Mazo de la Roche — [Jalna] 02 Dimineti la Jalna

Mazo de la Roche 


DIMINEȚI LA 
JALNA 


[Jalna #2] 


Traducere de 
SOFIA OPRESCU 


EDITURA VENUS 
2 


București, 1993 


Consilier editorial: 
CORNEL SIMIONESCU 


MAZO DE LA ROCHE 
MORNINGS AT JALNA 
Copyright © 1960 by Mac Millan Ltd London 
Pentru versiunea în limba română © 1993, Editura Venus 


I.S.B.N.: 973-9024-06-8 


VARIANTA V2.0 
APRILIE 2020 
stelus 
VARIANTA V1.0 
10 mai 2019 
hunyade 


CAPITOLUL | 


CASA DIN NOUA ȚARĂ 


Când a izbucnit războiul civil din America, casa Jalna din 
Ontario stătea neterminată de mai mulţi ani. Căpitanul 
Whiteoak se instalase aici împreună cu familia, după 
nașterea celui de al doilea fiu. Impreună cu soţia sa 
irlandeză, Adeline Court, sosea din Indii și, din 
sentimentalism, dăduse casei numele ultimului loc în care 
fusese încartiruit regimentul său. Plictisit de constrângerile 
milităriei, căpitanul Whiteoak râvnea la adevărata libertate, 
la spaţiile vaste ale Lumii Noi, iar aventura o tentase 
întotdeauna pe Adeline. Amândoi se simțeau animați de 
elanuri de pionier, dar ţineau și la confortul de care se 
bucuraseră în ţara natală. 

Casa, destul de vastă, din cărămidă de o culoare 
încântătoare, împodobită cu obloane verzi și cu cinci 
șemineuri mari, se ridica în mijlocul unei proprietăţi de o 
mie de acri, la numai câţiva kilometri de malurile 
umbroase, populate de miile de păsări ale lacului Ontario. 
Pământul era gras, iar recoltele generoase. Orice ai fi 
semănat, recolta era îmbelșugată. 

Copiii Whiteoak nu cunoșteau altă existență în afara 
succesiunii sănătoase și vesele a anotimpurilor. Erau patru: 
Augusta, Nicholas, Ernest și mezinul, Philip. Părinţii știau să 
fie indulgenţi, dar impuneau și disciplină. Când era cazul, 
tatăl dădea ordine pe un ton milităros și aspru. Ușor de scos 
din răbdări și având un temperament coleric, mama îi corija 
adesea cu propriile mâini. Fiica, Augusta, suporta 


6 


pedepsele cu resemnare demnă; Nicholas, cu un aer 
superior; Ernest, cu lacrimi și promisiuni. Neînțelegând de 
ce este certat, micul Philip se tăvălea pe jos, urlând. 

In acea zi de vară, soțul și soţia așteptau cu bucurie 
moderată vizita unui cuplu de americani din Carolina de 
Sud. 

— Nu înţeleg, zise Philip, de ce te enervează această 
clădire. Sinclairii ne iau așa cum suntem. Modul nostru de 
viaţă nu are nimic rușinos. Nu există casă sau proprietate 
mai bine întreţinută în întreaga provincie! 

— Dar gândește-te cu ce sunt ei obișnuiți, strigă Adeline. 
O plantație imensă, sute de sclavi care-i serveau... în timp 
ce noi habar nu avem de rafinament. Ar trebui să le putem 
oferi un apartament întreg, nu o cameră amărâtă și o 
debara pentru camerista doamnei Sinclair. 

— Camera de oaspeți nu-i chiar așa neplăcută! E mare și 
frumos mobilată. Și, în plus, n-au decât să se obișnuiască. 

— Și ce distracţii îi putem oferi domnului Sinclair? insistă 
ea. O plimbare prin câmpul de napi? O vizită la cei doi viței? 

Această conversaţie fu întreruptă de un galop pe coridor, 
urmat de un tropăit de ghete pe scări. Fiind depășit de 
Nicholas, Ernest trase un chiot, simulând groaza. De obicei, 
aceste manifestări exuberante treceau neobservate de 
părinţi, dar de data asta Philip remarcă: 

— Ar trebui să fie mai potoliți când vin musafirii. 

— Nu-ţi fie frică, zise Adeline. Pe cei mai mari îi trimit la 
familia Busby pentru trei zile. Am aranjat de ieri cu doamna 
Busby. 

— Gussie știe să se poarte, remarcă Philip. 

— Aş vrea o pace totală când vor sosi Sinclairii. În ultima 
scrisoare, Lucy Sinclair spunea că e cu nervii la pământ. 

— Te-ai gândit că familia Busby este de partea yankeilor? 

— Nu le-am explicat cine vine în vizită. Le-am spus doar 
că sunt niște prieteni pe care i-am cunoscut în timpul 
ultimei călătorii în Anglia. 

Philip păru îngrijorat. 


— Sunt sigur că asta n-o să-i placă lui Elibu Busby. 

— Nu la ei vin Sinclairii, răspunse Adeline cu înverșunare. 
Să-și vadă de treburile lor. 

— Copiii vorbesc. 

— N-au decât să-și ţină gura. 

Cu toate astea, mai târziu îi strânse pe cei trei copii. 

— O să staţi trei zile la familia Busby, le explică ca. 

— Uraaa! strigă Nicholas. Am o poftă nebună să le vizitez 
ferma. Muncesc ei, dar mereu găsesc timp să se distreze. 

— Ascultaţi-mă, copii. 

Adeline își luase un ton sever. 

— În nici un caz să nu pomeniţi că musafirii noștri vin din 
Sud și că și-au adus servitori. 

— Negri! exclamă Nicholas. De-abia aştept să-i văd! N- 
am văzut niciodată! 

— Sunt periculoși? se informă Ernest. 

— Sigur că nu, caraghiosule, spuse mama. Să spuneți 
doar că musafirii noștri sunt niște prieteni pe care i-am 
cunoscut în Anglia. Mă bazez pe tine, Augusta. 

— O să-mi amintesc, promise Augusta cu vocea ei gravă, 
dar mai devreme sau mai târziu se va afla adevărul. 

— Bineînţeles, numai că dacă îl află imediat, vor fi furioși 
și vă vor trimite acasă. Patsy o să vă ducă la Busby. Acum 
plecaţi și aveţi grijă să nu vă uitaţi buna creștere, le spuse 
ea în timp ce-i părăsea. 

— Buna creștere, pe dracu'! strigă Ernest. 

Augusta fu șocată. 

— Ernest, unde ai învăţat să vorbești așa? 

— Habar n-am. 

— Ai face mai bine să uiţi. Acum, treci să te speli pe faţă 
și să te piepteni. 

ÎI duse ţinându-l de mână. 

Patsy O'Flynn, servitorul irlandez ce provenea din casa 
natală a Adelinei și-i urmase familia în Canada, aștepta pe 
alee, într-o șaretă, la care era înhămat un căluţ solid. 
Trăsăturile ascuţite îi apăreau din niște favoriţi decolorați și 

8 


de sub o claie de păr veșnic nepieptănat. 

— Haideţi, le strigă el, n-am timp să tândălesc pe coclauri 
când trebuie să muncesc cât doi. 

Philip și Adeline veniseră în prag să asiste la plecarea 
copiilor. Aveau aerul că pleacă într-o călătorie lungă, mai 
degrabă decât într-o vizită de câteva zile la vecini. Erau 
puși la fix. Căpitanul Whiteoak le ducea bagajul, iar Adeline 
își scoase batista și șterse încă o dată nasul lui Ernest, cu 
toate că avea și el o batistă curată, cu iniţială, în buzunarul 
hainei. 

— Ai grijă să nu-i curgă nasul, îi reaminti Augustei. 

Căpitanul Whiteoak îl ridică pe Ernest și-l puse în șaretă. 

Adeline, înălțându-și faţa încântătoare, îi sărută pe 
fiecare. 

— Orice s-ar întâmpla, spuse, să fiți cuminţi și politicoși; 
apoi, adresându-se vizitiului: Patsy-Joe, o să ai de-a face cu 
mine dacă mai lași poneiul s-o ia razna în șanț și să 
răstoarne șareta. 

Șareta se îndepărtă agale. Pe lângă ea zburda Neron, 
câinele mare și negru. Soarele de vară reuși să străbată 
prin părul des de pe șalele căluțului ce tropăia încet prin 
nisipul albicios al drumului. 

Când apărură acoperișurile inegale ale fermei Busby, 
Augusta îi spuse lui Ernest: 

— Ai grijă să nu scapi vreo vorbă despre negri. Nu uita! 

— Negri! Pe dracu'! îi zise Ernest. 

Era prea târziu să-l mai pună la punct. Coborâră cu toții 
din șaretă. 


CAPITOLUL II 


MUSAFIRII 


Lucy Sinclair îi mărturisi soțului său: 

— Puștiul ăsta putea să fie o scârbă, dar e mai degrabă 
drăguţ. 

— E drăguţ, aprobă Curtis Sinclair. 

Și amândoi aruncară o privire spre micuțul Philip 
Whiteoak, care încerca să construiască o casă din cărămizi 
miniaturale, instalat pe iarbă, la picioarele lor. Concentrat, 
cu buzele strânse din cauza efortului, abia putea pune o 
cărămidă peste alta. 

— Seamănă leit cu taică-său, spuse Lucy Sinclair. 

— Un adevărat englez. 

Tonul bărbatului era și admirativ și ostil. 

— Incăpăţânat și sigur de el. 

— Oamenii ăștia sunt niște prieteni adevăraţi, continuă 
ea. E minunat că suntem aici. 

Lucy își șterse ochii cu batista. 

— Ce-o să ne mai rămână? suspină ea. 

Băieţelul, care-și construia casa, se îndreptă spre ea și îi 
atinse genunchiul cu mâna: 

— Nu plânge, gânguri el. 

Mângâindu-i părul blond, spuse: 

— Ești o minune. Nu, n-am să mai plâng. O să fiu plină de 
curaj, ca să-ți fac plăcere. 

Bărbatul îi puse mâna pe genunchiul celălalt. Avea mâini 
de o frumuseţe remarcabilă, pe care Lucy la admira mereu. 
In special degetele mari, aproape la fel de lungi ca celelalte, 


10 


de o formă perfectă și cu unghii cu semiluni impecabile. Își 
ridică ochii spre profilul palid și elegant al lui Curtis, apoi și-i 
cobori asupra siluetei robuste, a corpului îndesat, a spatelui 
diform. Datorită acestei infirmităţi, nu putuse rămâne în 
Sud să lupte alături de ai lui. Venise astfel în Canada cu 
delicata lui soţie, sperând că va fi capabil să influenţeze de 
la distanță destinele Sudului. Oricum, trebuia s-o 
îndepărteze pe Lucy de război. Cu toate că se simţea 
ruinat, continua să se considere un plantator sudist 
independent. 

Cu puţin timp înainte de izbucnirea războiului civil, 
întâlniseră familia Whiteoak în Anglia, unde își petreceau 
vacanţa. Simpatia reciprocă a evoluat rapid, 
transformându-se în prietenie. Fiecare cuplu era fascinat de 
diferenţele pe care și le descopereau reciproc: Sinclairii 
erau produse tipice ale Carolinei Meridionale, iar Whiteoakii, 
englezi și irlandezi. Invitaseră familia Sinclair să le facă o 
vizită în Canada, vizită onorată abia acum, în circumstanţe 
tragice. 

Sosiseră deja de trei zile. Totul le părea straniu și nordic, 
chiar dacă aveau un aer prietenos. Pe de o parte, familia 
Whiteoak viguroasă și amabilă, pe de alta, zilele călduroase 
urmate de nopţi reci. Dormeau într-un pat imens, cu 
coloane, acoperiţi cu o pilotă. Se simțeau dezrădăcinaţi, 
departe de casă, de tot ceea ce le era familiar. Aduseseră 
trei servitori, simțindu-se incapabili să se descurce singuri. 
Una, o mulatră arătoasă, era camerista personală a lui 
Lucy. Cealaltă, bucătăreasa, ajunsese deja să se certe cu 
cea de la Jalna. Al treilea, era un negru tânăr și solid. 

Lucy Sinclair îi spuse bărbatului său: 

— Într-un minut ne vor chema la ceai, obicei de care m- 
aș lipsi cu plăcere. Of! Să bei mereu ceai! 

Bărbatul suspină cu înțelegere, dar spuse: 

— Vorbește mai încet, să nu te audă copiii. 

Micul Philip îl privea cu reproș, părând gata să 
izbucnească în plâns. Lucy se aplecă spre el cu aerul că 

11 


admiră casa de jucărie. 

Bătu din palme și spuse: 

— Bravo! Bravo! 

— Fii recunoscătoare că ești aici, Lucy. Fă-i pe cei din 
familia Whiteoak să simtă că le apreciezi bunătatea. Uite-l 
pe Philip! Se bucură deja de ceașca sa de ceai, de brioșe și 
de dulceața de coacăze. Zâmbește, Lucy. 

N-avea nevoie de prea mari eforturi. Vederea 
magnificului bărbat blond care era Whiteoak aducea 
întotdeauna zâmbetul pe feţele femeilor. 

Philip zise: 

— Sper că vă simţiţi mai bine, doamnă Sinclair, și gata să 
beți un ceai bun. Mi s-a spus că a fost servit în sufragerie. 

Aruncă o privire admirativă lui Lucy, evitând să se uite la 
spatele diform al lui Curtis Sinclair. În acest moment, își 
făcu apariţia o servitoare care, înșfăcându-l pe micuțul ce 
protesta vehement, se îndreptă cu el spre casă. 

O găsiră pe Adeline, împreună cu cei trei copii mai mari, 
așteptând în picioare, lângă masă: Augusta, cu fruntea 
înaltă acoperită de breton și cu bucle lungi și brune, un 
copil liniștit puţin trecut de zece ani; Nicholas, 
temperamental, cu ochi negri superbi și păr ondulat. Părea 
mândru, chiar obraznic, dar se comporta impecabil. Ernest, 
blond și cu ochi albaștri era cu doi ani mai mic. Părea că 
Adeline pregătise cu grijă tabloul impresionant pe care îl 
forma cu copiii. 

— lată-mi toate odraslele, spuse ea, cu excepţia celui 
mic. l-am trimis câteva zile la niște prieteni, gândindu-mă 
că e mai bine să vă instalaţi în tihnă și să uitaţi oboseala 
călătoriei. 

Sinclairii li se adresau copiilor cu o politeţe exagerată, 
care le părea teribil de măgulitoare. Nicholas se înviorase, 
căpătând un aer de bărbat. Ernest zâmbea încântat, în timp 
ce Augusta, cu ochii plecaţi, părea indecisă. Incă nu știa 
dacă îi plăceau sau nu acești stăpâni de sclavi. Erau, 
desigur, invitaţii tatălui ei, dar prea se spuseseră multe 

12 


împotriva lor în casa de unde veneau. 

Ce frumoasă și elegantă e doamna asta! Chiar dacă 
plecase ochii, era conștientă de tot ce se întâmpla în jur. 

— Slavă Domnului, exclamă Lucy Sinclair, că n-am un 
copil care să ne împărtășească existența tragică! Ar fi 
insuportabil! 

Pentru a risipi tensiunea creată, bărbatul ei se interesă: 

— Toţi copiii s-au născut la Jalna? 

— Nu, explică Philip. Fata s-a născut în Indii, unde se afla 
regimentul meu. După ce am demisionat, am plecat în 
Anglia și în Irlanda, să ne vedem familiile, iar apoi am 
navigat spre Canada. 

Adeline nu putea lăsa să-i scape ocazia de a-și exprima 
sentimentele. Ca o regină de tragedie, își reaminti călătoria: 

— Ce vremuri agitate! spuse ea. Despărțirea de familie în 
Irlanda, când credeam că n-o să-i mai vedem niciodată. 
Tatăl, mama și toţi fraţii mei erau trişti. Apoi a urmat o 
traversare cumplită! Și ayaha mea indiană care a murit și a 
fost aruncată în ocean! 

Aici, Philip o întrerupse: 

— lar eu trebuia să mă ocup de sugaci. De aceasta, arătă 
el spre Augusta, care plecă capul rușinată. Apoi urmă: 

— Nicholas s-a născut la Quebec, iar Ernest e primul care 
s-a născut la Jalna. 

Îl apucă de umăr pe băiețel, care aruncă o privire mândră 
celor din jurul mesei. 

Adeline se ocupă de servitul ceaiului, iar Lucy declară: 

— Am admirat minunatele portrete, atât al 
dumneavoastră, cât și al căpitanului. 

— Cu uniforma de husar? întrebă Adeline. Le-am făcut 
înainte de a pleca spre Canada. 

— În Irlanda? se miră Lucy Sinclair. 

Evitând să-și privească bărbatul, Adeline dădu din cap, 
dar acesta spuse cu fermitate: 

— Nu. Le-a pictat un picior la modă de la Londra. Găsiţi 
că ne seamănă? 

13 


Cei doi Sinclair găseau că asemănarea e perfectă. Le mai 
priviră o dată admirativ, apoi Lucy spuse: 

— Mi se rupe sufletul când mă gândesc la ce s-a 
întâmplat cu portretele de familie, vechi de patru generații, 
pe care le aveam în casa noastră. 

— Nu disperaţi, spuse Philip cu o privire încurajatoare. Se 
vor aranja toate. 

Se instalaseră cu toţii comod. Deodată, Nicholas i se 
adresă lui Sinclair: 

— În casa unde am fost cu sora și fratele meu, se spunea 
că Lincoln este un mare bărbat. 

— Chiar așa? întrebă liniștit Curtis Sinclair. 

— Unul din băieţii lor se luptă cu yankeii, continuă 
Nicholas. Se roagă mereu pentru el și pentru domnul 
Lincoln. Credeţi că n-au dreptate? 

— Nu ţi-a cerut nimeni părerea, i-o reteză Philip sever. 
Mănâncă-ţi pâinea cu unt! 

Micul Ernest ridică și el vocea: 

— Domnul Busby, prietenul nostru, a spus că Lincoln e un 
erou. 

— Încă un cuvânt, îl repezi taică-său, și ieși afară. 

Băiețeii se supuseră, dar păreau mai puţin impresionați 
decât sora lor. 

— Am auzit spunându-se, începu Adeline, că Lincolnii 
sunt prost crescuți. 

— Formează un trio insolit împreună cu fiul lor, explică 
Sinclair. 

— Bunele maniere îl fac pe om, declară cu voce tare 
Ernest. Scrie în cartea de gramatică. 

— Puteți pleca, copii, spuse Adeline. Vă dăm voie. 

Copiii se sculară de la masă și, înclinându-se ușor în fața 
adulţilor, părăsiră încăperea în liniște. Afară se apucară să 
țopăie prin iarbă, plini de bucurie. Era nemaipomenit să ai 
musafiri și mai ales americani. 

— Au un război civil, spuse Nicholas. 

— Asta înseamnă că se bat ca să fie civilizaţi? întrebă 

14 


micuțul Ernest. 

Augusta îl luă pe după umeri. 

— Nu, prostuțule, zise ea. Doamna și domnul Sinclair 
sunt foarte eleganti, dar yankeii nu-i lasă să mai aibă sclavi. 
De asta se bat. 

— Hei, uite sclavul! Mă duc să vorbesc cu el, spuse 
Nicholas. 

— Nu, te rog, nu, se rugă Augusta. Poate că nu-i place. 

Fratele său agită o mână dispreţuitoare: 

— Te-aș ruga să nu te mai ocupi de mine, Gussie. 

Gussie și Ernest amuţiră, în timp ce Nicholas se ducea 
țintă la negru. 

— Vă place în Canada? întrebă el. 

— Oh! da. E frumos pe-aici, răspunse omul, ridicându-și 
privirile spre vârfurile copacilor. 

— Te bucuri că războiul e departe? 

— Oh! da, dom'șorule, e bine departe de război. 

Ernest, care își urmase fratele, iar acum stătea agăţat de 
braţul lui, îl întrebă încet: 

— Vă place să fiţi sclav? 

— Oh! da, dom'șorule, e bine. 

— Nu-i așa că acum, dacă sunteţi în Canada, sunteți 
liberi? insistă el. 

— Nu mi-a trecut prin cap, mărturisi negrul. 

— Cum te cheamă? se interesă Ernest. 

— Jerry Cram. 

Severă, Augusta își chemă fraţii: 

— Hei! Vi s-a spus să nu puneţi întrebări! O să vă certe 
mama. Daţi-le încolo și hai să ne plimbăm. 

Băieţii se întoarseră fără prea mare entuziasm. O văzură 
pe mulatră ieșind din casă si lipindu-se de negru. 

— N-ar trebui să vorbească cu el, spuse Augusta. 

— Parcă-i posibil când stau sub același acoperiș?! 

Nicholas privea la cuplu, plin de curiozitate. 

— Asta înseamnă să flirtezi? întrebă Ernest. 

— De unde ai învățat așa ceva, Ernest? 

15 


Augusta își apucă cu fermitate fratele de mână și plecă 
cu el. 

Nicholas reîncepu: 

— Am vorbit cu camerista doamnei Sinclair. 

— Ce e aia cameristă? se interesă Ernest. 

— Prost mai ești! Camerista își ajută stăpâna, îi perie 
părul și-i coase nasturii. Annabelle, pe care o vezi, dă cu 
peria prin capul doamnei Sinclair de o sută de ori în fiecare 
seară. N-ai văzut ce lucios e? Din cauza periatului. 

— Părul mamei e roșu, adăugă Ernest. A spus că se 
bucură că nu-i semănăm. Oare de ce? 

— E considerat un defect, explică Augusta. 

— Da' de ce? 

— Nu știu de ce, dar cred că-i mai bine să fii brunet, 
șaten sau blond. 

— Gussie, am auzit pe cineva spunându-i mamei: 
„Minunatul dumneavoastră păr, doamnă Whiteoak”. 

— Cine? 

— Parcă era domnul Wilmott. 

— Și mama ce-a răspuns? întrebă Nicholas. 

— l-a spus: „Nebun bătrân!” 

— | se potrivește, continuă Nicholas. De fapt, nu asta a 
vrut să spună. 

— Crezi că i-a plăcut? întrebă Augusta șocată. 

— Cu siguranţă. Femeilor le plac complimentele. Și ţie îţi 
vor plăcea când o să fii mare. 

— În ruptul capului! 

Augusta părea foarte ofensată. 

Din pădurea care înconjura aleile proprietăţii dându-i un 
aer măreț și misterios, apărură două siluete înalte. Prima 
era a lui Elibu Busby, vecinul în a cărui casă copiii 
petrecuseră câteva zile. Născut în Canada, era un patriot 
înflăcărat. Comparativ cu el, vecinii erau nou veniți și 
considerau că trebuie să-i asculte sfaturile privitoare la 
problemele ţării. Unul din băieţii lui lupta de partea armatei 
nordiste în războiul civil din America, ceea ce îl umplea de 

16 


bucurie. 

Cealaltă siluetă îi aparținea tot unui vecin, David 
Vaughan. 

— Deci tot mai aveţi musafiri, zise Busby. 

— Da, spuse Augusta. Au venit pentru că la noi e pace. 

— Mergeţi să-i cunoaștetți, unchiule David, spuse Ernest 
trăgându-l pe Vaughan de mânecă. 

Copiii se obișnuiseră să-i spună așa, cu toate că nu erau 
rude. 

— Sunt simpatici, unchiule David. 

Dar nici David Vaughan, nici Elibu Busby nu părea 
entuziasmat să-i întâlnească pe sudiști. 

— N-o să ne prea vedeţi pe aici cât sunt în vizită, 
bombăni Busby. Cunoașteţi părerea mea despre sclavie. 

Ochii lui Nicholas scânteiară triumfător. Spuse: 

— Cred că vor sta mult pentru că au adus și trei sclavi cu 
ei. 

La auzul cuvântului „sclav”, cei doi făcură un pas înapoi, 
consternaţi. 

— Sclavi? repetă Busby. Sclavi aici? La Jalna? 

— Sigur. Uitaţi una. Femeia aia grasă, care întinde rufele. 

Din cauza distanţei, femeia între două vârste și foarte 
neagră nu-și dădea seama că-i examinată. 

— Biata femeie! exclamă pe un ton grav Busby. Ce 
soartă! 

— Sclavii pot pleca dacă vor, explică Augusta, dar par 
mulțumiți de situaţia lor. 

În acel moment, sclava dădu drumul unui hohot de râs și 
chemă pe cineva care părea că se află în subsol. 

— E Cindy, spuse Ernest. Face o prăjitură minunată, 
„pâinea îngerilor”. O voi ruga să facă una mâine. 

Și plecă în goană. 

Augusta și Nicholas își continuară la rândul lor plimbarea. 
Când se îndepărtară, Elibu Busby întrebă: 

— Negresa asta e măritată? 

— De unde să știu? răspunse Vaughan. 

17 


Elibu Busby îi aruncă o privire ascuţită și reluă: 

— Ce nu reușesc să înțeleg e cum de a fost posibil ca 
doamna Whiteoak să se împrietenească cu niște vânzători 
de sclavi și să-i invite la Jalna, în timp ce ţara lor este 
angajată într-un război civil. E uimitor să suporte căpitanul 
una ca asta. T 

— Ne ştiu părerea foarte bine, zise David Vaughan. In ce 
mă priveşte, n-am de gând să le calc pragul cât stau ăştia 
aici. 

Buzele-i tremurau de emoție. 

Ușa casei se deschise și în prag apăru silueta unei femei, 
în faţa stâlpilor albi, învăluiţi de viţa deasă și verde. 
Coborând treptele cu un pas ușor, Adeline Whiteoak se 
apropie de cei doi. 

— Ce mers frumos are, spuse Busby printre dinţi. Are 
eleganța unei căprioare. 

Vaughan nu răspunse. Ochii lui profunzi aveau o expresie 
gravă și reprobatoare. Adeline înţelese, dar nu era dispusă 
să se alarmeze. Spuse: ` 

— Ce bine-mi pare că vă văd pe amândoi! Imi doream să 
veniți. Intraţi să-i cunoaşteți pe musafirii noștri din Carolina 
de Sud. Sunt încântători. 

— Refuz să cunosc proprietari de sclavi, bombăni din nou 
Elibu Busby. Știţi bine că sunt cu trup și suflet de partea 
celor din Nord. 

— Și eu, afirmă Vaughan cu o voce iritată. 

— Oh! Dar o să vă schimbaţi radical părerea când o să-i 
cunoașteţi. Sunt foarte simpatici. Și ce voci! Atât de dulci, 
atât de melodioase! 

— Aș prefera să dau mâna cu o cobră, decât cu un 
proprietar de sclavi, bombăni Busby. 

— Deci nu intraţi? întrebă Adeline părând profund 
surprinsă. 

— Știţi bine că fiul meu, Wellington, luptă de partea celor 
din Nord! Oamenii ăștia îi sunt dușmani. Am putea afla în 
orice moment că a fost omorât. 

18 


David Vaughan întrebă: 

— Aţi citit „Co/iba unchiului Tom”, doamnă Whiteoak? 

— Sigur și nu sunt de partea doamnei Stowe. Observase 
doar cazuri disparate și a scris de parcă erau singurele. 
Doamna Sinclair n-a auzit în viaţa ei de un stăpân atât de 
brutal ca Legree. 

— Mi s-a spus, reluă Busby dispreţuitor, că acești Sinclair 
au adus sclavi cu ei. 

— Pentru că sclavii i-au rugat. Adoră pământul pe care 
calcă stăpânii lor. E așa de frumos! Sudiștii ăștia sunt niște 
adevăraţi aristocrați. Sunt serviţi impecabil. Când mă 
gândesc cât mă agit ca să obţin doar servicii îngrozitoare, 
aproape că-mi plâng de milă. 

— V-ar plăcea să fiţi servită de sclavi, doamnă Whiteoak? 
o chestionă Elibu Busby. 

— Și încă cu plăcere! 

— n cazul acesta, mă simt sincer rușinat pentru 
dumneavoastră, interveni David tulburat. 

Elibu Busby începu să râdă: 

— N-o crede, David, spuse el. Nu crede un cuvânt din 
ceea ce spune. Se laudă! 

— Ne-a arătat o faţă pe care preferam nici măcar să i-o 
bănuiesc, bălmăji Vaughan, întinzând mâna cu un gest 
dramatic spre cei trei sclavi ce-l înconjuraseră pe micuțul 
Philip, privindu-l plini de admiraţie. Proprietarii ăștia de 
sclavi își dau seama că sunt într-o ţară liberă? Și că negrii 
ăștia, pe care îi consideră infecţi, pot pleca oricând, 
lăsându-i să se descurce singuri? 

In acel moment, Sinclairii, însoţiţi de gazdele lor, apărură 
în ușă. Cu un zâmbet triumfător, Adeline traversă peluza, 
impecabil întreţinută, îndreptându-se spre ei. Le aruncă 
peste umăr un „la revedere” celor doi vecini. 

— Ce mers frumos are femeia asta, constată Busby. 

Adeline se știa privită. O simţea în tot corpul ei frumos, 
măturând iarba cu fustele de tafta cafeniu-deschis, cu un 
aer regesc; înainte de a urca treptele, aspiră cu nesat 

19 


parfumul unui trandafir galben ce se căţăra pe spalier. 

Curtis Sinclair ţinea în mână ultimul număr din „New York 
Herald Tribune”. Noutăţile din ziar formaseră baza 
discuţiilor pe „teme militare” dintre Sinclair și Whiteoak. 

Sudistul explica cum a reușit să ajungă cu micul lui grup 
până în Canada. Călătoriseră până la Charleston, forțând 
blocada într-o noapte cu furtună, pentru a ajunge în 
Bermude. 

— Și aici am reușit să schimb dolarii confederați în lire 
sterline. 

— Dar cu ce pierdere! interveni soţia lui. 

Curtis Sinclair continuă: 

— Am putut lua apoi în siguranță un vapor englezesc, 
care ne-a adus la Montreal. 

— Ce aventuri! 

De plăcere, Adeline dansa pe peronul casei. 

— Aventura e sarea vieţii! 

Ca toţi locuitorii acestei regiuni de la graniţa cu Statele 
Unite, familiile Busby și Whiteoak erau pasionate de 
razboiul civil. Spre deosebire de alţii, erau conștienți de 
faptul că numeroși agenţi clandestini ai Confederaţiei 
pătrundeau în Canada cu scopul de a distruge corăbiile 
yankee de pe Marile Lacuri. 

Cu toate acestea, în timp ce Elibu Busby era devotat 
cauzei Nordului, simpatia lui Philip Whiteoak se îndrepta 
spre Sud. Această simpatie fusese întărită de relaţiile cu 
familia Sinclair, cu toate că, pe măsură ce se derulau 
evenimentele, căpitanul își dădea seama că este o cauză 
pierdută. Ca soldat, înţelegea mai clar decât Busby 
importanţa luptei și semnificaţia pe care aceasta o putea 
avea pentru Canada. 


20 


CAPITOLUL II! 


PRECEPTORUL 


Lucius Madigan era un irlandez sosit în Canada să facă 
avere, dar căruia îi plăcea să povestească că era mai sărac 
în această nouă ţară decât fusese în cea natală. Sosise cu 
șase luni în urmă ca preceptor al tinerilor Whiteoak. Lipsise 
de două ori în această perioadă, îmbătându-se criță, dar se 
întorsese atât de bolnav și umil, încât fusese iertat. Era 
licenţiat al Universităţii din Dublin. Voiajase prin Europa, iar 
Philip și Adeline îl respectau pentru cultura sa. Șederea lui 
la Jalna era oricum limitată, pentru că se hotărâse 
trimiterea copiilor la școli din Anglia, ca interni. 

Prin natura lui, Madigan adora să contrazică. Îi era 
aproape imposibil fizic să fie de acord cu cineva, indiferent 
de subiect. li uimea prin părerile lui fanteziste. Ruga să-i fie 
iertate greșelile, afirmând că pe lumea asta pentru el 
contau doar părerile lor trei. Cu toate acestea, repetând o 
dată una din elucubrantele convingeri ale preceptorului, 
Nicholas s-a pomenit cu o bătaie zdravănă de la tatăl său. 

Madigan era puternic atras de Lucy Sinclair. Era fascinat 
de gesturile armonioase ale mâinilor ei elegante și de aerul 
ei exotic, nou pentru el. Era genul de bărbat capabil să 
așeze o femeie pe piedestal divinizând-o, dar, în cazul unei 
dezamăgiri, admiraţia se putea transforma în dispreţ. Mai 
de mult, fusese subjugat de Amelia Busby - care prefera să 
i se spună pe cel de al doilea nume, Abigail-, dar se pare că, 
dintr-un motiv sau altul, aceasta îl ofensase. Acum, totul îi 


21 


displăcea la ea, de la silueta mlădioasă, la părerile pe care 
le exprima. Ea îl disprețuise din cauza puternicei înclinații 
spre băutură; totuși, găsea că le este superior chiar fraţilor 
ei. Tânăra fată se simţea acum rușinată și dezolată că l-a 
pierdut. 

Lucy Sinclair corespundea perfect dorinței lui de a adora. 
Chiar dacă își dăduse seama, Curtis Sinclair nu lăsa să se 
vadă nimic. Rămânea la fel de liniștit și de încântător în 
aparenţă, pe cât putea fi un gentleman din Carolina. 

— Ah! Ce bărbat distins! exclama Adeline. 

lar soțul ei întreba: 

— Ce reproșezi manierelor mele? 

— Ai maniere de cavalerist, replica ea pe un ton critic. 

La începutul războiului civil, Madigan fusese de acord, 
atât cât putea să fie, cu Nordul. Când aflase că irlandezii 
țineau cu cei din Nord, exclamase cu înfocare: 

— Ah! Băieţii noștri vor lupta pentru libertate! 

Dar, constatând aversiunea lui Elibu Busby pentru Sud, 
și-a schimbat părerea. Îl detesta profund pe Busby, iar tot 
ce avea legătură cu Lucy Sinclair i se părea remarcabil. 
Pentru că Busby îi purta lui Lincoln o admiraţie aproape 
superstițioasă, Lucius Madigan se grăbi să-i facă un portret 
ridicol: 

— E genul de om, declară el, care stă cu prietenii în 
fundul unei băcănii și povestește istorii scabroase, în timp 
ce cioplește o bucată de lemn. 

Același lucru îl explica și celor trei tineri Whiteoak, pe 
care-i întâlnise mai târziu, în pădure. Auzindu-l, Augusta 
întoarse capul, roșindu-se. 

— Scuză-mi vorbele, draga mea, spuse el spăsit, m-a luat 
gura pe dinainte. N-ar fi trebuit să mă exprim astfel în faţa 
ta. 

Nicholas îi făcu cu ochiul surorii sale, sporindu-i confuzia. 

— Mai spuneţi o dată, domnule Madigan, ceru Ernest. N- 
am înțeles prea bine. 

Preceptorul părea a nu fi auzit întrebarea și începu să 

22 


vorbească despre frumuseţea copacilor într-un mod poetic. 
Prin crengi zburătăceau sticleţi, niște păsări mici și elegante 
și grauri auriu cu negru. Ajunși într-o poieniţă presărată cu 
flori, Augusta și Ernest se apucară imediat să facă buchete. 

Nicholas îi spuse lui Lucius Madigan: 

— Nu m-ar plictisi să merg la război dacă aș fi mare. M-ar 
deranja doar că nu știu cu care parte să ţin. Toţi prietenii 
noștri ţin cu Nordul, iar părinţii și dumneavoastră ţineţi cu 
Sudul. 

— Eu sunt împotriva tuturor războaielor, îi explică 
Madigan. Viaţa în Irlanda era destul de neplăcută. N-am 
venit aici ca să mă trezesc implicat într-o cauză ce nu-mi 
aparține. 

— Dar aveţi totuși niște principii, nu-i așa? 

— Să le ia dracu’ de principii, strigă Madigan. Aveam, dar 
s-au spulberat când am văzut țărani murind de foame în 
Irlanda. 

Cu brațele pline de flori, Ernest se îndreptă spre ei: 

— V-ar plăcea să-i eliberaţi pe sclavi, domnule Madigan? 

— Sunt norocoși. Ar vedea ei ce înseamnă munca, dacă 
ar trebui să muncească în Canada. 

Copiii erau fascinaţi de sudiști și de sclavii negri. Nu mai 
vorbeau despre altceva. Incercaseră să-i facă să vorbească 
despre viața de sclav, dar aceștia se încăpățânau să nu 
aibă nicio părere. Feţele lor întunecate deveneau de piatră. 
Augusta, fiind ea însăși foarte rezervată, nu îndrăznea să 
sondeze sentimentele celorlalţi. 

Înainte de a ajunge acasă, se întâlniră cu tatăl lor și cu 
domnul Sinclair. Plin de orgoliu, Philip îi arăta livada pe care 
o sădise când ajunsese la Jalna. 

— Sunt puieţi trimiși din Anglia și au dat deja recolte 
remarcabile pentru niște arbori tineri. În special merii 
„Reinette”. N-am mâncat niciodată ceva asemănător. 

— Mere „Reinette”? întrebă Sinclair. Mi-ar plăcea să văd 
ce gust au. 

— Am și niște meri canadieni buni. „Merele de zăpadă” 

23 


mici sunt minunate. Sunt de un roșu aprins, iar carnea e 
albă și dulce ca a perelor. Nu se vor coace până la toamna 
viitoare, dar vei putea savura în curând un „Early” 
transparent. Aici nu ne temem de insecte. Păsările au grijă 
să ne scape de ele. 

Philip Whiteoak continuă îndelung discuţia despre 
diferitele recolte. 

— Câţi muncitori aveţi? întrebă Curtis Sinclair. 

— Șase, toţi excelenți. 

— În plantațiile mele de bumbac aveam peste o sută, dar 
făceau jumătate din treaba pe care o fac alţii. In plus, 
trebuia să le hrănesc și să le îmbrac familiile numeroase. 

— Dumnezeule! Nu mi-aș putea permite așa ceva. 

— Ar fi mers, dacă puteam vinde bumbacul, dar era 
imposibil din cauza blocadei yankeilor. Au pus mâna pe 
bani buni și continuă s-o facă. La început, ne-au vândut 
sclavii... 

Curtis Sinclair vorbea cu amărăciune. 

— Da, știu, declară Philip, care de fapt nu prea era la 
curent. 

Merseră un moment în tăcere, apoi Curtis Sinclair 
continuă: 

— Căpitane Whiteoak, mi se pare că-i simpatizezi pe 
confederați. 

— Exact. 

— Yankeii îmi ruinează statul. Tatăl meu avea proprietăţi 
uriașe. Avea peste șapte sute de negri. Unii au plecat, dar 
marea majoritate a ramas cu noi, să-i hrănim și să-i 
îmbrăcăm. Sunt de toate vârstele: bătrâni, copii... 

Ezită, își ridică ochii frumoși spre fața bronzată a gazdei 
sale și continuă: 

— Am niște proiecte, căpitane Whiteoak. Am finanţat 
unul, care sperăm că va pune capăt activităţii yankeilor în 
zona Marilor Lacuri. 

Philip îl privi în ochi, surprins: 

— N-am auzit vorbindu-se despre așa ceva. 

24 


— Totuși este adevărat, iar mai târziu o să-ți explic mai 
pe larg. Ceea ce aș vrea să aflu astăzi este dacă ești de 
acord ca unii din oamenii angajaţi în această acţiune să 
vină să discute cu mine. Ar fi mai puţin periculos decât dacă 
m-aș întâlni cu ei la un han. Dacă vedeți cel mai mic 
inconvenient, spuneţi-mi și vom pleca. 

— Voi fi încântat să-i primesc pe prietenii 
dumneavoastră. 

Philip vorbea cu prudență. Nu-și putea imagina prea bine 
complicațiile pe care le-ar avea un asemenea plan. 

— Nu s-ar putea spune că sunt prietenii mei, explică 
Sinclair. Dar nici ei nu vor să vadă statul nostru înglobat de 
yankei. 

Philip încercă să-și dea seama ce înseamnă toate astea, 
dar se gândi că i-ar plăcea să-și știe prietenii în siguranţă. 
In timp ce se plimbau, fură ajunși din urmă de cei trei copii, 
însoțiți de preceptor. Ernest ronţăia cu mare poftă un măr 
verde. Philip i-l luă imediat și-l răsplăti cu o palmă peste 
fund. 

— Ştii bine că o să te doară burta dacă mănânci fructe 
necoapte. Vrei să-i ţii toată noaptea treji pe prietenii noștri 
cu urletele tale? 

Ernest plecă capul: 

— Am uitat, recunoscu el. 

Avea chef să fie alintat. Strecurându-se între cei doi 
bărbaţi, îl apucă întâi de mână pe tatăl său, iar apoi pe 
domnul Sinclair. 

Nicholas explică: 

— l-a spus Gussie că n-are voie. 

— Of, dar n-a auzit, completă sora lor. 

— Nu fac totdeauna ce-ar trebui, spuse Madigan. Nu mă 
aștept la mare lucru din partea elevilor mei. 

— Nu-i un mod de a vorbi de faţă cu ei, îl întrerupse Philip 
Whiteoak. 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar cum ar mai putea avea 
încredere în mine, dacă mă așez pe un piedestal? 

25 


Philip se întoarse spre fiica sa: 

— Ai încredere în domnul Madigan, Gussie? 

— Crezi că e posibil, răspunse ea, când îl am toată ziua în 
faţa ochilor? 

— Eşti foarte nepoliticoasă, Gussie, cere-ţi scuze. 

— Nici vorbă - exclamă Madigan cu căldură - nimeni nu 
trebuie să se scuze. Nu găsesc că-i nepoliticos, ba mai mult, 
sunt de acord cu răspunsul ei. 

— Dacă aș spune că sunteţi un mincinos, interveni 
Nicholas, ce-ați spune? 

— AŞ spune că ești un băiat isteț, pentru c-ai ghicit. 

Venirea în goană a câinelui Neron care-i căuta puse capăt 
discuţiei. Era enorm, acoperit cu o blană deasă și creaţă și 
avea o expresie blândă. Imbătrânind, acest îndepărtat 
urmaș al adevăratului Neron devenise greoi, dar acum 
ţopăia în faţa copiilor, dând semne de bucurie. Începură să 
se joace cu el, în timp ce cei doi bărbaţi și Madigan 
rămaseră în urmă. 

— Micii mei derbedei nu sunt deloc disciplinaţi, constată 
căpitanul Whiteoak. Slavă Domnului că vor pleca la școală. 

— Ar trebui să-i trimiţi în Franţa, îl sfătui Sinclair. Acolo 
mi-am făcut și cu studiile. 

— Deci vorbiţi franţuzește? 

— Da. 

— Lucrează la mine un canadian de origine franceză, i-ar 
face plăcere dacă i-ați vorbi în limba lui. E un excelent 
dulgher. 

Copiii se întoarseră spre ei împreună cu Neron și 
pătrunseră astfel în casa impregnată de căldura apusului. 
Philip se îndreptă spre vastul dormitor ce dădea în hol și pe 
care îl împărțea cu Adeline. O găsi pe soția lui periindu-și 
părul. Admira întotdeauna această masă de foc, mai roșie 
decât castana coaptă. Nu-i spuse nimic, considerând că e și 
așa destul de orgolioasă, dar întrebă: 

— Cu ce te îmbraci la cină? 

— Cu rochia asta verde de brocart. 

26 


— Te  îmbraci, deci?... continuă el, sprijinindu-se cu 
mâinile de marginea palului, a cărui piele pictată 
reprezenta figuri maliţioase de maimuțe, apărând printre 
flori luxuriante. 

Aduseseră patul din Indii, împreună cu papagalul ce-i 
privea vioi din vârful prăjinii. 

— Te îmbraci... repetă el, convins că nu-l auzise prin 
marea de păr care-i acoperea urechile... Ce corvoadă! De 
ce o fi trebuind să se îmbrace un fermier pentru cină? 

Ea îl auzi și îi răspunse: 

— Ar fi minunat, dacă ai veni la masă duhnind a grajd! 
Nu... trebuie să faci un efort, cu atât mai mult cu cât este 
apreciat de Sinclair. Ai văzut ce rochie încântătoare avea 
Lucy aseară? A cumpărat-o de la Paris înainte de război. Mi- 
a spus că toate hainele ei sunt zdrențuite și că are găuri în 
pantofi. 

— De ce nu-i dai o pereche de ata? 

— De-a mea? N-ai văzut ce picioare mici are? 

Recunoscu că nu le-a remarcat. 

Incântată, îi puse brațele în jurul gâtului, sărutându-l: 

— Eşti un scump! strigă ea. 

Nu înțelegea ce-i făcuse atâta plăcere, dar nici nu se 
obosi să caute motivele. Continuă: 

— Ce rău îmi pare pentru Lucy că n-are copii. A plâns azi 
povestindu-mi că n-ar fi putut să le lase nimic urmașilor, din 
cauza yankeilor care i-au ruinat. 

— Mai bine că n-au, spuse Philip. 

— Oh! Te gândești la cocoașă! Dar ai văzut ce mâini 
frumoase are? 

— Nu te ambala în ceea ce îl privește, Adeline. N-aș 
suporta. 

Philip își scoase hainele și se propti în fața toaletei cu 
placă de marmură. Placa era de un negru strălucitor, în 
timp ce ligheanul, savoniera și castronelul pentru ras erau 
crem, ornate cu trandafirași roșii. Philip vărsă apă în 
lighean, spălându-și îndelung mâinile cu săpunul Adelinei, 

27 


parfumat cu „Quelques Fleurs”, apoi își spălă faţa și gâtul. 
Și astfel, magnific și rustic totodată, fu în curând gata să 
intre în sufragerie. 

Sinclairii coborau scara, Lucy ţinându-și trena de catifea. 
Intrară în camera prin ale cărei ferestre larg deschise 
pătrundea un vânticel cald. Pe masă nu se găsea mulţimea 
de feluri cu care erau obișnuiți sudiștii. Exista supă 
scoțiană, rață friptă cu compot de mere, cartofi noi, mazăre 
și sparanghel din grădină. Totul era excelent. Se 
entuziasmară în faţa tartei cu căpșuni acoperită din 
abundență cu smântână groasă, care era delicioasă. Deși 
găseau cafeaua oribilă, Sinclairii o băură cu zâmbetul pe 
buze. 

Fusese invitată și familia Lacey. El, un contraamiral 
englez în retragere, era în continuare numit „Amiralul”. Cu 
toate că aveau mijloace de trai modeste și posedau o 
căsuţă, continuau să se comporte ca în vremurile când erau 
prosperi. Erau politicoși, dar puţin cam rezervaţi. Amândoi 
scunzi, plinuţi și blonzi, aveau ceea ce se numește „o faţă 
plăcută”. Fără să fie vreo legătură de sânge între ei, se 
asemănau într-un mod ciudat. De altfel, această asemănare 
îi atrăsese reciproc și au fost bucuroși să aibă copii care să 
le semene. 

Înainte de a-i invita, Philip Whiteoak verificase cu 
prudenţă încotro li se îndreptau simpatiile politice. După 
primul pahar de vin, Amiralul îi spuse cu o voce joasă, de 
bas, lui Lucy: 

— De când mă știu, doamnă, am detestat yankeii. 

Îi răspunse cu vocea ei dulce, cu inflexiuni din Carolina: 

— Oh! Amirale, îmi vine să vă sărut! 

Doamna Lacey o auzi. Faţa i se coloră, iar gura luă forma 
unui O. Amiralul strălucea, fără să se sinchisească de 
sentimentele soției sale. 

Repetă: 

— Da, i-am detestat întotdeauna. 

— Se îmbogăţesc pe seama acestui război, în timp ce noi 

28 


suntem ruinaţi, declară Lucy Sinclair. 

Curtis Sinclair găsi de cuviinţă să îndrepte conversaţia 
spre un subiect mai comod, temându-se ca întotdeauna că 
soția sa va izbucni în plâns. Se apucă să laude rața: 

— Trebuie să vă spun că înainte cu puţin de a pleca din 
Richmond, soţia mea a dat 75 de dolari pe o curcă. 

Toată lumea comentă, apoi Adeline exclamă: 

— Ce mi-ar plăcea să merg la Richmond! Chiar și numele 
mă încântă. E atât de romantic și de grațios, iar noi suntem 
încă niște sălbatici! 

— Dar aveţi totul, ripostă Lucy. Mobile frumoase, lenjerie 
încântătoare, argintărie superbă! Nici nu vă daţi seama cât 
am fost de surprinși descoperindu-le, pentru că eram 
convinși că aici se găsesc doar cabane de lemn, lupi și 
indieni care se foiesc peste tot! 

Whiteoakii nu știau dacă acesta era un compliment. Philip 
spuse: 

— Ca să dai de așa ceva, trebuie să mergi departe, spre 
nord sau spre est. 

Din capul mesei, unde stătea împreună cu copiii, Lucius 
Madigan remarcă:. 

— Dacă vreţi să vedeţi o ţară cu adevărat sălbatică, 
doamnă Sinclair, ar trebui să mergeţi în Irlanda. 

— În armata noastră sunt mulţi soldaţi care au străbuni 
irlandezi, răspunse ea, și sunt soldaţi de elită. 

— Bunicul meu, interveni Adeline, marchizul de 
Killiekaggan, era un luptător pasionat. S-a bătut în șapte 
dueluri. 

— Un marchiz? se miră Lucy făcând ochii mari. Aţi spus 
că bunicul dumneavoastră era marchiz? 

— Chiar așa, continuă Adeline, și bea vârtos chiar și 
pentru un marchiz irlandez! 

Nicholas exclamă: 

— E curios că mama nu v-a povestit încă despre bunicul 
ei marchiz. De obicei cu asta începe. 

Adeline s-ar fi putut înfuria. Avea în schimb aerul că se 

29 


amuză și izbucni în râs împreună cu ceilalți. 

Micul Ernest, care se simţea abandonat de prea multă 
vreme, interveni cu o voce tremurătoare: 

— Înainte de venirea prietenilor noștri, mâncam la prânz 
și cinam la căderea nopţii. De ce? 

— Pentru că e mai șic, tontule! răspunse Nicholas. 

Adeline le aruncă o privire sumbră: 

— Încă o obrăznicie și amândoi părăsiţi masa, îi repezi 
ea. 

Philip continuă liniștit: 

— La Jalna, trăim ca ţăranii. De fapt, este necesar într-o 
țară dinamică ca asta. 

Madigan avea aerul că se amuză în secret de o glumă. 
Râdea singur, dar nimeni nu-i dădea atenţie. Amiralul Lacey 
spunea bancuri de pe vremea debarcării lui în Canada. Nu 
se sătura niciodată să-și depene amintirile și-i plăcea să-și 
asculte vocea. Cu toate că în privinţa războiului civil era 
ferm de partea sudiștilor, era convins că strategia lor e 
defectuoasă, lucru cu care era de acord chiar Curtis 
Sinclair. 

După desert, cele trei doamne, însoţite de Augusta, 
trecură în salon. Preceptorul și cei doi băieţi se pierdură în 
obscuritatea grădinii. Bărbaţii rămaseră la masă, în fața 
paharelor cu Porto, iar Philip remarcă: 

— Vă admir calmul, domnule Sinclair. Mă îndoiesc că m- 
aș putea comporta la fel. 

— Și mie mi-ar fi imposibil, adăugă amiralul Lacey. Aș 
căuta cu disperare să fac ceva. 

— Vreţi să spuneţi că nu v-aţi fi părăsit ţara pentru a vă 
refugia în străinătate? întrebă Sinclair. 

Amiralul păru puţin încurcat. 

— Vă cunoașteţi limitele, zise el aruncând o privire spre 
cocoașa lui Curtis Sinclair, mai bine ca mine... 

Mâna frumoasă a sudistului se crispă pe piciorul 
paharului de cristal. 

— Noi, cei din Sud, avem multe motive de răzbunare. Nu 

30 


ajunge că unii și-au incendiat casele și și-au distrus 
plantațiile. Se poate face mai mult decât atât. 

Se opri, privind întrebător fețele interlocutorilor. 

— Orice aţi face, aveţi toată simpatia noastră, îl asigură 
Phillip. 

— În afara faptului că nu ne putem înrola în armata 
confederată, spuse furios amiralul golindu-și paharul; aș 
face orice să vă ajut. Din păcate, sunt sărac și nu vă pot 
ajuta nici măcar cu bani. 

— Nu ducem lipsă de fonduri, spuse sudistul cu 
superioritate. Primăvara trecută, un ofiţer al colonelului 
Dalgren a fost ucis în toiul luptei. Oamenii noștri au găsit 
asupra lui ordinul de a incendia și de a distruge Richmond- 
ul. Nu le-am iertat-o și nu le-o vom ierta niciodată. 

— Niște lași! declară Amiralul. La fel de oribili ca gărzile 
lui Cromwell... 

— Chiar mai rău, îl susținu Philip. Deci, ce plan aveți? 

Curtis Sinclair tăcea, bătând nervos tactul cu degetele. În 
sfârșit, spuse cu o voce groasă: 

— Ar dura prea mult să vă explic planurile noastre și sunt 
sigur că doamna Whiteoak ne așteaptă în salon. 

Era evident că, cel puţin pentru moment, nu dorea să 
spună mai mult. Imediat după aceea, cei trei bărbaţi se 
alăturară doamnelor. 

Philip Whiteoak își dădu imediat seama că atmosfera era 
cam încărcată. Lucy Sinclair se instalase pe divanul de satin 
bleu, aranjându-și grațios în jur faldurile rochiei pariziene. | 
se zăreau doar vârfurile picioarelor delicate. Se extazia 
admirând niște elefanţi micuţi de fildeș, aduși din India, pe 
care Adeline îi scosese dintr-o vitrină. Doamna Lacey stătea 
deoparte, privindu-le neatent. Fără să-i arunce măcar o 
privire, soţul ei se apropie de Adeline și de vitrină. Philip se 
așeză lângă doamna Lacey. 

— E oare posibil, murmură ea înfundat, ca toate femeile 
din Sud să cocheteze așa? 

— Sss! interveni căpitanul încet, o să vă audă. 

31 


— Despre ce tot vorbiţi acolo? întrebă doamna Sinclair. 
Sper că nu despre mine și Amiral! 

— Consider, spuse doamna Lacey, că ar trebui să fiți mai 
rezervată după cele prin care ați trecut. 

— Oh! dacă m-aţi fi cunoscut înainte, aţi fi observat o 
mare diferenţă. Dar am o fire veselă și dacă mă aflu și într- 
o companie atât de plăcută... 

Din fericire, apariţia pe ușa terasei a preceptorului și a 
celor trei copii puse capăt discuţiei. Perdelele fâlfâiau ușor, 
mișcate de vântul domol al verii, iar aerul era înmiresmat 
de mirosul pinilor venit în negura nopţii peste râpă. O 
rândunică de noapte își repeta cu insistenţă cele trei note 
monotone. 

— Ernest, strigă Adeline, ar trebui să fii în pat. 

— Am venit să spun noapte bună. 

Băieţelul vorbea foarte politicos, apropiindu-se de mama 
lui. 

Ea își deschise larg braţele și exclamă: 

— Atunci, sărută-mă repede și fugi. 

Folosea intenţionat accentul irlandez și era perfect 
conștientă că, strângându-și fiul în braţe ca și cum ar fi vrut 
să-l protejeze de un pericol extern, formau împreună un 
tablou încântător. 

— Ce copii reușiţi! îi mărturisi Lucy Sinclair amiralului 
Lacey. Cât îi invidiez pe părinţii lor! Suntem amândoi foarte 
amărâţi că nu avem copii. Aș fi dorit foarte mult să am o 
fată! 

— Eu am două fete, spuse cu mândrie Amiralul, și un 
băiat în Marina Regală. 

Adeline îl sărută zgomotos pe Ernest. 

— Și acum, ordonă ea, spune noapte bună tuturor. 

Fără să se sfiască, Ernest îi sărută pe rând. Avea poftă să 
mai stea un pic în salon, la lumina candelabrelor. Când o 
luă de gât pe Lucy, îi șopti la ureche: 

— Știu să recit Bingen sur le Rhin. 

Lui Lucy îi plăcu răsuflarea dulce a copilului. Îl lipi de ea 

32 


și-i spuse: 

— Vrei să-mi reciţi? Îmi place foarte mult. 

Văzându-i gestul, doamna Lacey se gândi: „Se dă chiar și 
la băieţei”. 

Ernest întrebă: 

— Mă lași să recit, mamă? 

— Sunt de acord, îi permise cu generozitate Adeline, 
numai dacă nu te faci de râs uitând cuvintele. 

Se așeză ţeapăn în faţa asistenţei și, tremurând niţel, 
începu: 


Un soldat al Legiunii se stingea în Alger, 

Fără să-l plângă şi să-l îngrijească vreo femeie. 
Doar un camarad îi veghea agonia, 

Incercând să-i audă ultimele cuvinte. 


Continuă plin de curaj, fără să greșească. Când izbucniră 
aplauzele, Ernest, roșu la faţă, se refugie la mama sa. 

— Cine l-a învățat să recite cu atâta patos și cu o dicţie 
atât de bună? întrebă Lucy Sinclair. 

— Soţia rectorului, explică Adeline. E foarte deşteaptă. Îi 
învaţă pianul și dicţia. 

— Pianul? exclamă Lucy. Și care dintre ei cântă? 

Era evident că este vorba despre Nicholas. Ochii plecați 
și mutra pe care o făcea demonstrau clar că se află la 
strâmtoare. 

— Vino-ncoace, insistă Adeline, și cântă-ne bucata aia 
frumoasă de Schubert. 

— Nu, mamă, nu pot, spuse el dând din cap. 

— De ce, ne-ai cântat-o atât de bine zilele trecute! 
exclamă doamna Lacey. 

— Nu era același lucru. 

— Hai, treci imediat la pian, îi ordonă tatăl său. 

Nicholas se ridică cu un aer morocănos și se așeză la 
pian. 

Cântă aproape fără greșeală. 

33 


— Ce digitaţie! Câtă perfecţiune! strigă Lucy Sinclair. 

— Soţia mea a studiat muzica în Europa și se pricepe, 
explică Curtis Sinclair. 

— Să ne cânte! spuse Adeline. 

— Nimic nu-mi place mai mult decât o serată muzicală, 
declară Amiralul, care de fapt nu deosebea notele între ele, 

— Mie îmi plac cel mai mult recitalurile, i-o tăie doamna 
Lacey. 

— Oh! ar trebui s-o auziţi pe fata mea! spuse Adeline. 

După ce-şi culesese  complimentele, Nicholas se 
reașezase lângă preceptorul lui, pe o sofa de lângă ușă. 

— Gussie, spuse căpitanul Whiteoak, ridică-te și recită-ne 
La Charge de la Brigade legere.! 

Demnă și fără să zâmbească, Augusta se așeză nu prea 
aproape de public, într-un loc ideal, de unde vocea i se 
auzea cel mai bine. În ciuda tinereţii, făcea o impresie 
puternică, cu faţa îngustă și părul negru, cu bucle care-i 
ajungea până la talie. 

Când termină, însoţindu-și ultimele cuvinte de un gest 
amplu al mâinii, se crease o atmosferă aparte. Ainsi, ils 
avancaient vers les griffes de la mort... 

Era mai mult decât putea suporta Lucy Sinclair. Izbucni în 
hohote. Văzându-i durerea, Amiralul începu și el să 
lăcrimeze. Adeline o luă pe Lucy pe după umeri, încercând 
s-o consoleze, dar Lucy plângea în continuare. 

— Ce vremuri nobile și eroice. Reciţi minunat, Gussie. 

— Chiar și eu mă abţin cu greu să nu plâng când le aud, 
mărturisi Adeline. 

De pe sofa se auzi glasul lui Lucius Madigan, care părea 
să vorbească singur: 

— Nu înţeleg, spunea el, de ce să-ți amintești de o eroare 
tragică. Ar fi mai bine s-o uiţi. 

— Ce-aţi fi făcut dacă primeaţi un asemenea ordin? îl 


1 Misiunea brigăzii ușoare. 
2 Așa, se îndreptau spre ghearele morții... 
34 


întrebă Nicholas pe preceptor. 

— Aș fi fugit cât mai departe, răspunse acesta fără 
șovăială. 

Fiind irlandez, găsiră că e foarte nostim. Cu excepţia lui 
Lucy care-și ștergea ochii, toţi începură să râdă. Doamna 
Lacey o privea fără simpatie. Cu ce drept se înduioșa 
americanca asta de nenorocirile „Misiunii brigăzii ușoare”? 

— De ce, spuse deodată micul Ernest, nu ne cântă 
domnul Madigan unul din cântecele lui irlandeze? 

— Oh! da, chiar vă rog, exclamă Adeline cu o voce 
emoționată, cu toate că-mi zdrobesc inima. 

Vorbea ca și cum inima ei zdrobită rămăsese în Irlanda, 
când de fapt era bucuroasă că-și părăsise ţara. Își iubea 
mult familia, dar nu se înțelegea cu tatăl său. 

— Sunt sigur că doamna Sinclair mă va acompania. 
Cântă foarte bine. Degetele ei mângâie clapele precum 
valul scoicile... 

Și vocea de tenor a lui Madigan încântă repede asistența 
cu „Ultimul trandafir al verii”. 


35 


CAPITOLUL IV 


NOAPTE 


După plecarea invitaţilor, Philip Whiteoak și Curtis 
Sinclair ieșiră în noaptea catifelată de vară. Luna se 
ascunsese. Se plimbau în sus și-n jos prin faţa casei, 
purtând discuţii interminabile. Când treceau prin fața ușilor 
deschise, siluetele le erau luminate de lumina ce venea din 
hol. Formau un contrast uimitor. Philip Whiteoak era cu un 
cap mai înalt decât prietenul lui. Tenul lui clar, corpul zvelt 
și bine proporționat, umerii largi și spatele drept, siguranța 
în mișcări ar fi făcut invidios pe oricine. Încetinea pasul, 
încercând să-l potrivească cu cel nesigur, al sudistului. 
Acesta avea un aer demn, în ciuda spatelui curbat. Figura 
lui sensibilă și ageră avea ceva frapant. 

Când în sfârșit se hotărâră să intre în casă, Sinclair se 
opri: 

— Noapte bună și mulţumesc, căpitane Whiteoak, spuse 
el. Sper că nimic din ce voi face nu te va determina să-ţi 
regreţi fapta bună. 

Își strânseră mâinile cu căldură și Philip se îndreptă spre 
camera sa. 

Credea că o va găsi pe Adeline adormită, dar când 
deschise ușa o văzu ridicându-se în capul oaselor. Statura 
solidă a soțului ei era conturată vag de lumina plăpânadă a 
luminării. 

— Ce-ai făcut până acum? întrebă ca. Despre ce aţi 
vorbit? 

— Culcă-te, spuse el. 


36 


— Nu mă culc până nu îmi spui despre ce aţi vorbit. 

— De ce? 

Veni lângă ea. 

— Pentru că sunt femeie, deci curioasă, și nu pot dormi 
până nu aflu. 

— Liniștește-te și dormi, spuse el iar. 

Apucă mâna soţului ei strângând-o la piept. 

— Mor de curiozitate, declară ea. 

O ciupi cu veselie de obraz. 

— Ar fi trebuit să știi că sunt discretă și pot juca orice rol. 

Trezit de vocea ei, papagalul deschise ciocul și, arătându- 
și limba roșie, lansă un protest vehement în hindusă. 

— Cine m-a pus să mă însor cu o irlandeză pe carenuo 
pot înţelege, zise Philip, așezându-se pe marginea palului. 

Era atât de impresionat de planurile lui Curtis Sinclair 
încât nu se putea abţine să nu-i împărtășească și Adelinei 
câte ceva. De fapt, era necesar ca ea să știe. Nu o puteai 
multumi cu jumătăţi de adevăr; era o persoană de nădejde. 
Uneori ar fi dorit să fie mai slabă, dar acum, admirându-i 
fără rezervă ochii strălucitori, privindu-i profilul mândru și 
hotărât, nu mai dorea ca ea să fie altfel. Spuma de dantelă 
de la gâtul cămășii de noapte îi încadra bărbia. Punându-i 
un deget sub bărbie, declară: 

— Ei bine, iată despre ce este vorba. 

— Spune repede, zise ea interesată. 

— Curtis Sinclair este unul dintre organizatorii unui grup 
de agenţi secreţi ai sudiștilor. Sunt trimiși aici de 
președintele Jefferson Davis. 

Philip ezită, lărgindu-și puţin cravata. 

— Mă întreb dacă este cazul să-ţi povestesc toate astea, 
continua el. 

— Oricum le voi afla de la Lucy, replică ea cu un aer 
serios. 

— Acești oameni vor trebui să treacă de mai multe ori 
frontiera, încercând să distrugă vasele celor din Nord, care 
se găsesc în Marile Lacuri. 

37 


Adelina se lăsă pe perne. Fremăta de interes. 

— Ce răzbunare superbă! exclamă ea. 

— Dumnezeule, ai un zâmbet teribil. 

— Chiar mă simt teribil când mă gândesc la yankeii ăștia 
îngrozitori. 

Deodată deveni și ea serioasă. 

— Care e rolul nostru? întrebă ea. Sinclair așteaptă ceva 
de la noi, altfel nu te-ar fi pus la curent. 

— Avem un rol pasiv, explică Philip. Trebuie doar să-i 
permitem să-i primească aici pe unii din membrii grupului 
clandestin, pentru a le da ordine. 

— Îi voi primi eu. 

Se așeză din nou. 

— Nimeni nu va putea spune că nu e locul meu. 

— Nu ai nici un amestec în treaba asta, spuse bărbatul ei 
hotărât. În mod special, nu trebuie să vezi nimic și nu 
trebuie să vorbești despre asta. 

— Cu toţi vitejii care vor veni la noi? Nici gând. 

Cum ridicase vocea, papagalul își luă zborul de pe prăjina 
pe care se afla, scoțând strigăte de protest. Cobori la 
picioarele patului, merse de-a lungul trupului Adelinei și-și 
lipi capul de obrazul ei. ` 

— Dragu’ de Boney! exclamă ea. li murmură cuvinte 
tandre în hindusă, singura limbă pe care papagalul o 
cunoştea. 

Philip încercă să se dezbrace. 

— Trimite pasărea la locul ei. Refuz să dorm în același 
pat cu ea. 

Adeline se ridică și-l duse pe Boney în colivie. Acesta îl 
bombăni pe Philip printre gratii: „Haramzada-Inflatoon”. 

Adeline, care părea mai înaltă în ampla ţinută de noapte, 
se duse la fereastră. 

— Liliacul n-a înflorit de tot, zise ea. Ce parfum minunat! 
Vino să-l miroși. 

Savurară împreună mirosul suav, amestecat cu cel al 
pământului reavăn. Nu se auzea nici un zgomot în afara 

38 


foșnetului discret al frunzelor și al murmurului apei din 
adâncimile înverzite ale văii. 

În camera lor de la etaj, cei doi sudiști discutaseră și ei. 
Mai întâi despre seara care se încheiase, apoi despre 
problemele viitoare. 

Lucy Sinclair spuse: 

— Îmi plac acești Whiteoak. Sunt naturali, spontani și 
frumoși. Nu-i așa că ea e încântătoare? Cu părul ca o 
flacără, pielea minunată și ochii... Dumnezeule, sunt în 
stare să-mi placă alte femei! 

— Whiteoak este un tip de treabă, continuă Curtis 
Sinclair. Este de acord să-i folosesc casa drept cartier 
general. Bineînțeles, asta trebuie să fie secret. Oamenii vor 
veni doar noaptea și vor pleca în liniște, așa cum au venit. 
Sper să nu bănuiască nimic vecinii. 

În acest moment, camerista lui Lucy intră în odaie. 

— Am venit să vă perii părul, doamnă. Chiar aveţi nevoie. 

Vorbind, ridicase peria ca pe o armă. Faţa îi strălucea de 
o agitaţie fericită. Când stăpâna ei, înfășurată într-un halat 
de satin, se așeză pe scaun, începu să-i perie părul. 

— Ai început să te împaci cu ceilalţi servitori, Annabelle? 
întrebă Lucy Sinclair. Sper că ești politicoasă cu ei. 

— Doamne, stăpână, sunt doar un zâmbet când vorbesc 
cu ei. În afară de irlandezul Patsy, pentru că nu înţeleg ce 
spune. 

Annabelle se strica de râs gândindu-se la Patsy. 

Intră apoi negresa Cindy, cu braţele încărcate de lenjerie 
proaspăt călcată și începu să o așeze în sertarele comodei, 
plângându-se că nu i s-au dat decât seara mașinile de 
călcat. 

— Suntem în zdrențe, missis, gemu ea. Or să ne 
trebuiască haine noi. la uitaţi-vă la pantofii ăştia. 

Își ridică piciorul, ca să-i fie văzută talpa care avea o 
gaură enormă. 

— Ai răbdare, o consolă Lucy Sinclair. Vom avea o 
mulțime de rochii noi când o să scăpăm de războiul ăsta 

39 


cumplit. Ne vom întoarce acasă. 

Curtis Sinclair rămăsese la fereastră, cu spatele la 
cameră. Când ieșiră servitoarele, o întrebă pe Lucy: 

— Unde dorm fetele astea? 

— Intr-o cămăruţă aproape de noi, răspunse ea. lar Jerry 
s-a instalat pe undeva la subsol. 

— N-ar fi trebuit să-i luăm cu noi; înseamnă să cerem 
prea mult de la familia Whiteoak. 

— Și cine s-ar fi ocupat de mine? 

Vocea ei avea un accent disperat. Repetă întrebarea 
tremurând. 

— Sigur, sigur, mormăi el. 

— Știu doar că femeile astea au nevoie de rochii și de 
încălțăminte. Toţi trei au reală nevoie. 

— Să-i ia dracu'! exclamă Curtis liniștit. N-am bani de 
aruncat pentru ei. 

Nevastă-sa tăcu, iar el își luă ceasul și începu să-l 
întoarcă. 


40 


CAPITOLUL V 


O VIZITĂ LA WILMOTT 


În dimineaţa următoare, Adeline, însoţită de Neron, plecă 
să-l viziteze pe James Wilmott, un englez cu care 
călătoriseră pe același vapor în drum spre Canada. 
Cumpărase o bucată de pământ și o casă din lemn în 
apropiere de cotul pe care îl făcea râul. Se instalase 
confortabil, deși puţin cam primitiv. Lângă apă era ancorată 
o barcă cu fundul plat. Pe ponton, așteptau niște scule de 
pescuit. Din stuf, se auzeau șoapte. 

De obicei, Adeline își vizita vecinii călărind pe calul 
favorit. Dar această vizită era secretă. Merse pe drumeagul 
plin de iarbă și bătu la ușă. Așteptând, simţi aerul misterios 
ce părea să-l înconjoare pe Wilmott. Fusese foarte reţinut 
cu privire la trecut. Adeline îl considerase celibatar, până 
când, la câtva timp de la instalare, aflase - îi mărturisise el - 
că plecase din Anglia în taină, sperând să scape de o 
nevastă pe care o detesta. Se ruinase pentru ca ea și 
copilul să nu ducă lipsă de nimic. 

Când, descoperind unde i se ascunsese bărbatul, aceasta 
venise, Adeline fusese cea care o derutase și o întorsese 
din drum. 

Nu-și putea aminti de această întâlnire de la care 
trecuseră aproape doisprezece ani, fără s-o pufnească 
râsul. De cum o văzuse pe această doamnă Wilmott, 
înţelesese de ce bărbatul ei fugise atât de departe. 

De atunci, Wilmott trăise fericit împreună cu servitorul 
care-i era totodată și prieten și elev, un tânăr franco-indian, 


41 


pe nume Tite. El îi deschise ușa Adelinei. În decursul anilor 
petrecuți cu Wilmott, se transformase dintr-un adolescent 
slab și brun, într-un tânăr subţire, dar solid. In acest an, își 
luase primul examenul de drept. 

— Bună ziua, Tite, spuse Adeline. Domnul Wilmott e 
acasă? 

—E aproape întotdeauna acasă, răspunse Tite 
înclinându-și capul cu demnitate. Mă duc să-l anunț. In 
momentul acesta își coase nasturii de la pantalonii de gală. 

Tite se îndepărtă de ușă și după câteva momente apăru 
Wilmott. 

— Îmi pare rău că te-am lăsat să aștepți, Adeline. 

Vorbea foarte politicos, ca de obicei, dar o privea cu 
atâta intensitate încât tânăra femeie se îmbujoră. 

— Nu vii prea des să mă vezi, spuse oferindu-i un scaun. 

ÎI privi în faţă, fără să se așeze. 

— Am o misiune importantă! 

Se obișnuise cu exagerările ei, așa că aşteptă să 
continue. 

— Chiar așa? 

Era destul de circumspect. 

— O! Nu-ţi fie frică, izbucni ca, n-am de gând să-ţi cer să 
faci ceva. Îmi doresc doar înţelegere pentru ceea ce avem 
de gând să facem Philip și cu mine. 

— Philip și cu tine? repetă el surprins. 

— Philip și cu mine ne înţelegem perfect... când suntem 
de aceeași părere... Mai întâi, spune-mi de care parte ești în 
războiul civil din America. 

— Ştii bine că urăsc sclavia. 

— Și prietenii noștri sudiști la fel!... Doar că au moștenit 
niște plantaţii imense și sute de sclavi. Negrii au nevoie de 
ei. Erau fericiţi cu stăpânii lor, iar acum yankeii au invadat 
Sudul și au distrus tot, au ars tot, au furat tot... Oh! Ti s-ar 
rupe inima dacă ai auzi ce nenorociri s-au abătut peste 
locul ăla fericit. Adevărat, cred că-ţi amintești că soţia ta a 
bântuit prin Noua Anglie ţinând conferinţe și exprimându-și 

42 


ura faţă de Sud? Ce o privea pe ea? 

Wilmott, care nu dorea să-și amintească de această 
femeie, spuse: 

— Dar nici pe noi nu ne privește acest război. 

Cu toate astea, Adeline reuși să-l emoţioneze, 
povestindu-i planurile lui Curtis Sinclair. Știuse că e în stare. 
Simplul fapt că nevasta lui făcuse totul ca să semene ura 
împotriva Sudului ajungea să-i trezească simpatia pentru 
acest ţinut. 

Cum ezita, Adeline îi luă mâna într-ale ei și exclamă: 

— Oh! James, ești superb! 

— Dar nu ţi-am promis nimic, spuse Wilmott, și sper că 
nu o să te bagi în ceva periculos. 

— Philip și cu mine nu trebuie chiar să participăm la 
acţiune. Trebuie doar să ne facem că nu vedem și să nu 
vorbim nimic. Le dăm voie doar să se întâlnească... 

— Să se întâlnească? 

Își retrase mâna și o privi sever. 

— Acum, că ești de partea noastră, o să vii la Jalna 
diseară și vei afla toate detaliile. Cât vei fi de mulțumit, 
James! 

Vocea îi tremură ușor când îi răspunse: 

— Ştii bine, Adeline, că aș face orice pentru tine. 

Cu toate acestea, nu-și schimbă expresia, căci din cauza 
vieţii austere pe care o ducea, trăsăturile aspre și grave ale 
feței i se îmblânzeau greu. 

Metisul intră după plecarea Adelinei. Nu lăsa să se vadă 
că auzise ceva. 

— Speram că-i veţi oferi o ceașcă de ceai acestei 
doamne, stăpâne. 

— Ştii bine că nu sunt obișnuit să primesc vizite feminine. 

— Dar doamnei Whiteoak îi place să bea ceai. 

— Și ce importanţă are? i-o reteză Wilmott. 

— Sigur, stăpâne. Cred însă că o ceașcă de ceai ar fi 
calmat-o. Probabil că i se pare curios să aibă sclavi la ea 
acasă. 

43 


— Ce ne pasă nouă? repetă Wilmott. 

După tăcerea care urmă, Tite îl întrebă privindu-l pieziș: 

— Aţi văzut sclavii, stăpâne? 

— Nu. Câţi sunt? 

— Trei. 

— Ei bine! Doar atâţi!? Câţi bărbaţi și câte femei? 

— Un bărbat și două femei. 

— Le-ai vorbit? 

— Sunt întotdeauna prietenos cu străinii, stăpâne. Le-am 
vorbit. Femeia mai în vârstă e grasă și așteaptă un copil... 

— Tt! exclamă Wilmott. 

— Adevărat. 

— Şi bărbatul e soțul ei? 

— Nu. Soțul și alți trei copii au rămas acasă în Sud, iar ea 
a venit pentru că îi este foarte devotată stăpânei, tot așa 
cum și eu mi-aș lăsa nevasta și trei copii - dacă i-aș avea - 
ca să vă urmez. 

— Te sfătuiesc să nu le mai pui întrebări, Tite. E mai bine 
să păstrezi distanţa. 

— Sunt un om sociabil, stăpâne - zâmbi arătându-și dinţii 
albi - și n-am prejudecăţi de rasă. Eu însumi sunt un metis. 
Abia dacă sunt niţel alb. Și, cu toate astea, într-o zi mi-a 
spus o femeie albă că gura mea seamănă cu o floare de 
rodie. Credeţi că era un compliment? 

— Nu-mi mai pomeni de povestea asta, Tite, replică 
Wilmott sumbru. 

— Dar au trecut ani de atunci. Între timp, am devenit o 
persoană mult mai bine. Nu se obișnuiește să se spună 
„indianul cel nobil”, stăpâne? 

— Mă bucur să aud de noblețea ta, continuă Wilmott, 
întrebându-se dacă educaţia pe care i-o dăduse era un 
avantaj sau un dezavantaj. 

— Sclava cea mai tânără - vorbi Tite precaut - este o 
mulatră de culoare café au lait. Vedeţi, știu și eu un pic de 
franceză. E o fată foarte frumoasă. 

— Nu trebuie să te apropii de ca. 

44 


— Sigur, spuse Tite cu demnitate. Cu toate astea, e 
foarte frumoasă și o cheamă Annabelle. Are o figură atât de 
delicată... Puţine femei se pot lăuda cu așa ceva. 

— Să nu te apropii de ea, repet, că iar o să dai de bucluc. 

— Cu cine să dau de bucluc? 

— Cu negrul, bineînțeles. 

— Oh! Nu, stăpâne. Annabelle e mult deasupra lui. E un 
ignorant. Nu știe nici să scrie, nici să citească, doar 
socotește. 

— Cum ai reușit să afli toate astea? 

— Am învăţat să-mi deschid ochii și urechile. Asta face 
viaţa mai interesantă. 

Tite se îndepărtă. Se duse să pescuiască într-un loc cu 
umbră, unde se găseau mulţi pești. Curăţi și pregăti pentru 
seara peștele prins, iar apoi își făcu toaleta. Când soarele 
apuse, o luă pe drumeagul îngust ce ducea la Jalna, același 
pe care venise Adeline, dimineaţă. 

Zgomotele și mirosurile nocturne începuseră să se 
strecoare peste tot, întâi timid, apoi stăpânind noaptea. 
Parfumul pământurilor virgine, al cedrilor, pinilor și arborilor 
cu balsam de Siria umpleau aerul nopţii cu un miros suav. 
Ciripitul păsărelelor, orăcăitul tainic al broaștelor, corul 
lăcustelor se îngemănau la sfârșitul zilei, urând umbrei bun 
venit. 

inconștient, metisul se lăsă pradă acestor plăceri. Le 
absorbea prin toţi porii, prin tălpile picioarelor, prin pielea 
smeadă a feţei. Era evident că acest marș prin noapte avea 
un Scop, căci, la un moment dat, părăsi brusc drumul ce 
ducea la Jalna. Cobori o potecă ascunsă, luându-se după 
asperităţile solului și mirosul aerului și se îndreptă spre 
fundul râpei. Aici, susura vioi și invizibil un izvor ce-și făcea 
auzit doar cântecul. Bufnița albă, al cărei auz era mai 
ascuţit decât al lui Tite, părăsi podeţul rustic care traversa 
izvorul, simţindu-i venirea. Își luă zborul cu un fâlfâit greoi 
de aripi și se ascunse într-un copac uriaș. 

Cu un ușor surâs, Tite se prefăcu că aruncă o săgeată 

45 


dintr-un arc imaginar în pieptul alb al bufniței. Ca vrăjită, 
bufnița lansă un „hu-hu” sonor. Își urmă drumul, se așeză 
pe podetţ și aşteptă. Așteptarea nu dură prea mult. In scurt 
timp, silueta suplă a mulatrei apăru din pădure și se 
apropie de el. 

Tite o apucă de mână și rămaseră un moment tăcuţi. 
Apoi spuse: 

— Ai făcut bine că nu m-ai lăsat să aştept. Nu mi-ar fi 
convenit, te-aș fi căutat până te găseam... și atunci... 

— Atunci, ce? murmură ca. 

— Nu pot să-ți spun. Acţionez adesea din instinct: uneori 
bine, alteori rău. 

Annabelle îi răspunse cu vocea ei dulce: 

— Oh! Știu că ești bun. 

— De ce? întrebă el râzând. 

— Pentru că ești educat. 

— Ce poate schimba asta? Suntem fericiți împreună. Cât 
despre educația mea... Un indian poate avea vreo șansă? 
Mai mult decât un negru? 

— Dar eu sunt niţeluș albă. Bunicul era alb, iar bunica era 
sclava lui; atâta doar că ea era frumoasă. 

— La fel ca tine, Belle... Frumoasă ca un giuvaer. 

Se apropie de ea; îi simţea mirosul cald al pielii negre și 
al parfumului ieftin. 

— Tite, îl iubeşti pe Dumnezeu? 

Surprins, o întrebă: 

— Vrei să-l iubesc, Belle? 

— Oh! Cu siguranţă. Sunt credincioasă. Tuturor: mie, lui 
Cindy și lui Jerry, ne place să asistăm la o slujbă frumoasă, 
la o înmormântare sau la un botez. 

După un moment de ezitare, Tite spuse cu o voce ce-i 
dădu fiori tinerei fete emoţionale: 

— Și eu sunt credincios. 

— Nu ești catolic, nu-i așa? 

— Ce te face să crezi asta? 

— Mi-ai spus că ești pe jumătate francez. 

46 


— Dar care-i religia ta, Belle? 

— Eu sunt un fel de baptistă, dar îmi plac toate slujbele... 

— Și mie, spuse el cu căldură. 

Ea reluă cu o voce tulburată: 

— Suntem vreo treizeci în regiunea asta și avem printre 
noi chiar și un predicator. Căpitanul Whiteoak ne-a pus la 
dispoziție o șură pentru întruniri. O să fie una duminică. 
Vom cânta și ne vom ruga pentru Sudul nostru, unde dorim 
să ne întoarcem cât mai repede. Vrei să vii cu noi, Tite? 

— Cu plăcere, spuse el, imitând tonul lui Wilmott. 

Își puse braţul pe talia Annabellei și, cu obrajii lipiţi, 
amândoi ascultau cântecul izvorului. 

— Religia e mai importantă pentru tine decât dragostea? 
întrebă Tite mângâind părul ondulat - nu era creț - al 
mulatrei. 

— Mult mai mult, murmură ea. 

Se simţi puţin ofensat. 

— De ce? O fată frumoasă ca tine trebuie să viseze la 
dragoste. 

— Mi-ar plăcea să iubesc un bărbat, dar n-aș uita 
dragostea pentru Dumnezeu, fu răspunsul. 

— Și cu la fel, spuse Tite cu exaltare. 

În dimineaţa următoare, Tite își ridică privirea de la 
peștele pe care îl curăța și îl anunţă pe Wilmott: 

— Am o religie, stăpâne. 

Seriozitatea tonului, nu se potrivea cu expresia ochilor, 
căci pe genele lui se lipiseră doi solzi. 

Wilmott întoarse capul cu scepticism: 

— Și cine ţi-a dat-o? întrebă el. 

Tite își luă solzii de pe ochi. 

— Simţeam de mai multă vreme nevoia. Și pe când 
vagabondam prin pădure, realitatea mi-a apărut ca o 
lumină orbitoare. 

— Sper că asta te va ajuta, spuse Wilmott fără 
convingere. 

— Cu siguranţă, stăpâne. Un om nu poate trăi doar cu 

47 


pește. 

— Ar trebui să-i povestești domnului Pink, pastorul. 

— Dumneavoastră nu mă puteţi sfătui? 

— N-am nici o competenţă. Du-te și vorbește cu pastorul. 

— N-am fost botezat niciodată. Credeţi că ar trebui? 

— Faci ce-ţi place, spuse Wilmott părăsindu-l. 

In pofida supravegherii lui Wilmott, Tite era obișnuit să 
acționeze conform propriilor dorinţe. 

lar acum îi făcea plăcere să meargă la domnul Pink, 
pastorul micuţei biserici construite de Whiteoak, una din 
cele două pe care le avea în grijă. Prezbiteriul de lângă 
biserică era aproape la fel de mare ca ea. Domnul Pink 
stătea pe prispă, savurând prima pipă a dimineţii. 

— Ești Tite Sharrow, nu-i așa? 

— Da, domnule, răspunse Tite cu o voce blândă și 
politicoasă. Am venit să vă întreb despre religie. 

Pastorul îl privi cu atenţie: 

— Ei bine, dă-i drumul! 

— Spuneţi-mi, vă rog, începu Tite, dacă neîncrederea 
este un păcat. 

— Păcătuim cu toţii în felul acesta, pentru că nici unul 
dintre noi nu crede atât cât ar trebui. 

— Și dumneavoastră, domnule pastorul, până unde 
mergeţi cu credinţa? 

— N-am vorbit cu nimeni despre asta. 

— Sunt un novice, reluă Tite. Mi-aţi spus tot ce trebuia să 
aflu? 

— Așază-te, continuă domnul Pink, și îţi voi spune mai 
mult. 

Dar Tite se îndepărtase deja... 


48 


CAPITOLUL VI 


ÎNTRUNIREA 


Hambarul urma să fie umplut în curând cu recolta de 
grâu a anului, care deocamdată strălucea în soarele 
dimineţii. Podeaua fusese măturată temeinic și stropită cu 
apă, pentru ca praful să se potolească. Din scânduri noi se 
fabricase un pupitru pe care fusese așezată o biblie. Se 
spălaseră ferestrele și se atârnase o perdea de stambă 
roșie. La toate astea se gândise mulatra Annabelle. 
Asistase, odinioară, în Sud, la o slujbă ce se ţinuse într-o 
biserică cu geamuri opace. Găsise că asta sporea 
solemnitatea locului. Perdeaua de stambă roșie avea drept 
scop crearea atmosferei dorite. Annabelle se rugase pentru 
asta. Și, în fapt, soarele care strălucea prin stofă răspândea 
o lumină roz în toată magazia. De la bucătărie și de la 
vecini reușiseră să împrumute treizeci de scaune. Dacă 
congregația se va dovedi numeroasă, unii dintre 
participanţi se vor așeza în fundul magaziei, pe jos, sprijiniți 
de baloturile de grâu de anul trecut. De undeva, se auzea 
mugetul unei vaci căreia i se luase viţelul. 

Treizeci de negri așteptau începutul slujbei. Douăzeci se 
așezaseră pe scaune. Restul, așezați mai în spate, pe vine, 
lăsaseră un rând de scaune libere pentru vizitatorii albi. 
Aceștia erau Adeline și Philip, cei doi Sinclair, Wilmott, 
David Vaughan și Elibu Busby cu soțiile. Cele două cupluri 
din urmă veniseră să-i încurajeze pe negri, să-și arate 
simpatia pentru cauza emancipării. Se simțeau încurcaţi în 
prezenţa familiei Sinclair. Eleganţa acestora îi era în mod 


49 


special antipatică lui Elibu Busby. Era șocat că îndrăznesc 
să-și arate fețele de posesori de sclavi. Și, cu toate acestea, 
chiar servitorii lor îi rugaseră să vină, le lustruiseră pantofii, 
îi ajutaseră să se îmbrace pentru ceea ce constituia, în ochii 
lor, un eveniment important. 

Negrii, ce formau cea mai importantă parte a asistenţei, 
ajunseseră pe căi diferite în aceste ținuturi liniștite ale 
provinciei Ontario. Unii reușiseră deja să găsească de lucru 
și sperau să se instaleze definitiv, în timp ce alţii visau la 
ziua când se vor putea întoarce în ţara lor. Printre cei care 
voiau să rămână, se găsea un cuplu care abandonase 
plantaţia devastată a stăpânilor, luând cu ei tot ce-i 
tentase. Bărbatul purta un ceas greu de aur, cu lanț. 
Femeia, Oleander, era îmbrăcată într-o rochie de catifea 
roșie, plină de creţuri. Pe capul cu păr lânos avea o bonetă 
de satin roz, legată cu un nod mare sub bărbie. Cindy își 
ascundea cu greu disprețul faţă de ei, în timp ce Annabelle 
le ignora prezenţa. Cu mâinile împreunate în dreptul 
pieptului, aștepta cu nerăbdare începutul slujbei. Din fundul 
hambarului, Tite Sharrow n-o scăpa din ochi. 

Printre cei care se refugiaseră în vecinătate se afla și un 
bărbat care oficiase slujba în satul natal. Avea în jur de 
patruzeci de ani, o voce frumoasă și profundă, 
emoţionantă, un nas lățit și ochi roșii și lăcrimoși. Din gura 
cu buze groase, i se vedeau dinţii foarte albi. 

Se ridică spre pupitru și, aplecându-și capul, se rugă un 
moment. Continuând să stea în picioare, Tite Sharrow 
urmărea scena cu un interes ironic. 

Predicatorul indică numărul unui imn. Nici unul nu avea 
cărţi, dar le cunoșteau pe dinafară. Ardoarea vocilor 
viguroase făcea să tremure pânzele de păianjen de pe 
tavan. In cursul ultimilor ani treceau luni fără să poată 
participa la asemenea întruniri. Acum, în exaltarea lor, își 
dădeau frâu liber sentimentelor. După imn, cel care oficia 
citi tribulaţiile lui lov pe un ton liniștit, ţinu un scurt discurs 
de bun venit tuturor și le multumi celor care făcuseră 

50 


posibilă această întrunire. Nu făcu nici o aluzie la războiul 
dintre Nord și Sud. 

Adeline, care se așteptase la ceva mai emotionant, 
fusese dezamăgită. Busby și Vaughan se dezumflaseră, 
pentru că speraseră un atac violent la adresa sclaviei. Doar 
negrii așteptau liniștiți rugăciunile. 

După ce-i pusese să mai cânte un imn, predicatorul 
părăsise pupitrul și căzuse în genunchi. Începuse să se 
roage cu o voce sonoră, mai întâi calm, apoi cu o ardoare și 
cu o incoerenţă sporite. Un frison de încântare anima 
populaţia neagră. Ingenuncheaţi, cu ochii la cer, ridicau 
mâinile implorator. 

Acum, predicatorul nu mai emitea decât frânturi de frază: 
„O! Dumnezeule... Salvează-ne... Condu-ne... din noapte... 
Salvează-ne”. 

Cu fețele șiroind de transpiraţie, negrii își unduiau 
șoldurile. Brusc, căldura din magazie devenise insuportabilă 
pentru albi. 

Era mai mult decât putea răbda Adeline. Spre 
consternarea lui Philip, izbucni în lacrimi și se prăbuși pe 
scaun, acoperindu-și faţa cu mâinile. Boneta i se strâmbă, 
eliberându-i minunatul păr roșu. Cu o mână consolatoare, 
Lucy Sinclair o luă de după umeri. Philip murmură: 

— Potolește-te... Stăpânește-te... Adeline, mă auzi? 

O ciupi. 

— Oh! exclamă ea cu glas tare și se așeză confortabil, 
aranjându-și boneta. 

Wilmott își acoperi gura cu mâna, încercând să ascundă 
un surâs încurcat. 

Ridicându-se, predicatorul anunţă un nou imn. Strigătul 
de bucurie: „Aleluia... Suntem salvaţi” constituia refrenul. Îl 
repetau la infinit. Săreau în sus de fericire, aplaudând. 
Urlau: „Dumnezeu ne-a salvat... Aleluia”. 

A fost o mare ușurare pentru toți și în special pentru 
Philip să scape din mirosul de fân și transpiraţie încinsă 
care îngreuia atmosfera. Nu făcu nici o aluzie la scena 

51 


Adelinei, până nu ajunseră în camera lor. Apoi spuse: 

— M-ai făcut de rușine. 

— De ce? întrebă ea cu vocea amabilă. 

Se examină în oglindă. 

— Să te dai în spectacol... să te exhibi așa, doar pentru 
că un negru intonează isteric o rugăciune. 

— Era tulburător. 

— Era ridicol. Cât despre tine... Toţi prietenii te priveau 
consternaţi. 

— Adevărat? 

Nu-i displăcea. Își scoase boneta și își aranjă buclele. 

Philip o întrebă care crede că ar fi fost părerea uneia 
dintre surorile lui, și anume aceea măritată cu un diacon de 
la catedrala din Penchester, în Devon. Ce ar fi spus? 

— Le-ar fi prins bine. Le-ar fi demonstrat că o rugăciune 
poate fi luată în serios. 

Işi aruncă boneta pe jos. 

— Mă critici... Îmi ridiculizezi cele mai profunde 
sentimente... De ce te-ai mai însurat cu o irlandeză? Ti s-ar 
fi potrivit mai bine o scoțiană flegmatică. Cineva care să se 
uite la tine cu ochi spălăciţi și să-ţi spună: „Ah! Ce soldat 
frumos ești!” 

Faţa inundată de lacrimi îi era roșie de furie. ` 

Philip ridică boneta de pe jos și și-o puse în cap. li adresă 
Adelinei o privire asasină în timp ce-și înnoda fundele sub 
bărbie. Fiind foarte supărată, n-ar fi vrut să râdă, dar nu se 
putu stăpâni. Râsul izbucni și se înălță vesel. Arăta atât de 
caraghios cu boneta încât îi trecu supărarea. 

Nu auziră că se ciocănea în ușa care se deschise încet și-i 
văzură pe cei trei copii. Fuseseră la biserică și veniseră să 
afle noutăţi despre întrunirea negrilor la care ar fi voit să 
meargă. Pentru ei, biserica era ceva banal, cu toate că nu 
le lipseau sentimentele religioase, Augusta și Nicholas 
având chiar idei preconcepute la acest capitol, neadmiţând 
frivolitaţile moderne. 

Când îl văzură pe Philip cu boneta pe cap, iar pe Adeline 

52 


cu ochii încă umezi, băieţii izbucniră în râs, făcând-o pe 
Adeline să se simtă jenată. 

— Nu trebuie să daţi năvală așa, spuse Adeline, de ce nu 
bateţi la ușa? 

— Am bătut, răspunseră ei într-un glas. 

Philip se întoarse spre ei cu o expresie severă, dar era 
atât de caraghios cu boneta și fundele înnodate sub bărbie 
încât băieţii fură apucaţi de un râs delirant, care făcu să 
crească jena Adelinei. 

— De ce râdeţi? îi întrebă Philip pe băieți. 

Uitase complet de bonetă. 

— De tine, tată! zise Ernest. 

Philip îl apucă de umăr: 

— Deci îţi baţi joc de mine? 

Micul Ernest răspunse fără să se clintească: 

— Eşti așa caraghios cu boneta! g 

Philip își văzu imaginea în oglindă și-l umflă râsul. Işi 
scoase podoaba și i-o puse Augustei pe cap. 

— lată cum va arăta Gussie ca tânără femeie. 

— E impresionantă! declară Nicholas. 

Augusta observă doar amuzamentul din ochii părinţilor. 
Cu toate acestea, plecă capul și, cum prinse ocazia, își 
scoase boneta și o puse pe pat. Papagalul zbură de pe 
suportul lui și se apucă să ciugulească boneta, hotărât 
parcă s-o termine. 

Când copiii plecară, Adeline spuse cu mirare: 

— Cum am fost eu în stare să fac o fată atât de cuminte? 

— Mă întreb și eu. 

— Ce vrei să insinuezi? 

Ochii îi străluceau. 

— Îți amintești de rajahul ăla din India? 

Adeline nu era mulţumită. 

— Care rajah? întrebă cu un aer inocent. 

— Ăla care ţi-a dat un inel cu rubin. 

— Oh! Ce vremuri erau! se extazie ea. Ce lumină... Ce 
viaţă frumoasă! 

53 


Visă admirându-se în oglindă, în timp ce Philip își scotea 
gulerul fleșcăit de căldura magaziei și își punea altul. 

Adeline reluă: 

— Singurul dintre copii care-mi seamănă e Nicholas. 
Slavă Domnului că nu mi-a moștenit și părul. Am oroare de 
roșcați. 

— Tatăl tău are părul roșu. 

— Ăsta e și motivul pentru care l-am detestat aproape 
întotdeauna. 

Copiii ieșiseră pe ușa cea mare, pe peluză. Sub aparenţa 
de cuminţenie pe care le-o dădeau hainele de duminică, se 
simţea o oarecare nervozitate. 

— Nu înțeleg, spuse Nicholas cu o voce subţire, de ce nu 
am avut voie să mergem la întrunire. Ar fi fost mult mai 
amuzant. 

— Amuzant, pe dracu'! zise Ernest. 

Augusta vorbi cu severitate: 

— Oh! Băieți, aveţi grijă cum vorbiţi. La biserică nu mergi 
ca să te distrezi. 

— Domnul Madigan pentru asta merge, afirmă Nicholas. 

— Cu atât mai rău pentru el, replică Augusta. Dar nu-l 
cred chiar atât de rău. Merge la biserică pentru că e datoria 
lui să ne însoțească. 

— Atunci de ce râde când spune că suntem cu toții niște 
păcătoși? întrebă Nicholas. 

— Probabil își amintește de păcatele lui din Irlanda și se 
gândește că e mai bine aici, în Canada. 

Nicholas își înfundă mâinile în buzunare și încruntă din 
sprâncene. 

— Data viitoare o să merg la întrunirea negrilor, spuse el, 
și o să văd despre ce e vorba. 

— Și eu, adăugă Ernest, mă voi duce, dacă știu pentru ce. 

— Despre ce e vorba, comentă Augusta, o să fie probabil 
cureaua tatei. 

Cei doi fraţi au fost puţin impresionați de această 
remarcă. Își reveniră însă văzând-o pe Cindy care, dintre 

54 


toți negrii, era preferata lor. 

Îl ţinea în braţe pe micuțul Philip pe care-l adora. Pentru 
copil, Cindy era o sursă de delicii. O apuca de gâtul gros și 
se freca de obrazul ei, strigând: 

— Gigea, gigea Cindy! 

— Îmi spune „gigea Cindy” îngerașul, se extazie negresa. 

Cei mai mari își priviră fratele fără entuziasm. Găseau că 
exagerează un pic. 

Augusta spuse cu înțelepciune: 

— Sper că întrunirea voastră a fost un succes, Cindy. 

— Un triumf! Oh! domnișoară, predicatorul ne-a făcut pe 
toţi să plângem, pe cuvânt! 

— Mama a plâns? întrebă Ernest. 

— Sigur că da, vă jur. 

Copiii se simțeau încurcați. 

— A râs până i-au dat lacrimile, spuse Nicholas. | se 
întâmplă uneori. 

— Dacă a râs, spuse Cindy, a râs când a văzut-o pe 
Oleander care venise la biserică îmbrăcată cu o rochie a 
fostei ei stăpâne. Negresa asta împuţită ar trebui biciuită. E 
un adevărat scandal. 

— Scandal, pe dracu'! zise Ernest. 


mA 
| 


55 


CAPITOLUL VII 


HOINARI ÎN NOAPTE 


Se lăsase seara. Totul era întunecat, pentru că luna nu 
apăruse încă. Era de mirare că cei trei bărbaţi putuseră găsi 
drumul. Fuseseră bine îndrumați, iar unul dintre ei avea o 
lanternă. Işi lăsaseră calul și trăsurica cu care veniseră 
chiar în spatele porții. Mergeau liniștiți, vorbind cu voce 
joasă. Aveau accentul din Sud. 

Neron, câinele cel mare, avea auzul ascuţit. Când bărbații 
se apropiară, scoase un mârâit puternic și se ridică 
maiestuos în pridvorul unde îi plăcea să stea în serile calde. 
Lumina care străbătea prin ferestrele înguste ce încadrau 
intrarea cădea asupra lui. a 

Ușa se deschise și stăpâna lui apăru în prag. Il apucă de 
zgardă și-l trase repede înăuntru. Se supuse, mărâind din 
nou la oamenii care se apropiau. 

Când văzură ușa închisă, se îndreptară spre pridvor fără 
să se ferească, ca niște prieteni veniţi în vizită. Fără să 
bată, ușa fu deschisă din nou de Adeline, care zise: „Bună 
seara tuturor”, surâzându-le și arătându-și dinţii albi, dintre 
care unul era puţin spart. 

Bărbaţii se înclinară cu gravitate, admirând cu ochi 
obosiţi din cauza drumului lung frumuseţea ei, holul luminat 
puternic și scara elegantă. Neron fusese închis într-o 
cameră mică de unde încă mai mârâia. 

— Intraţi, îi invită Adeline, și ei pășiră în salonul care se 
afla în dreapta. 

Era luminat de o lampă cu abajur chinezesc brodat cu 


56 


trandafiri. Pe masa de acaju se afla o fotografie înrămată a 
familiei Whiteoak făcută la Quebec, puţin timp după sosirea 
în Canada. Cuplul părea fotografiat într-o furtună de 
zăpadă, simulată de fotograf cu îndemânare. Perdelele 
grele fuseseră trase; nu răzbătea nici un fir de aer. 

— Mulţumim, doamnă, spuse unul dintre oameni. 

— Așezaţi-vă, continuă ca. ÎI voi anunţa pe domnul 
Sinclair că sunteți aici. 

Îi privea cu ochii ei mari și negri, plini de bunătate. 

Îi mulţumiră din nou. Când rămaseră singuri, răsuflară 
ușurați și își întinseră picioarele. Trecuseră prin multe 
greutăți. Acum își amintiseră scopul; dar cu toată oboseala 
erau totuși tensionaţi și nu schimbară nici o vorbă. 

Adeline zburase spre primul etaj. 

Nicholas era aplecat peste balustradă. 

— Tragi cu urechea, banditule! șuieră ea. Treci la tine în 
cameră. 

— Cine sunt cei trei oameni, mamă? 

Adeline consideră că e prea curios și prea îndrăzneţ, dar 
n-avea timp de pierdut cu el. Se grăbi să urce, târându-și 
faldurile rochiei ample pe trepte. Bătu la ușa familiei 
Sinclair. 

Îi deschise fiul său, Ernest. 

Văzându-i expresia, îi spuse cu voce spăsită: 

— Făceam o scurtă vizită, mamă. 

Era atât de drăguţ cu haina verde de catifea și cu gulerul 
de dantelă încât nu se putu abţine să nu-l ia în brațe și să-l 
sărute pe obraji. 

— Intraţi... intraţi, spuse Lucy Sinclair. 

— Unde este domnul Sinclair? întrebă Adeline încercând 
să rămână calmă. Are niște musafiri. 

— E în fumoar, cu soţul dumneavoastră. 

Și Lucy, la rândul ei, încerca să-și controleze surescitarea. 

— Fug să-i spun, strigă Ernest. 

O luă la fugă pe coridor și se întoarse imediat. 

— Domnul Sinclair coboară îndată, mamă. Pot să mă duc 

57 


să le spun? 

— Nu, nu. E timpul să mergi la culcare. 

Adeline cobori scara în fugă și își făcu o intrare 
conspirativă în salon. Fu surprinsă să-i găsească pe Augusta 
și Nicholas în mare conversaţie cu cei trei bărbaţi. Il auzi pe 
Curtis Sinclair venind. Așteptă să intre și expedie copiii din 
cameră. Îi împinse în faţa ei, în hol. Augusta înainta încet, 
cu un aer ofensat. Nicholas se mișca mai repede, dar îi 
aruncă mamei sale o privire sfidătoare peste umăr. 

— Ăsta-i un mod de a te uita la mine? exclamă ea 
apucându-l de ureche. 

Augusta se roși. 

— Mamă, întotdeauna ne-ai învățat să fim politicoși cu 
străinii, răspunse ea. 

— Nu fi insolentă, Augusta, sau pățești și tu ca Nicholas. 

— Cine sunt bărbaţii aceștia? întrebă băiatul fără să se 
sinchisească. Au un aer dur, nu seamănă cu domnul 
Sinclair. 

— Nu te privește. 

— Tu știi? 

— Bineînţeles că știu. Au venit să-l vadă pe domnul 
Sinclair în legătură cu proprietăţile lui. În timp de război 
trebuie să acţionezi în secret. Așa că ai face bine să nu 
pomenești nimănui de vizita lor. 

Gravi, promiseră, iar Adeline se îndepărtă cu un aer 
misterios. 

— Se simte în elementul ei, declară Augusta, privindu-și 
mama cu un ochi critic. 

— Încerci să vorbeşti ca domnul Madigan, remarcă 
Nicholas. O apucă de mijloc pe sora lui care încă nu purta 
corset și o făcu să coboare repede treptele, spre alee. Hai 
să dansăm, spuse el. Un, doi, trei și un pas la dreapta! Un, 
doi, trei și un pas la stânga! 

Augusta începu să danseze cu plăcere, căci noaptea și 
stelele strălucitoare o făceau nervoasă. Trupurile lor 
înlănţuite se învârteau ca niște marionete încântătoare de-a 

58 


lungul drumului care ieșea în șosea. Pletele jucau în urma 
ei. Se opriră lângă poartă și ascultară. Auziră tropotul 
copitelor unui cal și scârțâit de roţi. Cineva trăgea după sine 
un cal, în apropierea porții. Copiii îi recunoscură pe Tite 
Sharrow și pe Annabelle. Văzură clar cum o strângea lângă 
el și o săruta cu înfocare. 

Surprinsă și șocată, Augusta ar fi vrut să fugă, dar 
Nicholas o ţinu de mână. 

— Trebuie să aflam ce se petrece, șușoti el. 

Nici un murmur nu putea scăpa auzului ascuţit al 
metisului. Dintr-un salt ajunse lângă copii, pe jumătate 
ameninţător, pe jumătate confuz. 

— Mă spionați? întrebă el. 

— Da, confirmă Nicholas plin de curaj. Vrem să știm ce se 
petrece. 

Tite vorbea destul de încet. 

— ÎI plimbam pe amărâtul ăsta de animal. Cineva l-a 
legat prea scurt de stâlpul porţii și înnebunise din cauza 
muștelor. L-am luat să-l plimb niţel. Aţi face bine să nu 
spuneţi nimănui. Se petrec lucruri ciudate pe aici. 

Din vocea mieroasă a lui Tite, răzbătea o ameninţare 
voalată. 

Augusta și Nicholas se întoarseră spre casă. Examinară 
cu curiozitate perdelele bine trase ale salonului. 

— Gussie, o chestionă Nicholas, ce crezi că fac acolo? 

— Tite n-are dreptul să spună că se petrec lucruri 
curioase. 

— Dar cine sunt necunoscuţii ăştia? 

— Sunt sigură că au scăpat din război și au venit să se 
refugieze aici. 

— Un singur lucru e sigur, reluă Nicholas, noi doi trebuie 
să căscăm ochii și urechile și în nici un caz să nu-i spunem 
lui Ernest ce știm. Înţelegi, nu poate ţine un secret. 

— Parcă aș avea o greutate aici. 

Și Gussie își apăsă mâna pe piept. 

Când intrară liniștiți în hol, o văzură pe mama lor ducând 

59 


o tavă cu pahare și o sticlă cu vin. Se mirară că se îndrepta 
spre salon. Nu era ceva obișnuit ca ea să servească pe 
cineva. 

— De ce daţi târcoale pe aici amândoi? întrebă Adeline. 

Dar adăugă repede: 

— Nicholas, fugi până în bucătărie și adu cutia cu biscuiţi. 
Întinde-o! 

Aștepta cu tava în mână, sub privirea dezaprobatoare a 
fetei. 

— Mamă, spuse Nicholas, lasă-mă să le duc eu. 

Nu-i dădu voie, dar el se repezi la ușă și apucă cutia cu 
biscuiţi. Sudiștii îl priviră bănuitor. 

— Copilul ăsta e la fel de sigur ca noi, zise Adeline. Ar 
prefera mai degrabă să moară, decât să spună că v-a 
văzut. 

Și îi aruncă o privire amenințătoare fiului său. 

Câteva minute mai târziu, când o regăsi pe Augusta, era 
fericit de responsabilităţile lui. 

— Uraaa! strigă el. Sunt băgat în treaba asta până peste 
cap. 

— Nicholas, spuse Augusta, ar trebui să înveţi să te 
stăpânești. Știi că domnul Pink ne vorbește mereu de 
stăpânirea de sine. Ultima predică despre asta a fost. 

— N-are decât să se controleze pe el și să nu ne mai 
plictisească! spuse băiatul cu un aer detașat. 

Ernest apăru în capul scărilor. Cămașa de noapte îi 
ajungea până la pământ, iar gâtul îi era înconjurat de un 
pliseu scrobit. 

— Aţi face mai bine să urcați! strigă el. Domnul Madigan 
stă întins pe pat și cântă, iar pe jos e o sticlă! 

Nicholas și Gussie se năpustiră pe scară. 

Atmosfera de mister persista. Cu toate că Philip încerca 
să ducă o viață normală, era imposibil cu toate venirile și 
plecările astea secrete. Uneori regreta că se lăsase 
îmbarcat în această conspirație. Urma să-l coste prietenia a 
cel puţin doi dintre vecini, dacă se descopereau aceste 

60 


adunări clandestine. Adeline era veselă. Ar fi preferat un rol 
mai puțin pasiv. Chiar dacă ar fi putut, nu și-ar fi permis să 
tragă cu urechea la ușa salonului ca să descopere ce se 
punea la cale și nu putea crede că Philip nu era la curent. 

— De ce nu insiști? întrebă ea. Curtis Sinclair îți 
datorează adevărul. Ai dreptul să știi. 

— Sunt sigur de un singur lucru, afirmă Philip, că nu 
vreau să știu mai mult decât știu acum. 

— Dar ce știi? 

— Mi-am împrumutat casa pentru întâlnire, spuse el. Mai 
departe, nu mai știu. 

— Ești nebun, strigă ea. Eu nu vreau să fiu tratată ca 
atare și nici să mă mulţumesc să le car băuturi unora 
despre care n-o să aflu niciodată ce fac. 

— Întreab-o pe Lucy Sinclair, spuse el. Trebuie să fie la 
curent. 

— Am întrebat-o și mi-a spus că s-a jurat pe ce are mai 
scump să nu divulge nimic. 

— Și asta îţi dă un aer tragic, trase el concluzia. 


Cu capul descoperit, Adeline înainta pe drumeagul care 
mergea spre casa lui Wilmott. Ajunseseră în august. Vara își 
oferea soarele cel mai cald. Nori groși și albi apăreau de 
niciunde, etalându-și umbrele pe pământul înverzit. Uneori 
se înnegreau și cădea o aversă. Așa se întâmplase în acea 
dimineaţă, iar drumul de sub picioarele Adelinei era plin de 
noroi. Înainte de a apărea căsuţa lui Wilmott, drumul 
șerpuia de-a lungul izvorului. Apa avea culoarea gri a 
gâtului de porumbel, dar atunci când vântul gonea cu 
blândețe norii, strălucea, devenind de un albastru de 
genţiană. Într-unul din aceste momente, Adeline se opri la 
marginea apei pentru a-i admira culoarea. In timp ce 
privea, norii avansară neînduplecaţi, anunțând venirea 
toamnei. În apropiere se dezvoltaseră niște flori mari, ca o 
spumă. Adeline se gândi că-l va ruga pe Tite să-i culeagă 

61 


câteva. Într-un vas chinezesc mai înalt, pufurile acestea vor 
arăta nemaipomenit. 

Observă barca cu fund plat a lui Wilmott. Auzi ritmul lent 
al vâslelor și în acel moment îi văzu pe Tite cu Annabelle. 
Aceasta, aplecată peste marginea bărcii, își lăsa mâna să 
plutească prin apa limpede. „Ca o doamnă la plimbare”, 
gândi Adeline. 

Strigă: 

— V-am văzut pe amândoi! Ai grijă ce faci, Tite Sharrow! 

Tite ridică vâslele și din ele căzură picături strălucitoare 
în râu. Răspunse cu vocea lui mieroasă: 

— O duc pe Annabelle să facă o mică plimbare; n-a fost 
cu barca niciodată. 

— Stăpâna ta știe unde ești, Belle? întrebă din nou 
Adeline. 

Tânăra fată izbucni în râs: 

— O să-i spun, missis Whiteoak. Nu vă fie frică. O să-i 
spun. 

Adeline simțea umezeala  cuprinzându-i picioarele. 
Pantofii îi erau îmbibați de apă. Nu-i păsa; privirile ei 
curioase urmăreau bărcuța care înainta romantic printre 
malurile verzi și pâcloase. Ce era între metis și mulatră? 
Trebuie să-i anunţe pe Lucy Sinclair și pe James Wilmott 
asupra pericolului care o pândea pe Annabelle. Și cu ce 
îndrăzneală îi vorbise arătându-și dinţii albi! Fără îndoială, 
era o nerușinată! 

Adeline încă mai jubila în timp ce se îndrepta spre vila lui 
Wilmott. Îl vedea la masă, scriind. Părea senin și absorbit 
de ceea ce făcea. Il auzi râzând și ridicând capul. La 
vederea Adelinei, a bunei ei dispoziţii, sângele începu să-i 
circule mai repede. 

— Bună ziua, zise ea. 

Se ridică cu iuţeală: 

— Doamnă Whiteoak! exclamă. 

— Nu cumva mă cheamă Adeline, James? 

— Am încercat să nu-ţi spun și să nu mă mai gândesc la 

62 


tine astfel, zise el. 

— Cu toate astea, zise ea surâzând, eu nu mă simt 
vinovată când mă gândesc la tine ca la „James” sau dacă îţi 
spun pe nume. 

— E diferit. 

— De ce e diferit? 

— Eu nu aparțin nimănui. 

Ea reflectă puţin, apoi spuse: 

— Refuz să aparţin atât de total cuiva încât să nu-mi pot 
permite să-i spun unui prieten pe nume, mai ales cânde 
vorba de un nume atât de dulce și melodios ca James. 

Intră în cameră. 

— Dragă James, începu ea, scuză-mă că te întrerup din 
treabă. Ce carte e asta? 

— Obișnuiesc să copiez pasaje din ceea ce am citit, spuse 
el. Pagini care m-au interesat în mod deosebit. 

— E minunat! Pot să văd? 

Se aplecă asupra paginii. 

Wilmott încerca să nu-i privească gâtul alb-lăptos; nici un 
bărbat n-ar fi putut să-l admire fără să-și dorească să-l 
atingă. 

Adeline citi: „Cea mai intimă parte a vieţii unui bărbat, 
trebuie să repetăm, se găsește în zona inconştientului.” 

— Thomas Carlyle, preciză Wilmott. 

Adeline ridică capul și îi aruncă o privire admirativă. 

— Cât ești de inteligent! suspină ea. 

— Sunteţi de acord cu Carlyle? întrebă Wilmott. 

— Mă depășește. 

Vorbise cu un aer umil. 

— Dar dacă ești de acord, tu, James, voi fi și eu. 

Scoase un sunet ironic. 

— Asta e ceva nou pentru mine, spuse el. 

Încrucișându-și braţele pe piept, Adeline continuă cu un 
aer conspirativ. 

— Lucrurile avansează, James. Planurile noastre vor avea 
rezultate excepţionale. 

63 


Wilmott închise ușa spre bucătărie. 

— Nu-ţi face griji din cauza lui Tite, râse Adeline. Se 
plimbă pe râu cu Annabelle. 

— Tânăra asta are o influenţă bună asupra lui. Era destul 
de cinic și de superficial, iar acum studiază Scriptura. Mi-a 
spus că atunci când sunt împreună, vorbesc doar despre 
religie. Cred că e în căutarea propriului eu. 

— Ești atât de credul, dragul meu James! 

— Credul? 

Părea vexat. 

— Mă gândesc că e un lucru bun că sunt aici pentru a te 
proteja. 

Dădu o raită prin cameră, gândindu-se la planurile despre 
care vorbise. Era foarte măgulită pentru că Sincilairii îi 
încredințaseră totul. 

— Cât despre protecţie, spuse Wilmott, cred că mai 
degrabă dumneata ai nevoie de protecţie. 

— Oh! Mă distrez nemaipomenit, zise ea cu veselie. 
Tremur de plăcere. James, nu te-ai lăsat niciodată pradă 
sentimentelor? 

— Nu cred. 

— Mi-ar plăcea totuși să văd așa ceva. 

— Adeline, spuse el aproape bruscând-o, nu mă tenta. 

Se îndreptă spre ușa deschisă și privi peisajul liniștii. 
Văzu doi bărbaţi care veneau dinspre drum. Erau înalţi, 
slabi, energici și întrebară brusc: 

— Unde ne aflăm, domnule? Ne-am rătăcit. 

Wilmott le indică drumul spre satul vecin, dar ei 
întârziau... parcă cu curiozitate. 

— Incă unii dintre prietenii dumitale din Sud, îi spuse 
Wilmott Adelinei. 

— Nu sunt prietenii mei. După accent sunt yankei. Au 
venit să ne spioneze. Trebuie să-l anunţ pe domnul Sinclair. 
O să le pun eu niște întrebări. 

Dar când ieși, bărbaţii dispăruseră. Totuși Wilmott era 
neliniștit. O conduse pe Adeline o parte din drum. Neron, 

64 


care vagabonda pe malurile râului, nu-i remarcase pe cei 
doi bărbați. 
— Ce câine de pază, caraghios spuse Adeline cu dispreț. 


65 


CAPITOLUL VIII 


ÎN SUSUL RÂULUI 


Barca era veche, cu fundul plat și gata să se scufunde. 
Cu toate astea, Annabelle, așezată în partea din spate, cu 
mâna de culoarea cafelei cu lapte și palma de culoare roz în 
apă, găsea minunată alunecarea în susul râului, în timp ce 
Tite manevra vâslele. Strapazanele erau ruginite și 
scârțăiau în tăcerea dimineţii. Pentru Annabelle, Tite era o 
fiinţă fantastică, aproape supranaturală. li povestise cum 
strămoșii lui indieni stăpâniseră ţara înainte de cucerirea ei 
de către francezi. Avea în el și sângele rasei victorioase. Era 
liber ca aerul, în timp ce ea și ai ei erau sclavi aduși cu forța 
din Africa. 

Nu o deranjase niciodată că e sclavă, simțindu-se fericită 
și în siguranţă. Sperase că va veni ziua când Sinclairii se vor 
întoarce în Sud, luând-o cu ei împreună cu Cindy și Jerry. Işi 
amintea  plantaţia, așa cum o cunoscuse odinioară, 
neputând să și-o imagineze ruinată. Mai știa că și Jerry 
dorea revenirea la zilele de altădată și că gândea să se 
însoare atunci cu ea. Toate visele liniștite pe care le 
avusese luaseră sfârșit o dată cu dragostea pe care începea 
să o simtă pentru Tite. 

Cindy o prevenise: 

— Ai grijă, Belle. Nu te încrede în indianul ăsta. Are o 
privire vicleană și un zâmbet fals. Buzele sunt prea subțiri. 
Ar trebui mai degrabă să muște, decât să sărute. 

Dar Cindy nu văzuse niciodată curbura plăcută a gurii lui 
Tite atunci când, lăsând vâăslele, admira faţa dulce și corpul 


66 


atrăgător al Annabellei. În plus, interesul Bellei era 
îndreptat în special asupra problemelor spirituale. 

— Îl iubești pe Bunul Dumnezeu, Tite? 

— ÎI iubesc, spunea el, dar nu atât de mult ca pe tine... 

Asta o tulbura și Annabelle știa că ar trebui să fie profund 
șocată. Cu toate astea, nu era. Din contră, trupul îi era 
străbătut de un plăcut fior. Nu-și putu reține un surâs de 
fericire. 

— Ești într-adevăr foarte șmecher, Tite, spuse ea. 

— Trebuie să mă înveţi să fiu mai bun, Belle. 

Și ea se vedea împreună cu el ca soţ și soţie, într-o 
cabană, situată poate chiar pe malurile acestui râu. Cu 
siguranţă că-l va ajuta să fie mai bun, iar el, la rândul lui, o 
va învăța ce este dragostea, fără însă să-l uite pe Bunul 
Dumnezeu. 

Ajunseră într-un mic luminiș unde cineva avusese în mod 
cert intenţia să construiască o casă. Peste tot zăceau 
trunchiuri de copaci, acoperite acum de bălării. Fură uimiţi 
să vadă doi bărbați așezați pe unul din trunchiuri, studiind o 
hartă întinsă pe genunchi. 

— l-am mai întâlnit pe ăștia doi, spuse Tite. Puneau o 
mulţime de întrebări prin sat. 

— Unde vor să meargă? 

— Nu știu nimic, dar probabil că sunt prietenii domnului 
Sinclair al tău. 

— Nu seamănă cu prietenii stăpânului. 

— Tu n-ai stăpân, Belle, ești o femeie liberă. 

— Și nici nu sunt neagră, adăugă ea. 

— Ești la fel de albă, ba chiar mai albă, decât mine, Belle. 

Încetă să mai vâslească și, aplecându-se, puse mâna pe 
genunchii fetei. 

— Pune-ţi mâna lângă a mea și vezi diferenţa. 

Atingerea mâinii lui Tite îi dădea impresia că prin ea 
curge foc. Își puse totuși mâna lângă cea a băiatului. 

— Hei! Voi din barcă! 

Tite se întoarse cu demnitate. 

67 


— Cu mine vorbiţi, domnule? 

— Chiar cu tine. 

Bărbatul se ridică și se apropie de mal. 

— Ştii unde locuiește cineva pe nume Sinclair? 

— A stat la niște prieteni de aici, răspunse Tite. Poate a și 
plecat, habar n-am. 

— Are sclavi. 

Bărbatul vorbea cu dispreţ. 

— A adus chiar și cu ei. Nu cumva sunteți chiar voi? 

— De ce nu? răspunse Tite. 

— Ei! Dar acum sunteţi liberi. Știaţi? 

— Vă mulțumesc că ne-aţi anunţat, zise Tite. 

Annabelle râdea pe înfundate. 

— Glumiţi? întrebă bărbatul. 

— Acest tânăr nu e sclav, îl lămuri Annabelle. E indian. 

Bărbatul făcu o strâmbătură: 

— N-am văzut niciodată un indian îndrăgostit de o 
mulatră! 

Annabelle strigă cu îndrăzneală: 

— M-am prins! Sunteţi yankeu! 

— Chiar așa și tovarășul meu la fel. Ne-am refugiat din 
Nord. Nu vrem să ne batem și nu vrem să ne înrolăm în 
armată. Sunt o mulţime ca noi în Canada. Credeţi că 
domnul Sinclair ne-ar putea ajuta să găsim de lucru? 

— Deci nu sunteți împotriva Sudului? 

Annabelle privea figura necunoscutului cu atenţie. 

— Cum aș putea lupta împotriva fraţilor mei? Din contră, 
sunt pentru pace și prosperitate. 

Se apropie și celălalt străin. 

— Ne puteţi spune unde locuiește domnul Sinclair? Nu 
vrem să-l plictisim, doar să-i cerem un sfat. 

— Locuiește într-o casă care se cheamă Jalna, îi anunţă 
Annabelle cu mândrie. E cea mai frumoasă proprietate din 
împrejurimi, dar nu la fel de frumoasă ca plantațiile noastre. 

— Și unde se află casa asta? întrebă bărbatul, pe care 
doar asta îl interesa. 

68 


Tânăra le arătă drumul, iar cei doi se îndepărtară 
multumind vag. 

— N-ar fi trebuit să le spui, Belle, zise Tite. Nu-mi plac 
mutrele lor. 

— Dar dacă nu se bat, răspunse ea, și dacă sunt niște 
bieți refugiați... 

— Au mai degrabă figuri de asasini, zise Tite. 

Aduse barca la mal, o legă de un pom și sări din ea. 

— Trebuie să știu unde se duc. Așteaptă-mă aici. 

— Ai grijă, îi strigă ea. 

Avea faţă de Tite un puternic sentiment de proprietate şi- 
i privi silueta suplă ce o făcea să se gândească la un înger 
negru, dispărând în tufișuri. Ignorând teama, păsările 
acvatice treceau pe lângă ea. Pe deasupra fetei, zbură un 
bâtlan albastru, ce părea să-și fi luat culoarea din cea a 
cerului. Îi văzu picioarele strânse sub el, ca și cum ar fi vrut 
să nu le folosească niciodată, zburând astfel până la 
sfârșitul lumii. Oh! Dacă ar putea să trăiască toată viaţa 
împreună la marginea acestei ape, iubindu-se și slăvindu-l 
pe Dumnezeu! Le-ar ajunge o căsuţă de lemn cu o singură 
cameră. larna viitoare căderea zăpezii n-ar mai 
înspăimânta-o; s-ar simţi în siguranţă cu el. Nu-i vorbise 
încă despre căsătorie, dar probabil că o va face curând. Era 
absolut sigură. Nu se gândea la perioada mai îndepărtată, 
când își va da examenele și va deveni avocat; nu credea 
într-un asemenea viitor. O depășea. Niciodată un negru n-ar 
putea fi atât de abil, n-ar putea avea reflexe atât de rapide. 

Tite se întorcea grăbit spre ea. 

— Au plecat, dar nu în direcția Jalnei, zise el. Sunt sigur 
că sunt spioni yankei. 

— Oh! Mi-ar fi fost frică dacă nu erai aici, spuse 
Annabelle. 

— Ei și? Dar Bunul Dumnezeu? Nu te-ar fi protejat? 

— E ocupat cu războiul ăsta. N-are timp de o biată fată ca 
mine. 

Tite îi aruncă o privire tandră. 

69 


— Nu fi îngrijorată, Annabelle, o să mă ocup eu de tine. 

Și sări în barcă. 

— Pentru cât timp? întrebă ea cu candoare. 

— Atâta timp cât ai să mă vrei. 

Annabelle suspină, plină de bucurie. 

— Te iubesc, Tite, spuse ea, lăsându-și din nou mâna să-i 
alunece prin apă, în timp ce barca își relua mișcarea. 

Malul era albastru din cauza florilor de genţiană și ochiul 
boului. În aceste locuri ascunse, drobiţele creșteau imense. 
Annabelle avu nevoie de asigurările lui Tite pentru a se 
aventura în această junglă înflorită. Puțin mai departe se 
așezară pe iarbă, iar Tite îi cuprinse talia cu mâna. |și ridică 
privirea spre faţa lui sumbră. 

— Nu te teme, murmură el. 

O lipea de el cu o mână nervoasă. 

Se auzi vocea unui copil. 

— V-am văzut! strigă Ernest. 

Hoinărea prin brusă* împreună cu fraţii mai mari. 

— Faceţi un picnic? întrebă Nicholas. 

— Nu încă, spuse Tite. 

Nicholas o privea supărat pe Annabelle. 

— E nevoie de tine acasă. Cindy are un copil. 

Annabelle sări în picioare. 

— Și eu nu sunt acolo s-o ajut! spuse ea. Oh! Doamne! 
Există doctor? Există vreo moașă? 

— Este și mama, spuse Nicholas. Servitorii noștri erau 
foarte speriaţi. 

Fața lui frumoasă de băieţel era roșie de surescitare. 

— Te-au trimis să mă cauţi? 

— Nu, mi-au spus doar să-l iau pe Ernest la plimbare. El 
nu înțelege încă lucrurile astea. 

— Să înțeleg, pe dracu’! spuse Ernest. 

Era atât de enervat încât se învârtea în cerc. 

— Știţi scurtătura spre Jalna? îl întrebă Tite pe Nicholas. 


3 formaţie vegetală din regiunea de stepă, în care predomină arbuștii. 
70 


— Da. Hai repede, Annabelle, arată cât poţi fugi de 
repede. 

O luase la fugă pe drum, urmat de mulatra ușurică. 

— Acest copil a fost născut într-o ţară liberă, spuse Tite. 
Ce culoare are? 

— Negru ca asul de pică, spuse Ernest. 

— Vin cu Ernest după voi, spuse Augusta. 

Cu toate că fugise, avea o paloare mai pronunţată decât 
de obicei. Işi apucă cu fermitate fratele de mână. Sub 
picioarele lor, mușchiul umed era elastic. De-a curmezișul 
drumului invadat de zadă și copaci stufoși, se opri un șarpe, 
doar cât să-și împrăștie veninul spre copii. 

— Dacă ar fi fost Nicholas aici, spuse Ernest, l-ar fi 
omorât. 

— Vai, spuse Gussie, dar noi trebuie să iubim toate 
creaturile Bunului Dumnezeu. 

— Gussie, îl iubești pe bebelușul lui Cindy? 

— Încă nu știu. 

— De unde știa Nicholas că e negru? 

— Probabil că i-a spus mama. 

— Spune-mi, Gussie, cum se nasc copiii? Durează mult 
sau vin repede, vâjjj... dintr-o lovitură? 

Işi acompanie cuvintele de un gest amplu. 

Augusta îl ţinea strâns de mâna stângă. li spuse: 

— Ești prea mic ca să te gândești la asemenea lucruri. 

— Dar când o să fiu de vârsta ta? 

— Oh! chiar și mai târziu. Fă un efort. 

— Încerc deja să fiu curajos, spuse Ernest, aruncând o 
privire neliniștită spre pământul umed. 

— Nu întotdeauna reușești să fii curajos, dar trebuie să fii 
mereu cuminte. 

— Când ești cuminte primești o răsplată? 

— Așa ni s-a promis. 

— Cindy e cuminte sau nu? 

— Nu știu. 

— Atunci, probabil că nu știi nici dacă bebelușul ei e o 

71 


recompensă sau o pedeapsă? 

— Cum vrei să știu ce fel de viaţă a dus? 

Ajunseră într-un loc descoperit, care ducea spre Jalna. 
Augusta îi dădu drumul la mână și Ernest o rupse la fugă 
înainte. Annabelle nu se vedea nicăieri, dar Nicholas și 
Lucius Madigan le ieșiră înainte. 

Preceptorul spuse: 

— Îl cunoașteţi pe noul venit? 

— Cât de negru e ca asul de pică? întrebă Ernest. 

— N-am simţul culorilor, răspunse Madigan. 

— De asta purtaţi o cravată atât de verde? se informă 
Ernest. 

Madigan, încântat, își bătu ușor cravata cu palma. 

— O port, spuse el, în amintirea bătrânei Irlande dragi. 
Slavă Domnului, asta-i singura mea amintire. 

— Domnule Madigan, reluă Ernest, îmi puteţi spune cât 
timp durează ca să te naști? 

Augusta o luă la fugă. 

— Părinţii mei erau căsătoriţi de zece ani când m-am 
născut, explică Madigan. Deci, pot afirma că mi-au trebuit 
zece ani ca să vin pe lume. Dar în zilele noastre, lucrurile 
merg mai repede. 

Nicholas îi privea cu interes pe cei trei bărbaţi care 
veneau pe aleea mărginită de brazii plantați de căpitanul 
Whiteoak, care începeau să devină impozanţi. 

Unul dintre ei strigă: 

— Aici locuiește un oarecare Elibu Busby? 

— Nu, răspunse Nicholas, dar vă arăt drumul. 

— De ce vreţi să-l vedeţi, se interesă Ernest care voia să 
știe întotdeauna totul. 

— Vrem să cumpărăm un teren unde să ne putem 
instala, răspunse unul dintre bărbați. 

Nicholas merse până la portal, ca să le arate drumul. 

— Mincinoșii, exclamă Madigan privindu-i de sus pe 
bărbaţi. Sunt spioni. 

Ernest jubila: 

72 


— Ca în poveștile din cărți, spuse el și o luă la fugă în 
direcţia în care plecaseră aceștia. 

Lucius Madigan o văzu pe Lucy Sinclair coborând treptele 
peronului. Mersul ei lent și grațios îl umplu de dorinţa de a-i 
fi de folos. Și totuși, ea își întoarse faţa de la el. Se temea 
să nu-i menţioneze incidentul rușinos al noii nașteri. Se 
simțea umilită și se îndreptase înnebunită spre cabana 
micuță de lemn, ascunsă printre copaci. Era un chioșc 
construit pentru vară, care acum servea drept refugiu 
păsărilor. Aici își făceau cuiburile și își creșteau puii. 

Adeline era aceea care, cu personalitatea ei puternică, 
moșise copilul, îl ţinuse de picioare și-l plesnise peste fund 
până când dăduse primul țipăt. Il primise cu un râs 
batjocoritor pe doctorul Ramsey, care venise prea târziu. 

— O să mă angajez ca moașă, declarase ea. O să aduc 
copiii pe lume mai repede ca dumneata. Asta mi-a luat doar 
zece minute. 

Doctorul examină copilul cu seriozitate. 

— Ei bine! are un negru frumos. Cindy știe cine e tatăl? 

— Puritanule drag, ameninţă Adeline, Cindy este o femeie 
onestă. Are un bărbat și trei copii în Sud. Toţi stau 
împreună cu mama ei. 

— Ar trebui să-i fie rușine că i-a părăsit, spuse doctorul. 

— Oh! li este foarte devotată stăpânei ei. E minunat să ai 
pe cineva atât de devotat. 

— Ce-a făcut să merite atâta devotament? 

— Bieţii de noi, dacă n-am primi decât ceea ce merităm! 
spuse Adeline. 

Lucy Sinclair îi aruncă preceptorului o privire timidă, 
aproape imploratoare. 

— Am băut cupa umilinţei până la fund, împreună cu 
soțul meu. Ceea ce s-a întâmplat astăzi e culmea. 

Restul de puritanism care mai rămăsese în Madigan fu 
măturat de francheţe. Se grăbi să spună: 

— Dar, dragă doamnă, n-a fost deloc, dar deloc greșeala 
ei. 

73 


— De fapt e adevărat, admise ea. 

Madigan se aplecă și culese un trandafir deschis la 
culoare, ce crescuse lângă prispă. 

— lată ultimul trandafir al verii, spuse cu voce poetică, 
dar înţepându-se cu un spin fu obligat să-și ducă degetul la 
gură. 

Lucy simţi parfumul delicat. 

— Ultimul trandafir! exclamă ea. Oh! dacă v-aţi putea 
închipui cât mă tem de iarna de aici. E teribilă, nu-i așa? 

Deschise larg ochii mari și-l privi pe Lucius. 

— Ca să vă spun adevărul, răspunse el cu prudență, n-am 
trăit aici decât o singură iarnă și trebuie să mărturisesc că 
am găsit-o mai puţin teribilă decât cețurile îngheţate ale 
Irlandei. Și apoi, căpitanul Whiteoak are grijă să fie în 
permanenţă casa încălzită cum trebuie. Se face foc în toate 
camerele principale. 

— Dacă ne reușesc planurile, spuse ea candid, ne vom 
întoarce acasă mai devreme decât am crezut. 

— Voi fi fericit pentru dumneavoastră, zise el, dar pentru 
mine... pentru mine ziua plecării va fi o zi tristă. 

— E într-adevăr foarte amabil să gândiţi astfel, domnule 
Madigan, dar mă tem că, dacă ne vom întoarce vreodată, 
vom găsi numai doliu și griji. 

— Cât despre planurile dumneavoastră, reluă el, cu 
dorinţa de a-i fi de folos, mă apucă tremuratul când văd 
atâţia oameni străini bântuind pe aici. 

În candoarea ei, uită de orice urmă de discreţie și spuse 
încet: 

— Nu vă temeţi de acești oameni. Sunt sudiști care vin 
să-l vadă pe soţul meu... pentru niște lucruri importante. Vă 
rog să mă înţelegetți: ţin să-l consulte în legătură cu marile 
noastre planuri. Sunteţi de partea noastră, nu-i așa? 

— Cu trup și suflet, doamnă Sinclair. Dar, ca să vă 
mărturisesc tot, mai sunt și alți oameni în afară de ai 
dumneavoastră care dau târcoale pe aici. Spioni yankei. Au 
venit aici să se intereseze unde locuiește Busby. 

74 


Emoţionată, cu mâinile tremurând, lăsă să-i scape 
trandafirul. Madigan îl ridică și-l mirosi. 

— Dacă v-aș cunoaște cât de cât planurile, mi-ar fi mai 
ușor să-i îndepărtez. 

— Ce ar spune soţul meu? 

— Știe sigur că sunt un prieten devotat și că se poate 
conta pe mine. 

Obrajii lui Lucy se îmbujorară. Nu-și putea ascunde 


admiraţia faţă de întreprinzătorii sudiști. Îi povesti cu 
volubilitate că o sută dintre ei trăiau în această provincie 
îmbrăcaţi civil, la ordinele președintelui confederat, 


încercând să producă cât mai multe pagube yankeilor. 

— Vor face raiduri, explică ea, le vor incendia clădirile. 
Dumneata, care ești irlandez și spui că ești de partea 
noastră, ai vrea să participi la toate astea? 

— Dragă doamnă Sinclair, începu Madigan, fiind incapabil 
să-și exprime sentimentele pe care i le inspira. 

Întinse tremurând mâna și o puse pe umărul tinerei 
femei. 

— Aș face tot posibilul, dar mai mult decât să vă previn 
asupra pericolelor, nu văd ce pot face. 

Era sufocat de parfumul pe care îl degaja rochia ei 
elegantă, atât de puţin potrivită în această țară nordică. 
Deveni conștientă de puterea pe care o avea asupra lui și-i 
aruncă cel mai cuceritor surâs de care era capabilă. 

— Din clipa în care v-am auzit cântând, spuse ea, am 
înţeles ce diferit sunteți de cei de aici. Irlanda trebuie să fie 
o ţară foarte romantică. 

— Întocmai, afirmă el înfocat, uitând pentru moment cât 
a fost de mulțumit s-o părăsească. 

Din casă apăru o siluetă ce se îndrepta spre ei cu pași 
șovăielnici. | se vedea clar spatele cocoșat. 

— Bună ziua, îi spuse Curtis Sinclair cu răceală 
preceptorului; apoi se adresă soţiei sale: aș vrea să-ţi spun 
ceva între patru ochi, draga mea. 

Madigan se îndepărtă încruntând sprâncenele. Se simţea 

75 


neputincios și insultat. Ar fi vrut să bea și să uite 
sentimentul de inferioritate pe care i-l dădea întotdeauna 
acest bărbat diform. 

Sinclair îi declară soţiei sale cu ardoare: 

— Nu vreau să te văd flirtând cu acest Madigan. Ar trebui 
să te gândești și singură. Dar se pare că ai rămas la fel de 
frivolă ca înainte, cu toate nenorocirile prin care am trecut. 

— Ce greșit mă judeci. Curtis! exclamă ea. Hai să 
mergem într-un loc mai liniștit și-ţi voi spune despre ce 
vorbeam eu domnul Madigan. 

Se îndreptară spre câmpul din spatele casei. Rufele erau 
puse la uscat, pe frânghii: feţele de masă și cearșafurile de 
olandă albă fâlfâiau în vânticelul de august. Sparanghelul 
din grădina de legume semăna cu o pădure din pene 
ușoare, în care lăcustele se adunau să cânte. Bostanii prea 
copţi plesneau; roşiile erau imense, iar unele cădeau 
desfăcându-se, spre marea bucurie a găinilor. 

In spatele acestei grădini și înainte de livada cu ramurile 
copacilor susţinute de araci ca să nu se rupă sub greutatea 
fructelor, se afla un teren gol. In acest spaţiu, creșteau 
câţiva pruni și peri. Prin frunze li se vedeau fructele de aur 
și purpură. 

— E destul de discret aici? întrebă Curtis Sinclair, 
aruncându-i o privire ce nu prea invita la confidențe. 

— Ce încântare! exclamă ea. Ce greu e să te gândești că 
în câteva luni va veni iarna. Mi-e atât de frică. 

Tremură la acest gând. 

— N-o să mai fii aici, zise el sec. Ce voiai să-mi spui în 
legătură cu irlandezul? 

— Nu-l disprețui, spuse ea. E un intelectual, nu e deloc un 
tip banal. 

— Cred - Curtis Sinclair vorbea intenţionat sever - că nu 
ești atât de nebună încât să te încrezi în el! Ar fi periculos. 

— Oh! nu, spuse ea cu dulceaţă. Dimpotrivă, el mi-a adus 
la cunoștință niște lucruri extrem de îngrijorătoare. Mi-a 
spus că există spioni prin împrejurimi. 

76 


— Și cum dracu' știe asta? | s-a explicat că bărbaţii care 
vin să mă vadă sunt dintre cei care nu vor să se 
încorporeze. Sper că nu flirtezi cu el? 

Ea începu să plângă: _ 

— Nu, nu, n-am nici un sentiment față de el. In plus, de 
câte ori ne întâlnim, copiii sunt prezenţi. 

— Acum un moment nu erau. 

— Oh! de ce ești atât de aspru? Totul merge bine, totuși. 

Vorbi mai blând, sprijinindu-și mâna frumoasă de braţul 
ei: 

— Totul merge foarte bine, spuse el, dar sunt și multe 
care mă irită. De exemplu, nebunia asta a lui Cindy... 

De data asta, lacrimile lui Lucy se transformară în râs. 

— Să ai un copil! Numești asta o nebunie! Oh! cât ești de 
caraghios, dragul meu! 

ÎI bătu ușor pe mâna pusă pe braţul ei. Diamantele ce-i 
ornau inelele străluciră în soare. 

El se îmbună: 

— De ce crede acest Madigan că a văzut spioni? o întrebă 
mai liniștit. 

— Nişte necunoscuți i-au pus întrebări; afirmă că sunt 
yankei. 

— Ce fel de întrebări? 

— Doreau să știe unde locuiește Busby. Nicholas i-a 
însoţit ca să le arate drumul. 

— Au venit prea târziu. 

Curtis zâmbi mulțumit. 

— Totul e aranjat. Să nu te miri de nimic, chiar dacă plec 
fără să te previn. 

Asta o înspăimântă pe Lucy. 

— Oh! nu, nu pleca, nu pleca! strigă ea. Ar fi prea 
îngrozitor să-mi închipui că ești în pericol. 

— Am dreptul să fiu în pericol la fel ca oricare alt bărbat, 
replică el. 

— Știu, spuse ca repede, temându-se să nu-și închipuie 
că face aluzie la defectul lui fizic, dar pericolele prin care 

77 


trec alţii nu mă privesc. 

Se întoarseră spre casă. Le ajungeau la urechi strigătele 
nou-născutului și vocile negrilor care sporovăiau surescitaţi. 

— Drăcoaica asta de Cindy, spuse Curtis din nou. De ce 
n-a născut într-una din cabanele muncitorilor, în loc să facă 
asta în casă? Ce umilitor pentru mine ca doamna Whiteoak 
să fie obligată să-mi moșească una dintre sclave. 

— E minunată! exclamă soţia sa. Nimic nu o sperie. E așa 
mândră de negrișorul ăsta, de parcă l-ar fi născut ea! 

— Probabil că tatăl e vreun soldat yankeu. 

— Cum poţi spune așa ceva despre Cindy! Îi e 
credincioasă negrului ei de bărbat! 

— Sunt multe femei lipsite de scrupule! 

Suspină profund. 

— De altfel, n-are importanță; important e că voi fi 
obligat să lipsesc câtăva vreme. 

Ea își duse mâna la inimă. 

— Sper că nu riști nimic? șopti. 

— Cred că nu. Am aproape o sută cincizeci de oameni 
solizi adunaţi la frontieră. Vrem să-i atacăm pe yankei, să le 
incendiem proprietățile... Avem mulţi simpatizanți la 
Chicago. Vom merge în tabăra „Douglas”. Mai mult de cinci 
mii de soldaţi sudiști sunt prizonieri. Când vor fi liberi, vor 
merge asupra Springfield-ului, în Illinois, să salveze șapte 
sute de mii de confederați. Lucy, dacă asta reușește, s-ar 
putea să ne salvăm ţara. 

Ochii îi străluceau de emoție. 

_ Lucy tremura. Se sprijini de trunchiul unui mesteacăn. 
Incepuse să cadă o ploaie fină. O ceaţă densă ascundea 
peisajul de august. Porumbeii de pe acoperiș nu se mai 
vedeau, auzindu-li-se doar gânguritul ce părea a fi glasul 
ceții. 

— Ai grijă să nu scoţi nici o vorbă despre asta, Lucy, 
adăugă Curtis. De discreţia ta poate depinde viaţa mea. 

— Aș prefera să mor decât să scot o vorbă, dar... spionii 
ăștia mă umplu de groază. 

78 


— Au venit prea târziu ca să ne mai poată împiedica să 
acționăm. Planurile noastre sunt bine puse la punct. 


79 


CAPITOLUL IX 


COMPLOTURI ȘI CONTRA-COMPLOTURI 


Însoţit de cei trei yankei, Nicholas merse până la casa lui 
Busby. Familiile Whiteoak, Vaughan și Lacey veniseră să se 
stabilească în Ontario direct din Anglia. În schimb, familia 
Busby sau, mai bine zis, bunicul lui Elibu a primit o 
concesiune în această ţară încă sălbatică, atunci când, 
după revoluția americană fidel Imperiului Unit, și-a părăsit 
proprietatea din Pennsylvania. În ultimii optzeci de ani, 
viaţa se schimbase foarte mult. Au fost amenajate drumuri 
care legau statele între ele, s-a construit o cale ferată care 
stabilea comunicarea cu orașele. Nu mai duceau o 
existenţă de pionieri. Toate câmpurile fuseseră cultivate și 
fermierii aveau o viață prosperă. 

Elibu Busby crescuse o familie numeroasă, care-i știa de 
frică, considerându-l totodată fără egal pe lume. Toţi 
păstrau o fidelitate totală reginei, la care se adăuga un 
oarecare dispreţ pentru obiceiurile englezilor. Cu toate că-i 
simpatizau pe cei din familia Whiteoak, aveau uneori 
impresia că-și dau aere de superioritate, întreţineau o 
ranchiună veche față de americani, exagerând importanţa 
proprietăţii pe care o abandonaseră în Pennsylvania în 
urmă cu două generații. Îndrăgostiţi de libertate, 
considerau sclavia ca pe ceva îngrozitor, fiind cu trup și 
suflet de partea Nordului împotriva stăpânilor de sclavi din 
Sud. 

Ferma lor înstărită se afla la patru mile de Jalna. Nicholas 
le arătă drumul răspunzând circumspect la întrebările 


80 


spionilor. Nu se îndoia că sunt spioni și se simţea în centrul 
unei acţiuni clandestine. 

Găsiră familia Busby la masă. Conform vechiului obicei, 
străinii fură poftiţi să se așeze la masă, dar Nicholas, care 
întotdeauna fusese binevenit, spuse că se întoarce acasă. 
Cu toate astea, se mai învârti pe afară, așteptând nici el nu 
știa ce. Imaginaţia lui de copil se aprinsese la gândul 
conflictului de la frontieră. Ce mult i-ar fi plăcut să joace un 
rol periculos în această afacere! Se mulțumi să culeagă 
merele mici și verzi căzute pe jos și să le arunce cu forţă în 
acoperișul casei. 

Amelia Busby veni la el. 

— Nu mai face asta, spuse ea. Ai putea să spargi un 
geam și ţi-ar arăta el tata. 

ÎI privea totuși pe Nicholas cu prietenie și adăugă după 
un moment: 

— V-a părăsit domnul Madigan? 

— De ce crezi asta? 

— A! Nu știu. 

— Te gândești probabil la faptul că nu e niciodată 
mulțumit, spuse băiatul, dar n-o să plece. Va sta la Jalna 
până când plecăm noi la o școală. 

Amelia nu se putu împiedica să întrebe: 

— Vorbește vreodată despre mine? 

Nicholas răspunse doar: 

— Ar fi trebuit să spun „până când vom pleca la școală”. 

— E sever cu gramatica? 

— Teribil! 

Cu toate că-l considera pe Nicholas foarte preţios, Amelia 
îl suporta pentru că voia să afle mai multe despre domnul 
Madigan. 

Astfel că repetă: 

— Vorbește despre mine? 

— Niciodată, afirmă Nicholas. 

Mai aruncă un măr verde spre partea superioară a 
zidului. 

81 


— Ascultă, reluă Amelia. Vrei să-i duci un mesaj din 
partea mea? 

— Sunt de acord, dar să fie scurt, pentru că am o 
memorie proastă. 

— Spune-i, vorbea lent iar fața i se îmbujorase, spune-i că 
sunt dezolată că l-am ofensat. 

Nicholas o privi în ochi. Împotriva dorinţei lui, era 
interesat. 

— N-ai putea să-mi spui cine sunt bărbaţii ăştia 
caraghioși care s-au instalat în bucătăria voastră ca la ei 
acasă? întrebă el. 

— Chiar nu știu nimic, spuse ea cu sinceritate, decât că 
sunt yankei. 

— Doar atât, spuse el, și e destul să mă enervez. 

— Dar tu ești pentru sclavie? 

— Oh! Negrilor le place să fie sclavi. Domnul Madigan 
spune că, într-un fel sau altul, toţi suntem sclavi... 

— Ce băiat inteligent ești, Nicholas! 

Era de acord cu ea. Întorcându-se acasă, își aminti de 
această conversație și găsi că se descurcase bine. 

Il descoperi pe Lucius Madigan în micul chioșc de vară. 

li dădea o lecție de geografie lui Ernest, ajutându-se de 
un glob pământesc. 

— Această mică insulă e Irlanda, îi spunea el, arătând cu 
degetul lui osos. 

Ernest se aplecă până ce nasul îi atinse globul. 

— De ce-i așa de mică Irlanda? 

— Din cauza opresiunii Angliei, spuse Madigan. 

— Țara noastră e foarte mare, zise cu mândrie Ernest. 

— De aici i se trage nenorocirea, răspunse prompt 
Madigan. E o groapă imensă de pământ îngheţat. 

— Deocamdată, remarcă Nicholas, transpirat ca un cal. 

— In câţiva ani, spuse Madigan sumbru, ţara asta va fi 
invadată de americani. 

— Noi avem Polul Nord, strigă Ernest. Americanii nu ni-l 
pot lua. 

82 


— Să așteptăm și vom vedea, trase concluzia Madigan. 

Nicholas interveni: 

— N-o să ghiciţi niciodată, domnule, cu cine am 
pălăvrăgit... și am vorbit despre dumneavoastră! 

— Amelia Busby? întrebă Madigan. 

— Exact! Și știți ce mi-a spus? 

— Că mă iubește! exclamă preceptorul, cu un aer cam 
trufaș. 

— Nu chiar. Dar e dezolată că v-a rănit. 

— Nici o femeie nu mă poate răni. 

— Nici chiar doamna Sinclair? 

Surâsul copilului nu era chiar inocent. 

— Pentru această impertinenţă, declară Madigan, o să-mi 
scrii cincizeci de rânduri. O să continui de unde te-ai oprit 
ultima oară. 

— Pot să-i dau cadoul lui Gussie mai întâi? 

— Cadoul? 

— Știţi bine că e ziua ei. Am un pui de porumbel pentru 
ea. E trist să fii pedepsit când e o sărbătoare în familie. 

— O să mă fac că nu observ de data asta, reluă Madigan, 
dar încearcă ca pe viitor să-ţi ţii insolenţele pentru tine. 

— Ce-s alea insolente? întrebă Ernest. 

— Impertinenţe. Încearcă să nu fii nici tu impertinent. 

— Impertinent, pe dracu’! spuse Ernest și fugi după 
fratele său. 

O descoperiră pe Augusta pe mica plajă cu mesteceni 
aurii. Era îmbrăcată toată în alb în cinstea aniversării. 
Mângâia cu bucurie medalionul mic de aur care-i atârna la 
gât. Nu visase că va avea vreodată ceva atât de preţios. 
Mama ei i-l dăduse de dimineaţă, iar tatăl îi ridicase părul 
greu și i-l prinsese la spate. Pe una din feţele pandantivului, 
sub un geam, se împleteau două șuviţe de păr: blondă - a 
lui Philip și roșie - a Adelinei. Când Augusta le împărtăși 
secretul, băieţii admirară cu respect bijuteria. 

— Şi vedeţi, le zise ea, nu sunt șuviţe de păr decât pe o 
parte; pe partea cealaltă, le voi pune pe ale voastre și pe 

83 


ale bebelușului. Vor fi împletite împreună, cu grijă. Astfel, 
toată familia va fi reprezentată. 

De bucurie, Ernest aplaudă. Se întinse lângă sora sa, ca 
să poată atinge și el pandantivul. Culcat astfel lângă ea, 
părea atât de mic încât Augusta se emoţionă. II mângâie pe 
Ernest pe obraz și, întorcându-și capul, îl sărută. 

Cuprins de gelozie, Nicholas spuse: 

— Fără îndoială că un cadou din partea mea nu te 
interesează! 

Augusta văzu că el ţine sub braţ un porumbel încântător, 
care-și întorcea capul de la stânga la dreapta, deasupra 
jaboului umflat. 

— E pentru mine? se miră ca încântată. 

Nicholas îi puse porumbelul pe genunchi. Fără să se 
sperie, acesta începu să ciugulească medalionul. 

— E al tău, declară Nicholas, și ţi-am făcut și un 
porumbar. 

Ernest, care se ridicase, întinse mâna și începu să-i 
mângâie penele fine. 

— N-o să zboare, spuse Nicholas, pentru că are un inel la 
picior și i-am legat o fundă de el. 

Îi dădu surorii lui capătul panglicii. 

Și, în această minunată după-amiază de august, toţi trei 
simţiră o fericire imensă. Când se întinseră pe iarba caldă, 
Augusta așeză capul lui Ernest pe umărul ei și îl mângâie. 
Era într-un fel de extaz. Nicholas își așezase capul pe 
celălalt umăr. 

— Mângâie-mă și pe mine, ceru el. 

Seara, Lucius Madigan apăru în camera ce le servea 
drept clasă copiilor. Augusta învăţa un poem, fredonând 
versurile pe un ton monoton. Nicholas construia un zmeu, 
iar Ernest tăia din hârtie franjurile destinate cozii. 

Preceptorul avea o expresie amuzată și puţin confuză 
când spuse: 

— Ei bine! Cu toate că nu-i ziua mea, am primit un cadou. 
Priviţi! 

84 


Nu era nevoie să atragă atenţia asupra cadoului, fiind 
vorba de o pernă enormă de satin roșu și auriu, garnisită cu 
câte un ciucure la fiecare colţ. 

— Și vă mărturisesc că mi-a fost atât de cald când am 
adus-o încât era s-o las la marginea drumului, adăugă 
Madigan. 

— Ce frumoasă e! exclamă Augusta. 

— Pun pariu că știu cine va dat-o! spuse Nicholas. Amelia 
Busby. 

Ernest sări în sus: 

— Lasă-mă s-o duc eu! Te rog! Vreau să văd dacă-i grea! 

Când avu perna în braţe exclamă: 

— Ce ușoară e! Aș fi putut s-o duc tot drumul fără să 
obosesc. 

Dar o lăsă repede să cadă jos. 

Prefăcându-se obosit, Madigan se așeză pe pământ și-și 
puse capul pe pernă: 

— Și acum, ne putem odihni, cu toţii, în pace, spuse el. 

— Sunteţi un profesor caraghios, zise Augusta. 

— Vă instruiesc, răspunse Madigan. Dacă mă priviţi cu 
atenție, o să învăţaţi să faceţi tot ce-i bine... și tot ce-i rău. 

— Eram fericiţi aici, spuse Augusta, până când aţi venit. 

Vorbea mai mult pentru ea, decât pentru a exprima un 
gând amar. 

— E menirea mea, constată Madigan, să aduc nefericire. 

— Atunci, de ce vrea Amelia Busby să se mărite cu 
dumneavoastră? întrebă Nicholas. 

Madigan se scărpină în cap, făcând pe încurcatul: 

— Să nu-mi spui că vrea să se mărite cu mine! 

— Mama a spus, cită Nicholas cu seriozitate... că atunci 
când o femeie începe să-i dea târcoale unui bărbat, vrea să 
se mărite cu el. Mama a spus că nu mai are scăpare... 

— Ești precoce pentru vârsta ta, remarcă preceptorul. O 
să-mi dai lecţii în curând, o să vezi! 

Îi părăsi râzând, luând perna pe care o duse în camera de 
sub acoperiș, în care locuia. Nu știa de fapt ce să facă, iar 

85 


pe faţă i se citea plictiseala. Cum nu avea divan în cameră, 
așeză perna pe un fotoliu de răchită. În acel moment, avu 
impresia că nu-l va mai putea folosi. Îi era imposibil să se 
așeze pe această pernă luxoasă. Îi venea să i-o înapoieze 
Ameliei, arătându-i astfel că în viaţa lui nu e loc pentru un 
asemenea obiect. Regreta că le-a arătat-o copiilor. Se 
gândea chiar să dispară în noapte, lăsând perna în urma 
lui... 

Într-adevăr, copiii povestiră despre cadoul Ameliei. 
Vorbeau în bătaie de joc, dar Adeline lua întâmplarea în 
serios. l-ar fi plăcut să-l vadă pe Madigan instalat într-o 
viață confortabilă, temându-se că va vagabonda dintr-un 
loc în altul atunci când va părăsi Jalna. Îi admira cultura. 
Când vorbea altora despre el, îi lăuda instruirea, 
transformând-o într-un fel de erudiție surprinzătoare, dar în 
fața familiei Sinclair îl trata drept „derbedeu de irlandez... 
să-l ajute Dumnezeu!” 

Admiraţia lui pentru Lucy Sinclair era prea vizibilă. 

În timpul ceaiului începu: 

— Am auzit că aţi primit un cadou de la o tânără 
persoană, domnule Madigan. 

— Oh! Un cadou inutil, se scuză el. 

— Lasă, lasă, nu spune asta. Nimic nu-i mai util decât o 
pernă moale pe care să-ţi odihnești capul. Nu-i așa, 
domnule Sinclair? 

— Am pierdut obiceiul de a mă mai odihni, replică acesta. 

Nicholas vorbi: 

— E o pernă din satin roșu și auriu cu câte un ciucure la 
fiecare colț. 

— Dragă domnule Madigan, să ne-o arăţi imediat ce 
terminăm ceaiul. Mor de curiozitate s-o văd. Și tu, Lucy, nu-i 
așa? 

— Îmi plac toate lucrurile frumoase, răspunse ea. 

— Pe mine nimic nu mă plictisește mai tare, afirmă 
Madigan. 

— Oh! ce remarcă răutăcioasă! strigă Adeline, turnându-i 

86 


încă o ceașcă de ceai. Irlandezul ăsta e imposibil. Ține să 
facă impresie proastă. De fapt, are o inimă tandră și o 
sensibilitate de... 

— ...lup din Irlanda, încheie Philip. Vrei să-mi mai dai 
ceai? 

Lucius Madigan nu-și reținu un surâs discret. Se simţea, 
brusc, bine dispus. În ziua aceea, își primise o parte din 
salariu. Asta ducea de obicei la o dispariţie de câteva zile și 
la o reîntoarcere la Jalna palid și pocăit, cu buzunarele 
serios scuturate. Dar, pentru moment, portofelul îi era plin, 
iar el, Lucius, era în centrul unei discuţii amabile. După ce 
băură ceaiul, consimţi să aducă perna pentru a fi admirată. 
Toată lumea o găsi superbă. Philip o așeză pe divanul din 
salon și își puse capul blond pe ea, spre marea tulburare a 
fiicei sale, care se simţea jenată de fiecare dată când 
părinţii aveau aerul că-și pierd din demnitate. Bebelușul 
Philip fusese adus înainte de culcare și tatăl lui îl aruncă în 
sus până râse cu lacrimi. 

Adeline îl duse pe Madigan în hol și aici, stând în picioare 
într-o atitudine impresionantă, cu mâna sprijinită de capătul 
balustradei sculptate în formă de ciorchine de struguri, 
spuse: 

— Lucius, am ceva important să-ţi spun și sper că vei ţine 
seama. 

Era pentru prima dată când i se adresa folosindu-i 
prenumele și asta îi aduse lacrimi în ochi. Se simţea un biet 
irlandez solitar, pierdut în această regiune puternică de 
pionieri. Se gândi la biata lui mamă din comitatul Cork, 
căreia, în ultimele zece luni, nu-i trimisese nici măcar un 
rând. 

— Sunt atent la tot ce spuneți, doamnă Whiteoak. 

| se simțeau într-adevăr lacrimile în voce. 

— Ei bine! Uite despre ce este vorba, începu ea, cred că 
nu ai putea face ceva mai bun decât să te însori cu Amelia 
Busby. 

— Dar... exclamă el cuprins de panică. 

87 


— Ascultă-mă. Este evident că e moartă după dumneata. 
E o femeie tânără și sănătoasă, care-ţi va purta de grijă. 
Are o fire excelentă. Moare de dorinţa de a se mărita, 
fiindcă surorile ei au făcut-o demult. 

— Dar n-am avere. Cum să mă însor? 

Vocea Adelinei deveni un murmur: 

— Nu fi îngrijorat din cauza asta. Unchiul ei, care era 
celibatar, i-a lăsat o fermă frumoasă, pe care o arendează. 
l-a mai lăsat și o căsuţă în oraș, pe care aţi putea s-o locuiti. 
Amelia merge pe treizeci de ani și își dorește foarte tare un 
partener. Te adoră, e clar. 

— Dar de ce... de ce? se bâlbâi Madigan. Ce găsește de 
adorat la mine? 

— Nu-ţi cunoști valoarea, spuse Adeline. Așa suntem noi, 
irlandezii, întotdeauna: prea modești. Englezii sunt atât de 
siguri de ei, iar scoţienii atât de suficienţi! Urmează-mi 
sfatul, Lucius, și cere-i mâna Ameliei. iți jur că o să accepte. 

Madigan întinse o mână, încercă să vorbească fără să 
reușească, încercă iar și reuși, în sfârșit, să articuleze: 

— E un mare obstacol în calea căsătoriei mele cu cineva 
ca domnișoara Busby. 

— Să nu-mi spui că ești însurat! 

— Nu, mulțumesc lui Dumnezeu, dar sunt catolic. 

Adeline era surprinsă, dar nu renunţă. 

— E curios că nu mi-ai spus mai demult, dar îmi închipui 
că ai crezut că nu te mai angajez. 

— Acesta este motivul. 

Preceptorul o privea provocator pe Adeline. 

— Nu îmi era rușine că am fost crescut ca un catolic, dar 
căutam cu disperare o slujbă și știam că aici sunt mulţi 
protestanți. 

— Atunci, conchise ea cu tristeţe, cred că nu mai e nimic 
de făcut. 

Caracterul contradictoriu al lui Madigan reacționă 
imediat: 

— Nu văd de ce, zise el. Pentru mine, religia nu înseamnă 

88 


mare lucru. Nu m-am mai spovedit de cinci ani. 

— Mama ta știe? întrebă Adeline. 

— Sigur că nu. 

— Săraca femeie... Are un fiu capricios. 

— O iubesc foarte mult. 

— Sper că-i scrii des. 

Madigan își frânse degetele. 

— Nu prea des, mărturisi el. 

Ea respira profund, când fură întrerupţi de Ernest: 

— Hai repede să-l vezi pe Neron, spuse el, cum dă laba 
cu tata. 

Se reîntoarseră în salon. Neron era așezat în fața lui 
Philip, care-i întindea mâna. 

— Dă! spuse Philip. 

Neron privea mâna cu neliniște, dar, când i se repetă 
ordinul pe un ton mai blând, își puse laba în mâna 
stăpânului. 

— Ce tablou frumos! exclamă Lucy Sinclair. Câtă 
încredere! Câtă afecțiune între stăpân și animal! 

Surâzând, Philip se apropie de masă și se întoarse cu o 
prăjitură, pe care câinele o hăpăi dintr-o înghiţitură. 

Cu toţii uitaseră de perna de pe sofa, cu excepţia lui 
Madigan și a Adelinei. Din timp în timp, Adeline îi arunca 
preceptorului o privire încurajatoare. Își luă perna la el în 
cameră când plecă. Se simţi în curând obsedat de ea: se 
scula noaptea, o vedea luminată de lună și se gândea că nu 
va mai putea folosi niciodată fotoliul, de frică să nu strice 
un satin atât de frumos. 

Și asta n-a fost tot. Chiar în dimineaţa următoare o întâlni 
pe Amelia Busby în râpa în care se refugiase. Îi oferi o 
farfurie de papanași cu smântână, pe care tocmai îi făcuse. 
Două zile mai târziu, îi oferi o batistă cu inițialele L.M., 
brodate într-un colţ. Și, fără să-și dea seama, el îi dădu 
întâlnire pentru o plimbare pe malul lacului. 

Vremea era călduroasă și umedă, drumul anevoios și plin 
de pietre, dar Amelia părea că nu-și dă seama că o dor 

89 


picioarele. Cu toate că în curând făcu o bășică la călcâi, 
privirile drăgăstoase pe care i le arunca continuară. 
Surâdea posesiv, arătându-și dinţii albi. 

Pe plajă, demonstră că știe să arunce cu pietre plate mai 
bine decât el. Cu toate că avea mare poftă să se descalțe și 
să se bălăcească prin apa verzuie și rece, se abţinu. Buclele 
brune îi scoteau în evidenţă ochii albastru deschis. Madigan 
nu-și dăduse seama până atunci cât era de atrăgătoare. 

Adeline o invită pe Amelia la cină, la Jalna. O așeză la 
masă alături de Madigan, dar atât era de intimidată de 
prezența familiei Sinclair încât nu deschidea gura decât 
pentru a mânca. După-masă dispăru împreună cu Madigan 
și se așezară unul lângă altul pe una din băncile de lângă 
stejarii înalți. 

Philip îi spuse încet Adelinei: 

— Asta fuge cu limba scoasă după Madigan. N-o să-i 
scape. Și tu faci tot ce poţi să o ajuţi. Nu nega! 

— Aș vrea să-l văd pe amărâtul ăsta instalat confortabil 
în momentul în care nu se va mai ocupa de copii. N-o să 
mai găsească niciodată un post de preceptor. 

— Am o părere proastă despre el la capitolul ăsta, reluă 
Philip. În primul rând, bea prea mult, apoi, nu are nici un fel 
de metodă. Nu m-am putut obişnui niciodată cu el. 

— Există un obstacol în calea căsătoriei lui, mărturisi 
Adeline. Lucius e catolic. 

Philip făcu ochii mari. 

— Elibu Busby nu va fi niciodată de acord cu o căsătorie 
mixtă. 

— N-o să știe, declară Adeline. Lucius nu e catolic 
practicant. N-a mai intrat într-o biserică, cu excepţia celei 
de la noi, de mulți ani. 

— Asta nu-mi schimbă părerea despre el, zise Philip. Aș 
prefera ca toate astea să înceteze... Dar la ce bun? Amelia 
a pornit să-l cucerească și va reuși. 

Philip avea dreptate. În timp ce în jurul lor se complota și 
se contra-complota, Amelia Busby și Lucius Madigan se 

90 


treziră logodiţi. El nu știa prea bine cum se întâmplase, dar 
când lupta se sfârșise și fusese învins, simţi o pace adâncă, 
asemănătoare fericirii. Întreaga familie a Ameliei era 
încântată de plecarea ei apropiată. Avea un caracter dificil, 
dorind să aibă întotdeauna dreptate. 

Își făcu singură rochia de mireasă și fură căsătoriţi în 
casa familiei Busby de către un preot prezbiterian. 

Amelia nu încerca să-și ascundă triumful. Pusese mâna 
pe bărbatul pe care îl alesese și nimeni, în toată regiunea, 
nici măcar domnul Pink, pastorul, nu avea cultura lui. 
Considera că are o fire melancolică, dar se simţea capabilă 
să aibă umor pentru amândoi. Spera să-i obţină (cu ajutorul 
influenței ei de care nu se îndoia) un loc de profesor la 
universitate. 

În luna de miere, au fost la cascada Niagara. Aici, se 
plimbară ţinându-se de mână, în zgomotul cataractei. 
Noaptea, în obscuritatea camerei de hotel, Lucius devenea 
volubil. Recita poeme lungi și nostalgice, dragi sufletului 
său celtic. Amelia nu înţelegea nici jumătate din ceea ce 
spunea, dar se pricepea de minune să asculte cuvintele 
care îi încântau auzul, cu ochii larg deschiși în întuneric. 

În timpul celei de a treia și ultima noapte la Niagara, 
Madigan îi mărturisi că știe despre planurile lui Curtis 
Sinclair. Din frânturile de conversaţie, din jumătăţile de 
confidente pe care i le făcuse Lucy Sinclair, aflase mai mult 
decât puteau bănui cei de la Jalna. Acum, slăbit din cauza 
lipsei de alcool și moleșit de satisfacerea simţurilor, 
povestea tot ce știa. Amelia află cu oroare despre raidurile 
proiectate de cealaltă parte a frontierei, de pregătirea 
incendiilor, de vasele amenințate. Prin sentimentele pe care 
le nutrea și prin forța de caracter, era urmașa demnă a 
tatălui ei. Își ascunse sentimentele și se lipi strâns de 
Madigan, până ce acesta adormi. 

Petrecu prima noapte de insomnie din viaţa ei. 

Când se crăpă de ziuă, hotărâse ce trebuie să facă. Se 
strecură din pat, se îmbrăcă fără să-l trezească pe Madigan 

91 


și plecă în oraș. Știa unde se află casa în care se găsea 
cartierul general al spionilor yankei, căci fusese de faţă 
când îi dăduseră tatălui ei adresa. Se putea avea încredere 
în ea. 

Petrecu câtva timp cu ei, povestind tot ce aflase, dar fără 
să dezvăluie sursa informaţiilor. Abia mai respira, atât era 
de surescitată, iar bărbaţii, neliniștiţi, se agăţau de fiecare 
detaliu. Amelia arbora, ca pe o podoabă, un aer ce-o făcea 
demnă de încredere. 

În exaltarea ei, rătăci drumul de întoarcere și îi trebui mai 
mult timp decât socotise pentru a ajunge la hotel. 
Dragostea nu-i era diminuată de mărturisirile lui Lucius. 
Revenea la el aproape în fugă. Intenţiona să-i spună că 
avusese chef de o plimbare matinală; nu-i va mărturisi 
niciodată felul în care se folosise de confidenţele lui. Incerca 
un sentiment de putere, ba chiar un nobil spirit de dreptate. 
Nu-și dădea seama că atitudinea ei era dictată de o imensă 
gelozie faţă de Lucy Sinclair. 

Găsi camera de hotel într-o dezordine cumplită. Lucius 
Madigan plecase cu tot ce-i aparţinea, fără măcar un 
cuvânt de adio. 


92 


CAPITOLUL X 


SCENE DIVERSE 


În timp ce Amelia și Lucius Madigan își petreceau scurta 
lună de miere, intriga amoroasă dintre Belle și Tite Sharrow 
avansa satisfăcător. Belle era fericită să se căsătorească cu 
acest Lothario* imberb, iar el era convins că va reuși să o 
seducă. 

Într-o dimineaţă, când îi aducea lui Wilmott jambonul și 
cartofii prăjiţi, îi împărtăși bucuria sa. Wilmott își ridică ochii 
din jurnalul de săptămâna trecută pe care îl citea și 
contemplă atitudinea demnă și amabilă a protejatului său. 

— Pari foarte mulţumit în dimineaţa asta, Tite, remarcă 
el. 

— Mă simt fericit, stăpâne, zise Tite, mai mult decât de 
obicei. N-aș putea explica de ce, dar asta simt. Soarele e 
atât de auriu, râul atât de lin. leri am încălecat bătrâna iapă 
gri a Whiteoak-ilor și am dus-o la malul apei; a intrat până 
la pântece, a băut îndelung, apoi a întors capul spre mine 
ca pentru a-mi mulțumi. Părea la fel de recunoscătoare ca o 
femeie. Viaţa e pasionantă, nu-i așa? 

— Cred că viaţa este atât de interesantă pe cât ne-o 
facem. 

— Am multe curiozităţi, reluă Tite. Când vacanţa va lua 
sfârșit, voi reîncepe să studiez dreptul și voi descoperi iar o 
mulțime de lucruri despre bine și rău. Și dumneavoastră m- 
ați învăţat multe până acum, stăpâne. 


4 Personaj din „Frumosul pocăit” de Row, un libertin voios, seducător al 
virtuților feminine. 
93 


— Ai să găsești și mai multe în cărțile tale. 

— Aţi remarcat că am devenit credincios? 

— N-am remarcat. 

Tite plecă pentru un scurt moment capul, apoi zise: 

— Sper că aţi remarcat că sunt mai modest decât eram? 

— Chiar nu. 

Tite continuă: 

— Având o fire orgolioasă, nu-mi este ușor să fiu umil, 
dar mă domin. Prietena mea, micuța Annabelle, este un 
excelent profesor și un exemplu pentru mine. Ea mă învaţă 
să fiu umil, iar eu să-și cunoască mai bine valoarea. 

— Tite, - Wilmott vorbea solemn - te-am mai prevenit o 
dată, iar acum îţi cer din nou să eviţi orice intimitate cu 
această fată. Toate astea vor sfârși prin a vă aduce 
necazuri. 

— Dar suntem fericiți împreună. Avem mult de câștigat 
unul de la celălalt. 

— Atunci încep prin a-ţi reaminti că-mi place să-mi iau 
micul dejun în liniște... cu ziarul meu. 

— Nimic mai odihnitor, stăpâne, ca un ziar vechi de o 
săptămână. Ştii că tot ce citeşti s-a terminat demult. Cred 
că ar fi o idee excelentă să se distribuie doar ziare vechi de 
zece zile. 

Wilmott, cu gura plină de pâine prăjită și jambon, 
pronunţă un singur cuvânt: 

— Cară-te! 

Tite, împăcat cu întreaga lume, plecă spre locul pe care îl 
alesese pentru ghidușiile lui cu Annabelle. Era un colţișor pe 
care îl descoperise în mijlocul unui hăţiș dens și verde. 
Găsiseră fiecare câte un traseu aproape invizibil altora 
pentru a ajunge aici de la Jalna sau de la casa lui Wilmott. 
Annabelle se ducea cu inima ușoară, plină de dragostea 
pentru Dumnezeu și de dorinţa de a-l conduce pe Tite în 
comunitatea sfântă. Abia asculta ce-i spunea ea. Cu ochii 
alungiţi de indian, privea curbele seducătoare ale corpului 
ei. Atât locul cât și ziua erau perfecte. In pasiunea pentru 

94 


el, Annabelle va uita de dragostea pentru Dumnezeu. În 
acest colț pierdut și înverzit, graurii, piţigoii și privighetorile 
zburau nestingherite. Cu toate că în câteva săptămâni se 
vor împodobi cu frumoasele culori ale toamnei, frunzele 
erau la fel de strălucitoare ca primăvara. Doar câteva 
săptămâni și vor fi smulse de vânt, dezgolind crengile 
copacilor. Dar în acest moment, ce luxurianţă, ce risipă de 
vitalitate! Și nu doar în arbori. Lianele și plantele 
agăţătoare foloseau toate trunchiurile, plecând în aventură; 
o viță sălbatică se agăța cu cârceii de un arin și reușea să 
ajungă până la un arțar tânăr. De-a lungul acestor tije 
zburătoare, atârnau puzderie de struguri verzi. Plantele 
erau insaţiabile, încercând să-și devoreze susținătorii. 

Câtă singurătate! Mulatra și metisul se ţineau strâns 
îmbrățișați. 

— Tite, dragul meu, nu-i minunat că Dumnezeu a făcut să 
ne întâlnim? O să-i mulțumesc toată viața! 

— Și eu la fel, spuse Tite mângâindu-i pieptul tânăr. Mă 
voi ruga lui Dumnezeu. 

Incercând să-l facă s-o ceară în căsătorie, Annabelle 
spuse: 

— Intr-una din zilele astea, stăpâna o să mă anunţe că 
trebuie să ne reîntoarcem în Sud. Ce o să mă fac atunci? 

Cu ochii umezi, scruta taina sufletului lui Tite. 

El răspunse: 

— Sunt adeptul filosofiei: profită de ceea ce ţi se oferă și 
lasă restul în seama zeilor. 

— Dar, Tite, nu există decât Dumnezeu! 

— Nu fi atât de sigură, replică metisul. Domnul Wilmott 
vorbește despre zei și el trebuie că știe. 

Annabelle se reculese, puţin şocată de această remarcă 
stranie. Tite era sătul să aștepte să se predea: o apucă cu 
brutalitate și o lipi de el. 

— Nu!... Nu! 

Cuprinsă de panică, încercă să se zbată, dar nu avea 
destulă putere. 

95 


Dinţii albi ai lui Tite apăreau dintre buzele subțiri. Se 
redresă ca o cobră gata să lovească. 

Strigătul Annabellei ajunse și la alte urechi, nefiind 
singurii care cunoșteau acest refugiu din pădure. Curtis 
Sinclair ajunsese la el pe un drum fantezist care-l lega de 
Jalna. Se afla aici într-un conciliabul secret cu unul din 
oamenii săi. 

l-ar fi venit greu unui martor să spună care dintre cei doi 
bărbaţi - Tite sau Curtis - era mai furios de această 
coincidență. Amândoi erau extrem de tensionaţi: Curtis 
Sinclair pentru că-și simțea planurile amenințate, iar Tite 
Sharrow pentru că senzualitatea îi era frustrată. 

Vorbi primul. Strigă: 

— Lăsaţi-ne în pace, domnule. Noi nu ne ocupăm de 
treburile dumneavoastră. 

Era atât de furios încât nu-și mai dădea seama ce spune. 
O asemenea ieșire era total opusă naturii sale. 

Cu toate că în ultimele luni fusese obligat să se domine, 
Curtis Sinclair nu era obișnuit să-și stăpânească emoţiile. 
Acum își dădu frâu liber furiei, ca proprietar și protector al 
mulatrei. Sprijinindu-se în baston, ajunse până la refugiul 
secret și examină cu dispreţ tânăra pereche. Annabelle 
încremenise. 

— Cum îndrăznești? tună el, ridicând bastonul asupra lui 
Tite. 

Bastonul lovi nasul acvilin și sângele țâșni. 

Annabelle trase un țipăt. 

— Du-te acasă! ordonă Curtis Sinclair. Ai merita să fii 
bătută. Să nu te mai văd! 

Mulatra scăpă privirilor lui, dispărând în desiș, în timp ce 
stăpânul ei rămăsese încremenit pe loc. Tite apucă o frunză 
mare de viţă sălbatică și își șterse sângele care-i curgea pe 
nas și pe gură. 

— O să regretaţi, domnule, spuse cu efort. Aș putea să- 
mi iau revanșa, dar nu mă bat cu un infirm. 

— Cară-te! strigă Sinclair furios. Să fii convins că-i voi 

96 


spune stăpânului tău. 

Tite vorbi cu demnitate: 

— Nimeni nu-mi este stăpân. Strămoșii mei stăpâneau 
acest pământ; nimeni nu ne egalează pe noi, indienii. 

— Mizerabile! spuse Curtis Sinclair. Cară-te, până nu te 
lovesc din nou. 

— Nu mi-e frică de dumneavoastră. Nici Annabelle n-are 
de ce să se teamă. Nu mai este sclavă, ci o femeie liberă. 
Într-o bună zi, indienii din Canada și negrii din ţara 
dumneavoastră vor stăpâni totul și voi, voi, cei albi, veți 
deveni sclavi. 

— Femeia asta nu mai este sclava mea, spuse cu 
vehemenţă Curtis Sinclair, să se ducă unde vrea. Să se 
descurce! 

Își întoarse privirea de la metis și observă doi bărbaţi 
care veneau încet pe drum. Tite plecă și în curând nu se 
mai zări în desișul pădurii. Puțin mai târziu, putea fi văzut 
îndreptându-se spre ferma lui Elibu Busby. 

Calmul acestei perioade aurii a verii fusese tulburat de 
întoarcerea Ameliei la casa părintească. Elibu era la pământ 
datorită ofensei imense pe care aceste evenimente i-o 
produseseră. Nu trecuse nici o oră de când fiica lui cea 
abandonată îi trecuse pragul, când Tite Sharrow, cu nasul 
încă sângerând, veni să-i spună că în pădure sunt niște 
străini. 

Elibu Busby era împărţit între furia dezlănțuită de modul 
în care Madigan îi tratase fiica și mânia împotriva lui Philip 
Whiteoak, care dăduse azil sudiștilor. Îl interogă pe Tite, pe 
care de altfel nu-l apreciase niciodată și în care nu avusese 
încredere, dar a cărui poveste îi plăcea s-o creadă, pentru 
că din ea făcea parte Curtis Sinclair. Cu toate astea, totul 
pălea în faţa îngrozitorului abandon al Ameliei de către 
Madigan. 

Ajuns la Jalna, își legă calul de stâlpul care avea în vârf 
un cap de cal sculptat. Îl găsi pe Philip în livadă. 

După ce-i făcu o primire amicală, Philip îi zise: 

97 


— Privește ce recoltă de mere se pregătește; sper că șia 
dumitale e la fel de bună. 

— Eu mă ocup doar de grâu, declară Busby. Fructele nu 
merită osteneala. 

Apoi izbucni: 

— Am o problemă afurisită acasă. Dacă aș pune mâna pe 
blestematul dumitale de preceptor, l-aș biciui. 

— Madigan? exclama Philip cu ochii lui mari și albaștri 
mirați. 

— Cine altul? S-a însurat cu fata mea și a părăsit-o 
după... trei zile, ticălosul. 

— Unde este? 

— Asta aș vrea să știu și eu. Amelia s-a întors acasă... 
abandonată. 

— E adevărat, reluă Philip, că niciodată n-am avut 
încredere în el. 

Elibu Busby îi aruncă o privire furioasă. 

— E un netrebnic; e o mare nenorocire pentru familia 
mea că l-ai adus aici. 

— Ce pot face? întrebă Philip. 

— Încearcă să-l găsești, dacă poţi. Și apoi... altceva... 
supraveghează-l niţel pe Curtis Sinclair. Se pregătește să 
facă prostii. Am impresia, căpitane Whiteoak, că aduni la 
Jalna persoane ciudate. Cu siguranță că asta nu vă face să 
creșteți în ochii vecinilor. 

— N-am nevoie de aprobarea nimănui. 

La puţin timp, o căută pe Adeline pe care o găsi 
numărând lingurițele de argint. 

ÎI întâmpină cu afirmaţia: 

— Îmi lipsesc trei linguriţe! 

— Mai lipsește și altceva, răspunse el. 

— Ca de exemplu? 

— Madigan. 

— Ce tot spui acolo? 

— Și-a abandonat nevasta. A venit Busby să mă anunţe. 

— Ea unde e? 

98 


— La ei acasă, împreună cu bagajele. Îţi imaginezi în ce 
stare se află Elibu Busby. 

— Oh! Săracul! 

— Cine? Busby? 

— Ba nu, ce idee, Lucius! Nu voia să se însoare. Ah! Ar fi 
trebuit să rămână cu noi. 

— Dar, spuse Philip acuzator, tu l-ai împins să se însoare 
cu Amelia. Nu negi? 

Adeline recunoscu cu sinceritate că se înșelase: 

— Dar am crezut că e spre binele lui. N-am crezut că se 
va întâmpla astfel. 

— Și nici că nu va mai avea cine să ne instruiască copiii. 

— O să-i instruiesc eu, declară ea. Și tu o să mă ajuţi. 

Philip mormăi: 

— N-aveam prea mare încredere în Madigan ca profesor, 
dar cu siguranţă era mai calificat decât mine. 

În acel moment, Nicholas apăru în fugă, ţinând o 
scrisoare în mână. 

— E pentru tine, mamă, spuse el gâfâind. E de la domnul 
Madigan. Probabil că ne dă noutăţi despre luna lui de miere. 
Vrei coupe-papier-ul tău? 

— Da și după aia dispari. Am nevoie de liniște ca să 
citesc scrisoarea asta. 

— Vrei să ţi-o citesc eu? 

Figura copilului fremăta de curiozitate. 

— Scrisul domnului Madigan e încâlcit, dar eu știu să-l 
descifrez. 

— Și eu la fel, interveni Ernest, care se alăturase fratelui 
său. 

Adeline deschise plicul, dar avu probleme să descifreze 
hieroglifele preceptorului. Înainte de a-l putea împiedica, 
Nicholas citi cu voce tare peste umărul ei: 


Vă rog să nu gândiţi prea urât despre mine, dar n- 
am putut suporta gândul la viața care mă aștepta. Mă 
întorc în Irlanda... probabil cu un vagon de vite. Vă voi 

99 


fi întotdeauna recunoscător pentru bunătatea pe care 

mi-ati arătat-o.  Transmiteţi-le elevilor mei toată 

afecțiunea pe care le-o port. Sunt fericit să le las toate 
cărțile mele. 

Cu respect, al dumneavoastră 

Lucius Madigan. 


Când Nicholas termină, Adeline îi dădu o palmă ușoară. 

— Copil obraznic! Cum îndrăznești să citești o scrisoare 
care îmi este adresată? 

— Nu este foarte personală, remarcă Nicholas. Toată 
lumea știe că domnul Madigan a dispărut și că singurul lui 
mesaj este pentru noi, copiii. 

— Philip, strigă Adeline, cum poţi suporta insolenţele 
acestui copil infernal? 

Philip făcu un pas spre Nicholas, dar acesta o luă la fugă. 

— Vino, îi strigă el lui Ernest, hai să ne împărţim cărțile. 

— Cărţile, pe dracu’! Îi vreau busola și creionul care nu se 
șterge. 

Dar, când ajunseră în camera pe care o ocupase 
Madigan, Augusta era acolo, ţinând în mână o carte despre 
luptele de cocoși. 

— N-am văzut-o niciodată, spuse ea gânditoare, crezi că 
e pentru noi? 

— Numai eu pot judeca asta. 

Nicholas îi luă cartea din mână. 

— Cum ai aflat noutățile? g 

— Toată lumea e la curent, spuse ea. Chiar și negrii. In 
plus, eram pe culoar când ai citit scrisoarea, așa că am 
urcat imediat aici. 

— Uite busola, strigă Ernest triumfător. Acum o să știu 
dacă merg spre nord sau spre sud. Nu știam niciodată. 
Gussie, nu vrei perna? 

Într-adevăr, noutatea despre dezertarea lui Madigan se 
răspândise ca fulgerul. La Jalna erau totuși cinci persoane 
pentru care vestea nu prezenta nici un interes: Sinclairii și 

100 


servitorii lor. Gândurile le erau ocupate de ceva care în 
ochii lor avea mult mai mare importanţă: plecarea de a 
doua zi a lui Sinclair. 

— Controlează-te, pentru Dumnezeu, îi zise el lui Lucy, fă 
un efort. Nu e plăcut pentru mine să plec în asemenea 
condiţii. 

— Dar mă tem pentru tine; mergi 
pericolului. 

— Merg spre acţiune și aștept de mult. 

Deodată, figura i se lumină de un surâs tandru. 

— Bucură-te pentru mine, draga mea. Gândește-te la cei 
cinci mii de soldaţi confederați pe care îi vom elibera la Fort 
Douglas. Sunt tulburat când te simt lângă mine... 
întotdeauna gata să-ţi dea lacrimile. 

— O să încerc, îl asigură ea cu un aer umil. Blestemaţii de 
yankei vor ști în sfârșit cât valorăm. 

— Măcar dacă ne-am salva ţara! 

— O vom salva. Norocul ne surâde, iar dreptatea e de 
partea noastră. 

Apoi adăugă: 

— Lasă-mă să mă pregătesc în liniște. 

— O să încerc. 

Jerry intră aducând niște cămăși proaspăt călcate. 

— Am mai adus o pereche de ghete pentru 
dumneavoastră, massa, spuse el, împreună cu cămășile. 

Îi arătă ghetele bine lustruite. 

— Cred că nu trebuie să mă schimb prea des; ajunge o 
pereche. 

— Sunt cele mai bune pe care le aveţi, massa. Vreți să le 
încercaţi? 

Negrul îngenunche în fața lui Curtis Sinclair, pentru a 
vedea cum îi vin ghetele. 

— AŞ vrea să merg cu dumneavoastră, massa, spuse 
Jerry. Nu sunteţi obișnuit să vă îmbrăcaţi singur; trebuie să 
se ocupe cineva de dumneavoastră. _ 

— Vei avea aici o misiune, explică Curtis. In curând, 

101 


A 


în întâmpinarea 


stăpâna ta mă va urma și tu vei fi acela care va călători cu 
ea, dacă nu preferi să rămâi în această țară. 

— Să mă ierte Dumnezeu! 

Jerry, tot în genunchi, își rotea ochii privind spre tavan. 

— Aș vrea să mă întorc pe plantaţia noastră și tot așa și 
Cindy. Ar vrea să-i arate copilul bărbatului ei; n-a primit nici 
o veste de la el. Poate trăiește, poate e mort! 

— O să aflăm totul în curând. Intre timp, pregătește-te să 
fii gata de plecare când îţi voi trimite vorbă. 

După plecarea negrului, Curtis Sinclair se plimbă agitat 
prin cameră, sub privirile interogative ale lui Lucy, care 
încerca să descopere ce îl tulbură. Fusese atât de 
preocupat de misiunea în care urma să plece încât se 
gândise prea puţin la problemele personale. In cele din 
urmă, deschise un sertar, scoase dintr-un plic niște 
bancnote și i le dădu lui Lucy, spunându-i: 

— Banii ăștia sunt pentru cheltuielile de călătorie; aș fi 
vrut să-ţi pot da mai mulţi... 

Lucy se uita la bani aproape consternată. 

— Ce o să mă fac acum? se lamentă ea. 

Îi smulse cu oarecare nervozitate banii din mână, îi 
aranjă într-un portofel de piele și-i puse la loc în sertar. 

— Lasă asta, deocamdată. li vei da mai târziu lui Jerry, ca 
să-i ţină la el. Cât despre cele două femei, puţin îmi pasă 
dacă vin cu noi sau rămân în Canada. Cindy complică 
lucrurile cu copilul ăsta. Mă întreb ce va spune bărbatul ei. 
Și Annabelle trebuie să fie însărcinată cu metisul ăla 
blestemat. 

— Nu, nu, nu pot crede așa ceva! strigă Lucy. Belle e 
foarte credincioasă. A plâns îngrozitor că te-ai înfuriat când 
i-ai surprins pe malul râului. 

— l-am dat sângele pe nas metisului, spuse Curtis 
Sinclair cu satisfacţie. 

— Indienii ăștia sunt răzbunători; mă tem de ceea ce ar 
putea să facă. 

— Nu-ţi poate face nimic. 

102 


Asupra casei, toată ziua pluti o senzaţie de teamă. În 
dimineaţa următoare, sudistul și gazda sa ieșiră călare pe 
niște cai iuți, ce păreau la fel de dornici de plecare ca și 
Curtis Sinclair. 

— Nu știu cum să vă mulţumesc dumneavoastră și 
căpitanului Whiteoak pentru cât ne-aţi ajutat, îi spuse el 
Adelinei. Niciodată nu mă voi putea revanșa, dar cred că ne 
veți vizita în Sud când lucrurile se vor îmbunătăţi. Se spune 
despre noi că suntem primitori, dar nimic nu poate depăși 
ospitalitatea de la Jalna. 

— Ne-a bucurat fiecare moment al vizitei voastre, declară 
Adeline. 

Rămase împreună cu Lucy, să-i privească plecând. Se 
țineau de braț, arborând un surâs asemănător, în timp ce-și 
agitau mâinile în semn de rămas-bun. Se simțeau totuși 
cuprinse de un presentiment ciudat, ce părea să răzbată 
din fiecare bulgăre de pământ ce căpătase brusc un aspect 
tomnatic. Copacii și iarba deveniseră mai puţin verzi; 
începuseră să cadă câteva frunze, smulse de un vânt rece. 

Când călăreții erau la jumătatea drumului spre poartă, de 
sub arbori apăru brusc o siluetă îmbrăcată într-o rochie de 
bumbac albastru, care o luă la fugă spre alee: era 
Annabelle. Se aruncă literalmente în fața calului stăpânului 
ei, își ridică spre el ochii șiroind de lacrimi, apucându-i 
cizma cu mâinile. 

— lertaţi-mă... iertaţi-mă, massa, hohotea ea. N-am vrut 
să fac ceva rău. Nu vreau să rămân aici când o să plecați 
acasă! 

Philip își trecu cu blândeţe mâna peste gâtul calului 
îndărătnic al lui Sinclair, privind cu dezgust figura mulatrei. 

— Nu vreau să am copii de metis la mine, spuse Sinclair 
cu duritate. 

— Nu... nu... nu pot să fie! plângea Annabelle cu 
disperare, agăţându-se de scară. 

— Unde e metisul ăla? întrebă Sinclair. 

— Nu știu. A plecat! 

103 


— Dacă îl mai vezi o singură dată, rămâi aici. 

— N-o să mă vindeți, massa? imploră ea. 

— Nu te pot vinde în Canada și nimeni nu te-ar primi 
cadou. 

Işi împinse calul înainte și cei doi bărbaţi ieșiră pe poarta 
pe care Jerry o ţinea deschisă. 

— Succes, massa, strigă Jerry, privind după călăreţii ce se 
îndepărtau pe drum. 

Se înnoptase când Philip s-a întors. Adeline îl duse în 
camera lor și închise ușa. 

— Ce noutăţi ai? 

Vorbea cu enervare, dar Philip îi răspunse calm: 

— Sinclair s-a întâlnit cu confederaţii. E plin de speranțe, 
dar, dacă te gândești bine, e o aventură foarte riscantă. În 
noaptea asta va trece frontiera, apoi va începe campania. 
Ce face Lucy? 

— Se ţine tare, dar e la pământ. Îți jur că voi fi fericită 
când ne vom relua viaţa dinainte. 

Se arătă surprins: 

— Credeam că-ţi face plăcere prezența familiei Sinclair! 

— Sigur, dar tristeţea lui Lucy e obositoare. Nu e 
totdeauna agreabilă. Și sunt sătulă și de negrii ăștia care 
sunt peste tot. 

Philip îi povesti întâlnirea cu Annabelle pe alee. 

— De ce sunt întotdeauna femeile atât de jalnice? 
exclamă el. Negresa asta... și Lucy Sinclair... și, mai nou, 
Amelia Busby... toate sunt mizerabile. E nemaipomenit! 

— Ba deloc! strigă Adeline, și, oricum, în toate cazurile, 
bărbaţii sunt aceia care le fac să devină mizerabile. Eu, de 
exemplu, acum că Madigan a plecat, nu știu ce să mai fac 
să mi se dea puţină ascultare. 

Numai Dumnezeu știe că nu prea reușea să impună 
disciplina, dar era mai mult decât nimic. 

— Poţi să-ți reproșezi căsătoria lui Madigan. 

— Credeam că va fi ușor să găsim un preceptor care să-l 
înlocuiască, dar pare imposibil. Uită-te la trioul ăsta: e 

104 


complet dezlănţțuit. Nu poţi face nimic cu ei. 

Prin fereastra încadrată de viţă, o zăriră pe Augusta care 
mergea pe peluză, îmbrăcată în alb, ţinând în mână una din 
cărțile lui Madigan. Declama: 


Ah! În ziua în care te îndrăgostești 
Si lumea se schimbă: 

Soarele dispare, 

Pasărea își ia zborul, 

Vântul amutește, 

Cerul se înnorează, 

Vara însăși se oprește în loc. 


Nicholas, întruchiparea  exuberanţei juvenile și a 
nepăsării, înainta pe niște catalige pe care i le făcuse Jerry. 
Părul negru îi cădea în bucle dese, intrându-i în ochi. Puțin 
mai departe, Ernest balansa busola preceptorului, cântând: 
„AȘ vrea să știu mereu dacă merg spre sud, spre nord, spre 
est sau vest. Acum știu și mă învârt în cerc! În cerc! În 
cerc!” O servitoare trecu, ţinându-l în braţe pe Philip care 
urla furios. 

— Inima unei mame e sfâșiată când își vede copilul 
aproape să-și dea duhul, murmură Adeline. 

— Vezi tu, asta pentru că sânt pe jumătate irlandezi, 
spuse Philip surâzând. 


105 


CAPITOLUL XI 


VEȘTI DIN SUD 


Viaţa la Jalna consta acum din așteptarea veștilor de la 
Curtis Sinclair. Vremea devenise instabilă, iar dimineaţa 
cădea brumă. Mai târziu însă, spre după-amiază, 
trunchiurile brazilor păreau aurite de soarele palid. 
Recoltele fuseseră strânse. Copiii, scăpaţi din mână, 
umblau de colo-colo pe domeniu ca niște vagabonzi, făcând 
picnicuri în pădure, călărind caii de la fermă, unde, și asta 
era marea aventură, se duceau să se scalde în lac. Malul, 
străjuit de arbuști stufoși, se întindea calm și superb până 
la Niagara. Viaţa la Jalna părea suspendată. Așteptau un 
eveniment care să dea totul peste cap, dar nu știau care va 
fi acesta. Cele două sclave, Cindy și Annabelle, nu-și ajutau 
cu nimic stăpâna să-și găsească puţină liniște. Se ocupau 
tot timpul de ea, propunându-i mâncăruri din Sud pentru a-i 
stimula apetitul sau cocteiluri dubioase cu sherry pentru a o 
remonta. Toate astea dădeau naștere la interminabile 
certuri la bucătărie, fiind convinse că nimic nu are 
importanţă în afară de confortul stăpânei lor. Îi puneau lui 
Lucy mii de întrebări despre Curtis, care ar fi dorit să le 
poată răspunde: „Când o să le spună massa al lor să vină? 
Cum vor călători până acasă? O să le trimită curând bani 
pentru haine? Oh! Câtă nevoie aveau de încălțăminte!” 
Bebelușul lui Cindy creștea repede. Până acum, îl 
îmbrăcaseră cu hainele rămase de la copiii Whiteoak. 
Micuţului Philip îi plăcea să se joace cu el, de parcă era o 
jucărie. Intr-o zi, în timp ce puiul de negru sugea, îl dăduse 


106 


la o parte ca să-i ia locul. Și, râzând, Cindy scosese sânul 
din gura fiului ei și-l luase pe Philip în braţe. Capul blond 
luase locul celui negru. Dar micul negru era atât de sătul 
încât nici măcar nu protestase, spre hazul celor două 
sclave. 

Annabelle aproape se vindecase de pasiunea ei pentru 
Tite Sharrow. Metisul dispăruse după întâlnirea cu Curtis 
Sinclair; se bănuia că se dusese să-și viziteze rudele dintr-o 
rezervație, dar unii spuneau că-l întâlniseră împreună cu 
spionii yankei. Wilmott nu știa cu siguranţă nimic despre el 
și nici nu părea supărat la gândul că nu-l va mai vedea. Era 
șocat de felul în care se purtase cu Annabelle. Aceasta, la 
rândul ei, cu inima rănită, dar nu zdrobită, își găsise refugiul 
în credinţă. Ca dragoste pământească, se mulțumea cu 
aceea a lui Jerry, lângă care se simţea mai în siguranţă 
decât se simţise vreodată cu Tite. Trecea cu mare ușurință 
de la o stare la alta, încât i se întâmpla să izbucnească în 
plâns când era fericită sau să o apuce un râs nestăpânit 
când era în lacrimi. 

Cei trei negri maturi, împreună cu cel mic, se instalaseră 
atât de bine în subsolul Jalnei, iar certurile ajunseseră la o 
asemenea frecvență încât, într-o bună zi, după ce-și 
încasase salariul, bucătăreasa dispăru. Era o ţărancă solidă, 
cu o voinţă de fier, pe care Adeline se baza foarte mult. Se 
întreba cum va merge casa fără bucătăreasă; viaţa 
devenea foarte complicată. Îi spuse lui Philip: 

— Casa nu ne mai aparţine; negrii ăștia sunt peste tot. 
Sunt murdari și în plus n-am văzut niciodată pe cineva atât 
de neglijent ca Lucy Sinclair. Zace toată ziua îmbrăcată în 
halatul ei roz, cu părul răspândit pe spate, ca o regină 
nebună dintr-o tragedie. 

— E teribil de frumoasă, remarcă Philip. 

Nu putea face o remarcă mai nefericită. Ochii Adelinei 
aruncau flăcări. Replică: 

— İşi permite să fie când nu ridică nici un deget ca să 
facă ceva; doar se gătește. In schimb, eu am ajuns la 

107 


capătul puterilor, îmi petrec vremea fugind pe scară în sus 
și-n jos, încercând să fac puţină ordine, în timp ce ceilalţi se 
străduiesc să facă dezordine. 

— Vino pe genunchii mei, spuse Philip. 

Îi aruncă o privire furioasă. 

— Nimic din ce are legătură cu casa nu te atinge, tună 
ea. Bucătăreasa a plecat, iar bucătăria se transformă în 
împărăţia negrilor; copiii tăi se sălbăticesc... puţin îţi pasă, 
atâta timp cât totul merge bine la fermă și la grajduri. 

— Ce vrei să le fac? întrebă el. Să-i tai cu briciul? 

— Gussie nu mai este atât de înțelegătoare cum a fost. 
Mi-a declarat că ar prefera să-și taie buclele, decât să fie 
obligată să se pieptene. Nicholas petrece ore întregi cu 
negrii; nu mai pot crede o vorbă din ce povestește Ernest, 
chiar și ăla mic își aruncă mâncarea pe jos dacă consideră 
că n-are destul zahăr. 

Philip mormăi cu severitate, așa cum îi stă bine unui 
părinte ofensat: 

— O să mă ocup de ei. 

Între cei doi se lăsă tăcerea. Fiecare gândea că se 
schimbaseră multe: casa nu mai era ceea ce fusese. Cu 
toate că ţineau mult la familia Sinclair, ajunseseră să 
dorească scurtarea vizitei. 

Philip spuse încet: 

— Uneori, mă întreb dacă povestea asta cu confederații 
are sorți de izbândă. Luptă împotriva unor forțe mult mai 
puternice. 

— Dar planurile lor sunt bine puse la punct! strigă 
Adeline. Trebuie să reușească. 

Auziră pași ușori pe pietriș și pe Nicholas strigând: 

— Eşti acolo, tată? 

Philip se duse spre el. 

— Vine domnul Busby, spuse copilul gâfâind. Vrea să te 
vadă. Are noutăţi pentru doamna Sinclair. 

Apăru și Elibu Busby. Era prima lui vizită de când 
veniseră sudiștii. Spuse, fără a încerca să-și ascundă 

108 


triumful: 

— Ei bine! căpitane Whiteoak. Cred că i s-a înfundat 
prietenului vostru, stăpânul de sclavi. Şi-a găsit Waterloo- 
ul! 

— Ce s-a întâmplat? 

Nicholas, căpătând curaj acum că tatăl lui se afla lângă 
el, spuse pe același ton puţin agresiv: 

— Da, ce s-a întâmplat? 

— Pur și simplu, că Sinclair al vostru a fost capturat de 
soldații Uniunii imediat ce a trecut granița. E la închisoare și 
sunt sigur că o să fie spânzurat în curând. 

— Dumnezeule! exclamă Philip. E îngrozitor! L-a trădat 
cineva. 

— E un om periculos, continuă Elibu Busby cu un aer 
satisfăcut. Au făcut bine că l-au capturat. Aș putea să jur că 
era pe cale să facă ceva rău. Întotdeauna am spus că 
dumneata și soția dumitale v-aţi pus într-o situaţie delicată 
primindu-i aici. 

— Și de ce? urlă Philip. Lincoln și gașca lui n-au nici o 
legătură cu ce facem noi aici. Suntem supuși britanici și nu 
ne temem de ei. 

— Bine, spuse Busby, am considerat necesar să vă 
comunic ce i s-a întâmplat frumosului vostru gentleman din 
Sud. 

— Ai dreptate, reluă Philip, sudiștii sunt niște gentlemeni. 

— Sunt bătuţi, afirmă Busby, de parcă aplica legea. 
Cuiburile de cruzime care sunt plantațiile lor sunt distruse. 
Sclavii lor amărâţi sunt liberi. 

— AȘ pune pariu, replică Philip, că sclavii ăștia amărâți 
erau mai fericiți și mai bine îngrijiţi decât muncitorii care 
lucrează pentru dumneata. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse Busby, că până acum 
nimeni nu mi-a spus „stăpâne”. 

— Vi se dau cu siguranţă nume mult mai puţin agreabile, 
spuse Philip cu calm. 

Îl privi pe Busby cum își încalecă furios calul și se 

109 


îndepărtează. Se întoarse să vorbească cu Nicholas, dar 
acesta fugise, încântat că poate răspândi peste tot 
noutățile despre dezastrul lui Curtis Sinclair. A fost nevoie 
să-l strige de trei ori ca să apară. 

— Ai spus ce ai auzit? îl interogă el. 

Nicholas plecă capul. 

— Răspunde! 

— Da. 

— Imbecil mic! Vino cu mine! 

Nicholas își urmă tatăl, cu inima bătând puternic. Primi o 
pedeapsă aspră și nu-și putu reţine unul sau două strigăte. 
Acestea, auzite de papagalul Boney, produseră un vacarm 
îngrozitor în hindusă. Pasărea, cu ciocul îndreptat spre sol, 
bătând din aripi și scoțând de furie limba închisă la culoare, 
urla: „Haramzada! Haramzada - lflatoon!” Mai adăugă și 
câteva cuvinte englezești achiziționate de curând, cuvinte 
pe care, în aparenţă, n-ar fi avut de la cine să le audă: „ll 
urăsc pe căpitanul Whiteoak!” 

Din subsol se auzi un strigăt la fel de penetrant, urmat de 
lamentări îngrozitoare: Cindy și Annabelle își uniseră vocile. 

Adeline cobori în goană scările. Era palidă. Philip îi ieși în 
cale. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece? exclamă 
ea. 

Părea în pragul leșinului. Philip o luă pe după umeri și o 
conduse în salon, închizând ușa după ei. 

— Am primit vești proaste, spuse el. 

— Din Irlanda? Pentru că veștile proaste nu puteau veni 
decât de acolo. 

— Nu, din Statele Unite. Yankeii l-au prins pe Curtis 
Sinclair. Busby a venit să mă anunţe triumfător. Crede că-l 
vor spânzura. 

— Îndurare, Doamne! strigă Adeline. Oh! Bietul om. De 
asta sunt toate strigătele? Nu trebuie să afle Lucy; pentru 
ea ar însemna moartea. 

— Tocmai asta l-am făcut pe Nicholas să priceapă, 

110 


explică Philip. Auzise totul și n-a pierdut nici o secundă ca 
să-i anunţe pe negri. 

— Idiotul... să nu-l văd că-l iau și eu la bătaie! 

În momentul ăsta, Nicholas apăru în faţa ușii cu 
glasvand. Faţa îi era brăzdată de lacrimi. Philip o reţinu pe 
Adeline: 

— Ajunge. Du-te repede la Lucy, explică-i că important 
este că e viu. Și nici o vorbă despre o posibilă spânzurare. 
Uite-o că coboară. 

Auzi glasul agitat al lui Lucy, care pentru moment acoperi 
lamentările de la subsol. 

— Căpitane Whiteoak! Adeline! Oh! E îngrozitor! Ce să 
mă fac? 

— Du-te lângă ea, ordonă Philip. E de datoria ta să-i fii 
alături. 

— Nu pot... nu pot. Du-te tu. 

Drept răspuns, o apucă de umeri și o împinse în hol. Cele 
două femei se întâlniră la începutul scării. Adeline deschise 
brațele larg și o îmbrăţișă. 

— Bietul meu înger, mielușelul meu, murmură ea, 
sărmana mea micuță! Oh! Yankeii ăștia îngrozitori! Vor 
invada și ţara noastră în curând. Vor lua femeile și vor 
măcelări bărbații. 

Auzind toate acestea, Lucy leșină în braţele Adelinei, care 
trebui s-o care până în bibliotecă și s-o întindă pe sofa. 
Aproape simultan, Cindy și Annabelle năvăliră din subsol, 
cu Jerry pe urmele lor. Toţi trei se aruncară la picioarele lui 
Philip, psalmodiind la unison: „Salvaţi-l pe massa al nostru, 
căpitane Whiteoak! Precis vor să-l spânzure!” 

Philip luă situaţia în mâini. Negrilor le spuse: 

— Dacă ţineţi cât de puţin la stăpânul vostru, începeți 
prin a închide gura. lar Adelinei: Dă-i un coniac doamnei 
Sinclair și între timp trimite după doctor. 

Vocea lui autoritară restabili un calm relativ. Lucy își 
revenise după ce băuse puţin alcool. Adeline îi ţinea sticluța 
cu săruri la nas și-i repeta ca unui copil: 

111 


— Hai, hai, o să fie bine. 

Redevenind conștientă și aducându-și aminte de cele 
întâmplate, avu o criză de nervi. Nimic nu-i mai putea 
împiedica pe negri să i se alăture. Philip, neștiind ce să mai 
facă, mergea în sus și în jos prin faţa casei, așteptându-l pe 
doctor. După ce doctorul Ramsey îi administră un calmant, 
Lucy deveni total inconștientă. 

Când, în sfârșit, cei doi bărbaţi rămaseră singuri, Philip 
exclamă: 

— Ce situaţie tragică, doctore. Mă tem că yankeii îl vor 
executa pe prietenul nostru Sinclair, îi vor confisca averea 
și o vor lăsa pe biata femeie fără un ban. 

— Pentru dumneata, cel mai bun lucru ar fi să te 
debarasezi de ea și de servitori la prima ocazie. Tot ţinutul 
consideră Jalna ca un loc de conspirație al confederaţilor. 
Yankeii sunt periculoși și suntem la doi pași de ei. Știţi că și 
eu sunt împotriva sclaviei. 

— Și eu sunt! spuse Philip. Cu toate astea am încă 
libertatea să-mi aleg prietenii, nu-i așa? 

Stăteau pe prispă, așezați pe băncile vechi de stejar. 
Curând apăru și Adeline. Părul, de un roșu arămiu atât de 
frumos, i se desfăcuse și se răspândise pe umeri. Pe fața 
palidă, ochii ei mari apăreau și mai luminoși. Doctorul 
Ramsey își ascunse admiraţia sub o încruntare a 
sprâncenelor. 

— E ridicol din partea dumneavoastră, doamnă Whiteoak, 
să vă lăsaţi tulburată de necazurile acestor oameni. Știţi ce 
spune marele nostru poet: 


Lipsa de omenie a omului fată de om 
Aduce peste tot nenumărate doliuri... 


După părerea mea, trimiteţi-i pe sudiștii ăștia în ţara lor, 
unde li se va purta de grijă. Dacă nu, dumneavoastră veţi fi 
cei care vor avea de suferit. 

— Aţi auzit cum urlau negrii? E curios că acum tac. 

112 


— S-au liniștit pentru că i-am drogat, spuse Adeline calm. 

— Drogat? exclamă doctorul. Cu ce? 

— Cu laudanum. 

— Dumnezeule! Unde sunt? 

— In camera mică din capătul culoarului, întinși pe jos. 

Erau într-adevăr acolo, dormind și sforăind cât puteau. 
Doctorul îngenunche lângă fiecare, luă pulsul și le ridică 
pleoapele. Apoi, ridicându-se, spuse: 

— Să mulțumiți cerului, doamnă Whiteoak, că nu i-ați 
omorât. Le-aţi dat o doză de cal. De unde aveți laudanum în 
casă? 

— L-am cumpărat de la farmacie ca să-i tratez dintele lui 
Patsy O'Flynn, răspunse ea liniștită. l-a calmat durerea de 
dinţi și i-a potolit și pe amărâţii ăștia de negri. 

Adeline privea cu satisfacţie formele care dormeau pe 
jos. 

Liniștea casei părea neobișnuită după un asemenea 
tumult. Doctorul promise să revină peste două ore. Philip și 
Adeline rămaseră în prag, uitându-se după el. 

— Avem noroc cu un asemenea doctor într-un loc ca ăsta 
uitat de Dumnezeu, remarcă Philip. 

— Măcar dacă doctorii nu și-ar lua aerul ăsta superior și 
n-ar fi atât de siguri de ei, zise Adeline. Eu nu mă consider 
superioară nimănui și totuși!... Cum vine asta? Ela calmat o 
biată femeie fragilă, în timp ce eu am pus la pământ trei 
negri zdraveni... și totuși nu-mi dau aere! 

— O să plec când se vor scula, anunţă Philip. 

În acel moment, micul Philip apăru în hol; căpitanul se 
aplecă și îl așeză pe genunchi. Îl lăsă să asculte ticăitul 
ceasului mare de aur, al cărui lanţ atârna deasupra vestei 
lui înflorate. 

— Tic-tac! Tic-tac! murmură copilul. 

— Asta e copilul meu preferat, declară Philip. Sunt sigur 
că el va fi stăpânul Jalnei. 

— Peste mulți ani, sper, spuse Adeline privindu-și 
deodată soțul cu tandrete. 

113 


— Stai pe celălalt genunchi. 

Se grăbi să se conformeze. 

În timp ce se desfășurau evenimentele din casă, cei trei 
copii mai mari se ascunseseră în pădure. Legătura care-i 
unea, atât de puternică din lipsa altor prieteni de vârsta lor, 
îi făcea să se considere pedepsiţi cu toții. lar pedeapsa, ale 
cărei urme le purta unul dintre ei, se împărțea egal între 
toţi trei. 

Nicholas stătea culcat pe burtă sub crengile joase ale 
unui fag magnific. Ernest se lungise lângă el, în aceeași 
poziție. Augusta reflecta șezând cu mâinile în poală, 
dominându-și fraţii. 

Ernest spuse: 

— Crezi că o să mai fim fericiţi? 

— Mă îndoiesc, răspunse Augusta. Poate vom fi mai puţin 
nefericiți, dar asta e cu totul altceva decât să fii fericit. 

— Trebuia să povestesc ce i s-a întâmplat domnului 
Sinclair, explică Nicholas. Elibu Busby ne spusese noutatea 
și negrii ar fi putut să-l audă. Am crezut că era de datoria 
mea... 

— Cu siguranţă că tata dorea să le dea el însuși vestea, 
spuse Augusta. 

— În orice caz, reluă Nicholas, era negru de furie. Vrei să 
vezi urmele? 

— Nu. 

Augusta întoarse capul. 

— Nu ti-ar face nici un bine, iar mie mi-ar întoarce 
stomacul pe dos. 

— Pe al meu nu-l întoarce, spuse Ernest. Aș vrea să le 
văd. Nu cred că-i mai rău decât ce am primit eu. 

— N-ai avut niciodată așa ceva, mormăi Nicholas 
așezându-se. 

Ernest se ridică și se apropie de fratele său, care își 
descheie cămașa albă, fină, cu guler plisat, o ridică și își 
cobori pantalonii. 

— Vai! strigă Ernest. 

114 


Era atât de impresionat de ceea ce vedea, încât trebui 
să-și recapete respiraţia înainte de a lansa un al doilea: 

— Vai! Oh! Gussie! 

Abia mai reușea să articuleze. 

— Ar trebui să te uiţi! Zău c-ar trebui! 

Augusta aruncă o privire pe furiș și spuse: 

— Dacă te-ar vedea tata îmbrăcat pe jumătate cum ești 
acum, ţi-ar mai da o bătaie. 

— Ei bine, afirmă Ernest, mă simt mai puţin nenorocit. 

Augusta îi aruncă o privire critică: 

— Chiar că trebuie să fie cineva lipsit de suflet ca să se 
simtă mai puţin nefericit văzând loviturile pe care le-a 
primit altul. 

— N-are importanţă, zise Nicholas, îmi place să le arăt. 

— E la fel de rău să te lauzi cu loviturile, reluă Augusta, 
pe cât e de rău să te lauzi cu recompensele. 

— La ultimul târg, am primit un premiu pentru poneiul 
meu, răspunse Nicholas aranjându-și cămașa. 

— Eu am luat un premiu, supralicită Ernest, pentru că am 
înghiţit untura de pește. 

— Și ce-ai fi primit dacă refuzai? 

Ernest se simţi insultat de întrebare, se ridică și se duse 
puţin mai departe. Când se întoarse, mesteca jir de fag. 
Augusta i-l luă cu autoritate. 

— Ce copil nesuferit ești. Ştii bine că nu trebuie să-l 
mănânci înainte de a da înghețul. 

— Și iar o să-l doară burta și o să mă ţină treaz toată 
noaptea, plângând, explică Nicholas. 

Ernest le întoarse spatele. 

— Mă duc acasă, îi anunţă el, mi-e foame. 

Cei doi priviră mica siluetă îndepărtându-se printre cele 
două rânduri de mesteceni albi, delicaţi. Se întoarse de 
două ori, a doua oară făcându-le semn cu mâna. 

— Nu l-a ţinut prea mult supărarea, remarcă Nicholas. 

— Îi este foame, spuse Augusta. Asta-i cu totul altceva. 

— Mă gândesc că domnului Sinclair n-o să-i mai fie foame 

115 


niciodată, mai ales dacă știe că o să fie spânzurat. 

— AŞ vrea, vocea Augustei tremura puţin, să fie domnul 
Madigan aici. 

— De ce? 

— Oh! Nu știu, dar reușea să facă lucrurile grave să pară 
mai ușoare. 

Își ridică părul des de pe frunte si suspină. 

— Ernest are noroc că e așa de tânăr; poate fi fericit și 
nefericit aproape în același timp. 

— Dacă primea ce am primit eu, o asigură Nicholas, ar fi 
urlat toată ziua. 

— Nu trebuie să uiţi, vorbea frecându-și ușor mâinile, că 
e mai plăpând. 

— Se poate, dar e foarte mulţumit de el și știe să fie 
impertinent, zise Nicholas. Adu-ţi aminte ce privire 
șmecheră are când spune „pe dracu”. 

— Trebuie să-l facem să renunţe la obiceiul ăsta. 

Augusta privea cu reproș silueta mică care tocmai 
dispărea în desișul pădurii. 

Dar, după un moment, Ernest se întoarse. 

— Mi-e frică să mă duc singur. Mă gândesc tot timpul la 
domnul Sinclair. Crezi că l-au și omorât? 

— Cuvântul corect este „spânzurat”, spuse Augusta. 

— Știu, recunoscu el, apoi repetă: crezi că l-au și omorât? 

— Ești incorigibil, spuse Augusta ridicându-se și luându-l 
de mână. O să merg cu tine. Ce mesteci? 

— Porumbe. Sunt o mulţime coapte mai încolo. 

| le luă repede din mână, apoi se întoarse spre Nicholas 

— Închide-te la gât; vine cineva. 

— E Guy Lacey, anunţă Nicholas. E în permisie. Nu-i așa 
că arată bine în uniforma Marinei Regale? 

Ofițerul elegant îi strigă: 

— Hei! Voi de colo! M-aţi uitat? 

Răspunseră într-un glas că nu. Se simţiră dintr-o dată 
puţin intimidați în faţa tânărului care venea de departe. 

— Ce mult aţi crescut! exclamă el. V-aș fi recunoscut cu 

116 


greu! 

Își puse mână pe creștetul lui Ernest: 

— Băiatul ăsta era mititel... 

— Acum suntem patru, explică Nicholas. Există și 
bebelușul Philip. 

— Un bebeluș? 

— Începe să meargă. 

— Am auzit că aveți musafiri din Carolina; nu i-am 
întâlnit. Noi, în Marina Regală, îi simpatizăm mult pe sudiști. 
Se spune că Franţa se va amesteca. Cu siguranţă că 
Washington-ul nu s-ar fi comportat astfel fără sprijinul 
Franței. Dar îmi închipui că voi, cei tineri, nu pricepeţi nimic 
din asta. 

— Oh! Am auzit vorbindu-se mult, zise Nicholas cu 
mândrie. 

— Aveţi noroc, reluă Guy Lacey, să trăiţi într-un loc atât 
de frumos. 

Admira cerul ce se ivea printre frunzele fremătătoare ale 
copacilor. Păsările se strigau una pe alta, iar veveriţele îi 
priveau de sus, fără frică pe cei tineri. 

— Da, aveţi noroc, continuă Guy Lacey, să trăiţi aici. E ca 
un paradis terestru, iar tu, Gussie, ești la fel de romantică 
ca Eva. Sper că nu te deranjează dacă-ţi spun Gussie, ca 
altădată. 

— Oh! Nu, șopti ea, îmbujorându-i-se obrajii palizi. 

— Noi, băieţii, suntem Cain și Abel. Eu sunt Cain, spuse 
Nicholas, și o să-l omor pe individul ăsta. 

Își puse braţele în jurul lui Ernest și-l aruncă la pământ, 
unde începură să râdă ca nebunii. 

Guy Lacey continuă: 

— Gussie, ai o insectă în păr. Știai? Pot să ţi-o scot? 

Și, cu o îndemânare de marinar, îi luă coada groasă și-i 
scoase insecta. 

— Păr de mătase! exclamă el și-i surâse lui Gussie. 

Augusta era atât de încurcată, încât se întoarse spre cei 
doi băieţi care tocmai se ridicaseră. Faţa lui Nicholas mai 

117 


păstra încă urmele lacrimilor pe care i le smulsese 
pedeapsa. 

— Sunteţi doi barbari, spuse Guy Lacey, ar trebui să vă 
înrolați în marină; e o viaţă plăcută. 

Și, înclinându-se ușor spre Augusta, se îndepărtă. 

— În Marina Regală, pe dracu'! spuse Ernest. 

Augusta își urmă agale fraţii până acasă. Coada groasă 
din care Guy Lacey scosese insecta îi atârna pe umăr. O 
ridică și o privi cu mirare. Avea impresia că nu-i mai 
aparţine în totalitate. Își apăsă cu timiditate buzele pe păr 
și-l sărută. 

Copiii se strecurară fără zgomot în casa tăcută. Augusta 
se duse să vadă ce-i face porumbelul. Îl iubise de când îl 
primise cadou, dar acum fără să știe de ce, îl iubea parcă și 
mai mult. 

Nicholas se mișca încet prin hol, așteptându-și tatăl. 
Ernest remarcă ușa cămăruţei din fundul culoarului care era 
închisă. Era ceva neobișnuit și se duse repede să vadă ce 
se întâmplă. Întredeschise ușa și aruncă o privire înăuntru. 
Când îi văzu pe Cindy, Annabelle și Jerry stând pe jos 
imobili, traversă repede holul trăgând un țipăt. 

— Negrii sunt morţi! urlă el. Toţi sunt morți! Și inimile lor 
negre sunt moarte! 

La strigătele lui, Adeline ieși din cameră. Văzând-o, 
Ernest se aruncă spre ea. Îl ridică în braţe și-l strânse la 
piept, în timp ce el continua să urle. Se lipi și mai tare, ca 
să-i simtă din plin de căldură. 


118 


CAPITOLUL XII 


RECOMPENSA 


În zilele care urmară veștii despre capturarea lui Curtis 
Sinclair de către forţele federale, la Jalna tensiunea 
devenise aproape insuportabilă. Niciunul de sub acoperișul 
ei nu se simţea în largul lui. Pentru prima oară de la 
construirea casei, lui Philip îi repugna să se întoarcă și își 
petrecea zilele la grajduri sau pe câmp. Mergea la toate 
târgurile care aveau loc toamna, luându-i cu el pe Ernest și 
pe Nicholas. Adeline era încântată să-i știe plecaţi, căci își 
pierduse răbdarea, considerând că era peste puterile ei să 
se ocupe de gospodărie și în același timp să trebuiască să o 
consoleze pe Lucy Sinclair. In realitate, Lucy refuza să fie 
consolată. Făcea frecvent crize de nervi, iar noaptea, în 
coșmarurile groaznice pe care le avea, asista la execuţia 
soţului ei. Negrii îl exasperau pe domnul Ramsey, pentru că 
de fiecare dată când stăpâna lor își pierdea controlul, își 
pierdeau imediat și ei restul de reţinere și începeau să urle 
împreună cu ea. Uneori, Adeline îi găsea pe toți patru în 
camera lui Lucy, plângând împreună. Ore în șir, negrii se 
rugau: „Oh! Doamne, salvează-l pe massa al nostru!” Cu 
toate astea, în timp ce se rugau, aveau convingerea că e 
deja mort. Uitaseră severitatea de care era capabil și-i 
exagerau până într-atât calităţile, încât devenea aproape 
un sfânt și un martir. 

Trei dintre persoanele din casă erau mai puţin afectate. 
Primul era micuțul negru, pe care Cindy îl numise Albert, în 
cinstea prințului consort, de care auzise vorbindu-se pentru 


119 


prima oară la Jalna. Copilul se dezvolta uimitor, împărţindu- 
și timpul între sânul mamei și un somn primitiv. Al doilea 
era blondul Philip Whiteoak. lar cea de a treia era Augusta, 
care părea prea puţin emoţionată de  meditaţiile 
melancolice la care te îndemna soarta lui Sinclair. Părea 
pierdută într-un vis, absorbită de gânduri, cu toate că nu-și 
putea defini motivul meditaţiei. Totuși, unul din subiectele 
reveriei îl constituia amintirea întâlnirii cu Guy Lacey. 
Pentru ea, tânărul marinar reprezenta tot ce era mai 
minunat în oameni. Se plimba singură prin pădure, cu vaga 
speranţă de a-l întâlni; cu toate astea, în ziua în care îl 
zărise stătuse ascunsă până când îl văzu dispărând. Altă 
dată, intrase în salon în timp ce el stătea de vorbă cu 
Adeline. Maică-sa îl trimisese să se intereseze de soarta lui 
Lucy Sinclair. Cu toate că o șoca felul în care flirta Lucy, 
doamna Lacey era dezolată s-o vadă în această stare. 
Trimisese o prăjitură și un borcan cu dulceaţă, încercând 
să-i stimuleze apetitul. Când Augusta îl văzu pe Guy Lacey 
aducând aceste bunătăţi, fugise înnebunită. 

Mai târziu, Adeline îi spuse: 

— Mi-a fost rușine pentru tine, Gussie. Ce manieră de a 
te comporta faţă de Guy Lacey! Ai luat-o la goană ca un 
mânz speriat. 

Gussie nu răspunse nimic. 

— De ce ai făcut asta? întrebă Adeline. 

— Eu... nu știu, se bâlbâi Augusta. 

— Ei bine! Când eram de vârsta ta, băieţii se băteau 
pentru mine. 

— În duel? Cu pistoalele? 

— Slavă Domnului, nu! Cu pumnii și trăgându-se de păr. 

Gussie își privi mama cu admiraţie, apoi se îndepărtă 
spunând peste umăr: 

— Nu mi-ar plăcea așa ceva. 

Adeline îi spuse lui Philip: 

— Nu știu cum am putut face o fată ca asta. 

— Eh! O să fie mângâierea noastră la bătrânețe, replică 

120 


Philip bonom. 

— Posibil, dar încă n-am chef să fiu dată la rebuturi. 

— Oh! Știi, cei cu părul roșu trăiesc foarte mult. 

Privindu-se în oglindă, Adeline replică: 

— Slavă Domnului că nici unul din copii nu mi-a moștenit 
părul. 

— Pentru prima dată sunt de acord cu tine. 

— Englez orgolios! De ce mi-ai făcut curte? 

— Mi se pare că tu fugeai după mine... 

Gluma s-ar fi putut transforma în ceartă, dacă n-ar fi 
observat silueta subțire a lui Tite Sharrow strecurându-se în 
hol. 

— Cu siguranţă că n-a bătut, bombăni Philip. O să-i spun 
vreo două vorbe. 

— Poate are vești despre Curtis Sinclair. 

Adeline trecu în fața lui Philip ca să-i iasă metisului în 
întâmpinare. 

— Scuzaţi-mă că vă deranjez, dar mi s-a spus la 
bucătărie că o găsesc pe doamna Sinclair aici. 

Vorbea cu demnitatea indienilor și cu ceea ce reprezenta 
în ochii lui curtoazia franceză. 

— De ce vrei să-i vorbești? întrebă Adeline. 

— Am noutăţi pentru ea, răspunse Tite cu gravitate. 

— Soţul ei e mort? 

Adeline vorbea cu o voce joasă, înfundată. 

— E posibil, admise Tite, dar nu cred. Am la mine o 
scrisoare de la el și e scrisul lui. Mi-a parvenit printr-o filieră 
secretă din care fac parte. 

— Nu cred o vorbă din povestea asta, declară Philip. Dă- 
mi scrisoarea! 

Tite clătină din cap: 

— Nu. Am promis pe onoarea străbunilor mei că n-o voi 
da decât doamnei Sinclair, dar v-o pot arăta. 

Se dădu un pas înapoi, scoase un plic din haină și îl ţinu 
astfel încât să poată fi văzut. 

— E într-adevăr scrisul lui Sinclair! strigă Philip. E 

121 


adevărat! 

Tite puse plicul la loc în haină: 

— Vedeţi că am spus adevărul și numai adevărul, adăugă 
el. 

— Am rămas în contact strâns cu guvernul, am citit toate 
ziarele pe care le-am putut găsi și n-am dat nici de cea mai 
mică referire la domnul Sinclair, spuse Philip cu gravitate. 

Tite replică cu un fel de rânjet: 

— Poate nu-i atât de important pe cât credeți. _ 

O procesiune ciudată cobora în acel moment scara. In 
frunte, venea Lucy Sinclair, îmbrăcată într-o rochie de 
cașmir neagră, ce părea prea călduroasă pentru această 
toamnă blândă. Dar lui Lucy nu-i era niciodată destul de 
cald și Cindy care o urma, ducea un șal mare de lână cu 
franjuri lungi. După ele venea Annabelle, cărând un ceainic 
mare cu apă caldă. În sfârșit Jerry, încărcat cu o tavă pe 
care se afla o cană cu cafea, o sticlă minusculă de coniac și 
un flacon cu săruri. Pe tavă se mai afla și o farfurie cu 
clătite. 

Familia Whiteoak privea cu aprehensiune procesiunea 
care înainta spre ei. Ochii lui Tite erau fixaţi pe Belle. Jerry 
își rotea ochii plini de ură pe care i-o inspira metisul. 

— Oh! Prieteni dragi, spuse Lucy, mă simt prost că aduc 
o astfel de perturbare în casa voastră... mă simt atât de 
bolnavă... inima îmi e zdrobită. 

Philip îi întinse mâna, ajutând-o să coboare ultimele 
trepte. Tite avansă cu îndrăzneală spre ea și-i arătă plicul, 
în așa fel încât să poată recunoaște scrisul. În pragul 
leșinului, Lucy strigă: 

— Scrisul lui! E scrisul lui! 

Smulse scrisoarea din mâna metisului și o strânse la 
piept. Întorcându-se apoi spre Philip, zise: 

— Nu pot să citesc, căpitane Whiteoak, n-am curajul. 
Vezi, te rog, ce spune. 

Îi întinse scrisoarea sprijinindu-se de stâlpul sculptat al 
balustradei, în timp ce Philip deschidea plicul. Erau doar 

122 


câteva rânduri. 


Am fost arestat împreună cu Vallandigham. Am aflat 
că Lincoln ne va trimite la Richmond, cu armata din 
Nord. Nu te neliniști. O să scap. Transmite tuturor 
afecțiunea mea, 

Al tău, 
Curtis. 


Lucy se îndreptă cu o vigoare uimitoare. Ajutată de Philip 
și urmată de negri, cobori ultimele trepte și intrară cu toții 
în salon. 

— Ce ușurare pe dumneata, doamnă Sinclair, zise Philip. 

Aceasta, strângând scrisoarea la piept, spuse cu multă 
energie: 

— Adevărat! Dar când mă gândesc că soţul meu se află 
în ghearele animalului ăluia puturos de Lincoln, sunt neagră 
de furie! 

— Nu te gândi la asta. 

Vocea gravă a lui Philip era aproape tandră. 

— Gândește-te doar că trăiește. 

Își ridică spre el ochii mari albaștri: 

— O să-l mai văd vreodată? 

— Sigur că o să-l vezi, o încurajă el cu o convingere în 
care nu prea credea și o bătu ușurel pe umăr. 

Cei trei servitori o înconjurau pe Lucy ca niște statui de 
abanos. Erau atât de imobili, încât dacă nu li s-ar fi auzit 
respiraţiile, ai fi crezut că nu trăiesc. Prin fereastra 
deschisă, se vedea Tite Sharrow, care mergea pe sub arbori 
ca un animal întunecat al pădurii. Fiecare rafală de vânt își 
arunca recolta de frunze uscate pe jos, dar copacii erau atât 
de înfrunziţi încât pierderea trecea neobservată. 

După ce vărsă lacrimi de bucurie și o strânse pe Lucy în 
braţe, Adeline se duse repede la subsol să comande ceai 


123 


pentru toată lumea. Oala cea mare, care stătea tot timpul 
pe plită, arunca un jet de vapori, iar capacul era pe cale să 
sară în sus. Adeline puse șase lingurițe de ceai indian într- 
un ceainic de argint, al cărui capac era ornat cu o mare 
pasăre sculptată. Căută lapte în cămară. Pe o etajeră, se 
aflau două bidoane enorme cu lapte care aștepta să fie 
smântânit. Băgă într-unul dintre ele o cană și umplu carafa. 
Părea atât de tentant, încât trase un gât, făcându-și o 
mustață albă pe buza superioară. Nu-și dădu seama și, 
mândră de ea însăși, duse cana în salon. 

Philip o privi dezaprobator: 

— Șterge-te la gură; ai băut direct din carafă. 

— Nu, nu m-am atins de carafă, negă ea, dar se uită la el 
ca un copil mare și revoltat. 

Scena avu darul să-i destindă nervii lui Lucy. Pentru 
prima dată de la plecarea soţului, râse cu lacrimi. În același 
moment, văzându-i figura înseninată și veselă, cei trei 
sclavi izbucniră în râs de fericire. Jerry își bătea coapsele și 
exclama: 

— Massa e în viață! Massa e în viaţă, în Sud! 

Afară, silueta întunecată a lui Tite Sharrow se mișcă din 
nou printre copaci. Însă numai după ce-l văzu pe Philip 
părăsind casa, pe cei trei negri instalându-se în grădina de 
legume, iar pe Adelina cântând cam fals în camera ei: 
„Visez că mă plimb printr-un palat de marmoră...” îndrăzni 
să revină lângă Lucy Sinclair. 

— Doamnă! 

Deschizându-și ochii albaștri îl întrebă cu o voce de parcă 
ar fi vrut să plângă: 

— Cine sunteți? 

— Sunt cel care v-a adus veștile, spuse el cu blândeţe. 

— Oh! da, îmi amintesc. 

Se așeză și se uită cu intensitate la Tite. 

— Cum ai primit scrisoarea? Pot să-l văd pe cel care ţi-a 
încredințat-o? 

— A trecut prin mai multe mâini, doamnă. Mi-am riscat 

124 


viaţa ca să intru în posesia ei. Am făcut-o pentru 
dumneavoastră, pentru că inima îmi e plină de compasiune. 
Nu sunt decât un biet student, dar prin venele mele curge 
sângele nobil al strămoșilor mei indieni și francezi. 
Intotdeauna încerc să-mi amintesc cuvintele: „Nobleţea 
obligă”5. 

Lucy Sinclair îi spuse cu un aer acuzator: 

— Ai obligat-o pe micuța mea Annabelle să te iubească. A 
fost tare nefericită. 

— Annabelle m-a învățat să-l iubesc pe Dumnezeu. Mă 
iubea cum iubește un păstor o oaie rătăcită pe care o aduce 
pe calea cea dreaptă. Sunt extrem de sărac. 

— Ce vrei de la mine? 

Brusc, Lucy păru foarte hotărâtă. 

— M-am gândit, spuse Tite mieros, că doriţi să mă 
recompensaţi, să-mi oferiţi ceva, ceva mai substanţial 
pentru a-mi putea continua studiile. 

Lucy se simţea puternică de când primise scrisoarea. Se 
ridică: 

— Unde e Jerry? El știe unde sunt banii mei. 

Figura de obicei flegmatică a lui Tite se înnegură. 

— Ar fi mai bine, reluă și mai mieros, să nu-i spuneţi 
nimic lui Jerry. Nu vă deranjaţi, doamnă, n-am nevoie de 
recompensă. Imi ajunge să vă știu mai puţin tristă. 

— O să-ţi primeşti recompensa. 

Vorbea cu vehemenţă. 

— Așteaptă aici; mă duc să-i caut eu. 

Casa era foarte liniștită. Copiii plecaseră însoţiţi de mama 
lor, cu faetonul, să ducă la biserică, pentru Ziua Recoltei, 
dovleci, porumb și buchete bleu pal și albe de ochiul boului. 
Inșelat de vreme și crezând primăvara aproape, porumbelul 
Augustei gângurea cât îl ţineau puterile. Gângurelile de 
dragoste înflăcărau imaginaţia papagalului Boney, care se 


5 Noblesse oblige = O persoană trebuie să se comporte într-un mod 
adecvat poziţiei și reputației pe care a dobândit-o. 
125 


umfla în pene dublându-și volumul. Se învârtea în loc pe 
prăjină, aruncând priviri languroase în jur. Prin ușile larg 
deschise de la intrare, vântul aducea până pe covor frunze 
ruginii. 

O speranță nouă făcea să-i crească puterile lui Lucy 
Sinclair. De câteva săptămâni, urca treptele cu greutate, 
dar de data asta o făcu fără nici un efort aparent. Descoperi 
în cameră portofelul pe care i-l lăsase soțul ei. In el 
continuau să se afle banii destinaţi cheltuielilor de călătorie. 
Îi numărase de mai multe ori, dar de fiecare dată rezultatul 
era diferit. Se privi în oglinda care de data asta nu mai 
reflecta o figură palidă, plină de anxietate, ci dimpotrivă, 
una plină de speranţă. Se grăbi să coboare în salon, unde o 
aștepta Tite Sharrow. Se ţinea drept, dar, sub o aparentă 
dezinvoltură, era crispat. 

Se înclină ușor: 

— Doamnă, zise el. 

Mâinile lui Lucy tremurau atât de tare, încât aproape nu 
putea număra bancnotele. Una din ele căzu pe jos și Tite o 
examină cu îngrijorare: 

— Sunt bani confederați! 

— Dar își păstrează valoarea. Cât vrei? Știu că ceea ce 
am e insuficient pentru a putea răsplăti gestul dumitale. 

— Nu primesc decât ce vă prisosește, doamnă. 

Privirile avide erau fixate asupra portofelului, care avea 
într-un colț două iniţiale de aur: C.S. 

Îi dădu portofelul în mână: 

— Numără-i. Eu nu reușesc. 

Degetele lui abia numărară biletele. 

— Sunt mai mult de șase sute de dolari. 

— la două sute; aș vrea să-ţi pot da mai mult. 

Îi înapoie portofelul, care se subţiase considerabil, apoi, 
înclinându-se și mai adânc, îi spuse cu privirile aţintite în 
jos: 

— Mii de mulțumiri, doamnă. 

Dorea să-i pară întrutotul francez. 

126 


— Dacă puteţi să-mi aduceți și alte vești de la domnul 
Sinclair, v-aș fi recunoscătoare. 

Surâse ușor și dintr-o dată păru încântătoare și proaspătă 
ca o fată tânără. 

Tite Sharrow, mai mult fugind decât mergând, se lovi 
brusc de Jerry. Îl așteptase oare? Tite încercă să-l evite cu 
demnitate. Negrul ăsta uriaș era ultima persoană cu care ar 
fi dorit să se ia la ceartă. Nu că ar fi fost poltron$, dar 
prefera metodele pacifiste pentru reglarea disputelor și 
rivalităţilor. 

Cu o mișcare rapidă Jerry scoase un cuţit. 

— Îl vezi? mormăi cu vocea-i groasă, o să-l ai în burtă 
dacă încerci s-o mai vezi pe Belle a mea. 

— Negrule! 

— Ai face mai bine să te ferești, dacă nu vrei să-ţi scot 
maţele, urlă Jerry, uitând că se aflau aproape de casă. 

Philip Whiteoak apăru ca din pământ și se așeză între ei. 
Se îndepărtară, ca umbrele nopţii gonite de soare. 

— Să nu se mai întâmple, strigă Philip, că vă crăp capul 
la amândoi. Am destule necazuri, ca să trebuiască să vă 
mai batetți și voi. 

— Stăpâne, zise Tite, sunt un om liniștit, nu m-aș bate 
nici cu unul din aceeași rasă cu mine, darmite cu un negru 
împuțit. 

— O să vezi tu negru împuţit, mormăi Jerry. O să te omor. 
Bunul Dumnezeu ţine cu mine. 

— Bunul Dumnezeu are alte treburi, spuse Tite. Altfel n-ai 
fi fost sclav. 

Philip Whiteoak le ordonă: 

— Du-te, Tite, iar tu, Jerry, dă-mi cuțitul! 

Jerry îi întinse imediat cuțitul; Philip îi pipăi lama cu 
dezgust. 

— E o armă afurisită. Noi nu folosim cuțite aici. Dacă vrei 
să te baţi... folosește-ţi pumnii. 


6 (Om) lipsit de curaj și de sentimentul onoarei; (om) laş, fricos. 
127 


Philip îi privea pe cei doi bărbaţi îndepărtându-se; Jerry 
topăind, Tite furișându-se; Jerry cu faţa de abanos, Tite 
întunecat ca amurgul; Jerry greoi și stângaci, Tite suplu și 
agil. Era obișnuit cu indienii din est și credea că îl înţelege; 
un pungaș înrăit. În ceea ce îi privește pe negri, gândea că 
nu e mare lucru de priceput la ei: niște animale, probabil 
foarte utile pe o plantație, dar nicidecum animalele de care 
și-ar dori un englez să se împiedice prin casă. 

Rămase să privească o pereche de veverițe care 
vagabondau printr-un copac bătrân, căţărându-se de jos, de 
pe trunchiul scurt, până la cele mai de sus crengi. Era un 
copac enorm și foarte înalt, cu mii de frunze lucioase, încă 
verzi. Veveriţele își adunau ghindă pentru iarnă, dar, din 
timp în timp, se întrerupeau ca să se fugărească și să se 
joace. 

— Nişte zăpăcite mici și fără minte, spuse Philip cu voce 
tare. 

Nu remarcase că lângă el, în picioare, stătea Elibu Busby. 

— Ce copac magnific, remarcă el. _ 

— Da. Trebuie să fie aici de sute de ani. Il iubesc mult. 
Ramurile sunt atât de joase, încât pezevenchii mei se pot 
cățăra cu ușurință. 

— Cu siguranţă că Gussie nu se cațără în copaci. 

— Ba da! De ce nu? 

— Ei! Credeam că ai o mentalitate foarte englezească și îi 
ceri fiicei tale să se comporte întotdeauna ca o lady. 

— Adevărat? 

Philip gândi că tăcerea urma să dureze foarte mult, cu 
toate că-și dădea seama că Elibu Busby venise cu un scop 
precis. 

— Vreau să-ţi spun, începu el brusc, că regret duritatea 
cu care m-am purtat cu sudiștii. Probabil că ţi-am părut 
lipsit de prietenie, dar sunt cu totul împotriva sclaviei! În 
plus, am fost jignit de felul în care preceptorul vostru s-a 
purtat cu biata mea fată. 

— Ti-ai schimbat părerea? întrebă Philip. 

128 


— Deloc, dar întotdeauna am fost în relaţii bune cu tine; 
soţia mea pare supărată că lucrurile s-au schimbat. Știu că 
am vorbit cu brutalitate despre Sud, dar simpatia mea se 
îndreaptă spre yankei. 

— Ai părut întotdeauna mândru că strămoșii tăi erau 
loiali Imperiului Unit și că au venit în Canada după revoluţie. 
Dacă ești de partea yankeilor, ar trebui să fii dezolat că au 
părăsit atunci Statele Unite. 

Busby se roși. Rămase calm cu greutate. 

— N-aș vrea să stau acolo, declară el, chiar dacă mi-ar da 
înapoi proprietăţile pe care le-au abandonat ai mei. 

Philip îl privi îndelung, cu seriozitate. 

— Mi-a fost foarte greu, reluă Busby, că Jalna devine 
centrul conspirației proprietarilor de sclavi. M-am bucurat 
aflând că domnul Sinclair a fost arestat înainte de a-și pune 
planul în aplicare. Am fost mulţumit la gândul că va fi 
spânzurat de Lincoln. 

— Nu înţeleg de ce vii să-mi povestești ceea ce știu deja. 

— Pentru că vreau să știi că sunt dezolat pentru 
femeiușca asta. Mi s-a spus că are suflet bun. lat-o într-o 
situaţie îngrozitoare, ţintuită aici împreună cu amărâţii ăia 
de sclavi. Mărturisesc că n-am dormit nopţi întregi, rușinat 
de ceea ce am spus. 

— Ei bine? zise Philip deodată. 

Elibu Busby continuă: 

— M-am gândit ce aș putea face ca să demonstrez că am 
doar sentimente bune faţă de ea. În dimineaţa asta, mi s-a 
oferit o șansă: scrisoarea soțului ei a fost interceptată și mi- 
a fost adusă s-o citesc. 

— Frumoasă treabă, zise Philip. 

— Am bănuit că era o scrisoare de adio, scrisă înainte de 
a fi condamnat și spânzurat. Dar, descoperind că sunt vești 
bune, m-am gândit să i-o aduc eu însumi. 

Ochii albastru deschis ai lui Philip erau aţintiţi asupra lui 
Busby, fără nici o expresie. 

Elibu continuă: 

129 


— Dar mai apoi, când am ajuns aici, m-am intimidat. Sunt 
luni de când doamna Sinclair mă evită. 

— N-am remarcat. 

— Neajunsul cu tine, reluă Elibu, este că nu participi la 
necazurile acestei tinere ţări. Un om ca tine ar trebui să 
reprezinte o putere aici, dar nu te interesează decât 
treburile personale. Îţi pasă mai mult de vacile de rasă 
Jersey, decât de soarta nenorociților de sclavi. 

— Nu mă interesează soarta lor. 

— Crezi sau nu, că Lincoln este un mare om? 

— Nu m-am gândit niciodată. 

— Dar gândești uneori, căpitane Whiteoak? 

— Nu, dacă mă pot lipsi. Las asta în seama soţiei mele. 

— E greu să se certe omul cu dumneata, domnule. Dar n- 
am venit aici ca să mă cert. Am venit ca să-i aduc 
scrisoarea doamnei Sinclair. Pe drum l-am întâlnit pe Tite 
Sharrow și i-am dat instrucțiuni să-i dea acestei doamne 
scrisoarea în mână. Aș vrea să știu dacă a făcut-o. 

— l-a înmânat-o, într-adevăr. 

— În regulă. l-am dat un șiling pentru comision. Consider 
că este suficient; să nu-l lăsaţi să vă mai stoarcă ceva. 

— Sigur nu, spuse Philip. 

— Doamna Sinclair trebuie să fie nebună de fericire. 

— Exact, iar sclavii și mai și. 

— Poate ai consimţi să-i spui că scrisoarea i-a parvenit 
datorită mie? 

— Voi avea grijă, răspunse Philip destul de laconic. 

Se despărţiră. În același moment, metisul ajunsese 
acasă, după ce străbătuse poteca sinuoasă, plină de 
mușchi. 

Tite era bine dispus și intrând, spuse: 

— Sper, stăpâne, că ești la fel de mulțumit să mă vezi, 
cum sunt eu că m-am întors. 

— Sunt într-adevăr, recunoscu Wilmott, pentru că ai lăsat 
o dezordine cumplită în urma ta. Nici o cană sau o farfurie 
curată, nici o așchie pentru foc. Unde ai fost? 

130 


— Am vizitat-o pe bunica mea. Ar fi trebuit să mă întorc 
mai repede, dar am găsit-o foarte bolnavă și fără nimeni 
care să aibă grijă de ea. Întorcându-mă, l-am întâlnit pe 
domnul Busby care mi-a încredințat o scrisoare pentru 
doamna Sinclair, bărbatul ei trăiește, pentru că el se jena 
să i-o ducă. 

— De ce? îl întrerupse Wilmott. 

— Nu știu, stăpâne, dar se temea. Mi-a dat un șiling ca să 
mă duc în locul lui. 

Tite scoase șilingul din buzunar și privindu-l gânditor, 
zise: 

— Nu e mult, dar o să-mi cumpăr un caiet pentru 
cursurile care vor începe curând. Mă duc să-l pun la 
adăpost, sub pendulă, și apoi vă pregătesc prânzul. Mâncaţi 
prost când nu sunt aici. 

— N-am mâncat nici o masă ca lumea, mărturisi Wilmott 
cu un regret nedisimulat. 

Foarte curând, din bucătărie se auzi zgomotul vaselor 
spălate, însoţit de mirosul cârnaţilor prăjiţi și al cafelei. Tite 
așternu o faţă de masă curată și puse două tacâmuri. 
Wilmott apropie un scaun; faţa lui mobilă exprima 
plictiseală și foame. 

— Ce multă mâncare ai adus! zise, uitându-se la cei șase 
cârnaţi și la mormanul de cartofi prăjiţi. 

— Sunt de porc și sunt singurii cârnaţi buni, explică Tite, 
iar cartofii sunt prăjiţi acum. Luaţi și din roşiile astea 
coapte, pe care le-am cules când m-am întors de la Jalna. 
După asta o să vă aduc o cafea bună. Avem o smântână 
groasă ca pudingul, stăpâne. 

Pe Wilmott îl cuprinse un sentiment de bunăstare. Tite îl 
răsfăţa, iar el, în ciuda îndoielilor, îl tolera. Metisul reluă: 

— Am o viaţă foarte interesantă, stăpâne. În fiecare zi se 
întâmplă ceva deosebit; nimic nu este monoton. Tot timpul 
sunt ocupat. După ce mâncăm, voi jumuli gâsca care atârnă 
în bucătărie. 

Mai târziu, intră aducând gâsca și o vâri sub nasul lui 

131 


Wilmott. 

— Spune-mi, stăpâne, ţi se pare că miroase bine? 

După ce o mirosi, Wilmott strigă: 

— la-o de aici! E oribilă! 

La rândul lui, Tite mirosi pasărea cu plăcere: 

— Da! spuse el. E cam tare. 

— la-o și îngroap-o, ordonă Wilmott. 

Cu toate acestea, intrând niţel mai târziu în bucătărie, îl 
găsi pe Tite stând pe un scaun și jumulind gâsca. 

— Ar fi păcat, stăpâne, să pierdem frumusețe de pene. 
Cât despre miros, e ciudat cât de repede te obișnuiești cu 
el. 

— Eu nu vreau, zise Wilmott trântind ușa. 

Puțin mai târziu, erau instalaţi prietenește în barca legată 
lângă micul ponton. Tite vâslea leneș, în timp ce Wilmott 
lenevea pe pernele vechi aflate în capătul bărcii. Bucăţile 
de gâscă spânzurau ca momeală. Râul era neted ca 
oglinda, vălurelele făcute de barcă fiind suficiente ca să 
legene frunzele sălciilor ce pluteau pe apă. Aerul era 
străbătut de cântecelele misterioase ale păsărilor nevăzute. 
Se auzeau prin frunzele ruginii pregătindu-și anevoioasa 
migraţie spre sud. Doar gaiţele albastre și celelalte păsări 
care vor rămâne pe loc zburătăceau fără teamă și fără ţel 
pe maluri, oglindindu-se în apa limpede ce în curând va fi 
înțepenită de gheață. 

— lar mă gândesc, zise Tite, ce viaţă interesantă am, 
stăpâne. Aproape zilnic mi se întâmplă ceva neașteptat. 
Chiar dacă am probleme, se rezolvă întotdeauna de la sine. 
Nu ești de aceeași părere, stăpâne? 

— Eu, eu nu doresc o altă existenţă, afirmă Wilmott. 


132 


CAPITOLUL XIII 


PLECAREA 


De când primise scrisoarea lui Curtis Sinclair, Lucy era 
într-o stare de agitaţie extremă. Nu se putea hotărî să facă 
ceva; nici măcar nu se putea gândi la preparativele în 
vederea călătoriei spre Sud, pe care acum o socotea 
iminentă. Le punea pe Cindy și pe Annabelle să-i scoată 
toate rochiile, jupoanele plisate, cămășile cu dantele și 
halatele și să le aranjeze, dar, cum vedea grămada de 
lenjerie, era cuprinsă de spaimă și le cerea să i le ia din 
faţă. Se întrista numărând fără încetare banii din portofel, 
uitând complet că-i dăduse lui Tite Sharrow. Dormea prost 
și se trezea suspinând în mijlocul unui coșmar în care îl visa 
pe soţul ei cu funia de gât. Cindy dormea pe o saltea pusă 
pe jos în camera stăpânei. Când mâhnirea lui Lucy o trezea, 
își unea văicărelile cu ale ei și lacrimile lor îi trezeau pe 
copii. Adeline și Philip nu auzeau nimic din camera lor de la 
parter, în schimb Neron, care dormea pe un preș la ușa 
camerei, urca scara și-i privea pe musafiri cu o sumbră 
dezaprobare. Uneori pufnea a protest și apoi cobora scara 
să se culce. 

Viaţa celor trei copii mai mari era tulburată în mod ciudat 
de dezordinea din casă. Nu-i mai supraveghea nimeni cu 
adevărat și își dădeau frâu liber dorințelor fanteziste. 
Purtau ce haine voiau și mâncau când aveau poftă. 
Inventaseră un joc - în special Augusta și Nicholas -, un fel 
de spectacol în serial, în care erau pe rând aventurieri 
elisabetani, descoperitori de noi pământuri și uneori pirați. 


133 


Nicholas era Sir Francis Drake sau Sir Walter Raleigh, în 
timp ce Augusta rămânea credincioasă rolului lui Sir 
Richard Grenville. Cum nu exista un rol special pentru 
Ernest, acesta reprezenta diferite popoare băștinașe ale 
țărilor descoperite, ba chiar pe spaniolii din Armada. 
Interpreta cu mare entuziasm, executând dansuri 
războinice, vânzând pământuri pentru câteva perle sau 
convertindu-se, din ordin, la creștinism. 

Pentru moment, Sir Richard Grenville era prizonierul 
spaniolilor. Stătea în picioare pe puntea vasului lor, în 
persoana Augustei. „Bătrânul Richard e, în fine, prizonier!” 

Nicholas recită - foarte reușit: 


Și îi admirau chipul 
Cu strania lui curtoazie. 


Revenind la vorbirea normală, îi zise lui Ernest: 

— Tu ești spaniolii. Înaintează și felicită-l. 

Ernest declamă grăbit: 

— Aţi făcut bine, domnule. 

— Ascultaţi-l, strigă Nicholas de parcă s-ar fi adresat unei 
vaste audienţe: „Aţi făcut bine”. Un nobil spaniol n-ar vorbi 
așa. 

— Crezi că spunea mai bine în englezește? 

— Bineînţeles și în plus un spaniol nu spune niciodată 
„monsieur”. Asta-i pe franțuzește. Un spaniol ar spune 
„sehor”. 

— Señor, pe dracu’! ripostă Ernest furios, pentru că avea 
impresia că este prea des criticat. 

În timpul acestei altercaţii, Sir Richard rămânea în 
picioare pe puntea vasului, mândru și detașat. 

Atunci Ernest, știind că dacă nu joacă bine va fi exclus, 
repetă cu voce tare și inteligibilă: 

— Bravo, nobile señor! Ce treabă minunată! 

„„Și în sfârșit Sir Richard putu răspunde: 


134 


M-am luptat ca un bărbat pentru regină și tară, 
Nu mi-am făcut decât datoria, cum ar fi făcut 
oricine, 

Și astfel, eu, Sir Richard Grenville, voi muri 
fericit... 


Spunând aceste cuvinte, Augusta se prăbuși pe jos, cu 
părul lung, împrăștiat pe covor. 

Ernest o examină cu o oarecare teamă: 

— E moartă? 

— Eşti un cretin. 

Nicholas îl privi cu dispreţ. 

— Îl joacă doar foarte bine pe Sir Richard. Acum e rândul 
tău: aruncă-i cu onoruri trupul în mare. 

Ernest se aplecă asupra surorii lui cu curaj și întrebă: 

— Unde-i marea? 

— La capătul covorului. Haideţi, băieți! 

Augusta stătea întinsă cu mâinile pe piept. Cu toate 
eforturile, Ernest nu reuși s-o arunce în mare. Faţa i se 
înroșise de efort și gura-i tremura. Cuprins de un brusc 
acces de furie, strigă: 

— Nu pot! Nu pot! Să fiu al dracului dacă mai încerc! 

Augusta sări iute în picioare, își luă fratele de mână și-l 
duse la ea în cameră. 

— Bate-l bine! strigă Nicholas în urma lor. 

Augusta închise ușa camerei după ei. 

— De ce vorbeşti așa? De când se spune „al dracului”? 

— Nu știu. 

— Faci așa pentru că îţi plac cuvintele urâte? 

— Nu. 

— Pe cine ai auzit vorbind așa? 

— Pe mama. 

Augusta rămase gânditoare. 

— Uneori, când sunt nervoase, mamele folosesc 
asemenea cuvinte, dar asta nu înseamnă că un băiețel 
trebuie să le imite. 

135 


— Nu eram un băiețel când le-am spus, eram un spaniol. 

— Dar trebuie să recunoști, urmă ea cu o faţă severă, că 
vorbești urât foarte des. 

— Domnul Madigan spunea că e mai bine să vorbești urât 
decât să minţi. 

— Ernest! 

— Ce e, Gussie? 

— Crezi că domnul Madigan este un om mai bun decât 
pastorul nostru, domnul Pink? 

— Prefer să-l ascult vorbind pe domnul Madigan. 

— Să vorbești nu înseamnă să predici. Slujbele nu sunt 
conversații; trebuie ascultate cu seriozitate. 

Nicholas bătu la ușă și strigă: 

— Nu mai plouă! Plec să mă plimb! Veniti și voi? 

Îl auziră coborând scara. 

— Ernest, spuse Gussie, promite-mi că încerci să nu mai 
folosești cuvinte urâte. 

— Îţi promit, zise Ernest cu înfocare. 

Augusta plecă în fugă să-l ajungă pe Nicholas; înainte de 
a o urma, Ernest intră în camera care fusese a lui Madigan. 
Deschise un sertar al comodei și se aplecă deasupra unui 
teanc de batiste de olandă. Pe fiecare era brodat-un „M”. | 
se spusese să nu se atingă de ele, dar de această dată luă 
una ca să-și șteargă nasul care-i curgea. Intoarsă pe dos, 
inițiala devenea un „W”, ca a lui: Ernest Whiteoak. Se duse 
cu batista în camera Augustei și o inundă cu colonia pe care 
aceasta o primise de la doamna Lacey, de ziua ei. Il auzi pe 
Nicholas strigându-l de pe scară și plecă ţopăind. Micul 
Philip, care mergea prin hol clătinându-se și trăgând după 
el un cal de lemn, se repezi spre Ernest. 

— Și eu, îlimploră el. 

— Nu, ești prea mic. Mă duc să trag o raită. 

— Și eu. Sunt mare! 

— Mie-mi spui ce mare ești! 

Dar cel mic insista, agățându-se de Ernest. 

— Și eu, se ruga el. 

136 


Mânuţele roz cu care se apucase erau deosebit de 
puternice. 

— Să fiu al dracului dacă te iau! 

Dându-și seama că iar folosise un limbaj neprotocolar, își 
puse mâna la gură și ieși afară. Philip îl privi lung, apoi urlă 
din toate puterile: 

— Lucy! Lucy! și începu să urce scările cu mare atenţie. 

Lucy Sinclair veni în fugă, îl luă în brațe și-l duse la ea în 
cameră. Se distra cu acest copil și făcea totul ca să-l 
răsfeţe. Copilul însă avea un caracter atât de fericit, încât 
continua, cu tot răsfăţul, să fie un copil încântător. Prietenul 
lui era negrișorul Albert; izbucnea în râs cum îl vedea. ÎI 
strângea în braţe și își lipea figura de îngeraș blond de cea 
neagră și timidă. Dacă Albert plângea, se prefăcea și el că 
hohotește. 

li plăcea dezordinea camerei lui Lucy, unde putea pune 
mâna pe orice și unde se putea ascunde sub pat când doica 
venea să-l caute. 

Doica, o ţărancă zgomotoasă, avea mereu probleme cu 
cei trei negri. Avea și alte atribuţii în afara aceleia de a se 
ocupa de Philip, motiv pentru care îl neglija adesea. Era 
exasperată când vedea că îi preferă pe negri, iar dacă 
preferința devenea prea evidentă, îl plesnea. Atunci, negrii 
încercau să-i ia copilul cu forța. 

Această Bessie îl căuta chiar acum. Auzindu-i vocea pe 
culoar, se strecură fără să ezite sub patul lui Lucy. Bessie 
apăru în pragul ușii și, cum nu era prea manierată, strigă: 

— L-aţi văzut pe Philip? 

— Nu l-am văzut, răspunse Lucy cu veselie. 

— Pun pariu că s-a dus afară, după ceilalţi. Nici el, nici 
ceilalți nu se gândesc la nimic. Precis că se întorc muraţi ca 
niște șoareci. 

Când dispăru, Philip ieși târându-se de sub pat și Lucy îl 
strânse la piept. Înţelesese că a minţit ca să-l protejeze: 

— Lucy... Lucy, repeta lipindu-se strâns de ea. Dai 
bomboană! 

137 


Îi strecură carameaua în gură și fugi la fereastră să o 
vadă pe Bessie căutându-l. 

Jerry intră în cameră. 

— M-am gândit la banii pe care i-a lăsat massa. Nu vreți 
să-i mai număr o dată, missis, să văd dacă nu lipsește 
nimic? 

Se îndreptă spre sertarul în care se afla portofelul. 

Lucy îi strigă: 

— Nu lipsește nimic. l-am numărat ieri. 

Nu reuși însă să-l oprească să ia portofelul. 

— Missis! urlă el îngrozit, lipsesc două sute de dolari! Oh! 
Doamne, Dumnezeule... am fost furati! 

— Nu face atâta zgomot, ordonă ea. l-am dat lui Tite 
Sharrow când mi-a adus scrisoarea. 

Jerry izbucni în plâns. 

— Stăpâna noastră! Oh! Stăpâna noastră! Ce o să se 
întâmple cu noi? N-o să ne întoarcem niciodată acasă! 

— Dar avem destui bani, zise Lucy. 

— Oh! Indianul ăsta! De ce nu i-am spintecat burta cu 
cuțitul? Dar o voi face! 

Micul Philip se îndreptă spre Jerry împleticindu-se: 

— Nu plânge, plimbă bebe... 

Bătea din mâini de bucurie. 

— E o idee bună! exclamă Lucy. Doica lui îl caută și el nu 
vrea să fie găsit, nu-i așa, suflețelule? 

ÎI răsfăţa pe micut: 

— Oh! O urăsc pe Bessie, asta. E rea cu îngerașul. Hai, 
drăguţule, n-o să te găsească... 

Jerry luă copilul și puteau în curând fi văzuţi îndreptându- 
se spre grajduri, negrul purtându-l în cârcă, iar el cu mâinile 
bine înfipte în părul lui cret. 

Lucy încerca în zadar să-și facă ordine în lucruri. Aștepta 
în fiecare moment ordin să plece. Cu cât se căznea mai tare 
să-și pregătească plecarea, cu atât mai mare devenea 
încâlceala. Cindy și Belle spălau și călcau fără încetare; 
cârpeau și legau baloturi pe care le coborau și le urcau tot 

138 


timpul pe scări, făceau și desfăceau cufere, sporind 
neîncetat dezordinea. Certurile din bucătărie se înteţiseră și 
deveneau din zi în zi mai zgomotoase. Cindy era mereu 
apucată de crize de plâns, fiind din ce în ce mai convinsă că 
toată familia ei din Sud fusese căsăpită de către yankei sau 
că bărbatul ei își găsise pe alta. Jerry îi cerea cu obstinaţie 
Annabellei să se mărite cu el, iar ea amâna mereu data, cu 
tot atâta încăpățânare. Intr-un cuvânt, la Jalna toate erau 
întoarse pe dos. 

Ca un trăsnet sosiră cele câteva vorbe de la Curtis, prin 
care îi cerea lui Lucy să vină. Scria de la plantaţia fratelui 
său. Lucy și servitorii urma să fie așteptați la graniţă de 
către o escortă de încredere, care va aduce bani pentru 
ultima parte a călătoriei. Fericirea care urmă puse moţ 
haosului general. Atunci, Adeline luă lucrurile în mână. Cu 
precizie și promptitudine supraveghea bagajele, le îndruma 
pe Cindy și Annabelle la spălatul și călcatul lenjeriei 
complicate a lui Lucy. Subsolul se agita în mirosul fiarelor 
de călcat fumegânde; negrii aplecaţi, cu mâinile care 
ajunseseră carne vie de atâta frecat al rufelor de piatra 
aspră a lavoarului, își exprimau fericirea cântând imnuri de 
slavă. Cu toate protestele lui Philip, Lucy făcu cadouri 
somptuoase celor din familie: Adelinei, un șirag de perle; 
Augustei, un inel cu piatra lunii, pe care a fost obligată să-l 
poarte imediat; lui Nicholas, un ceas de aur cu lanţ, iar lui 
Ernest o pană de scris, tot din aur. Chiar și bebelușul, Philip, 
primi un cadou: un ac cu turcoaze, pentru prins gulerul. 
Petrecu ore lungi de insomnie, încercând să găsească un 
cadou potrivit pentru Philip. În final, îi oferi un inel cu o 
piatră splendidă, care îi aparținuse lui Curtis. _ 

— Nu, nu, dragă doamnă Sinclair, nu pot accepta. In 
primul rând, pentru că e prea frumos pentru mine, iar apoi 
pentru că deja port un inel cu blazonul familiei; a fost al 
tatălui meu. In plus, soțul dumneavoastră o să vi-l ceară 
când vă veți întâlni. 

— Va fi încântat când va afla că vi l-am oferit. 

139 


— Mă îndoiesc. 

— Atunci îi voi spune că l-am pierdut. 

Philip însă nu acceptă nici un cadou. li spuse Adelinei: 

— Lucy e o mică mincinoasă; de fapt, cred că toate 
nevestele își mint bărbații. 

Când nebunia generală atinsese apogeul, Annabelle se 
hotărî brusc să se mărite cu Jerry înainte de a pleca spre 
Sud. S-ar simţi mai apărată ca femeie măritată, pentru că 
auzise lucruri înfiorătoare despre felul în care se purtau 
yankeii cu tinerele fete. Dorea ca ceremonia să fie oficiată 
de către predicatorul negru care prezida cu regularitate 
întrunirile lor. Înainte de sfârșitul săptămânii, se alăturaseră 
grupului lor câţiva negri noi. Apăreau de peste tot unii care 
mai rămăseseră în urmă și care erau bine primiţi. 

Și Elibu Busby își aducea contribuţia, oferindu-le casă și 
masă în schimbul muncii lor; era o persoană generoasă! 

Se hotărî ca nunta să aibă loc în mijlocul săptămânii. 
Adeline îi dărui miresei o rochie de organdi împodobită cu 
un cordon amplu; mai adăugă și o pălărie de pai acoperită 
de flori roșii și galbene. Pentru prima oară în viaţă, Jerry 
arbora un guler tare și atât de înalt, încât aproape îi făcu 
rană. Asta nu-i împiedică pe soţi să aibă un aer foarte 
mândru. Toţi negrii prezenţi aveau pe umeri șaluri în culori 
stridente, iar în lipsa acestora, pleduri roșii. Era prima nuntă 
din grupul lor și își manifestară bucuria cântând din tot 
sufletul imnuri, tropăind și bătând din palme. Mai târziu, 
familia Whiteoak le oferi o masă. 

Pentru Philip și Adeline, ultimele zile au fost un adevărat 
calvar. Li se părea că ziua plecării nu va veni niciodată. Sosi 
în sfârșit și dimineața mult așteptată, o dimineaţă senină și 
veselă. Philip trebuia să o conducă pe Lucy împreună cu 
servitorii și bagajele până la gara unde urma să-l 
întâlnească pe domnul Tilford, un tip din Carolina care 
locuia de mai mulţi ani la New Orleans. Era un om influent, 
un om pe care se putea conta pentru a o escorta pe Lucy 
până la locul unde își va întâlni familia. 

140 


În timp ce trăsura aștepta pe aleea cu pietriș din faţa 
porţii, Adeline și copiii le făceau semne de adio cu mâna. 
Adeline își pusese colierul de perle primit de la Lucy și, 
chiar dacă acesta nu se asorta cu rochia de zi cu zi pe care 
o purta, demonstra cât de mult apreciase cadoul. Gussie 
ridica mâna pe care strălucea piatra lunii, Nicholas, foarte 
mândru, lăsa să i se vadă ceasul de aur din buzunarul 
jiletcii, iar Ernest se făcea că scrie prin aer un mesaj 
imaginar cu frumoasa lui pană. Chiar și micul Philip trimitea 
bezele, ceea ce o făcu pe Lucy să izbucnească în lacrimi. 

— La revedere! 

— La revedere! 

Cuvintele de bun-rămas răsunau sub frunzișul toamnei. 

Când familia Whiteoak se instalase la Jalna, sora lui Philip 
le trimisese din Devon o pereche de servitori numită 
Coveyduck, care urma să fie folosiți ca bucătăreasă și 
grădinar. Timp de mulţi ani, aceste persoane de încredere 
fuseseră forța de muncă din casă. Dar, într-o bună zi, au 
fost convinși de niște rude să plece la Manitoba, unde 
acestea locuiau. Pretindeau că se câștigă mai bine decât în 
Ontario, iar viața era mai plăcută. Și iată că brusc, în chiar 
ziua plecării lui Lucy, cuplul reveni, dorind să-și reia vechile 
atribuţii. Era o surpriză atât de minunată, încât Adeline o 
strânse pe doamna Coveyduck în braţe și-l bătu cu veselie 
pe spate pe soțul ei. Era o adevărată zi de vară. Adeline își 
sărută toţi copiii și-l duse pe Philip la subsol să i-l arate 
doamnei Coveyduck, care nu-l văzuse niciodată. 

— Oh! Dragul de el! exclamă ea, întinzând braţele spre 
micu. Mergi cu mine? 

Philip mergea bucuros cu oricine, indiferent de vârstă și 
culoare. Puse imediat stăpânire pe doamna Coveyduck. Ea 
și bărbatul ei erau foarte mulțumiți că se aflau din nou la 
Jalna. Erau sătui de viaţa din vest. Își pierduseră mina 
sănătoasă, erau îmbătrâniţi și slăbiţi. Dar erau plini de 
energie: nici nu-și desfăcuseră bine bagajele, că se și 
apucaseră de treabă, încercând să pună peste tot lucrurile 

141 


în ordine. Din timp în timp, doamna Coveyduck exclama că 
n-a văzut în viaţa ei o bucătărie și niște vase atât de 
murdare. N-a fost cu adevărat mulţumită decât atunci când, 
cu ajutorul lui Bessie, întorsese toată casa pe dos. Adeline 
ardea de nerăbdare să se întoarcă Philip pentru a-i anunţa 
marea noutate: întoarcerea familiei Coveyduck. Umblase 
toată ziua cântând prin casă: uneori bine, dar, cel mai des, 
fals. 

La începutul serii o cuprinse neliniștea. Dacă i s-a 
întâmplat ceva lui Philip? De ce nu mai venea? Copiii îl 
așteptau lângă portal. Se întunecase și în curând va fi 
noapte. O bufniţă începu să urle și un vânt recișor scutura 
frunzele veștede. 

Adeline era pe punctul de a se duce să vadă ce făceau 
copiii: trebuiau certaţi că stau afară atât de târziu, iar micul 
Philip putea răci. 

Deodată îi auzi fugind, iar în urma lor se auzeau copitele 
cailor. Nicholas apăru primul, teribil de emoţionat: 

— Vin! strigă el. 

— Tatăl tău? 

— Toţi! Se întorc! 

Trăsura și caii apărură în lumina crepusculului: Erau la fel 
de încărcaţi ca dimineaţa. Jerry sări din trăsură și apucă caii 
îndărătnici care își așteptau masa de scară. Philip cobori. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Adeline. 

— Nimic. 

— Nimic!? De ce s-au întors? 

— Nu ne-am întâlnit cu nimeni. Șeful gării a oprit trenul și 
a căutat prin toate vagoanele. Mai era un tren la șase, așa 
că am mâncat la hotel. iți poţi închipui decepţia doamnei 
Sinclair când nici în al doilea tren nu era nimeni. Așa că i- 
am adus înapoi; nu știu ce să mai cred. 

Privea cu tristeţe figura dezamăgită a Adelinei. În timpul 
discuţiei, Jerry stătea încremenit lângă cai, ca o figură de 
abanos. Epuizate de emoție, Cindy și Annabelle stăteau 
nemișcate, înfășurate în șalurile lor, iar micuțul negru 

142 


dormea. Lucy Sinclair întâlni privirea dezolată a Adelinei. 
Lucy, care era obișnuită să se tolănească pe perne luxoase, 
acum se ţinea dreaptă. Pernele se aflau la locul lor, dar ea, 
întocmai unei actriţe de tragedie, părea împietrită. După ce 
Philip îi întinse mâna ca să coboare din trăsură, merse cu 
rigiditate prin fața lui și în timp ce urca treptele care 
duceau la prispă, spuse printre buzele palide: 

— Nu-l voi mai vedea niciodată pe domnul Sinclair. Sunt 
sigură că e mort. 

Adeline ar fi vrut să o sărute, dar braţele îi atârnau inerte 
pe lângă corp; era însăși imaginea consternării. Prevedea o 
luptă în subsol între cei doi Coveyduck și negri. Când Cindy 
și Belle coborâră în sfârșit, reuși să le spună doar: 

— Așezaţi-o pe stăpâna voastră în pat și duceţi-i un 
platou. 

Lucy Sinclair și cele două negrese dispărură în casă, iar 
statuia care devenise Jerry vorbi: 

— Și când te gândești că Annabelle e nevasta mea și încă 
nu ne-am culcat împreună. 

Philip îi ordonă cu un gest al mâinii: 

— Urcă-te în trăsură și du-o la grajd. Spune-i băiatului să 
se ocupe de cai. 

Copiii priveau scena cu gurile căscate. Ernest vorbi 
primul: 

— În pat, pe dracu'! 

Nimeni nu putu spune dacă se referea la cai sau la Jerry. 
Oricum, remarca trecu neobservată. 

Nicholas a fost acela care le-a atras atenţia: 

— Acum, dacă ea s-a întors, trebuie să dăm cadourile 
înapoi? 

Întrebarea prea directă o făcu pe Adeline să-și revină: 

— Ce copil nesuferit! strigă ea. Egoistule! Nu te gândești 
decât la tine? 

— Mă gândesc la toţi cei care au primit cadouri, răspunse 
Nicholas cu îndrăzneală. 

Adeline cobori scările încercând să-l apuce, dar el reuși 

143 


să-i scape: 

— Prinde-l, Philip! Și trage-i o mamă de bătaie! 

— Era o întrebare normală. De fapt, așa cum stau 
lucrurile, cred că ar trebui să ne oferim singuri să-i dăm 
darurile înapoi. Doamna Sinclair va avea nevoie de toate 
resursele. 

Adeline își smulse cu un gest colierul de la gât și i-l 
aruncă: 

— la-l! la-l! Lasă-mă fără nici o compensație pentru 
această lună în care am răbdat atât. Lasă-mi ca unică 
amintire bătăile de cap și durerile de șale! 

Ca întotdeauna în momente de mare emoție, își regăsea 
accentul irlandez. 

Philip prinse perlele din zbor. 

— Cinstit, continuă Adeline, dacă cineva a suferit de pe 
urma acestei vizite interminabile, aceea sunt eu! 

— Poartă-te ca o doamnă, pentru numele lui Dumnezeu, 
dacă ești în stare... o imploră Philip. 

— Sigur, rânji ea, insultă-mă în faţa bieţilor noștri copii. 

Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă. 

— Tată, trebuie să dau ceasul înapoi? întrebă Nicholas 
din nou. 

— Ar fi elegant. 

Cu ochii plini de lacrimi, copilul scoase ceasul din 
buzunar și i-l dădu tatălui său. Cu un gest lent, Augusta își 
scoase și ea inelul de pe deget și-l puse în mâna lui Philip 
cu o supunere plină de demnitate. Ernest dispăruse printre 
straturile de flori, dar se întoarse. 

— Şi tocul ăla de aur? întrebă Philip privindu-l sever. 

— Îmi pare rău, tată, dar l-am pierdut. 

— Deja? 

— Da, tată. 

— Vino încoace, spuse Adeline. 

Deschise larg brațele și copilul se repezi spre ea. 

Ce s-ar mai fi putut întâmpla rămâne un mister, pentru 
că în acel moment apăru doamna Coveyduck. 

144 


— Coveyduck și cu mine... noi credem că vom pleca. 

— Oh! Asta e ultima picătură! spuse Adeline. 

— Imi pare rău pentru dumneavoastră, doamnă, dar 
Coveyduck și cu mine nu suntem obișnuiți să muncim 
împreună cu negrii. Au și început să facă dezordine în 
bucătăria pe care abia am curăţat-o. Tinerii căsătoriţi cer 
camera de la subsol pe care am aranjat-o pentru noi. E mai 
mult decât poate suporta o fiinţă omenească. Dacă vreţi să 
mă credeţi, negrii ăștia sunt înfiorători. 

Micul Philip apăru pe prispă strigând: 

— Cubbyduck! Cubbyduck! și o apucă pe femeie de 
genunchi. 

Adeline vorbi cu demnitate: 

— Bebelușul v-a primit cu bucurie. Cu toții am fost 
bucuroși că v-aţi întors. Negrii nu vor rămâne mult aici... 

Doamna Coveyduck răspunse cu tristețe: 

— Afirmă că stăpânul lor e mort. 

— Nu, nu, a fost doar întârziat de întâlnirea cu domnul 
Lincoln. Puteţi folosi în această perioadă camera de la etaj. 
E cam sus pentru voi, dar nu va dura decât câteva zile, 
crede-mă. Incercaţi să-i suportați niţel pe negri. Nu m-aţi 
abandona dacă v-aţi da seama cât sunt de obosită! 

Acceptară să rămână. Negrii puseră mâna pe subsol. 
Lucy mergea ca în transă. La început, când Philip venise să- 
i aducă înapoi colierul de perle, ceasul de aur și inelul cu 
piatra lunii protestase, dar până la urmă o convinseră să 
accepte. Declară cu exuberanta obișnuită că le va da 
cadourile din nou atunci când vor trimite după ea. 

Peste câteva zile, când își revenise din obosea falsei 
plecări, îi spuse lui Philip că intenţiona să-i vândă pe Jerry și 
pe Belle. Era o pereche tânără și curajoasă. Cunoștea Philip 
pe cineva în Canada în stare să-i ofere o sumă interesantă? 
Nu înțelesese că emanciparea avusese loc. 

Trecură zece zile. Aerul toamnei chinuia ultimele flori. În 
grădină se adunase un cârd de păsări albastre care se 
pregăteau să migreze. lși cântau cântecul melodios, 

145 


arătându-și fără ostentație culorile minunate. 

Philip Whiteoak încercă prin toate mijloacele să obţină 
vești despre Curtis Sinclair. Se gândea la posibilitatea de a 
cumpăra o căsuță pentru Lucy și servitori, deoarece 
lucrurile nu mai puteau continua astfel. Exista o limită a 
suportabilităţii. | se întâmpla să rămână așezat... meditând 
la ce-ar mai putea urma. 

lar neașteptatul se produse. De la gară, apăru într-o 
trăsură închiriată domnul Tilford. Era un bărbat important, 
prevăzut cu bani și pașapoarte pentru a o conduce pe Lucy 
la Charleston. Acest prieten vechi, aproape o rudă, nu avea 
mult timp de pierdut. Hotărî ca întreg grupul să plece a 
doua zi. 


146 


CAPITOLUL XIV 


SFÂRȘITUL VIZITEI 


La venirea lui Tilford se răspândi peste Jalna o mare 
agitaţie, asemănătoare unui incendiu de pădure. Urcă din 
pivniţă până în pod, fugi de la staule la grajduri, cuprinzând 
până și cele două căsuțe ocupate de fermieri. Noutatea a 
fost cunoscută de toţi, toată lumea știind că încântătoarea 
doamnă din Sud va pleca a doua zi într-o călătorie 
periculoasă, la capătul căreia își va întâlni soțul. Vecinii 
erau la curent și cu toții de acord în privinţa pericolului și cu 
faptul că soţul pe care urma să-l întâlnească avea ceva 
straniu. Domnul Tilford privea situaţia cu fatalism. Vorbi 
puţin despre decepţia încercată de Lucy când nu-l găsise la 
gară și nici despre devastarea plantațiilor nu avea prea 
multe de spus. Era evident că el era departe de a fi ruinat, 
fiind un priceput om de afaceri, încă tânăr și cu un viitor 
deloc sumbru. Datorită rudelor din partea mamei sale, care 
erau din Nord, intrase în comerțul cu bumbac cu Anglia. În 
discuţiile avute cu familia Whiteoak, nu luă niciun fel de 
poziţie violentă. Atât cât știa despre situaţia din Statele 
Unite era imens faţă de cunoștințele lui Lucy și ale familiei 
Whiteoak, așa că preferă discuţii superficiale. 

Lucy se retrăsese la ea în cameră în vederea ultimelor 
pregătiri, care constau în pusul câtorva bigudiuri și 
împachetarea unor lucruri inutile, pe care apoi le scotea, 
dădea ordine servitoarelor și se minuna de ceea ce făceau. 
Cât despre Cindy și Belle, cu siguranţă că nu vor închide 
ochii în această noapte. 


147 


Ar fi rămas cu toţii, să pălăvrăgească, dar domnul Tilford 
avea nevoie de odihnă, așa că la miezul nopţii se îndreptă 
spre camera ce-i fusese rezervată mergând foarte drept cu 
tot whisky-ul pe care îl băuse. Whiteoakii aveau impresia că 
descoperă un aspect nou al situaţiei din Statele Unite, cu 
posibile urmări ale războiului civil pentru viitorul apropiat. 
Rămaseră treji vorbind îndelung. La un moment dat, Philip 
păstră tăcerea cu toată întrebarea de o extremă importanţă 
a Adelinei - sau cel puţin așa o considera ea - pe care o 
repetă pe un ton imperativ. Îi răspunse doar un sforăit ușor. 
Furioasă și vexată, se pregătea să-l facă „mojic”, dar nu 
reuși. Făcu mâna pumn încercând să dea în Philip, dar nu 
avu puterea să o ridice. 

Se trezi când se ciocănea la ușă; era doamna Coveyduck, 
care aducea ceaiul. Afară un păun își manifesta bucuria 
pentru această dimineaţă strălucitoare, desfăcându-și 
splendida coadă în faţa numeroaselor neveste pline de 
admiraţie, ce-și târau picioarele prin iarba umedă a peluzei. 
Philip și Adeline se ridicară în capul oaselor și începură să-și 
bea ceaiul cu pâine de casă unsă cu unt proaspăt. Familia 
Coveyduck intrase din nou în posesia casei. 

Se bătu din nou la ușă, de data asta cu un ciocănit foarte 
discret. Intrusul avea însă curaj, pentru că deschise ușa Și 
intră. Era Ernest, îmbrăcat în cămașa de noapte albă cu 
pliseuri în jurul gâtului. 

— Ei bine, tinere! spuse Philip, ce-ai păţit de vii la noi așa 
de dimineaţă? 

— Am o ţeapă în călcâi, explică Ernest, și dintr-un salt 
sări în patul părinţilor. 

— Atenţie la ceai! strigă Adeline. Atenţie la ceainic! 

— Du-te lângă maică-ta, îi ordonă Philip. 

Ernest se rostogoli spre Adeline. 

— Am adus un ac. Gussie n-a putut să mi-o scoată. Era 
gata să leșine și mi-a spus să vin la voi. Pot să capăt puţin 
ceai? 

Adeline îi duse ceașca ei la buze. 

148 


— Ah! Ce bun! spuse el cu extaz și apucă o felie de pâine 
cu unt. 

— Ce-i bun? Să ai o ţeapă în picior? 

— Nu, să beau ceaiul cu voi. 

Philip i-o reteză: 

— Bea-l repede și o să-ți scot țeapa. 

Ceaiul băut și pâinea înghițită, Ernest își oferi călcâiul roz. 
Philip atacă țeapa cu acul și Ernest urlă. 

— Hai, hai, poartă-te ca un soldat. 

— Au! Doare tare... nu pot suporta! 

Philip reluă: 

— Viaţa o să-ţi demonstreze că de ce te zbaţi mai mult, 
de aia te doare mai tare. Stai cuminte. Uite teapa... 
privește-o! 

Îi arătă vârful acului. 

— Faci atâta scandal pentru un lucru de nimic! 

Ernest radia. O luă la fugă pe scări să-i arate țeapa lui 
Gussie. Dimineaţa trecu apoi în goană, cu viteza fulgerului. 
In sufragerie se servi un mic dejun substanţial, dar Lucy era 
așa de nervoasă încât nu se atinse de nimic. Cu toate astea 
dormise bine pentru prima oară de când știa că soțul ei 
este prizonier. Din fericire, Adeline le pregătise provizii 
pentru drum. Lucy, care se îmbrăcase cu o eleganţă puţin 
ridicolă dacă te gândeai la călătoria pe care urma s-o facă, 
își luă la revedere ca în vis. 

Domnul Tilford sărută mâna Adelinei: 

— La revedere, dragă doamnă. Sper să ne revedem în 
ocazii mai fericite. 

Adăugă pe un ton mai scăzut: 

— Cel puţin pentru o perioadă să nu vă faceţi griji pentru 
doamna Sinclair. Voi veghea să ajungă cu bine la capătul 
călătoriei împreună cu servitorii. Și nu uitaţi că am destui 
bani pentru a putea face față neprevăzutului. 

Tot ce auziseră copiii era „destui bani”, iar când trăsura 
dispăru, o înconjurară pe Adeline. 

— Mamă, spuse Nicholas pe un ton hotărât, doamna 

149 


Sinclair ne-a dat înapoi cadourile? 

— Copil nesuferit - mereu interesat! Cum te poţi gândi la 
cadouri într-un moment ca ăsta? Bineînţeles că nu ni le-a 
dat! 

— Înseamnă că n-am primit nimic pentru toată osteneala, 
reluă Nicholas. Ernest și-a pierdut și pana. 

— Poate că o s-o găsesc, spuse Ernest. 

Augusta își opri îndelung privirea asupra lui. 

Philip însoţise călătorii până la gară. Ce diferită era 
această plecare de cea precedentă! Atunci, Adeline și 
copiii, cuprinși de o mare emoție, le făcuseră cu mâna de 
pe peron, le trimiseseră bezele și agitaseră frumoasele 
cadouri pe care le primiseră. Așteptaseră apoi întoarcerea 
lui Philip, convinși că totul era în ordine. Acum, totul fusese 
luat în mâini de domnul Tilford, iar Philip era doar spectator. 
Cu toate astea, Adeline n-ar fi fost prea surprinsă dacă 
toată trupa ar fi revenit cu el. 

Deși doamna Coveyduck fusese prevenită de această 
posibilitate, se apucase cu râvnă să facă curățenie 
generală, încercând să facă să dispară urmele străinilor, 
cum îi numea ea. Împreună cu Bessie, răzuia, freca, ceruia, 
mătura, ștergea, deschizând larg toate ferestrele, ca să iasă 
„Mirosul de negru”, pe care pretindea că-l simte peste tot. 

Mai repede decât se așteptase Adeline, Philip apăru pe 
alee, oprind caii în faţa pridvorului. Coveyduck, solid și bine 
dispus, îl aștepta deja. Sări din trăsură și cei trei copii se 
căţărară pe capră, ca să mâne până la grajduri. 

— Să nu staţi mult! strigă Adeline. Avem puding cu 
smântână. 

— Uraaa! urlară băieţii. 

Philip urcă treptele dintr-un salt, ajunse lângă Adeline și o 
strânse cu căldură în braţe. 

— Au plecat, spuse el. Trenul a venit la timp, a fost o 
minune! Totul a mers ca pe roate. 

— E adevărat că suntem în sfârșit singuri? întrebă ea 
privindu-și soțul, de parcă se întorsese dintr-o aventură 

150 


îndepărtată și periculoasă. Casa noastră ne aparţine din 
nou? 

— Suntem singuri... și casa este a noastră. Slavă 
Domnului! 

II ridică pe cel mai mic dintre copii și-l așeză pe umeri: 

— Hopa sus! spuse el și plecă în galop prin hol, 
nechezând. 

Peste tot domnea o atmosferă de vacanţă și libertate. 

Cearșafuri proaspăt spălate fâlfâiau ude pe sârme, 
pudingul se aurea în cuptor, în staul se născuseră doi viței 
Jersey, dudele negre se împrăștiau prin preerie. Și, cu toate 
că li se ceruse un efort deosebit - spălatul rufelor, 
prepararea pudingului, suferința vacii care fătase, lupta 
arbuștilor cu furtuna până ajunseseră să rodească, Philip și 
Adeline, care suportaseră cu stoicism fel de fel de situaţii 
neplăcute în timpul lungii vizite a Sinclairilor -, în această 
toamnă radioasă, totul părea firesc, atât de fericiţi se 
simțeau cei de la Jalna. 

— Mi se pare, spuse Augusta, o zi bună pentru picnic. 

— Ce idee bună! zise Adeline. O să mergem pe malul 
lacului și o să ne scăldăm. Mă duc să pregătesc un coș cu 
bunătăţi. Să-i invităm și pe Wilmott și familia Lacey. îți 
convine, Philip? 

— Exact de asta am nevoie, declară Philip, de un picnic 
lângă lac. 

— Eu tocmai voiam să spun că aș avea chef de un picnic 
lângă lac, îi asigură Ernest. 

Philip își privi fiul cu răceală: 

— Ne putem lipsi perfect de remarcile tale. 

— Intotdeauna încearcă să iasă în evidență, bombăni 
Nicholas, de parcă ar fi cea mai importantă persoană din 
casă. 

Ernest lăsă capul în jos, dar cum nu răbda să stea mult 
timp supărat, luă parte atât cât putu la pregătirile pentru 
picnic. Au fost numeroase urcări și coborâri pe scară în 
căutarea costumelor de baie, o mulţime de drumuri la 

151 


subsol, unde doamna Coveyduck și Bessie pregăteau 
proviziile. Philip trimise mesageri să-i invite pe Wilmott și 
Lacey. 

Wilmott apăru într-o haină de culoare deschisă, pantaloni 
strâmți, o bogată cravată neagră și o uriașă pălărie de pai. 
Ducea și el un coș cu fileuri de somon, pe care le 
conservase în frigiderul cu „gheaţă spartă din râul propriu”, 
după cum explicase, același râu pe care somonul îl 
străbătuse în amonte, venind dinspre mare. Era dezolat 
pentru că, pe măsură ce treceau anii, numărul somonilor 
scădea. 

Și familia Lacey - părinţii, cele două fete care erau de 
vârsta lui Nicholas și Ernest și fiul care încă mai era în 
permisie - era foarte bine dispusă. Vederea tânărului era 
pentru Augusta la fel de exaltantă ca cea a lacului care-și 
trimitea miile de valuri strălucitoare pe nisipul pe care 
broscuțele săreau fără teamă de oameni, până când Neron 
începu să le fugărească cu lătrături furioase. Câinele se 
scutura fugind de-a lungul plajei; nimic nu-l bucura mai 
mult decât picnicul anual. 

Și micul Philip făcea parte din grup. Vedea pentru prima 
oară lacul și părea stupefiat de imensitatea lui. Încă nu știa 
că o apă poate fi atât de vastă. Era băgat în băiţa lui care 
era vopsită în aceeași culoare cu a lacului și care, pentru 
mintea lui, cuprindea destulă apă. 

Tatăl lui îl luă în brațe și se prefăcu că îl aruncă în apă. 
Speriat, i se agăţă de reverele hainei. 

— Nu! Nu! strigă el. 

Nicholas și Ernest se apropiară ca să se distreze. 

— Tată, chiar vrei să-l arunci? întrebă Ernst. 

— Bineînţeles! strigă Philip. Hopa! Zboară! 

Augusta nu se amuza. 

— Tată, spuse ca cu fermitate, dă-mi-l mie. O să facă pipi 
pe el dacă îi e frică. 

Philip îl puse repede în brațele ei. Spuse încruntat: 

— E un obicei urât și ar trebui să-i treacă. 

152 


— Masculilor, pronunţă doct Augusta, li se întâmplă mai 
des decât femelelor. : 

Philip nu știu ce să răspundă. Iși privi fiica cu veselie, cu 
ochii ușor ieșiţi din orbite și se apucă să-i arunce lui Neron 
bețe în lac, pe care acesta le aducea înapoi. 

Se luă hotărârea să se scalde înainte de masă. Doamna și 
domnul Lacey nu intrau în apă, dar se retraseră după un 
tufiș cu fetiţele lor. Le îmbrăcară cu bluze de flanel și 
pantaloni largi, strânși sub genunchi, ce puteau ţine loc de 
costume de baie. Philip și Adeline aveau costume 
bleumarin: al lui Philip, vechi de câţiva ani, era puţin cam 
strâmt, iar al Adelinei avea guler marinar și fustă ce cobora 
până la genunchi. Gulerul și fusta erau garnisite cu mai 
multe rânduri de suitaș alb. Nicholas și Ernest apărură în 
costume de flanel gri cu centuri late, roșii, de care erau 
foarte mândri, chiar dacă în fundul sufletelor lor nu le 
găseau prea practice. Augusta își confecţionase cu ajutorul 
lui Lucy Sinclair un ansamblu din serj bleu-deschis. Fusta 
era destul de scurtă, iar mânecile nu-i depășeau coatele. La 
această vestimentaţie, purta însă ciorapi albi din bumbac și 
pantofi cu tălpi de cauciuc. Imbrăca această ţinută pentru 
prima oară. leși foarte stânjenită de după tufiș. Se întrebă 
dacă era destul de decentă și invidia siguranţa Adelinei, 
displăcându-i totodată pozele pe care le lua în faţa 
amiralului Lacey și a fiului său. 

Toţi se întoarseră s-o privească. Cei doi băieți tocmai 
fuseseră aruncaţi în apă și acum ieșeau șiroind. 

— Uite-o pe Gussie! 

— Hei, Gussie! 

— Te crezi sirenă, Gussie? 

Țipau și dansau, făcând pe nebunii. 

Amiralul Lacey spuse cu gravitate: 

— Eşti foarte drăguță, draga mea. Foarte comme il faut, 
nu-i așa, Guy? 

Dar el o privea doar pe Adeline. 

Guy Lacey se împrietenise cu bebelușul Philip și-l ţinea în 

153 


braţe, dar acesta dorea să meargă la Augusta. 

— Gussie, o chemă el mirându-se de noul aspect al 
surorii sale mai mari. 

| se dezvăluia o lume nouă. Augusta îl luă în braţe. Avea 
impresia curioasă că acest mic corp familiar va avea rol de 
scut, disimulând costumul cu care nu era obișnuită. Philip 
se ghemuli la pieptul ei. 

Augusta era și mai jenată de costumul lui Guy Lacey, 
decât de al ei. | se părea normal ca tatăl și fraţii ei să 
zburde în apă pe jumătate îmbrăcaţi, dar pe acest tânăr se 
obișnuise să-l vadă în uniforma Marinei Regale. 

— Hai! strigă Guy. 

— Da, spuse Adeline. Vii, Gussie? 

Adeline își luă ultimul născut, iar Guy o luă pe Gussie de 
mână cu fermitate. Avansau lent, ca pentru o ceremonie, în 
apa strălucitoare a lacului. Gussie simţi nevoia să spună 
ceva, dar din nefericire singurele cuvinte care i-au venit în 
minte au fost: „Lacul acesta este foarte mare”. Când 
cuvintele îi ieșiră din gură, avu senzaţia că-i dansează prin 
fața ochilor, ca frazele date drept model în caietele de 
școală. „Lacul acesta este foarte mare. Scrieți îngrijit, copiii 
mei. Și fără pete, vă rog!” 

Revăzu apoi pagina cărții de lectură: 

„Acest lac este foarte mare. Eu văd lacul. Este la fel de 
mare ca marea.” Și nu se putu abţine să adauge cu vocea 
ei clară: „Este la fel de mare ca marea”. 

Guy Lacey râse înveselit: 

— Ai văzut vreodată marea, Gussie? 

— Nu-mi mai aduc aminte. Când eram mică, am venit din 
Indii în Anglia cu vaporul... apoi în Canada. 

Era mândră că voiajase deja atât de mult, dar Guy Lacey 
spuse doar: 

— Lacul ăsta e minuscul în comparaţie cu marea. 

— Adevărat? se miră ea cu privirile fixate pe orizontul 
albastru. Apoi adăugă: Și marea e mai rece? 

— Găsești că apa asta e rece? întrebă el cu solicitudine. 

154 


Atunci nu-i de făcut decât un lucru: să sari în ea. 

— Să sar? repetă ca. 

— Da, număr până la trei și amândoi ne așezăm pe vine. 

— Hai! 

Râse și ea, dar era atât de neobișnuită să se lase astfel 
pradă veseliei, încât redeveni instantaneu serioasă. 

Guy numără: 

— Un, doi, trei... în apă! 

Se scufundară, iar tânărul o apucă pe Gussie de mâini. 
Erau înghiţiţi, parcă se înecau în imensitatea lacului și 
Gussie își ţinu respiraţia. 

leșiră în aerul parfumat. Cozile lungi ale lui Gussie - Guy 
se gândea la părul ei ca la niște cozi - se despletiseră pe 
umeri. 

— Oh! Gussie! exclamă el râzând, semeni cu o sirenă cu 
minunatul tău păr negru și cu ochii mari! 

Dinţii albi ai lui Guy se vedeau strălucind pe faţa udă, iar 
pe frunte se formase o buclă blondă. 

Dansară și săriră ţinându-se de mâini. Lui Gussie nu-i mai 
era frig. Sângele îi alergă prin vene; se simţea plină de 
viaţă și activă cum nu se mai simţise niciodată. 

— Hopa! strigă Philip aruncându-se în apă peste capetele 
lor. 

A fost imitat de cei doi fii ai lui, de cele două fetițe și de 
Adeline. Se încinse o bătaie cu apă. Băieţii încercau să-l 
facă pe Guy să înghită apă, dar până la urmă îi băgă el cu 
capul la fund. Adeline adora genul ăsta de jocuri. Nici unul 
din cei tineri nu era la fel de curajos și la fel de entuziast ca 
ea și Philip. Cei care rămăseseră pe plajă erau foarte 
ocupați. Domnul Lacey se împovărase cu micul Philip care, 
refugiat în braţele lui, supraveghea zbenguielile familiei, 
încântat de spectacol. Se bătea cu mâinile pe burtă și râdea 
în hohote. Amiralul le striga fetelor lui în fiecare moment: 

— Aveti grijă, micuţelor! 

Sau fiului său: 

— Ai grijă de surorile tale! 

155 


Nici unul dintre ei nu-l ascultau, nici măcar nu-i auzeau 
strigătele. 

Doamna Lacey era foarte ocupată să scoată merindele și 
să aranjeze o masă pentru ceai. Faţa de masă era dintr-o 
pânză foarte fină și exista o abundență de sanavișuri, ouă 
fierte, castraveți muraţi și prăjitură cu fructe. 

James Wilmott nu avea costum de baie și se oferi să facă 
focul pentru apa de ceai. Era expert în materie și se 
pricepea să aleagă exact pietrele care să sprijine vasul 
mare de apă. Grija lui principală era somonul pe care îl 
adusese. 

Când soarele cobori la orizont, vânticelul se opri și el, iar 
aerul deveni mai cald. Aveau impresia că ar putea sta toată 
noaptea în apă. Wilmott însă era îngrijorat din pricina 
somonului; săpase o groapă minusculă într-un tufiș ca să-l 
păstreze proaspăt. Se ducea mereu să-l privească și să-l 
miroasă; rămânea neliniștit, cu toate că în privința 
mirosului nu avea nici o teamă. 

Se apropie de doamna Lacey și-i spuse: 

— Cred că ar trebui să mâncăm somonul, nu rezistă la 
căldura asta. 

— Apa fierbe? întrebă doamna Lacey îmbujorată. 

— A fiert. 

— Atunci pun porumbul. 

Dădu drumul știuleţilor unul câte unul în apa care 
clocotea și-l chemă pe soțul ei: 

— Spune-le copiilor să vină imediat; stau de prea mult 
timp în apă. Lui Wilmott îi declară: sunt surprinsă că 
doamna Whiteoak îl lasă pe Ernest să stea atât de mult în 
apă; e un copil delicat și se îmbolnăvește ușor. 

Wilmott răspunse bombănind: 

— Doamna Whiteoak n-are mai mult simț critic decât un 
copil. 

Doamna Lacey era încântată să-l audă vorbind astfel 
despre Adeline, pentru că întotdeauna crezuse că o admiră 
prea mult. Il găsi dintr-o dată mult mai simpatic pe James 

156 


Wilmott decât înainte. Își strigă din nou soţul: 

— Spune-i lui Guy să-și aducă imediat surorile! 

Amiralul Lacey îl așeză pe Philip pe nisip și, punându-și 
mâinile la gură, strigă: 

— Afară! Ethel! Violet! Veniţi încoace! Vă cheamă mama! 

— La masă! strigă la rândul lui Wilmott, aruncându-i 
Adelinei o privire dispreţuitoare. 

Cei care se scăldaseră apărură șiroind de apă. Căutau 
printre cedri și tufișuri ascunzișuri convenabile ca să se 
șteargă și să se usuce: Philip și Guy împreună, cele trei fete 
separat, fiecare cu prosopul lui. Nicholas se uscă relativ 
înainte de a-și pune pantalonii strâmţi, cămașa fină și 
jacheta brodată cu mătase. Părul i se așezase în onduleuri 
pe ceafă și în jurul urechilor. 

— E o risipă un asemenea păr pentru un băiat, îi spuse 
doamna Lacey Adelinei, care apăruse îmbrăcată într-o 
rochie de flanel, ţinându-l pe Ernest de mână. 

Pentru că băiatul era sensibil, îl fricționase viguros și-l 
învelise într-un pled ca să nu se îmbolnăvească. Era foarte 
bine dispus și dansa singur, lăsând franjurile pledului să se 
târască în urma lui. 

Se instalară cu toţii în jurul feţei de masă pe care se afla 
ceaiul. Le era foame și păreau nerăbdători. Primul fel se 
compunea din porumb fiert cald, cu sare, piper și uns cu 
unt. Wilmott îi servea pe fiecare, așezându-le în farfurie 
câte un porumb, ale cărui boabe erau asemănătoare 
migdalelor. Singurii care nu au avut parte, au fost micul 
Philip și Neron. Adeline îl ţinea pe cel mic în poală, 
îndopându-l cu linguri uriașe de pâine muiată în lapte, la 
care adăugase melasă. 

— Ce cuminte a fost bebe! spuse doamna Lacey. N-a 
plâns nici măcar o dată. 

— Mi-e foame! strigă Ernest și Adelina privi la porumbul 
din farfurie. Îl luă și i-l dădu lui Nicholas. Ernest, nu ai voie 
să mănânci porumb, îţi dă dureri de burtă îngrozitoare. 

— Dar mi-e foame! 

157 


Doamna Lacey păruse îngrozită la auzul cuvintelor 
„dureri de burtă”. 

— Și eu ce mănânc? Cu toate că știa că mama lui avea 
dreptate, buza de jos îi tremura. 

Wilmott se ridică iute: 

— O să ai prima bucată de somon, spuse el, și se 
îndreptă spre locul unde îngropase peștele. 

Somonul părea în ordine când deschise cutia. Lui Ernest îi 
străluciră ochii la vederea frumoasei bucăţi din farfurie. 

— Nu spui mulțumesc? întrebă Adeline. 

— Vă mulțumesc frumos, domnule, spuse Ernest, a cărui 
foame creștea. Băgă o bucată în gură, dar o scuipă imediat. 

Toţi își întoarseră privirile spre el. 

— Ce nu-i în regulă? întrebă Wilmott. 

Luă farfuria și mirosi peștele. 

— Pute, bombăni Ernest. 

Philip și Adeline erau consternaţi de impertinenta fiului 
lor. 

— Cum îndrăznești să vorbești așa? întrebă Adeline cu 
severitate. 

De buză i se lipise o boabă de porumb. 

Ernest începu să plângă. 

— Pleacă de la masă, ordonă Philip. 

— Oh! strigă Guy Lacey. Bietul băiat! 

— Nu te băga! i-o reteză Amiralul. 

Doamna Lacey le spuse fetelor: 

— Ethel, Violet, mâncaţi! Ce așteptați? 

Wilmott se ridică cu demnitate, goli farfuria lui Ernest în 
cutie și se îndreptă spre plajă. 

Neron, care până atunci supraveghease cu invidie grupul 
așezat la masă, adulmecă mirosul de somon și îl urmă pe 
Wilmott cu un aer care-i deconspira intenţiile vinovate. 
Doar preocuparea celor de la masă pentru treburile lor 
personale făcu să nu fie remarcat. 

După ce îngropă somonul și spălă cutia cu apă rece din 
lac, Wilmott se întoarse la masă. Philip îi întinse imediat o 

158 


farfurie plină cu sandvișuri cu jambon. 

— la câteva, bătrâne, spuse el. Sunt de prima calitate. la 
și castraveți. E păcat de somon, dar sunt lucruri care se 
întâmplă. Îmi amintesc de un picnic în Indii... 

Adeline îl întrerupse: 

— Oprește-te, Philip! Nu vorbi despre picnicul ăla! Ești 
mai rău decât năpârca asta mică de Ernest! 

Guy Lacey își băgă în buzunar un sanaviș. 

În acest moment, Ernest se plimba solitar pe nisip. Se 
simțea groaznic de jignit, îi era o foame îngrozitoare și 
bombănea cu voce înecată: „De ce a trebuit să fiu eu acela 
care să mănânce peștele? Ar fi trebuit să înghită fiecare 
câte o bucată. Și în special mama și tata! Nimănui nu-i pasă 
că sunt bolnav. N-au decât să-și înghită picnicul lor împuţit. 
Eu nu vreau. N-am să mai mănânc toată săptămâna... n-am 
să mai mănânc niciodată nimic!” 

Soarele devenise o imensă minge de foc stacojie ce-și 
împrăștia cu mândrie razele pe suprafața lacului. Pescărușii 
zburau foarte aproape de mal, iar liniștea nu era tulburată 
de zgomotul valurilor ce mângâiau nisipul. Ernest încetă să 
mai bombăne și admiră norii roz și de culoarea ametistului 
care se ascundeau după soarele ce apunea. Începu să se 
liniștească. Un fior de bucurie - poate frumuseţea cerului? - 
îl străbătu. O auzi pe Gussie strigându-l: 

— Ernest! Ernest! Plecăm! 

Se gândi să se ascundă în dosul arborilor încâlciţi care 
creșteau de-a lungul plajei. Erau însă prea mari și prea 
înfiorători. Cu colţul ochiului o văzu pe Gussie alergând spre 
el. 

— Ernest! Ascultă, bătrâne! Plecăm! 

Îi spunea „bătrâne”. Ei bine, o să-i arate ce i-au făcut. Se 
întinse pe nisip și începu să plângă. 

Gussie se aplecă asupra lui: 

— Hai, nu poţi rămâne aici. Patsy O'Flynn a pregătit caii. 
Doar nu vrei să te lăsăm singur aici, nu-i așa? 

Îl ajută să se ridice. Se simţi dintr-o dată slăbit si ametit. 

159 


Cu toată tevatura care a fost, n-a mâncat aproape nimic. 
Intr-o zi a auzit-o pe maică-sa spunând cuiva: „Bietul om, a 


îmbătrânit înainte de vreme!” Îi reveni această remarcă și 
se gândi: „Asta-i, am îmbătrânit înainte de vreme! Aici am 
ajuns!” 


Ceilalţi nu-i dădură atenţie când se întoarse cu Augusta. 
Erau ocupați să-și strângă lucrurile, să se urce în trăsură și 
în faetonul lui Lacey, care aștepta la marginea drumului. 
Wilmott venise călare pe bătrâna lui iapă neagră, care avea 
aproape un aer de înmormântare. Nu-și revenise încă din 
aventura cu somonul. Toţi erau foarte veseli. 

— Unde e Neron? întrebă Philip. Nicholas, du-te să-l cauţi! 
Și repede! 

Nicholas o luă la fugă pe plajă, strigând câinele. Se 
întoarse repede, ţinând câinele de zgardă. 

— Neron a dezgropat somonul și l-a mâncat tot. 

Își lăsase spăsit botul în jos. 

— Cerule! strigă Adeline. O să moară! 

— Fără îndoială că nu l-am îngropat destul de adânc, 
spuse Wilmott confuz. 

— Nimic nu-l poate omori pe câinele ăsta, îi asigură 
Philip. 

Îi dădu câinelui o palmă și-l urcă în trăsură între Ernest și 
Nicholas. 

— Lasă-l să alerge după noi, spuse Adeline. 

— Ar fi cam dur după o masă ca asta. Atunci chiar ar 
risca să moară. 

Philip părea nerăbdător. 

— Hai! Hai! Fiecare la locul lui. Așază-te, Adeline. Copilul 
doarme? La revedere, Wilmott... Succes altă dată! 

Wilmott, călare pe iapa lui, plecă primul. Strigă: 

— Vă previn să nu mă mai invitați la picnicul următor. 
Ratez totul! Vise plăcute, Neron! 

Guy Lacey se apropie de trăsură. Își aminti de sanavișul 
din buzunar, îl scoase și i-l dădu pe furiș lui Ernest. Dar, 
înainte ca acesta să-l ia, îl apucă Neron și dintr-o înghiţitură 

160 


dispăru. 

Nicholas râse: 

— O să-i miroasă gura mai bine! spuse el, pentru că 
deocamdată e dezgustător. 

— N-ai avut noroc, bătrâne, zise Guy, bătându-l pe Ernest 
pe genunchi. Trebuie să mori de foame! 

Doamna Lacey începu să fie îngrijorată pentru fetele ei. 

— Grăbește-te, Guy! strigă ea. Surorile tale s-au instalat. 
N-ar fi trebuit să le las fără pălării. Tenurile delicate trebuie 
supravegheate. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse Adeline, că nu trebuie 
să mă îngrijorez pentru tenul lui Gussie. E aproape ca o 
spaniolă! 

Doamna Lacey îi aruncă  Augustei o privire 
compătimitoare. 

Trăsurile se mișcară, în sfârșit, pe drumul acoperit de 
praf. Noaptea cădea repede. Incă nu apăruse luna: 
întunecimea pământului se contopea cu cea a aerului. 


161 


CAPITOLUL XV 


PANA DE AUR 


Casa era neobișnuit de liniștită și întunecată când au 
ajuns acasă. Era ora când de obicei se desfășura o 
activitate intensă. Lucy Sinclair se îmbrăca pentru masa de 
seară; servitorii ei, dorind să gătească mâncărurile 
tradiţionale, se certau cu bucătăreasa; Jerry, instalat în 
bucătărie, devora tot ce-i plăcea; cei doi băieți coborau și 
urcau scara ca să nu se ducă la culcare; bebelușul Philip 
plângea pentru că era singur pe întuneric, iar Adeline, 
enervată, încerca să potolească haosul. Neron și Boney își 
uneau vocile, contribuind la nebunia generală. Unii cercau 
apă caldă, alţii lămpi cu ulei; obloanele și ușile se trânteau 
alungând seara. 

Ce diferență era acum! 

li întâmpină Bessie, o Bessie cu șorț impecabil, surâzând 
în loc să se încrunte, care luă copilul în braţe cu blândeţe. 

— E târziu pentru baie, doamnă. Cred că o să-l spăl doar 
cu un burete pe mâini, pe faţă și pe genunchi și o să-l duc 
la culcare. 

— Ai dreptate, o aprobă Adeline, suntem toţi obosiţi. Ce 
zi bună am avut! Ce liniște-i în casă! 

Bessie strălucea. 

— Doamna Coveyduck a făcut minuni. Acum, că am 
scăpat de negri, totul merge ca pe roate. V-a pregătit o cină 
bună. 

— Oh! Sunt sătulă! 

Dar, când intră în sufragerie și văzu masa aranjată 


162 


frumos la lumina sfeșnicelor, își schimbă părerea și se 
declară moartă de foame. Din supieră venea un îmbietor 
miros de legume. După supă urmă o omletă ușoară ca un 
fulg, apoi o tartă cu mere acoperită cu smântână, pe care 
doar doamna Coveyduck o reușea atât de bine. 

Philip, Adeline, Nicholas și Augusta se instalară în jurul 
mesei cu o minunată senzaţie de relaxare. Oricât de 
agreabilă și de drăguță era Lucy, constituise totuși o 
povară, iar Philip nu se simţea niciodată cu adevărat 
destins în prezenţa lui Curtis. Acum se uita la masă cu 
satisfacţie. Totuși, lipsea cineva. 

— Unde e Ernest? întrebă el. 

Augusta îi răspunse cu o figură amărâtă. 

— Tată, ai spus ca Ernest să se culce fără să mai 
mănânce. 

— Oh! Așa am spus? Ei bine! Am uitat de ce! 

Își luă o bucată mare de pâine de casă. 

— Pentru că a scuipat peștele domnului Wilmott și a spus 
că miroase urât. 

Remarca i se păru atât de caraghioasă lui Nicholas, încât 
izbucni în râs. 

— Vrei să te duci la culcare, după fratele tău? 

Asta-l calmă și masa continuă în liniște. Philip și Adeline 
făceau remarci despre bunul simţ și firea agreabilă a lui 
Guy Lacey. Păcat, spuneau ei, că i s-a terminat permisia. 
Augusta tăcea, dar, cum se termină masa, o luă la fugă în 
camera ei. Era întuneric și aerul umed al nopţii mirosea a 
toamnă. Augusta scăpără un chibrit ca să aprindă 
lumânarea de pe toaleta acoperită cu lac de culoare 
închisă. Oglinda îi reflecta o imagine atât de familiară, încât 
avea impresia că în cameră se mai găsește o tânără: o 
tânără cu părul negru și lung, cu ochii mari, pe care Guy 
Lacey o comparase cu o sirenă. Erau cuvintele lui exacte? 
Și le amintea cu greutate; fusese atât de emoţionată! Și 
apoi, faptul că dansaseră pe plajă făcuse să-i sporească 
confuzia și plăcerea. Examină cu atenţie ochii mari și negri 

163 


ai acestei fete, încercând să le descifreze misterul. Adeseori 
admirase ochii mamei ei, atât de mari și luminoși. li 
remarcase luminiţele aurii care parcă dansau și felul în care 
își schimbau culoarea în funcţie de dispoziţie. Ochii ei erau 
foarte diferiţi: atât de negri, atât de asemănători cu cei ai 
unei spaniole melancolice, lucru remarcat de altfel și de 
Adeline. 

Atenţia îi fu abătută de imaginea în oglindă a 
porumbelului ei iubit, care-și petrecuse ziua în colivie, 
singur și abandonat. 

Pocăită, deschise ușița și îl alintă: 

— Oh, porumbelul meu frumos! Oh, dragostea mea 
mică... de porumbel. 

Nu mai folosise niciodată asemenea cuvinte când i se 
adresase, dar în seara asta îi veneau spontan pe buze. În 
seara asta totul era diferit și repeta cuvintele tandre fără 
încetare. Porumbelul era supărat pentru că fusese 
abandonat; își ţinea capul sub aripă și îi trebui destul timp 
până să se hotărască să părăsească prăjina pe care stătea, 
pentru umărul Augustei. Atunci se scutură din nou și își făcu 
auzit gânguritul dulce care venea din fundul gâtului, în timp 
ce tot corpul îi era străbătut de vibrații ușoare. 

— Porumbel mic, dragul meu porumbel, șopti Augusta. 
Dragostea mea are ochi de porumbel. 

Se așeză pe jos, obosită de această zi lungă. 

Trei frunze de viţă sălbatică zburaseră în cameră și încă 
se mai mișcau pe jos. Liniștea i-a fost însă tulburată de 
zgomotul unui suspin ce venea din camera vecină; era 
convinsă că Ernest plângea. 

Prin geamul camerei băieţilor, luna se strecura timid. 
Razele cădeau pe patul în care mica siluetă ghemuită a lui 
Ernest părea jalnică. 

Augusta intră, se așeză lângă copil și-l luă de mână 
imediat. 

— Tu ești, Gussie? 

— Da, răspunse calm. Te-am auzit plângând. Ți-e foame? 

164 


— Foame? Nu. 

Vocea îi era plină de lacrimi. 

— Nu mi-e foame deloc, dar, Gussie, am făcut ceva foarte 
rău. 

Trase de pe el cuvertura care-i acoperea faţa brăzdată de 
lacrimi. 

— Hai, Ernest, ce s-a întâmplat? Spune-i lui Gussie! 

— Porumbelul e aici? 

— Da. A fost prea mult singur și e bucuros că ne-am 
întors. 

Pasărea gângurea veselă. 

Era ușor să-i distragi atenţia lui Ernest, chiar când era 
cuprins de cea mai mare supărare. Se așeză în fine pe pat 
și mângâie porumbelul. 

— Ce drăguţ e! Sunt sigur că mă cunoaște și mă iubește 
mai mult decât pe Nicholas. Crezi că mă iubește, Gussie? 

— Spune ce ai făcut? 

— Nu-i spui lui tata? 

— Îi spun eu vreodată ceva? 

— Nu, dar e așa de urât... 

— Ce? E vorba despre pana de aur? 

Se aruncă pe pernă trăgând cuvertura peste el. 

— De unde știi? întrebă el cu vocea sufocată. 

— Te-am văzut ducându-te și întorcându-te din tufiș. 

— Nu m-am putut abţine, Gussie. 

— Unde ai ascuns-o? 

— Oh! E în siguranţă. 

Augusta îi distingea faţa în lumina clarului de lună. Era 
roz și delicată, luminată de ochii de culoarea florii de „Nu- 
mă-uita”, cu părul blond și buclat ca al unei fete, dar cu 
gura sensibilă și arogantă de băiat. 

— Ernest, înţelegi că este un furt? 

Se agită sub cuvertură. 

— Dar era al meu, Gussie! 

— Atunci de ce plângi? 

Nu știu ce să răspundă. 

165 


— Mama, Nicholas și cu mine am dat cadourile înapoi: 
colierul de perle, ceasul cu lanț și inelul. Tocul nu-ţi mai 
aparţinea; păstrându-l era ca și cum l-ai fi furat. 

— Știu... știu... gemu el. 

— Odinioară existau în Anglia mai mult de o sută de 
crime de genul ăsta pentru care erai spânzurat... 

— Chiar și un băieţel? 

— Da... chiar și un băiețel. Puteai fi spânzurat dacă furai 
o oaie, iar un toc de aur valorează mult mai mult. 

— Ai spus „mai mult de o sută de crime”? 

— Da, mai mult de o sută. Ne-a explicat domnul Madigan. 

Ernest se căznea să iasă de sub cuvertură, iar Gussie 
înţelese cu greutate ce spunea: 

— Deci, murmură el, aș fi putut fi spânzurat în fiecare 
săptămână? Oh! Gussie, spune-mi ce să fac? 

ÎI bătu ușor pe spate. 

— O să găsim o soluție, îl consolă. 

Faţa-i roșie apăru în sfârșit deasupra cuverturii: 

— Te rog, nu-i spune tatei. Nu vreau să mă biciuiască! 

— Dar de ce ai plâns astă seară? 

— Mă simţeam atât de singur, iar acum mi-e atât de 
foame! 

— Culcă-te pe burtă, apasă-ţi stomacul cu pumnii și o să- 
ţi fie mai bine. 

Se supuse, apoi spuse: 

— Cred că mi-e și mai foame. 

— Ascultă! Stai cuminte aici și o să mă duc la bucătărie 
să-ţi caut ceva... 

— Nu mă lăsa singur! 

Vocea lui era doar un geamăt, prefăcându-se mai mic 
decât era în realitate. 

— Hai cu mine, îl chemă Gussie resemnată. 

leși din pat cu o viteză surprinzătoare. 

— Ştii că n-ar trebui să fac așa ceva; e împotriva 
regulamentului. 

— Ce te făceai dacă mâine dimineaţă m-ai fi găsit mort 

166 


de foame? 

— Nu mori dacă sari o masă. Nu-i prima oară când ţi se 
întâmplă. 

— Dar e prima oară când am conștiința atât de încărcată. 
Conștiinţa se află în stomac, Gussie? 

— Niciodată nu obosești să dai din gură, îi răspunse ea 
extenuată. Să terminăm odată: hai cu mine și să nu faci 
zgomot. 

Se duse să închidă porumbelul în colivie. 

Mângâierea pe care i-o producea prezenţa lui Gussie îi 
aducea lui Ernest, după frica de singurătate pe care o 
trăsese, în afara unei reale bucurii și o plăcută senzaţie de 
aventură. Era prima dată când mergea la subsol la o 
asemenea oră. Ținea strâns mâna surorii lui și amândoi își 
ţineau respiraţia. În salon, Philip citea ziarul. Se auzea 
foșnet de hârtie când întorcea paginile. Neron, care era cu 
el, îi auzi și se apropie scheunând de ușă. 

— Vino aici, îl chemă Philip, cu pipa în gură. 

Copiii trecură repede prin hol, apoi prin faţa ușii de la 
camera mamei lor pe care o auziră fredonând fals, în 
surdină. Nu-i simţise, cu siguranță. Coborâră scara spre 
subsol. Era o căldură plăcută, lumina lunii se etala în 
pătrate mari pe dalele proaspăt spălate și făcea să lucească 
vasele de aramă atârnate pe pereţi. Cei doi Coveyduck și 
Bessie se aflau de mult în paturile lor, obosiţi de efortul pe 
care îl făcuseră ca să șteargă orice urmă a trecerii negrilor 
prin casă. 

În timp ce se strecurau prin casă, Ernest murmură: 

— Suntem ca niște hoţi în toiul nopţii, nu-i așa? 

De-abia îi ieșiră cuvintele din gură și își dădu seama cât 
de bine i se potrivesc. Noroc că ajunsese pe ultima treaptă, 
altfel risca să-și piardă echilibrul. Își puse mâna la gură și se 
uită la Augusta să vadă ce impresie i-a făcut. 

Chiar dacă făcuse vreo legătură, nu spuse nimic și își 
conduse fratele spre cămară. Graţie clarului de lună se 
vedeau distinct bidoanele de lapte, bucăţile de pâine și 

167 


multe alte lucruri tentante, în special pentru cineva atât de 
înfometat ca Ernest. Augusta descoperi o lumânare și niște 
chibrituri. Aprinse lumânarea și ţinu sfeșnicul în așa fel 
încât să lumineze rafturile. 

— Pâine și lapte? îi propuse ea. 

Dar copilul văzuse tarta cu mere și castronul cu 
smântână. 

— Te rog, Gussie, un pic din asta! imploră el. 

Gussie îi tăie fără comentarii o bucată zdravănă, o puse 
pe farfurie și o acoperi cu smântână din belșug. Reveni în 
bucătărie și, ca o preoteasă druidă, lăsă farfuria și sfeșnicul 
pe masa bine curățată. Ernest se așeză la masă și Augusta 
îi dădu o lingură în mână. 

— Dacă picioarele tale sunt la fel de înghețate ca ale 
mele, îi spuse ea, atunci ai nevoie să bei ceva cald. 

Gura îi era prea plină ca să poată vorbi, dar ochii plini de 
recunoștință arătară spre ceainic. In această bucătărie, 
vasul mare cu apă pentru ceai se afla în permanenţă pe 
foc. Gussie ațâță focul și imediat se auzi apa fierbând; o 
turnă în ceainicul pregătit. 

Se așeză lângă el și turnă ceaiul în cești. Prima înghiţitură 
fiind prea fierbinte îl făcu pe Ernest să plângă. Era așa de 
mulțumit că se află împreună cu sora lui, încât nu se mai 
simţea vinovat. Spuse: 

— Nicholas o să se întrebe unde am dispărut. O să-i pară 
rău că n-a fost în locul meu, nu-i așa? 

— Nu cred c-ar vrea cineva să fie în locul tău. 

Această remarcă îl făcu pe copil să se întristeze, dar nu 
pentru mult timp. Plăcerea dată de această sărbătoare 
tardivă și cele două cești de ceai îl făceau prea fericit. Incă 
îi mai era foame. 

Gussie consideră cu gravitate cererea unei noi porții de 
tartă. Ernest era fragil, iar o a doua bucată putea să-i strice 
digestia. Cu toate astea, mâncase atât de puţin la micul 
dejun... încât se ridică. 

— Îmi asum riscul. 

168 


Ernest își aduse aminte atunci de un proverb pe care îl 
cita Lucius Madigan și găsi că era momentul potrivit să-l 
plaseze: „Mai bine să fii spânzurat pentru o oaie, decât 
pentru un miel”. 

Augusta îl privi cu disperare: 

— Nu reţii decât ceea ce este rău? 

Plecă capul, amuţi pentru un moment, apoi spuse: 

— Probabil că ceea ce e rău mi se pare normal. E 

— Ai un aer atât de inocent când spui așa ceva! Asta-i 
pericolul. N-are importanţă, o să-ţi mai dau o porție. 

Îi dădu din tartă și mai turnă câte o ceașcă de ceai. 
Ernest o privea cu dragoste și recunoștință. La întoarcere, 
în timp ce traversau holul, nu-și mai putu stăpâni bucuria. 

— Ce seară nemaipomenită, Gussie! Merită să faci o 
crimă sau două ca să te distrezi așa! 

Oare n-o să înțeleagă niciodată? Exasperată, îl apucă de 
ureche și-l duse spre scară. Lansă un protest destul de 
puternic. Ușa salonului, care era întredeschisă, se deschise 
larg și Philip și Neron apărură. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Philip. 

— l-am făcut puţin ceai lui Ernest. 

— De ce îl tragi de ureche? 

— Ca să nu facă zgomot când trece prin fața ușii tale, 
tată. 

— E un mod destul de ciudat pentru a-l face pe un băiat 
să stea liniștit, nu-i așa, Ernest? A 

Din doi pași, Philip ajunse lângă ei. II luă pe Ernest în 
brațe, îl ridică până ce fețele ajunseră la același nivel și-l 
sărută. 

— Noapte bună, spuse el, și acum ștergeți-o. 

Se aplecă spre Augusta și-i atinse fruntea cu mustaţa 
blondă cu vârfurile date cu briantină; unul din ele o înțepă 
uşor. 

— Eşti de treabă, Gussie, mai spuse. 

Rămase pe loc, ridicând lampa cu ulei până când cei doi 
copii ajunseră pe palier, apoi o stinse. Lumina cădea blândă 

169 


pe frumoasa lui figură bronzată, ochii priveau spre copii, iar 
părul pe care îl purta destul de lung se mai deschisese din 
cauza soarelui din timpul picnicului. Gussie ezită un 
moment, apoi se întoarse spre el. | se întâmpla rar să aibă 
elanuri afectuoase pentru tatăl ei. Cel mai des îl examina cu 
oarecare suspiciune. Acum însă părea atât de tânăr, de 
blond și de bun cu copiii lui... 

Augusta și Ernest ajunseră la camera băieților prin holul 
întunecat. Nicholas dormea cu pumnii strânși; încercase în 
zadar să stea treaz și să-i aștepte. 

— Dacă ar ști tot ce-am făcut, râse Ernest discret, ne-ar 
invidia, nu-i așa? 

— Ai un mod ciudat de a vedea lucrurile. Ţi-ai spus 
rugăciunea? 

Dădu afirmativ din cap și se căţără în pat. Ei bine, nu era 
chiar o minciună. Nu-l întrebase dacă și-a spus rugăciunea 
în această seară. Dacă reușea să rămână treaz, o s-o spună 
la căldura cuverturilor. Neron, care hotărâse să doarmă în 
camera băieților sări în pat făcând somiera să scârțâie. 

— Noapte bună, zise Augusta și, după ce suflă în 
lumânare, ieși din cameră. 

După plecarea surorii lui, totul deveni calm, de un calm 
înspăimântător. Se culcuși de-a lungul spinării lui Neron, 
băgându-și picioarele îngheţate sub el să le încălzească. 
Câinele mârâi nemulţumit, iar Nicholas mormăi ceva în 
somn. Ernest încercă să-și amintească rugăciunile, dar era 
pur și simplu imposibil să știe cum începeau. Nu-i nimic, o 
să spună ce i-o veni în minte și o să termine mai repede: 


Dacă mor în somn, 

Mă rog lui Dumnezeu să-mi păstreze sufletul, 
Pe pernița mea. 

Priveşte-mi lacrimile, Dumnezeule din cer. 
Doamne, condu-mă pe drumul meu 

Și ține-mă sănătos până mâine dimineață... 


170 


Nu era prea sigur că nu s-a înșelat, dar o să meargă și 
așa. Tarta cu mere, smântâna și ceaiul se împăcau în 
stomacul lui, iar cugetul îi era împăcat pentru că acum știa 
ce are de făcut. 

Se auzi un fluierat din hol. Neron înţelese că el e cel 
chemat, cobori din pat cu un mărâit, luând-o pe scări în jos. 
În acest timp, Ernest adormi. 

Augusta stătea în fața ferestrei deschise, ţinându-și capul 
în mâna sprijinită de pervaz. Porumbelul toropit îi moţăia pe 
umăr. 

Știa că nu riscă nimic deschizând ferestrele, pentru că 
atâta timp cât era cu ea nu pleca și chiar dacă i s-ar fi 
întâmplat să zboare, s-ar fi întors, ca de fiecare dată, 
înapoi. 

Işi ridică părul de pe frunte ca să simtă mai bine briza 
nopţii. | se tot repetase de când era mică că aerul nopţii e 
periculos: făcea rău tuturor bolilor și-i îmbolnăvea chiar și 
pe cei sănătoși. Dar noaptea asta avea ceva care i se 
potrivea stării ei mai bine decât ziua. Brazii deși, care 
străjuiau aleea cu pietriș, păreau plini de mister. Augusta își 
imagina un cavaler cu vestă scurtă din catifea și coif cu 
pene, galopând spre ea și oprindu-și calul sub fereastră. 
Ridica braţul și i se vedea armura strălucind sub vestă. 
Coborându-și viziera i se văzu faţa: era Guy Lacey. Tânăra 
își înclină capul și-și lăsă pleoapele:, 

— Porumbelul meu... porumbelul meu drag! șopti și el îi 
răspunse printr-un gângurit. Ai cu adevărat ochi de 
porumbel, îi murmură ea și pasărea extaziată își lipi capul 
de obrazul ei. 

Când deschise ochii, cavalerul dispăruse. Dar oare nu se 
auzeau copitele calului lui, în depărtare? Nu, era doar 
zgomotul izvorului din fundul râpei, trecând în noaptea rece 
pe sub podețul rustic. Pe peluză, tânărul mesteacăn alb 
apărea în toată goliciunea. Frunzele înguste, argintii, 
acopereau pământul ca un veșmânt abandonat. 

Işi puse capul pe bara de sprijin a ferestrei. Găsind dificil 

171 


să-și păstreze echilibrul pe umăr, porumbelul i se îndreptă 
spre ceafă. Un vânt ușor zburli părul fetei. Simţi oboseala și 
pentru un moment, ațipi. 

Când se trezi, văzu că lumânarea arsese aproape 
complet. Se gândi la cei doi frați adormiţi în paturile lor. Se 
dezbrăcă repede, își luă de sub pernă cămașa de noapte 
împăturită și, înainte de a se îmbrăca apropie lumânarea de 
oglindă contemplându-și gânditoare imaginea. „De ce mă 
interesează toate astea?” se întrebă. „Hu-hu-hu” îi 
răspunse bufnița din râpă. Porumbelul fusese pus în colivie, 
la locul lui, dar auzind strigătul sinistru își scoase capul de 
sub aripă, aruncând o privire îngrijorată spre fereastră. 

Timpul trecu repede până ce soarele pâclos al dimineţii 
pătrunse în cameră, trecând prin pinii parfumaţi. Zilele 
deveniseră mai scurte. Augusta își aminti că era duminică. 
La micul dejun, servit pe cea mai frumoasă faţă de masă, 
vor fi poate și pere coapte; apoi se va merge la biserică. 

Vărsă apă în lighean și aceasta făcu un zgomot vesel. 
Băieţii începuseră să se certe deja la ei în cameră, vrând să 
stabilească dacă Ernest s-a spălat sau nu pe urechi. 

— Ai nisip în ele, strigă Nicholas. 

— Urechile mele sunt mai curate decât ale tale! Sunt cele 
mai curate din familie. 

— Spune-i mamei asta! 

— Foarte bine, o să-i spun! 

— Mincinosule! 

Gussie cobori repede scara, simțindu-se ușoară și veselă, 
fără să știe de ce. 

Philip și Adeline stăteau la masă, mâncându-și porridge- 
ul. Fusese pregătit de doamna Coveyduck timp de două 
ore, până căpătase consistenţa unei creme. În faţa lui Philip 
se afla un castron plin cu vârf şi tocmai începea să se 
servească când intră Augusta. Işi îmbrăţișă părinţii și, 
aruncând o privire neliniștită spre porridge, imploră: 

— Foarte puţin pentru mine, tată. 

— Ce-ai păţit? 

172 


— Nimic, dar nu-mi prea place. 

— Ai arăta mai bine dacă ai mânca mai mult. Uită-te la 
maică-ta. 

— Dar ea are tenul pe care îl dă climatul irlandez. 
Doamna Coveyduck mi-a explicat că aici tenul devine uscat 
din cauza climei. 

Se trase înapoi din faţa farfuriei pe care i-o întinse Philip. 

— Oh! Tată! protestă ea. 

— Mănâncă! 

Cei doi băieți năvăliră în sufragerie. 

— În sfârșit! exclamă Adeline. Așa vă purtaţi într-o zi de 
duminică? 

— leșiți! le comandă Philip și intraţi cum se cuvine, altfel 
nu veţi primi micul dejun. 

Se retraseră spăsiţi și intrară iar, cu demnitate. 

Adeline spuse: 

— Dacă fraţii mei ar fi intrat făcând scandal, acasă în 
Irlanda, tata i-ar fi aruncat afară și n-ar fi primit nimic de 
mâncare. 

Suspină profund și continuă: 

— Ah! Ce maniere avea tata! Curtoazia și amabilitatea 
unui gentleman irlandez! Regret că nu stă cu noi ca să aveţi 
de la cine lua exemplu. 

Această remarcă îi păru fără îndoială foarte nostimă lui 
Nicholas, pentru că râse pe înfundate o bucată bună de 
timp. Avu noroc că tocmai în momentul acela doamna 
Coveyduck așeză în faţa lui niște ochiuri puse pe felii de 
pâine prăjită. 

— Pun pariu, îi spuse lui Ernest, că ţi-e foarte foame în 
această dimineaţă. Înghite-ţi porridge-ul și o să capeţi și 
ouă. 

— Nu mi-e foame; aș prefera să merg la biserică, decât 
să mănânc. 

— Dumnezeule! spuse Philip lăsându-și furculița jos și 
privindu-și fiul cu îngrijorare. Încă puţin și o să vrea să se 
călugărească! 

173 


Nicholas explică: 

— Se află în starea asta de sfințenie de când ne-am 
sculat. 

— Nu chiar tot timpul, i-o reteză Ernest, am vorbit și 
despre urechile mele. 

— Avea nisip în ele. 

După ce mâncară, Adeline își examină fiii; îl obligă pe 
Ernest să se spele pe urechi și atacă ea însăși părul des și 
încâlcit al lui Nicholas, care se limitase la a și-l turti puţin cu 
peria. 

Arătând foarte elegantă, familia era gata de plecare la 
biserică. Adeline avea o fustă imensă, care ocupa două 
locuri în trăsură. Philip conducea o minunată pereche de 
cai; băieţii, cu haine de catifea și pălării cu ciucure, se 
instalară pe capră, pe același loc. Augusta, cu părul lung și 
negru fâlfâindu-i pe spate, se așeză lângă mama ei, iar 
Neron fugea după trăsură. 

Biserica se afla pe o mică ridicătură și era înconjurată de 
copaci, care în ultimele zile se desfrunziseră. Cerul era de 
un albastru extraordinar, asemănător celui din mările 
sudice. Porumbei în zbor traversau azurul ca un ocean. 
Nicholas ridică o pușcă imaginară și se prefăcu că-i ochește. 

— Am nimerit trei! 

În mod obișnuit, Ernest și-ar fi imitat fratele, dar de 
această dată mergea demn pe drumul care ducea la 
intrarea în biserică. Era încântat de scârțâitul pantofilor de 
duminică. 

Un tânăr subţirel, în uniformă de ofițer de marină, avansă 
ca să ajungă lângă Gussie. Adeline îl privi cu veselie. li 
aștepta pe Philip, care se dusese să ducă caii, și pe Neron, 
într-un adăpost din spatele bisericii. Stătea în cimitir, alături 
de locul cumpărat de Philip pentru familie, unde urma să se 
construiască cavoul. Prin cap îi trecu o idee, care acum îi 
părea inimaginabilă, că într-o zi, peste mulţi ani, în acest 
loc va fi mormântul ei. 

Sună clopotul. 

174 


Augusta își dădu seama că merge lângă Guy Lacey. 
Clopotul tăcu, iar acum James Wilmott cânta la armoniu un 
imn de procesiune. Augusta și Guy aveau aerul că merg în 
ritm. Guy își ţinea chipiul sub braţ, înclinându-și ușor capul 
spre tânăra fată. Gussie se simțea aproape uluită de 
splendoarea unui asemenea moment. Părinţii și fraţii ei se 
aflau chiar în spate. Când intrară în biserică, Guy se 
îndreptă spre banca rezervată familiei lui, iar Augusta 
îngenunche. Borurile mari ale pălăriei și buclele mătăsoase 
îi ofereau un adăpost sigur. 

Nu se simţea nici veselă, nici tristă, ci mai degrabă ca o 
persoană care doarme și are impresia că se află departe de 
realitate, dorindu-și doar să rămână în cristalul magic al 
visului. 

Vocea sonoră a domnului Pink se făcu auzită. Faţa mică a 
lui Ernest, cu nasul pârlit de soare, era ridicată spre pastor, 
sorbindu-i cuvintele. 

„Îmi recunosc greșelile și păcatele îmi stau în faţă.” 

„Ascunde-ţi fața înaintea păcatelor mele și scapă-mă de 
neliniști.” 

„Sacrificiile în numele Domnului pleacă dintr-un spirit 
întristat.” 

„O inimă pocăită pe care să n-o dispreţuiești, o, 
Dumnezeul meu.” 

Adeline privea cu îngăduinţă umerii fiului ei; îi șopti: 

— Scoate mâna din buzunar, și-l luă de mână pentru a-l 
reconforta. 

Slujba continua. Când veni momentul colectei, Philip ieși 
de la locul său și i se alătură lui Thomas Brown, morarul. 
Merseră în lungul culoarului, prezentând tuturor platoul de 
argint. Îi privea pe ai lui dându-și obolul. Când ajunseră în 
faţa lui Ernest, acesta depuse ceremonios pana de aur pe 
tavă, apoi își încrucișă cu un gest napoleonian brațele, 
privindu-și cu francheţe tatăl în ochi. 

Philip și Thomas Brown se întoarseră spre altar și îi 
dădură colecta domnului Pink. Acesta deveni și mai roșu ca 

175 


de obicei, privind incredul pana. 

Figura lui Philip Whiteoak era impenetrabilă. Făcea 
impresia că pentru el cel mai banal lucru din lume era să 
găsească astfel o pană de aur. Părea dispus să găsească 
orice obiect pe platou. Când reveni la locul lui, îi aruncă o 
privire furioasă lui Nicholas, care pufnea în râs. In această 
parte a bisericii, se auzea un murmur de uimire. În cealaltă 
parte, privirile se încrucișau, încercând să priceapă ce se 
petrece. Familia Lacey se afla în faţă și Augusta mulțumea 
cerului că Guy n-a putut vedea gestul lui Ernest: simțea că 
ar fi leșinat de rușine. i 

Cu toate astea, nu-l putu evita pe tânăr. II văzu lângă ea 
în învălmășeala de la ieșire. 

— Ce s-a întâmplat? murmură el. 

— S-a pus ceva pe platou, răspunse ea cu efort. 

— Tu ai pus? 

Ajunseră afară. Aerul era pur și albastrul cerului 
strălucea. 

— Eu? Oh! Nu! 

— Atunci e o glumă a tânărului Ernest. 

Guy îl apucă pe băiat de braţ și-i spuse încet: 

— Ernest, ai pus un nasture de pantaloni pe platou? 

Izbucni în râs și, ușurat de greutatea care îl apăsa, lansă: 

— Un nasture de pantaloni, pe dracu'! 

Ajunși acasă, Philip îl luă de mână și-l duse în bibliotecă. 

— A păţit-o de data asta, spuse Nicholas. 

— Gussie, explică-mi și mie ce s-a întâmplat, îi ceru 
Adeline. Nu-mi place să fiu lăsată deoparte. 

— O să-ţi spună tata! răspunse ea și urcă scara în fugă. 

Nicholas își lipi urechea de gaura cheii. 

— Nu se aude nici un strigăt încă! anunţă el. 

— Dar auzi ce spun? întrebă Adeline. g 

Când se deschise ușa, Nicholas o șterse. In același 
moment, Bessie bătu gongul adus din Indii, chemându-i la 
prânzul de duminică. 

Philip și Ernest ieșiră din bibliotecă ținându-se de mână. 

176 


O dimineaţă sau două mai târziu, Guy Lacey veni la Jalna 
să-și ia rămas bun, vasul lui urmând să plece în curând spre 
Halifax. 

Adeline își chemă fiica: 

— Augusta! Gussie! Coboară să-i spui la revedere lui Guy 
Lacey. Vine! L-am văzut! 

— Oh! Mamă, prefer să nu! răspunse ea din cameră. 

— De ce? Vine special. Are multă admiraţie pentru tine. 

— Nu, mamă, spune-i că sunt bolnavă. 

— Eşti nebună! Coboară imediat! 

Cobori treptele încet. Adeline o examină: 

— Ce-i cu tine? Eşti palidă ca o moartă. Mușcă-ţi buzele. 

Augusta își mușcă supusă buzele, dându-le parcă cu 
regret puţină culoare. Când Guy ajunse la ușă, Adeline îi 
deschise fără să mai fie nevoie să bată. 

— Bună ziua, îi spuse cu vocea ei blândă și primitoare. 
Intră. Ce trist că pleci! Unde pleci? 

— În Irlanda, doamnă Whiteoak. 

— În Irlanda! l-auzi! Ce nostim! Gussie dragă... Guy 
pleacă în Irlanda! Nu-l invidiezi? 

Adeline se întoarse spre scara unde câteva momente 
înainte se afla fiica ei, dar aceasta dispăruse. 

— Scuz-o, spuse cu resemnare. Nu se simte prea bine în 
dimineaţa asta. De fapt, cred că e necăjită aflând că pleci. 

— Vă rog să-i transmiteţi toate gândurile mele bune și că 
sunt dezolat că n-am văzut-o. 

— Când mai ai permisie? 

— Cu siguranţă, peste doi ani. 

Guy se îndreptă repede spre grajduri ca să-l vadă pe 
Philip, fluierând vesel. Adeline se duse în camera fiicei ei, 
pe care o găsi aruncată de-a curmezișul patului, cu faţa 
înfundată în pernă. O apucă de umeri și o întoarse cu fața 
spre ea. 

— Nu ţi-e rușine? o întrebă cu furie. Să fugi și să te 
ascunzi când vine să te vadă un tânăr atât de drăguţ? Așa 
te-am învățat eu să te porți? Tatăl tău te-a crescut ca să 

177 


ajungi aici? Nu ești decât o fetiță timidă și lipsită de 
educaţie! Și Guy Lacey gândește la fel. Așa a spus! 

Era mult prea mult pentru Gussie, care se rostogoli pe 
pat hohotind din toată inima. Adelinei i se făcu milă de ea. 

— Ei! Poate că mă înșel, poate n-a spus chiar așa. A 
vorbit doar de timiditate. Să-ţi spun drept, eram atât de 
supărată că nu-mi amintesc bine. Ah, da, mi-am amintit. A 
spus: „O încântătoare fetiță timidă!” 

Lacrimi de recunoștință curgeau printre degetele lui 
Gussie. 

— Sunt atât de mulţumită, murmură. 

— Ce e plictisitor, Gussie, e faptul că ești prea sensibilă. 
Știu cum vine asta, pentru că și eu sunt puţin. Hai, acum 
scoală-te, aranjează-te puţin și o să plecăm cu băieţii după 
alune. 

Băieţii însă ascultau la ușă. Când Ernest auzi ultimele 
cuvinte, nu-și putu reţine un „uraaa” de bucurie, pentru el 
culesul alunelor fiind o îndeletnicire aproape la fel de 
plăcută ca un picnic lângă lac. In afară de alune, mai 
culegeau și jir de fag, fără a mai vorbi de dudele care nu 
erau neglijate niciodată. Nu era deci de mirare că Ernest 
trăsese un „uraaa”! 

Adeline deschise larg ușa: 

— Cine a strigat „ura”? 

— Eu, răspunse Nicholas. 

— Cu ce am greșit cerului de-am adus pe lume asemenea 
vipere? strigă Adeline. Aici pe pat o găsesc pe unica mea 
fiică, un copil încă, gata să aibă o idilă cu un ofiţer de 
marină! Un fiu care ascultă la ușă și altul care mă privește 
în ochi și mă minte! 

— lartă-mă, mamă, spuse Ernest. 

— lartă-mă și pe mine, mamă, spuse și Nicholas. 

Augusta îngăimă și ea niște scuze, dar ideea unei idile 
secrete îi plăcuse. Se ridică de pe pat, își aranjă părul și se 
duse după ceilalți. II auziră pe micuțul Philip încercând să 
urce scara gâfâind, bombănind și trăgând chiote de bucurie 

178 


când reușea în sfârșit să urce câte o treaptă. 

— Și ăsta, continuă Adeline, e cel mai rău dintre toţi! Vino 
aici, dragul meu! 

Se simţea de fapt atât de fericită încât nu știa cum să-și 
mai exprime bucuria de a trăi. 


179 


CAPITOLUL XVI 


EVENIMENTELE TOAMNEI 


Wilmott se gândea la cerul ameninţător de noiembrie și 
la calmul râuleţului de culoarea pietrelor lunii. Tufișurile 
joase, care invadau malurile, mai erau încă împodobite de 
verdele închis al cedrului, de masa roșie a trandafirului 
sălbatic și de afinii de un roșu aprins. Spuse cu glas tare: 

— Când bâtlanul zboară sus înseamnă că va fi vânt. 

Dintr-un tufiș de afine se auzi vocea lui Tite Sharrow: 

— Asta e poezie, stăpâne. Fiind eu însumi puţin poet, 
apreciez. 

Wilmott citise câteva versuri copilărești scrise de Tite pe 
caietele de școală. 

— Ţi-au reușit câteva rime excelente, îi spuse cu 
bunătate, într-adevăr excelente. 

Tite se apropie de el și scoase din buzunar o tăietură din 
ziar. | se simțea un tremur în voce: 

— Editorul acestui ziar le-a găsit destul de bune ca să le 
publice. Vreţi să aruncați o privire? 

Examină mirat versurile. Erau îngrozitor de sentimentale 
și erau semnate cu numele lui Tite. 

— Felicitări! Sunt sigur că toţi cei din împrejurimi vor fi 
plăcut impresionați când vor descoperi că avem un poet 
printre noi. 

Wilmott avea un ton plin de indulgență și puţin amuzat. 

— Am hotărât să nu mai studiez legile, pentru că eo 
direcţie în care sunt convins că nu voi reuși niciodată. 
Vreau să fiu poet, iar mai târziu, în timpul iernii, am să scriu 


180 


o carte. 

Și Wilmott scrisese un roman pe care nu-l publicase 
niciodată. Simţi un fel de milă pentru încrederea în sine a 
metisului. 

— Fii prudent, Tite. Încerci ceva care a dezamăgit o 
mulțime de oameni mai inteligenţi decât tine. Una e să 
publici versuri într-un jurnal local și alta să-ţi vezi propria 
producţie literară sub o copertă. 

— Stăpâne... 

— Da, Tite? 

— Sunt născut pentru succes. 

— Ce te face să crezi? 

— Când eram elev la școala din rezervaţia pentru indieni, 
eram nu numai cel mai frumos, dar și cel mai descurcăreţ. 
Profesoara nu era tânără și cu toate astea am descoperit 
repede că mă iubea. Îmi dădea note mai mari decât 
meritam, dorind să-mi facă plăcere. 

— Toate astea au contribuit să te facă plin de tine, dar nu 
ești atât de ieșit din comun pe cât crezi. 

— Cred că dumneavoastră sunteţi remarcabil, stăpâne, și 
de când trăim împreună am făcut totul ca să vă semăn. 

Wilmott îl privi stupefiat. 

— Credeţi că am reușit? 

— Tu ești cel care spune că ești născut pentru succes. 

— Găsiţi că semănăm, stăpâne? 

— Cu diferenţa că eu sunt născut pentru faliment. 

— Nu mă faceţi să râd, stăpâne, și iertaţi-mă dacă nu 
reușesc să mă abtin. 

— Falimentul nu e ceva nostim. 

— Să fim serioşi, aveţi această mică cabană, o barcă, 
patru costume de haine, cinci perechi de încălțări, o pușcă 
și încă multe alte lucruri. Nu munciţi niciodată. Incerc să mă 
formez, luându-mă după dumneavoastră. 

— Am muncit din greu în Anglia și am economisit cât am 
putut. 

— Ce vi se pare cel mai important în viață? 

181 


— Îmi vine ușor să-ţi răspund: singurătatea. 

— Atunci de ce m-aţi ţinut pe lângă dumneavoastră? 

— Mă-ntreb și eu. 

— V-aș putea răspunde, stăpâne: pentru că amândoi 
suntem niște solitari. Oamenii mari sunt întotdeauna: și 
Lord Byron era. Aveţi o carte scrisă de el și alta care-i 
povestește viața; le-am citit pe amândouă și cred că era un 
mare poet iubit de femei. Îi semăn, pentru că și eu sunt 
căutat de ele. Vă mai amintiţi de domnișoara Daisy 
Vaughan care venise la Jalna când era Ernest foarte mic și 
eu foarte tânăr? 

— Nu vreau să aud nimic despre povestea asta, i-o reteză 
Wilmott. 

Tite continuă de parcă nu fusese întrerupt: 

— Într-o zi, această tânără s-a pierdut prin pădure. Eu am 
fost cel care a găsit-o și care a cerut recompensa, dar 
înainte am petrecut împreună un mic moment. A fost foarte 
drăguță și ţinea la mine. Întotdeauna e la fel: niciuna din 
ele nu se poate împiedica să mă iubească. Ultima a fost 
Annabelle. Credea că-l iubește pe Dumnezeu, dar în 
realitate mă iubea pe mine. Cum nu se putea mărita cu 
mine, s-a luat de capul lui Jerry. Fiind poet, nici eu nu mă 
puteam însura cu ea. Am nevoie de singurătate... ca 
dumneavoastră, stăpâne. 

— Nu știu ce încerci să-mi explici. 

— Vorbeam de Lordul Byron, de dumneavoastră și de 
mine. 

Wilmott se întoarse să plece, dar Tite se plantă în fata lui. 

— Stăpâne! 

— Da? 

— Mi-aţi spus într-o zi că sunt ca un fiu pentru 
dumneavoastră. 

— Uneori fiii vorbesc ca nebunii... 

— Îmi pare rău dacă v-am supărat, pentru că vă iubesc 
ca pe nimeni pe lume, mai mult chiar decât pe bunica mea 
care e fata unui șef de trib, iar din partea franceză am 

182 


sânge nobil. 

— Mi-ai povestit de mai multe ori, i-o tăie Wilmott cu 
răceală. Ai sânge nobil și ești poet. 

— Cu venirea iernii, am avea amândoi nevoie de cineva 
care să ne ajute, cineva tânăr ca Annabelle, amabilă, 
veselă, muncitoare și plăcută privirii. Am avea timp să ne 
scriem poemele. Ar căra lemne, ar curăţi peștele și ar găti 
și nici n-ar costa prea mult. 

— Explică-te. 

— Am primit o scrisoare de la Annabelle. Nici nu ajunsese 
bine acasă și a și aflat că Jerry era însurat dinainte de 
război, că are nevastă și doi copii. L-a părăsit și s-a întors în 
Canada să aibă grijă de copiii unora care s-au stabilit pe 
aici. Continuă să se gândească la mine și ar vrea să lucreze 
pentru noi. Un mare scriitor ca dumneavoastră... 

— Dumnezeule! îl întrerupse Wilmott, nu mă băga în așa 
ceva. Poate că tu ești poet, dar eu nu pretind c-aș fi scriitor. 

— Nu puteţi fi abandonat, pentru că sunteţi un mare om. 
Trebuie să se aibă grijă de dumneavoastră. Ochii lui negri îl 
priveau cu interes. Vă mai amintiţi cât de bolnav am fost 
iarna trecută și cum m-aţi îngrijit cu toate că nici 
dumneavoastră nu vă simțeați prea bine? Ce minunat ar fi 
să avem o fată tânără și sănătoasă care să ne îngrijească! 
Belle e foarte sănătoasă, e puternică, mă iubește, iar pe 
dumneavoastră vă admiră. În plus, e și foarte 
credincioasă... 

— Unde ar urma să locuiască? 

— Păi, cu noi. 

— Asta ar da naștere unui frumos scandal; nu pot admite 
așa ceva. 

— Am observat că oamenii se obișnuiesc cu orice. Toată 
lumea vă respectă. 

— Hm! 

— Gândiţi-vă ce fericiţi vom fi! Avem cabana noastră... 
râul nostru... și o să avem și servitoarea noastră. Fiind 
obișnuită să fie sclavă, nu cere altceva. Permiteţi-i să vină, 

183 


vă rog. 

— Niciodată. 

— O să vă răzgândiţi. 

Tite rămase gânditor. Doar zgomotul făcut de râu 
înaintea vărsării în lac ajungea până la ei. Vorbi iar, pe un 
ton lingușitor: 

— Stăpâne, pentru binele dumneavoastră aș accepta 
chiar să mă însor cu ea. 

— E prostia cea mai mare pe care am auzit-o până acum. 
Ai spus multe prostii, dar niciuna de calibrul ăsteia. Vrei să 
te însori cu o sclavă? 

— Belle nu mai e sclavă. În plus, v-am auzit spunând că 
nimeni nu e liber cu adevărat. 

— Te lauzi tot timpul cu sângele tău nobil și acum vrei să 
te însori cu o mulatră. 

— Belle nu-i nici neagră, nici brună, nici măcar galbenă. 
Are ochi de femeie albă. 

— N-am remarcat. 

— Tatăl ei era un gentleman din Virginia, continuă Tite. 

— Toate astea sunt extravagante. N-am timp de pierdut. 

— Dar ar fi mai puţin extravagant dacă v-aţi scula într-o 
dimineaţă de iarnă, aţi auzi focul trosnind și ați simţi un 
miros de cafea bună plutind prin atmosferă. Aţi uitat că 
trebuia să mă strigaţi de trei-patru ori, ba chiar să aruncaţi 
cu gheata în ușa mea! Și, când reușeam în sfârșit să mă 
scol, ardeam pâinea și făceam ouăle prea tari. Dacă ar veni 
Annabelle, toate astea s-ar schimba. 

Gândindu-se la iarna care se apropia, Wilmott începu să 
se îmbuneze, dar cu toate astea spuse: 

— Nu pot permite așa ceva. 

— Dar de ce? Vreau un motiv valabil, stăpâne. 

— Vei trăi în păcat... cum spun predicatorii. 

— Belle și cu mine suntem credincioși. O să mergem la 
bunica mea în rezervaţie și ne va căsători pastorul de acolo. 
Va fi simplu și legal, diferit de căsătoria ei cu Jerry care era 
deja însurat - însurat și negru ca iadul. 

184 


— N-am să fiu de acord cu această unire, bizară decât 
după ce mă voi consulta cu vecinii mei Whiteoak. 

— Asta-i o hotărâre înțeleaptă. 

În timpul conversaţiei, Tite deveni mai sobru, mai serios. 
Privea râul lucios, cerul care nu era nici argintiu nici auriu, 
ci o combinaţie din amândouă și bâtlanul albastru care-și 
proiecta umbra pe apă. 

În mod ciudat, Adeline recunoscu imediat că prezenţa 
nevestei lui Tite în cabană va îmbunătăţi simţitor confortul 
lui Wilmott. 

— Am fost adeseori îngrijorată de cât erai de părăsit 
iarna, când Tite era la studii în oraș. E o nebunie din partea 
lui dacă-și imaginează ca va ajunge vreodată avocat. Ai 
greșit încurajându-l. 

— E șmecher. De multe ori mă miră puterea lui de 
înțelegere; în felul lui e loial. În atâţia ani petrecuţi 
împreună am început să ţin la el. Aș fi dorit pentru el ceva 
mai bun decât căsătoria cu o mulatră. 

Adeline spuse hotărât: 

— După părerea mea, Belle e prea bună pentru el. E 
foarte tandră, e credincioasă și îl adoră. N-am crezut când 
mi-a spus că dragostea pentru el s-a stins. O să aibă o 
influență bună asupra lui. 

— Nu mai vrea să fie avocat, vrea să fie poet. Are de 
gând să devină un fel de... Byron, după cum pretinde. 
Ziarul local i-a publicat niște versuri. 

— Oh! Aș vrea să le citesc! spuse Adeline impresionată. 

— Sunt proaste. 

Cu toate astea, își dădu seama că Tite crescuse serios în 
ochii ei. 

Se făcuse după-amiază. Adeline purta un capot de catifea 
verde, care-i punea în valoare tenul de perlă și părul de un 
acaju cald sau roșu, cum îl declarase Philip. Flăcările 
lemnelor de mesteacăn argintiu, care ardeau în șemineu, 
făceau să-i strălucească diamantele și smaraldele inelelor. 
„Într-o ţară abia civilizată ca asta, gândea Wilmott, atâtea 

185 


inele sunt de prost gust. Cu toate astea, Adeline nu 
aparţine nici unei ţări. Se învăluie în trecutul ei ca într-o 
haină.” Inelul cu rubin dat de rajah părea la locul lui pe 
degetul mic. 

Adeline privea nenumărați fulgi care dansau în spatele 
ferestrei ca albinele în jurul stupului. Unii se lipeau de 
geam, parcă dorind să intre înăuntru; alţii se învârteau, 
urcând spre cerul gri. Dansau prin aer într-un allegro 
strălucitor, lăsând impresia că niciodată nu va urma un 
marș funebru. 

— Ești fericit, James? 

— Atât de fericit pe cât pot eu să fiu. 

— Nu ești revoltat niciodată? 

— Eu? Revoltat? Toate astea le-am lăsat în Anglia. Aici 
sunt satisfăcut ca o vacă la pășunat. 

— O vacă! spuse ca râzând. Dumneata, o vacă! Oh! 
James! 

Își permise un zâmbet timid: 

— Rumeg. Reflectez puţin la sensul lucrurilor şi-mi dau 
seama de șansa de a fi aici. Nu, cu siguranţă nu sunt 
revoltat. 

— Mi-ai mărturisi dacă ţi-aș spune că eu sunt? 

— Ştii bine că nu te pot disprețui... dar uneori îmi pun 
întrebări. 

— De ce? 

— Pentru că ai totul... frumuseţe... 

— Frumuseţe? Am pierdut ce-am avut, râse ea 
batjocoritor. 

Se ridică pe jumătate: 

— Când spui asemenea prostii, simt că a venit timpul să 
plec. 

Întinse mâna să-l reţină: 

— Am primit o scrisoare de la Lucy Sinclair. 

— Să nu-mi spui că ești invidioasă pe ea! 

— Cum de reușești să-mi citeşti gândurile? Slavă 
Domnului că Philip nu-ţi seamănă, că altfel ne-am bate. 

186 


— Doamna Sinclair mi s-a părut foarte oarecare. 

— Te înșeli, James. 

— Întotdeauna mă înșel... când e vorba de femei. 

— Lucy e curajoasă. 

Vocea Adelinei fremăta de admirație. 

— A trecut prin momente îngrozitoare și nu s-a plâns 
aproape niciodată. Am primit vești, în sfârșit. 

— Mi-ai mai spus. 

— În existenţa mediocră pe care o duc, trebuie să repet, 
pentru că altfel n-aș mai avea nimic de spus. 

— Oh! Doamnă Whiteoak! 

— Doamnă Whiteoak! strigă ea. Asta-i prea de tot! Când 
mă gândesc că după atâţia ani de prietenie tot „Doamna 
Whiteoak” am rămas pentru dumneata! 

Wilmott își rodea unghiile încurcat. 

— Când mă gândesc că peste toate grijile mele... 

Replica îl făcu să surâdă pe Wilmott: 

— Grijile dumitale, draga mea! Bine, simte-te dezolată 
dacă asta îţi convine, dar nu uita că toți te invidiază. Duci o 
viaţă încântătoare. 

— Și monotonă. Recunoști că e monotonă? 

— Monotonia valorează mai mult decât vicisitudinile prin 
care a trecut familia Sinclair. Ţi-a scris despre starea 
plantațiilor? 

— Ruină, James, totul e ruină. Dar Curtis a cumpărat o 
casă frumoasă la Charleston. Ne imploră să mergem când 
se vor stabiliza lucrurile. 

Adeline tresări, pentru că de deasupra se auziră 
tropăituri de picioare și strigăte de copii. 

— Îi auzi? Au inventat un nou joc groaznic: bătrâna 
vrăjitoare. 

— Și cine face pe vrăjitoarea? 

— Gussie și e mai rea decât băieţii. 

— Doamne! Și eu care credeam că Gussie e mult prea 
serioasă pentru un asemenea joc. 

— E la vârsta dificilă. E când copil dezlănţuit, când 

187 


domnișoară distinsă. Adeseori e timidă și, dintr-o dată, 
brusc, nerușinată... Ascultă! Chiar și ăla mic se bagă! 

Era adevărat: Philip era cel mai zgomotos. 

Adeline se ridică și strigă de la picioarele scării: 

— Copii! Veniţi puţin! 

Coborâră cu regret, Augusta ţinându-l pe cel mic de 
mână. 

— O să-mi provocaţi o criză de nervi. Cât îl regret pe 
dragul domn Madigan! Aveam pace în casă când era aici! 

— E prima dată când recunoști, mamă, declară Nicholas. 
Pretindeai că nu știe ce-i disciplina! 

— Poţi să mulțumești cerului, băiete, că e domnul 
Wilmott aici. Altfel, ţi-aș arăta eu ţie disciplină! 

— Disciplină, pe dracu’! spuse Ernest. 

Adeline scoase un strigăt: 

— Dumnezeule din cer! De ce trebuie să aud asemenea 
vorbe din gura copiilor mei? 

— Ernest, scuză-te imediat, interveni Gussie. 

— lartă-mă, mamă, nu însemna nimic. 

Dacă obrajii nu i-ar fi fost atât de proaspeţi, ai fi putut 
crede că Adeline urma să leșine. Spuse cu o voce plină de 
tristeţe: 

— Cuvinte urâte, fraze urâte! Ce să mă fac cu el? 

— Nu-i nimic, spuse Wilmott. Va uita repede asemenea 
obiceiuri. 

Philip, văzându-și fratele în dizgrație, făcu mâna pumn și- 
| lovi în burtă, dar acesta nici nu băgă de seamă. 

— E o problemă pentru mine. Cum ar putea primi copiii 
ăștia teribili o educaţie convenabilă într-un loc ca ăsta uitat 
de Dumnezeu? 

— E mai pierdut decât Irlanda, mamă? întrebă Nicholas. 

— Irlanda este cea mai veche ţară creștină din lume. Din 
Irlanda a plecat losif din Arimateea” să-i creștineze pe 


7 Conform textelor Evangheliilor, Iosif era un membru al Sanhedrinului, 

convertit în taină la credinţa lui Hristos. Este citat prima dată după 

răstignire, când îi cere lui Pilat din Pont permisiunea de a cobori de pe 
188 


barbarii din Anglia. 

Când se îndepărtară, Adeline reluă: 

— Am angajat-o până la primăvara viitoare, ca 
guvernantă la copii, pe fata lui Elibu Busby, Amelia, cea 
care a fost abandonată de Lucius Madigan. In primăvară, 
primii doi vor pleca la colegiu, în Anglia. 

— De ce nu-l daţi pe Nicholas la Colegiul cel Mare din 
Canada? Are o reputaţie destul de bună. 

Adeline râse încetișor: 

— Pentru că mor de poftă să schimb aerul. 

— Extraordinar, credeam că ești mulţumită la Jalna de 
când a plecat tribul de vizitatori. 

— Toată lumea are poftă de schimbare, îl asigură ea. 

— Toată lumea, mai puţin eu. 

— Ce șansă ai! 

— Mai degrabă neșansă, dacă vrei să pleci. 

Îi aruncă o privire pe jumătate ironică, pe jumătate 
tandră. Scăpa rar o remarcă personală, așa că se bucură: 

— Sărmană nevastă de pionier ce sunt! În tine există 
ceva amabil, James. Înțelegi ce spun din jumătăţi de 
cuvinte. 

— Sunt bucuros că există măcar ceva amabil în mine. 

Își recăpătase tonul distant. 

Adeline se ridică și își luă o poză puţin cam teatrală: 

— Nu găsești nimic de remarcat la mine? 

— Nu e nimic care să nu fie, dar ceea ce mă frapează 
astăzi este că porți una din noile turnuri. 

Râse și printre hohote îl întrebă: 

— Îţi place, James? 

— Nu văd nimic de plăcut sau de detestat într-o turnură. 

— Dar găsești că-mi vine bine? 

— Lui Philip îi place? 

— Nu. 

— Atunci nici mie. 
cruce trupul lui lisus. Conform unei legende, losif ar fi strâns sângele lui 


lisus Hristos într-un potir, denumit și Sfântul Graal. 
189 


Adeline făcu o strâmbătură pe care Wilmott o găsi mai 
atrăgătoare decât surâsurile altor femei, dar totuși i se 
părea că turnura o dezavantaja. 

Pași coborau pe scară și apărură cei patru copii, avându-i 
în frunte pe Philip și Augusta. 

— Ce? V-aţi întors? strigă Adeline. 

— Un cadou pentru tine, mamă, spuse Nicholas. Am 
scotocit prin camera, doamnei Sinclair și l-am găsit învelit 
într-o batistă, însoţit de câteva rânduri: „Pentru dragii mei 


prieteni... ” și probabil că la plecare a uitat. 
— Colierul meu de perle! exclamă Adeline luându-l 
repede. 


— Ceasul și lanțul meu! 

— Piatra mea de lună! 

Gussie își puse inelul în deget și se ridică îndreptându-l 
spre lumină. 

— Acul meu! gângăvi Philip, mângâindu-l pe șorțuleţul 
unde fusese prins. 

— Și eu? întrebă Ernest tremurând. Și eu, pana mea de 
aur? 

— Nu te neliniști, comoara mea. O să-ţi dau cel mai 
frumos toc al tatei. 


190 


CAPITOLUL XVII 


TOCUL DE FILDEȘ 


— Unde e tocul meu de fildeș? strigă Philip din bibliotecă. 
L-a văzut cineva? 

Din capul scării, Ernest râse încetișor, apoi își puse mâna 
la gură așteptând să răspundă maică-sa. 

— Tocul tău de fildeș? Frumosul tău toc de fildeș? 

— Ştii bine că n-am decât unul! urlă el. Aș vrea să știu 
cine l-a luat. 

— Nu l-ai dat cuiva din întâmplare? întrebă Adeline 
făcându-le copiilor cu ochiul. 

— Vreau să știu unde e, strigă iar. 

Stătea acum în faţa scării. 

— Nu sunt atât de nebun încât să-l dau cuiva. 

— Poate l-a luat doamna Sinclair. 

— Alaltăieri l-am avut. L-a luat cineva din casă și o să fie 
vai de el. 

Ochii lui Philip parcurseră grupul de pe palier și se opriră 
la Ernest. 

— Lasă, spuse Adeline cu vocea mieroasă, coborâm și te 
ajutăm să-l cauţi. Haideţi, copii. 

Coborâră în grup și Adeline îi spuse: 

— Te-ai gândit că poate l-a șterpelit Neron? Poate l-a luat 
drept os și l-a mâncat. 

— Neron nu ia niciodată ceva de pe biroul meu. 

instalat pe pielea de urs, Neron rostogolea niște ochi 
nevinovaţi. Căscă parcă pentru a dovedi că nu i-a rămas 
nici o așchie de fildeș între dinţi. Le mai arăta că niciodată 


191 


n-a meritat nici cea mai mică critică din partea familiei sau 
că, dacă e cazul, știe să se apere. 

Ernest se așeză pe vine și examină gura câinelui care iar 
căscă. 

— Nu-i nici cea mai mică urmă de fildeș. 

Se chirci și Nicholas lângă el și declară: 

— l-ar fi sângerat cu siguranţă limba. 

Neron se așezase pe spate, oferindu-și parcă inspecției 
tot corpul. 

— O să răniţi câinele, spuse Augusta. 

— E nevinovat, dar cineva s-a atins de lucrurile mele și 
aflu eu cine. 

— Cel mai bine ar fi, declară Adeline, să ne apucăm toți 
să-l căutăm. Haideţi, copii. 

Căutară veseli prin toată camera. Aflându-se la vârsta 
când îţi critici părinţii, Augusta se întreba în sinea ei: „De ce 
fac asta?” Și cu toate astea, știind perfect că nu există nici 
o șansă ca obiectul să fie găsit - pentru că-l văzuse la 
Ernest în cameră -, căută prin toate colţurile. Pentru 
Nicholas era o mare distracţie: deschidea sertarele și le 
examina conținutul. 

— Am o idee! spuse Philip. 

— Adevărat? se miră Gussie. 

Voise să fie politicoasă, dar remarca n-a fost apreciată de 
Philip. Făcu ochii mari. 

— De ce-i curios să am o idee? 

— Depinde de idee, spuse ea, dar expresia lui o făcu să 
tremure niţel. 

— Mai degrabă eu sunt cel cu idei, o contrazise Ernest. 

— Dacă vă mai aud scoțând o vorbă, nu scăpaţi de 
bătaie. Apoi, adresându-se Adelinei: Sunt convins că l-a 
șterpelit Boney! 

Adeline, plină de bună dispoziţie, deschise drumul spre 
dormitorul lor. Boney era în colivie, balansându-se cu capul 
aplecat în faţă. Îi aruncă lui Philip o privire rea. 

— „Îl urăsc pe căpitanul Whiteoak”, enunţă el cu 

192 


claritate. 

— Bineînţeles. Ești un pezevenchi și de asta mi-ai furat 
locul! 

Se apucară din nou să caute, în timp ce papagalul 
trăncănea batjocoritor. Ernest găsi pe toaleta Adelinei o 
caramea învelită în hârtie și și-o puse în buzunar. 

În final, Philip declară: 

— Nu mai pot pierde timpul. O să folosesc tocul vechi. Un 
lucru e sigur: n-o să mai ţin nici o pasăre în casă. 

Plecă, dar când ajunse la ușă se întoarse. 

— Dacă vreunul din voi găsește tocul, o să capete o 
recompensă! 

— Auzi, ai șansa să primești o recompensă frumoasă! îi 
suflă Adeline lui Ernest. 

Cu toate astea, cu cât se gândea la responsabilitatea lui 
morală, cu atât se simțea mai puţin fericit. Se instală pe 
divanul din sala de studii să examineze situaţia, ţinând 
guguloiul de caramea în falcă. Nu furase tocul: îl luase 
mama lui și i-l dăduse. Și îi spusese odată că ce-i al 
bărbatului e și al nevestei. Copiii, de exemplu. Dacă nu 
mama a furat tocul, atunci cine? Totuși, Gussie i-a spus într- 
o zi că, dacă păstrezi un obiect furat, e ca și cum l-ai fi furat 
tu. 

Gussie tocmai intră. O întrebă: 

— Ce să fac, Gussie? 

— Să-l dai înapoi. 

— Tatei? 

— Bineînţeles. 

— Dar ce-o să mai încasez! Oh! Gussie, nu-mi place să fiu 
biciuit! 

Ochii i se și umpluseră de lacrimi. 

— Atunci dă-i-l mamei. 

— Dar nu vreau să mă lipsesc de el. 

Gussie se apropie și-l privi. Peste ochii deschiși, genele 
păreau ca niște franjuri. Işi băgase la spate, sub fustă, o 
pernă, ca să pară că are turnură. 

193 


— Îţi place? 

— E încântător. 

Se întoarse în profil, ca s-o poată aprecia mai bine. 

— E puţin prea mare, spuse ea. 

— Îmi plac mari. Și mai îmi plac șoldurile late și taliile 
subțiri. 

— Oh! Ernest! spuse ea dintr-o dată. Cât aș vrea să fiu 
frumoasă! 

— Dar ești, spuse el mirat. Toate fetele sunt frumoase. 

— Oh, nu! Ce idee! Dar tu, tu ești frumos. Am auzit-o pe 
doamna Sinclair spunându-i mamei că ar fi trebuit să fii fată 
și că ești prea frumos pentru un băiat. 

În acel moment apăru și Nicholas care, auzind afirmaţiile 
lui Gussie, începu să danseze prin cameră cântând: 

— Oh! Băieţelul frumușel, ce-o să mai dea tata-n el! 

Ernest scoase tocul din ascunzătoare și-l admiră cu 
mândrie: 

— Nu-l dau. 

Augusta și turnura ei proeminentă traversară camera și 
veniră lângă el. 

— Nu vei fi fericit atâta timp cât îl păstrezi. 

— De ce? întrebă el tremurându-i vocea. 

— Pentru că ai o conștiință. Nicholas n-are. Ar fi în stare 
să facă prostii și să se bucure, fără ca măcar să se 
gândească dacă e bine sau nu. Dar tu o să ai întotdeauna 
probleme de conștiință. 

Lui Ernest îi plăcea să fie astfel analizat. N-o înţelegea pe 
Gussie întotdeauna, dar avea un fel de a vorbi aproape la 
fel de atrăgător ca al domnului Pink. 

— Și de asta e curios, continuă ea, că faci mereu prostii. 

— Totuși, fac eforturi. 

— Trebuie să te căznești mai tare, mai ales acum când 
doamna Madigan vine să se ocupe de noi. 

— De ce o cheamă doamna Madigan? întrebă Nicholas. 

— Pentru că s-a măritat cu domnul Madigan. 

— Atunci de ce nu s-a dus cu el în Irlanda? 

194 


Augusta chicoti, apoi urmă: 

— Pentru că a fugit și a lăsat-o baltă. 

— De ce? 

— Pentru că o detesta. 

— Dar oamenii căsătoriţi nu se poartă niciodată așa. 
Trebuie să stea împreună și să aibă copii, declară Nicholas. 

— Nu și irlandezii. 

— Mama e irlandeză. O s-o ia și ea la fugă? 

— Nu m-ar mira. 

În aceeași zi, doamna Madigan sosi la Jalna însoţită de 
două valize și o cutie de pălării. Nu purta turnură și se uita 
chiorâș la Adeline. Cum fusese profesoară înainte de a se 
mărita, se simțea perfect capabilă să-i instruiască și să-i 
țină în frâu pe copii. Scurta căsătorie cu Lucius Madigan o 
întorsese pe dos. Spera să-și revină și uneori se ruga pentru 
asta, în felul ei rece, prezbiterian. 

— Crezi că se face, îl întrebă Adeline pe Philip, s-o 
instalăm în camera lui? 

— Pentru ea ar fi ca și cum l-ar regăsi, rânji el. 

Se hotărâse așa, dar copiii nu erau de aceeași părere. Nu 
doreau s-o aibă cu ei la ultimul etaj. Când apăru, grăsuţă și 
îngrijită, copiii se întruniră în faţa camerei ei, arborând o 
atitudine mai degrabă ostilă decât primitoare. 

— Camera asta e ocupată de obicei de porumbelul meu, 
spuse Augusta. 

— Un porumbel și un papagal în aceeași casă! Ei, bine! n- 
am mai văzut așa ceva. Și încă în libertate! Bine, dar sunt 
murdari! 

— Nouă ne e egal, declară Nicholas. 

— Ne place! adăugă Ernest ștergându-și nasul cu 
mâneca. 

Doamna Madigan îl plesni peste mână. 

— Dezgustător! Nu mă miră din partea voastră. 

— l s-a spus de mii de ori, recunoscu Augusta, dar uită. 

— N-o să mai uite când o să fiu aici de mai multă vreme. 

Brusc, figura îi părea cu adevărat amenințătoare. 

195 


După un moment, vorbi iar: 

— Nu-i mai permite porumbelului să intre la mine în 
cameră. Duhnește! 

— Și domnul Madigan duhnea, spuse Ernest, dar se grăbi 
să completeze: mama a spus! 

— Nu-i adevărat! Nu e posibil! 

— Nu se spăla niciodată, adăugă Nicholas. 

— Și patul ăsta e prost. Așa spunea, continuă Ernest. 

— Sunt sigură că domnul Madigan n-ar fi vrut să dormiţi 
aici, insistă Gussie. 

— Sunt nevasta lui, replică ferm guvernanta. 

— Sunteţi sigură? întrebă Ernest. 

Băiatul n-avea nici un fel de cunoștințe care să-i permită 
să pună întrebări asupra acestei uniri. Crezuse doar că e 
haios, dar doamna Madigan luă foc: 

— leșiţi imediat toți afară și să nu mai intraţi fără să fiți 
invitaţi. 

A doua zi dimineața, începură lecţiile, iar doamna 
Madigan declară că nu-i fusese dat în viaţa ei să vadă 
asemenea ignoranță. 

— Domnul Madigan ne învăța doar latina și poezia, îi 
explică Augusta. 

— E ceea ce se cheamă o educaţie clasică, adăugă 
Nicholas. 

— Sunt curioasă să știu la ce v-ar servi o asemenea 
educaţie într-o ţară ca asta? Ce trebuie să știți voi e câte 
legături de lemne intră într-o grămadă, cât trebuie să-i daţi 
pe lună unui muncitor care câștigă trei șilingi pe zi și câteva 
date importante. 

— Știu când a descoperit Columb America, strigă Ernest, 
1066! 

— Fals. 

— Domnul Madigan ne-a spus. 

— Ernest se înșală, spuse repede Nicholas. 1066 e anul 
când a avut loc prima cursă pentru Marele Premiu Naţional. 

— Domnișoară Busby... începu Augusta. 

196 


— Doamnă Madigan, o corectă guvernanta cu mândrie. 

Augusta îi făcu o reverență politicoasă: 

— Doamnă Madigan, credeţi că Shakespeare este autorul 
pieselor sale? 

— Aş vrea să știu cine altul, dacă nu el. 

— Pot să vă spun eu, zise Ernest, era Charles Lever. 

Doamna Madigan se enervă în așa hal, încât îl plesni. Cei 
trei copii rămaseră stupefiaţi. Nu și-ar fi putut închipui că-și 
va permite un asemenea gest. O cunoșteau puţin, cu toate 
că fusese întotdeauna vecina lor. Li se păruse întotdeauna 
cumsecade, chiar puţin cam proastă. lată că acum se afla la 
ei în casă și dovedea că are oarecare autoritate. 

— Asta o să vă înveţe să mă trataţi cu respect. 

Obrazul lovit al lui Ernest deveni din roz, roșu. După un 
scurt recul, se așezase drept și o privea cu demnitate. Ca 
replică, doamna Madigan se purtă mai frumos cu ceilalţi ca 
să le arate ce înseamnă dacă îi intri în graţii. Rămaseră însă 
impasibili. Acasă, povesti că erau niște copii orgolioși, dar 
nu prea siguri pe ei. 

Așternuturi curate și cuverturi fuseseră puse pe pat, iar 
covorul fusese temeinic curățat. Când Bessie voise să ia 
cele câteva haine lăsate de Madigan, guvernanta îi ordonă: 

— Lasă lucrurile soţului meu. Mă ocup eu de ele. 

Când Bessie repetă ce a spus doamnei Coveyduck 
aceasta nu încercă să-și ascundă amuzamentul: 

— Asta nu-i ceva serios; n-a fost măritată nici măcar o 
săptămână. 

Când au fost siguri că Amelia Madigan plecase la părinţii 
ei, copiii se apropiară de ușa camerei. Murea de nerăbdare 
să povestească totul acasă și mai ales felul în care îl pusese 
la punct pe Ernest. 

— Credeţi, îi întrebă Augusta pe ceilalţi, că ar vrea să se 
întoarcă bărbatul ei? 

— Sigur, spuse Nicholas, moare de poftă să fie din nou cu 
el. 

— Mie mi-ar plăcea, interveni Ernest, să apară dintr-o 

197 


dată aici, la ea în pat și să-i ardă o palmă zdravănă. 

— O să le spui mamei și tatei? 

— Nu, o să mă răzbun în felul meu. 

Cei doi îl priviră cu uimire cum scoate sulul gros de la 
capătul patului, desface așternuturile și-l strecoară sub ele. 

— Oh! Ernest! Pare adevărat, exclamă Gussie. O să-i fie o 
frică îngrozitoare tembelei ăsteia. 

— Nu seamănă destul de bine, declară Nicholas. Nu-ţi 
mai aduci aminte când era beat mort și s-a culcat îmbrăcat 
și cu pipa în gură? S-a sculat doar când a luat patul foc! A 
stins focul și ne-a rugat să nu spunem, dar nici el nu ne-a 
mai pârât de atunci. 

— Era un om nobil, declară Ernest. 

— İl apreciem mai mult de când a plecat, recunoscu 
Gussie. 

Deschise dulapul și descoperi o haină veche de tweed, o 
pălărie diformă și o pipă. Imbrăcară sulul cu haina, îi puseră 
pălăria, așezară pipa pe pernă, apoi îl înveliră până sus cu 
cuverturile. Rămaseră un moment încremeniţi de admiraţie, 
dar, auzind pași pe scară, o luară la goană spre camera lui 
Gussie. Porumbelul zbură imediat și i se așeză pe creștet. 
Pentru el nici o prăjină din lume nu făcea cât părul ăsta 
negru și mătăsos. 

Își ţinură respiraţia cu inimile bătându-le. 

Se așteptau la orice, în afară de strigătele de groază 
trase de doamna Madigan, strigăte ieșite din niște plămâni 
sănătoși. Ar fi putut cânta Wagner la operă. O auziră 
coborând scara atât de repede încât n-ar fi fost miraţi dacă 
ajungea jos dintr-un salt. 

Se priviră consternaţi. 

— Am mers prea departe, constată Gussie. 

— Pare cu adevărat îngrozită, spuse Ernest. Prin 
fereastră, o vedeau fugind spre casa ei. E total nebună. 

— Dacă crezi că te admiră cineva pentru felul în care 
vorbești, te înșeli! 

— Și noi am putea vorbi urât; îi explică Nicholas, dar nu 

198 


suntem atât de stupizi. _ 

— la încercaţi, le sugeră Ernest. Incepe tu, Gussie! 

Dar cu toţii nu-și doreau decât un lucru: să examineze 
patul lui Lucius Madigan. Era așa cum îl lăsaseră! Doamna 
Madigan nu descoperise șotia, așa că așezară totul la loc, 
cu grijă. 

O oră mai târziu, au fost chemaţi în salon. Se întunecase 
și în șemineu ardea un foc zdravăn. Adeline și Philip stăteau 
ca niște judecători, iar Neron era întins pe blana de urs. 
Căldura degajată era atât de puternică, încât moţăia. Se 
scula din când în când să caute un loc mai răcoros, dar cum 
înceta să gâfâie, se reîntorcea pe blană. Adeline croșeta, iar 
Philip, ţinându-l pe cel mic în brațe, făcea o pasienţă. Când 
intrară, își luă cea mai autoritară voce de comandă: 

— Ce-am auzit? Ce i-aţi făcut guvernantei? 

— Nu știm ce aţi auzit, zise Gussie. 

— Ce vrei să insinuezi, domnişoară? 

— Am putea să vă răspundem dacă am ști despre ce este 
vorba. 

— Adică aţi avea timp să căutați niște minciuni, i-o reteză 
Adeline. 

— Vreau adevărul, insistă Philip. Ce i-aţi făcut? 

— Am pretins că i s-a întors bărbatul și s-a formalizat. 

— Și eu care m-am zbătut atâta ca s-o angajez! Acum a 
plecat fără să mă anunţe și a trimis pe cineva după lucruri! 

— Dar dacă ea a luat tocul de fildeș, tată? 

— Fără impertinenţe, tinere, strigă Philip. 

— Ernest, vino aici și ţine-mi sculul. 

Fericit, se supuse imediat, simțindu-se complicele ei. 
Dacă-i plăcea ceva cu adevărat, era să ţină sculul sau să 
înșire mărgele, activităţi care îi reușeau de minune. 

— Și eu! zise Philip cel mic. Și eu, și eu! 

Se zbătea să coboare de pe genunchii tatălui său. 

— Vrea și el să ţină lâna, explică Ernest. 

— Nu pot să-l învăţ nimic, spuse Philip. Când eram ca el 
jucam domino foarte bine. 

199 


— Încă joci bine, recunoscu amabil Nicholas. 

Philip întinse puţin mâna, ca și cum ar fi vrut să-și atingă 
fiul, apoi renunţă și își încrucișă braţele pe piept, privind fix 
focul. | se adresă Adelinei: 

— N-am vrut s-o angajezi pe Amelia Busby... 

— Amelia Madigan. 

— N-a fost aproape deloc o căsătorie. Femeia asta e 
necultivată, Madigan n-ar fi putut sta cu ea... 

— Ştie să scrie și să citească. 

— Înainte de a se mărita, a predat la o școală, comentă 
Augusta. 

— N-aș fi putut s-o suport în casă. Mi-e destul de greu și 
așa, bombăni Philip. 

— Nu ești drăguţ cu casa, tată, spuse Nicholas. 

— Sunt foarte ocupat. Supraveghez munca la câmp, 
creșterea cailor, a vacilor și a oilor. Sunt primul care se 
scoală și ultimul care se culcă. 

— Fiecare anotimp cu dezavantajele lui, declară Augusta. 

— E o mare greșeală din partea copiilor noștri să creadă 
că, dacă sunt cumsecade, am de gând să le înghit 
impertinențele. 

Aruncă cu atâta putere o buturugă de pin în foc încât 
săriră scântei în toate părţile, iar Neron merse să se 
ascundă în spatele sofalei. 

Afară, întunericul se așternuse ca un voal negru, dar în 
casă era învins de focul vesel și de hainele colorate ale 
familiei. Bessie intră și trase draperiile ascunzând definitiv 
noaptea. Văzând-o, Philip înţelese că a venit vremea să se 
culce și se strecură lângă Neron, sub sofa, să se ascundă. 
De obicei tatăl lui îi lua apărarea, dar în această seară 
spuse încruntând sprâncenele: 

— Du-l, Bessie. A trecut ora lui și nu mai e chip să te 
înţelegi cu el. 

Scos din ascunziș, întindea niște brațe imploratoare: 

— Pa la toţi! se ruga el. 

— Vrea să spună bună seara la toată lumea, traduse 

200 


Ernest ca să iasă în evidenţă. 

— O să te întreb când o să vreau să știu ce spune. 

— Oh, vorbește atât de prost, se bâlbâi Ernest. 

— Vorbește la fel de bine ca tine și cel puţin știe să-și ţină 
gura! 

Philip se ridică cu un mormăit de parcă suferea de 
lumbago. Se duse la birou și își luă o ţigară. Se apucase să 
fumeze de puţin timp, preferând pipa sau trabucul, dar 
Adelinei nu i se păreau masculine. 

Adeline îi suflă lui Ernest: 

— Ai greșit păstrând tocul de fildeș. 

— Asta-l enervează? întrebă el examinându-și tatăl cu 
colțul ochiului. 

— Da. N-o să fie mulțumit până nu-l găsește. 

Ridică o privire tandră spre soţul ei, dar parcă voia să-i 
arate cât de bine îl înțelege. 

— Vezi fumul care îi iese pe nări? 

— Da, mamă. 

— E furia. O furie adevărată... gata să izbucnească. N-o 
să mai avem liniște la Jalna până nu-i dăm tocul înapoi. 

— Atunci o să i-l dau, spuse el luând toată 
responsabilitatea asupra lui, de parcă maică-sa nu ar fi avut 
nici un amestec, ceea ce își și dorea. 

Ernest se gândi un pic la modalitatea cea mai bună de a 
restitui tocul și hotărî că metoda cea mai bună e tot cea 
folosită pentru pana de aur. Se gândi ce s-a întâmplat cu ea 
și ajunse la concluzia că fusese vândută în beneficiul unor 
societăți religioase pentru care fusese făcută cheta în acea 
duminică. 

Mâine va fi iar duminică, prima duminică din decembrie. 

Potolirea vântului care suflase toată luna noiembrie, 
brusca  imobilitate a aerului și scăderea bruscă a 
temperaturii anunțau venirea iernii. Și peste tot, ca un 
ambalaj, se întindea zăpada. Mai ninsese, dar nu se 
compara cu ce era acum. Ninsese toată noaptea, liniștit, 
încet, fără întrerupere având parcă impresia că are suficient 

201 


timp să-și facă datoria. Dispăruseră toate reperele spre 
proprietăţile învecinate. Gardurile vii, barierele și portalurile 
erau acoperite. Nu se mai vedea nici urmă de drumuri, iar 
copacii cei mai mari erau doar cuiburi de fulgi, cu crengile 
încovoiate de greutate. Fiecare stâlp parcă purta pălărie. 

Tăcerea era totală, cerul coborâse, pământul părea ca o 
fantomă. 

Philip făcuse toate pregătirile în vederea acestui 
moment. La ora zece și jumătate fix, sania familiei a fost 
adusă în faţa ușii de la intrare de către unul din băieții de la 
grajd. Strălucea ca un pian. Blănuri de urs atârnau în spate, 
iar altele, gata să acopere genunchii familiei înfofolite, se 
aflau împăturite pe banchetă. Cei doi cai murgi pufneau și 
sforăiau călcând zăpada în picioare, excitaţi încă de 
sunetele  zurgălăilor  agăţaţi de  hamuri. Clinchetul 
zurgălăilor de argint de pe greabăne se auzea melodios, 
contrastând cu al celor de pe hamuri. 

Au fost ţinuţi cu greutate în loc până ce toată familia s-a 
instalat. Micul Philip și Bessie, așezați la o fereastră ca să 
admire plecarea le trimiteau bezele, iar cei mari 
îndepărtându-se, îi imitau. Tatăl îi salută cu biciul de care 
era agăţată o fundă roșie. Purta o căciulă de castor, iar 
Adeline, un palton de focă și căciulă asortată, care-i scotea 
în evidenţă culoarea părului. Cu haina ei de catifea bordată 
cu blană, Augusta semăna cu o femeie în miniatură. Când, 
intrând în biserică, băieţii își scoaseră căciulile de lână, 
părul le era ridicat în sus, de parcă se revoltase. Augusta îi 
privi sever. 

Ernest se așeză între părinţi. Tinea o mână în buzunarul 
hainei, iar ochii îi erau aţintiţi pe cartea de rugăciuni, cadou 
de Crăciun de la o mătușă din Anglia, de care era foarte 
mândru. Aștepta cu nerăbdare momentul chetei, cuprins de 
un sentiment de pace și bunătate. Viaţa se întindea în faţa 
lui ca o succesiune de duminici fericite, printre care și niște 
aniversări și Crăciunuri. 

Tocul pe care îl mângăia, dintr-un fildeș fin, era minuţios 

202 


sculptat cu flori și frunze. Era de mirare că încăpeau atâtea 
detalii într-un spaţiu atât de redus. 

Ernest era pierdut în gânduri. Philip se ridică și se duse 
lângă Brown, morarul. Reapăru cu platoul de argint, 
așteptând contribuţia familiei. Adeline, Gussie și Nicholas își 
dădură obolul și priviră la Ernest cu oarecare îngrijorare. 

Copilul scoase tocul din buzunar și îl puse pe platou. 
Ridică apoi cu timiditate ochii spre tatăl său, convins totuși 
că îndeplinise un act meritoriu. 

Philip ridică din sprâncene și repede, fără să ezite nici un 
moment, luă tocul și și-l puse după ureche. Merse în lungul 
intervalului, ca un băiat de prăvălie, în timp ce armoniul se 
dezlănțuia. Rămase lângă altar drept și viguros, cu tocul 
după ureche. Reîntorcându-se la locul lui, îi făcu poznaș cu 
ochiul lui Ernest. 


203 


CAPITOLUL XVIII 


UN MUSAFIR ÎN NOAPTE 


Toamna, Crăciunul și iarna i se păreau Augustei anul 
acesta pline de experiențe noi. | se părea aproape că se 
naște din nou. Nu se mai simțea copil. Conștient, nu se mai 
gândea la Guy Lacey, dar îi mai apărea uneori prin gânduri 
ca un fir strălucitor într-o tapiserie. Pentru prima dată în 
cursul scurtei sale existenţe, se întreba ce curs va lua viața 
ei. Pe ea nu o întrebau niciodată prietenii, ca pe Nicholas, 
ce vrea să se facă. Fratele ei răspundea invariabil: „Armata, 
bineînţeles, iar apoi mă retrag la o fermă în Canada”. Dacă 
Ernest era cel întrebat, declara: „O să stau acasă, cu mama 
și tata”. Toată lumea considera că, fiind fată, se va mărita 
și va sta cu soțul ei. Cum o să fie? Să fii nevasta unui ofițer 
de marină și să ai casa ta? 

De mai multe luni se hotărâse ca cei doi copii mai mari să 
plece la școală în Anglia, iar ceilalți să stea bine păziţi în 
Canada. Acesta era punctul cel mai discutat, pentru că nu 
aveau pe nimeni la îndemână. Doamna Coveyduck nu făcea 
față, nefiind capabilă să-l mai stăpânească nici pe Philip. lar 
Ernest, care era atât de precoce, avea nevoie de cineva 
anume. „Păcat că irlandezul ăla și cu Busby nu s-au 
înțeles.” 

Ernest, stând în picioare drept și hotărât, declară că vrea 
să plece și el în Anglia dacă ceilalți pleacă. | se răspunse că 
e prea scump să ţii trei copii la școală în Anglia și că trebuie 
să-și aștepte rândul. 

— Când o să merg? 


204 


— Peste doi ani. 

— Dar o să fiu singur, fără Gussie și Nicholas. N-am cu 
cine să mă joc! 

— O să-l ai pe frăţiorul tău, îi răspunse Adeline într-o 
doară, cu gândurile ocupate de preparative. 

— De ce nu se întoarce domnul Madigan la el? 

— La el? 

— Spunea mereu că aici este casa lui. 

— Dar are casa lui în Irlanda, cu mama lui. 

— Bietul băiat! 

Ernest avea dintr-o dată aerul unei persoane cu 
experienţă. 

Oricât de curios ar părea, Gussie și Nicholas păreau 
fericiţi că părăsesc Jalna. Gussie îi dădu instrucţiuni precise 
în legătură cu porumbelul, Nicholas îl învăţă să-i hrănească 
iepurii. li asculta docil, dar se întreba ce impresie le-ar face 
dacă el ar fi cel care pleacă în Anglia, iar ei cei ce ar 
rămâne la Jalna. În sufletul lui se învălmășeau emoţii 
diferite. 

Doamna Lacey, care își instruia cele două fiice, le dădea 
lecţii și tinerilor Whiteoak. Nu obținea rezultate prea 
strălucite. O derutau prin ignoranță în unele privinţe, iar în 
altele era şocată de ceea ce știau. Erau urmările 
învățăturilor lui Madigan. Cu toate astea, îl considerau 
superior tuturor celor care încercaseră să le bage câte ceva 
în cap după plecarea lui. 

Doamna Madigan îi făcea să izbucnească în râs când își 
aduceau aminte de șotia pe care i-o făcuseră. 

Uneori, Augusta era ca și fraţii ei, un copil, dar alteori, 
încercând să devină femeie, îi domina. Era atât de diferită 
de mama ei încât nu reușeau să se apropie. Ceea ce 
Adelinei îi părea doar ridicol, pentru Augusta era patetic; 
ceea ce o înfuria îngrozitor pe Adeline, nici n-o atingea pe 
Augusta; ceea ce fiica decreta ca fiind formidabil, pentru 
mamă era o bagatelă. Augusta se bucura de singurătate, 
iar Adelinei îi plăcea să fie înconjurată de lume. 

205 


Somnul Augustei era deseori tulburat de imaginea lui Guy 
Lacey. | se părea că, surâzător și frumos în uniforma de 
marină, se naște din tenebre. Rămânea întinsă așteptând 
să vorbească, dar el dispărea așa cum apăruse. 

Primi un alt musafir, dar acesta era real: Lucius Madigan 
urcă într-o seară de iarnă scara și intră în camera în care 
cei trei copii se prefăceau că-și învaţă lecţiile. Adeline și 
Philip erau plecaţi în vizită la Quebec. 

Apăru surâzând în ușă. 

Părea atât de natural să-l vezi acolo încât, pentru un 
moment, copiii rămaseră nemișcaţi. Apăruse din scurtul lor 
trecut pentru a-i uimi. 

— Ce viziune plăcută! Munciţi din greu! Oh, copiii mei, aș 
vrea să vă sărut pe toţi! 

Întinse brațele ca pentru a-i cuprinde. 

Ernest își reveni primul, se ridică și fugi spre el. 

— Am primit de Crăciun rachete de mers pe zăpadă. Vreți 
să le vedeți? 

— Nimic nu m-ar bucura mai mult. 

Băiatul plecă să le caute, iar Nicholas recunoscu: 

— Ne era mai bine când erai aici, Lucius. 

Augusta îl corectă: 

— Nu trebuie să i te adresezi domnului Madigan cu 
prenumele. 

— O făceam uneori, nu-i așa, Lucius? 

— Da și asta îmi plăcea. 

Intră în cameră şi se așeză cu ei la masă. Era același ca 
altădată și, ca și atunci, Augustei îi făcea impresia că se 
întoarce de la un chef. 

Privea la ea: 

— Te-ai schimbat, Gussie, îți dai seama? 

— Oh, e la fel, zise Nicholas: tiranică! 

Augusta își ridică genele lungi spre chipul lui Madigan: 

— Îmi amintesc lucrurile într-un mod diferit. 

— O să începi să înţelegi că ai un trecut, îi explică el. E un 
moment trist, dar să nu-ţi lași niciodată trecutul să te 

206 


sufoce. Devine îngrozitor. 

Își zburli părul, mimând frica. 

— O să mergeţi s-o vedeţi pe doamna Madigan? întrebă 
Nicholas cu îndrăzneală. 

— Da, o să merg să-mi văd mama, pe doamna Madigan, 
imediat ce voi avea bani pentru traversare. 

— Vorbeam de soţia dumneavoastră. 

— Dumnezeule! strigă irlandezul. Această Busby își zice 
Madigan? 

Părea disperat și asta îi făcu să se tăvălească de râs. 
Apăru și Ernest cu rachetele și fiecare făcu câte o remarcă 
personală: 

Nicholas: 

— A venit să ne dea lecţii, dar am scăpat repede de ea. 

— Dar înainte de asta l-a cârpit pe Ernest, spuse Augusta. 

— Dacă vreţi, se oferi Ernest, vă arăt cum i-am aranjat 
haina, pălăria și pipa dumneavoastră în pat. S-a speriat atât 
de tare, că a fugit! 

— Pentru haina asta m-am întors. Toate economiile mele 
sunt cusute în ea și numai Dumnezeu știe câtă nevoie am 
de ele. 

Îi privi pe copii cu neîncredere. 

— Sper că nu v-aţi atins de căptușeală? 

— Oh! Suntem cinstiți! zise Augusta. 

Ernest puse rachetele noi pe masă, peste teancul de 
cărţi. Madigan le privi cu mult interes. 

— Cât aș vrea să vă văd cu ele! spuse el și o lumină i se 
aprinse în priviri. 

Copiii nu înțeleseseră până atunci tot ce însemna 
prezenţa lui pentru ei. 

— Cum aţi știut că părinții noștri sunt plecaţi? strigă 
Nicholas. 

— M-am interesat în sat, răspunse el umil. Dar nu rămân. 
Îmi iau banii și plec. 

— Mi-ar face plăcere să plec cu dumneavoastră, strigă 
Nicholas. 

207 


— Și să părăsești acest paradis? Dacă mi-aţi asculta 
sfaturile, aţi crește aici și n-aţi călători, niciodată, niciodată. 
Dacă aș fi rămas în Irlanda, aș fi fost mai puţin nenorocit ca 
azi. 

— La primăvară, Gussie și cu mine mergem la școală în 
Anglia, dar tânărul ăsta, spuse cu gravitate Nicholas, 
punând mâna pe creștetul lui Ernest, o să rămână la Jalna, 
cu Philip. 

— Nu vreau! Nu vreau! 

Ernest scutură mâna fratelui său și vorbi foarte tare. 

— O să fug! 

Madigan păru și mai melancolic: 

— Nu cunosc nimic mai trist ca școlile din Anglia, poate 
doar cele din Irlanda. Le-am frecventat. 

— Tata spune că o să aflăm multe. 

— O să învăţaţi cum să suportaţi biciuirea cu stoicism... 
după primul trimestru, în care o să plângeti în fiecare seară 
până adormiţi. 

— Dar de ce să ne bată? întrebă Nicholas fără să 
clintească. 

— De plăcere. Băieţii mai mari îi bat pe cei mici din 
plăcerea de a-i vedea suferind. 

— Dar pe fete nu le bat, remarcă Augusta. 

— Există pedepse mai dureroase decât cele fizice. Din 
punctul meu de vedere, bătaia e mai puţin dureroasă decât 
umilințele morale. 

— Povestiţi-ne, îi ceru Ernest, îmi place când se vorbește 
de suferinţe. 

— Nu mi-e foame, dar mi-e teribil de sete, zise Madigan. 
Credeţi că tatăl vostru a lăsat puţin whisky în sticla din 
dulap? Dar, pentru Dumnezeu, aveţi grijă să nu vă vadă 
servitoarele, căci, dacă descoperă acea Busby că sunt aici, 
o să vrea cu siguranţă să mă vadă. 

— Mai ales tatăl și fraţii ei ar vrea, îl preveni Augusta. 

Avu pentru un moment un aer prăbușit, apoi întrebă: 

— Mai ai porumbelul? 

208 


— E bucuria vieţii mele. 

Nicholas sui repede cele două etaje: cel mai de sus 
acoperit cu linoleum și următorul, cu covor roșu. Se 
întoarse repede cu o sticlă plină pe jumătate și cu o cană 
de tablă. Madigan se servi: 

— Îmi face mai bine sec, spuse, și-l trase pe gât. Folosești 
cuvântul „bucurie”, Gussie, și sunt mulțumit că porumbelul 
îți poate aduce bucurie, pentru că eu am încetat să mai 
încerc așa ceva. Dar tu, Nicholas? Ce anume îţi poate aduce 
bucurie? 

— Mersul prin zăpadă. Când merg prin zăpadă cu 
rachetele, sunt nebun de bucurie. 

— Și tu, Ernest? 

— Mă bucur să vă văd aici, cu noi. 

Ochii lui Madigan se umplură de lacrimi, iar mâna care 
ținea cana tremura. Casa era liniștită, învăluită în zăpadă. 
Mâinile Augustei, fine și albe, erau încrucișate pe masă în 
faţa ei. 

— Nu-i lăsaţi pe părinţi să vă trimită departe. O să fiți pe 
jumătate morți de dor, o să fiți maltrataţi și nefericiți. 

— Dar ce să facem? întrebă Augusta. 

Madigan mai trase un pahar, privi culoarea de chihlimbar 
a sticlei și îi asigură: 

— In locul vostru, aș fugi. 

Ochii Augustei priveau fereastra căptușită cu zăpadă: 

— Dar cum? 

— De ce nu vă puneţi rachetele astea minunate ca să 
fugiţi în pădure și să nu vă mai întoarceţi niciodată? 

Stătea cu capul sprijinit în mână, părând teribil de obosit. 

— Mai beţi niște whisky, îi sugeră Nicholas. 

— Trebuie să-mi păstrez mintea clară, refuză el cu 
demnitate. O să-mi iau economiile și mâine dimineaţă plec. 

Se ridică clătinându-se puţin și se îndreptă spre fosta lui 
cameră. Copiii îl urmară: Augusta, cu capul plecat și cu 
părul care-i încadra obrajii palizi, mergea încet, parcă se 
gândea la lucruri îndepărtate; Nicholas mergea decis, gata 

209 


parcă să se lupte cu oricine, iar Ernest, nepăsător, venea 
ultimul. 

— Scuză-mă, îi spuse Augusta, dar porumbelul doarme 
aici. Nu pot să-l ţin la mine în cameră, pentru că stă doar pe 
pernă. 

— Mi-e egal, dar spune-mi cum îl cheamă ca să putem 
sta de vorbă. 

— Îi dau în fiecare anotimp alt nume, dar sunt nume 
secrete, știute doar de noi doi. 

— Te-am auzit o dată spunându-i Mortimer! îi spuse 
Ernest. 

— Mortimer e cel de-al doilea prenume al lui Guy Lacey! 
remarcă Nicholas râzând. Ce nume pentru un porumbel! 

Pasărea se instalase pe prăjină și Augusta o mângâie pe 
capul mătăsos. 

Băieţii se lipiră de Madigan când își luă haina din dulap. 
Când o întoarse, văzu căptușeala desfăcută. Işi strecură 
degetele în ea dar nu găsi nimic. Avea o privire furioasă. 

— Dumnezeule! Acum îmi amintesc! Eu am luat banii 
pentru luna de miere cu această Busby! 

— Doamna Lucius Madigan, îl corectă Ernest. 

— Vrei să te iau la pumni? îl amenință Madigan. 

— Ea m-a plesnit. 

— E nepermis, adăugă Augusta. Doar părinţii au acest 
drept. 

— Și le place, trase Ernest concluzia. 

Madigan se așeză pe marginea patului. 

— Trebuie să mă odihnesc. Mâine mă scol la răsăritul 
soarelui. Trebuie să mă salvez înainte de a fi văzut de 
servitori. 

Privi copiii pe rând. 

— N-o să vă uit niciodată. 

Vocea îi tremura și ochii îi erau plini de lacrimi; căzu pe 
pat și adormi imediat. 

Augusta îl acoperi cu un pled gros. Toţi trei îl priveau cu 
căldură. Vântul de afară azvârlea fulgii în ferestre, 

210 


îngropând casa într-o tăcere profundă, tulburată doar de 
sforăitul ușor al lui Madigan. 

Augusta plecă la ea în cameră și luă de la fereastră patru 
moșmoane stafidite din care le dădu băieţilor câte una, iar 
pe ultima o puse cu delicateţe în mâna celui adormit. 


211 


CAPITOLUL XIX 


FAPTE ȘI GESTURI ALE COPIILOR 
WHITEOAK 


În dimineaţa următoare, Madigan dispăruse. Nimeni, cu 
excepţia copiilor, nu știa că trecuse pe acolo. Nu rămăsese 
nici măcar o urmă de pas pe zăpadă, pentru că vântul 
avusese grijă să le șteargă. 

Cu toate astea, numai Dumnezeu știe cum, nevasta 
abandonată află că fusese văzut prin împrejurimi și, 
înfruntând furtuna, veni la Jalna după noutăţi. Rochia lungă 
și grea era murdară de noroi până la genunchi. Intră în 
camera în care copiii desenau niște hărți și-i întrebă: 

— L-a văzut cineva pe soţul meu? 

— Și-a cheltuit toate economiile pentru luna de miere, 
spuse Ernest sugând creionul cu care colora în verde harta 
Irlandei. 

Amelia traversă camera și veni lângă el. 

— Cum îndrăznești să mă insulţi? 

Nu i se vedeau decât dinţii, obrajii roșii și ochii mici 
furioși. 

— Ernest n-a vrut să vă insulte, îi explică Augusta. 

Plecă capul asupra hărţii sale și părul negru îi căzu pe 
faţă. 

— Gussie i-a dat o moșmoană, continuă Nicholas, și nici 
măcar nu știu dacă a mâncat-o. 

— A mâncat-o sigur, spuse Ernest. Știu. Am găsit 
sâmburii în pat. 

— Așa! A dormit aici! Când a plecat? 

212 


Și soția ultragiată se ridică în picioare; bălți de zăpadă 
topită se formaseră în jurul ei. 

— Domnișoară Busby... începu Nicholas. 

— Doamnă Madigan, îl corectă ea, aproape scuipând 
silabele în timp ce se roșea și mai tare. 

Nicholas continuă: 

— Era o moșmoană frumoasă și micuță, dar nu le poți 
mânca decât când sunt vechi și stafidite. 

— Toate astea i se par ciudate doamnei Madigan, spuse 
Augusta cu politețe și demnitate. Avem doar un moșmons 
aici și anul acesta a rodit pentru prima dată. 

Ernest continuă de parcă ţinea o lecţie: 

— Fiecare moșmoană are cinci sâmburi tari. l-am găsit la 
domnul Madigan în pat. Vreţi să-i vedeți? 

Drept răspuns, doamna Madigan se întoarse, ieși și 
cobori scara. Deodată apăru Neron care n-o simpatizase 
niciodată și, apucându-i poalele rochiei cu colții, o conduse 
până la ușă. Copiii fugiră la geam s-o vadă plecând. 

De-abia dispăruse prin zăpada care continua să cadă, că 
se auzi zgomotul vesel al zurgălăilor ce anunțau 
reîntoarcerea lui Philip și a Adelinei cu o zi mai devreme. 
Copiii coborâră scările în goană ca să-i întâmpine. Adeline, 
magnifică în haina de focă și cu toca pe cap, îi luă în braţe. 
Dar când cel mic fu adus, îi lăsă și îl sărută. 

În zilele următoare, au fost doar o familie fericită dintr-o 
iarnă frumoasă. Dar o asemenea liniște nu prea dura, mai 
ales când existau niște copii nedisciplinaţi și lăsaţi prea 
liberi. 

— Ce trio formaţi! declară Adeline privindu-i pe cei trei în 
timp ce-l strângea pe Philip la piept de parcă era unica ei 
comoară. Dacă aș fi fost așa zăpăcită când eram mică, tata 
m-ar fi dat afară. Nu mi-ar mai fi rămas decât să mă duc la 
țigani. 


8 Moșmon - Arbore fructifer din familia rozaceelor, cu tulpina înaltă, cu 
frunze eliptice, cu flori mari, albe și cu fructe comestibile ( Mespilus 
germanica). 

213 


— Ce șansă! spuse Nicholas. 

— De ce vorbești întotdeauna despre „tatăl meu” și 
niciodată despre „mama mea”? întrebă Augusta. 

— Pentru că semăn cu el. 

Copiii încercară fără succes să înţeleagă. 

Remediul la ignoranţa lor veni de la Wilmott: 

— Doamnă Whiteoak, când copiii vor fi la școală, în 
Anglia, vor fi arătaţi cu degetul pentru că nu știu nimic. 

— Dar de ce? Nu înţeleg. 

Se simţea chiar insultată. 

— Nicholas cântă corect la pian, Gussie și Ernest recită 
foarte bine. 

— Și matematica? 

— Eu m-am lipsit, spuse Adeline cu mândrie. 

— Dar dumneata ai putea trăi fără să știi nimic. 

Rar se ambala așa. 

— Mă ofer să le dau lecţii în timpul iernii, dacă vreți. 

— Oh! James, ce idee minunată! 

II luă de gât înainte de a o putea opri. 

— N-aș spune că-i minunat, iar copiii vor fi de aceeași 
părere, spuse el trăgându-se înapoi, dar voi încerca să le 
fac niște lecţii interesante dacă-i lăsaţi să vină la mine de 
cinci ori pe săptămână de la nouă la douăsprezece. 

Și așa se hotărî, iar rachetele primite de Crăciun deveniră 
preţioase. 

O dată cu iarna, veniră și vijelii mari de zăpadă ușoară, 
care la umbră avea o nuanţă bleu, furată parcă cerului. 
Noaptea, luna lăsa în urmă prin splendoarea ei natura 
terestră. Copiii plecau devreme ca să ajungă la Wilmott la 
nouă, făcându-și o rezervă de timp pentru admirarea 
peisajului. Își puneau mocasinii peste două perechi de 
ciorapi de lână, de fapt una de ciorapi și una de șosete, iar 
când ieșeau, afară își fixau rachetele. 

Se obișnuiseră cu ele în săptămânile ce urmaseră 
Crăciunului. Acum nu mai păreau neîndemânatici, rachetele 
nu se mai agăţau una de alta și mergeau iute, lăsând pe 

214 


zăpadă urme ca de păsări. Stomacurile le erau încălzite de 
porridge-ul bine făcut. Băieţii purtau niște căciuli de lână 
roșie, iar Augusta un capișon de aceeași culoare, înnodat cu 
fundă de satin sub bărbia ei ascuţită. În spate aveau un fel 
de tolbe, în care își puneau cărțile. 

Cu mult timp înainte de a pleca spre cabana lui Wilmott, 
Neron se instala pe prispă, cu ochii aţintiţi asupra ușii. 
Primise și el o porție de porridge, fără a mai socoti bucăţile 
de şuncă, pâine, dulceaţă și un bol mare de ceai. Se simțea 
în formă și gata de plimbare; nimic nu-l putea opri. Ajungea 
la Wilmott înaintea copiilor, zgăriind la ușă să i se dea 
drumul. 

Tite Sharrow era cel care, invariabil, deschidea ușa. 
Așezat la masă, Wilmott își întâmpina elevii cu un „bună 
ziua” liniștit. Traversau bucătăria cu rachetele, iar Neron îi 
primea cu manifestări de bucurie. Se instala apoi în fața 
sobei și se apuca să-și scuture fulgii rămași în blana deasă. 

Wilmott le dădea lecţii cu seriozitate. Descoperea 
contraste interesante în minţile elevilor lui și constata că 
știau mai mult decât crezuse. În felul lui, irlandezul îi 
învățase multe. Dar, cu toate astea, erau elevi mai puţin 
buni decât fusese metisul Tite, care avea o mai mare 
putere de concentrare. Tite era foarte mândru de ceea ce 
știa, dar uneori Wilmott se întreba dacă nu rămăsese 
același sălbatic pe care îl cunoscuse. De obicei, în timpul 
lecţiilor Tite stătea în picioare, cu braţele încrucișate, lângă 
ușa bucătăriei, studiind, pe rând, figurile tuturor. In general 
era, un spectator tăcut, dar, dacă i se întâmpla ca Wilmott 
să-și manifeste entuziasmul pentru un banc sau o găselniţă, 
se îndoia, râdea pe înfundate și se bătea pe coapse. 

La un moment dat, lui Neron i se făcea atât de cald încât 
se scula gemând, căuta un loc mai răcoros și se instala 
mârâind. Dar foarte repede revenea lângă sobă. 

Tânăra mulatră venise la Jalna la începutul anului și 
fusese bine primită de Adeline și de doamna Coveyduck, 
bucătăreasa. Povestise lucruri atât de triste despre 

215 


prăpădul din Sud, încât le sfâșiase inima celor două femei. 
Când venea însă vorba despre căsătoria ei cu Tite, 
sentimentele lor erau diferite. Din partea Adelinei, avea o 
binecuvântare totală. O femeie tânără, drăguță și 
sănătoasă avea să se ocupe în sfârșit de Wilmott, să-i ţină 
casa curată și să-l satisfacă pe Tite. Ce s-ar fi ales de 
Wilmott, dacă Tite ar fi plecat spre vest, cum spunea 
adeseori? „N-ar rămâne, afirma Philip. Un leneș ca el! În 
vest trebuie să muncești!” 

Cum doamna Coveyduck nu avusese niciodată încredere 
în Tite, considera că Annabelle era prea bună pentru el. O 
înfuriau aerele pe care și le lua. Cu toate astea, când se 
lămuri că Annabelle îl iubea și că nimic n-o va face să 
renunțe, îi tricotă un șal de lână fină bleu și mitene 
asortate, ca să nu-i fie frig în luna de miere. 

Dar n-a existat o adevărată lună de miere. Adeline îi 
spusese lui Wilmott: 

— James, tu ar trebui s-o conduci pe Annabelle. Am 
aranjat ceremonia. O să aducă puţină veselie iernii acesteia 
lungi... 

— Veselie? Nu-i prea vesel să te căsătorești. Și, dacă tot 
trebuie să acompaniez pe cineva, atunci mai bine pe Tite. 

Asta o făcuse pe Adeline să râdă. Era foarte amuzată de 
faptul că Wilmott va dobândi o servitoare activă și docilă 
fără să fie nevoit s-o plătească. Aduse două perne de puf în 
cămăruța de lângă bucătărie, unde urmau să locuiască 
tinerii. Fiecare avea o faţă de pernă garnisită cu dantelă și 
brodată cu roșu: „Dorm și visez că viața înseamnă 
Frumuseţe. Mă scol și descopăr că viaţa înseamnă Datorie.” 

Când le văzu, Tite fu mult mai impresionat decât se 
așteptase Adeline. 

— Stăpâne, întotdeauna mi-a plăcut eleganța și iată-mă 
copleșit. Voi dormi cu Annabelle și vom visa Frumusețea. 
lar dumneavoastră, stăpâne, vă veţi scula în mirosul de 
şuncă și cartofi prăjiţi și vă vor fremăta nările. 

În timp ce Wilmott se cufunda în carte, Tite rămase 

216 


pentru un moment gânditor: 

— Pot să știu ce citiţi? 

— Oficierea căsătoriei. Vreau să știu ce vei promite. 

Parcă șocat, Tite întrebă: 

— Aţi uitat ceremonialul, stăpâne? 

— L-am uitat. 

— Cred că ar fi mai bine să mergem în rezervaţia 
indienilor și să ne căsătorească pastorul de acolo. Bunica ar 
fi foarte bucuroasă să-mi cunoască nevasta. O să-i facem o 
vizită de câteva zile și o să cunoaștem și alţi membri ai 
tribului. l-ar fi de folos lui Belle și ar fi un mare eveniment 
pentru bunica. 

Wilmott se simţi ușurat de sugestie. Cu cât îi va vedea 
mai puţin pe tinerii căsătoriţi, cu atât va fi mai mulțumit. 
Uneori, regreta că le permisese să locuiască cu el. Se 
simțea bine aici singur, chiar dacă trebuia să mărturisească 
că găsea destul de lungi serile de iarnă și fără îndoială că i- 
ar lipsi prezenţa lui Tite. 

Astfel că atunci când tânăra pereche apăru într-o seară la 
ușă, acompaniată de clopoţeii saniei și de o mică furtună, a 
fost bine venită. Wilmott nu remarcase sau poate că uitase 
cât de frumoasă era Annabelle. De fapt, perechea era 
încântătoare. Se instalară în liniște în cămăruţă și, așa cum 
prevăzuse Tite, a doua zi dimineaţă Wilmott se sculă în 
mirosul îmbietor al cafelei proaspete. Nu băuse niciodată o 
cafea ca cea făcută de ea și nici nu-și închipuise că un pui 
poate fi atât de fraged și crocant. În plus, tânăra nici nu se 
simțea prin casă, purta papuci de pâslă și nu ridica 
niciodată vocea. Tite devenise mai liniștit și mai preocupat 
de confortul lui Wilmott. Acesta nu și-ar fi putut imagina 
ilaritatea care îi cuprindea pe cei doi când el era invitat la 
vreun dineu sau își petrecea seara la vecini. Tite și Belle 
începeau să cânte, să danseze, să ţipe. Se fugăreau prin 
toată casa, distrându-se nebunește. 

Spre sfârșitul iernii, Wilmott îi permise lui Tite să-l ajute la 
instruirea copiilor. Descoperi că avea un talent extraordinar 

217 


să le trezească tinerilor Whiteoak interesul pentru studiu. 
Simţi că era născut să fie profesor. In același timp, constată 
că nu regreta plecarea copiilor în Anglia, pentru că, deși îi 
plăcea să-i aibă elevi, pierdea mult prea mult timp cu ei. La 
rândul lor, copiii erau mai fericiţi ca niciodată. Aveau multă 
afecţiune pentru Wilmott, dar în Tite descopereau un 
profesor mai pasionat. Când pe la jumătatea dimineţii 
Annabelle apărea purtând o tavă pe care se afla o cană 
mare ce cacao și pâine prăjită caldă unsă cu unt, fericirea 
lor nu mai avea limite. Băieţii nu se gândeau la viitor, trăind 
doar în prezent. Doar Augusta aștepta primăvara, ca pe 
ceva aducător de minunate evenimente. 

Cu trecerea lunilor, zăpada se făcuse și mai groasă. 
Rachetele erau o încântare, mai ales când soarele, care 
anunţa venirea primăverii, topea suprafaţa zăpezii, iar frigul 
glacial al nopţii o îngheţa, învelind totul într-o crustă tare și 
strălucitoare. Câte jocuri magnifice inventau când coborau 
pe colina favorită, înfipţi bine pe rachetele lor! 

Într-o zi, Wilmott îl lăsă pe Tite să se ocupe de copii. Era 
Vinerea Mare și trebuia să repete cu pastorul muzica pentru 
Paști, așa că-și petrecu ziua la prezbiteriu și-i invită pe copii 
să rămână la cabană. Belle pregătise un festin pentru 
dejun. Aranjase împreună cu Tite o masă care să facă 
impresie, dar uitară repede de ea. Se apucară toţi cinci să 
mănânce fără fasoane din prăjitura reușită, din nuci și din 
struguri, apoi băură ceva. Tite fumă una din ţigările lui 
Wilmott lungit pe sofa și, din când în când, trăgea un strigăt 
de animal. 

Annabelle deveni dintr-o dată serioasă: 

— Azi e o zi solemnă. E ziua răstignirii Domnului nostru. 
Ar trebui să medităm și să nu ne mai distram așa. 

— Ce se face când ești solemn? 

— Gândește-te la doamna Madigan! sugeră Nicholas. 

— Mi s-ar face rău! afirmă Ernest. 

Annabelle stătu un moment jos, cu ochii spre cer, apoi 
spuse: 

218 


— Știu ce o să facem. O să jucăm o piesă religioasă. Am 
văzut una acasă... înainte de război. Putem imita mulţimea 
care voia să-l crucifice pe Domnul. Putem juca răstignirea 
pe cruce, nu adevărat bineînțeles, și să terminăm cu 
învierea. 

— Explică, spuse Augusta, poate fi pasionant. 

Și în timp ce Belle explica derularea evenimentelor sacre, 
se simţiră cu toţii egali: cei trei tineri Whiteoak, metisul cel 
suplu și sclava eliberată. Ceilalţi îi sorbeau cuvintele, până 
ce Tite exclamă: 

— O să fiu soldatul. 

— Crezi că o să-l joci bine? îl întrebă Augusta. 

— Privește-mă, spuse el cu patimă. 

Exaltată, Anabelle o admira pe Augusta: 

— Domnișoara mică, o să fiţi Madona. Aveţi exact figura 
și părul frumos care ne trebuie. 

Tite o privi pe Augusta, de parcă o vedea pentru prima 
oară. 

— Și eu, eu cine o să fiu? întrebă Ernest. 

— O să fii Dumnezeul nostru. 

— Și eu? se informă Nicholas. Cineva teribil, vă rog! 

— Pilat, răspunse Belle imediat. Tite și cu mine o să fim 
mulţimea. 

— De acord, acceptă Nicholas. Să facem puţină ordine ca 
să avem loc. 

Goliră camera, iar Tite aduse din debara două bucăţi de 
lemn fixate în formă de cruce, pe care le întinse pe jos. 

— Nu mă crucificaţi de-adevărat? 

Cu toate că fusese ales să-l joace pe Isus, lui Ernest îi era 
puţin frică. 

— N-o să ne atingem de nici un fir de păr din capul tău, îi 
promise Annabelle luându-l în braţe. 

Căută o bucată de pânză albă și-l acoperi pe copil cu ea. 

— Trebuia să fie gol, spuse Tite. 

— Nu, nu. E foarte bine așa cum e. 

Puse o eșarfă bleu pe umerii Augustei și-i perie părul 

219 


lung. Belle era în elementul ei. Așeză fiecare copil la locul 
cuvenit. Nicholas se spălă pe mâini într-un lighean cu apă și 
spuse cu voce tare: 

— Nu văd nimic rău în acest om. 

Tite strigă: 

— Răstignește-l! și ţopăi în jurul lui Ernest, într-o manieră 
care semăna destul de bine cu un dans indian de război. 

Îl apucă pe Ernest și-l așeză pe cruce. Augusta 
îngenunche la picioarele fratelui ei lăsând să-i curgă lacrimi 
adevărate. Nicholas uită că e Pilat și i se alătură lui Tite 
țopăind și scoțând strigăte sălbatice. Belle uită că era 
civilizată. Începu să sară atât de sus, încât aproape se izbea 
cu capul de tavan și urla: „Salvează-ne, Doamne!” Ernest 
rămânea întins pe cruce, iar mânuţele lui roz se încrucișau 
pe piept și apoi se întindeau, încercând să arate cât suferă. 
Neron lătra din toate puterile. Spectacolul era năucitor. 

În cameră era o căldură sufocantă. Nimeni ne remarcă 
fețele care se lipiseră de geamuri înainte ca ușa să fie 
puternic zguduită (Tite o încuiase cu cheia) și să se 
deschidă. Wilmott, Adeline și Philip apărură. După vacarmul 
îngrozitor, liniștea care se așternu era stupefiantă. 


220 


CAPITOLUL XX 


PEDEAPSA 


Tăcerea a fost întreruptă de vocea lui Wilmott, o voce pe 
care nimeni n-o mai auzise până atunci: 

— Mă faceţi să-mi fie rușine. Toţi de aici mă faceţi să-mi 
fie rușine. 

Philip izbucni: 

— Dar asta e nebunie! Nimic mai puţin decât nebunie! 

— Și cum s-ar fi terminat toate astea? întrebă Adeline, 
dacă nu veneam? Mi-e frică să mă gândesc. 

Adăugă cu o voce care-i tremura de curiozitate: 

— Dacă aș fi știut! Dacă aș fi știut! 

Tite nu-și pierdu capul. Stătea în picioare, drept și foarte 
demn: 

— Nu eram deloc nebuni și, invitându-i cu mâna, dacă 
vreţi să vă așezați, doamnă și domnilor, vom continua piesa 
noastră și veți vedea că nu are nimic reprobabil. 

Annabelle plângea din tot sufletul. 

Când se deschisese ușa, Neron fugise afară în zăpadă, iar 
acum zgăria la ușă să fie primit înăuntru. 

Wilmott reluă: 

— În primul rând, faceţi ordine. 

— Ernest, îi ordonă Philip, scoate-ţi draperia aia albă de 
pe tine. Gussie și Nicholas, pregătiţi-vă să plecăm acasă. 

— Ne punem rachetele? întrebară în cor. 

— Lăsaţi-mă să vă explic, începu Tite. 

— N-am nevoie de explicaţiile tale. 

Cu toate că tonul lui Philip era teribil, Tite rămase 


221 


impasibil. Reîncepu să vorbească, adresându-i-se lui 
Wilmott: 

— Mă cunoașteţi și știți că niciodată n-aş face ceva de 
care să vă fie rușine. Jucam o piesă religioasă și ne-a luat 
apa. Nu-i un lucru frumos să te lași antrenat de o inspiraţie 
pioasă! 

— Du-o pe Annabelle la voi în cameră, ordonă sever 
Wilmott, care rămăsese cu brațele încrucișate, în timp ce 
Tite o acompania pe mulatra care hohotea. Sunt dezolat de 
toate astea, îi spuse în final Adelinei. 

— Asta demonstrează cât de greu le este raselor negre 
să-și pastreze controlul. Dacă aș fi fost aici, i-aș fi ghidat și 
piesa ar fi rămas cu adevărat religioasă. 

Ochii Adelinei străluceau; privea cu mirare crucea pe 
care fiul ei fusese răstignit. 

— Probabil că ar fi sărit și ar fi dansat ca ceilalţi, îi suflă 
ea lui Philip. 

Li se întâmpla rar copiilor să fie duși noaptea cu marea 
sanie roșie acoperită cu piei de bizon. Dar iată că acum 
erau îngrămădiţi în spate, înveliți în blană până la bărbii, cu 
obrajii roșii și biciuiţi de vântul îngheţat, cu urechile pline 
de melodia veselă a clopoţeilor. Noaptea era atât de clară 
încât fiecare sunet sau imagine părea puternic intensificată. 
Luna se ridica din profunzimea albastră a cerului, desenând 
pe zăpadă cu umbre splendide siluetele copacilor, 
transformând coamele cailor în metal plutitor. 

Adeline adora viteza pe drumul neted, în singurătatea 
nesfârșită. 

— Dacă ne-am întoarce pe drumul lung, pe la biserică? 
Oh! Philip, atât de mult îmi place să zbor cu sania pe o 
noapte ca asta! Ai zice că toată lumea e a noastră! 

O luară pe drumul cel lung, dar Neron preferase 
scurtătura și când apărură în clinchetul zurgălăilor pe aleea 
dintre cele două șiruri de brazi încărcaţi de zăpadă, îi 
aștepta în faţa intrării. Adeline și copiii intrară în casă - 
Ernest pica de somn -, în timp ce Philip ducea sania și caii la 

222 


grajd. 

Întorcându-se pe jos, pașii săi făceau zăpada să scârţâie. 
Luna inunda încă peisajul. Cu puterea ei magică, reducea 
pământul la dimensiunile unui scăunel. În hol, Philip 
asculta: auzi familia mișcându-se prin salon; Ernest spunea: 
„Mamă, mi-e foame!” cu o voce stinsă, iar ea îi răspundea: 
„Și mie, pentru că nimic nu-ţi face mai mare poftă de 
mâncare ca o plimbare cu sania”. Era atât de mulţumită, 
încât uitase scena de la cabană si acum se distra cu copiii. 
Se dezbrăcară cu toții de paltoane. Când Adeline se prăbuși 
într-un fotoliu, Nicholas îngenunche în faţa ei să-i scoată 
botinele îmblănite, iar Ernest îi sări pe genunchi repetând: 
„Mi-e foame!” Neron apucă una dintre botine și, după ce o 
scutură zdravăn, o luă cu el sub sofa. Din ușă, Philip 
remarcă cu voce sonoră: 

— Deci asta e pedeapsa voastră, sălbaticilor! Când o să 
aveţi de-a face cu mine, n-o să mai fiţi așa de ţanţoși. 

Adeline se puse la unison: 

— Și o să fie și mai și când o să aveţi de-a face cu mine. 

Fugărindu-l pe Ernest, reușiră să-l plesnească pe 
Nicholas, care se îndepărtă zicând: 

— Nu-i doar vina noastră; Tite și Belle sunt de vină. Ea 
văzuse în Sud o piesă ca asta. 

— N-ar fi trebuit să vă pretaţi la o asemenea mascaradă, 
le spuse Philip. Ăștia doi sunt un exemplu rău. Dar 
primăvara viitoare veţi pleca toţi trei în Anglia, în școli unde 
veţi fi dresați cum trebuie. 

Gândul de a rămâne acasă în timp ce Nicholas și Augusta 
plecau în Anglia, îl înspăimântase pe Ernest. Dar ideea că Îi 
va însoți în aceste școli groaznice îl înspăimânta și mai tare. 
Stomacul îi chiorăia de foame, ca întotdeauna când era 
tulburat. Gemu: 

— Oh! Ce foame mi-e! 

— Toată lumea la culcare! tună Philip. 

— Mulţumesc pentru frumoasa plimbare cu sania, șopti 
Ernest. 

223 


— Plimbarea era pentru mama, voi aţi profitat doar de 
întâmplare. 

Zâmbi sub mustaţa blondă. 

— Să fiți mulţumiţi dacă nu veţi fi biciuiţi înainte de ivirea 
zorilor. 

Trei perechi de ochi amărâţi priviră spre el: 

— Dar mâine ne baţi? întrebă Nicholas tremurând. 

— Înainte sau după micul dejun? adăugă Ernest. 

Philip se gândea: „Înainte, cu cureaua pe care îmi ascut 
briciul.” 

— Şi pe Gussie? întrebă Nicholas. 

— De ea o să se ocupe mama. 

— Aș prefera să te ocupi tu, spuse calm Augusta. 

— Ce? Ai prefera? 

— Da, tată. 

— Ai auzit, Adeline? 

Adeline părea mulțumită de ea: 

— Vezi, le e frică de mine. 

— Pot să capăt o coajă uscată de pâine? întrebă Ernest. 

Philip se ridică și aduse din sufragerie o cutie în formă de 
butoi cu mânere de argint, plină cu biscuiţi. 

— Luaţi asta, mâncaţi la voi în cameră și apoi la culcare. 

Îl trase pe Neron de sub sofa și recuperă botina: 

— Îi lipsește o cataramă. 

| se adresase cu severitate câinelui, care scuipă imediat 
obiectul. 

Augusta i-o dădu mamei sale și în același timp întrebă: 

— Mamă, vrei să-mi spui ce pedeapsă capăt? 

— O doză de praf de rubarbă. O să fie și pedeapsă și 
tratament. Gustul e oribil și îți va evita o criză de ficat. 

— De ce să am o criză de ficat? 

— Știi bine ce efect au nervii asupra ficatului. 

Cei doi băieți ajunseseră deja la jumătatea scării cu cutia 
de biscuiţi. Augusta îi urmă. Nu voia să mănânce nimic. 
Avea în faţă gustul oribil al prafului de rubarbă și se simţea 
deja bolnavă. 

224 


Camera ei era scăldată în lumina lunii. Închise ușa după 
ea, abandonându-se total tăcerii și luminii magice. Era 
pentru prima oară când încerca un sentiment de 
singurătate. | se părea că nu aparține nimănui, că nu are un 
loc al ei. Nici măcar Jalna. Cu toate astea, gândul de a fi 
departe o speria. Ar fi vrut să poată zbura împreună cu 
porumbelul ei, pierzându-se într-o ţară misterioasă și 
magnifică. Chiar dacă își simţea sufletul ușor, era mai 
conștientă ca oricând de trupul său. 

Își simţea braţele și picioarele grele, iar capul, 
surprinzător de gol. Încerca un resentiment ciudat față de 
felul în care era tratată de părinţii ei: rigoarea lor puțin 
ironică și refuzul de a o considera adultă. „Dacă Guy Lacey 
ar fi aici, m-ar apăra.” 


225 


CAPITOLUL XXI 


PLANUL 


Chiar în acea noapte, vremea se schimbă. Asupra 
pământului se abătu un vânt puternic, prevestitor de 
primăvară. Cei trei tineri Whiteoak nu aveau rachetele 
pentru drumul matinal la Wilmott. Fură obligaţi să-și pună 
galoșii și să tropăie prin zăpada moale. Era un trio sumbru; 
sumbru era și Wilmott, iar Tite - tragic. Annabelle nu apăru 
cu cacaoa, iar Wilmott îi trimise devreme acasă. Era în 
Sâmbăta Mare. 

Întorcându-se acasă, auziră croncănitul corbilor. Păsările 
cu aripi negre străbăteau cerul zbuciumat, ca niște pirați pe 
o mare agitată. „Crau-crau-crau” strigau, amenințând parcă 
pământul aţipit. Aripile băteau cerul ca niște bice. 

— E noroi, remarcă Nicholas. Chiar dacă aveam 
rachetele, le aveam degeaba. 

— Nu ne mai trebuie anul ăsta, spuse Augusta. 

Ernest întrebă: 

— Credeţi că domnul Wilmott o să ţină rachetele noastre 
pentru Tite și Belle? 

— E posibil, spuse Augusta înaintând cu greutate prin 
zăpada topită. 

Își ţinea strâns împreunate mâinile goale și roșii de frig, 
de parcă se ruga. Constată: 

— Viaţa devine grea. 

— Crezi că o să fie mai rea sau mai bună? întrebă 
Nicholas. 

— Mai rea. 


226 


— Și mai rea? insistă Nicholas. 

— Mult mai rea. 

— Rea, pe dracu'! exclamă Ernest. 

Cădea o ploaie ușoară, îngheţată. 

— Tata nu m-a bătut, spuse Ernest. l-am spus că am 
guturai. Cu o privire piezișă îl întrebă pe Nicholas: 

— Doare cureaua de la brici? 

— Să taci! urlă Nicholas și-i trase un pumn care-l făcu să 
aterizeze într-o baltă îngheţată. 

De jos, privi ironic la Augusta: 

— E bun praful de rubarbă, Gussie? Se înghite greu? 

Ernest nu i-ar fi vorbit niciodată așa, dacă n-ar fi stat în 
balta rece, simțindu-se nefericit. 

Augusta întoarse capul: 

— Cred că am să vărs, gemu ea și fugi spre cedri. 

— Ţi-a reușit, spuse Nicholas și-i trase o palmă peste cap. 

Nu l-a durut, datorită căciulii de lână, dar se simţi teribil 
de jignit, așa că rămase în apa îngheţată până când cei doi 
dispărură printre copaci. Corbii treceau croncănind, parcă 
râzând de el: „Crau-crau-iah-iah-iah”. Căzură din nou stropi 
de ploaie, ca din aripile lor. 

Reuși să se ridice și se îndreptă șchiopătând spre casă. | 
se părea că nu va ajunge niciodată; se gândi să se culce pe 
zăpadă și să se lase să moară de frig. Atunci o să le pară 
rău la toţi; chiar și fratele lui va plânge. Or să plângă toţi -, 
și tata cu ei. Işi imagina scena cu satisfacție. Suferințele lui 
Gussie și Nicholas nu erau nimic pe lângă ale lui. Ce 
înseamnă o bătaie cu cureaua sau o doză de praf de 
rubarbă pe lângă ceea ce încerca el? 

Regula casei era ca să se intre prin ușa laterală sau 
galoșii să fie lăsaţi pe prispă. Ernest intră însă cu ei, lăsând 
urme de zăpadă pe covor. Micuţul Philip fugi spre el. Era de 
mirare cum devenise un mic băiat doar în câteva luni. Avea 
comportament de băiat, în ciuda rochiței bleu deschis 
ornată cu un șiret și a părului blond, răspândit în bucle 
blonde pe umeri. 

227 


— Și eu, sus, spuse încercând să se ţină după Ernest pe 
trepte. 

— Nu, tu nu vii. 

— De ce? 

— Pentru că sunt bolnav. 

— Bolnav? repetă Philip. Da' de ce? 

— De ce-i cineva bolnav? O să mor și ţie puţin îţi pasă. La 
toți puţin le pasă. _ 

Philip păru să ia totul drept o glumă bună. Intâi surâse, 
apoi râse cât îl ţineau puterile. 

— N-am buba eu! zise printre hohote. 

— Vorbești ca un idiot. Nu poţi să spui că ești bolnav, ca 
toată lumea? 

Se aplecă peste balustradă, privindu-l cu dispreț. 

Din camera ei, Adeline strigă: 

— Ce aud? Cine e rău cu frăţiorul lui? Urcă-te în camera 
ta, răule, și schimbă-te. 

Rămase în cameră trei săptămâni, pradă unei frumoase 
angine. În tot acest timp, iarna o luă la fugă în vuiet de ape 
și tornade de zăpadă. Extrem de caldă, primăvara apăru. 
Când Ernest intră în convalescenţă, toți copacii erau 
înveșmântaţi în muguri roz, păpădiile apăruseră pe peluza 
pe care nou-născuţii coteţului și staulului piuiau, scurmau 
sau mugeau. Auzeau susurul apei din râul care rupea 
ultimele legături cu iarna. Când după ceai Nicholas urcă în 
cameră să-și facă lecţiile, nu vorbea decât de pescuit: care 
erau cele mai bune momeli, la ce fel de pești mergeau și 
care erau locurile în care peștele mușca cel mai bine. 
Stătea în cameră ţinându-i companie lui Ernest și nu-și 
făcea lecţiile. Nu se gândea decât la pești și la vapoare. 

Într-o sâmbătă din mai, Nicholas si Augusta au fost luaţi 
de Tite pe lac. Își cumpărase sau își procurase, nu se știe 
cum, o barcă cu pânze. Fără să ceară voie cuiva, îi invită pe 
cei doi și-i duse să facă un tur pe apa ondulată. Mai întâi, de 
la cabana lui Wilmott, vâsliră. Tite ţinu vâslele până 
ajunseră pe lac, unde pe plaja solitară se afla micul hangar 

228 


în care era ambarcaţiunea. O trase pe cavaleţi” cu ajutorul 
celor doi tineri Whiteoak și, în curând, dansa pe valuri. Tite 
ridică pânza și briza de mai începu să se joace cu ea. 

— Aţi mai mers cu o barcă cu pânze? 

— Ştii bine că nu, spuse Augusta, dar avem mare poftă. 

— la-ne, Tite! se rugă Nicholas. 

— Vă dă voie tatăl vostru? 

— N-o să-i spunem, îl asigură Nicholas, nici lui și nici 
mamei. Au fost severi din Vinerea Mare. N-avem nici un 
motiv să fim cuminţi. 

Tinu barca pe loc, în timp ce cei doi fraţi se urcau: 

— Libertatea e cel mai minunat lucru din lume, dacă știi 
să profiţi de ea. 

Augusta își îndreptă faţa spre vânt și întrebă: 

— De ce te-ai însurat, Tite? Acum trebuie să te gândești 
tot timpul la Belle. 

— Crezi că Belle mă împiedică? 

— Dar nu mai ești liber, nu-i așa? 

Tite surâse enigmatic, arătându-și dinţii albi: 

— Sunt și mai liber de când m-am însurat cu Belle. Când 
sunt plecat, se ocupă ea de stăpân în locul meu. Când sunt 
acasă, veghează asupra amândurora. E obișnuită să fie 
sclavă și libertatea nu-i folosește la nimic. Pentru mine, e 
diferit. Cobor din indieni, care erau nobili, și dintr-un nobil 
explorator francez. Trebuie să fiu liber sau să mor. 

— Și noi, îl aprobă Nicholas, mirosind briza primăvăratică. 
Nu-i așa, Gussie? 

Ca o fiinţă vie, vasul se lupta cu valurile care creșteau pe 
măsură ce se îndepărtau. Verdele malurilor se confunda cu 
masa lichidă. Păsările acvatice zburau aproape de pământ, 
iar cele terestre își încercau în demenţă aripile pe deasupra 
lacului. 

Totul era în mișcare, peste tot elementele naturii se 


? cavalt - Postament pe care se așază ambarcaţiile la bordul unei nave 
sau pe uscat. 
229 


împleteau. Augusta avea impresia că nu cunoscuse 
niciodată o fericire atât de perfectă. Era libertatea de a 
merge unde vrei, era posibilitatea de a alege ceea ce 
doreai. Ochii ei examinau figurile celor doi. Un surâs ciudat, 
inexplicabil, stăruia pe buzele lui Tite. Pe fruntea lui 
Nicholas se formă o cută din cauza încordării, în timp ce 
urmărea fiecare gest al lui Tite. Și totuși avea o expresie 
senină. Augusta îi spuse: _ 

— Și dacă nu ne-am mai întoarce niciodată? Iți amintești 
ce ne-a spus domnul Madigan: că trebuie să fugim. 

— E o idee bună, aprobă Nicholas. 

După un moment, i se adresă lui Tite: 

— Aș vrea să am o barcă exact ca asta. Este ceea ce ne 
trebuie. 

— De ce nu-i cereţi mamei voastre să vă cumpere una? 

— De ce vorbești de mama? întrebă Nicholas. Tata ar 
cumpăra-o. 

— Dar ea este cea care trebuie convinsă. 

— Belle te convinge? 

— Noi n-avem bani. 

— Atunci cum cumperi fără bani? 

— Mai sunt și alte metode. Le cunosc pe toate, spuse cu 
o satisfacţie evidentă. 

Augusta își dădu capul pe spate, simțind dulceaţa 
deosebită a acestei zile: 

— Mă gândeam - eu și fratele meu - să plecăm de acasă. 

Era imposibil să-l surprinzi pe Tite. Avu aerul că găsește 
normal acest lucru, dar totuși întrebă: 

— Cu ce o să trăiţi și unde o să staţi, mica mea 
domnişoară? 

Augusta răspunse fără ezitare: 

— Avem prieteni, pe doamna și domnul Sinclair. Ne-au 
invitat la ei când vrem și putem sta oricât la Charleston. 
Ştiai, Tite, că părinţii vor să ne trimită la o școală în Anglia? 

— Și noi nu vrem, afirmă Nicholas. 

— Dar, dragul meu, în Anglia o să primiţi o educaţie mai 

230 


bună ca oriunde. Stăpânul meu a fost crescut în Anglia și 
nimeni de aici nu-i atât de bine instruit ca el. Mi-ar plăcea 
să am norocul vostru. 

— Noi nu vrem să fim instruiți, persistă Nicholas. Noi 
vrem să fim liberi. 

— Și să trăim aventuri stranii, adăugă Augusta. 

— În școlile englezești veţi fi priviţi ca niște sălbatici. O să 
fiţi maltrataţi, chiar și fratele vostru mai mic... 

— | se rupe inima că rămâne aici. 

— Urmaţi-mi sfatul - ochii înguști ai lui Tite nu-i scăpau 
din priviri: învăţaţi tot ce puteţi. E singurul lucru solid pe 
care vă puteţi sprijini. Apoi o să-i ascultați pe alţii vorbind - 
toți vorbesc mult - și o să vă gândiţi că știți mai multe decât 
ei. Un mod agreabil de a-ţi petrece timpul este să reflectezi. 
| se adresa în special Augustei: nu-i mijloc mai plăcut, te 
asigur. Figura dumitale, domnișoară, arată că ești făcută 
pentru meditație. 

— Și... pentru aventură, insistă Augusta. 

— Și aventură, continuă Tite. Observaţi, s-a schimbat 
vântul. Trebuie să ne întoarcem. 

Un moment, au fost ocupați cu pânzele. Nicholas le 
manevra cu îndemânare. Se așternuse calmul și în timp ce 
se plimbau cu micul vas, Augusta îi spuse lui Tite planul ei. 
Era pentru prima oară când Nicholas îl auzea și asculta fără 
să miște. De fapt, un observator din afară ar fi putut crede 
că planul era elaborat de el, atât părea de puţin mirat. 

Când se întoarseră acasă după plimbare, intrară, conform 
obișnuinţei, pe ușa laterală. Merseră în vârfurile picioarelor 
prin faţa camerei Adelinei, care îi spunea lui Philip o 
poveste încercând să-l ţină liniștit în timp ce-i descurca 
părul. Își întrerupse povestea pentru a observa: 

— Părul tău este într-adevăr ca aurul. 

Philip ajunsese la faza când se considera un individ cu 
sentimente diferite de ale familiei sau de ale oricui pe lume. 
Așa că răspunse: 

— Nu. 

231 


— Ce te-a apucat? strigă Adeline, Cum poţi tu să știi ce 
culoare are părul tău? Îţi spun că e ca aurul curat și că 
semeni cu tatăl tău, care e singurul bărbat din împrejurimi 
la care merită să te uiţi! 

— Nu. 

— Stai cuminte sau te cârpesc! 

— Nu. 

— Ai de gând să asculţi? 

— Nu. 

Și se auzi zgomotul unei palme. Philip a fost pus în 
picioare și fugi plângând în hol. Când îi văzu pe Augusta și 
Nicholas care încercau să se ascundă pe scară, plânsul i se 
transformă în râs și ducându-se la ei îi apucă pe fiecare de 
mână. 

— Gussie... Nicky... spuse el cu drăgălășenie. 

— ÎI luăm cu noi? întrebă Nicholas. 

Augusta dădu din cap și o întinseră. O auziră pe Adeline 
care-l chema: 

— Philip! Philip! Vino să-ţi pună mama o rochie curată! 

— Nu. 

Îl descoperiră pe Ernest pe palier. Juca jocul lui secret, 
care se compunea din câteva piese de șah, câteva bucăţi 
de hârtie și pietre colorate. Scria ordine pentru personajele 
pe care le făcea să avanseze un pas sau doi și, în același 
timp, emitea remarci ca: „Viaţă lungă, o, rege” sau „Uite 
ultima mea șansă” și, și mai și, „Chemaţi lupii la ceai”. 
Augusta și Nicholas purtau respect unui astfel de joc. Nu 
încercaseră niciodată să-l înţeleagă, dar știau că-l ajutase 
mult în timpul bolii. Ernest îi privi vag în timp ce treceau cu 
Philip, având grijă să nu-i deranjeze jocul solitar. 

În scurt timp, se duse și el în camera Augustei. 
Remarcară că era foarte palid și că avea o bucată de flanel 
roșu în jurul gâtului. Emana un miros plăcut de unguent. Le 
spuse: 

— Am auzit vorbindu-se când eram pe scară. 

— Despre ce? întrebă Nicholas. 

232 


— Ar fi trebuit să te preocupe jocul tău, remarcă Augusta. 

— Poţi să te joci și să asculți. 

— Ce-ai auzit? se interesă repede Nicholas. 

Ernest avea aerul că știe multe. 

— Ceva în legătură cu o fugă, zise el legănându-se pe 
picioare. 

Atunci interveni si Philip: 

— Și eu plec! 

— Deci se știe totul! constată furios Nicholas. 

Ernest reluă: 

— Dacă voi plecaţi, plec și eu. 

Stătea foarte drept și arăta decis. 

— Merg cu voi până la capătul pământului. 

— Ce știi despre asta? 

— Știu că domnul Madigan ne-a sfătuit. 

Augusta era foarte serioasă: 

— Cred că-i mai bine să-i spunem lui Ernest. Dacă are un 
joc secret, înseamnă că știe și să ţină un secret. In plus, ar 
fi util să care proviziile și să conducă barca. 

Nicholas nu era prea convins: 

— E prea tânăr. 

Philip ieși în faţă: 

— Eu mare! 

De jos, se auzi iar glasul Adelinei chemându-l pe copil. 

Fără să știe de ce era obosită, Augusta își puse capul pe 
masă și închise ochii. Îi deschise iute, se ridică și-l apucă pe 
Philip de mână: 

— Hai cu mama și coborâră scara. 

Copilului îi plăcea să meargă cu sora lui. Pentru prima 
oară, figura care se pleca asupra lui i se părea 
reconfortantă. Încetă să mai vrea să fie „băiat mare” și se 
consolă să rămână foarte mic. Prin el, trecu un val de 
tandreţe care i se comunică Augustei prin braţe și prin 
toată fiinţa lui. Inima îi bătea cu putere și se opri la 
jumătatea scării, întrebându-se dacă e în stare să continue. 

Din nou se auzi vocea Adelinei. 

233 


— Îl aduc, mamă! răspunse Augusta și îl conduse 
ținându-se de mână. 

Adeline bombăni: 

— E cel mai neascultător dintre copiii pe care i-am avut. 
Când o să aibă șapte ani, va trebui un bărbat care să-l 
supravegheze. 

Dar Philip o luă de gât și-i aplică o sărutare umedă pe 
obraz. 

Lent, Augusta urcă din nou scara. 

Îl găsi pe Ernest ocupat să facă o listă cu cele necesare 
călătoriei. 

— Uită-te la el! exclamă Nicholas. De-abia i-am dat voie 
să meargă cu noi și ia totul în mână! 

— Mă pricep foarte bine să fac liste. Uită-te! 

Rupse o foaie din bloc-notes-ul lui, pe care erau deja 
trecute două lucruri: 


Unguent pentru gât 
«e Prafderubarbă. 


— De ce ne trebuie? îl întrebă Augusta. 

— Niciodată nu trebuie să pleci de acasă fără unguent... 

Ezită puţin și continuă: 

— Rubarba e pentru tine, dacă o să te doară ficatul. 

Cu o mână fermă, Augusta tăie praful și spuse: 

— O să avem nevoie de o cuvertură și de o pânză 
impermeabilă... 

— Și busola mea și cartea mea cu note despre barcă... 

— O lanternă, urmă Nicholas și multă mâncare. 

Ernest le scrise, apoi bătu din palme: 

— Ce amuzant e! 

— Dar e ceva serios, remarcă Augusta. 

Insistă să-și facă lecţiile, dar fiecare moment liber era 
consacrat pregătirilor pentru plecare. Planul Augustei 
consta în a traversa lacul și a lua trenul din partea 


234 


americană. Vor vinde americanilor barca și vor face bani de 
drum. 

— De unde o să luăm bani ca să-i plătim barca lui Tite? 
se îngrijora Nicholas. Augusta era fără îndoială șeful 
expediției. În plus, nici nu e sigur că acceptă să ne-o vândă, 
nu-i așa? 

— Tite ar vinde orice. O să-i plătim barca cu cadourile de 
la Sinclair: inelul meu și ceasul tău. 

În timp ce se hotărau la aceste sacrificii, Ernest era 
ocupat să-și întindă unguentul pe gât și să cânte. Nu putea 
contribui la cheltuielile necesare aventurii, decât prin 
imaginaţie și curaj. El a fost cel care a propus să ia și 
porumbelul Augustei. 

— Putem să-i dăm drumul cum a făcut Noe cu ai lui; se 
va întoarce acasă, să aducă un mesaj care să le explice că 
am fugit, că ne merge bine și suntem mulţumiţi. 

Nicholas găsi ideea bună, dar Augusta trebui convinsă. 
Spera în secret că dacă porumbelul se va purta bine în 
timpul călătoriei îl va putea păstra cu ea. Ştia, de 
asemenea, că dacă va trebui să-i dea drumul ca de pe arcă, 
acesta va găsi drumul și doamna Coveyduck va avea grijă 
de el. Până acum scăpase de două ori și se întorsese liniștit 
la Jalna. 

Nu putu dormi în acea noapte. Foarte preocupată de 
plan, imaginaţia îi funcţiona rapid. A doua zi dimineaţa, 
sufla cea mai dulce boare de primăvară pe care îi fusese 
dat să o simtă vreodată. Zgâlțâia obloanele camerei, 
scutura ramurile, îi mângâia părul și aduse la geam un 
porumbel sălbatic, care-i murmura celui al Augustei cuvinte 
de dragoste. 

O bănuială îi trecu prin minte: porumbelul ei era o 
porumbiţă? Gândul ăsta nu-i venise niciodată. Pe jumătate 
îmbrăcată, fugi în camera părinţilor. Bătu la ușă și aceasta îi 
fu deschisă de Adeline, care purta un capot nou roz cu alb; 
Philip își săpunea faţa. 

— Mamă... începu Augusta, crezi că... 

235 


— Gussie, începu și Adeline, tu crezi că... 

Dar cum vocea ei era mai puternică, putu să continue: 

— Crezi că pot purta roz? Răspunde-mi! 

— Nu, spune Augusta fără să ezite. 

Adeline începu imediat să-și scoată capotul. 

— Ştiam eu, strigă ea. Vânzătorul ăla a reușit să mă 
convingă. Cu părul meu... spunea că o să fie rafinat. 

— Și chiar este rafinat, recunoscu Philip. Gussie e 
invidioasă, asta-i tot. Adevărat, Gussie? 

— Da, tată. Am venit să vă întreb ceva important. 

— Atunci, dă-i drumul! spuse Philip și începu să se radă. 

_ — Crezi că se poate ca porumbelul meu să fie femelă? 
Inghiţi și continuă: Mai e un porumbel sus și insistă... 

— E cu siguranţă! strigă Philip. Lasă-i prietenul să intre. 

— Crezi că e ceea ce doamna Coveyduck numește un 
admirator? 

— Nu mă îndoiesc. 

— Ești fata cea mai proastă pe care o cunosc! spuse 
Adeline surâzând. Cel mai bun lucru ar fi să-ţi lași 
porumbelul să zboare ca să se alăture celorlalţi. E tot ce-și 
dorește! 

Augusta se îndreptă încet spre hol. Înainte de a ajunge la 
scară, Adeline o chemă: 

— Vino înapoi, Gussie. 

Și când copilul reveni în cameră, îi spuse: 

— Sărută-mă! Sărută-mă! 

Imbrăţișarea dură destul. Augusta plecă cu senzația 
corpului cald și vibrant care o strânsese lângă el. Era puţină 
tandreţe în acel sărut; era mai degrabă expresia unei 
dorinţe fizice sau dacă Augusta ar fi putut înțelege, dorinţa 
de a fi protejată de lumea din afară de către copiii ei. 

In ziua aceea a avut loc târgul cu Tite. Trebuia să rămână 
întotdeauna secret. Inelul Augustei și ceasul lui Nicholas 
fură înmânate metisului. Copiii erau acum proprietarii unui 
frumos vas cu pânze. În cursul săptămânii următoare, Tite 
le dădu lecţii de navigaţie. In fiecare după-amiază întârziau 

236 


de la ceai. Wilmott, suferind de lumbago, era bucuros când 
Tite îi propunea să ducă copiii în chioșcul de vară de la Jalna 
pentru lecţiile de matematică; de fapt, petreceau timpul pe 
lac. Proviziile au fost ascunse în hangarul solitar de pe 
plajă. Fuseseră aduse în secret. larba era atât de deasă, 
potecile folosite de Tite și copii atât de bine ascunse, încât 
putură să-și pună planul în aplicare fără să fie descoperiți. 
Se furișau pe potecile pădurii purtând încărcăturile ca niște 
membri ai unor triburi demult uitate. 

— O să ne mai întoarcem vreodată la Jalna? îi întrebă 
Ernest într-o seară când pregătirile se terminaseră. 

— Când vom face avere, spuse Nicholas cu mândrie, o să 
ne întoarcem și o să aducem tuturor cadouri. 


237 


CAPITOLUL XXII 


PLECAREA 


— O să mâncăm un mic dejun copios, ca să începem ziua 
bine, declară Augusta. 

Băieţii au fost de acord, dar când se așezară la masă nu 
prea aveau poftă de mâncare. Philip tocmai își termina 
jambonul și ouăle. Le întinse un obraz bronzat să fie 
sărutat. Li se părea extraordinar că nu observă nimic la ei. 
Adeline nu se sculase încă. 

— Ei, le spuse Philip cu amabilitate în timp ce cei trei se 
așezau la masă, sunteţi mulţumiţi să mergeţi la școală ca 
de obicei? 

— Aproape că suntem mai mulțumiți ca de obicei, 
răspunse misterios Augusta. 

Philip nu făcu efortul de a analiza această remarcă 
curioasă, dar totuși întrebă: 

— De ce? 

Ernest luă răspunsul asupra lui: 

— Pentru că începem să-l studiem pe Euclid. 

Philip îl privi, apoi exclamă: 

— Dar sunteţi niște pedanţi îngrozitori! 

Asta îl făcu pe Nicholas să râdă. Philip, fiind foarte bine 
dispus, râse împreună cu ei. | se adresă din nou lui Ernest: 

— Văd că angina ta merge spre bine. 

— Da, spuse acesta cu satisfacție. Dar îmi iau la mine 
bucata roșie de flanelă și unguentul, în caz că mă apucă iar. 

Nicholas îi dădu un șut puternic pe sub masă. 

— Auuu! 


238 


— Pleacă de la masă, îi ordonă Philip lui Nicholas. 

Nicholas plecă și merse la subsol, unde în bucătărie, cel 
mai tânăr membru al familiei, așezat pe un scaun înalt, 
mânca porridge. Nicholas îl bătu pe spate. 

— La revedere, o să te văd când vei fi mare. 

— La revedere! La revedere! 

Philip agită linguriţța, apoi o aruncă pe jos. Doamna 
Coveyduck îl dădu pe Nicholas afară din bucătărie. 

— Lasă-ţi fratele să mănânce. E cuminte ca o cadră când 
nu ești aici. Faci dezordine peste tot. 

Cei trei aventurieri se întâlniră în hol. Auzeau mașina de 
cusut mergând vioi în salon, unde croitoreasa se apucase 
deja de lucru. Profitară s-o șteargă pe ușa laterală și fugiră 
pe drumul care ducea la cabana lui Wilmott. Dar, înainte de 
a ajunge, cotiră pe poteca secretă care ducea la barca lor. 
Pădurea răsuna de cântecele păsărilor. 

În timp ce fugeau pe pământul plin de mușchi, Ernest 
văzu lacrimi pe obrajii Augustei. 

— De ce plângi, Gussie? 

— Viaţa e așa de tristă! 

Ochii ei erau imenși și melancolici. Băiatul era uimit. 

— Ce vrei să spui? 

Nu-i putu răspunde. 

Din față, Nicholas strigă: 

— Ernest, dacă începi să te smiorcăi, nu te mai luăm! 

Se produse efectul scontat, Ernest porni mai departe, ca 
un bărbat. Când trase o ocheadă spre sora lui, văzu că 
încetase să mai plângă. Își strecură mâna într-a ei. 

Tite aștepta. Proviziile erau deja încărcate în micul velier 
acostat la ponton. 

— Totul e gata. Și e timpul să plecaţi, pentru că stăpânul 
s-a însănătoșit. Se pregătește să vă dea lecţii în dimineața 
asta; și-a pregătit cărţile. O să mă trimită să văd de ce n-aţi 
ajuns. Ah! Uite-o pe Annabelle. Plecaţi înainte de-a începe 
să vă caute. 

— Și tu o să ne cauţi? îl întrebă Augusta. 

239 


— Eu o să-i conduc. 

Un surâs plutea pe buzele lui subțiri. 

— Și unde o să-i duci? se îngrijoră Nicholas. 

— O să-i pierd. 

— Ce nostim! spuse Ernest. 

— E rău, vorbi dintr-o dată Belle. Să ne ierte cerul pentru 
ceea ce facem. E rău! 

— Rău, pe dracu'! exclamă Ernest. 

Copiii erau obișnuiți să fie serviţi. Așteptară liniștiți până 
când Tite le aranjă proviziile în vasul ce dansa ușor pe 
valurile însorite, dornic parcă să plece. Fiecare val se 
grăbea spre plajă, căutând ceva, fie și o scoică sau un pic 
de iarbă cu care să se joace. O mulţime de peștișori născuţi 
în acea dimineaţă se învârteau siguri pe ei într-o baltă 
lucioasă. 

Tite îi întinse Augustei o mână îndatoritoare, ajutând-o să 
se urce în barcă. Pe încheietura mâinii, ţinea porumbelul 
legat cu o panglică de picior. Belle văzu pasărea pentru 
prima oară. Strigă cu disperare: 

— Oh, domnişoară! Nu luaţi biata pasăre! N-a mers 
niciodată cu barca! Sigur o să moară! 

— Nu trebuie să-i fie dor de mine, îi explică Augusta. 

— Lăsaţi-mi-l mie! O să am mare grijă de el! 

Annabelle izbucni în lacrimi. 

— Ai dovedi că erai la curent cu plecarea, îi spuse Tite. 
Nu fi absurdă. 

Făcu vânt bărcii și-i ordonă Annabellei: 

— Hai, vino și ştergeţi urmele de lacrimi. 

Împreună, făcură velierul să avanseze. Intrară în lac ca 
să-l împingă cât mai departe. Instalat liniștit pe pumnul 
Augustei, porumbelul urmărea cu ochi asemănători 
pietrelor prețioase ce se petrece în jur. Ernest era la cârmă, 
iar Nicholas supraveghea pânza. Barca avansa doar când 
era împinsă. Ochii lui Nicholas erau fixaţi pe pânză: mâinile 
lui Ernest, crispate pe cârmă. Gussie și porumbelul stăteau 
imobili, ca într-un vis. 

240 


Deodată, se simţi ceva asemănător unui frison. Pânza 
scoase un sunet dulce ca un cântec și totul prinse viaţă. 
Barca începu să danseze pe valuri, cârma vibra în mâna 
băiatului. 

— Au plecat! Au plecat! striga Annabelle de pe mal, de 
parcă se bucura, dar imediat lacrimile începură să-i curgă 
și, frângându-și mâinile, se lamentă. Ce o să li se întâmple? 

Nu era singura care se uita cu consternare după barcă. 
Neron, cu ochii ieșiți din orbite, fugea prin iarbă. Fugea atât 
de repede încât pe nări îi ieșeau baloane. Reuși să ajungă 
barca. 

— O să ne răstoarne! strigă Gussie. 

Dar Tite era acolo. Il urmări pe Neron până ce apa Îi 
ajunse la umeri și-l apucă de zgardă. Părea gata să se 
sufoce în timp ce-l trăgea după el. Dar atunci vântul se 
ridică și suflă în pânză, transformându-i ondulările încete în 
plesnituri rapide. Copiii fură uimiţi să-i vadă pe Tite și Neron 
îndepărtându-se atât de repede - nu mai erau decât două 
siluete zbătându-se în apă - și Belle, atât de departe, 
frângându-și mâinile... 

— Am plecat! urlă Nicholas. Am plecat! 

— Rămas bun tuturor! cântă Augusta. 

— Sunt la cârmă! Am busola! strigă Ernest. 

Chiar și porumbelul bătu din aripi, scoțând strigăte de 
bucurie. 

Velierul fugea pe valurile albastru-verzui care gâlgâiau și 
murmurau sub el. Se auzi apoi zgomotul pânzei care parcă 
voia să se desprindă de catarg. Un stol de pescăruși veni 
aproape ca să le arunce Augusta niște firimituri de pâine. 
Dar lacul nu era doar al copiilor; în depărtare, se vedea o 
goeletă. Augusta o privi cu luneta primită de la doamna 
Lacey, de ziua ei. Aparţinuse lui Guy și, după porumbel, era 
cea mai de preț comoară a ei. De fapt se afla pe o treaptă 
superioară porumbelului în afecțiunea ei. Acum o ridicase la 
ochi, în timp ce briza i se juca cu părul. 

După un timp, hangarul și siluetele îndepărtate nu se mai 

241 


văzură; nici goeleta nu se mai vedea. Pescărușii 
rămăseseră departe. Ernest contempla vasta întindere de 
apă. 

— Mergem pe malul celălalt? întrebă el puţin speriat. 

— Drept spre malul american, răspunse Nicholas. 

Velierul fugea din ce în ce mai repede, parcă urmărind un 
scop. Vântul era favorabil, soarele cald și briza proaspătă. 
Augusta era șeful. Pentru ea însemna o viaţă nouă, o 
autoritate nouă. Avea provizii pentru echipajul ei, știa unde 
se duce și era liberă. Cei doi băieţi depindeau întru totul de 
ea. Nicholas simţea că niciuna din poveștile de aventuri pe 
care le citise nu se compara cu cea de acum, care era 
minunată. Ernest era cu trup și suflet fericit de libertate: 
Fără lecţii! Fără constrângeri! 

— Gussie, spuse el cu ochii fixaţi pe coșul cu merinde, 
mi-e foame! 

La gândul că acest coș era plin cu lucruri bune, Nicholas 
izbucni în râs: 

— Mor de foame, recunoscu și el. 

Gussie ridică șervetul foarte alb, sub care se aflau 
sandviciuri si puse câte unul în mâna fiecărui băiat. Le mai 
dădu și câte o cană de cafea. 

— Ce distractiv! exclamă Ernest. De ce plângea Belle? 


242 


CAPITOLUL XXIII 


CĂUTAREA 


Dimineaţa era atât de proaspătă, atât de încărcată de 
vigoarea primăverii, vibrând de cântecele păsărilor, încât 
Adeline nu se putu împiedica să nu-și fredoneze cântecul 
favorit: „Visez că merg printr-un palat de marmură” cu 
vocea ei clară de soprană, puţin falsă. 

Ștergea obiectele aduse din Indii, care se găseau într-una 
din vitrine, pentru că avea impresia că le ștergea mai bine 
și mai cu grijă decât oricare servitor. Cu toate astea, când 
văzu figura întunecată a lui Tite Sharrow în ușă, de surpriză, 
scăpă o maimuţă sculptată delicat în fildeș, care căzu pe jos 
cu zgomot. După ce apăruse ca o fantomă, Tite se însufleţi 
brusc, făcând dovadă de mare abilitate. Ridică obiectul și-l 
admiră un moment înainte de a i-l da, înclinându-se adânc 
în fața Adelinei, care stătea cu mâna întinsă. li spuse în cel 
mai veritabil stil francez: 

— Cântaţi foarte frumos, doamnă. Sunt fericit că am 
putut să vă ascult puţin. 

— Eşti un caraghios, îi spuse ea punând maimuta la loc. 

De fapt era mulțumită de complimentele acestui metis 
inteligent. Erau atât de puţini oameni capabili să-ţi dea 
atenţie în colțul ăsta pierdut! 

Privi cu mirare la Tite, iar acesta se simţi dator să-i dea 
explicații: 

— M-a trimis stăpânul să văd ce-i cu copiii. 

— Cu copiii? 

— N-au venit azi la lecții. Sunt neliniștit... 


243 


Vorbea atât de autoritar, încât Adeline se sperie. 

— Bandiţii! Cască probabil gura pe drum. Dacă-i cauţi 
niţel, cu siguranță că o să-i găsești. 

— l-am căutat, doamnă. E ora unsprezece; și Neron e 
neliniștit. Geme și își mișcă ochii de parcă ar vrea să spună 
ceva. 

— Sigur se joacă de-a hoţii și se ascund! 

Cu toate astea, o luă pe drumul ce ducea spre cabana lui 
Wilmott, cu Neron după ea. Trecu în fața ei cu un aer 
aferat, de parcă o ghida. Îi remarcă blana udă. Ce câine 
caraghios! Să se bage în râu la ora asta și la vârsta lui! Dar 
Adelinei îi plăcea plimbarea și din când în când ridica glasul, 
strigându-și copiii: 

— Gussie! Nick! Ernest! 

Îl găsi pe Wilmott stând la soare, pe banca din faţa ușii. 

— Nu te ridica, îi spuse mergând spre el plină de 
multumire. Oh! James, ce bine că te-ai însănătoșit! Dar pari 
obosit. Forma într-adevăr un puternic contrast cu Adeline, a 
cărei sănătate și vitalitate erau în perfectă armonie cu 
dimineața de primăvară. lernile astea canadiene, adăugă 
ea, ne termină. 

— Adevărul e că sunt prea bine hrănit. De când e 
Annabelle aici, e o abundență de prăjituri și pâine caldă. l- 
am spus că o să mă omoare, biata fiinţă, cu drăgălășenia 
ei. 

— Dar îţi place s-o ai lângă tine, nu-i așa? 

— Îi sunt recunoscător. 

— Atunci de ce îi spui „biată ființă”? îl întrebă Adeline, 
care se așezase pe bancă lângă el și coborâse vocea. 

— Am uneori impresia că Tite nu se poartă prea frumos 
cu ea. Am auzit-o plângând. 

— Trebuie să vorbesc cu Tite. Dar deocamdată e plecat 
să caute copiii. Probabil că se joacă de-a hoţii! 

— Cine ar putea să nu-i înțeleagă într-o zi ca asta? 
suspină Wilmott. 

— Ce, ţi-ar plăcea? Să fugi și tu? 

244 


— Eu? 

— Oh! E ceea ce gândești când ai un lumbago. O să te 
simţi mult mai bine într-o zi sau două. 

Se ridică și se duse la malul râului. Puse mâinile pâlnie la 
gură și strigă: 

— Gussie! Nicholas! Ernest! Unde sunteţi? O să vedeți ce- 
o să spună tata când o să vă întoarceți! 

Reveni lângă Wilmott: 

— Bineînțeles că nu e la curent cu această nouă prostie. 

Cu toate că Adeline avea o voce clară și puternică, nu 
putea ajunge până la cei trei fugari. Dar, când trecu după- 
amiaza și Philip se întoarse de la câmp, Adeline era furioasă 
și îngrijorată. 

O sfătui să nu-și facă griji. Probabil că au plecat într-o 
expediție; fără îndoială era vina primăverii. Se vor întoarce 
înainte să se întunece și, Dumnezeule din cer, ce o să le 
mai încălzească fundurile băieţilor. Investigaţiile arătară că 
doamna Coveyduck nu le dăduse nimic în vederea unui 
picnic. Precis se întâmplase ceva. 

Când căzu întunericul, Philip îl însărcină pe Tite Sharrow 
să organizeze căutările. Cunoștea fiecare copac din 
împrejurimi și aproape toată pădurea de-a lungul râului. Era 
lună plină și noaptea liniștită de mai se arăta în toată 
seducția și misterul ei. Fiecare copac purta un veșmânt 
straniu. Lumina lunii nu făcea să se vadă cuiburile ascunse 
prin ramuri. 

Plecă și Philip. Era curios să te uiţi la siluetele oamenilor 
ce păreau să ia atitudini grotești la lumina lanternelor. Se 
vorbea de lucruri înspăimântătoare: urși care fuseseră 
văzuți prin zonă, urlete de lupi auzite în timpul iernii. Pe 
Philip, cel mai mult îl neliniștea râul care cobora din colinele 
îndepărtate, trecea pe lângă cabana lui Wilmott, pentru ca, 
în final, să ajungă la lac. Îi spuse lui Wilmott, dar Adelinei 
nu-i pomeni nimic. Își arătase curajul alăturându-se 
bărbaţilor. Fusese rugată să rămână acasă, cu celelalte 
femei, dar refuzase cu dispreț sugestia. „Să stau acasă 

245 


când cei trei copii ai mei sunt în pericol! Niciodată, atâta 
timp cât mă pot ţine pe picioare!” Și într-adevăr, se folosea 
de picioarele ei minunate pentru a ţine pasul cu bărbații; 
din timp în timp, îi striga pe copii. În cursul nopţii li se dădu 
ceva de mâncat și de băut la ferma vecină. Când luna 
dispăru, încă mai erau lumini ce străpungeau întunericul, 
voci care strigau. 

Nopțile erau scurte. Când se crăpă de ziuă, în camera 
principală a cabanei lui Wilmott se găseau trei bărbaţi care 
făceau planuri pentru continuarea cercetărilor: Philip, 
Wilmott și Tite Sharrow. Annabelle le adusese un platou 
mare încărcat cu sandvișuri, pâine proaspătă și o cană 
mare cu cafea. Dar pâinea era atât de arsă și cafeaua atât 
de proastă, încât Wilmott se scuză: 

— Biata fată, și-a pierdut capul. E moartă de îngrijorare. 

— Eu mă îngrijorez pentru dumneata, zise Philip. Ai stat 
în picioare toată noaptea, când abia ai scăpat de lumbago. 
Cât despre cafea, am băut și mai proastă. 

— Nu la masa stăpânului meu, îl contrazise Tite 
ridicându-se în picioare. O să o duc înapoi și o să fac alta. 

Duse cana la bucătărie. 

Peste un moment, o auziră pe Annabelle plângând și pe 
Tite coborând vocea. Wilmott zise: 

— Biata fată, parcă ar crede că are vreo vină în dispariţia 
copiilor. 

Philip se duse în bucătărie: 

— Annabelle, nu trebuie să te acuzi de cele întâmplate... 
doar... dacă nu ţi-au spus ceva? 

Căzu în genunchi hohotind: 

— Oh! Doamne, iartă-mă! Oh! Massa Whiteoak, iartă-mă! 

Philip se întoarse spre Tite: 

— Ce vrea să spună? 

Cu blândeţe, Tite o ridică pe tânăra femeie: 

— Belle e atât de credincioasă, domnule, încât se 
consideră vinovată de tot ce s-a întâmplat de la începutul 
lumii. 

246 


— N-ai nimic să-mi spui, Belle? 

Tite o ţinea în braţe: 

— Vorbește, Belle, spune-i domnului ce știi. 

— Nu știu nimic. 

Vorbea cu forţă și pasiune. 

— Nu știu nimic! Dumnezeu să mă ajute! 

Când se întoarse lângă masă, Philip îi spuse lui Wilmott: 

— Ai o pereche ciudată lângă dumneata. Mă întreb cum 
va arăta progenitura lor. 

— Să ajute Dumnezeu să nu aibă, spuse Wilmott după ce 
bău o gură de cafea. 

— Cât despre bieţii mei copiii... Cred că va trebui să 
dragăm râul imediat ce se luminează. 

— Sunt sigur că nu s-au înecat. O să-i găsim în pădure. 

Cu toate astea, scotociră prin râul care în acea perioadă 
era năvalnic. Căutară chiar și în izvorul care curgea nu 
departe de Jalna, dar nicăieri nu dădură de vreo urmă. 
Munca de la fermă a fost abandonată în favoarea 
cercetărilor, cercetări la care participară toţi vecinii. 

Se auzi că Philip Whiteoak oferea o recompensă de o mie 
de dolari pentru orice informaţie despre copii. 

Nimeni nu era mai activ decât Tite. Conducea un grup 
mai mare prin adâncimile pădurii. Urmând drumul principal 
al satului, unii se îndreptară spre lacul dinspre care sufla un 
vânt ușor. Dar plaja era atât de plină de vegetaţie, încât 
pierdură orice speranţă. Barca lui Wilmott stătea agăţată 
liniștit de ponton. 

Unul dintre cei mai interesaţi de cercetări era Neron. 
Căuta prin fiecare tufiș cu o bunăvoință evidentă, săpa 
tunele prin toate tufișurile, lătra furios la fiecare străin. Se 
întoarse ţinând în bot bucata de flanel roșu pe care o 
folosise Ernest la gât și o depuse la picioarele Adelinei. 
Văzând-o, aceasta se prăbuși la pământ vărsând șiroaie de 
lacrimi. 

Ziua trecu fără vești despre fugari. Îi urmă o noapte 
sumbră şi  vântoasă. Dimineata  reapăru gri și 

247 


amenințătoare. Anunţară poliția. La prânz se întunecă, iar la 
apus apăru porumbelul Augustei, alb și fantomatic. Se 
așeză pe o muchie a acoperișului, aproape de fereastra 
Augustei și scoase un sunet trist. Adeline îl văzu prima și i 
se păru că spune: „Gussie a plecat!... Gussie a plecat!...” 


248 


CAPITOLUL XXIV 


FUGARII 


Copiii nu cunoșteau toanele lacului, cu toate că-și 
petrecuseră toată viața la câţiva kilometri de el. De două ori 
în timpul verii avea loc picnicul de pe mal, la care se 
adăuga plăcerea băii și focul vesel de la căderea serii. In 
timpul iernii, erau aduși cu sania o dată, bine îmbrobodiţi, 
să vadă masele de gheaţă formate de valuri. Când o 
furtună se abătea cu furie asupra lacului, zgomotul valurilor 
ce se spărgeau pe plajă se auzea de la Jalna. Bubuielile 
astea le plăceau copiilor. Uneori pretindeau că Jalna era un 
loc asediat de triburi sălbatice de indieni care se apropiau 
cu tam-tam-uri și strigăte amenințătoare. Atunci, Augusta 
se retrăgea, preferând să stea cu părinţii în chioșcul de 
vară. Alte dăţi, făceau toţi trei o plimbare prin pădure, unde 
zgomotul lacului se amesteca cu foșnetul ramurilor. 

Acum se găseau însă chiar în mijlocul acestei mări 
interioare, îndreptându-se spre malul american. Vântul era 
atât de bun încât nu era necesar ca pânza să fie 
manevrată. Micul vas și cei trei aventurieri erau împinși 
spre primitoarea Americă. Augusta luase harta pe care era 
însemnat portul spre care se îndreptau. O întinsese pe 
genunchi și, cu capul aplecat asupra ei, studia distanţa pe 
care o aveau de parcurs. Incerca să calculeze timpul 
necesar. Se gândea că nu vor avea nici o dificultate să 
vândă vasul, pentru că era proaspăt vopsit, iar pânza era 
albă ca porumbelul. Acesta părea fericit în noua 
conjunctură. lubita lui Gussie era lângă el și-i tot dădea 


249 


firimituri, vorbindu-i blând. Așa legat, sărea pe punte și se 
ducea să bea apă din bolul pregătit pentru el. Pentru el? 
Sau pentru ea? încă se mai întreba Gussie. Nu putea uita 
musafirul care venise neinvitat și se comportase ca un 
seducător. 

În timp ce Augusta își examina harta și carnetul de note - 
intenţiona să ţină un jurnal adevărat al călătoriei lor atât pe 
mare cât și pe uscat -, Ernest ţinea luneta și busola. 
Începuse să-și ia aere de proprietate asupra lunetei 
Augustei și aceasta ajunse să regrete că i-o dăduse. De 
altfel, se purta cu ea eu mare grijă. Privea spre malul 
canadian, atât de plin de copaci, încât părea o pădure 
imensă, cu excepţia unui loc în care se vedeau niște case și 
clopotul unei biserici, ceea ce indica un sat. Nimic nu li se 
părea familiar. Explorau cu adevărat un univers nou. 

De câte ori Ernest scruta orizontul, cu luneta, își consulta 
și busola, iar apoi deplasa puţin cârma. Nu permitea nici lui 
Nicholas și nici Augustei să-i împărtășească 
responsabilitatea. Îl privea doar pe el și-i conferea prestigiu 
în sânul grupului. Îi era foame, ca de fiecare dată când era 
surescitat. Cu mult înainte de a fi vremea mesei, ceru un 
sandvici, apoi altul și un al treilea. De fapt, tuturor le era 
foame. Augusta scoase o faţă de masă albă pe care le-o 
procurase Belle și așeză pe ea proviziile apetisante. 
Neavând ceas, trebuiau să ghicească ora. 

Nicholas era fericit și plin de încredere. Imensitatea 
lacului era pentru el un motiv de încântare. Se gândea că 
știa totul despre navigaţie pentru a putea călători, dacă era 
cazul, prin toată lumea. Terminară masa cu câteva bucăţi 
de chec cu stafide și ceai rece. Erau obosiţi și se simțiră 
brusc moleșiţi. Ernest adormi stând în fund, cu mâna pe 
cârmă. Al doilea care a abandonat a fost Nicholas. Admiră 
nuanțele delicate ale amurgului, cu faţa colorată de reflexe, 
până când nu-și mai putu ţine ochii deschişi. Cu toate 
astea, se lupta cu somnul. 

Augusta declară: 

250 


— Nicholas, o să veghez până la ivirea zorilor, apoi te 
trezesc, întotdeauna trebuie să fie un ofițer de cart. 

Îl ajută pe Ernest să se culce pe fundul bărcii, fixă cârma 
cu o frânghie și luă locul lui Nicholas, care se culcușise 
lângă fratele lui; îi acoperi cu o cuvertură. Mângâind penele 
deschise ale porumbelului ca să-l reconforteze, se instală 
hotărâtă să vegheze toată noaptea. 

Era acum singură cu toate responsabilităţile și totuși se 
simţea liberă. Drept ca o săgeată, vasul părea că se 
îndreaptă spre sud, spre malul american. Nu se vedea nici o 
lumină, dar o lună mare se ridica luminând lacul. Vălurelele 
aveau franjuri argintii, pânza era argintie, porumbelul era o 
pasăre de argint, cu ciocul de argint vârât în pieptul de 
argint. 

Augusta nu dorea să se înduioșeze la gândul fraţilor ei 
abandonaţi pe fundul bărcii. Păreau atât de vulnerabili și îi 
dădeau senzaţia că depindeau de ea. Cu toate acestea, nu-i 
era frică. Începu să numere stelele care deveneau mai 
luminoase o dată cu coborârea lunii. 

După un timp, văzu niște lumini care se mișcau pe 
suprafaţa lacului. Erau luminile unui vapor cu aburi ce 
părea că se îndreaptă spre ei. Ajunse atât de aproape încât 
putu auzi motoarele și zgomotul zbaturilor. Vasul enorm se 
apropie foarte tare, dispărând apoi ca prin minune. Valurile 
ridicate în urma lui atinseră cu putere velierul, gala-gata să- 
| răstoarne. Cei doi băieţi dormeau liniștiți. Balansul se 
liniști încet, liniștea și stelele strălucitoare puseră stăpânire 
pe lac. Îi căzu capul pe genunchi și adormi. 

Porumbelul și cei trei copii dormeau atât de liniștit, vântul 
umfla atât de perfect pânza, cârma era atât de bine 
înţepenită încât vasul înainta rapid, condus parcă de o forță 
supranaturală. Ai fi putut crede că cei patru ocupanţi erau 
sub o vrajă, care va fi risipită doar la venirea zilei. Soarele 
nu răsărise încă, dar la orizont alergau nori de culoarea 
piersicii aurii, care împrumutaseră culoare soarelui ce se 
ivea. Culorile se reflectau pe pânză și pe feţele celor doi 

251 


băieţi, dându-le un aspect ireal. Porumbelul se trezi și bătu 
din aripi de parcă ar fi vrut să zboare și gânguri. Gussie 
dormise atât de mult cu capul pe genunchi încât, când se 
trezi de gânguritul porumbelului, nu se mai putea mișca. Işi 
ridică încet capul și întorcându-se spre răsărit primi prima 
rază de soare. Se auzi vocea lui Ernest: 

— Gussie! 

— Da, Ernest. 

— Ai dormit? 

— Am motțăit. 

Nicholas se ridică brusc: 

— Trebuia să stai de pază. 

— Nu s-a întâmplat nimic. 

— Mi-e foame, spuse Ernest. 

Le era foame tuturor. 

Barca își continua drumul prin lumina surprinzătoare a 
dimineţii. Valurile - acum mai vesele - păreau luminate de 
un foc. Pânza se înţepeni și părea că așteaptă vântul ca să 
pornească împreună; norii se albiră și, ca niște îngeri 
înveșmântaţi în alb, plecară spre răsărit, întinzându-și 
umbrele asupra lacului, care părea straniu și puțin 
ameninţător. 

— Mi-e foame, repetă Ernest, aruncând o privire 
neliniștită spre cer. 

— Nu mănânci până nu te speli, hotărî Augusta, și tu 
Nicholas, la fel. 

Ernest își întinse mâinile murdare: 

— Sunt curate, râse el. 

— Și ale mele, repetă Nicholas, arătând niște degete și 
mai jegoase. Faţa îi arăta și mai rău. 

— Spălaţi-vă, le ordonă Augusta, aruncându-le prosop și 
săpun. 

Se supuseră, aplecându-se atât de tare peste marginea 
bărcii, încât Augusta le strigă: 

— Aveţi grijă să nu cădeți în apă! 

Băieţii râseră, parcă revoltați. Pierdură săpunul și se 

252 


bătură pe prosop. 

— Atenţie! le spuse iar Gussie, și își întoarseră feţele ude 
și hilare spre ea. 

Râsul le pieri însă când pânza a fost prinsă de o rafală, iar 
barca începu să se bălăngăne periculos. Foarte calm, 
Nicholas se ocupă de pânză, iar Augusta luă cârma. 

— Unde ţi-e busola? îl întrebă pe Ernest. 

Copilul avea capul plin de șuviţe ude și țepene. Scânci: 

— Mi-e foame, am s-o găsesc după ce mănânc. 

— la ceva din coș. Nu vă puteam lăsa să mâncaţi murdari 
pe față. 

— Și tu ești murdară, spuse Nicholas râzând batjocoritor. 

Dintr-o dată, cei doi frați nu mai formau un echipaj supus. 
Simţi că erau împotriva ei. Îl auzi mormăind pe Ernest: 

— Busola, pe dracu'! 

Echipajul părea să se revolte. Se aplecă să se spele pe 
mâini și pe faţă. Își dădu seama că băieţii erau pe cale să 
mănânce toată prăjitura. Înghiţeau lacom, sorbind cu poftă 
din ceaiul rece. 

— Vrei? o întrebă Nicholas, oferindu-i o bucată. 

O priveau ca niște răzvrătiți. 

— Mulţumesc, spuse cu răceală și își luă un sandvici cu 
pui. 

Soarele se urca victorios pe cer, iar briza se transforma în 
vânt moderat. Cei doi reveniră la sentimente mai bune. 

— Ce să fac? întrebă Nicholas, când vântul își schimbă 
direcția, parcă vrând să-i necăjească. 

— Nu știi? 

— Nu. 

— Credeam că te pricepi să manevrezi. 

Augusta se apropie de el și-i puse harta sub ochi. 

— Tot n-ai înţeles că mai întâi trebuie să ajungem pe 
malul american, apoi să vindem barca, să luăm bilete de 
tren și să ajungem la Charleston? 

Ernest recunoscu: 

— Nu mai văd malul. 

253 


— O să-l vezi când o să fie cazul. 

— Mă doare în gât. 

Nicholas îi spuse Augustei: 

— N-ar fi trebuit să-l luăm; o să scâncească și o să se 
plângă. 

— Tu să taci, îl puse Ernest la punct. 

— Dacă n-ar trebui să ţin pânza, ai vedea tu. 

Incepu să plângă: 

— Gussie, Gussie! 

Augusta se supără: 

— Nu fi așa de dur cu el. E cel mai mic. 

Băieții reveneau la șeful lor, dar lacul nu mai era 
prietenos. Pe valuri apărea o spumă albă, iar vântul se 
răcise. Augusta îi puse lui Ernest cuvertura pe umeri și 
liniști porumbelul care se enervase și trăgea de panglica 
legată de picior. 

— Cât o fi ceasul? întrebă Nicholas. Aș vrea să am ceasul 
meu. 

— Eu aș vrea o perie și un pieptăn. 

Gussie încerca să-și disciplineze cu ajutorul degetelor 
părul lung. 

— Cred, fu de părere Nicholas privind prin lunetă, că e 
prânzul. 

Ernest i-o smulse din mână: 

— Cine ţi-a dat voie să umbli cu ea? 

— Hai, spuse Gussie, doar n-o să vă certaţi. Mai avem 
drum lung de făcut. Poate ne vom întâlni cu primejdii. 

— Primejdii? repetă Ernest. Atunci o să mai ajungem la 
Charleston? 

— Dacă vă certaţi mereu, nu mai ajungem. 

— Am să fiu cuminte, ba chiar o să-l las pe Nicholas să se 
uite prin luneta mea. 

Avu nerușinarea să zică „luneta mea” și i-o întinse lui 
Nicholas, care încercă fără succes s-o prindă. Căzând, lovi 
puntea și se rostogoli în apă. Nimeni n-a înțeles cum s-a 
întâmplat. Încercând s-o scoată, Ernest era gata-gata să se 

254 


ducă după ea. Gussie îl prinse de păr. Izbucni în suspine de 
parcă se petrecuse un dezastru îngrozitor, apoi vomită 
toată prăjitura. Se aplecă asupra apei, în timp ce Gussie îl 
ținea în braţe. Un val se lovi de barcă trecând peste bord și 
băgându-i în apă până la genunchi. 

— lartă-mă, Gussie. 

Ernest privea în lacul verzui. 

— Ai văzut unde a căzut? se bâlbâi el. _ 

— S-a rostogolit și s-a dus la fund, îi explică Nicholas. Imi 
pare rău. 

— Nu-i nimic, am busola. 

Işi pipăi buzunarul după ea. Ridicându-și ochii încă plini 
de lacrimi, văzu figura plăcută a lui Gussie și întrebă: 

— Unde e busola? 

— Am s-o găsesc eu, spuse Nicholas și începu să 
răscolească totul. 

— Atenţie la pânză! strigă Augusta. 

Velierul începuse să danseze serios și pânza să 
plesnească de parcă voia să se sfâșie de catarg. 

— Credeam că știi să mânuiești pânza. 

Vântul, zgomotul pânzei care plesnea și al furtunii îi 
înăbușeau vocea. Repetă: 

— Credeam că ai înţeles. 

— Nu știu, mărturisi el. 

— Nu știi ce trebuie să faci? 

— Nu, urlă iar și începu să plângă. 

— Trebuie să cobori pânza, îi spuse și plecă de-a bușilea 
prin apa ce clipocea pe fundul bărcii. 

Pânza nebună făcu cârma s-o ia razna, dând senzaţia că 
ea conducea barca, care se întorcea și valsa pe valuri. 
Augusta și Nicholas, fără să știe prea bine cum, reușiră să 
coboare pânza. Gussie legă cârma ca să stea fix, dar barca 
se bălăbănea dintr-un val într-altul. Când Ernest îl văzu pe 
Nicholas plângând, se potoli ca prin farmec. Încetă să mai 
caute busola și, aruncându-și ochii peste valurile agitate, 
întrebă: 

255 


— Gussie, de ce apa albastră s-a făcut verde? 

— Din cauza norilor. 

— Când crezi că o să revedem pământul? 

— În curând, cred. 

— O să-mi pară bine, ţie nu? 

— Mie nu mi-e frică, afirmă ea cu tărie. 

Asta le dădu băieţilor curaj. 

— Mi-e foame, zise Nicholas. 

Le dădu niște biscuiţi uscați și câte o smochină. 

— Dejunul, îi anunţă și căscă zdravăn. 

— De ce căști? o întrebă Ernest. 

— Am stat trează toată noaptea. 

— N-ai dormit? Nici un pic? 

— Am uitat, îi explică ca, supărată. 

— Mai vrem ceai! 

Umplu sticla goală cu apă din lac. Valurile verzi 
amenințau să scufunde sticla și vasul. Cu toate că acum 
norii invadaseră cerul, mai apărea și soarele pentru câteva 
momente. Raze palide, când mai apropiate, când mai 
îndepărtate, atingeau valurile. Lacul părea un straniu ocean 
infinit. 

Deodată, Ernest își găsi busola. O studiară cu toții. 
Augusta strigă pentru a se face auzită: ` 

— Mergem spre est! Nicholas, treci la cârmă! Incearcă să 
schimbi direcția! 

Dar Nicholas era incapabil să schimbe traiectoria 
capricioasă a vasului, care escalada un val pentru a se 
scufunda în golul următorului, se cățăra iar cu greutate, 
dând în fiecare moment impresia că se va răsturna. 

Ernest se apropie de sora lui: 

— Ți-e frică, Gussie? 

— Nu, nu mi-e cu adevărat frică, clătină ea din cap, dar 
trebuie să găsim drumul. Vântul ne-a deturnat. 

Îl ţinea pe Ernest strâns de mână. Îi spuse: 

— N-am făcut prea mare tevatură pentru pierderea 
lunetei, nu-i așa? 

256 


Ochii lui de nu-mă-uita îi scrutau faţa, căutând să se 
reconforteze. Gussie se gândi cu mâhnire la lunetă care era 
una din cele mai dragi comori ale ei. 

Norii se zdrenţuiră, permițând soarelui să se strecoare 
printre ei - lacul părea că se distrează de dansul nebunesc 
sub soarele strălucitor, dar rece. Vântul sufla subţire, iar în 
depărtare se auzea zgomotul tunetelor, asemănător 
bubuitului de tobe, ca un acompaniament la baletul sălbatic 
al valurilor. Copiii nu puteau decât să supravegheze timpul, 
care părea hotărât să-i îngrozească. 

Printre norii diverși care de când se făcuse ziuă ba se 
uneau, ba se dispersau pe cerul tulbure, se afla unul mai 
bine conturat și mai ameninţător. Ceilalţi fugeau acum spre 
orizont, descoperind un spaţiu larg, de un verde sinistru, ce- 
i servea drept fond. Norul avea forma unui om cu pelerină, 
care ridica braţul cu un gest înfricoșător. Și nu era de-ajuns 
că avea un braț ridicat, îndrepta și unul din degetele mâinii 
spre vas. 

— Ți-e frică, Gussie? repetă Ernest cu o voce tremurată. 
Ne arată cu degetul... 

— Nu-i decât un nor de primăvară. Ce mă plictisește e că 
ne-am pierdut. 

— Când lacul se va calma, îi asigură Nicholas, o să pun 
pânza la loc și o să iau cârma. 

Cu vocea lui mică și ascuţită, Ernest strigă: 

— Ți-e frică, Nick? 

— Nu! 

— N-ai vrea să fii acasă? 

— Nu! răspunse el, fanfaron. 

— E ceva mort pe lac! urlă Ernest terorizat. E un bebeluș 
înecat! 

Nu era decât un pește mare mort, palid și plutitor, pe 
care valurile îl răsuceau în toate sensurile. 

Ploaia începu să curgă din norul ameninţător, ca o perdea 
orbitoare. Era atât de violentă încât aplatiza coamele 
valurilor furioase și intrase în posesia întregului cer. Velierul 

257 


și ocupanţii lui păreau obiectul răzbunării lui. Ernest își 
ascunse capul în fusta îmbibată de apă a Augustei. Nicholas 
nu mai făcea caz de vitejia lui; se târî prin apa de pe fundul 
vasului și veni să se strângă lângă Gussie. Orbiţi de 
trombele de apă, uzi până la piele, se înghesuiau unul într- 
altul. Nu încercau să vorbească. Cu toate astea, mâinile 
delicate ale lui Gussie, îngheţate dar încurajatoare, îi bătea 
din când în când pe băieţi pe spate. Porumbelul se cocoțase 
pe umărul ei, cu ciocul vârât în piept, cu aripile ude 
atârnând. Cu toate că era tânăr, arăta ca o pasăre bătrână. 
După mult timp, care de fapt nu durase mai mult de treizeci 
de minute, aversa se opri. Era imposibil să-ţi imaginezi ce 
oră era. O lumină galbenă, stranie, învăluia cerul și lacul. 
Vântul încetase, dar valurile îndrăzneţe, tivite cu alb, 
formau o linie neîntreruptă de spumă la orizont. 

Rușinat de lacrimile lui, Nicholas îi surâse lui Gussie: 

— Mi-e foame! 

Era mulțumit că se poate destinde. Gussie îi surâse și ea: 

— Să vedem ce-a mai rămas în cos. 

Ce mai rămăsese plutea însă prin apă. Nicholas apucă o 
bucată de prăjitură care i se fărâmiţă în mână și trebui să o 
arunce peste bord. Împins de un nou val, vasul se aplecă 
periculos, făcând să se răstoarne coșul, iar ceea ce 
conţinea începu să plutească sau să se dizolve. Nicholas 
salvă o clătită. 

— Nu-i așa de rea, zise mușcând din ea. Vrei? îl întrebă 
pe Ernest. 

Clătină din cap și se lipi de umărul lui Gussie: 

— N-o să-mi fie niciodată foame. 

Mișcarea norilor prevedea o nouă aversă. 

— Ne-ar fi mai bine dacă am cânta un imn? propuse 
Augusta. 

Ernest ridică capul. 

Vocile lor tinere abia se auzeau din cauza vacarmului. 
Băieţii își îndreptară privirile spre locul în care sperau că 
Dumnezeu va ciuli urechea cât timp vor cânta: 

258 


Părinte etern care ne poti salva, 

Ale cărui brațe pot calma valul nerăbadător, 
Care comanzi oceanului înfuriat 

Să stea între malurile lui, 

Oh! Ascultă-ne pe noi, care te implorăm, 
Pe noi, cei în pericol pe mare. 


Băieţii își îndreptaseră fețele spre cer, în timp ce Gussie 
își ținea pleoapele plecate. Faţa îi apărea palidă din masa 
de păr negru, ud, care îi atârna pe umeri. Ar fi putut fi o 
tânără creatură a furtunii, ivită din elementele dezlănţuite. 

Abia terminaseră de cântat imnul, că îi podidi a doua 
rafală. Suportară în tăcere, stând strâns lipiţi unul de altul, 
Ernest ascuns din nou lângă sora lui. Ploaia a fost mai 
scurtă decât prima, dar mai puternică. Cel mai mic colț 
rămas uscat până atunci a fost literalmente inundat. 

Aversa se opri, în sfârșit, parcă  regretând și 
transformându-se în burniţă, norii se îndreptară spre vest, 
iar lacul reapăru verde și tumultuos. Pe fundul vasului, apa 
se mișca dintr-o parte într-alta, pe ea plutind bucăţi de 
mâncare și comorile luate de copii cu ei. Soarele strălucea, 
dăruindu-și căldura. Ernest își arătă fața cu pete roșii și 
albe. Examina cerul si privea pieziș lacul. 

Învârtindu-se prin lac, peştele palid continua să existe. 

— Peștele! strigă Ernest, peștele! și se aruncă lângă 
Gussie. 

— Nu-i același, spuse Nicholas cu o voce răgușită. E unul 
mai mare. 

ÎI privi curios. 

Vasul cobori în momentul următor de pe coama unui val, 
peștele fu ridicat pe altul și proiectat înăuntru. 

— Nicholas! Aruncă-l! îi ordonă Gussie cuprinsă de o frică 
nebună. 

Băiatul, bălăcindu-se prin apă, apucă peștele cu ambele 
mâini. Dar de frică și pentru că era alunecos, îl scăpă. 

259 


— Nu-i mort! Trăiește! Dacă vrei să-l aruncam, aruncă-l 
tu! 

Disperată, Gussie se eliberă din strânsoarea lui Ernest, 
ridică peștele de zece livre și-l aruncă peste bord. Dispăru 
înghițit de următorul val. 

Scotocind prin fundul coșului, Augusta mai găsi câteva 
smochine pe care le dădu băieților. Nicholas le înghiți fără 
pic de jenă, dar Ernest întoarse capul: 

— N-o să mai mănânc niciodată. _ 

Și se lipi iar de Gussie, ascunzându-și faţa. Il strânse în 
braţe, dar niciodată în viaţă nu se simţise atât de obosită. 
Simţea dureri în tot corpul, pleoapele i se închideau de 
epuizare. Credea că închisese ochii doar de câteva minute, 
dar când îi redeschise, vântul scăzuse în intensitate, iar 
valurile erau mai puţin amenințătoare. Văzu figura 
concentrată a lui Nicholas căznindu-se să ridice pânza, care 
fiind prea udă, rezista. Cum reușea s-o ridice puţin, ghiul se 
întindea tare, iar barca se învârtea periculos. Erau împinși și 
răsuciţi de valurile furioase. 

— Mor de foame, seinei Nicholas cu voce plângăcioasă. 
Sunt fleașcă. Și tu arăţi la fel, Gussie. Ernest o să moară? 

— Dacă măcar aș avea ceva să-l învelesc! 

Nicholas strigă: 

— Uită-te la porumbelul tău! E pe moarte! 

Porumbelul se resemnase să stea legat cu panglica. 
Gheruțele mici și roșii erau întoarse și se sprijinea cu 
pieptul pe ele. Ochii îi erau închiși. Ignoră bobul de grâu 
oferit de Augusta. 

Atunci, Augusta făcu un efort disperat, încercând să-și 
adune curajul și să reușească să ajungă pe malul american. 
Degetele îi erau ţepene și se căzni mult să poată desface 
funda care îl ţinea legat pe porumbel. Dar chiar eliberat, nu 
se mișcă. 

Soarele reapărea din nori. Porumbelul nu se mișcă înainte 
de a-l pătrunde puţin căldura. Apoi, de parcă i se insuflase o 
nouă viață, își ridică aripile - două triunghiuri ascuţite - spre 

260 


cer, ajungând într-un exces de energie pe catarg. Nu era o 
prăjină liniștită, așa cum se bălăbănea ca un copăcel în 
furtună, dar porumbelul se agăţă de el și privi soarele, 
imobil, de parcă era sculptat în alabastru. 

Copiii impresionați, uzi leoarcă, îl priveau tremurând. 
Deodată, fără să-i prevină, deschise aripile și zbură spre 
cer. Nu mai era porumbelul lui Gussie, ci o pasăre 
aparținând doar cerului și apei. Nu ezită asupra direcţiei și 
se îndreptă direct, câștigând viteză și micșorându-se până 
când nu mai rămăsese decât un puf. 

— E exact cum bănuiam, ne întoarcem de unde am 
plecat, zise Gussie. 

— Atunci, spuse Nicholas cu vocea lui răgușită, poate 
vom revedea casa. 

Augusta rămase cu o mână agăţată de catarg, 
acoperindu-și cu cealaltă ochii de lumina puternică a 
soarelui. 


CAPITOLUL XXV 


SALVAREA 


Adeline Whiteoak se trezise la răsăritul soarelui, după o 
noapte în care nu prea dormise. Soarele strălucea cu 
putere. După câteva ore în care aţipise datorită 
somniferelor, lumina strălucitoare o izbise în plină figură. 
Prima imagine când a deschis ochii a fost aceea a lui Philip 
aplecat asupra ei, iar primul gând inconștient: „Ce 
caraghios e!” pentru că figura îi era acoperită de o spumă 
blondă, iar pleoapele înroșite. Își aduse aminte dintr-o dată 
de tot, de coșmarurile celor câteva momente în care 


261 


dormise. 

— Nu arbora aerul ăsta îngrozitor. Avem în sfârșit noutăți. 

— Noutăţi! repetă ca încercând să se ridice. Noutăţi? Ce 
noutăți? Pentru numele lui Dumnezeu! 

O ajută să se ridice: 

— Nimic care să-ţi facă plăcere. 

— Le-au găsit corpurile? 

— Nu. Chiar cred că sunt în viață. A venit un tip căruia i- 
au luat barca. L-a adus Tite Sharrow. Încearcă să vorbești 
cu el, încearcă să te stăpânești, draga mea. 

Işi apăsă mâinile pe piept, încercând să-și stăvilească 
bătăile inimii. 

— Cine e? 

— Un funcţionar tânăr, de la banca din oraș. Are un vas 
mic cu pânze, pe care învaţă să-l mânuiască și pe care îl 
ține într-un hangar de lemn, construit de el. 

— Asta înseamnă că s-au înecat? bâlbâi ca, tremurându-i 
buzele. 

— Nu știu nimic. Vino să vorbești cu el. 

O conduse spre holul în care totul i se părea ciudat. 
Tânărul se afla pe prispă, împreună cu Tite. 

Era blond și subţire; făcu repede un pas în întâmpinarea 
ei. 

— Mă numesc Blanchflower. Mă tem că barca mea a fost 
luată de copiii dumneavoastră. 

— Blanckflower? spuse Adeline de parcă repetarea 
acestui nume avea puterea să îndepărteze puţin veștile 
proaste pe care le aducea. Am cunoscut pe cineva în 
Irlanda care se numea la fel. 

— Lucrez la Banca Regală. Am făcut economii ani întregi 
ca să-mi iau barca asta... E îngrozitor să te gândești că 
poate a servit la... 

— Credeţi că sunt pe lac cu barca dumneavoastră? 

— Nu mai e în hangar, doamnă Whiteoak. 

O privea cu milă. 

— Am descoperit că barca domnului nu mai e la locul ei. 

262 


Atunci m-am dus la oraș ca să-l găsesc, spuse Tite. 

Tânărul îl întrerupse: 

— Băiatul ăsta a venit pe jos ca să mă găsească. A 
trebuit să meargă toată noaptea, dar la întoarcere am găsit 
o trăsură și, când am ajuns, am descoperit că barca 
dispăruse. Am găsit urme de picioare mici. Mă tem că... 

— Și n-aţi văzut barca pe lac? 

— Nu, doamnă Whiteoak, și mă tem puţin, fiindcă lacul e 
agitat, spuse tânărul cu un aer foarte trist. 

— Necazul e că nebunii n-au habar de navigația cu 
pânze, reluă Philip. 

Tite ridică niște ochi obosiţi spre el: 

— Stăpâne, cunosc la Steal un tip care are un vapor mic 
cu aburi, cu care plimbă vara grupuri. Dacă aș avea bani 
să-i dau... 

— Condu-mă imediat la el. Poţi merge la galop? îl întrebă 
Philip cu o nerăbdare și agitaţie extremă. 

— Pot face orice, dacă e pentru o cauză dreaptă. 

— Merg și eu! strigă Adeline. 

A fost imposibil să fie convinsă să renunţe, dar a trebuit 
să se schimbe. 

Plin de importanţa responsabilităţii, Tite plecă înainte să 
vorbească cu proprietarul vasului. Nu dădea atenţie nici lui, 
nici calului, galopând pe drumul cu gropi. Singurul gând era 
să-i salveze pe copii. Pe cer se strângeau nori negri, 
prevestitori de aversă. Se auzea tunând deasupra lacului. 

În urma unui mesaj urgent trimis de Philip, veni și Isaac 
Busby la Jalna. Abia ajunsese când începu o ploaie 
torențială. Adeline era disperată; îmbrăcată cu o rochie 
largă, mergea dintr-o cameră într-alta, frângându-și 
mâinile, după ce încercase în zadar să privească prin zidul 
de apă care astupa ferestrele. Lumina dimineţii era ca cea a 
apusului. Și, din această semiobscuritate apăru porumbelul 
Augustei. Ploaia se oprise. 

Tânărul căruia îi aparţinea barca rămăsese cu Adeline. 
Când Bessie agitată pretinse că recunoaște pasărea, fugi 

263 


prin iarba udă s-o vadă, cu Adeline după el. 

— E al lui Gussie? întrebă ea ducându-și mâna la gât. 

— Servitoarea s-a dus să deschidă fereastra de la camera 
fetei dumneavoastră. E sigură că va intra în casă dacă e 
porumbelul ei. 

Îl văzură în curând cum ridică încet aripile, parcă epuizat 
și intră la Gussie. Pentru Adeline a fost ultima picătură. 
Dacă n-ar fi fost susținută de Blanchflower, ar fi căzut jos. 
Așa îi găsi Philip când se întoarse să-i anunţe că a aranjat 
să închirieze vaporul cu aburi. 

— Am pierdut copiii... înecați. Adeline de-abia putea să 
articuleze. Porumbelul s-a întors ca să ne anunte... 

— Nu trebuie să ne pierdem speranţa, o încurajă el și din 
două mișcări ajunse în camera fiicei lui. 

Mergea mai greoi când se întoarse. 

— Ei? întrebă Adeline. 

— E porumbelul lui Gussie... Parcă ar fi umblat prin noroi, 
dar sunt sigur că aduce vești bune... Mergi pe vapor? Il 
pregătește, iar calul lui Isaac Busby, care e rapid, se află 
aici. 

Blanchflower îi spuse cu jumătate de glas: 

— Credeţi că e cazul ca doamna Whiteoak să vină cu noi? 
închipuiţi-vă că găsim barca mea... goală? 

— Soţia mea nu e persoana pe care s-o lași în urmă. 

Două ore mai târziu, vaporul cu aburi pus la punct și gata 
pentru vară, avansa haotic pe lac în căutarea velierului și a 
copiilor pierduţi. La bord se afla căpitanul și echipajul 
format din două persoane, Philip, Adeline, Wilmott, Isaac 
Busby, tânărul Blanchflower și Tite Sharrow. 

Tite avea vederea mai ageră. Stătea la prova și, după ore 
de căutări, a fost primul care a văzut barca. 

— Uite-l! Uite-l! ÎI vedeţi? 

Dar nimeni nu reușea încă să-l zărească. Erau adunați la 
prova: Adeline, pe un scaun, susţinută de Philip, văzu în 
sfârșit barca și cele trei siluete pe jumătate înecate. 

— Sunt morţi! strigă în timp ce Philip se agăţă de ea. 

264 


— Nu te uita! Nu te uita! 

Motorul își încetini viteza. Când cele două ambarcaţiuni 
fură foarte aproape, Tite sări peste bord. După câteva 
mișcări în bras, ajunse la barcă. Vaporul cu aburi se opri. 

— Copiii mei! Copiii mei! urlă Adeline. Sunt aici! Uitaţi-vă 
la mine! 

Trei figuri palide se întoarseră spre ea... Tite se urcase pe 
velier... Îi ridică pe copii unul câte unul și-i așeză pe braţele 
întinse. 

Tânărul Blanchflower îi spuse lui Philip: 

— Metisul e extraordinar. N-am văzut pe nimeni să 
acționeze cu asemenea abilitate. 

— O să fie bine recompensat. 

— E surprinzător că a descoperit hangarul și s-a gândit că 
au plecat cu barca mea. 

— E un băiat remarcabil. Domnul Wilmott vă poate spune 
același lucru. 

Philip abia știa ce spune. Ochii îi erau aţintiţi asupra celor 
trei corpuri ude leoarcă și aproape inconștiente. El era cel 
care îi primea în braţe. 

— Gussie... Nick... Ernie... spunea tot timpul. Tata-i aici... 
Sunteţi salvaţi... Mama e aici... Vorbiţi cu ea... 

De pe buzele lor vinete ieșeau doar gemete. Nicholas a 
fost primul care și-a dat seama că sunt salvați: 

— Tite... reuși să articuleze, dar nu mai putu continua. 

— Da... da... spuse Philip. Tite v-a găsit. El v-a văzut 
primul. 

Surâse: 

— Sunt mulțumit că ne-aţi gasit! 

— Ce voce are! strigă Adeline. Oh! Ce aer nefericit are! 

— Zâmbește, remarcă Philip. 

Blanchflower o ducea pe Gussie. | se părea frumoasă și 
romantică. Când trecu pragul micii cabine care mirosea a 
vopsea și mastic, se gândi: „Aș putea fi un bărbat de pe 
vremuri care-și duce mireasa răpită în umbra castelului 
său”. Era un romantic incorigibil. 

265 


După prima ieșire din acea vară, vaporul făcu cale 
întoarsă și reveni în port. Copiii erau întinși pe cele două 
paturi din cabină, înveliţi în cuverturi. Îi neliniștea în special 
Ernest. Cu toate duștile de coniac trase, continua să aibă 
frisoane. Părea semiconștient și Adeline îl ţinea în brațe. 
Philip își împărțea timpul între cei doi copii mai mari, 
frecţionându-le mâinile și picioarele, bătându-i pe spate ca 
să-i îmbărbăteze. Pe punte, Tite stătea pe vine la soare. Pe 
față i se așternuse o expresie de împăcare absolută, ca un 
văl. Wilmott evita să-l privească, fără să-și dea seama de 
ce. 
Peter Blanchflower, proprietarul velierului, trecu de pe 
vaporul cu aburi, pe vasul său. Era fericit să-l recupereze 
întreg, doar puţin murdar. Se bălăci prin apa pe care 
pluteau resturile voiajului copiilor. Găsi o cutie goală și 
începu să scoală apa. Aplecat peste bord, Wilmott îl întrebă: 

— Vreţi să vă ajut? 

— Dacă vreţi, domnule. 

— Te întorci la hangar? 

— Da. Vântul suflă din direcţia bună. O să ajungem 
înaintea celorlalţi, care trebuie să meargă în port și apoi să 
facă drumul până acasă. O să-mi facă plăcere compania 
dumneavoastră. 

Trecând cu îndemânare peste bord, Wilmott trecu pe 
velier și făcură ordine împreună. Isaac Busby, care îi privea, 
îi spuse lui Blanchflower: 

— După părerea mea, ar trebui să împărţi recompensa cu 
Tite Sharrow. 

Blanchflower își ridică fața pe care soarele de primăvară 
o făcea să pară și mai candidă și mai atrăgătoare ca de 
obicei. Cu frânghia pânzei în dinţi, spuse: 

— Eu n-am făcut nimic. 

— Și eu cred că recompensa trebuie împărțită, spuse 
Wilmott. 

Credea că e mai corect ca Tite să nu ia toată 
recompensa. După părerea lui, era ceva bizar în această 

266 


salvare, ceva ce nu putea defini. 

Totuși, Blanchflower se împotrivea cu îndârjire, refuzând 
orice împărţire. Tite, care acum se sculase în picioare, 
stătea la oarecare distanţă, ascultând. Siluetă perfectă și 
întunecată, cu torsul frumos strălucind în soare, asculta de 
parcă nu l-ar fi privit. 

În momentul acela, vaporul şi velierul o apucară în 
direcții diferite pe veselul lac însorit, unul întorcându-se la 
Steal, iar celălalt, împins de briză, spre hangar. Philip îi 
invită pe Wilmott și Blanchflower să vină să mănânce la 
Jalna. Așa că, după ce-i dădură veștile despre salvare lui 
Annabelle, porniră spre Jalna. 

Blanchflower îi spuse pe drum lui Wilmott: 

— Nu cunosc o existență mai plăcută decât cea pe care o 
duceţi dumneavoastră și familia Whiteoak. Când o să-mi iau 
vacanţă, o să vin să-mi pun cortul lângă râul 
dumneavoastră, dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

— O să fii binevenit, îi răspunse Wilmott, care-l găsea pe 
tânăr foarte simpatic. 

li mărturisi chiar că în urmă cu câțiva ani scrisese un 
roman, dar că nu avusese curajul să-l trimită unui editor. 
Blanchflower, care era un cititor pasionat, îi spuse că ar citi 
cu plăcere manuscrisul. 

Când ajunseră la Jalna, familia sosise. Trăsura doctorului 
se afla în fața porții, iar copiii fuseseră băgați în pat. Le 
dăduseră lapte cald cu pâine, cu toate că Nicholas înghițea 
cu greu din cauza amigdalelor care i se inflamaseră foarte 
tare. Ernest îşi ținea mama de mână și își ridica spre figura 
ei înduioșată ochii umflați, simțindu-se ca în paradis. Nu 
remarca cât e de palidă și nici ce cearcăne mari are. Era 
fericit că se afla lângă ea în patul confortabil. Nicholas se 
afla pe divanul din bibliotecă, iar Neron era culcat pe covor 
aproape de el. Philip era și el în apropiere și din când în 
când îl întreba: „Ți-e bine, bătrâne?” iar Nicholas dădea 
afirmativ din cap. Ochii i se umpleau de lacrimi și întindea 
mâna spre tatăl său. 

267 


Augusta, căreia i se făcuse o baie caldă, băuse o supă de 
vacă și era culcată în patul ei. Își auzea porumbelul 
gângurind pe acoperiș. Era fericită să stea culcată, liniștită, 
moartă de oboseală, savurând faptul că fuseseră salvați din 
pericol. 

Somnola, dar a fost scoasă din starea de inconștiență de 
cineva care stătea aplecat deasupra ei și o privea. Era 
Blanchflower, cu o ceașcă de cafea aburindă în mână. 

— Mama dumitale îți trimite asta; era atât de obosită 
încât m-am oferit s-o aduc eu. Am o soră de aceeași vârstă 
cu dumneata. 

Nu încercă să-și ascundă slăbiciunea. 

li puse un braț pe după umeri și, ridicând-o puţin, îi duse 
ceașca la gură. Bău din ea. 

Niciodată nu i se păruse o cafea mai delicioasă și 
niciodată în viaţă un tânăr nu-i va părea mai frumos. Ar fi 
vrut să-i sărute mâna. Cu toate astea, mărturisi: 

— Am fugit. 

— Și eu am fugit într-o zi, îi spuse, aranjându-i perna. Am 
venit în... Canada. 

— Ce noroc! 

Când redeschise ochii plecase, dar în imaginaţia ei figura 
lui o estompase pe cea a lui Guy Lacey. 


268 


CAPITOLUL XXVI 


TITE ȘI BELLE 


O săptămână mai târziu, Wilmott stătea cu capul în 
mâini, reflectând. 

Se gândea la tânărul Blanchflower care-i citise 
manuscrisul scris cu zece ani în urmă și fusese 
entuziasmat. Tinea cont de părerea lui. In plus, Adeline, cu 
optimismul obișnuit, promisese să-l depună pe biroul unui 
editor londonez. Era hotărâtă și mulţumită să facă asta 
pentru prietenul ei. 

În plus, încerca să priceapă motivele care o făceau tristă 
pe Belle, de obicei atât de zâmbitoare, aproape exuberantă. 
De la un timp, figura mobilă nu mai exprima decât neliniște 
și tristeţe. Ochii îi erau roșii, ca după nopţi de insomnie și 
lacrimi. Cu toate astea, ar fi trebuit să fie mai mulţumită ca 
de obicei. Se găsea aici, măritată cu un bărbat pe care, 
după toate aparențele, îl adora. li era supusă ca o sclavă, 
cu toate că era o femeie liberă, la fel de liberă ca oricare 
alta. În afara acestui motiv de fericire, mai era și 
recompensa care îi fusese dată în întregime lui Tite. Metisul 
ținuse să păstreze banii sub saltea, ceea ce a și făcut în 
primele două nopţi. În cea de a treia, Wilmott a fost trezit 
de o criză de nervi a Annabellei. Nu era criza de isterie a 
unei persoane pe jumătate sălbatice, ci expresia suferinţei 
profunde a unei inimi sfâșiate, a disperării totale. 

Wilmott se ridică și dintr-un salt, fără să mai bată la ușă, 
intră în camera tinerei perechi. Totul era întunecat, cu 
excepţia luminii lunii. Tite o strângea în brațe, dar ea avea 


269 


aerul că încearcă să scape. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Wilmott cu hotărâre. 

Belle dispăruse cu totul sub cuverturi, dar hohotele ei 
încă zguduiau patul. Tite se sculase din pat și, ca o statuetă 
de bronz în cămașă de noapte, stătea în fața lui Wilmott. 
Trecură în cealaltă cameră. 

— Am suportat multe, dar asta trebuie să înceteze. 

— Belle suferă, îi explică Tite. 

— Aşteaptă un copil? 

Tite arboră un aer reprobator: 

— Nu v-aș fi vorbit așa, stăpâne, se poare... Nu, suferă 
pentru că e prea pioasă. Tot timpul se acuză că păcătuiește 
și se chinuie cu păcate imaginare. 

— Ce o neliniștește? Ai vreo idee? 

— Nici cea mai mică... 

— O să merg la ea. Crezi că s-ar încrede în mine? 

— Vă rog să nu faceţi asta, stăpâne. Ar enerva-o și mai 
tare. Are nevoie de o schimbare de aer. Bunica mea e 
foarte pricepută la îngrijirea bolnavilor... cu ierburi și sfaturi 
utile. Dacă credeți că vă puteţi lipsi de noi, voi merge s-o 
văd pe bunica mea în rezervaţie. 

De fapt, lui Wilmott îi surâdea gândul că se va debarasa 
pentru câteva zile de acest cuplu jenant. Apreciase 
prezența frumoasei mulatre în casă. Era atât de veselă, de 
amabilă, de plină de atenţii... Schimbarea ei era 
deprimantă, iar stările ei de spirit greu de suportat... chiar 
și mai rău! Când plecară într-o șaretă care apăruse numai 
Dumnezeu știe de unde, Wilmott îi privi cu ușurare. 

Dar ce pustie și goală părea dintr-o dată casa! Și 
zgomotul râului care curgea printre trestii devenise 
melancolic. Gândul lui Wilmott revenea mereu la zilele în 
care el și Tite își țineau reciproc companie. Existau în 
continuare invitaţii la cină la Jalna, la pastor, la Lacey sau 
Busby, dar Tite îi lipsea. Se obișnuise atât de mult cu 
prezența lui, cu mișcările suple și hotărâte, cu vocea gravă 
și bine modulată! ÎI luase sub acoperișul lui când era 

270 


analfabet și descoperise în el un elev atent și atât de 
absorbit de cărțile lui, atât de ambițios, încât proiectaseră 
amândoi să facă din el un avocat strălucit. Toate astea erau 
doar vorbe, pentru că, în realitate, ce șansă ar fi avut în 
această ţară un metis să devină avocat? Tite, așa cum 
fusese și Wilmott, nu era cu adevărat ambițios. Viaţa pe 
care o duceau le convenea. Erau perfecţii tovarăși. 

În realitate, Wilmott era gelos de rolul jucat de Belle în 
viața lui Tite. Felul excelent în care gătea nu compensa 
pierderea unui companion. N 

Tite nu spusese când urma să se întoarcă. In timpul lungii 
săptămâni ploioase care urmă plecării lor, se gândi că 
poate nu-i va mai revedea. Fusese ceva hotărât, definitiv, în 
plecarea lor... 

Cu toate astea, într-o seară când ploaia încetase, iar 
Wilmott se pregătea să se îndepărteze de ponton, vocea 
melodioasă a lui Tite se făcu auzită de deasupra lui: 

— M-am întors. 

Wilmott a fost uimit și pentru un moment rămase fără 
glas: 

— Și Belle? 

— A rămas în rezervație, stăpâne. 

— Cu bunica ta? 

— Nu, cu vărul meu. l-am vândut-o. 

— Dar nu poți... legea interzice! 

— Nu și legea indiană, stăpâne. 

— Belle o să aibă sufletul zdrobit. E un mod groaznic de a 
te purta cu ea. 

Tite se lăsă încet să alunece în barcă: 

— Belle este o sclavă. E obișnuită să fie vândută și 
cumpărată. 

— Nu te gândești niciodată la ceea ce simte. Cum o să se 
poarte vărul tău cu ea? 

— Foarte bine. E foarte bun... E văduv și are trei copii 
mici. Are nevoie de o femeie, stăpâne. Noi, noi n-avem 
nevoie. 

271 


— Toate astea sunt imposibile. leşi din barca mea! spuse 
Wilmott tare. 

Avea impresia că îl urăște pe metisul ăsta crud, care 
adăugă: 

— Belle este o tânără femeie foarte pioasă și vărul meu e 
la fel. Eu am încercat să fiu... 

— Ești un ipocrit. 

— Din contră, stăpâne, sunt sincer. Fac ceea ce gândesc, 
ceea ce alţii ar vrea să facă și să gândească. Ce îmi place e 
să vă servesc... să mă gândesc la ce îmi spuneţi. 

— leși din barca asta, repetă Wilmott. 

Drept răspuns, Tite apucă undiţa care se afla pe ponton 
la îndemână. Alese liniștit un vierme și-l așeză în cârlig. 
Bărcuţa era luată de curent. Cum aruncă undiţța, se și 
prinse un somon. 

— Câţi ani are vărul tău? 

— Șaizeci, stăpâne. 

— Ce-ai spus? 

Wilmott abia putea să vorbească. 

Tite examină somonul și îi explică: 

— Vărul meu mi-a dat șaizeci de dolari, banii jos și doi 
acri de pământ. Este un indian bogat și Annabelle a avut 
noroc să găsească un asemenea bărbat. 

Aromele dulci ale verii care se apropia urcau din malurile 
râului, pe care înfloreau florile ce cresc prin smârcuri. Lui 
Wilmott îi trecu furia. Se așezară unul lângă altul la masa 
de seară. O lună nouă palidă se ridica deasupra râului, 
revărsându-și lumina argintie asupra lui. 

Tite remarcă: 

— Am impresia, stăpâne, că niciunul dintre noi nu e făcut 
pentru căsătorie. Suntem fericiți unul în compania celuilalt, 
iar o femeie e chiar în plus. 


272 


CAPITOLUL XXVII 


ALTĂ CĂLĂTORIE 


Când fuseseră aduși acasă, cei trei fugari fuseseră atât 
de epuizați și de recunoscători că se află acolo, încât pentru 
moment nu se gândiră că vor trebui să și plătească pentru 
escapadă. Dar când își reveniră, începură să se aștepte la o 
pedeapsă severă. Se înșelau total, pentru că Philip îi 
spusese Adelinei: „Cred că golanii noștri au fost destul de 
nefericiți”, iar ea fusese de acord. Era ca însăși atât de 
bucuroasă că-i recuperase întregi, încât se agăța de orice 
ca să-și păstreze liniștea sufletească. 

Momentul în care copiii au putut să li se alăture la ceai a 
fost foarte placut. Se aflau de față și Wilmott cu 
Blanchflower, care era acum acceptat în cercul familiei. 

— Dar copiii ăștia s-au schimbat mult, observă Wilmott. 
Au crescut. 

Și le zâmbi cu zâmbetul lui atât de plăcut. 

Philip privea în jur cu multă mulțumire: 

— Au o poftă de mâncare teribilă, dar cu toate astea au 
slăbit. Ernest e scheletic. 

— Călătoria pe mare le va reda culorile și se vor întoarce 
roșii în obraz. 

— Uitaţi-vă la Gussie! 

Philip își fixase privirea albastră asupra ei. 

— E galbenă ca o gutuie. 

Tânărul Blanchflower îi aruncă Augustei o privire 
admirativă: 

— Mi se pare că domnișoara Gussie are un ten de 


273 


culoarea fildeșului, rar întâlnit. 

Remarca îi făcu pe băieţi să hohotească de râs ca niște 
nebuni, în timp ce Augusta stătea cu ochii plecați. 

— Sunt înnebunită când mă gândesc câte trebuie să 
pregătesc pentru această plecare, spuse Adeline. Gândiţi- 
vă, suntem șase care trebuie să ne îmbarcăm! 

— Nu văd decât cinci persoane, spuse Wilmott. 

— Și bebelușul meu? Niciodată copiii mei nu vor mai sta 
departe de mine. 

— Dar o să-ţi fie greu! 

Philip îi făcu cu ochiul: 

— Cum? Nu-ţi mai aduci aminte că la venire n-am 
părăsit-o nici un moment pe Gussie? Nu-i așa, Gussie? 
Făceam totul - absolut totul - pentru acest copil. 

Băieţii începură din nou să râdă. Văzând că își 
terminaseră ceaiul, Philip îi trimise în camera lor. 

Adeline le strigă: 

— Și nu vă îndepărtați de peluză! Apoi, întorcându-se 
spre Blanchflower, adăugă: trebuie să-i răsfăț pe copiii care 
mi-au mai rămas. 

Figura tânărului se umplu de simpatie: 

— Nu știam... sunt dezolat... 

Adeline avea lacrimi în ochi: 

— Nervii mei sunt de vină. Nici nu-mi mai amintesc câți 
ar fi trebuit să am! 

— Toţi patru sunt foarte bine, comentă Philip râzând. Și 
slavă Domnului, alţii nu avem. 

— Cel mai mic e un amor. 

Adelinei îi străluceau ochii. 

— E blond ca tatăl lui. Nici unul nu are părul roșu, ceea ce 
vă dovedește că într-adevăr sunt foarte modestă. Oh, dar 
bieții mei nervi sunt la limită! Niciodată n-o să vă daţi 
seama cât de mult m-am schimbat. Gussie, nu-i așa că m- 
am schimbat mult? 

Era prea mult pentru Gussie. Se apropie de mama ei și o 
privi cu milă. Cu toate că Gussie era foarte mare, Adeline o 

274 


trase pe genunchii ei, privind cu mândrie la cei rămași în 
jurul mesei. Wilmott îi făcu semn lui Nicholas care era 
favoritul lui, și-l luă și el pe genunchi. Văzând asta, Ernest 
se cățără în brațele lui Philip și își luă o prăjitură 
suplimentară. Tânărul Blanchflower gândea că niciodată nu 
văzuse o familie atât de unită. 

— Am auzit spunându-se că Tite Sharrow s-a întors fără 
Belle și că s-au despărțit, zise Adelina. Adevărat, James? 

— O să vă răspund după ce pleacă copiii. 

— Oh! Spuneţi acum, strigă Ernest. Adorăm cancanurile! 

Philip izbucni în râs: 

— Nici nu știi ce-i aia! 

— Cu toate astea, auzim multe, afirmă Nicholas, dar de 
când am fost pe lac, n-am mai auzit nimic nostim. 
Povestește-ne! 

— Nu, nu. 

Wilmott îl dădu jos, iar Philip își privi ceasul: 

— E timpul să mergeţi toţi trei la culcare. Doctorul 
Ramsay a dat dispoziţie ca piraţii să se culce o dată cu 
soarele timp de cincisprezece zile. Hai, spuneți noapte bună 
tuturor și sus! 

Augusta se sculă, își sărută mama, tatăl și, în final, pe 
Wilmott. Când ajunse la Blanchflower, ezită. 

— Continuă, Gussie, sărută-l, spuse Adeline râzând 
veselă. 

Părul mătăsos al Augustei îl acoperi pe tânăr. Abia îi 
atinse fruntea cu buzele care încă mai erau livide în urma 
emoţiei prin care trecuse. Întoarsă în camera ei se gândi: 
„De ce? Oh! De ce nu i-am dat un sărut adevărat?... Dar... 
dacă o făceam, și-ar fi bătut toţi joc de mine!” 

Era minunat să fii acasă, liniștit. Era o binecuvântare să 
te trezești noaptea și să simţi cearșafurile pe lângă tine. Era 
o fericire să auzi ploaia bătând în acoperiș și să știi că nu te 
poate atinge. 

Săptămânile care urmară au fost ocupate cu pregătirile 
pentru călătoria pe mare și pe uscat. Cei trei băieţi se 

275 


născuseră în Canada, Augusta în Indii, dar nu-și mai 
amintea nimic de traversare. 

Se considerase că nu erau destul de restabiliți pentru a 
relua lecţiile. Din punctul lui de vedere, Wilmott se bucura 
total de vremea mai caldă, de bogăţia vegetației, de 
abundența peștelui din râu, de cântecul păsărilor care 
răsuna în pădure și în mod special de întoarcerea unui Tite 
burlac. Alungase voit din gând felul în care se petrecuseră 
lucrurile. 

Dintre toţi cei tulburaţi de călătorie, Neron era cel mai 
afectat. Nu i se spusese nimic, dar simţea. Știa de exemplu 
că este prea mare ca să poată fi ascuns într-un bagaj de 
mână. Singura lui speranţă era să se strecoare în ceva luat 
de călători, fără ca aceștia să-și dea seama. Când primul 
cufăr a fost coborât, s-a lipit cu tot gabaritul mare și păros 
de el. Când apărură și celelalte cufere și sacii, se învârti în 
jurul lor, le examină și păru că le adună, de parcă ar fi fost 
responsabilitatea lui. Dar, când membrii familiei coborâră în 
hol în ţinută de călătorie, ridică spre ei o privire care ar fi 
făcut să se topească și o inimă de piatră. Erau cu toții atât 
de ocupați de treburile lor, încât abia dacă-i dădură atenţie. 
Din când în când trăgea câte un suspin profund. Tite 
Sharrow venise cu o lesă enormă din piele pe care i-o fixă 
de zgardă. Era puternic, dar după ce-l târî pe Neron după el 
de la Jalna până la casa lui Wilmott, se simţi epuizat. Vor 
trece luni până când acest prieten fidel se va întoarce la 
Jalna, dar în fiecare zi va merge să se asigure că totul e în 
ordine și eventual să facă rost de la doamna Coveyduck de 
o masă suplimentară. 

În ceea ce îl privea pe porumbelul Augustei (acum erau 
siguri că e femelă) se asociase definitiv cu alţi porumbei și 
își construia cuibul cu ajutorul frumosului mascul care-i 
făcuse curte mai demult. Cu două zile înainte de plecarea 
familiei făcu un ou, fapt care-i acapară total atenţia. 
Însemna pentru ea mult mai mult decât lunile de adoraţie 
pe care i le consacrase Augusta. 

276 


Copiii își reveniseră aproape complet din suferinţele 
îndurate, dar se schimbaseră mult, în special Augusta. 
Crescuse și corpul ei de copil se transformase. Expresia 
ochilor mari, întotdeauna gânditori, era adeseori vagă, iar 
uneori tristă. Părea pierdută în gânduri, dar n-ar fi putut 
spune pe unde îi rătăceau. Uneori buzele i se deschideau 
într-un fel de zâmbet misterios. Atunci își întindea mâinile 
examinându-le cu interes ori le strângea brusc și lua o poză 
de actriţă de tragedie. Luatul peste picior al tatălui și 
remarcile mamei îi deveniseră aproape insuportabile. Ar fi 
vrut să izbucnească în plâns. În același timp însă, era plină 
de recunoștință pentru îngăduinţa de care dăduseră dovadă 
când fugiseră. Îi era frică să călătorească pe mare, iar 
gândul la tangajul vaporului o făcea să se simtă bolnavă. 

Și la Nicholas se observa o schimbare remarcabilă. Era 
mai îndrăzneț și părea că uitase cât de dezastruoasă se 
dovedise aventura lor. Se lăuda și exagera puţin pericolele 
prin care trecuseră. Nu exista un colț al vaporului pe care 
să nu-l fi explorat. Și, cu toate că nu manifesta nici un fel de 
recunoștință faţă de indulgenţa părinţilor, părea că totuși o 
apreciase, punând mare zel în a se ocupa de Philip, 
ajutându-l să meargă pe punte sau ducându-l în braţe să 
viziteze diferitele părţi ale vaporului. Erau favoriţii tuturor. 
Adeline îi anunţase că va angaja o guvernantă adevărată 
când vor ajunge în Anglia. 

Între băieţi, nu exista nici o asemănare fizică, dar când le 
remarcai gesturile și îi ascultai râzând, îţi dădeai imediat 
seama că sunt fraţi. Philip se căznea să-l imite în toate pe 
Nicholas, în timp ce acesta își imita tatăl. Îi imita mersul, 
accentul și alura de soldat. 

În a doua zi a călătoriei, Ernest, care ducea o existenţă 
destul de solitară în mijlocul agitaţiei de pe vapor, a mării 
sau a pasagerilor, se plimba de-a lungul punţii, unde 
doamnele stăteau întinse pe șezlonguri ca să-și revină din 
răul de mare sau pur și simplu pentru a se bucura de aer. 
Se uită de două ori la una dintre ele. li amintea de cineva 

277 


pe care o iubise mai demult, când era un băieţel. Acum se 
simţea un călător experimentat și avansa calm, îmbrăcat cu 
o tunică cu cordon, care îi ajungea aproape până la 
genunchi, cu ciorapi reiaţi si botine cu nasturi. 

Alergă spre Augusta care se apleca peste bastingaj: 

— Gussie, ghici cine e la bord? 

ÎI privi cu un aer visător: 

— Nu mă pricep la ghicitori. Spune-mi. 

— Doamna Sinclair! 

— Te-a văzut? 

— Nu, am fugit repede. Îi spunem că am vrut să mergem 
s-o vedem? 

— Nu... pentru numele lui Dumnezeu! 

— Putem să spunem că ne-am răzgândit. 

Augusta își înclină fruntea frumoasă: 

— Eu aș muri de rușine. Mama o să-i povestească despre 
fuga noastră și despre cum ne-au adus înapoi plângând cât 
puteam; nu vreau să-i văd. O să mă închid în cabină și o să 
spun că sunt bolnavă. 

— Atunci eu ce să fac? 

— Ce vrei. 

Ernest simţi că Gussie îl abandona și își aminti că din 
când în când fusese drăguţ cu ea. Se întoarse spre punte. 

Lucy Sinclair era tot acolo unde o văzuse. Se apropie de 
ea: 

— Vă mai amintiţi de mine, doamnă Sinclair? 

ÎI privi cu mirare, apoi exclamă: 

— Dar ești micul Whiteoak! Ce, ești aici? Sunt și părinţii 
tăi? 

— Suntem toți. Toţi, în afară de Gussie. 

— Oh! Și eu n-am știut! 

Ernest o privea admirativ pe Lucy, care era îmbrăcată 
într-un mantou bej tivit cu blană, iar părul îi era strâns într- 
un coc mare. 

În acest moment apăru Curtis Sinclair, surâzător, dar 
foarte diferit de bărbatul pe care și-l amintea. 

278 


— Ah! Domnule Sinclair! strigă soţia lui. Îl sperii pe acest 
mic Whiteoak cu favoriţii tăi. 

— Whiteoak? repetă Curtis Sinclair uimit. Dar... e Ernest! 
E și familia ta la bord, băiete? 

— Toţi, în afară de Gussie, repetă Ernest, neputându-și 
lua ochii de la favoriţii lui. 

Schimbau mult aspectul americanului și Lucy găsea că 
arăta mult mai bine. Categoric, diformitatea spatelui era 
mai puţin evidentă datorită acestor frumoși favoriţi care 
fâlfâiau spre fiecare umăr. Faţa mobilă avea o expresie mai 
sigură și părea mai lată. Avea într-adevăr aerul unui 
gentleman la modă. 

Philip și Adeline care se plimbau, tocmai apărură ţinându- 
se la braţ. Adeline scoase un strigăt de bucurie când îi văzu: 

— Ce întâlnire minunată! spuse Philip, și ce surpriză! 
Sinclair, ești superb, pe cuvânt! A durat mult să-ţi crească 
astea? 

— Nu foarte, se confesă Sinclair mângâindu-și favoriţii. 

— Mi s-a spus că moda asta face furori la Londra, 
interveni Adeline. Mă întrebam dacă este adevărat? 

— Dă-ţi seama singură! Nu vă privaţi de plăcerea pe care 
v-o fac! spuse Sinclair surăzând. 

Lucy îl întrerupse: 

— Ar trebui să-ţi lași și dumneata, căpitane Whiteoak. Ai 
fi într-adevăr splendid! 

— Favoriţi galbeni? spuse Adeline. Nu găsesc nimic mai 
puţin atrăgător! 

— Îmi ajunge mustata, o asigură Philip. 

Nicholas venea pe punte, ţinându-l pe Philip de mâna cu 
degete grăsuţe. Sinclairii îl primiră cu afecţiune, remarcând 
cât crescuseră și cât erau de frumoși. Apoi Lucy spuse: 

— De ce n-aţi luat-o și pe Gussie cu voi? E un copil atât 
de drăguţ. 

— Dar e aici, răspunse Philip. Trebuie să fie pe aproape. 

— Ernest mi-a spus că nu e la bord. 

Philip își întinse brațul lung și-l apucă pe Ernest de guler, 

279 


spunându-i cu voce amenințătoare: 

— Ce prostie mai e si asta? 

Ernest tremura: 

— A plecat. A căzut peste bord. 

— Peste bord! 

Glasul Adelinei era doar un strigăt. Toţi săriră. 

— Trimiteţi barca de salvare! strigă Lucy. 

— Poate mai e în cabină! zise Ernest. Fug! Mă duc să văd. 

O luă la goană cu Adeline după el. Găsi ușa închisă cu 
cheia și începu să bată la ușă, strigând-o pe Augusta: 

Ușa se deschise. Augusta era acolo: 

— Mamă, spuse ea cu o voce tremurată, nu pot să-i văd 
pe Sinclairi... După tot ce am făcut... te rog... lasă-mă să 
stau aici. 

— Oh! Ce spaimă am tras cu copilul ăsta! începu Adeline 
care tremura retroactiv. 

— E vina mea, mamă. Te rog să nu-l pedepsești pe 
Ernest. A spus așa, ca să mă apere. 

— Și eu care credeam că o să fii mândră de aventura la. 
Sinclairii ar fi fost flataţi să știe că aţi plecat să-i vedeți. 

— Nu... nu... era așa... o prostie, se bâlbâi Gussie. Vă rog 
să nu le spuneți. 

— S-au mai văzut asemenea copii? Invențiile lor o să-mi 
distrugă definitiv sănătatea! 

Ernest întrebă cu o voce dulce: 

— Să mă duc pe punte să spun că Gussie e bine? 

Tocmai ieșea pe ușă când intră Philip. 

Puțin incoerent, Adeline începu să-i explice totul. Ernest îi 
auzea vocea în timp ce fugea încet de-a lungul culoarului. 
Dintr-o dată, viața îi devenise interesantă. Când îi găsi pe 
Sinclairi tot pe  șezlonguri, Nicholas și micul Philip 
dispăruseră; se așeză lângă Lucy pe şezlong, spunându-i: 

— Gussie ar fi putut să cadă peste bord, dar aș fi salvat- 
o. A vrut să vă facă o vizită la Charleston, dar lacul era prea 
agitat și atunci eu i-am salvat pe Nicholas și pe ea. Te rog 
să nu spui nimănui nimic. Nu vreau recompensă. Gussie 

280 


plângea pentru că îi era frică că povestesc. Nu-mi place să 
par un erou, îmi place să-mi salvez familia. 

— Cum ai salvat-o pe Gussie? întrebă Lucy. 

— Am sărit peste bord și norocul a fost că înot atât de 
bine. E a doua oară când o salvez, dar, te rog, nu spune 
nimic. 

Sinclairii, amuzațţi și miraţi, îi promiseră. 

Philip și Adeline se întoarseră și ea exclamă: 

— Ce temperament are fata mea! O adevărată senzitivă! 
Nu reușesc să-i urmăresc salturile de umor. 

Se lasă să cadă pe un șezlong. 

Lucy Sinclair declară: 

— Doamnă Whiteoak, găsesc că aveţi cea mai fascinantă 
familie din câte cunosc. Soţul meu și cu mine vă admirăm 
pe toţi foarte mult! 

— Oh! Sunt foarte vioi! Nicholas îmi seamănă mai mult 
mie, Ernest și Philip sunt mai Whiteoak. Doar Gussie nu 
seamănă nimănui, în afara ei însăși. 

În același timp, Gussie, singură în cabina a cărei ușă era 
încuiată cu cheia, își deschidea sacul și scotea din el o 
lunetă. Era un cadou pe care i-l oferise tânărul Blanchflower 
chiar înainte de plecare. Îi povestise cum o pierduse pe 
cealaltă; îi spusese fără cea mai mică timiditate, fără umbra 
unui gând ascuns. Îi răspunsese că la plecarea din Anglia un 
unchi îi dăduse una, care stătea uitată, inutilă, neglijată, 
sub un teanc de cămăși în dulap. Ar fi de acord s-o accepte 
drept cadou de despărțire, drept un mic semn al afecțiunii 
ce-i purta? Acceptase cu modestie, dar o ascunsese cu grijă 
de ochii întregii familii. Era o comoară care îi era dragă. 

Și iată că acum o scotea din sac și, după ce o șterse cu 
grijă cu o batistă mare de mătase care-i aparținuse lui 
Philip și mirosea a tutun, deschise hubloul și se uită afară. 

Cineva bătea foarte tare la ușă. Era Nicholas care striga: 

— Gussie! Vino! Vino să vezi Canada! Doamna Sinclair 
vrea să vii! 

— N-am chef! 

281 


— Tata a ordonat să urci. Și să știi, nu le-a povestit nimic! 
Vino repede! 

Plină acum de îndrăzneală și fără să mai ezite, Gussie îl 
urmă pe Nicholas pe scara care ducea spre punte. Își luase 
și luneta. Aerul era puţin păclos, iar coasta se vedea 
stâncoasă și neclară. 

Pescărușii zburau înnebuniţi de pe coastă spre mare și 
invers. 

— Devine rea, spuse Curtis Sinclair apropiindu-se de 
Gussie. Te invidiez. 

Nu-și credea urechilor. 

— Dar... de ce? 

Vocea ei gravă și melodioasă abia se auzea. 

— Pentru că, surâse el, mergeţi în Anglia. E prima ta 
călătorie adevărată și ai o lunetă. 

l-o oferi, dar o refuză: 

— Nu, domnișoară Gussie, prefer să te privesc folosind-o. 
Pot să-mi permit să spun că formaţi un tablou încântător? 

Se dădu câţiva pași înapoi și rămase acolo admirând-o. 

Părul lui Gussie era aruncat spre spate de un vânt rece. 
Ținea luneta în faţa ochilor părând că-și privește viitorul și 
nu ţărmul care se estompa. În tot restul călătoriei, rămase 
visătoare, absentă. 

Adeline și Philip erau fericiți că se află din nou în 
compania familiei Sinclair. Descoperiră că trăgeau la același 
hotel din Londra. Erau foarte mondeni și se părea că-și 
recăpătaseră toată influenţa. 

— Pe cuvânt! îi spuse Adeline lui Philip, o să dansez de 
bucurie când voi ajunge la Londra și sunt în stare să-i iau o 
guvernantă celui mic... mă omoară. 

— Devine băiat, admise Philip, nu mai e un bebeluș. 
Sinclairii îl admiră foarte mult. 

— Philip, de unde crezi că au atâţia bani? Credeam că s- 
au ruinat când Sudul a fost înfrânt. 

— Bumbac. Ochii lui Philip străluceau. Tatăl lui Sinclair își 
trimite bumbacul la Manchester. Sinclair se duce acum să 

282 


reînnoiască contractele. M-a sfătuit să investesc în bumbac. 

— Mi-ar plăcea să vizitez Franţa împreună cu ei, dar copiii 
ne-ar strica călătoria. Credeam, că Gussie se va ocupa de 
cel mic... dar nu... ea se uită la lună și umblă tot timpul cu 
luneta aia ridicolă. 

— Promit să organizez ceva care să-ţi facă plăcere. 

Își aruncă braţele în jurul gâtului lui și-l sărută de trei ori. 
După cel de-al treilea sărut, murmură: 

— Copiii vor fi foarte fericiţi în Irlanda cu părinţii mei. Ti- 
am spus că ne ies în întâmpinare? Am primit o scrisoare de 
la mama. 

— Și nu mi-ai spus nimic! 

— Am uitat. 

— Ar fi plăcut. De fapt, se gândea că ar fi mai bine să-și 
vadă socrii în Anglia, decât să-i primească la Jalna. Adăugă: 

— Să nu cumva să-i povestești tatălui tău că sper să fac 
bani cu bumbacul. 

— Promit. Nu-i spun nimic, pentru că imediat ar încerca 
să se împrumute. 

Când vaporul ajunse la cheiul din Liverpool, părinții 
Adelinei îi așteptau, iar în ziua următoare călătoriră spre 
Londra, împreună cu familia Sinclair. 

Adeline era mândră de părinţii ei și de impresia pe care 
aceștia o făcură. De fapt, se schimbaseră puţin de când îi 
părăsise. 

Cei șase adulţi și patru copii puseră stăpânire pe un salon 
vast al hotelului „Adelphi”. Lucy Sinclair îi spusese lui 
Renny Court, tatăl Adelinei: 

— E ușor să-ţi dai seama de la cine a moștenit doamna 
Whiteoak ochii frumoși... și părul. 

— Ochii nu arată rău, recunoscu Renny Court, dar părul... 
După părerea mea, e mai degrabă o catastrofă pentru o 
femeie. 

— Eu i-l admir foarte mult. Fiica dumneavoastră este 
femeia cea mai uluitor de frumoasă din câte cunosc. Copiii 
sunt încântători. O invidiez. 

283 


— O să luăm copiii cu noi în Irlanda pentru o perioadă 
îndelungată. 
— Ce noroc au! exclamă Lucy Sinclair. 


284 


CUPRINS 


CAPITOLUL | CASA DIN NOUA ȚARĂ... mean 6 
CAPITOLUL II MUSAFIRII. âoctcae atacata Baa tă te cl aitaiat 10 
CAPITOLUL III PRECEPTORUL.... ceea 21 
CAPITOLUL IV NOARE ace cai 0 aaa lata a a 35 
CAPITOLUL V O VIZITĂ LA WILMOTT... eee 40 
CAPITOLUL VI ÎNTRUNIREA... eee nenea 48 
CAPITOLUL VII HOINARI ÎN NOAPTE... eee 55 
CAPITOLUL VIII ÎN SUSUL RÂULUI... eee 64 
CAPITOLUL IX COMPLOTURI ȘI CONTRA-COMPLOTURI.......ueeeee 77 
CAPITOLUL X SCENE DIVERSE... eee eee nana 89 
CAPITOLUL XI VESTI DIN SUD. stie aa aaa aia 101 
CAPITOLUL XII 'RECOMPENSA... i ceccar a aaa 113 
CAPITOLUL XIII PLECAREA...... ceea eee 126 
CAPITOLUL XIV SFÂRȘITUL VIZITEI... cena 139 
CAPITOLUL XV PANA DE AUR... „eee 153 
CAPITOLUL XVI EVENIMENTELE TOAMNEI... 169 
CAPITOLUL XVII TOCUL DE FILDEȘ... cena 179 
CAPITOLUL XVIII UN MUSAFIR ÎN NOAPTE... 191 
CAPITOLUL XIX FAPTE ȘI GESTURI ALE COPIILOR WHITEOAK..198 
CAPITOLUL XX PEDEAPSA 00432 ae ăia do aa tai di 206 
CAPITOLUL XXI PANU L oree EEEE pe e 211 
CAPITOLUL XXII PLECAREA: aaa ci oa Poe cate e 222 
CAPITOLUL XXIII "CAUTAREA scie e ac dc Pa da it 227 
CAPITOLUL XXIV FUGARI. sc a eat al Za d ea at ad dia 232 
CAPITOLUL XXV SALVAREA... isa cante aa aaa a a ai dă 243 
CAPITOLUL XXVI TITE ȘI BELLE se carate son caza ca ot dan 251 
CAPITOLUL XXVII ALTĂ CĂLĂTORIE... cecene nenea eeaaa 255 


285