Mazo de la Roche — [Jalna] 08 Clanul Whiteoak

Mazo de la Ea 
CLANUL 


Jalna #8 


Mazo de la Roche 


CLANUL 
WHIILOAKS 


[Jalna #8] 


Traducere de 
Liana Dobrescu 


$ 


Colecția GLOBUS, nr. 288 
Editura UNIVERS 
Bucureşti 
1977 


WHITEOAKS 
by Mazo De La Roche 
London, 
Macmillan Co. Ltd. 
1958 


VARIANTA V 2.0 
Februarie 2021 
stelus 
VARIANTA V1.0 
17 Aprilie 2019, 
hunyade 


Toate drepturile asupra acestei versiuni sunt rezervate. Editurii 


UNIVERS 


(Gem Annn mI 
(6£61 (ee6r OEGI U (9761 e RJEIMLU LNY ‘ZEGT U U) 
myny-suq u) 111 dya (JooN») 11 Pu "U («<ÁD00 W>») DUNEN PUIOX 


(S061 'u) 


ueyqâne A (P061 U) 
ues eyd SI91d 


(sT6L mop (8061 u) 
u) PPPIEM yews ypu 


Áuuəy nd gspoə1 ‘(876I UL AIP) (ZE6T-T061) 


PTG UL ISPI ‘968I U Typy IUÁeTy uapa 


(se6L U) 1311 y (0s61 u) aumapy (9761 u) aousped 


(P881 `U) 
ueyâneA 
DUNEN 


(8761 385P 
'988['u) 


Auuay 


(Ter 
H PIBI33XeM ALW 
T auogeseo enop y 


(4) Áeswey şareSae 
NO BUOIESED eUI 


gejioar 
(Z16L +) je unea ( p) (zegt 0) (ZI6T 4) 


Iawpry auzi fappng (6e61-1s81) 


(T981 V) 


II dyad Mi iii saug nmi sSeJoyoIN MDA 218 ejsnâny 


(761-s81) (SP81-SI81) 
(epuer) (fury yspug) 
mop aap y eva dmya ‘dep 


XVOALIHM VITINVA 


l 
FINCH 

De la bara turnantă unde trebuiau prezentate biletele de 
intrare, un culoar cu o copertină de pânză în dungi roșii și albe 
ducea spre sala Coliseumului. Pardoseala de ciment a acestui 
culoar era udă de numeroasele urme lăsate de tălpile pline de 
noroi și un curent de aer îngheţat îl străbătea cu o iuţeală mai 
mare decât a cailor dinăuntru. 

Doar câteva persoane răzlețe mai intrau acum și, printre ei, 
tânărul în vârstă de optsprezece ani, Finch Whiteoak. Din 
impermeabilul și pălăria lui moale de fetru se scurgeau șiroaie 
de ploaie; până și pielea întinsă pe obrajii lui supţi strălucea de 
umezeală. 

Tinea în mână, strânse cu o curea, câteva cărţi de școală și 
un caiet de notițe ponosit. Resimţea cu neplăcere amprenta de 
elev pe care i-o imprimau și tare ar fi vrut să nu le fi luat cu el. 
Incercă să le ascundă sub impermeabil dar îi îngroșau silueta cu 
o proeminenţă atât de dizgraţioasă ca aspect încât, stingherit, le 
scoase din nou la iveală și le ţinu mai departe în mână. 

Ajuns în sală, se trezi într-un vălmășag de voci și zgomot de 
pași răsunători, și în mijlocul unei întinse expoziţii de flori. 
Crizanteme enorme aruncând văpăi stranii de pe spatele 
petalelor lor învolburate, trandafiri roz fără cusur ce păreau să 
mediteze grațios asupra propriei lor perfecţiuni, trandafiri 
stacojii, molatici, covârșiţi de culoarea și mireasma lor puternică 
se îngrămădeau în toate părțile. 

Cu zâmbetul sfios întârziindu-i încă pe buze, Finch trecu agale 
printre ele. Eleganta, fragilitatea lor, combinată cu coloritul viu îi 
provoca un simţământ de înfiorată fericire. Ar fi vrut să nu fie 
atât de multă lume. l-ar fi plăcut să-și poarte pașii printre flori, 
singur, absorbindu-le parfumul mai degrabă decât inhalându-l, 
absorbindu-le voioșia festivă mai degrabă decât admirând-o. O 
tânără femeie drăguță, cu zece ani mai mare ca el, se aplecă 
deasupra unui bulgăraș de crizantemă înăuntrul căreia ardea un 
miez portocaliu înfocat, și-și apropie obrazul de floare. 
„Adorabil”, murmură ea și se uită zâmbind spre adolescentul 
stângaci de lângă ea. Finch îi întoarse zâmbetul dar trecu mai 
departe. Totuși, după ce se asigură că fata plecase, se întoarse 
la floarea incandescentă și își pironi privirile asupra ei de parcă 


ar fi vrut să descopere ceva din esenţa drăgălășeniei feminine 
care o mângâliase. 

ÎI trezi sunetul unei voci bărbătești care răsuna prin 
megafonul din interiorul clădirii unde se desfășura concursul 
hipic. Se uită la ceasul de mână și constată că era ora patru fără 
un sfert. N-ar fi îndrăznit să se arate în preajma ringului decât 
după o jumătate de oră cel puţin. Plecase de la ultima oră de 
școală ca să poată avea timp să vadă câte ceva și din celelalte 
expoziţii înaintea începerii concursului la care urma să participe 
Renny, fratele său. Renny se aștepta să-l vadă abia atunci și, 
fără îndoială, l-ar fi dojenit cu asprime dacă ar fi descoperit că 
lipsise de la vreo oră. Finch nu reușise la examenul de admitere 
din vară și în prezent atitudinea lui față de Renny era de 
împăciuire smerită. 

Intră în secția de automobile. Pe când cerceta o mașină sport 
de un albastru închis strălucitor, un vânzător se apropie de el și 
începu să-i prezinte pe larg calităţile automobilului. Finch se 
simţea stânjenit, totuși măgulit, de a fi tratat cu deferenţă și 
interpelat cu „domnule”. Stătu de vorbă cu omul acela câteva 
minute, încercând să pară cât mai inteligent cu putinţă și să-și 
ascundă cărţile. Când în sfârșit se îndepărtă tacticos își trase 
umerii spre spate și-și înăspri trăsăturile, impunându-le o 
expresie de siguranţă bărbătească. 

Nu aruncă decât o privire fugară expoziţiei de mere și 
acvariilor pline de carași aurii și se hotărî să treacă pe la cuștile 
cu vulpi argintii. O scară lungă ducea spre acea secţie. Acolo sus 
sub acoperiș se afla o altă lume, o lume care mirosea a 
dezinfectante, o lume de ochi scânteietori, de boturi ascuţite și 
blană aspră ca peria. Vietăţi captive, în spatele grilei solide a 
cuștilor lor. Încolăcite în ghemuri strânse, ițindu-se doar cu un 
singur ochi atent, scurmând în paiele curate, încercând să 
găsească o cale de ieșire din această sumbră întemniţare, stând 
pe labele dinapoi, cu boticuri dispreţuitoare vârâte prin ochiurile 
grilei de sârmă. Finch ar fi vrut să deschidă ușile tuturor cuștilor. 
Și le închipui, după ce le-ar fi eliberat, fugind cât le ţineau 
picioarele, străbătând  înnebunite câmpurile tomnatice, 
scormonind cu furie vizuini ca să se ascundă în pământul 
primitor. O, dac-ar putea într-adevăr să le dea drumul să alerge, 
să scormone, să prăsească în pământ, după cum le era rostul! 


Parcă vestea că venise cineva să le ajute se transmisese din 
cușcă în cușcă. Ori încotro privea, îl fixau ochi plini de speranţă. 
Micile vulpi căscau, se întindeau, tremurau nerăbdătoare. 
Așteptau... 

O goarnă răsună de jos. Finch reveni la realitate. Se îndepărtă 
pleoștit, grăbind către scară, întorcând spatele captivelor. 

În capul scărilor un om în vârstă, adus de spate, stătea abătut 
în faţa unei expoziţii de canari. Îl acostă pe băiat, oferindu-i un 
bilet de loterie. Premiul avea să fie o frumoasă pasăre cu viers 
bogat. 

— Numai douăzeci și cinci de cenți pentru bilet, spuse, și 
canarul merită douăzeci și cinci de dolari. O adevărată minune. 
Uite-l aici în colivia asta. N-am crescut nicicând o pasăre mai 
superbă. Uită-te la forma și culoarea lui. Și-ar trebui să-l auzi 
cântând. Ce mai cadou, tinere, pentru mama dumitale și 
Crăciunul e colea, peste șase săptămâni! 

Finch se gândi că dacă mama lui ar trăi, ar fi fost un cadou 
extrem de drăguţ pentru ea. Se văzu oferind canarul în colivia 
lui aurită, sclipitoare, unei imaginare tinere mame încântătoare, 
în vârstă de douăzeci și cinci de ani. Își pironi ochii luminoși, 
avizi, asupra canarului arătos și dolofan de pe urma hranei 
speciale și mormăi ceva incoerent. Expozantul scoase la iveală 
un bilet. 

— Poftim... numărul treizeci și unu. Nu m-aș mira câtuși de 
puţin să fie numărul câștigător. Sigur nu vrei să cumperi două? 
Ai putea foarte bine să cumperi două, acum că te-ai pornit. ` 

Finch clătină din cap și scoase cei douăzeci și cinci de cenți. In 
timp ce cobora scările, se câină pentru slăbiciunea sa. Stătea 
destul de prost cu fondurile și fără să mai arunce banii. Incercă 
să și-l închipuie pe Renny constrâns să cumpere un bilet de 
loterie pentru un canar! 

După această cheltuială, se abţinu să cumpere un program cu 
probele pentru concursul hipic. Locurile mai ieftine erau atât de 
ticsite încât se văzu silit să se așeze în fund într-un grup de 
bărbaţi și tineri de tot soiul. Bărbatul de lângă el era destul de 
cherchelit. Își ţinea  voluminosul program broșat pentru 
competiţiile săptămânii la o distanţă atât de mică de nas încât 
aproape că se atingeau. 

— Afurisit program stupid, mormăi el. Fiecare pagină mai 
stupidă ca aia dinainte. 


În mijlocul ringului se pronunţau deciziile juriului. Pe 
pardoseala de stejar, participanţii, ţinându-și caii înșeuaţi, 
apăreau ca niște puncte. Trei membri ai juriului, cu carneţele în 
mână, treceau de la cal la cal, consultându-se din când în când. 
Caii stăteau nemișcaţi, toţi în afară de unul care se smucea iritat 
în hăţurile întinse. Mirosul plăcut, înţepător, de scoarță de stejar 
și piele curată de cal plutea în aerul care se menținea încă 
răcoros în ciuda înghesuielii spectatorilor. 

Omul cu megafonul anunţa câștigătorii. Li se oferiră panglici 
apoi dispărură pe urmele concurenţilor învinși, undeva în spate. 
Fanfara începu să cânte. 

— Afurisit program! Cu totul nefolositor, se auzi în urechea lui 
Finch. Nu-nţeleg nimic din el. 

— Poate reușesc eu, zise băiatul, dornic să se uite la program, 
totuși nevrând să fie văzut stând de vorbă cu o astfel de 
persoană. 

— Cumpără-ţi singur unul! i-o întoarse omul pe glas ridicat. Să 
nu-ţi închipui c-o să-mi umfili mie programul. 

Se auziră râsete de la spectatorii din preajmă. Finch se 
înfundă pe locul său, roșu ca racul, umilit. Îi fu recunoscător 
fanfarei pentru explozia sonoră care vestea manejul pe fond 
muzical. 

Își redobândi buna dispoziţie pe măsură ce urmărea, făpturile 
lucioase, călărite de soldaţii de la cazarmă, executând cu pași 
mărunți, sfielnici și totuși falnici, evoluţiile complicate. Se lăsă 
purtat de armonia senzuală a sunetelor, mișcării și coloritului. 
Lămpile suspendate de tavanul înalt, înfășurate cu flamuri și 
steguleţe viu colorate, trepidau de vibraţiile metalice ale 
aerului. Numărul următor programa premierea cailor călăriți de 
femei. Figurau cincisprezece participanţi pe listă, printre care 
Silken Lady, călărit de cumnata lui Finch, Pheasant Whiteoak. 
Apăru la sfârșitul șirului cu numărul 15 scris mare într-un pătrat 
alb prins pe spate. Finch simţi o bruscă împunsătură de mândrie 
în timp ce o urmărea pe Lady înconjurând pardoseala de stejar, 
demonstrându-și la fiecare pas pur sângele și mândria rasei. 
Incercă de asemenea un plăcut simțământ de proprietate față 
de Pheasant. Părea un băiat zvelt în haina și pantalonii de 
călărie cafenii, cu capul gol și părul tuns scurt. Ciudat de tânără 
arăta, după toate prin câte trecuse. Povestea aceea cu Eden 
care era gata s-o despartă de Piers! Acum păreau mai fericiţi. 


Piers ţinea grozav ca Pheasant să facă figură bună la proba de 
sărituri. Un tip dur, Piers ăsta - trebuie să-i fi făcut viaţa amară o 
bună bucată de timp. Bine că Eden se afla acum departe și nu 
mai prezenta pericol. Pricinuise destule necazuri - fusese un 
frate rău pentru Piers, un soţ rău pentru Alayne. Acum totul se 
sfârșise! Finch își îndreptă gândurile spre călăreţe. 

Un bărbat voinic în uniformă de colonel imprimă cailor pasul, 
făcându-i să înconjoare ringul unul după altul, când repede, 
când încet. Chipul palid a lui Pheasant se îmbujoră. În faţa ei 
călărea o fată mică de statură, durdulie, cu un imaculat costum 
de călărie englezesc, cu o pălăriuță lucioasă având o calotă ca 
un clopot și o cravată albă ca zăpada. Un tânăr de lângă Finch îi 
spuse că fata venea de la Philadelphia. Călărea un cal superb. 
Cei din juriu începură să-l remarce. 

Finch simţi o împunsătură de gelozie văzând cum calul 
american gonea ritmic pe pardoseala de stejar. Când călăreţele 
descălecară și rămaseră vlăguite în diverse atitudini lângă caii 
lor, ochii lui Finch se aţintiră asupra lui Pheasant și a fetei din 
Philadelphia. 

Se întâmplă așa cum se temuse. Panglica albastră fu prinsă 
de frâul calului călărit de fata cea durdulie. Silken Lady nu 
obținu nici măcar a doua sau a treia panglică. Acestea fură 
acordate unor cai din alte orașe ale regiunii. Pheasant, cu 
feţișoara imobilă, ieși călare împreună cu grupul înfrânţilor. 

Veni rândul probei de sărituri femei. 

Senzaţia de agreabilă așteptare era sporită de bubuitul voios 
al tobelor subliniind aria marţială executată de gorniști. Prima 
călăreață își făcu apariţia, calul ei, cu gât arcuit și copite 
lustruite, lovind pardoseala de stejar. Cu un aer vesel, sigur pe 
sine, grăbi în trap ușor spre poarta de un metru treizeci. Apoi, 
pe când călăreaţa își înclina capul pentru săritură, calul se abătu 
în lături și galopă degajat pe pistă. Tensiunea se înecă în haz. 
Râsetele se propagară în unde peste loji și izbucniră puternic în 
locurile din spate. Călăreaţa roti scurt calul și-l mână din nou 
spre poartă. Calul sări cu ușurință. Fără incidente sări peste zid, 
apoi peste dublul X, dar când trecu peste bare, lovi cu copita 
bârna de sus care căzu zdrăngănind. Încă o încercare! Din nou 
împotrivirea în faţa obstacolului, din nou săritura, dar de data 
aceasta dărâmă două bare. O goarnă răsună. Călăreaţa și calul 
dispărură, fata demoralizată, calul candid încântat de sine. 


Alte două participante veniră și plecară fără să provoace vreo 
senzaţie. Următoarea călăreaţă era fata din Philadelphia. 
Splendidul cal părea prea înalt pentru silueta scundă, durdulie, 
în impecabilul costum de călărie. Dar calul își cunoștea meseria. 
Porni să sară cu toată convingerea. Un singur incident în cele 
două ture - o lovitură de copită în spate. Se retraseră în mijlocul 
unui ropot puternic de aplauze. 

Urmă Pheasant pe Soldier, frate vitreg cu Silken Lady. Inima 
lui Finch porni să bată puternic când intrară la trap în arenă. Nu 
era glumă să-l stăpânești pe Soldier. Nu era câtuși de puţin un 
cal potrivit să-l încalece o fată subțirică de nouăsprezece ani. 
Soldier se apropie de obstacol dintr-o parte, arătându-și dinţii 
într-un rânjet dezagreabil. Pheasant îl mână în trap înapoi la 
punctul de plecare și apoi îl îndreptă din nou spre poartă, 
încurajându-l blând. 

— Dă-i să guste biciul! o sfătui omul de lângă Finch. 

Soldier se împotrivi iarăși la săritură. Din nou Pheasant îl 
întoarse roată și porni iarăși, dar de data aceasta un atac direct 
spre obstacol îl făcu să treacă pe deasupra în zbor ca o 
rândunică. Apoi zbură peste fiecare din obstacolele înalte, 
„jambierele” albe ale picioarelor din spate scânteind, coada 
roșcată fluturând. 

Finch zâmbea fericit. Bună fată, micuța Pheasant. Bun băiat 
Soldier. Adăugă aplauzele sale puternice, furtunii care le 
sublinie performanţa. Totuși ochii îi exprimau îngrijorare, în timp 
ce aștepta manșa a doua. De data aceasta n-a mai existat nici o 
împotrivire, doar un zbor rapid, triumfător peste poartă, gard 
viu, dublu X. Dar nu se putea ști niciodată ce e în stare să facă 
Soldier. La ultima poartă se abătu într-o parte, trecu pe lângă ea 
și dispăru printre aplauze și râsete. 

Fata din Philadelphia, Pheasant și alte trei au fost rechemate 
pentru o săritură de departajare. Toate cinci se achitară bine, 
dar calul american se comportă cel mai bine. Finch recunoscu, 
trist, că juriul avea dreptate să-i acorde panglica albastră, iar lui 
Soldier pe cea roșie. Dar, oricum, fata nu știa să călărească la 
fel de bine ca micuța Pheasant, gândi el. 

Acum urma Clasa corintiană, cai cenușii și roibi, murgi și 
negri, revărsându-se pe pistă în șir strâns. A, uite-l pe Renny! 
Silueta aceea subţire, vânjoasă care părea să facă corp comun 
cu iapa murgă cu picioarele lungi. Un fior de emoție străbătu 


mulțimea ca o adiere de vânt unduind un lan de grâu. Când 
sunetul orchestrei se stinse, ropotul copitelor preluă rolul 
muzicii, cu mult mai melodios. Finch nu rezistă să rămână 
așezat. Se strecură pe lângă genunchii celor care-l despărţeau 
de pasaj și cobori treptele. Se alătură celor care se rezemau de 
balustrada din jurul pistei. 

Aici pardoseala de stejar arăta ca o catifea cafenie. Aici se 
auzea cum părâie pielea harnașamentelor întinse, cum pufăie și 
sforăie animalele lucioase angajate în întrecere, cum fornăie 
anevoie când aterizează la pământ după săritura peste gardul 
viu. Finch stătea cu ochii aţintiţi la culoarea verde a 
obstacolului. Urmărea cu privirea fiecare cal în timp ce sălta, cu 
călărețul aplecat asupra lui, cele două trupuri mușchiuloase 
contopite într-o efigie de centaur. 

Nici o femeie în această întrecere. Doar bărbaţi. Bărbaţi și cai. 
O, ce spectacol palpitant! Calul trecu în zbor peste barieră, gard 
viu, pluti prin aer, căzu din nou pe copite cu o bufnitură surdă și 
se repezi ca fulgerul pe pardoseala de stejar cu nările dilatate, 
botul căscat, răsuflarea șuierând din trupul mare cât un butoi. 
Calul lui Renny semăna cu întruchiparea unei sălbatice forțe 
preistorice. Renny, cu nasul său cioplit, ochii căprui arzând pe 
chipul îngust, vulpin, cu zâmbetul lui care avea întotdeauna 
ceva vindicativ, părea și el stăpânit de această forţă sălbatecă. 

Nici o femeie în competiție? Dar iapa ce era? Diavoliţa aceea 
murgă, numai piele și os care-l purta pe Renny, zvâcnea la cea 
mai mică smucitură a frâului, galopa ca vântul de răsărit țâșnind 
peste valuri o dată cu el! O, avea destulă feminitate!! Vibra din 
toate fibrele. Nu scâncise din boxa ei strigându-l provocător pe 
armăsarul negru catifelat? Nu stătuse ea în paie și dăduse 
naștere din trupul ei numai piele și os unui mânz ciolănos care 
nu fusese încă îmblânzit? Nu alăptase ea acest mânz, frecându-l 
duios cu botul, adulmecându-i mireasma. „Are destulă 
feminitate, pe legea mea” gândi Finch. 

Imaginaţia băiatului, descătușată de tumultul cailor în salt, a 
căror răsuflare îi atingea în trecere faţa în calde rafale, se 
așternu ca un ecran ireal între el și scena reală dinaintea lui. 
Vedea iapa lui Renny galopând spre el, năpustindu-se spre el, în 
loc să urmeze pista. O vedea galopând peste el, călcându-l în 
picioare, strivindu-l sub copite, nimicindu-l. Apoi asistă la 
eliberarea propriului său suflet din trupul zdrobit. Işi văzu 


sufletul opac, irizat, cu o formă ciudată, urcând dintr-un salt pe 
spinarea iepei, în spatele lui Renny, înlănţuindu-i mijlocul cu 
braţe de umbră, totuși cumplit de puternice, și avântându-se cu 
el deasupra călăreţilor din cerc, deasupra spectatorilor care 
băteau din palme, sus, printre luminile care ţâșneau în 
năvalnice talazuri de culoare, spre un cer brăzdat de fulgere. 
Tobele bat acompaniate de muzica avântată a gorniștilor... 
Finch sta rezemat de balustradă, un băiat deșirat, cu obrajii 
supti, ochii lacomi, un omoplat osos ieșind colţuros la vedere 
prin haină. 

Expresia lui era atât de ridicolă încât Renny, ocolind pista în 
trap domol cu panglica albastră fluturând la gâtul murgului, își 
spuse, dând cu ochii de el: „Sfinte Dumnezeule, puștiul ăsta are 
o mutră de idiot!” 

Când băiatul îl căută printre grupurile de bărbaţi și cai în 
îngrăditura din spatele arenei, salutul pe care Renny i-l adresă 
se rezumă la o înclinare a capului. Își continuă conversaţia cu un 
ofițer cu înfățișare rigidă în uniformă de locotenent american. 
Finch îl văzuse participând la mai multe probe de sărituri. Se 
clasase imediat după Renny, obţinând panglica roșie. 

Finch rămase alături, umil, ascultându-i vorbind despre cai și 
vânătoare. Ochii lor radiau de admiraţie reciprocă. In cele din 
urmă, Renny se uită la ceas și spuse: 

— Ei bine, trebuie s-o iau din loc. Apropo, el e fratele meu mai 
mic. Finch, domnul Rogers. 

Americanul dădu amabil mâna cu băiatul, dar îl cercetă fără 
entuziasm. 

— A crescut brusc, presupun, observă el, adresându-i-se 
fratelui mai vârstnic, pe când se îndepărtau împreună. 

— O, da, replică Renny. Nu e cine știe ce de capul lui, și 
adăugă pe un ton de scuză: are talent muzical. 

— Studiază muzica? 

— A studiat-o, dar i-am interzis vara trecută după ce a căzut 
la admitere. Sunt tot timpul la cuțite cu el din cauza asta. Acum 
că i-am interzis muzica, s-a apucat de actorie. S-ar zice că 
preferă să facă orice decât să înveţe. Dar sper c-o să iasă ceva 
de capul lui până la urmă. Uneori mânzul care promite cel mai 
puţin, știți... 

Traversau acum un spaţiu deschis, pavat, neluminat decât de 
mănunchiul de raze estompate de la farurile unui automobil 


care se deplasa prudent printre caii duși la grajd sau la gară de 
către gălăgioșii lor însoțitori. Totuși, lumina obscură de zi dădea 
încă posibilitatea de a distinge un chip de altul. 

Un grăjdar, străbătând curtea în fugă, alunecă pe stratul 
subţire de noroi care acoperea caldarâmul și plonjă înainte; 
capul său ca un proiectil veni în contact cu stomacul unui tip 
voinic care trăgea un cal acoperit cu o pătură. 

Tipul urlă: 

— Ce ţi-ai înfipt capul ăla tâmpit, în burta mea, mă? Ce-i fi 
crezând că-i aici, un meci de fotbal? 

Grăjdarul îi răspunse cu o grindină de insulte care se pierdu în 
nechezatul calului, contrariat că incidentul îi va întârzia cina. În 
interiorul clădirii se putea auzi fanfara intonând imnul englez. 

Umbrele care se mișcau prin curte deveniră acum nedeslușite 
pe măsură ce întunericul se lăsă peste tot ca o învelitoare 
palpabilă. Ploaia, care căzuse cu intermitenţă, bătea acum 
puternic dinspre est și totodată mugetul lacului spori în 
intensitate ca și când elementele naturii, sătule de îndeletnicirile 
oamenilor și cailor, se uniseră pentru a le șterge orice urmă. 

Renny Whiteoak și americanul se despărţiră și Finch, care îi 
urmase umblând gheboșat, veni alături de fratele său. 

— Doamne, ce frig e! mormăi băiatul. 

— Frig, exclamă fratele mai mare, cu uimire. Mie mi-e foarte 
cald. Necazul cu tine e că nu faci destulă mișcare. Dacă ai face 
mai mult sport, ţi-ai pune sângele în circulaţie. Nici unui mânz 
abia născut nu i-ar fi frig în seara asta. 

Se auzi o voce din mașina de care tocmai se apropiau: 

— Tu ești, Renny? Am crezut că nu mai vii. Mi-e îngrozitor de 
frig! 

Era Pheasant. 

Renny se urcă în mașină și aprinse farurile. Finch se căţără 
înăuntru lângă fată. 

— Ce pereche! făcu Renny debreind. O să trebuiască să vă ţin 
într-un cuib de vată. 

— Oricum, insistă ea, ar fi foarte rău pentru copilaș dacă aș 
răci, și sunt plecată de prea mult timp de lângă el. Nu poţi porni 
o dată mașina? 

— S-a întâmplat ceva la rabla asta blestemată, bombăni el, 
apoi adăugă optimist: Poate că motorul e doar un pic prea rece. 


Smuci în diverse chipuri mecanismul învechit dând totodată 
frâu liber, cu glas scăzut dar apăsat, unei antipatii vechi de 
șapte ani. lubea și înţelegea caii, dar ciudăţeniile unui motor îl 
derutau. Pheasant îl întrerupse: 

— Cum am fost? 

Un timp nu se auzi nici un răspuns, apoi mormăi: 

— Nu chiar așa rău. Dar n-ar fi trebuit să-l atingi pe Soldier cu 
cravașa. Mergea mai bine dacă nu-l atingeai. 

— Ei, am ieșit a doua, oricum. 

— Ai fi putut ieși prima dacă nu-l atingeai. Doamne, de-am 
ajunge odată acasă cu rabla asta blestemată! 

Vocea lui Pheasant era indignată: 

— Ai văzut calul americancei? O adevărată minune! 

— Şi Soldier e la fel, bombăni cumnatul ei cu încăpățânare. 

Finch, deprimat, se rezemă într-un colţ al mașinii. Bezna 
umedă, învăluitoare, a nopţii timpurii, gândul la orele de studiu 
care îl așteptau în dormitorul rece, păreau ca niște mâini întinse 
spre el din pământul îmbibat de apă pentru a-l trage în jos. Se 
simţea lihnit de foame. Avea o bucată de ciocolată în buzunar și 
chibzui cum să scoată ciocolata și să-i asigure trecerea spre 
gură fără ca Pheasant să observe ceva. Pipăi în căutarea ei, o 
găsi, o extrase cu grijă din învelișul de staniol mototolit, la 
adăpostul unei cumplite izbucniri a lui Renny care-i distrase 
atenţia fetei. Și-o îndesă în gură, afundându-se mai adânc în 
colţul lui și închise ochii. 

începuse să simtă o oarecare consolare, când Pheasant îi 
șuieră în ureche: 

— Porcule! Porc dezgustător ce ești! 

Finch uitase ce simţ ascuţit al mirosului avea Pheasant. Fata 
nu voia să-i rămână datoare. Se scotoci în buzunar, scoase o 
tabacheră și în clipa următoare flacăra vie a unui chibrit îi 
lumină feţișoara palidă și dezvălui, ţuguiate sarcastic, buzele 
sorbind din ţigară cu lăcomie. Fumul cu miros aromat plutea 
greu deasupra aerului umed. Finch își fumase ultima ţigară la 
prânz. Ar fi putut, desigur, să-i ceară lui Renny una, dar nu prea 
era indicat să i se adreseze când îl necăjea mașina. 

Chiar atunci, cel mai mare dintre fraţii Whiteoak se lăsă, cu un 
gest de disperare, pe spătarul scaunului. 

— Din partea mașinii putem să ne ducem acasă pe jos, 
observă el laconic. 


Își aprinse și el o ţigară. Fumul și o tăcere posomorâtă puseră 
stăpânire pe mașină. Ploaia îi biciuia părţile laterale și, la fiecare 
fluturare a perdelelor prost ajustate, un curent rece pătrundea 
în interior. Lumini de faruri estompate de ploaie alunecau pe 
lângă ei. 

— Dar tu ai fost grozav, Renny, spuse Pheasant, ca să mai 
însenineze atmosfera. Și-ai câștigat și panglica albastră! Am 
venit și eu în sală și-am văzut tot. 

— Nu puteam să nu câștig cu asemenea cal. Doamne, ce 
iapă! 

Apoi, după o clipă, adăugă cu intenţie vădită: 

— Deși, dac-aș fi fost destul de prost s-o ating cu cravașa, aș 
fi ieșit probabil al doilea. 

— O, ce frig mi-e! exclamă fata, ignorând înțepătura. Și mă 
gândesc tot timpul la bietul meu copilaș. 

Finch se simţi cuprins dintr-o dată de o puternică mânie faţă 
de cei doi, așa cum stăteau acolo fumând. Ce aveau de făcut 
când vor ajunge acasă decât să tândălească prin grajd sau să 
alăpteze un bebeluș? În timp ce el va fi obligat să-și biciuiască 
bieţii creieri studiind trigonometria. Înghiţi ultima rămășiță de 
ciocolată și spuse cu voce răgușită: 

— Păreai destul de intim cu caraghiosul ăla de locotenent 
american. Cine e? 

Chiar în timp ce le rostea, îl izbiră și pe el cuvintele pline de o 
nestăpânită obrăznicie. Nu s-ar fi mirat dacă Renny s-ar fi întors 
spre el și l-ar fi pocnit. Simţi cu precizie cum pe Pheasant, în 
colţul ei, o trec fiori de spaimă. 

Dar Renny răspunse destul de calm. 

— L-am cunoscut în Franţa. Un tip grozav și foarte bogat. 

Apoi adăugă cu invidie: 

— Are unul din cele mai grozave grajduri din America. 

Pheasant se jeli: 

— O, bietul meu Mooey, micuțul de el! Am să mai ajung 
vreodată la el? 

Tonul cumnatului ei deveni ţâfnos: 

— Ascultă, fata mea, trebuie să renunţi sau la concursuri 
hipice sau la copii. Nu se poate și una și alta. 

— Dar abia anul trecut m-am apucat de amândouă, pledă ea, 
și sunt la fel de captivante, și lui Piers îi place să le fac pe 
amândouă. 


Finch mormăi: 

— Mai citează și pe altcineva în afară de Piers, așa, pentru 
variaţie. 

— Dar cum să fac așa ceva? E singurul soţ pe care-l am. 

— Dar nu e singurul frate pe care-l am și m-am plictisit să-i tot 
aud cuvintele ridicate în slăvi, de parc-ar fi Atotputernicul. 

Pheasant se aplecă spre Finch, chipul ei, o pată albă 
estompată în întuneric. 

— Orice om atât de egoist ca tine, sigur că nu vrea să audă 
nimic despre altcineva. Oricine, în stare să înfulece o bucată de 
ciocolată lângă o tânără mamă moartă de foame. Oricine... 

— Mai spune o dată „oricine”, răcni Finch, și sar jos din 
mașină. 

O smucitură puternică puse capăt discuţiei. Renny scoase un 
mârâit satisfăcut. 

Se ghemui în faţa volanului, scrutând noaptea de noiembrie. 
Drumurile erau aproape pustii când depășiră cartierele 
mărginașe. Chiar și ulițele satelor pe care le străbătură în viteză 
erau aproape pustii. În stânga, imensa întindere a lacului şi a 
cerului contopite formau un abis de întuneric străpuns doar de 
raza luminoasă a unui far și de două puncte roșu închis, ce 
denotau prezenţa unei goelete luptând din greu împotriva unui 
vânt din faţă. 

Gândul îi zbură spre grajdurile de la Jalna. Mike, un splendid 
armăsar castrat, avea o tăietură adâncă la picior de la lovitura 
pe care i-o dăduse în dimineaţa aceea un cal nou, nărăvaș. Era 
foarte îngrijorat de soarta lui. Veterinarul spusese că ar putea fi 
ceva serios. Era nerăbdător să ajungă acasă și să afle cum își 
trecuse ziua. Se gândi la calul cel nou care pricinuise răul. Una 
din achiziţiile lui Piers. Lui personal nu-i plăcuse privirea din 
ochii animalului, dar lui Piers nu-i păsa câtuși de puţin de firea 
unui cal dacă îi convenea fizicul lui. Piers trecea cu vederea firea 
unui cal când era vorba să-și facă un chef. Asta părea să fie 
punctul lui de vedere. Așa, atunci ar face bine să ţină seama de 
firea acestei noi gloabe și încă urgent... Se încruntă într-un mod 
care întotdeauna o făcea pe bunica lui să exclame în extaz: 

— Ehei, ce exemplar desăvârșit al familiei Court e flăcăul 
ăsta! Ştie să arunce o privire cruntă când vrea! 

Se gândi la un mânz pe care-l văzuse în dimineaţa aceea 
lângă una din iepele de povară, un animal greoi, urât, cu un cap 


de oaie și picioare mari, late, dar care zăcând acolo, în boxa din 
grajd, cu mânzul ei alături, îi păruse transformată. Avea ceva 
nobil biata creatură, ca o femeie urâtă, suptă, care, aplecată 
deasupra pruncului ei nou născut, poate crea o impresie de 
noblețe. Extraordinari sunt caii - natura în general e 
extraordinară. Deosebirile dintre o iapă sau alta - între un cal de 
povară și unul de vânătoare. Ciudatele, inexplicabilele deosebiri 
dintre membrii aceleiași familii. Fraţii lui vitregi și el însuși. 
Băieții erau cu mult mai greu de crescut decât caii. N-ar trebui 
să fie atât de deosebiți, căci erau din același trup și sânge, 
proveniţi din același genitor... Totuși, cum puteau fi doi băieţi 
mai deosebiți decât micul Wakefield, așa de sensibil, afectuos și 
isteț și tânărul Finch pe care nu izbuteai să-l sperii ca să 
studieze, nici să-l determini, măcar de rușine, să manifeste 
vreun interes pentru sport, care se deplasa tot timpul ca un 
somnambul, cu aerul lui nătâng. În ultima vreme, părea mai 
maturizat, mai posac ca oricând... Și apoi Piers, Piers era și el 
altfel. Puternicul Piers îndrăgostit de cai, iubind pământul. Aveau 
multe afinități el și Piers, prin dragostea lor pentru cai, prin 
dragostea lor pentru Jalna... și Eden. Gândindu-se la Eden, 
emise un sunet între mărâit și oftat. Nici un rând de la el de 
când dispăruse după povestea cu Pheasant, în urmă cu aproape 
un an și jumătate. Asta demonstra ce efect puteau să provoace 
versurile asupra unui om - să-l facă să uite buna cuviinţă, să-i 
strice viaţa unei fete ca Alayne. De atunci Piers devenise mai 
taciturn, mai capricios, deși apariţia copilului contribuise mult la 
îndreptarea situaţiei. Bietul bebeluș, probabil că acum urlă de 
foame. 

Acceleră viteza, neţinând seama de drumul alunecos și strigă 
peste umăr: 

— În zece minute suntem acasă, așa că înveselește-te 
Pheasant! Are vreunul din voi o ţigară? Eu am fumat-o pe 
ultima. 

— Şi eu la fel, Renny. O, sunt atât de bucuroasă că suntem 
aproape acasă. Ai realizat un timp minunat pe noaptea asta. 

— Tu ai vreo ţigară, Finch? 

— Eu! exclamă băiatul, frecându-și unul din genunchii osoși 
care îi amorţise de atâta ședere în aceeași poziţie. N-am 
niciodată! Nu-mi pot permite. Pot să-ţi spun că-mi cheltuiesc toți 


banii de buzunar pe biletele de tren, masa de prânz și tot felul 
de taxe. Nu-mi rămâne nimic pentru ţigări. 

— Cu atât mai bine pentru tine, la vârsta ta, i-o tăie Renny. 

— Ciocolata e mult mai bună pentru tine, susură Pheasant la 
ureche. 

Renny își miji ochii prin geam. 

— Uite gara, anunţă el. Bănuiesc că ţi-ai lăsat bicicleta acolo. 
Vrei s-o iei? Sau preferi să rămâi cu noi în mașină? 

— E o noapte înfiorătoare. Cred c-am să merg cu voi. Nu... am 
să... da... o, Doamne, nu știu ce să fac! 

Se uită pierdut în noaptea de afară. 

Renny opri mașina cu o hurducătură. Intrebă peste umăr: 

— Ce naiba e cu tine? Ești tot timpul în toane proaste. Acum 
hotărăște-te, dacă se poate. Eu personal cred c-ar fi mai bine să 
lași bicicleta unde e și să vii mâine dimineaţă la gară pe jos. 

— O să fie groaznic să merg pe jos pe o vreme ca asta, 
mormăi Finch,  masându-și piciorul cu mâinile ca să-l 
dezmorţească. O să mi se umple cărţile de noroi. 

— Păi, ia pe unul din oameni să te aducă cu mașina pân-aici. 

— Piers o să aibă nevoie de mașină devreme. L-am auzit 
vorbind despre asta. 

Renny își întinse un braţ în spate și deschise portiera din 
dreptul băiatului. 

— Acum, spuse calm, dar cu o vibraţie amenințătoare pornită 
din piept, dă-te jos. M-am săturat de atâtea fasoane. 

Finch se târî afară din mașină, ţopăind ridicol când atinse 
pământul cu piciorul amortit. Rămase pe loc, cu gura căscată, în 
timp ce portiera se trânti și mașina se îndepărtă hurducând, 
împroșcându-i pantalonii cu apă noroioasă. 

Se îndreptă spre gară, mișcându-se anevoie, apăsat de 
greutatea autocompătimirii. In încăperea din spatele biroului 
șefului de gară își găsi bicicleta rezemată de cântar. N-ar fi o 
idee rea să se cântărească, gândi. In ultima vreme băuse zilnic 
câte un pahar de lapte în speranţa de a mai pune puţină carne 
pe el. Se urcă pe cântar și începu, nesigur, să mute greutăţile. 
Din camera alăturată răzbătea sunet de voci bărbătești, voci 
ridicate, certărețe. Cântarul se echilibră. Finch cercetă curios 
cifrele, apoi faţa i se lumină - un câștig neîndoios de un kilogram 
și jumătate. Un zâmbet copilăresc îi însenină trăsăturile. Laptele 
îi făcea bine, fără îndoială. Se îngrășase. Nu era prea rău, un 


kilogram și jumătate în două săptămâni. O să bea mai mult 
lapte. Se dădu jos de pe cântar și era gata să-și ia bicicleta când 
descoperi că o pedală apăsa pe platforma cântarului. Bănuiala îi 
umbri fruntea. Nu cumva apăsarea pedalei avea vreo legătură 
cu sporul lui în greutate? Mută bicicleta mai încolo și se urcă din 
nou pe cântar. Nerăbdător, urmări acul tremurător. Greutatea 
sări în sus! Finch deplasă cursorul de alamă. Două kilograme 
mai puţin. Nu se îngrășase. Slăbise. Slăbise. Cântărea cu două 
kilograme mai puţin decât în urmă cu două săptămâni! 

Sumbru, își luă bicicleta și-o împinse până ieși din gară. Îl auzi 
pe unul din oameni întrebând: 

— Ce e zgomotul ăsta de-afară? 

Şi răspunsul șefului de gară: 

_ — Cred că e tânărul Whiteoak care se duce la școala din oraș. 
Işi lasă bicicleta aici. 

Vocile  coborâră și Finch își închipui ce comentarii 
dispreţuitoare debitau oamenii pe socoteala lui. 

Se aruncă în șa și pedală îndârjit pe poteca de lângă șine. S-o 
ia naiba de ploaie! Și mai ales naiba să-l ia de lapte! Îl slăbea în 
loc să-l fortifice. N-o să mai bea un strop. 

Aleea care ducea spre casă era ca un tunel întunecat. Tufele 
de cucută și brazii canadieni o bolteau cu crengile lor rășinoase, 
impenetrabile. Mireasma lor puternică, mireasma pâlcurilor de 
ciuperci de dedesubt, era sporită în mare măsură de continua 
umezeală din ultimele două săptămâni încât părea o substanţă 
palpabilă picurând din draperiile dense ale crengilor, mustind 
din pământul jilav de sub ele. Era ca o cale ce-ar fi putut duce 
spre un palat adormit sau spre refugiul unui grup de adoratori ai 
unor zei de mult uitaţi. Străbătând întunericul apăsător, 
îmbălsămat, băiatul simţea că plutește ca într-un vis, că ar 
putea aluneca așa, pentru totdeauna, fără nici un pic de lumină, 
nici un pic de căldură care să-l întâmpine la capăt. 

Acolo, pe drum, se făcu pace în el. Işi dori să poată continua 
să meargă pe bicicletă printre copacii aceștia seculari până când 
ar absorbi ceva din demnitatea lor impasibilă. Se închipui 
intrând în camera unde era strânsă familia, purtând înfășurată 
ca o mantie în jurul lui demnitatea unuia din acești copaci. Își 
închipui cum intrarea lui ar răspândi o răceală asupra bunei 
dispoziţii grosolane a acelor ființe mai puţin austere. 


Când ieși din alee în luminișul cu pietriș din jurul casei, ploaia 
îl lovi cu violenţă sporită iar vântul de răsărit făcea ca obloanele 
să zdrăngăne și tulpinile desfrunzite ale bătrânei viţe sălbatice 
să hârșâie de zid. Lumini calde străluceau la ferestrele 
sufrageriei. 

Lăsă deoparte închipuirile și ţâșni spre intrarea din spate. 

Își împinse bicicleta într-un coridor întunecos de la subsol și 
intră într-un mic spălător, ca să se spele pe mâini. În timp ce-și 
ștergea mâinile își privi imaginea în oglinda pătată de deasupra 
chiuvetei - un cârlionţ subţire, blond, atârnându-i pe frunte, 
nasul lung, cu obrajii slabi îmbujoraţi de ploaie și vânt. La urma 
urmei nu arăta chiar așa de rău, își spuse. Se simţi îmbărbătat. 

Trecând prin dreptul bucătăriei, auzi vocea nazală a lui Rags, 
feciorul casei Whiteoak, cântând: 


Într-o zi inima ţi se va frânge ca a mea 
Așa că de ce-aș plânge din cauza ta? 


Zări în treacăt pardoseala de cărămidă roșie, tavanul scund, 
înnegrit de nenumărați ani de fum și pe soţia rumenă a lui Rags 
aplecată deasupra plitei încinse. Buna dispoziţie îi spori. Urcă în 
goană scările, își atârnă impermeabilul ud în hol și intră în 
sufragerie. 


lI 
FAMILIA 

În seara aceea aveau un fel special de mâncare la cină. Finch 
își dădu seama de acest lucru, chiar înainte de a-i simți mirosul, 
după atmosfera destinsă, sărbătorească, care ilumina fețele 
celor din jurul mesei. Fără îndoială, mătuşa Augusta comandase 
anume acest fel pentru că știa că Renny va fi înfometat după 
acea lungă zi și în urma efortului extenuant din timpul 
concursului hipic. Se presupunea că Finch poate lua o masă 
caldă la şcoală dar el prefera să-și drămuiască alocația 
cumpărându-și ceva ușor pentru prânz, rămânându-i astfel o 
sumă destul de importantă pentru ţigări, ciocolată și alte gusturi 
costisitoare. Ca urmare, până seara i se făcea o poftă de 
mâncare enormă, mai ales că nu reușea să ajungă acasă nici la 
ora ceaiului. Cantităţile de mâncare care dispăreau în trupul lui 
osos fără a-i adăuga nici un pic de carne erau o sursă de uimire 
și chiar de îngrijorare pentru mătușa lui. 

Felul de mâncare special era un sufleu cu brânză. Doamna 
Wragge era deosebit de pricepută la sufleuri cu brânză. Finch 
rămăsese cu ochii aţintiţi la el din clipa când se strecurase la 
locul său între fratele lui, Piers și micul Wakefield. Nu mai 
rămăsese cine știe ce din sufleu și fusese scos din cuptor de 
prea mult timp pentru ca să mai fie la fel de pufos ca la început, 
calitate extrem de savuroasă pentru cerul gurii, dar dorea 
nespus să i se îngăduie să răzuie crusta de brânză prinsă de 
fundul castronului de argint. 

Renny îl servi cu o felie groasă de carne rece, de vacă, și, 
fixându-l cu privirea lui pătrunzătoare, îl întrebă arătând cu 
capul spre sufleu: 

— Vrei să răzui castronul? 

Finch, înroșindu-se, mormăi o încuviinţare. 

Totuși, Renny se uită la Lady Buckley, de cealaltă parte a 
mesei: 

— Încă puţin sufleu, mătușă Augusta? 

— Nu, mulţumesc, dragul meu, nici n-ar fi trebuit să mănânc 
atâta cât am mâncat. Brânza, seara, e cam indigestă, deși 
pregătită în felul acesta nu e chiar așa de dăunătoare și m-am 
gândit că pentru tine, după ce ai... 

Stăpânul Jalnei ascultă respectuos, cu ochii la mătușa lui, apoi 
se întoarse spre unchiul său Nicholas. 


— Încă o portie, unchiule Nick? 

Nicholas își șterse mustaţa sură, pleoștită, cu un şervet imens 
și mormăi: 

— Nici o îmbucătură în plus din absolut nimic. Dar aș mai vrea 
o ceașcă de ceai, Augusta, dacă mai e. 

— Unchiule Ernest, încă un pic din combinaţia asta cu brânză? 

Ernest înlătură propunerea cu o mână albă, delicată. 

— Nu, băiete dragă! N-ar fi trebuit să mă ating deloc de 
sufleu. Aș dori să nu mâncăm feluri din astea calde la cină. Mă 
tentează, și după aceea sufăr. 

— Piers? 

Piers luase două porţii, dar cu o privire răutăcioasă din colţul 
ochilor, la faţa lungă a lui Finch, spuse: 

— N-aș refuza încă o lingură. 

— Nici eu! exclamă Wakefield. Și eu aș mai vrea un pic. 

— Îți interzic, spuse Augusta turnându-și a treia ceașcă de 
ceai. Ești prea mic ca să mănânci sufleu cu brânză seara. 

— Şi tu, se amestecă fratele ei Nicholas, ești o femeie prea în 
vârstă ca să dai dușcă un ceainic de ceai la ora asta. 

Aerul de demnitate ofensată, arborat în permanenţă de Lady 
Buckley, se accentuă și vocea îi deveni mai guturală. 

— Tare aș vrea, Nicholas, să încerci să nu mai fii grosolan. 
Știu că e greu, dar ar trebui să te gândești ce exemplu rău le dai 
băieților. 

Fratele ei Ernest, doritor să preîntâmpine o ceartă, remarcă: 

— Augusta, tu ai nervi atât de tari, încât sunt sigur că poţi bea 
ceai fără limită. Aș fi nespus de mulţumit ca digestia mea... 
nervii mei... 

Augusta îl întrerupse furioasă. 

— Cine a mai auzit că ceaiul poate face rău cuiva? Cafeaua e 
cea care face rău. Familia Whiteoak ca și familia Court au fost 
cu toţii neobosiţi băutori de ceai. 

— Şi de rom, adăugă Nicholas. Ce părere ai, Renny, dacă am 
bea o sticlă de ceva într-adevăr bun ca să sărbătorim măiestria 
căluților noștri? 

— Strașnică idee! consimţi Renny, întinzând un strat de 
muștar pe bucata lui de carne de vacă. 

Între timp, Piers mai luase din sufleu și apoi împinsese 
castronul spre Finch care, înhăţându-l cu o mână osoasă, începu 
să-l râcâie sălbatic cu o lingură grea de argint. 


Wakefield urmărea această activitate cu uimirea superior 
ocrotitoare a unuia ce se înfruptase din castron în faza iniţială 
când sufleul fusese pufos și fierbinte. 

— Uite o bucăţică lipită acolo, chiar lângă toartă, spuse, 
indicând-o plin de solicitudine. 

Finch se întrerupse din răzuirea castronului atât cât îi trebui 
să-i atingă cu lingura o lovitură usturătoare peste articulațiile 
degetelor. 

Wake scoase un puternic „Au!” și Lady Buckley îi ordonă să 
părăsească masa. 

Renny aruncă, iritat, o privire fulgerătoare spre capătul mesei. 

— Mătușă Augusta, te rog nu-l alunga pe băiat de la masă. Nu 
putea să nu ţipe când a fost lovit. Dacă are să fie cineva trimis 
de la masă, acela va fi Finch. 

— Wake n-a păţit nimic, răspunse Augusta cu demnitate. Tipă 
și dacă Finch se uită în direcţia lui. 

— Atunci Finch să facă bine să se uite în altă direcţie. 

Și Renny reveni la bucata lui de carne cu aerul că vrea să 
recupereze timpul pierdut și să pună capăt discuţiei. 

Nicholas se aplecă spre el. 

— Ei, ce zici, Renny, de o sticlă? murmură el. 

Ernest îl opri, bătându-l pe braţ cu o mână albă nervoasă. 

— Nu uita, Nick, că mâine Renny concurează la sărituri. E 
necesar să aibă capul limpede. 

Renny începu să râdă zgomotos. 

— Asta-i bună, pe legea mea! Mătușă Augusta, ai auzit? 
Unchiul Ernie se teme că un pahar de alcool o să-mi înfierbânte 
capul, dar al meu e roșu de felul lui! 

Se ridică energic de la masă. 

— Nu poate Rags s-o aducă? întrebă Nicholas. 

— Bineînţeles. Și să șterpelească o sticlă și pentru el... Cheia 
de la pivniţa de vinuri, te rog, mătușă. 

Se duse, înconjurând masa, la Augusta, și, stând în picioare, 
privirea îi alunecă pe bretonul ei gen regina Alexandra și pe 
nasul lung, plin de pete. Lady Buckley luă un mănunchi de chei 
de pe un inel pe care-l purta în talie. 

Wakefield ţopăi pe scaun. 

— Dă-mi voie să vin și eu cu tine, Renny, te rog! Ador pivniţa 
și intru așa de rar acolo. Pot să merg cu tine în pivniţă, așa, ca 
un hatâr pe ziua de azi? 


Renny, cu cheia în mână, se întoarse spre Nicholas. 

— Ce propui, unchiule Nick? 

Nicholas mormăi: 

— Vreo doi litri de Chianti. 

— Ei, lasă gluma, eu vorbesc serios. 

— Ce ai în pivniță? 

— În afară de butoiașul de bere și vinul autohton, nu mai sunt 
decât câteva sticle de rom Jamaica Burke și niște gin de 
porumb... și scotch, bineînţeles. 

Nicholas zâmbi sarcastic. 

— Şi asta numești tu, pivniţă de vinuri! 

— Păi, replică nepotul, înțepat, întotdeauna i s-a spus pivniţa 
de vinuri. Nu putem să-i spunem altfel, chiar dacă nu mai e 
mare lucru în ea. Dumneata, mătușă? 

— Eu propun, spuse Ernest, să bem o jumătate de sticlă de 
vermut franțuzesc. 

— Asta e sus, în camera mea, i-o reteză Nicholas. Mie mi-ar 
place un pic de rom cu apă și un strop de suc de lămâie, Renny. 

— Mătușă Augusta? 

— Un pahar de Porto autohton, dragă. Și cred într-adevăr că 
Finch ar trebui să bea și el unul, după ce învaţă atâta. 

Bietul Finch n-a așteptat râsetele care au urmat acestui apel 
în favoarea lui ca să se cufunde mai adânc în scaun și să se 
înroșească la față ca purpura, cuprins de complexul lui de 
inferioritate. Totuși, chiar în această stare, simţi un impuls cald 
de dragoste pentru Augusta. Oricum, măcar ea nu era împotriva 
lui. 

Renny se îndreptă spre hol și în trecere pe lângă scaunul lui 
Wakefield, îl apucă de braţ pe băiatul care atâta aștepta, și îl 
trase după el de parcă ar fi fost un pachet. 

Coborâră scările la subsol unde miresmele misterioase pe 
care Wake le adora le asaltară nările. Aici se afla bucătăria 
imensă cu aromele ei de tot felul, pivnita de cărbuni, pivniţa de 
fructe, pivnita de vinuri, magazia și cele trei minuscule 
dormitoare pentru slujitori din care numai unul era ocupat 
acum. Aici își duceau soții Wragge ciudata lor viaţă subterană 
de ciorovăieli, suspiciune reciprocă, de drăgosteală uneori, ca 
atunci când îi surprinsese o dată Wake. 

De îndată ce Rags le auzi pașii, apăru în pragul ușii de la 
bucătărie, un chiștoc de ţigară luminându-i fața mică, palidă. 


— Da, dom' Whiteoak? întrebă el. Aveţi nevoie de mine, 
dom'le? 

— Adu-mi o lumânare, Rags. Am venit să iau o sticlă. 

O expresie de simpatie încunună chipul lui de londonez de la 
periferie. 

— S-a făcut, dom'le, zise și, aruncând chiștocul pe pardoseala 
de cărămidă, se întoarse în bucătărie, pentru a reapărea peste o 
clipă cu o lumânare într-un sfeșnic de alamă turtit. O întrezăriră 
pe doamna Wragge ridicându-se de la masa la care mânca și 
luând o atitudine de deferenţă; fața ei semăna cu soarele când 
răsare, în aceeași măsură în care cea a soţului ei aducea cu luna 
când apune. 

Cu Rags deschizător de drum, cei trei trecură în șir indian în 
lungul unui coridor îngust care se oprea la o ușă grea, încuiată 
cu lacăt. Aici Renny vâri cheia și ușa, după ce se împotrivi cu 
încăpățânare, fu în sfârșit dată de perete. 

Frigul pătrunzător se asocia cu mirosurile de bere și alcooluri. 
Sfeșnicul dezvălui ceea ce aparent arăta a pivniţă bine 
aprovizionată deşi  neorânduită, dar de fapt sticlele și 
recipientele erau în bună parte goale, nereturnate datorită 
delăsării caracteristice familiei. 

Ochii căprui-roșietici ai lui Renny rătăciră meditativi peste 
rafturi. Măturase cu capul o pânză de păianjen spânzurată de o 
grindă și acum îi atârna drapată peste o ureche. Fluiera printre 
dinţi cu domoala concentrare a unui grăjdar ţesălând un cal. 

Între timp, Wakefield zărise un vechi coș de pescuit, din 
nuiele, vârât sub ultimul raft dintr-un șir de rafturi suprapuse. Il 
trase afară și, la lumina lumânării, văzu trei sticle negre 
burduhănoase, cotropite de pânze de păianjen, rezemate una de 
alta ca într-o conspirație de spiriduși. O dată clătinate, se auzi 
din interior un sunet gâlgâit de lichid și când scoase cu grijă una 
la vedere, o pâlpâire arămie sclipi jucăușă sub suprafaţa 
prăfuită. 

— O, uite, Renny, exclamă el, pe tonuri de uimire și înfiorare, 
am găsit aici ceva întăritor! 

Renny alesese ce voia dar acum puse sticlele pe un raft și, 
înhățându-i lui Wakefield comoara, o repuse la loc printre 
suratele ei și împinse iute coșul de la vedere. 

— Da'c-ai fi scăpat-o din mână, măi plod împieliţat, declară el, 
ți-aș fi venit de hac pe loc. 


Și adăugă, rânjind spre slujitorul lui de încredere: 

— Orice om are un secret în viaţa lui, nu-i așa, Rags? 

Un secret în viaţa lui? Băieţașul se simţi cuprins de exaltare la 
gândul acesta. Oare ce poţiune magică o fi ascuns fratele lui 
minunat în locul acesta subteran? Ce vizite tainice făcea el 
poate aici, ce farmece, ce vrăjitorii? O, de-ar vrea Renny să-l 
facă părtașul activităţilor sale secrete! 

| se spuse să ţină lumânarea în timp ce Rags încuia ușa. Văzu 
ochii lui Renny fixând cu șiretenie mâinile cenușii-albicioase ale 
slujitorului. Văzu ochii îngustându-se, apoi Renny luă sub braţ 
una din sticlele pe care le ţinea și, cu mâna astfel eliberată, 
trase de lacăt cu o smucitură puternică. li alunecă în palmă. 

— Mai încearcă o dată, Rags, zise, și chipul lui cioplit, cu nasul 
lung al familiei Court, aducea în mod ciudat cu al bunicii. 

Reuşind să încuie bine ușa de data aceasta, Rags, declară: 

— N-am știut nicio dată cum să umblu cu lacătele astea 
afurisite, dom'le. 

Nu părea câtuși de puţin stânjenit. 

— Nu atunci când sunt eu de faţă, Rags. Așa, ia lumânarea 
din mâna băiatului. O ţine prea aplecată. 

— Da, dom'le. Dar mai înainte, daţi-mi voie să vă iau pânza 
asta de păianjen de pe ureche, dom'le. 

Renny aplecă capul și Rags, lingușitor, desprinse pânza de 
păianjen. 

Alcătuiau o ciudată procesiune, având ceva din ceremonialul 
unui ritual religios. Rags în frunte, ar fi putut fi un acolit din altă 
lume, toată lumina de la lumânare scoţându-i puternic în 
evidență conturul osos al feţei, nasul scurt, bărbia ieșită în 
afară, linia obraznică a maxilarului; Wakefield, absorbit și 
fascinat - un tânăr slujitor de altar; Renny, ducând câte o sticlă 
în fiecare mână - preotul oficiant. Frigul din îngustul coridor de 
cărămidă pe care îl străbăteau putea fi cu ușurință asociat cu 
cel din cripta vreunei catedrale în ruină iar din bucătărie, unde 
doamna Wragge ardea ca de obicei ceva pe plită, răzbătea un 
văl subţire, de fum albăstrui, ca de tămâie. 

La baza scării Rags se dădu de-o parte, ţinând lumânarea 
ridicată în sus ca să le lumineze calea celorlalţi în timp ce urcau. 

— O seară plăcută vă urez, dom'le, spuse, și mult noroc cailor 
de la Jalna. O să închinăm și noi, în sănătatea dumneavoastră, 
aci jos - un ceai, dom'le. 


— Fă-l slab, Rags. E mai bine pentru nervii voştri, îl îndemnă 
stăpânul lui cu asprime, trântind ușa din capul scărilor cu cizma 
lui grea. 

În sufragerie, Nicholas ședea în așteptare, netezindu-și 
mustaţa căzută, cu mâna lui mare, frumoasă, împodobită cu un 
enorm inel-sigiliu, și având o expresie de satisfacţie amuzată în 
ochi. Expresia lui Ernest oglindea de pe acum regretul, pentru 
că știa că o să bea și știa tot atât de bine că digestia lui va avea 
de suferit din cauza asta. Totuși, un fel de voioșie tonică plutea 
în aer. Nu se putea abţine să nu zâmbească oarecum poznaș la 
vederea chipurilor din jurul lui și la gândul greșelii ce avea să 
comită! 

Augusta ședea minunat de dreaptă, broșa ei de camee și 
lanţul lung de aur ridicându-se și coborând pe bustul ei, care nu 
era nici mare nici mic, ci încorsetat în perfect acord cu idealul 
feminin din tinereţea ei. Își dădu capul pe spate și, așteptând, 
urmări gesturile nepotului ei. Renny șterse de praf sticla de 
Porto și-o așeză în faţa ei. 

— Poftim, mătușă. Tirbușonul, Wake... Unchiule Nick, rom 
Jamaica Burke's... Pungașul ăla de Rags a încercat să lase ușa 
de la pivniţă neîncuiată ca să se poată furișa înăuntru și să 
șterpelească ceva pentru el. Dar l-am prins, slavă Domnului. 

— E un pungaș incorijibil, decretă Nicholas. 

— Merită să fie ars de viu, să învoi Ernest, în glumă. 

— Şi eu aș fi făcut la fel, râse Piers. 

Pheasant coborâse și-și trăsese un scaun lângă el. Mânca 
dintr-un castron, lapte cu pâine înmuiată și priveliștea capului ei 
cu părul castaniu tuns scurt și a cefei copilărești aplecată 
deasupra farfuriei aduse un zâmbet amuzat, totuși tandru, pe 
buzele lui Piers. Îi mângâie gâtul cu mâna lui puternică, arsă de 
soare și-i spuse: 

— Cum poate să-ţi placă terciul ăsta, nu înţeleg. 

— Așa am fost învățată. În plus, e nemaipomenit de bun 
pentru Mooey. 

— Pune un pic de rom în el, o sfătui Nicholas. Ai nevoie de 
ceva care să te încălzească după drumul lung și rece cu mașina. 
Pe deasupra, i-ar prinde bine și tânărului Maurice. Ar contribui 
să facă un Whiteoak și un gentleman din el. 


— E de pe acum și una și alta, replică Pheasant cu fermitate, 
și n-am să-i ațâț odraslei mele gustul pentru băuturi spirtoase 
nici măcar prin intermediar. 

Augusta, contemplând roșeaţa vinului din paharul ei, povesti: 

— Bătrâna noastră doică avea obiceiul să ne pună un pic de 
vin în pantofi când ieșeam pe-afară în umezeală ca să nu răcim. 
N-am știut ce înseamnă să porţi galoși și n-am fost niciodată 
răciţi. 

— Ai uitat, Augusta, interveni fratele ei Ernest. Eu răceam 
adesea zdravăn. 

Nicholas remarcă: 

— Asta se întâmpla din cauză că tu erai ţinut în casă când era 
umed afară. 

— Ţin minte, continuă Ernest, când eram răcit, cum mă uitam 
pe fereastra camerei noastre, a copiilor, și vă urmăream pe voi 
doi - și pe Philip desigur - hârjonindu-vă pe pajiște cu mielușelul 
nostru preferat. Apoi venea și papa. ÎI ridica pe micul Phil și-l 
purta pe umeri. Parcă-l văd. Arăta superb, tata. Ţii minte cum 
porumbeii sălbatici începeau să ţipe atunci... Eu îl strigam și-i 
trimiteam bezele de la fereastră. 

Băuse doar un pahar de rom cu apă, dar ajungea și atâta, ca 
să-i scalde sufletul gingaș în melancolie sentimentală. 

— Da, îmi amintesc, spuse fratele său. Biet prăpădit mic ce 
erai, purtai un bandaj de flanelă roșie în jurul gâtului și, aproape 
sigur, aveai urechile înfundate cu vată mirosind a camfor. 

— Doamne! exclamă Renny. Dac-ar fi și-acum la fel de mulţi 
porumbei sălbatici ca atunci! Ce vânătoare! Hei, Floss? Hei, 
Merlin? 

Tonul lui, cuvântul „vânătoare” pe care îl înțelegeau perfect, îi 
trezi pe cei doi prepelicari adormiţi de o parte și de alta a 
scaunului său. Săriră în sus cu lătrături voioase. 

Vocea lui Finch se ridică deasupra lătrăturilor: 

— Cred c-aș putea bea și eu ceva. O persoană care împlinește 
curând nouăsprezece ani poate ţine la un pahar sau două, 
presupun eu. 

Renny lovi câinii ușor cu palma. 

— Jos, Merlin. Jos, Floss, scumpo. Ce spuneai, Finch? 

Era liniște acum și vocea lui Finch bubui puternic dar cu o 
izbucnire amenințătoare în ton. 


— Spun că am optsprezece ani și nu văd de ce n-aş putea bea 
și eu un pahar. 

Piers zise: 

— Dă-i o sorbitură din vinul dumitale, repede, mătușă Augusta 
- e gata să plângă. 

Finch se stăpâni cu greutate, cu privirile aţintite în jos la 
restul de plăcintă cu mere care-i fusese păstrată de la prânz. 

— Daţi-i băiatului un pahar de rom, spuse Nicholas. O să-i 
facă bine. 

Renny întinse braţul său lung și împinse peste masă spre 
Finch, carafa pe care o umpluse cu Porto. 

— Servește-te, Finch, i se adresă cu un aer dintr-o dată 
protector. 3 

Finch luă un pahar și apucă carafa. li era teamă să nu-i 
tremure mâna. Își încleștă dinţii. N-o s-o lase să-i tremure... cu 
ochii întregii familii ațintiți asupra lui sperând că va face un gest 
stupid, necontrolat. Dinţii albi ai lui Piers se întrezăreau între 
buzele gata pregătite pentru un râs batjocoritor... N-o s-o lase 
să-i tremure. O, Doamne, își spunea sieși, fă să nu-mi tremure 
mâna! Ştia că nu mai crede în Dumnezeu, dar cu cât credea și 
se temea mai puţin, cu atât mai des înălța aceste tăcute rugi 
invocând sprijinul său. 

Mâna îi rămase destul de fermă până ce umplu aproape 
paharul, atunci însă începu să-i tremure. Abia izbuti să nu verse 
vinul pe masă. Până reuși să așeze carafa jos, tremura din cap 
până în picioare. Își trase repede manșeta peste încheietura 
subțire a mâinii și aruncă o privire furișă spre feţele din jurul lui. 

Toţi cei de la masă începură să vorbească deodată. Nu 
zgomotos sau confuz, ci într-o armonie plăcută. Zâmbete le 
fluturau pe chipuri ca niște semne vizibile ale bunăvoinţei lor 
lăuntrice. Mătușa Augusta începu să povestească despre zilele 
de demult la Jalna, când papa și mama dădeau petreceri 
grandioase; avuseseră ca oaspeţi chiar și pe un guvernator- 
general cu soția. Apoi, bineînţeles, alunecă spre viața mondenă 
din Anglia în deceniul al optulea și al nouălea când, așa cum îi 
plăcea să-și închipuie acum, deținuse o importantă poziţie 
socială. Şi Nicholas povesti despre Londra, dar despre o altă 
Londră, unde el și soția lui, Millicent, se distraseră în societatea 
amatorilor de curse până când fondurile lui bănești s-au irosit și 


ea l-a părăsit, iar el a fost nevoit să caute adăpost înapoi, la 
Jalna. 

După două pahare, mintea lui Ernest se fixase asupra unui 
singur punct - ce să îmbrace a doua zi la concursul de călărie. 
Avea un pardesiu de toamnă nou, din stofă englezească 
scumpă, făcut la cel mai bun croitor din oraș, o extravaganţă 
cum nu-și mai permisese de ani de zile. Și-l făcuse, în bună 
parte, cu gândul la concursul hipic, totuși vremea era atât de 
rece și umedă încât Ernest, cu teama pentru pieptul său delicat, 
era în dilemă. Croitorul îi spusese că nu mai văzuse un bărbat 
de vârsta lui cu o siluetă atât de zveltă și dreaptă. Nu ca bietul 
Nick, gândi Ernest, care devenise atât de greoi și de cele mai 
multe ori era nevoit să se sprijine într-un baston din cauza gutei 
la genunchi... Dar ce să se facă cu pieptul său delicat? O răceală 
gravă în anotimpul acesta ar putea duce la cine știe ce. 

— Ascultă, Renny, spuse el, cum e atmosfera la Coliseu? Era 
frig acolo astăzi? 

— Frig! se miră Renny, întrerupt din preamărirea însușirilor 
unui cal pe care avea să-l călărească a doua zi la proba de 
sărituri în înălţime. O nu, nu era frig de loc! Era ca într-o seră. O 
fetișcană s-ar fi putut duce acolo în cămașă de noapte și n-ar fi 
avut nimic de pătimit. 

Îl cuprinse pe Wake cu braţul și-l strânse lângă el dându-i să 
soarbă din paharul lui. 

Băiețelul, dornic să fie în miezul petrecerii, întrebase: 

— Renny, pot să stau pe genunchii tăi? 

lar fratele său mai vârstnic replicase: 

— Câţi ani ai? 

— Unsprezece, Renny. Nu-s chiar așa de mare. 

— Prea mare ca să fii alintat. Nu vreau să te răsfăţ. Dar poţi 
să stai pe braţul scaunului meu. 

Piers exclamă, în timp ce Renny îmbrăţișa copilul. 

— Ei bravo, da' asta ce-o fi dacă nu răsfăţ? 

— E cu totul altceva, i-o întoarse Renny. Asta-i dezmierdare. E 
o deosebire ca de la cer la pământ, nu-i aşa, Wake? Întreabă pe 
orice fată. 

Piers nu mai ședea jos. Stătea în picioare alături de masă, 
zâmbindu-le tuturor. Arăta deosebit de bine așa, în picioare, cu 
silueta lui robustă și cu ochii albaștri strălucind molcom. Vorbea 


despre pământ și recolte, despre o juncă de Jersey pe care avea 
de gând s-o schimbe pe un vițel splendid. 

Pheasant zâmbea. „Ce minunat arată stând așa! Ochii îi 
strălucesc la fel ca ai lui Mooey. Doamne, sticla aia uriașă 
aproape goală! Curios cum, de la un tată căruia îi e mult prea 
drag paharul, am ajuns la un soţ care are și el înclinaţie în 
direcția asta, când eu sunt o abstinentă din fire! N-am să-l 
încurajez niciodată pe micuțul meu să bea alcool când o fi 
mare!” 

Mătușa Augusta îi șopti lui Finch: 

— Trebuie să te duci să-nveţi, dragul meu. Ai să studiezi cu 
spor astă seară, după cele două pahare de vin bun. 

— Hâm, hâm, mormăi Finch, ridicându-se supus de la masă. 

Își luă cărţile de pe o măsuţă de lângă perete unde le lăsase, 
oftând la gândul de a părăsi această atmosferă jovială, relaxată, 
pentru corvoada matematicii. Pe când se îndepărta, îi căzu pe 
jos, dintre paginile lui Euclid, biletul de loterie. 

Wakefield sări de pe braţul scaunului lui Renny și-l ridică. 
Finch se și afla în hol. 

— l-a căzut ceva, și băiatul se zgâi la bilet, plin de curiozitate. 
E un bilet - uite, numărul treizeci și unu! Hei, Finch, ai pierdut 
ceva, măi băiete! 

Finch se întoarse furios. Bestia mică cu aere de superioritate 
și cu „măi băiete!” al lui, plin de obrăznicie. 

— la să vedem, zise Piers, luând biletul de la Wakefield și 
examinându-l. 

— Păi, să mă trăsnească ăl de sus dacă nu-i un bilet de 
loterie! Ce urmărești, tinere Finch? Eşti un tip ascuns. Te-ai 
pornit să faci avere, da, fără știrea familiei? Ești încă elev, știi, - 
această zeflemea era pe seama eșecului său la admitere în 
facultate - și nu ţi se admite să joci jocuri de noroc. 

— Ce-i asta? se interesă Renny bănuitor. Adu-l încoa. 

Piers înapoie biletul posesorului său. 

— Du-l fratelui tău cel mare, îl sfătui el, și-apoi dă fuga sus 
după cureaua de ascuţit briciul. 

Cu priviri furibunde, Finch vâri biletul în buzunar și se năpusti 
spre hol. 

— Vino înapoi aici! porunci Renny. Acum, continuă el când 
băiatul își făcu din nou apariţia. la spune ce e cu biletul ăsta de 
loterie. 


— Sfinte Dumnezeule! zbieră întărâtat Finch. Nu pot să 
cumpăr un bilet de loterie dacă vreau? S-ar crede că-s un 
sugaci! 

— Poţi să-ţi cumperi o duzină dacă poftești, dar nu-mi place 
cum te comporți în legătură cu ăsta. Pentru ce e? 

— Pentru un canar, pentru asta e! 

Vocea îi suna răgușită de furie. 

— Dacă nu pot cumpăra un bilet de loterie pentru un prăpădit 
de canar, atunci stăm bine! 

Hohotul de râs care izbucni din piepturile fraţilor și unchilor lui 
nu l-ar fi putut egala decât foarte puţine familii. După ce 
hohotele se potoliră, Renny scoase unul din strigătele lui 
metalice. 

— Un canar! repetă el. După asta o să vrea un peștișor auriu 
și un arbust decorativ! 

Dar, deși râdea, în sufletul lui era profund rușinat pentru 
Finch. Îi era drag băiatul. Era umilitor că e așa un papă-lapte - să 
dorească să aibă un canar, mai presus de orice. 

Din dormitorul de cealaltă parte a holului răzbătu o bufnitură 
viguroasă. 

— Așa, poftim, strigă Ernest, cu trăsăturile umbrite de o 
îngrijorare iritată, ce v-am spus! Aţi trezit-o. Am știut eu c-o s-o 
treziţi. E foarte rău pentru ea să fie tulburată, la vârsta ei. 

Augusta spuse calm: 

— Wakefield, du-te în camera mamei mele. Deschide ușa 
încet și spune: „Nu s-a întâmplat nimic, bunico. Te rog liniștește- 
te”. 

Imaginea astfel invocată a scenei dintre fratele lui cel mic și 
bătrâna lui bunică îl făcu pe Piers să izbucnească în râs. Mătușa 
și unchiul lui, Ernest, se uitară la el cu dezaprobare. 

Ernest remarcă: 

— E foarte indicat, Piers, să-l învăţăm pe băiat să fie politicos. 

Wakefield traversă holul, solemn sub greutatea importanţei 
lui. Deschise ușa de la camera bunicii și, strecurându-se 
înăuntru, privi aproape cu teamă prin încăperea aceea obscură 
pe care, o lampă de noapte așezată pe măsuţa joasă de la capul 
patului mai mult o dezvăluia decât o lumina. Înainte de a vorbi, 
închise ușa în urma lui pentru a nu lăsa să pătrundă zvonul 
puternic de voci care răzbătea din cealaltă parte a holului. Voia 
să se sperie un pic - doar un pic - cu senzaţia ciudată de a fi 


singur cu bunica în această lumină spectrală, cu ploaia picurând 
din streașină de deasupra ferestrelor ei și cu un singur ochi roșu 
scânteind în cămin, de parcă l-ar fi urmărit cu privirea un spirit 
rău, ghemuit acolo. Rămase absolut nemișcat, trăgând cu 
urechea la respiraţia ei ușor șuierătoare, reușind să distingă 
doar pata întunecată a capului ei pe perne și o mână agitându- 
se neîncetat pe plapuma purpurie. Florile și fructele pictate pe 
vechea tăblie din piele a patului pe care-l adusese cu ea din 
India luceau estompat, mai puţin viu decât penajul papagalului 
cocoțat deasupra. Armătura patului vibră cu un suspin ce 
fremătă în aerul închis, ca parfumul răspândit de un amestec 
uitat de petale de mult adunate. Suspinul trezi amintiri trecute 
ale patului. În el, Augusta, Nicholas, Ernest, Philip, cel ce murise, 
tatăl tuturor acelor impetuoși tineri Whiteoak, fuseseră zămisliţi, 
în el fuseseră aduși pe lume toţi patru. În el, Philip, tatăl lor, își 
dăduse sufletul. Câţi fiori, câte dureri, câte extazuri, câte 
îmbrăţișări și vise nu cunoscuse patul! Acolo își petrecea acum 
bunica cea mai mare parte din timp. 

Mâna ei se ridică, rămase atârnată deasupra plăpumii. O 
minusculă rază roșie lucea din inelul cu rubin pe care îl purta 
întotdeauna. Pipăia în căutarea bastonului. Inainte să ajungă să- 
| apuce și să ciocănească din nou, Wakefield se apropie cu pași 
mărunți de marginea patului. Rosti ca un papagal: 

— Nu s-a întâmplat nimic, bunico. Te rog liniștește-te! 

Savura demnitatea cuvintelor pe care mătușa Augusta i le 
pusese în gură. l-ar fi plăcut să le spună fără încetare. Intr- 
adevăr chiar repetă: 

— Te rog liniștește-te. 

Bunica se chiori la el pe sub sprâncenele ei roșii zburlite. 
Boneta de noapte îi alunecase într-o parte și-i ascundea în 
întregime un ochi dar celălalt îl fixa pe copil cu deosebită 
intensitate. 

— Hei? făcu ea. Ce-i asta? 

— Liniștește-te, repetă Wakefield cu toată convingerea, și 
netezi plapuma. 

— Las’ că liniștesc eu familia asta, se repezi ea pornită, îi 
liniștesc cu bastonul meu! Unde mi-e bastonul? 

Wakefield i-l puse în mână, apoi se trase puţin înapoi. 


Bunica rămase pe gânduri, încercând să-și aducă aminte ce 
voise, apoi un hohot de râs, pe jumătate înăbușit, venind 
dinspre sufragerie, îi reaminti. 

— Ce înseamnă gălăgia asta? De ce răcnesc în halul ăsta? 

— Pentru un canar, bunico. Finch a luat un bilet de loterie 
pentru un canar. 

Se apropie de ea acum, scrutându-i curios fața ca să 
deslușească efectul cuvintelor lui. g 

Efectul se dovedi complet. Furia îi contorsionă trăsăturile. Il 
fulgeră cu privirea, amuţită pe moment, apoi articulă răgușit: 

— Un canar... o pasăre... încă o pasăre în casă! Nu permit așa 
ceva! O să-l înfurie pe Boney. N-o s-o suporte... o s-o sfâșie în 
bucăţi! 

Boney, stârnit la auzul numelui său, își scoase capul de sub 
aripă și-l repezi înainte, zgâindu-se la stăpâna lui de sus de unde 
stătea cocoţat pe tăblia pictată a patului. 

„Haramzada!”  înjură el fioros în hindusă. „Haramzaaa! 
Iplatoon! Paji! Paji!” Se înălţă în vârful picioarelor și-și fâlfâi 
aripile, provocând o ușoară adiere de aer cald care trecu peste 
faţa lui Wakefield. g 

Bătrâna doamnă Whiteoak se săltă în sus în pat. Işi scosese 
de sub plapumă tălpile mari în șosete de noapte purpurii urmate 
apoi de picioare lungi, gălbui. 

— Capotul meu, gâfâi ea. Pe scaunul de colo. Dă-mi-l! Am să 
le arăt eu lor, să afle că nu admit un canar de nimic, un 
palavragiu, în casa asta. 

Wakefield știa c-ar fi trebuit să dea fuga în sufragerie să 
cheme pe unul din cei mari. Era o întâmplare fără precedent 
ceea ce făcea bunica, să se dea jos din pat fără ajutorul mătușii 
Augusta sau al unuia dintre unchi. Dar dorinţa lui de noutate, de 
ceva palpitant se dovedi mai puternică decât prudenţa. li aduse 
capotul gros, purpuriu și o ajută să-l îmbrace. Îi puse bastonul în 
mâna ei bătrână, frumos modelată, întinsă cu nerăbdare. 

Dar ca s-o ridice în picioare! Asta era cu totul altceva. Oricât o 
trăgea de braţ, nu reușea s-o urnească. 

— Ha! mormăia ea la fiecare opinteală eroică, faţa ei 
căpătând tot mai mult culoarea capotului. 

În cele din urmă, lăsă bastonul din mână. 

— Nu merge, murmură bătrâna. Nu merge... Uite, ia-mă de 
amândouă mâinile și trage-mă în sus. 


Își întinse mâinile spre el cu o privire nerăbdătoare, plină de 
speranţă, în ochiul pe care nu-l ascundea boneta de noapte. Era 
limpede că ţinea mult ca băieţelul să poată duce la îndeplinire 
sarcina. Dar, când îi apucă mâinile și se opinti cu toată puterea 
lui, singurul rezultat a fost că i-au alunecat picioarele pe covor și 
trupușorul lui s-a prăbușit în braţele ei. Bunica izbucni brusc în 
râs și-l lipi de ea, iar el, pe jumătate râzând de situaţie, pe 
jumătate plângând de necaz pentru neputinţa lui, începu să se 
joace cu panglicele bonetei ei de noapte. 

„Paji! Paji! Kuza Pusth!” ţipă Boney, bătând aerul cu aripile lui 
viu colorate. 

Doamna Whiteoak îl îndepărtă pe Wakefield de ea. 

— Ce făceam noi? întrebă ea, absentă. 

— Încercam să te ridic, bunico. 

— De ce? 

Ochiul ei strălucea bănuitor. 

— Păi, canarul, bunico. Canarul lui Finch nu-ţi amintești? 

Pe dată, faţa ei bătrână se aprinse de mânie. 

— Să-mi amintesc? Sigur că-mi amintesc. Un canar în casă! N- 
admit așa ceva! Am să răstorn casa. Am să fac tărăboi. Trebuie 
să ajung neapărat în sufragerie. 

— Să-l aduc pe Renny? 

— Nu. Nu. Nu, nu, nu. O să mă bage înapoi în pat. Să mă pună 
la loc sigur, pungașul. Îl știu eu. Trebuie s-ajung în sufragerie, să 
le trag o spaimă la toţi. Și trebuie s-o fac repede că altfel curând 
ne trezim cu unul din ei aici. Ernest o să vină scâncind, sau Nick 
bodogănind, sau Augusta cu nasul pe sus. Nu, nu. 

— Ce-ai zice să te târăști, bunico? 

Bunica îi aruncă o privire furibundă. 

— Să mă târăsc, ai? Careva din familia mea să se târască? Un 
Court să se târască! Un Court, dă-mi voie să-ţi spun, nu se 
târăște nici nu cade în genunchi, nici măcar în fața 
Atotfăcătorului! Un Court umblă drept, chiar dacă trebuie să se 
sprijine de altcineva. Să se târască lașii... să se târască melcii... 
să se târască șerpii... 

Privi în jurul ei oarecum pierdută: 

— Ce ziceam? 

— Vorbeai despre tot ce are dreptul să se târască, bunico. 
Tocmai ajunseseși la șerpi. 

— Dar pentru ce aveam de gând să fac tărăboi? 


— Pentru un canar, bunico. _ 

— A, da. Trebuie să ne ocupăm de asta. Incearcă să mă 
împingi din spate, Wakefield. Caţără-te în pat. 

Bucuros să-și încerce forţa din alt unghi, băieţelul se căţără 
pe pat și, îngenuncheat în spatele ei, o împinse de umeri din 
răsputeri. 

Cu mormăieli, cu opinteli, cu ochiul holbat din cauza efortului, 
bunica se puse pe picioare. De fapt, se puse pe picioare atât de 
perfect încât era gata-gata să cadă în faţă. Dar își recâștigă 
echilibrul. Întocmai ca o navă incapabilă să înfrunte marea 
bântuită de furtună, dar care reușește încă, la nevoie, să treacă 
peste valuri cu o ţinută fermă. 

Rezemându-se cu toată greutatea pe umărul lui Wakefield, își 
făcu apariţia în pragul ușii de la sufragerie și aruncă o privire 
autoritară asupra descendenților ei adunaţi acolo. Șocul și 
îngrijorarea luară locul ilarității pe chipurile lor cu trăsături 
puternic marcate. Piers, care se afla cel mai aproape, sări în 
picioare și se grăbi către ea. Ernest îi aduse un scaun și amândoi 
o ajutară să se așeze. 

— Mamă, mamă, o mustră Ernest, îndreptându-i boneta așa 
încât apăru la vedere și celălalt ochi strălucitor, asta îţi face 
foarte rău. 

Augusta declară cu severitate : 

— Wakefield, ești un băiat tare neascultător. Meriţi o bătaie. 

— Lasă copilul în pace, ţipă mama ei. El își vede de treaba lui 
și face ce i se spune, adică mai mult decât faci tu. 

Lady Buckley duse mâna la broșa ei cu camee și, ofensată, își 
cobori privirea de-a lungul nasului. 

Redobândindu-și calmul, constatând că nu i se întâmplase 
nimic rău, Nicholas o privea radios, peste masă, pe antica lui 
mamă. Firea ei dârză, toanele ei, îl încântau. 

— Bătrâna fată veselă, murmură el pentru sine. E 
nemaipomenită, ce mai! 

— Ti-e foame, bunico? întrebă Renny. Foamea te-a adus aici? 

— Nu, nu, nu, se repezi Ernest. Nu i-e foame! A mâncat un 
castron mare de fulgi de ovăz și budincă de orez, înainte de 
culcare. 

Mama lui își întoarse spre el faţa ca de șoim. 


— Fulgi de ovăz, mormăi ea. Fulgi de ovăz, frunze tâmpite... 
budincă de orez... seminţe tâmpite... frunze și seminţe - hrană 
bună pentru un canar tâmpit. 

Bărbia îi căzu pe piept, rumegând cuvântul în minte. Canar! 
Creierul ei bâjbâia după el ca o bătrână tigroaică oarbă, 
încercând să descopere de ce natură e o îmbucătură 
necunoscută. Canar! Ce-i amintea oare? Ochii ei negri intenși 
rătăciră peste toate fețele clanului până când căzură asupra 
tânărului Finch stând în ușă. O privea prostit, fascinat. In clipa 
când îl văzu, își reaminti de ce se ridicase atât de hotărâtă din 
pat. 

— Un canar! Canarul lui Finch în această casă! O pasăre 
cârâitoare, piţigăiată, ţopăitoare la Jalna! N-o să admit așa ceva! 

Chipul i se înnegri de furie. Nici nu mai putu să vorbească. 

Renny spuse: 

— Daţi-i ceva de mâncare! Altfel o apucă o furie strașnică. 

Wakefield îi întinse o farfurie cu biscuiţi și brânză. Aruncând o 
privire sălbatică o împinse de o parte cu bastonul. 

— Finch, articulă ea. Îl vreau pe Finch! 

Băiatul șovăi. 

— Apropie-te, să nu fie nevoită să ţipe la tine, interveni 
Nicholas. 

Finch păși fără elan spre interiorul încăperii, rânjind în silă. 

— la spune, făcu ea, scrutându-l pe sub sprâncenele arămii, 
zbârlite, cu subită și lucidă fermitate, ce-i povestea asta cu 
canarul? 

Finch, privind ţintă în ochii ei, parcă vrăjit, nu putu decât să 
îngaime: 

— Păi, să vezi, bunico... să vezi... nu există nici un canar, 
blestemat fie el... 

— Ba există un canar, tună ea, bătând cu bastonul în podea. 
Un canar greţos, palavragiu, pe care l-ai băgat pe furiș în casă. 
Adu-l aici să-i sucesc gâtul. 

— Nu, zău, bunico, e doar un bilet de loterie. N-am nici o 
șansă la o sută să câștig. Și, oricum, nici nu-l vreau. 

— Ha! ripostă ea furioasă. Eşti gata să minţi, nu-i așa? Vino 
aici! 

Finch se apropie cu sfială dar bunica se dovedi mai iute decât 
o credea el. Cu gestul amplu al omului care practică un sport, îi 
dădu o lovitură peste articulațiile degetelor, atât de puternică, 


încât îi jupui pielea de pe trei dintre ele și-l făcu pe Finch să se 
frângă în două de durere. 

— Ce ieșire condamnabilă! exclamă fiica ei. 

— Calmează-te, mamă, mormăi Nicholas. 

Ernest se ridică de pe scaun, tremurând. 

— Mamă, asta îţi face foarte rău. Poţi să-ţi provoci un atac. 

— Atac, hai? răcni ea. L-am atacat eu pe puștiul ăsta 
obraznic... un atac de să mă ţină minte. L-am atins să-i dea 
sângele, așa! Întinde mâna, băiete, s-o văd. 

Bunica era vânătă de furie. 

Renny așeză pe masă paharul de rom cu apă. Se apropie și se 
aplecă deasupra ei. 

— Nu vrei să te sărut, bunico? o întrebă pe un ton 
ademenitor. 

Bunica își înălță ochii și, de sub marginea bonetei, îi scrută 
chipul. Apropiat astfel dintr-o dată de ea, faţa lui uscăţivă, 
roșcovană, îi bloca vederea spre ceilalți; nasul lui puternic 
dăltuit, asemănător cu al ei, buzele, dezvelind dinţii puternici 
într-un zâmbet încordat, totuși oarecum îngăduitor și tandru, îi 
captară atenţia, o cufundară într-o vrajă căreia nu-i putu rezista. 
Renny, os din osul ei, un Court autentic, unul din vechea stirpe - 
fără urmă de fandoseală. 

— Sărută-mă, izbucni ea. Sărută-mă repede! 

Mascat de îmbrăţișarea lor, Finch ieși pe furiș din cameră. 
Urcând scările acoperite cu covoare groase, auzi schimbul 
zgomotos de sărutări. 

După ce Renny îi dădu drumul din îmbrăţișare, bătrâna 
doamnă, gâfâind din greu, își plimbă triumfătoare privirea prin 
încăpere - părea să fi dobândit forță din vitalitatea lui 
stimulatoare - își trase zdravăn boneta izbutind să-și acopere iar 
unul din ochi și porunci: 

— Dantura mea! Vreau dantura! Mi-e foame. Să-mi aducă 
cineva dantura. 

— Vrea unul din voi să-i aducă dinţii, vă rog? mormăi Augusta 
învinsă. 

Wakefield se duse ţopăind vesel în dormitorul ei și peste o 
clipă reapăru cu cele două rânduri de dinţi într-un pahar mare 
de apă. Văzându-l că se apropie, doamna Whiteoak se aplecă 
spre el și întinse mâinile. Nu mai avea răbdare! Băieţelul clătină 
paharul în faţa ei. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, copile, fii atent, exclamă 
Augusta. 

— N-ar fi trebuit lăsat să aducă el dantura, remarcă Ernest și, 
disprețuindu-se pentru ceea ce face, își mai turnă puţin rom în 
pahar. 

Fusese o seară reușită, gândi Renny. Strașnică cină luase 
bătrâna doamnă! Și cât de mult savuraseră bătrânii băieţi 
stropul lor de rom! Niciodată unchiul Nicholas nu fusese mai 
amuzant ca atunci când, după plecarea doamnelor, cei patru 
bărbaţi rămăseseră singuri, cu paharele din nou pline și 
draperiile stacojii bine trase. O zi bună. Caii lui fuseseră la 
înălțime. El însuși fusese la înălțime. Era conștient de o durere 
plăcută provocată de oboseala onorabilă a braţelor și 
picioarelor. Poate nu chiar o durere ci mai degrabă o senzaţie 
reconfortantă de a-și simţi fiecare mușchi. Cât de tare se 
străduise iapa lui, cât se luptase! 

Cel mai vârstnic dintre tinerii Whiteoak, cu trupul lui suplu, 
curbat în fotoliu, și chipul osos, bătut de vânturi, aplecat 
deasupra mesei din lemn de culoare închisă care reflecta 
luminile candelabrului cu cristale prismatice, ar fi constituit un 
model satisfăcător pentru un artist care ar fi vrut să picteze un 
tablou intitulat: „Vânătorul, seara”. Ar fi găsit, în poziţia 
membrelor lui, în trăsăturile feţei, o ilustrare perfectă a relaxării 
omului a cărui satisfacție se datorează activităţilor bărbătești 
primare. 

Rags strângea masa. Când ridică sticla de băutură în care mai 
rămăsese ceva, stăpânul Jalnei, arătând din cap, comunică 
scurt: 

— Pentru tine, Rags. 


IHI 
CASA ÎN TIMPUL NOPTII 

Când pacea și liniștea nopții se pogorâră asupra tumultului de 
la Jalna, bătrâna casă păru că se cuibărește tihnit sub acoperișul 
ei, ca un bătrân sub scufia lui de noapte. Părea că se 
ghemuiește ca să se apere de întuneric, că se retrage în sine. 
Făcea impresia că-și leagă panglicile bonetei pe sub veranda 
proiectată în afară - ca o bărbie - și mormăie: „Acum e vremea 
visurilor”. Se înfășura în bezna de afară ca în așternuturi și se 
lipea cu întreaga-i masă de pământ. Și, pe măsură ce un nou vis 
sporea tezaurul ei important, gândurile și mișcările celor din 
lăuntrul zidurilor treceau în zbor de umbre din cameră în 
cameră. 

Camera lui Finch se afla sub acoperișul înclinat al podului. 
Singura ei fereastră era închisă din cauza ploii ce se prelingea 
din frunzele plantei agăţătoare care se căţăra pe partea aceea a 
casei. Aici sus se simţea întotdeauna un ușor miros de tencuială 
umedă, și vaga râncezeală a cărţilor vechi. Acoperișul avea 
nevoie de recondiţionare iar cărțile vechi - majoritatea catastife 
uitate ale fermei, manuale cu colţurile îndoite, despre creșterea 
și prezentarea cailor la concursuri, sau cataloage groase ale 
unor competiţii hipice - ar fi trebuit de mult aruncate, dar la 
Jalna nu era cunoscută graba și nici promptitudinea în a stăvili 
procesul de degradare naturală. Când prin acoperiș se va fi 
scurs atâta apă încât să formeze o băltoacă pe podea, când în 
dulapuri nu vor mai încăpea alte și alte fleacuri, atunci și numai 
atunci va începe reparatul și curăţatul. 

Așezat sub o lampă cu petrol umbrită de un abajur din hârtie 
verde pe care erau desenate chipurile a două nemţoaice tinere 
cu zâmbete nătânge, Finch scria în jurnalul său intim. Notă: 

„Gata, gata să pierd trenul, zi groaznică la școală. Trebuie să 
tocesc pentru examenul de matematică. Discuţie interesantă cu 
Leigh în ora liberă. Concurs hipic. Renny nemaipomenit. Cel mai 
bun din concurs. Pheasant n-a fost rău pe Soldier. Panglică 
roșie. Întors acasă cu mașina. Scandal cu biletul de loterie 
pentru canar. Bunica absolut înfiorătoare. Băut două pahare de 
Porto! Am văzut-o pe Joan”. 

Își mușcă juliturile de la încheieturile degetelor și trecu cu 
ochii peste însemnările din zilele precedente. Era mai multă sau 
mai puţină varietate în ele. Școala era mai mult sau mai puţin 


îngrozitoare. Notase de câteva ori timpul plăcut petrecut cu 
Leigh și o dată „seara infernală” petrecută cu George și Tom. 
Toate însemnările aveau un punct comun. Toate se terminau cu 
numele „Joan”. Fie „Am văzut-o pe Joan”, fie „N-am văzut-o pe 
Joan”. 

Uitându-se prin însemnările lui, Finch nu găsi nimic patetic 
sau ridicol în ele. Cu toate acestea avu grijă să ascundă jurnalul 
pe raft, în spatele unor manuale școlare, înainte de a se apuca 
de învăţătură. N-avea chef ca jurnalul să-i fie descoperit de ochii 
iscoditori ai lui Pheasant sau ai lui Wake. 

Își scoase manualul de geometrie euclidiană și-l așeză pe 
masă în faţa lui. Colţul din dreapta sus trebuia potrivit pe o 
veche pată de cerneală din lemnul mesei. Cartea avea obiceiul 
să se deschidă de la sine la pagina 107. Spera că n-o să se 
întâmple la fel și în seara asta, pentru că simţea că dacă se va 
întâmpla așa, ar fi incapabil să studieze. Maxilarul îi căzu și 
mâna îi tremură când deschise coperta - 107 îl privea ţintă... 
Creionul pe care-l ţinea între degete căzu jos cu un ușor 
zdrăngănit. Se temu că nu va fi în stare să-l ridice. Se uita 
pierdut la numărul din colţul paginii - 107. De ce-i era teamă de 
el? 1 - era la fel cu IL... |, Finch Whiteoak. O - era nimic... el 
adică, Finch, era un nimic! Aha, începea să se lămurească! De 
aceea îl înfricoșa numărul, și nu era de mirare! Apoi, 7 - acesta, 
desigur era o cifră magică. Magicul 7. Eu, Finch, sunt un zero. 
Închise manualul brusc și-l deschise în alt loc. Pagina 70 de data 
asta. Din nou magicul 7, și după el zero. Magie urmată de 
nimicnicie, vid... Asta era viaţa, magie, cu un zero în coadă! Mai 
încercă o dată. Pagina 123. larăși | - Eu. Apoi doi... eu și încă 
cineva. Deci două persoane... Apoi trei. Eu și cealaltă persoană 
am făcut o a treia. Deci trei persoane... Se văzu pe sine, el și 
Joan împreună într-un dormitor. Se aplecau deasupra unui pătuţ 
în care se afla numărul trei pe care-l făcuseră ei, așa cum îi 
văzuse pe Piers și Pheasant aplecându-se deasupra pătuțţului lui 
Mooey. Joan, cu care nu schimbase nici o dată un cuvânt! Era o 
fată pe care i-o prezentase prietenul lui, Arthur Leigh, la un meci 
de fotbal. Finch doar se înclinase, iar ea spusese: „Bună ziua” cu 
o voce limpede, cântată, și-și cuibărise bărbia rotundă, albă, în 


1 | în limba engleză înseamnă „eu”. 


gulerul de blană al paltonului, ridicând un colţ al gurii care făcu 
să apară în obraz o gropiţă timidă dar persistentă. 

Gândul la ea îl tulburase profund în decursul lunii care se 
scursese de atunci, dar nu făcuse nici o încercare de ao 
cunoaște mai bine și nu-i mai pomenise vreodată lui Leigh 
despre ea, deși ar fi vrut să-i afle numele de familie pe care nu-l 
reţinuse în momentul prezentărilor. 

Învăţa la o școală de fete situată nu departe de școala lui şi 
puţine erau zilele când nu se întâlneau pe stradă. O aruncătură 
de ochi fugară era tot ce-i adresa în timp ce-și scotea șapca dar 
simplul fapt de a o întâlni sau nu, prilejuia întotdeauna cuvintele 
de încheiere ale însemnărilor zilei în jurnalul său. Intotdeauna 
nota fie: „Am văzut-o pe Joan”, fie „N-am văzut-o pe Joan”. 

În serile când era nevoit să întrebuinţeze forma negativă se 
simţea fără excepţie deprimat și apăsat, consacrându-se cu 
îndârjire studiului. Dar când o vedea, ca azi, se simţea și mai 
tulburat, absolut incapabil să se apuce de învăţătură. 

Fără îndoială, reflectă el, aceste toane nefericite nu erau o 
noutate. Întotdeauna avusese gânduri ciudate. Presupunea că 
dacă n-ar fi întâlnit-o nicio dată pe Joan, ar fi găsit alt instrument 
de auto tortură. Măcar dacă și-ar fi luat examenele, și, ca 
urmare, Renny nu l-ar fi oprit de la lecţiile de pian! Simţea că în 
seara aceasta, dacă i s-ar fi îngăduit să-și petreacă o oră la pian 
s-ar fi liniștit, s-ar fi înălţat în sfera fericirii, s-ar fi eliberat de 
simţământul de dor, de teamă. Nu punea la îndoială justeţea 
hotărârii lui Renny de a-l opri să mai cânte la pian. Ştia că 
petrecuse o mulțime de timp - îl irosise, recunoștea plin de 
umilință - stând aplecat deasupra claviaturii, când nu exersa ci 
încerca înfierbântat să compună. Da. Ce fericit fusese în 
momentele acelea! Nu putea să creadă, în fundul sufletului său, 
că-i dăunaseră în vreun fel - nici măcar la învăţătură. 

Deschise cu hotărâre manualul euclidian la problemele și 
deducţiile pe care trebuia să le studieze pentru a doua zi. Așeză 
colțul cărții exact deasupra petei de pe masă. Apoi scăpă iar 
creionul din mână. Un început prost, să-ți cadă creionul... Se 
uită jos unde căzuse creionul pe o foaie de hârtie aruncată, pe 
care era scris un exercițiu la franceză. Se întrebă pe ce cuvânt 
căzuse oare vârful creionului. Dar n-o să fie atât de prost să se 
uite. O să ridice creionul și-o să se apuce de treabă... Totuși, ar 
fi interesant să afle cuvântul... poate că, într-adevăr, ar trebui să 


știe cuvântul... poate că există vreun sens în asta... ceva care 
să-l ajute. 

Se lăsă în genunchi și se aplecă asupra creionului, mijindu-și 
ochii ca să descifreze literele neclare. Vârful de grafit căzuse pe 
cuvântul âne. Simţi un șoc. „Măgar”. Asta era el, un măgar 
prost! Slavă Domnului, nu-l vedea nimeni! Dar stai - confundase 
cuvântul. Nu era âne, ci âme - „suflet”! Ei, asta era altceva, 


sufletul lui - care bâjbâia în întuneric. Ciudat, să stea 
îngenuncheat acolo, cu vârful creionului indicând cuvântul 
„Ssuflet”. II făcea să-și amintească de vremea când stătuse în 


genunchi lângă același scaun, înfricoșat de Dumnezeu, rugându- 
se. Simţi dintr-o dată dorinţa să se închine acum, dar cuvintele 
nu-i veneau. Işi aminti de o noapte, cu mai bine de doi ani în 
urmă, când Piers îl silise să se dea jos din pat să-și spună 
rugăciunea, numai ca să-l necăjească și el nu-și putuse aduce 
aminte decât două cuvinte: „O, Doamne! O, Doamne!” Ce 
cuvinte neţărmurite, teribile! Cuvinte ce-ţi descătușau sufletul, îl 
învolburau spre înalturi, îl destrămau. 

Dacă ar ceda și-ar începe să se roage, să lase cuvintele 
rugăciunii să-i libereze sufletul, n-ar mai fi capabil de învăţătură 
în seara asta. 

O să ridice creionul și-o să înceapă să lucreze... 

Dar descoperi că nu poate să-l ridice. De trei ori degetele lui 
se întinseră șovăitoare spre creion, dar nu se hotărâră să-l 
apuce. Finch gemu, urându-se și temându-se de sine însuși... 
Incepu să numere medalioanele estompate ale covorului. 
Constată că stă îngenuncheat pe medalionul al șaselea 
numărând dinspre capătul de nord al camerei și pe al cincilea 
dinspre vest. Şase plus cinci face unsprezece - astăzi e 
unsprezece noiembrie. Şase ori cinci - treizeci. Treizeci era 
numărul dulăpiorului său de la școală. Treizeci era totalul 
notelor pe care le luase la examenul de matematică atunci când 
căzuse... Cristos avea treizeci de ani când fusese răstignit... 

Işi spuse că dacă ar avea o ţigară poate ar fi în stare să ia 
creionul în mână și să se apuce de treabă. Se ridică în picioare și 
cobori tiptil și grijuliu scările de la pod. Ușa dormitorului ocupat 
de Piers și Pheasant stătea întredeschisă. O lampă cu fitilul 
micșorat arunca o lumină pașnică peste patul alb și leagănul lui 


& Măgar (fr.). 


Mooey de alături. Acesta era același leagăn solid cu perdeluţe, 
care legănase toate odraslele Whiteoak. Amândoi unchii 
plânseseră și dormiseră liniștiți sau gunguriseră în el. Meg și 
Renny, Eden, Piers (cel mai frumos bebeluș dintre toţi), el însuși 
(și-l putea ușor închipui pe sărmanul prăpădit plângăcios ce 
fusese), micul Wake, pe care-l ținea minte ițindu-se cu ochii lui 
mari negri după perdeluţele leagănului. Vreo doi sau trei prunci 
muriseră acolo. Finch se miră cum de poate Mooey dormi atât 
de liniștit în el. 

Finch deschise sertarul de sus al scrinului în care știa că Piers 
păstrează uneori câte un pachet, două, de ţigări rezervă. A, iată- 
le! Piers știa să-și poarte de grijă! O cutie de Players, mare, din 
tablă, mai mult de jumătate plină. Un pachet care conţinea cel 
puţin o duzină de ţigări turcești. Finch se servi, dar cu prudenţă, 
apoi închise sertarul. 

Întorcându-se pentru a ieși din cameră, se aplecă deasupra 
leagănului și se uită plin de curiozitate la micul Maurice. Se 
ghemuise dulce și cald, cufundat în somn de prunc. Un pumnișor 
rotund, strâns lângă guriţă, apăsa într-o parte buzele umede ca 
niște petale de floare. Pe pernă era o pată umedă acolo unde 
salivase un pic. Finch, privindu-l, se înmuie dintr-o dată de 
tandreţe. Își vârî capul sub perdeluţele leagănului și-l adulmecă, 
așa cum un câine ar adulmeca un căţeluș adormit, îl sărută pe 
obraz și-și simţi sângele preschimbându-se într-un fel de dulce 
nectar iar oasele-i topindu-se într-o tandră dorinţă de iubire. 

Luă pruncul în braţe și se aplecă asupra lui, cu șuvița subțire 
de păr blond căzută peste căpșorul lui Mooey. li sărută capul, 
obrajii, gura cu nesaţ. Nu se putea sătura, își revărsă sufletul în 
iubire. Ochii i se umplură de lacrimi care se prelinseră pe 
mânuţele pruncului. Doamne, oare Piers simţea la fel? 

Se auziră voci în holul de dedesubt. Pheasant și mătușa 
Augusta urcau scările. Așeză repede copilul înapoi în leagăn și 
trase cuverturile peste el. Pentru nimic în lume n-ar fi vrut să fie 
prins mângâindu-și nepoţelul. 

Sus, la el, constată că nu mai e pradă nervilor. Ridică creionul 
de pe jos, luă manualul de geometrie, aprinse una din ţigările lui 
Piers și se apucă de treabă. 


Lady Buckley își pusese brățările, broșa și lanţul de aur de o 
parte. Işi scosese rochia neagră de satin, juponul lung din 


mătase neagră și acum, în camizol și cămășuţă scurtă, albă, își 
peria părul încă abundent. Chiar și într-o vestimentație atât de 
sumară, înfățișarea ei își păstra toată demnitatea caracteristică. 
Işi contemplă imaginea reflectată în oglindă cu obișnuita ei mină 
ofensată combinată cu un aer de mulţumire de sine. Nu avusese 
nici o dată un ten frumos - acum era pătat și hepatic; ochii 
aveau o ciudată fixitate sticloasă spre deosebire de ai mamei ei 
care mai păstrau o strălucire vie. Dar trăsăturile erau 
desăvârșite. Nasul ei - nasul familiei Court, deși oarecum diferit. 
Diferit de forma aceea aprigă, tăioasă pe care mama ei și Renny 
o împlântau în lume. O formă îmbunătăţită, gândi ea. Mult mai 
potrivită pentru o doamnă, văduva unui baronet englez. Incepu 
să se gândească la soţul ei... 

Cât de insignifiant l-au considerat părinţii și fraţii ei, cu 
favoriţii lui spălăciți, cu ochii lui blajini și picioarele delicate! 
Vorbea și un pic sâsâit. Aproape că-l auzea și acum, strigând-o: 
„Augusssta”. Dar ce om de caracter! Nu-și pierdea nicio dată 
stăpânirea de sine indiferent ce se întâmpla. Nu-l descumpănea 
niciodată nimic. Chiar și atunci când sosise din Anglia vestea că 
două decese subite îi aduceau titlul de baronet împreună cu o 
casă veche și un venit respectabil nu vădise nici o surprindere. 
Işi ridicase pur și simplu privirea de la cablograma pe care o 
ţinea în mână și remarcase: 

— Ar fi bine să începi să împachetezi imediat, Lady Buckley. 
Plecăm acasă. 

Dumnezeule, ce șoc fusese pentru ea! Să i se spună: „Lady 
Buckley” pe tonul acela calm, așa, fără un cuvinţel de pregătire. 
Nu știuse dacă să râdă sau să plângă. Nu încetase de atunci să 
se simtă reconfortată la gândul că nu făcuse nici una nici alta, ci 
replicase și ea cu netulburată demnitate. 

— Vei avea nevoie de flanele noi de corp pentru călătoria pe 
mare, Sir Edwin... 

Lady Buckley! Cât de mult o deranjase acest titlu pe mama ei! 
Cât de nesuferit din partea mamei ei să pretindă mereu că nu-și 
poate aminti titlul ei de lady. Să le vorbească prietenilor de ea 
ca despre „fiica mea, Lady Bunkley sau poate Bilgeley”. Dacă 
mama ei nu s-ar fi tras din familia Court, ar fi considerat faptul 
drept proastă creștere. Dar, firește, așa erau cei din familia 
Court. Nicholas se comporta și el foarte asemănător. Atât de 
arogant. Intotdeauna părea să considere că el și îngrozitoarea 


lui soţie Millicent, avuseseră o poziție mai importantă în Anglia 
decât ea și Edwin. Nu încăpea nici o îndoială în această privinţă 
din cauza tonului glumet pe care îl folosea când se referea la 
micul cerc în care se învârtiseră soţii Buckley. Ei bine, în orice 
caz fusese un cerc mult mai distins decât cel al pasionaţilor de 
curse în care el și Millicent se complăcuseră și pierduseră totul! 

Se gândi la Anglia. Cât de mult dorea să se întoarcă acolo! Se 
gândi la straturile de mușcate și la șirul de arbuști din jurul casei 
(spera din tot sufletul că locatarii temporari păstrau totul în 
bună ordine) la cântecul câneparilor, prietenii ei, în aerul umed, 
înmiresmat. De un an era departe de toate acestea, dar i se 
păreau a fi mai mulţi. Era de datoria ei să rămână în Canada 
până la moartea mamei lor. Sigur că mama... doar are o sută 
unu ani. Augusta aproape se înspăimântă... dar dacă mama ar 
trăi veșnic! Ei, asta-i bună, nimeni nu trăiește veșnic! 

Işi puse cămașa de noapte din finet închisă cu nasturi până 
sub bărbie și cu broderie de mătase la manșete. Buclișoare de 
păr înfășurate pe bigudiuri de sârmă îi stăteau ţepene pe cap. 
Alătură bine perdelele peste cele două ferestre. Cum mai bătea 
ploaia! De jos, din sufragerie, se auzeau voci. Glasul lui Renny, 
exclamând: „Niciodată! Niciodată!” Ce ciudat, să rostească 
„Niciodată”! așa, ca un răspuns, parcă, la gândurile ei... Stând 
astfel pe fondul perdelei lungi, întunecate, își întrezări imaginea 
reflectată în oglinda mare din perete. Işi dădu capul pe spate și 
se contemplă. 

Oferea, fără îndoială, privirii, o siluetă majestuoasă. O făptură 
cu ţinută dreaptă, cu înfățișare nobilă, trebuia să recunoască 
acest lucru. Ridică o mână și o duse streașină la ochi, cu 
atitudinea cuiva care scrutează orizontul în căutarea unei 
corăbii, sau a cuiva stând pe marginea unei faleze, bătută de 
vânt, cu marea furtunoasă la picioare. 

Rămase un timp pozând așa ca o statuie, apoi stinse lumina 
și-și căută patul. 


Ernest se simţise cam ciudat când urcase scările, aproape 
ameţit, dar când ajunse în camera lui era din nou el însuși, afară 
doar că avea o senzaţie de plăcută bună dispoziţie. li plăcea 
deosebit de mult abajurul trandafiriu al lămpii pe care Alayne i-l 
trimisese din New York de ziua lui de naștere. Făcea încăperea 
să pară plăcută și veselă, chiar într-o noapte ca asta. Intr- 


adevăr, de când se instaurase vremea asta umedă și 
posomorâtă, abia aștepta să aprindă lampa. Chiar și în timpul 
zilei făcea o pată încântătoare de culoare în cameră. Alayne 
fusese întotdeauna atât de drăguță cu el. Plecarea ei lăsase un 
adevărat gol în viaţa lui. Simţea mult și lipsa lui Eden. Era mare 
păcat că mariajul lor ieșise așa cum ieșise. Alcătuiau o tânără 
pereche atât de fermecătoare, de intelectuali, plăcuţi la vedere. 

Rămase pe gânduri, savurând dulcea lucire trandafirie care se 
împrăștia în odaie, împrumuta o fragilă însufleţire figurinelor din 
porțelan de Dresda de pe policioara căminului, o vibraţie, ca la 
răsăritul soarelui, acuarelelor de pe pereţii cenușii. Era norocos 
să aibă o astfel de cameră. Ei, nu era doar noroc, căci propriul 
lui bun gust făcuse camera să arate așa deși, desigur, vederea 
spre pajiște și spre pârâul șerpuitor era de preferat faţă de 
priveliștea spre care dădea camera lui Nick, blocată de un cedru 
uriaș, dincolo de care se întrezărea doar viroaga. 

Micul ceas de porțelan încadrat de un ciobănaș și o ciobăniţă 
sună ora douăsprezece. Ce oră de culcare pentru el! Dar ce 
seară veselă! Speră și se rugă în gând ca romul cu apă să nu-i 
pricinuiască nici o neplăcere. Da, și băuse și vreo două pahare 
de vin înaintea romului... Speră și se rugă ca mama să se simtă 
bine după cea de a doua cină. Ce năzdrăvană se dovedise! 
Zâmbi gândindu-se la ea. Zău, nu-ţi venea să crezi că el are 
șaptezeci și doi de ani cu o mamă atât de plină de energie... 
Speră și se rugă să fie și el așa la vârsta de o sută unu ani. Dacă 
o să ajungă să trăiască atât de mult. Nu exista nici un motiv să 
nu trăiască și el până la o vârstă foarte înaintată. Avea atâta 
grijă de sine însuși, deși, sigur, nu stătea prea bine cu pieptul - 
un handicap, fără discuţie. 

Își aduse aminte de noul său pardesiu. N-ar fi o idee rea să-l 
încerce acum când arăta în cea mai bună formă, puţin 
îmbujorat, cu ochii strălucitori. Îl luă de pe umerașul din 
șifonierul înalt și, întorcându-l pe toate feţele, îl cercetă foarte 
critic, cu buzele strânse și ochi de cunoscător. 

— O haină a naibii de frumoasă! 

Rosti cuvintele cu glas tare pe tonul folosit la aprecieri 
asemănătoare despre o iapă sau o femeie. 

— Doamne, e o haină superbă! 

Când o îmbrăcă, haina se mulă, învăluindu-l într-o îmbrăţișare 
fermă dar mătăsoasă. Nu era de mirare că și croitorul îi făcuse 


complimente pentru silueta lui! Zvelt, drept, (când își impunea 
puţină voinţă) cu un aer de eleganţă cu totul neobișnuit prin 
colonii. 

Dintr-o dată resimţi extraordinara nostalgie a colonialului 
pentru Anglia. Își aduse aminte de un joben pe care-l cumpărase 
o dată în Bond Street. Își aduse aminte cu precizie cum arăta 
negustorul și comportarea lui agreabil deferentă. Işi aducea 
aminte cum cumpărase în aceeași dimineaţă o floare pentru 
butonieră de la o florăreasă cu un chip tare drăgălaș. Işi 
reamintea plăcuta bună dispoziţie pe care o simţise mergând cu 
pas ușor pe stradă. Niciodată nu-i trebuise prea mult ca să se 
simtă bine dispus. Avea o fire mai fericită decât sora sau fratele 
lui. În privinţa asta Eden îi semăna. Amândoi aveau un fel de a 
vedea frumuseţea vieţii - temperament poetic, deși, bine 
înţeles, așa ceva nu s-ar putea afirma în faţa familiei. Categoric, 
îi lipseau micile vizite ale lui Eden la el, în cameră - fără a mai 
vorbi de Alayne. Ce păcat de căsătoria lor... Cumpărase pălăria 
aceea acum douăzeci de ani în Anglia și de atunci nu se mai 
întorsese acolo! Poate când va muri mama, și Augusta se va 
întoarce la ea acasă, se va duce și el cu ea în vizită, în Anglia. 

Când mama va muri! Gândul la moartea ei era întotdeauna 
însoțit de un fior de aprehensiune. În primul rând era groaza de 
a o pierde și, adăugându-se acesteia, incertitudinea prelungită 
cu privire la cel ce-i va moșteni averea. Nici un indiciu nu-i 
scăpase de pe buze. Considerase că le este de ajuns să știe că 
întreaga avere era sortită în totalitate unui singur membru al 
familiei. Astfel puterea ei asupra lor rămăsese neștirbită de-a 
lungul anilor. Și așteptarea lor încordată. Trebuie să aibă o 
avere valorând între nouăzeci și o sută de mii, totul în obligaţii și 
acţiuni solide. O, dacă i-ar lăsa lui averea, ar dobândi 
independenţă, putere în familie! Ar face atâtea lucruri 
folositoare pentru băieţi! Dragii de băieţi, ar fi cel mai bine 
pentru ei dacă banii i-ar fi lăsaţi lui... 

Cu ochii ţintă în oglindă, cu obrajii îmbujoraţi și trupul drept, 
era convins că nu arată mai mult de cincizeci sau cincizeci și 
cinci, cel mult. Pardesiul era atât de călduros și totodată așa de 
arătos, o să-l pună mâine - ce mai încolo-încoace. 

Înainte de a se băga în pat se apropie de coșul unde pisica lui, 
Sasha, zăcea adormită cu pisoiul ei alături. Se uită la ei cu un 
zâmbet strâmb. Sasha, la vârsta ei - avea doisprezece ani - să 


dea naștere unei corcituri de pisoi! Și nu se mulţumise doar să-l 
procreeze, dar pe deasupra nu manifesta nici un fel de rușine! 
Crezuse că a depășit vârsta când mai putea avea pisoi - mai 
ales corcituri - și apoi, într-o dimineaţă, i-a dat naștere ăstuia pe 
patul lui. A scos un singur geamăt, pe la șase dimineaţa, și l-a 
născut. Sunase mai mult a țipăt de triumf decât a urlet de 
durere. Ce șoc fusese pentru el, la ora aceea! Nu putuse mânca 
aproape nimic la micul dejun. Nu era doar neașteptatul act al 
nașterii pe plapuma lui, ci gândul că Sasha... doar nu mai era o 
tânără femelă proastă să se lase sedusă de o pereche de 
mustăţi chipeșe! 

Ernest murmură: „Pis, pis” și-o atinse cu degetele. Parcă i-ar fi 
atins un nerv vital care-i controla întregul organism. Işi întinse 
tot trupul, desfăcându-se ca un evantai și ridică pămătuful mare 
auriu al cozii. Deschise ochii, apoi rânji spre el cu obrăznicie - un 
rânjet larg în trei colţuri, care-i dezvălui cerul gurii și limba 
ondulată. 

— Nerușinato, nerușinato, făcu el, gâdilând-o. 

Pisoiul își înfundă în blana ei căpșorul ca un glonţ. Ar fi trebuit 
înecat, dar dragostea lui faţă de Sasha îl făcea să nu poată duce 
la capăt o asemenea hotărâre. Nu vădea nici o urmă din rasa 
persană pură a mamei lui, dar te fermeca cu burta lui albă ca 
zăpada, năsucul roz și urechile cenușii ascuţite. Avea și lăbuţe 
albe care păreau enorme pentru el - labe de plebeu, exemplar 
reușit, dar din popor. 

Chiar și după ce se băgă în pat, Ernest întinse mâna și pipăi 
perechea din coș. Era amuzant să stai întins în pat cu o mână 
lipită de trupurile acelea calde, acoperite de blăniţă. Pentru el 
era o alinare. 


Piers o găsi pe Pheasant în pat, capul ei cu păr castaniu tuns 
scurt culcat dincolo de pernă pe marginea saltelei, ochii 
strălucitori privind ţintă la leagăn. 

— Piers, știi, Mooey e pur și simplu extraordinar! Ce crezi c-a 
făcut? S-a strecurat între cele două rânduri de cuverturi! Nu 
înţeleg cum a reușit. Doamne, da' mult ai mai stat! 

— Ne-am pus pe vorbă. 

Se apropie de leagăn și se uită la pruncul de cinci luni. 

— Arată zdravăn, nu-i așa? 


— Aa, odorul! Dă-mi-l încoa. Îl vreau lângă mine până te 
pregătești de culcare. 

— Nu fi prostuţță. Mie nu-mi trebuie nici cinci minute. N-ai să 
faci altceva decât să-i tulburi somnul. 

— Vreau să-i văd degeţelele de la picioare, tu nu? 

— Pheasant, nu ești nici tu decât un bebeluș... la te uită, mi-a 
umblat cineva prin sertar! 

— Nu eu! Nici Mooey! O, Piers, dacă l-ai fi văzut ce mutriţă a 
făcut, cu gurița lui exact ca un bumb roz și sprâncenele ridicate. 
Avea un aer pur și simplu dispreţuitor. 

— Dac-aș ști că tânărul Finch mi-a umblat la ţigări... mormăi 
Piers pe când se dezbrăca. 

— Păi, astă seară n-avea nici o ţigară. Ştiu bine. Ei, ce-ai face? 

— l-aș arăta eu... Doamne, aș vrea să-l fi auzit și tu pe unchiul 
Ernest vorbind la nesfârșit despre pardesiul lui nou, după ce-ai 
plecat! Fac pariu cu tine pe un combinezon nou de mătase 
contra o pereche de șosete că până la urmă o să-și pună tot 
paltonul de iarnă. 

— Dacă ai pune rămășag te-ai duce și i-ai spune ceva ca să-l 
descurajezi. Ar fi de ajuns câteva cuvinte din partea ta, ca: „Vai, 
ce vreme urâtă e azi, unchiule Ernest”, sau pur și simplu să intri 
în casă tremurând. 

— Ei bine, și tu ești liberă să-i spui cât de dulce e vremea și 
cât de perfect arată umerii lui în pardesiul cel nou. 

— Nu. N-am de gând să pun rămășag. E împotriva principiilor 
mele. De-acum înainte trebuie să dau un bun exemplu 
micuțului. 

Piers pufni în râs. Era în pijama acum. 

— Să sting lumina? 

— Piers, vino încoa; vreau să vorbesc în șoaptă. 

Veni și se aplecă deasupra ei. Intinsă în pat complet relaxată, 
cu părul ciufulit, cu un umăr alb scos la vedere de cămașa 
căzută, îi apăru deodată lui Piers foarte gingașă și tulburătoare. 
Părea tot atât de minunată și plină de o vigoare graţioasă ca 
unul din tinerii mesteceni din viroagă. 

Inima începu să-i bată mai repede... 

— Da? 

Oare ce voia? Ochii lui căutară, scânteind duios, într-ai ei. 

Pheasant își încolăci un braţ în jurul gâtului lui. 

— Mi-e foame, Piers. Ai vrea tu să fii un băiat scump? 


Piers era sincer intrigat. 

— Foame! Cum e posibil, abia ai mâncat! 

— Ba nu. E o veșnicie de-atunci. Uiţi cât ai stat jos de vorbă. 
În plus, l-am alăptat pe Mooey. l-am dat practic toată cina mea. 
Oricum... vrei, Piers? a 

Reflectă, pe când cobora scările la subsol: „O răsfăț. Inainte 
de a se naște puștiul nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să mă 
trimită jos să-i aduc de mâncare la ora asta. S-ar fi dus foarte 
frumos să-și ia singură. O s-ajungă treptat întocmai ca nevestele 
alea americane de prin reviste.” 

Cu toate acestea își dădu toată osteneala să găsească în 
cămară ceva pentru a-i astâmpăra foamea. Auzea, din camera 
de dincolo de bucătărie, sforăitul clocotitor al doamnei Wragge. 
Auzea vechiul ceas din bucătărie ticăind scurgerea nopţii la fel 
de vioi de parcă ar fi efectuat de curând această treabă și nu de 
șaptezeci de ani în șir. Ridică un capac enorm de pe un castron. 
Sub el, trei cârnaţi. Ridică apoi o farfurie pusă peste o alta. 
Somon rece. Deschise o ușă. Resturi de friptură, cartofi fierţi 
reci, sfeclă în suc propriu, carcasa unei păsări - părea îmbietor. 
Nu, erau alterate! Piui! Închise ușa. Ce cantităţi de pâine și de 
chifle toate grămadă în cutia de pâine! Alese o chiflă, o tăie în 
două și-o unse cu unt. Asta era. Cu oarecare șovăială adăugă și 
un cârnat. Budincă rece de orez umplută cu stafide. Exact ce 
trebuia! O farfurioară de budincă și puţină frișcă... Hâm! Asta ce 
mai era? Plăcintă cu prune. Tăie o felie și o devoră ca un școlar. 
Indigestă, chestia asta pentru o mamă care alăptează... 

Pheasant, cu ochii rotunzi, ședea în pat în capul oaselor. 

— O, strașnic! 

ÎI strânse în braţe și-l sărută înainte de a începe să mănânce. 

Lumina stinsă, Pheasant cuibărită lângă el, Mooey scoțând în 
somn mici sunete tihnite ca un cățeluș. Ploaia bătând în 
geamuri, accentuând intimitatea și căldura dinăuntru, pacea. 
Pacea. De ce oare în momente ca acestea chipul lui Eden îi 
apărea din beznă ca să-l tulbure? Intâi ca o palidă dar 
învolburată și tulburătoare reflectare a lunii pe întinsul calm al 
mării lui de mulţumire. Apoi, clar și strălucitor, afișând ciudatul 
lui zâmbet ironic, privirea lui goală de parcă niciodată nu știa 
prea limpede de ce face ceea ce face. Piers închise ochii mai 
strâns. Își încleștă dinţii și-și apăsă fruntea de umărul soţiei, 


încercând să nu se gândească, încercând să nu vadă faţa lui 
Eden cu zâmbetul lui batjocoritor. 

Încercă să găsească mângâiere în apropierea lui Pheasant, în 
căldura ei. Era a lui! Noaptea aceea îngrozitoare când Finch îi 
descoperise pe cei doi împreună în pădure era un vis, un 
coșmar. Nu voia să-i dea liberă intrare în mintea lui acestui gând 
cumplit. Dar gândul venea furișându-se ca o jivină și gura lui 
Piers se strâmbă dintr-o dată într-o grimasă de durere. Pheasant 
îi simţi, fără îndoială, neliniștea, fiindcă se întoarse spre el și, 
trecându-și braţul în jurul capului, îl trase la pieptul ei. 


Nicholas nu putea dormi. 

— Prea al naibii de mult rom, își spuse el. Așa se întâmplă 
dacă bei doar arareori licori mai tari decât ceaiul. Sistemul 
nervos ajunge într-o asemenea stare încât un pic de alcool 
adevărat îţi face somnul praf. _ 

Totuși, nu-l deranja foarte mult faptul că stătea treaz. lşi 
simţea corpul destins, încălzit și prin fața ochilor i se perindau 
imagini plăcute din trecut. Farmecul femeilor pe care le iubise 
de mult de tot plutea parcă tangibil prin încăpere. Le uitase 
numele (sau ar fi trebuit să facă un efort ca să și le 
reamintească) chipurile lor erau niște pete estompate, dar 
froufrou-ul fustelor lor - cuvântul acesta adorabil „froufrou” care 
acum nu mai avea nici un înţeles - foșnea în jurul lui, mai plin de 
sens, mai plin de vrajă decât nume eufonice sau fețe drăgălașe. 
Și mânuţele lor (pe vremea când mâinile femeilor erau într- 
adevăr mici și orbitor de albe; „orbitor” nu era un cuvânt prea 
exagerat pentru albeaţa lor) întinse spre el ca să-i dăruiască 
florile cochetăriei... Gândurile lui deveneau poetice, aveau un fel 
de ritm. Dându-și seama de aceasta, se întrebă dacă nu cumva 
Eden moștenise de la el talentul poetic. Ar fi o glumă grozavă, 
reflectă el. Ce-ar fi dacă s-ar apuca să scrie și el versuri! Era 
încredinţat că în clipa asta ar fi putut dac-ar fi încercat. 

Nip, foxterierul de Yorkshire, care stătea lipit de spatele său, 
se descolăci brusc și începu să zgârie plapuma cu toată violenţa. 
„Păianjenu', mormăi Nicholas, prinde păianjănu' Nip!” Slobozind 
un șir de lătrături scurte, căţelușul trase de plapumă, se cuibări 
în ea și în cele din urmă se făcu din nou colac la spatele 
stăpânului său. 


Lui Nicholas îi plăcea să simtă ghemul acela compact lipit de 
el. Stătea întins satisfăcut, râzând pe înfundate în plapuma pe 
care și-o trăsese mult peste cap. Incepu să moţăie... La ce se 
gândise oare? A, da, la vremuri trecute. Legături amoroase. 
Când îl apucase pe Nip pofta să zgârie tocmai își reamintea de o 
mică combinaţie cu o tânără irlandeză, la Cowes - trebuie să se 
fi întâmplat acum vreo treizeci și cinci de ani, dar amintirile erau 
la fel de proaspete ca și pielea ei atunci! Ha! Acum știa! Adelina, 
așa o chema - la fel ca pe mama lui. Mama! Cum se atârnase de 
Renny și cum îl îmbrăţișase! Și cum se priviseră de lung în ochi! 
Un gând meschin îl fulgeră, făcându-l să tresară. Nu cumva 
Renny încearcă s-o îmbrobodească - să-i intre pe sub piele 
urmărind moștenirea... Nu se știe niciodată... Capul acela roșu 
al lui! Ar putea fi la fel de viclean ca diavolul, cine știe! Nicholas 
își aminti dintr-o dată cum, copil fiind, Renny putea obţine orice 
voia de la bunica lui... Dar dacă toate mângâierile lui sunt 
calculate? 

Nicholas simţi că-l apucă fierbinţelile, că în creierul lui se 
aprinde bănuiala. Azvârli cuverturile de pe umeri și-și scoase 
braţele de sub plapumă. Nip începu să-și lingă buzele de parcă 
ar fi savurat păianjenul imaginar pe care-l prinsese. Ploaia șiroia 
neîntrerupt. Nicholas zăcea cu ochii larg deschiși în întuneric, 
recapitulând în minte scena dintre cei doi - lucruri mărunte, 
neînsemnate prin ele însele, dar care păreau să indice că 
influenţa lui Renny asupra bătrânei doamne era nejustificat de 
puternică. Dumnezeule, dacă Renny își croia drum spre această 
ţintă, oribil din partea lui! Nu i-ar ierta-o niciodată! 

Auzi pași în hol, pașii lui Renny. Simţi că trebuie să-i 
vorbească, să-i vadă faţa, să descopere poate urma vreunei 
expresii hrăpăreţe în ochii lui care să-l dea de gol. Strigă: 

— Tu ești, Renny? 

Renny deschise ușa. 

— Da, unchiule Nick. Dorești ceva? 

— Vrei să-mi aprinzi lampa? Nu pot dormi. 

— Hm. Ce se-ntâmplă cu familia asta? 

Aprinse un chibrit și se îndreptă spre lampă. 

— Wake a avut o criză de inimă. 

Nicholas mormăi compătimitor. 

— Îmi pare rău. Tare rău. Bietul de el. Se simte mai bine 
acum? Pot să fiu de vreun folos? 


— Nu, altfel nu l-aș fi lăsat singur. Cred că s-a obosit ajutând-o 
pe bunica să se scoale din pat. Și, în plus, agitația îl ațâţă... E 
destul de mare lumina așa? 

Flacăra vie a lămpii ilumina trăsăturile puternic marcate care 
păreau anume modelate pentru a înfrunta vânturi aprige, și 
adâncea mai mult linia de îngrijorare dintre sprâncene, scotea în 
relief urechile ascuțite, lipite de cap. „Nici urmă de viclenie sau 
de cupiditate pe chipul acesta, gândi Nicholas, dar nu trebuie s- 
o las pe bătrâna doamnă să se topească prea mult de dragul lui. 
E genul de bărbat pe care femeile... ” 

— Ceea ce mă ţine treaz, rosti el, scrutând cu șiretenie chipul 
luminat de flacăra lămpii, sunt gânduri în legătură cu mama. 
Vitalitatea ei, nu e uimitoare? 

— Fantastică. 

— Pare imposibil să te gândești că într-o zi... Renny, ţi-a spus 
vreodată cui are de gând să lase averea? 

— Nici un cuvânt. Întotdeauna am fost ferm convins că 
dumneata o vei moșteni. Ești fiul cel mai mare și preferatul ei - 
un Court și așa mai departe - dumneata ar trebui să o 
moștenești. 

Vocea lui Nicholas deveni suavă datorită asigurărilor lui 
Renny. 

— Da, presupun că așa ar fi normal. Pune lampa aici pe masă, 
te rog, unde pot s-ajung la ea. Mulţumesc Renny. Noapte bună 
și spune-i lui Wake să adoarmă fără întârziere și să viseze o 
călătorie minunată în Anglia unde o să-l ducă unchiul Nick. 

— S-a făcut. Noapte bună. 


Renny își luă de pe policioara căminului pipa sa specială, 
instrumentul care-i oferea plăcerea fumatului înaintea culcării. 
Işi întinse picioarele cu jambiere de piele și, în timp ce îndesa cu 
degetul mic tutunul în pipă, se uită dus pe gânduri la Wake 
adormit în pat. Bietul băiat! Prin ce emoţii trecuse din cauza lui! 
O criză a naibii de rea și asta după săptămâni și săptămâni în 
timpul cărora păruse atât de sănătos. Renny bănuia că frigul 
umed din ultima vreme îl doborâse. Asta și efortul de a o urni pe 
bunică. Wake era un băietan atât de curajos, gata să facă orice 
serviciu. 

Părul lui Wake, cam lung pentru un băiat de unsprezece ani, îi 
încadra fața ca un nimb întunecat. Cu sprâncenele lui frumos 


arcuite, pleoapele albe tivite de gene lungi și respiraţia 
neregulată care-i scăpa printre buzele întredeschise, avea o 
asemenea înfățișare încât lui Renny îi făcea rău să-l privească. 
La naiba... o să reușească el vreodată să-l facă om pe puştiul 
ăsta? Ei, slavă Domnului, că uneori era ca un drăcușor împeliţat! 
Se aplecă spre el și-i apucă ușurel încheietura delicată a mâinii, 
luându-i pulsul. Era mai potolit, mai regulat. 

Wake își ridică pleoapele. 

— O, salut, Renny! 

— Salut. De ce ești treaz? 

— Nu știu. Cred că mă simt mai bine. Auzi, Renny, pot să 
merg mâine la concursul de călărie? 

— Cu voia mea, nu. O s-aștepţi să te duci cu ceilalţi copii, 
sâmbătă. 

— Câţi bani poţi să-mi dai de cheltuială? 

— De cheltuială? Pentru ce? 

— Păi, știi tu. Acolo se vinde îngheţată și ciocolată și 
limonadă. 

— Douăzeci și cinci de cenți. 

— Hâm. Dar anul trecut era un chioșc unde ţi se ghicea 
viitorul, chiar în fața restaurantului. Aș vrea să-mi aflu soarta. 

— Mai bine nu. Ai putea auzi ceva rău. 

— Ce vrei să zici? Ca de exemplu, să mor? 

Renny protestă. 

— Dumnezeule, nu! Ca de exemplu, c-o să încasezi o 
chelfăneală zdravănă. 

— Hâm... eu mă gândeam c-aș putea auzi de vreo avere ce 
mi s-ar lăsa. 

Vocea lui Renny se înăspri: 

— Ce tot vorbești tu acolo, Wake? Ce avere? 

Oare ce naiba îi umblă copilului ăstuia prin minte? 

— Habar n-am... Auzi, Renny, îmi place să mă uit la faţa ta. 
Cum ţi se mișcă nările. Sunt nostime. Și cum îţi încrunţi 
sprâncenele. Îmi place să mă uit la tine, mai ales când tu nu știi. 

Cât de bine se pricepea să schimbe subiectul, pungașul ăsta 
mic! Renny râse. 

— Bun, în cazul ăsta cred că tu ești singurul care se uită. 

Wakefield îi aruncă pe furiș o privire șireată. 

— O, nu. Mai era cineva. Alayne. Ei îi plăcea să se uite la fața 
ta. Am surprins-o de multe ori. 


Fratele mai vârstnic expiră un nor de fum. 

— Ceea ce mă uimește este numărul mare de lucruri pe care 
le știi fără să ai nici un drept să le știi iar, pe de altă parte, cât 
de greu ești de cap când e vorba de cunoștințe folositoare. 

Wakefield închise ochii. „Acum se forțează să plângă”, gândi 
Renny. Îl întrebă: 

— Cum îţi sunt picioarele? Calde și plăcute? S-a dus senzaţia 
aia nesuferită, da? 

Își băgă mâna sub așternuturi și începu să-i frece domol 
picioarele. _ 

Alayne! Ce făcea oare în seara aceasta? Era fericită? Incepuse 
să-l uite? O, nu, ea nu era genul de om care să uite - de data 
aceasta nici el nu putea să uite! Tare ar mai fi vrut să poată 
uita! Îi fusese întotdeauna așa de ușor să uite. Era ceva firesc. Şi 
acum, după mai bine de un an, numele ei pomenit pe 
neașteptate îi comunica același neschimbat fior ce-i străbătea 


toată fiinţa... Îl scutura brusc de parcă i s-ar fi poticnit calul... 
Masă ritmic piciorușele lui Wake care adormi. Camera era 
încețoșată de un văl de fum albastru-cenușiu... Îl auzi pe Finch 


umblând prin camera de deasupra și-și aminti că taxele școlare 
ale băiatului trebuiau de mult plătite. Descuie un sertar și 
scoase un sul subţire de bancnote. Desprinse trei hârtii de zece 
și una de cinci, le puse într-un plic, scrise adresa și-l lipi. 

La mansardă, singurul semn de viaţă era fâșia de lumină de 
sub ușa lui Finch. Renny era pe punctul de a apăsa pe clanţă 
când se auzi zgomotul de închidere al zăvorului și respiraţia 
precipitată a băiatului. 

— Hei, se răsti Renny, ce-nseamnă asta? 

— O, la naiba, Renny. Nu știam că ești tu! 

Trase zăvorul și apăru în ușă fâstăcit și roșu la faţă. 

— Credeai că a venit tipul cu loteria de canari să-ţi ia biletul 
înapoi? 

Îl privi pe Finch cu un rânjet sarcastic. 

Finch mormăi: 

— Am crezut că-i Piers. 

— De ce? Ai șterpelit ceva de la el? 

Lovitura aruncată într-o doară merse drept la ţintă. Băiatul se 
înroși și mai tare, bâlbâi o dezminţire slabă, iar rânjetul lui 
Renny se transformă în râs. 


— E clar că o să ajungi rău! Ce-ai luat de data asta... cravate? 
Ţigări? 

— Țigări. 

— Mada. Ei uite banii pentru taxa trimestrului. Ar fi trebuit s-o 
trimit prin cec, dar... adevărul e, contul meu nu prea are 
acoperire. Așa că, dă-i plicul casierului - și vezi nu face investiţii 
nebunești pe drum! 

Renny puse un dolar pe plic. 

— Cumpără-ţi niște ţigări și las-o baltă cu șterpeleala. Și vezi 
să nu depășești limitele alocaţiei tale. 

Mâna lui Finch tremura când apucă banii. Luă lampa ca să-i 
lumineze fratelui său mai mare scările. 

— Wake se simte rău astă seară? rosti el rar. 

— Da. 

— Vai, îmi pare tare rău. 

Urmări silueta zveltă coborând și observă cum lumina lămpii 
aducea la iveală ruginiul cald al jambierelor de piele ca și al 
capului tuns scurt. Tare ar fi vrut să fie și el roșcovan ca Renny! 

Forța pe care i-o dădea muzica - de asta avea nevoie. Se 
gândi la întinderea de fildeș a claviaturii și simţi o durere în 
suflet, un tremur în braţe. 

Cu mare grijă puse banii într-o carte cu pielea coperțţilor 
jerpelită, apoi luă din pupitru o armonică de gură. Intră în 
dulapul de haine și închise ușa. Acolo, vârându-și capul în 
pulpana unui palton gros ca să înăbușe zgomotul, își lipi buzele 
de instrument și începu să cânte cu alean. 


IV 

E FINCH - ACTORUL 

Intr-o după amiază, cu o lună mai târziu, Finch se afla în 
mijlocul unui grup de actori amatori, în coridorul strâmt dintre 
scenă și șirul de cabine al Teatrului Mic. Tocmai se împrăștiau cu 
toţii după o repetiţie a piesei John Ferguson de St. John Ervine, 
când domnul Bratt, regizorul englez, își făcu apariţia. Cu mâinile 
în buzunar, se îndreptă agale spre Finch și cu zâmbetul lui 
înflăcărat care-i lumina chipul de actor inteligent și plin de umor, 
constată: 

— Whiteoak, vreau să-ţi spun cât de teribil de încântat sunt 
de interpretarea dumitale de astăzi. Dacă continui așa, pe linia 
pe care mergi acum, ai să creezi un Cloutie John într-adevăr 
splendid. 

— Mulţumesc... domnule Bratt, se bâlbâi Finch. Mă încântă 
părerea dumneavoastră că sunt bine în rol. 

Stânjeneala dar și o profundă bucurie îi îmbujora faţa. Cuvinte 
de laudă, cuvinte calde de laudă, în faţa tuturor! 

Arthur Leigh se amestecă în vorbă: 

— Da, tocmai asta-i spuneam și eu lui Finch, domnule Bratt. E 
pur și simplu splendid. Sunt convins că și eu îmi interpretez rolul 
mai bine de când joacă el în Cloutie John. Izbutește să facă 
personajul atât de veridic! 

Finch privea drept înainte, fixitatea expresiei părând o mască 
arzătoare a stării lui confuze de exaltare. 

— Da, sunt foarte, foarte încântat, repetă domnul Bratt, 
îndepărtându-se spre ușă - abia aștepta să-și soarbă ceaiul. 
Atunci pe mâine, la aceeași oră și, vă rog, toată lumea 
punctuală. 

Ușa din capătul coridorului se deschise și vântul îngheţat de 
decembrie năvăli înăuntru. Actorii se adunară într-un mic grup 
pe scările de piatră. Zidurile universităţii se înălţau în jurul lor și 
ici colo câte o fereastră era luminată. Cupola de la Memorial 
Tower scânteia într-o armură de gheaţă. Când ajunseră la ultima 
treaptă, Leigh se întoarse spre Finch. 

— Ce bine ar fi dac-ai locui în oraș, Finch, zise el. Mi-ar plăcea 
să putem sta mai mult împreună. Dar mereu trebuie să prinzi 
trenul acela blestemat. 

— Mi-e teamă că în seara asta l-am scăpat. Va trebui să-l 
prind pe cel de mai târziu. La zece treizeci. 


Leigh se arătă mai degrabă încântat. 

— Asta-i o veste bună. O să vii la mine la masă și putem sta 
de vorbă. În plus, aș vrea să te cunoască mama și sora mea. Le- 
am tot vorbit despre tine. 

Își întoarse, plin de înflăcărare, privirea limpede, puţin cam 
feminină, asupra lui Finch. 

— Îmi pare rău... îmi pare rău dar... mormăi băiatul. 

— Termină cu prostiile astea! Sigur că poţi veni. De ce nu? 
insistă Leigh strecurându-și braţul sub al lui Finch. 

— O, nu știu ce să zic... vezi, hainele mele nu sunt potrivite. Şi 
în plus... știi că nu prea sunt în largul meu în prezenţa 
femeilor... a doamnelor. Mama și sora ta or să mă socotească un 
neisprăvit. N-am nici un subiect de conversaţie și... și... arăt 
ca... Cloutie John. 

Leigh izbucni într-un râs încântător. 

— O, dac-ai putea! Dac-ai putea s-arăţi și să te comporţi ca el! 
Ti s-ar arunca de gât și te-ar îmbrăţișa. Haide, vino, nu fii prost! 

Îl trase pe Finch prin perdeaua delicată a fulgilor de zăpadă, 
mânaţi de aerul îngheţat, care îi izbeau în faţă într-un fel totuși 
mângâietor, prin prospetimea lor tăioasă. Alte siluete tinere se 
deplasau cu iuţeală prin parc, conturate pe albul fundalului. 

Finch îl preţuise și îl admirase pe Arthur Leigh, din prima 
clipă, se simţise măgulit de atracţia pe care, atât de vizibil, o 
avea acesta față de el, dar acum îl cuprinse un brusc elan de 
afecțiune care-l umplu de uimire. Simţi că-l iubește pe Leigh, că 
vrea să-i fie cel mai bun, cel mai apropiat prieten. Apropierea de 
silueta zveltă, delicată, a lui Leigh îl făcea să se simtă mai 
puternic decât se simţise vreodată. 

— Foarte bine, consimţi Finch, vin cu tine. 

Se urcară într-un tramvai și rămaseră alături, balansându-se, 
atârnaţi de curelele de piele, privindu-se cu zâmbete în ochi, 
nepăsători față de ceilalţi pasageri. Își reaminteau incidente 
amuzante din timpul repetiţiei, mormăiau crâmpeie din rolurile 
lor, se înecau aproape de râs. Erau așa de fericiţi că nu mai 
știau ce să facă. 

Dar în timp ce Leigh vâra cheia în broasca ușii, iar Finch 
stătea în spatele lui cu faţa spre intrarea impunătoare a casei, 
tânărul Whiteoak se simţi din nou cuprins de o copleșitoare 
timiditate. 

— Ascultă, începu el, ascultă, eu... eu... 


Dar ușa se deschisese și se pomeni înăuntrul holului, unde 
flăcările strălucitoare ale focului dansau pe suprafeţele lucioase 
de lemn și alamă, și unde domnea atâta curăţenie și ordine cum 
Finch nu mai văzuse în viaţa lui. Din salon, răzbătea zvon de 
glasuri și râsete de fete. Cei doi tineri se năpustiră pe scări în 
sus. 

— Prietenele Adei, explică Leigh, conducându-l în camera lui. 
Dacă ne-ar prinde, n-ar mai pleca acasă. Mamei nu-i place ca să 
se întârzie la cină și, în plus, trebuie să ne rămână timp suficient 
să putem sta de vorbă înaintea plecării tale. Refuz să te dau pe 
mâna unei bande de fete. 

Își azvârliră de pe ei paltoanele și șepcile. Finch se străduia 
să-și ascundă aerul de stupefacţie provocat de vederea unui lux 
atât de mare într-o cameră de băiat. Desigur, Leigh nu mai era 
un băiat - avea douăzeci de ani - dar nu vorbise niciodată 
despre casa lui, nu păruse niciodată c-ar fi deosebit de bogat, 
deși avea bani de buzunar din belșug. Finch n-avea nici o idee 
despre profesia pe care o exercita sau de afacerile de care se 
ocupa tatăl lui Leigh. 

Gazda lui deschise larg o ușă și dădu la iveală o cameră de 
baie în albastru și alb imaculat. Pe o măsuţă de lângă cada 
smălțuită se afla un vas cu narcise albe care tocmai izbucneau 
în floare. 

— Îmi place să mă uit la narcise când sunt în cadă, îi explică 
Leigh. Îmi scald sufletul în ele în timp ce-mi scald trupul în 
clăbuc. 

Finch se uită lung întâi la narcise apoi la prietenul lui. 

— Tu însuţi ești cam ca individul ăla, murmură el. 

— Care individ? 

— Narcis. Vreau să spun - ești așa de... știi, nu e deloc greu să 
mi te închipui contemplându-ţi propria imagine într-un eleșteu... 
arătând foarte pitoresc și așa mai departe. 

Leigh se arătă încântat. 

— Ce mult mi-ar fi plăcut să fiu Narcis! Rolul mi s-ar fi potrivit 
de minune... să privesc și iar să privesc cu adoraţie - la mine 
însumi! Ar fi mai bine să ne grăbim cu spălatul, măi băiete. 
Fetele au plecat și aud primul gong pentru masă. 

Îi aruncă lui Finch un prosop brodat, alb ca zăpada și se 
întoarse în dormitor, fluierând. Ştia că tânărul Whiteoak este 
stânjenit, sfios, și voia să-l facă să se simtă în largul lui. 


Dorea foarte mult să câștige încrederea, chiar afecțiunea lui 
Finch. Simţea o extraordinară afecţiune faţă de acest băiat pe 
care-l considera mult mai tânăr decât el, cu toate că diferenţa 
era de numai doi ani. Totuși, Finch mergea încă la școală, pe 
când el era în al doilea an de universitate. Faţa suptă a lui Finch 
și ochii lui triști aveau ceva care-l făceau pe Leigh să-și 
amintească mereu de el, singura explicaţie fiind atracţia pe care 
o exercita Finch asupra lui. Din cuvinte sau aluzii întâmplătoare 
scăpate de Finch, simţea că acesta e neînțeles acasă, că nu 
exista nimeni acolo care să aprecieze profunzimile firii lui 
sensibile, nimeni care să-l iubească cu înțelegere și simpatie. El 
personal fusese întotdeauna înconjurat de atâta dragoste și 
înţelegere! Trebuie să-l întrebe pe Finch despre familia lui, să 
încerce să afle în seara asta câte ceva despre cadrul vieţii lui. 
Nu reușea să-l descifreze prea bine. Ştia că bunicul lui fusese 
ofițer în India, că familia lui avea o bucată de pământ, dar Finch 
era uneori atât de necioplit, aproape prost crescut... Işi perie 
părul ondulat în faţa oglinzii, până când căpătă luciu. 

Finch nu fusese în stare să ia hotărârea de a folosi prosopul 
brodat. Îl atârnase cu grijă printre altele de același fel pe 
suportul de sticlă și-și ștersese fața și mâinile pe colţul unui 
prosop de baie. Apăru acum în pragul ușii, foarte lucitor, cu un 
cârlionț umed pe frunte și încheieturile roșii ale mâinilor lui lungi 
ieșind patetic la iveală din mânecile hainei din serj albastru. 

În salon găsiră pe mama și pe sora lui Leigh. Două surori, 
gândi Finch la început, atât de tânără arăta mama. 

— Prietenul meu Finch Whiteoak, îl prezentă Leigh, ţinându-i 
protector o mână pe braţ. Finch, iat-o pe mama, iar tânăra 
persoană urâţică e sora mea Ada. 

Pe rând, mâinile lor moi poposiră în palma lui osoasă. Pe rând, 
Finch zări ovalul palid, fin al fiecărei feţe, cârlionţii arămii, ochii 
cenușii cu pleoape grele. Dar părul mamei avea o nuanţă aurie, 
ochii un ton albăstrui, iar gura o expresie amuzată și 
îngăduitoare care îl făcură pe Finch să se teamă de ea. 

— Fraţii obișnuiesc să spună lucruri atât de crude despre 
surorile lor, declară ea, cu un zâmbet de adoraţie spre fiul ei. 
Bănuiesc că și dumneata faci la fel uneori. 

Finch, respirând anevoie, bolborosi: 

— Mda... cred că da... cel puţin, zău că nu știu. 


— Acum, sincer vorbind, spuse Leigh, nu găsești că Ada e un 
monument al lipsei de farmec? 

Ada le susținu privirile cu seninătate și Finch bolborosi din 
nou: 

— O, ascultă, Leigh... 

Doamna Leigh remarcă: 

— Arthur ne-a vorbit o mulţime despre dumneata. E de părere 
că jocul dumitale în rolul băiatului idiot e absolut minunat. 

— O, mă prinde rolul acesta de idiot, râse Finch amar. 

— Mamă, interveni Leigh, cum poţi spune așa ceva? Cloutie 
John nu e idiot. E nebun. Complet nebun, splendid în nebunia lui. 

Ada Leigh vorbi, cu o voce joasă, profundă, privindu-l pe Finch 
drept în ochi într-un fel care-i izola complet de ceilalţi: 

— Şi asta îţi vine ușor? Vreau să spun, nebunia. 

Fratele ei răspunse în locul lui Finch, temându-se că acesta ar 
putea da din nou un răspuns bâlbâit, chinuit. 

— Cel mai ușor lucru din lume, copila mea. Tot ce are de făcut 
e să fie el însuși. Și el personal e complet nebun, splendid în 
nebunia lui. Așteaptă numai să vezi piesa. Când Cloutie John o 
să apară pe scenă, nebunia, asemenea unui curent electric, o să 
înfioare sufletele naive ale spectatorilor. Noi suntem cu toţii 
impresionați de el la repetiţii. 

Ada continua să se uite adânc în ochii lui Finch ca și când 
Leigh n-ar fi vorbit. 

— Bănuiesc că sunt un pic nebun, îi răspunse Finch, simţindu- 
se acum nu intimidat, ci curios de tulburat. 

— Aș dori să mă-nveţi cum să fiu nebună. Sunt mult prea 
sănătoasă la minte casă fiu fericită. 

— N-aș fi în stare să-nvăţ pe nimeni nimic, decât poate doar 
atât: să facă pe nebunul. 

Mama și fiul porniră primii spre sufragerie. 

Finch observă că masa, discret strălucitoare, era pusă pentru 
patru persoane. Doamna Leigh era evident văduvă, deși nu 
întruchipa deloc ideea lui Finch despre o văduvă. Părea că soțul 
ei era doar plecat din oraș. 

Nici un subiect nu reușea să-l atragă pe Finch în conversaţie. 
Cu faţa rigidă, parcurse, încet și solemn, unul după altul, felurile 
complicate ale cinei. Leigh, deprimat de simțământul că 
prietenul său nu poate face decât o impresie stupidă mamei și 
surorii lui, vorbea și el puţin. Ada părea să nu facă nici un efort 


de a fi pe placul cuiva decât al ei însăși, ori plăcerea ei s-ar fi zis 
că stătea în încercarea de a-l face pe Finch să simtă privirea 
insistentă a ochilor ei cu gene lungi, grele. Doar doamna Leigh 
depunea eforturi pentru a salva conversaţia de la moarte prin 
tăcere. Vocea ei, mai caldă și mai gingașă decât a fiicei sale, 
curgea vioaie, fără încetare, deși Finch avea senzaţia că 
gândurile îi rătăceau foarte departe. O umbră îi păli deodată 
vioiciunea ei când se referi la „pe vremea când a murit soţul 
meu, acum cinci ani”. 

După ce masa luă sfârșit, îi părăsi, revenind în salon doar 
pentru o clipă, înveșmântată într-o mantie de seară din hermină, 
ca să-și ia rămas bun înainte de a fi luată val-vârtej de o 
limuzină cenușiu-albastră. O conduseră cu toţii până la treptele 
de la intrare. Leigh o ajutase să urce în mașină și-i sărutase 
amândouă mâinile. 

— E cea mai adorabilă mamă pe care o poate avea cineva, nu 
crezi? întrebă Leigh când își reluară locurile în jurul căminului. 

— Într-adevăr, încuviinţă Finch cu ochii aţintiţi asupra Adei. 

Se instalase printre pernele unei canapele joase. Umerii ei, 
înguști, coborâţi, și braţele zvelte de pe care cădeau, 
desfăcându-se, mâneci de dantelă diafană, păreau aproape 
transparente în albeaţa lor. Intre buzele ușor palide ţinea un 
țigaret chinezesc roșu. 

Leigh își regăsi brusc graiul. Îi vorbi cu înflăcărare lui Finch 
despre piesă, critică concepţia regizorală a domnului Bratt, 
repetă un pasaj mai semnificativ din propriul său rol, cerându-i 
lui Finch să-și exprime părerea critică. 

— Haide, Finch, spuse Leigh în cele din urmă hotărât să-l 
prezinte în cea mai bună lumină pe prietenul său în faţa sorii lui, 
hai să interpretăm scena noastră, când tu vii acasă seara, după 
ce eu l-am omorât pe Witherow... Ai fluierul la tine? 

— O, nu. N-aș fi în stare. M-aș simţi îngrozitor de ridicol. 

— Dacă e din cauza Adei, am s-o expediez de-aici. 

— Aș vrea să repetaţi scena pentru plăcerea mea, spuse Ada. 
Aș vrea enorm de mult s-o văd. 

— E în stare s-o apuce furiile dacă nu obţine ceea ce vrea. Nu- 
i așa, Ada? o întrebă fratele ei. 

— Nu mă poţi face să cred așa ceva, spuse Finch. 

— Ba chiar așa, Ada e o tânără persoană foarte hotărâtă, așa 
că ar fi mai bine să cedezi. Stai, știu ce ne trebuie ca să ne 


simţim în largul nostru. Un whisky cu sifon. Vinul pe care l-am 
băut la masă e de prin partea locului și n-are alt efect decât că 
produce aciditate. Vino cu mine în sufragerie. Tu vrei ceva, Ada? 

— Nu, mulțumesc. Am să v-aștept aici. 

În sufragerie Leigh declară: 

— Nu cred c-avem nevoie de whisky, Finch, e o băutură prea 
obișnuită. Mai curând un strop din delicioasa Creme de menthe 
sau o Benedictină, ce zici? Am spus whisky în faţa Adei doar ca 
să-i facă silă mirosul; nu-i place. În schimb lichiorurile îi plac 
foarte mult și nu cred că sunt recomandabile pentru o fată 
tânără, nu? Ştii, trebuie să am grijă de Ada, tata fiind mort. Ce 
vrei să bei? 

— O, mi-e tot una. 

Finch se uită lung la șirul de pahare scânteietoare din vitrina 
pe care o deschise Leigh. 

— Atunci, Benedictină. O să bem amândoi benedictină. N-are 
o culoare superbă? Finch, vreau să vii să stai la mine în 
săptămâna când se va juca piesa. N-ai să poţi să te duci acasă 
așa de târziu după spectacol. 

În clipa aceea, Leigh se hotărî definitiv să-l introducă pe 
tânărul Whiteoak în cercul său intim, să și-l facă cel mai apropiat 
prieten. Își dădea seama și de interesul marcat al surorii lui 
pentru Finch. Și ea era sensibilă la lucrurile mai cu miez ale 
vieţii. Recunoștea în Finch ceva aparte, deosebit, frumos. 

— Mi-e teamă că n-am să pot accepta. 

Leigh rămase uimit. Se așteptase ca Finch să nu scape prilejul 
de a accepta cu recunoștință orice propunere de prietenie din 
partea lui. 

— Dar de ce? 

— O, nu știu. Dar cred c-ar fi mai bine să nu primesc... Totuși, 
îți mulţumesc. 

Leigh fusese obișnuit toată viaţa să facă exact ceea ce voia, 
să aibă orice-și dorea. Faţa lui exprima strălucirea calmă a 
tânărului a cărui voinţă nu fusese niciodată înfrântă. 

— Fleacuri! Bineînţeles c-ai să primești. Eşti doar timid. Putem 
să ne vedem foarte puţin cu mama și cu Ada dacă asta te 
deranjează. 

— Nu. Adevărul e, izbucni Finch, că n-ar fi trebuit să mă bag 
în chestia asta, de la bun început. 


Leigh nu articulă nici un cuvânt, îl privi doar cu ochi 
strălucitori, întrebători. 

— Cred c-am să mai beau încă un pahar din asta... hm... 
Benedictină. 

— Eu în locul tău n-aș mai bea. E destul de tare... Spuneai 
că... 
Finch așeză cu grijă paharul gol, fragil ca un balon. 

— Ştii că am căzut la admitere, Leigh. 
— Sigur. Deci nu va trebui să tocești deloc anul acesta. la-o 
domol. 

— Dar familia mea... 

— Povestește-mi despre familia ta, Finch. Nu mi-ai vorbit 
niciodată de părinţii tăi. 

— Au murit. Fratele meu cel mare se ocupă de toate treburile. 

— Tutorele tău, hm? Ce fel de tip e? Dificil să te împaci cu el? 

— O, n-aş zice asta. E iute la mânie dacă nu te supui 
disciplinei. Dar e teribil de drăguţ uneori. 

— Ce te face să crezi că nu va fi drăguţ de data aceasta? 

— N-are nicio consideraţie pentru teatru de amatori și chestii 
de genul ăsta. Pe el îl pasionează caii. 

— A, îmi amintesc. L-am văzut călărind superb la concursul 
hipic. Aș vrea să-l cunosc. Poate c-aș reuși să-l conving că 
actoria e un lucru ce ţi se potrivește. 

— Aici te-nșeli total, Leigh. Mi-a interzis lecţiile de pian din 
cauza poveștii cu admiterea. 

— Dumnezeule! A 

Leigh se abţinu să adauge: „Ce bestie!” In schimb întrebă: 

— Şi te pasiona mult muzica? 

— Imens. 

— Mai mult decât actoria? 

— Mult mai mult. 

— Și mie nu mi-ai pomenit niciodată de asta! 

Tonul lui suna a reproș. 

— Vorbeam mereu doar despre sport sau despre teatru. _ 

Cu un gest vecin cu iritarea, Leigh se întoarse spre bufet. Işi 
umplu din nou paharul și pe al lui Finch deopotrivă. 

— Ești groaznic de reticent, rosti cu răceală. Am crezut că 
suntem prieteni. 

Finch își sorbea băutura. Nu căuta să afle de ce îi fusese 
oferită atât de neașteptat, după ce mai înainte îi fusese 


refuzată. Îl vedea pe Leigh într-o aureolă scânteietoare, o fiinţă 
frumoasă și plină de har care va trece prin viaţă alegându-și 
căile, prieteniile, cu regească dezinvoltură. Se grăbi să exclame: 

— Dar suntem! Suntem! Cel puţin, eu sunt prietenul tău... 
vreau să zic, tu ești prietenul meu... Dar, nu poţi să-nţelegi. Nu 
mi-am închipuit că te-ar putea interesa câtuși de puţin familia 
mea sau ce mă pasionează pe mine. Adică muzica, știi... Aș fi 
nespus de bucuros să stau la tine toată săptămâna aceea, 
Leigh, dacă vrei tu. Am să mă descurc eu într-un fel. 

Chipul lui prelung, cu obraji supţi, de adolescent, era 
îmbujorat de emoție, ochii îi străluceau de lacrimi izvorâte pe 
neașteptate. 

Cu un gest plin de elan, Leigh își puse braţul în jurul umerilor 
lui Finch. 

— Atunci suntem prieteni... pentru totdeauna. Nu pot să-ţi 
spun ce-nsemni tu pentru mine, Finch. M-am simţit atras de tine 
chiar din prima clipă când te-am cunoscut. Ești cu totul altfel 
decât toţi ceilalţi. Sunt absolut sigur că ai geniu, fie pentru arta 
dramatică, fie muzical. Vom vedea. Oricum, povestește-mi totul. 

— Nu sunt prea multe de povestit... Leigh. 

— Spune-mi Arthur. 

Ochii lui Finch se aprinseră. 

— O, îmi dai voie? Mulţumesc mult de tot. Îmi va face mare 
plăcere... Nu e nimic prea grozav de povestit, Arthur. Nu știu să 
cânt încă așa cum trebuie la pian, dar îmi place mai mult decât 
orice altceva. Asta, în primul rând, din cauză că uit de mine 
însumi atunci când mă așez la pian. Uit că sunt Finch Whiteoak. 

Rămase un timp tăcut, cu privirile pironite în parchet, apoi își 
ridică ochii spre faţa prietenului său și întrebă cu ingenuitate: 

— Nu-i minunat când reușești să uiţi complet de tine? 

— Probabil că da... Dar eu n-aş putea, Finch. Sunt prea al 
naibii de conștient de propria mea persoană. Tot timpul pozez. 
Nu vreau să uit de mine însumi. Marea mea bucurie în viaţă este 
să-mi urmăresc  propriile-mi isprăvi. Dar, adăugă el cu 
seriozitate, sentimentul meu pentru tine nu e alterat de acest 
egocentrism. E un sentiment real. La fel de real cum ești tu de 
real, iar tu ești tot așa de real ca și unul din caii aceia iuți pe 
care roșcovanul tău frate îi călărește atât de bine. 

Finch izbucni într-unul din hohotele lui homerice. 


— Sunt destul de real, dar nu sunt iute nici cât o... nici cât 
un... ha, ha, cred că pe Renny l-ar lovi damblaua dacă ar auzi pe 
careva zicând că-s iute. 

— Eh, probabil c-ar fi trebuit să spun sensibil, plin de nerv... Şi 
acest... Renny... ţi-a interzis lecţiile de pian, zău? Pentru că ai 
căzut la admitere. Îţi luase un profesor bun? 

— Minunat. Când Renny face ceva, o face perfect... chiar și 
când înjură. N-am mai auzit pe nimeni care să știe să înjure ca 
Renny. 

— Pare o bestie patentată, dar mi-e simpatic fără să vreau. E 
însurat? 

— Nu-l interesează femeile! Se prăpădesc ele după el. 

— Vreunul din fraţii tăi e însurat? 

— Da, Eden. Adică... hm, e despărţit de soţia lui. Ea stă la 
New York. O cheamă Alayne. Şi Piers e însurat. Locuiește cu 
soţia lui la Jalna. 

— Jalna? 

— Da, aşa se numeşte proprietatea noastră. E numele unei 
garnizoane militare din India. Acolo a fost numit cândva bunicul 
meu. 

Leigh exclamă: 

— Ascultă Finch; trebuie să mă inviţi la tine acasă. Mă roade 
curiozitatea de a-ți cunoaşte familia asta a ta. Eşti ca un tablou 
fără ramă. Vreau să te pot vedea înrămat. Oferă-mi prilejul să- 
mi exercit farmecele asupra lui Renny al tău și va dispărea orice 
urmă de inconvenient în legătură cu rămânerea ta în oraș o 
săptămână. O să-l convingem să vadă chiar și spectacolul. 

Vocea Adei se făcu auzită din salon. 

— Dacă n-aveţi de gând să vă mai întoarceţi, mai bine 
spuneţi-mi. Mi-aș căuta o carte de citit sau m-aș duce la culcare. 

— Ce rușine s-o părăsim așa! exclamă Leigh... 

Se întoarse, cu mișcările lui iuți, graţioase, spre canapeaua pe 
care stătea întinsă Ada și se aplecă spre ea. 

— Scuză-mă, fetiţo. Finch mi-a povestit despre familia lui. M-a 
invitat să-i fac o vizită acasă și să-i cunosc. Nu ești geloasă? 

— Înfiorător! 

— Acum o să repetăm scena pentru tine... Vino, Cloutie John, 
ciufulește-ţi buclele și arată-i surioarei mele cât ești de nebun... 

Dar repetiţia se dovedi un eșec. Lui Finch îi era imposibil să se 
lase în voia rolului în acea încăpere, cu ochii critici ai Adei Leigh 


fixaţi asupra lui. După câtva timp, Leigh înţelese că tentativa 
este inutilă și abandonă. 

Îl rugă pe Finch să cânte la pian. Ochii lui Finch fuseseră în 
nenumărate rânduri atrași de fildeșul lucitor al claviaturii pe 
care se revărsa lumina adumbrită de abajurul roz. Tânjea să 
simtă atingerea clapelor sub degetele sale. Tânjea să încerce 
acea senzaţie de putere, de eliberare care se producea 
înlăuntrul lui întotdeauna odată cu acel contact. lar pianul 
acesta cu coadă era într-adevăr superb. In viaţa lui nu cântase 
pe un astfel de pian... Stângăcia îl părăsi în timp ce se strecură 
pe scăunelul lustruit și-și apropie mâinile de clape. Atunci 
observă Leigh ce mâini frumoase are Finch cu toate că erau 
osoase. li observă și forma capului. Cândva Finch avea să 
devină un bărbat distins. El, Leigh, o să-l ajute să atingă o 
deplină dezvoltare spirituală, o să stimuleze, cu ajutorul 
prieteniei, geniul pe care îl simţea existând neîndoios în Finch. 

— Cântă, îl îndemnă el zâmbitor și se rezemă de pian cu faţa 
spre Finch. 

Pianul era ca un pur sânge. Mâinile lui Finch îl ţineau în frâu. 
Încă o clipă și o să sară în şa şi-o să fie purtat peste sălbaticele 
câmpuri ale melodiei pe sub văzduhuri înstelate. Armăsarul îl 
cunoștea; fremăta sub atingerea lui. Cu piciorul, căută pedala... 
Oare ce să cânte? 

Își ridică privirile spre faţa lui Leigh, toată numai zâmbete de 
încurajare. Văzu și ochii Adei aţintiți asupra lui, misterioși în 
spatele unui văl ușor de fum. Ar fi preferat ca Ada să nu fie de 
faţă. Prezenţa ei întuneca strălucirea contactului său cu clapele, 
așa cum fumul întuneca strălucirea ochilor ei. Se simţea 
tulburat. Nu părea în stare să-și reamintească nici o bucată ca 
lumea. 

— Ce să cânt? făcu el apel la Leigh. 

— Băiete dragă, de unde să știu eu ce bucăți ai învăţat? Ştii 
să cânţi Chopin? Faci impresia că te-ai pricepe. 

— Da. O să-ncerc unul din valsurile lui. 

Dar, deși degetele lui ardeau să dea viaţă notelor, mintea lui 
refuza să le comande. 

— Uf, la naiba, i se adresă, printre dinţi, lui Leigh. lar m-a 
apucat una din crizele mele de tâmpenie. 

Târziu în seara aceea notă în jurnalul său la sfârșitul 
consemnării celor petrecute în cursul zilei, nu punctul obișnuit 


privind-o pe Joan, ci înscrise cu litere negre, cu aspect tragic, 
cuvintele: „Cunoscut Ada”. 


vV 
INFLUENTA LUI LEIGH 

În zilele care au urmat, prietenia dintre Finch și Arthur Leigh 
s-a statornicit devenind una dintre cele subite și înflăcărate 
prietenii de tinereţe. Doreau să fie împreună mereu dar, întrucât 
Finch mergea încă la școală, iar Leigh era student în anul doi la 
universitate, acest lucru nu era posibil. Totuși, Leigh, având 
mașină proprie, își făcuse obiceiul să treacă pe la școală în 
fiecare zi la prânz și să-l ia pe Finch cu el la masă în oraș. După 
repetiţii, devenise un obicei ca Finch să-l însoţească pe Leigh 
acasă să ia cina acolo și să se întoarcă cu ultimul tren la Jalna. 
Finch îi motiva lui Renny întârzierile explicându-i că se 
împrietenise cu un băiat deștept de la universitate care era 
dispus să-l ajute la matematică, punctul lui slab. Ceea ce era în 
parte adevărat, fiindcă, uneori, Leigh lucra cu el câte o oră. La 
sfârșitul acestor ore de meditaţie, deși Leigh avea înclinații 
pentru matematică, se simţea epuizat. Era o imposibilitate să-l 
facă pe Finch să înţeleagă cu adevărat chiar și problemele 
simple. Tot ce putea să facă Leigh era să-l înveţe unele 
șiretlicuri și să-l sfătuiască cum să se folosească de memoria sa 
excelentă. 

Finch nu uita niciodată un cuvânt din rolul său. Regizorul 
Teatrului mic îi spuse că dacă situaţia generală în teatru n-ar fi 
atât de proastă, l-ar sfătui să-și facă din actorie o profesie. Finch 
nu se putea bucura din plin de laudele domnului Bratt deoarece 
în acele clipe era extrem de preocupat de ideea că trebuie să 
rămână în oraș în ultimele două săptămâni dinaintea premierei. 
Erau necesare tot mai multe și mai multe repetiţii. În cele din 
urmă se învoi ca prietenul lui să-l însoţească la Jalna ca să vadă 
în ce măsură influenţa lui poate înmuia inima celui mai mare 
dintre fraţii Whiteoak în legătură cu problema aceea spinoasă a 
teatrului de amatori. Amânase de câteva ori vizita de când Leigh 
îi sugerase ideea, dar până la urmă, în disperare, își puse 
speranţele în protecţia și talentele prietenului său. 

Era într-o după-amiază de sâmbătă a noului an. Dezgheţul din 
ianuarie venise și trecuse. Vremea se răcise din nou, dar nu 
căzuse nici un fel de zăpadă. Era o zi plumburie. Un cer 
plumburiu, pământul plumburiu și un vânt a cărui răceală 
metalică putea cu ușurință să taie respiraţia chiar și unui om 
voinic. Arthur Leigh nu era voinic și, pe când se îndreptau spre 


nord pe drumul către Jalna, avu nevoie de tot curajul ca să 
poată ţine pasul fără să se plângă. Aruncă spre Finch o privire 
piezișă. Îi văzu silueta înaltă aplecată împotriva vântului, cu 
vârful nasului său lung bătând în roșu și un strop de umezeală 
ca o lacrimă picurându-i din ochi. Avea o privire încăpăţânată de 
parcă ar fi înfruntat de nenumărate ori asemenea vânt pe acest 
drum. 

Cu respiraţia tăiată, cuvintele șuierându-i printre buze, Leigh 
întrebă: 

— Ascultă Finch, tu faci drumul ăsta în fiecare zi... pe orice 
vreme? Pe nămeţi... lapoviţă... și așa mai departe? 

— Sigur că da. Ti-e frig, Arthur? 

— Mi-a fost și mai cald în viaţă. Nu-ţi trimit niciodată mașina 
să te ia? 

— Vai de mine, nu. Uneori mă ia câte cineva întâmplător. O să 
ajungem în curând la Jalna. 

Își continuară drumul. 

Ceva mai târziu, Leigh exclamă înciudat: 

— N-am fost făcut pentru o astfel de climă. Cum termin 
facultatea, am să termin și cu iernile astea. 

— Atlantic City, hai? 

— O nu, dragul meu. Sudul Franţei, Lido. Și tu, Finch, ai să vii 
împreuna cu mine. 

Finch îi zâmbi afectuos. Nu vedea cum o să aibă vreodată 
banii necesari călătoriei, dar gândul de a fi în Europa cu Leigh 
era minunat. Ori de câte ori Leigh îi spunea „dragul meu” sau 
„scumpe Finch”, inima lui bătea un pic mai repede, ca un ecou 
al bucuriei resimţite. Nu fusese niciodată în stare să i se 
adreseze prietenului său cu vreun cuvânt afectuos, deși în 
secret le folosise nu o dată. Adesea ultimele cuvinte care-i 
veneau în cap înainte să adoarmă erau „iubite Arthur” sau 
„Scumpul meu Arthur”. O dată, într-o doară, se jucase 
împerechind cuvintele „iubită Ada” dar nu sunau deloc bine. Il 
făceau să se rușineze. Ada nu era iubita lui și nici nu putea fi 
vreodată. Era doar o fată ciudată cu reacţii imprevizibile care 
avea darul de a-i bântui visele. Dar Finch putea să rostească 
„iubite Arthur” în gând, cu o inflexiune dezmierdătoare, 
întocmai cum spunea Arthur cu glas tare: „iubite Finch” fără 
vreo umbră de reţinere. 


Leigh părea atât de îngheţat încât Finch se bucură când, în 
sfârșit, îl călăuzi pe aleea spre casă, la adăpostul molifţilor și a 
tufelor de cucută. 

— lată-ne ajunși! anunţă el, cu o veselie forțată, pentru că se 
simţea nervos la gândul de a-l prezenta familiei pe prietenul 
său. Era prima dată că aducea acasă un prieten din oraș. 

Leigh se opri ca să privească bătrâna casă. Se ridica solidă în 
faţa lui, cu faţada brăzdată în zig-zag de lujerele desfrunzite ale 
viței sălbatice de un roșu închis ca un chip de bătrân roșcovan 
înăsprit de vânturi, încreţit de zbârcituri, exprimând totuși multă 
forţă și tărie. Ferestrele de sus erau ascunse de o pojghiţă de 
chiciură, dar prin cele de jos puteai întrezări dansul strălucitor al 
focului. Vântul urla în jurul lui Leigh. Fiecare oblon al casei părea 
că zdrăngăne. Reflectă: Așadar aici a crescut Finch. 

În hol, o sobă mare, rotundă, împrăștia o căldură dogoritoare. 
Își atârnară paltoanele și șepcile în cuierul demodat, ornamentat 
în vârf cu un cap de vulpe din lemn sculptat. Un câine ciobănesc 
bătrân cu coada smotocită stătea tolănit lângă sobă. Nu se 
ridică atunci când Finch se aplecă să-l mângâie dar se rostogoli 
pe spate și-și agită labele îmblănite în semn de împotrivire. 

— E bătrân? întrebă Leigh. 

— Doar cu patru ani mai mic ca mine. 

— Îi place căldura, nu? 

Leigh își întinse mâinile înţepenite de frig, spre sobă. 

Dinspre salon se auzea trosnetul focului și sunetul unei voci 
bătrânești, puternice, vorbind fără încetare. 

— Acum te-am prins. Ziceai că m-ai încolţit, hai? Ha, nu, nici 
vorbă! De mine nu scapi... Bang, s-a zis cu pionul tău! Şah mat! 
O voce limpede, ascuţită, răspunse cu o notă de nerăbdare: 

— Dar nu jucăm șah, bunico; astea sunt table. 

— Sigur că sunt table. 

— Atunci de ce folosești termenii de la șah, bunico? 

Tăcere pentru o clipă, apoi vocea bătrână rosti cu un ușor 
chicotit: 

— Pentru că îmi place să-mi zăpăcesc adversarul. 

— Nu m-ai zăpăcit deloc. 

— Ba da. Nu mă contrazice. Nu-ţi permit. 

— Oricum, ţi-am luat un pion. Bang! 

— Și eu ţi-am luat unul dintre ai tăi. Bang! Bang! 

— Păi, bunico, dar nu ai mutat unde trebuie! 


— Foarte bine. Am câștigat levata, recunoști? 

— Acum vorbești parc-ar fi un joc de cărți. 

— Acum te-am zăpăcit de tot! 

— Dar, zău, nu uiţi când folosești termenii ăștia pe dos? 

— Bineînţeles că nu uit... Tu joci, acum. 

— Dar, stărui vocea piţigăiată, atunci când ai mutat pe alb ai 
uitat. 

— Fleacuri! l-am făcut eu, cu mult înainte și pe alţii să creadă 
că negru e alb. 

Biruit de curiozitate, Leigh se apropie de ușă și se uită în 
cameră. Văzu un salon spaţios, cu tavan înalt și pereţi acoperiţi 
de un tapet auriu bogat ornamentat, pe care atârnau picturi în 
ulei. Draperii roșii închis apărau încăperea de lumina zilei de 
ianuarie. Un foc proaspăt din bușteni de mesteacăn îi asigura 
lumina și căldura dinăuntru. Leigh se întrebă dacă mobila care 
se îngrămădea în cameră poate fi Chippendale autentic. Dacă 
așa era, nu se îndoia că valora o avere. Cu și mai multă 
intensitate se întrebă dacă silueta din faţa focului poate fi reală, 
acea femeie foarte, foarte bătrână, cu rochia de după amiază 
din catifea purpurie, cu boneta mare de dantelă având funduliţe 
vesele în formă de rozetă, cu o faţă dăltuită, sardonică. Băieţelul 
așezat în faţa ei crea un efect de vioaie fragilitate. Și totuși, 
vădea o ciudată asemănare cu ea, întocmai cum un pârâiaș 
Zzglobiu ar putea prelua imaginea reflectată a unui arbore 
străvechi. 

Leigh, uimit și încântat, își întoarse privirile spre Finch. Finch îi 
adresă un zâmbet critic. 

— Bunica mea și fratele meu mai mic, șopti el și-și scoase o 
batistă mare în care-și suflă nasul pentru a ascunde parcă, în 
spatele ei, expresia stânjenită a feţei. 

Trâmbiţase pe nas atât de zgomotos încât feţele jucătorilor se 
întoarseră spre ușă nu atât din curiozitate cât din nemulţumirea 
de a fi deranjaţi. 

— Ha, Finch, făcu bunica. Îl bat pe Wakefield. L-am zăpăcit de 
tot. 

— Așa e, bunico. 

— Vino și sărută-mă. Cine e băiatul ăsta chipeș? 

Finch o sărută pe obraz. 

— Prietenul meu, Arthur Leigh. Arthur, bunica mea. 


Bătrâna doamnă Whiteoak întinse mâna, o mână frumoasă, 
deși degetele aveau acum o arcuire de gheară. Leigh rămase 
uluit de numărul mare de inele pe care le purta, de scânteierea 
rubinelor și diamantelor ei, uluit totodată de strânsoarea 
degetelor ei, căci acum își dădu seama că era într-adevăr foarte 
bătrână. 

— Cât de bătrână crezi că sunt? întrebă, de parcă-ar fi ghicit 
gândurile. 

— Destul de bătrână pentru a arăta deosebit de minunată și 
înţeleaptă, răspunse Leigh. 

Doamna Whiteoak își arătă toţi dinţii într-un zâmbet de 
încântare. 

— Frumos răspuns. Foarte frumos. Nu există astăzi mulţi 
tineri așa de iscusiţi la vorbă... Ei, am trecut de o sută. O sută și 
unu. Și sunt în stare să-l bat pe tânărul ăsta la table. Şi pot să 
umblu până la poarta de afară cu ajutorul celor doi fii ai mei. Nu- 
i rău, hai? Dar nu mă aventurez afară pe vremea asta. O, nu, nu. 
Rămân cuminte lângă foc. Următoarea mea plimbare va fi în 
aprilie... peste trei luni. Trebuie să vii să mă vezi atunci. 

Papagalul, care stătuse cocoţat pe inelul său de lemn la o 
mică distanţă în spatele scaunului ei, își scoase acum capul de 
sub aripă și, după ce clipi un timp parcă orbit de lumina focului, 
zbură greoi pe umărul ei și-și lipi capul de obrazul bătrânei 
doamne. Acum cele două pliscuri bătrâne erau îndreptate cu 
vizibilă solemnitate spre Leigh. Acesta se simţea ca într-un vis 
straniu. 

— Papagalul meu, îl prezentă ea. Boney. L-am adus din India 
acum mai bine de șaptezeci de ani. A avut, în timpul ăsta, alte 
două sau trei corpuri diferite, dar sufletul e același. Se mută 
dintr-un corp  într-altul. Transmigraţia sufletelor. Ai auzit 
vreodată de așa ceva? Noi am învăţat despre toate astea în 
trecut... Ştie și hindusă, nu-i așa, Boney? 

Papagalul ţipă pe o voce nazală: 

„Dilkhoosa! Dilkhoosa!” 

— Îmi face curte! Ah, Boney, pungaș bătrân! Încă o dată, încă 
o dată... spune încă o dată „Dilkhoosa”, Încântarea inimii! 

„Dilkhoosa!” ţipă papagalul, ciugulindu-i perii din bărbie. „Nur 
Mahal!” 

— Auziţi-l! Lumina palatului, așa-mi spune! Nur Mahal! 
Repetă, Boney! 


„Nur Mahal! răpăi papagalul. Mera lal!” 

Foarte satisfăcut de vizibila încântare a lui Leigh în faţa 
acestei scene, Finch remarcă: 

— Nu l-am văzut niciodată într-o dispoziţie atât de bună. De 
obicei înjură, sau stă îmbufnat sau ţipă după mâncare. 

— Viaţa e un joc, declară doamna Whiteoak, sentenţios. 

Își ridică privirea spre faţa lui Leigh, cercetându-l cu ochi 
strălucind de maliție, batjocoritori. Mâna ei șovăi deasupra 
tablelor de parcă ar fi vrut să facă o nouă mutare și o rază roșie 
neclintită scăpără pe unul din rubinele ei. Wakefield o urmărea 
atent. Boney scotea mici zgomote guturale și-și înfoi pieptul 
verde. 

Dar piesa nu a mai fost mutată. Bărbia bătrânei doamne se 
înclină încet, boneta de dantelă se aplecă spre tabla de joc și o 
respiraţie șuierătoare îi scăpă printre buze. 

— A adormit, constată Finch. 

— Ei, drăcie, exclamă băieţelul, tocmai acum când eram gata 
gata s-o bat. 

Finch se uită la ceas. 

— Patru fără un sfert. Dacă vrem să-l prindem pe Renny 
înainte de ceai, făcu el neconvins, am face mai bine să-l 
căutăm. O fi la grajduri, Wake? 

— Da. Pot să vin și eu? 

— E prea frig pentru tine, și-o știi bine. Nu te purta ca un ţânc 
de șase ani. 

Wakefield își înălță ochii mari negri spre faţa lui Leigh. 

— E trist, nu, să trebuiască mereu să te păzești? Mereu mi se 
spune să stau cuminte lângă foc și că sunt stupid dacă doresc 
să fac ceea ce fac alţi băieţi de vârsta mea. 

— Nimic nu-ţi place mai mult decât să-ţi porţi de grijă, îl 
întrerupse Finch ţâfnos. 

Auzi, la etaj, zgomotul vocilor unchilor săi. Peste o clipă vor 
cobori. Din sufragerie răzbătea vocea nazală a lui Rags care se 
scuza pentru o greșeală comisă, într-un limbaj de loc academic 
pentru urechea refractară a Lady-ei Buckley. Undeva departe, 
Mooey începu să plângă cu furie. In hol, bătrânul câine 
ciobănesc se ridică, se scutură și lătră răgușit. Toată casa se 
trezea la viaţă acum când se apropia ora ceaiului. Bunica își 
frecă nasul lung și-și adânci privirea înceţoșată în lumea ei 
iluminată de focul căminului. 


— Viaţa e ca un joc, enunţă ea, de parcă ar fi divulgat o 
fărâmă de rară înţelepciune. 

— Hai să ieșim de aici, spuse Finch. 

Înhăţă șepcile din cuier și i-o întinse lui Leigh pe a sa. 

— Dar paltoanele? gâfâi Leigh, când odată cu deschiderea ușii 
laterale, se treziră faţă în faţă cu rafalele de vânt. 

— O să tragem o fugă până la grajduri. Acolo, înăuntru, e 
destul de cald. 

Alergând împreună, trecură pe lângă un tânăr cu jambiere și 
obrajii frumos colorați. Acesta ridică de jos o pară de iarnă 
îngheţată și-o aruncă în picioarele lui Finch. 

— Asta-i fratele meu, Piers, explică Finch în timp ce intrau în 
grajd. 

Îl găsiră pe Renny într-o boxă deschisă aranjând cu mare 
precizie coama unei iepe ce părea sfielnică. Finch făcu 
prezentările fără entuziasm. Nu-și punea mari speranţe în 
această întrevedere. 

— Bună ziua, spuse cel mai vârstnic frate Whiteoak, privindu-l 
pătrunzător pe vizitator. 

„E într-adevăr formidabil”, gândi tânărul Leigh. „Nu-l putea 
acuza pe Finch că se temea de el. Chipul său, sub șapca 
ascuțită din tweed, arăta ca și cum vântul și vremea, pasiuni 
puternice și o fire nestăpânită îl modelaseră până la această 
imobilitate cumplită... ” Doamne, gândi Leigh, o să arate ca 
bătrâna doamnă, când o ajunge la anii ei, dacă nu-și frânge 
gâtul mai devreme, călărind!” 

Tinerii discutară între ei despre iapă, în timp ce stăpânul ei - 
cam ostentativ, i se păru lui Leigh - stând cu spatele întors la ei, 
continua să-i aranjeze, afectuos, coama și smocul de pe frunte. 
Prin nici un comentariu sau întrebare grijuliu formulată pentru a- 
i stârni interesul, Leigh nu reuși să-i smulgă mai mult de cât 
monosilabe. Totuși persistă. Nu era cu putinţă să-și petreacă 
toată după amiaza numai cu toaleta iepei. 

lată că nu, acum părea satisfăcut. O examină cu atenţie, apoi, 
luându-i repede capul între mâini, depuse o sărutare pe botul ei. 

— Frumoasa mea, îl auzi Leigh exclamând. 

Ochii iepei erau ca două globuri radioase de mulţumire, 
fruntea ei - însuși sanctuarul dragostei. lapa scoase un suspin 
adânc. 

Renny ieși din boxă. 


— Cum o cheamă? se interesă Leigh. 

— Cora. 

Un grăjdar căra găleți de apă de-a lungul pasajului spre 
numeroasele despărţituri. Așeză una în fața calului care ocupa 
boxa de lângă cea a iepei și un cap lung cenușiu se întinse 
înainte, buze însetate se cufundară în băutura rece. Renny își 
făcu loc pe lângă băieţi și trecu alături în boxă. 

— Cum e piciorul, Wright? 

— Minune, dom'le. Nici că se putea vindeca mai bine. 

Amândoi se aplecară să se uite la unul din picioarele de la 
spate care era bandajat. 

— A fost minunat, dom'le, că l-aţi cumpărat. O să dovedească 
el ce-i în stare, sunt sigur d-asta. Și, în ce mă privește, eu nu 
cred că n-o să mai fie bun la curse, spună ei ce-or vrea! 

Renny și grăjdarul se uitau cu mare atenţie la bandaj. Apa din 
găleată scăzu până aproape de fund. Scâncete ușoare, cerșind 
atenţie, zăngănitul domol al găleţilor, bătaia nerăbdătoare a 
vreunei copite, erau singurele zgomote. 

— Cum s-a accidentat? întrebă Leigh, în încercarea de a se 
apropia mai mult de stăpânul Jalnei prin intermediul cailor care, 
în mod vădit, îi captau tot interesul. 

— S-a lovit singur cu copita. Renny apăsa cu degetul mare, 
experimentat, de-a lungul flancului cenușiu, cu pete, al calului. 

— Extraordinar! Cum s-a putut întâmpla una ca asta? 

— S-a speriat. Renny se îndreptă din șale și se întoarse spre 
Wright. Cum îi merge lui Darkie cu indigestia? 

— Mai bine, dom'le, dar o să aibă mereu crize d'astea, atâta 
timp cât își înfulecă ovăzul cum o face. Parc-ai zice că-i mai 
degrabă un lup năpustit asupra prăzii decât un cal la nutreţ. 

O umbră trecu pe faţa lui Renny. 

— Şi-a căpătat porţia de ovăz? 

— Da, dom'le. l-am împărţit-o în două, cum mi-aţi spus. După 
ce i-am dat prima jumate, l-am lăsat s-aștepte vreo zece 
minute. Chiar adineauri i-am dat a doua jumate. 

Renny se îndreptă cu pași iuți și nervoși spre o boxă ceva mai 
în fundul pasajului unde un cal înalt negru se hrănea cu o poftă 
nestăpânită. Pentru o clipă, încetă să-și rumege lacom ovăzul ca 
să-și miște capul după stăpânul lui care intrase în boxă, apoi, cu 
botul plin, ovăzul scurgându-i-se de pe buze, își afundă din nou 
capul în jgheab. 


Renny îi prinse capul și-l înălţă cu o smucitură. 

— Termină cu îndopatul ăsta! porunci el Vrei să plesnești? 

Calul se smuci încercând să scape din strânsoare, opintindu- 
se cu disperare să ajungă iar la ovăz, ochii lui mari rotindu-se 
mânioși din cauza întreruperii. După câteva minute, i se îngădui 
să-și umple iarăși botul și apoi din nou fu reţinut. Hrănirea lui 
Darkie a fost în continuare o adevărată luptă. Calul dădu să-l 
muște pe Renny. Renny îl lovi cu palma. Calul fornăi de lăcomie 
stăvilită. Pe Renny îl cuprinse dintr-o dată veselia și izbucni într- 
un hohot de râs. 

— Aș zice că digestia animalului poate suferi mai mult dacă e 
iritat în felul acesta decât dacă înfulecă, remarcă Leigh. 

— Ce spui, rânji Finch, extrem de încântat de fratele său. 

Calul își arăta acum dinţii mari parcă simţea și el un motiv de 
amuzament crunt. 

Finch îi șopti lui Leigh: 

— Acum ar fi un moment prielnic să-i vorbești despre piesă. 
Cel puţin, adăugă el, destul de pesimist, la fel de prielnic ca 
oricare altul. 

Leigh se uită spre roșcovanul Renny cu oarecare 
aprehensiune. 

— Presupun că da, spuse. 

Apoi îi veni o idee - fulgerătoare, năstrușnică, dar o idee 
capabilă să spargă gheaţa între el și fratele lui Finch. 

Incepu: 

— Domnule Whiteoak, ați putea să-mi daţi un sfat, oare unde 
aș putea găsi să cumpăr un cal de călărie bun. De câtva timp 
îmi doresc unul - de fapt îi era frică de cai - dar n-am găsit... n- 
am prea reușit să... 

Fraza lui se frânse anemic. N-a fost deloc necesar s-o termine. 
Chipul arogant din faţa lui se îmblânzi într-o expresie de 
aproape tandră solicitudine. Renny spuse: 

— Bine-a făcut Finch că te-a adus aici. E o chestiune serioasă, 
cumpărarea unui cal, dacă n-ai experienţă. Mai ales un cal de 
călărie. Chiar zilele trecute am stat de vorbă cu un tânăr care a 
plătit un preţ pipărat pentru un cal care s-a dovedit nu numai 
nărăvaș dar și suferind de aerofagie. Un animal frumos de altfel. 
Dar băiatul a fost rău tras pe sfoară. Eu am... 

Ezită, examinându-și falanga sângerândă a unui deget pe 
care Darkie i-l strivise de jgheabul lui. 


— Da, da, îl îmboldi Arthur, deși simţea un oarecare 
resentiment față de ușurința cu care fusese înlăturată bariera 
dintre ei când apăruse posibilitatea unei tranzacţii cabaline. 

Renny își luă degetul de la buze. 

— Am aici un cal strașnic, de trei ani. Din Sirocco cu Twilight 
Star - imaginea fidelă a tatălui său. L-ai văzut pe Sirocco, 
desigur? 

Arthur clătină din cap. 

Renny îl contemplă cu milă. 

— Nu l-ai văzut? Ei, am să te duc eu să-l vezi. Află că fiecare 
armăsar - adică fiecare armăsar într-adevăr grozav - se 
reproduce satisfăcător numai o singură dată. Și Sirocco a făcut 
asta doar o dată... Dar poate... 

Renny era pe punctul să-i arate drumul spre boxă, însă se 
răsuci parcă oprit locului de un gând subit... 

— ...poate că nu te interesează prea mult pedigriul și vrei pur 
și simplu un... 

— Nici vorbă, îl întrerupse Arthur. Trebuie să fie o adevărată 
perfecţiune, cum spuneţi dumneavoastră... 

— Un astfel de cal nu poate fi cumpărat ieftin, știi. 

— O, asta nu contează. 

Apoi se înroși puţin, socotind că ar putea trece drept snob sau 
prea înstărit și adăugă: 

— Adevărul este că strâng de mult timp bani pentru un cal de 
călărie. 

Cel mai vârstnic frate Whiteoak auzise, fără a manifesta vreun 
interes pe moment, că Leigh moștenise o avere mare și că în 
scurt timp va deveni major. Cu voioșie, conchise: 

— Ei bine, în cazul acesta... și o luă înainte spre boxa 
armăsarului. 

Finch îi urmă, întrebându-se la ce vor duce toate acestea, 
făcându-și griji la gândul că Arthur se afla în gheara lui Renny de 
dragul lui. 

De la boxa armăsarului trecură mai departe la despărțitura în 
care stătea calul de trei ani și, într-o jumătate de oră, Leigh află 
despre caii de călărie mai mult decât în toată viaţa lui de până 
atunci. Mulţumi cerului că vremea era neprielnică căci altminteri 
știa că ar fi fost silit să facă un tur de probă călare pe animalul 
acela dispreţuitor, care arunca priviri bănuitoare de-a lungul 
botului. 


Un zvon de piciorușe ce alergau ajunse până la ei și Wakefield 
se năpusti în pasajul din grajd, cu un palton aruncat peste cap 
sub care îi apărea faţa cu ochi strălucitori și obraji îmbujoraţi. 

— Pur și simplu am zburat până aici, gâfâi el, să vă spun să 
veniţi la ceai. E ora cinci și-am avut o prăjitură absolut enormă 
și n-a mai rămas aproape nimic din ea și un ceainic cu ceai 
proaspăt e pregătit pentru tine, Renny, și pentru domnul Leigh, 
bineînţeles. 

Zăpada începuse în sfârșit să cadă. Wake era fulguit în 
întregime. 

— N-ar fi trebuit să ieși pe vijelia asta. Nu se putea să trimită 
pe altcineva? 

— Eu am vrut să viu! Care căluţ e ăsta? E bun la sărituri? 
Trebuie să dau o fugă până la poneiul meu. N-aţi vrea să-mi 
vedeţi poneiul pe care l-am primit de ziua mea, domnule Leigh? 

Renny îl prinse de brat. 

— Nu. Nu te duce acolo. Wallflower e în boxa alăturată și e 
foarte nervoasă astăzi. Du-te în casă, Finch, și spune-i mătușii 
că domnul Leigh te va urma într-o clipă. Spune-i să păstreze 
ceaiul cald pentru el. Trimite-l pe Rags încoace cu un ceainic 
pentru mine și niște pâine cu unt. O să-mi iau ceaiul aici. 

Il ridică pe Wakefield de parcă ar fi fost un pachet și-l puse în 
cârca lui Finch. 

— Du-l călare pe băietanul ăsta. N-are decât papucii în 
picioare. Meriţi o urecheală zdravănă, Wake. Și vezi, ține-ţi bine 
haina aia pe cap. 

Apoi ridică vocea și strigă: 

— Wright, deschide ușa să iasă pur-sângele ăsta! 

Wakefield își încolăci braţele în jurul gâtului lui Finch, încântat 
de această neașteptată întoarcere la vremea purtatului în cârcă. 
Finch, însă, arăta mai degrabă sumbru când grăjdarul râse în 
timp ce trecea pe lângă ei. Lui Finch i se păru că detectează în 
râsul lui o notă batjocoritoare. Wake era mult mai greu decât și- 
ar fi închipuit. Dar când ușa se trânti în urma lor și vântul îi 
împinse din spate, Finch simţi că vor fi mânaţi înainte fără nici 
un efort din partea lui. 

Ninsoarea venea cu fulgi deși dinspre râpă. Fulgii albi goneau 
fără răgaz unii după alţii. Pământul era gata albit. Luminile casei 
păreau să vină de departe. 


Finch se clătină, se aplecă în față parcă gata să aterizeze în 
nas dintr-o clipă într-alta. 

— Oare, îl aţâţă Wakefield, n-ai putea să salţi, un pic? 

— Ce naiba... urlă Finch. Să salt!! Ce crezi că sunt eu... cal de 
povară? Să salt! Să salt...! R 

Dar Wake îi stârnise pofta de joacă. Incepu într-adevăr să 
salte ţopăind, rotindu-se anevoie în vijelie, simțindu-se deodată 
nespus de fericit. Wake nu i se mai părea o povară. Erau ca o 
singură făptură - un centaur păros, zburdalnic, zbenguindu-se în 
amurgul de ianuarie, îmboldit de fulgii de zăpadă la voioșie 
animalică. 

Se clătinau și se legănau încolo și încoace. 

În depărtare se auzeau talazurile spărgându-se pe plajă. 

— Centaur, șuieră Finch cu respiraţia tăiată. Centaur în salt. 

Wakefield, crezând că Finch rostește un strigăt specific al 
centaurilor, scoase un nechezat ascuţit, în falset, care vibră și se 
stinse apoi printre fulgii de nea. Și el se simţea fericit. Haina îi 
alunecase de pe capul pe care îl ţinea ridicat, închipuindu-și-l 
împodobit cu o barbă mare zburlită și o coamă stufoasă de păr 
pe creștet. Necheză iarăși și iarăși și ca răspuns la nechezatul lui 
se auzi mugetul valurilor. 

Așa, zgomotoși, dezlănţuiţi, ninși, se opriră, clătinându-se, în 
pragul intrării laterale. După ce-l dădu jos din cârcă, Finch se 
rezemă de zid, ţinându-se cu mâna de coaste. 

— Ţi-a ieșit sufletul? întrebă Wakefield, căutând spre el cu 
simpatie. 

— Mai întrebi? 

— Ştii, eu cred că un amestec de carne de vită, fier și vin ţi-ar 
prinde bine. Ai crescut prea repede și n-ai rezistenţă. Uite, acum 
arăţi de parcă ai fi gata să cazi grămadă. 

Forţa într-adevăr îl părăsise pe Finch ca și frenezia, veselia, 
dar n-avea chef să asculte sfaturi medicale de la acest ţânc cu 
aere de superioritate. Se îndepărtă mormăind și o porni, 
cocârjat, spre sufragerie. 

În grajd, Renny, cu o umbră pe faţă, remarcase: 

— Un băiat plăpând, Wake al nostru. 

— Da, așa am înţeles, replică Leigh. Poate că o să se îndrepte, 
cu vârsta. Așa se întâmplă adesea cu copiii, nu? Nici eu n-am 
fost un copil prea robust. 

Renny îl învălui într-o privire cercetătoare. 


— Hmm, făcu el, fără nici o notă de încurajare; apoi adăugă 
mai voios: Aș vrea să mergem la mine în birou să-ţi arăt 
pedigriul calului. 

Il conduse pe Leigh spre o mică încăpere separată prin doi 
pereţi într-un colț al grajdului. Aprinse un bec electric care 
atârna la capătul unui fir și, după ce trase un scaun de bucătărie 
pentru Leigh, se așeză în faţa unui birou gălbui de stejar și 
începu să parcurgă un teanc de hârtii. 

In timp ce stătea așa, absorbit, sub lumina albă, crudă, Leigh 
îl studie cu interes sporit, încercă să se pună în locul lui Finch, 
să-și închipuie cum s-ar simţi dacă ar fi obligat să-i ceară 
permisiunea de a face una sau alta acestui ins cu înfățișare 
aspră, sau să dea ochii cu el după un examen ratat. El care era 
atât de sensibil și fusese înconjurat de atâta înţelegere și 
afecţiune nu-și putea închipui ceva asemănător... Tare mult ar fi 
dorit să nu cumpere calul acela. Va fi nevoit să-l dea cuiva în 
grijă, va fi obligat să-l călărească și nu-i plăcea călăria. Evoluţia 
lui Renny Whiteoak la concursul hipic nu-l impresionase câtuși 
de puţin. Il impresiona mult mai mult înfățișarea lui așa cum 
stătea acum pe scaun sub becul electric, căutând foarte atent 
prin documentele lui... Fusese determinat să propună 
cumpărarea calului pentru a găsi o cale de comunicare între el 
și fratele lui Finch, și pentru a putea sta de vorbă despre Finch. 

Dar cum să înceapă? 

Gândurile lui fură întrerupte de un țipăt pătrunzător venit de 
undeva de-afară, urmat de o cascadă de sunete ascuţite ce-ţi 
îngheţau sângele în vine. Leigh întoarse capul, alb ca varul de 
spaimă. Renny Whiteoak explică laconic: 

— Un porc. Îl taie. 

Leigh se simţi ușurat, dar totuși șocat. 

— O, făcu el. 

Şi, privind spre întunericul de afară, adaugă: 

— Pare o oră cam ciudată pentru tăierea unui porc. 

— Da, nu-i așa? Renny își ridică ochii de pe hârtiile lui și, 
văzând fața lui Leigh, adăugă: Se termină într-o clipă. 

Intr-adevăr se și termină. Se așternu tăcerea. Leigh tremura, 
deoarece încăperea i se părea foarte friguroasă cu umezeala ei 
rece care, bănuia el, pătrundea din grajd. 

— Ah, uite că am găsit! Acum, trage-ţi un pic scaunul mai 
aproape de birou. 


Leigh se execută supus și amândoi se aplecară asupra 
pedigriurilor. Urmări fără convingere complicatele legături de 
sânge, surprins de câte cunoștințe despre calităţile diferitelor 
familii cabaline putea poseda un singur om. 

Erau încă absorbiți când se auzi un ciocănit ușor în ușă și 
Wraggle intră cu ceaiul. Leigh începu să simtă un fel de 
disperare. Şansele de a pleda cauza lui Finch în faţa căpeteniei 
clanului păreau să scadă. Cu o bruscă, grăbită hotărâre încheie 
târgul. Aranjară condiţiile de plată. 

In timp ce-și spăla mâinile într-un lighean pus pe un mic 
suport aflat într-un colț, Renny remarcă: 

— Imi pare rău că te-am reţinut atâta timp de la ceai. Mai 
bine-i spuneam lui Rags s-aducă mai mult, pentru amândoi. Ar 
putea să facă asta și acum. Dar, e preferabil să te conducă în 
casă. Se-ntunecă. 

Leigh se cutremură. Era nervos, îi era frig și gândul de a 
mânca într-un grajd îl umplea de dezgust. 

— Mulţumesc, spuse. Nu are nici o importanţă. 

Se cutremură din nou, văzând cum Renny își freacă mâinile 
cu săpun galben, fără să-i pese de falanga zdrelită până în 
carne. 

Rags așeză tava și aranjă lucrurile pe birou cu aerul unui 
majordom în livrea care face ultimele retușuri pe o masă 
așternută pentru un banchet. Ridică apoi capacul unui castron 
de argint și dădu la iveală trei felii groase de pâine prăjită unsă 
cu unt. 

— Is un pic jongler, dom'le, constată el, s-aduc io tava pân 
viscolu' ăsta și să nu vărs nici un stropșor. 

— Bravo ţie, îl felicită stăpânul său, luând loc în faţa tăvii și 
turnându-și o ceașcă de ceai... 

— Asta-i viscol la tine? Nu-i mai mult decât un vânt puternic. 
Dar, bravo ţie. 

Mușcă cu poftă o bucată mare de pâine prăjită. 

„Acum, gândi Leigh, e momentul să-l atac.” Spuse: 

— Aș vrea să vă vorbesc despre ceva, domnule Whiteoak... 
așa între noi. Pot să nimeresc drumul până în casă fără nici o 
greutate, zău. Eu... vreau doar să vă rog ceva... să vă explic 
ceva... adică... 

Se simţea ca un școlar bâlbâăit. 

Renny păru mirat, dar spuse: 


— Da? Dacă există ceva ce pot face... E-n regulă, Rags, nu e 
nevoie să-l aștepți pe domnul Leigh. 

— E vorba de Finch, începu Leigh domol, pipăindu-și drumul 
ca un om în bezna unei păduri necunoscute. Ţin foarte mult la 
el. 

— Da, replică Renny, interesul alert din ochii lui devenind 
atenţie politicoasă, Finch ne-a vorbit de multe ori despre 
dumneata. 

Expresia lui Renny se schimbă din nou, de data aceasta 
fixându-l pe măruntul personaj de periferie londoneză care, plin 
de curiozitate îi întoarse privirea pentru o clipă, chiorâș, apoi se 
strecură din încăpere cu un fel de servilitate impertinentă. 

Când ușa se închise în urma lui Rags, Leigh își găsi cuvintele 
cu mai multă ușurință. 


— Eu cred, domnule, că Finch, - avu bunul simț să-și 
temporizeze afirmaţia - este într-adevăr un băiat foarte 
inteligent. Cred că o să vă facă multă cinste, dumneavoastră... 


Jalnei. 

Mintea subtilă a lui Leigh intuise că, mai mult chiar decât caii, 
cel mai vârstnic frate Whiteoak iubea Jalna. l-o dezvăluise 
brusca destindere a trăsăturilor lui Renny pe care se așternuse 
tandreţea și plăcerea când Leigh își exprimase admiraţia față de 
încăperile grandioase, faţă de vechea lor mobilă englezească. 
Leigh continuă: 

— Sunt sigur că, dacă i se dă puţină libertate, o mică șansă, 
știți, își va găsi propria lui cale de afirmare. Sunt unii oameni 
care nu pot suporta corvoada învăţăturii decât dacă-și găsesc 
un fel de supapă... 

— O, ţi-a vorbit despre lecţiile de pian? Ei bine, am considerat 
potrivit să le întrerup pentru un timp. Zdrăngănea mereu și a 
căzut... 

— Nu e obligatoriu ca pianul să fie cauza nereușitei lui la 
examen. Un mare număr de candidaţi cad prima dată, chiar și 
dintre cei care nu știu să deosebească o notă muzicală de alta. 
Dac-ar fi avut parte de mai multă muzică în viaţa lui, poate că n- 
ar fi căzut. E foarte posibil. 

Renny, turnându-și din nou ceai, izbucni în râs. Leigh se grăbi 
să continue: 

— Dar acum nu e vorba de muzică. E vorba de actorie. 

— Actorie! 


— Da. Finch are mult talent pentru teatru. Nu sunt sigur dacă 
acest talent nu e mai mare chiar decât cel muzical. 

Renny se lăsă să cadă pe spătarul scaunului. „Dumnezeule 
mare, nu există oare limite la extraordinarele talente ale acestui 
tontălău?” 

— Unde a jucat? De ce nu mi s-a spus nimic despre asta? 

— Mă tem că eu sunt vinovat. Am simţit că exteriorizarea 
prin... prin artă îi este atât de necesară lui Finch încât l-am 
convins... l-am făcut să-mi promită că nu va lăsa pe nimeni să-i 
pună stavilă. 

Ochii castanii scăpărători se aţinteau asupra lui. 

— Așadar, promisiunile pe care mi le-a făcut mie nu fac două 
parale! 

— Ba da! Vă dau cuvântul meu că nu și-a neglijat învăţătura. 
N-o să aibă nici o dificultate să-și ia examenul data viitoare. 
Ştiţi, n-a făcut o figură proastă nici anul trecut. Cred că a căzut 
mai mult din cauza emoțţiei decât din alte motive. 

Se auzi un ciocănit în ușă. 

— Intră, spuse Renny, și Wright intră. 

— A venit veterinarul, dom'le, anunţă el. 

— Bine, făcu Renny, ridicându-se. 

Cu o mișcare de iritare reţinută se întoarse spre Leigh: 

— Şi ce dorești dumneata de la mine? 

Era ușor bănuitor faţă de Leigh. Simţea că Leigh îl încolţise. 
Bănuia că Finch îl pusese pe Leigh să acţioneze în favoarea lui. 
Avea darul să-și atragă simpatia oamenilor hipersensibili - 
intelectualilor. Așa făcuse și Alayne. Cum mai pledase, de dragul 
lui Finch, pentru lecţiile de pian! Gândul la ea îl îmbună. Adăugă: 

— Nu pretind ca Finch să muncească tot timpul și să nu se 
distreze deloc. Nu sunt împotrivă la nimic atâta timp cât nu se 
ţine de ceva care să-l sustragă de la învăţătură. 

Un prepelicar care intrase o dată cu Wright se apropiase de 
birou și, ridicat pe labele dinainte, lingea firimiturile de pâine 
prăjită cu unt de pe farfurie. 

O senzaţie de slăbiciune îl cuprinse pe Leigh. Eforturile lui i se 
părură deodată vane. Viaţa din casa aceasta era prea intensă 
pentru el, personalităţile clanului Whiteoak prea viguroase. Nu 
va reuși niciodată să pătrundă prin zidul solid pe care îl 
contrapuneau lumii. Până și cuvintele lui Renny abia dacă îl 
încurajară. 


Urmări un timp prepelicarul lingând farfuria într-o tăcere ca 
de transă, apoi rosti anevoie: 

— De-aţi vrea măcar să-l faceţi pe Finch să-și dea seama de 
asta. Dac-ar putea ști că nu-l dispreţuiţi pentru că simte nevoie 
de altceva... de o altă formă de exteriorizare decât rutina 
programului școlar... a sporturilor școlărești... 

Ochii albaștri rotunzi ai lui Wright erau pironiţi asupra lui. 
Ochii tuturor cailor din gravurile și litografiile lucioase care 
acopereau pereţii erau pironiţi asupra lui, cu nările dilatate a 
dispreţ. 

Renny apucă prepelicarul de zgardă și-l așeză binișor pe 
podea. Din grajd se înălţă o voce bărbătească puternică, dând 
porunci. Se auzi tropăit de copite. 

Leigh vorbi. Spuse precipitat: 

— Domnule Whiteoak, vreţi să-mi promiteţi ceva? Lăsaţi-l pe 
Finch să stea la mine în următoarele două săptămâni. Am să-l 
ajut cât pot la învăţătură și cred sincer că pot să-i fiu de mare 
ajutor. Apoi doresc să veniţi, dacă vreţi, la noi acasă la masă 
într-o seară înainte de spectacol și să vă daţi singur seama cât 
de splendid e Finch în rol. Mama și sora mea ar dori să vă 
cunoască. Știţi că sunteţi un erou pentru Finch și, prin urmare, și 
pentru noi. Ne-a povestit cum v-aţi comportat în război - știți 
D.S.0.%-ul. 

Renny se arătă stânjenit dar și impacientat. 

— Foarte bine, spuse scurt. Să continue cu teatrul. Dar nici o 
delăsare la învăţătură, să fim bine înţeleși. 

— Şi-o să veniţi într-o seară? 

— Da. 

— Mulţumesc foarte mult. Vă sunt teribil de recunoscător. 

Dar, în realitate, simţea doar ușurare și o istovitoare grabă de 
a se vedea plecat. 

— Cu plăcere. Şi sper c-o să îndrăgești calul. 

— De asta sunt sigur. 

Își strânseră mâinile și se despărţiră. 

Afară, printre fulgii deși și vântul ce-l zorea impetuos spre 
ferestrele strălucitoare ale casei, Leigh îl simţi pe Finch mai 
îndepărtat de el decât fusese vreodată de când începuse 
prietenia lor. Îl văzu acum ca parte integrantă din tiparul Jalnei. 


3 Defence and Security Organisation. 


Nu-l mai putea separa, oricât de apropiat și drag îi era, de 
textura aspră, strâns ţesută a familiei lui. Ar fi preferat să nu-l fi 
văzut niciodată în mijlocul vajnicelor sale rubedenii. Și totuși, 
dacă n-ar fi venit, nu l-ar fi înţeles pe deplin, n-ar fi știut 
niciodată de unde a ţâșnit scânteia ce purta numele Finch. Și 
totodată, în ciuda senzaţiei de frig, de oboseală, de energie 
subminată de aceste locuri, resimţi o ciudată stare de bună 
dispoziție în timp ce urcă în fugă scările spre casă, apucă în 
mână măciulia mare, îngheţată a ușii, o deschise, o închise la 
loc punând stavilă vântului și ninsorii și se văzu asaltat dintr-o 
dată de căldură, culori vii, voci zgomotoase. Unchii erau 
prezenţi acum, ca și mătușa Augusta, Piers și Pheasant. Meg și 
Maurice veniseră la ceai de la ei, din Vaughlands, Meg ţinând în 
braţe o fetiță dolofană, de șase luni. Lui Leigh i se aduse ceai 
proaspăt, pâine prăjită, gem de prune și prăjituri. Toţi se holbau 
la el, dar vorbeau unul cu altul, ignorându-l. Niciodată, 
niciodată, gândi el, cineva din afară n-ar putea deveni unul de-al 
lor. 


VI 

g CLOUTIE JOHN 

In seara premierei, Finch se simţea într-o asemenea stare de 
surexcitare încât se întreba dacă își va mai reveni vreodată la 
normal. Pentru o clipă nu-și dorea altceva decât să se deschidă 
pământul și să-l înghită, să-l facă să dispară fulgerător înainte 
de a sosi momentul când trebuia să pună piciorul pe scenă. 
Pentru ca în clipa următoare să plutească în nori, întrezărind 
perspective îmbucurătoare, semeţindu-se cu ochii strălucitori și 
șuvița lungă de păr bălai care-i cădea în ochi. Buzele îi tremurau 
de parcă era gata să plângă sau să râdă, iar conversaţia lui se 
rezuma la monosilabe. 

Şi Leigh era nervos. El interpreta rolul eroului principal, 
amestec de curaj și lașitate dar sufletul lui se frământa și din 
pricina lui Finch care nu numai că-și făcea debutul la Teatrul Mic 
dar pe deasupra în prezenţa lui Renny. Leigh socotise că ar fi 
preferat ca fratele mai mare al lui Finch să asiste la o 
reprezentaţie spre sfârșitul săptămânii, dar doamna Leigh, fără 
să se sfătuiască cu el, îi trimisese o invitaţie la masă pentru ziua 
de luni. Nu mai era altceva de făcut decât să-și dea silința ca 
lucrurile să meargă cât mai bine cu putinţă, să-l transpună pe 
dificilul musafir într-o dispoziţie binevoitoare cu ajutorul unui vin 
bun și a unei companii feminine încântătoare. Pentru cea de a 
doua condiţie Leigh își punea toată nădejdea în mama și sora 
lui. In graba și agitația sa, găsi timp să facă supoziţii: oare care 
dintre ele îl va interesa pe Renny mai mult, asupra căreia va 
stărui privirea lui pătrunzătoare? În ceea ce-l privea, amândouă 
îi ocupau într-atâta existenţa, sentimentele, încât se întreba 
dacă o să poată îndrăgi vreodată altă femeie. Spera că nu. 
Mama lui, sora lui și Finch - aceștia trei îi ajungeau. 

Intr-adevăr, în salon, unde se simţea acum cu totul în largul 
lui, Finch o găsi pe Ada Leigh. Ea îi spuse, adresându-i din 
spatele candelabrului aprins privirea aceea  piezișă 
caracteristică: 

— Presupun că ești îngrozitor de emoţionat. 

Finch trăia una din clipele lui de exaltare. 

— O, nu cred. Cred că sunt mai puţin nervos decât Arthur. 

— Ba eu cred că ești. Tremuri. 


— Asta nu înseamnă nimic. Orice fleac mă face să tremur. 
Ştii, nu sunt în stare să ţin o ceașcă de ceai în mână fără să vărs 
ceva din conținut. 

— A, dar asta e altceva. Acum ţi-e frică. 

Zâmbea provocător. 

Finch simţi că Ada dorea ca lui să-i fie teamă. Se apropie de 
ea și desluși în ochii ei reflexul unei scânteieri tăioase. 

— Nu mi-e frică, insistă el. Sunt fericit. 

— Ba da, ţi-e frică. 

Vocea ei era ușor gâfâită. 

— Frică de ce, atunci? 

— Frică de mine. 

— Frică de tine? 

Încercă să pară surprins, dar se simţi într-adevăr cuprins de 
frică și totuși ciudat de îndrăzneţ. 

— Da... și mie mi-e frică de tine. 

Acum Finch râse și încetă să mai tremure. Pulsul accelerat 
începu să-i zvâcnească în tot corpul. li luă mâna și începu să-i 
mângâie degetele. Îi cercetă unghiile roz parc-ar fi fost 
minuscule scoici descoperite pe cine știe ce țărm necunoscut. 
Și, în clipa următoare, Ada era în braţele lui. El care nu sărutase 
niciodată o fată! Simţea că nu poate respira... | se părea că 
visează că o sărută. Ea se cuibărea la pieptul lui... Peste capul 
ei, Finch privi afară, în bezna de dincolo de fereastră și văzu 
oglindindu-se acolo mănunchiul de flăcări ale lumânărilor ca un 
buchet de flori strălucitoare. Văzu imaginea reflectată a capului 
său, verdele palid al rochiei ei, ca un eleșteu scânteind în 
întuneric, peste care se înclina capul lui. Cât de ireal părea totul! 
O îmbrăţișă stârnit de frumoasa imagine din geam, de un 
simţământ viu de putere, de îndrăzneală dublat însă de senzaţia 
că de fapt interpretează un rol. Se sărutară ca într-un vis 
palpitant. 

Doamna Leigh și Arthur coborau scările împreună. Cei doi din 
salon avură timp să se îndepărteze unul de altul, el să ia o carte 
în mână și ea să aranjeze din nou niște flori dintr-o glastră 
neagră. Întunericul de dincolo de fereastră nu mai reflecta 
siluetele înlănţuite ale pătimașilor căutători de experiență de 
viaţă. 

Arthur se îndreptă spre Finch și-i cuprinse umerii cu braţul. 


— lubite Finch, rosti el cu vocea lui joasă, muzicală. Sunt 
încântat că nu mai ești nervos. Văd în ochii tăi o rază de 
încredere deplină. În schimb acum sunt eu nervos. ` 

Cât de mult îl îmbărbăta brațul afectuos al lui Arthur! II bucura 
jugul prieteniei aşezat astfel pe umerii lui. Remarcă ochii Adei 
ațintiți asupra lor, întunecaţi de gelozie. 

„Fără perspectiva prezenței lui Renny la masă m-aş simți 
fericit”, gândi Finch. Nu și-l putea închipui pe Renny integrându- 
se în relațiile atât de armonios reglate ale acestui grup. Când 
Renny își făcu apariţia, părându-i lui Finch distant și elegant în 
smochingul său, se integră totuși minunat de bine. Ba chiar și 
mai ciudat, Renny nu se lăsă antrenat de curentul facil care 
domina de obicei conversaţia în timpul mesei, doamna Leigh 
fiind întotdeauna cea care-i diriguia cursul, ci aduse cu el ceva 
din atmosfera mai viguroasă, mai aspră a Jalnei. Capul său roșu, 
umerii ușor căzuţi de atâta stat călare, râsul lui spontan, 
puternic, dominau încăperea. 

Finch n-o mai văzuse pe doamna Leigh așa de veselă, așa de 
asemănătoare unei fetișcane. Părea chiar mai tânără decât Ada, 
care mai mult tăcea și-l studia pe noul venit cu priviri discrete, 
printre gene. Dar, când ochii ei se întâlneau cu ai lui Finch, 
schimbau o scurtă privire complice. Finch se simţea atât de 
înviorat de recenta sa experienţă amoroasă, atât de mândru de 
Renny încât faţa îi radia. Avea o înfățișare fermecătoare. Un 
observator ar fi considerat interesant să-l compare pe Finch cel 
de acum cu tânărul cocârjat, cârtitor, adesea ursuz, oare apărea 
acasă. 

Renny mânca și vorbea cu însufleţire. Arthur, încântat de 
succesul planurilor pe care le pusese la cale, constată că 
antipatia lui faţă de fratele mai mare al lui Finch se preface în 
apreciere pentru temperamentul generos și pătimaș al acestuia. 
Simţi că devine mai bărbat în confruntarea cu fibra viguroasă a 
lui Renny. Simţi că ar putea fi influenţat în bine dacă un bărbat 
de această calitate i-ar vizita mai des la ei acasă, că i-ar prinde 
bine și Adei care începea să dorească să fie admirată de toți 
bărbaţii. 

Arthur și Finch trebuiau să plece la teatru înaintea celorlalţi. 
Doamna Leigh și Ada erau sus, pregătindu-se să-și pună 
mantilele de seară. În timp ce Arthur comanda un taxi, cei doi 
frați rămaseră o clipă singuri în salon. 


„De ce oare, gândi Finch, sunt blestemat să resimt această 
senzaţie de irealitate a lucrurilor? lată-l pe Renny, așezat în 
salonul familiei Leigh, fumând. lată-mă și pe mine, și totuși nu 
pot să cred că suntem aici, că suntem reali. Să fie oare din 
cauză că nimic nu pare real dincolo de Jalna? Oare suntem toţi 
așa, sau numai eu? De ce mă năpădesc aceste senzaţii și-mi 
strică plăcerea?” Îşi duse degetul mare la buze și-și muşcă 
nervos unghia. 

Renny întoarse capul spre el. 

— Nu-ţi mușca unghiile. E un obicei înfiorător. 

Rușinat, Finch își vâri mâna în buzunar. 

— Renny, întrebă el după o clipă, pe un ton aproape 
plângăreţ, ţie camera asta ţi se pare reală? 

Privirea castanie a lui Renny se plimbă peste cremul, rozul și 
argintiul încăperii. 

— Nu, zise, cred că nu mi se pare reală. 

Slavă domnului, o, slavă domnului! Lucrurile i se păreau ireale 
și lui Renny! 

— Spune-mi, continuă el nerăbdător, o vezi și tu ca într-un fel 
de ceaţă, stranie ca în vis, neclintită, totuși în mișcare; ca o 
reflecţie într-un balon de săpun? 

Renny făcu ochi mari. 

— Cam așa ceva. 

— Dar eu? Eu îţi par ireal? 

— Categoric. 

Acasă nu și-ar fi permis niciodată așa ceva cu Renny. Dar era 
într-adevăr minunat. 

— Şi îţi pari ireal ţie însuţi, Renny? Te întrebi de ce faci 
anumite lucruri? Te întrebi dacă nu ești cumva altceva decât un 
vis? 

— Cred că da. Mi se pare că ești tulburat în seara asta. Ai face 
mai bine să-ţi aduni minţile, altfel ai să-ţi uiţi rolul. 

— Crezi c-o să am trac? 

— Cred că-l ai de mult. 

— Ce vrei să spui, că-l am de mult? 

— Ţi-e teamă de viaţă, și asta e cam același lucru. 

Într-o izbucnire de tensiune nervoasă, Finch șopti răgușit: 

— Ce părere ai? Adineauri am sărutat-o pe Ada Leigh chiar în 
camera asta! 

— Ei drăcie! Nu-i de mirare că te simţi ireal. l-a plăcut? 


— Cred că da. Am văzut în geam imaginea noastră oglindită 
în modul cel mai ciudat. Noi înșine, dar mai frumoși. 

— Hâm. 

Renny îl privea cu bunăvoință, amuzat. 

— Ești sigur că nu ea a provocat totul? 

— Sigur că sunt. 

Se înroși dar continuă să stea aplecat peste scaunul lui Renny 
într-o atitudine de intimitate. 

— Ei bine, e o experienţă pentru tine. Ada e o fată drăguță. 
Finch respira zgomotos. Nu te vâri așa în mine, pufăindu-mi în 
obraz. Ești răcit? 

— O, nu. Finch își îndreptă spatele rușinat. 

Vocea lui Leigh se auzi strigându-l de afară. 

— Vin acum, Arthur! 

Finch ieși grăbit îndreptându-se spre prietenul său. 

Renny ședea trăgând din ţigară, licărirea de amuzament 
continuând să-i lumineze ochii. Tânărul Finch îndrăgostindu-se! 
Și parcă mai ieri îl pusese pe genunchi cu faţa în jos și-i înroșise 
fundul. Şi acum e pe cale să devină bărbat, bietul prăpădit! 

Privi în jurul său. O cameră ireală! Cu totul deosebită de 
salonul de la Jalna. N-avea nimic intim în ea, cu toate aceste 
mici tablouri care-i împestrițau pereţii, cu toate mobilele 
acestea delicate și cu ornamentele fragile. Dar se potrivea cu 
cele două femei drăguţe. Femei ciudate, misterioase, 
atrăgătoare, dar care te făceau totuși să te simţi stânjenit. 

Se ridică în picioare când Ada Leigh, cu faţa ca o floare 
deasupra capei de blană albă, intră în cameră. 

— Mama va cobori într-o clipă, spuse, mângâind blana 
gulerului pufos. 

Renny îi urmări mâna: 

— Da? Nu vrei să iei loc pe scaunul ăsta? 

— Nu, mulțumesc, nu merită să mă mai așez. Trebuie să 
plecăm curând 

Își culcă obrazul pe blană cu o mișcare felină, de alintare și 
inspiră profund, fremătând. 

Renny stătea lângă ea, nemișcat, atent. Gândi: „Ce naiba-i cu 
fata asta?” 

Ada își înălţă ochii cu pleoape grele spre ai lui și zise: 

— Aș prefera să nu ies în seara asta. 

— Îmi pare rău. Poţi să-mi spui de ce? 


— Nu e timp să stăm de vorbă... Dar sunt foarte nefericită. 

Renny îi zâmbi încurcat. N-avea niciun pic de încredere în 
nefericirea ei. Era bănuitor în ceea ce o privea. 

— O să mă socotiți foarte proastă, că vă vorbesc astfel, 
dumneavoastră... un străin. Dar sunteţi fratele lui Finch. Și 
vedeţi... o, nu pot să explic! Ochii ei erau ridicaţi spre el, 
stăruitori. Sunt atât de lipsită de experienţă... și... și... am crezut 
că am simţit ceva ce, de fapt, n-am simţit. Am crezut... faţa ei 
expresivă palpita... o, nu pot continua! 

Renny vorbi cu ton grav: 

— Nu mi-aş face griji să fiu în locul dumitale. Tuturor ni se 
întâmplă așa ceva. Ne închipuim că simţim anumite lucruri și 
atunci ne ambalăm... Dar o să-ţi treacă curând starea asta. 

— O, ce mult aș vrea, exclamă ea, să am pe cineva ca 
dumneavoastră care să mă ajute... în legătură cu viaţa. Nu știu 
nimic... și Arthur, deși mi-e atât de drag, e un nepriceput. Nu 
știe de fapt mai mult decât mine. 

Renny reflectă: „Nenorocirea cu voi doi este că amândoi știți 
mult prea multe.” Spuse cu glas tare: 

— Mă tem că ai venit pentru sfaturi la omul nepotrivit. Eu nu 
înţeleg femeile. Mi-e imposibil să le înțeleg. 

Ada vorbi rar: 

— Nu mă refer la sfaturi. 

— Atunci la ce, exact? 

Ada își lăsă pe spate blana albă dezvelindu-și gâtul. 

— Ceva mai subtil, cred. Prietenia dumneavoastră... dacă nu 
v-ar plictisi prea tare. 

Renny își spuse: „Ada, fetiţo, va să zică ești una din alea 
complicate!” Dar zise: 

— Bine. Atunci vom fi prieteni. 

La teatru, plasat între mamă și fiică încercă un simţământ de 
exasperare, o senzație de claustrare. Cele două femei drăguţe 
păreau niște temniceri și locul unde se afla, o închisoare. li 
displăcea atmosfera „fals artistică”, pereţii reci, sobri, cortina. 
Lipsa unei orchestre îl deprima. După gustul lui, un teatru 
trebuia să scânteieze în poleială și purpură, cortina să înfăţișeze 
un peisaj italienesc înflorit, iar spiritul lui să fie purtat de 
tumultul muzicii ca de un element al naturii. Îi displăcea profund 
sporovăială vocilor feminine înainte de ridicarea cortinei. In toiul 
acestui zumzăit, adresându-se celor două care se aflau de o 


parte și de alta a lui, uită care e mama și care fiica. Începu să se 
simtă nejustificat de nervos din pricina lui Finch. Nu dorise să-l 
știe pasionându-se de nimic de genul acesta, dar acum că faptul 
era împlinit... | se puse un nod în gât. Anevoie, izbuti să respire 
odată, adânc. 

Piesa începu. Proasta dispoziție îi spori. Misticismul exagerat 
al bătrânului, citatele lui din sfintele scripturi trezeau în Renny 
dorința să urle. Şi când în sfârșit apăru Finch cu părul vâlvoi, 
faţa murdară, în zdrenţe și cu picioarele desculţe! Ceva lăuntric, 
profund conservator, îl făcea pe Renny să simtă repulsie la 
vederea picioarelor goale pe scenă. Picioarele unei baletiste de 
revistă, asta era cu totul altceva, dar tălpile goale ale unui 
bărbat... ale fratelui său, asta era ceva vădit respingător. Și felul 
în care Finch sufla în fluierul lui, felul smucit în care dănțţuia și se 
rotea și se așeza pe podea și sărea din nou în picioare și cerșea 
resturi de mâncare și dormea după vatră și apărea mereu pe 
neașteptate și iar dispărea! Și accentul lui irlandez! 

Aplauzele răsunară asurzitor, Finch era steaua strălucitoare a 
serii. 

Avea faţa albă și descompusă de emoție în timp ce era 
aplaudat iarăși și iarăși. Doamna Leigh și Ada băteau din palme 
cu discret entuziasm. Renny ședea între ele arborând un rânjet 
nemulțumit, foarte asemănător cu al bunicii lui când mândria îi 
era jignită. 

După piesă avu loc o mică sindrofie în cabina regizorului. 
Prietenii se îngrămădeau în jurul actorilor. Cu fardul șters doar în 
parte, Finch își înfățișa obrajii mânjiţi. Tremura tot când veni să 
vorbească cu doamna Leigh și Renny. 

— O, dragul meu, exclamă doamna Leigh, strângându-i braţul 
cu mâna, nu puteai fi mai bine! Suntem cu toţii electrizaţi de 
tine! 

Renny nu scoase o vorbă, privindu-l cu același rânjet 
dezaprobator care lui Finch părea să-i spună: „Așteaptă până te 
prind singur, tinere!” Simţământul de triumf îl părăsi. Avu 
senzaţia că făcuse pe măscăriciul pentru a distra publicul. În tot 
cursul săptămânii nu-și mai recăpătă niciodată elanul și totala 
dăruire în interpretarea rolului său. 

A doua zi în tren pe când se întorcea acasă, Renny se gândi la 
Finch și nu numai la Finch ci la toţi acei membri mai tineri ai 
familiei care erau fraţii lui vitregi. Ce nu era în regulă cu ei? Fără 


discuţie exista o slăbiciune cuibărită în măduva oaselor, care-i 
făcea deosebiți de ceilalți membri ai familiei Whiteoak. Chipul 
mamei lor îi fulgeră prin minte. Fusese guvernanta lui și a lui 
Meg înainte ca tatăl lor să se însoare cu ea. li făcuseră destule 
zile fripte și ca guvernantă și ca mamă vitregă. El, Renny, fusese 
ghimpele din ochiul ei în timpul cât le fusese guvernantă. Meg, 
când le devenise mamă vitregă. Chipul ei îi apăru fulgerător 
înainte, interpunându-se între el și câmpurile troienite de afară. 
Pentru prima dată realiză că fusese o femeie frumoasă. Un chip 
tandru, ochii albaștri calzi pe care emotia îi închidea la culoare, 
bărbia și gâtul modelate cu fineţe. Își aminti că o văzuse 
ieșindu-și din fire când Meggie stătea, rotofeie și apatică, 
refuzând cu strășnicie să manifeste vreun interes pentru lecţia 
de pian. Și-o amintea plângând cu suspine, exasperată de 
purtarea lui urâtă. Dar după ce devenise mama lor vitregă se 
ţinuse oarecum la distanţă de ei, înconjurată de dragostea 
soţului, absorbită de prea frecventa ei maternitate. 

Renny își aducea acum limpede aminte că de câte ori dăduse 
din întâmplare peste ea o găsise întotdeauna citind. Şi pe 
deasupra poezii. Ce mai mamă pentru niște bărbaţi! O dată o 
surprinsese citindu-i versuri tatălui lor în timp ce acesta asculta, 
absorbit, îmbrăţișând-o cu privirea. Il iubise și nu-i supravieţuise 
mult. Bietul Wake fusese un copil postum. 

Aveau poezia în ei... muzica în ei... ăsta era necazul. Eden era 
plin de poezie și moștenise totodată frumuseţea mamei... Unde 
era acum oare? Nu aflaseră nimic despre el de un an și 
jumătate, de când plecase. Infiorător era gândul că Alayne era 
încă legată de el... Gândindu-se la ea, o durere îl străpunse în 
piept, o durere pricinuită de dorul după ceva ce nu putea avea. 
Sufletul îi bâjbâi, căutând o cale de a îndepărta acest dor. Se 
minună de el însuși. El căruia îi fusese întotdeauna atât de ușor 
să uite... 

Asemenea unui animal pe care suferinţa îl nedumerește și-l 
face să nu aibă astâmpăr, Renny se răsuci pe locul lui, 
aplecându-și fața uscăţivă, roșcovană, ca să privească afară pe 
fereastră, spre capătul vagonului. In direcția aceea văzu un 
pârâu îngheţat și forma neagră, rotunjită, a unui pâlc de 
chiparoși. 

La ce se gândise oare? A, da, la băieţi! Eden. Un zănatec, 
afurisitul ăla de Eden. Dar Piers nu e zănatec. E un băiat cu 


scaun la cap. Un Whiteoak din cap până-n picioare. Apoi Finch, 
pușlamaua asta care-l amăgise. Fandosindu-se, jucând teatru în 
faţa unei adunături de snobi intelectuali. Și în același timp, 
nebun după muzică. Ei bine, acum trebuia să muncească pe 
brânci dacă voia să ajungă la un rezultat... Și Wake, ștrengar 
mic, plin de fantezie. Nu puteai ști ce surprize îţi va rezerva 
peste câţiva ani. 

Ca un vultur ai cărui puișori s-ar fi prefăcut în ciocârlii, Renny 
își analiza fraţii mai tineri, iubirea și mândria lui pentru ei, 
umbrite de îndoială. 

La gară, îl aștepta Wright cu un cal cenușiu cu pete albe 
înhămat la o sanie roșie. Troienele erau prea mari pentru a 
circula cu mașina. Wright îi adusese și haina mare din blană de 
raton în care se înfășură încă din gară. 

În timp ce zburau pe drumul sclipitor, pe lângă nămeţii din 
care zăpada fină se pulveriza ca o boare argintie, Renny simţi că 
nu se mai satură sorbind prospeţimea acelei zile. Inspira cu 
lăcomie aerul, lăsând vântul să-i șuiere printre dinţi. Copitele 
ascuţite ale calului zvârleau bucățele întărite de zăpadă curată 
pe învelitoarea de blană ce-i acoperea genunchii. 

Când ajunseră la grajduri, Piers se afla acolo. Il întrebă pe 
Renny în timp ce cobora din sanie: 

— Ei, cum s-a descurcat idolul spectacolului? 

— A interpretat rolul unui idiot. Prea al naibii de bine. 

— I se potrivește, declară Piers. 


VII 
ORCHESTRA 

În afară de Arthur Leigh, Finch mai avea un prieten: George 
Fennel, cel de-al doilea fiu al pastorului. Dar prietenia lui cu 
George era lipsită de izul de senzaţional, de însufleţirea din 
relaţiile lui de prietenie cu Arthur. Arthur și cu el se aleseseră 
unul pe altul. Trecuseră peste unele bariere ca să-și strângă 
mâinile. Pe când George și cu el se treziseră laolaltă încă din 
fragedă copilărie. Fiecare credea că știe tot ce era de știut 
despre celălalt. Fiecare ţinea la celălalt dar în același timp îl și 
dispreţuia puțin. Ceea ce-i lega era antipatia față de 
matematică și dragostea lor pentru muzică. Dar în timp ce Finch 
trudea și nădușea cu matematica lui și suferea de dorul muzicii, 
George nu făcea nici un efort de a învăţa ceea ce-i venea greu, 
concentrându-se cu stăruință numai asupra materiilor care-i 
plăceau, convins de pe acum că, așa cap pătrat cum era, nu se 
va potrivi în nici o gaură rotundă. Cânta, fără preferinţă, la orice 
instrument muzical ce-i cădea în mână. 

li plăcea armonica de gură tot atât de mult ca și pianul, 
banjoul ca și mandolina. Le făcea pe toate să cânte despre 
bucuria vieţii, pentru plăcerea lui. 

Era un tânăr scund, îndesat, totuși cu oarecare graţie. Avea 
întotdeauna haine șleampăte și părul ciufulit. Arthur Leigh îl 
considera grosolan, insipid, un ţărănoi prost. Făcea tot ce putea 
ca să-l îndepărteze pe Finch de el și niciodată nu se văzuse 
Finch cu George mai rar decât în timpul acelei ierni, în perioada 
de pregătire a piesei. Dar după premieră, îl apucase dorul de 
George. Dintr-un motiv sau altul, pe care nu și-l putea explica, 
nu se mai simţea chiar așa de fericit în casa familiei Leigh. Nu 
că incidentul cu Ada ar fi marcat o schimbare concretă. Nu 
prelungi avansurile făcute Adei prin nici un pas în plus sau vreo 
altă insistenţă. Ada părea să fi uitat întâmplarea. Doamna Leigh 
era chiar mai amabilă decât înainte. Îi punea multe întrebări 
despre familia de la Jalna și, când află că unul dintre unchi 
studiază opera lui Shakespeare și că unul dintre tineri este poet, 
se porni să discute cu multă seriozitate cu Finch despre 
literatură. Rămase decepţionată că Renny n-a putut - după 
părerea lui Arthur, n-a vrut - să accepte ulterior alte două 
invitaţii la masă. 


Fie din cauză că stârnise acest nou interes, această subtilă 
cercetare a relaţiilor, temperamentelor și gusturilor familiei lui, 
fie datorită unei schimbări în atitudinea lui Arthur faţă de el, 
Finch se simţea mai puţin fericit în casa familiei Leigh, nu-și 
putea da seama de ce, totuși resimțea schimbarea, care nu era 
într-atât o schimbare ci mai curând o evoluţie, o nouă faţetă a 
afecțiunii pe care i-o purta Arthur. Acesta devenise extrem de 
susceptibil, tiranic și critic față de el. Acum Finch constata 
adesea că, datorită vreunei observaţii ţâfnoase, alteori 
neatente, îl rănea pe Arthur; că datorită vreunei grosolănii sau 
prostii, îl jignea; că atunci când își expunea zgomotos părerile, 
Arthur se crispa. Totuși petreceau ore atât de plăcute împreună, 
încât Finch se întorcea acasă, prin zăpadă, plin de voioșie în 
toată ființa lui. Greșeala era, hotărî Finch, că Arthur ţinea la el 
într-atât încât dorea să fie perfect, precum era el însuși, 
neînţelegând că pentru el e o imposibilitate. 

Cu totul altfel stăteau lucrurile cu George! George nu aștepta 
nimic de la el și nu se simţea dezamăgit. Erau în stare să 
petreacă o seară împreună în dormitorul său minuscul din casa 
parohială, studiind la un nivel de inteligenţă lipsit de elan, 
flecărind, povestindu-și glume idioate, presărând parchetul cu 
coji de nucă, coborând în cele din urmă în salon pentru o oră de 
muzică, înainte ca Finch să trebuiască s-o pornească grăbit spre 
casă. Finch la pian, George la banjo, fratele lui mai mare, Tom, 
la mandolină, în timp ce pastorul ședea fumându-și pipa lungă, 
cuibărită în barbă, citind „The Churchman” cu un calm 
desăvârșit. Tom era un tip leneș care făcea totul prost (în afară 
de grădinărit, pentru care avea geniu), dar în ce-l privea pe 
George, Finch nu se plictisea niciodată să-l asculte cântând la 
banjo, sau să-l privească șezând pe scaun, ţeapăn, cu mâinile lui 
groase ciupind strunele cu multă îndemânare și elan, cu ochii 
radiind blând de sub părul răvășit. 

George, ca și Finch, stătea întotdeauna prost cu banii. Uneori 
nu aveau amândoi la un loc nici măcar un sfant. Când Finch era 
cu Arthur accepta necontenit favoruri, necontenit i se ofereau 
lucruri plăcute pe care nu le putea răsplăti decât prin 
recunoștință. Adesea simţea că izvorul recunoștinţei sale va 
seca din cauza debitului continuu. 

— Dar nu trebuie să-mi mulțumești, exclama Leigh. Ştii bine 
că-mi face plăcere să-ţi ofer diverse lucruri. 


Dar, la următoarea ocazie când Finch, deși mulţumit, se 
abţinea să recunoască, Leigh îl întreba, cu o ușoară încruntare 
brăzdându-i fruntea netedă: 

— Eşti mulţumit, Finch, băiatule? Îţi place ideea? 

Cu totul altfel stăteau lucrurile cu George! Nu exista nimic 
pentru care să-i fie recunoscător lui George. Amândoi erau 
aproape la fel de lipsiţi de bunuri pământești pe cât cu putinţă. 
Fiecare poseda câteva haine ponosite, cărțile de școală, un 
ceas, și unul sau două obiecte îndrăgite: George banjoul, iar 
Finch o tabacheră veche din argint pe care i-o dăruise Lady 
Buckley. Când se ducea în vizită la casa parohială, Finch venea 
cu buzunarele pline cu mere; domnul Fennel le aducea băieților 
o farfurie cu uscăţele; amândoi dădeau iama prin cămara 
doamnei Fennel. Era un schimb în natură plăcut și necostisitor. 

Dar acum că George avea șaptesprezece ani iar Finch 
optsprezece, tânjeau cumplit după ceva mai mulţi bani de 
cheltuială. Finch încercase în felurite chipuri să facă rost de 
bani. Il întrebase umil pe Piers dacă nu poate să lucreze ceva 
pentru el sâmbăta și Piers îl pusese să sorteze mere în bezna 
îngheţată din magazie. Așezat pe pardoseala de ciment, 
mânuind fructele reci ca gheaţa în curentul pricinuit de ușa 
deschisă, contractase o bronșită care-l ţintuise două săptămâni 
la pat. Piers venise la căpătâiul lui. 

— Cât timp ai lucrat? îl întrebase. 

— Aproape toată ziua, croncăni Finch. 

— Câte ore exact? 

— De la nouă la patru cred, și bineînţeles, am întrerupt pentru 
masă. 

— O zi de muncă e de la șapte la cinci. Uite, poftim doi dolari. 
Şi mai bine cumpără-ţi o sticlă de sirop de tuse, dar data 
viitoare când o să vrei să câştigi ceva bani, găsește-ţi de lucru 
într-o seră. 

Aruncase pe plapomă o bancnotă nouă. Mai târziu Finch 
cheltuise banii pe trandafiri pentru Ada Leigh. 

A fi bolnav de bronșită era rău, dar a lipsi săptămâni de zile 
de la școală era și mai rău. Zăcuse, cu febră și pieptul sfâșiat de 
tuse, singur în mansarda lui, trăgând cu urechea la sunetele 
care răzbăteau de jos și care reprezentau singura lui societate, 
incapabil să mănânce mesele prea substanţiale pe care i le 


aducea Rags, făcându-și tot timpul griji că va cădea din nou la 
examene. 

Dar când s-a mai însănătoșit, simţi din nou dorinţa de a 
câștiga ceva bani. De data aceasta îi ceru lui Renny de lucru și 
Renny îi dădu un cal ce trebuia obișnuit cu şaua. In familia 
Whiteoak toţi știau să călărească, dar caii păreau să-și dea 
seama că Finch nu știe să-i stăpânească și, când îi călărea, 
încercau toate tertipurile lor preferate. 

lapa, abia restabilită după un accident, socotită blândă ca un 
mielușel, se pornise pe giumbușlucuri și, ferindu-se de poartă, îl 
răsturnase pe Finch în mijlocul drumului. Toată lumea, de la 
bunica până la Wakefield, râseseră de accidentul lui, și cum 
iapa, fericită de a fi scăpat de călăreţul din spinare, o pornise în 
galop spre pădure, unde reușiră s-o prindă abia după o oră, cu 
flancul jupuit de o creangă ruptă, Renny îl plătise pe Finch nu cu 
bani ci cu o înjurătură. Suporta în tăcere durerea la glezna 
scrântită dar o încruntătură furioasă îi umbrea fruntea în timp ce 
șchiopăta de la și spre gară. Să fie ţinta bațjocurii, asta era 
suprema lui umilire. 

Într-o seară, George îi spuse: 

— Cunosc un tip care ne-ar monta un aparat de radio pe mai 
nimic. 

— Hâm, mormăi Finch, mușcând dintr-un măr roșiatic. Dacă 
am avea măcar acel mai nimic. 

— Radioul îţi oferă o grămadă de distracţii, oftă George. Poţi 
să prinzi concerte minunate de la New York, Chicago... de 
pretutindeni, de fapt. 

— Muzică bună, hei? Concerte de pian? 

— Păi, da. Ai ascultat radioul lui Sinclair, nu? 

— Da, dar el îl potrivește întotdeauna numai la muzica de 
jazz. 

— De ce nu încerci să trezești interesul familiei tale? Un radio 
ar fi o distracţie grozavă pentru bunica, mătușa și unchii tăi. 

— Atunci nu m-aș mai putea apropia eu de el. In afară de asta 
nu s-ar lăsa convinși să dea bani pe un radio. Toţi bătrânii noștri 
sunt atât de zgârciţi că nu le poţi smulge un ban nici cu cleștele. 

— Dar Renny sau Piers ce-ar zice? 

— Nici unul, nici altul nu pot să sufere radioul. În plus, stăm 
foarte prost cu banii în iarna asta. La naiba, știi bine că nu capăt 
un ban decât pentru taxe și biletele de tren. Ce tot vorbești? 


George se aplecă înainte, chipul lui colțuros scăpărând 
poznaș. 

— Finch, știu cum putem câștiga ceva bani. 

Finch zvârli cotorul mărului în coșul de hârtii. 

— Cum, ia zi? 

Tonul lui suna sceptic. 

— Injghebând o orchestră. 

— O orchestră? Te-ai ţicnit, sau ce-i cu tine? 

— Da' de unde. Ascultă aici. Deunăzi tata a fost chemat la 
Stead la căpătâiul unui bolnav și eu l-am condus. Familia aia are 
o seră și, în timp ce așteptam afară, m-am plimbat pe-acolo 
privind prin geamuri la plante. Din seră, a ieșit un tip și-am 
intrat în vorbă cu el... Era un nepot care tocmai venise de la 
oraș la bunicul său bolnav. Curând am aflat că știe să cânte la 
mandolină. Are un prieten care cântă și el la mandolină și un 
altul care cântă la flaut. De câtva timp se tot gândesc că le-ar 
plăcea să-njghebeze o orchestră dacă ar mai găsi pe unii care să 
cânte la banjo și la pian. A fost teribil de încântat când i-am spus 
că s-ar putea să ne băgăm noi. 

Finch era descumpănit. 

— Dar tatăl tău... ce-o să zică? 

— N-o să afle. Ştii, nu i-am spus tipului că sunt băiatul lui tata. 
Crede că sunt în serviciul lui. M-am gândit că-i mai bine așa, 
pentru că părinţii sunt atât de stupizi când e vorba să te 
împrietenești cu necunoscuţi. Bineînţeles, ceilalţi tipi sunt băieţi 
de treabă, dar știi cât de absurzi pot fi cei din familie. 

Şi George adăugă pe un ton mai scăzut: 

— Unul dintre băieţi e ajutor de croitor - flautistul - iar celălalt 
lucrează la abator. 

— Aoleu! exclamă Finch. Vrei să zici că omoară animale? 

— Nu l-am întrebat, replică George ţâfnos. Principalul e că știe 
să cânte la mandolină. 

— Așadar ai făcut cunoștință cu ei. 

— Da. In pauza de prânz. Sunt niște băieţi tare la locul lor și 
sunt mult mai mari ca noi. Cel pe care l-am întâlnit primul are 
douăzeci și trei de ani și celălalt arată de vreo douăzeci și șase. 
Sunt foarte nerăbdători să te cunoască. 

Finch începu să tremure de emoție. Scoase o cutie în care 
erau două ţigări și i-o întinse lui George. 

— Vrei o ţigară? 


Le aprinseră. 

Finch era prea surexcitat ca să-l privească pe George în ochi. 
Fixa gaura burlanului de sobă din podea prin care se 
presupunea că pătrunde destulă căldură de jos pentru a încălzi 
camera lui George. Începu să se întrebe dacă vocile lor nu 
puteau fi auzite din bucătăria de dedesubt. 

— Nu s-aude prin burlan? Servitoarea e acolo jos? 

— Nu poate să ne audă. Şi-n afară de asta, e iubitu' la ea. 

— Cine e? 

— Jack Sims. De la familia Vaughan. 

De jos se auzea murmur de voci. Băieţii se apropiară încetișor 
de burlan și se uitară. În lumina unui bec slab văzură două braţe 
întinse pe bufetul de bucătărie. Mâinile se înlănţuiau. Una din 
mâini apărând dintr-o mânecă de bumbac albastru era durdulie, 
de un roz sângeriu de pe urma atâtor rufe spălate, cealaltă, a 
cărei încheietură păroasă ieșea la iveală de sub stofa groasă, 
era mâna noduroasă a unui muncitor agricol de vârstă mijlocie. 
Vocile încetaseră și unicul sunet era ticăitul ceasului de 
bucătărie. 

Cele două mâini împletite îl fascinau pe Finch. Deveniră 
pentru el simbolice pentru misterul, căutarea și aflarea 
sprijinului în viaţă. Simţi tandreţea, focul pe care fiecare mână o 
afla în cealaltă și le aduna ca pe niște ierburi de leac pentru 
singurătatea inimii... 

George șopti: 

— Nu merg niciodată mai departe de atât, zău. Fapt verificat. 

— Vrei să zici mai aproape, nu? 

— Vreau să spun nici un pas înainte. 

Izbucniră în chicoteli înăbușite. Se aruncară pe divanul plin de 
arcuri rupte, scoțând explozii de ţipete. Dar, deși Finch chicotea 
isteric, cu ochiul minţii continua să privească pe burlan, sufletul 
arzându-i de dorinţa să știe ce gândeau cei doi de jos. 

— De ce nu mi-ai spus de ei până acum? Ne-am fi putut chiori 
la ei mai des. 

— Nu era nimic care să merite. 

Faţa lui George se posomori. 

— Ascultă aici, Finch, ce te interesează mai mult, orchestra 
sau ăia doi caraghioși care se giugiulesc în bucătărie? 

Finch replică, râzând încă: 


— N-are nici un rost să-mi vorbești mie despre o orchestră. Nu 
m-ar lăsa să mă duc la oraș pentru repetiţii sau ca să cânt prin 
diverse locuri, pentru nimic în lume. Ar ieși un scandal monstru 
numai dac-aș propune așa ceva. 

— Nu-i nevoie să le spui nici o vorbă. Am aranjat eu totul. N-ai 
nimic împotrivă să câștigi câte cinci dolari din când în când, nu? 

Finch se ridică în capul oaselor și-l privi cu ochi mari. 

— Am să câștig chiar atât de mult? 

— Categoric. Lilly, așa-l cheamă pe șeful orchestrei, zice că 
putem scoate ușor douăzeci și cinci de dolari pe noapte cântând 
muzică de dans în restaurante. Asta înseamnă cinci de căciulă. 
Nu-i prea rău, hei, ca să zdrăngănim câteva ore? Acum nu mă 
întrerupe. O să fie cel mai simplu lucru din lume să punem 
treaba la cale. Dacă luăm în goană o îmbucătură la prânz, ne 
rămâne o oră de repetiţie la amiază. Uneori putem să repetăm 
după ora cinci și să rămânem în oraș până la trenul de șapte 
treizeci. Asta-i ușor. Acum în privinţa serilor de dans. Ti- 
amintești că mătușa mea, doamna St. John, a rămas nu de mult 
văduvă. 

Finch încuviinţă din cap. 

— Se bucură de consideraţie în familia ta, nu? 

Din nou Finch încuviință ceremonios. 

— În regulă. Chiar ieri mătușa îmi spunea c-ar vrea să dorm la 
ea măcar o noapte pe săptămână ca să-i ţin de urât. Ea ar fi 
încântată dacă te-aș aduce și pe tine și, ţinând seama că e în 
grațiile teribilei tale familii, nu cred c-ar avea ceva împotrivă să 
dormi în casa ei, având în vedere că a rămas văduvă și așa mai 
departe, și bănuiesc că Renny te crede mai dispus să înveţi 
când ești cu mine decât cu insul ăla, Leigh. 

În felul lui molcom, George îl antipatiza profund pe Leigh. 

— Dar mătușa ta n-o să intre la bănuieli? 

George zâmbi plin de bunăvoință: 

— Totul se potrivește de minune. Mătușica se duce la culcare 
la ora opt în fiecare seară după cum i-a prescris medicul. O să 
ne vadă scoțându-ne cărțile - biblioteca e la parter - și apoi o s-o 
ia din loc spre dormitorul ei și o să facă nani. Dansul începe la 
ora nouă. Și ţine seama c-o s-avem ce vedea în restaurantele 
alea. Și, pe-deasupra, cinci bătrâne de căciulă. 

Tot șoptind, făcură planuri împreună până veni vremea ca 
Finch să plece acasă. Acolo, învelit într-o plapumă, se puse pe 


învăţat, în- cercând să recupereze timpul pierdut. Dar între el și 
pagină se așternea mereu imaginea celor două mâini înlănţuite, 
întinse pe bufetul de bucătărie, apoi faţa Adei cu gura înfiorată 
de un zâmbet, palpitând de sărutările pe care i le dăduse. Cu un 
efort, alungă aceste închipuiri și-și târî mintea înapoi la datorie. 

Deși păruse dificil și improbabil, orchestra se înfiripă totuși. 
Înflori. Mesele de prânz erau luate în goană și pauza de amiază 
o petreceau repetând în salonașul de deasupra croitoriei unde 
pătrundea mirosul înţepător de fier încins netezind stofă 
umezită. Ajutorul de croitor era vărul croitorului și locuia și el 
împreună cu tânăra lui soţie și pruncul lor plăpând deasupra 
prăvăliei. Era cel mai în vârstă dintre membrii orchestrei, având 
douăzeci și șase de ani. Îl chema Meech. Curând, Finch făcu 
cunoștință cu întreaga familie și, întrucât se purtau prietenos cu 
el și-l admirau cum cântă la pian, le dărui afecțiunea lui. Adesea, 
după ce terminau repetiţia, mai zăboveau un timp riscând să 
întârzie la școală, ca să cânte Chopin sau Schubert în fața 
cercului de prieteni. Atunci tânăra soţie slăbuţă a lui Meech se 
ghemuia lângă pian urmărindu-i mâinile în timp ce cânta. Stătea 
atât de aproape încât îl încurca, dar Finch nu voia s-o roage să 
se dea mai la o parte. Așezată așa, cu ochii la el, în timp ce 
muzica izvora de sub mâinile lui, îl făcea să se simtă sigur și 
puternic, liber ca vântul. 

— Haide, vino, îl zorea George, cu banjoul sub braţ, o să 
întârziem. 

— Nu mă aștepta, răspundea Finch peste umăr și era mai 
fericit când banjoul, prima și a doua mandolină plecau și 
rămânea singur cu flautul și familia lui. 

Acum Finch cunoștea un nou fel de viaţă, viaţa fetelor de 
prăvălie și a curtezanilor lor în căutare de distracţii nocturne în 
restaurantele ieftine. 

În dimineţile când orchestra avea un angajament pentru 
seară, se trezea dintr-un salt, plin de emoție. De fiecare dată își 
netezea calea în familie cu o seară înainte. Biata doamnă St. 
John dorea ca George să doarmă la ea peste noapte și i-ar fi 
făcut plăcere să vină și Finch. Niciodată nu s-a ivit vreo 
opreliște. Finch descoperi că era cel mai ușor lucru de pe lume 
să ducă o viaţă dublă. Mătușa Augusta îi trimitea doamnei St. 
John câte o cutie cu fursecuri sau un borcan cu marmeladă de 
portocale. Mătușa lui, deși îl privea cu răceală, ţinându-și capul 


dat pe spate cu aerul ei ofensat, avea, în inima ei, o slăbiciune 
pentru Finch. Spre surprinderea lui, câștigase canarul la loterie 
și dusese pe furiș în camera ei colivia învelită în hârtie, drept 
cadou pentru cea de-a șaptezeci și șasea aniversare a zilei ei de 
naștere. Îi venise inspiraţia constatând că ziua când luase 
canarul coincidea cu aniversarea ei. Mătușa Augusta îi spusese 
că norocul lui la loterie era un semn de bun augur pentru viitor. 
Cei doi se apropiară sufletește. O vizita adesea în camera ei ca 
să vadă canarul și împreună îl priveau cu desfătare. Curând, 
mătușa ajunse să adore canarul. Acum trebuia să țină mereu 
ușa de la camera ei bine închisă de teamă ca bătrâna doamnă 
Whiteoak să nu-l audă cântând. Bunica n-ar fi tolerat nici în 
ruptul capului altă pasăre în casă pe lângă Boney. Apoi mai era 
și teama de Sasha, pisica persană galbenă a lui Ernest, care se 
deprinsese să-și facă toaleta pe preșul din faţa camerei 
Augustei. Și Ernest începu să îndrăgească canarul. Venea și el în 
camera sorii lui ca să-i audă cântând și se uitau împreună 
extaziaţi, cu feţe lungi, la trupușorul tremurător în timp ce-și 
legăna căpșorul galben dintr-o parte într-alta, îndreptând triluri 
când spre un ascultător, când spre altul. 

In zilele acelea Finch trăi ca într-un fel de ceaţă. Simţea viaţa 
luând altă înfățișare în jurul lui. Forțe noi îl trăgeau ba într-o 
direcție ba într-alta. Când și când simţea în piept un dor, 
aproape un chin, tânjind după ceva ce-i era necunoscut. Nu era 
vorba de credință. Nici de dragoste - nu mai repetase încercarea 
de a o săruta pe Ada - ci de ceva din care dragostea era doar o 
parte. Avea ochii tulburi, slăbise. Totuși îi era mereu foame. În 
zilele când nu repetau cu orchestra, se ducea, după masa de 
prânz luată la școală, la un mare magazin foarte frecventat de 
băieţi când erau în fonduri. Acolo se plimba prin faţa vitrinelor 
scânteietoare ce etalau bucate tentante: platouri cu șuncă și 
limbă, homari roșii ca focul și mici crevete trandafirii; rămânea 
pe loc, fascinat de vitrina cu brânzeturi. Brânza moale, brânza 
elveţiană, Camembert, Roquefort, Oka, micile  rotocoale 
drăgălașe făcute de călugării trapiști din Quebec. Se gândea că 
i-ar fi plăcut să fie călugăr și să lucreze în încăperile răcoroase 
ale mănăstirii și se hotărî să cumpere acest soi de brânză, deși 
nu-i plăcea, numai datorită gândului pe care i-l sugera. În 
cealaltă parte a magazinului se afla George care-și dădea banii 
pe prăjituri și ciocolată și pe fructe conservate din California. 


Se retrăgeau cu comoara lor și, împreună cu prietenii, o 
devorau grăbiţi în timpul pauzei sau aranjau un ospăț după ore 
când se puteau înfrupta în liniște. Izbutiră, cu toate acestea, să 
pună deoparte o sumă respectabilă pentru radio și în vederea 
unei excursii, cu cortul, în vacanţa de vară. Lui Finch i-ar fi 
plăcut să cumpere cadouri pentru ai lui din bănetul care-i 
umplea cu atâta repeziciune buzunarele, dar ce-ar fi gândit ei în 
legătură cu proveniența banilor? Nu putu însă rezista tentaţiei 
unei cravate pentru Renny, de ziua lui, în martie. Petrecu vreme 
îndelungată în magazinul de galanterie ca s-o aleagă: două 
nuanţe de albastru, dispuse în dungi splendide. Când i-o oferi, 
sprâncenele lui Renny se înălţară pe frunte, de uimire. Era vădit 
mișcat. Dar când o arboră la ceaiul de duminică, albastrul viu, 
ţipător, în contrast cu tenul intens colorat al feţii și cu părul 
roșu, stârni o furtună de proteste din partea familiei. 
Frumuseţea lui Renny care, ziceau ei, cerea culori închise pentru 
a fi pusă în valoare, era dezavantajată de această cravată. l-ar fi 
venit bine lui Piers, cu ochii lui albaștri și tenul bălai și data 
următoare când Finch văzu cravata, Piers era cel care o purta. 

Avu mai mult noroc cu acuarelele pe care i le cumpărase lui 
Wakefield. Ca să evite orice bănuială, fiindcă era o cutie de 
acuarele de foarte bună calitate, spuse că e un cadou de la 
Leigh. Wake, care trebuia să stea în pat în săptămâna aceea, se 
arătă încântat. Picta cât e ziua de lungă. Văzând patul încărcat 
cu mormane de acuarele, Renny își spuse, pentru o clipă 
împovărat: „Sfinte Dumnezeule, băieţașul ăsta o s-ajungă și el, 
bietu', un geniu”! 

Angajamentele pentru orchestră se ţineau lanţ. Tinerii 
muzicanți cântau cu atâta antren neobosit, erau atât de 
îndatoritori! Finch se spetea învățând conștiincios și, ba cu 
repetițiile, ba cu învăţătura și lipsa de somn, slăbi așa de tare că 
până și Piers se arătă îngrijorat. 

— Încearcă să mănânci mai mult, îl sfătui el. Crești și ai 
nevoie de mâncare multă și bună. 

— Să mănânce! se oţări Finch, cu nervii pe muche de cuţit. 
Mănânc tot timpul. Dacă sunt slab, e treaba mea. Te rog lasă- 
mă în pace. 

— Păi, insistă Piers, pipăind braţul lui Finch, slăbești tot mai 
mult. Te-ai înmuiat de tot. Uite, pipăie puţin mușchii mei. 


— Nu vreau „să-ţi pipăi mușchii”. Dacă ţi-ai folosi mai puţin 
mușchii pe mine, n-ar mai fi așa de tari și eu n-aș mai fi așa de 
slab. 

Intr-o zi, în martie, George aduse vestea unui angajament la 
un restaurant unde mai cântaseră de câteva ori. Membrii unui 
Club sportiv organizau un bal. Cei doi băieţi petrecuseră două 
weekenduri la rând în casa doamnei St. John iar orchestra 
muncise din greu pentru a învăţa niște bucăţi de dans noi. 
Cântaseră patru seri, așa că Finch putea adăuga douăzeci de 
dolari la comoara ascunsă pe raftul de sus al dulapului său într- 
un vechi coș de pescuit. Când stătea acasă, învăţa până târziu 
noaptea, de teamă să nu cadă din nou la examene. 

In seara când urmau să cânte la petrecerea clubului sportiv se 
simţea foarte obosit. Intâmpinase greutăţi pentru a obţine 
învoirea de a petrece noaptea în oraș și reușise numai după ce 
apelase disperat la mătușa Augusta, care intervenise pentru el. 
Și pastorul începuse să fie de părere că sora lui ar trebui să se 
descurce fără George și chiar doamna St. John devenise ea 
însăși mai puţin dornică de prezenţa celor doi tineri musafiri. 
Finch simţea că nu mai poate face faţă tensiunii, că pentru un 
timp orchestra ar trebui să renunţe la noi angajamente sau să 
găsească pe altcineva la pian. Totuși îl pasiona. Era o viaţă - să 
facă muzică, să privească dansatorii, să-i vadă drăgostindu-se, 
să se afle pe străzi noaptea târziu, să simtă în buzunar banii 
proaspăt câștigați. 

In seara aceea, doamna St. John se hotărâse cu greu să plece 
la culcare. O ducea mai bine cu sănătatea și nu mai era nevoie 
să se retragă devreme. li făcea plăcere să stea în bibliotecă și 
să-i privească, adânciţi în studiu, pe cei doi tineri imberbi, cu 
părul lor des pe care cădea lumina lămpii: al lui George castaniu 
și ciufulit, al lui Finch, blond, suplu, cu cârlionțul de pe frunte 
care-i făcea doamnei St. John o impresie deosebită. li plăcea să 
se uite la mâinile lor - ale lui George mici, albe, puternice și 
precise în mișcări; ale lui Finch, lungi, osoase, totuși frumos 
modelate, nervoase, nesigure. 

Până când plecă, băieţii simulară o cufundare în studiu, ca în 
transă, și când în fine plecă și încordarea luă sfârșit, îi apucă un 
acces de râs pe înfundate care, la Finch, risca să devină isteric. 

— Incetează, îi porunci George, revenindu-și în fire, poate te 
aude și ne pomenim iarăși cu ea. 


Finch își îngropă faţa în îndoitura braţului și scoase niște 
chiţăieli ciudate. George îl fulgeră cu privirea. 

— N-am mai văzut un individ ca tine. Nu știi niciodată când 
trebuie să pui capăt la ceva. Se uită la ceas. Cerule, nu putem 
risca să luăm tramvaiul. Va trebui să telefonez după un taxi. 

Deschise ușa bibliotecii și trase cu urechea. 

— O aud sus, spălându-se. Cred că nu mai prezintă nici un 
pericol acum. 

Luă receptorul din furcă și ceru un număr. Se uită fix peste 
masă la Finch care-i întoarse privirea cu ochi umezi și buzele 
ţuguiate într-un rânjet crispat. Avea o înfățișare atât de stupidă 
încât George pufni în telefon. Comandă taxiul bolborosind 
prostește. Finch chiţăia din nou. 

— Cred și eu, răbufni George, trântind receptorul, dacă nu ești 
în stare să te controlezi... 

Își dădea toată osteneala să se comporte la fel ca tatăl lui. 

George ieși în hol și se furișă pe scări în sus până la ușa 
mătușii lui. 

Când se întoarse, anunţă: 

— E-n regulă. Se pregătește de culcare... l-am spus șoferului 
să aștepte după colţ. Acum, dă-i bătaie, Finch, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Gonind prin noaptea rece de primăvară, se simţiră pătrunși de 
vraja aventurii, gândindu-se la viaţa plină de riscuri pe care o 
duceau. George își ţinea banjoul pe genunchi, Finch o mapă cu 
note. În timp ce George plătea șoferul, Finch își ridică ochii spre 
o firmă mare luminoasă, de un roșu rubiniu care făcea reclamă 
pentru bomboane de ciocolată; firma strălucea incandescentă 
pe cerul cenușiu, înnourat. 

— Nu m-ar mira să ningă, constată el. E destul de frig. 

În schimb în restaurant era foarte cald. Încăperea era plină de 
tineri - băieţii, jucători de hockey, supli și puternici, fetele cu 
umerii goi, cu picioarele în ciorapi de mătase, cu buzele roșii pe 
feţele râzătoare. Unele dintre ele îl cunoșteau pe Finch din 
vedere ca membru al orchestrei și-i făceau semne cu mâna în 
timp ce el apăsa câte o clapă iar orchestra își acorda 
instrumentele. Finch avea ceva ce le atrăgea. 

— Hei, Doris, uite-l pe băiatul cu păr blond! Parcă-i un 
mielușel. Nu mi-ar displace să dansez cu el. 


Flautul, cele două mandoline, banjoul, pianul, prinseră glas. 
Cântară bucuria dansului, a membrelor puternice, a spinărilor 
suple, a vârfurilor de degete ce se atingeau electrizate. Toată 
mulţimea aceea viu colorată galopa ca un grup de hăitași, 
mânaţi de cinci câini de vânătoare pe urmele acelei vulpi plină 
de viclenie: Plăcerea. 

Când sosi vremea cinei, membrii orchestrei se ridicară și-și 
întinseră picioarele. Cântaseră trei ore în șir. Un chelner le 
aduse gustări. Incercând să nu pară hămesit, Finch se enervă 
când o fată înaltă, cu păr negru se apropie de el. 

— Cerule, grozav știți să cântaţi voi, măi băieţi, spuse ea. Îmi 
place să dansez pe muzica voastră mai mult decât a oricărei 
orchestre mari. 

— Ei, fugi de aici. 

— Zău, chiar așa e. 

Finch mai luă un sandviș. Privirea lui nu se ridica deasupra 
gleznelor ei sclipitoare. 

— Eşti un băiat ciudat. Doamne, ai niște gene lungi aproape 
de un stânjen! 

Finch roși și-și ridică ochii până la nivelul pieptului ei de 
albeaţa marmorei. 

— Aș vrea să dansăm un dans împreună, domnule... cum te 
cheamă? 

— Finch. 

— O, și numele de botez? 

— Bill. 

— Bill Finch, da? Aș vrea să vii să mă vizitezi într-o seară, vrei, 
Bill? 

— Cred că da. 

— Strada Mayberry, nr. 5. Ai să ţii minte? Vii mâine seară? 
întreabă de domnișoara Lucas. 

— Nu, mâine n-aș putea. 

— Atunci, poimâine? 

— Da, aprobă Finch. Poimâine. 

Dorea teribil să-l lase singur cu sandvișurile. 

Un tip voinic se apropie și-o luă de braţ. 

— Ascultă, Betty, făcu el, fără d-astea! 

O luă de acolo, dar ochii ei verzui, îndrăzneţi, priveau râzători 
peste umăr la Finch. 


| se lăudă lui Meech flautistul, despre avansurile pe care i le 
făcuse fata, în timp ce înghițeau la repezeală prăjituri și cafea. 

— Asta-i genul de fată de care trebuie să te ferești, își dădu 
Meech cu părerea. Sunt o mulţime de fâţe obraznice pe-aici, ce 
mai încoa și-ncolo. 

Dansul continuă, dansatorii mișcându-se încă și mai liber, cu 
ochi și mai strălucitori decât înainte de gustare. Băuseră un pic, 
dar nu erau gălăgioși. La ora două, Burns, cântăreţul la 
mandolină care lucra într-un abator, le trecu din mână în mână 
o sticlă tovarășilor săi din orchestră. Erau cu toţii foarte obosiţi. 
Nu peste mult timp, o goliră. _ 

— Încă un dans! implorară dansatorii la ora trei. Încă un dans! 

Băteau puternic din palme. 

Finch simţea că e pe punctul să cadă de pe scaun. Un tendon 
la mâna dreaptă îl durea îngrozitor. Dansatorii i se păreau niște 
vampiri ce-i sugeau sângele, fără să se mai sature. 

Fata cea înaltă se desprinse din imaginea estompată a 
mulţimii și se năpusti spre pian. Işi încolăci braţele în jurul 
gâtului lui Finch și-l strânse la piept. 

— Încă un dans, încă unu’ șopti ea, și nu-ţi uita promisiunea! 

Mirosul ei fierbinte, încins, îi făcu greață. | se tăie respiraţia și 
rămase epuizat, cu mâinile inerte pe claviatură. Incercă să-și 
tragă, capul înapoi. 

— Nu fii așa de reţinut, scumpule, zise fata dându-i drumul, și 
din nou apăru bărbatul cel voinic și-o luă de-acolo târâș. 

Se ivi un chelner cu o cană de sticlă și cu pahare. 

— Vreţi niște bere de ghimber? îi întrebă, zâmbind, pe 
orchestranţi. 

Finch luă un pahar. Era o băutură mai tare decât berea de 
ghimber, descoperi el. 

După prima jumătate de pahar îl străbătu o dogoare plăcută. 
După a doua jumătate se simţi mai în putere, mai zdravăn. Se 
uită peste umăr la ceilalți. Ochii lui George Fennel străluceau 
sub părul răvășit. Meech, flautistul, avea o pată roz pe fruntea 
lui înaltă, palidă. Lilly și Burns râdeau împreună. Burns rostea cu 
o voce groasă de bas: 

— Lilly ăsta nu e-n stare să mai vadă corzile. Eşti praf, nu-i 
așa, Lilly? 

Acum însă constatară că pot continua să cânte. Un mic suflu 
de energie îi mână spre melodia „Inima mi s-a oprit în loc”. 


Dansatorii se mișcau în tăcere, ţinându-se strâns lipiţi. Tălpile 
lor alunecau pe podea cu un hârșâit uscat ca de frunze de 
toamnă. Luminile albe, crude, îi făceau să pară îmbătrânițţi 
înainte de vreme. S-ar fi zis că o mălură căzuse asupra lor. Și 
totuși nu se puteau opri din dans. 

Acum orchestra era cea care îi târa. Parcă n-ar mai fi fost 
altceva decât niște marionete acţionate de sfori. Continuau, 
spasmodic, dans după dans și băteau din palmele înfierbântate, 
umede, cerând orchestrei să mai cânte. Atunci orchestra se 
porni să cânte singură cu excepţia lui Meech, flautistul. Cântară, 
„Și atunci inima mi s-a oprit în loc” deoarece aveau un 
repertoriu limitat și erau nevoiţi să repete bucăţile iarăși și 
iarăși. 

În cele din urmă picioarele ce dansau se opriră locului. Era 
trecut de ora patru când membrii orchestrei coborâră scările 
înguste și ieșiră în întunericul dimineţii. 

Căzuse zăpadă din belșug. Străzile orașului arătau la fel de 
pure ca niște căi ale cerului. Pretutindeni o albeață de marmoră, 
boltită de un cer albastru închis pe care atârna o lună mare 
aurie. 

Răceala proaspătă a aerului neclintit era ca o mângâiere 
voioasă. Își îndreptară feţele spre văzduh, deschiseră gurile și 
sorbiră aerul cu nesaț. Căutară să-l absoarbă în toată fiinţa lor. 
Zăpada pură, pufoasă, de sub picioarele lor era minunată. 
Alergară prin ea, zburătăcind-o. Lilly își scoase pălăria ca să-și 
răcorească capul, dar Burns i-o înhăţă și i-o tufli din nou pe 
creștet. 

— Nu, nu, o să răcești, micuțul meu Lilly. Micuţul, drăgălașul 
meu Lilly, îl mustră el, cu vocea cam încleiată. 

Lilly, cu pălăria pleoștită pe ochi, își târa picioarele în tăcere, 
foarte plictisit. 

— Știu eu un loc unde-am putea găsi să mâncăm ceva bun, 
cald, continuă Burns. Mor de foame. 

— Și eu! exclamă George. Du-ne acolo, oh, Burns! Tu cel cu 
nume răsunător. Hai s-o facem lată! 

— Ar trebui să mă duc acasă, obiectă Meech, la nevastă și la 
ăla mic. 

Burns exclamă: 

— Nevasta și ăla mic să se ducă... 

— la seama la gură, îl întrerupse flautistul, înfruntându-l. 


— Ține-ţi firea, ripostă Burns. N-am avut nici o intenţie rea. 
Am vrut doar să spun că știu un loc unde putem lua o masă 
bună, caldă, și având în vedere că am câștigat bani în plus astă 
seară, sunt dispus să vă fac cinste la toţi. Ce ziceţi de asta, ei? 

Se învoiră cât ai clipi din ochi și în timp ce-și continuară 
drumul tropăind, Burns remarcă: 

— Stomacul meu începe să creadă că mi s-a retezat gâtlejul. 

Tovarășii lui mormăiră. Gândeau că e de foarte prost gust din 
partea unui măcelar să vorbească despre gâtlejuri tăiate. 

Restaurantul la care îi conduse Burns era un mic local afumat 
și prost luminat, dar ouăle cu slănină erau bune și după o 
discuţie în șoaptă, chelnerul le aduse o cană cu bere. Cei cinci 
aveau o foame de lup. Aproape că nu-i observară pe ceilalţi 
consumatori din local până când nu-și linseră farfuriile și nu-și 
aprinseră ţigările. Atunci George se aplecă spre prietenii lui și le 
șopti: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dosiţi instrumentele. Dacă 
ăștia dau cu ochii de ele, o să se ţină de capul nostru să le 
cântăm. 

Erau vreo două duzini de oameni așezați pe la mese. Se 
vedea limpede că-i privesc pe tinerii noștri cu o căutătură 
interesată în ochi. Era prea târziu ca să ascundă mandolinele și 
banjoul. 

Unul dintre bărbaţi se apropie de ei. Le vorbi cu un zâmbet 
mieros: 

— Spuneţi, n-aţi vrea, voi băieţi, să ne ziceţi un cântec, două? 
Unele din fetișcanele de-aici sunt bine dispuse și-ar avea mare 
poftă să-și dezmorţească picioarele. 

— Drept cine ne luaţi? mârâi Lilly. Am cântat toată noaptea şi- 
n afară de-asta aici nu există pian. 

— Ba da, există. Colo, după paravan. Ziceţi-ne măcar un 
cântecel. Fetitele astea o să fie tare dezamăgite dacă nu 
cântaţi. 

Finch îi simţea în spatele urechii respiraţia greoaie, 
dezagreabilă. 

„Fetiţele” veniră ele însele și se alăturară insistențelor. Ceva 
dintr-o sticlă fu turnat în paharele de bere goale. Finch auzi un 
zumzet ciudat în cap. Aerul din încăpere se mișca de parcă nu 
mai era aer, ci valuri ce murmurau. Luminile electrice se 


estompară într-o pâclă lăptoasă. Era condus spre pian. Se 
simțea nespus de trist. 

In preajma lui, ceilalţi își acordau instrumentele. ÎI auzi pe 
George înjurând o coardă ruptă. Işi așeză mâinile pe claviatură 
și o privi clipind. Părea o terasă de marmură peste care treceau 
mici siluete negre de călugăriţe în alai. Stătea cu privirea ţintă 
la ele, buimăcit, erau așa de perfecte, de negre, de triste. Burns 
rosti răgușit: 

— „Inima mi s-a oprit în loc”. 

— "n regulă, aprobă Finch. 

Nu el era cel care cânta. Doar mâinile lui, mecanisme care nu 
depindeau deloc de el. Cântau și cântau mereu ce li se spunea 
să cânte, tare, hotărât, făcând să bubuie notele accentuate. 
Finch vedea faţa lui George, fixă ca o mască albă și mâinile lui 
mici, albe, ciupind strunele cu vigoare. Flautul se avânta și se 
lamenta într-un fel de geamăt de muribund; mandolinele 
ciripeau tot timpul de parcă n-ar fi cunoscut oboseala. Pumnii 
roșii de măcelar ai lui Burns îi produceau totdeauna lui Finch o 
oarecare senzaţie de greață văzându-i agitându-se deasupra 
coardelor. Mandolina părea un mic animal plăpând pe care 
Burns era pe punctul să-l măcelărească. 

Erau din nou în stradă. Răcneau toţi odată. Nu aveau nici un 
motiv să ridice, vocea. Un instinct primitiv le spunea însă că e 
momentul să urle. Se răzleţeau pe strada înzăpezită, uneori unul 
după altul, alteori înșiraţi de-a latul drumului. Luminozitatea 
ciudată a zăpezii - luna devenise prea palidă pentru a fi mai 
mult decât o prezenţă discretă pe cerul albit - împrumuta 
siluetelor lor ceva nepământean. Strigătele lor păreau mai 
degrabă ale unor spiriduși decât ale unor oameni. 

Nu știau încotro mergeau. Pe-o stradă în sus și pe alta în jos 
apoi, dând din nou de prima stradă, o traversau a doua oară 
fără s-o recunoască. Fiecare schimbare sau curbă bruscă lăsa 
urme pe zăpada neîntinată. Uneori se trezeau despărțiți în două 
grupuri, doi apucând într-o direcţie, trei în cealaltă. Atunci 
strigătele îndepărtate ale unui grup îi umpleau de panică pe cei 
din al doilea grup și o luau la fugă, strigându-se pe nume până 
când se întâlneau iarăși la vreun colţ și mica bandă se afla din 
nou reîntregită. 

Odată flautistul se rătăci de ceilalţi patru. Trecu un oarecare 
timp înainte de a observa că unul dintre ei lipsește deși își 


dăduseră seama că ceva nu e în regulă: dintre strigătele lor 
răgușite, groase, lipsea un țipăt pițigăiat de tenor. Dar în sfârșit 
realizară lipsa. Rămaseră ţintuiţi locului, holbându-se unul la 
altul. Cine dispăruse? 

Apoi, toţi deodată își dădură seama că Meech e cel care 
lipsește. 

— Meech! Meech! urlară și începură să alerge toţi grămadă, 
strigându-l pe nume și clătinându-se în timp ce alergau. 

Nu se auzi nici un răspuns așa că îl strigară pe numele de 
botez. 

— Sinden! Sinden! Hei, Sinden Meech! 

În cele din urmă îl găsiră. Se rătăcise pe o stradă largă, bine 
luminată, locuită de oameni avuţi. Strângea în braţe un stâlp de 
lumină electrică. Tinea capul dat pe spate și privea extaziat în 
sus. | g 

— Asta e un turn cu ceas, declară el. Incerc să aflu ce oră e. 
Unu... două... trei... patru... cinci... și numără cu voce tare până 
la douăzeci și nouă. Ora douăzeci și nouă, vesti el. Asta-i cea 
mai nenorocită oră pe care am auzit-o sunând în viaţa mea. 

— Du-te dracului, făcu Burns. Asta nu-i ceas. 

— Ba da, este, zău! $-am să stau aici până când o mai bate 
iarăși. Data viitoare când o bate... unu... două... trei... 

Restul  quintetului se alătură număratului cu strigăte 
explozive. 

Îi întrerupse un țipăt al lui Lilly, chircit în două în mijlocul 
drumului. Se opriră din numărat și-l înconjurară toţi în afară de 
Sinden Meech care tot mai îmbrăţișa stâlpul. 

— Ce s-a întâmplat, Lilly? 

— Am o durere. la spuneţi, băieţi, ce faceţi voi la o durere? 

— Unde o ai, Lilly? 

— În burta m... mea. 

— Ăsta nu-i un cuvânt să-l spui pe stradă! 

— Păi, cum să-i zic, atunci? 

— Diafragmă, răspunse George Fennel. 

— În regulă, atunci. Am o durere în diagramă. 

Tipară de râs sarcastic, ţopăind în cerc ca ciorile zburând în 
contra ninsorii. 

Când se mai potoliră, Meech anunţă, părăsind stâlpul și 
bălăbănindu-se spre ei: 

— Tata a crescut zece copii din meseria de piccolo. 


Se strânseră în jurul lui, curioși. Meech continuă plângăreţ: 

— Cum e posibil ca eu să nu pot crește unu, din flaut? 

Incepură să urle. 

Se iviră trei siluete care se apropiau, un bărbat și două femei. 
Femeile erau înspăimântate și chiar și bărbatul era nervos la 
perspectiva de a trece pe lângă această bandă de zurbagii. Le 
apucă strâns de braţ pe cele două femei, își luă o înfățișare 
hotărâtă și trecu printre ei. Dar de fapt nu aveau nici un motiv 
să le fie teamă. Cei cinci tineri se uitară lung, uimiţi, la feţele 
celor care li se înfățișau ca o apariţie insolită. Veniră cu toţii 
foarte aproape dar nu scoaseră nici un cuvânt până când cei trei 
trecură. Atunci George strigă: 

— Pa, pa, cucoanelor! 

Şi Finch gunguri: 

— Tai-tai, dom'le! 

Apoi o furtună de pa-pa și tai-tai însoţi cele trei siluete ce se 
îndepărtau. 

Fereastra unei case mari de vis-a-vis se deschise cu putere și 
un bărbat în cămașă de noapte se ivi în cadrul ei. 

— Dacă n-o ștergeţi de pe strada asta într-o clipă, 
derbedeilor, chem poliţia. Acum, luaţi-o din loc! 

Membrii orchestrei se priviră. Apoi izbucniră în fluierături, 
zeflemele și miorlăituri. Finch făcu un bulgăre de zăpadă și-l 
trimise în zbor pe fereastră în chipul înfuriat, cu favoriți. Urmă o 
salvă de bulgări. Locatarul casei se retrase. Se ducea să 
telefoneze la poliţie. 

Aproape în clipa când dispăru, o siluetă îndesată, cu cască, 
apăru la colţul străzii. Cu priviri îngrozite își înhăţară 
mandolinele, banjoul și flautul, participanţi tăcuţi la tot acest 
tărăboi, și-o zbughiră la fugă pe stradă și pe-o uliţă în jos. De 
acolo ieșiră într-altă stradă, o parcurseră în goană și auziră 
fluieratul poliţistului în aerul limpede al dimineţii. 

Vălurele de nori strălucitori, roșii-aurii apărură pe cer spre 
răsărit, prevestind revărsarea intensă a zilei. Umbre albastre 
prinseră formă pe zăpadă. 

Finch și George se treziră răzleţiţi de ceilalţi. Alergară o bună 
bucată și abia după aceea se asigurară că nu sunt urmăriţi. Se 
opriră și se priviră curios, ca niște oameni care se întâlnesc 
pentru prima oară, în împrejurări ciudate. 

— Unde locuiești? întrebă Finch. 


— Cu mătușa în casa veche pe College Street. 

După o clipă de gândire, Finch remarcă: 

— Şi eu locuiesc în casa veche. Pe nume Jalna. 

— Z-zău. Te duci acolo acum? 

— Nu știu. Un’ zici că stai? 

— Am zis casa veche pe College Street. 

— Vrei să mergi acolo? 

— Precis. To’ timpul. 

— Asta-i frumos, College Street, zici? 

— l-ascultă, ai ceva cont'a străzii astea? 

— Nu, nu. O s' te conduc acolo. 

— În reg'lă, Finch. Prieten bun pent’ mine. 

Finch își trecu brațul în jurul gâtului lui George și-o porniră 
înainte pe stradă cu un mers cam împleticit. Întâlniră un lăptar 
și-l întrebară în ce direcţie trebuie s-o ia, dar când acesta le 
explică, îi puseră spusele la îndoială cu atâta neîncredere încât 
lăptarul se enervă și dând bice calului, îi părăsi. 

Totuși, se ţinură pe urmele lui până la următorul loc de 
livrare, strigând: 

— Hei, ascultă! 

— Ce mai vreţi? mârâi lăptarul proţăpit în zăpada albăstruie, 
cu câteva sticle de lapte în mână. 

— Te oprești aici sau acolo? întrebă George. 

— Crezi că ai haz, nu? făcu lăptarul batjocoritor, trântind lada 
cu sticle în căruţă unde sări și el după aceea. 

— Cred că putem cumpăra și noi o sticlă de lapte, spuse 
Finch. 

— Să văd banii, răspunse lăptarul bănuitor și calul începu să 
tropăie greoi pe drumul bine cunoscut. 

Alergând cu pași mărunți pe de lături, Finch ridică la vedere 
un ban de aur. Lăptarul opri calul și îi întinse ursuz o sticlă. 

— Dac-aţi fi băut mai mult din ăsta și mai puțin din ălălalt, n- 
aţi fi ajuns în halul ăsta, rosti el. 

Dar după ce deschiseră sticla, descoperiră că laptele era 
îngheţat. Neconsolaţi, încercară să-l scoată cu un briceag dar nu 
reușiră și atunci sparseră sticla, îndepărtară cioburile și lăsară 
forma verticală, înţepenită, pe pragul primei case din apropiere. 

Finch își trecu din nou braţul în jurul gâtului prietenului său și 
din nou porniră în căutarea casei doamnei St. John. 

Finch cuibări capul lui George pe umărul său. 


— Ce ești tu? îl întrebă. 

— Băiat bun, răspunse George. 

— Ăsta-i un răspuns greșit, declară Finch, cu multă gravitate. 
la mai spune-mi o dată, ce ești tu? 

— Băiat buun, persistă George cu încăpățânare. 

— Asta-i un răspuns greșit. 

Și astfel continuară cu întrebări și răspunsuri până când, ca 
printr-o minune, se treziră în faţa ușii de la casa pe care o 
căutau. 

— Locuiești aici? întrebă Finch, politicos. 

— Da... Și tu locuiești aici? 

— Nu. Locuiesc... casă veche pe nume Jalna. 

— Aha... Păi, la rev'dere. 

— La rev'dere. Pe curând. 

Se despărţiră și din strada următoare, Finch luă un taxi și se 
duse la gară. În timpul drumului, stătu cu faţa lipită de geamul 
mașinii, observând cu interes de om băut străzile pe care 
treceau. 

Până la plecarea trenului de dimineaţă era puţin de așteptat. 
Însoţitorul din acest tren nu-l cunoștea pe Finch, dar îl 
supraveghea cu ochi de părinte și-l trezi din somnul lui greu 
înainte de a ajunge la gara Weddels unde trebuia să coboare și-l 
conduse cu bine până pe peron. 

Acolo, în câmp deschis, lumina soarelui se revărsa într-un 
șuvoi nestăvilit. Soarele urca pe cerul albăstrui limpede, cu o 
ardoare primăvăratică nestingherită de ninsoarea din timpul 
nopţii. De fapt, zăpada nu mai era altceva decât un linţoliu alb, 
subțire, întins deasupra pământului. Glia îl lepăda, împingându- 
și spre soare sânul cafeniu, dezgolit, își încorda trupul spre 
soare ca să-i absoarbă căldura. 

În șanțuri gâlgâiau firicele strălucitoare de apă. Mădularele 
goale ale copacilor luceau de parc-ar fi fost lăcuite. Un făgaș al 
drumului devenise o albie de scăldat pentru o păsărică. Işi 
flutură voios aripile cafenii și răspândi o cascadă de stropi 
scânteietori. 

Finch călca împroșcând prin zăpada ce se topea, cu faţa 
buhăită și îmbujorată și părul lipit de frunte. Doi fermieri trecând 
pe lângă el într-o căruţă, remarcară că tânărul Whiteoak creștea 
fără să devină cu nimic mai breaz decât restul familiei. 

ÎI întâlni pe Rags când era pe punctul să intre în casă. 


Cu aerul lui de solicitudine impertinentă, slujitorul remarcă: 

— Dac-aș fi io acu' în locul matale, dom'șoru Finch, eu n-aș 
intra-n casă în halu ăsta. M-aș duce pân spate la spălător și mi- 
aș clăti mutra. N-ar avea nici un rost să vază famelia ce noapte- 
am petrecut io, dom'le. 


VIII 
CEI PATRU FRATI 

Finch intră pe ușa din dos și cobori cu mișcări sacadate, cele 
câteva trepte care duceau spre subsol. Era prea năucit de 
bâzâitul din cap pentru ca să perceapă zvonul de glasuri din 
spălător și chiar după ce deschise ușa, nu-și dădu imediat 
seama că încăperea e ocupată. Totuși, în timp ce stătea clipind 
din ochi în atmosfera încălzită, plină de aburi, desluși treptat 
siluetele fraţilor săi. Piers era îngenunchiat lângă cada mare de 
tablă în care un spaniel ud tremura vargă având o înfățișare 
înduioșător de supusă și oropsită cu tot părul lui pufos lipit de 
clăbucul de săpun. Sprijinit de chiuvetă, cu pipa în gură, Renny 
dirija operaţiile iar micul Wakefield, cocoţat pe o scară mobilă, 
mânca un baton de ciocolată. 

Finch șovăi, dar era prea târziu pentru a bate în retragere - 
toţi trei îl văzuseră. Păși înăuntru cu luare aminte și închise ușa 
în urma lui. Un timp nimeni nu-i dădu nici o atenţie. Renny își 
puse pipa pe pervazul ferestrei, apucă de jos o găleată cu apă 
curată și o turnă peste câine, Piers frecându-i capul cu mâinile 
pentru a-l clăti de clăbuc. 

— Bun băiat, bravo! exclamă Wakefield. Sus, Merlin, sus! 

Spanielul, eliberat, făcu câţiva pași împleticiţi pe podeaua de 
cărămidă, apoi se scutură cu forță, împrăștiind o jerbă de stropi 
în toate părţile. 

— Hei! Hei! ţipă Wakefield. Ne îneci. 

Renny aruncă un prosop de baie spre Piers care, cu mânecile 
suflecate sus pe braţele sale albe, mușchiuloase, începu să 
frece câinele cu toată puterea. 

Brusc, Renny se întoarse și se uită la Finch. 

— Să mă trăsnească âl de sus! exclamă el. 

Wakefield se iți la Finch prin aerul plin de aburi și apoi, 
imitând perfect tonul fratelui mai mare, exclamă în falsetul său 
limpede: 

— Să-mă trăsnească și pe mine! 

Piers se uită peste umăr la cauza uimirii lor. Nu făcu nici o 
remarcă, dar, dădu drumul câinelui, se ridică și înaintă cu un 
pas spre el pentru o mai îndeaproape cercetare. Finch stătea cu 
faţa spre ei, cu buza de jos căzută într-o expresie de 
resentiment stupid, cu faţa mânjită, gulerul și cravata strâmbe. 

— Ei, mărâi el din colţul gurii, vă place mutra mea? 


— Așa de mult, i-o întoarse Piers, că mă bate gândul să-ți vâr 
capul în cada asta cu clăbuc. 

— Încearcă numai! Încercaţi numai să mă atingeţi cu un 
deget, oricare din voi! Vreau să fiu lăsat în pace, asta vreau. N- 
am chef să vă amestecați, nici unul, unde nu vă fierbe oala! 

Își aţinti privirea sumbră asupra lui Piers. 

— Ne-am mai bătut odată în camera asta. Spune un cuvânt și 
ne batem iarăși. 

— Ne-am bătut! 

Piers izbucni în râs batjocoritor. 

— Ne-am bătut, măi nătăntolule... n-o să spui, sper, că aia a 
fost bătaie? Mi-ai azvârlit niște apă în obraz și eu am dat cu tine 
de pământ. 

Piers se întoarse spre Renny. 

— Nu-ţi amintești? Ai intrat tu atunci și el zăcea pe jos cu 
nasul sângerând și se smiorcăia. 

Finch îl întrerupse cu violenţă: 

— Nu mă smiorcăiam! 

— Ba da, te smiorcăiai! Întotdeauna te smiorcăi când încasezi 
o pedeapsă. Scânceala e specialitatea ta. 

Cu faţa strâmbată de furie, Finch se repezi spre el iar câinele, 
înviorat de baie, dornic să ia parte și el la distracţie, sări lătrând 
asupra lui Finch, gata, gata să-l răstoarne. 

Acest ghem umed cu labele sprijinite pe el a însemnat ultima 
picătură pentru nervii lui Finch. Lătrăturile nestăpânite ale 
câinelui chiar în obrazul lui îl zăpăciră pe băiat. Nici nu-și dădu 
prea bine seama ce face când îi trase câinelui un picior. Chiar și 
schelălăitul lui de durere abia îi pătrunse în conștiință. Ceea ce a 
străpuns-o însă cu o teribilă claritate a fost expresia de furie 
oarbă a lui Renny. „Arată foarte ciudat, gândi Finch, așa alb ca o 
stafie, cu expresia asta cumplită!” 

Renny se holba de parcă nu-i venea să creadă că Finch 
dăduse cu piciorul în Merlin. Apoi gura i se încleștă. Lăsă pipa 
din mână și dintr-un pas ajunse la Finch. Il scutură așa cum un 
șoricar scutură un şobolan, apoi îl azvârli pe o bancă, zicând: 

— Dac-aș fi convins că ţi-ai dat seama de ce-ai făcut, te-aș 
jupui! 

Se aplecă și-și puse mâna pe coasta câinelui, privindu-l liniștit 
în ochi. 


Finch urmărea mâna lui Renny, mâna aceea puternică, aspră, 
care se mișca cu iuţeala și siguranţa unui mecanism. Băiatul se 
întinse pe bancă cu spatele rezemat de perete, plin de 
amărăciune, mânie și dispreţ faţă de sine. 

De pe locul unde stătea cocoţat, Wakefield emise remarca: 

— De obicei, eu nu sunt prezent când are loc câte-o bătaie. 

Nimeni nu-l auzi. 

— Acum, spuse Renny, luându-și din nou pipa, vreau să-mi 
spui unde ai fost azi noapte. 

— În oraș, mormăi Finch, cu vocea frântă. 

— Unde? Fără îndoială n-ai fost la doamna St. John. 

— Am luat masa acolo. 

— Şi? 

Finch ar fi vrut ca ochii lui Renny să nu fie atât de aprigi, de 
neîndurători, de scrutători. II făceau să nu poată gândi limpede, 
ca să încerce să se pună într-o lumină favorabilă, dacă așa ceva 
mai era cu putinţă. Totuși, ce rost mai avea acum să facă vreo 
încercare după ce îl lovise pe Merlin! Măcar dacă Piers n-ar fi 
fost de faţă, i-ar fi venit mai ușor să-și descarce sufletul! 

Piers îl mângâia din nou pe Merlin dar nu-și abătea nici o clipă 
ochii albaștri strălucitori de pe faţa lui Finch și micul rânjet 
batjocoritor de pe buzele lui, nu dispărea. 

— Păi, vocea lui Finch era și mai frântă, e vorba de orchestra 
din care fac parte. Nu ţi-am spus niciodată. Dar nu-i nimic rău în 
asta, zău. 

— O pasăre nedăunătoare, Finch ăsta, exclamă Piers. 

— O orchestră! Ce fel de orchestră? 

— O, păi doar una mică pe care-am înjghebat-o câţiva, ca să 
mai scoatem ceva bani. Un banjo, două mandoline, un flaut și 
eu... la pian. 

— Dumnezeule, ce mai orchestră! se minună Piers, ridicându- 
se și ștergându-și braţele. 

— Cine sunt ceilalţi? 

— 0... niște băieţi pe care-i cunosc. Nu de la școală. Eu... m- 
am nimerit așa, din întâmplare, cu ei. 

Nu voia să-l implice pe George. 

— Repetam după cursuri. 

— Unde aţi cântat? 

— In restaurante. Din cele ieftine. La baluri. 


— De asta mi te ţineai când ziceai că stai peste noapte la 
mătușa lui George, hai? A fost și George băgat în treaba asta? 

— Nu, nu. Eu i-am cunoscut din întâmplare pe băieţii ăștia... 

— Trebuie să fie o adunătură grozavă. Cine sunt? 

— N-ai cum să-i cunoști. Pe unu îl cheamă Lilly, pe altul Burns 
și pe altul Meech. 

— Dar cine sunt? Cine sunt părinţii lor? 

— Cât ai încasat ca să cânţi? se băgă Piers. 

Întrebarea veni ca o ușurare. Finch își înălță ochii duși în 
fundul capului spre Piers. 

— Cinci dolari pe seară. 

— Şi cât de des ai cântat? 

— Nu știu... nu-mi amintesc... dar am început de mai bine de 
două luni. 

— Ceea ce vreau să știu, insistă Renny, este cine sunt băieţii 
ăștia. Sunt studenţi? 

— Nu. Lucrează. Bunicu' lui Lilly are o seră. Sinden Meech 
lucrează într-un fel de atelier de croitorie. Burns e la un fel de... 
abator. 

— Hâm... Așadar ai obiceiul să umbli creanga prin oraș toată 
noaptea, și să bei, hai? 

Of, de nu s-ar mai holba la el așa! Nu-și putea limpezi 
gândurile cu ochii aceia necruţători fixați asupra lui! 

— Nu, nu, murmură el nedeslușit, frângându-și mâinile. Asta a 
fost absolut prima dată... Am cântat la un bal. Am obosit foarte 
tare și ne-au dat ceva să ne întremeze. Dar nu prea mult, să știi. 
In celălalt local, unde ne-am dus după aceea, acolo ne-au... 
cineva ne-a mai dat ceva de băut. Bănuiesc că era un fel de 
porcărie și când am ieșit pe stradă... ne-am rătăcit întâi... ne-am 
pierdut unii de alţii apoi ne-am adunat iarăși laolaltă și după 
aceea eu am luat trenul spre casă. 

Renny ciocăni pipa pe pervazul ferestrei, apoi și-o vâr în 
buzunar. Măsurându-l pe Finch cu dezgust, îi spuse: 

— Nu ești în situaţia de a putea asculta o morală acum. Du-te 
de te culcă, poate dacă dormi ai să-ţi revii din halul în care ești. 
După aceea o să am ceva să-ţi spun. 

— Dac-ai fi al meu, remarcă Piers, ţi-aș ţine capul sub 
robinetul ăla vreo cincisprezece minute să văd dacă asta nu te- 
ar trezi. 


— Dar nu sunt al tău! strigă Finch răgușit. Nu sunt al nimănui! 
Vorbești de parc-aș fi un câine. 

— N-aș putea insulta un câine comparându-l cu tine. 

Finch simţi că nu mai poate să îndure atâtea răutăţi. Izbucni 
în lacrimi. Scoase din buzunar o batistă murdară și-și suflă nasul 
cu putere. 

Wakefield începu să coboare de pe scară. 

— Lăsaţi-mă să ies de aici, spuse. Încep să mă simt rău. 

Se îndreptă grăbit spre ușă dar când ajunse în dreptul lui Piers 
zări pe jos o jumătate de foaie de hârtie mototolită. Se aplecă și 
o cercetă. 

— Oare ce-o fi asta? se miră el. 

— Dă-o-ncoa, îi porunci Piers. 

Wakefield i-o întinse iar Piers, netezind-o, își aruncă ochii 
peste ea. Expresia feţii i se schimbă. 

— E clar că-i aparţine lui Finch, declară el rar. Trebuie c-a 
scos-o din buzunar odată cu batista. ÎI privi pe Finch 
pătrunzător. 

— Acum că ţi-ai descărcat sufletul, Finch, îmi dai încuviințarea 
să citesc asta cu glas tare? 

— Fă ce naiba-ţi place, rosti Finch printre suspine. 

— E un bilet de la cineva pentru tine. Piers citi deslușit: 


„lubite Finch, 


După ce-ai plecat aseară, m-am simţit foarte tulburat. Erai 
preocupat - cu totul altfel decăt erai în ultima vreme cu mine. 
Nu poți să-mi spui ce s-a întâmplat? Ar fi un lucru îngrozitor 
pentru mine dacă limpezimea relațiilor noastre s-ar întuneca. 
Scrie-mi, scumpul meu Finch, 

Arthur” 


Piers împături hârtia și i-o înapoie lui Wakefield. 

— Dă-i-o înapoi lui Finch, spuse. N-o să vrea să se despartă de 
ea. Apoi se întoarse spre Renny. Ai auzit, Renny? Prietenul lui, 
Arthur, îi zice „iubitule” și „scumpule”. Ţi-ai fi putut închipui ca 
unul dintre noi să poată fi vârât într-o treabă atât de 
dezgustătoare? 

Renny, cu ochii ţintă la câine, rosti: 

— Arthur Leigh ăsta îi zice lui Finch „iubitule” și „scumpule”? 


— Da! Și bate câmpii despre „limpezimea relaţiilor lor”! 

Făcu cu mâna un gest teatral spre Finch. 

— E oare de mirare că arată ca o epavă - ba trăgând la măsea 
cu măcelari și croitori, ba giugiulindu-se cu un trândav 
sentimental ca Leigh? 

— Te-am crezut un caraghios, spuse cel mai vârstnic frate 
Whiteoak, dar acum mă dezguști. M-ai indus în eroare și ţi-ai 
irosit timpul în care ar fi trebuit să înveţi. Cât despre prietenia 
asta bolnăvicioasă cu Leigh - îţi spun drept, îmi faci scârbă. 

Finch nu era în stare să se apere. Se simţea distrus. Tinea 
biletul lui Arthur într-o mână tremurândă iar în cealaltă strângea 
batista pe care, însă, n-o ducea la obraz. Lăsă expusă ochilor 
fraţilor săi, nefericirea întipărită pe faţa lui. Buzele îi tremurau 
de suspine. Lacrimile îi șiroiau nestăvilite pe obraji. 

Wakefield nu putu să mai îndure. Strecurându-se pe lângă 
Piers și Renny, își aruncă braţele în jurul gâtului lui Finch. 

— O, nu plânge, îl rugă el. Bătrâne Finch, bietul de tine, nu 
plânge. 

Renny interveni: 

— Așa ceva îţi face foarte rău, Wakefield, și luându-l de 
subţiori îl depuse afară pe coridor. 

Băiețelul rămase acolo nemișcat, inima zbătându-i-se 
puternic. Conflictul dintre fraţii lui mai mari îl apăsa. Avea 
sentimentul că urma să se întâmple ceva înspăimântător. 

Doamna Wragge ieși din bucătărie cu o mătură și un făraș în 
mână. Pornită, cum era, începu să dea cu mătura ca să adune 
pe făraș ceva de pe pardoseala de cărămidă. 

— Dac'omu ăsta-l meu, bolborosi ea, nu-ncetează să semene 
gunoaie pe podelele mele curate, apoi o să vadă el. 

— Uite încă o fărâmiţă, acolo în colţ, îi arătă Wakefield cu 
degetul. 

Doamna Wragge luă gunoiul pe făraș, se îndreptă din spate și 
privi cu curiozitate spre ușa spălătorului. 

— Ce Doamne iartă-mă pot face colo năuntru de atâta vreme? 
întrebă ea. 

Wakefield răspunse cu demnitate: 

— Ei pot face orice vor, Matilda. Dar de data asta ceea ce fac 
e spălatul unui câine. 

— Mi se păru că vocea lu’ stăpânu s-aude așa de parc-ar fi 
necăjit de ceva. 


— Nu mai mult ca de obicei, Matilda. 

— Ei bine, nu-i treaba mea. 

— De asta poţi fi sigură. 

— Da' totuși, când Wragge îmi zice că dom' Finch a venit 
acas’ cu guleru' boţit și fața murdară la ceasu' ăsta al dimineţii, 
zic: Să te ţii ce ţipete o s-urmeze! 

Ușa spălătorului se deschise. leșiră Renny și Piers urmaţi de 
Finch și de spaniel. Renny îl ridică pe Wake în sus și-l săltă pe 
umăr. Ajunși sus, în hol, îl puse jos și-i ciufuli părul: 

— Te simţi mai bine? se interesă el. 

Wake  încuviinţă din cap, dar se feri în continuare să-l 
privească pe Finch. Nu putea suporta să se uite la el... 

Finch zăcu întins pe pat toată ziua, într-o stare ciudată între 
somn și trezie. Nu era capabil să gândească clar și îl durea capul 
îngrozitor. | se părea că pe dinăuntru capul lui devenise solid, în 
timp ce la suprafaţă, dureri cumplite i se prelingeau pe gât în 
jos. Avea un gust oribil în gură, și o senzaţie de ameţeală, de 
febră. li era imposibil să orânduiască întâmplările din ultimele 
douăsprezece ore în succesiunea lor firească. Niciodată în toată 
viaţa lui nu fusese atât de încurcat, atât de pierdut. Toată 
confuzia din mintea lui, temerile, bâjbâielile din ultimii ani, 
păreau să-l fi chinuit, să-l fi înghiontit, să-l fi răvășit 
spiritualicește ca să ajungă în această stare. Era un paria în 
propriul lui cămin, nespus de singur. Își puse vechea întrebare 
„Ce sunt eu?” Işi examină mâna care zăcea încleștată pe 
plapumă lângă el. Ce era mâna asta? De ce prinsese formă? De 
ce îi erau date acele ciudate și delicate fibre mușchiulare... 
puterea de a face să izvorască muzică din inima plină de dor a 
pianului? Muzica aceea e mai reală decât mâna care o creează. 
Mâna nu e nimic, trupul nu e nimic. Sufletul cu siguranţă mai 
puţin decât iarba. Stătea într-atâta de nemișcat de parcă într- 
adevăr sufletul îi părăsise trupul. 

După un timp gândul i se întoarse la muzică. Își aminti o 
bucată de un compozitor rus pe care i-o cântase profesorul lui 
de pian. Fusese prea grea ca s-o poată cânta el însuși dar avea 
puterea de a și-o aminti, de a o auzi în mintea lui, în întregime, 
ca și când i-ar fi fost cântată din nou. 

Stătea întins, așa, lăsând muzica să răsune în el, prin fiecare 
nerv al fiinţei sale, ca un vânt năvalnic, purificator. În cele din 
urmă se simţi împăcat și adormi. 


IX 
ALAYNE 

Trei săptămâni mai târziu, la New York, Alayne Whiteoak 
stătea singură în camera de zi a apartamentului pe care îl 
împărțea cu Rosamond Trent. Tocmai terminase de citit o carte 
nouă și se pregătea să-i scrie recenzia pentru o revistă. Pe lângă 
activitatea ei de redactor la editura Cory și Parsons, acum scria 
în plus și numeroase recenzii sau scurte articole. 

Cartea era un roman englezesc despre studenţii de la Oxford 
care își fluturau mâinile albe și dialogau la nesfârșit și spiritual, 
mereu la limita decenţei. Ar fi preferat să nu i se fi repartizat 
această carte anume - dar, în definitiv, ce mai însemna încă una 
în plus pe lângă alte multe de același gen? Işi dădea seama că 
nu poate fi obiectivă faţă de acest roman pentru că se apropiase 
de el cu prejudecăţi. Nu era genul ei de literatură. Oftă și 
contemplă grămada de cărţi adunate în jurul ei. Se gândi la 
alaiul de volume care, în ultimul an și jumătate de la 
reîntoarcerea ei la New York, îi trecuse prin mâini. Un alai 
straniu împopoţonat cu banderole-reclamă stridente, cărţi ce-i 
sleiseră mintea, o extenuaseră. 

Îi lipsea cu desăvârșire plictiseala mânioasă a redactorului de 
profesie a cărui capacitate proprie de creaţie este înăbușită 
treptat de obligativitatea lecturilor critice. Era prea puţin dotată 
cu talent scriitoricesc. Nici nu-și dorea acest talent dar avea 
nevoie de anumite lucruri de la viaţă, pe care, după cum se 
părea, viaţa i le refuza. Avea nevoie de spaţiu deschis în jurul ei 
și de libertatea de a iubi. Işi dorea să se desăvârșească 
spiritualicește. 

La început, când se întorsese la New York, reacţia ei faţă de 
viaţa închistată, plină de frământări, de la Jalna a fost dorinţa de 
a-și cufunda personalitatea în rutina muncii, de a îneca în 
tumultul orașului amintirea acelei familii ciudate... amintirea 
iubirii ei pentru Renny Whiteoak. Și, un timp, i se păruse că a 
reușit. Rosamond Trent se arătase emoţionant de bucuroasă s-o 
reprimească în apartamentul din strada șaptezeci și unu. 

— Ştii, Alayne dragă, niciodată nu mi-am făcut prea multe 
iluzii în legătură cu mariajul tău. Nu că tânărul tău poet n-ar fi 
fost o ființă adorabilă, totuși nu era tocmai aluatul din care sunt 
făcuţi soţii. A fost o experienţă pentru tine - nu m-ar fi deranjat 
nici pe mine să fac o astfel de experienţă timp de un an - dar 


acum important e să lași în urmă totul și să privești drept 
înainte. În vocea ei răsunase un ușor strigăt de triumf când o 
luase pe Alayne din nou sub aripa ei. 

Domnul Cory fusese foarte necăjit că mariajul dăduse greș. 
Avea faţă de Alayne o grijă paternă și-și reproşa că cei doi se 
întâlniseră datorită lui. Cele două volume subţirele de poezii 
scrise de Eden se aflau încă prin librării dar vânzarea lor scăzuse 
aproape la zero. Când și când, totuși, în vreun articol de critică 
literară, apărea o referire la frumuseţea sălbatică a versurilor 
sau la vigoarea proaspătă a lungului poem epic „Sturionul 
auriu”. Eden nu prezentase nici un manuscris nou editurii, dar o 
dată, răsfoind o revistă, domnul Cory dăduse peste o scurtă 
poezie semnată de el care era sau pueril de naivă sau oribil de 
intenţionat cinică. Nici după ce o citi de câteva ori, domnul Cory 
nu reuși să-și formeze o părere clară. In amândouă ipotezele o 
socoti la fel de slabă. Nu era hotărât dacă să i-o arate lui Alayne 
sau nu. O decupase și i-o păstrase dar, prima oară când Alayne 
intrase la el în birou, domnul Cory privindu-i ochii se decise să 
nu i-o arate. Nu, suferise destul. Mai bine să nu-i reamintească 
motivul suferințelor ei. De aceea, ca o compensare, o rugă să 
vină mai des la ei acasă, insistă să vină la cină chiar în acea 
seară și, când rămase singur, rupse poezia în bucățele mici. 

În seara aceasta, Alayne simţea că o înăbușă aerul orașului. 
Se duse la fereastră, o deschise larg și, așezată pe pervaz, privi 
în jos spre stradă. Treceau puţini pietoni dar șuvoiul mașinilor se 
scurgea ca un fluviu tumultuos. Mirosul de benzină, de praf 
citadin îmbâcsea prospeţimea serii de primăvară. Miriadele de 
sunete izolate se contopeau într-un singur vuiet final, absorbind 
personalitatea umană întocmai ca nisipul mișcător, care înghite 
carnea și sângele omenesc. Un spectator privind orașul de sus 
și-ar fi putut închipui că vede întinse spre cer cu deznădejde 
braţele înnebunite ale unor oameni ce se îneacă. 

Alayne zbură cu gândul la Jalna. La vântul de aprilie care 
străbătea  murmurând  viroaga și, clătinând ramurile 
mestecenilor, stejarilor și plopilor, îi stârnea să-l îngâne. Își 
aminti mirosul răspândit de pământul în care rădăcinile lor se 
împleteau și se îmbrăţișau drăgăstos, un miros de înviere și 
descompunere, de început și sfârșit. Revăzu, în închipuire, 
falnicii brazi canadieni care stăteau de strajă de-a lungul aleii 
principale și se înălţau în pâlcuri întunecate la marginea pajiștii, 


izolând casa, creând o barieră posomorâtă între Jalna și restul 
lumii. Îl văzu pe Renny venind călare în lungul aleii pe iapa lui 
sură, ciolănoasă, stând aplecat în șa și totuși, în ciuda acestei 
poziţii firești lui, dând o impresie de extraordinară vigoare și 
vitalitate... Renny nu mai era pe cal. Se afla lângă ea. Ochii lui 
castanii-roșcațţi îi cercetau, sfredelitori, chipul. Se apropie și mai 
mult de ea și Alayne îi văzu nările fremătând, buzele strânse... 
Doamne, era în braţele lui! Buzele lui îi sorbeau forța dar, 
totodată, o forţă ca o văpaie ţâșnea din trupul lui într-al ei... 

Alayne scoase un sunet slab, scâncit. Își duse mâna la gât. 
Oare nu avea să cunoască niciodată liniștea? Oare amintirea 
sărutărilor lui Renny avea s-o chinuie în veci? O, dar admițând 
că ar fi putut, ar fi renunţat oare la desfătarea acestui chin? 

Işi aminti ultimul lui sărut pătimaș de despărțire și cum se 
lipise de el și-i șoptise: „Incă o dată” iar el o îndepărtase cu un 
gest brusc, de renunțare. „Nu, mai bine nu” îi spusese, luându-și 
locul printre fraţii lui. Îl văzuse, ultima oară, stând printre ei, mai 
înalt decât ceilalți, cu părul lucind roșu în lumina focului. 

In seara aceasta simţea cum fire invizibile, încărcate de 
dorinţă, o trag spre Jalna. Tracţiunea lor tainică îi provoca o 
senzaţie de extaz. Se lăsă în voia lor, cu toate simţurile 
absorbite. Incetă să mai audă vuietul, atât de bizar-complex, al 
străzii. Nu auzi nici bâzâitul soneriei de la ușa propriului ei 
apartament, până nu se repetă de două ori. 

Când îl auzi în sfârșit, tresări. Avea un simțământ vecin cu 
teama pe când se îndreptă spre ușă și-o deschise. În lumina vie 
a coridorului stătea Finch Whiteoak. Ca o stafie plăsmuită de 
gândurile ei, stătea acolo, înalt, cu obrajii supţi și un zâmbet 
sfielnic pe buze. 

— Finch! exclamă ea. 

— Bună, Alayne! 

Reuși cu greu să rostească cuvintele. Faţa i se frânse într-un 
zâmbet care se învecina în mod periculos cu crisparea plânsului. 

— Finch, dragul meu, oare e posibil? Tu în New York! Nu-mi 
vine să cred că ești tu. Dar trebuie să-mi povestești totul! 

II trase înăuntru și-i luă pălăria și pardesiul. Părea atât de 
ciudat să-l vadă în afara Jalnei încât parcă dădea pentru prima 
oară în viaţă ochii cu el. 

— Am fugit de-acasă, bolborosi el. Pur și simplu n-am mai 
putut suporta... Sunt de trei săptămâni aici. 


Alayne îl conduse spre o canapea și se așeză lângă el. 

— O, Finch! Bietul de tine. Povestește-mi tot. Își așeză mâna 
pe mâna lui. Izolaţi, așa, erau mai apropiaţi decât fuseseră 
vreodată la Jalna. E 

Finch se uită la mâna ei așezată peste a lui. Intotdeauna îl 
impresionase albeaţa mâinilor ei. 

— Păi, lucrurile păreau să-mi fie total potrivnice... sau eu lor. 
Să fiu al naibii dacă știu care din două. Oricum, am căzut la 
admitere în facultate. Bănuiesc c-ai aflat asta. Știu că tu și 
mătușa Augusta vă scrieţi, din când în când, nu-i așa? Atunci - 
Renny mi-a interzis lecţiile de pian. N-aveam voie nici măcar s- 
ating pianul. Şi cred că a fost o idee bună, că parcă mă ţicnisem 
cu muzica. Nu-mi ieșea o clipă din minte. Dar așa sunt eu, știi. 
Odată ce-mi intră ceva în cap, s-a terminat cu mine... Suspină 
adânc. 

Mâna ei care se afla peste a lui se încleștă. Alayne și-o retrase 
și repetă. 

— Ţi-a interzis lecţiile de pian. Între ea și Finch se înălță 
imaginea profilului sculptat al lui Renny, a cărui rigiditate 
contrazicea căldura chipului privit din faţă. Da? Şi ce s-a mai 
întâmplat? 

— Păi, simţeam că trebuie să mai fac și altceva pe lângă 
învăţătură și iar învăţătură. Un fel de compensare. Simţeam că 
n-aș putea suporta dacă n-ar fi existat și altceva... Așa că m-am 
apucat de actorie. La Teatrul Mic, știi. M-am împrietenit cu un 
băiat minunat pe care-l cheamă Arthur Leigh. Poate e un pic 
prea delicat, ca o fată... ba nu-i ca o fată dar e prea delicat 
pentru gustul fraţilor mei. În orice caz ţinea la mine și mă 
încuraja mult să joc teatru. Nu s-a lăsat până nu l-a convins pe 
Renny să vină să vadă piesa în care jucam. Dar totul a ieșit 
prost. Eu am interpretat rolul unui băiat irlandez cam sărac cu 
duhul și Renny a fost de părere că mi se potrivea al naibii de 
bine. Am fost prea în rol. A zis că e sătul până peste cap de 
mine și de talentele mele. 

Rămase tăcut un timp, trăgându-și buza inferioară ca pe un 
elastic; apoi vorbi: 

— Nu poţi să-ţi închipui, Alayne, cât de nesuferită mi se pare 
uneori viața. 

— Crezi că nu pot? 


— O, știu că ai avut multe neajunsuri... Eden, și așa mai 
departe... dar totuși, în fondul tău, ești o fiinţă echilibrată și... uf, 
la naiba, nu sunt niciodată în stare să mă exprim! 

— Ştiu ce vrei să spui, Finch. Și poate că ai dreptate. Nu cred 
că sunt capabilă să sufăr cât suferi tu. 

— Mda, eu am talentul să atrag suferința. Asta așa e, făcu el 
sumbru. 

— Cum e posibil ca Renny să nu aprecieze faptul că ţi-ai 
interpretat bine rolul? 

Cât de mult îi plăcea să rostească acest nume pe îndelete, să- 
| alinte cu buzele, chiar și dacă inima ei se răzvrătea împotriva 
lui! 

— Partea proastă a fost, explică Finch, că nu i-a plăcut deloc 
să mă vadă într-un asemenea rol. Eram desculţ și murdar. Nu 
aveam mai nimic pe mine în afară de o expresie idioată. Renny 
e teribil de convenţional. 

— Bine, dar gândește-te la... geambașii de cai și alţii din 
aceeași categorie... cu care Renny e în relaţii și par să-i fie 
prieteni. Asta nu înseamnă convenţionalism. 

— Dacă i-ai spune așa ceva lui Renny ar zice: „Bun, dar nu mă 
urc pe o scenă cu ei și nici nu le cer oamenilor bani la intrare ca 
să mă vadă prostindu-mă”. Latura de arierat mintal l-a deranjat 
cel mai tare la rolul meu. Zice că și-așa sunt un pic cam idiot. 
Finch se trase din nou de buză, apoi urmă grăbit ca astfel să 
termine cât mai repede cu povestea nelegiuirilor sale. Așa că s-a 
sfârșit și cu actoria. După care, a urmat orchestra, George 
Fennel - ţi-amintești Alayne, unul din băieţii pastorului - 
împreună cu mine și încă alţi trei băieți am pus-o pe roate... un 
banjo, două mandoline, un flaut și pianul. Toate repetițiile le 
făceam pe furiş. Cântam la baluri organizate de cluburi. Îţi 
închipui cam ce gen de cluburi puteau fi. În restaurante ieftine. 
Dar scoteam o grămadă de bani... cinci dolari de cap, pe seară. 

Alayne se uita la el cu un amestec de admiraţie și 
amuzament. 

— Ce băieţi grozavi! Aveaţi vreun plan să faceţi ceva anume 
cu toţi banii aceia? 

— Am cumpărat un radio destul de bun. Îl ţineam la parohie, 
bineînţeles. 

— Domnul Fennel de unde credea că-l aveţi? 


— O, el nu pune niciodată prea multe întrebări. Îi lipsește total 
simţul practic. Și-a închipuit probabil că l-am meșterit noi din 
bucățele și căpeţele de sârmă. Apoi o parte din bani i-am 
cheltuit ca să ascult muzică bună. Paderevski, Kreisler. Dar cea 
mai mare parte din bani i-am pus de o parte. Așa am ajuns aici, 
la New York. Și-apoi am mai risipit ceva din bani și pe mâncare. 
Ştii că mi-e tot timpul foame. 

O expresie ciudată care apăru pe faţa lui Finch în timp ce 
spunea aceste cuvinte o surprinse pe Alayne. Vocea lui se 
frânsese brusc. Alayne se întrebă: „Oare i-o fi foame băiatului 
acum?” Rosti cu glas tare: 

— Semeni cu mine. Întotdeauna mi se face foame între mese. 
Uite acum, e doar opt și jumătate și mor de foame. Adevărul e 
că nici n-am prea mâncat mare lucru la cină. Finch, ce-ai zice 
să-mi povestești repede cum s-au înrăutățit lucrurile și după 
aceea să intrăm în amănunte în timp ce luăm o gustare? 

Finch consimţi în felul lui ciudat, șovăielnic, apoi, cu voce 
înăbușită, îi povesti despre ultima seară a orchestrei, 
întoarcerea lui la Jalna, scena din spălător. 

— N-a fost numai faptul că băusem și mă simţeam ameţit - 
oh, de-a dreptul înfiorător - dar s-a mai întâmplat ceva. Mi-am 
scos batista din buzunar și, odată cu ea, a căzut un bilet de la 
Arthur Leigh. Nu conţinea nimic special, dar mi se adresa cu 
„scumpul meu Finch” și pe chestia asta Renny și Piers au sărit 
ca arși. 

Aducându-și aminte scena, faţa i se crispă. 

— Finch, vrei să spui că ţi-au citit scrisoarea? 

— Eu i-am spus lui Piers că n-are decât. 

— Dar de ce? 

— Nu mai știu. 

Era inutil; n-o să reușească niciodată să-i înţeleagă. 

— Dar de ce s-au înfuriat? Era ceva destul de inofensiv, după 
părerea mea. 

Finch se făcu stacojiu la faţă. 

— N-a fost și părerea lor. Au zis că e ceva înfiorător. 
Bolnăvicios și așa mai departe. O, nu poţi să-ţi închipui. A fost 
ultima picătură. Își încleștă mâinile între genunchi și Alayne 
observă că tremură. Se ridică repede. Îi era teamă că Finch o să 
izbucnească în plâns și nu putea suporta asta. Simţea că și-ar 


pierde stăpânirea de sine dacă Finch ar plânge. Trebuia să se 
ţină tare. Vorbi, aproape cu răceală. 

— Așadar, atunci te-ai hotărât să fugi? A 

— Da. Am rămas în camera mea toată ziua. Intins pe pat, 
încercând să-mi adun minţile. Apoi, când s-a lăsat întunericul, 
m-am furișat afară cu o valiză de haine și am prins, în șosea, 
ultimul autobuz spre oraș. De dimineaţă, am luat trenul spre 
New York. 

— Şi ești aici de trei săptămâni? 

— Da. Și nu le-am scris un rând acasă. 

— Ce-ai făcut aici în tot acest timp? 

— Am încercat să-mi găsesc o slujbă. 

Înălță spre ea chipul lui tânăr, nefericit. 

— Am crezut c-o să fie ușor să găsesc ceva de lucru aici, dar 
pur și simplu n-am reușit să fac nimic. Intotdeauna erau cu 
zecile înaintea mea ori de câte ori mă prezentam după citirea 
unui anunţ. Doamne, a fost groaznic! 

Alayne îl privi plină de compătimire. 

— Dar de ce, pentru Dumnezeu, n-ai venit la mine mai 
demult? Mă doare gândindu-mă că ai bătut străzile în căutare de 
lucru și n-ai venit deloc să mă vezi. 

— N-am vrut să vin decât după ce aș fi găsit ceva, dar astă 
seară... m-am dat bătut... îmi era... îngrozitor de dor de-acasă. 
Finch întinse braţul și, luându-i mâna, și-o apăsă pe frunte. O, 
Alayne, ai fost întotdeauna atât de bună cu mine! 

Alayne se aplecă și-l sărută; apoi decretă adoptând un ton de 
patron: 

— Acum trebuie să mâncăm ceva. Aici sunt ţigări. Tu fumează 
până când cotrobăi eu prin cămară. 

În micuța cămară scânteietoare, ordonată dar nu prea bine 
garnisită, Alayne descoperi niște salată de cartofi, cumpărată de 
la un magazin alimentar. O conservă de fidea cu sos tomat, o 
salată verde și niște mărar murat. Rosamond și Alayne luau 
numai micul dejun și gustarea de prânz acasă. 

„Neobișnuită hrană pentru un Whiteoak”, reflectă ea în timp 
ce aranja totul pe o măsuţă cu rotile. Făcuse cafea și își aminti 
acum de niște borcane de dulceaţă primite de la mătușile ei, 
care locuiau pe malul râului Hudson. Alese unul de coacăze 
negre într-un sirop gros. La urmă adăugă câteva felii de pâine 
de secară și niște fursecuri cu glazură de ciocolată. 


Când se întoarse în camera de zi, Finch stătea cu spatele. 
Capul lui era învăluit în fum de tutun. Îi cerceta cărţile. Alayne 
observă cât de rău îi atârnă haina pe corp. „Băiatul pare pe 
jumătate mort de foame”, își spuse ea. 

— Extraordinar, exclamă Finch, întorcându-se spre ea, ce 
grămadă de cărţi noi, Alayne! Cum de ai timp să le citești pe 
toate? 

— Neavând timp pentru nimic altceva, explică ea. Cea pe care 
o ţii în mână acum e foarte interesantă. la-o cu tine, Finch. Cred 
că s-ar putea să-ţi placă. 

— Poezii, comentă el, întorcând paginile, își ridică privirea de 


pe carte. 
Ochii li se întâlniră și Finch făcu brusc un pas spre ea. 
— Alayne... tu... ai mai auzit vreodată de... el... l-ai mai 


văzut? Se făcu roșu la faţă. 

— Pe Eden? Alayne rosti calm numele. Nu l-am mai văzut și 
nici n-am auzit de el, dar domnișoara Trent, cu care împart 
apartamentul, susține că l-a văzut într-o seară, toamna trecută, 
în faţa unui teatru. Doar l-a zărit. | s-a părut suferind. Mătușa 
voastră mi-a scris într-o scrisoare că nici voi n-aţi aflat nimic 
despre el. 

— Absolut nimic. Mi-a fost teamă tot timpul de când am venit 
la New York c-am să dau nas în nas cu el. Între noi doi s-a 
petrecut o scenă îngrozitoare. O, Doamne, ce i-o fi venit să-i 
trezească amintirile despre perioada aceea? Bănuiesc că mă 
urăște de-a binelea. 

Alayne începuse să așeze cina pe o măsuţă. Finch se apropie 
de ea și îi atinse timid braţul. 

— lartă-mă Alayne. N-ar fi trebuit să pomenesc de el. 

Alayne își ridică privirea cu același calm. 

— Nu mă tulbură deloc să vorbesc despre Eden. Nu mai 
înseamnă nimic pentru mine acum. Nu cred că m-aș simţi prea 
emoțţionată dacă m-aș întâlni faţă-n faţă cu el. Haide, Finch, te 
rog așază-te și încearcă să-ţi închipui că gustarea asta nu-i chiar 
așa de improvizată. De-aș fi știut că vii... 

Ce foame îi era băiatului! Alayne vorbea neîncetat ca să 
acopere acest fapt, să-i dea posibilitatea să mănânce fără 
pauze. Finch curăţă lună farfuriile și bău ceașcă după ceașcă de 
cafea. La cafea și ţigări, îi dădu vești despre fiecare membru al 
familiei. La urmă îi povesti în amănunt ultima seară a orchestrei 


și peripeţiile nocturne de după aceea. Finch începu să râdă. 
Avea un râs molipsitor. Alayne râse și ea și când Finch se apucă 
să imite ieșirile caraghioase ale instrumentiștilor nu se mai 
putură abţine și râseră amândoi până la lacrimi. Alayne nu se 
mai lăsase pradă unor emoţii atât de primare de când plecase 
de la Jalna; nu se mai simţise îndemnată s-o facă. 

Așa, în culmea veseliei, îi găsi Rosamond Trent, la întoarcerea 
ei acasă. Rămase uluită văzându-l pe acest tânăr lungan 
lăfăindu-se în fotoliul chinezesc din piele roșie, cu o buclă 
blondă jucându-i pe frunte, simțindu-se ca la el acasă. Rămase 
încă și mai uluită văzând-o pe Alayne îmbujorată foarte, 
tăvălindu-se de râs. 

Finch se ridică în picioare, stânjenit de sosirea doamnei între 
două vârste, cu înfățișare sofisticată, a cărei pălăriuță de un 
verde strălucitor părea turnată pe capul ei. 

— Rosamond, făcu Alayne prezentările, cumnatul meu Finch 
Whiteoak. 

Domnișoara Trent îl privi pătrunzător, zâmbi amuzată și îi 
întinse mâna călduros. 

— Îmi pare bine că ai venit, declară ea. N-o găsesc des pe 
Alayne atât de bine dispusă. 

Îl adoptă pe Finch fără ezitare. Când află că Finch caută o 
slujbă, se arătă imediat gata să-l ia sub aripa ei, să-l plaseze 
într-un loc unde ar avea posibilități minunate de avansare. Doar 
lucra în sectorul publicitar. 

— Exact ce-i trebuie! se adresă ea lui Alayne, ţăcănindu-și 
energic bricheta. Mâine dimineaţă am să mă ocup în primul rând 
de asta. 

Dar Alayne nu și-l putea închipui pe Finch într-un birou de 
agenţie publicitară. Era hotărâtă să-i vorbească domnului Cory 
despre el. Era nevoie de curaj pentru a te opune lui Rosamond 
când ea își băga în cap să ia pe cineva sub aripa ei ocrotitoare, 
dar Finch îi veni în ajutor declarând cu îndrăzneală că simte mai 
multă chemare spre activitatea editorială decât spre cea 
publicitară. 

Înainte de a pleca, Finch o ajută pe Alayne să ducă vasele la 
bucătărie și acolo ea îi dădu o sumă de bani. Era vorba doar de 
un împrumut - aflând astfel că fusese nevoit să-și amaneteze 
paltonul și ceasul. 


Peste câteva zile, Finch se afla instalat în editură ca mărunt 
funcţionar, iar Rosamond Trent își satisfăcu înclinația ei 
patronală găsindu-i o locuinţă mai confortabilă. 

Abia o săptămână mai târziu primi Alayne o scrisoare de la 
Lady Buckley, scrisă într-o caligrafie alungită, elegantă, cu 
numeroase sublinieri. 


Jalna, 18 aprilie, 1927 
„Draga mea Alayne, 


Am fost foarte încântată să primesc ultima ta scrisoare 
și să aflu că ești sănătoasă și atât de bine dispusă pe cât 
este cu putinţă în împrejurările date. 

Noi, cei de aici, ne bucurăm de sănătate cu excepţia 
fratelui meu Ernest care suferă de o răceală. Pe fratele 
meu Nicholas îl supără guta, cum se întâmplă de obicei 
primăvara. li repet mereu cuvântul dietă dar n-are mare 
efect. Mama se simte excepţional de bine, ţinând seama 
de vârsta ei foarte înaintată. A trecut iarna fără vreo altă 
indispoziție decât uneori niște gaze la stomac. Renny e 
bine sănătos, ca întotdeauna, dar umblă șchiopătând, 
sprijinit într-un baston, ca urmare a unei puternice lovituri 
de copită pe care i-a aplicat-o în genunchi un cal nărăvaș. 
Noroc că veterinarul se afla chiar atunci în grajd și i-a 
administrat primul ajutor. 

De fapt Renny este cel care m-a îndemnat să-ţi scriu 
despre necazul nostru. E foarte neliniștit, în sufletul lui, 
așa cum suntem cu toţii, de altfel, afară poate de mama, 
care pare ciudat de nepăsătoare. Sunt sigură că, ajunsă 
până aici cu lectura, pur și simplu nu mai poți de 
curiozitate, așa că am să te ușurez trecând imediat la 
subiect. Finch a dispărut. 

Știind ce familie strâns unită și atașată suntem, cred că 
poţi să-ţi închipui starea noastră de spirit. 

E plecat de patru săptămâni și acum suntem alarmaţi 
de-a binelea. Wakefield ne-a băgat pur și simplu în toţi 
sperieţii ieri, la masă, sugerând că poate Finch a fost ucis. 
Ce cuvânt îngrozitor este acesta! Mă îndoiesc să mai fi 


scris în corespondenţa mea de până acum vreun cuvânt 
atât de tare. 

Renny a angajat un detectiv particular pentru a-l căuta 
pe Finch și acesta i-a dat de urmă la New York. Dacă Finch 
nu va fi găsit în răstimp de o săptămână, Renny e hotărât 
să dea un anunţ. Acest lucru ar fi foarte umilitor pentru 
noi întrucât noi am lăsat să se știe că e plecat într-o 
călătorie pentru sănătate. Într-adevăr, starea sănătăţii lui 
nu era deloc bună. Eu cred că bietul băiat s-a necăjit 
foarte mult pentru că i s-a interzis să se atingă de pian și 
sunt ferm convinsă că aceasta a fost originea dezastrului. 

Dragă Alayne, tu ești atât de înțelegătoare. Iți dai 
seama cum n-ar putea s-o facă nimeni din afară, de 
dragostea puternică ce-i unește pe toţi din familia noastră 
în ciuda unor mici tulburări de suprafață. Am încredere că 
tu ne vei putea da vreo știre despre Finch. Știind cât de 
mult ţinea la tine, ne gândim că e foarte probabil că a vrut 
să te vadă. Să ne ajute Dumnezeu să nu fim obligaţi să 
trecem prin calvarul căutării lui în mod public. Renny a 
ajuns până la a-i face în scris o descriere completă - suna 
atât de neatrăgătoare când Renny ne-a citit-o cu glas 
tare. 

Sperând să aflu vești bune de la tine, 

Foarte urgent, 

Cu aceeași afecţiune, 

Augusta Buckley” 


„P.S. Wakefield îţi trimite dragostea lui. l-a mers foarte 
rău cu inima. larna canadiană îl slăbește, în mod 
inevitabil, ca și pe mine. - A.B.” 


Alayne răspunse cu poșta următoare: 
„Dragă Lady Buckley, 


S-a întâmplat exact cum aţi bănuit. Finch a venit să mă 
vadă. E foarte bine și ocupă o slujbă în care are posibilităţi 
de avansare. Dacă aș fi în locul dumneavoastră (și prin 
dumneavoastră înțeleg întreaga familie) nu m-aș 
amesteca în viaţa lui și nici n-aș încerca să iau legătura cu 


el. În orice caz nu pentru moment. Finch a trecut printr-o 
perioadă grea și cred c-ar trebui lăsat în pace 
deocamdată. 

Vă promit că mă voi vedea regulat cu el și vă voi trimite 
știri, cât de des, dar puteţi să-i spuneţi lui Renny că refuz 
categoric să-i comunic adresa lui Finch. 

Mă bucur că aţi trecut iarna cu bine dar îmi pare rău să 
aflu despre diversele neplăceri, în special că Wake a avut 
supărări cu inima. Vă rog să-i spuneţi că mă gândesc 
foarte, foarte des la el și aș vrea tare mult să-l văd. 

Sunt într-adevăr convinsă că nu trebuie să vă faceţi griji 
în privinţa lui Finch. 

Cu multă afecţiune, 

A dumneavoastră 

Alayne” 


Xx 
AVENTURA LUI ERNEST 

Rags aduse corespondenţa și-o așeză în fața lui Renny care 
şedea de o parte a căminului cu piciorul bolnav proptit pe un 
taburet a cărui tapițerie era lucrată într-un desen de mărgele 
verzi și argintii înfățișând un înger ţinând în mână un mănunchi 
de crini. De cealaltă parte a căminului ședea Nicholas cu piciorul 
gutos sprijinit de un taburet având un desen absolut identic, și 
cu un pahar de whisky cu sifon alături. Chicotea din străfunduri 
la lectura unui exemplar din „,Punch”, vechi de o lună. Lao 
măsuţă şedea Ernest înșirând pentru mama lui, un colier de 
mărgele enorme din chihlimbar. Faţa lui prelungă, preocupată 
de treaba pe care o efectua îi dădea o expresie de senină 
concentrare. Bătrâna doamnă Whiteoak, aplecată în scaunul ei, 
urmărea fiecare mișcare a degetelor lui, satisfăcându-și, din 
reflexele chihlimbarului în lumina focului, dragostea ei pentru 
culoare, întocmai cum o bătrână albină greoaie ar absorbi 
mireasma dintr-o floare. Respirația ei își făcea drum, peste buza 
inferioară împinsă în afară, cu mai mult zgomot decât de obicei, 
în parte din cauza poziţiei dar și din cauza efortului de 
concentrare. Această respiraţie șuierătoare și, când și când, 
câte un chicotit de-al lui Nicholas erau singurele sunete ce se 
auzeau în timp ce Renny își citea scrisorile dar, de fapt, ele nu 
făceau decât să accentueze izolarea încăperii, senzația 
existenţei unui zid despărțitor faţă de restul lumii pe care 
întotdeauna izbutea să-l creeze un grup din familia Whiteoak. 

Nici unul dintre cei vârstnici nu se interesă dacă a primit o 
scrisoare. Nici unul din cei trei nu primea mai mult de una sau 
două scrisori într-un an întreg și atunci mai mult ca sigur, o 
reclamă. 

Wakefield intră în cameră. 

— Mătușa Augusta vrea să știe dacă a venit vreo scrisoare 
pentru ea, rosti el cu vocea lui limpede, pițigăiată: 

— Două din Anglia. Renny i le dădu. 

— Ce plăcut pentru ea! constată Wakefield, privind peste 
umăr. Ei, dar mai e una, Renny, cu un timbru american. E 
adresată lui Lady Buckley, nu-i așa? 

— Du-i ce ţi-am dat eu, i-o reteză fratele lui și Wakefield se 
îndepărtă cu pași mărunți ca să-i raporteze mătușii că Renny îi 
reţine o parte din corespondenţă. 


După scurgerea timpului necesar lecturii celor două scrisori 
din Anglia, Augusta își făcu apariţia în pragul ușii. 

— Renny, ești sigur că n-ai scăpat din vedere una din 
scrisorile mele? întrebă ea. Așteptam încă una. 

Renny îi arătă cu mâna un loc pe canapea lângă el. 

— Vino, te rog, și citește-o aici, spuse. 

Lady Buckley afișă o expresie nemulțumită dar veni și se 
instală lângă el foarte dreaptă, cu sprâncenele aproape 
atingându-i bretonul tăiat după moda „Regina Alexandra”. 

— Am s-o deschid eu pentru dumneata, se oferi el și, cu un 
coupe-papier mare, al cărui mâner era format din piciorul unui 
cerb tânăr, deschise cu grijă plicul, lungind operaţia de parcă i- 
ar fi făcut o plăcere deosebită să atingă această scrisoare, 
anume. _ 

Lady Buckley bănui de la cine provenea scrisoarea. Işi așeză 
ochelarii pe nas și luă scrisoarea cu o expresie impasibilă, dar 
abia apucă să citească un rând când exclamă cu voce profundă: 

— Slavă Domnului, e teafăr! 

Renny se mută mai aproape de ea și-și aruncă ochii la 
scrisoare. 

— Ei, fir-ar să fie! mormăi el. 

— Citește, îl îndemnă ea în șoaptă și parcurseră împreună 
scrisoarea. 

Când ajunseră la: „Puteţi să-i spuneţi lui Renny că refuz 
categoric să-i comunic adresa lui Finch” Lady Buckley arătă 
rândul cu un deget dramatic și dinţii lui Renny se iviră într-un 
zâmbet în care amărăciunea se împletea în mod ciudat cu 
satisfacția. 

Din spatele canapelei Wakefield își vâri 
întrebă: 

— E vorba despre Finch? A păţit ceva? 

Auzind numele, Ernest își înălţă iute ochii de la mărgelele lui. 

— S-a întâmplat ceva rău? se interesă el. Vești proaste despre 
băiat? 

— A fost găsit, anunţă Augusta. E la New York. E bine. 

— Drac împieliţat, făcu Nicholas, lăsând din mână revista 
„Punch”. Ar trebui adus acasă și bătut zdravăn! 

Pentru prima dată blândul Ernest se arătă de aceeași părere. 

— Așa ar merita. M-a îmbolnăvit de îngrijorare, băiatul ăsta. 

— De la cine e scrisoarea? întrebă Nicholas. 


capul între ei și 


— De la Alayne. Stai, am să ţi-o citesc. Şi, plină de gravitate, 
o citi cu glas tare. 

— Sunt singurul căruia i-a transmis ceva, exclamă Wakefield, 
afară de Renny, și ceea ce-i transmite lui, nu-i tocmai plăcut. 
Alayne zice că nu vrea să-i spună adresa lui Finch, nu-i așa? 

— Sst, făcu Augusta. N-avem nevoie de sporovăială ta într-o 
clipă ca asta. 

— Alayne i-a băgat tot felul de idei în cap lui Finch încă de la 
început, afirmă Nicholas. Ea a fost cea care te-a convins să-l lași 
să înveţe pianul, cred că-ți amintești, Renny? 

— Şi tu cânţi la pian, i-o reteză sora lui, acru. 

Nicholas pufăi din pipă imperturbabil. 

— Așa e. Dar nu-mi pierd capul din cauza muzicii. Niciodată n- 
aș putea ajunge un obsedat de artă. Finch nu era zdravăn la 
minte în privința asta și muzica i-a pricinuit o grămadă de 
necazuri. 

Renny exclamă: 

— Auzi, să aibă el curajul să plece singur la New York! Se 
vede c-a economisit toţi banii pe care i-a câștigat cu orchestra 
aia idioată! 

— Intrebarea este, i se adresă mătușa lui, ce-i de făcut? E 
înfiorător să te gândești la Finch expus tentaţiilor din acel oraș 
îngrozitor. 

— Trebuie să fie adus înapoi imediat, exclamă Ernest 
scăpând, în agitația lui, o mărgea pe jos. 

Atâta timp cât Ernest se dedicase îndeletnicirii sale, mânuind 
cu delicateţe și precizie sferele de culoarea mierii, bătrâna 
doamnă Whiteoak preferase să nu ia în seamă conversaţia, dar 
acum își ridică capul masiv acoperit de boneta plină cu panglici 
și aruncă o privire pătrunzătoare spre feţele din jurul ei. 

— Ce-i tărăboiul ăsta? întrebă ea. 

Se uitară unii la alţii. Oare n-ar fi mai bine să-i spună? 

Schimbul de priviri nu-i scăpă. Ciocăni cu bastonul în podea. 

— Hei! Ce-i asta? Ce-i tărăboiul ăsta? Nu vă permit să mă 
ţineţi departe de ce se întâmplă. 

— Liniștește-te mamă, o calmă Nicholas. Nu-i nimic important, 
e vorba doar de tânărul Finch. Am aflat unde e. 

Senzaţia unei așteptări cu sufletul la gură cuprinse încăperea, 
așa cum se întâmpla de fiecare dată când i se împărtășea o 
veste. Cum o va primi? Va avea loc o scenă? Toţi ochii erau 


aţintiți asupra acelui bătrân chip ce văzuse multe și care acum 
mocnea înăbușit. 

— Finch, hai? Aţi aflat unde e Finch? 

— E la New York, continuă Nicholas. Am primit o scrisoare de 
la Alayne. L-a văzut. 

— Așa! Şi ce face Finch acolo? 

— Se pare că are un fel de slujbă. Probabil că Alayne l-a 
plasat undeva. 

— O, așa? Am bănuit eu întotdeauna că Alayne are multe 
relaţii. Își lăsă bărbia în piept. Se gândea profund sau aţipise 
cum avea obiceiul? Boney sări de pe locul unde stătuse cocoţat 
și începu să-i ciugulească panglicele bonetei. Trase de ele până 
când boneta alunecă puţin într-o parte. 

Deodată își înălță capul și rosti pe un ton de comandă: 

— Îl vreau pe Finch. Vreau să-l văd pe Finch. Luaţi pasărea 
de-aici. Îmi deranjează boneta. 

Cu băgare de seamă, Ernest îl reașeză pe Boney pe 
balansoarul lui, nu însă înainte ca acesta să-l ciupească rău cu 
ciocul la încheietura mâinii. 

— Haramzada! ţipă Boney, bătând din aripi. Iflatoon! Chore! 
Chore! 

Renny declară: 

— Cred c-ar fi o idee a naibii de bună să-l lăsăm acolo un 
timp. O să se sature el repede. Să-i fie învăţătură de minte! 

Bunica își arcui gâtul și-și îndreptă nasul, ca un cioc, spre el. 

— Așa crezi, hai? Așa ai vrea, hai? Tu care ești tutorele lui! 
Întotdeauna gata să te opui voinţei mele! Nepot denaturat! 
Frate denaturat! 

Un roșu purpuriu îi inundă faţa. 

— Vorbe! spuse Renny. Nu-s nimic din toate astea! 

— Ba ești! Ba ești! Nimic nu-ţi place mai mult decât să 
contrazici pe ceilalți. Ai vrea să fii un tiran ca tatăl meu. 
Bătrânul Renny Court. Renny cel roșu, cum obișnuiau să-i spună 
în Irlanda. Și-a terorizat toţi cei unsprezece copii în afară de 
mine. Pe mine n-a fost în stare să mă terorizeze. Își scutură, 
capul triumfătoare, apoi o apucă furia. Şi când mă gândesc că 
am adus pe lume încă unul ca el! 

— Mulţumesc pentru nimic! replică stăpânul Jalnei. Nu 
dumneata m-ai adus pe lume! 


— Nu te-am adus eu pe lume? urlă ea. Îndrăznești să mă 
contrazici? Dacă nu te-am adus eu pe lume, aș vrea să știu 
atunci cine? 

— Uiţi, răspunse el, că ești mama tatălui meu, nu a mea. 

— Bine, aș vrea să știu cine ai fi fost fără tatăl tău! EI, un 
gentleman englez, pe când mama ta doar o biată guvernantă 
flușturatică. 

Faţa lui Renny era aproape tot așa de purpurie ca și a ei. 

— Acum faci confuzie cu cea de a doua soţie a lui. Mama mea 
a fost fiica doctorului Ramsey. Nu cred c-ai uitat cât de mult o 
urai! 

— Haramzada! adăugă Boney legănându-se pe balansoarul 
lui. Iflatoon! Iflatoon! 

Nicholas interveni, bodogănind: 

— N-o mai aţâţa, Renny! Nu-ţi permit. Uită-te la culoarea feţii 
ei și amintește-ţi că a trecut de sută. 

Atunci bătrânei îi cășună pe el: 

— Mai bine uită-te la culoarea propriei tale feţe! Eşti pur și 
simplu invidios că nu ai sângele nostru fierbinte. Nu vrem decât 
să fim lăsaţi să ne certăm în liniște. 

— Îţi face foarte rău, mamă, interveni Ernest. 

— Vezi-ţi de înșiratul mărgelelor, nătăfleață! porunci mama 
lui. 

Augusta izbucni: 

— Nu putem discuta niciodată fără să ajungem la ceartă? 

— Tu ai mânca rasol de vacă fără muștar? i-o întoarse bătrâna 
doamnă. 

— Mă întreb dacă Finch n-o să se lase antrenat de valul de 
crime care există în ţara aceea. Mi-a povestit Rags despre asta, 
spuse Wakefield. 

— Copilul a atins miezul problemei, constată Augusta. Cu 
siguranţă Finch o să ajungă sub o influenţă rea dacă va fi lăsat 
la New York. Cum ar putea Alayne să-l păzească? Ce poate ea să 
știe despre tentaţiile care-l pândesc pe un bărbat tânăr! 

— Bărbat! bodogăni Nicholas. Un mucos! 

— Trebuie adus acasă, hotărî bunica, și asta fără întârziere. 
Ernest se va duce după el. 

Dacă lui Ernest i s-ar fi spus că urmează să participe la o 
expediţie polară, n-ar fi putut arăta mai surprins. 

— Dar, mamă, de ce tocmai eu? 


— Pentru că, răspunse ea, energic, Nick nu poate călători din 
cauza genunchiului. Renny nu poate călători din cauza 
piciorului. Piers e prea ocupat și, în afară de asta, nici n-a mai 
fost vreodată acolo. Eden - ce s-a întâmplat cu Eden? 

— E plecat, mamă. 

— Hîm. Nu-mi plac mie plecările astea. Îi vreau pe cei tineri în 
jurul meu. Ai face bine să-l aduci și pe el. Tu, Ernest, ești cel 
care va pleca. 

— Sunt absolut de acord cu dumneata, mamă, declară 
Augusta. 

Mama și fiica se priviră, uimite, constatând că o dată sunt și 
ele de acord. Bătrâna doamnă Whiteoak se mișcă și, cu un 
scrâșnet, își așeză în gură dantura într-o poziţie mai potrivită. 

— Mamă, de ce trebuie să faci asta? o dojeni Ernest. 

Neluându-l în seamă, bătrâna doamnă se adresă fiicei ei cu un 
rânjet: 

— Cuminte ai vorbit, Lady Bunkley. 

După ce se risipi prima impresie de consternare, Ernest își 
simţi întreaga fiinţă cuprinsă de fiori la gândul călătoriei sale la 
New York. Avusese mereu intenţia să viziteze orașul încă o dată. 
Europa părea în afară de discuţie. Dar amânase din lipsă de bani 
și din indolenţă până ce intenţia devenise tot mai vagă și s-ar fi 
topit cu totul, alăturându-se altor intenţii neîmplinite, dacă acum 
familia nu l-ar fi forțat să intre în acţiune. 

Două zile mai târziu lua masa în tren. Era extraordinar de 
mulțumit de sine în timp ce consulta lista sub privirea 
respectuoasă a chelnerului, simțind sub el ţăcănitul răsunător, 
plin de semnificaţii al roţilor de tren. Savură până și apa la 
gheaţă, neobișnuită pentru el. 

Sorbindu-și cafeaua la sfârșitul mesei, nu-și făcea nici un fel 
de griji în legătură cu digestia. Se simţea stăpân pe sine și în 
formă. Privi pe fereastră la viroagele împădurite, la dealurile și 
crestele de un albastru închis ce se perindau în mersul trenului. 
Işi desfăta ochii cu priveliștea viilor, a livezilor de piersici în care 
mii de piersici pitici, albi de floare, treceau în marș peste argila 
groasă roșie, pe care soarele la apus o făcea și mai roșie. 
Pământul de sub cireși era alb de petalele căzute. Toate 
ogoarele străluceau luminoase și pline de făgăduinţi. 

Mâna neagră a chelnerului luând bacșișul îi plăcu, chipurile 
celorlalţi pasageri îi stârneau interesul. Unii dintre ei, oameni de 


afaceri din New York, cu feţe rotunde și expresii viclene. Își 
spuse cam înciudat: „Probabil că au făcut afaceri în Canada... 
Păi, dacă ne lipsește iniţiativa sau capitalul pentru a ne dezvolta 
ţara și dacă patria-mumă se dezinteresează, atunci nu-i nimic 
de făcut decât să-i lăsăm pe americani s-o ia în antrepriză.” 

In compartimentul pentru fumători fumă o ţigară de foi. Ar fi 
vrut să intre în vorbă cu bărbatul de lângă el, dar de îndată ce 
acesta se arătă dispus, Ernest își cobori privirea, cu expresie 
absorbită. Nu putea vorbi cu un străin, oricât ar fi dorit să 
discute unele din marile probleme la ordinea zilei cu cineva din 
afara cercului familiei sale sau a celor câţiva intimi. Printre 
aceștia se numărau de fapt numai doi: domnul Fennel, ale cărui 
preocupări se rezumau la grija apărării grădinii sale de legume 
contra insectelor și a parohiei sale contra sectelor pe care două 
doamne măritate mai vârstnice și un tânăr celibatar erau 
hotărâți să le înfiinţeze; și un alt domn, Sinclair, ultimul 
supravieţuitor al unei alte familii engleze al cărui tată se 
retrăsese și el din armată și construise o casă la cinci mile de 
Jalna. Dar cum locuia singur și nu avea pe nimeni cu care să 
stea de vorbă, venea la discuţiile cu Ernest atât de încărcat de 
vitalitate explozivă, încât îl lăsa epuizat și, cum nu dădea 
crezare nici unei alte surse de informaţii în afara celor publicate 
în ziarul londonez „Times” care era vechi de trei săptămâni când 
îi parvenea, compania lui îi oferea lui Ernest satisfacţii limitate. 

Ernest călătorise foarte puţin prin America și uitase 
înfiorătoarea uzanţă de a împărți cu altcineva cușeta în vagonul 
de dormit. Se descurcă greu și cu stinsul luminii. În sfârșit, se 
instală și se înveli bine în plapumă, dar bărbatul din patul de 
deasupra sforăia atât de stăruitor încât nu reuși să adoarmă 
mult timp. Totuși, somnul veni până la urmă, intermitent, agitat 
din cauza lipsei de aer, totuși mai bun decât veghea. Răsăritul 
soarelui îl găsi proptit într-un cot cu ochii mijiţi pe fereastră. Se 
numără printre primii în vagonul restaurant după ce își 
cumpărase un ziar newyorkez și schimbase „un bună 
dimineaţa” demn cu doi dintre tovarășii de călătorie. Îi părea 
bine că aceștia nu pot ști de cât timp nu mai călătorise el 
noaptea. 

Cât de bune erau ouăle cu slănină și cafeaua! Cât de 
interesantă acea frumoasă femeie blondă de la masa din faţa 
lui! De fiecare dată când își ridica ochii, o vedea privindu-l. 


Speră că nu e ceva în neregulă cu cravata sau gulerul lui. Își 
trecu mâna prin păr ca să se convingă că e bine netezit. O 
ușoară roșeaţă îi coloră obrajii. 

Inima îi bătea penibil în timp ce se apropiau de Grand Central 
Station. Îi tremurau genunchii stând ţanţoș pentru ca hamalul 
să-i perie hainele. Apoi urmă o emoție teribilă când omul 
dispăru cu valiza lui, o valiză bună englezească pe care și-o 
cumpărase la Drew's în Regent Street. După care urmă 
ușurarea, când o găsi pe peron. Și nici bine nu-și înălţase capul 
„ușurarea”, ca o floare de primăvară prea timpurie, că se trezi 
îngheţat de panică la vederea unui comisionar cu șapcă roșie 
străpungând mulţimea, ţinând valiza lui strâns în mână. 

Când puse din nou stăpânire pe valiză, capul lui Ernest era ud 
de nădușeală. Se prăbuși pe canapeaua unui taxi și, scoţându-și 
pălăria, își tamponă fruntea privind îngrijorat pe fereastră la 
strada incredibil de aglomerată. li ceruse șoferului să-l ducă la 
hotelul Brevoort pentru că acolo locuise în timpul ultimei sale 
călătorii la New York, cu douăzeci de ani înainte. 


XI 
TACTUL LUI ERNEST 

Uimirea pe care Finch i-o pricinuise lui Alayne când îl văzuse 
în fața ușii ei fusese o emoție măruntă în comparaţie cu aceea 
resimţită când dădu cu ochii de Ernest. N-ar fi fost cu putinţă să 
fie mai uluită decât dacă unul din bătrânii pomi înalţi de la Jalna 
s-ar fi smuls din rădăcini și-ar fi pornit-o la drum să-i facă o 
vizită. Îl lăsă pe Ernest să-i strângă mâna, să-i aplice o sărutare 
pe obraz. Îl instală în fotoliul chinezesc roșu și nici atunci nu 
reuși să creadă în prezenţa lui reală. Ochii ei căutau spre ușă, 
așteptându-se aproape să vadă apărând restul alaiului: Bunica 
cu Boney, Nicholas cu Nip, Renny și prepelicarii lui, Piers cu 
Pheasant și micul Wake. 

— Scumpa mea copilă, exclamă Ernest, ce bine îmi pare că te 
văd! 

— Da, într-adevăr, spuse Alayne, așezându-se lângă el și 
încercând să-și facă vocea să sune natural, și pentru mine e o 
plăcere să te văd. 

— Arăţi palidă, dragă Alayne. 

— A, păi știi cum e iarna la oraș. M-am simţit adesea frântă de 
oboseală. 

Acum, după ce șocul surprizei se atenua, înțelegea de ce 
venise Ernest. Venise să-l ia pe Finch acasă și, dacă era posibil, 
ea avea de gând să-l împiedice. Alayne îi adresă o privire în 
defensivă. 

— Bănuiesc că ai venit să-l vezi pe Finch, făcu ea. 

Ernest se simţi încurcat. Ar fi vrut ca Alayne să nu atace direct 
subiectul. Ar fi preferat o conversaţie plăcută și apoi, în mod 
delicat, ar fi condus-o spre ţinta vizitei sale. 

— Desigur, draga mea Alayne, sper c-am să-l văd pe Finch 
acum că mă aflu aici dar, crede-mă, plăcerea de a te revedea e 
mult mai importantă pentru mine. 

— Sper că n-ai de gând să insiști ca bietul băiat să se întoarcă 
cu dumneata! 

— A, nu, nu, nu. Dar vreau să stau de vorbă cu el, să aflu cum 
trăiește... pe scurt, să potolesc îngrijorarea familiei în legătură 
cu el. Ştii, e într-adevăr îngrozitor ca un băiat lipsit de 
experienţă cum e el să trăiască de capul lui la New York. 


— Finch muncește! Și e tratat cu mai multă consideraţie 
decât acasă. Sper că nu te superi că spun asta. Ştii bine și 
dumneata că Finch nu era întotdeauna tratat cum se cuvine. 

Ernest rămase cu desăvârșire netulburat. 

— Fata mea dragă, nu cred că ne înţelegi. Familia noastră e 
un cerc foarte strâns împletit. 

— Ba înţeleg foarte bine! E atât de strâns împletit că nu vreţi 
să lăsaţi pe nici unul din voi să scape. Vă întindeţi imediat 
tentaculele după el ca să-l trageţi înapoi. Știu că sunt teribil de 
nepoliticoasă, dar n-am încotro. Asta este ce-am gândit 
întotdeauna despre familia voastră. 

— Nu ne-am întins după Eden. 

— Ştiaţi că e inutil. Pe Eden nu puteaţi să-l ţineţi în frâu. Și, 
de altfel, n-aveaţi nici cea mai vagă idee unde se află. 

Ernest o privi cu curiozitate. 

— Te superi dacă te întreb ceva? 

— Ce anume? 

— L-ai văzut pe Eden de când te-ai întors aici? 

— Nu, nu l-am văzut. Cred că n-am să-l mai văd niciodată. Și 
nici nu doresc. 

— Sunt convins că nu. Ai suferit prea mult din cauza lui. 

Ernest se simţi ușurat că reușise să abată discuţia într-un 
făgaș mai binevoitor. Îşi puse mâna lui lungă, albă, peste a ei și 
i-o apăsă blând. Dintr-odată pe Alayne o cuprinse o senzaţie de 
căldură și siguranță simțindu-se tratată cu afecţiune de o 
persoană mult mai vârstnică. Era plăcut, și Ernest era drăguţ - 
uitase cât e de drăguţ, de bun. Uitase, de asemeni, înfățișarea 
lui distinsă, vocea lui plăcută urechii. Zău, era un om adorabil, și 
nu trebuia să se poarte așa de aspru cu el. Era mai puţin de 
condamnat decât ceilalți pentru tirania ce domnea la Jalna. 

Ernest își manifestă admiraţia față de micul apartament 
fermecător și bine împărţit. Alayne îl conduse peste tot, 
arătându-i aparatele electrice cu tot felul de dichisuri. Il 
încântară. Nu mai văzuse ceva asemănător. Trebuia neapărat să 
apese butoanele electrice și să urmărească toate fenomenele ce 
rezultau. Ernest se miră cum putuse Alayne îndura lipsa de 
confort de la Jalna. 

Revenind, braţ la braţ, în camera de zi, reluară din nou 
discuţia despre Finch cu mai multă reţinere din partea lui Alayne 
și cu mai multă bunăvoință din partea lui Ernest. Alayne îi dădu 


amănunte despre slujba lui Finch, despre posibilităţile lui de 
avansare. 

Ernest asculta cu simpatie. 

— Dar oare va avea posibilitatea de a-și continua studiile 
muzicale? se interesă el. 

— Cred că, din păcate, nu, replică ea mâhnită dar, la urma 
urmei, nu o avea nici la Jalna după cât se pare. 

— O, cred că Renny o să se îmbuneze în privinţa asta. 

— Spune-mi, unchiule Ernest, vorbi ea privindu-l drept în ochi, 
ai venit să-l vezi pe Finch pentru că te-a trimis Renny sau ca să-i 
faci pe plac mamei dumitale? Știu cât de nesuferit îi e gândul ca 
vreunul din băieţi să părăsească Jalna. 

Lui Ernest îi făcu plăcere acel „unchiule” din partea lui Alayne. 

— Draga mea copilă, n-a fost nevoie să fiu trimis. Am vrut să-l 
văd pe băiat și m-am gândit ce ocazie ar fi de a te vedea și pe 
tine. Ştii, îmi deveniseși foarte dragă. 

— Și dumneata mie! Vezi, eu n-am avut nici un... nici un... 

— Nici un bătrân unchi drăguţ, continuă el în locul ei. Sigur că 
nu. Bătrâne mătuși drăguţe e una, dar bătrâni unchi drăguţi e cu 
totul altceva. Poziţia lor e unică... Acum, în privinţa lui Renny. 
Dacă l-ai fi auzit vorbind cu mine chiar înaintea plecării mele, ți- 
ai fi dat seama cât de mult ţine să-l vadă pe Finch întors acasă. 

— Când stăteam la Jalna, făcu ea pe gânduri, mi se părea că 
foarte adesea în acele conciliabule de familie ale voastre Renny 
era forţat - ar fi vrut să spună „hărţuit” - să ia o poziţie care... 

— Nu, nu, nu! Renny e omul hotărârilor rapide. Ştie ce vrea și- 
și urmărește scopul. 

— Da, știu, recunoscu ea, pe un ton scăzut. 

— Când ţinem acele conciliabule, cum le numești tu, de obicei 
Renny își are părerea lui formată de la început, dar abia după ce 
familia a forfecat bine chestiunea, el dă glas hotărării sale, și 
pentru că hotărârea lui coincide de cele mai multe ori cu 
concluzia la care a ajuns familia... 

— Familia ajunge vreodată la o concluzie unanimă? 

— Dac-ai fi putut auzi cât de perfect de acord am fost cu toţii 
că Finch trebuie să se întoarcă acasă... 

— O, asta e ușor de înţeles! Aș vrea să nu-ţi fi spus unde 
lucrează. 

— Draga mea, n-am să încerc câtuși de puţin să-l forţez pe 
Finch. Dacă vrei, vei fi de față când ne vom întâlni și ai să vezi 


că nu vreau altceva decât să stau de vorbă cu el în mod 
afectuos. 

— Dar atunci, ce-ai de gând să faci? Să-l ademenești să se 
întoarcă acasă cu promisiunea lecţiilor de muzică? A ajuns 
Renny până acolo încât să-și ademenească fraţii? 

Ernest răspunse cu gravitate: 

— Renny n-a avut intenţia de a-i interzice lui Finch să cânte la 
pian decât până după examene. Odată luate, Renny 
intenţionează și a intenţionat tot timpul să-l lase pe Finch să 
reînceapă lecţiile de pian. Poate să-și petreacă toată vara 
cântând la pian, dacă vrea. 

— Hîm, murmură Alayne înciudată. 

Ar fi vrut să poată simţi mai mult entuziasm pentru planurile 
familiei în legătură cu Finch. _ 

Cu toate acestea, Ernest era un om adorabil. li făcea o mare 
plăcere să-l vadă așezat în cel mai confortabil fotoliu al ei, 
făcând gesturi alese dar oarecum vagi, cu mâinile lui graţioase. 
Se simţi mândră de el când Rosamond Trent intră în casă și 
dădu cu ochii de ei. Avusese senzaţia că, povestindu-i de unchii 
lui Eden, Rosamond își închipuise doi bătrâni cam mucegăiţi, 
relicve pitorești ale unor vremi apuse. Acum constată că 
Rosamond îl găsea pe Ernest fermecător. In special o 
impresionă vocea lui cu modulaţii plăcute. Le deprinsese la 
Oxford, dimpreună cu ideea că pentru unii poate o fi bine să 
trudească nu însă și pentru Ernest Whiteoak. 

Ernest le invită pe amândouă să ia masa de prânz cu el. 
Umblând pe Fifth Avenue alături de ele simţea primăvara în pas 
și în sânge. Alayne era rasată; Ernest admira acest lucru mai 
presus de orice. Rosamond avea în primul rând o înfățișare de 
femeie de lume; iar Ernest tânjea tocmai după această lume. 
Simţea mereu dorinţa ca Nicholas să-l poată vedea. Ca o dovadă 
de totală dezinvoltură, comandă homar. Și invitatele lui 
comandară homar dar nu cu aceeași dezinvoltură. Cu cele trei 
grămăjoare roșii strălucitoare în fața lor, Ernest nu se putu 
abţine să nu vorbească despre dineurile din Londra victoriană. 
Povesti cum șezuse la o masă lângă Oscar Wilde și că o văzuse 
pe Lily Langtry* în plină glorie. Evocă vremea când Nicholas 


4 Actriță engleză (1852-1929). 


luase parte la concursurile de canotaj pentru universitatea 
Oxford. 

După masa de prânz se întoarseră în apartament și 
Rosamond scoase la iveală o sticlă de lichior. Preparase un 
cocteil ciudat și înainte de plecare. 

— Dar credeam, exclamă Ernest, sorbind din minusculul 
pahar verde, că aici este prohibiţie! 

— Este, replică domnișoara Trent cu profundul ei contralto, 
dar sunt și „speak-easy'5. 

— Speak-easy? repetă Ernest. Dar asta ce-o mai fi? 

— Din fericire nu e nici o nevoie să le vizitaţi. Sunt locuri 
stupide. Pot să vă spun că pe-aici sunt mai numeroase decât 
florile în luna mai. 

— Ah, noi nu ne-am putea împăca niciodată cu prohibiţia, 
declară Ernest. 

— Bineînţeles că n-aţi putea! întări ea. Vă place lichiorul ăsta? 

Alayne ar fi dorit ca Rosamond să nu manifeste un interes 
atât de viu față de subiectul băuturii. Se dovedea că exercită 
asupra ei o fascinaţie aproape morbidă. li repugna s-o audă pe 
femeia voinică, de vârstă mijlocie, utilizând refrenele la ordinea 
zilei despre prohibiţie, vorbind parcă ar fi fost o băutoare 
inveterată. Dar de fapt nu era decât o afectare nevinovată, 
dorința de a părea cât mai modernă. Rosamond era un suflet 
bun, cinstit, o prietenă loială, înţelegătoare. 

— La noi nu s-ar putea aplica prohibiţia, declară Ernest pe un 
ton didactic. Populaţia noastră e puţin numeroasă. 

Cocteilul  domnișoarei Trent, surexcitarea provocată de 
străzile aglomerate și de masa la restaurant, lichiorul băut la 
întoarcerea acasă i se urcaseră la cap. Mintea îi era activă dar 
gândurile oarecum caleidoscopice. 

— Gândiţi-vă la linia noastră de frontieră, trei sute de mile de 
la o coastă la alta... sau or fi trei mii?... fără un singur fort! O, 
nu, prohibiţia ar încurca lucrurile îngrozitor. 

Auditoriul său se arătă impresionat cum se cuvine dar Alayne 
îi propuse să ia loc. Ernest refuză și rămase mai departe în 
picioare plin de eleganţă, ţinându-și paharul în mână. 

— Vedeţi bine ce-a făcut prohibiţia la voi! Ştiţi, mi s-a spus că 
pescarii noștri din Noua Scoţie s-au lăsat de pescuit. 


5 PO E ; : 
Locuri unde se vând ilegal băuturi alcoolice. 


Contrabanda le aduce profit mai bun. Prin ei obţineţi tot ce 
doriţi. 

— Viaţa e o mixtură ciudată, remarcă Rosamond. 

— Așa e. Şi dreptul la vot al femeilor a încurcat-o și mai rău, 
mormăi el. Noroc că femeile la noi au educaţie britanică și 
votează la fel ca bărbaţii lor. Dar uitaţi-vă la situaţia din 
provincia Quebec! Acolo femeile nu au drept la vot. „Suntem 
latini!” afirmă primul lor ministru. „Le adorăm pe femeile 
noastre dar nu le vom acorda niciodată dreptul la vot! Este ceva 
contrar tuturor tradiţiilor noastre”. Și trebuie să recunosc că-i 
admir pentru asta. 

— Totuși la ei nu e prohibiţie, nu-i așa? întrebă domnișoara 
Trent, uluită, 

— Nu, și nici n-a fost vreodată. Cele mai grave necazuri ale lor 
sunt orangiștii* din Ontario, emigrația în Statele Unite și, 
bineînţeles, contrabanda, care uneori poate deveni o sursă de 
venit naţional. Dar ceea ce dă într-adevăr de furcă întregului 
Dominion sunt granițele... și expedițiile astea arctice... și 
zborurile transatlantice. Ernest se așeză brusc. 

Foarte curând ușoara tulburare îi trecu și redeveni el însuși. 
Trebuiau să aranjeze când urma să se întâlnească cu Finch. 
Alayne propuse ca întâlnirea să aibă loc la ele în apartament, 
apoi să ia masa amândoi în oraș și de acolo să meargă la un 
teatru. Ernest dorea să nu i se spună lui Finch despre sosirea lui. 
Ar fi o surpriză plăcută pentru băiat să-și găsească unchiul 
așteptându-l. 

— Pentru că știi, dragă Alayne, n-am de gând să-i fac morală 
sau să-l ameninţ. Nimic de genul ăsta. 

— Asta-i și părerea mea, făcu Alayne pe un ton ce nu admitea 
replică. 

Dar Alayne nu se arătă de acord ca Finch să se întâlnească cu 
Ernest fără să fie pregătit dinainte. Îi telefonă chemându-l să 
vină s-o viziteze în seara aceea, și-i anunţă sosirea unchiului de 
la Jalna. Îi transmise mesajul liniștitor al lui Ernest. 

Cu toate acestea, Finch tremura tot când intră în cameră. 
Dacă lui Alayne i se păruse ciudat văzându-l pe unul din 
membrii generaţiei mai vârstnice a familiei Whiteoak la New 
York, pentru Finch era o experienţă aproape ameţitoare. Avea 


6 societate secretă formată în nordul Irlandei, în 1795, având ca scop 
menţinerea și ascendenţa politică a protestantismului. 


impresia că-și vede ruda mai vârstnică, cu înfățișare distinsă, 
pentru prima oară în viață. Nu ţinea minte ca unchiul Ernest să 
fi fost vreodată plecat de la Jalna, după cum nici el nu fusese 
departe de casă de când venise pe lume și până acum. Chiar și 
în clipa când își dădură mâna și Ernest îi vorbi prietenos, încercă 
o senzaţie de ireal și, în ciuda asigurărilor lui Alayne, o 
presimţire rea. 

Nu-și putu da seama de ce anume se teme exact. Unchiul lui 
nu-l putea sili să se întoarcă acasă. Se simţea susţinut de forța 
lealităţii neclintite a lui Alayne. În ziua aceea primise adevărate 
cuvinte de laudă la birou. 

— Pe cinstea mea, exclamă Ernest așezându-și mâna pe 
umărul băiatului, ești mai înalt ca oricând, măi băiete! Și slab! 
Zău că e mai slab, Alayne, deși n-aș fi crezut că e posibil. Și cum 
o duci? 

Finch își adună tot curajul pe care bărbăţia lui reuși să-l 
strângă și răspunse: 

— O, bine, mulţumesc. Adică... foarte bine, cred. 

— Îmi pare bine. Cei de-acasă or să se bucure când o s-audă. 

Finch era stânjenit. 

— Au fost îngrijoraţi? bolborosi el. 

— Da, într-adevăr. Cu toţii am fost foarte îngrijoraţi. Dar nu e 
cazul să mai vorbim; acum pot să le spun că ești bine și la 
adăpost de orice pericol. 

Nici un cuvânt despre întoarcere. Finch răsufla mai ușor și 
totuși avea o durere ciudată în inimă. Adevărul era că în 
ultimele câteva zile suferise cumplit de dor de acasă. Sub cerul 
delicat de aprilie, circulaţia intensă, învăluită în praf a orașului îl 
făcuse să se simtă ca niciodată până atunci în timpul primăverii 
- greoi, obosit, înăbușit, prins ca într-o capcană. Picioarele i se 
târau, tânjind după iarba abia răsărită. Nările lui păreau 
incapabile să aspire destul aer pentru a-i sătura plămânii. Doar 
cu mare efort reușea să-și fixeze mintea asupra lucrului. In 
fiecare noapte visa ceva despre Jalna și, când se trezea, 
aproape că se aștepta să se vadă în camera lui de sub streașină. 
Mereu mai des își aducea aminte de tot ce fusese frumos și bun 
și plăcut acasă. 

Alayne se gândise că ar fi bine să se ducă să vadă o piesă, 
dar Ernest propuse opera pentru că Finch era atât de pasionat 
de muzică. Alayne încuviinţase și Rosamond Trent reușise să 


procure bilete. În timp ce luau masa împreună, Alayne înţelese 
delicata solicitudine a lui Ernest într-o lumină nouă. Își aminti că- 
| auzise spunând că, dintre toate, opera îi displăcea cel mai 
mult. „E un bătrân șiret”, gândi ea. Vrea să influenţeze 
sentimentele lui Finch speculând dragostea lui pentru muzică. 

Opera era Aida. Finch n-o mai ascultase până atunci. Lacrimi 
de fericire îi umpleau ochii, inima îi era plină de frumuseţea 
muzicii. Totuși nu muzica orchestrei sau a cântăreților era cea 
care îl emoţiona ci muzica vechii pianine de acasă. Era Opus X 
de Beethoven pe care-l executa el în închipuire. Clapele, vii, 
nerăbdătoare se ridicau în întâmpinarea degetelor lui. Cu o 
parte a creierului auzea muzica din Aida. Cu cealaltă se urmărea 
pe sine prin complicațiile partiturii. 

Foarte adesea, ochii lui Ernest alunecau spre el, meditativi. Se 
întreba dacă băiatul e fericit sau nefericit, dacă îi va fi greu să-l 
convingă să se întoarcă acasă. Gândul de a-l lăsa pe Finch la 
New York îi era intolerabil. Gândul la Jalna fără Finch, 
insuportabil. Nu că l-ar fi socotit vreodată altceva decât un băiat 
insipid, mai degrabă agasant. Dar era un Whiteoak, unul dintre 
ai lor. Dezertarea lui Eden crease prima fisură. Dacă și Finch 
pleca de acasă, părea că familia începe să se dezintegreze. Dar 
mai ales, era vorba de mama. Grijile îi făceau rău. 

Ernest se simţi dintr-o dată obosit. Avusese o zi agitată, plină 
de activităţi neobișnuite pentru el. Răspunderea pe care și-o 
asumase îl apăsa. Totodată faptul de a se afla în compania 
acestor două femei prezentabile îl umplea de bună dispoziţie. 
Ah, dacă l-ar putea vedea bătrânul Nicholas! „Alayne e mai 
drăgălașă ca oricând”, își spuse el. Mâhnirea și oboseala 
scoseseră la iveală strălucirea ei interioară, așa cum strălucirea 
unei pietre preţioase e sporită de măiestria și fineţea cu care e 
fasonată. Şi avea un fel de detaşare cu totul nouă pentru el. Și-o 
amintea  arborând întotdeauna un aer de rezervă, de 
autocontrol. Acum părea o persoană gata să-și zvârle lanţurile 
care o încătușau, dornică să respire mai în largul ei. Alayne îl 
fascina. Ar fi dat mult să știe ce gândea. Of, ce obosit e! Oare 
opera asta n-o să se termine niciodată? Işi înăbuși un căscat. 

Dar când mulţimea de spectatori se îmbulzi spre ieșire și 
aerul răcoros al nopţii îi atinse faţa, se simţi înviorat. A se afla 
alături de o femeie în mantou de seară, conducând-o prin 
mulțime, era pentru el ca o întoarcere la anii lui de glorie. Zău 


așa, de acum încolo trebuie să facă din când în când o călătorie 
la New York. Nu e bine să te lași să mucegăiești. Și cu silueta, cu 
ţinuta sa, e de-a dreptul păcat. Strânse puţin braţul ferm al 
domnișoarei Trent în timp ce o conducea. Un parfum extrem de 
fin se răspândi din blana moale a gulerului ei... 

Luară un mic supeu, în apartament. Mâncăruri alese, ţigări 
Pall Mall cumpărate anume pentru el; conversaţie veselă, căci 
Ernest descoperi că era ușor să strălucească în faţa acestui 
auditoriu binevoitor și care - fără ca el să simtă - se amuza pe 
seama lui cu îngăduinţă; și, adăugându-se indulgenţei și 
amuzamentului lor, o dorinţă sentimentală de a privi cu mintea 
în urmă spre farmecul unor zile apuse. Oftă când spuse noapte 
bună. Nu mai era deloc obosit acum și îl durea gândul că acest 
minunat interludiu se va sfârși curând. 

Abia când, împreună cu Finch, se văzu în camera sa de hotel, 
scopul misiunii sale îi reveni în conștiință cu toată acuitatea. 
Aranjase ca băiatul să doarmă la hotel peste noapte și-i luase o 
cameră vecină cu a lui. Ideea unei încleștări de voințe la ora 
aceea târzie îi repugna. Ar fi vrut să poată pur și simplu să-l 
împacheteze pe Finch în geamantanul său, a doua zi, împreună 
cu hainele și să-l transporte înapoi la Jalna. Era într-adevăr o 
bătaie de cap să trebuiască să fie diplomat cu el, să se poarte 
plin de tact și înţelegere. Zău, e o pacoste faptul că băieţii se 
fac mari. 

O atmosferă de vizibilă stinghereală se așternu între cei doi 
când se treziră împreună, singuri, în camera de hotel. Aerul fiind 
de-a dreptul sufocant, Ernest se duse la fereastră și-o ridică. 

Işi lăsă ochii o clipă să hoinărească peste încâlceala 
acoperișurilor și a luminilor orbitoare, peste firmele portocalii și 
rubinii care se tot aprindeau și se stingeau, clipind peste spaţiile 
întunecate cu aspect sinistru dincolo de care se afla cine știe ce, 
peste indicatoarele cu litere albe pictate șiruri, șiruri, pe latura 
unei clădiri din strada învecinată, peste petecul de cer ciudat, 
estompat, care putea tot atât de bine să fie o bucată de pânză, 
într-atât de puţin real părea. Sus, zgomotul circulaţiei ajungea 
redus la un bubuit surd care părea un semn de protest împotriva 
nopţii de primăvară. 

Ernest observă că-și murdărise vârfurile degetelor când 
deschisese fereastra. Se duse la baie să-și spele mâinile. Finch 
se lăsase să cadă într-un fotoliu de lângă masă, arătând foarte 


tânăr și palid în lumina electrică crudă. Luase în mână biblia 
neagră, lucioasă, aparținând hotelului și se uita la ea cu un 
zâmbet ciudat. „Un băiat stânjenitor”, reflectă Ernest. Işi săpuni 
mâinile și-și examină fața în oglinda de deasupra chiuvetei. 
Arăta foarte bine. 

Revenind în cameră, spuse: 

— Îmi displace teribil să mă întorc la Jalna fără tine, Finch. Toţi 
cei de-acasă vor fi foarte dezamăgiţi. 

— Nu mi-i pot închipui dezamăgiţi pentru că eu nu mă întorc. 

— Şi totuși vor fi. Nu poţi înţelege. Eşti unul dintre noi, nu? 

— Da, oaia cea neagră. 

— Prostii. Cu toţii suntem mai mult sau mai puţin niște 
oameni ciudaţi, am impresia. Și suntem mândri de tine, deși nu- 
ţi vine să crezi. 

Finch protestă sarcastic: 

— Ar fi trebuit să-i auzi pe Renny și Piers spunându-mi cât de 
mândri sunt de mine! 

— Haide, haide, nu lua lucrurile așa în tragic. Piers are o limbă 
ascuţită. 

— E dur ca o piatră! Cu mine, în orice caz. 

— Nu o face întotdeauna intenţionat și dacă o face, nu ele cel 
care contează. Renny e important. 

— Renny mă socotește un neghiob. 

Ernest se așeză lângă el. Puse în vocea lui toată puterea de 
convingere, toată elocvenţa de care era capabil. 

— Renny te iubește. Vrea să te întorci acasă, ca un băiat 
cuminte, fără alte necazuri. E dispus, după ce te prezinţi la 
examene, să te lase să iei din nou lecţii de pian - să cânțţi cât îţi 
place. Tot ce trebuie să faci e să te prezinţi la examene. 

— Și dacă o să cad? 

— N-ai să cazi. O să treci. Nici data trecută n-ai fost departe. 
Sigur că acum ai să reușești. 

— Şi dacă reușesc... ce-am să fac? 

— Ai toată viaţa înaintea ta. O să faci ceva frumos din ea. 

— Nu prea văd ce, rosti Finch abătut. 

— Finch, ai avut o mamă foarte inteligentă și fermecătoare. 
Sunt sigur c-ar fi dorit să-ţi cultivi talentul... să faci cinste 
familiei. 

— Dumnezeule! exclamă băiatul. Felul acesta de a-mi vorbi e 
cu totul nou pentru mine! Talentul meu... mama mea... 


— Dar bine, băiete dragă, protestă Ernest exasperat, fiindcă 
începuse să-l doară capul, în familie se fac adesea tot felul de 
remarci. Doar nu-ţi închipui că... 

— Bunica face de multe ori observaţii batjocoritoare la adresa 
ei... a mamei mele. Am auzit-o, deși m-am făcut că nu aud. 

— Bunica ta are o sută unu ani. Mama ta a murit de 
unsprezece ani. Ce-au a face relaţiile dintre ele cu chestiunea în 
discuţie... zău, îmi pui răbdarea la încercare! Problema se 
prezintă în felul următor. Ernest făcu un ultim efort. Ce-ţi oferă 
ție New York-ul? Puhoaie, puhoaie și iar puhoaie. Luptă și iar 
luptă. Tu, un Whiteoak, să te lupţi într-o gloată străină! Muncă 
necorespunzătoare. Dor de acasă. Ştii bine că ţi-e îngrozitor de 
dor de acasă, Finch. Te-am urmărit. Ţi-e dor de acasă. 

— Încetează! izbucni băiatul, chinuit, culcându-și capul pe 
masă. Nu pot să mai suport! O, unchiule Ernest, zău crezi c-aș 
face mai bine să mă întorc? 


XII 
EDEN REGĂSIT 

Două seri mai târziu, Eden Whiteoak hoinărea pe Fifth Avenue 
în porțiunea de la început a bulevardului, cu o mână vârâtă în 
buzunarul unei jachete de tweed cam ponosită, ţinând în 
cealaltă un baston ușor. Schimbarea petrecută în el de când 
dispăruse de la Jalna se vădea puternic. Slăbise aproape până la 
vlăguire. Mișcările își mai păstrau încă graţia, dar vigoarea 
vioaie a ţinutei lui dispăruse. Făcea impresia că înaintează doar 
printr-un efort de voinţă, fie din cauza slăbiciunii fizice, fie a 
unei deznădejdi extreme. Dacă și-ar fi scos pălăria s-ar fi putut 
constata că părul lui care altă dată părea să-i stea pe cap ca o 
cască din metal lucitor, era acum aspru și nepieptănat. 
Deasupra scobiturilor din obraji, două pete de febră ardeau 
acolo unde înainte strălucise doar o îmbujorare tinerească. 
Frumuseţea ochilor săi mari, albaștri, ieșea în evidenţă. Mai 
păstrau acea privire aparte ce nu privea nimic anume, 
tulburându-i pe cei din preajmă, iar buzele tot se mai arcuiau în 
ciudatul lor zâmbet abia schiţat. 

Se simţea la capătul puterilor și masa mișcătoare de oameni 
ce împărțea trotuarul cu el îl umplea de o aversiune plină de 
cinism. Această aversiune, ca urmare a unui capriciu sau poate 
a vreunui vechi resentiment, se îndrepta mai ales asupra celor 
de sex opus. Şi, în clipa aceea, se concentra asupra picioarelor 
lor care, asemenea antenelor lucioase ale unor insecte, se 
mișcau mecanic trecând pe lângă el. 

| se părea că dacă vreodată o să privească în urmă la această 
seară de căldură umedă, nepotrivită anotimpului, o să și-o 
aducă aminte ca fiind purtată de-a lungul cursului ei de către 
nenumărate picioare în ciorapi de mătase. 

Patru fete veneau spre el într-un singur rând frontal, purtând 
tocuri franţuzești și ciorapi de culoarea pielii, toate cele opt 
picioare scânteind în ritm rapid. „Bestii” își spuse Eden. „Bestii. 
De ce oare faceţi umbră pământului? De ce, pentru numele lui 
Dumnezeu? Tare aș vrea să vă alung de pe suprafaţa 
pământului. Patru! De ce trebuie să existe patru ca voi, toate la 
fel?” Își ridică ochii la feţele lor cu ochi fardaţi, obraji netezi și 
buze violent vopsite. Le aruncă o privire furibundă. Bestii! Ceva 
mai încolo, remarcă o fată care mergea alături de un tânăr slab, 
pipernicit. Avea o fustă foarte scurtă. Gambele ei groase se 


sugrumau brusc spre interior, la genunchi și la glezne. Picioarele 
erau ridicol de mici. Ptiu, ce formă grotescă avea! De ce exista? 
De ce, of, de ce? Cum putea s-o suporte tânărul acela cu faţa 
plină de coșuri? 

Fruntea i se întunecă și mai mult. Își ţinea ochii pironiţi spre 
trotuare, încercând să nu vadă femeile. Dar nu trecu mult timp 
și una se ciocni de el. Eden aproape se clătină pe picioare, atât 
de impetuos venise spre el, atât de direct. Eden întoarse capul 
și-o măsură cu ochi mânioși. Înregistră picioarele greoaie, de 
femeie la vârstă mijlocie, uriașa faţă fanată, agresivă, pieptul 
greu sufocat într-un sutien, pălăria strânsă pe cap trasă peste 
un ochi în timp ce celălalt privea aprig prin ochelarii cu ramă de 
os. „De ce, of, de ce să existe una ca ea? De ce faci umbră 
pământului, bestie obeză?” Schimbară priviri între ei. Femeia 
gândi: „O, de-am putea odată aplica într-adevăr legea pentru 
protecţia tinerilor încântători de felul acestuia! Sunt sigură că a 
băut. A intrat drept în mine!” 

Nu era aer. S-ar fi zis că aerul fusese pompat din stradă, 
lăsând-o ca un vacuum prin care trecea o procesiune de vis, o 
procesiune atât de ireală încât n-avea nevoie de aer. Feţele, 
picioarele se perindau nebulos pe dinaintea ochilor lui Eden, 
până când, în sfârșit, forma unei femei bătrâne se detașă clar. 
Purta veștminte de un negru decolorat și o bonetă demodată ale 
cărei panglici erau legate într-un nod unsuros sub bărbia 
proeminentă, ofilită. Ochii ei de culoarea gresiei, care fuseseră 
odată la fel de albaștri ca ai lui Eden, priveau fix, cu acea 
căutătură ce nu vede nimic a celor care au privit prea mult viaţa 
și nu mai suportă s-o vadă. Buza de sus, afundată, o tot mușca 
pe cea inferioară, atârnândă. Vârfurile întoarse în afară ale 
pantofilor ei mari abia se zăreau sub lărgimea greoaie a fustei 
noroite. Pe dată, Eden o aprecie ca pe un lucru preţios. Inima îi 
zvăcni. O cântări cu luare aminte, resimţind o bucurie nouă în 
poezia vieţii. lată o femeie care are o semnificaţie. Puteai 
înţelege de ce există, nu doar pentru a face umbră pământului 
ci împodobindu-l - frumoasă. Ah, fermecătoarea, minunata 
realitate a formei ei fără picioare, legănându-se ca o rață! 
Priviţi-o - o femeie! Lumea îl înghiontea, mai-mai să-l dea jos de 
pe bordură în timp ce o contempla. Scoase o bancnotă, ultima, 
din buzunar și porni în grabă după ea. l-o strecură în mână. 


Mâna, o gheară, se strânse în jurul bancnotei. Femeia își 
continuă mersul târșâit fără să-i arunce măcar o privire. 

Se simţi înviorat și, dintr-o dată, înfometat. Îl atrase un șir de 
oameni așezați pe taburete înalte în faţa zincului unui bufet. 
Intră. Era un singur taburet liber, între două tinere fete. Nu voi 
să se așeze acolo și rămase în picioare așteptând până ce se 
făcu un loc la capătul șirului lângă un bărbat vârstnic. Comandă 
supă de roșii și saleuri. Stând așa, cu capul aplecat asupra cănii 
conţinând lichidul gros, care după gust părea să fie din 
conservă, îl apucă un acces de tuse. Se căzni să și-l înăbușe și, 
când izbuti, pofta de mâncare îi trecuse. Bău restul de supă dar 
lăsă saleurile. Afară, pe stradă, se putea simţi acum o ușoară 
mișcare a aerului. Intră în grădiniţa din Madison Square, se 
așeză pe una din bănci și-și aprinse o ţigară. O senzaţie de 
extremă oboseală îl cuprinse treptat, furișându-i-se din picioare 
în sus, până la cap, provocându-i o stare de somnolenţă. 
Siluetele care treceau pe lângă el prin parc deveniră niște 
umbre. Ca prin vis, văzu bolta clar-obscură a cerului, luna 
nebuloasă în depărtare, șirurile de lumini, ca șiraguri de mărgele 
lucitoare în clădirile din jur. 

Se simţea istovit de o profundă deprimare bolnăvicioasă. Își 
aminti vigoarea lui tinerească, talentele lui - și iată ce 
deveniseră! Și avea numai douăzeci și cinci de ani! Fără îndoială 
zeii își băteau joc de el. Se duse cu gândul la Jalna, la fraţii lui, la 
Alayne. Le făcuse rău probabil la toţi într-un fel sau altul. Dar nu 
se gândea la ei în mod clar. Se vedea doar pe sine însuși cu 
mare claritate. Propriul său chip alb, ca faţa unui om care se 
îneacă, ivită pentru o clipă pe creasta unui val. 

Ce-i rămânea de făcut? Acum nu-și mai putea câștiga 
existența. Nu se putea duce acasă. Se despărţise de femeia cu 
care trăise pentru că nu mai putea contribui la cheltuielile lor 
comune. Ar fi fost bucuroasă să plătească ea totul - dar, pentru 
Dumnezeu, nu decăzuse până într-atât! Cum se mai certaseră și 
cum mai vărsase ea șiroaie de lacrimi pe când lui i se păruse 
imposibil să verse măcar o lacrimă! Cum ajunsese să urască 
braţele ei pline! Să scape de ele - ăsta era singurul punct 
luminos. 

Din rădăcinile de iarbă nouă din jurul lui se răspândea 
mireasmă de pământ jilav. Zgomotul circulaţiei parvenea 
atenuat, un murmur înăbușit. Se simţea izolat ca pe o insulă în 


mijlocul unei mări nestrăbătute. Era singur. Îngrozitor de singur. 
Singurătatea îl năpădi, ca un val, înghiţindu-l atât de total încât, 
prin comparaţie, dorul de casă resimţit de Finch nu era mai mult 
decât o mică încreţitură pe luciul apei. Se lăsă pe spate, cu 
bărbia căzută pe piept. 

Două persoane veniseră și se așezaseră lângă el. Vorbeau 
necontenit dar cu voci scăzute - una domoală, bătrânească, 
cealaltă băiețească. Abia îi auzea. Il apucă un nou acces de tuse 
și, căutând sprijin, apucă spătarul băncii. Când tusea se potoli își 
scoase pălăria și se șterse pe frunte cu batista. Cel mai în vârstă 
dintre cei doi se aplecă și se uită spre Eden cu milă. Jenat, Eden 
își scoase o ţigară și aprinse un chibrit. Flacăra îi lumină faţa. 

— Doamne! exclamă Ernest, sărind în picioare. Eden, tu ești? 

Eden își ridică ochii spre el, mult prea uluit ca să poată vorbi. 

— Vorbește, Eden. Spune-mi ce ţi s-a întâmplat. 

Buzele lui Eden tremurau: 

— De toate, presupun. 

— Dar tusea asta! E pur și simplu îngrijorătoare. De când 
tușești așa? 

— De mai multe luni. Nu-ţi face griji. O să-mi treacă de îndată 
ce se va încălzi vremea. 

— Dar e foarte cald acum! 

— E o căldură timpurie. Probabil mâine o să fie iar frig... Te 
rog nu te neliniști din cauza mea. Spune-mi de ce te afli aici. 
Tânărul ăsta e Finch? 

Finch se ridică în picioare, tremurând. Era tulburat, 
înspăimântat de această neașteptată întâlnire cu Eden. Işi 
amintea de ultima dată când se văzuseră. In seara aceea de 
vară când îi descoperise pe Eden și Pheasant împreună în 
pădurea de mesteceni. Mintea i se fixă asupra unui fapt izbitor, 
comun ambelor ocazii, și totuși cât de deosebit! De fiecare dată, 
într-un moment culminant, Eden scăpărase un chibrit, iluminase 
un chip. Dar prima dată faţa albă, îngrozită a lui Finch; acum 
faţa lui proprie, arzând de febră, cu obrajii supţi. Atunci 
exclamase cu amar: „Ce vierme ești, frate Finch!” Acum rosti pe 
un ton de calm nepăsător: 

— Bună, Finch. Și tu pe-aici? Doamne, ce întâlnire! 

— Bună! îi răspunse Finch dar nu fu în stare să-i întindă mâna. 

| se strânse inima când îl privi pe Eden. El, Finch, contribuise 
să-l aducă în starea asta. 


— Eden, Eden! izbucni unchiul lor. Sunt îndurerat că te văd 
arătând așa de bolnav. Nu mi-aș fi putut închipui... 

— O, nu sunt într-o formă chiar așa de proastă cum arăt. 

Îi fixă pe acești nou sosiți membri ai familiei sale cu o privire 
amuzat-ironică. 

— Doamne, ce pereche caraghioasă sunteţi! Când aţi sosit 
aici și de ce? 

Ernest și Finch se uitară stânjeniţi unul la altul. 

— Eu... el... bolborosi băiatul. 

— El... eu... se bâlbâi Ernest. 

Eden, izbucni în râs. 

— Înţeleg tot! Ai fugit de-acasă, Finch, și unchiul Ernest a 
venit să te ia. Sau a fost invers? N-are nici o importanţă, e 
suficient că vă aflaţi aici! N-aș fi crezut să aveţi curajul ăsta. 

— Trebuie să vii cu mine la hotel, hotărî Ernest. 

— Aș vrea să vă pot invita la locuinţa mea, dar ar fi ceva mult 
prea greu de suportat pentru voi. 

Ernest era foarte tulburat. Se întoarse către Finch. 

— Adu un taxi. Eden nu poate merge pe jos. 

Pe drum spre hotel. Eden întrebă: 

— Aţi văzut-o pe Alayne? 

— Da, am luat cina cu ea... și prânzul. Mda. Arată minunat, 
Eden. 

— Nu mă mir! Unor femei le priesc necazurile conjugale. Sunt 
mai tonice pentru ele decât dacă ar face copii. 

În camera sa de la hotel, Ernest spuse: 

— Un grog cald, asta ţi-ar trebui, dar cum să-ţi fac rost de așa 
ceva? Ştii cumva dacă există prin apropiere vreun... speak- 
easy... un local din alea. 

Curajul îl părăsi în timp ce vorbea. Gândul de a căuta un astfel 
de local îi provoca greață. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Eden. N-aș fi în stare să beau 
nimic. 

Sorbi un pahar cu apă și se învârti prin cameră, vorbind într- 
un fel care lui Ernest i se păru cam ciudat și fără sens. Finch 
stătea lângă fereastră fumând și nu lua deloc parte la 
conversație. Eden nu-i adresă cuvântul. 

După câtva timp, Eden își anunţă intenţia de a pleca dar chiar 
când își luă pălăria îl apucă un nou acces de tuse. Păru să-i ia și 
ultimul strop de vlagă. Când tusea se potoli, Eden se trânti pe 


pat, tremurând din cap până-n picioare. Era evident atât de 
bolnav încât Ernest rămase năucit. Îl trimise pe Finch în fugă 
până jos să întrebe de un doctor. A doua zi dimineaţa îi expedie 
lui Renny o telegramă care suna astfel: 


„Găsit Eden foarte bolnav te rog vino imediat nu pot 
face față situaţiei. 
E. Whiteoak.” 


XIII 
CERCUL 

În dimineaţa care urmă, un alt membru al familiei Whiteoak 
putea fi văzut urcând cu liftul hotelului, însoţit de un băiat de 
serviciu care ţinea în mână o valiză cam ponosită. Când 
coborâră, o porni în urma băiatului, șchiopătând apăsat și 
ciocăni nerăbdător în ușa ce i se indicase. O deschise Finch. 

După ce băiatul de serviciu primi un bacșiș și ușa se închise în 
urma lui, Renny îl măsură pe Finch cu privirea și scoase un 
mormăit, jumătate de mulțumire că-l vede, jumătate 
batjocoritor. 

Finch, roșu la faţă, făcu un pas spre el. Fratele mai mare îl luă 
de braţ, apoi îl sărută. Finch i se păru abia cu puţin mai mare ca 
Wakefield. Un val de bucurie și iubire curată inundă toată fiinţa 
lui Finch. Bucurie și iubire animalică, care îl făceau să dorească 
să sară pe Renny și să-l dezmierde vijelios ca un câine 
zburdalnic. Rămase nemișcat, zâmbind prostește. 

— Unde-i Eden? se interesă Renny. 

— Acolo înăuntru. Arătă cu capul spre camera alăturată. 
Unchiu' Ernest e cu el. 

Atunci își făcu apariția Ernest în persoană. Arăta palid și tras 
la față. 

— Slavă cerului! exclamă el. Îți sunt recunoscător c-ai venit, 
și-l apucă pe Renny strâns de mână. 

— Frumoasă ispravă, făcu Renny. Ai chemat un doctor? Cât 
de bolnav e? Ce are? 

— Bolnav e, fără îndoială, răspunse Ernest. Nu ţin minte de 
când n-am mai fost așa de tulburat. Am chemat un doctor 
imediat ce i s-a făcut rău. Cred că e un doctor bun. Are un nume 
nemţesc, dar aș zice că e priceput tocmai din cauza asta. Işi 
adună tot curajul și-l privi pe Renny în ochi: Renny, e vorba de 
plămânii băiatului. Sunt într-o stare gravă. Eden e în mare 
pericol, așa zice doctorul. 

Renny își încreţi fruntea. Potrivi vârful bastonului său în 
centrul modelului geometric al carpetei și se uită ţintă la el. 
Vorbi cu voce scăzută: 

— Mama lui a murit de tuberculoză. 

— Da. Dar nici unul dintre copii n-a manifestat vreo slăbiciune 
în direcţia asta. Cred că Eden s-a consumat peste măsură. 


Renny începu să șchioapete agitat, încolo și încoace prin 
cameră. Ernest întrebă cu solicitudine: 

— Cum îţi mai merge cu genunchiul? Mi-e rușine că te-am 
făcut să vii până aici când nu te-ai restabilit încă, dar eu... 
înţelegi... 

— Nu contează. Aș vrea să-l avem pe doctorul nostru aici să-l 
consulte. Omul ăsta ar putea fi un alarmist. 

— Nu știu. Sper să fie așa. Zice că trebuie să i se dea cea mai 
bună îngrijire posibilă. 

— Trebuie să-l ducem acasă... Ce zice Alayne de toată 
povestea asta? 

— E foarte tulburată, natural. E zguduită. Nu-i poartă nici un 
dram de ură lui Eden. Zice că, pur și simplu, Eden nu se poate 
împiedica să fie așa cum este. Infidel. Și eu sunt de aceeași 
părere. Tu ce crezi? 

— Eu cred că e o mare pacoste. Ca de altfel toţi fraţii ăștia ai 
mei. Brusc, își pironi privirea pătrunzătoare asupra lui Finch. 
Sper că ai de gând să te porţi cum trebuie, acum, îi spuse. 

Finch trăgea de buza lui inferioară. 

— Ai? 

— Înâm. 

Ernest interveni: 

— A fost o providenţă că băiatul a fugit de-acasă. N-am fi aflat 
de Eden decât prea târziu. 

Amândoi, Renny și Ernest se uitară lung la el. Finch se crispă 
pe dinăuntru neștiind dacă e elogiat sau luat în râs. 

Ernest continuă: 

— Alayne i-a găsit un post foarte respectabil într-o editură, 
este calculator de preţuri. Am vorbit cu domnul Cory acela și l- 
am rugat să-l învoiască imediat. Trebuia să-l am ca ajutor pentru 
Eden. Nu puteam rămâne singur aici, neștiind ce se poate 
întâmpla. Nici prin cap nu mi-a trecut, când am plecat de-acasă, 
ce mă va aștepta aici. 

— Ei, bravo lui că a putut fi de folos, constată Renny. Acum ar 
fi bine să mă conduci înăuntru la Eden. 

Eden stătea în pat proptit în perne, și nu-i făcu lui Renny 
impresia că ar fi atât de bolnav cum se așteptase, până când 
nu-i atinse mâna fierbinte, uscată și nu simţi cât era de slabă, 
până când nu observă conturul ascuţit al mădularelor lui sub 
pături. 


Renny se așeză pe marginea patului și-l cercetă cu privirea pe 
fratele său. 

— Ai reușit să ajungi într-un hal fără de hal. 

Lui Eden i se spusese că Renny urma să sosească dar tot i se 
părea de necrezut să-și vadă familia strângându-se astfel în 
jurul lui. Îl înspăimânta. Era oare chiar atât de grav bolnav? Își 
trase mâna repede înapoi din mâna lui Renny și se ridică mai 
sus în pat. Vorbi agitat: 

— Nu-mi place deloc povestea asta! Ce naiba se întâmplă? A 
spus doctorul c-o să mor? 

— Nu mi s-a spus nimic de felul acesta, replică Renny calm. 
Unchiul Ernest mi-a telegrafiat că a dat peste tine și că ești la 
pământ. Păi ești, nu-i așa? De ce te aprinzi? 

Fruntea lui Eden era brobonată de transpiraţie. 

— Ţi-a telegrafiat! Arată-mi telegrama! 

— Nu pot. E acasă. Pentru numele lui Dumnezeu, ţine-ţi firea! 
Doar nu simţi că-ţi dai duhul, ia spune? Zâmbi când îi puse 
întrebarea dar era pătruns de o mare îngrijorare. Tot ce era 
vigoare în el țâșni puternic spre Eden în dorinţa de a-l ocroti. 

— Spune-mi ce-a zis unchiul Ernest? A mai vorbit cu doctorul? 
Se lăsă să cadă înapoi pe pernă. Nu contează. Tot n-o să-mi spui 
adevărul. 

— Am de gând să te iau la Jalna. 

Agitaţia lui Eden se domoli. Se uita la fratele lui sorbindu-l din 
ochi. 

— Doamne, ce plăcut e să te văd șezând aici! Dar aș vrea să 
stai pe un scaun! Ai îndoit patul. Nu ești categoria pană. 
Renny... Uită-te la braţul meu. Îl scoase la iveală din mânecă, 
subţire, de o albeaţă cadaverică, cu vine albastre. 

Renny îl scrută încruntat. Se ridică, trase un scaun lângă pat 
și se reașeză. 

— Nu pot să-nţeleg cum de-ai ajuns în halul ăsta. Arăţi de 
parcă n-ai avut ce mânca. De ce nu mi-ai cerut bani? 

— Mi-ai fi trimis? 

— Ştii bine că da. 

— Și acum vrei să mă iei acasă? 

— De-asta sunt aici. 

— Bunul bătrân patriarh! Cei doi mielușei pierduţi. Tânărul 
Finch și cu mine... Dar ce-o să zică Piers? N-o să admită una ca 


asta. Doamne, tare aș vrea să-i pot vedea mutra dacă i s-ar 
propune așa ceva. 

— Eu i-am văzut-o. l-am spus că s-ar putea să te aduc dacă 
ești transportabil. 

Eden izbucni în râs, brusc și răutăcios. 

— Bietul Piers! Ce-a spus? C-o să-și otrăvească toţi porcii și 
după aia o să ia și el o doză? 

— Nu, i-o reteză Renny sever. A afirmat că ești un pierde-vară 
și că așa o să rămâi toată viaţa. A spus că dacă te întorci ca să... 
ca să... 

— Ca să mor... Continuă. 

— O s-o ducă pe Pheasant de acasă până o să se termine. 

Din nou Eden se porni pe râs dar de data aceasta era un râs 
nervos. 

— Bravo ţie că te amuză, remarcă Renny calm. Aș zice că 
râsul e pe spinarea ta. 

În sinea lui își spuse: „Tare aș vrea să știu ce e în adâncul 
minţii lui. Tare aș vrea să știu ce năzbăâtii a făcut de un an 
încoace.” 

Dar râsul lui Eden declanșă un acces de tuse. Renny îl privi, și 
tot trupul lui uscăţiv, oţelit, vibră îndurerat. 

— Pot să te ajut cu ceva? se oferi plin de solicitudine. 

Eden își înălță capul din perna în care și-l înfundase. Părul i se 
lipise în bucle umede pe frunte, faţa îi ardea, stacojie. 

— Ascultă, Renny. 

— Da. 

— Mama a murit de o afecţiune la plămâni, nu-i așa? 

— Asta a fost părerea doctorului, dar eu cred că pur și simplu 
s-a prăpădit după ce l-a născut pe Wake. N-a putut suporta 
moartea tatei. 

— Așa am să sfârșesc și eu! 

— Tu nu ești pe cale să ai un copil postum. 

— Crezi că aș putea să am? 

— Dacă o femeie ar fi în această situaţie. 

— Ei bine, află că sunt liber de o astfel de responsabilitate. 

— Dar poate ai zămislit unul? 

— Dacă am făcut-o, o să fie postum, mic sărman prăpădit. 

— Dacă ești hotărât să iei lucrurile în tragic, atunci o să te 
prăpădești, asta e sigur, rosti Renny răspicat. Nu te lăsa! Fii 


bărbat! Am să te duc acasă. O să fii bine îngrijit... cel mai bine 
cu putinţă... 

— Cine o să mă îngrijească? 

— O infirmieră, probabil. 

Răspunsul lui Eden veni cu atâta vehemenţă încât suna 
răgușit: 

— O să mă-ngrijească pe naiba! Ascultă ce-ţi spun, urăsc 
femeile! Nu vreau să am o infirmieră în preajma mea. Le detest 
- scrobite, cu picioare plate, cu ochi duri - n-am să mă-ntorc 
acasă dacă mă silești să accept o infirmieră! Am să mor înainte! 

Ernest, cu fața schimonosită de îngrijorare, intră în camera 
bolnavului. Finch, împins de curiozitate, se furișă după el. 

Ernest spuse pe un ton de reproș: 

— Așa ceva e inadmisibil. Doctorul zice că trebuie lăsat în 
pace, Renny, cred că nu-ţi dai seama cât de bolnav e. Turnă 
ceva într-un pahar și i-l dădu lui Eden. 

Renny urmări procedura cu intensă iritare dar în același timp 
cu neliniște. Făcu remarca: 

— Imi dau seama că face tot posibilul să complice cât mai 
mult lucrurile. 

Cu privirea coborâtă în lungul nasului, Ernest îi netezi perna 
lui Eden. 

— Poate c-ai vrea să te-ngrijească unchiu' Ernest, făcu Renny 
sarcastic. 

Finch hohoti zgomotos. 

Renny se întoarse la el. 

— Ce... începu el. Ce... 

— Lasă băiatu-n pace, interveni Ernest. Finch, băiatule, ia 
sticla de apă fierbinte și umple-o. 

Eden n-avea nevoie de sticla cu apă fierbinte, dar pretinse că 
ar avea, din moment ce asta îl făcea să pară și mai prăpădit. 
Finch, țintuit de privirea lui Renny, se strecură afară cu sticla în 
mână. 

— Mai bine mor decât să accept o infirmieră, insistă Eden cu 
voce slabă, după o tăcere întreruptă doar de șiroitul apei din 
robinet. 

Ernest îi puse sticla cu apă caldă lângă el în pat. Bătându-l 
ușor pe spate, spuse: 


— Dacă n-ar avea grija copilului, Meggie ar fi exact ce-ţi 
trebuie. Ar fi desăvârșită. Meggie e desăvârșită în aproape orice 
direcție. 

— Da, încuviinţă Renny. Asta e adevărat. 

— N-ar putea găsi pe cineva care să aibă grijă de copil? 
întrebă Eden. 

— Are un fel de ajutor dar n-a avut niciodată deplină 
încredere în ea. Meggie e o mamă desăvârșită. 

După o scurtă pauză continuă șovăitor: 

— Ştiţi, am o idee. S-ar putea să nu fie realizabilă, dar... 
Ernest se uită de la unul la altul... dar întreaga situaţie e atât de 
neobișnuită. 

— Ce idee ai? întrebă Renny. 

— 0, mă tem că ar fi imposibil. Mai bine să nu discutăm 
despre asta. Să ne gândim mai bine la altcineva... Eden, dacă 
ideea unei infirmiere de profesie îţi este atât de insuportabilă 
ce-ar fi să angajăm o femeie mai în vârstă care are oarecare 
experienţă... 

— Am văzut una pe stradă! întrerupse Eden. Un corp bătrân 
minunat! Zdrenţe și o față ca a uneia din cele trei Ursitoare. 

Renny i se adresă lui Ernest. 

— Crezi că delirează un pic? 

Finch pufni în râs pe înfundate. 

— Nicidecum, îl asigură Ernest. Nu-l înţelegi, asta-i tot... 
Ascultă, persoana la care mă gândesc e doamna Patch. Se 
poate avea încredere în ea. Are experienţă în îngrijire. 

Incapabil să se stăpânească, Finch se amestecă în discuţie: 

— E și cazul să aibă experienţă. A dus la groapă trei membri 
din familia ei, toți bolnavi de T.B.C. 

— Finch, îl apostrofă cu severitate unchiul lui, remarca ta a 
fost de foarte prost gust. Mă mir de tine! 

— Să nu-ţi pese de mine, făcu Eden, schiţând un zâmbet. 
Doar te rog să-mi spui despre ideea aceea a dumitale. La cine te 
gândeai? 

Ernest răspunse, privindu-l nu pe Eden, ci pe Renny: 

— Mă întrebam dacă Alayne ar putea fi convinsă să-l 
îngrijească. 

Numele ei, pomenit așa, pe neașteptate, păru să aducă pe 
Alayne ca prezenţă fizică în faţa celor aflaţi în cameră. O vagă 
stânjeneală îi făcu să-și apară unul altuia într-o imagine 


estompată. Odată cuvintele rostite, Ernest simţi dorinţa să le 
poată retracta. Parcă ar fi întinat cu ele izolarea ei actuală și ar 
fi atras-o din nou spre rușinea și întunecimea ultimelor ei zile la 
Jalna. Cu o expresie oarecum patetică, scrută feţele nepoților 
săi, văzându-l pe fiecare în rolul jucat în acele zile. 

Renny, sub efectul șocului produs de propunerea lui Ernest, îl 
contempla pe Eden întins în pat, bolnav, cu părul răvășit, 
frumos. Îl văzu reluându-și drepturile de posesor asupra lui 
Alayne. Resimţi în străfundul său durerea pentru ceva ce nu va 
putea obţine niciodată. Nu, Alayne nu trebuie să accepte 
asemenea propunere. Ar fi crud să i se pretindă asta, și totuși... 
dacă ea s-ar putea hotărî să accepte... Renny și-o închipui acolo 
în cameră, stând nehotărâtă la jumătatea drumului între el 
însuși și Eden. 

— Nu trebuie considerată chiar o sfântă, zise. 

Ghemuit într-un fotoliu mare, Finch își răsucea degetele, 
împletindu-le laolaltă. Siluete dintr-un vis, asta erau ei - 
gesticulând, ferindu-și ochii tulburaţi, dispărând, reapărând, 
făcându-i semn să se întoarcă cuiva care încerca să fugă de ei, 
căutând s-o atragă iarăși în cercul lor. Din nou, Finch vorbi în 
ciuda voinţei sale. 

— Oare femeile își primesc vreodată bărbatul înapoi după o 
astfel de faptă? 

Fraţii lui îl priviră în tăcere, prea uluiţi ca să-i răspundă. În 
schimb, vocea domoală a lui Ernest se făcu auzită. 

— Multe femei și-au primit bărbatul înapoi în patul lor după o 
asemenea escapadă... N-am făcut altceva decât să sugerez că 
dacă Alayne ar putea fi convinsă să revină la Jalna cu noi... să 
ajute la îngrijirea lui Eden... ce minunat ar fi... Mă gândeam la 
mâinile ei. Sunt atât de reconfortante, de pricepute. 

— Ar însemna să o crezi lipsită de caracter, declară Renny. 

— Nicicum! Cred că are o mare tărie de caracter, altfel n-aş 
propune una ca asta... E sătulă și obosită de viaţa pe care o 
duce. Dacă s-ar întoarce la Jalna, s-ar putea să nu ne mai 
părăsească. Mama e într-adevăr o povară prea mare pentru 
Augusta. 

Renny se întoarse spre Eden: 

— Tu ce părere ai? Ai vrea să te îngrijească Alayne? 

Eden se răsuci în pat, ascunzându-și faţa în pernă. 

Finch exclamă: 


— N-o vrea! N-o vrea! 

Nu putea îndura gândul ca Alayne să fie din nou atrasă la 
Jalna, ca într-un vârtej care o va trage la fund, înghiţind-o. 

— Lasă-l în pace, interveni unchiul lui. Lasă-i timp de gândire. 

Cei trei stăteau cu ochii pironiţi la forma ghemuită din pat. 
Prin hăţișul gândurilor lor, silueta lui Alayne se mișca încolo și 
încoace, ca într-un fel de dans ritual. Uruitul circulaţiei din 
stradă părea să ridice un zid în jurul lor. 

Într-un târziu, Eden se întoarse cu faţa spre ei. 

— Vă dau cuvântul meu, zise, că dacă Alayne nu vine să mă 
ajute să mă însănătoșesc, eu am să mor. 

Ochii lui implorau, gura îi zvâcnea febril. 

În sinea lui, Finch repeta fără încetare: „E o rușine... o rușine 
să i se pretindă asta.” 

— Tu ești cel care trebuie s-o rogi, i se adresă Ernest lui 
Renny. Trebuie să-i vorbești imediat. 

— Cât de curând îi va fi cu putinţă lui Eden să călătorească? 

— Peste câteva zile. 

— Cred că dumneata trebuie s-o rogi. Ai stat de vorbă cu ea 
mai de curând. 

— Nu... nu. Tu trebuie s-o faci, Renny. 

— Am s-o aduc aici și o s-o roage chiar Eden. 

— Mi-e teamă c-o să-l tulbure. 

— Am s-o pregătesc, dar el trebuie să-i adreseze rugămintea. 

— Foarte bine, se învoi Eden. Aduceţi-o aici să mă vadă. Nu 
poate să refuze să vină. 

Simţămintele lui Renny, în vreme ce aștepta în fața ușii ca 
Alayne să-i deschidă, se compuneau dintr-un amestec ciudat. 
Avea un sentiment de mâhnire, de vinovăţie, fiindcă, în grija lui 
pentru Eden, se vedea nevoit să vină cu o asemenea misiune. In 
ultimele două nopţi aproape nu închisese un ochi. În oraș, se 
simţea nefericit ca un animal prins în capcană. Totuși, toată 
fiinţa lui prindea să clocotească de însufleţire la gândul de a 
deveni încă odată o forță stimulatoare în viaţa lui Alayne, de a o 
smulge din tihna ei și a o expune tiraniei pasiunilor și dorințelor 
pe care ea sperase să le înlăture. 

Văzând-o așa cum se înfățișa acum privirii lui, constată că nu 
e în nici un fel remarcabilă, cum o zugrăvise imaginaţia lui. Era 
mai puţin înaltă, avea părul de un auriu mai șters, ochii mai 
mult cenușii decât albaștri, buzele strânse într-o linie mai aspră. 


Cu toate acestea, reacţionă mai puternic la această întâlnire 
decât se așteptase. Simţi o înflăcărare magnetică circulându-i 
prin sânge când îi luă mâna într-a lui. Se întrebă dacă Alayne o 
percepe. Dacă da, se minuna de stăpânirea ei de sine. 

Alayne încercă senzaţii diametral opuse alor lui. Aflat înaintea 
ei în carne și oase, caracteristicele lui îi apăreau chiar mai 
pronunţate decât și le amintea. Era mai înalt, mai puternic 
conturat, cu ochi mai arzători, cu nasul mai mare și nările 
arcuite cu mai multă aroganță. Dar efectul produs de revederea 
lui era, dimpotrivă, mai puţin profund decât se temuse. Aidoma 
unui înotător care, temându-se de forţa curentului, se trezește 
subit în stare să-i ţină piept. Își dădu seama că de când îl văzuse 
ultima oară, dobândise mai multă stăpânire de sine, mai multă 
maturitate. 

Cu acest conflict de emoţii tăinuite iscat între ei, intrară în 
living-room. 

Renny glăsui: 

— Apărem așa, unul după altul. Să nu te miri dac-ai să te 
trezești și cu bunica la ușă, cu Boney pe umăr. 

Alayne râse ușor, apoi vorbi cu gravitate: 

— Dar e regretabil că necazurile sunt motivul care v-a adus 
aici. 

— Da. 

Renny o privi cu șiretenie. 

— Ştii cât de gravă e starea lui Eden? 

— Am vorbit despre asta cu unchiul vostru. Faţa ei era absolut 
calmă. 

Sorbind-o din ochi, Renny exclamă: 

— Doamne, ce ciudat mi se pare că te văd! 

— Şi mie! 

— Timpul ţi s-a părut lung sau scurt? 

— Foarte lung. 

— Mie, scurt. A trecut ca vântul. 

— Oh, desigur, tu ai caii, câinii, familia. Eu sunt o ființă mai 
singuratică. 

— Dar ești ocupată. Aruncă o privire spre cărţile de pe birou. 

Alayne ridică ușor din umeri, apoi spuse: 

— Din păcate cred că gândesc prea mult și fac prea puţină 
mișcare. 


— Ar trebui să faci mai multă mișcare. Eu gândesc cel mai 
bine când sunt călare. Ţi-aduci aminte de plimbările pe care le 
făceam împreună călare? Mă socoteai un profesor de călărie 
aspru, nu-i așa? 

— Plimbările noastre călare, murmură ea și într-o 
străfulgerare se revăzu galopând împreună cu Renny pe ţărmul 
lacului, auzi ropotul frenetic al copitelor, harnașamentele de 
piele pârâind întinse peste măsură, revăzu coamele cailor lucind 
în zbor. Respira grăbit, parcă ar fi călărit cu adevărat. 

— Ce face Letty? întrebă ea. Letty era iapa pe care călărise 
Alayne. 

— Frumoasă ca întotdeauna. Gata... așteptând s-o călărești 
iarăși. 

— Mă tem că asta n-are să se mai întâmple niciodată, zise 
Alayne cu voce scăzută. 

— N-ai să mai vii niciodată să ne vizitezi? 

— Renny, izbucni ea cu patimă, ne-am luat adio în acea 
ultimă seară. N-ar fi trebuit să vii aici să mă vezi. 

— Te-am tulburat? întrebă el. Arăţi destul de liniștită, pe legea 
mea! 

— Așa și doresc să fiu. Vreau să... să uit trecutul. 

Renny îi vorbi pe un ton alintător, parcă ar fi domolit un cal 
agitat. 

— Bineînţeles. Bineînţeles. Și ai dreptate. N-aș fi venit, dacă 
n-aș fi fost atât de îngrijorat de Eden. 

Alayne deschise ochii mari. 

— Nu pot face nimic pentru Eden, spuse ea, tăios. 

— Nici să vii să-l vezi? 

— Să-l văd pe Eden? Mi-ar fi imposibil. De ce aș face-o? 

— Când o să-l vezi, n-ai să mai pui întrebarea. E un om 
bolnav. Nu cred c-o să scape cu viaţă. Ştii, mama lui s-a 
prăpădit de oftică. 

Oftică! Îi mai spuneau încă așa la Jalna. Ce cuvânt îngrozitor! 

— Sunt ultima persoană pe care Eden ar vrea s-o vadă. 

— Greșești. Tine foarte mult să te vadă. 

— Dar de ce? 

— Nu există explicaţii pentru dorinţele cuiva atât de bolnav ca 
Eden. Poate că are să-ţi spună ceva ce i se pare lui că e 
important. 

— Asta te-a adus aici? 


— Da. 

O străbătu un junghi de amară decepţie. N-o căutase pentru 
că simţea nevoia s-o vadă în faţa ochilor, ci de dragul lui Eden. 
Repetă: 

— Nu mă pot duce să-l văd. 

— Ba da, eu cred c-o să poţi. N-ai putea refuza. 

Ședea fumând, obstinat, străduindu-se, simţea Alayne, să-i 
învingă împotrivirea prin tirania lui taciturnă. 

Spuse în șoaptă: 

— O să fie o scenă grea pentru mine. 

Renny replică: 

— N-o să fie neapărat o scenă. De ce femeile se așteaptă 
întotdeauna la scene? 

— Poate am învăţat să mă aștept la scene în familia voastră, 
i-o întoarse Alayne. 

Își arătă dinţii într-un zâmbet tipic Court care, ștergându-se, 
lăsă din nou feţei sale expresia de încăpățânare. 

— Ai să vii, Alayne, insistă el. E imposibil să refuzi să-l vezi 
cinci minute. 

— Ştii, cred că bănuiesc ce vrea. E înspăimântat de starea lui 
și vrea să am eu grijă de el... să-i redau sănătatea, făcând pe 
infirmiera lui. 

— Asta s-ar putea, replică Renny imperturbabil. În orice caz 
refuză categoric să accepte o infirmieră de profesie. Nu știu cum 
o să se descurce mătușa Augusta și doamna Wragge cu el. 
Unchiul Ernest s-a gândit la bătrâna doamnă Patch, dar Finch s- 
a băgat zicând că sigur trebuie să se priceapă să îngrijească 
bolnavi de oftică dacă trei din familia ei au murit de boala asta! 

Renny o privi viclean în ochi încercând să citească în ei 
efectul cuvintelor sale și descoperi spaima, chiar groază. 

— Doamna Wragge... doamna Patch, repetă ea. O să-l dea 
gata! E 

Gândul îi zbură închipuind o scenă la Jalna. Il văzu pe Eden, 
frumosul Eden, culcat într-un pat, neglijat de doamna Wragge 
sau de doamna Patch. Un alt gând îi străfulgeră prin minte. 

— Nu trebuie ţinut în casă cu băieţii - Wakefield, Finch. Ar fi 
periculos. 

— M-am gândit la asta, spuse Renny, și am o idee. Ti- 
amintești de Căsuţa Scripcarului? 

Ar fi putut să uite? 


— Da, mi-amintesc. 

— Foarte bine. Anul ăsta, la începutul primăverii am pus s-o 
curețe, s-o zugrăvească, să arate ca lumea pentru o pereche de 
scoțieni care urmau să lucreze pentru Piers. Ceva s-a încurcat. 
Oamenii n-au mai apărut. Acum, mă gândesc dacă nu s-ar putea 
face acolo un loc bun pentru Eden. Avem o grămadă de mobile 
la Jalna de care ne-am putea lipsi. Dacă s-ar transporta în căsuţă 
câteva piese și covoare, n-ar arăta prea rău. Am putea s-o 
facem chiar drăguță. Și dac-ai accepta să-l vezi pe Eden și să 
uzezi de influenţa ta... 

— Influenţa mea? 

— Da. Mai ai încă o mare influenţă asupra lui. S-ar putea să-l 
convingi să accepte o infirmieră de profesie. Doamne, dac-ai ști 
ce îngrijorat sunt din cauza lui! 

Deodată, îi apăru nu dominator, ci naiv, patetic în încrederea 
ce-o avea în ea. Nu-l privi în ochi, care pentru ea erau tainici și 
primejdioși, ci la cuta de îngrijorare de pe fruntea lui, deasupra 
căreia părul arămiu creștea în unghi ascuţit. 

Își închipui proasta organizare a unei camere de bolnav la 
Jalna. Se gândi la căsuţa scripcarului, îngropată printre pomi și 
năpădită de buruieni. lar Eden îngrozitor de bolnav. Toată 
dragostea ei de ordine, de decenţă tipică Noii Anglii se revolta 
contra dezordinii, a haosului caracteristic familiei Whiteoak. 
Alayne tremura de agitaţie, chiar și în timp ce se auzi 
consimţind, cu o voce calmă, să-l însoţească la hotel. 

În mai puţin de o oră se trezi, cu o intensă senzaţie de 
irealitate, lângă patul lui Eden, palidă, cu buzele strânse. 

Eden zăcea, cu părul lui blond răvășit, cu gâtul alb și pieptul 
dezgolit. Alayne se gândi la poeţi pe moarte, la Keats, la Shelley 
scufundându-se în valuri. Cât de tineri muriseră și totuși 
fuseseră amândoi mai în vârstă decât Eden. Și poezia lui era 
frumoasă, Alayne îi iubea încă poeziile. Le știa pe dinafară. Ce n- 
ar putea scrie dacă ar putea fi ajutat să se însănătoșească! Era 
oare datoria ei faţă de Artă? Faţă de dragostea pe care o simţea 
încă pentru poeziile lui, pentru frumuseţea lui? Ah, Eden fusese 
cândva iubitul ei și stătuse cu capul culcat pe pieptul ei! 
Doamne, cât de dulce fusese dragostea lor și... cât de 
trecătoare! 


Dragostea lor fusese un trandafir roșu strâns la piept, inhalat, 
azvârlit pe jos ca să moară. Dar mireasma lui desuetă dăinuia, 
făcându-i sufletul să palpite îndurerat. 

Eden îi prinse mâna și i-o reţinu. Vorbi cu glas înecat: 

— Ştiam c-ai să vii! Nu puteai să-mi refuzi asta... acum... 
Alayne, nu mă părăsi! Rămâi cu mine - salvează-mă! Nu-ţi poți 
închipui cât de multă nevoie am de tine. Am refuzat să accept o 
infirmieră pentru că știam că doar tu mă poţi ajuta. Forţa ta... 
sprijinul tău... nu mă pot face bine fără asta. 

Izbucni în hohote de plâns și cu ochii încă umezi fu cuprins de 
un atac de tuse. 

Alayne îl privi, cu faţa schimonosită, ca a unui copil, în efortul 
de a se abţine să nu plângă. Se auzi promițând cu vocea frântă, 
să-l însoţească înapoi la Jalna. 


XIV 
BRATUL JALNEI 

Trenul gonea prin noapte, părând că zboară cu înflăcărare 
spre un scop determinat. Locomotiva zvârlea scântei și fum, 
ochiul ei strălucitor împrăștia o lumină puternică, iar șuieratul 
sfâșia aerul. În urmă, coada lungă a trenului, ale cărui părţi 
metalice şi complicate se  învârteau cu o energie 
înspăimântătoare, aducea cu trupul unui șarpe fantastic care 
după ce înghiţise fiinţe omenești se grăbea să le lepede într-un 
loc anume. În interiorul său de oţel, larg ca o grotă, trupurile lor 
fragile se aflau în siguranţă și nevătămate. Închipuindu-și-l 
astfel, lui Finch i se părea că întreaga călătorie avea ca unic 
scop înapoierea celor cinci suflete între pereţii Jalnei, de care se 
îndepărtaseră. 

Eden suportase bine călătoria. Renny luase un compartiment 
mai confortabil pe care îl împărțeau amândoi pentru ca să-l 
poată îngriji mai ușor. Ernest, Finch și Alayne aveau cușetele în 
celălalt capăt al vagonului. Cei patru - căci pe Eden nu-l prea 
văzuseră ceilalți călători din vagon - formau obiectul multor 
presupuneri. Bărbaţii înalţi, subţiri, preocupaţi numai de ei înșiși 
și de persoana feminină care-i însoțea se deplasau dintr-un 
capăt în celălalt al vagonului ignorându-i cu desăvârșire pe 
ceilalţi călători. Astfel membrii familiei Whiteoak își dovedeau 
capacitatea de a deplasa odată cu ei atmosfera lor specifică. 

Excluzând restul lumii, își ridicau în jur un zid cu o rezervă 
calculată. In compartimentul de fumători nici unul dintre ei nu 
schimbă cu vreun alt pasager mai mult de o privire, și aceasta 
lipsită de cea mai vagă urmă de prietenie. 

La sosire îi întâmpinară două automobile. Unul, de fabricaţie 
englezească, o mașină veche dar încă bună, aparţinea 
cumnatului lui Renny, Maurice Vaughan, aflat la volan. 

Il instalară în ea pe Eden, și Ernest și Renny plecară împreună 
cu el. Privindu-i plecând, Alayne se întrebă de ce Renny nu 
preferase să meargă cu ea. 

Se simţi ușurată la gândul că nu va fi silită să îndure prezenţa 
lui pe toată durata lungului drum dar o cuprinse o bruscă 
dezamăgire, ciudă chiar, fiindcă o evitase. Întotdeauna o 
tulburase la el amestecul de răceală și pasiune, de calcul și elan 
reţinut. Când se afla în preajma lui încerca pe rând stări de bună 
dispoziţie sau de deprimare. Era bucuroasă că nu trebuie să 


locuiască în aceeași casă cu el. Căsuţa Scripcarului nu se afla 
însă prea departe. Când se instală alături de Finch în ponosita și 
familiara mașină a familiei Whiteoak, zări silueta cunoscută a lui 
Wright, grăjdarul, care conducea îmbrăcat în cel mai bun 
costum, folosit anume pentru această ocazie, și se întrebă ce 
forță o împinsese la această ciudată reîntoarcere. Să fi fost oare 
umbra dragostei ei, acum moartă, pentru Eden, dorinţa bruscă 
de a-i salva viaţa de dragul poeziilor lui? Sau poate știind că 
Renny dorise lucrul acesta, îi lipsise puterea de a se împotrivi. 
Sau poate că - pur și simplu, dar cât de înfiorător - bătrâna casă, 
Jalna însăși, o prinsese în mrejele vrăjii sale, îi întinsese braţul 
ca s-o tragă înapoi la pieptul ei? 

Schimbă abia câteva vorbe cu Finch. Se născuse între ei o 
înţelegere care-i scutea de cuvinte. Și lui îi rătăceau gândurile. 
Trecea prin orașul în care se afla școala. Cât de mare i se păruse 
orașul înainte de a fi văzut New Yorkul. Acum arăta de parcă 
primise o lovitură în moalele capului care îl turtise de tot. 
Străzile lui păreau incredibil de înguste. Mulțimea care îi 
apăruse cândva tumultoasă, acum de-abia se târa. Oamenii 
aveau alte figuri, mai puţin crispate, mai deschise. Și ce 
simpatici erau polițiștii cu căștile lor pe cap. 

După ce ieșiră din oraș, pe când treceau cu viteză pe drumul 
de ţară pe lângă lanuri de grâu încolţit și grădini de lalele, 
încărcate de mireasma liliacului, Finch arăta atât de fericit încât 
Alayne spuse cu un zâmbet ușor întristat: 

— Eşti totuși fericit că te întorci acasă, nu-i așa? 

El aprobă în tăcere. Dorea din tot sufletul să-i spună că o 
parte din bucuria lui se datora prezenţei ei, miracolului de a 
călători, primăvara, alături de ea, dar nu izbutea. Încercă s-o 
facă să înțeleagă printr-o privire și se întoarse către ea cu 
zâmbetul său larg, nu lipsit de farmec. Îi zâmbi și ea și îi atinse 
mâna. Finch își închipui că fusese înțeles, dar în realitate ea 
gândea: „Ce-o să se întâmple cu el acum? Să fie acesta un pas 
bun sau greșit?”. 

Ajunseră la căsuţele albe și joase din Evandale, la fierărie, la 
micuța prăvălie a doamnei Brawn, la biserica anglicană de pe 
culmea ei înaltă, împădurită, la casa parohială acoperită cu viță 
de vie. Bătea un vânt puternic și răcoros care împrăștia ultimele 
petale ale pomilor din livezi. Intrară pe aleea Jalnei tocmai când 
coborau cei din prima mașină. 


Renny îl ţinea de braţ pe Eden. Erau cu toţii adunaţi în faţa 
intrării. 

Peluza părea mai mică decât și-o amintea Alayne. Brazii înalţi 
cu crengile lor grele, drapate, păreau să se fi strâns mai 
aproape unul de altul pentru a comenta în șoaptă această 
reîntoarcere. 

Rags deschisese brusc ușa de la intrare dezvăluind-o, ca într- 
un tablou, pe bunica susţinută de Nicholas și Augusta. Pe faţa ei 
era gata întipărit un zâmbet de anticipare a bucuriei. 

Era îmbrăcată în rochia ei de după amiază din catifea vișinie 
și purta boneta cea mare cu funde violete. 

Mâna ei îmbătrânită dar frumoasă care se sprijinea în 
bastonul de abanos era împodobită cu inele de diferite culori. 

În spatele ei, razele soarelui care răzbăteau prin vitralii, 
împrăștiau în hol pete strălucitoare de forme ciudate. 

Fără să lase bastonul din mână, făcu un pas înainte și-și 
întinse braţele. Sosiseră la ora cea mai potrivită pentru ea. După 
o noapte de somn profund, abia se trezise, refăcută, iar 
vitalitatea ei nu fusese încă afectată de agitația obișnuită de 
peste zi. 

— Ha! exclamă ea. Ha! Copiii... toţi copiii mei... Sărutaţi-mă 
repede! 

Se grămădiră în jurul ei, de aproape nu se mai vedea: Ernest, 
Renny, Finch, Eden. Se sărutară zgomotos. 

— Doamne, Nicholas, spuse Ernest, ușor îngrijorat când o 
văzu pe mama lui sărutându-l pe Eden, crezi că e bine ce face? 
Mă gândesc la pericolul de contagiune. 

— E greu să se molipsească de ceva la vârsta ei, răspunse 
Nicholas liniștit. Dumnezeule, ce schimbat e băiatul ăsta! 

— Da... câte-am păţit, Nick! Dacă ai ști prin ce-am trecut! 
Răspunderea și toate celelalte! Cum s-a simţit mama? 

— Minunat. Scrisoarea lui Renny i-a dat o nouă poftă de viaţă. 
Mă întreb ce l-a făcut să-i scrie ei în loc să i se adreseze 
Augustei. 

Ernest îl privi lung, neîncrezător. 

— Doar nu vrei să spui că i-a scris mamei despre venirea lui 
Alayne și despre pregătirea căsuţei pentru ei? 

— Ba da. Și asta, trecând peste Augusta. Te asigur că 
Augusta noastră e foarte afectată. Așa-i și trebuie. Işi dă cam 
prea multe aere aici în casă. 


— Hm! Renny n-ar fi trebuit să procedeze așa. Nu-i cinstit faţă 
de Augusta. Şi mama e atât de neajutorată. Ce-a putut ea să 
facă? 

Nicholas chicoti înfundat așa cum obișnuia. 

— Cum ce putea să facă? Aproape că ne-a scos din minţi. 
Dacă ne-am fi luat după ea, mai toate lucrurile din casă ar fi fost 
cărate să mobileze Căsuţa Scripcarului. Nu putem zice că ne-am 
plictisit aici! la uită-te acum la ea. 

Bătrâna doamnă Whiteoak stătea din nou în fotoliul ei. Un 
paravan indian negru cu auriu fusese așezat în spatele ei ca să o 
ferească de curent. 

Cocoţat pe paravan, Boney, cu penajul său strălucitor, de 
primăvară, fixa cu ochi rotunzi boneta bătrânei, ale cărei 
panglici viu colorate îl intrigau. 

Bătrâna doamnă le ordonase lui Eden și Alayne să ia loc pe 
taburetele din stânga si din dreapta ei. li luă pe amândoi de 
mână. Gestul părea un act sacramental. 

Mintea ei nu sezisase niciodată faptul că Eden și Alayne se 
înstrăinaseră, se despărţiseră. li vedea acum doar ca pe o 
pereche inseparabilă ce dispăruse un timp îndelungat și care s-a 
reîntors la ea în chip miraculos. Treburile din ultimele zile îi 
redaseră strălucirea ochilor și autoritatea dintotdeauna a 
trăsăturilor ei puternic marcate. 

— Ha! exclamă ea. lată-vă în sfârșit, hei? Tânăra mea 
pereche. Frumoși ca întotdeauna. Doamne, prin câte am trecut 
ca să pregătesc totul pentru voi! Câtă zarvă! Nu, Augusta? 
Zarvă nu glumă! Alayne, draga mea, o ţii minte pe fiica mea, 
Lady Buckley. O cam lasă puterile. Am observat. Nu-i priește 
clima. Numai un cal de luptă bătrân ca mine poate să suporte o 
asemenea climă. Am trăit în India, am trăit în Canada. M-am 
copt și am îngheţat. Pe mine nu mă deranjează. 

Augusta își lăsă privirea în jos. Era profund amărâtă de 
remarcile bătrânei doamne. Spuse: 

— Nu-i de mirare că nu mă simt bine. A fost o perioadă 
dificilă. îi aruncă o privire ofensată lui Renny. 

Acesta nu o remarcă. Stătea cu ochii ţintă la bunica lui. 
Înfăţișarea ei îl captiva, îl incinta. 

O anume perversitate din firea lui îl făcuse să i se adreseze ei, 
cerându-i să supravegheze mobilarea locuinţei pentru Eden și 
Alayne - ea era singura dintre toţi în stare să se ocupe de 


aranjarea Căsuţei Scripcarului. Scriindu-i, știa că bunica e 
capabilă să-i facă necazuri mătușii lui! 

Renny nu încerca un sentiment de prea mare respect faţă de 
Augusta, deși uneori se arăta excesiv de afectuos. Augusta se 
amesteca prea des în viaţa băieţilor. De prea multe ori arbora 
un ton de superioritate engleză față de grosolănia celor din 
colonii. O admira dar în același timp îl și irita. În schimb își 
admira bunica, fără să-l irite nici cele mai flagrante absurdităţi 
ale ei. 

Acum aerul ei de veselie, de exaltare ce o definea ca pe o 
fiinţă de excepţie, îl umplură de tandreţe. Uită pentru o clipă 
îngrijorarea pe care i-o pricinuia Eden. Uită și de pasiunea sa 
mocnită pentru Alayne. Era mulţumit s-o vadă stând în dreapta 
bunicii, ca membră a clanului său, pentru un timp, măcar. Simţi 
cum se strâng acele corzi invizibile care-l legau de toţi cei aflaţi 
în cameră. 

Oboseala lui Eden după călătorie fusese pentru moment 
uitată în emoția întoarcerii acasă. Eden încerca sentimentul de 
fericire cinică a fiului rătăcitor. Era din nou în sânul familiei sale, 
înconjurat de iubire, dar știa că el rămăsese neschimbat. Îi 
aruncă un zâmbet ironic lui Alayne peste rochia de catifea 
violetă a bunicii, peste scânteierea inelelor ei ce se înfigeau în 
carnea celor două mâini imobilizate. Incercă o plăcută senzaţie 
de ușurare la gândul că Alayne va rămâne cu el la Jalna, că îl va 
îngriji așa cum făcuse și înainte când fusese bolnav. N-ar fi putut 
suporta pe nimeni altcineva în preajma lui. 

Dacă îi era dat să moară, gândul i se părea mai puţin 
îngrozitor știind-o alături... Și totuși, nu-și putuse opri acel 
zâmbet ironic. 

„Sunt prinsă într-o capcană, se gândea Alayne. Ce caut aici? 
Ce sens au toate acestea? Există vreun scop, vreun motiv în tot 
ceea ce se petrece? Sau nu suntem altceva decât niște 
marionete zănatice puse să dănțuiască de mâna sinistră a unui 
magician? Să fie oare chiar mâna acestei femei bătrâne? Nu e 
greu să ţi-o închipui ca pe Soarta însăși!” 

„Shaitan! Shaitan ka batka!” ţipă Boney uitându-se brusc la 
ea ca la o străină. 

— Spune-i păsării să-și ţină pliscul! strigă bunica. Vreau să 
vorbesc. 

— Ține-ţi pliscul, Bonaparte, bombăni Nicholas. 


Alayne se gândea: „Oare Eden va muri? Și dacă va muri ce se 
va întâmpla? Ce caut eu aici? Dacă-l îngrijesc și-i redau 
sănătatea voi putea vreodată să ţin din nou la el? A, nu, nu,-n- 
aș putea! Ce gândește Renny oare? Cum am putut fi așa de 
nebună să cred că prezenţa lui nu mă mai copleșește ca valul 
puternic al mării? Oh, de ce am venit?” Fruntea i se încreţi de 
durere. Inelele bătrânei doamne Whiteoak îi răneau mâna. 

„Shaitan! Shaitan ka batka!” ţipă Boney înfuriat. 

— Nick! 

— Da, mamă. 

— Ernest! 

— Da, mamă. 

— Faceţi pasărea să tacă. Vreau s-o întreb ceva pe Alayne. 

Cei doi potoliră pasărea cu o fărâmă de biscuit. 

— Te bucuri că ești din nou acasă, fetițo? 

— D-da. Oh, da. 

— Unde ai fost până acum? 

— La New York. 

— E un oraș nenorocit după câte am auzit. Te-ai săturat de el? 
Eden a avut o situaţie bună acolo? 

Toţi ochii din cameră erau aţintiţi asupra ei. Alayne se eschivă 
de la un răspuns precis. 

— O dată, ca să mai schimb, am plecat în vizită la niște veri în 
Milwaukee. 

Sprâncenele dese, roșcate se ridicară brusc pe frunte. 

— Milwaukee! În China, nu? E drum lung până acolo. 

Nicholas sări în ajutor: 

— Milwaukee nu-i în China, mamă. E undeva în Statele Unite. 

— Prostii! E în China. Walkee - walkee - talkee - talkee! Nu 
cunosc eu jargonul englez vorbit prin Asia? 

Rânji triumfător, strângând mâna lui Alayne. 

— Walkee - walkee - talkee - talkee! îngână Wakefield. 

— Nicholas! 

— Da, mamă. 

— Potolește băiatul. Nu admit să fiu întreruptă. 

Nicholas își întinse braţul și-l trase pe Wake lângă el. 

— Ascultă conversaţia, îi spuse, ridicând un deget. E foarte 
instructivă. 

Fixându-i pe cei doi de lângă ea cu ochii ei negri strălucitori, 
bunica spuse: 


— Ce-i cu voi? De ce n-aveţi copii? 

— Asta-i prea de tot, spuse Augusta. 

— Nu-i deloc... i-o întoarse mama sa. Pheasant are unul. 
Meggie are unul. Și poate să mai facă unul... Nu-mi place când 
nu apar copii. Mama a avut unsprezece. Aș fi putut să fac și eu 
la fel. Am început-o grozav. Dar, vezi tu, când am sosit aici era 
așa de greu de ajuns la doctor, că Philip s-a temut pentru mine! 
Ah, bărbat nu glumă, Philip al meu! Ce spate drept avea! Azi nu 
mai vezi așa ceva! Să nu ai copii... Hm. Pe vremea mea, o soție 
îi dăruia bărbatului ei o duzină întreagă. 

„Shaitan!” strigă Boney; terminase biscuitul și o fixa pe 
străină. 

— Şi dacă soţul nu era chiar sigur de vreunul dintre copii lua 
lucrurile bărbătește - ha! 

„Shaitan ka batka.” 

— Ştia că și cea mai de încredere iapă... o ia razna din când în 
când. 

„Ka batka!” 

— Ce zici, Renny? 

— Da, bunică dragă. Erau frumoase vremurile acelea. 

Eden își retrase mâna din strânsoarea bunicii. | se citea pe 
faţă o mare oboseală. Se ridică: stătea cu buzele întredeschise 
și fruntea încruntată. 

— Sunt groaznic de obosit, murmură. Cred că o să mă întind 
niţel. 

Se uită absent împrejur. _ 

— Bietul băiat, spuse bătrâna doamnă. Intindeţi-l pe 
canapeaua din bibliotecă. 

Eden ieși încet din cameră. Ernest îl urmă plin de solicitudine, 
cu un aer uşor important. Îl acoperi cu un pled. 

Ochii bunicii îi urmări pe cei doi cu satisfacţie. Se întoarse 
apoi spre Alayne. 

— Nu fii îngrijorată, draga mea. O să-l facem bine curând. Și 
apoi să sperăm că veţi... 

— Mamă, o întrerupse Nicholas, povestește-i lui Alayne despre 
Căsuţă. Câtă bătaie de cap ai avut și toată povestea. 

Atât se dovedi de ajuns pentru a-i distrage atenţia de la 
necesitatea înmulţirii familiei. Acum își concentră atenţia asupra 
descrierii cuibului plăcut pe care-l pregătise pentru ei. 

Nicholas îi spuse lui Renny pe un ton scăzut: 


— A fost înfiorător. În Căsuţă era imposibil să încapă toată 
mobila pe care bătrâna a insistat s-o mute acolo. Am avut o 
singură soluţie, să scoatem lucrurile pe o ușă și să le băgăm 
înapoi pe cealaltă. Augusta, biata femeie, simţea că-și iese din 
minţi. 

Stăpânul Jalnei zâmbi larg, manifestându-și astfel satisfacția. 
Apoi, i se întunecă fata când întrebă: 

— Ce crezi de Eden? Băiatul e bolnav grav, nu? 

— Cât de grav? N-am putut să-mi dau prea bine seama din 
scrisoarea ta. 

— Nu știu exact. Vreau să-l vadă doctorul Drummond. 
Doctorul din New York spune că starea lui e gravă, dar nu 
disperată. 

— Eh, doctorii americani, remarcă Nicholas ridicând ușor din 
umeri. Aer curat. Lapte. O să-l punem curând pe picioare... ce 
fată bună e Alayne! Totuși nu mai arată atât de bine! 

— Prostii, se împotrivi Ernest, care se apropiase din spate. E 
mai drăgălașă ca oricând. 

Renny nu-și spuse părerea. Își pironise ochii pe chipul ei. Citi 
acolo acceptarea condiţiei ei schimbate. O acceptare calmă 
care-l cuprindea până și pe Boney. Fată bună? Nu. Un spirit 
mândru, îmblânzit de pasiune. Făcu un ocol până la ea printre 
mobilele de mahon bogat încrustate și se așeză pe taburetul pe 
care stătuse Eden. 

— Vreau să-ţi spun cât de fericit mă face prezenţa ta aici, 
mărturisi el. 

Bătrâna doamnă Whiteoak  aţipise. Soarta părea că 
dormitează. Alayne și Renny se simțeau singuri în cameră, atât 
de intensă era puterea izolatoare a apropierii dintre ei. 

— A trebuit să vin. M-a rugat... Avea atâta nevoie de mine! 

— Bineînţeles. Are nevoie de tine... Și... când se va face mai 
bine? 

— Atunci am să plec. 

Dar cuvintele i se păreau străine. Deși își lăsase lucrurile în 
apartamentul de la New York și se pregătise să stea doar o vară, 
cuvintele sunau fals. Apartamentul ei și covoarele artistice, 
lămpile frumoase, diversele obiecte de alamă și aramă, totul 
părea să aibă mai puţină importanţă decât bastonul de abanos 
al acestei bătrâne doamne adormite. Rosamond Trent părea 
lipsită de orice importanţă. Camera aceasta îi vorbea. Mobila 


grea părea să-i transmită un mesaj. Pereţii groși ai camerei ce 
delimitau atmosfera aceea înrobitoare, aveau o semnificaţie pe 
care n-o aveau alţi pereţi. Nu era în stare să pătrundă această 
semnificație ascunsă. Îi lipsea curajul pentru asemenea 
tentativă. Camera putea fi o capcană, și ea - poate, un iepure, 
un iepure neajutorat, vulnerabil, prins. 

Când Renny vorbi din nou, vocea lui se însufleţi. 

— Ei, ai venit și asta contează cel mai mult. Nu pot să-ţi spun 
ce povară îmi iei de pe suflet. Cred că asta va însemna 
însănătoșirea lui Eden. 

Ea trebuia să acţioneze, să lupte pentru însănătoșirea lui 
Eden. Așa se cuvenea. Trebuia să se supună legilor lumii căreia 
îi aparținea. Dar ce interludiu fantastic urma să fie vara aceasta 
în viaţa ei! 

Augusta ieșise. Acum reapăru în prag și le făcu semn să vină. 
Se ridicară și se îndreptară spre ea, mișcându-se cu grijă să n-o 
trezească pe bunica. 

— Eden a adormit, spuse Augusta. E frânt sărmanul. Și tu 
trebuie să fii foarte obosită, draga mea. N-ai vrea să vii sus, la 
mine, și să te aranjezi înainte de cină? O să-ţi trimit sus o cană 
cu apă caldă. 

Alayne îi mulţumi. Era bucuroasă că putea să se schimbe și să 
se spele. 

— Apoi te voi conduce la vilă, continuă Augusta. Cred că ar fi 
mai bine să renunțăm la numele acela oribil de Căsuţa 
Scripcarului, acum că veţi locui acolo. Îţi voi arăta ce pregătiri 
am făcut. Cred că ar trebui să spun ce pregătiri a făcut mama. 
Şi-i aruncă lui Renny o privire plină de reproș. 

Renny îi întoarse agresiv privirea. 

— Mie-mi place vechiul nume, zise. N-are nici un rost să-l 
schimbăm. 

— În ceea ce mă privește, n-am să-i mai spun niciodată așa. 

— Spune-i cum vrei, tot Căsuţa Scripcarului rămâne, făcu 
Renny cu un gest supărat. 

— De ce să ne cramponăm de nume vulgare? 

— Curând nici Jalna n-o să-ţi mai convină? 

Alayne se gândea: „Am fost vreodată plecată? lată-i 
ciondănindu-se ca întotdeauna. Nu știu cum o să suport. Ce mi-a 
venit să mă întorc în casa asta? Simpla mișcare a braţelor lui mă 


tulbură. La New York puteam rezista - aici, nu! Nu pot! Slavă 
Domnului că voi locui sub alt acoperiș!” 

O pată roșie de lumină strecurată prin fereastra cu vitralii se 
odihnea pe creștetul lui Renny. Părul îi părea cuprins de flăcări. 
El urmă, dispreţuitor: 

— Vilă, hai? De ce nu „Vila Trandafirul” sau „Vila Caprifoiul”? 
îndulcește-i numele barem, dacă tot te preocupă atât. 

Nu suporta ideea nici unei schimbări în jurul său. 

Ușa de la intrare se deschise larg și Wakefield intră în goană. 
Odată cu el năvăliră trei câini și o pală de vânt primăvăratic. Cei 
doi prepelicari începură să latre și să sară în jurul stăpânului lor. 
Bătrânul câine ciobănesc o adulmecă pe Alayne și dădu din 
coada ca un pămătuf de blană. O recunoscuse. 

Wakefield îi întinse un bucheţel de anemone. 

— Le-am adus pentru tine, spuse. Să le ţii în camera ta. 

Alayne îl strânse în braţe. Ce senzaţie încântătoare îi dădea 
trupul lui mic! Atât de ușor, de fragil și totuși atât de plin de 
viaţă! 

— Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc, îi șopti, iar el izbucni în râs 
simţindu-i căldura gurii lângă ureche. Se încolăci în jurul ei. 

— Băiete, îl mustră mătușa lui, nu fii așa sălbatic cu Alayne. 
Acum o să vină la mine în cameră. E obosită. O dărâmi. 

Renny îl desprinse pe micul scai, iar Lady Buckley o luă pe 
Alayne de braţ. În timp ce urcau scările, îi spuse: 

— Ai procedat corect și nobil. Nu pot să-ţi spun cât te admir 
pentru asta. Aș vrea să te asigur că vei fi răsplătită pentru 
sacrificiul tău, dar în viaţă nu se întâmplă totdeauna așa. Oftă. 
Am descoperit o tânără scoțiană îngrijită care va veni din sat în 
fiecare dimineaţă să te ajute în... știi tu unde. Refuz să pronunţ 
numele acela odios, chiar dacă Renny se va purta dezagreabil 
cu mine. 

Intrară în camera Augustei, și aceasta turnă în lighean apă 
dintr-o cană grea, pentru ca Alayne să se spele pe faţă și pe 
mâini. 

La rândul său, Finch, se îndreptase spre camera lui. Pe când 
urca, scârțâitul scărilor ce duceau la mansardă părea să fie 
vocea casei însăși, îi spunea bun venit și-l dojenea în același 
timp. Mansarda se lamenta că fusese atât de multă vreme 
părăsită de el. Nimeni, în tot acest răstimp, nu fusese acolo să 


asculte, noaptea, glasul casei. Tot ce ar fi putut afla de la ea în 
timpul acelor nopţi era acum pierdut pentru totdeauna. 

Pereţii camerei sale își pierduseră fixitatea. Parcă se mișcau; 
fremătau la vederea lui. Florile ofilite de pe tapetul de hârtie se 
înfiorară ca unduite de vânt. El rămase acolo, aspirând 
miresmele familiare; varul, umed într-un punct pe unde se 
infiltra apa de pe acoperiș - dedesubt ligheanul menit să strângă 
picăturile, chiar acolo unde-l lăsase; covorul decolorat - nu prea 
bine măturat de doamna Wrags - răspândea un miros special, 
prăfos, ca și cărţile vechi, mucegăite, din dulap; și plutind peste 
toate, mirosul casei însăși, ascunzând în sine o taină de 
nedezvăluit, pe care totuși simţea că o va descoperi curând. 

Deschise larg ferestrele și lăsă să intre aerul. Copacii 
întunecaţi și prietenoși, răspândeau parfumul lor rășinos, 
ațâțător. Mici conuri trandafirii, ca niște lumânări minuscule 
pentru o zi de sărbătoare, stăteau înfipte pe un molid acoperit 
cu mușchi. Toţi copacii aveau un înveliș de mușchi verde pe 
partea dinspre casă a trunchiurilor, ca un semn vizibil al 
comuniunii cu ea. Frunzele copacilor stufoși străluceau netede și 
imaculate în prospeţimea lor nou născută. În spatele copacilor 
se întindeau pajiștile verzi înrourate, padocul, unde se afla un 
grup de mânji cu picioare lungi, speriaţi de propria lor tinereţe, 
livada de meri înfloriţi unde, la fiecare adiere de vânt, petale 
alb-trandafirii cădeau pe pământul roșu închis, ca niște ofrande 
așternute la picioarele lunii iunie, tânăra mireasă a verii. Pârâul 
cu oglinda lui spartă în mii de cioburi însorite alerga prin viroaga 
unde doar trunchiurile  mestecenilor argintii se  profilau 
luminoase pe fondul de umbră. Un porumbel care se jeluia își 
lansa chemarea drăgăstoasă, ademenitoare. 

Finch își desfăcu braţele și aspiră cu nesat, până în fundul 
sufletului, frumuseţea tabloului. Spiritul său zbură afară pe 
fereastră să-i dea bineţe dimineţii, apoi reveni purtând în sine 
dimineaţa, plin de dulceaţa ei, ca o albină încărcată cu miere. 

Se gândi la ultima zi pe care o petrecuse în această cameră, 
la umilinţa lui. Îi fusese teamă că întoarcerea acasă va fi 
degradantă. Dar Piers nu fusese de faţă ca să-și bată joc de el. 
Se strecurase aproape neobservat, ascuns după paravanul bolii 
lui Eden. Numai unchiul Nicholas bombănise pe sub mustăți: 

— Ei bine, tinere, să-ţi fie rușine. O bătaie bună, asta meriţi. 

Auzindu-l, Renny replicase scurt: 


— Dacă n-ar fi fost băiatul acesta n-am fi dat niciodată de 
Eden. 

Arţăgosul, magnificul Renny! 

Auzi în spatele său un pas ușor. Se întoarse și-l văzu pe 
Wakefield în prag. Tinuta sa demnă, aerul grav, trădau o stare 
de spirit pe care Finch o detesta. O atitudine insuportabilă, de 
superioritate, tradusă în fapt prin folosirea celor mai bombastice 
cuvinte, culese din discuțiile lui cu mătușa Augusta și domnul 
Fennel. 

— Observ, spuse el pronunţând răspicat, că te căiești amarnic 
de fapta ta nesăbuită. _ 

Finch reuși să se stăpânească. li venea greu să nu pună mâna 
pe nesuferitul acela mic dar n-avea încotro. Ar fi fost un pas 
greșit acum în pragul reinstalării sale acasă. Se întrebă de ce 
nu-l respecta Wakefield. Alţi băieţi îi respectau pe fraţii lor mai 
mari. În casa unui prieten de școală văzuse cum un frate mai 
mic și curios fusese dat afară din cameră printr-o simplă mișcare 
a capului. Nu strica să încerce aceeași figură cu Wakefield. Se 
opri din periatul părului și schiță din cap o mișcare imperativă 
către ușă. Faţa sa reflectată în oglindă avea o expresie de 
autoritate rece. Wakefield nici nu se clinti. Spuse: 

— Ştiam eu bine că te vei căi amarnic de fapta ta nesăbuită. 

Finch zvârli peria și se năpusti asupra lui. Numai că nu putea 
lovi un băiețandru atât de fragil. Oasele lui nu erau decât niște 
zgârciuri. Finch îl săltă pe umăr și cobori în goană scările cu el, 
în timp ce Wake se lăsa să atârne moale, fără să opună vreo 
rezistenţă. Dar de îndată ce simţi din nou podeaua sub picioare, 
își recăpătă aerul ţanţoș și se plasă cu abilitate în fruntea 
procesiunii ce tocmai își făcea apariţia în sufragerie. 

— Aha, exclamă bunica, arătându-și toți dinţii, iată ce-mi 
place să aud! Băieţii hârjonindu-se în preajma mea! 

Se aflau în jurul mesei iar portretele căpitanului Philip 
Whiteoak în uniformă și a bătrânei Adeline în floarea vârstei le 
zâmbeau din ramele lor de pe pereţi. 

Silueta lui Rags aluneca prin spatele scaunelor, purtând pe 
chip expresia lui ciudată: amestec de servilism și impertinenţă; 
haina neagră lustruită, îmbrăcată la repezeală în ultimul 
moment, îi stătea mult ridicată la ceafă. 

Ședeau acolo cu toţii ingurgitând bucăţi mari de friptură de 
vacă în sânge; cartofi prăjiţi în tigaie, napi înăbușiţi în suc de 


carne, sparanghel tăvălit în unt topit, budincă stropită cu un sos 
gros, și nenumărate cești de ceai fierbinte. Alayne se simţi 
mișcată văzând că ţinuseră minte că ea nu mănâncă budincă. 
Pentru ea existau tarte cu dulceaţă. 

— Sunt coapte în formele mici de scoică, cele care-ţi plac! 
preciză bunica. 

Aveau și vin de Xeres la masă. Orice membru al unui club din 
New York ar fi plătit o sumă frumușică pentru asemenea vin. Ce 
mult îi plăcea bătrânei Adelina! Işi dădu capul pe spate, 
agitându-și fundele bonetei, pentru a sorbi și ultimul strop. 
Renny șopti: 

— O să trimit din vinul acesta la Căsuţa Scripcarului și pentru 
Eden. Cred că i-ar face bine și niște bere neagră. In orice caz 
mai bine decât laptele. 

Gândul lui Alayne, plin de compasiune, zbură spre Eden care 
stătea întins pe canapeaua din camera de alături. Când trecuse 
prin dreptul ușii, îl zărise învelit cu un șal croșetat din lână roșie. 

„Tulburătoare pentru el toată această vorbărie de oameni 
sănătoși”, gândi Alayne. Nicholas, Ernest și mama lor vorbeau 
toți deodată. Despre ce a mâncat Ernest la New York; despre ce 
mâncase Nicholas la Londra cu douăzeci și cinci de ani în urmă. 
Ce mâncase bunica în India cu șaptezeci și cinci de ani în urmă. 
Augusta lăudă în tonuri de contralto savoarea căpșunilor, salatei 
și a conopidei englezești. Apoi Augusta, Renny și Wakefield 
discutară în contradictoriu dacă băiatul trebuie sau nu să 
mănânce grăsimea de la friptură. Numai Finch păstrase tăcerea, 
mâncând de parcă nu se mai putea sătura. 

Razele soarelui filtrate prin obloanele galbene îi scăldau pe 
toţi într-o lumină învăpăiată ca într-un apus de soare pictat de 
Turner. Trăsăturile deosebite ale fiecăruia dintre ei erau 
puternic subliniate: boneta bunicii, sprâncenele și nasul; 
bretonul Augustei, ţinuta capului ei; umerii lui Nicholas, mustaţa 
lui pleoștită; mâinile lui Ernest, prelungi și albe; ochii negri și 
strălucitori ai lui Wake; părul roșu al lui Renny, nasul lui, tipic 
familiei Court. Nici una dintre caracteristicile lor nu se conforma 
unui model anume. Viaţa nu-i plămădise, nici nu-i concepuse 
sau turnase după vreun tipar. După discuţiile sterile pe care mai 
curând le ascultase decât le împărtășise în timpul meselor din 
anul ce trecuse, iată acum câtă ardoare, câtă risipă de energie! 
Dar probabil că nu greșeau. Probabil că deţineau un secret pe 


care alţii îl pierduseră sau erau pe cale să-l piardă. Ei nu se 
cruţau. Erau construiți după un plan generos. Stând umăr la 
umăr, ca niște copaci, își înfigeau rădăcinile adânc, își răsfirau 
crengile, se luptau unii cu alţii, se războiau cu forțele primare. 
Nu vedeau în ei înșiși nimic ciudat sau nefiresc. Formau familia 
Whiteoak de la Jalna. Şi la asta nu mai era nimic de adăugat. 


XV 

_ MOȘIA VAUGHAN 

In aceeași după-amiază Renny și Wakefield coborâră panta ce 
ducea de la pajiște spre viroagă, trecură podul de peste pârâu și 
urcară pe versantul opus, de-a lungul cărării șerpuitoare, care-i 
conduse în cele din urmă la pădurea de stejari, proprietatea lui 
Maurice Vaughan. Casa propriu-zisă se afla într-o vâlcea, și 
frunzișul copacilor din jur era atât de des, după o lună de ploi, 
încât, deși auzeau vocea unei femei care cânta, nu puteau zări 
decât fumul unuia dintre coșuri ridicându-se ca un nor albăstrui, 
diafan. Un lan de porumb îi separa de pajiște. Un băiat din sat, 
aflat în mijlocul lanului, bătea cu un aer indiferent într-o tigaie, 
ca să sperie ciorile. Ciorile zburau în cerc deasupra lui sau 
ciuguleau la mică distanță aruncând priviri  piezișe, 
batjocoritoare în direcţia lui. Printre ele se învârteau și doi 
pescăruși albi care zburaseră dinspre lac pentru a-și oferi 
această delectare terestră. 

Băiatul tresări când simţi că cineva îi smucește tigaia și băţul. 

— Crezi c-o să sperii ciorile cu bătăile astea slabe? îl întrebă 
Renny. la ascultă aici! 

Declanșă un zgomot asurzitor aproape de urechea băiatului. 
Ciorile ţâșniră drept în văzduh croncănind strident. Pescărușii, 
zburând unul lângă altul la mică înălţime, luară direcţia lacului. 

Fraţii își continuară drumul, cel mic agățându-se de mâneca 
celui mai mare. Până când ajunseră la deschizătura gardului din 
lemn de cedru care împrejmuia pajiștea, bătăile în tigaie slăbiră 
și nu mai reușiră să acopere sunetele pline și clare ale vocii de 
femeie care cânta în casă. 

— Renny! 

Wakefield îl trase de mânecă. 

— De ce i-a adus Piers pe Pheasant și Mooey aici, tocmai când 
au venit Eden și Alayne? 

— Fiindcă Piers nu-l poate suferi pe Eden. 

— De ce? 

— Tu nu poţi să înţelegi. 

— Piers și Pheasant au venit aici pentru ca Eden să poată veni 
acasă și să fie îngrijit? 

— Da. 

— Dar eu credeam că Meggie n-o poate suferi pe Pheasant. 


— Ei bine, s-a împrietenit cu ea, de dragul lui Piers, și al lui 
Eden. 

Privirea lui Wakefield, deși îngândurată, era perplexă. 

— Îmi vine greu să-mi orânduiesc gândurile, spuse el. 

— Nici nu trebuie. Cu cât o să te gândești mai puţin la toate 
astea, cu atât mai bine. 

— Dar am și eu ideile mele. 

Căpătase un ton agresiv 

— Tu ai cam prea multe idei. Eşti prea curios. 

Wakefield își ridică spre el privirea plină de o inocenţă 
calculată. 

— Cred că e din cauza sănătăţii mele delicate, spuse. 

Ce bine își cunoștea fratele! Acesta îl luă strâns pe după 
umeri și intrară așa împreună în casă. 

Nu era nimeni în salonul întunecat. Camera de zi și sufrageria 
erau goale. Și totuși vocea dulce și plină a femeii umplea casa. 
Urcară scările. Wakefield alergă de-a lungul coridorului, bătu la 
o ușă și o deschise aproape imediat. 

Camera era scăldată de razele soarelui care se strecurau prin 
crengile unduitoare ale copacilor. Cretonul lucios, viu colorat, îi 
dădea un aer luminos. Un vas cu narcise era așezat pe masa din 
mijlocul camerei. Pe masă se mai aflau un ceainic pe o tavă de 
argint, o farfurie cu biscuiţi de orz, și o bucată de fagure cu 
miere. Meg își oferea una din micile ei gustări. 

— Aha, spuse Renny. Ciugulești ca de obicei, hm? 

Se aplecă și o sărută. Wakefield se furișă în spatele ei, 
punându-i mâinile pe ochi. 

— Ghicește, cine-i! 

Ea îi trase încet mâinile în jos, spre piept, și-și întoarse capul 
către el. Se sărutară. 

— Oh, exclamă el, miroși a miere! 

Aruncă o privire pofticioasă spre fagure. 

— Nu mi-a fost foame la masă, spuse ea, așa că începusem să 
simt o sfârșeală și am cerut să mi se aducă o gustare. Nu mai 
am chef de fagure. Poţi să-l termini tu, Wake, dragul meu. 

Wake luă fagurele și începu să înfulece în timp ce Meg îl 
privea cu bunăvoință, iar Renny cu o grijă plină de dragoste. 

Renny întrebă: 

— Nu crezi că poate să-i facă rău? 


— Oh, nu. E un aliment natural. Imposibil să-i facă rău. Când 
te gândești, exclamă ea, că de când te-am văzut ultima oară tu 
ai fost plecat la New York. 

Îl privi de parcă se aștepta să descopere în el ceva exotic. 

— Câte lucruri trebuie să fi văzut! Dar înainte de toate 
povestește-mi despre Eden. A fost un șoc teribil. E chiar atât de 
bolnav? Dacă e într-adevăr în pericol nu știu cum o să suport 
această lovitură. Bietul băiat! Și a fost întotdeauna atât de 
sănătos. Totul a pornit de la căsătoria lui nenorocită. Am 
presimţit necazurile ce vor veni din ziua în care a adus-o la Jalna 
pe fata aceea. 

Işi adună curajul. 

— Renny, tu crezi că Eden o să... 

Aruncă o privire în direcţia copilului. El nu trebuia să audă 
nimic înspăimântător. 

— Păi, are o pată pe un plămân. E foarte slab... Eu nu cred că 
e atât de bolnav pe cât a constatat doctorul acela. Dar are 
nevoie de multă îngrijire. 

Se gândi: „Ce o să spună când o să audă că Alayne e aici?” 
apoi continuă: 

— Aer curat și îngrijire, de asta depinde totul. 

Meg exclamă: 

— Eu ar trebui să fiu cea care să-l îngrijească! Dar e copilul la 
mijloc. Nu pot să expun fetiţa. 

Renny, mizând pe indolenţa ei, întrebă: 

— Dar ce se aude cu „ajutoarea neprecupeţită a mamei” sau 
cum îi spui tu, n-ar putea să aibă ea grijă de copil? 

Meg își deplasă scaunul pentru a-l privi în faţă. Braţul ei scurt 
și plinuţ se odihnea pe masă, lăsând să atârne peste margine 
mâna albă ca laptele, senzual arcuită. Vocea ei avea o nuanţă 
de reproș. 

— Să-mi încredinţez copilul lui Minny Ware! Are o minte de 
păsărică! Nu poţi să știi niciodată ce e în stare să facă în 
momentul următor. Uneori tare-aș vrea să n-o fi cunoscut 
vreodată.. 

Urmă un moment de tăcere. Glasul celei care cânta se auzea 
ca un gungurit, dintr-o cameră îndepărtată. Renny nu îndrăznea 
încă să-i spună sorei lui că Alayne se află la Jalna. 

Tot Meg rupse tăcerea: 

— Mi se pare îngrozitor să-l exilăm pe Eden în Căsuţă. 


— E periculos să-l ţinem în casă împreună cu băieţii. 

— Așa e, mai ales că s-a întors și Finch! Ce plină de 
răspundere e viaţa pentru unii! În timp ce alţii... Uite vezi ce-mi 
taie mie pofta de mâncare - grijile. 

— Cu Finch sper că lucrurile o să meargă cum trebuie acum. E 
un tânăr dotat, dar ciudat. Foarte greu de dibuit. 

Meg remarcă, cu vanitate: 

— Finch n-ar fi fugit niciodată, dac-aș fi fost eu acasă. Mătușa 
Augusta pur și simplu nu-i înțelege pe băieţi! 

Renny asculta glasul care cânta. Intrebă: 

— Fata asta cântă mereu? 

Sora lui dădu din cap, de parcă voia să confirme lucruri 
imposibil de exprimat în cuvinte. Se aplecă spre el, șoptindu-i: 

— Ştii, e o grea încercare pentru mine s-o suport pe Pheasant 
aici în casă. Nimic nu m-ar fi putut determina să fac asta în 
afară de dragostea pe care i-o port lui Piers. Imediat s-a dat bine 
pe lângă Minny Ware. Șușotesc tot timpul prin colţuri... eu mă 
fac că nu bag de seamă. 

În hol se auziră pași grei şi cineva ciocăni uşor la ușă. 

Meg își încruntă fruntea netedă dar spuse încet: 

— Intră! 

Bătaia răsună din nou. 

— Nu te-a auzit, spuse Renny. 

— Vino, Maurice, repetă Meg. 

Ușa se deschise și apăru Vaughan. Părul lui cărunt era ciufulit 
iar haina îi atârna anapoda de pe umerii laţi. 

— Ai tras un pui de somn? întrebă Renny. 

El încuviinţă, zâmbind cu un aer de scuză: 

— Aveţi ceva secret de discutat? Am venit doar să-mi iau 
pipa. Am lăsat-o pe-aici pe undeva. 

Se întreba „Oare de ce se uită Meggie așa la mine? A naibii de 
ciudată privire!”. 

— Tocmai o întrebam pe Meggie dacă domnișoara Ware se 
oprește vreodată din cântat, spuse Renny. E vesel să ai o 
asemenea fiinţă în preajmă. Aș împrumuta-o pentru Jalna. 

Își spuse: „Afurisită treabă și căsătoria asta. Meggie a făcut 
din Maurice ce-a vrut.” 

La rândul ei, Meg gândea: „De ce nu pot să rămân niciodată 
singură cu fratele meu? Dacă ești măritată înseamnă să nu mai 
ai parte de momentele tale de intimitate?” 


Vaughan își găsise pipa și punga de tutun, își umplu pipa cu 
multă îndemânare, ţinând cont că mâna lui dreaptă rămăsese 
infirmă din război. 

Meg fixa cu ochii ei mari, albaștri, mâna infirmă și bandajul de 
piele uzat pe care-l purta la încheietură. Această mână îi 
umpluse odinioară inima de tandreţe pentru el. Acum, însă, felul 
în care o mișca avea darul s-o irite. Curios, dar era mai curând 
sinistru decât patetic. Spuse cu un ton încărcat de reproș: 

— Renny nu crede că Eden e chiar așa grav bolnav. Tu m-ai 
speriat groaznic. 

Se întoarse către fratele său. 

— Maurice zicea că Eden arăta pe jumătate mort. 

— Așa mi s-a părut, spuse Vaughan încăpățânat. 

— Arăta într-adevăr prost după călătorie, încuviință Renny. 
Dar a dormit și a mâncat și și-a mai revenit acum. L-am instalat 
în Căsuţa Scripcarului. 

Nu mai putea să amâne, trebuia să-i spună că s-a întors și 
Alayne. Simţi un nod în gât. 

Meg întrebă curioasă: 

—Cum l-aţi dus până acolo? A putut să meargă așa de 
departe pe drumul acela bolovănos? 

— Wright și cu mine l-am dus aproape pe sus... Au aranjat 
Căsuţa foarte confortabil. Ai rămâne surprinsă. Bunica a fost în 
culmea fericirii să-i strunească pe toţi cei din jur, dar mătușa 
Augusta nu prea e în apele ei. 

Nu, nu-i putea spune încă. 

Vaughan știa ce se petrece în mintea lui Renny. Uitându-se fix 
la pipă, remarcă: 

— O să aibă nevoie de o îngrijire serioasă. Doamne, i-ai văzut 
genunchii și încheieturile mâinilor? 

— lar începi? strigă soţia lui. Vrei cu orice preţ să mă sperii? 

Işi puse o mână pe inimă. 

— Dacă ai ști ce greutate simt aici! 

— Imi pare rău, spuse Vaughan. Parcă-i un făcut să tot calc în 
străchini... Voiam doar să spun că... 

— Incetează, te rog, îl întrerupse ea cu un aer dramatic. Lasă- 
mă să mă conving singură cum se simte... 

Işi descărcă nervii asupra lui Wakefield pe care-l certă pentru 
că își ștergea degetele pe marginea șervetului de pe tavă. 

— Erau lipicioase de la miere, se apără el. 


Înainte de a fi pus la punct, se auzi o nouă ciocănitură în ușă, 
de data aceasta o bătaie grăbită, care semnala o imperioasă 
urgenţă, 

— Baby, rosti același glas care cântase. Plânge după 
dumneavoastră. 

Wakefield deschise larg ușa. O tânără bălaie stătea în prag 
ţinând în braţe un bebeluș dolofan. 

Pe fața lui Meg se așternu o expresie de adoraţie maternă. 
Buzele ei schițară un surâs de o inefabilă tandreţe. Intinse 
braţele și luă copilul la sânul ei primitor. Sărută îndelung 
obrăjorul ca o petală de floare. 

Devenise mamă la patruzeci și doi de ani iar Vaughan, 
dăruindu-i maternitatea, își împlinise visul de a fi tatăl copilului 
ei. Dar nașterea nu reușise să-i apropie sufletește. Meg, care nu 
dorise neapărat să fie mamă, devenise acum excesiv de 
maternă, excluzându-l pe Maurice din această tandră intimitate. 
El se simţea uneori cuprins de nedumerire, ca un câine căruia i- 
ai închide ușa în nas. lubea copilul acesta cum n-o iubise 
niciodată pe Pheasant, care se simţise întotdeauna atât de 
singură și tânjise după afecţiune. Meg îi alesese numele de 
Patience. Dar de ce? se mirase el, fiindcă nu-i plăcea deloc acest 
nume. 

— Pacienţa este virtutea mea preferată, răspunsese ea, și 
putem să-i spunem scurt Patty. 

Era ciudat că în timp ce Mooey, cum era poreclit vlăstarul 
tinerilor Piers și Pheasant, era un copil serios, care examina 
lumea cu o frunte îngândurată, Patty, copilul unor părinţi între 
două vârste, era vioaie, plină de o capricioasă exuberanţă. 
Sărea acum în poala mamei, zvărlea din piciorușe, își arăta cei 
patru dinţișori într-un zâmbet poznaș. 

Unchiul ei o împunse cu un deget. Ea se întinse să-l apuce de 
părul roșu. 

— Bravo, vulpiţă mică ce ești! făcu Renny. la uită-te la ea, 
Maurice. 

— Da, se pricepe să tragă zdravăn. 

Meg se întoarse zâmbind spre Minny Ware. 

— Nu pleca, îi spuse cu bunăvoință. la loc. S-ar putea să te 
rog s-o iei iar pe Baby. 

Minny Ware nu avusese nici o intenţie să plece. Copilul nu 
dorise chiar atât de mult compania mamei sale, pe cât dorise ea 


pe cea a bărbaţilor. Nu se simţea bine dacă era un bărbat în 
casă și ea nu putea beneficia de prezenţa lui. Ambiţia cea mai 
fierbinte în acest moment al vieţii sale era să-l cucerească pe 
stăpânul Jalnei. Renny însă o privea circumspect, iar ei aproape 
că îi era teamă ca el să nu-i fi ghicit intenţia. 

Se așeză picior peste picior, privind familia adunată în jurul 
copilului. Halatul albastru strălucitor era foarte decoltat, 
dezvăluind un gât destul de plin, alb ca laptele și un piept 
generos. Halatul era scurt și lăsa să se întrevadă pe dedesubt 
tivul unor pantalonași de un roz intens și niște ciorapi pe care 
numai o tânără londoneză ar avea curajul să-i poarte. De fapt, 
nu se născuse la Londra ci într-un colţ îndepărtat al Angliei unde 
tatăl ei fusese pastorul unei parohii răzleţite. Arareori știuse ce 
înseamnă să ai vreun ban în buzunar. Când tatăl său murise la 
doi ani după sfârșitul războiului, ea plecase la Londra împreună 
cu o altă fată, amândouă dornice de aventură, proaspete și 
sănătoase ca vântul din ţinuturile lor mlăștinoase. Timp de 
câţiva ani își câștigaseră acolo o existență modestă. Reușiseră 
însă să-și păstreze virtutea, ba chiar și tenul trandafiriu. Dar 
viaţa era grea și după o vreme nu mai avură altă dorinţă decât 
să scape din Londra. Din fericire, prietena ei primise o mică 
moștenire și se hotărâră să plece în Canada. Au urmat apoi un 
scurt curs la o școală agricolă. Înarmate cu această pregătire se 
apucară să înjghebeze o crescătorie de păsări în sudul provinciei 
Ontario. Nu numai că erau nevoite să se acomodeze unor 
condiţii atât de diferite, dar nu dispuneau nici de capital 
suficient pentru a susţine ferma. Clima se dovedi nefavorabilă; 
puii muriră în număr mare de o molimă, iar curcanii le 
descurajară și mai rău căci se prăpădiră pe capete din cauza 
unei ciume păsărești. Cheltuielile de construire a coteţelor se 
dovediră mai mari decât se așteptaseră. Grăunţele erau foarte 
scumpe; alimentele de asemenea. După două sezoane dădură 
faliment, rămânându-le doar atâția bani cât să-și achite 
datoriile. Plătiră imediat tot, cinstite fiind din fire, și își 
îndreptară din nou gândurile către oraș. 

Dacă ar fi fost stenografe și-ar fi găsit ușor o slujbă. Dar așa, 
încercară, însă fără succes, să se angajeze vânzătoare în mici 
magazine de lux. În cele din urmă intrară chelneriţe într-o 
ceainărie. După un an, picioarele lui Minny Ware începură să se 
resimtă cumplit. Să stai în picioare cât e ziua de lungă și să cari 


tăvi grele era un chin prea greu de suportat. Într-o seară citi un 
anunţ care căuta o „ajutoare pentru mamă” și domnişoară de 
companie. Adresa indicată era la ţară, iar copilul mic. Dorea 
mult să stea la ţară și „adora copiii”. Răspunse anunţului cu o 
scrisoare redactată într-o excelentă engleză. Scrise că e fiică de 
pastor și că venise în Canada să crească păsări. Cum eșuase în 
această direcție simţea că nimic n-o atrage mai mult decât să se 
ocupe de un copil. Nu menţionă experienţa ei de chelneriţă. 
Faptul că nu reușise în ceea ce întreprinsese constituia o bună 
recomandare pentru Maurice. Simţea întotdeauna o compasiune 
frățească pentru cei ce înregistrau eșecuri. Meg agrease ideea 
că e fiică de pastor. Minny Ware era acum la ei de cinci luni. 

Imediat ce se prezentă ocazia, i se adresă lui Renny pe un ton 
scăzut: 

— Orașul New York trebuie să fie teribil de distractiv. 

— Bănuiesc că da, răspunse el. Eu n-am fost acolo să mă 
distrez. Cred că dumitale ţi-ar plăcea. Vrei să te duci acolo? 

— Cine n-ar vrea? Dar credeţi c-o să mă lase să trec frontiera? 

— Mă tem că nu, cu accentul ăsta londonez. 

Fata râse spontan, cu râsul ei plin care, odată pierit de pe 
buze, îi lăsa faţa serioasă și rotundă ca a unui copil. Spuse: 

— Ar trebui să mă învăţaţi cum să vorbesc, ca să pot intra la 
ei în ţară. 

— Ești chiar atât de nerăbdătoare? 

Ochii lui o măsurară, oprindu-se asupra pistruilor care 
accentuau albeaţa nasului ei cam cărnos. 

— Ai ceva neobișnuit în înfățișare. Ai voce. Ce-ai de gând să 
faci cu aceste însușiri? 

— Să le exploatez în Statele Unite. Nimic nu mă reţine aici. 

De deasupra pomeţilor proeminenţi, ochii ei înguști de o 
culoare nedefinită priviră provocator într-ai lui. 

Torentul reţinut al pasiunii sale pentru Alayne se îndreptă 
pentru o clipă spre fata aceasta. Când își dădu seama, simţi o 
enervare intensă, inexplicabilă. Își privi sora peste capul lui 
Minny Ware. 

— Să știi că s-a întors și Alayne, să-l îngrijească pe Eden, 
spuse el. 

Meggie n-avea decât să se înfurie, dacă voia, în faţa unei 
străine. 

— S-a întors Alayne... repetă ea încet, arcuind ușor buzele. 


— Eden a rugat-o să vină. 

— Nu prea știe ce-i mândria, nu-i așa? 

— Ba e plină de mândrie. Și chiar prea mândră ca să-i pese de 
ceea ce gândești tu sau alţii. 

— Chiar și de ceea ce gândești tu? 

Buzele i se arcuiră din nou. R 

Minny Ware se uita curioasă de la unul la altul. Işi putea oare 
găsi un rost aici? 

Renny nu răspunse, dar o preveni din priviri pe Meg să fie 
atentă. 

Meg stătea cu obrazul ei plin sprijinit în pumn, clipind repede 
de parcă voia să-și rețină lacrimile sau mânia. De fapt îi încolțea 
în minte o idee nouă... Dacă Alayne și Eden se împăcaseră, cu 
atât mai bine. Alayne n-avea decât să aibă grijă de bietul băiat. 
N-avea nici un sens ca Alayne să mai pretindă că e săracă. 
Americanii sunt totdeauna doldora de bani. Sănătatea lui Eden 
putea să nu se amelioreze încă mult timp. Și dacă Renny - mai 
bine zis, dacă Alayne își închipuia că Eden nu se va mai face 
bine - că prin moartea lui va putea pune mâna pe Renny - va 
vedea cât de mult s-a înșelat! 

În orice caz, Renny trebuia ferit de Alayne. Un singur lucru l-ar 
fi putut apăra. O soţie. Și Minny Ware se afla aici, la îndemână. 
Cu facultatea ei de a percepe, lentă dar pătrunzătoare, Meg nu 
avea nici un dubiu că Alayne îl iubea pe Renny - și că Renny era 
extrem de atras de Alayne. Această atracţie stăpânită era foarte 
diferită de pasiunea calculată și de rupturile brutale ale 
legăturilor lui cu alte femei, pe care Meg mai degrabă le intuise 
decât le observase. Legături pe care mândria ei impasibilă o 
determinase să nu le bage în seamă. 

Admiră tabloul pe care Renny și Minny Ware îl formau stând 
unul lângă altul. l-ar fi plăcut oare să-i vadă uniţi pentru restul 
vieţii lor? Inima ei răspunse afirmativ. Deși era gata să-i 
găsească defecte lui Minny - că era neglijentă, că se 
împrietenise prea repede cu Pheasant - avea certitudinea că 
Minny era singura femeie pe care ar fi dispusă s-o accepte drept 
cumnată. Ştia prea bine ce însemna să urască pe cele două 
femei căsătorite cu fraţii ei. Încă de la început voioșia nestăvilită 
a lui Minny, fizicul ei înfloritor, buna ei dispoziţie, chiar când 
primea observaţii, dorinţa de a fi utilă tuturor, o făcuseră pe 
Meg s-o privească favorabil ba chiar cu un soi de afecţiune. 


Ar putea avea Renny o soţie mai potrivită? Lumea ar spune că 
s-a însurat mai prejos de rangul lui. Această perspectivă n-o 
tulbura pe Meg. Era încredinţată că indiferent unde și-ar fi găsit 
un Whiteoak consoarta, însuși faptul că a fost aleasă o plasa mai 
presus de orice discuţie. Și, indiferent ce o obligase viaţa să 
facă, cert era faptul că Minny, ca fiică de pastor, primise o bună 
educaţie. Chiar dacă fustele ei erau prea scurte și ciorapii ei 
cam ciudaţi - ei bine, însăși viaţa din Londra de după război 
fusese ciudată. O mustrase pe Minny pentru stridenţa 
îmbrăcămintei, dar fata rămăsese neclintită. Spusese, de fapt, 
că dacă doamnei Vaughan nu-i plac hainele ei, o să plece. Nu se 
putea îmbrăca sobru doar pentru a corespunde slujbei pe care o 
avea. l-ar fi stricat buna dispoziţie. 

Pentru a o înţelege pe Meg Vaughan, trebuia să-ţi amintești 
că dusese o viaţă extrem de izolată. Fusese educată de 
guvernante. Nu avusese prieteni. Fraţii, unchii mai în vârstă și 
bunica îi umpluseră cu prisosinţă viaţa. 

În timpul lungilor ani ai înstrăinării sale de Maurice, căpătase 
gustul singurătăţii. Ce făcuse ea oare în lungile ore petrecute în 
cameră? Işi periase părul lung care acum avea o meșă argintie 
deasupra frunţii? Luase mici gustări reconfortante? Visase cu 
capul sprijinit de braţul ei scurt și rotofei? larna, puteau să 
treacă și trei săptămâni fără să pună piciorul afară, cu excepţia 
zilelor când se ducea la biserică. 

Acum iat-o cu un soţ și un copil și cu o domnişoară de 
companie pe care dorea s-o mărite cu fratele ei preferat. Se 
simţea tot atât de bine ca un iepure dolofan în vizuina lui. Dorea 
mult să-i asigure lui Renny o tihnă pe atât de asemănătoare cu 
a ei, pe cât era cu putinţă la firea lui impetuoasă. Când erai un 
Whiteoak, tovarășul de viață nu conta prea mult. Maurice nu 
conta. Nu va conta nici Minny. Copiii însă contau grozav de mult. 
Un suspin adânc, plin de duioșie, îi umflă pieptul când se gândi 
la Baby. 

Meg nu știa ce înseamnă să ai ambiţii sociale. Cum ar fi putut 
să știe, când familia Whiteoak era familia cea mai de vază din 
tot ţinutul? Pe fabricanţii bogaţi sau pe negustorii care-și 
construiseră reședințe impunătoare pe malul lacului, doar la 
câteva mile depărtare, nici nu-i punea la socoteală. Ea nu 
schimbase locul nici măcar unei singure mobile de când se 
instalase la moșia Vaughan. 


Tot restul timpului cât mai rămase cu ea, Meg se arătă suavă, 
cu desăvârșire supusă faţă de fratele ei. Renny plecă gândindu- 
se cât de perfectă este sora lui. Examinând în grajdul lui Maurice 
o iapă nouă adusă din vest, îi spuse acestuia că Meggie era 
perfectă și Maurice încuviinţă. Când cele două femei rămaseră 
singure, Minny Ware exclamă: 

— Să vă pregătesc ceai proaspăt! V-au stricat mica 
dumneavoastră gustare. 

— Te rog, spuse Meggie. O să-l bem împreună. 

Se priviră în ochi și zâmbiră. Apoi ochii lui Minny se umplură 
de lacrimi. Se repezi la copil și-l sărută cu frenezie. 


XVI 
ÎNTÂLNIRILE DIN PĂDURE 

Eden era patetic. Se purta ca un copil capricios, neputincios și 
despotic. În primele săptămâni nu suporta ca Alayne să nu fie în 
permanenţă lângă el. Erau atâtea de făcut pentru a-l îngriji și 
numai ea le putea face pe gustul lui. Tânăra scoțiană venea 
zilnic să dea o mână de ajutor; Rags le aducea toate mesele de 
acasă, în castroane acoperite. Dar numai Alayne trebuia să-i 
mute hamacul dintr-un loc într-altul, după soare, trebuia să-i 
prepare gălbenușurile frecate cu zahăr, jeleul de cireșe, trebuia 
să-i citească, să stea cu el noaptea când nu putea să doarmă, 
să-l încurajeze și să-l calmeze! Uneori era înduioșător de blând, 
ca un copil. O prindea de fustă, se ţinea de ea și-i spunea, cu un 
aer distrus: „Nu merit. Ar fi trebuit să mă lași să mor!” sau: 
„Alayne, mă întreb dacă ai mai putea să mă iubești după ce mă 
voi face bine?” 

Alayne se dovedea extrem de răbdătoare, dar dragostea 
pentru el se stinsese, așa cum pierise de fapt și dragostea lui 
pentru ea. O liniște născută din conștiința faptului că totul între 
ei se sfârșise, le dădea o anumită siguranţă. Gândurile fiecăruia 
erau libere să-și exploreze propriile profunzimi, să-și contemple 
propria reflectare în baia de lumină a verii. Cu setea lui 
imperioasă de frumuseţe, Eden descoperea poezia în orice: în 
volutele înflorite ale violetelor, ale micuţelor orhidee, în frunzele 
încârligate ale ferigii ce se întindea prin toată pădurea. O 
descifra în modelul dantelat al frunzelor, în ramuri sau în 
umbrele păsărilor în zbor. 

În toate acestea Alayne, în schimb, citea pasiune. Se gândea 
numai la Renny. 

ÎI văzuse puţin și doar în prezenţa lui Eden sau a altui 
membru al familiei. Luase ceaiul de câteva ori cu bătrâna 
doamnă Whiteoak și cu Augusta. Subiectul discuţiei tuturor 
acestor întâlniri erau sănătatea lui Eden. Se simțea mai bine. 
Alayne fusese convinsă, aproape chiar de la început, că boala 
nu-i va fi fatală. Îi pria odihna și hrana bună. Își putea lesne 
imagina ce viaţă dusese Eden la New York. Dar cât de slăbit era 
acum! O dată, aventurându-se pe cărarea din livadă spre 
marginea padocului ca să privească un grup de mânji cu 
picioare lungi ce se hârjoneau, Eden îl întâlnise pe Piers. Piers, 
robust și bronzat, în lumina soarelui. Nu schimbaseră nici un 


cuvânt dar privirea lui Piers și un pas înainte al acestuia îl făcură 
pe Eden să simtă cum i se taie picioarele. 

Se întorsese clătinându-se prin livadă și se trântise în pat. 
După un răstimp, spusese încet: 

— L-am întâlnit pe fratele meu Piers. Doamne, ce privire! 
Avea ceva criminal în ochi. Când mă gândesc că și-a dat seama 
că mi-a fost frică de el! Nu se mai aventură în direcţia aceea 
niciodată. 

Un timp, gândurile lui Alayne se învârtiseră în jurul acestei 
întâlniri și fusese supărată pe Piers. Dar curând zburaseră înapoi 
la Renny, ca niște păsări puternice și neîndurătoare. Cu toate 
acestea, întreaga ei grijă se îndrepta către Eden. Ar fi dorit mai 
mult soare pentru el. În iunie nu bătea deloc vântul și uneori se 
sufocau în verdeaţa  luxuriantă care-i înconjura. Căsuţa 
Scripcarului era pe jumătate ascunsă sub iedera încolăcită care 
umbrea ferestrele cu geamuri mici. Era aproape imposibil să-l 
țină pe Eden la soare mai mult de o jumătate de oră fără să fie 
nevoită să-l mute din loc. Chiar cărarea care șerpuia de la ușă 
spre micul luminiș era mărginită de o asemenea explozie de 
ferigi încât cel ce se aventura de-a lungul ei nu scăpa fără să-și 
ude genunchii. Aici vara nu numai că se născuse și înflorise, dar 
clocotea de viaţă. Fiecare dimineaţă era proaspătă și luminoasă 
ca prima dimineaţă de pe pământ. Frunzele înrourate ale viței 
de vie sălbatice și ale ferigilor de abia apucau să se zvânte 
înaintea altei căderi de rouă. 

Cu câteva săptămâni în urmă îl întrebase pe Renny dacă nu 
se putea face ceva ca să aibă mai mult aer și soare. Nu se 
realizase încă nimic. Pentru Renny era de ajuns că-l adusese 
înapoi pe Eden la Jalna. Ar fi fost nevoie de efort ca să-l 
determine să întreprindă o altă acţiune. Familia era acum 
încredinţată că Eden se va însănătoși. 

ÎI lăsase cu o carte în mână, aşezat într-un scaun confortabil şi 
cu un pahar de lapte lângă el. Ploaia de lumină, de o bogăţie ce 
sugera mai curând toamna decât luna iunie, îi conferea aura 
unui personaj dintr-un tablou, gândi ea uitându-se în urmă. 
Acest efect era subliniat și de imobilitatea gânditoare a atitudinii 
lui, și de poziţia - s-ar fi putut zice calculată - a mâinilor și a 
capului frumos modelat. Fusese aproape tentată să-i atingă ușor 
părul cu vârful degetelor atunci când trecuse pe lângă el. Dar 
acum îi părea bine că n-o făcuse. Cobori pe cărarea udă, pe 


lângă izvorul năpădit de caprifoi și-i urmă cu pas ușor firul ce 
ducea în pădure. 

Trebuia să facă mișcare. Mușchii îi cereau exercițiu. Mergând 
pe jos, observă că aceste săptămâni îi dăduseră o nouă vigoare 
fizică. Işi destinse pieptul și inspiră adânc. Era prima ei plimbare 
de când venise la Jalna. 

O potecă de călărie, acoperită cu un covor de ace de pin, 
străbătea pădurea. De o parte și de alta, mănunchiuri de 
lăcrămioare delicate își îndreptau spre lumină clopoţeii ca de 
ceară. Un pâlc de plopi tineri ce păreau palizi și pierduţi printre 
trunchiurile groase ale pinilor erau înveșmântaţi în frunze 
argintii desfăcute, de parcă un roi incolor de fluturi se cuibărise 
acolo. De sus, din vârful pinilor picurau notele tânguitoare ale 
unui porumbel care se jeluia. Ici și colo se înălța trunchiul alb și 
prelung al unui mesteacăn argintiu, strălucind parcă de o lumină 
interioară. 

Zgomotul repezit al unor copite de cal acoperi gunguritul 
tânguitor al porumbelului. Alayne se ascunse vederii după un 
trunchi masiv, năpădit de mușchi. Se uită să vadă cine putea fi 
călăreţul. Era Pheasant, cu capul descoperit, călărind un ponei 
zvelt. Trecură ca săgeata - zgomotul copitelor înăbușit, coamă-n 
vânt, ochi mari, strălucitori și sus, o față mică albă și un păr 
negru ciufulit. O strigă, dar fata n-auzi și într-o clipă dispăru 
după o cotitură. 

Era prima oară după reîntoarcerea ei când Alayne o zărea pe 
Pheasant. Simţi un brusc val de căldură pentru ea. Biata 
Pheasant, sălbatică și dulce, măritată atât de tânără cu Piers! 
Dacă n-ar fi cunoscut-o, ar fi luat silueta aceea avântată, călare 
pe cal, drept un băiat. 

Poteca de călărie străbătea întreaga pădure de pini. Deodată, 
îi apăru în faţă un câmp de cartofi. Plantele acestea robuste, 
proaspete și înflorite, adunate laolaltă acolo în mijlocul pădurii 
nu erau lipsite de farmec. Aceeași impresie o lăsa și bătrânul 
lucrător al lui Piers, deși lipsit de farmec în bluza lui albastră, 
aplecat asupra sapei cu care prășea liniștit. 

Alayne își urmă drumul pe poteca scăldată acum în lumina 
orbitoare a soarelui. Pădurea din jur nu mai era de pini ci de 
stejari, mesteceni și arţari. În fiecare scorbură erau mănunchiuri 
vesele de crini de pădure, albi sau mov-trandafirii, iar prin 
copaci răsuna cântecul păsărelelor. Un graur trecu ca o săgeată. 


Zări albastrul unei aripi iuți de gaiţă și i se păru că vede, dar nu 
era sigură, o pasăre tanager roșie. Apoi se auzi din nou un 
tropot de copite. Pheasant se întorcea. Alayne tremură de 
emoție, uitându-se în jos, pe potecă, unde micile urme de copite 
se imprimaseră în praf. 

Pheasant se afla lângă ea. Sărise de pe cal. Respirația 
animalului era iute și sforăitoare. Işi băgase botul catifelat între 
chipurile celor două fete. 

— Pheasant! 

— Alayne! 

Se îmbrățişară cu privirea, își strânseră mâinile, șovăiră 
râzând, apoi se sărutară. Incurcat, calul își dădu capul pe spate, 
scuturându-și hăţurile. 

— Hai să stăm jos în pădure, exclamă Pheasant. E minunat 
cum ne-am întâlnit. Vreau să zic, departe de toată familia. Ce 
oameni... La urma urmei noi două suntem altfel. Și nu putem sta 
de vorbă așa ca acum, nu putem să fim noi înșine când sunt ei 
toţi în jurul nostru. Și adăugă cu un aer drăgălaș: Eu cred că tu 
ești o femeie admirabilă, Alayne! Cum aș putea oare să-ţi spun 
ce gândesc? N-am să uit niciodată cât de frumos te-ai purtat cu 
mine. Și acum ai venit înapoi să-l îngrijești pe Eden! 

Se așezară printre copaci. larba era înaltă și atât de fragedă 
încât părea să fi crescut într-o singură zi. Calul începu să pască 
smocuri mari de iarbă mustoasă smulse grăbit, cu smucituri ale 
capului. Pheasant ședea cu spatele rezemat de un stejar tânăr. 

Deasupra ovalului palid al feţei, pe fruntea ei albă, o buclă de 
păr negru se răsfira ca un evantai pe jumătate deschis. Alayne 
se gândi că nu văzuse niciodată niște ochi căprui atât de 
frumoși. Avea o gură mică pe care abia o deschidea când 
vorbea, dar pe care, atunci când râdea, ceea ce se întâmpla rar, 
o deschidea larg, lăsând să i se vadă dinţii albi. 

— Nu-i așa că viaţa e o încâlceală ciudată? spuse ea. Ar fi o 
groază de descurcat dacă am încerca să punem lucrurile la 
punct, nu-i așa, Alayne? 

— Merită să discutăm despre asta? N-ar fi mai bine să vorbim 
de noi două? 

— Cred că da. Dar probabil că Dumnezeu le descurcă pe 
toate, sau poate că noi devenim mai cumpătate odată cu vârsta. 
Crezi, Alayne, că ne mai potolim odată cu vârsta? 


Alayne uitase cât de originală, cât de tulburător de inteligentă 
era Pheasant. 

— Probabil că ne potolim, încuviință ea, cu seriozitate. Să 
sperăm că da... Nu pot să cred că noi două nu avem „libertate 
de alegere”, că suntem doar niște simple marionete într-un dans 
bizar. Gura i se strânse într-o cută amară. 

Lumina tremurătoare a soarelui se cernea asupra lui 
Pheasant. Incerca să vadă cu ochii minţii acel dans macabru. 
Spuse: 

— Pot să mi-l închipui pe Renny conducând balul. Apoi unchii, 
mătușa. Noi toţi îi urmăm ţopăind, ţinându-ne de mână, 
înclinându-ne, uitându-ne îndărăt peste umăr. Ultimul e Wake, 
cu coarne mici, cântând din fluier melodia. O privi pe Alayne 
drept în ochi. Am atâta imaginaţie, Alayne. Îmi pot imagina 
tablouri unul după altul, ore în șir. E foarte bine să ai imaginaţie. 
Piers n-are aproape deloc și zice că ar vrea ca nici eu să n-am 
atât de multă. Crede că aș fi o soție și o mamă mai bună dacă 
aș avea mai puţină imaginaţie. Tu ce zici? 

— Eu zic, replică Alayne, că ești un copil adorabil. Mi s-a spus 
că ești mamă, dar aproape nu-mi vine să cred. 

— Așteaptă până o să-l vezi pe Mooey! E pur și simplu 
minunat! Nu-i așa de rotofei ca fetiţa lui Meg, dar are o privire! 
Aproape că mă sperie... Totuși, eu nu cred că e adevărată zicala 
că cei buni mor tineri. Uite, eu n-aș considera-o pe bătrâna 
doamnă Whiteoak - pe bunica - deosebit de bună, tu ce zici? Nu 
că aș insinua c-a fost vreodată imorală - n-aş azvârli cu pietre în 
cineva, Doamne ferește - dar cred că în toată lunga ei viaţă a 
fost mai degrabă cinică decât pioasă, tu nu crezi la fel? 

— Ba da. Şi dacă aș fi în locul tău, nu m-aș mai gândi la 
moartea timpurie a lui Mooey... Spune-mi, Pheasant, cine e 
această domnișoară Ware? Meg a luat-o cu ea o dată cânda 
venit să-i aducă niște prăjituri lui Eden. Pare o fată cam ciudată. 
E englezoaică, nu-i așa? 

— Da. E un fel de domnişoară de companie a lui Meg și e tare 
drăguță cu mine. Se dă în vânt după bărbaţi. Să-ţi spun drept, 
trebuie să stau cu ochii pe ea când e Piers prin preajmă... 
Smulse nervoasă o mână de iarbă și adăugă: Meg vrea s-o 
mărite cu Renny. 

Ce făceau păsările din vârful copacilor? Ce lucru straniu se 
petrecuse cu locuitorii vizuinilor de sub pământ? Prin toată 


pădurea trecu un freamăt inexplicabil. Alayne îl simţi alunecând 
pe deasupra pământului, apoi în sus de-a lungul trunchiurilor și 
pe ramuri până la frunzele care începură să tremure ciudat. Se 
așternuse o umbră pe cer? Ce tot spunea copila asta? 

Meg, cu încăpăţânarea ei stupidă de a-și atinge ţelurile, își 
propusese să-l însoare pe Renny cu o femeie aleasă de ea - în 
ce scop? || văzu pe Renny cu firea lui aprigă. O revăzu pe Minny 
Ware, cu ochii ei înguști, de o culoare ciudată, râzători, 
deasupra pomeţilor înalţi, cu gura ei roșie și zâmbitoare, cu 
gâtul plin și alb. Auzi vocea ei joasă, cu inflexiuni bogate, râsul 
sonor, firesc. 

Incercă să rostească cu o voce fermă: 

— Dar Renny cum primește ideea? 

Pheasant se încruntă. 

— Cine poate ști ce gândește Renny? Cum se pricepe el bine 
la cai, probabil că - zice: „Grozavă iepușoară!” Aseară ne-am 
dus cu toţii la Jalna. Minny a cântat acompaniindu-se la pian. Mi 
s-a părut că Renny s-a învârtit cam mult în jurul pianului. 
Tuturor le-a plăcut grozav cum a cântat Minny. Unchii nu-și mai 
luau ochii de la ea și, dacă vrei să mă crezi, bunica a ciupit-o de 
coapsă! Minny a avut un succes teribil. Dar Renny n-o să se 
însoare niciodată cu ea. N-o să se însoare cu nimeni. E prea 
rece. 

La aceste cuvinte, Alayne simţi o puternică strângere de 
inimă dar totodată o bolnăvicioasă senzaţie de mângâiere, ca un 
soare ce lucește tulbure prin ceaţă. 

Conștient parcă de prezenţa unei emoţii intense, calul încetă 
să pască, își înălţă capul și privi surprins. Pheasant se îndreptă 
spre el și luă hăţul în mână. 

— Incepe să se neliniștească, zise ea. Și eu trebuie să plec. 
Am promis că nu voi lipsi mult. Porniră împreună pe potecă, 
Pheasant ducând calul. În câmpul de cartofi, bătrânul se rezema 
de sapă, privind ţintă în jos, cu un aer gânditor, la plantele 
robuste. 

— La ce visezi, Binns? îi strigă Pheasant. 

— İs gărgăriţe aici, răspunse el și căzu din nou pe gânduri. 

Calul tropăia nepăsător din copite pe cărarea umedă dar tare. 
Deasupra capetelor lor, păsările ţeseau parcă o rețea de 
cântece cu un model complicat, mereu schimbător. 

— Cam stă de pomană, bătrânul, spuse Alayne. 


— Există o explicaţie psihologică. Pheasant avea din nou 
expresia ei inteligentă. Asta e din cauză că ogoarele sunt 
răzlețe, departe unul de altul, prin pădure. Omul se moleșește 
văzând numai pădure în jur. Noah Binns nu-și vede de treabă 
azi. Uitându-se înapoi peste umăr, îi strigă: 

— Hei, trezește-te... Noah! 

— Îs gărgăriţe aici, răspunse bătrânul, fără să-și ridice capul. 

Când intrară în pădurea de pini o întâlniră pe Minny Ware 
împingând un cărucior în care se afla Patience, copilașul lui Meg. 
Minny purta o rochie foarte scurtă de un verde intens și o 
pălărie mare cu borurile lăsate, potrivită pentru o petrecere în 
aer liber. 

— Oh, bună ziua, exclamă cu accentul ei londonez. Lumea 
bună a ieșit la plimbare, da? Se întoarse și săltă căruciorul pe 
roțile dinapoi, urmărind-o pe Alayne pe sub borul pălăriei. Cum 
vă place vremea? întrebă ea. Superbă, nu? De când sunt, n-am 
văzut atâta soare. 

— La Căsuţa Scripcarului frunzișul e prea des. Nu avem 
suficient de mult soare. Vocea lui Alayne era rece și distantă. 
Abia își putea ascunde antipatia faţă de această fată plină de 
viaţă. Simţea că alături de ea își pierde culoarea, conturul. 

— Cum se mai simte soţul dumneavoastră? întrebă Minny 
Ware. Mai bine, sper. Trebuie să fie îngrozitor să ai ceva la 
plămâni. Cred că ai mei sunt făcuţi din cauciuc. 

Râsul ei plin și spontan se revărsă în cascade. Ai fi zis că e 
gata să se pună pe cântat. 

— Îţi mulţumesc, îi răspunse Alayne, acră. Se simte mai bine. 

Minny Ware continuă afabilă. 

— Domnul Renny îmi propusese să trec într-o zi pe la Căsuţa 
Scripcarului și să-i cânt. Era de părere că asta l-ar putea înviora. 
Credeţi că i-ar plăcea? 

— Cred că da. 

Dar în vocea ei nu răsuna nici o umbră de încurajare. 

— Eu una, cred că fără muzică mi-aș pierde minţile, spuse 
Minny. Cred că la New York aveţi ocazia să ascultați muzică 
minunată. 

— Da, foarte bună. 

Alayne de-abia își mișca buzele. Se uita drept în faţă. 

— O să ajung și eu acolo odată. Va trebui să vă rog să mă 
iniţiaţi. 


Alayne nu răspunse. 

Patience gângurea și-și întindea mânuţele către cal. 

Pheasant râse. 

— E o adevărată Whiteoak! la uitaţi-vă la ea, vrea să se urce 
în șa. 

Cu o mișcare rapidă a braţului ei gol, Minny ridică fetiţa și o 
săltă în șa, menţinând-o în echilibru. 

— Cum îţi place, puișor? se alintă ea. Ce dii-dii drăguţ! Lovi 
calul pe crupă. 

— Pentru Dumnezeu, ai grijă, Minny, e nervos, strigă Pheasant 
și mângâie calul ca să-l liniștească. 

— Zău? râse Minny. Pare un animal docil. Nu-i așa că fetiţa e 
o scumpă, așa călare? 

Într-adevăr Patience era încântătoare, cu părul ei castaniu, 
moale, bătut de vânt, cu ochii strălucitori de bucurie. Strângea 
frâul cu mânuţele și gângurea extaziată. 

— E o adevărată Whiteoak, sublinie încă odată Pheasant, 
solemn. 

Alayne nu se dădea în vânt după copii și, în special, nu după 
copilul lui Meg. Probabil pentru că nu îi înţelegea, pentru că nu 
avusese de-a face în viaţa ei cu copii. Ca să spună ceva, admiră 
graţia calului. 

— E din vest, explică Pheasant. N-a fost tratat prea bine. Când 
l-au tuns, i-au găsit urme de bătăi pe tot corpul. A fost marcat 
de două ori cu fierul roșu. Bănuiesc că asta doare rău, deși se 
zice că nu. Aruncă o privire la ceasul de la mână. Cred c-ar fi 
mai bine s-o așezi pe Patience înapoi în cărucior. Trebuie să mă- 
ntorc acasă. 

Minny Ware luă fetiţa în braţe. Își apăsă gura roșie și cărnoasă 
de obrazul ei fraged. 

— Muzică și copilași, murmură ea, în timp ce-l săruta. Sunt 
trupul și sufletul vieţii, nu-i așa? N-aș putea trăi fără muzică și 
fără copii. În Anglia îngrijeam totdeauna câte un copil, când vreo 
mamă din parohia tatălui meu era bolnavă. 

Alayne și-o închipui pe Minny ca pe simbolul maternității, cu 
un cântec fluturând pe buzele ei roșii și umede, cu un copil 
strâns la sânul ei generos. „Cântece și copii” - o procesiune fără 
de sfârșit țâșnind din trupul ei viguros. Cu o nouă strângere de 
inimă o văzu ca soţie a lui Renny, cântându-i, purtându-i în 
pântece copiii. Minny părea demnă să devină consoarta unui 


Whiteoak. O ființă a cărei extraordinară energie fizică și 
docilitate spirituală se integra perfect în cercul lor. Se văzu pe 
sine ca pe o creatură cu totul diferită, un aliaj ce niciodată n-ar 
putea fuziona; o pasăre care clocește într-un cuib străin, 
adresându-se unui soţ pentru care glasul ei va rămâne pururea 
neînțeles. 

Își strecură degetul în palma delicată a copilului. Mânuţa se 
strânse în jurul degetului ei și-l trase către gurița curioasă. 

Pheasant sări în șa cu o mișcare degajată. Bluza ei albă și 
largă avea o ruptură prin care se zărea un umăr tânăr și fragil. 
Îmboldi calul. Într-o clipă, calul care până atunci se mișcase 
alene, cu capul plecat, deveni o forţă, o săgeată. Copitele lui 
care izbeau pământul, zvârliră în sus un nor de ace de pin. 
Curba brună a crupei calului unduia sub povara călăreţului. Cal 
și călăreț dispărură după o cotitură a potecii. 

Cele două femei își continuară drumul împreună. Când 
ajunseră la locul de unde Alayne trebuia să apuce pe cărăruia 
îngustă ce ducea spre Căsuţa Scripcarului, Minny Ware întrebă: 

— Deci pot să vin odată să cânt? 

— Da, te rog, răspunse Alayne. 

La urma urmei lui Eden i-ar fi plăcut s-o asculte cântând. Nu 
avea multe distracţii, izolat printre copaci. Probabil că se 
plictisise tot citind sau ascultând-o pe ea citindu-i. 

ÎI găsi stând pe pământ sub un cedru care se înălța ca o turlă 
ascuţită în spatele lui. Îl întrebă îngrijorată: 

— Crezi că-i bine să stai jos pe pământ? Mi-e teamă să nu fie 
ud. 

Eden, iritat, își trecu mâna prin păr. 

— Mi-a fost groaznic de cald. Mi s-a părut că-i mai mult aer 
aici, pe jos. 

— Mă întreb uneori, spuse Alayne uitându-se la el cu fruntea 
încruntată, dacă ai făcut bine venind la Jalna. Poate ar fi trebuit 
să te fi dus undeva în munţi sau pe malul unuia din lacurile 
voastre din Nord. Chiar și acum, dacă ai vrea să pleci, aș veni cu 
tine. 

— Nu. Îşi întoarse capul într-o parte, morocănos. Aici mă aflu, 
aici rămân. Dacă mă însănătoșesc, cu atât mai bine. Dacă nu, n- 
are mare importanţă. Întinse mâna, culese un crin de pădure și-i 
smulse petalele una câte una. 


— Prostii, făcu Alayne tăios. Are foarte multă importanţă. Am 
făcut atâta drum pentru ceva lipsit de importanţă? 

— Lipsit de importanţă pentru tine. 

— Nu e adevărat. 

— Nu mă mai iubești... 

Alayne nu răspunse. 

— Mă iubești? insistă el, copilărește. 

— Nu. 

— Atunci de ce aș avea vreo importanţă pentru tine? Pentru 
numele lui Dumnezeu, să nu spui că opera mea are importanţă 
pentru tine! 

— Ba da. Și tu ai, pentru tine însuţi. Nu poţi să înţelegi că 
sentimentele mele pentru tine s-au prefăcut în altceva, diferit de 
dragoste - dar care mă face să doresc să am grijă de tine, să te 
ajut să te însănătoșești? Se apropie și se uită în jos la el cu 
compasiune. Trebuia să-i abată gândurile de la boala lui. 

— Chiar adineauri am întâlnit-o pe Minny Ware. Se oferă să 
treacă pe aici într-o zi și să-ți cânte. Ti-ar face plăcere? 

— Nu, răspunse el. Nu mi-ar face nici o plăcere. Nu vreau să 
vină aici. E stupidă și proastă. Îmi închipui ce sunete o să scoată 
- stupide și prostești. 

Mânată de un impuls pe care nu și-l putu reţine, Alayne zise: 

— Meg plănuiește s-o mărite cu Renny. 

Faţa lui căpătase o expresie comică. 

— S-o mărite cu Renny! Dar de ce? De ce vrea s-o mărite pe 
fata aceea cu Renny? Ochii lui cu privirea voalată se adânciră în 
ochii lui Alayne, dar ea simţi că mintea lui ageră căuta să 
descopere cu înfrigurare motivele complicate ale lui Meg. 

— Fata aceea, repetă el. Fata aceea și Renny! Nu pot să 
pricep. Ba da, stai! O pâlpâire de bănuială răutăcioasă i se furișă 
în ochi. Îi e teamă lui Meggie, asta e - teamă! E gata să-l însoare 
chiar cu o idioată decât să se întâmple așa ceva. 

— Ce să se întâmple? Ce misterios ești! Dar inima începu să-i 
bată sacadat. 

Eden își miji ochii și se uită iscoditor în sus spre ea. Lumina 
soarelui și umbra frunzelor care jucau pe faţa lui îi imprimau o 
grimasă sardonică. 

— Biata mea fetiţă, nu înţelegi? Fratele soţului decedat! 
Meggie se gândește că e foarte posibil să mor și se teme că o să 
te măriţi cu Renny. Ca să nu se întâmple așa ceva, vrea să-l 


căpătuiască cu o cântăreaţă drăgălașă și plinuţă. Înţeleg totul. 
Pariez că o să reușească. Săracu' Reynard. Vulpoiul ăsta șiret și 
roșcovan e pierdut. O să-l ademenească în capcană cu găinușa 
asta plinuţă și lingușitoare. Și chiar Meg îl va conduce la 
capcană și-l va face s-o adulmece. Doamne, Renny nu mai are 
nici o scăpare! 

Alayne stătea în picioare uitându-se în jos la el, sub umbrele 
jucăușe ale frunzelor. Faţa ei avea o paloare alb-verzuie. Inima îi 
fu cuprinsă de o grea neliniște. Avea senzaţia că erau 
neputincioşi, mânaţi inexorabil de forțe oarbe. Erau prinși în 
urzeala ţesută după modelul făurit la Jalna. Întocmai ca firele 
dintr-un război de ţesut, ei nu se mai puteau desprinde. Simţi 
prin tot trupul huruitul profund al războiului de ţesut încins de 
căldură. 

Eden o privea cu o curiozitate rece. 

— Te afectează? o iscodi el cu răutate. Te afectează chiar atât 
de mult? 

— Cum chiar atât de mult? se indignă ea simțind cum o 
cuprinde un val de ură. 

— Mă uit la faţa ta! Ştii cum arăţi? Îşi schimbă expresia feţei 
arborând o mască de durere. Uite așa arăţi! 

Alayne simţea lacrimi de furie, de rușine, înţepându-i 
pleoapele. 

— Eşti gata să izbucnești în plâns! Pentru mine? Pentru 
Renny? Ori pentru tine? la spune-mi, Alayne! 

Alayne nu mai putu suporta. Se întoarse și se îndreptă grăbită 
spre casă. Eden rămase,  savurând momentul. și 
spuse: „Trăiesc... trăiesc! Nu mă rod viermii.” Işi întoarse braţul 
așa încât să-și poată examina încheietura care fusese o dată 
atât de plină, de solidă. „Nu s-a făcut încă pulbere!” Işi luă 
pulsul. „Bate, încă!” Se ridică - i se părea că se simte mai 
puternic și o urmă pe Alayne în casă. Micuța scoțiană tocmai 
punea masa. Dintr-un moment într-altul, Rags urma să sosească 
cu mâncarea lor. Prin crăpătura ușii de la camera ei, o văzu pe 
Alayne în picioare, la oglindă, cu mâinile ridicate spre păr. 
Braţele și umerii ei goi și curba dulce a liniei lor stârni în el 
amintirea unor emoții. Nu de mult aceste braţe îl cuprinseseră. 
Nu de mult schimbaseră între ei mângăâieri delicate, pasionate. 
Și totul se sfârșise atât de repede! Amintirea lor era la fel de 
lipsită de sens ca o umbră din care pierise substanţa. 


Cu toate acestea, umbra amintirii îl tulbură. Se plimbă de 
colo, colo prin cameră, fredonând o melodie. 

Alayne ieși din camera ei. Eden o privi curios. Pornirile lui 
erotice, sensibilitatea lui, îi dădeau puterea de a se transpune 
într-o persoană de sex opus, de a analiza cu o precizie 
neobișnuită emoţii străine lui, așa că acum era conștient că sub 
calmul ei studiat se ascunde tumultul stârnit de vorbele lui. 

Alayne intuise întrucâtva această capacitate a lui de a 
pătrunde sufletul sexului opus dar nu-i percepuse niciodată 
adâncurile întunecate. l-ar fi fost imposibil să mai rămână cu el 
sub același acoperiș dacă ar fi știut cât de clar înţelesese ce se 
petrece cu ea în acel moment. 

Alayne își pusese o rochie mai subţire, de un vișiniu palid, ce 
părea să fi împrumutat culoarea atmosferei căci, deși era miezul 
zilei, camera era scăldată într-un amurg verzui datorită 
frunzișului abundent care se înălța între ferestre și soare. 

— Cât de drăguță și proaspătă arăţi, spuse el privind-o. 

Alayne nu răspunse ci se îndreptă spre fereastră și privi afară 
printre frunzele viței sălbatice. Se gândi la Renny și la 
promisiunea lui de a tăia o parte din aceste plante agăţătoare. 
De ce nu venea? Era atât de absorbit de treburile lui încât își 
neglija fratele, sau dorea s-o evite pe ea? Își mărturisi 
înciudarea care o cuprinsese împotriva lui. Se întrebă cu pornire 
de ce dragostea ei pentru Renny trebuia să îmbrace atât de des 
haina aspră a iritării. 

Se făcuse luna iulie, când în sfârșit Renny veni. Era o zi 
neguroasă după o săptămână de arșiţă intensă. Când priviră 
dimineaţa pe fereastră, mica lor lume împădurită era învăluită 
de o ceaţă nefirească. Pânze subţiri de abur acopereau frunzele 
enorme și, către vârfurile lor, se prefăceau în picături străvezii. 
Viaţa de obicei clocotitoare a pădurii în timp de vară era 
adâncită acum în tăcere, cuprinsă parcă de o toropeală 
profundă după activitatea trepidantă a săptămânii ce trecuse. 
Nu se mai auzea nici viersul păsărilor; doar dinspre micul izvor, 
ascuns sub bolta lui de caprifoi, răzbătea un murmur stins ca 
însăși răsuflarea ierbii adormite. Pe măsură ce treceau orele 
dimineţii, ceața se ridică ușor și soarele se ivi, aproape tot atât 
de palid și somnolent ca bătrâna lună. Zi de zi, cărarea ce 
pornea din faţa ușii se îngusta tot mai tare, dispărea tot mai 
mult năpădită de flori și buruieni. Era prea puţin folosită. Vizitele 


celor de acasă se răriseră, fie din cauza arșiţei și moleșelii aduse 
de luna iulie, fie pentru că erau ocupați cu țesătura noului tipar 
ce se urzea la Jalna. Eden și Alayne rămăseseră foarte mult timp 
singuri, petrecând zile toropite, izolaţi de boala lui și de 
împotrivirea ei de a se întâlni cu familia. 

Alayne părea cuprinsă de apatie. Puteau să continue așa la 
infinit, trăindu-și zilele în acea umbră verzuie, nopţile în visuri 
fantastice. Tresări, se sperie chiar, în acea dimineaţă când văzu 
silueta lui Renny detașându-se din ceața groasă ce plutea sub 
copacii din livadă, dând impresia că trupul său era unul dintre 
trunchiuri, care o pornise pe cărare. Observă că purta o bluză 
albă, largă, și pantaloni de călărie; într-o mână ducea o unealtă 
și-n cealaltă un fir lung de măzăriche, acoperit cu flori mici 
purpurii. Pășea cu atâta energie pe cărare, părea atât de puţin 
stânjenit de aerul umed și de ceafă, încât Alayne văzu cum 
ceața se dă parcă în lături din calea lui, că se subţiază și se 
împrăștie la apropierea lui. 

Eden care încerca să scrie își ridică ochii de pe teancul de 
hârtii aflat pe genunchii lui și, ca și Alayne, privi aproape uluit 
spre ușa în cadrul căreia apăruse Renny. 

O expresie de stânjeneală atenua trăsăturile de obicei dure 
ale fratelui mai mare. Era conștient că dăduse dovadă de 
nepăsare, chiar de cruzime, dar după întoarcerea lor încercase 
un simţământ de timiditate care-l făcuse să-i evite. Deși Alayne 
revenise doar pentru a-l îngriji pe Eden, pentru a-i reda 
sănătatea, ca apoi să se despartă iar de el, părea acum să-i 
aparţină din nou. Nu trebuia s-o vadă pe Alayne, să se 
gândească la ea, s-o dorească, cu senzaţia aceea dureroasă pe 
care o resimţi față de ceva ce nu poţi avea niciodată. Renny se 
retrăsese, împins de un fatalism aproape animalic, așteptând ca 
evenimentele să se desfășoare așa cum le era scris. Stătea la 
pândă. Instinctele lui nu se puteau înșela. Simţea prezenţa celor 
doi până și în aerul pe care-l respira, în pământul pe care călca. 
Cu toate acestea putea să fi trecut toată vara fără să se fi dus la 
ei, dacă Augusta nu i-ar fi atras atenţia în acea dimineaţă 
asupra desimii viței care acoperea veranda, asupra mărimii 
neobișnuite a frunzelor de geranium din straturi, asupra 
dificultății de a stârpi buruienile din grădină și a necesităţii de a 
tunde peluza. Toate aceste dovezi de luxuriantă explozie a 
naturii l-au îndemnat să inspecteze vegetaţia, cu siguranţă și 


mai abundentă, de la Căsuţa Scripcarului. Era posibil ca cei de 
acolo să fie împresuraţi de un gard viu la fel de des ca acel din 
jurul Castelului Frumoasei din pădurea adormită. 

Trecând prin livadă zărise un mănunchi de măzăriche 
purpurie, atât de răsucită și încolăcită în jurul ei încât, prin 
ceaţă, se ivea ca un glob de aur, minunat. Rupsese o rămurică 
lungă și i-o aduse lui Alayne. Îi atârna din mână legănându-se, 
atingând aproape pragul. Prepelicarii apărură în stânga și în 
dreapta lui. 

Eden era în culmea fericirii că-l vede. Cu faţa iluminată de un 
zâmbet copilăresc exclamă: 

— Renny, în sfârșit! Credeam că m-ai uitat. Cât timp crezi că a 
trecut de când n-ai mai fost pe aici? 

— Săptămâni, știu. Mi-e chiar rușine. Dar am fost foarte... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să nu spui că ai fost ocupat. 
Oare cum o fi asta, să fii ocupat! Eu personal am uitat! 

— Dar ai știut vreodată? îi replică Renny, apoi intră și rămase 
în picioare lângă el. Câinii intrară și ei, cu un aer de mare 
demnitate dar cu blana de pe picioare și de pe burtă șiroind din 
cauza ierbii ude. 

— Să-i dau afară? o întrebă el pe Alayne. Mi-e teamă că lasă 
urme pe podea. 

— Nu, nu! se împotrivi Eden. Îmi plac. Ce bine arată! Și tu la 
fel. Nu-i așa, Alayne? Câinii se apropiară de el și-i adulmecară 
mâinile slăbite. 

— Arată ca-ntotdeauna, răspunse ea cu răceală. 

Acum când în faţa ei stătea cel pe care întreaga-i fiinţă dorise 
să-l vadă, simţi că o cuprinde ciuda față de robusteţea și 
detașarea lui. Cât de puţin îi păsa de Eden, de ea, de oricine în 
afară de el însuși! 

Ochii căprui ai lui Renny se opriră pe faţa ei. Se îndreptă spre 
ea, ușor stânjenit și-i întinse ramura de măzăriche. 

— Am cules-o în livadă, îi spuse. Ciudată plantă. Nu-i decât o 
buruiană, dar ce frumoasă! M-am gândit c-o să-ţi placă. 

— Chiar că ducem lipsă de verdeață în jurul nostru, glumi 
Eden. 

Alayne luă măzărichea. Mâinile lor se atinseră. Alayne căutase 
atingerea înadins. Trebuia să simtă ameţeala acestei atingeri... 
Firul de măzăriche se agăță de mâinile ei când îl puse într-o 


vază. Își îndepărtă mâinile dar cârceii rămaseră agăţaţi, ieșind 
din vas, de parcă i-ar fi căutat degetele pe dibuite. 

Alayne se așeză lângă fereastră. Renny își trase un scaun 
lângă Eden și, cercetându-l atent, constată: 

— Te înzdrăvenești după câte văd. Și Drummond, doctorul 
familiei, zicea că te refaci văzând cu ochii. E de părere că până- 
n toamnă ai să fii aproape sănătos. 

— Ce bătrân păcătos și prost, exclamă Eden! Nu m-a mai 
văzut de săptămâni de zile. 

— Nu-i nimic altceva de făcut decât să continui tratamentul. 
Ai cea mai bună îngrijire. 

— Toată lumea mă evită, continuă Eden. Parcă aș fi ciumat! 
Singurul care vine să mă vadă e Wakefield și pe el trebuie să-l 
gonesc. Dacă n-ar fi Rags, n-aș ști ce se mai întâmplă pe-acasă. 

— Ce ţi-a spus Rags? întrebă Renny, pripit. 

— Nimic special în afară de faptul că Piers și nevasta lui s-au 
întors iar acasă. Cred că Meggie nu i-a mai putut suporta. 

Atât Renny cât și Alayne nu puteau pricepe cum îi venea să 
repete această știre. N-avea fără doar și poate nici pic de rușine. 
Alayne privi pe fereastră și Renny își contemplă cizmele. După o 
pauză, întrebă: 

— Dar Meggie vine să te vadă? 

— Nu prea des. Dar ea are o scuză. Drumul e cam lung și ea 
se-ngrașă pe zi ce trece. A adus-o odată pe fata aceea, pe Ware. 
Cred că o cunoști! 

ÎI privi pe Renny cu un surâs ironic, ușor dispreţuitor. 

— Da. l-am dat vreo două lecţii de călărie. 

— Ah... Cum stă în șa? 

— Ca un sac de făină. 

Eden izbucni în râs: 

— Dacă te-ar auzi Meggie! 

Alayne nu mai putea suporta. Trebuia să-l oprească. 

— Eden, îl întrerupse ea cu o voce seacă, aspră, e timpul să-ţi 
bei gălbenușul frecat cu lapte. Mă duc să ţi-l pregătesc. 

Se ridică și, trecând pe lângă el, îi azvărili o privire rugătoare. 
Buzele ei se mișcară schiţând cuvântul „Incetează”. 

Când fraţii rămaseră singuri, Renny întrebă: 

— Ce vrei să spui? 

— O, nimic, doar că pare să fie micuța favorită a lui Meggie. 
Numai că, sincer vorbind, e îngrozitor să stai închis cu cineva o 


viaţă întreagă. Aceeași figură, aceeași voce. Aceiași ochi. Oricât 
ai ţine la acea persoană - oricâtă recunoștință i-ai datora în 
toate privinţele, cum e cazul meu. Închipuie-ţi cum ar fi să stai 
aici între acești patru pereţi, zi și noapte, doar cu Alayne! Ochii 
săi, scânteind de maliție, căutau privirea lui Renny. Păreau să 
spună: „Poţi să fii tu sănătos - solid ca unul din caii tăi - dar uite 
cum te chinuiesc eu. Ce n-ai da să ai ce am eu - și care pentru 
mine nu înseamnă nimic!” 

Renny urmă imperturbabil: 5 

— Ei bine, oricum văd că te înzdrăvenești. Asta e lucrul cel 
mai important. 

Chiar dacă îi atinsese punctul vulnerabil, își ascundea bine 
durerea, diavolul roșcovan. 

Alayne aduse  gălbenușul de ou. Eden îl amestecă, 
contemplând cu o privire fixă lichidul gălbui. Cei doi îl priveau. 
Era slăbit, lipsit de scrupule, ţinându-i parcă pe amândoi în 
păienjenișul ironiei sale. Aerul vibra în jurul lor, izolându-i, de 
parcă toţi trei ar fi fost fiinţe potrivnice unul faţă de celălalt. 

Renny începu să vorbească fără șir. Noutăţi despre grajdurile 
lui, despre familie. Unchii și mătușa Augusta nu părăseau casa 
din cauza caniculei. Bunica se simţea bine. Primiseră tocmai o 
știre că Finch își luase examenele. Băiatul era fericit. O să 
scoată el ceva din el! 

In cele din urmă se ridică. 

— Ei, acum să vedem ce e de făcut cu verdeaţa asta! Am 
adus niște foarfeci și un fierăstrău așa că dacă vreţi, arătaţi-mi 
ce să tai... 

— Însoţește-l tu, Alayne, spuse Eden. E o ceaţă groaznică 
afară. Eu rămân aici, să văd dacă pot face ceva cu asta. 

Renny aruncă o privire la teancul de hârtii aflat pe genunchii 
lui Eden. Rândurile așternute acolo păreau versuri. Sfinte 
Dumnezeule, iar se apucase? Renny sperase că boala o să-l 
vindece și de cealaltă slăbiciune. Dar nu, cât timp va trăi, Eden 
va produce versuri, și necazuri. 

Afară ceața continua să învăluie pădurea graţioasă și toropită. 
Soarele palid ca o lună, de-abia o lumina. Picurile de umezeală 
ce se scurgeau de pe frunze se îngânau cu murmurul înăbușit al 
izvorului. 

— E o dimineaţă cam nepotrivită pentru tăiatul plantelor, 
spuse Alayne. E greu de prevăzut care va fi efectul. 


Gândea. „Suntem singuri, învăluiţi în ceaţă. Am putea fi 
singurii doi oameni de pe lume”. 

— Da, încuviinţă el pe același ton neutru. E o dimineaţă 
stranie. Crengile par să ţâșnească de nicăieri. Asta nu mă va 
împiedica totuși să le tai. Gândea: „Faţa ei e ca o floare albă. 
Ce-ar zice dacă aș săruta-o? Aș alege linia delicată a gâtului”. 

Alayne aruncă în jur o privire nehotărâtă. Ce voia oare să-l 
roage? Ah, da, cărarea. 

— Cărarea asta, spuse ea, trebuie lăţită. Ne udăm rău 
picioarele. 

Renny măsură cărarea cu privirea. Era mai puţin periculos 
decât s-o privească pe Alayne. 

— Aș avea nevoie de o coasă. O să trimit un om după amiază 
și o să taie tot ce a crescut peste măsură. Acum o să mai răresc 
din ramurile astea prea lungi. 

În scurtă vreme, de jur împrejur făceau crengi îngreunate de 
frunzișul abundent ce le năpădise în toiul verii. lar pe jos, 
grămăjoare de plante mărunte: crengile de sânger, cu boabele 
ca de ceară; de soc, cu fructele care tocmai se înroșeau; de 
oțetar - ale cărui panașe încă verzi păreau ele însele copaci în 
miniatură; de omag - încă înflorit; și pretutindeni pe unde pășise 
Renny, lăstari fragezi striviţi de cizmele lui grele. Câinii lui 
alergau de colo-colo alungând în vizuini veveriţele și iepurii pe 
care Alayne încercase să-i îmblânzească. „Ce tipic pentru 
Renny!” gândi ea cuprinsă de unul din acele valuri de înciudare, 
care le urmau îndeaproape pe cele ale iubirii. 

— Ajunge, exclamă ea în cele din urmă. Mi-e și teamă să mă 
gândesc cum va arăta totul când o să apară soarele. 

— Mult mai bine, o asigură el. Se opri și-și aprinse o ţigară. 
Faţa lui căpătă o expresie gravă. Trebuie să-ţi spun motivul 
adevărat pentru care unchii și mătușa n-au venit să vă vadă. 
Eşti sigură că Rags nu i-a spus nimic lui Eden? 

— Nimic. 

Era speriată. Se temea de o întorsătură neașteptată a 
evenimentelor. 

El continuă: 

— Am fost îngrijoraţi - își încreţi fruntea și trase adânc fumul 
în piept - din pricina bunicii. 

Bunica! Veșnic acea bătrână, deplorabilă, sinistră dar 
impunătoare figură sculptată la prova vasului de război: Jalna. 


— Da? Nu se simte bine? 

Renny replică iritat: 

— Se simte foarte bine. Minunat de bine. Dar... ne-a speriat 
teribil pe toţi, și acum se comportă - ei bine, da, de o manieră 
îngrijorătoare. M-am gândit că e mai bine ca Eden să nu afle. 

Alayne îl privea lung, complet derutată. 

— S-a prefăcut că moare. A montat o scenă reală ca pe patul 
de moarte. Despărțiri și toate celelalte. A fost înfiorător. Nu-ţi 
poţi închipui cât de bine și-a jucat rolul. 

Alayne putea să-și închipuie orice despre bătrâna Adelina. 

— Povestește-mi în amănunt. 

— Să nu-i spui nimic despre asta lui Eden. 

— Sigur că n-o să-i spun. 

— Ne-a speriat îngrozitor. Mă întorsesem destul de târziu. Pe 
la ora unu noaptea, cred. Tocmai aprinsesem lumina la mine în 
cameră. Wakefield nu dormea. Spunea că nu poate să doarmă 
din pricina lunii care-i lumina camera și a ușii de la dulap 
rămasă întredeschisă. Îi era frică. Voia să mă uit în dulap ca să 
se convingă că nu e nimeni ascuns acolo. M-am uitat ca să-i fac 
pe plac. Chiar când mi-am vârât capul în dulap s-au auzit 
ciocănituri grăbite de jos. Bunica bătea în podea cu bastonul. 
Copilul era foarte agitat și a ţipat. L-am lăsat și am alergat jos în 
camera bunicii. Mătușa Augusta mi-a strigat: „Te duci la mama, 
Renny? Nu înţeleg cum poate să-i fie foame la ora asta!” Ei bine, 
în camera ei lampa de noapte ardea ca de obicei. Am văzut-o 
stând în pat și ţinându-se cu mâna de gât. A spus: „Renny, mor. 
Cheamă-i și pe ceilalți!” Poţi să-ţi închipui ce am simţit. Am 
întrebat-o ce o doare dar a scos doar un fel de gâlgâit. Apoi a 
reușit să articuleze: „Copiii mei! Vreau să le spun la revedere. 
Tuturora. Adu-i la mine!” Am adus niște coniac din sufragerie și 
am izbutit să-i dau o înghiţitură, apoi am sprijinit-o de perne. 
Papagalul mă tot lovea cu ciocul de parcă nu voia să lase pe 
nimeni lângă stăpâna lui. Apoi m-am dus la telefon și doctorul 
Drummond mi-a promis că vine îndată. După aceea am alergat 
sus. l-am trezit pe toţi. Pe Finch, care doarme la mansardă. Pe 
micul Wake. Doamne, erau cu toţii extrem de palizi. 

— Şi, deci, se prefăcea numai? 

— Ne-a păcălit pe toţi. Ne-am strâns grămadă în jurul patului. 
Ne-a îmbrățișat pe fiecare pe rând. Mi-am spus în sinea mea: 
„Ce zdravene îmbrăţișări”. Avea câte ceva de spus fiecăruia. Un 


fel de mesaj. Pe faţa unchiului Ernest curgeau lacrimile. Wake 
hohotea. Ne-a păcălit pe toţi. Amintindu-și scena, Renny se 
înroși și mai tare. 

— Şİ pe urmă? 

— Pe urmă a venit doctorul. l-a deschis pleoapele. l-a luat 
pulsul și a spus: „Nu sunteţi pe moarte!” Bunica a răspuns: „Mă 
simt mai bine acum. Aș vrea să mănânc ceva.” A doua zi de 
dimineaţă ne-a povestit că stătea trează în pat când i-a venit 
ideea că i-ar plăcea să știe cât de mult am suferi aflând că e pe 
moarte. 

Alayne rosti printre buze: 

— Sper că a fost satisfăcută. 

— Cred și eu. Alcătuiam cu toţii un tablou jalnic... Dacă ne-ai 
fi văzut târându-ne înapoi în camerele noastre. Cu părul 
măciucă, în cămăși de noapte. Eram niște arătări caraghioase, 
te rog să mă crezi! 

— A fost de o cruzime cumplită. 

— Poate. Dar, o glumă grozavă pe spinarea noastră. Şi, cred, 
o mare satisfacţie pentru bunica. 

— V-a necăjit destul. 

— Dacă ne-ai fi văzut! 

Alayne zâmbi cu o notă de amărăciune: 

— Cred că vă înţeleg. 

— Pe cine anume? 

— Pe voi - ca familie. 

— E ușor să ne înţelegi - când ne cunoşti. 

— Doar suntem prieteni - nu-i așa? 

— Prieteni? Nu cred că aș fi în stare. 

— Deci nu te gândești la mine cu prietenie? 

— Eu? Cu prietenie? Doamne sfinte, Alayne! Și mai zici că 
bunica e cea care mă chinuiește! 

— Ei bine, să revenim la bunica ta. Spuneai ceva despre o 
comportare ciudată. Era curată nebunie să lase ca discuţia cu el 
să alunece pe un teren periculos. Mai bine să vorbească de 
bătrâna Adelina. 

El continuă, încruntându-se: 

— Necazul e următorul. Din noaptea aceea vrea întruna să-și 
consulte avocatul, îl cheamă o dată la câteva zile. Cred că a 
ajuns un coșmar pentru el. Din cauza asta la Jalna atmosfera e 
încordată. Pe mine personal nu mă preocupă testamentul. Dar 


știu că pe unchii mei îi preocupă. Și, oricum, nu poţi să nu-ţi pui 
întrebarea. Cred că știi că va lăsa tot ce are numai unuia dintre 
noi. Bănuiesc că fiecare se întreabă dacă arăta destul de 
îndurerat în noaptea aceea. Aproape că și-ar dori ca ocazia să se 
repete. i-am spus că unchiul Ernest a plâns. Bănuiesc că 
unchiul Nick își închipuie că de aceea unchiul Ernest se ţine atât 
de ţanţoș acum. Ar vrea să fi stors și el vreo două trei lacrimi. 

Izbucni într-un râs brusc și sacadat, râsul lui obișnuit. 

— Dacă așa stau lucrurile, constată ea ironic, și Wakefield a 
plâns! 

— Și Mooey! Nu ţi-am spus că a fost adus și el jos? Scumpa 
noastră bătrânică a cerut să-l vadă. S-a uitat în jur și a spus: 
„Cineva lipseşte! Copilașul! Strănepotul meu. Aduceţi jos 
copilul.” Pheasant a alergat sus și l-a adus pe Mooey. Te rog să 
mă crezi, drăcușorul acela a ţinut-o pur și simplu într-un urlet. 
Acum, datorită lui, Piers și Pheasant sunt plini de speranţe. De 
data aceasta râsul lui Renny ajunse până la urechile lui Eden, 
care apăru în pragul casei. Într-adevăr ceața se risipise. După 
tăierea atâtor ramuri, Eden era acum scăldat în lumina 
nebuloasă a soarelui. 

— Ce glumă ai povestit? Spune-mi-o și mie. 

Alayne îi strigă: 

— Nu-i de fapt o glumă. Doar ceva ce i se pare amuzant lui 
Renny. Cum a mers? 

— Am terminat. 

— Ce-a terminat? întrebă Renny. 

Alayne răspunse: 

— A terminat ceea ce scria. N-ai remarcat că scria? 

— Ah, da. O poezie. Cred că e un semn bun. Se forţă să 
arboreze un zâmbet de aprobare. 

— Minunat. În timp ce se apropiau de tânărul poet, Alayne îi 
spuse lui Eden: 

— Mă bucur foarte mult. E bună? 

— O să ţi-o citesc. Dar nu acum, mai bine după ce pleacă 
Renny. Vai, ce masacru aţi făcut în jur! 

Pe faţa lui Renny trecu o umbră de dezamăgire. 

— O să arate mai bine după ce locul va fi greblat. Să mai tai 
puţin din vița asta sălbatică? 

— Nu. Imi place un pic de izolare. 

— Dar mi-ai spus de o sută de ori că..., protestă Alayne. 


— Draga mea fată, unei persoane capricioase nu trebuie să-i 
aduci niciodată aminte ce a spus de o sută de ori. 

— Dar e îngrozitor să vezi cum te împresoară toată vița asta 
agăţătoare. 

— Nu e deloc îngrozitor. Mă face să mă simt ca un stejar 
voinic. 

Renny examină vița cu un aer critic. 

— Cred că Eden are dreptate. Ar fi păcat s-o atingem. Așa a 
arătat întotdeauna. 

— Dar toate sunt umede în casă, se împotrivi Alayne. 

Fraţii căzură de acord că vița n-avea nici o legătură cu 
umezeala. 

Pe cărare se apropia o siluetă. Era Minny Ware îmbrăcată într- 
o rochie de un albastru viu. Ducea un vas cu jeleu deasupra 
căruia se înălța un munte de frișcă. 

— Mi-a fost foarte greu să găsesc drumul, spuse. Vin pentru 
prima dată singură în direcţia asta. Nu mi-am dat seama până 
acum cât de mare e proprietatea. Doamna Vaughan vă trimite 
ceva dulce. 

— Proprietatea nu mai e atât de întinsă ca altă dată, remarcă 
Renny posomorât. 

Alayne luă jeleul și se întrebă cum să procedeze cu 
domnișoara Ware. Eden părea destul de încântat s-o vadă. 

— Intră, o pofti el, și lasă-ne să te privim. O să ne închipuim 
că ești o fărâmă de cer albastru. 

Intrară în casă. Minny Ware se așeză într-un scaun de răchită 
lângă ușa deschisă. Remarca lui Eden o făcuse să radieze de 
plăcere. Renny se așeză pe o bancă, ţinându-și câinii de zgardă. 
Alayne se făcu nevăzută în bucătărie cu vasul de jeleu. Nu voia 
să rămână în aceeași cameră cu fata. 

Încântată că rămăsese singură cu cei doi bărbaţi, Minny Ware 
exclamă: 

— Ce vreme deprimantă, nu? 

— Dumneata nu pari de loc deprimată, spuse Eden sorbind 
din ochi prospeţimea obrajilor și buzelor ei, culoarea veselă a 
rochiei. 

— E o vreme capabilă să-i facă pe bărbaţi virtuoși, spuse 
Renny. 

Această remarcă o făcu pe Minny să declanșeze o cascadă de 
râs la fel de spontan ca viersul unui grangur. 


Eden era foarte încântat de ea. 

— Oare ești prea deprimată ca să-mi cânţi? întrebă el. Ştii 
doar că mi-ai promis. 

Minny Ware simţea că nu va putea cânta, că se va face de râs 
încercând să cânte în dimineaţa aceea, dar după câteva 
rugăminţi insistente își dădu capul pe spate își împreună mâinile 
ca un copil cuminte și cântă trei cântece scurte englezești. 
Alayne rămase în bucătărie. 

Se uită discret la cei trei printr-o crăpătură a ușii. Observă cât 
de atent privea Renny la gâtul alb care pulsa o dată cu melodia, 
la pieptul plin al fetei. Remarcă privirea apreciativă a lui Eden 
aţintită tot asupra fetei care părea să fi uitat de prezenţa lor. 
Primul cântec vorbea despre un flăcău de la ţară și iubita lui, 
strecurând în refren o notă de dialect din Devon. În al doilea 
cântec era vorba de niște păsărele care-și clădeau candid cuibul 
la început de primăvară. A treia melodie, da, a treia era un 
cântec de leagăn. Pe acesta îl îngână încetișor cu buzele 
întredeschise într-un surâs. Își aminti de prezenţa celor doi fraţi 
și de îndată ce sfârși cântecul, le caută privirea. Părea că cere, 
timid, aprobarea lor. 

Ultima notă dulce și prelungită se dovedi greu de suportat 
pentru unul din prepelicari. Câinele își înălță botul și scoase un 
urlet jalnic. 

— l-a displăcut chiar așa de mult? se văită Minny Ware, 
uitându-se strâmb la câine. 

— Jos, Merlin, ordonă Renny. Seamănă cu stăpânul lui, n-are 
simţ muzical. 

Minny făcu o mutră lungă. 

— Credeam că v-a plăcut cum am cântat acum câteva seri. 

— Mi-a plăcut și acuma. Dar rândul trecut ai cântat niște 
cântece mai pline de pasiune. Cred că altceva, nu simţul 
muzical a reacţionat atunci la mine. 

— O, ador muzica plină de pasiune! Vorbea cu dăruire. Am 
cântat cântecele acestea simple așa, ca să-i fac plăcere fratelui 
dumitale; știu că nu se simte prea bine. 

— iți mulțumesc, răspunse Eden cu gravitate. Foarte drăguţ 
din partea dumitale. 

— Oh, acum râdeţi de mine! exclamă ea și izbucni într-un râs 
care umplu camera. 


Alayne intră și se așeză într-un fotoliu cu spătar drept. Se 
simţea ca de gheaţă în faţa acestei exuberanţe. Singura 
senzaţie de comuniune pe care o încerca în această cameră era 
doar cu prepelicarii pe care Renny îi ţinea de zgardă. 

Când rămase singură cu Eden, declară: 

— Dacă sora ta crede că va realiza ce și-a pus în gând, se 
înșală. Renny o detestă pe fata asta. Am citit-o în ochii lui. 

— Ce perspicace ești! exclamă el cu o privire amuzată. Poţi să 
citești în el ca într-o carte, nu-i așa? 


XVII 

i ÎNTÂLNIRI NOCTURNE 

In timp ce la Căsuța Scripcarului Alayne se lupta pentru 
refacerea sănătății lui Eden, restul familiei trăia într-o morbidă 
complexitate de emoţii, având ca dominante frica și gelozia. De 
când bătrâna Adelina înscenase momentul propriei sale morţi, 
după cum se exprimase Renny, toţi, de la mic la mare, simțeau 
cu groază că acest neașteptat interes al ei pentru actul final, nu 
era decât o prevestire a sfârșitului însuși. Gândul acesta plutea 
deasupra lor ca un giulgiu. Posibilitatea ca bătrâna să dispară 
din mijlocul lor li se părea de necrezut... Căpitanul Philip 
Whiteoak murise; la fel și tânărul Philip și cele două soţii ale 
sale; în casa aceea, se stinseseră din viață și câţiva copii din 
familia Whiteoak; dar era de neconceput ca desenul complicat 
pe care Adelina îl țesuse în jurul vieţii lor, în aceste încăperi și în 
afara lor, să se poată destrăma. Fiori rău prevestitori făceau 
aceste fire să tremure întocmai ca o pânză de păianjen, atunci 
când trupul bătrânului ţesător, ghemuit în centrul ei, e zguduit 
de convulsii puternice. 

Chiar dacă observase schimbarea de atmosferă din casă, 
bătrâna nu lăsa să se ghicească nimic. Părea că se simte mai 
bine ca oricând și se hrănea cu o poftă tot mai mare, 
pregătindu-se, după cum li se părea tuturor, pentru frigul morţii 
ce se apropia cu pași zoriţi. Nu-și împărtășeau unul altuia 
gândurile ce-i frământau, în schimb vorbeau despre diverse 
lucruri mai mult ca oricând. Augusta, Nicholas și Ernest se 
vizitau unii pe alţii în camerele lor, mai des ca de obicei. 
Discutau despre animalele lor favorite, Nip, Sașa și pisoiul ei, 
despre agerimea lor uimitoare. Se adunau în camera Augustei, 
în jurul coliviei canarului, imitându-i ciripelile și piuitul. Atâta 
veselie forțată le vlăguia energia. Se comportau ca oamenii care 
se spionează unul pe altul cu atenţie, pândind simptomele unei 
boli, pe care, pentru liniștea lor sufletească, era necesar s-o 
ignore. Fiecare în parte descoperea cu o sumbră satisfacţie 
aceleași simptome la ceilalți și era convins că izbutise cu succes 
să le ascundă pe ale sale. 

Augusta nu-și făcea mari speranţe cu privire la moștenire. 
Dorea însă din tot sufletul ca Ernest să fie moștenitorul. Nicholas 
bănuia că amândoi uneltesc împotriva lui dar se temea de 
Renny mai mult decât de cei doi la un loc. La rândul său, Renny 


își închipuia că cei trei fraţi mai vârstnici complotau împotriva 
lui. Chiar și Mooey, copilașul lui Piers, deveni un subiect de 
bănuială. Nu ceruse oare străbunica lui să-i fie adus? Nu-i 
strecura ea totdeauna în mânuţă bucățele de biscuiţi sau 
bomboane de mentă? Și nu striga adesea: 

— Aduceţi-mi strănepotul! Vreau să-l sărut - haide, repede! 

Piers nu-și făcea mari iluzii în ce-l privea pe el însuși, deși 
simţea un fior de bucurie ori de câte ori bunica sa îl striga: 

— Băiete, tu semeni leit cu Philip al meu! Aceiași umeri, 
aceleași picioare! Ai moștenit până și ochii lui albaștri 
strălucitori! 

Dar atât Piers cât și Pheasant găseau cu adevărat 
semnificativ faptul că pe patul ei de moarte - chiar dacă se 
prefăcuse numai - bunica ceruse să-i fie adus Mooey. Cei foarte 
înaintați în vârstă se simt adesea atrași de cei extrem de tineri. 
Au multe în comun - se gândesc aproape numai la mâncare și la 
somn - fiind unii la începutul vieţii, ceilalți la capătul ei. 

Mooey izbucnea în râs de fiecare dată când o vedea pe 
străbunica lui. Unora din familie râsul acesta li se părea sinistru. 

Wakefield, cu perspicacitatea lui de copil crescut printre 
adulţi, era conștient de atmosfera de teamă și suspiciune care 
se furișase în toate ungherele casei, până și la subsol unde soţii 
Wragge analizau situaţia sub toate aspectele. Se certaseră de 
altfel zdravăn din cauza aceasta, deoarece Rags era de părere 
că moștenirea i se cuvenea tăcutului și aprigului stăpân al Jalnei, 
în timp ce doamna Wragge, partizană hotărâtă a drepturilor 
primului născut considera că Nicholas se cuvine să fie 
moștenitorul mamei sale. De altfel, Nicholas obișnuia să-i dea 
mici sume de bani ori de câte ori îi făcea curat în cameră. 

Curând Wakefield constată că cei mai în vârstă se arătau 
nemulţumiţi când se atârna de gâtul bunicii vorbindu-i în șoaptă 
la ureche. Faptul îi dădea o plăcută senzaţie de forță. Începu s-o 
copleșească cu atenţii delicate. li aducea mici buchete de flori, 
pumni de fragi care îi provocau o erupție pe nasul ei impunător, 
nasul familiei Court. Se furișa pe la spatele ei și, acoperindu-i 
ochii cu mâinile o întreba, îngroșându-și vocea: „Ghici, cine e 
bunicuţo?” răsplătit fiind, invariabil, cu sărutări zgomotoase. 

Într-o zi îi mărturisi că în fiecare seară rostește câte o 
rugăciune anume pentru ea. 


— Ha! exclamă bunica. Te rogi pentru mine, va să zică? Şi ce 
anume spui în rugăciunea ta? 

— Depinde de cum te-ai simţit peste zi, răspunse copilul 
strângându-și palmele lipite între genunchii goi. Dacă n-ai poftă 
de mâncare, mă rog să ai. Dar dacă ai avut, atunci mă rog să 
avem a doua zi un tort de lămâie. Dacă cineva te-a enervat, mă 
rog ca a doua zi să ţi se arate mai mult respect. 

— Dragul de el! exclamă bunica. Oh, scumpul mic! Să se 
roage el pentru bunicuţa lui! 

De atunci luă obiceiul să-l întrebe în fiecare dimineaţă ce 
rugăciune spusese pentru ea în ajun. . 

Începu să-i facă daruri preţioase. Într-o după amiază când 
afară era furtună și băiatul se plictisea, bunica deschise ușița 
dulăpiorului indian care conţinea obiectele rare din fildeș, 
abanos, jad și lapis-lazuli, curiozităţi la care Wakefield râvnea 
întotdeauna ca să se joace cu ele și pe care n-avea voie să le 
atingă, și îi umplu mâinile spunându-i că poate să le păstreze. 
Fiii și fiica bătrânei doamne se arătară sincer alarmațţi. 

— Mamă! o mustră Augusta. Cum poţi să faci asemenea 
nebunie? 

— Tu să-ţi vezi de treaba ta, lady Bunkley, ripostă bătrâna 
Adelina. Pot să-mi dăruiesc patul sau chiar propriul meu cap, 
dacă am chef. Copilul acesta e lumina ochilor mei, să știi. 

Nicholas și Ernest își scoaseră mâăștile și începură să se 
sfătuiască pe faţă. 

— Nick, situaţia devine de-a dreptul îngrijorătoare, spuse 
Ernest. 

— Copilul ăsta încearcă pur și simplu să se vâre pe sub pielea 
mamei. Dumnezeu știe cum se va termina toată povestea asta! 

— Trebuie să discutăm cu Renny, spuse Nicholas. Şi așa și 
făcu. 

— Cred că mamei îi face rău să știe că cineva rostește într- 
una rugăciuni pentru ea. Te-aș ruga să pui capăt acestei situaţii. 

— Pe naiba, nici nu mă gândesc! se înfurie Renny. Nu-i poate 
face nici un rău să știe că Wake se roagă pentru ea. Dimpotrivă, 
îi face deosebită plăcere. 

— Tocmai, aici e pericolul, interveni Ernest cu un glas lugubru. 
La vârsta ei emoţiile puternice pot să-i grăbească moartea. E 
prea bătrână ca să-i mai și spui că te rogi pentru ea. 

— Ha, ha, ha! izbucni Renny în hohote de râs. 


Nicholas și Ernest ajunseră la concluzia că Meg și Renny 
instigau copilul să facă ceea ce făcea. Faţa lui Wakefield 
continua să păstreze un aer pios, dar pe buze îi flutura un vag 
zâmbet misterios. 

Finch, pe care familia aproape nu-l mai băga în seamă acum, 
după ce se bucuraseră de întoarcerea lui acasă, era un simplu 
martor al acestor evenimente dramatice. In ceea ce-l privea, 
tensiunea începuse să scadă, nicidecum să crească. Emoţia 
examenelor dispăruse. Le luase pe toate. Nu în mod strălucit - 
reușise printre ultimii - dar, oricum trecuse. Se simţea ușurat ca 
după extragerea unui dinte dureros. Se putea uita la manualele 
cu colţurile lor îndoite fără nici o strângere de inimă. 

Era fericit că-și putea petrece aici la ţară zilele fierbinţi de 
vară. Se gândea cu groază cum s-ar fi simţit în New York în 
această perioadă. Uneori, totuși, își amintea cu oarecare regret 
de luminile portului noaptea, de figurile interesante ale străinilor 
pe care-i întâlnise pe stradă, de bunăvoința cu care fusese tratat 
la Editura Cory și Parsons. Işi punea câteodată întrebarea dacă, 
întorcându-se acasă cu unchiul Ernest, nu ratase vreo ocazie cu 
care nu se va mai întâlni niciodată, vreo șansă de a-și croi un 
drum în viaţă, de a fi respectat în loc să fie privit cu dispreţ sau 
doar cu îngăduinţă. Aici, însă, era căminul său, aici era muzica. 
Se ducea de două ori pe săptămână în oraș pentru lecţiile de 
pian. | se permitea să exerseze două ore pe zi la pianina veche 
din salon. Nu-i era de ajuns și ar fi vrut să-și completeze orele 
de exerciţiu la pianul din casa Vaughan dacă nu s-ar fi simţit 
intimidat peste măsură de Minny Ware. Prezenţa ei în casă îl 
făcea să cânte prost. Râsul ei îl înspăimânta. Avea senzaţia că îl 
privește ca pe o ciudăţenie. Și apoi exista ceva în ochii ei, de o 
culoare stranie, oblici, deasupra pomeţilor proeminenţi, ceva 
care îl tulbura până în străfundul fiinţei sale. Ochii aceștia 
păreau să-l ispitească în timp ce pe buzele ei flutura un râs 
batjocoritor... Nu, îi era imposibil să exerseze în casa unde se 
afla și Minny. 

Își dăduse seama, cu ocazia vizitelor ei la Jalna, că Minny 
încearcă să-l cucerească pe Renny și își mai dădea seama că 
Meg era perfect de acord. | se părea insuportabil gândul că 
Renny s-ar fi putut însura cu Minny. El unul n-ar fi putut locui 
sub același acoperiș cu fata asta cu ochi oblici, pusă veșnic pe 
râs. Ce bine ar fi dacă Renny s-ar putea căsători cu Alayne. 


Finch știa că ei se iubesc. Cât de mult i-ar fi plăcut ca în toate 
aceste zile să fi putut sta de vorbă cu Alayne despre viaţă, 
despre artă, despre sensurile acestora. Simţea la Alayne un 
echilibru, o limpezime pe care tare și le-ar fi dorit și el - dar nu 
se putea duce s-o vadă din cauza lui Eden. 

O dată, când fusese trimis cu un mesaj la casa parohială, 
domnul Fennel îl întrebase cum stă cu lecţiile de pian. Când 
Finch îi mărturisise că nu poate exersa cât ar fi vrut de mult, 
pastorul îi propusese să exerseze la orga bisericii și îi dăduse 
chiar o cheie ca să poată intra la orice oră dorește. Acesta a fost 
începutul unei noi epoci fericite. Văzându-l ușor încurcat în fața 
instrumentului necunoscut, domnișoara Pink, organista, se oferi 
să-l ajute o vreme, în fiecare săptămână, după repetițiile 
corului. Curând Finch ajunsese să smulgă orgii o muzică atât de 
tumultuoasă, încât domnișoara Pink se întreba, înfiorată, dacă 
se cuvenea ca asemenea sunete să iasă dintr-o orgă 
bisericească. 

Finch se ducea să cânte la biserică din ce în ce mai des. La 
început numai în timpul zilei, apoi atmosfera de mister care se 
crea când exersa în amurg îl captivă cu totul, pentru ca în cele 
din urmă, plimbându-se o dată noaptea la lumina lunii, să fie 
cuprins de dorinţa de a cânta în biserică și în timpul nopţii. Urcă 
numeroasele trepte ce duceau spre cimitirul bisericii, trecu 
printre pietrele funerare care sclipeau stins în noapte și 
pătrunse în biserică pe sub portal. Afară era o căldură 
sufocantă. Colbul încins acoperea drumul cu un strat gros; aici, 
însă, înăuntru, era răcoare ca într-o criptă și se simţea, parcă, 
prezenţa austeră a lui Dumnezeu. Finch nu intrase vreodată 
singur, noaptea, în biserică, dar acum, simțind această prezenţă 
învăluitoare acolo, sub razele lunii, încercă un sentiment pe care 
nu-l mai încercase niciodată când stranele erau pline de lume și 
când domnul Fennel oficia în faţa altarului. 

Muzica îl eliberase de groaza pedepsei divine care îl urmărise 
în anii copilăriei, și acolo, în biserică, simţi extazul cu fiecare 
fibră a fiinţei sale. 

Nu cântă mult în prima noapte. Rămase cu mâinile sale 
prelungi pe claviatură, cercetându-și adâncurile sufletului, 
încercând să descopere cât bine și cât rău se ascunde înlăuntrul 
lui. Adâncurile acestea i se păreau mai puţin învolburate acum. 
Privi în sufletul său și zări acolo pâlpâind o luminiţă albă. Nu 


putea fi înfrânt. Luminiţa albă cu vârful ascuţit ca o flacără, 
tremură și se înălță. Apoi se micșoră, pâlpâind agonic. Işi 
cercetă inima încercând să-i afle tainele. 

Să fi existat oare vreo legătură între această pâlpâire albă și 
forma palidă care, uneori, în momentele lui de exaltare, părea 
să se desprindă din pieptul său și să plutească un timp alături 
de el, cu faţa în jos, înainte de a se topi în beznă? Ştia că acea 
formă palidă era el însuși, esenţa lui interioară, extrasă din 
trupul lui de o forță magnetică. Se desprindea oare forma 
aceasta - el însuși - de trupul său pentru a căuta în afară ceva 
fără de care nu-și putea afla odihnă? 

În acest vălmășag de gânduri unul singur îi era clar. Simţea că 
e căutat cu aceeași înfrigurare cu care el însuși căuta. Nu era 
căutat nici de Dumnezeu, și nici de Christos, care într-o noapte 
înfiorătoare îi arătase palmele străpunse de piroane, ci de oa 
Treia Făptură care se străduia să-i vorbească prin flăcăruia albă. 
După ce Finch rămăsese îndelung în faţa orgii sub razele lunii, în 
cele din urmă această a Treia Făptură îi atinse degetele ce se 
odihneau pe clape și deodată noaptea se umplu de muzică. 
Lumina lunii vibra în navele laterale, întunecate, ale bisericii. 
Prin vitralii, o lumină de vis aluneca înfiorată prin faţa altarului. 
Deși degetele lui Finch aproape că nu se mișcau, fiecare tub 
poleit al orgii dădu glas unei melodii divine. Luminiţa albă din 
inima lui nu mai pâlpâia gata să se stingă, ci prinse puteri, 
inundându-i deplin sufletul. 

Finch se plimbă apoi multă vreme încolo și încoace prin 
navele laterale pustii ale bisericii. Atinse pereţii cu mâna. 
Mâinile lui păreau stăpânite de o forță magică. Işi ridică privirea 
spre vitralii, dania familiei Whiteoak în memoria bunicului, a 
tatălui său, a mamei lui Renny și a lui Meg. Nu exista nici unul în 
memoria mamei sale. Se gândi că va așeza și el un vitraliu 
acolo, cândva. Personajul central va fi un tânăr transfigurat, cu 
pieptul deschis pentru a-și dezvălui inima, unde se va vedea 
strălucind o luminiţă albă. Nimeni în afară de el nu va putea 
înțelege semnificaţia acestui vitraliu, iar el - în floarea vârstei 
atunci - va veni și se va așeza sub el și-și va aduce aminte de 
noaptea aceasta. 

leși afară, în curtea bisericii, și se opri în lumina lunii. Jos pe 
drum zări doi oameni ale căror siluete îi erau familiare. Unul 
care se clătina ușor era Chalk, fierarul, celălalt, bătrânul Noah 


Binns, un lucrător de la Jalna. Finch cobori treptele și-i urmă la 
mică distanță. Chalk vorbea întruna pe un ton certăreţț până 
când intră, împleticindu-se, pe ușa casei sale de lângă fierărie. 
Finch îl ajunse din urmă și-și urmă drumul alături de el, în locul 
fierarului. Binns continua să calce apăsat fără să pară că a 
observat schimbarea însoţitorului. Finch ar fi dat mult să știe la 
ce se putea gândi un om atât de bătrân ca Binns. Oare 
încercase el vreodată o stare asemănătoare cu cea pe care 
Finch o simţise în biserică? Binns știa să cânte puţin la scripcă. 
Oare simţise el vreodată muzica la fel de profund ca Finch în 
noaptea aceea? Se uită lung la Binns și, în cele din urmă, 
bătrânul, simţindu-i privirea, își întoarse capul spre el. Pe fața 
bătrânului nu se citi nici urmă de mirare, doar un licăr de 
bucurie îi lumină faţa, văzând că apăruse cineva căruia îi putea 
împărtăși noutatea. Continuă să calce apăsat, în tăcere, 
căutându-și cu grijă cuvintele cele mai nimerite pentru 
importanta lui veste. Apoi spuse: 

— Peste tot îs gărgăriţe. 

— Cum, ce? făcu Finch, tresărind. 

— Gărgăriţe și în cartofi, zise Binns. Îs peste lot. 

— O-ho! exclamă Finch. Și care-i leacul? 

— Verde de Paris. Altul nu-i. 

Merseră mai departe prin praful moale, scăldat de lumina 
lunii. 

Intr-un târziu ajunseră la căsuţa lui Binns de la marginea 
satului Evendale. Binns deschise poarta. Rămase cu ochii 
pierduţi spre luna plină apoi se întoarse spre Finch: 

— E ca un blestem peste toate cele! spuse. 

Finch se înfioră: 

— Așa crezi? 

— Da, răspunse bătrânul Binns. An de an vin gărgăriţe. Îs tot 
mai multe, tot mai multe. A căzut un blestem pe noi pentru 
păcatele noastre. Intră apoi în căsuţa lui. 

Finch n-avea chef deloc să se întoarcă acasă. Merse mai 
departe pe drumul ce trecea pe lângă Jalna prin satul Weddels, 
apoi în jos spre lacul ce se afla la o distanţă de vreo patru mile 
de biserică. O boare răcoroasă se ridica de pe oglinda lacului 
care se înfiora ușor, ca în somn. Scânteia în lumina lunii ca un 
monstru uriaș înveșmântat într-o armură strălucitoare. În timp 
ce dormea, de pe buze îi mustea o spumă albă, de-a lungul 


malurilor. Finch se dezbrăcă și alergă în apă. Se cufundă, înotă, 
pluti pe suprafaţa lucie și întunecată, cu trupul lui la fel de alb 
ca spuma. | se păru că nu izbutește să se contopească total cu 
lacul. Ar fi vrut să se confunde cu el, să-l facă să se identifice cu 
sine. Simţea că dacă ar fi izbutit să se identifice cu lacul, ar fi 
putut să înțeleagă viaţa. Rămase nemișcat pe oglinda lui 
întunecată, cu străluciri răzlețe, ca pe un piept uriaș ce se ridica 
și cobora în ritmul respirației. Închise strâns ochii și văzu 
culoarea de nedefinit a vieţii. Val după val, viaţa i se perinda pe 
ecranul pleoapelor, în cercuri ce se suprapuneau necontenit. Se 
simţea neobișnuit de pur și puternic, cu mintea golită de orice 
gânduri. Flăcăruia din lăuntrul lui le consumase pe toate, 
lăsându-i doar instinctul - instinctul de a se contopi cu lacul. 

Finch deschide ochii. Privește fascinat discul strălucitor al 
lunii. Lacul îi vorbește, îi vorbește cu vocea lui proprie deoarece 
lacul și el au devenit una. Aude cuvinte înălțându-se din pieptul 
lui întunecat, din pieptul lacului, plutind în aerul auriu: „Vorbit-a 
cu mine dragostea mea și spusu-mi-a: «Ridică-te, iubitul meu, 
frumosul meu, și vino cu mine. Căci, iată, iarna a trecut, ploaia a 
încetat și s-a dus; florile răsar pe pământ; venit-a timpul cântului 
de păsărele, și glasul turturelei se aude peste ţarini... Ridică-te, 
iubitul meu, frumosul meu, și vino cu mine. O, tu, porumbelul 
meu ce te ascunzi prin crăpăturile stâncilor, prin colţurile 
tăinuite ale treptelor, lasă-mă să-ţi zăresc obrazul, lasă-mă să-ţi 
ascult glasul; căci dulce ţi-este glasul și frumos ţi-este 
obrazul»”. 

Finch se răsuci brusc și înotă din răsputeri, scufundându-se, 
luptându-se cu lacul, încetase să mai fie parte din el, acum îi 
devenise adversar. În cele din urmă obosi și înaintă cu greu 
până la mal unde se lungi pe nisipul neted și privi luna care 
cobora în spatele copacilor. 

Aceasta fusese prima dintr-un lung șir de nopţi. Se furișa din 
casă din ce în ce mai des și se ducea la biserică să cânte la 
orgă. În zilele săptămânii, biserica părea să nu aparţină nimănui. 
Duminica aparţinea familiei Whiteoak, iar noaptea îi aparţinea 
numai lui. Se simţea în stare să cânte ore în șir, rătăcind apoi 
prin lunci sau pe drumuri sau în nopţile calde mergând până la 
lac. Noaptea se simţea liber și neînfricat. În timpul zilei, slăbit 
din cauza lipsei de somn și a tensiunii nervoase, avea aerul că 
se furișează pe lângă cei ai casei, că îi evită. Remarcându-i 


cearcănele de sub ochi, Renny îl rugă pe Piers să-i dea ceva de 
lucru la fermă ca să-l mai înzdrăvenească. Timp de o 
săptămână, o săptămână îngrozitoare, fu nevoit să suporte 
ordinele lui Piers, să-i îndure grosolăniile, în timp ce spatele îl 
durea, palmele i se acopereau cu bășici și cădea din picioare de 
oboseală. Nici vorbă să mai cânte în nopţile acelea. Se târa la 
culcare frânt de oboseală. Finch își dădea seama că lucrătorii de 
la fermă și grajduri făceau mare haz de slăbiciunea și stângăcia 
lui. ÎI lăsau să se lupte cu o treabă peste puterile lui, fără să-i 
dea o mână de ajutor, în timp ce se înghesuiau care mai de care 
spre a-l ajuta pe Piers. Finch nu putea să înțeleagă purtarea lor. 
Această stare de lucruri culmină la sfârșitul săptămânii cu o 
încăierare. Piers îi trase lui Finch un picior în spate. Acesta 
ripostă dându-i un pumn cu mâna lui osoasă drept în falcă. In 
ziua următoare Finch trebui să stea în pat și Renny hotărî că 
Finch poate să-și vadă în pace de-ale lui. N-avea nici un rost să- 
și mai bată cineva capul cu el. Era o problemă fără soluţie. 

Noaptea următoare Finch reîncepu să cânte la orgă în 
biserică. Întorcându-se acasă după miezul nopţii, se strecură 
înăuntru printr-o ușă laterală și tocmai când trecu prin faţa ușii 
bunicii îi auzi vocea: 

— Cine-i acolo? Vino, aici, te rog. 

Finch ezită. Ar fi vrut s-o șteargă în sus pe scări fără să 
răspundă. Nu dorea ca bunica să afle că fusese plecat până la 
acea oră. S-ar fi putut apuca să-l supravegheze. | s-ar fi pus 
probabil întrebări. Şi dacă, totuși, într-adevăr avea nevoie de 
cineva? Dar dacă, cea mai rea dintre toate posibilităţile, bunica 
se pregătea să le joace iar o scenă de adio? Ar fi îngrozitor! 

În timp ce Finch ezita, ea strigă din nou cu un glas tăios: 

— Cine-i acolo? Vino repede, te rog. 

Finch deschise ușa camerei și-și vâri capul înăuntru. La lumina 
slabă a lămpii, o văzu rezemată de două perne, cu scufia de 
noapte umbrindu-i ochii, cu gura știrbă, pungită. Părea mai 
degrabă curioasă decât tulburată, își ţinea mâinile împreunate 
cu resemnare deasupra cuverturii. 

Finch se simţi cuprins de un val neașteptat de duioșie. 

— Vrei să bei ceva, bunicuţă-dragă? Pot să fac ceva pentru 
dumneata? se interesă el. 

— A, va să zică tu erai, Finch? Ei, tu nu prea mă vizitezi la ora 
asta. Nu prea mă vizitezi tu, mai deloc. Îmi place să văd băieţii 


în jurul meu. Hai vino și stai jos. Vreau să stea cineva de vorbă 
cu mine. 

Finch se apropie de pat și se uită la ea. Bunica îl apucă de 
mână și îl trase tot mai aproape ca să-l poată săruta. 

— Ha, exclamă ea. Obraz neted, plăcut și tânăr! Acum, hai, 
stai aici pe pat și fii băiat drăguţ. Ești doar un băiat drăguţ, nu-i 
așa? 

Finch schiță zâmbetul lui sfios: 

— Mi-e teamă că nu prea sunt, bunico. 

— Nu ești drăguţ? Cine zice asta? 

— Nu cred că mi-a mai spus cineva vreodată că sunt un băiat 
drăguţ, bunico. 

— Uite c-o spun eu, eu o spun. Eu zic că tu ești un băiat 
drăguţ. Dacă zice careva că nu ești, o să aibă de-a face cu mine. 
N-o să îngădui așa ceva. Eu spun că tu ești un băiat tare drăguţ. 
Ba ești chiar arătos, așa în lumina asta, cu bucla căzută pe 
frunte și cu ochii tăi strălucitori. Dar pari prost hrănit, mda, 
parcă ai fi hămesit. În schimb ai moștenit nasul familiei Court și 
asta înseamnă un capital! Cu nasul ăsta, viața n-o să te poată 
înfrânge niciodată. Nu ţi-e teamă de viaţă, nu-i așa? 

Se uită iscoditor în sus spre el; ochii ei bătrâni și adânciţi în 
orbite îl priveau cu atâta înţelegere încât Finch se trezi spunând: 

— Ba da, mi-e teamă. Mi-e îngrozitor de teamă de viaţă. 

Bătrâna doamnă își înălță capul dintre perne: 

— Teamă de viaţă? Ce prostii! Un urmaș al familiei Court să 
se teamă de viață! Nu vreau să aud așa ceva. Nu trebuie să-ți 
fie frică de viaţă. la-o de coarne. Inhaţ-o de coadă. Infige-i mâna 
în păr. Fă-o să se teamă ea de tine. Eu așa am făcut. Crezi că 
mai eram aici, să stau de vorbă cu tine dacă mi-ar fi fost frică de 
viaţă? Uită-te la nasul ăsta al meu. La ochii ăștia. Există în ei 
vreo urmă de teamă de viaţă? Și nici gura - când îmi pun 
dantura - nu trădează teamă! 

Finch se așeză pe marginea patului, mângâindu-i mâna. 

— Ești o femeie minunată, bunico. Ești de două ori mai tare 
decât voi fi eu vreodată ca bărbat! A 

— Ce vorbe sunt astea? Așteaptă și-o să vezi. Incă mai ai caș 
la gură... Cum merge cu pianul? Te aud zdrăngănind întruna. 
Faci progrese? 


— Merge destul de bine, bunico. Încetă să-i mai mângâie 
mâna și i-o ţinu strâns între ale sale. Nu există nimic care să-mi 
placă mai mult ca muzica. 

Sprâncenele ei arcuite se înălțară. 

— Nu zău! Ei bine, eu cred că asta ți se trage de la biata 
maică-ta. N-auzeai. prin casă decât tra-la-la și iar tra-la-la. Toată 
ziulica o ţinea într-un cântat. 

Finch închise ochii, încercând să și-o închipuie pe mama lui 
cântând în casa aceea. Spuse cu glasul scăzut: 

— Tare-aș fi vrut să rămână în viaţă, bunicuţo. 

Degetele ei se încleștară pe mâna lui. 

— Nu, nu! Să nu spui asta. Nu era făcută să se descurce în 
viață. Era una din făpturile acelea care e mai bine să dispară - 
dacă poţi înţelege ce vreau să spun. 

— Da, înţeleg, răspunse el și adăugă ca pentru sine: Așa, ca 
mine! 

Ce-i trecea oare băiatului prin cap? Îi aruncă o privire 
pătrunzătoare: 

— Să-ţi iasă prostiile astea din cap, îl mustră ea sever. 

— Păi, nu-s bun de nimic, bunico. 

Vocea ei se înăspri dar ochii îl priveau tot blând: 

— Să n-aud așa ceva! Dar ce spuneam?... Ah, da! Am auzit că 
Piers te-a cam bruftuluit. 

Finch se înroși. 

— l-am ars și eu un pumn în falcă. 

— Zău? Nu mai spune! Bravo ţie! Hâm... Băieţii când se bat 
sunt ca niște tăurași. Și frații mei se încăierau, nu glumă, crede- 
mă! La noi acasă în County Meath își scoteau haina și dă-i, și 
trage-i! Tatăl meu îi păruia drept pedeapsă. Ha-ha! 

Inchise ochii, mâna i se destinse și ațipi. 

Finch o privi cum zăcea așa întinsă. Era atât de aproape de 
moarte, nu mai avea, cu siguranţă, decât un an, cel mult doi de 
trăit. Dar cât curaj avea! Curaj și un stomac sănătos - toată 
viaţa avusese și una și alta. Și ce bine o slujiseră. Chiar când 
dormea era impunătoare - n-avea nimic patetic, așa cum zăcea 
acolo fără dinţi, cu scufia căzută pe o parte. Finch încercă să 
absoarbă ceva din curajul ei. Işi închipuia că poate ar fi posibil, 
acum, noaptea, singur cu bunica lui, în propria ei fortăreață. 

O pală de vânt bufni prin coșul căminului și făcu lampa de 
noapte să pâlpâie. Boney, cocoţat pe tăblia de la capul patului, 


tresări și cârâi ceva în somn. Finch se gândi că e mai bine să 
plece cât timp bunica mai dormea. Începu să-și retragă mâna 
încetișor, dar degetele ei se strânseră, oprindu-l. Deschise ochii. 

— Hâm! făcu ea. Mă gândeam. N-am aţipit. Să nu-mi spui c- 
am aţipit. Îmi place să-mi adun gândurile din când în când. Mă 
ajută să văd lucrurile mai limpede. 

— Da, bunico, știu. Dar nu e bine să pierzi din orele de somn, 
o să fii obosită mâine. 

— Nici pomeneală. Dacă o să mă simt obosită o să rămân în 
pat și-o să mă odihnesc. Pe mine mă obosește toată vânzoleala 
asta a familiei în jurul meu. Începând din noaptea aceea se tot 
foiesc, se tot agită întruna. Îl privi cu o mină buclucașă. Ţi-aduci 
aminte de noapte când era cât pe-aci să mor? 

Finch dădu din cap. Spera să nu-i treacă prin minte bunicii lui 
să mai repete o asemenea scenă. 

Citind îngrijorare în ochii lui, îl liniști. 

— Nu te teme, nu mai fac. Ar putea să iasă ca în povestea cu 
băiatul și lupul. S-ar putea întâmpla ca familia să nu mai dea 
fuga tocmai când aș avea nevoie de ei. Dar ei sunt agitaţi, 
Finch, fiindcă trimit mereu după Patton. Îmi place să mă consult 
cu avocatul meu. Mă gândesc întruna să las câte ceva 
prietenilor vechi - domnișoarei Fink - surorilor Lacey - chiar și 
bătrânului Hickson și altora din sat. O scânteie vicleană se 
aprinse o clipă în ochii ei. Cred că pe tine nu te preocupă cui îi 
voi lăsa banii, nu-i așa? 

— Dumnezeu să mă trăsnească! Sigur că nu. 

— Nu vorbi urât! Prea mult se pomenește în casa asta de 
Dumnezeu, de iad și de dracu. Nu admit așa ceva. 

— Bine, bunico. 

— O să-ţi las și ţie ceva, spuse ea. 

— O, nu, te rog, bunicuţă, mie nu, se împotrivi el alarmat. 

— De ce nu, aș vrea să știu? 

— Toţi or să spună că te-am jecmănit. 

— Să aud că spune careva ceva. Să mi-l trimiţi mie pe cel 
care spune ceva. 

— Bine, atunci te rog să-mi dai un obiect mic, pe care să-l pot 
ascunde. 

— Să ascunzi un dar de la mine! Nu admit așa ceva. Ridică-l 
sus. Pune-l la vedere! Invită familia să vină să se uite la el! Dacă 


zice careva că m-ai jecmănit, trimite-l la mine. Îi scot eu 
gărgăunii din cap! 

— Bine, bunico, admise Finch, resemnat. 

Ochii ei obosiţi cercetară camera. 

— Ai să vezi imediat ce-am să-ţi dau. Am să-ţi dau statueta 
aceea din porțelan, pe Kuan Yin - o zeiță chineză. Foarte bine. E 
foarte bine să ţi-o dau ţie. Ei nu-i este teamă de viaţă. Kuan Yin 
lasă viaţa să se scurgă cu indiferenţă. Tu nu ești un luptător. 
Ești muzician. Lasă mai bine ca viaţa să treacă pe lângă tine. 
Dar n-o lăsa să te înspăimânte... Adu statueta și vezi să n-o 
scapi din mână! 

Toată viaţa lui, Finch văzuse statueta de porțelan așezată pe 
consola căminului, în mijlocul unui amestec ciudat de cupe, vaze 
și cutii - orientale și englezești, antice și victoriene. Erau toate 
așa de înghesuite pe consolă, încât Finch era îndreptăţit să 
spere că lipsa micuţei zeițe va trece neobservată de familie. O 
ridică cu grijă de pe locul unde stătuse mai bine de șaptezeci de 
ani și i-o duse bunicii. Mâinile bătrânei se întinseră către 
statueta delicată și o cuprinseră lacom. 

— Dacă ai ști de unde am luat-o - spuse. Acolo era altă viaţă. 
Altă viaţă. Majoritatea englezilor de acolo dispreţuiau Orientul, 
disprețuiau religiile orientale - eu nu. Oamenii de acolo înţeleg 
mai multe decât noi. Religiile apusene sunt nimic pe lângă cele 
orientale. Să nu spui nimănui că am spus așa ceva! Hai, ia-o - îi 
puse în mână statueta. Ceva ca să-ţi aducă aminte de mine. 

— Parc-aș putea să te uit vreodată, bunico! 

Ea zâmbi ironic și, pentru o fracțiune de secundă, deși știrbă 
și bătrână cum era, Finch recunoscu pe chipul ei zâmbetul lui 
Eden. 

— Ei bine, timpul o să decidă... Uită-te la faţa ei. Ce vezi? 

El își încruntă sprâncenele, apropiindu-și faţă de chipul oval al 
statuetei. 

— Ceva foarte profund și calm... Eu nu... nu prea îmi dau 
seama. 

— Bine, bine. lat-o cu tine. Într-o bună zi ai să-nţelegi. Noapte 
bună, băiete. Sunt obosită... Stai puţin - ia spune-mi, hoinărești 
des așa... nopţile? 

— Uneori. 

— Şi faci ceva anume? 

— Dar să nu mă pârăști, bunico! 


— Haide, haide, am trecut de o sută de ani. În atâta timp 
chiar și o femeie învaţă să-și ţină gura. 

El răspunse în șoaptă: 

— Mă duc la biserică și cânt la orgă. 

Bătrâna nu păru surprinsă. 

— Şi nu ţi-e ţie frică acolo, noaptea, cu toţi morţii aceia afară? 

— Nu. 

— Măi, măi, ești un băiat tare ciudat! Nu știi decât muzică și 
iarăși muzică. În orice caz biserica devine un loc interesant fără 
pastor și fără enoriași. De-abia atunci Dumnezeu cel adevărat și 
muzica cea adevărată își pot găsi loc acolo. Numai atunci religia 
se dezbară de toate nimicurile. 

Bătrâna doamnă Whiteoak era foarte obosită; glasul ei 
devenise un murmur dar cu un ultim efort reuși să spună: 

— Îmi place să vii pe la mine așa, ca acum. Somnul meu cel 
mai profund e până la miezul nopţii - după aceea nu fac decât 
să moţăi. Şi noaptea e foarte lungă. Vreau ca de fiecare dată 
când te întorci de la biserică, să treci pe la mine să tăifăsuim 
niţel. Îmi face bine. Poţi să intri direct la mine în cameră - o să 
mă găsești trează. Și cum pronunţă cuvântul „trează”, adormi. 

Așa începură aceste stranii întâlniri nocturne. Noapte de 
noapte, săptămână după săptămână, Finch se furișa din casă, 
profita de orele lui de fericire, de libertate - ca un faun - apoi se 
furișa din nou în casă. Nu uita niciodată să intre în camera 
bunicii care-l aștepta mereu trează. Ochii umbriţi de 
sprâncenele ruginii îl urmăreau nerăbdători în timp ce se 
strecura în cameră și trăgea ușa după el. Finch aștepta aceste 
întâlniri cu aceeași nerăbdare ca și bunica lui. Ciudate, întâlnirile 
acestea între o centenară și un băiat de nouăsprezece ani. Ca 
niște tainici îndrăgostiţi se evitau când ceilalţi erau de faţă, 
temându-se ca nu cumva vreo privire plină de înţeles, sau vreun 
zâmbet furiș să le trădeze intimitatea. Finch ajunsese s-o 
cunoască, să-i înțeleagă cele mai ascunse gânduri - sarcastice 
uneori, alteori de o duioșie emoţionantă - așa cum, era sigur, 
nimeni altul din familie n-o înţelegea. Pentru el, bunica nu mai 
era bătrână ci fără vârstă, ca și zeița chineză de porțelan pe 
care o primise de la ea. Uneori, cum stătea în patul ei bogat 
ornamentat, învăluită în lumina lămpii de noapte, îi apărea 
minunată, ca o statuie viguroasă, ușor înclinată, opera vreunui 


sculptor care ar fi exprimat în ea ideea lui despre un suflet de 
neînfrânt. 

Într-o noapte de august Finch tresări când bunica îl întrebă pe 
neașteptate: 

— la spune, băiete, cui să las eu banii? 

— Oh, bunico, nu mă întreba pe mine. Numai dumneata poți 
să hotărâăști. 

— Ştiu. Dar să zicem c-ai fi tu în locul meu, cui i-ai lăsa banii? 
Nu uita că vor reveni toţi unei singure persoane. Nu vreau să-mi 
împart bruma de bani ca pe o prăjitură. Greșit sau nu, sunt ferm 
hotărâtă. Așa că, Finch, ia spune tu cine trebuie să-i 
moștenească, hai? 

— Păi... Mi-e imposibil să... 

— Prostii! Fă ce-ţi spun. Numește-l pe cel care crezi tu că 
merită cel mai mult. Să nu te prefaci faţă de mine că nu te-ai 
gândit la asta. Nu admit așa ceva. 

— Atunci, începu el cu o hotărâre bruscă și chiar cu oarecare 
severitate pe buze - eu aș zice, dacă mă întrebi, că nu e decâto 
singură persoană care să merite cu adevărat să moștenească 
acești bani. 

— Da? Cine anume? 

— Renny. 

— Renny, care va să zică. Asta pentru că e favoritul tău? 

— Ba nu. Am încercat să mă pun în locul dumitale așa după 
cum mi-ai spus să fac. 

— Atunci poate pentru că el e capul familiei? 

— Nu, nici din cauza asta. Dacă nu mă înţelegi, nu cred că pot 
să-ţi explic. 

— Ba poţi. la spune, de ce? 

— Foarte bine, atunci. Deși s-ar putea să te superi pe mine. 

— N-o să mă supăr. Hai, spune. 

— Ei bine, fiindcă Renny e totdeauna strâmtorat. El ne-a 
crescut pe toţi. El are în grijă pe unchiul Nick și pe unchiul 
Ernest care locuiesc aici de ani de zile, de când mă știu. Și 
dumneata ai locuit mereu sub același acoperiș cu el. li place să 
te știe aici. Casa n-ar mai fi casă pentru el dacă dumneata n-ai fi 
aici. Și îi face plăcere să-i aibă aici și pe unchi și pe mătușa 
Augusta. Cu toate astea, dă din colţ în colţ uneori ca să scoată 
bani pentru plata lefurilor, pentru nota măcelarului și onorariul 
veterinarului și multe altele. 


Bunica îl privea fără să clipească. 

— Poţi să vorbeşti fără ocolișuri, atunci când vrei, zise. Mergi 
direct la ţintă. Nu pot să fiu de acord cu tine în toate privinţele 
dar îmi pare bine să aflu ce gândești. Și nici nu m-am supărat pe 
tine. Apoi bătrâna începu să vorbească de altceva. 

De atunci, încolo nu mai aduse vorba despre acest subiect, ci 
îi povesti despre trecutul ei, reînviind zilele în care ea și Philip al 
ei erau tineri și se întoarse în timp chiar până în vremea 
copilăriei petrecută la County Meath. La rândul său, Finch învăţă 
să-și deschidă sufletul în faţa ei, cum nu mai făcuse față de 
nimeni altcineva înainte și cum probabil nu va fi în stare s-o mai 
facă vreodată cu atâta spontaneitate. Când în cele din urmă se 
furișa sus în camera lui, personalitatea bunicii îl însoțea mai 
departe, întruchipată în zeița Kuan Yin a cărei statuetă o 
așezase pe biroul său. 


XVIII 
MOARTEA UNEI CENTENARE 

Augusta o ajutase pe bătrâna Adelina să se îmbrace pentru 
ceaiul de după amiază. Adică, o pieptănase, îi aranjase pe cap 
boneta cu funde din panglici vișinii, îi așezase în față caseta cu 
bijuterii. Când se trezise din somnul de după-amiază, bătrâna 
doamnă se simţise cam obosită așa că îi ceruse Augustei să-i 
vâre în gură o bomboană de mentă pe care o sugea acum în 
timp ce își trecea în revistă inelele. Le alese cu o grijă deosebită, 
oprindu-se la cele cu pietre sclipitoare de culori contrastante, 
deoarece la ceai fusese invitat și pastorul despre care știa că 
dezaprobă etalarea bijuteriilor pe niște mâini atât de bătrâne, ca 
de altfel pe orice fel de mâini. 

Augusta stătea în picioare ţinând răbdătoare caseta și privind 
în josul nasului ei lung, la nasul și mai lung al mamei sale, 
încovoiat asupra bijuteriilor, în timp ce le contempla cu intensă 
plăcere. Adelina alese un inel - un rubin frumos montat într-un 
cerc de rubine mai mici. Bâjbâi îndelung până să nimerească 
degetul pe care îl purta de obicei și și-l puse. Caseta tremură 
ușor în mâna Augustei. Mama ei se aplecă, scotoci, își descoperi 
inelul cu smaragd și-l puse și pe acela. Apoi se aplecă din nou 
lăsând să-i scape un fir de salivă de la bomboana de mentă, pe 
căptușeala de catifea a casetei. 

— Ce faci, mamă? protestă Augusta. 

— Cum adică? 

— Îţi cade saliva pe catifea. 

— Nu-mi cade nimic. Lasă-mă în pace. 

Dar scotoci în buzunar după batistă și-și șterse buzele. 

Își puse șase inele, o brățară cu camee și o broșă ce conţinea 
o șuviţă din părul lui Philip al ei. Se întoarse apoi spre oglindă, 
își potrivi boneta și-și examină atent faţa, cu o sprânceană 
ridicată. 

— Arăţi minunat astăzi, mamă, remarcă Augusta. 

Bătrâna doamnă îi zvârli o căutătură piezișă: 

— Aș dori să pot spune același lucru despre tine, îi răspunse. 

Augusta își trase capul spre spate, cu un aer ofensat, și își 
cercetă imaginea din oglindă. „Zău, mama e groaznic de tăioasă 
cu cei din jur. Îţi trebuie multă răbdare... ” 


Adelina își întinse mâna plină de inele și luă de pe toaletă 
fotografia, înrămată în catifea, a lui Philip al ei, o contemplă 
câteva clipe, o sărută, apoi o puse la loc. 

— Ce bărbat chipeș era tata! făcu Augusta și șterse fotografia 
pe furiș cu batista. 

— Da, era. Lasă fotografia! 

— De fapt, toţi bărbaţii din familia noastră sunt chipeși. 

— Da, suntem un neam de oameni arătoși. Eu sunt gata. 
Cheamă-i pe Nick și pe Ernest. 

Peste puţin timp fiii ei se aflau lângă ea. Nicholas mergea mai 
ușor decât de obicei fiindcă guta nu-l mai supăra. Cei doi o 
ridicară aproape pe sus din fotoliu. Bătrâna doamnă îi apucă pe 
fiecare de câte un braţ și-i strigă Augustei peste umăr: 

— Adu și pasărea! Săracul Boney, e prost dispus astăzi! 

Mica procesiune se deplasa atât de încet de-a lungul holului, 
încât Augustei, care ducea pasărea cocoţată pe balansoarul ei, i 
se părea că nu făceau altceva decât să marcheze scurgerea 
lentă a timpului. Dar de fapt se mișcau cu pași târșâiţi și, în cele 
din urmă, ajunseră în locul unde lumina cădea din plin asupra 
lor prin fereastra cu vitralii. 

— Opriţi-vă aici un pic, spuse mama lor. Sunt obosită. Era o 
femeie înaltă, dar părea scundă între fiii ei, atât de tare se 
gârbovise. Privi în sus spre fereastră. Îmi place să văd cum se 
filtrează lumina prin vitralii, remarcă ea. E foarte frumos. 

Intrară cu toţii în salon și o așezară în scaunul ei, avându-l 
alături pe Boney, cocoţat pe balansoarul lui. Domnul Fennel se 
ridică, dar așteptă puţin pentru ca bătrâna doamnă să-și 
recapete suflul, după care se îndreptă spre ea, îi luă mâna și o 
întrebă cum se simte. 

— Mă simt foarte bine, răspunse doamna Whiteoak. Nu știu ce 
înseamnă să suferi de ceva, decât cel mult de gaze la stomac. 
Dar Boney e prost dispus. N-a mai scos un cuvânt de săptămâni 
întregi. Credeţi că îmbătrânește? 

Domnul Fennel răspunse prudent: 

— Ei bine, poate că a început să îmbătrânească un pic. 

Nicholas remarcă: 

— Năpârlește. Își lasă penele prin toată casa. 

Bătrâna doamnă Whiteoak îl întrebă pe domnul Fennel despre 
câţiva dintre enoriașii lui, amintindu-și însă cu greu numele lor. 


Augusta, care începuse să toarne ceaiul, îi spuse lui Ernest, cu 
ton scăzut: 

— Observ o schimbare la mama. Am impresia că memoria 
ei... Și ce mult i-a trebuit să parcurgă holul! Tu nu remarci 
nimic? 

Ernest se uită îngrijorat la mama lui. 

— Intr-adevăr mi s-a părut că se lasă mai greu pe braţul meu. 
Poate mai mult decât de obicei. Dar a mâncat bine la prânz. 
Chiar foarte bine. 

Finch apăruse în spatele lor. Surprinse ultimele cuvinte și se 
gândi că el e singurul care știe de ce bunica lui manifestă o 
oarecare moleșeală în timpul zilei. „E firesc să se resimtă acum” 
își spuse el, amintindu-și de energia și luciditatea ei din noaptea 
precedentă. Îl cuprinse un sentiment de vinovăţie la gândul că 
poate îi vlăguia forţele cu vizitele sale din timpul nopţii... Se 
apropie de mătușa lui. Augusta îi întinse o ceașcă cu ceai. 

— Dă-i-o mamei, și vino pe urmă să-ţi dau tartinele și mierea, 
spuse ea. 

Tartine și miere. Lui Finch îi lăsă gura apă. Se întrebă dacă va 
scăpa vreodată de această senzaţie de hămeseală. Și cu toate 
astea, era atât de slab! Se simţi extrem de descurajat gândindu- 
se la propria lui persoană. Bine ar fi fost ca mătușa lui să nu-l 
trimită pe el cu ceaiul. Nu era dată să nu verse puţin din ceașcă. 

Cu gura strânsă, bătrâna Adelina urmărea atentă cum băiatul 
trage lângă ea măsuţa specială pe care îi așeză apoi ceașca de 
ceai. Era tot atât de lacomă ca și el. Cu mâinile ușor tremurânde 
bătrâna turnă înapoi în ceașcă ceaiul care se vărsase în 
farfurioară, duse apoi ceașca la gură și bău cu poftă. Inelele 
scânteiară pe mâinile ei frumoase. Domnul Fennel remarcă 
inelele cu un aer dezaprobator. Vocea lui se auzi, înăbușită 
parcă de barba castanie, cârlionţată: 

— Ei, Finch, cum merge cu exersatul? 

— Foarte bine, mulţumesc, domnule, murmură Finch. 

— Acum câteva seri am stat în grădină mai târziu. Până pe la 
unsprezece. Am fost surprins auzind orga. Să știi că ești bine 
venit și în timpul zilei. 

In vocea sa se simţea o ușoară dojană. 

— Prefer să exersez noaptea, domnule, dacă nu vă supăraţi. 

Işi desprinse privirea de la barba domnului Fennel și o 
îndreptă spre bunica lui. Schimbară o ocheadă de profundă 


complicitate, ca doi conspiratori. Bunica avea ochii limpezi. 
Ceaiul o înviorase. 

Lăsând jos ceașca goală, bătrâna doamnă declară: 

— Mie-mi place ca băiatul să exerseze noaptea. Noaptea e 
momentul cel mai potrivit pentru muzică - pentru dragoste. 
După amiaza e bună pentru ceai, pentru vizite... Dimineaţa e 
pentru... ăăă... ceai. Finch, mai dă-mi o ceașcă. Nu e nimic de 
mâncare? 

Pheasant intră aducând ceai pentru domnul Fennel; Piers 
ducea tartinele și mierea. Era îmbrăcat într-un costum alb de 
flanelă. 

— Oh, îmi place că te văd atât de senin, Piers, remarcă 
pastorul. Erai teribil de înfierbântat când te-am văzut ultima 
dată. 

— Da, am avut tare mult de lucru. Acum treburile s-au mai 
împuţinat. E sfârșit de august, știți? Recolta e strânsă, cu 
fructele mărunte din timpul verii am terminat. Culesul merelor 
n-a început încă. 

— Da, dar vitele au nevoie de îngrijire continuă, nu-i așa? 

— Da, vitele trebuie mereu îngrijite. N-am prea mult timp de 
trândăvie. Dar astăzi e ziua de naștere a lui Pheasant, așa că o 
serbez cu o zi liberă și cu un costum curat. 

— E ziua ei de naștere, va să zică! exclamă domnul Fennel. 
De-aș fi știut din timp, i-aș fi oferit ceva, măcar un bucheţel de 
flori! 

Bunica începu să clipească repede; își linse mierea de pe 
buze. 

— Ziua de naștere a lui Pheasant, da? De ce nu mi-aţi spus? 
De ce mi-aţi ascuns asta? Îmi plac aniversările, i-aș fi făcut un 
cadou. Se întoarse către Meg, Maurice și Renny, care tocmai 
intraseră în cameră: Voi știaţi, dragii mei, că azi sărbătorim o zi 
de naștere? E aniversarea lui Pheasant și suntem cu toţii gătiţi 
pentru acest eveniment. la uitaţi-vă la pastor! Uitaţi-vă la Piers. 
Uitaţi-vă la mine! Ce dichisiţi suntem, nu-i așa? Bătrâna era 
foarte vioaie. Se uită la toţi cu zâmbetul ei malițios, scăpărător, 
care făcuse faima familiei Court. 

Meg se apropie de ea și o sărută ușor pe frunte. 

— N-am auzit de nici o zi de naștere, spuse ea, cu răceală. 


— Maurice, exclamă bunica, n-ai adus nici un cadou pentru 
ziua de naștere a fiicei tale? Ai de gând să-ţi neglijezi întâiul 
născut fiindcă a apărut în scenă al doilea copil? 

Maurice strânse din umeri cu un aer ușor încurcat: 

— Să văd ce pot face, zise. 

Faţa mică a lui Pheasant era roșie de stânjeneală. Se uita de 
la unul la altul cu privirea speriată și timidă a unei mici 
sălbăticiuni. 

— Norocul ei că nu se așteaptă să primească nimic, spuse 
Piers morocănos. 

Bunica îi sorbi cuvintele. 

— Hâm, făcu ea. 

Inghiţi o bucăţică de tartină și apoi, adăugă: 

— Când nu te aștepți, atunci se întâmplă. O să capete un dar. 
Şi încă de la mine! 

Un fior de teamă îi străbătu pe toţi cei de faţă. 

Sezisând acest lucru, domnul Fennel se grăbi să remarce: 

— Cred că nu există nimic mai plăcut decât să primești un dar 
la care nu te aștepți. 

Dar cuvintele rostite de el îi sunară neconvingător chiar lui 
însuși. Nu era în stare să rostească nici o încurajare, oricât de 
duhovnicească, ca să liniștească acele ape tulburi. 

Bătrâna Adelina își termină tartina la repezeală, mai bău o 
ceașcă de ceai, apoi întrebă: 

— Câţi ani împlinești? 

În ciuda privirii încurajatoare pe care i-o aruncă Renny, 
Pheasant abia răspunse în șoaptă: 

— Douăzeci. 

— Douăzeci, va să zică! Douăzeci de ani și atât de drăguță! Şi 
eu am avut odată douăzeci de ani - ehei! Vino și sărută-mă fuga, 
tu cea drăguță și de douăzeci de ani! Tinereţea e un lucru care 
nu... cum era chestia asta? S-a dus memoria mea de altă dată. 
Vino aici, draga mea. 

Pheasant se apropie tremurând. Adelina își întinse mâinile, cu 
palmele în jos și își examină inelele. Meg, cu o sprinteneală 
neobișnuită, sări lângă ea. 

— Bunico, bunicuţo, șuieră ea, să nu faci ceva nechibzuit. Dă-i 
o bucată de dantelă. Niște bani să-și cumpere ceva drăguţ. Dar 
nu... nu... 


Apucă mâinile bunicii între ale sale și-i strânse degetele 
încărcate de bijuterii la pieptul ei plin. 

— Mamă, agitația asta nu-ţi face bine, interveni Ernest. 

— Aduceţi jocul de table, zise Nicholas. li place să joace table 
după ceai. 

— Încă nu mi-am terminat ceaiul, se oţări mama lui. Vreau 
prăjitură. Dar nu din asta, care n-are nici un gust. Vreau 
prăjitură cu fructe. 

Niciodată o prăjitură cu fructe n-a fost adusă cu atâta 
promptitudine și ardoare. Bătrâna își alese o bucată, o așeză pe 
farfurie și, ca și când nu intervenise nici o întrerupere își întinse 
din nou mâinile cu palmele în jos. 

Azvârli o privire scurtă către Meg care stătea îngenuncheată 
lângă ea. 

— Ridică-te Meggie, rosti ea pe un ton răstit dar nu lipsit de 
bunăvoință. N-ai de ce să te umilești. 

Meg însă rămase îngenuncheată, cu mâinile strânse la piept, 
apărând inelele cu ochii ei grijulii. 

Cu un gest hotărât, bătrâna Adelina își scoase inelul cu rubine 
strălucitoare de pe al treilea deget al mâinii drepte, luă apoi în 
palmele sale mâna fină, arsă de soare, a fetei și îi puse inelul pe 
degetul mijlociu. Ridicând ochii spre Pheasant îi zâmbi și spuse: 

— Îţi dă culoare, draga mea. Îţi dă curaj. Nimic nu se poate 
compara cu un rubin... Eh, și acum să iau un pic din prăjitura aia 
albicioasă. 

Pheasant rămase în picioare, înmărmurită, ţinându-și mâna 
atât de strălucitor împodobită, în cealaltă care purta doar 
verighetă. Ochii ei străluceau ca stelele. 

— Oh, făcu fata aproape în șoaptă, ce minunăţie! Ce 
splendoare. Oh, bunicuţă scumpă! 

Piers stătea lângă soţia lui, dârz, sfidător, strălucind de 
bucurie. 

— Splendid! exclamă Renny. la să văd cum arată pe lăbuţa 
ta? 

Dar Wakefield i-o luă înainte, îi apucă mâna și, fâlfâindu-și 
genele lungi, examină pietrele. Vorbi apoi cu un ton de înţelept: 

— Eşti posesoarea unui inel tare frumos, fata mea. Sper să ai 
grijă de el. 

Meg rămăsese tot în genunchi, cu ochii umezi, cu mâinile 
încleștate. 


— Nu e drept, se tângui ea, respirând cu greutate. Nu e corect 
față de mine și de copilul meu! g 

Renny o apucă de subțiori și o ridică în picioare. li spuse la 
ureche dar pe un ton vehement: 

— Nu te da în spectacol, Meggie! Adu-ţi aminte că e și domnul 
Fennel de faţă. 

În sinea lui mulțumea cerului pentru prezența domnului 
Fennel. Îi ajutase cu siguranţă să scape de o scenă îngrozitoare. 
Meggie se rezemă de umărul fratelui ei. 

La rândul său, pastorul ar fi dorit și el ca vizita la ora ceaiului 
din după amiaza aceea să fi decurs mai liniștit. Remarcă, 
trăgându-se ușor de barbă. 

— Părerea mea e că darul cel mai încântător e cel la care nu 
te aștepți. Și nu rezistă să nu adauge: Şi bijuteriile sunt așa de 
frumoase pe mâinile tinere. 

Adelina părea să nu fi auzit. Își termină prăjitura, adunând cu 
linguriţa fărâmiturile ude din farfurioară. Peste puţin timp, însă, 
își întinse spre pastor mâna dreaptă de pe care scosese inelul și, 
fluturând-o cu ostentaţie, spuse: 

— Va să zică dumneata crezi că podoabele nu sunt potrivite 
pentru mâinile mele bătrâne? 

Pastorul se pricepu s-o domolească. 

— N-am văzut niciodată mâini mai potrivit modelate pentru a 
purta inele, spuse el. 

Bătrâna doamnă își împreună mâinile pe stomac și cuprinse 
cu privirea întreaga scenă. Atmosfera era încărcată și ea fusese 
aceea care provocase încordarea. Direct sau indirect ea îi 
concepuse aproape pe toţi cei prezenţi în cameră. Era forța 
centrifugă a încăperii, cheia de boltă, centrul absolut. Se simţea 
mulţumită, sigură de sine, plină de vigoare. Se opri cu ochii 
asupra lui Renny și-i făcu un semn ștrengăresc din cap. Ştia că 
lui Renny nu-i pasă că Pheasant căpătase inelul cu piatră 
rubinie. El îi întoarse zâmbetul. Îl ţinea pe Wakefield pe 
genunchi. 

Adelina continuă să clatine din cap în direcţia lui Renny, dar 
de data aceasta cu un aer dojenitor. 

— E prea mare ca să fie dădăcit, îi spuse ea. 

— Ştiu, dar se caţără pe mine, răspunse Renny și îl dădu jos 
pe Wakefield de pe genunchi. 


— Sărăcuţul! Arată ca un pui de prigorie azvârlit din cuib! la 
spune-mi, te-ai rugat pentru mine aseară? 

— Da, bunico. 

Adelina își roti privirea, triumfătoare. 

— Nu uită în nici o seară! Și cum te-ai rugat? 

Wakefield își ridică sprâncenele. 

— M-am rugat - păi să vezi - m-am rugat - ochii săi căzură pe 
mâna lui Pheasant - să faci astăzi un cadou, și... să capeţi altul! 
Bătrâna doamnă Whiteoak lovi cu palma braţul fotoliului ei. 

— Ha! la auziţi asta! Cadou! Cine să-mi dea mie un cadou? 
Nu, nu. Eu trebuie să fac daruri. Până în ultima clipă. Pe urmă o 
să-mi faceţi voi cadou o înmormântare. Aha! 

Nicholas se adresă bombănind lui Ernest: 

— Trebuie să-l urechez pe tâlharul ăsta mic... să-nceteze 
odată cu prostia asta cu rugăciunile! 

— E de-a dreptul deprimant pentru mama, răspunse Ernest, 
lugubru. Trebuie să termine o dată. 

— O partidă de table i-ar abate atenţia. 

Ernest nu păru convins: 

— Ultima dată când am jucat împreună, nu judeca prea clar. 

— N-are importanţă. Trebuie să-i distragem atenţia cu ceva. E 
pusă pe dat cadouri la toată lumea. Nu știu ce-a apucat-o. 

Nicholas se duse să ia jocul de table și sacul de catifea în care 
se aflau zarurile și păhărelul lor. li spuse lui Wakefield care se 
învârtea prin preajmă: 

— Întreab-o pe bunica ta și pe pastor dacă vor să joace table. 

Așază măsuţa joasă între ei. 

— Să știi că te urechez dacă nu renunţi la toată povestea asta 
cu rugăciunile. 

— Bine, unchiule Nick. 

Băieţelul plecă în fugă și după câteva cuvinte schimbate în 
șoaptă, se întoarse tot în fugă. 

— Unchiule Nick! 

— Da. 

— Am instalat măsuţa, pe bunica și pe domnul Fennel. Au 
spus că joacă cu dragă inimă. 

Finch remarcă: 

— Astea-s invențiile lui. Nici n-am pomenit asemenea cuvinte 
caraghioase. 

— Ești odios, Finch, i-o întoarse Wake. 


Adora vocabularul mătușei Augusta și-l folosea fără reţineri. 

Cei doi jucători se aflau faţă în față. Domnul Fennel, bărbos și 
șleampăt; Adelina, maiestoasă și venerabilă. 

— Eu joc cu negrele, anunţă ea. 

— Foarte bine, atunci pastorul va juca cu albele. 

Așezară piesele la locul lor. Aruncară zarurile. 

— Doi, unu, zise pastorul. 

— Cinci, trei, anunţă bunică. 

Fiecare își execută mutarea. Zarurile zornăiau. Smaragdele de 
pe mâna ei stângă aruncau scântei. 

— Trei, doi. 

— Şase, șase. 

Jucătorii azvârleau zarurile; se gândeau, mutau piesele. 

— Şase, doi. 

— Patru, unu. 

— Cinci, doi. 

Jocul continua. Bătrâna doamnă avea mintea limpede ca 
întotdeauna. Ochii îi străluceau. Finch era fascinat. Stătea în 
spatele domnului Fennel, urmărind-o cu privirea. Uneori ochii li 
se întâlneau; de fiecare dată se stabilea contactul acela 
fulgerător, complicitatea lor de conspiratori. Teamă de viaţă? îi 
spuneau ochii ei. Un Court? Uită-te la mine! 

Şi el se uita. Nu putea să-și desprindă privirea de la bunica lui. 
Peste prăpastia celor peste optzeci de ani, sufletele lor se 
întâlneau, atingându-și degetele, buzele. 

Una câte una își aduna piesele în casă. Una câte una le lua de 
pe table. Câștigase prima partidă! 

— Mar! strigă ea frecându-și mâinile. L-am făcut marţi! 

In încăpere se formaseră două grupuri la o oarecare distanță 
de cei doi jucători și de Finch, care stătea în picioare în spatele 
pastorului și de Wakefield care se cocoţase pe braţul fotoliului 
bunicii sale. Un grup era alcătuit din Meg, Nicholas, Ernest și 
Augusta care discutau cu glas scăzut, făcând presupuneri 
despre semnificaţia gestului bătrânei doamne atunci când își 
dăruise inelul. În celălalt grup, Piers, Pheasant, Maurice și Renny 
discutau, pe un ton oarecum ridicat, din dorinţa de a arăta că nu 
simțeau tensiunea din atmosferă. Când bunica strigă „Marţ!” 
feţele tuturor se întoarseră către ea și toți bătură din palme, 
aplaudând-o. 


— Bine jucat, bunico! strigă Wakefield, bătând-o ușor cu 
palma pe spate. 

Finch îi căută privirea, i-o prinse și i-o reţinu. Bătrâna doamnă 
se simţi deodată obosită. Era foarte obosită, dar foarte fericită. 

— M-aţi bătut strașnic, spuse domnul Fennel, mângâindu-și 
barba. 

— Ah, da. Sunt în formă, mormăi ea. O formă foarte bună astă 
seară. 

Boney se foi pe balansoarul lui, se scutură, căscă ciocul. Două 
pene strălucitoare se desprinseră și plutiră ușor spre podea. 

Domnul Fennel îl privi lung. 

— Nu vorbește, nu-i așa? 

— Nu, răspunse ea, lungindu-și gâtul ca să poată privi 
pasărea. Nu mai vorbește deloc. Bietul Boney! Săracul, bătrânul 
Boney! Nu mai vorbește deloc. Nici nu înjură, nu spune nici 
drăgălășenii. Tace ca mormântul, nu-i așa, Boney? 

— Mai jucăm o partidă? întrebă domnul Fennel. 

Cele două grupuri își vedeau mai departe de-ale lor. Răsul lui 
Renny izbucni zgomotos. 

— Încă o partidă? Da, mi-ar face plăcere să mai facem o 
partidă. Eu am jucat cu albele! 

Domnul Fennel și Wakefield schimbară o privire. 

— Dar înainte ai jucat cu negrele, bunico! exclamă Wakefield. 

— Cu negrele! Nici pomeneală! Cu albele. 

Domnul Fennel schimbă piesele, dându-i-le ei pe cele albe. 

Din nou așezară piesele. Amestecară zarurile. Jocul reîncepu. 

— Doi, unu. 

— Cinci, trei. 

— Dublă. 

Mintea ei nu mai judeca limpede. Bâjbâia după piese și n-ar fi 
putut să joace mai departe dacă Wakefield, care se rezema de 
umărul ei, n-ar fi ajutat-o. Pierduse, dar nu-și dădea seama. 

— Am câștigat două jocuri, exclamă ea triumfătoare. L-am 
făcut „marţ” de două ori! 

Pastorul zâmbea cu îngăduinţă. 

Finch se simţea ca acoperit de un nor. 

— Dar bine, bunico, ai pierdut! strigă Wakefield, nu-ţi dai 
seama că te-a bătut? 

— M-a bătut? Pe mine? Nici pomeneală. Nu admit una ca asta! 
Eu am câștigat. 


Se uita fix, înainte, drept în ochii lui Finch. 

— L-am făcut „marţ!” 

Domnul Fennel începuse să strângă piesele. 

— Încă un joc? întrebă el. Aveţi posibilitatea să mă faceţi 
„marţ” de data aceasta. 

Bătrâna doamnă nu răspunse. 

Wakefield o scutură ușor de umăr. 

— Încă un joc, bunico? 

— Mă tem că e puţin cam obosită, spuse domnul Fennel. 

Dar ea continua să zâmbească, uitându-se drept în ochii lui 
Finch. Ochii ei păreau să spună: „Un Court să se teamă? Un 
Court să se teamă de moarte? Marţi!” 

Boney se scutură din nou și altă pană fâlfâi în jos spre podea. 

Nicholas se ridicase în picioare și se uita înspre cealaltă parte 
a încăperii. Dintr-o dată strigă: 

— Mamă! 

Săriră în picioare toţi deodată, în afară de Wakefield, care 
stătea încă rezemat de umărul ei, neînțelegând nimic. 

Capul bătrânei Adelina căzu cu bărbia în piept. Finch îi 
urmărea pe toţi cei adunaţi în jurul ei, cum îi ridicau capul, cum 
îi ţineau săruri sub nasul lung, cum se străduiau să-i toarne 
coniac printre buzele albe, decolorate, frângându-și mâinile, 
speriaţi, pe jumătate ieșiți din minţi. El văzuse cum spiritul ei 
mândru, neînduplecat, îi părăsise trupul. Ştia că orice trudă de 
a-l aduce înapoi era zadarnică. 

Boney urmărea întreaga scenă cu un ochi galben, impasibil, 
aparent neafectat, dar când văzu că stăpâna lui este ridicată și 
întinsă pe sofa își părăsi balansoarul fluturând nervos din aripi și 
porni în zbor până la trupul ei culcat, ţipând: „Nick! Nick! Nick!” 
Trecuse multă vreme de când nu-l mai auziseră spunând un 
cuvânt în engleză. 

Îl prinseră cu greutate și-l duseră în camera ei unde își reluă 
locul la capul patului, căzând iar într-o tăcere stoică. 

Piers telefonă după doctor. Meg suspina în braţele Augustei. 
Ernest se așeză la masă cu capul culcat pe braţele întinse peste 
jocul de table. Pheasant alergase sus în dormitorul ei ca să ude 
cu lacrimi inelul cu piatră rubinie. Nicholas își trase un scaun 
lângă mama lui, se așeză și rămase acolo cu umerii încovoiaţi, 
fixând, cu o privire goală, chipul ei. Pastorul își lăsă bărbia în 
piept și murmură o rugăciune scurtă lângă trupul care, întins, 


era atât de lung încât picioarele încălţate cu papuci negri 
depășeau marginea patului. Bătrâna Adelina redevenise o 
femeie înaltă. 

Domnul Fennel se pregăti să-i închidă ochii. Pleoapele grele 
se împotriviră. Renny îl apucă de braţ. 

— Nu-i închideţi ochii! Nu pot să cred că a murit! Nu se poate 
să fi murit astfel! 

Îi puse mâna pe inimă, prin deschizătura rochiei ei de după 
amiază. Nu mai bătea. Aduse o oglindă și i-o ţinu în faţa nărilor. 
Suprafaţa ei strălucitoare rămase neaburită. Cu toate astea se 
împotrivea să i se închidă ochii bătrânei. 

Nu peste mult timp sosi doctorul Drummond care o declară 
decedată și-i închise el însuși ochii. Doctorul Drummond era un 
om în vârstă și asistase la venirea pe lume a celor mai tineri din 
familia Whiteoak începând cu Meg. 

De-abia atunci Ernest se ridică și se apropie tremurând de ea. 
O mângâie pe faţă, o sărută, suspinând: 

— Mamă... mamă... 

Nicholas însă rămase împietrit ca o statuie. 

Renny simţea că nu mai poate rămâne în casă. Se va duce la 
Căsuţa Scripcarului să le spună lui Eden și Alayne ce se 
întâmplase. leși în goană pe ușa laterală în curtea plină de iarbă 
unde se afla vechiul cuptor de cărămidă. O procesiune de rațe 
cu mers legănat se iţiră ștrengărește la el; doamna Wragge și 
fata de la bucătărie, curioase, se uitară pe furiș după el, printr-o 
fereastră a subsolului. Mânjii care galopau prin padoc se 
apropiară de gard, nechezând când Renny trecu grăbit pe acolo. 
Pe pășune, vacile roșii cu pete albe și ugere grele de lapte îl 
urmăriră cu privirile lor indulgente. Intră în livadă. Zilele 
începuseră să se scurteze. Soarele roșu se zărea printre 
trunchiurile negre ale copacilor. Renny observă că toate culorile 
căpătaseră o strălucire mai intensă, mai întunecată. Ciupercuţe 
trandafirii apăreau din loc în loc prin iarba deasă ca niște 
decoraţii rotunde. Gardul livezii strălucea într-o lumină purpurie. 

Între livadă și „vechea livadă” se întindea un câmp de cartofi. 
Bătrânul Binns îi dezgropa și-i așeza în șiruri lungi pe pământul 
negru și fertil. Din toată ziua aceea lungă nu muncise probabil 
decât numai jumătate. Se rezemă în săpăligă și strigă după 
Renny: 

— Hei, domnu' Whiteoak! Hei! 


Renny se opri. 

— Da, spuse. 

— Ce credeţi c-a dat peste ei acum? 

— Ce? 

— Mana. A dat mana peste ei. 

Renny își ridică braţul. 

— Lasă jos săpăliga, strigă el. Gata cu treaba pe ziua de azi. 

Şi merse mai departe. 

Nici o unealtă nu trebuia să scurme suprafaţa pământului pe 
care ea îl iubise atâta. Pământul urma să nu fie atins, să rămână 
cernit, pentru ea, în acea zi, și în următoarea și în cea de a treia. 

Bătrânul Binns se uită după Renny până dispăru în desișul 
strălucitor al vechii grădini. Era uluit. Niciodată în viaţa lui nu 
mai primise asemenea poruncă. Pesemne că voiau să-l dea 
afară. Infipse adânc săpăligă în pământ și scoase la iveală trei 
cartofi. Continuă să sape și să dezgroape cartofi fără zăbavă. 
Niciodată nu mai lucrase cu atâta râvnă. Bodogănea întruna 
pentru sine: „Mana a dat oricum peste cartofi! Să-l ia naiba, pă 
stăpânu!” 

Vechea livadă în care de zece ani nu mai fusese tăiată vreo 
crenguţă era năpădită de o fantastică explozie de frunziș. 
Ramurile merilor care nu peste mult timp aveau să se încovoaie 
sub greutatea fructelor coapte ce rămâneau mereu neculese, 
atârnau până la pământ. Printre ele ţâșneau tufele de aluni verzi 
și de oţetari cu panașele lor roșii-trandafirii. Plante agăţătoare 
de tot felul se prinseseră de ramurile cele mai joase și se 
căţăraseră în sus pe ele, căznindu-se parcă să tragă la pământ 
copacii înșiși. O mașină de tuns iarba lăsată în părăsire era atât 
de bine ascunsă sub vița sălbatică crescută excesiv, încât cu 
greu îi puteai bănui existenţa. În timp ce Renny înainta pe 
cărare, iepurii sălbatici o zbugheau din calea lui și fluturi mari de 
noapte îl izbeau uneori în faţă. Pe măsură ce se apropia de 
Căsuţă, auzea susurul tainic al izvorului printre ierburi. 

Ușile și ferestrele Căsuţei erau deschise dar nu se auzea nici 
un zvon de glasuri. Renny se apropie de ușa din faţă și privi 
înăuntru. Alayne scria la o măsuţă, iar Eden stătea întins pe sofa 
cu o ţigară între buze și cu o carte într-o mână care-i atârna 
moale în jos. Faţa și corpul i se mai împliniseră, era bronzat, în 
schimb Alayne arăta palidă și părea slăbită. Nu-l auziseră venind 
pe Renny, căruia încăperea și cei ce o ocupau așa învăluiţi în 


lumina intensă a apusului de soare i se înfăţișară ireali ca într-un 
tablou. | se părea ireal, fantastic, felul în care cei doi stăteau 
acolo, nemișcaţi, fără să știe nimic de cele întâmplate. 

Mormăi ceva nedeslușit și atunci, ca și cum ar fi ieșit dintr-o 
vrajă, cei doi ridicară ochii la el. Faţa lui Alayne, a cărei paloare 
era accentuată de lumina roșiatică din încăpere, se aprinse 
acum brusc, ca o flacără. Eden zâmbi, dar zâmbetul îi îngheţă 
pe buze. Se ridică brusc. 

— Renny! Ce s-a întâmplat? 

Alayne se ridică și ea. 

încercă să le vorbească, dar nu putu scoate nici un cuvânt. 
Rămase în picioare, tăcut, rezemându-se de uşorul ușii, cu fața 
schimonosită de o cumplită grimasă. 

Cei doi stătură încremeniţi, până ce Eden reuși să articuleze: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Renny, vorbește! Spune-ne 
ce s-a întâmplat! 

Renny îi privi, cuprins de un resentiment ciudat faţă de ei, 
apoi spuse nemilos: 

— A murit... bunica... M-am gândit, c-ar trebui să vă anunţ. 

Evitându-le privirea, se întoarse brusc cu aceeași față 
schimonosită și porni înapoi pe cărare, dispărând în pădurea de 
pini. 


XIX 
JALNA ÎN DOLIU 

Bătrâna doamna zăcea întinsă în sicriu și, de jur împrejurul ei 
coroane, mănunchiuri de crenguţe înflorite și cruci făcute din 
flori parfumate. Fusese spălată, îmbălsămată și îmbrăcată în 
rochia ei cea mai frumoasă de catifea neagră. li încrucișaseră 
mâinile pe piept și îi lăsaseră numai verigheta, subţiată cât un 
fir de aur. Dacă s-ar fi putut vedea interiorul verighetei, s-ar fi 
descifrat cuvintele: „Adelina, Philip, 1848”. Pe cap îi așezaseră 
boneta ei cea mai frumoasă de dantelă pe care și-o păstra de 
multă vreme, anume pentru această ocazie, într-o cutie 
parfumată cu levănţică. Pe o plăcuţă de argint fixată de sicriu 
gravaseră data ei de naștere, data morţii, numele de familie și 
pe toate cele de botez - Adelina Honora Bridget. Făcuseră 
pentru ea tot ce era posibil de făcut. Totul era aranjat, pus la 
punct pentru înmormântarea ei. Trăise un timp îndelungat pe 
acest pământ, acum însă urma să fie coborâtă în el pentru un 
timp infinit mai lung. 

Avea un aer inefabil de demnitate și măreție. Arăta ca o 
împărăteasă de odinioară cu zâmbetul acela ușor dispreţuitor 
ce-i încremenise pe buze, cu nasul ei sculptural. Ar fi putut 
foarte bine să trăiască în centrul unor intrigi de curte în loc să-și 
fi petrecut trei sferturi din existență în această văgăună, 
domnind numai asupra propriei ei familii. Irlanda și India, două 
țări ale căror nume începeau cu litera „I” - care în engleză 
înseamnă „eu” - își lăsaseră puternice amprente asupra ei. Işi 
trăise viața sub semnul acestei litere. 

La căpătâiul și la picioarele ei străjuiau candelabre înalte de 
argint cu lumânări aprinse. Finch fusese cel care le așezase 
acolo după ce toţi ceilalți se culcaseră și el coborâse pe furiș cu 
gândul de a fi singur cu bunica lui, pentru ultima oară. Chipul lui 
tânăr, supt, avea ceva mistic așa cum aluneca fără zgomot de la 
un candelabru la altul, aprinzând lumânările de ceară din jurul 
sicriului. 

A doua zi de dimineaţă Augusta poruncise să fie scoase 
candelabrele, protestând împotriva acestor practici papistășești, 
dar Nicholas o potoli: 

— Lasă-le acolo. Fastul acesta i se potrivește. 

Câte unul, câte doi, sau câte trei, urmașii veniră s-o jelească 
pe mama, bunica și străbunica lor. Nicholas rămase s-o vegheze 


toată ziua, refuzând să mănânce, cu părul răvășit pe capul său 
leonin, mușcându-și vârful mustăţii cenușii. Ernest intra și ieșea; 
înalt și elegant în redingota neagră, îi însoțea pe vizitatori până 
la sicriu, atrăgându-le atenţia asupra trăsăturilor dăltuite, 
asupra expresiei minunate a mamei lui. În răstimpul acelor zile 
repetase, pentru sine, cuvântul „mamă” de nenumărate ori 
fiindcă peste puţin bătrâna urma să dispară pe vecie și nu mai 
avea cui să-l spună. Toate ironiile pe care ea i le spusese uneori 
se șterseseră din mintea lui și rămăsese doar cu amintirea 
clipelor când fusese plină de bunăvoință. Işi amintea situaţiile în 
care avusese nevoie de ajutorul lui și lacrimile i se prelingeau pe 
obraji. 

Cu Augusta însă lucrurile se petreceau altfel. Zâmbetul 
dispreţuitor de pe buzele mamei sale i se părea adresat ei 
anume. larăși și iarăși îi răsăreau în minte răutăţile care se 
desprinseseră de pe acele buze. Cele mai recente îi stăruiau 
mereu în minte: cum îi spusese mamei sale când o îmbrăcase 
pentru ultimul ceai: „Arăţi minunat astăzi, mamă”, și ea îi 
replicase: „Aș dori să pot spune același lucru despre tine!” 
Augusta își amintea de întâmplări din copilărie. Îi apăreau mai 
limpezi decât cele din ultimul an. Își aduse aminte de perioada 
din preajma căsătoriei, când mama ei îi spusese: „Nu cred că e 
necesar să-ți dau vreun sfat, draga mea. Buckley abia îţi trece 
de umăr. N-ai de ce să te temi de el!” Pe atunci mama nimerea 
fără greș numele soţului ei, de îndată însă ce dobândise titlul de 
nobleţe, îi scâlciase numele ba în Bunkley, ba în Bilgeley sau 
Bunkum! 

Augusta își reproșa tendința de a-și reaminti tocmai acum 
toate aceste mici fricțiuni. Mâhnirea ei era reală, dar avea o 
memorie tare stânjenitoare... Îl conduse pe Wakefield până la 
sicriu. Băiatul era pentru prima dată faţă în faţă cu moartea. 
Augusta îi spuse pe un ton impresionant: 

— Uită-te bine la bunica, Wakefield. Încearcă să-ţi întipărești 
în minte chipul ei. A fost o femeie cu adevărat minunată. 

Băieţelul era copleșit de emoție. Îl ameţea parfumul greu al 
florilor. Se uită îndelung la chipul calm, la mâinile bătrâne, 
frumoase, împreunate cu resemnare în fața soartei. 

— Dar, mătușă, arată atât de bine! exclamă el cu vocea 
limpede și subţirică, ce suna deplasat în camera aceea. Nu e 
păcat s-o îngropăm? 


Vechii ei prieteni - nu mai rămăseseră mulţi - căzură cu toţii 
de acord că nu văzuseră în viaţa lor un mort cu înfățișare atât 
de neschimbată. Jos, la subsol, Rags declară în faţa soţiei sale, a 
slujnicei de la bucătărie, a unui mic grup de lucrători de la 
grajduri, de la fermă și de la moșia lui Vaughan: 

— Să mă ierte Dumnezeu, dacă bătrâna doamnă nu pare acu' 
mai vie ca atunci când era în viaţă! 

Ce se întâmpla însă cu Renny? Întocmai ca unul din caii 
printre care își petrecea mai tot timpul, încerca în faţa morţii un 
sentiment de spaimă aproape animalică. Se retrăsese 
cutremurat, departe de sinistra prezenţă care îndoliase casa. 
După ce privise o singură dată chipul celei moarte părăsise 
camera și nu revenise decât la ora funeraliilor. Moartea, așa 
cum o văzuse în timpul războiului nu-l impresionase prea 
puternic. Se afla peste ocean când tatăl și mama lui vitregă 
muriseră. Experienţa pe care o încerca acum era, însă, 
înspăimântătoare. Lăsase în grija Augustei, a lui Ernest și Piers 
toate pregătirile legate de înmormântare. Se preocupă doar de 
un singur lucru: alegerea celor ce urmau să poarte sicriul. După 
părerea lui, aceștia trebuiau să fie cei patru nepoți mai mari. 
Eden protestă susținând că nu e încă destul de înzdrăvenit 
pentru un asemenea efort. Alayne considera, și-și spuse părerea 
cu oarecare vehemenţă, că ar fi o mare greșeală dacă Eden ar 
accepta și că ar fi riscant să-și pună astfel forțele la încercare. 
Dar Renny rămase neînduplecat. | se părea că Eden arată 
aproape la fel de bine ca înainte, că așa se cuvenea, și deci 
trebuia să-și ocupe locul printre fraţii lui și să poarte cu toţii 
trupul bunicii lor până la mormânt. Se duse la Căsuţa 
Scripcarului unde se așezară toţi trei în jurul mesei discutând 
aprins; părul roșu al lui Renny stătea vâlvoi, faţa lui îngustă și 
slabă era îmbujorată, liniile ascuţite ale feţei trădau hotărârea 
lui de neclintit. Eden cedă. 

Ziua înmormântării începu cu o dimineaţă nespus de 
încântătoare. Peste noapte căzuse o rouă abundentă care se 
așternuse ca un văl scânteietor peste pajiști. Era o zi liniștită, se 
auzea doar ciripitul păsărelelor în pinii ce străjuiau aleea. O 
atmosferă de blândă detașare învăluia acea zi de parcă vara 
șovăia, trăgându-și adânc respiraţia, înainte de plecare. Bătrânei 
Adelina i-ar fi plăcut o asemenea zi. Dacă ar fi trăit, cu siguranţă 
că ar fi făcut una din micile ei plimbări până la poartă, susţinută 


de cei doi fii ai săi. Dar în locul plimbării avea să fie purtată 
acum pe ultimul ei drum. În timpul vieţii refuzase cu strășnicie 
să se urce într-un automobil, în schimb ceruse să aibă o mașină 
mortuară la funeralii. Spusese: 

— Imi place să mă gândesc că voi călători mânată de un 
motor și nu de un cal, înainte de a fi coborâtă în groapă. Nimeni 
nu va putea spune că am fost o femeie de modă veche. 

Wakefield era profund impresionat văzând întreaga familie, 
până și pe Finch, în mare doliu. l-ar fi plăcut să aibă șielun 
costum negru dar trebui să se mulţumească cu brasarda neagră 
pe care Meggie i-o prinsese de mâneca jachetei Norfolk cenușii. 
Deplin conștient de semnul de doliu pe care-l purta, era foarte 
demn și rezervat. Ar fi dorit mult să fie destul de mare ca să-și 
poată lua locul printre cei ce purtau sicriul. 

Cortegiul funerar se pregătea să iasă din casă. Cei patru care 
urmau să ducă sicriul stăteau umăr la umăr - Eden și Piers atât 
de aproape unul de celălalt încât își puteau auzi respiraţia! 
Renny avusese multă bătaie de cap cu Piers înainte de a reuși 
să-l convingă să stea alături de Eden chiar și numai pentru un 
timp atât de scurt. Dar nu ţinuse seamă de nici una dintre 
împotrivirile lor. Se aflau acum amândoi alături de el, iar el era 
șeful clanului. Domnul Fennel rosti o scurtă rugăciune. Cei patru 
ridicară sicriul pe umeri. 

Mașina mortuară porni încet din faţa intrării urmată de un 
automobil în care erau cei patru fraţi. Venea apoi o altă mașină 
în care se aflau Augusta, Nicholas, Ernest și domnul Fennel. 
După ei urma familia Vaughan și Wakefield. Pheasant rămăsese 
acasă invocând motivul unei ușoare indispoziţii a lui Mooey. Se 
uita pe furiș de sus, printr-o perdea și, zărind capul lui Eden cu 
părul său blond, strălucitor, între fraţii lui, scânci ușor, 
amintindu-și de scurta dar violenta ei pasiune pentru el. Puțin 
lipsise ca această pasiune să nu distrugă viaţa ei și pe a lui 
Piers, dar tragedia fusese evitată; acum era salvată, la adăpost, 
cu Piers și copilașul ei! 

Nici Alayne nu asistă la înmormântare. Venise să mai vadă o 
dată chipul acela bătrân și detașat care într-adevăr o privise 
întotdeauna cu o expresie binevoitoare. Alayne era convinsă că 
oricât de perspicace fusese bătrâna Adelina, nu ghicise 
niciodată că ea încetase să-l mai iubească pe Eden, tot așa cum 


nu putuse să conceapă vreodată că nu este o bogată 
moștenitoare americană. 

Alayne părăsise Jalna cuprinsă de un sentiment de profundă 
deprimare. Nu încercase același sentiment de spaimă animalică 
în fața morţii ca Renny, dar simţise o dureroasă strângere de 
inimă la vederea Jalnei lipsită de obișnuita ei însufleţire. | se 
păruse că pereţii masivi se apropiaseră pentru a ocroti acel trup, 
că tavanul se lăsase în jos pentru a-l adăposti, că până și ușile 
se îngustaseră pentru a-i întârzia plecarea dinlăuntrul casei. De 
la marginea pajiștii, Alayne privise în urmă și i se păruse că 
întreaga casă se micșorase, strivită de durere! 

După membrii familiei îndoliate, se înșirau, într-o lungă 
procesiune, prietenii casei și multă lume venită din satele 
învecinate și de prin restul ținutului, în automobile sau 
cabriolete. Doar aveau loc funeraliile bătrânei doamne pe care 
chiar și cei mai vârstnici nu și-o puteau aminti decât ca femeie 
măritată - pe vremea când ei erau copii. Dispăruse o piatră de 
hotar. Nu pierise un copac sau o simplă turlă de biserică, se 
stinsese o ființă plină de viață, autoritară. Mulţi dintre cei ce o 
conduceau pe ultimul drum, n-o mai văzuseră de ani de zile, dar 
silueta ei înaltă, părul roșcat, ochii căprui și pătrunzători se 
întipăriseră pentru totdeauna în memoria lor. Adesea își 
aminteau de câte o întâmplare care vădea firea ei aprigă, sau 
de ciudăţeniile ei. In ziua aceea își amintiră cum până anul 
trecut nu lipsise niciodată - sau aproape niciodată - de la slujba 
de duminică ce se oficia în biserica de piatră cenușie construită 
de căpitanul Whiteoak, venind în faetonul ei ponosit tras de doi 
murgi voinici. Şi, cu toate că în unele privinţe fusese strânsă la 
pungă, în fiecare an, de Crăciun, dăruise câte ceva tuturor 
copiilor din satul Evendale, care îi aparținuse, fiind clădit pe un 
teren ce făcuse cândva parte din moșia Jalna. În ultimii ani 
apelase la Ernest care cumpărase darurile în locul ei. La 
Crăciunul viitor copiii le vor simţi lipsa. 

Așa că, deși fusese neclintită ca un arbore, reputaţia ei 
sporise an de an, așa cum trunchiurile copacilor sporesc mereu 
cu câte un cerc. Cei ce veniseră să-și ia adio de la rămășițele ei 
pământești încercau simțământul că participă la un eveniment 
crucial și memorabil. 

Moartea ei fusese o tragedie pentru uriașul Hodge, cel care-i 
mânase faetonul timp de treizeci de ani. Viaţa lui nu mai avea 


nici un sens. Nu va mai ţesăla niciodată duminica dimineaţă caii 
murgi - care împlineau curând treizeci de ani - până când pielea 
lor căpăta un luciu satinat, nici nu va mai lustrui hamurile 
zornăitoare până ce ajungeau să strălucească. Nu va mai spăla 
roţile scârţâitoare ale faetonului și nici nu va mai îmbrăca 
livreaua lui strâmtă de vizitiu, cu garnitură de catifea la guler. 
Întregul lui prestigiu dispăruse. Nu mai era nimic altceva decât 
un grăjdar bătrân. 

Venise la Nicholas cu lacrimi pe obraji și-i spusese: 

— lo cred, dom'le, că nu va mai fi nevoie să scoţ niciodată 
vechiul faeton... Îmi vine tare greu! 

Dar Nicholas răspunsese cu un glas înăbușit: 

— Fratele meu și cu mine vom folosi faetonul încă multă 
vreme de acum încolo, cel puţin așa sper. Nicholas ar fi preferat 
să meargă cu mașina la biserică, acum când vălul cernit de 
văduvă al mamei sale nu va mai flutura deasupra faetonului. 
Dar Hodge nu putea fi jignit. Era singurul care mai rămăsese 
dintre vechii servitori. Ceilalţi veneau și plecau fără să resimtă 
nici o mândrie faţă de munca lor, așa cum simțeau servitorii de 
pe vremuri. 

Renny, aflat în mașină împreună cu fraţii săi, se gândea la 
faeton. Își amintea cât de mult îi plăcea bunicii lui să-și vadă caii 
ocupând mijlocul drumului și să-l împiedice în felul acesta pe el 
sau pe oricare alt automobilist s-o depășească. Dar mai ales pe 
el. Într-adevăr îi plăcuse mult să-l pună-n încurcătură. Doamne, 
ce femeie strașnică a fost! Cât i-ar fi plăcut să vadă numărul 
mare al celor veniţi să-i prezinte un ultim omagiu. Păcat că n- 
avea cum să știe vreodată. Și florile! O mașină plină. Lui Renny 
îi plăcuse coroana de trandafiri și garoafe trimisă de Clubul 
vânătorilor... Se uită la fraţii săi. Era bucuros să-l vadă pe Eden 
din nou în putere. Nu se putea ca o vară petrecută la Jalna să 
nu-i ajute. ÎI bucura și faptul că-l vedea alături de Piers în 
aceeași mașină. Dovedise o mare putere de convingere pentru a 
obţine acest lucru. Se întreba în sinea lui dacă cei doi fraţi ar 
putea aşterne vreodată o punte peste prăpastia dintre ei. li era 
teamă că nu. Soţiile aduse în familie au avut darul să încurce 
lucrurile. Probabil că procedase bine rămânând burlac. Gândul i 
se opri o clipă, dureroasă, la Alayne. Cortegiul funerar deveni un 
cortegiu de fantome. O simţea în braţele lui. inchise ochii 
lăsându-se pradă dorinţei care-i sfâșia inima. 


Când îi redeschise, privirea i se opri asupra lui Finch care 
stătea între el și Piers și ale cărui picioare lungi ocupau aproape 
tot spaţiul. De la moartea bunicii, Finch căzuse într-o stare de 
apatie, de prostraţie aproape, dar acum, mai mult ca oricând, 
expus privirilor lui Renny și Piers, nervii îi cedaseră. Plângea în 
hohote și nu reușea să-și usuce ochii pe care-i ștergea întruna 
cu o batistă mare, împăturită. Bietul băiat, gândi Renny, și-i 
puse mâna pe genunchiul osos, la care Finch începu să plângă și 
mai tare. | se păru că Piers îl privește cu dispreţ, dar Piers nu-l 
vedea. Stătea cu privirea aţintită asupra lui Eden care şedea în 
faţă, alături de Wright. 

Dacă cortegiul funerar îi apăruse lui Renny timp de o clipă, ca 
o procesiune de fantome, pentru Piers chiar așa și era. Singura 
realitate era Eden așezat în fața lui. Eden reînsănătoșit. Eden 
gata să pricinuiască noi necazuri. Eden pe care ardea să-l 
ciomăgească până l-ar fi lăsat în nesimţire. Cu excepţia 
momentului când îl zărise lângă padoc, nu-l mai văzuse din acea 
noapte de vară, cu doi ani în urmă, când tânărul Finch, livid, 
venise să-i spună că Eden și Pheasant erau împreună în pădurea 
de mesteceni. Eh, dacă Eden n-ar fi dispărut chiar în noaptea 
aceea! Ce bine ar fi fost să se fi socotit cu el atunci! Acum, 
probabil că n-o să se mai întâmple asta niciodată. 

Eden simţea privirea lui Piers aţintită în ceafă. Ar fi dat mult 
să știe ce se petrece în mintea lui. Fără îndoială, gânduri 
melodramatice, sângeroase. Zâmbi ușor, în timp ce și le 
imagina, dar se agită tulburat pe locul său. Aproape că i se făcu 
milă de sine însuși. Prima lui ieșire după o vară întreagă și 
atunci se nimerise să fie o înmormântare! Fusese silit, târât să 
ia parte și deci să se afle în apropierea lui Piers, fapt care, în 
ciuda cinismului său, îi dădea o stare de nervozitate. Nu 
împărtășea sentimentele celorlalți față de bunica. Toţi lăsau 
impresia că s-ar fi așteptat ca ea să nu moară niciodată. Trăise 
în orice caz mult mai mult decât îi era lui dat. II durea tot corpul, 
avea o senzaţie neplăcută, un tremur în toţi mușchii după 
efortul depus alături de ceilalți pentru a purta sicriul. Alayne se 
împotrivise. Ştia că nu e încă în stare de un asemenea efort! 
Acum îl mai aștepta și transportul sicriului de la mașina 
mortuară în biserică și apoi din biserică la groapă. Ar fi preferat 
să fi stat în spate și să-l privească el pe Piers în ceafă decât să-i 


simtă privirea cruntă fixându-l în stilul lui melodramatic - 
victorian. 

Mașina se opri. Prima mașină din cortegiu se și afla pe aleea 
bisericii. și scoase pălăria și trase adânc în piept aerul deosebit 
de plăcut. Rămase surprins văzând ce multă lume se adunase. 
Se uită îngrozit la șirul treptelor de piatră ce duceau la ușa 
bisericii. Scoaseră sicriul din mașina mortuară. Doamne, ce 
parfum greu, îmbălsămat se răspândea din interior! Puse umărul 
alături de ceilalți, împărțind povara sicriului. 

Domnul Fennel le ieși în întâmpinare. Cortegiul înainta într-o 
dezordine cuviincioasă. Purtând anevoie sicriul greu, cei patru 
fraţi urcau aleea cu pietriș. Piers observă că Eden nu mai poate 
rezista, că e pe punctul să leșine și tare ar fi vrut ca drumul să 
fie de două ori mai lung. Când ajunseră la ușa bisericii, Maurice 
se apropie și-l înlocui pe Eden care rămase în urmă cu fruntea 
îmbrobonată de sudoare. Auzise încă de departe cuvintele 
pastorului. „Eu sunt învierea și viaţa, zis-a Domnul; cel ce crede 
în mine, chiar de-a murit, trăi-va în veci. 

„„„Nimic nu aducem cu noi pe această lume și nimic nu putem 
lua atunci când o părăsim. Domnul a dat, Domnul a luat, fie 
numele Domnului binecuvântat... ” 

Eden stătea în strană între Renny și Finch. Gândurile i se 
învălmășeau. Sângele îi zvâcnea în urechi. Vedea altarul ca prin 
ceaţă. Ce îngrijorată ar fi fost Alayne dacă l-ar fi văzut atât de 
istovit! In mintea lui, Alayne era acum mereu asociată cu ideea 
grijii faţă de el. 

Remarcă deodată că Finch respira într-un fel ciudat, fornăit. 
Își întoarse privirea spre el și văzu trupul lui tânăr încovoiat, și, 
dincolo de Finch, mâna bronzată pe care Piers și-o ţinea pe 
genunchi. Ce pumn! Se uită pe furiș la faţa lui Piers, arsă de 
soare, cu bărbia proeminentă, cu nasul scurt și gros. La ce se 
gândea Piers acum? La distanţa care-i despărțea? La Pheasant? 
La bunica lor care zăcea întinsă acolo lângă treptele dinaintea 
altarului? 

— Mi-am simţit inima cuprinsă de vâlvătaie și pe când 
cugetam, focul se înteţi... 

Vocea răsunătoare, îndurerată, venind dinspre altar, îi atrase 
atenţia. 

— lată, zilele ce mi-ai hărăzit, scurte au fost; și viaţa-mi 
nimicnicie faţă de veșnicia ta... 


— Săraca bunica! Cât de tare ar fi iritat-o aceste cuvinte. 
Parcă o auzea exclamând: „Nici pomeneală! Nu admit așa 
ceva!” 

Vocea continuă: 

— Oh, îngăduie-mi încă o clipă de odihnă, să-mi pot redobândi 
forțele înainte de a porni pe drumul fără de întoarcere. 

Frumoase versurile lui David! Și cunoscuse viața - nu se 
abţinuse de la nimic. Fragmentele minunate, limpezi precum 
cleștarul ajungeau până la el: — ...văzând că se pierde ca o 
umbră în noapte... și, întocmai ca iarba, deodată se ofilește. In 
zori e verde și se înalță drept, iar seara e cosită, uscată și 
veștedă. 

În definitiv n-avea decât douăzeci și șase de ani. Văzuse şi 
trecuse prin multe și avea să mai treacă prin multe altele. Va 
scrie versuri care vor dăinui, o zi măcar, dacă nu mai mult. Era 
aproape vindecat. Îl cuprinse o dorinţă năvalnică de a scrie. Se 
cufundă în contemplarea propriei sale personalităţi. Uită să se 
ridice când se cântă un imn și Renny îi atinse braţul. Atunci se 
ridică șovăitor în picioare. Trecuse atâta vreme de când nu mai 
fusese la biserică... 


„Zi de mânie! Oh, zi de jale! 
lată împlinitu-s-a profeția prorocilor. 
Cerul și pământul prefăcute în cenușă!” 


Eden se întrebă dacă mai exista oare cineva în ceruri sau pe 
pământ care să deteste imnurile mai mult decât le detesta el. li 
venea să-și lase capul pe spate și să urle ca un câine. Dar nu 
scoase nici un sunet ci apucă supus un colţ al cărţii cu imnuri pe 
care i-o întindea Renny. Nici Renny nu cânta și nici Finch, care 
scâncea. Piers, însă, își înălţă glasul său puternic, de bariton: 


„Ce îndurare să ceară păcătosul de mine 

Cine apărarea o să-mi poată lua 

Când și cei drepţi de milostivire nevoie vor 
avea”. 


Glasul unei femei se ridică clar și minunat dintr-o strană din 
spate: 


„Oh, așază-mă în rândul mielușeilor tăi iubiţi 
Și nu mă umili amestecându-mă printre capre 
Ci înalță-mă până la dreapta ta”. 


Recunoscu glasul lui Minny Ware. Îl urmări, fermecat de 
frumuseţea lui. Il privi pe Renny, întrebându-se dacă îl ascultă și 
el, dar acesta părea absorbit de imnul ce se cânta, rostind 
cuvintele pe tăcute, doar din buze. 

În timp ce domnul Fennel elogia calităţile creștinești ale 
bătrânei Adelina, mintea lui Eden se distra gândindu-se la Minny 
Ware. Și-o amintea așa cum o văzuse în diferite ocazii, 
îmbrăcată întotdeauna în culori vii, plină de viaţă, gata să 
izbucnească în râs la orice zâmbet ce i se adresa. Se gândi la 
gâtul ei alb ca laptele, înălțându-se ca o coloană din gulerul 
răsfrânt. Işi fixă atenţia asupra glasului melodios. Işi spuse c-o 
va ruga pe Alayne s-o invite mai des pe la ei ca să-i cânte. Nu, 
mai bine se va duce el la moșia Vaughan s-o asculte cântând și 
acompaniindu-se la pian. Nu mai avea liniște. Nu mai putea să 
stea așa degeaba. Trebuia să se apuce de ceva, dar de ce 
anume, nu știa! 

Fraţii săi se ridicau. Venise momentul ca sicriul să fie dus la 
groapă. Era sigur că Maurice îl va înlocui iarăși. Renny ieși din 
strană, dar Eden nu schiţă nici o mișcare deși Finch îl împingea 
din spate ca să poată ieși. Aruncă o privire, aproape de 
implorare către Maurice care părea nehotărât, neștiind ce să 
facă. Dar Eden nu putea fi scutit de această îndatorire. Renny 
hotărâse ca toți cei patru fraţi să poarte sicriul, așa se cuvenea 
și deci așa trebuia procedat, chiar dacă unul dintre ei și-ar 
pierde cunoștința. li aruncă lui Eden o privire pe jumătate 
severă, jumătate afectuoasă și, cu o mișcare scurtă din bărbie, îi 
făcu semn să-l urmeze. Cei patru ridicară sicriul. 

O coborâră la groapă. Aruncară ţărână peste sicriu. Se 
rosteau ultimele cuvinte: „Pământul în pământ, cenușa în 
cenușă, țărâna în ţărână... ” Plânsul domolit al lui Meggie se 
împletea cu glasul domnului Fennel. „Cine va primeni trupul 
nostru netrebnic, ca să poată fi deopotrivă cu trupul preacurat al 
Domnului... ” 

Ernest era palid și îndurerat. Faţa i se alungise. Suspina în 
sinea lui: „Mamă, Mamă”. De acum înainte n-o s-o mai vadă 
niciodată. 


Augusta, în mare doliu, își ţinea capul ușor dat pe spate și îi 
privea pe cei din jur cu toată demnitatea durerii ei. Dacă ar fi 
fost scoasă din cadrul acela funebru s-ar fi putut crede cu 
ușurință că arborează expresia ei de profundă jignire. O jignise 
oare moartea? Urma să împlinească și ea șaptezeci și șapte de 
ani. 

Faţa lui Nicholas era ca o stâncă purtând urmele loviturilor 
unor furtuni de mult trecute. Stătea în picioare, masiv, privind 
cu stoicism la groapa neagră care se căsca în faţa lui. De fapt 
nici nu o vedea. Se revedea pe sine, băieţel de cinci ani, stând 
în aceeași strană în care stătuse adineaori, rezemându-se de 
mama lui. De cealaltă parte a mamei ședea Ernest în vârstă de 
trei ani, amândoi toropiți de somn. Mama purta o rochie amplă, 
largă, de culoarea tabacului, în faldurile căreia le plăcea copiilor 
să se ghemuiască, așa cum le plăcea să mângâie panglicile de 
satin ale bonetei ei. Ce frumos păr bogat, roșcat avea mama pe 
vremea aceea! Ce lucru ciudat că această culoare sărise peste o 
generaţie ca să apară ca o văpaie la Renny! Ceva mai încolo de 
mama se contura silueta impunătoare a tatălui lor cu profilul 
său energic și frumos conturat pe care-l moștenise mai întâi 
Philip, apoi Piers, deși la ultima generaţie pierduse ceva din 
distincţia aristocratică. Deh! ce să-i faci, asta nu depinde de 
tine. Eşti azvârlit în această lume, te zbaţi un timp și ești din nou 
azvârlit afară... 

Ernest îl luă de braţ. 

— Haide, Nick, îi spuse. S-a terminat. Plecăm! 

Ernest îl conduse prin labirintul de pietre funerare. De câteva 
ori Nicholas simţi niște junghiuri insuportabile în genunchiul 
bolnav de gută și se poticni. Ciudat, cât de ireal i se părea totul! 
Chiar și cei care veniseră să-i spună câteva cuvinte. Cea mai în 
vârstă dintre domnișoarele Lacey îi luase mâna într-ale ei. 

— Dragă Nicholas, e îngrozitor, nu-i așa? spusese ea. Îmi dau 
bine seama ce simţi! Ştii doar că și noi l-am pierdut pe tata anul 
trecut. Avea nouăzeci și doi de ani! 

Se uită la ea cu un aer absent. Nu o vedea așa cum era acum, 
ci așa cum arătase cu patruzeci și cinci de ani în urmă când îi 
făcuse ochi dulci în intenţia de a se mărita cu el. Poate ar fi 
făcut mult mai bine dacă s-ar fi însurat cu ea în loc s-o ia pe 
creatura aceea flușturatică pe care și-o alesese. Ar fi avut și el o 
familie și poate că tatăl său i-ar fi lăsat lui Jalna, și nu fratelui 


mai mic. Murmură câteva cuvinte de mulţumire pentru 
compasiunea ei și-și continuă drumul șchiopătând. 

Se stârnise un vânt puternic îmbibat de mirosul pământului 
uscat de arșiță. Ierburile lungi din cimitir se plecau voioase în 
faţa lui. „Încă n-a venit seara”, păreau să cânte. Vântul sufla la 
suprafața pământului ca și când ar fi vrut să absoarbă toată 
prospetimea înmiresmată a trandafirilor, crinilor și garoafelor 
îngrămădite pe mormintele familiei Whiteoak. Câţiva nori albi 
erau mânaţi pe întinsul cerului într-o procesiune disciplinată ca 
niște copii de cor în stihare albe. Sunetul înfundat al orgii se mai 
auzea încă dinlăuntrul bisericii. 

Renny se îndreptă în grabă spre mașina lui, împreună cu 
Wakefield care se atârnase de braţul său. 

— Renny, Renny, mă iei cu tine în mașină? Văd că Eden se 
urcă împreună cu Meg și Maurice. 

— Bine, băieţaș. 

Era bucuros că-l are lângă el pe băieţel, bucuros că pleacă din 
locul acela. Lângă mormânt stătuse cu capul sus, cu ochii 
pierduţi în zare și din nou ceva din atitudinea lui sugera teama 
unui cal presimţind moartea. Acum inhală vântul, îl strânse pe 
Wake de mână și făcu un efort ca să nu-și trădeze nerăbdarea 
de a părăsi acel loc. 

Wakefield spuse: 

— Nu cred că bunica ar fi putut avea o zi mai frumoasă pentru 
înmormântare, nu-i așa? Și cred că ar fi încântată dacă ar ști ce 
enorm de multă lume a venit. 

Cimitirul era pustiu. Trupul Adelinei se odihnea în sfârșit în 
parcela unde se aflau mormintele familiei împrejmuite de un 
gard scund din fier cu lanţuri ruginite și mici globuri tot din fier 
cu ţepușe în vârf. Sub povara de pământ, brazde de iarbă și flori 
veștede cu tulpinile plecate, bătrâna Adelina zăcea întinsă 
alături de ce mai rămăsese din Philip al ei, ale cărui oase erau 
probabil de mult albite. La picioarele lor se odihnea tânărul 
Philip, cu Margaret, prima lui soţie, alături. Într-un colţ odihnea 
Mary, a doua lui soție, înconjurată de câţiva prunci din familia 
Whiteoak. Lipsea doar numele Adelinei ce urma să fie curând 
gravat pe placa de granit ce domina restul mormintelor... Pentru 
ea totul se terminase, capriciile, lăcomia pentru unele 
mâncăruri, aţipelile subite, pasiunea pentru culoare, pentru 
scandaluri, pentru scenele iscate în familie. Nu va mai trona în 


rochia ei de catifea, cu boneta, cu inelele, cu Boney lângă umăr, 
în fața căminului aprins. Nu va mai pretinde niciodată, cu acea 
izbucnire impetuoasă a inimii ei nedomolite: „Să vină careva, 
repede, să mă sărute!” 

Nimeni nu avea s-o mai vadă vreodată. 

Cineva, cu înclinații meditative care ar fi cunoscut bine firea 
ei, s-ar fi întrebat, poate, ce soi de copac avea să-și tragă seva 
din acest mormânt, în zilele unui viitor îndepărtat. Cel mai 
potrivit ar fi fost un copac flamboaiant ca aceia din ţinuturile 
sudice dacă așa ceva s-ar fi putut întâmpla, într-un ţinut nordic. 
Cum acest lucru nu era posibil, nimic nu putea prinde mai bine 
viaţă din constituţia ei robustă și spiritul ei neînfrânt decât un 
brad scoţian. 


XX 
TÂNĂRUL PRETENDENT 

De cum deschise ochii, Wakefield simți în aer că se va 
întâmpla ceva senzațional. Felul în care perdelele de la ferestre 
fluturau bătute de briză îl duseră cu gândul la pânzele umflate 
ale unei corăbii. Se simțea ceva neobişnuit în mireasma aerului, 
sosit parcă de undeva de departe, dintr-o altă țară, purtând cu 
sine uimitoare aventuri. Un cocoșel micuț, care tocmai învăţa să 
cânte cucurigu, scăpase din coteţ și ajunsese până pe pajiște. 
Acum se tot ridica în vârful gheruţelor, bătea din aripi și rostea 
câte un cucurigu plângăreț dar plin de mândrie. 

In pijama, aplecat peste pervazul ferestrei, Wakefield îl 
urmărea cu ochii încă împăienjeniţi de somn dar în care se și 
aprinsese un licăr poznaș. Umărul hainei de la pijama era sfâșiat 
și un colț rupt din fundul pantalonilor flutura când briza i se 
strecura de-a lungul spinării. De când Meg se măritase, nimeni 
nu se mai îngrijea de hainele lui, dar faptul nu părea să-l 
preocupe, întrucât el era de părere că dezvoltarea capacităţilor 
mintale și îmbogățirea experienţei de viață erau mult mai 
importante pentru el decât corectitudinea vestimentară. Soarele 
care-i încălzea umărul dezgolit, fluturarea pijamalei rupte erau, 
pentru el, mult mai stimulatoare decât o rânduială banală. 
Observă că o pană din coada doar pe jumătate crescută a 
cocoșelului stătea zbărlită și îl cuprinse un simțţământ de 
solidaritate. Il văzu pășind ţanţoș printre ciori ciugulind 
delicatese de pe pajiște. De fiecare dată, înainte de a hăpăi 
ceva, râcâia scurt pământul, cu vioiciune. Wakefield își spuse că 
i-ar place și lui să-și ia micul dejun în același mod. Se închipui 
umblând apăsat pe pământ, în patru labe, scurmând după 
bucățele de pâine prăjită unse cu unt, sau, și mai grozav, după 
bomboane de ciocolată învelite în staniol. 

Se gândi c-ar fi indicat să se uite cât e ceasul. Nu voia să-și 
piardă în meditaţie prea multă vreme din zi. Se duse la masa de 
toaletă unde printre articolele de toaletă ale lui Renny, nu multe 
la număr, sălășluia și ceasul deșteptător. Era un ceas cu toane, 
deși purta înscrise în partea de sus a cadranului cuvintele „Big 
Ben”. Rămânea zilnic în urmă cu douăzeci de minute și putea fi 
socotit un leneș dacă sistemul său de alarmă n-ar fi trebuit 
potrivit cu jumătate de ceas înainte de ora când doreai să sune, 
atât de nerăbdător era să se declanșeze. De câte ori nu se 


trezise băieţelul în toiul nopţii și-l văzuse pe Renny jumătate 
îmbrăcat, cu faţa aproape lipită de cadranul lui Big Ben și cu o 
privire decisă exprimând voinţa de a învinge în duelul 
permanent dintre el și ceas! Era zece fără douăzeci. Cu 
siguranţă nu mai rămăsese cine știe ce din micul dejun, în orice 
caz nu ceva care să poată stârni o poftă de mâncare capricioasă 
ca a lui. Deschise sertarul de sus al scrinului lui Renny și 
descoperi acolo printre grămezile de cravate și teancurile de 
batiste, orânduite cu grijă, o cutiuţă de tablă cu inscripţia: 
„Tablete pentru piept și plămâni”. Pastilele aveau un gust 
puternic aromat, de scorțișoară și cu toate că nu erau prea mari, 
puteau păcăli foamea celui ce le înghiţea, până s-ar fi ivit ceva 
mai apetisant decât un „porridge” pe jumătate rece și un ceai 
călăi. 

Işi puse pe limbă o tabletă și, după ce termină cu îmbrăcatul 
mai strecură câteva în buzunarul pantalonilor săi scurți. Metoda 
lui de a se spăla ţinea de domeniul miracolului: producea un 
efect extrem de mulţumitor, cu un minimum de efort. Își petrecu 
totuși o bună bucată de vreme cu pieptănatul părului, deoarece 
remarcase că luciul lui producea invariabil o impresie favorabilă 
asupra celor mai vârstnici din familie, cu excepţia lui Piers 
căruia îi făcea o deosebită plăcere să-l ciufulească în răspăr. 

Era pe punctul de a cobori când auzi gunguritul vioi prin care 
Mooey obișnuia să-și exprime satisfacția de dimineaţă. Se furișă 
până la ușa camerei lui Pheasant și privi înăuntru. Nu era nimeni 
acolo în afara copilașului care stătea pe o cuvertură așternută 
pe podea și sugea din biberon. Când îl zări pe Wakefield începu 
să dea voinicește din piciorușe și, îndepărtând biberonul, se 
porni să zâmbească voios cu gura tot mai larg deschisă, până ce 
toți dinţișorii lui ca perlele apărură la vedere. 

— Nga-nga! Ee-ei! Nga-nga! 

— Bună, Mooey! îi răspunse Wakefield afectuos. Te bucuri că-l 
vezi pe bătrânul tău unchi, nu-i așa? 

— Nga-nga! Brrr! bolborosi Mooey, și-și vâri din nou biberonul 
în gură. Sugea din răsputeri, cu buzele tremurânde și cu ochii 
privind spre vârful nasului. 

Wakefield îl luă de subţiori și-l ridică în picioare. Cu tălpile lui 
mici, goale, Mooey începu să calce apăsat pe pătură dar scăpă 
biberonul și atunci o umbră îi întunecă fruntea trandafirie. 


Deviza lui era: „Fiecare lucru la timpul său și făcut cum trebuie”. 
Această plimbare în timpul suptului îl deruta. 

— Bab! declară el încercând să se uite la fața unchiului său 
Bab-bab-bab! 

Wakefield îl plimbă prin toată camera ţinându-l între 
genunchi. 

— Gigea, gigea plimbărica! spuse, pe un ton ce nu admitea 
replică. Biberonul câh, na, na, biberonul! 

Dar Mooey era de altă părere. Acolo, pe pătură, se afla 
biberonul lui, plin încă pe jumătate cu delicioasă apă îndulcită 
iar el, la multe mile distanţă, prins de două mâini ca într-o 
menghine, în timp ce o pereche de picioare cu pantaloni de 
tweed și ghete de piele îl ţineau prizonier de ambele părți. 

— Ha-ha-ha-ha! ţipă el, dar ţipătul lui era de văicăreală nu de 
veselie. 

— Sșt! făcu Wakefield sever, că acum ne trezim cu mămicuţa 
ta, și ne face o papară! Ce-i cu tine? De ce nu mişti piciorușele 
ca să-nveţi să umbli ca lumea? Și eu care-mi dau atâta 
osteneală cu tine! Ştii ce poţi să păţești dacă nu ești cuminte? 
Nuuu? Ei bine, află că o să vină un lup mare și o să te pape 
imediat. 

Din fericire Mooey nu era în stare să priceapă sensul acestei 
înfricoșătoare posibilități dar când își dădu capul pe spate și 
privi în sus spre faţa lui Wakefield desluși, pe chipul acela neted 
și expresiv, ceva care-i aduse lacrimi în ochi și-l făcu să-și ridice 
glasul până la înălțimea unui urlet disperat. Wakefield grăbi 
copilul spre ușă și, menținându-și echilibrul într-un picior, o 
închise cu celălalt, îl duse apoi spre pătură unde-i dădu drumul 
atât de brusc, încât, timp de o clipă, copilul tăcu încercând să-și 
păstreze echilibrul. 

Wakefield ridică biberonul și-l scutură. Scoase suzeta și gustă 
lichidul insipid. La această priveliște, în ochii încă umezi ai lui 
Mooey apăru o expresie atât de indignată încât Wakefield se 
grăbi să-l liniștească. 

— N-ai încredere în nenea Wake? întrebă el. Greșești 
fundamental dacă-ţi închipui că vreau să beau din leșinătura 
asta oribilă. Şi dacă n-ai fi atât de prostuţ, nu i-ai lăsa să te 
păcălească! Eu am să-ţi dau ceva într-adevăr bun. Şi o să-ţi facă 
și bine, mai ales că pari cam răgușit. 


Mooey scoase niște sunete care trădau o stare de cumplită 
disperare, și-l urmări fascinat pe Wakefield care luă două 
„tablete pentru piept și plămâni” și le lăsă să cadă în biberon. 
Acoperi gura biberonului cu palma și-l scutură energic. Tabletele 
se dizolvară destul de încet dar în cele din urmă apa căpătă o 
culoare închisă ca de otravă și Wakefield trase concluzia că 
lichidul absorbise suficient din însușirile curative ale tabletelor. 
Puse suseta la loc și potrivi biberonul în mânuţele întinse, ale 
nepotului său. 

— Poftim, băiete! spuse el prietenos și un zâmbet binevoitor îi 
arcui buzele, văzând cu cât entuziasm se puse Mooey din nou 
pe supt. 

Nu făcea parte din organizaţia cercetașilor. Nu era destul de 
rezistent fizic pentru a participa la acţiunile lor. Cu toate acestea 
îl încânta ideea de a începe fiecare zi cu o faptă bună. Era genul 
de băiat a cărui libertate nu putea fi limitată de regulamentul 
vreunei organizaţii, dar ţinea totuși să-și însușească tot ce era 
bun din orice fel de crez. 

Cobori scările cu pas ușor. Jos, în hol, se opri interesat când îl 
văzu pe Rags deschizând ușa de la intrarea principală, pentru a 
primi pe cineva. Era domnul Patton, avocatul bunicii. Tinea în 
mână o servietă și, în timp ce Rags îi lua paltonul, îi adresă lui 
Wakefield un zâmbet plăcut dar oarecum nervos. 

— Bună dimineaţa, spuse, ce mai faci? 

— Vă mulţumesc, domnule, răspunse Wakefield, mă simt 
bine, atât cât se poate după toate prin câte am trecut. 

O auzise pe mătușa Augusta debitând aceste vorbe față de 
domnul Fennel cu o zi înainte și nu vedea de ce un răspuns atât 
de încărcat de demnitatea doliului nu putea fi folosit de orice alt 
membru al familiei. 

Domnul Patton îl privi pătrunzător. 

— Hâm, făcu el sec. Da, îmi închipui. Așa e, așa e! 

Mătușa Augusta apăru în pragul camerei de zi. li întinse mâna 
domnului Patton și Wakefield observă că aproape întreaga 
familie era adunată în cameră. Într-un colţ, unchiul Nicholas 
ședea în fotoliu și-și umplea pipa; unchiul Ernest stătea lângă o 
fereastră, lustruindu-și nervos unghiile de la o mână de palma 
celeilalte. Piers și Renny stăteau alături discutând și nici bine nu 
intră domnul Patton când apărură și Meg cu Maurice. Meg o 
ţinea în braţe pe fetița ei, Patience. Wakefield ardea de 


curiozitate. Totodată se simţea și contrariat descoperind că o 
consfătuire secretă de familie ajunsese până în această fază 
fără ca el să aibă cunoștință. 

Finch traversă holul, cu un aer chiar mai sfielnic ca de obicei 
și se îndreptă la rândul său spre ușa camerei de zi. Wakefield îl 
apucă de braţ. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă plin de curiozitate. Ce pun la cale 
acolo? 

— Testamentul. Patton va da citire testamentului. 

— Testamentul? Oh! Atunci o să aflăm cine va fi moștenitorul, 
nu-i așa? 

— Tacă-ţi gura, șopti Finch și, dându-l la o parte, trecu înainte. 

Dar de Wake nu se putea scăpa atât de ușor. Il urmă pe Finch 
în cameră și-și trase un scaun lângă domnul Patton care se 
așezase la masa pătrată, cu câteva hârtii în faţa lui. 

Domnul Patton îl privi pe deasupra ochelarilor: 

— Cred că nu e indicat ca băiatul să rămână aici, spuse 
mătuşa Augusta. 

— Sigur că nu, încuviinţă Piers. 

— Wake dragă, spuse Meg, săltând-o ușor pe Patience pe 
genunchi, du-te fuga și hrănește-ţi iepurii. 

Wakefield nu protestă dar își trase scaunul mai aproape de 
masă și, pentru orice eventualitate, împinse sticla de săruri a 
mătușii Augusta la îndemâna domnului Patton. 

— Să iasă afară copilul ăsta, mărâi Nicholas din colţul său, 
arătând spre Wake cu pipa. 

— Nu înţeleg, începu Renny, dar Piers luă băieţelul de braţ și-l 
scoase în hol. 

Băiatul rămase acolo, zădărât ca un pui de prigorie alungat 
din cuib, privind la ușa închisă atât de implacabil în nasul lui. 
Auzi pe cineva coborând scările în grabă și o zări pe Pheasant. 

— Oh, făcu ea când văzu ușa închisă. Am întârziat! A trebuit 
să fug până sus la Mooey. Mă întreb ce e mai bine să fac acum. 

— Du-te și ia-l pe Mooey, o sfătui Wakefield, posomorât. Poate 
o să te lase să intri dacă ai un copil în braţe. Meggie și l-a adus 
pe alei. 

Pheasant îl privi lung. 

— Ce caraghios! Am auzit de femei care își iau cu ele copiii la 
judecătorie, pentru a influenţa juriul. Poate crede că... 


— E numai familia înăuntru, spuse Wakefield, și cred că a fost 
un gest odios din partea lor să mă dea afară! 

— Cum, te-au dat afară? Nu știu zău dacă le convine să fiu și 
eu de faţă. Piers nu mi-a spus să vin, dar nu mi-a spus nici să nu 
vin. Nu știu... 

Wakefield nu era dispus s-o încurajeze cu tot dinadinsul. 

— Cred că e mai bine să nu intri, fata mea, o sfătui el. Eşti 
mai în siguranţă aici, cu mine. 

— Dacă își închipuie că mă interesează banii lor, se înșală 
amarnic! strigă ea supărată. 

— Fac prinsoare că eu îi moștenesc, se lăudă el. 

— Fac prinsoare că nu! 

Wakefield se uită prin gaura cheii. Nu putea să vadă nimic în 
afară de mâinile domnului Patton scotocind printre hârtii. Îi auzi 
pe cei dinăuntru tușind pe toate vocile. S-ar fi părut că toţi din 
familie își dreg glasurile în cor. Apoi domnul Patton începu să 
vorbească cu o voce mormăită, imposibil de deslușit. 

Wakefield se întoarse și se uită spre locul unde stătea 
Pheasant. Dar ea nu se mai afla acolo - o zări dispărând pe scări 
în sus. Wakefield se gândi să iasă și să respire puţin aer curat 
până se va termina citirea testamentului. 

— Mă întreb cât o să mai dureze, îi spuse lui Rags care intrase 
dar nu apucase să-l vadă trăgând cu ochiul pe gaura cheii. 

— Păi, io zic c-o să mai ţie un picuţ, își dădu Rags cu părerea, 
ștergând de praf oglinda cuierului de deasupra căruia apărea un 
cap de vulpe sculptat, și adăugă sarcastic: — Bănuiesc c-o s- 
aveţi timp berechet să vă comandaţi o mașină d-alea noile în 
căzu’ c-oţi fi moștenitoru' cocoanei bătrâne. 

— Nu încape nici un „în cazu’ ”, replică Wakefield mânat de o 
pornire subită. Sunt. 

— Sigur că sunteţi! îl luă Rags în râs. Așa cum câștigai și eu 
lozu’ ăla marele. O să plecăm împreună să facem înconjoru' 
lumii. 

— N-ai decât să râzi, răspunse Wakefield cu un aer serios, dar 
acesta este adevărul! Așa mi-a spus chiar bunica cu puţin 
înainte de a muri. 

Rags rămase cu gura căscată la el și cu cârpa de praf în 
mână. Fără voia lui, era sincer impresionat. 

— Păi, dacă ce ziceţi i-adevărat, ăi dinăuntru o să aibă o 
sorpriză cum n-a avut ei în viaţa lor. 


— Da, încuviinţă Wakefield. Și o să le pară rău că m-au dat 
afară și pentru tot restul. 

— Tare-aș vrea să știu dacă mi-aţi zis adevăru'. 

— O să afli foarte curând. 

Wakefield ieși afară în aerul dimineţii Se plimbă agale de-a 
lungul stratului de flori smălţat cu gălbenele, ochiul boului și 
cârciumărese. Pânze de păianjen strălucitoare atârnau ca niște 
văluri pe gardul viu de cedru acolo unde razele soarelui nu 
pătrunseseră încă. Un mesteacăn își presăra pe verdele umed al 
pajiștii frunzele mărunte, îngălbenite. 

Cum să-și petreacă timpul până se va termina citirea 
testamentului? Wakefield simțea că trăiește un moment 
important din viaţa lui, pe care nu trebuia să-l petreacă oricum. 
Foamea începu să-l chinuie dar gândul de a intra din nou în casă 
îi era nesuferit. Albastrul și auriul dimineţii, palele ușoare de 
vânt care se hârjoneau ca niște mielușei zburdalnici în spaţiul 
nelimitat al aerului liber erau necesare stării lui de spirit. 

Cu mâinile în buzunare porni tacticos înspre spatele casei, 
unde descoperi un butoi plin cu apă de ploaie, așezat sub o 
streașină. Se cinchi lângă el și-și contemplă imaginea întunecată 
reflectată pe fundul strălucitor al apei. lată cum arată 
moștenitorul milioanelor Whiteoak! Îşi supse obrajii, încercând 
să dea nasului arcuirea caracteristică familiei Court, dar când 
mușchii începură să-l doară din cauza încordării își relaxă fața 
făcând câteva strâmbături hidoase. 

La vederea acestor strâmbături reflectate în apă izbucni în râs 
iar micul cocoșel care se ţinuse tot drumul după el îi răspunse 
cu un cucurigu fălos. 

— Ce tot strigi cucurigu? îl întrebă Wakefield. Dac-ai fi în locul 
meu ai avea dreptul să strigi. Dar tu ce-ai putea să moștenești, 
poţi să-mi spui? Un cuib vechi și murdar, și un vierme, doi. Ştii 
tu cine sunt eu? Eu sunt moștenitorul milioanelor Whiteoak, așa 
că ai să strigi cucurigu când o să-ţi poruncesc eu, și nu înainte! 

Cocoșelul privi în sus spre el atât de încordat încât își răsuci 
capul aproape cu totul. Ochii lui chihlimbarii strălucitori 
scânteiară de lăcomie. 

Wakefield descoperi apoi în apa de ploaie a butoiului un 
gândac negru pe jumătate înecat, zăcând pe spate și lăsând să 
se vadă că mai trăiește doar printr-o ușoară zvâcnire a 
picioarelor. Wake rupse un fir de iarbă și cu ajutorul lui împinse 


gândacul de jur împrejurul butoiului. O barcă mică și drăguță 
care făcea înconjurul lumii. Îl făcu să poposească în diferite 
porturi - Gibraltar, Suez, Ceylon. Cât de mult, îi plăceau 
denumirile acestea din lecţiile de geografie pe care le făcea cu 
domnul Fennel! Ce fericit, ce fericit gândac! 

Păcat! Tocmai când ajunseseră la $anghai se scufundă. 
Destul de urât din partea lui. Puţini gândaci canadieni aveau 
norocul să ajungă până la Şanghai. 

Se uită după el, și-l văzu zăcând pe spate în fundul butoiului. 
Trebuia salvat. Își suflecă mâneca și-și vâri braţul subţirel și 
bronzat în apă, găsi gândacul și-l așeză cu spinarea la soare. Se 
întinse pe jos lângă el, urmărind cu satisfacţie cum revine încet 
dar sigur la viaţă. Era a doua faptă bună din dimineaţa aceea. 

Un viermișor subţirel și albicios cobora din văzduh atârnat de 
un fir străveziu. Cea mai ușoară adiere îl legăna când până 
deasupra butoiului cu apă de ploaie, când deasupra ierbii. 
Netulburat, își continua coborârea iar firul argintiu se tot lungea, 
depănat de pe un mosor invizibil. Un prihor traversă curtea 
țopăind grăbit și o păsărică ciripi dintr-un arțar. 

Viermele atinsese pământul. O unduire îi străbătu corpul 
subțirel și porni încetișor pe sub un fir de iarbă care îl domina. 
Dar Wakefield nu avea să-i afle destinaţia sau motivul pentru 
care coborâse dintr-o altă sferă în aceasta. O furnică neagră, 
fudulă, se năpusti asupra lui, îl hărţui, îl înăbuși, îl ucise. Era o 
furnică atât de importantă și înfumurată încât nu se putea înjosi 
să care ea însăși trupul viermelui până la mușuroi. Se prea 
poate să-și fi vârât antenele în gură și să fi șuierat, deoarece un 
grup de furnici mici răsăriră ca din pământ și înhăţară viermele, 
se luptară cu greutatea lui, îl târâră lăsând o vagă urmă printre 
firele de iarbă, până dispărură din vedere. Wakefield nu fusese 
singurul martor al tragediei, căci o făptură ciudată, cu un 
pieptar galben pufos și spatele galben ca șofranul își făcuse 
apariţia pe marginea unei frunze de brustur și se holba cu ochi 
bulbucaţi, tot sucindu-și și răsucindu-și antenele. 

Lui Wakefield nu-i plăcu deloc înfățișarea lui. Smulse frunza 
de brustur și o întoarse cu faţa în jos peste insectă. „Și astfel se 
încheie cea de a doua parabolă” spuse el. 

Păsărică piui, cocoșelul trâmbiţă cucurigu. Wakefield îi azvârli 
una din tabletele pentru piept și plămâni. 


— Poate o să-ţi dreagă glasul, îi zise. N-am auzit niciodată un 
cucurigu atât de piţigăiat. Ai grijă, suge-o încet! 

Cocoșelul o înghiţi la repezeală și rămase atât de încântat de 
gustul ei aromat de scorţișoară încât veni mai aproape în 
speranţa că va mai primi încă una. Așa descoperi gândacul 
negru care făcea încercări disperate de a înfrunta din nou 
responsabilităţile vieţii. Cocoșelul căscă un ochi, ciuguli, înghiţi 
și gândacul dispăru fără urmă. 

Wakefield se ridică, își șterse de praf genunchii goi și scoase 
un suspin de fericire. Procurându-i cocoșelului un gândac, făcuse 
cea de a treia faptă bună. Şi cu asta cupa faptelor lui bune se 
umbpluse. 

Nu însă și stomacul! Era nedrept ca el, moștenitorul 
milioanelor Whiteoak, să umble cu stomacul gol. 

Se cinchi în fața unei ferestre de la subsol și cu ochii mijiţi 
încercă să deslușească ceva în obscuritatea de jos. O zări pe 
doamna Wragge frământând aluatul, îi văzu pumnii roșii izbindu- 
| cu atâta energie încât se întrebă dacă nu cumva bietul aluat 
suferă cu adevărat. Bessie, fata de la bucătărie, curăța legume 
într-un colţ, cu părul căzut în ochi. Rags, cu ţigara în gură, 
curăța cuţitele cu un dop muiat mai întâi într-o mică baltă de 
apă de pe scândura pentru spălat apoi într-o grămăjoară de 
nisip după care se apuca să lustruiască plin de înverșunare lama 
cuţitului. Rags era întotdeauna furios când se afla la subsol. 
Oricât de calm ar fi fost atunci când se afla sus în casă, 
dispoziţia lui Rags ajungea la punctul de fierbere imediat ce 
cobora scările. Nu, Wakefield, n-avea poftă să ia micul dejun în 
acea hrubă! 

Traversă câmpul alergând, sări peste gardul de fier pe 
jumătate căzut și ajunse pe drum. În scurtă vreme, se afla în 
faţa ușii fierăriei, străjuită de ulmii ei înalţi. John Chalk, fierarul, 
potcovea un cal cenușiu de povară. Îi azvârli lui Wake o privire 
pe sub sprâncenele stufoase și-și văzu mai departe de treabă. 
Când lăsă din mână copita calului și se îndreptă de spate, 
Wakefield îi spuse: 

— Poneiului meu i-a căzut potcoava pe care i-ai pus-o ultima 
oară. 

— Ei drăcie, făcu Chalk. Ești sigur că taman aia? N-ar fi trebuit 
să-i cadă așa repede. 

Wakefield îl privi neîncrezător. 


— Zău? Eu am avut îndoieli chiar de când i-ai pus-o. Mi s-a 
părut o treabă cam de mântuială. 

Chalk îl străfulgeră cu privirea. 

— la te uită ce obrăznicie! Nu s-a existat vreodată o potcoavă 
mai bine bătută, află asta de la mine! 

Wakefield își încrucișă braţele. 

— N-aș vrea să mă văd silit să nu-ţi mai fiu client, spuse. 

— Dumneata, client! Asta-i bună! zbieră fierarul. Dumneata 
cu un singur ponei pricăjit pe care l-aș putea lua la subţioară ca 
pe o oaie! Ţine-ţi-l sănătos și să-ţi fie de bine. lo cred c-o să-mi 
ţin zilele și fără unu’ ca el! Își șterse fruntea cu palma lui 
înnegrită de funingine. 

— Ei bine, spuse Wake, dacă n-ar fi vorba decât de ponei ar 
mai merge să fii așa năzuros. Dar s-ar părea că nu peste mult 
voi avea un șir întreg de cai de curse. Ştii, eu sunt moștenitorul - 
moștenitorul averii bunicii mele. 

— Ce mai poveste, îl ironiză Chalk. Nu și-ar fi lăsat cocoana 
bătrână banii unui mucos înfumurat ca dumneata. 

— Tocmai acesta a fost motivul. Ştia că am nevoie de ei - cu 
inima mea șubredă și toate celelalte. Eu știam de multă vreme 
dar familia află abia acum, în dimineaţa asta. 

Chalk îl privi cu un amestec de admiraţie și dezaprobare. 

— Ei... dac-o fi adevărat și chiar ai moștenit banii cocoanei 
bătrâne, mi se rupe inima de mila familiei fiindcă din toți 
pungașii cu nasu’ pă sus și cu gura mare, mătăluţă ești cel mai 
dat naibii. Începu să bată cu ciocanul așa de tare pe nicovală 
încât discuţia nu mai putea continua. Deși erau buni prieteni, 
relaţiile lor deveneau adesea furtunoase. 

Timp de câteva clipe Wakefield îl lăsă pe fierar să simtă 
greutatea privirii cu care-l ţintuia înainte de a se îndepărta cu 
demnitate de-a lungul străzii lăturalnice. Se opri în fața căsuţei 
familiei Wigle. Ca de obicei, Muriel se dădea huţa cu poarta. 
Wake o frână atât de brusc încât fetiţa căzu. Inainte ca ea să 
izbucnească în plâns, Wakefield o luă de mână și-i spuse: 

— Haide, Muriel. Te iau cu mine să-ţi fac o trataţie. 

Ușa căsuţei se deschise lăsând să apară capul doamnei Wigle. 

— Muriel! strigă ea. Să nu-ndrăznești cumva să ieși din curte! 
Vino înapoi aici în secunda asta! 

— Da’ m-a invitat la o trataţie! scânci Muriel. Vreau să merg 
cu el la trataţie! 


— Nici o trataţie, îi răspunse mama. Ultima oară când te-a 
poftit la o trataţie ai venit acasă cu rochia numai zdrenţe. 
Trataţiile astea or fi plăcute pentru el, dar pe fii-mea n-o mai 
duce el la așa ceva! 

Wakefield ascultă această tiradă cu un aer plin de reproș. 

— Doamnă Wigle, spuse, n-a fost vina mea că Muriel a căzut 
în pârâu sau că oaia aceea bătrână a tăvălit-o încolo și încoace 
de i-au intrat scaieţi în păr. Am făcut ce-am putut ca s-o salvez. 
Dar uitasem cum o cheamă pe oaie și nu asculta decât dacă o 
strigai pe numele ei. Știţi, noi le-am pus câte un nume tuturor 
animalelor noastre, nouă toate ne sunt dragi. 

Doamna Wigle cobori pe alee, cu braţele vârâte sub şort. 
Părea ceva mai potolită. 

— Unde aveai de gând s-o duci în dimineaţa asta? se interesă 
ea. 

— Numai până la prăvălia doamnei Brawn să-i ofer ceva bun. 

— Bine, dar s-o aduci imediat înapoi acasă. Și-aș vrea să-mi 
mai spui un lucru. L-ai auzit cumva pe fratele dumitale 
pomenind despre repararea acoperișului meu? De câte ori 
plouă, apa curge gârlă în camera cea mai bună. 

Wakefield își încruntă sprâncenele lui subţiri negre. 

— Nu l-am auzit spunând niciodată vreun cuvânt despre asta, 
doamnă Wigle. Se pare că nu-i pasă de nici un acoperiș stricat 
atâta vreme cât cel de la grajd e în bună stare. Dar să vă spun 
ce-am de gând - o să vă repar eu însumi acoperișul! 

— Dragul de el! Vorbește de parcă ar putea să mi-l repare! 

— Vreau să vă spun că o să poruncesc să vi-l repare. Ştiţi, am 
moștenit toți banii bunicii și intenţionez să fac tot felul de 
servicii doamnelor care s-au purtat frumos cu mine. Hai, vino, 
Muriel! 

Doamna Wigle rămase uluită de minunăţia acestei vești. Un 
băieţel cu o avere atât de mare! Ce încântare să-l vezi ţinând-o 
pe Muriel a ei de mână. Răsucindu-și mai strâns mâinile în șorț îi 
urmă până la prăvălia doamnei Brawn. Nu-i lăsă răgazul necesar 
să comunice el însuși știrea doamnei Brawn cea grasă. Se grăbi 
s-o facă în locul lui, după care cele două femei rămaseră 
copleșite de admiraţie, în timp ce el cerceta cu atenţie 
conţinutul vitrinei. 

— Am fost atât de emoţionat, murmura el, ca pentru sine, că 
n-am fost în stare să-mi iau micul dejun. Aer, mi-am zis, am 


nevoie de aer... Cred c-am să iau două brioșe cu stafide, o tăviţă 
de prăjituri cu cremă și trei sticle cu suc de portocale. Muriel, tu 
ce vrei? 

Stătea în faţa tejghelei, subţirel și fragil, cu un picior petrecut 
peste celălalt, cu capul său brun aplecat deasupra sticlei din 
care băutura delicioasă îi aluneca pe gât, prin cele două paie. În 
faţa sa se aflau celelalte sticle nedestupate încă, prăjiturile cu 
cremă și una din brioșele cu stafide. Tinea în mână cealaltă 
brioșă, pufoasă, lipicioasă, abia scoasă din cuptor. Lângă umărul 
său era capul cu părul lânos al lui Muriel care înălța spre el ochi 
plini de admiraţie în timp ce mesteca o brioșă. L-ar fi urmat 
până la capătul pământului. 

Peste capetele lor, vocile celor două femei sporovăiau în 
continuare discutând perspectivele lui minunate. Doamna Brawn 
nu se mai sinchisea de datoria lui de douăzeci de cenți care 
sporea văzând cu ochii. Doamna Wigle uită de acoperișul ei prin 
care trecea ploaia. Își tot sucea și răsucea mâinile în șorţ. 

Dinspre cuptorul aflat în camera din spate răzbi un miros 
insinuant de prăjituri arse. În capul lui Wakefield se învârteau 
gânduri minunate - ca niște bani de aur într-o pușculiţă. 


XXI 
MOȘTENIREA 

În hol, era gata să se ciocnească de domnul Patton, care-și 
punea haina. Domnul Patton avea expresia penibilă a unuia care 
mâncase ceva ce nu-i căzuse bine. Expresia de pe faţa lui 
Renny, care-l conducea la ușă, era chiar mai penibilă. Zise: 

— Sunteţi sigur că nu există nici o îndoială asupra echilibrului 
ei mintal? 

Domnul Patton își ţuguie buzele: 

— Absolut nici o îndoială. 

— Ei bine, avea dreptul să facă ce-i place cu banii ei 
personali, dar... pentru unchii mei e cam neplăcut. 

— Da, da... Da, într-adevăr. 

— Şi atât de neașteptat. N-a lăsat niciodată impresia că ţine 
la el în mod deosebit. Avea mult mai multă afecţiune pentru 
Piers. 

— Nu se poate ști niciodată. 

— Cu femeile... probabil că nu. 

— Nici cu bărbaţii. E nemaipomenit ce sunt în stare să facă 
unii. Domnul Patton își luă pălăria din cuier și rămase cu ochii la 
ea; apoi, aruncând o privire furișă spre camera de zi cufundată 
în tăcere, adăugă pe un ton înăbușit: — Eu am încercat de fapt 
s-o sfătuiesc să-și schimbe hotărârea. Nu mă feresc să-ţi spun 
asta dumitale. Dar... dânsa era... 

Domnul Patton ridică din umeri. 

— Nu prea îngăduia amestecul în treburile ei, știu. 

Luându-și servieta și privindu-l pe Renny în ochi cu oarecare 
stânjeneală, domnul Patton spuse: 

— E greu și pentru dumneata. Mai ales că în testamentele 
anterioare... 

Renny se încruntă. 

— Nu-mi fac probleme din asta. Câte testamente spuneaţi că 
au fost? 

— Opt în cei douăzeci de ani în timpul cărora m-am ocupat de 
chestiunile financiare ale  dumneaei. Unele schimbări, 
bineînţeles, erau doar de mică importanţă. In cele mai multe 
însă dumneata... _ 

Deveniră conștienți de prezenţa băieţelului. li privea lung, 
iscoditor. Renny presimţi o întrebare din partea lui și-i puse pe 


ceafă o mână pentru a-l opri. Buzele domnului Patton din 
ţuguiate se lăţiră într-un zâmbet. 

— Arată binișor, remarcă el. 

— N-are pic de os în el. Doar zgârciuri. N-are poftă de 
mâncare. 

Avocatul îi pipăi braţul lui Wake. 

— Nu-i prea solid! Totuși, are ochi vioi; să nu uităm însă că în 
familia dumneavoastră predomină ochii vioi. 

— Cine... începu Wakefield, dar degetele lui Renny se 
încleștară pe gâtul lui. 

Îi strânse mâna domnului Patton. Avocatul ieși grăbit spre 
automobilul de afară. 

— Dar cine... începu Wake din nou. 

Stăpânul Jalnei scoase o ţigară, frecă un chibrit sub tăblia 
cuierului pentru pălării și, după ce flacăra lui aprinse ţigara și se 
reflectă în ochii lui, îl aruncă în rastelul de umbrele. Apoi se 
îndreptă spre liniștea nefirească a camerei de zi, urmat de 
Wakefield. 

În viaţa lui nu văzuse o încăpere mai ciudată. Și salonul 
păruse ciudat când bunica zăcuse întinsă acolo în coșciugul ei 
cu lumânările aprinse în jur iar prezenţa morţii îngreunase aerul, 
dar atmosfera din camera de zi era și mai ciudată. Fiindcă, deși 
aerul era apăsător ca moartea, era încărcat de viața unor 
sentimente contradictorii. 

Nicholas şedea tot în colţ cu pipa lui. O ţinea între dinţi și se 
holbă la Renny și la Wakefield când intrară în cameră fără să 
pară însă că-i vede. Îl mângâia pe Nip, foxterierul lui, pe spate, 
cu o mână mare, tremurătoare, și părea că nu-și dă seama nici 
de prezenţa acestuia. 

Ernest își freca unghiile de la o mână de palma celeilalte, și 
părea că nu încetase nicio clipă s-o facă. Acum se opri totuși și 
începu să-și ciocănească dinţii cu unghiile, ca și când toată 
munca de lustruire avusese acest unic scop. Augusta arăta mai 
calmă decât ceilalţi, dar ceea ce-l tulbură pe Wake era că ochii 
ei, ațintiţi asupra lui Ernest, erau plini de lacrimi. Nu mai văzuse 
până atunci lacrimi în ochii ei. 

Ochii lui Piers, ai lui Maurice și chiar ai micuţei Patience 
căutau spre Finch, iar Finch arăta atât de jalnic cum Wakefield 
nu mai văzuse pe nimeni în toată viaţa lui. Nu, nu putea fi el 
moștenitorul averii! 


— Dar cine? stărui el, cu vocea lui piţigăiată pătrunzătoare. 
Cine? 

Toţi ochii, închiși sau deschiși la culoare, arzători sau stinși se 
întoarseră spre el. Cuvintele îi îngheţară pe buze. Incepu să 
plângă. 

— Nimic de mirare că plânge copilul ăsta, rosti Augusta, 
privindu-l mohorâtă. Până și el e conștient de atrocitatea 
comisă. 

Nicholas își scoase pipa din gură, o ciocăni de cămin, apoi o 
stinse cu un șuierat ca de fluier. Nu spuse nimic, dar Piers 
izbucni: 

— Am știut din totdeauna că are ceva perfid în firea lui. Dar 
cum a ajuns la rezultatul ăsta... 

— Mama mea, declară Augusta, probabil că nu era în toate 
minţile. N-are decât să spună domnul Patton ce poftește... 

— Bătrân nerod, făcu Piers, să lase o femeie la vârsta ei să se 
joace de-a azvârlita cu banii pe fereastră! Un caz ca ăsta nu 
poate fi lămurit decât la tribunal. Nu trebuie să îngăduim una ca 
asta nicidecum. Ai de gând să te lași deposedat de ceea ce e de 
drept al tău, Renny? 

— De drept al lui? exclamă Augusta. 

— Da, de drept al lui! Cum erau celelalte testamente? 

Ochii sticloși ai Augustei uscară lacrimile într-o clipă. 

— Atunci cum rămâne cu testamentul în care totul era lăsat 
unchiului vostru Ernest? 

Dintr-o dată Ernest păru cuprins de o slăbiciune. Se așeză jos 
frângându-și mâinile între genunchi și mișcându-și buza 
inferioară între dinţi. 

— Asta a fost cu ani în urmă! replică Piers. 

— Atunci era în toate minţile. Cred că era complet nebună 
când a făcut testamentul ăsta. 

Ernest ridică mâna în sus. 

— Încetaţi! încetaţi! Nu pot suporta să vă aud vorbind așa 
despre mama! 

— Dar, Ernest, ţie ţi se cuveneau banii! 

— Pot să mă descurc și fără bani. 

Piers îi aruncă Augustei o căutătură cruntă. 

— Nu pot să-nţeleg de ce naiba tot insiști că banii trebuiau să- 
i revină unchiului Ernest! De ce nu unchiului Nick? De ce nu lui 
Renny? Ani de zile Renny a întreţinut toată familia! 


— Taci din gură! mârâi Renny furios. 

— Cum îndrăznești să ne insulţi? strigă Augusta. Asta e casa 
fraţilor mei! Am venit aici ca să am grijă de mama. Ce-ar fi făcut 
fără mine, aș vrea să știu? 

— Ar fi ţinut o casă a ei! Avea bani destui! 

Nicholas își îndreptă pipa spre Piers. 

— Mai spune un singur cuvânt! tună el. 

Se luptă să se ridice, dar nu reuși. Ernest sări de pe locul lui, 
tremurând, și se duse la el. Apucându-l de braț, îl ridică în 
picioare. Şi Augusta veni lângă el și cei trei stăteau alături 
înfruntând generaţia mai tânără. 

— Repet ce-am spus, declară Piers. 

Renny îl întrerupse: 

— Nu contează ce spune el! Niciodată n-am refuzat... 

Nicholas exclamă cu sarcasm: 

— Ei, bravo, frumos din partea ta! Foarte frumos din partea 
ta! Nu ne-ai refuzat un acoperiș! Hrana de zi de zi! Ar trebui să 
ne simţim recunoscători. Ei, Augusta? Ei, Ernest? Ce ziceţi? 

Renny păli. 

— Nu vă înţeleg. Intenţionat mă puneţi într-o lumină proastă! 

Augusta își lăsă capul pe spate cu o mișcare ce semăna cua 
unui șarpe. 

— Dac-aș fi știut! Dacă mi-aş fi putut închipui! Dar nu face 
nimic, o să mă-ntorc curând în Anglia. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fiţi cinstiţi! M-am purtat eu 
vreodată așa încât să puteţi crede că nu vă voiam pe vreunul 
din voi aici în casă? Întotdeauna am dorit lucrul ăsta. 
Întotdeauna am dorit ca bunica să stea aici. 

Piers izbucni: 

— Ăsta-i necazul! Renny a fost prea generos. Și acum asta-i 
răsplata ce-o primește! 

— Tu vorbeşti! mârâi Nicholas. Tu care ţi-ai adus aici nevasta 
împotriva voinţei tuturor. 

— Așa e, și cine era fata asta? înțepă Augusta. 

Nicholas continuă: 

— Şi ce-a făcut aici? A iscat un mic iad! 

— Eden ar fi fost la locul lui, adăugă Ernest, dacă ea nu l-ar fi 
provocat! 

Piers porni spre ei cu pași mari și cu pumnii strânși, dar Meg 
interveni: 


— Toată lumea vorbește cu atâta egoism! De parcă numai 
punctul de vedere al fiecăruia ar fi singurul care contează. Dar 
eu ce să zic? Cadorisită cu un șal vechi indian și un ceas mare 
cu un lanţ de aur cum nu mai poartă nimeni azi! 

Augusta exclamă cu patimă: 

— Dar ceasul ăsta reprezenta un lucru de preţ pentru mama 
mea! S-a gândit că numai tu, ca singura ei nepoată, se cuvine 
să-l capeţi, iar șalurile indiene au o valoare inestimabilă astăzi! 

— Da! L-am văzut pe Boney făcându-și culcuș în el! 

Piers se lupta să scape din strânsoarea mâinii cu care Renny îl 
reţinea. 

— iți închipui, mormăi el, c-am să-i las să spună asemenea 
lucruri despre Pheasant? Mai degrabă fac moarte de om! 

Renny vorbi stăpânit, deși era la fel de palid: 

— Nu fi prost! Bătrânii noștri sunt foarte zdruncinaţi. Nu-și dau 
seama ce spun. Dacă ţii măcar un pic la mine, Piers, stăpânește- 
te! 

Piers își mușcă buza și-și cobori privirea mânioasă la ghetele 
din picioare. 

Vocea lui Meg se făcu din nou auzită. 

— Când mă gândesc la câte lucruri frumoase avea! Aș fi putut 
suporta că i-a dăruit atunci lui Pheasant inelul cu rubin, dacă m- 
ar fi tratat cum se cuvine măcar după aceea. Dar un ceas cu 
lanţ... și un șal, în care Boney își făcea culcușul! 

— Margaret! tună Augusta. 

Faţa lui Meg era o mască de îndărătnicie. 

— Ce vreau să știu eu e cui îi aparține de fapt inelul cu rubin! 

— Cui i-ar fi aparţinut, vrei să spui, dacă bunica ta nu-l dăruia, 
o corectă Maurice. 

— Cred, spuse Ernest, că era inelul pe care intenţionase să i-l 
dea lui Alayne. 

— Ca și când Alayne avea nevoie de vreunul din inelele 
bunicii mele! 

Masca de îndărătnicie a lui Meg se frânse de furie. 

Renny declară cu o voce care vibra din fundul pieptului: 

— Soţia fiecărui nepot urmează să primească o bijuterie, sau 
nepotul necăsătorit pentru viitoarea lui soţie. După câte înţeleg 
din testament, mătușa Augusta și cu mine suntem desemnaţi să 
facem alegerea. Nu-i așa, mătușă? 

Augusta dădu din cap, ca un judecător. 


— Pheasant și-a primit moștenirea. 

— N-a primit nimic! protestă Piers violent. Inelul cu rubin a 
fost un cadou fără nici o legătură cu testamentul. 

— Sunt de acord, declară Renny. 

În cameră se făcu o liniște înăbușitoare pentru o clipă, în care 
se putu auzi ticăitul ceasornicului, respiraţia șuierătoare a lui 
Nicholas și loviturile puternice ale unei ciocănitori într-un pom 
de lângă fereastra deschisă. Vocea de contralto a Augustei 
sparse liniștea de moment. 

— Întreaga situaţie e rușinoasă, spuse ea. Nu mi-a fost dat 
niciodată să cunosc atâta insensibilitate. lată-ne aici, eu și fraţii 
mei cadorisiţi cu câteva obiecte nu prea de preţ din toate câte 
au aparţinut mamei mele și presupuși să fim mulţumiţi, în timp 
ce toți ceilalţi vă ciorovăiţi pentru bijuterii. 

Nicholas puse paie peste foc: 

— Și memoria mamei noastre este insultată de un nepot care 
afirmă că a trăit pe spinarea lui Renny... 

— Nu numai ea, dar și noi, adăugă Ernest. 

Nicholas continuă, mușcându-și mustaţa sură: 

— În timp ce alt nepot ne spune foarte mărinimos că nu ne-a 
refuzat niciodată hrană și adăpost! 

— Dacă ai de gând să aduci din nou chestia asta pe tapet, 
exclamă Renny cu exasperare, am să ies din cameră și cu asta 
gata! 

Maurice Vaughan spuse apăsat: 

— Ceva ce ar trebui să facem cu toţii e să pătrundem în 
esenţa lucrurilor, dacă e cu putinţă, și să descoperim de ce a 
făcut bunica voastră fapta atât de extraordinară de a-i lăsa lui 
Finch toţi banii ei. 

Augusta își înălţă capul vorbind în direcţia lui: 

— Mama mea nu era întreagă la minte... fără nici o îndoială. 

— Aveţi vreun motiv pe care să vă bazațţi? întrebă Vaughan. 
După părerea dumneavoastră, se comporta ciudat? 

— Am observat o deosebire. 

Meg se interesă, avidă: 

— În ce fel, mătușică? 

— În primul rând, am auzit-o de mai multe ori vorbind singură. 

Vorbind singură! Expresia produse un fior straniu în încăpere. 
Cei aflaţi în colţuri părură să se adune spre centru, ca și cum 
puternicele lor personalităţi erau pe punctul de a se contopi. 


— Ha! făcu Vaughan. Aţi observat ceva neobișnuit în ceea ce 
spunea? A pomenit vreodată numele lui Finch? 

Augusta își apăsă degetele pe frunte. 

— M... da. Da, l-a pomenit. A mormăit odată ceva despre 
Finch și o zeiță chineză. 

Nicholas se aplecă înainte, strângându-și între palme 
genunchiul bolnav de gută. 

— Ai întrebat-o ce voia să spună? 

— Da. Am întrebat: „Mamă, ce vrei să spui?” și ea mi-a 
răspuns: „Băiatul ăsta e dat naibii, deși n-ai crede!... ” Tare-aș fi 
vrut să nu folosească expresii atât de vulgare. 

Vaughan privi roată la feţele din jurul lui. 

— Cred că asta e o dovadă suficientă. Puteţi să vă adresaţi 
tribunalului sau nu, cum poftiţi, dar eu cred că nici un om cu 
mintea sănătoasă n-ar bate câmpii în halul ăsta. 

Nicholas își clătină coama sură și bombăni: 

— Fleacuri. Și pe mine dacă m-ar auzi cineva cum mormăi de 
unul singur, ar putea spune că m-am ţicnit. 

Piers scăpără: 

— Poate dumneata, noi însă nu! E un caz pentru tribunal. 

— Da, chiar așa! îi cântă Meg în strună. Am putea aranja 
foarte ușor ca banii să fie împărţiţi în mod egal. 

Bretonul gen regina Alexandra tresălta pe fruntea Augustei: 

— Dacă s-ar putea... ar fi într-adevăr cea mai bună ieșire din 
această situaţie. 

Încetând să-și mai roadă degetul arătător, Ernest își 
faţa prelungă: 

— După mine, șovăi el, mama n-a fost niciodată mai limpede 
la minte ca în acea ultimă zi. 

Meg exclamă cu ironie: 

— Dacă asta se poate chema limpede la minte, să-și dea cel 
mai preţios inel așa, dintr-o simplă toană! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zbieră Piers, încearcă să 
scapi de obsesia inelului ăla! S-ar putea crede că reprezintă o 
avere! 

— Probabil că da, i-o întoarse suav sora lui. Ce știi tu despre 
valoarea bijuteriilor... tu, un băiat necopt care n-ai fost nicăieri, 
n-ai văzut nimic? 

Piers holbă ochii mari: 


înălţă 


7 


— Aș vrea să știu ce-ai văzut și ce-ai făcut tu? întrebă 
sarcastic. Ţi-ai petrecut aproape douăzeci de ani din viaţă 
încercând să iei hotărârea de a te mărita cu vecinul de alături. 

Meg izbucni în lacrimi, iar copilașul, auzindu-și mama 
plângând, își aruncă botoșeii în aer și se porni pe plâns din 
răsputeri. 

Acoperind vacarmul, Maurice îi strigă lui Piers: 

— Nu permit s-o insulţi pe soţia mea! 

— Atunci n-o mai lăsa să se lege de soţia mea! i-o reteză 
Piers. 

Augusta ridică glasul: 

— Oare e de datoria noastră să atacăm testamentul? Să 
rezolvăm chestiunea în tribunal? 

— Ce tot spui acolo? sări Nicholas. Nu pot să te aud din 
pricina gălăgiei pe care o fac ăștia! 

— Am spus că mă întreb dacă e cazul să ne adresăm justiţiei. 

Plânsetele încetară tot așa de brusc cum începuseră. Așezat 
pe taburetul turcesc, Finch, cu o mină de om vinovat, văzu cum 
toate capetele din cameră se îndreaptă spre Renny ca atrase de 
un magnet. Era unul din acele momente furtunoase când 
întreaga familie trecea toată responsabilitatea pe umerii lui. 
Feţele, până atunci contorsionate de emoţii, se neteziră treptat 
de parcă fiecare ar fi inhalat aburi calmanţi de tămâie și în 
cameră se așternu o liniște aproape ceremonială. Renny, 
căpetenia, urma să vorbească, încolţit, hărțuit, trebuia să dea 
glas simţămintelor clanului. 

În picioare, cu mâinile sprijinite de masă, cu părul lui roșu 
zburlit ca o creastă, Renny, adânc tulburat, rosti cu vocea lui 
oarecum metalică: 

— N-o să facem un lucru ca ăsta! O să ne rezolvăm treburile 
în felul nostru, fără nici un amestec al altora dinafară. Aș 
accepta mai degrabă să renunţ la Jalna decât să atac 
testamentul bunicii la tribunal. Cât despre mintea ei - zdravănă 
sau nu, banii i-au aparţinut și putea să facă ce poftea cu ei! Eu 
unul cred că a fost perfect sănătoasă la minte. Cred că n-am 
întâlnit o minte mai limpede ca a ei. Toată viaţa a știut ce vrea 
să facă - și așa a făcut. Și dacă această ultimă faptă a ei 
reprezintă pentru unii dintre noi o pilulă amară, tot ce putem 
face e s-o înghiţim și să nu ne prostim, contestând-o. Inchipuiţi- 


vă numai articolele din ziare! „Urmașii unei centenare în conflict 
din cauza testamentului”! Cum v-ar conveni una ca asta? 

— Oribil! făcu Ernest. 

— Nu, nu, nu. Ar fi inadmisibil, mormăi Nicholas nedeslușit. 

— Ziare... bârfelile străinilor! articulă Augusta sufocată. N-aș 
putea suporta... 

— Totuși... șovăi Meg. 

Piers spuse: 

— Pe tine, Renny, te privește cel mai mult. Dacă ești dispus 
să iei lucrurile așa, stând cu mâinile-n sân... 

Nicholas se săltă în scaun și se uită posomorăt la Piers. 

— Nu pot înţelege de ce persiști în a-l socoti pe Renny drept 
cel pe care-l privește în principal. E foarte iritant. E o 
impertinenţă. 

Renny interveni: 

— Asta e în afară de subiect, unchiule Nick! Punctul principal 
e că nu putem ajunge la proces cu testamentul bunicii, nu-i așa? 

Nicholas, mândru și melancolic, își dădu consimțământul. Nu, 
nu putem ajunge la proces. Zidul din jurul lor trebuia păstrat 
intact. Izolarea lor nu trebuia aruncată pe jos ca o mănușă, 
pentru a provoca vâlvă. Așa, amară cum era, dezamăgirea 
trebuia suportată. Familia Whiteoak nu va furniza un titlu de 
coloană nici unuia dintre ziarele vulgare ale zilei. Bârfă pentru 
vecini! Chestiunile lor reglementate de un tribunal! Ei erau 
legea pentru ei înșiși. 

Spărtura temporară din zidul lor de protecţie se închise la loc, 
împletindu-i laolaltă, unindu-i împotriva amestecului dinafară. 
Renny vorbise, și un suspin de acceptare, chiar de ușurare, se 
înălţă din trib. Nici unul dintre ei - nici măcar Piers, în străfundul 
inimii lui - nu voia să atace în faţa tribunalului validitatea 
testamentului. Ar fi însemnat să-și recunoască slăbiciunea, să se 
arate dispuși să accepte o hotărâre venită din afara Jalnei. 

Chiar și Maurice Vaughan simţi fascinația hipnotică a familiei. 
Imposibil de luptat împotriva lor. Să li te supui și să-i suporţi, 
asta era tot ce puteai face. Îl stârneau pe Cain și apoi își dădeau 
mâna și dansau în jurul acestui Cain pe care ei îl stârniseră. 
Semănau vântul și culegeau furtuna dar nu aveau nevoie de nici 
un ajutor din afară la strânsul acestei recolte... Maurice își luă 
fetița în braţe și începu s-o legene. Era leită maică-sa. Se întrebă 
dacă o să moștenească și firea mamei ei. Ei, măcar de-ar fi așa. 


Meggie era aproape perfectă. Avusese noroc că o luase de soţie. 
Şi că avea și fetiţa! 

Piers stătea cu spatele sprijinit de policioara căminului, 
privindu-l pe Finch cu ochi mijiţi. 

— Un lucru cred c-ar trebui să aflăm, începu el. 

Nu apucă să spună mai mult, căci în clipa aceea se auzi un 
ciocănit în ușa pliantă, cele două canaturi se deschiseră și 
sufrageria apăru la vedere, cu masa pusă pentru prânz. 

Rags anunţă, adresându-i-se Augustei: 

— Masa e gata de câtva timp, doamnă. Mi s-a părut că 
domniile voastre sunteţi atât de ocupați că m-am gândit că mai 
bine să nu vă deranjez. 

Ochii lui se rotiră în zbor prin cameră, nasul lui impertinent 
fremăta, adulmecând conflicte. 

Augusta se ridică și-și netezi rochia, trecându-și palmele de-a 
lungul șoldurilor. li spuse lui Renny: 

— Vrei să-i inviţi pe sora ta cu soţul ei la masă? 

Renny reflectă: „Mă pedepsește pentru cele spuse de Piers 
cum că ea și unchii ar sta aici pe spatele meu de atâta timp. Nu 
vrea să-i invite pe Meg și Maurice la masă în numele ei. 
Doamne, parcă n-ar fi și așa destule necazuri.” Ei bine, n-o să-i 
dea satisfacţie lăsând impresia că a observat ceva. Răspunse: 

— Bineînţeles că voi doi rămâneţi la masă. 

— Dar cu fetița ce fac? replică Meg. 

— Fă-i un culcuș pe canapea. E aproape adormită. 

— O, cred că ar fi mai bine să nu rămân! 

O podidiră din nou lacrimile. 

Nicholas se ridică șontăcăind, amorțit după ce șezuse atâta 
timp într-o singură poziţie și-o luă la braţ pe Meg. 

— Haide, haide, Meggie, lasă miorlăiala și vino să iei o masă 
bună, bodogăni el. 

— Au fost pierderi mai mari în bătălia de la Mohaci”. 


7 Aluzie la Bătălia de la Mohács (în ung. Mohâcsi csata) - bătălie desfășurată 
la 29 august 1526, lângă Mohács, în Ungaria. În această bătălie forţele 
Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pâl Tomori și de regele Ludovic 
al II-lea (în vârstă de 20 de ani), au fost învinse de forțele superioare numeric 
ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Suleiman Magnificul. Victoria 
otomanilor a avut ca rezultat împărţirea Ungariei timp de aprox. 150 de ani 
între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg din Austria. Autonomia 
Principatului Transilvaniei a fost recunoscută de Imperiul Otoman. In general 
este acceptat că peste 10.000 de unguri au căzut în timpul bătăliei, la fel ca 


Chiar și cu bătrâna Adelina plecată din rândul lor, păstrau încă 
aspectul unei procesiuni așa cum se îndreptau spre sufragerie. 
Mai întâi Nicholas ţinând-o de braţ pe Meg cea bucălată; apoi 
Ernest luptându-se cu  autocompătimirea, îmbărbătat de 
Augusta aflată alături de el, plină de compasiune. Apoi Piers, 
Finch și Wakefield. Finch arăta ca și cum n-ar fi văzut pe unde 
merge și când Piers se ciocni de el în pragul ușii, era gata-gata 
să cadă. Maurice și Renny încheiau procesiunea. 

Maurice spuse zâmbind strâmb: 

— Așadar ţi-a lăsat vechiul pat pictat! Ce-ai de gând să faci cu 
el? 

— Să mă vâr în el și să stau acolo, dacă așa ceva ajută să te 
menţii în formă, replică stăpânul Jalnei. 

Se așeză în capul mesei și cuprinse clanul cu privirea lui 
pătrunzătoare. Erau încă în număr mare, deși bunica și Eden 
lipseau. Peste câtva timp, micuțul Mooey va fi destul de mare ca 
să vină la masă... Dar Pheasant unde era? Se încruntă. Chiar 
atunci intră, timidă, și se strecură la locul ei între Piers și Finch. 

— Unde te-ai ascuns toată dimineaţa? o întrebă Renny. 

— O, m-am gândit că sunt de prisos, răspunse Pheasant, 
încercând să pară plină de experienţă, cu desăvârșire matură și 
câtuși de puţin tulburată. 

Piers își apăsă glezna de glezna ei. 

Pheasant începu să tremure. Oare încerca să-i semnaleze - 
să-i comunice că Mooey e moștenitorul? Ochii îi lunecară spre 
faţa lui. Nici urmă de triumf. O expresie jumătate îndârjită, 
jumătate comică pe buzele puternic conturate, viguroase. 
Micuţul Mooey, sărăcuţul, nu căpătase banii. Atunci cine? 
Privirea ei, adumbrită de gene lungi, scrută o faţă după alta dar 
nu află răspuns. Fusese vreo greșeală? La urma urmei poate nu 
exista nici o avere? La adăpostul vocilor lui Maurice și Renny 
care discutau cu o vioiciune forţată meritele unui cal de doi ani, 
îl întrebă în șoaptă pe Finch, așezat la stânga ei: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi cine e norocosul? 

Vocea lui șopti cavernos: 

— Eul 

— Poate că unii te-ar crede, dar eu nu pot, îi răspunse ea tot 
în șoaptă. 

— Dar e adevărat. 


și un număr similar de otomani. 


— Ba nu e! 

Dar, privindu-l în ochi, își dădu seama că așa este. Pheasant 
începu să râdă înăbușit, totuși puternic, cutremurându-se din 
cap, până-n tălpi. Asta se dovedi prea mult pentru Finch, și se 
porni și el să hohotească de râs pe înfundate, foarte aproape de 
plâns. 

Ochii tuturor de la masă se aţintiră asupra lor cu o indignată 
dezaprobare sau cu dezgust. Finch - un tânăr bandit nerușinat. 
Pheasant - o fată prost crescută. 

Augusta salvă situaţia ce ameninţa să se transforme în 
tragedie, declarând cu voce sonoră: 

— Nu sunt normali! Eu cred că nu sunt normali! 

Masa continuă. Cu mișcări sigure ale mâinilor lui subțiri, 
mușchiuloase, Renny tăia din friptură porţii pe gustul fiecărui 
membru al familiei - pentru Nicholas trebuia să fie foarte în 
sânge, cu o șuviţă de grăsime de jur împrejur; pentru Augusta, 
bine pătrunsă și cu grăsime. Pentru toţi trei bucăţi mari din 
budinca de Yorkshire, Pentru Wake doar carne grasă, pe care de 
fapt nu putea s-o sufere! 

— Mătușă, vezi s-o mănânce! Wakefield, trebuie să mănânci 
altfel n-ai să te faci voinic! 

Apoi, ca de obicei, Wake rămase pleoștit până când Meg 
transferă bucăţica nesuferită din farfuria lui într-a ei. 

O asemenea scenă ca aceea care tocmai se petrecuse în 
camera de zi ar fi putut tăia pofta de mâncare a unei familii cu o 
constituție nervoasă mai slabă. Nu așa stăteau lucrurile cu 
familia de la Jalna. Energia dezlănţuită și devastatoare a 
emoţiilor lor cerea acum combustibil proaspăt. Mâncau repede 
și cu poftă numai că într-o neobișnuită tăcere, fiindcă mai erau 
copleșiți încă de scaunul gol dintre Nicholas și Ernest, iar în 
tăcerea lor pătrundea, când și când, amintirea vie a bătrânei 
voci răgușite strigând „Sos de la friptură! Mai vreau niște sos! 
Puneţi-mi niște sos din castron pe bucata asta de pâine!” 

O, cum plutea încă umbra ei asupra lor! Lumina galbenă, 
cernită arunca printre obloane un fel de nimb în jurul scaunului 
ei. O dată, pisica lui Ernest se furișase de pe genunchii lui pe 
scaunul gol, dar nici nu se așezase bine că foxterierul lui 
Nicholas sărise s-o alunge parcă ar fi știut că locul acela gol era 
sacru. 


Renny își hrănea câinii cu resturi de mâncare din farfuria lui. 
Aruncă priviri scurte spre farfuriile mătuşii și unchilor. Îi îndemnă 
să mai repete, dar și ei refuzară categoric. Renny strânse din 
dinţi. Era sigur că-și aminteau de vorbele lui Piers; din mândrie 
jignită refuzau porţia a doua. 

Când pe masă apăru o budincă de mure, aburindă, cu siropul 
ei purpuriu, o adâncă melancolie îi cuprinse pe toţi. Era prima 
budincă de acest fel pe care o aveau la masă de la moartea ei. 
Cum i-ar mai fi plăcut! Cum și-ar mai fi întins înainte nasul și 
bărbia și boneta ca s-o întâmpine în timp ce venea spre ea! Cum 
ar fi strivit budinca în siropul care apoi i s-ar fi prelins pe bărbie! 

Ernest se trezi vorbind aproape cu glas tare: 

— Mamă, de ce trebuie să faci asta! 

Mâncară budinca într-o tăcere apăsătoare. Finch și Pheasant 
abia își puteau stăpâni râsul nesăbuit. Ochii lui Wakefield, fixaţi 
asupra fructierei înalte de argint, așezată în mijlocul mesei, 
străluceau de admiraţie. Din suport ţâșnea un butuc de viță de 
vie din argint masiv, la adăpostul căruia, dedesubt, stăteau o 
căprioară de argint și cerbul ei. Platoul era încărcat cu piersici 
îmbujorate și pere coapte. Mătușa Augusta scosese platoul în 
ziua înmormântării și nu-l mai pusese la loc. Wakefield dorea 
tare mult să rămână pentru totdeauna la vedere. l-ar fi plăcut să 
fie așezat la masă chiar în faţa platoului și nu la capătul mesei, 
ca apropierea de drăgălașul cerb să-i abată gândurile de la 
această cumplită tăcere. Acum știa cu toată certitudinea că nu 
moștenise banii bunicii și nu-i păsa prea tare. Petrecuse o 
dimineaţă plăcută închipuindu-se moștenitorul, și nu înţelegea 
de ce nu se împăcau și ceilalţi cu decepţia lor, ca și el... Curios 
să te gândești că tocmai Finch... oare acum o să ia el camera 
bunicii și-o să doarmă în patul pictat? ȘI-I imagină pe Finch 
proptit pe perne cu Boney cocoţat deasupra capului. Finch, cu o 
bonetă de noapte și dinţi ca ai bunicii! Wake se cam înfricoșă de 
acest tablou. Işi înclină capul într-o parte și se linişti la vederea 
lui Finch, șezând de cealaltă parte a platoului de fructe, cu o 
mină nenorocită. O culoare verzuie, bizară, pe faţa lui Finch îl 
făcu să-și aducă aminte de ceva. Işi încreţi fruntea, clipi des, 
apoi rupse tăcerea. 


— Renny, se interesă el, articulând cu multă claritate, Finch a 
fost cel care s-a născut cu căiță8? 

Ceașca de ceai din care ieșeau aburi rămase suspendată la 
jumătatea drumului spre buzele stăpânului de la Jalna: 

— Căiţă! răpăi el. Căiţă! De unde naiba... de unde ţi-a mai 
venit și ideea asta? 

Meg se amestecă în vorbă. 

— Cred că e foarte rău din partea ta, Renny, că vorbești atât 
de urât cu Wake. Copilul a pus doar o întrebare normală! 

— O întrebare normală! Ei bravo, dacă o căiţă ţi se pare ceva 
normal, să mă ia... 

— lar te-ai pornit! 

— Nu, nu m-am pornit. 

— Pentru că te-am oprit eu la timp! Zău, tu nu poţi să vorbești 
frumos? 

Piers întrebă: 

— Dar așa a fost? 

— A fost ce? 

— S-a născut cu căiță, Finch? 

— Da, așa s-a născut, răspunse Meg, mângâind părul lui 
Wakefield. 

— Extraordinar! exclamă Nicholas, ștergându-și mustaţa și 
holbându-se la Finch. N-am mai auzit despre nimeni în familia 
noastră. 

Meg explică: 

— Mama lui o ţinea într-o cutiuță, dar după ce a murit ea, 
cutiuţa a dispărut. 

Ernest remarcă: 

— Se zice că e de bun augur. Că aduce noroc. 

Piers pufni în râs. 

— Aha! Acum m-am lămurit! Noroc! Căiţa i-a adus noroc. 

Îi râse lui Finch în faţă. 

— De ce nu ne-ai informat mai înainte? Am fi fost prevenițţi. 
Ptii, mare pungaș ești tu, măi Finch, să umbli așa, pe furiș cu 
căiţa pe cap, adunând toţi galbenii din familie! 

Finch împinse scaunul și se ridică de la masă tremurând de 
furie. 


81, (Reg.) Bonetă, scufie, căciuliță. 2. (Pop.) Membrană care învelește capul 
unor copii nou-născuţi, tichie. 


— Vino afară cu mine! spuse cu o voce sugrumată. Vino 
numai afară cu mine! Am să-ţi arăt eu cine e pungaș... am să... 

— Stai jos! porunci Renny. 

Nicholas tună: 

— N-ai nici un pic de rușine, măi banditule? 

Toţi începură să vorbească deodată. Wakefield asculta, uluit 
dar nu lipsit de satisfacţie, ca unul care semănase sămânță de 
margaretă și obținuse un cactus sălbatec, ţepos. O căiţă. 
Nemaipomenit, când te gândești, că un cuvinţel ca ăsta poate 
să stârnească asemenea furtună. 

Finch se așeză și-și culcă capul pe mână. 

Din cealaltă parte a mesei, Ernest îl privea nu fără simpatie. 

— Nu trebuie să te temi niciodată de apă, îl lămuri Ernest. Cei 
ce se nasc cu căiță nu se îneacă niciodată. 

Augusta îl întrebă pe Wakefield: 

— Dar bine, dragul meu, cum de-ai aflat tu despre asta? 

— Mi-a spus chiar Finch. Mi-ar fi plăcut să mă nasc cu așa 
ceva. 

— Și mie! făcu Piers. E o rușine ca Finch să aibă parte de tot 
norocul. 

Pheasant nu mai rezistă curiozităţii. 

— Dar ce înseamnă o căiță? 

— Nu se poate explica așa ceva, răspunse Augusta, privind în 
lungul nasului. 

Renny se uită la Finch cu dezaprobare. 

— Nu-mi place că i-ai spus puștiului lucruri din astea. Nu-mi 
place deloc. O să stăm noi de vorbă despre asta. Mătușă, te rog, 
încă o ceașcă de ceai. 

Pofta de mâncare nu îi părăsise, ce-i drept, pe nici unul din 
membrii familiei Whiteoak în timpul mesei. Finch însă mâncase 
ca un hămesit. În ciuda faptului că poziţia lui în ochii familiei nu 
era deloc de invidiat, privit fiind cu suspiciune și reproș, ceva 
dinlăuntrul său avea o imperioasă nevoie de hrană. Simţea că 
dacă ar putea potoli acel ceva, atunci poate că n-ar mai avea 
senzaţia asta de buimăceală. Dar se ridică de la masă nesătul... 
Dac-ar putea măcar să fugă și să se ascundă în pădure! Să-și 
lipească fruntea înfierbântată de pământul răcoros și pieptul, de 
acele de pin! Împleticindu-se, se strădui să iasă în hol în loc să 
se întoarcă în camera de zi împreună cu ceilalţi, dar Nicholas îi 
puse o mână grea pe umăr. 


— Nu pleca, băiete. Aș vrea să-ţi pun câteva întrebări. 

— Da, încuviință Ernest, de cealaltă parte a lui, aș vrea să aflu 
câte ceva din dedesubturile acestei chestiuni, dacă e cu putinţă. 

Finch se întoarse, ca între doi temniceri, în camera de tortură. 
Auzi ceasul de sus, de pe palierul scării, bătând ora două și apoi, 
răspunzându-i ca un ecou, tonul argintiu al ceasului franțuzesc 
din salon și vocea metalică, tăioasă a ceasului de pe policioara 
căminului din camera de zi. 

Nicholas își scosese ceasul mare, de vânătoare și se uita la 
el... Ernest se uita la unghii... Meg se aplecă asupra copilașului. 
Maurice se lăsă să cadă într-un fotoliu confortabil și începu să-și 
umple pipa cu mâna cea teafără, pe cea diformă ţinând-o 
întinsă, nemișcată, pe braţul de piele al fotoliului. Finch, văzând- 
o, resimţi subit o invidie morbidă. Era incurabil invalidă, neluată 
în seamă, lăsată în pace... Renny apucă botul unuia dintre câini 
între mâinile lui subţiri, cafenii, îl deschise și examină dinţii albi 
sănătoși... Piers, într-un colţ, îi zâmbea lui Pheasant... Augusta 
scoase dintr-o pungă o împletitură și o croșetă lungă, 
străpungătoare... Finch vedea în toţi niște călăi. 

lată-l pe Rags, închizând ușa pliantă după ieșirea lor, părând 
să zică: „Ei, acuș vă las de capu vostru! Ori ce-o fi să pătimiţi, 
mie mi-i tot una!” 

Dar nu le era încă dat să cunoască liniștea. Din camera bunicii 
se auzi un țipăt: „Nick! Nick! Nick!” 

Ernest își duse mâinile la urechi. 

— Boney! exclamă Nicholas, cu glas răgușit. Doamne, ce-o fi 
apucat-o pe pasărea asta? 

— S-a hotărât să ne chinuie, constată Augusta. 

Cu prudenţă, Ernest își luă mâinile de la urechi. 

— E insuportabil! Nu știu ce-i de făcut cu Boney. 

Maurice își spuse părerea: 

— Poate ar fi mai bine să terminaţi cu el, întrucât pare să fie 
complet întors pe dos. 

Fiecare privire arzătoare din încăpere îl stigmatiză ca pe un 
intrus în cercul familiei. 

— O să-i treacă imediat ce termină cu năpărlitul, îi lămuri 
Renny. Ar trebui să-i punem câteva picături de coniac în apă. Mi- 
amintesc că bunica obișnuia să-i dea așa, ca un tonic. Adu-l 
încoace, Wake. Are nevoie de societate. 


Papagalul a fost adus, ghemuit ursuz pe balansoarul lui, și 
depus în mijlocul camerei lângă taburetul pe care Finch își 
instalase incomod trupul deșirat. Boney se zbârli, fâlfâi din aripi 
și trei pene aterizară pe parchet. 

— E ciudat, mormăi Nicholas, că a uitat de tot hindusa și 
repetă doar numele meu. 

— E îngrozitor, făcu Ernest. 

— Eu cred, declară Augusta, că ăsta e un semn. Parcă ar 
încerca să ne spună ceva. 

— Pare extraordinar de agitat, remarcă Ernest. 

Toţi se uitară spre Boney și papagalul le întoarse, melancolic, 
fiecăruia pe rând o privire după alta, cu ochii lui galbeni, reci. 

După un răstimp de tăcere, Nicholas se săltă în fotoliu și se 
întoarse spre Finch. 

— Ti-a dat vreodată mama mea motive să crezi că-ţi va lăsa 
ție banii? 

— Nu, unchiule Nick. 

Vocea lui Finch abia se auzea. 

— Ti-a vorbit vreodată de felul cum intenţiona să dispună de 
averea ei? 

— Nu, unchiule Nick. 

— Ti-a vorbit vreodată despre întocmirea unui nou testament? 

— Nu... nu mi-a vorbit niciodată despre nici un testament. 

— N-ai avut nici cea mai vagă idee că testamentul era în 
favoarea ta? 

— Nu. 

— Atunci ai vrea să credem că azi dimineaţă ai fost la fel de 
surprins ca și noi când Patton a citit testamentul? 

Finch se înroși până-n vârful urechilor. 

— Am... am fost teribil de surprins. 

— Haide, haide, se amestecă Piers, doar nu-ţi închipui c-o să 
te credem! Nici n-ai clipit când Patton a citit testamentul. Mă 
uitam la tine. Ştiai al naibii de bine ce avea să urmeze. 

— Nu știam! izbucni Finch. Habar n-aveam de nimic! 

— Încetaţi! făcu Nicholas. Nu te aprinde, Piers. Eu vreau să 
descurc încâlceala asta, dacă se poate. 

Ochii lui, sub sprâncenele stufoase, îl sfredeleau pe Finch. 

— Zici că ai fost la fel de uluit de testament ca noi toţi ceilalți. 
la spune-ne, te rog, care a fost, după părerea ta, motivul care a 
determinat-o pe mama mea să te lase pe tine moștenitorul ei. 


Finch își frângea mâinile între genunchi. Ar fi dorit ca un val 
mare să se înalțe și să-l măture dinaintea lor. 

— Da, întări Ernest, explică-ne de ce crezi că a făcut mama 
așa ceva. Nu suntem supăraţi pe tine. Vrem doar să aflăm dacă 
a existat vreun motiv pentru o faptă atât de inexplicabilă. 

— Nu știu nimic despre nici un motiv, să bâlbâi Finch. Eu... eu 
tare așa vrea să nu fi făcut asta! 

Nu câștigă nimic cu această afirmaţie. Vorbele rostite de el, 
izvorâte din propria lui nefericire, îl făcură și mai vrednic de 
dispreţ. 

Nicholas se întoarse spre Augusta. 

— Despre ce ziceai că pomenea mama atunci când vorbea 
singură? Ceva despre o zeiţă chineză. 

Augusta își lăsă lucrul din mână: 

— N-am priceput limpede. Doar niște cuvinte bolborosite 
despre Finch și zeița Kuan Yin. Atunci a spus că Finch e mai 
dat... știți cum. Prefer să nu repet. 

— Ei, Finch, ce e cu zeița asta chineză? Ştii ce voia să spună 
mama mea alăturând numele tău de unul atât de ciudat? 

— Nu prea pricep, răspunse Finch echivoc dar neconvingător. 

— Ţi-a pomenit vreodată de o zeiţă chineză? 

— Da. 

Finch se zbătea disperat. 

— A spus că aș putea învăţa... bunica... adică, a spus că aș 
putea înțelege ceva din viaţă de la ea. 

— De la ea? 

— Da. De la Kuan Yin. 

— Merită să urmărim asta până la capăt, remarcă Vaughan. 

— S-ar zice că bunica și Finch nu prea erau în toate minţile în 
perioada aceea. 

— În perioada aceea, repetă Nicholas. Exact cu cât timp în 
urmă a avut loc această conversaţie? 

— O, cam de multișor. La începutul verii. 

Îndreptându-și pipa spre Finch, Nicholas zise: 

— Acum, spune-ne ce anume a dus la această conversaţie. 

Ernest îl întrerupse, agitat: 

— Micuța zeiță chineză pe care mama a adus-o din India! 
Desigur. N-am mai văzut mica statuetă de câtva timp. Curios că 
n-am observat. Ai mai văzut-o în ultima vreme, Augusta? 


Augusta se lovi ușurel cu croșeta peste muchea nasului ca 
pentru a-și stimula facultatea de a adulmeca secrete. 

— Nu... n-am mai văzut-o. A dispărut! A dispărut din camera 
mamei! A fost furată! 

Finch își tăie orice posibilitate de a bate în retragere. 

— Nu, n-a fost furată. Bunica mi-a dat-o mie. 

— Unde e? întrebă Nicholas. 

— În camera mea. 

— Am fost în camera ta azi dimineaţă, spuse Augusta. Mi s-a 
părut că se simte un miros ciudat. Zeița nu era acolo! Aș fi 
observat-o imediat! 

Lui Finch nu-i mai păsa de nimic acum decât să se termine 
odată acest interogatoriu pornit din mai multe părţi. Declară, cu 
lehamite, nepăsător faţă de consecinţe: 

— N-ai văzut-o pentru că e ascunsă. O ţin ascunsă. Mirosul pe 
care l-ai simţit era de tămâie. Am ars tămâie în faţa ei la 
răsăritul soarelui. Am uitat să închid ușa când am coborât. 

Dacă lui Finch i-ar fi crescut brusc coarne pe tânăra lui frunte 
sau copite în locul pantofilor săi maro uzaţi n-ar fi reușit să pară 
mai monstruos în ochii familiei sale. Presiunea obositoare 
exercitată de personalităţile lor distincte asupra spiritului său 
vătămat, dispăru fulgerător. Bătaia lor în retragere a fost atât de 
concretă încât Finch își înălță capul și respiră adânc parcă ar fi 
inhalat o gură de aer proaspăt. 

Se dădură înapoi scandalizaţi din faţa unui Whiteoak care se 
trezise la răsăritul soarelui ca să ardă tămâie. În faţa unei zeițe 
păgâne. Ce fel de avorton născuse guvernanta englezoaică - cea 
de a doua soţie a lui Philip junior? Cum a fost oare cu putinţă ca 
din ei, niște Court și Whiteoak - gentilomi, soldaţi, moșieri liberi 
la gură - să iasă așa ceva? Un băiat palid, sfielnic, care se deda 
la îndeletniciri fantastice în mansarda lui în timp ce familia lui 
dormea! Și ăstuia îi lăsase bătrâna Adelina, cea mai viguroasă 
dintre ei toţi, banii ei! 

Repulsia lor evidentă faţă de o atare abatere de la tradiţiile 
lor provocă un fior de consternare capabil să le submineze 
cerbicia. Finch, prăbușit pe taburetul său, părea o corcitură 
stranie. 

Dar acest fals avantaj dispăru curând. Cercul se strânse 
iarăși. 

Nicholas, cu bărbia prinsă în palmă, relată: 


— Când eram la Oxford erau acolo unii care se ocupau cu 
astfel de treburi. Nu mi-aș fi închipuit niciodată c-am să văd un 
nepot de-al meu... 

— După asta nu m-aș mira să devină papistaș, zise Piers. 
Amintiţi-vă de lumânările alea pe care le-a așezat în jurul 
bunicii, biata de ea! 

— Da, și tu l-ai lăsat! îl acuză Augusta pe Nicholas. 

Nicholas nu-i dădu nici o atenţie. Continuă. 

— Şi ai vrea să te credem că nu sperai să obţii nimic prin 
testamentul mamei mele când, în secret, ea îţi dăruia lucruri de 
preţ? 

— N-am știut că e ceva de preţ. 

Meg exclamă: 

— Trebuia să te fi gândit că e foarte ciudat că dăruiește 
lucruri pe care le-a păstrat toată viaţa! Zeița... inelul cu rubin! 

— Ce motive ai avut să ascunzi cadoul? îl sondă Nicholas. 

— Nu-mi dau seama. 

— Ba da. Ştii bine. Nu minţi. O să mergem până-n pânzele 
albe cu toată povestea asta! 

— Păi, m-am gândit că îi aparține. Am crezut... știam că n-ar 
vrea să pomenesc despre asta. 

— Și mai ce? 

— M-am gândit c-o să fiu certat. 

— Doar pentru faptul de-a fi primit un cadou? Fugi d-aici! 

Ernest se minună: 

— Dar de ce să-i fi dat mama ceva? Nu pot pricepe! 

Piers rânji sarcastic. 

— Uită-te la el și ai să-nţelegi. E un intrigant împieliţat, abia 
mă stăpânesc să nu-i ard una. 

Vocea lui Renny se făcu auzită de acolo de unde ședea pe 
bancheta de la fereastră. 

— Încetează odată, Piers. 

Nicholas continuă: 

— Ai fost adesea singur cu mama mea? Eu nu-mi amintesc să 
vă fi găsit vreodată împreună! 

Finch se chirci cu bărbia înfundată în piept. Strânse din dinţi. 

Renny îl îndemnă: 

— Spune tot ce ai pe suflet, Finch! Tine capul sus! 


Finch se simţea peste măsură de nenorocit. Nu mai putea 
suporta situaţia. Totuși trebuia s-o suporte. Nu-i vor da pace 
până când n-o să stoarcă tot adevărul de la el. 

— Curaj! făcu Renny. Doar n-ai furat statueta și nici banii. Nu 
te purta ca și când așa ar fi! 

Finch își înălţă capul. Își aţinti ochii pe lucrul de mână al 
Augustei care zăcea în poala ei și spuse cu glasul înecat: 

— Mă duceam seara să exersez la orgă în biserică. Odată, 
când m-am întors foarte târziu, bunica m-a strigat. M-am dus în 
camera ei și-am stat de vorbă. Asta s-a întâmplat în seara când 
mi-a dat zeiţa. După aceea m-am dus des... Aproape în fiecare 
seară. 

Se opri brusc din vorbă. 

Se lăsă o tăcere înăbușitoare în timp ce toţi așteptau ca el să 
continue. 

Nicholas îl îmboldi, aproape blând. 

— Da? Te duceai în fiecare seară în camera mamei mele. 
Stăteaţi de vorbă. Ai avea ceva împotrivă să-mi spui despre ce? 

— Eu vorbeam despre muzică, dar nu prea mult. Bunica era 
de fapt cea care vorbea. Despre zilele de altădată aici... despre 
viaţa ei în India și despre vremea când era tânără fată, acasă, în 
bătrâna patrie. 

Ernest ridică glasul: 

— Nu-i de mirare că moţăia în timpul zilei! După ce pierdea 
jumătate din noapte stând la taifas. 

Lui Finch nu-i mai păsa de nimic acum. Să le dea cel puţin 
motiv să se înfurie. 

— Mă duceam în sufragerie și luam biscuiţi și pahare cu 
sherry și asta îi sporea plăcerea. Și o ajuta să stea trează. 

— Nu-i de mirare că moţăia! Nu-i de mirare că era distrată! 
izbucni Ernest, aproape plângând. 

Augusta rosti cumplit de solemn: 

— Nu-i de mirare că în ultima lună tăvile cu micul dejun 
ieșeau aproape neatinse din camera ei! 

— Am văzut cum se șubrezea zi de zi! se tângui Meg. 

Nicholas le aruncă celor din jurul lui o privire sumbră. 

— Asta i-a scurtat probabil viaţa cu ani de zile. 

— A omorât-o! exclamă Ernest, scos din minţi. 

— E aproape un asasin! decretă Augusta. 


Acum Finch îi putea privi în ochi. Știau tot ce era mai rău. Era 
un monstru și un asasin. N-aveau decât să-l ducă afară și să-l 
spânzure de cel mai apropiat copac. Se simţea aproape calm. 

Mânia lor se revărsa ba într-o direcţie ba într-alta ca niște 
valuri mânate de vânturi schimbătoare. Vorbeau toţi deodată, 
acuzându-l, acuzându-se unul pe altul, cât pe-aci s-o acuze chiar 
pe bătrâna Adelina! lar vocea lui Nicholas, ca vocea celui de-al 
șaptelea val, era cea mai răsunătoare, cea mai cumplită. Era 
vocea fiului cel mare, nedreptăţitul. 

Dar nu trecu mult timp și vocea lui Piers, vibrând de râs 
malițios, se desprinse dintre celelalte. Spunea: ` 

— Toată chestia asta e o glumă grozavă la adresa familiei. Il 
credeam pe Finch mai aiurit. Un papă-lapte. Dar nu vedeți, e cel 
mai puternic, cel mai întreg la minte din noi toți! Ne-a dus de 
nas pe toți, ani de zile. Bietul, inofensivul, molâul Finch! Bine 
intenționat dar așa de sărac cu duhu’! Ascultaţi-mă pe mine, e 
așa de rece și socotit de n-are pereche! A avut planul ăsta în 
cap tot timpul de când s-a întors de la New York! 

— Aiurea! i-o reteză Renny. 

— Eşti în stare să-i ţii partea, Renny? Bine, dar te-a păcălit tot 
timpul! Nu te-a dus, făcându-te să crezi că rămâne acasă la 
familia Leigh ca să înveţe când de fapt era vârât până-n gât în 
teatrul lui de amatori? Nu te-a dus frumușel în legătură cu 
orchestra? Ar fi trebuit să înveţe în timpul acela și el cânta la 
pian în restaurante ieftine și venea acasă cherchelit dimineaţa! 
Dar acum te-a dus deposedându-te de banii bunicii! 

Râsul dispăruse din vocea lui - devenise nemiloasă. 

Înfuriat la culme, Finch urlă: 

— Tacă-ţi gura! Îndrugi numai minciuni! 

— Negi că ai încercat să-l înșeli pe Renny? 

— Dar tu? Tu nu l-ai înșelat când te-ai însurat! 

— Nu l-am escrocat cu nimic! 

Finch se ridică în picioare, cu braţele atârnându-i ţepene pe 
lângă corp, cu pumnii strânși. 

— Nu-l escrochez pe Renny! Nu vreau să escrochez pe 
nimeni. Nu vreau banii! Vreau să-i dau înapoi! Nu vreau să-i iau! 
Nu vreau să-i iau... nu vreau să-i iau... 

Izbucni în lacrimi deznădăjduite. Umbla încolo și încoace prin 
cameră, frângându-și mâinile, implorându-l pe Nicholas - 
implorându-l pe Ernest să ia banii. Se opri în faţa lui Renny, cu 


fața schimonosită de o emoție pustiitoare ce o făcea să semene 
în mod grotesc cu cea a unei himere ornamentale și-l rugă 
stăruitor să ia el banii. Era atât de înnebunit încât nu știa ce face 
și, când Renny îl trase lângă el pe bancheta de la fereastră, se 
prăbuși buimac, năucit de propriile-i rugăminţi vehemente. Il 
durea gâtul de parcă ar fi ţipat tot timpul. Tipase oare? Nu știa. 
Îi văzu privindu-l cu feţe albe, înspăimântate. O văzu pe 
Pheasant fugind din cameră. O văzu pe Meggie strângându-și la 
piept copilașul care plângea. Auzi vocea lui Renny vorbindu-i la 
ureche: 

— Pentru Dumnezeu, stăpânește-te! Mă faci să mă rușinez de 
tine! 

Își puse coatele pe genunchi și-și ascunse faţa în mâini. 
Mâneca aspră a hainei de tweed a lui Renny îi atingea obrazul și 
Finch simţi nevoia să se frece de ea, să se atârne de ea... să-și 
verse amarul lipit de ea, ca un băieţel înspăimântat. 

Conversaţia continuă fără-ncetare pe un ton ceva mai scăzut; 
nimeni însă nu i se mai adresa lui. Terminaseră cu el. Nu puteau 
sau nu voiau să accepte banii de la el, dar îl vor lăsa singur și 
vor vorbi și iar vor vorbi între ei până când, de hăt de departe, 
valul de flux, pentru care Finch se rugase, se va apropia mugind 
și-i va mătura pe toţi în uitare. 

Valul de flux veni, în persoana lui Rags, iar uitarea în ora 
ceaiului. 


XXII 
RĂSĂRIT DE SOARE 

Umblând cu pas vioi pe drumul de ţară care ducea spre lac, 
încerca o acută plăcere la senzaţia pe care i-o provoca praful fin 
și gros prin tălpile subţiri ale pantofilor lui de pânză pe care îi 
încălţase fără ciorapi. Călcâiele, degetele picioarelor păreau să fi 
dobândit o sensibilitate nouă în această dimineaţă. Călcau 
pământul apăsat vrând parcă să imprime acolo o mângâiere 
concretă, durabilă. 

Ochii lui, cercănaţi după o noapte de nesomn, erau în 
continuă mișcare căutând parcă să soarbă, pe cât cu putinţă, 
toată frumuseţea strălucitoare a zilei înrourate. Cuprinse cu 
privirea un lan de grâu copt din care se înălța o șoaptă foșnită, 
melodioasă, de parcă toate minusculele grăunţe încătușate 
acolo cântau laolaltă. Privirea trecu avidă peste o miriște brună 
de pe care un stol mare de ciori își luă zborul spre albastrul 
cerului, descoperi la marginea drumului un pâlc de cicoare mai 
albastră decât cerul. Nimic nu putea scăpa ochilor lui. Nici pânza 
de păianjen, roșie ca arama în răsăritul purpuriu al soarelui. Nici 
fugara scânteiere a picăturilor de rouă pe o frunză care se 
legăna. Nici urma ușoară a unui picioruș de pasăre în colbul 
așternut dinaintea lui. 

Toate acestea îi erau atât de dragi, și acum avea să le 
părăsească. De atâtea ori parcursese acest drum, pe jos sau pe 
bicicletă, și acum avea să fie ultima dată! 

Nu mai putea suporta viaţa. Chibzuise totul bine în timpul 
lungii nopţi de nesomn, trecuse în revistă cei nouăsprezece ani 
ai săi de erori, lașitate și temeri și ajunsese la certitudinea că nu 
mai poate suporta. Să fi avut măcar un singur prieten - o 
singură fiinţă care să-i fi înţeles și compătimit oropsirea! Ar fi 
fost Alayne, dar ea era inabordabilă din cauza prezenţei lui 
Eden. Și, chiar dacă s-ar fi putut duce la ea să-și verse tot 
aleanul inimii, tot nu i-ar fi ajutat la mare lucru pentru că 
rămânea familia, o redută solidă, ostilă, insensibilă la lacrimile și 
la frământările lui. Nu mai era de suportat! În această redută a 
celor din aceeași carne și sânge cu el nu exista nici o fisură de 
îngăduinţă prin care să se poată furișa ca să dea timid mâna cu 
acei pe care îi iubea din nou... li nedreptăţise și nu exista decât 
o singură cale de a îndrepta lucrurile... Bătrânii unchi... 
întrebându-se în toţi acești ani cui vor reveni banii mamei lor... 


și iată că ajunseseră la el! Și Renny! Dar nu se putea gândi la 
Renny, la faţa lui pe care citise cât de rușinat era din pricina lui! 

Toată noaptea luptase din răsputeri să-și abată cu forţa 
gândul de la amintirea acelei expresii. Fuseseră momente când 
simţise nevoia imperioasă să coboare în fugă scările de la 
mansardă, să se arunce în genunchi lângă patul lui Renny și să-l 
implore să-l ierte, să-l îmbărbăteze, așa cum îl îmbărbăta după 
coșmarurile lui din copilărie. Renny, pe care îl nedreptăţise cel 
mai mult dintre toţi! Ei bine, avea să facă acum ceea ce-i stătea 
în putere ca să îndrepte lucrurile. Așa vor fi obligaţi să ia banii și 
să-i împartă între ei! 

In această dimineaţă nu era nevoie de nici un efort ca să-și 
păstreze mintea limpede. Era mai limpede decât cleștarul, 
minunat de goală, parcă limpezită de un uragan. Era ca o cupă 
de cristal ţinută de mâinile sufletului său ca să primească vinul 
împărtășaniei. Din toate părţile, vinul datoriei curgea în cupă, 
din întunecimea înmiresmată a pinilor din viroagă, din câmpurile 
ce se înroșeau și din șuvoiul razelor piezișe ale soarelui. 

Trecu pe la răscrucea drumurilor. Aici îl vor înmormânta, după 
ce trupul său va fi scos, șiroind, din lac, cu un ţăruș împlântat în 
inimă. Un avertisment pentru cei ce aveau de gând să se 
sinucidă. Nu credea că îl va deranja acest lucru. Nu se va simţi 
mai singur îngropat, așa, la răscruce de drumuri, decât în 
cimitir, cu cei de-un sânge împrejurul lui. Ceea ce era pe punctul 
de a comite i se părea atât de firesc de parcă toate faptele sale 
de ani de zile nu avuseseră alt ţel. - Spre a face să dispară orice 
urmă a sa - spre a îndepărta de la buzele lui cupa amară a 
vieţii. Nu adusese cu el în lume altceva decât puterea de a iubi 
frumosul. Va lua cu sine tot ce putea absorbi ca frumuseţe și 
poate Domnul i-o va lăsa în timp ce va dormi, ca o compensație 
a suferinţei lui. 

O, cât de mângâietoare era moliciunea prafului! Pentru acest 
ultim drum nu voia să existe nimic între tălpile lui și praful 
drumului. Își azvârli pantofii și alergă desculţ. Își dădu capul pe 
spate, sorbind prospeţimea brizei dinspre lac. Alerga ba prin 
iarba uscată, aspră, ba peste prundișul care îi zdrelea picioarele, 
ba prin nisipul fin, întărit ca un dalaj de marmoră. 

Soarele atârna suspendat, o uriașă lanternă, chiar deasupra 
orizontului. O dâră îngustă brăzda lacul din acel punct al 
orizontului până la picioarele lui, așa de pură, de cristalină de 


parcă ar fi fost prima dimineaţă care se revărsase pe pământ. 
Pe când se năpustea, împroșcând în apă, stropi incandescențţi 
ţâșneau de jur împrejurul lui. Vălurele translucide tulburară 
suprafaţa lucie a lacului. Alergă înainte, cu capul descoperit, gol 
de orice gânduri. Nu-i era teamă. Se cufundă în apă și înotă pe o 
parte, spre larg, urmând dâra de văpaie. O să înoate până când 
va obosi și apoi... Îmbrăţișă apa care se umfla ușor. Își arunca 
braţele iarăși și iarăşi peste roșeaţa dimineţii timpurii. Închise 
ochii și văzu pe fondul pleoapelor panouri strălucitoare montate 
în pereţi de ametist... Nu avea nici un gând în minte, era golit ca 
un bol de cristal plutind pe apă, fără a resimţi nici mândrie nici 
rușine, ci o superbă detașare; fragil, totuși, și capabil de a 
recepta și a păstra cu forţă frumuseţea care plutea odată cu el... 
Auzi muzică... 
Încet, încet se destinse și se predă... 


Muzica se estompă treptat, prefăcându-se într-un zumzet 
atotcuprinzător, ca și cum bolta cerului ar fi fost cupola unui 
stup imens. Îl dureau urechile de intensitatea sunetului. Își 
dorea, cu nostalgie, să scape de bâzâitul acela fantastic, teribil, 
ca să poată auzi din nou muzică, clară și pură... Nu mai era 
dimineaţă, răsărit de soare înflăcărat, ci noapte, noapte neagră 
și toate stelele erau albine, umplând universul cu zumzăitul lor. 
Roiau prin înalturile reci, întunecate ale cerului, avide de miere, 
pâzâind fără încetare... 

Trebuiau să nu vadă că el e o floare, plină vârf, dând pe 
dinafară de nectar căci, dacă îl descopereau, toate albinele s-ar 
fi năpustit grămadă asupra lui și i-ar fi sorbit esența dulce 
lăsându-l secătuit, zdrenţuit și pustiit... Atunci se înfioră și-și 
adună petalele strâns în jurul lui ca să-și ascundă comoara. Se 
clătină pe tulpina lui și-l cuprinse groaza c-o să se rupă de ea și- 
o să se prăbușească în hăul de sub el... Petalele lui erau când 
albe, când roșii, schimbându-și neîncetat culoarea, vârstate cu 
liliachiu și auriu, închizându-se și deschizându-se asupra 
nectarului care era miezul lui însuși... 

Se simţi cuprins de chin, fiindcă albinele îl descoperiră. 
Băâzâiala lor deveni asurzitoare, aripile lor zăngăneau ca niște 
armuri, zburând drept în jos, purtând suliți ca să-l străpungă... 
lată că o albină aurie îl înșfăcă. Se luptă cu ea. Işi răsuci 


petalele, disperat. Încercă să ţipe dar știa că florile n-au glas. 
Abisul se căscă dedesubt. 

Albina cea mare aurie îl înșfăcă și nu se lăsă alungată. Alta îi 
veni în ajutor. Acum îl târau, neputincios, sleit. N-avea rost să se 
zbată. Petalele lui roșii și albe se împrăștiară în abis. Era sfâșiat 
în bucăţi. 


Faţa lui Eden era aproape de-a lui. Faţa lui Eden, albă, 
șiroindă, cu o buclă udă lipită de frunte. Mai era cineva acolo, 
cineva care îi făcuse lucruri ciudate, îl frământase în fel și chip. 
Se simţea sleit și îngreţoșat dar izbuti să articuleze sufocat: 

— E-n regulă... e-n regulă... destul de bine, mulţumesc. 

Nu știa de ce spune aceste cuvinte, doar dacă nu cumva nu-l 
întrebaseră cum se simte, dar știa că trebuie să ascundă 
groaznicul adevăr. Uitase cu desăvârșire care e adevărul dar era 
chinuitor de conștient de grozăvia lui. 

Eden spunea, într-un fel sacadat, parcă i-ar fi clănţănit dinţii: 

— Doamne, ce noroc c-ai fost aici! N-aș fi reușit niciodată să-l 
salvez singur! 

Vocea plină care îi răspunse era a lui Minny Ware. 

— Mă tem că v-aţi fi înecat amândoi. 

— Și chestia asta cu primul ajutor... ești pur și simplu 
minunată! Nu m-am simţit niciodată așa de netot în viaţa mea! 

— Ai fost grozav cum ai plonjat în apă! Cred că o să-și revină 
acum. Dar de dumneata sunt îngrijorată. Ai fost așa de bolnav. 
Trebuie să mă duc imediat după ajutor! 

Eden își puse mâna pe inima lui Finch. 

— Bate mai regulat. Te simţi mai bine, bătrâne? Ştii cine 
sunt? 

— Da, Eden. 

Cu mare efort își ridică pleoapele din nou și-o văzu pe Minny 
Ware stând în picioare, dreaptă și îmbujorată, cu lenjeria 
șiroindă lipită de corpul ei bine rotunjit, pieptul ridicându-se și 
coborându-se încă, de pe urma efortului, părul ca și al lui Eden, 
lipit de cap. Când îl văzu uitându-se la ea, îi zâmbi și spuse: 

— Băiat rău ce ești! Sper că regreţi ce-ai făcut. Să ne tragi așa 
o spaimă! 

Un frison îl zgâlțâi pe Eden din cap până-n picioare. Fata își 
luă în grabă rochia și, așa șiroindă cum era, se căzni s-o 
îmbrace. 


— Am să dau fuga acasă să-l aduc pe domnul Vaughan cât 
mai repede cu putinţă. 

— Nu... nu. Adu-l pe Renny. N-o să-i placă dacă nu trimitem 
întâi după el. În plus, o să ajungă aici în jumătate din timpul care 
i-ar trebui lui Maurice. 

Fata șovăi, dezamăgită. Intenţionase să se întoarcă cu 
Maurice. Ideea de a pierde ceva din împrejurarea asta 
palpitantă, de a nu gusta pe deplin savoarea de a se afla alături 
de acești doi bărbaţi, chiar și așa, pe jumătate înecaţi cum erau, 
era de nesuportat pentru feminitatea ei debordantă. Insistă: 

— Cred c-ar fi mai bine să mă duc după domnul Vaughan. 

— De ce? întrebă Eden tăios. 

— Pentru că... v-ar duce direct la el acasă. V-ar conveni mai 
mult, nu-i așa? 

— Telefonează-i lui Renny... am să-l rog să ne ducă acasă la 
Maurice și Meg. Te rog grăbește-te, domnișoară Ware. Puștiul 
ăsta bietul de el, e pe jumătate îngheţat... și eu... 

Dârdâi și zâmbi. 

— Ce bestie sunt! exclamă ea. Am să fug fără oprire tot 
drumul! 

Așa și făcu și simţi că n-ar putea obosi niciodată, exaltată de 
neobișnuitele întâmplări ale dimineţii. Viaţa ei la familia 
Vaughan era atât de liniștită! Mintea ei era intens preocupată de 
tinerii bărbaţi de la Jalna. Însuraţi sau celibatari, faptele lor îi 
umpleau gândurile. Discuta cu Meg la nesfârșit despre 
înclinațiile, talentele și perspectivele lor de viitor. Meg o 
împingea mereu către Renny... Cu vocea ei vibrantă, cu pieptul 
plin de doruri, fata era dispusă să fie împinsă în orice direcţie. 

În dimineaţa aceea se sculase la scurt timp după ivirea zorilor 
și stătuse la fereastra deschisă a camerei ei de unde putea 
observa drumul. Așa văzuse silueta lui Eden plimbându-se 
agale. Era aproape sigură că e Eden, dar nu absolut sigură. In 
orice caz, era unul dintre frații Whiteoak. Cerul învăpăiat la 
răsărit, silueta tânărului plimbăreţ, ţipătul neașteptat al unei 
mierle în ulmul de lângă fereastră îi umpluseră inima cu 
simţăminte de solitudine și dor. Se schimbase, punându-și o 
rochie mai drăguță, se furișase din casă și-l urmărise până la 
ţărmul lacului. Îl găsise mângâindu-și genunchii şi pipa. Fata își 
anunţă prezenţa cântând încetișor în vreme ce se apropia de-a 
lungul plajei. Eden îi povesti că se simţise prea agitat ca să 


doarmă - o poezie lirică care se lupta să ia fiinţă și care totuși se 
împotrivea cu încăpățânare să prindă viaţă. La invitaţia lui, se 
așezase alături de el, îmbrăţișându-și genunchii și inhalând 
mirosul fumului de tutun. Împreună îl salvaseră pe Finch. 

Îl văzuseră alergând în apă și înotând în larg fără să le treacă 
vreo bănuială prin minte până când Minny își exprimase mirarea 
că Finch purta pantaloni și cămașă în loc de costum de baie. lar 
tânăra siluetă intrase fugind în apă într-un fel straniu, sălbatic și 
exaltat. 

Acum zăcea întins pe nisip sub haina lui Eden, cu faţa, de o 
paloare mortală, pe jumătate ascunsă în îndoitura braţului. Eden 
stătea ghemuit lângă el, strângând între maxilarele ce-i 
clănţăneau pipa de mult stinsă. II bătu pe Finch ușurel cu palma 
pe umăr. 

— O să vină careva aici curând, bătrâne! Te simţi rău? 

Un sunet nearticulat se făcu auzit dinspre forma culcată pe 
jos. Eden îl bătu din nou ușor cu palma. 

— O să te simţi curând mai bine. Astfel de idei ne vin uneori, 
dar trec. Mi-a venit și mie s-o fac de multe ori. 

— Uff! Finch se cutremură din cap până-n picioare. 

„E dezamăgit că a fost salvat, biet tânăr amărât” gândi Eden. 
Prefera uitarea acolo în larg decât acea mică avere frumușică a 
bunicii. Hâm, probabil c-a avut multe de îndurat din cauza asta - 
nici urmă de îndoială! Dar o să-i treacă - și-o să trăiască, și-o să 
facă pe nebunu' cu banii... Bani. Cum o fi să ai bani? De ce 
naiba nu vine Renny odată? De i-ar fi lăsat lui bunica banii! l-ar 
fi râs familiei drept în faţă. lar l-a apucat... tremură iarăși! Biet 
mic prăpădit! 

Mașina familiei Whiteoak! Zdrăngănind la vale pe drumul 
bolovănos, gata parcă să se facă bucăţi. Bang! Un făgaș, nu 
glumă! Zdrang, trosc, poc! Cumplit tărăboi, dar cum mai 
mergea rabla! Renny era la volan, cu fața împietrită, prea 
tăbăcită de intemperii ca să vădească vreo paloare chiar dacă 
trăsese o spaimă bună. Așa-i trebuie! Asta meritau cu toţii dacă 
puştiul s-ar fi înecat. Eden își putea închipui cu ușurință scena 
care provocase acest act disperat. 

— Hei! strigă el. Aici suntem. 

Mașina înaintă hurducăindu-se până pe plajă, se opri cu o 
smuci tură și stăpânul Jalnei sări din ea. 

Se apropie cu pași mari, făcând să scârțâie prundișul. 


— Ce-i asta? întrebă tăios. 

Eden se ridică în picioare: 

— Băiatul a încercat să-și pună capăt zilelor. 

— Să-și pună capăt zilelor! Minny Ware mi-a spus că i s-a pus 
un cârcel când înota! 

— Minny Ware a încercat să te menajeze! Eu nu. Și faţa lui 
Eden era împietrită. Zâmbetul lui pe jumătate schiţat, care-i era 
caracteristic, îngheţase într-un rânjet bizar. Băiatul n-a fost în 
stare să spună nimic dar eu mă aventurez să afirm că a fost 
împins spre asta. 

Renny se aplecă deasupra lui Finch. Îl privi în ochi, îi pipăi 
inima. 

— Trebuie să-l bag în pat. Am adus coniac cu mine. 

Apropie ceașca unui termos de buzele lui Finch și, după ce îl 
făcu să înghită băutura, Renny umplu din nou ceașca și i-o dădu 
lui Eden. 

— Ce-ai făcut tu putea să-ți pună viaţa în pericol, rosti 
sumbru, după toate prin câte-ai trecut.. 

Eden dădu din umeri, apoi îl privi serios pe Renny în ochi. 

— Am impresia, declară el, că am făcut cea mai frumoasă 
faptă din viaţa mea salvându-l pe flăcăul ăsta. 

— Minny Ware mi-a spus că n-ai fi reușit niciodată să-l scoţi 
dacă n-ar fi fost ea. 

Afurisit Renny! Cum știa să-ţi ia apa de la moară! 

— A fost și ea, admise Eden, și cred că nici ea n-a făcut 
vreodată o faptă mai frumoasă! Câte o fi îndurat bietul băiat ca 
s-ajungă să facă asemenea faptă! 

— O să fie timp să vorbim despre asta mai târziu. 

Renny îl ridică pe Finch, prea ușor pentru lungimea lui, și-l 
duse la mașină. Il ţinu sprijinit de umărul lui în timp ce Eden 
conducea. Meg îi aștepta pe trepte. Cei vârstnici de la Jalna nu 
trebuiau să se sperie. Buzele pline, blânde, ale lui Meg erau 
inefabil de tandre, iar în spatele ei stătea Minny Ware. Maurice 
dădu o mână de ajutor ca Finch să fie dus sus pe scări. 

Stătea înfășurat în pături în dreptul focului, somnolent, 
transpirând, percepând mireasma dulce, cleioasă, a petuniilor 
care, accentuată de soarele fierbinte, pătrundea prin fereastra 
deschisă. Dar avea ceva să-i spună lui Renny care-și trăgea la 
loc mânecile cămășii. Il fricţionase pe Finch cu alcool. 


— Renny, spuse el, șovăitor, să nu le spui ce-am făcut... să nu 
afle și ceilalţi. 

— Foarte bine, răspunse Renny, uitându-se la el cu o milă 
subită. 

Gândul îi zbură înapoi, la alte situaţii când Finch îl implorase 
cu exact același ton: „Să nu le spui că m-ai croit, te rog, Renny. 
Să nu afle și ceilalți”. lar el răspunsese atunci la fel ca și acum: 
„Foarte bine, n-am să le spun”. 

Meg intră tiptil încercând să nu facă zgomot, dar devenise 
greoaie și la pașii ei obiectele de pe noptieră zăngăniră. Se 
aplecă deasupra formei care aducea cu un cârnat - Finch lungit 
în pat - și-i mângâie părul umed. 

— Te simţi mai binișor acum? 

— Înâm. 

Meg îl întrebă pe Renny: 

— De fapt, cum se simte? 

— Doar pe jumătate conștient și dogorește ca focul. 

— Bietul de el! 

Meg se așeză pe marginea patului și încercă să-i vadă faţa. 

— Finch dragă, cum ai putut face un lucru atât de îngrozitor? 
Aproape să-mi ies din minţi de spaimă! Doar nu ţi-ai închipuit că 
mie mi-a părut rău că tu ai moștenit banii! Ce m-a deranjat pe 
mine a fost că bunica i-a dăruit lui Pheasant inelul cu rubin care 
întotdeauna am înţeles că avea să fie al meu. Trebuie să înţelegi 
asta. Da? 

Finch își apăsă fruntea de palma ei ca un câine cerând 
dezmierdări. Se simţea sleit. Încercă să-și smulgă mintea din 
străfundurile de confuzie, epuizare și înfrângere în care se 
cufundase și să-i răspundă lui Meg, dar nu izbuti. Nu era în stare 
decât să-i caute degetele cu buzele lui fierbinţi și să i le sărute. 

— E atât de fierbinte! 

— E normal să fie așa. Haide vino și lasă-l să doarmă. 

Meg îl conduse pe Renny în camera de zi, înveselită de 
cretoane înflorate. Eden ședea în fața unei tăvi pe care se afla 
un platou cu ouă ochiuri așezate pe felii de pâine prăjită, un 
ceainic și un borcan cu peltea de gutui. Expresia de îngrijorare 
se ridică asemenea unei cortine de pe chipul ei. Starea de 
agitaţie pe care i-o pricinuise Finch se potoli. El era în pat, la 
adăpost, și iată aici o tavă cu un mic dejun apetisant. 

Meg exclamă: 


— Minny a fost cu ideea. Ea a adus micul dejun aici sus, 
pentru noi trei. Şi-a dat seama că leșinăm de foame. Ce mai 
fată! A 

— L-a adus chiar ea, spuse Eden, dar n-a vrut să stea. Inoată 
al naibii de bine și dacă te uiţi la ea acum, n-ai zice că a trecut 
prin câte a trecut. O admir teribil! 

Eden luă un ou. 

— E o scumpă, declară sora lui. O să-mi pară foarte rău când 
o să plece. 

— Pleacă? 

Eden părea chiar supărat. 

— Bineînţeles. O fată ca ea n-ar putea rămâne aici pe vecie. 
Începe să nu mai aibă astâmpăr. Dar nu prea știu ce poate să-și 
găsească de făcut. 

Renny puse un ou în farfuria lui Meg și două într-a lui. Spuse 
calm: 

— O să găsească ea ceva de făcut! Genul ăsta de fete cad 
întotdeauna în picioare. 

— Ce gen? întrebă Meg jignită. 

— Genul aventuros. Care înșfacă lacom viaţa cu amândouă 
mâinile. 

— Mie îmi place grozav, declară Eden. 

— Tu te dai în vânt după orice fustă, i-o reteză Renny. 

— Fustă! la auziţi cum vorbește un bărbat. 

— Da, un bărbat, de asta are nevoie. E prea... 

— Prea cum, dragă? întrebă Meg. 

— Hâm. Provocatoare. Un pic de frâu i-ar prinde bine. 

Meg cântări această remarcă, neștiind cum s-o ia. Schimbă 
subiectul: 

— Ce minunat că luăm micul dejun împreună! 

— Credeam că-ţi place să mănânci singură, observă Renny, 
luând al treilea ou. Mai vrei unul, Eden? 

Eden clătină din cap. 

— Mă întreb, spuse el, care o să fie urmarea poveștii ăsteia. 
Fratele Finch și moștenirea. Tare mi-ar fi plăcut ca bătrâna 
doamnă să mă fi cadorisit și pe mine cu vreo mie. 

— Scumpul de el, săracu'! oftă Meg. Mă întreb ce-o să faci 
acum că te-ai însănătoșit. 

— Am să cad în picioare, probabil, ca și Minny. Bănuiesc că și 
eu sunt genul ăsta... care înșfacă viaţa cu amândouă mâinile. 


Întinzând pelteaua de gutui pe pâinea prăjită, Meg remarcă: 

— Finch a scăpat de sub control de o bună bucată de timp. Eu 
am observat, dar n-am spus nimic. 

— O reţinere vrednică de laudă, constată Renny cu privirile 
plecate în lungul nasului. 

Meg părea dusă pe gânduri. 

— Finch e de fapt un băiat drăguţ - în felul lui. E întotdeauna 
așa de generos. Nu crezi c-ar putea face ceva pentru Eden? 

— Nu are dreptul la folosinţa banilor până nu devine major. 
Mai sunt aproape doi ani. Până atunci Eden va deveni celebru 
probabil. 

— A... poeziile lui! Dar sunt plătite așa de prost, nu-i așa? N-ar 
putea Alayne să facă ceva pentru tine, Eden? 

— Dumnezeule, exclamă Renny iritat, cred c-a făcut și așa 
mult prea destul pentru el! Şi-a lăsat baltă slujba și a venit aici 
să-l îngrijească! 

— Dar de ce nu? E soţia lui. Cred că era de datoria ei să-l 
îngrijească. 

— Şi totuși, i-o întoarse Renny, ai fost supărată pe ea tocmai 
fiindcă a venit. Și adăugă cu ton amar: Dar în ochii tăi ea n-ar 
putea face niciodată nimic bun! 

Ochii lui Eden, plini de râs batjocoritor, se plimbau de la unul 
la altul. 

— Certaţi-vă pentru mine, hai! îi îndemnă el. Mă faceți să mă 
simt atât de important. Și nu m-am mai simţit important de 
mult. Sunt complet restabilit acum, n-am slujbă și soţiei mele 
nu-i pasă de mine nici cât de-o ceapă degerată. De fapt, și ochii 
lui se îngustară maliţioși, părerea mea e că a venit la Jalna să 
mă îngrijească numai ca să poată fi aproape de Renny! 

Renny sări în picioare; faţa lui osoasă, roșie, deveni și mai 
roșie de furie. Masa se clătină și o furtună în miniatură vărsă 
ceaiul din cești. 

— Nu m-așteptam la ceva mai bun din partea ta, Meggie, zise 
el. Dar am crezut că tu, Eden, ai putea avea un pic de 
recunoștință, un pic de bun simţ! 

Porni cu pași mari spre ușă. 

— Trebuie să plec. Dacă vrei să te duc până acasă cu mașina, 
vino și tu. 

Ziua aceasta părea să-i rezerve o emoție după alta. Nu putea 
suporta să stea între patru pereţi. Meg îl urmă până în verandă. 


În faţa stratului de petunii purpurii, al căror dulce parfum se 
înălţase până la fereastra lui Finch, Minny Ware şedea în 
genunchi, cu faţa îndreptată spre flori, absorbind mireasma lor 
sporită de căldura soarelui. li plăceau aceste flori zburlite, 
luxuriante, lipicioase. Nu se sinchiseau de precizie în formă sau 
de graţie, ca alte flori, ci absorbeau, cu nesaţ, toată mireasma 
posibilă, răspândind-o apoi cu dărnicie. Deși era conștientă de 
prezenţa celor doi din verandă, nu dădu nici un semn, ţinându-și 
în continuare capul aplecat deasupra florilor. 

Meg strânse braţul lui Renny cu amândouă mâinile. 

— Există cineva, spuse ea arătându-i-o pe Minny cu privirea, 
care e profund dezamăgită din pricina ta. 

— Îmi place felul ei de a fi! Dar n-am nevoie de simpatia ei... 
Meggie! Își întoarse ochii întunecaţi spre ea, cu reproș. De ce 
vrei să-ncerci să mi-o bagi pe fata asta pe gât când știi bine că o 
iubesc pe Alayne... și numai pe Alayne... și pentru totdeauna? 

Meg vorbi cu o undă de tristeţe în voce: 

— N-o să iasă nimica bun din asta! De ce s-a întors aici? E o 
prefăcută... E exact cum spune Eden - a făcut din boala lui un 
pretext pentru a fi lângă tine! Îmi pare bine că nu îi este 
recunoscător! Nici eu nu îi sunt recunoscătoare! O dispreţuiesc 
și o urăsc. 

Profilul lui cioplit nu trădă nici urmă de emoție. Işi lăsă braţul 
în strânsoarea surorii lui și ochii aţintiți calmi asupra capului 
strălucitor al lui Minny Ware, dar Meg percepu un inexplicabil 
fluid magnetic venind de la el pe care, de-ar fi fost mai sensibilă, 
l-ar fi putut interpreta drept o cutremurare vulcanică în dârzenia 
stăpânită a pasiunii lui. 

Eden apăru în hol, trecu pe lângă ei și se duse spre locul unde 
Minny stătea ghemuită deasupra stratului purpuriu de petunii. 
Nu-și dădu seama care dintre fraţi se apropia și aproape că nu 
știu dacă să fie încântată sau dezamăgită când auzi vocea lui 
Eden spunând: 

— Mă tem că te simţi obosită. Un efort eroic, nu glumă - să 
salvezi vieţile a doi bărbaţi valizi. 

Ea își întoarse capul așa încât Eden, din picioare cum se afla, 
putea acum s-o privească în ochi și să vadă soarele poleind 
proeminenţele mătăsoase ale pomeţilor ei. Fata își negă 
categoric eroismul. 


— Te-am ajutat doar un pic. Finch se zbătea. Dar... sunt 
obosită... nu dorm bine... sunt agitată. 

Eden spuse: 

— Dacă faci cumva o plimbare matinală mâine dimineaţă, ne- 
am putea întâlni din nou lângă lac. Am putea sta de vorbă. 

— Mi-ar plăcea... Doamna Vaughan e așa de drăguță, dar... 
încep să mă plictisesc. O, sunt o bestie! Intotdeauna se întâmplă 
așa. 

Eden râse. 

— Şi eu la fel. O să ne întâlnim și o să putem compara care 
din doi e mai bestie. O să fie vreme frumoasă, mâine. 

În mașină fraţii păstrară tăcerea, întreruptă în cele din urmă 
de vocea ușor enervată a lui Eden: 

— Îmi pare rău, bătrâne. 

Mașina familiei Whiteoak nu era locul cel mai prielnic pentru 
scuze adresate conducătorului, ale cărui urechi erau asaltate nu 
numai de hodorogelile obișnuite, dar tocmai încerca să pătrundă 
misterul unei noi bătăi sacadate în anatomia ei. 

— Ce-ai zis? întrebă Renny, întorcându-și capul cu un gest 
atât de asemănător cu al bătrânei Adelina încât scuza lui Eden 
se înecă în râs. Apoi repetă: 

— Ziceam că-mi pare rău de ce-am spus... despre Alayne și 
tot restul. 

Renny nu prinse nimic în afară de numele lui Alayne. Opri 
mașina cu o smucitură și-i aruncă lui Eden o privire de 
încurajare amestecată cu bănuială. 

— Poftim? 

— Dacă iar trebuie să repet, făcu Eden îmbufnat, mai bine îmi 
retrag cuvintele. Încercam să-mi cer scuze pentru ce-am spus în 
legătură cu Alayne. 

Continuă încruntat: 

— Adevărul e că m-am săturat până peste cap să tot fiu 
recunoscător. Mi-am petrecut vara topindu-mă de recunoștință 
față de Alayne. A ajuns să-mi calce pe nervi. Cred că de-aceea 
am spus ce-am spus. N-am avut nici un drept să vorbesc așa, 
dar... e adevărat și n-ar trebui să te superi. Ar trece prin focul 
gheenei - și, crede-mă, a fi cu mine sub același acoperiș 
înseamnă pentru ea o copie fidelă a iadului - numai de dragul de 
a da cu ochii de capul tău roșcovan măcar din când în când. N- 
are încotro... nici eu n-am încotro... suntem prinși în plasă... 


Alayne nu e potrivită pentru nici un Whiteoak care a trăit 
vreodată. Dar nici unul din voi doi nu poate fi fericit așa cum 
stau lucrurile. Vreau să mă crezi că-mi pare rău... teribil de rău. 

Renny spuse: 

— Sper că nu te-ai ales cu o răceală după toată povestea 
asta. Dacă simţi că te ia cu frig trebuie să chemăm doctorul. Nu 
trebuie să te expui nici unui risc. 

Porni din nou mașina și se concentră încă o dată asupra bătăii 
aceleia dubioase, sacadate, din interiorul ei. Ce-ar putea fi? li 
era teamă că se apropia vremea când va fi nevoit să cumpere o 
mașină nouă. 

Eden ședea rezemat în colţul lui. Ce individ derutant! Dacă ai 
putea să-l desfaci în bucăţi ca pe o mașină și să descoperi ce 
are pe dinăuntru! Un interior ciudat, pătimaș, arțăgos, putea să 
jure! 


XXIII 
RENNY ȘI ALAYNE 

În acea după amiază Renny Whiteoak hoinărea de colo până 
colo cu simţământul chinuitor de a fi împiedicat de la activităţile 
vieţii dragi lui din cauza pasiunii pe care crezuse că o poate ţine 
sub control și de a cărei zădărnicie era atât de convins, încât a 
suferi din pricina ei era totuna cu a pofti la fructele pictate dintr- 
un tablou. Intenţionase să ţină dorinţa lui pentru Alayne sub 
control așa cum strunea un cal nărăvaș cu ajutorul frâului și se 
simţea umilit constatând că vorbele aruncate de Eden la micul 
dejun rupseseră zăbala și-i dezlănţuiseră pasiunea. Asta, și 
înţepătura lui Meg cu planul ei de a-l însura cu Minny Ware, în 
speranța ei afectuoasă de a-l transforma într-un soț și tată 
blând. Acum era conștient doar de un singur lucru - că, foarte 
aproape, dincolo de livezile încărcate cu fructe și lumină densă 
de soare tomnatic, se afla soţia lui Eden pe care o iubea, care, 
așa cum spusese Eden, ar trăi și în iad numai de dragul de a da 
uneori cu ochii de capul lui roșcovan. Se întreba dacă vara 
fusese într-adevăr iad pentru ea? Dar curiozitatea lui era doar 
vagă. Mintea ei era pentru el, ca de altfel mintea oricărei femei, 
o carte într-o limbă străină, ale cărei pagini puteau fi răsfoite cu 
farmec subtil pe dinaintea lui, dar pe care se știa incapabil să le 
descifreze. Cu ezitări putea recunoaște un cuvânt, o expresie 
care se asemănau cu limba vorbită de el însuși, anevoie reușea 
să formuleze unele silabe cu buzele lui, încercând să se 
familiarizeze cu sonorităţile ei, dar limba în sine era sortită să 
rămână veșnic pentru el o șușoteală rafinată între două 
fetișcane. 

Era însă intens preocupat de strigătul puternic din propria-i 
fiinţă. Din când în când se lăsa pradă acestuia, afundându-și 
toate simţurile în adâncurile lui într-atât încât nu mai știa unde 
se află, ce vede sau aude, deplasându-se asemenea unui nor de 
furtună peste grajdurile, câmpurile și pădurile de pe 
proprietatea lui. Piers îl evita, dar totodată înţelegea această 
proastă dispoziţie, provocată, după părerea lui, de decepţia 
pricinuită de testament. Şi grăjdarilor le deveni nesuferit. Pe 
când străbătea un câmp de cartofi, dădu peste silueta aplecată 
a lui Binns, dus pe gânduri. Bătrânul se îndreptă din spate cu 
mare caznă și aruncă o privire nemulțumită peste pământul 
cafeniu spre stăpânul Jalnei. 


— Bună! strigă el. 

Renny se întoarse spre el și îl privi absent.ă 

— Nu-i scăpare de mană, se văită Binns. Cartofii îs mânațţi. 
Roșiile îs la fel. Porumbu' așijderea. Anu’ aista îi cumplit din vina 
manei, bat-o nevoile! 

Binns începu să sape din răsputeri de teamă ca nu cumva săi 
se spună să înceteze munca, căci era muncitor cu ziua. Dar 
când silueta înaltă se îndepărtă fără a da un răspuns, se sprijini 
în sapă și-l urmări cu ochii mici, mânioși. 

— Mana a dat și peste ăsta, lua-l-ar naiba, mormăi el. A 
potopit toată familia. O să se smintească toţi, vă zic eu, se 
adresă el cartofilor, umblând așa creanga ca turbaţii, sau 
zdrăngănind la orgă în bezna nopţii. Aștia are numa' muieri în 
cap - aici e buba... l-am zis io lui John Chalk să-și ţină fata-n casă 
cum se lasă seara. Dar el se râde. Să-i fie învăţătură de minte 
dacă i-or prinde-o. Coconiţe sau fete din popor pentru ei e tot 
una. Nişte desfrânaţi! Ochii lui căutau cu vioiciune în ochii 
cartofilor. 

Renny zăbovi prin preajma padocului, unde Wright strunea o 
iapă de doi ani. Se simţi mai calm în timp ce urmărea avântul 
splendidului trup bine lustruit, picioarele drepte, gâtul puternic. 
Când antrenamentul luă sfârșit, Wright scoase frâul și zăbala 
calului care veni apoi la palisadă să-și frece botul de Renny. 
Smulse un mănunchi de trifoi pitic și i-l dădu, observând cum 
licărul din ochii ei apoși devenea extatic, cum mușchii tari de 
deasupra ochilor se umflau și se strângeau în cavitățile lor odată 
cu mestecatul. li luă capul între mâini și o sărută pe nas: 

— Fetiţă dulce, murmură el. Jenny, odorul meu! 

Dar nu putea sta locului. O părăsi, deși scâncea după el. Plin 
de neastâmpăr, își îndreptă pașii în direcţia potecii de călărie 
urmând-o până sub bolta verde a pădurii de pin. Vremea umedă 
din timpul verii dăduse aici rod bogat de ciuperci. Se înșiruiau 
de-a lungul potecii, albe ca fildeșul, cafenii, ruginii, cu forme 
fantastice, iţindu-se prin iarbă sau pe jumătate ascunse sub 
rugurile ţepoase de mure încărcate de fructe. La o cotitură unde 
razele soarelui izbuteau să pătrundă prin desiș, un pâlc înalt de 
mentă înmiresma aerul cu mirosul ei înţepător. Un șarpe verde, 
minuscul, șovăi o clipă, cu limbă tremurătoare, înainte de a se 
furișa sub iarbă. Pe potecă se vedeau urmele copitelor lăsate de 
poneiul lui Wake. Trecuse în sus și acum se întorcea, își spuse 


Renny judecând după ropotul înfundat al unui galop ce se 
apropia. Își croi drum printre rugurile de mure, pe sub pini și-l 
urmări pe băiat și poneiul trecând pe lângă el, Wakefield stând 
drept, cu braţele încrucișate, cu o expresie de exaltare pe faţă. 
Renny se strâmbă de dezgust faţă de sine însuși pentru că se 
ascunsese de băieţel, dar chiar și cu Wake îi era greu să stea de 
vorbă. Rămase nemișcat asemeni unuia din trunchiurile acelea 
înalte cât un catarg, cu ochii pironiţi la roșul veșted întunecat al 
acelor de pin așternute pe jos într-un covor des. Işi aduse 
aminte de unele aventuri amoroase din trecut. Cât de ușor 
uitate! Dar acum nu exista nici împlinire nici uitare. 

Eden era restabilit, dar incapabil de a face față vreunei 
îndatoriri. Trebuia trimis pe timpul iernii într-o regiune cu climă 
caldă. lar Alayne se va întoarce la New York. Doar dacă - dar ce 
alternativă exista? Mintea i se învârtea în același cerc 
necruţător. Nu era nici o ieșire. De-ar pleca Alayne chiar azi! De 
s-ar putea el însuși hotărî să plece până se va potoli această 
febră și va fi în stare să suporte apropierea ei cu același stoicism 
ca și mai înainte. Se decise să plece - să respire alt aer. 

Reveni pe potecă și, într-un luminiș însorit, unde murele erau 
mari și coapte, o găsi pe Minny Ware umplând un coșuleţ. Simţi 
o bruscă iritare pentru că îi ieșea astfel în cale, așa că, după o 
ușoară înclinare a capului, trecu mai departe. Apoi își aminti că 
nu-i mulțumise pentru ce făcuse în dimineaţa aceea. Se întoarse 
în grabă din drum și se apropie de ea. 

— Vreau să-ţi mulţumesc... nu pot să-ţi mulţumesc îndeajuns 
pentru curajul pe care l-ai avut azi dimineaţă. Dumnezeu știe ce 
s-ar fi putut întâmpla dacă nu erai pe țărm. La auzul propriilor 
sale cuvinte, în minte îi încolţi o bănuială. Dar cum de te aflai 
acolo la ora aceea? întrebă el cu asprime. 

— O, a fost o simplă coincidenţă. Îmi plac orele timpurii ale 
dimineţii. 

Dar Renny observă cum i se urcă culoarea în obraji. De ce 
oare se aflase acolo? Curios că nici el, nici Meg, nu văzuseră 
nimic ciudat în prezenţa lui Eden și a lui Minny pe țărm la 
răsăritul soarelui. 

Minny știa că o suspectează dar continuă să culeagă mure. Le 
alegea pe cele mai mari și le lăsa să cadă în coș cu gesturi 
aproape mângâietoare. Observă că vârfurile degetelor ei erau 
pătate și buzele de asemeni, ceea ce-i dădea o înfățișare de 


inocentă copilărească. Faptul, lipsit de însemnătate, că așeza 
murele culese cu atâta delicateţă în coș, petele de pe degetele 
și buzele ei, îi apărură dintr-o dată de o importanţă capitală, de 
parcă fata ar fi executat un ritual. Gândurile încetară să-l mai 
hărţuie, mintea i se concentră asupra gesturilor rituale. 

Fata întrebă pe un ton visător: 

— Aţi vrea niște mure? Să vă culeg câteva? Ochii îi alunecară 
spre el gânditori. 

— Nu, răspunse Renny, dar aș vrea să stau și să mă uit cum le 
culegi, dacă nu te supără. 

— De ce aţi vrea să vă uitaţi cum fac un lucru atât de simplu? 

Ochii ei îi cercetau faţa. Tânjeau intens după dragoste. 

— Nu știu, răspunse el descumpănit. 

Și văzând că fata pare contrariată, îi luă mâna într-a lui și-i 
sărută braţul gol în scobitura albă a cotului. 

Renny nu-și dădu seama că o a treia persoană se apropiase 
dar simţi braţul fetei tremurând și auzi respiraţia ei brusc 
gâtuită. Articulă un: „Oh!” pe un ton defensiv și când Renny 
întoarse capul văzu dincolo de tufe chipul palid, crispat al lui 
Alayne. 

Dăduse din întâmplare peste ceva ce ei îi părea o radioasă 
comuniune între cei doi. Văzu în exuberanţa lui Minny un 
răspuns la o mângâiere calculată pentru care Renny o adusese 
pe fată în acest loc ferit. 

Alayne se retrase și bolborosi ceva incoerent. Minny, nu foarte 
deconcertată, își redobândi calmul și zâmbi, deloc nemulțumită 
de a fi descoperită de Alayne în acea situaţie. Renny continuă s- 
o ţină de încheietura mâinii. 

În tăcerea care se așternu după exclamaţia lui Minny, un 
sunet delicat se făcu auzit, ca niște triluri executate la vreun 
instrument bizar și minuscul, aflat sub o frunză de ferigă. Până- 
ntr-atât interpretul părea să nu-și dea seama de existenţa 
fiinţelor uriașe care îl dominau încât egocentrismul lui îi reducea 
și pe ei la o dimensiune chiar mai mică decât a sa proprie; 
ţârâitul lui strident se înălţă tot mai sus, triumfând asupra a 
ceea ce nu era altceva decât formă voluminoasă și, preluat de 
alţi cântăreţi la fel de insistenţi, de pătrunși de țelul lor comun, 
până la urmă sunetul trilurilor lor deveni universal. Greierii 
intonau un imn de slavă pentru Vara care se sfârșea. 


O inerție îi surprinsese pe cei trei care, fără voia lor, 
deveniseră auditori mai degrabă decât actori în drama din 
lumea pădurii. Minny ţinea în mână o mură caldă, prea moale. 
Renny, cu o expresie de rugă stăruitoare, totuși visătoare, o 
privea pe Alayne care stătea parcă și-ar fi pierdut forţa de a se 
mișca, cu ochii pironiţi la mâinile împletite ale celor doi. 

Vraja se rupse la reapariția micului șarpe verde care, spre 
deosebire de orchestra de greieri, era conștient, din vârful 
capului și până-n vârful cozii, de prezenţa intrușilor, și tremura 
de teamă și ură faţă de ei, ferindu-și capul a împotrivire, hotărât 
să-i despartă, și să-i prefacă iarăși în trei plimbăreţi singuratici 
cum fuseseră atunci când pătrunseseră în pădure. 

Fără să rostească o vorbă, Alayne se întoarse și porni repede 
pe cărare, ascunsă curând vederii celor doi, de o cotitură. 
Mâinile lor se desprinseră una de alta. Renny rămase un scurt 
răstimp nehotărât, resimţind un fel de ură împotriva ambelor 
fete, ca împotriva unor fiinţe dintr-o altă plămadă decât a sa, 
având în comun un secret care în esenţă îi era potrivnic. Apoi, 
fără să se uite la Minny, își croi drum printre tufe și-o porni cu 
pași mari după Alayne. 

Ochii lui Minny, în timp ce se apucă să culeagă iarăși mure, 
exprimau mai mult amuzament decât mâhnire. În definitiv 
lumea era amuzantă. Planurile doamnei Vaughan sortite 
eșecului... Renny Whiteoak îndrăgostit de acea impasibilă 
doamnă Alayne... Eden însurat și... o gropiță fugară dantelă 
obrazul ei rotund. Incepu să cânte întâi cu glas scăzut apoi din 
ce în ce mai tare până când orchestra de greieri tăcu în credinţa 
că vara se întorsese cu toată puterea și frumuseţea ei. 

Alayne era conștientă că Renny o urmează și, temându-se de 
o întâlnire cu el, se abătu din potecă la prima ocazie, apucând 
pe o scurtătură prin pădure spre o portiță care dădea în șosea. 
Renny continuă să urmărească șerpuielile potecii de călărie, 
crezând-o tot înaintea lui dar, când n-o ajunse din urmă, bănui 
că-l evitase intenţionat și făcu cale întoarsă spre scurtătură. O 
ajunse exact când ea ieșea în șosea. Auzi portiţa deschizându-se 
și se întoarse spre el. Aici în drumul public se simţea mai 
curajoasă decât în liniștea pădurii, riscând mai puţin să-și 
dezvăluie simțămintele pe care se lupta cu atâta disperare să și 
le stăpânească. Renny fusese subiectul permanent al gândurilor 
ei din tot timpul verii, totuși aceasta era prima dată când se 


aflau împreună, foarte aproape. Dorise să se întoarcă la New 
York fără o astfel de întâlnire. Acum că-i fusese impusă, își 
simţea toate puterile secătuite de efortul de a rezista iubirii 
pentru el și totodată de amărăciunea ce i-o pricinuise scena în 
care-l surprinsese sărutând-o pe Minny Ware. 

— Alayne, spuse Renny cu glas înăbușit, încerci să mă eviţi! 
Nu cred c-o merit. Pe cuvântul meu că n-o merit! 

— Prefer să fiu singură. Nu-i nici un alt motiv. Începu să 
meargă încet pe drum. 

— Ştiu... exclamă el. Eşti supărată. Dar îţi dau cuvântul meu... 

ÎI întrerupse cu furie: 

— De ce mi-ai da mie explicaţii? Ca și când m-ar privi pe 
mine! De ce-ai plecat de lângă ea? De ce ai venit după mine? 

Deși buzele îi puneau întrebări, ochii ei priveau ţintă înainte. 

Renny mergea alături de ea prin praful drumului. O căruţă 
încărcată cu napi îi ajunse din urmă și trecu hurducându-se pe 
lângă ei. Spuse: 

— Trebuie să mă lași măcar să-ţi explic, te rog. Nu mă aflam 
lângă Minny nici de două minute când ai apărut tu. Sărutarea pe 
care i-am dat-o pe braţ nu înseamnă mai mult decât o mură 
mâncată de ea. Cu câteva minute înainte de asta, m-am oprit 
lângă padoc și am sărutat o iapă tânără de doi ani. O sărutare 
ca și cealaltă au avut la fel de puţină importanţă. Pentru mine... 
pentru iapă... pentru Minny! 

Îi cercetă chipul palid, precis conturat, cu expresia aceea de 
curaj, de răbdare, de - cum o numea ea - statornicie „olandeză”. 
Dar pe gura ei se întipărise o expresie de oboseală, de parcă 
izolarea și emoţiile adânc înrădăcinate ale ultimelor luni ar fi 
vlăguit-o. 

Renny continuă: 

— Aș vrea să te pot face să crezi în dragostea mea cum cred 
eu însumi. Nu-mi doresc nimic mai mult pe lume decât să fii a 
mea. Mă crezi? 

Alayne nu răspunse. 

O mașină trecu vâjâind pe lângă ei, stârnind un nor de praf. 

— Vino, spuse Renny, hai să ieșim din șosea. E așa de cald și 
atâta praf c-o să te apuce durerea de cap. 

Dar ea își târî picioarele mai departe cu încăpățânare. 


— Alayne, stărui Renny, de ce nu spui nimic... dacă nu 
altceva, măcar spune-mi că nu mă crezi... că ţi-e silă să mă 
vezi? 

Încercă să răspundă, dar avea gura uscată și buzele ei 
refuzau să se miște. Simţea că trebuie să meargă așa mereu, 
de-a lungul acestui drum, cu el în urma ei, dorind amarnic să 
vorbească cu glas tare, totuși incapabilă să articuleze un cuvânt, 
ca într-un coșmar. Avea să continue să umble până se va 
împletici și va cădea. 

Renny nu mai încercă să vorbească, dar mergea alături de ea, 
făcând eforturi aproape disperate să-și potrivească pasul după 
al ei. La baza treptelor care duceau spre biserică se opri. 

— Unde te duci? întrebă Renny. 

— La mormântul bunicii voastre. Eu nu l-am văzut încă. Finch 
e cel care cântă în biserică? 

— Nu, nu, Finch e în pat. A încercat să se înece azi dimineaţă. 

Lasă să afle! Poate asta o s-o zdruncine scoțând-o din 
muţenia ei îngrozitoare. 

— Da, făcu ea calm. Mi-a spus Eden. Nu-i de mirare! 

— Doamne, cât ne urăști! 

— Nu... mă tem de voi. 

Renny vorbi aproape iritat: 

— Toate astea sunt atât de ireale! Nu poţi, sau nu vrei să 
vorbim despre dragostea noastră? Ştii bine că există. De ce să 
nu recunoști? Nu putem rămâne împreună, dar sigur - măcar 
înainte de a ne despărți putem vorbi despre ea. Eu plec diseară. 
Nu trebuie să-ţi fie teamă c-ai să mă mai vezi. 

Alayne începu să urce treptele spre cimitir. Renny o apucă de 
rochie și o reținu. 

— Nu. N-ai să te duci acolo! Nu pot să te urmez acolo! 

Alayne își înălță faţa spre a lui având dintr-odată o privire 
jalnică. 

— Unde să mă duc atunci? 

— Inapoi în pădure. 

Se întoarseră și fură nevoiţi să sară în șanțul năpădit de 
păpădie și margarete prăfuite, ca să se ferească din calea unui 
camion încărcat cu viței. Alayne se împiedică; Renny o cuprinse 
cu braţele și-o sprijini. Alayne simţi că-i vine să leșine. 


Se aflau din nou sub cupola verde aurie a pădurii. Soarele 
roșu era la asfinţit. În înalturi semiluna plutea ca o pană palidă 
pe întinsul cerului. 

Rămaseră un timp ascultându-și bătăile inimilor. Apoi Alayne 
își ridică ochii triști spre ai lui și șopti: 

— Sărută-mă... 

Se aplecă spre ea. Alayne îi luă capul, închise ochii și-i căută 
gura cu buzele. 

Dimpreună cu sărutările împleteau toate alintările de atâta 
timp înăbușite în inimile lor. 

— Alayne, comoara mea. 

— Renny... o, iubirea mea scumpă! 

Renny se trase puţin înapoi și-i aruncă o privire piezișe: 

— E adevărat... ? 

— Ce anume? 

Dar nu putea continua. Nu putea s-o întrebe dacă ceea ce-i 
spusese Eden e adevărat - că ar fi gata să trăiască în iad de 
dragul de a-l vedea când și când - că se întorsese la Jalna numai 
ca să fie aproape de el, și nu de dragul lui Eden. 

— Anume ce? 

— Că trebuie să ne despărțim? 

Alayne izbucni într-un plâns stăpânit dar amarnic. 

Un stol mare de ciori trecu peste creștetul copacilor, 
strigându-se una pe alta, ţipând strident. 

— Râd de noi! spuse Alayne. 

— Nu, nu existăm pentru ele. Existăm numai unul pentru 
altul... Alayne, nu pot pleca diseară cum am spus. 

— Nu, nu! Trebuie să ne mai întâlnim o dată și să stăm de 
vorbă... cât sunt încă pe-aici. O, Renny, ţine-mă strâns... vreau 
să iau forţă de la tine. 

— Şi eu vreau să devii tot atât de slabă ca și mine, murmură 
el în părul ei. 

O lipi mai tare de el. Un fel de curent magnetic pornit din 
mâinile lui o înspăimântă. Incepu s-o sărute iarăși. Ce gânduri 
nebunești născură sărutările lui pe ochii, gâtul, pieptul ei! 

Alayne se desprinse din braţele lui și o porni înapoi pe poteca 
de călărie. Renny o urmă, ochii lui, întunecaţi și scânteietori, 
liniile din jurul gurii, răbdătoare și tenace. 

Părea că o poate urma așa de-a lungul și de-a latul lumii, fără 
împotrivire, instinctiv, neobosit. 


Când drumurile lor se despărţiră, își luară la revedere abia 
șoptit, fără să se uite unul la altul. 


XXIV 
PLANURI 

Finch nu se întoarse acasă timp de o săptămână. Rămase în 
grija protectoare a lui Meg, resimțind acea nu neplăcută apatie 
care urmează după surmenajul emoţiilor nervoase. Işi petrecu 
primele zile în pat, ascultând nepăsător feluritele zgomote ale 
casei, gunguritul lui Patience, cântecele lui Minny Ware, 
trebăluielile bătrânei menajere scoțiene. În vreme ce zăcea așa, 
revedea iarăși și iarăși evenimentele petrecute în viaţa lui de la 
anul nou încoace. Cum cântase cu orchestra, relaţiile lui obscure 
cu ceilalți membri ai ei: Burns de la abator, Meech, ajutorul de 
croitor. Chipurile lor apăreau și dispăreau. Cel mai des se 
gândea la prietenul său, George Fennel, cu mâinile lui mari, așa 
de îndemânatice, pe strunele banjoului, cu silueta lui îndesată și 
ochii răzători sub părul ciufulit. 

Nu-l mai văzuse pe George de când se întorsese de la New 
York. George își petrecuse vara ca instructor de înot într-o 
tabără de băieţi și nu-și scriseseră. Prietenia cu George nu 
punea niciodată probleme. Când erai departe de el nu era 
nevoie să-i scrii sau poate că nici nu te gândeai prea des la el, 
dar odată ce erai din nou împreună cu el, peste golul despărțirii 
se așternea o punte de parcă nici n-ar fi existat. Privind înapoi la 
serile friguroase când el și prietenul lui ieșiseră pe furiș din casa 
mătușii lui George, grăbind spre vreo sală de dans unde cântau 
cu orchestra, Finch ajunse la concluzia că aceea fusese cea mai 
fericită perioadă a vieţii lui. Libertatea cu iz de aventură de care 
se bucurase atunci, riscul palpitant, muzica de dans executată 
pentru băieţii și fetele cu ochi radioși care își balansau trupurile 
în ritm, intrarea pe furiș în casă spre dimineaţă cu buzunarele 
pline de bani! Întins acolo în pat fredonă melodiile lor preferate 
de dans. 

Privi în urmă la prietenia lui cu Arthur Leigh. Cât de diferită de 
prietenia cu George care începuse din fragedă copilărie și 
continuase la același nivel temperat până în vremea școlii. Nici 
pe Arthur nu-l mai văzuse de la întoarcere. Leigh fusese plecat 
în Europa cu mama și sora lui. Greu de așternut o punte peste 
golul despărțirii de ei, se temea Finch. Simţea o inexplicabilă 
spaimă la gândul de a-l revedea pe Leigh și, mai ales, pe sora 
lui, Ada. Acum că-și luase examenele, urma să plece la 
universitate în octombrie. Arthur va fi acolo. Oare ce va gândi în 


legătură cu toţi banii aceia pe care-i moștenise? Poate că lui 
Arthur nu i se va părea mare lucru, deoarece familia Leigh era 
bogată. Și feţele lor i se iviră înaintea ochilor, a lui Arthur, 
sensibilă, cercetătoare, oarecum dispreţuitoare; a Adei, palidă 
ca fildeșul, cu pleoape grele, provocătoare, și doamna Leigh, 
mai degrabă ca o soră decât ca o mamă, mai aurie, mai puţin 
arămie decât Ada, cu ochi mari, mai mult albaștri decât cenușii, 
dornică mai degrabă, să devină agreabilă cuiva decât să se 
prefacă fără convingere că agreează pe cineva. Cât de puţin se 
pricepea Finch la fete! Și totuși îi veneau adesea în minte când, 
stând întins treaz în pat, plăsmuia imagini fantastice despre fata 
care cândva l-ar putea iubi. Uneori chipurile lor erau variante 
deformate ale feţei lui Ada, uneori erau fețe absurde cu ochi 
întristaţi, disproporționat de mari sau guri roșii imense ca niște 
flori. Uneori nu aveau feţe deloc, doar un disc plat, alb, purtat 
deasupra unor sâni bogaţi de care se lipeau veșminte 
fluturânde. 

Trecu în revistă viaţa lui la New York ca funcţionar-preţuitor. 
Eforturile lui hotărâte de a deprinde rutina meseriei, plimbările 
cu autobuzul pe Fifth Avenue, vizitele în apartamentul lui 
Alayne, - amabilitatea voioasă a Rosamondei Trent. Privind 
înapoi la acea perioadă, i se părea că nu a fost deloc el însuși, ci 
o ciudată mutație într-o fiinţă din altă lume, ce devenea atât de 
neclară încât era greu de deslușit. 

Recapitulă întâmplările din cursul verii - cum exersase, cum 
cântase la orgă noaptea în biserică, întoarcerile acasă pe lumina 
lunii, întâlnirile secrete cu bunica lui. Când ajungea cu 
imaginaţia la punctul morţii ei, la înmormântare, la citirea 
testamentului și la scena care urmase, un instinct de apărare 
așternea o peliculă, ca un văl fin, între ochii spiritului său și 
aceste imagini, ca să nu fie vătămat de cruzimea lor. 

Aceste felurite experiențe i se înfățișau ca voleurile unui 
paravan, care-l ferea de ceea ce ar fi putut însemna o 
contemplare a viitorului său la Jalna, pe care o refuza. Zăcea 
culcat cu fața în sus, visând alene la viaţă, neîndrăznind să se 
gândească cât de aproape fusese de moarte. 

Ideea lui Meg de a-l readuce în lumea sa dinainte sau poate 
chiar ceva mai bună, se rezuma în a-i alimenta corpul cu tot ce 
avea bucătăria ei mai nutritiv de oferit. Intuiţia ei, și un dram de 
reproș ce-și făcea, îi spunea că Finch avea nevoie de hrană 


apetisantă și din belșug. lar Finch se simţea tentat, ca un 
convalescent, și se hrănea ca un muncitor agricol. Renny, venit 
să-l viziteze, găsindu-l rezemat în perne cu jumătate de pui fript 
în faţă, consideră și declară cu tărie la Jalna că Meggie e 
desăvârșită. Observațiile ei în legătură cu Alayne se șterseseră 
ca aburul respirației pe un pahar. Astea erau treburi femeiești 
și-l depășeau. Dar în schimb putea să înţeleagă semnificaţia 
mâinii albe, durdulii, a lui Meggie mângâind părul lins al lui 
Finch sau o bucată rumenită de pui fript garnisită cu mazăre 
verde. La Jalna familiei i se explicase că Finch avusese o 
„depresiune nervoasă”, cea mai convenabilă dintre boli, chiar în 
pragul casei soţilor Vaughan, că fusese transportat înăuntru 
unde era îngrijit spre însănătoșire de ireproșabila Meggie și că la 
întoarcere ar fi indicat să se hotărască să-l trateze cu 
indulgență. Lipsa lui din casă timp de o săptămână a fost o 
ușurare pentru toţi. Vederea siluetei lui ciolănoase, gheboșate și 
certitudinea că el e moștenitorul averii bătrânei Adelina ar fi 
putut provoca alte depresiuni nervoase. Așa stând lucrurile, 
discuţiile nu mai conteneau, fără reținerea sau piedica, chiar 
dacă neînsemnată, a prezenţei lui. Augusta urma să se 
înapoieze peste puţin timp în Anglia. Niciodată n-o să mai îndure 
o altă iarnă canadiană. Avusese marele noroc de a nu se fi 
născut în Canada. N-avea de gând să moară aici de frig. Făcea 
această declaraţie cu termometrul la optzeci și cinci de grade 
Fahrenheit” în ultimul puseu de fierbinţeală al verii. Îi invita pe 
fraţii ei s-o însoţească într-o vizită în Anglia. 

Meg socoti că i-ar prinde bine lui Finch o predică din partea 
domnului Fennel. Nu-i spusese pastorului că, în disperarea lui, 
Finch mersese până acolo încât să atenteze la propria-i viaţă, 
dar lăsase să se înţeleagă că își pierduse controlul asupra lui 
însuși într-un mod ciudat și inexplicabil. Domnul Fennel, 
perspicace, bănui că existase o perturbare la Jalna în legătură 
cu testamentul și că Finch, îmbolnăvit de atâta tensiune, era 
ţinut la soţii Vaughan până când se risipea praful de pulbere. 
Veni să-l vadă și îi vorbi, nu despre religie sau comportare, ci 
despre vremea tinereţii sale petrecută în Shropshire și cum 
dorise să se facă actor de comedie iar umorul și înţelepciunea 
lui îi făcu atâta bine lui Finch încât în seara aceea reuși să se 


9 29.4442C. 


dea jos din pat; a doua zi de dimineaţă se întremă și mai mult 
datorită unei ore de cântat la pian. 

În ziua următoare George Fennel, întors din tabără, veni să-l 
vadă, contribuind și el la grăbirea însănătoșirii lui. George radia 
de mulţumire pentru norocul prietenului său și era total 
nepăsător față de decepţia restului clanului. Solid, ars de soare, 
ciufulit, şedea pe marginea patului și discuta infinitele 
posibilităţi ale unei sute de mii de dolari. 

— Ei, știi ce, făcu el, poţi să pui pe picioare o orchestră 
adevărată, a ta proprie, dacă vrei. Am putea pleca în turneu prin 
tot continentul. Într-un soi de uniformă frapantă, albastră, cu o 
mulţime de zorzoane aurite. Cred că familia ta s-ar opune. Şi 
tata la fel. N-are prea multă imaginaţie. Detestă tot ce e teatral. 
Dar e genul de viaţă care mi-ar place. 

Ochii îi străluceau. Scoase din buzunar obișnuitul pachet de 
ţigări mototolit care invariabil conţinea de la una până la 
maximum trei ţigări turtite și-i oferi una lui Finch. Pufăiră 
împreună în plăcuta atmosferă a camaraderiei reînnodate după 
o întrerupere. 

— Și, ascultă, continuă el, ar trebui să-ţi iei un pian mare de 
concert. Aș vrea să te aud cântând la un pian cu coadă. Niște 
melodii din acelea din Chauve-Souris. Ar însemna colosal de 
mult pentru tine, să ai un pian din ăla. Ai putea deveni celebru. 
Bineînţeles, în ce mă privește, prefer ideea unei orchestre 
strașnice. Pe cinstea mea, ne-am distrat nu glumă, cu vechea 
noastră formaţie, nu-i așa? Și-am muncit pentru banii câștigați! 
Mă usturau buricele degetelor așa de rău de parcă corzile 
banjoului erau tăciuni aprinși. Îţi amintești ultima seară și fata 
aia care încerca să se dea la tine? Erau un grup de tineri cam 
scandalagii. Ţi-aduci aminte cât ne-a trebuit s-ajungem acasă și 
cum am cumpărat lapte de la un lăptar și era îngheţat în sticlă? 
N-aș fi ajuns acasă niciodată de n-ai fi fost tu. 

George izbucni în râsul lui caracteristic, împroșcând în jur, 
apoi deveni serios. 

— Aseară am luat masa cu un domn Phillips. Are cel mai bun 
aparat de radio pe care l-am auzit vreodată. E scump dar face, 
spune că-ţi dă deplină satisfacţie. Am ascultat muzică de operă 
minunată și pe un tip la pian - exact genu’ care ţi-ar place. Zău 
c-ar trebui să-ţi iei un aparat. Ti-ar prinde bine pentru c-ai putea 
asculta tot ce e mai bun fără să te sinchisești de fleacurile alea 


de jazz... Doamne, ţi-aduci aminte cum mai zdrăngăneam 
bucata aia „/nima mi s-a oprit în loc”? 

Pufni iarăși în râs și apoi îi dădu lui Finch o sugestie și mai 
plină de miez. 

— Ştii, Finch, acolo în nord unde am fost eu am aflat de un 
chilipir extraordinar: o căsuță de vacanţă. E o cabană din 
bușteni construită de un american căruia i se pare prea departe 
să vină să stea în ea. Are de gând s-o vândă fantastic de ieftin. 
Ar fi minunat pentru tine să ai un loc ca ăsta unde să te 
odihnești vara și să-ţi inviţi prietenii și să-ţi refaci forțele și așa 
mai departe. Are un șemineu enorm din piatră și tavane cu 
grinzi și căprioarele vin aproape până-n pragul ușii. Ştii, 
americanul ăsta mi-a povestit că un arici tot rozând la temelia 
casei l-a ţinut treaz o noapte întreagă. 

— Ar fi splendid, încuviinţă Finch, simţindu-și dintr-o dată 
capul înfierbântat de exaltare. 

— Și mai e ceva de care mi-am adus chiar acum aminte, 
continuă George. E un tip acolo care are de vânzare o barcă cu 
motor. E cea mai rapidă barcă în care am mers vreodată. 
Străpunge apa ca un pumnal. Dacă ai avea barca asta și 
cabana, te-i putea distra colosal. Tare-aș vrea să fi aflat mai 
multe în legătură cu barca. In orice caz, cred că n-ar fi nici un 
risc dac-ai cumpăra-o. E cu totul altceva decât o mașină. Când 
cumperi o mașină, cel mai indicat e să iei una dintre cele mai 
bune mărci englezești. Nu există pe lume mașină mai rezistentă 
ca alea englezești. 

— Chestia e ca nu capăt banii ăștia până la majorat, îl lămuri 
Finch. 

— Trece repede vremea, îl liniști George. Cred că tipii ăștia ar 
fi dispuși să păstreze cabana și barca pentru tine. Pariez că ai 
putea ridica bani oricând ai vrea pe baza posibilităţilor tale 
viitoare. Se procedează de multe ori așa. 

Finch zăcea năucit, fără grai, în faţa perspectivelor ce i se 
deschideau. 

Întâlnirea lui cu Arthur Leigh a fost foarte diferită și, deși mai 
puţin turbulentă și înviorătoare, produse un efect la fel de 
tămăduitor asupra spiritului său zdruncinat. Primise un bilet de 
la Arthur cu următorul conţinut: 


„Dragul meu Finch, 


Ce e cu știrea asta uluitoare pe care am aflat-o despre 
tine? Am întâlnit-o pe Joan pe stradă și mi-a spus ceva 
despre o moștenire imensă. Sunt încântat și mama și Ada 
aproape la fel ca mine. Te rog vino să stai la noi o 
săptămână (doamnele mele insistă să nu fie în nici un caz 
mai puțin) și-o să putem tăifăsui zi și noapte. O să avem 
nevoie de toate sapte zilele pentru câte vreau să-ți spun. 

Când mă gândesc că nu te-am mai văzut de la 
dispariția ta misterioasă la New York! Si în tot timpul ăsta 
n-am primit nici măcar un rând de la tine. 


Al tău pe veci, 
Arthur” 


După ce sfârși de citit biletul, inima lui Finch bătea mai 
repede, de drag pentru prietenul lui. Hârtia biletului, simplă dar 
impozantă, purtând blazonul familiei Leigh și caligrafia măruntă, 
scrisă cu cerneală neagră, a lui Arthur, simbolizau pentru Finch 
prestigiul și eleganța vieţii acestuia. Faptul că el era un Court și 
un Whiteoak nu avea nici o valoare pentru Finch; acest bilet 
scris de mâna mică, fină, a lui Arthur era într-adevăr 
impresionant. Îl purtă în buzunar ca pe un fel de talisman când 
se reîntoarse la Jalna. 

Era nevoie de multă forță morală pentru reîntoarcere. Atât de 
întinși îi erau nervii când intră în casă, încât se temu să nu-l lase 
și să izbucnească isteric la vreo privire piezișă sau la vreun 
cuvânt în doi peri. Până și mirosul casei îl făcu să tremure din 
tot corpul. Mirosul tapetului încărcat, superpoleit, cel al 
perdelelor ponosite, cu ciucuri, mirosul discret, oriental, care 
plutea în preajma camerei bunicii lui, unde acum domnea o 
tăcere inviolabilă! Își închipuia doar, sau mai persista încă 
mirosul coșciugului și al coroanelor funerare în salonul gol? 
Rămase pe loc în hol, neștiind încotro s-o apuce, ascultându-și 
bătăile inimii. Se simţea nefericit și speriat - în ciuda vizitei lui 
George, a scrisorii lui Arthur. Pentru prima dată realiză conștient 
moartea bunicii lui și cât de mare va fi pentru el pierderea 
acelor vizite pe care i le făcea în cameră. Cu un nod în gât, 
înţelese câtă încredere dobândise de pe urma acelor săptămâni 
de intimitate cu firea ei pătimașă și extravagantă. 


Stând în hol, se revăzu pe sine, un băieţel nu mai mare de trei 
ani, coborând scările pe funduleţ, treaptă cu treaptă, singuratic 
chiar și pe vremea aceea, un ţânc înduioșător cu o buclă blondă, 
moale, atârnându-i în ochi. Coborârea scărilor păruse o călătorie 
teribilă iar mirosurile fuseseră și pe atunci la fel de ciudate și 
tulburătoare ca și acum. Își amintea de fratele cel mare cu păr 
roșu și picioare lungi, în jambiere de piele care, trecând cu pași 
mari prin hol, îl înhăţa și-l lua în cârcă iar el răcnea și râdea 
înspăimântat. Și-l amintea pe băiatul de zece ani, cu zâmbetul și 
tachinăria pe buze care fusese Eden și pe cel de șapte ani, 
rumen în obraji, pe care-l adora și de care se temea și care 
fusese Piers. Şi unchii... Stând acolo, plănui pentru fiecare în 
parte câte o scuză plină de pocăință pentru festa pe care le-o 
jucase. Căci, oricât de neintenţionat, simţea că, totuși, existase 
probabil ceva dubios în felul în care le luase dreptul celorlalţi. 
Altfel n-ar fi putut reacţiona faţă de el așa cum o făcuseră. Se 
temea că nu era printre ei nici unul care în sinea lui să nu se fi 
îndepărtat de el, poate doar Eden. Eden! Ce încurcătură! Era 
oare în stare să se ducă la fiecare separat, să-i facă să înţeleagă 
și totuși să-și păstreze stăpânirea de sine? 

Numai gândul la ei îi storcea toată vlaga. | se înmuiară 
genunchii. Își reprezentă întrevederile ca pe o serie de agonii 
deosebit de subtile. Nu, nu era în stare s-o facă. Să gândească 
ce-or vrea despre el, să suporte prezenţa persoanei lui 
îmbogăţite cum or putea mai bine. 

Auzi pași în spatele lui și se întoarse. Augusta venea prin hol. 
În lumina obscură împrăștiată de fereastra cu sticlă colorată, 
Finch observă că e foarte palidă și că pare tulburată. Ridică ochii 
umil, întrebându-se cum îl va întâmpina. Augusta ajunse lângă 
el înainte de a-i fi observat prezenţa. Atunci aţinti asupra lui o 
privire plină de melancolică ușurare. 

— Tu ești, Finch! Sunt foarte bucuroasă că te-ai întors. Aș 
vrea să vii la mine în cameră ca să discut ceva cu tine. Cred că 
ești exact cel de care am nevoie să mă ajute. 

Să aibă cineva nevoie de el! O, ce vorbe dulci! O urmă pe 
scări în sus, dorind să-i poată ridica tivul rochiei ei negre de 
cașmir și s-o poarte ca pe o trenă. Să fie privit fără amărăciune! 
să fie luat sub aripa garnisită cu crep a mătușii Augusta! 

În camera ei spuse: 


— E vorba de scumpul meu canar de soarta căruia sunt 
îngrijorată. Mi-am făcut planul de întoarcere în Anglia, fără a mă 
gândi la el. Acum nu pot da înapoi. O să moară dacă nu i se 
poartă de grijă cu blândeţe. Finch, dragă, pot să am încredere în 
tine? Vrei să faci asta pentru mine? 

Bretonul ei gen regina Alexandra se aplecă asupra coliviei 
poleite unde canarul, arătos ca o narcisă galbenă, ciugulea 
seminţe de cânepă din ceșcuţa lui. 

— Piu, piu! făcu Augusta. Slavă Domnului că nu poate ști 
nimic din ce-mi trece mie prin minte. Piu, piu! Îţi spun, Finch, 
înțelege mai mult decât toate pisicile și câinii familiei luaţi 
laolaltă. Nu mă laud cu asta, dar istețimea lui îmi provoacă o 
plăcere imensă. Pot, pot oare să mă bizui pe tine să te ocupi de 
el? 

— Da, mătușă, am să-mi dau toată osteneala. Presupun că e 
destul de sensibil. 

— Sănătatea lui e desăvârșită. Dar are nevoie de o îngrijire la 
fel de desăvârșită. Am să-ți dau instrucţiuni amănunțite în 
legătură cu baia lui, seminţele, bucata de zahăr, foaia de salată. 

Canarul își frecă impetuos ciocul de balansoarul lui și-și 
deschise un ochi spre ei. 

— Piu, piu, făcu Augusta cu o voce de contralto, îndurerată. 

— Piu, piu, răsună ca un ecou vocea răgușită a lui Finch. 

Biata pasăre avea să cunoască destule vicisitudini sub 
îngrijirea lui Finch! 

Finch o sărută cu înflăcărare pe mătușa lui și, simțind o geană 
de senin în umbra care-l apăsa, fugi sus în camera lui de la 
mansardă să-și examineze hainele. Le scoase din dulapul în 
perete și le cercetă în dreptul ferestrei apoi le întinse pe pat. Cu 
cât se uita mai mult la ele, cu atât era mai sigur că trebuie să 
refuze invitaţia lui Arthur Leigh de a petrece o săptămână la el 
acasă. Costumul cel nou negru, de gata, care îi fusese cumpărat 
în grabă pentru înmormântare nu părea să salveze deloc 
situaţia. Cea mai mare parte din lenjeria și șosetele lui erau 
pline de găuri. Cea mai bună pălărie pe care o avea nu arăta 
mai bine decât cea mai proastă. Cele câteva cravate pe care le 
cumpărase la New York erau satisfăcătoare, dar nu ajungeau ca 
să-l facă prezentabil. Șederea lui la Leigh trebuia să fie scurtă 
pentru că, chiar dacă îl convingea pe Renny să-i cumpere haine 
noi, nu puteau fi gata pe loc iar Leigh voia ca el să vină imediat. 


În holul de la etaj îl întâlni pe Nicholas, de care îi era cel mai 
groază dintre toţi. 

— Te-ai întors? întrebă Nicholas în felul său brusc. Dă fuga jos 
în sufragerie și adu-mi ochelarii. l-am lăsat pe masa de lângă 
fereastră. 

Finch zbură după ochelari. Nicholas îi luă cu mulţumiri 
mormăite și, fără să-l privească, se retrase în camera lui. Finch 
respiră adânc ușurat. Nicholas se arătase distant dar nu aspru - 
nu teribil ca în acea ultimă zi. La urma urmei, întoarcerea lui 
acasă s-ar putea să nu fie chiar o tortură. 

Ernest se ivi în ușa camerei sale și-i făcu un semn lui Finch. 
Arăta delicat și distins. Persoana cât și camera lui erau minunat 
de îngrijite, ca și cum decepţia, deznădejdea de a nu dispune 
vreodată de o gamă mai largă de posibilităţi de afirmare a 
personalităţii lui îl determinase să perfecționeze, atât cât îi 
stătea în putere, câmpul lui restrâns de acţiune. 

Acuarelele de pe pereţi fuseseră rearanjate, cât și bibelourile 
de porțelan de pe consola căminului. O vază de sticlă neagră 
conţinând câteva crenguţe cu floricele albe delicate de morcovi 
de câmp se afla pe biroul său unde cărţile și notele referitoare la 
Comentariul său asupra lui Shakespeare fuseseră recent 
orânduite. Hainele lui Ernest, cravata, chiar și butonii erau 
negre. Avea cearcăne negre sub ochi. Expresia lor, însă, era 
blândă în timp ce se opriră asupra lui Finch. 

| se adresă lui Finch, cu oarecare nervozitate: 

— Intră, intră. N-am să te rețin mult. E 

De fapt voia să spună: „Dar te rog nu sta mult”. Işi făcu de 
lucru la fereastră potrivind storul. 

Finch încercă să zâmbească fără să rânjească, să arate plin 
de compătimire fără să pară lugubru. Nu-și simţise niciodată 
trăsăturile feţei așa de mari și greu de controlat. 

Unchiul lui vorbi cu ezitare în glas: 

— Mă tem că noi... că eu... noi toţi... de fapt ne-am purtat 
prea aspru cu tine. Sunt convins că nu există nici urmă de 
viclenie în tine, Finch. Pur și simplu nu ţi-ai dat seama că orele 
acelea târzii îi periclitau sănătatea mamei mele. Îmi amintesc, 
cred, că am spus că asta a omorât-o. In tulburarea mea poate 
am spus chiar lucruri și mai rele. Nu-mi amintesc. Dar îmi 
amintesc c-am auzit pe cineva spunând că n-ai fi cu nimic mai 


mult decât un ucigaș. Cred că era mătușa ta. Nu cred că am 
spus-o eu. 

— Nu. Dumneata ai spus doar că i-am scurtat zilele. 

Ernest se îmbujoră. 

— Da. Asta era... Imi pare rău, dragul meu, că am spus așa 
ceva. Probabil că nu e câtuși de puţin adevărat. Era destul de 
bătrână... foarte bătrână, de fapt... ar fi putut să moară oricum. 

— Unchiule Ernie, izbucni Finch, aș fi preferat ca oricare dintre 
voi să fi moștenit banii bunicii decât să fiu eu acela! Crede-mă, e 
o tortură pentru mine! 

Ernest schiţă un surâs. 

— O să treci peste acest simțământ. O să fie minunat pentru 
tine. O să ţi se deschidă toată lumea în faţă, splendidă. E un 
lucru foarte înviorător pentru un tânăr să aibă bani, într-adevăr. 
Tatăl meu a fost foarte generos cu mine când eram tânăr. Am 
avut parte de o viaţă minunată dar am fost nesăbuit, credul. Mi- 
au alunecat printre degete. Aș vrea să fii mai prudent cu... banii 
tăi. 

Pronunţă ultimele două cuvinte cu o crispare necontrolată a 
feţei, ca atunci când îţi înfigi dinţii într-un fruct amar. 

Finch înghiţi în sec, apoi spuse cu vocea sugrumată: 

— Un lucru e sigur. Când o să primesc banii am să... să fac tot 
felul de lucruri pentru cei care au mai multe drepturi asupra lor 
decât mine. Dacă o să pot, aș vrea să fac pentru fiecare ceva ce 
i-ar fi plăcut să facă dacă ar fi moștenit banii. 

Finch îl privi pe Ernest cu o expresie rugătoare. 

— Vreau să faci o călătorie în Anglia și să consulţi la British 
Museum cărţile acelea de care ai nevoie pentru Comentariu... 

Făcu un gest brusc din cap spre birou. 

Ernest era mișcat. 

— O, nu. Nici nu m-aș gândi să accept. 

— Ba da, o să accepţi. Ca să-mi faci plăcere. Și unchiul Nick... 
și ceilalți... ceva plăcut pentru fiecare! 

Ochii lui Finch aproape că radiau. 

— Bine, bine, o să vedem. E foarte frumos din partea ta, în 
orice caz. 

Și în ochii lui Ernest se aprinsese o rază de lumină. Apoi 
înfățișarea lui deveni gânditoare... Spuse: 

— E cineva pentru care aș vrea să faci ceva. Cineva care, în 
prezent nu poate face nimic pentru sine însuși. Are mare nevoie 


de ajutor și e un adevărat geniu. Nu vreau să-l văd silit să se 
apuce de o treabă care să-i anihileze impulsul spre poezie. 

— Te referi la Eden? 

Ei drăcie, nu se gândise deloc la Eden! Și era foarte adevărat 
ce spunea unchiul Ernest. 

— Mă întreb ce-aș putea face pentru el? 

Ernest îi răspunse aproape voios: 

— O să știi când va veni vremea. Tare aș vrea să se poată 
face ceva pentru el acum. S-a înzdrăvenit mult, dar trebuie să i 
se poarte de grijă. Ar putea veni acasă dacă n-ar fi vorba de 
Piers. 

— Ei, am să văd ce pot face, și Finch plecă, încercând un 
simţământ aproape tumultos de responsabilitate față de familia 
lui. 

Nu-l întâlni pe Piers până la masă când apăru cu gâtul gol, 
voinic, cu ochi strălucitori după ce încheiase un târg bun pentru 
o căruţă de mere. li rânji lui Finch în derâdere mai degrabă 
decât cu răutate și, după ce se așezară la masă, spuse: 

— Nu-i de mirare c-ai căzut la pat! Și eu aș fi făcut la fel dac- 
aș fi moștenit banii. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, rosti Finch în șoaptă, taci din 
gură! 

Dar chiar și această reîntâlnire se dovedi mai ușoară decât se 
așteptase. Viaţa continua la Jalna, războiul de ţesut se mișca 
încet, scârţâind, dar se mișca, iar Finch în noua sa situaţie, 
fusese integrat în desenul modificat. 

Tocmai se dezbrăca, în acea primă seară, când auzi pași ușori 
urcând scara. Finch tresări pentru că arareori avea vizitatori. 
Wakefield apăru în pragul ușii. 

Înaintă cu un zâmbet mieros. 

— Finch, n-am putut pur și simplu să dorm. Renny e plecat în 
seara asta și nu mi-a spus unde, așa că nu pot fi sigur la ce oră 
se va întoarce. 

Adăugă cu un aer oarecum superior. 

— M-am gândit că s-ar putea să te simţi agitat aici sus, singur 
de tot, după criza ta nervoasă. M-am gândit c-ar fi bine să viu 
să-ţi ţin tovărășie. 

Finch replică pe același ton: 


— Ei bine, mă tem c-o să te căiești pentru fapta ta nesăbuită. 
Sunt un tovarăș de pat insuportabil și am de gând să ţin lumina 
aprinsă și să mai citesc un pic. 

— Asta-mi convine de minune! exclamă Wake voios, 
căţărându-se în pat și strângând cuvertura ca pe un scut de 
apărare. De fapt vreau să vorbesc cu tine despre planurile tale 
și să-ți dau câteva sfaturi cum să-ţi administrezi banii. Vezi, 
continuă Wake, cuprinzându-și genunchii cu braţele, știu mai 
multe despre bani decât ţi-ai închipui. Ce vreau să spun e că 
știu o mulțime de procedee pentru ca o sumă mică de bani să 
aibă un efect mare. M-aș pricepe să fac o sută de mii de dolari 
să pară aproape cât un milion. Dac-ai fi dispus să-mi acorzi o 
mică rentă - n-aş cere mai mult de douăzeci și cinci de cenți pe 
săptămână, atât cât s-o împiedic pe doamna Brown să mă 
împungă tot timpul - ţi-aș da niște sfaturi care ar avea mare 
valoare pentru tine. Pot să spun după mutra ta că n-ai cap bun 
de afaceri. Piers zice că nici bine n-ai să pui mâna pe bani c-ai 
să-i și prăpădești. Ascultă, Finch, ce-ai zice să-i împărţi egal cu 
mine? Atunci ne-am putea distra colosal văzând care din noi va 
fi în stare să profite cel mai mult de partea lui. Ca în parabola 
talanțţilor. 

— Talentul tău caracteristic, declară Finch șezând pe 
marginea patului, e tupeul. Ai mai mult tupeu decât orice altă 
persoană pe care o cunosc. Nu știu cum ai ajuns la vârsta pe 
care o ai fără să încasezi una care să-ţi pună capac, așa ești de 
obraznic! Nici prin gând nu mi-ar trece să-ți încredințez cât de 
puţin din banii mei! 

Fără doar și poate, se distingea un fior în „banii mei”. 

Wake reuși cu succes să împrumute expresia mătușii lui când 
era nemulțumită. 

— Sper, îl dojeni Wake, cu buza de sus alungită, că n-ai de 
gând să fii mână strânsă în clipa când o să devii bogat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, izbucni Finch, fii înţelegător! 
Nu sunt bogat! Câţi bani crezi că am? Nouăzeci și opt de cenți - 
asta-i tot ce am. Și sunt invitat să stau o săptămână la Arthur 
Leigh! 

Wake se arătă încântat: 

— Asta-i plăcut, nu? Pentru că atunci când te duci în vizită la 
un om bogat ca el n-o să ai nevoie de nici un ban. Ai putea 


foarte bine să-mi lași mie cei nouăzeci și opt de cenți. Ar face 
cât alocaţia mea pe aproape o lună. 

— Dac-aș fi ca unii fraţi, declară Finch, ţi-aș trage o 
chelfăneală zdravănă și te-aș trimite jos. Deși, probabil că m-ai 
pâr. 

Wake clătină din cap cu putere. 

— Nu, n-aş face-o. Aș suporta durerea cu toată forța morală 
de care dispun. 

Finch gemu: 

— Aoleu, ce limbaj foloseşti! E îngrozitor să auzi un băiețel 
vorbind ca un domn bătrân de șaptezeci de ani. Aşa se-ntâmplă 
când nu există alți copii cu care să te joci. 

Ochii luminoși ai lui Wake se întunecară; miză pe cartea lui de 
atu care nu dădea niciodată greș. 

— Nu... nu, Finch. Nu cred că asta e cauza... Cred că se 
datorește certitudinii pe care o am că n-am s-apuc niciodată 
vârsta de șaptezeci de ani... sau poate nici măcar să cresc 
mare. Vreau să folosesc toate limbajele posibile în scurtul 
răstimp de care dispun. 

— Prostii! 

Dar nu era frumos să se poarte așa de aspru cu bietul puști. 
Când o să capete banii o să facă ceva drăguţ pentru Wake. 

Finch se ridică, se dezbrăcă, se răzgândi în privinţa cititului și 
era gata să stingă lumina când Wakefield spuse pe un ton 
lingușitor: 

— Auzi, Finch, n-ai de gând să faci... știi tu ce? 

— Nu, nu știu. 

— O, ba da, știi! 

Avea un zâmbet șiret, închide ușa mai întâi. 

Finch, pe punctul de a sufla în lumânare, bombăni: 

— N-am nici cea mai vagă idee, ce tot bolborosești acolo? 

— Ai spus... în ziua aceea... că tu... o, Finch, te rog! 

Făcu un gest care voia să exprime ceva misterios. 

— Chestia aia minunată care spuneai c-ai făcut-o... în faţa 
zeiţei aceleia mici. 

— O, așa! 

Finch rămase neclintit deasupra flăcării de la lumânare, cu o 
ciudată umbră ascuţită pe frunte și cu cavitățile ochilor, ca două 
pete negre. 

— Nu ti-ar place. Te-ar înspăimânta. 


— Pe mine? Niciodată. N-am să suflu o vorbă nimănui. 

— Jură. 

— Jur. 

— Dacă scoţi o vorbă despre asta am terminat definitiv cu 
tine, ţine bine minte! 

Se duse spre dulap. Se auzi un foșnet misterios și Wake se 
ridică în capul oaselor în pat, înfiorat de emotie. 

Finch scoase la iveală statueta lui Kuan Yin și o așeză pe 
birou. Luă dintr-un sertar un pachet cu mici grămăjoare de 
tămâie și așeză una la picioarele zeiței. Luna se înălțase 
deasupra crestelor copacilor și trimitea prin fereastră o rază de 
lumină clar conturată ca tăișul unei săbii. 

Finch stinse lumânarea. Întunericul înghiţi diversele obiecte 
din cameră, numai figurina gingașă din porțelan a zeiţei Kuan 
Yin reţinea lumina ca un giuvaer. Aprinse tămâia. O spirală 
albastră de fum se înălţă și se prefiră ca un văl tremurat spre 
raza de lună. O mireasmă înţepătoare, exotică, se insinua în 
nările lacome ale băieţilor. Deveniră la fel de nemișcaţi ca și 
statuia însăși: chipurile lor, decolorate de lună, păreau și ele 
modelate din porțelan. O boare de vânt se iscase dintr-o dată; 
stejarii prinseră să suspine, apoi să se clatine. Luna, care păruse 
că se desprinde de crestele copacilor rămase agăţată în ultimele 
lor ramuri avântate în sus iar lumina ei se risipi în prisme 
scânteietoare ce se topeau, se reuneau, dănţuiau prin întuneric. 
Spiritele celor doi băieți nu se mai aflau în trupurile lor ci 
eliberate de fumul de tămâie. 

Călăuzite de Kuan Yin, patroana marinarilor, ieșiră plutind 
pe fereastră spre mările de o nepământească frumuseţe, 
iluminate de lună. 


10 Quan Yin este una din zeitățile majore în Budism și una dintre cele mai 
populare zeități folosite în feng shui. Cunoscută drept Zeița Milei și 
Compasiunii, Quan Yin este o zeiță bine-cunoscută atât în China cât și în 
Coreea, Japonia, Malaysia, și alte ţări de către adepţii budismului. 


XXV 
UN ÎMPRUMUT 

— Ce crezi c-am visat? întrebă Wake. N-ai să ghicești 
niciodată. 

Sunete nedeslușite se auziră dinspre perna lui Finch. 

— Am visat că erai o floare! 

Un mormăit care descrescu devenind un chicotit și Finch 
deschise un ochi. 

— Ce fel de floare? 

— Nu una prea frumoasă, din păcate. Vocea lui Wake suna 
ușor a regret. Nu cunosc specia. O floare lungă, gălbuie, cu 
aspect trist... 

— Hâm. 

— Dar, adăugă cu voioșie în glas, pur și simplu doldora de 
miere. 

— Lasă invențiile! 

— Zău... și eu eram o albină! O albină din alea mici, cafenii, 
Zglobii care se duc să culeagă... 

Era prea de tot. Finch îl înăbuși cu o pernă și nu-i dădu drumul 
până când nu recunoscu că e un mincinos, un escroc, o mică 
reptilă absolut respingătoare. 

În timp ce Finch se îmbrăca și Wake se spăla în lighean, 
împroșcând apă în toate părțile, nu pomeniră nici un cuvânt 
despre ritualul din seara precedentă. In întunericul nopţii, 
statueta zeiței Kuan Yin dispăruse dar nasul fin al lui Wake 
percepea încă un parfum subtil în cameră, o exaltare discretă a 
spiritului, ca după un vis încântător, pe jumătate uitat. 

Era o dimineaţă cu nori albi ce se vânturau pe un cer albastru 
intens. Lumina galbenă densă a soarelui era împroșcată parcă 
de un penel pe pereţii cenușii ai mansardei. Părea mai aurie 
chiar decât aurul; aerul mai albastru decât culoarea albastră; 
iarba și pomii mai verzi decât fusese verdele vreodată. Vara, 
pictoriță buclucașă, care în miezul anotimpului le dăduse atât de 
multe tablouri estompate și slab nuanţate, se arăta acum 
zeloasă să-și împrăștie cu năvalnică strălucire ultimele culori pe 
ultima ei pânză. 

— Ce zi minunată de mers în vizită! exclamă Wake. Cum aș 
vrea să merg și eu într-o vizită! Se opri din operaţia de frecare a 
feţei cu un prosop, rămânând pe gânduri. Ştii, Finch, că n-am 


făcut nici o vizită în viaţa mea? Nici măcar o singură vizită cât 
de mică! Mă-ntreb dac-am să fac vreodată! 

— Sigur c-ai să faci. Am să te duc eu undeva... cândva, 
promise Finch. 

În acea dimineaţă, Finch se simţea exaltat la gândul vizitei pe 
care urma s-o facă. Fără să se mai frământe, se hotărî să stea o 
săptămână întreagă în casa familiei Leigh și, înainte de a cobori 
la micul dejun, își puse într-o valiză lucrurile alese din dulap. 
Trebuia să-l atace pe Renny pentru bani. _ 

ÎI găsi pe podeţul din lemn negeluit. În perioada aceasta a 
anului, râul nu era îndeobște decât un pârâiaș croindu-și drum 
prin stufărișul des și buruienile de apă. Dar anul acesta avea 
parcă bogăţia de ape a primăverii și, chiar sub podeţ, se lăţea 
formând un eleșteu înconjurat de o cunună deasă de năsturel 
proaspăt crescut. Fundul nisipos, încreţit, reflecta, întunecat, 
lumina soarelui. Renny nu era singur. Lângă el, cocoţat pe 
balustradă stătea Eden, aruncând alene în eleșteu bucățele 
dintr-o rămurică. Nu vorbeau dar păreau să fi terminat o 
conversaţie care-l lăsase pe fiecare absorbit în contemplarea 
propriului punct de vedere. Finch observă cât de mult se 
ameliorase înfățișarea lui Eden. Faţa și gâtul se împliniseră și 
aveau o culoare roz-arămie sănătoasă. Cu toate acestea, își 
păstră aspectul delicat în contrast cu vigoarea evidentă a lui 
Renny. Finch reflectă: „Eden pare dezinteresat și binevoitor, 
totuși mă bucur că trebuie să cer bani de la bătrânul Renny și nu 
de la el...” 

Se apropie, stingherit și se opri lângă fratele mai mare din ale 
cărui haine se degaja mirosul de tutun de pipă. Finch mormăi 
din colţul gurii: 

— Am primit o scrisoare de la Leigh care mă invită să stau la 
ei o săptămână. M-am gândit să mă duc de astăzi. 

— O, în regulă. O să-ţi facă bine. 

— Bănuiesc... cred că... o să am nevoie de ceva bani. 

Era greu de pronunţat cuvântul „bani”. Căpătase rezonanţe 
amenințătoare de când dispoziţiile referitoare la ei fuseseră nu 
de mult cauza atâtor conflicte. 

Renny băgă mâna în buzunarul de la pantaloni. Expresia lui 
nu era tocmai binevoitoare, dar, după ce examină atent 
monedele și singura bancnotă mototolită din palmă, le puse 
înapoi în buzunar și scoase la iveală din buzunarul de la piept al 


hainei portofelul de piele roasă asupra căruia ochii familiei lui se 
fixaseră de atâtea ori în așteptare. Cu obișnuitul său aer de a 
încerca să ascundă cât avea în total, extrase cinci hârtii de câte 
un dolar și i le dădu lui Finch. Eden își lungi gâtul să urmărească 
transferul. 

— Încă doi ani, comentă el, și poziţiile se vor inversa. 

Faţa lui Finch deveni stacojie. Nu era chip să fie lăsat în pace? 
Moștenirea avea să fie veșnic un subiect de zeflemele? 
Încruntat, băgă banii în buzunar cu un „mulţumesc foarte mult” 
rostit printre dinţi. 

— Până atunci, preciză Renny, îl așteaptă multă muncă grea 
și nu admit să fie hărțuit pentru această moștenire. l-am spus și 
lui Piers. Tu, Eden, ești poet. Ar trebui să știi ce înseamnă să fii 
sensibil și melancolic și neurastenic și de-al d-astea. Dacă îl tot 
necăjiţi s-ar putea să-ţi dea o nouă ocazie de a-i salva viaţa, ce 
zici, Finch? 

Hotărât lucru, discreţia nu era o trăsătură caracteristică a 
familiei Whiteoak. 

Eden râse, dar și faţa lui se înroși. Spuse: 

— Dacă ai de gând să mai încerci, frate Finch, data viitoare 
alege-ţi porţiunea asta a râului și-am să te pescuiesc de pe 
podet fără să mă ud la picioare. 

Finch rânji prostește și era gata să plece când Eden îi spuse: 

— Nu pleca! Rămâi să stăm de vorbă. Renny o ia din loc. Nu-i 
așa, Renny? 

— Am întârziat, răspunse Renny, uitându-se la ceasul de 
mână turtit, făcut din metal de tun, care îl întovărășise în tot 
timpul războiului. 

Mereu grăbit spre întrevederi misterioase referitoare la cai, 
ăsta era Renny, întrevederi care tindeau să subţieze, mai 
degrabă decât să îngroașe, portofelul de piele uzată. 

Finch și Eden rămaseră singuri. Timp de câteva clipe păstrară 
tăcerea jenaţi, cu ochii pironiţi la eleșteul ce scânteia întunecat, 
apoi Eden vorbi plin de seriozitate: 

— În dimineaţa aceea i-am vorbit lui Renny despre 
convingerea mea că am înfăptuit cel mai de preţ lucru din viaţă 
salvând-o pe a ta. Fără să ţinem seama de dragostea mea 
frăţească, am impresia că tu ești sarea familiei. N-aș putea să-ţi 
spun de ce cred așa. Presupun că e intuiţia - eu fiind poet și 


sensibil dimpreună cu tot restul atributelor puse în seama mea 
de Renny. Doamne, nu-i așa că eun tip amuzant? 

— E nemaipomenit! făcu Finch cu înflăcărare. Nu vreau să 
aud nimic rău despre el. 

— Nici n-ai s-auzi. În orice caz nu de la mine. Eu îl admir la fel 
de mult ca și tine, deși în alt mod. Îl admir și-l invidiez pentru o 
latură a lui de care tu habar n-ai... Spune-mi, Finch, ce-ai de 
gând să faci în viaţă? Ai ceva împotrivă să stai de vorbă cu 
mine? Suntem prieteni? 

— Așa cred! În orice caz îţi datoresc recunoștință. 

— Oprește-te! Nu pronunţa cuvântul ăsta. E dezgustător. Nici 
un cuvânt plăcut nu rimează cu el. Încearcă! Uite ce obţii. 
Necuviinţă, Suferinţă, Neputinţă, Nefiinţă... 

Finch adăugă apăsat: 

— Există însă și cuvântul „conștiinţă”. 

— Absurd! Nu se potrivește cu celelalte. 

Un timp Eden privi tăcut în oglinda strălucitoare a apei, apoi 
vorbi cu neașteptată gravitate: 

— De ce oare să-mi fii recunoscător mie? Eu vreau prietenia 
ta. Spune-mi, o am? 

— Da... vreau să spun că ţin la tine, Eden, dar mi se va părea 
ciudat să fim prieteni. Ceva cu totul nou. 

— Dar măcar o să încerci? Bine. la o ţigară. 

Îi întinse o tabacheră de argint plină cu un sortiment de ţigări 
scumpe. Finch revăzu silueta de pe banca din Madison Square 
Gardens - neîngrijită, deznădăjduită, suferindă. Cât de complet 
se însănătoșise Eden, dobândind o înfățișare prosperă. Dacă el, 
Finch, ar fi trecut printr-o astfel de încercare, se îndoia că s-ar fi 
putut reface - ori, iată-l pe Eden, amuzat, dispreţuind 
sentimentele, gata să se azvârle din nou în vâltoarea vieţii. 

Acceptă ţigara și un foc. 

Eden spuse: 

— Cred că noi doi ne asemănăm mai mult decât ai putea 
bănui. Cred că amândoi am moștenit o mulţime de la - cum îi 
zicea bunica? - biata noastră mamă flușturatică. 

— Taci! îl întrerupse Finch cu asprime. 

— Nu intenţionez să spun nimic ireverenţios. Vreau să spun c- 
am moștenit de la mama noastră însușirile care par 
„flușturatice” în ochii clanului Whiteoak - dragoste pentru 


poezie, pentru muzică, pentru frumos. Nu ești de acord cu 
mine? 

— Cred că trebuie să fi fost foarte deosebită de ei. 

— Sigur că era. Așa suntem și noi... Mai recunoaște că mie 
poţi să-mi spui lucruri pe care nu le-ai putea spune nici unuia 
din ei fără să fii luat în râs. 

— Da, cred că aș putea. Totuși... 

— Ce? 

— Renny a fost teribil de bun cu mine în privința muzicii. 

— Bineînţeles! Dar de ce? Pentru că-ţi înţelege simţămintele 
pentru muzică? Nu! Pentru că te consideră un molâu și i-e 
teamă că te-ai fi scrântit la minte fără ea! Are tot atâta dispreţ 
pentru mine ca poet. Mă tolerează numai din cauza legăturii de 
sânge. Ar fi loial și față de Satana însuși dacă i-ar fi frate vitreg! 

— Aș vrea să-i semăn, mormăi Finch. 

— Nu, nu-i adevărat! Nu poţi să mă faci să cred că ai schimba 
pasiunea ta pentru muzică contra pasiunii lui pentru cai și câini. 

— Şi femei, adăugă Finch. 

— A, noi toţi iubim femeile! Dar tu trebuie să fii ca mine - să 
iubeşti și să uiţi. Și unchiul Nick a fost așa când era tânăr. Mi-a 
spus o dată că a uitat numele femeilor care i-au plăcut pe 
vremuri - bineînţeles, afară de cel al femeii cu care din nefericire 
s-a însurat. 

Finch spuse: 

— Eden, te superi dacă te întreb ceva? Tu mai ţii la Alayne? 

— N-o iubesc ca femeie, dacă la asta te referi. Poate că și eu 
i-aș fi uitat numele dacă n-am fi fost căsătoriţi. 

— Ciudat... când e așa de... fermecătoare, și așa de bună. 

— A iubit întâi poeziile mele. Apoi pe mine, autorul lor. Şi 
bănuiesc că eu am iubit-o pentru că-mi iubea poeziile. 

— Dar ea tot mai iubește versurile tale, nu-i așa? 

— Cred că da. Dar le iubește în sine, ca artă pură. Acum ÎI 
iubește pe Renny. 

Finch se îndepărtă, trecând spre cealaltă latură a podeţului. 
Aici, râul dormea în umbră. Își odihni un timp, în tăcere, privirea 
pe umbra lui răcoroasă, apoi întrebă: 

— Scrii ceva acum, Eden? 

— O mulţime de lucruri în ultima lună. 

— Aș vrea să le citesc. 


— Am să le aduc aici într-o după masă și-am să ţi le citesc. 
Am să aduc primele versuri pe care le-am scris după ce m-am 
întors acasă. Nu cred că au cine știe ce valoare dar aș vrea să le 
auzi pentru că tema în aproape toate poeziile astea e farmecul 
vieţii. N-am pus niciodată la îndoială acest lucru. Oricât de 
deprimat voi fi părut când m-aţi găsit la New York, nu mi-a 
trecut nicio clipă prin minte să-mi pun capăt zilelor. Cerule, aș fi 
preferat să-mi petrec restul zilelor și nopţilor pe banca aia din 
parc unde puteam să-mi înalţ ochii spre nori și stele decât să mă 
sinucid. Traversă pe partea lui Finch și-i cuprinse umerii cu 
braţul. 

— Ai citit desigur Lavengro? 

— În parte. Nu mi-a spus mare lucru. 

— Ei bine, Borrow a spus un lucru - n-are importanţă de câte 
ori a fost citat, e de fiecare dată la fel de splendid. „Există 
noaptea și ziua, frate, amândouă lucruri minunate: soarele, luna 
și stelele, frate, toate lucruri minunate: există deopotrivă vântul 
care bate. Viaţa e extraordinar de minunată, frate”. Eden îl 
strânse pe Finch de umăr. Ţine minte asta, frate Finch, data 
viitoare când familia se va coaliza împotriva ta. 

— Am să-ncerc, spuse Finch cu voce înăbușită. 

Eden îl privi pătrunzător apoi, parcă temându-se că fusese 
prea solemn, declară: 

— M-am bucurat aflând că familia a fost capabilă să monteze 
un scandal atât de perfect fără prezenţa bunicii. Mi-era teamă c- 
ar putea degenera într-o ciorovăială. Bunica avea atât de multă 
poftă de viaţă! Ar trebui să încerci să-i semeni. Să profiţi mai 
mult de viaţă. 

Finch, rezemat de balustradă, spuse: 

— Mă uitam la broasca aia cum se tot scufundă sub mormanul 
de caprifoi și mă gândeam ce bine se distrează. 

— Da. O năzbâtie mică plină de haz. Mă-ntreb de câte ori s-o 
fi dus în petit vara asta. 

Finch zâmbi strâmb. Eden era plin de haz, reflectă el. Mereu 
iscoditor. Nu putea urmări nici măcar o broască fără să facă 
presupuneri despre viaţa ei particulară. 

Urmăriră broasca care şedea cu ochii bulbucaţi pe bordura 
căptușită cu mușchi a eleșteului, cu degetele rășchirate, gâtul 
plin, umed, pulsând. O văzură electrizându-se fără vreun motiv 
aparent, într-un salt boltit, verde. Când suprafaţa eleșteului se 


limpezi, o zăriră stând sub apă, cu degetele rășchirate pe nisipul 
galben, cu ochi bulbucaţi, la fel de halucinată ca întotdeauna. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, începu Eden rar, am să-ţi spun 
ceva. Ceva ce n-am spus până acum nimănui. 

Finch se simţi extrem de măgulit. Își întoarse receptiv faţa lui 
lungă spre fratele său. 

— Mi-am pus în gând să scriu un poem epic despre perioada 
de început a Canadei franceze. Există posibilităţi extraordinare 
în descrierea acelei perioade. Jacques Cartieri!. Călătoriile 
primejdioase în corăbii. Guvernatorii francezi și amantele lor. 
Intendențţi abili. lezuiţi eroici. Primii seniori. Voiajorii. Baladele 
canadiene. Prăpădiţii de indieni, bieţii de ei, capturați și duși în 
Franţa și puși să tragă la galere. Gândește-te numai la cântecele 
de dor și alean pe care le-aș putea pune în gura lor! Gândește-te 
la femeile franceze cu educaţie aleasă care au venit încoace ca 
simple călugărițe! Gândește-te la melopeele lor pline de dor de 
Franţa - și de extazul iubirii pentru Cristos! O, Finch, de-aș fi cât 
de cât în stare să le redau în versuri așa cum merită! 

Faţa îi strălucea. Făcu un gest larg exprimând fervoare și 
speranță amestecată cu înfiorare. Finch observă că manșeta 
mânecii de tweed cenușiu era zdrenţuită și că încheietura 
mâinii, în pofida rotunjimii, arăta încă plăpândă. Inima îi zvâcni 
plină de afecţiune pentru Eden. 

Era prima dată că unul dintre fraţi îl trata de la egal la egal. 
Ba mai mult, nu doar tratat ca egal ci ales drept confident! Faţa 
lui Finch oglindea înflăcărarea de pe faţa lui Eden. Simţi o 
dorinţă nestăvilită de a-i fi prieten. 

— O să fie splendid, exclamă Finch. Sunt sigur că ai să 
reușești. E teribil de drăguţ din partea ta că mi-ai spus. 

— Cui altcuiva i-aș putea spune? Tu ești singurul care poate 
înţelege. 

— Şi Alayne ar putea. 

Eden replică iritat: 

— Crede-mă, nu există nimic - ba chiar mai puţin decât nimic 
- între mine și Alayne acum! Când o să fii mai mare, o să 
descoperi că nu e nimic mai greu decât să te destăinui unei 


1 Jacques Cartier (n. 31 decembrie 1491-d. 1 septembrie 1557) a fost primul 
explorator al Golfului Sf. Laurenţiu și cel ce a descoperit râul Sf. Laurențiu. El 
a întreprins trei voiaje în regiune, primele două în 1534 și 1535-1536, la 
ordinele exprese ale regelui Francisc |, iar a treia expediţie în 1541-1542. 


persoane pe care ai încetat s-o mai iubești - indiferent cât de 
multe aveţi în comun. Acum că mă simt mai bine, suntem 
mereu în gardă unul față de celălalt. 

— Nu știu cum puteţi trăi în căsuţă împreună, dacă așa stau 
lucrurile. 

— Nici nu putem! Ea se va întoarce la munca ei și eu am să 
plec. Drummond zice că trebuie să stau la aer toată iarna. Asta-i 
necazul. Faţa lui senină se umbri frământată de un gând 
neplăcut. Renny vrea să mă trimită în California. Dar eu sunt 
hotărât să nu mă duc acolo. Trebuie să mă duc în Franţa. Nu 
numai că prefer Franța de o mie de ori, dar acolo am și 
posibilitatea să cercetez începuturile istoriei Canadei franceze. 
Vreau să adâncesc cercetările până la origini. De fapt, e absolut 
necesar, altfel n-am să fiu în stare niciodată să fac treaba așa 
cum înţeleg s-o fac. Vreau să stau un an în Franţa - să stau până 
termin poemul - dar nu văd nici o posibilitate. Renny n-ar putea 
nicicând dispune de bani pentru asta. Umbra de pe faţa lui se 
accentuă într-o expresie de melancolie. — Sunt legat de mâini și 
de picioare. Probabil că voi fi nevoit să mă duc acolo unde sunt 
trimis. Nu există nimeni care să-mi împrumute două mii peste 
cât e dispus să-mi dea Renny. O să am nevoie de această sumă. 

— De-aș putea dispune de banii mei! exclamă Finch. Te-aș 
ajuta pe loc. 

Eden îi adresă o privire caldă. 

— Ai vrea? Te cred. Eşti un băiat de zahăr, Finch. Şi zău că i- 
aș primi, însă... nu în dar. Ti i-aș restitui cu dobândă de îndată 
ce m-aș pune pe picioare. Dar ce folos? Banii tăi sunt 
consemnați încă ani de zile. 

Finch încerca o stare de mare agitaţie interioară. O, de-ar 
putea să-l ajute pe Eden! Acest Eden nou care-i vorbise despre 
versurile ce se aflau încă în gestație în mintea lui. O dorinţă 
arzătoare de a-l ajuta puse stăpânire pe întreaga lui ființă. De 
fapt, era de datoria lui să-l ajute, să-i dea atâţia bani cât avea 
nevoie! Nu-și riscase el viața ca să i-o salveze pe-a lui? Finch se 
învârtea agitat încolo și încoace pe spaţiul îngust al podeţului. 

— O, de-aș putea pune mâna pe bani! 

— Sper, spuse Eden, că nu te lași mânat de vreun sentiment 
ridicol - recunoștinţa. Ştii bine cât detest ideea asta. 

— Dar cum mă pot împiedica? 


— Pur și simplu stăpânește-te. Cum zicea bunica: „Nu permit 
una ca asta!" _ 
Finch izbucni în râs zgomotos. Își ieșise aproape din fire de 


exaltat ce era. Îi venise o idee. O idee minunată, o idee 
strălucită! Se opri în faţa lui Eden și făcu o strâmbătură comică 
înspre el. 


— Am găsit! Pot obţine banii pentru tine! Sunt sigur că pot. 

Eden se uită la el cu privirea lui ciudată, echivocă. 

— Cum ar fi cu putinţă? Tonul lui era frânt dar inima îi bătea 
accelerat. Era oare posibil să scape cu fața curată? Să nu fie 
nevoit să-i sugereze tânărului căi și mijloace de rezolvare? 

— Păi, în felul ăsta, se repezi Finch, cu răsuflarea tăiată. E 
vorba de prietenul meu, Arthur Leigh! Posedă o mare sumă de 
bani. E major și dispune de o avere frumușică. O să mă 
împrumute. Am să-i dau o poliţă - cu dobândă bună, știi - și 
după aceea am să-ţi pot da exact cât ai nevoie! Faţa lui Finch 
era purpurie; își trecuse mâinile prin păr, ridicându-l măciucă; 
cravata i se strâmbase; nu arătase nicicând mai răvășit, mai 
puţin asemănător unui filantrop. 

Ochii lui Eden se aprinseră, dar clătină din cap aproape 
sumbru. 

— Sună destul de realizabil, dar nu pot s-accept. 

— De ce? 

Finch rămase trăsnit. 

— Ce-ar spune... ceilalţi? Renny n-o să se învoiască niciodată. 
El avansează banii pentru California și consideră problema 
închisă. 

— Nu e nevoie să afle. Nimeni nu trebuie să știe, decât noi 
doi... și Leigh. În definitiv n-am să-i spun nici lui Leigh de ce-mi 
trebuie banii. E omul cel mai puțin formalist din câți ai cunoscut 
vreodată! N-o să pună nici o întrebare. O să spună doar: „In 
regulă, Finch, poftim banii!” și-o să-și vâre în buzunar poliţa. 
Habar n-are ce înseamnă să drămuiești banii, așa ca noi. Eden, 
trebuie să mă lași să fac acest lucru! Am urât ca pe dracu' banii 
ăștia. M-au apăsat ca un blestem. Dac-aș putea face ceva 
minunat cu ei - ca de exemplu să te ajut pe tine - să-ţi ofer 
posibilitatea de a-ți scrie cărţile - mi s-ar părea cu totul altfel. 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Cum ţi-a venit ideea de a împrumuta de la Leigh? 

— Mi-a venit așa, dintr-o dată. Un fel de inspiraţie, probabil. 


Nu trebuia să mărturisească că George Fennel îi dăduse 
sugestia. 

— Dacă aș accepta banii, declară Eden, încruntându-se, 
trebuie să știi că insist să ţi-i restitui cu o dobândă mai mare 
decât cea pe care ai plăti-o prietenului tău. 

— Pe naiba dobândă! făcu Finch grandoman. O să-mi dai banii 
înapoi exact când ai să poţi - fără nici o dobândă. Ascultă ce-ţi 
spun, m-am hotărât să fac cu banii ăștia câte ceva pentru 
fiecare membru al familiei. Atunci n-am să mă mai simt așa un... 
un fel de paria! Întâmplarea face să încep cu tine și trebuie 
neapărat să rămână un secret absolut. 

Faţa lui Eden se destinse într-un zâmbet care era aproape 
tandru. Îl prinse pe Finch de mână și i-o strânse. 

— Vai, bietul meu frate, spuse, ce repede o să te ușurezi de 
bani! 


XXVI 
MINCIUNA ȘI POEZIE 

— Eşti un om extraordinar, declară Ada Leigh. 

— Nu văd de ce, răspunse Finch. Cred că Arthur nu e de 
aceeași părere, nu-i așa, Arthur? 

— Nu sunt chiar sigur că nu. 

— Dar nu pricep de ce? Finch, care nu suferea să fie subiect 
de discuţie pentru cei de acasă... se simţea deosebit de măgulit 
să stârnească interesul familiei Leigh. Cred că sunt un tip care 
va trece întotdeauna neobservat. 

— Nu te amăgi singur, spuse Leigh. O să atragi întotdeauna 
atenţia oamenilor. 

— Știu că nu sunt prea atrăgător, dar te rog nu-mi aduce 
mereu aminte de asta. 

Pentru prima dată în viaţă Finch se simţea plin de sine. Era o 
senzaţie minunată. 

Ada spuse: 

— Când am aflat că bunica ta ţi-a lăsat ţie banii, am spus pe 
loc: „E normal! E sortit să i se întâmple lucruri senzaţionale!” 

— Râzi de mine! 

— N-aș face niciodată așa ceva. Mi-ar fi teamă. Eşti atât de 
susceptibil. 

— Păcat că ai mei nu au astfel de simțăminte faţă de mine. 

— Cred că a fost o surpriză pentru ei faptul că ai moștenit toți 
banii, își dădu Leigh cu părerea. 

— O surpriză nemaipomenită. 

— Sper că au fost la înălțime. Leigh se strădui să nu apară nici 
urmă de curiozitate în vocea lui. Ce familie! Şi-i putea închipui 
manifestându-se destul de violent, mai ales bărbatul acela cu 
față roșcovană, ca de vulpe, de la care cumpărase un cal pe 
care nu-l dorise. 

— O, s-au comportat cât se poate de frumos! 

Ce ușor era să minţi - să înfăţișezi Jalna alunecând ca pe roţi 
unse - în ambianța acestui salon roz și ivoriu! Finch se simţea 
din ce în ce mai important în atmosfera de cald interes pe care 
i-l dovedeau. În continuare îl făcură să vorbească despre 
muzică, despre ce bucăţi exersase la pian în vara aceea, despre 
perioada petrecută la New York, despre planurile lui de viitor. 
Arthur nutrea faţă de Finch un interes plin de generozitate și 
afecţiune, dar interesul Adei era dublat de o nuanţă de 


încântare, izvorâtă din simţământul pe care i-l trezea prezenţa 
lui. Stângăcia lui îi displăcea, provocându-i aproape antipatie, 
totuși expresia de tristețe de pe chipul lui în clipe de calm, 
șuvița blondă care-i atârna moale pe frunte, mâinile frumoase, 
în contrast cu încheieturile osoase, exercitau asupra ei o 
fascinaţie tulburătoare. Ştia bine că Finch se simte derutat și 
atras de ea. O amuza gândul că se poate distra cu sensibilitatea 
lui, dar avea o vagă bănuială că procedând astfel risca să-și 
piardă propria-i stăpânire de sine. 

Doamna Leigh li se alătură, și, mai mult ca oricând, acum, 
după animația călătoriei lor în Europa, părea mai degrabă o soră 
a Adei decât mama ei. Din dorinţa ei de a place, reușea să pară 
mai tânără sau, în orice caz, mai ingenuă. Vorbiră despre 
Europa. Arthur spuse: 

— Ascultă, Finch, cum o să intri în posesia banilor facem o 
călătorie împreună în Europa! 

— Vin și eu cu voi, făcu Ada. 

— Nici gând! Vom călători ca doi hoinari. Fetiţele - o cuprinse 
și pe mama lui cu privirea - vor fi mai în siguranţă acasă. Finch, 
îți amintești că primăvara trecută, când ţi-am vorbit de o 
călătorie împreună în Europa, ai luat în râs ideea mea? Spuneai 
că n-o să ai niciodată atâţia bani pentru a călători în străinătate. 
Şi acum, uită-te la tine! 

— Da, încuviinţă Finch senin, acum e cu totul altceva. 

— N-am știut despre moartea bunicii tale până când n-am 
aflat de moștenire, spuse doamna Leigh. Mă tem că atunci când 
Arthur ţi-a scris era prea emoţionat și poate a uitat să-ţi 
transmită cât de mult am regretat aflând de pierderea pe care 
aţi suferit-o. 

— Mă tem că într-adevăr am uitat, recunoscu Leigh. 

— Sunt convinsă că-i simţiţi lipsa. Avea extraordinar de multă 
vitalitate pentru vârsta ei, nu-i așa? 

— Da... 

Chipul autoritar al bătrânei bunici îi apăru în faţa ochilor - 
făcând să dispară camera încântătoare, femeile încântătoare. 
Văzu sprâncenele arămii înălțate cu dispreţ amuzat faţă de atari 
priveliști. Văzu rânjetul larg cu care le-ar fi respins. Faţa lui 
Finch își pierdu însufleţirea care o făcea atrăgătoare și se goli de 
orice expresie. 


— Mi-ar fi plăcut s-o cunosc. Trebuie să reuşim să-ţi 
cunoaștem familia, Finch. 

— D-da. Mulţumesc. Sunt sigur c-ar fi încântați. 

— Adevărat? Atunci am să pornesc într-o zi la drum cu mașina 
până la Jalna să-i fac o vizită mătușii tale, Lady Buckley! 

Finch se grăbi să spună: 

— Mătușa se întoarce acasă la ea, în Anglia. E doar în vizită la 
noi. 

— Îi place mai mult în Anglia? 

— O, da, nu poate să sufere coloniile. 

Leigh exclamă: 

— Colonie! Asta-i bună! Noi suntem o parte independentă a 
imperiului britanic. 

— Bineînţeles. Dar acasă m-am obișnuit să aud folosindu-se 
termenul colonie. 

— Sper că voi, tinerii, protestaţi, obiectă Leigh. 

— Nu văd de ce. Dacă ești o parte din ceva, ce importanţă are 
cum ţi se spune? 

Doamna Leigh conchise: 

— N-are nici o importanţă. Cu toţii iubim Anglia; asta 
contează. 

— Eu n-o iubesc, declară Ada. Eu iubesc Rusia. Am un suflet 
slav. 

— Dar cum poţi să-ţi dai seama? făcu Finch, întrebându-se 
dacă nu cumva are și el un asemenea suflet. 

— Pentru că sufletul meu nu e niciodată satisfăcut. 

Finch oftă: 

— În cazul acesta, cred că la mine stomacul e slav! 

Doamna Leigh observă că Finch arăta ca și când s-ar fi 
însănătoșit de curând după o boală și-l întrebă de sănătate. 

— Mă simt foarte bine, insistă el. Nu m-am simţit niciodată 
atât de bine. Așa sunt eu, slăbănog, de felul meu. 

— Tot ce se poate. Dar mai curând cred că ai crescut foarte 
repede. Gândul doamnei Leigh zbură la restul familiei lui. Ai și 
cumnate acasă, nu-i așa? Şi una dintre ele... soţia fratelui poet... 
e americană? 

— Da... adică... ei locuiesc în altă parte... într-o căsuţă. 
Fratele meu a fost bolnav. 

— Am fost teribil de surprinși în timpul traversării! Un tânăr 
din Philadelphia vorbea cu mult entuziasm despre cele două 


volume de poezii ale fratelui tău. Poeziile lirice și... Nu-și mai 
amintea titlul celuilalt volum. 

— Sturionul de aur. E un poem epic. Am să-i spun lui Eden. O 
să-i facă plăcere. 

Doamna Leigh interveni plină de înflăcărare: 

— Aș dori să i-o spun eu însămi! Am să-i fac o vizită lui și 
soţiei sale. _ 

— Și ei pleacă, replică Finch disperat. Imi pare rău... Vedeţi, 
Eden, s-a însănătoșit și trebuie să plece într-o regiune cu climă 
mai caldă. 

Faţa drăgălașă a doamnei Leigh se întristă. 

— Sunt sortită să nu-ţi cunosc familia! Totuși... parcă mai ai o 
cumnată? 

— Tânăra Pheasant. Pare încă o adolescentă. Dar unchii mei 
ar fi teribil de încântați dacă le-aţi face o vizită. Nimic nu le 
place mai mult decât vizitele. Ar fi bine să le anunţaţi ziua când 
doriţi să veniţi. O să vă facă o primire foarte călduroasă. 

Dar în tonul lui se simţea o vagă îngrijorare. 

Doamna Leigh se aplecă spre el, insistând: 

— Crezi c-aș putea da o fugă doar pentru câteva minute să-l 
rog pe fratele tău să-mi dea un autograf pe cărţile lui? Le-am 
cumpărat chiar ieri pe amândouă. Crezi că ar însemna să-i cer 
prea mult? 

Leigh interveni: 

— Mă reped eu până acolo dacă Finch crede că fratele lui e 
dispus să dea autografe. 

Finch ar fi vrut ca doamna Leigh să nu manifeste chiar atâta 
interes faţă de ei. Începu să-și dea seama că trăsătura 
fundamentală a caracterului ei era tocmai această curiozitate 
oarecum necruțătoare. O asigură destul de posac că Eden îi va 
da autografe pe oricâte din cărțile lui va dori ea. Era probabil 
prima dată că i se cere un autograf, adaugă el, dar imediat 
regretă că-și dăduse fratele de gol. 

După două zile petrecute în casa familiei Leigh, lui Finch i se 
păru că a căpătat curajul moral necesar pentru a putea cere lui 
Arthur un împrumut. Nu era chiar atât de ușor să găsească 
cuvintele pe cât își închipuise. Îl trecură toate nădușelile, iar 
Leigh nu se arătă chiar atât de binevoitor pe cât se așteptase. 

Privirea lui ageră pătrunse în vâltoarea adâncă a sufletului lui 
Finch. 


Întrebă: 

— Eşti sigur că ai nevoie de toţi banii ăștia pentru tine, 
bătrâne? Ştii, e o sumă frumușică! 

Finch încuviinţă din cap. 

Leigh zâmbi. 

— Mă tem că încerci să mă minţi și apreciez discreţia ta. Dar 
mă revoltă gândul că cineva ar putea specula buna ta credinţă, 
urmărind poate să-ţi stoarcă niște bani pe care nu ţi-i va restitui 
niciodată. Pe cinstea mea, nu-mi vine să-ţi împrumut banii de 
teamă că ţi-a intrat în cap cine știe ce idee năstrușnică de a 
ajuta pe cineva care nu merită. 

— Ba merită! izbucni Finch. 

— Aha! recunoști! Deci sunt pentru altcineva. 

— Ţi-am cerut bani cu împrumut ca să-mi fac mie o plăcere, 
dar recunosc că vreau să ajut pe cineva cu o parte din ei. 

— Nu cu toată suma? 

Finch spuse înfierbântat: 

— Foarte bine, nu mi-i împrumuta! 

— Finch, acum te-ai supărat pe mine. Dar eu n-am de gând să 
mă supăr pe tine. Nu ar fi normal. Vocea lui Leigh tremura. Am 
să-ți împrumut banii. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ia o 
garanţie, dacă se poate, de la prietenul ăsta al tău! 

— Nu pot să primesc banii dacă iei lucrurile în felul acesta, 
Arthur. 

— Trebuie să-i primeşti. Ştii bine că mă neliniștește doar 
teama că ai putea să-i pierzi. 

— Asta înseamnă că n-ai nici cea mai mică încredere în simţul 
meu practic! 

— Știu că generozitatea ta depășește simţul tău practic. Tare 
mă tem că dacă începi în felul acesta - împrumutându-ţi banii 
înainte de a intra în posesia lor - ai să devii o pradă ușoară 
pentru unii oameni lipsiţi de scrupule. 

Ce ușor era să debitezi minciuni în ambianța salonului roz și 
ivoriu dar, cât de greu aici, sus, în biroul lui Leigh, printre 
lucrurile lui personale, privindu-l în ochii lui limpezi plini de 
îngrijorare faţă de el. 

— Arthur, începu Finch, nu pot să primesc banii fără să-ţi 
mărturisesc pentru cine sunt, acum după ce ai prezentat 
lucrurile așa cum ai făcut-o. Sunt pentru Eden. 

— Aha, deci pentru cineva din familie! 


— Da, dar nu mi i-a cerut el. Singur m-am oferit. Ştii, a fost 
bolnav și ar vrea să plece în sudul Franţei pe timpul iernii pentru 
a-și îngriji sănătatea. Și mai e ceva. Are de gând să scrie un 
poem absolut minunat. Pentru asta are nevoie de un an. E cu 
totul altceva decât versurile pe care le-a scris până acum - va fi 
o operă uriașă. Mi-ar place să-ţi pot spune totul despre ideea lui. 
Renny intenţionează să-l trimită în California pe timpul iernii, dar 
nu asta îi trebuie lui. Există un motiv special pentru care trebuie 
să plece în Franţa și să nu fie sâcâit de vreo slujbă sau orice 
altceva cel puţin un an. Ascultă. Arthur, știi bine că versurile lui 
Eden sunt bune. A avut recenzii splendide. Alayne și-a 
abandonat slujba ca să vină aici să-l îngrijească pentru că e atât 
de entuziasmată de poeziile lui. Ştii, acum nu mai ţine la el chiar 
atât de mult. Au trăit despărțiți. Cred c-ar fi o dovadă 
înfiorătoare de egoism din partea mea dacă n-aș întinde mâna 
să-l ajut pe propriul meu frate când e așa de talentat, și când 
soţia lui i-a dat tot sprijinul și nu e nimeni altcineva care să-l 
ajute. 

Leigh sări în picioare, se apropie de Finch și-l luă de umăr. 

— Sigur că înţeleg! Dar de ce nu mi-ai spus toate astea de la 
bun început? E minunat din partea ta. Și uite ce, eu n-am să iau 
nici un ban dobândă. Vreau să fiu și eu de ajutor. Scumpul meu 
Finch, doresc ca între noi totul să fie limpede cum e cleștarul! 

Chiar în aceste clipe când sufletul lui Finch dobândea forţă și 
optimism din afecțiunea lui Arthur, simţi deodată cum îi 
îngheaţă sângele în vine gândindu-se ce-ar fi spus Renny și 
Piers dacă ar fi auzit acel „scumpul meu Finch”. Dar era perfect. 
Arthur era un om ales și putea folosi un limbaj ales; Renny și 
Piers erau duri și foloseau un limbaj mai dur. lar el, Finch, se afla 
undeva între aceste două extreme. 

Un bilet îi parveni lui Eden în acea zi: 


„Dragă Eden, 


Totul s-a aranjat, așa că nu-ţi face griji. Mă întorc acasă 
miercuri și voi aduce un cec cu suma menționată. 
Prietenul meu Leigh mă va însoţi la întoarcerea mea 
acasă. E nerăbdător să te cunoască. Stie mult mai multe 
despre poezie decât mine așa că m-am gândit că poate n- 
ai să ai nimic împotrivă să ne citești la amândoi câteva 


din noile tale versuri. Cred că n-o să ne deranjeze nimeni 
pe podet. Leigh aduce cărțile tale ca să-i dai autografe. 
Aparţin mamei lui, așa că poate concepi ceva inspirat ca 
să-l scrii pe volume dimpreună cu numele tău. Sper că o 
să fii încântat că s-a aranjat cu banii. Am ceva stofă de om 
de afaceri, nu? 


Al tău, 
Finch” 


Acum că tensiunea provocată de tentativa împrumutării 
banilor trecuse, chitanţa de primire redactată cu grijă și 
înmânată lui Leigh, Finch începu să se simtă aproape fericit. 
Începu să-și dea seama de noua amploare pe care posesia 
banilor o va da vieţii lui. Nu numai că-și dădea seama dar chiar 
exagera aceste posibilităţi. Văzuse atât de puţini bani, îi văzuse 
pe Renny și Piers jubilând pentru un mic câștig nesperat. Piers 
era cuprins de o bună dispoziţie năvalnică dacă obținea mai 
mult decât sperase la o vânzare de mere sau dacă una din 
vacile lui de Jersey dădea naștere la o pereche de viţeluși 
sănătoși. Renny ridica glasul și-și trâmbiţa câștigurile la curse. 
De pe vremea când umbla în costum de marinar știuse că 
averea bunicii era subiect de ipoteze invidioase. Văzuse 
rivalitatea pentru locul întâi în afecțiunea ei din punctul de 
vedere al unuia din afară, dar niciodată, în nici o rătăcire a 
fanteziei, nu se închipuise pe sine ca moștenitor. Hotărârea ei 
de a-și lăsa întreaga avere unei singure persoane i se păruse 
întotdeauna crudă și nedreaptă. Credea în sinea lui că 
exprimase o astfel de intenţie numai cu scopul de a menţine 
neîncetat interesul familiei față de ea la cea mai înaltă tensiune, 
nervii tuturor întinși la unison. Reușise. Dar acum tensiunea 
pierise în neființă, așteptarea nu mai încorda nervii, și Finch, 
privind în jurul său, lipsit de experienţă și cu ochi avizi, credea 
că nu există limită la puterea ce o deţinea. 

Era plăcut să-l poată ajuta pe Eden. Amândoi erau călători 
într-o regiune în care restul familiei nu pătrundea și cu toate că 
niciunul nu putea pe de-a întregul înţelege trăirile celuilalt în 
acea misterioasă regiune, se recunoșteau unul pe altul drept 
slujitori la altarul frumosului. 


Finch se trezi în stare să cânte la pian în faţa familiei Leigh. 
Sfiiciunea lui paralizantă sub privirile Adei dispăruse. Așezat în 
faţa claviaturii, mai drept ca oricând înainte, cu capul nemișcat 
și mâinile gonind pe clape, părea și se simţea sigur pe sine. 
Apărea, în ochii arzători ai lui Leigh, capabil de lucruri mărețe. 

In timp ce Ada stătea ghemuită în colţul unei canapele 
ascultându-l cântând la pian, Finch exulta la gândul că în aceste 
clipe reușea s-o fascineze. Își dădea seama de asta după 
expresia din ochii ei, care îl fixau printr-un văl de fum de ţigară. 
Totuși, oricât de echilibrat, oricât de sigur pe sine se simţea, nu 
izbutea să redobândească elanul amoros care-l făcuse capabil s- 
o îmbrăţișeze și s-o sărute în seara premierei. 

Abia în noaptea dinaintea zilei când urma să plece, avu din 
nou curajul să ajungă la o atare intimitate. Fuseseră la un bal. 
Ada se purtase drăguţ, dansând cu el în repetate rânduri pentru 
că îl vedea sfios faţă de celelalte fete și, din când în când, îi 
arunca o privire încurajatoare din braţele altui partener, în timp 
ce el stătea posac în pragul unei uși. Era o noapte cu un frig 
pătrunzător care venise brusc; gulerul de blană albă al mantilei 
pe care o purta Ada era ridicat, lipit de obrajii ei, în timpul 
drumului la întoarcerea spre casă. Văzând-o astfel înfofolită, 
doar cu părul, fruntea albă și ochii la vedere, Finch simţi dintr-o 
dată o nesfârșită tandreţe faţă de ea. Părea un boboc în floare 
ascuns într-o teacă protectoare din care Finch, plin de gingășie, 
tânjea s-o elibereze. 

Arthur duse mașina la garaj și, pe când cei doi urcară în fugă 
treptele, Finch o cuprinse pe Ada cu braţul și-o lipi de el. Își 
apropie fața de părul ei și murmură: 

— Scumpă Ada! Ai fost așa de drăguță cu mine în seara asta. 

— Nu mi-e greu să fiu drăguță au tine, Finch. 

— Şi eu care credeam că-ţi sunt antipatic! 

— Ba îmi placi chiar prea mult. 

— Ada, vrei să mă săruţi? 

— Nu. 

— Atunci mă lași să te sărut eu? 

— Nu. 

— Dar m-ai lăsat odată. 

— Mi-e teamă. 

— De mine? 

— Nu, de mine însămi. 


— Ai mai spus ceva în genul ăsta și mai înainte - că ţi-e 
teamă. Ţi-e teamă de viaţă? 

— Deloc. Mi-e teamă pur și simplu de propriile mele 
simţăminte. 

Auzind-o spunând că îi e teamă, Finch se simţi și el temător. 
Un fior de înţelegere, extatic, totuși înfricoșător, îl străbătu. 
Parcă exista o ameninţare în mușcătura aprigă a aerului 
nocturn, în stelele mari scânteietoare. Braţul i se înmuie și-i 
căzu pe lângă corp. Își scoase pălăria și-și netezi părul cu mâna, 
privind spre ea cu o expresie patetică. 

— E înfiorător să-ţi fie teamă, mărturisi el. Și mie mi-e adesea 
teamă de mine însumi. Și de sentimentele mele. Atunci simt că 
îmi piere toată vlaga din mine. 

Ada îi adresă un ușor zâmbet dispreţuitor. 

— Nu cred că înţeleg felul de teamă simţit de tine. 

— Eu cred că înţeleg deosebirea, spuse Finch. Cred că ataeo 
teamă fierbinte și a mea e rece. A ta te face să dorești să fugi și 
a mea mă paralizează. 

Ochii lui îi căutau pe ai ei dornici de înţelegere. 

Ada își căuta cheia într-o poșetă bătută în briliante. Finch 
observă umbra genelor ei pe obraz. 

— Dac-ai vrea să mă lași să te sărut, șopti el, cred că ne-am 
putea înțelege unul pe altul. 

— Chiar prea bine, replică ea cu o ezitare în voce. Bâjbâia cu 
cheia căutând broasca. Finch îi luă cu delicateţe cheia din mână 
și deschise ușa. 

A doua zi de dimineaţă plecă cu Leigh la Jalna. Ar fi vrut să 
mai zăbovească în speranţa că ar putea rămâne câteva minute 
singur cu Ada, dar Leigh era nerăbdător să se vadă plecat. 
Având în cap ideea de a-l întâlni pe Eden și a-l asculta citindu-i 
versurile, nu putea accepta să ajungă cu întârziere la locul fixat, 
cu toate că Finch îl avertiza că Eden nu va fi probabil acolo așa 
de devreme. Leigh își lăsă mașina lângă poartă și, coborând în 
viroagă, se îndreptară direct spre podeţul din lemn negeluit de 
peste pârâu. Eden nu se afla acolo. Totuși, dorinţa lui Leigh de a 
se grăbi fu răsplătită. Se cocoţă pe balustrada podeţului și 
proslăvi ba frumuseţea cerului, ba a propriului său chip reflectat 
în eleșteu! de sub ei. 


— Dac-aș fi un tip la fel de fermecător în realitate cum sunt în 
imaginea aceea, declară el, aș avea toată lumea la picioarele 
mele! Apleacă-te peste balustradă și uită-te la tine, Finch. 

Finch își adânci privirile în eleșteu așa cum făcuse de sute de 
ori. 

— Parcă n-aș avea decât nas, bombăni el. 

Leigh continuă să sporovăiască un timp dar curând îl pătrunse 
răcoarea din viroagă. Căzuse rouă aproape la fel de multă ca o 
ploaie. Chiar și acum umezeala se prelingea din vârfurile 
frunzelor în picuri limpezi asemeni primilor stropi ai unei 
răpăieli. În absenţa lui Finch, scânteiuţele înfloriseră. Corolele 
lor înstelate, de la cel mai intens purpuriu până la albastrul unui 
cer de septembrie, atârnau ca o pâclă de ametist deasupra 
malurilor pârâului. Frunzele numeroaselor soiuri de ferigă se 
înălţau cu o strălucire rece de parcă fuseseră decupate din 
metal subţire. Lumina limpede, blândă, a soarelui nu risipise 
încă din viroagă miresmele grele ale nopţii. 

— Mă întreb, zise Leigh, dacă e bine ca fratele tău să vină aici 
în dimineaţa asta. Nu pare chiar locul cel mai potrivit pentru 
cineva cu o afecţiune pulmonară. 

— A scăpat de asta. În orice caz arată destul de sănătos. 
Doctorul nostru spune că mai înainte de orice a avut nevoie de 
odihnă și hrană bună. Totuși - Finch se uită cuprins de îndoială 
la scândurile ude ale podeţului - pare într-adevăr cam umed aici 
pentru el. 

— Poate c-ar fi mai bine să ne ducem la el acasă. Lui Leigh i- 
ar fi plăcut să-i povestească mamei sale că-l descoperise pe 
poet în refugiul său, unde ar fi putut-o zări și pe soţia lui în jurul 
căreia părea să se fi ţesut o atmosferă de mister. 

— Cred că-l aud apropiindu-se. 

— Hei, ce-i asta? 

— Un fazan englezesc. Renny umple pădurea cu ei. 

Făzănița dispăru huruind zgomotos, cu puii fâlfâind din aripi în 
urma ei. Un iepure apăru ţopăind pe potecă, dar văzându-i pe 
cei doi de pe podeţ, se întoarse și, în trei salturi succesive, le 
înfăţișă o codiţă albă ca zăpada, apoi dispăru într-un desiș. 

Picioarele lui Eden se iviră, coborând poteca; apoi corpul 
deveni vizibil și la urmă capul, pe care jucau raze de soare 
strecurate printre frunze. Ţinea în mână niște suluri de hârtie. 


— Poet, și frumos! reflectă Leigh. Ce mult aș vrea să fie și 
fetele mele aici! 

— Bună, făcu Finch, ne gândeam că te-a apucat tracul. 

Eden se oprise la capătul podeţului, cu ochii la Leigh. Leigh își 
spuse: „Îmi zâmbește, mă privește, totuși nu pare să mă vadă 
cu adevărat. Nu cred că mi-e simpatic!” 

Finch zise: 

— Eden, el e Arthur Leigh... Se întreba dacă nu cumva e prea 
umed aici pentru tine... 

— Sunt la fel de obișnuit cu umezeala ca o stridie, răspunse 
Eden, strângând mâna lui Leigh cu atâta căldură încât șterse 
prima impresie de intangibilă detașare. 

Leigh spuse: 

— Sper că n-o să fiți tot așa de închis ca o stridie. Tin foarte 
mult să aud câteva dintre poemele dumneavoastră, dacă se 
poate. V-a spus Finch? 

— Da. 

Ochii celor doi fraţi se întâlniră, stabilind fulgerător un acord 
tacit. 

Finch își spuse: „L-am făcut fericit. E splendid să poţi face 
ceva pentru alţii. Nu pot înţelege de ce oamenii bogaţi nu 
încearcă să facă asta!” 

Eden discuta degajat cu Leigh despre viitoarea sa călătorie în 
Franţa, inconștient de faptul că Leigh cunoștea motivul pentru 
care Finch împrumutase banii. Leigh își spuse: „Oare crede că 
nu sunt în stare să adun doi și cu doi? Poate că nu-i pasă.” 

Soarele se înălța sus pe cer, revărsând căldură asupra 
viroagei care părea să se întindă, languroasă și indolentă, sub 
acea mângâiere întârziată. 

Se așezară jos pe podeţul care se uscase, iar Eden, cu vocea 
lui adâncă, plăcută, le citi poezie după poezie. Pe unele le mai 
citise înainte pentru Alayne, dar nu pe toate. Reprezentau 
esența pe care Eden o extrăsese din vara ce trecuse, tot ce 
modelase în forme pline de forţă și strălucire din trăirea acelor 
luni atât de întunecate. Pe când își asculta propriile-i cuvinte și 
vedea chipurile extaziate ale celor doi băieţi, se gândea dacă 
sensul vieţii lui nu se afla cumva în astfel de clipe. Oare 
suferința pe care știa că o pricinuise în viaţa celor mai apropiaţi 
lui nu era cumva justificată, nu era chiar necesară, pentru 
versurile sale? Răul din el nu putea exista separat de bine, 


asemenea zeilor, ale căror puteri se îndreptau când pe un făgaș, 
când pe celălalt. Așa se vedea pe sine însuși și așa îl vedea și 
Finch, dar mai puţin clar; în schimb Finch nu îndrăznea să spere 
vreodată despre el că, indiferent ce-ar crea, ar putea justifica 
propria-i stângăcie în viaţă. 

Mai era și o a treia persoană care asculta lectura poeziilor fără 
ca ceilalți să fie conștienți de prezenţa ei: Minny Ware, care, 
hoinărind prin viroagă, venind dinspre moșia Vaughan, și auzind 
zvon de glasuri, se furișase după câte un trunchi de pom până 
când se apropiase atât încât să poată vedea și auzi bine. 
Intâmplarea făcea că în dimineaţa asta purta o rochie de 
culoare închisă, în locul uneia din cele viu colorate pe care le 
îmbrăca de obicei, așa că putu să se ascundă în spatele unei 
tufe mari de caprifoi doar la câţiva metri de podeţ. Se ghemuise 
acolo cu tălpile afundate în pământul jilav, vegetaţia plină de 
sevă din jurul ei răspândind o mireasmă dulceagă, lipicioasă și, 
aproape atingându-i faţa, o pânză de păianjen mare și meticulos 
ţesută în care se prinseseră două muște scânteietoare ca niște 
juvaeruri. Pe Minny n-o stânjenea de loc situaţia ei, ba avea mai 
degrabă o senzaţie sporită de aventură. Întocmai ca o căprioară 
care s-ar fi apropiat pe furiș de trei cerbi ca să-i urmărească 
cum pășteau, ea observă cu interes fierbinte fiecare detaliu al 
chipurilor, atitudinilor și gusturilor lor. Absorbea frumuseţea 
vocii lui Eden, dar cuvintele rostite de el n-o impresionau mai 
mult decât vorbele din cântecele pe care obișnuia ea să le 
cânte. Deși îi amorţise tot corpul din cauza poziţiei ghemuite, nu 
simţi oboseală sau nerăbdare, rămânând să asculte comentarea 
poeziilor după ce lectura lor luă sfârșit. Ascultă titlurile lor fără 
să le audă: Porumbelul, Gânduri despre mine și tine; Resurgam; 
Gânduri despre moarte, Ziua cea nouă - totuși atât de mult 
participa încât atunci când pe chipul strălucitor al lui Leigh se 
întipări o expresie de veselie, zâmbi și ea iar când în vocea lui 
Eden răzbătu o notă tragică, buzele ei o reflectară printr-o 
arcuire îndurerată. Când fumul de la ţigările lor o învălui se 
căină că nu poate împărtăși această plăcere. Când Eden, 
coborându-și vocea, povesti ceva ce produse un hohot de râs, ar 
fi dat totul să poată ști ce spusese. 

Spera, și se strădui să dorească cu înfocare, ca băieţii cei doi 
să plece întâi, lăsându-l pe Eden singur pe podet. Contrar 
obișnuitei deșertăciuni a unor astfel de speranţe, așa se și 


întâmplă. Toţi trei se ridicară în picioare, dar Eden nu-i 
întovărăși pe băieţi când aceștia o porniră pe potecă. În schimb, 
rămase nemișcat, privind în direcţia ei și, după câteva clipe în 
care Minny se întrebă dacă să se arate sau nu, Eden strigă: 

— Hai vino-ncoa, vino-ncoa Minny! Nu crezi c-ai stat destul 
timp ascunsă? 

Se ridică, netezindu-și rochia. Nu se simţea deloc rușinată, ci 
se apropie de el râzând. 

— De când știi că sunt aici? 

— De la bun început. Te-am văzut jucându-te de-a indienii, 
furișându-te de la un pom la altul. Eşti o obraznică mică... 

Asta îi plăcu. Râsul ei deveni cochet. 

— Am auzit tot ce-aţi vorbit! 

— Ba n-ai auzit! 

— Ba am auzit! 

— Ce le-am spus când i-am făcut să râdă? 

— N-am de gând să repet! 

— Pentru că n-ai auzit. 

— Nu-mi pasă! Am auzit toate poeziile dumitale. 

— Nu se cuvine ca o fată tânără să spioneze bărbaţii. 

— Bărbaţii! la auzi ce spune un băieţandru! 

— Ei, ceilalţi doi or fi băieţandri, dar presupun că trebuie să 
recunoști că eu sunt bărbat. 

— Dumneata! Eşti cel mai copil dintre toți! 

— Eu! Eu sunt un desfrânat dezamăgit! 

— Atunci ești un copil desfrânat! Soţia dumitale a făcut un 
copil din dumneata. Să vină de atât de departe ca să te 
îngrijească, când de fapt nu-i pasă nici un pic de dumneata. 

— Presupun deci că n-ai fi făcut la fel. 

— Ba aș fi făcut. 

Râsul lui se împleti cu al ei. Se așezară împreună pe podet. 

În timp ce ţinea un chibrit ca să-i aprindă ţigara, Eden privi 
adânc în ochii ei îngustațţi, râzători. 

— Tare-aș vrea să te înţeleg! 

— E mai bine pentru pacea cugetului dumitale să nu mă 
înţelegi. 

O milă inexplicabilă îl făcu să schimbe subiectul. 

— Cum ti-au plăcut poeziile mele? 

— Grozav de mult. Două din ele sunau foarte asemănător cu 
două cântece pe care le cânt eu. 


— E o poezie înțeleaptă, cea în care se recunoaște creatorul, 
replică Eden cu gravitate. 

— Presupun că versurile dumitale te vor face celebru într-o 
bună zi. 

— Așa sper și eu. 

— Ce păcat că n-ai moștenit ceva din bani! 

— A, tânărul și naivul meu frate a avut grijă de asta! 

— Îmi închipui că-l urăști din cauza moștenirii. 

— Eu nu urăsc pe nimeni. Tare bine ar fi dacă toată lumea s- 
ar dovedi la fel de indulgentă ca mine. 

— Eu urăsc pe cineva. 

— Nu pe mine, sper. 

— N-ai să ghicești niciodată. 

— Atunci spune-mi. 

— Pe soţia dumitale. 

— Zău? Asta e opera surioarei mele. 

— Nici gând. O urăsc din proprie iniţiativă. 

Privirea lui alunecă cu repeziciune spre ea dar nu făcu nici un 
comentariu. Pufăiră în tăcere, fiecare acut conștient de prezenţa 
celuilalt. La un moment dat o auzi respirând adânc, impunându- 
și parcă o bruscă constrângere. Acum soarele bătea fierbinte 
deasupra lor, provocând o atmosferă de tulbure complicitate. 

După un răstimp, Minny spuse: 

— Am fost pe țărm în ultimele trei dimineţi. Părea pustiu acolo 
fără dumneata. 

Eden era uimit. 

— Chiar adevărat? Ce păcat! Și nu m-ai înștiințat și pe mine! 

— Am crezut c-o să mă aștepți. N-aș fi vrut să te dezamăgesc. 

— Draga mea copilă! Îi luă mâna într-a lui. La atingerea lui, 
ochii ei se umplură de lacrimi dar, printre lacrimi, râdea. Minny 
spuse: 

— Ce proastă sunt că pun atâta suflet! 


XXVII 

i TIMPUL ZBOARĂ 

In septembrie, urmă un șir de zile desăvârșite, atât de 
asemănătoare una cu alta prin limpezimea aerului și prezența 
soarelui - un soare care, cu toată căldura lui, nu mai avea totuşi 
energia de a face să crească vegetația - încât părea posibil să 
dăinuie astfel veşnic fără să schimbe vizibil peisajul. 
Scânteiuțele, ici și colo câte o tufă de gențiene dantelate, 
continuau să arunce un văl albăstrui în preajma potecilor și a 
pârâului. In grădină, călţunașii, daliile, clopoţeii, brumărelele și 
gura leului continuau să înflorească. Bondarul greoi, legănând 
tulpinile acestor flori ar fi putut foarte bine să-și spună: „Am să 
sorb veșnic nectarul!” Vaca de pe pășunea care anul acesta nu 
se îngălbenise deloc, ar fi putut foarte bine să-și spună: „larba 
asta fragedă o să dureze veșnic!” Bătrânii de la Jalna ar fi putut 
gândi: „N-o să îmbătrânim și n-o să murim ci o să continuăm să 
trăim așa veșnic!” Chiar și Alayne, făcându-și bagajele în Căsuţa 
Scripcarului, o făcea ca prin vis. Părea de necrezut că o să 
plece, că viaţa putea să-i mai ofere vreo schimbare. 

Mecanismul vieţii la care urma să se întoarcă i se părea 
nimerit pentru ea. Işi putea imagina, cu precizie, lucrurile pe 
care le va face la întoarcere; totuși, când se închipuia făcându- 
le, nu se vedea pe sine, ci o simplă umbră. Își spuse: „Nu-mi pot 
afla un loc al meu pe lume. N-am fost făcută pentru fericire. Îmi 
par tot atât de ireală mie însămi ca un personaj dintr-o piesă - 
chiar mai ireală, pentru că aș putea să râd sau să plâng alături 
de asemenea personaje, dar în ce mă privește nu pot decât să 
mă uit fix și prostește la mine însămi și să mă gândesc cât sunt 
de ireală”. 

Se întreba dacă mobilele care supraîncărcaseră căsuţa vor fi 
lăsate acolo. Se deprinsese cu ele și nu mai păreau grotești în 
camerele scunde. Umbla de colo, colo, strângându-și puţinele 
lucruri pe care dorea să le ia cu ea și se întreba la ce oare se 
gândește Eden care citea întins pe sofa, aruncându-i din când în 
când câte o scurtă privire pe deasupra cărții. 

O ciudată stânjeneală se statornicise între ei. De când Eden 
nu mai avea nevoie de îngrijirea ei, relaţia lor devenise fără 
sens. Erau ca doi călători forțați de necesităţile călătoriei la o 
alăturare de care fiecare ar fi fost fericit să scape. Dacă venea 
acasă obosit, Eden nu mai dorea compasiunea ei, preferând să- 


și ascundă istoveala. Alayne nu mai căuta să-l împiedice să facă 
anumite lucruri care considera că i-ar dăuna sănătății. 
Neastâmpărul lui era pentru ea o sursă de iritare, în timp ce 
rezerva și ceea ce considera Eden drept placiditate făceau ca 
prezenţa ei să devină apăsătoare pentru el. 

Totuși, acum, cu două zile înaintea plecării ei, pe Eden îl 
cuprinse o stare melancolică. Simţea un fel de dorință 
sentimentală de a-i lăsa o amintire mai puţin neplăcută despre 
sine însuși. Ar fi vrut să poată justifica printr-un gest simplu - dar 
i se părea imposibil - existenţa lor comună din aceste ultime 
săptămâni. Îşi fereau ochii unul de altul. 

Ca să-și învingă stânjeneala, Eden începu să citească cu glas 
tare: „Ghidul meu nătâng făcu cale întoarsă spre Aldea 
Gallega... Şi eu m-am urcat pe un catâr amărât, fără frâu nici 
scărițe, pe care-l mânam cu un fel de funie. Am îmboldit catârul 
pe dealul Elvas în jos până la câmpie... dar curând am 
descoperit că nu era nevoie să zoresc animalul care mă purta, 
pentru că, deși plin de răni, cu albeaţă la ochi și poticnit la mers, 
gonea ca vântul.” 

Alayne era pe punctul să golească o vază în care se aflau 
niște trandafiri tomnatici, ofiliți. Se opri în faţa lui Eden, scoase 
unul dintre trandafiri și-l lăsă să alunece pe pagina cărţii spre 
mâna lui. Eden îl luă și-l apropie de faţă. 

— Tot mai are parfum, murmură el. Un parfum ciudat, 
înăbușitor. Dar plăcut. De ce trandafirii ofiliţi sunt cei mai 
frumoși? Căci sunt frumoși... de asta sunt sigur. 

Alayne nu răspunse dar se duse cu florile până în prag și le 
aruncă afară în iarbă. Când se întoarse, Eden citea cu glas 
răsunător: „Curând făcurăm un cot spre stânga, spre un pod cu 
multe arcade peste râul Guadiana... Malurile lui erau albite de 
rufele pe care spălătoresele le întinseseră la uscat sub soarele 
care strălucea puternic; le-am auzit cântând de la mare 
distanţă; părea un imn ce slăvea râul unde trudeau, fiindcă, 
apropiindu-mă, am izbutit să deslușesc cuvintele «Guadiana, 
Guadiana», al căror ecou răsuna în lung și-n lat, rostite în cor de 
vocile limpezi și puternice ale numeroaselor fetișcane și 
matroane cu obraji oacheși”. 

Alayne se duse în camera lui și se întoarse cu sacul de rufe 
murdare. Îl duse la bucătărie; Eden o auzi vorbind cu slujnica 
scoțiană. Apoi Alayne se întoarse și-i dădu o foaie de hârtie. 


— Lista cu rufele tale, spuse ea. Ar fi bine s-o controlezi când 
o să-ţi aducă rufele înapoi. Cei de la spălătorie sunt foarte 
neglijenţi. 

Eden mototoli în palmă lista scrisă ordonat. 

— De ce, o, de ce, exclamă el, rufele mele nu pot fi spălate pe 
malul unui râu de o fetișcană sau de o matroană cu obraji 
oacheși și cântecul pe buze? De ce am fost sortit la această 
viaţă prozaicăâ? 

— Cred că s-ar putea, replică ea absentă, dacă te-ai duce 
undeva departe... nu știu de ce, dar sunt sigură. 

Alayne începu să ia diverse lucruri de pe birou. Din mapa ei 
de scris scoase niște timbre canadiene. 

— Uite niște timbre de care n-o să mai am nevoie. Le pun aici 
pe sugativă. 

— Da, foarte bine. Mulţumesc. 

Eden o privi jumătate ironic, jumătate cu reproș, apoi, mânat 
de un impuls, se sculă și se apropie de birou. Netezi cu mâna 
lista rufelor apoi, umezind timbrele unul câte unul le lipi pe 
marginile hârtiei creând o ramă bizară. Găsi o pioneză și prinse 
lista în perete. 

— O amintire, făcu el pe un ton dramatic. 

Alayne nu-l auzi. Intrase în camera ei. Eden se duse după ea 
și rămase în prag privind în cameră. Alayne își pusese o rochie 
mai subţire; avea obrajii îmbujoraţi. 

— Ştii, începu el, că ești cea mai prozaică fiinţă pe care am 
cunoscut-o vreodată? 

Alayne se întoarse spre el cu sprâncenele ridicate. 

— Serios? Poate că da, în comparaţie cu tine. 

— Nicio femeie pe lume, continuă el, n-ar putea arăta atât de 
ordonată, având o minte atât de tulburată. Și ochii lui adăugară: 
„Pentru că mintea ta e îngrozitor de tulburată, nu poţi nega!” 

— Cred că se datorește educaţiei mele. Dacă i-ai fi cunoscut 
pe părinţii mei și felul nostru de viaţă! Totul într-o ordine atât de 
perfectă. Până și ideile noastre erau așezate pe categorii. 

— E ceva mai profund decât atât. E în sângele celor din Noua 
Anglie. Ca un spirit protector care te apără, nu? 

— S-ar putea. Altfel aș fi înnebunit printre voi. 

— Niciodată! Nimic n-ar putea să-ţi tulbure ţie mintea. În 
ciuda pedanţilor tăi părinţi, am impresia că descopăr la tine 
firea unui îndârjit căpitan de corabie. Cu mâinile pe timonă, 


consultând barometrul, făcând însemnări în jurnalul de bord în 
timp ce furtuna dezlănţuită vuiește și afurisitul de catarg se 
frânge și lemnăria putredă trosnește din toate încheieturile, iar 
cârma sfărâmată nu se mai supune comenzii. Pot să-l aud 
întrebându-l pe ofițerul secund; „Ai întocmit lista de rufe pentru 
spălat?” - în timp ce cerul se despică în două! Și, găsește timp 
să lipească un timbru pe fruntea musului pentru ca trupul lui să 
poată fi identificat când valurile îl vor duce la țărm. 

Alayne începu să râdă. 

— Ce caraghios ești! făcu ea. 

— Spune adevărul, nu-i așa că simţi sângele rece al 
bătrânului căpitan în vinele tale? 

— II simt clocotind uneori. Stră-străbunicul meu a fost 
olandez, căpitan de vas. 

— Splendid! Ştiam eu că trebuie să existe vreun astfel de 
strămoș în familia ta. Ei, dac-ar fi fost spaniol, ce bine ne-am fi 
înţeles noi doi! 

Alayne nu dădu nici un răspuns, în schimb se apucă să scoată 
niște lucruri dintr-un sertar al biroului și să le așeze cu grijă într- 
o despărţitură a cufărului. 

— Aș vrea să te pot ajuta, spuse Eden, pe un ton aproape 
plângăreţ. Să fac ceva pentru tine. 

— Nu văd ce-ai putea face. 

Işi înfrână impulsul de a spune: „Afară doar să mă lași în 
pace.” 

— Oare te-ai supăra pe mine dacă te-aș ruga ceva? 

Alayne izbucni într-un râs scurt, trist. 

— Nu cred. Mă simt prea epuizată pentru a-mi ieși din fire. 

— O, iartă-mă! Avea un ton pocăit. Te-am sâcâit tot timpul de 
când împachetezi. : 

— Nu ăsta e motivul. Intotdeauna sunt nervoasă când 
urmează să plec în călătorie. 

— Intoarce-te cu fața spre mine. 

Alayne se întoarse: 

— Ce este? 

— Ai fi venit să mă-ngrijești dacă Renny n-ar fi fost aici? 

Roşeața din obrajii ei se întinse spre frunte. Dar nu era 
supărată. Şocul provocat de întrebarea lui era prea profund. 

— Sigur c-aș fi venit. 


Schimbară o privire dușmănoasă totuși de o subtilă 
comprehensiune. 

Eden declară: 

— Te cred, deși aș prefera contrariul. Aș prefera să cred că 
ceea ce te-a atras aici a fost dragostea pentru el, împotriva 
raţiunii tale. Mi-e nesuferit gândul că ai făcut o faptă atât de 
extraordinară doar pentru mine. Totuși, în ciuda spuselor tale, 
nu mă poţi convinge pe deplin că te-ai fi întors aici dacă nu l-ai fi 
iubit pe Renny. Jalna însăși a exercitat o fascinaţie asupra ta. 
Sunt încredinţat că locurile păstrează ceva din substanţa 
emoţiilor care au fost trăite în cadrul lor, tu nu? Crezi că această 
căsuță o să mai fie vreodată ca mai înainte după vara asta? 
Alayne, sunt sincer convins că Jalna te-a atras înapoi, fie că-ţi 
dai seama sau nu. 

Alayne murmură: 

— Cum poţi fi sigur că Renny și cu mine ţinem unul la altul? 
Vorbești de parcă a existat o legătură amoroasă între noi! 

— Când am venit împreună la Jalna după ce ne-am căsătorit, 
am văzut că Renny ţi-a produs o impresie tulburătoare. Nu după 
multe luni am observat că te străduiai cu disperare să-ţi înăbuși 
dragostea pentru el și că el se străduia la fel de tare să-și 
înfrâneze sentimentele pentru tine. 

Sub privirea lui scrutătoare, Alayne își pierdu aerul rezervat. 
Își duse mâna la gât. Așadar, dăduse lamentabil greș în efortul 
pe care-l făcuse la început de a-și ascunde dragostea pentru 
Renny. Eden urmărise această pasiune mocnită cu ochi de 
cunoscător încă de la început! 

Alayne întrebă zdrobită: 

— Din cauza asta ţi-ai schimbat atitudinea față de mine? 
Faptul că ai știut cu atâta timp în urmă că-l iubesc pe Renny? 
Am crezut că ai ghicit doar mai târziu - că ai crezut că m-am 
întors spre el când am descoperit că nu-ţi mai pasă... 

Eden răspunse neîndurător: 

— Da, m-a schimbat într-adevăr. M-am simţit dat deoparte. 

— Atunci, vorbi Alayne cu voce sugrumată, eu sunt de 
condamnat pentru tot ce s-a întâmplat! Pentru Pheasant... 

— Nu, nu. Asta s-ar fi întâmplat oricum mai devreme sau mai 
târziu. Nu e în firea mea să rămân credincios nici unei femei. 

Alayne stărui cu încăpățânare: 

— Eu sunt de condamnat pentru tot ce s-a întâmplat. 


Eden intră în cameră și o atinse cu un gest aproape 
copilăresc. 

— Alayne, nu privi lucrurile astfel. Ești așa de... ar fi o prostie 
din partea ta. Nu ai nici o vină că ești cum ești. După cum nici 
eu n-am nici o vină că sunt cum sunt. Draga mea, mi se pare că 
noi doi ne asemănăm mai mult decât ai fi dispusă să admiţi. 
Marea deosebire dintre noi este că tu te analizezi pe tine însăţi 
în timp ce eu îi analizez pe cei din jur. E mai distractiv... Hai, 
Alayne, ridică-ţi ochii... 

Îl privi posomorâtă. 

— Toată nenorocirea a fost, continuă el, că tu ești de o mie de 
ori prea bună pentru mine. 

Alayne se îndepărtă de el și se apucă să-și aranjeze orbește 
lucrurile în cufăr. 

Eden continuă: 

— l-am spus lui Renny într-o zi că ai trece și prin focul iadului 
numai pentru a întrezări capul lui roșcovan. 

— Da! și ce-a răspuns? Vocea ei era lipsită de expresie. Eden 
n-o s-o mai atragă iar în cursă. 

— Am uitat. Dar sunt sigur că i-a plăcut. 

Se întoarse cu faţa spre el. 

— Eden, vrei te rog să mă lași să împachetez în liniște? Ştii că 
am promis să petrec seara cu mătușa și unchii tăi. N-am timp de 
pierdut. Vii și tu? 

— Nu, o să te simţi mai bine fără mine. Transmite-le 
afecțiunea mea. O să fie și Renny acolo? 

— Nu știu. 

Ce crud era Eden! De ce nu putea s-o lase în pace? Ce fericită 
o să fie departe de toate acestea, peste alte douăzeci și patru 
de ore! 

După ce se întoarse în camera de zi, Eden se învârti amărât 
de colo până colo. Se ura pentru că o mâhnise. Dacă o mâhnise! 
Poate că numai gândul la plecare o făcea să arate așa. Și el care 
intenţionase să-i spună ceva frumos la despărţire! Intreaga 
situaţie era ridicolă. Cu cât se risipea mai repede această 
atmosferă imposibilă, cu atât mai bine... Oare a auzit un hohot 
de plâns în camera ei? Doamne, spera că nu! Asta ar fi 
îngrozitor. Rămase pe loc și ascultă. Nu, nu era nimic. Alayne își 
dregea doar vocea. Eden se învârti cu neastâmpăr prin cameră 
până când Alayne ieși gata de plecare. Arăta palidă, calmă, cu 


părul frumos pieptănat, ca întotdeauna. Avea un aer patetic de 
seninătate, de parcă ultimul cuvânt ar fi fost spus, de parcă se 
afla acum mai presus de orice emoție. Observă că într-adevăr 
plânsese. 

Soarele coborâse sub vârfurile copacilor și-i cufundase 
aproape dintr-odată într-o adâncă umbră verzuie. Nu se vedea 
nici urmă de apus ci doar o vagă licărire de crepuscul. După 
intensa strălucire a soarelui, se așternea întunericul și răcoarea 
înserării. Era la fel ca și dragostea lor, trecătoare, reflectă Eden, 
și râse de sine însuși pentru că era sentimental. 

— Alayne, începu el. 

— Da? 

— Oh, nimic, am uitat ce voiam să spun. 

O urmă până la ușă. 

— Trebuie să rogi pe cineva să te conducă înapoi acasă. O să 
fie foarte întuneric. 

Alayne se opri din mers pe lespedea de piatră din faţa ușii. Se 
întoarse brusc spre el, zâmbind. 

— Acasă! repetă ea. Drăguţ din partea ta că ai folosit acest 
cuvânt. 

Eden se apropie de ea, îi luă mâna și o duse la buze. 

— La revedere, Alayne! 

Ciorile se întorceau de pe un ogor îndepărtat la cuiburile lor. 
Alayne percepu apropierea lor încă de dincolo de livezi, întâi ca 
bâzâitul unui imens roi de albine care, pe măsură ce se apropia, 
se amplifica devenind un vuiet metalic care anihilă orice alt 
sunet. Aerul se clătina de ţipetele lor. Croncănitul distinct al 
celor din frunte se auzea clar, comenzi răgușite, țipete stridente, 
afirmaţii vehemente, proteste ascuţite. Fiecare gâtlej metalic, 
înveșmântat în pene negre, emitea un apel stăruitor. Trecură 
deasupra livezii pe cerul gălbui, cu sutele, căutând pădurea de 
pini. Unele se băteau cu aerul ca să le întreacă pe cele dinaintea 
lor; altele navigau neabătute cu puternice mișcări de aripi în 
timp ce altele pluteau cu un fel de graţie sonoră. 

Pe când Alayne străbătea poteca livezii sub fâlfâitul lor, se 
gândea și nu-i venea să creadă că peste câteva ore va lăsa în 
urmă toate acestea și se va reîntoarce la o viață atât de diferită. 

Felul în care cei de la Jalna întâmpinară vizita ei nu lăsă loc 
nici unui echivoc. Piers și Pheasant erau plecaţi la Montreal. 
Renny, deși bătrânii spuneau că-l așteaptă să vină, nu apăru la 


cină. Vara trecuse ca un vis, spunea Nicholas. Un vis ciudat, 
trist, adăugă Ernest. Augusta încercă s-o convingă pe Alayne să 
o însoţească în Anglia în loc să se întoarcă la New York. Augustei 
îi era groază să călătorească singură, îi era groaza să se 
întoarcă în casa ei pustie, iar Alayne nu văzuse niciodată Anglia! 
De ce n-ar putea să vină cu ea? 

Alayne simţi pentru o clipă impulsul de a accepta invitaţia. De 
ce să nu treacă de cealaltă parte a oceanului și să încerce să 
găsească acolo uitarea? Dar cum să reușească să uite, având 
mereu alături pe cineva din această familie, cu referiri făcute în 
permanenţă la ceilalți membri? Nu, nu va pleca în Anglia. Mai 
bine să se rupă de ei cu totul și pentru totdeauna. 

În cursul serii, Finch cântă pentru ea la pian și progresele 
făcute de băiat o încântară și totodată se simţi mândră că ea îl 
convinsese pe Renny să-i ia profesor de pian. Atmosfera din 
salon, deși lipsită de vioiciune, era agreabilă, pătrunsă de o 
blândă melancolie. Wakefield avu voie să scoată din vitrină 
rarităţile din jad și fildeș, pentru a i le arăta lui Alayne, și să le 
aranjeze apoi pe parchet spre marea lui mulțumire. 

Alayne nu mai petrecuse o seară ca aceasta la Jalna. Ceva din 
atmosferă o îndurera, o făcea să simtă și mai acut despărţirea 
iminentă. Și totuși cei în vârstă erau voioși. Le făcuse plăcere 
vizita doamnei Leigh. „O femeie frumușică, pe legea mea!” 
comentase Nicholas. „Foarte modernă și totuși atât de delicată, 
de dornică să placă!” comentase Ernest. „Ar fi vrut să vină să vă 
caute acasă - pe tine și pe Eden - dar i-am spus că sunteţi 
plecaţi. Am crezut că-i mai bine așa”, comentase Augusta. 

Wakefield se ghemui alături de Alayne pe canapea. li scoase 
inelele și-și împodobi cu ele degetele. Dar când se apucă să i le 
pună la loc, Alayne își strânse mâna refuzând verigheta. 

— N-am de gând s-o mai port, explică ea cu voce scăzută. 

— Dar ce să fac cu ea? 

— Nu știu. Întreab-o pe mătușa Augusta. 

— Ce să fac cu verigheta, mătușă? i se adresă Wake, 
învârtind inelul pe deget. 

Augusta răspunse cu demnitate: 

— Pune-o în vitrină împreună cu celelalte obiecte rare. 

— Exact locul potrivit! Se năpusti spre vitrină. 

— Uitaţi-vă toţi! Am pus-o pe gâtul elefănţelului alb. E ca o 
mică zgardă drăgălașă pentru el. 


Alayne îl urmărea, cu un zâmbet jumătate amuzat, jumătate 
amar. Așadar ăsta era sfârșitul verighetei! O mică zgardă 
drăgălașă pentru un elefănţel alb. Şi ce emoție plină de bucurie 
resimţise când îi fusese pusă pe deget. Incepu să nu-și mai 
găsească locul pe canapea. Așteptase peste măsură în speranţa 
că Renny se va întoarce. De ce o evita? Îi era teamă? Dar de ce 
i-ar fi, când aceasta era ultima ei seară la Jalna? Toată ziua 
trăise cu gândul la drumul de întoarcere pe care-l va face 
noaptea. Pentru că fusese sigură că Renny o va conduce înapoi 
prin întuneric! Ce-ar putea să-i spună pe drum fusese subiectul 
unor speculaţii febrile în tot timpul zilei. Se îmbrăcase, își 
aranjase părul cu gândul că așa cum o va vedea în seara asta 
așa îi va rămâne în amintire. lar el preferase să dispară undeva 
decât să-și petreacă seara la Jalna împreună cu ea! 

Augusta murmură ceva despre un cal... Renny... îi păruse atât 
de rău... se scuza. 

— Da? Oh, păcat, desigur. Spuneţi-i la revedere din partea 
mea. 

— Oh, o să te revadă, spuse Ernest. Te conduce chiar el cu 
mașina în oraș mâine. 

Nu avea parte de liniște. Speculaţiile febrile, gândurile 
chinuitoare vor reîncepe din nou, toate. 

— Spuneţi-i să nu se deranjeze... replică Alayne. O să mă 
conducă Finch, vrei, nu-i așa, Finch? 

— Mi-ar face deosebit de multă plăcere. 

— Ce părere ai, Alayne, exclamă Wake, închipuiește-ţi că eu 
n-am fost niciodată într-o vizită. 

— Ce rușine! Vrei să vii o dată în vizită la mine? M-aș bucura 
grozav. ÎI strânse lângă ea, pe canapea, și șopti: Spune-mi, unde 
e Renny? 

Wake îi răspunse tot în șoaptă: 

— La grajduri, știu pentru că l-a trimis pe Wright la bucătărie 
să ia ceva când mă aflam eu acolo. 

Finch urma s-o conducă înapoi la Căsuţă. Urcă în fugă la el în 
cameră să-și ia lanterna de buzunar. 

Augusta, Nicholas, Ernest, pe rând, o îmbrăţișară pe Alayne. 

Ernest spuse: 

— Cum o să putem vreodată să te răsplătim pentru ceea ce ai 
făcut pentru Eden? 

Nicholas mormăi: 


— Cum o să putem repara vreodată ceea ce i-a făcut Eden, 
ei? l-a întors viața pe dos. 

Augusta îi spuse, ţinând-o strâns: 

— Dacă te răzgândești și vrei să vii cu mine în Anglia, dă-mi 
de știre imediat și ai să fii binevenită. 

— Te sfătuiesc să nu te răzgândești, interveni Nicholas. O să 
te îngheţe în casa aia a ei. 

— Fii sigur că nu! Dacă se pricepe cineva să-i facă pe oameni 
să se simtă confortabil, atunci eu sunt aceea. Eu am aranjat 
căsuţa pentru Alayne, deși mama și-a atribuit toate meritele. 

Persoana ei răspândea parfumul atenuat al veșmintelor negre 
pe care le purta și al pomezii de păr cu iz de vremuri apuse. 

Finch și Alayne ieșiră în bezna de afară, cu raza lanternei 
proiectată înaintea pașilor ei. Miresme reci, suave, se înălţau din 
răzoarele de flori. larba mustea de rouă. 

— Să mergem prin pădurea de pini, propuse Alayne. Pe acolo 
sperase că se va întoarce cu Renny. 

Nu vorbiră aproape deloc în timp ce străbăteau aleea de 
călărie pe sub pini. Mintea lui Alayne era preocupată de 
propriile-i gânduri triste. A lui Finch era plină de tristeţea vieţii, 
de sforțările de a ajunge la ceva, de bâjbâielile în beznă, de 
despărţire. Era frig sub copaci. Dinspre o tufă de aluni răzbătea 
zvonul agitat al unor păsărele ce-și petreceau acolo noaptea în 
migraţia lor spre sud. 

Finch îndreptă lanterna într-acolo sperând să descopere 
micile vietăți cocoţate pe ramuri. Atenţia îi fu abătută de un 
sunet mai depărtat, ca de pași călcând pe sub pini. 

— Ai auzit ceva? întrebă Alayne în șoaptă. 

— Mi s-a părut c-am auzit o rămurică trosnind. O fi cineva pe- 
acolo. Așteaptă o clipă. 

O lăsă și alergă cu pași ușori în direcţia zgomotului. Alayne își 
încordă auzul ca să asculte, urmărind cu ochii raza mișcătoare a 
lanternei. Sunetul pașilor tiptili ai lui Finch încetă. Lumina 
dispăru. Alayne se trezi într-o tăcere neagră întreruptă doar de 
ţârâitul infinit de slab al unui greier singuratic pe o frunză din 
apropiere. | se făcu frică. Strigă ascuţit: 

— Finch! Ce faci? 

— Sunt aici! Nu era nimic. 

Lumina lanternei apăru din nou; Finch veni înapoi cu pași 
grăbiţi: 


— Unul dintre oamenii noştri se-nvârtea pe-aici. Îşi spuse în 
sinea lui: „De ce oare se ascundea Renny prin pădure? De cen- 
a apărut acasă? Dacă privirile ar putea ucide, aș fi un om mort! 
Doamne, ce semăna cu bunica!” 

Căsuţa  Scripcarului dormea scufundată într-un întuneric 
deplin; doar licărul stelelor se cernea printre copaci. O pâclă fină 
atârna de trunchiurile arborilor, încărcată cu miresme reci de 
toamnă, frunze moarte, ciuperci de pădure, mânătărci și 
emanațiile stratului gros de pământ virgin. 

Alayne deschise ușa. Înăuntru, frig şi întuneric. Eden se 
culcase devreme. Ar fi putut lăsa lampa aprinsă și-ar fi putut 
pune ceva lemne pe foc! Finch lumină interiorul cu lanterna. 
Alayne găsi un chibrit și aprinse două lumânări de pe masă. Faţa 
ei, la lumina lumânărilor, arăta palidă și trasă. O milă profundă 
izbucni în inima băiatului. Îi părea cea mai singură fiinţă pe care 
o cunoștea. Se uită spre ușa închisă a camerei lui Eden. „Era 
oare treaz?” se întrebă Finch. 

Alayne spuse: 

— Așteaptă o clipă, Finch. Trebuie să caut cartea aceea pe 
care vreau s-o citești. Intră în camera ei. Cerule, ce harababură 
e aici la mine! 

— Oh, mulţumesc! Dar nu te deranja acum. 

Lista rufelor de spălat decorată cu timbre îi atrase privirea. Ce 
naiba o fi asta? Se chiori la peticul de hârtie, nedumerit. Una din 
prostiile lui Eden, putea pune prinsoare. Și timbrele, nici unul 
folosit. Dacă plecau și lăsau hârtia prinsă în perete, o să vină să 
ia timbrele. 

Când Alayne se întoarse, după un răstimp care lui Finch i se 
păru îndelungat, puţina culoare pe care o avusese în obraji 
pălise cu totul. Puse cartea pe masă. 

— Poftim, făcu ea cu vocea sugrumată, sper c-o să-ţi placă. 
Apoi continuă, cu o crispare ciudată a gurii: Tocmai am citit, un 
bilet de la Eden. Atunci Finch observă că mototolise în mână o 
foaie de hârtie. 

— Oh, făcu el prostește și rămase cu gura deschisă, ce-ţi scrie 
în bilet? 

Îi vâri hârtia în mână. 

— Citește-l. 

Finch citi: 


„Dragă Alayne, 

După toate pregătirile tale, eu sunt cel care își ia primul 
Zborul! Și nu singur! Minny Ware mă însoțește. Te 
surprinde, sau ai bănuit că e ceva între noi? In orice caz 
va fi o surpriză pentru biata Meggie. Tare mă tem că 
niciodată n-am să încetez să primesc favoruri de la sexul 
frumos. Ai un singur lucru de făcut acum, și acela e să 
divorțezi de mine. Îți dau motive temeinice - și nu atât de 
scandaloase ca prima dată. Draga mea copilă, acesta e 
primul serviciu cu adevărat bun pe care ţi-l fac. Mi se 
încrețește pielea când mă gândesc prin ce trebuie să fi 
trecut în vara aceasta! 

Dacă tu și Renny n-o să vă căsătoriţi, voi simţi că am 
păcătuit în zadar. 

Plecăm, nu în California, ci în Franța. Am să-i scriu lui 
Finch de acolo, așa că o să poată să-l informeze pe 
avocatul tău despre domiciliul meu. 

îți multumesc, Alayne, pentru mărinimia ta față de 
mine. În scris sunt în stare să-mi exprim multumirile. 


Al tău, 
Eden” 


Finch parcurse scrisoarea cu o expresie atât de năucă încât 
Alayne izbucni într-un râs nestăpânit. 

— Oh, Finch, încetează! spuse Alayne cu răsuflarea tăiată. Ai 
o înfățișare așa de caraghioasă, nu pot să suport! 

— Nu văd nimic caraghios, replică el. Consider că e îngrozitor. 

— Bineînţeles că e îngrozitor. De aceea e și așa de caraghios. 
De aceea și din cauza expresiei tale! 

Se rezemă de zid, apăsându-și mâna sub coaste, pe jumătate 
râzând, pe jumătate plângând. 

Finch porni cu pași mari spre camera lui Eden și dădu ușa de 
perete. Încăperea era într-un hal de dezordine de care numai 
Eden era capabil. Alayne se apropie și se opri lângă Finch, 
privind în cameră. O simţea tremurând din cap până-n picioare. 
Își trecu braţul în jurul umerilor ei. 

— Dragă Alayne, nu mai tremura așa! Mi-e teamă c-o să ţi se 
facă rău. 


— Mă simt foarte bine. Numai că sunt foarte obosită și felul lui 
Eden de a rezolva lucrurile e așa de neașteptat! 

— Mie îmi spui! Eu sunt cel mai în măsură să-mi dau seama. 
Nu mi-a suflat un cuvânt despre intenţia lui de a lua o fată cu el 
când mi-a cerut bani împrumut. 

Alayne rămase uluită. 

— Bani împrumut? Ce bani? 

— Bani pentru ca să stea un an în Franţa. l-am făcut rost. Dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu-i sufla o vorbă lui Renny c-am 
să dau de un bucluc înfiorător! 

Alayne încetă să tremure, chipul i se înăspri. 

— A împrumutat bani de la tine, ca să plece în Franța? 

Finch încuviință, nu fără a-și da importanţă. 

— Bine, Finch, dar după câte știu, Renny i-a dat bani să stea o 
iarnă în California! 

— Ştiu. Dar Eden nu voia să se ducă în California. Voia să stea 
un an în Franţa. Are nevoie pentru ceva ce are de gând să scrie. 
Nu pot să-ţi explic. Doar știi foarte bine. Tu ţi-ai părăsit 
activitatea și ai venit aici să-l îngrijești numai pentru versurile 
lui. Versurile te fac să simţi că într-adevăr nu contează cum e el 
ca om. Cred că tu și cu mine simţim la fel despre artă. Sper că 
n-ai să mă socotești un prost. Era foarte roșu la faţă. 

Nu trebuia să-i rănească simţămintele depreciindu-i fapta. 
Dar, vai, Eden nu-i va da niciodată banii înapoi! Îi luă capul în 
mâini și-l sărută pe amândoi obrajii. 

— Ai făcut un gest frumos, Finch! N-am să spun o vorbă 
nimănui... Ciudat cum se folosește de noi ca apoi să ne lase cu 
ochii pironiţi la locul de unde a plecat. 

Luă scrisoarea de la Finch și o mai citi o dată. Culoarea îi 
reveni năvalnic în obraji. 

— Nu trebuia să ţi-o dau s-o citești. Din cauza... unor lucruri 
pe care le scrie. Trebuie să le uiţi. Eden e așa de... crud. 

Finch consimţi printr-un mormăit. Desigur. Rândurile acelea 
despre Renny și ea. Totuși Finch se uită lung prin cuibul părăsit 
din care cântăreţul își luase zborul. Ce pustiu! Câtă singurătate! 
Un loc nepotrivit pentru o femeie! 

Rupse tăcerea: 

— Nu poţi rămâne aici în noaptea asta! Trebuie să te întorci 
cu mine. 

— Nu mi-e frică. 


— Nu-i vorba de asta. Dar atmosfera îţi îngheaţă sângele-n 
vine. Nici eu n-aș putea suporta. N-am să te las aici. 

— Aș prefera să rămân. 

— Nu. Nu se poate. Te rog vino. Mătușa o să se bucure să te 
găzduiască. Camera în care ai stat înainte te așteaptă. 

Alayne acceptă. Se întoarseră. 

La etaj camerele erau luminate dar în salon rămăsese aprinsă 
doar o lampă și se auzea sunetul pianului. Nicholas cânta. 

Din hol, zăriră capul lui sur, leonin, și umerii masivi aplecați 
deasupra claviaturii. Alayne își aduse aminte, cu o strângere de 
inimă, că nu-l rugase să cânte în seara aceea, deși când a fost 
vorba de Finch insistase. 

Cânta „Consolare” de Mendelssohn. De mult nu mai auzise o 
piesă de Mendelssohn! Terierul stătea lungit în faţa focului, 
așteptându-l să meargă la culcare. 

Finch o întrebă pe șoptite: 

— Îi spui tu? 

— Da. Așteaptă până ce termină. 

Se opriră amândoi în loc, nemișcaţi. Când ultimele note se 
stinseră, Alayne se apropie de el. Nicholas rămase câteva clipe 
cu ochii la mâini, apoi își ridică încet privirea spre chipul ei. Uluit 
s-o vadă din nou, exclamă: 

— Alayne, draga mea! Ce s-a întâmplat? 

— Nu te speria, îl liniști ea. Nu e nimic serios. Doar că Eden a 
plecat ceva mai repede decât m-așteptam. Mi-a lăsat un bilet în 
cameră. Finch n-a vrut să rămân noaptea acolo singură... așa 
că, de aceea mă aflu aici. Stătea cu capul plecat și-și împletea 
degetele de la mâini; vocea ei abia se auzi când adăugă: 

— A luat-o pe Minny Ware cu el. 

Nicholas o privi cu ochi mari ce aruncau scântei: 

— A luat pe naiba! Nemernicul! Merită biciuit. Biata mea 
fetiţă... Se răsuci, săltându-se în sus pe taburetul pianului, și o 
cuprinse cu braţul în jurul mijlocului. Așa te răsplătește pentru 
toată bunătatea ta! E un om de nimic! Renny știe de asta? 

— Nu l-am văzut pe Renny. Se simţi rușinată gândindu-se la 
Renny. Acum nu voia să-l mai vadă. O să părăsească această 
casă și n-o să se mai întoarcă niciodată aici. 

Augusta strigă de la etaj: 

— Am auzit vocea lui Alayne? Ce s-a întâmplat? Nicholas? 


Foarte tulburat, Nicholas se duse șchiopătând din greu spre 
baza scărilor. 

— Gussie! De ani de zile nu i se mai adresase cu acest 
diminutiv. Vino repede jos, Gussie! E o situaţie tare neplăcută. 
Eden a fugit cu nerușinata aia de Minny. 

Nicholas se întoarse spre Alayne și Finch care-l urmaseră în 
hol. 

— Ştiţi unde s-au dus? 

Finch începuse să fie și el agitat. 

— In Franţa! urlă el de parcă unchiul lui era surd. 

Augusta porni să coboare scările îmbrăcată în jupon și 
camizolă, cu părul împletit într-o coadă ce-i atârna pe spate. 
Dacă avusese vreodată o înfățișare ofensată, atunci o avea 
acum, fără îndoială. 

— Nick, nu pot să-mi cred urechilor! 

Ernest apăru în capul scărilor în cămașă de noapte și halat, cu 
pisica Sasha frecându-se de picioarele lui. 

— Ce s-a mai întâmplat iarăși? vru el să afle. 

Augusta, pe scări la jumătatea distanţei între cei doi fraţi, îi 
răspunse: 

— O poznă de-a lui Eden. Mă tem că fata aia, Ware, l-a 
îndemnat la rele. Ştii că Nicholas se pierde repede cu firea. 

Tocmai când se adunaseră cu toții la baza scării și Nicholas 
cerea să vadă scrisoarea lui Eden și Augusta declara că se 
așteptase mereu la așa ceva și Ernest spunea că era un noroc 
că mama lor nu trăise să apuce întâmplarea din seara aceasta la 
care Nicholas ripostă că nimeni nu știa să guste un scandal mai 
bine ca ea, se auziră pași grăbiţi pe verandă și Renny deschise 
ușa. 

Inainte a Renny să apuce s-o vadă, Alayne dispăru din hol. N- 
ar fi putut să dea ochii cu el în faţa celorlalți. O să se refugieze 
în camera ei și n-o să-l vadă decât de dimineaţă. 

li auzi întrebarea: „Ce s-a întâmplat?” Îl auzi pe Nicholas 
înfăţișându-i concis situaţia. Nu făcu nici un comentariu cu glas 
tare, dar Alayne își putu imagina expresia lui, cum își înalță 
sprâncenele roșcate, cum îi ard ochii castanii. Apoi auzi vocea 
Augustei. 

— Alayne e aici, biata fată. Rămâne la noi peste noapte. Oh, 
dar unde s-a dus? Alayne, dragă, a venit Renny! 


Alayne nu răspunse. Ușa de la camera bunicii stătea deschisă, 
intră înăuntru și trase ușa după ea. Rămase uimită văzând 
lampa de pe măsuţa de noapte arzând. La lumina ei slabă, 
încăperea i se dezvălui într-o atmosferă de sumbră melancolie: 
înfloriturile aurii decolorate ale tapetului, fotoliul cu spătar înalt 
și rezemătoare din faţa șemineului stins, draperiile grele cu 
franjuri și ciucuri, vechiul pat pictat pe tăblia căruia stătea 
cocoţat, deasupra florilor și fructelor stilizate într-o manieră 
fantastică, Boney, cu capul vârât sub aripă. 

Camera părea să-și dea seama de prezenţa acestei intruse. 
Absorbise în cursul anilor cât locuise acolo bătrâna Adelina 
destule emoţii omenești ca să aibă hrană pentru meditaţie atâta 
timp cât zidurile îi vor mai rămâne în picioare. Fiecare obiect de- 
aici purta amprenta acelei puternice personalităţi. Acum, vag 
revelate de lumina lămpii, aceste obiecte lipsite de viaţă 
căpătau forța de a reînvia prezenţa ei. Patul nu mai era frumos 
netezit și rece, ci deranjat și cald de pe urma greutăţii acelui 
bătrân trup greoi, viguros. Alayne își spuse: „Dac-aș fi intrat ca 
acum în camera ei, cum și-ar mai fi întins braţele și m-ar fi 
îmbrățișat și m-ar fi implorat: <Sărută-mă... Sărută-mă 
repede!»” 

Alayne rămase locului lângă pat ascultând. Urcaseră înapoi la 
etaj sau trecuseră în salon ca să stea de vorbă? Le auzea vocile, 
dar vocea lui Renny care de obicei se făcea bine auzită, acum 
nu se distingea. Imboldul pe care ambianța, brusca lui apariţie o 
dăduse pasiunii ei, îi făcu inima să bată dureros. Se sprijini cu 
mâna de tăblia de la picioarele patului. 

Renny se apropia. 

Involuntar, Alayne se îndreptă spre ușă încercând parcă s-o 
blocheze împotriva lui. Dar Renny ajunse la ușă înaintea ei. O 
deschise și intră. În lumina umbrită a lămpii, pe fundalul unei 
draperii grele cafenii, Alayne întrezări chipul pe care-l iubea. 
Chipul pe care-l evoca noaptea, chipul care o urmărea ziua. Se 
afla aici - ar fi putut întinde mâna să-l atingă. Exista în sufletul 
ei, impulsul către el nu putea fi tăgăduit. Dar ce știa de fapt 
despre el? Care era de fapt concepţia lui despre dragoste și 
fericire? Nu știa. Era o enigmă pentru ea la care singurul 
răspuns îl dădea strigătul inimii ei. 

O întrebă, scrutându-i fața: 

— O să divorţezi de el acum? 


Ea șopti: 

— Da. 

— Şi-o să te măriţi cu mine? 

— Da. 

Alayne își plecă privirea, îi era teamă de apropierea lor. 
Împotrivă-i, Alayne înălţă bariera unei întrebări. 

— De ce n-ai venit astă-seară? 

— N-am putut, răspunse el, pentru că știam c-au plecat. 

— Ştiai că Eden și Minny au plecat? 

— Da. 

Râse scurt, forțat. 

— Călăream. Barierele de la trecerea peste calea ferată erau 
lăsate când am ajuns acolo. Mai era destulă lumină ca să pot 
desluși cele două siluete ale lor pe peronul gării. Aveau valize în 
mână. Şi când a trecut trenul, l-am zărit din nou pe Eden la 
fereastră. Revăzând scena în minte, expresia îndârjită a lui 
Renny se risipi făcând loc neîntrecutului său zâmbet care 
semăna surprinzător cu al bătrânei Adelina. 

— M-a văzut și mi-a făcut cu mâna. 

— Şi de aceea n-ai venit acasă la cină? 

Renny încuviinţă din cap. 

— Dar de ce? 

— Nu-mi dau seama. Pur și simplu n-am putut... știind ce 
știam. 

Cu o neașteptată durere, îl întrebă: 

— Şi n-aveai de gând să-mi spui? Mă lăsai să mă întorc la 
Căsuţă și să aflu singură? 

— Așa cred. 

— Câtă cruzime din partea ta! 

Renny nu răspunse; avea ochii pironiţi la mica adâncitură, de 
albeaţa unei perle, a gâtului ei. 

Alayne scruta adâncurile întunecate ale ochilor lui. Era cu 
adevărat crud, sau doar fricos ca un animal sălbatic care se 
teme de lucruri pe care nu le înţelege? Işi aminti de zgomotul 
auzit în pădurea de pini, de expresia ciudată a lui Finch când se 
întorsese din cercetare. 

— Erai în pădure? Deci pe tine te-am auzit, Finch și cu mine? 

Din nou nu răspunse, dar de data aceasta se apropie și-și lipi 
capul de-al ei, șoptind: 

— Nu-mi pune întrebări. lubește-mă. 


Simţi pe gât văpaia sărutării lui. Se lipi strâns de el, cu fruntea 
cuibărită în umărul lui. Nu găseau cuvinte, dar inimile lor, strâns 
apropiate, își vorbeau în limbajul talazurilor dezlănţuite, a 
vânturilor care îndoaie crengile după bunul lor plac, a ploii care 
pătrunde în căldura adâncă a pământului. 


XXVIII 
RAŢE SĂLBATICE 

Într-o dimineaţă, o lună mai târziu, un grup pornea de la Jalna 
la vânătoare de rațe sălbatice. Se duceau cu mașina până la 
lacurile și mlaștinile bântuite de lișițe, rațe sălbatice și becaţe. 
În mașina lui Maurice Vaughan urmau să meargă doi prieteni de- 
ai săi, domnul Vale din Mistwell și domnul Antoine Lebraux din 
Quebec. Urma ca Piers și Renny să ia câinii care, plini de bucurie 
la vederea puștilor, se învârteau fără astâmpăr dintr-un loc ce le 
stârnea interesul într-altul - de la sacul cu haine, la coșul cu 
provizii, de la arme, la picioarele stăpânilor încălțate cu ciorapi 
groși de lână sau jambiere de piele. Cerul era cenușiu, spart ici 
și colo de mici pete de albastru tăios în timp ce lumina difuză a 
soarelui părea să caute anume nuanţa de văpaie a arţarilor. 
Bătea un vânt puternic dinspre sud-est, aducând cu el mirosul 
lacului și zvonul valurilor ce se spărgeau de țărm. 

Wright ieși din casă, cărând un geamantan greu de paie 
acoperit cu pânză și-l potrivi la spate în mașina lui Renny. 

— Slănina e în ăsta, dom'le, explică el, cât și toate conservele 
mici. Punga cu biscuiţi pentru câini e în colţu' ăsta. Și astea aici 
îs băuturile. 

— Bine. Renny își vâri capul în mașină. Putem pleca imediat... 
Gata, Maurice? 

— Da, e vremea să pornim. 

Nicholas, Ernest, Finch, Wakefield, Pheasant și Mooey stăteau 
afară cu capetele descoperite, asistând la plecarea vânătorilor. 
Nicholas purta un halat gros din stofă în carouri roșu cu verde; 
coama lui cenușie ca fierul, nepieptănată încă, se înălța ca o 
creastă deasupra trăsăturilor energice. Ernest, cu mâinile în 
buzunare, arătând zvelt și simțindu-se iarăși tânăr, însufleţit de 
freamătul din jur, stătea la taifas cu cei doi străini. Pheasant, cu 
părul ei castaniu în vânt, se ţinea pretutindeni după fiul ei care, 
umblând acum pe picioarele lui, înfofolit într-un fular de-al lui 
Piers, cu năsucul învineţit, era mereu în pericol din pricina 
mașinilor, câinilor, bărbaţilor și a curselor exaltate ale lui Wake. 

Cât ar fi vrut Finch să meargă și el! 

Stătea încovoiat ca o semilună, cu mâinile în buzunar, cu 
umerii adunaţi din cauza vântului, urmărind cu un zâmbet 
nostalgic trebăluiala fascinantă a vânătorilor. 


Piers trecea pe lângă el cu un pointer în lesă când se opri 
brusc și-l privi lung. Zâmbetul pieri de pe faţa lui Finch. Se 
încordă așteptându-se la o ironie. 

Piers spuse: 

— De ce nu vii și tu cu noi? 

Finch replică pe un ton glumet: 

— Da, mă și văd! 

— Vorbesc serios. Poate o să-ţi mai treacă nervii ăia idioţi. O 
să te călească pentru la iarnă. Il strigă pe Renny care se uita 
plin de bănuieli în motorul mașinii lui. De ce nu-l lași pe tânărul 
Finch să vină cu noi? Ne-ar putea fi de folos. 

— Mai degrabă s-ar putea să tragă în vreunu din noi! N-a fost 
niciodată la vânătoare. De ce să-l luăm? 

— De ce să nu-l luăm? insistă Piers. Uită-te la el! N-o s-ajungă 
niciodată să se bucure de banii lui dacă o duce mai departe în 
felul ăsta. E tot numai picioare și nas. 

Cei doi fraţi îl cercetară cu privirea. Finch chicoti jenat, 
simțindu-se parcă bălăbănind în aer. 

— Foarte bine, se învoi Renny laconic. Dar să fii gata într-o 
clipă. 

Finch zbură spre casă. 

— la te uită, e iute ca musștaru, făcu Piers, cu ton aprobator. 

— Şi eu, trâmbiţă Wake. Şi eu vreau să vin cu voi! 

Piers încercă să-l potolească ridicându-l pe umeri dar în clipa 
când îi dădu drumul Wake se urcă în mașină și se instală pe 
sacul cu haine de unde trebuiră să-l dea jos cu forţa. 

— Ştiţi, spuse el cu ochii în lacrimi privind în sus spre faţa lui 
Renny, că eu n-am fost niciodată nicăieri în viața mea? 

— Nu se poate să mergi cu noi. Renny scoase niște bani 
mărunți și puse două monezi de cincizeci de cenți în palma 
băieţelului. Incearcă să-ţi petreci timpul plăcut cu ajutorul lor. 

Wake nu mai primise niciodată o sumă atât de fabuloasă. 
Responsabilitatea banilor îl potoli vădit, făcându-l să devină 
chiar solemn. 

În camera lui, Finch arunca îmbrăcăminte și încălțăminte de-a 
valma într-un geamantan. În graba lui dezlănţuită își trase pe el 
o jachetă de lână verde peste cea roșu închis pe care o purta. 
Se examină în oglindă. Își aduse aminte de visul lui Wake în care 
apăruse ca „o floare lungă, gălbuie, cu înfățișare cam tristă”. 
Izbucni în râs. „Aoleu, exclamă el, e cumplit!” La ce se referea 


ca fiind „cumplit” se putea doar ghici, dar probabil se referea la 
iuțeala năprasnică cu care se mișca viaţa. lată-i pe Eden și 
Minny Ware dispăruţi în mod misterios, iată-le pe mătușa 
Augusta și Alayne în Anglia și iată-l pe el plecând la vânătoare 
cu ceilalți bărbaţi. 

O zbughi la fugă pe scări în jos, cu valiza izbindu-i-se de 
picioare și apăru, cu ochi rătăciţi, în faţa celorlalți. Dintr-o 
săritură, se aruncă, cu valiză cu tot, în mașina cumnatului său. 

— Hei, obiectă Vaughan, nu poţi merge cu mașina asta! O să 
trebuiască să mergi cu cealaltă. 

— Intră aici în spate, lângă câini, îi spuse Renny. 

Finch își puse valiza deasupra maldărului de bagaje și se 
înghesui între cei doi prepelicari și pointer. Câinii tremurau de 
înfrigurare. Îi linseră mâinile și faţa și scheunară de bucurie și 
nerăbdare să se vadă plecați. 

Porniră! Mașina lui Maurice coti în aleea principală iar cei trei 
ocupanţi făceau semne cu mâna și scoteau exclamaţii de rămas 
bun în direcţia grupului pe care îl părăseau. Lui Finch nu-i venea 
să creadă că se află în mașină în spatele lui Renny și Piers. Işi 
arătă capul la fereastră și strigă: 

— La revedere, unchiule Nick! La revedere unchiule Ernest! La 
revedere, copii! 

Îi răspunseră cu toţii. Wake dansa de colo până colo de 
exaltare. Unchiul Ernest îl ţinea pe Mooey în braţe. Pheasant și 
Mooey îi trimiteau bezele. Bucuria lor, felul în care se lăsau în 
voia ei îl întristă. Era în stare să îndure nefericirea dar se simţea 
dezarmat în faţa bucuriei. 

Stejarii și arţarii ce se înălțau de fiecare parte a drumului își 
etalau frunzele ruginii și arămii din care, la fiecare suflare a 
vântului, se desprindeau câteva și zburau o scurtă distanță ca 
niște păsări viu colorate, înainte de a ateriza pe marginea 
drumului. În apropiere de biserică, cedrii cimitirului se profilau 
pe cer ca un buchet verde închis. 

Renny atinse mâna pe care Piers o ţinea pe volan. 

— Mergi încet pe-aici, îi spuse. 

Mașina trecu cu viteză redusă prin dreptul cimitirului. Fraţii își 
ridicară privirile spre poteca pieptișă, amintindu-și cum doar cu 
puţin timp în urmă o urcaseră purtând pe umeri un coșciug. 
Renny Își scoase șapca. Le aruncă o scurtă privire celorlalţi doi 
care-și scoaseră și ei șepcile. Piers își ţinea șapca în mâna arsă 


de soare, trăgând cu coada ochiului la Renny, așteptând semnul 
când putea să și-o pună înapoi pe cap. 

Renny, însă se uită peste umăr la Finch și întrebă: 

— Finch, tu-ţi amintești care a fost ultimul ei cuvânt? 

— Mart! răspunse Finch. 


CUPRINS 


MAINE E ESSES a ta EE a Dc dl dl 6 
Îl FANII LA poeti a a RR ial i a ad 23 
i: CASA ÎN TIMPUL NOPŢII... 43 
IV FINCH = ACTORII cascata aa a i i 62 
V INFLUENȚA LUI LEIGH ee aaa a aa ata aicea 74 
VI CLOUTIE JOIN: sita aaa tă asia a al e 93 
VIL "ORERES RA p 3505 ct taina i tat sali i 39 103 
Vll: CEI PATRU ERAŢI. a areren ce de Aa aaa oct 125 
IX ZA ANINA sata doi ie ui ai ag at 133 
X AVENTURA LUI ERNEST... aaa eee 146 
Xir TACTUL LUI ERNEST so ao coat aaa au 154 
XII EDEN REGĂSIT... aaa aaa aere 166 
XIII E e a ss 3000000004 aa ali ial catia A it 172 
XIV - BRATUL JALENIE lors et a iai a o ta 185 
XV MOŞIA VAUGHAN. ao cacao casta 3 alta aaa 200 
XVI ÎNTÂLNIRILE DIN PĂDURE... eee 212 
XVII ÎNTÂLNIRI NOCTURNE... eee eee eee 236 
XVIII MOARTEA UNEI CENTENARE....... eee aaa 253 
XIX: JALNA ÎN DOLIU seen acc a ad 268 
XX TÂNĂRUL PRETENDENŢT..... eee aaa eee 281 
XX] MOSTENIREA: caii one 06 aaa et d suie eat da a 294 
XXII RĂSĂRIT DE SOARE... aaa eee 319 
XXIII RENNY ȘI ALAYNE.... eee ana aananae 333 
XXIV PIEANIIRI oi ie aa a na ac d Bi pai 342 
XXV UN IMPRUMUȚ scie scot cta cal petic d aaa aa 033 ut 357 
XXVI MINCIUNA ŞI POEZIE i noa aaai e aaa cotat 367 
XXVII TIMPUL ZBOARĂ.......... eee 382 


XXVIII RAȚE:SALBAȚICE ceaiorie tă 401 


Lector: ANTOANETA RALIAN 
Tehnoredactor: NICOLAE ȘERBANESCU 
Tiraj 60.130 ex. broșate. Bun de tipar 18.02.1977. 
Coli tipar 18. 


Comanda nr. 60 568 
Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”, 
București - Piaţa Scânteii nr 1, 
Republica Socialistă România