Mazo de la Roche — [Jalna] 01 Un nou inceput

Mazo de la Roche 


UN NOU ÎNCEPUT 


Jalna #1 


1 


Mazo de la Roche 


UN NOU 
ÎNCEPUT 


[Jalna #1] 


Traducere de 
Elvira Chirilă 


EDITURA LIDER 
2012 
2 


© Mazo de la Roche 
The Building of Jalna, 
Little, Brown, 1944 
ISBN 0-316-17996-5 


VARIANTA V2.0 
APRILIE 2020 
stelus 
VARIANTA V1.0 
2 aprilie 2019 
hunyade 


CAPITOLUL | 


ANGLIA 


Niciodată, în cursul vieţii sale, Adeline nu asistase la un 
spectacol atât de frumos ca această reprezentaţie a piesei 
The Bohemian Girl. 

Povestea încântătoare îi transfigurase sufletul precum un 
vitraliu, și cuvintele o urmăreau ca într-un vis. leși din Teatrul 
Drury Lane lagăţată de braţul lui Philip, fără să mai simtă 
pământul sub picioare, plutind prin mulţimea care o 
înconjura. Îşi adânci privirea în ochii însoţitorului ei pentru a 
ghici ce simte. Expresia încântată a propriilor trăsături, zărită 
în imensele oglinzi aurite, o umpluse de bucurie. Se aștepta 
să vadă aceeași transfigurare și pe chipul lui Philip, dar trebui 
să recunoască că acesta intra și ieșea din teatru la fel de 
impasibil, mulțumit de a fi acolo, de el însuși, de tânăra lui 
soție, fericit de a se găsi din nou la Londra. Adeline strânse 
ușor braţul soțului ei care-i zâmbi. Nu exista cu siguranţă în 
această mulţime un bărbat care să aibă un profil atât de 
frumos și viril! El întoarse capul și o privi; minunaţii săi ochi 
albaștri se dilatară de orgoliu. Aruncă o privire rapidă în jurul 
lui pentru a constata dacă frumuseţea Adelinei atrăsese și 
alte omagii; nicio îndoială că așa era. În stânga sa, doi bărbaţi 
își afișau admiraţia mai mult decât le-ar fi permis-o bunul 
gust. Ei o contemplau fără pic de discreţie; ea le simțea 
privirile în timp ce obrajii i se acopereau de o ușoară roșeață; 
continuând să surâdă, clipi maliţios către Philip. Ajunseră deja 
la ieșire și Philip fu nevoit să-și folosească toată îndemânarea 
pentru a croi drum amplei crinoline care se legăna sub 
volanele de tafta. „De ce m-aș mira că acești indivizi o 


1 Teatru din Londra 


privesc astfel?” - gândea Philip. O expresie atât de 
remarcabilă ca cea a feţei Adelinei era rară, chiar dacă ar mai 
fi existat alta pe suprafața pământului. Prospeţimea sa 
strălucitoare întorcea capetele trecătorilor; părul bogat și 
ondulat, de un blond roșiatic, care în bătaia soarelui devenea 
flacără, încadra obrazul de crini și trandafiri și ochii căprui și 
migdalaţi. Această strălucire ar fi putut să respire un pic de 
vulgaritate dacă trăsăturile  mândre și îndrăznețe, 
sprâncenele arcuite, nasul acvilin și fremătător, gura 
zâmbitoare n-ar fi garantat perfecțiunea frumuseții sale. 

Tropăitul cailor răsună pe pavaj. Mașinile particulare 
înaintau formând un șir luminos. Adeline le aruncă o privire 
pofticioasă în timp ce ea și Philip așteptau o trăsură. Se 
îndreptară repede spre trotuar, Philip mereu preocupat de 
crinolină. Deodată, un muzicant ambulant jigărit și zdrenţăros 
țâșni în faţa lor, gata să cânte la vioara ce-o avea pe umăr. 
Braţul care flutura în aer arcușul se puse în mișcare cu 
violență, aproape cu disperare. Numai Adeline îl remarcă. 
Ceea ce nu-l împiedică să continue melodia cu o energie 
sălbatică. 

— Uite, Philip, strigă ea imediat. Bietul om! 

Philip îi aruncă o privire nefericitului, încruntă ușor din 
sprâncene și continuă să examineze mașinile care treceau. 
Adeline se încăpăţână. 

— Dă-i și lui ceva! insistă ea. 

În sfârșit, Philip găsi o trăsură; o trase pe Adeline în direcţia 
ei; vizitiul sări de pe scândura lui și deschise portiera. 
Împinsă de mulţime și de mâna soţului ei, Adeline se trezi 
fără să vrea urcată în trăsură. Dar cerșetorul îi prinse privirea 
în treacăt și obrazul descărnat apăru în faţa portierei. Ochii 
lui implorau milă. Philip scoase un șiling din buzunar. 

— Să vă binecuvânteze Dumnezeu, domnule! Domnul să 
vă binecuvânteze, doamnă scumpă! Omul nu mai termina cu 
multumirile. Obrazul îi era livid în lumina felinarelor. 

Copitele cailor loviră cu zgomot pavajul umed. Philip și 
Adeline schimbară un surâs triumfător. Fiecare considera că a 
facut ce a simțit. 


Străzile fremătând de lume, luminile strălucitoare îi 
amețeau după anii pe care îi petrecuseră în Indii. In realitate 
Adeline nu cunoscuse niciodată Londra; comitatul Meath era 
tara ei și Dublin marele oraș al tinereţii sale. Aici dansase 
timp de câteva sezoane, dar, în ciuda graţiei și frumuseţii, 
căsătoria pe care părinţii o visaseră pentru ea nu avusese 
loc. Admiratorii ei, toți din familii dintre cele mai bune și 
foarte  seducători, nu aveau mijloacele materiale să 
întemeieze o familie. Pierduse deja ani buni din tinerețe cu 
flirturi inutile când sora ei Judith, căsătorită cu un ofiţer de 
garnizoană din Indii, în orășelul Jalna, o invitase să o viziteze. 
Adeline porni veselă spre Indii. Se sufoca în Irlanda și se 
certase cu tatăl ei care avea un caracter mai dificil și mai 
autoritar decât al ei. La originea disputei se afla testamentul 
pe care Adeline îl primise de la o mătușă. Tatăl ei fusese 
totdeauna nepotul favorit al acestei bătrâne doamne și spera 
ca într-o zi să moștenească averea. Cam modestă, dar în 
ochii tatălui Adelinei, a cărui situaţie pecuniară lăsa mult de 
dorit, ea părea o bogăţie. Regreta amarnic de a fi dat uneia 
dintre fiicele lui numele acestei mătuși. Acest lucru, împreună 
cu lingușelile unei șmechere ca Adeline se aflau la baza 
decepţiei sale. 

În casă la Judith, tânăra îl întâlni pe Philip Whiteoak, ofiţer 
din corpul de husari. Aparţinea unei familii stabilite de multă 
vreme în Warwickshire; neamul Whiteoak trăise timp de mai 
multe secole din venitul de pe pământurile lor. Niciodată nu 
invidiaseră pe nimeni, convinși fiind că erau egali în 
ascendență cu cea mai mare parte a nobililor din comitat. 
Odată avuseseră o avere considerabilă care se transmisese 
întreagă din tată-n fiu; copiii, puţini la număr, erau frumoși, 
iar afacerile prospere, până în ziua când bunicul lui Philip 
căzu în patima jocului, atât de răspândită în acea epocă. Intâi 
a ipotecat din greu bunurile familiale și în cele din urmă s-a 
văzut constrâns să vândă. Bunul-simţ al tatălui lui Philip, 
viaţa sa simplă de gentilom de ţară fără pretenţii i-au permis 
lui Philip să intre în armată cu suficiente resurse pentru a-și 
menţine rangul de ofiţer. 


7 


Philip și Adeline au simţit încă de la început o atracţie 
irezistibilă unul pentru celălalt, astfel că după numai câteva 
întâlniri, se iubeau cu pasiune; flacăra pasiunii lor ardea în 
jurul unei iubiri profunde și intangibile. In ciuda 
dezacordurilor frecvente care mai izbucneau de când se 
căsătoriseră; ei au știut totdeauna că sunt făcuţi unul pentru 
altul și că fiecare este de neînlocuit pentru celălalt. In ochii lui 
Philip toate femeile erau proaste și superficiale în comparaţie 
cu Adeline; fiecare din gesturile ei, tot ce făcea ea avea 
pentru el un sens, iar intimitatea vieţii lor însemna pentru el o 
sursă de bucurie. Simţea un fel de exaltare la gândul de a o 
putea domina în anumite ocazii, oricare ar fi fost atitudinea 
de sfidare cu care ea îi răspundea. 

Adeline, la rândul ei, se bucura imens de frumusețea virilă 
a lui Philip, de prospeţimea tenului său pe care anii petrecuți 
în Indii nu o alteraseră, de expresia arzătoare și provocatoare 
a ochilor săi albaștri, de arcuirea copilărească a gurii. „A 
existat vreodată vreun bărbat mai frumos, se întreba ea 
adesea, cu umeri atât de laţi și șolduri atât de înguste?” 
Detesta obrazul neras al unui bărbat permițându-i lui Philip să 
poarte numai favoriţi blonzi, laţi de un deget, de-a lungul 
urechilor. Dacă depășea măsura permisă, ea refuza să-l 
sărute. Dar, mai presus de orice, gusta din plin puterea pe 
care el o avea asupra ei, fermitatea sa englezească, misterul 
tăcerilor sale pe care ea, cu supleţea ei celtică, trebuia să le 
pătrundă pentru a-l regăsi și a-l readuce la ea. 

Fericirea căsătoriei lor depășea tot ceea ce cunoscuse 
până în acea zi mica garnizoană indiană. Ea avea 22 de ani; 
el cu zece ani mai mult. El avusese întotdeauna raporturi 
excelente cu colegii săi care ar fi sărit în foc pentru el. Cu 
toate acestea, o anume tensiune apărea deseori între el și 
colonel. Philip nu era omul care să cedeze de bunăvoie. Era 
totdeauna complet convins că are dreptate și faptul că acest 
lucru se adeverea în multe cazuri, agrava situaţiile. Când era 
în conflict cu străinii, Adeline se afla totdeauna de partea lui; 
când conflictul era între ei doi, ea era cea care trebuia să ţină 
seama de încăpățânarea lui. 


8 


Sora ei, Judith, cu doi ani mai mare decât ea, o sfătuise să- 
și aducă de la Dublin cel mai frumos trusou posibil - căci, 
spunea ea, ar fi ultimul lucru pe care l-ar obţine de la tatăl 
lor. Cele două surori petrecuseră ore în șir cu listele care 
urmau să o ghideze pe mama Adelinei la cumpărături. 
Femeie minunată, care nu le refuzase nimic copiilor ei, 
petrecuse la rândul ei câteva săptămâni fericite umblând prin 
magazinele din Dublin. Se gândea și la ceea ce fiica sa ar fi 
putut să uite, astfel că un număr mare de cutii conţinând 
trusoul au poposit, făcând senzaţie la Jalna. 

Erau scoase din cutii rochii splendide, care-și balansau 
volanele ample și mânecile evazate; un mantou de catifea 
verde cu căciulă și manșon asortate, totul garnisit cu o 
spumă de dantelă, un mantou de tartan ecosez cu bordură de 
mătase albastră, rochii de bal decoltate larg, cu o talie de 
viespe și o trenă ondulând precum urma lăsată de o navă, 
șaluri lungi cu franjuri aurite și mănuși de dantelă garnisite în 
același fel. Adeline, în toaleta ei de mireasă, urcă spre altar 
purtată parcă de un nor de argint. 

După ce toate comorile au fost scoase la lumină din cutii, 
maldăre de hârtii acopereau dormitorul lui Judith. Chiar și 
Philip în acele momente înceta să existe. 

Tânăra pereche hotărâse să ducă existența cea mai 
strălucitoare pe care micuța garnizoană le-o putea permite. 
Nicio petrecere nu era completă fără ei. Erau atât de veseli! 
Vinul lor era cel mai bun, caii și hainele lor cele mai frumoase 
din oraș. 

La vestea că Adeline așteaptă un copil, amândoi au fost cu 
adevărat tulburaţi. Nu doreau să aibă copii. Işi erau suficienţi 
unul altuia; mai mult decât atât, copiii născuţi în Indii aveau 
adesea o sănătate delicată, iar educația cerea să fie trimiși în 
Anglia. Aceste separări erau reversul vieţii anglo-indiene. 
Adeline era îngrozită la gândul a ceea ce avea să suporte. 
Faptul că mama ei avusese unsprezece copii (din care patru 
muriseră la vârste fragede), nu însemna nimic pentru ea. Se 
credea prima femeie din lume care trebuia să facă față 
acestei încercări, și, într-adevăr, încercarea a fost dură: 


9 


nașterea a fost lungă și dificilă, urmată de anemie și 
depresie. Copilului nu-i mergea bine și umplea casa de 
scâncetele lui. Ce deosebire față de anii lor fără griji! 
Perioada petrecută la munte nu a schimbat prea mult starea 
Adelinei. Existau temeri că nu-și va mai recăpăta sănătatea 
niciodată. Neliniștea îi strica buna dispoziţie lui Philip; din 
cauza unei dispute avute cu colonelul, începu să creadă că 
destinul îi este potrivnic; de aceea ar fi vrut să ducă o viaţă 
într-un cerc mai larg, mai puţin meschină. Gândurile i se 
îndreptau către lumea nouă. Monotonia vieţii militare îl 
apăsa. Dacă ar rămâne mai mult timp în Indii, ar trebui să 
obțină cu orice preț mutarea într-un alt regiment, căci cearta 
sa cu colonelul nu era ușor de uitat. 

Philip avea un unchi ofițer în Quebec care îi scrisese 
scrisori lungi lăudând farmecul vieţii în Canada. Întrebând 
medicul dacă sănătatea Adelinei nu va fi influențată de clima 
din Canada, află că ea n-ar gasi nicăieri un aer mai curat și 
un climat mai favorabil pentru starea în care se afla. Când 
Philip îi vorbi soţiei lui despre proiect, se aștepta să o vadă 
complet ostilă unei astfel de schimbări; să părăsești o 
existenţă atât de plină de culoare pentru simplitatea vieţii din 
lumea nouă ar fi mai mult decât ar putea ea suporta. Dar 
Adeline, spre surprinderea lui, manifestă chiar bucurie în faţa 
acestui proiect aventuros. Işi încrucișă brațele goale 
deasupra capului (purta unul din acele halate din mătase din 
care aproape nu ieșea) și declară că nimic în lume nu i-ar 
plăcea mai mult decât să plece în Canada. Era obosită de 
moarte de tot ceea ce însemnau Indii, de vorbele din oraș, de 
căldură, praf, de indigenii vicleni și, mai mult decât orice, 
sătulă de a nu mai avea sănătatea înfloritoare de altădată. 

Cu toate acestea, chiar cu acordul Adelinei, Philip ezita să 
facă schimbarea! Tocmai în acel moment, unchiul din Quebec 
muri, lăsându-i acolo o avere considerabilă, „lată că totul se 
aranjează!”, exclamase Adeline. „Nimic nu ne mai reține 
aici!” 

Astfel, Philip își vându comisionul de ofițer, caii și poneii de 
polo, iar Adeline mobilierul, păstrând doar câteva obiecte 


10 


preţioase care aveau să-i amintească mai târziu de Indii; 
printre acestea se afla mobilierul în piele pictată din dormitor, 
o vitrină și o comodă cu margini de aramă, câteva mătăsuri 
brodate și bibelouri de jad și fildeș sculptat cu care s-ar fi 
putut lăuda în Canada. 

Luară vaporul la Bombay împreună cu fiica lor Augusta și 
bona hindusă care o îngrijea de la naștere. Bona era foarte 
speriată la gândul traversării oceanului pentru a merge în 
celălalt capăt al lumii, dar o iubea atât de mult pe micuța 
Augusta, încât ar fi acceptat să o urmeze oriunde. Un 
membru deosebit de important al familiei, care avea perfect 
noţiunea importanţei sale în cadrul acesteia, era papagalul 
Adelinei, o pasăre tânără, inteligentă și viguroasă, guraliv 
neobosit, cu un penaj uimitor. Așa cum spune credința 
populară, papagalii gri vorbesc cel mai bine, iar cel al 
Adelinei pronunţa perfect și avea un vocabular foarte bogat 
deși uneori destul de vulgar. Nu o iubea decât pe Adeline, 
care era singura acceptată să îl mângâie. ÎI botezase 
Bonaparte căci ea îl admira în secret pe Micul Caporal. Avea o 
vie admiraţie pentru francezi și numai după mulţi ani de 
căsătorie, sub influența lui Philip, deveni o fidelă supusă 
coroanei Angliei. Philip avea numai ură și dispreţ pentru 
Napoleon; tatăl său fusese ucis la Waterloo, iar el se născuse 
câteva luni mai târziu. Nu avea nicio consideraţie pentru 
francezi și, cu atât mai mult, simpatie. O numea pe pasărea 
Adelinei „Boney” într-o zeflemea politicoasă. 

Voiajul din Indii în Anglia li se păruse fără sfârșit; dar în 
ansamblu nu fusese lipsit de farmec. Erau pe drumul către o 
viaţă nouă. Pe vapor se aflau mulţi pasageri simpatici, iar 
familia Whiteoak era destul de căutată. O vreme minunată 
favoriza traversarea, iar sănătatea Adelinei se ameliora 
considerabil. Dar când ajunseră în golful Biscaya, marea 
cenușie și agitată i-a făcut să-și dorească nespus să atingă 
coasta Angliei. Debarcară la Liverpool în săptămâna care 
preceda Crăciunul; împreună cu copilul, bona și un morman 
de bagaje, străbătură un drum lung în diligenţă pentru a 
ajunge la Penchester, oraș episcopal unde unica soră a lui 


11 


Philip, Augusta, îi aștepta cu nerăbdare. Numele ei fusese dat 
fetiţei. Soțul ei, superior al Catedralei, era mult mai în vârstă 
decât ea; adevărat șoarece de bibliotecă, el avea oroare de 
schimbări și dezordine. Formau un cuplu fericit; Augusta își 
petrecea zilele adorându-și soţul care, la rândul său, îi lăsa 
libertatea să facă ce crede ea. Semăna cu Philip, având 
trăsături mai puţin frumoase, dar mai blânde. Inzestrată cu 
un caracter deosebit, singura ei amărăciune era faptul că nu 
avea copii, motiv pentru care așteptase cu atâta nerăbdare 
sosirea micuţei sale tize; însă decepţia nu întârzie să i se 
arate, întrucât micuța Augusta era atât de sălbatică, încât nu 
voia să plece din brațele bonei; aceasta o încuraja cu gelozie, 
dorind ca fetița să rămână numai lângă ea. Se legase de 
micuța fiinţă cu toată forța unei dragoste violente și excesive. 

Această atitudine o decepţionă profund pe sora lui Philip 
care încerca să păstreze totuși speranța unui viitor ce îi va 
permite să schimbe atitudinea copilului. Căci, în sufletul ei, 
avea de gând să o păstreze pe Augusta lângă ea atunci când 
părinţii ei vor pleca spre Quebec. Știa sigur că va obţine 
permisiunea soţului ei. Să aibă o fetiţă pe care să o iubească 
fusese totdeauna dorinţa ei cea mai arzătoare; părul și ochii 
negri ai copilului ca și tenul palid i se păreau pitorești și 
seducătoare. 

— Cum de acest copil este fiica lor, își întrebă într-o zi 
soțul; Philip cu obrajii lui roșii, Adeline cu părul blond-roșcat și 
tenul ca laptele! 

— Întreabă-l mai degrabă pe rajah ale cărui farmece ea nu 
încetează să le laude. El îţi va putea, probabil, spune. 

Soția îl privi cu teamă. Niciodată, de-a lungul vieţii lor 
conjugale, el nu făcuse o remarcă atât de caustică; și se 
referea la soţia propriului ei frate! 

— Ei bine! spuse soțul pentru a se justifica, privește numai 
rubinul splendid pe care i l-a oferit. 

— Frederik, strigă ea, mai îngrozită ca niciodată. Dar nu 
ești serios deloc! 

— Bineînţeles că nu sunt, răspunse el pe un ton conciliant. 
N-ai înţeles gluma? Și totuși adăugă: dar pentru ce i-a oferit 

12 


rajahul acel inel? Am observat că lui Philip nu-i prea place. 

— | l-a oferit pentru că i-a salvat viața fiului lui. Se plimbau 
călare când montura calului pe care era băiatul se ambală. 
Era un cal de curse arab care devenise de nestăpânit. 

Frederik schiţă un zâmbet care semăna mai mult a 
grimasă: 

— Și Adeline este frumoasa și vioaia irlandeză care a prins 
calul și l-a salvat pe moștenitorul rajahului. 

— Exact, replică Augusta privindu-l cu răceală. 

— Philip era acolo? Asista și el la salvare? 

— Nu. Nu cred. De ce? 

— Pentru că rajahul nu l-ar fi recompensat cu siguranţă așa 
de generos pe un frumos ofițer britanic! 

— Frederik, ești îngrozitor! strigă ea, și își părăsi soțul și 
gândurile lui sumbre. 


Adeline ţinea morţiș să-și facă portretul ei și al lui Philip în 
Anglia. Niciodată, spunea ea, nu vor mai întâlni o astfel de 
ocazie și nu vor arăta mai bine ca acum. Ținea mai ales să 
aibă un anumit portret - și nu numai un dagherotip - al lui 
Philip în toată splendoarea uniformei sale de husar. Whiteoak 
dăduse odinioară mulţi ofiţeri străluciți husarilor sau 
regimentului Buff, dar niciodată, după părerea Adelinei, nu a 
fost cineva atât de elegant și distins precum Philip. 

Ideea Adelinei nu i-a sunat neplăcut lui Philip, deși 
onorariile cerute de artist erau de-a dreptul impresionante; 
dar portretele semnate de el erau la modă mai ales în mediile 
militare. Nu numai că reușea să picteze o uniformă ce ţi se 
părea reală, dar avea darul să dea o expresie plină de 
energie până și celui mai neînsemnat și dispeptic ofițer. Când 
era vorba despre modele feminine, atunci își arăta adevărata 
sa măiestrie, reproducând pe pânză carnaţii proaspete, plete 
ondulate și trăsături sclipitoare. Portretele lui Philip și al 
Adelinei au fost într-adevăr cele mai reușite din cariera sa și i 
se rupea inima la gândul că ele vor părăsi Anglia înainte de a 


1 Buff: bivol, capră sălbatică. Regimentul din Kent era denumit astfel 
datorită podoabelor de pe uniforma ofiţerilor. 
13 


fi fost expuse la Salon. 

Pentru a fi admirate, dădu într-o seară o petrecere la care 
tânăra pereche asistase chiar în ajunul zilei în care îi găsim la 
Drury Lane pentru a vedea The Bohemian Girl. 

Dorinţa de a avea cele două portrete nu fusese singurul 
motiv ce o împinsese pe Adeline la această extravaganţă, 
știa că ședințele de pozat cereau ca ei să fie de faţă mai 
multe săptămâni, și era hotărâtă să se bucure cât mai mult 
posibil de șederea la Londra. Ea și Philip veniseră de trei ori la 
Londra, iar aceasta era ultima călătorie. Peste două zile 
aveau să se întoarcă în pașnicul și micuțul oraș episcopal. 

Odată ajunși în camera de hotel, Adeline se aruncă într-un 
fotoliu de catifea și strigă: 

— Mor de fericire! 

— Eşti cam prea sensibilă, replică Philip. Ar fi mai bine să 
judeci lucrurile la rece, așa cum fac eu. O privi cu neliniște și 
adăugă: Ești foarte palidă. Am să comand un pahar de bere și 
câţiva biscuiţi. 

— Nu! Nu bere! Șampanie! Nu vreau o băutură așa vulgară 
ca berea după această operă divină. Nu voi uita niciodată 
seara aceasta. Vocea celestă a lui Thaddeus! Ce dulce era 
Arline! Philip, îţi mai amintești vreo arie? Trebuie să 
cumpărăm și noi muzica asta. Încearcă să fredonezi: „l 
Dreamt That | Dwelt in Marble Halls'!” 

— Dar nu vreau deloc! 

— Încearcă: „Then You'll Remember Me.” 

— Imposibil! repetă el cu încăpățânare. 

— Atunci: „The Light of Other Days!” Te rog, încearcă aria 
asta! 

— Nu pot nici dacă ar fi să mă scape de la moarte! 

Ea se ridică brusc lăsând să-i alunece pe parchet capa de 
seară garnisită cu blană și porni să se plimbe de ici-colo prin 
cameră. Avea voce caldă dar fără muzicalitate; reuși totuși să 
regăsească primele măsuri din aria preferată: 


„|I dreamt that I dwelt in marble halls 


14 


with vassals and serfs at my side”! 


În timp ce cânta își ridica bărbia subliniind astfel 
frumuseţea gâtului lung și alb ca zăpada. li surâse 
triumfătoare lui Philip. Crinolina de tafta culoarea cerului se 
legăna în jurul corpului ei foșnind volanele tivite cu catifea. 
Deasupra taliei de viespe se ridicau provocator sânii mici și 
rotunzi încărcaţi de dantele și pene. Albeaţa delicată a 
umerilor strălucea cald în lumina lumânărilor. Bucle din părul 
roșiatic se desprinseseră din cocul elaborat și îi alunecau pe 
gât. Pe Philip îl frapă frumuseţea ei, dar în același timp îl izbi 
slăbiciunea brațelor, stacojiul buzelor și strălucirea ochilor. Se 
ridică, trase cordonul soneriei și comandă bere servitorului 
care răspunsese la apel. Ea nu mai cânta. | se tăiase 
respiraţia și abia mai răsufla. Dădu deoparte draperia grea și 
roșie și privi în stradă unde felinarele aruncau fâșii de lumină 
pe pavajul umed, în timp ce caii trăsurilor treceau în pas 
cadenţat cu coama și hamurile îmbibate de ploaie. Viaţa 
misterioasă a celor care se adăposteau în aceste trăsuri 
umplea inima Adelinei de o dorinţă ciudată. Se întoarse către 
Philip: 

— Vom mai veni din când în când, nu-i așa? întrebă ea. 

— Bineînţeles. Îţi promit că te voi aduce în Anglia la fiecare 
doi sau trei ani; nu ne vom înmormânta printre sălbatici. Nu 
uita că vom vizita și New Yorkul. 

Ea își aruncă braţele în jurul gâtului soțului ei și îl sărută 
fugar. 

— Îngerul meu, dacă ar trebui să mă culc în seara asta cu 
un altul decât cu tine, m-aș arunca pe fereastră. 

— Și ai avea de ce să o faci, replică el. 

Se separară pentru a avea o atitudine corectă la intrarea 
servitorului care aducea răcoritoarele. El întinse o faţă de 
masă imaculată pe o masă ovală din marmură și așeză mai 
multe sticle de bere, biscuiţi, brânză, pate rece de porumbel 
pentru Philip și un bol cu supă caldă pentru Adeline. 


1 În vis se făcea că locuiesc într-un castel de marmură./ Având alături de 
mine vasali și slujitori... 
15 


— Ce bun pare totul! strigă ea după ce rămaseră singuri. 
Sigur, îmi recapăt apetitul! Crezi că pot să gust din brânza 
asta de Cheddar? Ador brânza. 

— Ce fel de a vorbi! Mă adori pe mine, dar și brânza! 
Presupun că intensitatea sentimentelor este aceeași. 

— Prostule! 

Începu să râdă, apoi își puse mâinile în șolduri. 

— Dar să știi că trebuie să-mi desfaci șireturile înainte de a 
mânca; altfel n-am să pot înghiţi decât un biscuit. 

Ajutând-o să desfacă complicatele șireturi ale rochiei, 
declară serios: 

— Nu pot să nu îţi spun că acest mod foarte strâns de ate 
încheia nu îţi face bine. Pe vapor, doctorul mi-a spus că asta 
a fost cauza multor nașteri dificile. 

— Perfect, declară ea; când vom fi în Canada, voi renunța 
să mai port corset și voi umbla precum un sac strâns la 
mijloc. Închipuie-ţi un moment că sunt între sălbatici! Mă 
întorc de la vânătoare; am prins în capcană sau am împușcat 
un cerb, un castor sau orice alt animal. Mă întorc acasă 
purtând vânatul în bandulieră. Deodată simt o ușoară 
indispoziţie. Îmi amintesc că sunt însărcinată. Se poate să-mi 
fi venit ceasul. Caut un loc potrivit sub un măslin. 

— Nu sunt măslini în Canada. 

— N-are importanţă. Poate fi orice arbore. Mă instalez cât 
pot de bine; nasc fără să scot prea multe gemete; îmi pun 
copilul în fustă, pun cerbul sau castorul pe umăr și mă întorc 
acasă. Aici, arunc vânatul la picioarele tale și copilul pe 
genunchii tăi  spunânducţi: „Poftim, iată-ți fiul și 
moștenitorul”. 

— Zău că bine mai e făcută! Lupta în disperare cu cârligele 
și butonierele. 

— Gata, îngeraș! leși de aici! 

Taftaua albastră căzu pe jos în cascade strălucitoare, în 
timp ce crinolina rămăsese la locul ei subliniind subţirimea 
taliei care servea drept delicat suport pentru bust și umeri. O 
ajută să îndrepte crinolina, juponul și corsetul pe care nu-l 
mai putea descheia din cauza șiretului care se înnodase. 


16 


Frumosul său obraz se înroși, iar două înjurături îi scăpară 
printre buze înainte ca Adeline să fie în sfârșit eliberată de 
toate piedicile și să apară fermecătoare în lenjeria fină ce-o 
purta. O îndepărtă puţin cam brutal în loc să-i dea sărutul pe 
care ea îl aștepta. 

— Pune-ţi repede capotul și hai să mâncăm. 

Cu o expresie jumătate dominatoare, jumătate tandră, 
urmări cum își pune capotul de catifea violet și își scoate 
brățările. Se așeză apoi la masă cu un ușor zâmbet de 
multumire. Parcurse cu privirea felurile de mâncare care se 
aflau pe masă. 

— Ce foame mi-e! exclamă ea. Și totul pare așa bun! Vreau 
puţină brânză... o ador!... 

— larăși? replică el tăindu-i o bucată de brânză. Adori 
mâncarea și mă adori și pe mine! Ce diferenţă faci între cele 
două? 

— N-am zis niciodată că te ador, declară ea mușcând cu 
poftă din brânză. Părea o fetiță înfometată. 

„Asta face parte din șarmul ei, se gândi el, să mănânce cu 
atâta poftă și să-și păstreze totuși puterea de seducţie.” 
Părea foarte naturală iar pasiunea pentru soţul ei, dorința de 
a i se supune, chiar dacă prin feminitatea ei era cea care 
triumfa, făcea ca cel mai mic gest al ei sau privire să devină 
un simbol al acestei iubiri. El o contempla încercând 
sentimentul ciudat că voracitatea manifestată la masă 
precum și imaginea braţelor delicate, a trupului care fusese 
strâns în corset, nu făceau decât să o arate și mai 
atrăgătoare. Ea termină prin a se ridica și a se apropia de el. 
„Cerule, a mai mers vreo femeie ca ea? Nu va îmbătrâni 
niciodată!” gândi el. 

Adeline se aruncă în braţele lui, ca și cum ar fi vrut să se 
piardă în el, să nu mai fie decât o ființă creată din pasiune. Se 
forţă să-și regleze respiraţia după a lui, astfel ca cele două 
inimi să bată la fel. Philip se aplecă ușor către ea și buzele li 
se întâlniră. Ea întoarse repede obrazul apoi reveni, cu ochii 
închiși, sărutându-l cu pasiune. 

Dar a doua zi Adeline se trezi foarte tristă. Urmau să 


17 


părăsească Londra. Când va mai reveni? Poate niciodată, 
având în vedere toate pericolele inerente călătoriei lor. Ce li 
se va întâmpla în lumea nouă? Cum era acea ţară îndepărtată 
și necunoscută care îi aștepta? 

Drumul de la Londra la Penchester dură mai multe ore. 
Când cobori din tren era foarte obosită. Cearcăne mari îi 
înconjurau ochii. Părea bolnavă. Dar mașina cu locurile sale 
confortabile îi aștepta la gară. Străzile fiind pustii se puteau 
traversa ușor. În curând silueta înaltă a catedralei se arătă în 
apusul de soare încă luminos. Vitraliile mai păstrau în ele 
raze ale soarelui dispărut. Catedrala părea că există 
dintotdeauna și va dura mereu. Adeline se aplecă să o vadă 
prin geamul portierei. Voia să păstreze imaginea în amintire, 
pentru Quebec. | se părea că nici episcopul nu poate înţelege 
și iubi această catedrală așa ca ea. Ce mult îi plăceau 
străduțele care o înconjurau, sobre și bine întreţinute, pline 
de amintiri. Și casa episcopului! Adeline, coborând din 
mașină, își dori să fie ea proprietara. Era atât de liniștită, atât 
de cald colorată și primitoare. Ai fi putut crede că Adeline 
este stăpâna, dacă judecai după bagajele care aglomerau 
holul, după vocea soțului ei care dădea ordine servitorilor, 
după copilul lor care se auzea în toată casa, după papagalul 
care se porni în exclamaţii amoroase când îi auzi vocea. 

Augusta și soţul ei păreau complet inexistenţi în propria lor 
casă. Adeline se îndreptă către papagalul ce se afla în salon. 

— Boney, dragostea mea, m-am întors, exclamă ea, 
apropiindu-și obrazul fin de ciocul păsării. 

— Perlă din Harem! urlă pasărea în limba hindi. Dilkhooso! 
Nur Mahal! Mera lai! Atinse cu ciocul nasul Adelinei și limba îi 
tremură lângă buzele Adelinei. 

— De la cine a învăţat toate astea? întrebă episcopul. 

Adeline întoarse spre el o privire îndrăzneață. 

— De la rajah, răspunse ea. De la rajahul care mi l-a dat. 

— Nu e prea frumos, spuse Augusta. 

— Nu e frumos, răspunse Adeline, este pervers, superb și 
irezistibil! 

— Presupun că vorbești despre modul în care vorbește 

18 


pasărea. 

— Da, chiar asta vreau să spun. 

Philip interveni. 

— Augusta, a plâns copilul de când am plecat? 

Obrazul surorii lui se umbri; răspunse episcopul pentru ea: 

— N-a încetat să urle. Între copil și papagal mi-a fost 
imposibil să găsesc un colț liniștit pentru a-mi scrie predicile. 
Apoi adăugă cu amabilitate: 

— Asta nu are absolut nicio importanţă! 

Dimpotrivă, asta avea multă importanţă. Philip știa că un 
episcop are nevoie de mai multă liniște decât un husar și era 
nemulțumit de comportamentul fiicei sale. Avea acum 
aproape un an și ar fi trebuit să capete puţină judecată. 
Prima dată când se va găsi singur cu ea îi va face morală. 
Luând-o în braţele sale viguroase și apropiind obrăjorul palid 
de obrajii săi proaspeţi și colorați, îi vorbi astfel: 

— Obraznică mică, tu știi pe ce lume ești? Aici se află un 
unchi și o mătușă fără copii și o fetiţă care ești tu și care 
reprezintă pentru ei exact ceea ce-și doresc. Tu poţi rămâne 
aici până când mama ta și cu mine ne vom instala în Canada. 
Dacă știi să te porţi, vor face din tine moștenitoarea lor. Ce 
vreau eu este să încetezi cu urletele pe care le scoţi în 
momentul în care mătușa se uită la tine. Wu ai voie să tipi. Ai 
înțeles? 

Ceea ce Gussie înțelegea era doar că ei nu-i era bine. 
Suferea permanent de colici provocate de o hrană dată fără 
discernământ și amestecată cu fel de fel de remedii 
împotriva digestiei: dar bona era convinsă că numai ea putea 
să îngrijească fetița și să i se consacre cu tandreţe și 
devotament total dezinteresat. Gussie era precoce atât 
datorită inteligenţei remarcabile, cât și schimbărilor de mediu 
de care avusese parte până acum. Înţelegea perfect că fiinţa 
puternică de lângă ea, care-i vorbea atât de tare, îi ordona să 
nu mai ţipe și să-și păstreze pentru ea toate mizeriile, 
suferinţele și groaza. Când, după câtva timp, mătușa sa, într- 
un elan de tandrețe, se apropie să o mângâie, micuța 
creatură făcu un efort supraomenesc pentru a-și reține 


19 


dorinţa de a izbucni în plâns. O fixă pe Augusta cu o privire 
dezolată, cu colțurile gurii lăsate, cu ochii umflaţi, dar reușind 
să-și rețină lacrimile. Augusta se simţi tulburată în fața 
expresiei de pe micuțul chip. 

— Dar acest copil nu mă poate suporta. Acum îmi dau 
seama. 

— Ce prostie! afirmă Philip. E din cauza timidităţii. Dar va 
trece. 

Și își pocni degetele în direcţia copilului. 

— Nu! Am încercat de mii de ori să-i câștig afecțiunea, dar 
ea mă privește cu atâta disperare! Ca și cum s-ar stăpâni din 
toate forțele să nu urle la vederea mea. la-o, Adeline. 

Adeline își luă fetița, căreia îi strecură o palmă ușoară, dar 
fără blândeţe, pe spate. Ceea ce a însemnat mai mult decât 
Gussie putea suporta. Se încordă și începu să ţipe. Episcopul 
intră îmbrăcându-și pardesiul. 

— Mă duc în sacristie. Poate acolo voi găsi liniște! 

Atunci Adeline și Philip realizară că și papagalul scotea 
strigăte stridente. Slavă Domnului că episcopul nu înţelegea 
limba hindi, căci Boney își etala tot repertoriul de cuvinte pe 
care le prinsese în cursul traversării. Adeline și Philip și-au dat 
seama pe dată că venise timpul să-și încheie șederea la 
episcop. Philip se grăbea să înceapă noua existenţă în timp 
ce Adeline ar mai fi rămas bucuroasă câtva timp în atmosfera 
caldă a Penchesterului. li plăceau grădina însorită și locul 
împrejmuit din spatele casei episcopului;  brândușele 
înfloreau deja, iar narcisele galbene erau înmugurite deși nu 
era decât februarie. 

Intr-o dimineaţă, Augusta îl atrase într-o discuţie intimă pe 
fratele ei, în salonaș. 

— Philip eu nu cred că tu ai primit partea care-ţi revenea 
din moștenirea părinţilor noștri. 

Ochii albaștri ai lui Philip se măriră anticipând satisfacția. 

— Te gândești să-mi faci un cadou, Augusta? 

— Da, dacă ai putea să transporţi fără să strici un mobilier 
frumos. N-aș vrea ca aceste obiecte preţioase și păstrate atât 
de bine de părinţii noștri să fie stricate. 

20 


— Nu se vor strica, fii sigură, afirmă el înviorat. Le vom 
ambala cu grijă, iar eu voi veghea personal la încărcarea și 
descărcarea lor de pe corabie. Vom pleca cu o corabie cu 
pânze despre care mi s-a spus că este la fel de rapidă și chiar 
mai confortabilă decât un vapor. 

Ea suspină. 

— AȘ fi preferat să nu veniţi. E greu să vă văd că veniţi 
numai pentru a pleca din nou. Și mi-e teamă de această 
călătorie pentru micuță! 

— Augusta, dacă vrei să păstrezi copilul câtva timp... spuse 
fratele ei cu un ton grav. 

— Nu! Nu! Este imposibil. Micuța Augusta nu mă poate 
suferi. Plânge prea mult. Il deranjează pe Frederik. Va veni să 
mă vadă când va fi mai mare. 

— Este un copil răsfăţat, spuse Philip  încruntând 
sprâncenele. 

Apoi obrazul i se lumină. 

— Casa pe care unchiul Nicholas mi-a lăsat-o este solidă, 
construită în stil francez, mi s-a spus. Vreau să o mobilez 
frumos. Știi că am luat diverse obiecte din Indii. Adeline are 
un pat de lemn splendid și mobile ornate cu marchetărie. 
Avem și câteva covoare frumoase. Ne vom instala 
confortabil. Nu-ţi face griji. 

— Nu-mi fac griji. Vreau numai ca la Quebec să vă găsiți 
locul printre oameni de calitate, ceea ce nu se poate decât cu 
o casă bine mobilată. 

— Ne vom aranja foarte bine. Îmi închipui că nu sunt mulţi 
ofițeri husari în oraș și nu uita că Adeline este nepoată de 
marchiz. 

— Da. Și ea este la fel de distinsă. Ţi-a arătat broșa cu 
perle și brăţara pe care i le-am dat? 

— Sigur că da, am fost încântat. 

— Acum îţi voi da mobilierul care a rămas de la părinţii 
noștri. Este un adevărat Chippendale care ar face onoare 
oricărui salon. Eu nu am nevoie de el. Casa asta era deja 
plină de mobile când Frederik m-a adus aici, și apoi, eu nu 
am copii. Ti-ar plăcea să ai mobila asta? Ce spui, dragul meu 


21 


Philip? 

— Mi-ar plăcea enorm, exclamă Philip. Eşti foarte 
generoasă Augusta. 

Adeline era și ea încântată de generozitatea Augustei. 
Vorbăria, râsul, zgomotul pașilor ei umpleau casa. Philip nu 
știa ce înseamnă să-ţi dorești liniște și pace. Dar cu câtă 
ardoare își doreau episcopul și soţia sa aceste lucruri! Când 
musafirii au plecat, însoţiţi de grămada de bagaje (ambalarea 
lor aproape îl înnebunise pe bietul episcop), de copilul ţipând 
și exigenta lui bonă, fără să uităm papagalul gălăgios și 
adesea nerușinat, cuplul-gazdă era epuizat. Nu-și mai doreau 
decât să-și vadă rudele dispărând și să nu-i mai viziteze cât 
mai mult timp. 

În ce-i privește pe Philip și Adeline, se simțeau răniţi de 
atitudinea rece a celor doi. Porniră la drum către Irlanda, la 
familia Adelinei care, aruncându-se pe pernele din spatele 
trăsurii, exclamă: 

— Acolo vom găsi ospitalitatea irlandeză, inimi generoase 
și sincere! 


22 


CAPITOLUL II 


IRLANDA 


În tot cursul călătoriei de întoarcere din Indii, Adeline nu se 
simţise atât de rău ca în timpul traversării Mării Irlandei. 
Valurile erau tumultoase și dure, lovind fără încetare vaporul 
din toate părțile, pornind cu putere din nord-est ca apoi, 
brusc, să îl înlănţuie din sud-est, după care, cu un vuiet surd, 
se aruncau asupra lui din vest. Uneori, Adelinei i se părea că 
vaporul nici nu mai avansa, continuând să se balanseze pe 
loc, în mizeria mohorâtă a apelor mișcătoare, până în Ziua de 
Apoi. Obrazul bonei căpătase o tentă verzuie, de-a dreptul 
îngrozitoare. Gussie, care nu avusese rău de mare în prima 
călătorie, acum se simţea foarte rău. Și nu exista un 
spectacol mai exasperant decât cel al lui Philip cu obrajii albi 
și roz, stropiţi de valuri, bucurându-se intens de tumultul 
apei. Se putea totuși ocupa de Adeline. Reușea să dea o 
impresie de securitate tuturor celor care-l aveau în jur. 

Trenul irlandez era murdar, plin de fum și înainta pe o cale 
ferată accidentată, dar în comparaţie cu marea, părea un 
paradis. Una după alta, victimele răului de mare ridicau 
capetele, reluau contactul cu lumea exterioară și regăseau 
gustul de a trăi. Gussie luă în mână un biscuit și făcu o 
ușoară încercare de a-l ronţăi. Dar ajunseră mai multe 
firimituri pe rochia bonei decât în stomacul copilului. 

Călătorii găsiră la gară o trăsură trasă de doi frumoși cai gri 
și condusă de Patsy O'Flynn a cărui existenţă se scursese 
aproape toată în serviciul familiei Court. Mânuia hăţurile cu 
îndemânare. Un vânticel sufla dinspre colinele care 
începuseră să se acopere de un verde cald, iar mugurii 
copacilor păreau că se deschid văzând cu ochii. O ceaţă 
transparentă se așternea în faţa lor ca o pânză întinsă între 

23 


soare și pământ. 

Măcăitul gâștelor, răgetul măgarului, ţipetele copilului care 
se juca, aduseră lacrimi în ochii Adelinei. 

— Ce bine e să fii acasă! exclamă ea. 

— Și ce bine că o revăd pe distinsa doamnă! spuse Patsy. E 
păcat că vă gândiţi să plecaţi din nou atât de repede. 

— Înainte de a pleca vă voi face o vizită. Sunt atâtea lucruri 
pe care vreau să i le arăt soţului meu. Și trebuie să vedem 
toată familia. Speram ca tatăl meu să m-aștepte la gară. Nu 
se simte bine? 

— E bine; s-a dus să depună plângere împotriva lui sir John 
Lafferty căci s-a revărsat apa de pe terenul lui, 
transformându-l pe al nostru într-o baltă; animalele lui au 
ieșit din grajduri, alergând ca niște lupi. 

— Mama e bine? 

— Foarte bine și foarte ocupată, biata doamnă, cu 
pregătirile pentru primirea dumneavoastră, a servitoarei, a 
papagalului și tot restul. 

— Fraţii mei sunt acasă? 

— Sunt cei doi tineri zdraveni pe care mama 
dumneavoastră îi trimisese într-o școală englezească pentru 
a se obișnui cu noul accent, dar au avut o discuţie violentă cu 
unul dintre profesori și au fost trimiși acasă. Acum așteaptă 
să afle ce se va hotărî în privinţa lor. Bineînţeles, este și 
domnul Tim care e băiat mare acum. 

Adeline și Patsy continuau să vorbească despre una, 
despre alta spre marea mirare și amuzamentul lui Philip, care 
descoperea o nouă Adeline. Drumul era atât de noroios după 
ploaie și inundaţii, încât roţile se înglodau până la osie. Dar 
Patsy nu părea îngrijorat. Șfichiui biciul atingând caii pe care-i 
încuraja cu un val de înjurături colorate. In mai multe rânduri, 
femeile se iveau în pragul colibelor mizerabile care se 
întindeau de-a lungul drumului; zărind-o pe Adeline, ele îi 
arătau copiii în timp ce în jurul lor orătăniile râcâiau și 
ciuguleau pământul atât în afara, cât și înăuntrul caselor 
amărâte. O atmosferă nepăsătoare domnea în acest colț de 
sat în care copiii aveau obraji roșii și frumoși în ciuda unei 


24 


curăţenii îndoielnice. Adeline părea încântată să revadă 
mamele și copiii. li chemă lângă ea și le promise că va veni 
să-i viziteze în zilele următoare. Aparent acest lucru nu-i 
plăcu lui Patsy, căci dintr-o lovitură de bici puse caii în 
mișcare. Câmpul își etala imensitatea albastră ca marea, iar 
iarba, în care turmele se îngropau până la genunchi, fremăta 
ușor sub briză. Deodată, câteva rândunele se înălțară spre 
cer. Adeline privea dincolo de câmpie. Acoperișul casei 
părintești se ivise deasupra copacilor unui parc în care se 
plimbau cerbi. Strigă: 

— Philip, iată casa! Doamne, gândește-te că n-am mai 
văzut-o de cinci ani! E mai frumoasă decât tot ce mi-au văzut 
ochii de atunci încoace. Privește-o! Nu-i așa că e impozantă, 
Philip? 

— Va deveni o ruină, declară Patsy pe deasupra umărului, 
și să fiu al dracului dacă cineva cheltuiește pentru ea o hârtie 
de cinci lire! 

Era într-adevăr o casă veche și frumoasă - deși mai puțin 
frumoasă decât se aștepta Philip după descrierea Adelinei. Cu 
toată nepriceperea lui în arhitectură, putea să-și dea seama 
de amestecul de stiluri datând din epoci diferite. Toate aceste 
elemente disparate se topiseră încet-încet într-un tot destul 
de armonios, care nu avea nimic totuși cu edificiul maiestuos 
descris de Adeline. Philip descoperi, la o primă privire, semne 
de îmbătrânire; nici chiar iedera groasă nu putea să ascundă 
zidăria spartă. 

Adeline își întinse gâtul încântată să vadă fiecare părticică 
din casa bătrânească. 

— Philip, nu-i așa că-i minunată? 

— Cu siguranţă. 

— Casa surorii tale nici nu există pe lângă asta. 

— Casa Augustei este de pe vremea reginei Anna. 

— Cui îi mai pasă de regina Anna! exclamă ea râzând. 
Regina Anna a murit, iar acel Penchester mucegăit moare și 
el cu toată catedra lui. Vorbește-mi de viaţa la ţară! 
Vorbește-mi de Irlanda! Vorbește-mi de bătrâna mea casă. 

Lacrimile îi curgeau pe obraji. 

25 


— Îţi dau și o palmă dacă nu te calmezi imediat. Mă mir că 
poți fi atât de slabă, declară Philip. 

— Oare de ce m-am căsătorit cu unul din acei englezi pe 
care nimic nu-i emoţionează? Mă aşteptam să scoţi strigăte 
de admiraţie în faţa casei mele. 

— inseamnă că te așteptai să mă port ca un prost, ceea ce 
nu sunt. 

Se opriră în fața porţii; vreo câţiva cerbi îmblânziţi s-au 
apropiat încet pentru a-i privi cum coboară din trăsură. 
Adeline susţinea că-i recunoaște pe fiecare din ei și că ei o 
recunoșteau la rândul lor. 

Valetul care deschise ușa purta o livrea elegantă, puţin 
cam strâmtă pentru el. O salută pe Adeline cu multă 
efuziune. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnișoară Adeline! Ce 
fericire să vă revăd! Dar ce-aţi slăbit! Ce v-au făcut acolo? 
Acest gentilom amabil este soţul dumneavoastră? Sunteţi 
binevenit, distinse domn! Intraţi, vă rog. Patsy, ocupă-te de 
bagaje și grăbește-te să le descarci. 

Se răsuci pentru a liniști trei câini care lătrau. 

Deodată, Philip deveni conștient de situația sa. Nu știuse 
exact ce avea să însemne prima întâlnire cu membrii familiei 
soției lui. Tot ce ea îi spusese făcea din ei ființe ireale. Se 
pregătea să-i găsească mai puţin dornici să-l primească, dar 
bărbatul înalt care cobora rapid scările, veni spre el cu mâna 
întinsă și cu un surâs amabil pe față. 

— Ce mai faci, căpitane Whiteoak? spuse el, strângând 
degetele lui Philip într-o mână fină și musculoasă. Fii 
binevenit în Irlanda! Sunt foarte fericit să te cunosc. Îmi cer 
scuze de a nu fi putut veni eu însumi la gară, dar am avut o 
treabă neplăcută la tribunal, de care trebuia neapărat să mă 
ocup. Și acum, fiica mea, lasă-mă să te privesc! 

O luă pe Adeline în braţe și o sărută. Philip îl privea cu 
simpatie. 

Adeline îi vorbise de tatăl ei, Renny Court, ca despre un 
bărbat frumos; dar Philip găsi că are spatele slăbuț, umerii 
aduși și picioarele cam strâmbe. Era curios să constaţi în ce 


26 


măsură obrazul încântător al Adelinei fusese modelat după 
obrazul bărbătesc, acvilin și osos; la fel și părul care la Renny 
Court trebuie să fi fost blond arzător dacă judecăm după un 
reflex roșcat care mai persista în claia argintie. In ce privește 
ochii tatălui și ai fiicei, erau identici. 

Philip zări un grup care tocmai intrase în hol: o femeie între 
două vârste și trei tineri. 

— Oh! mamă, uite-mă! 

Adeline își părăsi tatăl și se aruncă în braţele mamei ei. 
Apoi, îl prezentă pe Philip după toate regulile. 

Lady Honoria Court păstra încă acea frumuseţe spaniolă 
care se transmisese în familia ei după înfrângerea lui 
Armada, un nobil spaniol care venise în Irlanda pentru a se 
căsători cu una dintre strămoașele ei. Lady Honoria era fiica 
unui marchiz de Killiekeggan care, împreună cu marchizul de 
Waterford, dăduse curselor de cai, sport altădată mediocru, 
strălucirea din ziua de azi. Unul dintre câini, un câine curat 
irlandez, se ridică în fața bonei pentru a examina obrazul 
copilului. Bona și copilul scoaseră amândouă ţipete îngrozite. 
Renny Court traversă holul fugind, trase cățelul de lesă și îl 
lovi. 

— Aţi mai văzut vreodată așa un câine? strigă lady 
Honoria. lubește așa mult copiii! Ce bebeluș dulce! Este 
cineva în oraș care face cele mai frumoase dagherotipuri. li 
vom cere să facă unul copilului cât timp veţi sta aici, Adeline. 

Lady Honoria râdea mult. Din nefericire, pierduse un dinte 
din faţă și, de câte ori râdea, se grăbea să pună mâna la gură 
ca să mascheze lipsa. Avea mâini frumoase pe care Adeline 
le moștenise, iar râsul îi era sonor și molipsitor. Nu petrecuse 
nici două zile în noua sa familie când Philip își dădu seama că 
soacrei sale îi era teamă de violenţa soțului ei pe care însă o 
contracara adesea. În cele din urmă, ea avea un aer de 
triumf, iar el, unul circumspect ca și cum nu aștepta decât 
ocazia să-și ia revanșa. Li se întâmpla să treacă mai multe 
zile fără să-și adreseze un cuvânt, dar pentru că amândoi 
avea un pronunțat simţ al umorului, vedeau unul în celălalt 
un tovarăș de distracţie și cearta era întreruptă de un brusc 


27 


hohot de râs. Lady Honoria avusese unsprezece copii din care 
cinci muriseră la vârstă fragedă, dar ea rămăsese vioaie și 
graţioasă în mișcări, părând încă în stare să mărească 
numărul deja mare al progeniturilor sale. 

Adeline își îmbrăţișă pe rând fraţii și îi prezentă lui Philip; 
chipul ei era aprins și ochii străluceau de bucuria de a fi 
revenit în casa părintească; pălăria îi căzuse și părul roșiatic i 
se ciufulise pe frunte. 

— lată-i pe cei mai tineri din familie! exclamă ea. Conway, 
Sholto și Timothy, veniţi să strângeţi mâna noului vostru 
frate. 

Cei trei tineri îi întinseră mâna lui Philip, primii doi timid, al 
treilea aproape cu prea multă siguranţă; Philip îl găsi mai 
ciudat. Toţi trei semănau uimitor. Părul era de un roșcat stins, 
ochii verzui, obrazul lung și ascuţit, nasul cu o linie perfectă și 
nări fine și arogante. Fratele mai mare, Conway, îl frapă pe 
Philip prin asemănarea cu cineva pe care îl întâlnise înainte; 
această asemănare îl obsedă până când descoperi că era 
vorba de regele de caro din jocul său de cărți favorit. 

— Priviţi-i bine, exclamă Renny Court făcând un gest de 
dispreț în direcţia băieţilor mai mari. Cei doi sunt rușinea 
familiei; m-au dezonorat pentru că au fost daţi afară de la un 
colegiu englez pentru acte de violenţă la adresa unui 
profesor. Eu i-am dat cap în cap dar acum îi am pe cap și 
Dumnezeu știe ce voi face cu ei! Să-i pun la muncă la grajduri 
sau la câmp, asta merită. Trebuie să vă spun că mai am doi 
fii, doi băieţi frumoși. Soţia mea ar fi făcut bine să se 
oprească la aceștia. 

Conway și Sholto zâmbiră cu un aer prefăcut, iar tânărul 
Timothy o prinse din nou pe Adeline în braţe și o strânse 
uşor. 

— Ce fericire să te văd iar acasă! Aveam atâtea să-ți spun, 
dar acum mi-au zburat din minte și nu pot decât să mă bucur 
că te revăd. 

— Voi n-aveţi de povestit decât prostii, replică tatăl; 
năzbâtii și obrăznicii de dimineaţă până seara. Ai un copil, 
căpitane Whiteoak. Opriţi-vă aici, nu mai faceţi altul! Copiii 

28 


mei sunt cei care, prin supărările pe care mi le aduc, mă 
conduc cu tot alaiul spre mormânt. 

Lady Honoria îl întrerupse pentru a-i conduce pe musafiri în 
camerele lor. Aceștia coborâră în salon după ce s-au 
împrospătat cu o baie și și-au schimbat hainele. 

Unul dintre fiii Court, deja căsătorit, care locuia aproape de 
părinţii săi, sosi pentru cină. 

Era un băiat frumos care călărea un cal pe care-l 
cumpărase în acea zi pentru a participa la cursele de la 
Dublin. Toată familia se adună în jurul calului ca să-l admire. 

Acest fiu era evident actualul favorit al lui Renny Court 
care nu mai contenea cu laudele la adresa iscusinței lui de 
cavaler și a priceperii de negustor. 

Aspectul sufrageriei oferea o oarecare grandoare, iar cina 
fu adusă de doi servitori în livrea. Mâncarea și vinul erau 
bune și pe măsură ce trecea timpul Philip se simţea din ce în 
ce mai bine în noua sa familie. Toţi vorbeau și râdeau mult. 
Cei doi tineri vinovaţi uitară chiar și ei pentru o clipă dizgraţia 
în care se aflau și ridicară vocea. Dar o privire fulgerătoare a 
tatălui lor îi readuse la tăcere și timp de câteva momente nu 
li s-a mai auzit glasul. Un bătrân domn pe nume O'Regan își 
făcu și el apariţia, vorbi puţin, dar bău mult. Adeline îi spuse 
mai târziu lui Philip că era un prieten vechi de familie care le 
împrumutase odată o mare sumă de bani; întrucât suma nu i- 
a fost înapoiată, venise să locuiască la familia Court. Chipul 
său exprima în același timp proasta dispoziţie și calculul; 
părea că urmărește cu un interes morbid amortizarea, an de 
an, a datoriei făcute de Renny Court. Acesta îl trata însă cu 
un soi de jovialitate ironică, îndemnându-l să bea și să 
mănânce, întrebându-l cu solicitudine despre sănătate. 
Domnul O'Regan nu privea bine acest interes și nu răspundea 
decât vag: „Oh! Fac destul de bine... Cred că o voi duce...” 
Dar până când, nu spunea niciodată. 

Renny Court nu făcea parte dintre acei proprietari care 
trăiesc în Anglia, departe de pământurile lor, din veniturile 
vărsate de fermierii lăsaţi să supravegheze. El nu avea 
intendenți avari, ci se ocupa el însuși de toate bunurile, 


29 


cunoscând astfel fiecare bărbat, fiecare femeie sau copil care 
trăia pe pământurile lui. 

Vizita familiei Whiteoak se petrecu fără incidente, cu 
excepţia câtorva altercaţii violente între Adeline și tatăl ei. 
Aceste două fiinţe nu puteau trăi sub același acoperiș fără 
conflicte. Adeline era singurul dintre copiii familiei Court care 
nu tremura în faţa tatălui lor. Era atașată adânc de mama sa 
pe care îi era teamă s-o părăsească. Lady Honoria nu putea 
să vorbească despre plecarea lor în Canada fără să 
izbucnească în lacrimi. 

lar Renny nu avea decât dispreţ pentru un astfel de 
proiect. 

— Ce existență pentru un bărbat bine crescut! exclamă el. 
Ce vei găsi acolo? Numai privaţiuni și greutăţi. Ce ţară pentru 
o femeie tânără și frumoasă ca Adeline! 

— Eu vreau să plec, întrerupse aceasta. Sunt sigură că va fi 
minunat. 

— Ce știi tu despre această țară? 

— Mai multe decât tine, fii sigur, replică ea. Philip a primit 
scrisori de la unchiul lui care îi descrie viaţa din Canada; 
cunoaște și un colonel Vaughan care trăiește în Ontario și 
adoră viaţa acolo! 

— Să trăieşti în Ontario și să adori viața de acolo! repetă 
tatăl ei fixând asupră-i o privire agresivă. Colonelul Vaughan 
din Ontario i-a spus lui Philip cum sunt drumurile? l-a vorbit 
despre șerpi, țânțari și toate animalele sălbatice existente? 
Cunosc un bărbat care stătea acolo, într-unul dintre cele mai 
bune hoteluri; ei bine, sub patul lui se afla o baltă de noroi și 
o broască râioasă care orăcăia toată noaptea. Soţia acestui 
om era îngrozită la gândul că va aduce pe lume, după 
această călătorie, un copil cu chip de broască! Ce zici despre 
asta, Adeline? 

Îi aruncă un zâmbet zeflemitor și triumfător fiicei sale. 

— Cred că este vorba despre domnul McCready; soţia lui 
nu avea nevoie să meargă până în Ontario ca să nască un 
copil cu chip de broască, întrucât chiar domnul McCready 
însuși... 


30 


— Este un bărbat la fel de drăguţ ca oricare altul din 
comitatul Meath! 

— Tată, eu îţi spun că are cap de broască! 

Philip interveni: 

— Adeline și cu mine suntem hotărâți să plecăm spre 
lumea nouă și nimic nu ne va întoarce din drum. După cum 
știți, unchiul meu mi-a lasat o frumoasă moștenire la Quebec. 
Trebuie să merg să mă ocup de ea și dacă unchiul meu mi-a 
spus adevărul, în acel oraș este o societate excelentă. Mai 
mult, terenurile din jur conţin însemnate resurse de 
vânătoare și pescuit. 

— Vă veţi întoarce până la sfârșitul anului, declară Renny 
Court. 

— Vom vedea, răspunde Philip cu încăpățânare. 

Ochii-i albaștri deveniră mai proeminenţi și aruncară o 
privire dură socrului său. 

O dorinţă vie puse stăpânire pe cei doi băieţi, Conway și 
Sholto, de a însoţi tânăra familie în Canada. Gândul unei vieţi 
libere, într-o ţară nouă, departe de autoritatea paternă, îi 
încânta. Nici nu mai vorbeau de altceva. Incercau să o atragă 
pe Adeline de partea lor, rugându-o să-i lase să aibă aceeași 
soartă. Ideea nu-i displăcea Adelinei. Canada nu i s-ar părea 
atât de departe dacă cei doi fraţi ar fi lângă ea. Surprinzător, 
mama lor nu se opuse acestei propuneri. Avusese atâtea de 
tras din cauza celor doi obraznici încât gândul de a-i ști 
departe n-o deranja deloc. Ei au promis să se întoarcă înainte 
de a împlini un an. Renny Court era chiar satisfăcut să scape 
de două nenorociri. Philip nu gusta prea mult ideea de a se 
încărca cu o astfel de responsabilitate, dar pentru a-i face 
plăcere Adelinei, acceptă. Se credea în stare să le vină de hac 
lui Conway și Sholto mai ușor decât propriii lui părinţi și 
considera că folosind disciplina îi va face oameni. 

Chiar și micul Timothy vorbea despre emigrare, dar 
cererea sa n-a fost luată în considerare. Băiatul vorbea cu un 
foarte pronunţat accent irlandez căpătat de la doica care-l 
îngrijea din fragedă pruncie. Frumuseţea lui era oarecum 
ciudată; își manifesta sentimentele cu o violență care-l punea 


31 


în încurcătură pe Philip. O mustrare a tatălui său îl speria 
aparent, dar un moment mai târziu îl auzeai râzând în 
hohote. 

Părul blond roșcat încadra un obraz presărat de pete de 
roșeaţă. Mâinile îi erau magnifice și Philip trebui să le 
recunoască agilitatea indiscutabilă, întrucât butonii săi de la 
manșete dispăruseră, la fel ca și cele mai frumoase cravate 
de mătase, pistoletele încrustate cu sidef, briceagul de aur. 
Toate fuseseră găsite una după alta, de Adeline în camera lui 
Timothy; ea nu dădea importanţă; Timothy nu se putea 
abţine să acționeze astfel. Dar Philip încerca un viu sentiment 
de nemulţumire și jenă. 

De fapt, cu cât sejurul la familia Adelinei se prelungea, cu 
atât simpatia sa pentru membrii acesteia scădea, cu excepţia 
lui lady Honoria. Își dădea seama că Renny Court, cu tot 
atașamentul față de domeniile sale și față de fermieri, le 
neglija pe amândouă în favoarea curselor cărora le consacra 
mult timp și bani. În ceea ce priveşte politica, era un subiect 
pe care atât ginerele, cât și socrul nu îndrăzneau să-l 
abordeze din cauza părerilor atât de diferite. Renny Court îl 
îndemna pe domnul O'Regan să peroreze la nesfârșit despre 
atitudinea nedemnă a Angliei față de Irlanda. Philip se afla în 
imposibilitatea de a-și apăra ţara în faţa acestui bătrân prea 
orgolios și prea surd pentru a asculta pe oricine care nu era 
de părerea lui; se așeza lângă focul care ardea și ținea 
discursuri interminabile; obrazul colorat se ridica deasupra 
gulerului negru și înalt precum un soare stacojiu deasupra 
unui nor întunecat de furtună. 

Încet, încet, situaţia ajunse la limită. Philip și Adeline 
acceptară o invitaţie la Corrigan Court, unul dintre verii lor 
care locuia la șaisprezece kilometri de acolo. Intr-o frumoasă 
dimineaţă de primăvară plecară călare, abandonându-i pe 
Augusta, bona și papagalul Boney în grija lui lady Honoria. 
Renny Court îi însoțea pe o iapă cenușie, foarte fricoasă, care 
nu înceta să zvârle din picioare prin noroiul drumului, făcând 
tot posibilul pentru a incita ceilalţi cai să o imite. 

O alee lungă, mărginită de două rânduri de tei ducea la 


32 


casa verilor Court, locuință destul de importantă, având la 
fiecare extremitate un turn acoperit cu iederă. Cei doi soți 
erau veri, dar nu semănau nici cât negru sub unghie; el era 
brunet, cu sprâncene arcuite și o expresie nepăsătoare, chiar 
dispreţuitoare, ea era colorată, blondă și debordând de 
vitalitate. Căsătoriţi de mai mulţi ani erau încă fără copii și își 
doreau cu ardoare un fiu. 

Când Adeline puse piciorul pe pământ, Bridget Court o 
îmbrățișă cu efuziune: 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Adeline, ce fericită sunt 
că te văd! Și pe soţul tău! Ce cuplu minunat faceţi! Fiţi 
bineveniţi de mii de ori! 

— Oh! Biddy Court, ce plăcere să te văd! Adeline o sărută 
pe verișoara ei cu ostentaţie, iar Philip avu impresia că cele 
două femei nu se plac deloc. 

Familia Whiteoak se văzu copleșită de întrebări asupra 
călătoriei și a proiectului de instalare în Canada; Renny Court 
prinse ocazia să vorbească despre acest lucru în termeni mai 
puţin plăcuţi. 

La masa de seară apăru un nou invitat: lordul Killiekeggan, 
bunicul Adelinei. Era un bătrân frumos, iar Philip o privea cu 
amuzament pe Adeline așezată între tatăl și bunicul ei, 
semănând atât cu unul, cât și cu celălalt. Luase de la fiecare 
ce aveau ei mai frumos. „Ce femeie dulce!” gândea Philip, 
contemplând-o în rochia de satin galben. Nicio altă femeie 
nu-i stătea alături. 

Conversaţia ajunsese la curse, subiect asupra căruia 
bătrânul marchiz și ginerele său cădeau totdeauna de acord. 
Nici unul, nici celălalt nu erau interesaţi de armată și nici 
Corrigan Court care rămăsese puţin în afara discuţiei, ca și 
cum ar fi trăit într-o sferă mai intelectuală. 

Bărbaţii întârziau în sufragerie, căci vinul de Porto era 
excelent. Mergând în salon alături de verișoara ei, Adeline se 
opri cu stupefacţie în fața unui tablou agăţat de lambriurile 
din hol. Picturile care îl înconjurau reprezentau toate bărbați 
în ţinută de vânătoare, în costum de curte sau în armuri. Dar 
portretul care reţinu atenţia Adelinei era cel al unei fetițe de 


33 


opt ani, al cărei obraz în floare era aureolat de păr roșcat. 
Adeline exclamă zgomotos: 

— Dar sunt eu, e portretul meu! De ce e aici? Răspunde-mi 
Biddy Court. 

Biddy Court ezită puţin să răspundă, vizibil încurcată. 

— Corry l-a pus aici. Tatăl tău îi datora bani și i-a dat în 
schimb acest portret deși valoarea lui este departe de a 
acoperi suma datorată. Hai, Adeline, vino. E un curent teribil 
aici. 

Dar Adeline rămase ţintuită locului. Observând o lumânare 
aprinsă aflată pe un cufăr, o ridică pentru a lumina obrăjorul 
fraged. 

— Ce frumoasă eram! exclamă ea. Ce chip frumos! Ce 
rușine că tata a dat o astfel de comoară! Îmi vine să plâng. 

Se adresă cu violenţă verișoarei sale: 

— Care e suma pe care o datora? 

— Nu știu, răspunse Bridget; știu numai că portretul 
reprezenta jumătate. 

— Inseamnă că este vorba de o adevărată avere, căci 
portretul meu a fost pictat de unul dintre cei mai buni artiști 
ai epocii. 

— iți dăm bucuroși portretul înapoi, spuse Bridget, dacă 
vreţi să plătiți datoria tatălui tău. 

— Eu nu plătesc decât datoriile mele! Dar e adevărat că 
vreau să am acest portret. Ce frumos va sta în Canada alături 
de noul meu portret, cel despre care ţi-am vorbit! 

— Presupun că îţi vei face portrete până la o sută de ani! 
Aș vrea tare mult să-l văd pe ultimul. Acolo vei arăta mai 
frumoasă decât în toate, Adeline. 

— Astfel, amintirea mea va rămâne pe pământ, ceea ce ţie 
nu ţi se va întâmpla. 

Cu lumânarea în mână o luă la fugă către ușa sufrageriei 
pe care o deschise cu violență. Cei patru bărbaţi discutau 
liniștiți; lumina din cămin îi lumina blând, iar lumânările 
pâlpâiau. Carafa de vin din mâna lordului Killiekeggan 
tremura ușor în timp ce acesta își umplea paharul. 

— Ești un tată foarte ciudat! strigă Adeline aruncând priviri 


34 


furioase tatălui ei. Să dai portretul fiicei tale pentru a plăti o 
datorie nenorocită care nu atinge nici măcar preţul ramei. 
Traversam holul liniștită și neștiutoare când l-am descoperit 
brusc, agăţat pe perete, strigându-și din toate puterile 
rușinea de a se afla acolo. Era să-mi cadă lumânarea din 
mână. Mi-amintesc foarte bine călătoria la Dublin cu mama, 
pentru portret, precum și marele artist care mă copleșea cu 
flori și bomboane ca să mă amuze, de micuțul și drăguţul 
colier de coral pe care mi l-a dat bunica! Bunicule, știai că 
tata a făcut așa ceva? 

— Asta mică e nebună? îl întrebă lordul Killiekeggan pe 
ginerele său. 

— Nu, e numai furioasă. 

Se adresă apoi sever Adelinei: 

— Ajunge acum! Tabloul acesta nu merită atâta zgomot. 
Probabil că nu-i cunoști valoarea. 

— Când i-am spus artistului din Londra care mi-a făcut 
ultimul portret numele celui care m-a pictat în copilărie, mi-a 
declarat că ar veni bucuros până în comitatul Meath numai ca 
să-l vadă. 

Corrigan Court o întrebă brusc: 

— Care e numele acestui mare artist, Adeline? 

Cea întrebată rămase cu gura căscată. Îl fixă pe vărul său 
cu ochi mari, incapabilă să rostească o vorbă timp de o 
secundă. Işi trecu vârful degetelor peste sprâncene, reflectă 
și răspunse tristă: 

— Ai reușit să mi-l scoţi din memorie, Corry. Acum un 
moment îl știam. 

Obrazul i se lumină și se întoarse către Philip: 

— Ti-am spus adesea numele lui, nu-i așa Philip? 

— Așa e, răspunse Philip cu vehementă, mi l-ai spus de mai 
multe ori. 

— L-aţi uitat și dumneavoastră? întrebă Corry. 

— Da. Imi scapă complet. 

Philip băuse mult; chipul lui frumos era stacojiu. Cei patru 
bărbaţi se ridicară și o urmară pe Adeline; bătrânul marchiz 
își păstrase paharul în mână. La zece pași de portret, ea se 


35 


opri și-și îndreptă privirea spre partea de jos a tabloului. 
Vederea ei era foarte bună. 

— Nu sunt în stare să citesc semnătura de aici, ce ziceţi? 
întrebă ea. 

— Bineînţeles că nu poţi, replică Corrigan. Și dacă îţi 
apropii nasul de pânză, tot nu vei vedea nici cea mai mică 
urmă de semnătură, fie că artistul nu și-a considerat opera 
demnă de a fi semnată, fie că i-a fost rușine de numele său. 

Adeline aproape că-i aruncă sfeșnicul în cap: 

— Tu ai șters numele artistului, Corry Court, strigă ea; tu l- 
ai șters ca să ascunzi valoarea portretului, căci știai bine că, 
odată văzut de un cunoscător, acesta i-ar fi spus tatălui meu 
că e victima unei păcăleli! 

Renny Court aruncă o privire bănuitoare asupra vărului său 
Corrigan. Apoi luă lumânarea din mâna Adelinei și, apropiind- 
o de tablou, scrută cu atenție cele două colţuri de jos. 

— Aici se află o mică pată ciudată, declară el. 

— Da, strigă Adeline, exact acolo unde se afla semnătura. 
Era înconjurată de o frumoasă parafă. Numele îmi va reveni 
într-o clipă! 

— Acolo nu a fost niciodată o semnătură! reluă Corry 
Court. Și o știți foarte bine. Este o pictură foarte frumoasă, 
care mi-a plăcut totdeauna și când tatăl tău mi-a oferit-o, am 
luat-o. Știam foarte bine că este tot ceea ce aș putea 
vreodată obţine de la el în schimbul a ceea ce-mi datora. 

— Oh! tată, cum ai putut să dai acest portret? întrebă 
Adeline cu ochii strălucind de lacrimi. Îmi plăcea cel mai mult 
și voiam să ţi-l cer ca dar de nuntă. Chiar tu ai recunoscut 
într-o scrisoare pe care mi-ai trimis-o în Indii că nu prea ai 
multe să-mi dai. 

— N-am multe să-ți dau! exclamă Renny Court; când eu 
încă n-am terminat să-ţi plătesc trusoul! Dacă vrei atât de 
mult să ai acest tablou, cumpără.-l. Ai banii pe care ţi i-a lăsat 
mătușa ta! 

— Dar eu nu vreau să-l dau, spuse Corry. 

Adeline îi adresă un surâs fermecător: 

— Mă iubeşti încă, dragă Corry, nu-i așa? 

36 


Schimbară o privire. Corrigan roși până în vârful urechilor. 
Adeline îl privi cu milă afectuoasă. 

— Poţi să păstrezi portretul, dragă Corry. Îmi place gândul 
că este aici, amintindu-mi de Biddy și de tine. 

— Eu n-am de gând să te uit, replică Bridget cu acreală. Pe 
oriunde treci, semeni discordie. 

— Calmaţi-vă, fetelor, interveni lordul Killiekeggan. Nu vă 
certaţi. Nu vă stricaţi obrăjorii frumoși cu aere furibunde. 

Bridget știa foarte bine că ea nu este frumoasă, dar aceste 
cuvinte o flatară. Aplecă ușor capul și-i aruncă Adelinei o 
privire sfidătoare. 

— Mergem în salon? întrebă ea. 

Adeline îl luă de braţ pe bunicul ei. 

— Nu mă lăsa singură cu Bridget! îl rugă ea. Mă sperie. 

— Poartă-te bine, răspunse bătrânul bătând-o ușor pe 
mână în timp ce se lăsa condus spre salon. 

Corry nu era nemulțumit, ba dimpotrivă, că reușise să-și 
salveze restul de Porto vechi din care se băuse deja mult. Era 
de asemenea ușor deprimat de perspectivele unei dispute 
conjugale căreia cu siguranţă n-avea cum să-i scape. 

Philip era într-o stare de completă euforie. Se așeză într-un 
fotoliu primitor și acceptă o priză de tabac oferită de bătrânul 
marchiz din tabachera sa garnisită cu pietre preţioase. 
Adeline își etală cu grijă volanele strălucitoare care-i 
acopereau  crinolina și-i aruncă bunicului ei o privire 
seducătoare. 

— Ce cutie frumoasă! exclamă ea. 

Ea era cea mai dulce dintre nepoatele sale și avea să plece 
atât de departe! Tocmai de aceea, el făcu să alunece ușor 
tabachera în mâna ei. 

— la-o, iar când un șef indian îţi va oferi pipa păcii, tu îi vei 
putea da în schimb o priză de tutun. 

Nicio femeie n-ar fi putut să se arate mai drăguță și mai 
lipsită de egoism decât Adeline în tot restul serii. Dar între ea 
și Bridget tensiunea persista. În dimineaţa următoare, veni 
timpul să se despartă. Trăsura care trebuia să încarce 
bagajele Adelinei aștepta în faţa porţii, căci se deplasa 

37 


întotdeauna cu numeroase bagaje. Ea se afla în hol, înaltă și 
în același timp delicată în costumul de călătorie verde-închis, 
cu părul împletit în codițe sub pălăriuţa din care răzbătea o 
pană neagră, ce-i atingea albeaţa obrazului. Buzele roșii 
înfloreau într-un surâs fermecător. 

— Ce bine m-am simţit aici! exclamă ea sărutând-o pe 
Bridget. Mulţumesc, draga mea verișoară, pentru tot ce ai 
făcut. Când Philip și cu mine ne vom instala în casă nouă, veţi 
veni să ne vizitaţi; vom petrece un an împreună; e nevoie de 
acest timp ca să putem înapoia tot ce-aţi făcut pentru noi. 

Bridget era mai scundă decât Adeline, iar privirea ei, în 
timp ce aceasta o săruta, trecea exact deasupra umărului. 
Sub îmbrăţișarea călduroasă al cărei obiect era, ochii ei se 
deschiseră larg, descoperind un loc gol pe peretele din faţă; 
ochii i se căscaseră de-a dreptul când realiză absenţa de pe 
perete a portretului Adelinei. Era prea mult ca să fie 
adevărat. Cu un strigăt, sau mai degrabă urlet, Bridget 
încercă să scape din strânsoarea puternică a verișoarei sale 
care o strângea cu atât mai tare cu cât bănuia furtuna care 
urma să se dezlănţțuie în sufletul lui Bridget. 

— Lasă-mă! strigă aceasta cu furie. Lasă-mă! 

Bărbaţii asistau la scenă consternați. Cele două femei 
agăţase una de alta, luptând piept la piept în timp ce imensa 
crinolină a lui Bridget se balansa în jurul lor, ofereau un 
spectacol impresionant. 

— Ce dracu' se întâmplă? întrebă Renny Court. 

— l-a dat tabloul! strigă Bridget. 

— Ce tablou? 

— Portretul Adelinei. Corry i l-a dat, nu mai e acolo! 

Ei se întoarseră către perete. Corrigan păli: 

— Dar nu am făcut așa ceva, spuse el. Dacă nu mai e acolo 
înseamnă că ea l-a luat. 

Adeline o slăbi pe Bridget din strânsoare. 

— Tu l-ai luat. Este într-unul dintre bagajele voastre. Peter, 
vino aici! strigă ea la un servitor; descărcaţi valizele din 
trăsură. 

— Lasă valizele! replică Adeline. 


38 


Se întoarse încet către verii ei și declară: 

— Într-adevăr eu am luat tabloul, dar n-am făcut decât să 
iau ce-mi aparţine; așa ca să terminăm cu această poveste! 

Peter aștepta cu o valiză în mână neștiind unde s-o pună. 
Favoriţii lui roșii se zbârliseră de enervare. 

— Așteaptă, spuse Philip. Vreau să cumpăr tabloul pe care 
Adeline și-l dorește așa de mult. 

— lar eu vreau să-l vând, răspunse Corrigan. 

— Nu sunt de acord, strigă soţia lui. Vreau ca valizele să fie 
desfăcute și tabloul să-și reia locul pe perete. 

Cobori în fugă scările, apucă un capăt al valizei pe care 
Peter o avea în mână și trase de cureaua care o închidea. 

Adeline se îndreptă către ea și fiecare încerca să smulgă 
valiza celeilalte. Adeline era mai puternică, dar Bridget era 
nebună de furie. Întinse mâna și, apucând una din corzile 
Adelinei, o trase cu toată puterea. 

— Nu, asta nu! strigă Philip coborând și el în fugă scările. 
Nu vreau. 

Niciodată în viaţă nu fusese părtaş la o scenă 
asemănătoare. 

Cu o mână strânse încheietura braţului lui Bridget în timp 
ce cu cealaltă încerca să desprindă mâna Adelinei de pe 
valiză. 

Renny Court se mulțumea să privească și să râdă. 

— Vă rog să vă calmaţi soţia, îi spuse Philip lui Corrigan. 

— Nu mă atinge, Corry Court, strigă Bridget. 

Prudent, el se îndepărtă de cele două femei. 

Philip se adresă Adelinei fără menajamente. 

— Nu crezi că e destul? În ce valiză se află tabloul? 

Cu un deget tremurând o arătă pe cea pe care o ţinea 
Peter. 

— Las-o jos, îi spuse Philip servitorului care ascultă. 

Philip deschise valiza și imediat, deasupra, apăru obiectul 
litigiului. El îl luă și i-l întinse lui Corrigan; figura copilăroasă 
din tablou părea că îi privește cu o expresie de mirare 
inocentă. Privirile lui Corrigan se plimbau de la Adeline la 
portret, revenind apoi la Adeline cu o tristeţe adâncă. 


39 


Renny Court aruncă o privire pătrunzătoare în 
geamantanul deschis. 

— Aţi văzut vreodată atâta extravaganţă? Să mă mai mir, 
după toate astea, că m-a ruinat? Priviţi obiectele de toaletă 
din aur, mantoul de zibelină! Tabachera socrului meu! La 
dracu', a furat-o și pe asta! 

— El i-a dat-o, răspunse Philip sec. 

Cu obrazul impasibil, el lăsă capacul valizei și îndoi 
cureaua. Apoi, întorcându-se către Adeline care stătea ca o 
statuie, îi spuse: 

— Vino și ia-ţi la revedere! Ai greșit luând tabloul, dar 
trebuie să spun că doamna Court s-a purtat urât în ce te 
privește. 

— Adio, Corry, spuse Adeline cu obrajii inundaţi de lacrimi. 
Să te ajute Dumnezeu în căsătorie, căci soţia ta e o 
zgripțuroaică. 

Cu un gest plin de graţie, ea se îndreptă către calul ei. 
Philip o ridică în șa. Tatăl ei urcă pe iapă. 

Se schimbau formule de despărțire scurte, iar Adeline 
aruncă o ultimă privire spre Bridget. 

— Adio, Biddy Court, îi strigă ea. Să trăieşti pentru a-ți 
regreta purtarea faţă de mine! Să fii nefericită, Biddy! Fie ca 
vântul din nord să te poarte către sud, iar vântul din est către 
vest până în ziua în care îţi vei găsi locul odihnei tale. 

Cu o lovitură de cravașă își puse calul în galop, pornind în 
goană, cu părul roșcat plutindu-i pe umăr. 

Bătrânul Peter, mișcând cu zgomot trăsura încărcată de 
bagaje exclamă: 

— A fost un joc murdar! Ea este la fel de nevinovată 
precum ziua în care acest portret a fost pictat. 

Vizita la verii Court nu fu ultima vizită făcută. Merseră și la 
fratele căsătorit al Adelinei, se mai opriră și la bătrânul 
marchiz, dar nimic din ceea ce au putut vedea sau face nu le- 
a scăzut dorința de a pleca în America. Aveau amândoi 
suflete aventuroase care-și râdeau de descurajări și năzuiau 
fără temeri către o existenţă liberă. 

In cele din urmă, sosi ziua în care pregătirile de plecare 


40 


erau gata. 

Philip reţinuse locuri pe un velier pe care îl considera mai 
rapid și mai curat decât un vapor. Părinţii Adelinei și micul 
Timothy aveau să-i însoţească în portul de îmbarcare. 

Patsy O'Flynn, vizitiul, hotărâse să o urmeze pe Adeline în 
Canada. Celibatar, el trăise până în acea zi în același loc, iar 
acum aventura îl tenta. Un sentiment cavaleresc îl determina 
să se considere protectorul Adelinei, ai cărei fraţi mai mici i 
se păreau puţin meniţi acestui rol. Era convins că familia 
Whiteoak pleca într-o ţară barbară, în care animalele 
sălbatice și indienii dădeau târcoale așezărilor omenești. 

Patsy, așteptând ora plecării pe cheiul de îmbarcare, 
oferea un spectacol uimitor. 

In ciuda unei blânde diminetți, el îmbrăcase un pardesiu 
greu, considerând că este cel mai bun mod de a-l transporta. 

Numeroase colete, de la un enorm balot cusut în pânză 
până la un pachet mic înnodat într-o batistă roșie, se 
îngrămădeau pe umerii lui. Faţa lui mică și răutăcioasă avea 
o expresie satisfăcută și suficientă ca și cum, dintre toți 
pasagerii, el era singurul care cunoștea foarte exact 
greutăţile care-i așteptau precum și mijloacele de a le depăși. 

Intr-o mână ţinea un baston de lemn lustruit, cu un aspect 
ameninţător; în cealaltă avea colivia papagalului; pasărea 
sălta de pe o stinghie pe alta sau se agăța de colivie cu capul 
în jos, bătând din aripi cu o plăcere nebună. Boney nu uitase 
călătoria de întoarcere din Indii, iar vederea mării și-a bărcii 
făcea să se nască în el o veselie de nespus. 

Bona se împrietenise cu Patsy care îi părea o ființă 
misterioasă, dar binevoitoare. Ea stătea lângă el cu copilul în 
brațe, iar hainele largi se unduiau în briza ușoară. Şederea în 
Irlanda îi priise micuţei Augusta; obrajii i se rotunjiseră și nu 
mai erau palizi. Părul era acum destul de lung pentru a-i 
cădea pe frunte într-o buclă neagră mătăsoasă, ce ieșea din 
căciulița dantelată. Din braţele bonei contempla spectacolul 
care se desfășura în fața ei și îndată ce-l zărea pe Patsy, un 
surâs îi dezvelea dinţii albi. În timpul șederii în Irlanda băuse 
lapte de la o capră pe care acum o luau cu ei în Canada, 


41 


întrucât schimbarea laptelui i-ar fi putut provoca tulburări 
digestive. Capra, ţinută de sfoară de un băiețaș posac, privea 
cu indiferență, chiar cinism, ceea ce se petrecea în jurul ei. 
Se numea Maggie, iar lady Honoria îi legase de gât un 
clopoțel al cărui clinchet avea să-i înveselească în necazurile 
călătoriei. 

Tinerii unchi ai Augustei fuseseră cu grijă echipați de 
mama lor pentru noua lor existenţă. Philip nu se putea abţine 
să nu constate că hainele le erau prea ţipătoare, părul prea 
lung și mâinile prea albe. Mai ales Conway, care-i amintea de 
regele de caro, era prea rafinat. Cei doi tineri erau peste tot 
în același timp, dând ordine caraghioase mateloţilor care 
transportau la bord cuști cu găini, rațe, gâște, ca și celor care 
împingeau de la spate porcii sau trăgeau de vaci și oi. 

Un grup de emigranţi săraci își supravegheau bagajele, 
agăţându-se cu lacrimi de ultimele momente pe care le 
petreceau alături de cei veniţi să-i asiste la plecare. Printre ei 
se afla și un preot care căuta să ridice moralul, mângâind 
cerul cu ochii săi mari și cenușii, prezicând o călătorie 
plăcută. Venise să însoțească două tinere nepoate care 
plecau să-și găsească fratele și pe care nu le putea privi fără 
să lăcrimeze. 

Adeline purta un palton verde, lung, cu mâneci largi, 
garnisite cu blană. Se simţea bine lângă mare, inspirând 
adânc briza care lovea pânzele albe precum un dansator își 
lovește tamburina. Marea strălucitoare se întindea sub ochii 
ei și dincolo de zare se găsea acel continent în care ea și 
Philip își vor construi un cămin. 

Ar fi vrut ca vaporul să-i ducă numai pe ei doi; depărtându- 
se de oamenii care plângeau în jur, își furișă mâna în cea a lui 
Philip și-i strânse degetele. El o privi în ochi. 

— Ești sigură că n-ai lăsat nimic în urmă? 

— Nimic. Nici măcar sufletul. 

— Asta e un lucru înţelept. Altfel, aș fi fost obligat să mă 
întorc să-l caut. 

Preotul se apropie brusc de ea. 


42 


— Pardon, My Ladyl!, îi spuse el, căci auzise numind-o așa 
pe mama Adelinei și socoti convenabil sa folosească același 
titlu și pentru tânăra femeie. 

— Ce s-a întâmplat? răspunse ea flatată. 

— AŞ vrea să vă cer o favoare. Am două nepoate care vor 
pleca cu acest vapor; este o călătorie teribil de lungă și 
periculoasă pentru ele. Aţi fi bună să le veniţi în ajutor dacă 
ar fi bolnave sau în dificultate? Dacă aș obţine această 
promisiune din partea dumneavoastră, i-aș șterge cu 
siguranţă lacrimile bietei lor mame! Aţi putea să o faceți? 

— Bineînţeles, îl asigură Adeline. Și dacă îmi daţi adresa aș 
putea chiar să vă scriu și să vă dau vești despre ele. 

Preotul scrise adresa cerută pe o bucată de hârtie șifonată, 
apoi, plin de gratitudine, reveni la admonestările către cele 
două fete cu obraji roșii și păr negru, cu piepturile pline de 
bucuria vieții. 

Lumea părea cufundată într-o confuzie totală. Strigătele 
animalelor, chemările zgomotoase, plesniturile și loviturile 
care însoțeau încărcatul bagajelor de către marinari, ordinele 
ofiţerilor cărora parcă nimeni nu le mai dădea ascultare, 
tipetele  sfâșietoare, zborurile circulare ale pescărușilor, 
strigătele ascuţite ale copiilor obosiţi, zgomotul pânzelor care 
pocneau în vânt, toate acestea se amestecau într-un tablou 
fantastic de adio care va rămâne pentru totdeauna atârnat 
pe peretele amintirilor. 

Ora plecării fu anunţată printr-un sunet de care Adelinei îi 
fusese teamă până atunci, dar pe care, auzindu-l, simţi că 
orice teamă o părăsește. Ar fi vrut ca obrazul mamei sale să 
se usuce pentru a nu păstra în amintire acel chip inundat de 
lacrimi. 

— Mamă dragă, dar mă voi întoarce! Ne vom întoarce toți. 
Voi avea mare grijă de băieţi. Adio, tată! Am să vă scriu. 
Adio...Adio... 

Ei o strângeau în brațe, corpul ei se afla lângă cel care o 
purtase înainte de naștere și lângă cel care făcuse posibilă 


1 în engleză My Lady denumire rezervată femeilor aparţinând nobilimii. 
43 


această naștere. Avea senzaţia unei sfâșieri fizice. Philip o 
cuprinse de umeri și o conduse, zguduită de plâns, spre 
vapor. 


44 


CAPITOLUL IlI 


PRIMA CĂLĂTORIE 


Corabia cu trei catarge Alanna aparținuse odinioară 
Companiei Indiilor; pornea spre Quebec de unde urma să 
transporte o încărcătură de brazi. Căpitanul Bradley era un 
tip din Yorkshire foarte bine clădit. Secundul, un scoţian 
mare, dar fragil, cu o gură imensă, se numea Grigg. Numai 
câţiva dintre pasageri se instalară în cabine; familia Whiteoak 
rămase puţin izolată; traversarea era lungă și nu voiau să se 
expună  neplăcerii unor companioni antipatici. De la 
întoarcerea din Indii, Philip și Adeline se aflaseră numai în 
mijlocul familiei; de aceea, își doreau acum să fie singuri. Se 
instalară cât mai confortabil posibil în spaţiul modest al 
cabinei; Philip își dădu silința să pună toate lucrurile în 
ordine. Adeline, acoperită cu pături, se instală pe punte, într- 
un colț ferit, cufundându-se în lectura ultimului roman la 
modă, /storia lui Pendennist Augusta și bona ei se instalară în 
apropiere; micuța strângea în braţe prima ei păpușă, o 
elegantă creatură de ceară cu talia fină, îmbrăcată cu rochie 
și căciuliță de tafta ecosez. Conway și Sholto vizitau nava; 
Patsy și capra încercau să găsească puţin confort în locul 
rezervat lor, de altfel foarte puţin confortabil. Irlanda se 
întindea la orizont, o linie albastră abia vizibilă. 

Era un vânt puternic, iar vaporul dansa ușor, deși pânzele 
erau întinse. Pescărușii îl însoțiră mult timp după ce aceasta 
părăsise Irlanda; își prelungeau călătoria ca și cum ar fi vrut 
să mai strângă câteva mesaje pentru cei rămași pe uscat. 

Nu erau mai mult de doisprezece pasageri în cabine, iar 
Adeline și Philip se împrieteniră cu cinci dintre ei. Printre 


1 Roman celebru scris de W. Thackeray. 
45 


aceștia se aflau doi irlandezi cu o educaţie excelentă, care 
vorbeau cu un accent foarte pronunţat; ei se numeau D'Arcy 
și Brent, călătoreau de plăcere și urmau să facă un mare 
turneu în Statele Unite. Se mai aflau și doamna Cameron din 
Montreal cu fiica sa, o fiinţă delicată de cincisprezece ani. Ele 
fuseseră în China pentru a-l întâlni pe tatăl fetei, care deţinea 
acolo un important post comercial. Ajungând la destinaţie, 
aflară că omul murise de holeră. Acum, cele două făceau 
drumul înapoi spre Montreal, o călătorie lungă și monotonă. 
Doamna Cameron și micuța Mary stăteau ore în șir una lângă 
alta, învelite în șaluri mari, contemplând orizontul îndepărtat; 
inimile lor păreau că nu mai păstrează nicio speranţă de a 
vedea această călătorie sfârșită ca și cum destinul lor ar fi 
fost să meargă din vapor în vapor, din mare în mare, până în 
Ziua Judecăţii de Apoi. Adeline pretindea chiar, și pe bună 
dreptate, că fata căpătase o stranie asemănare cu marea. 
Paltonul și pălăria aveau tenta gri a valurilor de iarnă; părul îi 
atârna pe umeri precum algele îngheţate și gălbejite; ochii ei 
mari și luminoși păreau că privesc fără să vadă; obrazul și 
mâinile erau foarte bronzate. Numai gura dădea o notă de 
culoare figurii ei, iar buzele, mereu  întredeschise, 
descopereau dinții mici și perlaţi. Necazurile și oboseala o 
transformaseră pe mamă într-o biată creatură făcută numai 
să-și joace rolul de protectoare pe lângă Mary. 

— De ce nu face nimic pentru fericirea acestui copil în loc 
să o cocoloșească ca o cloșcă buimăcită! exclamă Adeline în 
a doua zi a călătoriei. Vorbesc serios, Philip, o urăsc pe 
femeia aceasta! Le voi spune fraţilor mei să se apropie de 
Mary. Nu e normal ca o tânără să arate așa. 

Zis și făcut. Trecură însă câteva zile până când tinerii să 
reușească să o convingă pe Mary să renunțe la compania 
exclusivă a mamei ei. Doamna Cameron nu voia să o piardă 
din ochi. Nu manifestă nicio plăcere, ci mai degrabă 
nemulțumire, când Mary acceptă o plimbare pe puntea 
înclinată, susţinută de o parte și de alta de Conway și Sholto. 
Cei trei formau un grup ciudat; băieţii elegant îmbrăcați 
încadrând o tânără cu veșminte decolorate de atâta purtare. 


46 


Ochii strălucitori ai băieţilor nu pierdeau din vedere nimic din 
ce se întâmpla în jurul lor, timp în care fata umbla ca într-un 
vis; când Conway și Sholto nu conteneau cu glumele, ea îi 
privea pe rând, abia sesizând ce spuneau. 

Al cincilea pasager cu care familia Whiteoak se 
împrietenise era un englez, domnul Wilmott care, ca și ei, 
mergea să se stabilească în Canada. Era înalt și slab, cu 
trăsături accentuate și bine desenate și cu favoriţi negri, 
scurți. Vorbea puţin despre el, dar devenea deodată vorbăreţ 
când subiectul era politica. 

Discuţiile sale cu cei doi irlandezi deveniră curând o sursă 
de amuzament pentru ceilalţi, căci ele se desfășurau fără o 
animozitate aparentă. Domnul Wilmott mânuia ironia cu mult 
spirit, irlandezii aveau simţul umorului și nu se temeau de 
exagerări sau extreme. Philip trăise prea mult timp în afara 
Angliei pentru a-și putea susține o părere într-o discuţie 
politică. Știa de asemenea că orice ceartă privind cele două 
țări ar face din Adeline adversarul său, ceea ce n-ar fi 
suportat. 

Adeline era foarte preocupată de dorinţa de a-l apropia pe 
domnul Wilmott de doamna Cameron. Aceste două fiinţe 
solitare (domnul Wilmott avea uneori o expresie de tristeţe 
evidentă) ar face foarte bine, gândea ea, dacă și-ar uni 
viețile. Ce protector, ce tată ar fi Wilmott pentru micuța 
Mary! Ghicise că moartea soțului o îndurerase pe doamna 
Cameron, dar nu-i zdrobise inima. Oare cum o femeie poate fi 
mai mult mamă decât soţie? se întreba Adeline sorbindu-l 
realmente din ochi pe frumosul și vigurosul Philip. Ea nu va fi 
niciodată așa, niciodată. Bărbatul pe care ea l-a ales va fi 
totdeauna pe primul loc; dispreţuia femeile pentru care 
sentimentul matern era mai puternic decât oricare altul. 

Astfel, o mică lume luă naștere la bordul A/annei, mult 
diferită de cea pe care familia Whiteoak o cunoscuse pe 
corabia ce-o adusese din Indii. Era o lume mai îngustă, mai 
închisă, mai detașată de vechea lor viaţă. Ultimul voiaj îi 
adusese în țara lor; acesta îi ducea spre o viaţă nouă și 
necunoscută; primul strânsese legăturile pe care acesta le 


47 


desfăcea. Adeline încerca o ciudată detașare, o oarecare 
exaltare, ca și cum s-ar fi aventurat într-un spaţiu nou atât 
material, cât și spiritual. 

Timp de o săptămână corabia avansă rapid pe o vreme 
minunată. Apoi, vântul deveni din ce în ce mai puternic și 
nava trebuia să lupte cu el, valurile verzi și agitate se 
spărgeau de etravă, învăluind-o în spumă. Devenise imposibil 
să mai stai pe punte. Pasagerii trebuiau să petreacă ore lungi 
în partea de jos unde nu numai că era lipsă de aer, dar 
veneau și mirosuri de pe coridor. Bona avea rău de mare și 
Adeline fu nevoită să aibă grijă de fiica ei. Doamna Cameron 
și Mary o adorau pe micuța Augusta și se ocupau mult de ea; 
dar copilul petrecea nopţi de nesomn, iar Adeline și Philip nu 
se puteau odihni. 

Intr-o seară cu furtună, când tocmai se închiseseră în 
cabinele lor, se auzi o bătaie în ușă și vocea lui Conway 
chemându.-i: 

— Philip, a pătruns apă! 

— Ce spui? strigă Philip încetând să-și mai descheie vesta. 

— O scândură a bărcii a cedat! Intră apă! 

Pe punte se auzeau tropăituri și ordine date de ofiţer. 
Adeline păli; copilul scâncea încet la pieptul ei. 

— Ne scufundăm? întrebă ea. 

— Nici vorbă! Nu te speria, răspunse Philip deschizând 
brusc ușa în fața căreia stătea Conway ţinându-se de bara de 
alamă ce se afla de-a lungul culoarului. Purta un halat viu 
colorat și, cu toată emoția momentului, Philip observă că 
îmbrăcămintea scotea o dată în plus în evidenţă asemănarea 
cu regele de caro. Prin ușa deschisă pătrundeau și mai clar 
zgomotele de afară, urletul furtunii care se întețea, tunetele 
și pocnetul pânzelor. Marinarii le coborau. 

— Se coboară pânzele! strigă Conway a cărui voce în tot 
tumultul nu era decât un murmur. Furtuna e îngrozitoare. 

Fratele lui era și el acolo ţinându-se de bara de alamă. Răul 
de mare dădea chipului său o tentă verzuie. Adeline îi strigă: 

— Intră și întinde-te pe patul meu. Ai grijă de copil în timp 
ce noi ne ducem să vorbim cu căpitanul. 

48 


Tânărul ascultă, intră poticnindu-se și se aruncă pe pat. 

— Ce rău îmi e! gemu el. 

Adeline o puse pe micuță alături de el. 

— Adeline, îţi interzic să vii! strigă Philip. 

Ochii tinerei femei aruncau fulgere de revoltă. Se agăţă de 
brațul soțului ei. 

— Ba voi veni. 

În aceeași clipă, corabia se legănă și-i aruncă pe toţi într-un 
colț al cabinei. Doamna Cameron apăru în prag. Cu capul 
acoperit cu un șal, ea o strângea la piept pe Mary pentru a-și 
arăta hotărârea de a nu fi despărțite în momentul 
naufragiului. Vorbea însă calm. 

— Se întâmplă ceva rău? întrebă ea. 

— E vorba numai de o spărtură, doamnă. Mergem să 
vorbim cu căpitanul. 

În tonul lui Philip și în prezenţa sa era ceva liniștitor. 

— Mergem și noi. 

Cuvintele se ghiceau mai mult, căci era imposibil să se 
audă ceva. Ținându-se de bara de susţinere și ajutându-se 
unul pe altul, Philip și Adeline ajunseră la scara care ducea 
spre punte. Îi găsiră pe căpitan și pe secund supraveghind 
manevrele. Pânza enormă căzu pe punte cu zgomot, ca și 
cum s-ar fi înclinat în faţa unei forțe superioare. Deodată, 
mateloții dezbrăcaţi păreau fragili și vulnerabili. Vântul sufla 
cu forţă teribilă, adevărate ziduri de apă se înălţau pentru ca 
apoi să se spargă pe marginea corabiei care înainta. Luna 
învăluită de nori apărea din când în când răspândind o lumină 
alburie asupra imensităţii apelor dezlănţuite. Nu era prima 
furtună pe mare la care asista Adeline; cunoscuse furtunile 
apăsătoare de la tropice; dar corabia pe care se afla atunci 
era mai grea și pasagerii mai numeroși. Pe această corabie 
cu pânze furtuna îţi dădea un sentiment de izolare. Fiind 
puţini, pasagerii păreau neputincioşi și părăsiţi de ei înșiși; 
vântul care-i pătrundea era rece. Cu toate acestea, căpitanul 
își păstra seninătatea. 

— Nu e decât un fleac, declară el cu accentul său sonor din 
Yorkshire. Am trecut de mai multe ori de Capul Bunei 


49 


Speranţe, iar ceea ce vedeţi nu e decât o pală de vânt. Aţi 
face mai bine doamnelor dacă v-aţi întoarce în cabinele 
dumneavoastră, și nu vă mai faceți griji. 

Zgomotul furtunii domina zgomotul confuz de ţipete și pași 
venind dinspre scară. Călătorii de pe coridor urcau în 
dezordine cu ochii măriţi de groază. 

Căpitanul Bradley se îndreptă către ei cu pași mari. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el. 

Primul locotenent strigă: 

— N-am putut să-i conving să rămână jos, domnule! Apa 
pătrunde în interior! 

Obrazul căpitanului se întunecă. Își croi drum prin mulţime 
dând ordin ca toată lumea să coboare cu el, ceea ce se 
întâmplă în cea mai mare dezordine. 

Adeline îl auzi strigând: „Toţi bărbaţii la pompe!” în timp ce 
soțul ei o bătea ușor pe spate zâmbindu-i. Ea îi întoarse 
curajoasă zâmbetul, iar el îi spuse destul de tare pentru a fi 
auzit: 

— Vijelia se domolește. Totul va fi bine. 

— la-o de mână pe doamna Cameron, îi strigă Adeline. Să 
nu cadă. 

Mary Cameron nu mai era lângă mama ei; Conway o 
înconjura cu brațele lui, iar chipurile lor nu exprimau nici cea 
mai mică neliniște, ba chiar o ușoară veselie. Philip o conduse 
pe doamna Cameron în cabină. Vântul mai slăbise. Totuși, 
marea era agitată; valurile făceau un zgomot asurzitor, iar 
vântul păstrase destulă forţă ca să umfle, până pe punctul de 
a o rupe, pânza care mai rămăsese. A/anna se abandonase 
aproape fără rezistentă valurilor dezlănțuite; un adevărat zid 
de ploaie părea că se unește cu valurile într-un tumult care 
avea să trimită oamenii pe fundul mării. 

Dar căpitanul Bradley nu-și pierdu curajul. Continua să se 
agite, roșu în obraji, strigându-și vesel ordinele. Lanternele 
care se legănau aruncau o lumină slabă asupra acestui 
spectacol dezolant. Mateloţii împachetau pânza și încercau să 
umple cu ea spărtura. Adeline avea impresia că dacă ar 
coborî, ar înnebuni de spaimă. Pe punte, în mijlocul activităţii 


50 


generale, se simţea la fel de curajoasă ca Philip. Îi trase lângă 
ea pe Mary și pe Conway și toți trei înlănțuiți așteptau 
întoarcerea lui Philip. 

— l-am dat niște rachiu, spuse el urcând. Biata femeie, 
avea nevoie. Era pe jumătate moartă. 

Se întoarse apoi către fată: 

— Vrei să te conduc la mama ta, Mary? 

— M-a chemat ea? răspunse Mary cu o nuanță de 
neplăcere în glas. 

— Nu, cred că va dormi. Poate e mai bine să rămâi cu noi. 

Conway Court râse cu zgomot: g 

— Mary, Mary încăpăţânata... începu el să fredoneze. In 
drum spre Canare! 

Philip îi aruncă o privire nemulțumită, dar Adeline râse, iar 
Mary îl privi cu adoraţie. El oferea un spectacol ciudat cu 
halatul său multicolor și cu părul arămiu fluturând în vânt. 
Domnul Wilmott se apropie de ei. 

— Ofițerii nu dau semne de neliniște, spuse el, dar spărtura 
este serioasă. Cele patru pompe funcţionează continuu. 
D'Arcy și Brent ajută la pompe, iar eu sunt gata să mă alătur 
lor când vor avea nevoie de mine. 

Spre ziuă, era un metru jumătate de apă în cală. Pompele 
lucrau, iar căpitanul afirma că e stăpân pe situaţie. O 
cameristă îi aduse dejunul Adelinei în cabină; ea îmbrăcase 
haine uscate, dar nu dormise. Cămăruţa era într-o dezordine 
deprimantă. Hainele ude ale Adelinei, lucrurile lui Philip și ale 
copilului zăceau amestecate. Adeline se simțea cuprinsă de 
un val de disperare care depășea frica. Dar ceaiul cald, 
pâinea și șunca i-au redat pofta de viață; se așeză la 
marginea patului pentru a se pieptăna. O rază palidă de 
soare pătrundea prin hublou. Ea remarcă frumuseţea plină de 
viaţă a părului. „Și-ar păstra acest aspect chiar dacă m-aș 
îneca” gândea ea cu ranchiună. 

Oglinda de argint îi arătă un chip palid; își mușcă buzele 
pentru a le da puţină culoare. 

— Când crezi că ajungem la Terra Nova? o întrebă pe 
camerista scoțiană. 


51 


— Ajungem imediat fără probleme. 

— La ce distanţă suntem de Irlanda? 

— Cam la 960 de kilometri. 

— Cum se simte doamna Cameron în dimineaţa asta? 

— Complet distrusă. 

— Și fiica ei? 

— Doarme adânc; și fetița dumneavoastră la fel, micuța de 
ea! 

Aceste ultime cuvinte au fost însoţite de o privire plină de 
reproș la adresa Adelinei. 

— Fratele meu a vegheat-o foarte atent noaptea trecută, 
spuse aceasta vexată; gândul la micuța Augusta nu-i trecuse 
nicio clipă prin minte în cursul nopţii. Spui că doarme adânc? 
Bona e cu ea? 

— Da. Adică ceea ce a rămas din biata femeie, căci este 
mai mult moartă decât vie. 

Camerista se forța să-și menţină echilibrul. 

— Doamne, Dumnezeule! strigă Adeline. Avem un echipaj 
atât de slab! 

Traversă holul pentru a merge în cabina bonei; în lumina 
palidă a soarelui, ea le zări pe bonă și pe fetiță, părând 
amândouă la fel de fragile și rupte de lume; dormeau liniștite; 
Adeline chemă camerista. 

— la ligheanul de aici, spuse ea furioasă, dar fără să ridice 
vocea. Fă ordine în cameră, dar să nu faci zgomot. 

Se duse apoi în camera doamnei Cameron. Aici domnea o 
ordine perfectă, dar biata femeie zăcea pe pat epuizată de 
ultimul acces de rău de mare. Aerul era greu din cauza apei 
de colonie, ca și cum în cabină fusese vărsată toată sticla. 
Mary, așezată în fața măsuţei de toaletă își contempla faţa în 
oglindă, cu o expresie de încredere. Ea nu auzi ușa 
deschizându-se și continuă să schimbe cu propria sa imagine 
priviri mirate, în timp ce corabia se sălta și la fiecare mișcare 
o ușă se trântea violent. 

Adeline începu să râdă. 

— Ei bine! Cum te găsești? întrebă ea. 

— Oh! Doamnă Whiteoak, răspunse Mary, sunt drăguță, 


52 


foarte drăguță! Am făcut turul lumii și niciodată până azi nu 
mi-am dat seama de asta. 

— Ciudat moment pentru astfel de descoperiri! Dar dacă 
acest gând îţi dă curaj, cu atât mai bine. 

Contemplându-și imaginea în continuare în oglindă, tânăra 
o întrebă: 

— Nu aveţi aceeași părere? 

Adeline râse din nou. 

— Pentru moment nu sunt în stare să mă gândesc la asta, 
dar mai târziu am să te privesc cu atenţie. Aș putea face ceva 
pentru mama ta? 

— Spune că se simte puţin mai bine și nu vrea decât să o 
lăsăm în pace. 

— Ai dormit? 

— Puțin. Nu sunt obosită. 

— Suporţi mai bine marea decât mine. Ți s-a servit 
dejunul? 

— Da.  Camerista a fost drăguță ca și fratele 
dumneavoastră. Este așa de curajos! 

— Mă bucur. Mă duc să văd ce fac și ei. 

— Pot să vă însoțesc? 

— Nu. Rămâi cu mama ta. 

Adeline îl găsi pe Sholto aproape refăcut după răul de 
mare. Mânca o prăjitură și bea o cafea, dar faţa îi era încă 
palidă. Conway își schimba hainele cu unele uscate. Adeline îi 
remarcă albeaţa lăptoasă a pielii, ca și robusteţea pieptului și 
gâtului pe care, luându-te după chipul său, nu ai fi bănuit-o. 

— Adeline! strigă Sholto, aș fi vrut sa nu fac niciodată 
această călătorie. E foarte posibil să ne scufundăm. Doresc 
atât de mult să fiu înapoi în Irlanda cu mama și tata, Timothy 
și toți ceilalți. 

— Prostii! răspunse Adeline așezându-se pe marginea 
patului. Peste câteva zile vă veţi amuza de toate astea. Hai, 
mănâncă-ţi biscuitul. 

Ea îi luă prăjitura din mână, rupse o bucăţică și i-o puse în 
gură. El se lăsă tratat ca un copil. 

Adeline se întoarse apoi către Conway: 


53 


— Du-te și caută-l pe Philip; spune-i că am nevoie de el, că 
trebuie să-l văd și că e important ce am să-i spun. 

— Ce ai cu el? 

Ea îi aruncă o privire imperativă. 

— Fă ce-ţi spun, Conny! 

— Foarte bine, dar cred că nu vrea să vină. 

Tânărul își înnodă cravata cu atâta grijă de parcă pleca în 
vizită. 

— Ce diabolic este acest mic vanitos! exclamă ea. Să-și 
piardă timpul cu nodul de la cravată când se poate ca în 
momentul următor să fie pe fundul mării! 

Sholto se aruncă urlând peste perna de pe pat. 

— Ai spus că totul e spre bine. Ai spus că vom râde de 
toate astea, suspină el. 

— Uite ce ai făcut! exclamă Conway. 

Deschise ușa și ieși pe culoar, dar avu probleme căci ușa 
nu se mai închidea din cauza mișcărilor corabiei. Adeline se 
ridică și împinse ușa cu toată forța. Reveni apoi lângă Sholto. 

— Ştii bine că glumeam; dacă aș crede că ne scufundăm, 
aș mai avea aerul așa vesel? 

— Dar nu aveai deloc un aer vesel. Era chiar straniu și 
furios. 

Ea își puse capul pe pernă alături de fratele ei. 

— Aveam aerul acela pentru că am impresia că fratele 
nostru îi face curte micuței Cameron. L-am trimis din cameră 
ca să te întreb dacă i-a spus fetei că e frumoasă. Chiar i-a 
făcut curte? 

Ochii verzi ai lui Sholto străluceau de plăcere: 

— Bineînţeles! Nu suntem niciodată singuri, dar asta nu-l 
împiedică să spună dulcegării: „Ce ființă deosebită”, îi spune. 
„Ce gât frumos! Ce gene lungi și blonde! Vino și mângâie-mi 
obrazul!” 

— Și îl ascultă? 

— Sigur, i-a pus și mâna pe piept. 

— Și ea nu s-a opus? 

— Deloc. Apleacă gâtul ca o găinușă pe care o mângâi; și 
tot ca o găinușă îl privește cu ochi pierduţi. Dar ea e 

54 


inocentă, iar Conway nu e. A căpătat ceva cunoștințe de la 
băieţii aceia de la colegiul englez. 

Sprâncenele Adelinei se încruntară. 

— Îi voi spune mamei lui Mary, declară ea, să o ţină 
departe de acest șmecher. 

— Dacă tot ne scufundăm, Adeline, lasă-i să aibă măcar 
atâta plăcere. 

— Nu ne vom scufunda. 

Ușa se deschise și Conway, care o proptea cu toată 
puterea, își aruncă privirea în cabină: 

— Philip e în cabina voastră, ud leoarcă! 

— Conway, intră și închide ușa. 

El ascultă și se opri în faţa ei, palid și surâzător. 

— De acum înainte fără nebunii cu Mary Cameron. Dacă 
mai aud, îi voi spune lui Philip și te va scutura să-ţi clănțăne 
dinţii. Ar trebui să-ţi fie rușine de tine... Să vorbeşti de 
dragoste unui copil! 

— Ce ţi-a mai spus acest mincinos? întrebă el aruncându-i 
o privire rece fratelui său. 

Sholto începu să tremure ca și cum frica i-ar fi provocat un 
nou acces de rău de mare. 

— Nu trebuia să-mi spună el ca să știu ce se întâmplă. Mi-a 
spus chiar ea că tocmai a descoperit cât e de drăguță. Și te- 
am și supravegheat. Acum îţi repet, să nu mai aud de așa 
ceva. 

El încercă să deschidă ușa și cu un aer dispreţuitor o salută 
ca pentru a o invita afară. Dar o mișcare bruscă a vaporului îi 
aruncă clătinându-se unul lângă altul. Rămaseră o clipă 
înlănţuiţi și strângându-l lângă ea, Adeline îi spuse: 

— Vei fi cuminte, promite-mi, Conny, dragul meu! 

— Da. Îţi promit. 

După ce auzi că Adeline a ieșit din cameră, Conway se 
aruncă asupra fratelui său administrându-i câţiva pumni din 
ce în ce mai puternici. Ca prin minune, loviturile în loc să-i 
agraveze starea lui Sholto, îi făcură cel mai mare bine, căci 
după o jumătate de oră erau amândoi pe punte supraveghind 
marinarii care încercau să ridice pânzele. Speranța le 


55 


renăscuse, căci soarele apăruse, iar valurile spumoase loveau 
corabia cu mai puţină furie. Când o zăriră pe Mary ei își 
schimbară privirile în altă direcţie. 

În același timp tânăra părea absorbită de propriile ei 
gânduri. Mama ei o ţinea lângă ea. Un fluid puternic pornea 
din sufletul doamnei Cameron ca și cum ar fi vrut să 
transmită corabiei o forță invincibilă care să o ferească de 
orice rău și astfel să ajungă la destinaţie în siguranţă. 

Adeline îl găsi pe Philip așteptând-o în picioare în mijlocul 
cabinei; hainele îi erau ude și mototolite, părul blond i se 
lipea de frunte. Era atât de caraghios, încât simţi dorința să 
izbucnească în râs, dar zărise deja expresia nemulțumită de 
pe chipul lui. 

— De ce ai trimis să mă caute? întrebă el sec. 

— Eram îngrijorată. 

— Te aștept aici de câtva timp. 

— Nu m-ai așteptat mult. Am stat cu Sholto. E bolnav. 

— Ca toată lumea! Și eu am dat afară masa de prânz. Ce 
vrei de la mine. 

— Să-ţi pui haine uscate. 

El se îndreptă către ușă. 

— Dacă e numai asta... 

Ea îl trase de mână. 

— Philip, nu te mai duce! Te duci în faţa mortii. 

— N-aș fi decât un biet soldat dacă ar fi să mă omoare. 

— Dar ce poţi tu să faci? 

— Pot să le dau puţin curaj pasagerilor de pe coridor și să 
le menţin calmul. Toţi sunt gata să se lase pradă panicii. lar 
tu ai putea face ceva ordine în această cabină. Este 
dezgustătoare. 

— Poftim, la ce te gândești acum, strigă ea. Eu am un copil 
bolnav! O bonă pe jumătate moartă! Pe doamna Cameron să 
o liniștesc! Am și un frate de supravegheat și sunt îngrozitor 
de neliniștită în privinţa ta! Camerista nu e bună decât să 
stea la taclale. Pe corabie intră apă! Și tu îmi ceri să fac 
ordine în cabină! 

Nebună de furie, ea începu să strângă hainele împrăștiate 


56 


pe jos pe care le arunca în valize sau le punea pe umeraș. 

— Nu ţi-am cerut să te înfurii, spuse Philip. 

— Sigur, eu nu am voie să mă înfurii! Eu trebuie să-mi 
păstrez calmul! Să fiu tot timpul ca scoasă din cutie! 

— De ce nu? 

Inainte ca ea să răspundă, papagalul, cocoţat până atunci 
pe acoperișul coliviei cu capul sub aripă, deveni subit 
conștient de enervarea Adelinei; scoase un țipăt ascuţit și se 
porni să zboare de colo-colo, furios, prin cabină. Se așeză pe 
o bară din aramă, se întoarse cu capul în jos și începu să 
zvârle un torent de imprecaţii în hindusă. 

— Haramzada! urla pasărea. Haramzada! chore, | flatoom! 
I flatoom! 

— Câteodată îmi doresc să nu fi luat cu noi pasărea asta, 
spuse Philip. 

— Nu mă îndoiesc, replică Adeline; și cu siguranță că îţi 
dorești să nu mă fi luat nici pe mine! Astfel, ar fi putut să 
domnească ordinea pe corabia ta nefericită! Ai fi putut... 

Obrazul lui Philip se destinse. 

— Adeline, spuse el, reușești să transformi în ridicol orice 
situaţie. Hai, pisicuțo, să nu ne certăm. El o înlănţui cu 
braţele și o sărută pe păr. Dă-mi o pereche de mănuși; am 
palmele pline de bășici tot trăgând la blestematele alea de 
pompe. 

De îndată îl copleși cu grija ei, începând să-i sărute palmele 
rănite; apoi le spălă, le unse cu unguent, le bandajă și găsi 
repede o pereche de mănuși vechi. Îngrijit cu atâta tandrete, 
el deveni blând ca un mielușel, îmbrăcă haine uscate și se 
pieptănă. In acest timp, Boney, cu capul în jos, nu înceta să-i 
urmărească cu priviri batjocoritoare. 

— Philip, întrebă ea, răsucindu-și o șuviță de păr în jurul 
degetului, situaţia e chiar atât de liniștitoare pe cât o arată 
căpitanul? Nu suntem în pericol? Vom ajunge întregi la Terra 
Nova? Spunea că se oprește acolo pentru reparaţii. E 
adevărat? 

— Putem lupta împotriva spărturii. Totul ar fi bine dacă 
vântul ăsta blestemat ar slăbi în intensitate și s-ar porni unul 


57 


favorabil. 

Spărtura nu se lărgi mai mult decât era; soarele apăru și 
ordinea se restabili în parte, sperându-se într-o scădere a 
vântului. Se organizau echipe care să asigure funcţionarea 
pompelor și se înlocuiau la semnalul „Ridicarea!” lansat de 
gura gigantică a lui Grigg. Căpitanul era absolut optimist. 
Alanna avansa păcălind valurile ostile îndreptându-se 
hotărâtă către apusul stacojiu. 

Deodată un matelot sosi în fugă lângă căpitanul care 
discuta cu Philip și cu domnul Wilmott. 

— Incărcătura nu mai este arimată, spuse el cu sufletul la 
gură. 

Philip plecă să-i întâlnească pe Adeline și pe fraţii ei care 
găsiseră un colț adăpostit pe punte. Băieţii, sleiţi de puteri, se 
întinseseră lângă sora lor; capul lui Conway se sprijinea pe 
umărul acesteia, iar Sholto și-l pusese pe pieptul ei. „La 
naiba, gândi Philip, au aerul mizerabil a unor emigranţi”. 
Adeline, care citea, Pendennis, ridică ochii. O izbi expresia 
gravă a lui Philip. Se așeză mai bine pe locul ei. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea. 

Conway se trezi și se ridică rapid; părea buimăcit și încercă 
să bâiguie ceva: 

— Ce este, Philip. Adeline, puntea! Privește puntea. 

— Da, spuse Philip. Încărcătura nu mai este arimată și 
corabia dă semne de oboseală. Căpitanul spune că trebuie să 
ne întoarcem la Galway ca să remedieze avaria. 

— Să ne întoarcem la Galway pentru reparaţii! repetară în 
cor Adeline și Conway. 

Apoi Conway se puse pe râs. 

— Ce glumă bună! 

Işi apucă fratele de umăr și-l scutură. 

— Trezește-te, Sholto! Îţi vei revedea bătrâna Irlandă! 

— Cât va dura călătoria de întoarcere? întrebă Adeline. 

— Cu vântul ăsta din spate nu va dura decât câteva zile. 

— Să ne ferim ca mama să afle că ne-am întors; se va 
speria. Se va simţi obligată să vină imediat să ne vadă la 
Galway și vom reîncepe ceremonia de adio. 


58 


— Sunt total de acord, încuviinţă Philip care nu avea deloc 
chef să-și revadă socrii. 

A doua zi dimineaţa, vântul scăzuse suficient, permiţând 
secundului să coboare de-a lungul corabiei pentru a examina 
spărtura din carcasă. Marea era de un albastru metalic, iar 
valurile se ridicau sub presiunea unui vânt puternic din vest. 
Pasagerii și marinarii rămași pe punte nu pierdeau din vedere 
niciun gest al ofițerului; acesta strigă mesajele misterioase 
căpitanului, de pe bastingaj!. Pipăi partea lovită a corabiei cu 
o mână sigură și cunoscătoare precum un chirurg absorbit de 
o operaţie delicată. Apoi fu ridicat pe punte unde îl înconjură 
o mulţime neliniștită. 

Se arătă zgârcit în informaţii reconfortante și numai 
prezența căpitanului îl făcu să declare: 

— Cred că nava va rezista dacă nu va fi furtună. Dacă 
marea nu se înrăutățește, spărtura va rămâne la un metru de 
la suprafaţa apei, dar va trebui ca pompele să funcţioneze 
fără întrerupere. 

Alanna reluă așadar drumul spre Irlanda și viră cu vântul în 
spate, într-un zgomot furios al pânzelor care pocneau. Se 
abandonă în sfârșit vântului contra căruia luptase atâtea zile 
și care o conducea înapoi întinzând fiecare centimetru de 
pânză pentru a ajunge la punctul de plecare în cel mai scurt 
timp. Dar încărcătura dezarmată făcea barca greu de 
stăpânit. Înclinarea ei nu putea fi neglijată; pasageri și 
marinari, toţi deveniră șchiopi și mergeau aplecându-se într-o 
parte. Pompele nu încetau să funcţioneze, scuipând mase 
enorme de apă sălcie care nu aștepta decât momentul 
următor pentru a reintra în cală. 

Îi durea spatele, mâinile li se umflaseră de bășici și 
bătături; orele se scurgeau monoton, ţesând zilele și nopţile 
într-un lanţ imens de oboseală și plictis. Plictiseala se 
transforma uneori în angoasă, când vreun nor ar fi putut 
prezice furtuna. Adeline, mai mult decât ceilalți, își păstra 
umorul și buna dispoziţie. În veșmintele sale elegante, care 


1 Totalitatea chesoanelor, dulapurilor sau rastelelor în care se păstrează 
efectele echipajului pe o navă. 
59 


nu se potriveau deloc situaţiei, își purta peste tot veselia și 
încrederea. In ciuda reproșurilor lui Philip, se instală la 
pompe; de la membrii echipajului învăţă cântece marinărești 
pe care de fapt niciodată nu reuși să le cânte corect. 

O intimitate stranie se născu între călători; se părea că se 
cunosc de ani de zile. Chipurile, gesturile și chiar maniile lor 
păreau că fac parte din viaţa cotidiană a fiecăruia. 

In a opta zi, silueta confuză a Irlandei se întrezări la 
orizont. 


60 


CAPITOLUL IV 


REPARAȚII 


O apă albastră, nemișcată, forma micul golf Galway; 
băteau clopotele bisericii în momentul în care velierul, dând 
semne de oboseală, intră în port. Pentru prima dată de zece 
zile, încetă zgomotul pompelor; sunetul clopotelor și cântecul 
păsărelelor deveniră încet perceptibile urechilor celor care 
călătoriseră pe Alanna. Adeline se afla în față, în bătaia brizei 
ușoare care îi aducea miresme calde de pământ. Nările îi 
fremătară, iar gura îi schiță un zâmbet; domnul Wilmott se 
apropie de ea chiar în momentul acela. 

— Sunteţi o femeie fericită dacă puteţi zâmbi, doamnă 
Whiteoak! spuse el. Pentru mine această revenire e foarte 
grea. 

Ea îl privi peste umăr; buzele întredeschise îi dezveleau 
dinţii perlaţi. 

— Deci nu sunteţi fericit să simţiţi din nou parfumul 
pământului și să auziţi clopotele? exclamă ea. 

— Miresmele bătrânului pământ ca și sunetul clopotelor nu- 
mi bucură inima, răspunse el cu amărăciune. N-am crezut că 
mă voi mai întoarce în această ţară. Ce mă atrage e lumea 
nouă. 

— Cu puţină răbdare veţi ajunge și acolo. De fapt, la ora 
asta v-aţi fi putut odihni foarte bine pe fundul mării. Eu 
multumesc Cerului că sunt în viaţă! 

— Pentru dumneavoastră totul e altfel; sunteţi tânără și 
plină de speranţă. 

— Dar nu sunteţi bătrân! Mi-aţi vorbit de proiecte foarte 
interesante. Cred că treceţi printr-un moment de descurajare. 

El zâmbi la rându-i: 

— Aveţi dreptate. N-am dreptul să-mi pierd curajul când 

61 


sunt lângă dumneavoastră. 

Alături de ei se afla bona cu micuța Augusta în braţe; 
pliurile bogate ale rochiei sale pluteau în jurul siluetei 
delicate. Urca pe punte pentru prima dată de când răul de 
mare o doborâse; părea că abia se ţine pe picioare pe ea 
însăși, dar să mai poarte și copilul. Cu toate acestea, ochii ei 
cu pleoape grele străluceau de bucurie la vederea coastei 
înverzite; fetița întinse mâna către pescărușii care dădeau 
roată corabiei. 

Philip măsura puntea în lung și-n lat. 

— Bagajele sunt gata, strigă el. Nu lăsăm nimic de valoare 
la bord. 

— Căpitanul spune că nu e niciun risc. 

— Mă rog! Oricum vom avea nevoie de lucruri. Spărtura nu 
va putea fi reparată bătând din palme. 

— l-ai văzut pe fraţii mei? întrebă Adeline. Și-au luat 
bagajele? 

— Uite-l pe Sholto. Îţi va răspunde chiar el. 

Philip îl privi cu severitate. Era încărcat cu pachete puse 
unul peste altul. Obrazul palid era luminat de bucurie. 

— Ard de nerăbdare să pun piciorul pe pământ, exclamă el, 
exagerându-și accentul irlandez. Graţie lui Dumnezeu, voi 
dormi într-un pat normal și voi mânca alimente demne de 
acest nume! 

Mergând pe punte, lucrurile îi cădeau unul după altul, fără 
măcar să-și dea seama. 

— Unde este Conway? întrebă Adeline. 

— Nu l-am putut face să se miște. E încă în pat și Mary 
Cameron este lângă el. 

— Dumnezeule! strigă Adeline. 

Philip le aruncă o privire mustrătoare. Domnul Wilmott se 
depărtă la o distanţă care nu-i mai permitea să le audă 
glasurile. 

— Ea îi face bagajele, continuă Sholto. El spune că e prea 
obosit ca să le facă și proasta îl crede! Crede și face tot ce-i 
spune. 

— Mă duc să văd ce-i cu el, spuse Adeline. 


62 


Cu mersul său vioi, parcurse rapid puntea care se înclina 
periculos, coborî scara și traversă holul îngust în care cea mai 
mare parte a cabinelor nu erau ferite de vederea celorlalţi 
decât printr-o perdea. Nu va uita niciodată mirosul acestui 
hol. Toate miasmele din interiorul corabiei își dădură întâlnire 
aici, începând cu bucătăria și până la closete, fără să le uităm 
pe cele ale șeptelului care se afla la bord. Ce lipsă de confort 
a putut suporta! Blânda briză terestră o făcu dintr-odată mai 
sensibilă, amplificându-i neliniștile adunate în tot acest timp. 

Se opri în faţa ușii lui Conway, ascultând; afară era atâta 
zgomot și agitaţie, că nu auzi nimic. Împinse ușa. 

Conway era întins pe pat, cu un zâmbet fericit pe buze și 
cu părul mângâindu-i obrajii. Ochii lui mari și verzi urmăreau 
mișcările lui Mary aplecându-se deasupra unei valize pe care 
o umplea, sub directa lui îndrumare, cu obiecte de toaletă. 

— Ce spectacol frumos! strigă Adeline. Conway, leneș 
mizerabil! Ridică-te și fă-ţi bagajul. Mary, ar trebui să-ţi fie 
rușine. De ce nu ești lângă mama ta să o ajuţi? 

Mary ridică o faţă roșie și răspunse cu o nuanţă de sfidare 
în glas: 

— Bagajele mamei mele sunt gata. Se odihnește până la 
ora debarcării. 

— In cazul ăsta, du-te și te așază lângă ea. N-ai nimic mai 
bun de făcut decât să stai singură cu un bărbat tânăr în 
cabina lui? Ai făcut jumătate din turul lumii fără să înveţi 
nimic? 

— Mama m-a învăţat să mă feresc de indieni, chinezi și 
francezi; nu mi-a spus nimic de irlandezi. 

Adeline abia se abţinu să nu râdă și spuse cu severitate: 

— A greșit foarte mult, căci sunt cei mai periculoși. ȘI 
acum, fugi. Dacă fratele meu are nevoie de vreun ajutor, eu 
sunt aici. 

Și o împinse pe Mary afară din cabină. 

Revenind către fratele ei, îl apucă de-o ureche și-și apropie 
obrazul de al lui: 

— Conway, te simţi vinovat cu ceva în privinţa acestei 
fete? 


63 


Pentru că Adeline îl trăgea foarte tare de ureche, el își 
compuse o grimasă care exprima inocenţa sa copilărească. 

— Lasă-mă. Nu vreau să-ţi răspund. 

— Îmi vei răspunde sau, dacă nu, îl voi pune pe Philip să te 
întrebe și nu va fi plăcut, să știi. 

El întoarse capul pentru a-i putea săruta braţul. 

— Surioara mea! Jur că nu i-am spus niciodată nimic lui 
Mary ce tu sau mama ei n-ar fi putut auzi. 

Ea îi dădu drumul. 

— Slavă Domnului! Acum scoală-te și împachetează-ţi. 

Merse până acolo cu amabilitatea încât îi veni chiar în 
ajutor. 

Micutul golf se oferea privirilor într-o imagine minunată; 
orașul din piatră cenușie se ridica dincolo de el, rezemându- 
se de munţii severi. Un vechi castel feudal se zărea pe una 
dintre coline. Locuitorii orașului soseau în grupuri pentru a 
vedea barca, căci pe la ei nu prea poposeau corăbii de talia 
acesteia. 

Urmă apoi marea dezordine a debarcării. Toţi crezuseră că 
nu vor părăsi corabia decât la sosirea în Quebec. Coborâră 
încărcaţi cu bagaje, mai palizi decât la plecare; unii foarte 
satisfăcuţi, alţii dezamăgiţi, plângând cu lacrimi amare. 
Bietele animale erau mânate afară din barcă, unele abia 
ținându-se pe picioare din cauza slăbiciunii. Erau murdare și 
ametite; păsările păreau a fi suferit mai puţin decât restul. 
Maggie, căprița care fusese trimisă pentru hrana Augustei, 
era o excepţie. Ea nu suferise deloc din cauza întâmplărilor; 
mergea la trap sunându-și clopoțelul. Unul dintre marinari 
prinsese drag de ea și îi pieptănase părul argintiu. După ce 
părăsi corabia, zări o pată de iarbă de unde se grăbi să 
smulgă o gură pe care o mestecă cu plăcere. 

Boney suportase și el foarte bine călătoria. Mișcările 
velierului îi plăcuseră mai ales că poziţia cu capul în jos era 
distracţia lui preferată. Plecă de pe corabie agăţat de umărul 
Adelinei. Ciocul întredeschis părea că surâde triumfător, iar 
limba închisă la culoare uimea lumea care se adună repede 
în jurul Adelinei. 


64 


— Ai face mai bine dacă l-ai transporta în colivie, spuse 
Philip. 

— Ai dreptate, recunoscu ea, îl voi pune imediat, dar colivia 
a rămas la cameristă, în spate, și e foarte grea. 

Dar, într-adevăr, îi făcea mare plăcere senzaţia pe care o 
producea Boney. Surâse și salută mulțimea cu o graţie 
fermecătoare. 

— Oh! priviţi-o pe această frumoasă doamnă cu pasărea, 
strigă cineva. Veniţi repede. E un spectacol unic! 

Lumea se îngrămădi. 

— Să te ia dracu’, strigă un bărbat îmbrâncindu-și vecinul. 
Nu văd din cauza dumitale. Nici măcar n-o zăresc. 

Mulțimea creștea. Dacă Adeline și papagalul ofereau un 
spectacol captivant, entuziasmul crescu la maximum la 
vederea bonei purtând costumul său naţional, ţinând în braţe 
copilul îmbrăcat în alb, care-și ţinea la piept păpuşa de ceară. 

Cei doi irlandezi, D'Arcy și Brent, făceau cărare prin 
mulțime. Patsy auzise vorbindu-se despre închirierea unei 
trăsuri; aceasta tocmai apărea, săltând pe pavaj, trasă de o 
ruină de cal gri care reușea totuși să înainteze cu un mers pe 
cât de sprinten pe atât de nepăsător. 

Adeline le zări pe nepoatele preotului pe care le întrebă 
unde se vor instala până la terminarea reparațiilor. Erau 
încărcate de pachete și-și pierduseră ceva din veselia și 
prospetimea de la început. Aveau o prietenă în oraș la care 
puteau să-și lase lucrurile, după care urmau să pornească pe 
jos cale de 16 kilometri pentru a ajunge la unchiul lor. Aici își 
vor petrece noaptea înainte de a ajunge la părinţii lor; acest 
ultim proiect nu părea să le bucure în prea mare măsură. 

— Ultima despărţire i-a făcut foarte rău mamei noastre; 
data viitoare va fi mai rău, dar, în același timp, dacă nu ne- 
am duce s-o vedem, ne-ar socoti rele, chiar crude. 

— Eu aștept cu nerăbdare momentul revederii cu mama, 
cu tata și cu cei mici, răspunse sora ei. Avem multe de 
povestit și asta îi vor impresiona. 

— Nu, nu faceți asta! protestă Adeline. Spuneti-le, 
dimpotrivă, că marea era lină precum un taler de argint și că 


65 


vântul era tot atât de puternic precum răsuflarea unui copil. 
Spuneţi-le că nu e vorba decât de o scândură care s-a rupt, 
dar căpitanul, foarte prudent, ne-a întors la Galway ca să o 
înlocuiască. Spuneţi-le că eu veghez asupra voastră și o voi 
face în continuare până în ziua sosirii în Canada. 

— Da, doamnă, se învoiră fetele cu un zâmbet care le 
descoperi dinţii frumoși; le vom repeta ce ne-aţi spus. Nu le 
vom povesti nimic ce-ar putea să-i sperie. 

Adeline le privi depărtându-se încet, copleșite de greutatea 
bagajelor; albeaţa de zăpadă a cefelor lor răzbătea de sub 
buclele negre. 

Gândurile îi reveniră la doamna Cameron și Mary; suspină, 
simțind deodată că are responsabilitatea tuturor fiinţelor fără 
apărare. 

Îl zări pe Philip ajutând mama și fiica să urce în trăsură. 
Bona și Gussie se instalaseră deja. Philip își strigă soţia: 

— Grăbește-te, iubito! Să plecăm de aici. 

Fruntea i se încreţise de nerăbdare. 

Trăsura urcă cu zgomot strada pietruită, urmată de o parte 
a mulţimii, băieţi și fete care săreau și săltau scoțând strigăte 
de bucurie. 

Philip și tinerii Court urmau să meargă pe jos. Compania nu 
era deloc pe placul celui dintâi, dar cumnații lui ţineau mult la 
asta. 

Câteva ore mai târziu, Adeline, privind pe fereastra 
camerei, asistă la o bătălie de stradă. Băieți de prăvălie, 
măcelari, cerșetori cărora li se alăturau oameni de tot felul, 
țipau și-și împărțeau pumni și bastoane. Câinii lătrau cu furie. 
Ca din pământ apărură reprezentanţii ordinii publice. Lupta 
luă sfârșit. Mulțimea se risipi pe străduțele și culoarele 
subterane. Calmul se instală pe stradă. 

Philip urmărise toată scena pe deasupra umărului Adelinei, 
cu zâmbetul pe buze. 

— Ciudaţi indivizi irlandezii tăi! spuse el când conflictul luă 
sfârșit. 

— Sunt așa cum i-a făcut Dumnezeu, replică ea, luându-le 
apărarea. 


66 


— Ești sigură că Dumnezeu i-a făcut, dragostea mea? 

— Probabil că a fost puţin ajutat. 

El o sărută. 

— Nu te-am văzut deloc singură de când ne-am îmbarcat, 
spuse el. Mereu a fost cineva între noi: copilul, fraţii tăi sau 
Mary. Zău că voi fi fericit când se va termina călătoria asta și 
vom fi instalaţi la Quebec. 

— Și eu. Nici nu ghicești ce mi-a spus domnul Wilmott la 
plecarea de pe corabie. 

— Ce anume? 

— Mi-a spus așa: „Știţi că nu credeam să mai pun vreodată 
piciorul pe insulele astea? Speram chiar să nu-l mai pun 
niciodată”. „Nu veţi dori niciodată să le revedeţi?” am 
întrebat eu; și el mi-a răspuns: „Niciodată”. Avea aerul 
dramatic al unui erou de roman. Am făcut tot ce am putut ca 
cei doi, domnul Wilmott și doamna Cameron, să devină mai 
apropiaţi, dar nu cred că am avut succes. 

— O văduvă suferind de rău de mare n-are nimic seducător 
în ea, spuse Philip. Și judecând după privirile pe care ţi le 
arunca, mi se pare mai degrabă atras de tine. Va face bine să 
fie prudent. 

— Pezevenchiul bătrân! exclamă Adeline râzând. Nu e 
deloc genul meu. Dar ca prieten îmi place și sper că la 
Quebec se va instala în apropierea noastră. 

— Cred că ar fi bine să-i anunţăm pe părinţii tăi că suntem 
aici, declară Philip, deturnând brusc conversaţia. Reparaţiile 
vor dura o săptămână și dacă vor afla de la alţii și nu de la 
noi, va fi o lovitură pentru ei. 

— Nu! Nu mai suport din nou despărţirea. Asta ne va aduce 
ghinion. 

— Am putea să le spunem să nu vină. 

— Nimic n-o va reține pe mama și cu atât mai mult pe tata 
care va veni și va semăna discordie. Îi va spune tot felul de 
prostii căpitanului, reproșându-i că nava lui nu a fost în stare 
bună. 

— Riscăm să afle din ziare că suntem aici. 

— Prefer să-mi asum acest risc. Săptămâna viitoare îl vor 


67 


vizita pe bunicul. N-au timp să citească ziarele. 

Ea avu câștig de cauză, după care amândoi își dădură 
silința să treacă cât mai bine peste acest incident care le 
întrerupsese călătoria. Porniră în explorarea străzilor 
bătrânului oraș mohorât. Philip și domnul Wilmott au făcut 
chiar câteva partide de vânătoare. Adeline colindă cu frații 
săi și cu Mary Cameron potecile munților și malurile golfului 
întorcându-se cu buzunarele pline de scoici pentru micuța 
Augusta. Au vizitat și corabia, vizită pe care o făceau zilnic, 
amuzându-se de spectacolul dulgherilor care trudeau. 

În fiecare zi, ţăranii din împrejurimi veneau în grupuri să 
admire minunea de corabie. 

Era un spectacol fermecător să-i vezi dansând pe punte în 
serile de primăvară; corpurile agile săltau în ritmul melodiei 
fredonate chiar de dansatori. Își pocneau degetele, se 
învârteau, se avântau, corpurile lor avea proporții perfecte, 
iar feţele le erau tipic spaniole; niciodată această corabie nu 
cunoscuse atâta veselie. 

Într-o seară se dansa sub clar de lună când deodată 
aceasta dispăru după un nor; în întunericul perfect care se 
lăsase era imposibil să recunoști pe cineva, dar un băiat 
frumos îmbrăcat în albastru o supraveghea deja pe Adeline 
de mult timp; el își îndepărtă partenera și, în timp ce dansa, 
trecu pe lângă Adeline atingându-i mâna. Ea era în picioare 
între fraţii ei și Mary Cameron, agăţată ca de obicei de braţul 
lui Conway. La contactul mâinii tânărului irlandez, Adeline se 
puse pe râs, descoperindu-și astfel albul strălucitor al dinţilor 
care luminară întunericul. Băiatul făcu încă un tur al punţii 
dansând până când se afla din nou lângă ea; trecându-și 
brațul în jurul taliei, o trase în mijlocul mulţimii și se 
abandonară cu pasiune ritmului melodiei născute numai din 
glasurile oamenilor; se armonizau atât de bine unul cu 
celălalt, încât era păcat că nu-i putea urmări toată lumea, 
ceea ce însă era preferabil pentru Adeline. Transportată de 
plăcerea dansului, ea nu pierdea totuși din vedere norul care 
ascundea luna, iar când marginile acestuia deveniră argintii, 
ea își atinse ușor partenerul pe piept murmurând: „Lasă-mă, 


68 


demon ce ești!” Când luna inundă din nou cu lumina ei 
puntea, silueta ei înaltă și delicată putea fi zărită alături de 
Sholto. Atunci își dădu seama că Mary și Conway se 
prinseseră și ei în dans. 

Fratele ei îi adresă un zâmbet batjocoritor. 

— Acum am arme împotriva ta, surioară. Să nu încerci să 
mai povestești ceva despre mine. 

Un clopot începu să bată; veni seara dinaintea plecării. 

A doua zi, vremea deveni ceţoasă și o ploaie măruntă se 
instală peste oraș. Se sfârșise cu dansul pe puntea Alannei. 
Zilele se scurgeau lent. Căpitanul promisese că zece zile ar fi 
de ajuns pentru a remedia defecţiunea, dar trecuseră două 
săptămâni până când putu să ridice pânzele. 

Această a doua plecare avu loc într-o ambianţă ciudată de 
agitaţie și neliniște. Pasagerii cunoșteau foarte bine 
pericolele care ar putea surveni. Încrederea lor în soliditatea 
corabiei fusese zdruncinată. Și totuși, corabia cea mai solidă 
este pregătită să suporte o spărtură: căpitanul Bradley afirma 
că Alanna va pluti acum la fel de bine ca o coajă de nucă. 

În duminica dinaintea plecării, cea mai mare parte a 
pasagerilor asistară la o slujbă religioasă. Adeline, Philip, 
domnul Wilmott și doamna Cameron merseră la mănăstirea 
în stil gotic, ale cărei arcade magnifice cu ogivă și capitelurile 
sculptate dispăreau sub straturile de var și unde adunarea 
credincioșilor era din ce în ce mai răsfirată. 

Dimpotrivă, cei doi irlandezi, D'Arcy și Brent, povesteau la 
întoarcerea de la capela catolică că nu putuseră să pătrundă 
pentru mesă, dar îngenuncheaseră în cimitir cu mulţimea 
care ieșea din clădire. 

În acest timp, Conway, Sholto și Mary se plimbau pe plajă. 
Insistaseră să nu meargă la biserică, iar doamna Cameron 
nu-i putea refuza nimic fiicei sale. 

De altfel, auzise ceva despre o epidemie răspândită în oraș 
și o credea pe Mary mai în siguranţă pe plajă, sub protecţia 
celor doi băieţi. 

Ora plecării sună, iar strada pietruită văzu din nou trecând 
cortegiul pestriț care revenea pe corabie; bagajele săltau cu 


69 


zgomot pe pavaj, animalele erau împinse, trase, conduse 
către locurile lor; numai Maggie, căpriţa, tropăia veselă spre 
port așa cum o făcuse, în sens invers, cu cincisprezece zile în 
urmă, pentru a ajunge în oraș. După sejurul pe pământul 
sigur, bona părea mai puţin fragilă, dar chipul ei exprima 
presentimente triste în momentul urcării pe corabie, cu 
micuța în braţe. La rândul ei, Gussie își ţinea strâns păpuşa 
de ceară, îmbrăcată cu aceeași crinolină de mătase și bonetă 
de tafta; era o păpușă foarte grea pentru braţele ei micuţe, în 
timp ce bona, aplecată în spatele bărcii, urmărea mișcările 
apei la plecarea acesteia, fetița se aplecă și dădu drumul 
păpușii peste bord; aruncă apoi o privire poznașă spre bonă. 
„Puşa...pa”, spuse ea și acesta fu primul ei cuvânt. Chipul de 
ceară roz le mai surâse o clipă deasupra spumei albe; 
crinolina se umflă după care totul dispăru. 

Un val de reproșuri în hindusă se porniră din gura bonei. Ea 
i le adresă lui Gussie cu voce șuierătoare, scuturând-o, dar 
Gussie știa bine că bona era sclava ei. 

Soarele se arătă în toată splendoarea lui, luminând cu 
razele aurite momentul plecării. Nu mai era nici urmă de 
agitaţie. Totul era strălucitor și curat. 

Puntea, arama de pe rampe și nasturii uniformelor luceau 
în soare. Pânzele se ofereau ușor brizei ca pentru a-i încerca 
forța; apoi se desfăcură larg, umflându-se în faţa mateloţilor. 
Puntea nu mai era înclinată periculos; un freamăt vesel o 
parcurgea în timp ce Alanna se adâncea apoi urca din nou în 
voia valurilor ușoare. 

Philip și Adeline, cu degetele întrepătrunse, priveau 
pământul depărtându-se. Orașul, munţii, siluetele mișcătoare 
din prim plan erau încă perfect clare și li se ofereau privirilor 
ca un veritabil tablou. Distingeau foarte bine o femeie 
masivă, îmbrăcată în negru, care mergea să spele un porc în 
mare; îl ţinea de o sfoară legată de un picior din spate, intră 
în apă în urma lui cu fusta ridicată și începu să-l frece cu forță 
în timp ce el scotea ţipete ascuţite. || scoase apoi din apă, alb 
ca zăpada, fără urmă de mizerie, o bijuterie de purceluș. 

— Ce purcel adorabil! strigă Adeline, înveselită la culme. Aș 


70 


vrea să-l vadă și fraţii mei. De ce nu urcă și ei? Știi, Philip, 
micuța Mary a făcut progrese remarcabile. A instalat-o pe 
mama ei, i-a dus o cană de ceai! la te uită...Trăsura de poștă 
și caii? Dumnezeule, Philip, tata și mama, micuțul Timothy și 
cei patru cai spumegând! Propoziția se sfârși cu un țipăt. 
Philip, oprește barca! _ 

El rămase un moment nemișcat pradă consternaării. Işi văzu 
socrul ieșind în grabă din trăsură, aruncând hăţurile vizitiului 
și ajutându-și soția să coboare. Apoi își scoase pălăria 
agitând-o în direcţia lor pentru a opri vaporul. Distanţa dintre 
ei se mărea încet-încet. Philip făcu câţiva pași pe punte, apoi 
se opri. 

— Mai mult ca sigur căpitanul va refuza, spuse el. 

— Trebuie să oprească, declară ea grăbindu-se către 
timonerie unde secundul se afla la cârmă. 

— Domnule Grigg! strigă ea. Trebuie să ne întoarcem! 
Tatăl și mama mea sunt pe chei, au venit să mă mai vadă o 
dată și nu pot să-i părăsesc așa. 

— Este imposibil, nu mă mai întorc nici pentru regina 
Angliei. E împotriva regulamentului. 

— Îmi asum eu această responsabilitate. 

— Nu pot să vă las. 

— Vă smulg cârma din mână. 

— Nu vă voi lăsa să o faceţi. 

Ea apucă roata cu ambele mâini încercând cu toată 
puterea să o întoarcă. Era puternică și reuși să modifice 
direcţia corabiei. Îngrozit, ofiţerul strigă: 

— Cum îndrăznești? Ne lovești de stânci, femeie! Lasă 
cârma! 

Pasagerii se strânseră în jurul lor; Philip se apropie și își 
prinse soţia de mâini. 

— Vino, îi spuse. M-am adresat căpitanului; nu se poate 
întoarce în port. Vino și fă cu mâna părinţilor tăi sau va fi 
prea târziu și pentru asta. 

Ea izbucni în lacrimi și o luă la fugă pe punte. Lacrimile o 
orbeau și nu văzu la început decât o imagine deformată a 
părinţilor ei, în picioare pe țărm. Când vederea i se limpezi, își 

71 


dădu seama cu groază că erau deja prea departe, mici 
precum păpușile! Uriașul ei tată apărea scund precum o 
marionetă care arăta pumnul către corabie dacă nu chiar 
către Adeline însăși. Dar asta ea nu va ști niciodată. Ultima 
imagine de pe pământul natal pe care o lua cu ea era aceea 
a lui Renny Court arătând pumnul fiicei sau corabiei. 

Își duse mâinile la gură și trimise sărutări siluetelor 
părinţilor și fratelui ei, care descreșteau rapid. 

Deodată îl zări pe James Wilmott alături de ea. Chipul său 
sobru avea o expresie ciudată; cu o voce pe care ea nu o 
cunoscuse până atunci, îi spuse: 

— Draga mea, nu plânge. N-aș putea să suport. Vă rog, nu 
plângeți. 

În același moment, Philip, venind din partea cealaltă, se 
apropie de ea ca să o amuze, o întrebă: 

— Unde sunt Conway și Sholto? Ar trebui să vină să-și 
salute părinţii. 

— E prea târziu! Prea târziu! 

— Să-i chem? 

— Dacă vrei. 

El plecă din nou. Încă mai putea zări pe chei micul grup 
format din părinții și prietenii călătorilor din barcă. Se 
strângeau unii în alţii parcă insuflându-și curaj. 

Un vânt răcoros împingea corabia săltată de valuri mari și 
verzi. Corzile se întinseră, pânzele se umflară; A/anna se 
înclină ca și cum își schimba veselă direcţia; pământul 
dispăru pentru o clipă; când redeveni vizibil, se afla la orizont 
cu totul străin corabiei și celor pe care ea îi transporta. 

Domnul Wilmott îi oferi braţul Adelinei. 

— Îmi permiteţi să vă conduc la cabina dumneavoastră? 
întrebă el. 

— Mulţumesc, răspunse ea sprijinindu-se de el cu 
recunoștință. 

— Sper că îmi veți ierta și uita cuvintele de adineauri. Sunt 
un om singur și prietenia dumneavoastră îmi este prețioasă. 
Lacrimile dumneavoastră m-au emoţionat. Dar... n-aveam 
dreptul să vorbesc așa. 


72 


— Sunteţi bun, sunteţi prietenul meu. Restul n-are nicio 
importanţă. 

Cu genele încă umede de lacrimi, ea ridică spre el o privire 
plină de blândețe. Sprijinită de braţul lui, traversă încet 
puntea. Pescărușii se învârteau deasupra capetelor lor. Unul 
se așeză pe vârful catargului și rămase acolo imobil precum o 
proră. 


73 


CAPITOLUL V 


A DOUA CĂLĂTORIE 


Intrând în cabină și văzând bagajele grămadă, Adeline 
realiză din nou că urma o călătorie în această cușcă de iepuri 
și încercă, pentru moment, un sentiment de disperare. La ce 
încercări vor mai fi supuși oare? Lăsau în urma lor tot ce 
cunoșteau și iubeau pentru a se abandona necunoscutului. 
Amintirea mamei sale plângând pe țărm și gândul la tatăl ei o 
chinuiau și o emoţionau profund. 

Nu avu curajul să se apuce imediat de despachetat; se va 
ocupa mai întâi de instalarea bonei și a lui Gussie. 
Traversând culoarul, își aruncă ochii în cabina acestora; 
tânăra hindusă era întinsă pe pat; încheietura mâinii 
încărcate de brățări de argint îi odihnea pe frunte, 
adăpostindu-i ochii negri și languroși care se ridicară spre 
Adeline. Aceasta, folosind dialectul tinerei femei, i se adresă: 

— Nu te simţi bine? 

— Nu, Mem Sahib, mă odihnesc puţin. Drăgălașa noastră 
copila se simte bine și e fericită. 

— Da, văd. Mi se pare că v-aţi simţi mai bine pe punte. 
Fetița se va putea juca cu scoicile. 

Auzind-o pe mama ei vorbind astfel, Gussie apucă una din 
scoici, și-o puse la ureche și se porni pe râs. Chipul ei 
exprima încântarea produsă de murmurul mării. 

— O voi urca imediat pe punte, Mem Sahib, spuse bona, 
ridicându-se într-un cot cu o expresie de răbdătoare 
resemnare, pentru a cădea din nou pe pernă. 

— Mirosurile care pătrund aici nu vă fac bine nici copilului, 
nici ţie, spuse Adeline hotărâtă. 

Privirile ei se plimbară prin cabină. 

— Unde este păpușa? întrebă ea; nu o văd pe aici. 

74 


Brăţările se mișcară cu zgomot pe fruntea bonei. 

— Păpușa este în siguranță, Mem Sahib. 

— Unde? 

— În valiza în care se află schimburile micuţei, Mem Sahib. 

— E foarte bine. E prea mică acum ca s-o aprecieze, i-o 
vom păstra pentru mai târziu. 

— Pușa...pa! spuse Gussie. 

— Vorbește? întrebă Adeline. 

— Nu, Mem Sahib, nu spune încă niciun cuvânt. 

Revenind pe culoar, Adeline o întâlni pe doamna Cameron; 
avea încă pe ea haina de blană și căciula; întoarse către 
Adeline un chip jalnic încărcat de reproșuri. 

— Presupun că Mary se află undeva cu diavolii 
dumneavoastră de fraţi, spuse ea. N-am văzut niciodată o 
tânără ca ea schimbată în așa măsură. Altădată știam exact 
unde este, nu mă părăsea niciodată. Acum, nu mai știu 
aproape nimic din ceea ce face. 

Simpatia Adelinei, care se concentrase o clipă asupra 
mamei, fu transferată brusc asupra fiicei. 

— Ce vreţi, Mary este foarte tânără, răspunse ea. Trebuie 
să se mai și distreze. 

— Să se distreze? repetă cu amărăciune doamna Cameron. 
Să se distreze? Ca și cum ar putea să o facă după tot ce am 
avut de suferit! 

— Nu puteţi cere unui copil să poarte doliu o veșnicie. 

Tonul Adelinei era destul de sec. Era obosită, iar doamna 
Cameron arăta funebru cu haina de blană și căciula de doliu. 

— Cum să te miri că fata își caută prieteni de vârsta ei! 

— Are aproape șaisprezece ani; în curând va fi femeie și nu 
pare să-și dea seama de asta. Eu nu contenesc să i-o repet. E 
o zăpăcită. 

— Am văzut-o acum un moment când vă aducea o ceașcă 
de ceai. 

Doamna Cameron se enervă: 

— Sper că nu insinuaţi că nu-mi apreciez la justa valoare 
propria fiică, doamnă Whiteoak? Nu o am decât pe ea pe 
lume! Nu mă gândesc decât la ea. Aș suporta orice numai să 


75 


n-o văd că i se întâmplă ceva rău. 

— Aţi face bine dacă aţi lăsa-o puţin în pace, replică 
Adeline, pe care doamna Cameron începuse să o exaspereze. 

Corabia se ridică brusc ca și cum ar fi urcat cu greu o pantă 
abruptă. Greaţa îi întoarse stomacul Adelinei. li va fi rău? Ar 
face bine să se întindă puţin pe patul din cabina sa. 

Doamna Cameron izbucni în plâns: 

— Eu nu vreau să spun că nu sunteţi o mamă perfectă, 
protestă Adeline. Mă duc să o caut pe Mary și o trimit de 
îndată. Le voi spune fraţilor mei să o lase în pace. Vă rog, 
culcaţi-vă, iar eu vă trimit fiica imediat. 

Doamna Cameron se întoarse, împiedicându-se, în cabina 
ei. Adeline se duse să asculte ce se întâmplă în cabina lui 
Conway și Sholto; era liniște; intră. 

În mijlocul cămăruţei se aflau două valize. Pe jos zăceau 
diverse obiecte. Dar ce este pe pernă? Se aplecă și involuntar 
bătăile inimii i se accelerară. 

Un plic, adresat ei cu scrisul școlăresc al lui Sholto, era 
prins cu acul de pernă. Il deschise tremurând și citi: 


Draga mea surioară, 


Conway m-a însărcinat să-ți scriu această scrisoare, 
întrucât susține că el este om de acţiune și eu om de 
litere. Oricum ar fi, eu sunt bolnav la gândul veștii pe 
care ti-o dau. Scriu în camera de hotel, în noaptea care 
precede plecarea corabiei. vom urca la bord cu bagajele, 
dar vom profita de confuzia generală pentru a recobori 
pe chei și a ne ascunde în oraș până la plecarea voastră. 
Dragă Adeline, iartă-ne că nu te însoțim la Quebec. In 
timpul primei călătorii ne-am dorit de mii de ori să ne 
întoarcem în Irlanda. Când corabia a pornit înapoi, ni s-a 
părut prea frumos ca să fie adevărat, sufeream rău de 
dor de casă. 

lată acum ceea ce ar fi trebuit să-ți scrie Conway 
însuși, dar tu știi cât este de leneș. Mary a hotărât să 
rămână în Irlanda și să se căsătorească cu Conway. N-aș 


76 


vrea să fiu în pielea lui când se va prezenta în fața tatei 
cu Mary de braț. Mary a încercat să scrie chiar ea, dar 
plângea mereu și uda hârtia. De aceea, surioară, te rog 
să fii tu cea care, cu tact și afecțiune, să dai această 
veste doamnei Cameron. Mary spune că va fi o lovitură 
pentru ea, dar că, fericirea fiicei ei fiind mai presus de 
orice, va sfârși prin a accepta această căsătorie de 
îndată ce va reflecta asupra ei. 

Când veti ajunge la Quebec, vrei tu să pui toate 
lucrurile noastre (inclusiv cele ale lui Mary) în prima 
corabie care pleacă spre Europa, specificând clar adresa 
noastră? Nu vreau să se piardă nimic, cu atât mai mult 
cu cât, după cheltuielile făcute cu noi, tata va fi un 
Zzgârie-brânză mult timp - de acum înainte. 

Mary îi va trimite o scrisoare lungă mamei sale prin 
corabia următoare. Va scrie și Conway. Toti trei vă dorim 
călătorie plăcută, fără furtuni sau spărturi, și o ședere 
minunată la Quebec. 

Fratele tău iubitor, 
Sholto Court 


Terminând lectura scrisorii, Adeline rămase ţintuită locului. 
Panica puse stăpânire pe ea. Ar fi vrut să fugă, să ajungă în 
cabina ei, să-și tragă păturile peste cap și să rămână acolo 
până în momentul debarcării la Quebec. Apoi se gândi că nu-i 
adevărat; scoase un suspin de ușurare. Era o glumă! Fraţii ei 
îi jucau o farsă. Toată povestea nu era decât o pură invenţie. 
Se va duce să-l caute pe Patsy O'Flynn; poate era la curent și 
cunoștea ascunzătoarea celor trei obrăznicături. Se grăbi de- 
a lungul culoarului și cobori treptele care duceau la clasa a 
treia. In camera comună, pasagerii se instalau pentru 
călătorie, desfăcându-și bagajele, deschizându-și pachetele 
de provizii, bând din cești minuscule pe care băieţii de 
cabină, desculți, le umpleau cu ceai. Într-un colţ, o femeie 
scoțiană, bine făcută, își strânsese în jurul ei toţi copiii și le 
împărțea cozonac. Un prunc pe care îl alăpta se lipise de 
sânul matern în timp ce mama mergea de la unul la altul. 


77 


Adeline o întrebă: 

— Ştii cumva unde îl pot găsi pe servitorul meu, Patsy 
O'Flynn, cel care-și poartă toate hainele pe el și are 
sprâncenele zbârlite? 

Femeia întinse mâna în care avea cozonac. 

—E acolo, cu  găinile. Vreţi să-l caut pentru 
dumneavoastră, doamnă? 

— Nu, nu, mulţumesc. Mă voi duce eu. 

ÎI găsi pe Patsy culcat confortabil pe paltonul pe care și-l 
întinsese pe cuștile de păsări. În mijlocul ciorovăielii găinilor 
și cocoșilor, el mesteca încet o bucată de pâine cu brânză. 

— „Oh, să ridicăm ancora, vântul suflă”, cânta el precum 
un bătrân lup de mare, între două îmbucături, căci voia ca 
pâinea și brânza să-l ţină cât mai mult posibil. 

Maggie căpriţa, cu frâul liber, se afla la picioarele lui Patsy 
mușcând în joacă unul din șireturile acestuia. Amândoi 
ofereau o imagine clară a lipsei de griji. 

— Ohé! Patsy Joe! strigă Adeline. Ştii cumva unde sunt 
fraţii mei? Nu-i găsesc nicăieri pe vas. 

Bătrânul irlandez sări în picioare și înghiţi o gură enormă 
de pâine cu brânză. 

— Nu știu, răspunse el, întinzând gâtul, căci nu-i mai 
aluneca mâncarea. Dar mă duc imediat să-i caut. 

— Patsy Joe, am primit o scrisoare de la domnul Sholto; îmi 
scrie că au rămas în oraș și au oprit-o și pe Mary Cameron cu 
ei. Nu vreau să cred că e adevărat. Asta o va omori pe biata 
ei mamă, iar fraţii mei vor fi responsabili de ce va urma. Nu 
ti-au spus nimic despre întoarcerea lor acasă? 

— Mi-au zis odată că să ia dracu' corabia și că ei speră să 
nu mai pună niciodată piciorul pe ea. 

— Ar fi trebuit să-mi spui și mie toate astea. 

— lertaţi-mă, dar credeam că e o glumă. Spuneţi că și fata 
a plecat cu ei? 

— Da. 

Ochii mici ai lui Patsy străluciră. 

— Nu sunt surprins, căci am văzut-o cu ei pe plajă 
duminică dimineaţă și mi-am spus în sinea mea că fata e cam 


78 


prea apropiată de domnul Conway, care, la rândul lui, avea și 
el mâna cam liberă. Spuneţi că au plecat definitiv de pe 
corabie? 

Adeline doar își pierduse timpul vorbind cu Patsy. Urcă în 
grabă scările înapoi și sus îl întâlni pe Philip. Amândurora li se 
putea desluși pe chip îngrijorarea. 

— Ce-ai aflat? întrebă ea. 

— Un marinar mi-a spus că i-a văzut pe cei trei întorcându- 
se în oraș, separat unul de celălalt, chiar înaintea plecării 
corabiei. 

— Doamne, de ce nu ne-o fi spus? 

— Credea că știu. Când a văzut trăsura venind, și-a 
închipuit că e pentru ei. Tu cum ai aflat? 

— Am citit scrisoarea asta. 

Scoase scrisoarea din buzunar și i-o arătă. 

— Băieţii ăștia merită bătuţi cu biciul, exclamă el după 
citirea scrisorii lui Sholto. 

— Măcar dacă n-ar fi luat-o și pe Mary! Cum îi vom spune 
mamei ei? 

— Tu ai greșit, Adeline, pentru că le-ai încurajat prietenia. 
Frumoasă încurcătură! 

Adeline se aplecă peste rampă; două lacrimi mari i se 
rostogoliră pe obraji. 

— Imi dau seama, dar e prea târziu, spuse ea cu voce 
tremurătoare. 

Apoi, după o secundă, declară: 

— Trebuie să ne întoarcem și să-i căutăm! Voi plăti totul 
din buzunarul meu. 

— Nu putem, este absolut imposibil. 

— Ce mai contează câteva ore în plus sau în minus în astfel 
de împrejurări? 

— Adeline, fii rezonabilă! Dacă aceste trei obrăznicături ar 
aștepta pe chei, gata să fie prinși, am putea încerca, deși ne- 
ar costa foarte mult. Dar ei nu vor să se mai îmbarce. Este 
sigur că la ora asta se află departe, Dumnezeu știe în ce 
direcție. 

— Ce să fac? gemu ea. 

79 


— Te vei duce pur și simplu să o cauţi pe doamna Cameron 
și-i vei spune ce a făcut fata ei. La urma urmei, este greșeala 
ei. Dacă fata ar fi fost bine crescută, nu s-ar fi purtat astfel. 

— Philip, dragul meu, nu vrei să fii tu acela care îi spune? 

La această idee el făcu ochii mari de spaimă. 

— Dar crede-mă că nu pot! Tu trebuie s-o faci. 

— Atunci vino cu mine, în cazul în care... 

Ezită să termine fraza. 

— În care caz? întrebă el fără entuziasm. 

— În care nu se va simţi în apele ei. Îi va fi rău probabil. 

— Voi rămâne la o oarecare distanță, în apropiere, dar 
ascuns. 

— Ei bine... Crezi că aș putea să-i scriu o scrisoare așa cum 
a făcut Sholto? 

— Ah, dacă i-aș avea pe băieţii aceia puţin pe mână! Da, 
scrie o scrisoare dacă preferi așa. 

— Poate vrei să scrii tu scrisoarea. Cred că ar primi-o altfel 
de la tine. 

— Nu mă pricep la scrisori, răspunse el cu umor. Familia ta 
excelează la acest capitol. 

Își luă soţia de braț. 

— Vino în salon, îţi ofer un pahar de sherry care îţi va da 
curaj. 

În încăperea mică impropriu numită salon, Adeline își 
savura băutura și medita cu tristețe asupra demersului pe 
care se vedea nevoită să-l facă. Din timp în timp îi scăpau 
exclamaţii furioase. „Ce secături! Oh, biata mamă!” sau „Ar fi 
fost mai bine dacă se scufunda corabia!”. Dar băutura o 
reconfortă, astfel că, în final, se sculă brusc declarând: 

— Mă duc imediat ca să termin odată. 

— lată ce înseamnă o persoană curajoasă, spuse Philip. 

Ea încruntă sprâncenele. 

— Nu sunt curajoasă! De altfel tu trebuia să-i dai vestea. 
Ești bărbat și cel care a provocat necazul este cumnatul tău. 

— Adeline, nu pot. 

El o urmă până la ușa cabinei doamnei Cameron. Ciocăni, 
tremurând din toate încheieturile. 


80 


— Ce este? se auzi o voce din interior. 

— Doamnă Cameron, am ceva să vă spun. 

— Intraţi. 

O găsi făcându-și ordine în lucruri și adoptând aceeași 
atitudine ostilă în care se ghicea un anume patetism. Era 
mică de statură și foarte îngrijită, întreaga ei ființă lăsând 
impresia cuiva care a trebuit să facă faţă unor încercări dure. 

— Acum câteva minute mi-aţi spus că Mary se află probabil 
pe undeva împreună cu năzdrăvanii mei fraţi. Aveaţi 
dreptate; a plecat. 

Mama făcu ochii mari. 

— A plecat cu ei, continuă Adeline; a părăsit barca pentru a 
merge acasă. 

— Sunteţi nebună? spuse doamna Cameron. Ce prostii îmi 
îndrugați acolo? 

— Asta e adevărul. Mary și fraţii mei mai mici au părăsit 
corabia, dar au plecat la părinţii mei. Acolo vor fi în siguranţă. 

Doamna Cameron era palidă precum o moartă. Își duse 
mâna la gât și întrebă: 

— Cine v-a spus? 

— Am primit o scrisoare de la Sholto. lar soţul meu a aflat 
vestea de la unul dintre mateloţii care i-a văzut. 

Doamna Cameron vorbi cu glas răgușit: 

— Arătaţi-mi scrisoarea! 

Adeline i-o întinse; femeia își aruncă ochii pe scrisoare ca și 
cum ar fi vrut să smulgă cuvintele scrise pe hârtie. Făcu 
câţiva pași împleticindu-se, apoi, găsindu-și echilibrul, se 
întoarse către Adeline și, cu mâinile în șolduri, îi strigă: 

— Este greșeala dumneavoastră! Numai a dumneavoastră! 
l-aţi încurajat. Mi-aţi cerut să-i permit lui Mary să stea în 
compania acelui băiat obraznic. Oh!... 

Toate presupunerile pe care situaţia le putea sugera îi 
veniră atunci în minte și vocea ei se transformă într-un țipăt. 

— Oh, ce i-o fi făcut! Dulcea mea fetiță! Până în ziua în 
care ne-am urcat pe corabia asta blestemată, a fost la fel de 
pură precum zăpada căzută din cer. Nu putem face nimic? 
Unde este căpitanul? 


81 


O împinse pe Adeline, se smulse din mâna lui Philip care 
voia să o reţină și escaladă scara care conducea spre punte. 
Pereții despărțitori ai cabinelor erau atât de subţiri încât 
explozia de furie a doamnei Cameron fu percepută și de 
ceilalți călători, provocând consternare. Toţi alergau din toate 
părţile (unora le era teamă de un nou dezastru), în timp ce 
Adeline și Philip o urmau pe biata femeie. 

— Ce este doamnă? Ce s-a întâmplat? întrebă căpitanul 
venindu-i în întâmpinare. 

Ea se agăță de umerii lui. 

— Salvaţi-o! Salvaţi-mi fetiţa! striga ea ca o nebună. 

— Unde este? întrebă el cu vocea sa sonoră. 

— Acolo! Cu degetul arătă coasta. A părăsit corabia cu 
diavolii de băieţi irlandezi. Fac apel la toţi pentru a depune 
mărturie că era curată ca zăpada! Oh! Ce-aș putea să fac? 

— Ce s-a întâmplat de fapt? îl întrebă căpitanul Bradley pe 
Philip. 

— Micuța a fugit cu cumnatul meu, un tânăr de 
optsprezece ani, răspunse el cu un aer sumbru. Dar dacă e să 
credem ce scrie în scrisoare, au plecat direct spre casa 
socrului meu. 

— Dacă aţi vrea să ne întoarcem pentru a o căuta, 
căpitane, îi sugeră Adeline, aș plăti toate cheltuielile. 

Spre rușinea căpitanului, trebuie să recunoaștem că acesta 
o privea cu mai multă simpatie pe Adeline decât pe doamna 
Cameron a cărei atitudine de văicăreală i se părea 
deprimantă. 

— Credeţi că tânărul o va cere în căsătorie? îl întrebă el pe 
Philip cu voce scăzută. 

— Sunt sigur că are această intenţie, răspunse acesta, 
exprimând o certitudine mai mult aparentă decât reală. 

— Doamnă, răul va fi mai mic decât îl bănuiţi, reluă 
căpitanul forțându-se să o liniștească pe doamna Cameron. 

Întorcându-se spre Adeline, el adăugă: 

— Priviţi în spate, doamnă Whiteoak! Corabia a părăsit 
portul precum o pasăre care și-a luat zborul; trebuie să 
înțelegeţi că este imposibil să ne întoarcem pentru cei doi 


82 


fugari. 

— Este numai greșeala ei! urlă doamna Cameron, iar 
căpitanul ajutat de steward, abia reuși să o ducă în cabina pe 
care aceasta nu avea să o mai părăsească tot restul 
călătoriei. 

Din fericire, cei doi noi pasageri care se îmbarcaseră la 
Galaway îi deveniră repede prieteni; era un cuplu originar din 
Terra Nova. Soţul se ocupa de pescuit; soția, care era foarte 
credincioasă, reprezenta o adevărată alinare pentru doamna 
Cameron. 

Vântul era bun și corabia avansa rapid. O biată femeie din 
Liverpool născuse aproape în văzul lumii. In salon, căpitanul 
Whiteoak, domnii D'Arcy, Brent și Wilmott jucau cărți în 
fiecare seară, sorbind din pahare minuscule rachiu franțuzesc 
dintr-o sticlă învelită în lemn de răchită. Adeline se așeza 
deseori lângă ei pentru a-i urmări jucând, cu fustele bogate 
grațios etalate în jurul ei, cu bărbia sprijinită în palmă în timp 
ce ochii urmăreau atent, unul după altul, chipurile jucătorilor. 

Într-o seară, se întâmplă un lucru îngrozitor. James Wilmott 
tocmai își punea păhărelul de lichior alături de Adeline care 
arăta palidă și sleită de puteri, când un zgomot de pași grei și 
de voci nemulţumite se auzi venind dinspre scara care ducea 
la clasa a treia. Adeline se ridică de pe scaun. Cei patru 
bărbaţi întoarseră capetele spre ușă; în prag se afla un grup 
compact de bărbaţi, ale căror feţe exprimau furie. In mâini 
aveau bastoane, bâte și tot ce putuseră să adune. Albul 
ochilor le strălucea în lumina lămpilor care se legănau în 
tavan. Unul dintre ei ridică un braț păros arătând înspre 
Wilmott: 

— El, de acolo, strigă el. 

Cu un mormăit ameninţător se îndreptară spre Wilmott 
care îi privea calm. 

— Nu înţeleg ce doriţi, spuse el. 

— Sunteţi domnul Thomas D'Arcy, nu-i așa? 

— Nu, mă numesc Wilmott. 

D'Arcy se ridică. 

— Eu sunt Thomas D'Arcy, declară el cu un ușor surâs. 

83 


— Da, el este, canalia! Netrebnicul! Brută fără inimă! 

Inaintară înjurând cu accent irlandez, ceea ce făcea ca 
majoritatea înjurăturilor să nu fie înţelese 

— Ce înseamnă toate astea? strigă Philip ridicându-și 
statura viguroasă în fața bărbaţilor ameninţători. 

Purtătorul de cuvânt al acestora strigă: 

— Daţi-vă deoparte, domnule. Acest netrebnic D'Arcy este 
omul pe care-l căutăm. Nu-i vom lăsa un os întreg și, când 
vom termina cu el, focul iadului să-l ardă! 

— N-am făcut niciun rău niciunuia dintre voi, declară 
D'Arcy palid, dar dispreţuitor. 

— Chiar așa credeți? Nu i-aţi gonit, acum trei luni, într-o 
noapte de iarnă, pe bătrânii părinţi ai lui Tom Mulligan pentru 
chiria bordeiului mizerabil în care locuiau? Tatăl lui a murit de 
frig, iar mama de supărare. Tom a venit aici ca să fie primul 
care vă lovește. 

Un bărbat bine construit, agitând un baston, se desprinse 
din grup și strigă: 

— Incaseaz-o, asasin nenorocit! 

D'Arcy s-ar fi ales cu craniul spart dacă nu și-ar fi ridicat pe 
dată scaunul drept scut. În câteva secunde, Adeline fu 
martora unor scene îngrozitoare. Philip, Brent și Wilmott își 
făcuseră și ei pavăză din scaune și se apărau umăr la umăr 
cu D'Arcy. 

Philip îi strigă soţiei lui: 

— Repede, Adeline, ieși pe ușa cealaltă. 

Dar, în loc să plece, ea se aruncă asupra braţului ridicat al 
atacatorului care mânuia un ciocan. Adeline scoase un urlet 
care acoperi tumultul și în același moment apărură căpitanul 
Bradley și locotenentul cu pistoalele în mâini. 

— Ei, voi de colo, vreţi să primiţi un glonţ? strigă căpitanul. 
Lăsaţi bastoanele. 

Furia ţăranilor irlandezi scăzu pe loc ca o furtună 
trecătoare. Rămaseră nemișcaţi și dezumiflaţi precum 
pânzele pe care uraganul nu le mai umflă. Tăcuţi, îl priveau 
fix pe căpitan. 

— Acești oameni cred că eu i-am gonit pe părinţii unuia 

84 


dintre ei din casa lor și că aceștia au murit din cauza mea, 
explică D'Arcy; dar eu n-am făcut niciodată așa ceva. 

— Atunci a făcut-o administratorul dumneavoastră, replică 
șeful grupului; mincinosul de McClarty este asasinul; iar 
dumneavoastră erați la curse la Dublin sau Liverpool și habar 
n-aveați de felul în care erau tratați țăranii. Nu vă interesează 
decât să primiţi taxele, în rest puţin vă pasă. 

— Perfect, adaugă Mulligan, dar bieţii mei părinţi au murit 
din cauza lui. 

— Este o rușine! adăugă Adeline. Dacă aș fi știut, aș fi fost 
de partea ta, Mulligan, nu împotrivă. 

Era din cale-afară de furioasă, de-a dreptul exaltată. 
Zgomotul vântului și al valurilor îi lovea auzul; scena 
sălbatică trezise în ea o pornire primitivă; ţăranii se strânseră 
în jurul ei. 

— Mulţumim, doamnă. Dumnezeu să vă păzească! Sfinţii 
să vă binecuvânteze! Să vă trăiască copiii și să vă bucuraţi de 
ei! 

D'Arcy le vorbi cu calm. 

— De ce mă atacați după atâtea săptămâni? 

— Abia acum am descoperit cine sunteţi, dracu’ să vă ia! 

Un freamăt îi străbătu pe toţi și o clipă s-a crezut că 
Adeline va fi pusă la încercare. Dar vocea autoritară a 
căpitanului Bradley le ordonă să coboare și, asemenea unui 
val de apă tulbure, ei se retraseră murmurând. 

Philip fusese foarte stânjenit de atitudinea Adelinei. 
Prevăzu că raporturile față de D'Arcy nu vor mai fi la fel de 
bune în restul călătoriei. D'Arcy o privea cu un aer supărat 
cum măsura salonul în sus și în jos denunţând cruzimea de 
care se făceau vinovaţi proprietarii care trăiau departe de 
casă; tatăl ei, spunea ea, nu și-a părăsit niciodată domeniul și 
cunoștea povestea fiecărui bărbat, femeie sau copil care trăia 
pe pământurile lui. 

— Tatăl dumneavoastră este probabil un model al tuturor 
virtuţilor, doamnă Whiteoak, replică D'Arcy, dar nu puteţi să 
mă faceţi responsabil de toate relele din Irlanda. 

— Dumneavoastră nu iubiţi nici poporul, nici pământurile 


85 


ei, răspunse ea. Inima dumneavoastră nu bate pentru ea! Ce 
puteţi să-i aduceţi altceva decât mizerie! 

— Dumnezeule, exclamă Brent, eu am vândut toţi acrii de 
pământ pe care îi aveam în Irlanda și mă felicit pentru asta. 

— Ar fi mai bine pentru mine dacă aș face la fel, conchise 
D'Arcy. 

Adeline le aruncă o privire disprețuitoare. 

— Nu există niciun pic de milă în sufletele voastre pentru 
suferinţele acestor amărâţi! 

— Vino, Adeline, interveni Philip. E târziu. Trebuie să te 
culci. 

Întorcându-se către D'Arcy, el adăugă: 

— Este nervoasă și obosită. 

— Nu voi pune capul pe pernă în seara asta. Am văzut prea 
multe. Voi rămâne aici cu domnii D'Arcy și Brent să discutăm 
despre acest subiect până în zori. 

— Regret, spuse D'Arcy, dar eu cred că mă voi duce să mă 
odihnesc puţin. 

Își trecu mâna peste frunte și Adeline îi zări un cucui pe 
tâmplă. Apropiindu-se, exclamă: 

— Aţi primit o lovitură! Îmi pare rău. 

Furia i se stinse. Aduse un lighean cu apă caldă și spălă ea 
însăși locul lovit; astfel, prietenia se restabili. 

A doua zi, Adeline nu se simţi bine; nu părăsi cabina. 
Vremea era urâtă și îi era greață. Intrând în cabină, Philip o 
găsi pe marginea patului foarte palidă, cu ochii în lacrimi; dar 
vocea nu era plângăreaţă când i se adresă pe un ton agresiv. 

— Ei bine, îl întrebă ea, ce crezi că mi s-a întâmplat? 

— Eşti bolnavă? 

— Da, sunt bolnavă. 

Ea contemplă cu tristeţe podeaua care se ridica, apoi îl 
privi pe Philip cu reproș. 

— Da, sunt bolnavă și mă voi simţi din ce în ce mai rău 
înainte de a ajunge la capăt. Voi avea un copil! 

— Doamne! 

Mâna lui lăsă să cadă paharul cu sherry pe care i-l aducea. 

— Ce neghiob! Lași să-ţi cadă paharul din mână, deși eu 

86 


sunt cea care ar trebui să arunc totul. 

— Nu l-am aruncat! L-am scăpat. 

— E același lucru și eu am nevoie de un pahar de sherry. 

— Eşti sigură? 

— Că am nevoie de sherry? 

— Că ești însărcinată. 

— Sunt sigură, așa cum aș vrea să fiu sigură că această 
corabie va ajunge la destinaţie. 

El nu se putu abţine să nu spună: 

— Trebuia să aștepți să ne fi instalat la Quebec! 

Ea replică în timp ce obrajii palizi își recăpătau culoarea: 

— „Trebuia să aștepti”. Cum de ţi-a venit o asemenea idee! 
Nu, stăpâne, plăcerea ta întâi de toate, în rest nu contează. Și 
tu vii acum și îmi spui că trebuia să mai aștept! Din fericire, 
Dumnezeu a făcut femeile blânde și răbdătoare. Când te 
gândești la tot ce au de suportat din cauza egoismului și a 
lipsei de tact a bărbaţilor! Ar fi fost mai bine ca noi doi să nu 
ne fi grăbit spre altar. 

— Ai avut multă grijă să nu te lași pradă furiei înainte de a 
ne căsători. 

Ea îl privi direct în ochi: 

— Mi-ai dat vreun prilej de a mă înfuria înainte de 
căsătorie? 

El izbucni în râs. 

— De data asta ești chiar ridicolă. 

Îi aduse un alt pahar de sherry. 

Văzând-o stând pe marginea patului, învelită într-un șal cu 
dungi și jucându-se cu franjurile, se simţi copleșit de milă. Se 
așeză lângă ea și o ajută să ducă paharul la gură. 

— Singurul motiv pentru care aș fi preferat ca acest lucru 
să se întâmple mai târziu este lipsa de confort a călătoriei 
pentru o femeie însărcinată. 

Ea strânse mâna soţului ei și se forță să zâmbească. 

— Totul va fi bine, spuse ea. 

El o făcu să mai înghită o gură de sherry, apoi exclamă: 

— Dacă este băiat îi punem numele Nicholas, ca al 
unchiului meu. 


87 


— Mi-ar fi plăcut Philip. 

— Nu, nu vreau un alt Philip în viaţa ta în afară de mine. 

— Bun. Rămâne Nicholas. Dar nu Nick sau Nicky. 

— Niciodată. 

Se auzi o bătaie în ușă. Camerista veni să-i anunţe că bona 
căzuse din nou pradă unui acces de rău de mare și nu se 
putea ocupa de copil. Corabia sălta pe creasta valurilor și 
părea că suferă și ea căci pocnea și gemea de ţi se topea 
inima. Cei pe care îi purta nu puteau uita prima ei trădare și 
se așteptau în fiecare moment să afle de o nouă spărtură. 

— Adu-ne copilul, spuse Philip. 

Camerista aduse fetița care, veselă, își tot apăsa scoici pe 
urechi. 

— Crezi că poţi să te ocupi de ea? o întrebă Philip pe 
cameristă. Soţia mea este bolnavă. Te voi recompensa 
pentru efort. 

— Voi face tot ce pot pentru biata micuță, dar nu-mi mai 
simt picioarele de atâta alergătură. Jumătate din pasageri se 
simt rău. 

După ce plecă, Adeline exclamă: 

— O urăsc pe această femeie! Nu vorbește niciodată 
despre Gussie fără să o numească „biata micuță”, de parcă 
noi am neglija-o sau nu i-am da atenţie. 

Philip puse fetița pe genunchi. 

— Dacă s-ar fi atașat de sora mea așa cum ar fi trebuit, ar 
fi trăit fericită în Anglia în loc să ne complice existența! 

Gussie aruncă scoicile pe jos și apucă lanțul de la ceasul 
tatălui său; Philip își scoase ceasul de aur și permise copilului 
să-i asculte ticăitul; ea simţi așa o bucurie, încât începu să 
salte pe genunchii lui. 

Furtuna creștea violentă. Zi și noapte se dădea o 
adevărată luptă între corabie și natura dezlănţuită; vântul, 
valurile, ploaia puternică loveau corabia, o clătinau, o 
inundau; marinarii se căţărau pe catarge, la înălțimi 
periculoase, pentru a atenua forța vântului, din oră în oră. 
Dacă s-ar vedea odată pământul! Adeline nu se simţi 
niciodată atât de rău. Abia se putea ţine pe picioare și totuși 


88 


trebuia să se târască în cabina bonei să o ajute, pe măsura 
puterilor sale. De asemenea, trebuia să îngrijească fetița care 
făcea destulă gălăgie. Când, în sfârșit, copilul tăcea și Adeline 
ar fi putut dormi puţin, pe Boney îl cuprindea veselia pe care 
și-o manifesta prin ţipete ascuţite. 

Brusc, starea bonei deveni alarmantă. Trupul ei slăbit 
devenea din ce în ce mai fără vlagă; chipul îi era aproape 
verzui. Numai ochii mari, arzători și încercănaţi mai păstrau o 
urmă de viaţă. Buzele fierbinţi din cauza febrei vorbeau 
incoerent despre zilele petrecute în Indii. Adeline era 
îngrozită de starea ei. Își aduna toate forţele ca să o poată 
îngriji, o ţinea în braţe ștergându-i cu o batistă transpiraţia 
care-i curgea pe obrazul răvășit. 

Brățările de argint sunau continuu căci, mâinile bolnavei se 
mișcau mereu deasupra pieptului. Apoi, dintr-odată, după trei 
zile de zăcut în această stare, deschise ochii mari și o privi 
trist pe Adeline ca și cum ar fi vrut să o întrebe ceva. 

— Ce dorești, Huneefa? întrebă Adeline. 

Ea părea că nu aude; începu să-și aranjeze pe frunte părul 
negru și greu. Il apuca buclă cu buclă și îl aranja ca pentru o 
sărbătoare. 

Adeline o sprijini pe pernă, ieși clătinându-se pe culoar și-l 
chemă pe Philip cu o voce aspră. El era departe, dar James 
Wilmott îi auzi strigătul și se apropie cu o neliniște vădită pe 
chip. 

— Veniţi repede, spuse ea, Huneefa moare! 

El intră în cabina sumbră și plină de microbi. 

— Mă duc după doctor, spuse el. 

Ca un făcut, doctorul alunecase pe punte cu două zile 
înainte și se lovise la șold. Durerea era atât de mare încât 
abia se putea mișca, totuși îl urmă pe Wilmott sprijinindu-se 
de umărul acestuia. Era un tânăr fără prea multă experiență, 
dar la prima privire aruncată bonei își dădu seama că i-a sosit 
ceasul. Insistă pe lângă Wilmott să o conducă pe Adeline în 
cabina ei, dar ea refuză. Peste câteva momente, bona muri. 

Pentru Adeline însemna un adevărat șoc; chiar și pentru 
Philip, cu toate că în mai mică măsură. De când se 


89 


căsătoriseră, bona trăise alături de ei precum o umbră 
familială, întâi în serviciul Adelinei, apoi consacrându-se 
micutei Augusta. Devotamentul ei părea absolut natural față 
de tânărul cuplu. Cum ea se simţea adesea rău, boala ei nu 
neliniștise pe nimeni, iar gălbeneala care îi complicase răul 
de mare nu i-a preocupat în prea mare măsură. Acum li se 
părea că îi abandonase intenţionat, tocmai ea, Huneefa atât 
de fidelă până azi. 

Brusc, descoperiră ce mult contase fragila ei persoană în 
consolidarea căsniciei lor. 

Nici măcar moartea bonei nu o mai îmblânzi pe doamna 
Cameron care rămase în cabină, înconjurată de noii ei 
prieteni. 

Adeline îi făcu cu grijă toaleta Huneefei, îmbrăcând-o cu 
cea mai frumoasă rochie și încrucișându-i mâinile pe piept. 
Brăţările de argint îi sunară pentru ultima dată. Fetiţa își 
manifestă nemulțumirea și se aplecă râzând spre bona ei. 

— Sărut-o, spuse Adeline, spune-i adio. 

Gussie o sărută pe obrazul bronzat după care îi puse la 
urechi scoicile pe care le avea în mâini. 

— Doamne, de ce ai luat-o? gemu Adeline, care ar fi dat tot 
ce avea ca s-o readucă la viaţă pe Huneefa. Cobori voalul pe 
obrazul nemișcat și plecă. 

Gussie nu mai aruncă nicio privire înspre cea care îi fusese 
sclavă. Apăsă scoicile pe urechile mamei ei și o strânse de 
gât aplecându-se pentru a-i vedea faţa. Era surprinsă că 
Adeline nu râdea, ci dimpotrivă, faţa îi era scăldată în lacrimi. 

Intr-o zi mohorâtă și rece, pasagerii vasului se reuniră pe 
punte pentru a încredința mării corpul tinerei femei. 

Deși valurile se ridicau împotriva corabiei cu un zgomot 
lugubru, violenţa lor era ceva mai scăzută. Puntea fusese 
spălată. Mateloţii se aliniaseră într-o ţinută ireproşabilă, cu 
picioarele goale pe puntea umedă. Pasagerii de la clasa a 
treia veniră și ei, cu tot cu copii; mamele le puseseră șalurile 
lor pe cap; irlandezii, care erau cei mai mulţi, aveau deja pe 
buze cântecul funebru al ţării lor, dar pentru moment păstrau 
liniștea. Patsy O'Flynn era și el acolo, îmbrăcat cu haina de 


90 


casă și o ciudată caschetă de lână care îi ascundea 
sprâncenele ciufulite. Lângă el se afla un pachet cu lucrurile 
lui cele mai scumpe de care nu voia să se despartă nicio 
secundă. Ceruse permisiunea să o ţină pe Augusta în braţe în 
timpul ceremoniei; ea purta paltonul alb și căciulița de 
dantelă. Patsy era atât de mândru de ea și de propria lui 
importanță, încât îi fu aproape imposibil să urmărească 
ceremonia funeraliilor; nu făcea decât să arunce priviri 
fugitive spre tovarășii lui de călătorie pentru a fi sigur că este 
remarcat. 

Era un spectacol curios să-l vezi pe D'Arcy, care, cu câteva 
zile înainte, fusese obiectul furiei acestor oameni, stând acum 
față în faţă cu ei într-o uitare aparentă și reciprocă a ceea ce 
s-a întâmplat. Adeline se afla între Philip și Wilmott. Nervii 
păreau să o ţină, dar ce o neliniștea era roșeaţa febrilă din 
obraji; Philip întorcea mereu spre ea priviri îngrijorate. 
Wilmott era grav și imobil ca o statuie. 

Corpul Huneefei, cusut cu grijă într-o pânză, odihnea la 
picioarele căpitanului care citi Slujba Morților cu o voce clară 
și sonoră. Părea ciudat să-l vezi pe punte fără cascheta 
brodată cu aur. Avea deja simptomele unei ușoare calviţii; o 
șuviță de păr negru strălucitor se ridica și cădea continuu sub 
rafalele de vânt. Adeline remarcă faptul că toţi bărbaţii erau 
cu capetele descoperite, cu excepţia lui Patsy care-și 
păstrase cascheta. Ea îi făcu semn să și-o scoată dar el nu 
pricepu mesajul decât foarte târziu după ce-i dăduse tot felul 
de interpretări care mai de care mai comice; trece copilul de 
pe un braţ pe altul, își ascundea pachetul sub picioare, își lua 
o expresie cât se poate de sobră. Apoi deodată înțelese cei 
se cerea, și cu un surâs radios își scoase cascheta rămânând 
descoperit, cu claia de păr în dezordine. 

Căpitanul Bradley oficie fără grabă slujba înmormântării, 
terminând cu următoarele cuvinte care  conveneau 
împrejurărilor. „De aceea încredințăm acest corp abisului 
pentru a-l descompune până în ziua învierii (când marea va 
înapoia morții) și a vieţii veșnice, când Domnul nostru Isus 
Hristos va veni să ne schimbe corpurile mizerabile în unele 


91 


asemănătoare cu al Său, datorită Atotputernicului care-l face 
să învingă orice”. 

Printre membrii echipajului se produse o mișcare; corzile 
care susțineau corpul se întinseră, îl ridicară deasupra punţii 
și a rampei și apoi încet îl coborâră în mare; Adeline, aplecată 
peste bastingaj, avea impresia că valurile se despărțeau 
pentru a-i face loc, după care, fără zgomot, se apropiară, 
ascunzând-o pentru totdeauna. 

O pală de vânt rece umflă pânzele, iar corabia își reluă 
cursa grăbită să sfârșească călătoria și să încheie cu aceste 
întârzieri. 

Gussie, ținută de Patsy, privea trupul Huneefei dispărând: 
deodată, se întoarse spre Patsy spunând: 

— Pușa...pa. 

— Dumnezeu să binecuvânteze acest copil! exclamă el, 
adresându-se vecinilor săi; înțelege tot. Ce deșteaptă e! 

Un imn religios ţâșni din piepturile tuturor: „Dumnezeule 
veșnic care ne poti salva, al cărui brat înlănțuie valurile 
mereu  fremătânde”. Vocile lor, melodia care le dilata 
piepturile, cuvintele pline de credinţă pe care le pronunțau 
avură asupra întregii asistenţe un efect salutar. Silueta care îi 
impresionase pe toţi și care se pierduse în valuri le devenea 
din ce în ce mai îndepărtată pentru a se estompa în scurt 
timp aproape complet. Pasagerii de la clasa a treia se 
întoarseră la locurile lor rău mirositoare. Gussie se afla din 
nou în braţele mamei sale. 

Adeline simţi brusc o imensă oboseală; își duse fetița într- 
un colț ferit al punţii și îi dădu sacul cu scoici și un biscuit să 
ronțăie. Wilmott se așeză lângă Augusta, cu pipa și un număr 
din Quarterly Review. Era o companie bazată pe o anume 
înţelegere care exista între ei. După câtva timp, Adeline 
cobori să se întindă pe pat. 

Când, mai târziu, Philip revăzu în memorie zilele care 
urmară morţii tinerei Huneefa, i se părură zile de coșmar. 
Adeline căzu pradă unui acces de febră care o făcu să 
delireze timp de câteva ore. Vorbea incoerent, crezându-se 
când în Indii, când în comitatul Meath, ducându-și viața de 


92 


domnișoară; uneori își închipuia că se află în Canada în 
mijlocul pieilor-roșii care o îngrozeau. Philip își folosi întreaga 
forță pentru a o împiedica să iasă din cabină. Tânărul medic, 
deși încă suferea din cauza șoldului, stătea numai la 
căpătâiul ei; Boney se cocoțase pe colivie și, lucru curios, 
când bolnava delira mai tare, ţipetele păsării aveau asupra ei 
un efect liniștitor; cu capul ușor ridicat, el îi asculta cuvintele 
incoerente și, când ea ridica vocea, el începea să scoată 
țipete ascuţite ca și cum ar fi vrut să arate că poate să ţipe 
mai tare decât ea. 

Philip suferea îngrozitor din cauza imposibilității de a fi 
singur cu Adeline; pereţii cabinelor erau atât de subţiri, încât 
orice se întâmpla în cabina lor se știa afară; nimic nu putea 
rămâne secret. Se spunea că și doamna Cameron e bolnavă. 
Nu făcuse absolut niciun gest împotriva familiei Whiteoak, 
trăia cu prietenii din Terra Nova, complet separată de ceilalți. 
Camerista se ocupa de Augusta pe cât putea, dar din ce în ce 
mai mulţi bolnavi aveau nevoie de ea. Uneori Wilmott o 
plimba pe Gussie pe punte cântându-i; de multe ori micuța 
era în grija lui Philip căruia îi venea să se dea cu capul de 
pereți când era vremea mesei sau a toaletei copilului. Fetița 
petrecea ore în șir singură în cabina unde murise bona. 
Camerista îi dăduse o farfurie de cositor și o lingură mare cu 
care își făcea de lucru umplându-și singurătatea; o legau cu 
ace de siguranţă de așternuturile de pat pentru ca mișcările 
bărcii să nu o azvârle pe jos. Atitudinea ei faţă de Philip 
vădea curiozitate și bănuială. Când se ocupa de ea, îl privea 
cu o expresie condescendentă ca și cum gândea că Huneefa 
ar fi făcut-o mult mai bine. 

A treia zi, Adeline nu mai deliră; cu câteva momente 
înainte pronunţase cuvinte fără sens, dar Boney o speriase și 
o reduse la tăcere cu ţipetele lui. Întinsă pe pat, ea privi în 
jurul ei cu ochi mari și triști, apoi vorbi cu vocea naturală: 

— M-am săturat de pasărea asta, spuse ea. 

— Vrei să-l duc de aici? 

— Nu, nu. Dă-i o smochină să se calmeze; sunt în cutia de 
cositor alb din bufet! 


93 


Ea îl urmări din ochi în timp ce el îi îndeplinea dorinţele. 
Apoi râse slab: 

— Ce caraghios ești! S-ar zice că nu te-ai ras de câteva 
zile. 

— Așa este. 

— Am fost bolnavă? 

— Destul! 

— Mi-e mai bine acum. 

— Slavă Domnului! 

Papagalul sări pe stinghia sa pentru a prinde smochina; o 
luă cu o expresie ironică, apoi începu să o desfacă în bucăți 
mărunte pe care le scuipă imediat. Cel puţin era de ajuns ca 
să tacă. 

Philip se așeză pe marginea patului; Adeline îi apucă una 
din mâinile puternice și bronzate în mâinile ei albe și o 
mângâie. Își mușcă buza de jos care tremura. 

— Mă gândeam la Huneefa, spuse ea. 

El o sărută. 

— Nu te mai gândi la nimic trist; trebuie să te faci bine. 

— N-ar fi trebuit s-o facem să părăsească Indiile. 

— Ea a vrut să vină; ar fi suferit dacă am fi lăsat-o acolo. 

— Da. Aşa e. 

Adeline se simţea mult mai bine; bău ceva cald și ar fi 
dormit încă dacă Augusta n-ar fi bătut în farfurie. Zgomotul îl 
stârni pe Boney care începu să ţipe. Adeline se aruncă pe 
pernă și se apucă de păr. 

— E imposibil să te odihnești pe acest vas! strigă ea. Ce-i 
zgomotul ăsta. 

Philip luă farfuria din mâinile lui Gussie și-i dădu în schimb 
sacul cu scoici; dar ea se aruncă pe podea zbierând ca din 
gură de șarpe. Tatăl ei se hotărî să o încredinţeze lui Wilmott 
pe care îl rugă să se ocupe de ea timp de o oră. Se întoarse 
lângă fetiță care era cu ochii închiși și faţa plină de lacrimi, cu 
gura deschisă; toate obiectele din jurul ei erau aruncate atât 
cât permisese puterea ei de copil. O ridică fără blândeţe și 
descoperi că e udă, deci trebuia schimbată cât mai repede. 
Trase cu violență de sonerie pentru cameristă, dar nu primi 


94 


niciun răspuns. Din grămada de haine care reprezenta 
garderoba copilului trase două lucrușoare. Punând copilul de 
genunchi, reuși să-i pună scutecul, dar juponul de flanel alb 
pe care-l spălase camerista intrase la apă. Philip se afla în 
încurcătură. Plictisită să mai stea culcată, Gussie începu să se 
întoarcă în toate părțile și ţipetele care încetaseră când tatăl 
ei o luase în braţe se porniră din nou. Philip ar fi preferat să 
îmblânzească un trib rebel decât această creatură urlătoare! 
El observă că picioarele îi erau roșii și iritate, moment în care 
scăpă o înjurătură. 

In același timp o înțepă cu un ac de siguranţă (de ce s-or 
mai numi de siguranță?) și când văzu picătura de sânge, 
sudoarea îi inundă fruntea: 

— N-am făcut-o intenţionat! Pe sufletul meu că n-am făcut- 
o intenţionat! bâlbâi el; dar ea nu crezu nimic și în timp ce o 
așeza dreaptă pe genunchii lui, fetița îl privi cu neliniște, 
întrebându-se ce avea să-i mai facă. 

Philip o înșfăcă și ieși pe culoar, coborând scara pentru a 
ajunge în sala comună unde erau instalați emigranții. Apoi 
aproape că aruncă fetița pe genunchii femeii scoțiene, mamă 
a cinci copii, poruncindu-i să aibă grijă de fiica lui, cât mai 
bine posibil. Se întâmplă ca aceasta să se ocupe de Gussie, 
fără reproș, neglijându-și chiar propriii ei copii; Philip o plăti 
din plin pentru efortul ei. 


Ca și cum A/anna n-ar fi trecut prin suficiente încercări, fu 
cât pe-aci să se ciocnească de un iceberg. Întrucât nu era 
încă anotimpul să riște întâlnirea cu un ghețar, 
supravegherea în această privinţă fusese ceva mai relaxată. 
In zori, o siluetă albă și monstruoasă, semănând cu o 
catedrală, ţâșni din ceaţă, aruncând teroare asupra vasului. 
Din cauza temperaturii mai ridicate decât în mod obișnuit, 
ghețarul se desprinsese din banchiză. Se înălța ameninţător 
precum manifestarea tangibilă a unui geniu răufăcător deși 
forma sa amintea de aceea a unui edificiu sfânt. 

Țipete, apeluri, strigăte! Grigg, care se afla la cârmă, făcu 
un efort suprem ca să ferească vasul de dezastru; reuși să-l 


95 


evite, dar aerul îngheţat provenind de la iceberg pusese 
stăpânire pe corabie și pe pasagerii acesteia. Philip se grăbi 
spre cabină unde Adeline încerca să se refacă; speriată de 
pașii grăbiţi și de ţipete, ea începuse să se îmbrace. 

— Coborâm în șalupe? întrebă ea tulburată. 

— Nu. Nu te neliniști! Dar trebuie să urci pe punte să vezi 
iceberg. Este o minune, Adeline! Eşti deja încălțată. Pune-ţi 
mantoul peste cămașa de noapte. Este un spectacol care nu 
trebuie pierdut. 

Aproape că o cără până pe punte. Ghetarul se depărtase. 
Își pierduse din aspectul teribil, dar câștigase în frumuseţe 
căci soarele apăruse ca un cerc luminos la orizont și-i 
transforma fațetele în adevăraţi cărbuni aprinși. Se ridica 
deasupra valurilor verzi, maiestuos și aerian precum un vis, 
lipsit atât de substanţă, cât și de speranţă. Temelia de 
gheață se afunda în mare, mai înaltă decât partea sa vizibilă. 

Când Alanna părăsi apele din Gulf Stream, frigul se simţi 
din nou și valuri înalte se ridicară în faţa velierului. Trebui să 
le înfrunte, printr-o furtună groaznică de zăpadă adusă de 
vântul de pe continent. Nu se zăreau decât valurile apropiate. 
Dacă alți ghețari s-ar fi apropiat, corabia ar fi fost la mila lor. 
Oamenii de veghe cățăraţi pe hobane! nu puteau distinge 
decât miriade de fulgi albi care se îngrămădeau pe ei, 
transformându-i în statui de zăpadă, biciuindu-le pielea până 
la rană și orbindu-i. Frigul deveni atât de intens, încât spuma 
îngheţată pe parapet forma sloiuri de gheaţă ascuţite precum 
dinţii unei guri care rânjește. 

Pasagerii cabinelor, cu excepţia doamnei Cameron și a 
prietenilor ei, se reuniră în salon, puţin melancolici, dar 
conștienți că lunga lor intimitate se apropie de sfârșit. Își 
promiteau să-și scrie și să nu se uite niciodată. Toţi se 
înveliră în cuverturile de pe vas, încercând să se încălzească. 
Philip încălzise o cărămidă pe care o puse la picioarele 
Adelinei; bărbaţii beau grog în timp ce tânăra femeie se 
mulțumea cu un pahar de Porto. Imbrăcată cu mantoul de 


1 Coardă pentru susținerea catargelor. 
96 


blană și acoperită cu pătura, ea se instalase confortabil. Avea 
impresia că s-a întors dintr-o lungă călătorie solitară care o 
apropiase la doi pași de moarte. Când se gândea la Huneefa, 
i se părea că a dispărut de mult timp. 

D'Arcy și Brent aduseră ghidurile și hărţile și vorbeau cu 
însuflețire de călătoria în Canada și mai ales de cea în Statele 
Unite. 

Hublourile păreau astupate cu vată; toate zgomotele 
vasului erau estompate. Se auzeau doar vibraţiile sforilor sub 
asaltul vântului. 

Apoi, la apusul soarelui, se aflară deodată pe o mare de un 
albastru-închis, a cărei linie de orizont era luminată de un 
soare roșu. Valurile aveau franjuri de spumă; sloiurile 
străluceau ca diamantele, iar undeva, minune a minunilor, se 
auzea vaietul unui pescăruș a cărui umbră traversa cerul. 

Era cel dintâi, dar urmară alţii care se învârteau și ţipau în 
jurul corabiei ca și cum i-ar fi adus un mesaj din lumea nouă. 
Un imens jet de apă proiectat de o balenă se ridică deasupra 
mării. Aceasta se apropie de corabie, mirată de dimensiunea 
acestei păsări enorme; apoi ţâșni cu o mișcare puternică și-și 
reluă zbenguiala arătându-și corpul musculos, strălucind de 
apă și fin precum mătasea. Toţi pasagerii își părăsiseră 
cabinele pentru a veni pe punte să urmărească monstrul care 
parcă intenţionat voia să-și arate forţa. 

Căpitanul Bradley radiind de mulţumire. Cu mâinile sale 
bronzate sprijinite pe bară, el declară: 

— În curând vom ajunge la Quebec! N-am ajuns niciodată 
la sfârșitul unui astfel de voiaj fără să fiu de fiecare dată 
mirat de bunătatea lui Dumnezeu care ne-a condus în port. 
Gândiţi-vă la tot ce s-a întâmplat de când am părăsit Irlanda 
și spuneţi-vă că peste puţin timp vom zări pământul! 

— O bună parte din acest rezultat se datorează valorii 
dumneavoastră de marinar, spuse Philip. 

— Dar graţia divină se află la origine, afirmă căpitanul. 

A doua zi de dimineaţă se vedea coasta. Pasagerii de la 
clasa a treia, obosiţi de traversare, se îngrămădeau să îl 
vadă. Aerul era tăios, dar plăcut. Sloiurile se topeau și apoi 


97 


cădeau în apele din St. Lawrence. A/anna pătrunse în estuarul 
imensului fluviu care curgea între două maluri verzi ce se 
întindeau în depărtare acoperite de păduri întunecate. Se 
iveau sate micuţe și albe adunate în jurul bisericilor cu 
clopotele ornate cu cruci strălucitoare. Ferme lungi și înguste 
își ofereau prezenţa apropiată și liniștitoare. 

Turmele pășteau pe marginea râului, iar parfumurile dulci 
ale pământului mângâiau nările pasagerilor de pe vas. 

Oare fuseseră adevărate furtuna de zăpadă și sloiurile de 
gheață atârnate de barcă? 

Era duminică dimineaţă; căpitanul Bradley citi serviciul 
religios cu o notă de satisfacţie și de recunoștință în voce. 
Wilmott acompanie imnul zilei la orga elveţiană care se afla 
în salon. Vocile celor prezenţi se desfășurară cu putere ca și 
cum niciodată teama nu-i atinsese cu aripa ei; cântară cu 
convingere cuvintele imnului sfânt: 


Marea dezlănțuită era furioasă, 
Noaptea era întunecoasă, 

Vâslele loveau din greu, 

Florile de spumă înfloreau mereu, 
Marinarii tremurau, 

Pericolele îi pândeau. 

Atunci Dumnezeu Atotputernic spuse: 
„Pace vouă, sunt aici! 

Creastă a valului săltăreţ, 
Micșorează-te! 

Vuiet al vântului dezlănțuit, 
Micșorează-te! 

Durerea să dispară, 

Întunericul să fie alungat, 

Atunci când înțelepciunea supremă spune: 
Pace vouă, sunt aici!” 


Philip și Adeline plecară să-și facă bagajele. Deși multe din 
lucruri fuseseră pierdute sau distruse în timpul călătoriei, 
abia reușiră să le aranjeze în valize. Mereu descopereau ceva 


98 


rămas pe dinafară. În sinea sa, Philip se enerva că trebuie să 
țină seama de starea Adelinei, altfel i-ar fi spus că e 
responsabilă de toată această dezordine; nu merita reproșuri, 
deși cuverturile, amestecate cu pantofii și trusa de toaletă, se 
aflau toate pe cel mai frumos palton al soțului ei? 

Când terminară cu bagajele destul de prost făcute, își 
dădură seama că în cabina bonei totul zăcea neatins. Boney 
manifestă o nemulţumire violentă când îl puseră în colivie, 
scoțând ţipete ascuțite și agitând furios din aripi. Presată de 
împrejurări Adeline își regăsi complet forța să vorbească: 

— Nu mai pot să fac nimic, exclamă ea. 

— Nimeni nu-ţi cere nimic, spuse Philip, care adăugă 
plecând: Ai făcut destul ca să provoci dezordine. 

— Ce-ai spus? repetă ea. 

Dar el nu răspunse nimic. 

Adeline era încă slăbită, dar era inutil să se mai 
împleticească mergând sau să cadă pe marginea patului abia 
respirând. Vocea îi era acum furioasă. 

— Ce-ai spus? întrebă ea. 

— Am spus să mă bată Dumnezeu dacă am văzut vreodată 
așa o dezordine! Ar fi trebuit să iau un servitor din Anglia. 

— De fapt tu spui că totul este din cauza mea, dacă înţeleg 
bine. 

— Spui prostii. 

Strânse în mână niște hăinuţe ale lui Gussie. 

— Cu astea ce mai facem? Nu-i mai bine să le lăsăm aici și 
să-i cumpărăm altele? 

— Să le lăsăm aici? 

Vocea ei era aproape un țipăt. 

— Sunt din cea mai fină pânză de Irlanda, brodate de 
mână. Nu voi lăsa nimic. Deschide valiza neagră, este loc. 

Faţa lui Philip se înroșise, dar ascultă. Ea își aruncă ochii în 
geamantan. 

— Unde este păpușa? întrebă. 

— Ce păpușă? 

— Păpușa frumoasă pe care sora ta i-a dat-o lui Gussie. 
Huneefa o păstra în valiza asta. 


99 


— Nu-i aici. 

— Trebuie să fie, caut-o! 

El o privi cu ochii săi albaștri măriţi de furie și strigă: 

— Am ajuns până aici ca să caut o păpușă sau să cobor pe 
pământ? Nu e de ajuns că am împachetat scutece, acum 
trebuie să stau în patru labe să caut o păpușă? Ce dracu, 
Adeline... 

— Nu-i nimic, declară ea întrerupându-l, căci se speriase de 
expresia de pe chipul lui. Nu mai căuta, trebuie să fie în 
cealaltă cabină. 

De bine, de rău reușiră să-și strângă toate lucrurile pe care 
doi servitori le transportară nu fără greutate spre pasarelă, 
însoţiţi de strigătele ascuţite ale lui Boney. Într-o mână Philip 
purta colivia, cu cealaltă o susţinea pe Adeline. 

— Îmi doresc să nu fi luat pasărea asta cu noi, declară el. 

— Lasă-l pe vas, dacă te deranjează, ţipă ea, și lasă-mă și 
pe mine cu el. Vei găsi altă nevastă și alt papagal la Quebec. 

El o ciupi de braț. 

— Puţină ţinută, te aude lumea. 

— Nu-mi pasă. Mă doare. 

— Mie-mi pasă și nu te-a durut. 

Wilmott venea înaintea lor. 

— Ce păcat că n-aţi fost pe punte! Am avut o vedere 
magnifică a Quebecului. Ar fi trebuit să vă faceţi bagajele mai 
devreme. Pot să vă ajut. 

Philip îi dădu colivia. 

În jur, în animația generală, domnea o oarecare confuzie. 
Aerul vibra de ţipete și de vaiet de pescăruși. Pânzele albe 
ale corabiei atârnau precum niște aripi obosite. Marinarii, cu 
picioarele goale, agățaţi de hobane, își aruncau privirile către 
puntea înnegrită de lume. 

Adeline își întoarse obrazul surâzător către Wilmott: 

— Ce ne vom face fără dumneavoastră? îi spuse ea. 

— Știţi că este plăcerea mea să mă știu la dispoziţia 
dumneavoastră, răspunse el puţin cam brusc. 

Tenul său pal se colorase ușor. 

— Vă simţiţi mai bine? întrebă el. 

100 


— Acum eram moartă dacă mai dura. 

— Ce bine că aţi găsit pe cineva să aibă grijă de fetiţă. 

— Dumnezeule! strigă Adeline. Unde este Gussie? Philip, 
unde este Gussie? Femeia aceea groaznică a părăsit cu 
siguranţă corabia și a luat-o cu ea. 

— Corabia nu a acostat încă, răspunse Philip calm. lar 
femeia scoțiană este o ființă minunată, care nu are nevoie de 
un copil în plus. Am aranjat totul cu ea și am plătit-o. lată-l pe 
Patsy cu Augusta. 

O privea pe fiica lui apropiindu-se, cu o oarecare neliniște. 
Ea era agăţată de umărul lui Patsy căruia îi strângea capul în 
mânuţele ei. Hainele îi erau șifonate și pătate, faţa și mâinile 
de o curăţenie îndoielnică, prosopul cu care se ștersese fiind 
și el mult timp folosit. 

Părea însă mult mai bine decât în ziua când Philip coborâse 
cu ea la clasa a treia. Fetiţa îi adresă mamei sale un surâs 
slab de recunoștință. 

— Copil scump! exclamă Adeline care o sărută. Oh! Gussie, 
miroși a acru, adăugă ea. 

Boney hotărî să părăsească vasul cu capul în jos. Agăţat cu 
ghearele negre de plafonul coliviei, el observă siluetele 
familiare agitându-se în jurul lui. Simţea briza proaspătă de 
mai atingându-l ușor, o briză ale cărei miresme nu semănau 
cu nimic din atmosfera punţii inferioare cu care se obișnuise; 
o gustă cu vârful limbii, neștiind dacă îi place sau nu. 
Deasupra umerilor celor care-l înconjurau zărea fortăreața 
sumbră în spatele căreia se strângeau nori albi; Wilmott era 
înalt și purta colivia pe umăr. 

Brusc, Adeline simţi o oarecare slăbiciune în corp; D'Arcy și 
Brent veniră repede lângă ea și prinzându-se de încheieturile 
mâinilor, formară un scaun pe care o rugară să se așeze. Ea 
aruncă o privire întrebătoare către Philip: îi dădea voie? 

— Excelentă idee, declară el. Mulţumesc mult. Adeline va fi 
fericită. 

Când Boney își văzu stăpâna plecând într-o așa 
combinaţie, aprobă totul prin strigăte ascuţite. Auzi chemările 
hamalilor francezi, văzu trăsurile vechi cu două rânduri de cai 


101 


de o parte și de alta. Câţiva pasageri erau așteptați de părinți 
sau prieteni, pe alţii nu-i aștepta nimeni și stăteau 
melancolici în faţa grămezii lor de bagaje, neștiind ce 
hotărâre să ia. 

Cele două irlandeze se aflau și ele acolo mai puţin 
proaspete și mai trase la faţă decât după prima călătorie. 
Adeline le dădu adresa ei și le invită să vină să o vadă a doua 
zi. Înainte ca D'Arcy și Brent să o lase jos ea îi sărută pe 
obraji. 

Brent strigă: 

— Putem să te mai ducem undeva? 

— Chiar așa, adăugă d'Arcy, te-am fi putut duce până la 
capătul pământului. 

Scoţiana își neglijă un moment copiii ca să-i dea un ultim 
sărut lui Gussie. 

— Bietul copil! exclamă ea. 

Dar copiii ei, crezându-se părăsiţi, alergară după ea ţipând. 
Ea reveni la ei și dispăru imediat. 

„Ce mulţi preoţi în orașul ăsta, gândi Adeline, totul are un 
aspect ciudat!” Se simţea mai bine, satisfăcută și dornică să 
facă cunoștință cu noua sa casă. Philip găsise o trăsură cu 
care să ajungă acolo. Cei trei prieteni ai lor trăseseră la un 
hotel. Ea o zări pe doamna Cameron primită de membrii 
familiei și putu să observe mirarea și curiozitatea acestora 
precum și gesturile tragice ale doamnei Cameron; o văzu 
ridicând mâna înmănușată și arătându-i pe ea și pe Philip. 
Adeline rămase nemișcată un moment, apoi aruncă un surâs 
în direcția grupului. „Măcar să-i las să creadă că nu-mi prea 
pasă de ei, își spuse ea, căci ei mă urăsc pe mine și pe frații 
mei și nimic nu le va schimba sentimentele”. 

Philip o ridică în trăsură și o luă pe Gussie pe genunchi. 
Roţile scrâșneau pe pavaj în timp ce urcau pe străzile înguste 
și în pantă abruptă. 

Adeline se porni pe un râs aproape convulsiv. Philip 
întoarse capul către ea. 

— Mă gândeam la felul în care m-a privit doamna 
Cameron, spuse Adeline. Ea a văzut în această „răpire” un 


102 


gest nedemn pe care eu l-am pus la cale. Din partea mea, eu 
cred că micuța Mary și-a făcut ei înseși un bine. 


103 


CAPITOLUL VI 


CASA DIN STRADA ST. LOUIS 


Se ridica în faţa lor înaltă și severă, cu faţada străpunsă de 
numeroase ferestre. Ciocanul de la poartă reprezenta un cap 
care rânjea. Ciocănitul hotărât al lui Philip răsună în toată 
casa. 

Adeline, care examina ochiurile de geam și lemnăria 
pictată în negru cu fire de aur, exclamă: 

— În decorul acesta îmi imaginez perfect moda vechiului 
regim pantaloni scurţi de satin, capete pudrate și tot restul! 

— E plăcut să știi că această casă ne aparţine. 

— Așa e. 

Gussie, cocoțată în brațele tatălui ei, întinse mâna și își 
introduse degetele micuţe în gura înfățișând un cap de 
balaur. 

— Strada pare liniștită, declară Patsy care aștepta pe 
trotuar cu colivia și bagajele lui. Casa asta a noastră este un 
capăt de ţară. 

Philip nu se putea obișnui cu modul în care Patsy lua parte 
la discuţiile lor. El încruntă sprâncenele și ridică din nou 
ciocanul. Ușa se deschise. O femeie micuță, rotunjoară, 
îmbrăcată în negru, apăru în faţa lor. Era în mod evident 
franțuzoaică, dar, slavă Domnului, vorbea engleza. Ea le 
spuse că avocatul însărcinat cu afacerile domnului Nicholas 
Whiteoak o angajase în numele lor, drept bucătăreasă; 
căpitanul Whiteoak fusese bineînţeles înștiințat. In ce o 
privea, ea nu-și dorea decât să-i servească cât mai bine. Se 
numea Marie și întreaga ei ființă sugera siguranţa. Philip ceru 
ceai pentru Adeline după care examină cu plăcere salonul. 
Marie scoase un strigăt de plăcere și se aruncă asupra lui 
Gussie. 

104 


— Oh! Biata micuță, exclamă ea. 

Patsy rămase în holul slab luminat, cărând-o pe fetită pe 
umerii săi. Un zâmbet destinat să cucerească grațiile Mariei îi 
descoperi dinţii mari sub mustăţile prost tunse, în timp ce 
servitoarea o lua pe Gussie. 

— Doamnă, voi avea eu plăcerea de a-i da să mănânce? 
Pare atât de obosită și de palidă... 

Adeline acceptă cu recunoștință. 

Odată rămași singuri, Philip repetă: 

— E plăcut să știi că această casă ne aparţine; pare bine 
construită și va fi loc pentru tot ce-am adus cu noi. 

Adeline deschise larg obloanele roșii-închis și soarele 
inundă camera care, se putea vedea bine, fusese curățată și 
scuturată pentru sosirea lor. 

Privirea strălucitoare a Adelinei făcu un tur rapid. 
Descoperi mobilierul în negru și auriu, lustra prea încărcată 
cu patru abajururi cilindrice din sticlă roșie, suspendate de 
cordoane de catifea de asemenea roșie. 

— Ce orori! exclamă ea. 

— Crezi? 

— Nu e și părerea ta? 

— Ca să-ţi spun adevărul, nimic nu-mi place, dar mi se 
pare că în toate există posibilităţi de a interveni. 

— Este gustul unchiului tău? 

— El a cumpărat casa mobilată exact cum este acum. 

Adeline se ridică și se apropie să-și arunce brațele în jurul 
gâtului soțului ei. 

— Oh! Philip, ce mă voi amuza să refac totul după placul 
meu! Niciodată n-am făcut planuri cu atâta nerăbdare să le 
realizez. Hai să vizităm toată casa. 

— Nu înainte de a bea ceva. Amintește-ţi în ce stare ești. 

— De ce îmi arunci mereu cuvintele astea în cap? Nu pot 
nici să clipesc fără să nu-mi spui: Amintește-ţi în ce stare ești. 

În momentul acela, Marie intră cu un platou pe care se 
aflau un ceainic și niște prăjituri glasate. Ea le adresă un 
zâmbet fericit. 

— Biata fetiță e moartă de foame! spuse ea. A mâncat deja 


105 


trei prăjituri și a băut o ceașcă de cafea cu lapte. Era mai 
bună pentru ea decât ceaiul. Bărbatul care o ducea mi-a spus 
că vine din Indii și că bona ei indiană a murit. Dar să nu aveţi 
nicio grijă, voi veghea asupra ei mai bine decât oricine. 

Devotamentul Mariei pentru micuța Augusta nu era un foc 
de paie, ci dimpotrivă, acesta crescu odată cu timpul. Copilul 
era numai cu ea, iar ideea angajării unei bone o îngrozea pe 
Marie: nu existau bone capabile în Quebec; ea era singura 
care putea să o îngrijească pe Gussie, era de ajuns să 
angajeze un băiat pentru muncile grele, persoană pe care 
Marie o avea deja în vedere; era unul dintre nepoții ei, iar una 
dintre nepoate putea fi cameristă. Într-o casă mare ca aceea 
avea să se găsească bineînțeles ceva de lucru și pentru 
Patsy; capra trebuia îngrijită, scările curățate, grădina 
păstrată în ordine. Capra putea să pască în voie într-o livadă 
vecină care era de asemenea proprietatea lui Philip. 

Acesta își petrecu câteva zile plăcute instruindu-se în cele 
mai mici detalii asupra moștenirii sale. Avu discuţii lungi cu 
avocatul unchiului său, domnul Prime. Toate actele erau în 
perfectă ordine, nu a avut de făcut nici cea mai mică 
observaţie. 

Cei doi irlandezi, D'Arcy și Brent se aflau într-un hotel vecin 
cu locuinţa familiei Whiteoak, iar Wilmott, care avea gusturi 
mai puţin costisitoare, se mulţumise cu pensiunea unei familii 
chiar în capătul străzii. Philip exploră împreună cu ei bătrânul 
oraș, escaladară colinele pe care se ridica citadela și cinară 
cu ofiţerii Fortului. În fiecare după-amiază frumoasă, Philip 
închiria o trăsură și o ducea pe Adeline cu vreunul dintre 
prietenii lor la plimbare în satele învecinate. Spectacolul era 
minunat, primăvara canadiană târzie înflorea în toată 
plenitudinea sa de frunze și flori. 

Contemplând râul maiestuos, ei evocară călătoria pe care o 
făcuseră și care le apărea acum ca un vis. Aerul tonic, 
bucătăria sănătoasă a lui Marie aduseră repede culori 
proaspete în obrajii Adelinei, care-și regăsi toată puterea. 

Mobilierul le sosi în stare perfectă. Obiectele urâte care 
aparținuseră unchiului Nicholas dispărură, locul lor fiind cedat 


106 


elegantei mobile Chippendale. Covoarele aduse din Indii își 
etalau splendoarea pe parchetul ceruit. Lustra de sticlă roșie 
fu înlocuită cu una de cristal. Unchiul Nicholas și-ar fi 
recunoscut cu greu casa. Philip și Adeline făcură multe 
supoziții asupra personalităţii acestuia, dar nu găsiră prea 
multe lucruri în casă care să le poată crea o imagine vie a 
existenţei sale. In casă nu se afla niciun portret al lui, în 
schimb cel al ducelui de Kent, sub ordinele căruia venise la 
Quebec, era agăţat pe peretele din salon. Domnul Prime, 
avocatul, îl descrisese pe unchiul Nicholas ca pe un bărbat 
frumos, cu un caracter plăcut, ospitalier și cunoscător al 
vinurilor bune. Dar Philip scotoci în zadar cel mai mic colțișor 
al pivniţei, căci nu descoperi nici măcar umbra unei sticle. 
Lucrul i se păru ciudat, întrucât cu siguranţă unchiul său 
trebuie să fi avut o pivniţă plină la momentul morții. Hârtiile 
aparţinând lui Nicholas Whiteoak făcuseră prea puţină lumină 
în ceea ce-l privea; el nu ţinuse niciodată un jurnal. Totuși, 
Philip găsi câteva scrisori de dragoste (legate cu o fundă) 
scrise de mâna colonelului. „Marguerite a murit pe 30 
ianuarie 1840”. 

Philip și Adeline, neînțelegând prea bine franceza, au 
dedus numai că Marguerite avea un soț pe care îl detesta în 
timp ce pe Nicholas Whiteoak îl adora. Era o adevărată 
binecuvântare că nu fusese liberă să se căsătorească cu el! 
Această casă minunată ar fi fost pierdută! 

Găsiră și scrisori scrise de sora lui Philip și de soțul ei. 
Philip și Adeline le citiră cu interes și câteodată cu umor, căci 
faceau aluzie uneori la existenţa lor extravagantă din Indii. 

După două luni, Philip și Adeline erau instalaţi confortabil în 
orașul franco-canadian și cunoșteau toată înalta societate de 
aici. Sănătatea Adelinei se ameliorase considerabil, iar starea 
ei nu-i împiedica activitatea. Era primitoare, îi plăcea să-și 
vadă prietenii și să fie primită la aceștia; găsi în Quebec mai 
multe relaţii interesante decât sperase și scrise în Irlanda 
scrisori lungi în care descria eleganța și animația serilor 
petrecute în distinsa societate din Quebec. Ținea să-l anunţe 
pe tatăl ei că nu trăia în mijlocul unor barbari așa cum îi 


107 


spusese el. Ea avusese în copilărie o guvernantă franţuzoaică 
și, deși nu știa să citească în franceză, reușea să o vorbească, 
de bine, de rău; se hotărî să se apuce de învățat pentru a-și 
perfecționa cunoștințele în această limbă. 

Firea ei veselă și comunicativă atrăsese simpatia 
francezilor și a englezilor rezidenţi în Quebec și legă o 
prietenie strânsă cu vecinii apropiaţi. 

Casa situată la stânga casei lor era locuită de un cuplu 
foarte amuzant, care avea șase copii. Doamna Balestrier o 
puse la curent pe Adeline cu toate bârfele din oraș; se 
plimbau cu trăsura și făceau cumpărături din magazine. 
Peisajul fiind în toată splendoarea lui estivală, cele două 
familii organizau împreună picnicuri pe malul râului. Singurul 
reproș care se putea face familiei Balestrier era comportarea 
copiilor. Fraţii mai mici ai Adelinei fuseseră îngrozitor de 
răsfăţaţi de mama lor și Adeline jurase că ea își va crește 
copiii fără slăbiciuni. Ceea ce-i caracteriza pe copiii Balestrier 
nu era atât faptul că li se luau în seamă toate capriciile, ci 
faptul că existenţa lor nu era decât o luptă continuă între ei și 
părinţii lor; tot ce făceau, făceau protestând. Atitudinea lor 
față de familia Whiteoak era perfectă, dar când se adresau 
părinţilor lor, tonul era mereu ostil. Chiar și cel mare, un băiat 
de 14 ani, nu le vorbea niciodată altfel. 

Vecinii din dreapta familiei Whiteoak erau de origine 
franceză și se numeau Granville. Erau un frate și o soră ai 
căror părinţi fuseseră decapitaţi în timpul revoluţiei și pe care 
îi chemaseră în Canada niște rude îndepărtate. Domnișoara 
de Granville depășise șaizeci de ani; conversaţia sa era 
plăcută, avea o inimă de aur și deborda de vitalitate. Intreaga 
ei viaţă fusese consacrată fratelui ei, mult mai în vârstă decât 
ea. Era foarte mică în timpul revoluţiei, dar domnul Granville 
asistase la scene oribile care îl marcaseră pentru totdeauna. 
El era adesea cuprins de accese de melancolie care îl 
copleșeau în momentul cel mai neașteptat, uneori chiar în 
timpul vreunui mare dineu. În clipa aceea rămânea unde se 
afla, privea drept în faţa lui cu o expresie rătăcită, neauzind 
nimic, nevăzând nimic, fixat în cine știe ce amintire teribilă 


108 


din copilărie. În aceste situaţii, sora lui prelua conversaţia, 
reținând atenţia tuturor până când domnul de Granville 
redevenea el însuși. Era fire spirituală, veselă și seducătoare, 
iar chipul său distins contrasta cu trăsăturile lipsite de 
frumusete ale surorii lui. 

Adeline nu-i mărturisi niciodată lui Philip imensa ușurare pe 
care o simţea când fraţii ei rămăseseră în Irlanda; Conway și 
Sholto ar fi fost adevărate flageluri la Quebec; cum și-ar fi 
ocupat ei lungile ore de trândăvie? Ar fi existat cu siguranţă 
conflicte cu Philip. Într-o scrisoare, mama ei îi povesti atât 
reîntoarcerea lor însoţiţi de Mary Cameron, cât și scena care 
urmă. Honoria Court umpluse douăsprezece pagini despre 
diatriba jumătate furioasă, jumătate ironică a lui Renny Court 
la sosirea celor trei tineri. Ea spunea că nu văzuse niciodată o 
fată atât de profund absorbită de iubire precum această Mary 
de cincisprezece ani; dragostea o făcea absolut indiferentă la 
orice altă preocupare. Era destul de deranjant la vârsta ei, cu 
atât mai mult cu cât Conway nu era decât un elev. Singurul 
lucru care trebuia făcut era supravegherea strictă a cuplului, 
deși această supraveghere semăna mai degrabă a farsă, 
venind după libertatea de care se bucuraseră pe vas și la 
Galway; lady Honoria considera nedrept să se producă un 
astfel de eveniment chiar în momentul în care spera și ea să 
se bucure de puţină liniște, mai ales că soțul ei nu pierdea 
nicio ocazie să o învinovăţească de tot ce se întâmplase. 
Primise o scrisoare de la doamna Cameron în care aceasta 
declară că Adeline fusese la curent cu tot ce se întâmplase și 
cerea ca Mary să se îmbarce pe primul vapor care pleca spre 
Montreal. Dorea ca ea să fie încredințată unei însoţitoare 
serioase, ca și cum fetișcana ar mai fi avut nevoie de așa 
ceva! 

Renny Court îi scrisese o scrisoare scurtă Adelinei, în care 
își exprima regretul că ea a revenit din Indii pentru a arunca 
numai necazuri asupra familiei lor; ar fi fost mai bine dacă, 
mai spunea el, în loc de a trimite bagajele băieților, ea le-ar 
trimite un cec, căci conţinutul bagajelor nu le-ar fi de niciun 
folos în Irlanda și, dimpotrivă ar avea o mare valoare pentru 


109 


sălbatici. 

— Ce josnicie! exclamă Adeline. Ar smulge banii și de pe 
un mort! Ar jupui și un purice ca să-i ia pielea și grăsimea! La 
ce mi-ar servi lucrurile fraţilor mei aici sau cui le-aș putea da? 
Nu-i voi trimite nicio centimă. Nu voi uita niciodată perioada 
în care am rupt logodna cu Edward O'Donnel! Edward a 
refuzat să ia înapoi inelul pe care mi-l dăduse, spunându-mi 
să fac ce vreau cu el. Pretinzând că ar fi dezonorant pentru 
mine să-l port, tatăl meu mi-a dat în schimb douăzeci de 
livre. Mai târziu am descoperit că-l vânduse de patru ori mai 
scump și când i-am reproșat, mi-a răspuns că avea nevoie de 
bani ca să plătească o datorie a fratelui meu Esmond. El este 
fratele meu preferat; așa că, ce puteam să zic? Ce tip 
obraznic acest tată! Capabil să te privească în faţă și să 
spună orice, fals sau adevărat! 

— Ai dreptate, recunoscu Philip. Totuși îi voi trimite un cec 
în schimbul lucrurilor băieților. Geamantanele sunt mai bune 
decât tot ce poţi găsi aici. Cât despre haine, sunt sigur că voi 
găsi un amator pentru ele. 

Următoarea scrisoare pe care Adeline o primi de la mama 
ei conţinea povestea căsătoriei celor doi în capela castelului 
Killiekeggan; după reflecţii mature hotărâseră că numai așa 
putea Conway să repare greșeala și dezonoarea cauzată 
fetei. La rândul ei, Mary declarase că avea o avere bunicică, 
ceea ce se dovedi a fi adevărat. Mary era un copil dulce și 
plăcut, și toată familia se atașase de ea. Ar fi fost un gest 
elegant din partea Adelinei și a lui Philip să trimită un frumos 
cadou de nuntă. 

Cu una, cu alta, vara trecu. Se scurse rapid și fermecător 
precum râul St. Lawrence urmându-și cursul estival. Căldura 
era uneori prea mare, dar casa din strada St. Louis era destul 
de răcoroasă. Plimbările seara pe esplanadă erau liniștitoare, 
iar flecăreala între prieteni era plăcută, în timp ce dedesubtul 
lor se aprindeau luminile orașului și ale bărcilor strălucind 
precum bijuteriile. Adeline își amintea uneori cu melancolie 
de bona indiană ale cărei oase erau deja descărnate. Misterul 
păpușii lui Gussie n-avea să mai fie elucidat vreodată. Nici 


110 


Gussie nu mai repetă niciodată cuvintele „Pușa...pa”. Ea 
învăţa acum franceza și când cineva i se adresa în engleză, 
întorcea căpșorul cu un aer ofensat. Începuse să meargă cu 
pași micuţi ţinând strâns mâna lui Marie și ridicând 
piciorușele cu un gest fermecător ca și când ar fi urcat o 
scară. 

Patsy O'Flynn era sclavul ei. Adora mirosul pipei sale și 
atingerea aspră a părului lui des și grizonant; degeaba îl tot 
trăgea, că nu reușea să i-l smulgă. 

James Wilmott venea în fiecare zi să-i viziteze. Philip îi 
împrumuta ziare din Londra care soseau cu regularitate. 
Discutau politică, opiniile lor fiind diferite exact atât cât 
conversaţia să fie animată. Dacă se încălzeau puţin, Wilmott 
invariabil se retrăgea ca și cum se temea să se lase luat de 
valul discuţiei. 

— E un cusurgiu! susținea Philip. Mă întreb câteodată de ce 
îmi place, pentru că îmi place! 

— Îți place pentru că are spirit, replica Adeline. Este un om 
foarte inteligent și mă întreb cum de n-a făcut mai mult în 
viaţă. 

— Mi-a spus că nu are bani și că nu va putea să continue 
să trăiască aici. Işi va lua pământ și o fermă. 

— Să-l ajute Dumnezeu! 

— Mi-ar plăcea și mie să fac asta! 

— Nu ești fericit aici, Philip? 

— Ba da, dar acest oraș are moravuri mai franceze decât 
credeam eu, iar recepţiile și bârfele au atâta importanţă încât 
am fi putut rămâne la fel de bine și în Indii. E în mine ceva 
care nu se simte multumit. 

Își înfundă mâinile în buzunare și se porni să măsoare 
camera în sus și în jos. 

— Totuși, te simţi bine cu ofiţerii din Fort, ai făcut niște 
partide de pescuit grozave. Toamna asta vei vâna rațe 
sălbatice și căprioare. 

Philip încruntă din sprâncene și făcu o figură supărată. 

— Voi vâna căprioare! Vânătoare de căprioare! Pentru 
cineva care a vânat cerbi adevăraţi de pe cal, ce barbarie! 


111 


— Atunci nu vâna! 

El o privi. 

— Am venit aici ca să realizez ceva util, nu-i așa? Un bărbat 
nu poate tăia frunză la câini cât e ziua de mare. 

Adeline se opri din cusut și ridică ochii spre soțul ei. Cosea 
un jupon pentru copilul care urma să se nască. Era din 
bumbac alb și festonul din partea de jos conţinea motive 
brodate reprezentând struguri și frunze de viţă. Adeline era 
îndemânatică la cusut, chiar și cele mai grele cusături le 
făcea bine. Confecţionarea unui lucru oarecare nu i se părea 
demn de ea. Graţie Cerului, avea o vedere excelentă, căci 
stătea aplecată asupra celor mai fine cusături chiar și la 
lumina lumânărilor. 

Oprindu-se din cusut, ea declară: 

— Nefericirea ta este că ești prea fericit. Dacă ai suferi, 
dacă ai fi bolnav ca mine, te-ai bucura să poți sta liniștit. 

— Tu nu suferi și nu ești bolnavă, replică el, sau cel puţin 
nu ai fi dacă nu te-ai strânge în modul ăsta ridicol. 

— Ai prefera, probabil, să ieși cu o femeie care ar semăna 
cu o căpiţă de fân? 

— Pariez că mama ta nu s-a strâns niciodată așa când era 
însărcinată. 

— Ba o făcea perfect. Nimeni n-a știut niciodată că urma să 
aibă un copil. 

— Nici nu mă mir atunci că a îngropat patru. 

Adeline aruncă juponul și se ridică brusc. Indignarea o 
făcea mai frumoasă ca oricând. În același moment, Marie îl 
introduse în salon pe Wilmott. Aceasta îi aruncă Adelinei o 
privire admirativă, îi luă mâna și i-o sărută. 

— La naiba, exclamă Philip, aţi adoptat moda franceză. 

— Este o modă care convine perfect acestui salon și 
doamnei Whiteoak, răspunse Wilmott fără cea mai mică jenă. 

— Este o modă fadă și proastă, răspunse Philip. 

— Fadă și proastă, repetă Wilmott roșind. 

— Adevărat! spuse Philip prost dispus. 

Wilmott râse ușor și o privi pe Adeline. 

— Este o modă care îmi place, declară acesta; după 


112 


părerea mea nu există maniere prea rafinate. 

— Fiecare ţară și le are pe ale ei, reluă Philip, iar eu mă 
multumesc să las fiecăruia ce îi aparţine. 

— Este mult mai plăcut să primești un sărut pe mână decât 
să ţi se strângă mâna până ţi se zdrobesc degetele din cauza 
inelelor, așa cum face domnul Brent! afirmă Adeline. 

Își strânse lucrul și-și reluă locul. Wilmott luă loc pe un 
scaun cu spătar drept. Philip deschise jaluzelele pentru a privi 
în stradă. Zări șareta lăptarului trasă de un măgar; șase 
călugărițe trecură pe lângă fereastră; rochiile negre pluteau 
în jurul lor, iar chipurile lor grave păreau sculptate în ceară. 


Philip plecă în toamnă la vânătoare de rațe și se întoarse 
foarte satisfăcut. Vânătoarea fusese excelentă și vremea 
minunată. Râul Saint Lawrence, de un albastru-violet, curgea 
între malurile sale somptuoase, cărora ceața nocturnă de 
octombrie le dăduse tente fermecătoare. Spre deosebire de 
ceea ce se întâmplase înainte de nașterea Augustei, Adeline 
se simţea acum minunat. Se plimba pe jos sau cu trăsura, 
accepta invitaţii, primea musafiri. Prietenia ei pentru Wilmott 
crescuse. El avea o voce frumoasă de bariton și știa să se 
acompanieze la pian. Li se întâmpla să cânte împreună și, 
susținută de el, Adeline reuși să cânte corect. Cântară 
melodia ei preferată din The Bohemian Girl, ea se sprijinea de 
pian și în timp ce cântau împreună: „Se făcea că-n vis locuiau 
într-un castel de marmură” sau „Îţi vei aminti de mine”, ea îl 
privea direct în faţă, întrebându-se ce fel de existenţă dusese 
acest om până în acea zi. Era mereu reticent în privința 
acestui subiect și chiar dacă vorbea deseori despre 
necesitatea de a-și găsi o ocupaţie care să-i convină, nu 
făcea niciun efort în acest sens. Locuia succesiv în case din 
ce în ce mai puţin costisitoare. Philip și Adeline bănuiau că și 
mesele lui erau cam ușoare deși el își păstra atitudinea 
aproape disprețuitoare în privinţa hranei atunci când se 
găsea la masa lor îmbelșugată. Voia să cumpere pământ. 

Înghețul și furtunile de zăpadă care se instalară încă din 
noiembrie îi surprinseră pe cei din familia Whiteoak. Dacă așa 


113 


era luna noiembrie, cum va fi iarna? Philip îi oferi Adelinei o 
frumoasă capă din piele de focă de o fineţe rară și de o 
culoare, mergând în degrade, de la brun-auriu la brun-închis. 
Un imens manşon însoțea capa, iar Adeline își comandă la o 
modistă franţuzoaică o mică tocă din aceeași blană. Philip 
decretă că niciodată nu fusese mai frumoasă. Pielea de focă 
scotea în evidență atât culoarea părului și a ochilor, cât și 
roșul natural al buzelor. 

Philip comandă pentru el însuși o manta largă căptușită cu 
vizon; pe cap avea o căciulă din aceeași blană, ceea ce Îi 
dădea un aer cuceritor. Când îl văzu Adeline echipat astfel, 
scoase chiote de bucurie. 

— Philip, ești un scump! exclamă ea sărutându-l pe obraji 
după moda franceză. 

Amândoi erau foarte mândri de Gussie. Mergea cu 
fermitate acum, purtând pantofi micuţi garnisiţi cu blană, 
îmbrăcată cu un palton de miel alb și purtând manșon, din 
aceeași blană și căciulă de velur albastru regal. Marie o 
instala într-o sanie albă, prevăzută cu tălpici care îndepărtau 
zăpada, plimbând-o astfel triumfal pe străzile abrupte și 
alunecoase ale Quebecului. Când Marie se oprea pentru a se 
odihni, ele discutau în franceză. 

Wilmott nu-și luă nicio precauție specială împotriva frigului. 
Trebuia să-și păstreze capitalul, declara el, afirmând de 
asemenea că nu simţea frigul niciodată deși părea mereu pe 
jumătate înghețat. Când venea la familia Whiteoak, se grăbea 
să se așeze lângă foc. Uneori aducea un periodic editat în 
Ontario și citea tare anunţurile de vânzări de terenuri din 
această provincie sau articolele cuprinzând viața socială și 
politică a acesteia. 

Philip îl angajase pe cel mai bun medic englez din oraș 
pentru a o îngriji pe Adeline; dar ea a născut cu cincisprezece 
zile mai devreme decât prevăzuse și Philip o bănuia că a 
făcut-o intenționat! Doctorul plecase cu sania într-un sat 
situat la treizeci de kilometri de acolo, chemat să asiste o altă 
femeie, când Adeline începu să aibă dureri. Se afla în salon 
cu Philip jucând table; după-amiaza se încheia, perdelele erau 


114 


trase și un foc bun ardea în cămin. Boney, pe stinghia lui, 
conversa cu el însuși cu voce joasă, în hindusă; penele de pe 
gât îi erau umflate și zbărlite; desfăcea și se agăța succesiv 
cu o gheruţă de stinghie, ca și cum ar fi avut niște degete. 
Adeline scoase un țipăt și își duse mâna la coastă. 

— Mă doare! strigă ea. O durere teribilă. 

Se aplecă peste tabla de joc împrăștiind piesele în toate 
direcţiile. Philip sări picioare. 

— Mă duc să-ți aduc rachiu, spuse el. 

Se îndreptă iute către sufragerie și reveni cu un pahar de 
alcool. Ea se ţinea încă de burtă, dar nu o mai durea. 

— Ți-e mai bine? întrebă el. 

— Da, dar dă-mi să beau. 

Luă o gură de alcool. 

— E de la ce ai mâncat, spuse el, privind-o cu neliniște. 

— Da... nucile poate... Nu trebuia să gust din nucile de 
Brazilia. 

Mai luă o gură de alcool. 

— Vino și te întinde pe canapea. 

O ajută să se ridice. Ea făcu un pas și scoase un alt țipăt la 
care Boney răspunse aruncând o privire interogativă spre 
stăpâna sa. 

— Doamne! spuse Philip. 

— Cheamă doctorul! Repede! Repede! strigă ea. Nasc! 

— Imposibil. Doctorul nu este în oraș. 

— Du-te și caută altul! 

Se agăţă de mâinile lui Philip, alergă spre canapea și se 
culcă, ținându-și burta în mâini. 

— Cheamă doctorul Herthei Balestrier! Cheam-o pe Marie! 

O jumătate de oră mai târziu, un medic francez mic și gras, 
cu o mustață neagră și subţire intra în dormitorul unde Marie 
o transportase pe Adeline. La etajul de dedesubt, Philip 
măsura camera în sus și-n jos plin de neliniște și neîncredere. 

O oră mai târziu, i se născu un fiu. Rapiditatea acestei 
nașteri, atât de diferită de cea a lui Gussie, precum și 
prompta refacere îi părură Adelinei un adevărat miracol. Ea îi 
acorda toate meritele domnului St. Charles pe care îl lăuda 


115 


tuturor celor care veneau să o vadă; tot lui îi atribui chiar și 
vigoarea bebelușului. Deși lui Philip nu-i era pe plac, ea 
adăugă numelor alese deja pe cel de St. Charles și Noel, deși 
sărbătoarea trecuse de trei săptămâni. Era foarte fericită și-l 
hrăni pe Nicholas la sân, ceea ce nu putuse face cu Gussie. 

Găsi o bonă care avea aroganța caracteristică acestei 
categorii și care puse complet stăpânire pe copil. Dar Marie 
nu renunță la Gussie; servitoarea franceză și bona se 
constituiră în două tabere ostile. Bona avea avantajul că se 
știa aproape indispensabilă Adelinei. Marie știa că Philip se 
delecta cu sufleurile și bezelele făcute de ea. Când cele două 
femei ajungeau să schimbe cuvinte mai dure, Marie avea 
superioritatea de a putea să-și exprime furia într-un amestec 
de franceză și engleză, deloc inteligibil, căruia dușmanca sa 
nu-i putea răspunde decât prin priviri furioase și clătinări din 
cap. 

Bona lăuda meritele copilului care-i fusese încredinţat; era 
cel mai frumos bebeluș din Quebec, semăna cu lisus când era 
mic. Marie nu avea aceeași părere și, în calitatea ei de 
catolică ferventă, știa care erau diferenţele dintre cei doi. 
Povestea, la rândul ei, cum era oprită pe stradă pentru a o 
admira pe micuța Augusta, îmbrăcată în paltonașul ei alb și 
cu căciulița albastră. Cei doi părinţi erau perfect de acord 
când era vorba de frumuseţea copiilor lor. Nicholas era un 
copil minunat și timp de câteva luni deveni din ce în ce mai 
frumos. Pielea lui fină ca o petală era albă ca laptele, ochii 
căprui aveau reflexe aurii și în curând străluciră de șmecherie 
și vitalitate. Se născuse cu un puf brun foarte des care crescu 
repede, astfel că la cinci luni bona putea să-i facă o buclă 
enormă care era orgoliul vieții ei. Adeline descoperi în fiul ei o 
extraordinară asemănare cu ea însăși deși vigoarea corpului 
lui amintea de cea a familiei Whiteoak. Philip spunea că cel 
mic era portretul Adelinei, mai puţin părul ei roșiatic; Adeline 
multumi Cerului că nu-l moștenise și pe acesta; sperase că 
nici unul din copiii pe care avea să-i nască nu o va moșteni în 
privinţa aceasta, considerând părul ei roșu un defect. Dorinţa 
ei se realiză, nici unul din cei patru copii pe care avea să-i 


116 


nască nu avea părul ei strălucitor, care avea să fie moștenit 
de primul dintre nepoţii ei. 

Botezul lui Nicholas se constitui într-un eveniment la 
Quebec; rochia purtată de Adeline, deși puţin uzată, fusese 
trimisă din Irlanda. Ceremonia avu loc în capela militară, apoi 
invitaţii au fost primiţi la familia Whiteoak, unde s-au rostit 
discursuri scurte, dar elocvente, stropite cu șampanie care s- 
a băut în sănătatea și pentru fericirea viitoare a lui Nicholas 
Noel St. Charles. 

Adeline și Philip dădură o recepţie și mai mare cam pe la 
jumătatea postului Paștelui, la care invitaţii au fost rugaţi să 
se deghizeze în personaje ale epocii Louis XVI. Părul pudrat, 
alunițele artificiale, eleganța costumelor, îi transformau 
complet; toţi se simțeau în elementul lor. Casa din St. Louis 
răsuna de râs, muzică și dans cum nu o mai făcuse din epoca 
ducelui de Kent. În timpul supeului, o colivie plină cu păsări 
mecanice cântătoare, pe care Philip i-o dăduse Adelinei ca 
dar de Crăciun, umplu sala cu o melodie care făcu deliciul 
asistenței. Domnul Balestrier bău puţin cam multă șampanie. 
Adeline dansă puţin cam mult cu Wilmott, ceea ce nu era de 
mirare, căci el dansa minunat, iar pantalonii săi de satin, ca și 
ciorapii de mătase, scoteau în evidenţă niște gambe perfecte. 

Era o nebunie din partea lui de a fi cheltuit așa o sumă 
pentru un costum care nu-i va servi decât o seară; aici 
trebuia remarcat rezultatul influenţei rele pe care o exercita 
Adeline asupra sa, îi declară el acesteia privind-o în ochi cu 
un zâmbet melancolic. 

Cei doi fraţi, domnul și domnișoara Granville, purtau 
costume autentice de epocă, aduse odinioară din Franţa. 
Domnul de Granville și-l purta pe al său cu o distincţie 
oarecum tristă care însă se transformă încetul cu încetul, în 
timpul nopţii, într-o ciudată veselie. Era partenerul Adelinei 
într-un cadril când, deodată, se opri din dans și o privi fix cu o 
expresie de teroare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea neliniștită. 

— Mamă! strigă el cu o voce tremurătoare. Mamă! Nu mă 
lăsa! 


117 


Rămase împietrit cu obrazul său frumos schimonosit de 
teamă. 

Sora lui se îndreptă spre el și-l duse în altă cameră. Cei 
câţiva martori la incident crezură că era vorba de unul dintre 
atacurile sale obișnuite, dar sora lui observase altceva mai 
grav și a doua zi dimineaţă trimise după doctorul St. Charles. 
Acestuia îi fu imposibil să calmeze atât violența febrei care 
stăpânea bolnavul, cât și delirul care o însoțea. 

Obsedanta teamă care îi umbrise existența domnului 
Granville reapăru brusc, cu violenţa unui tunet al cărui fulger 
aruncă o lumină alburie în noaptea întunecoasă. Vedea 
apărându-i în față cele mai mici detalii ale trecutului, iar 
ororile îndepărtate ale copilăriei sale îi păreau a se fi 
întâmplat ieri. 

Această stare se menţinu o săptămână, apoi febra scăzu, 
bolnavul se linişti și orice amintire despre acele zile dispăru. 
El manifestă un viu regret că a părăsit fermecătoarea 
petrecere a familiei Whiteoak și-și rugă sora să aibă grijă de 
costumul său. Noaptea următoare muri în somn. 

Moartea domnului Granville o tulbură pe Adeline. Cele 
două case învecinate văzuseră, într-un timp așa de scurt, 
nașterea și moartea. Dacă ea n-ar fi dat acel bal mascat, 
biata domnișoară Granville nu s-ar fi dus acum la biserică, 
înfășurată în voalul de doliu și cu cearcăne mari în jurul 
ochilor. 

O bronșită o reţinu pe Adeline acasă. Afară era foarte frig. 
larna fusese grea, iar primăvara ar fi trebuit să se anunţe. Cu 
toate acestea, temperatura continua să scadă. Căderi masive 
de zăpadă făceau străzile impracticabile și  încărcau 
acoperișurile până în momentul în care, din cauza propriei 
greutăți, masa albă aluneca și cădea pe străzi. 

În fiecare zi, oameni înfofoliţi până la urechi curăţau 
zăpada cu lopeţile și o îngrămădeau de o parte și de alta a 
străzilor atât de sus, încât era imposibil să vezi partea 
cealaltă. Laptele era distribuit în blocuri îngheţate. Carnea la 
fel. Într-o dimineaţă, Patsy O'Flynn găsi un câine mort de frig 
în pragul casei. Venind de la un dineu din oraș, Philip ajunse 


118 


cu urechile îngheţate. Termometrul coborâse la -30 grade. 
Luminile orașului străluceau slab în noapte precum mici 
steluțe îngheţate. Soarele, acoperit de nori în timpul zilei, își 
ridica, la ora apusului, globul stacojiu în spatele orașului pe 
care pusese stăpânire înghețul. Aerul îngheţat făcea mai 
sonoră chemarea matinală a clopotelor bisericii. În fiecare zi, 
Adeline asculta zgomotul ușii și al pașilor Mariei care se 
grăbea prin zăpadă către biserică, pentru a asculta liturghia. 
Gussie ridicase într-un colț al bucătăriei un mic altar format 
dintr-un șervet întins pe o cutie pe care se afla imaginea 
bisericii Sacre-Coeur; în faţa acesteia licărea o lumânare într- 
un sfeșnic; fetița făcea o genuflexiune de fiecare dată când 
trecea prin faţa ei. Uneori chiar îngenunchea, făcea semnul 
crucii și mișca buzele ca și cum s-ar fi rugat. Avea numai 2 
ani! Ochii Mariei se umpleau de lacrimi văzând aceste 
gesturi. Oare nu era prea bun pentru lumea asta acest copil? 
Dar bona lui Nicholas protesta pe lângă Adeline. 

— Micuța Augusta este pe cale să devină papistaș, 
doamnă. Chiar aici sub ochii noștri. 

— Ar putea să facă altele mai rele, Matilda. Dacă ei îi place 
să aibă un mic altar, eu n-am să-i interzic. 

Un important membru al familiei îl constituia un enorm 
câine terranova negru, numit Nero. Era tânăr, mare și foarte 
dominator. Se comporta ca și cum el ar fi fost stăpânul casei, 
iar blana sa era atât de deasă, încât nu-i permitea să 
deosebească o mângâiere de o palmă. Se rostogolea în 
zăpadă înainte de a intra în casă și de îndată ce se afla în 
interior, se scutura frenetic creând un vârtej de zăpadă. Apoi 
se instala confortabil pe covorul cel mai gros, la picioarele lui 
Philip, pentru a-și linge labele ude. 

Nero se afla în centrul unei fotografii numite „primul grup 
familial”, pe care un fotograf din Quebec o făcuse familiei 
Whiteoak. Artistul o instalase pe Adeline într-un fotoliu Louis 
XV care dispărea sub imensa crinolină; Nicholas stătea pe 
genunchii mamei lui care purta capa de focă și o căciuliță din 
care scăpau câteva bucle. Bebelușul era îmbrăcat într-o blană 
de iepure alb, cu excepţia piciorușelor care erau goale. 


119 


Gussie se afla lângă mama ei, aproape pe atât de lungă cât 
de lată în paltonul de miel alb și cu căciula de catifea. Philip, 
în haina lui căptușită cu blană, își etala statura înaltă alături 
de familia sa; Nero stătea culcat la picioarele lor părând 
nesimţitor la gerul de -20*. În spatele grupului se întindea un 
peisaj care amintea de Grecia, culoarea locală fiind însă 
salvată de impresionanta cădere de zăpadă care acoperea 
totul. 

Familia Whiteoak și prietenii ei contemplară mult timp 
această fotografie. Philip cumpără o lupă pentru a nu pierde 
niciun detaliu. Comandă douăzeci și patru de poze din care 
douăzeci și trei au fost puse în plicuri de el însuși și expediate 
părinţilor și prietenilor din Anglia, Irlanda și Indii; din toate 
aceste ţări sosiră scrisori admirative, dar și ironice și 
compătimitoare în privinţa climei din Quebec. A douăzeci și 
patra poză, încadrată în catifea maro, își găsise locul pe o 
masă de marmură din salon, alături de un sipet de alabastru, 
statuete de jad și fildeș provenind din Indii. 

Frigul continua să-și arate puterea; iarna persista când sosi 
luna aprilie. Wilmott luase hotărârea irevocabilă să plece în 
Ontario și se străduia să convingă familia Whiteoak să-l 
însoțească. Philip avea și el un prieten, un colonel din armata 
anglo-indiană, care se instalase pe malul fertil al Lacului 
Ontario. Colonelul Vaughan, pe care-l cunoscuse în Indii și 
față de care adoptase o atitudine aproape paternă, era mai în 
vârstă decât Philip. Și el încerca să-l convingă pe Philip să 
vină în Ontario unde ar fi putut să trăiască într-o vecinătate 
plăcută. „Aici, scria el, iernile sunt blânde, zăpadă puţină, 
vara este lungă și bogată, pământul produce din abundență 
cereale și fructe. Un grup plăcut format din familii 
respectabile este pe cale de a se forma. Tu și fermecătoarea 
ta soție, dragul meu Whiteoak, veţi fi primiţi aici prietenește, 
așa cum niște oameni de valoarea voastră o merită. Dacă vă 
hotărâți să veniţi, casa noastră va fi a voastră până când vă 
veţi construi o locuinţă convenabilă. Soţia mea este alături de 
mine în această invitaţie cordială. Casa noastră este destul 
de mare și, deși trăim simplu, cred că vom reuși să vă primim 


120 


cu ospitalitate”. 

Mutarea în Canada exaltase firea aventuroasă a Adelinei. 
Era gata să meargă din provincie în provincie dacă trebuia, 
până în ziua când va găsi în sfârșit locul visat. Işi făcuse 
prieteni la Quebec pe care însă ar fi putut veni oricând să-i 
vadă. Sănătatea nu-i era încă atât de bună pe cât sperase. Se 
temea de o nouă iarnă în această casă bântuită de curenți de 
aer îngheţat. Moartea domnului de Granville o afectase 
profund, căci se simţea destul de responsabilă, iar silueta 
domnișoarei de Granville, învăluită în crep, îi evoca amintiri 
triste. Dar, mai mult decât toate aceste motive la un loc, 
dorinţa de a avea alături de ea prezenţa amicală a lui Wilmott 
cântări cel mai greu în hotărârea sa. Prietenia acestuia conta 
pentru ea mai mult decât orice și, dacă el ar fi plecat în 
Ontario, ea ar fi pierdut-o. Deci era de acord cu plecarea. 

După ce Philip și Wilmott au câștigat-o pe Adeline de 
partea lor, toţi se dedicară cu trup și suflet pregătirilor de 
călătorie. Casa din Quebec fu vândută mai puţin scump decât 
sperase Philip. Ambalarea mobilierului, nenumăratele 
pregătiri mărunte cereau timp și multă muncă. Trecuse 
numai un an din ziua în care familia Whiteoak începuse cu 
entuziasm să facă din casa de pe strada St. Louis o locuință 
așa cum visaseră ei și acum era deja golită de tot ce 
conținea. Își regăsise aspectul melancolic și nu mai păstra 
nicio urmă a trecerii lor. 

Când veni momentul despărțirii, toţi membrii familiei 
Balestrier, inclusiv domnul Balestrier însuși, se porniră pe 
plâns invers proporţional cu vârsta: tinerii erau mai puţin 
reţinuţi decât cei în vârstă; când veni rândul lui Lou-lou, 
ultimul născut, acesta se agăţă de gâtul Adelinei scoțând 
adevărate urlete și dând din picioare. Pentru a-l consola, ea îi 
dădu un măgăruș mecanic care dansa și pe care el îl admira 
de mult timp; lacrimile i se uscară pe dată. La fel ca și 
tristeţea, bucuria este contagioasă; încet-încet, fiecare își 
regăsi buna dispoziţie și în cele din urmă domnul Balestrier îl 
sărută pe Philip pe obraji, recomandându-i să revină în 
Quebec atunci când viaţa din Ontario avea să i se pară 


121 


insuportabilă, ceea ce nu se poate să nu se întâmple odată. 

Mobilierul urma să rămână într-un depozit la Quebec până 
în momentul cel mai favorabil pentru a fi trimis; numai 
bagajele călătorilor, Nero și capra Maggie urmau să-i 
însoţească împreună cu cei doi servitori. Lui Marie i se frânse 
inima când trebui să se despartă de Gussie. Plânse de i se 
desfigură faţa. Plânse și Gussie, deși ea era mulţumită să 
plece în voiaj cu Papa și Mamma. L-ar fi lăsat bucuroasă pe 
Nicholas căci nu simțea nimic pentru el, în timp ce pentru 
Nero și Maggie avea o adevărată afecţiune. Își amintea vag 
de călătoria pe mare, și când își dădu seama că va merge din 
nou cu vaporul, colţurile guriţei i se lăsară și se agăţă de 
fustele bonei. Dar, de data aceasta, vaporul era unul 
adevărat, oferind călătorilor confort și siguranţă. La Lachine 
coborâră și urcară în niște „bărcuţe” splendide trase de căluţi 
mici franco-canadieni. Gussie era fermecată. Scoase strigăte 
de bucurie când Patsy o luă în braţe spunând: 

— Priviţi, domnişoară, ce spectacol minunat! 

— Ce-i cu oamenii de acolo? întrebă ea în engleza sa 
nesigură. 

— Se pare că este guvernatorul din nord-vest care-și reia 
locul său. lată viaţa care-mi place! Priviţi ce haine frumoase 
are și pieile-roșii în ţinută războinică din jurul lui! 

Grupul de călători se opri pentru a-l privi pe guvernator. O 
mulțime destul de numeroasă se adunase aclamând 
conducătorul. Acesta era însoțit de ofiţeri în uniformă și de 
opt pirogi impozante cu echipaje de indieni care formau 
escorta. Chipurile bronzate pe care picturile de război le 
făceau feroce, îmbrăcămintea în culori vii, brodată cu perle, 
penele înfipte în părul negru ca smoala mângâindu-le umerii 
musculoși, toate acestea o încântau la nebunie pe Adeline. 
Sprijinită de o parte de braţul lui Philip și de cealaltă de cel al 
lui Wilmott, exclamă: 

— Ce scrisoare am să scriu acasă! Îi voi povesti totul tatălui 
meu care va rămâne cu gura căscată. 

Bărcuţele maiestuoase alunecau ușor pe apă. Treizeci și 
șase de vâsle se ridicară și plonjară apoi în apă ca mânuite 

122 


de un singur braț. La fiecare proră se afla un drapel englez 
care-și arăta crucile soarelui. Indienii cântau vâslind, cu voci 
calde din care răzbătea nostalgia. 


Am plecat la plimbare 
Către izvorul cel limpede, 
Apa era atât de bună, 
Încât m-am Îmbăiat, 

Te iubesc mult 

Si nu te voi uita niciodată! 


Gussie începu și ea să fredoneze, căci Marie îi cântase de 
multe ori acest cântec; cânta pentru ea, nimeni nu o asculta. 

Traversând canalele de-a lungul malurilor cu livezi în 
floare, trecând peste coline, când în șalupă, când în diligenţă, 
micul grup făcu totul ca să se simtă bine în drumul către 
Ontario. Cerul își întindea deasupra lor cupola albastră- 
turcoaz; pământul le oferea tot ce avea mai bun. Această 
țară părea să fie de o bogăţie fără margini; diligenţa lor opri 
în faţa hanurilor cu pardoseală pictată unde li se oferiră 
bucate din bucătăria franceză. Călătoria continuă până în 
momentul în care ajunseră într-o regiune în care pardoseala 
hanurilor era din lemn alb, iar obiceiurile mai aspre. Philip, 
Adeline, Gussie, Nicholas și bona lui, Matilda, Patsy O'Flynn, 
Nero cățelul, căprița Maggie, Wilmott, care studia harta și 
deplângea felul în care Philip își irosea banii, toţi se îndreptau 
către vest, unde erau chemaţi de noua lor existenţă. Wilmott 
nu merse până la familia Vaughan, ci rămase în satul cel mal 
apropiat pentru a studia posibilitatea de a-și cumpăra un 
teren. 


123 


CAPITOLUL VII 


PĂMÂNTUL LUI VAUGHAN 


David Vaughan obținuse de la stat, la un preț modic, 
câteva sute de acri de teren împădurit. Construise pe el o 
casă simplă, dar confortabilă, unde își petrecea mult timp cu 
familia, când vremea era bună. Locuia deja în această casă 
de trei ani pe care îi considera cei mai fericiţi din viaţa lui. 
Făcea parte dintre acei oameni privilegiați care își pot privi 
trecutul și opera capitală a vieţii lor, declarându-se complet 
satisfăcuţi de rezultatele obţinute și care pot de asemenea 
să-și prefigureze viitorul cu siguranţa că știu exact ce au de 
făcut. O iubea și o admira pe soția sa și era mândru de fiul 
său. Dorinţa sa cea mai fierbinte era să atragă în acest colț 
de provincie unde se instalaseră oameni simpatici care să-l 
ajute la refacerea moravurilor și tradiţiilor englezești întru 
fericirea descendenților lor. Acestor moravuri și tradiţii 
englezești el visa să le adauge flexibilitatea ideilor și simţul 
libertăţii pe care le descoperise în lumea nouă. Vedea în 
această combinaţie soluția ideală care, ar asigura fiecăruia 
securitatea, toleranța și fericirea. Amintirea pe care i-o păstra 
lui Philip Whiteoak era aceea a unui om croit exact pentru 
acest gen de viaţă. Nu-i cunoștea soţia, dar știa că este o 
persoană distinsă și plină de spirit. Considera că pentru a 
aduce astfel de oameni interesanți în vecinătatea lui, niciun 
efort nu era prea mare. 

Inconvenientele și oboseala unui sejur prelungit al familiei 
Whiteoak în casa lor aveau să fie suportate de doamna 
Vaughan, motiv pentru care ea era mai puţin entuziastă 
decât soțul său și spera din toată inima că invitaţii nu-și vor 
prelungi la nesfârșit șederea. Totuși, nu putea spune că nu se 
bucura sincer de venirea lor. Pregăti două camere, una 

124 


pentru copii și bonă, alta pentru părinţi, căci Philip uitase 
complet să menţioneze prezenţa lui Patsy O'Flynn, a câinelui 
terranova și a caprei. În apropiere era o abundență de vânat 
și pește, așa că problema hranei nu se putea pune. Mai 
târziu, aveau să se coacă și fragii, zmeura și murele 
sălbatice, ceea ce însemna că desertul era asigurat. Untul și 
pâinea făcute pe terenurile Vaughan erau mai bune decât 
oriunde, iar doamna Vaughan sfida pe oricine ar fi susținut că 
face brânzeturi mai bune ca ale ei. Nu, problema mesei nu o 
preocupa deloc; ceea ce o deranja oarecum era prezenţa 
unor străini în intimitatea lor, lucru care, constata ea cu 
tristeţe, pe soţul ei nu-l afecta. În privinţa fiului lor, Robert, 
acesta era încântat. Dar cum să-i ceri altceva unui tânăr de 
nouăsprezece ani care găsea uneori viaţa la țară cam 
monotonă? 

Philip și Adeline zăriră pentru prima dată cadrul în care 
aveau să-și trăiască restul vieţii, într-o plăcută seară de 
început de iunie. David Vaughan trimise o trăsură trasă de 
doi cai suri să-i întâmpine la sosirea diligenței. Se afla acolo și 
un căruț de la fermă pentru transportul bagajelor. Caii 
petrecuseră noaptea precedentă în grajdul unui han. Se 
odihniseră, după care luară drumul înapoi. Familia Whiteoak 
petrecuse noaptea în oraș și cu toţii se sculară proaspeţi și 
bine dispuși. Dar drumul nepavat era desfundat; slavă 
Domnului, inundaţiile de primăvară se încheiaseră, căci 
uneori apele antrenau bucăţi întregi din drumul plin de urme 
lăsate de căruțe, dar cât de cât practicabil. Aerul era 
minunat, spectacolul încântător. Printre copaci se putea zări 
lacul asemănător cu o mare sclipind în soarele matinal; calm 
și albastru după-amiaza, el se aprindea la apusul soarelui sub 
norii de foc. Potârnichile și cocoșii sălbatici își făceau cuiburile 
în pădurea deasă. Păsărelele mici se lansau uneori înspre 
cerul luminos și le puteai auzi cântul deasupra tropăitului 
surd al cailor și a scârțâitului hamurilor. 

Familia Vaughan părăsi veranda pentru a-și primi musafirii. 
David și Philip nu se mai văzuseră de la căsătoria acestuia 
din urmă. Îşi strânseră mâinile, după care își prezentară 


125 


soțiile. Acestea schimbară priviri pline de curiozitate. Doamna 
Vaughan era hotărâtă să-i acorde toată afecțiunea Adelinei, 
dar privirea acesteia, în ciuda zâmbetului dulce arborat, îi 
provocă o anumită teamă. „Nu cred că voi ţine la ea”, gândi 
Alice Vaughan, „dar ce dinţi frumoși și ce piele superbă are!” 

Adeline recunoscu imediat în Alice Vaughan o soţie și o 
mamă ale cărei gânduri nu mergeau niciodată dincolo de 
soțul și copiii ei. Era plăcută la înfățișare și nu depășea cu 
mult patruzeci de ani. Părul ei, care albea prematur, încadra 
un chip deschis, cu trăsături regulate și cu ochi mari cenușii. 
Avea tenul alb și obrajii proaspeţi. Purta o rochie de mătase 
neagră, dar fără crinolină; singura podoabă era o broșă 
camee. Pe părul coafat cu grijă avea o bonetă de dantelă 
albă. După un moment de ezitare, ea îi luă mâinile Adelinei în 
ale sale și o sărută. 

— Fiţi bineveniţi în noua voastră casă! spuse ea. 

— Ce frumos e că vorbiţi așa! exclamă Adeline, întorcându- 
i sărutul cu o căldură surprinzătoare. 

— Va fi casa voastră până în ziua în care vă veţi construi și 
voi una, declară colonelul Vaughan. 

Se întoarse apoi cu solicitudine afectuoasă către copii. 
Gussie părea obosită cu tot bronzul care-i colora obrajii arși 
de soare, dar Nicholas, în braţele bonei, se simțea minunat. O 
buclă neagră îi ieșea de sub căciulița albă, căzându-i în ochi. 
Faţa lui reprezenta perfecțiunea întruchipată. 

— Oh, ce ochi adorabili! exclamă doamna Vaughan. Ce 
bebeluș frumos! Credeţi că vrea să vină la mine? 

— Este un șmecher cât se poate de sociabil, răspunse 
Philip. De la Quebec încoace și-a făcut numai prieteni. 

Tânărul Robert Vaughan asistase atent și tăcut la acest 
schimb de amabilităţi. Semăna mult cu tatăl sau care avea 
mai degrabă aspectul unui intelectual mai mult decât al unui 
militar. Robert era slab, cu ochi albaștri melancolici, un păr 
des și blond pe care-l purta destul de lung. Primii zece ani din 
viață și-i petrecuse în Indii, apoi își făcuse studiile în Anglia. 
Nu venise în Canada la părinţii săi decât cu o vară în urmă și 
toamna următoare trebuia să meargă la Universitatea din 


126 


Montreal. Încă neadaptat existenţei canadiene, el se simţea 
destul de departe de părinţii lui. Două schimbări de decor 
importante în scurta lui viaţă îl transformaseră într-un om 
introvertit; era mereu în defensivă și, de fapt, nu iubea pe 
nimeni cu adevărat. Privirea îi era impersonală ca și cum voia 
să îndepărteze orice intimitate. Totuși, se comportă amabil, 
ajutându-și mama să-și primească oaspeţii. După ce aceștia 
se odihniră puţin în camera lor, se revăzură cu gazda în 
sufrageria umbrită de plante agăţătoare. Deasupra mesei 
atârna o ramură de cedru al cărui parfum, se credea, alunga 
muștele așa de greu de îndepărtat. Pe masă se găseau pate 
de porumbel, un jambon minunat și o salatieră plină cu 
frunze de lăptucă. Se servi și brânză albă, dulceaţă de fragi 
de pădure și o prăjitură cu chimen. Era greu de crezut că 
Philip și Adeline tocmai sosiseră dintr-o lungă călătorie; el era 
la fel de curat ca la plimbarea de pe esplanada din Quebec; 
Adeline, găsindu-și rochia șifonată, păstrase pe ea o capă 
lungă de mătase ecosez; purta mănuși fără degete de 
mătase neagră care scoteau în evidenţă albeaţa degetelor 
fără altă bijuterie decât verigheta. Bijuteriile ei se aflau 
închise cu grijă într-o valijoară. Părul ei periat și împletit în 
coc strălucea pe capul frumos. Așa cum mănușile scoteau în 
evidenţă albeața mâinilor, sprâncenele și genele sale negre 
accentuau strălucirea ochilor. Ea aruncă priviri înfometate în 
direcția mesei. 

— Mărturisesc, spuse ea, că n-am mai avut parte de o 
masă plăcută de la plecarea din Quebec. Mor de foame. 

— Aţi venit într-o ţară în care totul se găsește din 
abundență, spuse David Vaughan. Vă place vânătoarea? 
adăugă el întorcându-se către Philip. 

— Mai mult ca orice. 

— Perfect! E de-ajuns să faci doi pași în afara casei și poți 
să împuști o pereche din aceste păsări. 

El arătă cu degetul pateul de porumbel din care începuse 
să mănânce. 

— Și pescuitul? 

David Vaughan lăsă să-i scape furculița din mână și îl privi. 

127 


— Mă credeţi sau nu, declară el, somonii urcă din mare prin 
lac până la râul nostru. Eu am prins unul enorm pe domeniul 
meu, acum o lună. 

— Auzi, Adeline. 

— Da. Nu vom muri de foame în niciun caz. Ce bun e 
pateul ăsta! 

— Vrei puţină salată? o întrebă doamna Vaughan. Suntem 
foarte mândri de ea. Numai noi cultivăm lăptuci; le dăm 
tuturor vecinilor. 

— Ce fel de vecini aveţi? întrebă Philip. Foarte simpatici 
dacă e să dau crezare scrisorilor dumneavoastră, Vaughan. 

— Există o societate destul de importantă cu care vă veți 
împăca de minune. Pot să afirm că sosirea voastră a stârnit 
curiozitatea generală; ce va fi când vă vor cunoaște! 

Ochii lui se opriră asupra Adelinei cu o expresie admirativă. 

— Am lăsat prieteni buni în Quebec, spuse ea. 

— Prea mulţi afurisiţi de francezi, completă Philip. 

— Acesta este motivul pentru care am părăsit acel oraș, 
reluă David Vaughan. Dorinţa mea este să păstrez caracterul 
pur britanic al comunităţii noastre. După părerea mea, numai 
englezii, scoţienii și galezii ar trebui să obţină permisiunea de 
a se stabili în Canada. 

— Dar irlandezii? întrebă Adeline. 

Înainte ca Vaughan să răspundă, Philip rosti: 

— Vă avertizez că soţia mea sosește aici direct din Irlanda 
sa natală. 

— Voi primi cu bucurie o mare doamnă irlandeză pentru a 
face din ea regina noastră, a tuturor, spuse Vaughan. 

„Ce cuvinte frumoase îndrugă acest bătrân tată! gândi 
Robert. Eu n-aș putea să vorbesc așa; iar ei îi face plăcere să- 
| asculte.” Își îndreptă privirea timidă și vagă către Adeline 
care îi zâmbea tatălui său. 

David Vaughan făcu un rapid istoric al familiilor care trăiau 
în vecinătatea lor; uită și să mănânce, astfel încât soţia lui 
trebui să-l aducă la realitate. După masă, pe veranda unde 
ieșiră pentru siestă, Vaughan aduse o hartă a regiunii făcută 
de el însuși pe care le arătă cursurile râurilor, locurile în care 


128 


se aflau familiile despre care le vorbise, drumurile și pădurile. 
Un teren de o mie de acri acoperit cu păduri minunate și 
învecinat cu domeniul Vaughan era de vânzare; el îl sfătui pe 
Philip să-l cumpere. Nicăieri nu i se va oferi ocazia să se 
instaleze în condiții mai bune. Nicăieri nu va găsi un teren cu 
mai multe resurse naturale, aproape de oraș; nicăieri nu va 
întâlni o societate mai primitoare, mai afectuoasă și mai bine 
educată; nicăieri el și familia sa nu vor fi mai bine primiţi. 

În timp ce colonelul Vaughan și Philip erau aplecaţi asupra 
hărţii întinse pe masă în faţa lor, lumina roșie a soarelui la 
apus le scălda chipurile. Adeline, învelită în capa de mătase 
ecosez se afla alături de ei, cu doamna Vaughan. Tânărul 
Robert, sprijinit de balustrada verandei, nu asculta decât pe 
jumătate cuvintele celor doi bărbaţi, dar își încordă auzul 
pentru a desluși vocea Adelinei ale cărei inflexiuni păreau că 
răspândesc un parfum exotic. Privirea lui rece examina cu 
viclenie curba umărului ei în timp ce se apleca pe braţul 
fotoliului, ca și splendoarea părului ei roșu. Se întreba dacă 
ea era conștientă de prezenţa lui. Nimic nu-l îndreptăţea să 
nutrească această speranţă, și totuși, când vaietul straniu de 
dureros al unei rândunici de noapte străpunse aerul, ea se 
întoarse brusc către el: 

— Ce este? întrebă ea. 

— O rândunică de noapte. Sunt sute pe aici. 

— N-am auzit niciodată până acum! E frumos, dar trist. 

— Se află destul de departe de aici; uneori se întâmplă să 
devină chiar foarte gălăgioase. 

Strigătul păsării se auzi din nou în noapte, repetându-se 
obsedant. După un moment de tăcere, aceasta se apropie și, 
parcă în grabă, repetă cele trei note dezolante ca pe un 
mesaj tragic. Soarele dispăruse și o obscuritate aproape 
palpabilă părea că se degajă din desișul arborilor. Casa se 
afla într-un colț cu verdeață. 

Când ajunseră în camera lor, Philip îi spuse Adelinei: 

— Eu nu voi face greșeala să construiesc casa într-un colț. 
În cincizeci de ani totul va fi acoperit în verdeață. Dacă nu voi 
putea găsi o ridicătură de teren pentru construcţie, cel puţin 


129 


voi alege unul deschis. 

— Crezi că există undeva un loc larg deschis? întrebă ea 
privind pe fereastră. Copaci! Copaci! Peste tot copaci! Câte 
varietăţi zicea colonelul Vaughan că sunt? 

— Am uitat. Ce pot să spun e că eu voi dobori copacii din 
jurul casei noastre și că ea se va afla pe punctul cel mai înalt 
al terenului. _ 

— Nu vreau să aud vorbindu-se de doborârea copacilor. Imi 
doresc arbori în jurul meu. Mi-ar plăcea un parc. 

— Vei avea un parc plin de căprioare. 

— Ce bine! Unde se află terenul cu pricina? Acum privesc 
în direcția lui? 

— Da. Așa cred. 

Ea respiră profund. 

— Îți imaginezi? Respir aerul care vine dinspre pământul 
nostru. Acolo se află domeniul nostru, locul unde se vor plasa 
fundațiile! Casa va fi de piatră? 

— Depinde de materialele pe care le vom găsi. Pe gustul 
meu ar fi o cărămidă bine făcută. Dă senzaţia de căldură 
când privești printre copaci, e confortabil și primitor. 

— Eu prefer casele de lemn alb din satele din jurul 
Quebecului. 

— Sunt prea ușoare! 

— Se spune că dimpotrivă. 

— Nu îmi place aspectul lor. O cărămidă bună ti-ar 
displăcea? 

— Dacă nu e altceva mai bun! 

— Ce ar putea fi mai bun? întrebă el pe un ton ironic. 

— Nu știu. 

— Atunci de ce obiectezi? 

— Nu obiectez. 

— Ai zis că vrei lemn. 

— Am zis că mi-ar plăcea lemnul. 

— Dar nu te opui cărămizii. 

— Câtuși de puţin... 

Ea veni să se așeze pe genunchii lui. 

— Philip, nu te-am văzut singur toată ziua. Nici nu-mi vine 


130 


să cred că am ajuns. 

El o strânse la piept. 

— Ce zile frumoase vom trăi, dragostea mea! Vom fi mai 
fericiți ca oricând; ceea ce nu e puţin, nu-i așa? Eşti palidă, 
Adeline. 

Ea se lăsă în braţele lui. 

— Ce obosită sunt! exclamă ea. Dar sunt prea nervoasă ca 
să dorm. Corpul se abandonează, însă creierul se 
împotrivește. 

EI îi căută pleoapele cu buzele. 

— Hai, închide ochii, îţi ordon. Ține-i închiși, te voi săruta 
de zece ori pe fiecare. 

Dar vorbind, el săltă capul și ciuli urechea. Se auzea un 
zgomot de roţi și lătrături furioase de câine. 

— lată-i! exclamă el. 

Ea tresări. 

— Nero și Maggie! Am uitat să vorbesc despre ei cu 
Vaughan. l-ai spus tu? 

— La dracu’, nu! Dar știu că trebuie să ne vină bagajele. Le 
voi spune despre câine și capră mâine. Era mai bine dacă 
lăsam blestemata aia de capră la Quebec. Gussie nu mai are 
nevoie de laptele ei. 

— Las-o pe Maggie! Cu clopotțelul drăguţ pe care mama i l- 
a legat chiar ea la gât! Ne-ar fi purtat ghinion. Ce face o 
căpriță mică? Există sigur loc pentru ea pe acest imens 
domeniu. 

Trăsura se opri, dar zgomotul roţilor fu înlocuit de urletele 
și mârâitul unei încăierări între câini. Voci de bărbaţi le 
strigau să se potolească. 

— Câinii lor îl vor omori pe Nero, strigă Adeline. Philip, fugi! 
Repede, repede! Salvează-l pe Nero. 

— Se apără el singur. 

Dar Philip se grăbi să iasă din cameră. O lampă mică ardea 
pe hol. Îl găsi pe David Vaughan în josul scării cu lanterna 
aprinsă. Amândoi se îndreptară spre garaj. 

Adeline rămase în picioare în fața ferestrei, ascultând 
zgomotul încăierării. Apoi totul se liniști și ea începu să se 

131 


dezbrace în tăcerea apăsătoare. Ar fi vrut ca Philip să se 
întoarcă, temându-se în același timp de ce avea el să-i spună. 
Trecu un timp până reveni. 

— Totul e bine, spuse Philip. Mai mult zgomot și agitaţie 
decât sânge! Buldogul lui Vaughan și ciobănescul scoţian l-au 
cam zgâlţâit pe Nero al nostru. Are o ureche ruptă și o urmă 
de dinţi pe frunte. 

— Brutele! exclamă ea. El n-a putut să le facă nimic? 

— El mușca laba ciobănescului și am văzut sânge pe 
buldog, dar mă tem că era sângele lui. 

— Sper că domnul Vaughan își va ţine câinii legați. 

— Nu trebuie să contăm pe asta. Te asigur că s-a purtat 
foarte bine. Mi-a dat un loc pentru Nero, pentru moment. 

— Ce făcea Maggie? 

— Nu mai putea de bine. Clopoţelul suna, și totul, totul... 

Adeline izbucni în lacrimi. 

— Bătaia asta între câini este picătura care a umplut 
paharul. Nu voi închide ochii toată noaptea. Uite ce-mi bate 
inima. 

El puse mâna pe cămașă sub sânul ei drept. 

— Dumnezeule! exclamă ea, nu acolo! 

Cu un gest nervos, ea luă mâna soțului ei cu violenţă și o 
apăsă unde trebuia. 

— Nu bate mai repede ca de obicei, spuse el. Te forțezi să 
respiri mai repede ca să o accelerezi. Vino, pisicuțo, n-ai 
nimic. 

— Nu voi dormi toată noaptea. 

Dar treizeci de minute mai târziu după orologiul bunicului 
suspendat în hol, ea se găsea în comitatul Meath înconjurată 
de fraţii ei, deși capul i se odihnea pe umărul lui Philip. 


132 


CAPITOLUL VIII 


DOMENIUL 


Acea dimineaţă de iunie era perfectă. Totul, în cele mai 
mici detalii, părea că participă la realizarea ei. Un cerc de 
turcoaz se întindea ca o cupolă deasupra pădurilor. Copacii 
se înălțau cu forța lor maiestuoasă; nu se strângeau unul în 
altul ca pentru o luptă împotriva elementelor ostile, ci își 
îngropaseră de bunăvoie rădăcinile și își întindeau cu 
mândrie ramurile. Prin frunzișul des, soarele pătrundea până 
la pământul fertil pentru a face să ţâșnească din el un covor 
de mușchi, ferigă și flori sălbatice atât de bogat, încât nu știai 
unde să pui piciorul pentru a nu strivi nimic. 

Briza era destul de puternică, iar ramurile se legănau 
aruncând pe rând umbra și razele calde ale soarelui care 
mângâiau această vegetaţie bogată. Viţa-de-vie se agăța de 
trunchiul unui ulm ale cărui crengi se legănau atât de sus 
deasupra solului, încât păreau că ignoră complet planta care 
îl îmbrăţișase drăgăstos la bază. O buturugă bătrână servea 
drept tron pentru rochița-rândunicii care de la o oră la alta 
înflorea văzând cu ochii. Picioarele celor care se plimbau se 
înfundau în mușchiul moale și delicat, un veritabil pluș viu. 
Arbuștii agăţători lansau simultan către pământ o rădăcină 
ușoară și către cer un clopot de ceară, grăbindu-se să se 
întindă ca pentru a-și asigura loc suficient. Fluturii în zbor 
semănau cu niște flori; se așezau pe o ramură, apoi se 
îndepărtau rapid, conduși de un subtil, dar inexorabil elan. Se 
ridicau deasupra arborilor, bătând din aripile ușoare în azurul 
cerului, coborând apoi, atrași de același fluid invizibil până 
când se fixau pe o creangă de arțar. La acea oră din zi, 
păsările nu apăreau, trăindu-și în verdeața luxuriantă viața 
ardentă și mereu aceeași. Dar întreaga pădure răsuna de 

133 


cântecele lor: nota clară a canarului sălbatic, cadenţța 
savantă a grangurului, nota profundă a porumbelului gulerat. 
O ușoară agitaţie a frunzelor semnala zborul lor din creangă 
în creangă; uneori puteai zări o aripă ascuţită sau un grumaz 
strălucitor; în vizuinile lor, cârtițe, mistreți, vulpi și iepuri își 
creșteau puii, convinși că nicio sarcină din lume nu e mai 
importantă decât a lor. 

Philip și Adeline călcau pe propriul lor pământ. Philip căra 
pe umăr un sac de mâncare. Erau deja două săptămâni de 
când sosiseră la familia Vaughan; în acest răstimp, ei vizitară 
proprietatea, făcură demersurile necesare la oficialități, 
plătiră suma cerută și în cele din urmă primiră actul de 
proprietate cu sigilii roșii impresionante. De acum înainte 
puteau spune: Acest pământ este al nostru. 

— Este un paradis, exclamă Adeline, privind în toate 
direcțiile. Un adevărat paradis! Și ne aparţine! 

Era prima dată când veneau singuri să viziteze domeniul; 
până atunci, un membru al familiei Vaughan sau un 
funcţionar al serviciilor de vânzări îi însoţiseră în fiecare 
vizită; fuseseră mereu situaţii-limită sau preţuri de negociat. 
Dar în acea zi erau în sfârșit singuri, eliberaţi de 
constrângerea pe care le-o impunea prezenţa vreunui 
Vaughan, oricât de amabili ar fi fost; puteau contempla cu 
încântare fiecare nou luminiș care li se oferea privirii, puteau 
căuta noul precum copiii nerăbdători, puteau alerga încoace 
și încolo strigând: „Privește”. Adeline își blestema rochia 
lungă și se gândea la copilăria ei în Irlanda când putea să o 
ridice ca să alerge nestingherită. Într-o zi, chiar i s-a 
întâmplat să se ia la bătaie cu unul dintre fraţii ei care îi 
smulsese fusta și o făcuse bucăţi; rămăsese doar în 
pantaloni. Dar ce fericire după aceea! Sărea și alerga mai 
repede decât toți fraţii ei. A fost surprinsă și pedepsită, dar 
acum își amintea totul cu plăcere. 

— Am putea să fim Adam și Eva, spuse Philip. Am putea 
crede că suntem singurele fiinţe umane de pe lume. Și parcă 
și acest pământ știe că este al nostru. Ne surâde! 

— Philip, îngerul meu, ești un poet! 


134 


— Nu... dar simt ceva... ce nu pot să explic. Știu că pare 
ridicol. 

— Nu este ridicol. Este adevărat. Totul pare diferit în 
dimineaţa asta. 

— Acum începi să râzi de mine... 

— Să râd de tine? Niciodată nu o voi face, mai ales în ce 
privește simţul tău poetic; îţi promit. 

— Cred că... am căpătat cheia a tot ce vezi și nu numai a 
acestui domeniu, ci cheia lumii întregi... 

— Da, înţeleg. Este ca și cum ne-am fi născut din nou. 

— Cred, Adeline, că am ajuns la viroagă pe un drum diferit. 
Privește! 

Rămaseră nemișcaţi, umăr lângă umăr, afundându-și 
privirea în umbra verde unde pâraiele se retrăgeau și 
dispăreau pe jumătate sub caprifoiul sălbatic și irișii purpurii; 
printre crinii pestriţi, un cuplu de bătlani albaștri se ridicară 
pe labele înalte. Dar hăţișul era prea des pentru ca cei doi să 
poată cobori în viroagă. Zăriră doar râul fremătând pe stânci 
mari care lunecaseră odinioară de-a lungul covorului de 
mușchi pentru a se arunca în prăpastie. 

— Casa noastră va fi aproape de prăpastie, spuse ea. 
Vreau să pot traversa o peluză precum catifeaua, să ridic o 
barieră joasă și să cobor pe o cărare până la marginea apei. 

— Vom construi un pod rustic peste râu, zise el. O cărare 
va pleca de pe malul celălalt până la pământul lui Vaughan. 

— Te orientezi foarte bine! Mi se pare că terenul lui este 
exact în direcția opusă. 

El luă busola legată de lanţul ceasului și o consultă. 

— Eu am dreptate, exclamă el pe un ton triumfător. Casa 
lor este drept în fața noastră. Un pod peste râu și vom avea 
drumul deschis pentru a ajunge la ei. 

— Crezi că vom putea curăța tot desișul acesta de arbori? 
Doamne, dacă s-ar aventura vreun copil pe aici, nu l-am mai 
găsi niciodată. 

— Avem noroc, căci este numai lemn dur; cred că așa se 
numește. Sunt mulți arţari, stejari, frasini albi, nuci și alţi 
arbori de același gen. Câteva lovituri de topor, câteva zile de 


135 


muncă și pădurea noastră va semăna cu un parc. 

— Ce de lucruri știi! exclamă ea cu admirație. 

— Vaughan m-a învăţat multe în astea două săptămâni. 

Ea îl trase de mână. 

— Hai să alegem locul pentru casă. 

— Eu am reperat unul. Numai să-l mai găsesc. Vaughan e 
de acord cu mine. Trebuie să fie aproape de aici. Este un fel 
de poieniţă și un izvor. 

— Oh, dacă e ceva care-mi place e un izvor! Voi planta 
creson, mentă și caprifoi. 

— Și nu e nici departe de drum. Pentru că trebuie să ne 
aflăm lângă drum... 

— Ei, privește! Cine e diavolul care pătrunde în Edenul 
nostru? 

Silueta unui bărbat înalt și slab se zărea în depărtare, dar 
nu-l recunoscură pe Wilmott decât când acesta se apropie. 

El se instalase într-un hotel din oraș și căuta o locuinţă. 
Philip îl vizitase cu ocazia perfectării actelor domeniului său și 
îi spusese că deja cumpărase un teren de o mie de acri. 
Wilmott promisese că vine să-l vadă. Renunţase la orice 
ținută convenţională și se plimba într-un pantalon maro vârât 
în cizmele înalte și cu o cămașă deschisă la gât; o pălărie cu 
boruri largi îi completa echipamentul. Păru puţin încurcat și, 
după salutul de politeţe, îi întrebă pe cei doi: 

— Cum mă găsiți? 

— Îngrozitor, spuse Philip. 

Wilmott păru mirat. 

— Am crezut că e bine să îmbrac un costum adecvat. 

— Totuși, nu sunteţi un vagabond. 

— Nu, dar am o muncă grea de făcut și trebuie să-mi 
păstrez hainele pe care le am. Va trece ceva timp până îmi 
voi permite să-mi cumpăr altele. 

— Eu vă găsesc fermecător, spuse Adeline, cu excepţia 
favoriţilor. Nu se potrivesc cu ţinuta asta. 

El o privi atent. 

— Vă displac într-adevăr? întrebă el cu voce scăzută în 
timp ce Philip o luase înainte. 


136 


Ea îl privi în faţă: 

— Da, fără nicio îndoială, răspunse ea. 

— Vor dispărea chiar în seara asta. 

— Cum ne-aţi găsit? întrebă Philip pe deasupra umărului. 

— Mă înţelesesem cu proprietarul unei trăsuri să mă 
aducă. Ne-am oprit în drum să întrebăm un om care 
conducea un cal și o cabrioletă. Am descoperit că acest om 
era Patsy O'Flynn al vostru! Nu știu de ce, dar văzându-l 
astfel în cabrioletă după ce l-am întâlnit la Galway și pe 
corabie a fost prea mult pentru mine. Am început să râd 
nebunește. Cred că și eu îi ofeream un spectacol la fel de 
comic căci râdea și el cu aceeași poftă. 

Philip și Adeline nu-l mai văzuseră niciodată pe Wilmott 
atât de vesel. 

— Imi place libertatea de care ne bucurăm în această ţară, 
exclamă el. Și încă n-aţi scăpat de mine. Venind încoace, am 
descoperit o căsuţă de lemn. Omul care locuiește în ea vrea 
să urce spre Nord și să scape de atâta civilizaţie! Voi 
cumpăra proprietatea lui, adică o cabană minunată de lemn 
și cincizeci de acri din care o parte este teren mlăștinos. 
Cabana este construită pe malul unui râu mai mare și mai 
bogat în pește decât al vostru, m-a asigurat omul. 

Philip îi aruncă o privire ambiguă. Se temea că Wilmott nu 
făcuse o afacere proastă și, deși avea pentru el sentimente 
prietenești, nu era foarte sigur că vrea să-l aibă vecin. Exista 
în Wilmott ceva nedefinit și un fel de intimitate intelectuală 
se stabilise între el și Adeline, ca și cum amândoi vedeau 
lucrurile dintr-un unghi identic. Dar simpatia lui Philip pentru 
tovarășul lor de călătorie avu câștig de cauză; chipul lui 
cinstit se lumină și-l bătu ușor pe umăr pe Wilmott. 

— Bătrâne drag! Va trebui să-l aduc pe Vaughan să-ţi vadă 
casa înainte de a da banii. El știe dacă merită. 

— Nimic nu mă va face să-mi schimb părerea, declară 
Wilmott. Este exact casa visurilor mele. 

— Și mlaștina? Ce folos ai de la ea? 

— Proprietarul spune că el cultivă ceapă. 

— Ceapă? Ce-o să faci cu ea? 

137 


— O vând. 

— Prietene, te îndrepţi către o catastrofă dacă îţi imaginezi 
că vei câștiga bani cu vândutul cepei. 

— Balta adăpostește multe păsări sălbatice. Toate speciile 
își fac cuib acolo. Veniţi să vedeți. 

— Aţi face mai bine să ne ajutaţi să alegem locul pentru 
casa noastră. Am angajat tăietori de lemne, dar nu m-am 
hotărât asupra locului. 

— Sunteţi siguri că nu v-aţi rătăcit? 

— Sunt sigur. 

Philip își consultă din nou busola; înaintară prin pădure. 

— Aș vrea să ne vadă D'Arcy și Brent, spuse Wilmott. leri 
am primit o scrisoare de la D'Arcy. Sunt la New York și se 
distrează. Moda este tare caraghioasă; există scuipători 
peste tot și negri în costume incredibile! Au văzut-o pe Fanny 
Kemble și consideră că interpretează exagerat rolul! 

Intorcându-se către Adeline, el adăugă: 

— Aţi văzut-o pe Fanny Kemble? 

— Nu. Nimic nu mi-a plăcut la Londra mai mult decât The 
Bohemian Girl. Nu voi uita niciodată seara aceea. A fost divin. 

Philip scoase un strigăt. 

— Aici. 

El plecase înainte și îi aștepta acum într-o poieniță destul 
de mare. Probabil, în timpuri îndepărtate, un colonist alesese 
acest loc pentru a-și stabili locuinţa, căci buturugi uriașe 
desemnau numărul de arbori care fuseseră tăiați. Dar 
buturugile erau acoperite de o vie virgină luxuriantă și de 
mușchi. Poiana se deschidea prietenoasă și primitoare, 
inundată de soare. Copacii pe care îi cruţase toporul își 
întindeau ramurile spre cer. Un mesteacăn argintiu fremăta 
din toate frunzele, iar scoarța sa fină era superbă. Din cauza 
celor trei care se apropiau, un stol de păsări albastre!, țâșniră 
din copaci, nu de frică, ci ca să se joace; zburară în azurul 
cerului cu care se confundară repede. 

Adeline nu știa nimic despre credinţa populară potrivit 


1 Păsări cântătoare din Statele Unite și Canada unde sosesc primăvara. 
138 


căreia pasărea albastră poartă noroc, dar la vederea micilor 
fiinţe înaripate exclamă: 

— Oh! Ce păsări drăgălașe! Ele sunt obișnuite cu acest loc. 
Ne vom construi casa aici. Mor de fericire! 

Acum sau niciodată era momentul să leșine; încercă să-și 
piardă cunoștința pentru a-și manifesta emoția, dar nu reuși. 
Se clătină ușor. 

— Ce este? întrebă Philip. 

— Nu vezi că-mi vine să leșin? 

— Ce prostie! 

O privi totuși cu neliniște. 

— Așezaţi-vă aici, insistă Wilmott conducând-o spre o 
buturugă acoperită cu mușchi. 

Ea se așeză și închise ochii. Wilmott își scoase pălăria și o 
folosi drept evantai. 

— Nu leșină ea, n-avetți grijă! declară Philip. Priviţi ce buze 
roșii are! 

Ea își duse degetele la buze și suspină; deodată simţi că 
ceva se mișcă sub ea și se ridică brusc. Un șarpe enorm urca 
pe buturugă, după care se pierdu în iarbă. Adeline scoase un 
urlet care s-ar fi putut auzi de pe terenul lui Vaughan. Cei doi 
bărbaţi împietriră de groază. 

— Un șarpe, strigă ea. Un șarpe veninos. Acolo în iarbă! 

Ei strânseră niște bețe și porniră după reptilă, bătând în 
pământ. 

Când reveniră, Adeline își căpătase deja calmul. 

— L-aţi omorât? întrebă ea. 

— Da, răspunse Philip. Vrei să-l vezi? 

— Nu ţin neapărat. 

— Are aproape un metru, spuse Wilmott, și e gros cât 
braţul meu. 

— Groaznic! 

— Nu te neliniști! reluă Philip. Scăpăm noi repede de ei! Mi- 
a spus Vaughan că au fost și pe terenul lui. Când vom defrișa 
hăţișul, vor dispărea. 

— E un loc minunat pentru casă, declară Wilmott. Și e 
orientat către sud. 


139 


El părea că a uitat de spaima Adelinei și trasa cu pași mari 
perimetrul fundaţiei. 

Philip plecase până la izvor. Se întoarse cu un vas plin cu 
apă pe care i-o oferi Adelinei, continuând să o privească cu 
neliniște. 

— Mă mir că v-a fost așa de frică de un șarpe după câţi ai 
văzut în Indii. Șerpii din ţara asta sunt inofensivi. 

Ea bău încet apa rece ca gheaţa și răspunse, zguduită de 
un frison. 

— Nu m-am așezat niciodată pe un astfel de animal, până 
azi. 

Wilmott îi chemă. 

— Să nu vă faceţi griji pentru fundaţie. Solul este excelent 
și apele curg perfect. V-aș sfătui ca bucătăria și dependințele 
să le stabiliți la subsol; va fi cald iarna și răcoare vara. Vă 
trebuie un hol pătrat la intrare din care se vor deschide într-o 
parte salonul și în cealaltă biblioteca și sufrageria. Un pridvor 
va face bună impresie. 

— Ne va spune și ce nume să-i punem casei noastre, zise 
Philip. 

Adeline se ridică. 

— Cum te simţi? o întrebă el. 

— Mai bine, dar eram pe punctul să leșin când a apărut 
șarpele. Din ce cauză eram în starea aceea? 

— Am uitat. 

— Îmi aduc eu aminte! Din cauza păsărilor albastre. M-au 
făcut atât de fericită! 

— Ar trebui să-ţi temperezi emoţiile. 

— Dar sunt atât de vii și de puternice! 

— Domină-le! 

— Imposibil, explodează! 

Wilmott îi chemă din nou. 

— În spatele scării principale va fi loc pentru o cameră 
mare. Casa trebuie să fie încăpătoare, solidă și primitoare. 

— Voi avea grijă, spuse Philip cu vioiciune. 

— V-aș sugera să aibă trei etaje; va fi mai impozantă și 
cum familia este numeroasă... 

140 


— Nu va fi cu siguranţă mai numeroasă. 

— Cu toate acestea, eu aș construi și un al treilea etaj. 

Reveni lângă Philip și Adeline. Obrazul lui slăbit strălucea. 

— Mi-e foame, declară Adeline. Să ne mâncăm 
sendvișurile. 

— Bună idee, răspunse Philip. Mâncaţi cu noi, domnule 
Wilmott? 

— Sunteţi siguri că aveţi suficient pentru trei persoane? Nu 
vă faceţi probleme pentru mine. Unul singur îmi ajunge. 

Se așezară pe iarba încălzită de razele soarelui și presărată 
cu flori minuscule roz. Philip desfăcu sacul, scoase 
sendvișurile, prăjiturile, o ploscă cu vin îmbrăcată în piele și 
un pahar. 

— Vă mai amintiţi de picnicurile noastre de la Quebec? 
întrebă Wilmott. 

— Ce amuzant era! exclamă Adeline cu gura plină. 

— Uitaţi de copiii Balestrier! spuse Philip. Dacă nu-mi voi 
crește copiii mai bine decât aceia, cer să fiu spânzurat. 

— Cum îi merge micuţei Augusta? întrebă Wilmott. 

— E teribil de răsfăţată de doamna Vaughan, răspunse 
Philip. Totuși, uită franceza și învaţă să vorbească engleza. 

— Spuneţi-i că-i voi aduce un cadou, o păpușă ca să o 
înlocuiască pe cea furată pe barcă. Nu-i lipsește bona 
indiană? 

— Nu, a uitat-o. 

Liniștea se lăsă pentru o clipă, timp în care amintirea 
funeraliilor și a corpului scufundat le reveni în memorie. Apoi 
Wilmott rosti: 

— Țânţarii sunt un adevărat flagel aici. Eu sufăr ca un 
martir noaptea, între mâncărimile vechilor ciupituri și oribilul 
bâzâit care însoțește noile mușcături. 

— Am scris în Anglia să-mi trimită plase contra ţânţarilor, 
spuse Philip. Le vom instala pe paturi când va fi gata casa. 
Familia Vaughan pare resemnată la gândul de a se lăsa 
devorată de vie. 

— De fapt, declară Adeline, ţânţarii renunţă la Vaughan ca 
să chefuiască pe Philip. 


141 


Philip apucă plosca. 

— N-avem decât un pahar; era pentru Adeline, eu urmând 
să beau din sticlă; dar acum vom bea amândoi din pahar. 

— Daţi-mi mie vasul de tablă, spuse Wilmott. 

— Unde l-ai găsit, Philip? 

— Lângă izvor. Sunt acolo urme de pași. Vaughan mi-a 
spus că pe proprietatea noastră este o cabană din lemn unde 
locuiește un bătrân scoţian pe nume Fiddling Jock. Vaughan 
m-a asigurat că este inofensiv. 

— Care sunt dimensiunile cabanei? întrebă Wilmott. Aș fi 
putut locui acolo. 

Philip își mări ochii îngroziţi, de păreau că vor ieși din 
orbite. 

— Și pământul? întrebă el. 

— E adevărat, recunoscu Wilmott. Îmi trebuie pământ. 

— N-am putea să-i vindem cincizeci de acri? îl întrebă 
Adeline pe Philip fără să audă Wilmott. 

— În inima proprietăţii? Niciodată. 

— Eu sunt foarte satisfăcut de locul pe care l-am ales. Voi 
trăi cu pește și păsări sălbatice și voi citi toate cărțile pe care 
visez să le citesc. 

— Unde le veți găsi? 

— Le-am adus cu mine. 

Cei doi se priviră miraţi. 

— Am presupus că aţi adus niște cărţi, spuse Adeline, 
pentru că mi-aţi împrumutat câteva, dar nu știam că aveţi 
suficiente ca să vă ocupați timpul. 

— Există o bibliotecă excelentă în oraș. D'Arcy este și el pe 
cale să găsească unele la New York, opere rare care nu 
merită banii. 

Pentru a suta oară, cei doi Whiteoak se lansară în supoziţii 
asupra disponibilităţilor financiare ale lui Wilmott. Acesta se 
exprima uneori ca o persoană cu oarecare stare pentru ca 
altădată să lase impresia cuiva care nu are niciun ban. El îi 
întrebă: 

— Ce știți despre vecini? Sunt oameni inteligenți și 
interesanţi? 

142 


— Mulţi dintre ei, afirmă Philip, și putem începe chiar cu 
Vaughan însuși. Seara trecută, el și soţia lui au oferit un 
dineu în onoarea noastră și i-am întâlnit acolo pe vecinii lor 
care formează un cerc foarte respectabil și cultivat. Există un 
domn Lacey al cărui fiu este în marină; domnul Pink este 
pastor protestant, doctorul Ramsey, greu de suportat, pare 
însă un om de caracter și, cred, o adevărată valoare din 
punct de vedere profesional; acestora le putem adăuga alte 
câteva familii. Am discutat despre viitorul provinciei; toți 
speră din toată inima să o poată feri de orice influenţă 
străină. Doresc să o populeze încet, dar solid, cu elemente 
britanice de calitate și să instaureze aici libertatea și cinstea. 
l-am asigurat de tot concursul meu. Vaughan pretinde că 
Statele Unite vor plăti scump deschiderea frontierelor pentru 
bătrâna Europă. Într-adevăr, aceste popoare din estul și sudul 
Europei vă vor înfige pumnalul în spate! Religia lor nu e decât 
o superstiție. V-ar vinde pentru câteva livre. Au tortura și 
cruzimea în sânge. Eu am trăit în Indii și știu destule despre 
trădare. Să mergem încet și sigur și să rămânem englezi. 

— Și irlandezi, adăugă Adeline. 

— Complet de acord cu dumneavoastră, declară Wilmott. 
Să bem pentru construirea casei și prosperitatea provinciei. 

El ridică vasul și după ce băură toţi trei, Philip scoase un 
suport de piele și-i oferi o ţigară lui Wilmott. 

— Va alunga ţânţarii. 

— Mulţumesc. N-am mai fumat ţigări de foi de la ultima pe 
care m-aţi oferit-o. 

Philip și Adeline se simţiră puţin jenaţi; Wilmott adoptase 
atitudinea sa de om sărac. Probabil își dădu seama căci, în 
timp ce tăia capătul ţigării, adăugă: 

— Nu sunt fumător. 

— Ceea ce nu pot spune despre mine, mărturisi Philip, și 
declar că îmi vine foarte greu să mă abţin la doamna 
Vaughan care se opune fumatului. 

— Soţul ei nu fumează? 

— Fumează pipă pe verandă după micul dejun și înainte de 
a merge la culcare. 


143 


Wilmott îl privi pe Philip cu un amestec de curiozitate și de 
mirare. Apoi reluă: 

— Presupun că aceste păduri continuă la nesfârșit până în 
Arctica. 

— Da, așa dau impresia. 

— O impresie de măreție, nu-i așa? 

— Da. Și de stabilitate; va fi cu siguranţă lemn până la 
sfârșitul lumii. 

— Ba nu, dacă arborii se distrug prin tăiere sau incendiere 
numai ca să scăpăm de ei. 

Adeline se ridică și-și scutură rochia. 

— Aș vrea să mă plimb, declară ea. 

— Eu rămân aici, spuse Wilmott. Mergeţi să vă plimbaţi. Eu 
voi fuma și mă voi gândi la un nume demn de casa voastră. 

— Este de-a dreptul plictisitor, spuse Philip când rămaseră 
singuri. A făcut planul casei noastre după propriile lui dorinţe, 
iar acum vrea să-i dea și un nume! Oricare ar fi acesta, nu 
vreau să aud de el! 

— Oh, Philip, nu fi prost. 

Săltând de bucurie, ea își ridică fustele grele și începu să 
danseze pe iarbă. 

— Bucătăria va fi aici, cânta ea; cu un cămin imens și cu 
pardoseală de cărămidă! Acolo va fi cămara și oficiul! Acolo, 
camerele servitorilor; Patsy O'Flynn va avea o cămăruţă 
drăguță. 

Ridicându-și jacheta și punându-și mâinile în șolduri, el 
veni în faţa ei dansând. 

— Aici, doamnă, se află pivnita mea! declară el, o pivniţă 
bine garnisită unde se va face vinul. 

Ea îl strânse în brațe și își apropie fața de umărul lui. 

— Va trebui să trăim mult, mult, spuse ea, ca să 
îmbătrânim și să ne bucurăm de casa noastră împreună. 

— Ți-o promit. 

— Vreau să-mi promiți că mă lași să mor prima. 

— Foarte bine, dragostea mea. |ţi promit. 

— Ce nume îi vom da căsuţei noastre? Dacă nu alegem 
repede numele, o face Wilmott în locul nostru. 


144 


— Mi-ar plăcea să fie un nume care să evoce țara mea 
natală. 

— Dar eu nu vreau un nume englezesc. 

El o privi nemulțumit. 

— AŞ vrea un nume care să-mi amintească de trecutul 
meu. Ce-ai zice de Bally? 

El o întrerupse. 

— Să mă ia dracu’ dacă voi putea să suport un nume 
irlandez. 

La rândul său Adeline îi aruncă priviri furioase. 

Silueta înaltă a lui Wilmott se profilă în apropiere. Aproape 
că fugea. 

— Am găsit, strigă el. 

— Ce-aţi găsit? întrebă Philip. 

— Un nume pentru domeniul vostru. 

Ei îl priveau păstrându-se în defensivă. 

— Numele garnizoanei voastre din Indii, continuă el. Acolo 
v-aţi cunoscut și v-aţi căsătorit. Nu veți fi probabil niciodată 
așa de fericiţi cum aţi fost acolo. E un nume drăguţ, original, 
ușor de ţinut minte... Este.. 

— Jalnat, spuse Adeline visătoare. 

— Nu, protestă Philip aruncându-i o privire sfidătoare lui 
Wilmott. 

— Nu-ţi place numele ăsta? 

— Ba da. 

— Vă place, doamnă Whiteoak? 

Wilmott se uită intens în ochii Adelinei care reflectau toată 
verdeața pădurii, umplându-se de mister. 

— Mi-aţi smuls numele de pe buze, spuse ea. Tocmai mă 
gândeam - Jalna - cu toată puterea gândului, când m-aţi 
obligat să-l rostesc cu voce tare. 

Chipul lui Philip se lumină. 

— Este adevărat? Mărturisesc că-mi place acest nume 
acum, că te aud pronunţându-l. Jalna! Da, nu e rău. Este o 
amintire a regimentului meu. Un sigiliu pus pe trecut. 


1jalna - oraș în statul indian Maharashtra, situat în partea vestică a 
Indiei, cu capitala la Mumbai (Bombay). 
145 


— Și o bună prevestire pentru viitor, adăugă Adeline. Sunt 
fericită că m-am gândit la el. 

Wilmott tăcea neștiind ce să zică. 

— Este un nume deosebit de bine ales, reluă Philip. Este 
extraordinar că te-ai gândit la el chiar cu o clipă înaintea lui 
Wilmott! 

— Mi-a venit ca un fulger. Jalna, îmi spuneam mie însemi. 
În același moment domnul Wilmott a venit în fugă cu acest 
cuvânt pe buze. Dar eu l-am pronunțat prima. 


146 


CAPITOLUL IX 


FUNDAȚIA 


Pădurea răsuna de loviturile tăietorilor de lemne. Cu 
toporiști și alte unelte, ei tăiară întâi mlădițele și mărăcinii 
pentru a ataca apoi arborii. Topoarele ascuţite cu grijă tăiau 
periculos. Fiecare tăietor își legăna întâi toporul înainte de a-l 
lăsa să cadă pe trunchiul semeț. Apoi îl smulgea din 
despicătura făcută, îl ridica și lovea din nou; o așchie subțire 
sărea în aer; toporul se ridica și cobora fără repaus până 
când trunchiul era tăiat până la mijloc. Tăietorul îl ataca apoi 
din partea opusă. Loviturile cădeau cu zgomot surd. 
Sudoarea invada fruntea omului. Brusc, arborele fremăta 
ușor, parcă surprins, freamăt care se propaga din creangă în 
creangă, până la cea mai mică rămurică. Încă o lovitură, și 
frunzele, la rândul lor, începură să freamăte. Toporul își 
continua opera de parcă ar fi fost condus de o mână furioasă. 
In sfârșit, fagul cădea, întâi încet, apoi sfârșind prin a se 
prăbuși pe pământ, cuprins parcă de panică, gemând, 
scârțâind, cu crengile balansându-se într-o ploaie de frunze 
verzi. 

Tăietorii de lemne lucrau după o anume metodă, separând 
trunchiurile și crengile pe care le desprinseseră, smulgând 
butucii enormi din rădăcini. O grămadă de mărăcini se ridicau 
în jur. Arborii pe care toporul de oțel îi cruţase - căci ei aveau 
să constituie podoaba domeniului - își etalau cu mândrie 
crengile; o trăsură trasă de doi cai ar fi putut trece ușor prin 
spaţiul care îi despărțea. Incet, încet terenul lua aspectul unui 
parc. Mai târziu, de aici încolo se vor întinde câmpuri pe care 
vor trece pluguri, va crește grâu, se vor planta livezi. 

Philip îi apărea Adelinei într-o lumină nouă. Fusese 
întotdeauna exigent cu toaleta lui, de fapt, chiar puţin dandy 

147 


și iată că acum se întorcea la Vaughan cu încălțămintea 
murdară de noroi, cu hainele șifonate, cu mâinile zgăriate de 
spini. El care împingea rafinamentul până la a-și trimite 
cămășile în Anglia pentru a fi albite și călcate, întrucât în Indii 
acest lucru nu se făcea pe gustul lui, umbla acum îmbrăcat în 
cămăși mototolite, părând că nu-i pasă câtuși de puţin; mai 
mult decât atât, lăsa impresia că e încântat de soarta sa. 
Incercase să mânuiască toporul, dar constatase cu ciudă că 
rezultatul eforturilor sale era mediocru în comparaţie cu ceea 
ce făceau oamenii aceia experimentați pe care nu puteai să-i 
desparţi de tutunul lor de mestecat; dar își petrecea zilele 
alături de ei, supraveghind munca și fiind gata să ajute acolo 
unde putea. Tăunii și țânţarii îl devorau, tenul i se înnegrea 
de soare. Nici viaţa militară, nici exerciţiile de cavalerie din 
Indii nu reușiseră să-l călească așa cum o făcea noua sa 
existență. In fiecare seară, redevenea căpitanul de husari 
care-și încânta anturajul. Inainte de a se culca, se refugia pe 
verandă pentru a-și fuma ultima ţigară. 

David Vaughan le recomandă, lui și Adelinei, un excelent 
arhitect. Au fost sfătuiți să accepte o construcţie simplă, dar 
ei visau o casă care să impresioneze; nu o locuinţă 
pretențioasă, ci una care să atragă privirile, cu părţile 
superioare de formă triunghiulară având în interior șemineuri 
imense. Momentul în care a fost înfiptă prima cazma pentru 
fundaţie căpătă o semnificaţie aparte. 

Șeful șantierului puse în mâna Adelinei o lopată bine 
ascuțită. Solul fusese deja delimitat și afânat. Adeline își frecă 
mâinile, își suflecă mânecile, puse piciorul pe marginea 
lopeţii, le aruncă o privire maliţioasă muncitorilor reuniți la 
eveniment și îndesă adânc fierul în pământ. Se aplecă, se 
opinti s-o ridice, dar pământul rezista. 

— Mi-e teamă că e cam tare, spuse șeful șantierului. 
Trebuie să mai afânez puţin pământul. 

— Nu, spuse Adeline, ai cărei obraji se coloraseră. 

— Incordează-ţi toate forțele, insistă Philip. 

Ea ascultă. Pământul cedă, lopata se ridică. Adeline o 
înapoie triumfătoare. 


148 


Philip admira modul în care acei oameni munceau, din 
răsputeri, din toată inima, pe o căldură toridă și într-o 
umiditate deprimantă. Doar în timpul vreunei furtuni teribile 
sau a unor mari căderi de apă se simțeau obligaţi să se 
refugieze în adăpostul de lemn pe care și-l construiseră 
singuri. 

Nero, câinele terranova, îl însoțea în fiecare dimineaţă pe 
Philip la șantier; bietul animal suferea în așa hal de căldură, 
încât într-o zi Philip îl luă între genunchii săi și-l tunse; 
semăna acum cu un enorm caniș. 

Wilmott își ţinu promisiunea și-și tăie favoriţii. Când apăru 
în fața Adelinei cu obrazul complet ras, aceasta abia dacă îl 
mai recunoscu. Până în acea zi îl găsise atrăgător și distins, 
dar acum, brusc, remarcă pe acest chip fără păr o expresie 
înfometată și obsedată, aproape romantică; dacă structura 
osoasă era frumoasă, obrajii erau inegali ca grosime. 

— Ce mult v-aţi schimbat! exclamă ea. 

— E mai bine să nu fii mereu același, răspunse el curajos. 
Presupun că sunt mai puţin seducător. Frumusețea nu este 
atuul meu. 

— Cine le cere bărbaţilor să fie frumoși? 

— Dumneavoastră. 

— Philip ar fi același pentru mine cu un nas cârn și fără 
barbă. 

— Spuneţi prostii, doamnă Whiteoak. 

— Ce ceremonios sunteţi! Îmi puteţi spune pe nume. 

— N-ar fi oportun. 

— În ţara asta de sălbatici? 

— Această ţară este deja o comunitate convenţională și 
închisă. 

— Casa dumneavoastră de lemn și mlaștina fac parte din 
această comunitate? 

— Aceea e o zonă rezervată... În acea zonă v-am numit 
mereu Adeline. 

— Vă rog, nu mai spuneţi Ade/yne!, sunt obișnuită să se 


1 Adelyne „y” se pronunţă [ai]. 
149 


pronunţe Ade/eer?. 

— Cred că acesta este motivul pentru care eu pronunţ 
Adelyne. 

— Ce caracter urât! exclamă ea. Din fericire nu sunteţi 
căsătorit. 

El roși ușor. 

— De fapt, poate că sunteţi, spuse ea cu un surâs. 

— Nu sunt și mulțumesc lui Dumnezeu, zise el pe un ton 
sec. 

— Aţi fi mai amabil dacă ați fi căsătorit. 

— Credeţi? Mă îndoiesc. 

Ea surâse fermecător, strălucind de fericire. 

— Mă bucur că sunteţi celibatar, spuse ea, căci v-aș fi 
disprețuit soția; întruchipaţi bărbatul care ar alege o soție pe 
care eu aș detesta-o. 

— Dacă ar fi posibil, eu pe dumneavoastră v-aș alege. 

Stăteau pe o grămadă de lemne, trunchiuri de copaci 
proaspăt tăiaţi și plini de sevă, în văzul muncitorilor care 
puteau să-i și audă. Dar cuvintele lui Wilmott creaseră un fel 
de spaţiu rezervat, îi izolaseră ca pe două portrete într-un 
cadru. Ascultau loviturile de topor, zgomotul surd al 
cazmalelor, nările lor percepeau mirosul de rășină, dar ei nu 
mai făceau parte din peisaj. Ochii lor priveau drept în faţă și 
dacă ar fi fost într-adevăr portrete, ai fi zis că privirile lor te 
urmăresc. 

Nero se culcase la picioarele Adelinei; ea îi puse mâna pe 
frunte și, apucând de un mot de păr buclat, îi legăna încet 
capul; el acceptă mângâierea ofensatoare cu o severitate 
maiestuoasă. 

— Cadrul în care ne aflăm vă face să vorbiţi așa, murmură 
ea; ne exaltă sensibilitatea. 

El întoarse către ea o privire liniștitoare, dar ea observă că 
buzele îi tremurau. 

— Vă îndoiţi de sinceritatea mea? o întrebă el. 

— Nu puteţi nega că uneori prezentaţi lucrurile într-un mod 


2 Adeleen; „ee”se pronunţă [i]. 
150 


ciudat. 

— Nu este nimic ciudat în asta. Cea mai mare parte a 
bărbaţilor ar vorbi ca mine. 

— Și totuși m-aţi văzut în niște momente de furie teribilă! 

— Dar nu spun că sunteţi perfectă, replică el vioi. Afirm 
că... însă se întrerupse. 

— E foarte draguţ din partea dumneavoastră că vorbiţi așa, 
domnule Wilmott, după ce m-aţi văzut în ziua mea cea mai 
proastă din ultimul an. 

— Vedeţi că iar spuneți prostii! 

— E mai bine să spun prostii! 

— Ca să uitaţi ce am zis? Fiţi liniștită. Nu vă voi plictisi. 
Simţeam doar dorinţa nebună de a vă comunica sentimentele 
mele. 

Chipul Adelinei se îmblânzi. ÎI privi aproape tandru. 

— Vă bateți joc de mine! exclamă Wilmott cu violenţă. Mă 
faceţi să regret ce v-am spus. 

— Zâmbeam doar văzându-vă atât de impulsiv. Asta mă 
face să vă plac și mai mult. 

— Dacă credeţi că Philip nu va avea obiecţii ca eu să vă 
spun pe nume, o voi face cu plăcere. 

— Îl voi întreba. 

— Nu, mai bine nu. 

Philip tocmai se îndrepta către ei, în pantalonii de călărie, 
mergând cu pași mari pe terenul desfundat unde în fiecare zi 
înfloreau flori, creșteau frunze de ferigă, pentru ca în scurt 
timp să fie călcate în picioare. 

— Trebuie să merg să văd cărămizile împreună cu 
arhitectul, le spuse el apropiindu-se. Nu știu cât va dura. Aţi 
putea să o conduceţi pe doamna Whiteoak acasă, domnule 
Wilmott? 

— De ce dracu' nu ne spunem pe nume? 

— Corect, recunoscu Philip. James, vrei să o conduci pe 
Adeline la Vaughanland? 

— Dar n-a văzut încă proprietatea mea, spuse Wilmott. 
Este un adevărat paradis. Mi-ar plăcea să fie prima care îl 
vizitează. 

151 


— Splendid! Vei admira ce a făcut acolo, Adeline. Acum 
trebuie să plec. 

Se grăbi să ajungă la arhitectul care-l aștepta. 

Adeline și Wilmott se suiră în șareta prăfuită împrumutată 
de la Vaughan. lapa sură era legată de un stâlp plasat exact 
în locul unde urma să fie intrarea principală a domeniului. 
lapa era atât de obișnuită cu așteptatul, încât coborâse în 
șanț, fiind un adevărat miracol faptul că trăsura nu se 
răsturnase. 

— Căluţul ăsta este blând ca un miel, spuse Wilmott 
apucând frâiele. Aș vrea să fie al meu. 

— Ce mărturisire! 

— Visez să trăiesc în lenevie și inutilitate până la sfârșitul 
zilelor mele. 

— Nu poți trăi în inutilitate, cel puţin nu atâta timp cât eu și 
Philip îţi vom fi prieteni, James. 

— E drăguţ din partea dumneavoastră să vorbiţi astfel... 
Adeline. 

Adăugase acest ultim cuvânt cu o oarecare jenă. 

Calul tropăia prin praful alb al drumului însorit care șerpuia 
prin pădurea sumbră, părând că taie imensitatea ca o 
panglică îngustă, albă. Nu întâlniră decât șarete încărcate cu 
materiale de construcţie destinate Jalnei, o fetiță în zdrenţe și 
cu picioarele goale care mâna o vacă, o căruţă veche trasă 
de un măgar care transporta o familie de indieni cu toate 
lucrurile lor. Fragii începuseră să se coacă prin tufișurile dese 
care mărgineau drumul. Florile de câmp, cicoarea, genţiana 
formau pete de un albastru ca cerul. In arbori era o activitate 
necontenită: bătăi din aripi ale păsărilor, sărituri ale 
veverițelor. Din când în când, un câmp de cereale își etala 
bogăţia grânelor. Părea că această ţară voia să se ţină cât 
mai repede de promisiunile făcute. 

Philip fu silit să recunoască că Wilmott făcuse o afacere 
bună cu casa lui de lemn și cei cincizeci de acri care o 
înconjurau. Vizitaseră cu grijă amândoi toate împrejurimile; 
Wilmott plătise preţul cerut și se instalase imediat, dar 
preferase ca Adeline să nu viziteze casa până când nu va fi 


152 


suficient de prezentabilă. Căsuţa se ridica într-o poieniţă, era 
solidă și ferită de toate intemperiile, și Wilmott era tare 
mândru. 

Cu o amabilitate plină de demnitate, el o ajută pe Adeline 
să coboare din șaretă, conducând-o apoi până la ușă pe o 
cărare cu gazon. Zgomotul râului din apropiere ajungea până 
la ei, la fel și fâșâitul stufului care creștea pe marginea apei. 
O luntre ușoară era legată de un stâlp acoperit de mușchi. 

— Ce splendoare! exclamă Adeline. Nu credeam că e atât 
de frumos. De ce nu mi-ai spus? 

— Voiam să vă fac o surpriză, răspunse el, fiind sigur de 
sinceritatea Adelinei, întrucât chiar el găsea totul minunat. 

Deschise ușa și o lăsă să intre în căsuţa care nu avea decât 
o cameră și o anexă în spate. Se așteptase la venirea ei în 
acea zi sau avea o fire ordonată, căci totul era într-o perfectă 
ordine, ceea ce nu se putea spune despre camera în care 
stătea Philip. Parchetul era gol și încă umed de pe urma 
frecatului. Un covor de lână reprezentând o barcă se întindea 
în faţa sobei. Mobilierul aparţinea primului proprietar și 
consta dintr-o masă, două scaune și un pat acoperit cu o 
cuvertură în carouri. La una dintre ferestre erau perdele roșii. 

Pe o etajeră lângă perete, un serviciu de ceai de porțelan 
care fusese fără îndoială cumpărat recent amintea de Anglia. 
Intr-o parte a camerei Wilmott pusese rafturi pe care se aflau 
cărţi vechi și noi a căror piele strălucea în razele soarelui. Era 
ceva emoţionant în aranjamentul din această cameră, dar și 
în solitudinea celui care locuia în ea atât de modest. Cu o 
voce vibrantă, ca și cum nu mai văzuse niciodată ceva 
asemănător, Adeline exclamă: 

— Aţi făcut totul singur? 

— Da. 

— Nu înțeleg cum de aţi putut. Este încântător. 

— Mi-ajunge cât am. 

— Totul este într-o perfectă ordine. 

— Puteţi veni aici din când în când. 

— Ce frumos serviciu de ceai. Când l-aţi cumpărat? 

— Acum două zile. 


153 


El se îndreptă spre etajeră, luă un vas și i-l întinse. 

— Vă place desenul? o întrebă el. 

Ea îl privi; înfățișa un cioban și o ciobănită culcaţi sub un 
copac la marginea unei ape, iar în fundal se vedea un castel. 
Adeline apropie vasul de obraz. 

— Ce porțelan fin! Mă întreb dacă voi bea într-o zi ceai din 
acest ceainic? 

— Fac imediat, spuse Wilmott. Adică, dacă vreţi să 
rămâneţi. 

— Nimic nu mi-ar face o plăcere mai mare. Lăsaţi-mă pe 
mine să-l servesc, vă rog. 

El ezită. 

— Și conveniențele? Nu va vorbi lumea? 

— C-am luat ceaiul cu dumneavoastră? Lăsaţi-i să o facă. 
Dragul meu James, eu am venit în această ţară ca să-mi 
sfârșesc zilele aici. Oamenii ar face bine să-și înceapă de pe 
acum bârfa; eu le voi furniza din plin materialul necesar! 

Cu un pas suplu, ea traversă camera, măturând parchetul 
cu fusta. 

Wilmott puse vasul la loc după care se întoarse brusc către 
ea. 

— Am să fac focul, spuse el. 

Acesta era deja pregătit. El aprinse un chibrit și flăcările se 
ridicară vesele. Luă ceainicul și plecă să aducă apă de la 
izvor. Ea urmări pe fereastră silueta sa înaltă ale cărei gesturi 
erau măsurate și convenţionale. „Mă întreb ce e în capul tău, 
James, gândea ea. Dar îmi placi, îmi placi chiar mult, James 
Wilmott.” 

Parcurse cu privirea titlurile cărților lui Wilmott, opere 
austere, tratând în majoritate filosofie, literatură și istorie; 
mai erau și câteva volume de poezie și câteva romane. Trase 
din raft un volum cu poemele lui Tennyson; dădu peste 
pasaje subliniate. Citi: „Dă-ne nou o lungă odihnă sau 
moartea, moartea adâncă sau o odihnă plină de vise.” 

Wilmott intră cu ceainicul din care cădeau picături de apă 
limpede. 

— Tocmai citeam, spuse ea. 


154 


— Ce anume? întrebă el, oprindu-se ca s-o privească. A! 
Cartea aceea? continuă el pe un ton indiferent îndreptându- 
se către foc. 

— Nu vă reprezintă deloc. 

— De ce? 

— Pare să exprime prea mult abandon și resemnare. 

— Deci eu sunt un energic. 

— Nu, dar pred că știți ce vreți. lată ce vă seamănă mai 
mult. 


Am construit un castel pentru sufletul meu, 
Pentru a mă odihni în el pentru totdeauna. 


Acest pasaj trebuia să-l subliniaţi. 

— Dumnezeule! exclamă el. Asta nu are nimic comun cu 
mine. Aș fi vrut să fie așa, dar sufletul meu nu și-a găsit locul. 

— Eu nu am un spirit subtil, spuse ea punând cartea la loc. 
Acum Îmi voi scoate pălăria. 

Își scoase pălăriuţa ridicolă pe care o purta și din care 
ieșeau două capete de panglică ce fluturau pe spate. O 
bruscă și tulburătoare intimitate domnea în cameră. Wilmott 
arunca în jurul lui priviri perplexe ca și cum nu-și mai amintea 
locul unde își aranjase lucrurile. 

— Lăsaţi-mă pe mine să fac ceaiul, spuse ea. 

— Nu, n-aș putea suporta. 

Adeline izbucni în râs. 

— N-aţi suporta să mă vedeţi făcând ceaiul? 

El surâse oarecum jenat. 

— Nu, ar fi prea frumos. Astfel de fericire nu e pentru mine! 

El prepară ceaiul cu destulă îndemânare, aranjă serviciul 
cel nou, aduse un fagure de miere, apoi o invită pe Adeline să 
se așeze. Vorbea continuu: îi povesti Adelinei cum soţia 
fermierului îi cocea pâine și îi vindea miere; cumpărase o 
vacă, doi porci și câteva păsări; Philip pândea ocazia să 
cumpere pentru el un atelaj de cai. Predecesorul său 
semănase ovăz și orz. Va învăţa tot ceea ce e legat de culturi 
și creșterea animalelor și cu veniturile obţinute astfel avea să 


155 


trăiască foarte bine. 

— In realitate, spuse el decupând pentru Adeline un fagure 
de miere, niciodată în viaţa mea n-am fost atât de fericit. 

Adeline mușcă o bucată mare de pâine cu miere. Ochii ei 
străluceau. 

— Nici eu, spuse ea. 

Afirmația îl amuză pe Wilmott. 

— Aș paria că n-aţi cunoscut niciodată o singură oră de 
adevărată tristeţe. 

— Dar ziua în care i-am spus adio mamei mele? Ziua în 
care am văzut-o împreună cu tata pe chei fără să mă mai pot 
întoarce? Și călătoria cu moartea Huneefei? Toate acestea s- 
au petrecut de când vă cunosc. 

— Nu faceți decât să-mi confirmaţi ceea ce am gândit eu 
mereu. 

— Ce anume? 

— Că sunteţi cea mai fericită fiinţă pe care am întâlnit-o 
vreodată? 

— Eu nu insist asupra necazurilor mele, spuse ea forțându- 
se să-și ia un aer detașat în timp ce se servea din nou cu 
miere. 

— Vă referiţi la mine? 

El roși ușor, iar Adeline îl privi cu un aer visător. 

— Aţi declarat adineauri că sunteţi fericit, conștient fericit. 
Poate că uneori sunteţi conștient nefericit. Mie nu mi-e frică 
de viaţă... Eu nu pun niciodată răul înainte. 

— Vă voi spune povestea mea! zise el. Nu intenţionam... 
dar o voi face. 

Ea se aplecă înainte. 

— Vă rog, povestiţi-mi. 

— Trebuie să vă cer să rămână secret. 

— Nu voi sufla un cuvânt nimănui. 

— Perfect. 

El se ridică, luă ceainicul de pe sobă și vărsă apa caldă. Cu 
ceainicul în mână se întoarse brusc către ea. 

— Sunt căsătorit. 

Ea îl privi fără să-l creadă. 

156 


— Nu e adevărat, spuse ea. E imposibil. 

El râse. 

— Nu cred că mă înșel. Nu numai că sunt căsătorit, dar 
sunt și tată. 

— Adevărat? Atunci m-aţi minţit când mi-aţi spus că sunteți 
celibatar. 

— Da. V-am minţit. 

— Totuși, reprezentaţi pentru mine celibatarul perfect. 

— Mi s-a spus de multe ori că sunt tipul de soț perfect. 

— Atunci, zise ea, și accentul irlandez i se intensifică, orice 
ați fi, sunteți bun în ceea ce faceţi. Se gândi o clipă, apoi 
adăugă: îndrăgostit și toate celelalte. 

— Și mincinos. 

Ea îl privi în ochi: 

— Îmi spuneţi de ce m-aţi minţit? întrebă ea. 

— Da. 

El veni să se așeze lângă ea. 

— Adică de ce mi-aţi ascuns căsătoria dumneavoastră? 

— Sigur... Pentru că fugeam. 

— V-aţi părăsit casa? 

— Da. 

— Și copilul? 

— Da. 

— Fată sau băiat? 

— O fată de paisprezece ani. 

— Deci eraţi căsătorit de mult. 

— De cincisprezece ani. Aveam douăzeci și cinci. Apoi 
adăugă cu o violență bruscă: cincisprezece ani de mizerie. 

— Cu siguranţă că nu toţi au fost așa. 

— La șase luni după căsătorie am înțeles ce greșeală 
făcusem. Anii următori m-au făcut să realizez acest lucru din 
ce în ce mai tare. 

— N-aţi putut face nimic ca s-o reparaţi? 

— Nimic. Eram înlănțuit, fără speranţă de eliberare. Nu vă 
puteţi imagina forța acelor lanţuri, căci n-aţi cunoscut 
niciodată o existență asemănătoare. 

Și cum mâna lui Wilmott se afla pe masă, Adeline o puse 


157 


pe a ei alături, atingându-l ușor. 

— Vă rog, spuneţi-mi totul. 

Prin ușa deschisă ajungea până la ei murmurul râului. Vaca 
cumpărată de Wilmott mugea în ţarcul ei. 

— Cere să fie mulsă, spuse el. 

— Ştii să o faci? 

— Am un indian tânăr care mă ajută. 

— Oh, ce-mi place colţișorul ăsta! exclamă Adeline. Nu pot 
să mă gândesc că aţi putea fi nefericit aici. 

— Ti-am spus deja cât sunt de fericit. Dar nu voi fi 
multumit decât când vei ști tot adevărul. 

— Eşti un bărbat periculos, remarcă ea. 

— Vrei să zici că nu e bine să spui adevărul? 

— Eu pot să-l suport, dar nu toate femeile sunt capabile. 
Poate soția ta făcea parte dintre ele. 

— Ea nu a știut niciodată nimic despre mine. Știa numai că 
am o poziţie importantă într-o mare societate de navigaţie. 
Deși mă căsătorisem cam devreme, continuam să muncesc 
cu înverșunare. Mă pasionau cifrele și eram apreciat de șefii 
mei. Prietenii noștri, adică prietenii soției mele, îmi lăudau 
calităţile de tată și soț. Acest lucru nu era de mirare, dat fiind 
că eu eram supus continuu unui antrenament. Nu mă lăsa 
niciodată liniștit; ordinea, curăţenia, obiceiuri respectate cu 
stricteţe însemnau scopul existenţei sale de dimineaţa până 
seara. Asta, și acapararea de bunuri. Nu apucam să 
cumpărăm un lucru că-și dorea altul: sticlărie, argintărie, 
covoare, perdele, haine. În casă nu exista niciun câine. Cele 
două servitoare - am ajuns să avem două înainte de a pleca 
eu - nu conteneau cu frecatul și curăţatul. Și dacă totul s-ar fi 
făcut fără agitaţie! Dar ea nu știa ce este liniștea. Vorbea fără 
întrerupere, se risipea în vorbe ore în șir despre subiecte 
banale: succes sau eșec monden, isprăvile vreunui servitor. 
Dacă tăcea, o făcea numai când era stăpânită de o furie 
oarbă, ceea ce era și mai greu de suportat. Trebuia să mă 
cert cu ea și să o aduc la exasperare, fie să cedez și plec 
capul. Vezi dar că ea era cea mai puternică dintre noi doi. 

— Și fetița? întrebă Adeline încercând să obţină de la 


158 


Wilmott un portret diferit. 

— Nu este o fetiță, replică el cu violenţă. Este o gloabă 
lipsită de tandrețe și inteligenţă. Mama ei este convinsă că 
Hettie a moștenit pasiunea mea pentru muzică; lua lecţii de 
muzică masacrând la nesfârșit aceeași bucată și făcând 
mereu aceleași greșeli. Dacă soţia mea nu tăcea niciodată, 
Hettie, dimpotrivă, vorbea foarte puţin. Se mulțumea să se 
așeze și să mă privească fix. 

— Într-adevăr ai avut o viaţă ciudată, spuse Adeline. 

Wilmott zâmbi blând: 

— Nu-ţi dai seama în ce măsură! 

— Ce s-a întâmplat în cele din urmă? 

— Mă consacram muncii cu mai multă asiduitate și 
obțineam rezultate. Îmi crescuse salariul, dar aranjasem să 
rămână secret, începusem să vorbesc despre Orient și de 
dorinţa mea de a merge acolo. Într-o zi, i-am întrerupt 
poveștile din timpul unei reuniuni cu prietenii, pentru a vorbi 
de Bombay și Kashmir. Dar, în acest timp, îmi pregăteam 
plecarea în America. Ea nu înțelegea de unde-mi venea 
cheful brusc de a vorbi: mai ales că ce spuneam o plictisea 
îngrozitor. Hettie continua să caște ochii mari, sugând mereu 
pastile parfumate de cuișoare. Când îmi amintesc de ea, simt 
miros de cuișoare! 

— Ar fi trebuit să rămâi celibatar! exclamă Adeline. 

— Aș fi fost imun la mirosul de cuișoare? întrebă el cu 
umor. 

— Vreau să spun că nu ești făcut pentru viața de familie și 
intimitatea ei. Cel puţin nu la modul clasic, ca tatăl meu. 
Mirosurile nu-l ating și puţin îi pasă dacă o femeie tace sau 
vorbește. El cunoaște arta căsătoriei. 

— Se pare că îi iei apărarea soţiei mele. 

— O bătaie bună, asta îi trebuia. Ar fi readus-o la 
sentimente mai bune. Era frumoasă sau urâtă? 

— Frumoasă, replică el cu un aer serios. 

— Se îngrijea? 

— Da. 

— Dar Hettie, era frumoasă? 


159 


— Ca o plăcintă. 

— Cu cine semăna? 

— Cu tatăl soţiei mele. El nu făcea decât să prizeze tutun, 
iar haina îi era mereu plină de tutun. 

— lată că revii la detalii! Poate că ai talent de scriitor, nu 
crezi? 

Wilmott roși: 

— Am ceva speranţe, dar modeste, în acest domeniu. 

— Nu speranțe modeste! exclamă Adeline. Dorinţe 
puternice! Eu nu cred în speranțe modeste. Ele nu m-ar fi 
ajutat, sunt sigură, să-l cuceresc pe Philip! 

Acest nume căzu ca un duș rece peste confidenţele lui 
Wilmott, care aproape că simţi prezenţa lui Philip în cameră. 
Rosti brusc: 

— N-ar fi trebuit să-ţi povestesc nimic. 

— De ce? Atunci la ce mai servește prietenia? 

— Mă dispreţuiești. 

— Mi-aș putea dispreţui un prieten? lar James Wilmott este 
singurul meu prieten în acest ţinut. 

Ea vorbea pe un ton afectuos, flatând în același timp 
prietenia și ambiția. Apoi adăugă cu vioiciune: 

— Dar numele ăsta al tău e adevărat? 

El dădu din cap afirmativ. 

— Ești sigur că nu mă minţi din nou? 

Ea surâdea cu un aer blând ca și cum voia să-i smulgă 
adevărul. 

— Merit această atitudine din partea ta, răspunse el. Dar 
de data asta spun adevărul. Poate ar fi trebuit să-mi schimb 
numele când am fugit de ea. 

— Ai fugit! Din fericire! Sunt bucuroasă că ai părăsit-o pe 
femeia aceea îngrozitoare! În ce situaţie a rămas? 

El aşteptă un moment înainte de a răspunde. Gândurile îi 
fugiră către trecut. Reluă pe un ton calm: 

— Știam cu cinci ani înainte că voi pleca într-o zi. Dar 
hotărâsem să nu-i creez probleme. Pot să te asigur că nu m- 
am menajat. Timp de cinci ani n-am cunoscut decât oboseală 
și tensiune nervoasă... |n cele din urmă, afacerile au fost 


160 


reglate. Casa îi aparținea, iar venitul era convenabil. Totul era 
pe numele ei. Am informat-o printr-o scrisoare că voi pleca în 
Orient unde îmi voi petrece restul zilelor și că ea nu va mai 
auzi de mine niciodată. Obţinusem de la firma pentru care 
lucram permisiunea de a petrece o săptămână la Paris, așa 
încât mi-am cumpărat bilet pentru acest oraș. Apoi m-am dus 
la Liverpool de unde am luat un vapor spre Irlanda, iar restul 
îl știi... Crezi că ar putea să-mi dea de urmă? 

— Niciodată! Niciodată nu te va găsi. Dar... aș fi preferat 
să-ţi fi schimbat numele. 

— Nu știu de ce, dar n-aş putea să văd în mine un altul 
decât James Wilmott! 

El se ridică și începu să se plimbe prin încăpere. 

— Dacă ai ști câtă bucurie mi-a rezervat noua mea 
existenţă! Să fii liber și singur! Mi se întâmplă să ies de aici și 
să las totul în dezordine tocmai pentru a-mi dovedi mie 
însumi că sunt liber. Am sentimentul unui prizonier eliberat. 
Nu trebuie să mă mai concentrez. Când pescuiesc pe malul 
râului, spiritul îmi hoinărește într-un vid sublim. Trecutul îmi 
apare ca un vis. 

— Vom fi fericiţi aici împreună, spuse Adeline. Ador ţara 
asta. Hai sa-mi arăţi vaca și indianul care lucrează aici! Vreau 
să-l văd pe el și porcii și peștii mari pe care i-ai pescuit. 


161 


CAPITOLUL X 


PEREŢII 


Vara trecea, iar fundaţia casei începuse să se ivească din 
pământ. Philip urmase sfaturile lui David Vaughan și făcuse 
oferte de salarii care atrăseseră muncitori foarte buni. 
Comandase cărămizi de cea mai bună calitate pentru 
construcţia pereţilor care se sprijineau pe fundaţia de piatră. 
Cărămizile, de un roșu frumos, aveau să prindă patină și cu 
vremea vor căpăta tenta închisă a unei dalii. Subsolul era și 
el pavat cu cărămizi și cuprindea o bucătărie imensă, două 
camere pentru servitori, oficii și o pivniţă de vinuri. Nicio casă 
din vecini nu avea pivniţă de vinuri, iar Philip jurase că a lui 
va fi bine aprovizionată. Studiase cataloagele negociatorilor 
de vinuri și trimisese o comandă respectabilă la firma cea 
mai renumită. Nu că el ar fi fost un mare băutor; nu căzuse 
niciodată sub masă precum unii dintre strămoșii săi, pentru 
care astfel de fapte erau titluri de glorie. De fapt, Philip avea 
mare grijă de sănătatea lui și nu ţinea deloc să fie irascibil și 
bolnav de gută ca tatăl său. 

In timp ce pereţii casei se ridicau, o armată de tăietori 
atacau domeniul. Arborii frumoși dispăreau, iar în locul lor 
urmau să apară, mai târziu, câmpuri de cereale. Din lipsă de 
spaţiu, nu se puteau păstra toţi copacii; de aceea... cea mai 
mare parte era destinată arderii și zăcea pe pământ 
așteptând momentul sacrificiului, adică toamna și dispariția 
oricărui risc de extindere a incendiului. Crengile mari și verzi 
erau rupte de pe trunchi și strânse grămezi; cuiburi de păsări 
cădeau în toate părțile; frunzele erau strivite pe pământ, 
plantele agăţătoare care se întinseseră în jurul crengilor erau 
dezrădăcinate și urmau destinul fatal al arborilor. Caprifoiul, 
via virgină având cârcei tineri se ofileau și se încovoiau din 

162 


cauza căldurii. Din rănile trunchiurilor imense de copaci 
curgea o sevă ce umplea aerul de un parfum înţepător în 
timp ce ciocănitorile căutau în scoarța lor insectele care se 
aciuaseră acolo. lepuri și marmote se ascundeau în spatele 
grămezilor de crengi; în timpul pauzei de prânz, muncitorii se 
amuzau căutându-le și omorându-le. Unii dintre ei își făcuseră 
praștii și deveniseră foarte abili în arta prinderii păsărilor și 
veverițelor, deși Adeline le făcea observaţii severe când îi 
surprindea. 

Astfel, ocupați cu munca, cu vânatul, cu omorâtul doar 
pentru plăcerea de a omori, zilele se scurgeau în splendoarea 
lor estivală. 

Frunzele roșii ale oțetarului deveniră maro; fructele amare 
ale merișorului, disprețuite de păsări, se copseseră. Din solul 
defrișat ţâșni o masă compactă de ciuperci; ciuperci de 
câmpie cărnoase ale căror pălării aveau tente roz; ciuperci 
graţioase în formă de umbrelă cu margini franjurate, flori 
muritoare cu corole albe ca zăpada. Câmpiile se umplură și 
ele de ciuperci în nuanţe purpurii, la fel de frumoase ca 
florile; cele comestibile ajunseseră de mai multe ori pe masa 
familiei Vaughan. Niciodată Adeline nu avusese o asemenea 
poftă de mâncare. 

Într-o zi de început de septembrie ea se afla împreună cu 
Robert Vaughan pe cărarea ce se formase în timpul verii între 
Vaughanland și noul domeniu; ea tăia un câmp plat, colorat 
în nuanţă de roșu, cu paiele unei frumoase recolte de orz, 
pătrundea în pădurea de stejari și pini, apoi cobora adânc în 
prăpastia unde torentul, care aproape că merita în acea 
perioadă a anului numele de râu, curgea repede pe nisipul 
strălucitor și pe pietrele rotunde; malurile sale se apropiau 
într-un punct unde fusese aruncat un pod provizoriu, din 
trunchiuri de copac. Parfumul înțepător al sevei se amesteca 
cu mirosul de pământ rece și umed care se ridica din 
prăpastie. Adeline încerca sentimentul că trăiește o aventură 
ori de câte ori punea piciorul pe respectiva cărare. Constata 
cu orgoliu că această cărare, acum curățată de mărăcini, 
marca într-un fel prezenţa ei și a lui Philip. Această fâșie de 


163 


pământ rămasă virgină, pe care niciun pas uman nu o 
atinsese înaintea lor, făcea legătura între fosta și noua lor 
existenţă; ea bătuse această cale mergând pe orice vreme, 
adesea singură. Dar în această zi de septembrie i se părea 
mai fermecătoare ca niciodată. Anotimpul ţânţarilor se 
sfârșise; atmosfera, de o dulceaţă aproape palpabilă, era 
animată de noi triluri de păsări, căci cele mici, născute în 
primăvară, își puteau folosi acum aripile. Se auzea murmurul 
monoton al râului. 

Pentru a trece puntea de arbori, tânărul Vaughan o susținu 
de braţ pe Adeline; ar fi putut foarte bine să o treacă singură, 
fără ajutorul nimănui, așa cum o mai făcuse chiar și când 
ploua și puntea era alunecoasă; totuși, se sprijini de umărul 
lui Robert ca și cum i-ar fi fost frică; degetele ei le strânseră 
pe cele ale tânărului. 

— Mai târziu, aici va fi un pod rustic, spuse ea. 

El îi apăsă braţul ușor. 

— Atunci nu veţi mai avea nevoie de ajutorul meu! 

— Acum Sunt mulțumită că ești aici. 

— Dacă aţi ști, reluă el roșind, ce a însemnat prezenţa 
dumneavoastră la noi! Înainte de sosirea dumneavoastră, n- 
am știut niciodată ce să fac cu mine însumi. N-am creat încă 
o legătură cu părinţii mei. Am impresia că vă cunosc mai bine 
decât pe ei. 

— Cu mine e ușor să te înţelegi! 

— Nu, nu e asta! Simt că dumneavoastră mă înțelegețţi și 
sunteţi singura care o faceți. 

— Ești amabil, Bobby. 

Părinţii lui Robert erau de-a dreptul iritaţi auzind-o pe 
Adeline numindu-l Bobby; își exprimau dezaprobarea 
pronunțând numele băiatului foarte clar atunci când i se 
adresau. Dar Adeline uita mereu, în cazul în care nu o făcea 
chiar cu plăcerea maliţioasă de a-i contrazice, lucru pe care 
părinţii îl bănuiau. Cei doi porniră să urce panta opusă 
prăpastiei. 

— Mama era foarte tulburată în dimineaţa asta, spuse 
băiatul. 


164 


— Sper că nu din cauza mea, a lui Philip, a copiilor, a 
câinelui sau a caprei noastre. 

— Nu, nu are legătură cu dumneavoastră. E vorba de o 
verișoară de-a mea, Daisy Vaughan. Va veni să stea un timp 
la noi, iar mama nu este de acord. 

— De ce nu-i scrie să o roage să nu vină? întrebă Adeline. 

— li e greu, căci tata consideră că trebuie să o primim. E 
fiica unicului său frate și este orfană. A stat o vreme la 
părinţii mamei ei, s-a certat cu ei, după care i-a scris o 
scrisoare emoţionantă tatălui meu care a invitat-o să 
petreacă câteva luni la noi. 

— Mărturisesc că este într-adevăr deranjant, spuse 
Adeline. Casa este aproape plină din cauza noastră. Inţeleg 
de ce mama ta e nemulțumită. 

— Oh! Va fi bine! Mama le aranjează totdeauna pe toate. 

— O cunoști pe această Daisy? 

— Da. Am fost la mătușa ei la Montreal. Erau mai multe 
fete în casă și cred că nu s-a înțeles cu ele. _ 

— Este cochetă sau foarte îndrăzneață? In acest caz îi voi 
da peste nas. 

—E aproape de vârsta dumneavoastră, aproximativ 
douăzeci și cinci de ani. Foarte elegantă, dar nu mă 
interesează deloc. Aș zice chiar că gândul sosirii ei aici mă 
plictisește de moarte. Detest de asemenea ideea că în 
curând colegiul își deschide porţile și trebuie să plec. 

Vorbind, el o privea pe Adeline în faţă, iar chipul său de 
băiat emotiv exprima o tulburare profundă. 

— Nu-ţi face probleme, Bobby. Suntem și rămânem 
prieteni. 

— Nu mă gândesc la viitor, replică el. Prezentul mă 
interesează. Dumneavoastră nu vă pasă de sentimentele 
mele. De fapt, nu daţi un ban pe ele. 

— Dimpotrivă, îmi pasă foarte mult. Eu sunt străină aici, iar 
tu m-ai ajutat să mă simt bine. 

— Aveţi șansa de a vă putea adapta foarte ușor. Eu nu mă 
simt bine nicăieri. 

Adeline făcu ochii mari, miraţi. 

165 


— Dar, Bobby, exclamă ea, ăsta nu e un mod de a vorbi. 
Când vei avea mai multă experienţă de viaţă, nu te vei mai 
neliniști. 

— De aici vine tot răul, răspunse el trist, n-am experienţă, 
iar pe dumneavoastră nu vă interesează decât bărbaţii care 
au, de exemplu prietenul dumneavoastră Wilmott care mă 
privește de sus. 

— Ce știi tu despre el? întrebă ea interesată. 

— Oh, nimic. Îmi sugerează lucruri inexprimabile. Nu pot 
să-l sufăr. 

Ajunseră în vârful pantei, cu respiraţia tăiată din cauză că 
urcaseră vorbind. Pereţii casei se ridicau în fața lor, fără 
acoperiș, cu ferestrele căscate și pardoseala rară. Imprejur 
zăceau grămezi de cărămizi și nisip. Cheresteaua parfumată 
aștepta să fie folosită. Dar muncitorii terminaseră de mâncat 
și se odihneau. Stăteau culcaţi pe pământ și se tăvăleau pe 
grămezile de scânduri, toţi cu excepţia a doi canadieni 
francezi. Aceștia erau dulgheri care fuseseră atrași de 
salariile mari oferite de Philip; și, ca și cum munca nu le-ar fi 
fost de ajuns să-și consume energia, începură să danseze 
într-un ritm îndrăcit, sărind și bătând din picioare, învârtindu- 
se, pocnind din degete; buzele întredeschise descopereau 
dinţii albi strălucitori. Unul dintre ei, ceva mai copt ca vârstă, 
avea o batistă roșie legată la gâtul descărnat; celălalt era 
tânăr și frumos, dar nu era mai agil în mișcări decât colegul 
său, ba chiar mai puţin sprinten. Un bătrân așezat pe o 
buturugă groasă de pin îi acompania muzical. Era Fiddling 
Jock. După vinderea terenului crezuse că va fi gonit din 
cabana lui, dar familia Whiteoak, sedusă de originalitatea lui, 
îi permisese să locuiască acolo în continuare. Philip îi dăduse 
chiar și niște șindrilă și geamuri pentru a le înlocui pe cele 
sparte. Nimeni nu știa când fusese construită cabana; 
probabil aparținuse vreunui colonist mort de mult sau care o 
părăsise găsind locul prea singuratic. Adeline o botezase 
Cabana Lăutarului. Sosind pe șantier, ea îl abordă pe 
muzicant: 

— Splendid, Jock! Ce melodie minunată! Mai cântă. Pune-i 


166 


să danseze. 

Bătrânul înclină din cap. Fluturând arcușul în aer, el 
acceleră mișcarea așa de mult, încât picioarele celor doi 
dansatori păreau posedate de diavol. Robert Vaughan era ca 
de obicei amuzat și puţin jenat de familiaritatea Adelinei cu 
acești oameni. N-ar fi vrut ca ea să fie altfel și totuși regreta 
că disprețul ei pentru conveniente îi atrăgea criticile celor din 
jur. „La dracu' cu minţile lor strâmte, gândea el. Ea e 
perfectă!” Dar asta nu-l făcea să se simtă mai puţin jenat. 

Cei doi dansatori se așezară în cele din urmă cu respiraţia 
tăiată. Bătrânul scoţian apucă un pahar plin cu ceai și sorbi 
din el. Gura îi era invizibilă, căci partea de jos era complet 
ascunsă într-o barbă enormă albă și deasă. Bătrânul purta o 
vestă gri și un kilt! din tartan scoţian, atât de decolorat încât 
era imposibil de recunoscut cărui clan îi aparţinea; avea 
genunchii slabi și păroși, dar era la fel de rezistent și de 
robust precum un arbore crescut pe panta pietroasă a unei 
coline, iar în ochii albaștri avea o expresie de solitudine care-l 
făcea simpatic. 

Adeline aplaudă și exclamă: 

— Să le cânţi un cântec irlandez, Jock. Dacă le cânți un 
cântec care se cântă la cimpoiul irlandez, vor sări cu mai 
multă vioiciune! 

— Nu există melodie mai antrenantă decât cea scoțiană, 
replică lăutarul cu vehemenţă. În ce privește dansul, eu nu 
cred că există irlandez care să-l bată pe francez. 

— Trebuia să-i fi văzut la Galway, spuse ea, fluierau atât de 
tare încât părea că o fac cu instrumente. 

— Sunt doi irlandezi aici, spuse Jack, care sunt la fel de 
buni la dans precum două pietre de hotar! 

— Pentru că sunt din Belfast! 

Se întoarse către cei doi canadieni francezi și le spuse în 
limba lor: 

— Ei, bine! Sunteţi foarte sprinteni. Vă admir din tot 
sufletul. 


1 Fustă scurtă plisată din lână, în carouri, purtată de scoțieni și a cărei 
culoare diferă în funcţie de clanuri. 
167 


— Mulţumim, doamnă, răspunseră ei. 

— O să daţi o petrecere când o să vă mutaţi în casă? 
întrebă Jack. 

— Bineînţeles. 

— Mi-ar plăcea să cânt din instrumentul meu cu ocazia aia, 
dacă-mi permiteţi. O fac chiar de astăzi. 

— Te angajez chiar acum. 

— Nu o să vă coste nimic. Sunt fericit că pot să plătesc ce- 
aţi făcut pentru mine. 

Adeline și însoțitorul ei se îndreptară apoi către pereţii 
casei, iar Robert exclamă. 

— Nu-l puteţi lăsa pe omul ăsta să cânte la petrecerea 
dumneavoastră! Va vorbi tot ținutul. 

— Dar nu el e cel care cântă la toate nunțile și botezurile? 

— Nu la cei de rangul dumneavoastră. 

— Eu nu sunt decât o emigrantă, declară ea, și mă voi 
purta ca toţi emigranții. 

— Căpitanul Whiteoak se va opune. 

— Vom vedea. 

Urcară peronul provizoriu și trecură peste intrarea care nu 
avea încă ușă. Robert era foarte sobru. 

— Femeile au prea multă influenţă asupra noastră, a 
bărbaţilor, declară el. 

O gropiţă se ivi în obrazul Adelinei, apoi dispăru. 

— Dar dacă e vorba de o femeie bună, nu e perfect? 

— O femeie bună va putea face ceva din mine. 

— Atunci vom avea grijă de asta! Dar să nu te lași modelat 
înainte ca eu să o fi studiat atent pe acea femeie... Să 
mergem, Bobby, să ne ocupăm de casă. 

Ea îl luă de mână trăgându-l în casă. 

— Nu e încântător? spuse ea. 

Ei veniseră și cu o zi înainte, dar de atunci fuseseră puse 
bârne groase, câteva rânduri de cărămizi fuseseră adăugate 
pereţilor, iar mortarul se întărise. Pereţii nu susțineau încă 
decât arcul diafan al cerului; se ridicau solizi și parcă în 
așteptare, nerăbdători să poarte odată greutatea care le era 
destinată. 


168 


— Nu e încântător? repetă ea. Ce se va petrece oare între 
acești pereţi? Crezi că nu avem de ce să ne temem, Bobby, 
când ne gândim la tot ce se pregătește pentru noi? 

Sprâncenele i se încruntară până când formară o linie 
sumbră. 

— Ce bine ar fi fost dacă arhitectul, când ne-a adus 
planurile casei, ne-ar fi prezentat și o imagine de ansamblu 
asupra viitorului care ne este rezervat. 

— Probabil că nu vă veţi petrece restul zilelor aici. Veţi 
simţi nevoia să mergeţi în altă parte. Poate aţi vrea să 
mergeţi într-o altă zonă a Canadei sau chiar să plecaţi pe 
bătrânul continent. Nu veţi fi nici singurii care ar face-o. 

— Niciodată! Niciodată nu vom mai pleca de aici! Am venit 
aici ca să rămânem. Oasele ni se vor odihni în Canada. Jalna 
va fi locuinţa noastră. 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Ştii, Bobby, că e prima dată când acest nume Jalna îmi 
vine firesc pe buze? Acest colț de pământ posedă acum 
numele lui propriu, așa cum îl am eu sau Philip. 

Tânărul Vaughan spiona o siluetă curbată în spatele casei 
recent construite. El strânse brațul Adelinei și îi șopti la 
ureche: 

— Acolo se află un metis. Cred că vrea să fure. Să-l 
urmărim. 

Se apropiară încet și ajunseră la timp ca să-l surprindă pe 
tânărul care-și umplea buzunarele cu piulițe și cuie dintr-o 
cutie de materiale aparţinând dulgherilor. Când se văzu 
descoperit, el se ridică și îi privi rece pe Adeline și Robert. Era 
foarte slab, închis la culoare, cu trăsături viguroase de o 
surprinzătoare vitalitate și tipic indiene; totuși, obrajii îi erau 
colorați, iar părul frumos nici aspru, nici neîngrijit îi cădea în 
bucle de-a lungul feței slabe. Hainele îi erau zdrenţuite. Părea 
să aibă vârsta lui Robert. 

— Ei bine, spuse Adeline, ne joci o farsă bună, nu-i așa? 

— Eu lucrez pentru domnul Wilmott, răspunse el blând. 
Construiesc un coteţ și nu am cuie. M-am gândit că dulgherii 
n-ar avea nimic împotrivă să iau și eu câteva. 

169 


— Din fericire pentru tine, nu te-au văzut! exclamă Robert. 

— Sunt pentru domnul Wilmott, repetă tânărul privind-o pe 
Adeline. 

Ea făcu câţiva pași către el. 

— la tot ce vrei, exclamă ea. Găsești de toate formele și 
mărimile. Arată-mi ce-ai luat deja! 

El scoase ezitând câteva cuie din buzunar. 

— Nu-ţi ajung! Uite, pune-le în bucata asta de pânză. Vrei 
și câteva balamale cu cârlig? Uite și un obiect mai ciudat, dar 
poate că ţi-e util. 

Metisul îngenunche lângă ea și începu să adune grăbit tot 
ce vedea. 

— Bunătate divină! exclamă Robert. Nu se procedează așa. 
Dulgherii știu exact ce cantitate de materiale le revine și de 
ce au nevoie. 

— Cumpărăm altele, spuse Adeline. Sunt tone de cuie aici! 
Nu le vor lipsi tocmai astea. 

Metisul înnodă cu îndemânare cele patru colţuri ale cârpei 
și plecă. Înainte însă îi adresă Adelinei un surâs de 
recunoștință. 

— M-ar mira ca în două zile să mai rămână aici vreun 
obiect transportabil, spuse Robert Vaughan. Toţi hoţii din 
regiune vor trece pe aici. 

— Dar indienii sunt cinstiţi. Tatăl tău mi-a spus-o. 

— Metișii nu sunt. 

— Vorbește-mi de băiatul ăsta. 

— Nu știu mare lucru despre el, doar că se numește Titus 
Sharrow și i se spune Tite. Nu înțeleg de ce îl folosește 
domnul Wilmott. Mi s-a spus că doarme în casă. 

— Ce origine are? Părinţii lui trăiesc? 

— Nu cred. Se spune că un sfert din sângele ce-i curge prin 
vine este francez, bunicul patern fiind canadian francez; 
modul în care acești canadieni s-au purtat cu indienii a fost 
scandalos. 

— Băiatul ăsta e fermecător. 

— Cam ciudată apreciere când e vorba de un metis și un 
hot. 


170 


— Nu fura. 

— Chiar credeţi că domnul Wilmott l-a trimis să caute cuie? 

— Sunt convinsă. 

— lată-l pe căpitanul Whiteoak! Să-i spunem ce s-a 
întâmplat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu! Nu sufla o vorbă, te 
rog. 

Philip se apropie de ei. 

— Adeline, am o mie de lucruri să te întreb, exclamă el; și 
începură o discuţie lungă și pasionată pe probleme de 
construcţie. 

Cele două săptămâni se scurseră și Daisy Vaughan sosi la 
unchiul ei. Vizita ei nu făcea plăcere nimănui. David Vaughan 
nu-și văzuse nepoata de când aceasta avea zece ani, iar cele 
câteva păreri pe care și le formase despre ea nu erau menite 
să i-o facă prea dragă. Venirea ei nu făcea decât să complice 
sarcina  stăpânei casei, doamna Vaughan, și numai 
Dumnezeu știa limita până la care familia Whiteoak 
împinsese răbdarea acesteia. Dar David Vaughan avea simţul 
familiei. Daisy era singura fiică a unicului său frate. Ea îi 
scrisese o scrisoare emoţionantă și el nu putea să nu fie 
ospitalier. Ideea de a se opune hotărârii soţului ei nici măcar 
nu îi trecuse prin minte doamnei Vaughan, dar se simţea 
jignită profund. Acest sentiment de nedreptate pe care 
educaţia ei aleasă o împiedica să-l exprime părea că-i așază 
în jurul frunţii, înnobilată de păr argintiu, o ușoară aură. 
Adeline se declară imediat de partea ei. 

— Dragă doamnă Vaughan, îi spuse ea, asta e pentru 
dumneavoastră picătura care umple paharul. Philip, eu și 
toată liota noastră suntem deja prea mult pentru căminul 
dumneavoastră, dar dacă vă invadează și membrii familiei 
soțului va fi prea de tot. De îndată ce casa noastră va avea 
un acoperiș, vă promit că ne vom muta. 

— Nu vorbiţi așa, spuse doamna Vaughan; le voi aranja pe 
toate. 

Robert era sigur că Daisy va fi mereu prezentă când el va 
discuta cu Adeline; când vor pleca să se plimbe împreună, ea 


171 


îi va însoţi. Era o persoană indiscretă și inutilă și el detesta 
până și gândul că va veni. 

În afară de faptul că vor fi prea mulţi în casă, Philip nu 
vedea niciun inconvenient; avea un nume frumos și probabil 
că era veselă și amuzantă. În realitate, el era atât de prins de 
construcţia casei și simţea o plăcere atât de mare, încât 
evenimentele exterioare nu îl afectau deloc. In ziua în care 
familia Vaughan și Adeline se străduiau să o primească pe 
tânăra fată cât mai bine posibil, el se ţinu deoparte, cu 
mâinile în buzunare. Robert făcuse cale lungă de la domeniu 
până în oraș pentru a o aștepta la gară. 

Nu era nici graţioasă, nici frumoasă. Nu semăna deloc cu o 
margaretă!. Dar pe Jupiter, gândea Philip, ce siguranţă de 
sine și ce toaletă originală! Îţi dădeai seama de asta chiar 
după o călătorie care îi pusese îmbrăcămintea la grea 
încercare. Ea își sărută unchiul și mătușa care îi făcură 
cunoștință cu familia Whiteoak. 

— Ești obosită, draga mea? o întrebă doamna Vaughan 
care părea ea însăși epuizată. 

— Deloc, răspunse Daisy, deși călătoria a fost îngrozitoare 
din cauza căldurii și a prafului. Prietenii cu care am călătorit 
de la Montreal erau aproape morți și spuneau despre mine că 
sunt de cauciuc. 

Vorbind, ea își desfăcea funda de la pălărie sub borurile 
căreia chipul ei strălucea de vioiciune și părea că exprimă 
hotărârea fermă de a prinde dintr-o privire tot ceea ce merita 
să fie observat. 

„N-are nimic din familia Vaughan”, gândea unchiul ei. 

„Sper că nu e vreo aventurieră”, își spunea doamna 
Vaughan. 

„Dumnezeule, ce talie fină!” fu comentariul secret al lui 
Philip. 

„Urâtă, dar periculoasă. O șmecheră impertinentă. Să o 
ținem la distanţă!”, gândea Adeline care spuse cu voce tare: 

— Nu  semănaţi deloc cu o margareta. Părinţii 


1 Daisy, în engleză, înseamnă margaretă. 
172 


dumneavoastră ar fi trebuit să se uite mai bine înainte de a 
vă pune un nume de floare. 

Daisy îi aruncă o privire nepăsătoare. 

— Știţi vreun nume de floare care mi s-ar potrivi mai bine? 
Părinţii mei hotărâseră să-mi pună nume de floare. 

— În Irlanda, răspunse Adeline, există o floare sălbatică pe 
care țăranii o numesc „jurământul cochetei”. 

Philip apucă degetele Adelinei în ale sale și le strânse cu 
putere. 

— Puţină decenţă, îi spuse el, aruncând o privire speriată 
către Daisy. 

Adeline își trase mâna cu violenţă, ca un copil care ar 
spune: „Fac ce-mi place”. 

— Nu veţi reuși să mă jigniţi, spuse Daisy râzând. V-am 
spus că sunt de cauciuc. 

— Eu nu înțeleg, spuse doamna Vaughan. Ce-a zis Adeline? 

— Că aș fi putut primi același nume ca regina Elisabeta 
care avea părul roșu, răspunse Daisy. 

Își scoase pălăria arătându-și părul negru coafat cu grijă. 
Accentul dispreţuitor cu care pronunţase cuvintele „părul 
roșu” aduse un val de sânge în obrajii Adelinei. Ea căuta niște 
insulte la adresa nou-venitei care să nu ofenseze gazdele. 

— Dacă este vorba de părul meu, începu ea... 

— Doamne, o întrerupse Philip. Nicholas e gata să cadă pe 
scări! 

El escaladă câte trei trepte pentru a prinde din zbor copilul 
care se târâse în patru labe până la capătul scărilor. Apoi, 
coborând cu copilul în braţe, îl arătă musafirei. 

— Ce ziceţi de asta? întrebă el. Așa o încercare la nouă 
luni. 

— Ce îngeraș! exclamă Daisy. 

Nicholas nu știa ce e aceea timiditate. Cu părul ondulat 
ridicându-i-se ca o creastă în vârful capului, el îi surâdea 
radios necunoscutei. Când ea întinse braţele, el se lăsă luat 
cu încântare, examinându-i chipul cu interes. 

Faţa ei era mică, cu pomeţi proeminenţi, cu ochii înguști și 
nasul cam mare. Gura era și ea mare, dinţii minunati, iar 

173 


când buzele se atingeau - ceea ce se întâmpla destul de rar -, 
barba îi era teșită, fără să arate prea urât. Daisy era slabă, 
dar nu osoasă. Avea într-adevăr o talie foarte fină, lucru de 
care Adeline își dădu seama cu disperare întrucât ea era pe 
cale de a mai avea un copil și gândul că nu va mai arăta bine 
o înfuria la culme. 

— Eu nu mă pricep deloc la bebeluşi, spuse Daisy, dar ăsta 
mi se pare cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată. Este 
singurul copil? 

Privirile ei se adresau lui Philip care răspunse: 

— Mai avem o fetiţă. E pe aici cu bona. 

— Superb. Câţi ani are? 

— Pe dracu’ dacă știu! replică Adeline fără blândeţe. Tot ce 
știu e că am o fiică. 

Avusese grijă să coboare vocea, așa că doamna Vaughan 
care nu o auzi exclamă: 

— Gussie este cel mai dulce copil și e atât de deștept! Pot 
să te conduc în camera ta, scumpo? Vei putea să te odihnești 
puţin. 

David Vaughan se duse în sufragerie pentru a căuta o 
sticlă de sherry. Robert le urmă pe mama sa și pe Daisy pe 
scară cărând valiza celei din urmă. Familia Whiteoak rămase 
singură în hol. Philip îl luase din nou pe Nicholas în brațe și-i 
spuse Adelinei privind-o cu asprime: 

— Pari hotărâtă să te acoperi de rușine. Trebuie să știi că 
familia Vaughan nu este obișnuită cu un astfel de vocabular. 

Ea își rulă o buclă din părul roșu în jurul degetului și 
replică: 

— Se vor obișnui până la plecare. 

— Riști să pleci înainte de a fi pregătită pentru asta dacă te 
mai porți așa. 

— Sunt gata de orice! răspunse ea pe un ton agresiv. 

— Unde crezi că putem merge dacă trebuie să plecăm de 
aici? reluă el. Casa noastră nu are încă acoperiș. 

— M-aș putea instala la domnul Wilmott. 

Și în timp ce vorbea, ea îi aruncă o privire poznașă soțului 
său. 


174 


Philip începu să râdă. 

— Cred că Wilmott va reuși să te îmblânzească. 

— Nu-l cunoști prea bine, replică ea. 

— Ce remarcă ciudată! 

— De ce? 

— Pentru că s-ar zice că tu îl cunoști mult mai bine. 

— Eu judec mai bine caracterele decât tine, Philip. 

— Sari prea repede la concluzii, Adeline. Ai luat-o pe Daisy 
Vaughan în gheare fără niciun motiv. Eu o găsesc chiar 
simpatică. 

— Evident! Ţi-a acordat atenţie. 

Philip nu păru nemulţumit. 

— Nu mi-am dat seama! 

— Oh, Philip, ce mincinos ești! 

Nicholas, sprijinit pe braţul tatălui lui, se aplecă să o sărute 
pe Adeline. Cele trei capete se atinseră. David Vaughan 
apăru cu sherry-ul. 

— Sper că doamnele nu vor rămâne sus prea mult timp, 
spuse el. Ce grup familial drăguţ! Mi se pare că Nicholas a 
făcut progrese de când i s-au scurtat hăinuţele. E mai liber în 
mișcări. 

— Face mai multe prostii, declară Adeline. 

Nicholas duse degetul mamei lui la gură și îl mușcă. Ea 
suportă durerea cu stoicism; îi ieșea un nou dințișor. 


175 


CAPITOLUL XI 


ACOPERIȘUL 


Era minunat să vezi acoperișul întinzându-se încet-încet 
deasupra pereţilor. Zgomotul ciocanelor care fixau șindrila 
era o muzică dulce; scândurile, proaspăt tăiate, erau fine și 
parfumate. Dominând totul, cele cinci hornuri pe care fumul 
nu le înnegrise încă așteptau primul foc. Casa avea acum un 
sens, oferea o promisiune. Ea se ridica pe un fond luminos de 
toamnă ca un element nou care își ocupa locul în peisaj. 
Ferestre și uși nu existau încă, iar parchetul lipsea în unele 
locuri; compartimentarea interioară nu era terminată. Dar 
sub acoperișul său înclinat casa avea, pentru prima dată, 
ceva de spus. Adeline și Philip se opreau adesea, mână în 
mână, pentru a o contempla cu admiraţie. 

Timp de generaţii familiile lor trăiseră în case vechi, 
copleșite de tradiţii ancestrale; Jalna era a lor și numai a lor. 

Robert plecase la Universitate. Ceea ce el prevăzuse se 
întâmplase; prezenţa lui Daisy îi stricase ultimele zile de 
ședere sub acoperișul familial; silueta ei suplă se strecura pe 
lângă el de fiecare dată când acesta se găsea cu Adeline; 
avea mereu ceva de spus și, deși se străduia aproape prea 
vizibil de a da părerilor ei un ton agreabil, nu se putea să nu-i 
scape din când în când o notă discordantă sau un cuvânt care 
să rănească. Adeline afirma că tot ceea ce făcea sau spunea 
Daisy era impregnat cu răutate. Philip continua să susţină că 
e simpatică și era amabil cu ea în așa fel încât să 
compenseze răceala Adelinei. Aceasta însă pretindea că o 
face pentru că fata îl flata. Dacă Daisy ar fi fost o femeie 
fragilă și delicată, Adeline ar fi suportat-o mai ușor, dar ea 
era suplă și puternică și o imita pe Adeline în orice. Dacă 
Adeline traversa repede puntea de arbori care lega cele două 

176 


maluri, Daisy o traversa fugind; ţipa de frică, dar alerga... 
Dacă Adeline intra în pădure să culeagă dude zemoase, 
tânăra se grăbea să o depășească și să culeagă cele mai 
bune fructe. Adeline avea oroare de șerpi, dar Daisy 
manifesta un gust morbid pentru aceste animale; nu se 
temea să le prindă de coadă spre marea admiraţie a 
muncitorilor care lucrau la Jalna. După ce aduseră la 
Vaughanland ciorchini roșii și toxici de iederă, Adeline se 
îmbolnăvi, dar Daisy nu simţi nicio tulburare. 

O imensă clădire se înălța la o oarecare distanţă de casă. 
Mai târziu, Philip va amenaja aici grajdurile; dar, pentru 
moment, ea servea drept adăpost pentru cai și vite. 

Într-o după-amiază de vară, Adeline și Daisy porniseră să o 
viziteze. Schela se ridica precum un schelet imens pe fondul 
verde-închis al brazilor și pinilor presărat cu grupuri de arţari 
ce formau pete de culoare. Grămezi de arbori se ridicau în 
jur, umplând aerul cu parfumul dulce de rășină. Așchii mari 
de lemn de pin roz asemănătoare culorii scoicilor marine 
acopereau solul. Fragmente de lemn care păstrau încă 
scoarța copacului zăceau pe jos ca și bucăţi de mușchi și 
frunze de ferigă strivite. Dar în această lume a pădurii abia 
dacă o ființă apuca să moară că o alta îi lua locul. Păsările se 
pregăteau să emigreze și o mulţime de rândunele se 
așezaseră pe schelă ca să se odihnească. Era duminică și 
muncitorii lipseau. Un calm primitiv domnea, tulburat doar de 
ciripitul acestor miriade de rândunele, căci erau mii, nu sute, 
agăţate de construcție. Se așezaseră una lângă alta, aripă 
lângă aripă, iar cozile lor ascuţite păreau niște ciucuri 
atârnând sub stinghiile pe care stăteau. Scheletul construcţiei 
își pierduse tenta de lemn proaspăt tăiat și se acoperise de 
dungi închise; când păsările le zăriră pe cele două femei 
apropiindu-se, probabil că-și transmiseră un mesaj, căci un 
ușor freamăt străbătu tot stolul, dar fără să manifeste o 
teamă deosebită.  Rămaseră acolo, imobile, aceste 
apărătoare ale pământului, ale fructelor și ale florilor, aceste 
binefăcătoare ale umanităţii care posedau puterea de a 
distruge orice insectă dăunătoare, care asigurau cu puterile 


177 


lor protecția recoltelor. Aceste mii de ciocuri ascuţite, de ochi 
strălucitori, de aripi ușoare și rapide aveau ca unic scop 
distrugerea insectelor. 

Adeline adună o bucată de lemn de pin și-l aruncă în 
direcția păsărilor. Daisy rânji crud și începu și ea să arunce 
așchii de copac. Rândunelele își aplecară capetele și priviră 
către pământ cu mirare. Apoi, desprinzându-se de pe crengi, 
se ridicară către cer unde formară un nor învolburat, făcând 
un zgomot asemănător cu cel al vântului prin copaci. Zburau 
în toate direcţiile fără însă a se desprinde de grupul care se 
îndrepta spre sud. 

— Nu plecaţi, strigă Adeline, nu plecaţi! 

Se îndreptă furioasă către Daisy și spuse: 

— Nu trebuia să le sperii! Asta va aduce ghinion! Se 
opriseră să se odihnească și acum au plecat! 

— Dumneavoastră aţi început, doamnă Whiteoak! 

— Eu am aruncat doar o crengută ca să văd dacă 
reacţionează. 

— Dar aţi continuat să aruncaţi bucăţi de lemn: o făceați 
chiar cu toată puterea. 

— Pentru că dumneavoastră m-aţi provocat! Trebuie să vă 
aduceţi aminte că eu am fost crescută în mijlocul unor băieţi, 
fraţii mei, care erau mereu gata să arunce cu orice. Dar 
dumneavoastră aţi fost singură, o fetiță mereu singură. Ar fi 
trebuit să fiți mai blândă. 

— Sunt blândă, doamnă Whiteoak. 

— Adineauri nu aţi fost! Râdeați cu gura până la urechi 
când aruncați cu lemne. 

— N-am atins nicio rândunică! 

— Dar au plecat! Nu vor mai veni niciodată! Priviţi-le! 

Rândunelele zburau acum foarte sus pe cer, nemaifiind 
decât niște puncte negre care coborau și urcau. 

— E foarte normal să plece către sud, spuse Daisy. Și eu aș 
vrea să fiu acolo. 

Adeline deschise niște ochi mari, miraţi. 

— Nu sunteți mulțumită că vă aflaţi aici? întrebă ea. 

— Ce avantaj am aici? 


178 


— Dar ce căutaţi de fapt? întrebă Adeline surprinsă. 

— Experienţă. Nu mai sunt un copil. 

— Dar aţi călătorit mult. 

— Mereu din mila altora. Dumneavoastră nu știți ce 
înseamnă să fii sărac, doamnă Whiteoak. 

Adeline râse ironic: 

— Ah! Într-adevăr, eu nu știu ce înseamnă să fii sărac, 
spuneţi dumneavoastră. Aflaţi că până la moartea mătușii 
mele care mi-a lăsat averea ei, eu nu am avut niciodată două 
monede de aur în același timp. 

— Ce fericită sunteţi! V-a lăsat o avere. Și pe deasupra mai 
aveți și un asemenea soţ! 

— Da, este un băiat bun, admise Adeline sec. 

Ajunseră lângă grajd și priveau schela înaltă. Lângă perete 
se afla o scară de scândură și Daisy începu să urce. Se agăţă 
cu agilitate în ciuda fustelor care o împiedicau. Ajunsă în vârf, 
ea porni pe o grindă, ţinându-se doar de grinda vecină. 

— E o prostie! exclamă Adeline care înțelese că fata era 
gata să facă orice năzbâtie. 

— Îmi plac înălțimile! strigă Daisy. Nu ameţesc niciodată. 
Mă distrează la nebunie. 

— Trebuia să fii dansatoare pe sârmă. 

— De aici priveliștea e superbă. 

Tânăra înainta acum ţinând braţele în echilibru. 

— Păreţi un pigmeu acolo jos. Vă rog, urcaţi-vă! 

— Nu îndrăznesc. 

— De ce? 

— Întâi, pentru că nu am chef; și apoi, voi avea un copil. 

Spre mirarea Adelinei, această veste fu mai mult decât o 
surpriză pentru Daisy; fu aproape un șoc. Se încordă și 
rămase nemișcată. Apoi scoase un țipăt, se legănă și căzu pe 
bârna pe care mergea; rămase ghemuită astfel, într-o 
atitudine de frică teribilă. Fustele se umflau în jurul ei ca un 
balon. 

— Am să cad, strigă ea. Oh! Doamnă Whiteoak, am să cad. 
Salvaţi-mă. 

Adeline păli, dar spuse pe un ton ferm: 

179 


— Întoarce-te pe unde ai venit; poţi să o faci. Ai grijă să te 
ţii bine și înaintează cu atenţie; totul va fi bine. 

Spaţiul care o separa pe Daisy de pământ părea imens. 
Daisy tremura, culcată pe bârnă. 

— Nu îndrăznesc să mă mișc, spuse ea cu o voce 
înfundată. Mergeţi repede și chemaţi ajutoare. 

Adeline ezita să o lase în această situaţie disperată și să 
plece după ajutor când din pădure ieși Philip și veni spre ele. 
Ea fugi în direcția lui. 

— Această creatură simpatică, cum o numești tu, s-a 
căţărat până în vârful grajdului și acum nu mai poate cobori; 
zice că va cădea. 

— Doamne, exclamă Philip ridicând ochii către Daisy. E 
într-o poziţie în care poate să-și frângă gâtul. Nu vă fie frică, îi 
strigă el, vin să vă iau. Staţi liniștită și priviţi în sus. 

El escaladă scara și înaintă pe bârnă cu prudenţă, dar fără 
să ezite; o senzaţie de greață o străbătu pe Adeline; pentru 
un moment închise ochii. Când îi deschise din nou, Philip o 
ajuta pe Daisy să ajungă la scară, iar când el puse piciorul pe 
prima bară, tânăra se sprijini de umărul lui. 

— Nu pot, spuse ea în hohote, nu pot să fac un pas. 

— Sunteţi în perfectă siguranță. Agăţaţi-vă de mine, vă voi 
cobori eu. 

Daisy ascultă și când atinseră solul, obrazul ei se odihnea 
pe gâtul bronzat al lui Philip. Plângea în hohote. 

— Oh! Sunt dezolată! exclamă când el o puse cu blândeţe 
pe picioarele ei. 

— N-aveţi decât să fiți dezolată, replică Adeline. M-aţi 
speriat îngrozitor și aţi pus în pericol viaţa lui Philip. Ar trebui 
să vă fie rușine. 

Philip încă o mai susţinea pe Daisy. 

— Nu o certa, spuse el. Toate tinerele fac lucruri 
necugetate. Din fericire, domnișoara Daisy nu cântărește 
mult; pe tine mi-ar fi fost greu să te cobor, Adeline. 

— Eu aș fi preferat să rămân acolo până în Ziua Judecăţii 
de Apoi decât să te chem să mă iei. 

Întoarse capul și privi ultimele rândunele care zburau 


180 


repede pe deasupra arborilor. 

— Mă duceam la Wilmott, spuse Philip. Vreţi să veniţi cu 
mine? Sunteţi în stare să faceţi, o plimbare, domnișoară 
Daisy? 

El nu o mai susţinea de braț. 

— Voi face tot ce vreţi, răspunse ea cu o voce blândă, cu 
totul nouă. 

— Eu mă voi întoarce acasă, spuse Adeline rece. 

— În cazul ăsta, ne întoarcem toţi, declară Philip. 

— Pot să mă întorc și singură, afirmă Adeline. 

Dar era gata să se lase convinsă de soţul ei să îl urmeze. 

— Vino, o imploră el pe un ton blând. 

O luară pe cărarea acum bătută care ducea la Wilmott, la 
doi kilometri depărtare. Philip mergea în faţă, dând la o parte 
crengile, lovind cu bastonul mărăcinii care ar fi putut să rupă 
rochiile celor două femei. 

Foarte sus, pe cer, norul de rândunele înainta și părea că 
precede drumeţii. Întâmplarea nefericită a lui Daisy, soldată 
cu salvarea ei de către Philip, crease o oarecare jenă între ei. 
Vorbeau puţin și numai despre ceea ce vedeau. Cărarea era 
mărginită când de ferigi, când de duzi cu frunze purpurii; 
solul era acoperit de un covor din ace de pin și de frunze roșii 
de arțar care cad primele. Ciuperci mari cât farfuria ţâșneau 
din pământ, altele, mai mici, creșteau în grupuri care sugerau 
o escadrilă de soldaţi. O bufniţă cu cei cinci pui ai ei erau 
aliniați pe o creangă de fag. Philip întinse braţul pentru a le 
arăta însoţitoarelor sale, bufnița îl depăși ca o săgeată, 
lovindu-l cu ciocul și făcându-l să-și piardă echilibrul; puii 
continuau să-l privească imperturbabili. Adeline se aruncă de 
gâtul lui Philip. 

— Eşti rănit? Lasa-mă să văd. 

Apucând capul soțului ei în mâini, îi examină obrazul roșu. 

— Nu mai era mult și sângera, spuse ea, continuând să ţină 
capul lui Philip în mâini, cu un aer posesiv. 

— lată de ce nu-mi place ţinutul ăsta, declară Daisy. Nu știi 
niciodată ce ţi se poate întâmpla. Am mereu impresia că va 
urma ceva îngrozitor și asta mă deprimă. 


181 


— Parcă v-aţi manifestat dorința de a face experiente, 
spuse Adeline, pornind din nou la drum. 

— Vorbeam de experienţe făcute de bunăvoie, nu de 
experienţe impuse de alţii. 

— Bufnița aia m-a pocnit, nu glumă, spuse Philip. Este într- 
adevăr înfricoșător și ciudat să constaţi în ce măsură 
maternitatea le face pe femei răutăcioase. 

El simţi ochii Adelinei aruncând flăcări în spatele lui și își 
aminti de starea el. Întorcând ușor capul, îi făcu cu ochiul. 

— Nu vorbesc de tine, îi spuse încet. 

Adună o frunză de arțar de un roșu superb și i-o fixă la 
pălărie într-un gest de omagiu. 

Îl găsiră pe Wilmott în câmpia lui pescuind în largul râului; 
ploile echinocţiului umflaseră apele, dar acum ele reflectau 
calme frunzișul bogat al arborilor de pe margini. Wilmott era 
așezat cu o expresie de fericire perfectă pe chip, cu ochii 
fixaţi deasupra plutei roșii care se legăna ușor pe apă. 

— Ce mod de a-ţi petrece duminica! exclamă Adeline. 

Wilmott se ridică și trase undiţa din apă. 

— Consider acest lucru o muncă indispensabilă, răspunse 
el; pescuiesc ca să trăiesc. Presupun că veniţi de la slujba de 
după- amiază. 

— Degeaba râdeţi de noi, replică Philip. N-a fost slujbă 
astăzi. Ce-aţi pescuit? 

Wilmott îi întinse o știucă mică. 

— Continuaţi, reluă Adeline. Noi o să privim. Va fi o odihnă 
plăcută după tot ce am pătimit. 

— Ar trebui să vin să pescuiesc cu dumneavoastră, declară 
Philip, dar construcţia casei îmi ocupă tot timpul. Mereu este 
ceva de făcut! 

— Știu, răspunse Wilmott. La fel și aici. 

El puse peștele în fundul bărcii și strânse vâslele pe care le 
lăsă să plutească în apele liniștite. 

— Aţi făcut un debarcader atât de drăguţ, exclamă Adeline. 

— Da, răspunse el, vâslind ușor către ea. Tite și cu mine 
am lucrat aici neîntrerupt. 

— Să vă fac cunoștință, domnule Wilmott; ea e Daisy, 


182 


spuse Adeline; domnișoară Vaughan, el este James. 

Wilmott își asigură poziţia în barcă și salută grav. Daisy îi 
răspunse la salut, și toți își întoarseră privirile către pontonul 
pe care mai zăceau încă diverse unelte. 

— Uite un ferăstrău drăguţ, declară Philip luându-l, și un 
ciocan nou. 

— Sunt ale lui Tite, spuse Wilmott. Are unelte bune pe care 
i le dă cineva pentru care lucrează și care nu poate să-l 
plătească cu bani. _ 

— Ce multe cuie! exclamă Daisy. Il plătesc și cu cuie? 

— Le-a găsit, răspunse Wilmott; cineva le scăpase pe 
drum. 

— Eu m-am aprovizionat cu unelte bune, spuse Philip, dar 
au cam început să dispară; de aceea mi-am scrijelit inițialele 
pe marginile lor. 

Vorbind, el întoarse ciocanul. 

— Uite, există inițialele P.W. marcate foarte vizibil pe 
ferăstrău! exclamă Daisy. 

Wilmott ieși din barcă, o legă de ponton și veni să se uite la 
ciocan. 

— Să văd și eu, spuse el. 

Apoi adăugă: 

— Să mă spânzure dacă ciocanul ăsta nu poartă inițialele 
tale. 

— Se întâmplă uneori accidente cu metișii, spuse Philip 
liniștit. Păstrează uneltele, Wilmott, eu nu mai am nevoie de 
ele și sunt fericit să-ţi fie de folos. 

— Oh, nu! replică Wilmott. Vi le voi da înapoi când vom 
termina treaba. N-aș putea suporta gândul că au fost furate. 

— Cum vrei. 

— Ce căsuţă drăguță! exclamă Daisy. Putem s-o vizităm? 

Invitaţi de Wilmott, ei intrară în casă și-l zăriră pe Tite 
adunând repede diverse obiecte răspândite peste tot și 
cărându-le în bucătărie. Inainte de a se retrage, el îi adresă 
Adelinei un zâmbet grațios din care răzbătea o umbră de 
tristeţe. Daisy se pierdu în complimente asupra modului în 
care se instalase Wilmott; reușise să dea o notă de intimitate 


183 


interiorului în ciuda simplităţii sale. Totul trezea mirarea 
tinerei fete, dar mai ales faptul că exista un așa mare număr 
de cărţi într-o modestă cabană de lemn. 

— Ador lectura, spuse ea. Îmi împrumutaţi și mie o carte? 
Aţi citit ultima lucrare a lui Bulwer-Lytton?? 

— Nu. Dar dacă găsiţi printre ele o altă carte care să vă 
placă, luaţi-o. 

— Mă ajutaţi să o aleg? îl întrebă ea pe Philip. Aș vrea să 
citesc ceva recomandat de dumneavoastră. 

— Eu nu citesc deloc, răspunse el, dar îmi voi da toată 
osteneala. 

Amândoi se apropiară de bibliotecă. 

Adeline spuse, adresându-i-se lui Wilmott: 

— Tot așa fericit te simţi aici? 

— Simt o fericire calmă și conștientă la orice oră din zi sau 
din noapte. Viaţa asta este exact ce-mi place. Aș putea trăi o 
sută de ani așa, fără să mă plâng. Un singur lucru îmi 
lipsește. 

— Ce anume? 

— Aș vrea să te văd mai des. N-ar fi trebuit s-o spun, dar să 
te văd și să-ți vorbesc înseamnă pentru mine foarte mult, dă 
vieții mele un farmec în plus. 

Daisy descoperise un caiet pe care-l examina cu atenţie. 

— ÎI învăţ pe Tite să scrie și să citească, explică Wilmott. E 
foarte inteligent. 

— Ce bastoane frumoase! exclamă Daisy. Priviţi, căpitane 
Whiteoak, ce bastoane frumoase! 

— Ar trebui să-l înveţi inițialele mele, Wilmott, interveni 
Philip. 

— Wilmott, repetă Daisy. Credeam că numele 


1 Edward George Earl Bulwer-Lytton, primul Baron de Lytton, (n. 25 mai 
1803, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei - d. 18 ianuarie 
1873, Torquay, Regatul Unit) a fost un romancier, dramaturg și om politic 
britanic. A intrat în Parlamentul britanic ca liberal în 1831, dar s-a retras 
în 1841 și a reintrat în 1852, ca membru al Partidului Conservator. Intre 
timp, a scris romane istorice de mari dimensiuni, printre care Ultimele zile 
ale orașului Pompei (The Last Days of Pompeii, vol. I-III, 1834) și Harold, 
ultimul rege saxon (Harold, the Last of the Saxon Kings, 1848). 
184 


dumneavoastră este Wilton. 

— Nu, Wilmott. 

— Ce coincidenţă! înainte de a părăsi Montrealul, am 
cunoscut o doamnă Wilmott. Dar unde am întâlnit-o?... Ah, 
acum știu, era o serată organizată de soţia unui bancher din 
Montreal. Această doamnă Wilmott m-a frapat prin 
originalitatea ei. Dădea impresia unei femei care știe ce vrea. 
Venea din Anglia, cred, ca să se întâlnească cu soțul ei. 

Wilmott luase caietul lui Tite în mână și îl examina cu un 
aer absent. Adeline se apropie de el și privind pe deasupra 
umărului îi șopti la ureche: 

— Voi veni mâine dimineaţă, imediat după micul dejun. 

— Aceste coincidenţe de nume sunt amuzante, spuse 
Philip. Eu mai cunosc un Vaughan în armata din Indii; n-avea 
nicio legătură de rudenie cu unchiul dumneavoastră, 
domnișoară Daisy, deși aveau același nume; exista totuși o 
anumită asemănare între ei. Aţi remarcat vreodată că 
oamenii care seamănă au aceeași voce? 

— Mâine dimineață, murmură Adeline aplecată asupra 
caietul lui Tite; nu te neliniști. 


185 


CAPITOLUL XII 


HENRIETTA 


Cu toată îngrijorarea pe care o simțea, Adeline trase de 
frâul calului murg pentru a încetini pasul. Voia să îmbrăţișeze 
cu privirea aleea ce ducea spre Jalna. Nu era împrejmuită 
încă și părea o pistă grosolană. Grămezi de scânduri, de 
cărămizi și nisip urâțeau imaginea casei, dar ea era acolo, cu 
acoperișul solid, cu cele cinci hornuri înalte și impunătoare, 
așteptându-i pe Adeline și Philip. Lăsa o impresie de 
înțelepciune ca și cum ar fi fost conștientă de importanţa 
destinului ei de a adăposti două fiinţe unite din iubire și 
iubind la rândul lor viața. Arhitectul le promisese că se vor 
putea instala la începutul primăverii viitoare. 

Așteptarea acestei clipe atât de dorită o ţinea pe Adeline 
într-o stare de nerăbdare febrilă. Locuia la Vaughanland de 
cinci luni; nicio familie n-ar fi putut mai bine decât familia 
Vaughan să-i facă să se simtă confortabil și asta cu o 
deosebită gentileţe. Totuși, doi adulţi, doi copii și bona lor 
însemnau o sarcină grea pentru stăpâna casei. Servitorii nu 
costau mult, dar erau ignoranți și neexperimentați. Adeline 
fusese mereu servită și nu-și făcuse niciodată probleme în 
legătură cu treburile casei ei unde, de bine de rău, lucrurile 
mergeau. In aceste ultime luni constatase deseori cât de 
obosită este doamna Vaughan, dar ori de câte ori încerca să 
o ajute, se dovedea neîndemânatică sau, mai rău, se 
plictisea. Bona avea destule de făcut pentru copii, spălatul și 
călcatul hainelor luându-i mult timp. În cele din urmă, Adeline 
apelă la Patsy O'Flynn. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Patsy-joe, ocupă-te de 
treburile casei. Dacă nu te vei dovedi folositor, voi fi nevoită 
să te trimit în Irlanda. 

186 


— Să mă fac folositor! exclamă el cu un aer ofensat. Aș 
vrea să știu cine a fost util aici în afară de mine. Cum ați fi 
ajuns dumneavoastră aici cu copiii, capra și restul dacă n-aș 
fi fost eu! Aţi spus-o și ați repetat-o de multe ori și acum îmi 
aruncaţi în cap reproșuri pe care credeți că le voi înghiţi! 

— Foarte bine, Patsy-Joe, spuse Adeline grav; dacă o iei 
așa, voi curăța eu argintăria, voi spăla paharele și voi face 
paturile. 

— Voi face ce voi putea, mormăi Patsy, dar aceasta este 
cea mai mică și mai puţin confortabilă casă pe care am 
văzut-o, iar servitorii de aici sunt de departe cei mai proști. 

El o lăsă pe Adeline și se puse pe treabă; îl auzi spunându-i 
menajerei: „Atenţie la maniere, mamzel! Fă o reverență și 
spune: «Vă rog, doamnă», atunci când te adresezi stăpânei, 
dacă nu de mâna mea mori”; tânăra fată îmbujorată și 
durdulie, luă în serios vorbele lui, din ziua aceea Patsy-Joe 
devenind obiectul atenţiei ei. 

Copitele calului se înfundau în praful gros al drumului. În 
ciuda ploilor căzute, pământul rămânea uscat precum iasca; 
rouă abundentă din timpul nopţii abia umezea rădăcinile 
uscate ale plantelor. De o parte și de alta a drumului, culorile 
toamnei se îmbinau într-un roșu de foc, iar arborii se înălțau 
împodobiţi cu toată gama de ruginiu și auriu. Pe câmpuri 
înflorea cicoarea albastră în mijlocul paielor îngălbenite. 
Ciorchinii de soc ajunși la maturitate păreau gata să se 
desprindă de arbust. Zeci de mii de greieri umpleau aerul 
nemișcat cu muzica lor metalică. „Ce cântec, format din două 
note!” gândi Adeline. Una din ele era în ton minor, cealaltă în 
ton major și de aici pornea fantezia micilor cântăreți. 

Adeline dormise puţin noaptea precedentă și numai cu un 
efort deosebit de voinţă a mai zăbovit în pat. | se părea că, 
dacă se ridica și se plimba prin cameră, ar fi descoperit un 
mijloc să-l salveze pe Wilmott și s-o împiedice pe soţia 
acestuia să-l regăsească. O speriase expresia de teroare pe 
care o citise în ochii lui. Ce va face dacă nu-l va mai găsi când 
se va duce la el? in timp ce Daisy povestea despre întâlnirea 
ei cu femeia aceea, el părea capabil să facă orice gest 


187 


disperat. Dar Daisy și Philip nu observaseră nimic. Wilmott nu 
era omul care să stârnească bănuieli; nu că ar fi lipsit 
misterul din fiinţa lui, dar dacă ceva în el ar fi putut isca 
mirare sau curiozitate era numai la nivelul gândirii sale și nu 
în modul său de a fi. Nu se putea bănui că se ascunde de 
soția lui, gândea Adeline. Totuși, acesta era adevărul și 
trebuia să fie ajutat cu orice preţ. Niciodată Adeline nu se 
îndoise de dragostea ei pentru Philip, dar acea parte 
imperceptibilă a eului ei profund, care rămăsese încă liberă, 
gata să hoinărească, ţinea la Wilmott cu un sentiment 
temerar și protector. 

Când tânăra femeie ajunse în fata casei de lemn, râul 
nemișcat părea o farfurie albastră și, cu toată seceta, el își 
urma cursul netulburat și tăcut. Noul debarcader strălucea de 
curăţenie; la soare se usca trusa de pescuit a lui Wilmott, iar 
alături se afla trasă la mal barca sa cu fundul plat. Totul era 
atât de încremenit încât Adeline simţi o oarecare neliniște în 
timp ce bătea la ușă. Nu primi niciun răspuns, dar oblonul 
ferestrei se întredeschise și lăsă să se vadă mâna slabă și 
negricioasă a lui Tite. 

— E doamna Whiteoak? strigă el. 

Ușa se deschise și tânărul metis apăru în faţa Adelinei în 
cămașă și pantaloni, dar cu picioarele goale. Cu vocea lui 
blândă îi spuse: 

— Intraţi, doamnă. Stăpânul meu dorește să vă vadă. 
Așteptaţi-l aici, mă duc să-l caut. Intraţi și închideţi ușa. 

Ea intră. Caietul lui Tite se afla pe masă, deschis; probabil 
că tocmai lucrau, căci cerneala nu se uscase încă pe 
bastonașele lui. Inima Adelinei se umplu de milă pentru 
Wilmott privind camera în care acesta își găsise confortul și 
odihna spiritului; ordinea era perfectă; oricât de tulburat ar fi 
fost, nu se putea debarasa de obiceiurile meticuloase pe care 
soția lui i le inoculase. Intră în momentul următor, închizând 
ușa în urma lui; era palid și avea ochii înceţoșaţi de somn. 

— Nici tu nu ai dormit! exclamă Adeline. 

— Eu nici nu m-am gândit să mă culc. Dar regret că tu ai 
stat trează din cauza mea. În fond, noi ieri am tras o 


188 


concluzie pripită; se poate admite că există o altă doamnă 
Wilmott pe care soțul ei o va întâmpina cu bucurie. 

Surâse ironic și continuă: 

— Trebuie să obţin de la domnișoara Vaughan detalii 
suplimentare. leri, spiritul meu și-a refuzat orice efort; 
intrasem cu adevărat în panică. 

— Mi-e teamă că ai motive să o faci, spuse Adeline. Când 
am rămas singură cu Daisy, am readus conversaţia la acest 
subiect și am aflat că doamna în chestiune venea exact din 
cartierul londonez unde locuiești tu. Am mai aflat că era 
drăguță, foarte îngrijită și, dacă e să o cred pe Daisy, având 
un stil sec de a vorbi, cu o voce foarte ascuţită și folosind 
expresii picante. 

— Dumnezeule, vei stârni bănuielile acestei fete! 

— Nu cred. Oricum trebuie să ne informăm. Acum cred că 
nu mai există dubii. Nu gândești la fel? 

— Soţia mea nu va avea liniște până nu mă va găsi, 
exclamă el aruncând priviri rătăcite în jur. 

— Nu mai fi atât de disperat. 

— Dar sunt disperat! Ți-o jur, Adeline, eu nu voi accepta să 
trăiesc din nou cu soţia mea; mai degrabă mă spânzur. 

— Nu trebuie să te descopere. 

— Dar o va face! Nu o cunoști! E atât de neobosită. Nimic 
nu o va opri. 

— Știai asta, exclamă Adeline, și totuși ai luat biletul pentru 
Canada fără să-ţi schimbi numele! Ai locuit la Quebec de tot 
sub numele adevărat! La ce te așteptai? 

Wilmott reluă cu mai mult calm: 

— Credeam că va accepta hotărârea mea. 

— Avea obiceiul să o facă? 

— Nu-ţi bate joc, Adeline. O lăsasem bine dotată material: 
avea și copilul, de ce m-ar mai fi urmărit? 

— Oh, ascultaţi-l pe acest om! 

Adeline îşi  încrucișă brațele pentru a-și domina 
exasperarea. 

— Ce inocenţă! Nu e de mirare că te caută, James! Ai lăsat 
un gol în viața ei! Cum ar putea să mai fie ea însăși, fără să 

189 


te hărţuiască, să te zdrobească? Ce dracu’, nu mai este acum 
decât o cascadă fără apă. 

— Ei bine, nu mă va avea! Voi dispărea. S-ar putea să 
apară aici dintr-un moment în altul! A spus ceva de copil? 

— Da, a vorbit de fiica ei care avusese oreion în timpul 
călătoriei. 

Această veste nu provocă nicio reacţie paternă din partea 
lui Wilmott. 

— Fata este ca mama? întrebă Adeline. 

— Nu, dar se află total sub influenţa ei. 

— La ce te-ai fi așteptat? Cine ar fi putut trăi sub același 
acoperiș cu o astfel de creatură fără să cadă sub influenţa el? 
Nici chiar tu, James, n-ai reușit să i te sustragi. 

— Am reușit să-i ascund secretul meu timp de mai mulți 
ani, spuse el cu amărăciune. Am păstrat secretă intenţia mea 
de a o părăsi. 

— Ai făcut bine! Ce i-ai spus lui Tite? 

— Că probabil voi pleca. 

Ea se apropie de el, îi luă capul în mâini, își afundă privirea 
în ochii lui și spuse: 

— Nu vei pleca! 

El se smulse cu violență. 

— Nu mă atinge! Nu mă atinge! Te iubesc prea mult! 
Trebuie mereu să-mi spun că Philip este prietenul meu. 

— Va trebui să-i spunem secretul lui Philip. 

Ea lăsă să-i cadă mâinile de-a lungul rochiei, privindu-l 
calmă. 

— Da, trebuie să-i spunem tot; voi merge cu el în oraș și 
vom încerca să aflăm unde se găsește soția ta. Până acum ar 
fi avut tot timpul să ajungă aici. 

— Ce va spune Philip? 

— Va fi cu siguranţă de partea ta. Te-ai ruinat pentru soţia 
ta, dar nu poţi să-ți abandonezi propria persoană. Cine ţi-ar 
putea-o cere? În niciun caz Philip. 

— AȘ fi vrut să nu fie nevoie să-l pun la curent. 

— Povestește-i tu însuți; de la bărbat la bărbat, îl vei face 
să înţeleagă situaţia. 

190 


— Dacă cineva îl poate face să înțeleagă, tu ești aceea, 
Adeline. 

Ea surâse. 

— Eu o voi face poate prea bine. 

— Ce vrei să spui? 

— Mă voi lăsa prinsă și voi prezenta lucrurile într-o lumină 
prea melodramatică. Philip ar vrea poate să nu se bage. Ti-l 
voi trimite și tu îi vei spune totul în felul tău, demn și 
respectabil. 

— Cred totuși că-i mai bine să plec. 

— Este inutil. Eu îi voi spune soției tale că ai murit. 

Wilmott începu să râdă nervos. 

— Nu te va crede! 

Ochii Adelinei aruncau flăcări. 

— Să nu mă creadă? Dacă nu reușesc să conving o 
descreierată de teapa ei nu vreau să mă mai numesc Adeline 
Court! 

Ea strânse mâna lui Wilmott ca pentru a pecetlui un pact, 
apoi se îndreptă către ușă. 

— Probabil că Henrietta este în drum spre noi, spuse ea. 

Un surâs maliţios îi dezveli dinţii albi; adăugă: 

— Las-o pe mâna mea! 

Wilmott nu pierdea din vedere codițele de păr roșu care 
ieșeau de sub pălăria de velur contemplându-i în același timp 
graţia liniei ce pleca de la ceafă până la umeri. li venea foarte 
greu să creadă în existenta Henriettei. 

— Primul lucru pe care îl am de făcut este să-l găsesc pe 
Philip și să-l trimit aici, spuse ea. 

— Doamne, ce conversație! 

O însoţi până la locul unde ea legase calul și o ajută să 
urce în șa. 

— Totul va fi bine! îi strigă ea depărtându-se. 

Ajunsese la jumătatea drumului spre Jalna când zări o 
trăsură care venea din direcția aceea: era o trăsură închiriată 
trasă de o pereche de cai descărnaţi. Adeline văzu că în 
spatele vizitiului se aflau o femeie și o fetiță; inima începu să- 
i bată cu putere, dar merse înainte, iar când depăși trăsura 


191 


prăfuită, privi cu atenţie persoanele dinăuntru. 

Vizitiul purta o livrea mizerabilă și o pălărie greu încercată 
de intemperii, expresia de pe fața lui fiind aproape rugătoare. 
Numai tutunul pe care-l mesteca părea că-i aduce o oarecare 
relaxare. 

În spatele lui, foarte ţeapănă pe scaunul incomod, stătea o 
femeie cu obrajii proaspeţi: era drăguță, stăpână pe ea și 
părea foarte tânără pentru a fi mama fetiţei apatice care o 
însoțea. 

Ea îi aruncă Adelinei o privire pătrunzătoare, apoi se aplecă 
spre vizitiu lovindu-l în spate. 

— Oprește caii, ordonă ea. 

Fie din prostie, fie din încăpățânare, el își continuă drumul 
cu ochii fixaţi pe muștele care bâzâiau pe lângă capetele 
cailor, înconjurându-le de o aureolă grotescă. 

Doamna Wilmott îl lovi din nou, cu mai multă putere. 

— Cu siguranţă mă voi plânge de tine la stăpânul tău, 
declară ea. Ești cel mai neghiob om pe care l-am văzut 
vreodată. Oprește caii și încearcă să-i atragi atenţia doamnei 
ăleia! 

Vizitiul îi aruncă o privire amenințătoare. 

— Vorbiţi de „stăpân”, bombăni el. Nu există stăpân în 
această ţară; e o ţară liberă. Dar dacă vreţi să o opresc pe 
doamna aceea, o fac. 

Se puse pe urlat. 

— Hei, doamnă, vă cheamă cineva! 

Caii nu auziră ordinul de oprire și se pregăteau să coboare 
într-un șanț unde zăriseră ceva iarbă deasă. Vizitiul trase de 
hățuri. 

— Ho! urlă el. Rămâneţi pe drum! Nu puteți merge în 
ținutul ăsta fără să-mi smulgeţi brațul? 

Caii, cu capetele în jos, se resemnară și rămaseră locului. 

Adeline schimbase direcția și se apropia de ei. Era roșie și 
se simţea mai puţin liniștită decât voia să pară. 

După ce opri calul lângă trăsură, îi aruncă o privire 
interogativă doamnei Wilmott, care îi spuse: 

— Aţi putea să-mi daţi vreo informaţie despre domnul 


192 


James Wilmott? Mi s-a spus că a cumpărat o proprietate în 
această localitate. 

— Așa este, răspunse Adeline. Este o cabană mică situată 
sus, pe malul râului, lângă mlaștină și înconjurată de câţiva 
acri de pământ. Un tânăr indian locuia cu el. 

— Oh! 

Chipul doamnei Wilmott exprima o ușoară emoție. 

— Într-adevăr, o mlaștină, spuneţi! Un indian! Ce 
decădere! 

— Dar nu se află în mlaștină. Avea o vacă, un porc și 
câteva pasări. Ar fi putut fi și mai rău. 

— A plecat de acolo? 

— Da, a plecat. 

Doamna Wilmott suspină adânc; cuvinte disparate îi 
scăpară de pe buzele palide. 

— Aş vrea să vă vorbesc în particular. 

Privi spre vizitiu și-i spuse: 

— Mergi înainte pe drum în timp ce eu o să schimb câteva 
cuvinte cu doamna. Ține caii bine ca să putem cobori. 
Atenţie! Ține caii bine! 

— Amintiţi-vă că eu sunt plătit cu ora, mormăi omul. Veţi 
avea ceva de plată. 

Își trecu tutunul dintr-un obraz într-altul, privindu-și clienta 
pe deasupra umărului fără niciun pic de amabilitate. 

— Mă voi plânge stăpânului tău! Eşti obraznic și nu-ți faci 
datoria. 

— Aici nu există stăpân! 

Privirile lui erau mai furioase decât până atunci. 

— Fără stăpân. Nu există stăpân. 

— Supraveghează-ți atitudinea, omule. 

— Aici nu există atitudine și nici „omule”. E o ţară liberă. 
Acum ce faceţi, coborâţi sau rămâneţi în trăsură să vă 
văicariți. 

Doamna Wilmott cobori cu grijă urmată de fiica sa. Vizitiul 
înaintă puţin pe drum. Adeline cobori din șa și se îndreptă 
către o porțiune cu iarbă. Calul începu imediat să pască. 

— Aici putem vorbi în liniște; puteţi să staţi jos. 

193 


O invită, pe doamna Wilmott să ia loc ca și cum s-ar fi aflat 
în propriul ei salon. Aceasta o privi cu curiozitate, apoi îi 
explică motivul prezenţei ei în acel loc. Privirea Adelinei invita 
la confidenţe și inspira încredere. 

— Eu sunt doamna Wilmott, spuse ea, și am venit să-mi 
caut soțul! Probabil că găsiți situaţia ciudată și așa este. Soţul 
meu e un om bizar, foarte original. A trebuit să vin de la 
Londra ca să-l caut. Tatăl meu, domnul Peter Quinton, este 
descendentul lui sir Ralph Quinton, un mare inventator și om 
de știință din Evul Mediu, poate aţi auzit de el, vreau să zic de 
Sir Ralph, bineînţeles, nu de tatăl meu. Nu vreau să spun că 
tatăl meu ar fi un om fără valoare căci și el și-a reprezentat în 
mai multe rânduri comunitatea și n-a fost niciodată înfrânt. 
Dar bineînţeles nu este atât de important ca Sir Ralph; el mi- 
a spus - și detest să repet unui străin cuvintele rostite în 
particular de rudele mele, dar vă voi reda cuvintele lui, căci 
îmi păreţi demnă de încredere - mi-a spus deci (e vorba de 
tatăl meu și nu de Sir Ralph): „Henrietta, un bărbat care și-a 
pierdut simţul responsabilității în așa măsură încât să plece în 
călătorie de plăcere într-o ţară îndepărtată de unde după un 
an și jumătate să nu scrie un rând acasă, acest bărbat nu 
merită osteneala ca tu să pleci în căutarea lui.” Dar eu nu am 
aceeași părere, locul unui soț este lângă soţia sa, nu sunteţi 
de acord? 

— Bineînţeles, dacă acest lucru este posibil, răspunse 
Adeline privind-o pe doamna Wilmott cu cea mai vie 
simpatie. 

— Asta spun și eu. N-am încetat să-l caut până în ziua în 
care am găsit o pistă ce ducea spre James. Presupun că 
dumneavoastră l-aţi întâlnit. 

— Da, l-am întâlnit. 

— Ce impresie v-a făcut? Vă rog să nu încercaţi să mă 
menajaţi. Dacă trăiește aici, într-o mlaștină, între o vacă și un 
porc, înseamnă că a coborât foarte jos. 

— Intr-adevăr coborâse foarte jos. 

— Dumnezeule mare! E îngrozitor să mă gândesc la așa 
ceva. Unde a plecat? Trebuie să vă întreb cum vă numiţi. 


194 


Niciodată în viaţa mea nu am acţionat atât de 
neconvențional. Cine m-ar vedea stând în acest șanț prăfuit 
mi-ar contesta poziţia pe care o am la Londra. Tatăl meu, 
domnul Peter Quinton, pe care l-am mai amintit, este... 

Atenţia doamnei Wilmott fu brusc atrasă de furia cu care 
fiica ei își scărpina înțepăturile de țânțari care îi umpleau 
picioarele. 

— Hettie, strigă ea, termină! 

— Nu pot, replică Hettie cu o voce vulgară și plângăreațţă; 
mă mănâncă. 

— Nu contează! O doamnă nu se scarpină, oricare ar fi 
împrejurările. 

— Pot să merg într-un colț ca să mă scarpin? 

— Nu. Am spus nu, Hettie. 

— Mă mănâncă. 

— Nu. Termină odată! 

Doamna Wilmott reveni lângă Adeline. 

— Tocmai vă întrebam de numele dumneavoastră și locul 
spre care a plecat domnul Wilmott. Dar acest copil mă 
exasperează cu mofturile lui! De când am părăsit Anglia i-a 
fost rău, pe rând, în tren, pe mare, a avut oreion, crize de 
stomac, urticarie, o unghie încarnată, urcior la ochi, iar acum 
au mușcat-o țânţarii! 

— Mă mușcă ţânţarii! 

— Evident, exclamă doamna Wilmott în culmea 
exasperării. Pentru asta există ei pe lume! 

— Urăsc insectele astea! 

— Le urăști sau nu, încetează să te mai scarpini. 

— Mă numesc doamna White, răspunse Adeline înghițind 
ultima silabă a numelui său. Soţul meu și cu mine am 
călătorit pe același vas cu domnul Wilmott și ne-am văzut 
des. 

— Oh, ce fericire să vă întâlnesc! Cum s-a purtat soțul meu 
în timpul călătoriei? 

— Mizerabil. 

— Vorbea de familia lui? 

— Niciodată. 

195 


— Doamne! Ce insensibilitate! Ce om! Spuneţi că a plecat 
de aici? 

— Acum câtva timp. 

— Unde a plecat? Îl voi căuta oriunde ar fi. 

— A plecat într-o noapte întunecoasă fără să anunţe pe 
nimeni, dar lumea spune că a plecat în Mexic și că ar fi murit 
acolo de o febră malignă. Pot să vă dau adresa a doi irlandezi 
care se află la New York și care v-ar putea informa mai bine 
decât mine. Dacă există doi oameni pe acest continent care 
vă pot ajuta să descoperiți cum a sfârșit soțul 
dumneavoastră, ei sunt. 

—A murit? strigă doamna Wilmott cu o nuanţă de 
neîncredere în voce. Spuneţi că a murit! Oh, nu se poate! N-a 
fost bolnav nicio zi în viaţa lui. Nu se poate să fi murit! 

— Se spune că a murit în Mexic, repetă Adeline smulgând 
un smoc de iarbă. 

— Cine v-a spus? 

— Este un zvon. Nu mai știu cine mi-a spus-o prima dată. 

— Trebuie să vorbesc cu locuitorii de aici. Ce fel de oameni 
sunt? 

— Vor fi încântați să vorbească cu dumneavoastră, căci 
domnul Wilmott a plecat după ce s-a îndatorat la toţi vecinii 
și presupun că îi veți plăti datoriile. 

— Niciodată! Nimic nu mă obligă și nu mă va obliga 
vreodată la așa ceva. 

Ochii doamnei Wilmott străluceau de duritate. 

— E o ţară ciudată, spuse Adeline. Nu știi niciodată ce se 
uneltește împotriva ta. 

— James vorbea mereu de Orient, reluă doamna Wilmott; 
părea foarte atras de această parte a lumii. Nu înţeleg de ce 
a venit aici. 

— Cred că-și închipuia că pleacă spre Orient. 

În timp ce vorbea, Adeline aranjă iarba pe care o smulsese 
într-o grămadă ce sugera un mormânt, apoi adăugă: 

— Dar a greșit vasul. 

— Dumnezeule! Asta e de-ajuns ca să cred că sunt total 
ruptă de el. 


196 


— Așa cred și eu. Un om ca soțul dumneavoastră este 
predestinat gesturilor disperate; ele se coc în interior timp de 
ani de zile, după care izbucnesc din senin. 

— Mulţumesc Cerului că fiica mea nu-i seamănă deloc. Este 
aidoma tatălui meu. 

— Mie nu-mi place de bunicul, spuse Hettie. 

Un urlet ţâșni din gura doamnei Wilmott. 

— Hettie, cum îndrăznești să vorbeşti așa? Scumpul tău 
bunic este în absolut orice superior celorlalți oameni! 

— Nu-l iubesc. 

Imagine vie a disperării, doamna Wilmott se adresă din nou 
Adelinei. k 

— Nu știu ce se întâmplă cu copilul ăsta. Inainte de 
călătorie era fata cea mai blândă și respectuoasă pe care v- 
aţi putea-o imagina. Acum rostește cuvinte de-a dreptul 
scandaloase. 

— Din cauza călătoriei, spuse Adeline. Pentru tinerele fete 
călătoriile sunt distrugătoare. Când am venit noi în Canada, 
pe vas se afla o tânără de vârsta fiicei dumneavoastră 
împreună cu mama ei. Știţi ce a făcut? La prima escală a fugit 
cu propriul meu frate care venea în Canada împreună cu 
mine. A fugit cu el abandonându-și mama văduvă. Biata 
femeie a coborât din barcă pe brancardă, mai mult moartă 
decât vie. 

Un zâmbet ușor lumină chipul lui Hettie; o lumină rapidă i 
se aprinse în ochi. Doamna Wilmott, pe care moartea soțului 
ei o lăsase insensibilă, păli; o privi pe Hettie cu un fel de 
oroare, apoi o întrebă pe Adeline cu o voce tremurătoare: 

— Ce mă sfătuiți să fac? 

— Să vă duceti direct la New York și să cereţi celor doi 
domni ale căror nume vi le-am spus toate informaţiile pe care 
le deţin. După ce veţi ști direcția în care a luat-o soțul 
dumneavoastră sau dacă a părăsit definitiv această lume, 
veţi putea pleca spre Anglia. Se spune că avioanele 
americane de cursă lungă au un confort deosebit, ca și 
vapoarele lor cu abur. 

— Asta voi face! Și dacă voi afla unde se găsește domnul 


197 


Wilmott va fi datorită dumneavoastră. 

— Nici pe el nu l-am iubit niciodată, declară Hettie. 

Doamna Wilmott îi aruncă Adelinei o privire semnificativă, 
apoi spuse: 

— Nu te mai scărpina, Hettie. 

— Mă mănâncă. 

— Stăpânește-te. 

— Mi-e groază de țânțari. 

— Mi-ai spus-o de o mie de ori. 

— Nu ţi-am spus-o atât de mult pe cât de des m-au 
mușcat. Mamă, când plecăm? 

— În curând, Hettie. 

Doamna Wilmott își deschise sacoșa și scoase o mică 
agendă pe care o întinse Adelinei. 

— Sunteţi atât de amabilă să scrieţi aici numele și adresa 
prietenilor dumneavoastră din New York? 

Mâinile li se atinseră și un sentiment de simpatie o invadă 
pe Adeline. | se părea că într-adevăr apăra interesele 
doamnei Wilmott indicându-i ce avea de făcut. Scrise numele 
și adresele lui D'Arcy și Brent cu scrisul ei apăsat după care îi 
înapoie carnețelul. 

— Sunt irlandezi, remarcă doamna Wilmott. 

— Da. 

— Nu mi-au plăcut niciodată irlandezii. 

— Asta e! strigă Hettie. 

— Ce vrei să spui, copilă? 

— Ai afirmat ceea ce mie îmi recomandaseși să nu spun. 

— Hettie, vrei să te pedepsesc? 

— Cum? 

— Cu o pereche de palme. 

— Pălmuiește-mă pe mușcăturile de ţânţar și voi fi 
mulțumită. 

Doamna Wilmott se ridică. 

— Vă rog să mă credeți, doamnă White, că fiica mea nu era 
așa acasă. 

— Este efectul călătoriei. Nici fiica mea nu mai este cea 
dinainte. E dezolant. 


198 


Doamna Wilmott îi întinse mâna Adelinei spunând: 

— Ei bine, la revedere. Nu pot să vă spun cât de fericită 
sunt că v-am întâlnit. 

— Și eu, v-o jur. 

Adeline strânse cu căldură mâna uscată a doamnei Wilmott 
și adăugă: 

— V-aș invita la mine să beţi o ceașcă de ceai, dar fetiţa 
mea are tuse convulsivă (ceea ce era adevărat) și poate fi 
contagioasă. 

Doar gândul unei astfel de posibilități o îngrozi pe doamna 
Wilmott care repetă, fără să o cruțe pe Adeline de niciun 
detaliu, cât avusese de suferit Hettie de când plecase din 
Anglia. Fiica ei o întrerupse spunând „Pleacă trăsura”. 

Într-adevăr, caii porniră încet la drum, căci vizitiul adormise 
și scăpase frâiele din mâini. 

Doamna Wilmott scoase un țipăt și o luă la fugă. 

— V-o aduc eu! strigă Adeline care se grăbi să-și caute 
calul. 

Dar ţipetele doamnei Wilmott îl treziră pe vizitiu care, 
aruncând în spate o privire răzbunătoare, apucă frâiele și opri 
trăsura. 

Deși îi căzuse pălăria pe ceafă, doamna Wilmott își păstra 
în continuare atitudinea demnă. Așteptând trăsura, ea își 
scoase batista pe care o agită în semn de adio în direcţia 
Adelinei. Hettie părea profund deprimată. 

— Sper să nu-l mai găsim, spuse ea. 

— Chiar așa! exclamă Adeline. 

— Da, nu l-am iubit niciodată. 

Cuprinsă de o bruscă ilaritate, Adeline încălecă și porni 
spre doamna Wilmott. Chipul îi redeveni grav și, în modul cel 
mai firesc posibil, spuse: 

— Drum bun, doamnă Wilmott. 

— Mii de mulțumiri pentru ajutorul dumneavoastră. 
Doamne, când mă gândesc la tot ce mă așteaptă și când mi- 
aduc aminte de trecut! Doamnă White, am avut multe alte 
ocazii de căsătorie. Domnul Wilmott n-a fost singurul bărbat 
care mi-a făcut curte. Scumpul meu tată s-a opus de la 


199 


început acestei căsătorii. „Ai putea face o partidă mai bună, 
Henrietta, îmi repeta el; James Wilmott nu va reuși niciodată; 
îi lipsește ceva.” Dar hotărârea mea era luată și iată 
rezultatul! Grăbește-te, Hettie! A mai existat oare vreodată o 
fată atât de înceată? Se va face noapte până ajungem noi în 
oraș. Când mă gândesc la toate neplăcerile și la cheltuielile 
pe care trebuie să le suport, simt cum îmi albește părul! 

Își ridică fusta și urcă prudentă în trăsură. Vizitiul își apucă 
biciul. Hettie se apropia încet, târându-și picioarele. Mama ei 
o grăbea și-i ghida fiecare pas. In cele din urmă se regăsiră 
amândouă în trăsură, una lângă alta. 

— la-ţi la revedere de la doamna White, Hettie, și 
mulțumește-i cu amabilitate. 

— La revedere, spuse Hettie prost dispusă. 

— La revedere, Hettie. 

Vizitiul își puse caii în mișcare. În momentul plecării, el se 
întoarse pentru a o privi pe Adeline și își schimonosi o parte a 
feței într-un fel de grimasă complice care părea că ironizează 
persoanele din trăsură. Un nor de praf se ridică, iar în mijlocul 
lui plutea o batistă albă. 


200 


CAPITOLUL XIII 


PLOI DE TOAMNĂ 


Adeline nu-și continuă drumul spre Jalna, ci se întoarse la 
Wilmott într-o ciudată stare de spirit. Câte lucruri se 
întâmplaseră de când îl părăsise cu câteva ore înainte! 
Ciocăni și pentru a doua oară mâna negricioasă a lui Tite 
ridică perdeaua. Deschise ușa imediat. 

— Vreţi să-l vedeţi pe stăpânul meu? întrebă el. 

În același moment apăru Wilmott. 

— Ce existenţă mai duc și eu! exclamă el. O existență de 
criminal! Şi până la un anumit punct, asta și sunt. Poţi să 
pleci, Tite. 

După ce rămaseră singuri, Adeline exclamă cu răsuflarea 
tăiată. 

— Am văzut-o. 

— E vorba de Henrietta? 

— Da. 

— Doamne! Deci e aici? 

O privi pe Adeline cu un aer neîncrezător. 

— A fost aici. Dar a plecat. N-am avut timp să-l caut pe 
Philip. Am întâlnit-o pe drum într-o trăsură închiriată. 

— Ți-o jur, spuse el strângând din dinţi, că nu voi reveni 
niciodată lângă această femeie. Dar pentru mine s-a încheiat 
șederea aici. Ea unde e? 

— Pe drumul de întoarcere spre oraș. Mâine va pleca să te 
caute la New York. l-am spus că aici se vorbește că ai plecat 
în Mexic și că ai fi murit acolo de o febră malignă. Și ce 
minciuni i-am spus despre comportarea ta! 

— Te-a crezut? 

Lui nu-i păsa de minciuni drept care întoarse către Adeline 
niște ochi plini de neliniște. 

201 


— Am greșit sau nu? Bineînţeles că m-a crezut! l-am 
povestit că locuiai în apropiere împreună cu o vacă, un porc 
și un indian, că te instalaseși lângă o mlaștină și că ai plecat 
lăsând în urmă datorii către toți vecinii. 

El nu putu să-și reprime o expresie de consternare. 

— Dumnezeule! Îmi va afecta reputaţia în Anglia! Henrietta 
le va spune tuturor. Nu-și poate tine gura. 

Adeline se ridică furioasă: 

— Urmeaz-o atunci și dezminte ce i-am spus. O vei găsi 
uşor. 

Wilmott făcu repede turul camerei. 

— Nu te supăra. Nu te aştepta la mine să gândesc normal 
în aceste momente! Să nu-ți închipui că nu-ți sunt deosebit 
de recunoscător. Dar sunt tulburat de toate evenimentele 
astea, totul s-a petrecut atât de repede. 

— Mă urăști că ţi-am stricat reputaţia. Dar cui îi pasă de 
reputaţie! Tu nu cauţi să-ți faci o situaţie. James Wilmott, nu 
conta decât un singur lucru: să scapi de femeia aceea. 
Vedeam josnicia și cruzimea ieșindu-i prin toţi porii. Ce viaţă 
a trebuit să suporţi ca să-i fii pe plac! 

— N-am reușit niciodată să-i fiu pe plac, mai ales după 
primul an. Și nu te urăsc pentru ce i-ai spus. Iți sunt 
recunoscător din tot sufletul. Gândește-te, fără tine, acum ar 
fi pus deja piciorul aici! 

El atinse ușor umărul Adelinei cu mâna lui slabă și adăugă: 

— Dar tu ești acum aici, frumoasă și puternică, 
protectoarea mea nu numai împotriva Henriettei, dar și 
împotriva a ceea ce a făcut din viața mea. 

— Nu-mi mulţumi. M-a amuzat la nebunie jocul la care m- 
am dedat. Pe cuvântul meu, dacă se întoarce vreodată, sunt 
gata să-i pregătesc un nou asalt. 

— Numai dacă am putea fi siguri de plecarea ei spre New 
York și de acolo în Anglia! 

— Putem, declară Adeline triumfătoare. Ne-o vor spune 
Thomas D'Arcy și Michael Brent. 

— D'Arcy și Brent! exclamă Wilmott. Cum ar putea ei să 
știe ceva despre asta. 


202 


— l-am dat adresa lor pentru a afla de la ei adevărul în 
legătură cu călătoria ta în Mexic. 

— Eşti nebună! strigă Wilmott. Ce știu ei despre toate 
astea? 

— Absolut nimic. Dar le voi scrie repede și le voi spune să 
aștepte vizita ei. Îi cunosc pe cei doi irlandezi. D'Arcy are un 
caracter urât, iar Brent e un cabotin. Nimic nu le va plăcea 
mai mult decât să-i relateze Henriettei povești extravagante, 
și asta pentru a-mi face plăcere mie. 

— Te pui într-o situaţie delicată. Ce vor crede despre tine? 

— lar te preocupă părerea altora! lţi spun eu că oamenii 
vor gândi rău despre tine orice ai face. Este în firea lor. 

— Nici pentru o mie de livre n-aș vrea ca acești doi oameni 
să vorbească așa de mine! 

— Atunci nu le scriu. 

— N-ai pic de rațiune? 

— Nu, nu am decât instincte. De ce? 

— Ei trebuie să știe tot acum că le-ai trimis-o pe Henrietta. 

— Ce contează? Nu-i vei mai revedea niciodată. 

— Posibil. Dar nu crezi că D'Arcy și Brent vor fi tentaţi să 
povestească această istorie amuzantă prietenilor lor după o 
masă bună? 

— Îi voi pune să jure că păstrează secretul, James. 

— Crezi că-și vor aminti de jurământ după ce vor fi băut 
ceva mai mult? Nu! Toţi prietenii lor vor afla despre mine. 

— Puțin îţi pasă, tu ești mort. 

— Aș prefera! replică el pe un ton amar. 

Se priviră cu răceală. Exasperată, Adeline sfârși prin a 
spune: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce vrei de la mine? Sperai 
că în momentul întâlnirii cu Henrietta voi avea un plan 
pregătit în cap, un plan fără nicio fisură? Credeam că am 
făcut cum s-a putut mai bine, dar asta-i răsplata când ești 
pus la mijloc între soț și soţie. 

— Nu e soţia mea; nu mai este de mai bine de cinci ani. 

— Atunci de ce te chinui din cauza ei acum când e departe 
de tine? Și pot să adaug că nici Hettie nu dorește să te 


203 


întorci. 

— Era și Hettie cu ea? întrebă el neîncrezător. 

— Da. Și n-a manifestat nicio dorinţă să-l revadă pe tatăl 
ei. 

Wilmott izbucni într-un râs amar. 

— Ce familie mai avem și noi! Și ce puţin demni suntem de 
interesul tău! 

Ea îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Dacă mai spui încă o dată „suntem” legându-te pe tine 
de cele două creaturi, mă spăl pe mâini de tot ce va mai fi. 

— Nu mai fac! Mă proclam liber. Niciodată în viaţa mea n- 
am fost mai fericit ca aici. Mă voi încredința de acum înainte 
Providenţei binevoitoare și voi continua să fiu fericit. 

— E suficient să mi te încredinţezi mie, replică ea. 

Wilmott o privi cu fața crispată și cu ochii plini de lacrimi. 

— Dacă sunt fericit aici e pentru că tu ești alături de mine. 

Adeline râse ușor. 

— Vino cu mine la Jalna, spuse ea. Nu vreau să te las 
singur. 

El privi în jurul său. 

— Este oare prea mult să ceri să trăiești în pace în această 
cabană de lemn? Și totuși nu sunt încă sigur dacă asta mi-e 
permis! 

— Nu vei rămâne singur astăzi aici. Vom merge la Jalna să 
vedem scara. Muncitorii sunt gata să o monteze, iar Philip a 
descoperit un sculptor în lemn care ne sculptează o 
balustradă din lemn de nuc cu un motiv reprezentând 
struguri și viță-de-vie. Nu vrei să o vezi? 

— Ba da. 

Își luă pălăria. Nu mai purta hainele acelea de om al pădurii 
pe care le adoptase la începutul șederii sale, dar își ţinuse 
promisiunea să-și taie favoriţii. Adeline remarcă din nou că 
arăta mult mai bine așa. 

— Găsesc că ai un aer foarte distins de când ţi-ai ras 
favoriţii. 

— De fapt, erau foarte mici, replică el. 

— Favoriţii, oricât ar fi de mici, sunt ceva în plus. Sau nu 


204 


vrei să-ţi spun că pari distins? 

— Tot ceea ce spui este atât de important pentru mine, 
încât mă simt obligat să fac remarci. 

— Ești un fenomen ciudat, James, și mi s-ar putea întâmpla 
uneori, în sinea mea, să o plâng pe Henrietta. 

Inaintau pe drumeagul greu care ducea spre Jalna, Wilmott 
conducând calul Adelinei care mergea ducându-și pe braţ 
trena lungă a costumului de amazoană. La Jalna îi găsiră pe 
Vaughan și pe Philip reuniți în jurul scării, discutând îndelung 
despre lărgimea treptelor, despre înclinarea balustradei, 
despre modelul prevăzut a fi sculptat. Adeline declară că 
niciodată n-au fost construite scări așa de ușor de urcat; ar 
putea, afirma ea, să le urce și să le coboare toată ziua, cu 
câte un copil pe fiecare braţ. 

Colonelul Vaughan îl rugă pe Wilmott să se alăture 
musafirilor lui pentru cină. Wilmott ar fi fost mai des invitat la 
Vaughanland dacă doamna Vaughan n-ar fi simțit pentru el o 
oarecare antipatie. Il auzise de mai multe ori exprimându-și 
câteva păreri religioase și politice care o deranjau; își dăduse 
seama că soțul ei îl admira și se temea ca Wilmott să nu 
devină o persoană periculoasă pentru Robert. Dar ceea ce-i 
displăcea mai mult ca orice era admiraţia pentru Adeline pe 
care o citise de nenumărate ori în ochii lui Wilmott. Găsea că 
este o frivolitate de neiertat din partea Adelinei să se ducă 
singură la el acasă, dându-le astfel prilej de bârfă vecinilor. 
Atitudinea lui Philip, care-i permitea soţiei lui să se poarte 
așa, i se părea lipsită de orice demnitate. Îi spuse toate 
acestea Adelinei chiar în după-amiaza aceea, înainte de 
masă. 

— Dragă doamnă Vaughan, răspunse aceasta cu un 
zâmbet ușor neliniștit, nu mă certa pentru un lucru complet 
inocent. 

— Eu nu vă cert, doamnă Whiteoak. Nu fac decât să vă 
avertizez. 

— Să mă avertizaţi de ce? 

— Că se va vorbi despre asta. 

— Ceea ce înseamnă că s-a vorbit deja. 


205 


— Știţi foarte bine că ceea ce faceți nu este normal. 

— Philip și cu mine ne preocupăm foarte puţin de 
convenienţe. Nu ne pasă deloc de bârfe și indiscreții. 

— Nu e vorba de bârfe și de indiscreţii, ci de oamenii 
drăguţi care vor fi vecinii dumneavoastră. Trebuie să ţineţi 
minte asta. 

— Oh, doamnă Vaughan, vă rog, nu adoptați tonul acesta 
supărat. 

Obrajii Adelinei erau stacojii, dar adăugă pe un ton mai 
calm: 

— Atâta timp cât voi sta în casa dumneavoastră, nu mă voi 
duce singură la domnul Wilmott. Sper că așa toată lumea va 
fi mulțumită. 

Plecă să se îmbrace pentru cină, simțind constrângerea 
neplăcută a unui sejur prelungit la niște străini. Oprindu-se în 
faţa camerei copiilor, deschise ușa. Nicholas, care ieșise, din 
baie stătea pe genunchii bonei, încă umed și strălucind 
precum o scoică pescuită din mare. Părul i se ridicase pe 
frunte; privirea lui exprima bucurie și îndrăzneală 
copilărească. 

Aruncase buretele pe jos și acum se amuza trăgându-se de 
degetele rozalii de la picioare. Bona, cu zâmbetul mândru, 
dar destul de neghiob care-i caracteriza profesia, o privea pe 
Adeline ca și cum ar fi spus: „Dumneavoastră l-aţi născut, dar 
acum este al meu, numai al meu.” 

Lui Nicholas îi păsa foarte puţin cui îi aparţine, el arunca 
asupra vieţii o privire largă și generoasă. Principala sa 
ocupaţie era să distrugă tot ce se afla la îndemâna lui. 

— lubirea mea! strigă Adeline. Oh, bonă, ce bine crește. 
Gropiţele sunt adorabile. 

— Bineînţeles, doamnă, răspunse aceasta cu o expresie 
atât de satisfăcută, ca și cum amintitele gropiţe fuseseră 
făcute de mâna ei. 

Gussie se apropie ţinând în mână o păpușă pe care i-o 
dăduse Wilmott; păpușa avea obrajii roșii și pe capul de 
porțelan erau pictate bucle negre; era îmbrăcată numai într-o 
cămașă. 

206 


— Uite, spuse Gussie întinzând păpușa. 

— Oh, ce frumoasă e! spuse Adeline ale cărei priviri se 
opriră din nou asupra lui Nicholas. 

— Vită-te, repetă fetița scoțând cămașa păpușii și 
arătându-i corpul. 

— E o minune! răspunse fără să se uite. 

Gussie puse păpuşa în cădiţa de baie și o apăsă la fund; pe 
măsură ce o îneca, în ochii ei apărea o expresie ciudată. In 
mintea ei se trezise o amintire. 

Se întoarse către mama ei și spuse: 

— Huneefa. 

Adeline tresări aproape îngrozită. Ce amintire păstrase 
copilul? De ce pronunţa numele bonei indiene? 

— Priviţi cât de răutăcioasă e, exclamă bona. Nu poţi să o 
scapi din vedere o secundă. Mereu face câte ceva. Ar trebui 
s-o pedepsiţi, doamnă. 

Gussie începu să tușească; o criză de tuse convulsivă care 
se termină cu un sunet ciudat asemănător cântecului unui 
cocoș îi scutură corpul. Era impresionant să o vezi ţinându-se 
de un fotoliu pentru a rezista accesului de tuse. Chipul i se 
schimonosise și fruntea avea broboane de sudoare. Adeline o 
șterse cu batista ei. 

— Biata micuță Gussie! murmură ea aplecându-se către 
fetiță. Ce tare tușești! Asta e rezultatul vizitelor la copiii 
familiei Pink. 

— Dar, doamnă, dumneavoastră aţi vrut așa! Eu nu ţineam 
la asta. Prudenţa nu strică, mai ales când este și un bebeluș 
în casă. 

— Doamne, dar de unde puteam să știu eu că acești copii 
ai familiei Pink au tuse convulsivă? 

— Nu se știe niciodată ce au copiii unui pastor, doamnă. 

Cineva urcă scara și bătu ușor la ușă. 

— Este doctorul, spuse bona acoperindu-l pe Nicholas cu 
un prosop mare de baie. 

Adeline deschise ușa și doctorul Ramsey intră. Era un tânăr 
în jur de treizeci de ani, slab, dar debordând de sănătate. 
Pomeţii osoși și proeminenţi, buzele bine conturate îi dădeau 


207 


o expresie viguroasă, chiar provocatoare. Manierele sale erau 
puţin cam dure. După ce o salută pe Adeline, el se ocupă de 
bolnavă. 

— Bună ziua, îi spuse el; încă o criză? : 

Gussie răspunse grav, dând din cap afirmativ. Işi trecu 
mâna peste frunte, îndepărtând şuvițele de păr umed care i 
se lipiseră. _ 

Doctorul Ramsey se așeză și o luă pe genunchii lui. Işi puse 
degetele pe încheietura ei, dar nu o scăpa din ochi pe 
Adeline. 

— Ar trebui să o izolăm. N-aţi vrea să luați și 
dumneavoastră, doamnă Whiteoak. 

— Nu am nicio șansă, întrucât nu am luat-o nici când cinci 
din fraţii mei o aveau în același timp. 

— Îmi pare rău că nu aţi făcut-o deja. 

— Mie nu, căci aș fi lipsit de la cursele din Dublin unde mă 
dusese bunicul meu în timp ce fraţii mei tușeau acasă. 

— Mai bine să lipsești de la curse decât să avortezi, replică 
el. 

Adeline era scindată între două sentimente în ceea ce-l 
privea pe doctorul Ramsey, și anume încrederea absolută și 
antipatia. Antipatia nu altera încrederea, dar arunca o umbră 
asupra acesteia. 

— Ce mă deranjează, spuse ea, este cel mic. Până acum nu 
a fost niciodată bolnav. 

Doctorul Ramsey se întoarse către Nicholas, care se 
răsucea pe genunchii bonei. 

— Dacă ia tusea, va mai pierde ceva din frumoasele 
rotunjimi pe care le posedă! 

— Măcar dacă domnișoara Augusta ar vrea să stea mai 
departe de el, spuse bona. Dar refuză categoric. 

— Măcar dacă doamna Whiteoak ar vrea să stea mai 
departe de Augusta! conchise doctorul Ramsey. 

Philip o găsi pe Adeline îmbrăcându-se în cameră. 
Reproșurile doamnei Vaughan și o oarecare iritare provocată 
de reflecţiile doctorului Ramsey contribuiseră la indispoziția 
Adelinei. 


208 


Îi vorbi lui Philip cu capul în dulap, iar acesta sesiză în 
vocea ei o nuanţă de nemulțumire. 

— Sunt obosită și dezgustată că trebuie să ţin seama de 
părerile altora, spuse ea. De dimineaţă până seara trebuie să 
am grijă să nu displac cuiva. Toaletele îmi stau grămadă una 
peste alta. Copiii îmi sunt unul peste altul. Noi amândoi 
suntem tot la grămadă! 

— Dar ce se întâmplă? întrebă Philip laconic, descheindu-și 
vesta. 

— Pentru tine totul e perfect! Tu n-ai nicio problemă. Ești 
liber ca pasărea. Nimeni nu-ţi face observaţie că te duci în 
vizită la un vecin!...Tu nu vei naște un copil. Tu n-ai 
șaptesprezece crinoline agăţate într-un singur cârlig! 

— Eu sunt obligat să mă așez la fereastră sau să mă bag în 
cămin când fumez o ţigară, răspunse el lamentându-se. 
Doamna Vaughan ţi-a reproșat vizitele la Wilmott? 

Ea își scoase capul din dulap și se întoarse către soțul ei 
ciufulită și roșie în obraji. 

— Da. Cine ţi-a spus? 

— Vaughan. Consideră că nu este normal din partea ta și 
cred că are dreptate. Eu îţi las toată libertatea, Adeline, 
întrucât cred că este cea mai bună atitudine în ce te privește 
și pentru că mai cred că Wilmott este un bărbat corect. l-am 
spus lui Vaughan că îţi voi vorbi despre asta. 

— Inutil să-ţi faci probleme. l-am promis doamnei Vaughan 
că atâta timp cât voi mai sta aici n-o să mă mai duc la 
Wilmott. Doctorul Ramsey spune că ar fi grav dacă m-aș 
contamina de tuse convulsivă. 

Chiar și numai ideea unei astfel de posibilităţi păru să-l 
îngrozească pe Philip. E 

— Trebuie să stai departe de copii. iți ordon. 

— Nu-mi fac griji, dar mie nu-mi place prea mult doctorul 
Ramsey. Aș vrea să fie aici doctorul St. Charles. Crezi că ar 
vrea să vină să mă îngrijească dacă i-o cerem? 

— Mă tem că e cam departe Quebecul pentru asta. Eu îl 
consider pe doctorul Ramsey un medic excelent. Cu ce te 
îmbraci? 


209 


Ea își scoase din dulap o rochie de tafta verde foarte 
decoltată pe care Philip o găsi prea elegantă pentru acea 
împrejurare. După ce-i spuse aceasta, Adeline aruncă rochia 
pe jos cerându-i să-i găsească el o rochie suficient de urâtă 
care să se potrivească situaţiei. El se mulţumi să-și consulte 
ceasul. 

— Vom întârzia la cină, spuse el. Părul tău seamănă cu o 
căpiţă de fân. Dacă vrei să apari cu părul vâlvoi și fără rochie, 
voi încerca să suport, dar mărturisesc că îmi va fi rușine. 

Ea se așeză cu un aer trist, privind pe fereastră. 

— Ce bine e în comitatul Meath în această perioadă! spuse 
ea. 

— Da, replică el, și Warwickshire este delicios. 

— Voi, englezii, nu vă iubiţi ţara! Nu știți ce înseamnă 
această dragoste profundă, arzătoare, pe care noi irlandezii o 
simțim pentru ţara noastră. 

— Este nemaipomenit. Astfel am ocupa și Irlanda. 

— Englezii sunt cei care ne-au făcut din nou ceea ce 
suntem! aruncă ea. 

— Nu putem face nimic din voi, irlandezii, și o știți prea 
bine! y 

Adeline râse puțin mai destinsă. incepu să bată o darabana 
cu degetele pe geamul ferestrei. 

— Mi-am pierdut toată îndemânarea, exclamă ea, simt că 
mi-au înțepenit degetele; puteam să cânt la pian The 
Maiden's Prayer! fără să fac mai mult de trei greșeli. 

Philip veni în spatele scaunului, își lăsă mâinile să alunece 
sub braţele ei și o ridică în picioare. 

— Acum te vei îmbrăca pentru cină sau voi lua un băț. 

Ea se sprijini de umărul lui și suspină. 

— Sunt obosită. Dacă ai ști ce zi am avut! 

La cină nu purtă rochia verde, ci o toaletă mult mai simplă 
din muselină galbenă din Indii, iar părul îi era împletit într-un 
coc simplu, căci n-avusese timp pentru o coafură mai 
sofisticată. Işi pusese însă cercei galbeni cu diamante și un 


1 Rugăciunea unei fecioare. 
210 


trandafir galben în păr. 

Wilmott se arătă plin de exuberanţă în timpul mesei. 
Dispoziţia lui nu se potrivea decât rareori momentului, fiind 
mereu mai vesel sau mai trist decât ceilalţi. Când întâlnea 
ochii Adelinei, schimbau priviri complice. In faţa lor apărea 
imaginea Henriettei. Doamna Vaughan interceptă una din 
aceste priviri și avu impresia că lângă ea se ţese o intrigă. 
Nici comportarea nepoatei ei nu-i dădea prea multă 
satisfacție. Daisy se străduia în mod vizibil să atragă atenţia 
doctorului Ramsey. Ea compensase simplitatea rochiei sale 
printr-o coafură elaborată, părul căzându-i în cascade 
întunecate și strălucitoare pe umeri. Doamna Vaughan 
bănuia că și-a dat cu ruj în obraji; râdea prea mult și își arăta 
prea mult dinţii. Se apleca prea mult deasupra mesei pentru 
a atrage privirea tânărului doctor. Acesta se întorsese de la o 
partidă de vânătoare și Philip era nerăbdător să afle 
amănunte despre acest subiect. Plănuia ca anul următor să 
participe și el la această expediţie; până atunci, Jalna va fi 
terminată și familia instalată. Daisy scotea strigăte în timp ce 
asculta aventurile de vânătoare. Se povestea despre cerbi, 
un elan și un urs care fuseseră împușcați și luaţi drept pradă. 
Wilmott susținea că niciun om nu are dreptul să omoare mai 
mult decât îi trebuie să mănânce; mai afirma că atunci când 
se află pe barca lui, el face exerciţii pentru a-și menţine 
sănătatea și vigoarea. Daisy îi luă apărarea doctorului cu 
vehemenţă, declarând că dacă ar fi bărbat ar pleca în Indii să 
vâneze tigri, așa cum făcuse căpitanul Whiteoak. Visa să se 
căsătorească cu un vânător și să-l însoțească în expedițiile 
sale. 

— Vă veți plictisi foarte repede, domnişoară Daisy, spuse 
Philip. 

— Asta depinde numai de vânător, replică ea. Cu bărbatul 
pe care l-aș alege, aș putea face faţă oricărui pericol. 

— Aţi face bine să veniţi cu noi la vânătoare anul viitor, 
declară doctorul Ramsey. Veţi avea posibilitatea să vă 
pregătiţi pentru ceea ce vreţi. 

— Da, dar bărbatul care mi-ar plăcea va fi acolo ca să mă 


211 


susțină? 

— Bineînţeles, doctorul Ramsey îţi va îngriji rănile, spuse 
unchiul 

ei. 

Conversaţia devie spre călătoriile dificile pe care 
profesiunea de medic le impunea doctorului; să meargă în 
plină iarnă în cine știe ce colţuri pierdute de ţară. După ce 
doamnele părăsiră sufrageria, el se lăsă și mai mult antrenat 
în discuție asupra meseriei sale. Colonelul Vaughan dădea din 
mână în mână carafa cu Porto. 

— Aţi fi surprinși, spuse doctorul Ramsey, dacă ați vedea la 
ce trucuri sunt uneori silit să recurg. Acum câteva săptămâni 
vizitam un bolnav când o vecină îngrozită veni să mă cheme. 
Soțul ei își tăiase piciorul cu toporul. Când am ajuns la fermă, 
omul era deja într-o stare critică. Plaga era profundă. N- 
aveam nimic să o pot coase și nu exista niciun bandaj în 
casă. M-am dus la grajduri și am smuls din coada unui cal 
câteva fire albe cu care am putut face treaba. Probabil că nu 
e foarte antiseptic, dar rana s-a vindecat la fel de bine ca 
oricare alta. 

Povesti multe alte întâmplări profesionale care îl șocară pe 
Wilmott; se relaxa bând vin de Porto. Nimeni nu remarcă 
mersul lui puțin șovăitor când se îndreptă spre salon, nici 
faptul că deveni foarte tăcut. Se așeză lângă Adeline. 
Începuse să plouă; se auzeau picăturile lovind în geam. 

— Sunt bucuros că plouă, spuse colonelul Vaughan, aveam 
multă nevoie. 

— Aș fi preferat să aștepte să mă întorc și eu acasă, 
declară Ramsey. Întoarcerea călare nu va mai avea farmec. 
lapa mea pune întotdeauna piciorul în toate gropile pe care le 
întâlnește ca să se bălăcească. Ascultaţi ce toarnă! 

Adresându-i-se lui Wilmott îl întrebă: 

— Aţi venit călare, domnule? 

Wilmott păru foarte surprins: 

— Da, da, bâigui el încet. Sper să-mi cumpăr un cal bun. O 
trăsură și, mai târziu, un cal de înșeuat. 

— Vă întrebam, reluă doctorul Ramsey pe un ton cam sec, 


212 


dacă aţi venit aici în seara asta călare. 

— Nu, nu; nu mă urc niciodată pe cal. 

Philip stătea în partea cealaltă a camerei, pe sofa, alături 
de Daisy; știind că tânăra dorea să fie rugată să cânte la 
pian, el îi spuse doamnei Vaughan: 

— Aș vrea să insistaţi pe lângă nepoata dumneavoastră să 
ne cânte ceva astă-seară. Opune rezistență rugăminţilor 
mele. 

— Ar fi minunat! Te rog, cântă-ne ceva, Daisy. 

— Oh, mătușă, dar cânt prost. Vă rog, nu insistațţi. 

— Nu vreau să insist, Daisy, dar cred că le va face plăcere 
tuturor. 

— Nu și doctorului Ramsey, în orice caz. Sunt sigură că are 
oroare de pian. 

— Nu știu de ce v-am lăsat această impresie, spuse 
doctorul. Și eu pot să cânt The Bluebells of Scotland! cu un 
singur deget și sunt foarte mândru. 

— Oh, vă rog, cântaţi-ne. Aș vrea așa mult să vă aud. 

— Voi cânta după dumneavoastră. 

— Haideţi, domnişoară Daisy, insistă Philip. Nu vă lăsaţi 
rugată; nu se cade pentru o tânără ca dumneavoastră. 

Ea se ridică dând impresia că cedează împotriva voinței 
sale și cu o infinită graţie se îndreptă spre pian. Cu ajutorul 
lui Philip aranjă scaunul până la înălţimea potrivită după care 
căută notele. 

Adeline șopti la urechea lui Wilmott: 

— Pozează atât de mult, încât nu pot să o suport. 

— Eu urăsc femeile cu excepţia ta. 

Era ceva în vocea lui care scăpa propriului său control și pe 
care Adeline îl sesiză imediat: 

— Ce ai, James? 

— Nimic, numai că am băut puţin cam mult. 

Daisy execută minunat un vals de Strauss, iar Philip îi 
întorcea paginile. 

— Oh, un vals! suspină Adeline. Ce n-aș da să dansez un 


1 Clopotele Scotiei. 
213 


vals. 

— De ce n-am dansa? Nimic nu mi-ar face mai multă 
plăcere! 

— In acest salon? Pe covor? Să fim serioși. Voiam să spun 
că aș dansa într-o adevărată sală de bal, pe o muzică de vals 
cântată cu sensibilitate și melancolie. 

Un murmur de aprobare marcă sfârșitul bucății. Daisy 
refuză să cânte mai mult. 

— Ţin neapărat să îi ascult pe doamna Whiteoak și pe 
domnul Wilmott cântând împreună o arie din The Bohenian 
Girl, spuse ea. Știu că o fac foarte bine. Mi-a spus domnul 
Whiteoak. Vă rog, spunetți-le să cânte, căpitane Whiteoak. 

— Soţia mea nu cântă corect, spuse Philip, dar o voi ruga 
dacă toată lumea insistă. 

— In ce mă privește, da, declară doctorul Ramsey. 

— Ce spui, Wilmott? Crezi că poţi să o faci pe Adeline să 
cânte corect? 

— Vino, îi spuse el Adelinei, întinzându-i mâna; le vom 
arăta ce înseamnă o execuţie perfectă. 

Ea se lăsă condusă către pian, dar îi aruncă lui Wilmott o 
privire cam întrebătoare. Nu prea avea încredere în el. Totuși, 
atitudinea lui părea sigură când se așeză la pian. Știa 
acompaniamentul pe dinafară și începu prin câteva acorduri. 
Dar prima notă pe care o scoase nu fu decât un vaiet 
discordant. O privi pe Adeline cu mirare. 

— E ceva care nu merge? întrebă colonelul Vaughan. 

— Nu, nu, spuse Adeline. Aplecându-se către Wilmott îl 
întrebă încet: Vrei să ne facem de râs sau să cântăm? 

— Vom cânta. 

Philip bătea tactul cu călcâiul. Nu i-ar fi displăcut să facă 
puţină gălăgie, dar îi era teamă de mânia doamnei Vaughan. 

Wilmott încercă din nou primele măsuri. Apoi, brusc, își 
retrase degetele de pe pian, încrucișând braţele pe pupitru și 
își sprijini capul de el. Doamna Vaughan se ridică rapid. 

— Domnul Wilmott nu se simte bine? întrebă ea. 

— Nu, răspunse Adeline. E o ușoară indispoziţie. 

— Mă duc să caut sărurile. 


214 


Doamna Vaughan se grăbi să părăsească camera. 

Philip se apropie să examineze partea vizibilă a feţei 
prietenului său. La fel și doctorul Ramsey. 

— Aveţi idee ce i s-a întâmplat? întrebă el. 

— Da. Am observat din timpul mesei. Mai bine să-l scoatem 
la aer înainte de a se întoarce doamna Vaughan. 

Philip i se adresă Adelinei: 

— Tu și Daisy duceţi-vă și spuneţi-i doamnei Vaughan că l- 
am scos pe Wilmott la aer. Tu n-ai văzut că s-a îmbătat? Nu 
trebuia să accepţi să cânți. 

Adeline rămase nemișcată. Apoi murmură: 

— Bietul om! A avut o zi atât de grea! 

Philip și doctorul Ramsey îl ridicară pe Wilmott și-l scoaseră 
afară din salon, în timp ce femeile plecau în căutarea 
doamnei Vaughan. Colonelul Vaughan îi urmă pe cei trei 
bărbaţi. Ploaia cădea cu violenţă pe acoperișul verandei. 

— Nu puteţi să-l scoateţi pe o asemenea vreme, spuse el. 

— Îi va face bine, insistă doctorul. 

ÎI așezară pe Wilmott într-un fotoliu care se legănă sub 
greutatea lui, astfel încât capul îi căzu pe umăr. Philip aruncă 
o privire doctorului. 

— Nu prea e în apele lui, nu găsiți? 

Doctorul Ramsey aprobă din cap. 

— Nu se va putea întoarce acasă astă-seară. 

Wilmott deschise ochii: 

— Mă tem că nu voi putea cânta, spuse el. 

— Te vom scuza, bătrâne, răspunse Philip. 

Apoi, îndreptându-se către colonel: 

— Credeţi că-l puteţi găzdui la noapte? întrebă el pe un ton 
care exprima regret. 

Colonelul Vaughan răspunse cu răceală: 

— Bineînţeles, poate sta în camera lui Robert. Dar trebuie 
să-i ascundem asta soţiei mele, căci va fi foarte nemulțumită. 

— Pe cuvânt, îi declară Philip Adelinei când se regăsiră 
singuri în camera lor, că voi fi fericit când vom avea casa 
noastră. Voi putea să ofer un pat unui prieten dacă e nevoie, 
fără atâta mister. Vaughan a răsfățat-o în mod ridicol pe soția 


215 


sa. Dar de ce diavolul ăsta de Wilmott a ales tocmai casa 
asta ca să se îmbete? 

— Bietul de el, era atât de obosit! 

Philip o privi mirat: 

— Obosit de ce? De statul în barcă la pescuit? Sau de 
efortul de a-l învăța pe Tite să facă bastonașe? 

— Are necazuri pe care tu nu le vei ști niciodată. 

— Ce necazuri? 

— N-am voie să ţi le spun. 

— Ascultă, tânără doamnă, spuse Philip, nu ţin deloc ca tu 
să fii confidenta lui Wilmott privind trecutul lui. Dacă acest 
trecut îl face să bea numai amintindu-și de el, să și-l păstreze 
pentru el sau să-l împărtășească unui bărbat. 

— Corect, spuse blând Adeline. Ai dreptate. 

Apoi, scoțând un oftat adânc, ea adăugă: 

— Nu mă simt bine în seara asta. Crezi că s-ar putea să 
pierd sarcina? 

Se lăsă apoi în patul adânc afundându-se în puf. 

Chipul lui Philip exprima neliniște, dar declară foarte 
hotărât: 

— Cred că ești obosită și enervată de comportarea lui 
Wilmott. Ai nevoie de o noapte bună de odihnă. 

O înveli cu cuverturile groase. 

— Nu te simţi bine? Vin lângă tine imediat. La dracu’, ce 
plouă! Toarnă cu găleata. 


216 


CAPITOLUL XIV 


SPORTURI DE IARNĂ 


Ploile de noiembrie abundente și uneori însoţite de vânturi 
suflând din est și nord-est măturară ultimele frunze de 
toamnă, lăsând coniferele să ia în stăpânire pădurea 
întunecată. Pe drum, roţile se împotmoleau în noroiul gros și 
muncitorii au avut de așteptat pentru materiale. Totuși, 
construcția Jalnei părea satisfăcătoare. Muncitorii 
construiseră pentru ei înșiși un adăpost de lemn pentru 
vreme rece și își instalaseră paturi; o sobă fusese adusă în 
hangarul unde luau masa. Erau bărbaţi viguroși, mulțumiți de 
soarta lor, căci aveau în faţă luni bune de muncă bine plătită. 
Câţiva cântau la armonică, unul cânta la flaut, iar Fiddling 
Jock Lăutarul avea în el mai multă muzică decât mulţi 
virtuozi. Cei doi canadieni francezi erau mereu gata de dans, 
iar printre tovarășii lor se aflau unii care aveau și voci 
frumoase. De aceea serile acestor oameni erau foarte vesele, 
uneori chiar gălăgioase, mai ales duminica-seară, după multe 
beţii. Aveau loc și bătăi, de multe ori sângeroase. 

Vântul se întoarse spre nord, umiditatea se transformă în 
ger sticlos, se porniră vijelii de zăpadă; Nero, câinele 
terranova, se acoperi cu o blană groasă; debordând de 
vitalitate, sălta pe terenul pe care-l considera în paza lui; îi 
cunoștea pe muncitori, cu care se înțelegea bine, dar, dacă 
zărea vreun străin venit să caute de lucru, devenea feroce. 
Maistrul îi oferea găleți cu cartofi care completau mâncarea 
ce i se dădea la Vaughanlanăd; cu acest regim devenise mai 
corpolent ca niciodată. Devora oasele păsărilor sălbatice pe 
care i le aruncau muncitorii: probabil că vreo Providenţă 
canină avea grijă de el, căci dacă i se întâmpla vreodată să 
aibă o indigestie, nu dura mai mult de câteva minute; era 

217 


puternic, bine făcut și, dacă se poate spune așa, vesel ca un 
cintezoi. Trăind liber în natură, ducea o existenţă primitivă. 

Adeline contractase tusea convulsivă și tuși foarte rău 
până la Crăciun; de fapt, nu-i trecu complet decât în 
primăvară. Doctorul Ramsey o trată cu semințe de in. 
Doamna Vaughan o forţă să înghită rom cu miere. Domnul 
Pink, pastorul, îi adusese un flacon de elixir care promitea 
„Vindecarea rapidă”, iar doamna Lacey o sticlă de sirop de 
pin și gudron. Philip nu pleca niciodată în oraș fără să aducă 
pastile sedative. Aceste remedii diferite nu avură drept 
rezultat decât pierderea poftei de mâncare; slăbi, iar sarcina 
s-ar fi putut vedea acum cu ușurință dacă ea n-ar fi avut grijă 
să se strângă, graţie unor corsete după moda franțuzească și 
unei crinoline largi, astfel că ea își păstră suplețea și 
eleganța. Doamna Vaughan o sfătuia mereu să nu mai 
procedeze așa, că dăunează copilului, dar, de fapt, era de 
acord ca Adeline să-și ascundă starea în care se afla mai ales 
că Robert venea în vacanţă; o Adeline enormă ar fi fost 
jenantă cu Robert și Daisy în casă. Doamna Vaughan dădu 
dovadă de atâta amabilitate față de tânăra femeie în această 
perioadă, încât ea avea să o ţină minte toată viața. 

Diferitele leacuri împotriva tusei pe care Gussie le împărțea 
cu mama ei avură asupra fetiţei efecte chiar mai rele. Nu 
numai că nu mai avea poftă de mâncare, dar nici nu mai 
digera puţinul pe care-l mânca. Ochii umflaţi îi erau 
înconjurați de cearcăne negre; buzele aveau o tentă albastră 
cu excepţia crizelor de tuse când toată faţa îi devenea 
violetă. Spre deosebire de ea, Nicholas creștea precum iarba, 
era mai greu decât Gussie și, deși nu mergea, se târa peste 
tot cu o vigoare și o rapiditate deconcertante. Când lucrurile 
nu ieșeau după voia lui, toată casa răsuna de ţipete. Dormea 
precum un clopotar, dar când se trezea, ţipa și gângurea 
exprimându-și bucuria de a trăi o nouă zi. Toată lumea se 
dădea în vânt după el; deși răsfăţat și încăpățânat, era 
adorabil. Nimeni nu putea să reziste zâmbetului lui. 

O vreme aspră se instală brusc, aerul era rece, tăios ca un 
cuțit. Pădurile întunecate păreau în așteptare, arborii se 


218 


întindeau până în pădurile imense din nord, dincolo de care 
nu mai erau arbori, ci numai locuri înghețate și pământ 
acoperit de gheaţă. În seara în care Robert se întorsese de la 
colegiu, timpul se îmblânzise și cerul se acoperi. Zăpada căzu 
toată noaptea. O adevărată vreme de Crăciun! Robert era 
acolo, înalt, blond și surâzător; bagajele îi fuseseră aduse în 
cameră; inima doamnei Vaughan tresălta; i se părea că va 
putea în sfârșit pătrunde în intimitatea acestui fiu pe care-l 
cunoștea atât de puţin. Dar lui Robert i se părea mai ușor să 
fie el însuși în faţa Adelinei decât a părinţilor lui. 

— Poate pentru că așteaptă prea mult de la mine, spuse el 
când îi împărtăși acest sentiment Adelinei. Așteaptă să fiu un 
canadian fidel când eu abia cunosc această ţară, să fiu un 
erou când eu am mai multe defecte decât calități. Așteaptă 
semne de afecţiune din partea mea în timp ce eu sunt foarte 
timid. Dacă aţi ști ce gânduri mă preocupau în tren în drum 
spre casă, aţi fi foarte surprinsă. 

El însoţi aceste cuvinte de o privire căreia ea îi răspunse 
surâzând: 

— Într-adevăr? 

— Da. Mă întrebam ce semnifică toate aceste lucruri. De 
ce-mi sparg capul cu cărțile la Universitate? Ce hazard v-a 
scos în calea mea?... Care va fi viața mea? Voi aparţine oare 
într-o zi vreunei ţări? Sunt o ființă reală?... Ce importanţă are 
lupta noastră? Vă veţi simţi vreodată legată de casa pe care 
o construiți? Vă veţi simţi în siguranţă? Toate aceste gânduri 
mi se învârteau în cap. 

— Mie îmi e de ajuns să trăiesc de la un anotimp la altul, 
spuse Adeline. Să trăiesc sub acoperișul meu, cu toţi ai mei, 
asta înseamnă realitate. 

— Prietenia mea nu înseamnă nimic pentru 
dumneavoastră! exclamă el. 

— Mi-ar plăcea mai puţin acest ţinut dacă tu n-ai fi 
prietenul meu. 

— Eu l-aș ur dacă n-aţi fi aici, sublinie el cu violenţă. 
Această ţară nu e pentru mine decât un deșert imens. Poate 
fiul meu, dacă voi avea unul, o va iubi. Eu nu o voi face 


219 


niciodată. Priviţi zăpada asta. Va acoperi totul timp de câteva 
luni. La Montreal e și mai rău. 

Adeline atinse ușor cu mâna obrazul băiatului. 

— Oh, Bobby, ce orator bun ești! Hai să ieșim să ne batem 
cu bulgări de zăpadă. Așa făceam la Quebec cu copiii familiei 
Balestrier. 

— Deci eu sunt un copil? întrebă el pe un ton plângăreţ. 

— Eşti fermecător, răspunse ea. 

Doamna Vaughan scoase un suspin de dezamăgire 
văzându-i cum se joacă în zăpadă. Nepăsarea Adelinei o 
îngrozea. Să ieși în zăpadă cu o asemenea tuse! Să faci 
eforturi în starea ei era deja o culpă. Îi puse pe copii la 
fereastră ca să poată privi zbenguiala mamei lor. Când Philip 
apăru din pădure, un bulgăre îl izbi în piept; intră în bătălie 
care deveni strașnică. Nero sărea atât după bulgări, cât și 
după agresori pe care-i punea la pământ. 

— Dumnezeu să apere acest copil la sânul mamei lui! 
gândi doamna Vaughan îndepărtând șuviţa de păr ce cădea 
pe fruntea lui Nicholas. Uite-o pe mama! îi spuse ea. 

El începu să râdă, își muie degetul în gură și-l puse pe 
geam. Doamna Vaughan puse mâna pe capul lui Gussie. 

— Mama ta este ca o căprioară sălbatică! Nu e bine pentru 
frăţiorul care va veni. 

— Mai mulţi frăţiori, vă rog, răspunse Gussie care simţea 
tusea în capul pieptului. 

— Când vei fi mare, poate la aniversarea viitoare, Gussie, 
voi da o mică petrecere în cinstea ta, cu șase copii drăguţi, 
băieţii familiei Pink... 

Simţi primele semne de tuse scuturând pieptul lui Gussie, 
după care criza se dezlănțui. 

De Crăciun, pământul era îngheţat, iar frigul nu era așa de 
puternic ca în Quebec. Râul lui Wilmott forma un iaz îngheţat 
chiar în fața debarcaderului. El și Tite curățară zăpada. 
Lucrau amândoi cuprinși de aceeași euforie. Din seara în care 
se îmbătase, Wilmott evitase familia Vaughan și rămase cu 
oarecare antipatie față de doamna Vaughan și de doctorul 
Ramsey. Dar hotărâse să trăiască în vecinătatea lor. Intrase 


220 


în relaţii cu familiile Pink și Lacey la care mergea să joace 
whist sau să discute politică și religie. Reverendul Heber Pink 
era un om de vârstă medie, robust și cu un ten colorat; soția 
sa îi semăna, dar în timp ce pastorul se arăta în societate plin 
de antren și siguranţă, ea era destul de timidă. Pastorul 
muncea mult, obișnuit fiind să circule pe orice vreme. Avea 
trei parohii de administrat; una avea o biserică frumoasă în 
satul Stead unde se ducea comunitatea din Jalna pentru a 
asista la slujba de duminică; celelalte două, aflate în două 
cătune îndepărtate unul de altul, nu aveau decât bisericuțe 
de lemn pe care se chinuiau să le înfrumuseţeze. Îi plăcea 
conversaţia și se arăta foarte tolerant în discuţii. Îi făcea o 
plăcere deosebită să stea de vorbă cu Wilmott, dar și mai 
mult îi plăcea Philip; căuta să obţină de la el ceva teren și un 
ajutor financiar substanţial pentru construirea unei noi 
biserici. In ziua în care această biserică avea să fie terminată, 
domnul Pink se va vedea scăpat de cele două cătune. 

Fiul căpitanului Lacey obținuse o permisie în timp ce vasul 
său se găsea ancorat în Halifax; deci urma să-și petreacă 
acasă vacanţa de Crăciun. Era un băiat vesel, complet diferit 
de Robert Vaughan, dar cei doi deveniră repede cei mai buni 
prieteni. 

O atmosferă de sărbătoare domnea în acest colțișor al 
Canadei. Construcţia Jalnei aducea un suflu nou în viaţa celor 
care erau deja instalaţi în zonă. Se vorbea despre ea în 
diverse ocazii și chiar veneau oameni să vadă ce progrese s- 
au făcut. 

Wilmott hotărâse să dea o petrecere de patinaj. Nimeni nu 
se gândise la aceasta până atunci în regiune; acest mod de 
distracție i se părea lui Wilmott singurul care i-ar conveni; 
evident, casa lui era prea mică, dar dacă afară nu era frig, 
băuturile se puteau servi afară. Cumpărase patine pentru el 
și Tite și exersaseră zile întregi în ciuda mușchilor care-i 
dureau. Cei din familia Pink și Lacey erau patinatori excelenți 
ca și ceilalți locuitori din împrejurimi printre care se număra 
familia Busby, un cuplu care trăia în Canada de mulți ani și 
avea mai mulți fii și fiice. Adeline nu avusese niciodată ocazia 


221 


să patineze și era foarte hotărâtă să o facă cu toate eforturile 
doamnei Vaughan de a o opri; ea se hotărî chiar să vorbească 
cu Philip, dar el păru surprins și nu considera că patinajul ar fi 
un pericol pentru Adeline; și el își dorea foarte mult să o facă. 
„Dacă se va naște un copil infirm, gândea doamna Vaughan, 
numai ei vor fi vinovaţi. Dar îmi vine să plâng gândindu-mă la 
acest micuț.” 

Philip patinase puţin la Quebec și-l tachina pe Wilmott care 
nu se gândise să profite de ocazie. Cumpără patine pentru 
Adeline și Daisy; aceasta din urmă era nebună de bucurie 
căci nu numai că știa să patineze, dar știa să facă opturi și să 
deseneze conturul unui ciorchine de strugure pe gheaţă. li 
promisese lui Philip că îl va învăţă să valseze. 

Petrecură ziua de Crăciun într-un mod foarte plăcut. Se 
adusese din pădure un brad pentru copii, care strălucea de 
ghirlande și lumânări. Pachete mari, cadouri de Crăciun 
sosiseră din Devonshire, trimise de sora lui Philip. Sosiseră de 
asemenea cel puţin douăsprezece pachete din Irlanda, 
expediate de familia Adelinei, dar cele mai multe din ele, se 
spărseseră din cauza ambalajelor proaste. Adeline 
cumpărase pentru Philip o haină și o bonetă de casă, de velur 
verde-închis, cu broderii în culori vii la gât și la mână, ca și în 
jurul scufiei care se termina cu un ciucure auriu. Era atât de 
frumos îmbrăcat, așa încât Adelinei îi venea să plângă de 
bucurie. El regretă că nu poate s-o poarte imediat, dat fiind 
că nu locuiau în propria lor casă. Regretul i se citea pe față în 
timp ce îi arăta doamnei Vaughan cadoul cumpărat Adelinei. 
Doamna Vaughan observă și se simţi într-o oarecare 
încurcătură, dar nu se putu hotărî să-i permită lui Philip s-o 
poarte, nici să fumeze o ţigară. 

In ziua de Crăciun, Gussie fu îmbrăcată pentru prima oară 
cu pantalonași care făceau din ea o fetiţă și nu un bebeluș. 
Albeața lor delicată se vedea puţin de sub rochia de mătase 
albastră cu mâneci scurte și decoltată. Adeline lucrase ea 
însăși dantela care garnisea pantalonii. Gussie era atât de 
drăguță în acest costum, încât și în fața ei Adeline simţea 
nevoia să plângă de bucurie! O strânse în braţe și îi acoperi 


222 


obrazul cu sărutări; apoi o împinse către Philip în timp ce 
piciorușele cu pantofi albaștri dansau singure. 

— Ai mai văzut vreodată ceva atât de drăguţ și amuzant? 
exclamă ea. 

Gussie păru ofensată, căci i se păru că părinţii ei râd de ea. 
Nicholas, obișnuit să fie centrul atenţiei generale, nu putu să 
suporte că sora lui îi luase locul. El se târî până la Adeline și 
încercă să se caţere ţinându-se de volanele fustei. Philip îl luă 
în braţe și îl puse pe umeri. 

— Fac o pereche frumoasă, declară el. Copiii Balestrier nu 
le ajung nici la degetul mic. 

— Nici cei ai familiei Pink. 

— Niciun copil pe care-l cunosc. 

— Mă întreb ce va fi următorul? 

— Sper că tot băiat. 

— Sper să fie frumos și să-ți semene. 

— Da. Este timpul să fie cineva care să ţină puţin la mine. 
Dar probabil că va fi portretul tatălui tău, cu părul roșu și 
toate celelalte. 

— Să ne ferească Dumnezeu! 

— AȘ vrea să-l cheme Charles, ca pe tata. Era un bărbat 
frumos și Charles sună bine cu Whiteoak. 

— Dacă îi punem numele tatălui tău, trebuie să îl punem și 
pe al tatălui meu. 

— Nu văd de ce. 

— Vrei să-l ţinem pe tata la distanță? 

— Tocmai ai spus că nu vrei să semene cu el. 

— Nu-i același lucru. 

— Intenţionezi să pui numele fiului tău Renny? 

— Tatăl meu nu are numai un nume. El se numește Dennis 
Patrick Crawshay St. John Renny. 

— Nu! Nu pot să spun că îmi place vreunul din ele. 

— Nici Dennis? 

— Dennis nu e urât. 

— Scumpul meu tată s-a numit așa până la vârsta de 
douăzeci și trei de ani, spuse Adeline cu o voce blândă. Apoi 
unchiul care era nașul lui i-a oferit o mie de livre cu condiţia 


223 


să folosească unul din celelalte nume. Tatăl meu, care era 
gata să ia orice nume dacă asta i-ar fi adus ceva bani, îl 
abandonă imediat pe Dennis în favoarea lui Renny. Mai sunt 
însă membri ai familiei care îl numesc Dennis, detestându-l 
prea mult ca să-i zică pe numele bunicului lor. Asta nu pentru 
că bunicul ar fi fost o persoană cu care să te poţi lăuda. Era... 

Philip se uită la ceas și o întrerupse: 

— E timpul să ne îmbrăcăm și dacă vrei să-ţi închei 
corsetul trebuie să începem. 

În ziua fixată pentru petrecerea de patinaj de la Wilmott, 
atmosfera era cristalină și temperatura scăzută. Dar nu bătea 
vântul și frigul te stimula. Fulgi de zăpadă se ridicau uneori în 
aerul limpede, iar mângâierea lor era pătrunzătoare și rece. 
Urme de animale sălbatice se configurau pe creste cu zăpadă 
strălucitoare. Se părea că totul concura pentru a face din 
acea zi una perfectă. 

Wilmott și Tite lucraserăm toată dimineaţa ca să măture 
zăpada nu numai pe iaz, dar și de-a lungul râului. 
Construiseră bănci pentru doamne pe care întinseseră 
cuverturi roșii și gri. Soţia unui fermier din vecini venise să-i 
ajute la prepararea băuturilor. Cu ocazia petrecerii sale, 
Wilmott se gătise cu o eșarfă roșie ale cărei franjuri atârnau 
pe vestă. 

Primii sosiră cei din familia Pink, ceea ce îl bucură pe 
Wilmott, căci ei știau să dea o notă de intimitate reuniunilor. 
Reverendul îl tachină pe Wilmott pentru moravurile noi și 
frivole pe care le introducea în comunitate, doamna Pink râse 
puţin de gluma soţului ei și zâmbi la cele ale domnului 
Wilmott. Era fericită că băieţii ei se vindecaseră complet de 
tusea convulsivă. După ei sosi familia Lacey, al cărei fiu unic 
era singurul supraviețuitor din cei trei copii, ceea ce îl făcea 
să fie de trei ori mai preţios. Aceștia erau cei mai buni 
prieteni ai familiei Pink; formară în curând un grup atât de 
intim, încât Wilmott se simțea oarecum străin și arunca priviri 
neliniștite spre drum așteptând să audă sunetul vreunui 
clopoțel. O trăsură trasă de doi cai slabi și pe jumătate 
sălbatici trecu pe poarta terenului; o conducea un băiat 


224 


robust care reuși, nu fără greutate, să-i oprească. Un alt băiat 
la fel de viguros sări din trăsură și alergă să prindă frâiele. 
Trei tinere proaspete coborâră înghesuindu-se. Tânărul Lacey 
se grăbi să le întâmpine, dar nu reuși să o prindă în brațe 
decât pe enorma și maiestuoasa lor mamă. 

Tatăl apăru ultimul; Elhu Busby fusese primul proprietar al 
celor mai multe terenuri din împrejurimi. În vârstă de șaizeci 
de ani, nu părea să aibă mai mult de cincizeci, iar spatele era 
atât de drept încât aproape că îl înclina înapoi. Luase parte la 
războiul din 1812, sub comanda generalului Sir Isaac Brock, 
și-și pierduse un braţ în bătălia din Munţii Queenstone. De 
origine engleză, irlandeză și scoțiană în același timp, el 
simţea pentru fiecare din aceste popoare un ușor dispreț care 
devenea aversiune când era vorba de scoțieni. Dar 
prejudecățile sale cele mai puternice erau împotriva 
americanilor. El se trăgea din supuși fideli ai Imperiului 
Britanic care, lăsându-și toate averile în New England, 
fugiseră în Canada în primele zile ale revoluției. Amintirea 
persecuțiilor la care fuseseră supuși înaintea plecării era 
foarte vie în memoria lui, întrucât le știa de la bunicii săi de 
când era mic copil. Orgolios și egoist, el se împrietenise totuși 
cu Wilmott și se deprinsese să-l pună pe nou venitul la curent 
cu treburile provinciei. Fiica sa mai mare, Kate, manifesta și 
ea o vie simpatie pentru Wilmott, un sentiment mai cald 
decât al tatălui ei. Aștepta cu nerăbdare nedisimulată 
momentul în care vor aluneca împreună pe gheaţă. Chiar și 
Busby se arăta interesat de patinaj, și, de îndată ce salută 
gazda, se așeză pe malul râului și-i ceru fiului cel mare, Isaac, 
să-i pună patinele căci braţul care-i lipsea îl împiedica să o 
facă. 

Familia Whiteoak, Daisy și Robert Vaughan tocmai soseau. 
Câteva minute mai târziu apăru și doctorul Ramsey. Își legă 
iapa de un arbore, o acoperi cu o cuvertură și se îndreptă 
către Wilmott ca și cum acesta ar fi fost un pacient care nu 
și-a plătit niciodată consultaţia. 

— Nu pot să rămân mult, anunţă el; trebuie să plec la 
Stead unde cineva și-a rupt braţul în trei locuri. 


225 


— Tăiaţi-l, îl sfătui Busby, cum mi-au făcut mie. Daţi-i un 
pahar de whiskey și tăiați-l. 

Doctorul Ramsey se făcu că nu aude. Își încrucișă braţele și 
o privi pe Adeline cu dezaprobare. 

— N-ar fi trebuit să fie aici, spuse el. Abia restabilită după 
tuse și așteptând un copil în luna aprilie! Și felul ăsta de a se 
încorseta! 

Wilmott consideră remarcile sale de prost gust. Prezenţa 
doctorului Ramsey îl îngheţa. Murmură încet: 

— Sper că totul va fi bine. 

Doctorul Ramsey întoarse spre el niște ochi reci și sticloși. 

— De ce? 

— Nu știu. 

— Sunt rare cazurile când acest lucru se întâmplă fără 
complicaţii, v-o spun eu. 

Elihu Busby apăru primul pe gheaţă. Aluneca ușor și ar fi 
fost chiar grațios fără o anumită înclinare a corpului cauzată 
de lipsa braţului. Nero, care venise împreună cu stăpânii lui, 
nu văzuse niciodată până atunci patinatori. Spectacolul îl 
umplu de o bucurie sălbatică. Alunecând mai mult decât 
mergând, el se îndreptă către Busby. Adeline îl strigă imediat. 
Philip la fel, dar animalul nu se opri din cursa lui nebună. Sări 
pe umerii domnului Busby și instantaneu se prăvăliră 
amândoi pe gheaţă. 

— Cred că și-a rupt și celălalt braţ, remarcă rece doctorul 
Ramsey, grăbindu-se să-l ajute. 

Nero, văzând că mai apare și altcineva pe gheaţă, se ridică 
și îl privi gata să sară și asupra lui. 

— Pleacă, potaie! strigă Ramsey. 

Dar Nero sări pe el lătrând fericit. Doctorul făcu o figură 
originală, dar grotescă care, dacă ar fi fost reușită, i-ar fi adus 
meritul unui reputat patinator; dar nu de asta îi păsa în 
momentul acela!  Stăteau în genunchi pe gheață, 
neîndrăznind să se ridice. Cu toate acestea, atitudinea lui era 
departe de a fi cea a unui om resemnat. |I înjura și îl lovea pe 
Nero care se învârtea în jurul lui lătrând furios. Domnul Busby 
nu era rănit; stând pe gheaţă, el râdea din toată inima. 

226 


Philip își puse o patină, dar din cauza grabei nu reușea să 
și-o pună și pe cealaltă. Striga mereu „Nero!”, ceea ce nu 
făcea decât să intensifice plăcerea animalului. 

— Prinde câinele! îi ordonă Wilmott lui Tite. 

— Stăpâne, nu am curajul, răspunse Tite. 

— Îţi spun să-l prinzi. 

Cu o graţie temătoare, tânărul porni pe gheaţă în direcţia 
câinelui. Ceea ce urmă fu un adevărat spectacol pentru cei 
de pe mal. Membrii familiei Busby, liniștiți acum în privinţa 
sorții soțului și tatălui lor, se bucurau din plin. Nero nu 
descoperi prezenţa lui Tite decât când acesta îl apucă de 
zgardă. Se puse pe sărit și ţopăit, trăgând după el trupul slab 
al lui Tite în timp ce râsul continua să-l zguduie pe domnul 
Busby, iar înjurăturile se rostogoleau de pe buzele doctorului 
Ramsey. Deodată, apăru Patsy O'Flynn, aproape la fel de lat 
cât de lung din pricina numeroaselor haine pe care și le 
pusese ca să nu-i fie frig. Se îndreptă către Nero, îl prinse de 
zgardă și-l trase triumfal câtre mal. Salutat printr-o furtună 
de aplauze, el exclamă: 

— E blând ca un miel dacă știi cum să-l iei. 

Toţi invitaţii porniră curajoși spre cei doi nefericiţi care 
fuseseră trataţi atât de brutal. Toţi râdeau, inclusiv doctorul. 
Wilmott îl angajase pe Jock, bătrânul scoţian, pentru a cânta 
în timp ce lumea patina. Acesta își acordă instrumentul și 
dintr-odată lamele metalice alunecară pe gheaţă într-un ritm 
vioi. Kate Busby își realiză visul și porni alături, braț la braț, 
cu Wilmott. Adevărul ne obligă să spunem că ea era cea care 
îl susținea, căci patina admirabil. Urmând-o pe această fată 
minunată, Wilmott se întreba cum ar fi viaţa lui cu cineva ca 
ea alături. Ce fel de om ar fi fost astăzi dacă ar fi avut o 
asemenea soţie. 

Daisy și Robert Vaughan formau cuplul cel mai frumos de 
pe gheaţă. El purta o vestă cu centură și guler de blană, 
pantaloni foarte strâmţi și o căciulă dintr-o blană cu păr lung, 
gălbuie care semăna cu o perucă preistorică ce-i încadra 
chipul frumos. Pe lângă Daisy, îmbrăcată cu o fustă neagră și 
o vestă roșie brodată cu auriu, tinerele Busby simțeau că 


227 


toaletele lor erau cam țărănești; mama lor nu-și ascundea 
dezaprobarea; găsea gesturile lui Daisy prea libertine. Dar 
dorinţa profundă a lui Daisy era să patineze cu doctorul 
Ramsey; acesta însă nu-l pierdea din vedere, cu o oarecare 
neliniște, pe tânărul Lacey care ghida pașii Adelinei. Sfârși 
prin a se apropia de ea spunându-i: 

— Dacă vreţi într-adevăr să vă asumaţi riscul de a patina, 
doamnă Whiteoak, trebuie să v-o cer să o faceţi cu mine, căci 
sunt patinatorul cel mai viguros și mai solid din societatea 
prezentă. 

Adeline începu să râdă, cedând dorinţei doctorului. 

— Îmi place că m-aţi invitat, spuse ea. Sper, în orice caz, să 
fiu mai ușor de strunit decât Nero. 

— Inutil să insistăm asupra acestui lucru, replică el. 

Părăsiră iazul și urcară încet râul; el începu să-i ţină lecţii 
asupra precauţiilor pe care ea trebuia să le ia în situaţia în 
care se afla, dar ea se depărtă brusc spunându-i: 

— Ei bine! Dacă vreţi să mă plictisiţi, voi patina singură. 

Ea se lansă cu viteză și ar fi căzut cu siguranţă dacă 
Wilmott, care patina atunci cu doamna Pink, nu s-ar fi grăbit 
s-o prindă din zbor. Se agăţă de el adresându-i un zâmbet. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, condu-mă și pe mine, îl 
rugă ea. Doctorul Ramsey este un tiran! Doamnă Pink, vă 
deranjează dacă schimbăm partenerii? Doctorul Ramsey și cu 
mine ne-am certat. 

— Voi fi încântată, răspunse doamna Pink, domnul Wilmott 
patinează prea repede pentru mine. 

— Este viteza proștilor, murmură doctorul. 

Umbrele celor de pe mal începură să devină din ce în ce 
mai lungi. Grămezile înalte de zăpadă semănau cu niște 
turnuri de marmură albă în ruină. Soarele roșu coborâse 
înspre pădure. Tite cu soţia fermierului aduseră băuturi calde 
și placinte fierbinţi coapte pe cărămidă. Pe o masă acoperită 
cu o față de masă în carouri roșii și albe se aflau un vas 
enorm cu cafea, cești și farfurioare, bomboane cu scorţișoară 
și prăjituri cu prune. Un castron cu punch aștepta în casă 
momentul în care va urma să fie servit. 


228 


Adeline dădea târcoale mesei, dorind din prietenie pentru 
Wilmott ca totul să se desfășoare cât mai bine. Și așa a fost. 
Inovația lui Wilmott a fost un adevărat succes. Invitaţii 
manifestau o veselie sinceră. Cei mai mulţi se reuniseră în 
jurul mesei; numai tinerii se mai aflau pe gheaţă. Printre ei se 
număra și Guy Lacey care, în timp ce mânca o bucată de 
prăjitură, o învăţa pe Daisy diverse figuri. Daisy putea să-i 
acorde acum toată atenţia, căci doctorul Ramsey plecase. 

Cu câteva minute înainte, bona copiilor Whiteoak sosi 
împingând căruţul alb adus de la Quebec în care se aflau 
Augusta și Nicholas. Salutaţi cu strigăte de bucurie, li se 
oferiră bomboane și alte bunătăţi; cel mai mic dintre copiii 
familiei Busby îi împingea pe gheaţă cu o viteză câteodată 
exagerată. Nero, care scăpase supravegherii lui Patsy, sărea 
vesel în jurul căruțului, scoțând din când în când un lătrat 
sonor. 

În timp ce se bea punciul căruia i se lăuda perfecțiunea, 
Wilmott îi spuse Adelinei: 

— Mi se pare că totul a mers bine, nu crezi? 

— A fost perfect, răspunse ea privind zăpada prin reflexele 
roșii ale paharului. Nu-mi amintesc să mă fi amuzat altădată 
mai mult. Uită-te la Philip, vesel ca un școlar. 

— O să-l doboare frigul! N-ar fi trebuit să-și scoată căciula 
pe vremea asta rece. 

Philip își ţinea căciula de nurcă în mână, iar părul negru îi 
sălta în valuri umede. Atitudinea lui demonstra că el 
considera modul său de viaţă actual unul perfect; avea 
convingerea intimă că viitorul nu-i va rezerva niciun fel de 
greutăți nici lui, nici Adelinei. 

— Pune-ţi căciula, îi strigă ea. 

El făcu pe surdul. 

— Căciula! repetă ea. O să răcești. 

— Ce glumă! Eu nu răcesc niciodată. 

Lydia Busby apucă hotărâtă căciula în discuţie și ridicându- 
se pe vârfuri, o puse pe capul lui Philip, roșind apoi de 
îndrăzneala ei. 

— Prea pe spate! strigă Adeline. Semeni cu un bebeluș. 


229 


Philip arboră brusc expresia inocentă a unui copilaș. Lydia, 
mai roșie ca la început, îi trase căciula pe frunte. 

— Oribil! declară Wilmott. Acum seamănă cu un călugăr 
musulman ciufulit. 

Philip își schimbă expresia într-una de o ferocitate barbară. 

— Oh, căpitane Whiteoak, mă speriaţi! exclamă Lydia și 
smulse căciula de pe capul lui Philip. 

— Lydia! strigă mama ei. Ajunge. 

— Mai încercaţi, domnişoară, mai încercați! insistă Philip. 

De data asta, ea o așeză într-o parte. 

— Așa e bine? întrebă ea. 

Philip îi făcu cu ochiul. 

— Perfect, strigă domnișoara Pink. Perfect. 

— Lydia! repetă doamna Busby. Ajunge. 

Adeline își îndreptase privirea către bariera lângă care se 
aflau doi bărbaţi care coborâseră dintr-o trăsură închiriată și-l 
plăteau pe vizitiu. Ochii i se holbaseră de mirare; refuza să 
creadă ceea ce vedea! Apoi, în timp ce cei doi porniră spre ei, 
ea se întoarse către Wilmott. 

— lată-i pe Thomas D'Arcy și Michael Brent spuse ea! Ce-i 
cu ei aici? 

Wilmott se uită către nou-veniţi cu neliniște sau, mai 
degrabă, cuprins de panică. 

— Nu vreau să-i văd! exclamă el. După tot ce s-a 
întâmplat! Ah, Adeline, de ce le-ai spus toată povestea? 

Ea nu avu timp să răspundă, căci irlandezii se apropiau și 
ea se grăbi să-i întâmpine. 

— Nicio vorbă despre soţia lui James Wilmott, le șopti ea 
întinzând fiecăruia câte o mână. Ce bine arătaţi! Ce pălării 
minunate! Pariez că le-aţi cumpărat din New York 

— Exact, răspunse D'Arcy. Și dumneavoastră arătați 
superb dacă pot să spun așa. 

— Ce noroc, exclamă Brent, să sosim în mijlocul unei 
petreceri de patinaj! Și noi știm să patinăm, aveți niște patine 
să ne împrumutați! 

— Venim de la cascada Niagara, îl întrerupse D'Arcy. larna, 
cascada este într-adevăr superbă. Trecând pe aici, am auzit 


230 


veselie și ne-am zis: Asta e Jalna. Vedeţi că nu am uitat 
numele. De aceea i-am zis vizitiului să vină încoace. 

Ei strânseră mâna lui Wilmott. 

— Sunteţi şi dumneavoastră aici, exclamă Brent 
tachinându-l, ce noroc! 

— Aici vă aflaţi la mine acasă, replică Wilmott pe un ton 
cam sec. Această casă este a mea și sunteţi bine-veniţi. 

— Nu e jalna? Și bagajele noastre sunt la ușa 
dumneavoastră! Nu vă supăraţi, ne vom duce la Jalna. 

Cu o voce joasă D'Arcy îi spuse lui Wilmott: 

— V-am scăpat de ea. A plecat în Mexic. Ce cotoroanţă! Nu 
pot decât să fiu de acord cu dumneavoastră, domnule 
Wilmott. Și eu aș fi făcut la fel. 

Wilmott, cu fața nemișcată, privea drept în faţa lui. 

Deodată, Philip îi descoperi pe nou-veniţi. Li se oferi de 
băut, iar domnul Pink și Wilmott le împrumutaseră patinele 
lor. Wilmott ajutat de Tite se duse să le care bagajele în casă. 
Philip veni și el și hotărâră că, pentru o noapte, Wilmott le va 
da camera sa, urmând ca el să doarmă în camera lui Tite. 
Acesta trebuia să se mulţumească cu podeaua. 

Sosi și căpitanul Lacey care declară că, dacă Wilmott îi 
găzduia pe cei doi irlandezi în noaptea aceea, el va fi încântat 
să le ofere în zilele următoare ospitalitatea casei lui, întrucât 
fiul său urma să plece a doua zi cu vasul. Prezenţa lor, 
spunea el, ar fi o bucurie pentru el și soţia lui, căci niște 
persoane atât de agreabile nu puteau decât să le 
înveselească casa. 


231 


CAPITOLUL XV 


ÎN CASA LUI WILMOTT 


Petrecerea se terminase și nevasta fermierului reușise să 
pună totul în ordine. Fiddling Jock aproape că terminase 
punciul înainte de a pleca spre cabana lui de lemn cântând 
Loch Lomond cât îl ţinea gura. 

Era cald în casa lui Wilmott, întrucât căminul fusese 
burdușit cu lemne. Cei doi irlandezi, Philip, Adeline și Daisy se 
adunaseră în jurul focului pentru a-i asculta pe călători 
povestind aventuri din Statele Unite. Adeline încercase în 
zadar să o determine pe Daisy să plece odată cu ceilalți 
invitaţi. Tânăra se amuza foarte tare în acea societate atât de 
puţin convenţională. 

D'Arcy și Brent erau plini de vervă; se putea crede despre 
ei că experimentaseră tot ce le ieșise în cale la New York și 
Chicago; vorbeau cu mult entuziasm despre viaţa din 
America. Apoi discuţia reveni la călătoria de la bordul A/annei 
și la șederea în Quebec; erau atâtea de povestit! Dar în tot 
acest timp, Wilmott și Adeline nu se gândeau decât la 
Henrietta. Deodată, Daisy exclamă: 

— Oh, să patinezi la lumina lunii! Visul vieţii mele! Pot să 
mă duc singură pe râu, domnule Wilmott? Trebuie să fie atât 
de misterios și miraculos în același timp! 

— Domnișoara Daisy s-a plictisit să ne tot asculte, D'Arcy, 
declară Brent. Vorbim prea mult despre noi. 

— Dimpotrivă, replică prietenul său, domnișoara dorește să 
fie singură pentru a se hotărî pe care dintre noi ne iubește 
mai mult. 

Philip își șterse fruntea cu o batistă mare, albă. 


1 Cântec scoţian. 
232 


— E teribil de cald la tine, Wilmott. Eu cred că mă voi duce 
să patinez cu domnișoara Daisy și astfel voi avea prilejul să o 
ajut, dacă îmi va permite. 

— Oh, ce fericire! strigă Daisy. Minunat! 

Brent o întrebă: 

— Găsiți că este miraculos și misterios să patinaţi cu 
căpitanul Whiteoak? 

— Ne vom lăsa să alunecăm pe gheaţă precum niște spirite 
neîncarnate, replică ea. 

Wilmott îi aruncă o privire neliniștită lui Philip. 

— Mi-e teamă că vei răci și își puse degetele pe încheietura 
lui Philip precum un medic care caută pulsul bolnavului. 

Philip îi privi mâinile și, puţin tulburat, își adânci privirile în 
ochii lui Wilmott. Acesta îi ura pe cei trei complici care îi 
cunoșteau secretul și simţea că Philip era singura fiinţă 
sinceră și demnă care se afla sub acoperișul lui. 

După plecarea lui Daisy și a lui Philip, tăcerea domni un 
moment în încăpere. Una din cele două lumânări de pe masă 
se topise; flacăra ei tremura și se micșora. Dar luna lumina 
din ce în ce mai puternic, decupând conturul ferestrei pe 
pământul gol. Wilmott se ridică și stinse lumânarea a cărei 
flacără pâlpâia. 

Cei trei irlandezi aduseseră parcă în cameră un suflu 
provenind din ţara lor natală. Chiar și Wilmott se simţea un 
străin într-o casă străină. Musafirii așteptau ca el să scoată 
un cuvânt. 

— Datorită vouă, mă refer la toți trei, iată-mă într-o situaţie 
amuzantă. 

— Nu înţeleg. Ce vrei să spui? întrebă Brent surprins. 

— Sunt un bărbat care, după ce și-a abandonat soţia și 
fiica, a acceptat să se arunce într-o aventură nebună. 

— Dar... spuse Brent, credeam că vei fi mulţumit. 

— După tot ce ne-a spus doamna Whiteoak... adăugă 
D'Arcy privindu-l mirat pe Wilmott. 

— Nu ce am făcut, ci felul în care am făcut-o, spuse 
Adeline. 

— Toată lumea mă va crede un scelerat, declară Wilmott 


233 


cu amărăciune. 

D'Arcy își trecu mâna prin păr. 

— Vită-te la mine. Eu nu sunt un celibatar. Sunt ani de 
când trăiesc separat de soţia mea. Înţeleg ce simţi: crezi că 
poate totul e din vina ta. 

— E suficient s-o întâlnești pe doamna Wilmott pentru ca 
să-ţi dai seama de ce parte e greșeala, reluă Brent. Eu aș 
face ocolul lumii alergând ca să scap de o femeie ca ea. 

— Este îngrozitoare, adăugă D'Arcy. Vorbește continuu și 
numai despre ea. 

— Niciun bărbat n-ar fi putut rezista, afirmă Brent pe un 
ton menit să-l liniștească pe Wilmott. 

D'Arcy ridică vocea: 

— Eu cu soţia mea ne certam mereu. Din nimic se înfuria și 
ne arunca totul în cap, atât servitoarelor, cât și mie. 

Wilmott stătea pe scaun cu spatele îndoit. Deschise buzele 
și-și lovi dinţii cu unghiile. 

— Voiai sau nu să o las pe Henrietta să vină aici, James? 
întrebă Adeline. 

— Nu. 

— Îți pare rău că am făcut-o să plece din ţară? 

— Cum aș putea? 

— Atunci ce nu e bine? 

— Totul. 

— Să nu crezi că n-am tratat-o politicos, spuse Brent; ne- 
am purtat foarte bine. 

— Aţi avut ocazia să vă distraţi, exclamă Wilmott. 

— Deloc, răspunse Brent. Am luat lucrurile foarte în serios, 
i-am arătat consideraţie, dar și fermitate. 

— Aţi aruncat-o într-o aventură nebună într-o ţară pe 
jumătate barbară. 

— Mexicul s-a civilizat cu mult timp înaintea acestei ţări, 
replică D'Arcy. Și cred că această femeie chiar dorea să se 
ducă acolo. 

— Nefericirea lui Wilmott este că are prea multă conștiință, 
declară Brent. 

— Nu, nu e asta, protestă Wilmott. Dar ceea ce am făcut 


234 


intră într-o categorie de lucruri care trebuie să rămână 
secrete. Dacă le scoţi la lumina zilei, ele apar și mai vinovate; 
iau aspectul unei crime și, în fond, chiar cred că așa stau 
lucrurile. 

D'Arcy spuse încet: 

— Dacă am înţeles bine, i-ai lăsat soţiei tale tot ce aveai. 
Aici nu trăiești în lux. Deci nu i-ai refuzat decât un lucru: 
prezenţa ta. 

Brent adăugă: 

— Și dacă judecăm după propriile ei cuvinte, nu era fericită 
când erati împreună. 

— A, nu, departe de asta! 

Ochii lui Adeline se opriră cu afecţiune asupra lui Wilmott, 
dar se adresă celorlalţi: 

— Omul ăsta are nevoie să bea ceva. Petrecerea și 
celelalte l-au epuizat. Nu mai e în toată casa decât această 
picătură de punci? 

Toţi trei îl priviră pe Wilmott ca pe un om bolnav. El se 
simţea hipnotizat. D'Arcy se ridică și se îndreptă în vârful 
picioarelor către bufet. Umbra lui se contura gigantică pe 
perete. Aduse o sticlă mai mult de jumătate plină cu rom, o 
întinse și o privi în lumina lumânării. Daisy se auzea râzând 
pe iaz. 

— Paharele sunt pe etajeră, spuse Wilmott, ca și cum ar fi 
fost într-adevăr bolnav. 

— Vreţi o picătură de alcool, doamnă Whiteoak? 

— Nu, multumesc. Voi termina punciul. 

Wilmott bău și se puse pe râs. 

— Ce ciudat e! Ne-am putea crede din nou în cabina de pe 
Alanna, cu deosebirea că afară este o mare de zăpadă. 

— Bine că suntem aici și nu pe corabie! conchise Adeline. 

Tăcerea care se lăsă era tulburată numai de trosnetul 
buștenilor din cămin. Brent interveni brusc: 

— Oriunde aș merge, eu găsesc viața amuzantă. Mi se 
întâmplă să fiu, din când în când, trist, dar îmi revin repede. 

— Și eu la fel, recunoscu Wilmott. 

D'Arcy își umplu pentru a doua oară paharul. 


235 


— Eu nu sunt niciodată nici prea vesel, nici prea trist. Am 
un spirit critic, analitic și filosofic. 

— E și cazul meu, spuse Adeline. 

Cei doi patinatori se întoarseră în casă, însoţiţi de Nero. El 
se opri în mijlocul camerei și își scutură blana groasă, 
răspândind în jur o adevărată aversă de zăpadă. Se culcă 
apoi pe dușumea, tăvălindu-se pe toate părţile. 

— Parcă e un elefant într-o cameră, spuse Wilmott. Eu îmi 
voi lua un câine mic ca să-l pot ţine sub braţ. V-am spus că 
Tite are un raton drăguţ? 

Vântul rece înroșise obrajii lui Philip și ai lui Daisy; ochii le 
străluceau și o anume complicitate se stabilise între ei. Ambii 
refuzară să bea. 

— Mor de foame, declară Daisy desfăcându-și o eșarfă 
albastră interminabilă care-i înfășură gâtul. N-am mâncat 
decât o bucată de prăjitură și am băut o ceașcă de cafea. 

— Și eu sunt înfometat, spuse Philip. N-ai cumva în cămară 
vreun pate rece de vânat și câteva sticle de bere, Wilmott? 

Nero se culcase la picioarele Adelinei și lingea zăpada care- 
i rămăsese pe labe. 

— Animalul acesta este un bloc de zăpadă, exclamă 
Wilmott care se ridică și-l târî pe Nero în fața focului; acesta îi 
aruncă o privire lungă și tristă după care reîncepu să-și lingă 
labele. 

Wilmott se întoarse către Philip: 

— N-am decât o bucată de slănină, ouă de la găinile mele, 
cartofi reci și un borcan de gem de mere. 

— Destul ca să facem o masă demnă de un rege, spuse 
Philip; o pregătim eu cu Daisy. 

Adeline gândi: „Când au plecat era domnișoara Daisy, la 
întoarcere este Daisy. Aș vrea să se hotărască și să alerge 
după un singur bărbat.” 

Daisy își aranjă buclele pe umeri. 

— E cea mai frumoasă zi din viața mea, spuse ea. Dacă ați 
ști ce existenţă convenţională am dus până astăzi, m-aţi 
înţelege. Dar acum, gata! Nu mai sunt doar un pionier! Dacă 
aș auzi un lup urlând nu mi-ar fi frică. Aș lua pușca, aș ieși și 

236 


l-aş împușca. 

In același moment se auzi un urlet prelung, lugubru, 
undeva în noapte. Pe Daisy o trecu un fior și se aruncă în 
braţele lui Philip. Nero se ridică tremurând. Bărbaţii se priviră, 
așteptând următorul urlet. Se auzi mai aproape și mai 
puternic. Adeline izbucni într-un râs nervos. Wilmott deschise 
ușa care dădea spre bucătărie de unde apăru Tite, slab și 
negricios, cu gura deschisă, pe punctul de a scoate un alt 
urlet. 

— Secătură ce ești, spuse Adeline, ai merita să fii biciuit. 
Dar începu să râdă, de data asta din toată inima. 

Când irlandezii înțeleseră ce s-a întâmplat, se simţiră 
dezamăgiţi. Se lăsară greu convinși că Tite fusese autorul 
urletelor care păruseră atât de veridice. „Mai fă o dată!” se 
rugau ei precum copiii. Wilmott îi aruncă lui Tite o privire 
severă. 

— Nu! Nu! strigă Daisy. Nu pot să suport! 

Deschise ochii mari și speriaţi, sprijinindu-se în continuare 
de umărul lui Philip. 

Brent luă pușca agăţată de perete. 

— Poftiţi, domnişoară Daisy, omorâţi-l sub ochii noștri. 
Amintiţi-vă de propriile dumneavoastră cuvinte. 

Și îi puse arma în mâini. 

Ea o apucă cu un gest hotărât. Se auzi o explozie 
puternică. Glonţul intră în perete deasupra capului lui Tite. 
Philip o privi pe Daisy cu stupoare și îi smulse pușca din 
mână. 

— Destul, domnişoară, spuse el, calmează-te. 

Ea se ridică cu pieptul gâfâind și cu o expresie de sfidare în 
ochi. 

— Eu nu sunt dintre acelea pe care le provoci și care nu 
ridică mănușa, spuse ea. 

— Doamna chiar a vrut să mă împuște? întrebă Tite. 

Wilmott intră în bucătărie, închise ușa în urma sa și spuse 
pe un ton sever: 

— Să nu mai faci niciodată ce ai făcut! Le-ai speriat pe 
doamne. 


237 


— Dar domnișoara Daisy voia să audă urletul lupului și eu l- 
am imitat foarte bine. 

— Ascultai la ușă, Tite? 

— Da. Mă întrebam dacă veţi mai avea nevoie de mine 
înainte de a mă culca. Domnișoara Daisy chiar a vrut să mă 
omoare? 

— Nu, și-a pierdut capul un moment. 

— Stăpâne, întrebă Tite, cu o voce scăzută, crezi că este o 
femeie ușoară? Mi-a spus că am gene lungi și o gură precum 
o rodie. Eu i-am spus bunicii mele care mi-a zis că această 
domnișoară Daisy este o femeie ușoară. Dar pe urmă a 
încercat să mă omoare, deci a vrut să se corecteze. 

— Adu jambonul, ouăle și cartofii reci. Mâine nu știu ce 
vom mai mânca. 

— Altă dată, continuă Tite cu încăpățânare, mi-a spus că 
gâtul meu seamănă cu cel al unei statui de bronz; i-am 
relatat și asta bunicii care mi-a repetat că e o femeie ușoară. 


238 


CAPITOLUL XVI 


SFÂRȘITUL IERNII 


Nu existau în tot ţinutul oameni mai ospitalieri decât 
familia Lacey. Casa lor era mică, dar inima imensă. Le plăcea 
să se înconjoare de veselie și energie, iar cei doi irlandezi 
răspundeau din plin dorinţei lor. Mereu bine dispuși, rareori îi 
vedeai în repaus. Se instalaseră la familia Lacey, pregătindu- 
se pentru un sejur mai lung; după o îndelungată perioadă de 
călătorii, gustau acum cu plăcere calmul acestui colț retras 
de ţară. În afară de asta, cheltuiseră mult și acum găseau 
plăcut faptul că se puteau achita printr-o frumoasă prietenie. 
Nu renunțaseră la ideea de a fi utili. După căderile mari de 
zăpadă din mijlocul iernii, se înarmaseră cu lopeţi pentru a 
degaja casa rapid și cu pricepere. In ciuda drumurilor 
îngheţate, ei plecară în oraș pentru a face comisioanele 
doamnei Lacey căreia, la întoarcere, i-au adus marmeladă 
scoțiană, brânză nemţească și vin franțuzesc. D'Arcy juca șah 
cu căpitanul, iar Brent citea cu voce tare operele lui 
Thackeray și Walter Scott. 

Petrecerea lui Wilmott deschisese sezonul balurilor care se 
dovediră într-adevăr strălucite în acea iarnă. Se dansa, se 
patina, se făceau șarade, așa cum nu se mai făcuse până 
atunci. Duminica, dacă vântul nu sufla din nord, fiecare 
mergea la slujba religioasă la biserica din sat, cam la opt 
kilometri depărtare. Pe vreme urâtă, era o adevărată 
aventură să mergi la biserică; frigul îţi paraliza picioarele în 
timp ce fața îţi era pe jumătate înghețată. 

Dar după iarna de la Quebec, clima de aici li se părea 
blândă celor din familia Whiteoak. În acest colţ al Canadei, o 
temperatură de minus șaptesprezece grade era considerată 
foarte rece. La Quebec, treizeci de grade sub zero era 

239 


obișnuit. 

Nu-ţi trebuia mult timp ca să descoperi că atenţia lui Kate 
Busby se abătuse de la Wilmott la Brent. lar această atenţie 
deveni în scurt timp dragoste. Ai fi zis că și Brent era foarte 
îndrăgostit de tânăra fată, iar în februarie lucrul deveni 
indiscutabil. În ziua în care s-a sărbătorit Sfântul Valentin la 
familia Pink, el făcu cererea în căsătorie în așa fel încât 
întreaga comunitate rămase consternată. Dorinţa de a-i face 
să se simtă bine pe musafirii ei stimula la infinit 
ingeniozitatea și originalitatea doamnei Pink. Cu ocazia 
acestei petreceri, ea puse o mică cocardă în farfuria 
fiecăruia; era o inimă de flanel roșu de care erau agăţate alte 
inimi de flanel alb. În inimile albe destinate doamnelor se 
găseau înfipte ace noi și strălucitoare care transformau 
inimioarele în trusă de ace de cusut. Cele destinate domnilor 
aveau o pană de gâscă a cărei extremitate trebuia ascuţită 
pentru a putea fi folosită pe post de condei. 

Înainte de a apuca să înghită ceva, Brent își luă briceagul și 
ascuți pana făcându-i un vârf ascuţit și fin. Apoi luă trusa de 
ace de la Kate. După masă, dispăru într-o cameră alăturată și 
când reveni, îi oferi obiectele lui Kate, mult transformate și 
înfrumusețate. Decupase o inimă dintr-o foaie de hârtie și o 
fixase în mijlocul inimilor de flanel. Pe ea scrisese: 


lubitei mele, 


Scumpă Kate, 
Nu-mi doresc soartă mai bună decât să-mi petrec 
restul vieții lângă tine. 
Adoratul tău, Michael Brent. 


Intenţiile lui erau dintre cele mai bune. Dacă fata nu voia 
să trăiască în Irlanda, el va accepta să stea în Ontario. 
Singurul obstacol în faţa căsătoriei lor era religia. Elihu Busby 
nu ar fi fost niciodată de acord ca fiica sa să căsătorească cu 
un catolic! Toţi prietenii încercară pe rând să îl convingă, căci 
toţi îl iubeau pe Brent, dar fu în zadar. 


240 


Timpul fu atât de urât în februarie, încât aproape toate 
activităţile de la Jalna încetară, deși loviturile unui ciocan sau 
ale unui fierăstrău izolat mențineau încă impresia de 
continuitate. Toporul încă făcea ravagii; un arbore semet, de 
cincizeci de ani, era doborât în câteva minute, dezmembrat și 
pus cu grijă în grămezi. Muncitorii făceau focuri mari atât 
pentru a se încălzi, cât și pentru a scăpa de lemnul inutil. Cu 
o nepăsare dureroasă, ei aruncau în flăcări stejarii cei mai 
frumoși, arțarii și pinii maiestuoși exact cum cinci vânători 
traversând pădurea în nord ar fi omorât cinci cerbi când lor 
le-ar fi fost de-ajuns unul singur; tot așa se trăgea asupra 
păsărilor sălbatice fără să fie nevoie și asupra păsărilor 
cântătoare, numai din plăcere. 

Adeline aștepta să nască în aprilie și trăia cu speranţa că 
se va instala în propria casă înainte de eveniment. În 
februarie, când lucrul se opri, speranţa ei se risipi. Arhitectul, 
antreprenorul și șeful de lucrări îi promiseseră cu mult timp 
înainte că totul va fi gata la 1 aprilie și ea nu pusese la 
îndoială făgăduiala lor. De aceea, decepţia ei fu vecină cu 
disperarea. „S-ar putea crede că viaţa ta și cea a copilului tău 
depind de instalarea noastră”, spunea Philip. 

Cu capul afundat în perne, ea îi răspunse soțului ei că 
probabil așa era. El îi declară atunci că dacă era cineva 
dezolat în această chestiune, el era acela. Așezându-se pe 
pat, cu ochii aruncând flăcări, ea se întrebă care erau 
motivele lui de a vorbi astfel. El i le explică răspicat. Uitând 
că nu erau la ei acasă, se certară fără nicio reţinere, 
asemenea oamenilor pe care zăpada îi reţinuse în casă o 
săptămână și ale căror planuri se năruiseră. Ridicau tonul 
fiecare încercând să-l facă pe celălalt să tacă. Doamna 
Vaughan, care se afla un etaj mai jos, îi auzea și se simţea 
jenată pentru ei. Daisy, în faţa ușii lor, era atât de mult de 
partea lui Philip, că abia se abţinu să nu dea buzna în camera 
lor pentru a-și spune părerea. 

Doamna Vaughan, fără să o mărturisească, împărtășea 
dezamăgirea Adelinei. Gândul că nașterea va avea loc în casa 
ei o tulbura. Era atât de departe vremea când născuse și ea, 


241 


încât evenimentul și dificultăţile create de el îi păreau 
insuportabile. Ce-i va spune lui Robert care în perioada aceea 
va fi în vacanţă? Va trebui să-l trimită undeva, iar mama lui 
va fi lipsită de bucuria de a-l avea lângă ea. Mai era și Daisy. 
Nimic nu îndreptăţea speranța plecării ei în lunile următoare, 
iar doamna Vaughan se simţi obligată să-și mărturisească sie 
înseși că nimic nu o va smulge pe fată din căminul lor, cu 
excepţia căsătoriei; se instalase prea bine la ei. Purtarea ei 
nu era exact cea pe care doamna Vaughan ar fi dorit-o. 
Fusese de multe ori pe punctul de a-i reproșa fetei lipsa de 
maniere în privinţa doctorului Ramsey pe care îl urmărea cu 
asiduitate. El venea de mai multe ori pe săptămână să o vadă 
pe Adeline și, fie la sosire, fie la plecare, era sigur că o va 
găsi pe Daisy în drumul lui. Tricota pentru el un fular și 
considera necesar să-l probeze foarte des. Doctorul se lăsa în 
mâinile ei cu destul de puţină graţie, dar totuși se lăsa; 
doamna Vaughan nu se putea abţine să nu se gândească că, 
de fapt, lui îi făcea plăcere, deși i se părea inutil „să probeze 
un fular”. 

Ceea ce îl displăcea foarte mult doamnei Vaughan era că 
Daisy nu alerga numai după doctorul Ramsey. Când doctorul 
se găsea lângă Adeline și dacă Philip era acasă, puteai să fii 
sigur că Daisy era lângă el. Adeline se simţea foarte obosită 
și mergea la culcare devreme. Daisy nu pierdea niciodată 
ocazia de a sta până seara târziu cu Philip, căruia nu-i păsa 
de ora la care se culca. Ea îl urma prin zăpadă până la Jalna, 
încălțată cu cizme de apă pe care le primise în dar de 
Crăciun. Când Adeline era prezentă, Daisy era foarte 
rezervată; dar în absenţa ei, fata nu i se adresa decăt lui 
Philip și râdea numai cu el. Doamna Vaughan făcuse 
numeroase eforturi pentru a se apropia de Daisy, dar nu 
reușise. Chiar dacă îi făcea nenumărate reproșuri Adelinei, nu 
se putea abţine să n-o iubească. 

Și mai mult decât o iubea pe mama lor, doamna Vaughan îi 
îndrăgea pe Augusta și Nicholas. Ei deveneau din zi în zi mai 
drăguţi deși casa răsuna de zbenguielile lor și dezordinea 
domnea peste tot pe unde umblau. Nicholas devenise violent 


242 


și ori de câte ori i se refuza ceva, ţipete de mânie zguduiau 
casa. 

În momentul când totul părea sumbru, sosi luna martie 
precum un mielușel blând; nu ca un miel oarecare, ci ca unul 
săltăreţ, plin de graţie și veselie, însoţit de murmurul apei 
curgătoare. Vremea era anormal de caldă. La Jalna era numai 
zarvă. Muncitorii se trezeau devreme și lucrau până târziu. 
Ceea ce altădată li se păruse imposibil, acum se realiza cât ai 
clipi din ochi. Se dăduse cu ipsos, se puseseră geamuri la 
ferestre. La fel și mânerele și broaștele la uși. Balustrada 
apăru ca prin miracol, iar sculptura arăta frumos cu strugurii 
și frunzele sale fine. Oamenii cântau și lucrau. Soarele 
încălzea acoperișul și strălucea în ferestre. Nori imenși și 
păsări migratoare treceau pe cer. Pământul revenea la viaţă. 
Zăpada se topise atât de brusc, încât torentul de apă se 
revărsă; curgea furios în viroagă, smulgând puntea de arbori 
și aruncând-o în lac. Râul lui Wilmott era și el învolburat. Intr- 
o seară, apa ajunse până la ușă, astfel încât trebui să 
împacheteze cărţile; nici nu îndrăzni să se culce și rămase 
treaz toată noaptea. Din timp în timp deschidea ușa, 
luminând cu o lanternă pentru a observa nivelul amenințător 
al apei. Dar la răsăritul soarelui apele se retrăseseră ușor, iar 
la prânz cărţile lui își reluară locul pe etajeră. 

Ziua în care un car imens tras de patru cai se opri în faţa 
porţii la Jalna deveni o zi mare pentru Adeline și Philip. Le 
sosiseră mobilele. Au fost aduse patul îmbrăcat în piele 
pictată din Indii, comoda ornată cu bronz, vitrina cu 
bibelourile din jad, fildeș și argint; se aflau acolo covoare la 
care lucraseră generaţii întregi, precum și tapiţerii din cele 
mai fine. Privindu-le, puteai simţi parfumul și auzi forfota 
Indiei. Erau și frumoasele jilțuri Chippendale și mesele dăruite 
de sora lui Philip, sofaua Empire cumpărată la Quebec, 
dulapul descoperit la Londra, argintăria și rufăria din Irlanda 
oferite de lady Honoria! Era toată viaţa lor trecută care venea 
să se unească cu cea nouă! 

Peste trei zile luna martie se termina și vremea era la fel 
de blândă. Măcar camera Adelinei dacă ar fi putut fi aranjată 


243 


- restul casei mai putea să aștepte - copilul s-ar fi născut sub 
propriul acoperiș! Zi și noapte, întreaga ființă a Adelinei era 
preocupată numai de acest gând. Abia dacă mai apuca 
câteva ore de somn; creierul ei lucra fără răgaz în timp ce 
corpul îi era ostenit. Timpul devenise pentru ea ceva palpabil, 
un dușman cu care se afla în întrecere. Într-o noapte, în 
mintea sa apăru imaginea copilului care urma să se nască în 
chip de arbitru al acestei întreceri; îl vedea ca pe o pocitanie 
care ţinea în mână un ceas de aur; Adeline începu să râdă. 

— Ce este? întrebă Philip tresărind. 

— Râdeam ca să nu plâng. 

— Ce prostie! De ce să plângi? 

— Aș prefera să mor decât să suport tot ce mă așteaptă. 

— Hai, Adeline, gândește-te la toate lucrurile bune de care 
am avut parte, spuse Philip pentru a o linişti. 

— Te numeri printre ele? 

— Fără îndoială. 

— Atunci numeri una în plus. 

El se ridică în cot și o privi. 

O lună frumoasă strălucea în spatele ferestrei luminând 
obrazul lui Philip; sora lui, Augusta, îi trimisese o bonetă de 
noapte brodată pe care el și-o pusese cochet într-o parte. 

— Oh, Philip, ești delicios! 

Trase către ea capul soţului ei și îl sărută. 

— Acum încearcă să dormi, îi spuse el mângâind-o pe 
umăr. 

Ea suspină. 

— Mi se pare că aș dormi și mai bine cu fereastra deschisă. 

— Ştii că doctorul ţi-a recomandat prudență privind aerul 
rece al nopţii de când cu tusea ta. 

— Deschide-l puţin, puţin de tot. 

El se ridică deloc încântat și întredeschise fereastra, apoi 
trase un scaun între Adeline și fereastră, pe care întinse cu 
grijă juponul cu volane. 

— Uite, așa vom împiedica aerul rece să ajungă la tine. 

— Oh, mulţumesc, Phil! 

Respiră profund și adăugă cuibărindu-se: 

244 


— Ce aer bun! Păcat că e atât de dăunător. 

Juponul nu-l ferea pe Philip de aerul rece care-i atingea 
obrazul într-un mod deloc plăcut. Nu voia să schimbe poziția 
de teamă să nu o deranjeze pe Adeline, dar nu stătea 
confortabil; nu că i-ar fi fost teamă de răcoarea nocturnă, dar 
îl deranja. În cele din urmă, rezolvă problema trăgându-și 
boneta peste ochi, lăsând doar spaţiul necesar pentru 
respirație. 

Aprilie sosi cu escorta sa de furtuni și vijelii. Vântul gemea 
prin cele cinci hornuri care parcă îi ofereau acestuia ocazia 
să-și cheltuiască toată energia. Ușile abia fixate se trânteau 
cu zgomot; așchiile de lemn zburau care încotro; unul dintre 
muncitori căzu de pe schelă din cauza unei pale de vânt; era 
să moară, dar din fericire se rănise doar. Mobilierul fu 
descărcat și dezambalat de pânza care-l acoperea. Covoarele 
zăceau prin colțuri. Patul cel mare pictat cu flori și fructe și 
împodobit cu siluete de păsări și maimuțe a fost instalat în 
camera principală. De o sută de ori pe zi, Nero urca și cobora 
pentru a inspecta fiecare locșor. Odată cu mobila din Quebec 
sosi și pianul. Ocupa el singur o căruţă, atât era de mare. 
Hotărâră să-l lase în ambalajul lui în căruță, acoperit cu o 
prelată, până când vor avea oameni suficienţi să-l poată căra. 
Căruţa fu adăpostită într-un colţ lângă viroagă. Dar aici solul 
era alunecos, căci umbra menținea zăpada. Rotile începură 
să patineze și încet antrenară căruţa către prăpastie 
împreună cu caii care erau încă înhămaţi la ea. Philip și 
Adeline realizară ce avea să se întâmple, el cu consternare, 
ea cu spaimă. Încă un moment și caii ar fi fost trași în adânc. 

— Tăiaţi hamurile! strigă Philip. 

Adeline urlă și ea „Tăiaţi hamurile!” Doi bărbaţi se 
aruncară spre locul cu pricina; siluetele luptau deasupra 
prăpastiei. Vizitiul sări de pe locul său în ultimul moment. Caii 
porniră înainte eliberaţi de greutatea căruţei care se cufunda 
în torentul de apă. În cădere ea rupse crengile copacilor tineri 
apoi se opri, susţinută de două stânci care o împiedicară să 
ajungă în apă. 

— Pe dracu'! spuse Philip, dacă n-am scăpat ușor. 

245 


— Pariez că pianul s-a făcut bucăţi! spuse un bărbat cu un 
fular roșu în jurul gâtului. Nu se va mai putea folosi. 

Toată asistența, cu excepţia vizitiului, se bălăcea în zăpada 
topită pentru a vedea pianul. Fabricat în Franţa, traversase 
oceanul pentru a sta ani în șir în salonul casei din strada St. 
Louis; apoi, folosind pe rând un șlep, o barcă și o căruţă, 
venise aici pentru ca acum, mut și distrus, să se odihnească 
pe fundul prăpastiei. 

— Putem să-l aducem sus? întrebă Adeline încă palidă de 
emoție. 

— Ne-ar trebui patru cai să-l scoatem și în timpul urcării 
vor cădea toate piesele din el, declară bărbatul care tocmai 
vorbise. 

— ÎI vom aduce sigur, spuse Phlip ca să o liniștească pe 
Adeline. Vei cânta iar la pianul tău: The Harp that Orice thro’ 
Tara's Halls, “on it yet. 

Apoi se întoarse către omul cu fular roșu. 

— Dumneavoastră  dirijaţi  vizitiul; dacă nu  erați 
dumneavoastră, pianul n-ar fi ajuns acolo unde este. Și acum 
veniți să spuneți că nu-l vom putea scoate fără să se spargă. 
N-am nevoie de oameni ca dumneavoastră să lucreze pentru 
mine. Cereţi salariul care vă revine șefului de șantier; sunteţi 
concediat. 

Omul îl privi pe Philip: 

— Șeful de şantier m-a angajat, deci el și nu 
dumneavoastră mă poate concedia. 

Philip îl apucă de fular. 

— Îmi vine să te arunc după pian. 

Și îi dădu un brânci puternic. 

— Acum pleacă repede! 

Omul se îndepărtă speriat. 

Tot restul zilei, Adeline se simţi foarte slăbită. Îi tremurau 
genunchii în timp ce se învârtea prin cameră să aranjeze 
lucrurile. Ea și Philip își aleseseră camera lor la capătul 
holului, lângă salon; va fi răcoare vara, cald iarna și ferită de 


1 Harpa care odinioară în saloanele de la Tara”... 
246 


gălăgia copiilor. Angajaseră deja o servitoare, fiica unui ţăran, 
care o urma pe Adeline peste tot, mai mult încurcând-o decât 
ajutând-o. Nu știa să scrie și să citească iar prostia ei o uimea 
pe Adeline; era însă curajoasă și puternică precum un cal. De 
la Devon aștepta un cuplu: el grădinar și ea o bucătăreasă 
desăvârșită. li alesese sora lui Philip sperând că vor sosi la 
Jalna cu cel puţin cincisprezece zile înainte de ziua în care 
Adeline va naște. Camera lor, bine mobilată, îi aștepta la 
subsol. Aduceau cu ei ustensilele de bucătărie și uneltele de 
grădinărit cu care obișnuiau să lucreze. Adeline abia aștepta 
să-i vadă la Jalna și până atunci încercă să pună puţină ordine 
în haosul care o înconjura. Lizzie, tânăra ţărancă, o urma 
peste tot, împiedicându-se de numeroasele obiecte aflate pe 
jos, scăpând din mână lucrurile și minunându-se cu glas tare 
de splendorile aduse din Indii. 

— Dumnezeule, exclamă ea arătând spre patul pictat, ăsta 
e pentru dormit? 

— Da. Trage salteaua spre tine. Nu e dreaptă. 

— Să mă ferească Dumnezeu! Aș avea vise rele dacă aș 
dormi în el. 

— Cred și eu. Ajută-mă să deschid comoda asta. 

— Ce sunt animalele de dedesubt? 

— Dragoni. 

— Seamănă cu niște diavoli. 

— Asta și sunt... 

— Mobilele dumneavoastră nu seamănă cu mobilele 
creștine. 

— Într-adevăr. Ce ţi-a scăpat din mână? 

— Parcă e o păpușă. 

Micuța figurină de porțelan era învelită într-o broderie din 
Orient pe care fata o scosese din comodă. Adeline o ridică și 
o privi cu neliniște. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-a spart! exclamă ea. 
Dacă o spărgeai, fetițo, puteai să dispari. 

Ținea în mână statueta fragilă privind-o cu tandreţe. Era 
zeița Kuan Yin. 

— E o păpușă? întrebă Lizzie. 

247 


— E o zeiță a chinezilor. Ce frumoasă și înţeleaptă este! Ce 
bine că nu s-a spart! Privește ce mâini frumoase și ce 
piciorușe semănând cu florile. 

— E ciudată, spuse Lizzie. 

— Aș vrea să pot să te trimit cinci ani în China, Lizzie, și să 
văd ce se va întâmpla cu tine. 

— Probabil că aș semăna cu păpuşa asta la întoarcere, 
răspunse Lizzy cu un râs neghiob. 

Adeline puse zeița pe șemineu. 

— O voi pune aici ca să vegheze asupra camerei; aici va 
rămâne mereu! 

— E păcat să te închini unei statui, spuse Lizzie. Tata nu m- 
ar lăsa să lucrez pentru oameni care venerează statuile. 

— Ei bine, data viitoare când îl vei vedea poţi să-i spui că 
eu îmi adresez rugăciunile acestei statui. Mă va amuza să 
văd ce se va întâmpla. 

— Nu-i voi spune nimic, doamnă; eu nu vreau să plec de 
aici. 

— Drăguţ din partea ta, Lizzie! Acum strânge hârtiile și 
așchiile din hol și aprinde focul aici. E foarte frig. 

— Dumneavoastră nu prea arătaţi că vă este frig, observă 
fata. Obrajii vă sunt roșii ca și cum aţi avea febră. 

Îndesă hârtiile și bucăţile de lemn adunate în grătarul de la 
sobă. 

— Nu, nu așa, Lizzie! 

Adeline era exasperată de prostia fetei, dar simţea totuși o 
plăcere să o aibă lângă ea. Se întrebă cum se vor acomoda 
cu ea servitorii stilaţi ce vor veni de la Devon. 

Doamna Pink sosi mai târziu să vadă dacă o putea ajuta pe 
Adeline, dar admiraţia pentru lucrurile despachetate şi 
emoția cauzată de căderea pianului îi storseseră toată 
energia. Sosi și domnul Pink, care-și exprimă la rândul lui 
admiraţia și regretele. Apoi veni Philip însoţit de căpitanul 
Lacey, de Thomas D'Arcy și Michael Brent. Părea o adevărată 
reuniune mondenă. Philip cobori în pivniţă de unde reveni cu 
o sticlă de Madeira. Se găsiră și pahare. Apăru și Wilmott care 
afirmă că el știa cel mai bun mijloc de a scoate din prăpastie 


248 


pianul care nu s-ar afla acolo dacă el ar fi fost de faţă. 
Adeline își regăsi toată veselia și încrederea și plecă spre 
Vaughanland alături de Philip, plină de forță și speranţă; totul 
va fi în ordine înainte de venirea pe lume a copilului. Doamna 
Vaughan considera regretabil faptul că Adeline se strângea 
atât de tare, deși nu putea fi condamnată prea mult, întrucât 
era obligată să se expună privirilor. Starea ei putea trece 
perfect neobservată, într-atât îi era de subţire talia. 

Când Adeline se trezi de dimineaţă, cădea o ploaie 
măruntă, iar cântecul unui piţigoi răzbătea din arțarul din fața 
ferestrei; se trezise tresărind ca și cum cineva pusese mâna 
pe ea și o scuturase. Rămase întinsă, nemișcată, cu inima 
bătându-i puternic; aștepta și ochii mari deschişi fixau 
fereastra care se detașa ca un pătrat palid pe cerul dimineții. 
Apoi senzația reveni; o durere ascuţită îi traversă centrii 
vitali; o invadă o bruscă neliniște. Erau primele semne de 
naștere? Va fi pusă în situaţia să aducă copilul pe lume aici 
unde nu-și dorise? Sudoarea îi inundă fruntea; îi scăpă un 
geamăt. Apoi se simţi mai bine. A fost probabil o alarmă 
falsă; avusese și altele și nu voia să riște nimic. Orice ar 
spune Philip, ea va face ce crede ea, se va culca în acea 
seară în camera de la Jalna! Își organiză dinainte fiecare clipă 
a zilei și sfârși prin a adormi. 

Când se trezi, aceeași ploaie măruntă continua să cadă. 
Deși căldura prea timpurie din săptămânile trecute încetase, 
în aer se simţea un suflu primăvăratic. Philip se trezise. Totul 
era calm și liniștit în casă, întrucât Adeline dormise până 
târziu. Ea luă masa numai cu Daisy. Bărbaţii ieșiseră, iar 
doamna Vaughan nu se simţea bine; coborâse, dar a fost 
nevoită să se întoarcă din nou în pat după ce a băut o ceașcă 
de ceai; avea o migrenă îngrozitoare. Daisy vorbea obositor 
de mult. Pentru moment, o pasiona povestea de dragoste 
dintre Kate Busby și Michael Brent, considerând că fata 
trebuia să se opună tatălui ei și să fugă cu iubitul ei; o 
îndemnase de altfel pe Kate să-i urmeze sfatul. Adeline nu 
era oare de părerea ei? Ce era mai frumos în lumea asta 
decât o iubire adevărată? 


249 


Adeline era destul de tăcută. Înghiţi repede terciul de ovăz, 
puţin jambon rece și câţiva cârnăciori. Apoi bătu la ușa 
doamnei Vaughan. 

— Intră, răspunse aceasta cu vocea omului care ar vrea să 
fie singur. 

— Îmi pare rău că sunteți bolnavă. 

— Mă fac repede bine. Imi revin din când în când durerile 
astea. 

— Da, e deranjant. Nici eu nu mă simt prea bine. Astăzi 
foarte devreme am avut o durere ascuţită. 

Doamna Vaughan tresări. 

— Vreţi să spuneți că... dar e prea devreme, vorbeaţi de a 
treia săptămână din aprilie. 

— Așa prevăzusem. Dar cred că e mai bine să mă instalez 
acasă la mine chiar astăzi. 

— Nu, nu. Rămâneţi aici. Să luăm lucrurile cu calm! Totul 
se va aranja. 

Brusc, Adeline îngenunche, o luă pe doamna Vaughan în 
braţe și o sărută. 

— Sunteţi atât de bună, spuse ea. Cum mă voi putea 
revanșa vreodată? 

— Deci rămâneţi aici? întrebă doamna Vaughan cu o voce 
slabă 

— Nu. Vreau să nasc copilul la Jalna. 

— Și durerile? 

— Oh! Pariez că voi intra în a treia săptămână din aprilie. 

Doamna Vaughan izbucni în plâns; erau lacrimi de ușurare 
cărora li se adăugă un sentiment de afecţiune sinceră pentru 
Adeline. 

— Ţin mult la dumneavoastră, îi spuse ea, mult mai mult 
decât la Daisy. 

Adeline râse ușor. 

— Nici nu se putea altfel. 

Trecând prin faţa camerei copiilor, le auzi gânguritul; se 
jucau și erau sănătoși. Nu avea de ce să-și facă probleme 
pentru ei. Se duse în camera ei, căută o valiză și începu să o 
umple cu obiectele de toaletă; mai puse două cămăși de 


250 


noapte garnisite cu broderii și un capot roșu. Simţi o 
ameţeală și se așeză pentru a-și reveni, ceea ce dură un 
oarecare timp. 

Mai avea ceva de luat? Da, flaconul de rachiu din argint pe 
care îl avuseseră pe corabie; îl găsi în sertarul de sus al lui 
Philip și-l scutură; era plin pe jumătate. O nouă durere o 
străbătu sfâșiind-o precum dinţii unui animal sălbatic. Scoase 
un țipăt, își puse mâinile la gură și strânse din dinţi, nu voia 
să renunţe; va naște în propriul pat. 

Durerea încetă. Pipăi în dulap căutându-și pălăria și 
mantoul. În timp ce se îmbrăca, își aminti că nu ceruse 
trăsură și cal. Zărindu-l pe Patsy traversând peluza, deschise 
fereastra și-l strigă: 

— Patsy O'Flynn, adu calul gri și șareta. Dacă nu te-ai 
grăbit niciodată în viaţa ta ar fi bine să o faci acum. Aruncă 
hățurile pe cal și vino în galop. 

— Ce s-a întâmplat, doamnă? 

— Îţi voi spune mai târziu. Repede, aleargă. 

Patsy O'Flynn o luă la fugă spre grajduri, legănându-și 
braţele pentru a avansa mai repede. La întoarcere, totul era 
aranjat. O întâmpină pe Adeline cu o privire îngrozită. 
Favoriţii săi galbeni stăteau mândri de o parte și de alta a 
obrajilor slabi. Îi smulse valiza din mână și o aruncă în 
trăsură. 

— Fugi în salon și adu-l pe Boney, spuse ea. Nu trebuie să-l 
lăsăm. 

Patsy Joe se grăbi să intre în casă și ieși la fel de repede 
balansând colivia. Boney, încântat de schimbarea bruscă 
survenită în viața lui monotonă, se agăţase cu capul în jos de 
tavanul coliviei și scotea ţipete de bucurie. În timpul 
călătoriilor învățase cuvântul „adio” și nu înceta să-l strige, 
bineînţeles fără să pună nicio nuanță de afecțiune sau 
gratitudine. 

— Adio! Adio! Adio! strigă el și gura i se rotunjea sub ciocul 
negru. 

Adeline urcă în șaretă tremurând. Țipetele papagalului 
speriară calul care întorcea ochii imenși și nu știa dacă să o ia 


251 


înainte sau înapoi. Adeline apucă hăţurile spunând: 

— Copilul se va naște înainte de termen. 

— Calmează-te, strigă Patsy calului aranjând valiza și 
papagalul. Vrei să arunci stăpâna pe jos, brută ce ești. 

Se sui alături de Adeline: 

— Într-adevăr, doamnă, văd în ochii dumneavoastră că 
suferiţi, ceea ce nu este de mirare după ce aţi urcat și ați 
coborât atâtea scări și aţi cărat atâtea lucruri. Știu pe cineva 
care va fi furios că aţi plecat de la doamna Vaughan înainte 
ca totul să fie gata la Jalna. 

Privi cu atenţie chipul Adelinei și adăugă: 

— Nu vă neliniștiţi, voi sosi la timp. 

— Să nu sufli o vorbă despre asta nimănui, înainte de a-ți 
spune eu. Mă simt mult mai bine. Condu repede, dar fii atent 
la urmele lăsate de căruţe. 

Ea luă colivia pe genunchi ca să nu cadă. Patsy ridicase 
acoperișul, astfel că se aflau la adăpost de ploaia care cădea 
precum un voal de argint, din cerul plumburiu și sumbru. 

Patsy puse valiza și colivia pe patul din camera Adelinei. 

— Să desfac pachetele, doamnă? întrebă el aplecându-se 
spre ea pentru a-i privi faţa. 

Ea căzuse pe un scaun răsuflând greu. Lovituri de ciocan 
răsunau în toată casa. 

— Spune-le să înceteze cu bătutul, Patsy O'Flynn. Spune-le 
că mă doare capul. Nu altceva, te rog. Caut-o pe Lizzie și 
trimite-o la mine. Spune-i să vină imediat. Apoi te duci la 
doamna Pink pe care o s-o rogi să vină aici cu tine, va 
înțelege. 

— Mă duc. Mă voi întoarce cu doamna cât ai clipi. Nu vreți 
să mă duc după doctor sau după moașă dacă nu-l găsesc pe 
doctor? Veţi avea nevoie de ajutor. 

— Incă nu. Mai am ceva de făcut. 

— Dar puteţi aștepta? 

— Da. Fugi repede, Patsy. 

— Dacă m-aș duce să-l caut pe stăpân? 

— Nu, nu. Fă numai ce ţi-am spus. 

El îi aruncă o privire atât de sigură de sine, încât părea 


252 


chiar caraghios. Apoi părăsi camera cu greu, forțându-se să 
nu facă zgomot. După o clipă ciocanele amuţiră; ea auzi 
copitele calului care se îndepărta și scârțâitul trăsurii. Apoi se 
instală liniștea tulburată numai de zgomotul ploii pe acoperiș. 
Adeline scoase un suspin de ușurare. Cu mâinile în poală, ea 
se abandonă liniștii, lăsându-și nervii să se destindă. 

Pașii lui Lizzie urcând de la subsol se auziră curând. 

— Voiam să urc când l-am întâlnit pe domnul Patsy 
O'Flynn. Mi-a spus că sunteţi bolnavă. Doriţi o ceașcă de ceai, 
doamnă? 

— Da, te rog. Aprinde repede focul și pune ligheanul mare 
de alamă plin cu apă la încălzit. 

— Vreţi să spăl podeaua și fereastra acum, doamnă? 

— Nu, adică da, numai ferestrele. Voi căuta niște perdele 
să le atârnăm. Trebuie să pregătim totul pentru o naștere, 
Lizzie. 

O privi pe fată cu un surâs poznaș. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă Lizzie, n-am niciun 
pic de experienţă în astfel de lucruri. N-am nici douăzeci de 
ani. Nu puteţi avea pretenţia să mă pricep. Mor de frică. 

— Nu aştept de la tine decât să faci ce ţi se spune. Va veni 
doctorul. Este destul timp. Acum fă ceaiul și pune apa la 
încălzit. 

Lizzie cobori scara cu zgomot, aproape furioasă. Adeline se 
simţea puternică și gata să facă faţă oricărei situaţii. 

Deschise comoda cu lenjerie și scoase așternuturi și 
cuverturi. Când Lizzie reveni, făcură patul împreună. Adeline 
alese două covoare din grămada de pe hol și le întinse pe jos 
în cameră. Lizzie lustrui ferestrele și, cum acestea nu aveau 
inele, bătură în cuie o broderie indiană în chip de perdea. 
Adeline prinse puteri după ce bău ceaiul; vorbea întruna cu 
Lizzie care îi arunca din când în când priviri neliniștite. 
Camera avea acum un aer intim. Adelinei îi venea să cânte 
de bucurie la gândul că se găsea în sfârșit în siguranţă sub 
propriul ei acoperiș. 

Doamna Pink apăru în prag. 

— Oh, ce drăguţ e! Omul acela mi-a spus că nu vă simţiţi 


253 


bine. Este imprudent să vă agitaţi până în ultimul minut. 

— V-ar plăcea să aduceţi pe lume un copil în casa unor 
străini în care se află și un tânăr proaspăt sosit de la colegiu? 

— Sigur că nu și nu vă fac o vină din asta. Dar nu este mai 
devreme decât credeațţi? 

— Da, s-ar părea că am abuzat de forțele mele. A fost și 
povestea cu pianul; vedeam caii cum sunt gata să-l urmeze și 
asta m-a făcut să mă cutremur de groază. 

— Doctorul Ramsey nu este acasă, dar servitoarea îl va 
trimite îndată ce va veni. 

Lizzie aduse ceai proaspăt. Doamna Pink goli valiza 
Adelinei punând obiectele de toaletă pe etajeră. Statuia lui 
Kuan Yin îi reţinu privirile. 

— Ce frumoasă e! E chinezească, nu? 

— Da. Este zeița Kuan Yin. Ea mi-a promis că veghează 
asupra mea. 

Adeline se exprima cu atâta sinceritate, încât doamna Pink 
tresări: 

— Oh, doamnă Whiteoak, glumiţi! 

— Cred că există mult adevăr în religiile Orientului. 

— Totuși nu cred că trebuie acceptate de creștini; 
dumneavoastră ce părere aveţi? 

— Dumnezeu le-a acceptat timp de secole. 

— Căile sale depășesc înțelegerea noastră, după cum 
spune soţul meu. 

În vreme ce Adeline se plimba prin cameră, se întoarse 
brusc către doamna Pink: 

— Credeţi că ar fi mai bine să trimit după Philip? E bine să 
prevăd totul. 

Doamna Pink se grăbi să iasă; trimise pe unul dintre 
muncitori după Philip și cobori la bucătărie pentru a 
supraveghea pregătirile făcute de Lizzie. El se uita prin 
cameră mirat; văzu patul aranjat pe care se aflau cămașa de 
noapte și capotul soției sale. 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-am mutat, răspunse ea zâmbind. 

— Casa nu e gata; mai trebuie să așteptăm două zile. Nu 


254 


poți să te instalezi încă. 

— Am făcut-o și nu voi renunța. 

În timp ce vorbea, ea își contempla opera cu satisfacţie. 

— Oh, Philip, dragul meu, n-ai vrea ca micuțul să se nască 
la Vaughland, nu-l așa? 

— Dar nașterea e prevăzută pentru sfârșitul lunii. 

Adeline se adresă atunci soțului ei cu o voce scăzută: 

— Cred că se va întâmpla astăzi. L-am trimis pe Patsy după 
doctor. 

— Doamne! exclamă el cu ochii dilataţi. 

— Ai vrea să fiu într-un alt pat decât al meu? Am avut timp 
să pregătesc tot. Nu e plăcut în cameră? 

— Foarte plăcut, răspunse el fără entuziasm. 

Doamna Pink se întoarse și se interesă de starea Adelinei. 

— Cred că îmi va fi bine câteva oare de acum înainte. Aţi 
vrea să vă duceţi acasă să vă vedeți băiatul? 

— Numai dacă vă puteţi lipsi de mine. 

Intorcându-se spre Philip ea adăugă: 

— Băieţelul meu cel mic are un abces la ureche; îi pun 
cataplasme cu ceapă coaptă caldă și n-am încredere în 
servitoare. Doctorul va fi aici dintr-un moment în altul, sunt 
sigură, iar eu voi veni repede înapoi. 

Philip o însoţi în drum spre casa parohială, iar Adeline 
rămase singură; dar nu o mai deranja. Era foarte fericită. În 
această cameră, sub propriul acoperiș, pe care îl biciuia 
ploaia, ea aștepta momentul încercării mai mult cu mândrie 
decât cu teamă. 

In sfârșit, era acasă la ea; putea să facă totul după gustul 
ei. Ce mult iubea această casă care-i vorbea acum cu o voce 
gravă și calmă! Nu mai era un șantier, ci o locuinţă vie și 
animată. Intre pereţii ei răsuna ecoul pașilor familiari; voci 
nenăscute încă o chemau pe Adeline; nu numai vocea ființei 
pe care urma să o nască, ci și vocile copiilor ei. Întreaga ei 
viață se va scurge de acum înainte aici. Ea și casa ei vor 
împărtăși multe secrete; această casă va deborda de viaţă și 
pasiune; ea îi va adăposti pe toţi între pereţii ei pe care, într- 
o zi, va crește viţa-de-vie. 


255 


256 


CAPITOLUL XVII 


PRIMĂVARA LA JALNA 


Philip afirmă cu toată sinceritatea că spera ca Adeline să 
nu mai aibă niciodată alt copil. Fără să mai vorbim de 
suferinţele ei și de pericolul prin care trecea, acest lucru 
însemna și pentru el o grea încercare. După această ultimă 
naștere, o depresie puternică puse stăpânire pe el. Doctorul 
sosise atât de greu încât copilul era să se nască în absenţa 
acestuia. Moașa, reţinută de o altă femeie, n-a mai ajuns. 
Timp de câteva minute se putea crede că Philip și doamna 
Pink vor fi singurele persoane lângă Adeline în momentul 
critic, iar la acest gând Philip se simţea inundat de o sudoare 
rece. Adeline avusese partea ei de suferinţă și, fără să știe de 
ce, își pierduse autocontrolul; fiecare durere îi smulgea un 
țipăt; nu înceta să repete că va muri. Când doctorul Ramsey 
sosi, ea îl primi cu neîncredere și un calm aparent. Inainte de 
a face ceva pentru a-i alina durerea, el își spuse părerea 
asupra conduitei ei din acea dimineață. O jumătate de oră 
mai târziu, copilul se născu. 

In ciuda suferințelor, Adeline se refăcu rapid, probabil 
datorită faptului că se simţea fericită. Timpul cald și însorit 
era de partea ei. În jurul tinerei mame, atât în interior, cât și 
în exterior, treburile mergeau înainte. Muncitorii se arătară 
foarte bucuroși să afle că o naștere avusese loc în casa cea 
nouă și făcură tot posibilul să lucreze fără zgomot. Când 
copilul împlini zece zile, Philip îl luă în braţe și-l duse să i-l 
arate. Era mai mic și mai puţin viguros decât Nicholas, dar 
avea trăsături foarte frumoase, o piele minunată și ochi ca 
floarea de nu-mă-uita. Tăietorii, cu mâinile lor aspre, se 
strânseră în jurul lui, minunându-se de fineţea rochiței lungi 
și albe și de căciuliţa de dantelă. Micuţul le aruncă o privire 

257 


atentă în timp ce se juca cu propriile-i mânuţe. 

Philip părea topit de încântare întrucât era primul dintre 
copiii lor care semăna cu familia Whiteoak. Adeline, scrutând 
bebelușul care stătea lângă ea pe pernă, declară că acesta 
avea tenul lui Philip, nu însă și trăsăturile acestuia. 

Alegerea numelui nu se petrecu fără dificultăţi și discuţii. 
Philip voia să-i pună numele tatălui său, Charles. Adeline opta 
pentru Dennis, cel mai puţin agresiv dintre numele tatălui ei. 
În orice caz, declară el, cu siguranţă nu-i vor pune numele 
doctorului, așa cum făcuse cu Nicholas care purta numele 
scumpului ei St. Charles. Nu reușeau să ajungă la o soluţie, 
căci fiecare dezaproba alegerea celuilalt. 

— Charles este un nume trist, afirmă Adeline. 

— Ce prostie! protestă Philip. E un nume la fel de frumos 
ca și altele; Dennis te face să te gândești la o poveste 
irlandeză. 

— Un spirit rău te face să vorbești așa! replică ea. E un 
nume frumos. 

Dar o carte pe care Wilmott o trimisese Adelinei veni să 
limpezească chestiunea; era vorba despre Ernest Maltravers, 
romanul lordului Lytton. Adeline nu ajunsese la mijlocul 
romanului când exclamă: „Se va numi Ernest!” 

Philip recunoscu că era un nume frumos și, când Wilmott 
veni să vadă copilul, el declară că era numele cel mai potrivit 
unui astfel de personaj minuscul. 

Deci noul născut se va numi Ernest Charles Dennis, dar o 
vreme i se va spune Bebe. 

Inima lui Philip se umplu de orgoliu în ziua în care el se afla 
lângă Adeline ţinând în braţe copilul de opt zile, în timp ce 
copiii mai mari stăteau de o parte și de alta a patului. 
Paloarea Adelinei îi sublinia conturul minunat al feței care 
avea să-și păstreze farmecul până la adânci bătrâneţi. Părul 
răspândit pe pernă completa acea imagine superbă. Într-un 
gest de mulțumire maternă, ea își înconjură copiii cu braţele 
sale albe. 

Bona îi aduse pe Augusta și pe Nicholas de la Vaughanland 
pentru a-și vedea frăţiorul. Augusta care avea acum trei ani, 


258 


se așeză gravă la picioarele bebelușului, cu mâinile 
încrucișate pe genunchi; ochii ei încântați nu se uitau decât la 
fețișoara roz. Nicholas însă găsea mai interesante picturile de 
pe pat. Ciudata și senzuala frumuseţe a florilor și fructelor viu 
colorate îl umpleau de bucurie. El sărea ţinându-și mâinile 
când într-o atitudine de extaz, când întinse ca pentru a apuca 
un fruct. Râdea și ţipa de fericire. 

— Doctorul Ramsey mi-a spus că pot naște câte un copil în 
fiecare an fără niciun inconvenient, dacă, bineînţeles, mă 
îngrijesc, spuse Adeline. 

— Niciun copil în plus! răspunse Philip. Sau doctorul 
Ramsey vrea să stea numai în pragul ușii noastre? Trei copii 
sunt de-ajuns. Avem o fată care să ne îngrijească la 
bătrâneţe și doi fii care să ne asigure descendența. Nu ne 
mai trebuie alţii. 

— Nu, ai dreptate. 

Philip își încrucișă braţele pe pieptul său voinic. 

— Adeline, am hotărât un lucru; acest copil va fi botezat în 
propria noastră biserică. Știi că eu am discutat mult cu Pink 
despre avantajele unei biserici în apropiere; îţi amintești de 
greutăţile din iarna trecută, cu drumurile acelea lungi în 
trăsură. Vreau să cedez teren pentru construcţia acestei 
biserici. In ceea ce privește banii necesari unei construcții 
micuțe, am putea, dacă ne dăm silinţa, să găsim cât ne 
trebuie în ţinutul învecinat. Vreau o biserică demnă de acest 
nume și, dacă eu trebuie să fiu principalul subscriptor, ea va 
arăta așa cum doresc eu și nu vom avea nicio problemă. 

— Va fi nevoie de mulţi bani pentru o biserică micuță. 

— Adeline, această biserică va răspunde nevoilor spirituale 
până la sfârșitul zilelor tale și celor ale copiilor tăi. Asta 
înseamnă ceva, nu? 

— Tu ai biserica în sânge, ca să zic așa! Eu nu. 

— Dar nu ți-ar plăcea să ai o biserică? 

— Ar fi divin. Dacă pastorul nu-mi va plăcea, îl voi da afară. 

— Oh, nu vei putea face așa ceva. Dar vei avea multă 
influență. 

— Dacă este biserica mea, voi putea, replică ea 

259 


încăpăţânată. 

— İn momentul în care biserica este consacrată, cade sub 
jurisdicția episcopului din eparhia respectivă. 

Gropiţa din obrazul Adelinei se adânci. 

— Am eu grijă de episcop, declară ea. 

Țipetele lui Nicholas puseră punct conversaţiei lor; micuțul 
era prea gălăgios ca să fie ignorat; el se cățără pe tăblia 
patului ca să sărute o maimuţă care era desenată în spatele 
florilor, și puse picioarele pe părul mamei lui. 

— Hei, derbedeule! exclamă Philip, apucându-l din zbor și 
instalându-l pe genunchii săi. Își scoase din buzunar ceasul 
de aur și-l puse la urechea copilului. 

— Ga, ga, ga! strigă copilul, cu ochii strălucind precum 
stelele. 

— Înţelegi, reluă Philip, momentul e deosebit de potrivit 
pentru această construcţie. Muncitorii sunt aici și au rămas 
multe materiale nefolosite. Pastorul are cărţi care cuprind 
planuri de biserici construite în colonii unde nu se dispunea 
de prea mulţi bani. Va fi un edificiu fără pretenţii, dar care va 
putea crește dacă numărul oamenilor din zonă se mărește. 
Pastorul este sedus de idee pentru că sunt mulţi oameni 
săraci care au foarte rar ocazia să asiste la o slujbă. îţi 
închipui ce bucurie pe ei să aibă o biserică și o sală parohială 
unde să se poată aduna. 

— Ga, ga, ga! gângurea Nicholas. Ga, ga. 

— Sora mea va fi și ea entuziasmată. Sunt sigur că ne va 
trimite un dar substanţial. Aș putea obţine ceva și de la soțul 
ei. 

— Dar dacă îţi închipui că vei obţine ceva de la familia 
mea, te înșeli, spuse Adeline. 

— Nici n-am contat pe asta, replică el. 

— Mama va broda bucuroasă o pânză pentru altar. 

— Minunat. 

— Bunicul va putea să dăruiască o pereche de candelabre 
din argint. Mă îndoiesc că sunt admise lumânări pe altar. 
Pastorul e împotriva ritualismului. 

— Ga, ga, ga! spunea Nicholas scuturând ceasul cu putere, 


260 


apoi băgându-l în gură. 

Philip luă ceasul și-l puse în buzunar. Se ridică, luă copilul 
în mâini și îl aruncă în aer. Faţa lui Nicholas exprima o 
bucurie nebună. Puteai să-l arunci cât de sus fără să se arate 
câtuși de puţin speriat. 

Adeline zâmbi nepăsătoare, bătând ușor cu mâna pe 
spatele bebelușului. Gussie era în al nouălea cer; cobori din 
pat și alergă către tatăl ei căruia îi înlănţui picioarele cu 
mânuţele. Dacă existase vreodată vreo neînțelegere între ei, 
acest sentiment era de mult uitat. 

— Vreau și eu! ţipă ea. 

Philip îl lăsă jos pe Nicholas și o ridică pe Gussie. O aruncă 
în aer și o prinse de mai multe ori, de fiecare dată mai sus 
până când aproape că atinse tavanul. La fiecare reluare fetița 
scotea ţipete în care se amestecau frica și bucuria. Buclele 
negre i se ridicau în vârful capului și rochita de stofă bleu 
foarte decoltată se umfla precum un balon; piciorușele ei 
spânzurau ieșind din pantalonii albi. 

Adeline îi privea râzând. Nicholas făcu o mutră bosumflată. 
Ochii albaștri ai lui Ernest fixau un punct în spaţiu, în timp ce- 
și împletea mânuțele moi. 

— Opriţi-vă, spuse Adeline; o să ameţească. 

El ascultă și, înainte de a pune fetiţa jos, o sărută 
drăgăstos. 

— Scumpo! 

După ce copiii fură duși lângă bona lor, Adeline rămase 
liniștită, întinsă în patul ei, savurându-și fericirea. Se odihnea 
pe pernele brodate, destinsă, doar cu spiritul perfect treaz. 
Sarcina grea de a da viață era acum împlinită și mii de treburi 
plăcute o așteptau îndată ce va avea forța să li se dedice. 
Gândul i se întoarse spre trecut hoinărind prin anii lăsaţi în 
urmă. Ce mult trăise din moment ce avea atâtea amintiri! 
Întâi tinereţea liberă pe pământul irlandez, marcată de 
figurile fraţilor ei, de sunetul cornului și de zgomotul ploii 
căzând pe frunzele verzi. Venea apoi viața de tânără soţie din 
Indii, luminoasă și colorată; dragostea fierbinte pentru Philip, 
prietenia pentru prinții indigeni. Tot acest trecut părea 


261 


impregnat de ceva ireal. Își aminti și călătoria din Indii și mai 
ales de o dimineaţă caldă de pe corabie; se sculase devreme 
și-l surprinsese pe Philip complet gol pe punte, în timp ce doi 
marinari aruncau peste el găleți cu apă rece. Nimeni nu o 
văzuse spionând. 

Se gândi apoi să planteze liliac sub fereastra camerei; 
miroase atât de frumos primăvara! Doamna Pink îi promisese 
un butaș, precum și alte plante de grădină. Va pune flori 
peste tot și va planta și o livadă cu tot felul de pomi. Va pune 
și viță-de-vie și îi va cere căpitanului Lacey să o învețe să 
facă rachiu și vin. 

Ce mult ar fi vrut să despacheteze bibelourile de fildeș și 
jad! Ar putea să o facă numai dacă doctorul Ramsey i-ar da 
voie. 

Deodată, Adeline simţi nevoia de activitate; se tot foia pe 
pernele moi. Cât avea să mai zacă fără să facă nimic? Copilul 
dormea adânc. 

O jumătate de oră mai târziu era îmbrăcată, dar fără 
corset; își trăsese cămașa de pânză, pantalonii garnisiţi cu 
dantele fine, ciorapii de mătase cu baghetă tricotaţi de mână, 
juponul de flanel alb, juponul de batist plisat fin și rochia 
grena cu volane brodate cu velur roșu; își puse capa care îi 
acoperea manșetele de batist și dantelă și se înălță pe 
papucii indieni cu broderii sclipitoare. 

Când termină de îmbrăcat, simți o oarecare slăbiciune și nu 
mai îndrăzni să se pieptene. Părul îl cădea pe spate până în 
talie, într-o enormă masă roșie. Deschise ușa și ieși în hol; 
apoi se întoarse să mai arunce un ochi la Ernest; nu era 
niciun pic de tandreţe în această privire; copilul stătuse prea 
mult lângă ea, simţea nevoia să se elibereze. 

În ciuda unei ușoare ameteli, totul era bine; înaintă în hol, 
zări în sufragerie cornișele grele care așteptau perdelele, 
bufetul masiv și masa cu scaunele aduse din casa de pe 
strada St. Louis. Tot mobilierul era în dezordine așa cum îl 
descărcaseră. Adeline voia în această cameră perdele de 
velur galben legate cu șnururi groase; comandase la Quebec 
hârtie gofrată fabricată în Franţa. Se opri o clipă pentru a 


262 


mângâia mânerul balustradei fine precum satinul în timp ce 
privirea ei se plimba de la bibliotecă, aflată în stânga, până la 
salon care era în dreapta. Zâmbea gândindu-se la Philip care 
ceruse această bibliotecă pentru că avusese una la el acasă 
în Anglia. Aduseseră puţine cărți, dar Adelinei îi plăcea să 
citească și încet-încet vor cumpăra mai multe. Lumina care 
pătrundea prin vitraliile aflate de o parte și de cealaltă a ușii 
de la intrare arunca asupra tinerei femei reflexe verzi și roșii. 
Ce ferestre frumoase! gândi ea. Exact așa cum visase! 
Luminozitatea lor permitea să vadă cum e vremea afară. 
Soarele strălucea. Deschise ușa, făcu câţiva pași în pridvor și 
se trezi față în față cu doctorul Ramsey. Acesta se înroși de 
furie. 

— Doamnă Whiteoak, cum îndrăzniţi? exclamă el scoțându- 
și pălăria pe care o aruncă jos. 

Ea știa că este violent, dar o astfel de manifestare ridicolă 
o amuză la nebunie. Ținându-se de mânerul ușii, ea râdea din 
toată inima. 

— Cum îndrăzniţi? repetă el. V-am dat permisiunea să vă 
ridicați în camera dumneavoastră peste două zile și vă 
găsesc în picioare în pridvor! Și singură! Vreau să vă spun că 
veţi putea avea complicaţii care să vă ţină la pat săptămâni 
în șir. 

— Mă simt sănătoasă tun, răspunse ea. 

El își privea pălăria ca și cum ar fi simţit o dorinţă puternică 
să-i dea un picior și adăugă: 

— Dacă sunteți în stare să vă îngrijiţi, la nașterile viitoare 
vă veţi descurca fără mine. 

— Nu vor mai fi nașteri viitoare, răspunse ea cu demnitate. 

El zâmbi cu ironie. 

— Dumneavoastră spuneți asta... Dumneavoastră, o 
femeie atât de pasională! 

Ochii lui nu o părăseau. 

— Am un soţ care se îngrijește de sănătatea mea, replică 
ea cu și mai multă demnitate. 

— V-a dat voie să nu urmaţi sfaturile mele? 

— Fac ce-mi place. 


263 


— Ei bine, vă rog să vă întoarceţi în pat. 

— Nu vreau. 

— Ba o s-o faceți. 

— Vă sfidez. 

El o luă de mâini și o întoarse cu forța; o strângea cu 
putere. O clipă, ea se simţi neputincioasă după care se 
smuci, trăgându-și mâinile și apucându-l de părul destul de 
lung și aspru. 

— Daţi-mi drumul! spuse ea cu răsuflarea tăiată. 

El râse nervos, își ţinu o clipă respiraţia, înclină capul și o 
sărută pe buze. Amândoi rămaseră nemișcaţi. Un pas ușor se 
auzi pe pietrișul turnat recent pe alee. Doctorul Ramsey își 
luă pălăria și roși până în vârful urechilor; se întoarse pentru 
a da nas în nas cu Daisy Vaughan. Aceasta se arătă foarte 
surprinsă să o vadă pe Adeline în afara camerei sale. 

— V-aţi și ridicat din pat, doamnă Whiteoak! exclamă ea. E 
minunat! Nu credeți, doctore Ramsey? 

Și îi aruncă acestuia o privire atentă. 

— Perfect de acord, replică el pe un ton sec. 

Urmă o secundă de tăcere penibilă pe care Daisy o rupse 
imediat. 

— Aţi auzit ce s-a întâmplat? Kate Busby a fugit cu domnul 
Brent! Tatăl ei este în culmea furiei și spune că nu i-o va ierta 
niciodată. Îl credeţi, doctore Ramsey? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— O răpire e atât de romantică! Nimic nu mă va împiedica 
să mă căsătoresc cu bărbatul pe care-l iubesc. Aș fugi cu el la 
capătul pământului. Toată lumea consideră că domnul Brent 
este o partidă foarte bună, chiar dacă resursele sale sunt 
cam limitate. Ce credeţi despre nebunia asta, doctore? Pariez 
că o dezaprobați. 

— Nu sunt în măsură să judec comportarea nimănui. 

Ochii Adelinei râdeau, privindu-l. Se sprijini de perete cu 
braţele încrucișate. 

— Vor avea noroc și vor forma un cuplu drăguţ, spuse ea. 

— Îmi pare bine că gândiţi așa, zise Daisy, dar eu aș fi vrut 
să se căsătorească. Deși eu nu trebuie să mă căsătoresc 


264 


niciodată, mi-ar plăcea să fiu domnișoară de onoare. 

— Vă veţi căsători cu siguranţă, replică Adeline. 

Un țipăt slab străbătu până la ei din dormitor. Adeline 
întoarse ochii în direcţia aceea și privirea îi semăna cu cea a 
unei superbe pisici persane, departe, dar în același timp 
atentă la chemarea puilor. 

— Oh, bebelușul cel scump! exclamă Daisy ţâșnind ca o 
săgeată spre leagănul copilului. Micuţule scump! Ingerașule! 

Strânse copilul în brațe, dar neavând nimic din ceea ce 
dorea el, acesta continuă să ţipe. 


În săptămânile următoare, el se dezvoltă cu repeziciune, 
stârnind în continuare interesul general, întrucât el era cel 
care pusese sigiliul vieţii pe noua construcţie. Chiar și 
Nicholas își pierduse din importanţă. Se întâmpla uneori ca 
Gussie să aibă sarcina de a-l supraveghea și se amuza în 
timp ce bebelușul dormea. Deși micuță, fetița reușea să se 
impună și de cele mai multe ori Nicholas o asculta. Dar când 
el voia cu orice preţ ceva, Gussie nu mai avea nicio putere 
asupra lui. Urla, ţipa, se trăgea de păr. Mai greu decât ea, o 
împingea pentru a-i lua vreo jucărie sau pentru a se sui pe 
genunchii mamei lor. Gussie îl adora pe Ernest care era 
pentru ea mai scump decât toate păpușile, dar pentru 
Nicholas nu avea aceeași afecțiune. Erau zile în care îl iubea 
mult și zile în care ar fi fost fericită să scape de el. 

Într-o frumoasă și caldă dimineaţă de mai, bona îl instală 
pe Nicholas pe iarbă, în căruciorul lui, aproape de prăpastie, 
gândind că muncitorii care treceau pe acolo și păsările 
migratoare care reveneau constituiau pentru el o 
permanentă distracţie. Păsările soseau în număr mare, 
formând adevăraţi nori groși care umpleau cerul. La Jalna era 
mereu ceva pasionant de văzut. 

Un muncitor de la fermă trecu pe acolo trăgând doi cai 
frumoși pe care Philip tocmai îi cumpărase; caii mergeau la 
trap cu un pas ferm și regulat, supunându-se și celei mai mici 
mișcări a frâului. Nicholas încetă să se mai joace cu mielul 
său din pluș și se aplecă să-i privească cu atenţie. Ochii îi 

265 


străluceau sub volanul bonetei de mătase bleu. Corpurile 
puternice și lustruite ale cailor fremătau, iar metalul 
strălucitor al hamurilor scotea un sunet ușor. Nicholas se uită 
la cozile lor alb-gălbui legate cu panglici roșii. El se întoarse 
spre mielul lui să vadă dacă avea aceeași coadă și, 
descoperind că nu era altceva decât un capăt de lână, își 
exprimă dezaprobarea printr-o mutră plouată; Gussie, care 
era lângă el pe scăunel, crezu că vrea să plângă. Se apucă să 
zgâlţâie căruciorul cu o mână experimentată, dar Nicholas 
care nu voia să fie legănat îi aruncă o privire nemulțumită: el 
voia să se dea jos din cărucior ca să se poată plimba; încercă 
să desprindă cureaua care-l reţinea. 

— Nu, spuse Gussie. Băiat rău! 

Ea se ridică și-i prinse mâinile în ale ei, ceea ce-l făcu și 
mai furios. O privi încercând să se desprindă. Gussie se gândi 
că se va calma dacă îl va plimba. Pământul era plat, deci nu 
exista nicio piedică în calea căruţului; pe Gussie o amuza să îl 
împingă, deși bona îi interzisese. 

Dar Nicholas era foarte nemulțumit și nu putea uita că îi 
imobilizase mâinile. Își aruncă mielul, se răsuci și începu să 
dea din picioare. Cu multe eforturi Gussie împinse căruţul 
lângă pian care fusese scos cu o zi înainte din prăpastie și se 
afla încă în cutia sa, pe marginea acesteia. 

— Ce pian frumos! spuse Gussie. Eu voi cânta la el. Și 
adăugă: Nicholas nu! 

Copilul nu știa că în cutia imensă se afla un pian, dar 
intuise că urma să fie lipsit de un lucru pe care sora lui îl va 
avea. Se răsuci din nou încercând să se așeze în genunchi, 
mereu împiedicat de curea. Gussie nu observase poziţia în 
care stătea; ea era absorbită de efortul pe care trebuia să-l 
facă, întrucât pământul devenise bolovănos și opunea 
rezistenţă roților. 

Nicholas se aplecă peste căruţț, apucă pălăria surorii lui pe 
care o trase prinzând-o și de păr în același timp. 

Ea scoase un țipăt de furie, dar continuă să împingă căruţul 
din toate puterile. Numai cu o zi înainte fusese scos pianul cu 
strigăte și pocnituri de bici, din apa în care căzuse. Muncitorii 


266 


își lăsaseră treburile lor pentru a lua parte la agitația 
generală. Toţi vecinii veniseră să vadă cei patru cai luptând 
din greu pentru a ridica instrumentul; sforile trimise prima 
dată alunecară și încărcătura aproape că se rostogoli din nou. 
O nouă încercare se dovedi salvatoare, pianul urmând să fie 
transportat chiar în acea zi în salon. 

Brusc, tot ceea ce Gussie fusese obligată să suporte din 
partea lui Nicholas îi deveni acesteia foarte clar. Nu putea să 
aibă ceva fără să vrea și el și se amesteca în toate treburile 
ei. El era centrul vieții de familie, preferatul tatei, al mamei, 
al bonei, al lui Lizzie, al tuturor... Până și al lui Patsy O'Flynn 
care o dăduse jos de pe umerii lui ca să-l pună pe Nicholas. 
Micutul Ernest era delicat, se putea înțelege cu el, dar cu 
Nicholas era imposibil. 

În faţa ei se întindea taluzul în pantă abruptă de unde 
fusese scos pianul și pe care greutatea acestuia îl nivelase 
puţin. 

Gussie împinse căruciorul înainte cu toată puterea. 

Acesta se rostogoli rapid surprinzându-l pe Nicholas care 
după primul moment de uimire, se lăsă pradă unei bucurii 
nemaivăzute. 

Roata se lovi de o piatră și șocul proiectă copilul în aer; 
reveni în același loc, dar într-o poziţie diferită astfel că fața 
nu-i mai putea fi văzută de Gussie. 

În cele din urmă, căruciorul atinse malul apei; Nicholas nu 
mai făcea nicio mișcare; rotile din faţă se aflau deasupra 
apei. Brusc, un sentiment de groază puse stăpânire pe Gussie 
și se simţi singură într-o lume imensă; privirile i se adânciră 
în prăpastie, pianul care se afla acolo era acum sus, 
căruciorul care adineauri era sus, acum zăcea la fund... 
Nicholas care până atunci făcuse gălăgie, acum tăcea. 
Lucrurile se schimbaseră într-adevăr, prea repede! Lui Gussie 
îi era teamă. 

O luă la fugă într-o direcţie din care veneau un zgomot de 
topor și voci. Cei doi canadieni francezi cântau și cântecul lor 
trezi în mintea ei o amintire îndepărtată, plină de farmec și 
de dulceaţă; se opri și rămase ascunsă, atentă la mișcările 


267 


mușchilor și brațelor brune. O străbătu un frison de plăcere; 
timp de o secundă pădurea dispăru și Gussie revăzu 
bucătăria din strada St. Louis, simţi în jurul ei mâinile lui 
Marie și-i auzi vocea cântând: 


Alouette, Alouette, gentille Alouette, 
Je te plumerait.! 


Descoperi flori micuțe roz smălțuind gazonul tânăr pe care- 
| călcau piciorușele ei și se aplecă să-i mângâie obrajii. 

Deodată auzi vocea bonei ţipând: „Augusta, Augusta”, cu o 
oarecare neliniște în glas. 

Văzând-o, bona o luă la fugă spre ea. 

— Unde este Nicholas? întrebă ea cu respiraţia tăiată. 

— Acolo jos, răspunse Gussie arătând spre prăpastie. 

— Dumnezeule! 

Fugi spre marginea prăpastiei și privi în jos; Gussie o urmă 
și o privi coborând panta fugind ca o nebună; o văzu ridicând 
căruciorul, luându-l pe Nicholas în braţe și examinându-l pe 
toate părţile; apoi urcă cu greu; faţa îi era schimonosită. 

Nicholas nu o păţise mai rău decât pianul, hotărî Gussie în 
sinea ei, contemplând faţa frăţiorului ei. Acesta era calm și 
mirat; boneta îi căzuse pe ochi. Bona îl puse pe pământ, apoi 
cobori să ia căruciorul; urcă din nou abia respirând. Scoase 
pernele și cuverturile pe care le scutură de pământ și puse 
totul în ordine aruncând priviri îngrozite în direcţia casei. 

După ce-l strânse tandru la piept pe Nicholas, ea se aplecă 
spre Gussie și o întrebă cu răceală: 

— Ce s-a întâmplat? Ce-ai făcut, fetiță rea? 

— Am împins căruciorul și a căzut. Îl plimbam. 

— Este un miracol că nu l-ai omorât. 

O prinse pe Gussie de umăr, o scutură cu brutalitate și o 
lovi întâi peste mâini și apoi peste faţă. 

— Uite ce meriţi, spuse ea, și să nu îndrăznești să te plângi 
mamei sau tatei. Nu mai plânge. N-ai încasat nici pe jumătate 


1 Ciocârlie, drăguță ciocârlie,/ Ciocârlie te voi jumuli. 
268 


din ce meritai... 

In aceeași după-amiază se deschise cutia pianului care 
apăru în soare fără nicio urmă aparentă a accidentului. Mai 
urma să se verifice în ce măsură fusese afectată 
muzicalitatea. Se improviză o căruță pe care o trăgeau vreo 
șase oameni strigând și opintindu-se stârnind spaima lui 
Gussie. După ce instrumentul fu în sfârșit instalat în salon, 
oamenii putură să admire pupitrul din lemn de trandafir, 
sculpturile de pe picior, aplicele de argint pentru lumânări, cu 
un orgoliu nemăsurat de parcă ei ar fi fost proprietarii. 

După plecarea lor, Adeline, Philip, Daisy și Wilmott 
rămaseră în salon. 

— Acum, exclamă Daisy, totul capătă un aspect familiar și 
intim! Am spus, totdeauna că un pian este sufletul casei. 
Sper să nu cânte fals. 

— Te rog, așază-te și cântă ceva, îi ceru Philip. Să vedem 
dacă totul e în regulă. 

Daisy întoarse taburetul în toate sensurile pentru a obţine 
înălțimea dorită. Apoi încercă primele măsuri dintr-un vals de 
Strauss. 

— Nu e rău, spuse ea cântând în continuare; nu e deloc 
rău. Sună bine. 

Philip era încântat. Înconjurând cu braţul talia Adelinei, fără 
să-i pese dacă ea era sau nu dispusă să valseze, el o antrenă 
la dans învârtind-o. 

— Hop așa! strigă el. Sunt secole de când n-am mai dansat 
împreună. 

Suplă și viguroasă în braţele soțului ei, Adeline abia 
atingea parchetul. Wilmott îi privea cu melancolie, dorindu-și 
să aibă și el o parteneră. Zărind-o pe Gussie care deschisese 
ușa și privea înăuntru, el se apropie de ea, îi făcu o reverență 
după moda franţuzească, amintire a sejurului său în Quebec, 
și îi spuse: 

— Imi faceţi onoarea acestui dans, domnişoară Whiteoak? 

Ea înclină grav capul și, ţinând-o de mânuțe, Wilmott o 
prinse în dans. 

— İn curând vom primi foarte des oaspeţi în acest salon, 


269 


spuse Adeline pe deasupra umărului lui Philip. Suntem cei 
mai fericiţi oameni din lume! 

Se lăsă pe o canapea, îmbujorată de plăcere, dar puţin 
obosită. Daisy se întoarse pe taburet: 

— Mi-ar plăcea și mie să dansez dacă ar vrea cineva să mă 
invite! 

— Cântă-ne ceva, Wilmott, zise Philip care o ridică pe Daisy 
de pe scaun. 

Melodia lui Daisy, deși stângace, fusese veselă și ușoară. 
Cea a lui Wilmott era lentă și pătrunsă de o anumită 
senzualitate. Corpul suplu al lui Daisy exprima aproape 
nerușinat plăcerea pe care o simțea. Ea și Philip dansaseră 
deseori împreună iarna trecută. 

— Îmi place atât de mult să dansez cu dumneavoastră, 
căpitane Whiteoak. Nu mai există nimic pentru mine când 
sunt în brațele dumneavoastră. 

El râse ușor, o strânse puţin mai tare și începu să se 
învârtească mai repede. Augusta, în picioare alături de 
Wilmott, lovea cu pumnii notele joase ale pianului, iar semnul 
dezaprobator pe care i-l făcu Wilmott cu capul o lăsă 
indiferentă. 

— Gussie strică tot, strigă Daisy. Spuneţi-i să se 
potolească, vă rog, doamnă Whiteoak. 

Adeline se îndreptă către fetiță și o instală pe canapea de 
unde picioarele îi atârnau legănându-se. 

— Trebuie să renunţ la speranţa de a dansa cu tine? o 
întrebă Wilmott pe Adeline. 

— După ce mă odihnesc puţin. 

Wilmott cântă apoi o polcă pe care dansatorii o executară 
cu graţie. Apoi se așeză lângă Adeline și-i spuse: 

— Nu cred că pot să dansez cu tine acompaniat de această 
tânără, cântă oribil. 

Adeline întinse mâna către cea a prietenului său. 

— Îmi pari prost dispus astăzi, James. Cred că Daisy cântă 
bine la pian și că dansează și mai bine. 

— Mai bine aș muri decât să dansez cu ea! 

Philip se apropie de ei. 

270 


— Când camera va fi tapisată, cu ferestre frumoase și un 
covor pe jos, va fi un salon minunat. 

— E foarte mare, spuse Wilmott; are de două ori suprafaţa 
casei mele. 

— Este o cameră splendidă, exclamă Daisy. Imaginaţi-vă o 
serată, lumânările din candelabre aprinse, dansatorii 
alunecând pe parchet, vaze pline cu flori, o orchestră cântând 
ușor, în timp ce afară se întinde imensitatea pădurii. Vă 
invidiez pentru un asemenea salon! Cu ce impresie credeai 
că rămâi din perioada sărăciei, căpitane Whiteoak? 

— Foarte veselă dacă judec după tine! răspunse Philip. 

— Ce cruzime! Pentru că îmi ascund mizeria sub un zâmbet 
credeţi că nu sufăr! Totuși sunt iremediabil condamnată 
celibatului! Ce bărbat se căsătorește cu o fată fără avere? 

— În ţările primitive, declară Wilmott, o femeie se judecă 
după vigoarea fizică. 

Daisy traversă rapid camera oferindu-și brațele privirii 
tuturor. 

— În acest domeniu stau și mai prost. Priviţi: piele și os! 
Nimic altceva. 

— La, la, la, cântă Philip îndreptându-se spre ea dansând. 
Puţină muzică, Wilmott. 

O luă pe Daisy la alt dans al cărui acompaniament îl făcu el 
însuși, fluierând. 

— Aș vrea să-ţi spun ceva, îi zise Wilmott Adelinei, luând în 
mână piciorușul lui Gussie. Dar nu mai avem niciodată ocazia 
să stăm de vorbă. 

— După ce ne vom instala, va fi altfel. Voi avea mult timp 
liber. Ce vrei să-mi spui? 

— Am început să scriu o carte. 

Obrazul Adelinei se lumină. 

— Splendid, un roman? Apar și eu în el? 

— Da, e un roman și mi-e teamă că nu pot evita să te 
includ printre personaje. Am încercat, dar degeaba. 

— Aș fi furioasă dacă n-ai face-o. Când îmi citești ce-ai 
scris? 

— Nu știu. Poate niciodată. Nu sunt încă hotărât. 

271 


— Cei doi par dispuși să vorbească la nesfârșit, îi spuse 
Philip lui Daisy. 

— Sunt atât de intelectuali! Eu nu am decât două idei în 
cap. 

— Spune-mi-le repede. 

— Să fiu iubită și să iubesc. 

Wilmott se ridică și se îndreptă spre pian. Cântă o melodie 
lentă și gravă: Gussie se dădu jos de pe canapea și îl urmă. 
Mânuţele ei băteau notele joase ale instrumentului. 


272 


CAPITOLUL XVIII 


VIZITATORI IRLANDEZI 


Uitându-se în jurul său, Philip se minuna de fiecare dată de 
tot ce se înfăptuise de la sosirea lor acolo; dar în acea seară 
avea o senzație diferită, amestecată cu teamă. Se scursese 
un an de când cumpărase o mie de acri de pământ acoperit 
complet de pădure, cu excepţia unei poienițe; acum, în 
centrul acesteia se ridica o casă impozantă și de jur-împrejur 
se întindea, cât vedeai cu ochii, un parc cu arbori superbi. 
Dincolo de parc, erau câmpuri pe care semănase ovăz și orz; 
erau parcele cu legume, iar în anul următor Adeline urma să 
aibă un parter cu flori. Hambarul era gata, iar grajdurile 
adăposteau două atelaje de cai frumoși de fermă, doi cai 
pentru călărie și o iapă pe care o vor utiliza la trasul căruţelor 
sau la munci mai ușoare. Philip nu se grăbise să cumpere o 
trăsură și un echipaj, întrucât era o treabă complicată. 

In acea seară stătea în picioare între hambar și casă - pe 
care o zărea între copaci - și ai cărei pereți de un roșu-închis 
păreau mai închiși când soarele apunea. Fumul gri albăstrui 
ieșea din două hornuri și se pierdea în albastrul întunecat al 
cerului. Vacile de Jersey care pășteau lângă el ca și cum ar fi 
trăit în această câmpie de generaţii nu îl emoţionau pe Philip 
pe cât o făcea vederea acelui fum ridicându-se spre cer 
deasupra propriilor lui hornuri; fumul părea că scrie în văzduh 
cuvântul casă. Pusese mult suflet în acest colț de țară; nu-și 
mai dorea altul. 

Gândindu-se la tot ce se întâmplase, se mira încă de modul 
în care se hotărâse să părăsească armata în care putea spera 
să facă carieră onorabilă, de gestul prin care respinsese tot 
ce-l lega de viaţa aceea, optând pentru o existenţă atât de 
primitivă. Visul tinereţii sale fusese să intre în armată; era o 

273 


tradiție în familia lui și descoperise multe satisfacţii în 
diversele activităţi ale vieții militare. Deci, ce se întâmplase? 
Se părea că din ziua căsătoriei, un ciudat element de agitaţie 
pătrunsese în viața lui. Nu pentru că viaţa de garnizoană și 
plăcerile ei i-ar fi displăcut Adelinei; nici ea nu era o fată de la 
tară cu spiritul limitat, care urmărea să-l sustragă de la viaţa 
de tânăr ofițer. Nu, fusese ceva mai profund, ca și cum 
Adeline era mereu în căutarea adevărului, iar din ziua în care 
viețile lor s-au unit, plecaseră împreună să-l descopere. Ceea 
ce ei doriseră să găsească era o viaţă fără minciună, fără 
obligaţia de a se supune unor reguli învechite; era 
posibilitatea de a-și face viața așa cum simțeau ei. Această 
posibilitate o găsiseră în Canada. Incă o dată, Philip nu 
regretă ceea ce lăsase în urmă; dimpotrivă, el găsi fericirea 
în ceea ce dobândise. 

Își privi pantofii, jambierele de piele, pantalonii și vesta de 
velur reiat și simţi o bucurie adâncă la gândul că de acum 
înainte aparţinea cu adevărat acestui pământ; îndreptându- 
se către cea mai tânără dintre vaci, care tocmai fătase primul 
vițel, puse mâna pe grumazul alb și mângâie pielea fină; 
animalul ridică spre el niște ochi devotați și încrezători în 
timp ce gura îi era plină cu iarbă; viţelul încă slab, dar plin de 
viaţă își încerca picioarele subţiri. Philip nu le-ar fi dat pe un 
regiment de cavalerie. O seninătate adâncă îi invada întreaga 
ființă; de dimineaţă până seara avea o mulţime de treburi de 
făcut; avea chiar atât de multe, încât uneori se simţea 
depășit. Totuși, nimic nu îl presa. Cu vremea, el și Adeline își 
vor atinge scopul pe care-l urmăreau. Aveau bani și încredere 
în viitor; el mai avea ceva preţios - credința în Dumnezeu, nu 
într-un Dumnezeu prea personal, ai cărui ochi sunt îndreptaţi 
mereu către faptele rele ale oamenilor, ci un Dumnezeu gata 
oricând să întindă o mână de ajutor și să acorde iertarea sa 
milostivă pentru toate păcatele care nu erau făcute cu ură. 

„Văcuţă dragă, spuse el animalului, văcuţă curajoasă!” 
Viţelul se frecă de genunchiul lui, scoțând limba roz. 

Îl zări pe colonelul Vaughan venind către el peste câmp cu 
un coș în mână. După formulele de politețe, colonelul 


274 


deschise coșul: 

— Am adus un mic cadou pentru soţia ta - câteva lăptuci 
(anul acesta au fost foarte frumoase), niște cireșe și vreo 
douăzeci dintre jefuitorii care aveau de gând să le mănânce. 

Spectacolul oferit de interiorul coșului era demn de penelul 
unui pictor. Lăptucile erau la fel de verzi precum iarba tânără; 
frunzele lor ascundeau inima albă și se înveleau unele pe 
altele, aproape fără nicio cută; numai marginile albe erau 
ușor îndoite. Lângă acest verde proaspăt strălucea roșul 
cireșelor. Un perete separa conținutul coșului în două; în 
cealaltă parte se aflau corpurile a vreo douăzeci de păsărele 
cu pene strălucitoare. Gâturile le erau la fel de roșii precum 
cireșele, în frunte aveau câte un mot, iar penele erau fine și 
moi. 

— Păcătoasele astea se abătuseră precum un nor, spuse 
colonelul Vaughan și se instalaseră în copaci. Era un 
spectacol frumos, dar nu aveam timp să pierd admirându-le. 
Mi-am încărcat pușca și am tras; am reîncărcat-o pentru cele 
care mai rămăseseră; cădeau ca fructele coapte. 

— Doamne, ce frumoase sunt! Dar ce să facă Adeline cu 
ele? 

— Să le dea la împăiat. Există în oraș un excelent 
naturalist. Nu e ceva mai interesant într-o cameră decât o 
vitrină cu păsări ca acestea, puse cu gust pe crengi de copac. 
Dacă mai vreţi, pot să vă mai dau. Voi împăia câteva și 
pentru mine. 

— Mulţumesc mult, Adeline va fi încântată. 

Dar mai târziu, când intră în salonul unde broda Adeline 
profitând de ultimele raze de lumină, o făcu cu oarecare 
teamă. Ea era fermecătoare în rochia de cașmir alb garnisită 
cu dantelă în partea din faţă a corsajului și la mâneci. El luă 
un mănunchi de cireșe din coș și și-l prinse de urechi. 

— Uite de cercei am! 

Ea ridică capul. 

— Cireșe! Dă-mi și mie un pumn. Sunt de la Vaughanland? 

— Da. Și astea de asemenea. Privește. 

Ea aruncă o privire în coș. Obrajii îi păliră. 

275 


— Oh, ce cruzime! Cine le-a omorât? 

— Vaughan. Dar le-a prins devorând cireșele și n-ar mai fi 
rămas una. 

— E crud, crud, repetă el. De ce le-a trimis aici? 

— Le-a adus el însuși pentru tine să le dai la împăiat. Vei 
vedea ce bine arată într-o vitrină. 

— Niciodată, ia-le de aici! Bietele de ele! Nu, lasă-mă să le 
văd! 

Luă o pasăre din coș și o apropie de obraz. 

— Hai, Adeline, fii rezonabilă. Te înfurii degeaba sau 
aproape degeaba; ce să mai zicem atunci de potârnichi și 
fazani și de cocoșii sălbatici pe care îi împușcăm la 
vânătoare? 

— Vânătoarea e un sport. Asta e o crimă. Vânatul este un 
aliment, dar amărâtele astea... 

Duse pasărea moartă la buze, după care îl privi pe Philip cu 
o expresie îndurerată. 

— Păsărelele au fost create pentru frumuseţea și cântecul 
lor. Ce se întâmpla dacă mâncau și ele niște cireșe? 

— Ce s-ar întâmpla dacă n-ar lăsa niciuna? 

— Cui i-ar păsa? Da, cui i-ar păsa? 

Și sărută gâtul păsării. 

— Adeline, ai sânge pe buze. 

El își scoase batista și îi șterse buzele. 

— Acum, gata. Destul. Dă-mi pasărea. Voi găsi pe cineva 
care va fi fericit să le aibă. 

Ea cedă, dar cu o singură condiţie: 

— Nu vor fi puse în nicio vitrină! Le voi înmormânta eu 
însămi. 

După o ultimă privire aruncată în coș, lacrimile începură 
să-i curgă pe obraji. 

In același moment intră doamna Coveyduck în cameră; 
sosise la Jalna împreună cu soţul ei de câteva săptămâni 
după ce fuseseră angajaţi la Devon de către sora lui Philip 
drept bucătăreasă și grădinar. Nu se putea găsi un cuplu de 
servitori mai buni decât aceștia. Sam Coveyduck era mic, 
gras și colorat; nu se gândea, de dimineaţă până seara decât 


276 


la lucrurile care creșteau; tot ce nu creștea era ceva mort. 
Avea o voce gravă și mieroasă, cu un accent pronunţat din 
regiunea Devon. Soţia lui era tot mică, dar mai slabă. Avea 
părul negru strălucitor, o faţă de călugăriţă și o voinţă de fier 
Era o bucătăreasă excelentă. Adora ordinea și hotărâse să-i 
dirijeze pe cei doi stăpâni și toate treburile de la Jalna cu 
blândeţe, dar și cu fermitate. 

— Priviţi, doamnă Coveyduck, exclamă Adeline, uitaţi-vă la 
aceste păsărele drăguţe! Ce credeţi dumneavoastră despre 
cel care omoară păsărele numai din plăcere? 

— N-a fost din plăcere! protestă Philip. 

— Ba din plăcere! Atunci de ce ar fi venit aici alergând să 
ne arate prada lui! 

— Nu alerga, mergea. Credea că îţi va face plăcere. 

— Puțin îmi pasă cum a venit! strigă Adeline. A venit să-mi 
aducă victimele lui și asta mi-e de-ajuns! Totdeauna am 
simţit că este ceva rău în omul ăsta. Îmi amintesc că l-am 
auzit povestind că a omorât niște indieni care se răsculaseră. 

— Acei indieni omorâseră civili englezi, printre care se afla 
și o femeie. De altfel nu era el, ci un alt Vaughan. 

— Mereu îi scuzi faptele urâte. 

— lar tu gândești mereu urât despre oameni, replică Philip 
furios. 

— Mie mi-e foarte clar. Eu fac deosebirea între un sport și 
un gest de cruzime, iar acum e vorba numai de cruzime. 

— Vă rog, spuse doamna Coveyduck pe un ton împăciuitor, 
vă voi aduce o ceașcă de ceai ca să vă calmati. În ce privește 
păsărelele, le vom face o înmormântare solemnă. Voi căuta o 
cutiuță drăguță în care voi pune frunze. Coveyduck va săpa o 
groapă pe care copiii o vor acoperi cu flori. Cireșele le doriţi 
compot sau tartă, doamnă. 

Nici Philip, nici Adeline nu răspunse. Ambii preferau tarta, 
dar date fiind împrejurările, nu voiau să se pronunțe. 

— Compot sau tartă? repetă doamna Coveyduck privindu-i 
cu ochii ei albaștri ca cerul. 

— Eu n-am preferinţe, răspunse Philip. 

— Nici eu. 

277 


— Atunci le fac compot cu frişcă de la Devon, spuse 
doamna Coveyduck, care le știa preferinţele. 

Luă coșul și se îndreptă către ușă. 

Emoţiile stimulaseră apetitul Adelinei. Îi aruncă o privire 
plină de ură lui Philip pentru că nu ceruse tartă cu cireșe. El 
își vâri mâinile în buzunar și începu să fluiere. 

— Nu suntem în grajd, spuse ea, și tu nu ești omul de la 
fermă. 

— Eu aș vrea o tartă cu cireșe, replică el. 

Adeline îi adresă un zâmbet frumos doamnei Coveyduck. 

— Stăpânul dorește o tartă cu cireşe, spuse ea. 

Chiar în acea zi înmormântară păsărelele. Adeline primi o 
scrisoare de la Conway în care îi spunea că el și Mary se aflau 
în Montreal și vor veni să-i viziteze la Jalna. Veniseră să se 
ocupe de afacerile doamnei Cameron care murise în 
primăvară, lăsându-i lui Mary o avere modestă, dar care nu 
era de neglijat. Erau bine sănătoși și sperau să-i revadă pe 
Philip, pe scumpa lor Adeline și pe copii. Sholto era cu ei. 

Adeline oscila între bucurie și consternare. Dacă vizita ar fi 
avut loc puţin mai târziu, bucuria ar fi fost deplină, dar casa 
nu era încă gata. Pereţii salonului erau tapisaţi și perdelele 
puse. În mare arăta bine, dar detaliile nu fuseseră încă puse 
la punct; niciun tablou pe pereţi, niciun bibelou în vitrină. În 
sufragerie domnea un adevărat haos; mobilele erau 
împachetate, scaunele așteptau tapiţerul. Mesele se serveau 
în bibliotecă. Camera de oaspeți nu era încă amenajată. 

Din fericire, într-un oraș din apropiere fu anunţată o 
vânzare de mobilier. Philip se duse în oraș cam împotriva 
voinței sale, căci avea multă treabă acasă. Dar îi făcea 
plăcere să cheltuiască bani și se întoarse fericit după ce 
cumpărase două piese pentru dormitor, una din castan 
sculptat, cealaltă din mahon. Cumpărase și garnituri 
complete de toaletă, cu lighene imense, vase pentru apă, 
savoniere, găleți, oale de noapte, suporturi pentru periuţe de 
dinţi. Adăugase la toate acestea o cadă imensă vopsită în 
verde, o galerie de fier pentru plante, un cuc, un cap de cerb 
împăiat, o culegere de poezii engleze și un coteţ pentru 


278 


câine. Adeline abandonă perdelele pe care le aranja pentru a 
examina cumpărăturile pe care le găsi minunate; strânse la 
piept antologia de poezie engleză și fugi în bibliotecă unde o 
puse la vedere pe o etajeră. Mână în mână, ea și Philip 
admirară mult timp efectul obținut. 

Doamna Coveyduck se arătă foarte utilă în cursul 
amenajării camerelor. O dată nu-i scăpă un cuvânt de 
nemulțumire sau de iritare. Alerga din pivniţă în pod fără să 
se plângă de oboseală, acţionând fără zgomot sau agitaţie. 
Tânăra Lizzy deveni, sub conducerea ei, o bună menajeră; o 
considera pe doamna Coveyduck perfecțiunea întruchipată și 
nimic nu era mai caraghios decât să o vezi cum o imita în tot 
ce făcea. Philip și Adeline erau foarte fericiţi de a fi în sfârșit 
la ei acasă, sub propriul acoperiș. Philip nu mai era obligat să 
stea la fereastră pentru a fuma, ci putea să fumeze oriunde 
avea chef. Adeline era liberă să umble din cameră în cameră 
cântând, să lase lucruri împrăștiate, sigură fiind că doamna 
Coveyduck sau Lizzie vor veni în urma ei să le strângă. Copiii 
puteau să facă gălăgie după bunul lor plac fără ca ea să se 
sinchisească. Până și viața de proscris a lui Nero încetase; 
suferea atât de rău de pe urma căldurii estivale, încât Patsy îl 
tunse până la umeri și arăta precum un leu; circula peste tot, 
iar ușa de la intrare purta deja semnele labelor lui. 

Călătorii așteptați de la Montreal sosiră într-o dimineaţă 
caldă și luminoasă, dar cu vânt puternic. Totul părea în 
mișcare, de la crengile copacilor până la coada lui Nero. 

— Ce bucurie să vă revăd, dragii mei! spuse Adeline 
strângându-și fraţii la piept. 

— Surioară dragă, spuse Conway. Aici este un paradis, 
după toate neplăcerile pe care le-am întâmpinat. Ce bine 
arăţi! 

Nu se schimbaseră deloc. Slabi și graţioși, cu părul roșu 
cam prea lung, cu feţele lungi și palide, bărbile ascuţite și 
nările dispreţuitoare, îi evocau în continuare lui Philip figurile 
din cărțile de joc. Abia dacă păreau ceva mai maturi decât în 
ziua când părăsiseră barca. 

Dar Mary se schimbase total; copilul palid devenise o 


279 


tânără femeie frumoasă, deși privind-o de aproape nu puteai 
zice că-i vin bine hainele cumpărate la Paris. Toţi banii de 
care dispunea tânărul cuplu erau de la ea. Conway reușise să 
o convingă că el îi făcuse marea favoare de a o lua de soţie. 
Privirile adoratoare ale tinerei femei însoțeau și cele mai mici 
gesturi ale soțului ei, iar când acesta nu era lângă ea, îl 
aștepta tristă să se întoarcă. De multe ori îl enerva această 
adoraţie și prefera societatea fratelui său, care îi era mult 
mai pe plac. 

— Ce casă frumoasă! exclamă el. Totul este atât de 
proaspăt și curat! Ce sălbăticie o înconjoară! 

— Doamne, uite ce câine, spuse Sholto, simulând teama. 
Parcă e un leu. Ce animal caraghios! 

— E un terranova; seamănă mai mult cu un miel decât cu 
un leu, răspunse Adeline mângâindu-l. 

— Ce copii drăguţi! 

Mary se grăbi către cei mici. 

— Nimic nu-mi doresc mai mult decât un copil, dar se pare 
că nu pot avea. 

Conway, aranjându-și cravata de mătase, îl făcu cu ochiul 
surorii lui. 

— Nimic nu-mi doresc mai puţin, spuse el. 

— Totul e perfect reparat aici, remarcă Sholto privind în 
jurul său. 

— Dragi copii, dar această casă abia a fost terminată; a 
ieșit din pământ ca o floare de câmp. 

El își privi sora mirat, nevenindu-i să creadă. 

— Ce face mama? întrebă Adeline. 

— Minunat, răspunse Conway. Îți amintești probabil de 
dintele pierdut. Ei bine, acum are unul nou, absolut superb, în 
loc. Este un miracol, o revelaţie. Vei vedea! 

— Va veni aici numai ca să ţi-l arate, reluă Sholto; căci 
urmează să vină împreună cu tata. 

— Într-adevăr? interveni Philip, puţin consternat. Ziceţi că 
va veni la Jalna? 

— Da, tata refuză să creadă tot ce-i scrie sora noastră 
despre această ţară și vine să se convingă singur. 


280 


— Ce face tata? întrebă Adeline visătoare. 

— E mai răutăcios ca niciodată, replică Sholto. Cu două zile 
înainte de plecarea noastră mi-a tras o bătaie de m-a 
învineţit; am crezut că voi renunţa la plecare. 

— Ai meritat-o din plin, spuse fratele său. 

Mary întrebă: 

— Unde sunt cei doi irlandezi care erau cu noi pe vas? 

— Domnul D'Arcy a plecat în Irlanda acum câteva luni, iar 
domnul Brent, care răpise o tânără canadiană, a revenit 
recent împreună cu ea; aceasta a reușit să obţină iertarea 
tatălui său. 

— E bogată? întrebă Mary. 

— Pentru ţara asta, tatăl ei e destul de înstărit. 

— Dar pentru Irlanda? întrebă Conway. 

— Ar călca pe aur. Acum, veniţi să vă vedeţi camerele. 
Apoi vom lua masa. 

Îi conduse la primul etaj. Alergară din cameră în cameră, 
privind totul cu o curiozitate copilărească. Adeline redevenise 
și ea o fetiță, fericita de a-și fi regăsit fraţii. 

Aceștia făcură adevărată senzaţie în ţinut cu veșmintele lor 
după ultima modă din Europa și cu manierele firești. 

Familia Lacey organiză un picnic în cinstea lor, dar atracţia 
principală a reuniunii a constituit-o prezenta lui Brent și a 
soției sale, întorși recent și care fură repede înconjurați de un 
cerc de prieteni. 

Brent se retrase repede și o luă pe Adeline deoparte. 

— Am vești pentru negurosul tău prieten, îi spuse el. 

— Nu am niciun prieten neguros, replică ea. Eu le cer bună 
dispoziţie tuturor prietenilor mei. Dacă e vorba cumva de 
domnul Wilmott, greșești. El ar fi cel mai fericit dintre oameni 
dacă... 

— Nu mai există „dacă” de acum înainte, o întrerupse 
Brent. Te rog caută-l și dă-mi voie să-l liniștesc. 

Adeline îl găsi pe Wilmott în mijlocul unui grup care se 
amuza trăgând cu arcul. Tocmai își potrivise arcul și privea 
ținta; Adeline aşteptă ca săgeata să pătrundă în ochiul 
taurului și el să cedeze locul următorului în aplauzele celor 


281 


din jur. 

— James, poţi să lași puţin jocul și să vii cu mine? Michael 
Brent mi-a spus că are vești bune pentru tine. Te așteaptă 
lângă pavilionul de vară. Cere-ţi scuze și vino. 

— Am câștigat; pot să te urmez chiar acum. 

Adeline mai stătu o clipă pentru a o privi pe Daisy care, cu 
arcul în mână, lua parte la un nou joc. Atrăsese multe ironii, 
căci nu reușea să înţeleagă cum trebuie ţinut arcul. 

— Nu voi ști niciodată să-l ţin! spuse ea. 

— Un singur lucru contează, zise Kate râzând; să știi cum 
să apuci un beau. După ce l-ai apucat îl vei ţine fără 
greutate. 

— Ce vrea să spună? întrebă Daisy cu un aer nevinovat. 

— Oh! Daisy, ce greu îţi merge mintea! exclamă Lydia 
Busby. Nu-ţi dai seama: „bow” și „beau”? 

— Mărturisesc că nu văd legătura. Repet, dac-aș avea o 
sută de arcuri, n-aş putea să ţin niciunul. 

Dezlănţui o cascadă de râsete. 

Philip se apropie de ea, o luă de umeri și o ajută să-și așeze 
mâinile corect. Ea zâmbi abandonându-se. 

În timp ce se îndepărta împreună cu Wilmott, Adeline îl 
întrebă: 

— Ce crezi tu despre Daisy, James? 

— Cred că este o mică aventurieră, răspunse el sec. 

— Asta mi-am spus și eu la început. Apoi am crezut că e 
naivă. Acum nu mai știu ce să cred. Ea se dă drept prietena 
mea. 

— Nu ţi-e prietenă și nu e prietena niciunei femei! Adeline, 
fata asta e nebună după bărbaţi. Celibatarii au scăpat. Cred 
că a renunţat să-și mai facă iluzii în privinţa doctorului 
Ramsey. Acum aleargă după Philip. 

— Mereu a încercat să-l seducă, dar figurile ei n-au făcut 
decât să mă amuze. 

— Philip e bărbatul cel mai seducător din regiune. 

— Dar este al meu! 


1 joc de cuvinte intraductibil. Arc, în engleză, este desemnat prin 
termenul „bow”, a cărui pronunție în franceză semnifică „frumos”. 
282 


— Ce-i pasă ei? Adeline, fata asta i-a spus servitorului meu, 
Tite, că are gene lungi și gura ca o rodie. 

Adeline izbucni în râs. 

— Oh, James, ce caraghios ești. 

El replică cu vioiciune: 

— Nu sunt atât de străin de poezie pe cât crezi! 

Ea îl privi aproape cu tandrete. 

— Dacă aceste cuvinte ar fi fost ale tale, n-aș fi râs 
niciodată, dar m-am distrat auzindu-te repetând ce i-a spus 
Daisy lui Tite. Ce crede Tite? 

— Pramatia găsește totul încântător. A luat obiceiul să se 
uite în oglinda mea pentru a-și vedea genele și a-și admira 
faţa. 

— E mai mult francez decât indian. 

Îl găsiră pe Brent ascuns în pavilionul de vară; îl strigă 
încet. 

— Sunt aici. Vino să-ți spun veștile, Wilmott. 

Intrară. Adeline se așeză lângă Brent. Wilmott rămase în 
picioare, lângă ușă, în defensivă. 

— Am întâlnit-o pe soția ta. 

— Într-adevăr? 

Tonul lui Wilmott nu exprima nicio emoție. 

— Eu și Kate ne-am petrecut luna de miere la New York. 
Ajunsesem acolo de trei zile când doamna Wilmott m-a 
recunoscut în fața unei librării de unde cumpărase o carte. 
Nu o mai văzusem de un an și mi s-a părut că arăta foarte 
bine. Nu mai era aceeași femeie. 

Wilmott continua să-l privească în tăcere. 

— Nu o mai interesează ce s-a întâmplat cu tine. S-a 
scufundat literalmente până la gât în lupta antisclavagistă! 

Wilmott deschise gura a mirare și lăsă să-i scape un sunet 
incoerent. 

— Ce vrei? continuă Brent; e prin structură o femeie 
misionară și această nouă misiune o acaparează total. N-a 
mai ajuns în Mexic, întrucât a cunoscut niște persoane care 
au făcut-o să înțeleagă că expediţia era sortită eșecului. Noii 
ei prieteni sunt antisclavagiști convinși; s-a alăturat lor și i-a 

283 


urmat în călătoria spre Sud. Acum face un turneu de 
conferinţe în Nord și mai târziu se va întoarce în Anglia tot 
pentru așa ceva. 

— Conferinţe! exclamă Wilmott. 

— Da, conferinţe. Tocmai lipea un anunţ pe vitrina librăriei 
pentru a face cunoscută tema celei pe care urma să o ţină în 
seara respectivă; m-a invitat să asist. Din fericire, Kate nu se 
simţea prea bine și deci m-am putut duce singur. 

— Și doamna Wilmott s-a urcat pe o estradă de unde a 
vorbit? întrebă Adeline. Ce mult aș fi vrut să o aud. Era lume? 

— Sala nu era prea plină, dar asistenţa părea foarte 
entuziasmată. Trezise în ei o adevărată indignare. Dacă ar fi 
venit mai mulţi s-ar fi dus toţi să dea foc caselor proprietarilor 
de sclavi. 

— Mă miră, spuse Wilmott, că a putut să abordeze acest 
subiect. De obicei, o ia gura pe dinainte. 

— N-a luat-o deloc! exclamă Brent. Tocmai aici e 
interesant. Cuvintele ţâșneau foarte natural; își copleșise 
auditoriul sub valul de cuvinte, oferindu-le statistici și 
expuneri despre torturi. Eu, dacă n-ar fi existat Kate, eram 
aproape hotărât să mă alătur acestei campanii. Cu o voce 
clară și pătrunzătoare... 

— Ah! spuse Wilmott cu un aer sumbru, cunosc foarte bine 
vocea aceea. Imi spărgea timpanul ore în șir când mergeam 
la culcare și ceva o întărâta să-mi ţină un discurs. 

— Un discurs! Asta e! Este o oratoare înnăscută. Când erai 
cu ea, auditoriul ei se reducea la o persoană, acum o ascultă 
sute și nu m-ar mira ca până la sfârșitul campaniei să devină 
mii. După terminarea conferinţei, a fost pur și simplu asaltată 
de oameni foarte interesaţi. Am însoțit-o apoi la hotel și am 
discutat îndelung - adică ea vorbea și eu o ascultam. 

— Ti-a vorbit de mine? întrebă Wilmott. 

— Da. Spunea că plecarea ta a fost fericirea vieţii ei și că în 
afară de Hettie, este singurul lucru bun pe care l-ai făcut 
pentru ea. 

— Nu ţi-a spus nimic de sacrificiile materiale pe care le-am 
facut ca să-i asigur existenţa? 


284 


— Nicio vorbă. Mi-a vorbit chiar de lenea ta și de lipsa de 
ambiţie. M-a asigurat că ar vrea să nu mai audă niciodată 
vorbindu-se de tine și că dacă ai reveni să-i ceri iertare, te-ar 
da afară. 

— Chiar așa a zis? strigă Wilmott cu un râs sălbatic. 

Adeline se ridică și îl sărută. 

— Oh! James, ce vești minunate! 

Apoi se întoarse către Brent și îl sărută și pe el. 

— Te-ai purtat splendid! l-ai spus ceva lui Kate? 

— Nimic și nu îi voi spune niciodată. De altfel, doamnă 
Whiteoak, există în trecutul meu atâtea mici incidente pe 
care nu trebuie să i le spun lui Kate, încât cel cu Wilmott 
aproape că nu înseamnă nimic. 

— Ce băiat rău! spuse Adeline sărutându-l a doua oară pe 
Wilmott. 

Nimeni nu s-ar fi gândit să-l trateze pe Wilmott drept băiat 
rău: îi privea pe amândoi fix. 

— Nu ești încântat? îl întrebă Brent. 

— Ba da, sunt încântat. Ti-a vorbit doamna Wilmott despre 
fiica mea? 

— Despre Hettie? Bineînţeles. Mama ei e foarte mulțumită 
de ea; e complet transformată. S-a apucat și ea de treabă cu 
toate forţele. Acum e o fată viguroasă și serioasă. Stătea la o 
măsuţă la intrarea în sala de conferinţe și împărțea broșuri 
împotriva sclavagismului. Vindea și niște volumașe scrise de 
mama ei, cu un autograf al acesteia, la prețul de cincizeci de 
cenți. Suma încasată era pentru misiune. Am cumpărat și eu 
un volum pentru tine, Wilmott. lată-l. 

Își descheie vesta și scoase volumul din buzunarul interior. 
Wilmott îl luă cu atenţie. 

— Mulţumesc, spuse el, mulțumesc mult. 

— Ştii, reluă Brent, dacă vreodată aventura voastră va fi 
cunoscută de lume (ceea ce nu va fi din cauza mea), voi 
putea spune că tu și soția ta v-aţi despărțit din cauza 
diferenţelor de păreri asupra sclavagismului. Iți vei putea 
manifesta simpatia pentru sud. 

— N-o să poată susține un lucru care l-ar face nepopular în 


285 


această ţară, protestă Adeline. De fapt noi suntem toți 
antisclavagiști. 

— Atunci vei putea spune că nu stătea niciodată acasă așa 
cum se cade unei soţii, ci umbla aiurea pentru a ţine 
conferințe. Vei spune că v-aţi separat prin consimțământ 
mutual, lucru pe care eu îl voi susţine oricând. 

— Mulţumesc, zise Wilmott învârtind în mâini fascicolul 
micuţ pe care i-l dăduse Brent. 

— Perfect! conchise Adeline. Asta va trebui să spună. 

Kate Busby sosi în căutarea lor. 

— Avem fragi cu frişcă, strigă ea. Veniţi repede toţi! Fragii 
sunt enormi și crema la fel de groasă precum vocea lui Tom. 

— Comoara mea, răspunse Brent, te voi urma până la 
capătul lumii dacă îmi dai fragi. 

— Vrei să mă scuzi faţă de doamna Lacey? întrebă Wilmott. 
Trebuie să mă întorc acasă. 

Nu reușiră să-l facă să mai rămână. Adeline mai rămase o 
secundă cu el. 

— Totul s-a terminat mai bine decât am sperat, nu-i așa? Și 
ai văzut că am făcut bine că l-am ales pe Brent drept 
confident. 

— Ai făcut foarte bine. Și totuși mi se pare că apar ca un 
caraghios în toată povestea asta. 

— lată ce ai tu rău în tine! Te interesează părerea 
vecinului! Eu nu mă gândesc niciodată la ce cred ceilalți. 

— Asta e farmecul tău. Eu nu am niciun farmec. 

— James, ești unul dintre bărbaţii cei mai seducători pe 
care îi cunosc. Și acum ar trebui să fii și unul dintre cei mai 
fericiţi. 

— Asta am să fiu, ţi-o promit. 

Se despărţiră, și Wilmott o luă pe cărarea care-l ducea spre 
casă, în mijlocul vegetației luxuriante de iulie. 

De câte ori pleca de acasă, primul gând la întoarcere era 
de a afla ce face Tite. In acea zi, îl găsi pe malul râului 
vopsind o roabă cu o pensulă pe care o înmuia într-o oală 
imensă plină cu vopsea de altă culoare. 

— Tite, ce faci acolo? 


286 


Tite schiţă un gest grațios cu pensula. 

— Stăpâne, bunicul meu mi-a dat roaba asta care e veche 
și nu-i mai trebuie. Dar mie nu-mi plac roabele roșii și o 
vopsesc în albastru. 

— E o roabă foarte bună. Tite, ești sigur că ţi-a dat-o 
bunicul tău? Mi-ai spus că e foarte sărac. 

— E foarte sărac, într-adevăr. Nu are decât roaba asta pe 
care mi-o lasă mie. Știe că va muri curând. 

— Și oala cu vopsea de unde o ai. 

— Am găsit-o plutind pe râu. 

Wilmott suspină și intră în casă. Aici domneau liniștea și 
calmul. Se așeză la masă și scoase din buzunar cărticica 
Henriettei. O citi pe toată, o puse pe șemineu și apropie de 
ea lumânarea aprinsă. Arse imediat; de pe copertă se 
desprinse un cuvânt: „Sclavie”. 

Un zâmbet fericit îi lumină faţa. 

— În sfârșit, spuse el cu voce tare, mi-a redat libertatea. 
Domnul fie lăudat! Pot să-mi reîncep viaţa... în pace. 

Tite vâri capul pe ușă. 

— Stăpâne, aș vrea să vă spun ceva. 

Wilmott ridică capul. 

— Vorbește! 

— Vecinii care au organizat petrecerea mi-au dat un coș cu 
fragi; am pregătit o farfurie cu frișcă din laptele de la vaca 
dumneavoastră. 

— Pare apetisant, Tite. Mi-e foarte foame. Adu-le. 

— Stăpâne, bucătăreasa de la Jalna mi-a dat o bucată de 
prăjitură cu struguri. 

— Într-adevăr? Frumos din partea ei. Să ne luăm ceaiul. 

Tite sări înainte precum un animal tânăr. Trase covorul 
roșu care fusese așezat pe masă și puse în loc o față de masă 
albă, curată, pe care așeză farfuriile. Wilmott puse ceainicul 
pe foc. La început, își lua mesele singur, dar se atașase într- 
atât de Tite, încât îi făcea chiar plăcere să fie împreună la 
masă. Băiatul era slab, curat, bine crescut; mai mult de atât, 
era frumos. Wilmott își făcea planuri. 

În timp ce mâncau fragii cu frişcă, Wilmott spuse: 


287 


— Te voi învăța multe lucruri, Tite: istorie, geografie, 
matematică, literatură engleză și chiar latină. 

— Asta e foarte bine, stăpâne, răspunse Tite, tăind cu grijă 
în două bucată de prăjitură. Imi face plăcere să învăţ. 


288 


CAPITOLUL XIX 


LA SCĂLDAT 


— Aceste partide de crichet și de tras cu arcul sunt 
încântătoare, declară într-o zi Conway, dar mi-ar plăcea să-mi 
oferi o distracţie mai originală, Adeline. Când am fost în sudul 
Franţei, eu și Mary am participat la niște serbări pe malul 
apei ale căror puncte de atracţie erau să bei șampanie și să 
te scalzi. 

El stătea pe podea la picioarele surorii lui, capul îi odihnea 
pe genunchii ei și, vorbindu-i, își ridica spre ea ochii verzi. 
Sholto stătea exact în aceeași poziţie, cu capul pe celălalt 
genunchi. Mary, așezată în fața lor pe scaun, croșeta o 
dantelă ușoară pentru o bonetă de noapte. 

— E adevărat, spuse ea, în Franţa a fost șederea cea mai 
plăcută pe care poţi să ţi-o imaginezi. Purtau costume de baie 
demne de a fi pictate; când oboseam să facem baie, ne 
culcam în nisip și cântam. 

— Nu prea văd distracţii din astea pe aici, spuse Adeline. 

— Nu sunt greu de organizat, spuse Conway, numai să mă 
lași să o fac. Trebuie să-i eliminăm întâi pe toţi acești bătrâni 
care nu mai termină de criticat tinerii. Sarcina ta va fi să 
formezi un grup simpatic și să faci rost de răcoritoare. Eu mă 
ocup de restul. 

— Lacul ăsta n-are nimic comun cu Mediterana, spuse 
Adeline, e cam rece. 

— Pe vremea asta toridă! Nu. Va fi răcoros atât cât trebuie. 
Hai surioară, spune da! 

— Spune da, o rugă și Sholto răsucindu-i inelele în jurul 
degetelor. 

— N-avem costume de baie. 

— Eu și Conway avem, spuse Mary. Ceilalţi pot să-și facă 

289 


sau să-și cumpere. Lydia Busby mi-a spus că are un tipar. 
Spune da, Adeline! 

— N-ai ce face, spuse Sholto. Se cred în Irlanda. 

— E și lună plină, adăugă Conway; vom avea și lumină. 

— intenţionaţi să rămâneţi pe malul apei după apusul 
soarelui? întrebă Adeline. 

— Bineînţeles, replică Mary. Nu se poate sta înainte de 
sfârșitul după-amiezii. Nu mai gustăm plăcerea scăldatului! 
Să fii eliberat de aceste fuste lungi, încălțăminte strâmtă și 
mai ales toate conveniențele! 

— Nu cred că v-au deranjat prea mult convenientele, 
declară Adeline. 

— Aici le suportăm, spuse Sholto, dar detestăm toate 
aceste piedici. 

— Întoarceţi-vă în Irlanda. 

— Ce prostuță ești, surioară, replică tânărul sărutându-i 
mâna. 

Adeline apucă câte un snop de păr de pe capul fiecăruia și- 
i trase cu putere. 

— Faceţi cum credeţi. Dar fără șampanie; vă veţi mulţumi 
cu un vin alb bun. Fă lista de invitaţi, Conway. Mary, fă rost 
de tiparul pentru costum de baie. Trebuie să ne grăbim dacă 
vrem să profităm de luna plină. 

Principalul obstacol în realizarea planului era absenţa 
costumelor necesare. Invitaţii erau următorii: Robert și Daisy 
Vaughan, Brent, tinerele Busby, doctorul Ramsey și Wilmott. 
Adăugând cei cinci locuitori ai Jalnei, se făcură cincisprezece. 

Un adevărat atelier zbârnâind de activitate se deschisese 
la Jalna, unde se confecționau costume de baie rapid și fără 
să se dea prea multă atenţie diferitelor mărimi ale celor care 
aveau să le folosească. Semănau toate între ele. 
Cumpăraseră o bucată mare de flanel bleumarin și mulţi 
metri de șiret alb pentru costumele de damă. Bărbaţii aveau 
să poarte cămăși albe și pantaloni din flanel alb până la 
genunchi. Croitul și cusutul pantalonilor fu un prilej de veselie 
pentru toată casa. Mary plânse de bucurie și, ca să-și revină, 
o stropiră cu apă. 

290 


Sholto fu cel dintâi care îmbrăcă costumul cel nou. Cămașa 
era evident fără defect, dar pantalonii se opreau la jumătatea 
pulpei și erau atât de nostimi că un noul val de râs întrerupse 
activitatea. Sholto se plimba ţanţoș prin cameră, cu moţul 
roșu ciufulit în vârful capului și cu picioarele subțiri expuse 
privirilor. O discuţie animată se stârni în legătură cu lungirea 
sau scurtarea pantalonilor, cu garnisirea sau nu a acestora. 
Graţie Cerului, nici doamna Vaughan, nici doamna Lacey nu 
erau de față. 

Când Philip își încercă costumul în secret în camera lui, își 
dădu seama că nu putea să se așeze. 

— Adeline, strigă el, vino repede. Pe mine să nu contezi la 
blestemata asta de petrecere, spuse el. Mi-e imposibil să stau 
jos cu pantalonii ăștia. 

Adeline se învârti în jurul lui, privindu-l cu ochi critic. 

— N-ai nevoie să te așezi. Costumul e făcut ca să înoţi nu 
ca să stai pe scaun. Știi să înoți? 

— Bineînţeles. Dar să nu te gândești că în timp ce eu voi 
înota, voi veți sta pe plajă să-mi beți vinul meu alb. De fapt, 
nu sunt sigur că pot să înot. Costumul ăsta e îngrozitor de 
strâmt și prost croit. 

— Ai dreptate, recunoscu Adeline. l-I voi da lui Wilmott care 
e mult mai slab decât tine și îţi voi face altul. 

Deci se croiră alţi pantaloni pentru Philip din restul de 
material, dar pentru că nu era suficient, ieșiră mai scurți 
decât ceilalți; nu mai făcu nicio obiecţie, întrucât putea să se 
așeze și să înoate cu ei fără probleme. 

Căldura era anormală pentru vremea aceea; era mai cald 
decât în plină vară. Cu cât se apropia data când va fi lună 
plină, cu atât temperatura era mai copleșitoare. Să mergi pe 
malul lacului ca să faci baie ajunsese un efort supraomenesc. 
La ora patru după-amiaza, copacii își aruncau umbrele pe 
drumul care ducea la lac, dar frunzele rămâneau nemișcate, 
ca decupate din metal. Cerul avea luciri de piatră prețioasă. 
Noua trăsură a familiei Whiteoak, trasă de o pereche de cai 
murgi minunaţi și condusă de Philip, înainta pe alee și depăși 
bariera. Philip era un vizitiu abil, iar caii săltau sprinten. In 

291 


trăsură se aflau cei doi Vaughan și Wilmott. Coșuri mari cu 
capac pline de provizii și cutiile în care se găseau costumele 
de baie fuseseră depozitate în spatele trăsurii. În drum îi 
întâlniră pe Brent și Kate într-o șaretă nouă și pe cei patru 
Busby într-un faeton vechi. În ciuda căldurii, tânărul Isaac 
Busby era hotărât să organizeze o cursă între caii lui și cei ai 
lui Philip. Temperatura nu conta pentru familia Busby! 

— Înainte! strigă el și pocni din bici. 

Dar Philip continua să-și mâne caii în trap ușor. 

Prospeţimea lacului se făcu simțită chiar înainte ca 
musafirii să ajungă la el. O briză ușoară se ridica de pe 
suprafața lui puţin încreţită; pădurea îl înconjura din toate 
părţile; părea o mare interioară izolată de restul lumii. 
Grupuri de păsări de apă se plimbau tacticos pe plaja netedă. 
Un nor de păsări se ridică aruncându-și umbra pe albastrul 
lacului. Câteva colibri cu gâtul roșu zburau deasupra 
caprifoiului care creștea pe plajă. Drumul ducea la un câmp 
nelucrat unde deshămară caii și-i legară. Doctorul Ramsey 
sosi ultimul pe calul său sur; aruncă pe plajă un pachet și îi 
avertiză că nimeni nu trebuie să facă baie înainte de a trece 
căldura. 

— Atunci nu mă voi mai scălda niciodată, strigă Mary, căci 
sunt sigură că-mi va fi mereu cald. 

— Trebuie să aveţi mare grijă, doamnă Court, căci sunteţi 
foarte slabă. 

— Mă scăldam de două ori pe zi în Mediterana, îi spuse ea 
cu un aer sfidător. 

— Foarte imprudent din partea dumneavoastră... Și 
apropiindu-se de ea cu o atitudine profund profesională, o 
întrebă: pot să vă iau pulsul? 

Cu un gest copilăresc, ea își lăsă mâna în mâna lui. 

— Exact ce-am crezut. Pulsul dumneavoastră e foarte 
rapid; nu trebuie să vă obosiţi. 

— Luaţi-mi-l și mie, doctore, spuse Adeline. Cred că a 
încetat să mai bată. 

— E inutil să vă sfătuiesc să vă îngrijiţi, doamnă Whiteoak, 
spuse el pe un ton sever. 

292 


Ea făcu o mutrișoară care reuși să-i smulgă un zâmbet. El 
roși, căci sperase să o poată face să uite, printr-o atitudine 
rezervată, elanul amoros căruia îi cedase în acea zi. 

In locul unde pământul se întâlnea cu nisipul creșteau niște 
cedri bătuţi de vânt; ei serviră de adăpost tinerelor femei 
pentru a-și pune costumele de baie. Acestea semănau între 
ele, cu excepția costumului lui Mary, și erau compuse dintr-o 
fustiță de flanel până la genunchi și o bluziţă cu mâneci până 
la cot, cu guler marinăresc, totul garnisit cu șiret alb. Toate 
femeile purtau ciorap lungi de bumbac. 

Mary își ţinuse ascuns costumul până în acea zi și făcu 
senzaţie când ieși din boschet puţin intimidată, îmbrăcată cu 
o tunică bleu ciel, cu o centură roșie și o cravată înnodată 
sub gulerul marinăresc; o bonetă roșie îi completa ţinuta. 
Fusta scurtă le miră la culme pe Kate și pe surorile ei și stârni 
invidia lui Daisy Vaughan. 

— Mă întreb dacă aș putea să-mi ridic puţin fusta cu niște 
ace, o întrebă aceasta din urmă pe Adeline cu un ton 
preocupat. Avem niște ace de siguranţă pe aici? 

— Niciunul, replică Adeline cu fermitate. Îţi arăţi destul 
picioarele. 

— E deranjant să o vezi pe doamna Court arătându-și 
fustele în timp ce picioarele mele, care nu sunt nici 
slăbănoage, dar nici pachete de grăsime ca cele ale tinerilor 
Busby, rămân ascunse. 

— Tinerele fete trebuie să fie mai rezervate. 

— În orice caz, îmi voi desface părul. 

Işi scoase acele care îi țineau buclele; căzură într-o masă 
luxuriantă pe umerii fetei. Punându-și mâinile în șolduri, ea 
apucă fusta cu vârful degetelor și, părăsind ascunzătoarea, 
făcu în așa fel încât să-și arate picioarele la fel de mult ca 
Mary. Grupul format din tinerele femei era atât de frumos, 
încât însoțitorii lor reuniți deja la marginea lacului le 
contemplară cu admiraţie. Costumul lui Conway, ca și cel al 
soției sale, era diferit de ale celorlalţi; reiat orizontal în roșu și 
alb, el lăsa să se vadă atât de mult din trupul său slab, încât 
numai tinereţea și o aparenţă oarecum de faun îl fereau să 


293 


fie de-a dreptul indecent. Zbură înaintea lui Mary care alergă 
spre el. 

— Comoara mea, exclamă el, vino să ne scufundăm primii 
în unda sărată. 

— Apa asta nu e sărată, prostule, spuse Isaac Busby. 

— Atunci o voi stropi cu lacrimile mele, care o vor săra. 

Luându-se de mână, tinerii soți săriră în apă; Mary scoase 
un țipăt la atingerea rece a apei. 

— Ce rece e! E minunat! 

— E foarte periculos ce face, spuse doctorul Ramsey care 
înaintă cu prudență pe marginea apei  încercându-i 
temperatura cu vârful piciorului. Își adusese și el costumul de 
baie care se compunea dintr-o cămașă de flanel gri și o 
pereche de pantaloni vechi. 

— Gata! strigă Philip. Săriţi! 

Apucând-o pe Daisy de mână, el o trase în urma lui 
Conway și Mary. Un moment mai târziu, se zbenguiau toţi în 
apa răcoroasă a lacului. 

Nero, care venise de la Jalna în fugă, în urma trăsurii lui 
Philip, ajunsese la lac mai mult mort decât viu, dar încet-încet 
lua din nou contact cu realitatea. Părăsi sălciile unde se 
culcase și se apropie de mal. Prin ciuful negru și buclat le 
privea pe acele fiinţe care, în ochii lui, erau pe punctul de a 
se îneca. 

Și era împotriva principiilor lui să lase oamenii să se înece! 
Scoase un lătrat puternic ca pentru a spune: „Țineţi-vă bine, 
vin acum!” Și se aruncă în apă. 

Nu avea nicio înclinaţie deosebită pentru sexul slab. Viaţa 
unui bărbat conta pentru el la fel de mult ca cea a unei femei; 
și pentru că doctorul Ramsey se găsea cel mai aproape de el, 
înotă cu toată puterea în direcţia lui cu intenţia de a-l salva. 

— Cheamă-ţi câinele, Whiteoak, strigă doctorul 
îndepărtându-l pe Nero cu braţele. 

Dar Nero văzu în acest gest o rugăminte și se grăbi să 
apuce cămașa doctorului în maxilarele lui puternice pentru a- 
| trage către mal. Furios, Ramsey îl lovi în cap, dar animalul 
era protejat de blană și nu simţi nimic. De altfel, doctorul nu 


294 


făcu decât rău, căci câinele puse și mai mult zel în operaţia 
de salvare. 

— Nero, strigă Philip, reprimându-și dorinţa de a râde cu 
poftă. Aici, Nero! 

Înotă către animalul pe care doctorul continua să-l 
lovească. Când Ramsey ajunse pe plajă, cămașa îi era 
aproape complet sfâșiată; Nero se îndreptă apoi spre Daisy, 
care începu să urle: „Ajutor! Căpitane Whiteoak, ferește-mă 
de Nero”. 

Philip reuși să apuce câinele de zgardă și-l trase către 
plajă; descoperind o bucată de lemn, el îl aruncă departe pe 
lac pentru a-l incita pe Nero să-l caute; acesta uită pe dată 
toate ființele umane pe cale să se înece pentru a-și concentra 
instinctele de salvator asupra băţului. II aduse de mai multe 
ori la mal până când, răpus de oboseală, el și-l duse sub 
sălcii. 

O răcoare plăcută se răspândea ușor. Să înoţi sau să te lași 
pur și simplu purtat de valuri era într-adevăr minunat. Valuri 
mici începuseră să se ridice și franjuri de spumă garniseau 
plaja. Când toată lumea ieși din apă pentru a se întinde pe 
nisipul cald, ei realizară că un element nou și ciudat 
intervenise între ei. Toate convenienţele învechite dispărură. 
Brent își puse capul pe braţul lui Kate, care se amuza 
răsucindu-și părul buclat în jurul degetelor. Dacă vreodată o 
atrăsese Wilmott, acum totul se terminase; nu mai avea ochi 
decât pentru soțul său. 

Tânărul Vaughan voia să o atragă pe Adeline deoparte. 

— AȘ vrea să fim doar noi doi singuri pe plaja asta, spuse 
el, sorbind din ochi formele perfecte ale tinerei femei. 

— Vom mai veni să ne scăldăm în altă zi. 

— Adevărat? Nu vorbiţi serios, vă râd ochii. 

— Care ar fi pericolul? 

— Niciunul. Dar oamenii sunt atât de răi! 

El adună un pumn de nisip și-l lăsă să curgă printre degete. 

— Pot să-ți spun Adeline? Am și eu aceleași drepturi ca 
Wilmott. 

— E un prieten vechi. Îl cunosc de o viaţă. 


295 


— L-ai întâlnit pe vas venind încoace. 

— Mi se pare că a fost așa de demult! Dar... spune-mi 
Adeline, dacă asta îţi face plăcere. 

Abia auzea ce-i spunea Robert, căci nu-i pierdea din ochi 
pe Daisy și Philip care se odihneau pe nisip. În atitudinea și în 
privirile lor era ceva imponderabil care-i reținu atenţia. Daisy 
nu mai era aceeași. Nu mai era tânăra nepăsătoare care 
făcea semne și lucruri ieșite din comun, ci o femeie 
conștientă de ea însăși, stăpânită de o pasiune nestăvilită 
pentru un bărbat. Ochii ei îl devorau pe Philip. Era deja un 
vânător foarte experimentat această fată care descoperise 
prada râvnită și acum își pregătea arcul. Puțin îi păsa că 
Philip era însurat; vâna în căutarea experienţei mai mult 
decât a stabilităţii. Adeline simţea că Philip era conștient de 
dezlanţuirea acestui instinct sălbatic din fiinţa lui Daisy. Inima 
începu să-i bată cu putere, dar îi zâmbi lui Robert. 

— Mi-ar plăcea mult să-mi spui Adeline... 

— Mulţumesc, Adeline... Te-am numit așa de mii de ori în 
secret. Mă gândesc la tine în fiecare minut. 

— Eşti drăguţ, Bobby. 

Işi concentră din nou atenţia asupra lui Daisy și Philip. 
Stăteau nemișcaţi contemplând albastrul lacului care se 
colora în roz. Un nor semănând cu un steag se agăţă de cer 
deasupra apei și reflexele sale le luminau obrajii care părea 
colorați de propriile lor gânduri tumultoase. 

Un nou val de furie străbătu fiinţa Adelinei, și deopotrivă 
furie împotriva ei, căci căzuse victimă propriei orbiri. Totul îl 
confirma că primele ei sentimente în legătură cu Daisy 
fuseseră îndreptăţite: fata asta era periculoasă. Și totuși 
fusese atât de nebună să râdă de ea și să-i ignore atitudinea 
de cochetărie deșartă. 

In acel moment, Daisy era ciudat de frumoasă și, parcă 
traducându-i gândurile Adelinei, Kate Brent exclamă: 

— Ce frumoasă e Daisy! 

Toate privirile se întoarseră către tânăra care continua să 
privească lacul cu un zâmbet misterios. 

— Eşti într-adevăr un bărbat privilegiat, Philip! exclamă 


296 


Conway. Eu sunt complet sub dominația soției mele și nici 
măcar nu îndrăznesc să privesc altă femeie! 

— Veţi învăța amândoi toleranța, ca mine și ca Adeline, 
replică Philip. 

— Vă rog să nu credeţi un cuvânt din ce spune Conway, 
protestă Mary. Contrariul este adevărat. 

— Mary are dreptate, afirmă Sholto. Nu mai târziu decât 
ieri a pălmuit-o și a tras-o de păr. Pot să jur, căci eram 
prezent. 

Brusc, Conway se ridică în picioare. 

— Ai grijă! strigă el. 

Sholto scoase un țipăt de teamă și o luă la fugă de-a lungul 
plajei, urmat de Conway. Părul lor roșu plutea deasupra 
frunţilor palide. 

— ÎI va lovi? întrebă Kate neliniștită. 

— Nu-l va omorî, răspunse Adeline. În familia noastră sunt 
firi sălbatice. Nimeni nu poate să știe de ce suntem în stare la 
furie. 

— Conway nu este chiar furios, spuse Mary. 

Împinsă de o curiozitate irezistibilă pentru tot ce făcea 
soțul său, ea se ridică și-i urmă pe cei doi, care acum nu se 
mai vedeau. Nu mai apărură decât la masă. 

Hainele celor prezenţi se uscară complet la soare și pe 
nisipul cald. Își regăsiseră apetitul pe care căldura zilei 
precedente îl cam diminuase. Tinerii Busby strânseră lemne 
uscate și făcură un foc a cărui flacără tremurătoare se înălța 
pe plajă. Soarele apusese și un întuneric de catifea umplea 
fiecare colțișor. Un ceainic șuiera pentru ceai; mâncăruri 
delicioase apărură pe faţa de masă. Lumina plină de mister, 
ținuta atât de puţin convenţională a oaspeţilor, excelentul vin 
al lui Philip, răcoarea coborâtă după căldura leșinătoare a 
zilei, totul crea o ambianţă veselă și deschisă, datorită 
frecventelor aluzii făcute de Conway și Mary la sejurul lor în 
sudul Franţei. Foloseau expresii franţuzești care le dădeau o 
notă ciudată, iar Sholto se forța să-i imite în totul. 

Atitudinea acestor trei Court, cei mai tineri din grup, cu 
excepţia celei mai mici dintre domnișoarele Busby pe care 


297 


timiditatea o reducea la tăcere, influenţa comportamentul 
celor mari. Niciodată doctorul Ramsey nu fusese atât de 
antrenant; înconjurând cu braţul talia rotundă a Lydiei Busby, 
el își agita paharul în aer și recita cele mai pasionante poeme 
ale lui Robert Burns. Wilmott băuse cam mult, iar Adeline 
renunțase la orice etichetă. Cântă cu Wilmott: / Dreamt That I 
Dwelt in Marble Halls. Ochii acestuia se umplură de lacrimi la 
amintirea acelei seri din Quebec când o ascultaseră pe Jenny 
Lind. Viaţa părea ciudată, plină de posibilităţi minunate și 
infailibile. Luna ieși din lac. 

— Să mai facem o baie! exclamă Conway. Silueta lui slabă 
se zărea la marginea apei. 

— În întuneric? Nici să n-aud! protestă Lydia. 

— În Franța o făceam totuși, spuse Mary, și era splendid. 
Mai frumos chiar decât în timpul zilei, căci nu ne orbeau 
reflexele apei. 

— Excelentă idee, declară Isaac Busby. Eu mă duc primul. 

Și fugi să se arunce în apă. 

— Minunat! strigă el. Veniţi cu toţii. 

Și se abandonară acestei plăceri cu o bucurie copilărească. 
Adeline reuși să scape de Robert Vaughan și luându-l pe 
Wilmott de mână, îl trase până ce apa le ajunse la piept. 
Privindu-l în față zâmbind, îl întrebă: 

— Ți-e mai bine, James? 

— Mai bine? Dar nu mă doare nimic. 

— Scufundă-te, apa te va răcori. 

— Adeline, nu mă înţelegi deloc. Când sunt foarte fericit, 
mă crezi beat sau bolnav. Sunt puţin tulburat și poate că o 
scufundare îmi va face bine. 

O privi cu supunere și adăugă: 

— Ne scufundăm acum? 

— Da. Respiră adânc și ţine-ţi respiraţia. 

Dispărură sub apă și pentru câteva secunde lumea lor fu 
cea a cântecelor de dincolo de timp; o lume a aventurii în 
care se ţineau strâns de mână. Apoi reveniră la suprafaţă 
pentru a regăsi clarul de lună și pe toţi prietenii lor. 

— Fericirea mea e divină, spuse Wilmott. Nu mai există 


298 


nicio umbră în viaţa mea de când știu că Henrietta e fericită 
și nu mă mai caută. Am greșit spunând că nu mă înţelegi, ești 
singura care o faci. Ti-am spus că scriu o carte; aș vrea să-ți 
citesc primele capitole pentru a ști ce gândești despre ea. 

— Oh, James, ce fericire! Vrei să vii mâine dimineaţă cu 
manuscrisul? 

— Da. Cred că-l vei găsi interesant. Ne întoarcem sub apă. 

— Da, haide. 

Dispărură din nou. Vocile și râsetele celorlalţi ajungeau la 
ei atenuate. În costumul de baie și scăldată de lumina lunii, 
Lydia Busby era mai drăguță decât își închipuise cineva 
înainte. Linia brațelor și a gâtului era fermecătoare, iar 
zâmbetul ei avea o blândeţe care te vrăjea, marcând 
conştientizarea propriului farmec. Până atunci nu fusese 
decât o fetiță cam băieţoasă. 

Focul se stinse. O siluetă ieși din apă și veni să-l aprindă; 
flacăra ţâșni din nou. Lumea se reuni în jurul ei, fiecare cu 
gesturi și atitudini bizare. Doctorul Ramsey apucă o sticlă pe 
care o legăna deasupra capului recitând versuri din Burns. In 
același moment, Elihu Busby ieșea din umbra sălciilor și 
înainta pe plajă. Înainte chiar de a deschide gura, toii 
înţeleseseră că-i ofensase simţul decenţei. El întinse ciotul de 
braţ. 

— N-aș fi crezut că o să trăiesc atât de mult încât să-mi 
văd copiii participând la o astfel de orgie! declară el. 

— My heart is not here; cânta doctorul, My heart's in the 
Highland a-chasing the deer. 

— Ar trebui să vă fie rușine, doctore Ramsey, 
dumneavoastră ar trebui să fiți exemplu. 

— N-am niciun motiv să-mi fie rușine. Am fost invitat; am 
acceptat să vin și nu fac decât să creez o atmosferă plăcută. 

— Dacă străinii decid să vină în această ţară să introducă 
moravurile bătrânului continent, noi nu putem să-i 
împiedicăm, dar putem refuza să luăm parte la distracţiile lor. 

Doctorul îl cită din nou pe poetul său favorit: 


1 „Inima mea e în Hinghlands. Nu mai este aici. Inima mea e în 
Hinghlands, vânând cerbul...” poem de Robert Burns. 
299 


— Ce spune bătrânul Bobby? Spune: 


The social, friendly, honest man, 
Whate”er he, he, 

‘Tis he fulfils great Nature's plan, 
And none but he 1. 


Elihu Busby se adresă apoi fiului său cel mai mare: 

— Mă îmbolnăvesc la gândul c-ai permis surorilor tale să 
participe la o astfel de scenă de dezmăț, să ţopăie ca 
lăcustele pe jumătate goale și cu apa curgând șiroaie pe ele. 

Lydia și sora ei mai mică izbucniră în lacrimi, în timp ce 
Isaac răspunse: 

— Tată, nu ne gândim la nimic rău, iar voi știaţi că venim la 
un picnic. 

— V-aţi fi purtat la fel dacă eu și mama voastră am fi fost 
de față? Acest picnic va deveni memorabil pentru tot ţinutul 
dacă se aude. Până azi aici exista o comunitate supusă 
regulilor moralei. 

Doctorul Ramsey aruncă sticla pe jos, încrucișă brațele și îl 
cită din nou pe Burns: 


Morality, thou deadly bane, 
Thy tens o'thousanas thou hast slain”. 


Dar Elihu Busby îl ignoră complet adresându-se fiicelor lui: 

— Îmbrăcaţi-vă, micuţelor. lar tu Kate, acum ești măritată 
și dacă soțul tău îţi permite să stai, eu nu pot să te constrâng 
să mergi, dar dacă aș fi bănuit aceste înclinații, nu ţi-aș fi 
iertat atât de repede ce-ai făcut. 

Kate începu și ea să plângă. 

— Domnule, interveni Brent cu zâmbetul său dezarmant, 
totul a fost nevinovat. Aș fi vrut să fiţi aici de la început ca să 
judecaţi singur. Dar dacă surorile lui Kate pleacă, eu și Kate 


1 Omul cinstit,/ Oriunde binevoitor și amical/ Împlinește singur/ Scopul 
naturii care ne înconjoară. 
2 Morală, otravă care aduci moartea/ „I-ai omorât pe-ai tăi cu miile”. 

300 


le vom urma. Vino, Kate, și îmbracă-te. 

Tânăra femeie și surorile ei fugiră plângând sub copaci. 

Philip se apropie de Busby cu demnitate și îndrăzneală. 

— Accept destul de greu faptul că veniţi aici să criticaţi 
modul în care eu și prietenii mei ne distrăm. 

Busby îl plăcea și-l admira pe Philip. Îmblânzindu-se puţin, 
el spuse: 

— Nu pretind, căpitane Whiteoak, că s-ar fi întâmplat ceva 
indecent în această seară. Ceea ce spun este că o astfel de 
libertate este periculoasă și va sfârși prin a conduce la acte 
reprobabile. Dacă voi beți vin și dansaţi în jurul focului 
precum păgânii, ce vor face nepoţii voştri la astfel de 
distracții? Probabil că vor bea gin și vor dansa goi. Moravurile 
și morala nu rămân niciodată într-un punct mort; coboară sau 
urcă precum imperiile. 

— Deci, spuse Philip, dumneavoastră, doriţi pentru nepoţii 
noștri un picnic în felul următor: femeile își înmoaie în lac un 
deget alb ca zăpada, după care se așază în cerc pentru a 
tricota în timp ce cel mai îndrăzneţ dintre bărbaţi va citi cu 
voce tare poeme de M. Longfellow. 

Doctorul Ramsey, auzind aceste ultime cuvinte, se ridică și 
declară cu emfază: 


Lives of great men all remind us 
We can make our lives sublime, 
And, departing, leave behind us 
Footprints on the sands of time.! 


În timp ce recita aceste versuri, își apăsa piciorul pe nisipul 
umed pentru ca apoi să-l ridice și să examineze atent urma 
pe care o lăsase. 

— Imaginaţi-vă bucuria călătorului care va trece pe aici 
peste nouăzeci de ani! Va hotărî să facă din existenţa lui ceva 
sublim. 

Elihu Busby îl întrebă pe Philip: 


1 „Viaţa oamenilor mari ne învaţă/ Că putem face din viaţa noastră ceva 
sublim,/ Amprenta pașilor noștri pe nisipul vremii”. 
301 


— Doctorul Ramsey e beat? 

— Nu, nu. Deloc. 

— Plimba sticla deasupra capului ca și cum ar fi fost beat. 

— Sticla era de apă minerală. 

— iți voi spune eu ce se întâmplă, spuse doctorul. Pur și 
simplu mă destind. Lucrez prea mult; ar trebui să fie mai 
mulți medici în acest ţinut, nu numai unul. Puteţi să spuneți, 
domnule Busby, că mi-am neglijat vreodată vreun bolnav? 

— Nu, niciodată, răspunse Busby cu hotărâre. Mulţi dintre 
ei ar fi murit fără devotamentul dumneavoastră. 

— Mulţumesc, răspunse doctorul pe un ton ușor îmblânzit. 

Cele trei surori ieșiră din boscheţi complet îmbrăcate și cu 
costumele de baie în coș. Kate își recăpătase sângele rece și 
se îndreptă către Brent cu siguranţa unei femei măritate. 

El o întâmpină cu o figură complice. Lydia era și ea calmă, 
dar când trecu pe lângă doctorul Ramsey se înroși și plecă 
ochii; apoi, brusc, ridică capul și schimbă cu el o privire atât 
de caldă și plină de tandreţe încât asistența rămase 
stupefiată. Micuța Abigail, care nu avea decât șaisprezece 
ani, continua să plângă. Fraţii lor li se alăturară și porniră toți 
în urma tatălui lor care plecă primul. Se auziră comenzile 
date cailor ascunși în întunericul de sub sălcii; un zgomot de 
roți marcă plecarea celor șase înotători. Nero, care se plimba 
de-a lungul plajei, nu realizase prezenţa lui Elihu Busby decât 
în momentul plecării acestuia și o luă la fugă în urma trăsurii 
pe care o urmări câţiva metri, lătrând ameninţător. După ce- 
și manifestase astfel vigilenţa, el reveni pe plajă și o imploră 
pe Adeline să-i dea ceva de mâncare; aceasta se îndreptă 
spre coșurile cu provizii și umplu o farfurie pe care i-o puse în 
față câinelui înfometat. 

Se auzi vocea lui Sholto: 

— Cine era bătrânul ăsta vorbăreţ? 

— Bătrânul Busby, idiotule! răspunse fratele lui. 

— Ar fi trebuit să-l aruncăm în apă pe acest încurcă-lume. 

— Taci din gură sau te voi arunca pe tine în apă, spuse 
Philip sec. 

— Eu aș vrea să mă arunci, Philip, strigă Mary. Am un chef 


302 


nebun de o altă baie! 

Nici nu termină de vorbit, că cei doi fraţi o înșfăcară și o 
duseră către lac; părul celor trei tineri strălucea în lumina 
lunii, iar grupul lor evoca imaginea unei sirene furate de doi 
tritoni și ascunse în grotele marine. Asta era impresia pe care 
și-o făcuse Wilmott și pe care o comunică doctorului Ramsey; 
cei doi bărbaţi se depărtaseră de grup și, animați de un brusc 
sentiment de simpatie, se plimbau pe plajă. 

— Femeia care m-a uimit în seara asta a fost Lydia Busby, 
spunea doctorul. Trebuie să-ţi spun că sunt complet 
fermecat. E vorba de o tânără pe care o cunosc de câţiva ani 
și pe care nu am admirat-o decât pentru sănătatea ei de fier. 
E extraordinar ce poţi să descoperi pe un chip în lumina clară 
a lunii! 

— Așa e, recunoscu Wilmott distrat, urmărind cu privirea-i 
două umbre de pe plajă. 

— O admir chiar mai mult decât pe doamna Whiteoak, 
continuă doctorul, deși aceasta are un cap superb. 

După un minut de tăcere și un suspin adânc, adăugă: 

— Dar nu e femeia cu care aș vrea să mă căsătoresc, chiar 
dacă aș putea. 

Și se porni pe râs. 

— Îți trebuie cineva de cu totul alt gen... Ştii că am fost 
foarte surprins să te aud recitând versuri astă-seară? Nu 
cunoaștem gusturile tale literare. 

Doctorul râse iar: 

— Eu nu mă exteriorizez decât în situaţii deosebite; sunt un 
rezervat. Dar citesc mult când am timp. 

— Ai o memorie excelentă. 

— O memorie periculoasă, căci nu uit niciodată nimic. 

— În timp ce eu, dimpotrivă, simt o mare plăcere să uit. Pot 
să acumulez experienţe noi. 

Cobori vocea și adăugă, privind lacul nemișcat: 

— În acest moment scriu o carte. 

Doctorul Ramsey păru interesat. 

— Nici nu mă miră din partea ta! exclamă el. 

— Într-adevăr? întrebă Wilmott fericit. 


303 


— Da. Pariez că e o ficţiune. 

— Exact. 

— Ai scris mult? 

— Primele cinci capitole sunt gata. 

— Îmi poţi povesti câte ceva? 

O răcoare plăcută venea dinspre lac; roua cădea pe plajă și 
din pădure se auzea ţipătul repetat al rândunicii de noapte. 
Se auzi râsul cuiva care se aruncă în apă. 

Robert se simţi în plus lângă Philip și Daisy care vorbeau în 
șoaptă. Era furios împotriva lui Daisy căreia îi reproșa 
atitudinea provocatoare la adresa lui Philip și nepăsarea faţă 
de el. Ar fi vrut să o conducă acasă, dar văzând că nu 
reușește, se ridică lăsându-i singuri. Adeline era încă sub 
sălcii cu Nero. Robert fu cuprins de o senzaţie de singurătate; 
nimeni nu-i dorea compania, nici cei trei tineri care se jucau 
în apă, nici cei doi bărbaţi care se plimbau discutând, nici 
Philip și nici Daisy, nici măcar Adeline care își hrănea câinele 
sub copaci. 

Lumina lunii îi permitea acestuia să vadă ce mai rămăsese 
în coșuri. Pusese pe o farfurie câteva bucăţi de jambon și 
pâine, dar în loc să i le așeze câinelui în față, îl hrănea cu 
mâna ei; asta îi plăcea animalului care mâncase deja destul și 
savura acum atingerea mâinii Adelinei. Işi iubea stăpâna cu o 
dragoste oarbă, fierbinte și misterioasă. Dar ea nu sesiza 
atingerea cu botul câinelui, întrucât atenţia era îndreptată 
către Daisy pe care nu o pierdea din ochi. Privirea îi era atât 
de dură și rece, încât un observator atent n-ar fi recunoscut 
ochii luminoși și binevoitori pe care ea îi plimba în general 
asupra lumii. 

Philip stătea nemișcat în lumina focului și buzele îi schiţau 
un surâs misterios; cămașa deschisă lăsa să se vadă pielea 
albă a pieptului, iar de sub mânecile suflecate până la cot îi 
ieșeau braţele rotunde și musculoase. Daisy era aproape 
sprijinită de el. Ea credea că Adeline se plimba cu Wilmott și 
doctorul; ochii ei înguști, fața mică, nasul în vânt îi dădeau un 
fel de frumuseţe sălbatică și primitivă. Gura ei se ridică spre 
Philip ca pentru o sărutare. 


304 


„Fata asta e nebună sau numai proastă?” se întrebă 
Adeline. „Știe că poate fi văzută. De ce animalul de Philip n-o 
trimite la plimbare? Pe dracu', dacă o sărută, îl omor!” 

Deodată, împinsă de o forță irezistibilă, Daisy se răsturnă 
pe genunchii lui Philip, îl înlănţui cu braţele și-i trase capul 
către al ei. Adeline o auzi murmurând cuvinte pe care nu le 
înțelegea. Philip o forţă să se ridice fără însă a-i da drumul de 
tot; începu să-i vorbească. Focul era între ei și lac; se auzeau 
înotătorii ieșind gălăgioși din apă și revenind pe plajă. Daisy 
își reveni la poziția normală, aruncându-le o privire plină de 
ură. Toţi alergau spre focul întețit de Mary. 

— Ce frig e acum, exclamă ea. 

— Frig! protestă Conway râzând. Vrei să spui: o răcoare 
plăcută. 

— Mie mi-e chiar frig. 

Sholto o privi pe Daisy. 

— Aveţi un aer ciudat, domnişoară Daisy! Sunteţi 
supărată? 

— Supărată! exclamă ea. N-am fost niciodată mai fericită. 
Sunt în al nouălea cer. Vă rog, nu mă mai priviţi așa. 

— Doamne, ce frig e! spuse Mary întinzând mâinile către 
foc. 

— Bea un pahar de limonadă, replică soţul ei fără nicio 
urmă de îngrijorare. 

— Ce i-ai mai spus cumnatului meu, domnişoară Vaughan? 
întrebă Sholto care continua să o privească pe Daisy în faţă. 

— Îngrozitor băiat! răspunse ea lovindu-l. 

Ramsey și Wilmott își terminaseră plimbarea și reveneau 
mulțumiți unul de celălalt; doctorul, văzând-o pe Mary 
tremurând lângă foc, încruntă din sprâncene. 

— V-am prevenit, doamnă Court, îi spuse el sever. Cu toate 
acestea aţi intrat în apă de trei ori. Mă tem că aţi răcit. 

El îi luă mâna pentru a-i simţi pulsul. Mary părea pe 
punctul de a leșina. 

— N-a răcit! exclamă Conway, vrea numai să îi acordăm 
atenţie. 

— Priviţi masa asta de păr ud pe spatele ei, spuse doctorul 


305 


apucând părul lui Mary care semăna cu algele marine. 

Conway plecă să caute o haină și o aruncă neglijent pe 
umerii soţiei sale. 

— Unde e Adeline? întrebă el. 

Aceasta apăru dintre sălcii urmată de Nero. Era liniștită, 
dar ochii îi străluceau. Dinţii albi îi luminau faţa. 

— Unde ai fost? întrebă Philip bănuitor. 

— Sub sălcii, răspunse ea veselă, îi dădeam lui Nero să 
mănânce. Ce zi și ce succes am avut! Nu credeţi? Dar luna 
apune; cred că trebuie să strângem și să plecăm; altfel ne 
rătăcim pe drum. 

Propunea fu acceptată și, cu un sentiment de regret, toată 
lumea se grăbi să-și strângă lucrurile; stinseră cu grijă focul și 
astfel se încheie ziua plăcută pe malul lacului. Caii rupseseră 
legăturile și alergaseră pe câmp să pască liberi. Tite apăru 
din întuneric; aștepta de mult cu calul pe care Wilmott îl 
cumpărase de curând și de care era foarte mândru, dar fără 
să o recunoască. 

— Ce crezi despre iapa mea? îl întrebă el pe doctor. 

Acesta făcu ochii mari pentru a observa mai bine animalul 
și începu să râdă. 

— Ce spate! Cu siguranţă nu vei cădea de pe el. 

— E exact pe gustul meu! răspunse Wilmott mulțumit. 

— Sunt sigur. O știu de multă vreme. E liniștită. Ai făcut o 
achiziţie bună. 

Wilmott se urcă în șa. 

— Noapte bună! strigă el tuturor. 

Și fără să mai aștepte pe nimeni, plecă. 

Tite mergea repede pe lângă el, pe nisipul fin al drumului. 

— Degeaba ai adus calul, Tite, îi spuse Wilmott. Puteam să 
mă întorc cu ceilalţi la Jalna și de acolo veneam pe jos. 

— Voiam și eu să vin, stăpâne, să văd cum arată o partidă 
de scăldat. 

— Și ce crezi, Tite? 

— Ei bine, stăpâne, eu mă spăl numai pentru a fi curat și 
când văd pe cineva spălându-se și iar spălându-se, mă cam 
surprinde. Mă miră, de asemenea, să văd albi dansând în 

306 


jurul focului cum făceau odinioară indienii. Asta mă 
îmboldește să scot strigăte de război. 

— Bine că te-ai abținut, Tite! 

— Stăpâne, mă miră să văd doamne dezbrăcându-se sub 
copaci. 

— Drace! După cum văd ai ajuns foarte devreme aici. 

— M-a bufnit râsul, continuă el vesel, s-o văd pe fata aceea 
despre care bunica mea spunea că e o femeie ușoară, 
culcându-se pe genunchii căpitanului Whiteoak și trăgându-l 
către ea; mi-a părut rău că nu i-ați vazut. 

— M-ar mira să n-o paățești, Tite, declară Wilmott cu un aer 
sumbru. Încearcă să-ţi ţii gura, nu spune nimănui ce-ai văzut, 
nici chiar bunicii tale. 

— Bine, stăpâne. Mare păcat că nu pot să-i spun bunicii, ar 
râde din toată inima. 


307 


CAPITOLUL XX 


GALOP ÎN PĂDURE 


Mary sosi la Jalna cu fața palidă și buzele vineţi. Adeline o 
trimise la culcare în timp ce ea cobori la bucătărie pentru a-i 
pregăti o băutură caldă. Fraţii ei o urmară, curioși precum 
maimuţele, umblând peste tot cu lumânările în mână și 
cotrobăind în bufete și dulapuri. Trecură prin faţa camerelor 
unde dormeau Lizzie și cuplul Coveyduck și ajunseră la ușa 
pivniţei unde Philip își depozitase cu grijă rezerva de vin și 
alcool. Philip era foarte mândru de cunoștințele lui în acest 
domeniu și când avea musafiri, știa ce să le dea mai bun. 

Adeline îi auzi pe fraţii ei vorbind în șoaptă în faţa acelei 
uși; mai era ceva jăratic în cămin așa că puse o oală cu lapte 
la încălzit. Porni apoi în vârful picioarelor spre capătul 
culoarului, ascultând. Sholto spunea: 

— Am văzut niște scule în oficiu. Dacă aș avea o 
şurubelniţă, aș putea să desfac lacătul. Mi-ar plăcea să văd 
ce ţine Philip aici. 

— Să așteptăm să se culce și coborâm din nou. 

— Nu veţi mai cobori cu siguranță, obraznicilor! ţipă 
Adeline. leșiți afară! Dacă îi voi spune lui Philip, o să vă pară 
rău. 

Ei se întoarseră fără să arate nici cea mai mică remușcare. 
Erau atât de frumoși pe culoarul strâmt, cu feţele luminate de 
flacăra lumânărilor! Trecând prin faţa ușii familiei Coveyduck, 
Conway o lovi cu sfeșnicul. Auzi un mormăit. 

— Sculaţi-vă, strigă el. A luat foc casa. 

— Cum îndrăznești? protestă Adeline. Răule ce ești! Nu e 
nimic, Coveyduck; dormiţi liniștiți. Am venit doar să caut 
puţin lapte. 

— Laptele dă în foc, remarcă Sholto. 

308 


— la-l de pe foc, prostule! îi spuse sora sa. 

Coveyduck adormi la loc. 

Adeline puse puţină scorțișoară în lapte și urcă cele două 
etaje urmată de fraţii ei; Mary bău laptele cu recunoștință; îi 
lipseau uneori mângâierile mamei sale. Își puse mâinile în 
jurul gâtului Adelinei și o sărută. 

— Noapte bună, îi spuse aceasta, sărutând-o la rândul ei. 
Somn ușor! 

— Ce bine a fost la scăldat! Când mai mergem? 

— După ce-mi va trece gustul acestuia. 

Adeline se îndepărtă brusc, părăsi camera și cobori. 

Își aprinse lumânarea de pe toaleta ei și își aruncă ochii pe 
pat. Philip nu era acolo. Dusese trăsura în grajd și stătea 
probabil de vorbă cu servitorul. Simţea că nu va putea să se 
controleze dacă va schimba vreun cuvânt cu el în seara 
aceea. Se dezbrăcă repede și își puse cămașa de noapte 
brodată. Părul ei des era încă umed și, după ce se întinse în 
pat, și-l răsfiră pe pernă. Lumânarea pe care o lăsase aprinsă 
pentru Philip răspândea o lumină slabă și misterioasă care 
scotea în evidență picturile de pe pat. Boney stătea pe 
stinghia lui, ca o floare verde-roșie. Adeline, cu faţa spre 
lumânare, își compunea o figură supărată. O furie sălbatică, 
primitivă, împotriva lui Daisy Vaughan îi acceleră bătăile 
inimii. 

Lumânarea ardea încă în momentul în care Philip intră în 
cameră. Printre gene, îl văzu aruncând o privire către flacără, 
întrebându-se dacă mai ţine până se dezbracă. Lăsase ușa 
întredeschisă ca să pătrundă puţină răcoare; aerul nopţii 
scălda holul și camera a cărei fereastră era deschisă. Philip își 
scoase repede hainele și se vâri lângă Adeline. Înainte de a 
stinge lumânarea, o privi atent ca și cum o bănuia că se 
preface că doarme. Apoi, punând mâna pe șoldul soției sale, 
el își înfundă capul în pernă. 

Ea se îndepărtă violent, ca înțepată: 

— Nu mă atinge! strigă ea. 

— Ce s-a întâmplat! întrebă el. 

Ea se întoarse cu spatele, aruncându-și părul umed, ca o 


309 


barieră, între ei. 

— Perfect! spuse el. Dacă așa vrei s-o iei, facă-se voia ta. 

Se așeză să doarmă, întorcându-se și el cu spatele. 

— Să o iau cum? întrebă ea strângând din dinţi 

— Ca o proastă. 

El respiră adânc ca un om perfect mulțumit. 

Se simțea oare atât de nevinovat pe cât voia să pară? Nu, 
de o mie de ori nu. Ea ar fi vrut să se întoarcă, să-l scuture de 
umeri și să-i spună tot ce avea pe suflet. Era bine totuși că 
Philip o respinsese pe Daisy și că, în același timp, avea o 
soţie cu cap. 

Căci nu Philip, ci Daisy era obiectul furiei Adelinei! Daisy nu 
era numai o intrigantă, era o fată fără scrupule, o creatură 
rea și periculoasă. N-o costa nimic să smulgă bărbatul altei 
femei dacă așa dorea ea. Dorinţa puternică ce se citea pe 
fața ei în momentul când îl trăgea pe Philip lângă ea o 
umpluse de groază pe Adeline, de o teamă subită. Cum să 
păstrezi un bărbat și să-l faci răspunzător de purtarea lui 
când o astfel de femeie îi dă târcoale? În fond, e din carne și 
sânge... 

Totuși, de-a lungul orelor de insomnie care urmară, Adeline 
se îngriji mai puţin de ceea ce putea face Daisy, gândindu-se 
la ce merita pentru ceea ce făcuse deja. Pendula din hol sună 
ora unu, apoi două și în cele din urmă trei. Adeline nu 
adormise încă. Se resemnă la gândul că va avea o noapte 
fără somn. 

Se destinse puţin; parfumurile dulci ale nopţii îi mângâiau 
nările. Din fericire, doctorul Ramsey nu considera dăunător 
aerul nopţii de vară! Totuși, probabil stătuse prea mult în 
curentul format între ușă și fereastră. 

Casa părea deosebit de animată; se ridica în splendoarea 
tăcută a nopţii, ghemuită în întuneric, ca și cum fiecare 
părticică din ea ar fi participat la prima suferinţă care se 
adăpostise sub acoperișul ei. Fuseseră atât de fericiţi aici! Și 
îmbrăţișările lor fuseseră mai aprinse datorită acestui pământ 
neumblat. Zile și luni nu ajungeau pentru a da măsura fericirii 
lor. „Să ne gândim la vremea când vom avea propria noastră 


310 


recoltă de grâu” spuneau ei. „Ce Crăciun fericit vom 
sărbători! Casa va fi împodobită cu crenguţe de brad... Exista 
ceva mai frumos decât apropierea primăverii la Jalna?...” 

Adeline avea impresia că o catastrofă se abătuse asupra 
Jalnei; vedea casa îmbătrânită, căzută în ruină, copleșită de 
durere, îngropată sub frunze... 

Deschise ochii pentru a se linişti și zări o lumină slabă la 
fereastră. Se iveau zorile. Trebuia să ude vița-de-vie pe care 
i-o dăduse doamna Vaughan; o plantaseră lângă poartă unde 
crescuse foarte bine până când începuseră zilele toride și 
secetoase de vară. 

Brusc, întinse mâna către Philip atingându-l ușor pe spate. 
El respira adânc. Somnul o cuprinse încet și pe Adeline. 

Când se trezi, era trecut de nouă. Doamna Coveyduck era 
la capul ei, purtând pe un platou ceaiul de dimineaţă; femeia 
adoptase deja, în ceea ce o privește pe stăpâna ei, o 
atitudine maternă. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze! exclamă ea. Aveţi un 
nou mod de a vă aranja părul, doamnă? Parcă l-aţi fi târât 
prin mărăcini. Să-mi daţi voie să-l perii. Beţi ceaiul cât e cald 
și spuneți-mi ce doriţi pentru dejun. 

— Ouă cu jambon, răspunse Adeline. Ce dimineaţă 
frumoasă. Voi călări. 

— E într-adevăr o superbă dimineaţă de vară. Dar aveți 
nevoie să vă odihniţi după ziua de ieri. 

— Nu sunt deloc obosită. 

Ea se așeză pe un scaun și doamna Coveyduck îi puse în 
faţă ceaiul și două tartine. 

— Coveyduck mi-a spus că aţi coborât să încălziţi lapte 
aseară. Trebuia să mă chemati și nu să mă lăsaţi să dorm ca 
butucul. Bărbatul meu n-are nicio logică pentru altceva decât 
grădinăritul. 

— Eu i-am spus să nu te trezească. 

— Da, dar sunt situaţii în care ar trebui să asculţi și situații 
în care te orientezi cum e mai bine. Beți ceaiul cât dau eu de 
mâncare papagalului. 

Umplu tigăiţa păsării cu semințe dintr-o cutie de pe 

311 


șemineu; Boney o urmărea cu o privire atentă; după ce 
termină, pasărea se aruncă de pe tavanul coliviei, se târî 
puţin și ajunse la locul pregătit. Ciocul negru ciugulea cu 
sârg. În timp ce doamna Coveyduck peria părul Adelinei, el 
vorbi tot timpul cu o voce calină: 

— Dilkoosha - Dilkoosha - mera lal, repeta el, 
contorsionându-și corpul pe stinghia coliviei. 

— Ce spune, doamnă? 

— Mă numește Perla Haremului. 

— Da? Inseamnă că e o pasăre foarte inteligentă care nu 
se înșală. 

— Doamnă Coveyduck, aș vrea să-l trimiţi pe Patsy la 
Vaughanland să prezinte complimentele mele domnișoarei 
Vaughan și să o întrebe dacă vrea să facă onoarea 
căpitanului Whiteoak și a doamnei Whiteoak, de a călări 
împreună în dimineaţa aceasta. 

— Da, doamnă. Imediat. 

Adeline cobori la masă în costum de călărie, cu pălăria pe 
cap. Se trezi singură în sufragerie; Philip pleca întotdeauna 
foarte devreme să-și viziteze proprietatea și ceilalți dormeau 
încă. Adeline auzi copiii jucându-se sub mesteacănul argintiu; 
auzea de asemenea ţipetele de furie ale lui Ernest căruia îi 
era foame. Bine că nu-i mai dădea ea să mănânce! Încă o 
dată, căprița Maggie își făcea datoria; pașii bonei coborând la 
subsol pentru a lua biberonul răsunară pe scară. Adeline 
mânca cu mare poftă. 

Nici nu se întorsese bine Patsy cu vestea că domnișoara 
Daisy era încântată să facă o partidă de călărie cu prietenii 
ei, că apăru și Daisy în persoană. 

„Ce nerușinare!” gândi Adeline privind-o cu un ochi expert 
în timp ce ea stătea în faţa porţii, pe calul lui Robert, o iapă 
frumoasă care răspundea la numele de Pixie. Fata era 
îmbrăcată îngrijit; părul strâns la ceafă cădea apoi în trei 
bucle lungi ajungând până la șa. Cu ce bucurie ar fi tras 
Adeline buclișoarele de la urechi! Botine înalte, mănuși de 
piele, zâmbet fals!... Adeline ar fi omorât-o cu plăcere. Dar îi 
adresă un salut vesel și, ajutată de Patsy, se urcă și ea în șa. 


312 


Calul ei era un roib deschis la culoare, cu mișcări graţioase, 
pe care i-l dăruise Philip de ziua ei. 

— Ce bine arătaţi, doamnă Whiteoak! Niciodată n-aţi arătat 
așa de bine. Și ce cal minunat! Vă invidiez talentele de 
călăreț. Mă faceţi să-mi fie rușine. Uitaţi-i pe micuţi! 

Și trimiţându-le bezele, ea strigă: 

— Bună ziua, Nicholas! Bună ziua, Gussie! Ce ochi frumoși! 
Unde e căpitanul Whiteoak? 

— Pe șantierul noii biserici. Probabil îl vom găsi acolo. Dar 
sper să nu fiţi prea dezamăgită dacă ne plimbăm fără el. 

— Deloc. Imi face multă plăcere un tête-à-tête cu 
dumneavoastră. 

În împrejurimi fusese furtună. Aerul era spălat și 
prospețimea se răspândise în atmosferă. Tăietorii erau deja la 
lucru, smulgând butucii, nivelând terenul în timp ce alți 
muncitori finisau casa și anexele ei. Coveyduck făcuse minuni 
în privinţa gazonului și a florilor; în fiecare zi aducea laude 
acestui pământ virgin și fertil. 

Cei doi cai depășiră animalele din Jersey, ca și purcelușii și 
rațele din curtea fermei. Urmară drumul destinat căruţelor și 
ajunseră pe cel care ducea către biserică. Philip permisese 
circulaţia pe acest drum și era deja bătătorit, dar destul de 
accidentat. 

Cele două femei zăriră în curând zidurile bisericii ridicându- 
se solide pe o movilă înconjurată de arbori. Loviturile de 
ciocan însoțeau cântecele păsărilor din pădure. Râul curgea 
pe lângă biserica în jurul căreia nu se afla încă niciun 
mormânt. 

Adeline și Daisy îl zăriră pe domnul Pink cu mânecile 
suflecate, muncind în mijlocul oamenilor. Dar Philip nu era pe 
acolo și Daisy nu putu să-și ascundă dezamăgirea; aruncă o 
privire bănuitoare către Adeline. 

— Sunteţi sigură că voia să vină cu noi? 

— Așa cred, replică Adeline râzând ușor. Dar ne simţim 
foarte bine și fără el, nu credeţi? Să pornim în galop. 

Caii loviră pământul cu copitele; deasupra capetelor lor, 
crengile copacilor formau o cupolă și prin verdeaţa lor se 


313 


cernea lumina aurită a soarelui matinal. Când se opriră, 
zgomotul ciocanelor era încă departe. Daisy era foarte 
îmbujorată. 

— Să ne oprim, spuse ea. Drumul e denivelat și mi-e greu. 

— Foarte bine, spuse amabilă Adeline. Să ne plimbăm 
agale pe cărarea asta, n-am fost niciodată. 

Pătrunseră pe un drum prea strâmt pentru a putea merge 
alături. Adeline mergea în faţă cu inima spărgându-i-se de 
furie. Ajungând într-o poiană înverzită, se opri, se întoarse 
puţin și se găsi faţă în faţă cu Daisy. 

— Acum îmi vei da socoteală pentru atitudinea ta de ieri- 
seară și pentru încercarea de a-mi seduce soțul. 

Daisy rămase o clipă ţintuită locului de stupoare, 
nevenindu-i să creadă ce aude. Apoi înregistră cuvintele lui 
Adeline în timp ce își descoperea expresia feţei. Făcând 
stânga împrejur, ea se pregăti s-o pornească în galop. 

— Oprește! strigă Adeline lovindu-i umerii cu cravașa. 

Daisy se întoarse și urlă: 

— Demon ce ești! 

— Sunt un demon, pentru că ai trezit în mine instincte 
diabolice. În familia mea, bărbaţii îi lovesc cu cravașa pe cei 
care se poartă rău cu soțiile lor. Tu ce-ai făcut? Efectiv te-ai 
înfășurat în jurul corpului lui Philip. Te-ai aruncat pe genunchii 
lui! Drept cine mă iei? Crezi că sunt oarbă? Sau proastă? 
Lasa-mă să-ţi vorbesc; te-am urmărit... am fost cu ochii pe 
tine! Uite ce meriţi! strigă ea fluturând cravașa. 

Dacă Adeline își închipuia că frica o va face pe Daisy să 
fugă, se înșelase. Sigur că îi era teamă, dar în același timp 
era pradă unei furii nebune. Avea ceva de reptilă în mișcarea 
trupului suplu, în figura ei cu ochi înguști și buze ce-i lăsau 
dinţii descoperiţi. Evită lovitura Adelinei pe care o ameninţă 
la rândul ei cu propria cravașă. 

— Nu încerca să mă lovești din nou! strigă ea. 

— Îţi voi trage o bătaie așa cum meriţi, spuse Adeline al 
cărei cal se enervase; trăgea de zăbală, sărind la dreapta și 
la stânga; nu reuși să o atingă pe Daisy. 

— Ce știi tu despre dragoste? strigă aceasta din urmă. Nu 

314 


trăiești decât pentru tine. Ai prea mult orgoliu ca să-l iubești 
pe Philip așa cum merită. Eu n-am niciun pic de orgoliu. L-am 
dorit mereu și-l voi avea. Mă iubește. Ceea ce ai văzut ieri- 
seară nu era decât o parte din ce e. Suntem amanți, amanți 
ţi-am spus. 

— Minciuni! Minciuni! Nimic nu e adevărat la tine. Dar vei 
avea parte de lecţia pe care o meriți. 

Se apropie de Daisy și o lovi cu cravașa de mai multe ori; 
la fiecare lovitură, fata scotea ţipete de mânie. Încercă s-o 
lovească și ea, dar nu atinse decât calul care se ridică pe 
picioarele din spate. lapa lui Daisy, din spirit de imitație, făcu 
la fel; și timp de o clipă, cai și cavaleri se aflară faţă în față 
nemișcaţi precum două statui de bronz. Deasupra capetelor 
lor se întindea cerul albastru, strălucitor. Era regretabil că 
scena nu avea niciun spectator și că niciuna din participante 
nu-i aprecie frumusețea. 

Apoi calul Adelinei începu să zvârle din picioare; se 
întoarse și porni în galop din direcţia de unde venise, în timp 
ce, ca într-un plan prestabilit, iapa lui Daisy fugi în pădure. 
Cele două adversare fură în curând separate de o mare 
distanță. 

Adeline slăbi hamul calului, alintându-l cu cuvinte dulci: 

— Nu eu te-am lovit, Prince; nu eu, bătrâne. Creatura 
aceea, Daisy. Noi am știut mereu în adâncul sufletului nostru 
că e rea. Dar am bătut-o; Doamne, ce i-am mai tras! 

Ajunse la Jalna cu obrajii în flăcări, și ochii aruncând săgeți. 

Era miezul zilei și căldura devenise copleșitoare. Se duse în 
camera ei și îmbrăcă o rochie largă de vară. Apoi merse în 
sufragerie și se apucă să facă ordine într-o vitrină 
franţuzească, cu bibelouri de cristal. Camera era acum 
tapisată. Portretul Adelinei și cel al lui Philip erau fixate pe 
pereţi, deasupra bufetului cu argintărie. „Frumoasă cameră”, 
gândi ea. Putea să-și primească musafirii aici cu mândrie. 

Aranja lucrurile îngânând un cântec. Dar o parte din 
sufletul ei rămânea închisă lumii exterioare. 

Familia Lacey veni să cineze la Jalna; înainte de plecarea 
lor, tânărul Robert sosi cu trăsura; obrazul îi era foarte palid. 


315 


— Ce s-a întâmplat? întrebă el ca și cum grupul nu putea 
să nu fie la curent cu ce se întâmplase. 

— Ce vrei să spui? întrebă Philip. 

— Doamna Whiteoak n-a pățit nimic? 

— Nu. 

— N-aș putea spune la fel despre verișoara mea. Pixie a 
venit acasă fără ea. 

Stupefiat, Philip se adresă Adelinei. 

— Ai călărit cu Daisy? 

— Da... Am schimbat câteva cuvinte neplăcute... O ceartă 
între femei... Ne-am despărțit și eu am venit acasă. 

— Oh! spuse doamna Lacey, mă tem că a avut un accident. 

— Să organizăm căutarea ei imediat, spuse căpitanul 
Lacey care se adresă Adelinei aproape acuzând-o: Unde eraţi 
când v-aţi despărţit, doamnă Whiteoak? 

Adeline încruntă sprâncenele. 

— Nu știu. Departe, pe drumul care duce la biserică, pe o 
cărăruie ce dădea într-o poiană. 

— Vino să ne-o arăţi, spuse Philip. 

— Credeţi că sunt lupi pe-aici? întrebă Mary. 

— Nu sunt, replică Lacey. 

Dar tonul său nu era prea sigur. 

— Il aduc pe Nero, strigă Sholto. Avem nevoie de un copoi. 

— Să nu o fi trântit calul și să se fi rănit. Cum era calul 
când v-aţi despărțit, doamnă Whiteoak. 

— Era cam îndărătnic. 

Robert profită de ocazie ca să-i spună Adelinei: 

— Și eu m-am certat cu Daisy, căci am considerat 
detestabilă comportarea ei de ieri. Dar acum mi-e frică. 

— Nu i s-a întâmplat nimic. 

— De unde știți? 

— Ceva mi-o spune. 

In timp ce Philip și Adeline își puneau costumele de călărie, 
el exclamă. 

— Ce încurcătură! Dacă se întâmplă ceva cu această fată, 
tu îţi vei atrage oprobiul tuturor. Ce ţi-a venit să spui că v-aţi 
certat? 


316 


— Eu sunt sinceră din fire, replică ea. 

— Dar nu e bine să spui tot, zise el. 

— N-am divulgat cauza disputei. 

Tăcerea cobori o clipă în încăpere; apoi Philip declară: 

— Nici nu vreau să știu ce s-a întâmplat. 

— Nu, pentru că știi deja. 

El o privi cu ochii larg deschişi: 

— Eu știu? 

— Evident. Ne-am certat din cauza ta. 

— Ei bine, tot ce pot să spun este că voi, femeile, sunteți 
niște creaturi stupide. 

— Probabil. Asta este nefericirea noastră. A avut noroc că 
m-am limitat doar la câteva lovituri de cravașă. 

Philip rămase țintuit locului: 

— Dumnezeule! exclamă el. 

Adeline începu să râdă. 

— A încercat și ea. Nu era deloc dărâmată. A plecat turbată 
de mânie și probabil că se preface că s-a pierdut în pădure 
numai ca să mă sperie. 

— Este un joc periculos, Adeline. E un gest pe care l-ai 
putea regreta. 

Ea se enervă. 

— Să regret că am pedepsit o femeie mârșavă care a 
încercat să-mi seducă soţul? Niciodată! O mie de lupi, urși și 
pisici sălbatice pot să o sfâșie în bucăţi, nu voi avea niciun 
regret. Nu eu am distrus-o, s-a distrus singură. 

Se alătură echipei de căutători. Toţi muncitorii, fermierii, 
bărbaţii și tinerii din sat, înarmați cu puști, călare sau pe jos, 
se reuniră la căderea nopţii pentru a o căuta pe Daisy. 

Adeline îi conduse pe cărarea unde cei doi cai se ridicaseră 
unul în fața altuia precum niște animale simbolice pe un 
blazon. 

Urmele inegale și dispersate de pe pământ stârneau 
curiozitate. Ce făcuseră cele două amazoane? Chiar și 
Adeline rămase gânditoare în faţa urmelor de copite; tot ce 
se întâmplase i se părea acum un vis. Erau ușor de urmărit 
copitele lui Pixie până în locul unde ea schimbase direcţia 


317 


pentru a reveni la Vaughanland. Se întindeau pe vreo trei 
kilometri; apoi se întorceau. Pământul fusese călcat în 
picioare ca și cum s-ar fi oprit o secundă. Dar nici urmă de 
Daisy. 

Adeline reveni la Jalna însoţită de fraţii săi. Căutările 
continuară toată noaptea, iar când luna dispăru, traseră 
focuri de armă; oamenii strigau și chemau în toate părțile; 
razele lanternelor scotoceau în tufișuri dese în care nu 
călcase picior de om vreodată. Mii de păsări săriră din 
crengile unde dormeau, mii de animale sălbatice tremurară în 
vizuinile lor. Dar Daisy era de negăsit. 

Când căutătorii reveniră a doua zi extenuaţi, un alt grup îi 
înlocui, condus de colonelul Vaughan; Philip, deși luase parte 
și la căutările de noapte, plecă și cu al doilea grup. 

La sfârșitul celei de-a patra zi, Philip intră în bibliotecă 
unde Adeline broda o faţă de masă pentru altarul noii biserici. 
Părea la capătul puterilor și se aruncă pe un fotoliu în fața ei, 
murmurând: 

— Îmi pari proaspătă și bine dispusă! 

— Chiar așa sunt, răspunse ea. 

Dar mâna care împungea acul tremura. 

— E o fericire să te poţi detașa de tot ce se întâmplă lângă 
tine! 

— Dacă vrei să spui că ar fi trebuit să-mi rup hainele de pe 
mine că a dispărut Daisy, îţi voi răspunde că nu văd 
necesitatea. O veți găsi. 

— Aș vrea să mergi și tu s-o cauţi pentru că ești așa de 
sigură de tine. Eu sunt mort de oboseală. 

— Se va întoarce ea, repetă Adeline cu încăpățânare. 

— De unde știi. 

— O simt. 

Nu voia să renunţe la acest argument. 

— N-ai pretins niciodată până acum că ai avea daruri 
oculte. 

— Nu e nimic ocult aici! Este o intuiție. 

— Aș fi vrut să avem toţi aceeași intuiţie. Noi suntem 
descurajaţi. Fermierii își neglijează recoltele. David Vaughan 


318 


a oferit o recompensă celui care o va găsi. 

— Asta simplifică lucrurile. 

— Atitudinea ta este odioasă, spuse el ridicându-se. 

— Și Daisy e la fel, replică ea violent. 

A doua zi, Wilmott veni în vizită la Adeline. Era palid și 
părea neliniștit. Adeline își plimba cei doi fii în faţa casei, în 
cărucior. După ce a salutat-o și după ce a admirat copiii, 
Wilmott exclamă: 

— Sunt îngrozitor de neliniștit. 

Femeia îl privi mirată. 

— Ai vești de la Henrietta? 

— Nu. Nu e vorba de ea. Cu toate astea, e foarte supărător. 

— Ce e, James? 

— E vorba de Tite. A dispărut. 

— De când? 

— Din ziua în care a dispărut Daisy Vaughan. Plecase de 
dimineaţă să petreacă două zile la familia lui și nu s-a mai 
întors. Am mers până în regiunea unde locuiesc indienii. 
Bunica lui mi-a spus foarte vag că s-a dus să-și viziteze un 
văr. Nu mi-a lăsat niciun mesaj, ceea ce el nu făcea. Sunt 
cinci zile de când a plecat. Mi-e teamă să nu i se fi întâmplat 
ceva groaznic. 

— Indienii n-au noţiunea timpului, spuse ea. 

— Nu e cazul lui; are un spirit calm și ponderat; ceea ce mă 
obsedează e că îi plăcea lui Daisy; îmi repeta ce îi spunea 
fata. Evident, nu e decât un adolescent, dar are sânge 
amestecat, sânge violent! Ce s-o fi întâmplat dacă a găsit-o 
în dimineaţa aceea în pădure. 

Imagini de viol și omor se perindară prin mintea Adelinei. 
Inima îi bătu cu putere. Repetă însă cu aceeași încăpățânare: 

— O vor găsi pe Daisy vie. Sunt sigură. 

Și avea dreptate!... 

Două zile mai târziu, Philip alergă spre ea: 

— Au găsit-o! 

Ochii lui albaștri străluceau de ușurare. 

— Daisy este sănătoasă și se află la unchiul ei. 

— Ti-am spus eu! Cine a găsit-o? 

319 


— Metisul care e servitorul lui Wilmott, tânărul Tite. Se 
dusese să-și vadă familia și la întoarcere a descoperit-o într- 
un adăpost construit altădată de către indienii vânători. S-a 
hrănit cu plante sălbatice. 

— Ai văzut-o? 

— Nu. Robert a venit în galop să mă anunţe. Va fi 
sărbătoare la Vaughanland. Vino, Robert ne va povesti toată 
istoria. 

— Se simte bine? 

— Nici cea mai mică zgârietură, dar are nevoie de o baie 
bună! Adeline, când mă gândesc la rolul tău în această 
treabă, mulțumesc Cerului că au găsit-o, ţi-o jur! 

— Și eu, zise ea izbucnind în plâns. 

Se aruncă de gâtul soțului ei. 

— Oh, Philip, ce lecţie pentru tine! 


320 


CAPITOLUL XXI 


RECOMPENSA 


Robert Vaughan se afla în pridvor. Atitudinea lui nu 
exprima satisfacția la care se aștepta Adeline, dar se ridică 
zâmbind și veni să-i strângă mâna. 

— Nu pot intra în casă. Pantofii îmi sunt plini de noroi. Ce 
ziceți de veste? Noi suntem fericiţi, v-o jur, mai ales mama 
care se îmbolnăvise. 

— Îmi dau seama, răspunse Adeline. Și eu la fel, dar eu am 
crezut mereu că o vor găsi. 

— E un miracol că au găsit-o vie, spuse Philip. Acum ia loc 
și povestește tot ce știi. E foarte slăbită? 

— Nu, nu în mod deosebit, răspunse Robert circumspect. E 
foarte slabă și costumul de vânătoare e sfâșiat de mărăcini. 

— Începe cu începutul, îi spuse Adeline, povestește-ne tot 
ce știi; când aţi avut primele vești de la ea? 

— Tatăl meu adormise în fotoliul din verandă; era obosit 
căci de două zile nu mai fusese acasă, fără odihnă și somn și 
nu mai e un om tânăr. Zgomotul unor pași l-a făcut să 
tresară, căci și el spera că Daisy va veni, dar era servitorul 
metis al lui Wilmott, Tite. El se îndreptă către tatăl meu și-i 
spuse: „Stăpâne, am găsit-o pe tânăra pierdută”. 

— Ce moment! exclamă Adeline. Aș fi vrut să fiu acolo. 

— La început, tatăl meu nu știa dacă să-l creadă; dar 
curând se înclină în faţa evidenţei. Tite se dusese în cartierul 
indian și întorcându-se el auzise un plânset venind dinspre un 
soi de colibă din crengi. Intrase acolo și o descoperise pe 
Daisy culcată pe jos și plângând în hohote. Își pierduse orice 
speranţă de a mai găsi drumul. 

— Biata fată! exclamă Philip, totuși cu oarecare rezervă 
căci Adeline nu-l pierdea din ochi. Biata fată! 

321 


— Într-adevăr, biata fată! repetă și ea. 

Robert își continuă povestea, cu același ton circumspect: 

— Tite povesti apoi că, întrucât avea pușca la el, plecă să 
caute ceva de mâncare; împușcă un cocoș sălbatic și îl prăji. 
Daisy era moartă de foame. După ce mâncă și dormi puţin, el 
o ajută să ajungă într-o poiană unde o lăsă, apoi plecă să 
caute ajutoare. 

— Deci ea nu a auzit chemările noastre și împușcăturile? 
exclamă Philip. 

— Afirmă că nu a auzit nimic. 

— Probabil că a rătăcit mult. 

— Cu siguranţă. 

— Tite cunoaște bine pădurea. 

— Ca pe palma lui. Ca să scurtez povestea, vă voi spune că 
eu am plecat împreună cu Tite, în timp ce tatăl meu i-a 
anunţat pe ceilalți căutători că Daisy a fost găsită. Când am 
ajuns în poiană, ea stătea pe jos, îmbrăcată în zdrenţe și cu 
fața mânjită. Am luat-o pe crupa calului și am dus-o acasă. 
Mama mai că n-a leșinat când a văzut-o; a umplut cada cu 
apă caldă și i-a pregătit haine curate. Eu am venit imediat 
aici. 

Adeline puse blând mâna pe brațul lui Robert. 

— Trebuie să fii obosit și înfometat, îi spuse ea. Philip, 
dragule, vrei tu să-i ceri doamnei Coveyduck niște cornuri 
calde din care tocmai a făcut și o cană de ciocolată? Eu 
tremur în așa hal, încât nu mă ţin picioarele: e singurul 
comision pe care te rog să mi-l faci. Știi că nu e genul meu să 
te încarc cu comisioanele mele, nu-i așa? 

— S-o ascultăm, deci! spuse Philip făcându-i cu ochiul lui 
Robert. 

— Acum, spuse Adeline, spune-mi ce crezi despre toate 
astea? 

El își întoarse fața de la ea. 

— Nu crezi o iotă din toată povestea asta, nu-i așa, Robert? 

— Niciun cuvânt, răspunse el cu fața sumbră. 

— Dar crezi totuși că Tite a găsit-o pe Daisy? 

— Da. 

322 


— Numai că nu a găsit-o astăzi... 

— iți spun că am avut oroare să o simt lângă mine pe cal și 
să-i simt braţele înlănţuite în jurul meu, spuse Robert cu 
violență. 

— Crezi că se poate să nu fi auzit împușcăturile și 
strigătele? 

— Nu mă întreba. 

— Robert, de ce nu crezi în povestea lui Tite? 

— Pentru că e o minciună. Și ce mi-a spus ea tot minciună 
era. Fiecare copac din pădure strigă: Minciuni, minciuni! 

Tânărul își frământă degetele și adăugă: 

— Când am văzut-o pe mama sărutând-o și plângând de 
bucurie, pe tata îmbătrânit într-o săptămână... aș fi omorât-o! 

— Nu poate fi altfel decât e făcută să fie, Robert, spuse 
Adeline luând mâna tânărului. Eu nu mai simt nimic pentru 
ea. li trebuie un bărbat, nu contează care. 

Philip traversă holul în direcţia lor, spunând. 

— Doamna  Coveyduck œe încântată. Ciocolata se 
pregăteşte; cornurile miros bine. Să vorbim puţin despre 
recompensa de o sută de livre pe care tatăl tău a oferit-o 
pentru descoperirea domnișoarei Daisy, Robert. 

— Tite știa despre ea și a cerut-o. 

— Ce noroc pe Tite! exclamă Philip râzând. Probabil că-l va 
părăsi pe Wilmott și se va face șef de trib. 

Cum rosti numele lui Wilmott, acesta apăru în capătul aleii. 
Chipul îi era luminat. 

— Aţi aflat vestea? 

Zărindu-l pe Robert, el adăugă: 

— Evident! Ce ușurare! Eu o căutam împreună cu ceilalți 
când a sosit colonelul Vaughan. Pierdusem orice speranţă să 
o găsim pe domnișoara Daisy vie. 

Se așeză lângă prietenii săi, făcându-și vânt cu pălăria. 

— E mare sărbătoare la Vaughanland, nu-i așa? 

— Sigur că da, răspunse Robert cu un zâmbet care exprima 
mai mult suferinţă decât bucurie. Dar mama s-a îmbolnăvit. 

— Îmi pare rău. 

Chipul lui Wilmott exprima o vie compasiune. 


323 


— Am trăit toți câteva zile sub un nor care acum s-a risipit, 
spuse Adeline. 

Ochii ei râdeau în direcţia lui Robert. 

— Să alungăm gândurile triste și să-i mulţumim lui 
Dumnezeu. 

— Auziţi-o! exclamă Philip. Ai zice că e un predicator. Este 
un demon cu accese de pietate în genul acestuia. Totdeauna 
mi-e teamă de ce ar putea să spună în astfel de ocazii! 

— Știţi toţi, continuă Adeline surâzând, că eu și Daisy ne- 
am certat. Să vă spun ce i-am făcut. 

— Nu, răspunse Philip. Nimeni nu vrea să știe. Uite 
ciocolata. În timp ce o bem, Robert ne va mai da niște 
amănunte asupra evenimentelor de dimineaţă. 

O oră mai târziu, Robert ajungea la Vaughanland. Philip, cu 
inima ușoară, se grăbi să întâlnească muncitorii. Adeline și 
Wilmott rămaseră singuri. Acesta spuse cu o expresie rătăcită 
pe chipul slab: 

— Acum, că totul s-a terminat, poate te interesează 
manuscrisul meu. 

Sprâncenele Adelinei se ridicară a mirare. 

— A fost posibil să scrii ceva în ultima săptămână? 

— Aveam deja un manuscris gata în ziua în care am mers 
să ne scăldăm. Intenţionam să ţi-l citesc a doua zi, apoi au 
intervenit evenimentele. Poate că nu te mai interesează. 

— Mă interesează enorm! Te rog să mi-l aduci mâine- 
dimineaţă; mor de curiozitate să te ascult citindu-l. 

— Dacă te plictisești, mă oprești. 

— Nimic din ce scrii tu nu mă va plictisi... James, crezi că 
Tite va obţine recompensa? 

— E indiscutabil că el a găsit-o pe domnișoara Daisy. 

— Nu crezi că e ceva misterios aici? 

— Cu siguranţă. 

— Ce ţi-a spus Tite când s-a întors? 

— Că a găsit fata și că a cerut recompensa promisă. 

— Ce treabă ciudată! 

— Foarte! 

— Mi-a fost teribil de teamă, James. 


324 


— Știu. 

Păstrară tăcerea o secundă, apoi ea reluă. 

— James, ce frumos e să trăiești înconjurat de păduri! Tu 
scrii o carte minunată, pescuiești în râul tău în timp ce Philip 
construiește o casă și obţine recolte. Eu - și își puse mâna pe 
inimă - sunt aici, în mijlocul vostru fericită ca o regină, sub 
acoperișul meu, cu copiii alături de mine. 

Zâmbetul de pe buzele lui Wilmott era în același timp 
tandru și melancolic: 

— Meriţi această fericire! 

A doua zi își aduse manuscrisul și, așezat în penumbra 
salonului, îi citi Adelinei. 

Ascultătoare atentă, ea nu pierdea din ochi chipul mobil al 
cititorului, adevărată oglindă a nenumăratelor impresii, dar, 
mereu pătruns de o oarecare tristeţe visătoare și de o 
demnitate perfectă. Pe măsură ce intriga se desfășura, 
Adeline se recunoștea în eroină, în timp ce eroul era, 
indiscutabil, Wilmott, în ciuda tuturor eforturilor sale de a o 
ascunde. Cu coatele sprijinite de braţele fotoliului, cu barba 
odihnind în palmă, ea sorbea fiecare cuvânt și, la sfârșit, 
declară că romanul lui Wilmott era o adevărată capodoperă. 
Acum trăia în așteptarea deznodământului și-l rugă pe 
prietenul său să nu piardă o clipă și să facă toate eforturile 
pentru a termina cât mai repede povestirea. Îi prezise un 
succes imens care va rivaliza cu The Mysteries of Udolpho. + 

Când se întoarse acasă, Wilmott îl găsi pe Tite curăţând un 
somon imens pentru masa de seară. Corpul său slab era gol, 
dar pe cap avea o pălărie veche de paie. Ridicând ochii către 
Wilmott, cu un surâs care-i dezveli dinţii albi, îi întinse 
peștele. 

— E un pește frumos, stăpâne, spuse el. 

— Da, Tite, e superb. În ultimele zile pescuitul nu a fost 
grozav. Ai un cuțit bun. 

Tite răsuci cuțitul în mână și-l privi cu un aer visător. 

— Stăpâne, e un cadou de la unul dintre verii mei. 


1 Misterele lui Udolphe. 
325 


— Ai niște veri foarte drăguţi, Tite. 

— Da. Acesta se trage dintr-un mare șef; e indian pur- 
sânge în timp ce eu sunt francez. 

— Știu, Tite. Te simţi diferit de adevărații indieni? 

— Stăpâne, dacă „adevărat” înseamnă „bun”, sunt și eu la 
fel ca ei. Dar această domnișoară Daisy spune că am gura de 
indian și ochii de francez. Sunteţi de aceeași părere? 

Wilmott nu-și putu reţine un zâmbet. 

— Dacă mai pronunți vreodată numele domnișoarei Daisy, 
te arunc afară. 

— Bine, stăpâne. Dar vreau să vă arăt ceva. 

Își scoase pălăria și din calota veche scoase un pachețel 
învelit în hârtie. Îl deschise și Wilmott văzu că înăuntru erau 
bancnote de bancă nou-noute. 

— Recompensa, exclamă el. E întreagă? 

— Da, stăpâne. Mai bine intrăm înăuntru în casă și le 
numărăm. 

Duse bancnotele la nas și le mirosi. 

— Îmi place mirosul banilor, și miros mult mai bine când 
sunt mulţi. 

— Domnul Vaughan n-ar fi trebuit să dea atâţia bani unui 
băiat ca tine; ar fi putut să-i dea unei persoane responsabile 
care să ţi-i păstreze. Pot să-i ţin eu. 

— Domnul Vaughan a vrut să mi-i păstreze el, dar i-am 
spus că prefer să-i am pe toţi. Părea bucuros să scape de 
mine. 

— Hai, spală-te pe mâini și vino să-i numărăm. 

Tite ascultă, puse peștele într-un coș și își spălă mâinile în 
râu. Wilmott se așeză la masa din bucătărie și începu să 
numere biletele. 

— Sunt o sută de livre, declară el. Ai câștigat mulţi bani 
fără efort, Tite. 

— Nu chiar fără efort, stăpâne. Am cutreierat mult pădurea 
până s-o găsesc. Vedeți, stăpâne, nu-i pronunt numele. Mă 
întreb dacă bunica ar mai zice că e o femeie ușoară după 
norocul pe care mi l-a adus. 

— Nu discutăm de asta, spuse simplu Wilmott, care îl 


326 


examina pe Tite cu atenţie. Ce schimbare se petrecuse în 
acest băiat de când stăteau împreună! Oricum știe să scrie și 
să citească orice carte; lectura îl absorbea complet. Cu 
fiecare zi, vocabularul i se îmbogățea. Studia istoria, 
geografia, matematica și latina. „Acest băiat merită să 
primească o educaţie aleasă”, gândi Wilmott care spuse cu 
voce tare: 

— Viitorul ţi-e acum asigurat, Tite. Această recompensă 
adăugată la ce pot face eu pentru tine îţi va permite să mergi 
la colegiu. Vei putea avea o meserie dacă muncești. Ce-ai 
vrea să devii? Te-ai gândit? 

Tite luă un scaun și se așeză în faţa lui Wilmott: 

— Vreau să fiu ce sunteți dumneavoastră, stăpâne! declară 
el. 

Wilmott râse. 

— N-ai nicio ambiţie. 

— Îmi ajunge atât. Să trăiesc aici cu dumneavoastră, să 
pescuiesc în râu; n-am nicio altă dorință. 

Wilmott se emoţionă. 

— Asta mie îmi convine, spuse el. Te-ai purtat bine, Tite, și 
țin mult la tine. 

— Şi eu la dumneavoastră, stăpâne. Genele 
dumneavoastră sunt la fel de lungi ca ale mele, iar gâtul 
dumneavoastră seamănă cu o coloană de bronz. Dar n-aş 
putea să spun că gura dumneavoastră... 

— Ce ţi-am zis eu Tite? Dacă crezi că îmi vei fi pe plac 
întorcându-mi toate complimentele pe care această fată ţi le- 
a făcut ţie, te înșeli amarnic. 

— E adevărat, stăpâne. Sunt sigur că e o femeie ușoară. 

— Acum, reluă Wilmott ignorând această ultimă remarcă, 
voi depune suma de bani la bancă, pentru tine, urmând să 
retragi în funcţie de nevoi. Îţi convine așa? 

— Da, stăpâne. Dar n-am putea să păstrăm o livră sau 
două ca să cumpărăm lucruri bune, zahăr candel, de 
exemplu, sau nuga? 

— Îți voi cumpăra, Tite. 

— Vreau să cumpăr din banii mei, stăpâne. Salariul pe care 

327 


mi-l daţi nu e prea mare și eu îi dau o parte din el bunicii. 
Acum le voi da salariul întreg alor mei. 

— Baliverne! exclamă Wilmott. 

Dar îi aruncă băiatului o livră spunând cu umor: 

— la asta și fă ce-ţi place cu ea. 

— Mille remerciments! spuse Tite zâmbind. Vedeţi că în 
anumite ocazii, pot să spun câteva cuvinte în franceză. 


1 Mii de mulţumiri. 
328 


CAPITOLUL XXII 


BISERICA 


O săptămână mai târziu Daisy Vaughan plecă spre 
Montreal. Încercarea fizică și morală prin care trecuse 
justifica în ochii tuturor o schimbare de atmosferă. Familia 
Whiteoak nu o mai revăzu înainte de plecare, dar cei care o 
întâlniră declarară că nu părea nici bolnavă, nici abătută. 
Kate Brent spuse chiar că niciodată nu o văzuse într-o formă 
mai bună și mai comunicativă. Era o plăcere s-o auzi 
povestindu-și aventurile din pădure; întâlnise animale 
sălbatice pe care nimeni nu le mai văzuse în regiune de 
secole. Dar își dorea să se întoarcă la Montreal, nemaiputând 
să trăiască, după cum zicea ea, într-o groapă ca aceea. 

Colonelul Vaughan o însoţi el însuși pe nepoata sa. Sejurul 
ei la Vaughanland îl costase foarte scump. In afară de 
întreținerea ei timp de un an, ceea ce presupunea 
cumpărarea de haine scumpe, căutarea în pădure îi impusese 
cheltuieli mari, în afara recompensei pentru Tite. La aceasta 
se adăuga prețul călătoriei. 

Daisy îi scrisese regulat de la Montreal Lydiei Busby, cel 
puţin o anumită perioadă. Scrisorile ei vorbeau de atmosfera 
veselă din acel oraș, descriind balurile și recepţiile care se 
organizau. Lydia își dorea și ea să ducă o astfel de viaţă. In 
cele din urmă sosi vestea logodnei lui Daisy cu un artist sud- 
american care pictase peisaje din St. Laurent. După puţin 
timp, sosiră invitaţiile la nuntă. Daisy și soțul ei urmau să 
plece imediat după aceea la Paris unde aveau să locuiască 
câţiva ani. 

Aceste scrisori îi tulburară foarte mult pe tinerii Busby pe 
care tatăl lor fu nevoit să-i aducă cu picioarele pe pământ, 
dar trecură aproape neobservate la Jalna. Era vremea 

329 


recoltei, a pregătirii locurilor de iernat pentru animale, al 
căror număr creștea din zi în zi; casa trebuia amenajată 
pentru vizita iminentă a familiei Adelinei; construirea bisericii 
trebuia grăbită pentru a putea avea loc botezul lui Ernest. 
Frământările din afară nu mai aveau deci importanţă pentru 
Adeline și Philip care o incluseseră pe Daisy în rândul 
evenimentelor nesemnificative ale vieţii lor. 

De fapt, Philip s-ar fi lipsit bucuros de vizita socrilor săi. Era 
deja obosit de cei trei Court care stăteau la Jalna din vară. 
Hotărâse ca aceștia să plece în Irlanda împreună cu părinții 
lor. Philip se temea ca sejurul să nu se prelungească toată 
iarna, căci ei își manifestaseră deja dorinţa să patineze și să 
schieze. 

În acea perioadă a vieţii sale, Philip afișa o seninătate pe 
care i-ar fi invidiat-o mulţi bărbați din epoci trecute. Se scula 
în zori, iar seara avea atâtea de făcut încât mergea cu părere 
de rău la culcare. Văzând carele imense care intrau în 
hambarele lui, încărcate cu orz și ovăz, inima i se umplea de 
mândrie. Mai erau și animalele, porcii și oile lui, prospere și 
cu tot ce le trebuia pentru iarnă. Și mai presus de orice, era 
Adeline, imaginea însăși a sănătăţii înfloritoare și a fericirii de 
a trăi sub acest cer! Erau copiii care creșteau zilnic în forță și 
inteligență; Gussie știa deja toate literele; învăța să coasă și 
știa să recite fără greșeală poezii de vârsta ei. 

Nicholas n-avea încă doi ani, dar părea de trei. Buclele 
dese îi ajungeau acum la umeri și, de câte ori era pieptănat, 
umplea casa de urlete. Ernest era un îngeraș cu părul blond, 
ochi albaștri și un zâmbet cu atât mai dulce cu cât n-avea un 
dinte în gură. 

Nero avea un adevarat cult pentru acești copii, un cult 
misterios și dominator. Îi lăsa pe toţi trei în același timp să se 
suie în spatele lui, dar dacă Nicholas se apropia prea mult de 
marginea prăpastiei, îl trăgea de rochiţă, căci câinele mai 
păstra încă amintirea copilului rostogolindu-se cu tot cu 
cărucior. 

Într-o dimineaţă de septembrie, Adeline și Philip admirau 
efectul produs de covorul care mergea de la intrare până la 


330 


treptele altarului. Veneau în fiecare zi la biserică pentru a 
urmări progresele pas cu pas. Incercau aici un sentiment 
special de realizare, total diferit de cel trăit la Jalna. Jalna era 
o construcţie frumoasă și elegantă. Aici era vorba de o 
construcţie obișnuită. Totuși, era locuinţa lor spirituală, 
legătura cu forțele misterioase ale creației. Aici vor fi botezați 
și se vor căsători copiii lor. Dar momentul acela era atât de 
departe, atât de învăluit în ceaţă, încât gândul la el nu-i 
tulbura. 

Covorul roșu pusese o ultimă amprentă asupra edificiului. 
Dădea un aspect sacru, era un drum luminos care mergea de 
afară până la altar. Când îl atingeai cu piciorul, o senzaţie de 
seninătate și de liniște îţi pătrundea în suflet. Fusese plătit de 
Augusta, sora lui Philip. Chiar în această seară Adeline îi va 
scrie o scrisoare pentru a-i descrie efectul grandios pe care l- 
a produs. 

Chiar și soțul ei dusese mâna la portofel și oferise o orgă. O 
puseseră pe o parte a altarului, sub amvon. Wilmott 
acceptase să joace rolul de organist și în acea dimineață, 
Philip și Adeline îl așteptau să încerce instrumentul. Amvonul 
era plătit de Adeline. De la început ea l-a vrut impozant. 
„Detest să văd un predicator ieșind dintr-un amvon precum 
dracul din cutie. Cuvintele lui vor fi mult mai grave dacă va 
urca trei scări pentru a le pronunţa și dacă este înconjurat de 
o sculptură frumoasă” 

Adeline îl luă de mână pe Philip. 

— Hai să ne așezăm pe banca noastră și să vedem ce efect 
are. 

II conduse la banca pe care o alesese ea, chiar în fața 
amvonului, și se așezară zâmbind. Amvonul se ridica 
maiestuos, ca și cum își revărsa deja asupra lor înţelepciunea 
duminicală. 

— Singura mea teamă este că Pink, găsind acest loc atât 
de impozant, se va lăsa antrenat să predice prea mult; e cam 
înclinat spre asta, spuse Philip. 

— În acest caz eu voi adormi și voi sforăi. 

Auziră pași în spatele lor; era Wilmott care avea la el un 


331 


caiet gros de muzică. 

— Mă așteptați de mult? 

Ei uitaseră că Wilmott trebuia să vină și recunoscură că-l 
așteptau de puţin timp. 

— Am fost la parohie și doamna Pink mi-a dat o carte de 
cântece. Regret puţin că am promis să cânt la orgă. Nu prea 
mă simt în stare să cânt muzică religioasă. Dar sunt singurul 
care vrea să încerce. 

— Kate Brent ar fi putut să o facă, dar acum e catolică, 
spuse Adeline. 

— Cântă Marșul nuptial, ceru Philip. Fă-ne să ascultăm 
ceva optimist. 

— N-am notele. 

Wilmott se așeză la orgă, o deschise și puse cartea de 
cântece pe pupitru, remarcând: 

— Îmi place satinul roșu din spatele clapelor. Este o orgă 
drăguță și micuță. 

— Într-adevăr, recunoscu Philip. Mi-a oferit-o cumnatul 
meu, iar sora mea mi-a dat acest covor. i 

— Ştiu, spuse Wilmott. Ai o familie generoasă. In ceea ce 
mă priveşte, chiar dacă aş avea bani, comunitatea ar rămâne 
mult timp fără biserică până m-aş hotărî eu să construiesc 
una. Nu sunt sigur dacă religia e bună pentru bărbați. 

— Ce-ai pune în loc? întrebă Philip. 

— Viaţa însăși. 

— Hai, Wilmott, fii serios. Un om nu poate trăi numai cu 
lucruri materiale. 

— Să contemple stelele! 

— Să nu te audă domnul Pink că vorbești așa, spuse 
Adeline, căci nu-ţi va mai permite să cânți la orgă. 

— Mi-a auzit de multe ori părerile. 

— Nu ţi-a făcut reproșuri? 

— Deloc. Este un creștin răbdător și indulgent, convins că 
toată lumea va sfârși prin a adopta modul lui de gândire. 

— Și tu vei ajunge aici? 

— Poate. i 

Wilmott apăsă pe pedale și atinse clapele. Incepu să cânte 


332 


un imn nou, recent tradus din latină. Philip și Adeline care 
cunoșteau primul verset, începură să cânte: 


O come, O come, Emmanuel, 
And ransom captive Israel. 

That mourns in lonely exile here, 
until the Son of God appear. 
Rejoice! Rejoice! Emmanuel, 
Shall come to thee, O Israel” 


Cântară cu entuziasm și când sfârșiră Philip exclamă: 

— Este o orgă minunată! 

— Mă întreb cum de poţi spune asta, replică Wilmott sec, 
căci voi cântați din răsputeri. 

— Oh, James, mereu ești nemulţumit! suspină Adeline 
venind lângă el. 

— S-ar zice că e o slujbă de gală, remarcă o voce care se 
auzea dinspre ușă. 

Era doctorul Ramsey care spuse: 

— Felicitaţi-mă. Mă voi căsători cu Lydia Busby. 

Adeline aplaudă. 

— Minunat. Ce bine îmi pare! 

— E o fată drăguță, spuse Philip. Te felicit sincer. 

Wilmott îl felicită și el, dar cu mai multă rezervă. 

— Va fi prima ceremonie în această biserică, spuse 
doctorul. Vreau să o facem imediat. 

— Nu, spuse Philip. Prima va fi botezul fiului meu. 

— Și nu putem să-l botezăm înainte de venirea părinţilor 
mei, adăugă Adeline. 

Doctorul Ramsey îi privi pe cei doi cu un aer feroce. 

— Vreţi să spuneţi că noi ne vom căsători abia după 
botezul copilului vostru? 

— Îmi pare rău, dar așa e. 

— Deci, voi vă consideraţi proprietarii acestei biserici? 


1 Vino, vino, Emmanuel/ Și eliberează-l pe Israel captivul,/ Care geme 
singur în exil/ Până când va apărea fiul Domnului./ Bucură-te! Bucură-te! 
Emmanuel,/ Va veni la tine, o Israel!” 

333 


exclamă Ramsey roșu la față. 

— Nu chiar, replică Philip. 

— Probabil că ne vom căsători în altă parte. Există o 
biserică la Stead. 

— Nu te supăra, spuse Philip. 

— Nu mă supăr, dar mă miră că sunt obligat să amân 
căsătoria pentru botezul unui copil. 

Adeline își încrucișă braţele pe piept și-i spuse doctorului: 

— Credeam că participând la venirea acestui copil pe lume 
vei avea puţină consideraţie pentru el. 

Doctorul nu răspunse nimic. Adeline continuă: 

— Așa cum o cunosc eu pe Lydia, ea va cere timp să se 
pregătească fără să se grăbească la altar, ca și cum ar fi o 
urgenţă. 

Încă o dată doctorul păstră tăcerea. Nici el, nici Adeline nu 
bănuiau atunci că într-o zi unul dintre fiii Whiteoak se va 
căsători cu fiica doctorului și că ei vor deveni părinții 
viitorului stăpân al Jalnei. 

Sosirea lui Conway, Sholto și Mary ieșind din sacristie puse 
capăt acestei situații jenante. Sholto urcă în amvon și cu o 
expresie ipocrită intonă: 

— „La început, Dumnezeu a creat familia Court...” 

— Coboară, obrăznicătură! se răsti Philip. 

Dar Sholto continuă: 

— „Şi Dumnezeu văzu că ei erau buni. Mai târziu, 
Dumnezeu a creat familia Whiteoak. Și fiul lor își aruncă ochii 
asupra fiicei familiei Court; recunoscu că, deși urâtă, era 
viguroasă și o luă de soţie”. 

In acest moment intră domnul Pink. Ajunse în spatele lui 
Sholto, îl scoase afară din amvon și-l trânti pe jos. 

— Din fericire pentru tine, biserica n-a fost încă sfinţită, dar 
oricum nu e frumos să iei în râs Sfânta Scriptură. 

Adeline strigă pentru a se face uitată greșeala fratelui său: 

— Trebuia să fi venit puţin mai devreme, domnule Pink, și 
ne-ați fi auzit, pe mine și pe Philip, cântând un imn. 

Wilmott adăugă: 

— Orga este excelentă, domnule. Vreţi să o auziţi? 


334 


În sacristie, un muncitor scârţâia cu un ferăstrău și un altul 
lovea cu ciocanul în vestibul. Pacea era restabilită. 


335 


CAPITOLUL XXIII 


SCENE DIVERSE 


Părinţii Adelinei sosiră trei săptămâni mai târziu, chiar la 
timp pentru a asista la sfinţirea bisericii. După ceremonie, 
episcopul petrecu noaptea la Jalna. După părerea generală, 
biserica era minunată, episcopul amabil, iar domnul Court și 
lady Honoria, oamenii cei mai simpatici și mai educați din câți 
existau. Această ultimă laudă se adresa și fratelui Adelinei, 
Esmond Court care îi însoţise pe părinţi fără să anunţe. El nu 
semăna deloc cu cei doi fraţi ai lui căci era brunet și bine 
făcut, aducând puţin cu Adeline. Se purtă foarte drăguţ cu 
Philip, deși acestuia șase membri ai familiei soţiei sale 
instalaţi în același timp în casa lui i se păreau prea mult. 

La câteva zile după ce a ajuns, Renny Court căzu la pat cu 
o criză de lumbago. Ai fi crezut că era prima dată când îl 
durea într-atât se plângea, convins că nu se va mai face bine. 
Nu înceta să ceară medicamente de tot felul, astfel încât 
toată casa era la dispoziţia lui. Totuși, odată criza terminată, 
vindecarea fu completă. De îndată ce se găsi în sufragerie, 
așezat în faţa unei fripturi, cu un pahar de vin alb lângă 
farfurie, fu din nou el însuși. Totul îl încânta. Dacă spusese 
lucruri neplăcute la adresa Canadei, acum le retrăgea. Jalna 
era o capodoperă. 

In ce o privește pe lady Honoria, șederea la Jalna fu o 
continuă încântare. Să o vadă pe fiica sa atât de bine 
aranjată, când ea se temuse că o găsește trăind într-un 
deșert sălbatic, însemna pentru ea o mare bucurie. Dar cel 
mai mult o încântau nepoţii. Gussie era atât de deșteaptă și 
feminină, încât compania ei i se părea fermecătoare. Între ea 
și Nicholas existau certuri. Dar acesta din urmă era o 
scumpete. Ernest era și el un bebeluș minunat. 

336 


Lady Honoria întinerise datorită dintelui pe care și-l pusese, 
adevărat miracol al artei dentare. Avea aerul că este sora 
Adelinei, nu mama ei. În acele zile minunate de octombrie ea 
supraveghea amenajarea bordurilor de flori și a grădinii de 
legume. Căpriţa căreia ea îi legase de mult un clopoțel, se 
pare că o recunoscuse, căci o urma peste tot. Lady Honoria 
culegea cele mai frumoase frunze de toamnă pentru a le 
duce în Irlanda; chiar le-a și reprodus ea însăși pe o draperie 
pe care o broda pentru Adeline. Niciodată nu părea obosită 
când era vorba să facă ceva pentru înfrumusețarea bisericii. 
Inainte de a părăsi Irlanda, brodase o faţă de masă pentru 
altar, pentru sărbătoarea de Paști, cu flori de liliac. Ea se 
ducea uneori la biserică însoţită de Augusta și se plimba prin 
jurul ei, fericită. Gussie era atât de înţeleaptă, încât puteai să 
o trimiţi oriunde fără grijă. Mai târziu, fetiţa devenită femeie 
avea să-și amintească mereu de legăturile apropiate stabilite 
între ea și bunica sa. 

Jalna deborda de vitalitate și Esmond Court contribuia din 
plin la aceasta. Avea darul să răspândească vioiciune în jurul 
lui; i se întâmpla rareori să fie nemulţumit, dar atunci când 
era, avea crize de furie violentă. Își regăsea însă foarte 
repede calmul și fericirea. Philip fu martorul unei astfel de 
scene cu ocazia unei partide de scrimă care avu loc în 
bibliotecă între Esmond și tatăl lui. Renny Court, ca și fiul său, 
era un scrimer abil. Nu se înțeleseseră asupra unei reguli și 
discuţia lor în contradictoriu degeneră în ceartă. Fiecare își 
expunea argumentele, floretele aruncau scântei și o clipă s-a 
crezut că va fi moarte de om. Lady Honoria și Adeline urlau, 
Mary leșină. Conway și Sholto se aruncară întrei cei doi 
adversari. Spre stupoarea lui Philip, furtuna se sfârși la fel de 
repede cum izbucnise. Esmond îi ceru scuze tatălui său care 
îl iertă, dar trăsăturile tânărului erau încă marcate de furie în 
timp ce Renny zâmbea triumfător. 

— Oh, tată, spuse Adeline, tu ai greșit! Aproape că l-ai 
străpuns pe Esmond. 

— Tot împotriva mea ești, Adeline! Dacă m-ar fi tăiat în 
bucăţi, tu ai fi zis că e tot din vina mea! 


337 


— Haideţi, vă rog, totul s-a terminat, interveni soţia lui, așa 
că puneţi deoparte spadele alea blestemate! 

Adeline se ocupa de pregătirile pentru botez. Lydia Busby 
acceptase să aștepte acest eveniment înainte de a se mărita. 
Doctorul Ramsey, în dorinţa sa de a face ca timpul să treacă 
mai repede până atunci, consimţi să participe la o partidă de 
vânătoare organizată de Philip pentru socrul său. Acesta voia 
să cunoască câmpiile nordului și vânatul de aici: cerbi, elani, 
urși, maimuțe și pisici sălbatice. Pe măsură ce timpul trecea, 
el își pierdea interesul față de Canada. 

Lady Honoria își întâlnise un prieten de o viaţă în persoana 
lordului Elgin, guvernatorul general al Canadei. El primi o 
scrisoare de la lady Honoria prin care se reînnoda vechea 
prietenie și acceptă să fie nașul micuţului Ernest. Sosi la Jalna 
cu o zi înaintea botezului; era un bărbat frumos, distins, al 
cărui spirit liberal se făcea simţit în ţară. Fusese acuzat de 
canadienii englezi că îi favorizează pe francezi. La Montreal 
fusese primit cu pietre și trăsura i-a fost distrusă. Dar reușise 
să facă ordine și acum era cel mai popular om din Canada. 
Începu o discuţie cu lady Honoria în cursul căreia își evocară 
amintirile comune. Totul era simplu și firesc. Chiar și vremea 
era superbă în dimineaţa botezului; căldura estivală însoțea 
strălucirea autumnală a pădurii. Trăsurile transportară 
invitaţii de la Jalna la biserică. Wilmott, în cel mai frumos 
costum al său, era la orgă. 

Biserica era deja pe jumătate plină, căci familia Whiteoak 
își făcuse multe relaţii. În curând băncile deveniră 
neîncăpătoare. Oameni de la ţară, de departe sau din 
apropiere, veniseră să-l vadă pe lordul Elgin. Niciodată nu 
mai fusese un asemenea botez în ţinut. Obiectul ceremoniei 
dormea în braţele mamei sale, iar rochia lui plisată, brodată 
și dantelată ajungea până la pământ. Mânuţele lui roz păreau 
înecate în valuri de satin. În afară de lordul Elgin, îi mai erau 
nași colonelul Vaughan și căpitanul Lacey. Doamna Vaughan 
era nașa. O nașă distinsă, în rochie de mătase de culoarea 
lavandei. Adeline îi puse copilul în braţe și, flancată de cei trei 
nași, doamna Vaughan se așeză în fața domnului Pink, lângă 


338 


cristelniță. 

Aceasta era cadoul ei personal oferit bisericii și Ernest era 
primul copil care avea să primească apa sfântă și semnul 
crucii din vasul sfinţit. Adeline și Philip, părinții și fraţii lor 
formau un grup care stătea alături de nași. Lady Honoria o 
ținea pe Gussie de mână și aceasta îl ţinea pe Nicholas. Ambii 
copii aveau rochii la fel, cu mâneci scurte și decoltate. Erau 
atât de drăguţi, încât atrăgeau privirile tuturor, mai mult 
chiar decât lordul Elgin. Vocea sonoră a domnului Pink se 
auzi: 

„lubiţii mei, toți oamenii fiind născuţi din păcat, urmând 
cuvântul Domnului Nostru, nimeni nu va intra în împărăţia 
Cerului dacă nu se naște din nou din apă și Sfântul Duh...”. 

Slujba continuă potrivit ritualului obișnuit. La sfârșit, 
domnul Pink se întoarse spre nași și le puse întrebările 
prestabilite privind religia lui Ernest Whiteoak. 

„In numele acestui copil, îi întreba el, vă lepădaţi de diavol 
și de lucrările lui, de fastul și gloria acestei lumi, de pasiunile 
ei și de toate plăcerile trupești în așa fel încât să nu le cădeţi 
pradă și să nu vă lăsaţi conduși de ele”? 

Ei răspunseră în cor: „Ne lepădăm”. 

Ernest continua să doarmă. 

Dar când veni momentul ca domnul Pink să-l ia în brațe, 
spunându-i numele și să-l vâre în apa din cristelniță, Ernest 
deschise niște ochi mari și scoase un urlet de protest și de 
durere. Văzând ce i se întâmplă fratelui său, Nicholas își lăsă 
în jos colţurile gurii. Lacrimile începură să-i curgă pe obraji 
după care izbucni în hohote. Văzându-l, Gussie începu și ea. 

Nero care aștepta în tindă nu suporta plânsetul copiilor și 
împingând ușa cu botul el privi înăuntru cu un aer 
ameninţător. Intrând în biserică, el îl fixă cu privirea pe 
domnul Pink care ţinea copilul în brațe. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, scoateţi animalul! 
murmură Philip la urechea lui Sholto care dintr-o săritură îl 
apucă pe Nero de zgardă și-l trase afară. 

Lady Honoria îi calmă pe copii... 

Ernest Whiteoak, lepădându-se de diavol și de lucrările 


339 


acestuia, privea în jurul său zâmbind. 
Wilmott apăsă pedala și vocile asistenţei se uniră într-un 
cântec: 


Tis done! that new and heavenly birth 
Which re-creates the sons of earth, 
Has cleansed from quilt of Adam's sin 
A soul which Jesus died to win. 1 


Imnul se ridica precum un cântec de glorie. Florile albe și 
candelabrele de argint oferite de lady Honoria împodobeau 
altarul. Lumea ieși veselă din biserică, iar copiii Pink, în 
costume scoțiene, dacă n-ar fi fost ţinuţi de mama lor, ar fi 
fost tentaţi să facă tot felul de salturi și tumbe. 

Biserica se goli; oamenii intrară în cimitir unde nu se afla 
decât un mormânt, acela al unei păsărele pe care lady 
Honoria și Gussie o găsiseră și o înmormântaseră. Clopotul, 
dar oferit de Elihu Busby, își răspândea sunetele vesel. 

La Jalna se deschiseseră ușile care despărțeau biblioteca 
de sufragerie și se instalaseră mese lungi încărcate cu 
bunătăţi. Se bău în sănătatea copilului un punci făcut după 
rețeta proprie a lui lady Honoria. 

O masă mai îmbelșugată fu servită unui număr restrâns de 
invitaţi înainte de plecarea lordului Elgin. Printre aceștia se 
afla și familia Pink și „stâlpii” bisericii cu soțiile lor. Elihu 
Busby nu se putu abţine să nu critice politica guvernatorului 
la adresa canadienilor englezi. 

— Totuși, spuse lordul, am reușit să ne înţelegem până la 
urmă; nu mi-am reparat nici până acum trăsura lovită de ei, 
ci mă plimb cu ea prin oraș astfel încât toată lumea să judece 
modul neplăcut în care s-au comportat cu mine. 

— Nu sunt de acord cu modul dumneavoastră de a favoriza 
francezii, reluă Busby. Obligaţi-i să devină englezi, cu forța, 
vă spun eu. 


1 „În sfârșit, o nouă naștere din ceruri/ Care dă viaţă nouă fiilor 
pământului/ A curăţat de păcatul originar/ Un suflet pe care lisus l-a salvat 
prin moartea sa.” 

340 


— Nici gând, replică lordul Elgin. Îi încurajez să-și pună 
puterile în serviciul imperiului, asigurându-le protecţia. Cine 
poate afirma că mâna care va flutura drapelul englez pe 
pământul american, nu va fi cea a unui canadian francez? 

Înainte de a pleca, guvernatorul le făcu cunoscut că în 
curând urma să plece în Indii în calitate de vicerege. Renny 
Court exclamă: 

— Felicitări! Cine n-ar prefera Indiile acestei ţări sălbatice? 
Cu toate acestea, fiica și ginerele meu au venit aici de 
bunăvoie și văd că sunt pe cale să se înfunde în acest loc. 
Spada lui Philip a devenit plug, iar Adeline, care a fost o 
frumuseţe, iată ce-a devenit! O țărancă pe cinste cu mâinile 
muncite și obrajii roșii! 

— Ei bine, spuse lordul, dacă în Indii voi găsi o femeie 
numai pe jumătate la fel de seducătoare ca doamna 
Whiteoak, mă voi declara mulțumit. 

Invitaţii plecaseră. A doua zi, Philip și Adeline se plimbau 
mână în mână pe peluză. Treceau în revistă evenimentele din 
ajun, recunoscând că totul decursese foarte bine și că lordul 
Elgin era o persoană importantă și distinsă. Acum nu-și mai 
doreau decât să trăiască fericiți unul lângă altul și să-și 
contemple cu satisfacție casa pe care și-o construiseră. Ea se 
ridica în mijlocul arborilor, solidă și gata să facă faţă oricăror 
încercări. 

— Priveşte, spuse Adeline, vita-de-vie! S-a înroșit ca cea 
matură. 

Într-adevăr. Cârceii minusculi se agățau cu hotărâre de 
cărămizile casei ca și cum ei ar fi fost într-un fel responsabili 
de soliditatea acesteia. 

Philip exclamă și el: 

— Privește porumbeii, Adeline! Pleacă spre sud. Doamne, 
ce stol! 

Un stol de porumbei zbura deasupra capetelor lor și 
numărul lor creștea mereu până formară un nor care se 
deplasa cu viteză. El se întindea de la Jalna până la biserică. 
Trecerea păsărilor dură patru ore, aproape până la căderea 
nopții. 

341 


În cele din urmă, întunericul îmbrăţișă casa, lumânările 
fură aprinse, apoi stinse. Cu capul pe umărul lui Philip, 
Adeline adormi. 


versiune eBook: [1.1] 


342 


CUPRINS 


CAPITOLUL A INSEL Asa aaa aia aaa lea ai dea a 5 
CAPITOLUL II IRLANDA: e n cc se  d ae 22 
CAPITOLUL III PRIMA CĂLĂTORIE... nenea 42 
CAPITOLUL IV REPARAȚII: cucssai cool a aia aosat îti ddd i dal 57 
CAPITOLUL V A DOUA CĂLĂTORIE... nenea eee 69 
CAPITOLUL VI CASA DIN STRADA ST. LOUIS... eee 97 
CAPITOLUL VII PĂMÂNTUL LUI VAUGHAN... 116 
CAPITOLUL VIII DOMENIUL... eee eee nare 125 
CAPITOLUL IX EUNDAŢIA. si tace tarta aa a nd ti da da 138 
CAPITOLUL PEREŢI: aia ae ao o 2 o a ina dai 152 
CAPITOLUL XI ACOPERIȘUL; si teaser da eat aaa atu aaa tatea teal 165 
CAPITOLUL XII HENRIETTA... eee eee nare 175 
CAPITOLUL XIII PLOI DE TOAMNĂ... eee eee 189 
CAPITOLUL XIV SPORTURI DE IARNĂ... 204 
CAPITOLUL XV ÎN CASA LUI WILMOTT.. eee eee aaa 218 
CAPITOLUL XVI SFÂRȘITUL IERNII... nenea 225 
CAPITOLUL XVII PRIMĂVARA LA JALNA... 241 
CAPITOLUL XVIII VIZITATORI IRLANDEZI... eee 256 
CAPITOLUL XIX LA SCĂLDAT... eee eee 271 
CAPITOLUL XX GALOP ÎN PĂDURE... nenea 289 
CAPITOLUL XXI RECOMPENSA......... eee ea 301 
CAPITOLUL XXII BISERICA 7305 et oo 0 e a Po aaa a ete 308 
CAPITOLUL XXIII SCENE DIVERSE...... eee eee 314 


343