecură în patul ei trăgând cuvertura 
peste cap, dar nu mai putu să adoarmă. 

A doua zi dimineaţa, își îmbrăcă fusta albastră și bluza 
albă. Era palidă și trasă la faţă. După gustare, chemă copiii 
în camera lor, apoi închise ușa. Meg căsca, ţinând capul pe 
caietul de exerciţii. Renny o rugă insistent să-l lase să-și 
țină braţul rezemat după ceafa ei, în timp ce Mary îl învăța 
tabla înmulţirii. Trebui să-i facă pe plac, altfel nu era chip 
să-l astâmpere. 


105 


IX 


A doua zi dimineaţa 


Adeline Whiteoak dormise bine și acum se simțea nespus 
de înviorată. Furtuna limpezise aerul, natura era spălată și 
proaspătă ca o gravură în care toate liniile se conturează cu 
precizie. Departe, pe câmp, un om își îndemna boii cu 
strigăte care pătrundeau deslușit până în dormitor. 

Adeline se gândi cu tristeţe la complicata rochie pe care 
trebuia s-o îmbrace. Ce plăcut să n-ai pe tine decât cămașa 
și pantalonii, ca flăcăul acela de pe câmp. Inchipuindu-și 
cum i-ar veni asemenea haine, râse cu ironie. Totuși, i-ar 
veni bine, în comparaţie cu alte femei. Slavă Domnului, nu 
fusese niciodată lată în șolduri sau pieptoasă. Işi strânse 
corpul, cu anumită satisfacţie, într-un corset lung, cu 
balene, pe care îl încheie de sus până jos, făcând să 
pocnească sec fiecare copcă. Puse apoi o rochie neagră de 
cașmir. Petrecu în jurul gâtului un lanţ greu de aur, cu 
medalion. În timp ce ţinea medalionul în mână, îl ridică 
până la gură și sărută capacul. Făcea acest gest în fiecare 
dimineaţă, medalionul având o șuviţă de păr înăuntru. 

Era destul de mulțumită că la ora aceea târzie a dimineții 
nu se mai afla nimeni în sufragerie. li plăcea să-și ia 
gustarea singură, pentru a asculta în liniște zgomotele 
casei, cu care era deprinsă. Astăzi, după atâtea luni de 
absenţă, aceste sunete i se păreau și mai plăcute. Afară, 
puișorii piuiau în cuiburile pitite printre frunzele de viță 
sălbatică, în timp ce părinţii lor le aduceau hrană. Un 
curcan bolborosea trufaș în limba lui. Un om netezea cu 

106 


grebla prundișul de pe alee. Adeline zâmbi, scoțându-și 
șervetul mare de olandă dintr-un inel de argint și vârând un 
colț al lui sub bărbie. Nu dorea să-i sară nicio picătură de 
lapte pe rochie. Budinca din grâu pisat, fiert până devenea 
aproape străveziu, era delicioasă. lar laptele! De când 
plecase în străinătate nu mai gustase ceva asemănător. 
După budincă, mâncă o farfurie de zmeură cu smântână, 
două felii groase de pâine prăjită bine unse cu unt și își 
turnă trei cești de ceai tare, una după alta. In timp ce 
mânca ochii i se plimbau prin încăpere, oprindu-se când 
asupra unui obiect, când asupra altuia, și bucurându-se de 
înfățișarea lor familiară și de grija cu care erau întreţinute. 
La un moment dat, privirea îi căzu întâmplător asupra celor 
două portrete, dar nu zăbovi mult. Portretele reproduceau 
prea exact trăsăturile ei și ale lui Philip, în floarea tinereţii. 
Putea să se uite la propriul său portret zâmbind ușor, să-și 
admire chipul [iată cum arătam atunci! Eram o fată 
frumoasa!). Cele două figuri, el în uniformă de gală, ea într- 
o rochie de bal galbenă, de satin, îi deștepta amintiri prea 
dureroase pentru a putea fi suportate. Cât de mult se 
iubiseră! Cele mai multe căsnicii, după părerea ei, erau 
întemeiate pe o iubire searbădă, care nici nu merită să fie 
luată în seamă. De pildă, dragostea lui Nicholas pentru 
soţia lui, sau aceea a lui Philip. De uitat, se mai uitase ea și 
la alţi bărbaţi. Nu era tipul femeii care își concentrează 
egoismul asupra unui singur om, căutând să înăbușe spiritul 
celui iubit printr-o insistență sâcâitoare. Firea Adelinei 
Whiteoak era prea generoasă pentru așa ceva. Nu avusese 
însă decât o singură mare dragoste. 

Eliza intră în cameră, s-o întrebe ce mai de dorește. 

— Să mai pun apă de ceai, sau să mai prăjesc câteva felii 
de pâine? 

— Nu, Eliza, nu mai vreau nicio înghiţitură în plus. Dacă 
îmi dai atâta mâncare, îmi pierd silueta. Unde sunt ceilalți? 

— Domnii s-au dus la grajduri, să vadă caii. Lady Buckley 
e în camera dumneaei. lar copiii sunt cu domnișoara 


107 


Wakefield. 

— Mda... mi-e dor de Boney. Crezi că domnișoara Pink 
știe că m-am întors acasă? 

— Păi, i s-a trimis vorbă. Cred că l-a îngrijit foarte bine. 

— Mă bucur. Bietul bătrân! O să fie foarte bucuros să mă 
revadă. 

Eliza încuviinţă, deși nu ţinea prea mult la papagal. Apoi 
exclamă: 

— Se aude o trăsură! O fi domnișoara Pink. 

Se duse grăbită în hol și se întoarse, spunând: 

— Da, e domnișoara Pink. A adus papagalul, 

— Poftește-o în bibliotecă și spune-i că vin îndată. 

Adeline se șterse energic pe buze, se ridică în picioare, 
ciuguli o bobiță de zmeură din smântână și o aruncă în 
gură. Trecu prin hol, unde ușa era deschisă. Prin 
deschizătura ei văzu șareta domnișoarei Pink, la care era 
înhămat un ponei voinic. Intră în bibliotecă cu un zâmbet 
ospitalier pe buze. 

Lily Pink stătea în mijlocul camerei, ţinând în mâini o 
colivie cu un papagal. Luase papagalul sub ocrotirea ei în 
lipsa Adelinei. Avea douăzeci de ani, dar văzându-i chipul 
blând și nevinovat, i-ai fi dat numai doisprezece. Părul 
blond-castaniu era strâns într-un coc, la ceafă. Purta o 
rochiţă trandafirie, cu mâneci bufante. Bunicul ei fusese 
primul paroh al bisericuţei clădite de căpitanul Whiteoak, cu 
patruzeci de ani în urmă. Tatăl, de asemenea preot, își 
făcuse apostolatul în China, unde i se născuseră toți copiii. 
Cu zece ani în urmă, se întorsese în Canada pentru a prelua 
parohia, care până atunci fusese condusă de tatăl lui. 

— Lily, copila mea! exclamă Adeline sărutând-o. Bine te- 
am găsit. Uite-l și pe Boney! Sper că a dus-o bine în lipsa 
mea. 

— Cât se poate de bine, doamnă Whiteoak. Nu s-a 
îmbolnăvit niciodată. 

— Vai, îți mulţumesc foarte mult. Nu mă puteam împăca 
cu gândul să-l las pentru atâta vreme în grija doamnei 


108 


Nettleship, căci nu prea îl iubește. Și apoi copiii, de! Mi-era 
frică să nu-i dea drumul afară. In Renny nu pot să am 
încredere. 

Işi aplecă trupul lung și mlădios deasupra coliviei, iar 
papagalul scoase un țipăt de bucurie. Sări către ușița 
deschisă, se căţără pe gratii și din vârful coliviei, zbură pe 
umărul Adelinei. Rezemându-și ciocul de nasul ei, scoase 
niște sunete joase și guturale, în timp ce trupul lui acoperit 
cu pene viu colorate fremăta de dragoste pentru stăpâna 
lui. 

— A vorbit mult? întrebă ea. 

— Foarte puţin, doamnă Whiteoak. Numai când era în 
toane rele. l-a fost foarte dor de dumneavoastră. 

— Vorbea când era mânios, așadar? Și ce spunea? 

Lily se îmbujoră la faţă. 

— O, nu-mi amintesc, spuse ea. 

li era cu neputinţă să spună că tatăl ei îi poruncise să 
acopere colivia când pasărea folosea un limbaj prea 
pitoresc. 

Boney era urmașul papagalului pe care Adeline îl 
adusese din India. Acela murise cu cincisprezece ani în 
urmă, lăsând-o atât de mâhnită, încât căpitanul Whiteoak 
nu precupeţise niciun efort pentru a-i găsi alt papagal, de 
aceeași culoare, drept mângâiere. Cei doi soți făcuseră cu 
el exerciţii, până când noul Boney învățase exact același 
vocabular și astfel ajunse să semene leit cu primul, luându-i 
locul în sânul familiei. 

Adeline își clătină capul încetișor, în sus și în jos, iar 
papagalul se legăna cu desfătare pe umărul ei. li ura pe 
toţi, în afară de ea. 

Incepu să murmure cu glas dezmierdător: „Dilkhoosa... 
Dilkhoosa. Nur mahal... Mera lal”. 

— Spune vreo înjurătură? întrebă Lily. 

— Injurătură? Nicidecum. Vorbe de dragoste. Nu știi, Lily, 
cât de bine se pricep orientalii la dragoste? Perla haremului, 
așa mi-a spus acum Boney. 


109 


Pe Lily Pink o surprinse neplăcut faptul că Adeline, mama 
unor bărbaţi în toată firea și, pe deasupra, bunică, primea 
astfel de omagii nelalocul lor, cu vădită satisfacţie. Simțea 
că la o anumită etate, nu se mai cuvine să-ţi pleci urechea 
la vorbe de dragoste, chiar dacă cel ce le rostește e doar un 
biet papagal. Ea, de pildă, în viaţa ei nu se așteptase să 
primească complimente și omagii. De trei ani de zile iubea 
fără nădejde pe Philip Whiteoak, exprimându-și acest 
sentiment printr-o tăcere aproape desăvârșită în prezenţa 
lui și prin teama de a-i întâlni privirea. 

Philip intră în hol pe ușa laterală. 

— Mamă! exclamă el. Te-ai sculat? 

— De ce te miri? Nu mai e devreme, iar tu vii s-o vezi pe 
mama ta abia acum. 

— Da. Am fost însă, mai înainte, pe aici de vreo două ori. 
Bună dimineaţa, Lily. Așadar, l-ai adus pe Boney. 

Lily se înclină, mișcându-și buzele fără să scoată o 
șoaptă. Philip își sărută mama și atinse papagalul sub plisc. 
Boney înhăţă degetul lui, apoi își concentră din nou atenţia 
asupra lui Adeline. 

— E o vreme splendidă, spuse Philip. Văzduhul s-a 
limpezit complet. Ce ai de gând să faci? 

Adeline se sili să zâmbească, pentru a-și ascunde privirile 
întunecate, îndreptate asupra lui. „Văzduhul nu s-a limpezit, 
scumpul meu, gândi în sinea ei, și voi afla eu cine mi-ai 
fost.” Spuse cu glas tare: 

— Cred că o să mă duc în vizită la familia Lacey. Lily ar 
putea să mă lase chiar în faţa porţii lor. Vrei să-mi faci acest 
serviciu, draga mea? 

— O, aș fi încântată, doamnă Whiteoak! 

— Bine. Numai să-mi iau pălăria. Dar stai, întâi să-ţi dau 
ceva. 

Scoase din buzunar o cutiuţă, și din cutiuţă un cordon 
frumos de piele, de care atârna un portmoneu căptușit cu 
mătase. Petrecu cordonul în jurul taliei lui Lily. 

Philip le urmărea, încuviințând cu privirea. 


110 


— Uite o talie trasă ca prin inel, remarcă el. 

— Ai vrea tu s-o măsori, dar nu te lasă să încerci, nu-i 
așa, Lily? 

Lily mulțumi pentru cadou, ferindu-și ochii cu 
încăpățânare din calea lui Philip. O înspăimânta gândul că 
va trebui să rămână singură în prezenţa lui. O urmă pe 
Adeline în salon și o ajută să pună colivia pe suport. 
Trebuiau să recurgă la tot felul de momeli pentru ca Boney 
să intre în cușcă, și când Adeline, după ce isprăvi să-l 
giugiulească, se hotărî să plece, își vărsă necazul 
aruncându-i tot felul de ocări în limba hindusă. 

— Mă întorc în curând, drăguţul meu, strigă ea și se grăbi 
să intre în dormitor, ca să-și pună pălăria. 

Philip zâmbea către Lily, care nu prea se simțea în largul 
ei. 

— Îţi place ce ţi-a adus mama? o întrebă. 

— E încântător, răspunse cu o voce abia deslușită. 

Philip pipăi punguţa, o deschise și se uită înăuntru. 

— E goală, spuse el. Niciun ban. 

Fata reuși să îngâne: 

— Așa va fi mereu. N-am bani. În timp ce vorbea, obrajii 
ei se făcuseră ca văpaia. 

— Lasă, Lily, nu-i nimic. Într-o bună zi o să ai. Să vezi 
cum vine un milionar... 

Adeline apăru în hol cu o pălărie de paie, cu boruri largi. 
Philip le conduse până afară, le ajută să ia loc în șaretă și 
mângâie căluțul, dându-i un smoc de iarbă. Șareta o porni 
pe alee, hurducându-se în timp ce calul molfăia tacticos, 
lăsând să-i curgă pe buze saliva verde. Copitele lui 
pleoscăiau trecând prin băltoace, iar trupul mic și îndesat 
strălucea în lumina soarelui. Adeline se gândea cât ar fi fost 
de fericită, dacă Philip nu i-ar fi pricinuit necazuri. O întrebă 
pe Lily: 

— Bănuiesc că ai mai văzut-o pe guvernanta copiilor. 

Când Philip nu era de față, Lily putea să vorbească 
normal. 


111 


— Da, am întâlnit-o în vizită la doamna Lacey, răspunse, 
și mama a invitat-o la ceai împreună cu copiii. De două ori 
m-am întâlnit cu ea pe drum. Ti se pare drăguță, doamnă 
Whiteoak? Aici, toți bărbaţii înnebunesc când o văd. 

— Și tatăl tău? 

— O, da! 

— Și amiralul Lacey? 

— Mai ales el. 

— Dar doctorul Ramsay? 

— Nu. Despre el n-am auzit. 

Situaţia părea mai gravă decât își închipuise Adeline. 

— Mână calul mai iute, Lily, spuse ea. Mai dă-i un bici pe 
spinare. 

Lily întinse mâna fără grabă și, luând biciul a cărui coadă 
era înfiptă pieziș în peretele trăsurii, lovi ușor calul în partea 
stângă. Animalul o privi peste grumaz. 

— Mai dă-i unul, repetă Adeline. 

Lily îl atinse încă o dată, în dreapta. Calul se opri din 
mers. 

— Hai, hai, îl îndemnă Adeline, dă-i drumul! 

Calul o privi iar peste grumaz. 

— la dă-mi biciul. 

Lily se supuse, și Adeline îl plesni cu sfârcul biciului. 

Calul intră în șanț, gata să răstoarne șareta. 

— Așa face ori de câte ori este lovit cu biciul, rosti Lily. 

— De ce nu mi-ai spus? O să iasă de aici, dacă îl tragem 
de căpăstru? 

— Nu iese. Trebuie să așteptăm până vine un bărbat. 

— AȘ putea să-l trag singură, spuse Adeline, mi s-ar 
prinde însă ciulinii de fustă. Ah, nemernicule! 

Șfichiui încă o dată spinarea calului. Acesta holbă către 
ea ochii lui mari, care păreau absenţi, și se prefăcu că vrea 
să se culce în șanț. Tocmai în clipa când cele două femei se 
grăbeau să coboare, pe alee se ivi doctorul Ramsay, cu iapa 
lui voinică înhămată la docar. Doctorul o salută pe Adeline 
cu căldură. 


112 


Văzând cele petrecute, cobori din docar și, cu un aer 
impunător, întoarse în drum calul care îl urmă cu râvnă, ca 
și cum tocmai asta avusese chef să facă. 

— Ce l-o fi apucat, întrebă Adeline, de a intrat în șanț? 

— Intră în șanțuri de când îl cunosc, spuse doctorul 
Ramsay, și eu îl cunosc de douăzeci și cinci de ani. 

— Încotro ai pornit, doctore? Dacă mergi spre „The 
Moorings”, cred că o să facem drumul împreună. 

— Chiar acolo mă duceam, îi duc amiralului o frecţie 
pentru spinare. 

— Se simte prost? 

— Are un început de lumbago. Poftim în docarul meu, 
doamnă Whiteoak. Hai să stăm puţin de vorbă. 

Adeline își luă rămas bun de la Lily și luă loc lângă doctor. 
Acesta șfichiui iapa, care o luă la trap vioi, în timp ce 
celălalt cal își mișca picioarele scurte din răsputeri, 
străduindu-se s-o întreacă. 

— la te uită, spuse doctorul, privind cu admiraţie vicleană 
în ochii Adelinei, nu arăţi tocmai rău după călătorie. 

— Mi-a făcut bine schimbarea de atmosferă. Nimic nu era 
mai necesar după atâtea griji și obligaţii câte aveam acasă. 

— Așa-i. E chiar foarte adevărat. Și lady Buckley ce face, 
e bine, sănătoasă? 

Adelinei nu-i făcea plăcere acest titlu, căci o jignea 
inferioritatea poziţiei ei sociale, însă doctorul Ramsay nu 
scăpa niciun prilej pentru a o numi astfel pe fiica sa, deși 
până în ziua nunţii o numise Augusta. 

— Augusta se simte destul de bine. 

— Și sir Edwin? 

— Până acum nu l-am auzit să se plângă. 

— Și Nicholas, și Ernest? 

— Sănătoși tun. Ernest a început să se îmbogăţească. Se 
pricepe la afaceri. 

— De. Mai bine să fie prudent. Eu dacă aș avea bani, aș 
prefera să-i investesc într-o moșie. Cum ţi s-a părut că merg 
lucrurile la „Jalna”? 


113 


Adeline privi ţintă printre urechile iepei. 

— Mi s-a părut că se cam îngroașă gluma acolo, 
răspunse. 

— Chiar așa? 

— Ei! exclamă Adeline, să nu-mi spui că n-ai auzit nimic. 

— Nimic rău în ceea ce-o privește pe tânăra guvernantă. 
Toţi o laudă, cu excepţia doamnei Lacey. Ai crede că-i 
farmecă pe toţi. 

— Ei bine, menajera mi-a povestit o istorie întreagă. Se 
pare că a văzut-o en deshabi/le stând de vorbă cu Philip, în 
ușa dormitorului ei, la câteva zile după ce sosise din Anglia. 
Altădată i-a auzit sărutându-se în bibliotecă. 

Doctorul Ramsay conduse docarul până în fața moșiei 
„The Moorings” și mătură ușor muștele de pe spinarea 
iepei. Lily Pink merse mai departe. Calul ei era grăbit să-și 
capete porţia de ovăz, iar ea agită mâna în direcţia lor, 
zâmbindu-le. 

Doctorul o privi pe Adeline cu o expresie mohorâtă și 
rosti cu glas semnificativ, având un puternic accent scoţian: 

— Am spus că n-am auzit nimic, să-ţi povestesc însă ce- 
am văzut. 

Adeline şedea în docar ţeapănă, cu ambele mâini pe 
genunchi. 

— Domnișoara mi-a dat de lucru până am găsit-o. Am 
fost de două ori la „Jalna”, dar de fiecare dată lipsea de 
acasă. A doua oară, Eliza mi-a spus că fusese văzută 
plimbându-se în pădure. M-am luat pe urmele ei. De, fiind 
bunic, am și eu anumită răspundere. Am străbătut un drum 
lung și, în cele din urmă, am ajuns la poiana aceea micuță 
din mijlocul pădurii. Acolo iarba crește frumoasă și netedă. 
Și ce crezi că mi-a fost dat să văd? 

— Dumnezeu știe! 

— Am văzut-o pe domnișoara Wakefield alergând prin 
iarbă, desculţă. Își scosese pantofii și ciorapii și ţinea cu 
mâinile poalele fustei ridicate până la genunchi. Era un 
spectacol trivial, lipsit de decenţă. Am preferat să plec de 


114 


acolo. 

— Bine ai făcut, spuse Adeline cu o privire răutăcioasă. 

— Intr-o zi, când am găsit-o acasă, am avut cu ea o mică 
discuţie. Trebuie să recunosc că a dat dovadă de o 
inteligenţă care întrecea așteptările mele, ceea ce m-a 
făcut să renunţ la bănuieli. În timpul conversaţiei, mi s-a 
întâmplat să pomenesc în treacăt despre poetul Burns, și ea 
și-a exprimat dorinţa vie de a citi câteva dintre poeziile 
sale. l-am făgăduit un volum cu împrumut. Acum o 
săptămână i l-am adus. Fusesem la familia Vaughan pentru 
o consultaţie și, lăsându-mi trăsura în curtea lor, am pornit 
spre „Jalna” prin vâlcea, pe unde știam că-i răcoare. Era o zi 
insuportabilă din pricina zăpușelii. Treceam peste pod, când 
deodată, i-am văzut pe amândoi. 

Adeline întoarse capul și-l privi pe doctor drept în faţă. 

— Da? întrebă ea cu răsuflarea tăiată. 

— Amândoi, doamnă Whiteoak, stăteau într-o atitudine 
lipsită de orice reţinere. Ea îi citea cu glas tare o poezie de 
dragoste a lui Tennyson. Am auzit doar câteva cuvinte. Am 
mers către locul unde erau amândoi. l-am dat cartea cu un 
gest care arăta cât se poate de limpede dezaprobarea mea 
faţă de această conduită, apoi i-am lăsat singuri în pădure. 
De atunci nu i-am mai întâlnit. 

— Bine, spuse Adeline trăgând aerul adânc în piept, e și 
asta destul de rău, dar am auzit altele și mai rele. 

— Fără îndoială, nimeni încă nu și-a dat seama care-i răul 
cel mai important, doamnă Whiteoak. Când mă gândesc că 
fata asta aspiră la situaţia pe care a avut-o fiică-mea, simt o 
greutate pe suflet. 

— Bărbaţii nu se însoară totdeauna cu femeile cărora le 
fac curte, spuse Adeline, ușor nemulțumită. Acum, hai să 
mergem să vedem ce are de spus doamna Lacey în privința 
asta. 

Pe doamna Lacey o găsiră așezată împreună cu fiicele ei 
în fotolii de paie, la umbra unui măr bătrân. Doamna Lacey 
cosea, iar Violet și Ethel curățau mazăre. Toate trei săriră 


115 


de gâtul lui Adeline, punându-i întrebări în legătură cu 
călătoria. Ethel se repezi să-i aducă Adelinei un balansoar 
de pe verandă. Doctorul Ramsay o opri și-i luă balansoarul 
cu sila din mână. 

— Ce nebunatică e fata asta! exclamă doamna Lacey. 

Ethel dădu la o parte șuviţele cârlionţate ce-i cădeau pe 
ochi, se așeză pe scaun și înghiţi boabele de mazăre dintr-o 
păstaie. Mama ei îi aruncă Adelinei o privire cu înțeles. 

— Pun rămășag, spuse doctorul, că în străinătate n-ai 
avut asemenea balansoar. 

— N-am avut. Și ce bine te odihnești în el. Adeline se 
răsturnă în balansoar, legănându-se atât cât putea mișca 
tălpile pe iarbă. 

— Pământul e încă uscat, spuse doctorul Ramsay. Din 
pricina secetei e atât de tare, încât ploaia s-a scurs de pe 
suprafaţa lui. 

Doctorul mai zăbovi câteva clipe, apoi se sculă fără prea 
mult chef și se duse să-și viziteze pacientul. 

Se așternu tăcerea. 

Apoi, doamna Lacey întrebă: 

— Eşti mulțumită de noua angajată? 

— E vorba de domnișoara Wakefield? 

— Desigur. E figura cea mai senzaţională din câte au fost 
pe aici în ultima vreme. 

— E foarte atrăgătoare ca aspect. Puțin cam prea șic, 
poate, pentru o guvernantă. 

Doamna Lacey dădu din cap cu un aer solemn. 

— Dacă ar fi numai atât! spuse ea. Dar, doamnă 
Whiteoak, fata se vopsește pe buze. Doamna Pink a 
descoperit prima lucrul acesta. Nici Ethel, nici Violet nu-l 
pot tăgădui, chiar dacă sunt de partea ei. Pe amândouă 
parcă le-a fermecat. 

— O, nu, mamă, tăgădui Ethel, nu-i adevărat. E un fel de 
raritate și atât. O persoană atât de deosebită! Ne distrăm 
de minune cu ea când suntem singure, continuă Ethel. Mai 
bine zis, când nu sunt doamna Pink și mama de faţă. 


116 


— Ethel, întreci orice măsură. Acum, că aţi curățat 
mazărea, aţi face mai bine să mergeţi amândouă cu ea la 
bucătărie. Am ceva de vorbit cu doamna Whiteoak. 

— Bine mămico, spuse Ethel, dar să nu o judecaţi pe 
domnișoara Wakefield prea aspru. 

După plecarea lor, doamna Lacey exclamă: 

— Fetele mele au cam întrecut măsura! 

— Le găsesc delicioase. 

Doamna Lacey încercă să-și ascundă mândria maternă. 

— Sunt bucuroasă că ai această părere, spuse ea. Dar se 
lasă seduse de orice fleac. 

Adeline se opri din legănat și își întinse picioarele într-o 
poziţie care nu i se păru doamnei Lacey destul de feminină. 

Adeline declară: 

— Sunt femeie de lume. După mine, dacă la Londra o 
fată se vopsește, fumează, cochetează, n-are decât. Dar nu 
vreau să vină la „Jalna”, să fie o ispită pentru băiatul meu 
cel mai tânăr. Nu vreau în casa mea altă stăpână. Știi cum 
am dus-o cu prima soţie a lui Philip. Nu ne prea înțelegeam, 
dacă-ți aduci aminte. 

Intr-adevăr, doamna Lacey își aducea aminte. 

— Ai spus, întrebă ea, că fata fumează? 

— Da. Doamna Nettleship a găsit mucuri de ţigări sub 
fereastra ei, în grădină. 

— De necrezut! 

— Asta-i adevărul. Le-am văzut cu ochii mei. 

— Le-a adunat doamna Nettleship ca să ţi le arate? 

— Chiar așa. Nu zic nimic, Philip poate are nevoie deo 
soţie, dar cel puţin să-și ia una cu zestre. O fată care să fie 
o partidă. N-am să îngădui să se căsătorească cu 
domnișoara asta flușturatică. 

— l-ai vorbit între patru ochi? 

— Nu, încă nu. Lui, ce-i drept, poate că nici prin cap nu i- 
a dat s-o ceară în căsătorie. Dar este evident că îi întinde o 
cursă. Poezii, auzi dumneata! li citește poezii de Tennyson! 

Doamnei Lacey îi străluciră ochii. 


117 


— Vorbești de Tennyson? lată ce s-a găsit să citească! 
Într-o zi, fetele mele au luat-o cu ele în livadă. Ce crezi, s-au 
întors complet schimbate. De atunci, parcă nu le mai 
recunosc. Dar fiindcă sunt de părere că e mai bine să le 
menajez, le-am lăsat să vorbească. Mi-au povestit că 
domnișoara Wakefield a citit toate cărțile Rhodei 
Broughton, și nu numai atât, chiar și pe ale lui Ouida. 
Cunoști romanul acela oribil al ei, intitulat „Prietenie”? Spre 
rușinea mea, recunosc că l-am citit și e tot ce poate fi mai 
imoral. Are la ea cărți din colecţia „Yellow Book”, cu niște 
ilustrații de Aubrey Beardsley de-a dreptul nebune, și are și 
o revistă cu un articol al lui Oscar Wilde, numit „Decadenţa 
minciunii”. Titlul este sugestiv, nu-i așa, doamnă Whiteoak? 
E ahtiată după micile restaurante din cartierul Soho. Spune 
că acolo atmosfera are un colorit specific. Zău, bărbatul 
meu era cât pe ce să sară în sus, când am repetat în faţa lui 
această expresie. Au dus-o acolo niște oameni care scriu la 
ziare. S-a întâlnit în mai multe rânduri cu actori și actriţe. 
Spune că visează sa cunoască viața de la Paris și de la 
Viena. Cine n-a auzit câtă imoralitate domnește în aceste 
orașe! Cele trei fete au stat toată după-amiaza sub merii 
din livadă, discutând despre astfel de lucruri. 

Adeline rânji. 

— Deci, nu-i de mirare că de atunci Violet și Ethel s-au 
schimbat complet, spuse ea. 


118 


X 


Întâlnirea cu domnişoara Craig 


Mary se întreba dacă mai trebuie să meargă la biserică 
acum, când copiii se aflau sub directa supraveghere a 
bunicii și a mătușii. De două zile de când sosise familia, nu 
mai avusese ocazia să stea singură cu Philip. Acum, îl căuta 
să-i ceară părerea. Dacă prezenţa ei la biserică nu era 
necesară, ar fi preferat să-și petreacă dimineața în 
tovărășia pinilor din pădure. 

Îl găsi pe peluză, lângă ușa care dădea spre scara de 
serviciu. Stătea acolo fumând din pipă cu o expresie atât de 
senină și de binevoitoare, încât Mary se întrebă dacă 
existase pe lumea asta ceva care să-l neliniștească 
vreodată. Se temu să nu-i tulbure liniștea. Fără să știe de 
ce, simțea la adresa lui un fel de sfială. 

În timp ce șovăia astfel în prag, o văzu și își scoase pipa 
din gură. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Wakefield, spuse Philip. 
Sper că ţi-ai revenit după furtuna de aseară. Mărturisește, 
ai tras o spaimă bună? 

— Un pic. Nu merită să mai vorbim. M-a luat pe 
neașteptate. 

— Lasă, o să te obișnuiești. Te obișnuiești cu toate. 

— Aproape că m-am și obișnuit. lată de ce-am venit, 
voiam să întreb dacă astăzi trebuie să merg cu copiii la 
biserică. 

— Nu vrei să te duci? 

Se uită ţintă în ochii lui. 

119 


— Domnule Whiteoak, nu asta e întrebarea. Trebuie 
neapărat să știu ce anume am de făcut. 

Philip surâse amabil. 

— În primul rând, să te simţi în largul dumitale. 

— Atunci, răspunse ea cu hotărâre, mai bine îmi pun 
hainele mele cele mai uzate și mă duc cu câinii la plimbare, 
căci îmi place să hoinăresc prin pădure. 

— Așadar, asta ai prefera să faci? 

— Da. 

Philip clătină din cap. 

— Nu se poate. Mama n-o să fie mulţumită. Cred că 
oricum, trebuie să mergi la biserică. 

— Mulţumesc. Asta-i tot. 

| se păru îndată că dăduse un răspuns prea sumar. Dar 
ce ar fi trebuit să adauge? Niciodată nu-i veneau în minte 
cuvintele cele mai potrivite. 

— Suflă o adiere plăcută și răcoroasă, constată ea. 

Observase această adiere numai din pricină că lui Philip i 
se ridicase o șuviță groasă de păr bălai deasupra frunţii. 
Prepelicarii părăsiră locul unde stătuseră tolăniţi la soare și 
veniră lângă el, atingându-i picioarele cu botul. 

— Știu și ei că-i duminică, rosti Philip, compătimitor. 

— Da. Îmi pare că aici duminica-i duminică, mai mult ca 
în alte părți. E într-adevăr o zi de odihnă. Mie îmi place. 

— Și nu te deranjează prea mult să mergi la biserică? 

— Firește că nu. Bisericuța unde mergem mi-e foarte 
dragă. Acum, trebuie să văd unde sunt copiii, ca să-i 
pregătesc pentru plecare. 

Se despărți de Philip cu sufletul înseninat. („Oare ce-i cu 
mine? Nu pot să-mi păstrez două minute la rând aceeași 
dispoziție...”) Apoi, amintindu-și câte i se întâmplaseră doar 
cu câteva luni în urmă, se gândi că nu era de mirare ca 
starea ei prezentă de spirit să fie atât de ciudată. 

ÎI îmbrăcă pe Renny într-un costumaș alb, marinar, și o 
ajută pe Meg să-și lege părul cu panglica. Copiii vorbeau 
într-una: 


120 


— Bunicuţța are douăsprezece perechi de ciorapi de 
mătase. 

— Unchiul Nick are un cronometru. 

— Nu-i mai spune unchiul Nick. E urât din partea ta. 

— Ba e totuna. O să spun și unchiul Ernie. 

— E urât, nu-i așa, domnișoară Wakefield? 

— Domnișoarei Wakefield îi e totuna, declară el. 

— Tanti Augusta spune că-i vina dumitale, domnişoară 
Wakefield, că acum suntem și mai prost crescuţi. E 
adevărat? 

— Domnișoara Wakefield, dumneata iei bani ca să ne 
înveţi? 

Mary răspunse, în timp ce peria zdravăn părul băiatului: 

— Bineînţeles că da. 

Ochii întunecaţi ai lui Renny se holbară, plini de 
indignare. 

— Bani! repetă el. Bani, dintr-ăia adevărați? 

— Firește. Ce, voi credeţi că am venit tocmai de peste 
ocean ca să vă învăţ numai de dragul vostru? 

— Așa credeam. 

Renny se întoarse, privind către ea în lumina acestei 
descoperiri neașteptate. 

— Și domnișoara Cox, și domnișoara Turnbull, tot așa, 
erau plătite cu bani? întrebă el. 

— Desigur. 

Copilul își întoarse faţa cu un aer supus, vrând ca Mary 
să-i facă nodul la cravată. Mintea lui de copil nu putea să 
înţeleagă că cineva putea fi plătit cu bani pentru ceea ce ar 
trebui să fie o distracţie. 

Dintr-o trăsură veche, însă bine lustruită, și un faeton 
spaţios oprit în faţa bisericii, apărură cu demnitate nouă 
persoane, săriră sprinten, fură coborâte în braţe sau li se 
întinse mâna, potrivit cu sexul și vârsta fiecăruia. Venise un 
întreg alai dintr-o singură locuinţă. Pe Mary o surprinsese 
îndeosebi ținuta lui Philip, îmbrăcat în redingotă și purtând 
joben. Jobenul era ușor înclinat într-o parte, parcă în semn 


121 


de protest împotriva etichetei. Prefăcându-se că are ceva 
de vorbit cu Kenny, îi șopti lui Mary: 

— Nu ţi se pare că e caraghios să te îmbraci astfel la 
țară, când mergi la biserică? Așa vrea însă mama. 

Mary nu-l mai văzuse niciodată atât de spilcuit. Acum, în 
această ţinută splendidă, Philip îi stârnea o admiraţie fără 
margini. Răspunse fără șovăială: 

— Nu văd nimic rău în asta. 

— Spui așa din politeţe, sau pentru că îţi place cum arăt? 

— Toți arătaţi bine. 

Ochii ei se opriră asupra lui Nicholas, asupra lui Ernest și 
a lui sir Edwin, care aveau aceeași ținută ceremonioasă. 

In timp ce suiau scările, dangătul clopotului răsuna atât 
de tare, încât nu-și mai auzeau glasurile. Adeline, cu boneta 
de văduvă și vălul lung care îi cădea pe umeri, era pentru 
toți credincioșii bisericii o figură bine cunoscută. Când pleca 
în străinătate, toți îi simțeau lipsa. Acum, se bucurau s-o 
vadă iarăși în mijlocul lor. Se opri la jumătatea urcușului, pe 
scările înalte de piatră, și răsuflă adânc, nu atât din pricina 
oboselii cât pentru că acum, ca de fiecare dată când 
revenea după o absenţă îndelungată, se simţea mai 
aproape de soţul ei, alături de care văzuse biserica 
înălțându-se din temelie, piatră peste piatră, și ale cărui 
oseminte zăceau în cimitirul învecinat. Bătăile clopotului 
încetară. 

— Scumpul meu Philip, murmură ea și răsuflă din nou, 
șuierând. 

— Ai spus ceva? întrebă sir Edwin, care mergea alături. 

— Nu, nu. Am mormăit doar. 

— Scara asta nu-i glumă de urcat pe asemenea căldură. 

— Pentru mine e un fleac. Imi priește căldura, după 
răcoarea din Anglia. 

Acum, se aflau cu toţii în tinda bisericii. Philip se 
depărtase de grupul lor, pentru a merge în sacristie. 
Văzând funia ce atârna din clopotniță, Renny, neputând să 
reziste tentaţiei, sări ca o pisică și începu să se legene. 


122 


Nicholas îl pocni pe la spate și îl trase, în timp ce-i astupa 
gura cu palma, ca nu cumva să strige; apoi, luându-l de 
mână, îl conduse în naos. 

— Băiatul acesta, șopti Augusta soțului ei, o s-o apuce pe 
căi greșite. 

— Mai toți băieţii fac la fel, răspunse el îngăduitor. 

Augusta se duse înţepată la locul ei. 

Mary, împreună cu copiii, ședea în strană, în fața rândului 
pe care îl ocupa Adeline, cei doi fii, fiica și ginerele său. In 
spatele ei, cele cinci perechi de ochi o urmăreau parcă la 
fiecare mișcare. | se părea că era observată și mâinile îi 
tremurau nervoase în timp ce le deschidea copiilor cărțile 
de rugăciuni la capitolul respectiv. 

Corul bisericesc câștigă foarte mult în amploare prin 
participarea noilor veniţi. Aveau voci frumoase. Știau pe de 
rost imnurile și le plăcea să cânte. Corul era slab, așa cum 
observase Mary încă din prima duminică. Acum, cei din cor 
erau inferiori celorlalți. Membrii lui deschideau și închideau 
gura, de parcă n-ar fi scos niciun sunet, iar slujba părea că 
nu se mai sfârșește. Mary ţinea capul întors în altă parte, 
ferindu-și ochii de locul unde Philip aștepta să-i vină rândul 
pentru a citi din Biblie. În cele din urmă, îl auzi urcându-se 
la pupitru și abia atunci își îngădui să-l privească în voie. 
Capul lui, umerii care se conturau prin cutele veșmântului o 
înduioșau mai mult decât toate cuvintele pe care le rostea. 

Fraţii se priviră miraţi, în tăcere. Uitaseră cât de prost 
citește Philip. 

Renny scăpă din mână cei zece cenți pe care voia să-i 
dea de pomană, și moneda se rostogoli până departe, pe 
culoarul dintre rândurile de bănci. Mary nu știa cum să 
procedeze. Văzându-l însă cât este de necăjit, îi făcu semn 
pe ascuns să-și ridice moneda. Copilul sări ca o lăcustă și 
aruncă o privire triumfătoare în spatele lui, unde ședea 
bunica. 

— Fii cuminte, șopti bătrâna aplecându-se spre el, altfel 
va fi vai și amar de pielea ta. 


123 


Băiatul simţi în nări mirosul vălului ei de doliu. 

Apucă moneda și își pironi ochii asupra unchiului 
Nicholas, care se oferise să facă colecta. Când unchiul 
ajunse în fața lui Renny, acesta puse micul său obol drept în 
mijlocul talerului, cu un gest larg. 

— Parcă ar fi de capul lui, spuse Augusta lui Ernest, care 
încuviinţă în tăcere. 

Nicholas și Chalk, fierarul satului, un flăcău foarte chipeș, 
stăteau unul lângă altul pe treptele altarului, întinzând 
talerele spre domnul Pink. Talentul preotului se potrivea ca 
nuca în perete cu numele lui de familie:. Cea mai înaltă 
însușire a predicilor lui era faptul că se terminau repede; cel 
mai mare neajuns era lipsa de conţinut. Deși întotdeauna 
părea pe pragul unei cugetări profunde, aceasta se pierdea 
până la urmă sau, după cum spunea Nicholas, îi lipsea cu 
desăvârșire. 

La sfârșit, mulţimea credincioșilor începu să iasă din 
biserică. Renny reuși să se strecoare lângă Maurice 
Vaughan, un băieţaș cu doi ani mai mare decât el, sosit în 
vacanţă de la Upper Canada College. 

La ieșire, Adeline fu înconjurată de prietenii care îi urau 
bun venit. Stătea mândră ca o regină înconjurată de 
curteni, cu un zâmbet satisfăcut în colțul buzelor cărnoase. 
Domnul Vaughan îi prezentă o domnișoară necunoscută. 

— Dumneaei, spuse el, este domnișoara Craig, care 
locuiește departe și face zece mile cu trăsura până la 
biserica noastră. 

— Asta este într-adevăr un compliment, zise Adeline, 
dându-i mâna și privind-o măgulitor. Spune-mi, ce te 
îndeamnă să străbaţi o asemenea distanţă până la modesta 
noastră bisericuță? 

— Fiul dumneavoastră mi-a povestit cum aţi clădit-o 
împreună cu căpitanul Whiteoak, pe vremea când aici 
locurile erau încă sălbatice. Am venit mai întâi din 
curiozitate, apoi am revenit de câteva ori, deoarece mi-a 


3 Pink se traduce și prin „(perfecțiune”) (|. engl.). 
124 


plăcut foarte mult. 

— Deci sunteţi stabiliți de curând? 

— Da. Tata a construit o casă pe malul lacului. Din 
păcate, după aceea a suferit un atac de paralizie și nu mai 
poate ieși în lume. 

— Da? Vai, ce trist! 

Adeline se întoarse pentru a răspunde la salutul pe care i- 
| adresa un fermier împreună cu nevasta lui. 

— Azi e aniversarea nunţii noastre, doamnă Whiteoak, 
spuse fermierul, împlinim patruzeci de ani de căsnicie. 

— Șase copii și optsprezece nepoți, adăugă nevasta. 

— Să vă trăiască! Ești fericită că-l mai ai pe bărbatul 
dumitale în viață. 

— Vai, doamnă Whiteoak, îmi aduc aminte cum a dansat 
căpitanul cu dumneavoastră la nunta noastră. Ce arătos era 
domnul! 

— Asta-i drept. Acum trebuie să mă duc la cimitir. 

Conduse spre cimitir micul convoi familial, din care acum 
făcea parte și Philip. Mary mergea în urma lor. Îi văzu 
strângându-se în jurul unui teren cu o lespede masivă de 
granit, și împrejmuit cu un grilaj de fier forjat. În interior se 
aflau două morminte, mormântul căpitanului Philip 
Whiteoak și cel al lui Margaret, tânăra soţie a lui Philip cel 
tânăr. Numele ei era săpat pe o cruce mică de marmură. 

Adeline, înaltă, îmbrăcată în negru, se opri la mormântul 
soțului. O adiere călduţă de vară îi răsfira vălul în jurul 
umerilor. Augusta lăsă capul în jos. Cei patru bărbaţi își 
scoaseră pălăriile. 

Augusta și-l aminti pe tatăl ei purtând-o pe umeri când 
era fetiță, cu pantalonași lungi și rochiță scurtă, și zâmbi 
duios acestei amintiri din fragedă copilărie. „Dragă 
tăticule”, murmură cu vocea ei gravă. 

Sir Edwin își aminti cât de neînsemnat se simţise 
odinioară în prezenţa acelui militar impunător, și cum îl fixa 
cu ochii săi mari, albaștri, întrebându-se parcă ce căuta 
acolo. „Totuși”, gândi el, „știa să fie un om agreabil, chiar 


125 


foarte agreabil, când avea poftă.” 

În mintea lui Nicholas apăru dintr-o dată amintirea unei 
bătăi strașnice pe care o primise de la tatăl său. Păţise de 
nu știu câte ori lucrul acesta, totuși senzaţia usturătoare din 
ziua aceea, și-o amintea și azi, fără să mai ţină însă minte 
din ce pricină fusese pedepsit. Cu câtă generozitate îi 
dăruise bani aceeași mână! Și acum, mâna aceea... 
Nicholas simţi că i se strânge inima. Câte oase sunt într-o 
mână? Douăzeci și opt? Douăzeci și opt de oscioare uscate, 
poate chiar dezarticulate, zăcând într-un sicriu sub stratul 
de iarbă, în locul mâinii mari și fine, pe care o cunoscuse. 

„A fost ofițer și gentleman în înțelesul cel mai înalt al 
cuvântului,” gândi Ernest cercetând mormântului cu 
privirea. „Și cu cât haz știa să povestească! Mai ales atunci 
când își amintea ceva despre viața lui în India. Totuși, în 
fond, nu era un intelectual.” Uneori, Ernest se întreba cu 
mirare de la cine moștenise capacitatea intelectuală. 
Desigur, nu de la mama. Ea, deși foarte inteligentă, avea o 
inteligenţă feminină, intuitivă... Expresia zugrăvită pe 
chipul ei îl îndureră. Ar fi preferat să plece de acolo. 

„Fie-i ţărâna ușoară”, gândi Philip și se abţinu cu 
hotărâre de la orice cugetare tragică. Intoarse ochii către 
locul unde stătea Mary, care purta o pălărie de paie cu 
boruri largi ce-i umbrea fața. 

Inima Adelinei striga: „lubitul meu, scumpul meu iubit!”. 
Într-o clipă de durere oarbă și înfocată, se simţi în stare să 
se arunce peste mormânt, strângându-l la piept, așa cum îl 
îmbrăţișase în pragul morții, pe el, care cu un ceas în urmă 
plecase de acasă sănătos și teafăr. Dar își păstră sângele 
rece. Ridică mâna și își potrivi vălul negru pe umeri. Părăsi 
mormântul, mergând cu pași siguri în fruntea celorlalți. 

Renny rămase singur în faţa lespezii de granit. De mult 
dorise să se suie pe mormânt. Acum, dintr-o dată, se simţi 
în putere. Sări peste grilajul de fier, cuprinse monumentul 
în braţe, puse un picior pe treapta inferioară și se agăţă 
scai, deși treapta era foarte îngustă. Făcând o sforţare 


126 


maximă, atinse treapta superioară și se opri acolo, își 
scoase bereta marinărească, așezând-o chiar pe vârful 
monumentului. Râse, mândru de isprava lui. Nu mai putea 
de bucurie. Strigă: 

— Uraaal... 

Toţi membrii familiei întoarseră capetele, încremeniți. 

Philip păși spre el. 

— Am să-i trag o mamă de bătaie! exclamă el, dar 
Adeline îl reținu. 

— Nu, nu, spuse ea, lasă băiatul în pace. N-a făcut-o din 
răutate. E chiar nostim să-l vezi cum stă acolo, cocoţat. Îmi 
place. 

In timpul prânzului, bătrâna păru foarte bine dispusă. 
Doamna Nettleship, o fi avut ea păcate, dar era o 
bucătăreasă excelentă. Pentru unii mâncarea era poate 
prea grea, în special când era atât de cald, pentru Adeline 
însă, dimpotrivă. Savura fiecare înghiţitură. Se distra de 
minune în compania unor invitaţi din vecini, soţii Vaughan, 
mai ales că în tinereţea ei, după ce se măritase, domnul 
Vaughan fusese îndrăgostit de ea și iubirile pătimașe 
niciodată nu se sting cu desăvârșire. 

După-amiază, toţi se refugiară în salon, unde storurile 
erau trase. Adeline o întrebă pe doamna Vaughan: 

— Ce părere ai despre familia Craig? Domnișoara e 
simpatică. Are o figură atrăgătoare. 

Doamna Vaughan socoti că aspectul unei femei tinere nu 
era subiectul cel mai potrivit pentru o discuţie într-o 
societate mixtă. De aceea, răspunse: 

— Da, e simpatică. Și foarte frumușică. O compătimesc 
pentru că e lipsită de distracţiile potrivite vârstei ei. Stă 
singură cuc cu tatăl ei în casa aceea enormă. Singura lor 
societate este o infirmieră care îl îngrijește pe bătrân. 

— Domnișoara Craig moștenește o avere mare, adăugă 
soţul doamnei Vaughan. Băieţii dumitale ar trebui să-i facă 
curte. 

Adelinei îi străluciră ochii. 


127 


— Ce idee bună, spuse ea. Nicholas pare anume hărăzit 
pentru așa ceva. Prima lui nevastă l-a costat o groază de 
bani, ca să-i îndeplinească gusturile și să plătească divorţul. 
El e cel care trebuie să se căsătorească cu domnișoara 
Craig. 

Chestiunea divorțului lui Nicholas produsese asupra 
soților Vaughan o impresie penibilă. Aluzia la o eventuală 
recăsătorire îi stânjenea și mai mult. De Adeline Whiteoak 
erau legaţi printr-o veche prietenie și, nu pentru prima 
dată, o auzeau spunând lucruri indiscrete. Amândoi roșiră. 
Nicholas însă, rămase impasibil. Spuse: 

— Cine se frige cu ciorbă suflă și în iaurt. A doua oară nu 
mă mai însor. 

— Ce spui de Philip? întrebă sir Edwin. 

— Philip are destule pe cap, răspunse Adeline laconic. 

— Așadar, să-l vedem pe Ernest, spuse Nicholas. Când își 
îmbracă hainele noi, nu poate nimeni să-i reziste. 

Ernest încercă să-și ascundă trufia. 

— Ce tot îndrugi acolo, Nick, spuse el. Eu unul, dacă o să 
mă căsătoresc vreodată, să știi că-mi iau nevasta din 
dragoste. De zestrea ei, din fericire, n-am nevoie. 

— Da, încuviință Adeline cu satisfacţie, fiul meu Ernest e 
capitalist. Nimic nu-i este străin în domeniul afacerilor. Ai 
face bine să-i urmezi sfatul, Robert, și să dublezi capitalul. 

De fapt, Adeline, deși poseda frumușica sumă de o sută 
de mii de dolari investiţi cu cea mai mare precauţie, se 
mulțumea cu venitul modest obţinut din dobânzi. Trăia la 
„Jalna”, unde acești bani îi ajungeau pentru micile ei 
cheltuieli personale. Nu pomenea niciodată de averea ei. 
Uneori, auzind-o cum discută, ai fi zis că este o biată 
văduvă întreţinută de fiul ei Philip. 

Philip, fiul favorit al căpitanului Whiteoak, de la care 
moștenise casa și pământul, avea destui bani pentru 
trebuințele unei vieţi cumpătate. O bună parte din 
veniturile sale se datorau solului roditor al „Jalnei”. Pentru 
nevoile altora, era mână spartă. Afacerile bănești îl 


128 


depășeau. Vorbind despre sine, se dădea drept fermier și 
crescător de cai. 

Pe lângă ceea ce le lăsase tatăl lor, fraţii mai mari 
moșteniseră sume destul de însemnate de la o soră a 
căpitanului, din Anglia. Nimeni afară de Ernest nu știa câţi 
bani a pierdut Nicholas acum un an, când acordase credite 
unor societăți portugheze, grecești și mexicane. Atracția 
către ceea ce părea străin și pitoresc o moștenise de la 
mama lui; iată de ce se lăsase târât în asemenea afaceri. 
Cel puţin, bine că nu s-a dat de gol, se gândea el mulţumit, 
închipuindu-și observaţiile caustice cu care l-ar fi consolat 
Adeline pentru asemenea ghinion. 

Ernest suferise și el pierderi bănești. Cursul acțiunilor 
investite în magistrala „Grand” scăzuseră simţitor. Acţiunile 
Căilor Ferate Britanice se devalorizaseră și ele. Dar 
pagubele erau floare la ureche, în comparaţie cu profiturile. 
Stând în picioare cu o mână la piept, în vesta hainei, vorbea 
în mod degajat despre investiţii și despre felul în care 
reușise să-și dubleze capitalul din dobânzi. Se complăcea 
într-o discuţie în care putea să-și dea aere. 

Domnul Vaughan îl asculta foarte impresionat. Era un om 
precaut din fire, însă nutrea o ambiţie nemărginită la 
adresa unicului său fiu, născut după mulți ani de așteptare 
zadarnică. Dorea să facă din el un om de vază, care să 
contribuie la înflorirea ţării sale. Știa cât de mult l-ar ajuta 
bogăţia, pentru a-și croi un viitor ale cărui premise se 
arătau, nici vorbă, dintre cele mai strălucite. Era un băiat 
foarte serios și distins, spre deosebire de Renny care era un 
mic zvăpăiat. 

Robert Vaughan spuse cu hotărâre: 

— Mi-ar părea bine să-mi dai unele îndrumări, Ernest. 
Duminica, bineînţeles, nu e ziua cea mai potrivită pentru a 
discuta chestiuni de afaceri, dar mâine dimineaţă am putea 
să stăm puţin de vorbă, dacă ești liber. 

— Ernest te va călăuzi pe un drum bun, îl încurajă sir 
Edwin. 


129 


— E un adevărat vrăjitor, spuse sora lui Ernest cu 
admiraţie. 

Ernest era atât de măgulit, încât îi venea să râdă ca 
prostul. Era grozav să fii considerat un om de afaceri plin de 
succes. 

— O să fac tot ce-mi stă cu putinţă, spuse el. 

Philip smulgea ciulinii din coada câinelui și îi lipea pe furiș 
sub scaunul pe care era așezat. 

— Pentru mine moșia e tocmai bună, declară el. Prefer să 
investesc banii în grâu, orz, mere. 

Ernest îi aruncă o privire indulgentă. 

— N-ar fi cazul să te bagi acolo unde nu te pricepi. 

— Când mă gândesc la bani, mă apucă durerea de cap, 
răspunse Philip. 

Mama lui se întoarse spre el. 

— Ce faci acolo? îl întrebă ea. 

— Nimic. Stau pe scaun. Și dau așa, din degete. 

Îi făcu cu ochiul Augustei, care-i zâmbi involuntar, deși 
zărise ciulinii lipiţi sub scaunul lui. 


130 


XI 


Petrecerea 


— Vreau o petrecere mare! Oaspeți la masă, seara. lar 
după aceea, dans, spuse Adeline. Să știe toți prietenii că 
sunt acasă. 

— Lumea știe și așa că ești acasă, băbuţo, răspunse 
Philip. Dar nu crezi că-i bine să așteptăm să se facă mai 
răcoare? Dansatorii o să se topească pe asemenea căldură. 

— Să mă fi văzut numai cum dansam în tinereţe, pe o 
zăpușeală și o înghesuială cumplită, cu corsetul strâns pe 
talie. Nu înţeleg, Philip, cum de ai ieșit atât de leneș. Tatăl 
tău și cu mine n-am avut un strop de lene în sânge. 

Philip își aprinse pipa, apoi aruncă pe ascuns chibritul 
stins sub scaunul pe care stătea. 

— Nici tu, nici tata, spuse el, după câte îmi amintesc, nu 
ați muncit vreodată fără întrerupere o zi întreagă. 

Adeline îl întrerupse mânioasă. 

— N-am muncit? Auzi cine n-a muncit, tatăl tău și cu 
mine! Să-l fi văzut când se dădeau toate câte sunt aici. 
Ridica grinda de un capăt, iar la celălalt erau doi oameni. 
Avea putere cât doi! 

— Da. Despre asta am auzit. Însă făcea treabă doar 
câteva ceasuri. Niciodată o zi întreagă. 

— Trebuia să-și cruțe puterile. Așa era pe atunci. Omul 
trebuia să-și cruțe energia. 

— Vreau să bag acum ovăzul în hambar până nu se 
schimbă vremea. Îmi ajut oamenii la treabă, după cum știi. 

— Uite ce rumen te-ai făcut, parcă ești o sfeclă! 

131 


— Asta îmi prinde bine. Care fată crezi că o să se uite la 
un văduv, roșu ca sfecla? 

Adeline râse batjocoritor. 

— Uită-te mai bine în oglindă, să vezi dacă-ţi stă rău. Fața 
arsă de soare îţi face părul mai strălucitor, ochii mai 
albaștri, dinţii mai albi. 

— Vai de mine! Așa cum mă descrii, par o reclamă de pe 
o cutie de ţigări. 

— Eşti un bărbat bine și semeni mult cu tatăl tău. 

Adeline nu recunoștea prea des această asemanare, și 
Philip mormăi în semn de multumire. 

— Erai favoritul lui. 

— Mda. 

— Și-a pus în tine cele mai mari speranţe. Și eu, de 
asemeni. 

— Ce fel de speranţe, mamă? 

Adelinei nu-i fu lesne să precizeze speranțele. Philip 
depășise vârsta de treizeci de ani, fără să fi dat până acum 
vreo dovadă de ambiţie personală. 

El stărui: 

— Ce speranțe, mamă? 

Adeline strânse cu putere mâna lui zdravănă, arsă de 
soare, în mâna ei lungă și catifelată. 

— Că niciodată n-ai să greșești, că n-ai să te faci de râsul 
lumii într-un fel sau altul, spuse ea. Așa ceva poţi cere însă 
numai unui om de nădejde. 

— E cam prea mult. 

— Vai, Philip, tot copil ai rămas. Mi s-ar rupe inima dacă 
te-ai căsători pe neașteptate cu o fată neserioasă. 

— Inima ta, mamă, e făcută dintr-o stofă ceva mai 
rezistentă. 

— Spui că niciodată n-am știut ce-i munca. la gândește- 
te! Am născut trei băieţi în pustietatea Canadei și v-am 
crescut pe toți patru cu puţinele mijloace pe care le aveam 
aici la îndemână. 

Philip îi răspunse cu zâmbetul său cuceritor: 


132 


— Ce frumos știi să vorbești, mamă! Dacă mai spui ceva, 
o să încep să plâng. 

Pipa lui se stinsese. O aprinse din nou. 

Adeline îl luă la rost: 

— Am văzut ce-ai făcut cu chibritul stins. Le vâd pe 
amândouă pe jos, sub scaun. Ridică-le imediat, Philip, și 
pune-le într-un loc mai potrivit. 

Renny intră în încăpere alergând. Philip îl trase spre el și-i 
vâri chibriturile stinse în buzunarul cămășii. 

— Ține ceva frumos, spuse el. Le îngropi în pământ și ies 
lemne de foc. 

— Nu iese nimic, nu-i așa, bunicuţo? Băiatul îi sări în 
poală, cuprinzând-o de gât. Cântă-mi ceva, o rugă el. Așa 
cum cântai și înainte. 

Adeline îl strânse tare în braţe. 

— Nu pot să cânt. 

— Ba poţi. 

Adeline avea voce, însă nu prea avea ureche muzicală. 
Totuși, începu să cânte: 


„O babă bătrână avea trei feciori, 

Pe Jerry și pe James și pe John. 

Jerry a furat și l-au spânzurat, 

John a fugit în lume, iar James s-a înecat. 
Acum baba-i singură, fără feciori, 

Fără Jerry și James și John.” 


Renny stătea în poala ei, desfătându-se la auzul 
cântecului. Picioarele sale goale și bronzate se bălăbăneau, 
lovindu-i ușor pulpele. Bătrâna privi peste capul lui, spre 
Philip. 

— Băiatul ăsta, spuse ea, e lumina ochilor mei. 

— Seamănă grozav cu dumneata, mamă. 

— A știut cui să-i semene. 

Adeline îl sărută cu foc pe gură. Închis în colivia lui, 
Boney scoase un strigăt de gelozie. 


133 


— Aş vrea să am un frăţior, spuse Renny. 

— Ce să faci cu el? 

— Să-l învăţ să călărească. Să-i port de grijă. 

— Nu, nu se poate. Un singur băieţel e de ajuns în casă. 

În ușă se ivi chipul lui sir Edwin Buckley. Văzându-l, 
Renny sări din poala bunicii. 

— Unchiule Edwin, strigă el, ai promis că mă ajuţi. 
Trenuleţul nu mai vrea să meargă. 

Sir Edwin îl privi nemulțumit. 

— Te rog să fii mai cuminte, dacă vrei să te ajut. 

Băieţelul o zbughi pe ușă afară, apoi apăru din nou cu 
trenuleţul în mână. Sir Edwin își trase pantalonii deasupra 
genunchilor, se așeză cu grijă pe dușumea și își aplecă faţa 
încadrată de favoriţi deasupra jucăriei. Philip și Adeline se 
aplecară și ei, cu gâturile întinse. 

Intrând în cameră, Augusta exclamă: 

— Întotdeauna m-a surprins înclinația lui Edwin pentru 
mecanică! 

— Uiţi, draga mea, spuse sir Edwin, că bunicul meu a fost 
om de știință. 

— Și i s-a acordat titlul de baronet pentru nu știu ce 
descoperire în legătură cu gândacii, râse Adeline. Mi s-a 
părut întotdeauna că-i ceva nostim. 

— A fost o descoperire extrem de importantă, rosti sir 
Edwin cu demnitate, și a salvat mii de vieţi omenești. 

— Dacă mai salvăm multe vieţi omenești, îi răspunse 
bătrâna, în cincizeci de ani lumea va fi suprapopulată. 

Sir Edwin n-o auzea. Privirea îi era aţintită asupra micii 
locomotive. 

— Mama vrea să dea o petrecere, îi împărtăși Philip 
vestea surorii sale. 

— O idee cât se poate idee bună! exclamă Augusta, 
bucuroasă. 

— Nu ţi se pare că e prea cald afară? 

— În Canada, răspunse Augusta, vremea întotdeauna e 
sau prea rece sau prea caldă. 


134 


— Oamenii au să se înfierbânte în timpul dansului. 

— Dacă ne îngrijim să avem băuturi reci, nici nu o să 
simtă. Le trece căldura cu un pahar de vin la gheață. 

Adeline îi spuse lui Philip în secret: 

— La ea acasă, lumea se răcorește cu vinuri stătute. 

Micuța locomotivă era gata reparată și porni de-a lungul 
dușumelei. Renny bătea fericit din palme. 

Nicholas și Ernest aprobară cu înflăcărare ideea mamei 
lor de a da o petrecere. Fură trimise invitaţii pentru o masă 
de șaisprezece persoane și de trei ori mai mulţi inși fură 
invitaţi la dansul care urma să aibă loc mai târziu. Febra 
pregătirilor se simțea până și în cele mai îndepărtate 
unghere ale casei. 

Mary era în cumpănă, neștiind dacă aveau de gând s-o 
invite. Dar în curând, spre marea ei bucurie, doamna 
Whiteoak îi spuse cu un zâmbet amabil: 

— Vineri seara trebuie să îmbraci o rochie de gală, 
domnișoară Wakefield. 

„Zâmbetul ei e frumos și vesel, de ce oare mi-e teamă de 
ea?”, se întrebă Mary. li răspunse: 

— Mulţumesc, sunteți foarte drăguță. 

— Bănuiesc că știi să dansezi. 

— O, da! 

— Și eu dansez. Te miră lucrul ăsta? 

Mary socotea că doamna Whiteoak era cam bătrână 
pentru dans, în același timp însă, n-o mira nimic din partea 
ei. 

— Sunt sigură că dansaţi bine, spuse ea. 

Adeline rânji. 

— Mai pot încă să-mi mișc picioarele în ritmul muzicii. 

Din ziua aceea, Mary era mereu cu gândul doar la 
petrecere. Știa că este o nebunie din partea ei să se facă 
frumoasă de dragul lui Philip. Nu-l mai vedea decât rareori 
în afara orelor de masă, când stătea izolată între cei doi 
copii, care nu aveau dreptul să scoată nicio vorbă. Mâncau 
amândoi pe tăcute, atenţi la ce spuneau cei mari, mai ales 


135 


Meg, căreia discuţiile lor însuflețite păreau că îi deşteaptă 
un interes și mai mare decât bucatele din farfurie. Ce 
deosebire faţă de atmosfera care domnea la masa de prânz 
în primele zile după sosirea lui Mary la „Jalna”! 

Își scosese din cufăr toaleta de seară. Era o rochie 
subţire, foarte decoltată, de culoarea peruzelei. Era 
mototolită în ultimul hal, însă nu avea curajul să meargă la 
subsol, s-o calce. Așteptă ziua când știa că doamna 
Nettleship lipsește de acasă și, luând rochia, coborî scările 
încet, cu speranța de a nu întâlni pe nimeni. Eliza o 
întâmpină amabilă. Rochia îi plăcu grozav. Nici doamna 
Cox, nici domnișoara Turnbull nu avuseseră vreodată ceva 
asemănător. Amândouă obișnuiau să stea în camerele lor, 
ori de câte ori se dădea vreo petrecere. Rochia fu călcată 
atât de frumos, încât Mary nu-i găsi niciun cusur. Se bucura, 
gândindu-se ce frumos o să-i stea. Nu-și dădea seama că 
soarele „Jalnei” și viaţa în aer liber o făcuseră și mai 
atrăgătoare. Gâtul i se rotunjise, paloarea gingașă a 
obrajilor săi căpătase o nuanţă trandafirie. Se simţea mai 
voinică și putea străbate drumuri destul de grele fără să 
obosească. 

Ziua fixată pentru petrecere se nimeri mai răcoroasă ca 
celelalte. Un vânt proaspăt sufla dinspre apus. Văzând că 
alesese o zi atât de potrivită, Adeline nu mai contenea să se 
laude cu perspicacitatea de care dăduse dovadă. Se 
îmbrăcase pentru petrecere cu o oră înainte de sosirea 
oaspeţilor și apoi nu-și mai găsea astâmpăr. Ba ieșea pe 
terasă, ba intra în sufragerie să vadă cum era pusă masa, 
ba în salon să inspecteze dușumeaua, apoi cobori jos, la 
bucătărie, pentru a da ultimele dispoziţii. Doamna 
Nettleship mormăia într-una pe înfundate. Nu putea suferi 
nicio distracție publică. Deși căuta să se dea bine pe lângă 
Adeline, în fond n-o simpatiza, după cum nici celelalte 
femei nu-i erau simpatice. De bărbaţi era aproape 
îndrăgostită, dar simțea o plăcere sadică ori de câte ori 
reușea să le facă necazuri. 


136 


Covoarele și carpetele fuseseră strânse, podelele date cu 
ceară. Ușile și ferestrele erau larg deschise. Prin ferestre 
pătrundea mireasma florilor. Regina nopţii își desfăcuse 
petalele albe, înstelate, în amurgul acelei zile de august. 
Zilele erau mai scurte. 

De la fereastra odăii, Mary urmărea sosirea oaspeţilor. Nu 
fusese invitată la masă. Îi părea bine, căci oaspeţii erau 
prieteni vechi ai familiei și s-ar fi simţit de trop. Prefera să 
stea liniștită la etaj, așteptând să înceapă dansul. Se 
chinuise mult până reușise să-i înduplece pe copiii să 
meargă la culcare. Se întreba dacă pe lume există copii mai 
obraznici decât aceștia. Neastâmpărul lor o obosea, cu 
toate că în ultima vreme mai prinsese putere. 

Stând la fereastră, cu coatele sprijinite pe pervaz și cu 
obrazul în palme, Mary, și-l închipuia pe Philip în capul 
mesei, căutând să-și distreze musafirii. Se întreba dacă în 
ziua aceea se gândise măcar o dată la ea și dacă cugetase 
la scurta lui existență de om căsătorit, regretând-o în gând 
pe tânăra soţie care ar fi trebuit să stea alături de el în 
această seară. Mary simţi o milă sfâșietoare pentru 
Margaret. Copiii îi arătaseră fotografia mamei lor într-un 
album cu o închizătoare grea de argint. l-o arătaseră fără 
urmă de milă, ca niște drăcușori fără inimă ce erau, 
nepăsători în faţa chipului tinerei cu trăsături severe, care 
ținea un crin înflorit în mână. 

Acum, Mary îi auzi tropăind pe coridor. Se îndreptă spre 
ei cu fruntea încrețită, autoritară. Ce n-ar fi dat să-i vadă 
culcaţi de-a binelea! Dar încruntarea ei, oricât era de aspră, 
dispăru repede în faţa privirilor uluite ale celor doi capii. 

— O, domnişoară Wakefield, strigă Meg, cât ești de 
frumoasă!! 

— E ca o prinţesă, strigă Renny, aruncându-și brațele 
după gâtul ei. 

— Renny, vezi că îmi boţești rochia, spuse Mary. 

încercă zadarnic să-l potolească. 


4 De prisos (|. fr.). 
137 


Meg o trase la o parte și-i porunci: 

— Intoarce-te, să te vedem bine din toate părțile. 

Mary le arătă rochia din toate părțile, așa cum doriseră. 

— Invârtește-te, porunci Meg, să vedem cum o să arăţi 
dansând. 

Dintr-un capăt într-altul al coridorului, Mary se învârti pe 
vârful picioarelor, învăluită în faldurile bogate ale rochiei 
care unduia în jurul ei ca valurile mării. 

— Se aude zgomot de trăsuri pe alee! ţipă Renny. Vine 
lumea la dans. 

Copiii alergară să privească pe fereastră. Mary își dădu 
seama că nu mai era cu putinţă acum să-i ducă la culcare. 
Se gândi să-i lase în pace. Ce importanţă avea dacă se 
culcau și ei o dată mai târziu. 

Intorcându-se la ea în cameră, scoase un trandafir roșu 
dintr-un vas, îi șterse tulpina și îl prinse în ciorchinele de 
bucle ce-i atârna pe ceafă. Totuși, sfiala o împiedica să 
coboare. Se aplecă de două ori peste balustrada scării, 
ascultând primele acorduri gingașe ale celor două viori 
însoțite de harfă, apoi o zbughi iute înapoi, pe trepte. Dacă 
ar fi avut măcar pe cineva alături. Dar ca întotdeauna, 
rămăsese singură, singură de tot. 

Deodată apăru în camera ei Eliza. 

— M-au trimis să vă întreb dacă nu veniţi la dans, zise ea. 

Philip a trimis după ea! Desigur, Philip era cel ce-o 
trimisese pe Eliza s-o poftească. 

— Cine te-a trimis? întrebă Mary. 

— Doamna Whiteoak. 

— Spune-i că vin îndată. 

Oare de ce și-o fi dat doamna Whiteoak atâta osteneală? 
se întrebă ea, mirată. Adevărul era că Adelinei nu-i 
convenea ca Philip să se înduioșeze, văzând în Mary o biată 
guvernantă năpăstuită. Chiar dacă Philip uitase de ea, nu se 
cuvenea totuși ca mama lui s-o uite. 

Când Adeline o zări pe Mary intrând în sală, sprâncenele i 
se ridicară, uimite. Ce frumuseţe! Și acestei frumuseți nu-i 


138 


lipsea strălucirea podoabelor naturale. Ce bucle bogate! 
Umerii goi, pieptul alb ca neaua, descoperit. In toată 
încăperea nu mai era nicio rochie atât de decoltată. Adeline 
o căuta pe fata ei din ochi. În momentul acela de revoltă, 
era dornică să surprindă indignarea și mai mare de pe 
chipul Augustei. În cele din urmă, o zări. Era cu ochii ţintă la 
domnișoara Wakefield. Mai-mai s-o sfâșie. Adeline nu putu 
să-și stăpânească un zâmbet răutăcios în colţul buzelor, 
observând schimbarea care se petrecea pe fața aceea 
lungă își gălbejită. Sub masca amabilă a ospitalităţii se 
putea citi tot mai limpede expresia unei femei rănite în 
amorul ei propriu. Curând, în spaţiul care le despărțea 
năvăliră perechile de dansatori. Chipul Augustei se pierdu în 
mulţime. 

Adeline își făcu loc lângă Mary. 

— Îmi pare bine că te văd atât de veselă și de drăguță, 
spuse ea. 

— Vă mulţumesc pentru compliment, doamnă Whiteoak, 
raspunse Mary roșind. 

— Draga mea, nu vreau să te plictisești în seara asta. 
Uite, se aliniază perechile pentru cadril. Bucuria domnului 
Pink, care nu cunoaște alt dans. Sunt sigură că ar fi încântat 
să danseze cu dumneata. Il apucă de braț pe domnul Pink 
care tocmai trecea pe acolo și-i spuse: 

— Ai o parteneră minunată pentru cadril. 

Domnul Pink mâncase bine. Ideile lui relativ la modestia 
ţinutei femeiești erau categorice. Fata lui nu avea voie să 
poarte rochii decoltate. Dar dacă Adeline sperase cumva că 
preotul era prea ghiftuit ca să-i mai ardă de ţopăială sau 
prea respectabil pentru o parteneră cu decolteu, de data 
asta speranţele ei fură înșelate. Domnul Pink se înclină 
grațios înaintea lui Mary, oferindu-i braţul său dolofan. 
Semăna cu un heruvim fericit, purtând un guler de cleric. 

Viorile cântau însoţite de harfă. Incăperea era plină, căci 
pentru petrecerile ei Adeline obișnuia să înscrie pe lista 
invitaţilor cât mai multe cunoștințe de prin vecini, din 


139 


dorinţa sinceră de a le da un prilej de veselie. În contrast cu 
petrecerile din zilele noastre, la care se întâlnesc exclusiv 
oameni făcând parte din aceeași generaţie, la petrecerea 
aceea erau oameni de toate vârstele. Lily Pink nu era cea 
mai tânără și nici Adeline cea mai bătrână. Toţi săltau 
laolaltă voioși, în ritmul zglobiu al cadrilului. Domnul Pink, 
cu înfățișarea lui de heruvim dolofan, dansa ca un înger. 
Era ușor ca fulgul. Probabil că niciodată de-a lungul întregii 
sale vieţi conjugale, doamna Pink nu avusese împotriva 
soțului ei un prilej atât de grav de nemulţumire ca în timpul 
acestui cadril, când îl văzu dansând vioi, împreună ou alți 
dansatori, pentru ca la sfârșitul dansului s-o întâlnească pe 
domnișoara Wakefield, cu care începu imediat să facă o 
serie de piruete; apoi încă o dată, când îl văzu în centrul 
grupului de dansatori. În timp ce Mary, împreună cu alte 
doamne, se îndepărta spre părțile laterale. O nemulțumea 
mai ales expresia întipărită pe faţa lui. Arată ca un adevărat 
om al cavernelor, gândea doamna Pink. Se întreba speriată 
dacă bărbatul ei, muncind ani de-a rândul printre păgâni, 
nu preluase ceva din apucăturile lor păgâne. 

La sfârșitul cadrilului, preotul îi mulţumi lui Mary pentru 
dans și își șterse sudoarea de pe față. 

— E foarte cald, nu-i așa? întrebă el. Dumneata însă arăţi 
tot proaspătă. 

— Dansul, spuse ea, nu mă încălzește niciodată prea 
mult, iar muzica asta e un vis. 

— Întotdeauna te poţi bizui pe doamna Whiteoak în 
alegerea muzicanţilor. 

— Asta contează mult la o petrecere. 

— Desigur. E plăcut să ai muzică bună și parteneri ca 
dumneata, domnișoară Wakefield. 

— Și dumneata dansezi frumos, domnule Pink. 

— Din păcate, ocaziile sunt rare. Aici e singurul loc unde 
mai dansez din când în când. 

— Ce păcat! 

Glasul lui Mary suna atât de sincer, încât o clipă, domnul 


140 


Pink își puse întrebarea dacă nu greșise cumva în tinerețea 
lui îmbrăţișând cariera preoțească, cu numeroasele ei 
restricţii. 

— Uite-l și pe amiral! exclamă domnul Pink. Tocmai se 
cântă o melodie scoțiană. Ce om fericit! 

Amiralul Lacey făcu o plecăciune în faţa domnișoarei 
Wakefield, rugând-o să-i acorde acest dans, și amândoi se 
avântară în ritmul muzicii. Acum era rândul lui să cadă în 
dizgraţia nevestei. Ea, de altfel, era foarte înţelegătoare. Nu 
exista femeie care să se bucure mai mult când bărbatul ei 
găsea o distracţie. Totuși, de data aceasta zburdălnicia lui, 
felul în care rostea „un, doi, trei, hop!” întrecea orice 
închipuire. În toată încăperea nu mai era nicio pereche 
asemănătoare. De fapt, toţi ceilalți dansatori se retraseră 
treptat, lăsându-i singuri în atenţia publicului. Doamna 
Lacey se uita să vadă unde sunt fetele ei. li era teamă să 
nu asiste și ele la spectacolul dat de tatăl lor. Zburdalnica 
de Ethel ieșise cu partenerul ei în grădină, iar Violet era cu 
ochii numai la Nicholas Whiteoak. Prin urmare, doamna 
Lacey avea de ce să fie îngrijorată. Soţul ei, om în etate, 
dănţuia ca un matelot pe puntea inferioară a vasului, cu o 
domnișoară pe jumătate dezbrăcată; una dintre fete se 
plimba pe întuneric, cine știe cu cine, iar cealaltă cocheta în 
văzul lumii cu un bărbat divorţat. Doamna Lacey admira 
calităţile mondene ale lui Nicholas. Altădată ar fi fost 
încântată să-i ceară mâna fetei. Așa stăteau lucrurile până 
la divorţul care aruncase o pată pe numele lui. Dar acum, 
doamna Lacey nu-l mai dorea ca ginere nici în ruptul 
capului. 

În schimb lui Mary nu-i păsa deocamdată pe cine avea ca 
partener cu singura condiţie să fie bun dansator. Dorea un 
singur lucru: să danseze, să danseze mereu. Să se simtă 
liberă ca adierea vântului și ușoară ca muzica, să se 
desprindă din cotidian, să nu-și mai amintească nimic din 
trecut. 

Doamna Whiteoak, se îndrepta acum spre ea, urmată de 


141 


un tânăr foarte drăguţ ca înfățișare. Mary se minuna de ce 
doamna Whiteoak se deranjează atât de mult căutându-i 
parteneri. 

— Domnișoară Wakefield, spuse bătrâna, ţi-l prezint pe 
domnul Clive Busby, care e nerăbdător să danseze cu 
dumneata. 

Apoi, în timp ce tânărul făcea o plecăciune, adăugă: 

— Pe familia domnului Busby am găsit-o aici când am 
venit pe aceste meleaguri. Acum, dumnealui locuiește în 
Vest. 

În vârtejul polcii, abia putură schimba două-trei cuvinte, 
cu răsuflarea tăiată, însă tânărul o rugă să-i acorde în 
continuare un vals și, în timp ce valsau mereu în aceeași 
direcție, deoarece el nu dorea să schimbe pasul, îi zugrăvi 
în culori minunate viața la ferma lui. Mary îl asculta 
fermecată; îl privea drept în ochi, trezindu-i dorinţa de a-i 
împărtăși povestea tinerei sale vieți. O întrebă dacă ar vrea 
să iasă a doua zi cu el la plimbare. Puteau lua un cal și o 
șaretă de la ferma familiei Vaughan, unde Busby era 
găzduit pentru câteva zile. 

Adeline îi urmărea pe amândoi cu un zâmbet în colţul 
buzelor. Se bucura, convinsă de reușita manevrei sale. 
Mary era exact tipul fetei în stare să cucerească inima unui 
tânăr proprietar care are nevoie de o nevastă trupeșă, 
sănătoasă, cu picioarele pe pământ și fără prea multe ifose. 
Doamne, ce minune ar fi să poată scăpa de prezenţa lui 
Mary la „Jalna”, fără împotrivire din partea lui Philip! Nu se 
împăca nicidecum cu gândul ca Philip să-și ia o nouă soţie. 

Între timp, Busby și Mary ieșiseră pe ușa cu glasvand 
care dădea în grădină. Regina nopţii îi învăluia cu mireasma 
ei îmbătătoare. Tânărul îi spuse că după părerea lui, niciun 
nume de fată nu era mai frumos ca alei. 

— Presupun că numele dumitale vine de la generalul 
Olive, zise ea. 

— Chiar așa, iar tatălui meu i s-a dat numele generalului 
Brock. 


142 


— Generalul Brock? întrebă ea curioasă. 

— Ştii cine a fost generalul Isaac Brock? A comandat 
armata noastră în bătălia de la Queenston Heights5, în care 
noi i-am învins pe americani. 

Mary arătă prin înfățișarea ei nedumerită că nu era la 
curent cu aceste date. Tânărul Busby tăcu revoltat, sorbind 
parfumul florilor din grădină. 

— Firește, se grăbi ea să spună, despre bătălia de la 
Plains of Abraham am auzit și eu. 

Asta nu era îndeajuns ca să-l îmbuneze. 

— Credeam că toată lumea a aflat despre victoria de la 
Queenston Heights, zise el. 

— Mă tem că știința mea lasă mult de dorit. 

— Tocmai dumneata, care înveți pe alţii! 

— Aș vrea să știu cât mai multe despre Canada. 

— Asta se poate învăţa numai în Apus, declară el. Aici, în 
provinciile vechi, toate sunt perimate. 

— Hai, mai povestește-mi ceva despre ferma dumitale. 

Busby era din nou fericit. O porniră amândoi pe pajiștea 
înrourată, fără ca Mary să bage de seamă că își udă 
picioarele. Clive Busby povestea lucruri interesante, iar ea 
se simţea foarte liberă. 

După o vreme însă, o cuprinse neliniștea. Nu-i mai ardea 
să audă cum descria tânărul preriile. Ar fi vrut să se 
întoarcă în salon, să vadă dacă Philip o invită la dans. In 
seara aceea mâinile lor se întâlniseră o singură dată în 
timpul unui dans comun. Atunci, se mulţumiseră, să se 
privească zâmbindu-și unul altuia. 

Când, în sfârșit, tânărul o conduse fără prea mult elan 
înapoi, în salon, prima pereche pe care o zări fu Philip 
Whiteoak și Muriel Craig. Dansau o gavotă. Mary simţi o 
durere provocată de gelozie în clipa când Clive Busby 
exclamă: 

— Ce pereche grozavă! Știi cine e domnișoara? Dansează 


5 Bătălie din timpul războiului anglo-american care a avut loc la data de 
13.10.1812. 
143 


teribil de bine! 

Stăteau înăuntru, chiar lângă ușă, urmărind perechile de 
dansatori. De afară, din întunericul nopţii de august, ţipătul 
plângăreț al unei păsări răzbea până la ei, o dată cu muzica 
din salon. Mary stătea rezemată de braţul lui Clive Busby, 
cu răsuflarea tăiată de gelozie, deși simţea că suferinţa nu 
îi este îndreptățită, întrucât Philip nu o observase. Ea nu 
reprezenta nimic pentru el. Toate gândurile lui se îndreptau 
asupra domnișoarei Craig. Nici nu era de mirare. Mary era 
silită să recunoască în sinea ei că Muriel era drăguță și că 
nu era lipsită de farmec. Era mai scundă decât Mary, iar 
faţa și gâtul le avea mai scurte. Gâtul vânjos, alb și rotund 
se înălța împreună cu umerii netezi deasupra corsajului de 
brocart, de culoare crem. Sus, în vârful piramidei de bucle 
cu reflexe aurii, ridicate în creștetul capului, strălucea o 
perlă și o stea de diamante. Buzele îi erau întredeschise, ca 
și când admiraţia nemărginită pentru Philip, izvorâtă din 
ochii ei rotunzi strălucitori, i-ar fi tăiat respiraţia. Așa i se 
părea lui Mary, care era cuprinsă de gelozie. 

— Dansăm? întrebă Clive Busby. 

— Nu, mulțumesc, mă simt puţin cam obosită. 

— Obosită? Cum se poate? 

Nu-i venea să creadă. 

— Vreau să mă odihnesc puţin. De altfel, dansul acesta 
se termină. 

— Vrei să dansezi probabil și cu alţi parteneri. Nu am 
dreptul să te monopolizez. 

— Foarte drăguţ din partea dumitale că m-ai invitat. 

— Ce formalistă ești! Oare așa sunt toate tinerele 
englezoaice? 

— Eu, în fond, nu sunt formalistă. 

— Tare aș vrea să știu ce se ascunde în mintea dumitale. 

— Cred că ai rămâne surprins, dacă ai afla. 

— Dacă ai afla dumneata în schimb ce e în capul meu, 
pun pariu că te-ar surprinde de două ori mai mult. 

— Ce se cântă acum? 


144 


— Nu cunoști melodia? Este un /ling$. Cred că dansul va fi 
executat de Adeline Whiteoak cu doctorul Ramsay. 

Într-adevăr, Adeline și bătrânul doctor ieșiseră în mijlocul 
salonului; el avea o înfățișare gravă, aproape posacă, iar 
chipul ei era animat de un rânjet hazliu. 

— Acesta, anunţă el, este un joc popular scoţian, pe care 
doamna Whiteoak l-a învățat de la mine când era tânără. 

— Da de unde! exclamă ea, este un jig irlandez, și eu te- 
am învăţat să-l dansezi. 

Indiferent de unde provenea dansul, temperamentul lui 
galic era de natură să dinamizeze trupurile ambilor 
parteneri, care nu săltau, ci parcă zburau deasupra 
pământului. Doctorul păstra mereu aceeași înfățișare 
gravă, ca și cum precizia cu care executa fiecare mișcare 
era pentru al o chestiune de viaţă și de moarte. O singură 
dată deschise gura scoțând un strigăt scurt, potrivit cu 
caracterul dansului. Tot ce-i lipsea era tradiționala fustă 
scoțiană. 

În seara aceea, dansul fusese deschis chiar de Adeline, 
condusă de fiul ei cel mai în vârstă. Alcătuiau împreună o 
pereche remarcabilă. Ea mai dansase de câteva ori, dar 
acest dans avea în ritm ceva sălbatic și necugetat, care se 
potrivea cu firea sa pătimașă. Își ţinea ridicată fusta violetă 
de moar, împodobită cu fireturi grele de aur, lăsând să i se 
vadă până la glezne picioarele mici și fine; purta ciorapi de 
mătase neagră și pantofi negri de saten, fără toc, cu 
catarame de argint. 

Augusta privea această scenă, cu un sentiment de uimire 
și amărăciune. O mira sprinteneala cu care se mișca mama 
ei. Ea nu era capabilă de așa ceva. Totuși, socotea că 
dansul în sine era barbar, și o impresiona urât faptul că 
Adeline îl dansa cu atâta înfocare. La aceasta se adăuga în 
mintea ei bănuiala penibilă, că doctorul Ramsay fusese 
întotdeauna îndrăgostit de Adeline. 

Nicholas și Ernest priveau spectacolul cu vădit interes. 


ê Dans popular scoțian. 
145 


Erau mândri de mama lor. Când dansul era în toi, Philip 
duse mâna la nas și imită cu un succes extraordinar sunetul 
cimpoiului. 

Acest sunet dădu un nou imbold dansatorilor, care 
începuseră să gâfâie. Deși glasul lui Philip era schimbat, 
prepelicarii care stăteau de pază lângă ușa salonului, în 
așteptarea stăpânului lor, îl recunoscură și se năpustiră toți 
trei înăuntru, crezând că e cazul să-l salveze dintr-o 
primejdie. 

Muzica se întrerupse. 

Philip îl înșfăca de ceafă pe Spot și pe Sport, târându-i 
afară, Jake însă continuă să alerge îngrozit în toate părţile, 
până ce Mary reuși să-l prindă. 

Fericit că e iarăși în siguranţă, cățelul se rezemă de 
umărul ei, iar ea ieși în urma lui Philip. Philip se lumină la 
faţă când o văzu. 

— Ce drăguţ din partea ta! exclamă el, luându-i încetișor 
cățelul din mână. 

Mary îl privea fără să vorbească, deși în sinea ei striga 
îndurerată: „Spui că e drăguţ din partea mea și nici măcar o 
dată nu m-ai poftit la dans și nici nu ai de gând să mă 
poftești”. 

În clipa aceea, Adeline se ivi în prag, urmată de Clive 
Busby. Bătrâna era mulțumită de atenţiile cu care fiul ei o 
copleșise pe domnișoara Craig. Era mulțumită chiar și de 
Mary. 

— Câinii tăi se poartă necuviincios, Philip, spuse ea. 
Închide întâi în cămăruţa lor, iar după aceea însoțește-o pe 
domnișoara Craig în sufragerie, unde vom cina. Cred că 
musafirii noștri sunt lihniţi de foame după atâta dans. A, 
uite-l și pe Clive Busby, care de-abia așteaptă s-o conducă 
pe domnișoara Wakefield. Stând lângă ușă, cu mâna pe 
clanță, Adeline îi zâmbi lui Mary când trecu spre sufragerie. 
Apoi, îi spuse lui Philip cu jumătate de glas: 

— O ocazie rară. Tânărul Busby e mort după ea. Fata asta 
ar putea să facă o partidă strălucită. 


146 


— Da, încuviinţă el cu un aer absent, mirându-se că lui 
Mary putea să-i placă un bărbat de felul lui Clive Busby. 

— Hai, Philip, du-te repede și, vezi, nu te juca cu căţeii, 
deoarece nu e frumos s-o lași pe domnișoara Craig să te 
aștepte. 

Adeline simțea o adevărată plăcere să-i poruncească 
fiului ei, tratându-l ca pe un copil mare, iar el se supuse pe 
jumătate îmbufnat. 

Muriel Craig se sprijini cu o mână de braţul lui Philip. Cu 
cealaltă își ţinea fusta. 

— Pentru mine, spuse ea, seara asta este cea mai fericită 
din câte am petrecut în ultima vreme. N-ai idee ce viaţă 
monotonă duc de când tatăl meu este bolnav. 

— Sunt bucuros că te-ai distrat. 

— Ne potrivim la dans, nu-i așa? 

— Da, desigur. 

El urmarea cu privirea pe muzicanţii care părăseau 
salonul, mergând să ia gustarea la subsol. 

Muriel Craig continuă: 

— Sper că ai să vii la noi cât mai des. Tata nu mai poate 
după dumneata. Se plictisește în societatea infirmierei chiar 
și cu mine cred că se cam plictisește uneori. 

— O să trec mâine neapărat, spuse Philip. 

— Mâine dimineaţă? 

— Da. 

— Nu vrei să iei prânzul cu noi? 

— Mulţumesc, mi-ar face plăcere. 

Sufrageria era plină de lume adunată în jurul mesei. 
Lumânările de ceară înfipte în brațele mari ale 
candelabrului răspândeau o lumină peste trandafirii albi și 
roșii din vaze și dădeau un luciu auriu feței de masă de 
damasc. Se serviră pateuri calde cu carne de pui, limbă 
rece, ouă umplute, felii de piersici cu frișcă și piersici în 
lichior, îngheţată pregătită cu multă trudă de Eliza într-o 
sorbetieră improvizată dintr-un putinei. De asemenea, se 
serviră cafele și vermut roșu, prăjituri cu cremă de unt de 


147 


cocos, pricomigdale și coniac. Într-un cuvânt, toate 
bunătățile comandate de Adeline pentru cină. 

Se simţea foarte bine printre prietenii tineri și bătrâni 
care o înconjurau după o absenţă destul de îndelungată. Se 
servea din belșug cu mâncăruri alese, știind că nu o 
ameninţă nicio indigestie. În privinţa fiilor săi, era 
mulțumită. Nicholas scăpase de pacostea aceea de nevastă 
și avea acum o înfățișare veselă și distinsă. Se întrecea în 
amabilităţi la adresa oaspeţilor. Care mamă nu s-ar fi 
mândrit cu un fiu ca Ernest? Ernest n-avea decât să facă un 
semn agenţilor săi de bursă, și îndată își umplea 
buzunarele. Cât despre Philip, acesta parcă că o uitase cu 
totul pe guvernantă și asculta cu mult interes ceea ce-i 
istorisea domnișoara Craig. 

Muriel Craig alesese un colț al încăperii unde Philip nu se 
putea întoarce cu faţa la musafiri, deci și la Mary Wakefield. 
Vorbea pe nerăsuflate, ca să-i capteze atenţia. Philip o 
considera vioaie și amuzantă. Avea ce povesti, deoarece 
călătorise mult și nu voia să audă că există pe lume o 
localitate pe unde n-a trecut niciodată, ori o carte pe care 
n-a citit-o încă. Philip era pentru ea un tovarăș excelent, 
atent, care nici nu călătorise, nici nu citise prea mult. li 
acompania din când în când anecdotele cu râsul lui 
binevoitor. Era mereu atent să nu-i lipsească din farfurie 
îngheţata care-i plăcea atât de mult. 

În timp ce se întorceau amândoi în salon, unde muzicanţii 
își acordau instrumentele, Muriel spuse: 

— Ce noroc ai avut cu noua guvernantă. Pare o persoană 
extrem de simpatică. 

— Da. E foarte drăguță, răspunse el pe un ton destul de 
rece. 

— Contează foarte mult să știi că ţi-ai dat copiii pe mâna 
unei persoane blânde și înţelegătoare. 

— Nici vorbă. 

Philip căuta s-o zărească pe fiinţa aceea blândă și 
înţelegătoare, dar n-o vadea nicăieri. 


148 


— Nu mai sunt în stare să dansez după o masă atât de 
îmbelșugată, spuse Muriel Craig. N-am putea să ieșim puţin 
la plimbare? Afară e o lună ca în basme. 

În clipa aceea, Adeline intră în hol și, auzind ultimele 
cuvinte, spuse: 

— E o idee minunată. Asta doream și eu, însă din cauza 
aerului rece de afară îmi vâjâie urechea stângă. Ştii, așa e 
la bătrânețe. 

Zâmbi dezvăluindu-și dinţii albi și regulați. Indată ce o 
văzu însă pe Mary stând singură pe verandă, îi dispăru 
zâmbetul de pe buze. 

— A, aici erai, domnişoară Wakefield! Tocmai te căutam. 
Vreau să-ţi prezint un tânăr care moare de nerăbdare să 
valseze cu dumneata. Domnule Robertson, spuse ea 
întorcându-se către tânărul pe care de-abia atunci îl 
observase, domnișoara Wakefield dansează ca o zână. 

Domnul Robertson era palid, avea părul despărțit printr-o 
cărare la mijloc și purta guler înalt, fleșcăit acum din pricina 
zăpușelii. Îi oferi braţul cu o mișcare stângace și începu să 
valseze la fel de stângaci, învârtindu-se mereu în aceeași 
direcţie. Pesemne, nici el nu știa să schimbe pasul. 

Mary se simţi puţin ameţită. Dezamăgirea o copleșea tot 
mai mult, îngreuindu-i mădularele. Ar fi preferat să fie sus, 
în dormitorul ei, fără atâta lume în jur. Era pregătită să se 
scuze și să plece, să vadă dacă copiii dorm liniștiți. O 
cuprinse brusc un sentiment de duioșie față de copii. In 
mijlocul lor, probabil n-ar fi fost roasă de gelozie. Domnul 
Robertson era însă voinic. Cu toată stângăcia lui, o ţinea 
strâns în brațe învârtind-o mereu. 

După ce isprăvi valsul, Clive Busby apăru din nou, pentru 
a se asigura că nu-și uitase făgăduiala de a-l însoţi a doua 
zi la plimbare. 

Timpul se scurgea anevoie. Trecuse de miezul nopţii. Era 
ora două. Musafirii își luară pe rând rămas bun. Caii 
așteptau să se înapoieze la grajdurile lor, scurmând 
prundișul aleii cu nerăbdare. Felinarele trăsurilor ardeau în 


149 


întuneric. Se auzeau strigătele vizitiilor. 

Lily Pink urma să rămână în noaptea aceea la „Jalna”. 
Mama ei era plăpândă și nu putea să suporte oboseala unei 
nopţi nedormite, așa încât vor pleca acasă a doua zi 
dimineaţă. Pe Lily o durea capul, ca și pe Mary. Nu spera ca 
Philip s-o invite la dans și, chiar dacă ar fi invitat-o, era 
sigură că ar fi dansat cât se poate de prost. Nu putea să-și 
găsească liniștea. O durea capul fără încetare. Stătea 
zâmbind în salonul mare și pustiu, împreună cu gazdele 
care se felicitau pentru reușita seratei. 

— Și tu, draga mea, ai petrecut bine? o întrebă Augusta 
cu bunătate. 

— O, da, lady Buckley. A fost minunat! 

— Erai foarte drăguță când dansai. Fetelor tinere le stau 
bine rochiile simple de muselină cu buline. 

— Mama m-a ajutat să-mi fac singură rochia, 

— Mama ta e o croitoreasă excelentă, și îmi pare bine că 
ai cu cine să semeni. Mie întotdeauna mi-a plăcut să lucrez. 
— Mie nu-mi place să lucrez nici de frică, spuse Adeline. 

Ernest mărturisi galant: 

— Cea mai frumoasă amintire a mea din seara asta este 
dansul cu Lilly. 

— Pe mine m-a tratat cu dispreţ, spuse Philip nu s-a uitat 
niciodată la mine. 

— Dar au fost și femei care s-au uitat, se amestecă în 
vorbă sir Edwin. Nimănui nu i-au scăpat privirile galeșe pe 
care ţi le arunca domnișoara Craig. 

Nicholas observă: 

— Această fată reprezintă un amestec ciudat de decenţă 
și de voluptate. De la talie în jos dansează ca o domnișoară 
de pension, iar de la talie în sus ca o Salomee. 

— Conversaţia nu e tocmai potrivită în prezenţa unei 
domnișoare, interveni Augusta. 

— O, nu face nimic, spuse Lily îmbujorată; în definitiv, 
Salomeea este un personaj biblic. 

Philip se duse în sufragerie, unde nu mai rămăseseră 


150 


decât niște resturi de limbă, care se aflau pe o tavă de pe 
bufet. Luă trei bucăți de limbă și se duse cu ele trecând prin 
hol într-o cămăruţă unde cei trei prepelicari dormeau pe 
rogojini. Dădu câte o felie de limbă fiecărui prepelicar. 
Părinţii își primiră  porţiile smeriţi, uitându-se puţin 
mustrători, ca și cum răsplata era prea mică pentru atâtea 
ceasuri de plictiseală. Jake înhăţă porţia lui ca un lup 
înfometat, străduindu-se să înghită și mâna stăpânului în 
același timp. Philip îi dezmierdă pe toţi trei. 

— Bravo! Acum, la culcare. Marș pe rogojinile voastre. 

Jake încercă întâi să pună stăpânire pe fiecare dintre 
rogojinile părinţilor lui și, după ce aceștia îl izgoniră, se 
încolăci pe culcușul său, clipind dintr-un singur ochi pentru 
a demonstra că trăiește. 

Întorcându-se prin hol, Philip se gândea cu mulţumire că 
scăpase de petrecere, că recolta bună din anul acesta era 
aproape în întregime în hambare, iar caii erau sănătoși. 
Peste o zi sau două va merge la pescuit, după cum 
plănuise. Nu mai era mult până să înceapă vânătoarea de 
rațe sălbatice. Philip se întreba dacă Jake va putea fi dresat 
pentru această vânătoare. Era cam zăpăcit de felul lui. Nici 
cel mai bun prieten al lui Philip nu ar fi tăgăduit acest lucru. 

Când Philip trecu pe lângă ușa mamei, bătrâna îl chemă 
înăuntru. 

— Intră, Philip, să-mi urezi noapte bună. 

Adeline încă nu se dezbrăcase, însă părul îi atârna pe 
umeri, despletit. Pe încheietura mâinii stătea papagalul, 
contemplând-o cu un aer posesiv. Cârâia de bucurie că i s-a 
întors stăpâna. 

— Nu mă lasă să mă dezbrac, spuse Adeline. Toată 
noaptea m-ar pupa cu ciocul și ar cârăi. 

— Nu mă mir. Probabil că părul tău despletit îl ispitește. 
Sper că nu te-ai ostenit prea mult. 

— Nu pot spune ca nu sunt obosită. Dar petrecerea s-a 
terminat și acum sunt împăcată. 

Adeline era mulțumită de fiul ei mezin în seara asta. 


151 


Ținând papagalul într-o mână la distanță, ca să nu-l muște, 
îl strânse pe Philip la piept cu cealaltă mână și-l sărută pe 
buze. 

— Scumpul meu băiat, șopti ea. 

— Băbuţa mea dragă. 

— Niciunul nu e ca tine. 

— Niciunul dintre ei nu te iubește atât de mult. 

Se legănară drăgăstoși unul în braţele celuilalt, până 
când Boney începu să se suie pe braţul ei aruncându-i 
priviri ucigașe. Atunci, îl dădu pe Philip încetișor la o parte. 

— Papagalul e gelos. Mai bine du-te. 

— Noapte bună, mamă. 

— Noapte bună, dragul meu. 

Închise ușa în urma lui. Nu găsi pe nimeni în salon, în 
afară de Lily. Ceilalţi se duseseră sus în camerele lor, dar ea 
mai zăbovea fără motiv. Mary plecase mai de mult. Nu 
lăsase vorbă dacă avea să se mai întoarcă sau nu. Lily se 
privi în oglinda care atârna deasupra căminului. Oglinda era 
veche și reflecta o imagine tremurată, asemănătoare 
chipurilor oglindite în apă. Lily se considera însă acum, mai 
frumoasă ca oricând. Ar fi dorit ca rochia ei de muselină să 
fie decoltată. Poate că atunci ar fi dansat Philip cu ea. 
Mama ei îi spusese că are umeri și braţe graţioase. 

Philip o privi din pragul ușii. 

— Numai noi am rămas, Lily, ceilalţi s-au dus să se culce? 

— Toţi, în afară de domnișoara Wakefield. Nu știu sigur 
dacă și ea s-a culcat. 

Se uitau unul la altul în tăcere. Philip intră apoi în salon și 
își aprinse o ţigară. Eliza se ivi în pragul ușii. 

— Să întind covoarele chiar în noaptea asta, conașule? 

— Nu. Du-te la culcare. Cu siguranţă ești obosită. 

— Nu-s obosită, conașule. 

Rămaseră din nou singuri. Lily tăcea, numărându-și 
bătăile inimii. Prin fereastra deschisă pătrundea mirosul 
dulce al florilor de regina nopţii. Un vălmășag de gânduri 
răzlețe înăbușea mintea lui Lily. Dacă ar fi putut să le 


152 


rostească, dacă inima ei nu ar fi bătut cu atâta putere și 
repeziciune! 

Pașii lui Mary răsunară pe scări. Ce bine! Și ce păcat, în 
același timp! j 

Philip o privi pe Mary când intră în cameră. li spuse: 

— Domnișoara Wakefield, Lily și cu mine credeam că te- 
ai culcat. Consideram că suntem ultimii care un ne-am 
culcat după petrecere. 

— Am fost până sus, să văd ce fac copiii. 

— La ora asta! Și ce-ţi închipuiai că pot face? 

— N-a fost ușor până s-au astâmpărat. 

Lui Mary i se păru că zâmbetul lui era sceptic, că era 
convins de faptul că se dusese sus pentru a-și aranja părul 
și pentru a se pudra puţin. Ar fi fost poate mai bine să nu 
coboare. 

— Ai petrecut bine în seara asta? o întrebă el, cu buzele 
ușor crispate. 

Mary stătea cu spatele la Lilly. Schiţă cuvântul „nu” fără 
să rostească niciun cuvânt. 

Lily întrebă cu glas tare: 

— Ce-ai spus, domnișoară Wakefield? 

— Nimic. 

— Lily, zise Philip, cântă-ne ceva la pian. 

— Eu? De ce să cânt? Tocmai acum când a venit o a treia 
persoană, cu care putem sta de vorbă? Melodiile cântate de 
mine ar suna îngrozitor de urât, după ce aţi ascultat atâtea 
dansuri în execuţia unor muzicanți de profesie. 

— Fleacuri. Pentru mine, muzica aceea a fost un fel de 
zăngăneală.  Dumneata ce părere ai, domnişoară 
Wakefield? 

— Mie mi-a plăcut cum cântau. 

Lily întrebă: 

— Dar dacă trezesc lumea din somn, pe mama dumitale, 
de pildă? 

— Lasă, că încă n-au adormit. Hai, Lily, cântă ceva. 

Philip închise ușa. Lily își potrivi fusta peste marginea 


153 


taburetului. Cu capul deasupra clapelor, se gândea ce 
bucată să cânte. Tocmai ea, care dorise atât de mult s-o 
invite Philip la dans, trebuia acum să-i cânte, ca să danseze 
cu alta. Simţi că o îneacă plânsul, dar se stăpâni, 
descărcându-și emoția în primele acorduri ale unui vals de 
Johann Strauss. Cânta cu tot elanul. 

Pe cer strălucea luna plină, care putea fi văzută acum 
printr-una din ușile cu glasvand ale salonului. 

Philip spuse: 

— Nu ne trebuie lumină. 

începu să stingă cu o stingătoare de pe consolă 
lumânările candelabrului. Luminile lor i se răsfrângeau pe 
față, cristalurile oglindeau flăcările jucăușe în toate 
nuanțele curcubeului. Lumânările se stinseră treptat, ca 
niște stele, iar candelabrul se legăna în timpul acesta cu un 
clinchet de cristal. Philip o apucă pe Mary de talie. Inaintară 
lent, în ritmul valsului. Lumina lunii se revărsa în încăpere. 

În afară de faptul că știa să facă rochii, Lily mai știa și să 
cânte foarte bine muzică de dans. Niciodată însă, nu 
cântase ca acum, când deslușea cu greu claviatura din 
pricina lacrimilor. Nici măcar nu simțea nevoia de a vedea 
clapele. Muzica izvora din însăși inima ei. Cei doi dansau pe 
parchet ca un singur trup. Lily se gândi că nicio altă 
pereche nu a dansat ca ei în seara aceea. Mișcările lor 
ritmice, pătrunse de graţie și de eleganţă, pașii lungi care 
lunecau pe parchet purtându-i parcă dincolo de spaţiul 
închis al încăperii, spre depărtări luminate de razele lunii, 
toate acestea îi creau lui Lily o plăcere amară. Născocea tot 
felul de comparații: ca două păsărele ce zboară împreună, 
ca două valuri legănându-se împreună, ca două flori pe 
aceeași tulpină. Comparaţiile cele mai încărcate nu puteau 
exprima îndeajuns starea ei de exaltare și de suferință. 

— Bravo! exclamă Philip la sfârșitul valsului. Splendid, 
Lily! 

Mary rămase rezemată de umărul lui, fără să se 
gândească la nimic. Mintea ei era pustie ca o plajă bântuită 


154 


vara de furtună. 

— Mai dansăm un vals? o întrebă el după o vreme. 

— Da. 

— Încă un vals! Mai cântă-ne un vals, Lily. 

Lily își răsuci cuțitul înfipt în inimă și cânta mai frumos ca 
oricând. Își vărsă tot necazul în melodia lentă a valsului. 

Cei doi dansară pierzându-se în semiîntunericul din 
fundul salonului și, acolo, Philip, ţinându-și brațul strâns în 
jurul taliei lui Mary, îi atinse părul cu buzele. Ea ar fi vrut să 
guste plăcerea acestei clipe departe de restul lumii, dar 
acordurile pianului inundau acum întreaga casă, deoarece 
Lilly cânta cu patimă. Ușa se deschise, și în prag apăru 
Adeline, în cămașă de noapte. 

Dansul și muzica încetară. 

Cei trei tineri se uitau la ea fără să vorbească. 

— Am prins ultimele voastre clipe de dans, spuse 
Adeline. Foarte frumos! De ce n-aţi făcut-o în văzul lumii? 
Toți ar fi rămas uimiţi. 

Dezlipindu-se de lângă Mary, Philip se apropie de mama 
lui. 

— Nu mai glumi, spuse el pe un ton stins. 

Adeline îi răspunse însă, cu glas tare: 

— Taci din gură și ascultă ce spun eu! 

Chipul lui se înăspri, în timp ce o privea în tăcere. Lumina 
lămpii din hol năvăli prin ușile larg deschise. 

— Domnișoara Wakefield, spuse Adeline, cred că 
dumneata ţi-ai greșit meseria. Trebuia să te faci balerină și 
nu educatoare. Ai prea mult talent pentru a dansa într-o 
casă particulară. Sunt mulţumită că bunul simţ te-a 
împiedicat să-ţi etalezi acest talent în fața musafirilor mei, 
care fiind formaliști, n-ar fi plecat cu o părere tocmai bună 
despre purtările dumitale. Eu nu sunt o femeie rigidă, însă 
felul dumitale de a dansa mi-a deschis ochii și îmi dau 
seama ce poate face o tânără care a pierdut simţul măsurii. 

— Te contrazici singură, zise Philip. Spui mai întâi că am 
dansat amândoi foarte frumos, te întrebi pentru ce n-am 


155 


făcut-o în văzul musafirilor și, în clipa următoare, spui că 
bunul simţ ne-a împiedicat să ne manifestăm astfel, 
deoarece lumea s-ar fi îngrozit văzându-ne. 

— Tu știi ce vreau să spun, ţipă Adeline. 

— Îmi pare rău, se scuză Mary. 

Se întoarse repede spre ușă și părăsi salonul în fugă. 

Lily Pink plângea ca un copil, cu capul deasupra clapelor. 
Adeline îi spuse pe un ton ceva mai blând: 

— Du-te să te culci draga mea. E aproape ziuă. 

Lily se sculă, cu faţa umflată de plâns. 

— N-ai de ce să plângi, dragă Lily. 

Philip îi întinse mâna, vrând s-o bată prietenește pe umăr 
în timp ce trecea pe lângă ea, însă tresări ca arsă și strigă: 

— Nu! 

— Să fiu al naibii dacă mai înţeleg ceva, zise Philip în 
urma ei. 

— S-ar putea, spuse Adeline mohorâtă. 

— Dar ce-am făcut? 

— Îndeajuns ca să caut un băț pentru spinarea ta. Dacă 
tatăl tău ar fi asistat la această scenă, cred că ar fi dărâmat 
tavanul de mânie. 

În ușă se iviră rând pe rând Augusta, Nicholas și Ernest. 
Augusta era îmbrăcată într-un halat lung, roșu-închis, însă 
fraţii ei erau în cămăși de noapte, peste care își trăseseră 
pantalonii. Pletele lui Nicholas, dese și întunecate, stăteau 
zbârlite deasupra capului, pe când părul fin și blond al lui 
Ernest era aproape la fel de lins ca în timpul zilei. 

— Ce se întâmplă? întrebă Nicholas. 

— Dansam, răspunse Philip. 

— Dansaţi? întrebă Augusta fără șovăire. 

— Da, răspunse el, înfruntând-o cu privirea. Am dansat-o 
pe Mary Wakefield. 

Folosi dinadins această expresie, ca să pară mai 
obraznic. 

— Spune-le cum ai dansat, porunci Adeline. 

Philip continuă să fie flegmatic. 


156 


— Toată seara n-am poftit-o la dans, biata fată. Acum 
aveam salonul la dispoziţie. 

— Da, spuse Adeline, aveau salonul la dispoziţie. 
Dumnealui a stins lumânările, și afară era lună. Lumină 
suficientă, ca să-i văd și eu cât sunt de nerușinaţi. 

— Cine cânta la pian? întrebă Nicholas. 

— Cine altcineva, dacă nu Lily Pink! 

— N-aș fi crezut-o în stare. 

— Edwin, spuse Augusta, a tras cearșaful peste cap 
încercând să adoarmă și mi-a mărturisit că muzica asta i se 
părea de-a dreptul necuviincioasă. 

Un zâmbet se ivi pe buzele Adelinei, apoi se stinse. 

— Așa și era, spuse ea, și părinţii ei, săracii, cred că ar fi 
intrat în pământ de rușine, dacă ar fi auzit și ar fi văzut 
ceea ce am văzut eu, cu ochii mei. Guvernanta copiilor 
pâțâindu-se încoace și încolo prin încăpere, înlănţuită de 
braţul lui Philip ca o curtezană! Una ca ea nu putea să fie 
mai brează. 

— Nu vreau să aud nicio vorbă contra ei, zise Philip. 

— Ba o să auzi tot ce am de spus, declară Adeline cu 
ochii aprinși de mânie. 

Philip stătea foarte aproape de Adeline. Cuprins însă de 
furie, zbieră ca și cum s-ar fi adresat unei surde: 

— Repet că nu vreau să aud nimic! 

— Cum îndrăznești să ţipi la mine, domnule! 

— Să nu mai spui așa ceva despre domnișoara Wakefield. 

— Spun că-i o stricată. 

— Minti! 

Adeline se năpusti asupra lui Philip luându-l de umeri, 
gata să-l zgâlțâie, însă el o prinse de încheieturi cu mâinile 
lui zdravene și astfel o ţinu pe loc, nemișcată. Boney, 
cuibărit sub bărbia ei, trăia încă bucuria revederii, fără să 
observe tulburarea care domnea în jurul lui, și își dezmierda 
stăpâna, rostind vorbe neînţelese. Mama și fiul stăteau 
încleștaţi aruncându-și reciproc priviri fulgerătoare. 

Nicholas bombăni: 


157 


— Nu se cade să vorbeşti cu mama în felul acesta. Nu-ţi 
permit. 

— Îmi pare rău, murmură Philip, dar ea m-a provocat. 

În timp ce vorbea, continua s-o strângă pe Adeline de 
încheieturi. 

— Dă-mi drumul, porunci ea, cu faţa aproape lipită de 
faţa lui. 

— Ce ai de gând să faci dacă îţi dau drumul? întrebă el pe 
jumătate râzând. 

— O să vezi tu! răspunse bătrâna, șuierând printre dinţi 
ca o vrăjitoare. 

Ernest se apropie de ei și-l îndepărtă cu blândeţe pe 
Philip. 

— Scena asta îţi face rău, mamă, spuse el. Ar trebui să fii 
în pat la ora asta. 

Adeline îl împinse la o parte. 

— Vreau să fiu sigură, spuse ea cu braţele încrucișate, 
privindu-l pe Philip, că această... șovăi, neștiind ce nume 
să-i dea lui Mary, apoi adăugă: Că această tânără 
nemernică va părăsi chiar mâine casa noastră. 

— Cu neputinţă, răspunse Philip liniștit. Mai întâi de 
toate, n-a făcut niciun rău. lar în al doilea rând, am angajat- 
o pe timp de un an. 

— Nu ești dator s-o ţii în slujbă, dacă are purtări 
necuviincioase. 

— Nu s-a purtat urât. 

Nicholas se amestecă în vorbă. 

— În locul vostru n-aș mai insista. Să lăsăm pe mâine 
discuţiile. 

— Nu-i nevoie să discutăm pe îndelete, spuse Adeline. 
Trebuie să plece și gata. 

— Nu, mamă, spuse Philip cu sânge rece. Nu pot și nu 
vreau s-o dau afară. 

Adeline întrebă caustică: 

— De câte ori ai fost sus, în dormitorul ei? 

Augusta gemu profund, văzând că retragerea pașnică 


158 


devenea imposibilă. 

— Nici măcar o singură dată, răspunse Philip răspicat. 

Adeline râse. 

— Ei, hai, hai, spune drept. De câte ori? 

— Astfel de distracţii aveau poate loc în casa scumpului 
dumitale tată, nu însă aici, în casa mea. 

— Philip, spuse Adeline pe un ton pătimaș, ce te tot lauzi 
cu casa ta? Știm cu toţii că ea ta, nu mai e nevoie să ne 
spui. | 

— Asta e într-adevăr un obicei foarte supărător, interveni 
Nicholas. 

— Și la urma urmei, adăugă Adeline, Nicholas este cel 
mai mare dintre băieți. 

— Am spus doar atât, că la mine acasă nu se întâmplă 
asemenea lucruri. 

— Și insulți memoria bietului meu tată, care zace acum în 
mormânt, strigă Adeline. 

— De nenumărate ori te-am auzit ponegrindu-l. 

Mama lui nu avea cum să tăgăduiască acest lucru. Întinse 
o mână și cu cealaltă își trase un pumn în palmă. 

— Dacă tatăl tău, spuse ea, care, știm cu toţii, era un om 
dintr-o bucată, chiar dacă bietul meu tată, Dumnezeu să-l 
ierte, nu era... 

Ernest o întrerupse: 

— Mamă, ce rost au vorbele astea de ţărancă irlandeză? 
Mi se pare deplasat. 

— Pentru ca ceea ce spun să producă mai multă 
impresie, răspunse ea, și Dumnezeu știe câtă nădejde îmi 
pun în această impresie, având un fiu care pângărește 
memoria tatălui meu și batjocorește... 

— Mai bine nu rosteai acest cuvânt, mamă, zise Philip, 
deoarece acum mă simt și mai hotărât să nu îngădui 
nimănui să-mi calce voinţa în picioare. 

— Ceea ce vreau să spun, însă mereu mi-o iau alţii 
înainte, este că tatăl lui Philip, dacă ar fi fost aici, chiar 
mâine ar fi trimis-o pe fetișcana asta la plimbare. 


159 


— Păcat că n-am văzut și eu cum aţi dansat, spuse 
Augusta. 

— Da, întări Ernest, ce bine era dacă am fi venit puţin 
mai devreme. 

— Era bine dacă veneaţi, zise Philip. Nu aţi fi văzut nimic 
rău. 

Adeline rânji: 

— Nu. Fiindcă ai avut grijă să stingi lumina. De ce ai stins 
lumina? 

— Pentru că mi-a plăcut să dansez la lumina lunii. 

— Constat cu multă mâhnire că dumneata, tată tânăr, 
ramas văduv după moartea tinerei tale soții, care avea un 
suflet atât de nobil... 

Philip făcu ochii mari de mirare. 

— lată o concluzie la care ai ajuns târziu, mamă. 

— Lămurește-mă, mamă, spuse Ernest mușcându-și 
gânditor degetul mare, ce te-a făcut să spui că domnișoara 
Wakefield era înlănţuită de braţul lui Philip? După mine, 
asta are foarte multă însemnătate. 

— Îți voi arăta, răspunse Adeline cu vioiciune. Fă un pas 
îndărăt și-ţi voi arăta. la-mă de talie, Philip. Nicholas, ai 
putea să-mi cânţi un vals? 

Philip se trezi deodată cu braţul în jurul taliei lui Adeline. 
O clipă rămase ţeapăn în această poziţie, apoi își dădu 
seama de ceea ce făcea și se retrase. Când ajunse lângă 
ușa salonului, declară cu o voce care tremura de mânie: 

— Părerea mea este că pierdeţi vremea de pomană, în 
loc să dormiţi, căci să fim înțeleși, orice aţi spune nu o voi 
alunga pe domnișoara Wakefield pentru nimic în lume. 

În urma lui răsunară pașii care urcau pe trepte. 

Adeline rămase posacă. Apoi, faţa i se însenină. 

— Ernest, ia-mă de talie și o să le arătăm, spuse ea. 

— Nu pot, mama. Va ieși cu totul altceva. 

— Adevărul este că Philip se încăpăţânează ca un catăr, 
spuse Nicholas căscând. Orice i-am spune, tot face cum 
vrea el. 


160 


— E dur ca granitul, spuse Augusta. Însă voinţa lui se va 
sfărâma, dacă va simţi că toţi cei din jur îl dezaprobă, 
tratându-l totodată cu o rezervă totală și cu cea mai 
desăvârșită politeţe. 

— Augusta are multă dreptate, încuviință Ernest. Sunt 
încredințat, de asemenea, că Philip nu simte pentru 
guvernanta asta decât o slăbiciune trecătoare. Era singur, 
și ea i s-a ivit pe neașteptate în cale. 

— Din grija ta, adăugă Adeline fără să-l cruţe. 

Ernest se îmbujora la faţă, dar continuă: 

— Aseară, pe la sfârșitul mesei, am observat că se cam 
întrecuse cu băutura. Știi, asta împreună cu razele lunii, cu 
muzica... 

— Doamne iartă-mă, îl întrerupse mama lui, dar are 
treizeci de ani! A fost o dată însurat. Și își pierde cumpătul 
pentru o prăpădită de lună și un vals cântat de Lily Pink. 

— Firește, spuse Nicholas. Lily și-a pus tot sufletul în 
acest vals. 

— Atunci, declară sora lui, cu sufletul lui Lily nu-i lucru 
tocmai curat. 

Nicholas râse. 

— Mă duc la culcare, spuse el. Hai să te conduc și pe tine 
în dormitor, mamă. 

— Nu, răspunse ea tristă, dar plină de demnitate. Voi 
merge singură. Mi-a sosit și mie timpul să învăţ cine sunt, o 
biată văduvă căreia copiii nu se îndură să-i întindă o mână 
de ajutor. 

După ce îi sărută pe fiecare, ieși din cameră, ușor adusă 
de umeri. Papagalul se umflă în pene și-și lipi grumazul pe 
umărul ei, închizând ochii. 

Nicholas făcu semn cu coada ochiului. 

— O foarte frumoasă ieșire din scenă, spuse el. 

Când ajunseră toţi trei la etaj, în casă domnea tăcerea 
întreruptă doar de sforăitul lin și susurat pe care îl scotea 
sir Edwin în somn. 


161 


XII 


Întâlniri pe drum 


Pe câmpiile „Jalnei” se desfășura măreaţa sărbătoare a 
recoltei. Zi de zi, carele pline de roade scârțâiau în drum 
spre hambare. Nu fusese niciodată un an atât de 
îmbelșugat. E drept că porumbul, deși crescuse foarte înalt, 
avusese de suferit în urma unei furtuni puternice. Totuși, în 
ultimul timp, tulpinile sale culcate la pământ se mai 
îndreptaseră și recolta fusese salvată. Crengile merilor se 
aplecau sub povara fructelor întregi și sănătoase de toate 
soiurile: Duchess, Astrachan, Baldwin, Northern Spy, mere 
renete și vestitele mere iernatice, care le întreceau la gust 
pe toate celelalte. In vale, acolo unde râul ocolea grajdurile, 
creștea un măr pădureț ale cărui poame mici și dulci, cu 
gust de pară, erau apreciate îndeosebi de Meg și de Renny. 
Aceștia mâncau mere pădurețe pitiţi între ramurile 
copacului; le purtau cu ei prin toate buzunarele; le 
ascundeau în pat, sub perne, pentru a se îndopa cu ele în 
timpul nopţii. Amândoi pierduseră pofta de mâncare, erau 
plini de bube și uneori aveau crampe, dar nimeni nu bănuia 
că mărul era cu pricina. 

Soarele îngălbenise spicele de grâu și rumenise obrajii 
fructelor din livadă, iar acum inunda cu văpăile lui șanțurile 
și marginile pădurilor, împestrițând cu aur și purpură 
locurile unde splinuţa și ochiul boului trăgeau lacome 
umezeala în tulpinile lor viguroase. Ciupercile erau și ele 
frumos colorate, unele în roșu, altele în mov. Copiii știau de 
la Adeline că aceste ciuperci sunt otrăvitoare. Când 

162 


descopereau ghinde de culoare albicioasă, le aruncau pe 
jos și le călcau în picioare. 

Philip obținuse exemplare frumoase de porci, oi și vaci, 
dar nu se comparau cu caii lui de prăsilă. Avea cai de rasă 
Clydesdale, renumiţi în toată regiunea. Totuși, din pricina 
necazurilor familiale, nu era fericit și nici cel mai mare 
belșug de pe moșie nu i-ar fi putut alunga mâhnirea. Dacă 
ajungeai să te cerți cu Adeline, nu scăpai ușor. 
Nemulțumirea ei plutea în atmosferă, vestindu-i apariţia și 
se târa pe urmele ei, ca o trenă atârnată de fustă. Dacă era 
contrariată, multă vreme nici ea nici cel care o necăjise nu 
mai aveau parte de liniște. Acum, fiind foarte nemulțumită 
de Philip, se străduia zadarnic să-i dovedească vinovăția. 

O intriga faptul că, pe de o parte, Philip se împotrivise 
fățiș izgonirii lui Mary Wakefield, iar pe de altă parte, din 
noaptea aceea în care au dansat și până acum, cei doi 
tineri nu mai putuseră fi văzuţi singuri împreună. Și ce nu 
făcuse Adeline ca să-i prindă! „Chiar dacă ar fi să mor de 
oboseală,” își spunea, „am totuși datoria să-i urmăresc 
mereu.” Mary era ușor de urmărit, fiindcă în ultima vreme 
luase obiceiul de a sta singură în camera ei, atunci când nu 
avea altă ocupaţie; Philip însă se mișca dintr-un loc în altul, 
de-a lungul moșiei. Bătrâna născocea pretexte pentru a 
trimite fie pe Ernest, fie pe Nicholas, în căutarea lui. Știau 
bine ce se petrecea în mintea mamei lor, însă nu refuzau s- 
o ajute, interpretând situaţia fiecare în alt fel: Nicholas, 
cinic, era încredinţat ca Philip își vedea liniștit de legătura 
lui cu Mary fără să-i pese, iar Ernest socotea că trebuie 
preîntâmpinată o căsătorie care ar fi zdruncinat buna 
înţelegere din sânul familiei. De fapt, preocupările lui Ernest 
în această direcţie erau limitate, deoarece avea necazuri 
personale, care îl preocupau și nu le încredința nimănui. 

În scurt timp, Nicholas și soţii Buckley urmau să se 
înapoieze în Anglia. La „Jalna” nu rămânea decât Adeline, 
împreună cu Philip și copiii. Ea nădăjduia că între timp, 
Mary se va pregăti și ea de plecare. Din noaptea când 


163 


dansase cu Philip, nu-i mai acordase lui Mary nicio atenție. 
Dacă, totuși, se întâmplă să-i vorbească, o înspăimânta 
amabilitatea ei prefăcută, de fiară sălbatică la pândă, gata 
să-i sară în cap și s-o sfâșie. Lui Mary îi sărea inima ori de 
câte ori o întâlnea pe Adeline. Incepuse să-i ocolească pe 
toţi membrii familiei, cu excepţia celor mici. Zilele se 
scurgeau ca într-un vis. Simţea că ceva trebuie, totuși, să 
se întâmple. Îi era cu neputinţă să rămână în situaţia 
actuală. Toamna se pregătea pentru ultimul act al piesei, în 
care Mary deţinea rolul eroinei principale, fără să cunoască 
deznodământul acțiunii, fără să știe măcar dacă juca într-o 
melodramă sau într-o farsă. Era conștientă de propria-i 
inferioritate față de restul actorilor, care își interpretau 
rolurile atât de bine. 

De obicei, trecând prin salon pe înserate, după ora 
ceaiului, îi zărea pe cei doi fraţi, împreună cu lady Buckley 
și cu Adeline, adunaţi în jurul mesei de whist. Era răcoare și 
întuneric, dar lampa nu era încă aprinsă. Razele amurgului 
licăreau din ce în ce mai slab, printre crengile mișcate de 
vânt în faţa ferestrei. Adesea, jucătorii nu mai deosebeau 
nici cifra doi de cifra opt. Augusta își ţinea cărțile ridicate la 
o anumită depărtare de ochi, ca să-i cadă lumina pe ele; 
privirea lui Ernest luneca uneori fără să vrea peste mâna ei. 
Nicholas purta o pereche de ochelari cu șnur de culoare 
neagră, pe care în ultima vreme îi întrebuința la citit și la 
jocul de cărţi. În schimb Adeline îi scruta pe cei din jurul 
său, cu o strâmbătură hazlie în colţul gurii, ca și cum s-ar fi 
orientat după feţele lor pentru a-și alege cartea. 

Câteodată, în treacăt, Mary îl zărea pe sir Edwin jucând 
ghiulbahar? cu soacra lui. Faţa lui îngrijită, încadrată de 
favoriţi, era ca un ou neted, neavând nicio expresie. Rostea 
toate cuvintele în același ritm monoton și sacadat, pe când 
Adeline vorbea cu o voce limpede și răsunătoare. 

— Doi, anunţa Edwin din vârful buzelor. 

— Trei, răspundea Adeline cu buzele strânse. 


7 Un joc de table (Backgammon) cu reguli modificate. 
164 


— Dublă. 

— Patru. Cocoţat pe umărul ei, Boney repeta cuvântul. 

Dacă Mary trecea în timpul acesta prin salon, nici nu o 
băgau în seamă. 

Toţi se prefăceau că uitaseră de scena din noaptea de 
după petrecere. Se purtau față de ea, ca și cum n-o 
cunoșteau. Lui Mary începea să i se pară că dansul acela 
fusese un vis. Și totuși, când era singură, retrăia scena cu 
toate amănuntele, ca pe o realitate unică în viaţa ei: se 
vedea coborând scările după ce își împrospătase puţin 
coafura și faţa, simțind totodată o licărire de speranță. A 
fost o presimţire tainică și neîntemeiată, căci în seara 
aceea Philip nici măcar nu se uitase la ea. Mai târziu însă, 
toate s-au împlinit aievea. Din mugurul speranței s-a născut 
o senzație năvalnică. Nu-i venea să-și creadă ochilor când 
s-a pomenit deodată în braţele lui Philip, lângă trupul lui 
vânos care se mișca ușor ca un fulg, despărțind-o de restul 
lumii. Nu mai conta nimic altceva decât trupurile lor 
îmbrățișate, plutind prin camera luminată doar de lună. 
Simţea ritmul valsului și parfumul florilor de regina nopţii 
pătrunzând pe fereastră. Aceste elemente reprezentau, 
toată viaţa ei. Ceva s-a schimbat și avea s-o subjuge. 

Totuși, viața revenise la normal și își urma scurgerea 
neîntreruptă. Pe Mary o chinuia această monotonie. 
Ocupațiile din timpul zilei, nopţile lungi în care nu putea să 
doarmă, toate reveneau monoton, fără ca cineva să-i 
observe paloarea bolnăvicioasă a feţei și pleoapele umflate. 
Până și buclele i se desfăcuseră, atârnând ofilite. 

Mary era convinsă că Philip se ferea din calea ei când o 
vedea singură. În prezenţa copiilor, se purta întocmai ca 
altădată, necăjindu-l pe Renny, mângâind părul lui Meg, 
întrebând despre succesele lor la învăţătură, în treacăt, ca 
și cum nu-l interesa prea mult răspunsul. Uneori, Mary, 
îndârjită în disperarea ei aproape sălbatică, încerca să-i 
întâlnească privirea. In clipa când ochii lor se întâlneau, i se 
părea că sunt numai ei doi, singuri, și, în locul glasurilor 


165 


copilărești îi răsunau din nou în urechi acordurile valsului 
plutitor; inima îi bătea repede și își îndepărta în tăcere 
privirea de la Philip. Cel puţin dacă nu ar fi fost situaţia asta 
neclară, gândea Mary, cel puţin dacă i s-ar fi oferit un 
sprijin, cât de neînsemnat. Pretutindeni însă, chiar și cu 
copiii, cu Eliza sau cu doamna Nettleship, se afla pe teren 
vrăjmaș. Copiii, ce-i drept, se arătau uneori prietenoși, 
aveau chiar momente de afecţiune pentru ea, dar apoi 
începeau din nou să șoptească între ei uitându-se chiorâș, 
ca la o intrusă. Atunci, înţelegea că doamna Nettleship își 
făcuse datoria. 

Într-o zi, Renny o sărută pe neașteptate pe gură și, 
ștergându-și buzele cu dosul palmei, cercetă urma lăsată. 

Mary tresări uimită, apoi exclamă mânioasă: 

— Nu ţi-e rușine! Altă dată n-o să-ţi mai dau voie să mă 
săruţi, dacă apoi vrei să ștergi urma sărutului. 

— N-am vrut să șterg locul unde te-am sărutat, spuse el, 
voiam doar să văd dacă se ia vopseaua. 

Mary, înroșindu-se toată, îi răspunse calm: 

— Eşti tare prostuţ. 

— Da, da tot te vopsești, nu-i așa? o iscodi Meg, cu o 
licărire răutăcioasă în ochii ei limpezi. 

— Da de ce? întrebă Renny. Dacă tot te vopsești, de ce 
nu te faci verde, sau albastră, sau de altă culoare. 

— Ca să fie mai frumoasă deșteptule, spuse Meg. Nettle 
așa zice. 

Odată, Renny a găsit undeva o pipă veche, de lut. 
Văzându-l cu pipa în mână, Mary i-a confiscat-o. 

Băieţelul râse dispreţuitor. 

— Dacă tu fumezi, de ce n-aş fuma și eu, spuse el. 

Mary fu îngrozită. Oare acestor copii nu le scapă niciun 
amănunt din viaţa ei personală? Spuse ca din întâmplare: 

— Se vede că și asta tot de la doamna Nettleship ați 
auzit-o. 

Copiii se priviră râzând. 

— De unde știi că nu te-am prins după miros, zise Meg. 

166 


Renny îşi încreţi sprâncenele fine, în semn de 
dezaprobare. 

— Doamna Turnbull, spuse el, niciodată nu fuma și nici 
nu se vopsea pe faţă. 

— Dar dumneata, domnişoară Wakefield? întrebă Meg 
direct. 

— Asta nu e treaba voastră. Hai să învăţăm mai departe 
la geografie. 

— Eu consider că e treaba mea, spuse Renny și repetă 
într-una, cu voce mieroasă: eu consider... eu consider... 
până când Mary fu nevoită să-l amenințe că-l va da pe 
mâna celor mari. 

Mary începu să-l privească pe Nicholas ca pe un aliat. Elo 
privea din când în când, cu ochii lui adânci și întunecați, 
exprimând ironie și compătimire, de parcă înţelegea cât de 
delicată era situaţia ei. În tot cazul, nu-i dorea răul. Pe 
Renny îl punea la punct cum se cuvine; odată, când Mary se 
chinuia cu el să urce scara, în timp ce băieţelul îi opunea 
rezistență ţipând ca din gură de șarpe, Nicholas se ivise 
parcă din senin și, culcându-l pe genunchii lui, i-a tras la 
fund câteva lovituri zdravene. 

Pe Lily Pink o întâlnise o singură dată după petrecere. S- 
au pomenit faţă în faţă, în apropierea bisericii. Lui Mary i se 
păru că Lily ar fi dat orice ca să poată pleca în aceeași 
clipă. „Zău, îmi vine să cred că aceea a fost noaptea 
fatală”, gândi ea. Se îndreptă spre Lily, zâmbind. Era după- 
amiaza târziu și umbrele lor se întindeau de-a curmezișul 
drumului. 

— Au trecut mai bine de două săptămâni de când nu ne- 
am întâlnit, spuse Mary după ce se salutară. 

— Da, trece timpul, observă Lily bătrânește. 

Ducea în braţe un buchet de gladiole. 

— Ce gladiole frumoase! exclamă Mary. 

— Sunt pentru biserică. 

— Te duci acolo? 

— Da. Mă duc să cânt puţin la orgă. 


167 


— Ce frumos cânțţi! N-o să uit niciodată cum ai cântat 
data trecută, când am dansat. 

Lily tresări la auzul acestor cuvinte care-i aminteau de un 
eveniment ce, după părerea ei, ar fi trebuit îngropat într-o 
veșnică uitare. 

— Ai cântat ca și cum ai fi compus valsul pe loc. A fost 
minunat. 

— Sunt bucuroasă că v-am putut face o plăcere. 

Lily vorbea cu o rigiditate puritană, ca și cum însăși 
noţiunea de plăcere i s-ar fi părut degradantă. 

— lar noi am dansat destul de bine, nu-i așa? 

— N-am observat. 

Mary era dezamăgită. Cele două fete se îndepărtară. 

O căruță încărcată cu fân apăru pe drumul prăfuit. Caii nu 
făceau zgomot. Fetele se retraseră de o parte și de alta a 
drumului, lăsând căruţa să treacă printre ele. Mary trase 
adânc în piept mireasma fânului proaspăt. Câteva fire de 
fân căzuseră între petalele de gladiole. 

— La revedere, spuse Lily uitându-se la Mary aproape 
înspăimântată. Vine! suflă ea și gladiolele tremurară în 
mâna ei. 

Philip înainta cu vădită indiferenţă, ca și cum nu-i păsa de 
existenţa lor sau a oricărei alte femei. Părea senin, puternic 
și neclintit în bărbăţia lui. 

— Trebuie să mă grăbesc. Sunt în întârziere, spuse Lily, 
dar nu se îndura să plece. 

— Hei! strigă el. Despre cine vorbeaţi? 

Lily îl privi în tăcere, cuprinsă de panică. Mary zâmbi și 
spuse: 

— Avem un singur subiect de discutat. 

— Știu despre cine, spuse el. Pariez că vorbeaţi despre 
mine. 

Lily făcu ochii mari de mirare. Oare ce va spune mai 
departe? 

— Vorbeam despre felul cum cântă domnișoara Pink la 
pian. 


168 


Mary privi ţintă în ochii lui. 

Philip răspunse vesel: 

— Lily e o adevărată surpriză. În aparenţă: rece și 
rezervată, dar cine știe ce se ascunde în sufletul ei! Nu 
cumva vreun drăcușor? 

Lily îi întoarse spatele și plecă aproape în fugă, cu 
gladiolele tremurând în braţe. 

— De data asta am supărat-o. N-ar fi trebuit să-i spun 
asemenea lucruri. 

Philip privi silueta ce se îndepărta. 

— Inainte era la fel de sfioasă? 

— Așa a fost de când o cunosc, adică de când s-a născut 
și până astăzi. Dar acum e și mai sfioasă. Îmi vine să cred 
că i-am devenit antipatic. 

O clipă, Mary fu cât pe ce să-i spună adevărul: „Antipatic! 
Prostule, e îndrăgostită lulea de tine”. Dar răspunse calm: 

— Cred că i-ar prinde bine o mică călătorie. Este mult 
prea sensibilă. 

— Da. Foarte rău. Mi-e teamă că și dumneata ai această 
slăbiciune domnișoară Wakefield. 

— Da, dar la mine se manifestă cu totul altfel. 

— Ştii, domnişoară Wakefield, începu să spună retezând 
un ciulin cu vârful nuielușei pe care o ţinea în mână, mereu 
mă gândeam să-ţi spun ce rău îmi pare că mama ti-a vorbit 
pe asemenea ton în noaptea când am dansat împreună. 
Dar asta-i felul ei de a fi. E în stare să te batjocorească și a 
doua zi să uite totul. 

Cu buzele crispate de amărăciune, Mary răspunse: 

— N-a uitat nimic. Sunt sigură că nu mă poate suferi. 
Lady Buckley, de asemenea. E îngrozitor să te simţi 
antipatizată. 

— Nu, nu, nu te antipatizează. 

— Cred că ar trebui să plec de aici. 

— Vai, dar nu se poate! Copiii și cu mine am fi 
deznădăjduiţi să te pierdem. 

Mary rămase surprinsă auzindu-l pe Philip cum atribuie 


169 


copiilor propriile lui sentimente. Va să zică, pentru el era 
totuna. Se jucase puţin de-a jocul dragostei. Nu o socotise 
nicicând aleasa inimii lui. lar acum, își folosea copiii drept 
scut. Făcând un efort de voință, răspunse: 

— Desigur, dacă vă sunt de folos... 

— De folos? repetă el cu însufleţire. Prezența dumitale 
înseamnă mult mai mult. Mi-ai fost atât de... șovăi puţin în 
căutarea cuvântului potrivit, atât de apropiată. Vreau să 
simţi câtă nevoie avem de dumneata. 

— Multumesc, răspunse ea cam înţepată. 

— Și n-o să mai fie vorba de plecare, nu-i așa? 

În clipa aceea, un nor de praf vesti apropierea doctorului 
Ramsay. Oprindu-și șareta în mijlocul drumului, doctorul îi 
salută pe cei doi tineri, zâmbind acru. 

— Seceta continuă, spuse el. La anu’, nu știu ce facem cu 
recolta. 

— Lasă că vine ploaia, răspunse Philip degajat. 

— În Apus, oamenii flămânzesc din pricina secetei. 

— Eu, drept să spun, mă bucur de vremea asta frumoasă. 

— Firește. Așa-i firea dumitale, te bucuri de orice plăcere 
trecătoare, fără să te gândești la viitor. E bine ca omul să 
fie vesel, nu, domnișoară Wakefield? 

Fără să mai aștepte răspunsul, doctorul întrebă brusc: 

— Cine dorește să meargă cu mine în șaretă? Am un 
singur loc liber. 

— Mulţumesc, eu mă duc în altă direcție. Și, în afară de 
asta, îmi fac bine plimbările pe jos, în aer liber. 

Mary se îndepărtă iute, lăsându-i singuri. 

Philip privi o vreme în urma ei, gânditor, apoi se urcă 
alături de socrul său, în șaretă. 

— Drăguţă fată, observă doctorul Ramsay. Păcat că e 
atât de plăpândă. 

— Plăpândă? N-am observat. 

— Dumitale ţi s-a părut voinică? 

— N-o fi ea chiar voinică, dar cred că e sănătoasă. 

— Mi-ar părea bine să fie așa cum spui dumneata. După 


170 


felul cum respiră, pot spune că are inima slabă. Nu ar trebui 
să se plimbe atât de mult pe jos. Mi-e teamă că are și 
plămânii cam slabi. Biata fată! Cel puţin, bine că și-a găsit 
un colțișor drăguţ și liniștit în casa dumitale. 

Se întâlniră pe drum cu altă șaretă. Era condusă de Clive 
Busby, a cărui ședere în casa familiei Vaughan se 
prelungise mult peste așteptări. Philip ori de câte ori îl 
întâlnea, simţea un anumit dezgust. Acum întoarse capul 
să-l privească. Tânărul locuitor al Vestului îl salutase cu o 
mutră mult prea încrezătoare. Purta o cravată cu dungi viu 
colorate. Avea oare de gând să rămână pe capul familiei 
Vaughan până la sfârșitul toamnei? Soții Vaughan, săracii, 
probabil se săturaseră de el ca de mere acre. Șareta lui 
Busby se opri în drum, și Philip îl văzu coborând și ajutând-o 
pe Mary să se suie. Doctorul Ramsay continua să vorbească 
pe un ton amical. lapa își urma mersul în trap domol. 

— Ce noroc că te-am întâlnit, îi spuse Clive Busby lui 
Mary. De fapt, știam că umbli pe aici, mi-au spus copiii 
adineaori, când am fost la „Jalna” să-i duc lui Renny o 
corăbioară pe care i-am făcut-o cu mâna mea. 

— Cât de bun ești cu copiii! Le faci atâtea lucruri 
frumoase... 

Clive se întoarse s-o privească. Respira mai iute ca de 
obicei. 

— Cred că știi din ce pricină, răspunse el. Nu fac numai 
de dragul copiilor. 

După părerea lui Mary, Clive avea o înfățișare plăcută. 
Deși era încă tânăr, oamenii aveau încredere în sfatul lui și 
veneau la el să-și spună necazurile. În răstimpul celor două 
sau trei săptămâni cât trecuseră de la petrecere, Clive 
izbutise să petreacă multă vreme în societatea lui Mary. De 
fiecare dată se lega de ea tot mai mult. Era un progres 
nestingherit, ca de pildă creșterea unui pom care își întinde 
repede ramurile ocrotitoare în fața unei căsuțe, izolând-o în 
același timp de lumea exterioară, răpindu-i lumina și 
libertatea. Treptat, Mary căpătase din ce în ce mai multă 


171 


simpatie și încredere în omul acesta pe care îl înţelegea cu 
ușurință. Pe cei din familia Whiteoak nu va fi niciodată în 
stare să-i înţeleagă. Trăiau izolaţi în cercul de nepătruns al 
familiei lor. Câteodată, Mary dorea să se afle la o mie de 
mile depărtare de locul unde trăiau, o mie de mile care s-o 
despartă de cel pe care-l iubea. Ei bine, iată că acum avea 
prilejul să străbată o mie de mile sau chiar două mii de 
mile. Oare cât de departe erau câmpiile din vest? 

Clive Busby i se adresă: 

— Ştii, mi se pare că te afli deja în Vest, în mijlocul preriei 
fără hotar, și că te plimbi în timp ce vântul se joacă zglobiu 
cu pletele tale. Nici nu îndrăznesc să-ţi spun cât de des mă 
gândesc la imaginea asta. 

Se apropia momentul! Mary încercă să schițeze cu 
mâinile un gest de împotrivire. Spuse: 

— Mi-e teamă că nu prea sunt făcută pentru a fi pionier. 

— Ba încă cum! exclamă el, înflăcărat. Nici nu știi câte 
fete ca dumneata, după ce ajung în Vest se îndrăgostesc pe 
loc de acele ţinuturi. Acolo viaţa e minunată. Niciuna din ele 
nu s-ar mai întoarce în Răsărit, orice s-ar întâmplă. O, 
domnişoară Wakefield... te superi dacă îţi spun Mary? 

— Mi-ar face chiar plăcere. 

— Și nu vrei să-mi spui Clive? 

— Întotdeauna te-am numit Clive în sinea mea. 

Clive întoarse capul și o privi. Ochii lui albaștri o tulburau. 
Lui Mary îi părea bine că strângea în mâini hățurile 
echipajului. 

— E adevărat? întrebă el. Asta înseamnă că ţii la mine, 
nu-i așa? 

— Desigur. Am impresia că te cunosc de ani de zile. 

— Și totuși, ne spuneam mereu unul altuia mister și miss. 
Ce joc de cuvinte!€ Din partea mea, recunosc că mi-e de-a 
dreptul imposibil să trăiesc fără tine. Tu ești viața mea. N- 
aveam de gând să-ţi spun chiar astăzi. Mă pregăteam să-ţi 
cer mâna într-o noapte frumoasă, cu lună nouă, și când colo 


8 Miss înseamnă „domnișoară” și to miss, „a simţi lipsa cuiva”. (|. engl.). 
172 


mi-a fost dat să-mi încerc norocul în șareta asta păcătoasă 
care ne zdruncină. 

Deodată, Mary simţi că gura i se usucă. Rosti aproape 
fără să miște din buze: 

— Locul e la fel de bun pretutindeni, dar... 

Clive apucă hăţurile cu o singură mână, iar cu cealaltă 
strânse puternic mâinile ei împreunate, care în închipuirea 
lui reprezentau unirea lor. 

— Mary... spuse el, făcând o scurtă pauză, nu mă refuza. 
Suntem făcuţi unul pentru altul. Poţi să cutreieri tot 
pământul în lung și în lat și nicăieri n-ai să găsești un om 
care să te iubească atât de mult ca mine. 

Mary lăsă ochii în jos, uitându-se la mâna lui puternică, 
arsă de soare. Prezenţa lui îi aducea mângâiere. Se va simţi 
la adăpost sub aripa ocrotitoare a dragostei lui Clive Busby, 
la o mie de mile depărtare de locul acesta unde nu o 
înţelegea nimeni. Ea, care nu avea pe nimeni pe lume, va 
avea un bărbat iubitor. Nu va mai fi singură, întrebându-se 
mereu cum o judecă unul sau altul, nu va mai simţi în aer 
nimic care s-o înspăimânte sau s-o înăbușe și totuși va fi 
singură, singură de tot. Va trăi în casa omului a cărui 
prezență îi va aduce tihnă și mângâiere, în mijlocul 
câmpului deschis ce se întinde până la linia orizontului. 

— Dar, Clive... începu ea să spună. 

— Mai spune o dată, o întrerupse el. Sunt fericit să te aud 
rostindu-mi numele. Mai spune o dată, Mary. 

Nu se îndură să-l refuze. Ar fi fost în stare să primească 
propunerea lui înainte de a-și da bine seama ce face. O 
înduioșa nerăbdarea cu care aștepta răspunsul. 

— Clive, repetă ea, încredinţată că putea să-l facă fericit. 

Și, în fond, de ce nu, dacă nu avea pe nimeni altul căruia 
să-i dăruiască fericirea? 

— Da, o îndemnă el în șoaptă, ai spus da, nu-i așa, Mary? 

— Dă-mi răgaz. Astăzi nu știu ce să răspund. 

— Cât să aştept? Până mâine? 

— Nu. Peste o săptămână. 


173 


Se întristă. 

— O săptămână? E mult! Fie, dacă așa vrei tu, scumpa 
mea Mary, am să aștept o săptămână. Dumnezeu știe că aș 
fi în stare să aștept și un an întreg, nu o săptămână, dacă 
aș ști că până la urmă vei spune „da”. Mary, nu cumva mai 
există cineva? 

— Nimeni altul nu vrea să mă ia în căsătorie. 

— Atunci, slavă Domnului. Mi-era teamă că am de luptat 
împotriva unui rival înstărit. Unul ca Philip Whiteoak, de 
pildă. 

— O, nu! 

— Mary, sper că peste o săptămână vei spune „da”. Până 
atunci, îmi dai voie să vin să te văd în fiecare zi? 

— Nu, nici măcar o dată. 

— Nici măcar o dată? 

O privi deznădăjduit. 

— Nu... te rog, Clive. 

— Foarte bine. Voi încerca să mă resemnez, cu toate că- 
mi va fi tare dor de tine. 

Clive își dezlipi palma de pe mâinile ei cu un aer 
mohorât, trase hăţurile și lovi cu ele spinarea calului. Calul 
o luă la trap. Soarele dogorea mai tare, iar firele de splinuţă 
străluceau în șanțuri. 


Lily străbătu biserica printre rândurile de bănci, cu brațul 
încărcat de gladiole. Biserica goală îţi dădea impresia că e 
mai mică. Ferestrele păreau foarte aproape de ea. Culorile 
lor bogate se reflectau în petalele florilor din brațele ei. 
Umbletul ei era grațios, ca și cum ar fi purtat pe umeri un 
voal cu trenă. Pășea cu multă demnitate, ca într-o biserică 
plină de credincioși care o priveau cu multă atenţie. 

Când ajunse la treptele altarului, se opri și închise ochii. 
Acolo o aștepta Philip Whiteoak, îmbrăcat în costum prince 
Albert, cu o garoafă albă la butonieră. S-au apropiat unul de 
altul, până când au ajuns alături. Tatăl ei, îmbrăcat în haine 
bisericești, începu să oficieze ceremonia nunții. 


174 


Lily stătea nemișcată, rostind în sinea ei toată slujba 
religioasă, cuvânt cu cuvânt, dând răspunsuri mute, auzind 
în închipuire vocea lui Philip, care, la rândul lui, dădea 
replicile. Ce făcea acum? Îi punea inelul în deget? Această 
dorinţă era, poate, un păcat. Deschise ochii. Pustiul și 
liniștea care domneau în biserică o îngroziră. Ce ar spune 
mama ei, dacă ar ști ce-i trece prin minte acum? Era o 
păcătoasă. Cu siguranţă avea un drăcușor în fundul 
sufletului, cum îi spusese de altfel chiar Philip Whiteoak. Un 
drăcușor... un drăcușor... Fără să vrea, izbucni în râs, în 
vreme ce acest cuvânt avea o rezonanţă hazlie în mintea 
ei. Râsul, deși tăcut, o zgudui toată, o dată cu gladiolele din 
braţe. 

Apoi, își veni în fire. Intră în sacristie, apoi ieși de acolo cu 
două vase mari de alamă. Se duse în curte, pentru a le 
umple cu apă. Privi cerul albastru. Se uită în jos, la pârâul 
care trecea pe lângă curtea bisericii, și văzu că reflecta 
limpede cerul albastru. Vasele din mâinile ei erau reci ca 
gheaţa. 

Duse florile în altar și le așeză cu mișcări pioase pe masa 
sfintei împărtășanii. Se dădu cu câţiva pași înapoi, le 
admiră o vreme, apoi se așeză la orgă. Mâinile ei erau reci 
și ude din pricina apei pe care o luase din curte. Işi frecă 
mâinile de poalele fustei. 

În clipa următoare, acordurile marșului nupţial al lui 
Mendelssohn Bartholdy? umpleau încăperea bisericii. 


9 în 1842 Mendelssohn a compus muzica de scenă la piesa „Visul unei 
nopți de vară” de Shakespeare, în care este inclus Marșul nuptial, care 
devine o piesă populară pentru nunţi după ce, în 1858, a fost cântat în 
ziua căsătoriei Prințesei „Vicky” (fiica reginei Victoria) cu Prinţul 
Friedrich al Prusiei. 

175 


XIII 


Înfrângeri 


Ernest Whiteoak fusese extrem de nervos în ultimele 
săptămâni, dar deocamdată își trăia necazul de unul singur. 
Pierduse banii investiţi în acţiunile Crystal Palace A. 
Pierduse banii investiţi în fabricile de bere. Pierduse banii 
investiţi în bumbac. Agentul de bursă îl înșelase, făcându-l 
să cumpere acţiuni dubioase. Cheltuise bani buni, ca să-și 
menţină acţiunile. De fapt, manipulase un capital care nu 
era al lui. jucase la bursă, marindu-și capitalul de investiții 
în proporţie neînsemnată. Cu firea lui cam încrezătoare, se 
lăsase ușor ispitit de acea falsă plăcere pe care i-o provoca 
mânuirea unei puteri fictive. Era un jucător de bursă 
mediocru, chiar și în comparaţie cu Nicholas. Primele 
succese însă îl făcuseră foarte îndrăzneţ. 

Acum, regreta amarnic faptul că plecase din Anglia. De la 
„Jalna” putea să comunice cu agentul său de bursă doar 
prin telegrame. Cu siguranţă ar fi găsit o soluție, dacă s-ar fi 
aflat la faţa locului. 

După ultimele știri pe care le primise din Anglia, nu mai 
avea judecata limpede. Pierderile pe care le suferise erau 
atât de grele, încât îl obseda o singură idee: „Măcar dacă 
eram și eu acolo!” 

Fusese încredințat nu numai că va obţine profituri de pe 
urma investiţiilor, așa cum obținuse un timp, dar că, 
datorită acestor investiţii, va reuși să-și dubleze averea 
bănească. Acum, deznădăjduit, îl căuta pe fratele său 
Nicholas. 

176 


Nicholas stătea la soare, așezat pe o bancă, sub 
mesteacănul argintiu care își întindea crengile stufoase în 
mijlocul pajiștii. Jake, ghemuit la picioarele lui, îl privea 
cuprins de extaz, iar Nicholas îi mângâia urechile și-l gâdila 
la ceafă. 

Ernest păși iute prin iarbă și se opri în faţa fratelui său. 

Nicholas ridică ochii. Văzând expresia zugrăvită pe chipul 
lui Ernest, îl întrebă: 

— Îţi merg prost afacerile? 

Ernest oftă afirmativ și se așeză alături de el, pe bancă. 

— Încă ce prost! Mai rău nici nu se putea. Capitalul 
investit în minele New Gaston a scăzut rata dobânzilor de la 
3% la %. 

— Și ce faci acum? 

— Nimic. Acţiunile căilor ferate de la nord-est s-au 
devalorizat. 

Nicholas îl privi compătimitor pe fratele său. 

— Ce ghinion! murmură el. 

— Dacă măcar aș fi fost în Anglia, aș fi putut poate să mă 
descurc. 

— Mă îndoiesc. Eu, după câte știu, nu m-am descurcat. 

— Nick, tu n-ai fler ca mine pentru speculaţii la bursă. Of, 
dacă aș fi fost acolo! 

Sărind fu picioare, începu să se plimbe agitat în dreapta, 
și în stânga. 

— Un lucru însă e cert, spuse Nicholas. O dată ajunși la 
Londra, n-o să ne mai dea mâna să facem risipă. 

— Nick, după ce lichidez urmările acestei catastrofe, nu- 
mi rămâne mare lucru. 

— Poate că situaţia nu e chiar atât de proastă cum crezi. 

— Nick, va trebui să-mi petrec cea mai mare parte a 
timpului la „Jalna”. 

— Așa-i. „Jalna” rămâne locul cel mai important. 

— De ce nu sunt acum în Anglia! 

— Lasă, dragul meu, tot n-ai fi putut face ceva. 

— Afurisit agent! 


177 


— Acum câteva săptămâni erai încântat și de el, și de 
propria-ţi persoană. 

— E adevărat. Speram s-o acopăr cu vârf și îndesat 
pierderile pe care le-am suferit în trecut. 

— Ți-am atras atenţia că-i acorzi prea multă încredere. 

— Nimeni nu s-a bazat pe agenţii de bursă mai mult ca 
tine. 

— Eu, cel puţin, nu pretind că mă pricep la investiții. 

— Nici eu. Nu mai pretind nimic, însă cunosc foarte bine 
care-i situaţia pe piaţă. Agentul meu mi-a spus că-i grozavă, 
mă refer la perspicacitatea mea în acest domeniu. Ce n-aș 
da să fiu acum la Londra! 

— Ce-ar fi să pleci chiar acum? 

— E prea târziu. Singurul lucru care m-ar putea salva, ar 
fi să-mi fac rost de capital. Mă întreb dacă mama... 

— Niciodată. Pentru așa ceva, nu-ți împrumută nicio 
lețcaie. 

— Poate se îndură, totuși, dacă făgăduiesc să-i restitui 
dublu. 

— Văd că ești mai optimist decât mine. 

— Poate Philip... 

— N-ai decât să încerci, dar mă îndoiesc. 

— Uite-l că vine. A fost la pescuit. Momentul este 
oportun. 

Philip îi văzu și se îndreptă spre ei. Avea o haină veche, 
cam jerpelită, și niște pantaloni lăbărțaţi, de doc, iar părul 
nu mai fusese tuns de multă vreme. De data aceasta însă, 
Ernest, care se fălea întotdeauna cu ţinuta-i impecabilă, nici 
nu observă amanuntele exterioare ale veșmintelor lui 
Philip. 

— Noroc, Philip, salută el prietenos. Ai făcut vreo ispravă? 

Philip ridică coșul de pescuit, în care luceau opt păstrăvi. 

— O, foarte frumos! Nu mai e ca data trecută, când te-ai 
întors cu mâinile goale. 

— Aceeași distracţie, răspunse Philip laconic. 

— Totuși, e altceva să prinzi un pește ca ăsta. 


178 


— Poate. Dar m-am distrat și atunci. Era o dimineaţă 
minunată. 

— Vine toamna. 

— Da. Uită-te la mesteacăn. Îmi plac frunzulițele lui 
îngălbenite. E primul copac care își schimbă culoarea. 

Nicholas se aplecă să vadă peștii. 

— Sunt buni, spuse el. O să mănânc unul mâine 
dimineaţă, la gustare. 

— Stai jos, Philip, spuse Ernest. Am ceva de vorbit cu 
tine. 

Cei doi fraţi îi făcură loc pe bancă. Philip se așeză și 
aprinse pipa. Jake îi aruncă lui Nicholas o privire piezișă, 
vrând parcă să-și ceară iertare că-l părăsește, și se cuibări 
între genunchii lui Philip. Acesta îl privea pe Ernest curios și 
totodată puţin circumspect. 

Ernest abordă direct subiectul. 

— Am primit vești proaste, spuse el. Acţiunile mele la 
bursă s-au devalorizat. Mi-e teamă că o să pierd o groază 
de bani. 

— Mă mir, spuse Philip. Credeam că ești pe cale de a te 
îmbogăți. 

— Eram, nu-i vorbă. Și aș fi și acum, dacă aș dispune de 
un anumit capital. Să vezi care-i situația. 

Ernest începu să-i explice pe larg situaţia, dându-i uneori 
explicaţii cam încâlcite, fapt care însă nu avea importanţă. 

— Nu pricep nici măcar o boabă, zise Philip. Ce vrei de la 
mine? 

Regăsindu-și treptat încrederea în sine, fratele său 
răspunse: 

— Dacă mi-ai împrumuta ceva bani, aș fi salvat. 

— Cum adică? 

— Păi odată și odată, acţiunile pe care le-am cumpărat la 
bursă o să crească din nou. Pun capul că așa se va 
întâmplă. 

— Jocurile astea de noroc nu mi-au plăcut niciodată. 

Philip deschise gura lui Jake și privi cu interes colții 


179 


câinelui. 

— Nu-i joc de noroc, Philip. Investiţiile mele sunt serioase. 
Nu comportă prea mult risc. Ce zici, Nicholas, n-am 
dreptate? 

— Mai bine nu mă amestec. 

— Agentul meu, de pildă, a observat adesea că am un 
fler remarcabil în ceea ce privește... 

— Ce s-a întâmplat? întrebă o voce răsunătoare. 

Cei trei fraţi se ridicară în picioare și-o văzură pe Adeline 
în spatele lor. Sprijinindu-se de spătarul băncii, cercetă 
fețele lor pe rând, cu o curiozitate ironică. 

„Ce-o fi auzit oare marna?” se întrebă Ernest. Indiferent 
dacă auzise mai mult sau mai puţin, tot avea să afle 
adevărul. Nu era chip să-i ascunzi niciun amănunt, și Ernest 
știa foarte bine acest lucru. 

— Vino să te așezi, băbuţo, spuse Nicholas, apropiindu-se 
de ea și luând-o pe după umeri. O conduse până la bancă, 
lovind-o ușor cu palma peste șold. 

Bătrâna vorbi pe un ton aspru: 

— Philip, l-ai mai împrumutat și altă dată pe Ernest. Să 
nu-i mai dai niciun ban. Nu admit. 

— Vrei probabil să pierd toţi banii pe care i-am investit 
până acum, pentru că îmi lipsește un mic surplus de 
capital! exclamă Ernest înfierbântat. 

— Mai bine să-i pierzi decât să cinstești pământurile 
„Jalnei”. Dacă Philip ar fi fost altcineva, n-aş fi avut nimic 
împotrivă. 

— Poate mă ajuţi chiar dumneata, spuse Ernest cu 
lăcomie. 

— Sunt o femeie săracă, răspunse ea privindu-și pantofii, 
posomorâtă. De-abia am cu ce să-mi ţin zilele. 

— Biata băbuţă, spuse Nicholas. 

— Atunci, spuse Philip vrând să știe care era părerea ei 
definitivă, mă sfătuiești să renunţ la această afacere? 

— Nu te sfătuiesc. Spun că nu admit asemenea lucru. 

Nicholas îi făcu semn cu ochiul lui Philip. 


180 


Adeline puse mâna pe genunchiul lui Ernest, care se 
așezase alături. 

— Haide, spuse ea, nu te întrista, fii bărbat. Am auzit 
explicaţiile tale și sunt sigură că stai prost. Spune 
mulțumesc că ţi-au mai ramas ceva bani și nu-i arunca de 
pomană. Sper că Robert Vaughan nu a investit nimic în 
toată treaba asta. 

— Mi-e teamă că a investit și el, răspunse Ernest, dar nu 
așa mult ca sa-l amenințe dezastrul. 

Adeline gemu, apoi exclamă cu vioiciune: 

— Să vă spun ceva: Tu, Ernest, trebuie să te căsătorești 
cu Muriel Craig. Știi ce moștenire o așteaptă! Dacă o iei de 
nevastă, scapi de toate necazurile. 

— Domnișoara Craig nici nu se uită la mine, spuse Ernest 
enervat. Pe Philip a pus ochii. 

— Nu-i nimic, trebuie să te porţi cu ea în așa fel încât să 
pună ochii pe tine. Ce simţi pentru ea? 

Ernest își uni vârful degetelor, chibzuindu-și răspunsul: 

— Un fel de admiraţie destul de rece, răspunse el. 

— Nici nu se poate cere mai mult de la un om cu 
temperamentul tău. Cu vremea, te vei îndrăgosti. 

— Repet, Philip e cel pe care îl dorește. 

— Ei bine, iat-o, vine ca Paris cel cu mărul de aur, iar voi, 
trei peţitori, staţi în așteptarea ei. Să aleagă ea pe cine 
preferă. 

Din desișul de conifere care împodobea marginile aleii se 
ivi brișca lui Muriel Craig, trasă de un murg frumos. Ea 
şedea ţeapănă, cu mâna care strângea hăţurile ridicată în 
sus și cu o cravașă mică, foarte elegantă, în cealaltă. Tinuta 
ei oarecum afectată nu reflecta prea multa siguranţă. Cei 
trei fraţi se grăbiră să-i iasă în întâmpinare. Adeline se 
gândi, uitându-se în urma lor: „Dacă-i place distincţia, îl 
alege pe Nicholas, dacă-i place eleganța, e rândul lui 
Ernest, dar dacă vrea un caraghios și un nespălat, e bun 
Philip. 

O salută călduros pe Muriel Craig, măsurând-o în același 


181 


timp cu ochii ei întunecați. 

— Vai, draga mea, ce proaspătă arăţi și cât de frumoasă 
e bluza asta în dungi! 

— Îmi pare bine că vă place. Tatii, dungile i se par cam 
țipătoare. 

— Da de unde. Dacă poate cineva să-și permită 
asemenea dungi, atunci în primul rând dumneata poţi să 
porți. Tu ce zici, Ernest? 

— Că poate s-o poarte, răspunse el, flegmatic. 

— Domnul Ernest nu pare entuziasmat, remarcă Muriel 
Craig. Mi-i teamă că și lui i se par dungile cam ţipătoare. 

Apoi, întorcându-se către Philip, întrebă: 

— Dar dumneata ce gândești, domnule Philip? 

— Mie îmi plac dungile, chiar dacă sunt ţipătoare. 

Nicholas se gândi în sinea lui: „Fata asta e moartă după 
Philip. Ernest nu are nici cea mai mică șansă”. 

Copiii ieșiseră din casă alergând și ţipând, bucuroși că 
scăpaseră de lecţii și că puteau să-și petreacă restul zilei 
cum voiau. Se apucară să rupă iarbă pentru calul 
domnișoarei Craig. 

— Vai, ce copii drăguţi! exclamă ea. Trebuie să merg să-i 
văd. 

Sări îndată din brișcă și o luă prin iarbă. Privind-o în 
profil, puteai trage o linie dreaptă de la bărbie până la 
talpă. 

— Copii! strigă ea, v-am adus bomboane. 

Scoase o cutioară cu caramele. Copiii erau încântați. Meg 
vâri o bomboană în gură și îngăimă câteva vorbe de 
mulțumire. 

— Întâi trebuie să-i servești pe cei din jur, lacomo, spuse 
Renny. 

Meg, cu obrajii umflați și dinţii strânși, întinse celor mari 
cutia cu caramele. 

Philip făcu o mișcare de apropiere spre domnișoara Craig. 

Adeline îi aruncă din nou acea privire întunecată cu care 
se uitase la el în ultima vreme. 


182 


— Nu te duce spuse ea, mai bine lasă-l pe Ernest. 

Ernest se ridică în picioare. Refuză caramelele, dar 
Adeline întinse mâna cu lăcomie și luă una. 

— Cutia e foarte mică, comentă ea cu jumătate de gură, 
adresându-se lui Nicholas. Sper că nu-i zgârcită. 

Philip se distra pe socoteala lui Ernest. 

— E îndrăgostit de-a binelea, ce mai! 

— Băiatul ăsta, spuse Nicholas, nu va fi niciodată în stare 
să ceară mâna unei fete. 

— Ernest are destul caracter, spuse mama lui. Numai să-i 
dai răgaz. 

Între timp, Ernest se apropiase de domnișoara Craig. 
Zâmbi și spuse: 

— Cum se mai simte tatăl dumitale, domnișoară Craig? 

— Din ce în ce mai bine. A început chiar să umble. Are o 
îngrijitoare foarte bună, care nu-l lasă nicio clipă singur. 

— Ce noroc! 

— Da. În schimb, are o fire insuportabilă. 

— Ce păcat! 

— Dar am auzit că toate îngrijitoarele devin la un 
moment dat obraznice. 

— Nu m-ar mira. 

După câteva clipe de tăcere, Ernest întrebă: 

— N-ai vrea să vezi daliile? Sunt foarte frumoase. 

Ea șovăi. 

— Trebuie să plec. Tatăl meu... 

— Daliile noastre merită să fie văzute. 

Fata își plimbă privirea peste florile de pe peluză. 

Ernest cugetă: „Nu-s făcut pentru astfel de meserie. 
Vânător de zestre! E umilitor”. Apoi, gândul că domnișoara 
Craig avea zestre mare îi surâse din nou, făgăduindu-i 
salvarea din încurcăturile financiare care îl amenințau în 
prezent, mai ales că fata era frumușică și-l atrăgea. Se mira 
el însuși de ce se purta cu ea atât de rece. 

Mary se ivi pe terasa acoperită de viță sălbatica. Frunzele 
ei începeau să capete nuanţe roșcate. Curând, bruma va 


183 


schimba culoarea lor în roșu-aprins, și daliile vor deveni 
negre ca tăciunii. 

— Ernest a condus-o pe domnișoara Craig să-i arate 
daliile, remarcă Nicholas. Începutul e promiţător. 

— Uite-o pe domnișoara Wakefield! strigă Renny. Pot să-i 
dau și ei o caramea? 

— Nu una, îl corectă Adeline, oferă-i toată cutia. Apoi, 
întreab-o dacă vrea să meargă la preot acasă pentru a lua o 
rețetă pe care mi-a promis-o doamna Pink. Aţi face bine să 
mergeţi cu ea, copii. Veniţi întâi să mă sărutați. 

Renny se căţăra pe genunchii ei și o sărută, îmbrăţișând- 
O. 

Philip se sculă de pe bancă. Scoase o bucată de caramea 
ce rămăsese lipită între colții lui Jake și-l sâcâia, apoi o 
aruncă în tufiș. Jake porni îndată, cu multă râvnă, în 
căutarea bomboanei. 

— Nu pleca, Philip, îl sfătui Adeline pe un ton blajin, așa 
cum nu-i mai vorbise de mult, de la petrecere. Astăzi de- 
abia dacă am reușit să te văd. 

— Mă întorc repede, mămico, răspunse el încăpățânat. 
Până atunci, îţi va ţine Nick de urât. 

Philip se îndreptă spre terasă. 

— Vită-te la pantalonii lui! exclamă Adeline. Și uite ce 
haină poartă! Nu înţeleg ce găsesc fetele la el. Gândește-te 
cum arăta tatăl lui privit din spate, cum purta haina. 
Contrastul e izbitor. Mă mir că-i băiatul soțului meu. 

— Nu te necăji, mamă. Toate fetele aleargă după el. 

— Ah, măcar dacă aș reuși s-o scot pe guvernanta asta 
din casă. Și tot am să reușesc, într-un fel sau altul. 

Philip stătea în faţa lui Mary, uitându-se la ea. 

— Ai aflat ce te roagă mama, domnişoară Wakefield? o 
întrebă el. 

Pentru prima oară își dădea seama cât de mult se 
schimbase Mary ca înfățișare. 

— Da. Plec chiar acum. 

— Mergem și noi, se amestecă Renny în vorbă. 


184 


— Nu cred că i-ar face bine, spuse Mary. Pe drum aleargă 
tot timpul, se încălzește și încep să-l usture bubele. 

— Atunci rămân și eu acasă, se oferi Meg. 

— Meg e fată bună, spuse tatăl ei. 

Meg îl apucă de o mână și Renny îl trase de cealaltă. Cei 
doi copii formau un zid menit s-o despartă de Philip pentru 
totdeauna. Așa gândi Mary și crezu că asta era și dorința 
lui. 

— Te simţi bine? o întrebă el, gândindu-se la vorbele 
doctorului Ramsay în legătură cu sănătatea ei. 

— Mulţumesc, mă simt perfect. 

Oare Philip socotea că-și neglijează îndeplinirea 
obligaţiilor? 

— Mi se pare că ești destul de palidă. Obrajii dumitale și- 
au pierdut parcă culoarea naturală. 

Meg începu să râdă. Luându-l pe Renny de gât, îi șopti la 
ureche: 

— A uitat să se vopsească. 

— M-am simţit cam prost când era zăpușeală, spuse 
Mary, dar acum vremea este minunată. 

Ernest, împreună cu Muriel Craig, se ivi de după colţul 
casei. 

— Ce dalii superbe! strigă ea. N-am văzut niciodată 
asemenea soi. Domnul Whiteoak a făgăduit să-mi dea și 
mie câteva rădăcini. 

O salută pe Mary cu un aer atât de condescendent, încât 
biata fată ar fi dorit în clipa aceea sau s-o jignească pe 
Muriel Craig, sau să scape de prezenţa ei. 

— Ce bine arată copiii! exclamă. Îţi fac cinste pentru felul 
cum îi îngrijești. 

— Arătăm bine, spuse Renny cu un rânjet care îi 
descoperi un dinte din faţă lipsă, și asta fiindcă ne vopsim. 

— Obraznicule! 

Domnișoara Craig îl îmbrățișă. 

— Vai de mine, cum vorbești! Tremur când mă gândesc 
ce fel de bărbat o să iasă din tine. 


185 


Vorbea ca și când prin viaţa ei ar fi trecut niște bărbați 
afurisiţi, care o făcuseră să sufere nespus de mult, deși 
acele suferinţe nu i se păruseră cu totul lipsite de farmec. 

— Mi-e teamă să nu ajungă o pușlama, zise Ernest. 

Fără să lase copilul din braţe, domnișoara Craig îi spuse 
lui Philip: 

— Te rog ceva din partea tatii. Dorește neapărat să te 
vadă, nu știu de ce. În orice caz, se bucură când te vede. Se 
gândea că poate, la întoarcere, o să te iau cu mine în 
brișca. Deseară te poate aduce un om de-al nostru care are 
pe aici puţină treabă. Ți-aș fi recunoscătoare dacă m-ai 
învăța să mân ca lumea. Parcă aș fi proastă, așa mă sperie 
calul. 

Până atunci Renny nu întâlnise nicio femeie care să 
spună despre ea că e proastă. Nici bunica, și nici mătușa lui 
nu aveau obiceiul să-și atribuie asemenea epitete. Mary se 
străduia să pară învățată ca o enciclopedie și fermă ca 
stânca Gibraltarului. Totuși, glasul domnișoarei Craig suna 
oarecum nefiresc. Schimbă cu Mary niște priviri pe care el 
le-ar fi numit sarcastice. 

Philip se grăbi să primească invitaţia. Observase 
nesiguranța cu care domnișoara Craig mânuia hăţurile. 

— Întâi să-mi schimb hainele, spuse el. 

— Nu te osteni degeaba. Știm cu toţii că vii de la pescuit. 
Dacă mergi să-ți schimbi hainele din pricina mea, o să 
regret că te-am deranjat. Arăți foarte bine așa cum ești 
acum, nu-i așa, copii? adăugă ea. 

Copiii răspunseră în cor: 

— Da. 

Totuși, Philip intră în casă pentru a se întoarce într-o 
ținută respectabilă. Mary plecă îndată după treburi, căci nu 
mai voia să întârzie nicio clipă în tovărășia domnișoarei 
Craig. Ernest și Muriel Craig priviră îndelung silueta ei care 
se îndepărta pe alee. Ernest se simțea profund jignit de 
nepăsarea făţișă cu care domnișoara Craig îl trata atât pe 
el, cât și daliile lui. Era pentru prima dată că stătea alături 


186 


de un musafir, fără a încerca să-l distreze și gândindu-se în 
altă parte. Muriel Craig tăcea și ea. Ochii ei rotunzi, 
luminoși, cercetau minuţios rochia lui Mary și păreau că 
analizează trupul care zvâcnea sub rochie. 

Când pașii lui Philip răsunară din nou în hol, își întoarse 
privirea spre locul unde copiii zburdau pe peluză, împreună 
cu prepelicarii, și exclamă: 

— Cât de dragi îmi sunt acești copii! 

Ernest nu dădu niciun răspuns, în schimb Philip îi aruncă 
o privire recunoscătoare. 

— Sunt bucuros să aud că-i lauzi, spuse el. Știi, uneori 
sunt foarte obraznici. 

Muriel nu vru să creadă. Ernest ţinu calul de frâu, în timp 
ce Philip o ajută să se urce în brișcă. Un pantof mic și 
elegant, o gleznă subţire și un jupon de mătase foșnitoare 
apărură și dispărură în aceeași clipă. Ernest spuse cu 
răceală la revedere și aprinzându-și ţigara făcu câţiva pași 
prin faţa casei. Începea să prindă din nou curaj, datorită firii 
sale optimiste. La urma urmelor, nu era ruinat. Mai avea din 
ce să trăiască, și încă foarte bine, cu condiţia ca în fiecare 
an să stea un timp la „Jalna”. Îi plăcea să trăiască aici. 
Philip era o gazdă plăcută și mărinimoasă. In fond, nici 
Adeline și nici cei trei copii ai ei mai mari nu-l considerau pe 
Philip gazdă, ci mai degrabă un băiat norocos, pe care 
soarta îl făcuse stăpân pe moșia tatălui său, cu obligaţia de 
a-i primi oricând pe ceilalţi fraţi. Philip se bucura foarte mult 
să-i aibă pe toţi în jurul lui. 

Întorcându-se în grădină, Ernest se așeză pe bancă 
oftând. Nicholas îi aruncă o privire bănuitoare. Spera că 
Ernest n-o să se prăpădească cu firea din pricina pierderilor 
pe care le suferise. 

Adeline rosti: 

— Aţi văzut ce frumos mergea acum calul pe alee? Știa și 
el că hăţurile sunt în mâna unui om priceput. 

— Domnișoara Craig, spuse Nicholas, ţinea parcă un 
vătrai încins în mână în loc de hățuri. 


187 


Adeline întoarse capul spre Ernest și-l întrebă: 

— Ei, ai reușit s-o cucerești? 

— Nicidecum, răspunse el, ursuz. Și, la drept vorbind, nici 
n-am nevoie. Nu-mi place firea ei. Și nici nu-mi arde de 
însurătoare. 

— Zău că-i păcat să nu pui mâna pe asemenea avere! 
spuse Adeline. Pierderile tale dovedesc cât de repede se 
irosesc banii. lată, norocul zâmbește chiar în pragul casei 
noastre și eu am doi băieţi frumoși... 

— Ce-ai zice de Philip? o întrebă Nicholas. 

— Nu vreau altă femeie la „Jalna”. 

— Mamă, spuse Ernest, Philip tot nu poate fi împiedicat 
să se recăsătorească. E clar că domnișoara Craig îl vrea de 
bărbat. Ascultă sfatul meu și nu încerca să-l descurajezi. 
Altfel, ai s-o pățești mai rău. Te pomenești că, într-o bună 
zi, îţi vine o noră ca domnișoara Wakefield, fără un ban 
zestre. 

Adeline se întoarse brusc. 

— Din seara aceea, ai mai văzut ceva suspect? 

— N... nu. Dar vecinătatea e adesea primejdioasă. 

— Ernest, să-ţi spun drept, ai călcat cu stângul când ai 
angajat-o pe guvernanta asta la noi. Tot eu sunt de vină că 
m-am bazat pe tine, când era vorba de o femeie. _ 

— Firește, tu ești de vină, răspunse Ernest, liniștit. In 
privinţa femeilor, nu mă pricep de loc. Tu ești singura 
femeie pe care cred că o înțeleg, nu din altă cauză, dar te 
exprimi limpede. 

— Domnișoara Craig își exprimă intenţiile foarte limpede, 
se amestecă în vorbă Nicholas. Se ţine scai după Philip și, 
dacă nu mă înșel, el s-ar lăsa bucuros prins în undiţa ei. 

— Fiindcă tot veni vorba de pescuit, spuse Ernest, ia 
uitați-vă, Philip a plecat fără să se îngrijească de pește. 
Cred că e bine să duc coșul ăsta la bucătărie. 

Ernest ridică coșul cu pește de pe măsuta rustică, unde 
fusese lăsat. După o clipă de șovăială, adăugă: 

— Mi-a venit în minte o idee grozavă, care îmi va permite 


188 


precis să-mi recuperez fondurile. Și nu numai atât, dar în 
plus să câștig sume însemnate. Totul este să fiu la faţa 
locului, pentru a urmări mersul acțiunilor la bursă. Dacă 
vara asta aș fi rămas acolo, s-ar fi schimbat situația. 

Ernest porni spre casă, legănând ușor coșul cu pește în 
mână. 

— Crezi că-i adevărat? întrebă Adeline, urmărindu-l cu 
privirea. 

— Nu m-ar mira. În materie de speculaţii are un fler 
incontestabil, dar tu nu te lua, mamă, după sfaturile lui, 
dacă te îndeamnă să faci vreo afacere. 

— N-ai grijă, nu las eu vrabia din mână! exclamă ea. 
Dumnezeu știe că sunt săracă, dar cu puţinul pe care-l am 
tot o să-mi ţin zilele la bătrânețe. 

ÎI văzu pe Nicholas aprinzându-și din nou o ţigară și 
întinse mâna ei frumoasă către pachet. Aprinse ţigara pe 
furiș, privind spre casă cu oarecare teamă, în timp ce 
trăgea fumul în piept. 

— Păcătoasa de Mary Wakefield fumează, spuse ea. Pe 
mine n-aș vrea pentru nimic în lume să mă vadă Nettle 
fumând. 


Brișca plutea parcă pe drumul străjuit de arbori, calul 
bine strunit alerga cu mișcări regulate. Philip și Muriel Craig 
alcătuiau o pereche foarte frumoasă; ea stătea dreaptă, cu 
o beretă marinar trasă pe frunte, iar el era îmbrăcat în 
haină pepit și purta mănuși galbene. Răsucea biciul în 
mână, admirându-i mânerul legat cu fundiţă roșie. 

— Nici nu-ţi închipui, spuse ea, câtă plăcere îmi face să 
stau cu mâinile în poală privind pe altcineva cum conduce, 
mai ales când văd că mânuiește hățurile cu atâta pricepere. 

— Calul este destul de blând, spuse el, dar are nevoie de 
antrenament. Dumneata, domnișoară Craig, mi-e teamă că 
ești puţin prea nervoasă. 

— Da, da, așa-i. Mai mare rușinea. Cred că dacă m-aș sui 
pe cal, n-aș fi nici pe jumătate atât de nervoasă. Gândul că 


189 


trăsura asta înaltă poate să se răstoarne, mă face să 
tremur. Mi-a promis tata că-mi cumpără un cal, dar numai 
dacă învăţ să călăresc. Dar cine să mă înveţe? Călăreţi buni 
nu se găsesc decât în familia voastră. 

— Te învăţ eu, n-ai grijă. 

Muriel bătu din palme. 

— Ce drăguţ din partea dumitale! Eşti sigur că n-o să te 
plictisească? 

— Vai, domnişoară Craig, cum îţi poţi închipui că o să mă 
plictisesc în compania dumitale? 

— Dacă n-aş putea să-mi închipui, ar fi foarte bine, 
răspunse ea sfioasă, dar mi-e teamă că pot. Am mult prea 
multă imaginaţie. 

Uitându-se în ochii ei rotunzi, cu o privire directă, Philip 
se îndoi de aceste spuse. Dacă scena asta s-ar fi petrecut 
cu câteva generaţii în urmă, fata s-ar fi prefăcut că leșină, 
gândi în sinea lui. 

— O, iat-o pe domnișoara Wakefield în fața noastră! 
strigă ea. Crezi că am putea să-i facem loc în brișcă? Se 
cunoaște după mers că o dor picioarele. 

— Ar însemna să ne înghesuim, răspunse el cercetând-o 
pe Mary din spate. Și apoi, nu are mult de mers până la 
casa domnului Pink. Crezi într-adevăr că e obosită? 

— Poate din pricina pantofilor. Pantofii, după părerea 
mea, trebuie aleși după cum e drumul. Cu alte cuvinte la 
ţară, unde drumurile sunt bolovănoase, ghetele pe care le 
port eu în picioare sunt mult mai comode. 

In timp ce vorbeau, o ajunseră pe Mary din urmă. Philip 
opri calul. Mary îi privi pe amândoi, speriată, de parcă ar fi 
fost gata să se apere. Domnișoara Craig se aplecă spre ea 
cu un aer ocrotitor. 

— Arăţi tare obosită, domnişoară Wakefield. Am fi vrut să 
te luăm în brișcă, dar nu prea mai e loc pe bancă. Propun să 
te ducă domnul Whiteoak până la casa domnului Pink, iar 
eu o să merg pe jos voinicește cu ghetele mele mari. 
Pantofii dumitale delicaţi se potrivesc mai curând pentru 


190 


plimbările pe trotuar, nu-i așa? 

— Mulţumesc, dar nu mă simt de loc obosită. 

— Ba da. Nu încerca să ne păcălești. Vedem după felul 
cum mergi că ești obosită. Lasă-mă să cobor, domnule 
Whiteoak. 

— De ce să nu cobor eu, dacă-i vorba așa? 

Philip trecu hățurile în mâna domnișoarei Craig. Mâinile 
lor se atinseră și ea îl privi zâmbindu-i tainic, ca și cum între 
ei ar fi existat o veche înțelegere. 

Mary îl măsură o clipă cu ochi de gheaţă. 

— Vreau să mă plimb pe jos, spuse ea. Poate că pantofii 
mei nu sunt potriviți, mie însă mi se par comozi. La 
revedere. 

Spunând aceste cuvinte, se întoarse și porni mai departe. 

— Văd că te-ai supărat pe noi, domnișoară Wakefield, 
strigă Muriel Craig. Vai, te rog, nu fi supărată. Mi s-ar rupe 
inima să știu că am suparat pe cineva. Nu lua cuvintele 
mele în nume de rău. Pantofii dumitale sunt extrem de 
frumoși. Voiam doar... aș fi vrut să merg puţin pe jos, să-l 
las pe domnul Whiteoak să te conducă până la casa 
domnului Pink. 

Mary se uită la ea mânioasă, fără să rostească o vorbă și 
călcă apăsat. Vârtejuri mici de praf se ridicară în jurul 
fustei. 

Domnișoara Craig înapoie hăţurile lui Philip. Părea gata 
să se prăbușească pe umărul lui. El observă că avea ochii 
scăldați în lacrimi. 

— Vai de mine! exclamă el uluit, sper că n-o să plângi 
acum. 

— Sunt o proastă, spuse ea plângând în hohote. 

— Zău că ești. 

Ochii lui aveau o expresie blândă și nedumerită. 

— Nu înţeleg ce s-a întâmplat. 

— Nu pot să îndur gândul că mă urăște. 

— Liniștește-te, asta-i curată născocire. 

— Ai văzut ce urât s-a uitat la mine? 


191 


Philip nu știa ce să-i răspundă. 

— Lasă plânsul, o sfătui el mângâind-o prietenește pe 
mână. _ 

Compatimirea lui o făcu incapabilă să se mai reţină. Işi 
sprijini capul de-a binelea pe umărul lui, în timp ce bereta 
marinar îi atârna pe o ureche. El scutură hăţurile pe 
spinarea calului și trecu prin fața lui Mary în această poziție. 

Niciodată Philip nu se simţise mai stânjenit. Cu capul 
domnișoarei Craig pe umăr („parcă aș fi un vizitiu cu iubita 
la plimbare”, gândi el), cu spatele străpuns de privirea lui 
Mary, tânjea după ceasurile de liniște pe care le petrecuse 
cu undiţa, pe malul apei. 

Apoi, mișcând puţin din umăr, Muriel se așeză în poziţia 
de înainte și își potrivi bereta pe cap. 

Fața ei se îmbujoră, zâmbitoare. Philip n-o mai văzuse 
niciodată atât de drăgălașă. Ședea aplecată înainte, 
zâmbind unei arătări ivite din umbra pâlcului de cedri. 

— L-ai văzut? întrebă râzând. Ştii că tânărul acela este 
domnul Busby? O așteaptă pe domnișoara Wakefield. Acum 
nu mă mir că s-a supărat când am poftit-o în brișcă. Nu voia 
să piardă ocazia. 

— Probabil n-o așteaptă pe ea. 

— O, cum să nu. Am simţit eu că este ceva la mijloc. Și 
acum sunt tare bucuroasă, când știu ca de fapt nu s-a 
mâniat împotriva mea, ci împotriva încercării mele de a-i 
strica planurile. Sunt tare bucuroasă, pentru că mi-e dragă 
fiinţa asta atât de nefericită. 

Glasul ei căpătă un ton confidenţial: 

— la privește înapoi, să vezi cum se întâlnesc, spuse ea. 
Ar fi nostim să-i vedem împreună, în ciuda eforturilor 
noastre de a-i despărți unul de altul. 

— Nici nu mă gândesc să fac așa ceva. 

Plesni calul pe spinare și privi posac înainte, printre 
urechile animalului. După un moment întrebă: 

— Ei, s-au întâlnit? 

— Ai știut că trag cu ochiul. Ispita era prea mare. Ce 


192 


plăcere este să surprinzi un crâmpei dintr-o poveste de 
dragoste, atât de aproape. Tânărul și bogatul fermier 
împreună cu guvernanta săracă! Uite-i că s-au întâlnit. Și ce 
întâlnire! Ai mai spune că o dureau picioarele? Imi retrag 
cuvintele. Uite-o cum aleargă spre el și i-a cuprins 
amândouă mâinile. O, e divin! De ce conduci atât de 
repede, domnule Whiteoak? Nu te gândești că îmi face 
plăcere să-i văd pe acești doi oameni fericiţi? 


Urmărind din mers brișca, Mary îi zări cu uimire lipiţi unul 
de altul. În clipa aceea, poziţia lui Muriel Craig cu capul 
plecat pe umărul lui Philip și bereta marinar așezată 
ștrengărește pe o ureche o minuna într-atât, încât nu mai 
simţi nicio altă emoție. 

— Sfinte Dumnezeule! rosti ea cu glas tare. lată unde au 
ajuns! Desigur că peste câteva clipe, o va săruta fără să-i 
pese că sunt pe drum. 

Glasul lui Mary șovăi, din pricina unui val de gelozie care 
o înăbușea. De-abia putu să îngâne: O, Philip, cum ai fost în 
stare? Philip... Numele pe care îl îndrăgise suna pentru ea 
dureros, ca un cuţit înfipt în inimă. Gelozia îi storcea vlaga 
din picioare, făcând-o să-și urmeze drumul anevoie. li 
venea să se arunce în praf, în șanțul învecinat, și să smulgă 
de acolo urzici și mărăcini cu mâinile goale. Nici nu-și 
închipuise vreodată că gelozia este un sentiment atât de 
distrugător. Starea sufletească prin care trecuse în seara 
când el nici nu se uitase la ea nu se compara cu aceste 
clipe de înverșunare. 

Ce se petrecuse oare între ei, că ființa aceea distantă își 
rezema acum capul pe umărul lui, ca o floare ofilită de 
arșiță? Dar bereta ei? Buzele sensibile ale lui Mary se 
strâmbară involuntar, uitându-se la bereta domnișoarei 
Craig. O nebună, o zvăpăiată, iar el, crai fără suflet, 
profitase de faptul că era singură de tot într-o ţară străină și 
își bătuse joc de ea cu o cruzime calculată. 

Ochii ei, deși erau larg deschiși, nu-l zăreau pe Clive 


193 


Busby apropiindu-se. Ar fi trecut înainte fără să-l observe, 
însă el se grăbi s-o întâmpine cu braţele întinse. O apucă de 
mâini brusc, prinzându-i degetele în palme. ÎI privi în faţă, 
ca și cum nu vedea pe nimeni. 

— Vai, Mary! exclamă el, de ce sunt mâinile tale reci ca 
gheața? Pe vremea asta însorită! 

Uitându-se peste umărul lui, Mary zări brișcă în clipa 
când dispăru după cotitură. 

— Azi am stat tot timpul în casă, făcând lecții cu copiii, îi 
explică ea. N-am inima prea sănătoasă. Altfel, totul e în 
regulă. 

Mary își retrase ușor mâinile și merse mai departe. 

Clive se apropie de ea, potrivindu-și pasul după mersul 
ei. 

— Ești sigură că totul e în regulă? stărui el. Ești foarte 
palidă. 

— Mă simt foarte bine. 

— Mary, nu cumva te-ai făcut palidă pentru că m-ai văzut 
venind spre tine? 

— Nici nu te-am văzut măcar. 

— Ştii ce zi e astăzi? 

— Nu. Ce zi? 

— Mary... mă chinuiești. 

Abia atunci își aduse aminte despre ce zi era vorba și 
răspunse: 

— A trecut o săptămână. Acum îmi amintesc. 

Vocea lui tremura, plină de mâhnire. 

— Cum, pentru tine asta nu înseamnă nimic? Vai, Mary... 

Văzu un val de roșeaţă în obrajii lui. 

li vorbi pe nerăsuflate, cu un ton sacadat: 

— M-am gândit atât de mult, încât m-am zăpăcit. Am 
uitat care era ziua exactă. Dar nu trebuie să mă iubești, 
Clive. Nu trebuie. 

— Ca și cum asta depinde de mine. Ar fi fost tot una dacă 
i-ai porunci Niagarei să curgă mai domol. Mary, în ultimele 
săptămâni am trăit cu tine în gând ani întregi, departe, în 


194 


ținutul preriilor. Tot viitorul l-am trăit așa, împreună. 

Nu-l mai privea pe Clive, se uita în altă parte. 

— Nu te-ai gândit de loc la cealaltă posibilitate? 

— Nu! Nu mi-am îngăduit asta pentru nimic în lume. În 
ultima săptămână, am hotărât să trăiesc doar cu nădejdea 
în tine, chiar dacă... dar nu, niciodată nu m-am gândit la 
așa ceva, mi-ar fi cu neputinţă. 

Nu mai era în stare să se exprime în chip deslușit, iar 
ochii lui rugători încercau să atragă din nou privirea ei. 

„E oare chiar atât de important ceea ce voi face de acum 
încolo?” cugetă ea. „Cine știe dacă o să mă mărit cu el sau 
nu. Cine știe ce-o să mi se întâmple. Nu-mi place 
singurătatea. Mă simt ușurată când se plimbă lângă mine și 
pot întinde mâna ca să-l ating.” Gura lui Mary era uscată, și 
buzele, crispate în clipa când se hotărî să vorbească. Otrava 
geloziei o mistuia ca o flacără purtată peste întinderi de 
iarbă. 

— Clive, spuse ea, nu cred că ai vrea să te căsătorești cu 
o femeie care... 

— lubește pe altul, adăugă el cu o voce răstită. Asta vrei 
să spui. Știu că iubești pe altul, cred că știu și pe cine 
anume. Mary, îl iubești pe Philip Whiteoak. Vrei să-mi spui 
că-l iubești pe Philip Whiteoak. 

Ea îl privi înspăimântată, ca și cum s-ar fi pomenit în fața 
unui străin care îi aținuse calea pentru a-i da în vileag 
secretele inimii. Nu mai avea nicio picătură de sânge în 
obraji. Mergea iute, și adierea proaspătă a vântului netezea 
rochia subţire pe trupul ei încordat. 

— N-ai niciun drept să mă întrebi, spuse ea. Ar fi fost 
secretul meu dacă l-aș fi iubit, însă nu-l iubesc. Îl urăsc. 

— Va să zică așa, spuse el rar. 

Picioarele lui parcă se îngreuiaseră, făcându-l să rămână 
în urma ei. 

— Deci ăsta e necazul tău. 

Mary se opri în drum, așteptându-l. Înfăţișarea lui era 
tânără și patetică. Mary simţi o milă maternă, plină de 


195 


duioșie. 

— Clive, spuse ea privindu-l cu ochi limpezi, plini de 
candoare, poate ar fi fost mai bine dacă omul acela erai 
chiar tu. Cu drag ţi-aș fi dăruit dragostea mea. 

— După câte văd, răspunse el posomorât, ura pe care i-o 
porți te preocupă prea mult, ca să mai poţi iubi pe altul. 

— Nu știi cât sufăr. 

Mâinile lor se atinseră o clipă. 

— Aș vrea să aflu ce-i de făcut în asemenea împrejurări, 
spuse el. Dar nu pot face nimic, nu-i așa? M-ai refuzat în 
chipul cel mai plin de haz. Fata pe care o ador îmi răspunde 
că i-ar fi fost drag să-mi dăruiască dragostea ei. Zău dacă 
nu-ți stă mintea în loc când auzi așa! 

— Am spus adevărul. 

— lar mie nu-mi rămâne nicio speranţă, nu-i așa? 

— N-ai vrea, desigur, să ai o soţie care nu te iubește. 

— Asta ai mai spus o dată! 

— Clive, mi-ar plăcea să te fac fericit, pe tine mai mult ca 
pe oricare altul. 

— Mai mult decât pe el! Hai, fii serioasă. 

— El este fericit și fără mine, răspunse ea cu amărăciune. 
Are tot ce-i trebuie unui om fericit. 

— Eu judec în felul ăsta. Philip Whiteoak e bogat. E un om 
bun și mărinimos, așa spune lumea. Dar eu cred că se 
gândește numai la el. Niciodată nu va fi în stare să 
înţeleagă o femeie. Vrea să se bucure de viaţă în felul lui, 
fără să se sinchisească dacă nevasta lui este sau nu 
fericită. Poate vorbesc urât la adresa lui, dar, după câte am 
auzit, prima lui nevastă n-a fost tocmai fericită. 

Mary întoarse capul spre el, adresându-i-se plină de 
patimă. 

— Ce rost are să-mi vorbești despre firea domnului 
Whiteoak? El nu înseamnă nimic pentru mine. Absolut 
nimic. Te-am minţit atunci când am spus că-l urăsc. Așa-i 
firea mea, sunt uneori violentă. Adevărul este că m-am 
săturat de întreaga familie Whiteoak. Sunt atât de sătulă, 


196 


încât am hotărât să plec de la ei și să-mi caut altă slujbă. 
Casa lor e nesuferită. 

— Mary, e adevărat ceea ce ai spus acum? 

— Da. 

— Vrei într-adevăr să părăsești „Jalna”? 

— Da. 

— Atunci vino la mine, draga mea Mary. O să te iubesc 
atât de mult, încât până la urmă o să mă iubești și tu pe 
mine. 

Mary își dădu seama că, treptat, ar fi în stare să-l 
iubească. Nutrea pentru el un sentiment adânc, apropiat de 
dragoste. Multe femei se căsătoreau cu mai puţin elan 
decât ea. Clive o va călăuzi pe drumul unei vieţi libere, 
departe de acest loc, departe de acești oameni cu care ar fi 
vrut să nu mai aibă niciodată de-a face. Cât de singură se 
simţea! Singurătatea o copleșea. Și alături de ea era un om 
care o iubea sincer, cu pasiune, așa cum poate nu o va mai 
iubi nimeni până la sfârșitul vieţii. Dragostea lui și faptul că- 
| simţea atât de aproape o împiedicau să mai reziste. Nu 
putea să vorbească, dar întinse mâna ca s-o apuce pe alui. 


197 


XIV 


Felicitări 


Pentru prima oară după multe nopţi zbuciumate, Mary se 
cufundă într-un somn odihnitor, ca o corabie bătută de 
furtună, care acostează în nisipul moale al țărmului. Somnul 
ei era adânc și plin de visele fermecătoare ale copilăriei, 
visele ei preferate din care nu voia să se mai trezească. Se 
făcea că era din nou pe băncile școlii și câștigase cele mai 
mari premii, iar colegele ei, împreună cu alţi participanţi la 
serbare, o admirau uimiţi. Adevărul este că nu fusese 
niciodată premiată, din pricina emoţiei care o cuprindea la 
lucrările scrise. Apoi, în alt vis, se înălța și zbura deasupra 
străzii, plutind peste capetele mulțimii în vreme ce oamenii 
își părăseau treburile și alergau în toate părţile s-o 
privească. Uneori, lăsându-se pe streașina unui acoperiș, le 
făcea semne cu mâna, alteori se ascundea îndărătul unui 
horn. În cele din urmă se pomenea pe acoperișul catedralei 
Sfântul Paul, în vreme ce jos înceta orice mișcare: toate 
omnibuzele, căruțele, camioanele, trăsurile, caii de tot felul, 
florăresele, portarii, cerșetorii, domnii cu pălării înalte se 
opreau locului, încremeniţi. Fiecare din aceste vise era însă 
însoţit de bănuiala că, în fond, lumea o admira în bătaie de 
joc. 

Nici o singură dată nu l-a visat pe Philip Whiteoak, ori pe 
Clive Busby, și nici măcar nu s-a visat pe ea în chip de 
domnișoară. 

Foarte de dimineaţă o deșteptă curcanul care cloncănea 
sub fereastra ei, pe peluză. De obicei, orătania nu apărea 

198 


atât de devreme, însoţită de toată familia. Acum însă, își 
umflase pieptul mult de tot, ca să-i scoale pe toţi din somn 
și să-i sfideze împreună cu familia lui. 

Mary se sculă și, înfășurându-se în pătură, se duse la 
fereastră. Voia să privească zorii cu sufletul întinerit de un 
nou simțământ. Văzu curcanul stând cu capul plecat într-o 
parte și ochii îndreptaţi spre răsărit, acolo unde lumina se 
zărea limpede, peste crestele copacilor. Toate culorile erau 
stinse, numai mărgelele curcanului străluceau purpurii. 
Clătina din cap scuturându-le și-și rotea ochii spre cele 
șapte neveste ale sale și spre cârdul de curcani mititei. 
Aerul era proaspăt și rece, de parcă dăduse gerul. Soarele 
începea să se ivească de după crengile negre ale copacilor. 
Lumina inunda tot cerul, acoperit de o puzderie de nori mici 
ce sclipeau ca niște solzi de pește în razele soarelui. Stratul 
de mușcate rivaliza cu culorile vii de pe pieptul curcanului. 

Deodată, își lăsă în jos aripile întunecate cu un zgomot 
metalic și începu să se miște agale, în cerc. Moțul care-i 
atârna pe plisc ca un ciucure și mărgelele de pe piept se 
făcură roșii ca focul. Vârfurile aripilor loveau iarba 
înrourată. Curcanul își rotea ochii cu o furie stăpânită. Cel 
mai în vârstă dintre cei mici își scutură penele și lăsă aripile 
pe jumătate în jos, apoi le ridică din nou. Curcile scoaseră 
câteva ţipete scurte și șovăitoare. 

Mary sorbi aerul curat, cu miros de rășină. Strânse pătura 
în jurul ei, simțindu-se ca un miez de nucă în coajă. Işi 
păstra taina în singurătate. Acea taină de nepătruns era 
Philip Whiteoak. Zidurile casei se vor apropia treptat unul 
de altul, cufundând totul, într-o bună zi, în uitare. 

Acum, soarele scălda faţa și părul lui Mary într-o lumină 
blândă, călduță. Lumina binefăcătoare a soarelui îi dădea 
tărie. Începu să plănuiască ce avea de făcut în cursul zilei. 
Mai întâi, s-o caute pe doamna Whiteoak și să-i spună că 
vrea să plece. Ştia că vestea plecării ei va fi primită cu 
satisfacţie. O să ceară îngăduinţa de a părăsi „Jalna” cât 
mai curând. Clive va veni la Philip să-i explice că nu poate 


199 


să-și amâne nunta. Treburile îl chemau la fermă. Voia să se 
întoarcă cu Mary, după ce o va lua de soție. 

Apoi, se gândi la întinderea preriei, unde o aștepta o casă 
de lemn cu mobilă nouă și solidă, un pian și câţiva arbuști 
în faţa ferestrelor; la holdele fără hotar, legănate lin în 
bătaia vântului; la caii pe jumătate sălbatici, la 
nenumăratele cirezi de vite, și la toată atmosfera aceea 
tinerească, plină de nădejde, care o va întâmpina pe acele 
meleaguri necunoscute. Clive o va feri de asprimea vieţii cu 
umerii lui puternici, iar mâinile lui blânde o vor mângâia. 
Poate vor avea și copii. Dar ea alungă repede această idee. 
Era un salt prea mare în viitor. De astăzi și până mâine o 
despărțea o prăpastie. Aplecându-se peste pervazul 
ferestrei cu o mișcare leneșă, începu să se pregătească 
sufletește. „Chiar în dimineaţa asta, de îndată ce termin 
lecțiile cu copiii, mă voi duce direct la doamna Whiteoak, s- 
o anunţ că trebuie să părăsesc «jalna» și s-o rog să-mi 
îngăduie să plec cât mai repede. Voi vorbi cu răceală, 
uitându-mă drept în ochii ei. Dacă mă întreabă din ce motiv 
vreau să plec, o să spun că am hotărât să mă căsătoresc. O 
să mă întrerup câteva clipe, ca s-o las în cumpănă, apoi îi 
voi spune că logodnicul meu este Clive Busby. O să fie 
bucuroasă, și numai Dumnezeu știe ce rău îmi pare că-i 
pregătesc o bucurie... Și el, oare ce va crede despre asta? 
să creadă ce-o vrea. Nu-mi pasă.” 

Curcanul coborâse împreună cu familia lui în vâlcea și 
cloncănitul lui răsuna de acolo, plin de trufie. Oare ce 
comori zăceau în locul acela umbrit și răcoros, așteptând 
niște  pliscuri puternice să le dezgroape? Se auzea 
murmurul slab al pârâului, care scăzuse din pricina secetei. 
Era un murmur trist, de adio. Mary iubise acel pârâu. lubise 
și puntea aruncată peste el, și copacii care se înșirau pe 
mal, unul lângă altul, până la marginea apei. 

Acum, Își lua rămas bun de la toate. 

Se îndepărtă de geam, își împături cuvertura și începu să 
se îmbrace. Faţa ei păstra dinadins o înfățișare rece și 


200 


împietrită, ca un zid de marmură care o apăra împotriva 
tuturor celor din casă, cu excepţia copiilor. | se făcu milă de 
acești copii. Muriel Craig va fi pentru ei o mamă vitregă 
foarte antipatică. În dimineața aceea, copiii se purtară mai 
drăguţi ca de obicei. Erau destul de cuminţi, de parcă 
simțeau că se petrece cu ea ceva neobișnuit. Meg o măsură 
cu ochi critici, ca și cum ar fi purtat o rochie nouă. 

Mary făcu o lecţie foarte ușoară, care îi înveseli, dându-le 
încredere în propriile lor forțe. Ședeau amândoi drepţi, 
uitându-se când la ea, când la cărţile lor, cu fețele 
strălucind de bucurie. 

— Cât de drăguță ești astăzi! exclamă Renny uitându-se 
la ea fix, de parcă ar fi vrut să-i smulgă drăgălășenia 
întipărită pe faţă și s-o examineze. 

— Credeam că întotdeauna sunt foarte drăguță. 

Băiatul hohoti, cu râsul lui subțire. 

— Da de unde! De multe ori ești urâcioasă, așa ca mine. 

— Asta așa-i. 

— Ce vrei să spui? 

— Că tu, uneori ești foarte urâcios. 

Renny ridică din sprâncene și privi de sus în jos, așa cum 
văzuse că făcea domnișoara Turnbull. 

— Consider că o fac pentru binele dumitale, spuse el. 

Sub efectul unui impuls, Mary puse mâna pe umerii lui și- 
| strânse în braţe. Ce sensibil era! Trupușorul lui energic 
zvâcni ca electrizat, când se simţi cuprins în braţe. Meg îi 
privea nemulțumită. Spuse: 

— Nettle zice că-i rușine ca un băiat să-și îmbrăţișeze 
guvernanta. 

„Peste tot dau numai de neînţelegeri. Noroc că plec din 
casa asta!” spuse în sinea ei. Sculându-se, se îndreptă spre 
fereastră și-și înălță privirea spre cer, rugându-se parcă să- 
și recapete libertatea. Camera în care stătea începea să-i 
pară că este ireală. Avea senzaţia că pornise deja la drum. 

Copiii o rugau într-una să-i lase să iasă cu poneii lor la 
plimbare. Mary le dădu drumul și o porni încet pe scară. 


201 


În ultimele zile, soarele își schimbase culoarea. Acum, 
razele lui scăldau toate obiectele în culmi arămii, de 
toamnă. Lumina care răzbea prin geamurile colorate din hol 
presăra pete pestriţe prin încăpere. In clipa când Mary 
cobora ultima treaptă, o rază verde căzu pe obrazul ei, 
dându-i aspectul unei femei înecate. Se opri să asculte, cu o 
mână pe strugurii sculptați pe stâlpul de lemn al scării. 
Privirea ei căzu peste cuierul unde atârna una din pălăriile 
lui Philip, o pălărie pleoștită pe care Jake o morfolise de mai 
multe ori în timpul zburdălniciilor sale. Mary își întoarse 
privirea aiurea. 

Din salon se auzea sunetul unei penițe scârţâind pe 
hârtie. Mary ajunse la ușa salonului și o văzu pe Adeline 
Whiteoak așezată în fața mesei de scris. O privi câteva 
clipe, fără să fie observată. 

Niciodată distincţia bătrânei doamne nu-i făcuse o 
impresie atât de puternică. Până acum i se păruse că 
boneta de dantelă, ridicată deasupra frunţii cu ajutorul unei 
sârme invizibile, o avantaja, dar acum capul doamnei 
Whiteoak era descoperit, iar Mary putut să-i vadă conturul 
feței și pieptănătura. „Are umeri și mâini frumoase”, spuse 
în sinea ei. O cută despărţea sprâncenele bătrânei. Pana 
ascuţită zgâria hârtia de scris. Adeline ridică ușor capul și o 
văzu pe Mary. 

— Domnișoară Wakefield, spuse ea, nu cumva ai o pană? 
Ori de câte ori scriu o scrisoare și uit pana pe masă, vine 
unul din băieţii mei și mi-o strică. 

— Am una. Mă duc îndată s-o caut. 

— Nu, nu-mi trebuie chiar acum. Am terminat scrisoarea 
asta pe care am scris-o frumos. Îți voi fi recunoscătoare 
dacă îmi vei aduce altă pană în după-amiaza asta. 

— Din păcate, penele mele sunt cam tocite. 

— Pot să scriu cu orice fel de pană. Pe asta însă mi-a dat- 
o Nettle, de aceea scrie prost. 

Mary intră în cameră. 

— Doamnă Whiteoak, îmi daţi voie să discut cu 


202 


dumneavoastră o problemă personală? 

— Cum să nu. 

Inchide ușa și vino mai aproape. Ochii ei căprui clipiră 
plini de curiozitate, iar buzele se strânseră, de parcă s-ar fi 
așteptat la o veste neplăcută. 

— Vreau să vă spun, rosti Mary rar, că aș vrea să-mi 
părăsesc slujba. 

— Să părăsești slujba? De ce? 

— Pentru că... 

Mary se aprinse la faţă și încheie repede: 

— Pentru că vreau să mă mărit. 

— Să te măriţi? Ce spui! 

— Sper că dumneavoastră îmi veţi da tot sprijinul, ca să 
plec cât mai curând. Desigur, mi-ar părea rău să vă 
deranjez dar dacă se poate... 

— Imi îngădui să aflu cu cine ai de gând sa te măriţi, 
domnișoară Wakefield? 

— Cu domnul Busby. 

Faţa Adelinei se destinse dintr-o dată, ca și când i s-ar fi 
luat o piatră de pe inimă. Nu-i venea să creadă. Planul, pe 
care îl urzise de la bun început în timpul petrecerii, 
devenise acum o realitate. Își pironi ochii strălucind de 
bucurie pe obrajii îmbujoraţi ai lui Mary. 

— Domnișoară Wakefield, rosti bătrâna, îmi pare nespus 
de bine, căci, după părerea mea, nu putea să existe o 
pereche mai potrivită ca voi. Clive Busby e un om dintr-o 
bucată, energic, ambițios și are un suflet nobil. Am 
cunoscut mai de mult pe tatăl și pe bunicul lui. Erau și ei 
oameni de soi. Poţi să te căsătorești fără teamă. La rândul 
dumitale, îi vei dărui fineţea și gingășia de care este 
însetat. Scumpa mea, ai dat dovadă de mult bun-simt în 
alegerea pe care ai făcut-o. Te felicit și pe dumneata și pe 
Clive. O să scriu o scrisoare prietenului meu Isaac Busby, 
să-l felicit pentru viitoarea lui noră. 

Bătrâna se sculă și luă mâna lui Mary într-a ei. Amândouă 
priviră o clipă una în ochii alteia. Apoi, Mary întrebă: 


203 


— Cum rămâne cu înștiințarea? De obicei, știu că 
plecarea trebuie anunţată cu trei luni înainte, însă... 

Adeline pocni din degete. 

_ — In casa asta n-o să-ţi ceară nimeni să anunţi plecarea. 
Imi voi da toată osteneala să te ajut. Mărturisesc că soarta 
vechiului meu prieten mă preocupă mai mult decât a 
dumitale. Știu că așteaptă cu nerăbdare să se întoarcă la el, 
la fermă. Trebuie neapărat să plece. lar eu voi face în așa 
fel, încât să-l văd plecând împreună cu mireasa lui. 

— Da? 

Mary tremura de nerăbdare. l-ar fi plăcut să plece cât 
mai repede. Să părăsească „Jalna”, să-și făurească o viaţă 
nouă, să smulgă din inimă amintirea lui Philip. 

— Cât de repede pot pleca? întrebă Mary. 

— Indată ce dorești. 

Adeline se așeză, acoperi scrisoarea cu palma și schiţă 
un zâmbet larg, dezvelindu-și dinţii albi, regulați. 

— Ce ciudată coincidenţă, scrisoarea asta am scris-o unei 
mătuși de-a lui Clive. Mă ruga să-i fac o vizită. Am înștiințat- 
o că sosesc la ea poimâine. Cu ocazia asta, am să-i 
împărtășesc vestea cea bună. Voi lipsi de acasă aproape o 
săptămână, și dumneata poţi, între timp, să-ți faci 
pregătirile de plecare. După ce mă înapoiez, facem nunta. 
Ți se pare prea devreme? 

— Eu... eu cred că o să fiu gata. 

— La fermă nu-ţi trebuie cine știe ce trusou, nu-i așa? 

— O, nu! 

— Și bănuiesc că vrei să faci o nuntă mare? 

— Vai de mine! 

— Vei pleca din casa noastră măritată. Fiul meu Nicholas 
va fi încântat să-ţi fie naș. La cununie o să invităm familiile 
Vaughan, Lacey și Pink, adică pe vecinii noștri cei mai 
apropiaţi. Sper că primești să-ţi cumpăr un palton călduros 
din blană de castor. E foarte potrivit pentru fermă. Nu e frig 
acolo, însă bate vântul tare. Întotdeauna am dorit să mă 
duc acolo. Când am sosit pentru prima dată cu soțul meu în 


204 


țara asta, am vrut să ne stabilim imediat în Vest, dar tata s- 
a împotrivit. 

Mary se zăpăcise de-a binelea. Nu putu să rostească alte 
cuvinte decât: 

— O, vă mulţumesc. Sunteţi foarte bună. 

— Draga mea, dar nu-i mare lucru. Am în schimb o 
rugăminte. Caută să-ţi păstrezi secretul până când mă 
întorc acasă. Copiii, dacă simt ceva, o iau razna. Dacă îi 
spui fiicei mele, lady-ei Buckley, e în stare să ne strice tot 
planul. Va stărui să stai încă trei luni de zile, cât e prevăzut 
în contract. E mai bine să rămână totul doar între noi. Și nu 
uita să-i spui lui Clive să se poarte la fel. 

Mary consimţi cu multă râvnă. Curiozitatea copiilor și 
amestecul lady-ei Buckley în această chestiune trebuiau 
evitate. Nu voia altceva decât să părăsească „Jalna” pe 
neobservate, așa precum venise. 

Când fu din nou singură în odaie, Adeline rămase o clipă 
nemișcată, cu un surâs de satisfacţie pe buzele-i 
întredeschise. Apoi, luă scrisoarea în mână și, după ce o citi 
cu un aer gânditor, îi adăugă un post-scriptum, 
încruntându-se la auzul peniţei care scârţâia pe hârtie: 
„Dragă Abigail, m-am gândit că n-ar fi rău să-ţi fac o scurtă 
vizită, așadar voi ajunge la tine mâine seară, împreună cu 
Philip”. 

Când termină de scris aceste rânduri, luă scrisoarea cu 
ea și se îndreptă spre grajd, unde Philip cerceta cu atenţie 
piciorul unuia dintre caii săi preferaţi, care suferise o 
luxaţie. Philip îi zâmbi, îndreptându-se din şale. 

— Ce mai face piciorul? 

— Merge spre vindecare. 

— Minunat! 

Își dădu seama, după felul în care îi răspunse la zâmbet, 
că intrase din nou în grațiile mamei sale. 

lapa se întoarse spre Philip, apucându-i mâneca cu dinţii. 

— E tare drăgălașă, spuse Adeline. 

— De aceea o iubesc. 


205 


— Dar pe mama ta, să vedem, o iubeşti oare îndeajuns 
ca să te sacrifici, s-o însoţești într-o mică vizită? Este vorba 
de Abigail Rutheford, fostă Abigail Busby, căreia i-am 
promis de mult să mă duc la ea pentru câteva zile. Am tot 
amânat de azi pe mâine, până când astăzi m-am hotărât. 
Nu sunt nici treizeci de mile, însă legătura cu trenul e 
proastă. N-ai vrea să mă duci cu trăsura, Philip? 

— Te duc bucuros, însă nu pot să rămân acolo. 

Adeline ofta adânc. 

— Bine, atunci nu merg nici eu, zise ea. Îmi pusesem în 
gând să facem împreună această mică plimbare, nu din altă 
cauză, dar mi se pare ca în ultima vreme, ba cu plecarea 
mea în Irlanda, ba cu treburile tale, n-am izbutit să te am 
lângă mine atât de des cât aș fi dorit. Dar lasă, în definitiv 
asta mă privește numai pe mine. O să rup scrisoarea și o să 
scriu alta, în care o să refuz invitaţia. 

— Nu, mamă, nu. Să nu faci așa ceva. Te duc eu trăsura 
până acolo și pe urmă voi veni să te iau, la sfârșitul vizitei. 

— Cum așa! Să faci o sută douăzeci de mile cu trăsura de 
dragul unei vizite scurte? Hai să nu mai vorbim despre asta. 
O să iau trenul, deși am două ore de așteptat într-o haltă 
părăsită. Dar nu-mi pasă. Da, voi lua trenul, chiar dacă pe 
urmă o să am junghiuri. 

— Credeam că ţi-a trecut junghiul ăla, mamă. 

— Trece o vreme, pe urmă iar mă doare. 

— Crezi că ţi-ar face rău plimbarea cu trăsura? 

— Nu. Zgâlţăitul trenului îmi face rău. 

— Atunci te duc până acolo și rămân cu tine! exclamă el 
cu căldură, gândindu-se totodată că, în fond, plimbarea 
putea să-i fie chiar de folos. Nu-i părea rău să lipsească o 
săptămână întreagă de acasă. Din zi în zi, se vedea silit să 
petreacă tot mai mult timp în tovărășia lui Muriel Craig. 
Acum trebuia să-i dea lecţii de călărie, după cum îi 
făgăduise. Trebuia să răspundă la invitaţiile stăruitoare ale 
tatălui ei. Oriunde mergea în vizită, hop și ea. Toată lumea 
parcă uneltea să-i scoată pe cei doi tineri unul în calea 


206 


altuia. Lui Philip îi plăcea, o admira chiar, însă din clipa în 
care își îngăduise să-și rezeme capul pe umărul lui, nu-i mai 
inspira prea multă stimă. Era prea ușuratică. Nevasta lui 
fusese o femeie rezervată, care nu depășea niciodată 
limitele bunei-cuviinţe. E drept, cu ea nu te puteai înţelege 
ușor, și mângăâierile ei erau rare, în schimb merita să le 
aștepți. Părea ciudat ca o ființă înzestrată cu un caracter 
atât de ferm să lase în urma ei doi copii care nu-i semănau 
nici la înfățișare, nici la temperament. Philip își închipui în 
schimb că o ființă drăgălașă, ca Mary de pildă, i-ar putea 
dărui un băieţel care să semene leit cu ea. Oare de ce s-a 
gândit tocmai la Mary? În ultima vreme nu o mai văzuse 
aproape de loc și, atunci când o vedea, își dădea seama cât 
de schimbată era. Ce însemna oare această schimbare? 
Răceală la adresa lui? Repulsie? 

Buzele mamei îl atinseră. Se încruntă încercând să se 
gândească la două lucruri o dată, dar nu se putu concentra 
asupra nici unuia. Adeline spuse: 

— O să te bucuri că m-ai însoţit. Sunt ani de zile de când 
n-am mai fost acolo împreună. Ți-aduci aminte? 

Trecură amândoi, braţ la braţ, prin livadă. Adeline mânca 
un măr roșu din recolta acelui an, făcând tot felul de planuri 
în legătură cu plecarea: ce cai vor fi înhămați la trăsură, 
care va fi itinerariul, ce va duce prietenei sale în dar. Gusta 
dinainte plăcerea excursiei, pe care voia să o facă pe 
îndelete, cu toată ceremonia. 

La vremea stabilită pentru plecare, se așeză împreună cu 
Philip îndărătul murgilor bine ţesălațţi, în timp ce restul 
familiei o privea cu admiraţie, căci pentru a face impresie, 
Adeline luase hăţurile în mână și-i mâna pe cei doi cai 
focoși cu îndemânare, ba chiar cu o anumită aroganță. 
Briza adia fluturându-i pe umeri vălul lung de doliu, care 
împrumuta chipului ei o notă sumbră, dar plină de eleganţă. 

Înălţându-și privirea la un moment dat, în timp ce trăsura 
luneca pe aleea acoperită cu prundiș, zări faţa lui Mary la 
una dintre ferestrele de la etaj și zâmbi cu blândeţe. 


207 


208 


XV 


Dezvăluiri 


La „Jalna”, zilele săptămânii se scurgeau înveșmântate în 
strălucirea toamnei. Viţa canadiană și arțarii loviți de brumă 
căpătaseră o culoare roșie ca focul. Mestecenii argintii 
începeau să-și scuture frunzele îngălbenite. Văzduhul era 
atât de limpede, încât lumea spunea că nici în Italia cerul 
nu era mai albastru. Caii crescuţi la fermă hoinăreau prin 
pășuni, ca și cum rostul lor în viață ar fi fost să huzurească, 
fălindu-se cu musculatura lor impunătoare. Păsările nu 
plecaseră încă spre miazăzi, dar se întruneau în stoluri, 
ținând între ele consfătuiri tainice la care căpeteniile gureșe 
exprimau temeri în legătură cu viitoarea expediţie. Jake 
crescuse peste noapte și își dădea acum aere de înțelept, 
dar înţelepciunea lui era prefăcută, căci în fond rămăsese 
un pui. Işi petrecea cea mai mare parte a timpului veghind 
în așteptarea lui Philip și alerga schelălăind ori de câte ori o 
vedea pe doamna Nettleship. Când ieșea să-și scuture 
cârpa de praf, cățelul se ascundea prin tufișuri și, după 
plecarea ei, apărea din nou la postul de veghe. 

Mary și Clive purtau discuţii îndelungate. Nu-i mai scăpa 
nimănui din vedere nici faptul că el venea zilnic la „Jalna”, 
nici libertatea din ce în ce mai mare pe care Mary o 
îngăduia copiilor. În timpul acesta, ea trăia ca în vis. Tot 
ceea ce se petrecea în jur i se părea ireal. Însă hotărârea pe 
care o luase de a se căsători cu Clive Busby și de a pleca 
departe de „Jalna” era reală. În fiecare noapte, gândul 
acesta o ţintuia în pat ca o ancoră salvatoare. Altfel ar fi 

209 


sărit din așternut și s-ar fi plimbat prin cameră, neputând 
să-și găsească liniștea. Mulţumea Domnului că Philip nu era 
acasă. Ar fi dorit să părăsească „Jalna” fără să-și ia rămas 
bun de la el. O asemenea dorință nu prea avea sorţi de 
izbândă, în schimb despărțirea avea să se petreacă într-o 
atmosferă rece și oficială. | se va plăti leafa. Mary se va 
scuza că trebuie să plece repede. Philip o va felicita amabil, 
cu ocazia nunţii care va avea loc în curând. li va zâmbi 
fericită și va spune cât de frumoasă i se părea perspectiva 
de a trăi în ţinutul preriilor. 

Apoi, va pleca pentru totdeauna. 

Ideea de a face nunta la „Jalna” i se părea inacceptabilă. 
Clive avea s-o ducă la fratele lui, a cărui locuinţă se afla la o 
sută de mile depărtare, și acolo urmau să sărbătorească 
cununia religioasă în liniște. Intenţia aceasta fusese deja 
comunicată atât fratelui, cât și domnului Pink, care se 
oferise să le obţină dispensa bisericii. Totul va fi foarte 
simplu. Nu-i mai rămânea decât să se oțelească în 
așteptarea evenimentului: după aceea, va privi în urmă 
prăpastia adâncă ce se va căsca în urma ei. 

Zi de zi, imaginea trecutului se va șterge tot mai mult. 
Chipul lui Philip va dispare din amintire, vocea se va pierde 
în timp. Cu astfel de minciuni încerca să-și înșele cugetul 
frământat. 

Nu avea cui să-i spună adevărul. 

Într-o zi, îl găsi pe Jake tolănit de-a lungul unei pete de 
soare, lângă poarta grădinii. Ochii lui care priveau fix aleea 
aveau o expresie foarte melancolică, din cauza pleoapelor 
lăsate în jos. Se bucură când o văzu pe Mary și dădu o clipă 
din coadă, apoi își reluă așteptarea. 

Mary alergă către el și îi puse mâna pe motul creț din 
vârful capului. 

— Jake, micuțule, cât de mult îl iubești! De o mie de ori 
mai mult ca Spot și ca Sport. 

Primi mângâierile cu tristeţe și demnitate, dar rămase cu 
privirea aţțintită asupra aleii. 


210 


— Lasă, mâine se întoarce. 

Vocea lui Mary avea un ton care l-a mâhnit pe Jake. 
Scânci și în același timp începu să dea din coadă, vrând 
parcă s-o liniștească. 

— Jake, mi-e teamă că iei viaţa prea în tragic, și asta e 
foarte rău... încearcă să fii mai liniștit. la exemplu de la 
mama și tatăl tău, și de la stăpânul pe care-l aștepți. Lui 
nici nu-i pasă de noi, sunt sigură. 

Turturelele se agitau și gângureau fără întrerupere în 
desișul de cetini. Își curățau penele albastre-verzui, de 
parcă ar fi fost primăvară și nu toamnă, și timpul iubirii n-ar 
fi trecut. Cerul, de un albastru limpede și imaculat, se 
reflecta în băltoacele de pe alee, căci plouase în noaptea 
trecută. Mary îl zări pe Clive străbătând drumul cu mers 
legănat; făcea pași mari, ca un om fericit care se plimbă 
pentru a-și irosi surplusul de energie. „Trebuie să merg în 
întâmpinarea lui și nu știu cum” își spuse Mary. 

— Jake, trebuie să vii cu mine, să mă ajuţi. 

Apucă câinele de zgardă și-l trase lângă picioarele ei. 
Amândoi ieșiră pe poartă. 

— Venim în întâmpinarea ta, strigă ea, încercând să 
meargă în pas vioi și legănat, întocmai ca el. 

Clive îi reţinu mâna câteva clipe, apoi, uitându-se în 
dreapta și în stânga pentru a se asigura că nu-l vede 
nimeni, o sărută pe obraz. După aceea, se aplecă și 
mângâie prepelicarul. 

— Va trebui să-ţi fac rost de un câine, spuse el. Am doi 
dulăi ciobănești, însă amândoi se ţin pe urmele mele cât e 
ziua de lungă. Ce rasă îţi place mai mult? 

— Mops, răspunse ea aproape fără șovăială. 

— Mops! exclamă el. Un mops din cei pitici, cu coada 
încovrigată, care smiorcăie tot timpul? Într-adevăr, Mary? 

— Zău. Mie îmi plac. 

— Vei avea un mops, așadar. Mi-aduc bine aminte când 
am văzut prima dată un mops. Eram cu părinţii mei în vizită 
la familia Vaughan. Domnul și doamna Whiteoak erau 


211 


invitaţi la ceai. Aveam doar câţiva ani. Pe vremea aia, 
femeile purtau niște crinoline enorme. l-am văzut intrând 
pe poartă și venind spre noi, pe alee. Doamne sfinte, ce 
pereche! Căpitanul părea îmbrăcat în uniformă, chiar și 
atunci când purta haine de tweed. Era, cum s-ar zice, un 
ofițer de elită. De fapt, impresia cea mai puternică o făcea 
ea. Purta o fustă largă și un fel de pelerină. Pe cap, avea o 
pălărie de paie împodobită cu panseluțe proaspăt culese 
din grădină, iar sub borul pălăriei străluceau ochii ei mari, 
întunecaţi, și dinţii albi ca zăpada. Pălăria era destul de 
extravagantă, ceea ce m-a impresionat însă a fost mopsul 
ei care se așezase pe crinolină. Era mare ca un vitel și 
mândru, nevoie mare. Când vedea că a obosit, ne explica 
ea, îl suia pe crinolină și atunci câinele călătorea pe sus, ca 
un prinț. 

— O să-mi fac și eu crinolină, râse Mary, și o să-mi învăţ 
mopsul să stea pe ea. 

Discutară despre câini și despre cai, și ea punea mereu 
întrebări în legătură cu ferma. Clive nu mai sătura s-o 
descrie în toate amănuntele, zugrăvindu-i viața pe care 
urma s-o petreacă împreună când vor fi soț și soţie. 
Adeseori, menţiona rolul pe care îl jucase Adeline în viața 
lor, mijlocindu-le prima întâlnire. 

— Din această pricină o iubesc, spuse el. Totuși, ne-am fi 
întâlnit oricum. 

A doua zi, Clive avu treabă în oraș și nu se întoarse decât 
pe înserate. 

— Doamna Whiteoak sosește mâine împreună cu fiul ei, 
spuse Mary. 

— Vestea asta mă bucură, căci nu va mai trebui să ţinem 
secret logodna noastră. De nu știu câte ori eram să mă dau 
de gol. Trebuie să scriu o scrisoare părinţilor mei, să nu-și 
închipuie, săracii, că am înnebunit, de vreme ce lipsesc de 
atâta timp de la fermă. 

În noaptea aceea, Mary se simţi obosită, ca și cum o 
apăsa o piatră pe suflet, în loc s-o bucure gândul că se 


212 


mărită. Gândurile cuminţi, legate de căsătoria ei cu Clive, 
nu puteau nici s-o adoarmă, nici s-o liniștească. În primele 
ore, numără minutele care se scurgeau anevoie. Apoi, 
aruncă toate pernele jos și se zvârcoli pe cearșaful gol. 
Treptat, izbuti să-și liniștească nervii, dar nu era decât o 
liniște aparentă, de pasăre care s-a lovit cu capul de colivie. 
Zăcea țeapănă, așteptând cu ochii larg deschişi ivirea 
zorilor. În sfârșit, când ele mijiră la fereastră, adormi și se 
trezi mai târziu, fără să-și dea seama că dormise. Copiii 
râdeau, alergând împreună cu foxterierul dintr-o cameră în 
alta. 

La jumătatea după-amiezii, tropotul copitelor vesti 
înapoierea Adelinei și a lui Philip. 

Ajutată de fiul ei, care îi ţinea amândouă mâinile, cobori 
din trăsură cu pași îndrăzneţi, deși în fond era puţin 
îngrijorată de efectul pe care vestea logodnei dintre Mary și 
Clive urma să-l producă asupra lui Philip. Îngrijorarea nu era 
însă destul de puternică, pentru a-i răpi plăcerea de a se 
simţi din nou acasă. O săptămână petrecută în condiţiile 
proaste pe care le oferea locuinţa prietenei îi fusese de 
ajuns, cu toate că prietena ei nutrea o adâncă admiraţie 
pentru fiecare vorbă și gest al Adelinei, iar Philip, între timp, 
cumpărase foarte ieftin două vaci de Jersey. Chiar dacă n-o 
să-i surâdă plecarea domnișoarei Wakefield, nu va putea 
face nimic. Fata era făgăduită tânărului Busby. Domnul Pink 
promisese că le va obţine dispensa bisericii. Mâine, își va 
invita vecinii la ceai și le va aduce ea însăși la cunoștință 
viitoarea căsătorie, ca și cum Mary făcea parte din familie. 
O va mărita în rochie de mătase decoltată (albastru-închis i- 
ar sta bine și, mai târziu, o s-o poarte la zile mari, în casa 
ei), cu garnitură de dantelă și cu jupon de tafta, tot 
albastru, ca să se asorteze la culoare. li va cumpăra palton 
din blană de castor, apoi va alege una din bijuteriile ei, 
poate un medalion frumos cu lanţ de aur. În plus, va trebui 
să-i dăruiască și niște albituri: trei feţe de masă, 
douăsprezece șervețele, șase cearșafuri și două cuverturi 


213 


frumoase, albe. Argintărie o să-i dea familia Busby, dacă 
voia să fie la înălţime. lată, pe scurt, socotelile binevoitoare 
pe care Adeline și le făcuse în minte, în timpul călătoriei cu 
trăsura. La rândul lui, Philip părea că arc multe de chibzuit. 

— Eşti obosită? o întrebă el. 

— De loc. A fost o vizită foarte plăcută, nu-i așa? 

— Într-adevăr. Uite-l pe Jake! 

Micul prepelicar se întoarse brusc și târându-se cu burta 
pe pământ, atinse cu botul mâna lui Philip. Mirosul familiar 
al mâinilor sale îl făcu să-și piardă minţile de bucurie. 
Alergă pe nerăsuflate jur împrejur, scuturându-și urechile 
clăpăuge și scoțând ţipete de bun venit. Apoi, după ce se 
rostogoli în iarbă cu mișcări dezordonate, se ridică și se 
așeză la picioarele lui Philip, privindu-l drept în ochi. 

— Ne face o primire însufleţită, zise Adeline, aplecându- 
se să-l mângâie. Uite, sosește și familia. 

Toţi membrii familiei Whiteoak vorbeau atât de tare, 
încât glasul potolit al lui sir Edwin nu se mai auzea de loc. 
Zâmbi însă, fără să se supere, și își sărută soacra pe obraz. 
Papagalul Boney zbură în întâmpinarea ei, și acum, din 
pricina lui, membrii familiei Whiteoak de-abia se mai puteau 
înțelege între ei. 

— Unde sunt copiii? întrebă Philip zbierând. 

— S-au dus cu guvernanta la picnic, răspunse Augusta cu 
voce de contralto. 

— Azi luăm ceaiul mai devreme, mamă, spuse Ernest. 
Cred că mori de foame. 

Luând-o de mijloc și trăgând-o spre el, îi șopti la ureche: 

— Am primit vești bune din Anglia. Unele acţiuni au 
crescut. O să câștig dobânzi frumoase. 

— Splendid! Pleacă negreșit, ca să le poţi urmări cursul. 

— Chiar asta am de gând. 

— Ernest, sunt încântată. 

— Știam că o să te bucuri. 

Eliza, îmbrăcată foarte curat și roșie în obraji, se ivi să 
anunțe că ceaiul era gata. Cu toții s-au dus în sufragerie, 


214 


dornici să stea laolaltă în jurul mesei, care era deosebit de 
îmbelșugată. Până și cele mai mici amănunte referitoare la 
vizită au fost ascultate cu viu interes. Buna dispoziţie 
cuprinsese pe toți membrii familiei, cu atât mai mult cu cât 
în curând aveau să se despartă, soţii Buckley, Nicholas și 
Ernest urmând să se înapoieze în Anglia. Ernest era atât de 
bine dispus, în urma veștilor primite de la agentul său de 
bursă, încât râdea cu multă ușurință, mânca, bea mai mult 
ca de obicei și le atrăgea tuturor atenţia cât de bine arată 
Adeline. 

— Arăţi altfel ca de obicei, mamă. S-ar spune că porți în 
suflet o veste bună. 

Auzind aceste cuvinte, Adeline simţi parcă o mâncărime 
pe limbă. De fapt, ce o împiedica să anunțe chiar acum 
viitoarea căsătorie? Momentul era oportun, Mary și copiii 
nefiind de faţă. Chiar dacă Philip va fi necăjit, mai bine să-și 
verse necazul acum, deoarece pe urmă tot o să-i treacă. 
Adeline duse ceașca la buze și sorbi ultima înghiţitură de 
ceai, apoi își împreună mâinile pe pântec. 

— Am o veste bună, spuse ea. O veste foarte bună. 

Ceilalţi o priviră cu atenţie. 

— Consider că vestea mea este foarte bună și sunt sigură 
că veţi fi de acord. E cât se poate de frumos să auzi despre 
o fată tânără, care nu are pe nimeni, că și-a găsit omul 
potrivit. 

— Despre cine vorbești, mamă? întrebă Nicholas. 

Adeline privi drept în ochii lui, ocolind privirea lui Philip. 

— Despre domnișoara Wakefield. E o fată foarte bună, 
deși cam simpluță, iar eu am simțit din primul moment că 
ceea ce îi lipsește este un băiat bun, cu viitorul asigurat, 
care să-i poarte de grijă. 

— Este vorba de Clive Busby? întrebă Augusta. 

— Da. 

— Nici nu putea s-o nimerească mai bine! exclamă 
Nicholas. E un tânăr foarte cumsecade. 

— A trecut pe aici zilnic de la plecarea ta, zise Augusta. 


215 


Mărturisesc că începusem să fiu îngrijorată. 

— Nicio grijă. Chestiunea e deja aranjată. Se vor căsători 
fără întârziere. 

— Atunci purtarea ei se explică, spuse Ernest. S-a ferit de 
noi toată săptămâna. 

— Îmi face impresia că e o tânără foarte descurcăreaţă, 
interveni sir Edwin. 

Adeline râse. 

— O, sigur că-și cunoaște interesele. Mi-am dat seama de 
la început. De cum a pus ochii pe Clive Busby, am înţeles că 
nu mai are nicio scăpare. Dar sunt mulțumită. Sunt chiar 
foarte mulțumită. Va fi o soție minunată. 

Acum, Adeline înfruntă privirea lui Philip. 

O privi cu ochii lui mari, albaștri, întocmai ca tatăl lui 
când era mânios. Înfățișarea lui o făcu să tresară, dar își 
păstră zâmbetul pe buze. 

— De când știi toate astea? întrebă Philip. 

— Am aflat de la Abigail, chiar înainte de a ne despărţi. 

— l-a scris Busby? 

— Da. 

— Atunci e o mincinoasă fără pereche, căci ultimele 
cuvinte pe care le-am auzit de la ea au fost: „Spune lui 
Clive să-mi trimită câteva rânduri. De la sosirea lui din Vest 
și până acum n-am primit de la el decât o singură 
scrisoare”. 

— Păi chiar despre scrisoarea asta e vorba. 

— Da, dar mi-a spus că i-o scrisese îndată după sosire. 

— A, Abigail e tare zăpăcită. 

— Când zici că a primit scrisoarea? 

— Nu a precizat data. 

— Și mie de ce nu mi-ai spus nimic? 

— Clive a rugat-o să nu dau de veste, până nu mă 
înapoiez la „Jalna”. 

— De ce? 

— Bănuiesc că domnișoara Wakefield s-a temut că n-or s- 
o mai asculte copiii, dacă află că e pe cale să plece. 


216 


Philip își aţinti privirea asupra coșulețului de argint 
încărcat cu pesmeţi și rămase tăcut, în timp ce fruntea i se 
înroși treptat. 

Augusta spuse: 

— Cât despre mine, eu zic să plece sănătoasă. Mi se pare 
extrem de nepotrivită ca guvernantă. 

Sir Edwin adăugă: 

— Niciodată nu mi-a făcut impresia că e o profesoară 
bună. 

— Sărmanul Clive, spuse Nicholas, ce nevastă și-a mai 
ales... Peste vreo cinci ani, parcă o văd cu trei sau patru 
copilași plăpânzi, agățaţi de poalele fustei. 

Ernest zâmbi, închipuindu-și această scenă, și spuse: 

— Un lucru este cert. Eu unul, nu mă mai amestec în 
alegerea altei guvernante. 

Adeline privi peste masă, cu un zâmbet aproape ironic la 
adresa fiului ei mezin. 

— Tu ce ai de spus, nu ţi se pare o căsătorie reușită? 
întrebă ea, căutând să-l îmbuneze. 

— Uite ce zic, răspunse el și, întinzând mâna spre 
coșulețul cu pesmeţi, îl trânti. 

Augusta fu cât pe ce să scape din mână ceașca de ceai 
pe care o ducea la buze. Jumătate din conţinutul ceștii se 
vărsă pe faţa de masă. Sir Edwin clipi repede din pleoape. 

Adeline lovi cu palma peste masă. 

— Nu îngădui asemenea comedii! Philip, cum îndrăznești? 

Philip se sculă și se îndreptă spre ușă. Întorcându-se 
către ceilalţi, spuse: 

— Totul a fost pus la cale pentru ca ea să plece de lângă 
mine. Acum înțeleg totul. Și voi sunteţi toţi părtași la 
această uneltire. 

Fără să mai aștepte vreun răspuns, se repezi în hol și ieși 
afară. 

Eliza veni în fugă de la subsol. 

— A căzut ceva, doamnă? o întrebă pe Adeline. Să iau 
ceva de pe jos? 


217 


— Da. Domnul Philip a răsturnat coșuleţul cu pesmeți. Fii 
bună și strânge.-l. 

Eliza se aplecă și adună bucăţile împrăștiate. 

— Să vă aduc alţi pesmeți? întrebă. 

Toată lumea refuză. 

Când rămaseră din nou singuri, Ernest remarcă: 

— Curios, cum s-a înfuriat Philip așa, pe neașteptate. 

— Mă așteptam, spuse Adeline. 

— Am văzut că fruntea lui s-a făcut stacojie, spuse 
Augusta. Asta, la el, dovedește enervare. 

— Bunicul meu (sir Edwin vorbea dinadins cu o voce cât 
mai domoală), nu acela care a primit titlul de baronet, ci 
celălalt... 

— Știu, ăla care avea ciorăpărie la Birmingham, îl 
întrerupse Adeline cu nerăbdare. Întotdeauna mi-a plăcut 
mai mult decât primul. Povestește-ne ceva în legătură cu 
el. 

Sir Edwin continuă: 

— ...sughița ori de câte ori era mânios. Dacă îl auzeai 
sughițând, știai ce va urma. 

— Și dacă îi venea să sughițe în clipa când nu era 
mânios? întrebă Adeline. 

— Niciodată. Era întotdeauna mânios când îi venea să 
sughiţe. 

— lată, asta înseamnă că mânia are repercusiuni asupra 
organelor digestive, spuse Ernest. 

— Imposibil. 

Adeline luă o prăjitură de pe masă. 

— N-am mai pomenit asemenea lucru. 

— Vorba este că Philip pare foarte tulburat din pricina 
evenimentului, zise Nicholas. Să nu iasă vreun bucluc. 

— Philip nu mai are ce face, îi răspunse Adeline. 
Chestiunea e deja hotărâtă. Am de gând să-i fac lui Mary o 
nuntă frumoasă, dându-i de zestre un palton îmblănit și 
niște albituri de pat și de masă. 

— Fata cu care trebuie să se însoare Philip, declară 


218 


Augusta, este domnișoara Craig. 

— Nu m-aș însura cu ea nici în ruptul capului, interveni sir 
Edwin. 

— Asta, spuse Augusta, este o chestiune secundară care 
nu merită să fie luată în seamă. 

Adeline se ridică de pe scaun. 

— Nu mă bucură gândul că Philip ar putea să-și aducă oa 
doua soţie la „Jalna”, spuse ea, dar fie, numai să se 
căsătorească cu o femeie de caracter, nu cu o flușturatică 
de teapa lui Mary Wakefield. 

Adeline dădu semnalul de plecare și, după ce trecură 
ceilalţi în salon, Ernest închise ușa în urma lor. 

— Acum, spuse el așezându-se lângă ea într-un fotoliu 
confortabil, povestește-ne de-a fir a păr cum s-au petrecut 
lucrurile. Cred că ai lucrat cu multă îndemânare, ca să-l 
scapi pe Philip de... 

Ernest șovăi. 

Augusta încheie fraza în locul lui: 

— O încurcătură foarte penibilă. 


Philip se îndreptă spre grajduri, fără să-i pese încotro îl 
duc pașii. Mirarea plină de mânie înăbușea în el toate 
celelalte sentimente. Se simţea ca un pion pe masa de șah, 
mânat în neștire de cei care urziseră un complot împotriva 
lui. Fusese nedreptăţit, în timp ce tontul acela de Busby s-a 
cuibărit ca un vierme în sufletul lui Mary, obținând mâna ei. 
Toată familia făcea front comun împotriva lui. Acum era 
limpede. Toţi se speriaseră că se va îndrăgosti de Mary, 
mereu se gândeau la asta, de când cu dansul acela care 
provocase atâta scandal. Se înșelau cu toţii. Nu era 
îndrăgostit de Mary. Dar nici nu voia s-o piardă. Copiii 
aveau nevoie de ea. In ceea ce-l privea pe el, Philip plăsmui 
în minte imaginea patetică a unui tânăr văduv, cu doi copii 
orfani în brațe. 

Nu putea gândi nimic deslușit. Auzind tropot de copite, se 
dădu la o parte. Un rândaș, călare pe iapa cumpărată de la 


219 


domnul Craig, îl ajunse din urmă. Omul se întoarse în șa și 
privi îndărăt. 

— Merge bine, domnule, strigă el mândru. 

— Bravo! 

Philip își plimbă privirea pe spinarea mătăsoasă a iepei, 
care strălucea în lumina soarelui, dar avea impresia că o 
vede undeva, departe. Apoi coti, luând-o pe cărarea care 
ducea în livada cu meri. Acolo, putea să se gândească 
nestânjenit de nimeni. Ajunse lângă un păr bătrân, care 
avea niște pere uriașe. Din păcate le mâncau viespile. Trei 
viespi săpau de zor o gaură într-o pară căzută sub pom, de 
parcă viața lor depindea de asta. Philip îi dădu un picior și 
para se sfărâmă în bucăţi, iar viespile zburară spre copac. 

Livada era liniștită, fructele dăduseră în pârg. Pâlcuri de 
romanițe se înălțau în iarba veștejită și deasupra lor roiau 
fluturi mici, cu aripioare albe. Philip cobori privirea și puse 
mâna pe o creangă. Se silea să gândească liniștit, căci voia 
să descopere care erau adevăratele lui sentimente. De 
obicei, dădea frâu liber impulsurilor, fără să le analizeze. 
Mânia provocată de știrea despre logodna lui Mary clocotea 
încă în vinele lui. Era mulțumit că aruncase coșulețul de 
argint pe podea. Se simţea răscolit de patimi. „Dacă asta s- 
ar fi întâmplat acum cincizeci de ani, aș fi fost în stare să-l 
provoc la duel pe tânărul Busby. În definitiv, ce vină avea 
Busby? Doar faptul că se logodise cu o fată frumoasă care-i 
ieșise în cale... Busby lucrase însă pe ascuns... Câine 
viclean!” Nu-i fusese dat s-o vadă pe Mary împreună cu 
Busby decât în timpul seratei. A mai văzut-o și în ziua când 
s-au întâlnit pe drum, iar Muriel Craig a privit-o cum alerga 
în întâmpinarea lui. Și altă dată, când se plimba cu Lily Pink, 
așteptându-l desigur pe Busby. Se întâlniseră destul de des, 
nu-i vorbă. Mama lui avea dreptate. Mary a pus ochii pe 
Busby încă de la început. De ce nu? Avea și ea dreptul să se 
mărite dacă... Dar Philip nu voia ca ea să se mărite. Voia să 
rămână în continuare la „Jalna”. Avea nevoie de ea. Nu mai 
voia guvernante ca cele dinaintea lui Mary. Amândouă l-au 


220 


sâcâit, dându-și aere și plictisindu-l cu tot felul de plângeri. 
Mary era însă atât de drăgălașă... Și ce urât s-a purtat 
acum... L-a jignit. L-a jignit până în fundul sufletului... Și de 
ce nu se gândea la ea ca la o guvernantă oarecare, pe care 
o ţinea în slujbă? Dimpotrivă, se gândea ca la o prietenă. O 
iubea! Asta era adevărul. O iubea. lar ea îl preferase pe 
individul acela greoi și prozaic, numit Busby, lăsându-l pe 
el, Philip Whiteoak, cu buzele umflate. Nu-i lăsase niciun pic 
de răgaz. Lui îi plăcea să-și rezolve treburile pe îndelete. 
Mai ales că însurătoarea este un lucru foarte important. 
Bunăoară, pe Margaret o ceruse în căsătorie de-abia după 
douăzeci de ani de cunoștință. Ce-i drept, când se 
cunoscuseră prima oară, avea doar câteva luni, oricum 
însă, asta dovedea că lui nu i-a plăcut să facă lucrurile în 
pripă. Și, al naibii, cum l-au tras pe sfoară! Maică-sa l-a luat 
dinadins în vizită, ca să nu fie prezent. Bineînţeles, după 
aceea, stând la taifas cu mătușa lui Clive, au râs amândouă 
pe înfundate, de bucurie că le-a reușit planul, sau mai bine 
zis uneltirea nemernică pe care au pus-o la cale. 

Lui Philip i se urcase sângele la cap. Işi apăsă tâmplele 
care zvâcneau înfierbântate cu degetul mare și cel mijlociu. 
O veveriţă alerga prin copacul de care era rezemat și 
rămase locului încremenită, la aproape un metru distanţă 
de mâna lui. Părul roșcat al veveriței era zburlit. Ochișorii ei 
strălucitori îl priveau fix, plini de uimire. Se ghemui pe 
piciorușele din faţă, de parcă s-ar fi temut să nu i se 
întâmple ceva rău. Philip șuieră printre dinţi ca s-o 
liniștească. Trecură câteva clipe, apoi veverița cârmi din 
coadă și sări în alt capac, făcându-se nevăzută. 

„Mă duc s-o caut și am să văd ce are de spus în privinţa 
asta.” Își continuă drumul prin livadă. 

Îndreptându-se spre pădure. „Dacă Mary s-a dus cu copiii 
la picnic, înseamnă că am s-o întâlnesc.” 

Mary, care tocmai ieșea din pădurea de pini împreună cu 
Meg și cu Renny, îl văzu venind dinspre livadă, și 
îndreptându-se spre ei, prin lanul cosit. 


221 


— Copii, spuse ea, uitaţi-l pe tăticu. Nu vreţi să fugiţi în 
întâmpinarea lui? Duc eu coșul acasă. 

Copiii nu mai auziră sfârșitul. Renny băgă toarta coșului 
în mâna lui Mary și ajungând-o din urmă pe Meg, o zbughi 
prin miriște. Amândoi scoteau strigăte de bun venit. 

Mary aproape că fugise până în livadă, unde se ascunse 
și se întoarse să vadă încotro plecase Philip cu copiii. li văzu 
pe toţi trei în același loc, iar fețele copiilor erau întoarse 
spre tatăl lor. Așteptă cu mâna încleștată pe toartă, 
frământându-și degetele de la picioare în pantofii subțiri, 
prin care simţea argila moale și nisipoasă a potecii. La un 
moment dat, văzu că micul grup se destramă. Copiii fugiră 
spre casă. Philip stătea neclintit, urmărindu-i până când 
ajunseră pe peluza grădinii. Apoi, se îndreptă spre livadă. 

Dar ea nu rămase locului, să-l aștepte. Nu voia să-l 
întâlnească singură, fără copii în preajma ei. Ar fi vrut să 
facă în așa fel încât să evite orice întâlnire între patru ochi, 
înainte de a-și lua rămas bun de la Philip și de-a părăsi 
„Jalna”. Trebuia să se pregătească sufletește, pentru ca în 
ceasul despărțirii să fie în stare să se uite în ochii lui cu 
răceală. Atunci va ști să primească felicitări, sau indiferent 
ce alte cuvinte va găsi de cuviinţă să-i spună, acum însă 
era prea devreme. li era peste putinţă să-l întâlnească 
singură. 

Dar el străbătu câmpia cu pași mari, dorind pesemne să-i 
taie calea. Dacă rămâne ascunsă după copaci, tot o va găsi, 
deoarece o urmărea cu intenţia de a se întâlni cu ea între 
patru ochi. De aceea a trimis copiii acasă. O clipă, Mary 
rămase încremenită neștiind ce să facă. Nu era oare mai 
bine să-și adune puterile și să se întâlnească cu el? 
Uitându-se neliniștită spre el, îi zări părul blond care 
strălucea ca aurul în lumina asfinţitului. 

Priveliștea aceea fugară fu de ajuns pentru a o hotări. 
Locul unde stătea nu era potrivit pentru întâlnire. Strălucea 
prea frumos în lumina amurgului, cu copacii aplecaţi sub 
povara merelor și cu grangurul cocoţat pe o creangă, lângă 


222 


un cuib pustiu, cântându-și cântecul de adio. Mary se abătu 
de pe potecă, luând-o la goană printre copaci, până la 
capătul cel mai îndepărtat al livezii. Intră într-un șopron 
unde erau tot felul de coșuri și de butoaie pentru fructe și 
se piti într-un ungher întunecos, plin de păienjeniș. Pe jos 
zăcea o jucărie stricată de-a lui Renny. Mary se simți în 
siguranţă. Duse mâna la piept, ca să-și astâmpere bătăile 
inimii. 

Grangurul cânta alene, ca și cum se simțea înconjurat de 
tăcerea toamnei. Veveriţa alerga pe acoperiș crănţănind din 
dinţi, apoi se uită la Mary printr-o crăpătură, a șopronului. 
Mary auzi pașii lui Philip care se apropia. Veveriţa îl 
îndrumase spre ascunziș. Acum, zgâria crăpătura cu lăbuța, 
lăsând în jos o dâră de praf. Mary așteptă, crezând că pașii 
vor trece mai departe, dar se opriră și Philip se ivi în prag. 

La început, nu putu s-o zărească, apoi îi desluși silueta în 
întuneric. Îi văzu mâinile și fața albă. 

— De ce te-ai ascuns de mine? 

— Nu m-am ascuns, chiar acum am intrat aici. 

— Ba te-ai ascuns, și să-ţi spun din ce cauză. Ți-era 
rușine că te-ai purtat atât de urât. 

Pupilele lui Mary se dilatară. O înspăimânta înfățișarea lui 
robustă și impunătoare. După o clipă de tăcere, în care timp 
se strădui să se îmbărbăteze, rosti: 

— Nu cred că m-am purtat urât cu dumneata, poate vrei 
să spui că... 

— Ce să spun? 

— Că nu te-am înștiințat la vreme. 

— Ştii că nu-i vorba de asta. 

— Atunci, te referi la logodna mea. 

— Da. 

— Dar nu înseamnă același lucru? Înseamnă că o să-i 
părăsesc pe copiii dumitale fără... 

Philip o întrerupse: 

— De ce-mi vorbeşti ca unui stăpân oarecare? 

Mary îi răspunse cu o ușoară schimbare în glas: 


223 


— Nu știu exact cum vrei să vorbesc cu dumneata, 
domnule Whiteoak. N-am știut niciodată. 

— Domnule Whiteoak! izbucni el disprețuitor, repetându- 
și numele. 

— Dumneata te așteptai să-ți spun pe numele mic? 

— Mă aşteptam, răspunse el cu înverșunare, să mă 
tratezi ca pe un prieten. Nu m-am purtat oare prietenește 
faţă de dumneata? 

— Ba da. 

— Și dumneata vrei să spui că m-ai tratat ca pe un 
prieten, da, m-ai lăsat să plec cu mama fără să bănuiesc că 
în timpul acesta erai în relaţii cu Clive Busby, de fapt te-ai 
logodit cu el, erati logodiţi încă înainte de plecarea mea, 
nu-i așa? 

— Da. 

— Ai făcut totul pe ascuns. Cum vin acasă, aflu de la 
mama ceea ce știa toată lumea, afară de mine. De ce nu m- 
ai înștiințat? 

Mary apăru de după butoaiele care miroseau a lemn 
proaspăt. Ochii ei aveau o expresie cutezătoare. 

— Credeam că nu te interesează, spuse ea. 

— Auzi vorbă, să nu mă intereseze, după valsul acela pe 
care l-am dansat împreună! Nu-ţi mai aduci aminte, Mary? 

Era prima dată când o numea Mary. Era prima dată când 
îi vorbea despre acel dans, care reprezenta un moment 
unic în viața ei. Ea puse amândouă mâinile pe butoiul din 
spate și se trase îndărăt, ca și cum avea nevoie de reazem. 

— N-am să uit niciodată. 

Răspunsul ei aproape nu se auzi. 

— Și totuși, urmă el aprinzându-se tot mai mult la faţă, 
te-ai logodit cu altul. Nu te înțeleg. 

— Nici eu nu te înțeleg, spuse ea, regăsindu-și glasul. 

Vocea i se înăsprise. 

— Nu m-ai băgat de loc în seamă tot timpul petrecerii, 
până când au plecat toţi, în afară de Lily. Atunci ţi-ai adus 
aminte că fusesem și eu pe acolo. Te-ai uitat în jur, m-ai 


224 


văzut și poate te-ai gândit: „Sărmana, să-i fac și ei o 
plăcere, s-o invit o dată la dans!” Am valsat împreună, din 
întâmplare ne-am potrivit la pas. Am dansat prea frumos 
unul cu altul. Mamei tale nu i-a plăcut. Aici, cred că a avut 
dreptate. Un bărbat n-ar trebui să danseze așa cu o fată de 
care nici nu-i pasă. 

— Cum era să nu-mi pese! strigă el. 

— Ţi-a păsat doar în timpul valsului, răspunse ea silindu- 
se să pară cât mai rece. De atunci însă, nu ţi-a mai fost 
gândul la mine. 

— Mi-a fost gândul mereu la tine. Dar eu nu sunt un om 
care să se ţină scai de femeia care-i place. Mi se părea că 
ești o fiinţă distantă și indiferentă. 

— După valsul acela? întrebă ea cu voce tremurătoare. 
Mi se pare că atunci mi-am dat drumul fără nicio rușine. 

— Mary, m-ai iubit în noaptea aceea? 

— Nu, pentru că nu mă puteam gândi la nimic. Mintea 
mea era pustie. 

— Erai cuprinsă de emoție. Și eu, la fel. Să privim 
lucrurile sub acest aspect. Să ne gândim liniștiți la relaţiile 
noastre. De la bun început, am stabilit între noi legături de 
prietenie, nu-i așa? 

— Da. 

— Poate că prietenia noastră avea chiar ceva deosebit. 

— Da. 

— Apoi, Clive s-a băgat pe fir. 

Philip se apropie de Mary apucând-o de încheietura 
mâinii. 

— Spune-mi, zise el, te-ai îndepărtat de mine din pricina 
lui Clive? Te-ai îndrăgostit de el din primul moment? Așa se 
pare, căci nu a venit aici de mult. 

Își trase mâna și simţi că o ustură încheietura, ca și cum 
ar fi smuls-o dintr-un mărăciniș. 

— Nu știu, răspunse, apoi exclamă: Clive nu avea cum să 
ne despartă, deoarece dumneata nu erai acolo! 

— Nu eram acolo, cu alte cuvinte nu eram prezent în 


225 


inima ta. 

— Da... Clive m-a iubit. El a vrut să se căsătorească cu 
mine. 

— Îl iubești? 

— Da. 

— Pentru mine n-ai avut niciodată vreun sentiment 
asemănător? 

— Cum poţi să fii atât de rău, domnule Whiteoak! Nu ai 
dreptul... 

— Mary, tu ești rea cu mine. 

Îi vorbea cu o expresie naivă, rugătoare în glas și în 
priviri. „De bună seamă se preface”, gândi Mary ca să-și 
stăpânească emoția și-i răspunse: 

— Dacă m-ai iubit, înseamnă că ţi-ai păstrat foarte bine 
taina inimii. Săptămâni de-a rândul aproape nici nu te-ai 
uitat la mine. 

— Eram fericit, gândindu-mă că trăim amândoi sub 
același acoperiș. Mă gândeam că tu... 

— Hai, spune adevărul, îl întrerupse cu patimă. Nu te-ai 
gândit la mine nicio clipă. În timpul acesta te-ai distrat, ai 
fost la pescuit, și nu mă miră faptul că te-ai simţit bine. 
Niciun om din câţi am cunoscut până acum nu duce un trai 
atât de fericit ca dumneata. Ai tot ce dorești. 

— Sunt leneș din fire. Îmi place să las lucrurile să se 
rezolve de la sine. 

— Atunci, lasă totul să se rezolve de la sine. Ştii bine ce o 
să se întâmple. 

— Doamne Dumnezeule, ţipă el, cum să te pierd fără să 
mișc un deget? 

— Acum e prea târziu. 

Gâtul ei trăda zvâcnirile inimii încordate. 

— Asta înseamnă, spuse el ceva mai liniștit, că m-ai iubit 
și că poate mă mai iubești. 

Privi în ochii lui, fără să vorbească. 

— Poţi iubi doi oameni în același timp, Mary? 

— Da, șopti ea. 


226 


— Imposibil! Poate nu-i iubești în același fel. Cred că 
pentru Clive ai multă simpatie și înțelegere. Pentru mine 
însă, nu simți niciun fel de înțelegere, Mary? 

— Ce fel de dragoste spui că-mi porți, strigă ea, dacă 
două sau trei mustrări din partea dumneaei au fost de ajuns 
ca să mă ocolești zi de zi, timp de câteva săptămâni? 

— Cred că și tu m-ai ocolit. Cred că amândoi am fost cam 
sfioși. Eram stăpâniţi de o emoție la care nu ne aşteptam. 

— Se poate. După ce șovăi puţin, se hotărî să-i spună ce 
avea pe suflet: Aș fi fost însă curioasă să știu ce emoție ai 
simţit dumneata când ai condus-o pe domnișoara Craig, cu 
capul sprijinit pe umărul dumitale? 

Philip fu atât de surprins încât făcu o clipă o mutră 
caraghioasă, apoi se strâmbă. 

— M-am simţit stingherit, răspunse el. Nespus de 
stingherit. Jur că nu i-am spus nimic din ceea ce ar fi putut 
să-i ațâțe sentimentele și, de altfel, când am ajuns la 
cotitură, stătea într-o poziție cuviincioasă. Muriel nu a reușit 
niciodată să mă atragă cu adevărat, în schimb tu, Mary, de 
când ai venit la „Jalna” și până acum ai pus tot mai multă 
stăpânire pe inima mea. Ai auzit despre îngerii care apar 
uneori pe neașteptate în calea oamenilor? Așa a fost pentru 
mine dragostea pe care mi-ai inspirat-o tu. 

— O, mai bine nu spuneai astfel de lucruri. Clătină din 
cap, ca și cum ar fi văzut în față ceva care-i provoca milă. 
Apoi repetă: Prea târziu. 

— Acum, continuă el ca și cum nu ar fi auzit-o, sunt 
îndrăgostit de tine până în adâncul sufletului. 

Trecu repede pe lângă el și se îndreptă spre livadă. Apoi 
îi spuse, privindu-l în faţă: 

— Nu pot să mă port în felul ăsta cu Clive. Nu pot să aud 
de la altul asemenea vorbe. Crezi că sunt un om necinstit? 

— Așadar, te căsătorești cu el? 

— Da. 

Se duse după ea și o apucă de talie, zicând: 

— Nu-ţi dau voie. 


227 


— Nu mă poate opri nimeni. l-am promis. 

— Nu-l iubești. 

— ÎI iubesc din toată inima. 

— Nu atât cât mă iubești pe mine. 

O îmbrăţișă. Vraja pe care o simţise în noaptea când 
dansaseră împreună plutea acum din nou în jur, aproape de 
culmea extazului. Poate că grangurul cu penele aurite de 
ultimele raze ale soarelui simţea acest lucru, în timp ce se 
auzeau trilurile lui armonioase. 

Aplecându-se către faţa ei, Philip șopti: 

— Mary, scumpă și dulce... Dragostea mea... Nu-ţi dau 
voie să pleci... N-o să mă îndupleci să te las singură... 
Sărută-mă, Mary. 

Îi răspunse la sărutări. 

— Mary, la noapte răsare luna. Ne vom plimba amândoi 
la lumina lunii. 

— Nu. 

Mary vru să-l dea la o parte, însă el n-o lăsă să plece. 

Timp de o clipă, ca vrăjiţi, rămaseră amândoi nemișcaţi, 
asemeni unor statui de piatră. Apoi, Philip tresări la auzul 
unor pași care tropăiau pe cărare. O eliberă pe Mary din 
braţe și amândoi îl văzură apropiindu-se pe Noah Binns, cu 
un sufertaș în mână și cu faţa strâmbată de un rânjet 
satisfăcut care-i dezvelea dinţii negri și stricaţi, deși era 
încă tânăr. 

Noah Binns îi privea curios, cu niște ochi ca de purcel. 
Vrând să dea impresia că este cu gândul în altă parte, 
spuse: 

— S-au înmulţit gândacii. 

— Gândacii? Care gândaci? întrebă Philip. 

— De Colorado. Unde era unu, acum sunt zece. 

Pașii lui Noah tropăiră mai departe, pe alee. 

Mary și Philip rămaseră locului, privind în urma lui. Vraja 
se destrămase. Nu puteau vorbi. Apoi, Mary râse scurt. 

— Ce fiinţă ciudată! Ori de câte ori îl întâlnesc, vorbește 
despre gândaci, despre viermi sau despre putregai. 


228 


Își completă vorbele cu un râs nervos. 

— Așa vede el viaţa... Ne-a văzut, Mary. 

— Crezi că e în stare să vorbească? 

— Desigur. Dar asta n-are importanţă. 

— Pentru mine are chiar foarte multă importanţă, căci 
mă voi căsători în curând. Lumea o să ne vorbească de rău, 
dar nu trebuie să-mi pese. Voi pleca foarte departe de 
aceste locuri. 

— Mary, dinadins ești atât de sadică? 

— Incerc să mă gândesc la această după-amiază ca la 
trecut. 

— Nu vei putea! Nici eu nu sunt în stare. Amintirea 
aceasta va dăinui veșnic între tine și Clive, dacă te vei 
mărita cu el... Dar tu nu poţi să te măriţi cu el... Ar însemna 
să fii necinstită față de el, câtă vreme mă iubeşti pe mine 
atât de mult. 

Cu o clipă înainte, Mary întorsese capul în altă parte, dar 
acum îl privi drept în ochi. 

— Ceea ce s-a petrecut adineauri, spuse ea, a fostun mic 
crâmpei din viața fiecăruia. 

— Crâmpeiul ăsta a schimbat totul, spuse el. Știam că te 
iubesc, dar acum, acum știu că și tu mă iubești. 

— Mă iubeai? strigă ea. Atunci, pentru numele lui 
Dumnezeu, de ce nu mi-ai spus nimic? 

— Am fost un prost... Am vrut ca totul să se aranjeze de 
la sine. 

— Acum e prea târziu. 

— Mary! 

O apucă de mână și o trase înapoi, în șopron, unde aerul 
mirosea a mere. Hai să discutăm această chestiune. Nu e 
prea târziu. Nimeni nu poate să ne mai despartă. 

Mary se lăsă condusă fără împotrivire. Ochii ei larg 
deschiși străluceau, plini de lacrimi. Erau lacrimi de milă 
pentru amândoi. Fiecare din ei devenise un liman pentru 
năzuințele celuilalt. Oare nu erau amândoi niște fiinţe 
fragile, pe care valurile vieții puteau oricând să le îngroape 


229 


în adâncuri? Ridicându-și faţa spre el, Mary își petrecu 
braţele după gâtul lui. 

In clipa aceea, cu toate că era lipsită de energie, îi 
transmise o forță care-l străbătu ca o flacără. Se simţi în 
stare s-o ridice în brațe sus, departe de pământ. O sărută 
pe mâini, pe gât și pe buze. 

— Acum lasă-mă să plec, spuse ea, și Philip nu se mai 
împotrivi. 

Merse pe potecă prin livadă și străbătu câmpia. Roadele 
părului bătrân străluceau ca niște bulgări de aur. Ferestrele 
casei străluceau și ele, scăldate în văpaia amurgului. În 
timp ce se apropia, soarele dispăru dincolo de pădurea de 
pini și casa fu învăluită de umbra rece a serii. Nu întâlni pe 
nimeni înăuntru. Îl auzi pe Nicholas cântând la pian în salon. 
Mary se duse direct în camera ei. 


230 


XVI 


Furtuna 


Noah Binns își urmă drumul anevoie. De atâtea ori își 
uscase în cuptor ghetele ude, încât acum păreau de lemn 
aspru, zgrunţuros, în loc de piele. Vârfurile erau ţepene, iar 
șireturile se bălăbăneau dintr-o parte în alta, în timp ce 
Noah înainta cu greu pe alee. La fiecare pas gâfâia plin de 
mulțumire. 

Mergând astfel pe drumul liniștit de ţară, o zări pe Lily 
Pink venind din direcția opusă. Lily ducea în mână o sticlă 
cu lichior de mure, pe care maică-sa îl pregătise pentru 
Adeline Whiteoak. Când îl văzu pe Noah Binns, fata îi zâmbi 
amabil și-l întrebă cum se simte mama lui care suferea de 
reumatism. 

— N-o duce mai bine ca înainte, săru' mâna, și mereu îi 
spun că o să-i fie din ce în ce mai rău. 

— Vai, dar astfel de cuvinte, probabil, nu-i fac plăcere. 
Tata spune să aducem mângâiere celor suferinzi. 

— Treaba tatălui dumitale, domnişoară, e să-i mângâie 
pe bolnavi și să ducă morții la groapă. Pentru asta ia parale. 
Eu nu-s plătit pentru așa ceva. 

Lily făcu ochii mari, neștiind ce să răspundă. 

— Dumneata ai de gând s-o iei pe drumul care duce la 
„Jalna”? 

— Da, răspunse Lily cu răceală. De ce o întrebase oare? 

— Atunci, domnișoară, te sfătuiesc să ocolești șopronul. 

— De ce? 

Noah clătină sufertașul cu un sunet metalic, ca și cum 

231 


zdrăngănind acesta l-ar fi desfătat. Apoi răspunse: 

— În șopron se face dragoste. 

Lily se trase înapoi, îngrozită. 

— Ce? Cum? bâigui ea. 

Noah rânji văzând starea ei de neliniște. 

— Nu te speria, cred că acum totul s-a terminat. Poţi să 
te duci liniștită prin partea aia. 

Lily rămase încremenită. 

Noah continuă: 

— Boierul n-are decât să facă dragoste cu guvernanta 
aia, cum naiba îi spune, dacă așa-i place, da ce zici de ea, 
că întâi a cutreierat toată pădurea cu unul pe care-l cheamă 
Busby, nu-i așa? 

— Nu știu nimic, răspunse Lily cu îndârjire. 

Îl lăsă pe Noah în mijlocul drumului și iuți pasul spre 
„Jalna”, fără să treacă însă prin livadă. 

Rămas în urma ei, Noah Binns o privi îngândurat. „La 
dracu, ce-o fi având domnișoara, de e-n toane rele? N-am 
voie să spun, când am văzut cu ochii mei? Dacă ar fi văzut 
gândacii, atunci ce-ar mai fi spus. Zece în loc de unul!” 

Lily aștepta la intrare. Din clipa în care se despărţise de 
Noah Binns, alungase din mintea ei orice gând, de teamă că 
altfel n-o să îndrăznească să facă un pas mai departe. 
Acum, stătea cu mâinile încleștate pe sticla de lichior, în 
timp ce Eliza, îmbujorată la față, îi deschise ușa. 

— M-a trimis mama cu această sticlă, spuse ea. Te rog s- 
o dai doamnei Whiteoak. 

— A venit Lily Pink? se auzi vocea Adelinei dinăuntru. 

— Da, doamnă Whiteoak. 

Eliza se dădu puţin înapoi și Lily intră în hol. 

— Vino în camera mea. Vreau să te văd. 

Lily trecu prin hol, îndreptându-se spre camera Adelinei. 
Ușa odăii era deschisă, iar Adeline şedea în fața măsuţei de 
toaletă. Purta un jupon larg de batist, cu volane și aplicaţii 
de dantelă, și o pelerină în cute, foarte decoltată, care îi 
acoperea bustul. Îmbrăcată toată în alb, cu părul căzut pe 


232 


umerii goi, avea un aspect de sărbătoare. Boney era căţărat 
la căpătâiul patului. Zărind-o pe Lily, deschise pliscul și 
strigă cu un aer jovial: 

— Shaitan! Shaitan ka batka! Shaitan ka butcha! 

— Să intru? întrebă Lily. N-o să se supere? 

— Nu, nu se supără. Hai înăuntru. Vai, ce culori frumoase 
ai în obraji! Mă bucur când văd o fată tânără cu tenul atât 
de proaspăt! E un lucru care nu se întâlnește prea des în 
tara asta. În Irlanda, da. Uită-te la Renny. Acum, obrajii lui 
sunt ca niște piersici, iar pielea ca laptele, dar peste 
douăzeci de ani, cum crezi că o să arate? Pielea va fi aspră, 
tăbăcită. Ce-ai adus în sticlă? 

— Lichior de mure. E de la mama. Este bun pentru tuse 
când vine iarna. 

Adeline era încântată. Desfăcu șervețelul alb care învelea 
sticla și o ţinu în lumină, pentru a admira culoarea siropului, 
apoi scoase dopul și bău o înghiţitură. Plescăi din buze. 

— E grozav. Nimic nu poate fi mai bun pentru gât. Spune 
mamei că-i mulţumesc de mii de ori. Stai, să-ţi dau un 
cadou. 

Trase sertarul măsuţei de toaletă și deschise o cutie 
mică, albastră, de catifea, din care scoase un degetar de 
aur. 

— Dă-mi mâna. 

Îi luă mâna dreaptă și-i puse degetarul pe degetul 
mijlociu. 

— L-am primit de la bunica la vârsta ta. 

— Vai, doamnă Whiteoak, nu trebuie să vă despărțiți de 
el! 

— N-am cusut niciodată. Am brodat puţin, în tinerețe, 
asta-i tot. Acum doar dacă mai cârpesc și pentru asta îmi 
ajunge un degetar de argint. _ 

Lily se aprinse la faţă de bucurie. Işi aruncă braţele în 
jurul gâtului lui Adeline și se lipi de pieptul ei. Ingăimă 
câteva vorbe fără șir, drept mulţumire. Apoi, deodată, își 
pierdu cumpătul și îmbrăţișând-o mai tare, izbucni într-un 


233 


plâns cu sughiţuri. 

— Ei, ei, ei, ce-i cu tine, Lily? 

Bătrâna o îmbrăţișă, ocrotind-o cu trupul ei, care 
răspândea un miros plăcut de săpun de Windsor; juponul 
alb, proaspăt scrobit, foșnea la orice mișcare. 

— Nu știu. 

Fata continuă însă să sughițe. 

Adeline o mângâie pe spate. 

— Sst, sst, ajunge. S-a întâmplat vreo nenorocire în 
familie? 

— O, nu. 

— Lily... nu cumva ești îndrăgostită? 

— O, nu! strigă ea cu un glas răgușit. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, ce-i? 

— E... guvernanta aia, domnișoara Wakefield. 

Adeline o strânse și mai tare în brațe. 

— Hai, spune-mi la ureche. Ce-a făcut? 

— E rea! Așa o socotesc eu. Rea. 

— Ce știi despre ea, scumpa mea? Uite, o să stăm 
liniștite pe pat amândouă și o să-mi povestești. 

Lily se târî până la pat, împleticindu-se în mers, și se 
așeză, sprijinindu-se cu toată greutatea de trupul Adelinei. 

— Mai bine nu spuneam nimic, zise ea cu gura strâmbată 
de sughițuri. 

— Trebuie să-mi spui. În felul ăsta, te vei ușura de 
necazul care te apasă. Și în afară de asta, domnișoara 
Wakefield trăiește în casa mea și dă lecţii nepoților mei. E 
dreptul meu să știu cum se poartă. 

Lily se îndreptă din șale și își șterse ochii cu mâna pe 
care strălucea degetarul de aur. 

— Mi-e rușine, spuse ea, că mă port așa, tocmai acum 
când am primit un dar atât de frumos. 

Ochii ei împăienjeniţi de lacrimi examinau degetarul. 

— Hai, spune. 

Adeline începea să-și piardă răbdarea. 

— Despre ce-i vorba? 


234 


— Doamnă Whiteoak, Mary e logodită cu Clive Busby, nu- 
i așa? 

Adeline ridică din sprâncene: 

— Așa-i, cine ţi-a spus? 

— Știu că e secret. Insă Clive i-a spus lui Violet Lacey. A 
pus-o să făgăduiască că nu va sufla nimănui o vorbă, dar 
era atât de fericită încât nu putea să tacă din gură. 

— Și ea ţi-a spus ţie? 

— Da, și i-am făgăduit că nu voi spune, și nici n-am spus 
nimănui în afară de dumneavoastră, însă după cum văd, 
dumneavoastră știaţi dinainte. 

— Desigur. Ei, ce-a făcut? 

— Nu știu... Zău că nu știu... Dar chiar acum când 
veneam la dumneavoastră, l-am întâlnit pe Noah Binns care 
s-a uitat urât la mine și mi-a spus să nu trec pe lângă 
șopronul din capătul livezii, acolo unde sunt butoaiele și 
coșurile de fructe. Eu, firește, l-am întrebat de ce, și el mi-a 
spus... asta nu pot să repet. 

— Hai, Lily, nu fi proastă. Spune mai departe. 

— Mi-a spus să nu trec pe acolo, că se face dragoste. Se 
pare că înăuntru era domnul Whiteoak cu domnișoara 
Wakefield. Nu știu ce voia să spună, dumneavoastră 
înțelegeţi? 

Lily privi cu lăcomie în ochii Adelinei. 

Adeline zâmbi. 

— Oamenii de soiul lui Noah Binns au gânduri murdare, 
Lily, răspunse ea. Nu trebuie să iei în seamă astfel de 
vorbe. Cât despre fiul meu, vestea logodnei îi este 
cunoscută și e întru totul de acord, ca și mine de altfel. 
Acum, probabil discutau problema copiilor. Asta-i tot ce ai 
aflat de la Noah? 

— Mi-a spus despre ea că a cutreierat pădurile cu Clive, 
iar acum, în livadă, face dragoste cu domnul Whiteoak. 
Asta-i ceea ce am auzit de la el. Rânjea. 

— Noah e un om scârbos, lasă că stau eu de vorbă cu el. 
Acum, gata. 


235 


Adeline începu să vorbească despre altceva. 

După ce ușa se închise îndărătul lui Lily, rămase o vreme 
fără să se miște. Nu mai era femeia blândă și înțelegătoare 
care o sărutase pe tânăra fată, urându-i la revedere. 
Sprâncenele-i negre erau încruntate, iar buzele strânse. 

„Așadar... uite cine-mi ești. O căţea, o desfrânată. 
Întocmai cum mi-am închipuit-o în noaptea aceea, când am 
găsit-o dansând cu Philip ca o fille de joie!%. Pe amândoi îi 
trage pe sfoară... dacă-s tineri și n-au minte! Mă înșală și pe 
mine, ca pe o smintită bătrână.” Apoi, adăugă cu glas tare, 
însă domol: 

— Ce-i de făcut? 

Gândul că a fost păcălită o mânia mai tare decât faptul 
că Mary întreținea legături cu doi bărbaţi deodată. Se 
întreba dacă va fi în stare să rabde prezența lui Mary în 
timpul mesei de seară. Poate că prostuta de Lily se 
speriase, totuși, degeaba. Dar atunci, de ce a sfătuit-o Noah 
Binns să nu meargă prin livadă? Și de ce rânjea? Adeline 
nu-l văzuse niciodată zâmbind. Și părea băiat de treabă. 
Domnul Pink avea despre el o părere bună. Măcar dacă l-ar 
fi întâlnit ea în locul lui Lily! 

Mary nu apăru la cină. 

— S-a plâns că o doare capul, spuse Eliza 

Emoţia îi făcuse Adelinei poftă de mâncare. Friptura rece 
de miel, feliile groase de roșii în oțet, presărate cu zahăr, 
nu i se păruseră în viaţa ei atât de gustoase. Totodată, se 
găsea într-o stare de fierbere lăuntrică. Fiica și fii ei mai 
mari simțeau acest lucru și se așteptau în orice clipă la o 
explozie. Dar nu se întâmplă nimic. Termină masa liniștită, 
așa cum o începuse, povestind între timp despre vizita la 
prietena ei Abigail Rutherford. Acest prilej îi îngăduia să 
mizeze și să-și desfășoare spiritul de observaţie. 

De mirare era mai ales faptul că putea să aibă atâta 
vervă în prezenţa lui Philip, care, așezat la celălalt capăt al 
mesei, păstra o tăcere mohorâtă. După cină, jucă 


10 Femeie de moravuri ușoare (fr.). 
236 


ghiulbahar împreună cu sir Edwin. Când sosi ora de culcare, 
le ură tuturor noapte bună, cu excepţia lui Philip care ieșise 
cu câinii la plimbare, apoi se retrase la ea în cameră. Philip 
o însărcinase pe Meg să-i transmită lui Mary că dorea s-o 
vadă chiar în seara aceea. Fetiţa se întoarse după câteva 
clipe, spunând că Mary zăcea întinsă în pat, deoarece nu se 
simţea bine, și îl ruga să amâne întrevederea pe a doua zi 
dimineață. 

— Părea într-adevăr bolnavă, tăticule, spuse Meg, dându- 
și seama că e vorba de un secret. 

Philip mormăi: 

— Foarte bine, Meggie. Spune-i domnișoarei Wakefield că 
vreau negreșit s-o văd mâine cât mai de dimineaţă. 

Se simţea descurajat. O clipă, se gândi să se ducă singur 
în camera ei, dar nu avea rost, rudele și copiii puteau 
oricând să le strice intimitatea. O va aștepta, deci, până 
mâine dimineaţă. Ar fi vrut s-o aibă acum aproape de el. 
Dacă s-ar fi plimbat împreună la lumina lunii, ar fi făcut-o să 
uite până și de existenţa lui Clive Busby. 

Nu se simţea în largul lui nici în preajma casei, nici în 
pădurea învecinată. leșind pe poartă, coti pe drumul care 
ducea spre lac. Luna, de-abia ieșită din primul pătrar, 
arunca umbre negre, bine conturate, pe întinderea tăcută a 
drumului. Pe distanță de două mile nu-i ieși în cale niciun 
vehicul, doar o pereche de cai care pășteau pe câmpie se 
apropiară și-l priviră din spatele gardului. Cei trei prepelicari 
și foxterierul alergau mereu ba pe drum, ba pe alături, 
intrau și ieșeau din toate șanțurile, adulmecau zgomotos 
toate găurile, apoi se strecurau sub gard, treceau pe câmp, 
unde zburdau cu nasurile în pământ, întorcându-se mereu 
lângă stăpânul lor. Nu așteptau să fie fluieraţi. Nu voiau să-l 
piardă din vedere. Se bucurau atât de mult că s-a întors. 

Philip o luă pe potecă, merse apoi pe cărarea 
întortocheată ce trecea printre tufișurile de cedru și de anin 
și ajunse la țărm. Lacul se întindea până departe reflectând 
luna în undele sale reci și liniștite. Philip simţi prundișul 


237 


scârțâind sub picioare, apoi văzu fâșia de nisip de la 
marginea apei. Valuri mici, tivite cu argint, se izbeau fără 
zgomot de țărm. Câinii se duseră la marginea apei și băură 
cu sete, udându-și labele din față. Foxterierul, deși tremura 
de frig, bău și el o dată cu prepelicarii, nevrând să se lase 
mai prejos. 

Philip se gândi că de nenumărate ori venise până acum în 
locul acesta, și priveliștea din jur avea pentru el ceva 
comun cu înfățișarea unei rude apropiate. Fraţii lui 
plecaseră în tinereţe, sora lui de asemenea. El voia însă să 
rămână aici. Aici era toată viaţa lui. In locul acesta 
crescuse, se însurase, făcuse copii, fusese scurt timp 
căsătorit și acum iubea... Ce păcat că Mary nu era lângă el, 
aici, pe malul lacului! Ar fi copleșit-o cu dragostea pe care 
de-abia acum o descoperise, i-ar fi spus toate acestea fără 
vorbe, prin simpla atingere a mâinilor, prin bătăile inimii, 
printr-o îmbrăţișare. O adiere de vânt îi mângâie fruntea. 
Înălță capul și începu să se plimbe pe țărm. Ce păcat că nu 
era și Mary acolo! Indiferent câţi ani vor trăi împreună, 
noaptea asta era pierdută definitiv, noaptea în care 
amândoi ar fi trebuit să vadă luna scufundându-se în undele 
sclipitoare ale lacului, să cutreiere ţărmul mână în mână, cu 
degetele  împreunate. Era oare într-adevăr bolnavă? 
Desigur, altfel nu l-ar fi refuzat într-o noapte ca asta. După 
ce se va odihni, o să se simtă bine, iar mâine va discuta cu 
Clive și cu mama lui, și va rezolva întreaga situaţie. Gândul 
acesta îl făcu să zâmbească acru. Acum, nu mai era mâniat 
împotriva mamei, dar o să-i arate cine este adevăratul 
stăpân al „Jalnei”. 

Adeline rămase să citească în dormitor până când auzi 
pașii lui Philip, care, după ce închise câinii în odaia lor, urcă 
la el în cameră. leși în hol și rămase nemișcată, cu degetele 
așezate delicat pe strugurii sculptați în stâlpul scării, 
așteptând să-l audă pe Philip deschizând fereastra. Apoi, 
urcă tiptil un etaj și stătu pe palier până când raza de 
lumină care răzbea de sub ușa lui se stinse. În clipa aceea, 


238 


se lipi de ușă și ascultă încordată. Îi auzi răsuflarea 
regulată. Părăsindu-și postul de observaţie, Adeline urcă la 
etajul al doilea. 

Bătu foarte încet la ușa lui Mary. Lumina era aprinsă în 
cameră. 

Vocea lui Mary se auzi de după ușă: 

— Cine-i? 

Adeline se gândi că-l așteaptă pe Philip. Spuse: 

— Domnișoara Wakefield, pot să intru o clipă la 
dumneata, să stăm de vorbă? 

Ușa se deschise imediat și Mary apăru în prag, albă la 
față, cu răsuflarea tăiată, hotărâtă parcă să se apere. 

— Mulţumesc. 

Adeline intră în cameră, închizând ușa în urma ei. 

Cele două femei stăteau acum faţă în faţă, amândouă 
înalte, îmbrăcate în cămăși de noapte încheiate la gât, cu 
mâneci lungi. Cămașa Adelinei se deosebea însă prin cutele 
ei elegante și, în plus, purta pe umeri un șal oriental, brodat 
cu culori strălucitoare. Părul periat de curând i se răsfira 
moale, pe gât și pe umeri. Era impunătoare, picturală. 

Părul lui Mary atârna pe spate, împletit într-o singură 
coadă. Era desculță. 

— Ea, doamnă Whiteoak, spuse ea intimidată, simțind că 
tremură ca varga. 

— Vreau să știu, rosti Adeline, cât mai ai de gând să joci 
un dublu rol și să-l înșeli pe Clive Busby? 

— Dar nu joc un dublu rol. Am de gând să mă mărit cu el. 

Adeline râse. 

— Ai de gând să te măriţi cu el și chiar astăzi după- 
amiază erai în braţele fiului meu. Îl sărutai. Acum, cred că 
am dreptul să știu ce înseamnă asta. 

— Nu este... nu eram... 

— Nu fă pe proasta, o întrerupse Adeline. Te-a văzut unul 
din argaţii de pe moșie și cred că până acum a aflat toată 
lumea. Într-o jumătate de oră, povestea a și ajuns la 
urechile mele. Am bănuit de la început că nu ești altfel. Dar 


239 


chiar așa, cu doi bărbaţi deodată, când unul este fiul 
prietenului meu, iar celălalt chiar fiul meu! Doamne 
Dumnezeule, crezi oare că poţi să arunci praf în ochii 
tuturor? Ce vrei, la urma urmei? Tare aș vrea să știu. 

Mary se dădu cu câţiva pași îndărăt. | se oprise mintea în 
loc. Simţea că totul se învârtește în jurul ei. Nu găsea 
cuvinte pentru a da o explicaţie. 

— Îţi închipui că după o asemenea întâmplare, Clive 
Busby te va mai lua în căsătorie? 

— Nu știu, răspunse Mary cu vocea sugrumată. 

— Sau crezi că te va lua Philip în căsătorie? Nici gând. 
Philip e sătul de așa ceva! Ești amanta lui? 

Mary duse mâna la gât. Îi venea să ţipe, dar era singură. 
Nu avea cum să se apere. | se păru că întrezărește în 
încăpere figura lui Clive și a lui Philip, ca niște umbre 
enorme; Clive o privea cu ură, Philip... 

— Venea nopţile în camera ta? 

— Vă rog, lăsaţi-mă singură, strigă Mary. 

— Raspunde-mi. Ești amanta lui Philip? 

În clipa aceea, teama isterică care o cuprinse pe Mary se 
prefăcu în turbare. 

— Da, răspunse ca turbată, sunt amanta lui. 

Adeline rămase cu gura căscată. Nu se așteptase la o 
astfel de mărturisire. Era atât de uluită, încât nu putea rosti 
nicio vorbă. Se uită lung la Mary, ca și cum o vedea pentru 
prima oară. 

Mary nu mai tremura. Zâmbea biruitoare, ca o actriţă 
ovaţționată la rampă. 

— Şi speri să te măriţi ou Clive? o întrebă Adeline liniștită. 

— Nu mai spun nimic. Mă privește ce-o să fac. 

Acum părea la fel de biruitoare și de încântată. 

Trecu pe lângă Adeline, învăluită în faldurile plutitoare 
ale cămășii de noapte, și deschise larg ușa camerei. 

— N-aţi vrea să plecaţi de aici, doamnă Whiteoak? 

— Nu plec până nu lămurim chestiunea. 

Adeline își încrucișă dramatic brațele pe piept. 


240 


— Vă rog să plecaţi îndată! urlă Mary. 

Începea să-și iasă din fire. „Ar fi în stare să scoale toată 
casa”, gândi Adeline. 

— Foarte bine, răspunse, plec, dar mâine va trebui să dai 
socoteală pentru vorbele tale necugetate. 

Când ajunse în pragul ușii, se întoarse și adăugă: 

— Nefericită zi a fost aceea când a apărut la „Jalna” o 
aventurieră de teapa dumitale, dar lasă că vorbim noi 
mâine. 

Mary trânti ușa după Adeline, cu un zgomot care răsună 
puternic în tăcerea nopţii. O clipă, Adeline își închipui că 
întreaga familie se trezise din somn și că Ernest, cel mai 
sensibil dintre toţi, nu va întârzia să-și facă apariţia. Ernest 
însă, era cu gândul aiurea, tocmai la Londra, unde visa să 
facă niște afaceri strălucite, menite să-i asigure un succes 
fără precedent în domeniul jocului la bursă. 

Adeline cobori scara agale. In casă era întuneric beznă. 
Se bucură când ajunse din nou în camera ei. Lumina nopţii 
arunca pe perete umbra lui Boney adormit. Papagalul se 
trezi din somn când intră ea în cameră. li zbură drept pe 
umăr, umflându-și penele de bucurie și, în graiul său ciudat, 
o numi perla haremului. Bătrâna se așeză lângă măsuţa pe 
care era fotografia răposatului ei soț, în ramă de catifea și 
stătu multă vreme dusă pe gânduri, cu cotul rezemat pe 
masă și cu bărbia în palmă. În viaţa ei nu i se întâmplase să 
se înșele, așa cum se înșelase cu privire la Mary Wakefield: 
Mary, fata cu chip de mironosiţă, cu ochi mari, rugători, a 
putut să se poarte astfel! S-o înfrunte cu o privire. Aproape 
amenințătoare, să-i poruncească să iasă. Afară! Buzele 
Adelinei schițară un zâmbet plin de admiraţie ironică. 


— N-am închis ochii aproape toată noaptea, fură 
cuvintele cu care o întâmpină pe Augusta a doua zi 
dimineață. 

— Vai, nu mai spune! Tu, care de obicei dormi atât de 
bine. 


241 


— Nu mă plâng, dar dacă ai ști câte nopţi albe am 
petrecut în viața mea la căpătâiul copiilor! Tu și cu Edwin, 
ori n-aţi vrut să aveţi copii, ori nu v-aţi priceput să-i faceți, 
vorba e că aţi scăpat de grijă. 

— S-a întâmplat ceva deosebit? Spune-mi și mie. 

— O adevărată rușine, care va face vâlvă în ţinutul 
nostru. Copiii sunt cu domnișoara Wakefield? 

— Cred că da. 

— Să mănânc ceva și pe urmă vreau să-l văd imediat pe 
Philip. 

— Singură? 

— Nu. Vreau să fiți cu toţii de faţă. Spune-i lui Philip să 
mă aștepte în bibliotecă. 

Copiii însă nu erau în tovărășia lui Mary. Se sculaseră mai 
devreme și mâncaseră primii, fără s-o aștepte, deși de 
obicei luau împreună micul dejun. Acum, simțindu-se 
nesupravegheaţi, îi cuprinse neastâmpărul; Renny alerga 
mai iute, cu toate că era mai mic decât Meg, care se ţinea 
după el gâfâind, cu coada șaten-deschis fluturând în vânt. 
Voiau să ajungă cât mai repede la coteţ, să vadă o nouă 
familie de purcei curați și trandafirii, chirciţi lângă pântecele 
ocrotitor al mamei lor. 

Descoperindu-i acolo la o oră când ar fi trebuit de mult 
să-și înceapă lecţiile, Philip îi trimise îndată acasă. Amândoi 
suiră în goană scările și intrară în cameră în vârful 
picioarelor. Mary nu era acolo. Ușa dormitorului ei era 
închisă. 

— O doare capul din ce în ce mai rău, chicoti Meg. O să 
stea în pat. 

— Ura! 

— O să avem zi liberă. 

— Ura! 

— Hai să ieşim afară pe furiș și pe urmă coborâm în 
vâlcea, trecem podul și ne jucăm în pădure de-a indienii. 

— Ura! 

— De acolo, putem să mergem la ferma domnului 


242 


Vaughan. Doamna Vaughan a cumpărat ieri șase coșuri cu 
piersici. Am auzit-o eu spunând. 

— Și vor să pună belciugul în botul unui porc! Știu de la 
Hodge. Hai, repede. Poate mai apucăm. 

Copiii o zbughiră, fără să-i zărească cineva. 

Terminându-și cea de-a treia ceașcă de ceai, Adeline se 
ridică în picioare și pluti în mers maiestuos către salon. Se 
așeză într-un scaun cu spătar înalt, cu fața în plin soare. 
Uitându-se pe fereastră, vedea norii ameninţători ai 
echinoxului îngrămădindu-se în jurul soarelui. Unul din 
acești nori împroșcă câteva picături scânteietoare de 
ploaie, apoi trecu mai departe. 

Nicholas intră în cameră cu expresia îngăduitoare a 
omului de lume, pe care nimic nu mai poate să-l surprindă 
sau să-l emoţioneze. 

— Bună dimineaţa, mamă, spuse sărutând-o în creștetul 
capului. Te-ai sculat târziu azi-dimineaţă. 

— Da, și nu-i de mirare, căci n-am putut să adorm până 
după miezul nopţii, frământându-mă din cauza celor ce se 
petrec în casă. 

Nicholas își umflă obrajii. 

— Mi-a spus Gussie că ai ceva pe suflet. Să sperăm că nu 
e grav, zise el. 

— Crezi că m-aș fi frământat toată noaptea, dacă n-ar fi 
ceva grav? 

— Nu, bineînțeles. Spune-mi, ce te frământă? 

— Ai răbdare până vine toată lumea. Unde sunt ceilalți? 
De ce n-au venit încă? 

— Uite-i că vin. 

În clipa aceea, Augusta, sir Edwin și Ernest intrară în 
cameră. Augusta se așeză pe canapea. Ernest, după ce o 
salută pe mama lui, se așeză alături. Sir Edwin stătea în 
picioare, șovăind. 

— Poate că ar fi mai bine să nu mă amestec, spuse el. 

— Nu-i vorba de niciun amestec, i-o reteză soacra lui. Am 
nevoie de dumneata. 


243 


— Sunt sigură că într-o chestiune delicată, sfatul tău 
poate fi preţios, spuse Augusta. 

— Chestiunea asta nu este delicată, spuse Adeline cu 
hotărâre. 

— E cumva în legătură cu Philip? întrebă Ernest. 

— Da. 

— Și cu Mary Wakefield? 

— Da. 

— Aoleu! 

Augusta interveni: 

— În definitiv, poate ar fi mai bine ca Edwin să se retragă. 

Adeline îi răspunse cu obișnuitul ei zâmbet sarcastic: 

— Niciodată nu e prea târziu pentru a învăţa. 

— Ce adevăr mare ai grăit! exclamă Ernest. Acum câţiva 
ani, aproape nu știam ce-i bursa. Astăzi pot să spun că-i 
cunosc pe degete toate șiretlicurile. Lipindu-și vârfurile 
degetelor delicate, zâmbi mulțumit. 

Toată familia îl privi cu respect. 

— Unde este Philip? întrebă Adeline. Ernest, du-te să-l 
cauţi. 

— Sper că acum e în toane mai bune decât aseară, spuse 
Nicholas. 

Vocea lui Philip se auzi din hol: 

— M-a chemat cineva? 

— Cred că ai primit înștiinţarea mea, răspunse Adeline. 

Philip stătea în ușă. O întrebă: 

— Ce se întâmplă? 

Chipul lui era vesel, ca de obicei. 

— Stai jos, stai jos, dragul meu, spuse mama lui. Vreau 
să ne dai unele explicații. 

Sir Edwin roși. 

— Eu, nu. Crede-mă, nu vreau nimic, dragă Philip. 

Philip râse scurt. Se așeză pe scaun, chiar în dreptul ușii. 

„Bine, bine, dar la urma urmelor e casa lui,” gândea sir 
Edwin. „Și în casa lui are dreptul să facă ce-i place.” 

Jake intră în cameră și se așeză între picioarele lui Philip. 


244 


Adeline duse mâna la bărbie, ca un bărbat care vrea să-și 
netezească barba. După ce îl măsură pe Philip o bucată de 
vreme în tăcere, întrebă: 

— Spune-mi, Philip, îţi place să-ţi vezi copiii în grija unei 
tinere de felul domnișoarei Wakefield? 

Chipul lui Philip se întunecă. Răspunse încruntat: 

— Sigur că îmi place. 

— Închide ușa, Philip. 

Fără să se scoale de pe scaun, întinse mâna și închise 
ușa. 

— Totuși, continuă ea, această fată s-a logodit cu Clive 
Busby, un băiat cât se poate de cumsecade, iar acum, 
tocmai când se pregătește de căsătorie, ţi-ai permis să-i 
faci curte. 

— In ultimele săptămâni, n-am vorbit cu ea. Aproape de 
loc. Între noi nu s-a petrecut nimic. 

— Nu? Și ce poţi spune despre întâlnirea voastră de 
aseară, în livadă? 

— De la Noah Binns ai aflat? 

— Nu. El i-a spus lui Lily și Lily mi-a spus mie. 

— Ce gâsculiță! 

— Deci nu tăgăduiești faptul că între voi a avut loco 
scenă de dragoste pătimașă? 

— Noah Binns! Dragoste pătimașă! Mă faci să râd. 
Credeam că în mintea lui sunt numai gândaci sau altă 
pacoste de felul ăsta. 

Adeline prinse cuvântul din zbor. 

— Pacoste! Asta a fost ea. O adevărată pacoste pentru 
casa noastră. Săptămână viitoare se mărită cu Clive Busby. 
Și, totuși, te îmbrățișează și... 

— Ei, o întrerupse el, n-ai să-mi spui acum că Noah Binns 
ţi-a povestit amănunte! Sau poate Lily? 

Adeline urcă tonul, fulgerându-l cu privirea. 

— Nu încerca să glumești, Philip. N-o să-ţi meargă. Și să 
știi că n-am nevoie de Noah Binns ca să știu ce rol joacă 
femeia asta în viața ta. 


245 


— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că e amanta ta. 

— Asta e minciună! strigă el. 

Adeline sări în picioare, ca arsă. 

— Îndrăznești să spui că mint? 

Philip răspunse pe un ton ceva mai liniștit: 

— Nu este decât o clevetire răutăcioasă, indiferent cine a 
scornit toate astea. Nu găsești în lumea asta o fată mai 
pură ca Mary. 

— Repet că este amanta ta. 

Ridică mâna făcând un gest limpede și adăugă: 

— Ea însăși mi-a mărturisit acest lucru. 

In cameră se auzi un murmur de consternare. Ernest se 
ridică de pe canapea și făcu un pas înainte, ca și cum voia 
să se așeze între mama lui și Philip, care se făcuse alb ca 
varul. Nicholas își răsuci mustaţa pentru a-și ascunde 
zâmbetul. Faţa palidă a Augustei se făcu roșie ca para. Sir 
Edwin mormăi câteva cuvinte. Băgă mâna în buzunar, să 
vadă cât e ceasul. 

— Se ceartă la ora asta, mormăi în surdină, se ceartă. 

— Mamă, rosti Philip cu voce tremurătoare, poţi să te uiţi 
în ochii mei când îmi spui așa ceva? 

— Pot. Am fost noaptea trecută la ea în cameră... 

— De ce n-ai venit la mine? 

— Voiam să-i las o portiţă de scăpare. 

— Când s-au petrecut toate astea? Eu unde eram? 

— In pat. Deci, așa cum am spus, m-am dus la ea în 
cameră. 

— Mititica! exclamă Philip. 

— Nu-ţi mai face griji din pricina ei. Știe să se descurce și 
singură. E o aventurieră cu trecut dubios. Acum, nu mă mai 
întrerupe. Am întrebat-o foarte simplu, cum înţelege să se 
pregătească pentru căsătorie întreţinând în același timp 
legături amoroase cu tine. N-a știut ce să-mi răspundă. 
Atunci, am întrebat-o direct dacă este amanta ta. A tăcut, și 
atunci i-am spus: «Nu-i așa că Philip fost noaptea trecută în 


246 


camera dumitale?» A răspuns că da. 

— Nu a înţeles despre ce-i vorba! strigă Philip. 

Buzele sensibile ale Adelinei schițară un zâmbet 
dispreţuitor. 

— Nu a înțeles! Cum adică, nu vorbesc destul de clar? 
Lasă că a înţeles ea, și încă foarte bine. l-am repetat 
întrebarea: «Ești amanta lui?» Oho, încă cum a înțeles! Mai 
degrabă ai putea să faci un arab să pară alb decât s-o scoţi 
pe ea cu faţa curată. 

— Poate, totuși, nu a înțeles, repetă el cu îndărătnicie. 

— Adu-o încoace, să aud cum tăgăduiește. 

— Pe cuvântul meu că o aduc. 

Deschise ușa în laturi și o luă în sus pe scări, sărind câte 
două trepte deodată. Jake, care credea că se joacă, alergă 
în urma lui lătrând vesel. Amândoi urcau scara zgomotos. 
Apoi, nu se mai auzi nimic. 

— Mi-ar plăcea să știu ce vorbesc, spuse sir Edwin. 

— Mai bine să nu știi nimic, răspunse nevasta lui. 

— Eu sunt cel care v-am provocat necazul, spuse Ernest, 
și îmi pare foarte rău. În viaţa mea nu m-am înșelat astfel. 
Data viitoare, voi lăsa pe alţii să angajeze guvernante. 

— Pe mine, ceea ce mă uimește mai mult este obrăznicia 
de care a dat dovadă, spuse Nicholas. Spune drept, mamă, 
pe dumneata nu te-a surprins? 

— Fără doar și poate. 

— Ce zici că are de gând să mai facă? 

— Sst... vine Philip! 

Toţi se întoarseră spre ușă plini de nerăbdare. 

Philip era singur. Augusta și Ernest răsuflară ușurați; 
Adeline, Nicholas și sir Edwin păreau dezamăgiţi. 

— Nu-i în camera ei, spuse Philip iute. A plecat! 

— O fi ieșit să se plimbe cu copiii, sugeră Ernest. 

— Vă spun că a plecat. Cufărul este gata de drum. 
Geamantanul a dispărut. Patul e strâns. 

— Patul l-o fi făcut Eliza, spuse Augusta. 

— Nu. Am fost la ea și am întrebat-o. Mi-a spus că odaia 


247 


arăta la fel când a intrat. 

Philip se întoarse spre Adeline. 

— Tu ai izgonit-o pe Mary, spuse el. Dumnezeu știe cum 
ai făcut-o să-și piardă capul! i 

Ochii lui aveau o expresie tragică. Işi trecu mâna prin păr 
cu un gest nervos. Părul lins sublinia trăsăturile lui răvășite. 

Adeline râse pe seama lui. 

— Auzi, am făcut-o să-și piardă capul! Vai, dragul meu, 
nu e din cele care-și pierd capul. Ştie ea ce face! Deși e 
obraznică, i-a venit greu să se înfățișeze înaintea noastră, 
după toate câte a îndrugat astă-noapte. 

— Nu-ţi spun că nu-și dădea seama ce vorbește? 

— Philip, vino-ţi în fire. Mary nu e o școlăriță neștiutoare, 
interveni Nicholas laconic. 

— Așa-i, adăugă sir Edwin. Pare mai degrabă o femeie cu 
multă tărie de caracter. 

— Educaţia pe care am primit-o mă face să consider că 
are un caracter lipsit de tărie, spuse Augusta. 

— Și acum, Philip, rosti Adeline pe un ton care nu 
admitea replică, a sosit timpul să-ţi scoţi prostia asta din 
cap. Sunt convinsă că nu ești primul bărbat căruia i s-a 
dăruit Mary Wakefield, și nici ultimul. 

— Să n-aud o vorbă împotriva ei, zbieră el. Și dacă pe ea 
nu vrei s-o crezi, poate o să mă crezi pe mine, cel puţin. Jur 
că nu m-am culcat cu ea niciodată și în același timp, mi-e 
silă de mine însumi, când mă văd în situaţia de a nega un 
lucru pe care orice om care o cunoaște pe Mary... Lăsă 
fraza neterminată, nefiind în stare să mai vorbească. Stătea 
cu pumnii încleștaţi, străpungându-i cu privirea pe toţi cei 
din jur. 

— Bine, dar care fată și-ar compromite cu bună știință 
propria ei reputaţie, spuse Ernest. 

— Ştia prea bine, declară Adeline. Ştia exact ce am 
întrebat-o și ce mi-a răspuns la rândul ei. 

— Poate s-a zăpăcit, spuse Philip. 

— Poate zăpăceala ei se datorește faptului că e 


248 


îndrăgostită de tine fără speranța căsătoriei, sugeră 
Nicholas. 

— O să mă căsătoresc cu ea! N-are rost să vă faceţi vreo 
iluzie în această privință. Mă duc chiar acum s-o caut și o 
voi lua în căsătorie. 

— Nenorocitule! strigă Adeline. Vrei să te însori cu o fată 
care și-a pierdut reputația? 

În hol, Renny începuse să cânte cu vocea lui subţire și 
pătrunzătoare, un cântec, pe care tocmai îl învățase de la 
un grăjdar. 


„Ta ra ra bum di-ei” 
„Ta ra ra bum di-ei” 


Adeline îl chemă în salon și băieţelul apăru. Obraijii lui, 
părul, ochii și jacheta aveau culorile toamnei. Fugise de 
acasă dis-de-dimineaţă. Mai târziu uitase, dar acum, 
aducându-și aminte, stătea încremenit. 

— Ai văzut-o astăzi pe guvernantă? întrebă Adeline. 

— Nu, bunicuţo. E bolnavă în pat. 

— De unde știi? 

— N-a ieșit de loc din camera ei. 

— Și n-ai auzit nimic despre ea? 

— Nu. N-am auzit. 

— Foarte bine. Acum, șterge-o! 

Fruntea lui se însenină. Își destinse trupul încordat și 
alergă cântând: 


„Ta ra ra bum di-ei” 
„Ta ra ra bum di-ei” 


249 


XVII 


Fuga 


Mary, cu urechea lipită de ușă, putea s-o audă pe Adeline 
coborând treptele. Mai rămase o clipă să asculte, după ce 
totul se cufundase în tăcere. Apoi, se întoarse și își văzu 
chipul reflectat în oglindă. Era ca și cum s-ar fi uitat la o 
străină. În faţa ei era altă Mary, cu nările dilatate, cu 
privirea îndrăzneață și sfidătoare. O străină: Mary își salută 
propriul chip cu un râs biruitor, spunându-și: „Am învins-o 
pe doamna Whiteoak, am uluit-o, nu știa săraca ce să mai 
spună. Am învins-o”. 

Începu să se plimbe încoace și încolo prin cameră, 
nemaifiind în stare să se gândească decât la un singur 
lucru: „Am învins-o. Venise la mine să mă înjosească și să 
mă acuze, dar i-am arătat eu. Credea că o să mă sperie, dar 
m-am purtat ca o egală. Ochii îi ardeau gata să mă 
străpungă, dar deodată a văzut că sunt și eu în stare s-o 
străpung cu privirea. În viaţa mea n-am trecut prin 
asemenea momente. A fost ca la teatru, numai că la teatru 
n-ar îndrăzni nimeni să arate așa ceva: o fată care se dă 
drept stricată, când în realitate, e tocmai invers. Asta ar 
răsturna orice morală. Mai mare rușinea. Lumea ar spune 
că piesa e oribilă. Și nu-i de mirare. Sunt o fată oribilă... Și 
iată că nu mă doare... Nu-mi pasă... Tot ceea ce mă 
interesează este că am învins-o. Nu m-am lăsat intimidată. 
Mă intimidau la ea până și cele mai mici amănunte, felul 
cum privește, cum dă din mâini. În toate avea pentru mine 
ceva dominant. Dar azi-noapte cred că am năucit-o. Cred că 

250 


se întreabă ce trebuie să facă, ce voi face eu mai departe. 
Probabil își spune: «Fata asta nu se mai mărită cu Clive! 
Intenţionează cumva să se mărite cu Philip?»” 

Philip. Rostind acest nume, simţi o mână rece pe inimă. 
Creierul ei exaltat își pierdu brusc imaginaţia. Nervii slăbiră. 
Simţi deodată cum i se moaie picioarele și se așeză pe pat. 
Privi în gol o bucată de vreme, fără să observe cum trece 
timpul. Incepea să-i fie frig. Gura i se usca de sete, însă nu 
se simţea în stare să-și toarne un pahar cu apă. Stătea așa, 
de parcă ăsta i-ar fi fost destinul, în timp ce numele lui 
răsuna în minte ca un clopot. 

În cele din urmă, ochii i se umplură de lacrimi fierbinţi. Se 
șterse cu creţurile care împodobeau mâneca cămășii ei de 
noapte. Lacrimile o ușurară, scoțând-o din starea aceea de 
toropeală neputincioasă. Privind în jur, zări umbrele ciudate 
pe care lumina lămpii le arunca în cameră. Zări locul din 
faţa măsutei de toaletă, unde covorul era ros. Zări florile și 
fructele de ceară așezate sub geam, pe pervaz. Privind în 
jos, își văzu picioarele goale, strâns lipite pe preșul de lângă 
pat. Păreau foarte albe și aveau în ele ceva patetic. „Mă vor 
duce undeva departe, tot așa cum m-au adus aici...” 
Necesitatea de a pleca se contură acum precis în mintea ei. 
A doua zi dimineaţă, Philip va afla de la doamna Whiteoak 
tot ce-a spus. Nu se va mai putea uita niciodată în ochii lui, 
după ce rostise o minciună atât de stupidă. 

Mary se îndreptă spre lavoar și își turnă în pahar apă din 
sticlă. Apa rece arăta cât de reci erau nopţile în ultima 
vreme. Bău cu sete tot paharul. Apoi, luă șalul împăturit la 
picioarele patului și, înfășurându-se în el, se așeză iarăși pe 
pat, de astă dată cu picioarele sus. Își luă tălpile în mâini. Îi 
era greu să-și dea seama dacă mâinile erau mai reci, sau 
picioarele. incerca să le încălzească unele pe altele. 

Trebuia să se gândească ce are de făcut. 

Acum, putea să-și adune minţile. Veselia de care fusese 
cuprinsă după întâlnirea cu Adeline dispăruse, o dată cu 
starea de epuizare care-i urmase. Avea mintea destul de 


251 


limpede. Doar undeva, în adâncul fiinţei sale, tulburarea 
continua să existe. 

Să meargă la Clive și să-i povestească toată scena? Oare 
va izbuti să-l încredinţeze că tot ceea ce-i spusese Adelinei 
nu era decât minciună? Și dacă va izbuti, o să-i ierte totuși 
această minciună și se va mai căsători cu ea? Dar nu voia 
să fie soția lui Clive. Nici moartă nu i-ar povesti ce s-a 
întâmplat! Nici moartă nu s-ar mărita cu el, căci îl iubea pe 
Philip cu trup și suflet. Acum, când Philip aprinsese în ea 
flacăra iubirii, se minuna cum de-a vrut să se mărite cu 
altul... Dar dacă-i drept că pe Clive l-ar dezgusta vorbele ei 
rostite la mânie, atunci, cât de mult ar dispreţui-o Philip! EI, 
care i-a spus că o iubește, care a sărutat-o în livadă și a 
rugat-o să vină la întâlnire noaptea, la lumina lunii. Nimeni 
nu o va putea înțelege, dar cum s-o înțeleagă, dacă ea 
însăși nu înţelegea nimic. În clipa aceea, stând pe pat, 
înfășurată în șal, în timp ce zorile reci și cenușii ale 
dimineţii se iveau la fereastră, amintirea clipei când a 
înfruntat-o pe Adeline îi acceleră pulsul, înveselind-o. Ce 
privire pustie, plină de dezamăgire, s-a aprins atunci în 
ochii ei întunecaţi, care o speriaseră cu strălucirea lor 
arzătoare! Cât de brusc i s-a deschis gura, puternic 
conturată! Mary râse, deși știa că acel moment i-a distrus 
toată viaţa. 

Se gândi la cuvintele folosite în cazul fetelor amăgite: „El 
a distrus-o”. Ei bine, despre, ea, se putea spune că s-a 
distrus singură. Râsul lui Mary se prefăcu într-un zâmbet 
ironic, care îi îmbătrâni în chip ciudat faţa palidă. 

Un lucru însă era cert, trebuia să părăsească „Jalna” 
îndată. Altfel, va fi nevoită să-l întâlnească pe Philip, să dea 
ochii cu întreaga familie, și gândul acesta era de 
nesuportat. Îi producea o senzaţie atât de dureroasă, încât 
sări în picioare și începu să se îmbrace. Nu știa încotro s-o 
apuce. Să ajungă măcar la poartă, să iasă în drum, și pe 
urmă avea destul timp să chibzuiască. Stând în faţa 
ligheanului, doar cu juponul pe ea, își turnă apă din cană. 


252 


Întotdeauna îi plăcuse ligheanul cu trandafiri mari, roșii, 
care străluceau sub stratul limpede de apă. Apa aceea 
scoasă dintr-o cisternă era atât de catifelată, încât părea 
divină. Mary o aruncă pe faţă și își răcori ochii înfierbântaţi. 
Prosopul mare din pânză de in avea un miros proaspăt, de 
grădină. 

Așeză lucrurile în cufăr, îl închise, puse în geamantan 
câteva obiecte de primă necesitate, apoi îmbrăcă repede 
haina și luă pălăria. Se grăbea așa de tare, încât abia avea 
timp să răsufle. Soarele se arăta deja în zare, peste 
vârfurile copacilor. Ograda putea să fie în orice clipă 
invadată de argaţi și de câini care vor lătra, când o s-o vadă 
plecând. Nu trebuia s-o vadă nimeni. 

Privi pentru ultima oară în jur, ca să se asigure că nu 
uitase nimic în cameră. Oare camera aceasta, care purta 
pecetea emoţiilor ei din trecut, va rămâne aceeași? Cu 
siguranţă, peste mulți ani de zile, cel care va dormi aici va fi 
urmărit de năluca lui Mary Wakefield. 

Târându-se cu geamantanul în mână, cobori treptele. 

În dreptul camerei lui Philip, șovăi. | se oprise parcă inima 
în loc, în vreme ce-i trimitea prin ușă ultimele gânduri de 
adio. „Te iubesc, Philip, și nu voi mai iubi pe nimeni altul. La 
revedere, iubitule.” 

Mary cobori iute ultimele trepte. 

Intrarea principală era larg deschisă, și lumina neasemuit 
de blândă a acelei dimineţi de septembrie se revărsa în hol. 
Mary nu era singura persoană care se sculase atât de 
devreme. De jos, din bucătărie, se auzea un cântec răgușit: 
„Trage luntrea la țărm marinare, trage luntrea la țărm” 
îngâna doamna Nettleship cu glas tremurător. Jake, cu 
auzul foarte ascuţit, desluși pașii lui Mary trecând ușor prin 
hol. Neputând ieși din camera câinilor, care era închisă, 
zgârâie la ușă și începu să scâncească. Mary părăsi holul în 
grabă, apoi, cuprinsă de panică, cobori iute treptele de la 
intrare. Nu privi îndărăt până când nu se simţi în siguranţă, 
printre crengile grele ale coniferelor ce străjuiau aleea, 


253 


transformând-o într-un tunel de verdeață. Din ascunzișul 
ramurilor, privi casa. Două din cele cinci hornuri scoteau 
rotocoale de fum albastru-cenușiu. Pe unele părţi ale 
acoperișului, unde soarele bătea mai tare, se adunaseră 
porumbeii, care făceau plecăciuni și își înăbușeau tainic 
uguielile în gușile lor sclipitoare. Acum, când majoritatea 
frunzelor de viţă căzuse, zidurile dezgolite își arătau roșeața 
trandafirie. Clădirea, în vârstă de patruzeci de ani, semăna 
cu o femeiușcă rumenă și coaptă, cu înfățișare 
binevoitoare. Părea liniștită, amabilă, cu viitorul asigurat. 

Mary întoarse capul și se târî mai departe. Ciudat, dar 
gândurile ei, în loc să fie îndreptate spre Philip, se 
concentraseră asupra lui Adeline. După întrevederea din 
noaptea trecută, chipul Adelinei i se întipărise atât de 
adânc în minte, încât se întreba dacă va fi vreodată în stare 
să-i șteargă urma. „Dacă aș fi sculptoriță, aș putea să-i 
cioplesc chipul din memorie. Și nările, și pleoapele, și 
buzele le văd mai limpede decât propriile mele trăsături. 
Dar cel mai rău este că, deși am urât-o întotdeauna, ceva 
m-a atras spre ea. Dar asta nu contează, căci n-am s-o mai 
întâlnesc niciodată. Nici pe poarta asta n-o să mai intru, nici 
cu el n-o să mai am de-a face în vecii vecilor.” 

Geamantanul era mai greu decât se așteptase și se lovea 
de piciorul ei în mers. Îl schimba mereu dintr-o mână în 
alta. Se consola cu gândul că avea de străbătut doar o milă 
și ceva până la gară. Ştia că dimineața pleacă un tren spre 
Montreal. Se va sui în el, iar la Montreal își va găsi o 
ocupaţie oarecare și va sta acolo până va strânge banii 
necesari pentru a se înapoia în Anglia. Poate i se va oferi 
prilejul să însoţească o persoană invalidă sau un grup de 
copii, plătindu-i-se în schimb cheltuielile de drum. 
Deocamdată, urmărea un singur scop: să se îndepărteze 
cât mai mult de locul unde se afla în prezent. „Mai bine mor 
de foame, decât să mă mai întâlnesc cu vreunul din ei” 
rostea în sinea ei. 

Auzind în apropiere un tropot, Mary se dădu la o parte. 


254 


Când caii ajunseră în dreptul ei, văzu șareta doctorului 
Ramsay, care opri caii și o privi plin de mirare. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Wakefield. Ce surpriză să 
te întâlnesc așa de devreme. Și încă cu geamantanul! Pleci 
cumva în concediu? 

— Da, răspunse ea, vreau să apuc trenul de dimineață. 

— Și cum de te-au lăsat să pleci pe jos? Mai ales că ai un 
bagaj atât de greu. Să te duc până la gară. 

Doctorul începu să lege hăţurile de aripa șaretei, 
continuând: 

— Stai o clipă, să te urc lângă mine, împreună cu bagajul. 

— Nu, nu, mulţumesc. Mi-a rămas puţin de mers. Prefer 
să umblu pe jos. 

Doctorul cunoscuse în viaţa lui prea multe femei și auzise 
de la ele prea multe minciuni, ca să creadă, așa de ușor. 

— Ce s-a întâmplat, domnişoară Wakefield? întrebă el, 
plin de curiozitate. Concediul dumitale este neobișnuit, sunt 
convins. 

Mary era la fel de convinsă că orice i-ar răspunde, va fi 
relatat întocmai la „Jalna”. 

— Dacă ţineţi să știți numaidecât, domnule Ramsay, ei 
bine, iată: am renunţat la slujbă și mă înapoiez în Anglia. 

— Vestea asta mă surprinde. După câte știu, există aici 
un tânăr căruia i-ai răpit inima. 

— N-am răpit inima nimănui, domnule Ramsay. 

În clipa aceea, pe Mary o ispiti dorinţa nestăvilită de a 
izbucni în lacrimi. Ar fi vrut să strige: „Numai pe a mea am 
zdrobit-o! Numai pe a mea!” Dar își stăpâni acest impuls și 
privi ţintă în ochii lui. 

— Prefer să umblu pe jos, spuse ea. La revedere. 

Întinse mâna să-și ia rămas bun. Doctorul i-o strânse în 
mâna sa puternică și ciolănoasă. Era o strângere de mână 
menită să inspire încredere. Mary simţi că îndată ce s-ar 
urca în șareta lui, doctorul ar afla de la ea tot adevărul. 

Schiţă un zâmbet cu buzele ei palide. 

— La revedere, repetă ea. Vă rog să le spuneți copiilor că 


255 


mi-au fost dragi. 

— Regret că nu mai pot întârzia, spuse el, dar am un caz 
urgent, trebuie să asist la o naștere. La revedere, 
domnişoară Wakefield. |ţi urez toate cele bune. 

Doar urgenţa cazului la care era chemat l-a înduplecat pe 
doctorul Ramsay să se despartă de Mary și să nu se ducă 
cât mai repede la „Jalna”, pentru a afla situaţia adevărată. 
Cu buzele strânse, se întoarse la datorie. Atinse cu biciul 
spinarea calului bătrân, care o porni în buiestru. 

Mary trecu pe lângă cele două prăvălii și câteva case 
care alcătuiau micul sat. Intrarea în sat era străjuită de 
două rânduri de pini și de stejari atât de falnici, încât se 
mândrea cu ei tot ţinutul. Mary își ridică privirea spre 
crengile lor masive, amintindu-și cu ce aere de stăpână îi 
lăuda doamna Whiteoak. „Se uită la om și vorbește ca și 
cum toată lumea ar fi a ei” gândi ea. 

Trebuia să traverseze calea ferată, trecând peste stratul 
de zgură zgrunţuroasă ce trosnea sub picioarele ei, apoi 
trebuia să se urce pe platforma înaltă a peronului. Incepu 
să se alarmeze, de teamă să nu scape trenul. Șeful staţiei, 
așezat la ghișeu, o privi din spatele ochelarilor cu rame 
metalice. Mary îi ceru un bilet până la Montreal. 

— Vreţi să plecaţi astăzi? 

— Da. Cu trenul de dimineaţă. E prea târziu? 

— Da. Trenul a și plecat. Chiar acum zece minute. N-aţi 
auzit cum a fluierat? 

— Nu. N-am auzit nimic. 

Probabil trecuse în timp ce ea stătea de vorbă cu 
doctorul Ramsay. O cuprinse groaza. Se așeză pe o bancă 
în sala de așteptare, cu geamantanul la picioarele ei. O 
vreme n-a fost în stare să ia nicio hotărâre. Dacă ar fi 
acceptat s-o conducă doctorul Ramsay până la gară, în 
clipa aceasta ar fi fost departe, la zece mile distanţă. „Fac 
întotdeauna cum e mai rău. Dacă în faţa mea s-ar deschide 
nouăsprezece căi bune și una rea, eu o aleg pe cea rea” 
gândi ea, amărâtă. Îndărătul ghișeului, se auzea ţăcănitul 


256 


regulat al telegrafului. 

Mary ieși din clădirea gării închizând ușa în urma ei. 
Traversă șinele și se îndreptă spre drumul care înainta pe 
malul lacului. Işi aduse aminte că avea doar șapte mile de 
străbătut până în satul învecinat, numit Stead. Va merge 
acolo, căci satul avea un hotel bun și putea să ia o cameră 
până la ora sosirii următorului tren spre Montreal. Era 
aproape sigură că pe drum va găsi pe cineva care s-o 
poftească în trăsură. Însă drumul era neobișnuit de liniștit. 
Pe lângă ea trecu o căruță încărcată cu fân, trasă de doi 
juncani care o priviră sfioși, apoi trecu o șaretă în care abia 
încăpea o pereche corpolentă, și, în cele din urmă, o brișcă 
cu un vizitiu care își antrena trăpașul pentru tradiționalele 
curse de toamnă. Pe Mary o îngrozi vehiculul acesta, căci 
viteza lui părea primejdioasă la drum deschis. 

Pescărușii pluteau peste câmpie și se întorceau în zbor 
deasupra apei. Rafale puternice de vânt agitau undele 
verzi-cenușii ale lacului. Vântul gonea norii pe cer, 
adunându-i în cârduri mari și strălucitoare, ca niște talazuri 
pe bolta azurie, iar când unul din ei ajungea în dreptul 
soarelui, toţi laolaltă se aprindeau, devenind purpurii, 
ameninţători. Mary abia făcuse o milă și ceva, când o ploaie 
torențială începu să cadă oblic, biciuindu-i parcă dinadins 
trupul. Nici arborii mari sub care se adăpostise n-au putut s- 
o salveze. Deznădăjduită, privi drumul care se întindea 
înaintea ei până departe. Se simţea sleită. Făcuse bășici în 
palme. Cocul începea să i se desfacă, o agrafă îi căzu sub 
guler, lunecându-i pe spate. Din pădure venea un miros 
reavăn de pământ, care se amesteca cu mirosul sărat al 
lacului. 

Ploaia încetă. Mary porni din nou. Scoase o pereche de 
mănuși din geamantan și acum căra bagajul mai lesne. Dar, 
pe măsură ce înainta, geamantanul i se părea din ce în ce 
mai greu. Fusta lungă de stofă îi atârna pe genunchi, udă. 
Soarele se ivise printre nori, pescărușii se lăsau purtaţi de 
vânt sau coborau brusc, încălecând valurile verzi și 


257 


zgomotoase ale lacului. 

Stead nu putea să fie departe. Mary se opri în drum la o 
fermă, pentru a întreba cât mai are de mers. „Încă o milă” 
răspunse soția fermierului, poftind-o să intre în casă, să bea 
o ceașcă de ceai. Scosese chiar atunci o tavă cu chifle din 
cuptor. Bucătăria era foarte caldă și în aer plutea mirosul 
îmbietor al pâinii coapte. Lui Mary îi părea bine că i s-a 
oferit prilejul să se așeze la masă, să bea o ceașcă de ceai 
și să mănânce o chiflă fierbinte, de se topea untul pe ea. Işçi 
dădea seama că murea de foame. Din ajun, când mersese 
împreună cu copiii la picnic, nu mai pusese nimic în gură. 
Soţia fermierului era bucuroasă să stea cu ea de vorbă. 
Mama ei venise din Anglia. Îi spuse lui Mary numele mamei 
și al satului de unde venise. 

Mary sperase să-și împrospăteze forțele pentru bucata de 
drum care-i rămânea de făcut, dar mâncarea și băutura îi 
făcuseră somn. Nu mai avea niciun pic de energie. Se 
împleticea în mers, gândindu-se mereu că trebuie să 
meargă mai departe. Se retrase mașinal din calea unei 
căruţe. În clipa aceea, nici măcar nu-i veni în minte să facă 
semn căruțașului să oprească. Căruța își urmă drumul 
zdrăngănind din roţi, în timp ce coamele blonde ale cailor 
fluturau în bătaia vântului. Căruțașul bătrân stătea cocoșat. 
„Dobitoc bătrân”, gândi Mary, „ar fi putut să vadă că de- 
abia mă ţin pe picioare.” Ochii îi pluteau în lacrimi care se 
rostogoleau încet pe obraji. Nici nu-și mai dădu osteneala 
să le șteargă. Mintea îi era iarăși pustie. 

Nu zări nici brișca strălucitoare, nici calul bine ţesălat 
care venea spre ea pe un drum lăturalnic. De-abia când 
ajunse în dreptul ei, își șterse faţa cu batista și se pregăti să 
facă semn vizitiului. De data asta însă, nu mai era nevoie. 
Trăsura se opri brusc, chiar lângă ea. Ridicându-și privirea, 
văzu fața rotundă a lui Muriel Craig, care își aţintise privirea 
rece asupra ei. 

— Ce-i cu dumneata, domnişoară Wakefield? strigă Muriel 
Craig. Cine ar fi crezut că o să te întâlnesc tocmai pe 


258 


dumneata, târându-ţi picioarele atât de departe de casa 
dumitale. 

Mary zâmbi rece. 

— Mă duceam la Stead, îi răspunse. 

— Lasă-mă să te iau cu mine. Tot mi-e în drum. 

Însuși dracul dacă i-ar fi adresat o astfel de invitație, 
Mary nu mai era în stare să refuze. Işi ridică întâi 
geamantanul, apoi se urcă singură în trăsură. 

— Mulţumesc, murmură recunoscătoare. 

În clipa următoare, trăsura alerga pe drum, legănându-se 
în ritmul copitelor. Mary, așezată comod pe bancă, începea 
să-și revină. 

— Sunt bucuroasă că te văd, în sfârșit, cu o pereche de 
pantofi solizi în picioare, spuse Muriel Craig, mânuind 
hăţurile cu o eleganţă studiată. În locurile astea, vrând- 
nevrând trebuie să porți așa ceva. 

— Pantofii mei sunt din Anglia. 

— Într-adevăr? Acum, când mă uit mai bine, observ și eu. 
Pantofii englezești sunt de calitate superioară. 

Mary n-o mai văzuse niciodată zâmbindu-i în acest fel. 
Zâmbetul ei părea s-o cuprindă într-o îmbrăţișare 
prietenească. 

— Te rog să oprești când ajungem la Stead, spuse Mary. 
De acolo, mi-e ușor să ajung pe jos până la gară. 

— Ce tren vrei să iei? 

— Primul spre Montreal. 

— Așadar, vrei să părăsești „Jalna”? 

— Da. 

— Pleci în concediu? 

— Nu. Definitiv. Mă întorc în Anglia. 

Muriel Craig încetini mersul cailor. Stătea tăcută, fără să 
se miște. Mary zări din profil faţa ei teșită, cu nasul mic, în 
vânt, sub bereta marinărească trasă pe frunte. 

Apoi, Muriel sparse tăcerea. 

— Am impresia că te-ai certat cu cineva. Bănuiesc că 
persoana în chestie este chiar doamna Whiteoak. Lumea 


259 


spune că e greu să te împaci cu ea. 

Mary se agăţă de această explicaţie. 

— Da, da, e dificilă. 

— Am auzit că s-a purtat atât de disprețuitor cu celelalte 
guvernante, încât n-au mai putut să suporte. 

— Cred că-i adevărat. 

— Ţi-ai găsit altă slujbă? 

— Încă nu. Ar fi bine să cobor aici. Nu vreau să te abat 
din drumul dumitale. 

— Stai puţin. Pot să-ţi fac o propunere care sper să te 
intereseze. 

Mary începu să înţeleagă de ce o simpatiza lumea pe 
Muriel Craig. Când nu-și lua aere prea semetțe, era o fată 
agreabilă, candidă, plină de bun simţ, pe care puteai să te 
bazezi la nevoie. 

— lată ce-ţi propun. Am o prietenă la New York. O duce 
foarte bine, e chiar bogată. Are trei copilași. Ar fi încântată 
să găsească o persoană ca dumneata, care să-i înveţe 
carte. Îi trebuie un om de încredere. În afară de asta, 
oricând vei avea poftă să te întorci în Anglia, te duci în port 
și te sui direct pe vapor. Leafa va fi de două ori mai mare ca 
la Montreal. Hai, nu te gândi să refuzi, nu fi proastă. N-are 
rost, când îţi pică din cer asemenea ocazie. Te duc la mine 
acasă, să stai acolo până îi voi scrie prietenei mele. 

O apucă pe Mary de mână și o strânse cu căldură. 

— Prietena mea a fost atât de bună cu mine, încât nu știu 
ce aș da ca s-o ajut. Ai să vezi cât o s-o iubești, și pe ea și 
pe copilași. 

Mary era atât de istovită din cauza lipsei de somn și a 
drumului lung pe care îl străbătuse cărând geamantanul, 
încât mâna aceea întinsă prietenește i se păru o ispită 
irezistibilă. Se simţi cuprinsă de remușcări pentru felul 
aspru în care o judecase pe domnișoara Craig. Buzele îi 
tremurau, în timp ce răspunse: 

— Această ofertă îmi convine, și ești extrem de drăguță 
că te-ai gândit la mine, însă cred că ar trebui totuși să merg 


260 


la hotel. 

— La hotel! Ce idee! Cum îţi închipui că pot să îngădui 
așa ceva. Nu, vino direct la mine acasă. Casa e mare, nu 
locuiește în ea decât tatăl meu. 

Muriel lovi cu biciul coastele calului, plesni din limbă, și 
acum trăsura le purta pe amândouă de-a lungul drumului, 
cu o viteză aproape înfricoșătoare. Muriel Craig se temea ca 
Mary să nu se răzgândească. 

Spre marea ei surprindere, Mary îl găsi pe domnul Craig 
plimbându-se pe peluză, sprijinit de braţul infirmierei. Părea 
cel mai rezistent infirm, și faţa lui arsă de soare îi dădea un 
aer de sănătate. O primi pe Mary cu multă ospitalitate. 

— Bine ai venit, domnișoară Wakefield. Vreau să te simţi 
ca la dumneata acasă. Cum de ai nimerit aici? Ţi-ai părăsit 
slujba? 

Muriel răspunse în locul lui Mary: 

— Domnișoara Wakefield se înapoiază în Anglia, tată. 

Domnul Craig, în urma bolii de care suferise, pricepea 
anevoie înţelesul cuvintelor. Infirmiera nu-l slăbea din ochi, 
ca și cum voia mereu să-l încurajeze. 

— Indiferent ce s-a întâmplat, mi se pare că arăţi foarte 
obosită, duduie. Ar trebui să te culci puţin. Spune-i 
infirmierei să-ţi facă niște ouă la pahar. Le face foarte bine. 

Îndată ce scăpă de alte obligaţii, Muriel Craig o conduse 
pe Mary într-un dormitor spaţios de la etaj. Cără ea 
geamantanul, cu multă ușurință. Rămase apoi câtva timp 
împreună cu Mary, descriindu-i în culori ademenitoare casa 
prietenei sale din New York și vorbindu-i despre copiii și 
bunătatea acelei doamne. 

— Acum, spuse ea în cele din urmă, trebuie neapărat să 
te odihnești, iar eu mă duc să scriu scrisoarea. Biata de 
tine, nici nu știi ce bine îmi pare că te-am găsit! Erai într-un 
hal fără de hal, abia îţi mai târai pașii cu geamantanul acela 
greu în mână. 

Se apropie brusc, o apucă de gât pe Mary și-o sărută. 

„Într-adevăr, biata de mine” gândi Mary. „Sunt cu un cap 


261 


mai înaltă ca ea. Dar are o vitalitate! Parcă-i o locomotivă.” 

Nu mai dorea altceva decât să se trântească în pat și să 
se cufunde în uitare. Vai, dar ce pat! Era acoperit cu o 
pătură grea, iar pernele voluminoase aveau învelitoarele 
scrobite, cu dantelă pe margine. Mary ridică încet una din 
perne și rămase pe gânduri, neștiind ce să facă. Dacă se 
culca în asemenea așternut, va ști oare să aranjeze totul la 
loc, așa cum fusese la început? Ah, ouăle la pahar 
recomandate de domnul Craig, ce bine i-ar fi prins! Foamea 
parcă îi făcuse o gaură în stomac. La un moment dat, 
înnebunită de foame, simţi că ar fi fost în stare să mănânce 
o faţă de pernă. 

Tremura toată de osteneală și de nemâncare. Puse perna 
la loc și, luând în mâini plapuma de mătase împăturită pe 
pat, o așeză pe dușumea. Deschise fereastra, căci aerul era 
înăbușitor, apoi se trânti pe jos, îngropându-și capul în 
plapumă. Credea că o să adoarmă repede, dar nu putu, căci 
avea nervii încordaţi. Deschise ochii mari, văzu viitorul 
negru desfășurându-se înaintea ei ca un deșert întunecat. 
Era singură. Singură. Nu-i era somn. Era prea obosită ca să 
poată dormi. Nu va mai putea dormi niciodată. O sufoca 
mirosul de camfor al plăpumii de mătase. Mary dădu 
plapuma la o parte și se întinse pe covor. Medalioane mari 
de culoare verzuie pe fond maro mișunau în jurul ei, ca 
niște lighioane flămânde. Duse mâna la ochi ca să nu mai 
vadă nimic. Așa se simţea mai bine. Un vânt răcoros umfla 
perdelele, aducând în același timp mireasma umedă a 
toamnei. Mary se liniști și căzu într-un somn adânc, fără 
vise. 


262 


XVIII 


Căutarea 


De la etajul al doilea, vocea lui Renny ajungea până la ei, 
limpede și subţire ca și cum ar fi cântat cineva din fluier. 
Nicholas exclamă: 

— Ce aiureală! 

— L-am auzit pe Hodge cântând acest cântec, spuse 
Ernest. 

— M-a mirat adesea, interveni sir Edwin, faptul că niște 
cuvinte lipsite de sens pot fi atât de fascinante. 

— Da, încuviință Ernest, același lucru se poate spune și 
despre cântecele care se cântau pe vremea lui 
Shakespeare. Cele cu hey, nonny, nonny, le cunoaşteţi, nu? 

Aceste observaţii erau ca niște valuri jucăușe în jurul a 
două stânci aprinse. Adeline și Philip, cu privirile îndreptate 
unul spre altul, nu rosteau nici n vorbă. 

Apoi, Nicholas se apropie de Philip și puse o mână pe 
umerii lui. 

— Hai, fii serios, spuse el, nu te necăji degeaba. Mai 
târziu o să-ţi pară bine. De asta sunt sigur. 

— Adică, vrei să spui că trebuie să stau așa, fără să mișc 
un deget, în timp ce victima acestei uneltiri, fata pe care o 
iubesc... 

— Nu știam de nicio uneltire. 

— S-a pus la cale o uneltire. Știe și mama. 

Adeline întrebă: 

— Era oare prevăzut în planul acestei uneltiri ca tu s-o 
urmezi pe fată în livadă și să-i faci declaraţii de dragoste, 

263 


deși știai că săptămână viitoare se cunună cu altul? 

— Asta n-are nicio legătură. 

— Dar întâmplarea a stârnit vorbe prin vecini. 

— Ce am eu cu vecinii? Tot ceea ce mă interesează este 
s-o găsesc pe Mary. 

— Philip, până n-ai auzit că Mary se va căsători cu Clive, 
nu păreai îngrijorat din pricina ei. 

— Atunci era în casa mea, alături de mine. O iubeam. 

Augusta interveni: 

— Philip, te rog să judeci la rece situaţia. 

Philip întoarse spatele, apoi rosti peste umăr: 

— Vorbiţi degeaba. 

De afară se auzi zgomotul unei trăsuri. Ernest, care era 
mai aproape de fereastră, exclamă: 

— lată-l pe tânărul Busby! pare mohorât. 

Philip ieși pe verandă. Clive Busby tocmai cobora din 
șaretă, priponindu-și calul de inelul petrecut prin botul 
calului de fier de lângă treptele de la intrare. Clive era 
foarte palid și mohorât. 

Tot restul familiei îl urmă pe Philip, cu excepţia lui sir 
Edwin, care privea prin crăpătura perdelelor răsucindu-și 
nervos favoriţii. 

Clive urcă treptele ca un vestitor de lucruri rele. 

— Bună dimineaţa, spuse el cu voce stăpânită. Îmi 
permiteţi s-o văd pe domnișoara Wakefield? 

— Nu este aici, răspunse Adeline privindu-l țintă. Am avut 
cu ea o discuţie care nu i-a plăcut și ne-a părăsit. Părerea 
mea este că ar trebui să te duci după ea, Clive. E o fire 
impulsivă, puţin cam neastâmpărată, dar o să se îndrepte. 

— Nu-i aici! repetă el năuc. Dar unde este? 

— Nu știe nimeni. Abia acum am aflat de plecarea ei. 

— Dumnezeule, rosti el aprins, poate a săvârșit vreo 
faptă necugetată. 

— N-aș crede. Și-a luat cu ea geamantanul. 

Se auzi zgomotul altei trăsuri. Doctorul Ramsay, care 
asistase la o naștere, venise în grabă îndemnându-și iapa 


264 


bătrână. Salută micul grup adunat în hol, fără să pară mirat. 

— S-a stricat vremea. M-a prins ploaia pe drum. 

— N-ai văzut-o, din întâmplare, pe  domnișoara 
Wakefield? întrebă Philip. 

— Pe  domnișoara Wakefield? Cum să nu? Dis-de- 
dimineață am stat puţin cu ea de vorbă. Dorea să ia trenul 
spre Montreal, după cum probabil știți. 

— Montreal! repetă Philip ca un ecou. A luat trenul spre 
Montreal! N-a spus unde are de gând să locuiască? 

— Nu. Nu a fost prea comunicativă, dar mi s-a părut că își 
avea socotelile ei, bine întocmite. 

Clive Busby se întoarse spre Philip. 

— Vrei să discutăm ceva între patru ochi? 

— Da. Să mergem. 

Adeline exclamă: 

— Vin și eu! 

— Nu, mulțumesc, zise Philip. E mai bine să fim numai noi 
doi. 

Porni printre arborii și tufele de conifere care formau un 
tunel de la intrarea casei până la poartă, urmat de Clive. 
Frunzișul arunca pe feţele lor o lumină verde. Obraijii lui 
Philip aveau o culoare roșie, întunecată, iar chipul ars de 
soare al lui Clive se făcuse pământiu. Cei doi rivali se 
măsurară lung, din ochi, pregătindu-se parcă pentru duel. 
În cele din urmă, Philip spuse: 

— Trebuie să lămurim situaţia. Mary e îndrăgostită de 
mine. S-a logodit cu dumneata din greșeală. Îmi pare rău, 
dragă Busby. 

— Nu renunţ la ea, până nu-mi cere personal acest lucru. 
Când ne-am logodit era fericită. Am făcut planuri de viitor 
împreună. Greșeala este a dumitale. 

— Spune-mi, te rog, de ce ai venit la „Jalna?” 

— Am auzit unele zvonuri prin vecini. 

— De la Noah Binns? 

— Doamne fereşte, cum îţi închipui că l-aș fi ascultat? 

— Atunci, de la Lily Pink? 


265 


— Nu de la ea, ci de la doamna Pink. A fost la familia 
Vaughan, azi-dimineaţă. 

Philip scoase o exclamaţie plină de mânie, apoi 
sprâncenele lui se destinseră. 

— Am putea să lămurim chiar acum toată încurcătura. 
Probabil, după spusele doamnei Pink, am fost văzut 
sărutând-o pe Mary în livadă. 

— Da. 

— Asta e adevărat. 

— Totuși, n-ai să mă faci să cred că Mary nu mă iubește. 
Restul îmi va explica ea, după ce o găsesc. 

Philip rupse o ramură de cucută și începu s-o examineze. 
Cu ochii aţintiţi asupra plantei, vorbi: 

— Te pomenești că o să-ţi spună ce i-a spus și mamei. 

— Ce anume? 

— l-a spus că e amanta mea. _ 

Buzele lui Clive își păstraseră culoarea naturală. In clipa 
aceea însă, se făcură pământii ca obrazul. 

— Minti! izbucni el. 

— Nu mint. Astea au fost cuvintele ei adresate mamei. 
Ceea ce a spus însă, nu e adevărat. Îți jur că între mine și 
Mary nu s-a petrecut nimic pătimaș, în afară de cele 
povestite de doamna Pink. 

— Să n-aud niciun jurământ! exclamă Clive, mâhnit. O 
asemenea discuţie îmi face rău. Dintre toate fetele, tocmai 
Mary să fie amestecată în această chestiune?! Desigur, ar 
muri de rușine dacă ar ști despre ce vorbim. 

— Totuși, așa i-a spus mamei, rosti Philip. Degeaba te 
cerți cu mine, și eu am rămas surprins când am auzit. 

— Nu cred nici în ruptul capului. Poate e o închipuire a 
mamei dumitale. 

— Mama nu-și închipuie de obicei lucruri de acest gen. 

— Te-ai purtat urât cu mine. Doar știai că sunt logodit cu 
Mary. 

— Habar n-aveam până ieri, când m-am înapoiat. 

— Și atunci, te-ai dus drept la ea și ai încercat să mă dai 


266 


la o parte. 

— Da. Pentru că am intenţia s-o iau de nevastă. 

— Mary e prea cinstită ca să-mi dea cu piciorul. 

— Ti-ar plăcea să te însori cu o fată care iubește pe altul? 

— Ce să mai discutăm! îl întrerupse Clive. O s-o găsesc, 
și îmi va spune adevărul. 

— Asta vreau și eu. Să mergem împreună. 

Cei doi tineri se întoarseră, mergând unul lângă altul, 
până când ajunseră pe pietrișul ce se întindea în fața casei. 
Clive dezlegă calul și se urcă în șaretă. Ochii lui întunecaţi 
de ură și de suferinţă întâlniră privirea lui Philip. Spuse: 

— Plec la Montreal cu primul tren. 

— Și eu. Darnu e niciun tren până mâine dimineaţă. 

— E mult de așteptat. 

Fără sa mai adauge ceva, Clive smuci hăţurile. „Niciodată 
nu voi mai intra pe această poartă!” rosti în sinea lui. 

Când ajunse la drumul mare, în loc să cotească spre 
moșia familiei Vaughan merse înainte, către gară. Voia să 
se asigure că Mary plecase într-adevăr cu trenul de 
dimineață. 

Șeful stației apăru fără grabă la ghișeu. Clive îl întrebă cu 
prefăcută nepăsare: 

— Poţi să-mi spui, te rog, dacă domnișoara Wakefield a 
plecat azi de dimineaţă cu trenul la Montreal? 

— Hm. Domnișoara aceea tânără, de la „Jalna?” 

— Da. 

Șeful stației rânji. 

— A scăpat trenul, spuse el. Auzi, domnule, să scape 
cineva trenul tocmai aici, la ţară, unde lumea nu are altă 
grijă decât să se scoale devreme! Dar l-a scăpat, și gata! 

— N-ai observat încotro s-a îndreptat după aceea? 

— După ce s-a odihnit un pic, a ieșit liniștită din gară și a 
apucat-o spre Stead. S-o fi gândit să petreacă noaptea la 
hotel, ca mâine să plece la oraș, iar de acolo, sa ia trenul 
spre Montreal. Vedeţi dumneavoastră, noi aici avem doar o 
linie locală. S-ar mai putea să ia trenul de astă-seară și să 


267 


rămână în oraș peste noapte. Oricum ar face, trebuie să 
ajungă întâi în oraș, ca să schimbe trenul. 

— O, n-am știut, vă mulțumesc. 

Mary scăpase trenul! Dacă pornește îndată spre Stead și 
trece pe la hotel, s-ar putea s-o găsească acolo. Urcându-se 
în șaretă, Clive mână calul în goană pe drumul de lângă lac. 
Se mai înviorase puţin la față, dar simţea o greutate pe cap, 
ca și cum un cerc de fier i-ar fi strâns fruntea. Neliniștea îl 
făcea să-și mâne calul care zbura în galop. Clive știa că-i 
era imposibil să-și găsească tihna, până când n-o va întâlni 
pe Mary și-i va smulge taina acestei încurcături. 

O căută la hotelul din Stead. Apoi merse la alt hotel, 
foarte mic și sărăcăcios, și se interesă și acolo de ea. Trecu 
și pe la gară. Mary nu fusese văzută nicăieri. In sfârșit, 
ajunse la concluzia că se dusese probabil la o prietenă din 
localitate. Nu mai era nimic de făcut, trebuia să aștepte 
până diseară, când va sosi trenul. 

Clive făcu cale întoarsă și se înapoie la moșia lui 
Vaughan, unde băgă calul în grajd. Greutatea care îl apăsa 
pe cap se transformase într-o migrenă cumplită. Se întinse 
pe o canapea, lăsându-se în seama doamnei Vaughan, care 
îi făcu un ceai cald și-i frecă tâmplele cu camfor. Ar fi vrut 
să afle ce-l apăsa pe suflet, dar în clipa când abordă 
problema dureroasă, privirea lui chinuită o făcu să renunțe. 
Tăcu, mângâindu-i fruntea duios și compătimitor. „Oare ce 
ar crede, dacă ar ști totul?” gândi Clive cu amărăciune. Se 
zvârcolea neputincios, amintindu-și vorbele lui Philip. 

În sfârșit, trecu și ziua aceea. Clive înhămă din nou calul 
la șaretă și porni spre Stead. Nici de data asta n-o găsi pe 
Mary la gară. Prevenise însă familia Vaughan că s-ar putea 
să lipsească în cursul nopţii. Era mulţumit de prilejul ce i se 
oferea, pentru a rămâne singur. Se duse la barul hotelului 
și, după ce bău câteva pahare, urcă în camera lui să se 
culce. Adormi mai repede decât crezuse, căzând într-un 
somn adânc, aproape fără vise. 

A doua zi de dimineaţă, pe o ploaie torențială, se 


268 


îndreptă spre gară. Mary nu se afla printre călătorii 
somnoroși care așteptau sosirea trenului. Nu apăru nici mai 
târziu, când trenul plecase din staţie. Clive se întoarse la 
hotel și mâncă puţin, în silă. Incercă să chibzuiască ce avea 
de făcut. Nu putea să umble din casă în casă, întrebând 
cine o văzuse pe Mary, deși era convins că se afla acolo. 
Când ploaia se potoli, umblă cu hotărâre pe străzi, privind 
atent fiecare casă, în speranţa că va vedea chipul ei la una 
din ferestre. 

Până la urmă, se hotărî să se întoarcă la familia Vaughan. 
Poate aflaseră ceva în legătură cu Mary. 

Nu știau nimic nou, în schimb Robert Vaughan spuse 
printre altele că Philip Whiteoak plecase la Montreal. Clive 
zâmbi sardonic, gândindu-se la expediţia lor în căutarea 
păsării măiestre. leşi din casă și umblă prin pădurea 
întunecată, pe care mai deunăzi o cutreierase mână în 
mână cu Mary, făcându-și planuri de viitor. Acum însă, 
viitorul îi apărea la fel de mohorât ca arborii legănaţi de 
vânt, care își scuturau podoaba din timpul verii. 

Spre seară se duse din nou la Stead și o căută pe Mary în 
gară. Petrecu încă o noapte la hotel, pentru ca a doua zi de 
dimineaţă să-și reia căutarea zadarnică. Începea să intre în 
panică. Se gândea că s-o fi înecat, că și-a pierdut minţile și 
s-a aruncat în lac. În drum spre casă, se uită din ce în ce 
mai neliniștit la valurile verzi, care se rostogoleau pe țărm. 
Pentru un locuitor din Vest, acest lac reprezenta un 
adevărat ocean. Pescărușii se roteau în jurul unui anumit 
punct de pe întinderea apei. Lui Clive îi îngheţă inima. Apoi, 
văzu că în punctul acela plutea o bârnă. Se opri în drum pe 
la câteva case și întrebă dacă n-o văzuse cineva pe Mary. 
Nimeri, printre alţii, la femeia care o servise pe Mary cu un 
ceai și o chiflă. Il privi curioasă și îi descrise chipul ostenit al 
lui Mary când venise la ea și îngrijorarea pe care i-o trezise. 

Calul nu avea nevoie de îndemn pentru a străbate în 
galop drumul până la grajd. 


A 


Doamna Vaughan ieși în întâmpinarea lui Clive, cu o 
269 


scrisoare în mână. 

— Mi-a adus-o un servitor din partea domnișoarei Craig, 
dragă Clive, spuse ea, cu dorinţa să-l ajute. 

Il privi plină de simpatie, gata să-l mângâie și să-l 
îmbrăţișeze, de parcă ar fi fost fiul ei. 

Clive rupse plicul și citi următoarele rânduri: 


Dragă domnule Busby, 

Mary Wakefield stă la mine. Cred că n-ar fi rău să vii 
s-o vezi cât mai curând. Ea nu știe nimic despre ceea 
ce îți scriu acum, dar sunt încredințată că nu te-a uitat 
și că ține la dumneata. Vino chiar astăzi, dacă se 
poate. 

Muriel Craig. 


270 


XIX 


În casa domnișoarei Craig 


Mary auzi de două ori o lovitură discretă, dar hotărâtă, în 
ușă, până când izbuti să-și alunge somnul în care se 
cufundase adânc, ca în fundul unei ape. La început nu putu 
să-și amintească în ce loc se afla și de ce zăcea pe jos. 
Căzuse oare în nesimţire? Bătaia răsună din nou, însoțită de 
O voce. 

— Domnișoara Wakefield! Pot să intru? 

Mary se clătină pe picioare. O durere vie îi cuprinsese 
încheieturile amorţite. 

— Numai o clipă, strigă ea. 

Aruncă pe pat șalul în care dormise învelită și deschise 
ușa. Ochii ei împăienjeniţi din pricina somnului și a stării de 
slăbiciune de-abia puteau să privească figura veselă și 
elegantă, ivită în prag. 

— Ce curent! exclamă Muriel Craig. Mă mir că nu te-a 
zvârlit din pat. Dar... văd că nici nu te-ai culcat măcar, cum 
așa? Și eu, care eram sigură că vrei să tragi un pui de 
somn. 

— M-am instalat frumos în fotoliul ăsta mae, înfășurată în 
șal, și am dormit buștean. 

— Într-adevăr? Cuvântul exprima un anumit reproș. Arăţi 
foarte rău și mi se pare să te-a pătruns frigul până în 
măduva oaselor. Dă-mi voie să-ţi ating mâna. E rece ca 
gheața. Cred că mori de foame. Am amânat prânzul cât am 
putut, ca să te las să dormi, dar acum tata începe să se 
supere că îl las nemâncat. N-ai idee ce viață grea duc. Tata 

271 


cu pretenţiile lui, infirmiera cu ale ei. Îmi vine să 
înnebunesc, nu altceva. 

Muriel luă loc așteptând-o pe Mary, care ar fi fost însă de 
o mie de ori mai încântată să rămână câteva clipe singură, 
pentru a-și pune toaleta la punct. Mâinile-i tremurau în timp 
ce deschidea geamantanul, în căutarea periei și a 
pieptenului. 

— Ce păr frumos ai, spuse Muriel Craig, privind șuviţele 
ce se răsfirau mătăsoase. Și e foarte fin, deși nu chiar atât 
de fin ca al meu. Al meu e o adevărată pacoste. E un 
adevărat ghinion să ai asemenea „calitate” de păr, nu? Tot 
așa și cu piciorul. Am labele atât de arcuite, încât numai eu 
știu ce păţesc până să-mi pot găsi o pereche de pantofi pe 
măsura mea. Și după ce îi cumpăr, trebuie să merg la 
cizmar să mi-i aranjeze. 

— Ce ghinion! spuse Mary. 

— Unii, ce-i drept, mi-i admiră. Eu însă nu sunt de aceeași 
părere. 

Muriel întinse piciorul, concentrându-și privirea asupra 
pantofului, care venea perfect. 

— Mă mai necăjește și faptul că sunt prea subţire în talie, 
continuă ea. N-am nicio fustă care să-mi vină bine pe talie. 
Ce vrei, croitoresele sunt atât de nepricepute. 

Nici nu știam că doamna Whiteoak s-a întors de la 
prietena la care se dusese în vizită. Dumneata mi-ai adus 
această veste. Ce povestește, s-a distrat bine? 

— Cred că da. 

— Imi place pieptănătura asta simplă. Să știi că îţi stă 
foarte bine. S-a întors și fiul dumneaei? 

— Da. 

— Vrei să te duci la baie, să-ţi speli mâinile? 

Muriel o conduse la baie și așteptă pe coridor până când 
Mary își împrospătă puţin tenul cu apă caldă. Coborâră 
împreună în sufragerie. Domnul Craig se așezase deja la 
masă împreună cu infirmiera lui și se scuză că nu se putea 
ridica în picioare. 


272 


— Va trebui să-mi iertaţi lipsa de maniere, spuse el. 

— Vai, domnule Craig! exclamă infirmiera, dar manierele 
dumneavoastră sunt foarte frumoase. 

— Infirmiera spune că manierele mele sunt frumoase, se 
adresă lui Mary. Unii oameni sunt ușor de mulțumit, nu-i 
așa? 

Domnul Craig era dispus să vorbească tot timpul mesei 
despre boala lui și despre grija minunată cu care fusese 
tratat. Uitase în ce mână trebuia să ţină furculita și în ce 
mână cuțitul, până când infirmiera îl scoase din încurcătură, 
căutând totodată, în felul ei ciudat, să-l îmbărbăteze. Ochii 
ei rotunzi ca două mărgele străluceau veseli de fiecare dată 
când făcea câte o glumă, în schimb fiica lui îl privea 
absentă, de parcă nici nu voia să-l bage în seamă. 

Mary nu fusese în viața ei atât de departe de realitate. 
Parcă îi înțepenise mintea, și se simţea foarte îndatorată 
domnului Craig pentru glumele lui naive, din simplul motiv 
că putea să le înțeleagă și să zâmbească. El nu mai 
contenea cu laudele la adresa doctorului Ramsay și a 
tratamentului său. 

— Un om minunat, rosti cu vocea lui tărăgănată, destul 
de groasă. Un om superior. Ginerele lui, domnul Whiteoak, 
este de asemenea un om superior. L-aţi cunoscut vreodată? 

— Domnișoara Wakefield a fost guvernanta copiilor săi, 
tată, îl întrerupse Muriel cu nerăbdare. Știai și dumneata 
acest lucru. 

— Am uitat, murmură el. 

— Eşti neascultător și uituc, gânguri infirmiera, lovindu-l 
ușor cu degetele pe dosul palmei. 

— Cunosc pe cineva care l-a admirat, spuse domnul 
Craig. Fiica mea. Fetișcana asta pe care o vezi. Dar 
degeaba. Nu se mai căsătorește a doua oară. Doctorul 
Ramsay mi-a povestit cât de credincios a rămas memoriei 
primei sale neveste. 

Muriel Craig, roșie de ciudă, nu scotea nicio vorbă. 

— Are dreptate, nu-i așa, domnișoară Wakefield? Sunt 


273 


convins că dumneata nu ești de acord cu cei care se 
căsătoresc a doua oară. Nici eu. Am avut o nevastă 
minunată. O tovarășă de viață excelentă. Dar... nu era o 
fire înțelegătoare. Fără înțelegere n-aş fi scăpat niciodată 
de boală. 

— Acum vă simţiţi mai bine, nu-i așa? întrebă Mary. 

— Mai bine? Acum sunt sănătos tun! 

Însoţi aceste cuvinte cu un gest larg, răsturnând paharul 
de lapte pe faţa de masă. Infirmiera începu să șteargă 
repede cu șerveţelul lichidul împrăștiat. 

— Nu ești cuminte, cotcodăci ea. 

Prinzând una din băierile șorțului ei, bătrânul spuse: 

— Sunt prizonierul ei, uitându-se dramatic în tavan. 

Pe masă se afla prima plăcintă cu dovleac din sezon și 
alături, o farfurie mare, plină cu struguri. Muriel Craig era 
prea enervată ca să se atingă de aceste bunătăţi. Indată ce 
se termină masa, o conduse pe Mary în verandă. Fetele se 
așezară în hamac, una lângă alta. 

— Tata vorbește ca un bătrân fără minte, rosti Muriel 
enervată. Tot timpul caută să fie amuzant, dar n-are succes 
decât la toanta asta de infirmieră. Nu ţi se pare că e 
antipatică? 

Mary răspunse sincer că infirmiera nu i se păruse nici ei 
prea simpatică. 

— Ce plăcut e să te am lângă mine, zise Muriel luând-o 
pe Mary de talie și legănând hamacul cu mișcări domoale. 
Am foarte puţini prieteni adevăraţi cu care mă pot înțelege. 

Tăcură o vreme amândouă, în timp ce Mary se străduia 
zadarnic să găsească un subiect de conversaţie. Apoi, 
Muriel spuse din nou: 

— E păcat să te pudrezi, când ai o piele atât de fină. 
Mama îmi spunea întotdeauna: „Muriel, ai un ten splendid, 
să nu pui pudră niciodată”. Și, într-adevăr, nu m-am pudrat 
niciodată. Ai prefera să mă vezi pudrată? 

— Te admir așa cum ești. 

— E bine că există cineva care mă admiră. 


274 


— Cred că toţi cei care te cunosc te admiră. 

— Crezi că Philip Whiteoak se numără printre ei? 

Ochii ei mari și limpezi priveau drept în ochii lui Mary. 

Mary râse. 

— Nu avea obiceiul să-mi facă astfel de destăinuiri, 
răspunse. 

— Ar fi putut. Nu ţi s-a destăinuit niciodată? 

— Am venit la „Jalna” în calitate de guvernantă, nu de 
confidentă. 

— Dar ţii la el, nu-i așa? 

— O, da. E un om foarte cumsecade. 

— Foarte cumsecade! Vai, scumpa mea! 

Strânse mai tare braţul în jurul taliei lui Mary. 

— Mie, cred că ai putea să-mi faci unele destăinuiri, să-mi 
spui ce neplăceri te-au făcut să părăsești „Jalna” așa, dintr- 
o dată. 

— Am avut un conflict cu doamna Whiteoak. 

— Doamne! Ai păţit-o. Mie mi-ar fi frică de ea. Spune-mi, 
cum s-a întâmplat. 

Mary roși, stânjenită. 

— Crede-mă, nu pot să-ţi spun. 

— Nu erati decât voi două? 

— Da. 

— Și el nu știa nimic de treaba asta? 

— Nu. 

Muriel întinse un picior și-și admiră laba cu multă atenţie 
timp de câteva clipe, apoi spuse îngândurată: 

— Cunosc pe cineva care moare după dumneata. Doar 
știe toată lumea. 

Mary o privi mirată. 

— Este vorba de Clive Busby. Mi-a spus cineva, am uitat 
cine, că sunteţi logodiţi. Dar dacă erai logodită cu el, n-ai fi 
fugit de acasă. S-ar logodi oricând cu tine, numai să vrei. 
De asta sunt convinsă. L-am întâlnit într-o zi la o chermeză 
organizată de ofițerii din artileria regală, și i s-au aprins 
ochii când i-am vorbit despre admiraţia pe care o am 


275 


pentru dumneata. E îndrăgostit lulea, ce mai! Să nu-mi spui 
că nu te-a cerut în căsătorie. 

— Nu-ţi spun nimic, răspunse Mary cu răceală. Sper că nu 
te superi, dar sunt departe de a fi comunicativă. 

— Ba să știi că mă supăr! Vreau să ne legănam 
amândouă în hamac și în timpul ăsta să ne descărcăm 
sufletul. Am expediat deja scrisoarea pe care am scris-o 
prietenei mele din New York. 

— Mulţumesc. Ce drăguţ din partea dumitale! 

Mary duse mâna la ochi. Vedea trăsăturile lui Muriel Craig 
mărite foarte mult. 

— Mi-e rușine, dar trebuie să-ți spun că aș vrea să mă 
culc din nou. Mă simt ameţită. E caraghios din partea mea. 

Muriel sări în picioare. 

— Ai nevoie de odihnă. Du-te repede în pat. 

Cu energia ei năvalnică, o apucă pe Mary de mână, 
târând-o aproape în silă până sus, în dormitor. li pregăti 
chiar ea patul, continuând să vorbească, în timp ce Mary se 
dezbrăca și-și punea capotul. In loc să discute despre Philip, 
Muriel povestea acum necazurile pe care i le pricinuia tatăl 
ei și infirmiera. Până la urmă, o înveli pe Mary în șal, o 
mângâie pe umeri și-i spuse să doarmă până nu va mai 
simţi nici urma de oboseală. 

Mary se gândi că ar fi o minune să-și găsească odihna 
într-o bună zi, însă se lăsă furată de alinarea și izolarea pe 
care i le oferea patul curat. Se acoperi la cap cu șalul și se 
cufundă în somn, dar somnul n-o odihni cu adevărat, pentru 
că în vis îi apăru Adeline Whiteoak, care o izgonea. 

Din fericire se trezi singură, fără să fie chemată, și astfel 
putu să se îmbrace în liniște. Uitându-se în oglindă, văzu că 
era mai puţin palidă, iar cearcănele albastre de sub ochi 
dispăruseră aproape cu desăvârșire, ceea ce îi dădu 
siguranţă de sine. 

După cină, domnul Craig propuse o partidă de cărți. Nu 
mai jucase de când se îmbolnăvise. Vizita domnișoarei 
Wakefield îi făcea plăcere. De aceea, a fost instalată în 


276 


salonul friguros o masă de joc, și toţi patru se așezară la 
locurile lor, domnul Craig având-o drept parteneră pe 
infirmiera lui. Lumina petromaxului atârnat de tavan arunca 
pe fețele jucătorilor umbre vizibile. Muriel avea o înfățișare 
foarte nemulțumită, iar tatăl ei părea încântat, atât de el, 
cât și de infirmieră, care clipea repede, căutând să-i 
ghicească dorințele. Bătrânul recunoștea greu atuurile și nu 
se hotăra ce carte să joace. Infirmiera sărea mereu de la 
locul ei pentru a-l ajuta. Mary observă că, ori de câte ori se 
apleca peste umărul lui, infirmiera căuta parcă dinadins să-i 
atingă faţa cu obrajii. Muriel nu observa nimic, stătea cu 
cărțile în mână ca o școlăriţă îmbufnată. Într-o clipă, prin 
mintea lui Mary se perindară membrii familiei Whiteoak 
făcând o partidă de cărţi sau de ghiulbahar și râzând 
zgomotos, mai ales Adeline, al cărei papagal adorat ţipa ori 
de câte ori câștiga ea. 

Domnul Craig nu se declară mulțumit decât de-abia după 
cea de a treia partidă. Atunci, lăsându-se cu toată 
greutatea pe braţul infirmierei, o pomi încet spre camera 
lui, după ce mai întâi ură noapte bună lui Mary, 
mulțumindu-i pentru bunătatea cu care știuse să rabde un 
bătrân neputincios. Pe Muriel, în schimb, se mulțumi s-o 
salute scurt, dând din cap și bombănind ceva în chip de la 
revedere. Mary simţi o strângere de inimă, amintindu-și 
căldura cu care obișnuia s-o îmbrăţișeze tatăl ei înainte de 
culcare, mirosul lui de tutun, mustăţile care îi atingeau 
obrazul, gâdilând-o. Işi aminti, de asemenea, cât de 
zgomotos se sărutau între ei membrii familiei Whiteoak. 

Spre dezamăgirea lui Muriel, Mary spuse că trebuie să se 
retragă în camera ei pentru a scrie o scrisoare. Din fericire, 
își luase cu ea mapa pentru scrisori, o trusă de piele foarte 
practică, de dimensiuni reduse. Spuse, așadar, că avea în 
cameră tot ce-i trebuia pentru scris. 

— Câtă deosebire față de ceea ce proiectasem! strigă 
Muriel. Credeam că astăzi o să stăm de vorbă până la 
miezul nopţii. 


277 


— Îmi pare foarte rău, a fost tot ceea ce a putut Mary să-i 
răspundă, dar trebuie neapărat să scriu scrisoarea în seara 
asta. 

În cele din urmă, reuși să scape. 

Ajunse în camera ei și se așeză în faţa măsuţei acoperite 
cu marmură. Placa pe care își rezemă braţul dezvelit era 
rece ca gheaţa. 

Dragă Clive... scrise ea și privi întunericul din jurul ei. 
Apoi începu din nou. 


Dragă Clive, 

Nici nu știi cât sufăr în timp ce iți scriu această 
scrisoare. Trebuie să-ți spun că nu pot să mă 
căsătoresc cu tine, că vai, nu găsesc cuvintele cele mai 
potrivite - nu pot, nu te iubesc îndeajuns ca să-ți fiu 
nevastă. E vina mea că nu mi-am dat seama la vreme. 
Scumpul meu Clive, nu sunt vrednică de tine. Nu voi 
uita niciodată bunătatea și blândețea ta. Nu te rog să 
mă uiţi, te rog însă să mă ierti și să încerci să te 
gândești la mine fără amărăciune. 


Mary 


Mary reciti toată scrisoarea. Nu era exact ce ar fi dorit să- 
i spună lui Clive, dar trebuia să se mulţumească cu atât. 
Alte vorbe nu-i veneau în minte. Scrise adresa pe plic, lipi 
timbrul și puse sigiliul. Nu voia să se gândească la expresia 
de pe chipul lui Clive, în clipa când va citi aceste rânduri. 

Și acum începu să scrie cealaltă scrisoare, scrisoarea 
adresată lui Philip. Desigur, avea tot dreptul să-i scrie și lui 
o scrisoare de adio, măcar un simplu rând în care să-i 
spună că îl iubește și că nu va iubi niciodată pe altul. 
Singură în camera aceea slab luminată, auzind doar 
picăturile de ploaie bătând în geamuri, totul fiind cufundat 
în întunericul de mormânt al nopţii, credea că va putea să 
se liniștească sufletește așternând pe o bucată de hârtie tot 


278 


ceea ce buzele n-ar fi îndrăznit să rostească. Luă o foaie și 
scrise: 


Dragul meu, singurul meu iubit, 


Apoi se opri brusc. Un cârcel îi înțepeni mâna, 
împiedicând-o să facă vreo mișcare. In zadar încleșta dinții, 
silindu-se să scrie mai departe, mâna ei rămânea 
nemișcată. Apucă cu stânga încheietura mâinii drepte, 
încercând s-o miște, dar când luă din nou pana, de-abia 
reuși să mâzgălească numele lui pe hârtie. Nu putea scrie. 

Își îngropă capul în palme și izbucni într-un plâns sălbatic. 
Hohotea răgușită, zgâlțâindu-și tot trupul. N-o interesa 
faptul că în casa aceea locuiau oameni care, dacă ar fi 
auzit-o, ar fi alergat îndată să vadă ce-i cu ea. Voia să fie 
răpusă de plâns. Nu o auzi nimeni, până când, în cele din 
urmă, își regăsi liniștea. Se ridică și, în cămașa albă de 
noapte care îi ajungea până la glezne, îngenunche la 
căpătâiul patului înalt. În rugăciunile pe care le rosti în 
noaptea aceea, nu pomeni despre necazurile ei, nu ceru 
nimic deosebit, dar simpla înșirare a vorbelor obișnuite îi 
aduse mângâiere. 

A doua zi de dimineaţă, o întrebă pe Muriel Craig cum să 
facă pentru a trimite o scrisoare prin poștă. Tinea 
scrisoarea în mână. 

— Dă-mi-o mie, spuse Muriel. Chiar acum a venit poștașul 
să ridice corespondenţa. Ce dimineaţă urâtă! Plouă cu 
găleata. 

Muriel luă scrisoarea și plecă în grabă. 

Când ajunse pe coridor, citi adresa și stătu pe gânduri. 
Apoi, urcă încetișor treptele și aruncă o privire în camera lui 
Mary. Văzând mapa pentru scrisori, o deschise. lnăuntru nu 
era nimic interesant: câteva coli de hârtie, două cărți 
poștale englezești, și atâta tot. În schimb, uitându-se în 
coșul de hârtii, Muriel descoperi o scrisoare ruptă în bucăţi. 
Se năpusti asupra acestor bucăţi și se duse cu ele în 


279 


camera ei, umblând în vârful picioarelor. Avea o înfățișare 
de om vinovat, însă nu o văzu nimeni. 

Puse bucăţile rupte una lângă alta și izbuti să citească 
ceea ce scrisese Mary: Scumpul meu, singurul meu iubit, iar 
mai jos era numele lui Philip. Bucăţile erau mototolite, iar 
literele șterse din pricina lacrimilor. 

Asta ce însemna oare? 

Poate Mary voia să rupă orice fel de legătură cu Clive, 
gândindu-se la Philip. Ce altceva putea să însemne? Atâta 
vreme însă cât o interesa și pe ea acest bărbat, Mary nu va 
izbuti să-l acapareze. 

Cu obrajii înfierbântaţi din cauza emoţiei, Muriel termină 
de scris un bileţel pe adresa lui Clive. Cobori treptele într-un 
suflet și se adresă poștașului, care o aștepta plictisit, cu 
șapca de cauciuc îndesată pe cap, gata să plece prin ploaie. 

— Du-te cu acest bileţel până la domnul Vaughan, zise 
ea, și spune-i să-l dea domnului Busby. Când te întorci cu 
scrisorile de la poștă, să mi le dai mie personal. 


Clive Busby își mâna calul pentru a șaptea oară pe 
marginea lacului, în căutarea lui Mary. Acest drum devenise 
pentru el locul cel mai nesuferit de pe faţa pământului. 
Invăţase pe de rost fiecare cotitură, fiecare copac, fiecare 
mărăciniș sau piatră ce i se ivea în cale. Calul era tot atât 
de plictisit de acest drum ca și stăpânul său. Își manifesta 
repulsia scuturând din cap și călcând dinadins prin 
băltoace, astfel încât noroiul țâșnea la tot pasul și împroșca 
aripa trăsurii. 

„In sfârșit, voi afla adevărul chiar din gura ei”, gândea 
Clive. Mintea lui ostenită de frământări zadarnice nu mai 
căuta altceva decât să înfrunte realitatea, să scape de 
nesiguranța care se țesuse împrejur, ca o pânză de 
păianjen. Când ajunse la locuinţa familiei Craig, legă calul și 
se îndreptă spre ușă. O servitoare îl pofti în hol, își scoase 
mantaua de ploaie, o așeză frumos pe un scaun și își trecu 
mâna prin păr, netezindu-l. Doar bătăile inimii puteau 


280 


dezminţi liniștea aparentă. Auzi niște glasuri în camera 
învecinată. Apoi, ușa se deschise și Muriel Craig intră în hol. 
Îi spuse zâmbind: 

— Mary e alături. Nu știe că ești dumneata. Katie ne-a 
spus că a venit un domn. 

După ce Clive trecu în camera indicată, Muriel închise ușa 
fără să se miște însă de pe loc. 

Clive rămase singur, împreună cu Mary. 

În clipa aceea, fiecare din ei rămase mirat de înfățișarea 
celuilalt. Ochii lui Mary erau roșii, iar trăsăturile șterse. El 
părea cu zece ani mai în vârstă. 

Dându-și seama că e doar cu el, Mary îl întrebă speriată: 

— Nu ai primit scrisoarea mea? 

— Scrisoarea ta? Nu. 

— Sigur, n-aveai când s-o primești. Uitasem că am trimis- 
o abia azi-dimineaţă. 

— Mi-ai scris o scrisoare, rugându-mă să vin la tine? 

— Nu. Te rugam să nu vii la mine. 

— Mary - stătuse chiar în pragul ușii, dar acum făcu 
câţiva pași spre ea - pentru numele lui Dumnezeu, Mary, 
spune-mi ce s-a întâmplat! 

— Clive, te rog, nu mă ruga să-ţi povestesc. Du-te înapoi 
și citește scrisoarea mea. Încearcă să mă crezi pe cuvânt că 
mi se rupe inima, dar n-am ce face. Trebuie să mă port cu 
tine în felul ăsta. 

Duse mâna la gură, pentru că îi tremurau buzele. 

— Nu-mi trebuie nicio scrisoare. Vreau să aflu totul din 
gura ta. 

— Atunci... dacă trebuie... să știi că nu te iubesc 
îndeajuns ca să mă mărit cu tine. Adică, te iubesc altfel. 
Sunt sigură că înţelegi ce vreau să spun. 

— Încerc să te înţeleg, dar îmi vine greu. Cu câteva zile în 
urmă, eram fericiți amândoi. Tu mă ţineai de mână și 
râdeam, plimbându-ne prin pădure. Ti-ai ales chiar și 
câinele pe care voiai să ţi-l cumpăr. 

Vocea lui se pierdu. 


281 


— Știu, știu. Mă consideri o nemernică, și pe drept 
cuvânt. 

— Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat totuși ceva, după ce 
Philip Whiteoak s-a întors acasă. 

— Da. 

— În livadă? 

— Da. 

— Ţi-a spus să nu te măriţi cu mine? Și vrei să faci așa 
cum ţi-a spus? ` 

— Nici nu aveam nevoie de îndemnul lui, izbucni ea. Il 
iubesc. L-am iubit întotdeauna. Cred că asta ai ghicit și 
singur. Dar am vrut să-mi înăbuș dragostea. M-am atașat 
de tine crezând că pot să te fac fericit și că poate voi fi și eu 
fericită, dar apoi s-a întors Philip și a spus că mă iubește. 

— Ai de gând să te măriţi cu Philip? 

— Nu! Nu am de gând să mă mărit cu nimeni. 

— De ce să nu te măriţi cu el? ÎI iubești doar, pe cât se 
pare. De ce ai fugit de la el, Mary? 

Clive se apropie mai mult, vrând parcă s-o apuce de 
mână, dar ea își ascunse mâinile la spate. 

— Am fugit, răspunse ea, privind stăruitor în ochii lui 
Clive, pentru că nu am vrut să-l mai văd niciodată, nici pe el 
nici pe cei din jur. 

Clive privi în jos, posomorât, apoi îmbujorându-se la faţă, 
întrebă cu voce stinsă: 

— Mary, e adevărat că i-ai spus doamnei Whiteoak ceva 
ce ai regretat mai târziu? 

— Ţi-a spus el? întrebă Mary cu glas răgușit. 

— Da. Dar mi-a spus că nu-i adevărat. 

Îl privea fix, fără să scoată o vorbă. 

— Mary, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi care-i 
adevărul. 

În faţa acestei întrebări chinuitoare, mintea i se frământa 
neputincioasă, ca o pasăre în colivie. Dacă îi va spune că a 
mărturisit adevărul, o s-o urască. Dacă îi va spune că a 
minţit, o va dispreţui. 


282 


— Nu vrei să mă lași în pace? Pleacă, te rog! Nu regret 
nimic din ceea ce am spus sau am făcut. Tot ce doresc este 
să rămân singură, să nu vă mai văd pe niciunul în ochii mei. 

Clive se clătină pe picioare, ca și cum ar fi fost pălmuit. 

Se dădu înapoi, fără să-și dezlipească privirea mohorâtă 
de pe fața ei descompusă. Cu mâna pe clanţa ușii, spuse: 

— La revedere, Mary. Apoi plecă. 

În după-amiaza aceea, târziu, Clive se duse la „Jalna” să- 
și ia rămas bun de la Adeline Whiteoak. Ar fi fost bucuros să 
plece fără s-o înștiințeze, gândindu-se că o dată ajuns 
acasă îi va scrie imediat o scrisoare, dar doamna Vaughan îl 
înduplecă să meargă să-și ia rămas bun. Doamna Whiteoak 
era o veche prietenă a familiei lui și se purtase cu el foarte 
amabil. Nu se cădea să fie tratată în chip nepoliticos. 

Ploaia încetase. Printre nori străluceau dungi jucăușe de 
lumină. Curcanii uzi, care se târau prin vâlcea, încremeniră 
în fel de fel de poziţii, ca să-l urmărească în timp ce 
traversa podul. Pârâul, umflat de ploaie, sălta zglobiu 
printre ierburile ce creșteau pe malul apei. 

Când Clive ajunse de cealaltă parte a vâlcelei, văzu 
înălțându-se casa acoperită de viță proaspăt spălată și cu 
geamuri care luceau în lumina soarelui. Ridicându-și 
privirea către fereastra lui Mary, inima îi tresări din nou, 
cuprinsă de un sentiment adânc de mirare întristată. Ce 
gânduri, ce acţiuni a găzduit oare camera aceea? Ce 
pornire tainică a determinat-o pe Mary, cea pe care o iubea 
el, să nu mai fie a lui? 

Adeline îl întâmpină la intrare. Îl văzuse de departe. 
Închise ușa în urma ei, ieșind pe verandă. 

— Ce-i cu tine, Clive? întrebă ea arcuindu-și sprâncenele. 
Ce mână rece ai! Dragul meu, nu e bine să ai mâini reci 
când ești tânăr. 

— Răceala asta cred că vine de la inimă, doamnă 
Whiteoak. Nu vreau să discut chestiuni personale. Mi-e... 
mi-e imposibil să discut aceste lucruri. Ar însemna să mor 
pe loc, ăsta-i adevărul. 


283 


Îi strânse mâna atât de puternic, încât Adeline simţi o 
durere. 

— Am venit să vă spun la revedere. Și... să vă mulțumesc 
pentru bunătatea dumneavoastră, adăugă el. 

— Hai, nu te prăpădi cu firea. Așază-te și spune-mi tot ce 
s-a întâmplat. După aceea, te vei simţi mai bine. 

Dar el își trase mâna. 

— Mă iertaţi, îmi este cu neputinţă. La revedere. 

Nu mai era nimic de făcut, trebuia să-l lase să plece. 

Când ajunse la familia Vaughan, Clive află că Philip 
Whiteoak se afla la hotelul Windsor din Montreal. In 
așteptarea trenului care trebuia să-l ducă în Vest, trimise 
din gară următoarea telegramă: 


Mary Wakefield stă la familia Craig 
C.B. 


284 


XX 


În preajma lacului 


Din trenul de dimineaţă cobori în gară un singur pasager, 
Philip Whiteoak. Lasă valiza la biroul de bagaje, apoi porni 
pe jos. Mergea în grabă, ca un om care nu are timp de 
pierdut, în același timp însă nu părea complet insensibil la 
frumuseţea acelei dimineţi de toamnă, cu culori intense, un 
cer albastru ca cicoarea și adieri ușoare de vânt ce 
destrămau micii nori strălucitori și împrăștiau frunzele 
pestrițe de pe drum, de prin băltoace. Peisajul se potrivea 
de minune cu nerăbdarea plăcută, însoţită de oarecare 
teamă, din sufletul lui. 

Jake îl aștepta la poartă. Cu o clipă în urmă, uitase de 
Philip și strivea cu laba o omidă cafenie, cu pete negre. 
Când auzi zgomotul pașilor, rămase cu laba pe omidă, 
uitându-se jur împrejur. În primul moment, mirarea 
împletită cu bucuria îl ţintui locului, apoi revenindu-și brusc, 
se năpusti la picioarele lui Philip și scoase niște ţipete 
ascuţite, care exprimau mai degrabă jale decât veselie. 

— Jake! 

Philip îl înșfăcă și-l ţinu scurt timp în sus. 

— Te bucuri că m-am întors, ai? M-ai umplut de noroi, 
tâlharule! 

Străbătură aleea împreună. Jake se silea din răsputeri să 
se vâre între picioarele lui Philip sau să facă tumbe tocmai 
pe unde călca el. În drum, îl întâlni pe Ernest. 

Acesta, în dorinţa de a restabili raporturile de bună 
înţelegere, întrebă pe un ton plin de căldură: 

285 


— Ai vreo veste de la domnișoara Wakefield? 

— Nu am găsit-o la Montreal. 

— Așadar, ai făcut drumul degeaba. 

— Da. 

— E destul de ciudat. 

— Știu unde locuiește. 

— Nu spune! Vrei să-mi spui și mie? 

— La familia Craig. 

— Nu mă așteptam! Mi se părea că nu era în raporturi 
tocmai bune cu Muriel. 

— Și eu aveam aceeași impresie. Pe femei nu le înțelege 
nimeni. Unde e mama? 

— La familia Vaughan. 

— Ha! 

Philip hohoti scurt, apoi întrebă: 

— Ce mai face Busby? 

— Chiar ieri a plecat în Vest. 

— L-ai văzut înainte de plecare? 

— Nu. A trecut însă pe la mama să-i spună la revedere. 
Philip, tu știi că sunt ultimul om care se amestecă în 
treburile tale, dar acum, îţi mărturisesc, simt cu toată 
seriozitatea... 

— Înseamnă că simţi ca un adevărat Ernesti!, spuse 
Philip râzând. Bravo băiete, pe viitor tot așa să fii. Ernest e 
băiat de ispravă, adăugă el suind iute treptele și lăsându-și 
fratele jumătate măgulit, jumătate mânios, dispoziţie pe 
care, de altfel, o crea adesea în sânul familiei. 

Se întoarse repede, îmbrăcat. In costum de călărie. 

— lar pleci? îl întrebă Ernest. 

— Da. 

— Probabil ai de gând să mergi la familia Craig. 

— Chiar așa. 

— Ştii, Philip, nu vreau să mă amestec, dar... 

Încearcă să se oprească. Fără să-și dea seama însă, 
adăugă: 


11 Earnest, în limba engleză, înseamnă „serios”. 
286 


— Simt cu toată seriozitatea... 

— Bine, spuse Philip, străbătând veranda cu Jake pe 
urmele lui. Nu uita. Continuă să simţi ca un adevărat 
Ernest. Pe mine însă, degeaba încerci să mă lămurești. 

Jake fu închis în grajd împreună cu părinții lui, iar Philip, 
călare pe iapa murgă, ieși pe poartă în trap vioi, luând-o 
apoi pe drumul care ocolea lacul. Gândul că știa unde s-o 
găsească pe Mary îl ușurase atât de mult, încât acum se 
simțea aproape fericit. Mâhnirea și îngrijorarea care îl 
copleșiseră după dispariţia ei, căutarea zadarnică timp de 
două zile prin toate hotelurile și pe toate debarcaderele din 
Montreal, plimbările pe chei în căutarea lui Mary ori de câte 
ori vedea un vapor care pleca în Anglia, toate acestea 
aparțineau acum trecutului. Firea lui impulsivă îl proiecta 
spre viitoarea întâlnire cu ea. Știrea trimisă de Clive îl liniști. 
Clive nu ar fi trimis niciodată o astfel de înștiinţare, și Mary 
nu s-ar fi aflat niciodată în casa familiei Craig, dacă situaţia 
ar fi fost proastă. După cum se vede, Clive o găsise și 
rupsese logodna. Philip simţi recunoștință pentru mărinimia 
lui Clive, care îi trimisese telegrama. 

Îi deschise ușa chiar Muriel. Zărindu-l de departe călare, 
fata se pregătise să-l întâmpine cu un zâmbet fericit pe 
buze. ă 

— Bună dimineaţa, domnule Whiteoak. In clipa când 
Philip apăru în faţa ușii, în ochii ei se oglindea frumusețea 
acelei dimineţi. 

— Bună dimineaţa. 

Philip șovăi, neștiind cum să se exprime. 

— Vrei să-l vezi pe tata? Mi-e teamă că e încă în pat, dar 
trebuie să se scoale îndată. Hai înăuntru. 

— Mulţumesc. 

Intră în hol. 

— Domnișoara Craig, să-ţi spun drept, am venit s-o văd 
pe Mary Wakefield. Mi s-a spus că locuiește la voi. 

— A locuit, dar a plecat. S-a dus să ocupe o slujbă la New 
York. 


287 


— Eşti sigură? 

Muriel râse. 

— Vrei să mă necăjești, domnule Whiteoak? 

— Cred că dumneata mă necăjești pe mine. 

— Nu pricep ce spui. 

Se îmbujorase. 

— În timp ce veneam pe alee, v-am văzut împreună. Va 
uitaţi pe fereastră, cu capetele lipite unul de altul. 

— Te înșeli. 

— O, nu. Cum să mă înșel? 

Pieptul ei se ridică și cobori brusc, în ritmul respirației. 
Rosti aproape în șoaptă: 

— Mary nu dorește să te vadă. Mi-a spus să-ţi comunic că 
a plecat la New York. 

O secundă, Philip privi ţintă în ochii ei fără s-o creadă, 
apoi își aduse aminte că Mary fugise de la el de-acasă. 

— Trebuie să mă vadă. Nu voi pleca de aici până nu ne 
vedem. 

— Sunt prietena lui Mary și trebuie s-o ajut. Tot ceea ce 
dorește este să plece foarte departe, să uite cât a fost de 
nefericită. 

— Dacă ești prietena lui Mary, roag-o să mă primească, 
măcar pentru cinci minute... Sau, mai bine, du-mă la ea. 
Vrei? 

O implora din privire. 

— Pot s-o întreb, dar... mi-e teamă că va refuza. 

— Spune-i așa cum ţi-am zis, că nu voi pleca de aici până 
nu vorbesc cu ea. 

Muriel rosti cu glas înăbușit: 

— O iubești, nu-i așa? 

— Din toată inima. 

Domnișoara Craig se întoarse și ieși în grabă din 
încăpere. 

Când a ajuns în faţa scării, s-a sprijinit cu mâinile de 
balustradă și a izbucnit în lacrimi. A izbutit să-și vină în fire 
după câteva clipe și a urcat încet treptele spre odaia lui 


288 


Mary. Mary stătea la fereastră, așteptând să-l vadă pe Philip 
plecând. 

— A plecat? întrebă ea. 

— Nu. Nu vrea să plece până nu te vede. 

— O, Muriel, nu știu dacă sunt în stare să-l văd. 

— Aș vrea să fiu în locul tău. Vai, cum aș vrea să fiu în 
locul tău! Imi vine foarte greu, eu care l-am iubit din clipa 
când l-am văzut. 

Se rezemă de ușă și plânse. 

— Îmi pare rău, Muriel. 

— De ce nu vrei să-l vezi? 

— Nu pot să-ți spun. 

— Am dreptul să știu, după toate prin câte am trecut, 
iubindu-l atât de mult. 

— Nu pot să-ți spun. 

— Măcar lămurește-mă: te joci cu sentimentele lui, numai 
și numai ca să-i aprinzi patima? 

Mary râse isteric. 

— Doamne sfinte, nici nu mă gândesc. Vreau să scap de 
el, atâta tot. 

Panica ei devenea din ce în ce mai mare. Ar muri de 
rușine, dacă l-ar vedea pe Philip acum, după ce spusese 
minciuna aceea înspăimântătoare. Ar fi fost gata să-și 
petreacă tot restul vieţii în singurătate, dar de văzut nu 
putea să-l vadă. Se auzi o bătaie în ușă și infirmiera îi 
întinse lui Muriel o telegramă. 

— Vai, domnişoară Craig, sper că nu v-am adus vești 
rele, spuse ea privind spre interiorul odăii. 

— Nu s-a întâmplat nimic grav, răspunse Muriel cu 
răceală. 

Așteptă ca infirmiera să se îndepărteze, apoi spuse: 

— Crezi că și-a dat seama ca am plâns? 

— O, nu. Telegrama e de la New York? 

Muriel desfăcu hârtia și citi: POSTUL OCUPAT ÎN BUNE 
CONDIȚIUNI. MULŢUMESC PENTRU PROPUNERE. MAI SCRIE- 
MI. 


289 


— Ce păcat! exclama Muriel. Acum nu mai ai unde să te 
duci. Ce-o să faci? 

— Trebuie să-mi găsesc altă slujbă. 

— Poţi să stai la mine până atunci. 

— Cu riscul de a mă întâlni cu el, nu? 

— Dar altfel, unde o să stai? O fată tânără, ca tine, nu 
poate să locuiască singură într-un hotel. 

— Mă duc la Montreal, așa cum hotărâsem la început. 

— Îți ajung banii ca să te înapoiezi în Anglia? 

— O să muncesc și o să câștig. 

— Dar n-o să-ţi fie ușor să găsești o slujbă convenabilă. 
Dacă nu găsești nimic de lucru? 

Mary umbla încolo și încoace, frângându-și mâinile, 
îngrijorată. 

Muriel o întrebă: 

— Domnul Whiteoak îți datorează ceva din leafă? 

— Da. Dar nu-i cer bani în niciun caz. 

— O să-i cer eu în locul tău. Mă duc să-i spun chiar acum. 

— Nu. Asta nu pot să admit. 

Mary se opri și o privi pe Muriel cu un aer melancolic. 

— Nu, spuse ea. M-am răzgândit. Trebuie să-l văd, nu se 
poate altfel... O să mă duc, dar vai, voi fi oare în stare? 

— Să merg cu tine? 

— Nu, nu, vreau să fiu singură... Dar nu aici, în casă. 

— Salonul este perfect izolat, iar eu te voi aștepta afară. 

Mary bănuia ce înseamnă „te voi aștepta afară”. Din clipa 
când se hotărâse să-l vadă pe Philip, nu voia ca o a treia 
persoană să audă discuţia. Spuse: 

— L-am făcut să aștepte prea mult, poate ar fi mai bine 
să-i spui că în timpul acesta m-ai căutat peste tot și că nu 
sunt în casă. Dar n-ar trebui să minţi din pricina mea. 

— O, n-are importanţă! strigă Muriel. Cred că cel mai bun 
lucru este să vă vedeţi, să-l liniștești. 

Alergă la oglindă, își aranjă părul, întrebând în același 
timp: 

— Unde să-i spun că te poate găsi? 


290 


— În preajma lacului. Lasă-mă să ajung prima acolo. 

Mary ieși din cameră și cobori încetișor treptele, pe scara 
de serviciu. 

Muriel se întoarse la Philip și-i spuse: 

— Mi-e teamă că te-am făcut sa aștepți destul de mult. 

— E drept, a trecut greu timpul. 

— Mary a plecat la plimbare. 

— A plecat ca să nu dea ochi cu mine. 

— Cred că ai dreptate. E într-o stare de nervi 
îngrozitoare, biata de ea. N-ai vrea să-i trimiţi prin mine un 
bilețţel? Ar fi mult mai bine. 

— Cu neputinţă. Spune-mi, încotro s-a dus. 

— Bine, îţi spun, dar mai întâi vreau să-ți amintesc cât de 
minunată a fost plimbarea pe care am făcut-o împreună, în 
ziua când am văzut-o pe Mary alergând veselă spre Clive 
Busby, care o aștepta cu braţele deschise. 

— N-am văzut nimic. 

— Mi-e teamă că m-am purtat ca o proastă. O fată nu 
trebuie niciodată să-și dezvăluie sentimentele. 

Philip se simţi extrem de prost auzind aceste cuvinte. 
Îngână ceva, în dorinţa de a o asigura că purtarea ei fusese 
ireproșabilă. 

— Nu, nu, se împotrivi ea. Ar fi trebuit să mă controlez. 
Dar mi-e atât de greu să-mi ascund sentimentele! Mă ierti, 
nu-i așa? 

Se apropie și își rezemă mâinile pe braţul lui. Philip trecu 
printr-o mare spaimă, închipuindu-și că își va sprijini din 
nou capul pe umărul lui. 

O îndepărtă încet, politicos, și-i spuse: 

— Nu am pentru ce să te iert, dimpotrivă, îţi mulțumesc 
pentru bunătatea pe care i-ai arătat-o lui Mary. Acum însă, 
trebuie să plec în căutarea ei. 

Philip ieși și traversă peluza din spatele casei. Straturile 
de mușcate cu frunze argintii te făceau să uiţi că în 
apropiere se afla lacul agitat, cu valuri mari, stârnite de 
vijelia din timpul nopţii. Furtuna se potolise acum, iar 


291 


valurile luminate de soare se legănau blând, cu o spumă 
dantelată. Mary stătea pe dig, cu rochia fluturând pe lângă 
trup, cu o șuviță de păr bătută de vânt, ca un mănunchi de 
alge aurii. 

Înainte de a o striga, Philip rămase o clipă locului, 
sorbind-o din ochi, o dată cu aerul tare de toamnă ce-i 
pătrundea în piept. 

Mary stătea cu faţa spre lac, dar se întoarse, și ochii ei 
întâlniră privirea lui Philip. Avea impresia că nu-l mai 
văzuse de mult. Mary făcu un efort, care dădea trăsăturilor 
ei o expresie aproape sfidătoare. Philip se apropie de malul 
lacului. 

— Mary, spuse el, nevoit să ridice tonul pentru a acoperi 
zgomotul valurilor, de ce ai venit până aici? Ţi-ai pus oare în 
gând să te arunci în lac, dacă încerc să pun mâna pe tine? 

— Nu... o, nu! Ș 

— Atunci, dă-te jos, sau poate vrei să vorbim aici. In 
acest caz... 

Într-o clipă, Philip ajunse lângă ea, fără să-i mai dea 
vreme să răspundă. 

Mary crezuse că n-o să-l mai vadă niciodată. Acum, 
apropierea lui o copleșea. Prezenţa sa și zgomotul valurilor 
o tulburau. 

— Nu pot sta cu tine de vorbă. 

— Atunci, să ne așezăm pe bancă și povestește-mi tot ce 
ţi s-a întâmplat. 

Mary se lăsă condusă până la bancă, dar nu se așeză. Se 
rezemă de spătarul tare. În spatele băncii creștea o tufă cu 
boabe roșii. 

— Aici nu ne vede nimeni, spuse el. N-aș vrea ca femeia 
aia să ne spioneze. 

Mary tăcea, privindu-și degetele albe, fără niciun inel pe 
ele, sprijinite de bancă. 

— Acum, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi de ce ai 
fugit, o rugă el. 

— Ştii de ce. Fără îndoială că știi. 


292 


— Presupun că mama e de vină, a intrat în seara aceea la 
tine. Ce ţi-a spus? 

— Te interesează ce mi-a spus? strigă Mary cu sălbăticie. 
Nu are importanţă decât ceea ce i-am spus eu. Dacă ţii la 
mine, dacă ai ţinut vreodată, nu mă mai ruga să vorbesc 
despre asta. E îngrozitor. 

— Mary, spuse el blând, te rog, nu fi rea... Mie poţi să-mi 
spui orice. Dacă mă iubești, nu are rost să-mi ascunzi. Mă 
iubești, nu-i așa? 

— Nu știu. 

— Nu știi? Acum chiar că mă uimești. Ai uitat de 
întâlnirea noastră din livadă? 

— Atunci te iubeam. 

— Și acum nu știi! 

— Sunt complet tulburată. Nu mai pot să judec. 

Philip îi analiză trăsăturile feţei, plin de îngrijorare. 

— Ești istovită, spuse el. Dacă ai avea încredere în mine 
și mi-ai povesti tot ce s-a întâmplat, nu ai mai fi atât de 
tulburată. Te-ai simţi mai bine. Acum, într-adevăr nu te 
simţi bine. 

Philip îi mângâie mâinile încleștate pe spătarul băncii. 

— Hai, iubita mea. 

Buzele lui rostiseră cuvântul „iubită”. Era iubita lui! 
Lacrimi de bucurie ţâșniră din ochii ei. 

— Credeam că o să mă dispreţuiești până la moarte, 
spuse ea. 

— Cum aș putea să te disprețuiesc! Dar caut în fel și chip 
să-mi dau seama ce a putut să te facă să-i spui mamei că 
ești amanta mea. 

În clipa aceea se simțea obligat s-o facă să se 
destăinuiască, deși o astfel de tentativă i se părea brutală. 
Obrazul lui Mary ardea ca para focului. Trăgându-și mâinile 
de sub palmele lui, își acoperi cu ele faţa. După câteva 
clipe, faţa nu-i mai era udă, ca și cum lacrimile s-ar fi retras 
în orbite. 

— Doamna Whiteoak m-a întrebat dacă e adevărat, zise 


293 


ea, aproape nepăsătoare, iar eu m-am înfuriat și am 
răspuns că da. 

— Asta te-a întrebat? Nu cumva ai înţeles-o greșit? 

— Am înţeles perfect. M-a învinuit apoi a doua oară, și eu 
i-am răspuns iar: Da, așa-i. 

— Și cum a reacţionat? 

Mary se aprinse din nou la faţă, amintindu-și clipa fatală 
a biruinţei. Pe buzele ei înflori zâmbetul ei ciudat, care 
ascundea ceva dureros. 

— Doamna Whiteoak a rămas uimită. Până atunci 
crezuse că mă învinovăţește pe nedrept. l-am spus o 
minciună atât de îngrozitoare pentru că eram furioasă... 
Acum, îţi dai seama cât sunt de nebună. A 

Philip ocoli banca și își înlănţui braţele în jurul lui Mary. Il 
trase pe bancă. În cele din urmă, se așeză lângă ea. 

— Mary, nu pretind că te înţeleg, dar te iubesc mai mult 
ca oricând, și o să vii cu mine acasă. Apoi ne vom căsători 
repede. 

— Nu mă urăști pentru ceea ce am spus? 

— Dimpotrivă, te ador. 

Trupul ei istovit se destinse, rezemându-se de Philip. 
Spiritul ei se contopi cu al lui, ca un râu ce se varsă în 
mare. Îi era frig, căci rochia subţire de pe ea nu o proteja de 
vântul rece care sufla dinspre lac. Căldura pe care i-o 
transmitea braţul lui lipit de trupul ei i se părea o 
binefacere divină. Mâinile lui calde îi strângeau degetele 
îngheţate. Privind întinderea verde-argintie a lacului, Mary 
se asemui în gând cu o corabie care și-a descărcat marfa și 
apoi, ușoară și zglobie, își întindea pânzele în bătaia brizei. 
Ar fi vrut să fie poetă. Dacă ar fi fost, în această clipă și-ar fi 
descărcat inima scriind versuri înaripate. 


294 


XXI 


Răfuiala 


Întorcându-se în șa, Philip o privi încă o dată pe Mary, 
care stătea la poartă fluturându-și batista. li era greu să 
plece de lângă ea. O vreme rămase în această poziţie, 
pentru a-și întipări chipul ei în memorie. Dorea, în același 
timp, să ajungă cât mai degrabă la „Jalna”, pentru a anunţa 
viitoarea lui căsătorie. Mai întâi, trebuia să treacă pe la 
parohie, pentru a-l înștiinţa pe domnul Pink de intenţiile lui 
faţă de Mary. 

De sute de ori făcuse acest drum călare și niciodată nu i 
se păruse atât de vesel și atât de frumos, ca în dimineaţa 
aceea vântoasă de septembrie, în apropierea valurilor care 
lunecau pe ţărmul nisipos al lacului, amenințând să inunde 
șoseaua. Desigur, trebuiau luate măsuri de protecţie, dar 
Philip nu se putea gândi acum la astfel de lucruri. Deasupra 
se roteau pescărușii cu aripile sclipind în soare, cu labele 
galbene lipite de piept ca niște adaosuri inutile, de care nu 
aveau să se mai folosească niciodată. Unul dintre pescăruși 
trecu ca săgeata pe lângă iapă, ca și cum s-ar fi luat la 
întrecere cu animalul care mergea în trap vioi. lapa își arcui 
grumazul și privi valurile înspumate, prefăcându-se că se 
sperie. Philip o alintă cu vorbe dulci, bătând-o încetișor pe 
grumaz. Era iapa lui, era blândă, era femeiușcă. 

Dincolo de ţărușii albi care îngrădeau terenul parohiei, 
Lily Pink culegea flori pentru a împodobi a doua zi altarul. In 
clipa când Philip se ivi la poartă, fata rămase locului, 
încremenită, cu foarfecele în mână. 

295 


— Bună dimineaţa, Lily, spuse el. Astea-s ultimele flori pe 
care le culegi înainte să dea bruma, nu-i așa? 

— Mâine e duminică, răspunse fără să-l privească în ochi, 
amintindu-și cum i-a povestit mamei lui despre scena din 
livadă. 

Philip uitase pentru moment toată întâmplarea. O întrebă 
vesel: 

— Tatăl tău e acasă? 

— Da, spuse ea în șoaptă, scrie predica. 

— O! exclamă Philip dezamăgit. 

— Să-i transmit ceva din partea dumitale? 

— Nu, suspină el, vin mai târziu. 

Domnul Pink îl zărise de la fereastră și se grăbi să 
deschidă ușa. 

— Hai înăuntru! Predica e gata. 

Semăâna cu un elev bucuros că a scăpat de lecţii. Se 
gândea în acest timp că Philip, împreună cu Lily Pink, cu 
iapa murgă și cu florile din grădină alcătuiau o priveliște 
splendidă. Străbătut de fiorul recunoștinței pentru faptul că 
trăia într-o lume atât de frumoasa și de liniștită, cugetă: 
„Dumnezeu e în ceruri, iar pe pământ toate sunt orânduite 
cu înţelepciune”. Fraza asta o va introduce neapărat în 
predica de mâine. Va spune că atâta vreme cât oamenii vor 
trăi cu gândul la Dumnezeu care îi ocrotește și vor ţine 
seama de învăţăturile lui Hristos, lumea va fi bine 
orânduită. Adevărul acesta nu poate fi tăgăduit de nimeni. 

— Hai înăuntru! strigă din nou. 

II îngrijora soarta lui Philip. Zvonurile care circulau în 
legătură cu Mary Wakefield nu-i erau pe plac. Nădăjduia că 
Philip venise să-i dea unele explicaţii. De aceea, îl conduse 
în cabinetul lui și închise ușa. 

Cu un ceas mai târziu, iapa lui Philip se afla în grajd, iar el 
intra în casă. 

Renny alergă pe scări în întâmpinarea lui. 

— Tăticule, tăticule, ce bine că ai venit! 

Philip îl ridică în braţe. Simţea un val de simpatie pentru 


296 


toţi cei din casă. Când ajunse însă în preajma lui Adeline, se 
răci dintr-o dată. Pe faţa lui Philip se ivi un zâmbet care 
ascundea mai mult decât o simplă aluzie răutăcioasă la 
adresa mamei lui. 

Renny spuse: 

— Pot să trag cu praștia. Vino să vezi. 

— E ora prânzului, răspunse Philip. La „Jalna”, prânzul se 
servea la amiază. 

— Prânzul! repetă băieţelul ca un ecou. Noi am terminat 
masa de mult. Pentru tine, mâncarea a fost păstrată în 
cuptor. 

— Îmi pare foarte bine. Sunt mort de foame. 

— După cine mori? După domnișoara Wakefield? Nettle 
spune că a fugit de acasă. 

— Ce prostie! S-a dus pentru câteva zile în vizită la 
domnișoara Craig. 

— Ce bine mă simt fără ea! 

— Nu o iubești? întrebă Philip brusc. 

— E la fel ca toate celelalte. Mereu mă punea să învăţ. 

— Ce bine ar fi dacă ai pune mâna pe carte. O să te faci 
de rușine când o să mergi cu Maurice la școală. 

— Bunicuţa a spus să n-am grijă, că mă învaţă ea carte. 
Acum moţăie în dormitorul ei. 

— Bine. Să n-o deranjezi. 

Philip luă masa singur. Pentru prima dată, după dispariţia 
lui Mary, avusese din nou poftă de mâncare. Nu avea chef 
să stea de vorbă, așa că după terminarea mesei își aprinse 
pipa și se strecură pe ușa din dos, dorind să se plimbe cu 
câinii prin pădure. Voia să fie singur, să se gândească la 
Mary și la viitorul fericit care îi aștepta. Știa că lui Mary îi va 
fi foarte greu să vină la „Jalna” în calitate de stăpână, dar 
era hotărât să înlăture toate greutățile din calea ei. Prima 
piedică era doamna Nettleship. Părul ei de culoarea 
nisipului, ochii spălăciţi și iscoditori, bârfelile, toate acestea 
ajunseseră să-l scoată din sărite. Ce importanţă avea faptul 
că era un model de ordine și de curățenie? Augusta îi 


297 


amintea mereu lucrul ăsta. Calitățile ei îl enervau mai mult 
decât defectele. Trebuia s-o alunge cu orice preț înainte de 
sosirea lui Mary. 

Îl nemulţumea faptul că fusese nevoit să-și lase iubita cu 
nesuferita aceea de Muriel. l-ar fi plăcut s-o așeze în spatele 
lui pe cal, așa cum se obișnuia în alte vremuri, și să intre 
fericit, în galop, pe poarta „Jalnei”. Se gândi că lucrul cel 
mai nimerit era s-o roage pe doamna Lacey s-o primească 
pe Mary în casa ei până la cununie. Doamna Lacey nu va 
putea să-l refuze. 

În cele din urmă, Philip se hotărî s-o viziteze pe doamna 
Lacey chiar în după-amiaza aceea. Trecu însă mai întâi pe 
la grajd, lăsă câinii în seama tânărului Hodge, și transmise 
mamei rugămintea să nu-l aștepte la ceai. Știa că doamna 
Lacey îl va reţine seara. În afară de aceasta, dorea să-i 
ocolească pe ai lui până duminică dimineaţă, când urma să 
se întâlnească cu ei la biserică. După terminarea slujbei, 
întreaga familie va afla care erau intenţiile lui cu privire la 
Mary, apoi se va răfui cu mama lui, cerându-i socoteală 
pentru scena petrecută în dormitorul lui Mary, acum câteva 
nopți. Atmosfera trebuia limpezită, înainte de sosirea lui 
Mary la „Jalna”. 

Philip și doamna Lacey se sfătuiră vreme îndelungată, 
închiși singuri într-o odaie. Sufletul ei romantic o îndemna 
să țină partea celor doi îndrăgostiți. In același timp însă, se 
ferea să n-o supere pe Adeline. De ani de zile, de când erau 
prietene, se străduise întotdeauna s-o ia cu binișorul și, 
până acum, izbutise să împace lucrurile de minune. Riscul 
de a intra cu ea în conflict nu-i surâdea de loc... 
Mărturisindu-și temerile, doamna Lacey îi făgădui lui Philip 
să stea cu soţul ei de vorbă în această privinţă, urmând ca 
luni să-i comunice rezultatul. Philip trebui să se 
mulțumească cu această vagă promisiune. 

În dimineaţa zilei de duminică, nu se sui în trăsură, ci o 
apucă pe cărarea ce șerpuia de-a curmezișul câmpiei: de 
luni de zile nu i se mai întâmplase să ajungă la timp la 


298 


biserică și să-și îmbrace în tihnă veșmântul sacerdotal, fără 
ca domnul Pink să-i arunce o privire îngrijorată. Familia lui 
sosea întotdeauna în grup compact și când înainta printre 
rândurile de bănci, stârnea de fiecare dată un viu interes 
din partea celorlalți credincioși. Adeline mergea în frunte, 
cu mâna rezemată de braţul fiului ei cel mai vârstnic. În 
urmă, veneau soții Buckley. Augusta își ţinea mâna 
petrecută sub braţul pe care sir Edwin i-l oferea grațios. 
Ernest era ultimul, cu câte un copil de fiecare parte. Toţi 
laolaltă păreau să aparțină mai curând Lumii Vechi decât 
celei Noi. Deși se identificaseră perfect cu ţinutul în care 
locuiau, mențineau totuși atmosfera ţării de baștină. 

Adelinei i se întâmplă rareori să se așeze în strană, fără 
să tresară la gândul că bărbatul ei, pe care îl iubise atât de 
mult, nu mai era alături. Trecuseră anii, și ea nu se putea 
obișnui cu ideea că l-a pierdut definitiv. Când își sprijinea 
fruntea pe spătarul stranei din faţă, păstrând o clipă de 
reculegere, era tot în memoria lui. Apoi, se ridica și privea 
vitraliul pe care îl dăruise bisericii, în același scop. Suspina 
adânc, căutând în cartea de rugăciuni imnul de deschidere 
a Slujbei religioase. Se uita cu coada ochiului la Renny și 
ținea cartea în așa fel, încât băieţelul să poată urmări 
cuvintele împreună cu ea. De fapt, nu avea nevoie de text. 
Cunoștea pe dinafară toate imnurile care se cântau în 
biserică, în afară de cazul când domnul Pink, cuprins de un 
zel neobișnuit, se hotăra să aleagă alt cântec. Atunci, își 
ridica sprâncenele neîncrezătoare și închidea cartea brusc, 
ca și cum totul se isprăvise, rămânând cu ochii aţintiţi 
asupra corului, de parcă asista la o gimnastică ciudată, pe 
care nu putea nici s-o înţeleagă, nici s-o admire. 

In dimineața aceea îl urmări pe Philip cu mare interes, în 
tot timpul slujbei. „Ce are de gând să facă?” se gândea. 
Ernest îi vorbise despre vizita lui Philip la familia Craig, 
unde locuia Mary. „Probabil a încercat să ajungă la o 
înţelegere cu fata aceea ciudată, dar dacă era vorba de 
căsătorie, atunci ce motiv îl determina oare să se izoleze de 


299 


familie? Și unde fusese aseară?” Adeline putea să tragă o 
singură concluzie, și anume că Philip o evita de teamă ca 
ea, ghicindu-i gândurile, să nu i le zădărnicească. Pe de altă 
parte, era tot atât de probabil că Mary nu îndrăznea să se 
căsătorească cu el după toate cele întâmplate, și asta pe 
bună dreptate. 

Philip avea în dimineaţa aceea o înfățișare atrăgătoare, 
era îmbujorat și albastrul ochilor săi era foarte limpede. 
Purta un veșmânt bisericesc alb. Adelinei îi plăcu cum citi 
fragmentul din Biblie, cu toate că, după părerea fraţilor mai 
mari, Philip nu citea frumos. Astăzi avea însă o voce caldă, 
ale cărei accente pline de sinceritate mărturiseau credinţa 
lui în adevărul celor citite. „În definitiv toată povestea o să 
se termine cu bine” gândi Adeline. Ernest nu-i pomenise 
nimic despre încăpăţânarea lui Philip în cursul ultimei lor 
întâlniri, deoarece pricepea că cei doi îndrăgostiţi 
intenționau să rezolve situaţia singuri, cât se poate de 
curând. Gândul acesta îl îngrozea, în același timp însă, 
molipsindu-se de la entuziasmul tinerei perechi, simţea un 
fel de plăcere tainică în așteptarea punctului culminant. 

Punctul culminant avea sa se petreacă însă în tăcere. In 
clipa aceea, Philip și Adeline nu vor rosti niciun cuvânt. O 
tăcere religioasă avea să cuprindă întreaga scenă a acţiunii. 

Philip își isprăvi cea de-a doua lectură. Se întoarse la 
locul obișnuit, într-un colț al altarului. Adeline văzu că 
veșmântul său bisericesc flutura în chip arogant. Lui Ernest, 
mersul lui Philip i se păru foarte degajat. Domnul Pink se 
ridică în picioare, apoi păși cu demnitate către amvon. 
Glasul lui era sonor, și cuvintele rostite erau atât de 
răsunătoare, încât s-ar fi cuvenit să fie rostite într-o 
catedrală, nu într-o bisericuță modestă, de ţară. „Vă aduc la 
cunoștință căsătoria care va avea loc între Philip Pierre 
Whiteoak, membru al parohiei noastre, și Mary Wakefield, 
din aceeași parohie. Dacă unii dintre dumneavoastră 
socotesc că ar exista motive bine întemeiate pentru ca 
acești doi credincioși să nu fie legaţi prin sfânta taină a 


300 


căsătoriei, îi poftesc să vorbească. Asta este prima 
înştiinţare.” 

Philip ședea neclintit, cu mâinile împreunate pe pântec. 
Ochii lui neobișnuit de mari și de albaștri erau aţintiţi 
asupra unui punct îndepărtat, situat mai sus de capetele 
celor aflaţi în biserică. Un freamăt însoţit de șoapte trecu 
printre rândurile credincioșilor, ca foșnetul vântului printr- 
un lan de cereale. Soții Vaughan, care stăteau într-o strană, 
o priviră pieziș pe Adeline. Fața amiralului Lacey se făcuse 
stacojie. Doamna Lacey se străduia zadarnic să aibă o 
expresie nevinovată. Ethel o apucă de mână pe Violet și 
rămaseră amândouă cu mâinile  încleștate. Restul 
oamenilor, fie fermieri de prin împrejurimi, fie locuitori ai 
satului, printre care și tânărul fierar Chalk, își întindeau 
gâturile ca să-i privească pe membrii familiei Whiteoak sau 
să cerceteze, plini de curiozitate, faţa lui Philip. Prea puţini 
erau cei care nu aflaseră nimic despre povestea din livadă, 
căci pornind de la Noah Binns vestea se răspândise ca 
fulgerul, în vreme ce până și cei mai proști știau că 
domnișoara Mary este logodnica lui Clive Busby. 

Nicholas își duse mâna la mustață și trase de vârful ei, ca 
și cum dorea să alunge zâmbetul ce-i înflorise pe buze. 
Ernest scosese o batistă albă de mătase din buzunarul 
hainei și își suflă nasul. Simţea că e momentul potrivit 
pentru a acţiona într-un fel sau altul, fără să-i vină însă în 
minte vreo acţiune. Pe chipul Augustei, aerul ei puţin cam 
înțepat, care nu avea însă nicio legătură cu firea sa, în fond 
binevoitoare, se accentuase vizibil. Edwin molfăia un fel de 
declarație mută, pe care o persoană în stare să ghicească 
gândurile omenești ar fi interpretat-o prin următoarele 
cuvinte: „Sunt împotriva acestei căsătorii”. 

Dar adevăratul centru al atenţiei publice, în acest 
moment, era Adeline. Figura ei întunecată dezvăluia esența 
neînțelegerii lor familiale. Niciun fel de veșmânt, oricât de 
negru ar fi fost, n-ar fi putut să-i ascundă înverșunarea. Se 
sculă în picioare, plină de măreție. 


301 


Un freamăt încordat străbătu bisericuţa dintr-un capăt în 
celălalt. Oare doamna Whiteoak avea de gând să se 
pronunţe împotriva căsătoriei? Toţi ochii erau aţintiţi asupra 
ei, numai Noah Binns, care ședea în ultimul rând, se holba 
la Philip. Îl văzu pe Philip devenind palid. 

În timpul acesta, Lily ar fi trebuit să cânte deja primele 
acorduri ale imnului Jubilate Deo. Credincioșii s-ar fi ridicat 
atunci în picioare pentru a cânta. Dar Lily se simțea 
paralizată. Nu era în stare să apese degetele pe clape și 
stătea pe taburet întoarsă într-o parte, urmărind înaintarea 
nobilei figuri către ușa bisericii. Adeline, chiar dacă impulsul 
care îi dictase această ieșire nu era tocmi nobil, avea totuși 
o înfățișare impunătoare, cu voalul ei lung de doliu și cu 
expresia de adâncă nemulţumire întipărită pe faţă. 

Fără să se uite în dreapta sau în stânga, pășea încet și 
hotărât înainte. Când ajunse la ușă, tânărul Hodge, cel care 
o adusese cu trăsura la biserică, sări de la locul lui să i-o 
deschidă. În aceeași clipă Lily, care își revenise, atacă 
clapele orgii, credincioșii se sculară în picioare, și Adeline 
părăsi încăperea în acordurile muzicii. 

Văzând că mama lui părăsește strana, Ernest făcuse o 
mișcare, ca și când ar fi vrut s-o escorteze; o singură privire 
din partea lui Adeline fu însă de ajuns, pentru a-l împiedica 
să-și ducă intenţia la îndeplinire, și se așeză din nou, cu un 
aer resemnat. 

Slujba religioasă continuă cu un fel de îndârjire 
cutremurată, de parcă toţi cei prezenţi se temeau să nu-și 
piardă cumpătul. Când începu însă predica, domnului Pink 
nu-i fu lesne să rostească cu convingere frumoasele versuri 
scrise de Browning. Nu era potrivită afirmaţia că Dumnezeu 
se află în ceruri, iar pe pământ toate sunt bine orânduite 
tocmai când doamna Whiteoak s-a retras, lăsându-și liber 
locul în strană. 

In cele din urmă, se cântă ultimul imn și credincioșii 
ieșiră pe ușa bisericii. După ce ajunseră în curte, se 
împrăștiară în grupuri răzlețe pentru a discuta cele 


302 


întâmplate. Familiile Vaughan și Lacey se grăbiră să plece 
cât mai repede, căci altfel i-ar fi pus pe membrii familiei 
Whiteoak în situaţia neplăcută de a fi obligaţi să schimbe cu 
ei câteva cuvinte de politeţe. Hodge, care o condusese pe 
Adeline acasă, se înapoiase pentru a-i lua pe soţii Buckley 
împreună cu copiii. Nicholas și Ernest se suiră împreună 
într-o șaretă. 

Dezlegând calul care stătea în șopronul bisericii, Nicholas 
îl întrebă pe fratele lui: 

— Să-l așteptăm? 

— Nu, răspunse Ernest, aproape violent. N-aș putea să 
stau lângă el în trăsură. Dacă vrei totuși să-l aștepți, mă 
duc pe jos. 

— Lasă-l să plece așa cum a venit, spuse Nicholas 
laconic, urcându-se în șaretă. 

Caii porniră, iar el își salută vesel, din mers, cunoștințele, 
ducând coada biciului la pălărie, ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic deosebit. 

Când șareta ajunse însă la drumul mare, pe unde treceau 
vehiculele celor ce se întorceau de la biserică, Nicholas 
exclamă: 

— Philip ar merita o chelfâneală zdravănă pentru 
întâmplarea de azi-dimineaţă! Ne-a jignit pe toţi, și în 
special pe mama. 

— Eşti sigur că domnul Pink a anunţat cununia fără să-și 
dea seama că ne ia prin surprindere? 

— Pink sa-și dea seama! Nu s-ar fi apucat să facă așa 
ceva, pentru nimic în lume! 

Ernest declară solemn: 

— Mamei putea să i se facă rău. 

— N-aș vrea să fiu în pielea lui Philip, când o să se 
întâlnească cu ea. 

— Poate nici n-o să apară până după-amiază. N-are decât 
să ia masa la familia Lacey. Sper că așa va face. Toate ca 
toate, dar dacă mă enervez în timpul mesei mi se face rău 
la stomac. 


303 


Nicholas gemu surd, apoi exclamă: 

— Doamne, când am auzit că se vor căsători, era gata să 
leșin! 

— Credeam că mama se scoală pentru a se împotrivi. 

— Nici n-ar fi fost de mirare. 

— Acum căsătoria nu mai poate fi împiedicată. Va trebui 
să ne împăcăm cu acest gând. 

— Fata e însă atrăgătoare. 

— Nick, ti-ar place să-l vezi pe Philip aducând la „Jalna” o 
fată ușuratică, care să ţină copiilor loc de mamă? 

— El jură că fata nu-i ușuratică. 

— Și tu îl crezi pe cuvânt? 

— Philip nu a fost niciodată mincinos. 

— Acum poate că minte, pentru a salva reputaţia femeii 
iubite. 

— Se poate. Cred însă că dacă Mary Wakefield a 
recunoscut adevărul, Philip nu ar mai fi tăgăduit. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce a spus un 
lucru atât de groaznic? 

— După părerea mea, ar fi dorit să fie așa. 

— Nick, ești cinic. 

Trăsura coti intrând pe poartă și zvârii nisipul sub roți. 
Când ajunseră la grajd, Hodge luă calul în primire. Avea un 
aer abătut, ba chiar vinovat, ca și cum ar fi fost amestecat 
în evenimentele din cursul dimineţii. Avea un suflet sensibil 
și o slujea pe Adeline cu devotament. 

Cei doi fii o găsiră pe mama lor așezată în fotoliul ei din 
salon. Augusta și Edwin erau lângă ea, reprezentând un 
auditoriu plin de înțelegere compătimitoare, în timp ce 
Adeline monologa despre jignirea suferită la biserică. 

Nicholas se aplecă s-o sărute. 

— Ei, băbuțo, spuse el, ne-a impresionat felul cum ai 
părăsit scena. N-am văzut niciodată, nici la teatru, un rol 
atât de dramatic. 

Adeline părea mulţumită de ea, dar nu se lumină la faţă. 
Ernest o sărută și el, așezându-se de cealaltă parte a 


304 


fotoliului. 

— Voiam să te escortez, dar am văzut că preferi să pleci 
singură, îi spuse. 

— Escorta ar fi stricat tot efectul, sublinie sir Edwin. 

— Am vrut să arăt lumii, spuse Adeline, ceea ce gândesc 
despre această căsătorie. 

— Din nenorocire, nu mai e nimic de făcut, zâmbi 
Nicholas. 

— O, când te gândești că e cel din urmă născut și tocmai 
el a venit pe lume ca să mă trateze în felul acesta! strigă 
Adeline, ţinându-și de mână feciorii mai vârstnici, așezați în 
dreapta și în stânga fotoliului. Opt ani am așteptat după 
nașterea lui Ernest, iar la urmă, când a sosit clipa să fiu 
însărcinată... 

Sir Edwin o întrerupse: 

— Philip e la ușă. Poate să audă din hol ceea ce spui 
dumneata, dacă repeți totul. 

Adeline îi aruncă o privire dispreţuitoare. Cu toate 
acestea, îi urmă sfatul și repetă cele spuse, accentuând 
cuvintele pe un ton și mai tragic. 

— O, când te gândești că e cel din urmă născut și tocmai 
el a venit pe lume ca să mă trateze în felul acesta! Opt ani 
am așteptat după nașterea lui Ernest, iar la urmă, când a 
sosit clipa să fiu din nou însărcinată, am crezut că voi avea 
un băiat care să semene cu tatăl lui. Să aibă păr auriu și 
ochi albaștri, și să-mi fie sprijin la bătrâneţe. 

Philip apăru chiar în mijlocul acestei tirade. În loc să facă 
drumul pe jos, se suise în căruța unui fermier care îl lăsase 
la poartă, îndată după sosirea lui Ernest și a lui Nicholas. O 
asculta pe Adeline în picioare, lângă ușă, stând cu braţele 
încrucișate și cu ochii aţintiți asupra ei. Infăţișarea lui 
blândă și luminoasă nu era de loc de natură să-i agraveze 
situația. Augusta, sir Edwin și Ernest începură să simtă o 
afectare deplasată în glasul Adelinei. Oricât de mult se 
străduiau s-o compătimească, simpatia lor faţă de ea 
scădea. Nicholas gândi în sinea lui: „Băbuţța a fost învinsă și 


305 


își dă seama, așa se explică tonul ei irlandez”. Strânse 
mâna pe care mama lui o ţinea întinsă și îi vorbi lui Philip cu 
asprime: 

— Ei, domnule, ce ai de spus în apărarea dumitale? 

— Eram nevoit s-o fac, răspunse el. Trebuia să dau 
lovitura, pentru a pune capăt situaţiei. 

— Lovitura! Bine ai zis! exclamă Adeline. O lovitură pe 
care mi-ai dat-o în faţa întregii lumi. 

— Nu a fost de faţă chiar toată lumea, doar o parte, 
remarcă Philip, aproape duios. 

— Asta e lumea mea, răspunse ea cu tristeţe. 

Privind-o, ţi-era mai mare mila gândindu-te că trăia într- 
un cerc restrâns, departe de restul societăţii. 

Sir Edwin spuse: 

— Scumpă doamnă Whiteoak, noi am fost cu toții alături 
de dumneata în această încercare. Durerea dumitale a fost 
și a noastră. 

Augusta adăugă: 

— AȘ fi vrut să părăsesc biserica împreună cu mama, dar 
a trebuit să renunţ la această idee. 

— După felul în care s-a uitat la noi, întregi Nicholas 
explicația. 

Philip veni în mijlocul camerei. 

— Dacă v-aţi fi păstrat cu toţi sângele rece, spuse el, 
nimeni din cei aflaţi în biserică nu ar fi ghicit mirarea 
voastră. 

Adeline sări ca arsă. 

— Asta-mi place! strigă ea. Grozav îmi place! Trebuia să 
stau cuminte în strană, plângând pe înfundate, în timp ce 
parohul anunţa viitoarea căsătorie a fiului meu, fără ca eu 
să fi știut ceva dinainte. Asta nădăjduiai că o să fac? Te rog, 
să-mi răspunzi, Philip. 

— Nu știu nici eu ce nădăjduiam, răspunse Philip 
morocănos. 

Nările ei se dilatară în timp ce continua să vorbească: 

— Sau poate nădăjduiai că îmi voi scoate voalul, să-mi 


306 


șterg lacrimile. Să-mi șterg ochii și să spun amin, plecându- 
mi capul. Asta voiai de la mine? Răspunde-mi, ticălos, și 
nemernic ce ești! 

La auzul acestor cuvinte răsunătoare, sir Edwin se 
prefăcu că-și mângâie favoriţii cenușii, pentru a ascunde cu 
latul palmei zâmbetul de pe buze. 

Lui Philip îi năvăli sângele în obraz. O privi pe Adeline 
fără să scoată o vorbă. Privirea lui se fixase asupra broșei 
pe care o purta la gât și care reprezenta portretul tatălui 
său în miniatură. 

— Sau poate sperai că după ce m-ai jignit, o să mă 
pocăiesc, spuse ea. Credeai poate că o să îngenunchez în 
strană? 

— Mamă, spuse Augusta, nu-ţi dai seama ce necuviincios 
sună vorbele astea? 

— Vezi-ţi de treaba ta, Augusta. 

Philip răspunse: 

— N-am avut intenţia să te jignesc. 

— Desigur, ar fi fost mai rău dacă mi-ai fi înfipt un băț în 
ochi. Crezi oare, că în biserică a existat măcar un suflet 
care să nu simtă cât de tare ai jignit-o pe biata și bătrâna ta 
mamă? 

Ochii lui Philip se făcură rotunzi de mirare. 

— Nu ești biata și bătrâna mea mamă, spuse el cu glas 
tare. Ești o mamă autoritară, în stare să-mi facă o scenă 
chiar în sfânta biserică, pentru că nu m-am purtat după 
gustul ei. Cel care a fost insultat cu adevărat am fost eu, 
dacă vrei să știi. Eu, care am rămas în faţa întregii parohii, 
în timp ce tu ai ieșit mândră ca o regină. 

Cuvintele acestea din urmă avură darul s-o măgulească. 
Rămase scurt timp pe gânduri, apoi întrebă cu o voce mai 
blândă: 

— Și ce s-a întâmplat după plecarea mea? Slujba a 
continuat? 

— Da. Oricât de însemnată ai fi, slujba religioasă nu 
putea fi întreruptă pe motiv că ai plecat într-o clipă de 


307 


supărare. lar eu am fost silit să rămân la locul meu, cu 
toate privirile aţintite asupra mea. 

— Pe vremuri, spuse ea, pentru fapta ta vinovatul putea 
fi osândit la moarte prin biciuire cu scorpioni.1? 

— Atunci era de tine, replică el. 

— Lasă gluma, Philip, se amestecă Nicholas. 

— Fapt este că înștiinţarea a fost citită, spuse Philip, și va 
fi citită din nou în următoarele două duminici, iar apoi, după 
câteva zile, Mary și cu mine vom face cununia. 

Adeline nu luă în seamă declaraţia și întrebă: 

— Domnul Pink știa că nu fusesem prevenită? 

— Nu știa. 

— Dacă aș fi crezut că știa, strigă ea, i-aș fi dat o 
înștiinţare de-ar fi zburat din postul lui în trei minute, nu în 
trei săptămâni. 

— Mamă, replică Philip, dar nu ești arhiepiscop, nici 
măcar episcop. 

— Tatăl tău și cu mine suntem ctitorii acestei biserici. 

— Și socotești că e proprietatea ta personală? 

— Philip, să nu te aud că vorbești urât cu mama, 
interveni Ernest. 

— Să nu te aud că-mi iei apărarea, spuse Adeline. N-am 
nevoie de nicio apărare împotriva unei pușlamale 
nerecunoscătoare ca el. 

— Dar pentru ce trebuia să-ţi fiu recunoscător? întrebă 
Philip cu șiretenie. 

Adeline ridică mâinile, exasperată. Apoi, se lăsă din nou 
în fotoliu și își întinse picioarele lungi, ca și cum ar fi fost 
frântă de oboseală. După o bucată de vreme, spuse: 

— Te-am ocrotit împotriva femeilor viclene care se legau 
de tine în trecut. Și erai mulţumit, nu-i așa? Tu singur ai 
recunoscut. 

— Se poate. Dar nu puteam să mă apăr și singur? 

Adeline râse dispreţuitor. 

— Ba da, așa cum te-ai apărat și de asta care te-a primit 


12 Termen biblic, desemnând un bici prevăzut cu ţepi. (n. tr.). 
308 


la ea în cameră, în timp ce fetiţa ta cea nevinovată dormea 
alături. Nu mai spune nimic! Și-a mărturisit singură păcatul. 

— Să lămurim o dată povestea asta, spuse Philip. Între 
mine și Mary situaţia e limpede. Acuzaţia pe care i-a adus-o 
mama a întărâtat-o atât de mult, încât fata n-a mai vrut să 
tăgăduiască și a preferat să cadă vina asupra ei. Asta am 
aflat-o chiar acum de la ea. Ceea ce cred eu însă, este că 
Mary era prea intimidată, ca să se mai poată dezvinovăţi. 

— N-ai fi spus același lucru dacă ai fi văzut-o în clipa 
aceea, replică Adeline. 

Din nou se auzi vocea de contralto a Augustei. 

— Explicaţia lui Philip îmi amintește de o întâmplare când 
era el mic. Ernest și Nicholas să fi avut pe atunci 
treisprezece și respectiv cincisprezece ani. Aveau un dulău 
scoţian cu blană foarte frumoasă. Într-o zi, băieţii observară 
că pe blana dulăului se iviseră niște găuri, ca și cum i s-ar fi 
tăiat smocuri de păr de la rădăcină. Philip o mai păţise de 
câteva ori, pentru că îi plăcea să se joace cu cuțţitașe și cu 
foarfeci. Firește, băieţii își închipuiră că și de data asta tot 
el făcuse pozna. Îl învinuiră cu asprime. Eram și eu de faţă 
și l-am învinuit cu ei, dacă nu mă înșel. Philip nu răspundea 
nimic, se uita la noi de parcă i-ar fi părut bine că făcuse o 
faptă atât de urâtă. A fost târât înaintea tatii, care l-a 
întrebat cu voce tunătoare: „Ai făcut tu una ca asta, 
domnule?” și Philip s-a uitat drept în ochii lui și a răspuns: 
„Da”. Tata l-a pedepsit cu asprime. După câteva zile, s-a 
descoperit că dulăul avea o eczemă, din care pricină îi 
cădeau smocuri de păr. Imi aduc aminte că am plâns, 
mâhnită de faptul că Philip fusese pedepsit pe nedrept. 
Când l-am întrebat însă de ce a recunoscut un lucru pe care 
nu-l săvârșise niciodată, mi-a răspuns că nu știe. Cred că în 
sinea lui fusese măgulit de faptul că-l socotiseră capabil de 
asemenea grozăvie... Ți-aduci aminte, Philip? 

— N-aș putea să spun precis. Am mâncat de foarte multe 
ori bătaie când eram mic. 

— lată o poveste care dă de gândit, observă Nicholas. 


309 


Sir Edwin se uită admirativ la nevasta lui. 

— Augusta, spuse el, are o inteligenţă extrem de 
analitică. 

Philip își mușcă încheietura mâinii, neștiind dacă această 
poveste o avantaja sau nu pe iubita lui. 

Timbrul grav al gongului indian, bătut de Eliza, anunţa că 
prânzul de duminică era servit. Toţi membrii familiei erau 
lacomi și, după ce se așezară în jurul mesei, pe care erau 
patru rațe grase, puse toate în faţa lui Philip ce-i îmbiau cu 
mirosul lor plăcut, nimeni nu se mai gândi decât la 
mâncare. Philip se pricepea să împartă pasărea îu bucăţi, 
căci de când murise tatăl lui stătea mereu în capul mesei. 
Tăia încet, dar cu pricepere, ca un bun cunoscător al 
anatomiei bobocului de rață, în timp ce toţi ochii erau 
aţintiţi asupra lui. 

Cei doi copii urmăreau cu mult interes fețele celor mari, 
aproape fără să le mai pese de mâncarea pe care o aveau 
în farfurie. Nicholas, Ernest și sir Edwin încercau să 
canalizeze discuţia spre teme impersonale, dar la un 
moment dat, când prânzul nici nu ajunsese la jumătate, 
Adeline o întrebă pe Meg: 

— Ai auzit și tu înștiințarea care s-a citit azi-dimineaţă în 
biserică? 

— Da, bunicuţo. 

— Ai înţeles ce înseamnă asta? 

— Da. Înseamnă că tăticu se căsătoreşte cu domnișoara 
Wakefield. 

— Ai înţeles atunci imediat? 

— Nu. Mi-a explicat Nettle. 

— Îți pare bine? 

— Nu. Nu vreau să se căsătorească. 

— Dar tu, Renny, ce părere ai? Vrei ca tatăl tău să se 
căsătorească cu domnișoara Wakefield? 

Vocea ascuţită și limpede a băiatului răspunse cu 
hotărâre: 

— Dacă-i vorba să scăpăm de lecţii, atunci vreau. 


310 


Meg adăugă: 

— Nettle spune că e îngrozitor să ai mamă vitregă. 

— Femeia aceea o să ne părăsească de mâine, mormăi 
Philip. 

— Oricum ar fi plecat, se lăudă Meg. Nu dorește să mai 
stea la noi, să primească ordine de la domnișoara 
Wakefield. 

— Niciun cuvânt mai mult, îi porunci Philip, sever. 

Renny spuse cu glas piţigăiat: 

— În basme, mama vitregă îi preface pe copii în păsări și 
în animale. Sper că domnișoara Wakefield mă va preface 
într-un armăsar. 

Toți pufniră în râs. Philip zâmbi pe sub mustață și spuse: 

— Păi, atunci, ce mă fac? Rămân fără băieţel. 

— O să încaleci pe spinarea mea! strigă Renny voios. lar 
eu voi merge iute ca vântul, așa că niciodată nu va trebui 
să mă atingi cu biciușca. 

Philip puse palma peste mânuţa băiatului. 

— Dacă domnișoara Wakefield te va preface în armăsar, 
vorbi el cumpătat, am să mă așez pe spinarea ta și vom 
pleca împreună, și nu ne vom mai întoarce niciodată. 

Din clipa în care Philip o mustrase, Meg stătuse la locul ei 
bosumflată, gata să plângă. Acum, izbucni într-un plâns 
zgomotos, fără nicio reţinere. Înţelese că tata îl preferă pe 
Renny. 

De obicei, în asemenea împrejurări, i s-ar fi spus să 
părăsească sufrageria, dar acum Adeline o chemă lângă ea, 
o îmbrăţișă și îi spuse sărutând-oi 

— Bietul copil, bietul copil. 

— De ce bietul copil? întrebă Philip. Se poarta de parcă ar 
avea patru ani. 

— Ai dreptate, spuse Nicholas. E o adevărată pacoste s-o 
auzi zbierând de pomană. î 

— Ce-i fetița de vină, că nu se stăpânește? In definitiv nu 
se poartă mai rău decât Philip, spuse Adeline. 

— Cât despre mine, cred că am dovedit din plin că știu să 


311 


mă stăpânesc, ripostă el. 

— Scumpul meu tată, continuă ea, m-a învățat că cea 
mai înaltă însușire care ne călăuzește în viaţă este 
stăpânirea de sine. 

— Prima dată în viaţa mea când te aud că-l lauzi, 
remarcă Nicholas. 

Nicholas trecuse, așadar, și el de partea adversarului. 

— Și ţie, dacă ai fi avut calităţile scumpului meu tată, îi 
răspunse Adeline, nu ti-ar fi fugit niciodată nevasta cu altul. 

— Mamă! Te aud copiii, o imploră Augusta. 

— Nu-i nimic. Tare aș fi vrut să am mai mulţi nepoți, dar 
degeaba. Nicholas n-a făcut niciun copil. Tu și cu Edwin n- 
aţi fost nici voi în stare de așa ceva. În schimb tatăl meu a 
făcut unsprezece copii și pe toţi i-a învăţat să se 
stăpânească. Și ce om fin era tata! Dacă am rostit vreodată 
un cuvânt greu împotriva lui, să mă bată Dumnezeu. E 
drept, nu l-am apreciat de ajuns înainte de moarte. Oftă 
adânc. Așa păţesc toţi părinţii, eu la fel. Nu mai sunt chiar 
atât de tânără. 

— Nu te-am văzut niciodată arătând mai bine ca acum, 
spuse Ernest cu înflăcărare. 

— Dar nu mă plâng. 

Eliza se ivi aducând o tartă de piersici cu frişcă, pe care o 
așeză în faţa Adelinei. Îi tremurau mâinile, căci era foarte 
tulburată de vestea pe care i-o dăduse Hodge în legătură cu 
ceea ce se petrecuse în biserică. 

Starea în care se găsea Eliza o impresionă pe Adeline 
atât de mult, încât în clipa în care ridică lopăţica și cleștele 
greu de argint pentru a servi tarta, mâna ei începu să 
tremure ca varga. 

— Eliza, spuse ea, n-ai vrea să treci tava cu prăjituri lady- 
ei Buckley? Nu mă simt în stare astăzi să servesc. 

Eliza execută ordinul, aruncându-i o privire profund 
îndurerată. 

— Dar tarta cu piersici este una din prăjiturile tale 
favorite, mamă, strigă Ernest. Nu iei nici măcar o bucăţică? 


312 


— Astăzi nu... astăzi nu pot, răspunse cu voce stinsă. Nu 
am poftă să mănânc nimic dulce. Dar nu vă necăjiţi din 
pricina mea. O să stau liniștită la locul meu și o să mă bucur 
de bucuria voastră. Meg, întoarce-te la locul tău, draga 
mea, și mănâncă-ţi tarta. Renny, stai drept și ţine furculița 
ca lumea. Dumnezeu știe cât m-am zbătut să va învăţ 
bunele maniere, așa cum m-au învățat și pe mine părinţii 
când eram mică. Dacă vreunul din noi, eu sau fraţii mei, se 
purtau nepoliticos, tata ne trăgea o urecheală de vedeam 
stele verzi. 

Mai rămase o vreme, urmarindu-i cu tristețe pe ceilalţi 
mâncând tarta, apoi spuse: 

— Aș vrea să mă întind puţin. Nu mă simt tocmai bine. 
Băieți, care din voi vrea să mă conducă? 

Nicholas și Ernest săriră amândoi. Sprijinindu-se pe 
brațele lor puternice, Adeline părăsi sufrageria. 

Augusta, plină de tact, căută să le vorbească copiilor cu 
multă veselie, le mai dădu tartă și, după ce isprăviră de 
mâncat, le dădu voie să plece. Nicholas și Ernest se 
întoarseră din odaia mamei lor. 

— Cum se simte? întrebă sir Edwin, îngrijorat. 

— Ceva mai bine, răspunse Ernest. Philip, te roagă să te 
duci la ea. 

— Acum însă, cu siguranţă nu va mai fi în stare să 
continue discuţia, spuse Augusta. 

— Cred că Philip ar trebui să se ducă la ea, interveni 
Ernest pe un ton judicios. 

Așezându-se pe scaun, adăugă: 

— O să fac o indigestie. 

Și, cu un aer resemnat, atacă o tartă. 

Philip spuse: 

— Scuză-mă, Augusta. 

Apoi părăsi sufrageria, călcând apăsat. Pasul lui trăda 
mai curând dârzenie decât împăcare. 

— Sper că mama nu se simte prea rău, își dădu părerea 
Edwin. 


313 


Nicholas înghiţi ultima bucăţică de tartă, se lăsă pe 
spătarul scaunului și își șterse mustăţile pleoștite. 

— N-are nimic grav, răspunse el, dar mama, care are bun 
simţ, știe că a fost învinsă. 

Într-adevăr, Adeline știa și, întinsă pe pat în aşteptarea 
lui Philip, privea lucrurile lucid, fără amărăciune. Philip, cu 
părul blond strălucind pe fondul întunecat al draperiei, 
stătea în pragul ușii, la fel cum stătuse tatăl său acolo cu 
mulţi ani în urmă, când era tânăr. 

— Vino mai aproape, lângă pat, spuse ea. 

Se apropie și îngenunche, îmbrățișând-o. 

— Mamă, ești bolnavă? 

— Acum mă simt mai bine. 

ÎI cuprinse în braţele ei lungi, trăgându-l la piept. Philip își 
îngropă faţa în pieptul ei. 

— Eşti favoritul meu. Tu ești cel mai tânăr. Tie nu pot să- 
ți refuz nimic. Dacă vrei neapărat s-o iei în căsătorie, ia-o. 

Adeline suspină adânc, cu resemnare, și adăugă: 

— Ad-o acasă și o să caut să mă port cu ea cât mai 
drăguţ. 

Boney stătuse tot timpul discuţiei cocoțat pe mâna 
Adelinei. Începu să meargă de-a lungul trupului ei. Când 
ajunse la cap, se umflă în pene și întinse aripile, vrând 
parcă s-o ocrotească. Cloncăni de câteva ori. 


A doua zi, Philip își mâna din nou iapa murgă pe drumul 
care ocolea lacul. Mary ședea alături de el în trăsurică, iar 
în spatele lor se afla geamantanul. Era o dimineaţă rece și 
luminoasă de toamnă, cu frunze felurit colorate plutind în 
văzduh ca niște păsărele, iar pe cer cârduri de păsări 
zburau spre ţările calde, asemeni unor frunze purtate de 
vânt. Valurile loveau ţărmul cadenţat și iapa lovea 
pământul cu copitele în același ritm, de parcă îi plăcea 
zgomotul valurilor. Fiecare firicel din coama ei și din coadă 
tresărea parcă plin de viaţă. 

Mary își ţinea amândouă mâinile pe pălărie, de teamă să 


314 


nu-i zboare. Obrajii ei biciuiţi de vânt erau mai roșii decât 
buzele. Lui Philip i se păru încântătoare. li spuse: 

— Buzele tale sunt mai puţin roșii ca altădată, draga mea 
Mary. 

Își mușcă ușor cu dinţii buza inferioară. 

— Trebuie să-ţi fac o mărturisire. 

— Ce anume? întrebă Philip zâmbind. 

— Altădată puneam puţin ruj. 

Mary se opri o clipă, îngrijorată, temându-se că asta l-ar 
putea nemulțumi. Apoi adăugă: 

— Dar n-o să mă mai rujez niciodată, dacă nu-ţi place. 

— Mie îmi placi așa cum ești, răspunse el. 

Se îndreptau spre locuința familiei Lacey, unde, în urma 
unei înțelegeri amicale, Mary urma să fie găzduită până la 
cununie. Drumul trecea pe lângă „Jalna”. Philip opri calul în 
fața porții. Biciul îi atârna în mână. 

— Mary, nu te uita la mine speriată, spuse el. Nu vreau 
să te silesc să faci ceva împotriva voinţei tale. Dar după 
părerea mea, acum este momentul să vii împreună cu mine 
s-o vezi pe mama. Odată și odată, tot va trebui să faci acest 
pas, așadar cu cât îl vei face mai curând, cu atât va fi mai 
bine. De altfel, cred că va fi bucuroasă să vii întâi la ea și 
apoi la familia Lacey. 

— O, nu, nu atât de repede! Nu cred că pot. 

— Ba poţi... Hai, fii fată deşteaptă. Mama o să te 
iubească mai mult, dacă vede că te comporţi deschis. Nu 
uita că sunt și eu alături de tine. 

Mary se simţea în stare de orice, alături de Philip. Ar fi 
putut înfrunta douăsprezece femei ca Adeline Whiteoak, nu 
numai una, știind că el o ocrotește. În timp ce se pregătea 
să consimtă, inima îi bătea chinuitor de repede. 

— Foarte bine, spuse ea. Presupun că ai dreptate. Cât 
despre mama ta, nu-mi închipui că ar putea să mă 
iubească. 

Philip era el însuși foarte emoţionat la gândul acestei 
întâlniri. Îi era milă de Mary, dar totodată era convins că 


315 


biata fată își agravase singură situaţia prin minciuna ei 
necugetată. Cuprinse cu mâna mâinile ei împreunate în 
poală și le strânse cu putere. 

— În cele din urmă, te vei simţi mult mai bine, spuse el. 

— Sper, de altfel nici nu s-ar putea să mă simt mai rău ca 
acum. 

In acele clipe, ar fi dorit ca aleea să fie de zece ori mai 
lungă. Abia își revenise puţin, când, deodată, trăsura se opri 
în faţa ușii de la intrare, iar Philip sări și se întoarse spre ea, 
ca s-o ajute să coboare. 

— Nu pot! strigă ea cuprinsă de panică. 

— Nu poţi? 

— Nu. 

— Atunci, când o să poţi? 

— Mâine. 

— Foarte bine. 

Se pregăti să se urce din nou în trăsurică. O umbră de 
dezamăgire îi întuneca fața. 

— Credeam că ai mai mult curaj, spuse el. 

— Mă duc, mă duc! 

Mary nu putea să-l vadă dezamăgit din pricina ei. Apoi, 
amintirea clipei când izbutise s-o învingă pe Adeline îi 
reveni brusc, fortificând-o pentru ultima încercare. Aproape 
că se aruncă în braţele lui, de teamă să nu-i slăbească 
voinţa. 

Philip o cobori din trăsură. 

— Îndreaptă-ţi pălăria, spuse el măsurând-o cu privirea. 
Are borurile prea mari pentru un vânt ca ăsta. 

Își îndreptă pălăria, își luă inima în dinţi și urcă treptele 
din faţa ușii. 

După ce intrară amândoi, Philip o sărută. 

— lată casa ta, Mary, zise el. Fii binevenită, scumpa mea. 

In momentul acela ar fi vrut s-o strângă la piept, să se 
contopească cu el, dar o conduse în salon și o lăsă să 
aștepte acolo. Mary auzi pașii lui Philip răsunând în hol. 
Plecase în căutarea mamei lui. Apoi, auzi vocea lui Adeline 


316 


Whiteoak. 

Pașii ei se auzeau din direcţia dormitorului. Philip 
rămăsese în urmă. Îi era oare teamă să nu asiste cumva la 
vreo scenă, sau i se părea mai nimerit să le lase să se 
întâlnească singure? Mary nu știa ce să creadă. Și nici nu-i 
păsa măcar. Important era să se termine odată cu 
întâlnirea aceea neplăcută. 

Dar nu putea să-i vorbească Adelinei, deoarece gura îi 
era uscată ca iasca. Stătea dreaptă, sfioasă și cutezătoare 
în același timp, cu ochii aţintiţi asupra ușii. 

Adeline se ivise în prag și o privea. Avea o înfățișare 
impunătoare, îmbrăcată parcă anume pentru întâlnire, cu 
rochia ei de gală, de mătase grea, purpurie, cu trenă, 
dantelă la gât și la mâneci. În tot timpul zilei se mișcase 
încet, vorbise și mâncase pe îndelete, ca și cum ar fi fost pe 
jumătate paralizată. Dar acum își regăsi brusc vitalitatea. 
Într-o clipă se apropie de Mary, cu brațele larg deschise. 
Mary se pomeni deodată strânsă la pieptul ei și simţi 
parfumul oriental pe care îl răspândea din pricină că își 
ținea lenjeria într-un sipet din lemn de santal. 

— Copila mea! 

Vocea Adelinei vibra plină de căldură, păstrând în același 
timp o nuanța melodramatică. 

— Copila mea, a trecut totul! 


317 


XXII 


Păţaniile unui băiețel 


În dimineaţa aceea, la ora șase, Renny Whiteoak se 
sculase deja din somn; s-ar fi zis că e o zi de vară deoarece 
razele soarelui strălucitor de octombrie răspândeau în aer o 
căldură blândă. Cerul era albastru, tot atât de albastru era 
și jerseul băieţelului. Renny se simţea pur ca un cristal. Se 
îndreptă spre grajd, suplu și sprinten ca o zvârlugă. 

Mergea tot timpul cântând, strigând și chicotind, fără să- 
și dea seama din ce pricină era atât de vesel. Ajunse tocmai 
în clipa când Hodge deschidea lacătul greu de pe ușa cea 
mare a grajdului. 

— Hello, Hodge! răcni el, ca și cum Hodge ar fi fost surd. 
Am venit să te ajut la treabă. 

— Foarte frumos, zise Hodge deschizând ușa larg, cu o 
mișcare amplă. Am mare nevoie de ajutor. Cât ceri pe lună? 

— Un dolar. 

— O-ho-ho! N-am atâţia bani. 

— Mi-ajung și douăzeci și cinci de cenți, se grăbi Renny 
să se învoiască. 

— În regulă. Te angajez. Mai întâi trebuie să adăpăm caii. 

Hodge tropăi cu cizmele lui greoaie până la locul unde se 
aflau găleţile. Renny lungi pasul pentru a nu rămâne în 
urmă. Când Hodge apucă în mână o găleată, Renny luă și el 
una. Caii, închiși în boxe, scoteau capetele ca să-i 
privească. Nechezau încet, aprobându-i parcă în limba lor, 
în timp ce băieții se îndreptau spre puţul care se afla tocmai 
dincolo de boxele animalelor. Hodge ridică în sus capacul 

318 


greu care acoperea puţul, și din gaura neagră urcă un miros 
rece de apă proaspătă. Cobori găleata în puț, apoi o scoase 
plină cu apă. Pe mâinile lui păroase se vedeau stropi 
argintii. Umplu găleata lui Renny, care stătea alături, așezat 
pe vine. Feţele lor întunecate se oglindeau în fundul puţului. 

— Să nu vii niciodată singur aici. Poţi cădea înăuntru și e 
adânc, îl sperie Hodge pe Renny. 

— Și n-o să mă salvezi? 

— Da de unde naiba să știu că ai căzut? În timpul ăsta o 
să-mi văd de treaba mea, cine știe pe unde. 

— Dar dacă strig? 

— Până una alta, ţine minte că nu trebuie să te apropii 
singur de fântână, zise Hodge. Stai, nu încerca să ridici 
găleata! E grea și nu trebuie să te opintești prea mult, altfel 
o să-ţi pară rău mai târziu. 

Renny puse mâna pe toartă și cără găleata împreună cu 
Hodge. Ajută cât putu la ridicatul găleţii până la botul 
Laurei. Bătrâna iapă se afla în boxa cea mai spațioasă din 
grajd. Avea treizeci de ani și fusese favorita căpitanului 
Whiteoak. În timp ce-și cufunda capul mic și inteligent în 
găleata cu apă, ochii ei strălucitori îi aruncau lui Renny o 
privire blajină. 

— Mă iubește, spuse el. Crezi că o să trăiască până mă 
fac destul de mare ca s-o încalec? 

— Nu m-ar mira. E foarte rezistentă la curse lungi. Și uite 
ce mușchi are la piept. 

Hodge mângâie drăgăstos spinarea iepei. 

— De la tatăl meu am auzit că bunicul dumitale ţinea la 
ea mai mult decât la oricare alt cal, adăugă el, și, slavă 
Domnului, a avut cai mulţi dacă am sta să-i socotim pe toți 
cei din Anglia, din India și din Canada. 

— Și eu ţin la ea, spuse Renny cu mândrie. Ţin la tot ce 
se află la „Jalna”. 

Joe, grăjdarul mai bătrân, adusese cailor fân și ovăz. 
Tom, un flăcăiaș tânăr, curăța boxele aruncând bălegarul 
într-o roabă pe care o ducea apoi în curtea grajdului. Hodge 


319 


era favoritul lui Renny, care se ţinea tot timpul după el. 
Amândoi se apucară să ţesale caii. Țesala era prea mare 
pentru mânuţa lui Renny, dar muncea din răsputeri, 
șuierând printre dinţi, așa cum făcea și Hodge. Când 
termină, poneiul lui strălucea ca o nucă lustruită, și Hodge îl 
lăudă pe Renny. Poneiul își întoarse capul spre băiat și îl 
atinse cu botul, lingându-l cu dragoste pe ureche. 

Renny îl întrebă pe Hodge: 

— Vii după-amiază la petrecere, Hodge? 

— Dacă au nevoie de mine, vin și eu pe acolo. 

Renny stătea cu picioarele depărtate, mestecând în gură 
un fir de paie. 

— Ştii pentru cine se dă petrecerea? îl întrebă el. 

Hodge își scărpină claia de păr de culoarea fuiorului. 

— Nu prea știu, răspunse el evaziv. 

— Pentru domnișoara Wakefield. Ea o să fie mama mea 
vitregă. 

— Oo... Păi atunci, cred că are să fie bine. 

— Tu ai vrea să ai mamă vitregă? 

— Păi da cum... 

Renny întrebă batjocoritor: 

— Zău? Şi dacă te preface într-un șarpe sau într-o 
broască râioasă? 

— Ce, tu crezi în asemenea minciuni? 

— Nu știu, Nettle spune că-i adevărat. 

— Minte, și bine că s-a cărat de aici... Drace, acum e 
timpul să-mi iau gustarea. Și tu ai face bine să mergi să ţi-o 
iei pe a ta. la te uită, cum te-ai murdărit! Vrei să te ajut să 
te speli la cișmea? 

— Bravo, cum să nu vreau! 

Renny era încântat de această idee. Țopăi pe lângă 
Hodge până la cișmeaua din curtea grajdului. Hodge scoase 
o bucată de săpun de gudron. 

— E rece, îl preveni el. 

— Nu-i nimic. 

— Atunci, scoate flaneaua și apleacă-te. 


320 


Aruncă pe jos jerseul și maioul de dedesubt. 

Trupușorul lui alb stătea țeapăn, în timp ce capul zglobiu 
se mișca în dreapta și în stânga. 

— Numai faţa și mâinile sunt murdare, spuse el. 

Hodge pompă apă până udă bine săpunul. Săpuni, gâtul 
și mâinile lui Renny. 

— Spală-te singur pe faţă, să nu-ţi dau săpun în ochi. 

Renny, acoperit cu clăbuci, se aplecă cu mâinile pe 
genunchi, sub șuvoiul de apă rece ca gheaţa, pe care 
Hodge o pompa deasupra lui. Obrajii lui roșii începură să se 
învineţească. Hodge îl frecă tare cu prosopul aspru, adus 
din grajd. Apoi, se dezbrăcă până la brâu, iar Renny apucă 
pompa și trase cu atâta putere, încât de fiecare dată când 
se ridica, îl sălta și pe el. Renny râdea de bucurie, privind 
apa care șiroia pe torsul pătrat al lui Hodge și îi uda părul 
cânepiu. Prin faţa lor trecură maiestuos vacile care fuseseră 
mulse și ieșeau acum din grajduri. Tom mergea spre casă, 
cu două șiștare pline cu lapte. În timp ce trecu pe lângă el, 
Renny simţi mirosul cald și dulce al laptelui înspumat. 

— Vreţi să beti? întrebă Tom. 

— Nu zic nu, răspunse Hodge. 

Luă cana de metal de lângă cișmea și o băgă în șiștar. 
Apoi, i-o întinse lui Renny. 

— la tu întâi, spuse Renny politicos. 

— Nu. Întâi dumneata, că ești stăpân, răspunse Hodge 
puţin zeflemitor. 

Renny duse cana la gură și nu se opri până nu bău tot. 
Începuse să gâfâie din pricina efortului, dar era mândru că 
reușise să-și dovedească bărbăţia în faţa celor doi tineri 
care stăteau cu ochii ţintă la el. 

— Mai vrei? întrebă Hodge. 

— Nu, mulțumesc. 

Hodge bău două căni. Tom, la fel. Apoi plecară spre casă. 
Hodge porni spre locuința lui. 

Stătea împreună cu maică-sa într-una din căsuţele 
argaţilor de pe moșie. 


321 


Renny alergă iute pe scară, s-o trezească pe Meg. Se 
întreba cu mirare de ce îi plăcea ei oare atât de mult să 
doarmă în timpul dimineţii. Lui nu-i era somn aproape 
niciodată, și Nettle spunea că de aceea era atât de slab, în 
timp ce Meg era durdulie. Pe Nettle au dat-o afară pentru 
că nu a fost drăguță cu domnișoara Wakefield. Cine nu e 
drăguţ cu domnișoara Wakefield n-are decât să plece. Oare 
va trebui și el să plece, dacă nu se va purta drăguţ cu 
domnișoara Wakefield? 

Meg, încolăcită, semăna cu un ghem drăguţ, alb și 
trandafiriu. Coada ei șaten-aurie se întindea de-a 
curmezișul pernei, ca un mâner de care puteai s-o apuci. 
Băiatul puse mâna pe funda mototolită cu care era legată și 
trase cu putere în sus și în jos, întocmai cum acţionase 
pompa de la cișmea. Meg se deșteptă brusc, își întinse 
trupul încolăcit și-și încruntă, mânioasă, fața drăgălașă. 

— Pleacă de aici, spuse ea răstit. Lasă-mă-n pace, Renny! 

Mâinile băiatului îi gâdilau ceafa. 

— Trezește-te, spuse Renny lipindu-și fața de obrazul ei. _ 

Meg avea preferințele ei pentru anumite mirosuri. li 
plăcea mirosul de vopsea, mirosul de ceară de parchet, și 
altele asemănătoare. Mirosul săpunului de gudron cu care 
se spălase Renny îi ajunse la nări. 

— Ce plăcut! șopti ea, trăgând capul lui cât mai aproape 
de pernă. 

Băiatul era încântat că-i plăcuse. Câteva clipe stătu 
liniștit, gustând plăcerea de a fi îmbrățișat, apoi stomacul 
său înfometat îl făcu să sară în picioare. O dezveli pe sora 
lui. 

— Hai, scoală-te! strigă. În curând vor aduce cortul. 

— Nu mă interesează, bombăni ea. Nu merg la petrecere. 

Renny o privi uimit. 

— De ce? O să fie înghețată, și punci de fructe, și câte și 
mai câte. 

— Nu mă interesează. 

În fond însă toate astea o interesau și dorea să vadă cum 


322 


se ridica cortul în mijlocul peluzei. Rostogolindu-se pe fund, 
începu să-și rotească ochii prin încăpere, în căutarea 
ciorapilor. Renny îi dădu ciorapii care se aflau sub pat. Meg 
smulse ciorapii din mâna lui Renny și începu să-i tragă pe 
picior, deși mai era încă supărată. 

— Mă duc, strigă el peste umăr, și porni pe scări în jos, 
tropăind zgomotos. 

Ușa de la dormitorul lui Ernest se deschise. Ivindu-se în 
prag, Ernest îl apucă pe Renny de braţ, și îi spuse cu 
severitate: 

— Ai făcut multă gălăgie alergând pe scări încolo și 
încoace. Nu-ţi dai seama că e încă devreme și unii mai vor 
să doarmă? 

— Am uitat. 

— Uitarea, când e vorba de binele altuia, este o ofensă ce 
nu poate fi îngăduită. Ție îţi place să ne gândim la binele 
tău, nu-i așa? 

— Da 

— Da, și mai ce? 

— Da, unchiule Ernest. 

— Acum, dă-mi mâna și vom cobori liniștiți împreună. 
Mâna ta e rece. De ce este atât de rece? 

— Nu știu. 

— Ai fost afară? 

— Da. Afară e cald. 

— Bine. Înseamnă că la petrecere vom avea vreme 
frumoasă. 

Amândoi se așezară la masă. Eliza așeză farfuriile cu 
budincă de ovăz în faţa lor. Ernest se gândi cât de vioaie 
devenise Eliza după plecarea doamnei Nettleship. Îi spuse 
nepotului său: 

— Renny, astăzi este pentru tine o zi importantă. 

Băieţelul îl privi în față, întrebător. 

— Vezi, că ai o picătură de lapte pe bărbie. Șterge-o. Nu 
cu mâna. Cu șerveţelul. Așa, și acum ascultă. Astăzi pentru 
tine este o zi importantă, deoarece tatăl tău și-a invitat toți 


323 


prietenii, cu intenţia de a le prezenta pe tânăra domnișoară 
care va fi noua ta mamă. Toată lumea va avea ocazia să o 
cunoască și s-o admire. Este o persoană foarte drăguță, 
după cum știi. În timp ce ea îi va primi pe musafiri, tu va 
trebui să stai în apropierea ei și să te porți cât mai politicos. 
Dacă va trebui să servești pe cineva la masă, bagă de 
seamă, să nu răstorni mâncarea din farfurie. Dacă vezi 
alături un domn și o doamnă, vei oferi mâncarea în primul 
rând doamnei. 

— Bine, unchiule Ernest. Credeam că e o petrecere de-a 
bunicuţei. 

— Bunica ta dă petrecerea în cinstea domnișoarei 
Wakefield. 

— Credeam că o dă pentru ea. 

— Zău, Renny, mă mir uneori când spui câte o prostie. Ti- 
e gândul numai la joacă, nici nu auzi ce se petrece în jurul 
tău. 

— Am auzit și eu când s-a anunţat în biserică. 

— Asta nu are nicio legătură cu petrecerea... Sau, până la 
urmă, tot are legătură. Vrei un ou? 

— Da, mulţumesc. 

Ernest luă un ou, îl coji la un cap și îl întinse lui Renny, 
împreună cu o felie de pâine prăjită, bine unsă cu unt. 
Pâinea prăjită, care se găsea pe masă din belșug, era unsă 
cu atâta unt încât picăturile de grăsime topită se scurseseră 
prin miez și formau pe farfurie adevărate bălți de culoarea 
aurului. 

Deodată, Ernest făcu o remarcă: 

— Nu-mi place cum miroși. 

— Miros a săpun, răspunse Renny. 

— A săpun? Nici vorbă de așa ceva. Miroși a grajd. Să nu 
te mai prind că vii la masă după ce ai pus mâna pe cai. 

Renny lăsă capul în jos. 

— Dar m-am spălat, murmură el. 

— Ţi-ai schimbat hainele? 

— N-nu. 


324 


— Termină acum repede oul. După aceea, ia-ți o bucată 
de pâine cu marmeladă și du-te unde știi. Nu pot să pun 
nicio bucăţică în gură cât timp mai stai în sufragerie. 

Ernest își șterse gura și se rezemă cu spatele de scaun, 
privind ţintă băiatul cu ochii lui albaștri ca florile de nu-mă- 
uita. 

Renny isprăvi de mâncat oul din două înghiţituri, luă o 
bucată de pâine prăjită și o zbughi pe ușă. 

— Vino înapoi, spuse Ernest. Pune scaunul la loc. 
Încetișor, fără să faci zgomot. Acum, ce trebuie să spui? 

— lartă-mă, te rog. 

— Bine. 

Băiatul străbătu veranda în fugă și ieși pe peluză. Acolo, 
oamenii înălțau cortul ce fusese adus din oraș. Avea dungi 
albe și roșii, și margini în formă de semilună. Sub el erau 
niște mese lungi, cu picioare încrucișate. Oamenii lucrau 
veseli, cântând și, câteodată, și înjurând. Prepelicarii și 
foxterierul se băgau printre picioarele lucrătorilor. Văzându- 
| pe Renny cu felia prăjită în mână, câinii îl înconjurară 
imediat. Puse pe rând câte o bucăţică de pâine în gura 
căscată a fiecăruia, apoi Jake profită de ocazie și alergă 
spre tufișuri, cu restul feliei în bot. 

Din pâlcul de molizi amestecați cu pini se ivi trăsura 
doctorului Ramsay. Doctorul cobori și își legă calul. Renny 
alergă spre el. 

— Bunicuţule, ţipă Renny. Astăzi avem petrecere în aer 
liber. 

— Văd, spuse doctorul, uitându-se fără entuziasm la 
cortul strălucitor. Nu te supăra dacă te întreb, dar care este 
rostul acestei petreceri? 

— Cum, nu știi? întrebă Renny, uimit. 

— Ba de știut, știu eu, mă întreb însă dacă înţelegi ce 
înseamnă asta. 

— Dăm această petrecere, ca s-o prezentăm prietenilor 
noștri pe domnișoara Wakefield. Ea va fi noua mea mamă. 

— Așa-i. O ţii minte pe mama ta care a murit? 


325 


— O, da. 

— Ştii că era singura mea fată? 

— Singura? 

— Cum, nu știai? 

Renny simţi în privirea doctorului Ramsay un reproș mut, 
plin de tristețe. 

— O, sigur că știam, se grăbi să răspundă. 

Apoi adăugă repede: 

— Ai de gând să-i aduci domnișoarei Wakefield niște 
copilași? 

— Dumnezeu știe... Vrei să-i aduc? 

— Da. Vreau să am un frăţior. O să am grijă de el. O să-l 
învăţ să călărească. 

— Bine, bine, o să vedem. 

— Bunicuţule, e adevărat că tu aduci copilașii în punga 
aceea neagră? 

— Speri că o să-ţi dezvălui tainele meseriei mele? 

— Viţeii sunt prea mari ca să vină în punga ta, spuse 
Renny, și atunci vaca îi face singură. Am văzut eu una care 
făta pe câmp. 

— Sper că nu erai împreună cu Meg, spuse doctorul 
încruntat. 

— Nu. Eram singur. 

— l-ai povestit și ei, cumva? 

Privirea doctorului era severă. 

— Nu i-am spus, minţi Renny. 

Adeline venea prin iarbă în direcţia lor. 

— Ce frumos este azi! exclamă ea. Nu puteam alege o zi 
mai potrivită. Întotdeauna am fost de părere că toamna 
este mai frumoasă decât tot restul anului. 

— Sunt bucuros că ești atât de veselă, spuse sec doctorul 
Ramsay. 

Adeline îl apucă de mână și i-o strânse cu putere. 

— Hai, curaj, spuse ea. Caută să vezi lucrurile în bine, așa 
cum fac și eu. Drept să-ți spun, acum o îndrăgesc pe Mary 
din ce în ce mai mult. Mi-a făcut o impresie extrem de bună 


326 


în ultimele zece zile. Are un caracter foarte complex și 
numai o femeie ca mine poate s-o înţeleagă. De aceea am 
luat-o sub aripa mea protectoare. 

Adeline își îndoi brațul lung și mlădios, pentru a ilustra 
această afirmaţie. 

— Îi fac trusou din banii mei, urmă ea. Când era vorba să 
se mărite cu Clive Busby, voiam să-i dăruiesc un palton din 
blană de castor, bun pentru ţinutul unde urma să plece, dar 
acum paltonul va fi din blană de focă. 

— Desigur, spuse doctorul, foca se potrivește pentru 
stăpâna unei moșii ca „Jalna”. 

Adeline tresari. 

— Stăpână, ai spus? Stăpână! Domnule Ramsay, aici 
întotdeauna mă voi socoti eu stăpână, chiar dacă, Doamne 
ferește, voi ajunge la vârsta de o sută de ani. 

Doctorul Ramsay o privi cu admirație. 

— Nicio femeie, din câte am cunoscut până acum, nu 
este în stare să poarte povara bătrâneţii atât de bine ca 
dumneata. 

— Să dea Domnul să fii aici, lângă mine, să-mi dai 
medicamente după cununie, spuse ea. 

Doctorul clătină din cap: 

— Nu va fi nevoie. 

Apoi, întrebă: 

— Ai mai auzit ceva despre tânărul Busby? 

— Da. Doamna Vaughan a primit o scrisoare de la mama 
lui. Muncește din greu și se simte bine. Înainte de a veni la 
noi îi făcea curte unei domnișoare foarte drăguțe din ţinutul 
acela. Acum speră că o va lua în căsătorie și își va întemeia 
un cămin. Sunt cât se poate de bucuroasă în privinţa lui 
Mary, căci nu i-ar fi priit viaţa în prerie... „Jalna” este locul 
cel mai nimerit pentru ea, adăugă Adeline cu bunăvoință. 

Doctorul Ramsay, care era prezbiterian, nu asistase la 
prima înștiințare a căsătoriei lui Philip, însă auzise multe 
discuţii în legătură cu scena petrecută în biserică și, acum, 
privirea lui îndreptată spre Adeline exprima mai curând un 


327 


sentiment de nedumerire decât admiraţie. 

Veniră și ceilalți membri ai familiei, pentru a ajuta la 
pregătirile intense ce se desfășurau pe peluză. Aranjau 
mesele, le acopereau, aduceau scaune pentru mica 
orchestră de muzicanți și pentru musafirii care, eventual, ar 
fi preferat să se așeze în timp ce luau gustări. Copiii și câinii 
apăreau mereu ba într-un loc, ba în altul. Eliza, care 
înflorise în chip miraculos după plecarea doamnei 
Nettleship, făcea faţă situaţiei cu multă pricepere. Mama 
tânărului Hodge alerga încoace și încolo, ca s-o ajute. Philip 
se așeză pe una din mesele lungi acoperită de curând cu o 
faţă de masă albă de damasc, și își aprinse pipa. În timp ce 
pufăia domol, un strigăt comun îl făcu să se scoale brusc. 

— Cum de n-am observat fața de masă! exclamă el. 

Începu să netezească cu palma locul unde stătuse, dar 
Eliza înlocui îndată faţa de masă. 

Jake, găsind-o pe cea veche într-un coș de pe iarbă, o 
trase cu dinţii și o târî până la tufișuri, fără să fie observat 
decât de propriii lui părinţi, care se prefăceau că nu-l 
Cunosc. 

La amiază, decorul pentru petrecere era aranjat. După o 
masă ușoară, toţi, în afară de Renny, se odihniră puţin. Era 
toamnă, dar era cald. Renny se duse într-o câmpie 
străbătută de un mic pârâu cu albia calcaroasă. Se apucă 
să lucreze la un stăvilar pe care începuse să-l construiască 
împreună cu prietenul său, Maurice Vaughan, în timpul 
vacanței. Stătea cu picioarele în apă, ridicând pietrele de pe 
mal până la stăvilar. Le lipea apoi cu mâl, întinzându-și 
mânuţele subţiri cât putea de mult, apoi făcea un efort să 
ridice și altele, mai sus. În închipuirea lui stăvilarul trebuia 
să fie o construcție masivă, în stare să capteze apele râului 
pentru a forma un lac pe întinderea câmpiei. Alături se 
formase un ochi de apă stătătoare, în care înotau trei rațe, 
urmărind cu interes munca lui. Trei cai de la fermă veniră 
să se adape. 

Renny pierduse noţiunea timpului; uitase și de petrecere, 


328 


și de îngheţată. Ar fi stat să lucreze până la căderea nopţii, 
dacă Mag, îmbrăcată într-o rochiţă albă cu cordon albastru, 
n-ar fi apărut în faţa lui. Fetiţa îl privi îngrozită. 

— Renny Whiteoak! strigă ea. Ai s-o pățești! Uită-te la 
tine cum arăţi! Lumea a și început să sosească. Bunicuţa te 
caută pretutindeni. Grăbește-te! Eu sunt îmbrăcată de 
câteva ceasuri. 

Uitându-se la ea, toată în alb, Renny se gândi că e 
drăguță. 

— Eşti frumoasă. 

— Tu arăţi groaznic. S-ar putea să nu ți se dea voie să vii 
la petrecere. 

— Nu-mi pasă. 

În realitate îi păsa. Se întorsese acasă în pripă, împreună 
cu Meg, și se duse sus în camera lui. În timp ce transforma 
ligheanul cu apă curată într-un fel de mocirlă, Adeline intră 
în odaie. Îi aruncă o privire dezgustată. 

— Nemernicule, spuse ea. N-ar strica să-ţi trag o bătaie 
bună și să te încui într-un dulap întunecos până la culcare. 
Ce ai zice de una ca asta? 

Renny ridică cu încăpățânare ligheanul greu în braţe și 
vărsă apa murdară în găleată. Cu aceeași încăpățânare 
ridică până sus cana grea, plină cu apă curată. 

— Oprește-te! strigă ea. Ai să verși apa pe jos. Lasă-mă 
pe mine. 

Adeline umplu ligheanul, smulse buretele din mâna lui 
Renny și începu să-l spele. Cu o mână îl ţinea de ureche, iar 
cu cealaltă îi spăla gâtul. Rochia ei avea mâneci scurte, 
care îi descopereau brațele până la coate. 

— Au, urechea! urlă el, dar Adeline nu-l slăbea din 
încleștare, ţinându-l la distanța brațului și spălându-l în 
același timp. 

— Acum, dezbracă-te în pielea goală, porunci ea. 

Renny își lepădă hainele, iar Adeline continuă să-l spele, 
comentând starea jalnică în care se afla și pedeapsa pe 
care ar fi primit-o oricare dintre frații ei din partea tatălui în 


329 


asemenea situaţie. Când îl văzu însă stând în fața ei alb ca 
o statuie turnată în argint, doar cu părul roșcat în creștetul 
capului, îl lăsă în pace și zâmbi. Îl pedepsise de ajuns. 
Renny se aruncă de gâtul ei, s-o îmbrățișeze. 

— Astâmpără-te, că-mi mototolești rochia! Uite aici 
costumașul tău alb de marinar. Lasă-mă să ţi-l pun eu, să 
văd cât de bine îţi stă. 

Băieţelul se admiră în fața oglinzii. Cravata neagră de 
mătase, șnurul de care era prins fluierul vârât în buzunarul 
hainei, toate îi veneau foarte bine. 

După ce îi perie părul, Adeline făcu câţiva pași îndărăt ca 
să-l admire. 

— Arăţi ca un gentleman irlandez! exclamă ea. 

— Bunicuto, dar toţi din familia Whiteoak sunt englezi. 

— Știu, șopti ea cu un zâmbet viclean, dar asta rămâne 
între noi. 

Lui Renny îi veni să strige de bucurie când auzi acordurile 
micii orchestre instalate pe peluză. Păcat că nu era și o 
tobă. Dintre muzicanți, cel mai mult îi plăcu flautistul. Se 
așeză chiar lângă el, admirându-i jocul degetelor pe flaut. 

Mary, împreună cu Philip și cu Adeline, îi primea pe 
musafiri. Își cumpărase o rochie de mătase subţire, de 
culoarea peruzelei, și o pălărie ușoară, cu boruri largi, 
împodobită cu trandafiri roz. Philip purta un costum alb. 
Formau o pereche frumoasă, care îi impresiona pe toți cei 
din jur. Dacă Adeline ar fi descoperit-o pe Mary la capătul 
pământului după ce-ar fi colindat toată lumea, n-ar fi avut 
probabil o înfățișare mai încântată. 

Renny nu mai văzuse atâta lume decât la târgurile de 
toamnă. Dădu o raită prin curtea grajdului, curios să vadă 
caii și trăsurile lăsate acolo, sub supravegherea lui Hodge. 
Adusese pentru prietenul lui o felie mare de tort și, în 
vreme ce vorbea cu el, își lingea degetele pline de cremă. 
Renny și Hodge ajunseră la concluzia că niciunul din caii 
aceia nu preţuiau cât unul de-al lor. 

Băieţelul se întoarse apoi pe peluză, vrând să ia încă o 


330 


porție de îngheţată. O văzu pe Meggie în rochiţă de 
sărbătoare servindu-i pe musafiri, îl văzu pe unchiul Ernest 
cochetând cu una din cele mai frumoase domnișoare care 
veniseră la petrecere, și pe unchiul Nicholas împreună cu 
Violet Lacey. Se strecură între Philip și Mary. Philip îl luă de 
mână. 

Înaintea lor se ivi Muriel Craig, cu o farfurie pe care era o 
porţie mare de salată de pui și un corn cu unt. Purta o 
rochie cu dungi de toate culorile și cu mâneci enorme. Mary 
o salutase mai înainte, dar Muriel îi șopti acum: 

— N-ai putea să vii cu mine undeva, într-un colț mai 
liniștit? Vreau să-ți vorbesc între patru ochi. 

Mary o conduse până la verandă. 

— Ştii ce s-a întâmplat? întrebă Muriel brusc. 

— Nu. 

— Când o să afli, ai să te îngrozești. Acum două zile, tata 
a plecat de acasă cu infirmiera aceea oribilă și închipuie-ţi 
că s-au întors căsătoriți. E înspăimântător, nu-i așa? 

Muriel se făcuse albă la faţă, doar ochii își păstraseră 
culoarea. 

— Vai, nici nu știi ce rău îmi pare, spuse Mary cu căldură. 

— Sunt într-o situație disperată. N-am să mă refac 
niciodată după o lovitură ca asta, zise ea, băgând în gură 
furculita plină cu salată. Am plâns toată noaptea. Va trebui 
să mă mut undeva. Nu mai pot trăi cu femeia aia în casă. 

— Totuși, ţi-a rămas o mângâiere, zise Mary... Ştii că îl va 
îngriji foarte bine pe tatăl tău. 

— N-are nevoie de atâta îngrijire. Se restabilește singur, 
pe zi ce trece. Eu, în schimb, trebuie să mă resemnez. |n 
primul rând, voi face o vizită prietenei mele din New York. 
Dacă în seara asta e vorba să mănânc îngheţată și să beau 
punci, atunci de ce n-aș face-o chiar acum? Ce drăguţ din 
partea doamnei Biggs că mă servește. Vai, Mary, arăţi 
minunat! Ce înseamnă să porţi o rochie elegantă! 

— Multumesc, răspunse Mary. 

— La mine, de pildă, îmbrăcămintea nu are nici cea mai 


331 


mică importanţă. Zilele trecute, unul din admiratorii mei 
observa că arăt la fel de bine într-o rochiță de bumbac ca și 
într-una de mătase. 

După cum piersica și ananasul răspândesc cel mai dulce 
parfum chiar înainte de a începe să putrezească, tot astfel 
și ziua aceea de toamnă se arăta în culorile ei cele mai 
frumoase, iar briza era mai agreabilă ca oricând, purtând pe 
aripile ei mireasma neînchipuit de dulce a fructelor coapte 
și a lemnului care ardea undeva, în depărtare. Furtuna 
ameninţa dinspre apus, dar petrecerea se desfășura mai 
departe, pe o vreme caldă ca vara. Cortul cu dungi viu 
colorate, umbreluțele graţioase, mica orchestră care cânta 
cu râvnă, toate aveau farmecul celui mai fericit colț de pe 
fața pământului. 

Renny se întreba ce tot vorbeau oamenii aceia. 
Crâmpeiele de conversaţie care ajungeau la urechile lui 
păreau lipsite de interes. El, când vorbea, avea întotdeauna 
ceva de spus. 

| se adresă lui Meg: 

— Am mâncat trei înghețate. 

— Eu numai două, răspunse ea, în schimb am mâncat trei 
felii de tort. Am băut și un pahar de punci. 

— Cum, noi doar nu avem voie să bem punci. 

Renny era îngrozit și invidios în același timp. 

— Eu am băut. 

— Te-a văzut cineva? Cine ţi-a turnat? 

— Nimeni. Am văzut undeva un pahar plin. Am bănuit că 
l-a uitat vreo domnişoară și l-am șterpelit. 

— Și nu te-a ametit? 

— Un pic. Parcă se învârtea cortul în jurul meu. 

— Și acum nu se mai învârtește? 

— Nu, nici vorbă. Mi-am venit în fire. Aș putea să mai 
beau un pahar. 

— Tii! 

O privi cu admirație. 

În cele din urmă oaspeții începură să plece. Toți se 


332 


învălmășeau, dădeau mâna cu gazdele, rostind din nou 
cuvinte de felicitare, și își luau rămas bun unii de la alţii, 
mulțumiți de felul cum au petrecut. Se auzea scârţâitul 
roţilor și tropăitul vesel al copitelor pe alee. Mary plecă 
ultima, împreună cu Philip, care o conduse până la locuinţa 
familiei Lacey. 

Renny se ţinuse după șareta lor până la poartă. Amândoi 
făcură semn cu mâna, cu toate acestea însă, băieţelul, care 
rămase o vreme lângă poartă, în lumină, se simţea destul 
de singur. 

Copacii își înălţau trunchiurile uriașe pe aleea întunecată. 
Coroanele lor stufoase opreau lumina. Renny străbătu aleea 
în fugă, cu gândul la vrăjitoare, spiriduși și alte duhuri. Pe 
peluză, oamenii strângeau cortul, iar muzicanţii dispăruseră 
fără să-i fi văzut. Câinii, istoviţi după petrecere, zăceau pe 
verandă. larba era călcată în picioare și fără viaţă. Doar o 
geană roșie de lumină strălucea în amurg, îndărătul 
copacilor din vâlcea. Renny ocoli casa și alergă până la 
depozitul unde se păstrau fructele după cules. In dreptul lui 
era un car încărcat cu butoaie pline de mere. 

Renny se căţără în car. Apucă marginea unui butoi cu 
amândouă mâinile pentru a-și menţine echilibrul, în timp ce 
vizitiul plesnea cu hăţurile spinarea cailor. Din butoaie se 
ridica parfumul merelor coapte. 

Unul din oameni îl întrebă peste umăr: 

— Ei, a fost bine astăzi la petrecere? 

— O, da. Unde duceţi merele astea? 

— La Montreal. Mâine dimineaţă. Acum ducem butoaiele 
la șopron și le băgăm înăuntru. 

— Și de ce munciţi? E târziu. 

— Toată ziua n-am lucrat nimic. Stăpânul ne-a dat zi 
liberă, dar noi ne-am gândit că ar fi bine să ducem 
butoaiele. 

— Mă luaţi și pe mine la gară? 

— Pentru asta trebuie să te scoli mâine devreme. 

— O să mă scol. 


333 


Luă un măr din butoiul de care se agățase. Mărul stătea 
în mâna lui, rotund ca globul pământesc și rece ca gheaţa. 
Îl duse la nas. Îi plăcu parfumul lui. Renny se gândi la 
mirosul plăcut al pomului de Crăciun. Tresări. Işi aminti de 
Crăciunul din iarna trecută. Era o amintire destul de 
îndepărtată. Îl cuprinse o bucurie fără margini. Vreme de o 
clipă, uită până și locul unde se afla. Apoi, carul se opri 
zdruncinându-l. Ajunseseră în fața șopronului. Cei doi 
oameni săriră jos. Unul din ei întinse brațele către Renny. 

— Sări, spuse el. 

Renny sări în braţele lui și de acolo, jos, pe pământ. 

— Ce ai în mână? întrebă omul. Un măr? Nu știi că nimeni 
nu are voie să ia mere din butoi? Dacă vrei un măr, știi de 
unde poţi să iei. 

Omul luă mărul din mâna lui Renny și îl puse la loc, în 
butoi. Celălalt deshămă caii. 

— E prea întuneric ca să băgăm butoaiele în șopron. 
Isprăvim treaba mâine dimineaţă. 

Se duse cu caii la grajd, bocănind zgomotos. 

Cel care rămăsese acoperi butoaiele cu niște saci. Renny 
alergă la grajd. Din semiîntunericul dinăuntru îl întâmpină 
un miros proaspăt de paie curate. Animalele se mișcau 
liniștit și răsuflau adânc. 

— Uite-l aici! strigară ei dintr-o dată. leşi de acolo! Vrei să 
rămâi încuiat? 

Renny o zbughi afară. Era aproape întuneric. Geana de 
lumină roşie de la apus dispăruse. Oamenii se 
transformaseră în umbre mișcătoare. 

— Bună seara, ţipă el îndepărtându-se în fugă. 

— Bună seara, răspunseră oamenii. 

Băiatul privi interiorul întunecos al șopronului. Tare ar fi 
vrut să mănânce un măr. Din direcţia bucătăriei se apropia, 
pășind greoi, o figură omenească. Era Noah Binns, care se 
înfruptase cu resturi de la petrecere. 

— Hello, Noah! 

— Ce-i? mormăi Noah, venind spre el șontăc. 


334 


— N-ai vrea să mă aștepți puţin cât stau înăuntru? 

— Ți-e teamă? 

Pe buze îi apăru un rânjet imperceptibil. 

— Nu. Dar mă gândeam să nu vină cineva, să mă încuie. 

— Hai, du-te. Dar vezi, nu sta mult. 

Renny cobori iute scara umedă și întunecoasă. Mere de 
toate soiurile zăceau fiecare în altă parte, de parcă s-ar fi 
pregătit pentru somnul de noapte. Aerul era încărcat de un 
miros pătrunzător. Băiatul întinse mâna spre locul unde știa 
că se află merele târzii de toamnă. Luă un măr, apoi urcă 
repede treptele. 

— În toamna asta recolta e grozavă, spuse Noah. 
Mănâncă până te saturi. La anu, n-o să mai ai de unde. 

— De ce? 

— Sub scoarța copacilor au apărut niște gândaci care rod 
lemnul. l-am văzut cu ochii mei, i-am auzit rozând. 

— Dar copacii se stropesc cu o soluție. 

— Mare scofală! Aștia-s altfel de gândaci. Le place soluția 
noastră. Au venit tocmai din Statele Unite. 

O clipă, Renny privi în urma lui Noah, apoi se duse acasă. 
Închise ușa, mulţumit că se află înăuntru. Mărul roșu, neted 
și rece era în mâna lui. 

Între timp, vremea se schimbase brusc. Seara devenise 
friguroasă. Buștenii lungi de fag ardeau în căminul din salon 
și toată familia, în afară de Philip, se adunase în jurul 
focului și discuta despre petrecerea din timpul zilei. 

— Ei, băiete, spuse Ernest, mi se pare că de mult era 
timpul să vii acasă. 

— Ți-e foame? întrebă Adeline. 

— Nu. Dar vreau să mănânc mărul ăsta. 

— Nici mie nu mi-e foame, spuse Meg, care stătea pe un 
taburet la picioarele Augustei, ajutând-o să depene niște 
scule de lână. Părul ei șaten-deschis strălucea în lumina 
focului. 

Renny se îndreptă spre Nicholas. 

— Unchiule Nick, nu vrei să citești povestea mai departe? 


335 


— E prea târziu, bombăni Nicholas. 

— Dar dacă nu-mi citeşti, n-o să terminăm cartea până la 
plecarea ta în Anglia. 

— Bine. Hai, să-ţi citesc câteva pagini. 

Renny aduse vechea carte jerpelită, legată în piele. Apoi 
se urcă pe genunchii lui Nicholas și se întinse confortabil, 
culcându-și capul pe umărul unchiului său, care spuse: 

— Măi, dar ești rece ca un sloi de gheaţă. Pe unde ai 
umblat? 

— Am fost să iau un măr. Vrei și tu? 

Duse mărul la gură lui Nicholas. Înfigându-și dinţii săi albi 
și puternici în coaja mărului, Nicholas mușcă dintr-o dată un 
sfert. Renny cercetă întâi miezul alb, străbătut de vinișoare 
trandafirii, apoi începu se ronțăie marginile mușcăturii. 

Nicholas înghiţi îmbucătura și citi: 

„Pe înserate, femeia a pus pe vatra de bolovani o căldare 
cu apă în care voia să fiarbă două labe de urs pentru cină, 
iar noi ne-am așezat, plini de grijă și de nerăbdare, în 
așteptarea tinerilor vânători. În cele din urmă, am auzit 
tropotul cailor care se apropiau în goană, însoţit de 
strigătele vesele ale flăcăilor. Am ieșit în întâmpinarea lor. 

Când m-au văzut, au slăbit hăţurile și au sărit cu 
îndemânare, ca niște husari, apoi au scos șeile și au lăsat 
caii să pască în voie iarba fragedă și să se adape din apa 
rece a pârâului. După aceea, s-au dus în grabă spre cort, 
unde mama lor i-a primit, plină de bucurie. 

Jack și Frank purtau fiecare câte o căprioară pe umăr, iar 
în tolba lui Fritz se mișca parcă o fiinţă vie. 

— Trăiască vânătoarea, tăticule! strigă Jack. Trăiască 
vânătoarea în vecii vecilor! Și ce tovarăși strașnici sunt 
Storm și Grumble, ce frumos aleargă la câmp deschis! Au 
fugărit vreme îndelungată mica făptură, sleind-o de puteri, 
astfel încât în cele din urmă am fost în stare s-o prindem cu 
mâinile. 

— Da, tată! exclamă Frank, și Fritz are doi iepurași 
drăguţi în tolbă. Şi era cât pe ce să-ţi aducem miere, 


336 


mămico, dar ne-am oprit în drum să auzim cântecul cucului. 

— A, dar uiţi ce a fost mai interesant! exclamă Fritz. Am 
întâlnit pe drum o turmă de antilope atât de blânde, încât, 
dacă am fi vrut, am fi putut să prindem una și să ţi-o 
aducem acasă, mămico. 

— Băieţii mei, staţi puţin, am spus eu, aţi uitat tocmai ce 
este mai însemnat: bunătatea Domnului, care v-a adus 
teferi în braţele părinţilor voștri, ferindu-vă de orice 
primejdie. lar acum, după ce vă odihniţi, o să-mi povestiţi 
de la început până la sfârșit toate cele ce vi s-au 
întâmplat.” 

Nicholas continua să citească. În cameră domnea o 
atmosferă plăcută, liniștită. Cei mari ascultau povestea cu 
un interes pe care numai curiozitatea băieţelului putea să-l 
depășească. Renny se simțea transportat pe alte 
meleaguri, în tovărășia unor animale și păsări fantastice, 
împreună cu tinerii vânători. Era acolo departe și în același 
timp se rezema de umărul unchiului Nick, în odaia caldă și 
primitoare, urmărind-o pe Meg care își rotea mâinile 
înfășurate în sculul de lână. 

Un zgomot de pași întrerupse lectura și Philip intră în 
salon. 

Nicholas închise cartea. 

— E vremea să mergi la culcare, băiete, spuse el, dându-l 
jos de pe genunchi. 

Adeline îl chemă lângă ea. 

— Ce ai făcut cu sâmburii din măr? 

— l-am înghiţit. Nu voiam să întrerup lectura. 

— l-ai înghiţit? Să nu mai faci niciodată una ca asta. Știu 
încă de la bunicul tău că orice fel de sâmbure, dacă intră în 
apendice, îl omoară pe om. Asta s-a descoperit de curând și 
trebuie să ne ferim. Înţelegi? 

— Da, bunicuţo. 

— Ei, acum mulțumiţi-i unchiului, care v-a citit atât de 
frumos și somn ușor. 

Meg protestă: 


337 


— Nu e drept să mă trimiţi la culcare împreună cu Renny. 
Sunt cu doi ani mai mare ca el. 

— Bine, mai rămâi încă o jumătate de ceas. 

Lâna era deja înfășurată într-un ghem imens, din care 
urma să fie croșetată o vestă. Meg se ridică în picioare și 
merse către sir Edwin. Îi mângâie mustăţile mătăsoase. 

— Îmi plac mustăţile, spuse ea. 

— Mă bucur, draga mea. 

Sir Edwin o privi radios. 

— Sper că în viitor, când o să fii mare, o să te ia de 
nevastă un domn cu favoriţi, încuviinţă Augusta. 

— Meggie, spuse Nicholas, este hotărâtă să se 
căsătorească cu un bărbat smead și mustăcios, ca mine, de 
pildă. 

— Nicidecum, zâmbi Ernest, Meggie vrea un bărbat cu 
faţa rasă, cum sunt eu. 

— Ce fel de sot îți dorești, Meg? o întrebă tatăl ei. 

— Unul care să semene cu tine, declară ea, îmbrăţișându- 
l. 

Renny spuse: 

— Mulţumesc pentru poveste, unchiule Nick. 

Sărută pe fiecare din cei în vârstă aflați în salon, urându- 
le noapte bună. 

Adeline i se adresă lui Philip: 

— Sper că Mary nu era prea obosită după petrecere. 

— Ba, drept să-ți spun, a cam obosit dar a fost o oboseală 
plăcută. 

— Era frumoasă ca o zână din povești, spuse Ernest. 

— Bunicuțo, șopti Renny la urechea Adelinei, nu vii sus să 
mă învelești? 

— Am auzit ce-ai spus, interveni Philip. Bunicuţa a stat 
toată ziua în picioare. Nu cred că vrea să mai urce și două 
rânduri de trepte. 

— Atunci vino tu, mătușico, te rog. 

Adeline îl întrerupse: 

— Mă duc eu și-i învelesc pe amândoi. Renny, nu uita 


338 


dinţii și rugăciunea. 

Renny urcă scara lungă și întunecoasă. Eliza aprinsese 
lampa cu petrol de pe policioară. In urma lui rămăsese tot 
ce se întâmplase în ziua aceea, un vălmășag de forme, 
sunete și mirosuri la care nu se gândea lămurit. Singurele 
obiecte reale din mintea lui erau patul, lampa de pe perete 
și luna plină, plutind acum deasupra arborilor. Lumina 
lămpii avea o strălucire plăcută, dar luna făcea să i se pară 
că salonul, împreună cu cei ce stăteau înăuntru, era undeva 
departe, în timp ce el devenise mic. ă 

Stătea pe marginea patului, bălăbănindu-și picioarele. Işi 
închipuia sâmburii de mere circulându-i primejdios prin 
trup. | se păru că simte o durere. Se sculă repede și 
încremeni locului, ca un om care stă cu urechea la pândă. 
Se gândea că, dacă mai simte ceva, va fugi jos în salon. Nu 
mai simţi însă nimic. 

Se uită în cealaltă parte a camerei. Acolo zăceau 
îngrămădite într-un fotoliu hainele pe care Meg le 
dezbrăcase înainte de a se găti pentru petrecere, iar 
pantofii ei, aruncaţi chiar în mijlocul camerei, aveau 
vârfurile tocite. Renny făcu câţiva pași, examinând lucrurile 
surorii sale și punând mâna pe obiectele de pe măsuţa ei 
de toaletă. Apoi intră în camera domnișoarei Wakefield, 
scăldată toată în lumina lunii. Se întrebă dacă va dormi tot 
în odaia ei sau se va muta într-unul din dormitoarele mai 
mari și mai elegante de jos. Spera că se va muta în altă 
cameră. Nu voia ca în fiecare dimineaţă când se scoală să 
fie nevoit s-o vadă și să-i spună: „Bună dimineaţa, 
mămico”. În aceeași clipă însă, spuse cu glas tare: 

— Bună dimineaţa, mămico. 

Repetă expresia de câteva ori. | se părea că sună nostim. 

Incercă să și-o amintească pe mama lui adevărată, cea 
care murise. Oricât de mult se strădui însă, nu putu să-și 
amintească decât braţele ei ridicându-l în sus. Era moartă. 
In ceruri. Undeva, deasupra lunii. Oare îi plăcea să stea 
acolo? Bunicuţul spunea că da. Renny privi luna. Apoi, 


339 


deodată, se întoarse în camera lui și începu să se dezbrace. 

Chiar în clipa când se băgase în pat, auzi pașii lui Meg 
suind scările, iar în clipa următoare o auzi și pe bunicuţa. 
Renny se bucură foarte mult și strigă: 

— Sunt în pat! M-am băgat sub pătură. 

— Foarte bine ai făcut, răspunse Adeline. 

Ridică prosopul pe care Renny îl aruncase pe jos și 
cercetă petele de murdărie. 

— Îmi vine să te dau jos din pat și să te pun să te speli 
încă o dată, spuse ea. Ţi-ai frecat dinţii? 

— Da, i-am frecat bine. Uite! 

Rânji, dezvelindu-și șiragul de dinţi albi, dintre care unul 


lipsea. 
— Ţi-ai făcut rugăciunea? 
— Da, ţipă el. 


Sări din pat și își aruncă braţele în jurul gâtului ei. 

Adeline îl strânse la piept, scoțând un fel de gângurit. 

— Ai o fire veselă. Asta o să-ţi prindă bine în viaţă. Mă 
gândesc uneori ce te așteaptă în viaţă. iți doresc să fii 
fericit. 

— Bunicuţo! 

— Da. 

— Mi-ai promis că într-o zi vii cu mine dis-de-dimineaţă să 
călărim împreună. Nu vrei să mergem chiar mâine? 

— O, a trecut vremea când puteam călări. Zilele acelea s- 
au dus. 

— Dar mi-ai promis. 

— Bine, bine, vedem noi. 

— Mâine? 

— Nu. După cununie. Am prea multe de făcut acum, ca 
să mă scol atât de devreme. 

— Dar pe urmă vii, nu-i așa? 

— Da.Adeline îl culcă și trase pătura peste el, spunând: 
Gata, să nu-ți mai aud guriţa. Il sărută, micșoră lampa și 
trecu în cealaltă parte a camerei, unde era patul lui Meg. 
Renny auzi, după scurt timp, pașii Adelinei coborând 


340 


scările. 

— Meggie! strigă Renny. Vino să-mi spui noapte bună și 
să mă săruți. 

— Nu vin. E prea frig. Mi-e somn. 

Sărind din așternut, alergă în vârful picioarelor până la 
patul lui Meg. Gura lui atinse pe întuneric obrazul ei rotund 
și rece. Nu o vedea, dar își dădea seama că zâmbește. 

— Noapte bună, șopti el, dormi în pace. Să nu te pape 
gândacii. 

După aceea, alergă înapoi și sări în patul lui. Avea 
picioarele îngheţate. Luna, mai mare ca oricând, îl privea pe 
fereastră. Era imensă. Îşi trase pătura peste cap să n-o mai 
vadă și adormi aproape în aceeași clipă. 


341 


XXIII 


Cununia și plecarea 


De ziua nunţii, zorile se iviră pe cer reci și strălucitoare. 
Din pricina frigului solul căpătase o anumită duritate. 
Primele vehicule pornite la drum spărgeau pojghiţa de 
gheață care sclipea pe făgașuri. Trăsura în care amiralul 
Lacey urma s-o conducă pe Mary la biserică fusese spălată 
și lustruită lună. La fel arăta și amiralul ales să fie nașul lui 
Mary la cununie. Pe moșia „The Moorings” domnea o mare 
agitaţie, în timp ce Mary și Ethel se îmbrăcau pentru nuntă. 
Ethel, în rochie bleu-pal cu trandafiri și violete, urma să fie 
domnișoară de onoare. Rolul acesta se potrivea de minune 
cu înfățișarea ei rumenă și zâmbitoare, care în ciuda vârstei 
o făcea să semene cu o copilă. Mary, dimpotrivă, era mult 
mai palidă și mai gravă ca de obicei. Acum, când era în 
pragul unei vieţi noi, își reaminti înduioșată prin câte 
trecuse în ultimele luni. Se gândea cu bucurie la ziua de 
mâine, când va fi nevasta lui Philip. După aceea, trecutul se 
va șterge din mintea ei pentru totdeauna. 

— Fetelor, fetelor, mai repede, strigă doamna Lacey. Nu 
mai zăboviţi nicio clipă, dacă vreţi să ajungeţi la timp la 
biserică. Ethel, de-abia acum îţi pui pantofii? Violet, ajut-o. 
Mary, ai la tine ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat și 
ceva albastru? _ 

— Desigur că are, mamă! strigă Violet. In mână duce o 
carte de rugăciuni tipărită pe foaie albă, velină, pe care o 
are de la mama ei, deci e ceva vechi. Rochia și vălul de 
mireasă sunt noi. Jartierele sunt albastre. Și a împrumutat 

342 


de la mine batista mea cea mai frumoasă, de dantelă. 

— Fiindcă a venit vorba de batiste, spuse doamna Lacey, 
să-mi iau și eu una, căci se cuvine să plâng, ca la orice 
cununie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, care din voi ar putea să- 
mi găsească butonul de la guler? strigă soțul doamnei 
Lacey, din camera de alături. 

Pregătirile păreau că nu se vor isprăvi niciodată. Totuși, 
în cele din urmă, când Nicholas sosi cu faetonul pentru a o 
conduce pe doamna Lacey împreună cu fetele la biserică, 
toată lumea era gata. 

— Pe cuvântul meu că m-am îngrăşat de când n-am mai 
îmbrăcat haina asta, spuse amiralul Lacey. 

— Îți stă foarte bine, remarcă Nicholas. 

— Nu face o cută la spate? 

— Nici vorbă, minţi Nicholas. 

— Mă bucur. Ai dumitale au plecat la biserică? 

— A plecat doar mama cu Renny și soții Buckley. Ceilalți 
urmau să plece ceva mai târziu. O caută pe Meg care s-a 
rătăcit pe undeva. Mare belea cu copiii ăştia! 

— Faptul că s-a împăcat cu situaţia e o adevărată 
binecuvântare în casa voastră. 

— Da, mama vrea să se știe de această împăcare. A 
plecat devreme la biserică, s-o vadă toţi binecuvântând 
cununia cu zâmbetul ei. 

— Are un caracter nobil. 

— Are, ce-i drept, unele calităţi, spuse Nicholas zâmbind. 

Eliza, îmbrăcată în haine de sărbătoare, o căuta pe Meg 
peste tot. Ştia bine că era împotriva acestei căsătorii. Se 
temea că Meg nu va veni la cununie. 

Philip strigă: 

— Eliza, n-o mai căuta! Du-te, că te așteaptă Hodge și 
mama lui. Eu trebuie să plec chiar în acest moment. 

Sări în șaretă alături de Ernest, care era foarte supărat. 

— Dumnezeule, strigă el, au început să tragă clopotul la 
biserică. 

343 


Clopotul avea un sunet dulce în văzduhul înghețat. 

Philip atinse calul cu biciușca. 

— Ne putem mângâia cu gândul că nu pot începe fără 
noi, spuse el. 

— Ce urât îi stă unui mire să sosească ultimul. 

— Mai bine așa, decât să intrăm liniștiți. Cred că biserica 
este plină până la refuz. 

— Mi se pare ca ultima căsătorie sărbătorită aici a fost 
când te-ai însurat prima dată. 

— Da. 

Intervenția lui Ernest nu era tocmai nimerită. Tăcură 
amândoi cu gândul la prima lui soție care murise. 

În biserică era multă lume, și mai erau mulţi și pe afară. 
Vehiculele abia încăpeau în șopron. Dangătul clopotului se 
auzea mereu, în timp ca Philip și Ernest, cavalerul lui de 
onoare, se îndreptau grăbiţi spre sacristie. Când intrară, 
bătăile clopotului încetaseră și se auzea orga cântând o 
melodie liniștitoare. 

Pe Philip însă, melodia aceea nu putea să-l liniștească. 
Era nervos și faţa lui expresivă, cu trăsături regulate, se 
înroșise toată. Părul stătea vâlvoi din pricină că își trecuse 
mâna prin el. Ernest, dimpotrivă, își regăsise calmul. 

În clipa aceea, Meg vâri capul pe ușă. 

— M-ai căutat, tăticule? întrebă ea. 

— Nu ai dreptul să vii aici, zise Ernest. Acum ar fi trebuit 
să fii lângă bunica ta, în strană. 

Făcu ochii mari, care exprimau multă amărăciune. 

— Eram tristă, spuse ea. 

— Uită-te la părul ei! exclamă Ernest. 

Era îmbrăcată în rochiţa ei cea nouă, dar părul îi atârna la 
spate, împletit într-o coadă, așa cum dormise în timpul 
nopţii. Philip smulse repede panglica mototolită ce lega 
coada și-i desfăcu pe umeri pletele strălucitoare. Mișcările 
lui nu erau tocmai blânde. 

— Nu ai niciun motiv să fii tristă, spuse el. 

— Au, mă doare! 


344 


Ochii i se umplură de lacrimi. 

Philip se aplecă s-o sărute. 

— Trebuie să intri în biserică pe ușa principală și să te 
strecori încet până la strana noastră. Unde ţi-e pălăria? 

— Aici. 

Fata întinse pălăria. ) 

Tatăl îi puse pălăria pe cap. Il privi zâmbind și spuse: 

— Și tu ești ciufulit. 

Apoi, fugi afară. 

Philip își netezi părul cu mâna. În sacristie se ivi domnul 
Pink, îmbrăcat în haine preoțești. 

— Cred că a sosit momentul, spuse el. Mireasa coboară 
din trăsură. 

Philip stătea la picioarele altarului, iar Mary se apropia 
încet spre el. În cele din urmă, mirele și mireasa erau unul 
lângă altul. Privind-o, Philip îi văzu chipul frumos și palid, 
peste care atârna vălul alb. Îi zări mâinile tremurătoare 
ținând cartea de rugăciuni pe care o avea de la mama ei. 
Domnul Pink începu slujba: 

„lubiţii mei, ne-am adunat astăzi în casa lui Dumnezeu...” 

Slujba se desfășură conform ritualului. La întrebările puse 
de preot, Philip și Mary răspunseră afirmativ; Philip, cu o 
voce puternică și încrezătoare, izvorâtă din inimă, iar Mary 
pe un ton ceva mai scăzut, însă plin de hotărâre. Domnul 
Pink le împreună mâinile în fața altarului și astfel făcură 
legământul. Apoi mâinile lor se desprinseră. Mary apucă din 
nou mâna lui Philip spre a-i făgădui credinţă în căsnicie, de 
data asta însă rosti cuvintele ceva mai tare. Se auzea 
vorbind, de parcă ar fi fost unul din cei aflaţi în strană, și i 
se părea că propriul ei glas răsună în toată biserica. 

Din nou mâinile lor se desprinseră. Apoi Philip puse inelul 
pe Biblie. Domnul Pink i-l dădu înapoi, iar Philip îl puse în 
degetul lui Mary și, fără a-și dezlipi mâna de pe inel, rosti cu 
aceeași voce puternică și încrezătoare: 

— Cu inelul acesta te iau de soție, cu trupul meu te 
cinstesc și cu toate bunurile mele pământești te înzestrez. 


345 


În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. 

Philip și Mary îngenuncheară. 

„Acum, totul s-a sfârșit. A făcut cum a vrut el și sper că, 
de aci înainte, toate vor merge bine. Nimeni nu poate 
spune că am asistat la această cununie fără să zâmbesc. Și 
nimeni nu va avea vreodată prilejul să spună că nu sunt o 
soacră bună” gândi Adeline. 

După ce Philip și Mary semnară amândoi în registru, iar 
Lily Pink cântă cu participare intensă marșul nuptial, în timp 
ce familia și prietenii se îngrămădeau în jurul noilor 
căsătoriți să-i felicite, Adeline fu cea dintâi care o sărută pe 
mireasă. Poate chiar în mod ostentativ. Într-adevăr, tot 
atâtea perechi de ochi erau aţintite asupra ei ca și asupra 
miresei. Adeline era conștientă de lucrul acesta și înainta 
agale printre rândurile de bănci, spre ieșirea din biserică, 
mișcându-se ca și cum se simţea mulţumită de sine însăși. 
În vreme ce prietenii și fermierii din împrejurimi, care 
veniseră împreună cu nevestele lor să asiste la cununie și 
pe care bătrâna îi cunoștea de ani de zile, se apropiau de 
ea pentru a sta puţin de vorbă, zâmbetul i se prefăcu într- 
un fel de rânjet. Ar fi avut poftă să le vorbească cu accent 
irlandez, însă renunţă la această intenţie. 

Locuinţa familiei Lacey era mică, de aceea la ospăț 
fuseseră invitate doar rudele și un număr restrâns de 
prieteni apropiaţi. Mary era bucuroasă. Voia să se termine 
toate cât mai repede și să se vadă în tren împreună cu 
Philip, în drum spre New York, unde urma să-și petreacă 
luna de miere. Acum erau amândoi în trăsură. Luând-o de 
mână, Philip îi spuse după un moment de tăcere: 

— Sunt cel mai fericit om de pe fața pământului. 

— O, spuse ea, nădăjduiesc că vom trăi mulţi ani și în 
fiecare zi vom simţi cât suntem de fericiţi. 

— Desigur. Ajunge cât ai suferit, scumpa mea. De acum 
înainte, voi avea grijă să te feresc de orice necaz. 

Ultimul dintre invitaţii la nuntă părăsise curtea bisericii, 
când, deodată, se constată că Meg iar nu era nicăieri. O 


346 


găsiră în sacristie, căutându-și panglica veche și decolorată 
care nu se știe de ce devenise pentru ea o adevărată 
comoară. 

Musafirilor li se servi o gustare delicioasă. Băură în 
sănătatea tinerei perechi șampanie adusă de Nicholas. 
Tortul, o construcţie măreaţă, ornamentată cu glazură, cu 
clopoței de argint în vârf, era din partea lui Ernest. Adeline 
își exprimă satisfacția referitor la cadourile de nuntă, cu 
excepţia celui oferit de către soţii Buckley. Pe acela îl aduse 
în discuţie fără a se osteni să-și arate nemulţumirea. 

Îi spuse lui Nicholas: 

— Admir policandrul pe care l-ai dăruit tu. Cadoul făcut 
de Ernest e la fel de frumos. Dar acesta, adăuga ea ridicând 
în palma ei mlădioasă un ghiveci solid de argint în care se 
putea planta o ferigă, ăsta-i un dar cam sărăcăcios. Ce să 
facă cu acest ghiveci? 

— N-au decât să ţină în el o ferigă, răspunse Nicholas. 

— Cum adică? Să meargă în pădure și să-și ia de acolo o 
ferigă, ca apoi s-o aducă acasă? 

— Și de ce nu? Au un ghiveci pentru ferigă. Trebuie să 
pună ceva înăuntru. 

— O, ăsta după mine e un cadou mizerabil. Ce i-au dăruit 
lui Philip la prima căsătorie? 

— Nu mai știu. 

— Întreabă-l. 

— Mămico, acum nu-i vreme să răscolim astfel de 
amintiri. 

— Ernest, vino încoace. 

Ernest se apropie și ea îl întrebă: 

— Ce cadou au dat Edwin și Augusta la căsătoria lui Philip 
cu Margareta? 

— Un ghiveci pentru ferigă, răspunse fără șovăială. 

— Și unde este ghiveciul? 

— În camera lui Nick. Își ţine pipele în el. 

— A, despre ăla era vorba? spuse Nicholas Am și uitat de 
existența lui. 


347 


Văzându-i adunaţi în jurul ghiveciului, sir Edwin păși și el 
într-acolo. 

— Edwin, spuse Adeline, Ernest mi-a spus ca tu și 
Augusta i-aţi dat lui Philip un ghiveci asemănător la prima 
căsătorie. Sper că nu-i adevărat? 

Ginerele ezită un moment, apoi spuse: 

— Ba da. Am vrut prin asta să-i arătăm lui Philip că 
simpatia noastră este la fel de mare acum, ca și prima dată. 

Violet Lacey intră în cameră alergând. 

— Amândoi sunt gata de plecare, spuse ea. Vai, cât de 
drăguță e Mary în haină de drum! 

Mary arăta într-adevăr foarte drăguță. Adeline o strânse 
cu multă căldură în braţe. 

— La revedere, draga mea. Îţi urez multă, multă fericire. 

Cele două femei rămaseră îmbrăţișate una la pieptul 
celeilalte, dar în ochii lor mocnea ceva tainic. În acel 
moment Mary își aminti scena din dormitor și triumful ei, 
care mai târziu o costase atâtea lacrimi. Atunci a învins-o, 
dar asta nu se va mai întâmplă niciodată. 

— Mulţumesc, doamnă Whiteoak, murmură Mary. 

Philip veni ţinându-și pălăria în mână. ÎI îmbrăţișă și pe el. 

Copiii își făcură loc în dreapta și în stânga lui. Se aplecă 
să-i sărute. 

— Îmi aduci și mie ceva de la New York? întrebă Renny. 

— Neapărat. Numai să fii cuminte în lipsa mea. 

Mary sărută mai întâi obrazul rece pe care Meg îl 
întorsese pe jumătate în direcţia ei, apoi gura lui Renny, 
mică și îmbufnată. 

— La revedere, domnișoară Wakefield, spuse el cu glasul 
lui subțire și cristalin. 

Toată lumea râse. 

— Doamnă Whiteoak, îl corectă mătușa lui. 

— Nu doamnă Whiteoak, ci mamă, strigă Violet. 

Renny lăsă capul în jos, încruntat. 

— Grăbiţi-vă, altfel pierdeţi trenul! exclamă Nicholas. 

Apoi adăugă, dând lui Philip un ghiont pe furiș: 


348 


— Așa cum ai păţit-o ultima dată. Ți-amintești? 

Philip n-avea să uite nicicând cele petrecute atunci. O luă 
pe Mary de braț și amândoi străbătură în fugă scurta 
distanţă care-i despărțea de poartă, sub ploaia de orez 
aruncată în calea lor. Caii porniră în timp ce ei, aplecaţi 
peste marginea trăsurii, făceau cu mâna semne de adio. 

— La revedere! La revedere! strigau toți. 

Renny dădu fuga până la poartă și ieși în drum 
fluturându-și mânuța, ascultând tropotul din ce în ce mai 
îndepărtat al cailor și uitându-se înaintea lui până când 
trăsura dispăru la orizont. Dintr-o dată, lumea i se păru 
mult mai mare, străbătută de ecourile triste ale despărțirii, 
iar el se simţea mai mic ca înainte. 

Când se întoarse, toți ceilalți intraseră în casă. Doctorul 
Ramsay întinse mâna și îl trase pe Renny lângă el. „Bietul 
flăcăiaș” spuse în sinea lui. 


Nunta se terminase, dar „Jalna” era iarăși în fierbere. 
Nicholas, Ernest și sir Edwin împreună cu Augusta își făceau 
pregătirile pentru plecare. Soții Buckley căutau să 
împacheteze fără să facă prea mult zgomot. De aceea 
stăteau doar la ei în cameră. În schimb Nicholas și Ernest 
umblau mereu de ici-colo. Bagajele lor erau împrăștiate prin 
toate încăperile. Vocile lor puternice răsunau dintr-o 
cameră în alta. Nicholas era fericit că în curând își va relua 
la Londra viața mondenă. Ernest se bucura la gândul că 
avea să facă noi investiţii. Edwin și Augusta tânjeau după 
liniștea și pacea căminului lor din Devon. 

Adeline era mulţumită însă unde se afla. Canada era ţara 
ei, iar la „Jalna” petrecuse cele mai frumoase clipe din 
viaţă. Aștepta cu plăcere sosirea iernii. Mary avea o fire 
blândă, deși puţin cam misterioasă. Pe Philip îl putea 
conduce cu destulă ușurință. Așadar, tot ea va ţine în mână 
frânele gospodăriei. Bine că se găsiseră în ţinut două 
învăţătoare destoinice, care deschideau acum o mică 
școală. Deocamdată, copiii puteau fi trimiși acolo, ca să nu 


349 


se sălbăticească. 

În ajunul plecării în Anglia, zarva a fost mai mare decât în 
ziua petrecerii și a cununiei. Apoi totul intră iarăși în ordine. 
Adeline rămase singură împreună cu copiii. Căzuse prima 
ninsoare, apoi se topise și razele soarelui încălzeau din nou 
aerul de noiembrie, înseninând cerul și ridicând o perdea de 
nori fumurii în zarea îndepărtată. Suflarea lină a vântului 
de-abia putea să ridice câteva frunze. Râul, umflat de ploi, 
se mișca alene printre maluri. 

— Îi lipsesc doar lebedele, spusese Mary în ziua 
petrecerii. 

— O să aibă și lebede, îi făgădui Philip. 

Nu trebuia decât să rostească o dorinţă și Philip era gata 
să i-o îndeplinească. 

Renny avea și el acum o dorinţă, iar Adeline, după multe 
stăruințe din partea lui, se lăsase înduplecată. Nu fiindcă ar 
fi vrut să-l necăjească, sau fiindcă băiatul i-ar fi cerut ceva 
ce nu-i făcea mare plăcere, dar în ultima vreme se simţea 
cam slăbită. Sculatul în zori devenise pentru ea o problemă, 
mai ales dacă era vorba să-și îmbrace costumul de călărie 
și să meargă călare, înainte de micul dejun, până la malul 
lacului. Băiețelul o rugase însă atât de fierbinte. O măgulea 
faptul că dorea să meargă cu ea. Nu putea să-l refuze. 

Se întristă puţin la gândul că odată, demult, ea și Philip 
se sculaseră sprinteni și voioși când răsărise soarele, pentru 
a străbate în galop moșia și drumurile nisipoase de ţară. Ce 
ani buni cunoscuse ţara prin '50 și '60 și chiar și prin '70%5. 
Oare ce se va întâmplă în următorii cincizeci de ani? Se 
spunea că în orașele mari apăruseră niște chinezi care își 
agoniseau traiul spălând rufe pe la casele oamenilor. Intr-o 
zi, văzuse chiar ea un italian care umbla pe străzi cărând o 
roabă mare cu banane roșii și galbene. Ei bine, lui Philip, 
bărbatul ei, nu i-ar fi plăcut toate acestea. El voia ca 
provincia să rămână britanică. Ei însă îi plăcea amestecul 


13 Evident, se face referire aici la anii '50 și '60 și '70 din secolul al XIX- 
lea. 
350 


de populaţie. 

Când primele raze ale soarelui învăluiră casa în lumină, 
înviorând culoarea rumenă a cărămizilor și aprinzând 
sticlele ferestrelor, Hodge aduse de căpăstru bătrâna iapă a 
căpitanului Whiteoak, înșeuată și cu frâul în gură. Renny 
venea în urma lui, călare pe ponei. Adeline ieși pe verandă, 
îmbrăcată în costum de călărie, cu fustă lungă și gambetă, 
care îi dădea o expresie degajată. Razele soarelui îi 
atingeau părul, dând strălucire firelor care își păstraseră 
culoarea roșcată. Era frumoasă la înfățișare. Ochii lui Hodge 
o priveau plini de admiraţie, însă Renny vedea într-însa 
doar o bunică ce acceptase în sfârșit să meargă călare 
împreună cu el. 

Hodge o ajută să încalece. Laura era bine dispusă și juca 
din copite, împroșcând în jurul ei nisipul de pe alee. 

— Laura, ar trebui să-ţi fie rușine la vârsta ta! exclamă 
Adeline. 

Îi mângâie grumazul lucios, adăugând: Dar nu ești tu mai 
nărăvașă ca mine. Noi nu am învăţat încă să îmbătrânim, 
scumpa mea. 

Sub arborii veșnic verzi, stropiţi cu pete de umbră și de 
lumină, călăreau o iapă și un ponei, o femeie în vârstă și un 
băiețel. leșiră pe poartă, în drumul pustiu. 

Adeline îi zâmbi lui Renny. 

— Așadar, până la urmă m-ai învins, spuse ea. 

Îi răspunse râzând. 

— Da. Nu-ţi pare bine? 

— Ba da. 

Trase pe nări aerul proaspăt al dimineții, adăugând: 

— N-aș fi renunţat la asemenea plimbare pentru nimic în 
lume. E splendid. 

— Mai mergem și altă dată, nu? Nu vrei să mergem în 
fiecare zi? 

— Ei, nu chiar în fiecare zi. 

— Atunci, o dată la două zile. 

— Multţumește-te cu ce ai acum și nu dori mai mult. 


351 


Amândoi urmară drumul în galop. Vorbeau rar, numai 
când întâlneau în calea lor un mic animal sălbatic, un 
hambar construit de curând sau un stog de fân mai arătos 
care le deștepta admiraţia. În cele din urmă ajunseră la 
malul lacului și o apucară pe drumul întortocheat din 
vecinătatea apei. Aici era alt aer. Avea un miros de baltă, 
proaspăt și excitant. Doi pescăruși dădeau din aripi peste 
oglinda albastră a apei zburând repede, pentru a-și dovedi 
parcă puterea. Adeline și Renny se apropiară, vrând să se 
bucure de priveliștea care, de fapt, era alcătuită din 
întinderea albastră a apei și din bolta azurie a cerului fără 
nori. Nimic, doar o vastă desfășurare albastră, mărginită de 
un brâu de ceaţă la orizont. 

— Ce priveliște frumoasă, spuse Adeline. 

— Da, e o priveliște frumoasă, repetă Renny. 

— Întotdeauna am admirat frumuseţea acestei lumi, 
continuă bătrâna. Ce fericiți suntem că ne-am născut într-o 
lume atât de minunată! În Irlanda, pe vremea când eram 
mică, mă uitam adesea la marea mânioasă, la țărmul 
stâncos care înainta în apă și la munţii cu creste pleșuve, și 
mă simțeam copleșită de măreţia priveliștii. Mai târziu, 
când m-am măritat cu bunicul tău în India, mă gândeam cât 
de frumos este Cașmirul, cu bogăţia lui de flori și de 
temple. Când am mers s-o vizitez pe mătușa ta la Devon, 
m-a impresionat ţinutul acela mlăștinos cu ierburi sălbatice 
și râuri spumegând la vale, și cu hergheliile de cai alergând 
fără pază prin câmpie. 

— Dar aici e mai frumos, spuse Renny. 

— Da. E mai frumos. Și sper că te așteaptă o viaţă 
fericită. O să auzi mereu pe tatăl tău spunând că te cheamă 
Whiteoak și că Whiteoak este o familie englezească, dar să 
nu uiţi că sângele tău e irlandez. Sângele acesta este nobil. 
Bunicul meu a fost conte. 

— Am și sânge scoţian, spuse el dând din cap. Bunicul 
meu scoţian este doctor și o să-mi aducă un frăţior. 

— Se poate, răspunse ea cam ursuză. Bunicul tău o fi el 


352 


scoțian, dar tu semeni cu mine și cu cei din familia mea. Ai 
moștenit de la mine părul și ochii. Mai târziu vei avea gura 
ca a mea și nasul tot ca al meu. 

La gândul acesta, Renny izbucni în râs. 

— Mergem mai departe, bunicuţo? întrebă el. Hai mai 
departe. 

— Foarte bine. Dar nu prea departe. Am băut doar o 
ceașcă de ceai și începe să-mi fie foame. 

— Eu am mâncat un singur măr. Hai, bunicuţo, s-o luăm 
la galop. 

Drept răspuns, atinse umărul lui Renny cu coada 
cravașei. 

— Bine. S-o luăm la galop. Înainte! 


353 


Între cele două războaie mondiale, în Canada s-a afirmat 
o scriitoare de reputație internaţionali, Mazo de la Roche, 
născută în 1885. În anul 1927, revista americană Atlantic 
Monthly i-a acordat un premiu pentru romanul „Jalna”. Era 
începutul unei cronici de familie care numără acum mai 
mult de cincisprezece romane, traduse în principalele limbi, 
și din care face parte „Mary Wakefield”. Cronica începe la 
mijlocul secolului trecut (secolul al XIX-lea), când irlandeza 
Adeline Court și soțul ei, Philip Whiteoak, s-au stabilit pe 
malurile lacului Ontario și au pus bazele celebrului domeniu 
Jalna, numit astfel în amintirea unui post din India unde 
Philip fusese în garnizoană. Autoarea a situat la Jalna 
diferitele generaţii ale familiei Whiteoak, într-o lume uneori 
ireală, în care cititorului îi place să evadeze. 


354 


CUPRINS 


| = (SII VET DOI EEl > os tatal ara a ai pata 6 aaa pia alea aaa at aa 6 
MAGOPII iesea Doria Data aa ati E all a Ca a dt 19 
Il APEI E 2 at aa aia 0 aaa ala tip ic sanda aci ata id 27 
WV -Casa de lânga la e ocesaidta aaa ip aa a ae a a dia 44 
V Moşia „The Moorings” cuzartra fo atatia aaa ca au a ana ele rai 56 
VI Se leagă o cunoștință mai strânsă... 65 
VII Întregirea cercului familial... nana 77 
VIII Nicio cameră fără oaspeți ..........ceceee eee eee ee aaa aaea 92 
IX. A doua zi dimineața +a atei ana ia ea ta aia sasea 100 
X Întâlnirea cu domnișoara Craig... nenea 112 
XI E E +a prize co Coat ae A sli ala TA 123 
XII Întâlniri pe drUM sect cateii ca ate ez An cai det i dl ai 153 
Xill Infrángeli > Aita castigata adio oa atare cautata Bl Bac 166 
XIV: "Felicitari eoue a a ioan A ete zonele da 186 
XV DEZValUiți ao iata sa ast căt ăia abil ad Rie aia 196 
XVI. Fürtüna: fat ea nat d aaa eta 92 Dodo 2 e a daia a a d mda ara ea 216 
XVII Fuga: ocs caci ceia a a pa Pl ap za dai ae dea d d d e iA 234 
XVIII! Cautarea: iiien nai aia a Boa oa a ae Da al do aaa Gl pal iri 246 
XIX În casa domnișoarei Craig... nana 253 
XX În preajma lacului suie vea securea casei sasa aia aaa 266 
XXII Uli ago iadan cerea ea raaa aan d a Bta AAA Taaah la TA i 276 
XXII Păţaniile unui băiețel ...........mceeenne eee eee nenea eaeeae 297 
XXIII Cununia şi plecarea: sn iese ea ziceai ame seta ata je ea da a 319 


355