Mazo de la Roche — [Jalna] 05 Mostenirea Familiei Witheoak

FAMILIEI WITHEOAK 


Jalna #5 
1 


Mazo de la Roche 


MOSTENIREA 
FAMILIEI 
WHITEOAK 


[Jalna #5] 


Traducere de 
Radu Anagnoste 


Editura VENUS 
București, 1993 


Consilier editorial: 
CORNEL SIMIONESCU 


MAZO DE LA ROCHE 
WHITEOAK HERITAGE 


Toate drepturile aparţin Editurii VENUS, București 


ISBN: 973-9024-23-8 


VARIANTA V2.0 
OCTOMBRIE 2020 
stelus 

VARIANTA V1.0 
19 MAI 2019 
hunyade 


În memoria lui H.E. 
ca un omagiu al eternei prietenii. 


Windrush Hill 
iulie 1940. 


(axe M Auu IN] e 


(6£61 W E secer DEEE (9761 PIINE EDT ZEGT UL u) 
MUIV-Sru2 PNW u) 1 dya (<o100N>) II Pu “U («43004») DIME vwy 
at (s061 0) i A 3 4 : 
(ST6r moD (806Lu) in PRO = (P061 u) Aus Nd AESED8I ‘(ZZE UL AIP) __ ATS6I-T061) 
u) PPPAEM qes puy a. a p sild PZGT UL BSD ‘9681 U dawpary auey uapa 


(ST6r 
H PIBI3aeM ALW 
nə ƏuozLsgI enop y 


(Se6L u) 134p4 y 


A800W = (0g61 U) augapy 


€ 


(9681 'u) 


auieŢv 


(876L esp 
I5pry ‘9881 `U) 
Áuuəy 


(9761 U) sauspeq 


(pes U) 


IMEWN 


ueyâneA 


(ps 


(4) Aesuuey parese A 
NI BSUOIESED PUII 


(2161 4) 
Iy y 
PUPH 


(T981 V) 
II dya 


(gæjioarp) 
əuny 
PNT 


(6F6L-Ps81) 
sau 


(21614) 
Asppng 


UIMPA IS 


(sar V) 
SEJOIPIN 


(6€6L-1s81) 
eysn$ny 


(Z761-sT81) 
(epurera]) 
m09 aurţapy 


(8r81-sI181) 


(duny ysyug) 
yeoapqm dya ‘deo 


XVOALIHM VITINVA 


Indice elementar folositor 
prietenilor domeniului «JALNA»: 


ADA Leigh, sora lui Arthur Leigh, amândoi prieteni ai lui 
Finch |. 

ADELINA | (Court) născută în Irlanda, celebra „Bunică” 
(1825-1927), eroina principală a romanului, soția lui Philip - 
primul Whiteoak. Din această căsătorie a rezultat întreaga 
familie de la Jalna. 

ADELINA a Il-a Whiteoak, fiica lui Renny și a lui Alayne, 
născută în 1930. A se citi volumul Fiica lui Renny. Se va 
căsători cu Moocy. 

ALAYNE Archer, născută în 1896, căsătorită mai întâi cu 
Eden, divorţează în 1928 și se căsătorește în același an cu 
Renny; împreună cu acesta din urmă are doi copii: pe 
Adelina a Il-a (născută în 1930) și pe Archer (născut în 
1935). 

AMY Stroud, ciudata vecină a Jalnei. 

ARCHER Whiteoak, fiul lui Renny și al lui Alayne, născut 
în 1935. 

ARTHUR Leigh, primul soț al lui Sarah Court. Sarah se va 
căsători apoi cu Finch |. 

AUGUSTA Whiteoak (1851-1939), fiica lui Philip și a 
Adelinei |, soţia lui Sir Edwin Buckley. 

BONEY, vorbărețul papagal al „Bunicii”, căreia îi va 
supravieţui. 

CHALK, fierarul satului. 

CHRIS Dayborn, iubita lui Renny și mama lui Molly 
Griffith. 

CLARA Lebraux, prietena lui Renny, proprietara unei 
crescătorii de vulpi. 


1 întocmit în cadrul colectivului redacțional al Editurii Venus. 
7 


CLINCH, domnişoară, guvernanta lui Pheasant. 

DENNIS-ARTHUR Whiteoak, născut în anul 1939, fiul lui 
Finch și al lui Sarah. 

DERMOT Court, vărul din Irlanda al Adelinei |, care face 
din Moocy moștenitorul întregii sale averi. 

EDEN Whiteoak, poet; a trăit între 1901-1932, căsătorit 
cu Alayne Archer, de care divorțează în 1928. Din legătura 
sa cu Minny Ware are o fiică: Roma. 

EDWIN - Sir Edwin Buckley - soţul Augustei, decedat în 
1917. 

ELISA, camerista Adelinei |. 

ERNEST Whiteoak (1854-1949), fiul Adelinei | și soțul 
Harrietei Archer, căreia îi supraviețuiește. 

EUGENE Clapperton, vecin și dușman al lui Renny. 

FENNEL, pastorul Jalnei, tatăl lui George. 

FINCH I Whiteoak, născut în 1906, al treilea fiu al lui 
Philip II și al lui Mary Wakefield, frate cu Renny. Pianist, 
moștenitor al banilor bunicii sale, Adelina, după cum se 
poate citi în Moștenirea lui Finch. Se căsătorește cu Sarah 
Court, care îi dăruiește un fiu: Dennis-Arthur. 

FINCH II Whiteoak, alintat «Nooky», fiul lui Piers și al lui 
Pheasant. 

GEORGE Fennel, fiul pastorului și prieten al lui Finch |. 

GRIFFITH, familie vecină, formată din Garda, Althea și 
Gemmel. 

HARRIET Archer, soţia lui Ernest; moare în 1940. 

HODGE, bătrânul vizitiu al Jalnei. 

LAUNCETON, faimos cal de curse. Are un sfârșit tragic. 

MALAHIDE, vărul irlandez al Adelinei |. A se vedea 
Tinerețea lui Renny. 

MARGARET Ramsay, fiica doctorului Ramsay, prima 
soţie a lui Philip II. Au împreună doi copii, pe Meg și pe 
Renny; moare de melancolie. 

MARY Wakefield, guvernanta londoneză a copiilor 
proveniţi din prima căsătorie a lui Philip II, cu care se va 
căsători. Din această căsătorie se vor naște mai mulţi copii, 

8 


morți tineri și apoi Eden, Piers, Finch și Wakefield. Mary 
moare în 1915. De citit volumul Mary Wakefield. 

MARY, fiica lui Pheasant și a lui Piers. 

MAURICE Vaughan, născut în 1884, fiul lui Robert 
Vaughan, logodit în 1906 cu Meg. După o lungă întrerupere 
a acestei logodne, se căsătorește cu ea în 1926. Este tatăl 
natural al lui Pheasant. 

MAURICE Il, poreclit «Moocy», născut în 1926, fiul lui 
Piers și al lui Pheasant. Se va căsători cu Adelina Il. 

MEG, născută în 1884, fiica - din prima căsătorie - a lui 
Philip II cu Margaret Ramsay. Din căsătoria sa cu Maurice 
Vaughan se naște, în 1926, o fiică, Patience. 

MERLIN - cățelușul prepelicar al familiei. 

MILLICENT Hume, soţia lui Nicholas, de care a divorțat. 

MINNY Ware, mama Romei, al cărei tată este Eden. 

MOLLY Griffith, prietena lui Wakefield, fiica naturală a lui 
Renny și a lui Chris Dayborn. 

NICHOLAS, născut în 1852, fiul cel mai vârstnic al 
Adelinei |, soţul lui Millicent Hume, de care a divorțat. 

NOAH Binns, gropar; mai trage și clopotele. 

PARIS Court, fiul lui Malahide. 

PATIENCE, născută în 1926, fiica lui Maurice Vaughan și 
a lui Meg. 

PAULINA Lebraux, fiica Clarei, logodită scurt timp cu 
Wakefield. 

PHEASANT Vaughan, născută în 1906, fiica naturală a 
lui Maurice | și a Elvirei. Este soția lui Piers, mama lui 
Moocy, a lui Finch Il (poreclit și Nooky) a lui Philip III și a lui 
Mary. 

PHILIP I, născut în 1815, ofiţer al husarilor reginei, soțul 
Adelinei „Bunica”. Fondatorul Jalnei, după cum veţi vedea 
citind Nașterea Jalnei (Un nou început). 

PHILIP Il, născut în 1862, al patrulea copil al căpitanului 
Philip Whiteoak și al Adelinei, născută Court, moștenitor al 
domeniului Jalna. Din prima sa căsătorie cu Margaret 
Ramsay, are doi copii - pe Meg, născută în 1884, și pe 

9 


Renny, născut în 1886, iar din a doua căsătorie, cu Mary 
Wakefield, are patru fii: pe Eden (1901-1932), Piers, născut 
în 1904, Finch, născut în 1908 și pe Wakefield, născut în 
1915. 

PHILIP Ill, născut în 1933, este al treilea fiu al lui Piers și 
al lui Pheasant. 

PIERS Whiteoak, fermier, fiul lui Philip II și al lui Mary, 
căsătorit cu Pheasant. 

RENNY Court, poreclit Renny Roșcovanul, tatăl irlandez 
al bunicii Adelina. 

RENNY Whiteoak, Stăpânul din Jalna, personaj central al 
ciclului de romane, născut în 1886. Se căsătorește în 1928 
cu Alayne, fosta soţie a lui Eden. 

ROMA, fiica naturală a lui Eden cu Minny Ware. 

SARAH Court, verișoară îndepărtată a familiei și soția lui 
Finch. Din această căsătorie se va naște, în 1939, Dennis 
Arthur. 

WAKEFIELD Whiteoak, ultimul născut al soților Philip II și 
al lui Mary. Intră în mănăstire, înainte de a deveni om de 
teatru. Se acoperă de glorie în timpul celui de-al doilea 
război mondial. A se vedea Cariera lui Wakefield. 

WRAGGE, poreclit și Rags, fosta ordonanță a lui Renny, 
„om la toate” la Jalna. 

WRAGGE (doamna), soția precedentului, bucătăreasă la 
Jalna. 


10 


CAPITOLUL | 


REUNIUNE 


Trenul se apropia de destinaţie. Cei trei bărbaţi își 
aprinseră ţigările, așteptând cu nerăbdare să ajungă în 
staţie. Priveau pe geam spre câmpurile care le treceau cu 
rapiditate prin fața ochilor. Feţele lor aveau expresii 
remarcabil de diferite, și chiar și atitudinile lor exprimau 
diferența dintre sentimentele ce-i stăpâneau. Pentru doi 
dintre ei, călătoria aceasta reprezenta reîntoarcerea, în 
timp ce tovarășul lor abia de acum încolo avea să facă 
cunoștință cu o țară nouă. Toţi trei erau îmbrăcaţi în kaki: 
unul purta uniformă de căpitan, cel de-al doilea de sergent, 
iar cel de-al treilea, de simplu soldat. Acesta din urmă, 
așezat mai deoparte, deși era ocupat cu privitul pe 
fereastră, nu pierdea nici un cuvânt din ceea ce spuneau 
ceilalți doi. Aspectul îi era curat și îngrijit, în ciuda tăieturii 
lipsite de eleganță a tunicii sale. Avea părul cărunt, ochii 
palizi, înconjurați de riduri fine, un nas inchizitor, gura 
impertinentă și o bărbie proeminentă și încăpăţânată. Se 
numea John Wragge. 

Sergentul Maurice Vaughan, în vârstă de treizeci și patru 
de ani, era de pe acum greoi. Sprâncenele i se adunau într- 
un rid adânc deasupra profunzilor săi ochi cenușii. Gura sa 
trăda o melancolie profundă, dar ea se lumina de o graţie 
juvenilă atunci când surâdea, cum făcea în această clipă. 
După ce urmase un curs de instrucţie pentru elevi-ofiţeri 
înainte de a părăsi Canada, se angajase în Anglia pentru a 


11 


se duce pe front, unde ajunsese la gradul de sergent. De 
două ori rănit, rămăsese cu o amintire de pe urma 
războiului: o mână pe care purta un bandaj de piele și de 
care abia începuse să se servească neîndemânatic și nu 
fără suferinţă. 

Cel de-al treilea, Renny Whiteoak, vechi prieten al lui 
Vaughan și mai tânăr cu doi ani decât acesta, urmase 
studiile unui colegiu militar. Îndată după declaraţia de 
război, se înrolase la „Buffs”, regiment din care făcuseră 
parte mai mulţi membri ai familiei sale. Decorația D.O.S. îi 
fusese acordată pentru un act de bravură deosebit. 
Uniforma de ofițer cădea foarte bine pe trupul său zvelt, 
format mai ales dintr-o musculatură puternică, rezultat al 
unei vieţi active, și nu a uneia confortabile. Vigurosul său 
profil acvilin, părul roșu închis, tuns scurt, ochii închiși la 
culoare contribuiau la impresia de vitalitate nervoasă care 
se degaja din toată fiinţa sa. Tocmai spunea: 

— Pariez că prima persoană care mă va întâmpina acasă 
va fi Gran! Când ușile se vor deschide, am să dau de ea, cu 
brațele deschise pentru a mă îmbrățișa. 

Maurice Vaughan surâse: 

— Parcă o văd înaintea ochilor. Ce femeie superbă pentru 
vârsta ei! Sau, mai bine spus, pentru oricare vârstă. Mă 
întreb dacă s-a schimbat mult de când lipsești. Patru ani e 
mult pentru o persoană de nouăzeci de ani. Atâta are, nu-i 
așa? 

— Va împlini nouăzeci și patru în septembrie, dar nu cred 
c-a îmbătrânit. Ultima scrisoare pe care am primit-o de la 
ea era plină de vești despre familie și foarte bine scrisă, în 
afară de sfârșit, unde obosise. Îmi spunea cât e de fericită 
de sosirea primăverii, pentru că ea nu scoate niciodată 
nasul afară din casă înainte de dispariţia zăpezii. 

— Trebuie să fie încântător pentru tine, spuse Maurice, să 
știi că te așteaptă o asemenea primire... rude de toate 
vârstele, până la copilul pe care nu-l cunoști încă. 

Regretă îndată ceea ce spusese. Cuvintele sale îi vor 

12 


reaminti lui Renny moartea tatălui său și pe cea a mamei 
sale vitrege, petrecute cât el fusese plecat. Mama sa 
vitregă nu supravieţuise decât câteva săptămâni după ce 
dăduse naștere ultimului copil. Cu toate acestea, Renny 
Whiteoak răspunse pe un ton grav: 

— Da, e minunat. 

Expresia i se îndulci și adăugă: 

— Sunt nerăbdător să-l cunosc pe ultimul născut. L-au 
numit Wakefield, cu numele de fată al mamei sale. 

— În ce mă privește, mai bine m-aș fi lăsat omorât, dacă 
mă gândesc la bucuria pe care o va pricinui întoarcerea 
mea! 

Prietenul său, încruntându-și sprâncenele nobile, își 
mușcă buzele, încurcat. Pentru o clipă nu știu ce să spună, 
apoi exclamă: 

— Ei bine, eu sunt încântat că ești aici! 

Apoi, cu același aer încurcat, se întoarse către Wragge: 

— Cum ţi se pare ţara asta? 

Wragge, care înainte de război fusese chelar la un 
angrosist de vinuri, răspunse cu o grimasă: 

— Vedeţi, domnule, eu mi-am petrecut cea mai mare 
parte a timpului, înainte de a pleca în Franţa, prin pivnițe. 
Apoi am trăit în tranșee, așa că nu sunt un judecător prea 
bun în privinţa peisajului, dar împrejmuirile astea de sârmă 
ghimpată au un aer destul de ciudat... 

— Mie îmi plac. 

— Îmi închipui, domnule, v-aţi obișnuit cu ele, dar iată, 
bucata asta de pădure, asta da, are o culoare frumoasă. 

— Sunt arţari tineri, care-și vor pierde în curând frunzele, 
judecând după mugurii roșiatici. Privește și tu, Maurice. 

— Da, și eu îi admiram, ca și frumuseţea cerului albastru. 

După o tăcere, Renny reluă: 

— Micuța Pheasant va fi fericită să te revadă. 

— Nu cred. De ce ar fi? Am fost despărțiți timp de patru 
ani și ea n-are decât doisprezece. 

— Dar i-ai scris, nu? 

13 


— l-am trimis câteva cărţi poștale. 

— Și daruri de Crăciun? 

— Am tot fost prin regiuni în care nu puteam găsi nimic 
să-i placă; de fapt, nu mi-a trecut prin cap. 

— Dă-mi voie să-ţi spun că ești cel mai deplorabil tată de 
pe lume! Dac-aș avea un copil... 

Băgă de seamă că Wragge se căznea să asculte ce 
discutau ei și atunci se întrerupse, încruntând din 
sprâncene. 

— Știu foarte bine, știu, spuse Maurice învârtind cu 
nervozitate bandajul de piele înfășurat pe mâna sa rănită și 
gândul i se întoarse înapoi, în trecut. 

Fără indulgență pentru sine însuși, își reaminti epoca în 
care, foarte tânăr, se logodise cu Meg, sora lui Renny. Meg 
și cu el erau făcuţi să se înțeleagă perfect și el era convins 
de asta. Cele două familii se arătau încântate de această 
căsătorie, dar el distrusese totul, lăsându-se pradă unei 
pasiuni trecătoare pentru sora croitoresei din sat. 

El se gândise să păstreze secretul acestei aventuri, deși 
ea îl maturizase, dar din cele câteva întâlniri în pădure, în 
unele seri de vară, se născuse un copil. Fata depusese 
copilul în fața casei părinţilor săi și Maurice își recunoscuse 
paternitatea. Logodna fusese ruptă de către Meg, care, de 
atunci înainte, rămăsese pentru el tot atât de inaccesibilă 
ca și cum ar fi trăit în singurătate și ar fi ignorat sau ar fi 
vrut să ignore limba pe care o vorbea el. 

Că Maurice mai putea încă s-o iubească pe Meg după 
doisprezece ani petrecuţi în această situaţie, i se părea lui 
Renny un fel de miracol, dar lipsit de importanță. Maurice, 
gândea el, ar fi trebuit să știe cum să înfrângă rezistenţa lui 
Meg printr-o constanţță mai agresivă sau, pur și simplu, să 
caute să iubească altă femeie, care ar fi știut să fie o mamă 
adevărată pentru copilul său. Cu toate acestea, Renny 
considera fidelitatea lui Maurice ca un fapt unic, o dovadă a 
farmecelor excepţionale pe care le exercita Meg, ca un fel 
de tribut datorat familiei Whiteoak. 

14 


Se aplecă spre prietenul lui și îi spuse cu voce scăzută: 

— Poate că între tine și Meg va fi altfel acum... războiul și 
toate celelalte... rana ta... În fine, cred că ar trebui să 
aranjezi asta. 

— Dumnezeule! Cât mi-aș dori-o! spuse Maurice, dar n- 
am nici o speranţă. 

Printre călători trecu un freamăt. Se îndreptau către 
bagaje, aruncând scurte priviri spre câmpurile mai puţin 
întinse ce  precedau apariția  neplăcutelor cartiere 
mărginașe. 

Câteva minute încă și vor ajunge. Cei trei bărbaţi în 
uniformă se ridicară pentru a-și pune bonetele cu gesturi 
caracteristice: Wragge, mahalagiul, scuturând-o pe a sa de 
praf cu lovituri cordiale, ca și cum, odată așezată pe cap 
mai într-o parte, ar fi fost gata să-nfrunte pe oricine; 
Maurice Vaughan, cu un gest subliniat, ca și cum punând-o 
pe cap ar fi luat decizia să-și asume responsabilitatea a tot 
ce-l aștepta; Renny Whiteoak, cu o hotărâre la care părea 
că ia parte și părul său roșu, ajustând marginile bonetei ca 
pentru a o face să se așeze mai bine pe craniul său cu 
contururi precis desenate. 

El fu primul dintre cei trei care străbătu gara, nerăbdător 
să vadă cine venise să-l întâmpine. Când ajunse la punctul 
de control, fu oprit de un grup în mișcare, compus dintr-un 
bărbat în uniformă de subofițer, dintr-o femeie și din cei 
cinci copii ai lor aliniaţi după vârstă, de la trei la zece ani. 
Omul părea vizibil intimidat de cele șase perechi de ochi 
care-l fixau. Familia îl înconjura asemenea unei turme de oi, 
dar ei deveniseră străini în acești ani și omul nu mai știa 
cum să se poarte. Îi privea cu un aer descurajat. Cât despre 
nevasta lui, ea arbora un surâs de scuză, ca și cum s-ar fi 
simţit vinovată că ei crescuseră prea mari ca el să-i mai 
poată recunoaște. 

Atunci Renny îi descoperi pe cei care-l așteptau. Își croi 
drum printre membrii familiei care mișunau și înaintă cu 
pas grăbit către sora și cei trei fraţi ai săi. Se așteptase ca 

15 


Eden și Piers să fie acolo, poate chiar și unul dintre unchii 
săi. Dar nu se aștepta să-l vadă pe tânărul Finch. Prezenţa 
lui Meg era o plăcută surpriză - mereu aceeași Meg, în ciuda 
celor prin care trecuse; carnaţia ei era tot atât de 
proaspătă, părul ei avea aceeași culoare castaniu deschis, 
gura ei avea același surâs cald și afectuos; buzele ei 
schițară un zâmbet tremurător când îl zări și întinse braţele 
gata să-l strângă la piept. Acum el o luase în brațe cu 
putere. Avu impresia că Meg avea, poate, ceva mai multă 
greutate decât altădată. De altfel, își aminti că ea câștigase 
șase sau opt livre în timpul absenței lui. 

— Oh! Renny, cât sunt de recunoscătoare lui Dumnezeu! 

Se agăță de el ferm decisă să nu-l cedeze nimănui. Era 
fratele ei, fratele ei personal! Aveau aceeași mamă. În timp 
ce Meg îl strângea în braţe, imaginile îngrozitoare pe care 
le-avusese despre ceea ce i s-ar fi putut întâmpla lui pe 
front se risipiseră și nu mai fu stăpânită decât de un singur 
gând: „E al meu, e salvat, nu s-a schimbat deloc!” 

Dar, deși gusta din plin bucuria de a-l revedea, Meg zări 
pe deasupra umărului lui Renny faţa lui Maurice și-l ţintui 
pe acesta cu privirea. Nu știuse că se va reîntoarce o dată 
cu fratele ei și nu se așteptase să-l vadă. 

Renny o simţi încordându-se în brațele lui. Apoi, ca 
izbucni în lacrimi. 

— Haide, haide, spuse el cu o voce răgușită, iată că am 
revenit și n-o să mai poţi niciodată scăpa de mine! 

— Nu-i din cauza asta, hohoti ea. Ci din cauza lui Maurice. 
Nu pot să-l văd. Te rog, nu-mi pune întrebări. 

Renny întoarse capul și îi aruncă prietenului său o privire 
distrată, apoi se desprinse din braţele lui Meg, reveni cu 
pași vioi spre Maurice și îi spuse: 

— Uite ce, nu pot să-ţi cer să vii cu mine. Meggie e prea 
emoţionată de revedere și tot restul... 

Maurice, foarte palid, răspunse: 

— Să mă revadă pe mine, vrei să spui, și apoi tot restul? 
Nu-ţi fă griji în privinţa mea, am să iau trenuleţul local. E în 

16 


regulă. Spune-i lui Meg că-mi pare rău că am apărut într-un 
moment atât de puţin oportun. 

Cu inima împărțită între unul și celălalt, Renny exclamă 
exasperat: 

— Fă ce crezi că e mai bine, dar nu vorbi prostii! 

— Și totuși, știi că asta gândesc. În fine, o să ne vedem 
mai târziu. Dumnezeule, ce-au putut să crească băieții 
ăștia! 

— Nu-i așa? Mașina o să fie arhiplină. Vrei să-l iei pe 
Wragge cu tine? Am să trimit după el când voi ajunge 
acasă. 

— De acord. 

Maurice se întoarse, iar tonul destins al vocii sale 
contrasta cu expresia sa dureroasă. Wragge, mahalagiul, îl 
urmă; privirilor sale ascuţite nu le scăpase nimic din 
ciudățenia acestei întâlniri. Se uită cât putu de cald după 
Renny Whiteoak, care pleca. Îi fusese ordonanţă în timpul 
războiului și acum privirea sa părea că spune: „Orice s-ar 
întâmpla, puteţi conta pe mine.” 

Renny se întoarse lângă familie. Meg, care își depășise 
emoția, îl luă de braţ și îl conduse către fraţii lor mai mici... 
nerăbdători să-l întâmpine. Renny îi îmbrăţișă pe rând. 

Crescuseră atât de mult față de ultima oară când îi 
văzuse, încât trebui să facă un efort ca să-i reașeze în 
locurile pe care fiecare le ocupa în amintirile sale. Era greu 
de spus care dintre ei se schimbase mai tare. Fratele cel 
mare făcu o grimasă manifestându-și încurcătura în timp ce 
le privea pe rând feţele. 

Și totuși, dacă se întreba care dintre ei crescuse cel mai 
mult, desigur că Piers era pe primul loc. Dintr-un băiețaș 
studios de mai puţin de unsprezece ani, devenise un 
adolescent osos de aproape cincisprezece ani, cu umeri 
largi, cu un cap bine așezat pe o ceafă solidă. Ochii lui mari 
și albaștri erau îndrăzneţi, iar forma gurii arăta că nu-i 
dispus prea ușor să facă ceea ce i se poruncea. Și mâinile... 
da, păreau în stare să facă orice, musculoase, bronzate, 

17 


viguroase. 

Dar cum să-l considere primul pe Piers atâta vreme cât 
Eden stătea lângă el, aproape tot atât de înalt? ȘI-l reaminti 
pe Eden cel de ultima dată ca pe un băiat blond și zvelt, și 
iată că devenise acum un bărbat aproape prea frumos, 
pentru că semăna cu biata sa mamă, care ar fi fost o 
adevărată frumuseţe dacă nu ar fi avut o sănătate atât de 
șubredă. Dintre cei trei fraţi mai mici, Eden fu cel care îi 
făcu lui Renny primirea cea mai călduroasă, apucându-l de 
mână, uitându-i-se drept în ochi cu o privire vie, 
pătrunzătoare. 

Finch era cel care se schimbase cel mai puţin, deși 
crescuse și el atât de mult încât nu mai putea fi recunoscut. 
Renny strânse o mână îngustă și fină. Dinţii lui Finch păreau 
uriași între buzele sale surâzătoare. 

— Bună! spuse el într-un suflet. Bună! Îmi promisesem c- 
o să vin să te întâmpin când te vei întoarce acasă! 

— Bun băiat! 

Renny continua să-l ţină de mână când ieșiră din gară. 

Familia care îi stătuse în cale când coborâse din tren 
apăru din nou în calea lor. Tatăl își pusese piciorul încălțat 
cu bocancii greoi pe o bancă și cu cotul sprijinit pe 
genunchi privea drept înainte, peste capetele membrilor 
familiei sale, fluierând încetișor, în timp ce femeia și copiii 
așteptau să vadă ce avea de gând să facă. Renny îi arătă 
lui Meg cu o mișcare din cap. 

— Bieţii oameni! exclamă ea, cât sunt de fericiţi. 

Apoi le surâse copiilor și aruncă o privire îngrijorată peste 
umăr, dar sprâncenele sale încruntate se destinseră când 
constată că mulţimea forma o barieră compactă între 
grupul lor și silueta lui Maurice Vaughan. 

Hamalii aduseseră bagajele lui Renny. Eden și Piers legau 
cufărul acestuia la spatele mașinii, care fusese spălată 
special și, deși Renny nu era de acord cu ceea ce făceau, le 
aruncă totuși o privire aprobatoare. Meg, Renny și cel mai 
tânăr dintre băieţi se așezară pe bancheta din spate. Eden 

18 


conducea perfect. Străbătură în viteză drumul care 
mărginea lacul; era la amiază, astfel că circulaţia era 
redusă, cel puţin până când ajunseră la periferia orașului. 
Apoi defilară prin faţa caselor, a copacilor aproape 
înfrunziți, printre care se zăreau scânteierile lacului 
străbătut de mici valuri strălucitoare. 

Această clipă la care Renny visase atât de des, pradă 
dorului de casă, i se părea acum ireală. Această imagine: 
spatele celor doi adolescenţi așezați pe bancheta din față, 
trupul fragil al băiatului așezat lângă el, mâna lui Meg care 
o ţinea pe a sa, prizonieră, pe genunchi, toate acestea se 
puteau evapora într-o clipă, ca aburii unui vis, iar el să se 
regăsească din nou pe front, în vârtejul războiului, această 
singură realitate a ultimilor ani. Faţa sa bronzată de 
intemperii părea atât de îngândurată, încât Meg se aplecă 
spre el: 

— Nu ești fericit că te-ai întors? 

Renny o strânse de mână și-i făcu semn că da. Meg 
ghicea că el se gândea la tatăl său, care nu va fi acasă 
pentru a-l primi. Ea se obișnuise cu absenţa lui, dar pentru 
Renny absenţa era încă nouă. Atunci Meg îi spuse cu tonul 
reconfortant care îi era specific: 

— Am făcut atâtea pregătiri în cinstea venirii tale! Unchii 
noștri și mătușa Augusta probabil că numără orele de când 
trebuia să fi ajuns. Am mers atât de departe încât am 
spălat și câinii! 

Cât de minunat era să fii din nou acasă! 

Încă o dată, îi strânse mâna lui Meg și schiţă un surâs la 
adresa tânărului Finch: 

— Spune, Finch, cum găsești că arăt? 

Finch se înroși și nu putu să articuleze nici măcar un 
singur cuvânt. Meg vorbi în locul lui. 

— Tu ești un erou pentru Finch; de altfel, ești un erou 
pentru noi toţi, dar știi cum sunt băieţașii. Cu cine găsești 
că seamănă, Renny? 

Ochii vii și întunecaţi ai lui Renny cercetară fața 

19 


expresivă și prelungă a băiatului. 

— Să fiu al naibii dacă îmi dau seama! Da, a luat nasul de 
la familia Court. Are ochi gri-albaștri; cine are asemenea 
ochi în familia noastră? 

— Nimeni. Ochii tatălui și ai mamei sale erau albaștri. Nu- 
i așa că Eden seamănă cu maică-sa? Dar e atât de diferit ca 
fire! E plin de personalitate. Pot să-ţi spun, Renny, că băieţii 
ăștia doi, din faţa noastră, or să ne dea multă bătaie de 
cap! Aș fi fericită dacă m-ai ajuta să-i stăpânesc: au voințe 
de fier. 

Privirile fratelui mai mare se îndreptară spre cele două 
perechi de umeri solizi pe care se odihneau cefe puternice 
și podoabe capilare strălucitoare. 

— Ar face bine să nu-și încerce cu mine voinţa lor de fier, 
spuse el. 

Ca și cum și-ar fi dat seama că era vorba despre ei, Eden 
și Piers se priviră, primul cu un surâs batjocoritor, cel de-al 
doilea cu o expresie jumătate maliţioasă, jumătate 
îndrăzneață. Eden mări viteza automobilului și alergau 
acum pe drumul dintre lac și parcelele de pământ 
întunecate, arate de curând. Atmosfera era răcoroasă și 
îmbălsămată cu parfumuri de mai. Soarele promitea 
speranţa căldurilor estivale. O pereche de cai care se 
apropia ridica norișori de praf. Finch își regăsi vocea pentru 
a exclama: 

— Renny, e unul dintre carele noastre. 

Din nou Eden apăsă pe accelerator. 

Dându-i un pumn în spate, Renny exclamă: 

— Oprește mașina! 

Era acum în dreptul cailor. Avu o privire admirativă 
pentru crupele lucioase ale animalelor și observă că 
încărcătura căruței pe care o trăgeau după ei consta dintr-o 
duzină de porci grași, care se înghesuiau unii într-alţii cu un 
amestec de obrăznicie și de teamă. Căruţașul nu îi era 
cunoscut. Nici privirea lui nu îi plăcu. 

— Să fiu afurisit, iată niște porci frumoși! spuse el. 

20 


— Am dat și cu o mână de ajutor la hrănirea lor, spuse 
Finch, și le-am dat destul de des hrană în plus. 

— Continuăm drumul? întrebă Eden. 

Renny se adresă căruțașului: 

— Unde duci porcii ăștia? 

Eden răspunse în locul lui: 

— La târg. N-o să ia mare lucru pe ei. Am face bine să ne 
continuăm drumul; acasă ne așteaptă cu masa. 

— Bine, continuăm! 

Un sentiment brusc de realitate tangibilă îl cuprinse pe 
Renny. Vederea celor doi cai puternici, ochii lor strălucitori 
sub coamele blonde, mirosul hamurilor, al spinărilor lor 
transpirate, porcii care se înghesuiau, prefigurau viitorul, 
puneau stăpânire pe el, ca un val dătător de viaţă. Războiul 
se sfârșise. Reîncepea viaţa în ţara sa, sora, fraţii săi mai 
tineri îl înconjurau. Înţelese pentru prima oară că trebuia să 
ia pe lângă acești băieţi locul tatălui dispărut. Trebuia să 
descopere cât prețuia fiecare dintre ei și să facă pentru ei 
tot ce va fi cu putinţă. Legătura care exista între ei se întări 
în inima sa. Trase cu putere aer în piept și luă mâna lui 
Finch într-a sa. Simţi oasele flexibile imobilizându-se, pline 
de încredere. Se uita la cei doi genunchi goi și copilărești, 
lipiti ca două castane gemene, lustruite și întunecate la 
culoare. 

Piers își petrecu braţul peste spătar și se întoarse pentru 
a-i semnala schimbările care avuseseră loc după plecarea 
lui Renny. La fiecare noutate, Renny arbora un surâs, 
preferând să nu se gândească la ea pentru moment. Se 
simţi fericit când automobilul, părăsind șoseaua, se angajă 
pe liniștitul drum de țară umbrit de uriași arbori cu ramuri 
întinse, al căror aspect impunător îi făcea să scadă viteza 
chiar și pe cei mai înrăiţi șoferi. 

— Am să-i apăr întotdeauna, gândi el, va exista cel puţin 
o șosea care nu va fi devastată! 

În timp ce automobilul intra pe poartă, această stare de 
spirit care îl cuprinsese la vederea căruţei de la fermă se 

21 


intensifică. | se păru că nu părăsise niciodată Jalna. Ei bine, 
da! Acesta era teiul argintiu, cu banca sa circulară care îi 
dădea ocol și cu coroana de frunze dantelate și verzi 
scuturate ușor de briză! lată și casa, cu cărămizile roșii pe 
fundalul cărora ieșeau în evidenţă trandafirii căţărători de 
Virginia, îngrămădliţi în jurul ferestrelor, care își păstraseră 
însă cele mai delicate ghirlande pentru a împodobi ușa de 
la intrare. lată și câinii, întinși la soare pe scări, ridicându-se 
pentru a saluta automobilul cu un concert de lătrături. 
Printre ei se aflau și doi noi veniţi, care se învârtiră furioși în 
jurul său, până când le duse mâna în apropierea boturilor: 
atunci ei fură fericiţi să-l întâmpine, constatând că avea 
autenticul miros al familiei. 

lat-o și pe Fanny, prepelicarul care aparținuse tatălui său; 
ea rămăsese liniștită deoparte, întinsă la umbră, cu coada 
plecată, cu ochii ridicaţi spre el, cu o privire întrebătoare. 

— Bătrâna Fan, spuse Piers, te-a uitat! 

— M-a uitat?! Nu, n-ar fi în stare de așa ceva! Bună, Fan, 
bătrânica mea! Bună, comoara mea, eu sunt, Renny! 

Se aplecă și mâna lui elegantă mângâie blana 
mătăsoasă. 

Ea se ridică atunci, sprijinindu-și labele din faţă de 
picioarele lui Renny. Ochii gânditori de prepelicar îl priveau 
încadraţi de urechile lungi. Erau plini de o dureroasă 
înţelegere. Nu era de ajuns să o mângâie, ci o luă în braţe și 
o strânse la piept. Și tatăl său, care era mort! Simţi cum 
lacrimile dau să-l podidească și, strângând prepelicarul în 
braţe, își ascunse obrazul lângă una din urechile ei. Vocea 
lui Meg spunea: 

— Uită-te la ea cât e de scumpă! Cât de tare a putut să-i 
lipsească tata! Nimeni nu-l poate înlocui pentru ea. Cred că 
ar trebui să sunăm ca să-i avertizăm că am sosit. 

— Câinii au avut grijă se ne anunţe, spuse Eden. Aud 
vocea lui Gran. 

Totuși, Meg sună. După câteva clipe, ușa se deschise și 
fata în casă, destul de vârstnică, care era în slujba familiei 

22 


de mai bine de treizeci de ani, apăru cu un surâs umezit de 
lacrimi care i se adresa lui Renny. 

— Eliza! exclamă el. 

Cu prepelicarul în braţe, înaintă spre servitoarea cu faţă 
radioasă. 

— Păstrează surâsul ăsta pentru mine! se auzi o voce 
aspră. 

Bunica sa, dând-o la o parte pe fată cu ajutorul 
bastonului său de abanos, înainta spre el cu o vigoare care 
sfida cei nouăzeci și trei de ani ai săi. 

Faţa ei, neschimbat de frumoasă datorită admirabilei sale 
structuri osoase, era străbătută de un păienjeniș de riduri în 
mijlocul cărora se deschidea un surâs larg, care lăsa să se 
vadă un dublu șir de dinţi solizi și falși. Sprâncenele sale, 
deși stufoase, păstrau totuși linia pură a arcului orbitelor, 
desenându-se deasupra ochilor întunecaţi, asemenea 
arcadelor gotice ale unei catedrale în ruină, perfecte, în 
ciuda faptului că erau acoperite de iederă. Purta o bonetă 
foarte ornamentată, un șal de cașmir și papuci groși de 
lână. 

Înainte ca bastonul ei să lovească de trei ori în podea, ea 
îl aruncă, indiferentă la zgomotul provocat de căderea lui, 
apoi deschise larg braţele și Renny, lăsând jos prepelicarul, 
se aruncă în îmbrăţișarea lor. Avea impresia că porţile 
trecutului se redeschideau, acest trecut dominat de tatăl și 
de bunicul său, care trăiseră, iubiseră și dăduseră naștere 
unor copii, sub acest acoperiș, pentru ca, într-o bună zi, să 
le poată cere să transmită tradiţia lor, posterităţii. 
Amintirea celor văzute în Europa, ca disperare și 
dezintegrare, o va pierde când își va scoate uniforma și se 
va reîntoarce din toată inima la stabilitatea ce caracteriza 
această bătrână și îndrăgită locuinţă. 

El uita, în entuziasmul său, fragilitatea simbolului acestei 
vieți, pe care îl îmbrățișa în persoana bunicii sale. Șalul 
acesteia alunecă, boneta se așezase de-a curmezișul, iar ea 
deschidea gura mare, neputându-și regăsi suflul. 

23 


— Dumnezeule, ce brațe puternice ai! spuse ea în sfârșit, 
apoi adăugă cu vioiciune: dar îmi place asta! Să nu te temi 
niciodată că-mi fărâmi coastele! Eu nu sunt făcută dintr-o 
stofă atât de delicată ca fata sau nepoata mea, pentru că 
dacă aș fi fost, n-aş fi putut avea trei băieți atât de mari și 
de frumoși! 

Continua să vorbească, ca și cum, prin valul cuvintelor 
sale, ar fi vrut să dea deoparte restul familiei. Dar fata sa, 
lady Buckley și fiii săi Nicholas și Ernest, se aflau lângă ea și 
revendicau acum partea lor din atenţia lui Renny. Erau mari 
și frumoși bărbaţii aceștia în jur de șaizeci de ani! Nicholas 
avea o chică de păr gri-argintiu, un solid profil acvilin și ochi 
întunecați, înfundaţi în orbite. Ernest, cu ochii albaștri, cu 
tenul deschis, cu părul gri pieptănat cu grijă pe capul fin, își 
petrecu braţul în jurul umerilor nepotului său, în timp ce 
gura sensibilă tremura. 

— Fii binevenit, dragul meu băiat, spuse el. Da, fii 
binevenit... în sfârșit te regăsim! 

Nicholas adăugă cu o voce profundă: 

— Dumnezeule, Renny! Ce bine e să te regăsim! Ai 
rămas același! 

— Și mai mult decât oricând, un Court! declară mama lor, 
care fusese născută Court. 

Renny, scăpat din mâinile unchilor săi, o strânse în braţe 
pe mătușa sa, depunând fervente sărutări pe obrajii palizi. 
Era în doliu după soţul ei, care murise în urmă cu mai puțin 
de doi ani. Îl tinu strâns în braţe pe Renny, în timp ce 
pieptul ei, susținut de un corset înalt și rigid, se ridica și 
cobora de emoție. 

— Dragul meu copil, spuse ea cu o voce de contralto. 

Era tot ce putea spune și repetă aceste cuvinte de mai 
multe ori: 

— Dragul meu, dragul meu copil! 

Aceasta avu darul să o irite pe mama sa, care exclamă cu 
bruscheţe: 

— S-ar spune că tu l-ai adus pe lume, Augusta. Lasă-l în 

24 


pace pe băiat, îl turtești! Nu-i spui nimic bietei Eliza, Renny? 

El se desprinse din brațele mătușii sale, care se dădu 
deoparte, aruncându-i mamei sale o privire ofensată. Renny 
se adresă servitoarei: 

— Mereu aceeași, bătrâna mea Eliza! exclamă el bătând- 
o prietenește pe umăr. 

— E în regulă, spuse bunica. Convinge-o că nu s-a 
schimbat deloc: i s-a năzărit acum că s-a zdrobit muncind 
pentru noi și că trebuie să se gândească să se retragă! Eo 
stupiditate! 

Eliza avu un surâs palid și-i întinse bătrânei doamne 
bastonul. Tot grupul familial se îndreptă spre sufragerie, 
unde îi aștepta masa întinsă. Câinii se îngrămădeau în jurul 
lor. O pisică cu blana roșiatică, aparţinând lui Ernest, se 
strecură pe treptele scării până la înălţimea convenabilă, și 
de acolo sări pe umărul stăpânului ei, unde începu să 
toarcă arcuindu-și spinarea, cu gândul la masa care se 
pregătea. 

Bătrâna Adelina, în centrul grupului, declară: 

— Mi-e foame; nu-i bine pentru o femeie de vârsta mea 
să aștepte masa atâta vreme. 

— E foarte rău pentru tine, mamă, spuse Ernest, dar mai 
ales pentru că atunci când poţi, mănânci mult prea mult; 
asta riscă să-ţi producă gaze, ceea ce e foarte periculos. 

Ea îl fixă cu o expresie de nerăbdare, apoi declară: 

— Am avut aer în stomac timp de douăzeci de ani. Asta 
nu mă deranjează deloc, pentru că semăn cu bătrânele 
vase cu pânze: vântul mă face să înaintez! 

Apoi, râzând înfundat, porni în grabă, târându-și 
picioarele încălţate în papuci de lână, către agreabilul miros 
de friptură de găină care venea din sufragerie. 

— Daţi-mi voie, spuse Renny, mă duc să mă spăl pe 
mâini și mă întorc într-o clipă! 

— Ai să găsești apă caldă, pregătită pentru tine, îi spuse 
Meg în timp ce el se îndepărta. 

— Și grăbește-te, adăugă unchiul său Ernest, mamei 

25 


mele o să i se facă rău, atât îi e de foame! 

— Mă întorc într-o clipă, replică Renny. 

— Cât e de minunat să-l vezi din nou urcând scara în 
fugă! spuse Meg. Oh! Voi fi atât de fericită să-l am aici! Să 
pot în sfârșit să mă sprijin pe cineva! 

— Mai degrabă, cineva care să-ţi poruncească, spuse 
Eden. 

— L-am auzit spunând că n-a avut de mâncare în tren 
decât o bucăţică de pâine și puţină cafea; trebuie să-i fie 
foame. 

— O bucăţică de pâine și cafea! exclamă bătrâna 
doamnă. lată un mic dejun cu adevărat franțuzesc! Dar cu 
atât mai bine dacă îi e foame, avem cu ce să-l săturăm. 

— Cred că am face bine să ne așezăm la masă, remarcă 
lady Buckley; am câștiga timp. 

Dar când pătrunseră în sufrageria în care soarele 
primăvăratic se strecura printre perdelele de catifea 
galbenă, luminând masa care strălucea de argintăria 
așezată pe faţa de masă de damasc scrobit, o surpriză îi 
făcu să se oprească, aproape consternaţi. Eliza, punând 
masa, îi dăduse lui Renny locul rezervat stăpânului casei. 

La moartea lui Philip Whiteoak, la începutul războiului, 
Nicholas și Ernest veniseră din Anglia ca să locuiască la 
Jalna. Pentru această casă de femei singure și copii mici, 
prezența lor fusese ca o redută împotriva lumii exterioare și 
le lăsase impresia solidarităţii familiare. O găsiră pe bătrâna 
lor mamă, care, lipsită de cel mai tânăr dintre fiii săi, dorea 
cu ardoare să-i aibă alături pe fraţii lui mai mari. Exista Meg 
care, după ce își pierduse un tată tandru și inteligent și al 
cărei frate preferat era continuu în pericol în Franța, era 
oricând gata să-i îmbrăţișeze și să guste securitatea 
prezenței lor. Exista Mary, văduva lui Philip, care urma în 
curând să-și piardă viața la naștere, și care primi tremurând 
îmbărbătarea prezenţei lor masculine. Întoarcerea lor 
însemnase un succes pentru amândoi, atât din punct de 
vedere familial, cât și financiar. În ultimii ani, veniturile 

26 


celor doi fraţi fuseseră drastic diminuate, atât datorită 
extravaganțelor lor trecute, cât și prin proasta lor 
administrare. Viaţa la Jalna nu-i costa aproape nimic. 

Nicholas se obișnuise atât de tare să prezideze masa față 
în față cu Meg, în timp ca mama sa era așezată la dreapta, 
încât gândul de a-i ceda acest loc lui Renny, devenit 
posesorul casei la moartea tatălui său, nici măcar nu-i 
trecuse prin minte, așa cum nu-i trecuse prin minte nici 
bătrânei sale mame, care trăgea cu coada ochiului în 
această clipă către platoul cu friptură de pasăre pe care el 
o tăia în mod obișnuit cu atâta artă. Bucăţile mai fragede îi 
reveneau ei de drept, ca și lui Ernest și lui Meg, în timp ce 
bucățile mai coriace, înecate în sos, erau distribuite celor 
trei băieţi, care aveau dinţi solizi. Ernest, așezat la stânga 
Adelinei, găsea că acest aranjament este perfect, cu atât 
mai mult cu cât el ocupa locul lui Nicholas, atunci când 
vreun atac de gută îl reţinea pe acesta în cameră. 

— Copii, daţi câinii afară! 

Urmă un moment de dezordine, în timp ce Piers și Finch 
târau de zgardă mai mulţi terieri și prepelicarul, pentru a-i 
scoate din încăpere. 

— Nu închideţi ușa, spuse lady Buckley, și fiţi atenţi să nu 
intre înapoi; e mai politicos faţă de Renny. 

În timpul acestui moment de confuzie, cel mai în vârstă 
băgă de seamă noua ordine adusă în așezarea mesei. 
Nicholas fu primul care observă. El văzu că masivul lui 
suport de argint pentru șervet, care reprezenta o femeie 
drapată după moda antică și încolăcită în jurul unui inel 
acoperit cu o lucrătură complicată, fusese mutat de la locul 
său iniţial, pentru a fi pus la dreapta stăpânului casei. 

Își duse mâna la mustaţa grizonată și trase de ea cu un 
gest care-i trăda ciuda. Vocea sa profundă îi exprimă 
sentimentele printr-un „ha!” sonor. Cât despre fratele său, 
se putea ghici în el un amestec de neplăcere că Nicholas 
fusese astfel mutat din loc, și de plăcere maliţioasă de a 
asista la deruta lui. Meg stătea în dreptul scaunului ei, 

27 


imperturbabilă. 

Lady Buckley, privind-o drept în ochi, o întrebă: 

— Tu ești aceea, Margaret, care ai poruncit ca inelul de 
șervet al fratelui meu să fie mutat din loc? 

Acest ton grandilocvent îl făcu pe Eden să pufnească. 
Lady Buckley se întoarse spre el cu un aer sever: 

— Nu-i nimic de râs, spuse ea; unchiul vostru a luat locul 
tatălui vostru și a îndeplinit cu demnitate sarcinile lui timp 
de patru ani. Nu văd motivul pentru care ar fi mutat din loc, 
pentru că s-a întors Renny. 

Bătrâna Adelina începu să-și dea seama că se petrecuse 
ceva neplăcut. Ea scrută pe rând fiecare față, cu aer 
intrigat. 

— Cine te-a mutat din loc și unde? întrebă ea, ţinându-se 
de masă, gata să se lase să cadă în fotoliul său. 

— N-are nici un fel de importanță, declară Nicholas. Ei 
bine, haide, mamă! O luă de braț: e vorba că ne schimbăm 
locurile; de acum înainte vei sta între mine și Ernest. 

Dar ea nu se mișca din loc. 

— Cine a fost mutat din loc? repetă ea. Sper că nu eu; eu 
nu vreau! 

— E adevărat că Renny e stăpânul casei, spuse Ernest. 

Bătrâna doamnă făcea eforturi curajoase ca să-și 
păstreze vechiul loc la masă, dar Nicholas o trase spre 
scaunul vecin. Eliza, părăsind atunci locul de lângă masa de 
serviciu, înaintă spre ei și spuse, adresându-se Adelinei: 

— Eu l-am așezat pe domnul Renny în acest loc, doamnă. 
M-am gândit că fiind stăpânul casei, ar fi natural să 
dorească să-l ocupe. 

— Bine! Bine! spuse Ernest, cu privirile aţintite către 
perechea de claponi mustoși de pe masă, în timp ce 
expresia sa avea un aer aproape acuzator, ca și cum 
aceștia ar fi fost într-un fel neloaiali față de ordinea 
lucrurilor stabilite anterior. 

Deși el însuși, ca și Nicholas, primiseră o bună parte din 
averea tatălui lor, nu se puteau împiedica să se simtă 

28 


frustraţi la gândul că cel mai tânăr dintre fraţi fusese ales 
să moștenească Jalna. Deși tatăl lor murise cu patru ani în 
urmă, sentimentul acesta continua să-i stăpânească cu 
toată puterea. Întoarcerea lui Renny, moștenitor al tatălui 
său, și această întâmplare de acum, îi punea în fața unei 
evidențe neplăcute. 

— N-ar fi trebuit să-ţi permiţi asta, fără să fi primit ordine 
exprese, spuse lady Buckley. 

— Desigur, desigur, fu de acord Ernest. 

— N-are nici o importanţă, mormăi Nicholas. 

— Da, fără ordinul meu! exclamă bătrâna Adelina; nimic 
nu trebuie schimbat fără permisiunea mea. Dar e drept ca 
Renny să prezideze această masă. El este cel mai în vârstă 
dintre fiii tatălui său, Jalna îi aparţine... Bine, atunci unde 
vrei să te așezi? Încep să mă simt slăbită, am nevoie de 
mâncare! 

Și aruncă o privire pofticioasă către păsările cu piepți 
ademenitori. 

Nicholas o ajută să se așeze în fotoliul ei, ea își desfăcu 
șervetul și și-l îndesă cu mișcări grăbite, prinzându-l sub 
bărbie. 

— Nu lăsaţi câinii să intre, copii! porunci ea. 

Eliza stătea ţeapănă, cu buzele strânse, gata să se apere 
împotriva oricărei critici aduse iniţiativei ei. Toţi, cu o 
expresie de așteptare întipărită pe faţă, priveau spre scara 
ce se vedea prin ușa deschisă. Ernest continua să repete 
încetișor: „Bine! Bine!”, Nicholas tamburina cu degetele pe 
masă, Ernest o privea pe Meg cu un aer maliţios, având 
intenţia s-o facă să râdă, dar ea își păstră seriozitatea. 
Câinii făcură un efort comun pentru a reintra în sufragerie, 
dar fură goniţi de băieţi; umbrele cozilor lor în mișcare se 
proiectau pe lambriurile deschise ale scării. 

Simţămintele lui Renny, în timp ce se urca spre vechea 
sa cameră, constau dintr-un amestec de impresii familiale 
și de crâmpeie de vis. Își amintise atât de des această 
cameră, în timpul anilor în care lipsise, încât acum ea i se 

29 


părea redusă ca dimensiuni, micșorată. Propria sa imagine 
din oglindă îl privea cu ochi ficși, ca pe un străin. 
Strălucitoarele litografii ale unor cai celebri, care 
împodobeau pereţii, păreau gata să necheze de surpriză, 
aflând de pretenţia lui că e făcut din carne și sânge. 

Dar nu trebuia să-și lase familia să aștepte. Se grăbi spre 
masa de toaletă și își vărsă apă caldă din cană în chiuvetă. 
Avu dintr-o dată senzaţia, venită din adâncul copilăriei, că 
fusese ridicat de la masă ca să se ducă să se spele pe 
mâini. Dar mâinile pe care le săpunea acum erau cele 
bătătorite și bronzate ale unui soldat. Ele vor trebui să ţină 
cu fermitate frâul unei noi vieţi. În timp ce-și freca mâinile 
săpunite, cu ochii fixați pe câmpurile care se întindeau 
dincolo de geamurile ferestrei sale, avu senzația că cineva 
îl observa. Întorcându-se, descoperi o siluetă fragilă în 
picioare, în pragul ușii. Era un băieţaș de patru ani, 
îmbrăcat într-un costum de tricot alb. Părul său brun, des și 
buclat, și marii săi ochi întunecați contrastau prin vitalitate 
cu fragilitatea corpului, cu obrăjorul mic și palid și cu 
picioarele minuscule... Câteva clipe nu-și dădu seama cine 
putea fi acest copil, apoi înțelese dintr-o dată că era fratele 
pe care nu-l cunoștea încă, copilul postum al tatălui său. 

— Bună! făcu el. Cum te cheamă? 

Puștiul îl fixa cu ochi din ce în ce mai mari, în timp ce 
gura i se micșora de surpriză. 

— Bună! repetă Renny, arborând ceea ce credea elcăeo 
grimasă prietenească. Am să te prind! 

Înaintă spre el și, luându-l în braţe, îl aruncă în aer și îl 
prinse din nou. Da, acesta era jocul pe care obișnuia să-l 
joace cu copiii mici! Dar, desigur, băieţașul acesta făcea 
parte dintr-o altă speţă. În loc să ţipe de plăcere și să-l 
roage: „Încă! Încă!”, el scoase un strigăt de spaimă și 
izbucni în plâns. Renny nu știa dacă era mai bine să-l pună 
jos și să-l lase acolo sau să coboare cu el la parter. Se 
decise pentru cea de-a doua soluţie. Luându-l sub braț, 
cobori cu el repede scara. Wakefield părea că nu mai 

30 


plânge, dar își ţinea numai respiraţia. Ajunseră în 
sufragerie. 

— Îmi pare rău că v-am făcut să m-așteptaţi, începu 
Renny. 

Dar atunci, răcnetele de spaimă se porniră dintr-o dată. 
Băiețașul se îneca. Pe urmele celor doi, câinii pătrunseseră 
în sufragerie. Prepelicarul, temându-se că Wakefield va fi 
pedepsit, se ridică în două labe și se sprijini de el, gata să 
intervină. Unghiile sale atinseră piciorul gol al lui Wakefield; 
acesta se smuci și începu să tipe și mai tare; câinii lătrau. 

Meg se ridică pentru a zbura în ajutorul protejatului său. 

— Vino la Meggie, iubitul lui Meggie! 

ÎI luă în braţe și-l strânse la piept. 

— De ce sângerează la picior? întrebă Ernest. Ce-ai putut 
să-i faci? 

— Dumnezeule! exclamă Nicholas. Asta-i de ajuns să-i 
provoace o criză de nervi! 

Eliza examină zgârietura. 

— Am să caut niște vaselină și un bandaj, spuse ea; vino 
cu Eliza, dragul meu. 

— Nu! Nu! scânci copilașul. Nu vleau să mă duc, gonește- 
| pe omul ăsta lău. 

— Daţi-mi-l mie, porunci lady Buckley. Eu sunt singura 
care-l pot calma, nimeni altcineva nu reușește. 

Era adevărat. Instalat în vasta ei poală, cu o batistă albă 
legată la picior, el se liniști și începu să privească cu atenţie 
fețele celor care-l înconjurau. Bunica sa era doar pe 
jumătate de acord cu el, supărată de această întârziere, 
când ea voia să mănânce. Îl privea pe Renny cu un aer 
reprobator, în timp ce acesta se îndrepta spre locul său la 
masă. Și el era dezolat de acest prim contact cu ultimul 
născut al familiei sale. Se lăsă să cadă pe scaunul său, cu o 
expresie de regret pe față. 

— Daţi afară câinii! spuse Ernest. O irită pe Sasha. 

Într-adevăr, suită pe umărul său, pisica se zburlise toată, 
bătând din coadă. 

31 


— Trebuie realmente să-i dăm afară? întrebă Renny. Ei 
intrau aici dintotdeauna. Îţi amintești că Dad avea obiceiul 
să le scoată ciulinii din blană și să-i ascundă prinzându-i sub 
scaun? 

Această amintire neașteptată a unui gest obișnuit al lui 
Philip se abătu cu brutalitate asupra tuturor celor care-l 
înconjurau. Râsul care era gata să izbucnească îi șocă pe 
cei mai în vârstă, dar îi făcu să schițeze un surâs pe cei trei 
băieți. În realitate Renny nu reușise încă să realizeze că 
tatăl său era într-adevăr mort. Jalna era pentru el atât de 
legată de Philip, încât să se întoarcă la ea însemna totodată 
să evoce prezenţa vie a tatălui său. 

Dar acum își dădea seama că vorbise fără să se 
gândească. Faţa sa, și așa roșcovană, căpătă o nuanţă și 
mai aprinsă. Luă cuțitul de tăiat friptura și spuse cu 
nervozitate: 

— Deci, eu trebuie acum să mă achit de această sarcină! 
Foarte bine, dar mi-e teamă c-am să fac un masacru din 
claponii ăștia. 

Apoi, în timp ce tăia friptura, le povesti cum se 
desfășurase călătoria sa. 

Unchii săi, mătușa sa și Eliza erau de părere că el nu se 
arăta îndeajuns de impresionat de onoarea care i se făcuse. 
Nu fură mulţumiţi și pentru că el dovedea puţin 
discernământ în felul în care împărțea bucăţile de carne. 
Era deconcertant să-l vezi pe Finch, în vârstă de unsprezece 
ani, cum își umple tânăra gură nesăţioasă cu partea albă a 
pieptului care era cea mai savuroasă. Era de-a dreptul 
revoltător să-l vezi pe indiferentul Piers devorând acele 
bucăţi de carne mustoase, tăiate cu vârful cuţitului de pe 
spatele păsărilor, chiar de deasupra pulpei. 

Dar sora și bunica sa fură satisfăcute. Pentru Meg, 
vederea lui Renny așezat în fața ei, cu capul arămiu aplecat 
spre ceea ce făcea, cu ochii aruncându-i uneori priviri 
afectuoase pe sub sprâncenele dese, o umplea de fericire. 
Nici nu izbutise să mănânce. 

32 


— Dar tu nu mănânci nimic, Meggie! 

— Sunt prea fericită! De altfel, eu n-am mâncat niciodată 
prea mult și, în plus, trebuie să-l hrănesc pe Wakefield. 

Ea îi oferea mici înghiţituri băiețașului, care le respingea 
întorcând faţa spre pieptul mătușii sale. 

— Vezi să nu-l răsfeţi prea tare! spuse Renny. 

Piers izbucni în râs: 

— Să-l răsfeţe! exclamă el. E cel mai răsfăţat copil de pe 
lume! 

— Nu, nu, spuse lady Buckley, fragilitatea lui impune 
unele menajamente. 

— Nu trebuie forţat, urmă Ernest. Are nevoie să fie 
încurajat. Și eu am fost un copil fragil și știu cât de mult se 
poate suferi dacă ești dat pe niște mâini brutale! 

— As vrea să cunosc și eu cauza nemulțumirilor tale, 
mormăi Nicholas. Îmi amintesc, totuși, că tu căpătai 
întotdeauna partea cea mai bună din fiecare lucru, datorită 
firii tale bolnăvicioase. 

Mama lor vorbi pe un ton neașteptat de energic: 

— Eu aveam mare grijă de copiii mei! îi înfofoleam 
împotriva frigului, îi tineam la adăpost de căldură și de 
soare. Le administram câte o porţie de sulf primăvara și 
câte una de siminichie? toamna. N-am pierdut nici un copil, 
în timp ce mama mea a îngropat cinci din șaisprezece... 
Hm! Nu știu ce mi-ai dat aici, ce fel de bucată, dar mi-e 
imposibil s-o mănânc; chiar așa, nu știi să tai friptura ca 
unchiul tău! 

— Îmi pare rău, spuse Renny, sunt al dracului de 
neîndemânatic, dar am să învăţ. 

— lată o bucată bună de piept, spuse Nicholas, arătându- 
i-o cu furculița, dă-i-o pe aia. 

Renny se execută. 


2 Numele a două specii de arbuști mici din familia leguminoaselor, cu 
flori galbene, ale căror frunze și fructe uscate se folosesc ca purgativ și 
ca diuretic (Cassia acutifolia și angustifolia). 

33 


— Renny, spuse Finch, când o să-mi arăţi rănile tale? 

Meg întoarse spre Finch o privire oripilată. 

— Cum poţi să spui asemenea lucruri!? Și așa e îngrozitor 
să știm că Renny a fost rănit; de ce să vorbim despre asta 
chiar acum, când abia s-a întors? 

—Am spus întotdeauna, spuse lady Buckley, că 
delicateţea sentimentelor nu e niciodată prea devreme să 
fie insuflată copiilor! Dar nu văd nici urmă la băieţii ăștia! 

— Ceea ce dorim, spuse Piers, e să-l auzim pe Renny 
povestindu-ne despre război. Am vrea să știm cum îi făcea 
bucăţi pe nemți. Povestește-ne cum ai câștigat decorația, 
Renny! 

— O să găsim timp și pentru asta, mai târziu, răspunse 
Renny cu bruscheţe. 

— Să vii în camera mea, să-mi povestești totul! spuse 
Eden. 

Meg îl întrerupse: 

— Nu-i așa că Wakefield e frumos? 

— Ca un înger! Vrei să fim prieteni, tinere derbedeu? 

— Cu cine crezi că seamănă? 

Renny examina faţa copilărească. 

— Nu prea știu... Cu cine? 

— Puțin... A luat nasul de la Court. 

— Nasul lui seamănă cu al meu, spuse Eden. 

— Are ochi superbi. 

— Seamănă cu fratele meu Thaddee, spuse bunica 
examinându-l cu ochii întredeschiși, de-o parte și de 
cealaltă a nasului său de vultur. 

— Cu cine semeni, derbedeule? gânguri Meg. 

Finch îl privi pe fratele său, cu ezitare. Pentru ce toată 
agitația asta? De ce ocupase el atâta loc în atenţia tuturor 
încă de la naștere, în timp ce pe el, Finch, îl tratau toţi cu o 
asemenea nepăsare? Dădu cu cotul la o parte scaunul lui 
Wakefield, care-l stânjenea, apoi se servi copios din 
garnitura fripturii. 

— Renny, spuse el cu gura plină, aș vrea să-ţi văd rănile! 

34 


— Ajunge! Pleacă de la masă! Ești un băiat rău! spuse 
Meg. 

El roși și se pregăti cu regret să-și părăsească scaunul de 
la masă. 

— Te rog, nu îl pedepsi, exclamă Renny, nu astăzi, când 
iau prima masă împreună cu voi! 

— Dar mă aduce într-o asemenea stare, încât îmi vine să 
leșin! 

— Prostii, Meggie, ești mai solidă decât crezi! 

— Atunci rămâi, dacă așa vrea Renny. Dar bagă de 
seamă să te porţi cum trebuie! 

Vocea ascuţită a lui Wakefield se făcu auzită: 

— Bebe vlea unchiul Elnest! 

Cobori de pe genunchii lui lady Buckley. 

Ernest se simţi flatat. Luă copilul în brațe și-i întinse 
furculița sa încărcată cu cartofi terciuiţi. 

— Mai mult sos, ceru băiețtașul. 

Ernest puse sos pe cartofi. 

Micuța gură se deschise mare de tot și furculita pătrunse 
în ea. Băieţașul aruncă priviri satisfăcute spre ceilalţi. 

— Dumnezeule! spuse Nicholas. Era să uit șampania! 

Se ridică și se duse șchiopătând către măsuţa de serviciu 
pe care un rând de sticle erau puse la gheaţă. 

— Aceasta-i contribuția mea la petrecere! Renny, 
băiatule, să bem în sănătatea ta! 

Se strânseră cu toții în jurul lui, făcându-i urări de 
prosperitate și de viaţă lungă. Renny se simţi emoţionat. 
Ochii îi străluceau, gura i se îndulci luând o expresie de 
tandreţe protectoare. Erau acolo, toţi sânge din sângele lui, 
înconjurându-l cu căldură în cercul lor de familie, de la 
bătrâna, foarte bătrâna bunică, până la micuțul Wakefield! 
Anii de despărţire și de dezordine trecuseră. Acum, vor 
avea pace pentru tot restul zilelor lor. Plafonul îi proteja 
deasupra capetelor, zidurile îi înconjurau. Își luase locul 
cuvenit în fruntea familiei și va fi un adevărat tată pentru 
acești băieţi. În timp ce Renny își ducea cupa de șampanie 

35 


la buze, simţi, aproape ca o senzaţie fizică, legăturile care 
existau între el și fiecare dintre cei aflaţi în jurul mesei, ca și 
cum fibrele propriei sale cărni erau marcate de aceste 
legături invizibile. 

Bătrâna Adelina își părăsi locul și veni lângă el, drapată în 
largile ei veșminte. Îl luă în braţe: 

— Ah! exclamă ea sărutându-l pe gură aproape cu 
devoțiune, mi-am pierdut băiatul... Philip nu mai e... dar te 
am pe tine! 

ÎI strânse la piept. 

— Dumnezeule, cât ești de solid! Parcă-mi dai și mie 
putere... Bătrânul meu trup n-a trăit deci degeaba! Voi 
toți... Voi n-aţi exista... fără mine! 

În continuare cramponată de Renny, privi în jurul ei cu un 
aer triumfător. 

— Augusta, Nicholas, Ernest... N-au fost în stare să aibă 
vreun copil. Da, eu nu sunt decât un vechi trunchi putrezit, 
dar tu ești tânăr și rezistent, Renny, Dumnezeu să te 
ocrotească! 

— Șampania i se suie întotdeauna la cap mamei, îi 
murmură Ernest lui Meg. 


36 


CAPITOLUL II 


TATĂ ȘI FIICĂ 


Pheasant se gândea în ritmul picioarelor, care se 
balansau de cele două părți ale unui trunchi gros și umed 
de măr bătrân. 

„Ce an extraordinar! Peste trei săptămâni voi împlini 
treisprezece ani și peste o oră am să-l văd pe Maurice: chiar 
că nu știu ce este mai extraordinar !” 

Expresia ei, de obicei temătoare, deveni voluntară și 
mirată. Ridicând din sprâncene, deschise gura și respiră 
adânc. Ca și cum surpriza ei s-ar fi transmis bătrânului 
arbore, acesta începu să freamăte și florile lui albe și roz 
umplură atmosfera cu un parfum subtil. Picioarele ei subțiri, 
încălțate cu ciorapi închiși, se legănau într-un fel de 
cadență sincopată, ca și cum i-ar fi scăpat de sub control. 
Se gândea: „Peste câteva minute, va trebui să mă întorc în 
casă, să mă pieptăn, sa-mi curăț unghiile și să-mi torn o 
groază de parfum pe batistă”. 

Mărul se ridica singuratic în mijlocul unei mici poieniţe de 
formă neregulată. Ea îl considera copacul ei. Merele pe care 
le ronţăia, mici și aspre, aveau o coajă groasă, dar savoarea 
lor era delicioasă. Dacă Pheasant închidea ochii când mușca 
dintr-un măr, concentrându-se cu atenţie, i se părea că 
fructul avea un parfum de pară, chiar mai subtil. Din 
păcate, bătrânul ponei care păștea în poiană era tot atât de 


37 


lacom de mere ca și ea. Se posta lângă pom, așteptând să-i 
pice vreun măr sau, uneori, își întindea grumazul acoperit 
cu o coamă deasă, ca să smulgă câte un fruct direct de pe 
crengi. În clipa aceasta înainta către pom, aruncându-i lui 
Pheasant, din ochii săi negru-albaștri, priviri de conspirator, 
ca și cum ar fi fost amândoi niște hoţi. Și aceasta, deși 
merele nu erau încă decât niște speranţe de fructe, închise 
în caliciile fiorilor! 

— Salut, secătură bătrână! spuse Pheasant. Tu știi cine 
se întoarce astăzi acasă? 

Umflându-și buzele, poneiul necheză ușor. Mici picături 
de sudoare rămăseseră agăţate de coama lui. Ea întinse un 
picior și-l scărpină pe spate. 

— Se întoarce Maurice, spuse ea. Îmi închipui că știi mai 
multe despre el decât știu eu. Mi-ar plăcea să poți vorbi, 
Sandy; mi-ai lămuri o mulţime de lucruri! 

Poneiul avea douăzeci și opt de ani. Îi aparținuse lui 
Maurice când era mic, apoi lui Pheasant. La rândul ei, ea 
străbătuse împrejurimile pe spatele lui, dar poneiul 
devenise acum gras și leneș și nu consimţea să iasă dintr- 
un trap încet și săltat. 

În această clipă, Pheasant își închipuia că-i tânăr, atras 
de ovăzul care îl aștepta din abundență și încălecat de 
micul Maurice, galopând pe drumurile din împrejurimi pe 
care nu trecea niciodată o mașină. Maurice era vesel și 
zâmbitor. 

Sandy se îndepărtă de sub piciorul ei și începu să pască 
iarba tânără și rară. Îi aruncă o privire oblică atunci când îl 
apucă de coamă ca să-i spună: 

— Se întoarce stăpânul tău! Auzi, stăpânul tău, care e 
totodată tatăl meu! 

Pheasant era stăpânită de un sentiment straniu, de 
teamă și de bucurie. Trăise atât de singură, încât gândul 
de-a se afla sub același acoperiș cu această persoană 
aproape necunoscută schimba pentru ea până și culorile 
acestei zile de primăvară, ale căror nuanţe îi păreau acum 

38 


mai intense; murmurul pârâiașului avea în el ceva 
misterios: tată... tată... repeta el necontenit. Totuși ea nu îl 
numise niciodată altfel decât Maurice. Domnișoara Clinch, 
guvernanta, îmbătrânise; era surdă și suferea de lumbago. 
Trăise patruzeci de ani în casa familiei Vaughan și-i părea 
micii fetițe tot atât de veșnică precum înseși zidurile casei. 
Domnișoara Clinch o considera pe Pheasant o dezonoare 
adusă numelui de Vaughan și, în timp ce, de ochii lumii, se 
comporta demn faţă de ea, nu vedea niciodată copilul fără 
să resimtă un șoc intern însoţit de acest gând: „lată 
cadavrul pe care-l conţine casa noastră și e de datoria mea 
să veghez asupra lui...” Dacă măcar ar fi putut să se ocupe 
de un copil legitim și primit cu bucurie! 

Domnișoara Clinch se purta blând cu Pheasant, dar fără 
tandreţe. Ea gândea că un copil cu un fond bun trebuie să 
stea liniștit. De aceea, mijlocul descoperit de Pheasant 
pentru a-i fi pe plac domnișoarei Clinch era de a se opri 
instantaneu, indiferent de ce făcea, de îndată ce aceasta 
apărea. Guvernanta o examina atunci cu ochi scrutători, 
părea satisfăcută, și se reîntorcea în reduta ei personală, 
vecină cu bucătăria, în care se afla un balansoar care 
scotea un scârțâit sonor de fiecare dată când ea se așeza 
pe el. Atunci când Pheasant îl auzea, știa că nu va mai fi 
supravegheată cel puţin o oră. 

Până ce ajunsese la vârsta de opt ani, Pheasant își 
petrecuse o mare parte din timp evitând-o pe domnișoara 
Clinch și observându-l pe Maurice fără ca el să știe. ÎI 
urmărea peste câmpuri, ascunzându-se în spatele duzilor 
sălbatici sau în lanurile înalte de grâu. În casă, se afla 
întotdeauna în încăperea pe care el tocmai o părăsise. Tot 
ceea ce făcea el o pasiona. Îl pândea prin deschizătura ușii 
de la baie în timp ce se rădea, interesată de viteza cu care 
se săpunea pe faţă, de trecerea apăsată a mașinii de ras, în 
urma căreia pielea netedă apărea încetul cu încetul. ÎI 
spiona când își curăța puștile, își citea jurnalele sau își 
prepara vreo băutură alcoolică, încercând întotdeauna să-și 

39 


închipuie ce s-ar fi întâmplat cu el dacă ar fi iubit-o și ar fi 
vrut-o lângă el. Pheasant știa că ea îi stricase viaţa, dintr-un 
motiv misterios. Se necăjea din această pricină și ar fi vrut 
să descopere un mijloc ca să răscumpere răul pe care i-l 
făcuse. 

În dimineaţa aceasta, fetița pătrunsese în sufragerie, 
fascinată de strălucirea neobișnuită a încăperii. În timpul 
absenței lui Maurice storurile rămăseseră închise, în afară 
de cazurile când domnișoara Clinch le deschidea pentru a 
aerisi sau pentru a face curățenie. Masa de serviciu era 
goală, iar masa cea mare era acoperită cu o pânză. Acesta 
fusese unul dintre jocurile lui Pheasant, de-a îndrăzni să 
vină să ridice un colț al pânzei ca să privească dedesubt. O 
dată, înţepenită de frică, se aventurase mai mult. Pe 
canapea nu erau decât câteva perne. Să le ridice? Dar 
fugise înspăimântată. Ce se putea ascunde sub aceste 
perne? 

În dimineaţa aceasta, soarele limpede care intra din plin 
în sufragerie făcea să scânteieze argintăria de pe măsuţa 
de serviciu și transforma într-un scut strălucitor blatul de 
nuc al masei. Argintăria și lemnul lăcuit stăteau mărturie 
pentru munca depusă de mâinile domnișoarei Clinch. 
Aceasta intră în încăpere, chiar în clipa în care Pheasant își 
trecea palma pe suprafaţa lustruită a mesei. 

— Nu trebuie s-o atingi! exclamă guvernanta, ca și cum 
s-ar fi adresat unui copil de trei ani. 

Pheasant se trase înapoi și înţepeni, cu brațele atârnând 
de-a lungul corpului. 

Băgă de seamă că guvernanta era la fel de lustruită și 
îngrijită ca și încăperea: părul ei spălăcit era pieptănat lins, 
iar peste rochia gri își pusese un șorţ alb scrobit. Mâinile, 
încrucișate pe burtă, formau singura pată de culoare de pe 
toată fiinţa ei. Și ele aveau o culoare roz-gri, datorită 
prafului de lustruit argintăria. 

— Totul e superb! declară Pheasant forțându-și vocea, 
pentru că domnișoara Clinch era surdă. 

40 


— Nici nu-i de mirare, răspunse domnișoara Clinch, am 
tot frecat și lustruit timp de trei zile. Ai să mănânci aici, 
împreună cu el. 

— Eu? 

Pheasant păli de surescitare. 

— N-am să pot mânca nimic, o să-mi fie prea frică! 

— Prostii! N-o să mai mănânci cu mine. Locul tău e aici, 
începând de azi. Ai face bine să te duci să te-mbraci, nu 
mai e timp de pierdut. 

— Trebuie să-mi pun rochia albă? 

— Dumnezeule, nu! Rochia ecosez. Apoi vino la mine, am 
să-ți perii părul. 

Pheasant zbură la etajul întâi. Pulsul îi bătea cu 
repeziciune. Avea impresia că e mai ușoară decât de obicei, 
ca și cum ar fi fost împinsă de un suflu de aer din josul 
scării până în camera ei. 

Își puse rochia ecosez și încercă să găsească o pereche 
de ciorapi care să nu aibă găuri, dar nu reuși. Termină prin 
a-și pune niște ciorapi din două perechi diferite. Nu aveau 
ei aceeași culoare, dar se gândi că această diferenţă nu se 
va băga de seamă. Se examină în oglindă și văzu o față cu 
ochi strălucitori, înconjurată de o claie de păr brun. | se 
părea că era făcută mai mult din stofă ecosez decât din 
carne, dar nu fu nemulțumită de cum arăta. În sfârșit, 
apucând peria de păr, fugi la bucătărie. 

Aici pluteau mirosuri plăcute. Cafeaua fierbea într-o oală. 
Domnișoara Clinch, care părea că nu o vede pe Pheasant și 
peria ei de păr, se distra învârtindu-se în toate părțile, 
urmată de copilul care se ţinea după ea. Apoi, cu bruschete, 
se întoarse și spuse: 

— Să-i dăm drumul! 

Peria trecu cu vigoare atât pe buclele netede, cât și pe 
cele încâlcite. Pheasant strângea din dinţi și ochii i se 
umeziră atunci când o așchie din lemnul mărului fu 
desprinsă dintr-o șuviță încâlcită. 

— Nu-i de mirare că păsările își fac cuib în părul tău, 

41 


declară domnișoara Clinch. 

Abia o periase de vreo duzină de ori că se auzi sforăind 
un motor, apoi, în fața ușii de la intrare, răsunară voci. 
Domnișoara Clinch exclamă: 

— lată-l! Săracul tânăr domn! 

Domnișoara Clinch avea obiceiul să adauge acest 
calificativ de fiecare dată când rostea numele lui Maurice și, 
dintr-un motiv obscur, aceasta o făcea de fiecare dată pe 
Pheasant să se rușineze. În momentul acesta ezita, neștiind 
ce să facă. Guvernanta plecă repede. 

Pheasant pătrunse încet în hol. 

Ușa de la intrare fusese dată de perete. Aerul proaspăt al 
primăverii, încărcat de mirosul pământului cald, al 
mugurilor deschiși, al frunzelor ude în descompunere, 
năvăleau prin ea, ca și cum această casă tristă ar fi stat 
închisă multă vreme. S-ar fi zis că interiorul casei fusese 
întors pe dos și că toate secretele, toate tristeţile fuseseră 
luate de vânt. 

Maurice apăru, solid, strâns în uniformă. Era urmat de un 
om scund, pipernicit, care ducea niște bagaje. Maurice 
strânse mâna guvernantei, apoi plăti șoferului de taxi. Ușa 
de la intrare fu închisă și Pheasant se simţi dintr-o dată 
prea intimidată ca să îndrăznească să-l privească. Dar el o 
observă și traversă holul. 

— Bună! spuse el. Ce mare ai crescut! 

Îi luă mâna cu mâna sa stângă. Ea băgă de seamă că 
pumnul drept avea o învelitoare de piele și că degetele 
atârnau fără putere. 

— Am avut mâna zdrobită de o schijă de obuz. 

Pheasant se simţi slabă sub povara dragostei care-o 
invadă. Ar fi dorit să îmbrăţișeze această biată mână, sau 
să strângă la piept capul tatălui său și să-l ţină multă vreme 
astfel. Dar el se îndepărtă și începu să-i vorbească 
guvernantei despre John Wragge. Aceasta îl duse pe soldat 
în bucătărie. Maurice urcă scara. Întâlnirea lor, care nu 
durase mai mult de câteva minute, trecuse deja! Pheasant 

42 


rămase nemișcată, nehotărâtă. 

Ar fi vrut să-l urmeze pe Maurice până-n camera lui, dar 
nu îndrăzni. Atunci, prinzându-se cu mâinile de stâlpul 
central al scării, începu să se legene de la dreapta la 
stânga. Când vedea scara în întregimea ei, când vedea tot 
interiorul  sufrageriei. O viaţă nouă, necunoscută, 
pătrunsese în casă. Trase adânc aer pe nări. Chiar și 
mirosul aerului se schimbase. Apoi observă bagajele 
îngrămădite în hol. Degajau un iz de piele și de aventură. În 
sufragerie, domnișoara Clinch așeza un platou cu friptură 
rece și-o salatieră de sticlă plină cu salată de varză roșie. 
Un miros plăcut se degaja dintr-o farfurie cu escalop cald. 
Totul era atât de curat, de strălucitor și de îngrijit în 
vederea acestei noi vieți. Cum va fi prezenţa unui bărbat în 
casă? 

Îi auzi pașii la etajul de sus. Apoi ei se deplasară încet 
către scară. Ea dădu drumul stâlpului și fugi spre coridorul 
care dădea în bucătărie. În aceeași clipă ușa bucătăriei se 
deschise și domnișoara Clinch o privi fix, mirată. 

— Ce faci aici? întrebă ca. 

— Nimic. Dar de ce? 

— Locul tău e acum în sufragerie. 

Tonul guvernantei era atât de tranșant, încât Pheasant 
avu impresia că aude trântindu-se o ușă. Și totuși, ea nu 
știa care-i va fi locul în această nouă existenţă. 

— Masa e servită, spuse domnișoara Clinch, adresându-i- 
se lui Maurice, care ajunsese în dreptul scării. 

El aruncă o privire nehotărâtă spre Pheasant. 

— Am pus un tacâm și pentru ea, spuse guvernanta, e 
bine? 

— Desigur. 

— Am să-l servesc la bucătărie pe omul pe care l-aţi 
adus. 

— Bine. 

Domnișoara Clinch o împinse ușor pe Pheasant către 
sufragerie. Maurice trase un scaun pentru ea; era încurcat, 

43 


nepricepându-se să le vorbească copiilor. 

— Ce vrei să-ţi dau? întrebă el când fură așezați la masă. 
Nişte şuncă? Puţină limbă? Nu știu ce-i în cealaltă farfurie. 
Vrei să-ţi dau din fiecare? 

— Cealaltă farfurie conţine friptură de porc, spuse 
Pheasant cu voce slabă. Vreau numai puţină șuncă, te rog. 

Mâncară în liniște. 

Pheasant nu-și putea desprinde privirile de pe mâna 
estropiată a lui Maurice. Băgă de seamă că-i venea greu să 
se servească de cuţit și de furculiţă. | se părea că, prin 
simpatie, nici mâna dreaptă nu mai avea putere. Pheasant 
ar fi voit să-i taie ca friptura. Furculiţa îi scăpă pe jos cu 
zgomot. Un val fierbinte îi țâșni în obraz; se aplecă să o 
ridice. Maurice remarcă sec: 

— Oricum, eu mă descurc mai bine! 

Se simţi în dizgrație. 

Amintirea părinţilor săi care trăiseră sub acest acoperiș îl 
oprima pe Maurice. Ei muriseră cu mai mulţi ani înainte de 
război, dar astăzi, la întoarcerea după o atât de lungă 
absenţă, regăsea dintr-o dată, în casa familială, amintirea 
lor deosebit de vie. Îi erau mult mai apropiaţi decât 
Pheasant. Maurice se întrebă ce simţea în acest moment 
Renny Whiteoak, ai cărui tată și mamă vitregă muriseră pe 
când el se afla în Franța. Apoi, amintirea feţei răvășite a lui 
Meg, când îl văzuse pe el la gară, îi străpunse inima cu o 
durere atât de ascuţită, încât scoase o exclamaţie 
involuntară și își împinse scaunul în spate. Această 
întoarcere acasă era îngrozitoare, iar această casă, 
deprimantă. Se ridică și se îndreptă spre bufet. Fu cuprins 
de un sentiment de ușurare constatând că sticla de whisky 
era plină. Găsind un pahar, își turnă o porţie. Pheasant 
urmărea fiecare din gesturile lui. Maurice se grăbi în sfârșit 
către ușa oficiului, o întredeschise și strigă cu voce tare: 

— Domnișoară Clinch! 

Ea veni alergând, ca și cum ar fi strigat că arde. 

— Avem niște sifon? întrebă Maurice. 

44 


Ea îl privi cu un aer înspăimântat. 

— Nu m-am gândit la sifon, îmi pare foarte rău... 

— N-are nici o importanţă. 

Se întoarse la masă, își turnă niște apă în paharul cu 
whisky, se simţi revigorat și încercă să găsească ceva de 
spus copilului său... Dumnezeule! Ar fi trebuit să-i aducă un 
cadou. Copiii așteaptă întotdeauna un cadou. 

— Cât de mare ai crescut, spuse el ca un avans. 

Ea se îndreptă în scaun. 

— Da, sunt înaltă pentru vârsta mea. 

O privi cu un ochi critic: 

— Dar n-ai să fii o femeie înaltă. 

Înţelegând că făcuse o gafă, adăugă: 

— Mie însă nu-mi plac femeile înalte. 

Domnișoara Clinch aduse puding-ul. 

Când rămaseră din nou singuri, Pheasant întrebă cu o 
voce nesigură: 

— Eşti bucuros că războiul s-a terminat? 

Era mulţumită de această întrebare care-i părea într- 
adevăr o problemă de maturi. 

El se gândi, încruntând din sprâncene. 

— Nu, spuse el în sfârșit, nu cred că sunt. 

Pheasant păstra ochii aţintiţi în farfurie. Nu era deci 
bucuros s-o revadă! Deci, el prefera să fie la mii de 
kilometri de casă, în toiul bătăliilor, decât să fie împreună 
cu ea! Lacrimile începură să-i curgă pe obraji încet, dureros. 
Fețișoara ei ascuţită se roși puternic. 

— Războiul n-a fost atât de îngrozitor, spuse el. Dar după 
ce mă voi instala cum se cade, cred c-am să fiu bucuros. 
Cum stai cu studiile? 

Pheasant lua lecţii de la domnișoara Pink, care era 
organistă la biserică. 

— Vrei să spui lecţii de muzică sau celelalte? întrebă ea 
după o tăcere, în timpul căreia Maurice uitase aproape 
întrebarea pe care i-o pusese. 

— Toate. 

45 


— Sunt destul de bună la literatură și la istorie și 
mediocră la muzică. 

Ea nu-și putu stăpâni lacrimile care-i șiroiau pe obraji și 
cădeau pe felia de puding. 

Maurice o examină plictisit și încurcat. Copilul ăsta îl lua 
drept o brută? 

— N-are nici o importanţă, spuse el, poţi să întrerupi 
lecţiile de muzică, dacă vrei. 

Pheasant luă o înghiţitură mare de puding și, în efortul pe 
care-l făcu ca s-o înghită, își regăsi stăpânirea de sine. 
Maurice lăsă puding-ul în farfurie și-și aprinse o ţigară. Se 
întreba dacă va găsi vreun mijloc ca să evite prezența 
acestui copil în timpul meselor. Pheasant se forță să 
continue conversaţia. 

— Lui Finch Whiteoak îi place muzica, spuse ea. Rămâne 
așezat lângă orgă, la biserică, în timp ce domnișoara Pink 
cântă; dar ea abia poate cânta, atât îi vine de tare să se 
uite la el; tot sufletul lui se strânge în priviri! 

— Hm... Era la gară ca să-l întâmpine pe Renny... Te vezi 
adesea cu familia Whiteoak? 

— Nu prea des... Wakefield e cel mai drăguţ băieţel de pe 
lume. Într-o zi a fugit de acasă și a venit singur până aici. 
Când nu obţine ceea ce vrea, se culcă pe jos și se 
rostogolește în toate părțile, până când i se dă. 

— O vezi câteodată pe domnișoara Whiteoak... Meg? 

— Nu. N-o văd niciodată. Dar, o dată, l-am întâlnit pe 
unul dintre unchii săi, cel care se cheamă Nicholas, și care 
a fost foarte drăguţ cu mine: două zile mai târziu, am primit 
un pachet pe adresa mea și când l-am deschis, am găsit o 
păpușă minunată. 

— Foarte amabil din partea lui. 

— Pot s-o caut și să ţi-o arăt? 

— Dacă vrei... 

Ea se sculă de la masă și părăsi încăperea. O dată ajunsă 
sus, rămase o clipă nemișcată, gâfâind, încercând să-și 
stăpânească lacrimile. Nu-și dădea seama care-i cauza 

46 


acestei dorințe de a plânge. Deschise sertarul în care 
dormea păpușa, pentru că nu se mai juca de un timp cu ea. 
Păpușa era culcată, cu ochii închiși, „ca cineva care a 
murit”, gândi ea, simțind dintr-o dată o durere surdă în 
inimă; apoi, luând păpușa în braţe, își îngropă obrazul în 
dantelele ei și nu mai încercă să se abţină de a plânge. 

Pheasant nu se mai întoarse în sufragerie. O clipă mai 
târziu, îl văzu pe Maurice plimbându-se încet pe aleea care 
ducea în pădure. 

Soarele se voală; căzură câteva picături de ploaie. Se 
lăsă o tăcere adâncă, tulburată doar de ciripitul unei 
păsărele. Ploaia începu să cadă, rapidă și ușoară, ca și cum 
s-ar fi temut să nu rănească delicatele flori de măr. 
Pheasant se întrebă dacă Maurice nu va fi udat. Dar, dintr-o 
dată, i se păru că el nu aparține realităţii. Se întorsese cu 
adevărat? Oare această primă întâlnire cu el, pe care-o 
așteptase de-atâta vreme, avusese deja loc? Un hohot de 
râs, asemănător unui cotcodăcit, se auzi de la bucătărie. 
Wragge găsise drumul cel drept, ca să intre în grațiile 
domnișoarei Clinch. 


47 


CAPITOLUL III 


NOI VENIȚI 


Dacă, altădată, Pheasant îl spionase pe Maurice cu 
tenacitate, acum îl evita. Zgomotul pașilor lui o punea pe 
fugă, cu inima bătând. Își băuse ceaiul singură și se culcase 
deja, când el veni să cineze. A doua zi dimineaţa ea plecase 
pentru lecţia cu domnișoara Pink, când el apăru la micul 
dejun. În timp ce-și mânca ochiurile cu șuncă el se gândi că, 
de fapt, fetița nu era chiar atât de deranjantă. Dacă 
Pheasant ar fi semănat cât de cât cu familia lui, nu i-ar fi 
fost atât de neplăcută prezenţa ei. Dar ea nu semăna cu 
nimeni în afară de fata care, pentru scurtă vreme, îl făcuse 
să uite îndatoririle față de Meg. Și totuși, exista în acest 
copil ceva nedefinit, care-i era specific: această privire de 
tânăr animal sălbatic, care te observă fără să înțeleagă, 
deși pare că te străpunge cu ochii. Îl făcea să se simtă rău. 

A doua zi, după-amiaza era destul de avansată când se 
întâlniră. 

Pheasant, care tocmai își terminase de băut ceaiul, scria 
ceva într-un caiet. Lumina zilei scăzuse. Aplecată pe caiet, 
părul ei des căzându-i de-a lungul obrajilor, făcea ca faţa să 
pară extrem de palidă și de îngustă, ca și cum s-ar fi văzut 
printre barele unor gratii. Pe peretele din față, soarele la 
asfinţit arunca o lumină palidă. Pe masă erau o farfurie cu 
tartine cu unt, un borcan cu dulceaţă de fragi și o cană cu 


48 


lapte. Un biscuit din care mușcase deja zăcea lângă caiet și, 
chiar în momentul în care el intră, ea îl luă, cu ochii mereu 
ațintiţi pe caiet, și mușcă din el. 

Pașii lui o făcură să tresară; îl fixă, în timp ce bucata de 
biscuit îi umfla obrazul. Pheasant era atât de puţin obișnuită 
să audă vreun zgomot în această casă tăcută, încât îi 
trebuia puţin ca să se sperie. 

— De ce sari așa? întrebă Maurice iritay. Nu sunt un hoț! 

— Nu, știu bine, se bâlbâi ea, tocmai... te-așteptam. 

— Doar n-o să trebuiască să-mi anunţ sosirea de câte ori 
voi intra într-o încăpere, nu-i așa? 

— Da... nu... Nu e posibil așa ceva. 

Vorbea cu dificultate, bucata de prăjitură umflându-i încă 
obrazul. Reuși în sfârșit să o înghită și-l privi ca pentru a-l 
întreba dacă trebuia să plece sau să rămână. El se lăsă să 
cadă într-un fotoliu și scoase din buzunar un carnet de 
notițe, pe care începu să-l frunzărească. 

N-auziră nici unul nici celălalt pași răsunând în hol. Brusc, 
ușa se deschise: Renny Whiteoak se afla în fața lor. 

— Bună! spuse el, n-am sunat, pentru că v-am văzut prin 
fereastră. În sfârșit, instalat, nu? Bună, Pheasant! 

Ea se ridică și înaintă spre el cu mâna întinsă timid. 

Faţa lui Maurice se lumină la vederea prietenului său: 

— Era și timpul să te-arăţi, spuse el. 

Renny îi strânse mâna fetiţei. 

— Dacă ai fi trecut prin ce-am trecut eul!... 

— Îmi închipui c-aproape te-au mâncat de viu! 

— Mă simțeam ca o bucată de pâine într-o baltă cu rațe. 
Printre ei, de la Gran la băiețaș, n-am avut nici o clipă să-mi 
trag sufletul. Am și răgușit de cât am vorbit. A trebuit chiar 
să mă dezbrac ca să-mi arăt cicatricile de pe urma rănilor! 
Asta ca să ascult de bătrâna noastră doamnă; n-a fost 
câtuși de puţin impresionată; trecându-și degetele de-a 
lungul cicatricilor, spunea: „Ah! Noi am fost întotdeauna 
niște războinici!” La șapte dimineaţa eram la grajduri și pe 
urmă am trecut în revistă toată ferma. 

49 


— S-ar zice că aud povestea propriei mele întoarceri... la 
loc, să-ţi dau ceva de băut! 

Se grăbi spre masă și umplu două pahare. 

— Pentru zile viitoare fericite! spuse el. 

— Pentru zile fericite! 

Se așezară. 

— Pheasant, spuse Renny, vino pe genunchii mei, dacă 
nu te crezi prea mare. 

— N-o să mă simt niciodată prea mare pentru asta! spuse 
ea cu seriozitate. 

— Bine gândit. 

Pheasant veni lângă el și i se așeză liniștită pe genunchi. 
Se priviră ochi în ochi. Renny se așezase cu spatele la pata 
de soare care lumina peretele, astfel încât capul și umerii 
săi erau luminaţi ca de un reflector. Pheasant se gândi: 
„Arată într-adevăr ca o adevărată piele roșie!” 

— Aș vrea să am o fetiță mică, spuse Renny; toți băieții 
ăștia ai mei... 

Maurice se gândi: „Îl recunosc pe bătrânul Renny, îi 
numește băieţii lui! Ar merge atât de departe încât s-ar 
purta patern și cu bătrâna lui bunică, dacă ea i-ar da voie!” 

— Ești prea tânăr ca să fii tatăl meu, spuse Pheasant. 

— Sunt numai cu doi ani mai tânăr decât Maurice. 

— Arăţi mult mai tânăr. 

— Adevărat? 

— Da. Mă gândesc că e din pricină... nu știu... 

— Hai, spune acum! 

— Nu pot. 

— Ba da, poţi... Spune-mi încet la ureche! 

Ea se aplecă spre urechea lui, cu obrazul surâzător. 

— Procedaţi ca și cum n-aş fi aici, spuse Maurice, dar 
simţi pentru o clipă un fel de gelozie. Cât de ușor știuse 
Renny să câștige încrederea copilului! 

Pheasant murmură: 

— Pentru că eu cred că tu simţi lucrurile puţin în felul 
meu. 

50 


Renny o înconjură cu un braţ și o strânse la piept, apoi 
răspunse cu voce scăzută: 

— Pun pariu că da. Eu gândesc că domnișoara Clinch e 
un fel de „Strică-orice-bucurie” și că Maurice e un bandit. 
Cred că eu sunt un tip superior și că tu ești copilul cel mai 
interesant care există pe lume. 

Pheasant râse vesel. Râdeau privindu-se unul pe altul. 
Era ciudat, se gândi ea, că Maurice îi dădea întotdeauna 
sentimentul că-i aproape o persoană adultă, în timp ce 
lângă Renny, dimpotrivă, se simţea foarte tânără și aproape 
fără griji. 

Maurice pufăia din pipă, aruncându-le o privire mai 
degrabă sumbră. Își dorea prietenul numai pentru sine, dar 
nu știa cum să scape de fetiţă. 

— Ţi-ai terminat ceaiul? întrebă el. 

— Da. 

— Cum stai cu lecţiile? 

— Le-am terminat. 

Ea îl ghici, după tonul vocii, și se lăsă să alunece de pe 
genunchii lui Renny. 

Renny o întrebă, arătându-i-l pe Maurice: 

— Spune-mi, tatăl ăsta al tău s-a gândit să-ţi aducă un 
cadou? 

Ea scutură din cap. 

— Nici măcar vreo cască nemţțească sau vreun obiect 
făcut din obuze explodate? 

— Nu, cred că nu. 

— Ştii, n-aş îndrăzni niciodată să m-arăt la Jalna fără un 
cadou pentru fiecare, de la bunica până la cel mai mic 
dintre copii. 

— Au fost mulţumiţi de cadouri? 

— Da, și ţi-am adus și ţie ceva. 

— N-o tachina degeaba, zise Maurice. 

— Nici nu-mi trece prin cap. Privește! 

Băgă mâna în buzunar și scoase un cuţitaș de argint 
dintr-o teacă de antilopă. l-I întinse lui Pheasant. 

51 


— Uită-te la el! 

— Oh! Cât e de drăguţ! L-ai adus într-adevăr din Franţa 
pentru mine? 

— Da. 

— N-am avut niciodată ceva atât de frumos! 

ÎI luă cu braţele de după gât și-l sărută pe obraz: 

— Mulţumesc... mulţumesc. Privește, Maurice! 

După plecarea ei, Maurice zise: 

— Ești un tip cumsecade. 

— Ştii, spuse Renny, cuţitașul ăsta era un mic cadou în 
plus pentru Meg, dar m-am gândit că se poate foarte bine 
lipsi de el. 

— Bine că ea nu știe... l-am văzut fața când ne-am 
întâlnit la gară... 

— Da, a fost un mic șoc pentru ea. Dar, vezi tu, Meg era 
nervoasă în clipa aia. Nu m-aș mira deloc dacă te-ar ierta și- 
ar uita totul... După toţi anii ăștia în care ai fost departe... 

— Eu m-aș mira... 

Renny îl examină pe prietenul său cu o expresie foarte 
iritată. 

— Atunci, în numele Cerului, uit-o! Mai sunt și alte femei 
pe lume! 

— Nu, nu pentru mine. Celelalte femei nici nu contează. 
Numai că... s-ar împăca, poate, cu mine dacă n-ar exista 
Pheasant. 

— Trimite-o la pension. 

— N-am mijloacele necesare, și apoi în curând vine 
vacanţa. Nu, nu-i nimic de făcut, nu-mi rămâne decât să mă 
instalez aici și să încerc să aleg din existenţă ce-mi poate 
oferi mai bun. 

Se ridică greoi pentru a turna din nou de băut în cele 
două pahare. 

— Cum s-au descurcat în lipsa ta la Jalna? 

— Destul de prost, după câte am băgat de seamă. Unchii 
mei au fost întotdeauna extravaganţi. Bunica își bagă nasul 
peste tot și are idei care ar fi fost bune acum cincizeci de 

52 


ani. Meg și Eden s-au obligat să supravegheze câmpurile și 
culturile. Să mă ierte Dumnezeu, au îndesat magaziile cu 
sute de butoaie cu mere, care sunt pe cale să putrezească, 
în așteptarea unor prețuri mai ridicate! Au vândut cai buni 
la preţuri proaste. larna trecută au vândut marele armăsar 
al tatii... Fiecare dintre ei are versiunea lui despre această 
operaţie... Adevărat, nu poţi să te-arăţi prea sever chiar din 
clipa în care reiei lucrurile în mână, dar o schimbare de 
direcţie se impune. Am să cumpăr un nou armăsar, una sau 
două iepe de viitor și-o să văd ce pot face cu creșterea 
cailor de vânătoare. Piers o să-mi fie de ajutor. Pot de pe- 
acum să-mi dau seama. 

— Am primit azi-dimineaţă vizita unui individ care ar 
putea să-ţi fie util. Vrea să lucreze și s-ar părea că se 
pricepe la cai și la muncile agricole; are o soră, care zice că- 
i tot atât de pricepută ca și el. 

— Unde locuiesc? 

— În casa albă din spatele bisericii; cea care a rămas 
neocupată ani de zile, îţi amintești? Apoi, o oarecare 
doamnă Stroud a cumpărat-o și-a împărţit-o în două 
locuințe, ca să poală închiria una dintre ele. 

— Oh! Da, mi-a povestit Meg într-una dintre scrisori. 

— Băiatul ăsta - îl cheamă Dayborn - locuiește în această 
casă împreună cu sora lui, o văduvă, și cu copilul acesteia. 
Sunt englezi, tineri; el pare să aibă cam treizeci și șase de 
ani. Se spune că sunt la ananghie și că doamna Stroud e 
foarte bună cu ei. 

— Și ea e văduvă? 

— Da. 

— Aș vrea să-i văd. Putem merge chiar acum? 

— Desigur. 

— Dacă nu găsești că-i periculos pentru noi: două 
văduve! Dumnezeu știe ce ni se poate întâmpla. 

— Mă însărcinez să veghez asupra ta, spuse Maurice. 

Ar fi preferat să rămână să stea de vorbă în faţa whisky- 
urilor lor cu sifon, dar îl cunoștea pe Renny. Dacă îi intra 

53 


ceva în cap... Îşi băură paharele și plecară peste câmpuri, 
Maurice potrivindu-și pasul tărăgănat după cel mai rapid al 
lui Renny. 

Renny avea multe calități în comun cu bunica sa 
irlandeză. Una dintre ele era de-a nu lăsa niciodată pentru 
mâine ceea ce putea face astăzi. În acest moment, în 
mintea sa, îl și vedea pe acest tânăr Dayborn ca pe omul 
care-i trebuia ca să repună ordine în afacerile sale și apoi, 
mai era și sora acestuia! O fată de felul ei putea aduce mari 
servicii dresând caii destinaţi cucoanelor. Se simţea plin de 
bune intenţii față de acest necunoscut. Această întâlnire 
avea să fie fericită. 

Mergeau pe un drumeag mărginind un câmp pe care 
delicatele tulpini ale grâului de toamnă luceau în culoarea 
smaraldului, pe pământul de un violet cald în strălucirea 
asfințitului. Drumeagul urca ușor către o mică colină. 
Ajungând în vârful ei, se întoarse ca să privească spre casa 
pe jumătate îngropată în frunzișul arborilor. Bunicul lui 
Maurice o construise în urmă cu nouăzeci de ani și îi 
plăcuse să o înconjoare cu tinere și viguroase conifere, ca și 
cum ar fi ieșit prea mult în evidenţă din vâlceaua strâmtă în 
care se afla. Arborii, în cursul anilor, crescuseră cu niște 
vârfuri uriașe, înlănţuindu-și ramurile până ajunseseră să 
formeze, în jurul ei, un zid compact, înţesat de ace de brad, 
care nu numai că o protejau împotriva vânturilor iernii, dar 
totodată făceau ca înserarea să o cuprindă mai repede, cu 
mult înainte de a apune soarele. 

— Ar trebui să faci ceva exerciţiu fizic ca să mai rărești 
brazii ăștia, spuse Renny. 

— Da, recunoscu Maurice fără entuziasm, sunt destul de 
stufoși. 

— Acum, uită-te la Jalna, spuse Renny. 

Se întoarse încă o dată, pentru a fi cu faţa spre propriul 
său domeniu: 

— „acolo e totul luminat; nu pierdem nici măcar o 
singură rază de soare, deși avem și noi o mulţime de 

54 


copaci! 

Casa părea într-adevăr de o veselie aproape strălucitoare 
în lumina asfinţitului. Dublul rând de mari balsamine și 
umbelifere care mărgineau aleea de intrare se oprea brusc 
la începutul pietrișului. Peluza se întindea expusă la soare și 
un pâlc de mesteceni argintii își arătau trunchiurile, 
aproape la fel de albe ca și petalele narciselor, în timp ce 
frunzele lor ascuţite fremătau în cel mai palid verde. 
Viguroșii trandafiri cățărători de Virginia, care ornau zidurile 
casei, își aranjaseră tânărul lor frunziș strălucitor cu 
asemenea artă pe fundalul cărămizilor bătrâne, că s-ar fi 
spus că e vorba despre o podoabă gândită anume. Desigur, 
vopsirea proaspătă a obloanelor și a pridvorului fusese 
făcută în onoarea întoarcerii lui Renny, ca și spălatul 
fiecărui geam. În spatele casei, livada de cireși își desfășura 
voalul alb al florilor și, peste părâiașul care despărţea cele 
două domenii, erau ramurile roșii ale răchitelor, purpura și 
aurul gladiolelor care creșteau la marginea apei și, în plus, 
înflorirea de mai a cursului de apă însuși, cu spuma sa 
ușoară. Energica bătaie a unei ciocănitori era unicul sunet 
perceptibil. 

— Mi se pare straniu să mă văd stăpânul acestor locuri. 
Când am plecat, tata era în plină vigoare. Mă gândeam că 
va trăi tot atât de mult ca și bunica. Eram fericit să fiu cel 
mai mare dintre fiii lui și să-mi joc rolul în faţa sa! 

— L-am admirat întotdeauna pe tatăl tău, spuse Maurice. 
Era o persoană elegantă și avea acea privire radioasă care, 
în zilele noastre, luminează puţine fețe. 

— Da. Renny răspunse aproape cu bruscheţe; dar el nu 
mai e. Trebuie să mă obișnuiesc cu asta... Haide, vino, 
Maurice. Să mergem să-l vedem pe băiatul ăla. Cum îl 
cheamă? 

— Jim Dayborn. Am uitat numele surorii lui. Era un nume 
scurt. A, da, Chris. 

— Sunt bucuros că această casă e locuită. Îmi amintesc 
cât de jalnic arăta. 

55 


— Doamna Stroud a  aranjat-o minunat, pretinde 
guvernanta mea. A și dat în ea un fel de recepţie pentru 
„Institutul Feminin”. 

Merseră în tăcere. 

Ajungând pe șoseaua liniștită, o traversară, și Maurice 
era gata să propună o scurtă incursiune în cimitir, când își 
aminti de noile morminte care se aflau în el, astfel încât se 
întoarse brusc spre un drumeag strâmt, care străbătea un 
câmp. Renny ezită o clipă, cu ochii fixaţi pe biserica 
înconjurată de pietre funerare albe, înroșite de apusul 
soarelui. Apoi îl urmă pe Maurice. O clipă mai târziu, se 
găsiră în faţa casei albe, acum locuite. Fusese altădată 
locuința domnișoarei Pink, organista, dar când părinţii ei 
muriseră, mijloacele nu-i mai permiseseră să rămână în ea, 
deoarece chiria reprezenta singurul ei venit; suferise 
diferite privaţiuni cât timp casa nu fusese închiriată și faptul 
că reușise s-o vândă reprezenta pentru ea un nou început 
de viață. 

Cei doi bărbaţi examinau casa renovată, remarcând, cu 
interesul pe care îl au doar cei ale căror rădăcini sunt de 
multă vreme înfipte în pământul unui loc, schimbările 
aduse, graţie cărora putuse deveni o locuinţă pentru două 
familii. Era, de asemenea, de curând vopsită și arbora două 
uși verzi în albul ridurilor sale renovate. 

— Pariez că doamna Stroud locuiește în apartamentul din 
dreapta. 

— Nu-i așa greu de ghicit. Se vede mergând de colo-colo 
prin casă. 

— Nu, am ghicit din pricina perdelelor; o femeie cu un 
copil n-ar fi avut timp să coase toate volănașele alea. 

Intrară pe poartă și sunară. Ușa fu deschisă aproape 
imediat de un tânăr extrem de subţire, îmbrăcat cu niște 
pantaloni largi de flanel gri și cu un pulover gros de lână. 
Avea un aspect destul de comun, dar gesturile îi erau pline 
de graţie, iar osatura feţei sale era atât de fină, încât dădea 
o impresie de eleganţă. Privirea sa melancolică deveni 

56 


atentă la vederea lui Maurice Vaughan. 

Maurice îl prezentă pe Renny. 

Jim Dayborn îi pofti să intre, fără să pară câtuși de puţin 
încurcat să-și arate mobilierul rudimentar, dintr-o încăpere 
prost întreţinută, în care o masă frugală fusese tocmai 
servită, în timp ce niște scutece de copil se uscau în faţa 
șemineului. Primul gând al lui Renny, pătrunzând în acest 
interior fu: „De ce dracu' nu le usucă afară, la soare?”. 

Apoi, după ce se așezară, spuse: 

— Am aflat că vă pricepeţi la cai și că vă căutați de lucru. 

— Da, răspunse Dayborn. Sunt extrem de interesat să 
găsesc de lucru; înţelegetți, trebuie să mă ocup de sora mea 
și de copilul ei; nu că ea ar dori să fie întreţinută, e gata să 
facă orice și se pricepe tot atât de bine la cai ca și mine. 

— Și cine s-ar putea ocupa de copil? 

— Oh, nu-i deloc deranjant. Punetți-l jos, într-un colţ, și se 
va distra singur! 

— Într-un grajd? 

— Dacă trebuie... răspunse Dayborn laconic. 

— Unde ai învățat meseria? întrebă Renny. 

— Am fost crescut în districtul Suffolk. Vecinii noștri 
aveau niște grajduri mari în care ne-am petrecut cea mai 
mare parte a timpului. Am întâlnit acolo un american care 
creștea armăsari și ne-am angajat la el, dar nu pentru 
multă vreme... 

— De ce asta? 

— Patronul îi făcea curte surorii mele, dar ea nu-l plăcea. 
Ea îl iubea pe un tip numit Cummins; l-a luat de bărbat, 
apoi Cummins a murit și sora mea n-a putut să-și păstreze 
locul fără el. Copilul nu avea decât câteva luni. Cunoșteam 
un crescător de cai la Montreal și ne-am plasat la el. Sora 
mea se pricepe să dreseze orice fel de mânz; e 
extraordinară. Dar crescătorul a pierdut mulţi bani și a 
trebuit să-și vândă grajdurile. De atunci ne-a urmărit 
ghinionul. Dacă aveţi nevoie de doi indivizi care nu se 
sperie de muncă și care se pricep la cai, sper că o să ne 

57 


dați ocazia să ne arătăm priceperea. 

— AȘ vrea s-o cunosc pe sora dumitale. 

— Bine. 

Dayborn ieși, cu o graţie nonșalantă, care nu-i fu pe plac 
lui Renny, deși simplitatea lui îl atrăgea. „Are ceva bizar în 
el”, gândi el. 

Privirile lui Maurice străbătură camera în dezordine, apoi 
se opriră asupra lui Renny cu o expresie semnificativă: 
„Dacă asta e o mostră a muncii lor...”, șopti el. 

— Șșșt!... lată-i că vin. 

Dar tânăra femeie care apăru împreună cu Dayborn era 
absolut contrariul unei persoane neglijente. Pantalonii și 
cămașa kaki, deschisă la gât, erau curate și bine croite. 
Părul ei, de un blond deschis, atârna drept și neted în jurul 
capului. Era înaltă, ca și fratele ei, dar unica lor asemănare 
consta în aceeași extremă zvelteţe. În comparaţie cu ei, 
copilul de cincisprezece luni, pe care-l ducea în brațe, părea 
aproape exagerat de grăsuliu și roz. Era îmbrăcat cu o 
pijama de flanel alb și părul lui auriu era numai bucle 
umede, în urma băii care tocmai i se făcuse. 

Dayborn îi prezentă pe cei doi bărbaţi surorii sale. Când 
Renny își scufundă privirea în ochii lungi și migdalaţi ai 
tinerei femei, remarcă, de asemenea, linia delicată a nărilor 
ei și strânsoarea fermă a mâinii ei mici și bătătorite. Când 
surâdea, își arăta dinţii sănătoși, dintre care unul era puţin 
spart la un colţ. 

— Ce copil frumos! exclamă Renny. Cum îl cheamă? 

— Tod. 

— Bună, Tod! 

Copilul se aplecă în față, apucă nasul lui Renny și-și 
înfipse unghiile, gângurind de plăcere. 

— Nu, nu, Tod! spuse mama sa, desfăcându-i micile 
degețele. 

— Vino la mine! răspunse Renny și luă în braţe gâgâlicea 
care râdea și se zbătea, ca și cum s-ar fi găsit, în sfârșit, 
acolo unde dorea să se afle, mai mult decât orice pe lume. 

58 


Faţa lui Renny deveni radioasă. 

— S-a obișnuit cu mine imediat, aș fi bucuros dacă fratele 
meu mai mic s-ar arăta măcar pe jumătate atât de 
încrezător în mine! 

— Tod e așa cu toată lumea; a văzut atâtea până acum! 


Renny îi aruncă o privire rapidă. 

— Îmi dau seama, cu părere de rău, că aţi trecut prin 
timpuri grele. 

Ea râse ușor și roși. 

— N-a fost prea vesel, dar n-ar trebui să mă plâng în faţa 
cuiva care se întoarce de pe front. 

— Asta-i altceva. Sunteţi femeie și aș zice chiar o femeie 
foarte feminină, în ciuda costumului. Mă întreb dacă 
oamenii de aici vă vor aproba. Au idei foarte demodate. 

— Doamna Stroud, vecina noastră, nu pare deloc 
scandalizată și ea este într-adevăr cea care contează cel 
mai mult pentru noi, fiind proprietara casei. 

— Mi-ar plăcea să o cunosc. 

Dayborn, care era în picioare lângă fereastră, exclamă: 

— lat-o că vine! Cred c-o să intre imediat. 

— A văzut că e lume la noi, spuse Chris Cummins; e 
moartă de curiozitate, nu ne poate trece nimeni pragul fără 
ca ea să vrea să-l cunoască! 

— Nu vreau să vorbești urât despre ea, protestă Dayborn, 
gândește-te la ouăle și la fructele pe care ni le-a dat! 

— Da, pare bună, dar în spatele bunătăţii ei pariez că se 
ascunde un caracter dat dracului! 

Tânăra femeie avea purtări neașteptat de libere: să 
drăcuiască astfel! Renny se întrebă cum o să se adapteze 
ea la atmosfera victoriană a acestei regiuni. Chiar dacă 
propria sa bunică ar scăpa în unele ocazii câte o înjurătură, 
ea avea însă o poziţie unică în întregul ţinut. 

Femeia continuă: 

— Mă tem de persoanele violente; dumneavoastră nu? 

— Dac-ar fi așa, nu mi-ar fi prea moale. 

59 


— Vreţi să spuneţi că familia dumneavoastră e compusă 
din oameni cu caractere violente? 

— Da. 

Ea îl privi cu un ochi critic. 

— Pariez că și caracterul dumneavoastră e așa. 

El râse. 

— Sunt înspăimântător când mă enervez. 

— Aș vrea să văd și eu asta. 

— Poate c-o să aveţi ocazia, dacă o să dresați cai pentru 
mine. 

Doamna Stroud intrase deja. Faţa ei mică și plată avea o 
expresie avidă. Dayborn mergea alături de ea, cu un aer 
grijuliu, ca și cum ar fi fost gata să facă orice ca să-i 
păstreze bunăvoința; felul în care făcu prezentările era 
caracteristic: 

— lată-l pe domnul Whiteoak, care ne oferă o situaţie. Vă 
rog mult, lăsaţi copilul ăla deoparte! Dânsa este 
binefăcătoarea noastră, doamna Stroud. 

— Nu văd de ce mă numiţi  binefăcătoarea 
dumneavoastră; oare pentru că v-aţi instalat într-o casă pe 
care eu doream de mult s-o închiriez? 

Vocea ei era gravă și muzicală. Avea ochi frumoși, de 
culoare gri, cu gene negre și sprâncene stufoase. Părul, 
bogat și brun, era pieptănat cu îngrijire. Cu siguranţă, 
pierdea pentru asta ore întregi. Exista o parte din ea într- 
adevăr remarcabilă, și anume urechile. Părul ei le 
descoperea complet, lăsând să se vadă paloarea lor de 
ceară și faptul că erau perfect lipite de cap. Era îmbrăcată 
cu o fustă neagră și cu o bluză de mătase cu dungi albe și 
negre, cu jabou de dantelă de un alb imaculat, de care era 
agăţată o broșă care forma numele de Aimée din aur 
cizelat. Doamna Stroud îi strânse cu putere mâna lui Renny. 
Avea treizeci si opt de ani. 

— Cunoașteţi bine casa aceasta, cred, spuse ea. 

— Am cunoscut-o când nu era împărțită în două. 

— Nu găsiţi c-a fost o idee bună s-a împart astfel? 

60 


— E mai bine așa, cred, decât s-o vedeţi nelocuită. De 
obicei, mie îmi place ca lucrurile să rămână așa cum au fost 
la origine. 

Era în vocea lui o notă dominatoare, care provocă un ton 
ușor ostil din partea interlocutoarei. 

— Toată lumea găsește că schimbarea a fost fericită și în 
plus asta mi-a permis să am niște vecini încântători. 

Îi surâse cu tandrete copilașului. 

Renny îl lăsase jos; el umbla clătinându-se printre 
picioarele celor mari, ca în jurul copacilor unei păduri, 
lovindu-i cu craca de salcie pe care o avea în mână, ca și 
cum s-ar fi așteptat să-i vadă căzând jos. Avea un aer 
angelic, cu buclele sale blonde, cu pielea sa mătăsoasă, dar 
scotea mici strigăte de alintare. Doamna Stroud îngenunche 
în faţa lui, cu ochii închiși, cu obrazul întins spre el. Copilul îl 
privi cu o uitătură critică, întrebându-se dacă să-l lovească 
sau nu. 

Renny se întoarse spre Dayborn. 

— Trebuie să stau de vorbă cu dumneata și cu sora 
dumitale. Vreţi să veniți să mă vedeți mâine dimineaţă? O 
să vă arăt grajdurile și caii și o să vorbim despre proiectele 
mele. Tocmai am trimis o telegramă cu privire la un cal de 
vânătoare irlandez, pe care l-am văzut fiind în vizită la niște 
prieteni, pe drumul de întoarcere. 

— Vom fi la dumneavoastră imediat după micul dejun. 
Sper că o să ne angajaţi. 

Fața lui Dayborn trăda o penibilă anxietate. 

— Aș vrea să vă văd călărind pe amândoi, înainte de a vă 
face vreo promisiune. 

— O să vedeţi că știm să câălărim. 

Se auzi vocea profundă a lui Maurice. 

— Doamna Stroud dorește să ne arate casa, Renny. 

— Da, spuse ea. E un adevărat eveniment să văd străini 
pe aici! 

Dacă ea crezuse că-i câștigă inima lui Renny făcând 
această remarcă, se înșelase profund. Cuvântul „străin” îl 

61 


lovi ca o insultă. El îl învârti pe limbă ca și cum ar fi dorit să- 
i guste savoarea neplăcută, apoi îl repetă cu voce tare, 
adăugând: 

— Maurice și cu mine ne-am născut aici, și părinţii noștri 
de asemenea. 

— Da, da, se grăbi ea să răspundă, dar am prins atâtea 
rădăcini aici, atât de adânc îngropate în pământ, încât mă 
simt ca și cum aș aparţine trecutului acestor locuri; e atât 
de minunat să ai sentimentul că aparţii unei regiuni, după 
ce ai rătăcit timp de atâţia ani. lertaţi-mă. 

Renny nu dorise ca ea să-și exprime cu atâtea amănunte 
sentimentele, dar colţurile gurii ei se ridicară într-un surâs 
pe care și-l imagina amical. 

— Mi-ar face plăcere să văd interiorul casei; dacă mă iau 
după exterior, cred că v-aţi descurcat de minune. 

— Trebuie ca Tod să vină și el, exclamă doamna Stroud, 
dar mama copilului îl luă în brațe. 

— E timpul să se culce, spuse ca. 

— Am să vin și eu mai târziu să-l învelesc, spuse doamna 
Stroud. Vii, Jim? 

— Cred că am să rămân să-mi fac toaleta de seară. 

— Am să vă văd pe amândoi mâine dimineaţă, spuse 
Renny. 

Doamna Stroud și Maurice ieșiră primii. Renny și Chris 
Cummins schimbară o privire. Cea a lui Renny exprima un 
viu interes pentru posibilele ei însușiri de dresoare de 
ponei, cea a tinerei femei trăda efortul pe care-l făcea ca să 
pară solidă și capabilă, dar era îndulcit de sentimentul atât 
de feminin că avea în faţa ei un bărbat pe care puteai să te 
bizui. 

Renny îi urmă pe doamna Stroud și pe Maurice. Îl auzi 
spunând: 

— Veneam pe aici pe când eram copil și bătrânul domn 
Pink îmi făcea mici coșuleţe din coji de nucă. Era organist. 

— Ca și fiica sa. E o femeie încântătoare, dar atât de 
timidă! E profesoara fetei dumneavoastră, nu-i așa? 

62 


— Da. 

— Cât trebuie să fie de fericită această fetiță că v-a 
regăsit! Ce emoţionantă întâlnire! 

— Da, e minunat! 

„Dumnezeule, se gândi Renny, femeii ăsteia nu-i scapă 
nimic din viaţa celorlalţi!” 

Pătrunseră toți trei în apartamentul ei. Un mic hol pătrat 
preceda salonul, în care dominau culorile albastru și maro. 
Era o încăpere atrăgătoare, feminină, după dezordinea din 
casa vecinilor. Strălucea de ordine și de curățenie. Singura 
notă discordantă o oferea o vastă și profundă canapea, 
plină de perne de damasc bleu și maro, pe care se lăfăia 
tânărul Eden Whiteoak. El se ridică în picioare, cu părul în 
dezordine, incapabil să-și ascundă surprinderea. 

— Bună! spuse el fixându-l pe fratele său mai mare. 

— Bună! 

Lui Renny nu-i venea să-și creadă ochilor. Eden, dintr-o 
dată, îi apăru ca un adevărat bărbat. Dar ce căuta el în 
această încăpere? Fuma, pentru că avea o ţigară în mână. 
Buzele îi rămăseseră înţepenite într-un surâs defensiv, 
nervos. Se adresă doamnei Stroud: 

— V-am adus cartea; am intrat direct, credeam că v-aţi 
întors... 

— Oh!... V-a plăcut? întrebă doamna Stroud cu privirea 
ațintită pe singura carte care nu se afla pe rafturile 
bibliotecii. 

— Mult. 

Eden luă volumul. Titlul se citea cu ușurință: era o operă 
de popularizare asupra construcției vilelor mici. Roși și puse 
cartea la loc. 

— Nu e asta, spuse el, privind vag în jurul său. Nu știu 
unde am pus-o! 

Doamna Stroud îl privi pe Renny în fundul ochilor. 

— Poate nu știți că Eden și cu mine suntem buni prieteni? 
Cărţile au fost cele care ne-au apropiat! 

În privirea lui Renny luci un reflex ironic. Privirile lor se 

63 


încrucișară ca niște spade. 

— E atât de rar să întâlneşti un tânăr care să iubească 
poezia, spuse ea. Am citit poemele lui Rupert Brooke si ale 
lui Fleker. Nu vă plac? 

— Nu-mi place nici un fel de poezie, replică el, dar... și 
privirea sa adăugă: înţeleg foarte bine gusturile dumitale... 

Maurice spuse atunci: 

— Aţi făcut o treabă bună, rearanjând această casă... 

Incidentul cărţii fusese închis. Doamna Stroud îi conduse 
prin toate încăperile. Eden îi urma, ultimul, cu ochii aţintiţi 
pe spatele fratelui său mai mare. 

Când se găsi singur cu doamna Stroud, își trecu mâna 
prin păr, aruncându-i o privire tulburată: 

— Mi-e tare teamă că sunt pe cale să devin un mare 
mincinos, spuse el. 

— Dar pentru ce nu ai avea dreptul să vii și să te așezi pe 
canapeaua mea? De ce te simţeai stânjenit? 

— De ce erai stânjenită și dumneata! 

— Nu eram. 

— Ba da, erai. 

— Ei bine, numai pentru că vedeam cât erai de confuz; și 
el de asemenea. 

Se așezară unul lângă celălalt pe canapea. 

— Vorbește-mi despre el. Nu e deloc cum mi-l imaginam. 

Eden luă mâna prietenei sale și o apăsă pe obraz. 

— Dumnezeu să mă apere de militarii ăștia! exclamă el. 

— Dragule, spuse doamna Stroud, singura fiinţă de care 
ar fi de dorit să fii apărat ești tu însuți. 


64 


CAPITOLUL IV 


FRÂIELE 


Fotoliul bunicii fusese așezat afară, la soare, pentru 
prima oară în acest an. Dar ea era prea înfofolită, având un 
taburet sub picioare și pătura pe genunchi, în timp ce o 
capă dublată cu blană o înfășura, și un fular tricotat îi 
îmbrobodea capul. Îi era prea cald deocamdată, dar, pe de 
altă parte, se temea să nu răcească. larna fusese lungă și 
aspră și ea devenise delicată, tot stând la gura sobei. Fiii și 
fiica sa îi ceruseră să se îmbrace bine și ea se conformase, 
pentru că trebuia să trăiască, spre a-și continua rolul de 
îndrăzneţ pionier. Acum, soarele o bătea cu o afectuoasă 
putere: nu fusese ea obiectul solicitudinii lui, timp de mai 
bine de nouăzeci de ani? Ea simțea această căldură 
binefăcătoare și tot corpul ei bătrân înflorea, dilatându-și 
porii. Supraviețuise iernii. Și acum o așteptau lunga vară și 
toamna aurie. 

Luminozitatea soarelui era prea puternică pentru ochii ei 
bătrâni, pe care îi ţinuse aţintiţi asupra verdelui dulce al 
peluzei, examinând-o cu severitate. Cât de bine o cunoștea 
ea, de când înverzea și până când devenea palidă! Era mai 
întâi creșterea ei vivace, primăvara, felul în care se înroșea 
în timpul căldurilor toride, cea de-a doua înverzire din 
septembrie și apoi înghețul o transforma, toamna, într-o 
blană albă, ca apoi, în sfârșit, să se vestejească, să se 


65 


răsucească și să moară, în decembrie. 

Peluza era frumoasă în acest moment, cu mlădițele 
ridicându-se ascuţit, stufoase și verzi, amestecate cu fire 
subţiri de trifoi, în timp ce viața viermilor și a insectelor 
redevenea activă. Trebuie să fi fost o mare plăcere pentru 
râme când își scoteau, pentru prima oară, capul la soare și 
reîncepeau să mănânce pământul care trecea de-a lungul 
corpului lor pentru a forma mici și drăguțe grămăjoare. Dar 
ele stricau aspectul peluzei. Exista una chiar lângă 
taburetul ei. Își lăsă piciorul să alunece ușor de pe taburet 
și îl plantă drept peste micul monticul, zdrobindu-l. Era mai 
bine așa. Senzaţia pământului sub picior i se păru 
binefăcătoare. Își privi îndelung piciorul, înainte de a-l 
repune pe taburet, îl învârti în toate sensurile, admirând 
cum glezna și gamba își păstraseră fineţea, ca și cum ar fi 
fost gata oricând să alerge sau să danseze. Era același 
picior care se grăbise, suplu și rapid, peste iarba semănată 
cu părăluţe din comitatul Meath. 

Se aplecă pentru a examina laba piciorului, încordându-și 
degetele. Erau ţepene, puţin reumatice, în pantoful suplu. 
În timp ce era preocupată de propria sa contemplatie, un 
căpșor cârlionţat ieși de sub scaunul său și înaintă cu o 
mișcare inchizitorială pentru a vedea spre ce privea ea. Era 
capul celui mai tânăr dintre nepoţeii săi, iar ea își aminti cu 
îngrijorare că îi promisese lui Meg că va sta cu ochii pe el. 
Și el, care ar fi putut să facă cine știe ce poznă în timp ce ca 
își examina conturul picioarelor! Se aplecă să-l vadă mai 
bine. El întoarse capul și o privi drept în faţă. Gura lui era 
deschisă, astfel că se putea vedea în interiorul acestei 
caverne umede și roz. Remarcă strălucirea tânără și 
limpede a ochilor, umbra delicată care se estompa 
deasupra nărilor palpitând. 

— Rămâi unde ești, porunci ea, am să-ţi dau ceva! 

Întredeschise o gentuţă de catifea, scoase o bomboană 
de mentă și i-o băgă în gură. Ochii copilului străluceau de 
recunoștință. 

66 


Dar la ceea ce urmă nu se așteptase: strălucirea privirilor 
lui Wakefield deveni un strabism accentuat, copilul fu 
cuprins de sufocaţii, bomboana de mentă rămânându-i în 
gât. Ea îl apucă de umăr și începu să-l bată pe spate. 
Obrăjorii deveniră violeţi. Ochii i se învârteau în orbite cu o 
expresie disperată. Încercă în zadar să-l întoarcă cu capul în 
jos. Fotoliul i se răsturnă; căzu peste copil. 

— Ajutor! zbieră ea cu o voce viguroasă. Ajutor! 

Meg o auzi și veni în fugă peste peluză. 

— Se sufocă copilul! Întoarce-l cu capul în jos. 

Într-o clipă, Meg îl întoarse. Bomboana căzu în iarbă. 
Wakefield urla, sprijinit de umărul lui Meg. 

— Haide, haide! spuse Meg pentru a-l linişti. Oh! Gran, ce 
periculos e să-i dai o bomboană tare! Eu nu fac niciodată 
așa ceva. Dacă nu te-aș fi auzit... Prefer să nu mă gândesc! 

— Dumnezeu să mă ocrotească, eram cu susul în jos! Nu 
te gândești la ceea ce s-ar fi putut să mi se întâmple mie?! 

— De fiecare dată când îl pierd din vedere... e în pericol! 
Bietul mititel! 

— Vleau boboana mea! spuse Wakefield, privindu-le 
printre lacrimi. Vleau boboana! 

— Nu, dragule! Meggie o să-ţi dea ceva bun și dulce! 

Bătrâna Adelina nu gusta deloc felul acesta de a ignora 
micul ei accident. „Aproape în cap, mormăi ea, și nimănui 
nu-i pasă!” 

— Dar, Granny, ar fi trebuit să strigi înainte, nu după! 

Bătrâna doamnă aruncă o privire neîmblânzită pe 
deasupra poșetei sale. 

— Înainte de ce? 

— Înainte de a încerca să-l întorci cu capul în jos. 

— Ar fi murit sufocat dacă aș fi ezitat; i-am salvat viața. 

— Dar bomboana nu a ieșit decât atunci când am 
intervenit eu... 

— Se poate, dar eu sunt cea care am făcut-o să iasă. 

— Cum așa, Granny? Când l-am luat eu, se sufoca! 

— Nici gând! Bomboana era în iarbă înainte de venirea 

67 


ta! 

— Ba nu era. 

— Ba era. 

Schimbară priviri fulminante. Nu era pentru prima oară 
că aveau schimburi de priviri violente în legătură cu 
Wakefield. Adelina rămase tăcută o clipă, apoi spuse: 

— Simt că o să mi se facă rău. 

instantaneu, Meg se alarmă; reașezându-l pe copil în 
picioare, se aplecă spre bunica sa. 

— Te simţi rău? Să-l caut pe unchiul Ernest? 

— Nu, nu, rămâi. Spune-i acestui om... Wragge... ăsta e 
numele, nu? Spune-i să-mi aducă un pahar cu cherry. 

Se lăsă pe spate respirând zgomotos, iar firele dure din 
bărbia sa fremătau. 

— Vrei, te rog, să aduci imediat un pahar cu cherry? îi 
spuse Meg bărbatului care se întoarse ca și cum ar fi 
așteptat această poruncă și o porni în fugă spre casă. Purta 
un vechi halat care-i aparținuse lui Ernest; poalele halatului 
îi băteau călcâiele. 

— Și câţiva biscuiţi, îi strigă Adelina. Simt că am să leșin! 

Se uită în urma lui Wragge, care se grăbea ca și cum ea 
ar fi fost pe punctul să se înece, iar el ar fi alergat în 
căutarea unui colac de salvare. În acest timp, Wakefield 
ridică bomboana de mentă și o vârî în gură. 

Toţi trei așteptară întoarcerea lui Wragge. El aduse două 
pahare de cherry pe o tăviţță de argint și o farfurioară cu 
biscuiţi. N-avea decât treizeci și cinci de ani, dar faţa lui era 
în același timp avizată și cinică. Arbora o expresie inocentă, 
ca și cum aceasta ar fi fost o altă specie de biscuit dulce. 
Era hotărât să devină indispensabil în această casă. 

Bătrâna Adelina întinse către paharul cu cherry frumoasa 
ei mână ridată și luă și un biscuit. 

Wragge i se adresă lui Meg: 

— M-am gândit că v-ar face plăcere să gustaţi ceva, 
domnișoară, căci mi-am dat seama că dimineaţa nu 
mâncaţi mai nimic. 

68 


Meg era satisfăcută că pofta ei de mâncare capricioasă 
nu trecuse nebăgată în seamă, dar se simţi stânjenită. 
Wragge se explică: 

— Am ajutat-o pe Eliza să spele vasele de la micul dejun 
și mi-am făcut griji când am văzut farfuria dumneavoastră 
aproape plină. 

Adelina întinse mâna și mai luă un biscuit. 

— Tocmai mă gândeam la ceva, dar mi-a fugit din minte! 

Se aplecă spre Wragge: 

— Ai sosit la timp, poate că sunt bătrână și slabă, dar 
adineauri am salvat viaţa acestui copil. A fost un efort 
îngrozitor! 

Duse paharul cu cherry la buze. 

— Și mie mi s-a tăiat răsuflarea, coniţă. A fost grozav. 

Apoi întâlni privirea iritată a lui Meg și se grăbi să-i facă, 
complice, cu ochiul. 

— Copile, ia un biscuit, spuse Meg. 

— Nu, bebe mănâncă boboană! 

— Scoate-ți-o din gură! exclamă bunica. O să se sufoce 
din nou. Tinetți-l cu capul în jos! 

Meg, trepidând, îl apucă. Paharul i se vărsă. 

— Scuip-o imediat, porunci ea. 

Wakefield se îneca. 

— V-am spus eu? 

— Scuip-o, puiule! 

— Poa’ că poci să v-ajut, spuse Wragge. 

Meg îi lăsă copilul și închise ochii, pentru a nu-l mai 
vedea pe Wragge cum îl legăna, ţinându-l de picioare. 

— Oprește-te, strigă Adelina. A scuipat-o! 

Tinut în braţe de Wragge, Wakefield țipa de bucurie: 

— Încă! Mai vleau! 

— Așază-l aici, spuse Adelina netezindu-și fusta pe 
genunchi, am să-i dau biscuiţi muiaţi în cherry. 

La bucătărie, Wragge îi spuse bucătăresei: 

— Dacă a fost vreodată un copil răzgâiat pe lume, ei 
bine, ăsta e cel mic, căruia bunică-sa îi caută în coarne! 

69 


— Toţi îl strică, răspunse ea, și cum e un copil capricios și 
șmecher ca o maimuţă... 

— Multe bucătărese nici n-ar sta într-o casă în care sunt 
copii răzgâiaţi și bătrâni care trebuie serviţi la tot pasul, și 
unde bucătăria e la subsol. 

Ea curăța legume și, după ce scobi adânc un cartof ca să- 
i scoată un mugur, replică: 

— Nu. Altele n-ar sta, mai ales acolo unde e o haimana 
bună de nimic, care i se învârte tot timpul în picioare. 

El afișă un zâmbet strâmb. Bărbia lui ascuţită îi dădea un 
aer obraznic care ei nu-i displăcea. Privi mâinile mari și roșii 
ale bucătăresei, care păreau atât de curate în timp ce se 
bălăceau în apa tulbure a ligheanului. 

— O să-ţi dau o mână de ajutor, spuse el. 

Ea îl fulgeră cu privirea. 

— O să mai vedem. Deocamdată așteaptă. 

— Pun pari’ că o să am răbdare multă vreme. 

— Eu pariez că nu. 

Cu un gest de maestru, el îi luă cuțitul din mână și începu 
să curețe cartofii. 

— Nu pot să sufăr să te văd făcând treaba asta murdară, 
spuse el. 

Ea își șterse mâinile pe şort, privindu-l cu ochi sceptici: 

— Dacă îi cureţi tot așa, n-o să se aleagă din ei decât 
cojile! 

— Nu sunt mai groase decât cele făcute de tine! 

Comparară cojile întunecate și umede. 

Eliza, venind de sus, cobora scara cu un platou în mână. 
Le aruncă o privire plină de ură. Maggie era la Jalna de un 
an și Eliza o iubea din ce în ce mai puţin, deși trebuia să 
admită că e o excelentă bucătăreasă. Acum, adăugarea 
unui golan durduliu la personalul bucătăriei o făcea să se 
simtă în minoritate în aceste locuri. Era decisă să plece în 
orice caz, și totuși continua să conducă tot menajul casei. Îl 
învăța pe Wragge să servească la masă, încercând să-l facă 
să înţeleagă că unghiile lui nu aveau voie să fie rupte și 

70 


murdare și scuturându-l de mătreaţă înainte de a duce 
platoul încărcat, la ora ceaiului. De la înălțimea numeroșilor 
ei ani de serviciu ireproșabil, examina cu dispreț acest 
vierme care se introducea în casă alungând-o în același 
timp pe ea. Dar ea va pleca oricum, „epuizată de a fi servit 
această familie”, își repeta mereu; cu toate acestea, nu 
putea să sufere să-l vadă pe Wragge. 

Chiar și politeţea acestuia i se părea o insultă. În clipa 
aceea, el se grăbi spre ea, pentru a-i lua din mână platoul. 

— Permiteţi-mi, spuse el, în timp ce-i făcea un mic gest 
complice lui Maggie, nu pot să suport să vă văd purtând 
atâta greutate! Nici nu aveţi puterea necesară pentru asta! 

Eliza îl lăsă să-i ia tava, fără să-i mulţumească, și se 
retrase lângă o fereastră care dădea spre peluză. Își sprijini 
coatele pe masa de lângă fereastră și privi fix curtea 
însorită. Se aflau acolo frânghii pentru uscat rufele. Ernest 
Whiteoak își agățase pardesiul de primăvară și se căznea 
să-l perie energic, în așteptarea sezonului însorit. De ce 
trebuia să-și perie singur pardesiul? se gândi Eliza; asta 
fusese întotdeauna treaba ei! Probabil că o credea prea 
slabă ca să se mai ocupe de asta. Probabil că el își închipuia 
despre ea că ar fi căzut jos de oboseală dacă i-ar fi trecut 
prin cap să se servească de o perie de haine?! O furie oarbă 
puse stăpânire pe ea. Coatele rezemate de masă păliră. 

— Ai face bine să te duci să-l ajuţi pe domnul Ernest să-și 
perie pardesiul, îi spuse ea lui Wragge. 

— De acooord! fredonă el și trecu dintr-o săritură pragul 
bucătăriei și cele trei scări care duceau în curte. Apoi, se 
duse să-și încline capul cu solicitudine în fața lui Ernest. 

— Pot să vă ajut, domnule? spuse el apucând peria. 

Ernest fu încântat pentru că ostenise, iar vântul îi sufla 
firicele de lână în ochi. 

— Nu vreţi să îmbrăcaţi pardesiul, domnule? sugeră 
Wragge. 

Ajutat de Wragge, Ernest îmbrăcă pardesiul. 

— Nu sunt mulţi bărbaţi... spuse Wragge periind cu 

71 


ardoare, care ar putea să se laude că arată ca 
dumneavoastră la cincizeci de ani, domnule! 

Ernest zâmbi, încântat. 

— Cincizeci de ani? Am șaizeci și cinci! 

— Nuuu... Nu se poate, domnule, nu pot să cred! 

Eliza nu putea auzi ce-și spuneau, dar își imagina fără 
greutate. „Haide! Continuă!” scrâșni ea din dinţi, 
„lingușește-l! Croiește-ţi drumul, vierme nenorocit!” 

Ernest rămase cu pardesiul pe el și se duse lângă mama 
sa, pe peluză. Tocmai îi dăruise lui Wragge o batistă de 
mătase, pe care o găsise în buzunarul pardesiului. În ajun, îl 
surprinsese pe Nicholas dăruindu-i ceva servitorului; nu 
trebuia să-l lase să ia un avantaj asupra lui. Se îndepărtă, 
ghicind că arăta bine cu acest pardesiu pe el. Umbra sa 
înainta pe iarbă, repetând contururile ţinutei sale elegante. 

Bătrâna doamnă era așezată, liniștită, cu Wakefield 
îngropat în delicioasele adâncimi ale fustelor sale. Ea muia 
bucățele de biscuiţi în cherry și i le dădea în gură. Elo 
privea ţintă, având zugrăvită în ochi plăcerea mută și lipsită 
de griji a unui mic animal. Meg, așezată într-un fotoliu de 
paie, citea un roman de Jane Austen, nu pentru că încerca 
să fie modernă sau pentru că i se părea delicios sau 
amuzant, ci pentru că Jane Austen fusese întotdeauna 
autoarea ei preferată. 

Ernest începu să se fâţâie prin faţa ei. 

— Cum ţi se pare pardesiul meu? Băiatul adus de Renny 
l-a periat cu nădejde. 

— De ce nu-ţi cumperi altul? întrebă mama sa. Tatăl tău 
își cumpăra în fiecare an câte unul nou. 

— Ar trebui să știi, mamă, că situaţia mea financiară nu e 
deloc comparabilă cu cea de care se bucura tatăl meu! 

— La ce-ţi servește să fii bine făcut, dacă nu te îmbraci 
cum se cuvine? 

— Crezi că ar trebui să-mi ofer un pardesiu nou, draga 
mea? 

Meg strânse buzele. 

72 


— Și ăsta e foarte elegant, dar la soare... 

— Asta tranșează problema, trase concluzia Ernest. Am 
să mă duc chiar astăzi la croitor, să-mi comand un pardesiu 
nou. 

Se întoarse brusc către mama sa: 

— Crezi că Renny e oarecum strâns? 

Ea privi în jurul său. 

— Strâns?... Adică cum? 

— Vreau să spun: strâns, cu mâna strânsă, maman, 
suspină Ernest. 

Sprâncenele bătrânei se ridicară: 

— Asta așa e. E ca tatăl meu, îmi pare rău să recunosc. 
Tatăl meu, bătrânul Dennis Court, ar fi jupuit și o muscă, ca 
să-i ia pielea. Era în stare de orice în privinţa asta! 

— Dar tu vorbeşti mereu, Granny, despre toţi servitorii pe 
care îi avea! spuse Meg. 

— Rămâneau la el pentru că nu puteau să-l părăsească: 
le datora de prea multă vreme salariile. 

— Dar eu nu cred că Renny e „strâns”. A pus doar unele 
întrebări, ca de exemplu, în legătură cu porcii. 

— A revăzut toate socotelile, a verificat facturile 
veterinarului, cele ale hranei animalelor, mirându-se că nu 
s-au produs aici toate cele necesare hranei vitelor și a 
animalelor. 

— Și când te gândești că s-a întors abia de o săptămână! 
exclamă Adelina. Și decorat! Asta ar trebui să-i ajungă. 

Meg nu putea suferi să-i audă criticându-i fratele 
preferat. Roși, sărindu-i în apărare. 

— El trebuie să fie la curent! La urma urmelor, 
proprietatea îi aparține și îi mai are și pe cei trei băieţi de 
crescut și copilașul în plus! 

— Bebe vlea încă un biscuit! declară Wakefield. 

— Da, dragule, spuse Adelina. Băiatul ăsta n-ar trăi nici 
măcar o singură zi dacă n-aş avea tot timpul ochii pe el. 

Îndesă mica gură deschisă. 

— E adevărat ce spun, urmă Meg; costumele băieţilor au 

73 


costat o mulţime de bani, ca și rachetele lor de tenis, 
patinele și toate celelalte la un loc. Renny întreabă de ce nu 
le dăm mai multă carne fiartă și mai puţine cotlete? 

— S-a băgat deja în toate astea? exclamă Ernest. 

— Când va ajunge la maturitate, va fi un adevărat 
zgârcit! trase concluzia Adelina. 

— lată-l că vine, spuse Meg. 

Adelina privi cum înaintează înalta siluetă a stăpânului de 
la Jalna, nu fără a simţi o oarecare neplăcere. Ea spera că el 
nu-i va cere să contribuie în vreun fel la cheltuielile familiei. 
Ea nu avea nici cea mai mică intenţie să o facă, având 
propria sa avere și dorind să se bucure de ea. Bărbatul ei îi 
lăsase moștenire o treime din bani și împărţise celelalte 
două treimi între cei trei fii. Casa și pământurile le lăsase 
celui mai tânăr dintre ei, care era totodată și cel mai puţin 
extravagant. Nicholas și Ernest se bucuraseră de părţile lor 
mai bine de douăzeci de ani și erau de părere că le 
întrebuinţaseră în chipul cel mai fericit, ţinând seama că 
trăiseră în Anglia printre oameni cheltuitori. Se lansaseră în 
diferite afaceri cu speranţa că-și vor spori veniturile, dar nu 
reușiseră. Când murise fratele lor mai tânăr, reveniseră, ca 
să se instaleze cu plăcere la Jalna. Ei simţiseră că prezenţa 
lor era mai mult sau mai puţin necesară. Acum, că Renny 
se întorsese, amândoi încercau, în același timp cu 
sentimentul de ușurare de a-l ști în afară de orice pericol, și 
un fel de revoltă în faţa dorinţei sale evidente de a lua în 
mână frâiele familiei. 

— Renny a călărit prea mult, i s-au strâmbat picioarele, 
remarcă Ernest. 

— Ce greșeală, unchiule! exclamă Meggie. Renny are 
picioare superbe! 

— Are călcătura călărețului, cu spatele puţin arcuit... cu 
picioarele puţin îndoite, dar cu toate astea, puternice și 
drepte. 

— O să aibă treabă până peste cap, dacă se apucă să 
conducă totul! 

74 


Ea își strânse ușor buzele, privindu-l pe cel mai mare 
dintre nepoţii săi, care venea spre ei, apoi, aplecându-se, 
murmură la urechea lui Wakefield: „Nu trebuie ca tu, 
drăguțule, să devii soldat!”. 

— Dal ei ce fac? murmură Wakefield. 

— Omoară oamenii! - braţul ei lung strânse la piept micul 
corp, într-o îmbrăţișare protectoare: rămâi cu Granny! 

Renny se apropie, bătând din palme: 

— Bună! Wake, vino să faci un tur de galop pe spatele 
meu! 

Wake își ascunse fața în poala bunicii sale, care își înghiţi 
cherry-ul dintr-o sorbitură, de teamă să nu fie răsturnat. 

— Du-te, dragule, îl rugă Meg, ridicându-l în picioare. Du- 
te la Renny. 

— Nu, nu. 

El se crispă, se ghemui lângă bunica sa. Privirea lui 
Renny se înăspri. Nu-și ascunse neplăcerea. Îl luă pe Wake 
de pe genunchii Adelinei și îl ţinu cu amândouă braţele 
întinse. Nimeni nu mai putu să se înţeleagă, de strigătele 
care ieșiră atunci din gura deschisă în pătrat a copilului, ca 
și cum aceste urlete erau independente de voinţa lui. Faţa i 
se albi. Renny îl lăsă jos; el se calmă imediat. 

— Ce, Dumnezeu, are? 

— E timid, spuse Meg. 

— Timid! E rasfăţat la maximum. 

— Își închipuie că vrei să-i faci rău. 

— Chiar asta am să-i și fac, dacă nu se poartă mai bine. 

Nu se întorsese decât de cincisprezece zile și deja vorbea 
pe un ton de stăpân. 

Meg roși. 

— Sunt istovită, spuse Adelina, vreau să intru în casă. 
Oferă-mi braţul, Ernest. 

Dar, în realitate, era amuzată și încântată. 

— Asta nu e prea odihnitor pentru tine, mamă, remarcă 
Ernest, ajutând-o să se ridice. 

Piers apăru după colţul casei. Își conducea bicicleta cu o 

75 


mână. Pe portbagaj se afla o mică valiză. 

— Sunt gata, spuse el sărutând-o pe Meg. 

— Unde te duci? întrebă Renny. 

Piers îi răspunse cu nonșalanţă: 

— Cu Tom Fennel, să facem camping în timpul 
weekendului. 

— Cine ţi-a dat voie? 

— l-am spus lui Meg că plec. 

O nuanţă de obrăznicie răzbătea din vocea sa de 
paisprezece ani. Era timpul să primească o lecţie. 

— l-ai spus pur și simplu lui Meg că pleci? 

— Da. 

— Foarte bine, atunci fă bine și lasă bicicleta asta aici și 
data viitoare când o să vrei să te duci în weekend, îmi ceri 
mie voie. 

Ochii lor de un albastru intens și de un căprui închis 
sclipiră timp de o clipă de violenţa privirilor ostile, apoi Piers 
se întoarse și își duse bicicleta lângă casă, ascunzându-și cu 
greutate mânia care fierbea în el. Dintr-o dată, aruncă 
bicicleta la pământ. Valiza căzu și el îi dete cu piciorul. Ea 
se deschise, iar el continua să-i dea cu piciorul, până când 
întregul conţinut se răspândi în iarbă. În furia sa oarbă, lovi 
cu piciorul una dintre pedale, ceea ce îi provocă o durere 
ascuţită. Începu atunci să lovească în spiţele bicicletei. În 
timp ce era ocupat în felul acesta, Renny dădu colţul casei. 
Se priviră fix; nici unul, nici celălalt nu și-ar fi dorit ca 
situaţia să fie alta. Fiecare dintre ei avu o expresie de 
triumf. 

— Deci, așa te porți când te contrariază ceva, da? spuse 
Renny. 

— Da, răspunse Piers, și mai dădu o dată cu piciorul în 
bicicletă. 

Renny ridică cureaua cu care fusese legată valiza pe 
portbagaj. 

Piers făcu un pas înapoi, cu nările dilatate. 

În următoarea clipă era îndoit în două de o mână de fier, 

76 


care-l prinsese de ceafă. Loviturile de curea plouau pe 
spinarea lui. El se zbătea, încercând să-l apuce pe Renny de 
picioare. Acesta se gândea că nu văzuse niciodată un corp 
atât de suplu. Schiţă un surâs în timp ce-i administra lui 
Piers o corecție susținută. 

— Altă dată mai faci? întrebă el. 

— Da! zbieră Piers. 

Eden, care ieșea din livada de cireși cu o călcătură 
nepăsătoare, cu o carte în mână, se opri înmărmurit în fața 
acestei scene, apoi faţa sa visătoare se lumină cu o 
expresie de uimire amuzată. 

— O să te porţi cum trebuie de acum încolo? întrebă 
Renny. 

— Da. 

Piers gâfâia; se ridică cu ochii umbriţi de lacrimi. 

— la-ţi lucrurile și cară-te. 

Piers adună un pulover, o pijama și peria de dinţi, 
aruncându-i lui Eden o privire întunecată. 

Dar, deja Eden era necăjit, din pricina lui. Găsi un săpun 
și i-l întinse lui Piers, care se făcu că nu vede. 

— Lasă-l să se descurce singur, spuse Renny. 

Piers împinse bicicleta către un hangar. 

Eden duse săpunul la nas și îl mirosi. 

— Trebuie să fi fost minunat. 

— Ce? Să încasezi o bătaie? 

— Nu, ci să i-o dai. Așa e, dacă ești cel care ţine cureaua! 

O oră mai târziu, Ernest îl întâlni pe Piers pe coridorul 
primului etaj. 

— Cum așa, te credeam plecat pentru weekend, spuse el 
prefăcându-se surprins. 

— Renny n-a vrut să mă lase și erai de față când mi-a 
spus asta, se bâlbâi Piers. Credeam că ai înțeles. 

— Fără îndoială, dar nu credeam că vorbește serios. 

— Îţi garantez că era serios. 

— Dragul meu, sunt dezolat! 

— Și eu; e o lovitură murdară: cred că-și închipuie că-i 

77 


stăpânul lumii întregi. 

— Mă tem că, de acum încolo, viaţa n-o să fie prea 
plăcută pentru voi, băieţii. Și mă gândesc că unchiul vostru, 
Nicholas, Meggie și cu mine v-am răsfăţat prea tare până 
acum. 

Piers îl privi afectuos. 

— Ei bine, el n-o să facă la fel, evident. 

Piers fu pe punctul să izbucnească în plâns. 

Ernest băgă mâna în buzunar: 

— la asta, bătrâne, și du-te să vezi un film, sau ce vrei, și 
puse o jumătate de dolar în mâna lui Piers. 

Rămas singur, Ernest se simţi în același timp satisfăcut și 
amuzat de propria sa persoană: „Am făcut două cadouri în 
dimineaţa asta, se gândi el, două fapte bune, ca un absurd 
boy-scout*”. 


3 cercetaș. 
78 


CAPITOLUL V 


PROIECTE INUTILE 


Renny o găsi pe Meg cercetând stratul de flori, în 
încercarea de a vedea dacă o anumită specie de albăstrele, 
pe care i le oferise domnișoara Pink, înflorise. Se opri ca să-i 
urmărească mișcările graţioase, în timp ce ea nu îl 
observase încă. Astfel ghemuită, cu părul ei șaten ușor 
ondulat, cu pielea albă, părea că nu-și petrecuse existenţa 
decât ocupându-se de îndeletniciri atât de destinse. Și 
totuși, viaţa ei nu fusese atât de senină. Pierzându-și mama 
încă din copilărie, nu se înţelesese niciodată cu mama sa 
vitregă, apoi avusese ghinion în singura ei poveste de 
dragoste. Fusese înconjurată numai de persoane în vârstă, 
ocupându-se să păstreze pacea între ele. Îl adorase pe tatăl 
său. Două morţi și o naștere îi tulburaseră viaţa, cât timp 
fusese Renny în Franţa. Un val de tandrețe se ridică în el, 
pentru această soră, pe care o privea cum caută ușor cu 
mâinile printre flori. 

— Bună, Meg! spuse el. 

Ea își ridică ochii și faţa i se întunecă. 

— Oh! Renny, cred că ai fost prea sever cu Piers că nu l- 
ai lăsat să se ducă cu Tom Fennel; trebuie să fie teribil de 
dezamăgit! 

— Piers e o mică brută. 

— L-ai mai văzut de atunci? 


79 


— Acum câteva clipe. 

Ea se ridică, scuturându-se de pământul de pe fustă. 

— Sunt bucuroasă că te ocupi de el, adevărul e că eu l- 
am scăpat din mână! 

O luă cu brațul pe după umeri. 

— Nu-ţi fă griji, va înţelege curând că nu-i merge să facă 
pe cocoșul aici! 

— Dacă încerc să îl supraveghez, Gran se amestecă. 
Spune că Piers seamănă cu bunicul lui... 

— O să-i scot eu asta din cap. 

— Cât despre Eden, nu face decât ceea ce îi place. 
Unchiul Ernest și mătușa Augusta susţin că e un artist și îl 
încurajează în sensul ăsta. 

— Dumnezeule, un artist! 

— Nu știu ce să gândesc despre prietenia lui cu doamna 
Stroud; își petrece o bună parte din timp la ea. 

— Hm! 

— Finch e un băieţaș bun, dar e foarte ciudat în felul lui. 
Dacă îi spui un lucru, îi intră pe-o ureche și îi iese pe 
cealaltă; nu poate, sau nu vrea să-și amintească ce i-ai 
spus! leri, și-a pus pantofii noi ca să alerge prin nisip și 
aproape că i-a distrus. Unchiul Nick n-a făcut decât să râdă 
de isprava asta. 

— Hm! 

— E atât de bine să te am lângă mine! Am fost atâta 
vreme singură, fără nimeni de vârsta mea prin preajmă! 

— Meg, e o problemă despre care aș dori să-ţi vorbesc. 

Ea îl privi cu oarecare îngrijorare, temându-se că o să-i 
facă reproșuri asupra modului cum conduce casa. Detesta 
cuvintele economie și reformă. 

— Spune. 

— E vorba de Maurice. 

O licărire de bucurie trecu pe fața lui Meg. După patru ani 
de absenţă, nu îi era deloc dezagreabil să îl știe din nou în 
casa de dincolo de râu, îndrăgostit cu disperare de ea. Nu 
era prima oară că Renny îi pleda cauza; își luă aerul unui 

80 


copil încăpățânat. 

— Să nu-ţi imaginezi că-mi place să aud vorbindu-se 
despre el; ai putut să vezi care sunt sentimentele mele 
pentru el deunăzi, la gară. 

— Erai descumpănită, dar ascultă-mă acum. Maurice te 
iubește și cred c-ar trebuit să uiţi trecutul și să te măriţi cu 
el. Și-a servit ţara timp de patru ani și ar merita o 
recompensă. 

— AȘ fi, deci, ca un fel de decorație pe pieptul lui? Ar 
putea prin urmare să-și umfle pieptul și să spună: „Ei bine, 
asta e decorația mea”. 

— Nu fi proastă, Meg! 

Renny o luă în brațe. 

— Gândește-te cât ar fi de plăcut să sărbătorim o 
căsătorie în casa asta. Sunt douăzeci de ani de când nu s-a 
mai petrecut așa ceva. 

— Nu-mi aminti de această ultimă căsătorie! Dacă-ți 
închipui că amintirea ei m-ar face să doresc o altă 
asemenea petrecere, te înșeli! 

— Da, dar la urma urmei, tata era foarte îndrăgostit. Au 
fost fericiţi împreună și această căsătorie ni i-a dăruit pe 
fraţii cei mici, pe care îi iubești atât de mult. 

Ea își trecu mâna peste frunte. 

— Oh! Cât eram de nenorocită! Să-l văd căsătorindu-se 
cu guvernanta noastră! Îţi amintești? Gran era în vizită la 
rudele ei irlandeze. S-a întors val-vârtej acasă, ca să 
împiedice această căsătorie, dar nu a izbutit. Când ceasul 
ceremoniei a sosit, părul meu era pieptănat ca pentru 
noapte și m-am dus la biserică legată la cap cu o panglică 
bleu închis. În biserică, tata a fost atât de supărat să mă 
vadă astfel, încât mi-a smuls-o din păr și a ascuns-o sub 
scaun. Apoi mi-a desfăcut părul și l-a răvășit, cu un gest 
atât de brutal, încât m-a durut. Plângeam când am intrat în 
biserică. 

El surâse. 

— Da, îmi amintesc, dar nu are nimic de-a face cu ceea 

81 


ce îți spuneam. Cred că ar trebui să te măriţi și să ai copiii 
tăi. 

— Eu nu știu unde să mă împart cu atâţia copii în casă și 
nu îmi doresc alții! 

— Dar, Meggie, chiar dacă nu-ţi dorești copii, trebuie să 
te măriţi. lată că a și sosit anotimpul împerecherilor. 
Ascultă păsările de afară! 

Un minunat concert de tandre ciripituri venea dinspre 
pârâu până la ei. Baritoni și tenori, soprane și altiste, 
fiecare își umfla pieptul pentru a modula solourile acestui 
concert. Ramurile copacilor vibrau de pasiunea cântecelor 
lor. 

— N-au decât să cânte! spuse Meg. Eu nu sunt în aceeași 
dispoziţie ca ele! 

El deschise portita și o conduse către cărarea care 
cobora spre pârâu. La apropierea lor, vocile păsărelelor 
tăcură, dar vocea proaspătă și impersonală a firului de apă 
continua să se audă. El putea fi întrezărit printre crengile 
copacilor și tufele înflorite de primăvară. 

Cu un gest puţin teatral, Meg arătă spre pârâu. 

— Eu sunt ca și el, n-am nevoie de însoțitori. 

— Nu spune prostii! exclamă el. Mai bine urmărește 
pârâul ăsta până la lac și vei vedea acolo o căsătorie care 
să facă de râs chiar și regnul animal. 

— Dacă ești atât de partizan al căsătoriei, de ce nu te 
însori tu însuți? 

Era ultimul lucru de pe lume pe care ea și l-ar fi dorit. 
Răspunsul lui o miră. 

— AŞ vrea să o fac, dacă n-aş avea toți băieţii ăștia de 
crescut și dacă aș putea găsi o femeie care să mi se 
potrivească. 

— Să aduci o altă femeie în casă? exclamă ea. Ar fi 
sfârșitul sfârșitului! 

— Nu va trebui să-i suporţi prezența, pentru că vei trăi 
căsătorită și fericită, la Vaughanlanas. 

— Deci, vrei să scapi de mine? 

82 


— Meg, vreau numai să te știu fericită. 

— Dacă îţi închipui că aș putea să trăiesc sub același 
acoperiș cu copilul pe care îl are... 

— M-am gândit deja la asta. 

— Și ce aranjament ţi-a trecut prin minte? 

— Nu mă privi așa de sus! M-am gândit că, dacă te măriţi 
cu Maurice, am s-o adopt pe Pheasant. 

— Într-adevăr, e încântător! Va trebui deci ca eu să mă 
duc acolo și ea să vină la Jalna, să-mi ia locul. Oh! Renny, n- 
aș fi crezut niciodată că îţi poate trece prin minte un lucru 
atât de îngrozitor! Aș prefera să mor decât să fiu de acord! 

— Foarte bine, în numele Cerului, uită asta... Dacă 
dorești să trăieşti tot restul vieţii ca acum... 

— Sunt de părere că duc o existenţă utilă. 

— Utilă, da. 

— Nu-mi lipsește afecțiunea. Băieţii... 

— Maurice are pentru tine o dragoste de bărbat. 

— Eu nu am nimic pentru el. 

Renny o privi cu intensitate. 

— Chiar nimic? 

Ea roși, dar repetă și mai vehement: 

— Nimic. 

— Foarte bine, nu te cred, dar asta e ultima oară când îţi 
vorbesc despre această problemă. 

— Îţi mulțumesc. 

Ea se întoarse și începu să urce iar pe potecă. El observă 
că Meg se îngrășase destul de mult în timpul absenței sale. 
Era evident că drumul pieptiș i se părea greu, deși nu avea 
decât treizeci și patru de ani. 

— Aș vrea să vezi o fotografie de-a ta făcută din spate! îi 
aruncă el în glumă. 

Ea se opri fără nici o vorbă, dar nu se întoarse. 

Rămaseră așa, fără să scoată vreun cuvânt, până în 
momentul în care el cobori în fugă poteca, trecu pârâul, 
urcă pe partea cealaltă și străbătu o pădure de stejari 
urmată de un câmp. Acesta fusese semănat cu grâu de 

83 


toamnă; recolta abundentă pe care o promitea era în parte 
compromisă, datorită mulţimii de buruieni și flori galbene 
care îl năpădiseră. În depărtare, Renny observă silueta 
zveltă a lui Pheasant. Și ea îl văzu și porni spre el de-a 
lungul câmpului, cu părul negru fluturându-i pe umeri. Era 
îmbrăcată cu o rochie veche, prea scurtă la poale și la 
mâneci. Îl fixa pe Renny cu o privire arzătoare. Acesta își 
reproșă că o întrebase dacă i-ar plăcea să fie fiica lui și să 
vină să locuiască la Jalna. Se căzni să-și crispeze buzele 
într-un fel de surâs vesel. 

— Bună! strigă ea. 

— Bună! Ai ieșit la plimbare? 

Ea îl privi cu gravitate. 

— Nu; te aşteptam pe tine. 

— Mi-e teamă că te-am făcut să aștepți. Nu-mi amintesc 
însă să fi fixat vreo oră. 

— Nu, într-adevăr. Mi-ai spus numai că spre sfârșitul 
săptămânii s-ar putea să se întâmple un eveniment decisiv, 
care ar putea să-mi schimbe viaţa... Or, astăzi e sâmbătă. 

— Da... Și el s-a petrecut. 

Ea îi aruncă o privire insistentă. 

— Și, nu-i așa... a ieșit prost? 

— Pheasant, nu cred că dorești cu adevărat să-ți 
părăsești casa... pe Maurice... ca să vii la Jalna. 

— Și atunci... credeai deci că minţeam, când ţi-am spus 
că sunt oricând gata? 

— Nu. Dar noi suntem o familie atât de numeroasă... toți 
băieții ăștia... 

— Când îmi vorbeai de venirea mea la Jalna îmi spuneai 
cât de vesel ar i... 

— Știu, dar mai e și Maurice; la urma urmei, e tatăl tău. 

— Ar fi încântat să scape de mine. 

— Nu-i adevărat; el nu e cum crezi tu! 

Ea își ridică ochii; bătea des din pleoape. Faţa ei de copil 
deveni extrem de serioasă, în timp ce se gândea. 

— Ai fost singură prea multă vreme! exclamă el. 

84 


O luă pe după umeri și o strânse lângă el, dar ea se 
desprinse și îl privi în adâncul ochilor, căutând în ei 
adevărul. Apoi spuse: 

— Nu-i pot înţelege pe cei mari; ei nu gândesc niciodată 
ceea ce spun! 

El îi răspunse, aproape cu gravitate: 

— Eu gândesc ceea ce spun, dar am abordat problema 
asta greșit... Ar fi trebuit să mă asigur mai întâi că ceea ce 
doresc e și posibil înainte să-ţi spun ţie. 

Ea își încruntă fruntea cu un aer perplex. 

— Dar ce s-a întâmplat? Ce n-ai izbutit? Maurice știe 
despre ce e vorba? 

— Da. 

— Din cauza asta, deci, nu și-a putut mânca micul dejun. 
Domnișoara Clinch spune că-l frământă ceva... 

— E ceva mult mai important pentru el decât pentru tine, 
Pheasant. 

— Dar despre ce e vorba? Spune-mi, până la urmă se va 
întâmpla? 

— Sper... ascultă, am să-ţi spun care e problema. Tu nu 
ești ca ceilalţi copii. Haide să ne așezăm. 

Se așezară pe iarba abia răsărită, care era mai umedă și 
mai proaspătă decât pământul nisipos pe care creștea. Se 
găseau la colţul unei îngrădituri, pe care plante agăţătoare 
se căzneau, de la răsăritul soarelui, să arate cu ce viteză 
erau în stare să se urce. 

Primele lor flori fragile își atârnau deja corolele lovite de 
căldura soarelui. Pheasant le atinse cu obrazul, apoi se 
întoarse spre Renny, cu ochii ei întunecaţi, în care lucea o 
stranie expresie de încredere, amestecată cu suspiciune. 

— Tu știi, spuse el, că Maurice și sora mea Meg au fost, 
cândva, logodiți? 

— Da, și știu și de ce au rupt logodna. 

Un surâs aproape cinic îi înflori pe buze. 

— A fost o proastă! 

— Da, a fost o proastă și a rămas la fel. 

85 


El își aprinse o ţigară și aruncă în aer câteva fumuri, în 
tăcere. Îi ușurase ceea ce avea de spus. 

— Mă gândeam că Maurice, lipsind atâta vreme, Meg și- 
ar fi putut schimba, poate, părerea, pentru a se decide să-l 
ia de bărbat dacă... 

Ezită. 

— Dacă eu m-aș fi dus la Jalna? 

— Exact. Aș fi pierdut o soră mai mare ca să câștig una 
mai mică. 

— Nu, nu! 

Fața ei era crispată. 

— Nu e asta! Pur și simplu, ea nu vrea să vină aici, dacă 
sunt și eu, dar nici nu vrea ca eu să mă duc la Jalna. Înţeleg 
și mi-e egal... Da, mi-e egal! 

Faţa ei devenise urâtă, atât de tare încerca să se domine. 

— Nu doresc să fiu copilul nimănui! Am doisprezece ani și 
voi fi în curând o femeie. 

El îi luă mâna, care rămase închisă într-a lui, ca un mic 
peștișor îngheţat. 

— Aş merita să fiu bătut, spuse el. 

Rămaseră așa, nemișcaţi, timp de o clipă, în care voinţa 
lui Pheasant se întări; ea își retrase mâna cu un gest 
hotărât. 

— La revedere, spuse ea. Am plecat. 

— Mai ai cuţitașul pe care ţi l-am adus? întrebă el. 

— Da. El nu-mi era destinat mie, nu-i așa? Pot să ţi-l 
înapoiez, dacă vrei. 

— Dumnezeule, nu! Nu vreau, dar mă gândeam că până 
la urmă copiii pierd tot ce li se dă! 

Ea îi adresă un surâs șovăitor, apoi se întoarse cu 
bruscheţe și trecu prin îngrăditură, printr-o gaură care-i 
păru grozav de strâmtă. Abia după aceea băgă el de seamă 
că această trecere fusese probabil făcută mai demult, 
pentru că  sârmele erau deformate de frecvente 
întrebuinţări. 

Pheasant alergă până acasă și închise în urma ei ușa de 

86 


la intrare, cu grijă. Își reţinuse cu greutate un hohot de 
plâns. Acum, departe de orice privire, îi dădu drumul, cu un 
sunet sfâșietor, care-i făcu rău. Inima încetă să-i bată 
pentru o clipă, atât de tare îi fu teamă. Ce s-ar întâmpla 
dacă Maurice, aflat în salon, îl auzise? Dar în casă domnea 
o liniște de moarte. După marea curăţenie făcută la 
întoarcerea lui Maurice, domnișoara Clinch lăsase din nou 
casa în părăsire, cu obișnuita ei atmosferă mucegăită. Aerul 
era încărcat de mirosul tapetului învechit, al pereţilor 
umezi, și de o boare nedefinită, ce o amintea pe 
domnișoara Clinch însăși. 

Deodată, ușa care se afla în spatele lui Pheasant se 
deschise și Maurice apăru lângă ea. Se opri intrigat de 
expresia fetiţei. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă el. 

Ea dădu din cap cu dorința de a o lua la fugă pe scară, 
dar rămase locului, cu faţa ridicată spre el. 

— Nu s-ar putea să lăsaţi ușa asta deschisă? întrebă el. 

— Nu vrea domnișoara Clinch. 

— La dracu cu domnișoara Clinch! 

— S-ar îngălbeni zugrăveala și i-ar pricinui dureri de cap. 
E îngrozitor când o doare capul. O doare începând de la 
dintele stricat până la urechi... 

— Să le ia dracu de urechi! Va trebui să găsesc pe 
altcineva care să se ocupe de casa asta! 

— Nu poţi s-o faci; ea nu va voi să plece. 

— Va trebui să-o facă dacă... 

Se opri. 

— Nu te gândi la asta, căci nu se poate. 

El o privi fără să-nțeleagă. 

— Mi-a spus Renny Whiteoak. 

Rămaseră locului, apropiaţi, dintr-o dată, de o intimitate 
stranie, neobișnuită. Ușa de la capătul coridorului care 
ducea la bucătărie se deschise și apăru domnișoara Clinch. 
Ea îi văzu, observă aerul lor de culpabilitate. Toată faţa ei 
se schimonosi, își duse mâna zbârcită de muncă la obraz și, 

87 


după ce aruncă o privire întrebătoare spre ușă, începu să 
urce cu greutate scara. 

Maurice împinse cu bruscheţe ușa. Se auzi de sus 
închizându-se ușa dormitorului domnișoarei Clinch. 

— E straniu din partea lui Renny Whiteoak să vorbească 
cu un copil despre asemenea probleme. Cum de a făcut 
asta? 

— Îmi promisese ceva, dacă lucrul acela s-ar fi întâmplat. 

Maurice o privi cu un aer sumbru. 

— Și deci, ţi-a spus că nu e posibil? 

— Da. 

— Bine. N-ar fi trebuit să fii amestecată în toate astea. 

Se întoarse și trecu în salon. 

Pheasant urcă scările dintr-un suflu. Din camera 
domnișoarei Clinch ajungea până la ea mirosul unguentului 
de care se servea pentru mâini. 

La adăpost în vizuina sa, ea dădu drumul unui suspin 
adânc. În încăpere era o lumină verzuie, datorată umbrei 
dese a stejarilor. Își văzu în oglindă silueta, asemenea unei 
fetițe venite în vizită la ea. Dar imaginea dispăru când ea se 
dădu cu un pas deoparte. 

Își băgă mâna în buzunar, pentru a simţi cuţitașul oferit 
de Renny. Îl scoase și îl privi în palma deschisă. 

— M-am gândit întotdeauna, spuse ea cu vocea tare, că 
acest cuţitaș are în el ceva trist. 

Era ca și cum ar fi încercat să explice în felul acesta 
lacrimile care îi curgeau pe obraji. 


88 


CAPITOLUL VI 


EDEN ȘI DOAMNA STROUD 


Cu un exemplar din Dante într-o mână și cu bucata de 
săpun aparţinându-i lui Piers în cealaltă, Eden urma 
îngândurat drumul care ducea la șoseaua pe marginea 
căreia se afla casa doamnei Stroud. Recapitula în minte 
schimbările pe care întoarcerea fratelui său le adusese și 
ajungea la concluzia că prefera Jalna așa cum fusese ea în 
timpul războiului. Scrisorile scrise de pe front de Renny îl 
amuzaseră deseori. Făcea bine că un membru al familiei 
era înrolat în celebra unitate „Buffs”... Dacă războiul ar mai 
fi durat un an, Eden însuși ar fi trebuit să se prezinte la 
acest regiment. Tatăl său se arătase totdeauna indulgent 
cu el, pentru că semăna surprinzător de tare cu soţia pe 
care o iubise atât de mult. Mama sa își răzgâiase copiii. 
Când, la vârsta de paisprezece ani, moartea îl lipsise de 
amândoi, bunica sa, mătușa, unchii și Meg se întrecuseră 
să-l înveselească pe acest drăguţ băiețaș încăpățânat, cu 
părul de aur. Acum, acest veteran al războiului, cu mână 
fermă, revenit ca stăpân în casă și decis în aparenţă să-și 
impună voinţa, facea ca lucrurile să se desfășoare altfel. 

Mai întâi, punea prea multe întrebări. Nu că i-ar fi 
stânjenit libertatea. În fiecare dimineaţă, Piers, Finch și el 
însuși luau trenul până la orășelul învecinat, cei doi, mai 


89 


tineri, pentru a urma studiile în clasa unui mare colegiu de 
băieţi, și Eden cursurile Universităţii. Eden și Piers erau 
sportivi și foarte populari printre colegi. Eden trecea drept 
alergătorul cel mai rapid, dublat de un bun săritor. Piers era 
considerat cel mai bun de vârsta sa pe terenul de fotbal. 

În timpul călătoriilor la oraș, purtau conversații care 
creaseră între ei o legătură solidă. 

Piers era născut să fie fermier. El vorbea deja despre ziua 
în care va părăsi colegiul, pentru a se dedica muncii 
pământului. Ceilalţi n-aveau decât să crească cai. El avea 
să semene câmpurile, să crească vaci și porci. Ştia deja o 
mulțime de lucruri în aceste domenii. Ochii săi străluceau 
de plăcere la vederea unei scroafe alăptându-și progenitura 
neîndemânatică, întinsă cu indolenţă pe miriște. 

Ar fi un lucru bun pentru Piers și Eden, pretindeau unchii 
lor, dacă ar învăța să manevreze banul cu circumspecție. 
Eden, în ultimii ani, își cumpărase singur costumele și 
dăduse dovadă de mult bun gust. Piers achiziţionase 
crosele, mingiile, rachetele, patinele și toate nenumăratele 
accesorii care păreau că-i sunt necesare. Aduseseră 
amândoi acasă cupe de argint cucerite în urma succeselor 
lor la atletism și le adăugaseră la colecţia deja existentă la 
Jalna. 

În clipa aceasta, Eden purta un costum gri care-i venea 
extrem de bine, unul dintre cele pe care le comandase în 
primăvara aceasta. Își dăduse seama de puţină vreme de 
fizicul său avantajos și nu era de mirare, pentru că, de când 
cu relaţiile sale cu doamna Stroud, se auzise comparat cu o 
sculptură grecească, nu fără ca aceasta să afirme că 
reprezenta un adevărat pericol pentru femei. Totuși, el nu 
se mândrea cu asta. Se amuza mai degrabă de 
extravaganțele de exprimare ale doamnei Stroud. Astăzi se 
grăbea să o revadă, pentru că nu o mai vizitase de mai 
multe zile. 

Sări gardul care despărțea casa de stradă, după ce 
băgase cartea și săpunul în buzunare. Drumul era prăfuit; 

90 


urmă poteca ce mărginea gardul, fluierând tot atât de vesel 
ca și graurul care tocmai așezase primele fire de pai din 
cuibul său, plasat în vârful celui mai înalt dintre ulmi. 

Doamna Stroud îi deschise ușa; ochii ei străluceau ca de 
o plăcută surpriză. 

— Îmi dai voie să intru? întrebă el. 

— Mă întrebi asta pentru că n-ai mai venit de multă 
vreme? 

Vocea ei profundă și emoţionată îl făcea, de fiecare dată, 
să bănuiască un mister ascuns în ea. 

— Nu. Ci pentru că mă reîntorc atât de curând; trebuie să 
te fi plictisit de mine. 

— Ce am făcut ca să merit această observaţie? 

— Dar... nu pot să vin prea des. 

— Pentru ce? 

— Mai ai și alţi prieteni... 

— Pe cine oare? 

— Ei bine... 

El ezită și râse ușor. ÎI luă de braţ și îl conduse în salon. 

— Ştii prea bine că ești singura fiinţă care contează 
pentru mine... în această regiune. 

El ignora motivul pentru care venise ea să trăiască aici. 
Mereu această umbră de mister, care o însoțea. 

Lăsându-se să cadă pe sofaua albastră, el spuse, luând 
tigara pe care ea i-o oferea: 

— Prefer să fiu aici decât oriunde în altă parte... Adevărul 
e că am avut câteva cursuri suplimentare. 

Adevărul era că întâlnise la un meci de tenis o tânără 
care-l interesase îndeajuns cât să o eclipseze în ochii săi pe 
doamna Stroud. Dar cât de repede această tinereţe îl 
plictisise! 

— Nu-i oare curios, spuse el, după ce trăsese de mai 
multe ori din ţigara rusească pentru care doamna Stroud îi 
deschisese gustul, nu-i oare curios să constați cât de puţine 
lucruri găsești la tinerele fete pe care le întâlnești? 

— E într-adevăr straniu! 

91 


Ea îl privea cu ochii mijiţi. 

— N-ar trebui să fie așa; ar trebui sa le găsești 
seducătoare la vârsta ta! 

— Nici gând! Sunt sau prea naive, sau dornice să pară 
pline de experiență; n-au nimic comun cu tine. 

Ea lăsă să se audă râsul său muzical. 

— Din fericire! 

Dar faţa sa se destinse și ea își imagina, cu o precizie 
care l-ar fi uimit, tot ceea ce se petrecuse în aceste ultime 
zile. Apoi, avu un larg surâs, care îi descoperi frumoșii dinţi 
și întrebă: 

— Cum e acest frate militar pe care îl ai? E plăcut să îl ai 
din nou în preajmă? 

— Cât e de ciudat că pui această întrebare! răspunse 
Eden. Tocmai mă gândeam, cât eram pe drum ca să vin 
încoace, că nu e atât de plăcut pe cât mă așteptam. 

— Asta nu mă surprinde. 

— De ce? 

— Îmi pare destul de autoritar. 

— Eu nu-l credeam astfel. 

— Fără discuţie, v-aţi schimbat și unul și celălalt. El a 
trecut printr-un război, iar tu ai crescut atât de mult, încât... 

— Oh! Doamnă Stroud, această ultimă remarcă nu e 
drăguță! 

Ea îi aruncă o privire malițioasă. 

— Te simţi oare ajuns deplin la o vârstă adultă? 

— În afară de atunci când sunt cu tine. 

— Mă întreb cum trebuie să înțeleg aceste cuvinte, spuse 
ea, tachinându-l. 

— Ei bine, voiam să-ţi fac un compliment... într-un anume 
fel. 

— Și ce altceva în afară de compliment? 

El îi adresă acel surâs ciudat la care ochii nu luau parte, 
pentru că ei rămăseseră scrutători și chiar ironici. Un 
tremurat nervos îi mișca obrazul drept. El reluă: 

— Voiam să te supăr puţin. 

92 


— Și asta îţi face plăcere? Vreau să spun, să mă superi? 

— Asta ne-ar da aerul că suntem puţin mai... intimi. 

El văzu că ea se gândea la vorbele lui și zâmbi. „Aș vrea 
să nu fi spus asta, da, așa aș vrea! Ea se va aștepta... 
Doamne, m-aș simţi ca un idiot!” 

Dar ea puse doar mâna pe genunchii lui spunând cu 
blândețe: 

— Ai un tic care-ţi crispează obrazul. Asta înseamnă că 
ești obosit. Muncești prea mult. 

— Nu simt nimic, zise el. Unde e asta? 

Ea îi atinse obrazul cu vârful degetului. 

— Aici. 

Îi prinse mâna și o duse la buze. „Acum, se gândi el, 
vreau să văd ce-o să spună?” 

Ea își lăsă o clipă mâna nemișcată într-a lui, apoi o 
retrase spunând: 

— Vorbește-mi despre acest frate al tău. 

— Da. Ei bine, e cel mai vârstnic dintre noi și a fost 
preferatul tatălui meu. Acum el este stăpânul casei și noi nu 
izbutim să ne obișnuim cu asta. 

— Cine sunt acești „noi”? 

— Noi toți, începând cu bunica. Noi ne organizasem un 
mod de existență care ne convenea perfect și nu putem să 
ne obișnuim ca el să se amestece în toate, ceea ce nu 
încetează să facă! 

— Cu asemenea majoritate împotriva lui, nu văd cum ar 
putea să vă biruie! 

— Până acum, nu ne-a atacat decât pe rând. 

Doamna Stroud avu un surâs maliţios. 

— De ce nu-l atacați toţi deodată? 

— O, cum aș vrea asta! 

— În tot cazul, îmi închipui că împotrivirile voastre la un 
loc l-ar putea răpune. 

— Să nu-ţi închipui că avem asemenea scene la Jalna! 
Câtuși de puţin, încă. Dar mă întreb cum vom putea 
continua în felul acesta. Închipuie-ţi că s-a întors numai de 

93 


o lună și deja a avut un schimb de cuvinte cu bunica în 
privinţa lui Wakefield și cu mătușa mea din cauza omului 
ăluia, Wragge, pe care l-a adus de pe front. Mătușa Augusta 
pretinde că e scandalos să vezi un asemenea individ făcând 
pe „maître d'hôtel” în casa tatălui său. Ea spune că tatăl ei 
s-ar răsuci în groapă dacă l-ar vedea servind supa. Pe de 
altă parte, Gran îl apreciază pe Wragge, pentru că că e 
întotdeauna împotriva Augustei. l-a dăruit o livrea veche și 
de trei ori mai mare ca el și îl încurajează în curtea pe care 
i-o face bucătăresei. Eliza a plecat. 

Eden se opri și începu să râdă încetișor, ca și cum s-ar fi 
gândit la ceva. 

— Ştii, spuse el, îmi place să vorbesc despre noi toţi; 
găsesc că suntem buimăcitori, dar ne găsesc simpatici; nu 
crezi că merităm să fim iubiţi? 

O privi cu timiditate. 

— Sau nu vezi aspectul nostru buimăcitor? 

— Aș vrea să fiu invizibilă și să mă strecor în casa voastră 
o zi întreagă. Și unchii tăi? Consimt să se lase dominați? 

— Ei nu! Fiecare dintre ei a avut o explicaţie cu el. Cea a 
unchiului Nick a fost în legătură cu un armăsar pe care-l 
cumpărase tatăl meu. Unchiul Nick l-a vândut anul trecut la 
un preț prea scăzut. Renny n-a știut de asta și acum e 
furios. El și unchiul Nick și-au spus cuvinte violente. Bunica 
și-a ieșit în asemenea hal din fire, încât a vărsat laptele de 
pasăre care i-a pătat toată partea din față a rochiei. 

— În cazul ăsta, simpatia mea e pentru fratele tău. 

— Nu și a mea. Unchiul Nick n-a procedat cu îndemânare, 
dar aveam nevoie de bani; s-ar spune că devin mai rari pe 
an ce trece. 

— Și celălalt unchi? 

— Unchiul Ernest e un bătrânel de treabă! Nu s-a certat 
niciodată cu nimeni, dar a avut o explicaţie cu Renny din 
cauza unui fotoliu care îi plăcea tatălui meu. Unchiul Ernest 
îl suise la el în cameră; Renny a pretins că i se simțea lipsa 
la locul lui din faţa focului, spunând că i se părea că-l vede 

94 


pe tata așezat pe el, cu unul dintre prepelicari la picioare și 
tata curățând urechile câinelui de ciulinii agățaţi de blană, 
pe care-i ascundea sub fotoliu, unde mama nu știa să-i 
descopere. Unchiul a coborât fotoliul, și acum Renny e cel 
care se așază în el. În realitate, aureola de războinic eroic 
care îi împodobea capul e pe cale să se umple de spini! Nici 
pe mine nu mă lasă în pace din cauza facturii croitorului, 
pretinzând că sunt prea tânăr ca să comand ce-mi trece 
prin cap. Dar am făcut-o încă de anul trecut! Găsește că 
Piers are mai multe rachete de tenis, patine, bocanci de 
hochei decât are nevoie și asta e adevărat! Spune că Meg 
ne-a răsfăţat. A declarat celor doi mai mici că trebuie să-i 
ceară voie înainte de a face orice. Tocmai l-am văzut 
administrându-i lui Piers o corecție zdravănă. 

— Dar ce făcuse Piers? 

— Izbise cu piciorul în bicicletă. 

— Ei... și cel mic? 

— Oh! Renny l-a înspăimântat atât de rău chiar din prima 
zi a întoarcerii sale acasă, încât Wakefield începe să se 
bâlbâie de îndată ce-l zărește. El spune: „Te, te log, b-b-b 
bebe vlea ca soldatul să pleţe”. Și mătușa Augusta 
exclamă: „Bietul copil! Asta poate să-l marcheze pe toată 
viața!” Cât despre Gran, ea îi dă repede o fărâmiță din 
checul său cu fructe. 

Ochii cei mari și gri ai doamnei Stroud îl fixau cu o 
expresie compătimitoare. 

— lată o atmosferă destul de puţin pașnică pentru un 
tânăr poet! 

Eden roși, apoi spuse cu veselie: 

— Nu sunt încă un poet! 

Roșeaţa sa se accentuă și adăugă: 

— ...dar am scris câte ceva noaptea trecută și am adus 
cu mine să-ţi citesc, dacă asta nu te plictisește. 

— Ştii ce plăcere îmi faci. 

— Sper să-ţi placă cu adevărat... 

Ea se ridică să mute un vas cu flori, apoi se așeză pe un 

95 


scaun în faţa lui, ca la un spectacol, privindu-l cu un aer 
atent și grav. 

Eden scoase din buzunar un caiet și-i întoarse nervos 
paginile. 

Se auzi o bătaie puternică în ușă. 

— Ce ghinion! exclamă doamna Stroud cu voce joasă. 
Dar n-am să deschid. 

Rămaseră așezați într-o culpabilă tăcere, în timp ce se 
bătea la ușă cu insistență. Apoi se auzi vocea lui Jim 
Dayborn: 

— Doamnă Stroud! Ești acasă? Putem să împrumutăm 
ceainicul dumitale? Al nostru s-a spart. 

Jim părăsi ușa și se duse la fereastră. Doamna Stroud, 
urmată de Eden, o zbughi în colţul încăperii unde nu puteau 
fi văzuţi. Corsajul îi era întins pe piept, iar respiraţia îi 
devenise mai rapidă. El o prinse cu braţul pe după umeri. 
Împărțit între iritarea pe care o simţea pentru că fusese 
întrerupt și amuzamentul pe care îl provoca ridicolul 
situaţiei lor, fu cuprins de un râs nebun. Doamna Stroud îi 
apăsă pe gură o mână autoritară; se strânseră unul lângă 
celălalt, în timp ce bătăile în ușă reîncepură. Apoi ușa de la 
intrare fu deschisă, și se auziră pași ușori îndreptându-se 
spre bucătărie. 

— O să caute ceainicul, murmură ea; când vor ceva, 
nimic nu-i poate opri! 

— Sper că ceainicul e plin cu apă fiartă și îl va vărsa pe 
picioare, șușoti el, cu buzele în palma mâinii ei. 

Pașii se îndepărtară; ceainicul lovi violent clanţa ușii. 

— lată-l plecat! suspină doamna Stroud. 

Buzele lui Eden continuau să se miște, dar acum ele 
sărutau mâna pe care o apucase. Doamna Stroud își trase 
mâna, aruncându-i o privire care dădea mai mult decât 
ceea ce refuzase. Se ridicară în același timp și se duseră să 
se reașeze la locurile lor. Ea avea un aer puţin ameţit. Își 
trecu degetele prin păr, vorbind cu oarecare surescitare: 

— Oamenii aceștia devin cu adevărat imposibili! Nu mai 

96 


am nici un fel de viaţă privată; intră și ies de la mine ca și 
cum am trăi împreună! 

Eden devenise dintr-o dată morocănos. Își prinse mâinile 
între genunchi. Doamna Stroud spuse cu voce veselă: 

— Cum se descurcă cei doi cu dresajul cailor? 

— Dresajul? repetă el ca și cum n-ar fi auzit niciodată 
acest cuvânt. 

— Da, cu caii fratelui tău; sunt niște călăreți grozavi, nu-i 
așa? 

— Da, mai ales tânăra femeie. Antrenează un cal pentru 
„Marele Național”. Nu ţi-au spus și ţie? 

— Cred că s-au referit la ceva de felul ăsta... dar să 
lăsăm astea, doresc să-ţi aud poeziile. 

— Cine a vorbit primul despre ei? În orice caz, eu nu. 

— N-am vorbit despre ei decât ca să te rog să citești 
versurile numai după ce pleacă ei de acasă. 

— Să tăcem până atunci? 

— Am fost o proastă! 

— Nu face nimic. 

— Ba da! 

— Cred că am să plec și am să-ţi las caietul să citeşti mai 
târziu, când o să ai dispoziţie pentru asta... 

— Dar am oricând dispoziţie să te ascult citind, spuse ea 
pe un ton autoritar. Eden, nu mă privi astfel! Îmi faci rău. 
Haide... 

Ea luă caietul și i-l puse în mână, dar el, ridicându-se 
dintr-o dată, îl aruncă spre rafturile bibliotecii. 

— Poftim! Uite câtă poftă am să citesc! La revedere, îmi 
pare rău dacă mă găsești dezagreabil. 

Doamna Stroud se ridică cu calm, luă un scaun, se urcă 
pe el și, luând caietul, îl puse din nou în mâna lui Eden cu 
un surâs prietenos și rugător. El îl luă cu o bruscă supunere 
și începu să-l frunzărească. Apoi prinse să citească cu voce 
joasă: 


„Umbra mea și cu mine însumi 
97 


Ne-am întâlnit deodată, 
După noaptea cea lungă 
Noi...” 


Vocea i se stinse pe buze. 

— Nu pot, spuse el, privind-o disperat. 

Se ridică. 

— N-ar fi trebuit să insist. 

— Nu face nimic... La revedere. 

— Când ai să revii? 

— În curând. Mâine, dacă pot. 

— Am să mă gândesc la tine, Eden. 

Niște bătăi puternice zguduiră ușa de la intrare. Pe acest 
acompaniament se despărţiră. El ieși prin ușa care dădea în 
grădină, spre a nu fi văzut. Se auzea copilul plângând. Ea 
urmări silueta lui Eden cum se depărta până când dispăru, 
apoi se reîntoarse în salon, așeză pernele, goli scrumierele. 
Ridică caietul lui Eden și îl duse la buze. Bubuiturile 
continuau. Aruncă o privire vindicativă spre zidul care-i 
despărțea. 

— Am o poftă nebună să vă arunc afară, pe voi și pe 
copilul vostru! spuse ea adresându-se vecinilor invizibili. 

Dar când tânărul Dayborn îi aduse înapoi ceainicul, nu 
există nici cea mai mică abatere de la atitudinea graţioasă 
pe care o adopta față de ei. 

— Nu vă puteți imagina, spuse ea, ce înseamnă pentru 
mine să am niște vecini prieteni. Uneori, am crize de 
depresie și atunci îmi amintesc că sunteţi aici, de cealaltă 
parte a acestui zid și totul îmi pare mai vesel. 


98 


CAPITOLUL VII 


FINCH ȘI ȘOARECELE ALB 


Finch poseda optzeci de cenți. Economisind cu o voință 
de fier din banii săi de buzunar (patru cenți pe săptămână), 
izbutise să adune patruzeci de cenți. Piers îi dăduse zece 
cenți ca să-i ducă bicicleta la atelierul de reparat, unchiul 
Nicholas îi dăduse zece cenți pentru că-i găsise ochelarii, 
Meg îi dăduse cinci cenți pentru că luase cu răbdare ulei de 
ricin; în sfârșit, câștigase cincisprezece ajutând la alesul 
merelor sănătoase de cele stricate. Acum era, în sfârșit, 
posesorul unei sume suficiente pentru a cumpăra șoarecele 
alb la care aspira inima lui. Șoarecii albi erau vânduți la un 
cizmar din Steed, un sat aflat la șapte mile la Jalna. Fiecare 
șoarece avea cușca sa, cu o roată în care să facă exerciţii. 
Dar, fără îndoială, șoarecele nu avea să petreacă mult timp 
în cușcă, pentru că se va juca cu el, îl va învăța să facă 
lucruri minunate și-l va lăsa să alerge pe trupul lui cu 
adorabilele sale piciorușe albe. 

Se simţea ușor ca un fulg, cu cei optzeci de cenți într-un 
mic portmoneu de piele aflat în fundul buzunarului. Nu-și 
putea stăpâni picioarele pe pământ, ci trebuia să sară și să 
ţopăie ca un ied. Îi vor trebui șaptezeci și cinci de cenți 
pentru șoarecele alb și cinci ca să cumpere caramele. Ce zi! 
Ce viaţă, ce forță în el, ce bucurie! 

Era într-o sâmbătă dimineaţa, o zi de libertate. Cu inima 


99 


plină de recunoștință, luă hotărârea să se spele pe dinţi, ca 
și cum acesta ar fi un gest de mulțumire către Dumnezeu, 
care dirija cursul existenţei sale. Își propuse să fie cuminte 
în ziua aceea, cum nu mai fusese vreodată. Cum se va 
numi șoarecele? Pentru că-i trebuia un nume! Ceva 
semnificativ și în același timp armonios. O s-o întrebe pe 
Meg. Nu pentru că ea ar fi avut o simpatie deosebită pentru 
șoareci, dar era bună și se pricepea la denumiri. Ea era 
aceea care, în general, dădea nume câinilor și cailor. 

Era în picioare în faţa mesei de toaletă, în strâmta sa 
pijama cu fundul cârpit, pe vârful picioarelor din cauza 
linoleumului îngheţat din fața mesei, cu părul vâlvoi. Pentru 
că pasta sa de dinţi se terminase, se gândi să ia puţin din 
cea a lui Piers. Găsi tubul răsucit cu grijă la capăt și bine 
umflat, gata să fie apăsat, își puse puţină pastă pe periuţă 
și începu să-și frece cu energie dinţii. Proceda mai cu 
prudenţă cu molarii, din cauza unuia care se clătina și îl 
durea. Dintele acesta îi otrăvea viaţa de săptămâni întregi, 
îl făcea să sufere, se clătina, apoi începea din nou să-l 
doară. Dintele cel nou, care creștea dedesubt, îl scosese 
aproape în întregime afară din gingie, dar se mai ţinea încă. 
Și limba îi era iritată din pricina vârfului tăios. Nu se putea 
bucura de mâncare, dar ţinea secrete aceste mizerii, de 
frică să nu i scoată dintele. 

Exact în momentul în care se căznea să se poarte cu el 
cu prudenţă, ușa camerei se deschise în spatele său și Piers 
intră în încăpere. Finch tresări și periuța lovi dintele 
dureros. Se crispă de suferinţă și lăsă jos periuţa. 

— Au, auuu! gemu Finch. 

— Ce se întâmplă? întrebă Piers. 

— Dintele meu! L-am lovit! 

Piers se apropie. Ce avea să se întâmple dacă Piers 
simţea mirosul specific pastei sale de dinţi? 

— Arată! 

Finch se crispă și strânse din buze. Dintele părea plin de 
pulsații. 

100 


— Totul e-n regulă! șuieră el. 

Piers îl apucă de bărbie: 

— Deschide gura; n-o să te doară! spuse el cu blândețe. 

— Promiţi să nu-l atingi? 

— Sigur că da, nu fă pe prostul. 

Finch deschise gura. Mirosul pastei de dinţi se simţi cu 
putere. Arătă cu degetul locul dureros. 

— Ai folosit pasta mea de dinţi! 

— Numai de data asta! 

Piers nu părea supărat; privea cu atenţie în gura fratelui 
său mai mic. 

— N-ar trebui scos cât timp te doare, spuse el. 

— Crezi? De ce? 

Teama lui Finch începea să se risipească; îl privea pe 
Piers cu încredere. 

Piers ezită. 

— Crezi că m-ar durea rău? 

— Nu. Dar ar rezista. Dinţii rezistă întotdeauna când dor. 
Nu cred că se clatină îndeajuns. 

— Ba da, se clatină! Ceva îl făcu să adauge: încearcă! 

Degetele lui Piers se apropiară de dinte. 

— Aş face mai bine să nu-l ating; ar putea să te doară. 

— Fă-l numai să se clatine. 

Piers apucă ușurel dintele cu degetele, apoi se petrecu 
ceva ca o descărcare electrică. 

— Auuu! urlă Finch. Brută ce ești, m-a durut rău! Ți se 
pare amuzant, nu-i așa? 

Îi aruncă lui Piers priviri furibunde, în timp ce încerca să- 
și atingă dintele cu vârful limbii. 

Piers râse încântat. 

— Ți l-am smuls, imbecilule! 

Îi arătă dintele în palma sa deschisă. 

— Smuls! suspină Finch. Smuls! Dumnezeule, cât sunt de 
bucuros! Oh! Mulţumesc, Piers! 

— Clătește-ţi gura cu apă sărată. 

Piers puse dintele pe toaletă. 

101 


— Și data viitoare când o să te doară dinţii, caută-mă! 

Ce bucurie să-ţi mănânci micul dejun fără dintele acela 
care durea atât de rău! Își mesteca pâinea prăjită, fără să-i 
pese de nimic! Din timp în timp, cu vârful limbii, pipăia mica 
excrescenţă dură a noului dinte. 

Nu erau decât el, Wakefield, Meg și cu Renny la masă. 
Bunica mânca în camera ei. Unchii și Eden erau încă în pat. 
Piers și mătușa Augusta mâncau mai devreme. Soarele 
inunda încăperea. Ferestrele erau deschise, pe masă se 
aflau crengi de liliac alb, o mulţime de crengi abundent 
înflorite, puse într-un vas zvelt. Ochii albaștri ai lui Meg le 
priveau cu o expresie de aprobare. 

— Liliacul e minunat anul acesta, spuse ea. 

Renny ridică ochii de pe cronica unui meci de polo la care 
asistase în ajun. Era atât de interesat de ceea ce citea, 
încât uită să mestece și unul dintre obraji rămăsese umflat 
cu o bucată de pâine prăjită. 

— Da, spuse el, e minunat. 

— Ce-i minunat? insistă Meg. 

— Ochii tăi. 

El surâse și mușcă din pâinea prăjită. 

— Copile, mănâncă-ţi porridge-ul, nu faci decât să te joci 
cu el. 

— Bebe vlea mai mult zahăl! 

Meg presără zahăr peste porridge. 

— Încă. 

— Nu, ajunge. 

— Bebe spune î-n-c-ă! 

Se lăsă pe spate cu putere. 

— Stai drept, spuse Renny sever. 

— N-n-n-n-u, e-u... 

— Te rog frumos, nu-l fă să se bâlbâie începând încă de 
dimineaţă, asta va dura toată ziua. 

Meg adăugă zahăr cu febrilitate. Wakefield îi adresă un 
surâs serafic, apoi începu să mănânce lovind ușor cu 
piciorul scaunul pe care stătea. 

102 


Renny puse deoparte ziarul și atacă șunca și cârnaţii din 
faţa sa. 

— AȘ fi vrut să văd și eu meciul ăsta de polo, spuse Finch. 

— Data viitoare o să te iau cu mine. 

Obrazul lui Finch se făcu ca jăraticul. 

— Oh! Mulţumesc, Renny. 

Acesta era momentul potrivit ca să întrebe dacă se putea 
duce la Steed. Trase aer în piept cu putere. Era mai bine să 
nu adreseze întrebarea nici lui Renny și nici lui Meg, ci să o 
pună la întâmplare, tuturor. Se hotărî și spuse, privind în 
gol: 

— Pot să mă duc la Steed să-mi cumpăr șoarecele alb? 
Am banii. Vă rog, pot să mă duc? 

— Bebe v-v-v-lea un șoa-șoa-lece alb! 

— Taci din gură, spuse Finch furios. 

— Finch, nu fi brutal; nu-mi plac șoarecii, dar cred că poți 
să te duci. 

— O să meargă cu mine, spuse Renny. Mă duc să văd pe 
cineva care vrea să cumpere poneiul pe care l-am încălecat 
ieri. Mă duc cu mașina. 

— Când? 

— În zece minute. Încă o ceașcă de ceai, Meg. 

Era o senzaţie dumnezeiască să te găsești în mașină cu 
Renny, zburând spre locul unde-l aștepta iubitul său 
șoarece alb, care nu știa nimic despre soarta sa apropiată. 
Finch stătea așezat, mic, încordat, lângă fratele său mai 
mare, cu mâinile între genunchii goi, strângând portofelul. 
Vederea câmpurilor cu recolte bogate, micile grădini și 
florile lor proaspete, muncitorii cu târnăcoapele pe care le 
înfigeau în șanț cu braţele lor vânjoase, tinerele fete cu 
brațele pline de flori, toate îl umpleau de o fericire 
deosebită. Pipăia cu limba locul în care fusese dintele 
dureros. Știa ce are de făcut. Avea să cumpere caramele 
pentru Piers din cei cinci cenți care aveau să-i rămână. 
Piers merita un cadou. 

Renny îl lăsă în faţa prăvăliei cizmarului. 

103 


— Mă întorc să te iau într-o jumătate de oră. 

Finch pătrunse în prăvălie. 

Înăuntru erau o duzină de șoareci în cuști, dar el nu-și 
dorea decât unul anume dintre ei. Era cel mai mic șoricel, 
iar corpul său alb și mătăsos era pătat cu negru; avea ochii 
strălucitori și lăbuţe roșii, delicate. Era atât de inteligent, 
susținea cizmarul, că putea fi învățat să facă orice. 

Finch îl închise în sfârșit în cușca pe care o ţinea strâns 
cu amândouă mâinile. Mergea cu grijă, ca să nu-l sperie. Îi 
rămăseseră cinci cenți în portofel. Continuă să meargă pe 
stradă pentru a se duce la cofetărie. 

Lui Finch i se păru că aude o muzică înainte de a ajunge 
la prăvălie, dar nu era prea sigur, pentru că se simțea el 
însuși vibrând de un fel de armonie a cărei măsură o bătea 
inima sa. Apoi, chiar în faţa lui, văzu un individ cu o 
flașnetă. O maimuţă, strânsă într-o hăinuță stacojie, stătea 
aplecată deasupra instrumentului. Ochii ei mici și atenţi îl 
fixară mai întâi pe Finch, apoi șoarecele din cușcă. Un frison 
străbătu coada ei flexibilă; străluci dintr-o dată de plăcere. 
Ochii aceia îi inspirară încredere șoarecelui. Acesta, 
strângând între lăbuţele sale fine barele cuștii, începu să 
privească fără frică maimuța. Uvertura din „Wilhelm Tel!” 
năvălea ca o furtună din flașnetă. 

Maimuţa își scoase chipiul brodat și se înclină în faţa lui 
Finch. Finch nu putu să se abţină, scoase portofelul și-i 
dădu ultima piesă de cinci cenți maimuţei, care se strâmbă 
de bucurie. Cântărețul ambulant atinse cu vârful degetelor 
borul șepcii. Muzica se transformă într-un vals de Strauss. 
Finch, hipnotizat, începu să urmeze flașnetarul din stradă în 
stradă. 

Dintr-o dată, înalta siluetă a lui Renny îi apăru în faţă. 

— Prostule! spuse Renny, am alergat tot satul după tine! 

ÎI ridică pe jumătate pe Finch și îl împinse în automobilul 
care plecă cu un salt, pentru că Renny era un șofer 
mizerabil. Roata din spate agăţă bordura trotuarului. 
Șoarecele privea speriat printre zăbrelele cuștii. 

104 


— E-n regulă, e-n regulă, puiule, murmură Finch, luând în 
braţe cușca. 

Când ajunseră la șosea, Renny lăsă să cadă pe genunchii 
lui Finch o tabletă de ciocolată. 

— Dă-mi și mie o înghiţitură, spuse el. 

„leşim împreună, se gândea Finch, suntem prieteni, e 
minunat și atât de bun!” 

Îi oferi lui Renny o bucată de ciocolată. Renny se aplecă 
și apucă cu dinţii ciocolata din mâna lui Finch. Acesta se 
gândi: „Pare oricând în stare să muște!” Apoi întrebă: 

— Persoana aceea ţi-a cumpărat poneiul de polo? 

— Da. 

— Mă bucur! Pot să le spun și celorlalți? 

— Nu, prefer să le spun eu însumi. 

— Crezi că șoarecele ar mânca și el puţin? 

— Fii sigur; mănâncă orice. 

Renny privi șoarecele cum ia bucata de ciocolată cu 
lăbuțele sale mici și o duce la boticul ale cărui mustăţi 
argintii fremătau. Automobilul fu cât pe ce să se lovească 
de un car cu fân, mânat de unul dintre servitorii de la Jalna. 

— N-ar fi fost nici o nenorocire dacă dădeam peste el, îi 
spuse el lui Finch, în timp ce apăsa pe accelerator. 
Închipuie-ţi că suntem obligaţi să cumpărăm fân, cu tot 
terenul pe care-l avem! 

— E o adevărată rușine, răspunse Finch pe un ton 
solemn. 

Supărarea lor crescu, apoi se topi într-o fierbinte 
camaraderie. Finch întrebă: 

— Cât timp trăiește un șoarece, Renny? 

— Depinde cum îl îngrijești. 

— Oare  șoarecii domesticiţi trăiesc mai mult decât 
șoarecii sălbatici? 

— Fără îndoială, pentru că nu trebuie să se păzească de 
otravă sau de capcane. 

— Ai văzut mulţi șoareci sălbatici în tranșee, nu-i așa? 

— Nu erau chiar atât de sălbatici. 

105 


— Bănuiesc că n-apucau să îmbătrânească? 

— Nu, desigur, dacă puteam să mă opun. 

— Dar pe ăsta-l iubeşti, nu-i așa? 

— E un tip drăguţ și cumsecade. 

Finch pusese deoparte o bucăţică de ciocolată pentru 
Piers. Acesta deschise ușa cuștii și lăsă șoarecele să i se 
plimbe în palmă. Micului animal i se tăie respiraţia, pe de o 
parte de frică, pe de alta de bucurie. Inima lui Finch se 
învenină de gelozie la vederea șoarecelui în palma lui Piers. 

— Ai grijă, imploră el. O să-ţi scape; te rog dă-mi-l mie, 
Piers. Te rog mult! 

Gura lui Piers surâdea, atât de plăcută era mângâierea 
micilor lăbuţe roz. Apoi, aplecându-se, puse șoarecele la 
loc. 

— E un animal mic și drăguţ, spuse el. Numai să nu-l 
îndopi prea tare. 

Șoarecele ronţăia deja pâinea muiată în lapte pe care i-o 
pregătise bucătăreasa. 

— Îi e foame și apoi îi și place; eu știu ce-i place lui și ce 
nu. 

Finch lua cu el peste tot șoarecele alb; nu era în stare să 
se despartă de el. Abia dacă apuca să mănânce, atât de 
mult se gândea la protejatul său. Îi întrebă pe toţi ce nume 
ar trebui să-i dea. Dar niciunul nu i se păru potrivit. Se 
hotărî atunci să-i pună un nume secret pe care numai el și 
cu elevul său aveau să-l cunoască. 

Wakefield imploră să i se încredinţeze și lui șoarecele, 
măcar pentru câteva clipe. Și bunica i se alătură, rugând să 
fie lăsat să se bucure și el de micul animal. 

— O să-l lase să-i scape, spuse Finch, sunt sigur c-o să-l 
scape. 

— Nu, bebe n-o să-l lase să-i scape! 

Îl ţinea strâns în micuța sa mână palidă. 

— O să-l sufoci! strigă Finch. 

Copilul lăsă șoarecele să-i scape. 

Urmară căutări înnebunite. Șoarecele se afla undeva în 

106 


pliurile largii pelerine a bunicii, care era mai speriată decât 
ar fi vrut să recunoască. 

— O să mă muște! spuse ea, dar nu cred că o să mor din 
pricina asta. Să-l ia dracu pe acest copil! Aș fi preferat să 
mă scutească de contactul cu favoritul lui. 

Cerceta neliniștită pliurile îmbrăcămintei sale. 

— lată-l! strigă unchiul Nicholas. 

lute ca gândul, șoarecele traversă încăperea. 

— Boney! strigă Meg. ÎI urmărește! 

Cu aripile larg deschise, papagalul se avântase de pe 
locul său și zbura ca un nor ameninţător deasupra 
șoarecelui cuprins de panică. Finch se aruncă între ei și 
simţi cum șoarecele lui prea iubit se strecoară în haina lui, 
căutând adăpost. Inima lui și cea a șoarecelui băteau la 
unison sub aceeași haină. El strigă: 

— Știam c-o să-l lase să-i scape! N-o să-l mai atingă 
niciodată! Nimeni n-o să-l mai atingă; e numai al meu! 

Administrându-i neglijent o palmă la fund, Eden îl făcu să 
iasă din încăpere. Finch se duse în livadă și se întinse pe 
iarba umedă în tovărășia șoarecelui său. 

Acesta devenea din ce în ce mai familiar. Nu mai tremura 
sub mângâierile sale, ci dimpotrivă, le căuta chiar. Finch 
rămase întins cât era de lung, în timp ce șoarecele alerga 
peste el, îi intra și îi ieșea din mâneci, se strecura în părul 
lui, sau îl privea printre firele înalte și verzi ale ierbii din 
livadă. 

Cum era o zi de sâmbătă, știa că domnișoara Pink face 
exerciţii la orgă. Se gândea că i-ar face plăcere să se ducă 
cu șoarecele la biserică ca să-l arate domnișoarei Pink. 
Când se sătură de stat în livadă, o apucă pe cărăruia care 
ducea la șosea. Din timp în timp, se oprea ca să-i ofere 
șoarecelui câte o delicatesă, o floare de trifoi pe care 
acesta o respinse, o bucată de pâine pe care o pasăre o 
scăpase din cioc, un biscuit găsit în buzunar. Cu 
conștiinciozitate, micul șoricel ronţăia fiecare din bucăţile 
oferite, până ce deveni, în scurt timp, pe cât de lung, pe 

107 


atât de gros. El ridica din când în când către Finch boticul 
său dulce cu un aer plin de încredere. 

Biserica era străbătută de o rază de soare care intra prin 
vitraliul dinspre vest. Domnișoara Pink cânta la orgă, cu 
mult patos, „Trimite-ne, Doamne, lumina ta binetăcătoare”. 
Finch urcă pe furiș treptele și se așeză pe un scăunel, lângă 
orgă. Muzica îl învălui ca într-un nor. Ochii săi extaziaţi se 
fixară pe profilul domnișoarei Pink. Șoricelul rămăsese în 
podul palmei sale strânse. 

Domnișoara Pink îi simţi prezenţa. Continuă să cânte la 
nesfârșit, pentru a-i face plăcere. Ea avea întotdeauna 
sentimentul că interpretează mai bine atunci când o asculta 
Finch Whiteoak. 

Dar nu se aștepta să vadă șoricelul alergând pe 
claviatură. Finch uitase de el și acesta pornise în explorare. 
Domnișoara Pink scoase un urlet; trăsese o spaimă grozavă 
și nu se lăsă deloc înduplecată. Cu regret, Finch trebui să-și 
ia șoarecele și să iasă în cimitir. 

larba, ca un ocean verde, ondula deasupra mormintelor. 
Bătrânele stele funerare se înclinau încolo și încoace, 
asemenea unor vele bătute de furtună. Dar toți marinarii 
dormeau. Sunetul orgii se auzea dinspre biserică asemenea 
ritmului unei melopei îndepărtate. Monumentul care se 
înălța în mijlocul parcelei familiei Whiteoak părea un far 
dominând mormintele strânse unele lângă altele în jurul 
său. Astfel îl vedea Finch, sprijinit de lanţul de fier care 
împrejmuia parcela. Lăsă șoarecele jos și acesta începu să 
zburde printre morminte, apoi să cățără pe stela funerară a 
unuia dintre copiii Whiteoak și începu să ronţăie ceva ce 
ținea strâns între lăbuţe. Finch și cu șoricelul petrecură în 
aceste locuri o oră încântătoare. 

Când Piers se urcă, în aceeași seară, în patul său alăturat 
celui al lui Finch, remarcă: 

— Ai adus șoarecele aici; îi simt mirosul! 

— Te rog, Piers, lasă-mi-l! Altfel, s-ar simţi îngrozitor, 
abandonat, și la urma urmelor abia i se simte mirosul! 

108 


Trage bine aer pe nas și ai să vezi! 

Piers mirosi adânc și mârâi: 

— Unde e? 

— Sub patul meu. 

Afară era un clar de lună strălucitor. Piers se aplecă și se 
uită sub pat. 

— Nu-i așa că s-a instalat bine? 

— E îngrozitor de gras. 

Finch chicoti. 

— Așa și e, mănâncă o mulţime de lucruri bune. 

— Îi cauţi prea mult în coarne. 

— Lui îi place asta. Mă cunoaște mai bine decât pe 
oricine. 

Se priveau, cu capetele în jos, examinând șoricelul din 
cușcă. 

Părul lui Finch atingea parchetul. În jurul lunii se formase 
un ușor halo. 

— Și eu am avut șoareci albi. Îți amintești? 

— Da, unul dintre câini i-a omorât; cât ai fost de supărat! 

— Da, în clipa aceea, și de atunci încolo nu mi-am mai 
dorit niciodată alții. 

Piers se întinse pe spate și căscă, apoi murmură: 

— Te asigur că șoarecele tău pute. 

— Găsesc că-i un miros de mosc destul de plăcut. 

— Asta e ultima noapte pe care o petrece aici. 

— Am să găsesc mâine unde să-l cule. 

— Tot ce o să-i trebuiască o să fie un mormânt, dacă 
continui să-l îndopi și să-l răsfeți cum faci acum. 

— Nu-ţi fă griji pentru el, replică Finch. 

Mult timp după ce Piers adormise, Finch contempla încă 
razele de lună care atingeau patul. Trăgea cu urechea ca să 
știe dacă protejatul său se mișca. Când auzea cel mai mic 
zgomot, se apleca pe marginea patului ca să privească cum 
minusculul animal se pregătea din nou să adoarmă. 

Mijeau deja zorii cenușii însoţiţi de zgomotul picăturilor 
de ploaie lovind acoperișul, când Finch se trezi. Se strecură 

109 


afară din așternut și ridică în aer cușca. Șoarecele era 
încolăcit, cu blana netedă. Dormea adânc. Finch deschise 
ușa cuștii și luă animalul. Acesta rămase încolăcit în mâna 
sa... înghețat. Cum se putea așa ceva? Mort!? Era acolo, în 
palma lui, lipsit de viaţă. 

Abia după o clipă putu Finch să-și adune gândurile. Se 
hotărâse să spună că șoarecele fugise. Va lăsa ușița cuștii 
întredeschisă și va ascunde șoarecele până ce va putea să-l 
îngroape în secret. Se furișă la dulapul de haine și ascunse 
micuțul corp într-un pantof vechi; acolo va fi în siguranţă; 
rămăsese încolăcit în pantof, ca și cum ar fi dormit. 

Finch se strecură în pat și-și trase așternutul peste cap. 
În minte își repeta ceea ce avea să spună: „Închipuie- -ți că 
micuțul meu șoricel a fugit, Piers! Pun pariu că n-am închis 
bine ușita, e o tâmpenie, nu-i așa?... Dar și eu sunt ca tine, 
Piers, nu mai vreau altul... de ce-mi pare bine e că mi-ai 
scos dintele!” 


110 


CAPITOLUL VIII 


DRESAJ PENTRU OAMENI ȘI CAI 


Jim Dayborn și Chris Cummins se duceau spre grajduri, 
unde-i așteptau îndatoririle lor matinale. Jim îl purta pe Tod, 
Chris ducea o boccea conţinând un al doilea pulover, o 
păturică pentru odihna copilului, un pachet cu sandvișuri, 
câţiva biscuiţi și o sticlă cu ceai călduţ. Toţi trei arborau 
aerul aferat al celor care se scoală de dimineaţă și care nu 
lăsa să se bănuiască nimic despre dezordinea pe care o 
lăsaseră în urma lor acasă. Copilul era instalat în brațele lui 
Dayborn, cu o expresie hotărâtă pe chipul său durduliu. 
Părea să înțeleagă că slujba lor depindea de buna lui 
purtare. Dayborn îl ţinea cu atâta nepăsare încât, 
împiedicându-se într-un șanț, fu cât pe ce să-l arunce din 
culcuș, dar copilul nu-și permise decât un moment de 
descumpănire, apoi se agăță și mai zdravăn de gulerul lui 
Dayborn. 

— Sper, Dumnezeule, spuse Dayborn, că bătrânul rândaș 
nu i-a mai dat mânzului șaisprezece livre de ovăz cum a 
făcut ieri; era la fel de ușor de manevrat ca o buturugă! 

— Whiteoak îi hrănește și el prea mult: ce să te aștepți 
atunci de la rândaș? 

Continuară să umble în tăcere, lăsând în urma lor 
amprenta întunecată a pașilor în iarba argintată de rouă. 

Apoi, Dayborn spuse, în timp ce faţa i se colora: 


111 


— Umblă după tine, nu-i așa? 

Ea râse. 

— Rândașul? 

— Ştii despre cine vorbesc. 

— Dacă e vorba despre Renny Whiteoak, ești un prost. 

O privi ascuțit. 

— Nu ești decât o mincinoasă, spuse el. 

— Și tu, tu ești un frate prost cunoscător al caracterelor. 
Nu-l interesează femeile. 

Dayborn scoase un hohot de râs batjocoritor. 

— Dacă ai știi ce se spune despre el în sat... 

— Ei bine, când suntem împreună nu-mi vorbește decât 
despre cai. 

— Și ochii lui ce spun? 

— Mă plictisești, Jim... Sunt în stare să mă păzesc și 
singură. 

Tod îi privi cu atenţie, cu un aer nesigur, ca și cum s-ar fi 
temut de o ceartă. Se apropiau de grajduri. În padoc, un 
rândaș ducea de căpăstru un mânz de doi ani care nu-și 
putea stăpâni smuciturile și zvârliturile din copite. Era o 
achiziţie recentă; urma să fie dresat pentru vânătoare. 

— Privește-l! exclamă Dayborn cu amărăciune. Uite-l, 
gata să-și iasă din piele în timp ce burta stă să-i explodeze. 

Lăsă copilul jos. Acesta plecă clătinându-se și, cu un aer 
de cunoscător, începu să urmărească printre zăbrelele 
padocului calul nărăvaș. Dayborn se îndreptă spre portiţa 
padocului și intră în el. 

Chris Cummins își atârnă bocceaua de un cui, își scoase 
pelerina și se îndreptă spre grajduri. Aici se aflau o duzină 
de cai în diferite îngrădituri și boxe; cea mai mare parte 
dintre ei erau antrenați în vederea expoziţiei de cai din 
noiembrie. Mulţi fuseseră cumpăraţi de către Renny la 
întoarcerea sa de acum două luni, la preţuri mari. Chris se 
îndreptă încet către unul dintre cai, oprindu-se uneori 
pentru a arunca o privire critică spre unul sau altul dintre 
ocupanţii boxelor prin fața cărora trecea. Se întreba dacă 

112 


Renny sosise deja la grajduri și ciuli urechea să-i audă 
vocea. Trecu pe lângă Scotchmere, cel mai bătrân dintre 
rândași, care, ghemuit lângă o iapă alezană, cu copita ei 
între genunchi, dădea cu un unguent pe o umflătură a 
gleznei calului. Faţa preocupată a rândașului arboră un 
surâs la adresa lui Chris. Prezenţa unei femei care încăleca 
bine o suporta. 

— E o răcoare plăcută dimineaţa asta, remarcă el. 

— Da, e agreabilă. Cum merge încheietura aia? 

— Mai bine, dar face nazuri, ca toate femeile. 

— Asta nu e drept, Scotchmere, nu face nici pe jumătate 
atâtea nazuri ca dumneata... sau ca stăpânul ei. A sosit 
deja? 

— Da. E în încăperea de lângă magazia de hamuri, pe 
cale să-și instaleze acolo un birou. Cred că își dorește un 
colț unde să fie la adăpost de familie! 

În timp ce vorbeau, Renny apăru la capătul coridorului. 
lapa necheză și păru că vrea să-și smulgă copita dintre 
genunchii lui Scotchmere. 

— Ho! făcu acesta. 

Împărțită între bucuria de a-l vedea pe Renny, al cărui cal 
preferat era, și neplăcerea de a simţi mirosul unguentului, 
iapa îşi descoperi dinții prelungi într-o  grimasă 
monstruoasă. 

— Hoo! strigă încă o dată Scotchmere, lovind cu palma în 
burta calului, care răsună ca o tobă. 

Renny îi adresă un semn lui Chris și se ghemui lângă 
rândaș. Capetele lor grizonate și roșii se apropiară, în timp 
ce nările iepei atinseră capul roșiatic într-o aspră 
mângâiere. 

— E-n regulă, trebuie să mă apuc de treabă... 

Chris se duse la ultima boxă și îl privi pe Launceton, 
obiectul îngrijirilor lor cele mai atente. 

— Era și timpul, mormăi Scotchmere, a pierdut deja o 
jumătate de oră. Frate-su a înjurat ca un păgân pentru că i- 
am dat lui Jerry puţin ovăz. Lui îi trebuie un schelet ca să-l 

113 


încalece. Ce părere aveți de umflătura asta? 

Renny o pipăi cu tandrete. 

— A început să arate mai bine. 

În timp ce se ocupa de iapă, trăgea cu urechea la 
plăcutele armonii ale grajdului. Era de o neobișnuită bună 
dispoziţie. Înţelegea în dimineaţa aceasta, ca niciodată 
până acum, că războiul se terminase cu adevărat! Pacea va 
domni acum, se gândea el, până la sfârșitul zilelor sale. 
Lucrurile mergeau mai bine la Jalna. Se așeza, încetul cu 
încetul, pe locul care i se cuvenea; erau mai puţine fricţiuni 
între el și familia sa. 

Întâlnirea neașteptată cu Chris Cummins făcuse să-i 
treacă un fel de curent electric prin sânge. Se îndreptă spre 
boxa din fund și privi în ea. Chris era aplecată spre 
Launceton. Corpul ei suplu se mișca în faţa masei imobile a 
calului, ca o trestie în faţa unei stânci. Când îl auzi venind 
pe Renny începu să se miște cu o energie sporită. 

Scotchmere, care-l  urmărise pe Renny, strigă 
nemultumit: 

— Aveţi nevoie să faceţi exerciţiu, domnișoară Cummins? 
Calul ăsta a fost deja ţesălat. 

— Cine s-a ocupat de asta? întrebă ea fără să ridice ochii. 

— Eu. 

— Bine, atunci o să-ţi spun că ai lăsat o grămadă de praf 
în părul ei... uită-te și dumneata! 

Un nor de praf înconjura calul și tânăra femeie. 

— Întotdeauna se poate scoate praf din părul unui cal! 
declară Scotchmere furios. 

— E adevărat că pot, dacă vin pe urmele dumitale. 

— Dacă ai fi bărbat, ţi-aș spune două cuvinte... 

— Dacă ai fi bărbat, m-ai lăsa să-mi fac treaba în pace! 

— Am să rămân aici cât o să am chef! 

— E perfect, dacă patronul dumitale nu vede nici un 
inconvenient să te plătească și să nu faci nimic! 

Rândașul, după ce-i aruncă o privire furibundă, se 
îndepărtă pe picioarele sale ușor îndoite. Chris îi surâse lui 

114 


Renny, în timp ce înșeua calul. Renny remarcă: 

— Are aerul că-i gata. 

— Chiar și este. Are cele mai bune picioare pe care le-am 
văzut vreodată. 

— Și ce umeri! 

Analizară animalul atât de plin de o energie liniștită. 
Pupilele mari ale calului reflectau siluetele lor cu o expresie 
nu atât curioasă, cât plină de un nobil interes. 

— E un animal de primă mână. 

— Ca și dumneata... 

Renny făcu o grimasă stânjenită; mângâie cu mâna crupa 
calului. 

— Ei bine, îmi pierd timpul degeaba! zise ea. 

Vocea trădă o anumită tensiune nervoasă. Își trecu braţul 
prin frâu și începu să înainteze spre ieșire. Renny o urmă. 

— De ce te grăbești așa? 

— O să fie cald mai târziu. 

În padoc constatară că Eden călărea pe mânzul de doi 
ani. Dayborn își freca cotul. 

— Am luat o trântă zdravănă, murmură el, și fratele 
dumneavoastră mi-a spus că o să se ocupe el pentru 
moment de cal. 

Sprâncenele lui Renny se încruntară. 

— Nu se pricepe să dreseze un cal de curse. 

— Ăsta e nărăvaș ca dracu! 

Era mai multă dorinţă de a se distra decât îndemânare în 
modul în care Eden manevra calul, care nu se arăta deloc 
mulțumit de schimbarea călăreţului. Cu urechile culcate pe 
spate și cu coada strânsă, se pregătea să-și facă de cap și, 
în sfârșit, se decise. Violentele zvăcnituri ale corpului său 
puternic, momentele sale de nemișcare urmate de noi serii 
de salturi si de smucituri îi fascinau pe cei ce asistau la 
această scenă. Tod privea fix printre zăbrelele padocului, cu 
un trifoi în gură. 

Eden era întins pe spate. Calul galopa spre extremitatea 
padocului, cu un rândaș pe urmele sale. 

115 


— Cum vă place asta? strigă Dayborn, atunci când Eden, 
ridicându-se de jos porni spre ei. 

— Grozav! Ochii lui scânteiau. Știi ce s-a întâmplat, 
Renny? Unul din poemele mele a fost acceptat de o revistă 
americană! De aceea am avut chef să încalec pe „Pegase”! 

— Un poem? O să ţi-l tipărească? 

— Tipărească! Mi-au trimis douăzeci și cinci de dolari. 

— E perfect, spuse Renny. 

Dar cordialitatea sa era lipsită de convingere. El spera ca 
băiatul să nu devină un fel de pui de găină cu trei picioare. 

— Nu știam că trimiţi poeme la reviste... 

— N-am vrut să-ţi spun înainte de a avea vreun succes. 

— Aţi face bine să ne citiţi și nouă poemul ăsta; pun 
rămășag că n-are nici o rimă! spuse Scotchmere 
amestecându-se în discuţie. 

— Copilul ăsta are voie să înghită trifoi? întrebă Renny. 

— Nu-l citesc înainte de a fi tipărit, răspunse Eden. 

Își trecu mâna prin părul vâlvoi și strălucitor, a cărui 
culoare aurie avea un reflex verzui. 

— Bine, m-am dus, spuse el. 

Își culese haina, sări bariera și o porni cu pași grăbiţi pe 
cărarea ce ducea spre livada de cireși. 

Nimeni nu răspunse la întrebarea lui Renny. Îl luă pe Tod, 
îi băgă degeţelul în gură și-i scoase trifoiul. Rândașul 
aducea calul. 

— O să-l încalec eu, spuse Chris, văzând cât era Dayborn 
de palid. 

Chris deschise portita padocului și intră. 

— Toate aceste schimbări de călăreț sunt detestabile 
pentru el! remarcă Renny, apoi adresându-se lui Tod: Dacă 
mănânci trifoi, am să te arunc peste barieră, printre cai. 

— Hii, hii, râdea Tod, tropăind pe pământul umed. 

— Am să mă simt perfect peste câteva clipe, spuse 
Dayborn. 

— Vino să bei ceva în biroul meu. 

Renny simțea o satisfacţie copilărească să vorbească 

116 


despre biroul său, cu toate că acesta nu fusese cu adevărat 
amenajat decât în dimineaţa aceea. 

Așteptară totuși s-o vadă pe Chris încălcând. Rândașul 
ținea calul, în timp ce ea se așeza în șa. Animalul rămase 
liniștit o clipă, apoi începu să se arunce în toate părțile. 

— Ah! E o bestie nenorocită, strigă Scotchmere; n-o să 
luați niciodată un preţ convenabil pe el, domnule. 

Chris cravașă calul, avu loc o luptă, zvârlituri de copită 
urmate de clipe de nemișcare. Dintr-o dată, calul șarjă. Ea 
era tot atât de zveltă ca o viespe, pe spatele animalului în 
galop. Zburară în cerc, la nesfârșit, prin padoc. Calul părea 
dintr-o dată bine dispus, ca sub stăpânirea unei vrăji. Ea îl 
făcu să sară un obstacol, apoi un altul și, în sfârșit, o înaltă 
și largă barieră. 

— Ura! strigă Scotchmere. lată pe cineva care știe să 
călărească! Jos pălăria! 

Priviră cu toţii spre padoc: Tod cu gura plină de trifoi, 
Launceton așteptându-și cu calm rândul. 

— Ar trebui să fii mândru de sora dumitale, îi spuse 
Renny lui Dayborn în timp ce se îndreptau spre biroul său. 

— Chiar și sunt. Poate călări orice fel de cal! Din mânzul 
ăsta o să iasă un excelent cal de vânătoare. Cât despre 
Launceton, dacă continuă cum am început, o să fie perfect 
antrenat pentru „Marele Național”. 

— Dumnezeule! spuse Renny, cu un elan venit din inimă. 
Dacă aș putea să iau premiul ăsta! 

În birou scoase din dulap o sticlă de „Scotch” și-i oferi lui 
Dayborn de băut. 

— Îți place cabinetul meu de lucru? întrebă el. 

— Mult. Are aerul serios. 

— Vezi biroul ăsta? L-am cumpărat de ocazie. 

Deschise și închise numeroasele sertare. 

— Aici, am să clasez genealogiile, datele despre vânzări 
și cumpărări. Ce părere ai de gravurile mele? 

— Le găsesc frumoase. 

— l-au aparținut tatălui meu... 

117 


Luă loc pe un mic fotoliu așezat pe un șurub care-i 
permitea să-l facă să se învârtă ușor în timp ce-și bea 
whiskyul îndoit cu apă. 

— Domnule Whiteoak, mă întreb dacă știți că e ceva între 
tânărul dumneavoastră frate și doamna Stroud? 

Renny îl privi fix. 

— Știu că asta nu mă privește, adăugă Dayborn. 

— Vorbești despre Eden? 

— Da... și despre doamna Stroud. 

— Femeie aia... ? Imposibil! 

— Imposibil? Sunt bărbat și femeie. 

— l-ar putea fi mamă! Ceva între ei? Ce anume? 

— E tot timpul la ea. Nu-mi place să vorbesc despre asta, 
dar știți cum e lumea. M-am gândit că trebuie să fiți la 
curent... Într-o zi, de pildă, m-am dus să bat la ușă, dar nu 
mi-a răspuns nimeni, și totuși îi auzisem vorbind. Mai târziu 
l-am văzut ieșind din casă pe ușa din spate. l-am vorbit 
despre el altă dată și ea m-a întrebat dacă l-am văzut pe 
Eden de curând. A adăugat că probabil lucrează mult și nu 
se duce nicăieri. Altă dată, trezit de copil, l-am văzut pe 
Eden părăsind casa; era trecut de miezul nopții. 

Renny își mușcă degetele cu un aer plictisit. Nu-i făcea 
plăcere să audă lucruri îngrijorătoare despre Eden, cu care 
începuse să se înțeleagă mai bine, cum făcea de altfel cu 
întreaga familie... Se temea de certuri, dorind înainte de 
toate să se simtă fericit, să savureze tihna acestei vieți la 
țară, în timp ce se obișnuia cu noile sale responsabilităţi. 
Tatăl său îi lipsea tot timpul. Acea bună-dispoziţie atât de 
naturală, acea încredere în viitor pe care o răspândea în 
jurul său păreau tot atât de permanente ca și existența 
Jalnei. Renny avea câteodată impresia că se arăta iritabil, 
autoritar, chiar dur, în ciuda faptului că era plin de 
sentimente paterne și protectoare pentru băieţii pe care-i 
avea în grijă. 

— Ce fel de femeie e această doamnă Stroud? 

— Se arată bună cu noi... Într-un anume fel, dar e foarte 

118 


acaparatoare; cu ea ajungi să nu-ţi mai aparţii; așa că 
gândesc că o legătură cu ea ar fi rea pentru un băiat 
impresionabil și poet ca Eden. 

— Ti-a vorbit despre trecutul ei? 

— Mi-a spus numai că a avut un bărbat paralitic timp de 
mai mulţi ani. Îmi închipui că a dus o existenţă infernală și 
am impresia că acum e decisă să se bucure cât mai mult 
posibil de timpul care i-a rămas. 

— Hm!... Mulţumesc că m-ai prevenit. Cum te simți 
acum? 

— Foarte bine, mă duc să mă reapuc de dresaj. 

O găsiră pe Chris galopând pe Launceton. Muncise din 
greu. Coastele calului erau marcate de umbre întunecate 
de sudoare. Faţa tinerei fete era palidă, dar strălucea de 
exaltare. Le făcu semn cu mâna. 

— E o minune! strigă ea. 

Cum căldura soarelui devenise mai brutală, caii fură duși 
la grajd și bușumaţi. Părul i se lipise de frunte lui Chris 
Cummins. Se duse la copilul ei, care se culcase încolăcit la 
umbră, și goni o muscă ce i se așezase pe obraz. Apoi 
deschise bocceaua și scoase un biberon. El dormea 
profund, dar biberonul strecurat între buze îl trezi și începu 
să bea în extaz, în timp ce o privea pe mama sa cu o 
expresie de profundă recunoștință, ca și cum ca și-ar fi 
petrecut dimineața răsfățându-l. 

Renny veni lângă ca. 

— Ce copil cuminte! exclamă el. Cu adevărat cred că 
puţină libertate îl ajută să se dezvolte. 

— Nu sunt cu prea mămoasă, dar îl iubesc, spuse ca. 

— Își poate lua biberonul singur? Poţi să-l lași singur? 

— Desigur. Vrei să continui dresajul? 

Ea se ridică și își strânse centura. 

— Drept cine mă iei? Drept un stăpân de sclavi? Vreau 
să-ţi arăt cabinetul meu de lucru și aș vrea să-ţi și vorbesc 
despre un lucru pe care mi l-a spus fratele dumitale. 

Ea îi aruncă o privire surprinsă, dar îl urmă. Pătrunseră în 

119 


grajduri, în timp ce Tod îi privea cu niște ochi în care se 
putea citi un amestec de decepţie - de a o vedea pe mama 
sa plecând, și de bucurie la vederea biberonului plin cu 
minunatul lapte proaspăt de Jersey, dat de vacile de la 
Jalna, băutură substanţial diferită de cea pe care și-o 
imagina altă dată că ar fi fost cea mai bună. 

În cabinetul de lucru, Chris rămase în picioare în faţa 
biroului, cu mâinile în buzunare. În cele din urmă, spuse: 

— Nu pot să vă imaginez așezat la un birou. 

El se instală ca să-i dea prilejul să judece singură. 

— Bine! Ei bine, ai aerul cu totul dezorientat! Și mai ai și 
o mașină de scris pe deasupra; îmi și imaginez cum îi spui 
hușș! 

— Da, mai degrabă „lasă-mă-n pace”! Vezi deci cum stau 
lucrurile. 

Începu să bată încet câteva cuvinte la mașină. Ea tăcu și 
veni lângă el. 

— Ce scrii? 

— Nu știi să citești? 

Ea se aplecă pentru a vedea mai de aproape. 

— Bati îngrozitor la mașină. 

— E perfect vizibil! Citește cu voce tare. 

Ea citi: „Dă-mi o sărutare”. 

— Să mă ia dracu dacă vreau! 

El continua să bată laborios la mașină: „Ai un limbaj 
îngrozitor, dar buzele sunt adorabile”. 

Ea întrebă: 

— Și de ce merge asta din susul în josul paginii? 

— Pentru că încerc să mă uit la faţa ta. 

— Nu încerca, pentru că nu e o faţă drăguță. 

Ea îi prinse capul cu amândouă mâinile și îl obligă să 
privească la mașina de scris. Renny rămase o clipă imobil, 
apoi mâinile sale prinseră mâinile tinerei femei și o trase la 
piept în timp ce ridica obrazul spre al ei. Ea se aplecă și-și 
așeză buzele pe gura lui semi surâzătoare și avidă. Ea se 
gândea: „Am să-l sărut. Și de ce nu? Asta o să pună capăt 

120 


la toate. Cât de întunecate și de dese sunt genele lui iar 
albul ochilor seamănă cu cel a lui Tod...” 

Chris se simţi prinsă de ameţeală, plonjând astfel în 
misterul acestor ochi atât de apropiaţi de ea, așa că și-i 
închise pe ai săi, își păstră pleoapele crispate în timp ce 
faţa lui Renny, ridicată spre ea, avea expresia de cap 
sculptat ce împodobește o fântână, deoarece toată 
vitalitatea i se concentrase în gura pasionată. 

Ea îl împinse violent cu mâinile de piept. 

— Dă-mi drumul! 

El o eliberă și se ridică cu o mișcare vie, avidă. 

Se priviră. 

— Nu, nu, spuse ea, nu mai vreau! 

— De ce? Nu ţi-a displăcut, nu-i așa? 

— Nu mai pot. 

— Nu mai poţi? 

— Urăsc dragostea; mi-a ajuns până acum! 

— Dar nu cu mine! Nu facem decât să începem. 

— Nu, îţi spun, urăsc asta! 

Sprâncenele lui se ridicară cu o expresie de incredulitate, 
apoi spuse: 

— Foarte bine. Să vorbim atunci despre dragostele altora. 

Ea îi atinse mâneca cu o mână brună și subțire. 

— Să nu crezi că-mi displaci... dimpotrivă, nu faci decât 
să-mi placi prea mult. 

— lată ceva caracteristic feminin! exclamă el. 

— Cum adică? 

— Femeile pun un afiș „Nu vă apropiaţi!”, apoi îl 
înconjoară cu ghirlande de trandafir. 

— Ascultă, spuse ea, am venit aici ca să dresez cai; dacă 
nu ești mulțumit, dă-mă afară! 

— Sunt perfect mulţumit. 

El era așezat pe un colț al biroului; scoase un pachet de 
țigări, puţin cam șifonat, și îi oferi una. Apoi urmă: 

— Dacă crezi că fac parte dintre oamenii care nu pot 
lucra cu o femeie fără să-i facă și curte, te înșeli. 

121 


— Nu m-am gândit niciodată la așa ceva, răspunse ea 
simplu, dar Jim ne bănuiește. 

— Dumnezeule! exclamă el, Jim îmi face impresia că 
bănuiește pe toată lumea! Tocmai mi-a spus o întreagă 
poveste despre doamna Stroud și Eden! 

Sprâncenele lui Chris se încruntară. 

— Regret că nu a putut să-și ţină gura. 

— Crezi că e ceva adevărat? 

— Cred că doamna Stroud e în căutare de senzaţii noi. A 
dus până acum o viaţă penibilă și va face tot posibilul, cred, 
să-și ia revanșa. E înnebunită după frumuseţea lui Eden. 

— Detest genul ăsta de femei; o să facă din el un imbecil. 

— Ea crede că Eden are nevoie de sfaturile ei. 

— Îmi închipui că îl tratează drept poet... pentru că i s-a 
acceptat un poem! Doamne Atotputernic, aș prefera să fie 
orice altceva! Mama lui petrecea ore întregi citind versuri. E 
un băiat bine făcut, ar putea să încalece cai și să mă ajute, 
dacă asta i-ar sta în fire. 

— Dar nu-i stă în fire, sau cel puţin, nu asta îi stă în fire! 

— O cunoști pe doamna Stroud? Spune-i atunci să-l lase 
pe Eden în pace. Am chef să mă duc să i-o spun eu însumi. 

— Cred că ar fi o idee bună. Nu mă găsesc în situaţia de 
a-i da sfaturi. 

— Ce crezi despre ea? Ce fel de femeie e? 

— Cred că e un vulcan care fierbe sub cenușă. 

El înconjură încăperea cu pași rapizi si spuse: 

— Dacă te întorci acum acasă, vin cu tine. 

— Perfect. 

leși din birou pe urmele ei, arborând un aer aferat. 

Se opriră ca să admire un mânz născut în ajun. Culcat la 
picioarele mamei sale, era prea slab pentru a putea țopăi. 
Ochii lui străluceau de mândrie naivă și de inconștientă 
îndrăzneală. lapa își scutura coama mătăsoasă care-i cădea 
pe frunte. 

— Nu arată minunat!? exclamă Chris. N-am mai văzut 
niciodată unii care să le semene! recunoscu ea. 

122 


Îl găsiră pe Tod clătinându-se pe picioare în curte, ca un 
marinar beat, cu sticla sa goală sub braţ. Renny îl culese în 
timp ce Chris își aduna lucrurile, apoi o porniră peste câmp. 

— Ți s-a spus vreodată Kit? întrebă el. 

— Nu. 

— E un diminutiv bun pentru Christine. Am să-ţi spun Kit. 
Ai ceva împotrivă? 

— Spune-mi cum vrei, răspunse ea indiferentă. 

— De ce te arăţi atât de glacială? 

Ea își strânse buzele cu contur delicat și precis. 

— Am terminat cu lucrurile de felul acesta. 

— Vrei să spui cu diminutivele? 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun. 

Ochii lui îi căutau faţa. 

— Faci parte din categoria aceea de femei care se cred 
capabile de o singură și mare dragoste? 

— N-am simţit niciodată așa ceva. 

Sprâncenele lui mobile se ridicară, apoi spuse: 

— Și de ce nu vrei să încerci? 

— Să mă ia dracu dacă vreau! 

— Dar de ce nu? 

— Eşti prea periculos. 

— Ăsta e motivul pentru care vorbești atât de urât? 

— Vorbesc urât... pentru că nu știu altfel. 

— Să nu te audă sora mea. 

— N-am văzut-o niciodată pe sora ta. 

— Dar ai s-o vezi. Te invită să iei ceaiul împreună cu Jim 
și cu doamna Stroud. 

— Bine, e amabil din partea ei. 

— Ai să vii? 

— Poate. 

Ajunseseră în fața casei de curând renovată. Nefiind 
construită de la început ca să servească drept locuinţă 
pentru două familii, părea că se acomodează rău cu acest 
nou aranjament. Partea ocupată de doamna Stroud afișa un 
aer de superioritate, cu perdelele sale imaculate, pline de 

123 


volănașe, cu marele său ciocan de bătut în poartă, din 
alamă lustruită, în timp ce cealaltă locuință avea un aer 
arțăgos, ca și cum nu i-ar fi convenit că încăperile sale, 
altădată atât de bine întreţinute, fuseseră lăsate acum în 
asemenea hal de noii locatari. Când Tod se văzu ajuns 
acasă începu să bată din palme. Renny îl lăsă jos în fața 
porţii și copilul, ca un vesel automat, o luă la fugă cu pasul 
său legănat. Resturi de paie rămăseseră înfipte în părul lui 
asemănător unei grămezi de câlți. 

— Ce drăguţ dop mititel! exclamă Renny. 

— Da, răspunse ea cu un aer absent, jucându-se cu lanțul 
de la portiță. 

— Bine, acum trebuie să dau piept cu doamna aia care 
face farmece! Urează-mi noroc! 

În timp ce aștepta în fața ușii doamnei Stroud, își aminti 
că Meg voia s-o invite la ceai. Nu putea să se arate 
dezagreabil față de o viitoare invitată a lui Meg. Dar trebuia 
să descopere ce fel de femeie era ea. Nu pentru că s-ar fi 
crezut capabil să înțeleagă cu adevărat o femeie. Caii, da. 
Sau chiar și oamenii, chiar și bărbaţii; mai ales băieţii; pe 
bunica lui, de asemenea credea că o înțelege. Dar ea 
depășise nouăzeci de ani. O femeie trebuie să capete, cât 
de cât, puţin caracter de la un bărbat o dată cu trecerea 
anilor... Asta nu însemna că bunica lui ar fi semănat vreunui 
bărbat pe lume... Sună pentru a doua oară. 

În casă, doamna Stroud era ocupată să-și agațe o 
pereche de cercei cu granate de urechile ca de ceară, cu 
stranii contururi de care era atât de mândră, și să-și 
schimbe papucii plaţi pe care-i purta când se ocupa de 
treburile menajere, cu niște papuci cu tocuri înalte. Se grăbi 
spre ușă. 

La vederea lui Renny în prag, faţa ei exprimă mai întâi 
surpriză, apoi se lumină într-un surâs de bun sosit. 

— Intraţi, vă rog, spuse ea; ce zi frumoasă! Dar căldura 
crește, nu-i așa? 

Renny intră, se așezară amândoi, iar ea îi oferi o ţigară. 

124 


Renny spuse în sfârșit: 

— Am venit aici cu domnișoara Cummins și cu micuțul 
Tod. 

— Nu-i așa că e minunată!? exclamă doamna Stroud. Și 
unde mai pui că și călărește atât de bine și că maie 
capabilă în plus să-și îngrijească și copilul și să facă tot 
menajul. 

— Călărește bine, recunoscu Renny. 

— Are o viaţă grea. Fratele ei e un tânăr irascibil, cu care 
e greu de trăit sub același acoperiș. Casa e mică, îmi fierbe 
sângele câteodată când îl aud vorbindu-i cu brutalitate. 

— Are aerul că e capabilă să se apere singură și nu pare 
să aparţină categoriilor timide. 

— Dar eu detest să simt că cineva suferă! De ce să nu te 
bucuri de frumuseţea vieţii... de poezia ei, de pacea ei? 

— Nu știu, replică Renny cu aer grav. Dar pentru că 
vorbim despre poezie: îmi închipui că sunteţi la curent cu 
ultimul poem al lui Eden? 

— Cu ccl care a fost acceptat? Ah, da; a venit direct aici 
ca să mi-l citească. Știţi, lucrările lui mă interesează atât 
de... 

Privirile lor se întâlniră. Se examinară un moment plini de 
neîncredere și de înfruntare. 

Renny se căzni să surâdă cu naturalețe, apoi spuse: 

— E amabil din partea dumneavoastră că vă ocupați de 
el. 

Ea schiță un surâs trist. 

— Amabilitatea e din partea lui. E tânăr, seducător și plin 
de promisiuni, dragostea comună pentru poezie ne-a 
apropiat. 

— Nu sunt prea sigur, spuse el, că toată această poezie e 
sănătoasă pentru un băiat care studiază legile și care are 
nevoie să-și adune minţile. Aș fi fericit dacă nu i s-ar mai 
publica și alte poeme. 

Doamna Stroud nu-și putu ascunde dezaprobarea pe care 
aceste cuvinte i-o stârneau. Faţa i se coloră. 

125 


— Nu știți ce spuneți! Vreţi să-i daţi o profesie glacială, 
care necesită un spirit calculat și l-ar lipsi de ceea ce 
constituie însăși esenţa vieţii sale... Că vă displace sau nu... 

— Nu eu l-am sfătuit să studieze dreptul; el singur și-a 
ales această meserie, fără îndoială pentru că se gândea să- 
și asigure în felul ăsta o existenţă ușoară. 

— Mi-e tare teamă că nu-l înţelegeți deloc pe Eden. Are 
un caracter pătimaș și se implică fără reţinere în tot ceea 
ce face. 

— Tot ce l-am văzut făcând fără grijă, e să-mi cheltuiască 
banii! replică Renny. 

Ea răspunse cu tot atâta grabă: 

— Dumnezeule, îmi imaginez că are dreptul să primească 
o bună educaţie; testamentul tatălui dumneavoastră nu-i 
asigură unele drepturi? 

— Văd că v-a vorbit despre familia noastră. 

— Fericirea lui îmi stă la suflet, răspunse ea cu simplitate, 
încrucișându-și mâinile pe genunchi, iar el remarcă cât erau 
de albe și de mătăsoase, deși energice. 

Își stinse ţigara și se ridică. 

— Am venit în dimineaţa aceasta, doamnă Stroud, spuse 
el pe un ton rece, ca să vă cer să-l descurajaţi pe Eden să 
vă viziteze prea des. A petrecut o mare parte din timpul său 
la dumneavoastră în această primăvară, când ar fi trebuit 
să se consacre studiilor. Consecința a fost că și-a trecut 
examenele la limită. Faptul de a avea câteva versuri 
acceptate de o revistă nu răscumpără asta. 

Ea ridică asupra lui frumosul său chip cu o expresie 
rugătoare. 

— Și ce doriţi să fac? 

— Să vă amintiţi numai că el e un copil fără experienţă și 
că trebuie să se ocupe de studiile sale. 

— Doriţi să-i spun să nu mai treacă pe aici? 

— Nu, asta l-ar descuraja, fără îndoială, și ar ghici că m- 
am amestecat. Vă cer numai să-l împiedicaţi să vă viziteze 
prea des. Nu doriţi ca vecinii să pălăvrăgească despre 

126 


dumneavoastră și Eden, nu-i așa? 

Doamna Stroud întrebă cu voce gravă: 

— V-a vorbit Jim Dayborn despre asta? 

— Nu vă răspund la această întrebare. 

— Sau domnișoara Pink? Cred că domnișoara Pink; m-a 
invidiat încă de când am venit aici. E convinsă că ea a 
descoperit talentul lui Eden. 

— Domnișoara Pink îl ștergea pe Eden la gură în ziua în 
care a fost botezat. Nu puteţi să spuneţi așa ceva despre 
ea. 

— lată o remarcă deosebit de revelatoare, domnule 
Whiteoak! Ea exprimă cu claritate atitudinea 
dumneavoastră față de viață. 

— S-ar putea ca atitudinea mea față de viață să nu fie 
atât de complicată pe cât credeți. Dar fiind protectorul 
fraților mei mai mici, sunt hotărât să mă arăt tot atât de 
sever în ce privește viitorul lor, cât sunt și pentru caii mei. 

Doamna Stroud avu un râs insolent. 

— Aplicaţi aceleași metode atât oamenilor cât și cailor, 
nu? 

— AȘ putea să fac mai rău. 

— Dacă vă închipuiţi, strigă ea deodată, că ăștia doi de 
lângă mine sunt ceea ce par, vă înșelaţi! 

Apoi adăugă tot atât de brusc: 

— N-ar fi trebuit să spun asta, dar ei mă enervează! 

— Doamnă Stroud, o să-l convingeţi pe Eden să studieze 
cu mai multă ardoare? 

— Desigur. Doresc tot ceea ce e de dorit pentru el. 

Se despărțiră în termeni buni și, înainte ca el să plece, îl 
convinse să facă turul micii sale grădini, atrăgându-i atenţia 
cât de bine se dezvoltă daliile. Ajunși la portiță, ea-i puse o 
mână pe mânecă și, privind cu ochi strălucitori în direcţia 
ferestrelor vecinilor, spuse: 

— Aţi văzut cum se mișcă perdeaua? Nu pot face nimic 
fără să fiu spionată! Până la urmă asta te face să ai o 
impresie stranie! 

127 


128 


CAPITOLUL IX 


CEAIUL 


Adelina se învârtea încet în jurul mesei de ceai, 
examinând cele ce fuseseră puse pe ea cu un aer atât de 
interesat, încât devenea avid. Ea îi mulțumea cerului, în 
forul său interior, că o lăsase să se bucure încă de o 
digestie bună, nefiind dintre acei bătrâni obligați să se 
alimenteze cu fierturi. Ea putea să-și permită să mănânce 
chiar și curry-ul atât de condimentat, al cărui gust îl 
prinsese cât stătuse în India. Digera tot atât de bine plum 
uddingt-ul englezesc însiropat cu brandy, sau un ecler de 
ciocolată și, dacă din întâmplare avea unele suferințe după 
aceea, ele erau atât de ușoare, încât socotea de fiecare 
dată că meritase să-și asume riscurile. 

Acum tocmai se gândea ce îi plăcea ei mai mult când lua 
micul dejun. Tartinele cu pui, cu castraveți, cu anşoa, 
biscuiţii calzi acoperiţi cu miere? Și trei feluri de prăjituri: un 
foitaj cu cremă de nucă de cocos, o întunecată tortă de 
ciocolată și, în sfârșit, o prăjitură albă, glasată și 
ornamentată cu nuci. Întinse o mână avidă și ridată, apucă 
o nucă și și-o strecură în gură. Nuca era însă acoperită cu 
un strat gros de zahăr glasat, astfel încât i se lipi pe loc de 
cerul gurii. Nu-și făcu griji ci, sprijinită în baston, cu ochii 
întunecaţi ieșindu-i puţin din orbite, începu să pipăie cu 


1 budincă de prune. 
129 


limba delicatesa lipită de cerul gurii. Dar nu putu să o 
savureze în liniște. Fata ei, elegantă, în tafta neagră și cu 
grele brățări de aur pe mână, intră, căutând-o. 

— Cum te simţi, mamă? întrebă ea, privind-o pe Adelina 
cu atenție. 

Adelina îi întoarse privirea fără o vorbă, dar obrajii i se 
colorară. Ar fi preferat să se sufoce decât să mărturisească 
ce făcuse. 

Augusta se apropie și o luă de braţ. 

— S-a întâmplat ceva, mamă? 

— Am aruncat numai o privire la... la masă, se bâlbâi ea, 
cu greu, stânjenită de nuca din cerul gurii. 

— Mamă! Ce!... Ah! înţeleg! Dar, cu adevărat, n-ar trebui 
să... 
— Să ce? întrebă Adelina mai limpede și cu un aer feroce. 

Reuși în sfârșit să înghită ce avea în gură și nu mai trebui 
să încerce să-și ascundă fața. 

Augusta răspunse cu tact: 

— N-ar trebui să permiţi să fii lăsată atât de mult să-ți 
aștepți ceaiul. 

Adelina se gândi: „Am păcălit-o”. Se simţi încântată și 
spuse cu generozitate: 

— Mi-e egal să aștept uneori, dacă trebuie. 

Trecură împreună în salon. 

— Arăt bine, cel puţin? întrebă Adelina. Boneta mea e 
așezată cum trebuie? 

Fiica sa i-o aranjă puţin. 

— Eşti foarte frumoasă. 

Nicholas și Ernest erau deja în salon. Nicholas citea un 
roman de război trimis de un prieten din Anglia. Ernest, cu 
o oarecare ostentaţie, ţinea în mână un volum de 
Shakespeare. Se ridică pentru a-i ieși în întâmpinare mamei 
sale. Nicholas gemu, depunând acest efort la rândul său. 

— Rămâi unde ești, îi spuse mama sa. Îți mulţumesc 
pentru intenţie. Cum stai cu guta? 

— E o adevărată pacoste. Și totuși, de data asta, n-am 

130 


făcut nimic ca s-o provoc și am trăit ca un spartan. 

Fratele său îi aruncă un surâs ușor sceptic și în același 
timp foarte agasant. 

Nicholas îl fulgeră cu privirea. 

— Copii, interveni rapid mama lor, vreau să aștept 
musafirii în hol! 

Meg intră precipitat, apoi ieși cu demnitate în 
întâmpinarea lui Dayborn, însoţit de Chris Cummins și de 
doamna Stroud. Ea îi prezentă pe fiecare dintre ei bunicii 
sale, mătușii și unchilor săi. Înainte ca prezentările să se fi 
terminat, Wakefield intră căutând-o pe Meg. Purta o 
cămașă albastru deschis și pantofi de pânză de aceeași 
nuanță. Copilul întinse micuța sa mână fiecăruia dintre 
invitaţi, cu aerul că ar vrea să-i facă să se simtă în largul 
lor. Meg simţi pentru el un val de orgoliu matern. 

— Cel mai tânăr dintre nepoţii mei, spuse Adelina. Un 
copil postum. N-ar fi trăit niciodată dacă nu m-aș fi îngrijii 
de el fără încetare. Orice va fi viața sa mai târziu, mie mi-o 
va datora. El știe bine, nu-i așa, micuțule? 

— Da, recunoscu Wakefield. Datolez viaţa lui Gwannie. 

Strălucea sub privirile cercului admirativ al celor ce-l 
înconjurau. 

— Și cum vă merge cu sănătatea, doamnă Whiteoak? 
întrebă doamna Stroud, așezându-se lângă ea. Sper că 
bine. 

— Ah! Am cu ce mă lăuda! răspunse bătrâna doamnă. 
Am mai puţine suferințe și mizerii decât oricare dintre cei 
trei copii ai mei! Fiul meu cel mare - cel cu mustață - are o 
criză de gută. 

— Ce aer distins are! spuse doamna Stroud. 

— În ce-l privește pe celălalt, urmă Adelina, are înclinări 
literare și se gândește să scrie o carte; o să vă vorbească 
despre asta, pentru că mie mi-a explicat ieri, dar am uitat 
totul. Fata mea, lady Buckley, e văduvă. Toţi trei și-au 
petrecut cea mai mare parte a vieţii în Anglia; sunt prea 
englezi pentru mine. Eu sunt un adevărat măr bătrân. 

131 


Se aplecă s-o vadă pe Chris Cummins, pe care i-o 
ascundea doamna Stroud. 

— Deci, iată tânăra persoană care dresează mânijii! Nu 
lasă impresia că e prea solidă, dar asta nu se știe niciodată. 
Unde ţi-e copilul, draga mea? De ce nu l-ai adus cu 
dumneata? 

— Bătrânul Scotchmere are grijă de el în clipa aceasta; |- 
a suit pe un buiestraș... 

— Ah! Ah! Scotchmere transformat în doică! El pretinde 
că încaleci ca un jocheu; trebuie să vin într-o zi la grajduri 
să te văd. 

Doamna Stroud se amestecă în conversaţie: 

— Nu vă duceţi, doamnă Whiteoak! Eu am făcut o dată 
imprudenţa asta și mi s-a facut frică privind-o. E prea 
drăguță ca să-și asume asemenea riscuri! 

— Asta e meseria mea, spuse Chris și nu îmi doresc să 
fac altceva. 

— Ah! lată ce se cheamă să ai caracter! Privirea Adelinei 
făcu turul încăperii. Unde e Renny? Unde sunt Eden și 
ceilalţi doi? Am așteptat destul. 

În timp ce vorbea, Renny intră, cu părul lins cu peria; 
ochii lui aveau o expresie interesantă; Eden îl urma, cu un 
surâs ușor care-i lumina faţa atunci când privirea sa o 
întâlni pe cea a doamnei Stroud. Meg, luându-l pe 
Wakefield de mână, porni înaintea invitaţilor, spre 
sufragerie. Copilul îi întinse cealaltă mână doamnei Stroud. 

— Cât e de drăguţ! exclamă aceasta. Și atât de grațios! 
Copiii recunosc din instinct pe cei care-i iubesc. 

Renny, ca să se joace, sau pentru că avea chef să arate 
ce prietenie șchioapă era între el și fratele său mai mic, 
prinse copilul în clipa în care ajungea în faţa mesei și îl 
ridică la înălţimea umerilor săi. Wakefield se încorda și 
strigă: „Dă-mi dlumul, dă-mi dlumul. Vle-au să-să co-bol”. 
Renny îl așeză mai degrabă cu bruscheţe pe scaunul de 
lângă Meg. 

— Ei bine! Ce se mai spune despre instinctul lui? întrebă 

132 


Dayborn glumet; n-are aerul să se înţeleagă cu dumneata. 

— Din păcate, explică Meg; bietul de el a fost speriat de 
Renny puţin după întoarcerea sa din război și încă nu și-a 
putut depăși acest sentiment, dar sper să o facă. 

— E nervos, adăugă Ernest, nu-i obișnuit cu multă lume 
în jurul său. 

Nicholas completă: 

— De la moartea părinţilor săi am trăit foarte retrași. E 
timpul ca asta să se schimbe! 

Era așezat lângă doamna Stroud. Ea îi privea faţa pe care 
era profund întipărită o expresie de om plin de experienţă, 
gândindu-se: „Ce om minunat! Și divorţat! Cum a putut 
oare o femeie să divorțeze de un asemenea om? Oh! Să fi 
fost măritată cu un asemenea bărbat!...” 

Dar manierele pe care le dovedi la masă îi displăcură. Se 
aplecă cu largii săi umeri peste farfurie și devoră o tartină 
cu anşoa din două înghiţituri. Apoi, începu să-i vorbească 
despre o fântână pe care avea de gând să o construiască în 
grădină, în partea de sud, cu ocazia aniversării mamei sale. 

— Macheta reprezintă o statuie de femeie în costum 
hindus, ţinând o harpă irlandeză și sprijinindu-se de un leu. 
Asta pentru a reaminti cele trei ţări care au influenţat cel 
mai mult existenţa mamei mele. Fratele meu a avut ideea 
asta. Am să vă arăt câteva schițe pe care le-a făcut. Dar, vă 
rog, nu-i vorbiţi despre asta mamei; trebuie să rămână 
secret până în ziua cea mare. Apa va ţâșni prin gura leului! 

— Cât e de interesant! exclamă doamna Stroud. Dar 
Canada nu e reprezentată prin nimic? 

— Canada furnizează apa, răspunse Ernest. 

Eden, așezat de partea cealaltă a mesei, îi aruncă o 
ocheadă. Ea avea un sentiment ascuțit al prezenţei lui atât 
de aproape de ea și începu să compare mâinile lui bronzate 
și netede cu cele ale lui Nicholas care, deși bine făcute, 
tremurau ușor când își ducea ceașca la buze. 

— Și acum, ce gândiţi despre noi? 

— Vă găsesc încântători, mai mult chiar decât fusesem 

133 


lăsată să sper. Cât de multă poezie este în fiecare dintre 
dumneavoastră, cu o singură excepţie... 

— Știu ce vrei să spui, dar trebuie să adaug că ar fi 
încântat să știe că e o excepţie în acest domeniu. Și astea 
fiind spuse, să fiu spânzurat dacă izbutesc să descopăr vreo 
urmă de poezie în oricare dintre ei! 

— Ah! Pentru că-i cunoașteţi prea bine. Dacă aţi fi trăit 
aceeași viaţă ca mine! Dar asta aparține trecutului. lată o 
nouă lume care mi se descoperă; sunt atât de fericită că 
am venit aici! Acum cunosc atmosfera dumneavoastră 
familială; e cât se poate de diferită de cea care a fost a 
mea. Cât de încântătoare se arată bătrâna doamnă faţă de 
Jim Dayborn! 

Bătrâna doamnă vorbea cu entuziasm despre caii de 
vânătoare irlandezi. Râsul său puternic izbucni în timp ce 
Jim îi povestea isprăvi din tinereţe. Ea îi puse câteva 
întrebări cu voce joasă, cerându-i părerea asupra șanselor 
pe care le avea Launceton la „Marele Național”. Ea era cu 
totul de acord cu asumarea acestui risc, dar fiii ei, fiica și 
nepoata ei gândeau că-i un risc prea mare și în același timp 
o cheltuială considerabilă. 

Ernest îi vorbea lui Chris despre cartea pe care avea de 
gând să o scrie despre Shakespeare. Cu totul deosebit de 
ceea ce fusese scris până atunci, spunea el. Se simțea 
perfect în stare să scrie această operă, având în vedere că 
frecventase teatrul atâţia ani. li ceru părerea despre 
sonetele lui Shakespeare. Ea recunoscu că nici nu știa că au 
fost scrise. Această mărturisire nu o micșoră în ochii lui 
Ernest, mulțumit că putea vorbi despre „lucrările sale” unei 
tinere femei seducătoare. „Ce bătrân de treabă! gândi ea, 
deși pare puţin cam zaharisit!” 

În timp ce Ernest vorbea, ochii săi de nu-mă-uita nu 
scăpau nimic din privirile schimbate între doamna Stroud și 
Eden și băgă chiar de seamă bucuria pe care ea o simţea 
când reuși să-l păstreze în preajma ei când se duseră cu 
toţii să viziteze grădina. 

134 


Bătrâna Adelina se așeză pe banca circulară vopsită în 
alb, așezată sub salcia argintie care domina peluza. Rondul 
de mușcate roșii tocmai fusese completat și ea îi aruncă o 
privire plină de aprobare. Apoi își aminti de Piers și de 
Finch. 

— Unde sunt băieţii ăștia doi? întrebă ea. Nu i-am văzut 
la ceai. 

Meg răspunse: 

— Piers s-a dus la pescuit; cât despre Finch, a izbutit să-și 
toarne niște smoală în cap și nu poate veni la masă în halul 
ăsta. 

— Smoală, ai? Derbedeu mic! Trebuie să-i ungeți părul cu 
unt; numai așa se poate curăța. E un băiețaş drăguț, 
doamnă Stroud, dar burdușit de muzică, ca biata maică-sa! 

— Un muzician și un poet, doamnă Whiteoak! V-a 
răsfăţat soarta prin nepoţii dumneavoastră! 

— Fără nici o îndoială! Și prin calul ăsta mare de băiat de 
aici și prin copilaș. Lasă alea în pace, Wake! Ești un băiat 
nesuferit! 

Wakefield își golise tocmai mâinile pline de pietrișul 
adunat de pe alee pe rochia de pichet alb al doamnei 
Stroud. Dar ea se prefăcu că nu-i pasă și nu lăsă ca băiatul 
să fie certat. Încerca în toate felurile să fie bine văzută de 
către toţi. 

Era pentru prima oară când Renny o vedea pe Chris 
îmbrăcată cu altceva decât un pantalon de călărie vechi. 
Asta o făcea să pară o fată cu totul diferită. În locul unei 
cămăși cu mâneci lungi, ea purta acum o rochie de batist 
roz. Picioarele ei îmbrăcate în ciorapi de mătase și brațele 
goale și zvelte erau deosebit de graţioase. Dar mâna și 
încheietura erau atât de bronzate, încât lăsau impresia că 
poartă mănuși maro. Vioiciunea ei fulgerătoare, care friza 
violenţa, se transformase într-o încântătoare feminitate. 

— Poţi fi două persoane cu totul diferite, îi spuse el, în 
timp ce se găseau lângă bătrânul dud sub care era 
suspendat un hamac, foarte stricat, care servise la adunat 

135 


mure mai bine de trei decade. Pânza lui atârna moale, iar 
părţile de fier erau ruginite, dar acest colţ izolat nu era lipsit 
de un anumit farmec poetic. 

— Mi-e milă de dumneata dacă te lași prins în capcana 
asta! răspunse ea. 

— Nu te văd înjurând îmbrăcată în felul ăsta! 

— Pe dracu nu mă vezi! exclamă ea incredulă și fără 
afectare. 

— Chris, te iubesc! 

— Mulţumesc. 

— Te iubesc pe zi ce trece mai tare. 

— Mă iubești îndeajuns cât să-mi mărești leafa? 

— Nu amesteca problemele materiale cu sentimentele pe 
care ţi le port! 

— Asta e o știre proastă! 

— Dar dacă dorești să-ţi măresc leafa, am s-o fac. 

— Nu merit nici un penny în plus decât primesc. Ai fost 
foarte drăguţ cu mine. 

Ochii ei se umplură dintr-o dată de lacrimi. El îi întoarse 
pe ai săi și începu să legene încet hamacul. 

— Știi, spuse el, tatăl și mama mea erau așezați aici unul 
lângă celălalt atunci când el a cerut-o în căsătorie. 

— Ce să spun, ce loc și-au ales pentru așa ceva! 

El replică pe un ton ușor iritat: 

— Hamacul era nou pe atunci și îl acopereau cu o husă 
când nu se foloseau de el. Fraţii mei mai mici au pus mâna 
pe ea pentru una din isprăvile lor, în timp ce eu eram 
departe. 

— Îmi pare rău, spuse ea stânjenită, dar trebuie să mă 
arăt rea față de dumneata, nu înţelegi asta? 

— Nu, explică-mi. 

Ea se întoarse spre el. 

— Înţelegi perfect! 

— Vrei să spui că ești pe punctul să te îndrăgostești de 
mine și că ai niște motive perverse ca să nu vrei s-o faci? 

— Vreau să spun că nu trebuie s-o fac! 

136 


— Dar ești gata să mă iubeşti? 

— Am să plec acum; a trecut prea mult timp de când l- 
am abandonat pe Tod. 

El o apucă de braţ pentru a o reține și spuse: 

— Kit, iată prima clipă în care suntem în sfârșit singuri; 
de fiecare dată mai era de faţă un cal sau altcineva... 

Ea ridică ochii spre el. Dacă nasul era ușor impertinent, 
ochii lui corectau această impresie, prin pătrunzătoarea lor 
intensitate. 

— Renny... Renny... dragule, te rog, lasă-mă să plec. 

El lăsă să-i alunece mâna de-a lungul brațului ei și, 
dându-i drumul, o urmă până la locul în care ceilalţi se 
strânseseră în grup în jurul bătrânei Adelina. 

Aceasta rămase pe loc după ce musafirii plecară. O distra 
să-i bârfească luându-i pe rând, comparându-i cu alte 
cunoștințe pe care le avusese cu mult timp în urmă. Se 
gândi că i-ar face plăcere să dea o mare petrecere 
săptămâna viitoare. Timpul frumos din ultima vreme o 
încălzise, dându-i o nouă vitalitate. Fiii ei se așezaseră pe 
bancă lângă ea, Nicholas trăgând cu placiditate din pipa pe 
care și-o aprinsese, Ernest privind-o pe Augusta care se 
reapucase de tapiseria ei. 

— AŞ vrea să știu și eu să fac așa ceva! spuse el cu un 
aer admirativ. 

— Te învăţ, dacă vrei, răspunse Augusta. 

— Mă îndoiesc că aș fi în stare să învăţ. 

— Ce idee! Nu există nici un motiv ca să fii mai puţin apt 
decât mine! 

— Sper că nu vrei să insinuezi că sunt efeminat, 
Augusta? 

— Câtuși de puţin! Dar există o delicateţe și o precizie în 
tine... Vezi, dacă Renny mi-ar cere să-l învăţ... 

Renny stătea întins pe spate, în iarbă, cu un braţ peste 
ochi. Buzele sale aveau o expresie dură. Eden era și el 
așezat în iarbă și se juca cu Wakefield, ceea ce era o ocazie 
să demonstreze, într-o manieră puţin provocantă, preferința 

137 


micului băieţaș pentru el. 

— Du-te să te joci cu fratele nostru mai mare, Renny, 
spuse el. Cere-i să facă pe ursul! 

— Nu, spuse Wakefield pe un ton decis, bebe nu știe să-i 
volbească cum tlebuie! 

— Bine, dacă nu vrei să-i vorbești, du-te la el și fă-i o 
strâmbătură urâtă. 

Cu un aer timorat, Wakefield se aventură până lângă 
marele corp întins pe iarbă, dar se arătă mai curajos decât 
părea când, deodată, Renny îl prinse și-l așeză pe pieptul 
său. Wakefield rămase cuminte, satisfăcut de cum era 
instalat și încântat să fie legănat de suflul regulat care 
ridica și lăsa pieptul lui Renny. 

— Drăguţul de el! exclamă Meg de lângă stratul de flori 
unde culegea mușcate. Știam că n-o să întârzie să se 
îmblânzească! 

— Nu mi-a fost niciodată cu adevărat frică de contrariu, 
spuse Renny. Nu erau decât mofturi ca să se facă remarcat. 
Nu peste mult timp am să fiu preferatul lui! 

Îi dădu câteva palme încurajatoare la fund micului 
băiețaș. Ochii i se fixară pe Eden cu mai puţină încântare; 
se adresă bunicii sale ridicând ușor vocea: 

— Doamna Stroud ţi-a plăcut deci, Gran? 

— În adevăr, gândesc că e o femeie amabilă și sensibilă, 
deși n-aș băga mâna în foc că a ieșit tocmai din coapsa lui 
Jupiter. 

Eden roși și spuse: 

— E femeia cea mai interesantă și mai intelectuală pe 
care am întâlnit-o. 

— Ce-ai zice, spuse Gran, dacă ai afla că Eden are o 
legătură cu ea? 

— Nu te-aș crede. 

— Și totuși, așa e. 

Eden îi aruncă lui Renny o privire furibundă. 

— În numele Cerului, Renny, taci din gură! 

Adelina înfipse bine bastonul de abanos în pământ și se 

138 


aplecă în faţă ca să nu-i scape nici cel mai mic cuvânt. 

— A spus: „Taci din gură?” Eu spun invers! Daţi-i drumul, 
vreau să știu tot! 

Ochii ei străluceau de curiozitate. 

— Îmi închipui, răspunse Eden, că nu e pentru prima dată 
în istorie când un tânăr leagă o prietenie cu o femeie mai în 
vârstă decât el! 

— Recunosc că s-a întâmplat adesea, spuse Ernest, și nu 
văd pentru ce o asemenea prietenie nu ar fi recomandabilă 
pentru un tânăr... eu însumi când aveam douăzeci și trei de 
ani... 

— Cu cinci ani mai mult decât individul ăsta! aruncă 
Renny. 

— Suntem mai precoce astăzi, spuse Eden. 

— Mai precoce? exclamă Nicholas pe un ton nerăbdător. 
Băieţii ca tine sunt niște copii, comparaţi cu ceea ce 
camarazii mei și cu mine eram la vârsta ta! 

Bătrâna Adelina lovi pământul cu bastonul. 

— Sunteţi toți niște copii! declară ea. De ce nu mi s-a 
spus asta înainte ca femeia aceea să vină aici? Aș fi zvârlit- 
o afară! 

— E o femeie cum se nimerește una dintr-o mie, spuse 
Eden; prefer compania ei faţă de cea a oricărei alteia. Și țin 
să mă văd cu ea. Dacă oamenii se lasă prinși în supoziții 
neconvenabile, n-au decât s-o facă. 

Nicholas se întoarse spre Renny: 

— Ce spune lumea? 

Eden interveni cu vehemenţă: 

— Dar cine sunt cei care vorbesc? Bătrâne cancaniere ca 
domnișoara Pink și câini puturoși ca Jim Dayborn? 

Renny făcu copilul să se ridice și el se așeză în iarbă. 
Wakefield începu să tropăie în căutarea lui Meg, care 
intrase în casă. 

— Astea sunt niște stupidităţi, spuse Renny. Ştii foarte 
bine că nu poți să-ți petreci tot timpul liber în casa doamnei 
Stroud fără să faci lumea să vorbească. Și pentru că te-ai 

139 


înfierbântat atât de tare, spune, te rog, familiei la ce oră te- 
ai întors noaptea trecută și cum! 

— N-am s-o fac. Prefer să fiu condamnat decât să fiu 
hăituit în felul ăsta! 

Se ridică dintr-un salt. 

— Vorbiți despre mine între voi cât o să vă placă; eu am 
plecat. 

— Ce cocoșel înfuriat! exclamă Adelina. 

În timp ce el se depărta, îl urmări pe sub sprâncenele 
sale stufoase, cu buzele închise și cu o expresie ironică si 
gânditoare. 

— Atitudinea lui Eden a fost complet nedreaptă, spuse 
Ernest; a avut o mulţime de semne de simpatie din partea 
familiei sale și mai ales, ca să spun așa, din partea mea. L- 
am încurajat chiar să scrie poezii... 

— Aș fi preferat să fi făcut altceva în căzul acesta, replică 
Renny. De la poezie se trag toate poveștile astea. Citește 
poezii la picioarele doamnei Stroud și ea îi declamă din 
Browing și din Shelley. Mi-a povestit Dayborn. N-ar fi trebuit 
să deschid discuţia asta în fața voastră, a tuturor, dar i-am 
vorbit și înainte, iar el s-a suit pe caii cei mari. Dacă voi, cei 
mai în vârstă, credeţi că asta nu are nici o importanță, nu 
mai am nimic de spus. N-are decât să galopeze spre 
prăpastie, dacă voi nu vedeţi nici un inconvenient s-o facă! 

— N-o să ajungem până acolo, mormăi Nicholas. Când și 
cum s-a întors noaptea trecută? 

— La ora unu, pe geamul bibliotecii. 

Nicholas fluieră ușor. Ernest scoase o imperceptibilă 
mârâitură. Bunica rămăsese tăcută, cu aceeași expresie 
gânditoare și ironică. 

Augusta nu spuse nimic în timpul întregii scene, deși acul 
său de lucru rămăsese nemișcat. Păstra o atitudine 
indiferentă de câte ori putea, pentru că ei îi plăcea ca 
lucrurile să se petreacă în ordine și cu seninătate, iar ceea 
ce se petrecuse o exceda. O asemenea aventură pentru un 
băiat de optsprezece ani nu putea fi tolerată. El era nepotul 

140 


ei favorit. Îi plăcea să-l vadă elegant, indolent, dar n-ar fi 
suportat gândul să-l știe lipsit de moralitate. Se simţi iritată 
împotriva lui, cum nu mai fusese niciodată. Dar de 
condamnat, o condamna pe doamna Stroud. 

— Ce nerușinare! exclamă ea. Să vină la ceaiul nostru cu 
așa ceva pe conștiință! 

— Cine e ea de altfel? întrebă Nicholas. N-are nimic mai 
bun de făcut decât să alerge după un adolescent? 

— Își împrospătează astfel propria tinereţe, spuse Renny 
pe un ton sec. Nu cred, de astfel, că a avut vreodată vreun 
succes. Ni s-a spus că a dus o viaţă grea mulţi ani, alături 
de un soț infirm. Acum vrea să câștige timpul pierdut. 

— Nu va apuca să facă asta cu Eden, spuse Augusta 
demnă. 

Ernest o privi ca și cum ar fi așteptat o inspiraţie, apoi 
întrebă: 

— Ce ne rămâne de făcut? Eden are aerul că și-a luat 
frâul în dinţi, dacă diferenţa de vârstă și fizicul persoanei nu 
sunt de ajuns ca să-l îndepărteze de ea... 

— Trebuie să facem ceva, spuse Augusta. 

Renny remarcă: 

— Știţi că și-a trecut examenele la limită. Nu vă scapă că 
are datorii și sunt forțat să recunosc că l-ai încurajat în 
extravaganţele lui, unchiule Ernest. 

Ernest părea descumpănit. Înainte chiar de a ajunge la o 
vârstă mai coaptă, el tocase averea foarte respectabilă 
moștenită de la tatăl său. Chemă în ajutor umbra acestuia 
și strigă: 

— Tatăl meu l-ar fi bătut cu cravașa! 

Renny surâse: 

— Sunt hotărât să fac așa, dacă crezi că așa trebuie. 

— Oh! Nu, spuse Augusta, timpurile violenţei au trecut, 
cu excepţia celor foarte moderate. 

— Cum ar fi un picior în fund! sugeră Renny. 

Adelina se smulse din meditaţia care o dusese către 
adâncurile amintirilor sale, în care se găseau îngropate 

141 


unele episoade din propria ei tinereţe. 

— Nu ne rămâne decât un lucru de încercat, cu o femeie 
de această speţă; ar trebui să-i ia locul pe lângă ea un om 
mai în vârstă și cu mai multă experienţă decât el! spuse 
Adelina. 

Trebui să treacă un moment până când propunerea ei să 
fie înțeleasă de ceilalţi; apoi Augusta exclamă: 

— Ce idee bună, mamă! Ernest este fără îndoială 
bărbatul capabil să realizeze în mod perfect acest lucru! 
Are experienţa vieții, distincţie și farmec! 

Ernest roși, ca o tânără, la pomenirea calităţilor sale, 
surâse chiar neghiob, dar, în același timp, era îngrozit la 
gândul de a o cuceri pe doamna Stroud; termină prin a 
spune, apucându-se de genunchi pentru ca să-și împiedice 
mâinile să-i tremure: 

— Spune-ţi-i mai bine lui Nick să se ocupe de asta; 
femeilor le plac bărbaţii divorțaţi. 

— Cu piciorul meu? exclamă Nicholas sardonic. Aș arăta 
într-adevăr minunat cu o chitară sprijinită pe genunchiul 
meu gutos, pe cale să-i cânt o serenadă văduvei vesele... 

— Pun pariu că n-ar trebui mult timp până să te trezești 
cu ea pe celălalt genunchi! spuse Renny. Cred că ideea 
mătușii e bună. Femeia asta se simte singură; își dorește o 
prietenie masculină. Îi place poezia. Unchiul Ernest ar putea 
să-i vorbească despre cartea pe care-și propune să o scrie. 
l-ai vorbit despre ea astăzi, nu-i așa? 

— Am stat puţin cu ea de vorbă. Dar i-am pomenit despre 
asta mai mult domnișoarei Cummins. 

— Lui Chris? Cred că n-a auzit în viaţa ei vorbindu-se de 
Shakespeare. 

— Ba da, deși nu știe nimic despre sonetele lui. 

— Doamna Stroud le cunoaște; am văzut cartea pe biroul 
ei. 

— Există o eventualitate de care nici unul dintre voi nu 
ține seama; și dacă m-aș îndrăgosti de doamna Stroud? 

— la-o de nevastă cu binecuvântarea noastră! 

142 


Ernest luă un aer ofensat. Augusta de asemenea. 
Aceasta termină prin a spune: 

— Dacă fratele meu s-ar căsători, sper că și-ar alege o 
persoană cu un aspect și cu o educaţie mai convenabile. 
Consider că doamna Stroud e bondoacă și cam comună. 

Adelina îl întrebă pe Ernest cu un aer îngrijorat: 

— Crezi că e vreun pericol să te atașezi de ea? 

— În nici un caz, mamă! Nu-i deloc genul meu; n-am 
făcut decât să glumesc. 

— Asta nu e un subiect de glumă, declară Augusta. Poţi 
vedea cât de rău a căzut Eden în plasa ei. Nu e nici o clipă 
de pierdut. Astăzi ați fost prezentaţi unul celuilalt; trebuie 
ca mâine să te duci să-i faci o vizită. Fii franc, spune-i 
neliniștile pe care ţi le provoacă Eden. Trezește-i simpatia și 
apoi începe s-o cucerești. Instinctul o să te facă să ghicești 
ce trebuie să-i spui. 

— Asta pare ușor cât suntem aici, așezați sub acest 
arbore, dar va fi cu totul altceva când am să mă găsesc 
singur, faţă în faţă cu doamna Stroud. 

—O să fie mai ușor, dimpotrivă! afirmă Augusta 
încurajator. 

— Pentru că dorinţele tale vor fi stârnite. 

— Dorinţele mele? exclamă Ernest înspăimântat. 

— Dorinţele tale de a reuși, vrea să spună mama, explică 
Augusta. 

— O să-ţi mănânce din palmă încă de la cea de-a treia 
întâlnire, afirmă Renny. 

—E în toate astea ceva neplăcut... spuse Ernest, 
rozându-și unghiile. 

— Prostii, spuse Nicholas, ea n-are scrupule! L-ar fi 
deșelat pe băiatul ăsta fără să se gândească de două ori. 
Dă-i bătaie și arată-te oricât de diabolic vei putea să fii, 
Ernie! 

Ernest, strângându-se cu braţele peste talie, răspunse cu 
fervoare: 

— Am s-o fac. 

143 


— Toate astea au obosit-o pe mama, spuse Augusta. l-a 
căzut capul... 

Într-adevăr, bărbia Adelinei se sprijinea pe piept, boneta 
împodobită cu dantele și fundulițe naufragiase pe unul 
dintre ochi, dar un surâs misterios îi înflorise pe buze. 


144 


CAPITOLUL X 


ERNEST ȘI DOAMNA STROUD 


A doua zi ploua. Mai multe săptămâni la rând de vreme 
frumoasă degeneraseră în caniculă. Ploaia deasă din 
noaptea precedentă adusese un fel de ușurare. Ai fi putut 
să te aștepți la o dimineaţă proaspătă și radioasă, dar, în 
locul ei era o atmosferă apăsătoare și cădea o ploaie fină. 
Era ceva mohorât în atmosferă și doamna Stroud, mergând 
de colo până colo în salonul perfect ordonat, se simţi dintr-o 
dată neliniștită și solitară. Impresiile acestea nu îi erau 
necunoscute. Trebuise să se apere de ele în timpul întregii 
sale existenţe. Fusese copil unic la părinţi. Tatăl ei murise 
pe când ca era încă mică, iar tinereţea îi fusese încătușată 
de îngrijirile pe care trebui să le dea unei mame pe 
jumătate neputincioase și capricioase pe care nu o iubise 
niciodată prea mult. Mama ei murise când ea avea douăzeci 
și șase de ani. Câteva săptămâni mai târziu, fusese 
surprinsă de o furtună în timpul căreia se refugiase sub un 
copac. Un bărbat în jur de cincizeci de ani se adăpostise 
înaintea ei sub copac. Conversaţia se angajase între cei doi. 
El era văduv, negustor, retras din afaceri. Ea era exact în 
dispoziția de a face confidenţe în ziua aceea; la mai puţin 
de șase luni după asta erau căsătoriți. 

Viaţa cu Robert Stroud nu-i păruse mai distractivă decât 
cea pe care o dusese mai înainte. Obiceiurile lui erau 


145 


riguroase, voinţa inflexibilă. Câștigase bani mai mult 
datorită extremei sale prudenţe în afaceri decât prin 
iscusinţa iniţiativelor sale. O dată căsătoriţi, păruse că se 
dezinteresează de ea. Ea făcuse să-i tacă în piept orice fel 
de clan tineresc pentru a-și putea potrivi mentalitatea cu a 
lui. Erau căsătoriți numai de trei ani când el avu un atac 
care făcu din el un nefericit de infirm pentru alţi șase ani. 
Viața lui Amy Stroud fusese distractivă până atunci în 
comparație cu ceea ce trebuia să suporte mai târziu. Când 
nu era ocupată cu satisfacerea capriciilor soțului, se 
îngropa în lectura romanelor, a culegerilor de poezii. Citea 
romanele demodate, care aparținuseră  precedentei 
neveste a domnului Stroud. Libertatea o căpătase numai de 
trei ani; fusese ca și cum s-ar fi născut din nou, dureros, în 
însăși dulceața acestei renașteri. Amy se dezvoltase 
asemenea unui fluture încă înţepenit după eliberarea sa din 
stadiul de crisalidă. Își cumpărase în sfârșit toaletele 
elegante pe care și le dorise dintotdeauna. Vânduse casa, 
cu tot mobilierul de prost gust din ea. Mai presus de orice, 
ar fi dorit să voiajeze, să vadă Italia, Grecia, dar lunga boală 
a soţului ei mâncase o mare parte din capital. Zborul 
fluturelui n-avea să se ridice decât câteva palme de la 
pământ. Fu o aventură exaltantă pentru Amy să se ducă, în 
vara aceea, într-o mică staţiune balneară, pe malul unui 
lac, unde rămânea ore întregi așezată pe o verandă, 
împreună cu alte tinere femei, discutând în așteptarea 
întoarcerii bărbaţilor plecaţi la pescuit. În iarna următoare, 
se duse în Florida, repetând, la o scară mai mare, 
experienţele din timpul verii. Apoi, o dată cu reîntoarcerea 
timpului frumos, se aventurase până la Quebec, făcuse 
lungi plimbări în împrejurimile orașului, se așezase pe 
băncile de pe promenadă ca să citească „Câinele de aur”. 
Dar tot nu era satisfăcută, ghicind în sine un abis de pasiuni 
inepuizabile și neîntrebuinţate, pentru că nu exista nimeni 
pentru care să cheltuiască aceste pasiuni. Deoarece risipise 
mai mulți bani decât ar fi trebuit, se gândise să-și cumpere 
146 


o casă în care să se stabilească. Se întoarse în Ontario, 
unde își petrecuse iarna într-o pensiune de familie, 
singurele sale distracții fiind concertele și filmele. Cerceta 
cu grijă jurnalele în căutarea anunţurilor de case de 
vânzare. 

Când îl citi pe cel al domnișoarei Pink, fu imediat 
interesată pentru că, pe când era tânără, făcuse o vizită 
prin împrejurimi, întovărășită de mama ei, și își amintea 
mereu de atunci de vraja liniștită, de aspectul venerabil al 
frumoșilor copaci din acest colț tihnit. Luă legătura cu 
agentul imobiliar, care o duse să vadă casa. Fu o decepţie 
pentru ea să constate că aceasta era prea mare pentru o 
persoană singură și că preţul reprezenta o sumă pe care nu 
îndrăznea să o cheltuiască. Cu toate acestea, ceva în 
această casă o captiva, simţea că trebuie să fie a ei. Era 
mai degrabă cheltuitoare din fire, dar lungii ani de viaţă 
comună cu bărbatul ei o făcuseră să devină prudentă și 
avizată. Se frământă până aproape să se îmbolnăvească, 
apoi îi veni ideea luminoasă de a împărţi casa în două 
apartamente și de a închiria partea pe care nu avea să o 
ocupe. Aducerea la îndeplinire a acestui proiect, discuţiile 
cu arhitectul, mobilarea apartamentului fuseseră zilele cele 
mai frumoase și cele mai fericite din viaţa ei. 

Nu fusese prea ușor, așa cum crezuse, să găsească 
locatari. 

Când Jim Dayborn și Chris Cummins se prezentaseră, 
rămăsese încântată. Acceptase să le fixeze o chirie destul 
de scăzută, pentru că erau exact genul de oameni cu care 
dorea să aibă de-a face. Erau tineri și proveneau din familii 
onorabile. Li se întâmplaseră multe, dar nu erau marcați de 
greutăţile peste care trecuseră. Ea era atrasă de către Tod. 
Amy nu avusese niciodată de-a face în mod constant cu un 
copil. Îi făcea plăcere să-i umple pe locatarii săi de favoruri; 
simţea că în viaţa ei începea o era nouă. 

Din păcate, ei nu se dovediră niște chiriași buni; interiorul 
lor era prost întreţinut, întârziau să plătească chiria și deja 

147 


relaţiile lor erau mai puţin cordiale decât la început. 

Dar Amy Stroud nu era cu adevărat dezamăgită din 
pricina imperfecţiunilor lor. Pentru prima oară ea gusta 
viața, o trăia! Eden Whiteoak deșteptase în ea dorinţe, 
pasiuni despre care știa că există dar care, credea ea, nu 
făcuseră decât să mocnească sub cenușă toată viaţa ei. 
Sufletul ei semăna cu un vulcan care nu a erupt niciodată. 
În jurul craterului crescuse o iarbă palidă și seacă, clădiri 
prozaice fuseseră ridicate cu multă caznă. Dar zguduiri și 
zgomote surde se auzeau acum. Noaptea i se întâmpla să 
se plimbe ore întregi, incapabilă să doarmă, nedorind 
măcar să doarmă, luată de valul emoţiilor sale extatice. 

Totuși, toate visele ei nu se cristalizau numai în jurul lui 
Eden. Ea știa că sentimentele pe care el le avea pentru ea 
nu erau decât slabe și egoiste emoţii în comparaţie cu ceea 
ce simţea ea. În timp ce se învârtea prin cameră în 
picioarele goale, i se întâmpla să repete la nesfârșit numele 
lui: Eden, Eden, Eden - îmbătându-se de armonia acestor 
silabe. Făptura ei banală căpăta vehemenţă, vocea-i 
răgușea și pe obraji începeau să-i curgă lacrimi. 

Totuși, când era cu el, se căznea să fie veselă și simula 
chiar maniere protectoare, jucând rolul, credea ea, unei 
femei plictisite de lume și plină de experienţă. Ar fi dat mult 
să poată șterge primele confidențe făcute lui Chris 
Cummins. Dar știind că Eden se vedea foarte puţin cu 
vecinii ei, riscă să-i povestească unele întâmplări 
înfrumusețate din trecutul ei. 

Amy știa că Eden nu avea să vină să o vadă în ziua 
aceea. Se dusese să joace într-un turneu de tenis. El îi 
ceruse să-l însoţească, dar ea refuzase, sub un pretext 
oarecare. Nu voia să riște să audă cum Eden este întrebat 
dacă cea pe care o adusese cu el era mama lui. În clipa 
aceasta, Amy se învârtea fără ţintă prin salon, mișcând 
bibelourile, aranjând pernele sau citind câteva pagini dintr- 
un roman. Își imagina adunarea veselă în mijlocul căreia se 
afla Eden și nu era deloc supărată când vedea cum cade 

148 


ploaia afară. Nu putea suporta ideea că el se distra în 
compania unor femei mai tinere. Simţi cum o cuprinde 
melancolia și se luptă să se elibereze de ea. 

Când se auziră bătăi în ușă, alergă aproape, în setea ei 
de n-are importanţă ce distracţie. Mare nu-i fu mirarea să-l 
vadă pe Ernest Whiteoak, în picioare, în pragul ușii! Destul 
de nervos, el o întrebă ce mai face. 

— Foarte bine, răspunse ea. Dar ziua asta mohorâtă mă 
apasă. A fost atât de frumos zilele trecute! lasomiile mele 
sunt pline de noroi, dar bujorilor le merge bine. Nu vreţi să 
intraţi? 

Ernest intră și privi în jurul său. Încântat de ordinea și 
eleganța feminină a încăperii, spuse: 

— Sper că vizita mea nu vă deranjează. Treceam pe aici 
și m-am gândit să văd cum sunteți instalată. E o adevărată 
inovaţie să împarți în felul acesta o casă în două. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi venit! 
Nu primesc niciodată vizite, dar am mulți vecini apropiați, 
poate că uneori prea apropiați. 

— Dar sunt niște tineri drăguţi, nu-i așa? 

Ea ridică ușor din umeri. 

— Destul de drăguţi. Îmi place mai mult femeia decât 
bărbatul și copilul mai mult decât amândoi. Cred că acum 
sunt la Jalna. Ce meserie brutală pentru o tânără femeie! 

— Da, dar îi place. Uneori găsesc că-și bate mai mult 
capul cu caii decât cu copilul ei. 

Ernest se așezase lângă fereastra care dădea spre două 
parcele de grădină vesel smălţate cu muguri galbeni și cu 
trifoi. Îl enerva să simtă toată atenţia doamnei Stroud 
concentrată asupra lui. Și totuși își făcuse o repetiţie în 
gând a tot ceea ce trebuia să-i spună. Se hotărî să-i 
vorbească. 

— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră că vă 
interesaţi atât de Eden; cu toţii suntem foarte mișcați. 

Auzind numele lui Eden, ea simţi că trebuie să se 
stăpânească. 

149 


— Sunteţi supărat că-l primesc atât de des la mine? 

— Nu avem de ce să fim; o prietenie inteligentă este atât 
de prețioasă pentru un tânăr... În zilele noastre puţini tineri 
au măcar o singură idee în cap! 

— Oh! Eden nu este așa! Mintea lui fierbe de idei, iar el e 
viu până în vârful unghiilor. 

— Cred că mai degrabă dumneavoastră sunteţi astfel, 
spuse Ernest aruncându-i o privire caldă interlocutoarei 
sale. 

Ea roși și recunoscu: 

— Da, e adevărat. 

Ernest începea să se simtă mai la îndemână. 

— Eden a ajuns în acel moment al vieţii în care simţi 
nevoia să fii înţeles. Și eu am fost cândva astfel. De atunci 
am ajuns să cred că e preferabil să ascunzi de ochii lumii 
ceea ce ești. 

— Dar aţi fost vreodată cum e Eden acum? 

— Ei bine, nu cred că am un caracter tot atât de arzător 
ca al lui, dar există o anumită asemănare între noi. La 
vârsta lui eram mai copt. Mă gândeam că dumneavoastră 
consideraţi această lipsă de maturitate ca un obstacol al 
prieteniei cu el. Trebuie să vă spun că sunt înconjurat de 
oameni care sunt foarte puţin interesaţi de preocupările 
mele intelectuale. 

Ezită o clipă și adăugă cu simplitate: 

— Mă gândesc să scriu o carte. 

— Adevărat? Eden nu mi-a vorbit niciodată despre asta. 

Ernest avu aerul că se întristează. 

— l-am vorbit adesea despre cartea mea, dar cred că nu 
l-a interesat prea mult. 

— Dar pe mine mă interesează! Vreţi să-mi vorbiţi mai 
mult despre ea? 

— Va fi o carte despre Shakespeare. Opera mea trebuie 
să fie complet diferită de cele care au fost deja scrise 
despre acest subiect care, de altfel, permite o variaţie 
infinită de studii diferite. Îmi place să cred că am ceva nou 

150 


de spus. Pe când locuiam în Anglia, fratele meu și cu mine 
am frecventat adesea teatrul. l-am văzut pe Irving și pe 
Terry în cele mai bune din rolurile lor shakespeariene și am 
avut norocul să-i cunoaștem și în viaţa particulară. 

— Cât de minunat cred că a fost! 

— Da. Nicholas îmi citește cu voce tare piesele de teatru. 
Ochii mei sunt destul de delicațţi. El are o voce frumoasă și 
un simț dramatic ascuțit. Interpretarea lui e remarcabilă. 

— Cât de mult mi-ar plăcea să-l ascult! 

— Am să vi-l aduc într-una din zilele acestea și am să 
încerc să-l conving să vă citească câte ceva. 

— Oh! Mulţumesc. 

Doamnei Stroud îi venea greu să creadă că o dimineaţă 
atât de tristă înflorise într-o asemenea zi minunată! Dorea 
cu fervoare să găsească ceva de spus ca să-l impresioneze 
favorabil pe Ernest. Dar, deși mintea îi fierbea, nu găsi 
nimic. Nu putea decât să-l privească pierdută, repetând: 

— Mulţumesc, ar fi minunat. 

Ernest cită cu vocea sa frumoasă și melodioasă: 

— „Poezia este floarea și parfumul oricărei cunoștințe 
umane, oricărei gândiri, pasiuni, emoții, a oricărui limbaj 
omenesc.” 

Doamna Stroud nu îndrăznea să vorbească. Ochii îi 
pluteau în lacrimi. Ernest vorbi, vorbi; își iubea sunetul 
propriei voci și n-avusese încă niciodată o ascultătoare atât 
de atentă. 

Ea îl rugă să rămână la ceai. În timp ce-l prepara, el 
străbătu încet salonul. Consideră că e atrăgător, deși puţin 
cam gol, și-și aminti de o figurină din porțelan de Dresda pe 
care o avea în camera sa. Își propuse să i-o aducă data 
viitoare când va veni, pentru că acum era sigur că va exista 
o „data viitoare”. 

Un ușor zgomot se auzi de la bucătărie; în nervozitatea 
sa, ea lăsase să-i cadă cutia cu ceai. Ernest se aventură 
până la ușă. 

— Sper că nu s-a întâmplat nimic grav? 

151 


— Oh, nu! Nu s-a spart nimic. Nu vreţi să intraţi să-mi 
vedeţi bucătăria? 

Ea-și recăpătase dintr-o dată stăpânirea de sine. 

El intră, admiră totul. Era o noutate să vadă interiorul 
unei bucătării și apoi nu văzuse niciodată una atât de 
pedantă. O ajută să transporte cele necesare ceaiului. 
Deveniră mai apropiaţi și râseră mult în timp ce-și ronțăiau 
feliile subțiri de pâine prăjită unse cu unt și prăjiturelele cu 
cremă însoţite de un ceai bun. 

Pe drumul de întoarcere, Ernest se umfla în pene de 
succesul avut. Aștepta cu nerăbdare momentul să le 
povestească celorlalţi. 


152 


CAPITOLUL XI 


PLANUL LUI PHEASANT 


Existența lui Pheasant, de la opt la doisprezece ani, 
fusese atât de monotonă, încât era greu să deosebești o zi 
de cealaltă, exceptând schimbarea de anotimpuri. Aceste 
schimbări, ea le urmărise cu un ochi mai atent decât cea 
mai mare parte a copiilor. Ştia aproape momentul exact în 
care bătrânul măr de pe marginea pârâului își va 
întredeschide fragilele flori alb-roz. Învăţă să prevadă ce 
vreme va fi, stând mereu în tovărășia ursuză a doamnei 
Clinch și putea să vestească ploaia sau să anunţe dacă 
furtuna care stătea să înceapă va aduce o limpezire a 
atmosferei, o răcire sau vreun alt fenomen meteorologic. Ea 
și doamna Clinch purtau lungi discuţii despre vreme. 
Pheasant cunoștea numeroasele necazuri suportate de 
doamna Clinch în toată existenţa sa, necazurile pe care ea 
le punea numai pe seama vremii de afară. Era veșnicul și 
inepuizabilul subiect de conversaţie, singurul pe care-l 
abordau de la egal la egal. larna, așezate în preajma unei 
sobe aproape incandescente, discutau cu pasiune despre 
iernile trecute. Vara, când doamna Clinch își ducea 
balansoarul la aer și se legăna făcându-și vânt cu evantaiul 
pentru a îndepărta ţânţarii, Pheasant îngenunchea lângă 
ea, în iarba umedă, și urmau conversații fără sfârșit în care 
era vorba despre secetă, inundaţii, aurore boreale și de 


153 


oameni loviți de trăsnet. 

Pheasant nu era prea interesată de lecţiile domnișoarei 
Pink. Acestea constau mai ales din studiul mineralelor din 
țări îndepărtate și din cât mai multe date ale unor bătălii 
istorice pe care trebuia să le știe pe dinafară. Pheasant 
trebuia, de asemenea, să învețe pe dinafară poeme cum ar 
fi: „Psalmii vieti? sau „Noi vizite printre coada șoricelului”. 
Doamna Clinch o învăţă să facă cârpituri cu acul și tivul, dar 
ea se ferea să-și pună în practică cunoștințele, spre 
diferență de ceea ce făcea cu noţiunile sale de 
meteorologie, care îi erau de ajutor și prezentau un interes 
constant. 

În toţi acești ani, familia de la Jalna fusese pentru ea 
subiectul unor îndelungi meditații. Îi erau atât de apropiaţi, 
că ar fi putut fi de-a lor, deși nu schimba decât rareori 
câteva cuvinte cu unul dintre ei. Dar să-l întâlnească pe 
unul dintre membrii acestei familii, să afle o frântură de 
veste despre ei, schimba pentru Pheasant în întregime 
culoarea zilei respective. Ei urmau, imediat după 
problemele meteorologice, ca subiect al conversaţiilor între 
ea și doamna Clinch. Motivul pentru care nu se găseau 
decât pe planul doi era că doamna Clinch își încărca frazele 
de subiînţelesuri atunci când vorbea despre ei și apoi făcea 
atâtea aluzii la mândria lor, la aroganţța lor, încât adesea 
Pheasant se simţea tristă după asemenea conversații. Cu 
toate acestea, când se întâlnea cu vreunul din membrii 
familiei, acesta se arăta întotdeauna drăguţ față de ea, cu 
excepția lui Meg, pe care nu o văzuse în faţă decât în două 
ocazii. De fiecare dată Meg îi aruncase o privire 
descumpănită, apoi o examinase cu o expresie rece, 
scrutătoare. Pheasant îi simţise în mod clar antipatia. 

Câteodată, ea și cu Finch se întâlneau din întâmplare pe 
câmpuri și se jucau împreună. Ea îl considera ca pe o fetiţă 
care-i semăna puţin și ar fi dorit să-l cunoască mai bine. 
Ultima oară îl întâlnise pe micul podeţ de peste pârâu. 
Pheasant nu se aventura niciodată decât în secret pe 

154 


pământurile Jalnei. În ziua aceea, fofilându-se prin desiș, ca 
să vadă dacă n-ar putea găsi niște creson pe malul 
pârâului, se trezise nas în nas cu Finch. Acesta, instalat pe 
podeţ, își legăna, picioarele pe deasupra apei, în timp ce un 
mic șoarece alb alerga între petele de soare de pe 
scândurile podului, într-un spaţiu pe care băiatul îl proteja 
cu braţele. Rămăsese nemișcată, cu apa până la genunchi, 
cu ochii ridicaţi spre el, întrebându-se dacă avea sau nu să 
intre în vorbă. Dar Finch fu acela care vorbi primul, ca și 
cum ar fi așteptat-o. 

— Bună, Pheasant, vino să vezi șoarecele meu dresat. 

Ea plescăise repede prin apă până la mal, ca să se suie 
să-l întâlnească pe pod. 

— Privește! E cât se poate de bine dresat. Sunt pe cale 
să-l învăţ fel de fel de lucruri. Vezi, nu se teme deloc de 
mine; stă cuminte pe mâna mea; privește! 

Încântată, ea îi examinase atât pe el, cât și șoarecele. Era 
transportată de bucuria de a fi împreună cu alt copil. 
Simţea această fericire până în vârful degetelor, ca o febră, 
o furnicătură. Ar fi vrut să alerge sau să se bată cu el. 

— Oh! Finch, pot să-l ating? 

El ezită. 

— Nu cred că asta o să-i placă; nu mă cunoaște decât pe 
mine. 

— Numai o mică mângâiere! 

EI consimți. Pheasant tremura de fericire atingând 
această blăniţă de catifea. Dar Finch era agitat. Trebuia să 
plece cu protejatul său de acolo. Ea, se întreba adesea ce 
mai făcea micul șoricel și dacă Finch îl învățase într-adevăr 
să facă o mulţime de lucruri. 

Uneori Pheasant îl întâlnea pe Piers, dar acesta era, 
dintre băieţi, cel pe care-l iubea cel mai puţin. Lui i se părea 
normal să vină la Vaughanlands cu pușca ca să tragă după 
iepuri. Ei îi plăceau pielea lui roz și albă, ochii lui albaștri, 
dar găsea că are o privire dură și batjocoritoare. Când se 
întâlneau, el se lăuda cu isprăvile lui de vânătoare. Odată o 

155 


apucase și o gâdilase cu degetele lui de oțel. De atunci ea o 
lua la fugă la apropierea lui. De la doamna Clinch află că 
Piers era nedisciplinat și că sora și unchii săi nu-l puteau 
stăpâni. Doamna Clinch spunea că el se lăuda mereu că 
face sau nu face ceea ce i se cere, după bunul său plac. 

Într-o vreme, Eden fusese preferatul ei. 

Îl văzuse foarte des prin pădure și murmurase un timid 
„bună” ca răspuns la salutul lui. Găsea că Eden are un 
surâs plăcut, dar mai degrabă trist. Apoi, într-o zi, se 
arătase dintr-o dată sociabil. O luase de mână ca să se 
plimbe cu el printre pini și sălcii. Se așezaseră într-un colț în 
care se aflau tufe de agrișe sălbatice și mâncaseră o 
mulțime, deși se strâmbau și scuipau tot timpul de acreala 
lor. El se arătase amuzat și amabil, cum nu mai fusese 
nimeni cu ea până atunci. Simpla vedere a acestei feţe în 
continuă mișcare era o distracţie. O întrebase nenumărate 
lucruri despre ea însăși. În sfârșit, aruncând în aer și 
prinzând la loc o piatră, îi mărturisise că scria poeme. Mai 
târziu va fi un om al legii, dar, printre procese, va scrie o 
mulțime de versuri și după câtva timp, după ce avea să 
câștige ceva bani, va părăsi această meserie ca să se 
consacre cu totul poeziei. Poate că va scrie și un poem 
despre ea. 

Confidenţele lui schimbaseră cu totul fața lucrurilor 
pentru Pheasant. Își imaginase că avea să-i fie prieten 
pentru totdeauna. Adesea, de atunci, rătăcise prin pădure 
în speranţa de a-l întâlni din nou, dar când aceasta se 
petrecu în sfârșit, el o privise cu un aer absent, abia 
salutând-o cu o înclinare a capului și își văzuse de drum. Îl 
supărase oare cu ceva? Neputând suporta această idee, o 
pornise în goană pe urmele lui și, prinzându-l de braț, 
ridicase spre el fața ei întrebătoare și neliniștită. Dar el se 
degajase cu o  smucitură, exclamând cu o voce 
impertinentă: „Lasă-mă singur!” Aceasta se petrecuse cu 
un an în urmă și ea nu-i mai vorbise niciodată de atunci. 

Bătrâna bunică, lady Buckley și unchii aparţineau, pentru 

156 


ea unei lumi maiestuoase și îndepărtate. Pheasant nu 
avusese niciodată de-a face cu ei, cu excepţia întâlnirii sale 
cu Nicholas, care o mângâiase pe cap cu mâna sa mare și 
frumoasă și îi trimisese apoi o păpușă, ca amintire. 

O văzuse adesea pe bunică în trăsura trasă de doi cai albi 
bine ţesălaţi, când se ducea la biserică sau la vreo vizită 
prin împrejurimi. Bătrâna doamnă îi arunca, de fiecare dată, 
o privire pătrunzătoare, dar nu lipsită de bunătate. În 
aceste ocazii, Pheasant rămânea locului ca pietrificată cât 
timp putea să mai vadă lungile pliuri maiestuoase ale 
voalului de văduvă și să audă tropăitul ritmat al cailor 
lovind drumul. 

Nu va uita niciodată ziua în care micul Wakefield fugise 
de acasă pe drumul cotit până la Vaughanlands. Apăruse în 
pragul bucătăriei, unde ea stătea așezată în tovărășia 
doamnei Clinch, care deșira un scul de lână vorbind fără 
încetare. Intrase ca un musafir așteptat, apoi alergase 
peste tot și privise prin toate colţurile. Doamna Clinch îi 
dăduse câte o prăjitură în fiecare mână. El mușcase cu 
poftă din ele, buclele părului îi cădeau aproape peste ochi. 
O, dacă ar fi avut un frăţior ca acesta! Dacă măcar ar fi 
putut să-l ascundă... și să-l păstreze pentru totdeauna! 

Dar, în curând, sosise un servitor trimis să-l caute și îl 
luase, plângând. Pheasant, de asemenea, era gata să 
plângă. 

Își dăduse seama că viaţa avea să devină diferită când se 
va întoarce Maurice. Ea se schimbase într-adevăr, dar 
nicidecum așa cum spera. Maurice era capricios și grav și 
se gândea foarte puţin la ea. Revenit acasă, cu războiul în 
spatele său, el resimțea și mai tare despărțirea de Meg. Era 
melancolic și avea tendinţa să bea prea mult, seara după 
cină. 

Într-o zi, din adâncurile singurătăţii inimii sale, Pheasant îi 
spuse doamnei Clinch: 

— Credeţi că are să mă iubească vreodată? 

Doamna Clinch o privi cu aer rece, judicios. 

157 


— Ar putea, dacă ai fi un alt fel de copil. 

— Un alt fel?... Cum adică? 

— Cum să mă fac înţeleasă: ești cum ești și nu cred că te 
poţi schimba. 

— Aş vrea foarte tare, spuse Pheasant, să fiu ceva mai 
mult, o companie pentru el, astfel cum se cuvine să fie o 
fiică. 

Doamna Clinch luă un aer pesimist: 

— Nu-l văd să fie prea comunicativ cu tine, dacă asta vrei 
să spui. El are obiceiurile lui, gândurile lui și, cu cât ai să te 
amesteci mai puţin în treburile lui, o să fie mai bine... Bietul 
băiat! 

Aceste cuvinte inevitabile, „bietul băiat!”, puneau 
totdeauna un punct final întrebărilor lui Pheasant. Ea se 
întoarse roșind, întrebându-se ce ar putea face ca să devină 
mai bună, să devină o tovarășă mai agreabilă pentru 
Maurice, capabilă să-i împărtășească gândurile. 

Dar care erau oare aceste gânduri? Se întreba adesea și 
încerca să-i pătrundă în suflet, să simtă ca și el. Încerca să 
și-l închipuie revenind la casa sa, la întoarcerea din război, 
mare, puternic și curajos, cu Renny Whiteoak lângă el. 
Încerca să nu se arate invidios pe Renny pentru decorația 
lui pentru că el nu avea nici o decorație. Dar el avea totuși 
ceva: o fetiță tremurând de dorinţa de a-l revedea! Și 
totuși, când o vedea în sfârșit pe această fetiță, ce 
decepţie! Era un copil timid, obișnuit, fără nici una dintre 
calităţile pe care sperase să le găsească la ea. Și la Jalna, 
de cealaltă parte a pârâului, se afla Meg Whiteoak, cu care 
nu se putea căsători! Meg fusese o încântătoare tânără 
fată. Doamna Clinch spunea că nu văzuse niciodată o 
carnaţie mai frumoasă și că, chiar și acum, ea nu putea fi 
comparată cu nimeni altcineva. Fără discuţie, Pheasant 
avea o faţă interesantă. Numai dacă ar fi fost mai 
deșteaptă! 

Aceste încercări de a pătrunde în sufletul și mintea lui 
Maurice fură inutile. Ele o aduceau întotdeauna la aceeași 

158 


concluzie, că, dacă ea însăși ar fi fost diferită, el ar fi iubit-o 
mai mult sau, cel puţin, i-ar fi observat prezenţa. Într-o zi, el 
îi făcuse observaţie pentru că venise la masa de prânz fără 
să se pieptene. Înainte de prânzul următor, ea-și perie părul 
până ce deveni strălucitor, apoi își legă o panglică albastră 
în jurul capului și făcu un nod pe tâmplă. El nu-i aruncă nici 
măcar o privire. Încercă să-i vorbească despre „Rob Roy”, 
pe care tocmai îl citea. El îi răspunse politicos, dar fără să-l 
intereseze. Ea se gândi: „Cartea aceasta e demodată, 
trebuie să citesc ceea ce citește și el!” Când fu plecat, ea 
luă o povestire de război pe care le-o împrumutase Nicholas 
Whiteoak și se cufundă în lectură. Citi ceva îngrozitor, 
despre un soldat rănit, agăţat într-o reţea de sârmă 
ghimpată și care rămăsese astfel până ce o schijă de obuz 
veni să-l lichideze într-un fel îngrozitor! Carnea i se înfioră 
de oroare. | se făcu greață. Dacă Maurice asistase la 
asemenea scene, cum de mai dorea să citească despre ele? 
Poate că nu putea să se elibereze de amintirea lor? Inima i 
se umplu de milă pentru el. Întrebă cu timiditate: 

— Îţi place cartea asta? 

— Nu prea mult, răspunse el cu un aer indiferent, dar are 
unele descrieri exacte. 

— Descrieri a ce? 

— Ale unor lupte. 

— Ai văzut și tu lucruri atât de... atât de teribile ca astea? 

— Teribile ca și ce? 

— Ca și ceea ce e în carte. 

— Ai citit-o? 

— Puțin. 

— Nu-i o carte pentru tine. 

— Voiam numai să pot vorbi cu tine despre asta. 

— Să vorbești cu mine despre război? Dumnezeule mare! 

— Mă gândeam... făcu un mare efort și urmă: Mă 
gândeam că această carte ne-ar putea apropia. 

Maurice râse, sincer amuzat, ceea ce o răni cu cruzime. 
Ea își ascunse faţa în cartea de școală în timp ce își repeta 

159 


lecțiile, bucuroasă că părul ei des, căzând în față, o apăra 
de privirea lui. 

Maurice spuse în sfârșit: 

— Ai stat prea multă vreme singură cu femeia asta 
bătrână. Aș vrea să ai lângă tine un copil de vârsta ta, cu 
care să te joci. 

Ea ar fi vrut să-i strige: „Nu-mi trebuie un alt copil, ci tu 
îmi trebuiești!”. Dar își încrucișă mâinile strâns pe sub masă 
și, cu privirea înlăcrimată, încercă să găsească în carte 
planșa cu exporturile suedeze. 

Doamna Stroud își ocupase casa de destul timp, când ea 
și cu Pheasant se întâlniseră pentru prima oară. Apoi, într-o 
zi în care Pheasant trecea prin dreptul gardului grădinii ei, 
doamna Stroud o opri, întrebând-o dacă ar dori să vadă un 
cuib de codobatură, pentru că descoperise unul în grădina 
casei sale. Pheasant, foarte curioasă, o urmă pe aleea 
mărginită de flori. Aerul era încărcat de parfumul lor. 
Rămase mult timp să admire puișorii codobaturei. Apoi, 
doamna Stroud o întrebă dacă vrea să intre să bea o ceașcă 
de ciocolată în tovărășia ei. Pheasant acceptă invitaţia cu 
un aer demn, dar cu o exaltare interioară care o făcea să fie 
aproape nebună de bucurie. Doamna Stroud era femeia cea 
mai grațioasă pe care o întâlnise vreodată. Interiorul ei era 
cel mai frumos, cel mai îngrijit, cel mai rafinat din câte 
există, cu mult mai drăguţ chiar și decât cel al domnișoarei 
Pink, care, mai înainte, i se păruse că reprezintă idealul. 
Doamna Stroud o făcu să viziteze întreaga casă. Încăperea 
care-i plăcu cel mai mult lui Pheasant fu camera de oaspeţi, 
cu perdelele și cuvertura de pat de mătase roz, pe care 
doamna Stroud le cususe cu propriile sale mâini. Ea îi spuse 
că nimeni nu dormise încă în această cameră. Poate că 
Pheasant va veni să-și petreacă o noapte la ea... Ciocolata 
era cea mai bună pe care o băuse și ceștile erau cele mai 
frumoase pe care le admirase vreodată. Pheasant stătea 
așezată foarte drept și conversa cu calm. Ea-i povesti 
doamnei Stroud tot ceea ce i se păru convenabil să-i 

160 


împărtășească din viaţa ei. Nu se gândi să mai plece și 
rămase așezată până când doamna Stroud îi propuse să-i 
arate copilul vecinilor. 

Aleseseră un moment potrivit. Chris tocmai îi făcea baie 
mormolocului, pentru că se întorseseră de la grajduri și Tod 
era la fel de murdar, spunea ea, ca un rândaș. 

Acum era curat și roz! Stătea acolo complet gol, jubilând, 
cu părul său argintiu vâlvoi în vârful capului. El nu știa 
niciodată când avea să fie spălat sau când i se va da de 
mâncare, astfel că atunci când vreo binefacere cădea 
asupra lui, o primea cu o nepăsătoare bună dispoziţie. 

Dezordinea din acest interior, delăsarea boemă care se 
simțea erau tot atât de exaltante pentru Pheasant ca și 
ordinea care domnea la doamna Stroud. Simţea că o lume 
nouă se deschisese în fața ochilor ei, întrezărea noi 
posibilităţi în existență. Abia cu o oră mai devreme, își 
imaginase că doamna Stroud era femeia cea mai frumoasă 
și cea mai amabilă pe care o întâlnise vreodată. Acum, 
Pheasant continua să o considere ca pe cea mai amabilă și 
era convinsă că nimeni altcineva nu mai avea un asemenea 
surâs; dar vederea lui Chris Cummins, în pantaloni și în 
cămașă kaki, o umplea de admiraţie. Urmărea fiecare 
dintre mișcările corpului ei alert, gesturile mâinilor slabe și 
îndemânatice, în timp ce spăla copilul, cu un interes sincer. 
Dar felul în care părul, de aceeași culoare cu cel al lui Tod, 
era lins în spatele urechilor și buclat la ceafă, o fascina. 

Chris îi acceptă prezenţa într-un fel simplu și amical. Ea 
scoase o pungă cu caramele de ciocolată și le oferi fără să 
uite să bage una și în gura lui Tod, apoi îl îmbrăcă cuo 
cămașă curată de bumbac alb și își aprinse o ţigară. 
Mărturisea că trecea prin chinurile iadului, pentru că luase o 
trântă îngrozitoare în dimineaţa aceea. 

— Renny Whiteoak pretindea că există un fel de a cădea 
ca să nu te lovești; aș vrea al dracului să-l cunosc și eu. 

Doamna Stroud dezaprobă un asemenea limbaj în 
prezența unui copil. Scutură din cap, surăzându-i lui Chris: 

161 


— De ce nu-l întrebi să-ţi arate cum face? 

— Mi-a promis... pentru viitoarea dată când va fi zvârlit la 
pământ. 

— Se spune, zise Pheasant, că și-a rupt oasele de 
nenumărate ori! 

— Ce părere ai despre felul de a călări al lui Eden? 
întrebă doamna Stroud. 

Nu putea rezista dorinţei de a aduce conversaţia la el. 

— Mâna lui e bună, dar e prea impetuos și cum n-a fost 
învățat să se stăpânească, nu te poţi aștepta de la el să-și 
stăpânească bidiviul! 

Îi dădu lui Tod o revistă veche. 

— Poftim, privește asta, spuse ea. Trebuie să mă întind o 
clipă. 

El acceptă revista cu interes, deși era ruptă în fâșii, 
pentru că încăpuse pe mâinile lui de mai multe ori. 

Doamna Stroud și Pheasant se ridicară să plece. 

— Ai să vii să mă mai vezi, nu-i așa, copil drag? întrebă 
doamna Stroud când se despărțiră. 

— Oh! Da, am să vin adesea! răspunse Pheasant. 

Alergă pe drumul de întoarcere, cu dorinţa impetuoasă 
de a povesti cuiva această aventură. Dar când pătrunse în 
casă, când simţi mirosul ei familiar de mucegai și o auzi pe 
doamna Clinch în bucătărie, nu mai știu cui să-i 
povestească cele petrecute peste zi. Nu va fi desigur 
Maurice, care tocmai traversa holul făcându-i un semn 
indiferent cu capul. Nu exista, de fapt, nimeni căruia să-i 
vorbească... leși din nou din casă, dar încet de astă dată. 

Pheasant găsi bătrânul ponei în poiana de pe marginea 
pârâului. Luându-l de gât cu amândouă brațele, într-un elan 
de prietenie, se simţi mai puţin singură. 

De atunci încolo, Pheasant se duse adesea s-o vadă pe 
doamna Stroud. Câteodată nu primea nici un răspuns la 
bătăile ei în ușă. Atunci se îndrepta spre locuinţa 
învecinată, dar, adesea, pentru a nu găsi nici acolo pe 
nimeni. În acest caz, înconjura casa privind în interior prin 

162 


ferestre, cu o dorinţă fierbinte de a găsi pe cineva. Odată, 
Jim Dayborn o surprinsese în timp ce se uita în salonul 
doamnei Stroud. El râse și exclamă: 

— Deci și tu te-ai prins? 

— Să mă prind... de ce? 

— Te-ai prins că nu-ţi deschide ușa când e la ea musafirul 
preferat! 

— Domnul Ernest Whiteoak este deci musafirul preferat? 

— Domnul Ernest Whiteoak? De ce? 

— Pentru că tocmai l-am văzut așezat pe sofa, lângă ea. 

Dayborn rânji. 

— Vasăzică are mai mult de o coardă la arc. 

Pheasant nu se simţi nici mirată, nici surprinsă că 
doamna Stroud nu-i deschisese când bătuse la ușă. Fără 
îndoială că o văzuse venind pe alee. Desigur, ea nu dorea 
prezența unui copil când purta o conversaţie serioasă cu un 
domn din înalta societate. Pheasant prinsese expresia 
„domn din înalta societate” de la doamna Clinch și o 
aprecia mult. Când nu putea să pătrundă în nici una din 
cele două locuințe, se întorcea acasă, dar revenea peste 
câteva ore. 

Pheasant nu se simţea indiferentă sau singură. Avea idei 
noi în cap și le învârtea fără încetare, așa cum o păsărică își 
întoarce pe toate părţile ouăle în cuib ca să le aducă pe 
toate la un stadiu de incubație perfect. 

Încetul cu încetul, ideile ei nelămurite terminară prin a 
prinde contur, închegându-se într-un plan anume. Se 
convinse singură că, deoarece Meg Whiteoak nu-l va lua 
niciodată de bărbat pe Maurice, iar ea însăși era incapabilă 
să-l facă fericit, trebuie să-i găsească o nevastă. Se gândea 
că avea două la dispoziţie: numai dacă ar putea s-o aleagă 
pe cea mai convenabilă... 

Imediat, gândurile i se opriră cu mai multă plăcere la 
doamna Stroud. Și-o imagina în picioare, lângă Maurice, în 
micuța biserică, în timp ce domnul Fennel îi căsătorea și ea 
spunea „da” cu vocea ei profundă, emoţionantă. Descoperi 

163 


o carte de rugăciuni și găsi în ea slujba de căsătorie. Multe 
dintre pasajele rugăciunilor o  deconcertară, dar fu 
satisfăcută să constate că adevăratul scop al căsătoriei era 
de a avea copii. Doamna Stroud și Maurice vor avea mulţi 
copii, mici frăţiori și mici surioare pentru ea. Va transforma 
Vaughanlands într-un loc diferit, vesel, aerisit, plin de copii. 
Pheasant o iubea pe doamna Stroud; totuși, din motive 
inexplicabile, nu avea deplină încredere în ea. În fundul 
inimii îi purta pică pentru că nu-i deschidea când bătea la 
ușă și doamna Stroud avea o vizită mai interesantă. La 
început nu luase în seamă asta, dar Jim Dayborn îi sădise în 
suflet o sămânță de neîncredere. 

Constată că gândurile i se învârteau din ce în ce mai des 
în jurul lui Chris Cummins. Aceasta era tânără și bărbaţilor 
le plăceau femeile tinere; Pheasant știa asta. Chris avea un 
corp frumos, îl avea pe Tod... Mai presus de orice, îl avea 
pe Tod! Când Pheasant se gândea la posibilitatea de a avea 
copilașul în casă, se simţea cuprinsă de slăbiciune, ca și 
cum oasele i-ar fi devenit dintr-o dată moi. 

Avea o vie admiraţie pentru perspicacitatea doamnei 
Clinch. Se gândi deci să-i vorbească prudent despre 
această problemă. Era într-o zi când doamna Clinch era mai 
surdă ca oricând și Pheasant trebui până la urmă să urle: 

— Care vă place mai mult, doamna Stroud sau doamna 
Cummins? 

Doamna Clinch nu ezită nici o clipă; răspunse tot urlând, 
aproape iritată: 

— Ce întrebare! 

— Spuneţi-mi pe care? 

— Pe care, ce? 

— Pe care o preferaţi? 

Doamna Clinch pufni energic. 

— Să-ţi placă jocheul ăla, care se plimbă înjurând în 
haine de bărbat? Nu mie! Doamna Stroud, dimpotrivă, este 
o adevărată cucoană. E o nou-venită care-și onorează 
vecinii. S-a arătat mult prea bună pentru cuplul acela și 

164 


dacă n-o s-o zbughească într-o zi, fără să-și plătească 
chiria, să-mi spui mie cum vrei! 

Aceste ultime cuvinte ale doamnei Clinch îi făceau o 
asemenea impresia lui Pheasant încât, de fiecare dată, nu 
mai găsea nimic de spus. Se hotărî, deci, să-l întrebe pe 
Maurice însuși, ca să știe dacă avea vreo preferință pentru 
una din cele două femei. 

După ce Pheasant luă această decizie, fu atât de agitată, 
că nu mai putea sta locului până când întrebarea nu avea 
să fie pusă. Îl căută pe Maurice, care tocmai monta niște 
zăbrele la ușa de la intrarea laterală. Îndată ce el se opri din 
ciocănit, îl întrebă, cu vocea tremurând de gravitate: 

— Maurice, care-ţi place mai mult, doamna Stroud sau 
doamna Cummins? 

O privi surprins, apoi, ezitând tot atât de puţin ca și 
doamna Clinch, răspunse: 

— Doamna Cummins, bineînțeles, dacă vorbești de cum 
arată. 

— Bine, pe care o crezi mai bună dintre ele? 

Cu aceeași promptitudine, el răspunse: 

— Doamna Cummins! Nu-mi plac urechile celeilalte, dar 
nu pot judeca o persoană după urechi! Se poate face așa 
ceva? 

— Da, eu o fac, în acest caz. 

Maurice reîncepu să bată cu ciocanul în ușă. 

— Ai pus șuruburile greșit, spuse ea încetișor. 

EI își privi lucrul cu consternare. 

„Adevărat!” Luă un clește și începu să scoată șuruburile. 

— Recunoaște că e descurajant, Pheasant, să constaţi că 
nu poţi face nimic ca lumea! 

— Oh! Eu cred că tu faci totul bine... sau aproape tot. 

El avu un surâs juvenil, neașteptat. 

— Crezi? Ar fi minunat. 

— Doamna Cummins - acum era dezlănţuită - te admiră 
mult! 

— Adevărat? 

165 


— Da, ea crede că se poate avea încredere în tine. 

— Încep să mă simt flatat. 

Se reapucă de lucru. 

— Ar dori să aibă părerea ta într-o problemă foarte 
importantă. 

— Nu pot să sufăr să dau sfaturi cuiva. 

— E vorba de o problemă specială, în care numai tu poți 
s-o ajuţi. Vrei să te întâlnești cu ea, lângă spalierul de 
trandafiri, în noaptea asta, la răsăritul lunii? 

— Fir-ar să fie, nu vor să se învârtă deloc, spuse el, 
încercând șuruburile. 

— Ești de acord să te vezi cu ea, Maurice? 

— Desigur, dar e curios că vrea să mă vadă. 

— Atunci vrei s-o aștepți lângă spalierul de trandafiri 
exact la răsăritul lunii? 

— Dacă vrea ea așa... 

În cazul în care șuruburile nu voiau să intre în lemn cu 
ajutorul șurubelniței, avea să le bată cu ciocanul. 

Pheasant nu pierdu nici o clipă. Traversă în fugă câmpul 
ce se întindea între Vaughanlands și padocul unde erau 
antrenați caii. Traversă câmpul, asigurându-se că nici una 
dintre femeile din familia Whiteoak nu era pe acolo. Numai 
Scotchmere, doi rândași și Piers se vedeau în padoc. Se 
apropie încet. 

Escaladă una dintre barierele padocului și se așeză pe 
ea. Chris Cummins călărea pe Launceton, urmată de Renny 
pe calul roib. Înaintau într-un galop ritmat, la capătul 
padocului. Îi vedea înălțându-se unul după celălalt, ca 
mișcaţi de o forță nevăzută, și trecând peste bariere rând 
pe rând. Trecură pe pista din faţă într-un tropăit surd. 
Pheasant se ridică dreaptă, cu pieptul înainte, ca pentru a 
absorbi vibraţiile trecerii lor rapide, al cărui curent simţi că 
o atinge o dată cu mirosul cailor bine ţesălaţi și al hamurilor 
lustruite. Fixase fețele călăreților, admirând expresia lor 
îndrăzneață și liniștită. Chris îl încuraja pe Launceton, care 
galopa în față, distanțându-se fără efort de roib. 

166 


— Ce foc are în vine! spuse Piers, care se apropiase în 
spatele ei. 

— Da, dar roibul are o încărcătură mai grea. 

— Nu aparțin aceleiași categorii; el e pe cale să câștige 
„Marele Naţional”, ai să vezi! 

Rămaseră să privească dresajul cailor până la sfârșitul 
antrenamentului. Apoi Renny îl chemă pe Piers și îl trimise 
să-i caute ceva în birou. Chris veni lângă Pheasant; era 
exact ceea ce sperase și ea; totul îi fusese ușurat. Simţi un 
val de orgoliu, la gândul că dirija destinele altora. 

Chris, care-și ștergea fruntea cu o batistă, era încă 
stăpânită de exaltarea din timpul galopului. Petrecu un braţ 
în jurul umerilor lui Pheasant și exclamă: 

— Nu e minunaT? Nu mi-ar fi frică să dau ochii cu dracu-n 
persoană, după un asemenea galop pe Launceton! 

— Nu-i nevoie să-l întâlnești pe dracu! replică Pheasant 
cu gravitate. Maurice e cel cu care trebuie să staţi de vorbă. 

Chris păru surprinsă. 

— Maurice? Ah, da, tatăl tău! Ce vrea? 

— Nimic; dorește numai să vă vadă ca să vă vorbească 
despre o problemă extrem de importantă. 

— Vrea poate să dreseze vreun mânz? 

— Nu, nici gând. E vorba despre ceva care vă interesează 
pe amândoi. Pentru asta îi trebuie ajutorul dumneavoastră, 
cum aveţi și dumneavoastră nevoie de ajutorul lui. 

— Pare pasionant; când începem? 

— În seara aceasta, lângă spalierul de trandafiri, la 
răsăritul lunii. O să vă aștepte acolo și-i pare rău că nu vă 
poate ruga să veniţi la noi acasă, dar doamnei Clinch nu-i 
plac vizitele și, de altfel, e mult mai plăcut afară. Vedeţi 
vreun inconvenient să vă puneţi rochia roz? Doamnei Clinch 
nu-i place ca o femeie să poarte pantaloni! 

— Dumnezeule, îmi face impresia că doamna Clinch e un 
adevărat căpcăun! 

— O să veniţi, nu-i așa? repetă Pheasant. E teribil de 
important pentru noi toți, dar vă rog nu pronunțaţi numele 

167 


meu. Spuneţi numai că treceaţi pe acolo și că v-aţi gândit 
să intraţi. El o să înțeleagă despre ce e vorba. 

Un rândaș scotea un alt cal din grajd. Renny o strigă pe 
Chris. Calul se cabră; copitele sale băteau aerul. 

— Vin! răspunse Chris. 

— O să veniţi în noaptea asta? se bâlbâi Pheasant. 

— Da, o să mă duc. 

O luă la fugă de-a lungul padocului. 

Pheasant rămase încă o clipă ca s-o vadă încălecând 
calul recalcitrant. 

Dar Chris reușise să-l stăpânească. Calul străbătu 
padocul în toate direcţiile, cu o ţinută demnă și gustând 
această nouă disciplină care-i era impusă. Pheasant se 
gândi: „Iat-o cum galopează, fără să-i treacă prin minte ce 
se va întâmpla în noaptea asta!” 

Era ca halucinată de propria ei inspiraţie și, în acest 
moment, era convinsă că nimic nu s-ar putea opune ca 
Maurice și Chris să se îndrăgostească unul de celălalt 
„lângă spalierul de trandafiri, la răsăritul lunii”. Se simţea în 
stare să exercite asupra altora o influenţă decisivă și, 
întorcându-se acasă, traversă câmpul cu pași mari, cu capul 
semeț. Vieţile lor vor fi transformate numai datorită voinţei 
ei. Va veni o zi în care doamna Clinch nu va mai putea 
spune despre Maurice „bietul tânăr”. În loc de asta, oamenii 
vor spune „ce aer fericit are Maurice Vaughan de când s-a 
căsătorit; și fata lui, cât de tare s-a schimbat! Nu mai e 
același copil; se spune că numai ea se ocupă de micuțul ei 
frate”. 

Pătrunse în acea parte a grădinii care altădată fusese 
orgoliul bunicii ei, dar care acum fusese lăsată în paragină. 
larba crescuse foarte înaltă, invadând aleile, și scândurile 
gardului atârnau. Dar marile tufe de gălbenele, care nu mai 
fuseseră tăiate în ultimii ani, erau pline de flori. Brumărelele 
parfumate atrăgeau păsările-muscă. La capătul grădinii se 
ridica un liliac ale cărui flori formau ghirlande parfumate ce- 
i încărcau ramurile. El părea că-și alătură vocea zumzetului 

168 


albinelor, iar florile sale fremătau fără încetare de jaful lor. 
Lângă el se înălța un spalier pe care un trandafir ce nu 
fusese tăiat niciodată creștea năvalnic. În anul acesta, 
unele plante nu găseau cum să se agaţe de scândurile 
gardului, deja acoperite de o vegetație abundentă. 
Trandafirii se deschideau în buchete de culoare, răspândind 
un parfum sentimental și demodat. 

Pheasant zbură spre colțul acesta, ca și cum ar fi știut că 
o aștepta acolo un buchet parcă anume pregătit dinainte. 
Se opri mai întâi la un capăt al spalierului, apoi se duse la 
celălalt capăt, ca să se poată bucura de diferitele aspecte a 
ceea ce urma să fie decorul acestei întâlniri sub clar de 
lună. Știa ora răsăritului lunii, datorită almanahului doamnei 
Clinch. Puțin înaintea acestei clipe, se retrase în camera ei, 
mai devreme decât de obicei - dar nimeni nu băgă de 
seamă - și îngenunche în faţa ferestrei prin care putea 
vedea aproape întreaga grădină. Maurice trecu pe lângă 
fereastră și, ridicând capul, o întrebă: 

— Spune-mi, fata aia chiar vrea să vin în noaptea asta 
aici? 

— Ah, da! Am văzut-o în dimineaţa asta și mi-a spus că 
așteaptă cu nerăbdare ora să vină aici. 

— Ce crezi că vrea de la mine? 

— A spus, pur și simplu, că voia să încheie această 
afacere cât mai repede, dar că ţine ca numele meu să nu 
fie pronunţat de nici una dintre părți. 

— Hm! Am impresia că nu-i prea zdravănă la minte. 

Maurice se îndepărtă. 

Luna aurie se ridică din spatele brazilor. Depășise primul 
pătrar și începuse să arunce umbre precise. Maurice, în 
timp ce aștepta, remarcă umbra delicată a unui buchet de 
trandafiri pe cărarea acoperită cu dale de la picioarele 
spalierului. Își aprinsese o ţigară și tocmai trăgea ultimele 
fumuri când Chris Cummins apăru la capătul aleii, subțire și 
perfect în armonie cu ora, în rochia sa roz. 

— Bună seara, doamnă Cummins, spuse el pe un ton mai 

169 


degrabă rece. 

— Bună seara. 

Se priviră circumspecţi, nedorind nici unul, nici celălalt să 
deschidă discuția. 

EI îi întinse o ţigară. 

— O ţigară? 

— Mulţumesc. 

Luă una și o aprinse. Faţa tinerei femei apăru 
încântătoare la lumina chibritului. El spuse în sfârșit: 

— Ei bine! lată-mă, după cum vezi... 

— Da, și eu am venit, după cum puteţi constata... 

Fumară într-o tăcere plină de așteptare. 

Chris se decise, în sfârșit: 

— lată o bătrână și o frumoasă grădină! 

— A fost frumoasă pe vremea mamei, dar de atunci a 
fost neglijată; am să pun să fie refăcută într-una din aceste 
zile. 

După o nouă pauză ea reluă: 

— Ei bine! Cred că am face bine să-i dăm drumul... 

— Da, e și timpul. 

— Cred că trebuie să începem! 

Maurice râse scurt. 

— Nu mă simt în stare; începeţi dumneavoastră! 

— Voiaţi să-mi cereți ceva, nu-i așa? 

— Eu credeam că dumneavoastră eraţi cea care dorea să 
mă vadă. 

Ea spuse ușor încurcată: 

— Am să încerc să fac ceea ce vreţi, în afară de faptul 
că... 
Ezită: 

— În afară de faptul că?... 
— Ei bine! Eu nu fac nimic pe gratis. 
El o privi cu un aer bănuitor. 
— Ce fel de individ credeți că sunt eu, doamnă Cummins? 
— În momentul acesta vă consider, mai degrabă, ca pe 
un fenomen. 

170 


— Evident, aveţi obiceiul să frecventaţi fiinţe mai 
impulsive! 

— Sunt obișnuită ca un bărbat să știe ce vrea. Pentru ce 
credeţi că am venit eu aici? 

— E ceea ce aștept să aflu de la dumneavoastră; în 
sfârșit, pentru ce nu-mi spuneţi? 

Ea scoase un strigăt de exasperare: 

— Avem aerul că suntem idioţi amândoi. Credeam că 
voiați să mă vedeți, și de aceea am venit! 

— Eu gândeam că... 

Se opri brusc și privi peste umărul ei. Renny Whiteoak 
venea către ei, prin iarba înaltă. 

— Bună, Maurice! lansă el, apoi avu un gest de surpriză. 
lartă-mă, credeam că te găsesc singur; am să revin. 

— Nu, rămâi! 

El râse. 

— Ei bine! Dacă aș fi în locul tău, n-aș dori prezenţa unui 
al treilea. Nici n-ai idee ce aer romantic ai în clipa asta! 

Râsul său nu era franc. Era decepţionat să găsească 
împreună aceste două persoane cu care era în relaţii 
strânse și cărora nu le vorbise niciodată unuia despre 
celălalt! La un loc, la această întâlnire, evident aranjată 
dinainte, și arătând cu evidență cât de încurcaţi erau că 
fuseseră surprinși. 

Toţi trei rămaseră nemișcaţi un moment, în timp ce clarul 
de lună, jucându-se pe feţele lor, le sublinia trăsăturile. El 
mărea ochii lui Maurice Vaughan, făcându-i să pară și mai 
melancolici pe faţa sa palidă. În ce o privește pe Chris, era 
gura, desenul buzelor sale pe care-l făcea să fie provocator. 
Linia nasului lui Renny, a nărilor sale se adâncea, 
transformându-se într-un rictus vorace. Se priveau în 
tăcere. Fiecare simţea o îndepărtare momentană față de 
ceilalţi doi, sentiment născut din aspectul straniu și 
neliniștit al fetelor lor. Apoi, Renny făcu stânga împrejur și 
se îndepărtă cu pași mari, luând cu sine pe deasupra ierbii 
umbra sa alungită, ca un alter ego pe care l-ar fi târât după 

171 


sine. 

— Ce scenă ridicolă! spuse Chris, rupând în sfârșit 
tăcerea. 

— De ce s-a supărat? 

— Mă întreb și eu. 

— Eu nu. 

— Îmi lăsați impresia că aveți un mod straniu de a gândi. 
Îmi trimiteţi un mesaj, rugându-mă să vă întâlnesc, și atunci 
când vin, mă întrebaţi ce vreau de la dumneavoastră. 

— Eu nu v-am cerut să veniţi aici, doamnă Cummins. 

— Ba cum să nul! 

— Ba nu! 

— Mi-a spus Pheasant. 

— Poftim? 

— Că doriți cu ardoare să mă consultați în particular în 
legătură cu o anumită problemă. M-am gândit că e vorba 
despre un cal. 

— E un mic drăcușor malițios. Scuzați-o, îmi pare rău. 

— E-n regulă. Nu-i decât un copil. 

— Nu văd nimic amuzant în toate astea! 

— Ba da, fără îndoială. Ne-a dus! Bine, am plecat. Bună 
seara, domnule Vaughan, nu vă supăraţi pe ea. 

— Nu, nu. 

— Ce-o să gândească despre mine Renny Whiteoak? 

— Am să-i explic... 

Se despărțiră. Ea se întoarse și o luă în direcția opusă 
aceleia a lui Renny. Maurice reveni spre casă. Se opri sub 
ferestrele lui Pheasant. 

— Ești încă trează? întrebă el. 

Nici un răspuns nu se auzi. 

— Am să am ceva să-ți spun mâine dimineaţă! 

Tremurând în spatele perdelelor sale, ea simţi mânia din 
vocea lui. 


172 


CAPITOLUL XII 


LACUL 


Când Chris Cummins decise să se întoarcă pe alt drum, 
nu avea decât o singură dorinţă: să evite o întâlnire cu 
Renny. Era mai bine să-i explice această ridicolă poveste la 
lumina zilei. Un grăunte de maliţiozitate o făcea să-și spună 
că n-ar fi prea rea o noapte de mâhnire sau de gelozie 
pentru Renny. Da, era cazul să sufere puţin. Se gândea să 
treacă pe lângă Vaughanlands, pe partea cea mai 
îndepărtată de Jalna. Se va întoarce acasă pe un drum 
ocolit. Ce seară minunată! Îi făcea bine această plimbare 
solitară. Mâine, ea și cu Renny vor râde împreună de 
păcăleala inventată de fetiță. Spera ca Maurice să nu 
judece prea aspru fata. 

Dar când ajunse pe șosea, un impuls subit o făcu să 
ezite. Șoseaua, care se întindea albă în faţa ei, între pinii 
întunecaţi, părea că o primește în singurătatea ei. Aerul era 
încărcat de parfumul fânului proaspăt cosit. Valuri de aer 
cald se ridicau din cutele secrete ale câmpurilor, ca și cum 
pământul, întorcându-se pe partea cealaltă după primul său 
somn, ar fi emanat un suflu cald și parfumat. Fusese un 
vânt puternic în ajun și un murmur îndepărtat spunea că 
lacul era încă agitat. 

Chris nu îl vedea niciodată decât în trecere. Acum, simţea 
brusc dorinţa de a fi singură cu el. În Anglia locuise pe 


173 


malul mării. Se simţea înfometată după ape vii... De fiecare 
dată când văzuse lacul, el se întindea lin, impersonal, de un 
albastru orbitor sub un cer de foc sau, uneori, asemenea 
unei suprafeţe de cositor sub un cer încărcat de nori. Dar în 
noaptea aceasta, el era viu și se izbea de maluri. Își dorea 
să ajungă pe malul lui și să poată medita în tihnă. Nu era 
prea adesea singură; ceva din caracterul ei simţea nevoia 
de singurătate. Urmă în grabă șoseaua; lacul se afla la două 
mile depărtare. Ce-ar fi simţit dacă Renny s-ar fi aflat 
alături de ca? Cum ar fi dacă nimic nu s-ar opune prieteniei, 
dragostei lor? 

Șoseaua îi aparţinea în întregime. Apoi ea se bifurca și se 
termina brusc la marginea unui câmp. Chris trecu peste o 
barieră de lemn care se clătina și o luă pe un drum nisipos 
ale cărui meandre abia se vedeau prin mărăcinișul des. 
Dintr-o dată își dădu seama că a depășit tufele întunecate. 
Drumul se termina brusc; era singură pe plajă. Avu un 
sentiment de plenitudine văzând cât era de întinsă, fără nici 
o urmă de pași pe ea. Piciorul i se înfundă în nisip. Lacul era 
mai degrabă agitat decât tumultuos, înaintând cu scurte 
valuri pe nisipul supus. Clarul de lună era mai puţin 
strălucitor. Un nor în formă de pescăruș umpluse cerul și 
întunecase plaja. Luna se ascundea în spatele lui, deși 
strălucirea ei ilumina cerul, argintând valurile și dând 
contururi luminoase păsării fantastice. 

Avea impresia că se aventurase cu mult mai departe 
decât cele două mile pe care le parcursese. Jalna, cu tot 
furnicarul ei de oameni și animale, se găsea undeva, parcă 
la mari depărtări. Renny trăia în mod irevocabil în acea 
lume. 

Casa în care locuia ea îi părea depărtată. Doamna Stroud 
nu era decât o străină. Jim... întoarse capul ca și cum ar fi 
simţit o durere subită. Chiar și Tod, adormit în pătuţul său, 
nu mai era copilul ei, ci o fiinţă care se apropiase de ea și 
apoi, dintr-o dată, dispăruse, lăsând-o să fugă departe. 
Întinse braţele, ca aripile unei păsări, și aspiră adânc aerul 

174 


proaspăt al nopţii. Mirosul de trifoi și de fân se risipise. 
Atmosfera era impregnată de miresmele lacului și ale 
vegetației pipernicite de pe malurile sale. 

Își scoase pantofii și ciorapii și îi luă în mână ca să nu fie 
stricaţi de mersul prin nisip. Degetele de la picioare i se 
afundau în timp ce, urmând malul, avea sentimentul 
delicios al independenţei. Merse la nesfârșit. Picioarele i se 
îngreuiau. Se simţea redevenită copil, și înainta cu un picior 
pe nisip și cu celălalt în apă, bucurându-se din plin de 
aceste senzații diferite. 

În sfârșit, ajunse într-o zonă unde proprietăţile ajungeau 
până la lac, întrerupându-i malul. Se întoarse pe urmele 
sale, dar acum mergea cu amândouă picioarele prin apă, 
ținându-și cu mâna fusta ridicată până la genunchi. Luna 
ieșise din nori și începuse să coboare spre orizont. Norul 
solitar își lungea la nesfârșit ciocul său de pasăre, ca pentru 
a scoate un strigăt de deznădejde. Cu privirea pierdută în 
depărtări, Chris uită să se ferească de valuri și se trezi 
ținând în mână o fustă udă. 

Scoase o exclamaţie de necaz. Dar nu avea nici o 
importanță. Plăcerea de a simţi valurile bătându-i pulpele 
merita atâta lucru; o cuprinse dorinţa de a înota. 

Fugi până la tufișurile de la marginea plajei și-și scoase 
repede îmbrăcămintea. Se simţea nepăsătoare și foarte 
tânără. Apoi traversă din nou banda de nisip și se aruncă în 
valuri. Acestea erau prea puternice pentru a putea înota. 
Erau niște aspri tovarăși de joc, care-i săreau peste cap, o 
biciuiau, încercând să o răstoarne spre adâncuri. Se juca și 
se lupta cu ele, găsind că e la fel de amuzant ca a-l călări 
pe Launceton. Erau acolo o duzină de cai sălbatici, care se 
cabrau în jurul ei și care nu puteau fi stăpâniţi. Chris se lăsă 
în voia lor. 

Într-un târziu, se ridică în picioare cu apa până la glezne, 
cu fața spre vasta întindere lichidă în mișcare. Apoi se 
avântă, în timp ce fiecare val îi dădea asalt, iar ea încerca 
să-și păstreze capul la suprafață, cu braţele întinse, într-un 

175 


gest de apărare împotriva crestelor lor brodate de spumă. 
Se abandonă celei mai puternice dintre ele și fu purtată pe 
vârful plin de spume până la plajă. Era jocul cel mai violent 
la care luase vreodată parte. Rămase întinsă pe mal, 
gâfâind, încercând să-și recapete respiraţia spre a putea 
reîncepe. 

Alergă din nou spre valuri, ca eliberată de lanţurile 
existenţei, încă și încă, se avântă în lac pentru a fi adusă la 
mal pe crestele valurilor. 

„O ultimă dată!, gândi ea, și puţin mai departe”. Dar 
nisipul cedă sub pașii ei și nu mai simţi fundul. Scoase un 
strigăt de spaimă. 

O voce strigă: 

— E în regulă, sunt aici! 

Îi văzu pe Renny alergând spre ea. Faţa lui, sub clarul de 
lună, părea tot atât de albă ca și cămașa pe care o purta: 
era deja lângă ea și o strânse în braţe. 

— E-n regulă, repetă el. 

Ea se sprijini de umărul lui. 

— Nu mi-a fost cu adevărat frică, spuse ca. 

— Ce? strigă el. 

— Nu mă înecam cu adevărat, răspunse ca forțându-și 
vocea la rândul său. 

Un val se sparse lângă ei, acoperindu-i. 

Ea-și ridică obrazul spre el, râzând. 

— Cât e de amuzant! 

Îi văzu buzele mișcându-se, dar nu-i putu auzi răspunsul. 
Cămașa muiată se lipea de pieptul lui, ca o iarbă acvatică. 

— Îţi vine de minune, spuse ea. 

— Ce spui? 

Ea își puse brațele în jurul gâtului său și îi spuse la 
ureche: 

— Pari un triton sau un faun, sau ceva de felul acesta! 

Din nou el spuse ceva ce ea nu putu să audă. 

Apoi un zid lichid îi acoperi; el o trase spre mal; ea se 
depărtă puţin de el. Se petrecu, dintr-o dată, ca o liniștire în 

176 


agitația valurilor, în comparaţie cu mugetul maselor lichide 
de acum câteva clipe. Păreau acum doar că unduiesc în 
liniște. leșind astfel din lacul cu ape agitate, ea părea o 
viziune fermecată lucind ca marmura sub lumina lunii. 

— De ce ai venit aici? întrebă ca. 

— Te-am urmărit. 

— Dar nu era în drumul tău. 

— Toate drumurile sunt ale mele în regiunea asta. 

— De ce m-ai urmărit? 

— Voiam să-mi explici... 

— Întâlnirea mea cu Vaughan? 

— Da. 

— Nu era nimic. O farsă a fetiţei. El nu mă interesează 
câtuși de puţin, nici eu nu-l interesez pe el. 

— E adevărat? 

— Da. 

Fu străbătută de un fior. 

— Am să mă întorc acasă. 

Braţele lui Renny o cuprinseră; o întrebă: 

— Ce vrei să fac? 

— Lasă-mă! 

Se aplecă asupra ei, o privi în adâncul ochilor, apoi îi 
trecu un deget de-a lungul buzelor, în jurul ovalului bărbiei, 
de-a lungul gâtului. 

— Nu vrei nimic mai mult decât atât? 

Ea răspunse, aproape cu iritare, apucându-i mâinile și 
îndepărtându-le de buzele sale. 

— Faci tot ce poţi ca să mă îndrăgostesc de tine! 

— De ce nu? 

— Dar eu nu vreau. 

— Foarte bine. 

O eliberă cu un gest de renunțare. Ea rămase pe loc, apoi 
întrebă: 

— Dacă n-aș fi strigat, ce ai fi făcut? 

— Aș fi rămas unde eram până în clipa în care te-ai fi 
întors la mal. 

177 


— E drăguţ din partea ta. 

— Eu am să plec acum. Poţi să mă urmezi îndată ce vei fi 
gata; vreau să te știu în siguranţă, la tine acasă. 

Ea se întoarse spre el cu un elan pasionat. 

— Renny! 

Obrazul îi strălucea. El întinse mâinile și ea veni spre el. 
Valurile se linișteau în jurul lor. O boare de aer călduț, ivită 
în mod misterios, îi înconjură. Ea își ridică obrazul spre al 
lui, plină de așteptare. Braţele lui o strânseră la piept. O 
sărută ușor, prima dată. Alţi oameni o sărutaseră, dar nu 
astfel... 

El o luă înainte spre dune și se întinse lângă una dintre 
ele, cu capul sprijinit de braț, întorcându-i spatele; aștepta. 

După o clipă, ea i se alătură, îngenunche în spatele lui, se 
aplecă, îi atinse obrazul cu buzele. 

— Ai aerul că te-ai înecat... că ești aruncat de valuri... 

El se întoarse pe spate și îi surâse, în timp ce o lua în 
braţe. 


Era miezul nopţii când părăsiră malul lacului. Luna 
dispăruse de mult. Câteva stele luceau slab, dar cerul era 
de un albastru închis, luminos. Poteca, apoi șoseaua, se 
întinseră în fața lor. Noaptea era caldă; a doua zi avea să 
fie arșiță. 

— Aș vrea să nu mă mai întorc niciodată acasă, spuse ea. 

— Mă întreb ce-ar zice fratele tău. 

Urmă o tăcere, apoi ea spuse cu o voce gravă: 

— Jim nu este fratele meu. 

— Atunci ce îţi este? 

— E soțul meu și... nu-l iubesc. 

Fu atât de surprins, încât se opri și rămase nemișcat. 

— Jim, bărbatul tău!? Dar de ce vă ascundeţi? 

— Pentru că avem interes să o facem. Are o prietenă în 
Anglia care a făcut multe pentru el. l-a plătit drumul până 
aici și îi dă o mică rentă, dar asta cu condiţia să nu se 

178 


însoare. Dacă ar afla despre căsătorie, i-ar tăia veniturile. 

— Dar n-o să vă puteţi ascunde la nesfârșit! 

— El se așteaptă tot timpul ca ea să moară, pentru că nu 
mai e tânără și are o sănătate delicată. E convins c-o să-i 
lase întreaga avere. 

— Ce situație! 

— Da... dar până la urmă te obișnuiești cu toate! 

— Ştiai despre ce o vorba când l-ai luat de bărbat? 

— Nu, îmi spusese că e obligat să păstreze căsătoria 
noastră secretă, câteva luni, din pricina familiei care l-ar 
dezaproba. În realitate, familiei puţin îi păsa. E o adunătură 
de oameni fără inimă. Singură doamna Gardiner ar fi putut 
să se supere... Nu-l iubesc pe Jim, dar regret pentru el 
situația asta. Simt că, în felul lui, are nevoie de mine... fie și 
numai pentru a avea pe cineva cu care să se certe... N-am 
iubit pe nimeni până acum în afară de tine... Cred că Tod 
înțelege tot - tot în privinţa lui Jim și a mea. Se uită la noi 
atât de ciudat, câteodată, ca și cum sufletul lui limpede și 
pur ar înțelege sufletele noastre înnegurate... 

Vorbea pe un ton pasionat, înaintând grăbită pe șosea. 

— Toate astea m-au luat prin surprindere, spuse Renny. 

— Mă iubești mai puţin pentru asta? 

— E imposibil. Chiar dacă aș trăi cât bunica, n-aş putea 
uita noaptea asta... Ești adorabilă, Kit. 

Ea întinse o mână și îl apucă de braț. Continuară să 
meargă ţinându-se de mână și trecură de gardul Jalnei. 
Masa întunecată a casei apărea în spatele arborilor. Părea 
misterioasă, dar nu din altă lume, cum i se păruse mai 
înainte lui Chris. S-ar fi spus că aștepta, așa cum i se mai 
întâmplase deja în cursul istoriei sale, să adăpostească sub 
acoperiș un Whiteoak la întoarcerea dintr-o escapadă 
nocturnă. 


179 


CAPITOLUL XIII 


APUSUL ZILELOR FRUMOASE 


În anul acesta, vara înflorea cu maiestate. Răsăriturile de 
soare erau orbitoare, după-amiezile radioase, apusurile 
minunate.  Recoltele prosperau, se coceau cu atâta 
regularitate cum se întâmplă numai în cărţi. Mâniii, viţeii, 
purceii creșteau ca iarba rea. Nu erau călduri devastatoare 
și nici secete ucigașe. În livezi arborii se îndoiau sub 
greutatea fructelor.  Cireșele, mai ales cele de 
Montmorency, erau tot atât de abundente pe cât de tare le 
scădea preţul. Aproape că pierderea de timp pe care o 
cerea culegerea lor nu se compensa prin profiturile luate la 
vânzare. Maggie, bucătăreasa, le îndesa în sticle, făcea 
dulceaţă și chiar și alcool din cireșe. Cu toate acestea, 
multe dintre ele se pierdeau. Singurul care-și făcea griji 
pentru asta era Piers. Îi părea rău să vadă solul înroșit de o 
multitudine de mici bile roșii. Umplea coșuri întregi, pe care 
le ducea prietenilor. Chemă copiii din sat și-i îndemnă să-și 
ia cât vor, dar ei se suiau în pomi și le rupeau crăcile, astfel 
încât Piers fu cel care încasă reproșurile pe care le merita 
purtarea lor. 

Wragge nu trăise niciodată în viaţă atât de bine. Cu 
adevărat, astfel cum îi spunea și bucătăresei, habar nu 
avusese că există o asemenea varietate de alimente înainte 
de a fi cunoscut tot ce se consuma în mod obișnuit la Jalna. 


180 


Când îi privea faţa rotundă și roșie, braţele durdulii, mâinile 
curate și îndemânatice, îi venea să verse lacrimi de bucurie 
la gândul priceperii ei la preparatul prăjiturii cu cireșe și cu 
frişcă, a salatelor, a umpluturilor cu salvie și a sufleurilor de 
ciocolată. În schimb, ea avea un caracter violent. ÎI 
ameninţase deja că pleacă. Ce s-ar face el dacă ea ar 
pleca!? Se hotărî s-o ia de nevastă. La drept vorbind, ea nu 
avea toate calităţile pe care și le-ar fi dorit la o nevastă. Dar 
unde era femeia care să le aibă pe toate? Desigur, în loteria 
căsătoriei, ea nu reprezenta un bilet necâștigător. Wragge 
luă un avans în contul simbriei pentru luna următoare, ca 
să-i cumpere un pandantiv, dar fu tare decepţionat când ea 
îl refuză. Ce-și dorea atunci? Un Adonis? Un milionar? Șocul 
pe care i-l produse această decepţie avu efecte asupra 
ficatului său. Suferi o criză violentă și dureroasă. Aceasta fu 
ocazia să capete proba evidentă a valorii ei: îl hrăni cu supe 
ușoare și cu creme de portocale. 

Poate faptul că îl văzu în starea aceasta, mai mult mort 
decât viu, atinse inima bucătăresei... Oricum, când se simţi 
ceva mai bine, totuși încă slăbit, ea îl ului prin această 
remarcă pe care o lăsă să cadă ca din întâmplare: 

— În sfârșit, nu-ţi vreau răul, chiar dacă așa am aerul. 

El încetă să sufle și să scuipe pe ceainicul de argint pe 
care se căznea să-l lustruiască. 

— Ce fel de aer? 

— Aerul că mă tem de tine. 

— De mine? 

— Da, dar numai în cazul căsătoriei! 

— Maggie - puse jos ceainicul și o luă în braţe, beat de 
bucurie - faci din mine omul cel mai fericit de pe pământ! 

În ziua aceea se luă masa târziu la Jalna. 

În general, familia se arătă bucuroasă de căsătoria 
proiectată. Lady Buckley păstra totuși unele rezerve faţă de 
Wragge. Vederea acestui individ înotând într-o livrea mult 
prea mare pentru el și care aparținuse altădată unui 
majordom absolut perfect, o irita îngrozitor. Faţa insolentă 

181 


a individului, adăugată la manierele lui onctuoase, era, 
după părerea ei, o rușine pentru Jalna. 

Lui Wragge puţin îi păsa de părerea lui lady Buckley, 
pentru că ea urma să se întoarcă în Anglia la începutul 
toamnei; în schimb, ţinea la aprobarea lui Meg. EI 
observase că ei îi plăcea să pozeze într-o ființă prea 
delicată ca să-i fie vreodată foame, dar că, în schimb, onora 
din plin tăvile încărcate, aduse în camera sa. Nenumărate 
fete în casă se înecaseră de furie îndeplinind această 
corvoadă. Wragge se comporta, dimpotrivă, ca și cum 
aceasta ar reprezenta pentru el o onoare deosebită. Îi 
prepara sandvișuri cu piept de pui, așternea fragi copţi pe 
un culcuș de frunze proaspete, punea câteva pansele într- 
un vas minuscul, pricepându-se, din instinct, să prezinte 
totul într-un fel apetisant. 

De altfel, el se făcea util în diferite feluri. Să-l deranjezi în 
timp ce făcea ceva, pentru a-l pune să facă altceva, nu îl 
irita câtuși de puţin. Învăţase din timpul războiului să 
deteste monotonia. Cu rapiditate, își dăduse seama că, în 
această casă, multe lucruri se petreceau în spatele 
aparenţelor. Cel mai mic incident având oarecare interes îl 
făcea să se arunce pe scările ce duceau la subsol pentru a-i 
repeta povestea „viitoarei” sale. Ea, din flegmatică cum 
era, cu excepţia acceselor de proastă dispoziţie, deveni tot 
atât de amatoare de bârfe ca și el. Viaţa lor era atât de 
plină de interes, încât, realmente, nu lăsa loc necazurilor. 

Se luă hotărârea ca ei să se căsătorească după plecarea 
lui lady Buckley. Renny era cel care urma să conducă 
mireasa la altar. 

În decursul acestor luni, Ernest se simţi împărţit între 
plăcerea pe care o gusta în compania doamnei Stroud și 
iritarea pe care o simţea la gândul responsabilităţilor ce-i 
reveneau, dacă izbutea să aducă aceste relaţii la punctul în 
care Eden să fie învins, dar în securitate. El avea un 
temperament indolent. Îi era penibil să fie rivalul unui băiat 
plin de o tânără energie, cum era Eden. Mai era ceva în 

182 


această situație care-i era neplăcut. Eden avea încredere în 
el: oare această încredere nu putea să se transforme în 
furie, sau chiar în ură? Pe de altă parte, făcea tot ce putea 
ca să-l ocrotească pe nepotul său de o aventură care i-ar fi 
putut fi nefastă. 

Plăcerea pe care doamna Stroud o găsea în compania lui 
era evidentă. Vizitele lui se prelungeau din ce în ce. Ușa ei 
se deschidea pentru el aproape înainte să bată în ea. Îi 
aducea flori, fructe, cărți. Ea se mândrea cu succesul pe 
care-l avea. În visurile ei erotice, îi punea faţă-n faţă pe cei 
doi curtezani. Dar, când se trezea, își spunea că nici unul 
dintre ei nu era într-adevăr îndrăgostit de ea. Cel mai mare 
compliment pe care defunctul său soț i-l făcuse vreodată, 
fusese atunci când îi spusese că are „capul la locul lui pe 
umeri”. Aceste cuvinte în reveneau în memorie acum și 
începea să se îndoiască de adevărul lor. 

Pe măsură ce vara înainta și iarba năpădea din ce în ce 
cărările, în timp ce aerul era saturat de cântecul cosașilor, 
în timp ce luna părea de un oranj mai intens și s-ar fi zis că 
s-a apropiat de pământ, Ernest descoperi că nu mai era în 
stare să se scuture de prezența doamnei Stroud nici atunci 
când se întorcea la Jalna. Imaginea ei îl urmărea oriunde s- 
ar fi dus. Mai ales, era din ce în ce mai iritat de prietenia 
dintre ea și Eden. Îl agasau aprobările amuzate ale familiei 
în legătură cu expedițiile lui amoroase. Mai mult ca oricând, 
tremura de mânie atunci când era obligat să suporte unele 
remarci pline de suficiență din partea fratelui său în 
legătură cu „așa-zisa aventurieră”. În asemenea cazuri, 
Ernest se vedea obligat să părăsească încăperea și să se 
sprijine de perete spre a-și păstra calmul. 

Bătrâna sa mamă era mult prea perspicace, iar fratele 
său îl cunoștea prea bine, ca să nu-și dea seama de 
schimbarea ce se petrecea în el. 

— Ti-am spus eu, îi repeta Nicholas, că Ernest o să se 
prindă de ea? 

— Crezi că trăiesc în păcat? zise Adelina cu o grimasă. 

183 


— Draga mea mamă, ești mai bun judecător decât aș 
putea fi eu în această afacere! 

— Bine, dacă așa stau lucrurile, asta l-ar face pe Ernest 
mai interesant ca oricând, cred. E adevărat că așa se 
întâmplă cel mai des! 

Eden, personajul central al dramei, pricepu greu ce se 
petrecea. El considera brusca intimitate născută între 
unchiul său și doamna Stroud ca pe un efort făcut de Ernest 
pentru a avea posibilitatea să informeze familia în legătură 
cu prietena sa. 

De când se risipise explozia de mânie pe care o avusese 
după ceaiul acela, nu le purta deloc pică alor săi. Eden era 
un băiat pașnic. Cum familia se arăta amabilă faţă de el, se 
simțea și el liniștit și recăpătă speranţa că va putea 
conduce cu îndemânare această afacere, în conformitate cu 
dorinţele sale. În fapt, ea prezenta pentru el o atracţie în 
plus: ochii celor mai bătrâni decât el din familie îi urmăreau 
faptele și gesturile cu interes. Trimiseseră un emisar pe 
lângă cea care făcea vrăji, și emisarul se lăsă vrăjit! 
Doamna Stroud îi reproducea conversațiile pe care le purta 
cu Eden. Dar atunci când Eden râdea de vreuna dintre 
reflecţiile lui Ernest, ea protesta: 

— La urma urmelor, e un om încântător, n-am văzut 
niciodată o persoană atât de amabilă! Sper că nu ești 
supărat pe mine că-i port prietenie, dragule; m-ajută să 
treacă timpul care pare atât de lung când nu ești aici! 

Eden o privea uluit. 

— Vine deci atât de des? 

— Oh! Nu prea des, dar n-am să-l mai primesc dacă asta 
îți displace. 

Cuvinte delicios de pronunţat pentru ea, care o puneau 
într-o poziție supusă, ca și cum s-ar fi aflat la ordinele 
acestui adolescent blond. Delicioase, de asemenea, de 
auzit și pentru el, în timp ce contempla trăsăturile 
accentuate și corpul promiţător al interlocutoarei sale. Cele 
câteva riduri pe care le avea se datorau luptei dintre 

184 


erotismul ei latent și rezistenţa ei raţională. Genele ei erau 
dese, iar surâsul ei larg descoperea niște dinţi remarcabil 
de sănătoși. 

Mâinile ei mici și lungi aveau o adevărată putere 
hipnotică atunci când te mângâiau. 

Ea avea un caracter atât de complicat, încât adâncimea 
prăpastiei pe care o simţea în sufletul ei îl deruta. 

Ea nu întârzie să-și dea seama de efectul pe care-l 
producea asupra lui Ernest. Puterea pe care constata că o 
are asupra acestuia o îmbăta. Fusese întotdeauna convinsă 
că ar fi în stare să înnebunească bărbaţii, cu condiţia să 
aibă ocazia. Renunţase la asta când îl întâlnise pe Eden. 
Prietenia cu acest băiat influenţabil și poetic, de 
optsprezece ani și de o familie pe care ea o considera 
„aristocratică”, îi umplea zilele și nopţile de o senzuală 
fericire. În felul acesta ea nu va îmbătrâni fără a fi dat curs, 
într-un fel sau altul, puterilor pe care știa că le are. Când el 
era așezat la picioarele ei, cu capul sprijinit pe genunchii ei, 
și când îi mângâia casca strălucitoare a părului blond, 
furnicături de plăcere, aproape prea ascuţite, îi alergau prin 
trup. Își amintea atunci cât de des stătuse astfel așezată, 
trecându-și mâna peste fruntea paraliticului, până ce o 
durea braţul și la acest gând trebuia să facă un efort ca să 
nu-și strige triumful. 

Oricât de lipsită de experienţă ar fi fost, ea avea de ajuns 
cât să fie conștientă de influenţa din ce în ce mai mare pe 
care o avea asupra lui Ernest. Începu să pregătească 
fiecare dintre întâlnirile lor ca pe mișcări strategice. Se 
considera pe sine însăși ca pe o persoană trăind în mijlocul 
unui păienjeniș de complicaţii sentimentale, între doi iubiţi, 
unul de optsprezece ani, iar celălalt mai mult decât 
sexagenar. Deși intimităţile sale cu Eden nu depășiseră o 
timidă sărutare, iar cele cu Ernest discutarea pasajelor de 
dragoste din câte un roman, era ameţită de multiplele 
posibilităţi pe care le oferea situaţia sa. 

Fără încetare, regreta că nu are alţi locatari decât 

185 


Dayborn, sau măcar să nu fi avut nici unul. Își imagina casa 
astfel cum o găsise pentru prima oară: vastă și neformând 
decât o singură locuinţă. Dacă, măcar, ar fi putut să-și 
primească admiratorii într-o asemenea casă! Era supărată 
pe ea însăși la gândul că-și convinsese arhitectul să facă 
toate aceste transformări. Arhitectul îi propusese un zid de 
separație mai gros, dar ea dorise materiale ieftine. Acum, în 
momentele cele mai preţioase inimii sale, vocea lui 
Dayborn pătrundea până la ea, aducându-i plângerile 
acestuia referitoare la duritatea meseriei sale, sau 
observațiile întemeiate la adresa bucătăriei lui Chris. Odată 
chiar, Chris plânsese, atât insistase Dayborn că arsese 
cârnaţii, stricând astfel o oră întreagă petrecută cu Eden, 
până când acesta strigase la rândul său prin zid: „Aduceţi- 
mi-i mie, că mor după cârnaţii arși!”. Părea de șaisprezece 
ani, în timp ce doamna Stroud se simţea vexată, ca o 
bătrână plină de demnitate. Odată, Tod urlase tot timpul 
cât durase o vizită a lui Ernest. Suferințele copilului se 
datorau unei hrane foarte puţin judicioase. Dar doamna 
Stroud nu-și mai putuse regăsi niciodată sentimentele pe 
care le avusese la început pentru acest copil. 

Când vara ajunse la apoteoză, începu recoltatul. Mersul 
maiestuos al anotimpurilor ducea la violente fenomene 
atmosferice. Desigur că septembrie avea să fie încă și mai 
fierbinte decât iulie! Avură loc uragane, ploi torențiale, 
brume dese și se scurseră zile de căldură insuportabile, 
încărcate de electricitate, în timpul cărora fiecare gest era o 
corvoadă. Eden, Piers și Finch se duceau, în fiecare zi, la 
colegiu și la cursuri. Eforturile pe care le făcea Meg ca să se 
asigure că n-aveau să piardă trenul o epuizau mai mult, 
spunea ea, decât tot restul zilei. Ea nici nu încerca măcar să 
ia parte la micul dejun, dar, după plecarea lor, Wragge o 
servea în cameră. El fusese, în sfârșit, definitiv admis în 
familie sub numele de „Rags”; poziţia lui devenise stabilă. 
Tot restul zilei, Meg și-l petrecea așezată pe peluză, cu un 
lucru de mână sau făcând puţin grădinărit. Angajase o 

186 


solidă fată-n casă care o scăpase în mare parte de grija de 
a vedea de Wakefield. Acesta crescuse uimitor peste vară. 
Era precoce pentru vârsta lui și foarte malițios. Meg 
pretindea că era imposibil să faci singur faţă capriciilor lui. 

Lady Buckley plecase la locuinţa sa din Devonshire. 
Nicholas o petrecuse până la Quebec. Guta îl lăsase în pace 
pentru moment și era bucuros de această ocazie ca să se 
poată distra puţin. Mărturisea că are o slăbiciune pentru 
acest bătrân oraș francez, în care se și născuse. 

Augusta fusese foarte dezamăgită că legătura dintre 
Eden și doamna Stroud nu se terminase înaintea plecării 
sale, graţie intervenţiei lui Ernest. Avusese o lungă discuţie 
cu fratele ei și apoi cu nepotul, explicându-le pericolele 
situaţiei respective, și asta cu calm, dar și cu fermitate. 

— Cât despre tine, îi spuse ea lui Ernest, ai stricat în mod 
rușinos toată această afacere! judecând după propriile tale 
cuvinte, i-ai făcut o profundă impresie aventurierei, dovadă 
scrisoarea ei pe care mi-ai arătat-o. De ce n-ai profitat de 
asta ca s-o convingi să pună capăt relaţiilor cu Eden? 
Nicholas pretinde că n-ai făcut nimic pentru că ești complet 
la cheremul ei. Regretă că nu s-a băgat el în treaba asta! 

— Nu-ţi fă griji, Augusta. Am situaţia perfect în mână. În 
scurt timp vei primi o scrisoare din care vei afla că totul s-a 
terminat între Eden și Amy! 

— Amy! 

Fruntea lui Augusta se înnegură. 

— Și de ce nu? Trebuie să-ţi permiţi unele familiarități 
dacă vrei să ai oarecare trecere. 

— Mi se întâmplă să gândesc că „trecerea” ta nu este pur 
și simplu decât o familiaritate vulgară! Dar cum mama a 
crezut de cuviinţă să aibă încredere în tine, încerc să fac și 
eu la fel. 

Lui Eden, lady Buckley îi spusese: 

— Sunt supărată că plec, știindu-te în continuare prins de 
femeia aia! 

Eden răsese: 

187 


— Nu sunt „prins”, dragă mătușă. Tu și întreaga familie 
ar trebui să fiţi fericiţi că nu m-am băgat în vreo combinaţie 
cu o tinerică stupidă! Dacă aţi ști cum pot fi unele dintre 
ele, ați avea un adevărat șoc! 

— Nu doresc câtuși de puţin să știu cum sunt ele, după 
cum nu doresc să spui nimic despre o anumită creatură 
feminină care se crede o adevărată devoratoare de inimi 
masculine! 

El o luase în braţe. Ea nu se putuse împiedica să-l bată pe 
umăr, luându-și un tandru rămas-bun. 

Augusta avu sentimente complexe în timp ce pachebotul 
descindea pe fluviul Saint Laurent. Era în același timp 
fericită şi  necăjită că se  îmbarcase. Amintirea 
nenumăratelor sosiri sau despărțiri în acest port îi revenea 
în minte. Fără îndoială, acest fluviu îi marcase cursul 
existenţei. De copil, îl traversase în brațele mamei sale 
atunci când ayahul ei murise pe mare. Se îmbarcase apoi la 
Québec, ca tânără soţie a lui Edwin Buckley. Ea și el 
făcuseră de atunci de multe ori călătoria împreună, în 
ambele sensuri. Apoi, văduvă, revenise singură. Dar, dintre 
toate aceste călătorii, ultima fusese cea mai tristă, atunci 
când i se ceruse să vină cu ocazia morţii fratelui său Philip, 
la începutul războiului. Îşi închiriase casa din Devon 
guvernului, pentru a fi cămin de convalescenţă a ofițerilor. 
Acum ea lăsa în urma sa, la Jalna, probleme neliniștitoare, 
nerezolvate. l-ar fi făcut plăcere ca Ernest s-o fi întovărășit, 
așa cum avea obiceiul s-o facă. Deși îl iubea pe Nicholas, 
Ernest era preferatul ei și o rănise mai mult decât ar fi 
crezut când constatase cu câtă seninătate renunţase el la 
ceea ce fusese până atunci privilegiul său. Era oare posibil? 
... Dar nu, ea alungă acest gând și se întoarse cu hotărâre 
spre întinderea, din ce în ce mai vastă, a apelor fluviului. 

Ernest, e adevărat, regretă mai puţin plecarea Augustei 
decât ar fi crezut că e posibil cu câteva luni mai înainte. 
Nicholas trebuia să petreacă cincisprezece zile la Quebec. 
Eliberat de fratele și de sora sa, Ernest se pregătea să 

188 


guste din plin bucuriile prieteniei sale cu doamna Stroud. 

Brusca căldură tropicală a lunii septembrie, pe care alţii o 
găseau enervantă, lui îi convenea. Temperaturile ridicate 
făceau să i se accentueze rozul delicat al tenului, în timp ce 
ochii, prin contrast, păreau de un albastru intens. Imaginea 
plăcută pe care o vedea în oglindă îi ridica moralul, care, la 
rândul său, contribuia să-i asigure o bună digestie, punctul 
slab al constituției sale. 

În timp ce în după-amiaza aceasta duminicală urma cu 
pas regulat cărarea bătută de razele soarelui, aprinse și în 
continuare pătrunzătoare, se simţea în vârstă de abia 
patruzeci de ani și, desigur, nu părea deloc să aibă mai 
mult de cincizeci. Era îmbrăcat într-un costum ușor de 
flanel gri, iar pe cap purta o pălărie panama. Ciorapii, 
batista și cravata se armonizau perfect cu culoarea ochilor 
săi. Un boboc de trandafir alb își înălța semeţ capul la 
butonieră. Se simţi deosebit de exaltat când bătu la ușa 
doamnei Stroud. 

Ea veni să-i deschidă și rămase o clipă orbită de lumina 
soarelui. Apoi, în grabă, îl trase în interior. 

— Nu trebuie să lăsăm să intre căldura. 

— E extraordinar de răcoare aici. Perdelele astea albastre 
contribuie, de altfel, ca să dea senzaţia de răcoare... și 
rochia aceasta... am mai văzut-o? 

— Nu, e nouă. Îţi place? 

— Mult. 

Pipăi stofa cu o familiaritate nouă. 

— N-am putut rezista dorinţei s-o cumpăr! spuse ea. 

— Mă bucur că n-ai putut „rezista”! 

— E drăguţ din partea dumitale să înfrunți soarele ăsta ca 
să vii să mă vezi. Nu speram să vii înainte de o oră. 

— N-am mai putut aștepta, răspunse el cu un mic surâs. 

Era ceva nou în surâsul acesta. Era de asemenea ceva 
nou în climatul relaţiilor lor. Poate că răcoarea din încăpere, 
care contrasta atât de tare cu canicula de afară, contribuise 
și ea la aceasta. Poate că absenţa lui Nicholas și a Augustei 

189 


rupsese parcă niște frâne... Orice ar fi fost, păreau amândoi 
că plutesc în ape libere. Pentru a prelungi această clipă, 
doamna Stroud urmă: 

— Florile de câmp sunt frumoase în clipa asta, nu-i așa? 
Ai observat violetele de la liziera pădurii? 

— Da. Aș fi vrut să-ţi aduc câteva, dar m-am temut să nu 
fie prăfuite. Sânzienele aurii încep și ele să înflorească. E un 
semn că vara a intrat în declin. 

— Îţi vine să crezi că în urmă cu un an nu ne cunoșteam? 
lată-ne acum ca doi vechi prieteni! 

— Da, spuse el. Nici nu-mi pot imagina că ar putea sta 
altcineva în această casă și nici că eu n-aș mai veni să te 
vizitez. 

— Când te gândești că aș fi putut alege o altă regiune!... 
Singurul punct negru sunt locatarii mei. Ascultă-i puţin! 

Vocea lui Dayborn străbătea prin zid: „Pune puţină 
parafină pe foc, dacă nu merge, proasto!” 

Ernest făcu o grimasă de dezgust, apoi spuse pe un ton 
consolator: 

— Nici nu l-aș fi auzit dacă nu mi-ai fi atras atenţia. Dar e 
păcat că zidul e așa de subţire. Unde avea mintea 
arhitectul? 

— E vina mea. Nu voiam să plătesc atât de mult cât îmi 
cerea el. Cât de rău îmi pare acum! Acum, când doresc mai 
mult ca oricând să fiu liniștită. 

Ernest roși, în primul rând din cauza avariţiei de care 
dăduse ea dovadă, nelăsându-l pe arhitect să facă așa cum 
credea, și apoi, din pricina mărturisirii fără înconjur pe care 
i-o făcuse, că dorea acum, mai mult ca oricând, să se simtă 
la adăpost de orice amestec în viața sa privată. Simţi cum 
inima îi bate mai tare și se întrebă în ce încurcătură o să-l 
bage oare expediţia sa punitivă. 

— Sunt de acord cu dumneata. Și eu am nevoie să mă 
simt la adăpost de indiscreţi. Zidurile Jalnei sunt astfel 
făcute încât când mă aflu în camera mea, singura fiinţă 
care mă poate deranja e fratele meu. Trebuie să recunosc, 

190 


asta nu i se întâmplă prea des, deși, dacă se prezintă 
ocazia, năvălește, cu mare zgomot din pricina javrei lui. De 
fapt, e un micuţ animal drăguţ, care nu încetează însă să 
latre! 

Doamna Stroud prepară ceaiul. Era unul dintre obiceiurile 
lui Ernest de a duce el platoul în locul ei de la bucătărie 
până în salon. Aruncă o privire aprobatoare sandvișurilor cu 
roșii. De asemenea, brânzei cu smântână, proaspete și 
delicioase. Când ea apăru aducând cea mai mică dintre 
tăvi, cu ceainicul și ceștile, îi surâse aproape cu tandrete: 

— Cât e de încântător! 

Cu un aer dominator proaspăt dobândit, ea îi făcu semn 
să se așeze și îi puse un șervet brodat pe genunchi, ca și 
cum ar fi fost un copil. 

— Așa! spuse ea. Nu trebuie să stricăm acest superb 
costum de flanel! 

El nu se putu opri să nu-i apuce în zbor mâna și să 
depună un sărut pe încheietură. 

Ea bătu în retragere către masă și începu să toarne 
ceaiul, fără să îndrăznească să ridice ochii. Dar el își făcuse 
declaraţia. 

— Nu văd de ce mi-ai lua-o în nume de rău, spuse el cu 
oarecare bruscheţe. 

— Am fost pur și simplu surprinsă, și atât. 

— La urma urmelor, orice bărbat bine crescut își poate 
permite să sărute mâna unei doamne, nu-i așa? 

— Da, dar există mai multe feluri de a o face. 

— Felul meu de a o face nu ţi-a plăcut? 

— Ba da, răspunse ea într-un murmur. 

— Într-o bună zi, urmă el plin de temeritate, s-ar putea 
să-ți spun bună ziua într-un fel mai diferit! Ce-ai să spui 
atunci, mă întreb? 

Privirile lor se întâlniră. Râseră, surescitați. Ernest era 
multumit de sine. Era exact felul de curte pe care-i plăcea 
să o facă: niciodată nimic precis, dar întotdeauna la 
extrema limită. Pentru Amy Stroud, era o încercare 

191 


nervoasă. Ea o gusta așa cum unui patinator îi poate plăcea 
să alunece pe o gheaţă perfect lustruită dar subţire, care ar 
putea, în orice clipă, să cedeze sub greutatea lui. Ernest 
aparţinea unei lumi diferite față de aceea pe care o 
cunoștea ea. Urbanitatea lui o făcea uneori să se întrebe ce 
s-ar putea ascunde sub această politețe. Și totuși nu se 
îndoia o clipă de ascendentul pe care-l căpătase asupra lui. 

Aproape toate gândurile ei se învârteau în jurul lui Ernest 
și a lui Eden. Să-i atragă spre ea, să-i împiedice să se 
amestece unul în afacerile celuilalt, acestea erau gândurile 
ei permanente. Ernest îi spusese odată ceva în legătură cu 
tinereţea lui Eden, explicându-i necesitatea imperioasă ca 
educaţia lui să se desfășoare fără ca alte interese să-l 
distragă de la studii. În momentul acela o anume expresie 
de severitate se întipărise pe fața lui. Această amintire o 
punea pe gânduri. 

În seara aceea îl aștepta pe Eden. Acesta știa că Ernest 
lua ceaiul la ea și că, deci, el nu trebuia să plece de la Jalna 
înainte de întoarcerea unchiului său acasă. Între cele două 
vizite, ea va avea timp să se odihnească puţin și să așeze 
masa pentru cină. Amândoi tresăriră când văzură dintr-o 
dată faţa lui Eden la fereastră. Bătea cu degetele în geam. 
Ernest nici nu încercă măcar să-și ascundă nemulțumirea. 

— Pentru ce a venit? exclamă el iritat, dar cu voce joasă. 

— Șșșșt! îi porunci ea printr-o mișcare a buzelor, cu ochii 
fixati pe faţa lui Eden. 

— Ce aer ciudat aveţi amândoi! spuse Eden. 

— Adevărat!? 

Buzele doamnei Stroud erau dezaprobatoare, dar ochii i 
se topeau de tandrete. 

— Da, s-ar spune că sunteţi Darby și Joan! 

— Cât despre tine, tu ești desigur Johny, curiosul! spuse 
Ernest cu mânie. 

— Pot să intru? 

Doamna Stroud se grăbi la ușă. Eden se opri în prag. O 
cuprinse în braţe. 

192 


— Nu! 

Ea gâfâia cuprinsă de panică și respingându-l. 

— Ţi-ai pierdut capul? 

— Cu totul! 

Intră în urma ei. 

— Pot să capăt un ceai? 

— AȘ putea! corectă unchiul său în mod automat. 

— AȘ putea? repetă Eden docil. 

— Aduc imediat apă fierbinte. 

Ea nu se așezase. Tulburarea i se risipea. Se simţea 
exaltată la gândul unei posibile „crize”. Da, se va dovedi 
capabilă să-și păstreze amândoi „iubiţii” pentru că, atunci 
când era bine dispusă, astfel îi numea în forul său interior. 

Rămași față-n faţă, ei se priveau. Ernest încerca să nu 
pară dezamăgit. Eden arbora acel surâs ironic, atât de 
straniu pe fața sa de adolescent. Nervos, Ernest își 
ciocănea dinţii cu degetul. 

— Ce mai e pe acasă? întrebă el. Spuneai că ai să-i citești 
mamei. E destul de tulburată de plecarea Augustei... 

— l-am citit, dar a adormit. E deci în siguranţă până la 
ora ceaiului. Meg dormita și ea în hamacul pe care Rags l-a 
curățat pentru ea, iar bătrânul făcea la fel sub dud. Avea 
chiar o gâză pe nas când am trecut pe lângă el. Piers îl 
învăța pe Finch să joace bile. Păreau foarte absorbiți... 
Doica îl învăța un cântec pe Wakefield, care urla din toate 
puterile: „lisus mă iubește...” 

— Și mama dormea? 

— Wakefield nu era în apropierea ei, ci se instalase pe 
burta lui Rags, lângă locul în care se întind rufele. 
Bucătăreasa a adoptat zilele acestea o retragere 
prenupţială. 

— Și Renny? 

— Acolo unde e întotdeauna: la grajduri. 

— Și tu n-ai nimic de făcut? 

— Nimic. 

— Hm... Nu-mi faci impresia că ai o ţinută prea 

193 


corespunzătoare! 

— Am încetat să mă mai îmbrac special pentru doamna 
Stroud. Ea mă apreciază oricum, bine sau rău îmbrăcat! 

O dorință insolentă de a afișa intimitatea lor răzbea în 
tonul vocii sale. Ernest găsi aceste cuvinte deplasate. 

Eden reluă când doamna Stroud se întoarse cu ceaiul: 

— Ți-e egal, nu-i așa, cum sunt îmbrăcat? 

Apoi își trecu o mână prin pâr, accentuându-și ciufuleala, 
după care își întinse cu agresivitate picioarele, etalându-și 
pantofii de cârpă, dintre care unul era cu șiretul desfăcut. 

Doamna Stroud îi aruncă o privire indulgentă lui Ernest, 
ca pentru a restabili încrederea dintre ei. Ernest surâse, își 
trecu mâna prin părul gri-auriu și acceptă o nouă ceașcă de 
ceai. 

Eden mânca cu lăcomie. 

— Slujba la biserică, ca și masa de duminică, te lasă 
întotdeauna înfometat. Nu știu de ce, dar duminica îmi vine 
tot timpul să mănânc! 

— Era multă lume la biserică? întrebă doamna Stroud. N- 
am avut curajul să înfrunt căldura. Predica a fost bună? 

— A fost de o indulgentă scurtime. De fiecare dată când 
pastorul se oprea, Gran făcea eforturi ca să se ridice, 
sperând că se terminase. Cred că asta l-a enervat pe 
orator, pentru că a fost foarte scurt. 

— E, într-adevăr, un spectacol remarcabil să o vezi pe 
doamna Whiteoak sosind la biserică în trăsura trasă de cele 
două mândre animale. Merită să vii numai ca s-o vezi pe ea. 

— Corul era mic, urmă Eden și concertul vocilor ar fi fost 
slab dacă n-am fi fost și noi acolo. Am cântat toţi din toate 
puterile, cu sudoarea curgând pe feţe, în timp ce hainele ni 
se lipeau de spătarele băncilor, de fiecare dată când ne 
ridicam. Mă auzeam cântând, dar de fapt dormeam adânc. 

— Tipul ăsta e un flecar de cea mai proastă speță, spuse 
Ernest, adresându-i un surâs doamnei Stroud, și are și 
tendinţa de a exagera. 

— Da, știu. 

194 


Ochii doamnei Stroud îi fixară pe cei ai lui Eden, dar nu 
îndrăzniră să se oprească asupra lor, pentru că erau prea 
ironici, prea batjocoritori. Ceva din vocea sa îl anihila pe 
Ernest, care-și stăpânea cu greu neplăcerea pe care o 
simţea. După-amiaza asta era evident stricată. 

— Cine a citit rugăciunile în lipsa fratelui dumitale? îl 
întrebă doamna Stroud pe Eden. 

— Renny. Dintotdeauna a existat obiceiul ca stăpânul de 
la Jalna să o facă. 

— Își pune deci stiharul! Am să mă duc cu siguranţă la 
biserică să văd acest spectacol. 

Ernest fu jignit de impertinenţa tonului ei. Timp de o 
clipă, doamna Stroud nu fu pentru el decât o persoană 
destul de prost crescută care pătrunsese întâmplător în 
cercul său. Jena lui crescu. 

Eden se întoarse spre el: 

— Doamna Stroud nu-l place pe Renny al nostru! 

Ea îl întrerupse cu vivacitate: 

— Cum să nu! îl admir mult! Numai că nu mi-l pot 
închipui îmbrăcat într-un stihar. 

— Poate. Cu toate astea, sunt sigur că mulți slujitori ai 
cultului în Anglia sunt niște înrăiți vânători de vulpi! 

— E perfect la locul lui, orice ar face, observă Eden cu o 
voce sentenţioasă. 

În timp ce ghicea stânjeneala celorlalţi doi, Eden se 
simțea din ce în ce mai la îndemână. îi vorbea uneori 
doamnei Stroud făcând aluzii care-i dădeau lui Ernest 
impresia că e abandonat pe o câmpie înghețată. Alteori, se 
adresa lui Ernest iritându-l prin vederile sau principiile sale 
cu mult prea moderne. Era tot timpul în mișcare, 
parcurgând salonul cu pas nonșalant, sau întinzându-se pe 
sofa ca și cum ar fi fost la el acasă. 

Duse serviciul de ceai la bucătărie și voi cu orice chip să-l 
spele, deși nu mai făcuse niciodată așa ceva. Deschise 
frigiderul și privi în interior, minunându-se de proviziile de 
calitate care se aflau în el și întrebându-se cui erau 

195 


destinate. Doamna Stroud nu știa ce să spună, dar 
rămânând singură cu el pentru o clipă îi dădu o mică palmă 
mustrătoare. 

— Poftim! Asta meriţi și încearcă să te porți mai bine! 

— Unchiule, strigă el pe un ton plângător. 

— Dumnezeule, taci! făcu ea speriată. 

— Atunci sărută-mă. 

Ea-i prinse fața între mâini. Gurile lor se uniră. Ea era 
complet buimăcită de acest hăţiș de complicații. 

Ernest și Eden zăboviră la nesfârșit. 

Doamna Stroud deveni gânditoare, apoi sfârșită în 
această căldură apăsătoare. În locuinţa învecinată domnea 
o tăcere absolută. 

La apusul soarelui, o briză neașteptată făcu să se miște 
perdelele. Ernest se apropie de pian și cobori taburetul, 
după moda veche, pentru a-l potrivi la înălțimea lui. 
Instrumentul aparținuse primei doamne Stroud. Soțul său îi 
povestea fără încetare celei de-a doua neveste cum prima îi 
cânta ore întregi imnuri. Amy Stroud ar fi vândut bucuroasă 
instrumentul, o dată cu restul mobilierului, dacă i s-ar fi 
făcut vreo ofertă cât de cât multumitoare. Acum, pianul era 
proaspăt acordat, bine lustruit și avea pe el un vas de 
argint în care se afla un singur trandafir roz. 

Ernest începu să cânte „Trăumerei”5 în surdină. 

Doamna Stroud își trase un scăunel lângă pian și rămase 
cu privirea aţintită asupra lui Ernest. Era rândul ei să se 
arate prinsă în mrejele lui. 

— Cât de minunat cânţi! spuse ea pe un ton grav și 
emoţionat. 

El termină bucata și răspunse: 

— Sunt un interpret destul de mediocru, dar fratele meu 
cântă într-adevăr bine și ar cânta perfect dacă ar consimțţi 
să muncească puţin. Pretinde că i-au înţepenit degetele. 


5 Robert Schumann: Trăumerei No. 7 in F major (from „Kinderszenen”, 
Op. 15). 
196 


— Vrei să-l aduci o dată cu dumneata să-mi cânte și mie? 

— Am să încerc să-l conving. 

— Frăţiorul meu Finch promite să devină muzician, spuse 
Eden. 

Ernest se întoarse pe taburet spre el. 

— Într-adevăr, el e deja un muzician, pentru că e capabil 
să rămână tăcut ca un șoarece când Nicholas cântă. L-am 
învăţat eu însumi „Dunărea albastră” și, deși nu distinge o 
notă de alta, execută bucata perfect! 

— Cât e de drăguţ! 

Ochii doamnei Stroud străluceau. 

— Mai cântă-ne ceva! Ascultându-te, ai impresia că auzi 
cum curge o apă răcoroasă după canicula zilei ăsteia. 

— Repertoriul meu e destul de limitat. 

Încruntă din sprâncene și începu o bucată de Schubert. 

— Să ascult muzică noaptea, spuse Eden, a avut 
întotdeauna asupra mea puterea de a mă arunca în 
prăpăstii fără fund! Dacă e muzică bună sau proastă, n-are 
importanţă: efectul e același. 

Cu acestea, se duse și se întinse cât era de lung pe sofa, 
cu faţa întoarsă spre perete. 

Perdelele ușoare dansau în bătaia brizei. Muzica se ridica 
sub degetele delicate ale lui Ernest. Sentimentele lui pentru 
Amy Stroud atingeau un punct de care până atunci nu se 
apropiaseră niciodată. Avu ca o răbufnire de triumf la 
gândul că Eden se afla în afara cercului magic. Ajunsese la 
ceea ce-și dorise. Faptul că propriile sale sentimente 
trebuiau păstrate secret nu-i diminua cu nimic triumful și 
chiar îl exalta. 

„Cei doi iubiţi ai mei! Cei doi iubiţi ai mei!” Aceste 
cuvinte palpitau în sufletul doamnei Stroud. Îl vedea pe 
unul întins pe sofaua ei, în timp ce celălalt nu înceta să 
cânte cu un surâs extaziat pe buze. Lucrul de care nu era 
conștientă era că perfectul egocentrism al fiecăruia dintre 
cei doi îi făcea invulnerabili la încântarea pe care se 
prefăceau că o simt. 

197 


În timp ce Eden stătea întins cu faţa la perete, se întreba 
cu iritare care erau intenţiile lui Ernest. În mod decent ar fi 
trebuit să plece încă de acum o oră! Era oare posibil ca 
acesta să încerce să-i ia locul și să existe vreo înțelegere 
secretă între el și Amy Stroud? Un hohot de râs îl scutură, 
urmat de îndată de o tresărire de gelozie furibundă... Se 
întoarse dintr-o dată și-i privi pe cei doi așezați lângă pian. 
Nu putea vedea faţa lui Ernest, dar era ceva aproape 
șocant în modul în care își ţinea umerii. Dumnezeule, asta 
era! Și de ce Amy îl privea cu această expresie pasionată? 
Ochii ei străluceau de emoție. 

Părăsi sofaua și luă de pe gheridon un cuţit de tăiat 
hârtie de forma unui pumnal, apoi cu ochii aţintiți la 
doamna Stroud se duse fără zgomot lângă Ernest și făcu un 
gest violent ca și cum ar fi avut intenţia să-l înjunghie pe la 
spate. Amy închise ochii și-i ţinu închiși până la sfârșitul 
bucății muzicale. Îi redeschise atunci și văzu că Eden era în 
picioare lângă fereastră, în timp ce cuţitașul de tăiat hârtie 
își reluase locul pe gheridon. Ernest părăsi pianul. 

O senzaţie de oboseală îi cuprinse pe toți. Urmă un 
moment de tăcere, apoi doamna Stroud spuse, privindu-i pe 
amândoi: 

— Nu rămâneţi să luaţi cina cu mine? 

— Cred că-mi amintesc, răspunse Eden, că m-ai invitat 
încă de acum câteva zile! 

Ernest răspunse cu seninătate: 

— Mulţumesc, primesc cu plăcere. 

Cu același sentiment de plictiseală, se apucară de 
pregătirile pentru masă. Doamna Stroud făcea mâncarea, în 
timp ce unchiul și nepotul se ocupau de așezatul mesei. Îi 
făcură loc la masă între ei. 

— Nimic nu-mi place mai mult, spuse Ernest, decât să 
mănânc în oraș. 

— Și mie de asemenea, replică Eden, nu-mi place nimic 
mai mult decât să nu mănânc acasă. 

— Cum faci, reluă Ernest, de e atât de crocantă această 

198 


delicioasă salată? 

— Păstrând-o la gheaţă, răspunse Eden, așa cum face și 
cu sentimentele sale. 

— Cum poți fi atât de rău? spuse doamna Stroud. 

— Adevărat? Asta mă încântă, pentru că, de felul meu, 
sunt atât de politicos încât îmi vine greu să mă arăt 
răutăcios. 

— Și ai dori așa ceva? întrebă Ernest. 

— Grozav, unchiule. 

Era ceva insolent în felul în care pronunță cuvântul 
„unchiule”. Ernest îi aruncă o privire scrutătoare. 

— Și pentru ce? Dacă îmi dai voie să te întreb. 

— Situaţia asta este atât de neplăcută... Nu găsești? 

— Nu, dar mi se pare că mai degrabă tu ești demn de 
acest calificativ. 

— Am o fire elastică, spuse Ernest. În momentul acesta a 
ajuns la punctul critic. 

Pe sub masă doamna Stroud atingându-l cu un picior 
rugător, el îl apucă cu amândouă mâinile și îl ținu prizonier, 
murmurând încetișor: 

— Probabil că face același lucru de partea cealaltă! 

Se prefăcu că i-a căzut șervetul și privi sub masă ca să-și 
dea seama care e situaţia. Dar picioarele lui Ernest se 
găseau cuminte așezate unul lângă celălalt, după regulile 
bunei cuviinţe. 

Eden ronţăi cu zgomot o tulpină de ţelină, căreia îi mâncă 
și frunzele. 

— Le spuneam „pene” când eram mic, spuse el. Îmi place 
telina. 

— Ce păcat! remarcă Ernest. 

— Pentru ce? 

— Pentru că le mănânci cu atâta zgomot. 

Eden se întoarse spre doamna Stroud: 

— Nu-i așa că unchiul folosește o exprimare ciudată? 

— Refuz să mă las antrenată în această afacere, 
răspunse ea, încercând să-și degajeze piciorul, dar vecinul 

199 


său continua să-l ţină prizonier. 

Lui Amy îi venea greu să-și stăpânească pofta de a 
izbucni în râs. 

Era imposibil ca Ernest, cu sensibilitatea sa, să nu-și fi 
dat seama de ceea ce se petrecea. Începuse să dea semne 
de plictiseală, dar nu era câtuși de puţin dispus să-și 
abandoneze poziția. Seara degeneră într-un fel de concurs 
de „cine va rezista mai mult”. Un tunet se auzi în depărtare. 
Întunericul de afară se lumină de un fulger orbitor. Doamna 
Stroud aprinse câteva lumânări și le așeză în diverse locuri 
prin încăpere. În mod straniu, cum fețele lor erau marcate 
de oboseală, se găsiră net departajaţi în trei generaţii. Fața 
lui Ernest părea dintr-o dată marcată de trecerea anilor, 
doamna Stroud, deși nici un an nu i se adăugase pe obrazul 
pe care lumina lumânărilor îl avantaja, părea totuși să 
aparţină, în mod irevocabil, vârstei coapte. Eden avea aerul 
unui adolescent palid și obosit. S-ar fi spus tatăl, fata și 
nepotul. Trei generaţii într-o situaţie de o tensiune morbidă. 

În sfârșit, doamna Stroud nu mai putu să suporte. Ochii îi 
erau plini de lacrimi. 

— Sunt dezolată, dar trebuie să vă rog pe amândoi să mă 
lăsaţi singură. Căldura, furtuna asta, mi-au obosit nervii și 
mă doare capul. 

— Vrei să-ţi caut ceva, poate o aspirină? 

— Nu, nu. Va fi totul în ordine. E stupid, dar simt nevoia 
să mă întind. 

Potrivi pernele divanului. Eden exclamă: 

— Dar nu poţi să te culci de pe acum! 

Ea scutură din cap, incapabilă să scoată vreun cuvânt. Se 
auzi un nou trăsnet. Ernest remarcă: 

— O să ne prindă furtuna. 

Ea îi însoți până la ușă. Briza căzuse și aerul era greu de 
furtuna care se pregătea. Îi apucă de mână pe amândoi 
oaspeții săi, privindu-i în adâncul ochilor. Într-ai ei scânteiau 
lacrimi. 

— Cât sunteţi amândoi de drăguţi cu mine! exclamă ea. 

200 


Apoi privi în urma lor, cu mâinile sprijinite de barieră. 
Sentimentul de ușurare pe care-l avea că scăpase de 
prezenţa lor se amesteca cu acel triumf pentru că-și 
prelungiseră amândoi atât de mult vizita. Simțea că nu va 
izbuti să închidă ochii în noaptea aceea. Îi era indiferent: 
avea cu ce să-și ocupe gândurile. 

Se întoarse în casa care, la ora aceea și în dispoziţia ei 
din clipa aceea, i se părea primitoare. Întinse braţele și 
aspiră adânc. Oboseala i se risipise. Va avea la ce se gândi 
în liniște, comparând diferitele merite ale celor doi „iubiţi” 
ai săi și reflectând la ce avea de făcut ca să poată continua 
relațiile cu amândoi. 

Când ajunse în prag, un fulger orbitor îi descoperi 
prezenţa lui Jim Dayborn, aflat în ușa apartamentului său. În 
spatele lui, ușa era închisă. Ea nu putea ști de cât timp se 
afla el acolo, dar mânia ei izbucni dintr-o dată la vederea 
acestei fețe uscate care arbora un surâs sarcastic. Strigă cu 
violenţă: 

— Cât de mult îţi place să spionezi oamenii! 

Dayborn răspunse imperturbabil: 

— Ce aș avea mai bun de făcut într-o duminică seara? 

— Recunoști deci că spionezi? 

— Dacă spionat se cheamă să te afli în pragul casei 
tale... Ceea ce v-ar trebui, doamnă Stroud, ar fi o casă în 
mijlocul pădurii, fără urmă de vecini. 

Ea înaintă spre mica barieră care delimita „domeniile lor” 
și, sprijinindu-și amândouă mâinile de scânduri, spuse: 

— Sunt sătulă de prezenţa voastră indiscretă! Aţi rămas 
în urmă două luni cu plata chiriei. Plecaţi! Nu vă cer să-mi 
plătiţi chiria din urmă, dar vă cer să fiți plecaţi de acum în 
trei zile. Trei zile, m-aţi auzit? 

Era, într-adevăr, impresionantă în furia sa. Dayborn, uluit, 
rămase o clipă tăcut, apoi repetă: 

— Trei zile?! Sper că nu vorbiţi serios?! Pentru ce? Ce-am 
făcut? 

— Faceți în așa fel încât să fiţi insuportabili. Mă spionați 

201 


fără încetare și nu vă aud decât pe voi și certurile voastre. 
Intraţi și ieșiţi de la mine la orice oră, nu vă plătiți chiria: să 
plecaţi de aici! 

— Dar n-o să găsim altă locuinţă prin regiune! 

— În cazul ăsta, duceţi-vă în altă parte! 

— Dar munca noastră e aici! 

— Munca voastră? Să dresezi mânjii? Lăsaţi-i să alerge, 
să alerge în voie, mie puţin îmi pasă. Să scap de prezenţa 
voastră e tot ceea ce îmi doresc. 

El adoptă atunci un ton liniștitor: 

— Dar dumneavoastră ne-aţi încurajat să venim! 
Susțineaţi că vă place să ne Împrumutați cu cele ce ne 
lipseau. Îl iubeaţi pe copil... 

Ea îi tăie vorba: 

— Bine, să știți atunci că nu-l iubesc pe nici unul dintre 
voi. Am suportat din partea voastră ceea ce n-am suportat 
niciodată de la nimeni! 

Atins de vorbele ei, el aruncă sarcastic: 

— Adevărul este că faptul de a fi în vizite cu alde 
Whiteoak v-a sucit minţile! Dacă vă închipuiţi că îi pasă de 
dumneavoastră vreunuia dintre ei, aflaţi că vă înșelaţi! 

Îi fu greu doamnei Stroud să-și păstreze sângele rece. 
Strânse cu amândouă mâinile scândurile pline de așchii și 
își mușcă buza superioară, care tremura. Apoi vorbi pe un 
ton relativ calm: 

— Asta pune capac la toate! Să știi că n-am să-ţi mai 
adresez niciodată un cuvânt! Spune-i lui Chris să nu încerce 
să vină să mă vadă. Nici ea și nici nimeni nu mă va putea 
face să-mi schimb hotărârea. Să-mi restituiţi cheile de azi în 
trei zile! 

Doamna Stroud îi întoarse spatele și intră în 
apartamentul său, a cărei ușă o trânti cu putere. Puțin după 
aceea se auzi cineva zgăriind la ușă, dar ea nu răspunse și, 
privind pe fereastră, o văzu pe Chris Cummins sărind 
bariera ce la separa intrările și dispărând la ea. 


202 


Ernest și Eden vorbiră puţin între ei pe drumul de 
întoarcere. Acum, că erau singuri, se simțeau stânjeniţi de 
amintirea serii acesteia, dar Eden era, desigur, mai puţin 
afectat decât unchiul său. Analiza în gând evenimentele 
acestor ultime săptămâni. Ar fi dorit să știe ce se petrecea 
în mintea lui Ernest. Până la ce punct ţinea acesta la 
doamna Stroud? Cât de mult era amestecată familia în 
toate acestea? Se găsea ea, oare, la originea întregii 
întâmplări? Sau Ernest își juca bine rolul, sau căzuse 
victima propriului său joc. Eden înclina spre această a doua 
ipoteză. Ce simțea Amy? Ea și cu Ernest păreau că se 
înţeleg prea bine ca să nu existe între ei decât o prietenie 
trecătoare. 

Eden era iritat la gândul că Ernest se băgase în treburile 
lui. Seara îi fusese stricată. Nu se va mai bucura, oare, 
niciodată de libertatea pe care o gusta la ea și care-i era 
atât de prețioasă? Oare Amy îl iubea pe Ernest? Era în stare 
să-l iubească? Mintea sa, încă necoaptă, se zbătea în vagi 
supoziţii. 

Tunete dese și puternice se auzeau când ajunseră la 
Jalna. Fulgerele făceau să se decupeze pe cer cele mai mici 
crenguțe ale copacilor. Cădeau grele picături de ploaie. 

— Mare noroc avem că am ajuns la adăpost exact când 
începe ploaia, remarcă Ernest. 

Încuie ușa. Lampa cu gaz ardea în hol cu fitilul lăsat. Privi 
cadranul de aur palid al pendulei cumpărate de bunicul său: 
arăta douăsprezece și un sfert. Fu consternat. 

— Cât am ţinut-o pe sărmana doamnă Stroud! 

— N-am văzut-o încă niciodată atât de obosită! spuse 
Eden. 

— Cred că era din cauza vremii. 

— N-am văzut-o încă niciodată să fie afectată de vremea 
de afară. 

— Dar n-am mai avut asemenea călduri. 

— N-am deloc chef să mă culc. Dar dumneata? 

Ernest ezită. Veghile lungi nu-i prindeau bine. Dar era 

203 


surescitat și, în plus, nu era deloc plăcut să fii culcat în 
timpul unei furtuni. Probabil că mama sa îi dorea prezenţa. 
Se duse la ușa ei, la extremitatea holului. Un sforăit 
mulțumit se auzea din interior, semănând cu băzâitul unui 
bondar prizonier într-o floare deosebit de bogată în nectar. 
Ernest surâse. 

— Ce facem acum? întrebă el. 

— N-am putea bea ceva? 

— Dragul meu copil, ești prea tânăr ca să mai bei la ora 
asta. 

— Și totuși, simt că a venit timpul să mă apuc. 

— Mă întreb ce ar spune mătușa ta! 

— Hai, vino, unchiule Ernie, n-o să știm decât noi doi. 

— Foarte bine, treacă, pentru un whisky cu sifon. O să ne 
facă bine la amândoi, ascultă-mă pe mine. 

Un ropot surd se termină printr-o trosnitură care făcu să 
se cutremure întreaga casă. Ernest se întoarse să asculte la 
ușa mamei sale. O tăcere de moarte domnea înăuntru. 
Apoi, bărzăunul reîncepu să bâzâie pe un ton încă și mai 
sonor. 

— Dumnezeu s-o apere! exclamă Ernest, apoi se îndreptă 
spre sufragerie. 

Ernest închise o fereastră rămasă deschisă și așeză două 
scaune la unul dintre capetele mesei. Ernest căută o sticlă 
de Scotch și un sifon. Se așezară și Ernest turnă whisky în 
pahare. Eden adăugă sifonul. 

— Nu cred că furtuna o să dureze; a și început ploaia, 
spuse Ernest. 

Și, ca și cum s-ar fi deschis niște ecluze, ploaia începu să 
cadă în torente, bătând în geamuri, curgând în valuri peste 
pietrișul aleii. Dominând acest răpăit al ploii, se auzea din 
depărtare zgomotul trăsnetului. 

Eden ridică ușor paharul, ezită, apoi spuse: 

— Petru Aimee. 

— Pentru Aimée! repetă Ernest, ducându-și paharul la 
buze. 

204 


Eden își aprinse o ţigară. 

— Trebuie să se simtă singură în casa aceea în timpul 
furtunii, spuse el. 

— Foarte singură, fără îndoială. 

— Păcat că am plecat atât de repede! 

— Foarte păcat! 

Ernest bău mai îndelung. 

— Dacă n-am fi plecat, n-am mai fi avut posibilitatea să o 
facem. 

— Vrei să spui c-am fi rămas acolo toată noaptea? 

— Da. 

Eden își luă paharul în mână. 

— Dar n-am fi putut să ne-o permitem... Nu amândoi 
deodată! 

— Am impresia că doi ar fi fost mai bine decât unul 
singur! 

— Vrei să spui că ar fi fost mai convenabil? 

— Desigur, unchiule. 

— Ai un mod ciudat de a-mi spune „unchiule” în seara 
asta. 

— Adevărat? 

— Da. Și care nu-mi place prea mult... 

— Sunt dezolat... Ernest. 

— Asta e chiar stupid. 

— Da, mai degrabă. Dar și situaţia noastră tot stupidă e, 
nu-i așa? 

— Ce găsești tu stupid în ea? 

— Faptul că iată-ne rivali, dumneata și cu mine. În sfârșit, 
totul... 

Ernest se simţi perplex și îngrijorat la gândul că Eden o 
să scoată la lumina zilei ceea ce amândoi trebuiau să ţină 
secret. Tulburarea sa era sporită de faptul că paharul de 
whisky băut adineauri i se suise la cap. Își turnă un al 
doilea. 

— Ce spui?... Nu știu nici eu... nu m-am gândit. 

Eden îl privea cu reproș. 

205 


— Nu te-ai gândit!... Am impresia că tot timpul ăsta nu 
ne-am gândit la altceva. Nu te temi să te recunoști ca 
rivalul meu, nu-i așa? 

— Teamă? Desigur nu, dar... 

— Dar ce? 

— Am intrat la apă de dragul tău, dragul meu băiat. 

— Vrei să spui că familia te-a împins? 

— Am discutat problema... eram cu toţii de faţă, noi, cei 
mai în vârstă... 

— Și dumneata ai influenţat acest supărător scrutin! 

— Repet că am acţionat dezinteresat și ca să te salvez de 
cea pe care o consideram ca pe o intrigantă... de atunci, 
părerea mea despre doamna Stroud s-a schimbat. 

Eden se aplecă spic Ernest: 

— Unchiule Ernie, te-ai îndrăgostit de Amy? 

Chihlimbarul whisky-ului lucea pe fundul celui de-al 
doilea pahar al lui Ernest. Fu mai puţin deconcertat că i se 
forța astfel mâna decât ar fi fost numai cu o jumătate de 
oră mai devreme. 

— Depășești limita, băiete! spuse el cu o voce care 
tremura ușor. 

— Nu. Vreau numai să clarific situaţia printr-o sinceritate 
salutară. Când te-ai dus prima dată s-o curtezi pe doamna 
Stroud, o judecai drept o ambițioasă, nu-i așa? 

— Da, mai degrabă. Dar, așa cum ţi-am spus, mi-am 
schimbat între timp părerea. O consider acum ca pe o 
femeie care are o mare sensibilitate și mult farmec. 

— Într-un cuvânt, te-ai prins de ea. 

— Mergi prea departe. Dar recunosc că m-am atașat de 
ea. 

— Crezi că ea vrea să se mărite? 

— Nu, cred că ea vrea numai să se simtă înconjurată de o 
prietenie masculină și de puţină înţelegere. Pariez că nu s-a 
bucurat până acum nici de una, nici de cealaltă. 

— E o mincinoasă oribilă. 

— Crezi? Eu o cred plină de aspirații și lipsită de logică, 

206 


asta e tot. 

— Te pricepi la femei. Cât de multe aventuri trebuie să fi 
avut! 

— N-a trebuit niciodată să mă căznesc să le înţeleg, 
replică Ernest cu modestie. M-am născut cunoscător în 
privinţa femeilor. 

— Dumnezeule! Aș vrea și eu să pot spune astfel! 

Ernest vorbea cu o seriozitate plină de bunăvoință. 

— Mai ai tot timpul. Nimic n-ar putea fi mai rău în clipa 
asta pentru tine decât o poveste de dragoste. O femeie de 
lume, indiferentă și rece, nu ţi-ar putea face nici un rău. 
Doamna Stroud diferă însă mult de așa ceva! 

Urmă o pauză voită de amândoi, apoi Eden spuse pe un 
ton de o violenţă inutilă: 

— Dacă e hotărâtă să aleagă între noi doi, ei bine, să 
aleagă! 

— Prostii! Nu-i vorba despre nici un fel de alegere. Ce 
crezi tu c-ar avea de ales, între un holtei morocănos și un 
adevărat copil? 

— E o chestiune de demnitate! Nu putem continua astfel. 

Eden se ridică dintr-un salt; făcu înconjurul încăperii. 

— Se poate deschide fereastra? E înăbușitor aici! 

— Da, ploaia e mai puţin violentă. Deschide fereastra. 

Eden o deschise larg. Aerul purificat de ploaie pătrunse 
năvalnic în încăpere. Trandafirul cățărător care acoperea 
zidul exterior împiedica fereastra să se deschidă. Una dintre 
ramuri o tăia în două. Eden culese o frunză și o așeză pe 
masă, în fața lui Ernest. 

— Priveşte-o, spuse el. E bordată cu roșu. Vara se 
apropie de sfârșit. 

— Da, recunoscu Ernest. Anotimpul e pe sfârșite. 

Vorbea cu o notă sentimentală în glas. 

Eden trecu pe sub arcul ce despărţea sufrageria de salon 
și se întoarse curând având în mână o cutie de fildeș 
sculptat, conţinând zaruri. Mergând, scutura zarurile din 
cutie. Dacă Ernest ar fi fost mai puţin absorbit de propriile 

207 


gânduri, ar fi observai lucirea batjocoritoare din ochii 
nepotului său. 

— Ştii ce, unchiule Ernest, spuse el. O s-o jucăm la zaruri: 
trei aruncări cu cinci zaruri. Cel care va avea mai multe 
puncte, va câștiga. Dacă dumneata câștigi, eu mă retrag ca 
să mă cufund în studiile mele și voi fi un băiat de treabă din 
clipa aceasta, dar dacă câștig, nu te mai ocupi de Amy și 
spui familiei că, după ce ai examinat situaţia cu atenţie, ești 
de părere că prietenia ei nu-mi poate fi decât salutară! 

Mâna lui Ernest tremura puţin când puse paharul jos, gol. 
Eden îl umplu încă o dată. Ernest sorbi o înghiţitură, o găsi 
prea tare, apoi spuse pe un ton deliberat: 

— Bine, de acord. 

Eden îi întinse cutia cu zaruri. 

— Dumneata începi. 

Culoarea fildeșului se potrivea deosebit de bine cu cea a 
mâinii lui Ernest. El scutură zarurile și aruncă un șase-patru. 

— Bine! spuse Eden, care aruncă un cinci și un doi. 

Ernest reluă zarurile, le scutură cu un aer gânditor și 
aruncă un unu și un șase. 

— Mi-e teamă că sunt o pradă ușoară! 

Dar Eden nu aruncă decât o dublă de doi. 

— Perspectivele sunt îngrijorătoare pentru mine, spuse 
el. 

De data aceasta, Ernest aruncă un cinci și un șase. Un 
surâs de satisfacţie îi lumină trăsăturile. Mai bău o 
înghiţitură din băutura pe care, de data asta, nu o mai 
socoti prea tare. 

Eden aruncă un doi și un șase și scoase o exclamaţie de 
bucurie: 

— Mi s-a întors norocul. 

Ernest scutură zarurile cu un aer hotărât. Cu buzele 
strânse, aruncă un patru și un trei. 

Eden aruncă un patru și un cinci. 

— Suntem la egalitate! exclamă Ernest, care tremura de 
nerăbdare. 

208 


Acum îi trebuia o mână bună. 

Aruncă doi de cinci. Faţa lui Eden era de asemenea 
concentrată. Ochii îi străluceau. Scutură zarurile și le 
aruncă, punând mâna peste ele, fără a se putea hotărî s-o 
ridice. Ernest și cu Eden se examinară pe deasupra mâinii. 

— Haide, haide, spuse Ernest pe un ton hotărât, să ne 
uităm ce-ai dat. 

Eden ridică mâna: aruncase un cinci și un șase. 

Rămaseră o clipă în tăcere, privind zarurile. 

Apoi, Eden exclamă pe un ton dramatic: 

— Am câștigat! 

— Da, da. E afurisit de greu pentru mine. Prietenia cu 
doamna Stroud era pentru mine o mare bucurie, ba chiar 
mai mult, dar renunţ. Ce să spun familiei? 

— Spune-le că era inutil... Spune-le că ai fost cuprins de o 
profundă mânie când ţi-ai dat seama de asta! 

Ernest avea un aer prostit. Se ridică de pe scaun 
clătinându-se. 

— Trebuie... trebuie să mă duc să mă culc. Sunt... sunt 
foarte obosit. 

— Vrei să te duc de braţ, unchiule Ernie? 

— Mulţumesc, n-ar fi trebuit să beau cel din urmă pahar. 
Ce spui că ai aruncat? 

— Un cinci și un șase. 

— Da, n-am avut noroc! 

Stătea în picioare, sprijinindu-se de masă. 

— Eden, ai câștigat: arată-te demn de ea! 

Eden îl luă de braț, îl trecu de ușă și, după ce urcară 
scara, îl duse până la camera lui. Se întoarse apoi pentru a 
stinge luminile și îl găsi pe Rags în sufragerie, așezând 
argintăria pe o tavă. 

Rags îi explică: 

— Prepar o mică gustare pentru domnișoara Whiteoak. 
Domnule, ea n-a mâncat aproape nimic la prânz. 
Electricitatea din aer o deprimă. Poftim, că iar plouă! 

O ploaie proaspătă, ca după furtună, bătea în geamuri. 

209 


— Nu uita să stingi când cobori, spuse Eden. 

— Da, domnule. Credeţi că domnul Ernest se simte bine 
sau trebuie să mă duc să văd ce face? 

— Se simte bine. 

— Și trebuie să închid ferestrele de la etajul de sus? 

— Urc eu și am să văd. A fost cineva să o vadă pe 
bunica? 

— l-am închis eu geamul, domnule. Era bine, cald, 
înăuntru. Dânsa murmura nu știu ce despre India. Papagalul 
își părăsise stativul și se așezase la picioarele patului. A 
deschis un ochi ca să-mi arunce o privire împuţită, 
repetând: „Indiar... indiar... îndiar”. Nu-i normal. 

— Rags... 

— Da, domnule. 

— E inutil să spui cuiva că unchiul meu și cu mine am 
băut în seara asta. 

— Desigur că nu, domnule! Văd că ați jucat și zaruri, 
domnule. 

— N-a fost nimic... Pur și simplu am vrut să punem capăt 
unei dispute. 

— Pe cuvânt, ascultați-mă pe mine, nu se poate imagina 
o furtună ca asta! Să sperăm că o să se însenineze până 
mâine! 

— Mâine? 

— E căsătoria mea, știți? Mi-e tare frică c-o să arăt ca o 
ruină cu lipsa asta de somn, cu emoţiile pe care le simți, 
normal, în asemenea ocazii. N-aș fi atât de nervos dacă ar fi 
numai să se scrie căsătoria în registru, dar va fi intrarea în 
biserică și mersul până la altar, în timp ce orga va cânta 
imnul nupţial. Asta face să fie o afacere serioasă. 

— Ai să treci prin toate astea admirabil. 

— E foarte amabil din partea căpitanului Whiteoak că a 
consimţit să o ducă pe mireasă la altar. 

Eden simțea că Rags era gata să rămână acolo să 
trăncănească cu tava în mână până în zori. Îi spuse noapte 
bună și urcă cele două etaje până la camera sa. 

210 


Se opri în pragul camerei pe care o împărțea cu fraţii săi 
mai tineri. Ușa era întredeschisă. După ritmul respiraţiilor 
înțelese că dormeau. O lumină albăstruie străbătu 
încăperea. Piers, cu pieptul bronzat descoperit, era întins pe 
pat. Atitudinea sa te făcea să te gândești la o statuie 
căzută. O căldură de nesuportat domnea în încăpere. Micul 
Finch își transportase perna în faţa ferestrei și dormea 
acum ghemuit pe parchet. Somnul lui era atât de profund, 
încât ploaia care îl biciuia nu izbutea să-l trezească. 

Eden îl scutură iritat. 

— Ai de gând să te îmbolnăvești mortal? Du-te în pat, 
imbecil mic! 

Pe jumătate treaz, Finch, ascultător, se ridică și se duse 
clătinându-se spre patul său, cu cămașa udă lipindu-i-se de 
corpul slab. Zgomotul unui tunet acoperi vacarmul ploii. 

— Oh! gemu Finch, e îngrozitoare furtuna asta! 

Eden surâse cu maliţiozitate. 

— Credeam că-ţi place și de aia dormeai chiar în bătaia 
ploii! 

Finch deschise ochii pe care-i ţinuse închiși. Ei fură 
surprinși de luminozitatea brutală a fulgerelor. Finch îi 
închise din nou și, cuprins de panică, trecu dintr-un salt 
peste corpul lui Piers. Eden îi băgă perna sub cap, având 
grijă să pună partea udă a acesteia în partea de jos. 

— Mulţumesc, Eden. 

Finch se înfundă în pernă și-și trase cearșaful peste cap. 

Eden smulse perna de sub capul lui Piers și îl lovi cu ea 
peste față: 

— Poftim, încasează astea, puturosule! 

Apoi închise fereastra și se duse în camera sa, unde se 
așeză la pupitru, cu capul sprijinit în mâini. Nu închise 
fereastra, ci rămase să privească furtuna de afară. O 
adâncă melancolic punea stăpânire pe el. Nu trecuse printr- 
o experienţă importantă, dar se petrecuse ceva definitiv. 
De ce-l ridiculizase oare pe unchiul Ernest? Acesta era cel 
cu care se înţelegea cel mai bine. Fără îndoială, dovedise 

211 


familiei că nu avea să se angajeze decât pe drumul care-i 
va conveni lui. Dar care era acest drum? Și, mai ales, unde 
ducea el? 


212 


CAPITOLUL XIV 


CĂSĂTORIA LUI RAGS 


După furtună, dimineața păru tot atât de proaspătă ca un 
boboc de trandafir abia înflorit. larba spălată lucea prin 
toate firele ei. Petalele ondulate ale daliilor, care se 
încărcaseră de ploaie, o picurau acum de fiecare dată când 
florile se mișcau. Vântul sufla dinspre vest și nori rotunzi și 
albi cât niște roţi de car alunecau pe cer. 

La bucătărie, pregătirile de nuntă erau în toi. Apăruse și 
Eliza, revenită ca să ia locul familiei Rags cât timp aveau să 
facă o excursie la Cascada Niagara, în timpul lunii lor de 
miere. Eliza dezaproba această uniune între două ființe 
care-i displăceau. Ar fi fost mai bine, gândea ea, ca nici 
unul nici celălalt să nu fi venit la Jalna și ca fiecare dintre ei 
să se fi căsătorit oriunde altundeva. Rags ar fi putut atunci 
să fie, fără inconveniente, cât de vulgar și de risipitor și-ar fi 
dorit. Ea dezaproba și mai tare încă familia care făcea din 
această căsătorie un prilej de sărbătoare, ca și cum acești 
doi indivizi ar fi servit în mod demn la Jalna, de ani de zile. 
Dar bătrâna doamnă avea o slăbiciune pentru Rags și, în 
plus, ea se bucura de orice prilej de amuzament, indiferent 
de ce fel ar fi fost el; toate pretextele erau bune! Eliza și-o 
imagina în camera ei, alegându-și boneta pe care avea săo 
pună, ca și cum ar fi fost vorba despre căsătoria unui 
membru al familiei. Și asta, în timp ce exista domnul 
Ernest, care ar fi trebuit căsătorit de multă vreme, și 


213 


domnișoara Meg, care fusese cu atâta cruzime ofensată de 
domnul Vaughan! Dacă, măcar, vreun bărbat distins ar 
putea s-o cucerească... 

Și apoi, era domnul Renny. Colţurile gurii Elizei se lăsară 
în jos când se gândi la el, dar ochii i se îmblânziră. 

Și totuși, ea datora acestei căsătorii fericita ocazie de a-și 
putea relua vechiul serviciu pentru două zile. Va putea, de 
asemenea, să inspecteze fiecare colţișor, să vadă cum 
întreținea Rags argintăria. Eliza era totuși de acord să 
treacă la activul lui Maggie faptul că preparase o mulțime 
de feluri apetisante, care să hrănească familia în timpul 
absenței sale. Dar ce aere își dădea femeia asta acum, cu 
părul ei buclat si cu picioarele ei strânse în pantofi escarpin, 
cu tocuri înalte! Și apoi, blana ei de vulpe roșie, pentru 
călătoria de nuntă, în timp ce termometrul se ridica! În 
sfârșit, lucru și mai grav: Rags lipise pe cele două valize ale 
lor etichetele unui hotel de la Paris. Cum de făcuse așa 
ceva? Eliza le aruncase numai o privire de incredulitate 
dispreţuitoare, atunci când Rags, cu un aer măreț, își 
dusese valizele la ușa bucătăriei, pentru ca fata în casă să 
le scoată afară. Cu toate acestea, era plăcut să te regăsești 
la Jalna, să-i duci micul dejun bătrânei doamne, să-i aduci 
apă caldă de bărbierit domnului Renny și să vezi cum 
micuțul Wakefield și stăpânul Jalnei deveniseră prieteni. 

Băieţii trebuiau să lipsească de la cursurile de după- 
amiază, ca să asiste la căsătorie. Pregătirile pentru nuntă îi 
aduseseră, pe Piers și pe Finch, în acea stare euforică care-i 
făcea să rătăcească tot ceea ce le aparţinea și să se miște 
cu încetinitorul în timpul micului dejun, ca și cum ar fi vrut 
să piardă trenul. Eden era preocupat și avea tendinţa să fie 
iritabil cu fraţii lui mai mici. 

În timp ce, în dimineaţa aceea, cei trei băieţi, încălecaţi 
pe biciclete, pedalau pe șosea în direcţia staţiei de tren, 
Eden se simțea plictisit de monotonia acestor călătorii. Cu 
toate acestea le prefera, decât să intre intern într-un 
colegiu. l-ar fi plăcut să aibă Oxfordul în perspectivă - unchii 

214 


săi fuseseră acolo -, dar mijloacele familiei nu permiteau 
asta sau, cel puţin, Renny pretindea așa. Din motive pe 
care nu încerca să le aprofundeze, gândurile sale ocoleau 
cu hotărâre cele petrecute în noaptea precedentă. 
Intimitatea poetică care existase cu Amy Stroud nu mai era 
posibilă. Ceea ce avea să urmeze, nu știa. Ceea ce știa era 
că, de acum încolo, Amy nu va mai exista pentru el ca 
femeie. Ea devenise pentru el un simbol. Și în calitate de 
simbol, o va apăra împotriva cui? Din nou, mintea lui refuză 
să se oprească asupra gândului care-l persecuta. 

Fraţii lui îl urmau prea aproape. Stabiliseră că el va 
merge în frunte. Cu toate acestea, Eden putea să vadă 
roata din față a bicicletei lui Piers, ceea ce îl făcu să-i 
arunce peste umăr o privire severă. Prospeţțimea aerului 
care urma furtunii din ziua precedentă, amuzamentul 
pregătirilor pentru căsătorie îl făceau pe Piers să uite 
prerogativele fratelui său mai mare. Îl depăși, traversând o 
baltă adâncă. Un jet de apă noroioasă stropi pantalonul de 
flanel gri al lui Eden. Finch, care-l urma întotdeauna orbește 
pe Piers, făcu la fel. Când îl depăși pe Eden, văzu furia 
întipărită pe faţa acestuia și pedală din toate puterile, astfel 
încât fu cât pe ce să lovească roata din spate a lui Piers. 

— Uită-te pe unde mergi! strigă Piers. 

— Porcilor! exclamă Eden. 

Finch pedala ca un nebun. Părea că avea să cadă și că 
Eden se va arunca asupra lui, dar își reveni, și se grăbi cu o 
grimasă înspăimântată pe urmele lui Piers, în direcţia staţiei 
de cale ferată. 

Eden îi urmă încet, regretând că nu e acasă, faţă-n față 
cu cei doi. Aceștia, schimbând între ei priviri maliţioase, 
traversară repede holul de bagaje, unde le era permis să 
lase bicicletele. Ajunși acolo, se așezară cu spatele la zid și, 
incapabili să-și ascundă strâmbăturile hilare, așteptară 
venirea lui Eden. 

— Îmi închipui că găsiţi asta amuzant! spuse acesta cu 
violenţă. 

215 


Rămaseră muţi la vederea pantalonului lui pătat. 

— Nu-i deloc amuzat să ai, fără încetare, pe urmele tale 
asemenea imbecili! 

Ochii lui Piers, îndrăzneţi, îi întâlniră pe ai lui. Finch pufni. 
Eden își agăţă bicicleta la locul ei obișnuit și urmă: 

— Aveam intenţia să vă arunc jos de pe trotinetele 
voastre și să vă tăvălesc în noroi! 

— Oh! N-ai fi făcut asta! zise Piers. 

— Cum adică n-aș fi făcut-o? 

— Nu. 

— Vreau să știu pentru ce, mă rog? 

— Ai putea să i-o faci ăstuia mic, dar nu mie. 

— Nu ţie? la vino o clipă cu mine, și ai să vezi! 

— Foarte bine! 

Piers se  îndreptă, neîmblânzit, spre ușă, urmat 
îndeaproape de Eden, care-i spuse: 

— Dacă te întorci la balta aia cu mine, ai să regreţi! 

— Și tu de asemenea! 

Fluierul locomotivei străpunse aerul la trecerea de nivel. 
Călători încărcaţi cu valize se grăbeau spre peron. 

— Nu pot să fac ce trebuie în faţa atâtor oameni, spuse 
Eden. O să am grijă mai târziu de tine. 

Își scoase batista și încercă să șteargă petele de noroi 
semănate pe pantalon. 

Eden îl împinse pe Piers la intrarea în vagon și avu 
satisfacția să-l vadă retrăgându-se. Nu era decât un singur 
loc liber. Eden se așeză, scoase o carte din buzunar și 
începu să citească cu un aer demn, prefăcându-se că ignoră 
prezența celorlalţi doi, care trebuiră să rămână în picioare, 
unul lângă altul, pe tot parcursul, până la oraș. De fiecare 
dată când Finch ridica ochii spre Piers, acesta-i făcea cu 
ochiul. 

Ernest se trezi târziu în dimineața aceea, după ce 
dormise toată noaptea un somn greu. Avea pleoapele 
umflate și mintea tulbure, dar, după o baie rece, se simţi 
revigorat. În timp ce trecea în revistă evenimentele nopții 

216 


precedente, îl cuprindea euforia, ca pe cineva care a scăpat 
ușor dintr-o împrejurare grea. Câte nu s-ar fi putut întâmpla 
dacă intimitatea lui cu Amy Stroud ar fi făcut progrese! 
Poate că ar fi ajuns să trebuiască să o ia de nevastă, iar 
instinctul îi spunea că nu era femeia potrivită. De altfel, el 
se îndoia că persoana potrivită va exista vreodată. Făcuse 
tot ce putuse ca s-o câștige pe doamna Stroud de la Eden, 
dar pierduse. Conștiinţa lui era liniștită. Nu va mai avea 
nevoie să se ducă la ea. Nu vor mai exista acele lungi 
conversații pline de subiînţelesuri, care-i lăsau, până la 
urmă, o impresie de plictiseală. Se retrăgea de pe scenă. 
Nick n-avea decât să se ducă s-o vadă. 

Ernest se avântă, aproape cu graţie, până în camera 
mamei sale. Aceasta era deja îmbrăcată pentru căsătoria 
lui Rags. Ernest se aplecă s-o sărute. 

— Cât de devreme ești gata, mamă! 

— Pregătirile pentru o nuntă sunt partea cea mai bună a 
sărbătorii, spuse ea. 

— Sper ca mariajul acesta să meargă bine. Chiar dacă cei 
doi nu sunt niște servitori impecabili, au totuși meritele lor. 
Ea e o excelentă bucătăreasă, iar el nu se strâmbă, orice l- 
ai pune să facă. Sper că apreciază cum trebuie ceea ce faci 
pentru ei astăzi. 

— Îmi plac petrecerile. Gustarea va fi servită pe peluza 
care a cam început să se usuce! Pastorul și nevasta lui vor 
veni și, de asemenea, surorile Lacey și Lily Pink. O căsătorie 
le distrează întotdeauna. L-am invitat, și pe băiatul ăla, 
Dayborn, cu sora lui, spunându-le să-și aducă și copilul. Și 
apoi va fi acea doamnă Stroud: sunt curioasă să vă văd 
împreună. 

— Nu-i nimic care te-ar putea interesa, mamă. Am 
renunţat. 

Ea îl privi fix, pe sub voalul de dantelă care-i tivea 
boneta. 

— Ai renunţat la ce? 

— La doamna Stroud. E inutil să mă amestec în afacerea 

217 


asta. Eden și cu ea sunt prea atașați unul de celălalt, ca să 
mai poţi schimba ceva. De fapt, eu am fost cel învins. 

— Vrei să spui că nu ești în stare să-l învingi pe mucosul 
ăla? 

— Da! Și nimeni nu va putea spune că n-am făcut tot ce- 
am putut. Mi-am sacrificat timpul pe care l-aș fi putut 
consacra cărţii mele, în fine, m-am implicat chiar și 
sentimental. 

— Ah! E deci o seducătoare? 

— Și încă dintre cele mai redutabile, pentru că nu-i 
frumoasă, dar are ochii frumoși și o voce încântătoare. 

— Îmi pare rău că nu i-am dat lui Nicholas însărcinarea 
asta! 

— Și mie de asemenea... ar fi luat totul ca pe o aventură. 
Eu m-am aruncat ca-ntr-o cruciadă. 

Pe măsură ce vorbea, Ernest se simţea din ce în ce mai 
satisfăcut de situaţie. Îi părea rău că Augusta nu era acolo 
să-l audă. Dar mama sa era impresionată. Îi povesti detaliile 
numeroaselor sale vizite la doamna Stroud, în sfârșit, îi 
spuse și de partida de zaruri din noaptea precedentă. 

Sprâncenele stufoase ale bătrânei doamne se ridicară. 

— Aproape un duel! Pe cuvântul meu, e aproape un duel. 
Ai auzit vorbindu-se, nu-i așa, de duelul care a avut loc 
când eu nu aveam decât cincisprezece ani, între lordul 
Boyne și tânărul Time Crawshay? S-au bătut cu săbiile, timp 
de o oră. Fratele meu, Abraham, ţinea în mână clepsidra. S- 
au duelat până când au căzut jos epuizați, dar erau atât de 
buni spadasini, încât nu au avut, nici unul, nici celălalt, nici 
cea mai mică zgârietură. 

Ernest auzise povestea de nenumărate ori, dar o întrebă 
cu politeţe: 

— Pe care l-ai ales după asta, mamă? 

— Pe nici unul. În timp ce se duelau, așteptam rezultatul 
în compania unui tânăr locotenent de Gardă. Era atât de 
drăguţ, încât nu m-am mai uitat la nici unul dintre cei doi, 
după aceea. 

218 


— Sper să recunoști că am făcut tot ce-am putut, mamă? 

— Desigur, Ernest. Dar îmi pare rău că Nick nu a putut să 
se ocupe de treaba asta. În ciuda gutei și a restului, cred că 
te-ar fi bătut. 

— Mamă, nici un bărbat n-ar fi putut face mai mult. Am 
fost aruncat de pe creasta unui val, în ocean. Doamna 
Stroud e moartă după Eden. 

Adelina își ţuguie buzele: 

— În acest caz, va trebui să-i spun câteva cuvinte! 

O dată cu după-amiaza, briza căzu. Se făcu și mai cald. 
Atmosfera strălucitoare, imobilă, acoperea totul cu un voal 
aurit, în care mii de lăcuste și de greieri cântau. Puful ușor 
al păpădiilor, polenul florilor pluteau în atmosferă. Vocile 
lucrătorilor de la fermă, nechezatul cailor se auzeau în 
depărtare. 

Eliza dorea să pară proaspătă și rezervată, în schimb 
biata mireasă, după o ultimă întâlnire cu micul dejun al 
nunţii sale, devenise stacojie la faţă și, după cum spunea ea 
însăși, „înota în sudoare”. Ea se pudră cu un strat gros de 
talc, înainte de a se introduce cu forța în rochia nouă de 
mătase. 

Cât despre Rags, purta o jachetă care-i aparținuse, 
înainte de război, lui Renny. Un croitor încercase s-o 
ajusteze pe el, dar mânecile și pantalonii erau prea lungi, 
iar cozile hainei spânzurau la pământ. Totuși, croitorul 
reușise să aranjeze bine umerii hainei, și cum aceștia erau 
singura parte a persoanei sale pe care Rags reușea să o 
vadă în micuța oglindă din camera sa, era perfect mulțumit. 
Era tot atât de palid pe cât de congestionată era nevasta 
sa, tot atât de descărnat pe cât era ea de „avantajoasă”, 
tot atât de calm pe cât era ea de agitată. 

Rags ajunse la biserică luând-o de-a dreptul peste 
câmpuri, întovărășit de un cavaler de onoare, Cockney, cu 
care se împrietenise. Renny o conduse pe mireasă cu 
cupeul. El urma s-o ducă la altar. Eden îi luă pe Meg și pe 
fraţii săi mai tineri cu mașina, în timp ce bătrânul Hodge, 

219 


vizitiul, mâna caleașca în care luaseră loc Adelina, Ernest și 
micul Wakefield. 

Era multă lume la biserică pentru că, cu această ocazie, 
lucrul fusese suspendat la fermă și la grajduri. Prietenii 
familiei erau în primele rânduri de bănci. În fundul bisericii 
se afla un grup de săteni. 

Eden se strecură într-o bancă lângă doamna Stroud, care 
se așezase mai la o parte. Îi făcu, cu voce scăzută, felurite 
remarci năzdrăvane, amuzându-se de costumul arborat de 
ginere, subliniind tenul aprins al miresei și, în general, tot 
ridicolul asistenței. Dar Rags nu avea nimic de râs, în timp 
ce stătea la picioarele altarului. Era o demnitate, în ţinuta 
sa, care denota o înţelegere exactă a situaţiei. Domnișoara 
Pink, după ce își frecase degetele cu batista, începu să 
cânte la orgă, cu fervoare, marșul nupţial. Adelina, 
strângându-l pe Wakefield în braţe, își răsucea gâtul ca să 
vadă mai bine mireasa. Renny, care arbora expresia 
austeră a unui tată care nu e perfect sigur că și-a dat fata 
unui om demn de ea, conducea bucătăreasa spre altar. 
Aceasta înflorise dintr-o dată într-o timidă și încrezătoare 
mireasă, care gustă fiecare clipă a celei mai frumoase zile 
din viaţa sa. Când cuplul trecu prin dreptul Adelinei, 
Wakefield începu să se zbată pe genunchii ei: 

— Vleau să melg și eu cu ei! miorlăi el cu mica sa voce 
ascuţită. 

— Sssttt! îi porunci ea pe un ton reprobator, îngropându-i 
fețișoara în voalul ei de mătase. 

Eden îi murmură doamnei Stroud: 

— Ce-ar fi fost dac-am fi fost noi doi? 

Ea roși violent și, cu vârfurile degetelor, îi atinse mâna 
sprijinită de bancă, între ei doi. 

Piers îi șopti lui Finch: 

— Mă întreb dacă Eden și-a schimbat pantalonii! 

Finch pufni în râs, sufocându-se. Zgomotul pe care-l 
scoase îl sperie. Apoi, se auzi din nou pufnind și atunci își 
strânse mâinile una de cealaltă, până ce unghiile începură 

220 


să i se înfigă în carne. Faţa sa, spălată fără prea mare 
îngrijire, roși. Se scutura tot, stăpânit de un râs nebun. Meg 
îl privi și-i făcu semn să se potolească. El trecu peste 
genunchii lui Piers și se așeză de cealaltă parte a lui Meg. 
Când îndrăzni să ridice ochii, îi ţinu aţintiţi asupra domnului 
Fennel, pastorul, care termina slujba. 

Ginerele și mireasa erau acum soț și soţie, uniţi pentru a- 
i servi toată viaţa pe cei din familia Whiteoak. Stăpânul de 
la Jalna, plecându-și ceremonios capul roșu, depuse un 
sărut pe obrazul miresei. 

Tortul de nuntă, confecţionat de proaspăta căsătorită și 
glasat cu migală de un cofetar, trona în centrul mesei lungi, 
care fusese așezată lângă bucătărie, pentru ușurința 
serviciului, spre a se putea cu ușurință reumple farfuriile. 
Toate obiectele vulgare fuseseră înlăturate din acele locuri, 
cum ar fi prăjinile care sprijineau frânghiile de rufe. larba 
fusese udată și tunsă. Un imens buchet cu dalii se afla 
lângă tort. 

Fu un spectacol impresionant acela de a-l vedea pe Rags 
escortând-o pe bătrâna Adelina până la locul ei la masă. Ea 
își lepădase haina și gluga, iar pe cap purta o bonetă mov, 
împodobită cu adevărate verze de panglici. 

— Dar, dacă nu dumneavoastră, dragă doamnă 
Whiteoak, spuse cea mai în vârstă dintre domnișoarele 
Lacey - altădată obiectul înflăcărării lui Nicholas - cine s-ar 
fi gândit să organizeze o petrecere atât de încântătoare! 

— Nu-i pentru prima oară că dau petreceri pentru 
servitorii mei. 

— Desigur, îmi amintesc și de altele. Dar aceasta este 
deosebit de lăudabilă, pentru că ei nu servesc de multă 
vreme la dumneavoastră. 

— Timpul trece repede, când ai depășit nouăzeci de ani, 
răspunse Adelina. Nu voi mai fi aici ca să le ofer o petrecere 
la nunta de argint. 

— Îmi pare rău că Nicholas nu e și el de faţă. 

— Cred că a rămas la Quebec, tocmai ca să evite toate 

221 


astea: nu-i plac deloc asemenea situații. 

— Trebuie să mărturisesc că mi se lipeau degetele de 
clapele orgii, pe căldura asta. Mi-era teamă că n-am să 
ajung la capătul marșului nupţial! Ce încântătoare persoană 
e această tânără domnișoară Cummins! Dar ce idee stranie 
a avut, să-și aducă copilul la o nuntă. 

— Eu i-am spus așa. După părerea mea, nu există un 
musafir mai potrivit la o nuntă decât un copil. 

— Ah! Da, recunoscu domnișoara Pink încetișor. 

Ernest se găsi așezat lângă doamna Stroud. Nu fu câtuși 
de puţin tulburat, ci se arătă detașat, plin de urbanitate, ca 
de obicei. Ea își dădu seama de o schimbare în atitudinea 
lui, dar n-ar fi putut spune care e cauza. Răceala lui se 
datora probabil, gândi ea, prezenţei familiei. Eden, de 
cealaltă parte a sa, se arăta, pe faţă, plin de drăgălășenii 
pentru ea, astfel încât o făcea să fie stânjenită. Totuși, în 
interiorul ei, era foarte mândră de atenţiile lui. 

Faptul de a-l vedea pe Dayborn așezat în faţa ei era 
pentru doamna Stroud un motiv de continuă iritare. 
Expresia lui era glacială. Se mărginea să răspundă la 
întrebările care-i erau adresate și aceasta într-o manieră 
foarte rece. Chris avea ochii umflați, ca și cum ar fi plâns. 
Era o caracteristică a firii lui Amy Stroud, ca scena din 
noaptea precedentă să fi pus un punct final prieteniei ce o 
avusese pentru ea. Situaţia lor grea nu o făcea câtuși de 
puţin să fie generoasă. 

Renny se ridică și spuse: 

— Îmi face deosebit de multă plăcere să vă propun să 
bem în sănătatea miresei, nu numai pentru propria ei 
fericire și a bărbatului ei, dar și pentru a întregii familii! O 
binecuvântez de patru ori, în fiecare zi: dimineaţa, hrănit cu 
porridge-ul ei atât de bun, mă duc la grajduri tot atât de 
dornic să muncesc ca oricare din caii mei. La prânz, mă 
întorc acasă știind că mă așteaptă o mâncare delicioasă și 
un desert tentant. La ora cinci, știu că ceaiul va fi fierbinte 
și însoţit de multe bunătăţi. lar seara, ei bine, da, în mod 

222 


invariabil, cina încununează ziua. Ce-ar putea să-i ceară un 
bărbat mai mult nevestei sale - exceptând frumuseţea și 
farmecul? Și dacă cineva se îndoiește că doamna Wragge le 
are pe amândouă, spuneţi-i s-o privească cum zâmbește în 
clipa aceasta. În ce-l privește pe Rags, el este, în felul său, 
poate mai bun bucătar decât ea, căreia îi trebuie, pentru a 
găti, ingrediente bune și multe (știu asta din cauza 
facturilor pe care le plătesc), în timp ce Rags, când eram pe 
front, îmi spunea adesea: „Nu-i nici măcar un os de ros pe 
aici, în afară de ceea ce se găsește în gamela asta, ca să 
servească de garnitură la carcasa unui pui”. Eram sigur 
atunci că mă așteaptă o mâncare absolut excelentă. Prevăd 
o lungă și fericită uniune pentru ei doi și vă propun, cu 
deosebită plăcere, să bem în sănătatea miresei. 

Se reașeză. 

— Ascultaţi, spuse pastorul, care înfulecase o masă 
deosebit de copioasă. 

— Perfect spus, zise Ernest, în timp ce se gândea că el ar 
fi scos-o cu mult mai bine la capăt. 

Se bău în sănătatea miresei, care roși intens. 

— A venit momentul! îi aminti cavalerul de onoare, 
dându-i un picior ginerelui pe sub masă. 

Rags se ridică tremurând, dar conștient de eleganța 
persoanei sale. Se înclină profund și tulburarea lui făcu să 
pară emoţionant accentul său cockney. 

— Doamnelor și domnilor, țin să vă mulțumesc mult 
pentru bunele urări pe care le-aţi adresat nevestei mele și 
mie. 

Fu întrerupt de un tunet de aplauze al cărui semnal îl 
dăduse Piers. Se înclină din nou și urmă: 

— Soţia mea și cu mine... mi se pare ciudat să fiu 
căsătorit prin această ceremonie la biserică! E mai 
impresionant chiar decât un incendiu! Nici prin cap nu-mi 
trecea, când am venit la Jalna, c-o să mă găsesc atât de 
repede legat pe viață, dar cred că am făcut o alegere bună. 
Doamna Wragge și cu mine ne simţim ca niște vechi 

223 


servitori ai familiei. Când, în Franţa, m-am trezit pentru 
prima oară ordonanţă a căpitanului Whiteoak, mi-am spus: 
„lată omul de care o să mă leg pe viaţă și pe moarte!” E 
ceea ce am făcut și voi face de acum înainte! 

Se așeză și-și șterse fruntea transpirată, cu una dintre 
cele douăsprezece batiste de mătase pe care i le dăruise 
Meg. 

Bravo-urile, al căror exemplu îl dăduse Piers, izbucniră, 
formidabile. 

Ziua continuă, frumoasă și caldă. Noul cuplu pleca la 
Cascada Niagara. Eliza luă în mână frâiele casei. 
Gramofonul fusese dus afară și discurile, puse succesiv de 
Finch, se auziră până în momentul în care cele trei bucăţi 
uriașe de prăjitură pe care le înfulecase începură să-și facă 
efectul. Cobori la spălătoria din subsol și-și descarcă inima. 
Familia și prietenii ei se adunară în interiorul casei, lăsând 
restul musafirilor să se distreze nestânjeniţi. 

Dayborn alese primul moment oportun pentru a-l trage 
pe Renny deoparte. 


224 


CAPITOLUL XV 


SCENE CONTRASTANTE 


— Vreau să vă aduc ceva la cunoștință, spuse Dayborn. 
Putem intra aici? 

Făcu un gest spre salonul a cărui ușă rămăsese deschisă. 
Ușile pliante, care separau salonul de sufragerie, erau 
închise. Renny făcu un semn de încuviințare și pătrunseră 
în salon, închizând ușa în urma lor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Renny, presupunând că 
Dayborn, o dată mai mult, avea să-i ceară un avans. 

Dayborn răspunse cu o voce încordată: 

— Suntem obligaţi să plecăm. 

— Să plecaţi? De ce? Ce vrei să spui? 

— Doamna Stroud ne-a dat afară. Ne-a acordat trei zile 
ca să plecăm din casa ei. 

— S-o ia dracu! Cu cât ești în întârziere la chirie? 

— Cu două luni, dar asta n-are nimic de-a face. Nu mai 
vrea să aibă vecini atât de apropiaţi! 

— Din cauza zgomotului? 

— Dumnezeule, nu, pur și simplu din cauza vecinătăţii: 
nu mai vrea să fie spionată. 

— Ai spionat-o, deci? 

— Dacă a spiona se cheamă să stai în pragul casei tale, 
înainte să te duci să te culci. Unchiul și fratele dumitale 
erau acolo, noaptea trecută. Vă daţi seama că faptul de a fi 


225 


doi garanta inocenţța întâlnirii, dar vă spun eu, femeia asta 
e o cățea. N-aș băga mâna în foc pentru nimic, în ceea ce o 
privește. Aș fi vrut s-o auziţi bombardându-mă cu prostii, 
când și-a dat seama că am fost martor la unele lucruri... 
Nu-și mai putea stăpâni furia și ne-a somat să plecăm. Dacă 
doriţi părerea mea în ce-o privește, v-o spun! 

— Spune-o. 

— Nu-i decât o prostituată, ba chiar mai rău, fiindcă pe 
ea n-o mână mizeria din urmă. 

Renny își încruntă sprâncenele. Pentru moment grija sa 
principală era că Dayborn și Chris nu mai aveau unde sta. 
Termină prin a spune: 

— Ce complicaţie nenorocită! Nu-i nici o casă liberă prin 
împrejurimi și nimeni care să dea pensiune. Câte zile v-a 
dat? 

— Trei! 

— Era prost dispusă. Fără discuţie că azi i-a trecut. 

— Nu femeii ăsteia. Nu ne-a vorbit nici unuia dintre noi, 
astăzi. 

— Am să-i vorbesc eu. Poate că se mai poate interveni, 
totuși. Dar mai întâi, vreau să vorbesc cu unchiul meu. 
Caută-l, dacă vrei, și spune-i că doresc să-l văd. Cum îi mai 
merge lui Launceton? 

— Continuă să-și muște gleznele. E o chestie nervoasă, 
nu i se umflă. 

— A lucrat prea mult pe căldură. Spune-i lui Scotchmere 
să i le bandajeze. 

— Am înţeles. Vi-l trimit pe unchiul dumneavoastră. 

Deschise ușa. Râsul armonios al doamnei Stroud se 
auzea din salon. Dayborn se opri, cu mâna pe clanţa ușii. 

— În primul rând, spuse el, e o ambițioasă și i-am spus 
lucrul ăsta. 

— Eşti nebun! spuse Renny. 

Rămase nemișcat, gânditor, până la venirea lui Ernest, 
care închise ușa în urma sa. 

— Ce are tânărul Dayborn de-i așa misterios? întrebă el. 

226 


— Nu-i nici un mister. Doamna Stroud l-a somat să 
părăsească casa, împreună cu familia, în termen de trei 
zile, ca urmare a certei care a avut loc între ei noaptea 
trecută, după ce dumneata și Eden ați părăsit-o. 

Nici un fel de stânjeneală nu apăru pe chipul lui Ernest, 
care răspunse pe un ton plin de urbanitate: 

— Adevărat? Sunt dezolat să aud asta, dar ce putem noi 
face, nu-i așa? 

— Ce putem noi face? Gândește-te că nu pot să mă 
despart de Dayborn și de Chris în clipa asta: sunt mult prea 
importanţi pentru mine. 

— Dacă chiria e plătită, nu cred că doamna Stroud poate 
să-i forțeze să plece, fără să le dea o lună de preaviz. 

— Desigur că nu! Cum de nu ne-am gândit la asta? Am să 
le plătesc chiria și or să aibă o lună la dispoziţie, să-și caute 
altă locuinţă. 

Faţa lui Renny se lumină, apoi se întunecă din nou. 
Reluă: 

— Dayborn pretinde că doamna Stroud e un demon, ce 
crezi de asta? 

— Cred că este îndeajuns cât să dorească să pară un 
demon! 

Renny îi aruncă o privire ascuțită și întrebă: 

— De cât timp mai ai nevoie ca să-i iei locul lui Eden? 

— Am renunțat, după ce am încercat fără succes. 
Consider că situaţia este foarte serioasă. 

Culoarea feţei lui Renny, deja aprinsă, se accentua. 
Spuse furios: 

— E nebun! Cu o femeie de vârsta ei!? 

— Tu însuţi, când aveai optsprezece ani, ce făceai? 

— Meritam o bătaie bună. Tatăl meu a fost prea 
indulgent. Femeia asta e o pacoste: îi gonește pe Dayborn 
și pe Chris și a pus mâna pe Eden. Am să-i spun vreo două, 
și lui Eden de asemenea. 

— Aş prefera să fii mai prudent: ai putea mai rău să strici, 
procedând astfel. Câteodată, mi-e teamă că n-am aranjat 

227 


lucrurile bine. 

— Voi fi șiret. 

Se auziră voci în hol; cineva își lua rămas-bun. 

— E mai bine să mă duc la musafiri, spuse Ernest. Familia 
Lacey pleacă. 

— Unchiule Ernest, aș vrea să-i spui lui Chris că doresc 
să-i vorbesc. Trebuie să fie foarte descurajată. Mi-o trimiţi, 
nu-i așa? 

Renny se învârti prin încăpere cu nerăbdare. Pe 
fereastră, le putea vedea plecând pe domnișoarele Lacey. 
Ce torid drum le aștepta! De ce nu s-o fi gândit nimeni să le 
ducă cu mașina? Se aplecă pe fereastră: 

— Aşteptaţi, strigă el. O să fiţi duse acasă! E cald ca-ntr- 
un cuptor. 

Ele se întoarseră spre fereastră: 

— Cât de amabil puteți fi! 

— Va fi mai plăcut. 

— Ce minunată după-amiază... și atât de pitorească. 

— Întotdeauna m-am gândit că o masă luată afară... 

— Această scumpă doamnă Whiteoak e superbă! Tocmai 
îmi spunea că... 

— Și chiar a acceptat o bucată din tortul miresei. l-am 
spus că... 

— Nu, eu sunt aceea care i-am spus... 

Continuară să vorbească, întrerupându-se una pe 
cealaltă, așa cum își amintea să le fi auzit dintotdeauna de 
când se afla pe lume. Ele n-ar fi văzut nici un inconvenient 
să stea și o oră întreagă sub fereastră. O auzi pe Chris 
intrând în salon. Îi făcu un semn fără să se întoarcă. Ea îl 
luă de mână. 

Cea mai în vârstă dintre domnișoarele Lacey spunea: 

— Îmi amintesc de un garden-party la Jalna, era exact 
într-o zi de septembrie ca asta, bunicul dumitale trăia încă 
și... 

— Ce bărbat chipeș! o întrerupse sora ei. Ştiţi, eu cred că 
Piers... 

228 


— Dar, dacă-mi daţi voie să spun, cred că Piers nu va 
avea niciodată... 

— Cum ar putea să aibă? Experienţa și bunele maniere 
au... 

— Fără îndoială, dar cum spuneam... 

Renny întrerupse fără menajamente amabila cascadă a 
cuvintelor lor. Simţea buzele lui Chris pe mâna sa. 

— Aşteptaţi o clipă, vă rog, spuse el. Am să-i spun unuia 
dintre băieţi să scoată mașina. 

Își trase capul de la fereastră în interiorul salonului. Chris 
era în spatele lui, în umbră. În tăcere, o îmbrăţișă. 

Vocea celei mai tinere dintre domnișoarele Lacey îi 
parveni precisă: 

— Desigur, el n-are fasonul bunicului său, ai remarcat 
cum... 

— Dacă am remarcat? Și apoi felul brusc pe care-l are de 
a... 

Cu o grimasă de neplăcere să le audă astfel criticând, 
Renny o trase pe Chris puţin mai în umbră: 

— Mă întorc îndată, iubito, murmură el. 

Riscă o privire în salon. Bunica sa, unchii și sora sa erau 
în compania familiei Fennel și a domnișoarei Pink. Se duse 
în sufragerie. Eden și doamna Stroud erau sub portretul 
Adelinei. Vorbeau cu voce joasă și privirile lor o întâlniră pe 
a lui, părând încurcate. El li se adresă: 

— Regret că vă întrerup, dar aș dori ca Eden să le 
conducă pe domnișoarele Lacey acasă, cu mașina. L-aș 
trimite pe unul dintre servitori, dar sunt toţi ocupați cu 
jocurile de afară... 

— E mai bine să ne întrerupi pe noi decât pe ei, spuse 
doamna Stroud, cu un surâs enigmatic. 

Eden răspunse pe un ton degajat: 

— Perfect. Am s-o conduc și pe doamna Stroud, în același 
timp. E o idee bună. 

Eden ieși. Urmă o tăcere puţin stânjenitoare, apoi ea 
remarcă, privind alternativ portretul, apoi la Renny: 

229 


— Semeni bunicii dumitale, nu-i așa? 

— S-a spus adesea asta, replică el sec. 

— Trebuie să fie minunat să te simţi membru al unei 
familii atât de numeroase. Am trăit atât de mult timp 
singură! N-am avut niciodată mai mult de o persoană cu 
mine, și asta încă din copilărie. 

— Asta te și explică, în parte, spuse el. 

Ea trecu în defensivă: 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că dacă ai fi avut fraţi mai mici ai fi 
înțeles imediat, întâlnind un băiat tânăr, că ai de-a face cu 
un copil. 

Ea-i aruncă o privire iritată. 

— Poate că Eden e mai puţin copil decât crezi. 

— Nu văd, continuă el, ce te poate interesa la el. Pentru 
că, orice ai spune, ești interesată de el, e un fapt. Dar aș 
vrea să vorbesc cu dumneata despre o cu totul altă 
problemă. Aș vrea să-ţi fac o vizită în seara asta, dacă n-ai 
nimic împotrivă. 

În prima clipă, doamna Stroud avu sentimentul că ar 
trebui să refuze. Simţea la el un fel de hotărâre brutală care 
l-ar fi putut face să aibă o ieșire. Și totuși, cum să refuze să- 
| vadă? Se auzi singură răspunzând: 

— Voi fi fericită să te văd când vei dori, în seara aceasta. 

Eden revenise. Îi aruncă o privire pătrunzătoare lui 
Renny, ca pentru a ghici ce se întâmpla în mintea lui, apoi 
se adresă doamnei Stroud: 

— Am scos mașina. Vreți să veniţi? 

— Da, dar trebuie mai întâi să-mi iau rămas-bun. 

Renny se înclină cu gravitate când ea trecu prin faţa lui, 
apoi ieși pe ușile pliante și intră în salon, închizându-le în 
urma lui. Chris era tot în locul unde o lăsase. 

— Au plecat, nu-i așa? 

El se uită pe geam. 

— Nu încă. Doamna Stroud și Eden s-au dus în sufragerie. 
Am s-o văd în seara asta. 

230 


— Asta n-o să rezolve nimic. E inflexibilă. Dac-ai fi văzut 
scena pe care i-a făcut-o lui Jim, noaptea trecută... 

— Dar în alte dăţi s-a arătat foarte bună cu voi, nu-i așa? 

— Da, dar acum e complet schimbată. Ce crezi că trebuie 
să facem? 

Chris ridica spre el niște ochi încrezători. 

— Am să aranjez asta, nu-ţi fă griji. Nu-mi vine să cred că 
n-am să reușesc s-o conving să revină asupra deciziei luate. 
Eden o s-o ducă acasă, după ce le lasă pe domnișoarele 
Lacey. 

— Chris făcu înconjurul încăperii cu privirea. 

— Ce colț plăcut! Toate pipele alea îţi aparţin? 

— Nu, numai două dintre ele. Celelalte aparțineau tatălui 
meu. 

— Îţi semăna? 

— Câtuși de puţin! Arăta mai bine decât mine. 

— Atunci, dacă e să te iei după ceea ce tu și 
domnișoarele Lacey pretindeţi, familia voastră e în declin. 
Dar eu nu cred asta, eu cred, dimpotrivă, că tu ești floarea 
întregii coroane! Oricum ai fi, te iubesc. Gândul de a fi 
obligată să plec mă îmbolnăvește. 

ÎI înlănţui cu braţele pe după gât. 

Renny își lipi obrazul de al ei. 

— lubita mea inimioară... 

— Spui lucruri atât de drăguţe, iubitule. 

— Nimănui altcuiva, decât ţie. 

— Dar va trebui să-i vorbeşti frumos și doamnei Stroud, 
în seara asta. N-o lăsa să ne dea afară! Dacă n-ar fi Tod n- 
ar fi atât de grav, Dumnezeule! Unde-o fi acum? Trebuie să 
mă duc să-l caut. 

După câteva cercetări, îl descoperi instalat pe genunchii 
lui Scotchmere, cu un ciorchine de strugure în mână, 
privind jucătorii cu racheta. 

Scotchmere întrebă: 

— Eşti o mamă bună, nu-i așa? 

Tod îi întinse braţele. Ea îl luă și îi șterse firimiturile lipite 

231 


în jurul gurii. 

— Ce mai e cu picioarele lui Launceton? întrebă ea. 

— Se umflă, răspunse el aspru. L-aţi pus prea mult la 
muncă ieri. 

— Dumnezeule, așa e! Unde e fratele meu? 

— Puțin mai departe, lângă butoiul cu cidru. Nici nu-i 
pasă de ce se întâmplă cu copilul ăsta! 

— Mulţumesc, Scotchmere, c-ai avut grijă de el. 

— Ah! întotdeauna pe mine mă caută, chiar dacă sunt o 
mulţime de oameni în jurul lui. Își cunoaște prietenii. Nu-i 
așa, Tod? 

Apucă cu mâna un picioruș al copilului și începu să-l 
mângâie. Tod se aplecă peste el, apoi începu să mănânce 
din ciorchinele de strugure. Chris plecă împreună cu 
Dayborn și în curând toţi trei dispărură după cotul drumului. 

În ciuda a ceea ce credea Renny, Eden se reîntoarse la 
cină. Bunica se retrăsese deja. Ernest, obosit de tensiunea 
zilelor precedente, se ascunsese în camera sa, cu o supă de 
pasăre și niște biscuiţi la îndemână, ca și cu pupitrul lui de 
scris, instalat în apropierea sa, gata pregătit pentru 
elaborarea unei scrisori către Augusta. Avea multe să-i 
povestească. 

Eden se arătă aparent bine dispus. Vorbea cu Meg. Ei îi 
plăcea, când era în această stare de spirit, și râdea de felul 
în care le imita pe cele două domnișoare Lacey. Ocolea 
privirea lui Renny. Doamna Stroud îi vorbise despre vizita 
care urma să aibă loc în seara aceea. Se gândea la ea cu 
neîncredere. Finch, pierdut în visurile sale, privea în gol. 
Piers se uita la Eden cu un aer plictisit. Se întreba dacă 
acesta o fi uitat cele petrecute în dimineaţa acelei zile. 

Nu se întâmpla des ca Eden să încerce să fie util, dar, în 
seara aceea, desfășurase furtunul și se apucase să ude 
florile din straturile peluzei. Meg îi aprobă activitatea. Ea se 
ducea de colo, colo, urmată de prepelicarul tatălui său, 
semnalându-i plantele rupte sau uscate ale peluzei. Docil, el 
îi urma directivele. Se auzi un zgomot de copite pe alee. 

232 


Renny, călare pe Cora, iapa sa favorită, se îndrepta spre 
drum. Corei nu-i plăcea prea mult furtunul și, arătându-și 
ostilitatea, făcu câţiva pași în lături. Meg se întoarse: 

— Unde te duci? 

— Să mă plimb puţin. Ştii, Cora detestă să fie închisă în 
grajd. Nu zăbovim mult. Să pui furtunul în magazie, Eden. 
Calului nu-i place să-l vadă. 

În timp ce Renny vorbea, Piers și Finch apărură, venind 
încet din spatele casei. Fuseseră camarazi toată ziua și 
Finch era teribil de mândru. Apa ţâșnea cu putere din furtun 
și Eden, cu un surâs maliţios, o dirijă în plin asupra lui Piers. 

În prima clipă, acesta rămase pietrificat, apoi făcu stânga 
împrejur și o rupse la fugă în direcţia din care venise. Eden 
îl urmări, trăgând după el șarpele lung, umplut cu apă. 
Prepelicarul scoase câteva lătrături și o luă la fugă în fața 
lui Piers. Acesta căzu de-a latul aleii acoperite cu pietriș. 
Prepelicarul, nebun de bucurie, alega în jurul corpului întins, 
lătrând când la adresa lui Piers, când la furtun. 

Meg începu să ţipe. Renny strigă: 

— Vezi mai bine dacă nu se arde ceva pe foc. 

Cora se cabră. Piers se ridică și o luă la goană. Finch 
rămase locului, strâmbându-se prostește, în timp ce Eden 
întoarse furtunul în direcţia lui. Meg scânci. Finch alergă la 
ea, în speranţa să-și găsească adăpost în braţele ei. 

— Pleacă de aici, strigă ea. N-am nici un chef să fiu 
stropită. Eden, oprește-te imediat! 

Finch alergă, căutând să se adăpostească în spatele 
calului. 

— Pe Dumnezeul meu, mugi Renny. Dacă pun mâna pe 
tine...! 

ÎI respinse pe Finch cu cravașa. 

Finch, cu silueta lui slăbuţă udă leoarcă, fugi atunci 
disperat spre casă, urmărit mereu de necruţătorul jet. Pe 
jumătate orbit de apă, el apucă pe pipăite clanţa ușii de la 
intrare, dar aceasta fu deschisă din interior de către Eliza, 
care dădu înapoi sub violenţa jetului. 

233 


Eden, văzându-l pe Renny năpustindu-se asupra lui 
asemenea unui centaur răzbunător, lăsă furtunul să cadă și 
dispăru în spatele magaziei. Un ultim jet în spirală o atinse 
pe Cora. Aplecându-și capul, ea zvârli din copite, gata să 
lovească prepelicarul. Apoi galopă cu furie de-a lungul aleii. 
Poarta era închisă. Adunându-și forțele, ea zbură peste gard 
ca un cerb, apoi zgomotul de tunet al galopului ei se 
depărtă pe șosea. 


234 


CAPITOLUL XVI 


RENNY ȘI DOAMNA STROUD 


Ea îl pândea din spatele perdelelor, după ce se pudrase 
și-și agăţase niște cercei lungi de aur în urechile plate și 
transparente. Amy Stroud nu știa ce fel de conversaţie o 
aștepta, dar era hotărâtă să-i ţină piept. Avea unele 
aprehensiuni, pe care încerca în zadar să și le potolească. 
Deși Ernest și Eden îi vorbiseră adesea despre Renny, ceea 
ce spuseseră despre el era mai degrabă derutant decât 
încurajator. „Are o asemenea personalitate!”, îi declarase 
odată Ernest „încât uneori are aerul că-i taciturn sau 
lunatic, când, de fapt, nu e nici una nici cealaltă. E foarte 
sensibil și are agerimea mamei mele. Farmecul lui, care-l 
face sa atragă toate femeile fără să-și dea silința, e mai 
degrabă un dezavantaj pentru el”. Dar Eden recunoscuse: 
„Mă împotrivesc fără încetare uscăciunii lui. lubește caii și 
Jalna, dar are un caracter abominabil. Nu citește niciodată 
vreo carte, în afară de lecturile despre creșterea cailor. Tu 
și cu el nu v-aţi putea găsi nici un punct comun de 
conversaţie!” Cu toate acestea, Eden spusese chiar în ziua 
aceea: „O să te convingă să-l păstrezi pe Dayborn, ai să 
vezi!” Ea răspunsese: „Nimeni nu ar reuși s-o facă!” Și Eden 
răsese: „Bătrâna Piele-Roșie are felul lui de a te lua!” 

Da, va fi inaccesibilă la toate avansurile lui. Bătăile inimii 
i se precipitară, în furia care renăștea în ea, la gândul 


235 


familiei lui Dayborn. Se apropie de oglindă și-și examină 
faţa, întrebându-se cum îi vin micile bucle pe care și le 
făcuse pe tâmple. 

Lumina zilei în declin arunca un reflex verzui și straniu pe 
fața ei. „Bineînţeles, se gândi ea, eu nu am o asemenea 
culoare!” Și fugi la etajul întâi pentru a se examina în 
oglinda mai bine luminată a dormitorului. Evident, era cu 
totul alta în această oglindă. Ce ochi frumoși avea! Și 
buclele îi stăteau bine! 

De pe măsuţa de toaletă, fotografia bărbatului ei părea 
că o privește cu un aer critic. Examină nasul borcănat și 
moale, gura vulgară, ochii pătrunzători și simţi, dintr-o 
dată, că nu mai putea suporta prezența lui în acest loc. Luă 
fotografia și o puse pe raftul cel mai de sus al dulapului. 
Apoi respiră adânc, fără să știe bine dacă era de ușurare 
sau de îngrijorare. „Am fost prea multă vreme concentrată 
asupra mea însămi”, se gândi ea. „Nu pot suporta 
adevărata viaţă; ar fi trebuit ca ea să mi se ofere mai 
devreme!” 

El ajunsese înainte ca doamna Stroud să-și dea seama. ÎI 
auzi bătând la ușă și, privind pe geam, văzu calul legat de 
inelul de fier de pe stâlpul roșu care se afla la intrare. Un 
musafir călare! Nimic mai romantic! Dacă romantismul 
putea fi asociat cu omul căruia Eden îi făcuse portretul? 
Dori, dintr-o dată, ca discuţia lor să se concentreze pe 
lucruri plăcute. Dar nu, trebuia să ia viaţa așa cum era! Va 
fi o plăcere să-i povestească lui Eden cele mai mici detalii 
ale acestei întâlniri. Se auziră bătăi în ușă, și mai puternice. 

Ea spuse cu voce tare: „Eşti nerăbdător, nu-i așa? 
Perfect, o să-ţi facă bine să aștepți!” Dar cobori scara în 
fugă. 

Faţa lui Renny se lumină când o văzu. 

— M-am temut că ai ieșit! spuse el. 

— Îmi închipui, replică ea pe un ton sarcastic, că ești 
obișnuit ca ușile să se deschidă instantaneu în faţa 
dumitale, dar vezi, eu nu am servitoare. 

236 


— Oh! Nu, nu sunt surprins, răspunse el scuzându-se, 
eram numai dornic să te văd. 

Intrară în salon. 

Ea se așeză în faţa lui cu un aer grav, cu intenţia de a nu- 
i ușura începutul. Ca pentru a o susţine în hotărârea ei, 
vocea baritonală a lui Dayborn se ridică de cealaltă parte a 
zidului: „Ai grijă de foc...” 

— Se aud foarte tare, nu-i așa? remarcă Renny. 

Ea ridică din umeri: 

— AȘ trece peste acest detaliu. Ceea ce nu pot suporta 
sunt insolenţele și spionajul lui. 

— Dar ţii totuși la Chris, nu-i așa? 

Ea răspunse, aproape cu violență: 

— Domnule Whiteoak, m-am arătat mai mult decât 
primitoare față de acești oameni. Întrebaţi-i! Nu pot să 
nege! 

— Nici nu neagă. Tocmai bunătatea dumitale de la 
început îi face să nu înţeleagă severitatea de acum. 

— Dacă aţi fi trăit aici în ultimele luni, v-aţi fi minunat că 
am putut să-i suport atâta vreme! Nici nu-mi plătesc chiria! 

Imediat regretă că spusese aceste ultime cuvinte și 
adăugă repede: 

— Nu că asta ar influenţa câtuși de puţin hotărârea mea. 

— Totuși, e foarte important ca această chirie să fie 
plătită, remarcă el. Sunt hotărât să-i avansez lui Dayborn 
banii necesari și cred că el, la rândul său, va face astfel 
încât să se comporte convenabil. 

— Atunci ar promite imposibilul, pentru că nu ar putea să 
nu se poarte cum o face, după cum eu însămi... 

Ezită, căutând o comparaţie. 

— ...după cum dumneata însăţi n-ai putea să te arăţi 
irațional de crudă! îi continuă el vorbele. 

— Nu sunt iraţională!... 

El râse. 

— Atunci, nu ești femeie! 

— Cum poţi vorbi astfel având o bunică, o soră și o 

237 


mătușă ca ale dumitale! 

— Toate trei sunt nerezonabile. 

— Fără îndoială, dumneata te crezi rezonabil? 

— Adevărat. 

Avu surâsul acela încântător, atât de asemănător cu cel 
al bunicii sale. 

Ea zâmbi la rândul său: 

— Desigur că nu te gândești să-mi ceri să păstrez în casa 
mea un bărbat care spionează venirile și plecările 
prietenilor mei, și-și permite reflecții neplăcute în pragul 
ușii? Am putea atunci, tot atât de bine, să trăim la ușa 
cortului. E degradant! 

— Dayborn a fost un an pe front, în 1914, și a fost gazat. 
Asta i-a stricat probabil caracterul: el nu e cu adevărat un 
om rău. 

— AȘ dori să-l auzi ce îndrăznește să-i spună lui Chris! 

— Îl aud. 

— Când? 

— Când dresăm caii. Odată, i-a dat chiar un pumn. 

— Și totuși, pretinzi că nu-i un om rău! 

— Eu sunt indulgent. 

Ea îl privi surprinsă: 

— Te credeam exact contrariul. 

— Ei! Am un caracter violent. 

Colțurile gurii doamnei Stroud se ridicară și privirea i se 
fixă cu oarecare maliţie pe părul lui roșu. 

— Da, recunoscu el, astea două merg împreună. 

Cu o inflexiune mai caldă în voce, ea spuse: 

— N-am văzut niciodată ochi atât de închiși și gene atât 
de lungi, la cineva cu un păr de culoarea asta. 

— Le-am moștenit de la bunica mea, răspunse el de 
complezență. 

Ea râse cu sinceritate, căutându-i privirea cu ochii, în 
timp ce se întreba din ce motiv prezenţa lui în această 
încăpere  ștergea cu totul amintirea celor care-l 
precedaseră. 

238 


Între ei se așternu tăcerea. 

El era acolo, așezat atât de calm, în costumul său uzat de 
călărie, toată silueta lui zveltă degaja o asemenea 
gravitate, încât părea că trebuie să rămână în acest salon, 
la nesfârșit. El privea pe fereastră calul legat lângă intrare 
și se gândea la Eden. Nu, era mai bine să nu vorbească 
despre Eden. Va lăsa asta pentru mai târziu. 

Ea termină prin a spune: 

— Trebuie să vă spun ceva în legătură cu acești oameni; 
cred că-i de datoria mea. 

Sprâncenele lui Renny se ridicară. 

— Spuneţi. 

O privea cu un aer interogator. 

Ea spuse atunci cu vocea ei profundă, pe care știa să o 
facă impresionantă: 

— Cei doi nu sunt frate și soră, ci bărbat și nevastă! 

— Ah! Da, spuse el cu simplitate, știu asta de câtva timp. 

— Știai asta?! 

Îl privea înmărmurită. 

— Da. 

— Cum ai descoperit? 

— Dar dumneata? 

— Dayborn s-a dat de gol printr-o vorbă spusă lui Chris. 
Nu m-am putut împiedica s-o aud! 

— Când te-ai hotărât să desparți casa asta în două, de ce 
dracu n-ai făcut-o cum trebuie? E ca o coajă de ou. 

Se ridică și bătu în zid cu pumnul. 

Dayborn, consternat, încetă să cânte. 

Doamna Stroud râse încetișor: 

— De obicei nu se arată atât de receptiv. 

— Cred că o să se poarte mai bine pe viitor și că-l va 
supraveghea și Chris. Are mare influenţă asupra lui. 

— Ei bine! Ar fi momentul să înceapă să și-o exercite! 

Vorbise pe un ton mușcător, dar adăugă mai prietenos, 
aproape confidenţial: 

— Ce crezi despre căsătoria lor? 

239 


— Cred că Chris e prea bine pentru el, dar care nevastă 
nu e prea bine pentru bărbatul ei? 

Ea lăsă să i se audă râsul grav, muzical: 

— Mă întreb ce fel de femeie o să iei de nevastă? 

— O femeie care va avea un râs tot atât de drăguţ ca și 
dumneata. 

— Nu încerca să mă influenţezi, flatându-mă. 

— N-am flatat niciodată o femeie. 

Amy se aplecă spre el: 

— Trebuie să fi auzit o mulțime de povești pe seama 
mea. Aș vrea să-mi spui cu sinceritate ce gândești despre 
mine. 

— O să vorbim despre asta numai dacă o să-mi spui: da 
sau nu, te-ai hotărât să-i mai păstrezi pe Chris și pe copil 
sub acoperișul dumitale? 

— Vorbești ca și cum numai ei ar conta. 

— Ei contează, pentru mine... și pentru dumneata. 

— Dayborn, fără îndoială, contează pentru mine. 

— Mi-a promis să se poarte bine, de acum încolo. 

— Nu o va putea face. 

— Dă-i ocazia să-ți dovedească contrariul. 

— Inutil insiști. 

— Foarte bine. Cred că ai să regreţi. 

Se ridică. 

În acea clipă, ea își dori cu putere să facă impresie 
asupra lui. Dorinţa ei nemărginită de a cunoaște impresii 
noi o făcea să discute cu un bărbat în prezenţa căruia nu 
simțea decât îndoieli și lucruri neplăcute despre ea însăși. 
Amy Stroud avea sentimentul că, dacă s-ar fi supus voinței 
lui, și-ar fi pierdut, pe loc, orice fel de interes în ochii 
acestuia. Ea nu putea spera să-l intereseze decât printr-o 
atitudine recalcitrantă sau nehotărâtă. 

Își încrucișă mâinile pe genunchi și ridică ochii ei 
expresivi spre el: 

— lată ce am hotărât: vor rămâne încă cincisprezece zile. 
Am să încerc să-i mai suport tot acest timp... poate chiar 

240 


mai mult. Vrei să vii să mă vezi peste cincisprezece zile? Îţi 
voi spune atunci dacă pot sau nu să continui să trăiesc 
lângă ei. 

— Bine! 

Cobori spre ea o privire aproape tandră. 

— E drăguţ din partea dumitale. Mă duc chiar acum să le 
spun. Vrei ca Dayborn să-ţi prezinte scuze? 

— Nu, nu vreau să-i vorbesc. 

— Dar o să-i vorbești lui Chris? 

— Da. Dar trebuie deja să pleci? 

— Chris trebuie să mă aștepte cu nerăbdare. Am să mă 
întorc. Trebuie, într-adevăr, să aștept cincisprezece zile ca 
s-o fac? 

— Vino când vrei. 

El îi luă mâna. 

— Mulţumesc. 

Ochii lui îi părură lui Amy plini de întrebări, în timp ce o 
privea adânc. Probabil că aceasta era expresia când 
examina un cal necunoscut, întrebându-se dacă are gura 
sensibilă sau nu. 

Îl conduse până la ușă. Se lăsase întunericul. Calul abia 
se mai distingea. Începuseră să se audă vocile nopţii. Sări 
peste bariera de separație și, după ce-i făcu un mic semn 
de rămas-bun cu mâna, se grăbi spre ușa locuinţei de 
alături. Ușa era întredeschisă. O împinse și intră. Chris era 
singură în micul salon. Veni spre el, cu fața îngustă și 
palidă, luminată de lampa slabă. 

— Unde e Jim? întrebă el. 

— S-a dus să pună o scrisoare la cutie. Ce-a spus ea? 

— La început nici nu voia să audă să vă mai păstreze o 
chenzină. Până la urmă a consimţit. Dacă Jim se poartă 
bine, totul va merge perfect. 

— E supărată pe mine? 

— Nu în mod special. Toată iritarea ei e împotriva lui Jim. 
Cred că ar fi bine să-i scrii câteva cuvinte ca să-i 
mulțumești. 

241 


— Foarte bine. Dar sper să găsim o altă locuinţă. Detest 
casa asta, acum. 

— Am să vă găsesc o altă locuință. De ce ești atât de 
palidă? 

Ea-și duse mâinile la tâmple. 

— Mă doare capul. Sunt obosită. 

— Nici nu-i de mirare! 

El stinse lumina cea mai apropiată și o luă pe Chris în 
braţe. Ea se strânse la pieptul lui, tremurând. 

— la-ţi o zi de odihnă, spuse el. Odihnește-te mâine. 

— Nu odihnă îmi trebuie, ci îmi trebuiești tu. Te iubesc 
atât de tare, Renny! 

O sărută. Cu o mână o strânse lângă el. În sfârșit, spuse: 

— Cred că ai fi fost mai mulţumită dacă te-aș fi anunţat 
că puteți rămâne definitiv, sărăcuţa de tine! 

— Ce-ai spune dac-aș fi liberă? 

— l-aș mulțumi lui Dumnezeu. 

— De ce? 

— Ce întrebare! 

— Crezi c-ai vrea să te căsătorești cu mine? 

— Da, aș dori să mă căsătoresc cu tine. 

— Nu te cred. 

— Ce am făcut ca să merit asta? 

— Nu ai într-adevăr nevoie de mine așa cum are bietul 
Jim. 

— Ai să te odihnești mâine? 

— Nu, n-am nici un chef, vreau să fiu cu tine. Îţi mai 
amintești de noaptea aceea pe malul lacului? 

— Kit! 

Ea simţi că tremură... O luă în braţe, se așeză cu ea pe 
genunchi și-și ascunse fața la pieptul ei. 

— Aş vrea să fii la fel de nenorocit ca mine, spuse ea. E 
îngrozitor din partea mea, dar aș vrea să te văd la fel de 
nenorocit ca mine; atunci aș fi mai sigură de dragostea ta. 

El ridică asupra ei ochii săi întunecaţi: 

— Dacă mă vrei nenorocit, am să fiu! 

242 


Ea își apăsă mâinile pe ochii lui și el îi închise. 

— Asta e ridicol! 

— Câtuși de puţin! Mă simt din minut în minut mai 
nefericit. lată că acum plâng! 

Ea simţi cum i se ridică pieptul. 

— Cum îndrăznești să-ți baţi joc! strigă ea. 

Dar când îi luă fața în mâini ca s-o privească, văzu că are 
lacrimi în ochi. ÎI mângâie pe păr cu un gest tandru. 

Calul necheză. Auziră pașii lui Dayborn pe alee. Chris îi 
ieși în întâmpinare la ușă. Un surâs maliţios lumină fața 
ascuţită a lui Dayborn când îl văzu pe Renny. 

— Ei bine, ce-a putut furia asta de alături să-ți spună 
despre mine? 

— Ssstt! șoptiră Chris și Renny în același timp. 

— Îmi închipui că stă cu urechea lipită de zid. 

— Cred că nu meriţi să facă nimeni nimic pentru 
dumneata, spuse Renny, vorbind foarte răspicat. Doamna 
Stroud s-a arătat foarte bună. E de acord să prelungească 
șederea voastră aici cu încă cincisprezece zile. În schimb, 
așteaptă de la dumneata să te ocupi de treburile dumitale, 
lăsând-o pe ea să-și vadă de ale ei. Sunt absolut sigur că 
puteţi sta aici la nesfârșit, dacă te porți bine. 

Dayborn, înțelegând ce se aștepta de la el, ridică la 
rândul său vocea: 

— Îi sunt foarte recunoscător doamnei Stroud, spuse el 
pe nas; cum eu sunt păcătosul care nu merită nimic, 
primim cu umilinţă toate favorurile și vom încerca să fim la 
înălțime. 

— Dumnezeule, da, o să încerci! spuse Renny dintr-o 
răsuflare. 

— Dar, Jim, spuse Chris, e un noroc, nu-i așa, că nu 
suntem obligaţi să plecăm de aici mâine? 

— Nu mai știu ce e bine cu adevărat și ce nu, dar știu că 
viaţa e dulce și că am al dracului poftă de un pahar bun! 

Deschise bufetul și scoase o sticlă de whisky, așeză trei 
pahare pe masă, le umplu cu whisky și cu apă și-l ridică pe 

243 


al său, întorcându-se spre zidul de separație dintre cele 
două locuinţe: 

— În cinstea generoasei noastre gazde! spuse el, și dracu 
s-o ia. 

Simţul conveniențelor îl făcu pe Renny să fie șocat. 
Considera că doamna Stroud merita o oarecare 
recunoștință pentru ceea ce consimţise să facă, iar el, de 
asemenea puţină, pentru că adusese vestea cea bună. 
Rămase încă un moment, pentru a vorbi despre cai. Goliră 
un al doilea pahar, urându-și să-l vadă pe Launceton 
câștigând „Marele Național”. 

Îl petrecură apoi până la ușă. Lumina ce ieși prin ea 
lumină calul legat. Umerii săi mătăsoși străluceau, urechile 
sale ascuțite, care dădeau capului său o expresie 
inteligentă, se îndreptară, atente, spre Renny. Necheză 
puternic. 

— Noapte bună, spuse Dayborn. E plăcut să primeşti o 
vizită numai pentru tine. Cu timpul devii invidios, văzând 
cum alţii primesc tot felul de vizite și te întrebi ce ai făcut... 

Chris îl apucă de braţ și-l băgă în casă. Peste umărul lui, îi 
trimise o sărutare lui Renny. 

El încălecă. Calul se îndreptă în pas alert spre grajd, 
indiferent la frumuseţea nopții, nedorindu-și decât odihna 
din ieslea sa. 


244 


CAPITOLUL XVII 


BARCA 


Eden era pradă unei stări de plictiseală neplăcută, care 
se transforma uneori în melancolie. Mintea îi era plină de 
gânduri la care ar fi vrut să aibă timp să se gândească. 
Dorea să scrie poezii, dar, în fiecare dimineaţă, când se 
deștepta din somn, gândul la prozaica ziuă ce-l aștepta îl 
apăsa și rămânea întins în pat până la limita extremă a 
posibilului. Apoi se arunca în haine, își înghiţea în grabă 
micul dejun, după care urma cursa să nu piardă trenul, 
cursurile interminabile, care cel mai adesea îl plictiseau de 
moarte, întoarcerea acasă, cele câteva momente, smulse 
zilei, pe care le consacra lui Amy Stroud. Existau atât de 
multe cărți pe care ar fi vrut să le cunoască și atât de puţin 
timp liber pentru a le citi! Nu împlinise încă nouăsprezece 
ani. Crescuse repede. Câteodată, în timp ce se îmbrăca în 
grabă dimineaţa, după ce dormise prea puţin, se simţea pe 
rând enervat și plictisit, exaltat și deprimat. Înainte de 
orice, simţea un dezgust nesfârșit pentru orice fel de 
responsabilitate și nu-și dorea decât să poată gusta 
frumoasa dimineaţă de toamnă, în felul său. Voia să 
petreacă ore întregi, în fiecare zi, cu doamna Stroud. 
Victoria teatrală, triumfătoare, pe care o câștigase 
împotriva lui Ernest, o făcuse și mai de dorit pentru el, deși 
mai puţin adevărată. Sentimentele lui pentru Amy, pentru 


245 


sine însuși și pentru ai săi erau atât de subtile, încât păreau 
contradictorii. Ceea ce își dorea mai presus de orice era 
împlinirea aspiraţiei înaripate spre libertate. 

Îi ţinea responsabili pe fraţii săi mai mici pentru faptul că 
trebuia să se ducă în tovărășia lor la oraș. Dacă n-ar fi fost 
ei, ar fi putut să scape din când în când. Fără încetare, 
construia planuri de evadare, apoi le abandona fără 
speranţă. În cele din urmă, totuși, născoci existenţa unui 
camarad student, cu numele de Powell. Vorbea adesea 
despre acest băiat, invidiindu-l că poate să se ducă la 
cursurile din oraș cu automobilul său, pentru că Powell avea 
un automobil. De altfel, era un băiat serios. Puțin mai 
târziu, îi povesti lui Meg că fusese invitat de Powell să-l 
plimbe cu mașina. Totul merse foarte ușor cu familia sa. 
Meg declară că era fericită că Eden își găsise un camarad 
cu mintea deja coaptă. Renny remarcă totuși că tatăl lui 
Powell avea probabil mai mulţi bani decât bun simţ, dacă-i 
încredința o mașină unui băiat de vârsta aceasta. Imediat, 
Eden găsi că e preferabil să-l suprime pe tatăl lui Powell, 
care, spuse el, era fiul unic al unei mame indulgente. 
Locuiau la ţară, ca și noi, astfel că Eden trebuia să aștepte 
trecerea mașinii pe un drum din împrejurimi. 

În prima dimineaţă în care jucă acest joc, așteptă mai 
întâi într-un tufiș pe marginea șoselei, până ce-i văzu pe 
Dayborn și pe Chris ducându-se spre grajduri. Atunci sări 
peste barieră și o luă la goană pe drumul spre casa 
doamnei Stroud. Se simțea cu inima ușoară și fără 
remușcări. Îi spusese prietenei sale, în ajun, să se aștepte 
la vizita lui. Detestând el însuși să fie luat pe nepregătite, 
nu voia s-o surprindă, poate, legată la cap și frecând 
parchetul. Îi plăcea ca totul să fie gata ca să-l primească. 

Drumul era moale și umed, după ploaie. Atmosfera vibra 
de ciripitul unui cârd de rândunele, care se adunau pentru 
călătoria spre sud. La fiecare rafală a vântului capricios, 
frunze aprinse la culoare se desprindeau de pe ramuri și 
planau încetișor spre pământ. Își îndesase buzunarele cu 

246 


mere când trecuse prin livadă. 

Ea îi deschise ușa surâzătoare. 

— Ah! Cât poţi fi de nesăbuit! exclamă ea. 

— Și cât de fericit! adăugă el. 

Rămaseră pe treptele intrării, în soarele strălucitor. Ea 
trase adânc aer în piept, cu sentimentul că nu e mai în 
vârstă decât el. 

Când ajunseră în interior, ea întrebă: 

— Ştii oare de ce unchiul tău nu mai vine să mă vadă? 

O privi drept în față. 

— Nu mai vine? 

— Nu, deloc. 

— Ce ciudat!... 

— L-am supărat cu ceva? 

— Cum ar fi posibil? 

— Mă gândeam că poate... e atât, de sensibil... mă 
gândeam... 

— La ce? 

— Dacă nu cumva e... dar, ar fi ridicol. 

— Gelos, vrei să spui; dar, la urma urmei, eu am venit 
aici primul... 

— l-ai spus asta cumva? 

— Ei bine, dacă vrei să știi ce s-a întâmplat, te-am jucat 
la zaruri! 

Ea fu, pentru o clipă, jignită. Bărbia i se lăsă în jos. 

— Ce caraghios arăţi! 

Râse încântat. 

— Dar e șocant! 

La gândul acesta, trecutul ei puritan se revolta. Apoi, 
dintr-o dată, fața i se înroși: ei bine, era ca și cum s-ar fi 
bătut în duel pentru ea! 

— Și-ai câștigat? 

— Da, am câștigat. 

— Și el n-o să mai vină pe aici? 

— Ce aer ciudat ai! Nu, n-o să mai vină. Și-a primit 
înfrângerea cu eleganţă și „s-a refugiat în muncă”, după 

247 


propria lui expresie. Scrie, din când în când, și joacă dame 
cu bunica. De fapt, cred că se simte ușurat. Nu e de glumă, 
știi asta, pentru un om de vârsta lui, să aibă pe cap o 
poveste de dragoste. 

— Nu era o poveste de dragoste, ci o încântătoare 
prietenie, și am să regret vizitele lui, spuse ea cu voce 
tremurătoare. 

Apoi se așeză, cu ochii aplecați pe mâinile încrucișate. 

El îngenunche lângă ea și o înconjură cu braţele. 

— Aimée, iubito, îmi pare rău că te-ai necăjit. Ti-am 
povestit fără menajamente. Dar, din păcate, vezi tu, 
situaţia nu mai putea dura. Era penibil să îl am pe unchiul 
Ernest ca rival. El nu e în stare să te iubească, în timp ce eu 
sunt! Mărturisește că am petrecut, toţi trei împreună, o 
seară de neuitat! 

— Da, dar într-o zi ai să mă părăsești și atunci am să fiu 
singură. 

Aceste ultime cuvinte își făcură efectul: începu să plângă. 

— N-am să te părăsesc niciodată, spuse el cu credinţă. 
Au fost o încercare minunată aceste momente pe care le- 
am petrecut împreună în această încăpere, nu-i așa? 

— Da, dar m-au făcut să devin prea emotivă. Nu mai 
izbutesc să mă stăpânesc. Plâng, mă supăr și nu știu de ce. 

Puse mâinile pe umerii lui Eden și-l strânse lângă ea. 

— Bine, n-ai să mai plângi și n-ai să te mai superi, de 
acum încolo. O să fii veselă toată ziua. Aș dori să găsesc o 
soluţie ca să ajungem amândoi până la lac! E tot atât de 
albastru ca o violetă, și neted ca mătasea. Familia mea n-a 
știut niciodată să se bucure de el cum trebuie. Își închipuie 
că au făcut tot, dacă au organizat două picnicuri pe plajă! 
Cât de mult mi-aş dori să am o barcă! Oh! Amy, am văzut 
anunţul unei canoe de vânzare, data trecută, la poștă. Dacă 
aș avea bani, aș cumpăra-o pentru tine. Am putea să ne 
plimbăm și să vâslim ore întregi, stând de vorbă sau citind 
poezii. 

— Am s-o cumpăr eu! exclamă ea. Ar fi divin, n-am fost în 

248 


viața mea într-o canoe. 

— Nu, nu vreau s-o cumperi tu. Am să găsesc eu banii 
necesari, într-un fel sau altul. 

Își puse degetul pe sprânceana încruntată și începu să se 
gândească adânc. 

— Am să-ți spun un lucru: cumpăr-o și eu am să ţi-o 
plătesc, de îndată ce strâng banii, care devin din ce în ce 
mai rari la noi, de când cu războiul. Renny cheltuiește 
enorm pentru grajduri. A pus să se instaleze noul sistem de 
canalizare și acum pune electricitate. Nu poţi să-ți închipui 
cât e de meschin, când e vorba de orice altceva! 

— Vorbește-mi despre el, spuse ea liniștită. 

— Asta și făceam, nu? 

— Vreau să spun: ce fel de om e, în realitate? 

— Nu-l cunosc prea bine nici eu. Știi, abia s-a întors în 
primăvara asta și când a plecat, eu eram un copil. 

— A izbutit să mă convingă să-i mai ţin pe cei doi de 
alături, așa cum mi-ai prezis. Ţi-a spus ceva? 

— Mie nu-mi spune nimic, niciodată, în afară de 
conversațiile despre cai, în timpul meselor. Dar regret că a 
reușit să te convingă. O să trebuiască să continui să-i evit 
și, eventual, îmi închipui, sunt capabili să mă și denunțe. 

— Îl detest pe Dayborn, spuse ea aproape cu 
amărăciune. 

— Atunci, de ce l-ai păstrat în casă? O să-ţi fac rost de un 
alt chiriaș care, măcar, o să-și plătească chiria. Aș vrea să 
pot să mă instalez chiar eu aici: n-ar fi minunat dacă am 
trăi amândoi sub acoperișul tău, Amy? 

— Divin! 

— Dacă rămân, familia o să descopere, în mod sigur, că 
nu mă duc cu Powell. 

— Ce-i cu Powell ăsta? 

— Nimic. Nici nu există. Eu l-am inventat. Nu găsești că 
am fost șmecher? 

— Găsesc că ești teribil de nepăsător. Cât costă barca? 

— Șaizeci si cinci de dolari. O frumusete, și e ca nouă. 

249 


— De unde știi? 

— Scria în anunț. Să mă duc să o văd, astăzi? Ai 
încredere în mine? Ești sigură că vrei s-o cumperi? N-aș 
suporta gândul că te-am sfătuit să faci o achiziţie de care 
să-ți pară rău mai târziu. 

— Sigur că vreau s-o cumpăr. 

Eden avea în minte o idee de poem. Se așeză în faţă 
biroului și contemplă îndelung frumoasele foi de hârtie albă, 
pe care ea le pusese în faţa lui. Amy mergea în vârful 
picioarelor, temându-se să nu-l distragă de la lucru. Dar 
această teamă era inutilă. Inspirația zburase. El desenă pe 
hârtie un cap de câine, apoi își spuse că semăna mai 
degrabă cu un cap de vacă și-i adăugă două coarne. 

După un timp, ea se apropie de el cu precauţie. 

El mototoli hârtia în mână. 

— N-a ieșit bine, detest ce am făcut. Am să scriu altceva. 

— Dar nu o rupe! Lasă-mă să văd. 

Urmă o mică luptă între ei, pentru posesia hârtiei. El 
exclamă: 

— Dumnezeule! Ce aer îngrozitor ai! Nu mă gândeam că 
te poţi uita așa la mine. 

Îndată ea cedă și expresia i se îndulci. El rupse desenul și 
aruncă bucăţile în coșul de hârtii. O oră mai târziu părăsea 
casa, cu suficienţi bani în buzunar ca să cumpere barca. 

Ea se grăbi să scoată bucăţile de hârtie din coș și să le 
așeze una lângă alta. Îngrozită, examină rezultatul 
reconstituirii. Se simţi iritată împotriva lui, nu numai pentru 
că o dezamăgise, ci pentru că era încă atât de copilăros. 
Ah! Dacă ar fi avut numai cu cinci ani în plus! 

Își amână cu o oră masa de prânz, sperând să-l vadă 
revenind, apoi mâncă fără poftă. Avea oroare de farfuriile 
pe care trebuia să le spele și să le așeze la loc și pe care le- 
ar fi spart cu plăcere. Dayborn se întoarse pe neașteptate la 
el acasă și începu să se servească zgomotos de un ciocan. 
Ce Dumnezeu făcea? Fără îndoială ceva ca s-o enerveze. 
Acum deplasa din loc felurile mobile. Doamna Stroud auzi 

250 


un ușor zgomot la ușă. Se duse la bariera de separație 
dintre cele două locuințe, cu ochii aţintiţi pe intrarea 
vecină, în speranţa că Jim va ieși și îi va putea spune să 
părăsească casa încă de a doua zi. Atunci văzu că el 
spărsese una dintre ferestre. Aceasta fu picătura care făcu 
paharul să dea pe dinafară. Se abţinu cu greu. 

În clipa aceea, Eden apăru în depărtare, pe șosea. 
Mergea repede. Dayborn îl va vedea, desigur! Ea deschise 
portiţa și ieși în întâmpinarea lui. Întinse braţele către ea: 

— Gata, s-a făcut! strigă el. S-a făcut! 

— Ai înnebunit, gâfâi ea, evitându-i mâinile. 

— Da, complet! Am înnebunit de bucurie! E lucrul cel mai 
drăguţ pe care l-ai văzut vreodată: graţioasă și cu forme 
nobile. Trebuie să ieșim cu ea pe lac, imediat. Am reușit s-o 
obţin la cincizeci și cinci de dolari. Uite restul. 

Îi strecură în mână un bilet de cinci dolari. 

— Să luăm câteva provizii cu noi. N-am nimic altceva 
decât o cutie cu lapte și, Doamne, cât pot să detest laptele! 

Strălucea de bucurie privind-o. 

Dar ea nu-i dădu voie s-o însoțească acasă. Stabiliră s-o 
aștepte la prima cotitură a șoselei. 

Ea urcă într-un suflet scara care ducea la camera ei. Se 
simțea ca o tânără fată care are o poveste secretă de 
dragoste. Își puse o fustă albă de flanel, mai scurtă decât 
cele pe care le purta de obicei, și pantofi albi. Avea picioare 
frumoase și constată că noua modă îi venea bine. Își puse o 
bluză albă în dungi și-și înnodă cu grijă cravata, apoi își 
așeză pe cap o pălărie de pânză albă. După ce își puse, din 
precauţie, un șorț alb, făcu câteva sandvișuri. Era 
surescitată și fericită, când se întâlni cu Eden la cotitura 
șoselei. 

El înainta cu pași mari pe șoseaua plină de praf, vorbind 
tot timpul de tocmeala dificilă pe care o purtase, fără să-și 
dea seama că nu era comod pentru ea să-l urmeze, 
cocoţată pe tocurile acelea înalte. Ea nu umblase niciodată 
prea mult pe jos și nu aprecia deloc acest gen de exerciţiu. 

251 


Dar când ajunseră la hangarul bărcilor în care se afla 
canoea, uită de oboseală și îi făcu mai mult decât plăcere 
să vadă silueta zveltă care se legăna ușor pe valuri. Oare 
poseda cu adevărat un asemenea obiect? Pentru o clipă, se 
întoarse cu gândul înapoi în trecut și-și imagină 
consternarea defunctului ei soț în faţa unei asemenea 
achiziții. Surâse, inconștientă, cu ochii ridicați către Eden, 
care o ajuta să urce în barcă și așeza pernele sub ea. 

Avu o clipă de emoție când fragila ambarcaţiune se lansă 
spre larg. | se părea că cea mai ușoară mișcare ar face 
barca să se răstoarne. Rămase nemișcată, încredințându-se 
protecţiei lui Eden. Pentru că mai mersese cu asemenea 
bărci, el o conducea cu îndemânare. Cu mânecile suflecate, 
cu gulerul cămășii descheiat, el îi părea mai seducător 
decât oricând. 

— Să nu ne ducem prea departe! se rugă ea. Mi-e, fără 
să vreau, puţin frică. 

— În curând o să-ţi treacă. O să ieşim în larg aproape în 
fiecare zi. Am să te învăţ să ramezi. Nu-i așa că aerul e 
minunat? 

Aerul, într-adevăr, era proaspăt și parfumat în 
comparație cu cel de pe mal, încărcat de praf, de polen și 
de reziduuri de la treierat. Malul apărea în depărtare, 
frumos și misterios. Ici și colo, câte un plop se împurpura 
asemenea unei torţe pe fondul cerului albastru. În 
depărtare, văzură un cargou întunecat, cu dâra sa de fum. 
Dar lacul începea să se încrețească imperceptibil și 
minuscule valuri băteau cu zgomot lichid flancurile bărcii. 

Amy făcuse insolaţie, și-și dădu seama de asta când se 
întoarse acasă. Se simţea veselă, fără griji. Scrupulele sale 
în legătură cu Eden, care-și înșela familia, se risipiseră. Nu 
avea decât să-l lase să facă după voia lui. Remușcările se 
risipeau, așa cum începuseră să o facă din timpul plimbării 
cu barca. 

Trecu un sfârșit de săptămână și ieșiră de trei ori pe lac, 
dintre care o dată seara. După ce petrecuse ziua împreună 

252 


cu ea, el compusese cel mai bun poem pe care-l scrisese 
vreodată, sau cel puţin așa îl judeca ea. La apusul soarelui, 
amândoi se îndreptaseră pe jos spre locul de pe malul 
lacului unde se găsea barca. Amy își cumpărase pantofi 
plaţi cu talpă de cauciuc și gusta acum din plin plăcerea 
plimbării pe jos. Învăţa să rameze și-și spunea că niciodată 
nu fusese atât de fericită, apoi, cu necaz, se gândea că nu 
se simţise încă niciodată atât de fericită ca în vara aceasta. 
Era, de asemenea, conștientă că noile sale sentimente, 
trezite de curând, aspirau spre ceva cu mult mai pasional 
decât intriga cu acest adolescent care nu va crește 
niciodată și căruia familia lui putea să-i pună cu cruzime 
capăt. Ghicea ceva dur în comportamentul lor: altfel, cum 
ar fi putut Ernest să o neglijeze brusc, așa cum făcea acum? 
Fusese o lovitură pentru orgoliul ei, pentru că avusese 
impresia că-l poate zăpăci dacă vrea. Totuși, Amy nu îl 
regreta, pentru că nimic din ceea ce ar fi putut să-i dea 
Ernest n-ar fi egalat încântarea acestor plimbări romantice 
pe lac, în tovărășia lui Eden. 

Se scurseseră trei săptămâni de la vizita lui Renny. Ea 
nutrea în secret dorinţa să-l oblige, o dată în plus, să 
intervină în favoarea familiei Dayborn. Își dorea plăcerea de 
a-i refuza ceea ce el avea să-i ceară. Deși întâlnirea lor 
fusese cordială, ea simţea în el o anumită animozitate, ceva 
ce nu avea a face cu Eden. Amy nu-i putea uita prezenţa în 
acest salon în care ștersese imaginea tuturor celor care-l 
precedaseră. 

Amy se credea epuizată de decepţiile ei succesive. 
Fusese în asemenea hal prinsă în intrigi, în lunile din urmă, 
încât se întreba cum de putea trăi fără ele acum. Credea în 
reîncarnare și-și imagina că-ntr-o altă viaţă avusese de 
luptat printre intrigile unei curți regale. 

În dimineaţa care urmă plimbării sale de seară cu Eden, 
vremea se schimbă. Se trezi dimineața pe jumătate 
îngheţată, pentru că adormise învelită numai cu cearșaful. 
Abia își putu crede ochilor când aruncă o privire pe 

253 


fereastră. Plouase și acum bătea un vânt rece. Copacii se 
îndoiau, cât de groși ar fi fost, și-și agitau crengile cu 
putere. Aleea grădinii era plină de frunze căzute. Privi cu 
melancolie norii violeţi și înţelese că toamna își făcuse 
apariţia. 

Luă micul dejun în starea aceasta de spirit, dar o rază de 
soare pe parchet o înveseli. La urma urmelor, mai era „vara 
indiană” în perspectivă. Mai departe de această perioadă 
nu se gândea. Aprinzându-și o ţigară, se instală să-și 
citească ziarul de dimineaţă. 

De afară îi parveniră sunetele unor voci. Aruncă o privire 
pe fereastră și îl văzu pe Renny Whiteoak în pragul casei, 
însoţit de Pheasant și de Finch. El îi părăsi și se îndreptă 
spre intrare. 

Primul gând care-i trecu prin minte când îi deschise ușa 
fu că Renny avea aerul parcă anume clădit ca să facă faţă 
intemperiilor. S-ar fi zis că ele se năpustiseră asupra lui fără 
să reușească să-l facă decât și mai rezistent, că-i biciuiseră 
pielea a cărei culoare se accentuase și că dăduseră ochilor 
săi o expresie de plăcere încărcată de circumspecţie la 
gândul unei noi înfruntări. În dimineaţa aceasta arăta bine, 
se gândi ea, văzându-l cu capul descoperit și încălţat cu 
cizme înalte de călărie. Îl pofti să intre, apoi strigă: 

— Bună dimineaţa, Pheasant! De ce nu mai vii să mă 
vezi? 

— Nu știu, răspunse fetiţa, iar ochii ei erau încărcaţi de 
reproșuri. 

Doamna Stroud se simţi încurcată. Amândouă știau că 
aceste vizite nu fuseseră încurajate. 

— Nu intri puţin? Și Finch de asemenea! 

— Cred că ar fi mai bine să-i lași afară, până terminăm de 
discutat afaceri serioase, spuse Renny. 

În sufragerie, el urmă cu căldură: 

— Vreau să-ţi mulţumesc că permiţi familiei Dayborn să 
rămână la dumneata, pentru că știu că nu-ți plac. 

— E puţin zis: îi detest și am motive întemeiate pentru 

254 


asta. 

— Știu... știu... dar, în sfârșit, a fost cuminte în ultima 
perioadă, nu-i așa? 

O privi îngrijorat. 

— N-a mai fost atât de insuportabil ca altădată. Dar ei nu 
pot rămâne în continuare. 

— Fără îndoială, recunoscu el. 

— Te aşteptam ca să-ți vorbesc despre asta. 

— Și eu voiam să te văd - ochii lui întunecați își 
păstraseră lumina caldă. Am auzit vorbindu-se despre o 
locuinţă care li s-ar potrivi, dar nu se pot instala în ea mai 
devreme de trei săptămâni. 

O privi cu un aer aproape rugător. 

Ploaia reîncepuse: o cascadă de apă violentă, îngheţată. 

Ea privi pe fereastră. 

— Peste cât timp ai spus? 

— Vreo trei săptămâni. 

„S-a terminat cu plimbările cu barca, timp de trei 
săptămâni”, gândi ea. 

— Bine, am să încerc, dar să nu te surprindă dacă trimit 
după dumneata înainte de asta! 

— N-ai să fii obligată să faci așa ceva, îţi promit. Nu-ţi pot 
spune cât îţi sunt de recunoscător. Ar fi trebuit să vin să te 
văd, ca să discutăm problema lor încă de acum câteva zile, 
dar am muncit mult și am jucat enorm de mult polo. 

Faţa i se întunecă. 

— Ştii că echipa americană ne-a bătut, miercuri? 

— Da. 

Minţea, pentru că nu o interesau sporturile. 

— Mi-a părut rău, dar aţi jucat superb, nu-i așa? 

— Da, le-am dat destulă bătaie de cap, dar am avut 
împotriva noastră niște ponei de rasă superioară. Sunt pe 
cale să cresc câţiva care, sper, vor ridica echipele noastre. 

— Aş vrea să asist și eu la un meci de polo. 

O privi cu regret. 

— Ce păcat! Sezonul de polo s-a terminat; va trebui să 

255 


aștepți un meci de anul viitor. 

Își încruntă sprâncenele și întrebă: 

— Ai fost la concursul hipic? 

— Nu, dar mi-ar plăcea să merg. 

— Vei veni în loja noastră. Are loc în noiembrie. 

Apoi tresări, exclamând: 

— Copiii! Au rămas în ploaie! 

Înainte ca ea să-i poată răspunde, era deja la ușă. 

— Copii! strigă el vesel. Intraţi repede, probabil că sunteți 
leoarcă. 

Renny avu o expresie aprobatoare când cei doi copii, 
care se adăpostiseră sub un plop prea puţin potrivit pentru 
asta, alergară pe alee în direcția casei. Erau cu capetele 
descoperite. Ploaia zburlise părul lui Pheasant, dar lui Finch 
i se lipise de frunte până la ochi. El îi adresă un surâs timid 
doamnei Stroud, dar Pheasant își păstră aerul grav. Cei doi 
copii se pregăteau să se așeze unul lângă altul pe sofa, dar 
Renny îi opri. 

— Sunteţi prea uzi, spuse el, așezaţi-vă pe parchet, în 
faţa căminului. 

În șemineu ardea un foc de cărbuni. Doamna Stroud fu 
fericită că-l aprinsese, pentru că dădea încăperii o 
atmosferă veselă și intimă. Copiii se așezară lângă foc. 
Profilurile lor inocente le dădeau un aer distant. 

Renny le aruncă o privire indulgentă. El avea aerul, se 
gândi doamna Stroud, că era atât de obișnuit cu copiii încât 
părea că le simte prezenţa ca pe un adaos necesar în orice 
situaţie. În ce o privea, nu se putea împiedica să le 
reproșeze că apăruseră exact în clipa aceea. În mod 
straniu, simţea că între ea și Renny începuse să se înfiripe 
familiaritatea. 

Se auzi un zgâriat la ușa de la intrare. Finch spuse: 

— E Fan; ne-a urmărit când am venit aici. Pot să-i 
deschid? 

— Desigur, spuse doamna Stroud. 

— Era câinele tatălui meu, explică Renny. Acum s-a 

256 


atașat de mine, nu mă părăsește aproape niciodată. Sper 
că nu vezi nici un inconvenient s-o lași să intre? 

Prepelicarul intră cu un aer sigur de sine. Labele și 
urechile acoperite de păr lung șiroiau de apă. 

— Spatele lui Fan e ca și capul tău, Pheasant, spuse 
Renny râzând. 

Fetița îi aruncă o privire de adorație. Apoi întinse o mână 
micuță pe care o puse pe genunchiul lui. 

— Uite ce a găsit Fan! exclamă Finch. 

Era piciorul gălbui al unui pui. Cu atenția pe care o merita 
un asemenea obiect, Fan îl depuse pe covor și-și ridică ochii 
spre stăpânul său. Renny sări, îi dădu o palmă amicală 
prepelicarului și aruncă piciorul de pui în foc. 

— Cer iertare, se scuză el. 

— Nu-i minunat să-l auzi sfârâind pe foc? 

— Aşteptaţi puţin și o să-i simţiţi mirosul! spuse Finch. 

Examină focul cu un aer de delectare. 

Prepelicarul se instală și asistă resemnat la distrugerea 
comorii sale. 

În încăpere se instală liniștea. Atunci doamna Stroud 
reluă: 

— Încerc să găsesc vreo asemănare între voi, dar nu 
reușesc să descopăr nici una. E extraordinar că, în familia 
voastră, nu sunt doi care să semene între ei. 

Renny răspunse cu vivacitatea pe care un subiect adesea 
discutat în familie i-o provoca întotdeauna: 

— Ei bine, nu-i atât de extraordinar: eu sunt portretul 
bunicii, se spune. Eden îi seamănă mamei sale, Piers tatei și 
Meg de asemenea. Wakefield este replica unui portret al 
unchiului Nick la vârsta lui. Finch nu-și seamănă decât sie 
însuși. 

— E muzician? 

Nu îndrăznea să se refere la Eden care-i spusese asta, și 
apoi dorea să pară capabilă de intuiţii. 

— E remarcabil din partea dumitale că ai ghicit, răspunse 
Renny. Există talentul acesta în familie. Sora mea cântă, cei 

257 


doi fraţi ai mei interpretează frumos la pian. Unchiul Ernest 
l-a învăţat pe flăcăul ăsta să cânte „Dunărea albastră”. 
Cântă „Dunărea albastră” pentru doamna Stroud, Finch. Ți- 
ar face placere s-o asculți? 

— Desigur. 

Avu un surâs încurajator la adresa băiețașului. 

Obrajii lui Finch se înroșiră și începu să tremure. 

— Nu pot, murmură el plecând capul. 

— Hai, dă-i drumul! spuse Renny. Nu fă pe idiotul! 

Doamna Stroud se plecă spre el: 

— Numai ca să-mi faci plăcere! 

— Haide, Finch, spuse Pheasant, făcându-i semn cu cotul. 

— Cântă sau îţi dau o palmă! îi murmură Renny la 
ureche. 

Pe deasupra capului băiețașului îi adresă un surâs amabil 
doamnei Stroud și îl împinse pe Finch către pian. 

Finch se instală pe taburet ca pe scaunul electric. Privi în 
tăcere clapele. În timp ce le examina, uită dintr-o dată tot 
ce se afla împrejurul său și așeză pe clape mâinile sale mici 
și bronzate, cu unghiile special tăiate în carne de Meg. Apoi 
începu să cânte valsul, cu delicateţe, deși cu îndrăzneală și 
cu un fel de fervoare inocentă. După ce termină, rămase 
așezat la pian, cu capul plecat în faţă. 

Doamna Stroud aplaudă cucerită și-i aruncă lui Renny o 
privire expresivă. Formă în tăcere din buze cuvântul 
„extraordinar”. 

— E drăguţ, nu-i așa? spuse Renny mândru. Mai ales 
dacă știi că nu distinge o notă de alta! 

Doamna Stroud deschise un sertar și scoase o cutie cu 
bomboane din care îi oferi lui Finch. 

— Ai să devii un mare pianist, mai zilele astea?!... 

— Doamne ferește! spuse Renny. Dar e plăcut să știi să 
cânți la pian. Unchii mei au tras multe bucurii din asta. 

— Îţi place muzica? 

— Nu-știu exact ce înseamnă un muzician, răspunse 
Renny cu suspiciune, dar e plăcut să asculţi muzică atunci 

258 


când te întorci acasă, după o zi petrecută la grajduri. 
Singurul moment când muzica nu-mi place e atunci când 
izbucnește fanfara la un concurs hipic în care eu încalec un 
cal nervos. 

Ploaia se oprise. Un soare palid arunca pe zid umbra unei 
crengi. Prepelicarul își lingea labele în tăcere. 

— A început să se frigă! spuse Pheasant privind spre 
piciorul de pui din vatră. 

Renny se ridică: 

— Trebuie să plecăm. Haideţi, copii! 

— Oh! Nu plecaţi încă! 

— Trebuie. Ne ducem la biserică să vedem o boltă prin 
care picură ploaia. Eu mă ocup de repararea ei. 

În faţa ușii, îi mulțumi încă o dată pentru ceea ce făcuse 
pentru familia Dayborn. Ea rămase în prag, privindu-l cum 
dispare pe șosea, cu câte un copil de fiecare mână și cu 
prepelicarul pe urmele sale. 

Când se întoarse în salon rămase gânditoare, cu brațele 
încrucișate, cu bărbia sprijinită în palme... Era convinsă că-l 
atrăsese și simțea în ea puterea să și-l atașeze, să-l 
păstreze... Ăsta da, era un adevărat bărbat! Nu mai 
întâlnise încă niciodată unul ca el. Ea era o femeie 
pasională. Avea și experienţă. Ce-ar fi dacă ar reuși să-l 
cucerească... Să-i devină nevastă... Doamna de la Jalna! 
Încăperea se învârtea încet în jurul ei: ea întinse o mână, se 
prinse de spătarul unui scaun și se așeză. 


259 


CAPITOLUL XVIII 


DESCOPERIREA 


De la biserică, Renny se întoarse la Jalna împreună cu 
Finch. Pheasant continua să urmeze șoseaua alergând spre 
Vaughanlands și făcând semne de rămas-bun cu mâna, în 
timp ce sărea peste bariera unui câmp ce-i aparţinea lui 
Maurice. Ajuns acasă, Renny află că bunica rămăsese 
culcată. Ei nu-i plăceau zilele întunecate și suferea și de o 
ușoară răceală, dar, totuși, nu era nici bolnavă, nici 
deprimată. Stătea susținută de un morman de perne și 
avea peste genunchi o masă specială pentru pat, pe care-și 
așezase cărțile pentru pasenţe. Papagalul Boney era închis 
în colivie, pentru că se găsea într-una din zilele sale de 
proastă dispoziție și, puţin după micul dejun, îl mușcase pe 
Ernest. Acum, arunca sistematic grăunţțele afară din cutiuţa 
lor cu o lovitură de cioc lansată lateral și căuta anumite 
seminţe care reprezentau pentru el o delicatesă specială. 
De fiecare dată când izbutea să arunce câte ceva afară, 
privea în tavan și bâiguia înjurături în limba hindusă. 

Adelina, în afara unui semn cu capul, păru că ignoră 
prezența lui Renny, continuând să-și întoarcă cărţile de joc 
în grupuri de câte trei și aruncând de fiecare dată câte o 
privire spre micuța masă din poală, cu o expresie tot mai 
comică, ca și a papagalului. Renny, care o examina, pufni 
amuzat și se așeză la picioarele patului. 


260 


— Bucuroasă că găsești asta amuzant, spuse ea. 

— Ce anume, Gran? 

— Să vezi că nu-s în stare să ajung la capătul pasenţei. 

— Nu râdeam de dumneata, ci de Boney. 

Ea privi papagalul: 

— E supărat. E tot mai des așa. Azi dimineaţă, l-a mușcat 
pe unchiul tău Ernest. Trebuie cerut farmacistului să-i 
prepare tonicul. 

— Nu așa tratez eu caii care mușcă. 

— Dar ce le faci? 

— Îi vând, dacă pot. 

— Ah! N-aș putea să mă despart de Boney, nu-i așa, 
dragostea mea? 

Papagalul îi aruncă o privire tulbure și continuă să-și 
împrăștie seminţele. Ea lăsă jos cărţile de joc și-și încrucișă 
frumoasele mâini bătrâne pe burtă, întorcând nasul mare 
către Renny. 

— Miroși a câmp. Apleacă-te să te miros! 

Se aplecă și ea aspiră adânc. Apoi, manevrând poalele 
vestei lui Renny, îl privi în ochi. 

— Spune-mi, te rog, ai fost vreodată îndrăgostit? 

— Adesea. 

— Fără îndoială... fantezii trecătoare, dar vreau să spun, 
cu adevărat?... 

— Da, de două ori. 

— Când? 

— Ei bine, în Franţa o dată. 

— Oh! Contesa! Mi-ai povestit despre asta. Și care a fost 
cea de-a doua? 

— E secret. 

— Nu, nu e secret! Nu pentru mine! Ești îndrăgostit în 
clipa asta! 

El o bătu pe genunchi: 

— Continuă-ţi pasenţa, bătrână doamnă. 

— Presupun că e această doamnă Stroud. Ernest mi-a 
mărturisit că simte oarecare atașament pentru ea. 

261 


— Nu e doamna Stroud și nici nu ar putea fi... 

— E oare micuța Cummins? 

El scutură din cap. 

Adelina ricană triumfătoare, apoi redeveni serioasă. 

— Nu trebuie s-o iei de nevastă! Dacă te însori, trebuie să 
iei o femeie care are o situaţie socială și o oarecare avere. 

— Combinația asta mi se pare mai degrabă rară pe aici. 
Oricum ar fi, eu prefer un fizic agreabil și o potrivire de 
gusturi. 

— Acum nici nu te mai ascunzi. Despre micuța aia e 
vorba! Nu te gândi s-o iei de nevastă! 

— Nu mă gândesc. 

— Mai întâi, are un copil! 

— Nimic de spus la asta. 

— Mă întreb! 

Repetă aceste cuvinte de câteva ori, încetișor, apoi 
începu să strângă cărţile de joc. În timp ce le așeza din nou 
pentru pasenţă, remarcă: 

— Trebuie să ne ocupăm de Eden. 

— Nu se mai duce prea des la doamna Stroud, acum. 

— Crezi? 

— Ce te face să crezi că se duce? 

— Nu te amesteca, am felul meu de a ști ce au nepoții 
mei în cap. 

Rags bătu la ușă, apoi intră cu un pahar plin cu apă caldă 
și scorțișoară, pe o tavă. Adelina întinse mâinile pentru a-l 
lua și îl bău cu mici înghiţituri prudente. 

— Ah! E fierbinte... 

— Vă prinde bine la răceala dumneavoastră, M'am. 

Rags o privi pe bătrâna doamnă cu o expresie de 
profundă  compătimire. Cu ochii ridicaţi pe deasupra 
paharului, ea îl examină și spuse: 

— De ce ai luat figura asta? Crezi că sunt pe cale să trag 
o gripă? 

— Oh! Nu, M'am, veți fi în curând din nou pe picioare; mă 
gândeam numai ce mizerie, că trebuie să vă faceţi griji... 

262 


Ochii ei aruncară scântei: 

— Sunt obișnuită să am griji: mi-am făcut griji timp de 
mai bine de nouăzeci de ani. Despre ce ticăloșie vrei să-mi 
vorbești astăzi, băiete? 

Rags se scărpină în barbă privindu-l pe Renny cu un aer 
interogator. 

— Hai, dă-i drumul! spuse Renny. Oricum e o zi 
nenorocită! 

Rags se înclină cu gravitate. 

— Nu cunosc un tânăr gentleman, spuse el, pe care să-l 
admir mai mult decât domnul Eden. 

— Da, spuse Adelina, și ce-a făcut? 

— Îi admir cultura. Nu lustruiesc cu mai mare plăcere 
decât cupele de argint pe care le-a căpătat pentru că a 
fugit sau a sărit. 

— E-n regulă, și acum scoate-o din mânecă, Rags! spuse 
Renny. 

— N-am nimic de spus împotriva domnului Eden... e în 
legătură cu prietenul său, domnule. 

— Cu doamna care-i este prietenă? 

— Nu! Cu domnul! Domnul Powell, se cheamă el. 

Renny își încruntă sprâncenele. 

— Și ăsta ce-a făcut? 

— E pur și simplu că nu există, domnule. 

— Încetează să mai baţi câmpii și explică-te, Rags! 

— Ei bine, domnule. Asta s-a întâmplat așa: trebuia să 
duc un mesaj la pastor zilele trecute. Era una dintre zilele 
acelea frumoase, când îi vine greu să rămână între patru 
pereţi unui tânăr domn cu spiritul elevat ca domnul Eden. ÎI 
vedeam mergând în faţa mea către drumul care trece prin 
spatele parcului și unde trebuia să se întâlnească cu 
domnul Powell. Dar domnul Powell nu era acolo. Domnul 
Eden n-a părut că-l caută și s-a dus direct la doamna 
Stroud. 

— Ah! exclamă Adelina. Micul ticălos! 

— Continuă, spuse Renny. 

263 


Rags se încălzi apropiindu-se de deznodământul 
povestirii sale: 

— Şİ pe urmă a intrat. Cum fusesem trimis pentru 
mesajul acela, nu voiam să-mi pierd timpul cu 
supravegheatul casei de pe dinafară. Dar, a doua zi, când a 
plecat din nou să se întâlnească cu domnul Powell, l-am 
urmărit, după ce i-am spus jumătății mele că ies pentru o 
misiune interesând fericirea familiei. Domnul Eden s-a dus 
încă o dată la doamna Stroud. Dar n-am avut mult de 
așteptat. Au ieșit împreună, ea foarte elegantă, îmbrăcată 
în alb, și au început să avanseze spre șosea și eu în spatele 
lor. Nu s-au oprit decât când au ajuns la hangarul bărcilor, 
la capătul drumului. Acolo, după ce au pătruns într-o canoe, 
s-au depărtat vâslind. Data următoare, n-am putut să ies, 
dar ieri aveam intenţia: era un asemenea timp ca să aștepți 
afară, că a trebuit să mă întorc. Dar către seară, mergeam 
în direcţia aia și am avut neplăcerea să-i văd plecând din 
nou! Nu există tânăr pe care să-l admir mai mult decât 
domnul Eden, și atunci, nu-mi place să-l văd prins într-o 
pânză de păianjen din care n-o să se poată desface fără să 
fie ajutat! 

— Ai făcut bine că mi-ai spus, declară Adelina. Poţi să te 
retragi, trebuie să discutăm povestea asta. 

O dată Rags ieșit, ea întoarse spre Renny o privire 
întrebătoare. 

— Ce ai de gând să faci? 

Desigur, nu ceea ce i-ar fi plăcut să facă! se gândi el. 
Trebuia să fie prudent și să n-o irite pe doamna Stroud, și îi 
va pune pe Dayborn și pe Chris să-și facă bagajele. Nu se 
putea lipsi de Chris din două motive: mai întâi, o iubea. 
Apoi, și Launceton o iubea și lucra cu ea cum nu ar fi făcut- 
o cu nimeni altcineva. Dacă avea să alerge la „Marele 
Naţional”, Dayborn trebuia să-l încalece. Trebuia deci ca 
Renny să fie prudent și el detesta asta. Unde se afla Eden 
astăzi? Plecase cu ceilalţi băieţi? Sau trăgea chiulul la 
picioarele acestei creaturi? Vocea sa avu un accent dur 

264 


când spuse în sfârșit: 

— Am să mă ocup de toate astea, Gran. Nu le sufla nici o 
vorbă, nici unchilor și nici lui Meg. 

— Să mi-l aduci aici pe flăcăul ăsta; am să-i croiesc un 
baston pe spinare! 

— Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere! Ce femeie 
blestemată! Dar trebuie să mă port cu prudenţă. Trebuie să 
ţin seama de situaţia lui Chris... 

Adelina îl privea fix, cu bărbia împinsă înainte. Încerca să 
ghicească ce se petrecea în mintea lui. Pe cine oare 
blestema? Dar nu voi să-și recunoască încurcătura; își trase 
boneta pe ochi pentru ca el să nu le vadă expresia 
deconcertată și mormăi: 

— Da, da. E mai bine să fim prudenţi. Acţionează încet, 
dar sigur. O să-l punem pe flăcău la locul lui, fără să ne 
stricăm jocul. Poezia, ai? De ce Ernest nu s-a descurcat mai 
bine? 

Renny se aplecă să o sărute, apoi ieși din cameră. 

Era furios împotriva lui Eden și a doamnei Stroud. Eden 
nu era decât un greieraș dezamăgitor. Cât despre ea... făcu 
o strâmbătură. 

În hol, o întâlni pe Meg, pe care o întrebă dacă Eden 
luase trenul în dimineaţa aceea. 

— Da, răspunse ea. Și părea că o face fără plăcere, bietul 
băiat. Îi era atât de neplăcut să meargă cu bicicleta pe 
ploaie! 

Ea adăugă pe un ton de reproș: 

— L-am ţinut pe Finch în casă pentru că l-au durut 
urechile noaptea trecută, iar tu l-ai luat cu tine pe afară! 

— Nu eu l-am luat, ci el a fugit după mine și n-a suflat 
nici o vorbă despre urechi. 

— Ce s-a întâmplat, Renny? 

— Nimic. 

Îi surâse și își luă pălăria din cuier. Îi venea greu să 
păstreze numai pentru el faptele lui Eden! 

În următoarele trei zile, Eden plecă în fiecare dimineaţă 

265 


la oraș împreună cu fraţii săi. Furtunile și ploaia nu încetară 
aproape nici o clipă. Supărarea lui Renny creștea. La micul 
dejun îl întrebă îngrijorat pe Eden dacă se ducea la oraș cu 
trenul sau cu domnul Powell. Pronunţța numele acestuia 
aproape cu complezenţă. 

Într-o zi, încă și mai ploioasă decât cele precedente, Eden 
îi răspunse pe un ton nonșalant: 

— Mă duc cu Powell. 

Renny se afla în hol, unde fuma o ţigară mângâind câinii, 
în timp ce Eden își punea impermeabilul. 

— Urâtă dimineaţă! remarcă Renny. 

Eden ridică din umeri resemnat: 

— Da, te invidiez că rămâi acasă! 

Îndată ce acesta plecă, Renny închise câinii în hol, își 
puse pălăria, își îmbrăcă haina și plecă cu un pas grăbit în 
direcţia luată de Eden. Îl vedea în faţa lui, mergând fără 
grabă pe cărarea ce ducea la șosea. 

Renny fu oprit în drum de unul dintre rândași, cu care 
discută câteva clipe, gândindu-se că Eden putea să se 
întoarcă și să-i observe prezența. Dar acesta mergea 
înainte, cu capul aplecat sub ploaie, fără să se grăbească, 
ca și cum l-ar fi scăldat un soare radios. Renny se opri în 
spatele unui copac când văzu casa doamnei Stroud. Eden 
trecu pe partea cealaltă a drumului fără să acorde măcar o 
privire acestei case. În sinea sa, Renny începu să-l blesteme 
pe Rags, așteptându-se să-l vadă pe Eden suindu-se într-o 
mașină. Adăugată la iritarea împotriva fratelui său își dădu 
brusc seama de responsabilitatea pe care o avea față de el. 
Apoi se întrebă cum ar fi procedat în această situaţie tatăl 
său, și câteva clipe nu văzu în faţa ochilor decât imaginea 
lui Philip Whiteoak, cu expresia binevoitoare și indolentă. 
Dar, ce caracter de foc avea când se enerva! 

Eden intră într-o prăvălie ţinută de doamna Brawn. Își 
cumpăra probabil ţigări. Cât timp tânărul ăsta nebun își 
imagina că va mai putea bate câmpii fără să trezească 
bănuieli? Renny îl putea vedea sprijinit pe tejghea, 

266 


discutând cu doamna Brawn. 

În sfârșit, el ieși și se îndreptă spre locuința doamnei 
Stroud. Renny avu poftă să-l oprească înainte de a ajunge 
la această casă, ca să nu fie în pericol să o irite și pe 
această doamnă. Dar Eden mergea acum atât de repede, 
că ar fi trebuit aproape să alerge ca să-l ajungă. În sfârșit, 
el o luă prin poiană, evident pentru a ajunge la casa 
doamnei Stroud prin spate. 

Acum, dispăruse. Renny se opri, cu ochii aţintiţi spre 
casă, lăsându-le, deși tremura de enervare, timpul să-și 
spună bună ziua. Se îndreptă atunci spre ușă și bătu. Băgă 
de seamă, pentru prima oară, că mânerul de bătut în ușă 
reprezenta un cap de Meduză. Ce alegere! Fără îndoială 
acest obiect nu se găsea acolo pe timpul domnișoarei Pink. 
Nu, ea avusese un clopotel drăguţ de aramă, căruia i se 
imprima o mișcare de rotaţie. Bătu pentru a doua oară. 

Liniștea domnea în interiorul casei. 

Bătu mai tare. Nici un răspuns. La asta nu se așteptase. 
Ploaia cădea mai deasă ca oricând. | se scurgea de pe 
pălărie, înceţoșându-i privirea. Încercă să apese pe mânerul 
ușii. Ușa era încuiată. Ce însemnau toate astea? Se duse la 
ușa din spate și începu să bată cu pumnii în ea. 

Ușa se deschise în faţa lui Amy Stroud, ale cărei buze 
palide schițau totuși un surâs. 

— Ești singură? întrebă el. 

— Da. 

O examină cu o privire pătrunzătoare, printre pârâiașele 
de ploaie care-i curgeau de pe pălărie. Ea se îndreptă. 
Buzele îi fremătau, dar îi întoarse privirea fără să cedeze. 

Renny termină prin a spune: 

— L-am văzut pe Eden intrând aici, cu mai puţin de zece 
minute în urmă. 

Ea suspină ușor, apoi râse: 

— lată deci că l-ai descoperit, bietul băiat! Domnul Powell 
n-a trecut în dimineaţa asta și Eden a venit să se refugieze 
aici. Când te-a văzut bătând la ușă, m-a rugat să nu 

267 


deschid. S-a gândit că ești, probabil, supărat. Dar iată-ne 
descoperiţi. Ai face mai bine să intri, nu-i așa? 

Își revenise puţin și se grăbi să-i deschidă larg ușa. 

— Ce dimineaţă, spuse ea privind spre cer. 

Renny se retrase un pas și-și scutură pălăria udă, apoi o 
privi ca și cum ar fi putut obţine un sfat de cum să 
procedeze. Obligaţia continuă de a o menaja din cauza lui 
Dayborn și a lui Chris îl scotea din minţi. 

— Intră, spuse ea, conducându-l prin sufragerie. 

Eden era în picioare, în mijlocul salonului, cu faţa 
congestionată și cu mâinile tremurând. 

— Nu încerca să mă minţi, strigă Renny. Powell nici nu 
există! 

Eden se întoarse un pas ca și cum se temea de o lovitură, 
apoi surâse și spuse: 

— Oh! Nu, bineînțeles... 

Doamna Stroud se amestecă: 

— Mi-e teamă că merit reproșurile, dar... 

Renny nu o băgă în seamă și-i spuse lui Eden: 

— Pune-ţi haina și pălăria; trebuie să-ţi vorbesc. 

Ea îl întrerupse: 

— Dar și eu trebuie să-mi iau partea mea de reproșuri. N- 
ar fi trebuit să-l las să vină -aici... Dar eram atât de 
dezolată pentru el! 

Renny se întoarse spre ca. 

— De ce? 

— Pentru că e penibil să vezi o fire poetică supusă unei 
rutine fastidioase. 

Era foarte mulțumită de cuvintele sale și-și recăpăta 
siguranţa, spunându-și că mai putea încă domina situaţia. 
Această scenă îi provoca o oarecare exaltare. 

Renny o privi, gândindu-se la cuvintele pe care i le 
spusese. 

— Dumnezeule! exclamă el. 

— E adevărat ce-am spus! întări ea pe un ton pasionat. 

— E posibil să fie adevărat în ochii dumitale, doamnă 

268 


Stroud, dar în ochii mei, Eden a procedat ca un descreierat 
care-și pierde timpul și risipește banii mei. Nu știu cât de 
agreabilă vă e prezenţa lui, dar vă cer să renunţați la ea 
până la vacanţă. Vreau să spun prin asta că-i interzic lui 
Eden să mai vină la dumneavoastră până nu se termină 
trimestrul! 

— De ce mă acuzi? îl întrebă ea cu ochi scânteietori. 

— De nimic altceva decât că ești prea tentantă pentru el, 
răspunse Renny rece. 

Aruncându-i o privire lui Eden, se întoarse brusc și părăsi 
casa. 

Eden și doamna Stroud rămaseră privind unul la celălalt. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă ea furioasă. 

— Să mă duc după el. Nu-mi rămâne nimic altceva de 
făcut. 

Își luă haina și începu să se îmbrace. 

— Nu-i îngrozitor? murmură ea. Când o să te revăd? 

— Mi-a interzis să vin aici numai în timpul săptămânii. O 
să ne întâlnim deci la sfârșit de săptămână! Ce ghinion 
blestemat! 

Ea îl luă cu brațele de gât și-și apăsă buzele pe obrazul 
lui: 

— Bietul băiat! Am vorbit bine? 

— Ai fost splendidă! 

— Tremur ca o frunză: uită-te! 

Ea îi întinse mâna pe care el o atinse, cu gândul aiurea. ÎI 
preocupa numai propria sa soartă. 

— Mă așteaptă o frumoasă scenă acasă! 

Se auzi o bătaie surdă în ușă. Se despărţiră și, făcându-i 
un semn cu mâna prietenei sale, Eden îl urmă pe Renny 
afară. Ajunși pe drum, Eden îl întrebă: 

— Tu ai fost cel care a bătut în ușă? 

Renny replică cu duritate: 

— Da, și aș fi putut să bat în capul tău! 

Înaintau în tăcere pe drumul noroios. Vântul devenise 
atât de violent încât nu se mai puteau auzi unul pe celălalt. 

269 


Eden nu era supărat. Din timp în timp arunca câte o privire 
furișă profilului lui Renny. „Al dracului «Cap Roșu»!, gândi 
el, mă întreb ce-o să-mi facă?” 

Când ajunseră în locul în care drumul de despărțea în 
două, o parte mergând spre casă și cealaltă spre grajduri, 
Renny se angajă pe aceasta din urmă și, acoperind 
șuieratul vântului, spuse: 

— O să stăm de vorbă în biroul meu. 

Ușa grajdului se deschise, apoi se trânti cu zgomot. Se 
găseau într-o cu totul altă atmosferă. Aici, furtuna abia se 
auzea, iar geamurile, formate din mici pătrate translucide, 
erau aburite, întărind impresia de izolare. Solul era umed și 
curat. Un rândaș mătura firele de paie, pe care le aduna 
meticulos într-o grămăjoară. Un șir de crupe de cal bine 
țesălate și de cozi lustruite mărgineau coridorul dintre 
boxe. Era aleea poneilor de polo. Cel mai apropiat întoarse 
capul și privi spre noii veniţi. La vederea lui Renny își arcui 
grumazul și necheză încetișor. Cum nimeni nu-i dădea 
atenţie, începea să muște lemnul boxei. Renny se opri și îi 
ciufuli coama, apoi îl urmă pe Eden în birou. 

Renny își scoase haina și pălăria și le aruncă pe un 
scaun, încăperea era umedă și glacială. „Ca o închisoare”, 
gândi Eden. Litografiile reprezentând cai, atârnate pe 
pereţi, păreau că-l privesc dușmănos. Se simţea ca un 
mizerabil. „Dayborn mi-a jucat festa asta!” se gândi el. 

Renny se așeză pe marginea biroului privindu-l pe Eden 
cu seriozitate. 

— Eşti în halul ăsta de nebun încât să-ţi permiţi să 
neglijezi studiile pe care și așa le faci destul de prost? 

— N-am lipsit decât de două ori. 

— Vreau să-mi spui ce fel de femeie e asta. Nu cred că 
te-ai culcat cu ea! 

— Dumnezeule, nu! 

— E o femeie cinstită, ai? 

— E prietena mea cea mai bună! 

— Prietena ta cea mai bună? Și te lasă să-ţi risipești 

270 


timpul, zi după zi? Din pricina ei ai fost cât pe ce să pierzi 
examenele. Ea se înţelege cu tine ca să mă contrarieze pe 
mine, și între timp face din tine un mincinos și un leneș și 
îndrăznești să o numești prietena ta! 

— Mă iubește! 

— Nici nu m-aș mira: ea iubește orice poartă pantaloni și 
asupra tuturor imbecililor care-i ies în cale încearcă să-și 
exercite farmecele! M-ar iubi și pe mine dacă i-aș permite- 
o! 

Eden roși: 

— Nu fi chiar atât de sigur. 

— Aș vrea să fiu tot atât de sigur că tu o să-ți vezi de 
treabă de acum încolo. 

— În zilele pe care le petrecem împreună citim enorm... 

— Da, cu capul tău pe genunchii ei, în timp ce ea se joacă 
în buclele părului tău! Acum, fii atent ce-ţi spun: n-ai să mai 
calci pe la ea până la vacanţa de Crăciun. Poate până 
atunci o să te uite sau o să găsească vreun alt vițel de 
potcovit! 

— Tu nu o poţi înţelege... așa cum nu mă poţi înţelege 
nici pe mine, de altfel, și nici nu cred că vei putea s-o faci 
vreodată. 

Telefonul, proaspăt instalat, începu să sune. Renny se 
întoarse spre aparat cu o expresie de ușurare și, în timp ce 
asculta ceea ce i se spunea la celălalt capăt al firului, faţa i 
se lumină de un surâs franc. Răspunse: 

— Da, veniţi s-o vedeţi... da, e perfect sănătoasă. Glezne 
fine, umeri frumoși... bine. Vă voi aștepta la tren la ora trei. 
N-o să vă păcăliţi dacă o cumpăraţi. La revedere! 

Renny se întoarse din nou spre Eden, în timp ce un surâs 
îi rămăsese pe faţă. Urmă o clipă de tăcere, apoi spuse 
rece: 

— Bine. Acum știi ce ai de făcut. În primul rând, să iei 
trenul de unsprezece și zece: o să ajungi la timp pentru 
cursurile de după-amiază. 

— Dumnezeule! Vrei să mă duc și astăzi? 

271 


Expresia lui scandalizată spunea cu claritate că pedeapsa 
i se părea că depășește cu mult crima comisă. Brusc, se 
simţi apucat de o mână de fier care-l scutură, apoi îi făcu 
vânt spre ușă. 

— Da, trebuie! 

Eden se îndreptă, îi aruncă fratelui său o privire furioasă 
și ieși în fugă din birou. Abia văzând unde calcă, părăsi 
grajdurile și se îndreptă spre casă. Înjurături aduse de 
Renny de pe front îi veniră pe buze și le șuieră printre dinți. 
După ce scoase bicicleta, se grăbi spre staţia de cale ferată, 
dar, la o încrucișare, coti scurt și o porni ca fulgerul ca să 
bată la poarta doamnei Stroud. 

Ea îi deschise. 

— Ce s-a întâmplat? 

O privi cu ochi scânteietori. 

— Cred că știi! 

— Dar ce-a mai făcut? 

— M-a scuturat cu brutalitate și m-a aruncat de perete. 

— Dragul meu... Te-ai lovit? 

— Puțin, nu prea rău. Toată întâmplarea asta mă 
supără... Nu se poate trece peste asta dintr-o dată. 
Dumnezeu știe ce ar face dacă ar afla că am venit aici. El 
mă crede în tren. 

Îl băgă în casă cu un gest tandru și îl ajută să-și scoată 
haina de ploaie. El își aruncase pălăria pe parchet. Îl trată 
ca pe un rănit, aducându-i un pahar de cherry și făcându-l 
să se așeze pe un fotoliu. Eden îi povesti întâlnirea cu 
Renny. 

Când termină, ea se așeză pe parchet, la picioarele lui, 
și-și puse capul pe genunchii lui, în atitudinea care 
reprezenta, de obicei, privilegiul lui Eden. Apoi, începu să 
plângă încetișor. 

— Oh! Aimée, spuse el, pronunţându-i numele așa cum îi 
plăcea ei, nu mai plânge, nu pot suporta asta! 

— Totul s-a terminat pentru mine. Voi fi atât de singură... 

— Dar nu trebuie să plângi. 

272 


El se aplecă spre Amy, încercând s-o liniștească. 

— Nu mă pot împiedica. Ce am să mă fac cu lunile, zile 
ploioase? Și apoi, mai e și barca și toate proiectele pe care 
le-am făcut pentru „vara indiană”! 

— Dar eu n-am plecat de lângă tine! Nu mă poate forța s- 
o fac! 

— O să ne spioneze prin Dayborn! Dayborn e la originea 
a tot ce s-a întâmplat! 

— Dă-l afară din casă! 

Ea ridică capul. 

— Asta am să fac. O să plece chiar mâine; nu mai vreau 
să suport nimic! 

Se ridică și porni hotărâtă spre ușă. 

— Așteaptă! spuse Eden. Nu te duce încă! 

Ea se întoarse: 

— De ce nu? 

Timp de o clipă, chipul lui Renny se interpuse între ei. 
Eden ezita între dorinţa de a-l vedea pe Dayborn pedepsit și 
o spaimă instinctivă de consecințele pe care un asemenea 
act le-ar putea avea împotriva lui. Ca să câștige timp, 
spuse: 

— Nu cred că Dayborn e acasă. 

— S-a întors de o oră. L-am văzut. 

Ea era în faţa ușii cu un aer hotărât. 

Eden începu să se plimbe de la un capăt la altul al 
încăperii, surescitat: 

— Să vedem ce-i mai bine de făcut. Să ne gândim. Să nu 
ne grăbim. Ascultă, dacă îl gonim pe Dayborn, asta ar 
însemna... 

El gemu, se opri și-și duse mâna la umăr. 

Ea veni lângă el: 

— Ce-ai păţit? 

— Umărul meu... Mă întreb dacă nu a ieșit din articulaţie. 

— Oh! Eden, lasă-mă să văd. 

Îl palpă cu grijă. 

El scoase o exclamaţie de durere: 

273 


— Acolo... acolo mă doare. 

— Scoate-ți haina. 

O scoase, își desfăcu gulerul și își dezbrăcă și cămașa. 
Coloritul bronzat al pielii sale, fermitatea ei elastică sub 
mână îi dădură lui Amy senzaţia unui șoc electric: 

— Cât ești de frumos! murmură ea. 

Se simţi jenat. 

— Mă simt al dracului de prost. 

Își pipăi umărul cu grijă. 

— Nimic rupt. Nu-i decât mușchiular. 

— Dar privește urmele astea! 

— Astea sunt de când m-a apucat cu brutalitate diavolul 
ăla roșu. 

— Oh! O să fim chit! 

Cu ochii închiși, ea-și lipi buzele pe urmele albăstrui și 
părea că abia respiră, dar furia, amestecată cu fiori de 
senzualitate, se dezlănțui în ea. Simţi dorinţa puternică de a 
se dărui lui Eden. Dar, aţintind în adâncul ochilor lui privirile 
ei încărcate de pasiune, nu citi nici un fel de răspuns la 
dorinţa ei pe această față a cărei expresie copilărească nu 
exprima decât milă pentru sine însuși. 

Cu toate aceste emoţii transformate în ură împotriva lui 
Dayborn, ea acoperi umerii lui Eden și ieși din cameră 
aproape în fugă. O văzu grăbindu-se prin ploaie, deschizând 
portita, apoi portița vecină, o auzi bătând cu putere în ușa 
lui Dayborn. Ascultă încordat, cu capul aplecat spre zidul 
despărțitor. 

Auzi atunci aceste cuvinte: 

— E prea mult... ai să pleci de aici chiar mâine... turnător 
mizerabil! 

Urmă un murmur de voci confuze din care nu mai putu 
înțelege nimic. 

Ea reapăru, cu spatele sprijinit de ușă, gâfâind, cu părul 
ud lipit de frunte. 

— N-a durat prea mult, gâfâi ea. Aș fi vrut să vezi și tu 
fețele lor, ca și cum era sfârșitul pământului, iar eu mâna 

274 


dreptăţii Domnului. Au încercat să se justifice și să-și 
pledeze cauza, dar eu am rămas neclintită și apoi i-am lăsat 
baltă! Când mă gândesc că mâine casa asta va fi scăpată 
de prezenţa lor! Ești mulţumit, iubitule? 

— Mă întreb unde or să se ducă, răspunse el gânditor. 

— Să se ducă unde vor vedea cu ochii! Nici ea nu-i mai 
bună decât el. Când mă gândesc cât de bine m-am purtat 
cu ei! Dar s-a terminat! Sper să nu mai văd niciodată în 
viață chipurile lor famelice! Nu ţi-am spus până acum Eden, 
dar iată că o fac: sunt căsătoriți. O femeie din Anglia îi 
trimite o sută de lire pe an ca să trăiască aici. 

— Renny știe astea? 

— Da, ea i le-a spus. E îndrăgostită de el, oricine poate să 
vadă asta. Ar face mai bine să fie prudenţi. Am să mă ocup 
eu de problema asta! Dacă femeia aia din Anglia află că 
Dayborn e însurat, îi taie renta! Ce nebuni! Să aibă un 
asemenea secret pe conștiință și să nu fie în stare să-l 
păstreze! Cât de fericită aș fi putut trăi aici, dacă n-ar fi fost 
ei! Dar nu-ţi fă griji, dragule, o să continuăm să fim fericiţi, 
știu asta! 

Ea mergea în sus și în jos prin cameră, cu braţele întinse, 
încordate, cu pumnii strânși, respirând cu forţă prin nările 
dilatate, aproape în extaz. 

În timp ce Eden o privea, simţi un început de repulsie 
văzând-o în starea aceasta. Făptura ei scundă și puternică, 
cu gesturi dizgrațioase, părul ei ud de ploaie lipit de frunte, 
obrazul înroșit de surescitare îi repugnau. Își umezi buzele 
cu limba și căută să spună ceva, dar nu reuși. Aceasta dură 
mult. 

Eden încetase s-o mai asculte. Se simţea obosit și 
deprimat și dorea mai ales să plece. 

Veni lângă el și-l înconjură cu braţele. 

— Vino să te întinzi, spuse ea, am să-ţi citesc ceva. O să 
încercăm să alungăm toate astea din minte și mâine ele n- 
or să mai existe! 

Aruncă o privire spre zidul despărțitor, ca și cum ar fi 

275 


avut intenţia să se întoarcă la Dayborn ca să-i confirme că l- 
a dat afară. Din cealaltă locuinţă le parvenea râsul lui Tod 
care creștea și descreștea ca un cântec de păsărică. 

Eden se ridică: 

— Nu mai pot rămâne. Trebuie să fac jocul diavolului. 
Inutil să înveninez lucrurile. O să mă întorc mâine. 

Reuși să o facă să înţeleagă acestea. Din nou, Eden se 
regăsi în bătaia ploii, împingând bicicleta cu mâna, pentru 
că era imposibil să o folosească sub adevăratul potop ce se 
abătea din cer. Stropii de ploaie se spărgeau cu furie ca 
după secetă. Eden își trase pălăria pe ochi și se grăbi cu 
tristeţe spre Jalna. | se părea că trecuseră zile întregi de 
când se deșteptase, în dimineaţa aceea, din somn. 

Își puse bicicleta la adăpost și intră în casă. Vocile bunicii 
și ale unchilor săi se auzeau prin salon. Rags așeza masa. 
Eden urcă încetișor scara. Când trecu prin fața ușii lui 
Renny, acesta ieși brusc și se pomeniră faţă-n față. 

Renny îl privi surprins: 

— De ce te-ai întors? 

— Nici nu am plecat. Nu mă simt bine: am ceva la umăr. 

Își plecă ochii, buzele îi tremurau. 

— Ce spui că ai la umăr? Vrei să spui că eu te-am lovit? 

— Nu știu. Mi-e imposibil să ridic brațul. O să mă întind. 

— O să mă ocup eu de tine. 

Renny îl urmă pe Eden în cameră. Acesta era gata să 
izbucnească în plâns, de mila propriei sale soarte. Gemu 
când își scoase haina de ploaie udă și pălăria, pe care le 
aruncă pe un scaun. Se dezbrăcă. Ploaia îl udase până la 
piele. 

— Nimic grav, spuse Renny, după ce examină umărul. 

Lui Eden i se părea că sărutările lui Amy Stroud ar fi 
trebuit să fi lăsat o urmă vizibilă. Dar nu se distingeau 
decât semnele făcute de degetele lui Renny. Își îmbrăcă 
halatul și se întinse pe pat. 

Renny îl privi cu curiozitate. Băiatul acesta nu părea 
prost dispus, ci bolnav. Da, era unul dintre acei 

276 


hipersensibili! Trebuia să-l lase să doarmă. Era inutil să se 
arate exagerat de sever cu el. Desfăcu pătura strânsă la 
picioarele patului și o întinse peste Eden, spunând: 

— Ti-l trimit pe Rags cu ceva de mâncare. 

— Nu vreau nimic. 

— Prostii. Sigur ţi-e foame! 

— Îți spun că nu. 

Vocea lui Eden se sparse. Se aruncă de-a latul patului, cu 
faţa întoarsă spre perete, zguduit de hohote de plâns. 
Renny îl privi mușcându-și buzele, apoi spuse, nu fără 
oarecare înduioșare în tonul vocii: 

— Sper că asta înseamnă că totul s-a terminat între tine 
și femeia aceea. 

Eden nu răspunse. De jos se auzi gongul. Renny cobori 
încet scara. 


277 


CAPITOLUL XIX 


OSPITALITATE 


Dayborn își bea cu înghiţituri mici băutura sa tare și 
fierbinte. Un șal uzat de călătorie îi acoperea umerii, avea 
ochii umezi și fața lui, de obicei palidă, era congestionată 
de febră. Fusese atins de o epidemie de gripă, care bântuia 
prin regiune, și se văzuse obligat să părăsească grajdurile, 
în ziua aceea. Tod era și el răcit și Chris nu îndrăznise să-l ia 
cu ea dimineaţa. Privirea lui Chris mergea de la unul la 
celălalt, descurajată. Cum avea să fie gata a doua zi pentru 
plecare și unde va găsi un refugiu pentru toţi trei? 

În lunile cât locuiseră în această casă, ea și cu Dayborn 
avuseseră obiceiul să arunce pe ce puneau mâna în primul 
sertar ieșit în cale sau să depună obiectul pe rafturile 
vreunui dulap. Menajul lor fusese ţinut cât se poate de 
sumar de către Chris, în parte datorită lipsei de mijloace și 
apoi și pentru că, întorcându-se de la grajduri, era moartă 
de oboseală și mai trebuia să îmbăieze și să culce copilul, 
obosit și el. Dayborn, de o neglijenţă incorigibilă, își arunca 
hainele în toate părțile și uita de ele. Nu avea nici o noţiune 
despre ceea ce însemna ordinea, dar Chris tânjea uneori 
după ea. Repetă încă o dată ceea ce spusese de mai multe 
ori în ultimele ore: 

— Ce s-a putut oare întâmpla? 

— Femeia asta e nebună: și-a permis o fantezie! 


278 


— Haide! Trebuie să fi spus ceva ce nu trebuia! 

— Dumnezeule! lar trebuie să aud asta! N-am făcut 
nimic! N-am zis nimic, dar tu o să arunci vina pe mine, în 
vecii vecilor. 

Ea își încruntă sprâncenele și se apucă să facă valizele. 
Se lăsă liniștea, întreruptă numai de gânguritul lui Tod, care 
se juca cu cuburile sale, sau de strănuturile sale repetate. 
Apoi Dayborn întrebă sarcastic: 

— Unde crezi că ne putem duce? 

— Nu știu. 

O spaimă  copilărească se ghicea în vocea ei 
tremurătoare. 

Dayborn o privi inchizitor. Avea de gând să plângă? Dar 
ea își aplecă fruntea făcând să-i cadă părul peste ochi. Tod 
se duse spre ea, oferindu-i un cub pe care era desenat un 
răţoi. Era evident că dorește să o consoleze. 

— Mulţumesc, Tod. 

Ea îi surâse. 

încântat, el se întoarse zâmbind la jocul său, 
examinându-l pentru a putea alege un desen și pentru 
Dayborn. Se hotărî pentru cel al unui urs și se duse la 
Dayborn, pe genunchii căruia depuse cu timiditate darul. 

— Un urs! râse Dayborn, un urs pe care-l doare capul! 
Exact ca pe mine. 

Tod bătu din palme, încântat că a ales atât de bine. 

— Ce păcat că Renny e la oraș, spuse Chris. El ar fi luat o 
hotărâre. 

— Poate că s-a întors. Ascultă, ai face mai bine să te duci 
la Jalna și, dacă el nu e acolo, să-i lași câteva vorbe. 

— Bine, mă duc. 

Se ridică, fericită să facă și altceva. 

— Ai grijă de Tod! Vezi să nu adormi! 

Gândul că ar putea să adoarmă în starea de spirit în care 
se găsea dădu foc irascibilului caracter al lui Dayborn. Nu 
încetă să strige până când Chris ieși din casă, și chiar după 
ce ea trântise ușa, îl gratifică pe Tod cu câteva adevăruri 

279 


despre mama sa. Tod îl asculta, foarte grav, în timp ce 
construia din cuburi un edificiu menit să dureze o 
eternitate. 

Chris era fericită că se afla afară, liberă sub cerul vast, 
chiar dacă acesta precipita asupra ei vântul și ploaia care o 
udau și dădeau s-o răstoarne. Înainta cu capul plecat, 
printre bălțile care deveneau din ce în ce mai mari. larba de 
pe marginea șanțurilor era îmbibată de apă. Chiar și 
rezistentele gladiole stăteau aplecate și vârfurile lor se 
îngălbeniseră. O ramură de copac se rupsese și zăcea în 
mijlocul drumului. Chris se gândea la viața ei în Anglia, în 
Statele Unite și în Canada. Când arunca o privire spre 
trecut, i se părea c-a trăit o lungă viaţă fără scop. Lucrul cel 
mai bun din întreaga ei existenţă fusese Tod. Se simţise 
aproape prinzând rădăcini în această regiune. | se păruse 
că are un colț pe care-l poate considera al său și, în plus, 
adevăraţi prieteni în jur. Nimeni nu ar fi putut să se arate 
mai binevoitor cu ea decât doamna Stroud. Și totuși, astăzi 
chiar, păruse implacabilă în ura ei aproape 
înspăimântătoare. Trebuie să fi părut într-adevăr 
înspăimântătoare, pentru că altfel Jim n-ar fi devenit atât de 
palid! Da, ea devenise acum dușmanca lor. Chris dorea, 
mai presus de orice, să părăsească această casă. 

Apropiindu-se de Jalna, avu impresia că inima i-o luase 
înainte. Spera să-i vadă pe Renny și pe Launceton. Tod, 
Renny și Launceton: surâse la gândul contrastelor dintre 
felul lor de a fi. Și totuși aveau ceva în comun: o soliditate, 
o integritate funciară, asemenea unui diamant dur și 
strălucitor, care s-ar fi aflat în străfundul inimii fiecăruia 
dintre ei. Desigur, Tod putea fi considerat un copil demn de 
toată încrederea! Evident, Renny era net, franc, și nu s-ar fi 
întors niciodată împotriva ei. Chris îl evoca cu o asemenea 
forță, încât i se părea că-l simte mergând lângă ea, ţinându- 
i brațul cu mâna, dându-i curaj și încă multe altele! Și 
Launceton... ce cal! Nu numai puternic și rapid, dar cinstit 
ca aurul. Puteai face orice din animalul acesta. | se păru, de 

280 


asemenea, că-l simte lângă ea, că-i simte corpul adunându- 
se între genunchii ei pentru a sări peste un obstacol, apoi 
zburând pe deasupra lui ca un cerb. 

În curtea grajdurilor îl întâlni pe Scotchmere. Avea pe cap 
o glugă de cauciuc și fața îi era brăzdată de suferinţă. 
Ploaia făcea să-l doară îngrozitor reumatismele. 

— Bună, spuse ea, s-a întors patronul? 

— Nu, dar e pe drum. A telefonat acum o jumătate de 
oră. Nu-i așa că vremea asta e mizerabila? 

— Cred și eu. Am să-l aștept în grajd. 

— Pari îngrijorată. Ce s-a întâmplat? 

— Scotchmere, nu mai spune nimănui, dar doamna 
Stroud a încălicat pe caii cei mari. Trebuie să părăsim casa 
mâine și să mă spânzuri dacă știu unde ne putem refugia! 
Și, culmea ghinionului, fratele meu și copilul sunt răciţi 
morți. 

— Vasăzică, v-a zvârlit afară și mai ai pe cap și bolnavi, 
pe deasupra? Eu i-am spus lui Jim să se întoarcă acasă 
astăzi. Și bietul mormoloc, a răcit și el? O să-ţi vină și ţie 
rândul. Uită-te la ea: ţi s-a ascuțit faţa ca o lamă de cuţit. 

Pe când se îndreptau spre grajduri, Scotchmere se opri 
brusc: 

— Mi-a venit o idee: sunt câteva camere goale deasupra 
garajului, unde trebuia aranjată o locuinţă pentru vreunul 
dintre servitorii însuraţi, dar au lipsit banii ca s-o termine. 
Aţi putea să vă înghesuiți mobilele acolo și să vă instalaţi, 
așteptând să găsiţi ceva mai bun. Hai să-ţi arăt! 

O luă înainte. Chris se arătă încântată de aspectul 
camerelor. Faptul că erau îngheţate, cu ferestrele 
întunecate de pânze de păianjen și că nu exista o baie nu 
avea nici o importanță. Ce paradis! Ea și Scotchmere erau 
surescitați ca niște copii. 

În timp ce se aflau încă acolo sus, Renny sosi și urcă în 
fugă scara strâmtă. Faţa i se lumină când o văzu pe Chris. 
Ea-i povesti ce se întâmplase și-i împărtăși ideea lui 
Scotchmere. El păru că se îndoiește că ideea ar fi bună. 

281 


— Dar e o gaură nenorocită! exclamă el. 

— E superbă în ochii mei și, în plus, noi ne-am obișnuit cu 
lipsa de confort. Am să mă apuc imediat de curăţenie! 

Într-o clipă își scoase jacheta de piele și adăugă: 

— Vreau să spun... dacă ești de acord. 

— Sigur că sunt de acord, dar pune-ţi jacheta la loc, o să 
trimit un om să curețe aici. Du-te și spune-i cuiva să vină, 
Scotchmere. 

Scotchmere se grăbi pe scară. 

— Cum ai putut să-ţi închipui că am să te las să faci o 
asemenea treabă? întrebă el cu reproș, strecurându-i o 
mână în interiorul vestei, la căldura corpului ei, și 
strângând-o la piept. O sărutare, Kit! 

Ea îl sărută cu pasiune, agăţându-se de el cu disperare. 

— Hai în casă; sora mea o să-ţi ofere o ceașcă de ceai. 

— Crezi? Ce amabil ar fi din partea ei! 

Ea străbătu camerele goale: 

— E un adevărat paradis, pentru mine! Și apoi, nu va fi 
nici o chirie de plătit, nu-i așa? Mă întreb de ce doamna 
Stroud a hotărât să se termine totul în felul acesta, după ce 
fusese calmă atâtea săptămâni? 

— Ca să nu-mi rămână mie datoare: am avut o discuţie 
cu Eden în prezenţa ei, care desigur și-a făcut efectul. 

— Orice ar fi, iată-ne acum siguri că avem un acoperiș. 
Dacă măcar Jim și Tod n-ar fi răcit în halul ăsta... 

Plecă capul, ca sub greutatea responsabilităţilor ce o 
apăsau. 

— Vino, spuse el aproape nerăbdător, trebuie să bei un 
ceai! 

Casa era caldă și primitoare. Zidurile groase, perdelele 
trase, frânturile de conversaţie ce se auzeau, ca și râsetele, 
cei trei câini întinși pe parchet dădeau o impresie de 
securitate și de apărare nu numai împotriva ploii de afară, 
dar și faţă de restul lumii. Chris se gândea: „Mă simt la 
adăpost ca-ntr-o biserică și mi-e tot atât de cald ca zeului 
Hades în persoană! Să fie asta influenţa bătrânei doamne? 

282 


Curios, dar Renny pare tot atât de la locul sau aici ca și la 
grajduri”. Și cu voce tare adăugă: 

— Ce râs sănătos e cel pe care-l aud! 

— E al unchiului Nicholas. Să mergem în salon. O s-o caut 
pe Meg și o să luăm un ceai. 

O părăsi și se întoarse în curând însoţit de sora sa. 
Aceasta îi strânse mâna cu un aer primitor. Excelentă soră 
pentru Renny, ea se arăta plină de cordialitate, pentru că 
fratele său o rugase cu insistenţă să fie extrem de amabilă 
cu Chris. 

— Aflu că sunteţi obligaţi să vă mutaţi, spuse ea; ce 
plictiseală! Și pe o asemenea vreme! Se pare că vremea 
asta va dura săptămâni întregi! 

Ochii ei albaștri se aţinteau cu seninătate până în 
adâncul ochilor de chihlimbar ai tinerei femei. Chris se 
gândi: „Ce alură de matroană! Și totuși faţa ei e tânără și 
inocentă. Pe lângă ea, pun pariu că eu par o vrăjitoare”. 

— Mi-a spus Renny, urmă Meg, că micuțul și fratele 
dumneavoastră au răcit. Nu trebuie să riște să răcească și 
mai tare. O să rămâneți la noi până când vă instalaţi în 
noua dumneavoastră locuinţă. Dumneata și copilul o să 
aveți camera de oaspeţi și o să-i găsim și fratelui dumitale 
un loc. Este la mansardă o cameră cu un hamac. Crezi că ar 
putea dormi în așa ceva? 

— Oh! Cât e de drăguţ din partea dumneavoastră! 

Gura lui Chris se încorda asemenea celei a unui copil care 
încearcă să nu plângă. 

— N-am fost niciodată tratată cu atâta bunătate! Dar 
sunteti sigură că nu deranjăm? 

— Câtuși de puţin! Voi fi fericită să vă avem la noi în 
casă. 

Renny o privea pe sora sa cu încântare. Ea stătea acolo 
fermă şi calmă, surâzând, o imagine perfectă a 
generozității. Chris ar fi vrut s-o implore: „Luaţi-mă și pe 
mine! Permiteţi-mi să fac parte dintre voi!” Dar, pentru 
aceasta, știa că ar fi trebuit să-și ia viaţa de la început. Cu 

283 


toată primitoarea lor bunătate, simţea că cercul era închis, 
inviolabil. 

Se îndreptară spre salon. O văzu pe bunică instalată 
lângă un foc viu, cu un paravan care-o proteja de arșiță la 
picioare. Ernest, așezat la o măsuţă, schimba niște 
fotografii vechi dintr-un album într-altul, pentru a o distra 
pe mama sa. Nicholas povestea anecdote vesele din viaţa 
sa de la Londra. Rags tocmai adusese ceaiul. Meg se aplecă 
și murmură câteva cuvinte la urechea Adelinei. Bătrâna 
doamnă se întoarse spre Chris cu un surâs plin de 
subiînțelesuri, care-i descoperi dublul șir al dinţilor falși. 

— Deci, o să rămâneţi câtva timp la noi? spuse ea. Foarte 
bine, mie îmi plac musafirii. 


284 


CAPITOLUL XX 


SCHIMBĂRI 


În ziua următoare Eden nu părăsi camera. Își trăsese 
patul lângă fereastră, ca să poată vedea copacii și, dincolo 
de ei, câmpurile. Dar nu se vedea mare lucru, datorită ceții 
și ploii. Bătrânul cedru din faţă prinsese o culoare verde- 
închis, extraordinară, ca și cum s-ar fi transformat într-o 
plantă acvatică fabuloasă. Când ploaia cădea mai ușor, 
putea întrezări grajdurile sau silueta aplecată a vreunui 
rândaș. 

Era profund descurajat și se simţea îngrozitor de singur, 
impresii care vor fi slăbiciunile sale în tot cursul vieţii. Când 
se gândea la poemele pe care le scrisese, i se păreau lipsite 
de valoare. Se gândea la studierea dreptului cu oroare. Nici 
un fel de studii nu-l tentau. S-ar fi simţit prizonier și 
mediocru în orice profesie ar fi îmbrățișat. Ghicea că familia 
vorbea despre el, acolo jos. Parcă-l auzea pe unchiul 
Nicholas spunând: „L-ai scuturat măcar bine pe flăcăul ăla, 
ai? Exact de asta avea nevoie!” 

Rămânea întins ore întregi, privind fix pe fereastră, 
simțindu-se incapabil să lupte cu viața. Ar fi vrut să se 
poată duce în vreo ţară străină și visa cu nostalgie la Paris, 
Atena, Roma. Va vedea vreodată Roma? Era convins că nu 
va vedea niciodată nimic și că va duce o existenţă solitară, 
mereu neînțeles. Ceilalţi vor trăi până la adânci bătrâneţi, 


285 


asemenea lui Gran, dar el va muri tânăr. Pentru câteva 
clipe, gândul morţii puse stăpânire pe el. Eden ar fi vrut să 
aibă puterea să-și dorească moartea. Ei ar veni în camera 
sa și l-ar găsi întins, palid și tăcut, cu ochii lipsiţi de privire 
aţintiţi spre fereastră. După moartea lui, Meg ar păstra, 
sentimentală, cele câteva manuscrise ale lui, în micuțul său 
birou și, peste ani, cineva, poate tânărul Finch, le-ar 
dezgropa și ar descoperi deodată că o simţire puternică și 
profund emoţionantă însufleţea aceste opere de tinereţe. 

Nu avea curajul să se gândească la Amy Stroud. Brusca 
ei demonstraţie de violenţă, faţa ei devenită dintr-o dată de 
nerecunoscut din pricina vulgarităţii, sărutările amoroase 
pe care le așternuse pe umărul lui, îi jigniseră delicateţea. 
Dintr-o dată, ea îl înspăimânta. 

Când Meg îi spuse că Dayborn și Chris veniseră să 
locuiască la Jalna, și-o închipui pe Amy, singură în toată 
casa aceea. Ea îl aștepta, fără îndoială, dar el nu putea, nu 
voia să se ducă să o întâlnească. Auzi tusea lui Dayborn și 
tresări. Cât detesta să-l audă tușind!... 

Meg îi spuse lui Renny că Eden era într-o stare de apatie 
și că făcea febră. Trebuia să trimită după doctor? Era sigur 
Renny că nu îl rănise? 

— Cum l-am zgâlţâit eu nu i-ar fi făcut rău nici măcar lui 
Wakefield. E pur și simplu deprimat. Lasă-l să-și rumege 
necazurile încă o zi-două și ai să vezi că o să-și revină. 

Dar zilele treceau și Eden refuza să coboare. Nu mânca 
aproape nimic. În cele din urmă, Renny urcă în camera lui. 
Ploaia încetase, dar atmosfera era grea și cenușie. Orice 
urmă de culoare a peisajului părea că fusese spălată, 
rămânând verde numai marele cedru. 

— Cum te mai simţi? întrebă Renny așezându-se la 
picioarele patului. 

— Epuizat. 

— Te doare ceva? 

— Nu. 

— În care parte a corpului te simţi rău? 

286 


— Nu știu să-ţi spun, mă simt mai ales epuizat. 

— Vrei să chemăm doctorul? 

— Nu, o să mă simt mai bine. 

— Pierzi un timp considerabil, știi asta. Cred că te-ai simți 
mai bine dacă te-ai scula. 

— Nu pot. 

Vocea lui Eden se frânse. 

— Am o scrisoare pentru tine. Tocmai a sosit. Cred că e 
de la doamna Stroud. 

Renny îi dădu scrisoarea. Eden îi aruncă o privire, apoi o 
vâri sub pernă. 

— Lasă-mă singur, spuse el pe un ton detașat. Am să mă 
scol mâine. 

Renny îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Îmi dai voie să-i trimit înapoi scrisoarea asta fără s-o 
deschizi? 

— Nu, Dumnezeule, n-aș putea așa ceva! 

— Dar n-ai să știi ce să-i răspunzi. Poţi să fii sigur că te 
imploră să vii s-o vezi și știi foarte bine, Dumnezeule, că n- 
aș mai putea suporta așa ceva!... 

— Nu mai vreau asta, spuse Eden cu o voce spartă. Nu 
știu ce n-aș da să plec de aici pentru câtăva vreme! 

— Ascultă, mi-a venit o idee: ţi-ar plăcea să fii intern la 
Universitate? Asta le-ar aranja pe toate. Am să-i răspund 
eu, tu n-ai nici un fel de responsabilitate față de ea. Vrei? 

Vocea lui devenise călduroasă, lăsând să se bănuiască o 
înţelegere neașteptată a situaţiei. 

Eden se întoarse, îngropându-și obrazul în pernă, reușind 
totuși să spună „da” cu o voce strangulată. Mâna sa întinse 
scrisoare către Renny, fără să se uite la ea. 

— la-o, spuse el, răspunde-i în locul meu; eu nu pot s-o 
văd. 

Singurul gest de reconfortare pe care Renny știa să-l facă 
pentru cineva care stătea culcat era acela de a-i potrivi 
așternutul. Făcu astfel și cu Eden, pe care-l acoperi aproape 
peste cap. 

287 


— Lasă-mă pe mine să mă ocup de damă, spuse el 
înfundându-și scrisoarea în buzunar. 

Apoi se duse în biroul său de la grajduri. 

Instalat în scaunul său turnant, reflectă la situaţie. Nu era 
nemulțumit de modul în care acţionase astăzi. Descoperise 
un acoperiș pentru Chris și copilul ei. O căruţă de la fermă 
adusese mobilierul sumar la locuinţa de deasupra garajului. 
Fusese deja aranjat, se puseseră și perdelele. Devenise 
bună de locuit, deși puţin convenabilă pentru o persoană cu 
educaţia lui Chris. Dar ea era fericită să scape de doamna 
Stroud și să fie mai aproape de el. Gândul la corpul ei 
elegant, plin de o vitalitate debordantă, îl emoţiona. Simţea 
că există o ciudată asemănare între ea și el însuși, poate 
pentru că ea era mai înclinată să se repeadă cu capul 
înainte și să fie de o perfectă sinceritate decât oricare altă 
femeie. Chris îl înţelegea, așa cum și el o înțelegea pe ea. 
Poate că felul cum lucraseră împreună cu caii intra într-o 
mare parte în faptul că înțelegerea dintre ei era clară și 
precisă. Le trebuiau puţine cuvinte, ca la dresajul cailor, 
pentru a se explica între ei. Câteodată, o privire aruncată 
peste capetele cailor în galop de sub ei, un cuvânt strigat în 
tunetul copitelor lor le linișteau bătăile inimilor. 

Dayborn și Tod erau în continuare răciţi. Mica familie era 
foarte bine văzută la Jalna. Bunica avea o slăbiciune pentru 
Chris, iar Jim făcea tot posibilul pentru a-i fi agreabil lui 
Meg. Toată lumea îl îndrăgise instantaneu pe Tod. 
Wakefield se juca bucuros cu el. Se părea că problema cu 
Eden își găsise în sfârșit rezolvarea. Renny avu un 
sentiment de mândrie gândindu-se cum știuse să-l 
manevreze pe Eden. Se arătase ferm fără duritate, ţinând 
seama de caracterul special al celui cu care avea de-a face. 
Da, procedase bine. Acum vrăjitoarea n-avea decât să 
fiarbă în suc propriu! Scoase scrisoarea din buzunar. 

Mai întâi o duse la nasul său osos și simţi un miros de 
vervenă. Era destul de puternic încât să-l domine pe cel de 
dezinfectant pentru cai care domnea în biroul lui Renny. 

288 


Examină scrisul mare și ferm de pe hârtia albastru deschis, 
care purta un sigiliu de ceară de un albastru mai intens, în 
care era imprimată monograma ei. Se întrebă ce putea fi 
înăuntrul plicului. Cu un suspin, îl așeză în faţa lui. 

— Luă o foaie de hârtie dintr-un sertar, ezită o clipă, cât 
să admire antetul hârtiei sale de afaceri, apoi scrise cu 
literele sale colțuroase: 


„Dragă doamnă Stroud, 

Cred că e inutil să vă explic de ce vă returnez 
scrisoarea. Dacă Eden ar citi-o, s-ar putea întâmpla ca 
lucrurile să devină mai grave decât sunt, ceea ce eu nu 
vreau să risc. El dorește ca relațiile cu dumneavoastră 
să ia sfârșit și a acceptat să vă fie returnată scrisoarea. 
EI va pleca pentru un timp. 

R.C. WHITEOAK” 


Fără să se obosească s-o recitească, vâri scrisoarea în 
plic și i-o încredinţă lui Scotchmere împreună cu scrisoarea 
doamnei Stroud, iar acesta fugi cu ele la poștă. 


Amy Stroud era într-o stare de surescitare, care o făcea 
să petreacă niște zile tensionate, urmate de nopţi fără 
somn. Nu înțelegea de ce nu primea nici un mesaj de la 
Eden. Sperase, în fiecare clipă, că el va apărea și se 
pregătea fără încetare să-l primească. De fiecare dată când 
trecea prin faţa unei oglinzi își aranja coafura, își îndrepta 
gulerul și-și lăsa capul pe spate, cu o mișcare de nepăsare 
elegantă cu care se pregătea să-l primească. Își pudra atât 
de des obrazul, încât acesta începuse să pară acoperit de o 
mască. O dureau picioarele, pentru că se ocupa de treburile 
casnice cocoțată pe tocuri înalte. 

Tăcerea care domnea în locuinţa vecină îi încorda nervii 
mai rău decât zgomotul făcut de vechii locatari. Din timp în 
timp, nu se putea împiedica să nu se plimbe prin încăperile 


289 


goale. De fiecare dată o apuca furia la vederea stării în care 
se găseau ferestrele, parchetul - și erau urme chiar și pe 
tapet! Ura ei împotriva lui Dayborn deveni atât de intensă, 
că-i apărea înconjurat de o aură lividă. Chiar și feţele lui 
Tod și a lui Chris erau înconjurate de ea! Dacă ei n-ar fi 
pătruns în viaţa ei niciodată totul ar fi putut fi diferit! 

Singura ei consolare, în toate aceste zile, și unicul gând 
care o calma era certitudinea inconfortului total în care 
Dayborn și familia sa trebuie că trăiau. Reușise să afle de la 
omul venit să ia mobilierul că se mutau la un etaj, încă 
neamenajat, de deasupra garajului din Jalna. Amy considera 
ploaia rece și vântul brutal drept aliaţi ai ei în pedepsirea 
familiei Dayborn. 

În cea de-a treia zi, se întrebă dacă Eden nu era cumva 
bolnav - și era convinsă că da. Cum ar fi putut fi altfel, 
tratat cum fusese și udat de ploaie până la piele! ȘI-I 
imagina cu febră mare, zbătându-se în pat și chemând-o la 
căpătâi. Răbdă o zi întreagă aceste gânduri negre, apoi se 
hotărî să-i facă o vizită domnișoarei Pink, de la care să afle 
ce se întâmplă. Știa că domnișoara Pink era destul de 
intimă cu familia de la Jalna. În timp ce înota prin noroiul 
străzii, peisajul i se părea neplăcut, așa cum nu l-ar fi văzut 
săptămâna trecută. Frunzele cădeau veștede. Câmpurile 
erau înecate de apă și vitele o priveau trecând cu un aer 
melancolic. Aproape că nu mai avea suflu după ce urcă 
colina de lângă biserică, ca să ajungă la casa domnișoarei 
Pink. Ușa îi fu deschisă de o servitoare tânără și 
binevoitoare. 

— Domnișoara Pink e acasă? 

— Da, doamnă. E foarte ocupată cu o lecţie, dar dacă 
vreți să intraţi, am să-i spun că aţi venit... 

Micul salon era înțesat cu mobila pe care domnișoara 
Pink o adusese din vechea sa locuinţă. Apăru curând în 
persoană, părând nervoasă și chiar puţin rece. 

Amy Stroud se forţă să surâdă și lăsă să se audă râsul ei 
muzical și grav: 

290 


— Sper că nu arăt atât de îngrozitor cum mi se pare 
mie!? Ce ploaie! Cum îţi omori dumneata timpul pe o 
asemenea vreme? 

Domnișoara Pink păru că nu observă mâna pe care i-o 
întindea și răspunse cu rigiditate: 

— Ocupațiile nu-mi lipsesc. În primul rând orga de la 
biserică, apoi lecțiile de muzică pe care le dau, în fine, sunt 
și profesoara micuței Pheasant Vaughan. E chiar la mine în 
clipa asta. Mi-e teamă că nu pot să te rog să rămâi. 

Feţișoara ei roz părea îngheţată în timp ce o examina pe 
doamna Stroud. 

— Bine, atunci plec. 

Încerca să-și domine necazul și furia. 

— Sper că scumpa doamnă Whiteoak se simte bine. 
Timpul ăsta cred că e greu de suportat pentru o femeie de 
vârsta ei! 

Cu același aer glacial, domnișoara Pink replică: 

— Se simte foarte bine; chiar ieri am fost la dânsa la ceai. 
Se bucură din plin de prezenţa noilor săi musafiri. 

Expresia ei glacială se șterse, lăsând loc uneia de rece 
antipatie. 

— Musafirii ei? 

— Da. Familia care locuia la dumneata. Cei pe care i-ai 
dat afară se află, pentru moment, la Jalna. 

— La Jalna? Vrei să spui, în încăperile de deasupra 
garajului? 

— Oh! Familia n-ar fi permis așa ceva pe un timp ca ăsta. 
Locuiesc în casa cea mare și au fost foarte bine primiţi, pot 
să te asigur! 

— Ce drăguţ din partea lor! Și Eden? 

Trebuia să se informeze despre Eden, oricât și-ar fi călcat 
orgoliul. 

— Se simte mai bine? 

— N-am auzit să fie bolnav. Cred că o să plece pentru 
câtva timp. 

— Adevărat, îmi cer scuze... 

291 


Amy Stroud se îndreptă spre ușă. 

Din nou pe drum, scrâșni din dinţi la gândul afrontului ce 
i se făcuse. Pentru moment, tot restul lumii dispăru din 
mintea ei. Se văzu pălmuind obrazul proaspăt și colorat al 
domnișoarei Pink, pe care degetele sale lăsau urme violet. 

Dar, în timp ce continua să meargă, această furie fu 
înecată de supărarea de a-i ști pe Dayborn și familia sa 
confortabil instalaţi la Jalna, în acea casă în care ea intrase 
numai de două ori, în vizită, și unde, probabil, că nu avea să 
mai intre niciodată. Cum trebuie să mai fi vorbit pe seama 
ei! Se distrau, fără îndoială, caricaturizând-o, așa cum îi 
văzuse făcând cu micile defecte ale altor oameni de prin 
împrejurimi, iar cercul familial, strâns în jurul șemineului, 
trebuie să fi murit de râs. Ea era îngropată aici pentru tot 
restul zilelor sale și povestea asta cu Dayborn putea să o 
lipsească de relaţia socială care-i stătea cel mai mult la 
suflet. Trebuia să încerce să-și refacă poziţia, să-l vadă pe 
Eden. Nu putea crede că el a plecat. Când ajunse acasă, 
găsi scrisoarea lui Renny așteptând-o, împreună cu 
produsele de băcănie ce-i fuseseră aduse la domiciliu. O 
deschise și citi. 

O reciti fără grabă, apoi se așeză, mototolind-o în mână. 
Efectul produs asupra ei era contrariul a ceea ce ar fi fost 
de așteptat. Această scrisoare o calma, o făcea să-și revină. 
Se întreba care trebuia să fie următoarea sa mutare, ca și 
când ar fi jucat o monumentală partidă de șah. Își strânse 
fruntea între palme, analizând, absentă, unele viziuni 
imaginare. Ploaia bătea în acoperiș, într-un ritm muzical, pe 
trei note ascuţite. Acompaniamentul consta din clipocitul 
surd al apei, curgând printr-o mică rigolă, la capătul 
grădinii. 

Îi atrase atenţia propria ei scrisoare. O luă și-i mirosi 
parfumul. Apoi o rupse în bucăţi mici, pe care le aruncă în 
coșul de hârtii. Cât despre scrisoarea lui Renny, o strecură 
în buzunarul jachetei. Rămase un moment nemișcată, 
simţindu-i parcă prezenţa în buzunar, ca și cum ar fi fost un 

292 


fel de talisman care s-o împiedice să-și risipească energia în 
furii inutile, dar intensificându-i resentimentele. 

| se păru că aude zgomote în locuinţa vecină. | se parea 
adesea asta. Uneori, ar fi jurat că aude râsul lui Dayborn. 
Odată, într-o noapte, fusese trezită din somn de ţipetele lui 
Tod. Fusese atât de convinsă că le auzise, încât se sculase 
și se îmbrăcase, ca să se ducă să inspecteze odăile vecine. 
Se întorcea adesea în ele. 

Erau goale, glaciale și dezolante. Fără îndoială, trebuia să 
găsească un nou locatar. Era o pagubă să-și permită să nu 
găzduiască pe nimeni. Ce reconfortant ar fi dacă ar găsi 
niște oameni sociabili! Cum avea să înfrunte iarna în 
această regiune, cu toată lumea din jurul ei ostilă? Eden îi 
fusese smuls, prietenia lui Ernest îi fusese retrasă și tuturor 
celor din vecinătate li se atrăsese atenţia împotriva ei. Și 
toate astea numai și numai din pricina lui Dayborn! ȘI-I 
imagină în chiar clipa aceea, distrându-i pe doamna 
Whiteoak și pe fiii săi, pe seama ei. Dar își va lua revanșa, 
chiar dacă, pentru a reuși va trebui să aștepte până la 
sfârșitul zilelor sale! 

Acum îi părea rău că nu acceptase plata chiriei, pe care i- 
o propusese Renny. Dacă ar fi făcut-o, nu și-ar fi putut 
permite să-i arunce pe Dayborni afară, pe nepusă masă și, 
prin urmare, ei nu ar mai fi fost acum comod instalaţi la 
Jalna. N-ar mai fi fost socotită lipsită de suflet pentru că i-a 
persecutat, după tot ce făcuse pentru acest trio. Ochii îi 
căzură pe o pată pe care nu o văzuse până atunci, exact în 
locul unde se găsise căpătâiul divanului lor zdrenţăros. 
Probabil că Dayborn își sprijinise, în locul acela, părul lui 
murdar de sudoarea  galopurilor  nebunești. Brută 
nenorocită! Doamna Stroud strânse pumnul și lovi cu el 
masa pătată. Pusese probabil în acest gest mai multă 
putere decât ar fi vrut, pentru că durerea o făcu să tresară. 
| se păru că aude râsul, ca un nechezat de cal, al lui 
Dayborn. 

Cum se pregătea să părăsească locuinţa goală, văzu că 

293 


se afla ceva în cutia de scrisori. O deschise și găsi un jurnal 
vechi și un plic. ÎI cunoștea pe băiatul care aducea poșta și 
care, într-adevăr, era capabil să pună o scrisoare în cutia 
unei case goale. Sau poate că nu știa nimic despre plecarea 
locatarilor. Luă jurnalul și scrisoarea și se întoarse la ea. 

Era încă îmbrăcată cu hainele pe care și le pusese mai 
înainte, ca să iasă din casă. Își scoase pălăria și jacheta, luă 
din buzunar scrisoarea lui Renny și și-o puse în sân. Se 
instală la marginea sobei din bucătărie și-și sprijini de ea 
picioarele îngheţate. Apoi, cu un gest hotărât, rupse sfoara 
cu care era legat jurnalul și îl desfăcu. Fără să știe ce citea, 
ochii ei parcurgeau titlurile. Ştia că acest jurnal îi era trimis 
lui Dayborn, în fiecare săptămână, prin grija unei mătuși. El 
vorbea adesea despre ea, numind-o „draga mătușă Katie”. 
Două pansele uscate, care fuseseră strecurate între foile 
jurnalului, îi căzură pe genunchi. Amy le examină, fragile și 
fanate, încă perfecte ca formă, părând că o privesc, 
asemenea unor micuți ochi maliţioși. Le zdrobi în mâini și, 
deschizând ușa sobei, le aruncă în foc. Văzând că apa fierbe 
în ceainic, luă scrisoarea și o ţinu deasupra aburilor. După 
câteva încercări prudente reuși să o deschidă fără să o 
strice. Era exact ceea ce se aștepta: cecul trimestrial trimis 
de binefăcătoarea lui Dayborn. Era un cec de douăzeci și 
cinci de lire. Sărăcăcios ajutor, se gândi Amy Stroud, dar 
cât de prețios pentru el! Va pune ea capăt acestor lucruri! 
Începu să citească scrisoarea care însoțea cecul. Tot ceea 
ce dorea să știe era numele si adresa. După ce le află se 
așeză la biroul său din salon și scrise: 


„Doamnei Gardiner 

Doamnă, 

Știu că vă interesează Jim Dayborn, căruia îi trimiteţi 
la fiecare trei luni un cec, cu conditia să ducă o viață 
regulată și să nu se căsătorească. Nevasta lui mi-a 
povestit asta. Ea e tot englezoaică și sunt căsătoriți de 


294 


câtva timp. Lor li se pare o glumă că vă escrochează 
de bani sub un pretext mincinos, dar eu văd problema 
dintr-un alt unghi. Aici, ei trec drept frate și soră. L-am 
auzit adesea pe Dayborn spunând (locuiam pe atunci 
sub același acoperiș cu ei), când tocmai primise unul 
dintre  cecurile dumneavoastră: «Multumescu-ti, 
Doamne, fata aia proastă și-a dat din nou obolul!» Îmi 
închipui că sunteți o femeie cinstită și consider că e de 
datoria mea să vă informez despre această acțiune 
murdară si  nerecunoscătoare. Cum nu-mi plac 
scrisorile anonime, voi semna cu numele meu 
adevărat. Vă trimit, totodată, adresa unui avocat din 
regiune, ca și pe aceea a unei agenții de detectivi.” 


Adăugă numele avocatului și cel al unui detectiv de care 
soțul ei se folosise pe vremuri. Căută niște lipici și închise la 
loc scrisoarea pe care o deschisese, apoi o lipi și pe a sa, cu 
un sentiment de profundă satisfacţie. Le duse la poștă, 
aflată lângă mica băcănie la care avea treabă. Când ieși, îl 
văzu pe Finch Whiteoak, care-și cumpăra o tabletă de 
ciocolată. leși din băcănie împreună cu el. Afară, copilul 
începu să fugă, sărind ca un ied. | se păru curios să 
constate că puteai fi fericit într-o asemenea zi în care ea se 
simțea atât de nenorocită. Îl strigă pe băiețel: 

— Finch! Așteaptă o clipă. 

El se opri, privind-o peste umăr. 

— Aşteaptă o clipă! repetă ea. 

— Nu pot, răspunse el, reîncepând să fugă. 

— Te rog, așteaptă! strigă ea încă o dată. Vreau să-ți cer 
ceva. 

El o aşteptă, cu ochii albaștri și timizi ridicaţi spre ea. 

— Ce mai face Eden? întrebă ea alăturându-i-se. 

— Mai bine, mulțumesc. 

— E plecat? 

— A plecat să trăiască intern la Universitate. 


295 


— Oh! A fost într-adevăr bolnav? A venit să-l vadă 
doctorul? 

— Nu, numai Renny. 

Se forţă să surâdă. 

— L-ai văzut, desigur, pe Eden. Părea trist? 

Băiatul o privi deconcertat. 

— Nu... nu trist... la urma urmei... nu știu. 

— Ce aer avea? Spune-mi! 

— Nu-mi mai amintesc. 

— Domnul Dayborn, sora sa și copilul, sunt încă la Jalna? 

— Da. Nu vă supăraţi, trebuie să mă grăbesc. 

Ducându-și degetele la caschetă, zbură, aproape, pe 
șosea. 

Îl văzu escaladând o barieră, ca și cum ar fi vrut să fie 
sigur că a scăpat de ea. Când trecu prin dreptul lui, îl văzu 
stând și desfăcând ciocolata din hârtia de staniol, ca și cum 
ar fi avut tot timpul la dispoziţie, fără nici o grabă. Îi strigă: 

— Nu erai atât de grăbit, nu-i așa? Și murmură printre 
dinţi: Încă unul pe care l-au montat împotriva mea. Mare 
lucru dacă nu voi fi ostracizată din pricina lui! 


296 


CAPITOLUL XXI 


CINA 


La început, Eden fu fericit de recluziunea sa în cadrul 
Universităţii. Nu-și dorea nimic mai mult decât să scape de 
mângâierile lui Amy Stroud. Ea îl dezgustase atât de tare, la 
ultima lor întâlnire, că nu mai simţea nici un fel de dorinţă 
să o revadă vreodată. Dar, pe măsură ce săptămânile 
treceau, începu să se gândească cu nostalgie la viaţa sa 
liberă de la Jalna. Se putea spune orice împotriva familiei 
sale, dar ei toţi îi erau de o mie de ori mai apropiaţi decât 
tinerii plini de gravitate printre care trăia acum. Avusese 
ghinionul să nu găsească nici unul care să-i placă. Ei 
intraseră deja în cursă, într-o direcţie bine stabilită și erau 
convinși că, dacă perseverau îndeajuns, vor ajunge infailibil 
la succes. Ei considerau fiecare din micile lor izbânzi ca pe 
niște mari fapte. Stabileau legi de nezdruncinat, care 
reglementau morala, economia, politica, literatura. „Aș 
prefera, se gândea Eden, să port pe umeri tot trecutul 
unchiului Nick, decât să am de trăit viitorul pe care toată 
această bandă, la un loc, îl are în perspectivă!” N-avea nici 
un fel de înclinaţie pentru viaţa în comun și detesta lucrul în 
echipă. Cum era suplu și rapid, excela în unele domenii ale 
atletismului. Fusese unul dintre cei mai buni alergători și 
săritori din colegiu, dar detesta imbecilizarea pe care o 
presupunea rutina antrenamentului. Ceea ce-i plăcea era să 


297 


apară, aproape în ultima clipă, și să câștige cursa sau să 
reușească săritura cea mai înaltă, fără efort aparent. În 
timpul competițiilor, simţea o plăcere perversă să 
examineze fețele dezamăgite ale coechipierilor săi, când 
erau învinși. Rareori se întâmpla câte un meci la care să nu 
fie mustrat pentru că nu respecta regulile. 

Vremea ploioasă și închisă persista, așa cum prevăzuse 
Renny. Apoi, spre sfârșitul lui octombrie, își făcu apariţia 
„Vara indiană”, cu aurul ei sumbru și misterios, cu cerul de 
un albastru palid, cu purpura înflăcărată și arama pădurilor. 
Eden reveni la Jalna pentru un sfârșit de săptămână și când 
se întoarse la Universitate constrângerile noii sale existenţe 
i se păreau aproape intolerabile. Se lăsă pradă unei 
indolente totale, vecină cu melancolia. 

Era în această stare de spirit când, cu poșta de 
dimineaţă, primi o scrisoare de la doamna Stroud. Întins pe 
pat, o citi: 


„Dragul meu iubit, 

Pentru că eu te voi iubi întotdeauna, chiar dacă 
răspunsul tău este indiferent. Nu pot însă crede că ai 
uitat clipele noastre fericite și îndrăznesc să te rog să- 
mi faci o plăcere. Voi sta câteva zile la oraș şi ar fi 
pentru mine posibilitatea să-mi creez dulci amintiri, 
pentru lungile mele zile singuratice, dacă ai accepta să 
iei, într-una din zile, cina împreună cu mine. Dacă vei 
veni, nu vom evoca nici unul din momentele penibile 
prin care am trecut, ci vom fi veseli și senini, în felul 
nostru. Eden, dragule, nu-mi refuza acest lucru. Dacă 
ai face-o aș ști că te-am supărat grav și mi-aş mânca 
sufletul întrebându-mă ce oare am făcut ca să merit 
asta. 

Ziua o vei stabili tu. Vino la ora șapte. 

A ta, 
AIMÉE” 


298 


Eden fu surprins să constate că se simte fericit la citirea 
scrisorii. Plictiseala vieții pe care o ducea îl apăsa. Gândul 
de a o reîntâlni pe doamna Stroud îi părea ca o întoarcere 
spre o trecută și plăcută prietenie, chiar dacă strălucirea ei 
scăzuse în ultima vreme. Uită ultima lor întâlnire, 
nemaiamintindu-și decât timpurile când gusta plăcerile 
libertăţii, în casa ei, în timp ce ea îi prepara mici și 
delicioase gustări. Era prea subtil ca să nu ghicească 
imediat că ea descinsese la un hotel mult prea scump 
pentru mijloacele ei, numai cu scopul de a-l impresiona pe 
el. 

De fapt, se gândi el, o cam tratase fără menajamente și 
ea nu făcuse nimic ca să merite asta, în afară de faptul că îi 
rănise sensibilitatea. Nu ar putea să o lase să se frământe 
până la îmbolnăvire. Trebuia să o mai revadă o dată. O va 
părăsi mai puţin umilită și, poate, prietenia lor va continua, 
la un mod mai liniștit. 

Se ridică dintr-o săritură, cuprins de o bruscă euforie. 
Dimineaţa era superbă. Va cina cu ea a doua zi și poate, 
chiar, o va duce la un teatru, după-amiază. Îi scrise câteva 
cuvinte pentru a-i anunţa ziua venirii sale. 

Apoi, orele începură să se târască, interminabile. Eden se 
întreba chiar cum le-ar fi putut suporta dacă nu ar fi avut 
această cină în perspectivă. La ora șapte fix, pătrunse în 
holul hotelului. 

Acesta, relativ modern, afișa un lux gălăgios. 

O orchestră cânta, chelnerii în smoching se grăbeau cu 
tăvile încărcate cu cocteiluri. Nu ar fi recunoscut-o dacă ea 
nu s-ar fi ridicat ca să-l întâmpine. Purta o rochie, scurtă, 
după ultimul strigăt al modei, de un roșu-china frumos, și-și 
pusese de asemenea la urechi niște cercei lungi, roșii. 
Undele line pe care le făceau buclele ei dovedeau că 
trecuse pe la coafor. Dar ochii ei frumoși erau aceiași, iar 
vocea ei gravă și mângâietoare, de asemenea. ÎI luă de 
mână, având ochii plini de lacrimi, dar surâzâna: 

299 


— Cât ești de punctual! De fapt, e prima dată că vii la ora 
stabilită. 

— Trebuie să fac să mi se uite vechile păcate, spuse el. 

Ea îi aruncă o privire expresivă: 

— Nu ai absolut nimic ce să ţi se ierte. Prezenţa ta, la 
indiferent ce oră, era tot ce îmi doream. 

Se așezară pe o canapea joasă. Un chelner se apropie de 
ei. Cerură cocteiluri. În timp ce le beau, cu înghiţituri mici, 
nu știură ce să-și spună mai întâi, apoi Eden începu să râdă. 

— Ce aer blazat trebuie să avem! Dacă chelnerul ăsta ar 
ști câte cocteiluri am gustat până acum, m-ar disprețui. 

Ea râse veselă: 

— Dar nu-i așa că sunt delicioase? Găsești că rochia asta 
îmi vine bine? Am cumpărat-o special pentru seara asta. 
Doream să par lipsită de orice griji. Speram să-ţi plac mai 
mult astfel. 

— Aimée... cât de drăguţ din partea ta... 

Îi puse o mână pe genunchi. Simţea în el flacăra 
alcoolului. 

Gheaţa se spărsese. Răceala de la început nu mai era 
decât o amintire. Vorbeau și râdeau, surescitați ca doi 
îndrăgostiţi. Ea părea atât de tânără, încât nu s-ar fi putut 
crede că avea cu douăzeci de ani mai mult decât el. Își 
amintiră unele mici incidente din întâlnirile lor de altădată, 
evitând însă să rostească numele lui Renny sau pe cel al lui 
Dayborn. 

Sala restaurantului era plină, dar ea reţinuse o masă, 
într-un colţ. În clipa aceea, făcea ceea ce visase să facă de 
atâtea ori: să primească într-un hotel elegant, cu un aer pe 
care ea îl credea dezinvolt și „de bon ton”. Alese felurile de 
mâncare cele mai scumpe și îi spuse chelnerului să le 
servească șampanie. Când acesta o scoase din frapieră și o 
deschise, ea se simţi încrezătoare și fericită. Prin forța 
caracterului său, prin farmecul ei personal, avea să repare 
răul pe care i-l făcuse Dayborn. Va câștiga stima vecinilor! 
Amy simţea că nimic nu-i era imposibil. Dispoziţia lui Eden 

300 


devenise atât de bună, pentru că ieșise din sufocarea 
universitară spre a pătrunde într-o atmosferă de veselie, 
încât nu se mai gândea cum să se facă iertat de către Amy 
Stroud, cum s-o facă să uite ceea ce începea să considere a 
fi conduita lui vinovată faţă de ea. Orchestra cânta o 
melodie de dans și câteva cupluri se ridicară. 

— Vrei să dansezi? întrebă el. 

— Crezi că știu să dansez îndeajuns de bine? 

— Dansezi minunat. 

O conduse pe parchetul de dans. El o învățase să 
danseze. Ea găsise că fusese un lucru crud faptul că nimeni 
nu o învățase, în tinerețe, să cunoască această plăcere. 
Profitase atât de bine de lecţiile lui Eden din lunile trecute, 
încât evoluţia lor fu urmărită cu admiraţie de mulţi dintre 
cei de față. Când se întoarseră la locurile lor, chelnerul le 
umplu din nou cupele. Doamna Stroud îl privea pe Eden cu 
un aer posesiv. Privirea ei parcurse semeaţă întreaga sală. 
Puse dintr-o dată mâna pe braţul lui Eden. 

— Privește, dragule, la masa aceea, a treia din dreapta, 
cei doi bărbaţi în compania unei femei. Ai văzut vreodată 
un cap cu o ţinută atât de mândră ca aceea a bărbatului 
care e cu spatele la noi? Aș vrea să-l privesc din faţă. 

Eden întoarse capul să vadă. Necunoscutul se întoarse și 
el și profilul său se desenă net. 

— Dumnezeule! exclamă Eden, lăsând aproape să-i 
scape paharul din mână. E Renny! 

Doamna Stroud îngălbeni, mâinile începură să-i tremure, 
apoi se stăpâni. 

— Ei bine, și ce dacă e el? Sunt sigură că nu ne-a vazut. 
Tu stai cu spatele spre el, și chiar dacă privește în direcţia 
noastră nu mă poate recunoaște îmbrăcată în rochia asta. 
Am să ţin meniul ca o pavăză în faţa obrazului. 

Dar buna dispoziţie dispăruse. Orice ar fi făcut, nu puteau 
uita acea siluetă așezată la trei mese de ei. Doamna Stroud 
râdea și vorbea, hotărâtă să nu-și facă probleme, dar 
privirea îi era atrasă mereu într-o anume direcţie. Eden 

301 


exclamă: 

— Aș prefera să încetezi să-l privești. Asta mă enervează. 
Cred că am face mai bine să plecăm. 

— N-o putem face, fără riscul de a fi văzuţi. Așteaptă, 
cred că pleacă. 

Dar ei nu plecară. Femeia, tânără și cu părul lins, se 
ridică să danseze cu Renny. Orchestra cânta „La ora trei 
dimineața...”, o melodie foarte cunoscută. Nu era nimic de 
făcut, decât să rămână așezați, sperând să nu fie observați. 
Din fericire, cei doi dansatori se lansară în direcţia opusă și 
ar fi putut fi pierduţi din vedere dacă n-ar fi fost statura 
înaltă a lui Renny. Soţul, obez și de o liniştită 
somptuozitate, rămăsese așezat la masă, învârtind, cu un 
aer absent, piciorul de cristal al paharului său. Pungile pe 
care le avea sub ochi erau accentuate de lampa din 
apropierea lui. 

Fie din pricina euforiei datorate șampaniei, fie dintr-o 
perversitate nativă, Eden dorea acum să fie văzut. Faţa pe 
care ar fi făcut-o Renny ar fi fost, fără îndoială, demnă de a 
fi păstrată în memorie până la sfârșitul zilelor. În fine, nici n- 
ar fi rău să-i dovedească, astfel, că nu era de acord să fie 
tratat ca un copil! Era mai bine să-i demonstreze lui Renny 
că ţinea să-și continue aventura și că nimic n-ar putea să-l 
împiedice. 

Doamna Stroud exclamă: 

— Repede, acoperă-ţi faţa cu mâinile! 

Ea însăși ținea meniul cu mâna, ca pentru a-și ocroti ochii 
de lumina prea intensă. Ascultător, Eden ridică mâna, dar, 
printre degetele desfăcute, ochii săi priveau strălucitori, 
insolenţi și provocatori. Atitudinea lor era atât de ciudată, 
încât atrase atenţia tuturor celor care treceau prin preajmă. 
În timp ce Renny și partenera sa evoluau prin faţa lor, 
muzica se opri și privirea lui Renny fu atrasă de feţele celor 
doi care voiau să se ascundă. Se opri și lucirea ce trecu prin 
ochii lui dovedi că-i recunoscuse. 

Faţa lui, totuși, păstra expresia interesată cu care 

302 


ascultase vorbele însuflețite ale partenerei sale. Îi spuse 
acesteia câteva cuvinte și amândoi se îndreptară direct 
spre masa la care erau așezați Amy Stroud și Eden. Renny îi 
prezentă doamnei Denovan. Bărbatul ei tocmai cumpărase, 
în ziua aceea, unul dintre caii de vânătoare crescuţi de 
Renny. Erau americani. Ea spuse, adresându-i-se lui Renny: 

— Fratele dumitale și prietena sa n-ar dori să vină să se 
așeze la masa noastră? E loc destul. 

— Da, ar fi minunat, recunoscu Renny, fixându-l pe Eden 
cu o privire dură. 

Eden și doamna Stroud se ridicară, cu un aer aproape 
supus, și îi urmară pe cei doi. Muzica reîncepuse când se 
făcură prezentările și când toţi se așezară în jurul mesei, în 
tovărășia domnului Denovan. Acesta comandă cafele si 
lichioruri. Amy Stroud se găsea într-o stare de ciudată 
beție. Calmul imperturbabil al lui Renny, când îl descoperise 
pe Eden împreună cu ea, întâlnirea cu acești străini, 
băuturile generoase o transformaseră, pentru o clipă, în 
acea femeie care dorea întotdeauna să pară. 

— Locuiţi în apropierea casei acestor domni? întrebă 
domnul Denovan. 

— Da, răspunse ea, deși de puţină vreme. 

— Ei locuiesc într-o casă veche și frumoasă, cu 
extraordinara lor bunică. S-a întreţinut îndelung cu soţia 
mea și cu mine, ca o persoană realmente tânără! 

— E mai atrăgătoare decât orice persoană tânără pe care 
am cunoscut-o. 

Eden văzu o umbră trecând pe faţa lui Renny și își spuse: 
„Renny nu poate nici măcar suferi ca oamenii să-și permită 
s-o admire pe bunica sa! Asta e în firea lui: tot ceea ce 
iubește, vrea să păstreze la adăpost de lume! Cu tot 
caracterul meu ciudat, el pare a avea o fire și mai secretă 
decât mine... Bun! lată-l acum c-o invită pe Amy la dans”. 

Eden avu un sentiment de nedescris văzându-l pe Renny 
cum o ia de mână pe Amy și cum îi prinde talia cu brațul. 
Desigur, ea va fi curajoasă. Îi aruncă o privire de încurajare, 

303 


cu speranţa că va ști să iasă bine din această încercare. 
Bătrânul „Creastă Roșie” era un bun dansator. Eden se 
întoarse spre doamna Denovan și o invită la dans. Aceasta 
era ușoară ca un fulg și nu se sprijinea aproape deloc de 
brațul său. Se lăsă cuprins de plăcerea dansului. 

În alte împrejurări, mai puţin excepţionale, Amy Stroud 
nu s-ar fi simţit niciodată îndeajuns de sigură pe ea încât să 
danseze cu Renny. Dar în seara aceasta era altfel: deși nu 
era beată, era într-o stare care se asemăna cu beţia. 
Simţea o dorinţă fierbinte să guste din plin plăcerile acestei 
nopți. Viaţa ei, aceste ultime luni, fusese atât de solitară, 
atât de tulburată de emoţii felurite, încât, în rochia ei de 
culoarea flăcării, se simţea acum ca un fluture proaspăt 
scăpat din închisoarea crisalidei. Da, în timp ce aștepta, cu 
mâna în cea a lui Renny, ca el să schițeze primul pas al 
dansului, fu obligată să strângă din dinţi pentru a nu lăsa 
buzele să-i tremure. Se temea îngrozitor că el va simţi 
tremuratul care o cuprinsese din cap până în picioare. 

Orchestra cânta „Cântecul indian” pe care Eden i-l 
fredonase cândva. Ea îi recunoștea ritmul sălbatic. Cei doi 
se priviră și începură să alunece pe întinsul parchet pe care 
nu evoluau decât câteva perechi. 

Nu vorbiră nici unul, nici celălalt. 

Cea mai mare dorinţă a lui Amy era să nu facă greșeli la 
dans. Un suspin de ușurare îi scăpă printre buze când își 
dădu seama că, și dacă ar fi fost mai puţin abilă decât era, 
tot ar fi părut o bună dansatoare, din cauză că era condusă 
de un asemenea dansator. Crezuse că Eden dansa perfect, 
pe când evoluau în micul ei salon, acompaniați de fluieratul 
lui, și chiar în seara aceea gustase din beţia de a dansa cu 
el, acompaniată de o orchestră. 

Dar iată că acum avea o senzaţie cu totul nouă. Fu un 
șoc când simţi graţia plină de viaţă a dansului lui Renny. Se 
simţea ca-ntr-un vis, cu voinţa-anihilată. „Cântecul indian” 
nu era oare însuși ritmul bătăilor inimii ei? Și, lângă această 
inimă, o simţea bătând pe a lui. El era asemenea unuia 

304 


dintre acei pursânge care, după ce învățase să meargă la 
pas sau la galop, simţea o plăcere nebună să-și pună în 
aplicare noile cunoștințe. Terminară dansul la capătul 
celălalt al sălii. 

— A fost minunat, gâfâi ea, cu ochii strălucind. Am fost 
atât de fericită că m-ai invitat la dans. 

El îi răspunse cu oarecare rigiditate: 

— Nu te-am invitat la dans cu gândul la vreo plăcere 
pentru dumneata sau pentru mine. 

Ea rămăsese agăţată de brațul lui, descurajată de 
vorbele lui. Era încă stăpânită de extazul dansului. Eden 
trecu împreună cu doamna Denovan, pe care o privea 
admirativ. Ar fi putut, tot atât de bine, să fie un străin, 
judecând după efectul pe care vederea lui i-l produse lui 
Amy Stroud. Ea își aminti cum în ziua în care Renny venise 
la ea acasă prezenţa lui ștersese imediat amintirea tuturor 
celor care se perindaseră prin salon înaintea lui. Acesta era, 
într-adevăr, un bărbat pe care l-ar fi putut iubi din tot 
sufletul, se gândi ea. Și totuși, cât de des îl urâse din toată 
puterea sufletului! „Fără îndoială, din cauza caracterului 
meu pasional!” se gândi ca. „Oh! Numai de nu m-ar invita 
încă o dată!” 

EI îi spuse: 

— Vreau să-ţi vorbesc în legătură cu Eden. Când aș putea 
să te văd? 

Inima ei începu să bată. O altă întâlnire cu el! Era mai 
bine să se vadă la ea acasă sau la hotel? Gândul ei ezită 
între aceste două situaţii, înfrumusețând ambele decoruri 
cu elemente imaginare. 

— Când pot să te văd? repetă el. 

Era mai bine să-l primească la hotel. Va mai subzista, 
poate, ceva din atmosfera acestei nopţi. 

— Vei fi în oraș mâine? întrebă ea. 

— Da. Dumneata rămâi aici? 

— Da. Vrei să iei prânzul cu mine? întrebă ca, 

— Mulţumesc. Mi-e teamă că nu pot. Aș putea veni în 

305 


cursul dimineţii? 

Ea nu voia să-i primească vizita dimineața. 

— Am drumuri de făcut toată ziua. N-ai putea veni seara? 

El o privi pătrunzător. Ea simţi că i-a ghicit gândurile și 
începu să fabuleze: 

— Cred că aș putea să aranjez lucrurile ca să ne vedem 
în cursul după-amiezii. 

— Foarte bine. Voi veni către ora trei. 

Tipic pentru el. Ce oră neplăcută, ora trei! 

— N-ai putea să vii la patru? 

— Perfect, la ora patru. 

Ajunseră la masă. Domnul Denovan, care fusese atâta 
vreme lipsit de societatea invitatului său, se întoarse spre el 
cu o mișcare hotărâtă și începură să discute despre cai. 

— Ce-ar fi să plecăm? întrebă doamna Stroud în surdină, 
adresându-se lui Eden. 

— Nu, nu, vreau să dansez! 

Voia, desigur, să danseze, dar nu cu ea. Încă o dată, o 
conduse pe doamna Denovan pe parchetul de dans. Amy 
Stroud rămase între cei doi bărbaţi, care păreau că-i ignoră 
prezenţa. Dar ea nu se simţea singură. Fremăta toată de 
viaţă interioară. 

Când Eden o invită din nou la dans, refuză. Tocmai îl 
auzise pe domnul Denovan rugându-l pe Renny să-l urmeze 
în fumoar, ca să poată vorbi în liniște. Renny acceptase. 
Doamna Denovan era obosită de călătorie și urca să se 
culce. Amy Stroud se ridică și-și luă rămas-bun. Apoi părăsi 
restaurantul, însoţită de Eden. Pe coridor, el spuse: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, bătrânul „Creastă Roșie” m- 
a lăsat în pace! Am stat cu sufletul la gură, ultima jumătate 
de oră, pentru că mă așteptam să-mi facă o scenă. 

— O să mi-o facă mie... 

— Tie? Când? 

— Mâine după-amiază. Aici. 

— Mă întreb ce o să-ți spună. 

— Și eu mă întreb. 

306 


Eden o privi cu o expresie stranie. 

— Cred că aștepți momentul ăsta cu nerăbdare. 

— Da... într-un fel. 

— El produce efectul ăsta la cea mai mare parte a 
femeilor. Te credeam diferită. 

— Nu știu ce vrei să spui, făcu ea iritată. Sunt 
nerăbdătoare să-i dovedesc că nu sunt o aventurieră. 

Ajunseseră la ușa camerei ei. El se sprijini de ușă și 
începu să râdă. 

— Tu o aventurieră?! Oh! Aimee... 

Vocea ei îi parveni, glacială: 

— Și de ce nu? 

— E pur și simplu imposibil. 

— Familia ta gândește altfel. 

— Nu, cu siguranţă nu! 

— Atunci ce gândesc ei despre mine? 

El încercă să-i spună ceva care s-o liniștească. 

— Ei bine! Ei se gândesc că ești o femeie periculos de 
bună. 

— Și atunci ce ar trebui să fac? Să-i dezamăgesc? 

— Prin ce anume? 

— Am să discut despre asta cu fratele tău. 

— Aimée, te-ai supărat pe mine... după o seară atât de 
minunată. 

Amândoi încercară să regăsească buna dispoziţie de la 
începutul serii, dar se despărțiră cu răceală. 

Era oare din pricina ambianţei diferite, sau se petrecuse 
o schimbare în ea? Doamna Stroud n-ar fi fost în stare să 
răspundă. Oricum, ea dormi mult, liniștit și fără vise, în 
noaptea aceea. Se trezi cu nervii odihniţi, cu privirea 
limpede. Fu mulţumită de imaginea ei, reflectată de 
oglindă. Ce minunat era să poţi lua micul dejun în pat! Casa 
ei i se părea departe. Avea impresia că această viaţă va 
dura pentru totdeauna. Se duse să caute un roman, la 
cabinetul de lectură al hotelului, dar nu îl citi. Era o plăcere 
pentru ea să rămână așezată în hol, privind lumea care 

307 


trecea. Îi văzu pe Denovani, dar se grăbi să se retragă în 
fotoliul său. Îi era teamă să angajeze o discuţie cu ei. În 
bibliotecă găsi cărți poștale ale hotelului și trimise câte una 
celor câteva cunoștințe care-i rămăseseră din trecut și pe 
care le considera demne de un asemenea efort. 

La patru fără un sfert își alese un colț liniștit și se așeză, 
în așteptarea venirii lui Renny Whiteoak. El nu întârzie să 
apară. După primele fraze convenţionale, rămaseră așezați 
în tăcere, ea așteptând ca el să înceapă discuţia prevăzută, 
el încercând să-și stăpânească dorinţa de a-i vorbi în felul în 
care l-ar fi sfătuit bunica lui să o facă. 

În cele din urmă spuse: 

— Doamnă Stroud, vezi vreun inconvenient în a-mi spune 
până la ce punct legătura dumitale cu Eden e serioasă? 

— Prietenia lui mi-a fost foarte dragă. 

El răspunse cu nerăbdare: 

— N-am spus că a fost, ci că este! 

— Într-adevăr, îmi e în continuare dragă. 

— Cred că știi că l-am trimis intern la Universitate în 
scopul de a-l îndepărta de dumneata. 

— Da. Și nu era necesar. 

— Îţi dai seama oare că el nu are decât optsprezece ani? 

— Va împlini nouăsprezece peste câteva luni. 

— Și asta ce vrea să spună? 

— S-au mai văzut bărbaţi căsătoriţi la nouăsprezece ani. 

Renny se încruntă: 

— Dacă la căsătorie îţi stă capul... 

— Nu. 

— Ești de acord atunci să-mi spui ce ai de gând? 

Ea răspunse cu o voce abia perceptibilă: 

— Voi face ceea ce vrei. 

El o examină, ca și cum nu și-ar fi crezut urechilor. 

Ea urmă: 

— l-am cerut lui Eden să ia masa cu mine aici pentru că 
voiam să știu dacă mai ţine la mine. Știi, am fost îngrozitor 
de rănită... am avut dovada că el ţine la mine la fel ca 

308 


înainte și a fost foarte fericit să mă vadă... Apoi, noaptea 
trecută, s-a întâmplat ceva: am înțeles dintr-o dată ce 
trebuie să simţi dumneata faţă de toate astea. M-am gândit 
că, în calitate de tutore al lui Eden, ai dreptul să-i interzici 
să frecventeze persoane pe care le socotești periculoase 
pentru el. 

— Da, spuse el, examinând-o cu o privire intensă. 

Ochii lui Amy se umplură de lacrimi. 

— Sunt o femeie foarte singură, știi. Nu poţi înțelege 
situaţia mea, dumneata, care faci parte dintr-o familie atât 
de numeroasă! 

— Ar trebui să trăieşti la oraș! 

— Dar îmi place la ţară. 

— Ai avut vecini, doamnă Stroud, și i-ai gonit. Dacă te-ai 
fi simţit atât de singură, cred că ai fi ezitat să acţionezi așa 
cum ai făcut-o și un simplu sentiment de umanitate ar fi 
trebuit să te împiedice. 

La simpla pomenire a familiei Dayborn, inima ei începu 
să bată repede. Totuși, spuse cu stăpânire: 

— Am un caracter violent. Jim Dayborn a reușit să scoată 
din el tot ce e mai rău. De atunci, am regretat adesea ceea 
ce am făcut. Mai sunt încă la Jalna? 

— S-au instalat acum în noua lor locuinţă. 

Un gând îi trecu deodată prin minte lui Renny și-l făcu să 
uite de prezenţa ei. Trebuia totuși să se concentreze. Amy 
întrebă: 

— Ce mai face Launceton? 

Ochii lui Renny scânteiară: 

— Îi merge minunat. Problema care ne preocupă e aceea 
a antrenamentului său peste iarnă. E un flăcău minunat! 

Ea se temu că întrevederea lor avea să se termine cu o 
conversaţie despre cai. Simţea că grijile ei în privinţa lui 
Eden păleau pe lângă cele ale lui în privinţa lui Launceton. 
Timp de o clipă nu știu ce să facă. Totuși, atracţia pe care el 
o exercită asupra ei se intensificase. Tot ceea ce i se 
întâmplase în viaţă, înainte, nu era decât o palidă umbră 

309 


faţă de ceea ce simțea acum. Ce-i dăduse, oare, Eden? 
Nimic, comparabil cu ceea ce-i dăduse ea lui. Se simţi 
arzând de o flacără interioară, de o dorinţă de viaţă grație 
căreia orice fel de înfrângere devenea imposibilă. 

— Sunt hotărâtă să-ți promit, spuse ea, să nu-l mai revăd 
niciodată pe Eden, fără consimțământul dumitale, dar asta 
cu o condiție. 

— Care? 

— Că ai să devii prieten cu mine în loc să-mi fii dușman. 

El se gândi: „Ce dracu vrea să spună cu asta?” și cu glas 
tare răspunse: 

— E deosebit de amabil din partea dumitale, dar nu știu 
cu adevărat cum să-ţi demonstrez prietenia. Ce vrei să fac? 

O privi circumspect. 

Niciodată vocea ei nu fusese atât de muzicală, de 
emoţionată. 

— Pur și simplu, să nu uiţi că exist! Vino din când în când 
să mă vezi... de exemplu. Mi-ai promis că ai să mă duci la 
concursul hipic: nu uita! 

El avea, în continuare, un aer neîncrezător și puţin 
încurcat. Termină prin a spune: 

— Toate astea sunt ușor de promis. 

— Și mai e ceva: vreau să-mi dai voie să-i ofer barca lui 
Eden. N-aș ști ce să fac cu ea, acum. 

— Nu pot să-ţi permit acest sacrificiu! Desigur, vei putea 
să te servești de ea anul viitor. 

— Sunt prea nervoasă ca să mă plimb singură cu 
asemenea barcă și nici nu pot continua să plătesc locaţia 
pentru ceva ce nu-mi folosește la nimic. 

— Atunci, ţi-o cumpăr. 

Ea spuse aproape cu veselie: 

— Să lăsăm barca pentru moment; îmi ajunge că tonul s- 
a schimbat între noi! 

Ochii ei se afundau în cei ai lui Renny și ea îi puse o 
mână pe braţ. Privirea lui Renny se întoarse către o siluetă 
care se îndrepta spre ei. Era americanca, doamna Denovan, 

310 


urmată de bărbatul ei. Mulţumit de discuţia amicală cu Amy 
Stroud și de succesul pe care-l avusese cu ea, mulțumit, de 
asemenea, că scăpase de avansurile ei, se ridică și le ieși în 
întâmpinare noilor veniţi. Propuse să bea niște cocteiluri. 

Li se alăturară o serie de persoane venite la oraș ca să 
asiste la concursul hipic. Amy Stroud se găsi, dintr-o dată, 
în mijlocul unei noi lumi. 


311 


CAPITOLUL XXII 


VEȘTI DIN ANGLIA 


Era într-o după-amiază de început de decembrie. Nori 
albi și vineţii se grăbeau fără încetare către sud, dar, în 
decursul întregii zile, soarele reușise să se strecoare printre 
ei și să-și trimită razele peste câmpurile arate, peste 
grajduri, peste girueta care se îndreptase de la sud spre 
sud-est, împinsă de un vânt îngheţat care bătea în 
flancurile cocoșului său. Nicholas Whiteoak se întorcea 
tocmai de la o partidă de călărie solitară pe malurile lacului. 
Petrecuse niște clipe minunate și fața sa prelungă păstra o 
frumoasă coloraţie. Hainele de călărie îi stăteau bine, 
costumul său era ireproșabil, în comparaţie cu pantalonii și 
vesta uzată a nepotului său, care-i venea în întâmpinare cu 
un pas grăbit. Un rândaș ţinu calul în timp ce Nicholas 
descălecă. Calul bătu pământul cu piciorul din față la 
gândul porției de mâncare de seară care-l aștepta. 

— Hello, spuse Renny. Ai făcut o plimbare, frumoasă? 

— Superbă! Drumul era liniștit, n-am întâlnit nici un suflet 
de om. Am schimbat doar câteva cuvinte cu domnișoarele 
Lacey, care se întorceau de la o reuniune a Institutului 
Feminin. 

— A, da, a fost și Meg acolo. Vrei să vezi poneii? Tocmai 
au terminat antrenamentul. 

Se îndreptară către padoc. Soarele cobora la orizont. 


312 


Lumina lui de culoarea șofranului se așternea peste 
câmpuri; copitele poneilor loveau gazonul cu o bătaie 
surdă. Trei dintre ei, încălecaţi de Chris, Dayborn și Piers, 
evoluau în galop printre butoaie așezate la rând. 

Nicholas se sprijini de îngrăditură și admiră încântat 
tinerețea și îndemânarea călăreţilor, supleţea și graţia 
poneilor. 

— Dumnezeule! exclamă el. Femeia asta știe să 
călărească!... 

Renny își exprimă acordul printr-o monosilabă. 

— Piers călărește o mică bestie nevricoasă, dar o 
manevrează cu îndemânare. 

Încă o monosilabă aprobatoare, apoi strigă: 

— De ajuns pentru astăzi! 

Poneii se imobilizară gâfâind și mirosindu-se reciproc. 

— Admirabil! exclamă Nicholas. Foarte bine, Piers! 

— O să-i dau eu de cap flăcăului ăsta, vă promit, spuse 
Piers venind spre ei. 

Dayborn luase poneiul lui Piers, ca să-l ducă la grajduri în 
același timp cu al său. Chris era aplecată în faţă, 
examinând una din copitele calului său. 

— E ceva în neregulă? întrebă Renny. 

— O mică zgărietură; am s-o masez imediat. 

Vocea ei se auzea ușoară, copilărească în atmosfera 
înghețată. 

— Uite-l pe Maitthews, spuse Piers, se întoarce de la 
poștă. Mă duc să văd ce a adus. 

Și alergă spre el interesat, deși nu primea mai mult de o 
jumătate de duzină de scrisori pe an. 

— Bine, spuse Nicholas, mă duc în casă. Ce mai face 
Launceton? 

— Minunat. Vino să-l vezi mâine, o să-ţi taie respirația! 

Nicholas își încruntă sprâncenele: 

— Consider că-i o idee nesăbuită să-l faceți să alerge la 
„Marele Naţional”. Am asistat prea des la cursa asta ca să 
nu-i cunosc capcanele. N-are nici o șansă și ai risipit o 

313 


mulțime de bani degeaba. Chiar de la început ai dat pe el 
un preț exorbitant. Dacă e în stare bună, te sfătuiesc să-ţi 
recuperezi banii și să-l vinzi încă de pe acum, dacă poţi. 

— Da, așa crezi? spuse Renny întorcându-se spre el. 

Era amărât să constate opoziţia tenace a familiei față de 
proiectul său cel mai drag. Din când în când căpătau câte o 
probă convingătoare asupra calităţilor remarcabile ale lui 
Launceton. Cu toate acestea, pentru că tatăl și bunicul său 
crescuseră numai cai pentru concursurile hipice și nu cai de 
curse, nu erau de acord cu el, să-și ia un asemenea risc. Și 
totuși, în ce privește extravaganțele, Dumnezeule, unchii lui 
își risipiseră repede averea! Tatăl său, de asemenea, nu 
adăugase nimic la averea familiei, pe care fiecare dintre 
membri contribuia să o cheltuiască. 

Un mare lac de culoarea șofranului se formase pe cer, la 
vest. El îi lumina fața, în timp ce se îndrepta încet spre 
grajduri. Orice activitate se terminase dintr-o dată acolo 
unde, cu câteva minute mai înainte, pământul însuși 
tremura sub copitele cailor. Acum, domneau întunericul și 
tăcerea. La un colț al grajdurilor, dădu peste Dayborn și 
Chris care, unul lângă celălalt, îl așteptau. Ea continua să 
țină de căpăstru poneiul său, care o privea cu marile sale 
pupile lichide, cu un aer întrebător, și-și omora timpul 
făcând o gaură cu o copită nerăbdătoare. 

— Sper că n-o să fie prea frig la noapte, spuse Renny 
apropiindu-se de ei. 

Nici unul nici celălalt nu-i răspunseră. Băgă de seamă că 
faţa lui Dayborn avea o expresie tragică și Chris părea 
abătută. Se juca cu o meșă din coama poneiului. În sfârșit, 
ea spuse: 

— Jim a primit niște vești rele de la prietena lui din 
Anglia, în loc să-i trimită cecul trimestrial, i-a adresat o 
scrisoare în care îi spunea că știe totul despre noi. l-am 
spus lui Jim că ești la curent. De altfel, nu mai are nici o 
importanţă acum. 

Renny era îngrozit: 

314 


— O să înceteze să-ţi trimită cecul? 

— Da, răspunse Dayborn, totul s-a sfârșit. 

— Cum de a aflat? 

— Oh! N-o luaţi de la capăt, spuse Chris cu o voce jalnică. 

— De la îngrozitoarea aia de madam Stroud! 

Vocea lui Dayborn tremura de furie: 

— Vrăjitoarea aia! Demonul acela încarnat! Am să-i arăt 
eu... o să vedeți! Aș omori-o dacă n-aș ști că mă spânzură 
pentru asta. 

— Nu vorbi cu atâta violență, spuse Renny pe un ton 
liniștitor. Vino în biroul meu, să bem un pahar. Prietena ta 
pomenește de numele doamnei Stroud? 

— Asta ar fi mult prea simplu. Spune că a primit o 
scrisoare de la cineva care ne cunoaște bine și a pus pe 
urmele mele un om al legii și un detectiv... ca și cum aș fi 
un asasin! Dumnezeule, simt că o să devin chiar un asasin! 

— Ştie de existenţa lui Tod? 

— Ştie totul! Ce imbecil am fost! 

Chris, cu buzele tremurând, se ocupa să ţesale crupa 
poneiului. | se adresă lui Renny: 

— Îi spun că o să reuşim să ne apărăm de asta, nu crezi? 

— Da, desigur, așa cred și eu. O să vedem ce putem face. 
Vino, Jim. 

Renny îl luă de braţ și îl trase în interiorul grajdului. Chris 
îi urmă cu poneiul. Acesta necheză ușor de bucurie și-i 
atinse obrazul cu nările. Ea îl băgă în boxa lui și-i urmă pe 
cei doi bărbaţi în birou. Dayborn, ţinând un pahar cu whisky 
cu o mână tremurătoare, tocmai spunea: 

— Nu-i vorba numai despre bani. E sentimentul că a 
lucrat împotriva noastră toate lunile astea în care s-a forțat 
să ne facă rău, să ne spioneze, să scrie scrisori despre noi! 
Am înțeles de la început că este o viperă, dar Chris n-a vrut 
să mă creadă. Dacă ea a ghicit că suntem căsătoriţi, e 
numai din vina lui Chris. 

— Te înșeli! replică Chris. E vina ta, te-a auzit spunând un 
cuvânt imprudent într-o zi în care erai supărat. 

315 


— Ei bine, tot din vina ta a fost, pentru că de ce alta m-aș 
fi supărat: tu nu mă lași niciodată în pace! 

— Taci din gură! porunci Renny. Nu vreau să te aud 
vorbindu-i pe tonul ăsta. 

Dayborn îl privi cu ochi scânteietori: 

— Da, și ce-ai să-mi faci? O să mă omori, nu? 

— Potolește-te, Jim, spuse Renny, nu faci nimic 
continuând astfel. Nici un bărbat n-a avut vreodată o 
nevastă mai bună decât Chris și tu știi asta. 

— Există mai multe feluri de bunătate, mormăi Dayborn, 
și eu nu sunt sigur ce fel e alei! 

Renny îi umplu din nou paharul lui Dayborn, care începea 
să se liniștească, dar tot reluă: 

— Uite ce am să fac: mă duc chiar acum s-o găsesc și să 
termin cu ea, odată pentru totdeauna! 

— N-ai să faci nimic de felul ăsta, spuse Renny, pentru că 
nici măcar nu ești sigur că ea e vinovată. Eu nu cred că e 
doamna Stroud, și nici n-o cred capabilă de așa ceva. 

— Oh! Te-a păcălit și pe dumneata! E un șarpe, asta e! 
Întâi pe fratele dumitale, apoi pe unchiul dumitale și acum 
și pe dumneata! Ai dus-o la concursul hipic! Te duci s-o 
vizitezi! Îţi trimite bilețţele parfumate. Oh, am ghicit cu 
totul! Și-a făcut mâna cu ceilalţi și acum a pus laba pe 
dumneata! Te-a prins, exact cum își dorea. Chris nu crede 
că te poţi măsura cu ea! 

Renny sări de pe scaun, îl apucă pe Dayborn de reverele 
hainei și-l împinse afară din birou. 

— Du-te dracului! îi strigă el. 

Chris îl urmă afară. Își aminti dintr-o dată de Tod și 
începu să alerge spre garaj. Când întoarse capul, îi văzu pe 
cei doi bărbaţi mergând unul lângă celălalt de-a lungul aleii. 
Urcă în fugă scara. Era aproape noapte. O clipă, nu văzu 
nici urmă de Tod, apoi îl descoperi pe parchet, în compania 
jocului său de cuburi. Așezase șapte cuburi unul peste altul. 
Era cel mai înalt edificiu pe care reușise să-l ridice 
vreodată. Se întoarse spre ea cu un surâs. Începea să 

316 


vorbească. 

— Dlăguț, dlăguţ, spuse el. 

ÎI luă în braţe și-și lipi obrazul de obrazul lui. El suflă: 
„Ponei!” Apoi suspină: „Dlăguţ!” 

În timpul acesta, Dayborn îi spunea lui Renny: 

— Ești întotdeauna gata să găsești o scuză femeilor. Și 
motivul e clar: nu le înţelegi deloc. Eu le cunosc, le urăsc. 

— Și în timpul ăsta, spuse Renny, ești de acord să 
primești cadouri din partea lor! 

— Am fost adus la asta, mormăi Dayborn. 

Lungi pasul și adăugă: 

— Când am să-i spun doamnei Stroud ce gândesc despre 
ea, n-o să fie așa mulțumită de persoana ei. Atenţiile pe 
care le-ai avut pentru ea i-au sucit capul. Cred că asta a 
făcut-o să scrie scrisoarea: dorește să ne vadă plecând de 
la Jalna. E geloasă că suntem prieteni cu dumneata. Pun 
pariu că s-a hotărât să te ia de bărbat. 

— Ştii singur că spui prostii! Doamna Stroud e o femeie 
singură. Mi-a promis să nu-l mai revadă pe Eden și s-a ţinut 
de cuvânt. Trebuie și eu să mă port corespunzător cu ea. 

— Bănuiesc că o să continui să te „porţi corespunzător” și 
după ceea ce ne-a făcut nouă. 

— Dacă ea e vinovata, n-am s-o mai văd niciodată în 
viaţă! 

— Am să-i spun asta! Am să-i spun că n-o să mai poată 
să... 
— Da, du-te! Fă-te și mai ridicol, dacă e posibil! Ea a 
încercat să vă facă rău... 

— A încercat? 

— Și n-a reușit? 

— Pentru moment, da, și nimic n-ar putea să-i facă mai 
mare plăcere decât să vă audă spunându-i-o. 

Dayborn scrâșni din dinți. 

— Singurul lucru care trebuie făcut e să vă comportaţi ca 
și cum ea nici n-ar exista. Nu doresc să-i mai vorbesc 
vreodată, dar dacă voi fi obligat... 

317 


— Du-te la ea acum! Spune-i ce gândești despre ea. 

— Aș avea un aer inteligent, nu-i așa? Nu, important e să- 
i demonstrez că s-a înșelat. Trebuie să recunoști în fața 
tuturor că dumneata și Chris sunteţi căsătoriţi. Spune-i că ai 
păstrat secretul de frica familiei. Ascultă, mi-a venit o idee! 
Am să-i spun sorei mele să-i scrie prietenei dumitale din 
Anglia, ca să-i spună ce gândim noi despre Chris și despre 
copil. O să-i trimitem o scrisoare care să o convingă că 
această căsătorie a fost cea mai mare fericire pe lume 
pentru dumneata! 

— N-o să mă ierte niciodată, gemu Dayborn. 

— E îndrăgostită de dumneata? 

— Nicidecum, dar e unul dintre acele caractere inflexibile 
care nu se răzgândesc niciodată. 

— În cazul acesta, ar putea să fie încă prietena dumitale. 

— Ba n-ar mai putea! Doamna Stroud i-a scris că am spus 
odată când am primit unul dintre cecurile ei: „fata aia 
proastă și-a dat din nou obolul”! 

— Așa ai spus? 

— Da! 

— Atunci, neagă. O minciună în plus n-o să te ducă în iad. 

— Da, da, am să neg! O scrisoare din partea sorei 
dumitale, ce idee bună! Ah! Whiteoak, ce bun prieten ești! 

ÎI strânse pe Renny de braţ cu degetele sale puternice: 

— Dar am să-ți plătesc. Am să câștig „Marele Naţional” 
pentru dumneata sau am să mor! 

Ajunseseră în faţa locuinţei doamnei Stroud. Fumul alb 
care ieșea din coș desena o spirală liniștită pe cerul verde 
al acestei zile geroase. Ferestrele salonului luceau, 
reconfortante, în spatele perdelelor trase. Cealaltă parte a 
casei părea pustie, părăsită. O pancartă nouă pe care scria 
„de închiriat” fusese fixată pe gard. O priviră o clipă în 
tăcere, apoi reluară drumul spre Jalna. 

După ce se despărți de Dayborn în faţa locuinţei 
acestuia, Renny se întoarse acasă. Se înnoptase. În hol, 
nările sale simţiră mirosul pătrunzător al unui sos de roșii 

318 


cu ciuperci, care venea de la bucătărie. Îl inspiră cu poftă 
și-și agăță pălăria în cuier. Trei câini înconjurau șemineul. 
Fan, prepelicarul tatălui său, găsise un os mare, pe care îl 
ținea cu labele. Avea o privire absentă, dar, de fapt, stătea 
de veghe. Ben, marele câine ciobănesc cu coada tăiată, pe 
care Renny îl cumpărase după întoarcerea sa, stătea în faţa 
lui Fan și o privea aruncând priviri pofticioase osului printre 
perii lungi care-i înconjurau botul. Instalat pe scaunul cu 
spătar înalt, terierul pitic Yorkshire, aparţinându-i lui 
Nicholas, fremăta de nerăbdare. După ce-i sfătui pe cei doi 
câini mai mari să nu cumva să se bată, Renny îl luă pe Nip 
sub braţ și pătrunse în salon. Bătrâna Adelina somnola în 
fotoliul ei din faţa focului. Era obiceiul ei de a se odihni 
astfel, după un ceai copios. Nicholas si Ernest jucau trictrac. 
Printr-un gest de triumf, Ernest îl făcu pe Renny să 
înțeleagă că a câștigat. Nicholas căscă și-și căută cutia cu 
tutun. Meg își cosea o bluză împodobită cu un jabou 
spumos. Era atât de absorbită, că aproape nici nu băgase 
de seamă venirea lui Renny. Acesta puse terierul pe 
genunchii lui Nicholas și-și băgă degetele îngheţate în 
gulerul lui Meg. Ea ridică umerii ţipând: 

— Cât poţi să fii de rece! Nu, te rog, du-te și-ţi încălzește 
mâinile. Sunt niște papuci puși la cald pentru tine, și Rags o 
să-ți aducă un ceainic plin. De ce ai întârziat? 

— O să-ţi povestesc. 

Își aplecă capul pentru a examina faţa bunicii sale. Ținea 
buzele țuguiate și sufla zgomotos. Avea firimituri agăţate 
de corsaj, dar mâinile, încrucișate pe stomac, erau atât de 
nobile, atât de somptuos împodobite cu inele, încât ţinuta ei 
nu era lipsită de demnitate. 

Bătrânul clopoțel scotea un sunet ascuțit când era 
scuturat. Asta ar fi putut s-o trezească. Renny ieși și cobori 
la subsol. 

— Rags, niște ceai! 

Când se întoarse, observă că dulăul ciobănesc se 
instalase în fotoliul ocupat mai înainte de terierul pitic. 

319 


Prepelicarul își pusese botul pe os. Ținea ochii închiși. 

Renny era atât de înfometat, încât luase o chiflă în 
trecere, înainte de a traversa holul. Înghiţi ultima bucată 
înainte de a intra în salon, unde se duse să se așeze lângă 
Meg. În timp ce își bea ceaiul, o puse la curent cu cele 
petrecute după-amiază. Oricât de dezamăgită fu Meg de 
minciuna lui Dayborn, fu îndată topită de milă auzind de 
noua lor nenorocire. Mărturisi că nu simţea, de multă 
vreme, decât neîncredere pentru doamna Stroud și regretă 
faptul că o asemenea femeie se aciuase prin împrejurimi. O 
condamnă de asemenea pe domnișoara Pink că-i vânduse 
casa. 

Nicholas încercă să glumească în legătură cu întreaga 
poveste, cu atât mai mult cu cât Ernest fusese amestecat în 
ea. Luă o mină serioasă și-l întrebă pe fratele său, cu o voce 
scăzută și răgușită, dacă nu cumva îi dăduse doamnei 
Stroud vreun motiv să-l atace în justiție pentru ruptura 
nejustificată de logodnă! Deși se apără cu vehementă, 
Ernest începu să se agite, străbătu încăperea în lung și lat 
și încercă să-și reamintească fiecare bilețel pe care i-l 
scrisese. Ah, dacă ar putea să le capete înapoi! Cea mai 
banală frază prietenească de care-și amintea i se părea 
acum o posibilitate de a fi acuzat! 

— Ce femeie periculoasă! exclamă el. 

— Dar de ce i-a scris femeii ăleia din Anglia? întrebă Meg 
derutată. Îi gonise deja din casa ei! Poate că Dayborn i-a 
dat noi motive de supărare! 

— Cred, spuse Renny, că s-a răzbunat pe el, crezând că a 
fost cel ce mi-a spus ce s-a întâmplat cu Eden. Dar, de fapt, 
Rags a fost cel care mi-a spus. 

— Ce om prețios e Rags! spuse Meg. Și atât de devotat 
familiei! 

Rags intră aducând ceainicul. Tinea capul aplecat într-o 
parte, ca și cum această poziţie ar fi accentuat respectul 
față de familie. Se lăsă liniștea până ce el părăsi salonul. 

— Ceea ce te-aș ruga să faci, Meg, spuse Renny, e să-i 

320 


scrii o scrisoare amabilă acestei prietene a lui Dayborn, în 
care să-i explici conduita mizerabilă a doamnei Stroud în 
această afacere. Trebuie să-i spui ce gândești despre Chris 
și despre copil și despre gravele consecinţe care ar rezulta 
pentru toți trei dacă ea le suprimă ajutorul financiar. Vrei să 
faci asta, Meggie dragă? 

Puse o mână pe mâna ei. 

— Sigur că da! O să-i scriu că Chris îl menţine pe calea 
cea dreaptă și că fără ea, s-ar fi prăbușit! 

— Foarte bine, Meggie. 

O strânse de mână. 

— Am să-i scriu și mătușii Augusta în legătură cu asta, 
rugând-o să încerce să se folosească de influenţa ei. 

— Admirabil! Această doamnă locuiește la Exeter, la mai 
puţin de patruzeci de mile de mătușa Augusta. 

Era atât de surescitat, încât uitase să vorbească încet. 
Bătrâna Adelina se trezi, cu o ultimă sforăitură puternică. 
Le aruncă o privire crâncenă. 

— Ce înseamnă asta? Auzindu-vă, s-ar zice că e miezul 
zilei. 

— Nu-i decât ora șase, Granny. 

— Doamne fereşte! Credeam că-i miezul nopţii. Ce zi 
lungă! 

— Și totuși, Granny, chiar înainte de a adormi spuneai că 
ziua asta ţi s-a părut extrem de scurtă! 

— Lungă sau scurtă, pentru mine e totuna, replică 
Adelina arțăgoasă. 

Renny se așeză lângă ea. Pe scurt, îi povesti cele ce se 
întâmplaseră, poate chiar prea pe scurt, fără acele detalii 
care ei îi plăceau atât de mult. Poate că ghici ceva în 
sufletul lui, în ziua aceea, care nu-i plăcu. Oricum, îl ascultă 
cu expresia cuiva care nu înţelege nimic. Se întoarse spre 
Meg. 

— Povestește-mi tu cum trebuie! spuse ca. Vorbește 
neînțeles, cred că e beat! 

Renny, deja aprins la faţă, se înroși și mai tare, dar se 

321 


stăpâni și rămase așezat cuminte, în timp ce sora sa repeta 
cu mai multe explicaţii ceea ce spusese și el. Când ea 
termină, Adelina exclamă: 

— Halal să-i fie! Femeia asta ar merita aruncată în troaca 
porcilor. 

Faptul că troaca porcilor, la care se gândea ea, se găsea 
undeva în depărtare, în amintirile ei despre obiceiurile din 
Irlanda, era un detaliu fără importanţă. 

— Nu crezi, spuse Meg terminând, că e o idee bună s-o 
rog pe mătușa Augusta să-i vorbească acestei doamne 
Gardiner despre ce gândește ea despre doamna Cummins? 

— Despre doamna Dayborn, corectă Ernest. 

— Ar fi și mai bine dacă el, bărbatul, i-ar vorbi direct, 
spuse Adelina. 

— Dar mătușa Augusta are atâta putere de convingere! 

— Doamna „nu știu cum” n-are nimic de-a face cu 
mătușa voastră, în schimb s-ar părea că-i poartă tandre 
sentimente tânărului Dayborn. El e cel care trebuie să se 
ducă să-i vorbească. Scrie-i mătușii tale, dacă poate aranja 
o întâlnire între cei doi. lar el, să se pregătească pentru 
traversarea Atlanticului. 

— Bănuiesc că dumneata vei fi cea care va plăti 
cheltuielile călătoriei, spuse Renny pe un ton sarcastic. 

— Nu, acela vei fi tu! replică ea. 

Se înfruntară cu priviri scânteietoare. 

— M-am gândit, urmă ea, la proiectul tău de a-l trimite pe 
Launceton să alerge la „Marele Naţional”. Eu știam deja o 
mulțime de lucruri despre cursele de cai înainte ca tu sau 
tatăl tău să fi auzit măcar de ele. Te asigur că nu poţi 
antrena calul cum trebuie, în clima de aici. Dacă ești 
hotărât să-ţi încerci norocul, de ce nu-l trimiţi acum, acolo? 
Așteaptă... nu mă întrerupe... ce spuneam? Să mă ierte 
Dumnezeu, am uitat! 

— Îmi explicai, spuse Renny, cât mi-ar fi de ușor să trimit 
calul și pe Dayborn în Anglia să-și petreacă iarna! 

— N-am vorbit de Anglia. Am spus „în Irlanda”! Vărul 

322 


meu Dermot are optzeci de ani. Casa lui cade în ruină, dar 
pun pariu că toate grajdurile sunt încă în picioare. Ai auzit 
despre el, nu? 

— Cum să nu, Gran, l-am vizitat când eram în permisie! E 
un flăcău bătrân încântător. Pe Dumnezeu, ce idee! Vărul 
Dermot ar fi bucuros să-l găzduiască pe Launceton. M-aș 
duce și eu după el, în februarie. Asta trebuie să fac! 

Se ridică și o ridică și pe ea din fotoliu: 

— Eşti formidabilă! Dacă câștig „Marele Naţional”, îţi ofer 
ce-ţi dorești! Haide, Gran, haide să dansăm! 

Sustinând-o zdravăn cu braţul de talie, o făcu să valseze 
în jurul camerei. 

— Nu te lăsa, mamă, spuse Nicholas. 

— Îți place, nu-i așa, Gran? 

Adelina, cramponată de umărul lui Renny, râdea, gâfâia, 
dar picioarele îi deveniră dintr-o dată agile, mișcându-se cu 
pași supli. De două ori făcură înconjurul salonului, dându-i o 
idee despre extraordinara dansatoare ce fusese cândva. 


323 


CAPITOLUL XXIII 


LAUNCETON 


În decembrie, ninsese abundent. Chiar și Adelina nu-și 
amintea să fi văzut așa ceva în această epocă a anului! 
Totul se întâmplă aproape pe neașteptate. Norii albi, care 
timp de o săptămână se deplasaseră maiestuos pe cer, se 
opriră. Formară o masă opacă, care întunecă lumina 
soarelui și scaldă regiunea într-o tăcere albastră și glacială. 
Doar prin rarele spărturi se mai putea vedea soarele palid 
apunând spre vest. Când oamenii încuiară grajdurile pentru 
a se duce la cină, cădeau rar fulgi de zăpadă. În dimineaţa 
următoare, descoperiră o lume schimbată. Fără să fie 
însoţită de vânt sau de furtună, zăpada căzuse în tăcere. Ea 
ștersese cărările și făcuse drumurile impracticabile. Copacii 
păreau ornamente pentru prăjiturile de anul nou. Casele 
luaseră, aspectul care li se dă în cărțile poștale ilustrate de 
Crăciun. Dar nu apăru frumosul cer senin al Crăciunului 
tradiţional. Norii vineţii atârnau cu toată greutatea zăpezii 
pe care o conţineau încă. Mai ales această tăcere, această 
pauză interminabilă îi era penibilă lui Amy Stroud. Se 
simţise părăsită și înainte de căderea zăpezii. Nici măcar un 
singur vecin nu-i mai trecuse pragul din ziua în care îi 
gonise pe Dayborni. Chiar și băiatul care aducea comenzile 
de la băcânie se schimbase. Nu era nimeni care să-i 
adreseze măcar un surâs. Nu primea nicio scrisoare deși, cu 


324 


o dureroasă anxietate, speră să primească una de la Renny. 
Ea-i scrisese cerându-i să vină s-o vadă în legătură cu o 
problemă de primă importanţă. Adevărul era că dorinţa de 
a-l vedea o chinuia mai mult decât putea suporta. Își 
spunea că el era tot ceea ce-i mai rămăsese. Înfrumuseţa în 
amintire cele câteva întâlniri ale lor, pe care le transforma 
în episoade pasionale. Plăcerea pe care o avusese să 
primească vizitele lui Eden și Ernest pălea până la a 
dispărea, în comparaţie cu cea pe care o simţise în noaptea 
aceea la hotel, când dansase cu Renny. Și apoi, fusese 
după-amiaza aceea a concursului hipic în care îi aplaudase 
evoluţiile cu atâta fervoare, încât publicul așezat lângă ea 
se întorsese s-o privească, surâzându-i cu simpatie. Mai era 
și ziua aceea în care, întâlnindu-l întâmplător, îl rugase să-i 
arate caii. El o luase să viziteze grajdurile, atrăgându-i 
atenția asupra calităţilor fiecărui cal, în timp ce ea făcea un 
efort să-i privească, în loc să se uite la el. Acum, ea-i 
scrisese pentru a doua oară, rugându-l, implorându-l să 
vină s-o vadă. El nu răspunsese. Avea să-i mai scrie ca să-i 
spună că e cuprinsă de cea mai adâncă deznădejde. 
Trebuie să inventeze un motiv oarecare drept justificare, 
cum ar fi pierderea averii sau ceva de genul acesta. Dar de 
ce oare nu-i răspundea la scrisori? 

Dintr-o dată, cu un șoc în inimă, își aminti de scrisoarea 
pe care i-o adresase doamnei Gardiner. O și uitase! Ce se 
întâmplase cu ea, de putuse să comită o asemenea faptă și 
apoi să uite de ea? Își aminti că fostul ei bărbat spunea 
despre ea că are capul bine pus pe umeri. Ce ar spune el 
dacă ar ști cum se comporta ea acum? De fapt, îi era 
indiferent. Dar trebuia să-l vadă pe Renny. Nimic nu se 
putea interpune între ea și el! Era imposibil ca din cauza 
scrisorii către doamna Gardiner s-o trateze el astfel. Dacă 
Dayborn ar fi avut necazuri din această pricină, ar fi auzit 
vorbindu-se! Gândul la scena pe care i-ar putea-o face el o 
înspăimântă. Ea nu se temuse niciodată de Dayborn, dar 
acum, un val înghețat îi pătrunse în suflet și simţi în același 

325 


timp că i s-au înfierbântat obrajii. Îi va răspunde lui Renny, 
negând că ar fi scris vreodată acea scrisoare. Dar dacă 
numele ei fusese pomenit? Trebuia să-l vadă chiar în ziua 
aceea! Din nou se apropie de fereastră și privi întinsul 
zăpezii. După-amiaza se apropia de sfârșit. 

Își puse pălăria și paltonul și, fără să arunce măcar o 
privire în oglindă, ieși. Din fericire pentru ea, trecuse un 
plug de zăpadă pe drum, dar chiar și în aceste condiţii 
drumul era dificil. Și deveni și mai dificil când se apropie de 
Jalna. Totuși nu renunţă și, morocănoasă, își târa picioarele 
pe drumul ce purta în zăpadă urmele de pași ale celor ce se 
duseseră la grajduri. 

Apăsă greaua clanță de alamă a ușii și intră în grajd. 
Primul pe care îl zări fu Scotchmere care, cu un sac pe 
umăr, se îndoia sub greutatea lui. 

— Hei, doamnă, spuse el morocănos, doriţi ceva? 

— Doresc să-l văd pe domnul Whiteoak. 

Scotchmere fu pe punctul de a-i răspunde că era plecat 
la oraș, dar în aceeași clipă ușa biroului se deschise și doi 
oameni înalţi și destul de prost îmbrăcaţi apărură în prag. 

— Pe curând, căpitane! spuse unul dintre ei. 

— Puteți conta pe noi, adăugă celălalt. 

Vocea lui Renny se auzi din interiorul biroului: 

— Noroc și la revedere! 

Doamna Stroud se strecură printre cei doi bărbați și 
pătrunse în birou. 

Expresia lui Renny trecu de la bună dispoziţie la surpriză 
ostilă. 

— Dumneata? se miră el. Nu mă așteptam să te văd 
aici... doamnă Stroud. 

Amy închise ușa în urma ei. 

— Trebuia să vin, spuse ea. 

— Bine, răspunse Renny pe un ton sec, spune-mi pentru 
ce ai venit și ce te-a făcut să te decizi. 

— O știi fără să trebuiască să-ţi mai spun. 

Ea vorbea cu o voce încordată, vibrantă. 

326 


El se întoarse. 

— Spune-mi, urmă ea, de ce n-ai răspuns la scrisorile 
mele? 

— Nu e nevoie să mă mai întrebi. 

— Dar eu nu știu de ce. 

O privi drept în față. 

— Și ce părere ai despre scrisoarea pe care i-ai trimis-o 
doamnei Gardiner? 

Fața doamnei Stroud se acoperi de o roșeață care o 
dădea de gol. Răspunse: 

— A fost oribil, dar nu m-am putut împotrivi s-o fac. 

— Te-ai înșelat dacă ai crezut că Dayborn mi-a spus 
despre vizitele pe care ţi le făcea Eden. Servitorul meu, 
Wragge, e cel care mi-a spus totul. 

Ea își dădu capul pe spate cu o mișcare disperată: 

— N-are nici o importanţă. Ar fi fost același lucru, gelozia 
m-a făcut să acționez. 

— Gelozia? 

— Da. 

încercă să se scuture, să gândească limpede. Dacă 
reușea să-l facă să creadă că dragostea pentru el o 
împinsese la acest act născut din disperare, ar putea-o, 
poate, ierta. 

— Voiam s-o fac să plece pe fata aceea... Te iubesc atât 
de mult! 

— E o minciună, spuse el neîmblânzit. 

— E adevărat! Te adoram încă înainte de seara în care 
am dansat împreună. 

— Altă minciună! Scrisoarea era deja scrisă la data 
aceea! 

Ea îl privi fix timp de o clipă, apoi începu să plângă. 

— Atunci, ca să știi tot adevărul, hohoti ea, silește-mă să 
ţi-l spun! Te-am iubit din prima clipă în care te-am văzut! 

El avu un gest exasperat. 

— Ești prea emotivă, doamnă Stroud. Mâine ai să vii să- 
mi Spui că mă detești. 

327 


— Niciodată, niciodată! hohoti ea, chiar dacă ai lua 
cravașa aia și m-ai bate cu ea! N-aș face decât să te iubesc 
și mai tare! 

— Nu mă îndoiesc, dar n-am deloc asemenea intenții. 
Ceea ce am să fac e să te dau pe ușă afară! 

O luă de umeri, o întoarse și o împinse spre ușă. 

Ea reuși să întoarcă în așa fel capul încât faţa ei se afla 
lângă a lui Renny. Ochii ei plini de lacrimi priveau pierduţi, 
gura îi era umflată. 

— Sărută-mă! gâfâi ea. 

— Nu te-aș săruta nici dacă ai fi ultima femeie care a 
rămas pe pământ! Ai încercat să-l seduci pe fratele meu 
mai mic și încerci acum aceeași comedie cu mine. Dar n-ai 
nici o șansă. Trebuie să cauţi alţii! 

Luând o mână de pe umerii ei, deschise ușa și o împinse 
în prag, apoi închise ușa între ei și o încuie. Ea rămase o 
clipă descumpănită, apoi auzi vocea lui Scotchmere lângă 
ea: 

— leșirea e pe aici, Ma'am, spuse el rânjind. Ea îi aruncă 
o privire încărcată de ură. 

Se îndepărtă împleticindu-se prin zăpadă. Se făcuse 
aproape noapte. Mergea cât putea de repede pe drumul 
semănat cu bucăţi de gheaţă. Un câine ieși alergând din 
grajd și se luă după ea, lătrând din ce în ce mai furios. Ea 
simţi că a apucat-o de fustă și scoase un strigăt ascuţit: era 
o ușurare să poată striga. 

Scotchmere chemă câinele care se întoarse spre el, dând 
din coadă vesel. Creierul lui Amy fierbea. Din când în când îi 
trecea un gând prin minte, apoi altul. Rândașul acela cu 
rânjetul lui îi va povesti lui Dayborn despre umilirea ei și 
amândoi se vor prăpădi de râs. Nu mai putea să dea ochii 
cu nici unul dintre oamenii aceștia! Cât de mult îi ura! Îi 
fuseseră ostili încă din prima zi! Și ea, atât de singură, atât 
de singură! Eden era un copil dezamăgitor, un fruct uscat. 
Nu va ieși nimic din el. Poezia lui aiurea! Ernest, dandy-ul 
ăla bătrân, caraghiosul ăla insipid si încăpățânat, cât de 

328 


tare o obosise! Da, o obosise! Bunica, împodobită ca un idol 
și micuțul ăla îngrozitor de Finch care fugise de ea. 
Rândașul ăla cu rânjetul lui, care trebuie să-și fi lipit 
urechea de gaura cheii... și bestia aia de câine! Mâna lui 
Renny era de fier... imposibil să-i reziști. Dacă măcar ar fi 
sărutat-o... Îi auzea cuvintele, îi vedea expresia scârbită. 
Dacă măcar ar putea păstra o altă amintire a lui pe care s-o 
poată evoca cu dragoste... | se părea că o să-i plesnească 
capul. În ciuda frigului, frigea. 

Simţi din nou ceva care o trăgea de fustă. Câinele ăla 
blestemat. Se întoarse spre a-i vedea fața, dar nu văzu 
nimic lângă ea. Își dădu seama că părăsise drumul și se afla 
în mijlocul câmpului și acum zăpada îi trecea de genunchi. 
Ceea ce simţise trăgând-o de fustă era greutatea zăpezii. Își 
vedea propriile urme adânci de un albastru de otel pe 
albeaţa imaculată, desenând cercuri, ca pașii unei persoane 
care s-a rătăcit. Se gândi: „Dacă aș continua să mă învârt în 
cerc până când aș cădea moartă, nu i-ar păsa nimănui de 
mine!” 

Dar nici măcar nu se rătăcise. La dreapta se afla livada și 
în spate grajdurile. N-avea decât să urmeze cărarea ca să 
se întoarcă acasă. Dar se îngrozea la gândul a ce avea să 
se petreacă acasă, când își va da drumul cu adevărat, cu 
singurătatea locuinței goale alături de ea. Amy se întrebă 
cât timp rătăcise pe câmp și se întoarse pentru a privi spre 
grajduri. Ele erau luminate când plecase, iar acum erau în 
întuneric, cu excepţia unei singure ferestre prin care scăpa 
o lumină vie. 

El era singur, acolo, trecând în revistă în gând, așa cum 
făcuse și ea, toată scena care avusese loc. Era singur! Dacă 
ea s-ar întoarce acum să-l vadă, n-ar ști nimeni. Avea să se 
domine, să-i vorbească cu calm, așezat, să-l facă să uite, 
încetul cu încetul, nebuniile pe care i le spusese. Avea să-i 
povestească viaţa ei. Dacă ar ști tot, i-ar fi milă de ea și ar 
înceta să o acuze. Bărbatul ei spunea că avea capul bine 
pus pe umeri. Ar fi justificat aceste cuvinte. Avea să repare 

329 


tot răul pe care îl făcuse, să-i propună să-i ia înapoi de 
Dayborni la ea. Își dorea acum întoarcerea lor, ah, da, și-o 
dorea! Era preferabilă prezenţa lor, de o mie de ori, decât 
să aibă caverna aia goală lângă ea! Nu va abandona lupta, 
nu se va da bătută. Nu, va bate liniștită la ușa lui Renny și 
când el va deschide, ea va fi acolo, perfect calmă... 

Începu să meargă spre grajduri, având grijă să calce pe 
urmele pașilor săi. Tremura de frică că va apare din nou 
câinele, dar totul era tăcut. Dădu colţul grajdului și privi 
prin fereastra biroului. El nu era acolo, dar pălăria lui se afla 
pe birou. Trebuie să fi fost pe undeva, pe la boxele cailor. 

Cu multă grijă, apăsă clanța și ușa se deschise în faţa ei. 
O închise în urma ei. O luminiţță mică lucea slab la capătul 
grajdului, luminând doar cât să se poată vedea ici și colo 
profilul întunecat al câte unui cap de cal sau panașul câte 
unei cozi. Se auzeau răsuflările acestor mase întunecate, 
câte un suspin, un rumegat mulțumit, zgomotul câte unei 
copite lovită de pământ. Atunci auzi niște voci. Veneau 
dinspre boxa lui Launceton. Înaintă încetișor pe coridorul 
mărginit de boxele cailor. Vocile erau cele ale lui Renny și 
Chris, care vorbeau despre cai, dar era greu să înţeleagă ce 
spuneau, pentru că se auzeau slab, înăbușit. 

Văzu o gaură în ușa boxei și se uită prin ea. Îl vedea 
acum perfect. Renny era cu spatele. Tinea o lanternă în 
mână, ale cărei raze luminau silueta subţire a lui Chris, care 
stătea în picioare în faţa lui, sprijinită de Launceton. Faţa ei 
i se păru lui Amy Stroud mai slabă și mai palidă decât și-o 
amintea, dar ochii ei erau minunati și buzele fine surâdeau 
ușor. Ea spunea: 

— E aproape prea frumos ca să fie adevărat. Mai ales 
după cele prin care am trecut! 

— O să meargă totul bine acum, răspunse el, ai să vezi. 
Launceton o să ne îmbogăţească, nu-i așa, bătrâne? și 
mângâie gâtul calului. 

— Și când te gândești că Jim, Tod și cu mine o să ne 
ducem cu el în Irlanda, unde o să locuim la rudele tale! Și 

330 


că ai să vii și tu în februarie! lubitule, o să fie minunat! 

Renny râse încetișor și-o mângâie pe cap pe tânăra 
femeie, cu același gest cu care mângâiase calul, o clipă mai 
devreme. 

— Aș vrea să am o fotografie a ta lângă Launceton. Te 
iubesc, Kit! 

Tot ceea ce urmă fu acoperit de zumzetul care izbucni 
brusc în urechile lui Amy Stroud. Se sprijini de perete, cu 
genunchii tremurând, și-i auzi ieșind din boxă. Exact la 
timp, făcu un pas înapoi, retrăgându-se în boxa învecinată. 
Calul care se afla în ea ciuli urechile, întrebându-se ce mai 
era și asta. Ea se lipi de perete. Lumina lanternei se 
depărtă spre celălalt capăt al coridorului. Îi auzi pe Renny 
întrebând-o pe Chris dacă era obosită, pe un ton afectuos și 
protector. 

Ura și gelozia fierbeau în ea; acum se simţea învinsă, dar 
voința ei, își spunea ea, nu se frânsese și va ști să 
dovedească asta. 

Avea capul bine pus pe umeri! Oricine o rănea avea s-o 
găsească gata de luptă... 

Poarta grajdului se trânti. Calul de lângă ea, nebăgând-o 
în seamă, își rumega liniștit grăunţele. ÎI auzea pe 
Launceton cum se mișca în boxa lui. Ce trebuia oare să 
facă? 

Ca un film care ar fi rulat fără încetare în faţa ochilor ei 
pentru a o tortura, revedea scena a cărei martoră fusese o 
clipă mai devreme. Auzea fiecare inflexiune de voce, 
revedea fiecare gest: gelozia și ura puseseră stăpânire pe 
ea. 

Calul se apropie de ea și flancul său o apăsă de zid. Cu 
un strigăt de spaimă, ea fugi pe coridor. Calul întoarse 
capul urmărind-o cu privirea, cu un șomoiog de fân 
atârnându-i din gură. Din cotețul alăturat ajunse până la ea 
cântecul slab al unui cocoș. 

Dacă măcar ar putea să-i facă vreun rău lui Launceton, l- 
ar împiedica să alerge la „Marele Naţional”. Dacă i-ar putea 

331 


injecta vreo otravă paralizantă! Ar fi, într-adevăr, o 
revanșă! Auzise despre caii cărora li se tăiaseră tendoanele. 
Dar asta nu putea face; nu îndrăznea să pătrundă în boxă, 
lângă animalul acela puternic. Revăzu din nou imaginea 
tinerei femei sprijinită de cal. Îl revăzu de asemenea pe 
Renny privindu-i pe amândoi cu dragoste. Ea venea și se 
ducea pe culoarul care despărțea cele două rânduri de 
boxe. 

Apoi îi veni ideea să-l gonească pe Launceton afară, prin 
zăpadă. El era tratat cu tot atâta grijă, ca și un copil, știa 
asta. Poate că va face o răceală care îl va imobiliza câteva 
săptămâni, împiedicându-l să ia parte la cursă! În orice caz, 
vor avea cu toţii un șoc îngrozitor, văzând obiectul grijii lor, 
speranţa lor, rătăcind afară, pe un frig îngrozitor, pentru că 
frigul era într-adevăr năprasnic. Tremura din cap până în 
picioare. 

Se duse la capătul coridorului și deschise larg porţile 
grajdului, pe care avu grijă să le proptească. Știa ce face, 
doar avea capul bine pus pe umeri! La puţine femei le-ar fi 
dat prin minte să proptească porțile! Apoi se întoarse în 
boxa lui Launceton. Când deschise ușa, el nu se gândi să 
iasă. Ea așteptă puţin, apoi începu să bată din palme, 
șuierând: „Hușși!” ca și cum ar fi avut de-a face cu o găină. 
El rămase nemișcat, privind-o cu un fel de lucire de 
amuzament în marii săi ochi umezi. Ea bătu din nou din 
palme, cu toată puterea, dar calul nu se mișcă. 

Furioasă, puse mâna pe o perie cu coada lungă, sprijinită 
de zid, îl lovi pe crupă și sări într-o parte. El îi aruncă doar o 
privire de reproș și se angajă încet pe ușă. „Mișcă-cte, 
brută!” strigă ca. „Hușși! Hușși!” ÎI goni pe culoar, până la 
poartă. El trecu prin ea cu noblețe. Umbra lui se desenă pe 
zăpadă. Ea aruncă peria și, privindu-l, rămase nemișcată în 
prag. Launceton o privi de asemenea, apoi, într-un trap 
nepăsător, ieși la aer liber, cu un nechezat de bucurie: nu 
ieșise din grajd în ziua aceea. 

Dintr-o dată, ca galvanizat, se lansă pe drum în galop, ca 

332 


și cum ar fi văzut în faţa sa pista unei curse supreme. 
Coama și coada îi fluturau în vânt, n-avea zăbală și nici frâu 
să-l rețină. Doamna Stroud fugi în urma lui, dorind să știe 
încotro o apucase. Își uită frica. Triumful îi acoperea toate 
celelalte sentimente. 

El depăși livada. Doamna Stroud se gândi să-i deschidă 
bariera de la capătul pajiștei, ca să poată ieși la drumul 
mare, dar, în clipa aceea, el căzu la pământ, alunecând pe 
gheaţă. Se tăvăli voios, bătând aerul, într-o scăpărare de 
oțel lustruit. Ea se căznea pe drum în urma lui. 

Calul păru că vrea să se ridice, dar căzu din nou pe 
spate, se zbătu cu copitele în aer, apoi recăzu iarăși și 
rămase nemișcat. Ea fugi spre el îngrijorată. 

Calul ridică ochii spre ea plini de o mută întrebare. 

Ce... ce avea? Ce păţise oare? Pentru că-și dădea seama 
că păţise ceva grav. De ce nu se mai putea ridica în 
picioare? Un frison îi străbătu corpul. Cu un suspin adânc, 
care părea că vine din străfundurile fiinţei sale, se lasă la 
loc pe grămada de zăpadă. Ea înaintă cu greutate până 
lângă el, prin zăpada groasă. El rămase întins, cu ochii, 
fixaţi în ochii ei. Murea... într-o clipă fu mort. 

Scotchmere îl găsi a doua zi de dimineaţă. 

Alergă, cum nu mai alergase de ani de zile, pe drumul 
înzăpezit care ducea la casa cea mare. Abia se luminase de 
ziuă. Bătu cu putere în ușa bucătăriei. Rags îi deschise, în 
cămașă și în pantaloni. 

— Trebuie să-l văd imediat pe patron! gâfâi Scotchmere. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Calul e mort! Launceton! 

— Mort? Dar ce i-au dat? 

Scotchmere îl împinse într-o parte și pătrunse în 
bucătărie. 

— Poţi să urci. Ce l-a omorât? 

— Nu știu, dar a murit acolo, afară, în zăpadă. Trebuie să- 
i spun patronului. 

Urcă în grabă scara de la subsol. 

333 


Rags îl urmă. În hol, reuși să treacă în faţa lui. El fu cel 
care bătu la ușa lui Renny și o deschise. 

Renny era întins pe spate, cu braţul peste ochi, ca un om 
care se ferește de o lovitură. Se opriră, fiecare de câte o 
parte a patului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Launceton, domnule... a murit! 

Renny deschise ochii și rămase ca pietrificat. Luptă să se 
trezească, întinse braţele înainte, întoarse brusc capul de la 
dreapta la stânga, pe pernă. Dar cei doi oameni nu 
dispăreau, erau mereu acolo, aplecaţi spre el. Rags vorbea: 

— Am tras cea mai mare spaimă din viața mea, domnule. 
Scotchmere bătea la ușă, asta m-a trezit brusc, nevasta mi- 
a spus... 

Scotchmere îl întrerupse: 

— A ieșit din grajd, domnule, și acum, iată, e culcat în 
zăpadă, și-a rupt șira spinării. 

Buzele lui Renny păliră. Sări afară din pat și privi în jurul 
său, încă buimăcit. Rags începu să-i dea hainele. Le 
îmbrăcă în grabă. Deodată, întrebă: 

— Ești sigur că e mort? 

— Știu ce e aia un cal mort, răspunse Scotchmere cu 
amărăciune. 

Nicholas apăru în prag. 

— Launceton e mort, îi spuse Renny. Scotchmere l-a găsit 
zăcând în zăpadă. Cum ziceai c-a ieșit? 

— Numai Dumnezeu știe! Porţile grajdului erau închise. E 
vreun dușman care ne-a făcut asta, domnule! 

Începu să plângă. 

— Dar e îngrozitor, spuse Nicholas, nu-mi vine să cred! 

— Am tras cea mai mare spaimă din viața mea, domnule, 
spuse Rags. Nevasta... 

Ernest, Meg și băieţii ieșeau din camerele lor. Renny 
trecu prin faţa lor și coborî scara în fugă. 

Totul era acoperit de tonalități estompate, mergând de la 
gri la alb. Launceton era întins, masă sumbră pe zăpadă. Ea 

334 


continuase să cadă peste noapte. La început, fulgii se 
topiseră în contact cu corpul lui călduț. Apoi, încetul cu 
încetul, se adunaseră. Coama lui întunecată era pudrată cu 
alb. Avea zăpadă în ochii încă deschiși. Renny îngenunche 
și-l sărută pe frunte, între ochi. 

— Dragul meu flăcău, spuse el. 

Cercetară urmele pașilor din interiorul grajdului. Ele erau 
însoţite de puţina zăpadă adusă de afară. Erau amprentele 
unei femei, care purta pantofi eu toc înalt. Găsiră aceleași 
urme lângă Launceton, mort. Dayborn fu cel care strigă: 

— E doamna Stroud! Nu există nici cea mai mică 
îndoială! 

— Mi-a aruncat o privire ucigașă când i-am arătat ieșirea 
ieri seară, spuse Scotchmere. 

— A venit aici ieri seară? întrebă Dayborn. 

— Da, răspunse Renny, a venit aici, dar ea n-ar fi putut 
face asta, Jim! Nimeni care are cât de cât inimă n-ar fi putut 
comite această faptă! 

Erau adunați în biroul lui Renny. Chris sosi în fugă. 

— E doamna Stroud! strigă ea. Sunt două rânduri de pași, 
se poate vedea clar pe unde a fost. Nimic nu se putea topi 
în grajd în noaptea asta; a fost prea frig. Trebuie chemat 
veterinarul, trei dintre cai și unul din ponei au frisoane. 

— Atunci, fă-o. 

Cei trei bărbaţi o ascultară telefonând cu o voce sigură. 
Apoi ea închise telefonul și spuse: 

— Vine imediat. Oamenii au construit deja o brancardă. 
Au pus pe cai pături. Dumnezeule, ce dușmancă! 

— De data asta, spuse Dayborn... nimeni nu mă mai 
poate opri; dacă aș fi făcut după capul meu, n-ar mai fi fost 
în stare să facă asta. 

leși aproape în fugă din birou. 

— Te urmez, spuse Renny. 

O dungă roșie incendia orizontul spre est când începură 
să meargă prin zăpadă. Un mic grup de oameni se 
adunaseră în jurul corpului lui Launceton. Renny întoarse 

335 


privirile. Dayborn nu înceta să repete: 

— Toate speranțele noastre... toate... toate. 

Îi curgeau lacrimi pe obraz. 

— Stăpânește-te, Jim. Să mă lași pe mine să vorbesc. 

Ajunseră în faţa casei doamnei Stroud. 

Când ajunseră în prag, Dayborn tremura de furie. Se 
agăţă de braţul lui Renny pentru a-și reveni. Stăteau cu 
ochii aţintiţi spre locul în care urma să apară faţa vinovată 
a doamnei Stroud. Dar ea nu răspunse la bătăile în ușă. 

— A fugit, trase concluzia Dayborn. 

— Nu, iată urmele pașilor care intră în casă, iar altele nu 
există. 

Bătură din nou. 

— Vă spun că a plecat! 

Ascultară, ciulind urechile. Din casă nu se auzea nici cel 
mai mic zgomot. 

Dayborn apăsă clanţa ușii și o deschise cu violenţă. Nu 
era nici o urmă de pași în hol. Pătrunseră în salon. Era 
glacial și, la prima vedere, gol. 

Apoi o văzură pe doamna Stroud, așezată pe un scăunel 
într-un colţ întunecos. Era încă îmbrăcată cu pălăria și 
paltonul și stătea așezată cu mâinile pe genunchi, ca și cum 
i-ar fi așteptat. Ochii ei mari fixară faţa lui Renny cu o 
expresie de adâncă tristeţe. Dayborn urlă: 

— Ştii că o să te bage în pușcărie pentru asta? Eşti o 
criminală! Asta ești! Știam de la început că... 

Ea îl întrerupse: 

— Domnule Whiteoak, vreți să-i spuneţi să plece? Doresc 
să vă văd numai pe dumneavoastră. 

— N-am să plec. Asta mă privește la fel ca și pe el! 

Cu ochii mereu ațintiţi asupra lui Renny, ea repetă: 

— Spuneţi-i să plece! 

— Dacă crezi, ricană Dayborn, c-o să izbutești să te 
aranjezi cu el, te înșeli! Știi ce ar trebui să ţi se facă? Ar 
trebui să fii spânzurată de una din bârnele din boxa lui 
Launceton... Și să fii lăsată să te legeni. Dumnezeule! Mi-ar 

336 


plăcea să văd asta! 

Ea surâse cu tristețe: 

— Nu am nimic cu tine... dar pleacă. Vreau să vorbesc 
singură cu domnul Whiteoak... Numai câteva minute... 
Trebuie să-i vorbesc... 

— leși, Jim, spuse Renny, 

Tonul lui era atât de autoritar, încât Dayborn ieși din 
încăpere fără să spună o vorbă și trânti ușa de la intrare în 
urma lui. Dar nu se duse departe: se postă în faţa acelei 
părți din casă în care locuise altădată, cu ochii fixaţi pe 
ferestrele încăperii în care îi lăsase pe Renny și pe doamna 
Stroud. 

Aceasta suspină adânc, apoi se ridică și-l privi pe Renny 
drept în față: 

— L-am omorât pe Launceton. 

El se dădu un pas înapoi, ca și cum s-ar fi temut să nu-l 
atingă. 

— Da, l-ai omorât. 

— Ai vrea să mi se facă ce a spus Dayborn? 

— Așa ai merita! 

— Ştii de ce m-am dus la grajduri în noaptea aceasta? 

— Ca să mă vezi pe mine. 

— Da. Și te-am găsit cu fata aceea și calul... atunci am 
vrut să vă fac un lucru care să vă exaspereze pe amândoi... 
și l-am făcut pe Launceton să iasă din grajd. Mă gândeam 
că o să răcească și n-o să mai fie în stare să alerge la 
„Marele Naţional”. N-am nimic de ascuns. Mi-ar fi fost 
indiferent dacă murea. 

— Te-aș fi putut ierta, spuse el, dacă mi-ai fi tras un 
glonte mie, dar calul acela... care n-a făcut niciodată rău 
nimănui... 

— L-aș învia dacă aș putea! Nu mai există în mine nici 
ură, nici gelozie. Sunt moartă. Își strânse mâinile la piept. În 
afară de dragostea mea... Te iubesc atât de tare! 

Începu să hohotească. 

— Cât ești de mincinoasă! spuse el cu amărăciune. Nu te 

337 


iubeşti decât pe tine însăţi! Habar nu ai de sentimentele 
oamenilor cinstiți. 

Ea își încrucișă mâinile pe piept: 

— Știu că merit să-mi spui orice. Dar aș vrea să-ți 
povestesc viața mea... de la începuturile ei... cred că aș 
reuși să te fac să înţelegi... eu n-am fost o femeie 
obișnuită... și toţii anii aceștia... nu m-au schimbat... ceva 
ardea în mine, aștepta un prilej care s-a ivit și... tu ești cel 
care ai suferit. 

EI își frecă ochii, neputând să mai vadă faţa ei chinuită. 

— Și acum, ce-ai să-mi faci? murmură ea. O să pui să mă 
aresteze? 

El stătea drept, apăsându-și gura cu o mână, cu privirea 
ațintită în depărtare. Dinspre șosea se auziră clopoţeii unei 
sănii. El rămase atâta timp tăcut, încât ea nu mai știu ce să 
creadă. În sfârșit, se hotărî să vorbească: 

— Nu, spuse el, nu asta, dar va trebui să părăsești 
regiunea și să nu mai fii văzută niciodată pe aici. Îmi 
promiţi asta? 

Ea răspunse cu o voce fermă: 

— Îţi promit. Am să plec foarte departe. Eşti bun... 
Foarte, foarte bun. 

Vocea-i deveni cântătoare, în timp ce repeta ca o litanie: 

— Eşti bun, bun... 

El o privi surprins; îl speria. 

— Foarte bine, spuse el. Atunci, s-a terminat. 

Amy închisese ochii. Întinse mâna spre el. 

— Nu pleca, spuse ea cu voce răgușită. 

Deschise ochii. El nu mai era. 

Un soare roșu se înălța pe cerul limpede. Zăpada era 
roșie acolo unde o atingea soarele și de un albastru intens 
la umbră. Dayborn mergea alături de Renny și nu înceta să 
vorbească. Renny înainta prin zăpadă, fără să-l asculte. 
Când încerca să se gândească la doamna Stroud, sau la 
fapta ei, nu izbutea să se descurce în confuzia care-i 
stăpânea sufletul. Singura realitate precisă pentru el era că 

338 


Launceton, atât de plin de viaţă, atât de nobil în naivitatea 
sa, era mort. 

Când ajunseră la grajduri, veterinarul sosi. Erau trataţi 
caii care se îmbolnăviseră; nici unul dintre ei nu era într-o 
stare gravă. Rags îl aștepta și-l imploră să vină acasă să ia 
micul dejun. El refuză și Rags aduse un ceainic la grajduri. 
Era ora prânzului când intră în biroul său și se instală la 
masa de lucru, cu capul în mâini. 

Nu mișcă atunci când intrară Chris și Dayborn. Rămaseră 
în picioare, privindu-l în tăcere. Apoi, Dayborn spuse: 

— Dacă m-ai fi ascultat, nu s-ar mai fi întâmplat asta. 
Demult ţi-am spus cât preţuiește ea, dar n-ai făcut decât 
după capul tău. Nu vreau să înveninez lucrurile, dar ești 
foarte vinovat! 

— Taci, spuse Chris. 

— Și tu ești vinovată, urmă Dayborn. Nu încetai să-mi 
amintești cât de bună a fost ea cu noi. E al dracului de 
nedrept ca eu, care am văzut clar, să fiu obligat să sufăr 
împreună cu ceilalţi... În noaptea asta când ea... 

— Taci! 

— Atunci taci și tu! 

Ușa se deschise. Scotchmere vâri capul în birou. 

— Domnul Dayborn nu vrea să vorbească cu veterinarul? 

Ochii bătrânului rândaș îl acuzau pe Dayborn pentru lipsa 
lui de interes fată de ceilalţi cai. 

Dayborn se îndepărtă legănându-și excedat umerii. 
Pulpana cămășii îi ieșea caraghios din pantalonii de călărie. 

Chris veni lângă Renny și-i trase capul la piept. 

— Bietul meu iubit, murmură ea, dacă aș putea face 
ceva. 

El apăsă mâinile lui Chris pe tâmplele sale înfierbântate. 

Abia seara, Dayborn și Chris reușiră să-l convingă să se 
întoarcă acasă. Nu mâncase nimic, dar băuse mult. Sub 
razele strălucitoare ale lunii, îl susținură fiecare de câte o 
parte, pe poteca largă croită de servitori prin zăpadă. 
Aceasta, adunată de fiecare parte a drumului, forma două 

339 


ziduri înalte și continui. Cei doi, Chris și Renny, erau 
amândoi atât de zvelţi, atât de asemănători ca siluete, 
încât păreau frate și soră. 

Bătrâna Adelina, care se pregătea să se culce, îl auzi 
venind. Cânta cât putea, cu o voce destul de puțin 
muzicală: 


„ÎI cunoasteti pe John Peel cu haina lui gri? 
L-aţi recunoaște la lumina zilei? 

Strigătul lui Peel ar aduna oamenii mii, 
Mortii ca și viii la lumina zilei”. 


Ea se duse și-i deschise ușa. 


340 


CAPITOLUL XXIV 


CRĂCIUNUL 


Meg și bunica sa erau în salon ocupate să caute într-o 
cutie cu podoabe pentru pomul de Crăciun. Era o cutie 
mare și o parte din conţinutul ei data de pe vremea când, 
Meg și Renny erau copii. Una dintre ele, un îngeraș de 
ceară, era acum mai degrabă negru și nu mai avea nas, dar 
toată familia îl iubea. Erau de asemenea fluturi viu colorați 
de sticlă, bomboane de pom, globuri. Erau și ghirlande 
strălucitoare, unele dintre ele îngălbenite, deși la lumina 
lumânărilor luceau tot atât de tare ca și cele noi. Nici unul 
dintre membrii familiei nu putea vedea această cutie fără 
să se simtă înveselit. Era semnul că se apropia Crăciunul, 
cu tot lanțul lui de bucurii. 

Adelina despărţea un pește de argint de o ghirlandă 
sclipitoare încolăcită în jurul lui. Meg, cu ajutorul colţului 
batistei udat cu vârful limbii, spăla faţa îngerului. Aerul era 
încărcat de mireasma pomului de Crăciun și a ramurilor de 
brad frumos mirositoare așezate în jurul portretelor agățate 
pe pereţi. Un coș, lângă fereastră, era plin cu felicitări de 
Crăciun încă nedeschise. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! spuse Meg, Renny a depășit 
partea cea mai rea. Cred că, luând totul în considerare, a 
suportat foarte bine toată întâmplarea, nu-i așa, Gran? 

— Da, a suportat vitejește, ca un soldat. 


341 


— Dar ce groaznic s-a îmbătat în seara aia! Mi-a fost și 
frică. 

Adelina ridică amândouă mâinile. 

— Și mie! Să mă ierte Dumnezeu, dar când i-am deschis 
ușa și l-am văzut clătinându-se prin hol, mi-a amintit atât 
de bine de tatăl meu, că era să leșin! Înainte de a-mi reveni 
din zăpăceală, l-am strigat pe numele tatălui meu și i-am 
spus: „Ar trebui să-ţi fie rușine, Renny Court!”. 

— Și el ce a răspuns? 

— Mi-a răspuns: „Regret că nu sunt Renny Court, pentru 
că în cazul ăsta aș fi mort deja de patruzeci de ani! Și ar fi 
fost mai bine să fiu mort, decât să trăiesc o zi ca asta!”. 
Apoi a venit și și-a pus capul pe umărul meu și a plâns, iar 
eu îi repetam: „Plângi, dragul meu, o să-ţi facă bine”. Și ce 
crezi tu că mi-a spus el atunci? „Ah, Gran, războiul a fost 
îngrozitor!” Biata sa minte era complet deranjată de toate 
încercările prin care a trecut, așa cum ar fi spus bătrâna 
mea doică. 

— Dragul de el! Ai izbutit să-l consolezi minunat, și unchii 
l-au dus la culcare cu atâta bunătate. E straniu cum evită să 
se vorbească și acum despre Launceton, iar dacă cineva 
pronunță numele doamnei Stroud, îi aruncă o privire 
otrăvită și pune capăt conversației! Dar eu găsesc că-ţi face 
bine să vorbești despre necazurile pe care le ai, nu-i așa, 
Gran? 

— Ei, Meg, nici ție nu ţi-a plăcut niciodată să vorbești 
despre Maurice Vaughan! 

Meg se înroși toată și se aplecă peste cutia cu 
ornamente. 

Bunica îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Eu cred că-l mai iubești și acum, Meg. 

Meg nu răspunse; urmă o tăcere tulburată numai de focul 
care trosnea și de fâsâitul ghirlandelor pe care le scoteau 
din cutie. 

Într-un târziu, Adelina reluă: 

— Mă întreb ce fel de Crăciun o să aibă doamna asta 

342 


Stroud... 

— Fără îndoială c-o să fie destul de trist, în felul ei, cu 
conștiința încărcată de o asemenea nelegiuire. 

— Poate să mulțumească Cerului că n-a fost arestată! 

— Renny a fost prea generos, lăsând-o să plece 
nepedepsită. Dar, după cum spunea și el, nici o pedeapsă 
nu l-ar fi putut învia pe Launceton! În fine, a dispărut de tot 
și nimeni nu pare să știe unde s-a dus. Mă întreb cine-i va 
cumpăra casa. Cât de bine îmi amintesc de timpurile când a 
fost construită! Bătrânului domn Pink nici nu-i trecea prin 
minte că o atât de stranie creatură avea să locuiască în ea. 
Dar oricât de rea ar fi fost, nu era, totuși, cu adevărat 
ticăloasă. 

Se auziră pași pe hol. Meg scutură capul. 

— Ssstt, Gran! Vine Renny, să nu mai vorbim despre ea... 
Cred că a încetat să ningă, nu-i așa? 

Renny intră, ea se întoarse spre el zâmbind și-i întinse 
îngerul: 

— Îi făceam toaleta. Îl găsești destul de curat? 

El privi micul obraz de ceară cu un aer critic. 

— E cam cenușiu, dar o să arate bine la lumina 
lumânărilor. 

— Sper că Wakefield n-o să urle la vederea unchiului Nick 
făcând pe Moș Crăciun, cum s-a întâmplat anul trecut. 

— N-o să urle, c-o să-l ţin eu pe umeri. 

— Ce părere ai de Finch, care-și aduce și acum ciorapul? 
Piers pretinde că e prea mare pentru asta și că ar trebui să 
se mulțumească cu pomul de Crăciun, dar văd că el nu e de 
părerea asta. S-ar părea că încă mai crede în Moș Crăciun. 

— Lasă-l, sărăcuţul, să-și pregătească în voie ciorapul! 

Ezită o clipă și scoase o hârtie din buzunar. 

— Tocmai a venit. E o telegramă de la mătușa Augusta. A 
văzut-o pe doamna Gardiner și-l sfătuiește pe Dayborn să 
se ducă s-o caute cât mai repede. Ea pretinde că e sigură 
că ar putea aranja lucrurile. Avu un râs scurt. 

— Dar nu mai văd acum șansele pentru o călătorie în 

343 


Anglia. 

— Când mă gândesc, spuse Meg, la răul pe care această 
femeie l-a făcut bieţilor de ei... 

— Micuța Chris știa, înainte de a se mărita, că trebuia să 
fie admisă de familia asta din Anglia? întrebă Adelina. 

— Nu, răspunse Renny. Dayborn nu i-a vorbit despre asta 
decât după căsătorie. E un porc îngrozitor, dar eu ţin la el. 

Adelina spuse cu o voce tremurătoare: 

— Am s-o plătesc! 

— Ce? 

— Călătoria lor, cheltuielile pentru toți trei. 

Renny o privi neîncrezător: 

— Gran, Gran, nici nu te gândi! 

— Ba da. Du-te, Renny, și spune-le că bunica ta e plină 
de bunăvoință Crăciunul ăsta și că o va dovedi venindu-le în 
ajutor. Dar, Dumnezeule, o să coste o groază de bani! 

Renny o cuprinse cu braţele și-și lipi obrazul de alei: 

— Gran, n-ai făcut niciodată o faptă mai bună! O să-ţi fie 
recunoscători până la sfârșitul zilelor lor! Și eu de 
asemenea! Nici nu pot să vă spun cât m-am frământat din 
pricina lor, de când cu cele întâmplate... 

Ea îi aruncă o privire ascuţită: 

— Cât de tare ţii tu la această tânără Chris? la spune tu 
asta. 

— Ţin atât de mult, încât aș suferi chinurile iadului dacă 
aș renunţa la ea. 

Apoi, cu o privire de apărare către bunica și sora sa, ieși 
pe ușă. 

După ce o închise în urma sa, Meg spuse: 

— Mă întreb dacă e sincer. Desigur, știu că el e sincer, 
dar bărbaţii se înșală singuri, mai ușor chiar decât se înșală 
femeile. 

Adelina închise ochii. Buzele ei se mișcau. Spuse: 

— Mă încurc când încerc să socotesc cât o să coste asta. 
Dar știu că o să fie piperat! Bine, bine, n-am decât să mă 
strâmb și să înghit. Mă întreb ce-or să spună unchii tăi. 

344 


Meg îi mângâie mâna. 

— Nu văd de ce n-ar fi mulţumiţi. Amândoi o admiră pe 
Chris și o plâng și știu că viitorul micuţului ar putea depinde 
de această călătorie. Cât despre mine, cred că ne dai un 
adevărat exemplu a ceea ce trebuie să fie sentimentele de 
Crăciun. 

Adelina o examină pe nepoata sa cu un aer șiret: 

— Nu-i numai pentru fericirea lor, zise ea, dar trebuie 
apărat tinerelul Dayborn și îndepărtat „Creastă Roșie”! 

Meg o privi cu atenţie. 

— Oh, Gran, cât ești de înţeleaptă! Îmi spun mereu că 
atâta minte câtă am, de la dumneata am moștenit-o. 

Chris aștepta lângă gard, atunci când Renny apăru, 
conducând una dintre săniile fermei, trasă de un roib focos. 
Văzând poarta deschisă, calul voi să treacă fără să se 
oprească. 

— Ho! strigă el trăgând de hăţuri. 

Roibul se opri lovind cu copita din faţă în zăpadă, coama 
stufoasă se arcui și se prefăcu că se sperie de micuțul brad 
pe care Chris îl ţinea în mână: era un pom de Crăciun puţin 
mai înalt decât ea, cu rădăcinile învelite într-un sac și cu 
ramurile dese formând o piramidă perfectă. Ea, cu capul 
descoperit și cu tunsoarea dreaptă a părului ei neted și 
blond, cu pantalonii de călărie și cu cămașa de jerseu 
negru, oferea o imagine seducătoare, care se detașa pe 
fundalul câmpului înzăpezit. Și faţa ei era seducătoare, 
exprimând fragilitate și puterea de a îndura, puritatea și 
experienţa ei. Renny o examină, ca și pe pomul de Crăciun, 
fără să spună un cuvânt. 

— Îţi convine pomul ăsta? 

— E o minune. 

Cu toate acestea, ochii lui nu o priveau decât pe ea. Era 
sfâșiat între dorinţa de a-i da vestea cea bună și durerea de 
a-i spune că aveau să se despartă. 

— L-am ales chiar eu. Cu toate astea, gândul că avea să 
fie tăiat mi-a făcut rău; le-am cerut oamenilor să-l smulgă 

345 


cu rădăcini cu tot; așa că, dacă Pheasant o să vrea, va 
putea să-l replanteze și el va trăi. 

— Ce idee bună! Copilul o să fie încântat. 

— De la moartea lui Launceton, nu mai pot suporta 
gândul unei fiinţe tinere și frumoase care e omorâtă! 

— Da, știu. 

Ochii lui continuau să o fixeze. Dintr-o dată, spuse: 

— Știi ce fac în clipa asta, Kit? Îmi imprim imaginea ta în 
amintire, ca să te revăd mereu, exact cum ești în clipa 
aceasta. Nu poţi să-ţi închipui cât ești de frumoasă! Eşti 
fata cea mai puţin conștientă de frumusețea ei, pe care am 
cunoscut-o vreodată. Imaginea ta n-o să mă părăsească 
niciodată. Va fi ca un fel de simbol pentru mine. 

Ea surâse, ridicând ochii spre el. 

— Renny, ai fost minunat pentru mine! Măcar dacă aș fi 
putut să te ajut să câștigi cursa aceea! 

— Ar fi fost grandios. 

Rămaseră o clipă pe gânduri, ca sub farmecul acestui vis 
de victorie. Apoi, cu un suspin, el sări din sanie și-i luă 
pomul de Crăciun din mână. lar ea se urcă exact la timp pe 
capră, pentru a apuca hăţurile și a opri roibul. 

— Oprește-te, demone, spuse ea fără emoție. 

Renny puse pomul în sanie spunând: 

— Un singur lucru nu-mi place la tine, Kit, și ăsta e că 
înjuri caii. 

— Nu mă pot stăpâni, dar ei înţeleg, simt prea bine că îi 
iubesc. 

— lată-i pe Jim și pe Tod! exclamă Renny. 

— El pretinde că Tod poate rămâne în grija lui, la grajduri. 
Le strigă noilor veniţi: De ce veniţi încoace? 

Dayborn răspunse: 

— Ai tu grijă de el. Trebuie să mă duc să-mi alego 
pereche de cizme, că prin astea mi se văd picioarele. 

Tod îi zâmbi mamei sale, ca pentru a-și cere scuze; el 
voia să fie cu ea, dar se temea că nu va fi bine primit decât 
de către Dayborn. Ea îl ciupi de obraz. Dayborn îl așeză în 

346 


sanie, lângă pomul de Crăciun. 

— Alege-ţi o pereche bună de cizme, Jim, că te așteaptă 
o lungă călătorie. 

Dayborn îl privi fără să înţeleagă. 

— Bunica mea s-a hotărât să vă plătească drumul până în 
Anglia; mi-a spus azi-dimineață. 

— Dar de ce... de ce... se bâlbâi Dayborn, incapabil să 
vorbească. 

Chris spuse: 

— Dar nu trebuie să facă o asemenea cheltuială, e prea 
mult! 

— Ea vrea asta, spuse Renny, e cadoul ei de Crăciun. 

— Și Chris și copilul, vin și ei? 

— Desigur, cred că ei vor reprezenta cele mai bune 
atuuri ale tale, când ai să te întâlnești cu doamna Gardiner. 
Am primit o telegramă de la mătușa mea, care a văzut-o pe 
prietena ta și e sigură că te poţi împăca cu ea. Mătușa mea 
spune că e o persoană cu mult simţ matern. 

— Asta da! exclamă Dayborn. A fost un adevărat înger 
pentru mine. Dumnezeule, cât am să fiu de fericit s-o revăd 
și să aranjez toate! 

— O să se ocupe Tod de asta... Priviţi-l numai! 

El apucase trunchiul pomului de Crăciun cu amândouă 
mâinile sale micuţe și pline de ace de brad; puţină zăpadă, 
căzută de pe o ramură, rămăsese pe o buclă a părului său, 
care-i ieșea lucind de sub boneta de lână. 

— Flumos, flumos, spuse el drăgălaș, foalte flumos! 

— Trebuie să mă duc chiar acum să-i mulțumesc 
doamnei Whiteoak, spuse Dayborn, sau să aștept până îmi 
iau cizmele cele noi? 

— Du-te de-ţi ia cizmele noi, spuse Chris, și pune-ţi 
cealaltă haină și cravata albastră. Spune-i și din partea mea 
cât îi sunt de recunoscătoare și, de asemenea, că am să 
trec și eu să-i mulțumesc. 

— Ai face mai bine să vii acum! 

— Prefer să mă duc singură. 

347 


— Bine. Ah, ce femeie, doamna Whiteoak! O ador! Chris, 
nu-i așa că e minunată? 

O cuprinse pe Chris cu amândouă brațele și o strânse la 
piept, apoi, privind peste capul ei, avu o expresie posesivă. 
Un surâs maliţios îi lumină obrazul: 

— Să știți că n-am fost orb! zise el. 

Chris slăbi hățurile. Calul tâșni înainte, Dayborn îi urmări 
cu privirea, mereu surâzător, apoi o porni spre sat. Cele 
întâmplate erau aproape prea mult pentru el. Abia de mai 
vedea drumul. Soarele i se păru orbitor. Hamurile roibului 
aveau clopoței și el îi auzea sunând în depărtare. 

Renny se ghemui în sanie între pomul de Crăciun și copil, 
ținându-i cu mâna pe amândoi. Bucăţi de zăpadă, smulse 
de copitele roibului, aterizau în sanie. Zăpadă frumoasă, 
care te făcea să te gândești la spuma valurilor. Clopoţeii 
aveau un sunet grav și melodios. Acoperindu-le glasul, 
Renny o întrebă pe Chris: 

— Ești fericită, Kit? 

Ea nu-i răspunse, apoi întoarse faţa spre el, privindu-l 
peste umăr. De-a lungul obrajilor îi șiroiau lacrimile; ea se 
întoarse din nou. Nici unul dintre ei nu spunea vreo vorbă. 
Tod continua să admire copacul. 

— Flumos, flumos, spunea el. 

Ajunseră. Înainte de a intra, Renny își scoase batista și 
șterse obrajii lui Chris. 

— De ce plângi, iubita mea inimioară? 

— Ştii foarte bine de ce... n-o să ne mai revedem 
niciodată, simt asta aici! Și-și atinse pieptul cu mâna. 

Pheasant îi aștepta. 

— Ah, l-aţi adus! exclamă ea încântată. Maurice mi-a 
spus că o să-mi aduceți un pom de Crăciun. A fost la oraș 
să cumpere podoabe pentru el și a mai luat ceva, care e 
într-o cutie pe care nu am voie s-o deschid până dimineaţă. 

— E-n regulă așa, spuse Renny. 

Îi puse un pachet în braţe: 

— Poftim aici altă cutie pe care nu trebuie s-o deschizi 

348 


până mâine dimineaţă. 

— Ah, cât e de minunat! Și am primit una și de la 
domnișoara Pink! Și apoi doamna Clinch mi-a cumpărat 
papuci! Ce Crăciun! Maurice s-a întors și am un pom de 
Crăciun și o mulţime de cadouri!... 


Rămăsese singură cu pomul de Crăciun. Se înnoptase. 
Pheasant rămăsese în picioare, mai târziu decât de obicei, 
dar simţea nevoia să-l mai privească o dată, înainte de a se 
duce la culcare. 

Pomul se înălța stufos și plin de mistere, ca și cum s-ar fi 
aflat încă în pădure. Era cu rădăcini cu tot, și putea fi 
replantat; i se părea minunat să știe că el nu era destinat 
morţii. Îl va păstra toată viaţa și, când va avea copii, li-l va 
arăta, acolo, mare și maiestuos, și le va spune: „Acesta a 
fost primul meu pom de Crăciun, când am fost mică”. Avea 
să fie, fără îndoială, și ultimul. Ea nu credea că-și va mai 
putea dori vreodată un altul. Bucuria pe care i-o dădea era 
prea profundă, prea emoţionantă, îi făcea rău. 

Maurice cumpărase podoabe atât de frumoase, dar 
uitase lumânările. Era lipsit de importanţă, mai ales că 
doamna Clinch avea oroare de foc. Totuși, Pheasant se 
dusese la bucătărie ca să ia perechea de vechi sfeșnice de 
aramă de pe șemineu. Puse în ele lumânări și le aprinse. 
Cum mai luceau micile flăcări, cu o strălucire 
supranaturală! Razele lor blânde ajungeau până în cel mai 
ascuns cotlon al pomului. Ramurile își împrăștiau parfumul: 
s-ar fi spus că este însuși suflul Crăciunului. Pachetele, încă 
nedeschise, erau așezate sub ramuri; erau cinci! Fetiţa se 
gândi că avea să cânte un imn și se ţinu foarte dreaptă, cu 
părul ei negru adunat pe fiecare parte a obrazului, în timp 
ce lumina lumânărilor i se reflecta în ochi. Și cântă cu vocea 
ei subțire și dulce: 


„În cetatea regelui David 
Exista o umilă iesle. 
349 


O mamă îşi culca acolo copilul 
Având o copaie drept leagăn. 
Maria era această dulce mamă 
lisus Christos era micul copilas.” 


Mirosul de brad se ridica spre ceruri. De afară, ajungeau 
până la ea sunetele clopoţeilor de sanie. 


SFÂRȘIT 
CUPRINS 
Indice elementar folositor prietenilor domeniului «JALNA>........... 7 
CAPITOLUL | REUNIUNE.. 11 
CAPITOLUL |I! TATĂ SIE Aaa osie 0 ae dai a 36 
CAPITOLUL III NOIVENITI o asasin ala sie le 47 
CAPITOLUL IV ERAIELE cec octet et so 30 taca a 64 
CAPITOLUL V PROIECTE INUTILE... 77 
CAPITOLUL VI EDEN ȘI DOAMNA STROUD... 87 
CAPITOLUL VII FINCH ȘI ȘOARECELE ALB... nenea nea 97 
CAPITOLUL VIII DRESAJ PENTRU OAMENI ȘI CAL... eee 109 
CAPITOLUL IX CEAIUL ss aa detail 3 Es da a dt aa 126 
CAPITOLUL X ERNEST ȘI DOAMNA STROUD... ercer 141 
CAPITOLUL XI PLANUL LUI PHEASANT... 148 
CAPITOLUL XII UPACUL: 9 co i o a N apa a dau A a ee 168 
CAPITOLUL XIII APUSUL ZILELOR FRUMOASE... ceea 175 
CAPITOLUL XIV CĂSĂTORIA LUI RAGS.. 206 
CAPITOLUL XV SCENE CONTRASTANTE... ceea 217 
CAPITOLUL XVI RENNY ȘI DOAMNA STROUD... 226 
CAPITOLUL XVII BAREA: 20 oo oala iata aaa aaa 236 


CAPITOLUL XVII. DESCOPERIREA. cita sirene ne et a cae ee a 251 


CAPITOLUL XIX OSPITALITATE... ceea nenea 268 
CAPITOLUL XX SCHIMBARI a e antet ata Dă aaa 275 
CAPIFOLUL XXI CINA cae aaa ataca ae e at a a a le a aicea 287 
CAPITOLUL XXII VEȘTI DIN ANGLIA. ceea 301 
CAPITOLUL XXIII LAUNCETON... eee eee nana 313 
CAPITOLUL XXIV CRACIUNUL caza se ta a aa aaa id 329 


Tiparul executat sub comanda 30 594 
Regia Autonomă a Imprimeriilor 
Imprimeria CORESI 
Piaţa Presei Libere, 1, București 
351 


ROMÂNIA 


') 


352