Mazo de la Roche — [Jalna] 07 Jalna

Mazo de la Roche 


JALNA 


[Jalna #7] 


În româneşte de 
Liana Dobrescu 


Editura UNIVERS 
Colecţia MERIDIANE 
București, 1973 


© Mazo de la Roche 
Jalna, 

Little, Brown, 1927 
ISBN 0-316-18000-9 


VARIANTA V2.0 
IANUARIE 2021 
stelus 
VARIANTA V1.0 
30 MARTIE 2019 
hunyade 


CAPITOLUL | 


Hoinăreala ștrengarului 


Wakefield Whiteoak alerga, alerga repede, din ce în ce mai 
repede, până când simţi că nu-l mai ţin picioarele. Nu mai 
știa de ce începuse să fugă dintr-o dată atât de repede. Nu-și 
dădea seama nici măcar de ce fugise. Când, cu respirația 
tăiată, se trânti cu faţa în iarba proaspătă, primăvăratică a 
pajiștii, uită chiar faptul că fugise și rămase culcat, cu obrazul 
lipit de iarba fragedă, cu inima zvâcnind în piept și capul golit 
de orice gând. Nu se simțea nici mai fericit și nici mai 
nefericit decât vântul de aprilie care gonea pe deasupra lui 
sau decât iarba tânără care fremăta de viață sub el. Se 
simţea pur și simplu viu, tânăr și dornic de un efort susţinut. 

Privind în jos printre firele dese de iarbă, zări o furnică 
grăbind zeloasă, cu o povară mică, albă. Își propti degetul în 
calea ei, întrebându-se ce o să simtă când se va vedea oprită 
de acest turn înalt, care îi bloca drumul. Furnicile sunt vestite 
pentru perseverenţa lor. Poate se va căţăra pe degetul lui și 
va trece apoi peste mână. Nu, fiindcă înainte de a-i atinge 
degetul, se întoarse brusc și porni grăbită în altă direcţie. Îi 
blocă din nou calea, dar furnica nu voia să se urce pe deget. 
Băiatul insistă. Furnica se împotrivi. Hărţuită, neliniștită, 
ținând încă strâns mica povară, nu putea fi ademenită sau 
silită să se urce pe trupul omenesc. Și totuși, cât de des se 
căţăraseră pe el furnicile când le dorise mai puţin! O dată îi 
intrase una în ureche de-l scosese aproape din minţi. Înfuriat, 
se ridică, prinse furnica între degetul mare și arătător și o 


5 


așeză hotărât pe dosul palmei. Furnica scăpă povara și 
rămase pe spate, dând din piciorușe și contorsionându-și 
trupșorul. Se vedea limpede cât de mult suferă. O aruncă, pe 
jumătate dezgustat, pe jumătate rușinat. Îi stricase ziua 
prostuţei furnici. Putea chiar să moară din cauza asta. 

Începu s-o caute febril. Nici furnica și nici povara ei nu se 
mai vedeau, doar un prihor, care se legăna pe ramura unui 
cireș sălbatic, se porni să cânte. Umplea aerul, aruncându-și 
notele bogate, guturale spre soarele strălucitor, ca pe niște 
bănuți sunători. Wakefield ridică la umăr o pușcă imaginară și 
tinti. 

— Poc! răcni el, dar prihorul își continuă cântecul de parcă 
n-ar fi fost împușcat. 

— Hei, se plânse Wakefield, nu-ţi dai seama că ești mort? 
Păsările moarte nu cântă, să știi de la mine. 

Prihorul își luă zborul din cireș și se opri pe cea mai înaltă 
ramură din vârful unui ulm, unde cântă și mai tare ca să 
arate cât de viu este. Wakefield se întinse din nou, cu brațele 
sub cap. Simţea în nări mireasma dulce jilavă a pământului; 
razele soarelui îi încălzeau spatele. Se întreba, oare norul 
acela mare alb pe care-l văzuse plutind dinspre sud, o fi ajuns 
deasupra lui? O să stea întins, liniștit, și o să numere până la 
o sută - nu, o sută e prea mult, un efort mental prea dificil 
pentru o dimineaţă ca asta; o să numere doar până la 
cincizeci. După aceea o să se uite în sus și dacă norul a ajuns 
deasupra capului o să... ei, nu prea știa ce-o să facă dar o să 
fie ceva nemaipomenit. Poate o să alerge într-un suflet până 
la pârâu și-o să sară peste el, chiar dacă va nimeri în partea 
unde albia e mai lată. În timp ce număra, își vârî o mână în 
buzunarul pantalonilor bufanţi și pipăi noile bile de agată. O 
somnolenţă dulce îl cuprinse. Amintirea plăcută a minunatei 
gustări calde de dimineaţă îi umplu sufletul de pace. Se 
întrebă dacă o mai fi încă în stomac sau se și transformase în 
sânge, oase și mușchi. O astfel de mâncare trebuie să facă 
trupului mult bine. Încleștă braţul întins sub cap și-și pipăi 

6 


mușchiul. Da, îl simţea mai puternic - nu încăpea nicio 
îndoială. Dacă continua să mănânce astfel de gustări 
dimineaţa, o să vină curând ziua când n-o să mai admită 
absurditățile lui Finch, nici ale celorlalţi fraţi ai săi, nici chiar 
ale lui Renny în persoană. Presimţea că pe Meg o s-o lase să-l 
terorizeze în continuare, dar Meg era femeie și un bărbat nu 
poate să lovească o femeie, chiar dacă e sora lui. 

Fără să audă vreun zvon de pași care să-l fi vestit, se simți 
pur și simplu neputincios în strânsoarea unor braţe ca de fier. 
O zgâlţâială îl ameţi și se trezi așezat brutal în picioare, față 
în faţă cu fratele lui mai mare, Renny, care se încrunta sever. 
Cei doi prepelicari care veneau în urma lui săriră pe 
Wakefield, lingându-i fața, gata să-l răstoarne de bucurie că l- 
au găsit. 

Renny, ţinându-l strâns de umeri, îl întrebă: 

— De ce-ţi pierzi vremea pe-aici când ar trebui să fii la 
domnul Fennel? Ştii cât e ceasul? Unde-ţi sunt cărțile? 

Wakefield încercă să scape. Nesocoti primele două 
întrebări, simțind instinctiv că a treia îi va duce pe făgașuri 
mai puţin periculoase. 

— Le-am lăsat ieri la domnul Fennel, murmură el. 

— Le-ai lăsat la Fennel? Atunci cum naiba ţi-ai făcut 
lecțiile? 

Wakefield se gândi o clipă. 

— Păi, la latină am învăţat după o carte veche de-a lui 
Finch. Versurile le știam. La istorie am avut de repetat lecţia, 
ca să am timp să-mi formez o părere personală despre 
Cromwell. Biblia puteam s-o iau, bineînțeles, pe-a lui Meg de- 
acasă și - se încinsese singur de cele ce spunea, ochii lui mari 
negri străluceau - și tocmai îmi făceam exerciţiile de 
aritmetică în minte când ai venit tu. 

ÎI privi pe fratele său drept în faţă, cu seriozitate. 

— Povestea nu pare verosimilă. 

Dar Renny era cam descumpănit de această explicaţie, așa 
cum de altfel urmărise Wakefield. 

7 


— Uite ce e, Wake, nu vreau să fiu aspru cu tine, dar ar 
trebui să-ți dai mai multă silință. Ce-ţi închipui tu, că-l plătesc 
pe domnul Fennel să te instruiască din pură distracţie? Să știi 
că dacă ești prea debil ca să mergi la școală, asta nu 
înseamnă că trebuie să ajungi un leneș, cu gândul numai la 
joacă. Ce-ai în buzunare? 

— Bile, numai câteva, Renny. 

— Dă-le-ncoa. 

Renny ţinea mâna întinsă, în timp ce copilul scotea cu 
părere de rău bilele din buzunar și i le depunea în palmă. Lui 
Wakefield nu-i venea deloc să plângă, dar talentul său 
dramatic îl îmboldi să verse lacrimi în timp ce-și preda 
comoara. Era în stare să plângă la comandă. N-avea decât să 
închidă strâns ochii câteva clipe și să repete în gând „Vai, ce 
îngrozitor! Ce îngrozitor!” - și imediat lacrimile izbucneau. 
Când nu voia să plângă, nu plângea oricât ar fi fost de 
maltratat. Acum, pe când depunea bilele în palma lui Renny, 
gemu în gând formula magică: „Vai, ce îngrozitor! Ce 
îngrozitor!” Coșul pieptului i se ridică, mușchii gâtului 
zvâcniră și curând lacrimile i se prelingeau pe obraji ca 
picăturile de ploaie. 

Renny vâri bilele în buzunarul propriu. 

— Hai, lasă smiorcăiala. Dar n-o spuse cu asprime. Și vezi 
să nu întârzii la masă. 

Porni apoi agale mai departe, strigându-și câinii. 

Wakefield își scoase batista, una curată, încă împăturită 
într-un mic pătrat, pusă în buzunar de sora lui în dimineața 
aceea, și-și șterse ochii. Urmări silueta înaltă care se 
îndepărta, până când Renny se uită înapoi la el peste umăr, 
apoi porni cu pași mărunți spre casa preotului. Dar nu se mai 
simţea liber ca de dimineaţă. Acum părea îngrijorat, un băiat 
slăbuț, palid, de nouă ani, ai cărui ochi căprui închis păreau 
prea mari pentru fața-i ascuţită, îmbrăcat cu o hăinuţă și 
pantaloni scurţi din tweed verzui și ciorapi trei sferturi verzi, 
care-i lăsau la vedere genunchii goi, arşi de soare. 

8 


Traversă câmpul, sări peste un grilaj dărâmat și porni 
tropăind pe o potecă ce ducea pe lângă drumul șerpuitor, plin 
de noroi. Curând apăru fierăria, zgomotoasă și prietenoasă, 
între doi ulmi maiestuoși. Un grangur săgeta aerul, încolo și 
încoace, de la un ulm la altul; când bocănitul de la nicovală 
încetă pentru o clipă, viersul lui dulce armonios se revarsă ca 
o ploicică. Wakefield se opri în pragul ușii să se odihnească. 

— Bună dimineaţa, John, îi ură el fierarului John Chalk, care 
pilea copita unui uriaș cal de fermă, cu picioare păroase. 

— Bună dimineaţa, răspunse Chalk și, ridicând privirea, îi 
zâmbi, pentru că el și Wake erau prieteni vechi. Frumoasă zi! 

— O fi frumoasă pentru cei care au timp să se bucure de 
ea. Eu am de făcut lecţiile alea nesuferite. 

— Vrei să zici că ce fac eu nu se cheamă muncă, ai? i-o 
întoarse Chalk. 

— Nu, dar e o muncă frumoasă. Muncă interesantă. Nu ca 
istoria et comp. 

— Ce-i aia comp.? 

— Compunere. Să scrii despre lucruri care nu te 
interesează. Uite, ultimul meu subiect a fost: „O plimbare 
primăvara”. 

— Păi, asta ar trebui să-ţi vină ușor. Doar vii de la plimbare. 

— Oh, dar asta e cu totul altceva. Când te așezi să scrii 
despre așa ceva, totul pare stupid. Începi: „Am pornit într-o 
frumoasă dimineaţă de primăvară” și după aceea nu-ți mai 
vine în minte nimic despre care să scrii. 

— De ce nu scrii ceva despre mine? 

Wakefield izbucni într-un râs batjocoritor. 

— Cine crezi c-ar vrea să citească despre tine! Chestia 
asta, compunerea, trebuie să fie citită, nu înţelegi? 

Conversaţia încetă cât timp îi trebui fierarului să bată cu 
ciocanul potcoava la locul ei. Wakefield inspiră mirosul plăcut 
de copită arsă, care plutea aproape palpabil în aer. 

Chalk lăsă copita mare pe care o potcovise și zise: 


9 


— A fost o dată unu de-a scris o poezie despre un fierar, 
uite așa începea: „Sub un castan rotat”... Ai citit-o vreodată? 
Trebe c-o scris-o ca să fie citită, nu? 

— Oh, o știu. Apă de ploaie. Și pe deasupra, fieraru ăla nu 
semăna cu tine. Nu se îmbăta, nu-i învineţea ochiul neveste- 
si și nu-și snopea copiii în bătaie... 

— la ascultă! îl întrerupse Chalk foarte înfierbântat. Tu să 
termini cu vorbele astea de ocară că de nu, arunc cu ciocanul 
după tine. 

Wakefield se dădu înapoi, dar spuse critic: 

— Vezi cum te-ai pornit? Dovedești singur spusele mele. 
Nu ești genul de fierar despre care să se scrie compuneri sau 
măcar versuri. Nu ești frumos. Domnul Fennel zice că trebuie 
să scriem despre lucruri frumoase. 

— Ei, na, știu că nu-s frumos, încuviință Chalk fără tragere 
de inimă. Dar nu-s chiar atât de rău. 

— Ce vrei să spui? 

Wakefield își asumă cu succes rolul de investigare 
belferească a domnului Fennel. 

— Că s-ar putea scrie despre mine. 

— Bine, Chalk, atunci să zicem c-aș înșira pe o hârtie tot ce 
știu despre tine și i-aș da-o domnului Fennel drept 
compunere. Ti-ar place? 

— Eu zic că mi-ar plăcea s-arunc c-un ciocan în tine dacă n- 
o ștergi, răcni Chalk și, împingând calul greoi, îl făcu să se 
dea înapoi spre ușă. 

Wakefield se feri cu agilitate când văzu crupa mare, 
pestriță apropiindu-se, apoi porni cu multă demnitate pe ulița 
care se abătea brusc din drum. Grijile care îl împovărau se 
risipiră, lăsându-l ușor de parcă plutea. Pe când se apropia de 
o casă de ţară împrejmuită cu un gard împletit din nuiele, 
văzu o fetiță de șase ani dându-se huța pe poartă. 

— Oh, Wakefield, se piţigăi ea încântată. Vino să mă dai 
huta! Huţa, huţa! 


10 


— Foarte bine, mica mea prietenă, se învoi Wakefield 
voios. Vei fi dată huta, ad infinitum. Verbum sapient’. 

Legănă poarta înainte și înapoi, copila râse mai întâi, apoi 
ţipă și în cele din urmă plânse cu sughiţuri pe măsură ce 
balansul devenea mai sălbatic și sprijinul picioarelor mai 
puţin sigur, așa cum stătea prinsă de uluci, ca o scoică de 
stânci. 

Ușa casei se deschise și apăru mama. 

— Las-o-n pace, băiat rău ce ești! strigă ea, alergând în 
ajutorul fiicei sale. Am să te spun fratelui tău! 

— Căruia dintre fraţi? întrebă Wakefield, îndepărtându-se. 
Am patru, după cum știți. 

— Celui mai mare, bineînțeles. Domnului Whiteoak, 
proprietarul acestei case. 

Wakefield vorbi acum pe un ton confidenţial. 

— Doamnă Wigle, eu în locul dumneavoastră m-aș lăsa 
păgubaș. Renny se necăjește teribil când e nevoit să mă 
pedepsească, din cauza inimii mele cam șubrede - de asta 
nici nu merg la școală - și-o să fie nevoit să mă pedepsească 
dacă o doamnă ca dumneavoastră se plânge de mine; deși 
Muriel m-a rugat, zău așa, s-o dau huţa, fiindcă mie nu mi-ar 
fi trecut niciodată prin minte s-o dau dacă n-aș fi crezut că e 
obișnuită, ori am văzut-o cu ochii mei cum se legăna singură, 
când veneam agale pe stradă. Pe deasupra, lui Renny s-ar 
putea să nu-i facă plăcere când va afla că Muriel scoate 
poarta din ţăţâni, dându-se huta, și-ar putea să vă mărească 
chiria din cauza asta. E un om foarte curios și e în stare să se 
înverșuneze împotriva dumneavoastră când vă așteptați mai 
puţin. 

Doamna Wigle părea uluită. 

— Foarte bine, făcu ea, mângâind spatele fetiţei care tot 
mai suspina și sughiţa lipită de șorțul mamei; dar și eu ţin 


1 La infinit. O vorbă ajunge unui înțelept. (lat.). 
11 


foarte mult să-mi repare acoperișul prin care curge gârlă, în 
cea mai bună cameră, de câte ori plouă. 

— Ah! bine că mi-aţi spus, am să vorbesc cu el despre 
asta. O să am eu grijă să fie reparat fără întârziere. Aveţi 
încredere în mine, doamnă Wigle; și porni mai departe la 
drum, ţanțoș și demn. 

Biserica se zărea, cocoțată pe un dâmb abrupt, 
înveșmântată de cedri, cu turnul pătrat de piatră profilându- 
se pe cer aproape ameninţător, ca o fortăreață. Biserica 
fusese construită de bunicul său cu șaptezeci și cinci de ani în 
urmă. Bunicul, tatăl și mama lui dormeau somnul de veci în 
cimitirul de lângă biserică. Ascunsă după biserică, se afla 
casa preotului care îi preda lecţiile. 

Wakefield rări pasul. Se afla în fața prăvăliei doamnei 
Brawn care vindea nu numai dulciuri dar și băuturi 
nealcoolizate, cornuri, plăcinte și sandviciuri. Prăvălia nu era 
altceva decât camera din față a căsuței ei, amenajată cu 
rafturi și o tejghea, iar produsele stăteau etalate pe o masă în 
fereastră. Deodată se simţi slăbit și istovit. Limba i se lipea 
de cerul gurii. Simţea un gol și un rău în stomac. Era limpede, 
nimeni pe lume nu avusese vreodată mai multă nevoie de 
alimentare ca el și nimeni pe lume n-avea mai puţine 
mijloace de a plăti un astfel de regim. Își examină conţinutul 
buzunarelor dar, deși găsi acolo multe lucruri de mare 
valoare pentru el, nu găsi nici un singur cent în valută forte, 
singurul lucru care conta cu adevărat pentru doamna Brawn. 
Îi văzu faţa purpurie în fereastră, și-i zâmbi mieros pentru că 
îi datora treisprezece cenți și nu vedea de unde va reuși să 
facă rost de acești bani ca să-i plătească. Doamna Brawn ieși 
în prag. 

— Ascultă, tinere, ce se-aude cu banii ăia pe care mi-i 
datorezi? 

Mergea, fără discuţie, drept la ţintă. 

— Oh, doamnă Brawn, nu mă simt prea bine azi dimineaţă. 
Am des asemenea crize. Bănuiesc c-ați auzit despre crizele 

12 


mele. Aș dori mult o sticlă de citronadă, vă rog frumos, cât 
despre plată... își trecu mâna peste frunte și continuă 
șovăitor: Nu cred c-ar fi trebuit să ies la soare fără șapcă, nu-i 
așa? Dar ce ziceam? Ah, da, despre datorie. Știţi, ziua mea de 
naștere se apropie curând și-am să primesc bani în dar de la 
toată familia. Atunci, optsprezece cenți n-o să mi se pară 
mult mai mult decât treisprezece. Chiar un dolar o să fie 
fleac. 

— Când e ziua ta de naștere? întrebă doamna Brawn 
îmblânzită. 

Își trecu din nou mina peste frunte, apoi o duse la stomac 
unde presupunea ei că trebuie să fie inima. 

— Nu-mi pot aminti exact, pentru că sunt atâtea aniversări 
în familia noastră, că le-ncurc. Între vârsta respectabilă a 
bunicii și cei câţiva ani ai mei mai sunt atâţia, că te zăpăcești; 
dar știu că e foarte curând. 

În timp ce vorbea, intrase în prăvălie și se rezemase de 
tejghea: 

— O citronadă, vă rog, și două paie, murmură el. 

Când doamna Brawn scoase sticla la iveală, o destupă și i-o 
așeză în faţă, împreună cu cele două paie, îl cuprinse un 
simțământ de pace. 

— Ce mai face bătrâna doamnă? se interesă ea. 

— Binișor, mulţumesc. Sperăm c-o să ajungă la o sută de 
ani. Își dă multă osteneală. Pentru că vrea să vadă 
sărbătorirea pe care avem de gând să i-o facem. O petrecere 
cu un foc mare în aer liber și cu artificii. Zice că i-ar părea rău 
să piardă așa ceva; deși, bineînţeles, dacă moare n-o să 
organizăm nicio petrecere, și deci nu poate pierde ceva ce nu 
se va întâmpla, nu-i așa, chiar dacă-i vorba de sărbătorirea 
propriei sale aniversări? 

— Ești tare bun de gură, îl admiră doamna Brawn privindu-l 
radioasă. 

— Da, sunt, admise el cu modestie. Dacă n-aș fi, n-aș avea 
niciun haz, fiind cel mai mic într-o familie atât de mare. 

13 


Bunica și cu mine suntem amândoi tare vorbăreţi, ea la un 
capăt al vieţii, eu la celălalt. Vedeţi, amândoi simţim că nu 
mai avem mulţi ani de trăit, așa că profităm cât mai mult de 
tot ce ne iese în cale. 

— Oh, sfinte Dumnezeule, nu vorbi așa! O să te faci 
sănătos. 

Ochii i se rotunjiră de compasiune. 

— Nu-ţi face griji, băiete dragă. 

— Eu nu-mi fac griji, doamnă Brawn, fiindcă își face sora 
mea destule. S-a chinuit teribil să mă crească și după cum se 
vede mai are mult de furcă. 

Zâmbi trist, apoi își înclină capul mic cu ciuf negru 
deasupra sticlei și începu să tragă cu extaz din ambele paie 
odată. 

Doamna Brawn dispăru în bucătăria din spatele prăvăliei. 
De acolo pătrundea dogoarea cuptorului, cu aroma 
îmbietoare a prăjiturilor puse la copt și larmă de voci 
femeiești. Ce bine se simt femeile! Mai ales îmbujorata 
doamnă Brawn. Cocea câte prăjituri voia, vindea câte nu 
putea mânca și încasa bani. Ce poftă avea să mănânce o 
prăjitură. Numai una micuță, caldă de la cuptor! 

În timp ce sorbea băutura delicioasă prin cele două paie, 
ochii lui mari și vioi examinau tejgheaua. Lângă el se afla o 
tăviță cu gumă de mestecat. N-avea voie să mestece gumă, 
dar tânjea după așa ceva, mai ales după primele momente 
ale mestecatului, când sucul gros, dulce, puternic aromat îi 
aluneca pe gâtlej, gata să-l înece. Fără să-și dea bine seama - 
da, aproape fără să-și dea bine seama - luase un pachetțel de 
pe tavă, îl vârâse în buzunar și acum continua să soarbă din 
pahar, cu ochii strâns închiși. 

Doamna Brawn se întoarse cu două prăjiturele fierbinţi, 
pufoase, pe o farfurie și i le așeză în faţă. 

— M-am gândit c-o să-ţi placă așa, calde de la cuptor. Sunt 
cadou de la mine, să știi. N-o să ţi le trec la socoteală. 

Aproape că îi pierise glasul de recunoștință. 

14 


— Oh, vă mulţumesc, vă mulțumesc, reuși totuși să îngâne 
pentru început. Apoi adăugă: Dar vai ce păcat! Mi-am băut 
toată citronada și acum n-o să am ce bea după prăjituri, doar 
dacă, bineînţeles, n-am să iau încă o sticlă de suc. Trecu 
repede cu ochii peste rafturi. Cred c-am să iau niște suc de 
ghimber de data asta, doamnă Brawn, mulţumesc. Și am să 
folosesc aceleași paie. 

— Foarte bine, și doamna Brawn deschise încă o sticlă și i-o 
puse dinainte. 

Prăjiturile aveau o crustă rumenită, delicioasă și, îngropate 
adânc în miez, vreo șase stafide zemoase, de fiecare. Oh, ce 
minunate erau! 

Pe drum de la prăvălie, în timp ce urca treptele pieptișe 
spre biserică, se gândi la subiectele lecţiilor din ziua aceea. 
Se întreba în care din cele două dispoziţii obișnuite îl va găsi 
pe domnul Fennel? Pretenţios și atent, sau distrat și 
somnolent? Acum, indiferent în ce dispoziţie s-ar fi aflat, 
Wakefield mic, neajutorat și singur, era la cheremul domnului 
Fennel. Păși peste umbra răcoroasă aruncată de biserică 
printre morminte, încetini o clipă lângă gardul de fier care 
împrejmuia locul de veci al familiei sale și ochii i se opriră pe 
lespedea de granit care purta numele „Whiteoak”, apoi, cu 
tristeţe, pe o mică placă însemnată „Mary Whiteoak, soţia lui 
Philip Whiteoak”. Mormântul mamei sale. Și bunicul lui zăcea 
acolo; și tatăl lui; și prima soţie a tatălui său - mama lui 
Renny și a lui Meg; și mai mulți copii din familia Whiteoak. 
Întotdeauna îi plăcuse această bucată de pământ. Îi plăcea 
gardul frumos de fier cu drăgălașele biluţe atârnate de el. Ar 
fi vrut să rămână acolo în dimineaţa aceea, să se joace prin 
preajmă. Va trebui să culeagă un buchet de pintenul- 
cocoșului, din cele galbene ca aurul pe care le văzuse ieri 
răspândite de-a lungul pârâului, și să le așeze pe mormântul 
mamei sale. Poate că o să-i aducă și mamei lui Renny și Meg 
câteva, dar bărbaţilor niciun fir, pe ei nu-i interesează florile; 


15 


nici copilașilor, poate doar lui „Gwynneth, în vârstă de cinci 
luni” pentru că-i plăcea numele ei. 

Observase că atunci când Meg aducea flori la morminte, pe 
cele mai frumoase le așeza pe mormântul mamei ei 
„Margaret” pe când la „Mary” - mama lui, a lui Eden, alui 
Piers și a lui Finch - punea un bucheţel mai mic, nu atât de 
frumos. Ei bine, o să procedeze și el la fel. Margaret o să 
primească și ea câteva, dar o să fie mai puţin frumoase - nu 
ofilite sau mai știu eu cum, dar nu chiar așa de frumoase și 
de mari. 

Casa parohială plăcută la vedere, avea un acoperiș înalt, 
înclinat, și un fronton foarte ascuţit. Ușa din față era 
întotdeauna deschisă. Nu trebuia să ciocănească, așa că intră 
fără zgomot, după ce își compuse o expresie de supusă 
receptivitate. În bibliotecă nu era nimeni. Cărţile lui se aflau 
pe măsuţa din colț unde se așeza de obicei. Fără vlagă, trecu 
peste covorul tocit și se afundă în scaunul său obișnuit, 
îngropându-și capul în mâini. Pendula uriașă ticăia greoi, 
spunând: „Wake-scoală-Wake-scoală-scoală-scoală-scoală- 
scoală” Apoi, ciudat, începu să spună: „Dormi-dormi-dormi- 
dormi...” 

Mirosul de mobilă prăfuită și de cărţi vechi îl înăbușea. 
Auzea zgomotul înfundat al unei sape în grădină. Domnul 
Fennel sădea cartofi. Wakefield moţăi un timp, capul îi căzu 
tot mai aproape de masă și până la urmă adormi liniștit. 

ÎI trezi intrarea domnului Fennel, cu o înfățișare cam laică, 
și cam uluit, foarte plin de căinţă. 

— Oh, dragul meu băiat, se bâlbâi el, mi se pare că te-am 
făcut s-aștepţi. Am dat zor să termin cu săditul cartofilor 
înainte să răsară luna plină. Asta-i superstiție, știu, dar 
totuși... Ei, ia să vedem; ce-am avut la latină pentru azi? 

Pendula bâzâi, apoi bătu ora douăsprezece. Domnul Fennel 
se apropie și se aplecă deasupra băiatului. 

— Cum te-ai descurcat azi dimineaţă? 


16 


Se uita la manualul de latină pe care Wakefield îl 
deschisese. 

— Cât e cu putinţă atunci când înveţi de unul singur, 
mulțumesc. 

Vorbea cu demnitate domoală, ușor nuanţată de reproș. 

Domnul Fennel se aplecă și mai mult deasupra paginii. 

— Hâm-m, să vedem. Etsi în his locis - maturae sunt 
hiemes - 

— Domnule Fennel, îl întrerupse Wakefield. 

— Da, Wake. 

Întoarse spre băiat barba sa încâlcită de care atârna un fir 
de pai. 

— Adineaori, Renny se întreba dacă o să-mi daţi drumul azi 
la douăsprezece fix. Știţi, ieri am întârziat la masă, asta o 
necăjește pe bunica și la vârsta ei... 

— Sigur, sigur. Am să-ţi dau drumul. Îmi pare foarte rău că 
am necăjit-o pe scumpa doamnă Whiteoak. Nu trebuie să se 
mai întâmple. Trebuie să fim punctuali, Wakefield. Amândoi, 
atât tu cât și eu. Atunci, fugi repede acasă, eu mă-ntorc la 
cartofii mei. 

În grabă, îi dădu temele pentru a doua zi. 

— Mă întreb, începu Wakefield, dacă Tom (fiul domnului 
Fennel), când o să iasă după masă cu poneiul și șareta, n-ar fi 
dispus să-mi aducă și mie cărţile acasă. Știţi, o să am nevoie 
de amândouă dicționarele și de atlas. Sunt destul de grele și 
cum sunt în întârziere, va trebui să alerg tot drumul. 

leși în strălucirea amiezii, ușor ca un fulg, transportul 
cărților fiind asigurat, creierul neobosit de ciocniri cu Caesar 
sau Oliver Cromwell, corpul înviorat de două prăjituri pufoase 
și două sticle de suc, gata pentru noi îndeletniciri plăcute. 

Se reîntoarse pe același drum pe care venise, oprindu-se o 
singură dată pentru a elibera din curtea unde stătea închisă, 
o scroafă insistentă, profund nemulțumită. O bucată de drum, 
scroafa tropăi alături de el, grohăind vesel, și când se 
despărţiră, în faţa porţii deschise a unei grădini, scroafa nu 

17 


uită să-i arunce peste umăr o privire poznașă, plină de 
recunoștință. 

Minunată e viaţa, minunată! Când ajunse la câmpia unde 
șerpuia pârâul, adierea ușoară se prefăcu într-un vânt care-i 
ciufuli părul și-i șuieră printre dinţi în timp ce fugea. Era 
tovarășul de joacă dorit, fiindcă alerga în urma lui, alungând 
norii încoace și-ncolo - pentru a-i face lui plăcere - scuturând 
florile din cireșii sălbatici ca pe o pulbere fină. 

În fugă, își arunca braţele înainte, unul după altul, ca un 
înotător; își schimba brusc direcția, azvârlind ca un cal 
nărăvaș, cu faţa ba fioroasă și ochii scăpărători, ba lipsită de 
expresie ca a unui miel ce se zbenguie. 

Înainta când repede când mai încet și, pe când se furișa 
prin gaura lui obișnuită din gardul de cedri spre pajiștea 
deasă, începu să se teamă că, până la urmă, s-ar putea să fi 
întârziat la masă. Intră tiptil în casă și auzi din sufragerie 
clinchet de farfurii și zvon de glasuri. Masa era în toi, membrii 
mai vârstnici ai familiei gata adunaţi, când cel mai tânăr 
dintre ei (hoinar, mincinos, hoț, bun-de-nimic ce era!) apăru 
în ușă. 


18 


CAPITOLUL II 


Familia 


Păreau să fie mulţi în jurul mesei și vorbeau cu glas ridicat, 
toți deodată. Totuși, deși vorbeau, nu-și lăsau deoparte 
mâncarea, un prânz fierbinte, aburind; farfuriile treceau 
mereu din mână în mână, cuţitele și furculițele clincăneau 
energic și, din când în când, un vorbitor nu prea coerent se 
oprea să spele cu o înghiţitură de ceai fierbinte dumicatul 
care-i împiedica exprimarea. Nimeni nu-i dădu nicio atenţie 
lui Wakefield care se strecură la locul lui, în dreapta surorii 
sale vitrege, Meg. De când fusese primit la masă stătea pe 
același loc, mai întâi pe un scaun înalt, apoi, pe măsură ce 
crescu, pe un scaun normal, cu un volum gros din British 
Poets sub el, o antologie pe care n-o citea niciun membru al 
familiei și care, din momentul când primise această 
destinaţie, deveni cunoscută drept „cartea lui Wakefield”. De 
fapt, cei câţiva centimetri în plus ai cărții nu-i mai erau 
necesari acum pentru a mânui cuțitul și furculita cu 
pricepere, dar se obișnuise așa, și pentru un Whiteoak a se 
obişnui cu ceva însemna o atașare tenace și încăpăţânată. Îi 
plăcea să simtă sub el coperţile tari, deși uneori, după câte o 
întâlnire dureroasă cu cureaua de ascuţit brice a lui Renny 
sau cu papucul lui Meg, ar fi dorit ca Poeți; să fie capitonați. 

— Vreau mâncarea mea! ridică vocea Wakefield, pe un ton 
foarte diferit de cel mieros pe care-l folosise cu doamna 
Brawn, doamna Wigle și preotul. Mâncarea mea, vă rog! 


19 


— Sst, taci odată. 

Meg îi luă din mână furculita cu care împungea aerul. 

— Renny, vrei te rog să-i dai copilului ăstuia niște friptură 
de vacă. Nu mănâncă grăsime, nu uita. Numai carnea slabă, 
frumoasă. 

— Ar trebui învățat să mănânce și grăsimea. E bună pentru 
el. 

Renny tăie din bucată câteva felii de carne, adăugând și o 
șuviță de grăsime. Bunica vorbi, cu o voce înfundată datorită 
mâncării din gură: 

— Să se învețe să mănânce și grăsimea. E bună pentru el! 
Copiii de azi sunt răsfăţaţi. Nu-i daţi nimic altceva decât 
grăsime. Eu mănânc grăsime și am aproape o sută de ani. 

Wakefield, indignat, se uită fioros la ea peste masă. 

— N-am să mănânc grăsimea și nu vreau să împlinesc o 
sută de ani. 

Bunica râse gutural, dar nu păru nemulțumită. 

— Nu te teme, dragul meu, n-ai să ajungi la o sută. Nici 
unul din voi în afară de mine n-o s-ajungă la o sută de ani. 
Nouăș'nouă și nu scap nicio masă. Renny, pune-mi puţin sos 
din platou pe bucăţica asta de pâine. Sos de la friptură, te 
rog. 

Întinse farfuria, cu o mână tremurătoare. Unchiul Nicholas, 
fiul ei mai mare, care ședea lângă ea, îi luă farfuria și i-o 
trecu lui Renny, care înclină platoul până când sosul roșiatic 
se strânse la un capăt. Turnă două linguri de sos peste felia 
pătrată de pâine. 

— Mai pune, mai pune, comandă bunica și Renny scurse o 
a treia lingură. 

— Ajunge, ajunge! mormăi Nicholas. 

Wakefield o urmărea atent, vrăjit, pe bunica lui mâncând. 
Avea două șiruri de dinţi falși, probabil cei mai perfecţi, mai 
folositori, care fuseseră făcuţi vreodată. Măcinau fără milă 
orice pătrundea între ei, transformând totul în combustibilul 
necesar inepuizabilei sale vitalităţi. Lor li se datorau mulţi din 

20 


cei nouăzeci și nouă de ani ai ei. Farfuria, pe care Meg 
adăugase grămăjoare apetisante de piure de cartofi și gulii, 
stătea neatinsă în faţa lui, în timp ce se uita fascinat la 
bunică. 

— Nu te mai holba așa, șopti Meg, mustrător, și mănâncă-cți 
porţia. 

— Bine, atunci ia de-aici bucata asta de grăsime, îi 
răspunse Wakefield tot în șoaptă, aplecându-se spre ea. 

Meg luă grăsimea și o trecu pe farfuria ei. 

Zumzetul conversaţiei continuă pe făgașul de mai înainte. 
Despre ce discută oare, se întreba Wake vag, dar era mult 
prea preocupat de mâncarea lui ca să-i pese cât de cât. Fraze 
sforăitoare îi zburau pe deasupra capului, cuvintele se 
ciocneau. Probabil că atacaseră unul din vechile subiecte, 
prilej de interminabile discuţii: ce-ar fi indicat să semene anul 
acesta; ce profesiune să îmbrăţișeze Finch, care mergea la 
școală în oraș; care dintre cei trei fii ai bunicii își ratase cel 
mai rău viaţa: Nicholas, care stătea în stânga ei și care-și 
risipise toată moștenirea ducând o viață de petreceri în 
tinereţe; Ernest, care stătea în dreapta ei și care se ruinase 
de pe urma unor speculaţii nebuloase sau achitând datoriile 
fraților și prietenilor săi; sau Philip, care zăcea în cimitir și 
care, căsătorindu-se a doua oară (cu o fată sub rangul lui 
social), dăduse naștere lui Eden, Piers, Finch și Wakefield, 
adăugiri nedorite la greutăţile și așa prea mari ale familiei. 

Sufrageria era o încăpere foarte mare, plină de mobilă grea 
care, fără îndoială, ar fi copleșit și deprimat o familie mai 
șubredă. Bufetul și vitrinele se înălţau până în tavan de unde 
cornișe masive se încruntau ameninţător. Înăuntru, obloane 
și draperii lungi de catifea galbenă, prinse lateral cu șnururi 
groase ca niște odgoane, cu ciucuri de lemn la capete, 
modelați în forma siluetelor omenești de pe arca lui Noe, 
păreau să izoleze cu precizie de restul lumii pe membrii 
familiei Whiteoak, care se certau, mâncau, beau și își vedeau 
mai departe de preocupările lor. 

21 


Spațiile de pe pereţi neocupate de mobilă erau acoperite 
cu portrete de familie pictate în ulei, cu rame grele; singura 
variaţie o oferea suplimentul de Crăciun viu colorat al unei 
publicaţii periodice din Anglia, înrămat în catifea roșie de 
mama lui Renny și Meg când, proaspăt căsătorită, era tânără 
și veselă. 

Cel mai important dintre portrete era cel al căpitanului 
Philip Whiteoak în uniforma lui de ofițer englez. Acesta era 
bunicul, care, dac-ar fi trăit ar fi avut peste o sută de ani, 
fiindcă era mai în vârstă decât bunica. Portretul înfățișa un 
domn cu o ţinută frumoasă, cu pielea albă, păr castaniu 
ondulat, ochi albaștri cutezători și o gură frumoasă, 
încăpăţțânată. 

În India, făcuse serviciul la garnizoana din Jalna, unde o 
întâlnise pe frumoasa Adeline Court, care venise din Irlanda 
în vizită la o soră măritată. Domnișoara Court fusese nu 
numai frumoasă dar și de familie bună - chiar mai bună decât 
a căpitanului, ceea ce nu i se îngăduise niciodată să uite - dar 
avusese și o frumușică avere cu totul personală, pe care i-o 
lăsase o strămătușă nemăritată, fiica unui conte. Se 
îndrăgostiseră profund unul de celălalt, ea de gura lui 
frumoasă, încăpăţânată, iar el de silueta ei înaltă, graţioasă, 
pe care fustele voluminoase pe cercuri o făceau și mai 
graţioasă, de „cascada” de păr bogat roșu închis și, mai 
presus de orice, de ochii ei focoși căprui-aurii. Se căsătoriseră 
la Bombay în 1848, o epocă de mari frământări și conflicte 
aproape pretutindeni în lume. În ceea ce îi privea, nu simţiră 
nicio frământare și nu anticipară niciun conflict, deși au 
urmat destule, poate chiar prea multe, când o bună parte din 
frumuseţea gurii lui fusese absorbită de încăpățânare, iar 
dulcea văpaie a ochilor ei fusese mistuită de accese de 
mânie. Formau cea mai chipeșă și mai strălucită pereche din 
garnizoană. Un eveniment monden, fără prezenţa lor, 
devenea o corvoadă monotonă și dezamăgitoare. Aveau 
spirit, eleganţă și mai mulţi bani decât ceilalți de aceeași 

22 


vârstă și rang militar din Jalna. Totul merse bine până la 
nașterea unei fetițe, o făptură plăpândă, nedorită de 
perechea amatoare de distracţii; cu sosirea sa tânguitoare, 
aduse tinerei mame un șir de stări fizice proaste care în ciuda 
eforturilor depuse de medici și a unui tratament lung și 
plicticos la o staţiune de munte, păreau să facă din ea o 
invalidă. Cam în aceeași perioadă, căpitanul Whiteoak avu o 
ceartă violentă cu colonelul său, așa încât simţi că toată viața 
lui, atât cea familială cât și cea militară, au devenit brusc de 
nesuportat. 

Părea că soarta însăși contribuise la mutarea familiei 
Whiteoak în Canada, deoarece tocmai în momentul când 
medicul stăruia că soţia sa - dacă vrea să-și refacă sănătatea 
- trebuie să trăiască un timp într-o regiune cu climă răcoroasă 
și sănătoasă, soțul primi vestea că un unchi, stabilit la 
Quebec, murise lăsându-i o moștenire considerabilă. 

Philip și Adeline hotărâră de comun acord - singura decizie 
de importanţă, în afara căsătoriei lor, la care ajunseseră fără 
scandal și fără să-și impună vreunul punctul de vedere - că 
sunt sătui până peste cap de India, de viaţa militară, de 
strădaniile de a fi pe placul superiorilor stupizi și puși pe 
ceartă și de obligaţia de a întreţine relaţii cu o categorie de 
oameni cu vederi înguste, clevetitori, mediocri. Erau făcuți 
amândoi pentru o viaţă mai liberă, mai lipsită de convenţii. 
Spiritele lor impetuoase se simţiră deodată atrase de Quebec. 
Philip primise de la unchiul său scrisori convingătoare despre 
frumusețile Quebecului și despre calităţile acestuia ca loc de 
reședință, unde eliberarea de convenţionalismul îngust al 
Lumii vechi se combina cu bucuria de a trăi, lăsată moștenire 
de către francezi. 

Căpitanul Whiteoak nu avea o părere prea bună despre 
francezi - se născuse în anul bătăliei de la Waterloo, unde 
tatăl lui fusese ucis; dar descrierile despre Quebec îi 
plăcuseră și, când se trezi posesorul unei proprietăţi și a unei 
sume de bani pe deasupra, gândi că nu-și dorise niciodată 

23 


altceva decât să trăiască acolo - măcar pentru un timp. Parcă 
vedea imaginea fermecătoare a lui cu Adeline la braţ, fălindu- 
se pe promenada de lângă fluviu, duminica după slujbă, el 
îmbrăcat, în locul uniformei incomode, cu pantaloni strâmți 
care-i veneau perfect, o redingotă la două rânduri și un joben 
scânteietor, toate comandate la Londra, și Adeline, părând 
pur și simplu să plutească printre franjuri, volănașe și văluri 
în nuanţe vesele. Se vedea și în alte situaţii, în compania 
unor drăgălașe franţuzoaice atunci când Adeline va fi 
probabil ocupată cu al doilea copil, deși, pentru a fi drepţi 
faţă de el, aceste reprezentări n-au depășit niciodată 
mângâierea unei mânuţe catifelate, sau o privire extaziată în 
ochii negri cu gene dese. 

Își vându mandatul și cei doi plecară pe calea apei spre 
Anglia, împreună cu copilașul cel delicat și cu o doică indiană. 
Puținele lor rude din Anglia nu-i primiră prea călduros, așa că 
șederea lor acolo a fost scurtă, amândoi fiind la fel de mândri 
și impetuoși. Găsiră totuși timp sa-și comande portretele la 
un pictor renumit, el, îmbrăcat în uniforma de care în curând 
avea să se despartă, ea, într-o rochie de seară galbenă, 
adânc decoltată și cu un bucheţel de camelii în păr. 

Înarmaţi cu cele două portrete și cu o frumoasă garnitură 
de mobilă de mahon încrustat - pentru că trebuiau să-și 
susțină rangul în Colonie - traversară oceanul pe o corabie 
mare. Cele două luni de luptă cu furtunile, ceţurile și chiar cu 
ghețarii trecură ca un coșmar înainte de a zări zidurile 
crenelate ale Quebecului. În cursul călătoriei, doica indiană 
muri și-și găsi mormântul în mare, trupul ei întunecat 
aflându-și culcuș blând în apele reci din Apus. Fetița rămase 
numai în grija tinerilor și neexperimentaţilor ei părinți. 
Adeline era și ea bolnavă grav. Căpitanul Whiteoak ar fi 
pornit mai degrabă să înfrângă un trib rebel din munți decât 
pruncul care urla. Blestemând și nădușind, în timp ce vasul 
se zbuciuma ca o ființă chinuită, iar soţia lui scotea niște 
sunete de care n-ar fi crezut-o capabilă mai înainte, căpitanul 

24 


încercă să înfășoare într-o haină de piele căptușită picioarele 
micuţei care se zbăteau mânioase. În cele din urmă, reuși să 
o înţepe cu un ac de siguranţă și, când văzu picurând sânge 
din minuscula zgârietură, nu mai putu îndura; duse copilul în 
cabina comună și acolo îl aruncă în poala unei biete scoțiene, 
care avea cinci copii ai ei de care trebuia să se îngrijească, 
ordonându-i să se ocupe de fiica lui cât putea mai bine. 
Femeia se ocupă de fetiță cu multă pricepere, neglijându-și 
propriile odrasle robuste, iar căpitanul o plăti bine pentru 
acest serviciu. Vremea se liniști și acostară la Quebec într-o 
frumoasă și proaspătă dimineaţă de mai. Dar în Quebec nu 
locuiră decât un an. Casa din Rue St. Louis avea doar parter - 
o clădire franțuzească întunecoasă, friguroasă, lugubră, 
bântuită parcă de stafiile trecutului. Dangătul clopotelor de la 
biserică nu le ieșea niciodată din urechi și Philip, aflând că 
Adeline frecventează în taină aceste biserici catolice, începu 
să se teamă ca soţia lui, influenţată, să nu treacă cumva de 
partea papei. Dar, așa cum la Londra au zăbovit totuși destul 
timp ca să li se facă portretele, tot așa au zăbovit și la 
Quebec destul ca să devină părinţii unui copil. Spre deosebire 
de mica Augusta, băiatul era voinic și sănătos. Îl botezară 
Nicholas după numele unchiului care-i lăsase lui Philip 
moștenirea (azi el însuși „unchiul Nicholas” cel care ședea în 
dreapta mamei lui, când Wakefield intrase în sufragerie). 

Cu doi copii mici într-o casă rece, bântuită de curent; cu 
sănătatea Adelinei, o sursă de îngrijorare; cu mult prea mulţi 
francezi în Quebec pentru a fi pe placul unui gentleman 
englez; cu o temperatură care, iarna, cobora uluitor, cu 
aproximativ douăzeci de grade sub zero, familia Whiteoak se 
simţi nevoită să-și găsească un loc de trai mai potrivit. 

Căpitanul Whiteoak avea un prieten, un colonel anglo- 
indian pensionar, care se stabilise mai de mult pe fertilul 


25 


țărm de miazăzi al lacului! Ontario. „Aici, scria el, iernile sunt 
blânde, zăpadă aproape de loc și în timpul verii lungi 
roditoare, pământul produce grâne și fructe din belșug. O 
mică și plăcută așezare formată din familii respectabile ia 
ființă. Dumneata și înzestrata dumitale doamnă, scumpul 
meu Whiteoak, veţi fi primiţi aici așa cum se cuvine unor 
oameni de rangul vostru.” 

Proprietatea din Quebec a fost lichidată. Mobila de mahon, 
portretele, cele două odrasle și doica au fost transportate 
într-un fel sau altul în regiunea aleasă. Colonelul Vaughan, 
prietenul lor, îi adăposti în casa lui aproape un an până când 
terminară de construit propria lor locuință. 

Philip Whiteoak cumpără de la guvern o sută de acri de 
pământ? mănos, străbătut de o râpă adâncă prin care curgea 
un pârâu plin de păstrăvi pestriți. O porţiune de teren a fost 
defrișată, dar cea mai mare parte vădea măreţia neîntinată a 
pădurii virgine. Pini înalţi, neînchipuit de stufoși, brazi, molizi 
amestecați cu stejari, carpeni și ulmi, formau un adevărat 
sanctuar pentru nenumărate păsări cântătoare, porumbei 
sălbatici, potârnichi și prepeliţe. lepurii, vulpile și aricii 
mișunau. Râpa era încununată de mesteceni argintii zvelți, 
malurile, de cedri și sumac, iar de-a lungul pârâului se 
întindea un hăţiș sălbatic, aromat, care adăpostea șobolani 
de apă, nurci, și stârci albaștri. 

Mâna de lucru era ieftină. O mică armată de oameni a fost 
angajată ca să amenajeze în pădure o copie a unui parc 
englezesc și să dureze o clădire, care să pună în umbră orice 
altă construcţie din partea locului. Terminată, ornamentată și 


1 Este cred că o greșeală de traducere. Fluviul Ontario nu există, ci 
lacul Ontario. (N. cor. V2.0) 


2 Altă eroare de traducere. Cred că e vorba de 1000 de acri (mai 
jos se vorbește de cei o mie de acri nepăstraţi.) (N. cor. V2.0) 1 
acru e cam jumătate de hectar, deci pentru acele vrei e mai 
probabil o mie. 

26 


mobilată deveni într-adevăr minunea regiunii. Era o clădire 
pătrată din cărămidă roșu-închis, cu o terasă largă de piatră, 
un subsol adânc unde se aflau bucătăriile și camerele 
servitorilor, un salon imens, o bibliotecă (denumită astfel dar 
mai degrabă o cameră de zi, deoarece prea puţine cărți 
puteau fi văzute acolo), o sufragerie și un dormitor la parter; 
iar la etaj șase dormitoare și deasupra o mansardă lungă, 
împărţită în alte două dormitoare. Lambriurile și ușile erau 
din lemn de nuc. Fumul se înălța din cinci cămine prin coșuri 
pitorești, care se iveau deasupra copacilor. 

Într-o izbucnire de romantism, Philip și Adeline botezară 
locul „Jalna”, după numele garnizoanei unde se întâlniseră 
prima dată. Toată lumea căzu de acord că e un nume drăguţ 
și Jalna deveni un lăcaș al veseliei. În jurul Jalnei domnea o 
atmosferă de bunăstare fecundă. Sub coșurile 
înmănuncheate, în mijlocul parcului simplu cu aleea scurtă 
cotită, cu cei o mie de acri desfășuraţi ca o mantie verde în 
jur, membrii familiei Whiteoak erau atât de fericiţi cât pot fi 
de fericiți oamenii pe pământ. Se simțeau definitiv rupţi de 
patria-mamă, deși își trimiteau copiii la studii în Anglia. 

La Jalna li se născură doi băieţi. Pe unul îl botezară Ernest, 
pentru că Adeline, chiar înaintea nașterii lui, fusese 
fermecată de povestea lui Ernest Maltravers. Celuilalt băiat i 
s-a dat numele de Philip, după tatăl său. Nicholas, fiul cel mai 
mare, se căsători în Anglia, dar după o scurtă și furtunoasă 
conviețuire, soţia îl părăsi pentru un tânăr ofițer irlandez, iar 
el se întoarse în Canada, ca să nu mai aibă ocazia s-o 
întâlnească vreodată. Ernest rămase burlac, dedicându-se cu 
o preocupare aproape monahală studiului lui Shakespeare și 
grijii de sine însuși. Fusese întotdeauna băiatul cel delicat. 
Philip, fiul mai mic, se însură de două ori. Prima dată, cu fiica 
unui medic scoţian, stabilit lângă Jalna, și care asistase la 
nașterea viitorului său ginere. Cea dintâi soţie îi născuse pe 
Meg și pe Renny. A doua soţie a fost chiar tânăra și drăguţa 
guvernantă a celor doi copii rămași de timpuriu fără mamă. 

27 


Fosta guvernantă, tratată cu răceală de familia lui, a dat 
naștere la patru fii și a murit la puţin timp după nașterea lui 
Wakefield. Eden, cel mai mare dintre ei avea acum douăzeci 
și trei de ani; Piers, douăzeci; Finch, șaisprezece; și micul 
Wakefield, nouă. 

Tânărul Philip fusese din totdeauna favoritul tatălui său și 
când căpitanul muri, lui Philip îi lăsă moștenire Jalna și acrii ei 
- din păcate, nu pe toţi o mie, fiindcă fusese nevoit să vândă 
o parte din pământ pentru a face faţă cheltuielilor nesăbuite 
ale lui Nicholas și naivităţii prostești a lui Ernest cu obiceiul 
lui de a achita datoriile altora. Își primiseră partea lor „chiar 
mai mult decât partea lor, pe cinstea mea” se jura căpitanul 
Whiteoak. 

Pentru singura lui fiică, Augusta, nu avusese o afecţiune 
profundă. Poate nu-i iertase niciodată necazurile pe care i le 
pricinuise în timpul traversării din Anglia până în Canada. Dar 
dacă n-o iubise cel puţin nu avusese niciun motiv de a-și face 
griji din pricina ei. Se măritase tânără - cu un june englez 
insignifiant, Edwin Buckley, care-i uluise moștenind titlul de 
baron prin moartea subită a unui unchi apoi a unui văr al său. 
Dacă tatăl Augustei n-a putut să-i ierte niciodată complicațiile 
toaletei din acea memorabilă călătorie, cu atât mai greu 
putea mama ei s-o ierte că ajunsese prin căsătorie la o 
poziţie socială mai presus de-a ei! Fără discuţie, familia Court 
era cu mult mai importantă decât familia Buckley; prima nu 
alergase niciodată după titluri; iar Sir Buckley era doar cel de- 
al patrulea baron; totuși era greu să auzi cum i se spunea 
Augustei „Înălţimea voastră”. Adeline a fost vădit încântată 
când Sir Edwin murind, titlul a revenit unui nepot și astfel 
Augusta a fost oarecum neglijată. 

Toate acestea se întâmplaseră cu ani în urmă. Căpitanul 
Whiteoak era mort de mult. Tânărul Philip și amândouă 
nevestele lui muriseră. Renny era stăpânul Jalnei și el însuși 
avea treizeci și opt de ani. 


28 


Dar la Jalna timpul părea să stea în loc. Unchii lui, Nicholas 
și Ernest, îl considerau pe Renny doar ca pe un băiat 
impetuos. lar bătrâna doamnă Whiteoak se gândea la cei doi 
fii ai ei ca la niște băieței, iar la fiul ei decedat, Philip, ca la un 
biet copil mort. 

Stătea la aceeași masă de aproape șaptezeci de ani. La 
masa aceea îl ţinuse pe Nicholas pe genunchi, dându-i să 
soarbă mici înghiţituri din ceașca ei. Acum stătea gârbovit 
lângă ea, un bărbat greoi de șaptezeci și doi de ani. La masa 
aceea Ernest ţipase de spaimă când auzise pentru prima dată 
pocnitura unui artificiu de Crăciun. Acum stătea în faţa ei, 
albit - ceea ce nu se putea spune despre ea, care nu albise 
încă. Cămăruţa centrală a minţii ei era înceţoșată. Dar 
tainițele îndepărtate ale creierului erau luminate de 
lumânările limpezi ale memoriei. Își vedea fiii mult mai clar ca 
băieți mici decât așa cum îi apăreau acum. 

Nenumărate raze de soare străluciseră galbene, prin 
obloane, asupra familiei Whiteoak mâncând cu poftă, așa 
cum făceau și azi, vorbind gălăgios, contrazicându-se și bând 
ceai tare în cantităţi mari. 

Familia stătea într-o anumită ordine în jurul mesei 
încărcată cu platoul greu, castroanele cu legume, serviciile 
de oțet și untdelemn bondoace și tacâmurile mari, englezești. 
Wakefield avea tacâmuri mici și o cană de argint turtită, care 
trecuse din frate în frate și fusese de zeci de ori azvârlită prin 
cameră de toane copilărești. În capul mesei stătea Renny, 
șeful familiei, înalt, slab, cu un cap mic acoperit de păr des, 
roșu închis, o față îngustă, cu ceva din ascuţimea vulpii în 
trăsături și ochi căprui-roșcaţi, vioi; în faţa lui, stătea Meg, 
singura soră. Avea patruzeci de ani, dar arăta mai în vârstă 
din cauza masivităţii ei care dădea impresia că, o dată 
așezată, nimic n-ar mai putea-o urni din loc. Avea o faţă 
foarte rotundă, lipsită de culoare, ochi mari albaștri și păr 
castaniu cu câte o șuviță căruntă ţâșnind din fiecare tâmplă. 
Trasătura ei distinctivă era gura, moștenită de la căpitanul 

29 


Whiteoak. Însă în comparaţie cu gura din portret, a ei părea 
să păstreze doar frumusetea, fără nicio urmă de 
încăpățânare. La Meg, devenise o gură de o inefabilă 
dulceaţă feminină. Când își culca obrazul în palmă, cu braţul 
ei scurt și gros rezemat pe masă, părea să viseze ceva care o 
umplea de beatitudine. Când își înălța capul și se uita la unul 
din fraţii ei, privirea ochilor îi era rece, autoritară, dar linia 
gurii era o mângâiere. Mânca puţin la masă, îngrijindu-se 
întotdeauna de nevoile altora, chemându-i pe fraţii mai mici 
la ordine, tăind mâncarea bunicii, sorbind nesfârșite cești de 
ceai chinezesc. Între mese, se înfrupta des din mici gustări 
care îi erau aduse în cameră pe o tavă - felii groase de pâine 
cu unt și gem de agrișe, franzeluţe fierbinţi, cu miere sau 
gem de cireşe franțuzești, și felii groase de tort. Își iubea toţi 
fraţii, dar iubirea și gelozia ei faţă de Renny o zguduia până la 
un soi de extaz. 

Fraţii vitregi erau orânduiţi într-un șir pe una din laturile 
mesei, cu fața spre fereastră. Wakefield, apoi Finch (al cărui 
loc era întotdeauna gol la ora prânzului pentru că era 
semiintern într-o școală din oraș); urma Piers, care semăna și 
el cu căpitanul Whiteoak, păstrând în linia gurii lui de băiat 
mai puţin din frumusețea și mai mult din încăpăţânarea 
acestuia; ultimul, Eden, subţire, blond, cu privirea 
fermecătoare a drăguţei guvernante, mama lui. 

De cealaltă parte a mesei, bunica și cei doi unchi; Ernest, 
cu pisica lui, Sasha, pe umăr; Nicholas cu terierul său de 
Yorkshire, Nip, pe genunchi. Cei doi prepelicari englezești ai 
lui Renny stăteau întinși de o parte și de alta a fotoliului 
stăpânului lor. 

Familia Whiteoak la masă! 

— Ce s-a acceptat? strigă bunica. 

— Poezii, îi explică unchiul Ernest, cu blândeţe. Poeziile lui 
Eden. Au fost acceptate. 

— Despre asta trâncăniţi voi acolo? 

— Da, mamă. 

30 


— Cine e ea? 

— Care ea? 

— Fata care l-a acceptat. 

— Nu e o fată, mamă. E un editor. 

Eden se amestecă în vorbă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce mai încercaţi să-i 
explicați! 

— Ba o să-mi explice, ripostă bunica, ciocănind tare cu 
furculita în masă. Hai, Ernest, vorbește! Despre ce e vorba? 

Unchiul Ernest înghiţi o îmbucătură zemoasă dintr-o tartă 
de agrișe, întinse ceașca pentru încă puţin ceai, apoi spuse: 

— După cum știi, lui Eden i s-au publicat câteva poezii în 
revista universităţii și... și în alte reviste. Acum, un redactor - 
vreau să spun, un editor - are intenţia să le publice într-un 
volum. Înţelegi? 

Bunica dădu din cap admirativ, făcând să tremure fundele 
de pe boneta ei mare purpurie. 

— Când are de gând să-l publice? Când o să vină aici? Dacă 
vine la ceai, vreau să-mi pun boneta albă cu funde mov. Are 
de gând să apară la timp pentru ceai? 

— Sfinte Dumnezeule! gemu Eden, pe înfundate, auziţi-o! 
De ce încercaţi să-i explicaţi anumite lucruri? Știam eu ce-o 
să iasă. 

Bunica îl fulgeră cu privirea peste masă. Auzise fiecare 
cuvânt. În ciuda vârstei înaintate, se mai putea vedea încă pe 
chipul ei că fusese o femeie frumoasă. Ochii arzători 
străluceau încă sub sprâncenele roșcate stufoase. Nasul, 
sfidând trecerea timpului, părea modelat de un sculptor care- 
și dăduse multă osteneală să realizeze perfect curbura nărilor 
și arcuirea rădăcinii. Era atât de încovoiată, încât ochii ei 
priveau drept la alimentele pe care le adora. 

— Să nu îndrăznești să mă insulţi! își repezi fața spre Eden. 
Nicholas, poruncește-i să-nceteze cu insultele. 

— Încetează cu insultele, mârâi Nicholas, cu vocea lui 
sonoră, profundă. Încă puţină tartă, Maggie, te rog. 

31 


Bunica aprobă din cap și zâmbi, întorcându-se la tarta pe 
care o mânca cu lingura, emițând mici sunete guturale de 
plăcere. 

— Cu toate astea, spuse Renny, continuând conversaţia, 
eu nu sunt chiar așa de încântat. Nimeni din familia noastră 
nu s-a ocupat cu treburi d-astea. 

— Mi s-a părut că n-ai nimic împotriva versurilor mele 
atunci când apăreau doar în revista universităţii. Acum că am 
găsit un editor să le tipărească... 

Bunicii i se trezi din nou interesul. 

— Să le tipărească! O să le tipărească azi? Dacă da, am să- 
mi pun boneta albă cu funde... 

— Mamă, nu mai dorești puţină tartă? o întrerupse 
Nicholas. Încă o bucăţică de tartă. 

Atenţia bătrânei doamne Whiteoak era ușor de abătut dacă 
se făcea apel la cerul gurii. Își întinse lacomă farfuria, 
vărsând puţină zeamă pe fața de masă unde formă o mică 
pată trandafirie. 

Eden, după ce așteptă morocănos să i se servească încă o 
bucată de tartă, continuă, cu o încruntare care-i brăzda 
fruntea: 

— Renny, eu cred că tu nu-ţi dai seama ce greu e să ţi se 
publice un volum de versuri. Mai ales de către o editură din 
New York! Aș vrea să-i auzi pe prietenii mei vorbind. Ar da 
orice să fi realizat ce-am realizat eu la vârsta mea. 

— Ar fi fost mult mai nimerit, replică Renny, cu ton iritat, 
să-ți fi luat examenele. Când mă gândesc la banii irosiți cu 
educaţia ta... 

— lrosiți! Crezi că aș fi putut scrie versuri fără această 
educație? 

— Întotdeauna ai mâzgălit versuri. Întrebarea e dacă ai să- 
ţi poţi câștiga existenţa din poezii? 

— Așteaptă un timp! Ce Dumnezeu, cartea mea nu e încă 
în mâinile editorului. Nu pot să știu la ce o să ducă. Dacă tu - 


32 


sau oricare din voi - aţi fi în stare să apreciaţi ce-am realizat 
într-adevăr... 

— Eu apreciez, dragă, exclamă sora lui. Cred că e un lucru 
extraordinar de inteligent și, așa cum zici, poate duce la... la 
orice. 

— Poate duce la plecarea mea la New York unde va trebui 
să locuiesc, dacă am de gând să mă dedic scrisului, spuse 
Eden. Trebuie să fiu aproape de editorul meu. 

Piers, fratele de lângă el, interveni. 

— Ei, se face târziu. Trebuie să ne întoarcem la treaba 
noastră, să împrăștiem bălegarul pe câmp. Poate că ocupaţia 
noastră e umilă - regretăm că nu suntem și noi în stare să 
scriem versuri. 

Eden înghiţi ironia din tonul lui Piers, dar replică: 

— Fără îndoială că ocupaţia ta te face să miroși așa. 

Wakefield se lăsă pe spate în scaunul lui și se aplecă spre 
Piers: 

— Oh, îi simt mirosul! exclamă el. Dar mie îmi place 
mirosul de grajd. 

— În cazul acesta, zise Eden, aș vrea să schimbăm locurile. 
Mie-mi taie pofta de mâncare. 

Wakefield porni să se dea jos de pe scaun, dornic să 
schimbe, dar sora lui îl opri: 

— Rămâi pe loc, Wake. Știi cum te-ar sâcâi Piers dac-ai sta 
lângă el. Cât privește plecarea ta la New York, Eden - știi ce 
ar însemna asta pentru mine. Ochii i se umplură de lacrimi. 

Familia se ridică de la masă și se îndreptă în grupuri spre 
cele trei uși. În primul grup, bunica își târa greoi picioarele, 
susținută de fiecare parte de fiii ei, Nicholas cu terierul strâns 
sub braţ și Ernest cu pisica pe umăr. Asemenea unei ciudate 
menajerii la paradă, traversară încet covorul cu medalioane, 
decolorate spre ușa din partea opusă a camerei bunicii. 
Renny, Piers și Wakefield ieșiră pe ușa care dădea pe 
coridorul dinspre dependinţe, băiețașul încercând să se 


33 


caţere în spinarea lui Piers care-și aprindea o ţigară. Meg și 
Eden dispărură pe ușile duble care duceau în bibliotecă. 

De îndată servitorul, John Wragge, cunoscut sub porecla de 
„Rags” începu să strângă masa, clădind farfuriile într-un 
teanc instabil pe o imensă tavă neagră, decorată cu trandafiri 
roșii decoloraţi, cu intenţia de a le duce jos pe șirul lung de 
scări piezișe până la bucătăria din subsol. El și soția lui își 
petreceau existenţa în aceste spaţii subterane, ea se ocupa 
de bucătărie, el căra sus pe scări, în afara nenumăratelor 
tăvi, și apa și cărbunele necesar. În plus, lustruia alămurile, 
spăla geamurile și stătea la dispoziţia soţiei lui în orice clipă. 
Totuși nevastă-sa se plângea că lasă tot greul muncii pe 
seama ei, în timp ce el declara că făcea atât munca lui cât și 
a ei. Subsolul era scena unor certuri neîntrerupte. De-a lungul 
coridoarelor subterane, se urmăreau unul pe altul insultându- 
se amarnic și, uneori, câte o gheată sau câte o căpăţână de 
varză zbura ca un proiectil prin culoarele pardosite cu 
cărămidă. Dar casa era atât de bine clădită, încât zgomotul 
acestor altercaţii nu răzbătea până sus. În totală izolare, cei 
doi își duceau împreună viaţa lor furtunoasă, ajungând de 
obicei la împăcare abia târziu noaptea, așezați la masă cu un 
ibric de ceai tare între ei. 

Născut la Londra, Rags era mic de statură, vorbăreţ, cu o 
faţă gălbejită, un nas obraznic și o gură modelată parcă 
anume pentru a ţine un ţigaret. Ajunsese în capul scărilor de 
serviciu când Renny, Piers și Wakefield veneau de-a lungul 
coridorului. Wakefield așteptă până când fraţii lui trecură 
înainte, apoi sări în spatele lui Rags, căţărându-se pe el ca pe 
un copac, gata-gata să se rostogolească amândoi pe scări cu 
tavă cu tot. 

— Auleu! ţipă Rags. lar s-a pornit! Tot d-astea se ţine! D- 
astă dată mai că m-a dat grămadă! Uite cum să duce 
zăcarniţa! Uite cum să duce sosiera! Luaţi-l din cârca mea, vă 
rog, dom’ Wi'iteoak! 


34 


Piers care se afla cel mai aproape, îl smulse pe Wakefield 
din spatele lui Rags, râzând din toată inima. Renny însă se 
întoarse spre ei, încruntat. 

— Ar trebui bătut zdravăn, spuse el sever. Rags are 
dreptate, mereu îi face câte o șotie. 

Privind în jos pe scara întunecoasă, îl văzu pe Rags, feciorul 
familiei Whiteoak, adunând cioburile. 

— Am să-l pun la perete cu capul în jos, propuse Piers. 

— Nu - să nu faci asta. Îi face rău la inimă. 

Dar Piers îl și întorsese cu capul în jos și pacheţelul de 
gumă căzu din buzunarul lui Wakefield. 

— Pune-l înapoi în picioare, porunci Renny. Da’ ce-i asta? 
întrebă el ridicând pacheţelul trandafiriu. 

Ametțit, Wake lăsă în jos capul care-i vâjâia. 

— E gu-gumă de mestecat, rosti el pierit. Doamna Brawn 
mi-a dat-o. N-am vrut s-o refuz spunându-i că n-am voie să 
mestec gumă. M-am gândit că e mai bine să n-o jignesc, 
având în vedere că-i datorez o mică sumă de bani. Dar după 
cum vezi, Renny - și înălță, patetic, ochii lui mari spre chipul 
fratelui său - după cum vezi, n-am desfăcut pachetţelul. 

— Bine, de data asta te iert, și Renny azvârli pachețelul jos 
pe scări, spre Rags. Uite, Rags, aruncă asta! 

Rags îl examină, apoi vocea lui mieroasă se auzi de jos: 

— Vai, domn’ W'iteoak, păi să vedeţi, de ce s-o arunc, mai 
bine i-o dau lu soţia. Văd că miroase a vanilă. Aroma ei 
priferată. O să fie strașnic de bine să-i dau să mestece asta 
când or apuca-o nevricalile alea ale ei. 

Renny se întoarse spre Wakefield: 

— Cât îi datorezi doamnei Brawn? 

— Cred că optsprezece cenți, Renny. Dar dacă tu ești de 
părere c-ar trebui să plătesc și guma, atunci ar face douăzeci 
și trei. 

Renny scoase un pumn de monede de argint și alese o 
piesă de douăzeci și cinci de cenți. 


35 


— la banii ăștia și plătește-i doamnei Brawn, dar te poftesc 
să nu mai faci datorii. 

Între timp, bunica ajunsese la ușa camerei ei dar, auzind 
zgomotul care părea să conţină germenii unui scandal - și 
cum scandalul venea în ordinea preferințelor ei imediat după 
mâncare - dădu poruncă fiilor săi să fie condusă spre scara 
de serviciu. Cei trei se apropiară, strâns înlănţuiţi ca un front 
puternic, copleșitor, care-i inspiră micului Wakefield o groază 
amestecată cu respect, ca unui credincios în fața carului 
zeului Jagannath. Soarele pătrundea prin vitraliul din spate, 
aruncând asupra lor pete strălucitoare de culoare. Gustul 
bunicii înclina spre culori ţipătoare. Ea instalase acolo 
ferestrele cu geamuri multicolore, pentru a lumina culoarul 
întunecos. Acum, înveșmântată într-un capot de catifea 
vișinie, ţinând strâns bastonul de abanos cu mâner aurit, se 
îndreptă spre nepoți, cu nasul ei ascuţit, scânteietoare ca un 
papagal. 

— Ce-i gălăgia asta? întrebă ea. Piers, spune-mi ce-a făcut 
copilul? 

— A sărit în spinarea lui Rags, bunico, și l-a trântit pe scări 
până jos. Renny i-a promis o chelfăneală dacă mai face așa 
ceva, dar de data asta l-a iertat. 

Fața ei deveni stacojie de furie. Semăna mai mult ca 
oricând cu un papagal. 

— L-a iertat, nu zău! ţipă ea. Prea se iartă multe în casa 
asta... Aici e hiba. Eu sunt de părere că trebuie să-l baţi. Mă 
auzi, Renny! Bate-l bine! Vreau să te văd. Pune mâna pe 
baston și bate-l zdravăn. 

îngrozit, Wakefield scoase un țipăt și cuprinse mijlocul lui 
Renny cu amândouă mâinile, ascunzându-și fața la pieptul 
lui. 

— Nu mă bate, Renny! imploră el. 

— Atunci o să te bat chiar eu, strigă bunica. Am mai bătut 
băieţi ca el și altădată. L-am bătut pe Nicholas. L-am bătut pe 


36 


Ernest. Am să-l bat și pe pungașul ăsta răsfățat. Lăsaţi-mă să 
pun mâna pe el! 

Se îndreptă spre Wake târșâindu-și picioarele, dornică să-și 
impună autoritatea. 

— Haide, haide, mamă, interveni Ernest, nu te mai agita 
atâta că îţi face rău. Mai bine vino să iei o bomboană de 
mentă sau să bei un pahar de sherry; și încercă s-o întoarcă 
cu binișorul în direcţia opusă. 

— Nu, nu și nu! ţipă ca ascuţit, zbătându-se, iar Nip începu 
să latre și Sasha să miaune. 

Renny puse capăt situaţiei luându-l pe băiat sub braţ și 
pornind cu el grăbit de-a lungul coridorului spre intrarea 
laterală. Îl lăsă jos pe aleea pavată de afară și trânti ușa în 
urma lor cu o bufnitură puternică. Wakefield stătea zgâindu- 
se la el, ca un pui de prihor ciufulit pe care o furtună îl 
azvârlise din cuib, foarte uimit, dar în același timp teribil de 
interesat de lumea în care s-a trezit deodată. 

— Ei, făcu Renny, aprinzându-și o ţigară, asta e situaţia. 

Wakefield, privindu-le, se simţi cuprins de o admiraţie 
neţărmurită pentru Renny - pentru mâinile lui arse de soare, 
atotputernice, pentru părul lui roșu, pentru chipul lui prelung 
cu trăsături ascuţite. Îl iubea. Dorea dragostea și mila lui 
Renny mai mult decât orice pe lume. Trebuia neapărat să-i 
capteze atenţia, să-l îmbuneze mai înainte ca Renny să 
pornească spre grajduri, după Piers. 

Închizând ochii, repetă cuvintele făcătoare de minuni care 
întotdeauna izbuteau să-i umple ochii de lacrimi. „Vai ce 
îngrozitor! Vai ce îngrozitor!” Simţi o căldură înlăuntrul lui. 
Ceva porni în sus, tremurător, prin toată ființa lui. Se simţi 
ușor ameţit, apoi lacrimile îi izvorâră încet din ochi. Îi 
deschise și-l văzu pe Renny prin scânteierea lor irizată, 
privindu-l lung, cu o îngrijorare amuzată. 

— Ce? se miră el. Te-a speriat bunica? 

— Nu, nu, doar puţin. 

— Bietul băiat! 

37 


Își trecu braţul în jurul lui Wakefield și-l ţinu strâns lângă el. 

— Uite ce e. Nu trebuie să plângi așa de ușor. Azi te-am 
văzut plângând de două ori. Dacă ai s-o ţii așa și după ce vei 
merge la școală, o să ai o viaţă de câine. 

Wake răsuci un nasture de la haina lui Renny. 

— Vrei să-mi dai bilele înapoi... și... încă zece cenți? șopti 
el. Știi, o să trebuiască să-i dau doamnei Brawn cei douăzeci 
și cinci de cenți și-aș vrea să beau și eu doar un strop de 
limonadă. 

Renny îi dădu cei zece cenți și bilele. 

Wake se trânti în iarbă și, întins pe spate, contemplă 
albastrul prietenos al cerului. Îl cuprinse un simţământ de 
pace voioasă. Avea toată după masa înaintea lui. N-avea 
nimic altceva de făcut decât să se distreze. Zornăi încântat 
bilele dintr-un buzunar și cei treizeci de cenți din celălalt. 
Viaţa era frumoasă, îi oferea posibilităţi infinite. 

Deodată un miros cald și dulce îi gâdilă nările sensibile. 
Venea de lângă el, pe fereastra bucătăriei din subsol. Se 
rostogoli pe burtă și trase din nou pe nări. Fără îndoială, 
mirosea a  brânzoaice. Brânzoaice delicioase, rumenite, 
apetisante. Se târî repede în patru labe până la fereastră și 
se uită atent în bucătărie. Doamna Wragge tocmai scosese 
din cuptor o tavă cu brânzoaice. Rags spăla vasele și 
mesteca guma. Obrajii doamnei Wragge luceau purpurii de 
dogoare. Când ridică ochii, îl văzu pe Wakefield. 

— Vrei o brânzoaică? întrebă ea și-i întinse una pe 
fereastră. 

— O, mulțumesc. Și... și... doamnă Wragge, te rog, n-ai 
putea să-mi mai dai una și pentru prietenul meu? 

— Nu văd niciun prieten cu tine, spuse Rags răzbunător, 
clefăind guma. 

Wakefield nu catadicsi să-i răspundă. Întinse doar mâna lui 
mică, subţire și arsă de soare, după cealaltă brânzoaică. 
Doamna Wragge i-o așeză în palmă. 

— Ai grijă să nu te frigă, îl sfătui ea. 

38 


Întins pe iarba stufoasă a pajiștei, Wakefield molfăia o 
brânzoaică, privind mulțumit la cealaltă pe care o așezase pe 
iarbă în faţa lui. Dar când o termină pe prima, simţi că a doua 
brânzoaică nu mai încape. Dacă Finch ar fi fost acolo, i-ar fi 
oferit-o fiindcă Finch nu i-ar fi pus nicio întrebare 
stânjenitoare. Dar Finch era la școală. Oare toată plăcerea 
acestei splendide după-amiezi avea să fie tulburată din cauza 
grijii de-a avea o brânzoaică în plus? Cum procedează câinii 
atunci când au un os care nu le trebuie pe loc? ÎI îngroapă. 
Dădu ocol de câteva ori gardului viu, în căutarea unui loc 
potrivit. În cele din urmă, săpă o mică groapă la rădăcina 
unei plante care i se păru mai bine înfiptă și așeză brânzoaica 
înăuntru. Stătea așa de bine acolo, încât îi veni s-o cheme pe 
Meg afară să vadă și ea. Dar nu - mai bine nu. O acoperi 
repede cu pământul cald și umed pe care îl netezi. Cine știe, 
poate cândva se va întoarce s-o dezgroape. 


39 


CAPITOLUL III 


Ernest și Sasha 


Ernest Whiteoak avea la acea dată șaptezeci de ani. 
Ajunsese la vârsta când după o masă îmbelșugată omului îi 
place să-și odihnească trupul și spiritul. Asemenea scene ca 
aceea pe care mama lui tocmai o regizase aveau darul să-i 
tulbure digestia, așa că Ernest, cu chipul său blând umbrit de 
o ușoară enervare, o conduse în sfârșit în camera ei, până la 
fotoliul capitonat din faţa căminului, și-o instală acolo la loc 
sigur. Rămase în picioare, privind în jos la mama lui, cu un 
ciudat amestec de dezgust și adoraţie. Era o bătrână 
zgripțuroaică greu de suportat, dar o iubea mai mult decât pe 
oricine altcineva pe lume. 

— Stai comod, mamă? întrebă el. 

— Da. Dă-mi o bomboană de mentă. O bomboană scoțiană 
adevărată - nu vreun surogat. 

Ernest alese o bomboană dintr-o cutioară de tablă de pe 
masa de toaletă și i-o aduse cu degetele lui lungi albe, 
aproape nefiresc de netede. 

— Dă-mi bomboana în gură, băiete. 

Deschise gura ţuguind buzele ca o pasăre bătrână și 
flămândă. 

Ernest îi aruncă bomboana de mentă în gură și își retrase 
repede degetele de parcă i-ar fi fost frică să nu-l muște. 

Sugea bomboana cu zgomot, privind ţintă, pe sub 
sprâncenele roșii stufoase, la focul jucăuș. Pe spătarul înalt al 
fotoliului, stătea cocoțat Boney, papagalul ei viu colorat, 


40 


ciugulind în dușmănie panglicele bonetei. Adusese din India 
un papagal pe care-l botezase în bătaie de joc Boney, de la 
Bonaparte. De atunci avusese mai mulţi papagali, dar trecuse 
de mult timpul când mai era în stare să-i deosebească. 
Pentru ea toţi erau „Boney” și adesea povestea vreunui 
vizitator ce bătaie de cap avusese cu acest papagal când 
traversase cu el oceanul cu șaptezeci și cinci de ani în urmă. 
Îi pricinuise aproape tot atâtea necazuri ca și fetița ei, 
Augusta. Bunica și cei doi fii ai ei își aveau fiecare animalul 
favorit, care nu-și iubea decât propriul stăpân. Cei trei cu 
animalele lor favorite nu se mișcau din cameră, asemeni unor 
locatari de vază ai unei pensiuni, făcându-și arareori apariţia: 
doar la mese, sau când se vizitau unul pe altul, sau ca să 
joace seara în salon o partidă de whist. 

Camera bunicii era ticsită de covoare și draperii. Mirosea a 
lemn de santal, a camfor și a briantină. Ferestrele se 
deschideau o singură dată pe săptămână, când doamna 
Wragge „o dădea afară”, provocându-i bătrânei doamne o 
stare de nervi care nu-i trecea toată ziua. 

Avea un pat vechi din piele pictată. Pe tăblia de la căpătâi 
îți lua ochii un ciorchine de fructe orientale, în mijlocul căruia 
scânteia penajul unui papagal, între chipurile rânjite a două 
maimuțe. Aici stătea cocoţat Boney toată noaptea și nu 
cobora, fâlfâind, decât în zori ca s-o necăjească pe stăpâna 
lui, ciugulindu-i panglicile de la bonetă și proferând înjurături 
hinduse învăţate tot de la ea. 

Acum începu s-o înjure pe Sasha, care, proptită pe labele 
din spate, încerca să-l apuce de coadă, arcuindu-și lăbuţa 
cenușie. 

— Kutni! Kutni! tuna papagalul. Paji! Paji - Shaitan ka katla! 
Țipetele lui metalice sfâșiau aerul. 

— la în braţe pisica asta a ta nesuferită, Ernest, îi porunci 
mama lui. Îl face pe Boney să înjure. Bietul Boney! Drăguţul 
Boney! Scoate-i ochii cu ciocul, Boney! 


41 


Ernest ridică pisica și o așeză pe umăr, de unde se zburili 
furioasă, scuipând la rândul ei insulte mai puţin coerente dar 
la fel de dușmănoase. 

— Stai comod acum, mamă? repetă Ernest netezind cu 
drag panglicile de pe boneta ei. 

— Mm. Când vine omul ăla? 

— Care om, mamă? 

— Omul care are de gând să tipărească poeziile lui Eden. 
Când vine? Vreau să-mi pun boneta écru cu panglicile mov. 

— Am să te anunţ din timp, mamă. 

— Mm... Lemne. Mai pune lemne pe foc. Îmi place și mie să 
fie cald cum îi place oricui. 

Ernest puse pe foc un lemn greu de stejar, și rămase cu 
ochii pironiţi până când flăcări plăpânde începură să mângâie 
bușteanul, cuprinzându-l din toate părțile; apoi se întoarse 
către mama lui. Dormea dusă, cu bărbia proptită în piept. 
Bomboana de mentă îi alunecase din gură, Boney o înhăţase 
și o dusese într-un colț al camerei, unde acum o izbea de 
podea ca s-o spargă în bucățele, închipuindu-și probabil că e 
vreun soi rar de nucă. Ernest zâmbi și se retrase, închizând 
cu grijă ușa în urma lui. 

Urcă încet scările, cu Sasha legănându-i-se pe umăr și se 
îndreptă spre camera lui. Ușa de la odaia fratelui său era 
deschisă și, trecând, îl zări pe Nicholas tolănit într-un fotoliu 
cu piciorul bolnav de gută sprijinit pe un taburet oriental, 
împodobit cu mărgele, și cu părul zburlit învăluit în fum de 
țigară. Rămase surprins și încântat când, intrând în camera 
lui proprie, îl găsi acolo pe nepotul său Eden. Tinerii nu-l 
vizitau prea des; îl preferau pe Nicholas care le povestea 
glume deșucheate. Lui Ernest însă îi plăcea compania 
tinerilor și era întotdeauna gata să-și lase lucrul de o parte - 
adnotarea operei lui Shakespeare - de dragul prezenţei lor. 

Eden stătea pe colţul unei mese încărcate de cărți, 
legănându-și un picior. Părea sfios și tulburat. 


42 


— Sper că nu te deranjez, unchiule, începu el. Nu te feri și 
spune-mi deschis. Dacă e așa, o șterg imediat. 

Ernest se așeză pe scaunul aflat cel mai departe de birou, 
ca să-i dovedească că n-are intenţia să lucreze. 

— Mă bucur că ai venit la mine, Eden. Ştii bine. Sunt 
încântat de succesul tău - de cartea ta, mai ales că în camera 
asta mi-ai citit multe dintre poeziile tale. Mă interesează 
foarte mult cartea ta. 

— Dumneata ești singurul care înţelegi cu adevărat, 
răspunse Eden. Vreau să spun, înţelegi ce schimbare o să 
aducă în viaţa mea publicarea acestui volum. Desigur, 
unchiul Nick a fost foarte amabil că mi-a lăudat poeziile... 

— Oh, îl întrerupse Ernest, jignit, i le-ai citit și lui Nicholas, 
în camera sa, nu? 

— Numai unele. Cele care-am crezut c-o să-l intereseze. 
Câteva poezii de dragoste. Am vrut să văd ce impresie îi fac. 
În definitiv, e un om cu multă experienţă. A văzut multe la 
viaţa lui. 

— Ce impresie i-au făcut? întrebă Ernest, lustruindu-și 
unghiile de la o mână de palma celeilalte. 

— Cred că i-au plăcut. Ca și dumitale, îi vine greu să 
aprecieze poezia modernă. Totuși, socotește că am talent. 

— Tare mi-ar fi plăcut să fi studiat și tu la Oxford. 

— Și mie. Şi așa s-ar fi întâmplat dacă l-aș fi putut convinge 
pe Renny. Desigur, acum lui i se pare că educaţia pe care mi- 
a dat-o a fost zadarnică fiindcă nu vreau să studiez în 
continuare dreptul. Dar nu pot și gata. Renny mi-e foarte 
drag dar tare aș vrea să nu fie așa de materialist. Prima 
întrebare pe care a pus-o despre cartea mea a fost câţi bani 
voi putea câștiga de pe urma ei. Ca și când ar fi făcut cineva 
avere din prima carte. 

— Și încă de versuri, întări Ernest. 

— Nu pare să-și dea de loc seama că eu sunt primul din 
familia noastră care a realizat cât de cât ceva pentru a face 
numele nostru cunoscut în lume... 

43 


Privirea jignită a lui Ernest îi străpunse armura 
egocentrismului, și Eden se grăbi să adauge: 

— Bineînţeles, unchiule, nu putem să uităm cercetările 
dumitale referitoare la opera lui Shakespeare. Or să se 
bucure de multă atenţie când or să apară. Dar să nu crezi că 
Renny o să se mândrească cu vreuna din realizările noastre. 
Cred că îi e mai degrabă rușine de noi. El consideră că un 
Whiteoak nu trebuie să ajungă decât ori fermier gentilom ori 
militar. La urma urmei, viaţa pe care a dus-o el a fost cam 
limitată ca perspectivă. 

— A făcut războiul, spuse Ernest. Ori războiul înseamnă o 
mare experiență. 

— Și, mă rog, cu ce impresii s-a întors el de acolo? întrebă 
Eden. Primele întrebări pe care le-a pus la întoarcere au fost 
despre preţul fânului și al juncanilor, iar prima după-amiază 
și-a petrecut-o aplecat deasupra cocinei, veghind droaia de 
purcei abia fătaţi care se zvârcoleau. 

— Eu te înțeleg foarte bine, băiete dragă. Și Meggie la fel. 
Ea te socotește un geniu. 

— Buna noastră Meg. Ce bine ar fi dacă ar putea convinge 
și restul clanului. Piers însă e o mică bestie. 

— Nu trebuie să ţii seama de ce spune Piers. El ia în râs 
orice e în legătură cu învăţătura. În definitiv, e și foarte tânăr. 
Acum spune-mi Eden, ce-ai de gând să faci? Ai să te ocupi de 
literatură ca profesie? întrebă el dornic să pară cât mai 
înţelegător, scrutând chipul băiatului. 

Voia foarte mult să-l reţină, să se bucure de încrederea lui. 

— Oh, întâi vreau să cunosc puţin lumea. Am să continui să 
scriu. S-ar putea ca la vară să însoțesc o expediţie în nord. 
Am eu o idee, vreau să scriu un ciclu de poezii despre 
regiunea de nord. Nu vreau subiecte violente, aspre, ci mai 
degrabă ceva auster, dar delicat. Un lucru e sigur - n-am s- 
amestec dreptul cu poezia. Nu m-ar satisface de loc, unchiule 
Ernie. Dar mai întâi să vedem cum va primi critica poeziile 
mele. 

44 


Discutară despre riscurile pe care le implică literatura ca 
mijloc de trai. Ernest vorbea ca un om cu experienţă deși, în 
toți cei șaptezeci de ani ai săi, nu câștigase niciodată vreun 
ban de pe urma scrisului. Eden se întreba în ce situaţie s-ar fi 
aflat unchiul său dacă n-ar fi avut adăpost sub acoperișul lui 
Renny. Probabil că bunica i-ar fi dat atât cât să se poată 
întreţine, cu toate că a obţine bani de la bătrână era totuna 
cu a stoarce apă din piatră seacă. 

După ce Eden plecă, Ernest rămase nemișcat pe scaunul 
său de lângă fereastră, privind afară peste pajiștile verzi, cu 
gândul și el tot la averea mamei lui. Acest subiect reprezenta 
pentru el sursa multor gânduri îngrijorătoare. Nu era ceea ce 
s-ar putea numi o avere mare dar, fără îndoială, reprezenta o 
sumă frumușică. Și zăcea acolo, sporind neîncetat, fără ca 
nimeni să știe în favoarea cui. Chiar în momentele de cea mai 
strânsă intimitate și afecţiune, nu puteai smulge de la ea, 
oricâtă abilitate ai fi avut, în favoarea cui își făcuse 
testamentul. Ştia foarte bine că o bună parte din puterea ei 
se datora acestui secret cu care îi chinuia. Ernest era convins, 
judecând după lucirea amuzată pe care i-o citea în ochi 
atunci când se aborda subiectul banilor sau al testamentului, 
că, în taină, se bucura nespus la ideea că își râde de ei. 

Ernest își iubea familia. Nu s-ar fi simţit prea dezamăgit 
indiferent care dintre ei ar fi moștenit banii. Totuși, dorea 
nespus ca el să fie moștenitorul, să ajungă, la rândul său, 
deținătorul puterii la Jalna, să guste și el senzaţia plăcută de 
a fi independent. Ei, dacă ar moșteni el banii, câte n-ar face 
pentru ai lui, începând cu fratele Nicholas și terminând cu 
micul Wake! Graţie acestei puteri, le-ar călăuzi viața pe 
făgașurile cele mai potrivite pentru fiecare din ei. Pe când, 
dacă Nicholas ar moșteni - doamna Whiteoak destăinuise o 
dată că întreaga sumă urma să rămână unei singure 
persoane - ei bine, Ernest nu putea rămâne indiferent la 
gândul că Nicholas ar fi moștenitorul mamei lor. Nicholas era 
în stare de o faptă necugetată. Făcea adeseori glume 

45 


nesăbuite despre ce avea de gând să facă cu moștenirea 
dacă îi va rămâne lui - părea convins că în calitatea lui de 
prim născut, el va fi moștenitorul - glume pe care Ernest, 
mult prea mărinimos, nu le repeta mamei sale, dar simţea că 
îl apucă un tremur gândindu-se cum ar sfârși familia dacă ar 
ajunge în voia capriciilor lui Nicholas. Despre el însuși își 
închipuia că posedă un mănunchi de însușiri și o judecată 
rece de bun conducător. Nicholas era încăpățânat, pătimaș, 
neechilibrat. 

Cât despre Renny, era băiat bun dar lăsa proprietatea în 
paragină. Multe se deterioraseră cât timp fusese plecat la 
război și nu fuseseră stăvilite nici după întoarcerea lui. 
Nepoţii mai tineri nu puteau fi considerați rivali serioşi. Dar 
nu poţi avea nicio certitudine, atunci când e vorba de toanele 
unei femei în vârstă. 

Ernest oftă și se uită la pat. Ce bun ar fi un pui de somn 
după o masă atât de îmbelșugată. Aruncând o ultimă privire 
la frumoasele pajiști verzi, lăsă transperantul și-și lungi trupul 
uscăţiv pe cuvertura patului. Sasha sări după el, și își puse 
capul pe pernă strâns lipit de obrazul lui. Se priviră în ochi, ai 
lui albaștri și somnoroși, ai ei verzi strălucitori în penumbra 
încăperii, dar meditativi și ușor batjocoritori. 

Întinse o lăbuţă rotundă și îl mângâie pe obraz apoi, ca să 
nu se simtă prea sigur de dragostea ei, își scoase puţin 
ghearele și-l făcu să le simtă ascuțișul. 

— Sasha dragă, mă zgării, șopti el. 

Pisica își retrase ghearele, îl mângâie și începu să toarcă 
scurt, înfundat. 

— Pisicuţă drăguță, suspină Ernest, închizând ochii. 
Pisicuță blândă! 

Și pisica era somnoroasă, așa că adormiră amândoi. 


46 


CAPITOLUL IV 


Nicholas și Nip 


După cum nepotul Eden îl alesese pe unchiul Ernest pentru 
a discuta cu el despre viitorul său, tot așa, în aceeași după 
amiază, nepotul Renny îl alese pe unchiul Nicholas ca să 
discute tot despre planurile de viitor ale lui Eden. 

Pentru un observator dinafară, amândouă camerele, scene 
ale acestor conversații, ar fi părut supraîncărcate. Cei doi 
bătrâni adunaseră toate lucrurile la care ţineau în mod 
deosebit, sau la care presupuneau că au dreptul, dar în timp 
ce gustul lui Ernest înclina spre acuarele în tonuri palide, 
statuete de porțelan și scaune tapisate cu creton, pereții 
odăii lui Nicholas erau ascunși aproape în întregime de 
stampe reprezentând scene de vânătoare sau chipuri de 
femei frumoase. Mobila lui era capitonată cu piele. Lângă 
fereastră se afla o pianină veche pe al cărei capac stăteau 
de-a valma câteva pipe, mai multe carafe, un mixer de 
băuturi, sticluțe cu doctorii - se îndopa tot timpul cu 
medicamente împotriva gutei - și partituri muzicale. 

Când Renny intră în cameră, Nip, terierul de Yorkshire, 
rodea un os pe covorașul din faţa căminului. Auzind pași, 
cățelul se repezi la Renny și-l mușcă de gleznă, apoi se repezi 
înapoi la osul lui, pe care continuă să-l roadă mărâind. 
Nicholas, cu piciorul bolnav întins pe taburetul oriental, își 
ridică ochii din cartea pe care o citea, cu un zâmbet moale. 

— Bună, Renny! Ai venit la o mică șuetă? Crezi că poţi să 
găsești un scaun liber? Aruncă papucii ăia pe jos. E o veșnică 

47 


harababură aici - dar dacă-l las pe Rags să facă ordine îmi 
ratacește toate lucrurile de care am nevoie și cu genunchiul 
meu - știi, m-apucă o stare de nervi care mă ţine o 
săptămână întreagă. 

— Știu, încuviinţă Renny; apoi, dând jos papucii, se așeză 
comod pe scaun. E bună cartea, unchiule Nick? Eu nu găsesc 
niciodată timp pentru citit. 

— Eu aș prefera să n-am atât de mult, dar când un ome 
țintuit majoritatea timpului în fotoliu așa cum sunt eu, trebuie 
să-și găsească ceva de făcut. Cartea asta a cumpărat-o 
Meggie când a fost ultima dată în oraș. E scrisă de o 
englezoaică. Renny, pe mine cărţile astea noi mă 
nedumeresc, Dumnezeule mare! Dacă tot ce scrie în cartea 
asta este adevărat, rămâi uluit ce sunt capabile să facă și să 
gândească femeile cumsecade din ziua de azi. Gândurile 
eroinei - Dumnezeule mare - sunt înfiorătoare. Vrei o ţigară 
de foi? 

Renny luă, o ţigară dintr-o cutie de pe pian. Nip, crezând că 
Renny are vreun interes special la adresa osului său, se 
năpusti din nou, înșfacă glezna intrusului și se repezi înapoi 
mârâind, închipuindu-și despre el însuși că ar fi o fiară 
înspăimântătoare. 

— Bestie! făcu Renny. De data asta chiar că i-am simţit 
colții. Crede că vreau să-i iau osul? 

Nicholas porunci: 

— Hai, Nip, prinde păianjenul! Prinde păianjenul, Nip! 

Nip, cu părul său lăţos, ţâșni ca o săgeată spre stăpânul lui, 
rotindu-se în jurul fotoliului și chelălăind ascuțit. 

Prin pereţii groși se auzi o bătaie puternică. Nicholas zâmbi 
maliţios. 

— De câte ori îl aude pe Nip lătrând ceva mai tare, Ernie se 
enervează. Eu în schimb trebuie să îndur miorlăiturile pisicii 
ăleia a lui la orice oră din noapte. Bătu din palme spre căţel. 

— Hai, Nip, prinde păianjenul! Prinde păianjenul! 


48 


Scheunând sălbatic, Nip se năpusti prin cameră, căutând 
un păianjen prin colţuri și pe sub scaune. Bubuiturile de 
alături deveniră furibunde. 

Renny ridică terierul și-i înăbuși lătrăturile sub braţ. 

— Bietu' unchiu Ernest! O să-i strici dispoziţia pentru tot 
restul zilei. Taci, Nip, pungaș mic ce ești! 

Faţa prelungă a lui Nicholas, ale cărei cute adânci, 
verticale, împrumutau un aer de înţelepciune celor mai 
banale observaţii ale sale, se lumină de un zâmbet sardonic. 

— Nu-i strică să fie trezit puţin din amorțeală, observă el. 
Prea stă tot timpul la birou. Zilele trecute a venit la mine în 
culmea fericirii. Ce crezi că-mi spune că a descoperit: două 
sute și cincizeci de greșeli în textul pieselor lui Shakespeare. 
Auzi dumneata, să încerci în zilele noastre să corectezi textul 
pieselor lui Shakespeare. l-am explicat că nu posedă 
cunoștințe suficiente despre ortografia din acea vreme, dar 
ţi-ai găsit, el își închipuie că o cunoaște. Săracu' Ernie, de 
când îl știu a fost puţin cam ţicnit. 

Renny pufăia rar din ţigară. 

— Sper din toată inima că Eden n-o să-i calce pe urme. Să- 
și piardă timpul mâăzgălind poezii. Drept să-ţi spun, mă cam 
îngrijorează cartea asta a lui. | s-a cam urcat la cap. El își 
închipuie prostul, că poate să trăiască din poezii. Dumneata 
ce crezi, unchiule Nick? Se poate? 

ÎI privi pe Nicholas aproape patetic. 

— Nu cred că a trăit cineva vreodată din poezie. Totuși, 
versurile lui îmi plac. Sunt frumoase. 

— Ei bine, trebuie să înţeleagă că e obligat să muncească. 
Eu n-am de gând să mai cheltuiesc niciun ban cu el. Vădcă e 
foarte hotărât să nu-și continue studiile de drept. În definitiv, 
am cheltuit o mulțime de bani cu el! Nu vreau altceva decât 
să-i recuperez! 

Nicholas trăgea de mustaţa lui pleoștită. 

— Oh, cred că trebuia să urmeze o facultate. 


49 


— Nu, nu trebuia. Piers n-a urmat facultatea. N-a vrut. Nici 
n-ar fi fost de acord. Eden putea foarte bine să rămână 
acasă. S-ar fi găsit destul de lucru pentru el la una din ferme. 

— Eden să lucreze la fermă? Dragul meu Renny! Nu te mai 
necăji. Lasă-l să-și vadă de poeziile lui, iar noi să așteptăm să 
vedem ce-o să se întâmple. 

— Dar asta e o viaţă stupidă pentru un bărbat. Despre 
poeţii clasici n-am nimic de zis... 

— Au fost și ei cândva tineri. Dezaprobaţi și ei de familiile 
lor. 

— E ceva de versurile astea ale lui? 

— Păi, văd că sunt destul de bune ca să stârnească 
interesul unui editor. În ce mă privește, cred că e foarte 
talentat. Un fel de perfecţiune delicată - o frumusețe 
melancolică, cu totul remarcabilă. 

Renny, bănuitor, se uită lung la unchiul său; oare își bătea 
joc de Eden? Sau pur și simplu îl îmbrobodea pe el ca să-l 
apere pe Eden? „Talentat, delicat, melancolic” - adjectivele îi 
făceau greață. 

— De un lucru sunt absolut sigur, mormăi el, de la mine nu 
mai vede un ban. 

Nicholas se săltă în fotoliu, căutându-și o poziţie mai 
comodă. 

— Cum merg treburile? Cam târâș-grăpiș? 

— N-ar putea merge mai rău, admise Renny. 

Nicholas chicoti. 

— Și cu toate astea ai vrea să-i ţii pe toţi băieţii la Jalna, în 
loc să-i lași să plece în lume și să se descurce singuri. Renny, 
tu ai instincte de patriarh. Vrei să fii căpetenia unui trib 
numeros ca un furnicar. Să împărți dreptatea și răsplata și să- 
ţi lași să crească o barbă lungă, roșie. 

Renny, ușor iritat, ar fi vrut să-i spună că atât el cât și 
fratele său Ernest profitau de pe urma acestui instinct al său, 
dar se mulțumi să tragă cățelușul de urechi. Nip mărâi. 


50 


— Prinde păianjenul, Nip, îi porunci stăpânul său, bătând 
din palme. 

Din nou, Nip se năpusti într-o urmărire frenetică după o 
insectă imaginară. Bătăile din perete porniră din nou. Renny 
se ridică să plece. Simţea că frământările lui nu sunt luate în 
serios. Înălţându-și privirea pe sub sprâncenele stufoase, 
Nicholas zări umbra de pe chipul lui Renny, și spuse, din 
toată inima: 

— Renny, ești un frate... și nepot, deosebit de bun. Vrei să 
bei ceva? 

Renny răspunse că vrea și Nicholas insistă să se ridice 
chiar el și să-i prepare băutura. 

— Eu n-ar trebui să beau, cu blestematu' ăsta de 
genunchi... dar bău, șchiopătând dintr-o dată foarte activ în 
jurul dulăpiorului cu băuturi. 

— În definitiv, vara asta Eden poate să facă ce-o vrea, 
declară Renny, dispus de paharul băut, dar până la toamnă 
trebuie să se apuce de treabă, sau își găsește o slujbă, sau 
aici la Jalna. 

— Dar ce poate să facă băiatul la Jalna, Renny? 

— Să-l ajute pe Piers. Și de ce nu? Dacă se răzgândește și 
are de gând să ne ajute, am putea lua înapoi pământul pe 
care l-am arendat bătrânului Hare și-am putea câștiga de 
două ori mai mult dacă îl lucrăm noi. E o viaţă sănătoasă. Și 
n-are decât să scrie poezii în timpul liber dacă vrea. N-aș 
avea nimic de zis, atâta timp cât nu m-ar sili să le citesc. 

— Plugarul poet. Sună cam naiv. Dar mi-e teamă că el are 
cu totul alte planuri cu privire la viitorul lui. Bietul băiat. 
Doamne! Ce mult seamănă cu maică-sa! 

— Ei bine, mormăi Renny. Pe mine nu mă duce de nas. Am 
cheltuit destul cu el. Când mă gândesc c-a refuzat să se 
prezinte la ultimele examene! N-am mai pomenit așa ceva. 
Acum vrea să plece la New York să se întâlnească cu editorul. 


51 


— Eu bănuiesc că germenele ăsta deosebit îl roade de 
multă vreme, în secret. Renny, ce-ai zice dacă băiatul ăsta e 
un geniu? 

— Doamne ferește! Sper că nu. 

Nicholas emise niște sunete provenite parcă de sub 
pământ - așa râdea el. 

— Renny, ești un adevărat Court, nu-i de mirare că mama 
are o slăbiciune pentru tine. 

— Zău? N-am observat niciodată. Am avut impresia că 
Eden e favorritul ei. Știe cum să se poarte cu femeile de toate 
vârstele. Ei, unchiule, eu am plecat. Hobbs, cel care locuiește 
pe drumul către Mistwell, are de vânzare niște vaci Holstein. 
Am de gând să cumpăr vreo două. 

— Aş merge bucuros cu tine dac-ar fi vorba de cai, cu tot 
genunchiul meu, dar vacile nu mă interesează. Laptele nu mi- 
a plăcut nicio dată. 

Renny ajunsese la ușă când Nicholas îl întrebă pe 
neașteptate: 

— Ce-i cu Piers? l-ai vorbit despre fată? 

— Da. l-am spus că trebuie să înceteze să se întâlnească 
cu ea. Nici prin cap nu-i trecea c-au fost văzuţi. A rămas 
năuc. 

— Părea calm la masă. 

— Păi, am stat de vorbă acum două zile. Nu-i băiat rău. A 
luat lucrurile destul de ușor. Pe aici nu sunt prea multe fete 
drăguțe, și nu se poate spune că Pheasant nu e drăguță. 

Fruntea lui Nicholas se umbri. 

— Dar gândește-te cine este fata asta. N-avem nevoie de 
asemenea specimene în familia noastră. Meg n-ar suporta 
niciodată așa ceva. 

— Fata e foarte la locul ei, spuse Renny, cu obiceiul său de 
a contrazice. Nu și-a ales ea calea de a veni pe lume. Băieții i- 
au făcut întotdeauna curte. 

— Nu cumva Piers să-i facă și altceva decât curte. 


52 


— N-ai nicio grijă, replică Renny cu un ton iritat. Piers știe 
că n-am să admit nicio prostie. 

leși, închizând ușa cu zgomot, așa cum îi era obiceiul. 

Nip se ocupa tot de osul lui. Privindu-l, Nicholas începu să 
se teamă că dacă va continua să roadă zgârciurile o să 
capete o indigestie. Îi smulse comoara, apoi se îndreptă 
anevoie de spate fiindcă, o dată aplecat, nu-i venea prea ușor 
să se ridice. A avea un cățeluș favorit presupunea o mare 
răspundere! 

— Nu, nu, destul cu zgârciurile. Altfel o să te doară burtica! 

Nip protestă, dansând pe labele dinapoi. Nicholas așeză 
osul pe pian și-și șterse degetele pe pulpana hainei. Atunci 
privirea i se opri la sticla de whisky scoţian și la sifon. Își luă 
paharul. „Sfinte Dumnezeule, n-ar trebui să fac asta” gemu 
el, dar își umplu încă un pahar. „Fără doar și poate, ultimul 
pe ziua de azi”, murmură îndreptându-se șchiopătând spre 
fotoliu, cu paharul în mână. O notă joasă vibră din pian. Nip 
sărise pe taburet și de acolo pe clape. Acum își întindea botul 
ca să apuce din nou osul. Nicholas se afundă în fotoliu cu un 
geamăt surd de durere amestecată cu amuzament. 

Cred că nu facem altceva decât să ne scurtăm zilele, rosti 
el pe un ton jalnic: 


„Tu în colțișorul tău, 
Eu în colțișorul meu” 


Nip mârâi apucându-și osul de pe capacul pianului. 
Nicholas își sorbea visător whiskyul cu sifon. Casa era 
minunat de liniștită acum. O să aţipească puţin, așa, pe 
scaun, după ce-o să termine el paharul și Nip osul. Ronţăitul 
ritmic al colţilor lui Nip în căutarea măduvei era liniștitor. Pe 
fața lui Nicholas flutură un zâmbet când își aminti cum 
lătratul micii creaturi îl necăjise pe Ernest. Bietul Ernest se 
necăjește așa de ușor! Dar acum se odihnea, probabil, liniștit, 
lângă scumpa lui Sasha. Pisici! Fiinţe egoiste. Te iubesc 


53 


numai pentru ceea ce pot obţine de la tine. Pe când Nip - asta 
se cheamă devotament adevărat. 

Întinse mâna și și-o privi critic. Da, inelul ăsta greu cu 
piatra verde, pătrată, în montura sa antică, îi venea bine. Era 
bucuros că seamănă la mâini cu mama lui - moștenise 
mâinile familiei Court. Și Renny le moștenise dar nu și le 
îngrijea. Fără îndoială mâinile trădează caracterul și originea. 
Înaintea ochilor îi apăru imaginea mâinilor soţiei sale, 
Millicent - mâini ca niște gheare, cu degete foarte albe, 
incredibil de subţiri, și cu unghii mari, bombate... Mai trăia 
încă, știa asta. Dumnezeule, avea și ea aproape șaptezeci de 
ani. Încercă să-și închipuie cum poate să arate la șaptezeci 
de ani, apoi clătină din cap agasat - nu, nu voia să și-o 
închipuie nici la șaptezeci, nici la șaptesprezece. Voia s-o 
uite. După ce mama o să moară, cum avea să se-ntâmple 
curând, biata de ea, și-o să moștenească el banii, o să facă 
un voiaj în Anglia. l-ar plăcea să mai vadă o dată Anglia 
înainte de... da și el avea să închidă ochii într-o zi, deși spera 
să trăiască măcar până la nouăzeci și nouă de ani, ca mama. 
Se trăgea și el din familia Court, ori membrii ei erau vestiți 
pentru longevitate și pentru... pentru ce altceva? A, da, 
pentru violenţa lor. Slavă Domnului, el nu moștenise violenţa 
familiei Court. Această trăsătură de caracter o să moară o 
dată cu mama, deși, Renny, când era provocat, devenea 
aprig. 

Nip scheuna ca să fie dat jos de pe capacul pianului. Se 
plictisise de os și tânjea după somnul lui de după-masă. 
Diavol împielițat, să-l oblige să se ridice iarăși din fotoliu 
tocmai când se instalase atât de comod! 

Cu un geamăt puternic se ridică în picioare și se îndreptă, 
șchiopâș spre pian. Ridică animalul, acum pe deplin împăcat 
și încrezător, și-l luă sub braţ. Genunchiul îi dădu un junghi 
ascuţit când își lăsă iarăși greutatea în fotoliu, dar 
strâmbătura de durere se transformă într-un zâmbet când 
văzu mutrișoara lăţoasă care îl privea. Simţi un îndemn brusc 

54 


să-i spună: „Prinde păianjenul, Nip!” și să provoace o nouă 
hărmălaie. Buzele lui erau gata să articuleze cuvintele și 
brusca încordare a trupului cățelului, licărirea din ochii lui, îi 
dovediră că e gata să sară, dar nu trebuia să-l necăjească pe 
bietul Ernest și pe urmă el însuși era așa de somnoros - cel 
de-al doilea pahar își făcuse efectul calmant. 

— Nu, nu, Nip, șopti el, culcă-te. Ajunge cu tărăboiul, 
băiete! 

Mângâie cățelușul pe spate, cu mâna lui mare, leneșă. 

Nip stătea culcat lângă trupul lui Nicholas, care zăcea 
tolănit în fotoliu, privindu-l drept în ochi. Nicholas îi suflă în 
faţă. Nip dădea din coadă lovind ușor stomacul lui Nicholas. 

Apoi adormiră. 


55 


CAPITOLUL V 


Piers și iubita lui 


Era aproape întuneric când Piers, trecând de-a lungul 
pajiștei, ieși prin portiţa joasă din gardul viu și porni zorit pe 
cărarea șerpuită care străbătea o pajiște unde trei cai 
pășteau încă la acea oră iarba proaspătă. Poteca șerpuia 
până într-o râpă; dispărea pe distanţa a trei pași, cât treceai 
pe un podeţ de lemn, apoi apărea din nou, tot mai îngustă, 
urcând șerpuit pe cealaltă coastă abruptă a râpei, cotea 
printr-o pădure deasă și, în cele din urmă, în dreptul unui 
pârleaz, se întâlnea cu altă potecă la hotarul dintre Jalna și 
pământul care aparţinea familiei Vaughan. 

În fundul râpei era aproape noapte, așa de întunecat 
licărea pârâul printre tufele dese și atât de jos deasupra 
capului părea cerul pe care nu-l puncta încă nicio stea. Când 
urcă pe malul celălalt, întunericul era și mai adânc în afară de 
strălucirea mestecenilor argintii care păreau luminaţi pe 
dinăuntru de o rază tainică. Un ciuf săgetă printre copaci la 
vânătoare de gâze. De câte ori prindea câte una, scotea un 
cloncănit din gușă și dădea la iveală un licăr alb de pe aripi. 
Apoi, pe neașteptate, chiar deasupra capului său, un alt ciuf 
izbucni într-un cântec puternic, cadenţat. 

Ajuns sus, în luminișul pădurii, Piers văzu cum spre apus 
dăinuia încă văpaia aprinsă de asfinţit, poleind frunzele tinere 
ale stejarilor. Copacii erau însuflețiți de ciripitul păsărelelor 
care-și căutau cuiburile; pentru ele drăgosteala luase sfârșit 
pe ziua aceea - pentru el abia începea. 


56 


Simţea cum îi ard tâmplele și își scoase șapca pentru ca 
aerul să-i răcorească fruntea. Ar fi vrut ca dragostea lui 
pentru Pheasant să fie mai calmă. l-ar fi plăcut să 
hoinărească împreună cu ea serile, bine dispus, fără să se 
frământe, socotind legătura dintre ei ca ceva firesc, tot așa 
de firesc ca și viața acestor păsări; să iubească o fată și să fie 
iubit de ea. Dar iubirea se abătuse asupra lui deodată, deși o 
cunoștea pe Pheasant de când se știa, ca o furtună care-l 
zguduia și-l stăpânea. Mergând grăbit în aerul blând al nopţii, 
cu fiecare pas ce-l apropia tot mai mult de pârleazul unde 
urma să se întâlnească cu Pheasant, se chinuia închipuindu-și 
dezamăgirea pe care ar încerca-o dacă ea nu l-ar aștepta. 
Vedea, în imaginaţie, pârleazul gol ca pe o spânzurătoare în 
așteptare, bătându-și joc de dulcele imbold care-l mâna. Se 
vedea pe sine așteptând până noaptea târziu, apoi 
întorcându-se împleticit spre Jalna, disperat că nu putuse s-o 
strângă în braţe. Oare ce îi cuprinsese pe amândoi în ziua 
aceea, când, întâlnindu-se jos în râpă, ea speriată de un 
șarpe de apă, îl apucase de mânecă arătându-i cu degetul 
locul unde dispăruse în pârâu? Aplecaţi deasupra apei, își 
văzuseră deodată chipurile reflectate în oglinda liniștită, 
privindu-i cu totul altfel decât fețele lor obișnuite pe care le 
cunoșteau de totdeauna. Chipurile lor din apă aveau ochi 
ciudaţi, sfioși și buzele întredeschise. Se întorseseră unul 
către celălalt și buzele li se întâlniseră. 

Amintindu-și sărutul acela, Piers începu să alerge peste 
câmp către pârleaz. Pheasant îl aștepta acolo cocoţată pe 
pârleaz și silueta ei aplecată se profila pe roșul estompat al 
apusului. Îndată ce-o văzu încetini pasul și-o salută scurt în 
timp ce se apropia. 

— Bună, Pheasant! 

— Bună, Piers! Te-aștept cam de mult. 

— N-am putut scăpa. Am întârziat fiindcă a trebuit să admir 
o vacă afurisită pe care a cumpărat-o Renny azi de la Hobbs. 

Se urcă pe pârleaz și se așeză lângă ea. 

57 


— E prima seară călduroasă, nu-i așa? constată el fără s-o 
privească. M-am încins ca naiba venind încoa. Mi-au sfârâit 
călcâiele până aici, de asta poţi să fii sigură. Îi luă mâna și i-o 
lipi de piept - ia simte aici. 

— Îţi bate cam tare inima, spuse ea cu vocea scăzută. 
Pentru că te-ai grăbit sau pentru că... Se rezemă de umărul 
lui și-l privi în față. 

Atât aștepta Piers, această clipă când se va apleca spre el. 
Fără un semn de la ea nu putea îngădui ca șuvoiul de 
dragoste dinlăuntrul său să ţâșnească la suprafaţă. Acum își 
petrecu braţele în jurul ei și-o lipi de trup. Îi găsi buzele și o 
sărută cu foc. Mireasma trupului ei îl ameţea. Îi pierise tăria și 
simţul realităţii. În clipa aceea ar fi preferat să moară 
împreună, așa fericiţi, strâns îmbrăţișaţi în liniștea nopţii de 
primăvară. 

— Așa nu se mai poate, șopti el. Trebuie neapărat să ne 
căsătorim. 

— Nu uita ce ţi-a spus Renny. Ai de gând să-l înfrunţi? Ar fi 
frumos dac-ar ști că acum suntem aici împreună. 

— La naiba cu Renny. Îi trebuie și lui o lecţie. A sosit clipa 
să afle că nu poate face pe stăpânul cu toată lumea. | s-a 
urcat la cap, asta-i partea proastă. Eu îi spun Rajahul din 
Jalna. 

— În definitiv, numai tu ai dreptul să hotărăști cu cine vrei 
să te însori, chiar dacă fata e mai prejos decât tine, nu? 

Piers simţi cum o îneacă plânsul și lacrimile ei izbucniră 
umezindu-i și lui obrazul. 

— Oh, Pheasant, proastă mică ce ești, exclamă el. Tu mai 
prejos decât mine? Ce prostii spui! 

— Păi, așa gândește Renny. Toată familia ta gândește așa. 
Familia ta mă disprețuiește. 

— Familia mea să se ducă naibii. La urma urmei ești din 
familia Vaughan. Toată lumea știe. Tu porţi numele lor. 

— Chiar și Maurice mă disprețuiește. Nu mi-a dat niciodată 
voie să-i spun „tată”. 

58 


— Merită să fie pus la zid. Dac-aș fi făcut ce-a făcut el, nu 
mi-aș fi renegat copilul. Aș fi înfruntat o lume întreagă, pe 
cinstea mea! 

— Păi, așa a făcut și el... într-un fel. M-a păstrat lângă 
dânsul. Mi-a dat numele lui. 

— Părinții lui, poate. El n-a ţinut niciodată la tine, n-a fost 
cu adevărat bun cu tine. 

— E de părere că i-am distrus viaţa. 

— Viaţa împreună cu Meggie, vrei să zici. Poţi să ți-i 
închipui pe Meg și Maurice căsătoriţi? 

Piers râse și-o sărută pe tâmplă, simţindu-i însă 
sprânceana mătăsoasă pe obraz, îi sărută și sprânceana. 

— În orice caz pot să-mi închipui căsătoria lor mult mai 
ușor decât pe a noastră, răspunse Pheasant. Simt că ne e dat 
să ne întâlnim și să ne despărţim așa la nesfârșit. Într-un fel, 
cred că mi-ar plăcea mai mult așa. 

— Mai mult decât să fii măritată cu mine? Ascultă, 
Pheasant, vrei să mă mâhnești? 

— Nu, vorbesc serios. Întâlnirile noastre sunt atât de 
frumoase. Ziua trece ca un vis în așteptarea acestei clipe: 
după aceea vine noaptea și te port în adâncul sufletului până 
în zori... 

— Dar dac-aș fi alături de tine? 

— N-ar mai fi atât de minunat. Nu poate să fie. Apoi, 
dimineaţa din clipa în care mă trezesc, încep să număr orele 
până când ne întâlnim din nou. Maurice ar putea nici să nu 
existe. Aproape că nu-l văd și nu-l aud. 

— Să știi, Pheasant, că pe mine visele nu mă mulțumesc. 
Felul ăsta de viaţă e pentru mine un chin. Pe măsură ce 
primăvara înaintează, fiecare zi devine un chin tot mai mare. 
Eu te vreau pe tine... nuvise. 

— Ție nu-ţi place să ne întâlnim așa? 

— Nu fi prostuţă! Știi ce vreau să spun. 

Se mută ceva mai departe de ea pe pârleaz și-și aprinse o 
țigară. 

59 


— Uite ce, continuă el, pe un ton categoric de om care 
tratează afaceri, să rămână stabilit că ne căsătorim. Vrei să 
ne căsătorim? Răspunde-mi! 

— Da... Ai putea să-mi dai o ţigară. 

Îi oferi o ţigară și i-o aprinse. 

— Foarte bine. Poţi să-mi spui motivul care te face să eziţi? 
Eu am douăzeci de ani, tu șaptesprezece. E o vârstă bună 
pentru căsătorie, nu? 

— Prea tineri, așa zic ei. 

— Prostii. Ar vrea să așteptăm până când o să fim prea 
ramoliți ca să ne mai putem târî până la pârleazul ăsta. 
Renny are nevoie de mine. Îmi dă o leafă bunicică. Îl cunosc 
eu pe Renny. În fond e băiat cumsecade, cu toate furiile lui. 
N-o să-i treacă niciodată prin cap să mă dea afară. E loc 
destul la Jalna. Unul în plus nu se bagă de seamă. 

— Meg nu mă place. Mi-e cam teamă de ea. 

— Ţi-e teamă de Meggie! Fricoasă mică ce ești. Meg e 
blândă ca un mielușel. Și bunica te-a plăcut întotdeauna. Să- 
ţi spun eu ceva, Pheasant, noi trebuie să ne-avem bine cu 
bunica. Ea are multă influență asupra familiei. Dacă reușim 
să-i intrăm în graţii, nici nu știi ce poate face pentru noi. A 
spus de multe ori că dintre toţi eu semăn cel mai mult cu 
bunicul, ori pentru ea să știi că bunicul a fost cel mai grozav 
om care a trăit vreodată. 

— Dar de Renny ce părere are? De câte ori vine vorba de 
el, bunica ta zice că e un adevărat Court. Oricum, eu cred că 
și-a făcut testamentul înainte să ne fi născut noi. 

— Da, dar îl schimbă mereu sau cel puţin așa pretinde. 
Chiar săptămâna trecută a stat cu notarul ore întregi, toată 
familia era la pământ. Wake s-a uitat pe furiș prin gaura cheii 
și a zis că bunica n-a făcut altceva decât să-l îndoape pe 
bătrân cu bomboane de mentă. Totuși, nu se știe niciodată. 

Piers clătină din cap cu un aer de înţelepciune, apoi oftă 
adânc. 


60 


— Un lucru e absolut sigur: așa nu se mai poate. Sau mă 
însor sau îmi iau câmpii. Îmi zdruncină nervii. Nici nu știu bine 
ce-am mâncat azi la masă, era și tămbălău din pricina cărții 
ăleia a lui Eden. Dumnezeule! Un volum de poezii! Gândește- 
te puţin! Colac peste pupăză, la ora ceaiului sosește Finch de 
la școală cu note proaste la un știu ce materie și ţin'te alt 
tărăboi. A durat o oră. 

Dar Pheasant nu reținuse decât cruzimea calculată a 
cuvintelor „îmi iau câmpii”. întoarse spre el o faţă 
înspăimântată, cu ochii mari. 

— Să pleci! Cum poţi să spui așa ceva? Doar știi foarte bine 
că aș muri aici fără tine. 

— Ce palidă ești, observă el, privind-o atent. De ce-ai pălit? 
Sunt sigur că ţi-ar păsa prea puţin dac-aș pleca. Ştii, ai 
continua să mă visezi, liniștită. 

Izbucnind în lacrimi, Pheasant cobori de pe pârleaz. 

— Să nu-ţi închipui că eu am să rămân aici să mă chinui! 
ţipă ea și se depărtă în fugă. 

— Dar tu ai vrea ca eu să rămân și să mă chinui! strigă el. 

Luând-o la fugă peste pajiștea udă, Pheasant se pierdu în 
întuneric. Piers însă, încăpățânat, rămase pe loc, uitându-se 
lung după ea și întrebându-se dacă hotărârea ei o să ţină 
până dincolo de pajiște. De pe acum, pașii ei păreau să 
încetinească. Și totuși silueta i se distingea tot mai anevoie. 
Dar dacă avea de gând să fugă mai departe fără să se 
oprească până acasă, lăsându-l singur pe pârleaz cu 
dragostea lui clocotitoare, nepotolită? Doar acest simplu 
gând fu de-ajuns să-l facă să sară, cu intenţia de a o rupe la 
fugă după ea, dar chiar atunci o văzu întorcându-se încet 
înapoi așa că se căţără repede la loc, tocmai la timp ca să-și 
salveze mândria. Îi era recunoscător pentru acest lucru. 

Pheasant se opri la zece pași de el. 

— Foarte bine, rosti, cu o voce sugrumată. Am să fac cum 
vrei tu. 


61 


Era copleșit de senzaţia apropierii ei, o simţea cu fiecare 
nerv, dar continuă să pufăie nepăsător din ţigară, înainte de a 
o întreba pe un ton arțăgos: 

— Când? 

— Oricând zici tu. 

Pheasant stătea cu capul în jos, suspinând ca un copil. 

— Vino aici, fetișcană obraznică, îi porunci el categoric. 

Dar când o simţi din nou alături, pe pârleaz, îl cuprinse o 
tandreţe nespus de dulce și totodată o senzaţie ametțitoare 
de putere asupra ei. Cu fața îngropată în părul fetei rosti 
cuvinte de dragoste, de-a valma cu porunci. 

În drum spre casă, se simţi ușor și plin de forţă deși 
muncise din greu toată ziua. Cam pe la jumătatea 
povârnișului văzu o ramură de stejar deasupra lui, peste 
potecă. Sări în sus, se prinse cu amândouă mâinile și rămase 
așa atârnat deasupra pământului, care i se părea prea 
prozaic pentru tălpile lui înaripate. Se legănă ușor un timp, 
privind stelele care sclipeau făcându-i cu ochiul printre 
frunzele tinere. Un iepure trecu în fugă pe poteca de sub el, 
fără să-i bănuiască prezenţa. Mintea nu-i mai era tulburată de 
neliniște, ci liberă și voioasă. Se simţea aidoma sălbăticiunilor 
pădurii. Era primăvară și-și găsise perechea. 

Când traversă peluza, văzu ferestrele de la salon luminate. 
Jucau cărţi, probabil, ca de obicei. Se apropie de una din ușile 
cu geam și privi înăuntru. Văzu o masă trasă lângă cămin, la 
care bunica și unchiul Ernest jucau dame. Bunica era 
înfășurată într-un șal în carouri vii, verde cu roșu, și pe cap 
purta o bonetă plină de panglicuţe. Fără îndoială că ea 
câștiga, pentru că un zâmbet larg îi dezvelea dinţii, apoi o 
explozie de râs puternic îi făcu pe jucătorii de bridge de la 
cealaltă masă să se răsucească în scaunele lor, cu priviri 
plictisite. Faţa prelungă cu nas acvilin a unchiului Ernest se 
pleca gânditoare asupra tablei de joc. Pe policioara din lemn 
de nuc înnegrit a căminului, Sasha stătea încovrigată lângă o 


62 


păstoriţă din porțelan, aţintind asupra stăpânului ei o privire 
plină de un dispreţ extatic. 

La masa de bridge jucau Renny, Meg, Nicholas și domnul 
Fennel, pastorul. Văpaia locului le ilumina chipurile, 
intensificând expresia fiecăruia: Nicholas - zeflemitor, atent; 
Renny - încruntat, nedumerit; Meg - blândă, mulţumită de 
sine; domnul Fennel - trăgându-se de barbă, îmbufnat. Nişte 
biete ființe, gândea Piers, intrând pe ușa laterală și urcând 
binișor treptele, care joacă partide de cărți pierzând vremea 
cu nimicuri, în timp ce el juca marea carte a vieţii. 

Pe sub ușa lui Eden se zărea o dâră de lumină. 

larăși poezii, altă pierdere de timp fără rost. Oare Eden 
iubise vreodată? Dacă da, păstrase bine taina. Probabil că-și 
iubea doar Muza. Muza lui... ha, ha! ÎI auzi pe Eden gemând. 
Așadar îl durea, da, iubirea pentru drăguţa lui Muză îi 
pricinuia dureri. Poezia te poate face să suferi, deci. Din 
mers, bătu cu pumnul în ușă. 

— Ai nevoie de ajutor? 

— Du-te dracului, răspunse tânărul poet, doar dacă ai 
cumva o cârpă la tine. Am răsturnat călimara. 

Piers își vâri capul pe ușă. 

— Cămașa mea nu-i mult mai brează decât o cârpă, spuse. 
Pot să ţi-o dau. 

Eden tampona postavul pătat al biroului cu o sugativă. Pe o 
foaie de hârtie dintr-o mapă de scris era așternut îngrijit ceea 
ce părea să fie începutul unei poezii. 

— Presupun că-ţi face plăcere, remarcă Piers. 

— Mai multă decât ţie când fugărești o fată noaptea prin 
pădure. 

— Ascultă, Eden, ţine-ţi gura! 

Piers ridică vocea ameninţător, dar Eden zâmbi și se așeză 
din nou la birou. 

Ciudat, gândi Piers pe când se îndrepta spre camera lui. 
Oare cum o fi ghicit Eden? Poate fiindcă era poet? 
Întotdeauna intuise, deși nu acordase prea multă atenţie 

63 


acestui gând, că prezenţa unui poet în casă trebuie să fie 
deosebit de incomodă ori, la naiba, acum aveau și ei unul 
autentic la Jalna. Nu era prea plăcut. Starea de euforie îi 
pierise când deschise ușa camerei lui. 

Împărţea odaia cu Finch, fratele său în vârstă de 
șaisprezece ani. Finch, încovoiat, învăţa din Euclid, cu o 
expresie de extremă melancolie care-i lungea chipul și așa 
destul de lung și gălbejit. Fusese ţinta unui potop de discuţii 
și critici care durase tot timpul ceaiului, și acum drept efect, 
mintea lui care fusese întotdeauna destul de împrăștiată, nu-l 
mai asculta deloc. Citise aceeași teoremă de șase sau șapte 
ori la rând și totuși nu-i spunea nimic mai mult decât o simplă 
poezie de grădiniţă. Furase una din ţigările lui Piers, în 
speranța că-l va ajuta să iasă din impas. Încercase să profite 
cât mai mult de această ţigară, trăgând fumul încet și 
savurând fiecare pufăit, până când simţi cum chiștocul îi arde 
degetele osoase și buzele, dar fără folos. Când îl auzi pe Piers 
la ușă, dădu drumul chiștocului minuscul pe podea și-l strivi 
cu talpa. 

Acum se uita la Piers cu coada ochilor săi migdalatți, 
deschiși la culoare. 

Piers adulmecă aerul. 

— Hm. Fumezi, hai? Pun rămășag că ai fumat una din 
țigările mele. Ascultă, tinere, am să-ţi rămân profund 
recunoscător dacă n-ai să te mai atingi de ele. Poate îţi 
închipui că am posibilitatea să te aprovizionez cu ţigări? În 
plus, nici n-ai voie să fumezi. 

Finch se întoarse cu melancolie sporită la Euclid. Dacă n-o 
scosese la capăt singur, cu atât mai mult n-o să reușească să 
înveţe cu Piers în cameră. Prezenţa lui puternic dominatoare 
îi va stinge până și ultima pâlpâire de inteligenţă din creier. 
Piers îl intimidase întotdeauna, creându-i un sentiment de 
inferioritate. Îl revolta, dar nu vedea nicio portiţă de scăpare. 
Piers era voinic, chipeș și simpatizat de toţi. El n-avea niciuna 
din calităţile lui Piers. Își iubea însă familia, într-un fel al lui, 

64 


ascuns, tăcut, îl iubea chiar și pe Piers, care se purta atât de 
aspru cu el. Ei, dacă Piers ar fi fost ca alţi fraţi, l-ar fi rugat să- 
i dea o mână de ajutor la Euclid al lui: fiindcă Piers fusese bun 
la materia asta infectă. Dar l-ar fi rugat degeaba. Piers era un 
om mult prea lipsit de răbdare, prea intransigent, care-și 
ieșea din fire pentru te miri ce. 

— Ți-aș rămâne recunoscător, continuă Piers dacă nu te-ai 
mai atinge de ţigările, de batistele de ciorapii și de cravatele 
mele. Dacă vrei să ciupești lucruri de la alţii, ciupește de la 
Eden. El e poet și sunt convins că habar n-are de lucrurile lui. 
Piers își zâmbi în oglindă în timp ce-și scotea gulerul și 
cravata. 

Finch nu răspunse nimic. Încerca disperat să-și fixeze 
atenţia asupra teoremei din faţa lui. Unghiurile și triunghiurile 
se încâlceau, luând forme ciudate. Desenă o faţă grotescă pe 
marginea paginii. Dar chipul pe care îl crease începu să-l 
privească răutăcios. Cu o mână tremurătoare încercă să 
șteargă desenul cu guma dar nu reuși. Imaginea nu-i mai 
aparţinea ca să o poată șterge. Pusese stăpânire pe pagină. 
Pusese stăpânire pe carte. Devenise Euclid în persoană, care 
își bătea joc de el! 

Piers se dezbrăcase de toate veșmintele și deschisese larg 
fereastra. Vântul nopţii năvăli în cameră și Finch începu să 
tremure când se simţi învăluit de aerul rece. Se miră cum 
poate Piers să-l suporte, așa dezbrăcat cum era. Curentul 
împrăștie în toată camera paginile unui caiet de franceză. N- 
avea niciun rost să mai încerce; nu putea să rezolve teorema. 

După ce-și îmbrăcă pijamaua, Piers sări în pat. Se lungi 
fluierând încetișor cu ochii săi albaștri strălucitori aţintiţi 
asupra lui Finch, care începuse să-și strângă cărțile. 

— Gata tot? întrebă Piers grijuliu. Ai dat rasol, nu-i așa? 

— N-am terminat, urlă Finch. Îţi închipui că pot să învăţ cu 
vântul ăsta rece în spate și cu tine holbându-mi-te în faţă? 
Asta înseamnă că trebuie să mă scol mâine cu noaptea în cap 
și să termin înainte de micul dejun. 

65 


Piers deveni batjocoritor. 

— Ești susceptibil, da? În curând ai să scrii și tu poezii. 
Presupun c-ai și încercat. Știi ce? Cred c-ar fi bine să faci un 
drum până la New York în vacanța de Paști să vezi dacă nu-ţi 
găsești un editor. 

— Tacă-ţi gura, mârâi Finch, și lasă-mă în pace. 

Piers era fericit. Era mult prea fericit ca să poată dormi. 
Necăjindu-l pe tânărul Finch încerca să-și domolească starea 
de surexcitare. Stătea culcat și-l urmărea atent în timp ce se 
dezbrăca de haine până ce rămase gol, cu trupul său lung și 
slab. Finch putea să devină un tânăr distins. Încă de pe acum 
fața lui avea ceva atrăgător, în schimb avea o privire 
neliniștită, speriată și se vedea că îi e rușine de mâinile și 
picioarele lui lungi. Întotdeauna se așeza în poziţii stângace 
și, dacă cineva i se adresa pe neașteptate, îi arunca o privire, 
jumătate speriată, jumătate intimidată, de parcă ar fi vrut să 
se apere de o lovitură. Adevărul e că încasase nenumărate 
lovituri, unele cu totul nemeritate. 

Piers se uita cu un dispreț amuzat la trupul lui slăbănog. 
Începu să-și bată joc de omoplaţii lui ascuţiţi, de coastele 
ieșite în afară și de alte diverse părţi ale anatomiei sale. În 
cele din urmă, băiatul își trase pe cap cămașa de noapte, 
stinse lumina, se caţără peste Piers la locul său de lângă 
perete și se ghemui cu un suspin de ușurare. Trecuse peste 
Piers cu sufletul la gură, aproape sigur că-l va înșfăca de 
gleznă și-l va supune la cine știe ce nouă tortură. Dar 
ajunsese teafăr în colţul său. În sfârșit, ziua, cu micile ei 
mizerii, se încheiase. Finch se întinse cât era de lung. Stăteau 
nemișcaţi, unul lângă altul, în întunericul pașnic. Într-un 
târziu, Piers spuse pe un ton scăzut, acuzator: 

— Nu ţi-ai făcut rugăciunea. Ce înseamnă asta, să te urci în 
pat fără să-ţi spui rugăciunea? 

Finch rămase uluit. Asta era ceva nou. Tocmai Piers, dintre 
toți, să-l certe că nu și-a spus rugăciunea! Era ceva de-a 
dreptul îngrijorător: 

66 


— Am uitat, răspunse Finch somnoros. 

— Păi, n-ai voie să uiţi. E foarte important la vârsta ta să te 
rogi mult și din toată inima. Dacă te-ai ruga mai mult și te-ai 
îmbufna mai puţin, ai fi mai sănătos și mai fericit. 

— Ce gogoși îmi vinzi tu mie? 

— Vorbesc foarte serios. Dă-te imediat jos din pat și spune- 
ţi rugăciunea. 

— Da ce, tu te rogi? se plânse Finch înciudat. Nu te-am mai 
auzit spunând rugăciunea de ani de zile. 

— Asta nu-i treaba ta. Eu am încheiat un contract special 
cu Diavolul și el are grijă de oamenii lui. Dar tu, mielușelule, 
trebuie să te separi de ţapi. 

— Uf, lasă-mă-n pace, bombăni Finch. Mi-e somn. Lasă-mă 
o dată în pace! 

— Scoală-te și spune-ţi rugăciunea. 

— Piers, te rog, nu fil... 

— Fii atent cum vorbești cu mine. Dă-te jos imediat! 

— Nu mă dau, se împotrivi Finch agăţțându-se cu disperare 
de pături fiindcă știa ce-o să urmeze. 

— Va să zică nu vrei să te scoli, hai? Nu vrei să-ţi spui 
rugăciunea? Trebuie să te dau jos cu forța, da? 

O dată cu fiecare întrebare, degetele puternice ale lui Piers 
se apropiau de locșorul cel mai tandru al anatomiei lui Finch. 

— Oh... Oh... Oh! Piers! Dă-mi drumul, că mă scol, zău! 
Au... nu... nu! 

Un ultim țipăt sfâșietor și Finch zbură pe podea. Prudent, 
își mângâie un timp coapsa îndurerată. Apoi, printre hohote 
de plâns izbucni: 

— Ce dracu vrei de la mine, în definitiv? 

— Vreau să-ți spui rugăciunea ca lumea. Nu pot să admit 
ca la vârsta ta să fii ușuratic. În genunchi! 

Finch se lăsă în genunchi pe podeaua rece. Îngenuncheată 
lângă pat, la lumina palidă a lunii, tânăra lui siluetă era de-a 
dreptul impresionantă. Dar Piers, nu părea de loc 
impresionat. 

67 


— Hai, porunci el. Dă-i drumu' o dată. 

Finch își înfundă obrajii în pumni. 

— De ce nu începi? întrebă Piers răstit, ridicându-se într-un 
cot. 

— Am... am început, se auzi o voce înăbușită. 

— N-aud nimic. Cum îţi închipui că poate auzi 
Atotputernicul dacă eu nu te aud? Vorbește tare. 

— Nu p... pot. Nu vreau! 

— Trebuie să vrei sau de nu, s-ar putea să-ţi pară rău. 

În tensiunea momentului, Finch uită toate rugăciunile pe 
care le știa, așa cum se întâmplase mai devreme și cu Euclid. 
În haosul vag din mintea lui rămăseseră doar două cuvinte de 
rugă fierbinte. „O, Doamne!” bolborosi el răgușit și, pentru că 
nu-și aducea aminte niciun alt cuvânt și trebuia sau să se 
roage sau să fie maltratat de diavolul de Piers, repetă 
cuvintele la nesfârșit cu o voce, sugrumată, tremurătoare. 

Piers stătea tolănit, indiferent. Îl socotea pe Finch cel mai 
caraghios prostănac pe care-l cunoscuse vreodată. Pentru 
Piers, fratele său Finch rămânea un mister de nepătruns. 
Deodată gândi: „M-am săturat de toată treaba asta” și zise: 

— Ajunge, ajunge! Nu prea seamănă a rugăciune dar 
constat că ai un fel drăgălaș, apropiat, de comunicare cu 
Atotputernicul. Cred că ai fi un bun predicator din secta Holy 
Rollers, și adăugă cu oarecare bunăvoință: Ei, hai acum, sări 
în pat! 

Dar Finch nu voia să se urce în pat. Se încleștase de pătură 
și continua să plângă în hohote. „O, Doamne!” Camera era 
plină de prezenţa Atotputernicului purtând când chipul 
Dumnezeului teribil, auster, din Vechiul Testament, când ca 
prin minune, chipul frumos și batjocoritor al lui Piers. Cu o 
lovitură ușoară în moalele capului, Piers îl aduse în simțiri. 
Tremurând din cap până-n picioare, Finch reuși să se 
lungească înapoi în pat. 

Eden deschise ușa de perete: 


68 


— Cred că nici dac-aș locui lângă un circ n-ar fi atâta 
gălăgie, se plânse el pe un ton ridicat. Sunteţi cei mai 
nesuferiţi tineri... 

Și se dezlănţui, folosind un limbaj îngrozitor. Se întrerupse 
pentru a întreba, lungindu-și gâtul: 

— Plânge? De ce plânge? 

— Cred că e abătut, nimic mai mult, răspunse Piers 
somnoros. 

— De ce plângi, Finch? 

— Lasă-mă-n pace, n-auzi? ţipă Finch, cuprins de o subită 
furie. N-auzi să mă lași în pace! 

— Cred că smiorcăie din cauza notelor pe care le-a adus 
azi. Renny a sărit în sus, explică Piers. 

— Oh, ăsta e motivul? Ei bine, învăţătura e mai de folos 
decât smiorcăiala. 

Și Eden dispăru așa cum venise. 

Cei doi fraţi stăteau culcaţi în lumina lunii. Finch, tăcut, 
suspina din când în când. Acum Piers devenise mărinimos. În 
fond, Finch era un neajutorat. Piers socotea că e destul de 
dificil să te fi născut între Eden și Finch. Înfipt ca un ic între 
un poet și un prostănac. Ce sandvici! Fără nicio îndoială, el 
era partea gustoasă de la mijloc. 

Gândurile i se întoarseră la iubita lui. Pheasant prezenta 
pentru el un interes care nu slăbea niciodată: gesturile ei 
fermecătoare, felul sincer de a-și deschide sufletul faţă de el, 
sau uneori de a se închide brusc în sine, când profilul ei părea 
să se îndepărteze. În lumina lunii, îi zărea chipul de parc-ar fi 
fost lângă el în cameră. De altfel, foarte curând îi va lua locul 
smiorcăitului de Finch! O iubea cu fiecare fibră a trupului. Din 
toți cei de la Jalna, el era singurul care știa ce înseamnă 
adevărata dragoste. Curios că, deși stăpânit de dragoste cum 
era, îi mai ardea să-l necăjească pe tânărul Finch, să-l facă să 
se simtă nenorocit. Fără doar și poate în el sălășluia un mic 
drăcușor pus pe rele. Pe de altă parte, se chinuise atât în 
ultima vreme, încât acum când totul părea aranjat, când era 

69 


sigur că lucrurile vor merge după voia lui, se simţea ca un 
armăsar tânăr care a scăpat deodată pe pășune, primăvara, 
și e gata să fugărească, să lovească și să muște pe cel mai 
bun prieten al său, din pură exaltare. 

Bietul Finch! Piers trase pătura cu o smucitură peste 
umărul neînvelit al lui Finch, și-și trecu braţul în jurul lui. 


70 


CAPITOLUL VI 


Pheasant și Maurice 


Două săptămâni mai târziu, Pheasant se trezi într-o 
dimineață odată cu răsăritul soarelui. Nu putea să doarmă 
pentru că era ziua nunţii ei. Sări din pat și alergă la fereastră, 
să vadă dacă cerul avea să-i zâmbească. 

Cerul era strălucitor ca o mare de aur și, chiar deasupra 
soarelui, un nor, de forma unei balene mari, roșii, plutea ca 
într-un vis. Sub fereastra ei, înconjurând peluza, livada de 
cireși înflorise peste noapte într-o izbucnire fără cusur. Pomii 
tineri se înșirau în rânduri albe ca neaua părând că așteaptă 
ca niște tinere fete prima confirmare. Jos, în râpă, se auzea o 
talangă. 

Pheasant se rezemă de pervaz, cu părul ei castaniu tuns 
scurt, zbârlit, cu cămașa de noapte care-i alunecase de pe 
unul din umerii delicaţi. Era fericită de voioșia acestei 
dimineţi senine, de cireșii care înfloriseră în ziua nunţii ei; 
totuși se simţea mâhnită, pentru că de ziua nunţii ei n-avea 
nimic nou de îmbrăcat. În plus, trebuia să locuiască la Jalna 
unde, în afară de Piers, nimeni n-o dorea. 

Urma să se întâlnească cu el la ora două. Piers 
împrumutase o mașină și aveau să meargă la Stead, să se 
căsătorească. Stead nu făcea parte din parohia domnului 
Fennel. Apoi aveau să se ducă la oraș unde vor rămâne peste 
noapte, dar trebuiau să se întoarcă la Jalna a doua zi, pentru 
că Piers era obligat să se ocupe de semănăturile de 
primăvară. Oare ce fel de primire le va face familia la Jalna? 


71 


Se purtaseră drăguţ cu ea întotdeauna, dar se vor purta la fel 
de drăguţ acum, când venea ca soţia lui Piers? Totuși, Piers o 
să aibă grijă de ea. Cu el alături, putea să înfrunte lumea. 

Bătu toba cu degetele albe pe pervaz, urmărind cum 
soarele scânteia pe inelul de logodnă pe care până acum nu 
îndrăznise să-l poarte decât noaptea. Îi veni în minte clipa 
aceea de fericire extremă când se priviseră lung în ochi. 
Descoperind în ei cum înflorește dragostea ca florile de cireș. 
O să-l iubească veșnic, o să-l lase să-și ghemuiască noaptea 
capul la umărul ei; și dimineaţa, o să-l însoţească la câmp. 
Era bucuroasă că Piers își alesese meseria de fermier mai 
bine decât altă profesie. Ea era prea neștiutoare ca să poată 
fi nevasta unui tânăr cult. Faţă de Piers putea să-și dezvolte, 
fară nicio sfială, teoriile ei naive despre viaţă. 

Cercetă pentru a suta oară cele câteva lucruri pe care le 
pusese într-un imens geamantan ponosit, pentru călătoria ei 
de nuntă: pantofii de lac și singura pereche de ciorapi de 
mătase, o rochie de organdi roz, care-i rămăsese mică, patru 
batiste - cel puţin batiste avea destule, și nu se știe niciodată 
când o să verși lacrimi - o cămașă de noapte și un șal indian 
de la bunica ei. Nu era de presupus că va avea nevoie de şal; 
nu-l purtase niciodată decât atunci când se jucase de-a 
„Ccucoana”, dar ajuta ca trusoul să devină mai impresionant și 
se putea să fie chiar necesar să aibă ceva de pus pe umeri, 
când vor lua masa în restaurantul hotelului, sau dacă se vor 
duce la operă. Se simţi ceva mai veselă în timp ce orânduia 
lucrurile înapoi în geamantan și strângea curelele de piele 
lăbărţate. În definitiv, ar fi putut să aibă lucruri și mai puţine 
și mai proaste. 

Scoase cutia de lucru și cârpi - sau mai bine zis pungi - o 
gaură mare în călcâiul unui ciorap maro pe care voia să-l 
pună în timpul călătoriei. Repară butonierele rupte ale 
pardesiului ei maro, stropi o cantitate enormă de parfum 
ieftin pe rochița maro care aștepta într-un sertar gata să fie 


72 


îmbrăcată, și simţi cum o cuprinde frigul pentru că nu se 
îmbrăcase încă. 

Se îmbrăcă în grabă, se spălă pe faţă și se pieptănă, 
privindu-se cu atenţie în oglindă. Medită cu tristeţe: „Fără 
îndoială, nu sunt o frumuseţe. Nannie m-a tuns prost. Sunt 
mult prea slabă și n-am deloc înfățișarea aceea îngrijită care-i 
stă bine unei mirese. Nimeni nu și-ar putea închipui o cunună 
din flori de lămâiţă pe capul meu. Un fes de paiaţă ar fi mai 
nimerit. În definitiv asta e, sunt convinsă c-au fost conduse la 
altar fete care arătau și mai prost ca mine.” 

Maurice Vaughan se afla la masă și începuse să mănânce 
cârnaţi și cartofi prăjiţi. Nu-i spuse bună dimineaţa, dar îi 
puse ceva de mâncare într-o farfurie pe care o împinse spre 
ea. Apoi i se adresă: 

— Jim Martin vine azi împreună cu un tip de la Brancepeth. 
Aranjează cu Nannie să amâne masa până la ora unu. Avem 
mult de lucru. 

Pheasant era îngrozită. Avea întâlnire cu Piers la ora două. 
Cum o să reușească să plece la timp? Și dacă n-o s-o vadă 
apărând la masă, Maurice ar putea să pună întrebări, să 
devină bănuitor. Când își turnă ceaiul, mâinile îi tremurau. 
Nici nu distingea lucrurile de pe masa. 

Maurice o privi cu răceală. 

— Ai auzit ce-am spus? întrebă. Ce se-ntâmplă cu tine azi 
dimineaţă? 

— Mă gândeam. Da, am auzit, vrei să iei masa la ora două. 

— Am spus ora unu. Mai bine să dau eu ordinul, dacă tu nu 
ești în stare. 

Pheasant își redobândea stăpânirea de sine. 

— Ce ușor te înfurii, făcu ea calmă. Sigur c-am să ţin minte. 
Sper că domnul Martin o să fie mai treaz decât ultima dată 
când a fost la noi. Mi-aduc aminte că și-a pus în ceai o 
murătură în loc de zahăr și c-a dormit toată seara în scaunul 
lui. 

— Eu nu-mi aduc aminte. 

73 


— Cred și eu. Erai și dumneata destul de făcut. 

Vaughan izbucni în râs. Obrăzniciile tinerei și unicei sale 
fiice, doar pe jumătate recunoscută, îl amuzau. Totuși, din 
răutate, când fata era supusă și dornică să-i fie pe plac, se 
purta adesea aspru cu ea, încântat să constate cu moștenise 
de la el aceeași capacitate de a îndura suferinţa. 

Maurice Vaughan era nepotul de bunic și singurul 
descendent de parte bărbătească al colonelului Vaughan 
care, în scrisori, îl convinsese pe Philip Whiteoak să se mute 
la vest de Quebec. Era singurul copil pe care îl avuseseră 
părinţii săi la mult timp după căsătorie. Fusese crescut în 
răsfăț și devenise un tânăr greoi, leneș și arogant, socotindu- 
se, pe plan intelectual, superior tuturor colegilor săi, superior 
chiar și lui Renny Whiteoak, la care ţinea foarte mult. La 
vârsta de douăzeci de ani nutrea speranţa că va deveni un 
important om politic, fără niciun efort din partea sa. La 
douăzeci și unu se logodise cu Meg Whiteoak, fermecat de 
zâmbetul ei dulce, inefabil, și de îngăduinţa ei pasivă față de 
el. Părinţii celor doi erau atât de încântați încât abia 
îndrăzneau să respire de teamă ca o răsuflare prea fierbinte 
sau prea rece să nu tulbure ardoarea tinerei perechi și nu 
cumva căsătoria atât de mult dorită să nu se realizeze. 

Meggie nu admitea să fie zorită. O logodnă ca lumea 
trebuia să dureze un an, deci logodna ei avea să ţină un an. 
Maurice, elegant și liber, atrase atenţia unei fete din sat, 
drăguță, cu trăsături ascuţite, Elvira Gray. Își făcu obiceiul să 
culeagă mure în pădurea prin care Maurice hoinărea agale cu 
pușca la umăr - aceeași pădure unde se întâlneau acum Piers 
și Pheasant. Așteptând nerăbdător căsătoria cu Meg, se 
consola cu dragostea Elvirei. 

Cu o lună înainte de căsătorie, într-o noapte de vară, 
cineva așeză în pragul casei Vaughanilor o legăturică cu un 
copil înăuntru. Bătrânul domn Vaughan, trezit de scâncetul 
copilului, coborî în papuci, deschise ușa din faţă și găsi 
legăturica de care era prins un bilet cu acest conţinut: 

74 


„Maurice Vaughan este tatăl acestui copil. Vă rog fiţi bun cu 
el. N-a făcut rău nimănui.” 

Domnul Vaughan căzu leșinat pe trepte și fu găsit, zăcând 
lângă copil, de către un muncitor de la fermă care citi biletul 
și răspândi repede vestea. Copilul ajunse în casă și vestea la 
Jalna. 

Aşa cum se cuvine eroinei unei asemenea tragedii, Meg se 
încuie în camera ei și nu mai vru să vadă pe nimeni. Refuză și 
mâncarea. Maurice, după o dimineaţă sfâșietoare petrecută 
cu părinţii săi, în cursul căreia recunoscu totul, fugi și se 
ascunse în pădure. Se descoperi că și Elvira, care era orfană, 
dispăruse. 

Tatăl lui Meg, însoțit de cei doi fraţi ai săi, Nicholas și 
Ernest, s-a dus să discute situaţia sub toate aspectele cu 
domnul Vaughan. Erau cu douăzeci de ani mai tineri decât 
acesta și răcneau toţi trei deodată, în cel mai autentic stil 
Whiteoak, la bietul om zăpăcit. Totuși, trecând peste 
sentimentele lor rănite, căzură de acord că logodna nu 
trebuia ruptă, căsătoria urmând să aibă loc la data stabilită. 
Copilului i se putea găsi un adăpost. Cei trei se înapoiară la 
Jalna după câteva pahare zdravene, cu sentimentul că, slavă 
Domnului, totul fusese aranjat și că lecţia îl va folosi tânărului 
zănatic, deși cam prea aspră pentru logodnica lui. 

Meggie n-a putut fi convinsă să iasă din cameră. Tăvile cu 
mâncare așezate la ușa ei rămâneau neatinse. Într-o noapte, 
după patru zile de zbucium, tânărul Maurice porni către Jalna 
călare pe frumoasa lui iapă castanie. Aruncă un pumn de 
pietriș în fereastra fetei și-o strigă pe nume. Meggie nu 
răspunse. Maurice o strigă din nou cu tragică insistenţă. În 
cele din urmă, Meg apăru în lumina strălucitoare a lunii, 
încadrată, întocmai ca un tablou, de fereastra îmbrăcată în 
iederă. Își ţinea cotul pe pervaz și bărbia sprijinită în palmă, 
ascultând, cum el, în picioare, cu hamul trecut peste braț, își 
revărsa căinţa în vorbe. Meg, impasibilă, cu faţa ridicată spre 
lună, îl ascultă până la sfârșit apoi spuse: 

75 


— Totul s-a terminat. Eu nu pot să mă mărit cu tine, 
Maurice. N-am să mă mai mărit niciodată cu nimeni. 

Maurice nu putea și nu voia s-o creadă. Nu se așteptase ca 
o fată atât de blajină să fie atât de neînduplecată. Îi explică și 
o imploră timp de două ore. Se aruncă la pământ și începu să 
plângă în vreme ce iapa păștea liniștită iarba de lângă el. 

Renny, a cărui cameră era lângă a lui Meg, nu mai putu 
suporta. Cobor în fugă și alături de Maurice, își uni 
rugăminţile cu ale prietenului său dar în termeni ceva mai 
tari. Nimic nu izbuti s-o înduplece pe Meggie. Cu lacrimi 
șiroindu-i pe obrajii palizi, ascultă apelurile fierbinţi ale celor 
doi tineri apoi, cu un gest final de adio, închise fereastra. 

Fiecare dintre membrii mai vârstnici ai familiei avură pe 
rând întrevederi cu Meggie. Tatăl ei, unchii, tânăra ei mamă 
vitregă - care sperase prea devreme că va scăpa de prezenţa 
ei - toţi își încercară forța de convingere. Și bunica interveni, 
și văzând-o pe Meggie suavă dar neclintită ca Gibraltarul, 
bătrâna doamnă își pierdu răbdarea. O lovi pe Meg în cap, 
ceea ce-l făcu pe Philip Whiteoak să intervină și să declare că 
nu va îngădui ca fetița lui să fie împinsă cu sila într-o 
căsătorie nedorită și că nu e deloc de mirare că Meggie nu 
poate accepta un mire care făcuse un copil cu o ţărancă cu 
pielea tăbăcită. 

Meggie, palidă, dar liniștită, renunţă în cele din urmă la 
izolarea ei. Aparent, viaţa ei nu suferi prea mari schimbări de 
pe urma acestei dezamăgiri sentimentale. Totuși, acum o 
atrăgea mai puţin compania altor tineri și-și petrecea cea mai 
mare parte a timpului în camera ei. De pe vremea aceea 
Meggie a rămas cu obiceiul de a nu mânca aproape nimic la 
masă, hrănindu-se în schimb din belșug cu gustările 
apetisante care-i erau aduse în cameră. Se dedică din ce în 
ce mai mult fraţilor ei, revărsând asupra lor tot devotamentul 
de care era capabilă, în speranţa că astfel va reuși să șteargă 
imaginea iubitului. 


76 


De atunci, Maurice nu s-a mai apropiat de Jalna, decât 
până la grajduri, dar prietenia dintre el și Renny dăinui. Mai 
târziu, trecură împreună prin încercările războiului. Domnul și 
doamna Vaughan au murit, unul după altul, în cursul anului în 
care Pheasant împlinise trei ani și fetița rămase în grija unui 
tată tânăr, neafectuos, căruia se învățase să-i spună 
„Maurice”. 

La scurt timp după doliu, urmă o altă nenorocire. Acţiunile 
miniere în care era investită aproape toată averea familiei 
Vaughan deveniră fără valoare și venitul lui Maurice scăzu de 
la zece mii de dolari pe an la mai puţin de două mii. Realiza 
ceva din creșterea cailor dar Pheasant, care se mărea, nu 
știuse niciodată ce înseamnă să aibă două monezi deodată 
sau să-și cumpere rochii frumoase cu care să-și 
înveșmânteze trupul tânăr. Din cei o mie de acri cumpăraţi 
de la guvern de primul Vaughan, rămăseseră doar trei sute. 
Din aceștia numai cincizeci erau cultivați, restul terenului 
fiind acoperit de pășuni și de păduri dese de stejar. Râpa care 
străbătea Jalna, ca o trecătoare, se prefăcea într-o vale largă 
pe pământurile familiei Vaughan și sfârșea într-o depresiune 
puţin adâncă, în mijlocul căreia se înălța casa, cu obloanele 
scoase din ţâţâni, veranda dărăpănată și acoperișul năpădit 
de mușchi. 

Singura slujnică pe care o mai aveau era o bătrână 
scoțiană, Nannie, care vorbea doar arareori și atunci, abia 
șoptit. În comparaţie cu Jalna, unde forfoteau oameni care 
vorbeau tare, aveau relaţii strânse și se preocupau unii de 
alţii, reședința familiei Vaughan se asemăna cu o scoică care 
redă doar un ecou, cei trei locatari trăind izolaţi unul de altul, 
preocupaţi numai de ei înșiși, anihilând astfel orice intimitate. 

Masa fixată pentru ora unu, în loc de douăsprezece și 
jumătate ca de obicei, încurca rău planurile făcute de 
Pheasant. Se simţi deodată lipsită de putere, neajutorată, 
ameninţată. O cuprinse o teamă de ea însăși. Teama că-i va 
striga în faţă lui Maurice: 

77 


— La unu și jumătate am de gând să fug să mă mărit! 
Trebuie să mâncăm la ora obișnuită. 

Cum ar mai tresări Maurice. Și-l închipui cu fața lui lată, 
nerasă, încordată de uimire până la consternare. 

— Ce înseamnă asta? ar exclama el. Ce-nseamnă asta, 
diavol împielițat ce ești? 

Atunci ea i-ar răspunde printre dinţi: 

— E adevărul adevărat. Azi mă mărit. Și mă mărit cu unul 
de la Jalna. Din familia care nu te-a vrut pe tine, grozavule! 

În schimb, spuse spăsit: 

— O, Maurice, eu trebuie să iau masa tot la douăsprezece 
și jumătate, ca de obicei. Am oră la dentist în Stead, la două. 

Se miră și ea de cele ce fusese în stare să inventeze fiindcă 
nu călcase la dentist în viața ei. Nici măcar nu știa numele 
vreunuia. 

— De ce ai oră la dentist? mormăi el. Ai ceva la dinţi? 

— Am avut dureri în ultima vreme, răspunse - fără să mintă 
de data aceasta, iar Maurice își aminti că simţise uneori la ea 
un miros iritant de medicament. 

Își continuară micul dejun în tăcere, ea bând ceașcă după 
ceașcă de ceai tare, ușurată de faptul că nu se izbise de 
opoziția lui categorică; el, gândind că, la urma urmei, era mai 
bine dacă fata lui nu va fi la masă cu cei doi bărbaţi pe care îi 
invitase. Martin nu avea un limbaj prea ales. Fără îndoială, nu 
era genul de om pe care un părinte cumsecade ar vrea să-l 
prezinte tinerei lui fiice. Dar în definitiv, ce rost avea să 
încerce s-o ferească pe Pheasant? Era doar fiica mamei ei, 
faţă de care el nu avusese cel mai mic respect; de altfel nu 
avea cine știe cât nici față de el însuși, în calitate de tată al 
ei. Nu erau adevărate toate cele scornite pe seama lui prin 
ținut, după întâmplarea aceea nefericită, dar îi știrbiseră 
părerea despre sine însuși, demnitatea. Știa că lumea îl 
socotește și-l va socoti întotdeauna un desfrânat chiar și 
după ce firele de păr alb, care începuseră să-i apară 
deasupra tâmplei, îi vor acoperi tot creștetul. 

78 


Privindu-l, Pheasant se simţi cuprinsă brusc de o milă 
inexplicabilă faţă de tatăl ei. Bietul Maurice! Mâine dimineaţă 
și în toate dimineţile de-aici înainte, își va lua micul dejun 
singur. Ce e drept, nu stăteau prea des de vorbă, dar în orice 
caz ea se afla acolo, lângă el; îi transmitea lui Nannie ordinele 
lui, îi turna ceaiul; îl însoțea întotdeauna ca să admire mânjii 
abia născuţi. Ei, poate numai după ce n-o să mai fie lângă el, 
o să-i pară rău că nu s-a purtat mai bine cu ea. 

Era atât de naivă încât își închipuia că a pleca să locuiască 
la Jalna echivala cu o mutare la cine știe ce depărtare unde ar 
fi ruptă pentru totdeauna de viaţa ei trecută. 

Când Maurice înghiţi ultimul dumicat, se ridică încet și se 
îndreptă spre bovindou care, umbrit de o verandă, lăsa să 
pătrundă în cameră doar o lumină tulbure, verzuie. Se opri cu 
spatele spre Pheasant și-i porunci: 

— Vino aici. 

Pheasant se ridică de pe scaun, cu nervii întinși la 
maximum. Ce avea de gând să-i facă? Îi trecu prin minte s-o 
ia la fugă din cameră. Întrebă cu voce sugrumată: 

— Ce dorești? 

— Doresc să vii încoace. 

Se apropie de el cu o nepăsare prefăcută. 

— S-ar zice că azi dimineaţă vrei să faci pe tatăl sever, făcu 
ea. 

— Aș vrea să văd și eu dintele ăla de care vorbeai! 

— Eu nu vorbeam de niciun dinte. Văd că tu ești cel care 
vorbeşti de el. Eu am spus doar că mă duc la dentist. 

— Te rog deschide gura, comandă el pe un ton iritat, 
apucând-o de bărbie. 

Pheasant se rugă: 

— O, Doamne, fă să apară o gaură imensă în dinte, și 
deschise o gură atât de mare încât semăna cu un pui de 
prihor cerșind hrană. 

— Hm, mormăi Maurice. Ar fi trebuit tratat de mult. 

Apoi, mângâind-o ușor cu palma pe bărbie: 

79 


— Ai niște dinţișori drăguţi. Vezi să ţi-i trateze ca lumea. 

Pheasant îl privi mirată. Devenise aproape drăgăstos. Așa 
de târziu! Îi dezmierdase bărbia - în orice caz, o atinsese ușor 
cu degetele. Dintr-o dată o apucă o furie împotriva lui. Ce-i 
venise să se poarte drăgăstos cu ea tocmai acum! Ca să-i 
vină cu atât mai greu să-l părăsească. 

— Mulţumesc, spuse. Am să devin o frumuseţe dacă 
perseverez, nu? 

Maurice răspunse grav: 

— Eşti prea slăbănoagă pentru o frumusețe. Dar cu timpul, 
ai să te mai împlinești. Nu ești decât o mânză. 

— Așa își arată mânzele bucuria, spuse Pheasant și-și frecă 
fruntea de umărul lui. Îmi pare rău că nu pot să nechez! Dar 
în schimb pot să mușc. 

— Știu că poţi să muști, răspunse Maurice serios. M-ai 
mușcat când aveai cinci ani. Și eu te-am băgat cu capul sub 
robinet drept pedeapsă. 

Era bucuroasă că i-a reamintit de acel episod. Acum îi va fi 
mai ușor să-l părăsească. 

Maurice ieși în hol și-și luă pălăria din cuier. 

— La revedere, strigă Pheasant în urma lui. 

Se uită după el cum se depărtează pe poteca dinspre 
grajduri, cum își îndeasă pipa, umblând cu mersul lui ciudat, 
gârbovit, abătut. Deschise repede fereastra și strigă după el: 

— Alooo, Maurice! 

— Ce este? răspunse el, întorcându-se pe jumătate. 

— O, nimic... la revedere! 

— Ei, mă înapoiez la... îl auzi mormăind pe când se 
îndepărta. 

Fără îndoială că Maurice o socotește caraghioasă de-a 
binelea. Dar, în definitiv, era un „la revedere” foarte serios. 
Data viitoare când se vor întâlni, dacă se vor mai întâlni 
vreodată, ea va fi o altă fiinţă. Va purta un nume onorabil - un 
nume cu care va putea înfrunta lumea. Va fi doamna Piers 
Whiteoak. 

80 


81 


CAPITOLUL VII 


Piers și Pheasant căsătoriți 


El sosi fix la ora două. Ea venise cu douăzeci de minute 
mai devreme, foarte înfierbântată, dar palidă de emoție și de 
oboseală; mersese anevoie aproape o jumătate de milă, 
alergând din când în când, târând după ea geamantanul 
greu. Trăise clipe de spaimă de câte ori se apropia câte un 
vehicul, crezându-se urmărită. De trei ori se refugiase la 
adăpostul unui pâlc de cedri de la marginea șoselei, ca să se 
ascundă până când sau vreo căruţă se târa greoi sau câte o 
mașină gonea pe lângă ea. 

Piers rândui geamantanul pe canapeaua din spatele 
mașinii și Pheasant se prăbuși în faţă pe locul de lângă el. 
Mașina - o biată rablă hodorogită pe care Piers o spălase în 
cinstea evenimentului - porni cu o smucitură. Arăta ridicol de 
dichisit, ca de duminică, în cel mai bun costum al lui din serj 
țeapăn, și cu o expresie mai degrabă înlemnită decât 
jubilantă. 

— Azi au avut nevoie de mașină acasă, spuse el. Mi-a fost 
tare greu să plec cu ea. 

— Și mie la fel. Maurice invitase doi musafiri și din cauza 
asta masa trebuia servită mai târziu și voia să fiu și eu de 
faţă să-i primesc. 

— Hm. Cine erau musafirii? 

— Un domn Martin și încă cineva. Amândoi crescători de 
cai. 


82 


— Și să-i primeşti tu! Doamne Dumnezeule! Ce lucruri 
ridicole spui! 

Pheasant se lăsă în colţul ei, copleșită. Oare asta însemna 
să fugi de-acasă? Să te măriţi cu un iubit taciturn, proaspăt 
îmbăiat, cu gambetă, care îţi spune că ești ridicolă tocmai în 
clipele când, învăpăiat de dragoste, ar fi trebuit să fie 
îndrăzneț dar și protector. 

— Nu crezi că ești cam obraznic? 

— Poate că sunt, consimți el, și apăsă pe accelerator. N-am 
ce-i face, adăugă, el mai binevoitor. E în sânge, cred. 

Pheasant își scoase pălăria și lăsă vântul să-i ciufulească 
părul. Treceau în goană pe lângă indicatoare de drumuri, 
câmpii cu cirezi de vaci albe cu pete negre, pe lângă livezi de 
cireși în plină floare și livezi de meri abia înmuguriți. 

— Bunica a zis o dată la masă c-ar trebui să mă 
disciplineze cineva. De asta va trebui să te ocupi tu, 
Pheasant. Își întoarse zâmbind privirile spre ea și, văzând-o 
cu părul ciufulit și ochii strălucitori, adăugă: 

— Scumpa mea adorată! 

Îi fură un sărut și Pheasant își puse mâna pe volan alături 
de mâna lui. Amândoi priviră lung mâna, gândind că foarte 
curând verigheta va întrece în importanţă inelul de logodnă. 
Încercau un ciudat amestec de senzaţii, se simțeau pe de o 
parte ca niște copii care au fugit de acasă (pentru că 
amândoi fuseseră împiedicaţi să se maturizeze de cei mai în 
vârstă ca ei), dar în același timp și ca niște aventurieri 
îndrăzneți pe care nimic în lume nu-i înfricoșa în această 
primăvară strălucitoare. 

Îi căsători noul pastor din Stead, care nu auzise de numele 
familiilor lor decât cel mult asociate de vreo anecdotă 
pitorească. Piers, vânjos și ars de soare, părea un băiat 
oarecare de la ţară; iar Pheasant, cu rochiţa ei prost croită și 
pantofii ieftini, nu părea o tânără graţioasă, ci mai curând o 
fetiță stângace ca o mânză. În sacristia răcoroasă, pastorul le 


83 


spuse că speră să-i vadă regulat la slujbă în biserica lui și le 
dădu câteva sfaturi folositoare. 

După plecarea lor, pastorul cercetă plicul cu onorariul lăsat 
de Piers și rămase uimit, când văzu o sumă așa de mare; 
Piers hotărâse că totul trebuie să decurgă în stilul familiei 
Whiteoak. 

În timp ce automobilul gonea pe șoseaua care tivea ca o 
garnitură de panglică albă ţărmul cafeniu ce mărginea lacul, 
Piers începu să chiuie și să cânte exaltat de izbânda lor. 

— Suntem soț și soție! intona el. Soţ și soţie! Pheasant și 
Piers! Sot și soţie! 

Din cauza exuberanţei lui și a vitezei cu care conducea 
mașina, toată lumea se uita după ei. Apele lacului albastru- 
verzui, agitate încă de pe urma unui vânt puternic care 
suflase toată noaptea, dar care acum se domolise și adia 
blând, băteau în țărm un acompaniament ritmic, ca un 
original marș nupţial. Livezile de cireși își scuturau petalele în 
calea lor ca o ploaie de confeti, iar aerul era încărcat de 
miresmele îmbătătoare ale primăverii. Piers opri lângă căruța 
unui vânzător de fructe și cumpără portocale. Pheasant îi vâri 
felii de portocală în gură în timp ce el conducea, și mâncă și 
ea cu poftă, căci emoția le făcuse sete. Când se apropiară de 
suburbiile orașului, zvârli cojile în șanț și-și șterse buzele și 
mâinile pe batistă. Își puse pălăria, apoi își îndreptă ţinuta, 
șezând cu mâinile în poală, convinsă că oricine îi vede trebuie 
să-și dea cu siguranţă seama că sunt proaspăt căsătoriţi. 

Piers reţinuse o cameră la Queen's Hotel, hotelul pe care 
familia Whiteoak îl frecventa de trei generaţii. Dar Piers nu 
avusese de multe ori ocazia să intre acolo - luase masa de 
prânz cu Renny în câteva rânduri și, de două ori, în copilărie, 
unchiul Nicholas îl invitase de ziua lui de naștere. 

Acum, de ziua nunţii lui, închiriase una din cele mai bune 
camere cu baie. Când funcţionarul de la recepţie schiță un 
zâmbet plin de înțeles și dădu cheia camerei unui băiat de 
serviciu, Piers se înroși până în vârful urechilor. Băiatul porni 

84 


înaintea lor spre cameră, înclinat într-o parte de greutatea 
geamantanului străvechi. Trecând de-a lungul coridorului, 
prin faţa ușilor albe închise, Pheasant se simţi intimidată. Își 
închipuia că după fiecare tăblie ascultă câte o ureche și la 
fiecare gaură de cheie pândește câte un ochi. Dacă s-ar trezi 
față în față cu Maurice? Sau cu Renny? Sau cu 
înspăimântătoarea bunică Whiteoak? 

Când rămaseră singuri în spaţioasa cameră de hotel, cu 
mobilă multă, absolut singuri în afară de zvonul înfundat al 
circulaţiei din stradă care le amintea de existenţa lumii, îi 
cuprinse deodată un sentiment de demnitate rece, de 
înstrăinare unul faţă de celălalt. 

— Nu-i o cameră rea, ce zici? Crezi c-ai să te simţi bine 
aici? 

Și adăugă, aproape provocător: 

— E una din cele mai bune camere din hotel, dar dacă ţi-ar 
place altceva... 

— O, nu. E drăguță. Cred că o să mă simt bine aici, 
mulțumesc. 

Oare ei erau perechea de fugari care gonise de-a lungul 
țărmului lacului, cântând și mâncând portocale? 

— lată-ţi valiza, spuse el, arătând spre geamantanul 
voluminos. 

— Da, încuviinţă ea. Văd c-a ajuns cu bine. 

— Mă întreb ce să facem mai întâi, adăugă privind-o lung. 

Îi părea atât de străină în acest decor nou, încât parcă 
acum ar fi văzut-o într-adevăr pentru prima dată. 

— Cât e ceasul? 

— Cinci și jumătate. 

Pheasant observă atunci că soarele dispăruse în spatele 
unei clădiri din faţă și încăperea era învăluită într-o penumbră 
gălbuie. Se însera. 

— N-ar fi bine să expediem telegramele? 


85 


— Cred că da. Mă duc eu jos să mă ocup de treaba asta și 
să rezerv o masă; ce zici, n-ai vrea să mergem la teatru 
diseară? 

Pe Pheasant o atrase ideea. 

— O, aş fi încântată să mergem la teatru. S-o fi jucând o 
piesă bună? 

— Am să mă interesez și o să iau bilete, între timp tu poți 
să te schimbi. Acum să vedem ce facem cu telegramele. Ce- 
ai zice dacă i-aș scrie doar lui Renny una cam așa: „Pheasant 
și cu mine căsătoriți. Mâine acasă. Comunică-i lui Maurice”. 
Crezi că merge? 

— Nu, răspunse ea categoric. Maurice trebuie să primească 
o telegramă personală, de la mine. Să zicem: „Dragă 
Maurice...” 

— Dumnezeule! Nu poţi începe o telegramă cu „Dragă 
Maurice”. Cine-a mai pomenit așa ceva. Spune-mi ce vrei să 
cuprindă telegrama și eu am să-i dau forma care trebuie. 

Pheasant îi răspunse pe un ton iritat: 

— Ascultă, telegrama o trimit eu sau tu? În viaţa mea nu i- 
am scris lui Maurice nicio scrisoare și nu i-am trimis nicio 
telegramă și nici nu cred să mai am vreun prilej de azi 
înainte. Așa că telegrama trebuie să-nceapă cu: „Dragă 
Maurice”. 

— Bine, fetiță, zi mai departe. 

— Va să zică: „Dragă Maurice: Piers și cu mine ne-am 
căsătorit. Spune-i și lui Nannie. A ta sinceră, Pheasant.” Cred 
că așa e bine. 

Piers nu-și putu ascunde amuzamentul auzind textul unei 
astfel de telegrame, dar promise s-o expedieze și, după ce o 
strânse pătimaș în braţe și primi o sărutare pe muchea arsă 
de soare a nasului, ieși din cameră. 

Pheasant rămase singură. Era măritată. Viaţa ei trecută se 
sfârșise și cea nouă tocmai începea. Se așeză în fața toaletei 
și se privi în oglinda cu trei despărțituri. Era minunat să-și 
poată vedea chipul oglindit din toate părțile deodată. Avea 

86 


impresia că nu se văzuse niciodată pe sine cu adevărat până 
atunci - nu era de mirare că pe chipul reflectat de oglindă se 
citea uimirea. Se întoarse când într-o parte când în alta, 
înclinându-și capul ca o păsărică drăguță. Își scoase rochia 
cafenie și rămase vrăjită la ivirea în oglindă a farmecelor ei 
numai în pantalonași bufanţi și cămășuța albă. Aprinse 
lumina și își luă o poză cu braţele ei delicate, albe ca laptele, 
ridicate, și ochii pe jumătate închiși. l-ar fi plăcut să poată 
petrece mai mult timp jucându-se astfel în fața oglinzii 
magice, dar Piers putea să se întoarcă din clipă în clipă și s-o 
găsească neîmbrăcată. 

Ceasul dintr-un turn bătu ora șase. 

Constată c-ar fi trebuit să se spele pe mâini și speră că la 
baie o să găsească săpun. Când răsuci comutatorul și camera 
de baie fu inundată de o lumină albă, orbitoare, simţi cum i 
se taie respiraţia, uluită de splendoarea desăvârșită a 
încăperii. Acasă aveau o baie cu pardoseala roasă, simplă, 
neacoperită, pe care se afla o cadă veche de tablă verde, 
turtită, prăpădită. Prosoapele uzate și destrămate lăsau 
scame pe tot corpul, iar săpunul era mereu moale ca o piftie, 
pentru că Maurice îl uita de fiecare dată în apă. Aici totul era 
numai faianţă, marmură și nichel lustruit ca argintul, iar cada 
enormă, de o albeață imaculată, plus un rând de prosoape, 
erau într-adevăr demne de o mireasă. „Și, pe ce am mai 
sfânt, cită ea - ca devotată cititoare a lui Sir Walter Scott - 
chiar eu sunt mireasa!” 

După ce se încuie pe dinăuntru, făcu o baie, mânuind 
aproape cu smerenie accesoriile lucioase. Câtă apă fierbinte! 
Ce săpun fin! Ce prosoape mătăsoase! Când păși încă șiroind 
de apă pe covorașul de baie plușat, simţi că până în clipa 
aceea nu fusese niciodată cu adevărat curată. 

Când Piers se înapoie, o găsi pe Pheasant cu părul periat și 
netezit, tocmai încheindu-și rochia roz cu alb. Expediase 
telegramele - și nu uitase să înceapă cu „Dragă Maurice”. 
Procurase două fotolii de orchestră la un vodevil rusesc. O 

87 


conduse în salonul din hotel rezervat doamnelor și o instală 
într-un fotoliu alb cu auriu ca să-l aștepte până când se spală 
și se ferchezuiește și el. 

Luară loc la masa rezervată lor într-un colț de unde puteau 
vedea întregul restaurant: rânduri, rânduri de mese așternute 
cu fețe de masă albe, cu tacâmuri de argint scânteind în 
lumina discretă a lămpilor; un chelner roșu la faţă și cu vagi 
urme de favoriţi la urechi se ocupă de ei cu o grijă 
părintească. 

Piers o întrebă în șoaptă: 

— Ce-aţi vrea să luaţi, doamnă Piers Whiteoak? și totul 
dispăru din mintea ei în afara acestor cuvinte magice. 

Piers comandă felurile. O supă delicioasă. O bucăţică de 
pește cu un sos ciudat la gust. Pui fript. Sparanghel și 
minunate prăjituri din aluat franțuzesc, puţin cam derutante - 
nu prea știai cum să le mănânci. Căpșuni ca niște nestemate 
ce se topeau în gură („Dar de unde le aduc, Piers, în perioada 
asta a anului?”). O cafea foarte neagră. Țigări mici cu vârful 
aurit, alese anume pentru ea. Fumul lor aromat se încolăci în 
jurul capetelor tinerilor căsătoriţi, izolându-i și mai mult de 
restul lumii. 

Patru bărbaţi de la o masă alăturată păreau că nu-și pot 
lua ochii de la ea. Vorbeau între ei cu seriozitate, dar ochii le 
alunecau mereu spre ea și, uneori, Pheasant era absolut 
sigură, discutau despre ea. Partea curioasă era că, deși 
conștientă de atenţia lor, faptul n-o tulbura. O înviora, îi 
dădea o senzaţie de siguranţă în ţinută, de degajare în 
mișcări, pe care altfel n-ar fi avut-o. 

Își luase șalul indian, brodat cu aur, care aparținuse bunicii 
ei și, când își dădu seama că cei patru bărbaţi bruni o privesc 
cu atenţie făcând presupuneri la adresa ei, un instinct, 
proaspăt trezit, o îndemnă să-și înfășoare șalul în jurul 
umerilor, spunându-i că șalul îi va sta mult mai bine decât 
rochita roz cu alb. Îl ţinea strâns în jurul ei, dreaptă, cu 
privirea ţintă la faţa îmbujorată a lui Piers, dar conștientă de 

88 


fiecare ocheadă, de fiecare șoaptă a celor patru de la masa 
învecinată. 

Când, împreună cu Piers trecu pe lângă cei patru bărbaţi, 
franjurii șalului îl atinseră pe unul din ei. Bărbatul își ridicase 
ochii negri spre chipul ei, și în acea clipă își înclină capul spre 
șal de parcă ar fi căutat ușoara lui mângâiere. Era un bărbat 
de vreo patruzeci de ani. Pheasant simţi că șalul avea puteri 
magice, că înfășurată în el parcă plutea și vrăjea tot ce 
atingea. Căpșorul ei castaniu se ivea din splendoarea lui ca o 
floare strălucitoare. 

Pentru Pheasant spectacolul prezentat de trupa rusească 
se dovedi o experienţă nouă și ciudată. Îi deschidea porţile 
unei lumi exotice și nebănuite. Auzi cântecul „Luntrașii de pe 
Volga” cântat de mateloţi străini care abia se întrezăreau 
într-un amurg purpuriu. Auzi răcnete și invocări într-o limbă 
necunoscută, când membrii unui echipaj sălbatic aruncară 
peste bord pe iubita căpitanului deoarece le purtase ghinion. 
Nici cele mai comice momente nu izbuteau să-i smulgă vreun 
zâmbet. Erau fascinante, dar nicio clipă comice. Prezentatorul 
spectacolului, cu o faţă ca o lună plină, și comperajul! său în 
mai multe limbi, exercita asupra ei o puternică fascinaţie, dar 
păsăreasca lui nu i se părea deloc amuzantă. Pentru ea, 
prezentatorul nu era altceva decât un vrăjitor înfricoșător, cel 
care dezlănţuise toată această orgie de zgomot și culoare. 
Era un personaj sinistru, pe care îl privea cu respiraţia tăiată, 
căutând mâna lui Piers pe sub șal. Pheasant nu mai fusese 
niciodată la teatru. Piers însă, cu faţa lui arsă de soare, stătea 
bine așezat în scaun și zâmbea mereu la cele ce se petreceau 
pe scenă, strângând-o calm de mână. 

Străbătând foaierul, o mulţime deasă se scurgea fără grabă 
spre ușile exterioare. Pheasant mergea strâns lipită de Piers, 
privind cu o curiozitate sfioasă feţele celor din jurul ei. Atunci 


1 Comperaj - Prezentare a unui spectacol de estradă, de varietăți 
etc.; text care conține această prezentare. 
89 


simţi cum cineva, chiar în spatele ei, o prinse de încheietura 
mâinii și își plimbă cealaltă mână de-a lungul braţului ei gol, 
până la subţioară, unde se opri o clipă într-o mângâiere 
fugitivă, apoi și-o retrase. 

Pheasant tremură toată, dar nu întoarse capul. Știa, fără să 
se uite înapoi, că mâna era a bărbatului pe care îl atinsese cu 
șalul. Când ea și cu Piers ajunseră în stradă, îi văzu pe cei 
patru bărbaţi împreună, aprinzându-și ţigările chiar în faţa lor. 

Se simţi dintr-o dată ca o femeie cu multă experienţă. 

Până la hotel străbătură o distanţă destul de scurtă, 
mergând pe jos, cuprinși de mulțimea de oameni care râdeau 
și vorbeau, iar o lună imensă se înălța în capătul străzii și, 
împreună cu strălucirea luminii electrice, imprima scenei un 
aer de veselie extravagantă. Pheasant ar fi vrut ca timpul să 
se oprească în loc. Nu putea să creadă că totul se va sfârși a 
doua zi și că vor trebui să se întoarcă la Jalna pentru a 
înfrunta familia Whiteoak. 

Din camera lor se vedea o bucată mare de cer. Când Piers 
deschise larg fereastra, li se păru că luna îi privește drept în 
faţă. 

Rămaseră amândoi la fereastră privind-o. 

— Bătrâna noastră lună care ne lumina în pădure, rosti 
Piers. 

— Parcă a trecut o veșnicie de atunci. 

— Da, așa este! Cum te simţi? Obosită? Ti-e somn? 

— Nu mi-e somn. Sunt doar puţin obosită. 

— Biata fetiţă! 

O cuprinse în braţe și-o ţinu strâns lipită de el. Întreaga lui 
ființă părea că se topește într-un simțământ de tandrețe față 
de ea. În același timp, sângele îi cânta în urechi imnul 
dragostei posesive. 


90 


CAPITOLUL VIII 


Bun venit la Jalna 


Automobilul înainta încet pe aleea șerpuită care ducea spre 
casă. Aleea era așa de întunecată din cauza copacilor foarte 
apropiaţi unul de altul, încât părea un lung tunel de verdeață, 
întotdeauna răcoros și umed. Veverite negre săreau din 
creangă în creangă, cu cozile lor curbate ca niște semne de 
întrebare mătăsoase. Când și când, spinarea unui iepure 
speriat se ivea, cafenie și pufoasă, din iarba înaltă. Atât de 
încet se mișca mașina, încât păsările nu-și conteneau viersul 
la apropierea lor. 

Piers se simţea aidoma unui elev care se întoarce acasă 
după ce a chiulit de la școală. Își amintea cum se furișase pe 
această alee, cu picioarele tăiate de frică, știind că „o s-o- 
ncaseze” și cum o încasase, de fapt, încăpând pe mâinile 
eficiente ale lui Renny. Se afundă mai mult în scaun când 
revăzu scena în minte. Pheasant stătea dreaptă, înțepenită, 
cu mâinile strânse între genunchi. Când mașina se opri în fața 
treptelor largi de lemn care duceau spre verandă, o mică 
siluetă își făcu apariţia din boschet. Era Wakefield cu o undiţă 
într-o mână și în cealaltă cu o sfoară de care se bălăbănea un 
singur biban. 

— O, bună, strigă traversând peluza spre ei. Am primit 
telegrama voastră. Bine aţi venit la Jalna! 

Se apropie de scara mașinii și-i întinse lui Pheasant o mână 
mică, mirosind a pește. 

— Nu-l atinge, o opri Piers. Miroase îngrozitor. 


91 


Wakefield nu păru supărat de acest refuz. 

— Mie unul îmi place mirosul de pește, i se adresă el lui 
Pheasant. Am uitat că unora nu le place. Lui Piers îi place mai 
mult mirosul de bălegar pentru că umblă cu el toată ziua 
bună-ziua. E obișnuit cu el. Bunica zice că omul se poate 
obișnui... 

— Ține-ţi gura, porunci Piers, mai bine spune-mi unde e 
familia. 

— Zău că nu știu, răspunse Wakefield, bălăbânind peștele 
care se lovea de portiera mașinii, fiindcă azi e sâmbătă, știi, 
și pentru mine e zi liberă. Am rugat-o pe doamna Wragge să- 
mi facă un pacheţel cu mâncare - puţină friptură rece, un ou 
tare și o tartă cu lămâie, un pic de brânză și... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, făcu Piers, lasă 
trâncâneala și nu mai atinge ușa mașinii cu peștele ăia. Dă 
fuga-năuntru și vezi ce fac. Aș vrea să-l văd pe Renny singur. 

— O, nu cred că se poate. Renny s-a dus până la Maurice 
azi după masă. Probabil vor să hotărască ce să vă facă, la 
amândoi. Ştiţi, e nevoie de multă gândire și discuţie pentru a 
stabili pedepse potrivite. Acum câteva zile domnu' Fennel a 
vrut să mă pedepsească și pur și simplu n-a găsit nicio 
pedeapsă care să producă impresia cuvenită. Încercase... 

Piers îl întrerupse, fixându-l pe Wakefield cu privirea: 

— Du-te și uită-te pe fereastră în salon. Văd că arde focul. 
Spune-mi cine e acolo. 

— Bine, mă duc. Dar cred c-ar fi mai bine să-mi ţineţi voi 
peștele fiindcă s-ar putea să se uite cineva pe fereastră și să 
mă vadă și, acum mi-aduc aminte că Maggie mi-a spus că nu- 
mi dă voie să mă duc la pescuit azi, dar mi-a ieșit cu totul din 
minte, cum mi se întâmplă adesea. Cred că din cauza inimii 
mele șubrede. 

— Uite ce e, îl ameninţă fratele lui, dacă nu-ți trag o mamă 
de bătaie înainte de a apuca să crești cu o oră mai mare, să 
nu-mi zici mie pe nume. Dă-mi peștele ăla. 

Și smuci sfoara din mâna băieţelului. 

92 


— Te rog să ai grijă de el, îl avertiză Wakefield întorcând 
capul peste umăr în timp ce urca încet treptele. 

Își lipi faţa de geam și rămase nemișcat un timp. 

Pheasant observă că umbrele se lungeau. Un vânt rece și 
umed începu să vânture iarba stufoasă a peluzei și păsările 
își încetară cântecul. 

Piers anunţă: 

— Eu arunc drăcia asta. 

— O, te rog, Piers, nu-i arunca peștele copilului, zise 
Pheasant și simţi cum o cuprinde un tremur nervos mai rece 
decât vântul. Uf, sunt așa de nervoasă! adăugă ea și izbucni 
aproape în plâns. 

— Biata copilă, o alintă Piers, apucând-o de mână. 

Și el își simțea maxilarele încleștate și o mână parcă-l 
strângea de gât. Niciodată familia nu i se păruse atât de 
înspăimântătoare. Şi-i imagina venind spre el încolonaţi într-o 
falangă amenințătoare, cu bunica în frunte, gata să-l 
terorizeze, să-l împroaște cu vorbe de ocară. Își trase umerii 
spre spate și respiră adânc. Ei bine, n-au decât să încerce! 
Dacă se vor purta urât cu Pheasant, are să plece împreună cu 
ea. Dar el nu voia să plece. Fiecare bucăţică de pământ din 
Jalna îi era dragă. El și Renny iubeau Jalna cum n-o iubea 
niciunul din ceilalți. Sentimentul acela era legătura strânsă 
dintre ei doi. Piers se simţea foarte mândru că el și Renny 
împărtășeau această dragoste pentru Jalna. 

— Să-l ia naiba de puști! izbucni el. Ce-o fi făcând? 

— Vine! 

Wakefield cobora scările plin de importanţă. 

— Sunt la ceai, în salon, de parc-ar fi duminică. Focul e 
aprins. Pe masă pare a fi un tort Sally Lunn. Poate au pregătit 
un ospăț de nuntă. Cred c-aș face mai bine să intru-n casă, 
dar mai întâi să ascund peștele undeva. 

Piers îi dădu bibanul și spuse: 

— Tare-aș fi vrut să fie și Renny acasă. 


93 


— Și eu, încuviinţă Wakefield. Un scandal e întotdeauna cu 
mult mai strașnic când ia și Renny parte la el. Vorba bunicii: 
la scandal, Renny dovedește că e un adevărat Court. 

Piers și Pheasant urcară încet treptele și intrară în casă. 
Piers dădu la o parte draperiile grele care atârnau în fața 
ușilor duble ale salonului și-i făcu loc lui Pheasant să treacă în 
camera care i se păru plină de lume. 

Se aflau acolo bunica, unchiul Nicholas, unchiul Ernest, 
Meg, Eden și tânărul Finch, care se așezase pe o sofa 
ornamentată cu mărgele și înfuleca o prăjitură cu susan. 
Zâmbi prostește când îi văzu intrând pe Pheasant și Piers, 
apoi își întoarse privirea spre bunică-sa, ca și cum se aștepta 
ca ea să dea semnalul atacului. Dar primul vorbi unchiul 
Nicholas. Își scoase mustaţa din ceașca de ceai, și așa, cu 
capul său masiv, semăna izbitor cu o morsă răutăcioasă. 
Spuse cu voce tunătoare: 

— Pe cinstea mea, eu unul nu m-așteptam la altceva! Dar 
pe Renny l-ai îmbrobodit bine, măi pungașule! 

Meg se amestecă în vorbă, cu vocea ei blândă, înecată de 
lacrimi: 

— O, ce băiat viclean și lipsit de simţăminte ești! Nu știu 
cum îndrăznești să te arăţi în faţa noastră! Și tocmai cu 
Pheasant... din familia aceea... nu ţi-am vorbit niciodată 
despre asta. Piers... am crezut c-ai să-ţi dai și singur seama 
ce-aș putea simţi eu în legătură cu o astfel de căsătorie. 

— Tăceţi odată din gură! urlă bunica, care, din cauza furiei, 
nu reușise să scoată până în clipa aceea decât sunete 
nearticulate. Tăceţi din gură, proștilor, și lăsaţi-mă pe mine 
să vorbesc! 

Mușchii feţei îi zvâcneau, ochii ei castanii înspăimântători 
ardeau pe sub sprâncenele stufoase. Ședea chiar în faţa 
focului și silueta ei în rochia scânteietoare de după-masă 
părea să radieze o lumină diabolică. Boney, cocoţat pe 
spătarul fotoliului ei, strălucea ca o floare exotică. Își 
înfundase ciocul în puful de pe piept și-și răsfira penele înspre 

94 


căldura focului, părând nepăsător faţă de starea de agitaţie a 
stăpânei sale. 

— Veniţi aici! urlă ea. Veniţi încoa în faţa mea. Nu staţi în 
ușă ca doi caraghioși! 

— Mamă, interveni Ernest, nu te enerva așa. Nu-ţi face 
bine. Știi, ai tulburări la stomac. 

— Stomacul meu e mai bun decât al tău, i-o întoarse mama 
lui. Știu eu mai bine cum să-i port de grijă. 

— Veniţi mai aproape de ea ca să nu fie obligată să ţipe, 
porunci unchiul Nicholas. 

— Spre altarul de sacrificiu, îi îndemnă solemn Eden care 
ședea tolănit lângă ușă. 

Când trecură pe lângă el către fotoliul doamnei Whiteoak, 
ochii lui Eden râdeau. Pheasant se agăţă de haina lui Piers cu 
degete reci ca da gheaţă. Îi aruncă o privire rugătoare lui 
Nicholas, care-i dăduse cândva cadou o păpușă și de-atunci 
rămăsese pentru ea ca un fel de zeu, dar el stătea cu ochii în 
pământ, fărâmiţțând o bucăţică de prăjitură pe farfurie. 
Tremura atât de tare, încât fără sprijinul lui Piers, simţea că s- 
ar fi prăbușit în genunchi. 

— Ei, mârâi bunica, când îi văzu ajunși în fața ei, nu vă e 
rușine de ce-ați făcut? 

— Nu, răspunse Piers, curajos. N-am făcut altceva decât 
ceea ce fac foarte mulţi în situația noastră. Ne-am căsătorit 
fără să spunem la nimeni. Știam că întreaga familie ar fi sărit 
în sus dacă ar fi aflat de intenţia noastră, așa că am păstrat-o 
pentru noi, asta-i tot. 

— Și-ţi închipui... urlă bunica, izbind furioasă cu bastonul în 
podea... și-ţi închipui c-am să-ți permit s-o aduci aici în casa 
mea pe nepricopsita asta mică? Nu-nţelegi ce-nseamnă 
prezenţa ei aici pentru Meg? În timp ce era logodită cu el, 
Maurice s-a pricopsit cu progenitura asta... 

— Mamă! strigă Ernest. 

— Binișor, venerabilă doamnă, încercă s-o potolească 
Nicholas. 

95 


Finch izbucni într-un râs neașteptat, isteric. Meg ridică 
vocea. 

— N-o opriţi! E adevărat ce spune. 

— Da, ce spuneam? Să nu-ndrăzniţi să mă mai întrerupeți. 
Progenitura asta... progenitura asta... s-a pricopsit cu ea de 
la o târfă. 

Piers se aplecă spre bunica lui, al cărei chip plin de 
zbârcituri devenise fioros și o fulgeră cu privirea. 

— Încetează! urlă el. Încetează, odată! 

Tumultul din jur îl stârni pe Boney care începu brusc să se 
agite. Își repezi ciocul peste umărul bunicii și, cu ochișorii lui 
cruzi aţintiţi spre faţa lui Piers, revărsă asupra lui un torent 
de insulte hinduse: 

— Shaitan! Shaitan kabata! Shaitan ka buteha! Piakur! 
Piakur! Jabkutr! 

Apoi dădu drumul unei cascade de râs batjocoritor, 
metalic. În timp ce se legăna dintr-o parte într-alta pe 
spătarul fotoliului pe care stătea bunica. 

Pheasant nu putu îndura mai mult și, ascunzându-și fața în 
mâini, izbucni în plâns. Dar hohotele ei nu se auzeau din 
cauza înjurăturilor lui Boney și din cauza lui Finch, care era 
zgâlţâit din cap până-n picioare de râsul lui isteric. Atunci, 
Piers își ieși cu totul din sărite; faţa lui arsă de soare deveni 
purpurie și, înșfăcând de gât pasărea ţipătoare, o trânti cu 
sălbăticie de podea unde rămase lată, ca o grămadă de 
fructe viu colorate dintr-un tablou, scoțând ciudate sunete 
ragușite. 

Bunica amuţise și părea că se înăbușă. Trase de bonetă 
care-i căzu pe o ureche apoi apucă bastonul ei greu și, mai 
înainte ca cineva s-o poată opri - admițând că într-adevăr 
vreunul din ei ar fi vrut s-o facă - îl lăsă să cadă cu zgomot 
drept pe capul lui Piers. 

— Na, poftim, mizerabile! urlă ea. 

În clipa când bastonul se abătea pe capul lui Piers, ușa 
dinspre hol se deschise și Renny intră urmat de Wakefield 

96 


care, la adăpostul fratelui său, se uită pe furiș, plin de 
curiozitate, la membrii familiei sale. Toţi se întoarseră spre 
Renny ca și când capul său roșcat ar fi fost soarele, iar feţele 
lor flori avide de soare. 

— Frumos tărăboi, n-am ce zice! constată el. 

— ÎI maltratează pe Boney, se văită bunica. Bietul meu 
Boney, dragul de el! Piers e o brută! Bate-l, Renny! Trage-i o 
bătaie zdravănă! 

— Nu! Nu! Nu! Nu! ţipă Pheasant îngrozită. 

Nicholas se săltă în scaun și spuse: 

— Piers a meritat s-o încaseze. A trântit papagalul de 
podea. 

— Wakefield dragă, ridică-l pe Boney de jos, îi spuse 
Ernest. Ridică-l și mângâie-l. 

În afară de stăpâna lui, Boney îl lăsa doar pe Wakefield să-l 
atingă. Copilul îi ridică, îl mângâie și-l așeză pe umărul 
bunicii. Într-unul din accesele ei de afecţiune, bunica îl trase 
pe băiat spre ea și-l sărută pe gură. 

— Scumpul de el mic, exclamă ea. Scumpul lu' bunica! 
Meg, dă-i o bucată de tort! 

Meg plângea liniștit, ascunsă după ceainic. Wakefield se 
duse la ea, dar când văzu că nu e băgat în seamă, își luă 
singur cea mai mare bucată de tort și-ncepu să înfulece. 

Renny se apropiase de Piers și se uita atent la capul lui. 

— Îi sângerează urechea, observă el. N-ar fi trebuit să-l 
lovești, bunico. 

— A fost neobrăzat, interveni Ernest. 

— Nu-i adevărat! Bunica i-a insultat groaznic și pe el și pe 
fată, se amestecă Eden. 

Bunica bătu cu bastonul în podea. 

— Nu l-am insultat. l-am spus doar că nu vreau s-o primesc 
pe fata asta în casa mea. l-am spus că e o nepricopsită de 
bastardă, și așa și e. l-am spus... mai daţi-mi ceai... mai 
vreau ceai... Unde-i Philip? Philip, vreau ceai! 


97 


Când era foarte agitată se întâmpla uneori să-i spună Philip 
fiului ei mai mare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, daţi-i niște ceai, bombăni 
Nicholas. Dar să fie fierbinte. 

Ernest îi întinse o ceașcă de ceai și-i îndreptă boneta. 

— Mai vreau puţin tort, ceru ea. Și tu, Meggie, încetează cu 
smiorcăiala. 

— Bunico, spuse Meg, cu demnitate melancolică, eu nu 
smiorcăi. Și nu-i de mirare că-mi vine să plâng faţă de felul 
cum s-a purtat Piers. 

— Lasă că l-am aranjat eu, pufni bunica. L-am aranjat cu 
bastonul. Ha! 

Piers vorbi cu o voce dură: 

— Uite ce, eu am să plec din casa asta. Pheasant și cu 
mine n-avem nevoie să rămânem aici. Am venit doar ca să 
vedem cum ne primiţi. Acum am văzut și plecam. 

— ÎI auzi ce spune, Renny? întrebă Meg. Nu mai ţine de loc 
la noi și parcă mai ieri era un băieţel ca Wake. 

— Dumnezeu știe cu cine o să se-ncurce și Wake, făcu 
Nicholas. Familia noastră se duce de râpă. 

— Vrei niște ceai, Renny? întrebă Meg. 

— Nu. Mulţumesc. Dă-i fetei o ceașcă. E tare tulburată. 

— Nu vreau ceai! strigă Pheasant, privind cu sălbăticie 
fețele ostile din jurul ei. Vreau să plec! Piers, te rog, te rog, 
ia-mă de-aici! 

Se prăbuși într-un fotoliu mare, tapisat cu creton, își ridică 
genunchii și, acoperindu-și faţa cu mâinile, începu să plângă 
în hohote. 

Meg începu să vorbească, plină de o amărăciune rece, 
care-i trăda furia. 

— Măcar de-ar putea să te trimită acasă și așa să termine 
cu tine! Dar acum ești definitiv legată de el. N-ai avut liniște 
până când nu l-ai legat strâns de tine. Cunosc eu fetele de 
teapa ta. 

Nicholas adăugă: 

98 


— Nici n-așteaptă să iasă bine din găoace... fetele astea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Eden. 

Dar vocea furioasă a lui Piers îl acoperi: 

— Să nu mai aud un cuvânt în plus despre ea! Nu mai 
suport un singur cuvânt! 

Bunica ţipă ascuţit: 

— Dar o să mai suporţi una-n cap, javră ce ești! 

Firimituri de tort i se lipiseră pe firele de păr din bărbie. 
Wake se uita la ele fascinat. Apoi suflă înspre firimituri, 
încercând să le desprindă din peri. Finch scoase niște 
croncăneli isterice. 

— Wakefield, încetează, porunci unchiul Ernest, sau vrei 
să-ţi trag o palmă peste cap. Mamă, șterge-ţi bărbia. 

Meg continuă: 

— Când mă gândesc la toţi anii aceștia în care m-am ferit 
cât am putut de familia Vaughan! Cu Maurice n-am mai vorbit 
niciodată de la întâmplarea aceea oribilă. Niciunul din ei n-a 
mai pus piciorul în casa asta. Și acum fiica lui... copilul 
acela... cauza întregii mele nefericiri... vine, ca soţie a lui 
Piers, să locuiască aici cu noi. 

Piers replică: 

— Nu-ţi face griji, Meg. N-avem de gând să rămânem. 

— Rușinea însă a rămas aici pentru totdeauna, îi răspunse 
Meg cu amărăciune, chiar dacă te vei duce la celălalt capăt al 
pământului. 

Își ţinea capul în mâna sprijinită pe braţul ei scurt și 
durduliu. Buzele frumos arcuite se adânceau spre colțuri, 
dându-i o expresie de fermitate încăpăţânată. 

— Fapta ta le-a pus capac la toate. Am fost foarte lovită 
chiar la începutul vieții. Am încercat să uit. Aducând-o aici pe 
fata asta, mi-ai redeschis vechea rană. M-ai jignit, m-ai 
zdrobit... am crezut că mă iubești, Piers... 

— Oh, Doamne, nu poate un om s-o iubească pe sora lui și 
totodată să iubească și altă femeie? exclamă Piers, stacojiu la 


99 


față, fulgerând-o cu privirea, lovit drept în inimă, pentru că o 
iubea cu adevărat pe sora lui. 

— Niciun bărbat care și-ar iubi sora n-ar putea s-o iubească 
pe fiica omului care i-a fost necredincios. 

— Și pe deasupra, adăugă Nicholas, i-ai promis lui Renny c- 
ai să renunti la fata asta. 

— O, o, exclamă Pheasant, îndreptându-se în fotoliu. Ai 
promis tu asta, Piers? 

— Nu, n-am promis nimic. 

Nicholas tună: 

— Ba da, ai promis! Așa mi-a spus Renny. 

— N-am promis niciodată. Fii drept, Renny, te rog! N-am 
promis niciodată, nu-i așa? 

— Nu, răspunse Renny. N-a promis. Eu am spus c-ar fi mai 
bine să renunţe fiindcă altfel o să aibă necazuri. 

— Necazuri... necazuri... necazuri, gemu bunica. Am avut 
prea multe necazuri. Dacă nu mi-aş fi păstrat pofta de 
mâncare, aș fi moartă de mult. Mai daţi-mi careva o felie de 
tort. Nu, nu din ăla - tort de șocolată. Vreau tort de șocolată! 
Luă felia pe care i-o întinse Ernest, mușcă o bucată mare și 
pufni cu gura plină: 

— l-am dat una zdravănă în cap, javrei ăsteia tinere! 

— Da, mamă, făcu Ernest. 

Apoi întrebă plin de bunăvoință: 

— Crezi că trebuie să muști bucăţi așa de mari? 

— L-am lovit de i-a dat sângele! ţipă ea, fără să ia în seamă 
întrebarea lui Ernest, apoi mușcă o bucată și mai mare. 

— L-am făcut pe flăcăul nostru să sufere pentru fapta lui 
prostească. 

— Ar trebui să-ţi fie rușine, bunico, spuse Eden, și familia 
începu să discute aprins dacă bunica procedase bine sau rău. 

Renny stătea privind pe rând feţele lor agitate, iritat de 
gălăgia fără rost, dar în același timp profund satisfăcut. 
Aceasta era familia lui. Tribul lui. El era capul familiei. 
Căpetenia acestui trib. Simțea o plăcere primitivă, directă și 

100 


simplă de a-i domina, de a le purta de grijă, de a fi cicălit, 
hărțuit și sâcâit de ei. Toţi depindeau de el, afară de bunica, 
dar chiar și ea era dependentă într-un fel, pentru că, departe 
de Jalna, ar fi murit. Pe lângă faptul că-i întreținea, Renny 
avea și însușirea inerentă a unei căpetenii. Toţi așteptau ca el 
să fie cel care face dreptate și nu-l lăsau până când nu se 
pronunţa. Acum își rotea chipul uscăţiv-roșcat, de la unul la 
altul și se pregătea să-și exercite autoritatea. 

Căldura din camera era înăbușitoare; de foc n-ar prea fi 
fost nevoit; dintr-o dată flăcările se înteţiră și prinseră a 
dansa și a trosni în cămin. Boney, care-și revenise după 
trânteală, ţipa cu o voce de-ţi spărgea urechile: 

— Tort! Tort! Tort de ciocolată! 

— Pentru Dumnezeu, daţi-i careva niște tort, porunci 
Renny. 

Micul Wake înhăţă o felie de tort și i-o întinse lui Boney, 
dar, când papagalul se repezi s-o apuce cu ciocul, o trase 
repede înapoi. Din ce în ce mai furios, Boney încercă de trei 
ori la rând să înhaţe bucăţica dar nu reuși. Atunci bătu din 
aripi și scoase un asemenea țipăt încât celor din cameră 
începu să le ţiuie urechile. 

Finch nu se mai putu stăpâni și se porni iar pe un râs 
isteric, frângându-se de mijloc; taburetul pe care stătea 
alunecă - sau nu cumva l-a împins Eden cu piciorul? - și Finch 
se trezi cu picioarele în sus pe podea. 

Bunica apucă bastonul și încercă să se ridice în picioare. 

— Lăsaţi-mă să pun mâna pe ei, strigă. 

— Băieți! Băieți! strigă Meg, și izbucni și ea în râs. 

Acestea erau scenele de interior care-i plăceau: „încăierări 
între băieți”, iar ea să privească spectacolul, comod instalată 
în fotoliul ei. Râse; dar peste o clipă se porni din nou pe plâns 
și-și întoarse ochii de la Finch întins pe jos cât era de lung. 

Renny se aplecă deasupra lui și-i administră trei pumni 
zdraveni băiatului costeliv și șleampăt, apoi îi spuse: 

— Acum scoală-te și poartă-te cuviincios. 

101 


Finch se ridică, roșu la faţă, și se retrase într-un colț. 
Nicholas se răsuci greoi în fotoliu și se uită la Piers. 

— Tu ai merita să fii jupuit de viu pentru ce i-ai făcut lui 
Meggie. 

— Nu te mai necăji, răspunse Piers, eu plec de-aici. 

Meg îl privi disprețuitor: 

— Ar trebui să pleci foarte departe ca să poţi scăpa de 
urmările scandalului - vreau să spun ca plecarea ta să-mi fie 
într-adevăr de vreun folos mie, și nouă tuturor. 

Piers ripostă: 

— O să plecăm destul de departe ca să-ţi facem ţie pe 
plac. O să plecăm în Statele Unite... poate. 

Pronunţă cuvântul „poate” cu o notă de ezitare. Sunetul 
propriei sale voci care anunţa că pleacă într-o ţară străină, 
departe de Jalna și de pământul pe care trudise pentru a-l 
face roditor, departe de cai, departe de fraţii lui, avea o 
rezonanță îngrozitoare. Bunica aţipită pe neașteptate, după 
obiceiul ei, se trezi și întrebă: 

— Ce spune? 

Boney se cocoțase pe umărul ei li-și ghemuise capul de 
obrazul lung și căzut. 

— Ce spune băiatul? 

Ernest răspunse: 

— Spune că are de gând sa plece în Statele Unite. 

— În Statele Unite? Un Whiteoak să plece în Statele Unite? 
Un Whiteoak să devină un yankeu? Nu, nu, niciodată! 
Plecarea lui m-ar distruge. Nu-i dau voie să plece. Să-ţi fie 
rușine, Meggie, că-l silești pe bietul băiat să plece în Statele 
Unite! Ar trebui să-ţi fie rușine. Nici nu știi ce sunt în stare 
yankeii ăștia! Întâi au pus mâna pe cartea lui Eden și-acum îl 
vor și pe Piers. Nu-l lăsaţi să plece! și izbucni în hohote de 
plâns. 

Renny începu să vorbească fără urmă de patimă: 

— Piers nu pleacă nicăieri. O să rămână ca noi. Și Pheasant 
la fel. Acum sunt soţ și soţie. Presupun că au consumat 

102 


căsătoria și în fapt. Nu văd niciun motiv pentru care Pheasant 
n-ar putea fi o soție bună pentru el... 

Meg îl întrerupse: 

— Maurice nu m-a iertat niciodată pentru că am refuzat să 
mă mărit cu el. A pus la cale căsătoria asta între fiica lui și 
Piers ca să mă pedepsească. El a pus totul la cale. Sunt 
sigură că ela pus la cale căsătoria asta. 

Piers se întoarse spre sora lui. 

— Maurice n-a știut nimic. 

— De unde poţi să știi tu ce planuri avea în capul lui? 
întrebă Meg. N-a făcut altceva decât să aștepte ca să ne vâre 
progenitura lui pe gât. 

Piers exclamă: 

— Doamne, Meggie! N-am știut că ai o limbă așa de 
ascuţită. 

— Te poftesc să vorbeşti frumos cu mine, îi atrase atenția 
sora lui. 

Renny, cu o voce pornită parcă din adâncul pieptului, semn 
pe care familia îl cunoștea ca prevestitor de furtună în cazul 
când vreunul din ei ar fi îndrăznit să se împotrivească, 
interveni în discuţie: 

— Chiar azi după-amiază am examinat situaţia împreună 
cu Maurice. El e la fel de necăjit ca și noi. Cât despre 
planurile lui de a se răzbuna pe tine prin această căsătorie, te 
rog să mă crezi, Meg, că e ridicol ce spui tu. Acordă-i omului 
puţin credit, o fi având și el un pic de decenţă - un pic de bun 
simţ. Povestea voastră de amor s-a petrecut acum douăzeci 
de ani. Crezi că de atunci el se gândește numai la asta? Între 
timp a făcut și războiul, unde a avut și alte lucruri la care să 
se gândească, nu numai la cruzimea ta, Meggie! 

Renny îi zâmbi. Știa cum trebuie să-i vorbească. Știa că-i 
plăcea să i se amintească de „cruzimea” ei. Buzele ei frumos 
modelate se arcuiră puţin și întrebă, cu un aer de fetiță 
îmbufnată: 


103 


— Atunci, ce-i cu el? Toată lumea zice că ceva n-ar fi în 
regulă. 

— Știu eu, nu prea cred să fie ceva în neregulă cu Maurice, 
dar dacă e așa, și tu ești cea vinovată, atunci n-ar trebui să fii 
prea aspră cu el și cu atât mai puţin cu această copilă. l-am 
atras atenţia lui Piers că dacă va continua să se întâlnească 
cu ea o să avem necazuri, și chiar așa s-a întâmplat, vedeți? 
O mulţime de necazuri. Dar n-am să-l alung de la Jalna. Am 
nevoie de el aici. Și acum am nevoie să-mi beau ceaiul 
urgent. Vrei să-mi torni niște ceai, Meggie? 

După ce Renny termină ce avea de spus se așternu 
tăcerea, întreruptă doar de trosnetul focului și de sforăitul 
domol, susurat, al bunicii. Nicholas își scoase pipa și începu s- 
o umple cu tutun din pungă. Sasha sări de pe policioara 
scrinului pe umărul lui Ernest și începu să toarcă zgomotos, în 
contrast cu sforăiturile bunicii. Wakefield deschise ușa unui 
scrin plin de ciudăţenii aduse din India, cu care n-avea voie 
să se joace, și-și vâri capul înăuntru. 

— Nu umbla acolo, dragă, îl rugă Meg, blând. 

Renny, căpetenia, vorbise. Spusese că Piers n-avea să fie 
alungat din trib și tribul ascultase, recunoscând că vorbele lui 
sunt înțelepte. Cu atât mai prompt cu cât niciunul, nici chiar 
Meg, nu voia ca Piers să fie alungat, chiar dacă trebuiau să 
accepte dimpreună cu el un membru nedorit în familie. De 
fapt, Renny era mai degrabă glasul familiei decât capul ei. 
Toţi știau dinainte ce-o să spună într-un moment critic și-l 
ațâțau, îl hărţuiau și-l îmboldeau până când le spunea cu 
patimă ceea ce, de fapt, doreau să audă. Apoi, cu vădită 
plăcere, se supuneau voinţei lui. 

Renny se afundă într-un scaun, cu ceașca de ceai și o felie 
de pâine cu unt în mână. Avea fața mai aprinsă ca de obicei, 
dar se uita cu profundă satisfacţie la cei din jurul lui. 
Înăbușise răscoala familială. Toţi depindeau de el, de la 
bunica bătrână și aprigă, până la micul și delicatul Wake. 
Depindeau de el și el îi conducea. Simţea că fiecare din trib 

104 


este legat de el prin fire puternice, invizibile. Simţea 
existenţa acestor fire care-l uneau trainic de fiecare ins din 
încăpere în parte. De bătrâna și cumplita lui bunică. De 
tânărul și urâciosul Finch. De nerodul de Piers care-și ţinea o 
batistă la urechea sângerândă. De Meg care și-l închipuia pe 
Maurice jelind în neagră tristeţe, în tot cursul acestor ani. 
Fără nicio îndoială, Maurice era un tip ciudat. Lăsase două 
femei să facă din el un om cu totul altfel decât îl menise 
natura. Renny simţea firele care porneau puternice și 
nevăzute de la el spre fiecare membru al familiei. Deodată se 
simţi smucit de un nou fir întins de curând între el și 
Pheasant. Acum și ea făcea parte din familie. Dintre ai lui. O 
privi și o văzu stând dreaptă în fotoliul mare, cu ochii umflaţi 
de plâns, dar bându-și ceaiul ca o fetiță cuminte. 

Privirile lor se întâlniră și Pheasant zâmbi sfios, implorându- 
| cu ochi umezi; Renny îi zâmbi la rândul lui, încurajator. 

Rags intrase în odaie și Meg îi ceru să aducă ceai proaspăt. 

Aceasta era familia Whiteoak așa cum avea s-o cunoască 
Alayne Archer când veni de la New York în mijlocul lor. 


105 


CAPITOLUL IX 


Eden și Alayne 


Eden constată că pașii lui nu făceau zgomot pe covorul 
gros care acoperea parchetul sălii de așteptare a editurii 
„Cory and Parsons” din New York, așa că putea să se plimbe 
agitat încolo și încoace prin încăpere, fără teama de-a atrage 
atenția cuiva. Era îngrozitor de nervos. Avea o senzație în 
stomac asemănătoare cu cea a foamei, totuși își simțea 
gâtlejul atât de contractat încât i-ar fi fost imposibil să înghită 
ceva. Când se opri o clipă în dreptul unei oglinzi cu ramă 
sculptată, se sperie văzându-și chipul vinețţiu. Ar fi vrut acum 
ca pielea lui să nu se fi bronzat atât de puternic în timpul 
verii petrecute în Nord. Aici, la New York, lumea îl va socoti 
fără îndoială un canadian din cine știe ce fund de provincie. 
Mâinile în care ţinea pachetul cu noul său manuscris i se 
păreau aproape tuciurii, și nu era de mirare, fiindcă luni de 
zile vâslise și trăise în cort printre lacurile din Nord. Se hotărî 
să pună manuscrisul pe o masă și să-l ia de acolo în clipa 
când va fi poftit în biroul particular al domnului Cory. În 
corespondența purtată cu domnul Cory privitoare la poeziile 
sale, editorul se arătase interesat să citească lungul poem 
epic scris de Eden în vara aceea. Volumul de versuri apărut 
pe la mijlocul verii se bucurase de cronici favorabile, criticii 
americani afirmând că au descoperit în lirica lui Eden o notă 
plăcută de prospeţime și muzicalitate. Cum poezia era la 
modă, volumul lui de versuri se vânduse bine. Era foarte 
probabil ca tânărul poet să realizeze destui bani de pe urma 


106 


cărţii sale încât să-și poată cumpăra un palton nou. Stătea 
acum în picioare, înalt și zvelt, în costumul său larg din 
tweed, care îi dădea un aer foarte britanic, simțind că 
această încăpere de un lux impunător reprezintă pentru el 
pragul peste care va păși în lumea succeselor și a faimei. 

Ușa se deschise și o tânără femeie intră atât le discret, 
încât ajunsese aproape lângă Eden înainte ca el să-și dea 
seama de prezenţa ei. 

— O, tresări el. Vă cer scuze. Aştept să intru la domnul 
Cory. 

— Sunteţi domnul Whiteoak, nu? întrebă ea cu o voce 
calmă. 

Eden, cu toată fața lui bronzată, se înroși ca un băiețandru. 

— Da. Eu sunt Eden Whiteoak. Eu am... 

Se opri chiar la timp fiindcă era gata să spună că ele 
autorul volumului Sub Steaua Nordului. Ar fi fost un mod cu 
totul nepotrivit de a se prezenta - ca și cum toată lumea ar fi 
trebuit să știe despre volumul lui de poezii. 

Totuși, fata îi vorbi cu vocea ușor gâtuită de emoție: 

— O, domnule Whiteoak, n-am putut rezista dorinței de a 
vorbi cu dumneata când am auzit că ești aici. Vreau să-ți 
spun că versurile dumitale mi-au plăcut extrem de mult. Sunt 
referentă literară la domnul Cory și manuscrisele de versuri 
mi le repartizează în general mie pentru că... mă interesează 
foarte mult poezia. 

— Da, da, înţeleg, spuse Eden, încercând să-și adune 
gândurile. 

Ea continuă cu vocea ei joasă, egală: 

— N-am cuvinte să spun cât de mândră m-am simţit pentru 
că am putut să-i recomand domnului Cory poeziile dumitale. 
De foarte multe ori sunt obligată să înaintez referate 
nefavorabile. Numele dumitale era necunoscut pentru noi. 
Am avut senzaţia că te-am descoperit. O, Doamne, nu cred 
că este indicat să faci asemenea declaraţii într-o discuţie de 


107 


afaceri. Dar poeziile dumitale m-au încântat atât de mult 
încât... am vrut să afli părerea mea. 

Pe chipul ei serios apăru dintr-o dată un zâmbet. Își ţinea 
capul dat pe spate pentru a-l putea privi în ochi, fiind mai 
mică decât statura medie. Uitându-se în jos spre ea, Eden o 
asemui cu o floare de primăvară delicat nuanțată dar 
robustă, privind în sus cu un fel de gingașă sfidare. 

Eden îi reţinu mâna pe care ea i-o întinsese, în mâna lui 
caldă, arsă de soare. 

— Mă numesc Alayne Archer, se prezentă fata. Domnul 
Cory este gata să te primească peste câteva minute. De fapt, 
mi-a spus să stau puţin de vorbă cu dumneata despre noul 
poem. Este un poem epic, nu-i așa? Dar am ţinut foarte mult 
să-ţi spun că eu sunt „descoperitoarea” primului dumitale 
volum. 

— Ei bine, atunci, cred că aș putea să vă predau noul 
manuscris chiar acum. 

— Nu. Fiindcă eu tot domnului Cory trebuie să i-l dau. 

Amândoi își coborâră privirile la pachetul din mâna lui apoi 
ochii li se întâlniră și își zâmbiră. 

— Dumneata ce părere ai, îţi place? întrebă ea. Se 
aseamănă cu celelalte poezii? 

— Da, îmi place... firește, răspunse el, și cred că exprimă 
același simțământ ca și celelalte. A fost o adevărată plăcere 
să scriu versuri acolo sus, în Nord, la sute de kilometri 
depărtare de orice așezare omenească. 

— Sunt sigură că a fost o sursă minunată da inspiraţie, 
spuse ea. În toamna aceasta, domnul Cory are intenţia să 
facă o excursie în Nord. Suferă de insomnie. Cred că vrea să 
afle de la dumneata cât mai multe despre această regiune. 

Îl conduse spre două fotolii capitonate. 

— Vrei să luăm loc aici și să-mi dai cât mai multe 
amănunte despre noul dumitale poem? Ce titlu are? 

— Sturionul auriu. Dar mi-e imposibil să vorbesc despre 
versurile mele. Ar fi mai bine să-l citești. Nu sunt obișnuit să 

108 


vorbesc despre poeziile mele. Familia mea consideră că a 
scrie versuri este o rușine. 

Stăteau așezați, dar la auzul acestor cuvinte fata se ridică 
și-l privi neîncrezătoare. 

— Poezia? O rușine? exclamă fata sufocată. 

— Ei, poate că nu chiar o rușine, se grăbi să răspundă 
Eden. Dar în orice caz o fază pe care un bărbat trebuie s-o 
depășească... pe care timpul trebuie s-o șteargă. 

— Dar nu sunt mândri de dumneata? 

— Mda. Sora mea, da. Dar ea nu se pricepe la versuri. Și 
unul dintre unchii mei. Dar e foarte bătrân. Nu citește nimic 
din ce s-a scris de la Shakespeare încoace. 

— Dar părinţii? Mama dumitale? întrebă ea presupunând că 
trebuie să aibă o mamă care-l adoră. 

— Părinţii mei nu mai trăiesc, răspunse el și adăugă: Cât 
despre fraţii mei, pot să spun că mă dispreţuiesc de-a binelea 
pentru asta. Există o tradiție militară în familia noastră. 

— Dumneata ai făcut războiul? întrebă ea. 

— Nu. Eu aveam numai șaptesprezece ani când s-a 
încheiat pacea. 

— O, ce proastă sunt! Sigur că erai prea tânăr. 

Apoi Alayne începu să vorbească despre poeziile lui. Eden 
uită că se află în sala de așteptare a unei edituri. Uită totul în 
afara plăcerii pe care i-o provoca prezenţa ei graţioasă, 
stăpână pe sine și totuși oarecum sfioasă. Se auzi pe sine 
vorbind, recitind fragmente din poeziile sale - prinsese ceva 
din intonaţia Oxford a unchilor săi - spunând lucruri frumoase 
și triste care l-ar fi făcut pe Renny să se crispeze de rușine, 
dacă l-ar fi auzit. 

O stenografă veni să anunţe că domnul Cory este gata să-l 
primească pe domnul Whiteoak. Se ridicară amândoi în 
picioare și Eden, privind de sus în jos la ea, gândi că nu mai 
văzuse niciodată un păr atât de mătăsos și de lucios. Era 
încolăcit în jurul capului ca niște panglici de satin scânteietor. 


109 


O urmă pe stenografă în biroul particular al domnului Cory, 
directorul editurii, care-l primi strângându-i mâna cu putere și 
examinându-l cu atenţie. 

— la loc, domnule Whiteoak, îl invită el, cu o voce uscată, 
precisă. Sunt foarte încântat că ai putut veni la New York. Eu 
și asistenta mea, domnișoara Archer, eram nerăbdători să te 
cunoaștem. Noi considerăm creaţia dumitale poetică deosebit 
de interesantă. 

Totuși aprecierile lui păreau pur formale. După o scurtă 
discuție despre noul poem de care avea să se îngrijească, 
domnul Cory schimbă brusc subiectul și începu să-l 
bombardeze pe Eden cu tot felul de întrebări despre ţinuturile 
din Nord. Cât de departe ajunsese? Ce provizii erau 
necesare? În special, ce rufărie de corp și ce încălțăminte. 
Hrana era foarte proastă? Presupunea că trebuie să fie foarte 
primitivă. Uneori el suferea de indigestie. Medicii îl 
asiguraseră că o partidă de vânătoare acolo în Nord îl va 
pune pe picioare, îi va reface sănătatea Se simţea încă destul 
de puternic dar... insomnia îi provoca o indispoziţie 
dezagreabilă. Și nu-și putea permite să-și reducă activitatea. 

Eden era o mină de informaţii. Știa despre toate câte ceva. 
Pe măsură ce afla noi și noi amănunte, domnul Cory se 
însufleţea. Obrajii lui cenușii căpătară o nuanţă roz pal ca a 
petalelor de trandafiri ofiliți. Entuziasmat, începu să bată cu 
vârful unghiilor sale lustruite în birou. 

Eden încerca să și-l închipuie pe domnul Cory în ţinuturile 
nordice, dar nu izbuti; în schimb, imaginaţia lui o urmărea pe 
domnișoara Archer, cu părul ei scânteietor și ochii albaștri- 
cenușii, distanţaţi unul de altul, sub o frunte minunat de albă. 

Se agăța de umbra ei, încercând s-o reţină când i se părea 
că e gata să dispară, implorând-o să-l scape de domnul Cory, 
pentru că începuse să-l urască pe acest domn pe care-l 
bănuia interesat de persoana lui doar ca locuitor al Canadei și 
ca bun cunoscător al ţării pe care i-o prescrisese un medic. 


110 


Dar în clipa aceea domnul Cory îl invită, aproape cu 
simpatie, la masă, acasă la el, chiar în acea seară. 

— Și domnișoara Archer va fi invitată, adăugă domnul 
Cory. O să poată discuta despre poeziile dumitale cu mult 
mai multă competenţă decât mine, deși îmi plac. Îmi plac 
foarte mult, te rog să mă crezi. 

Bineînţeles că din clipa aceea domnul Cory îi fu simpatic lui 
Eden. Păru să descopere brusc că e un om foarte cumsecade, 
aproape un băiețel, un băiețel cărunt și la locul lui care nu 
știuse niciodată cu adevărat ce înseamnă să fii tânăr. Dar 
acum îi era simpatic și-i strânse mâna cu căldură la 
despărțire, mulțumindu-i și asigurându-l că primește cu 
placere invitaţia la masă. 

Eden nu avea prieteni la New York așa că își petrecu după 
amiaza hoinărind fericit prin oraș. Era o zi splendidă pe la 
jumătatea lunii septembrie. Zgârie-norii ca niște turnuri și 
străzile ca niște trecători prin care vântul flutura steaguri viu 
colorate. Eden nu știa ce se sărbătorește - îl înveseleau. Viaţa 
părea tumultuoasă, trepidantă, plină de neprevăzut, de 
poezie, și îi simțea imnul pulsând în sânge, cerându-i să fie 
așternut pe hârtie. 

Așezat la masă într-o ceainărie, primele versuri ale unei noi 
poezii începură să prindă formă în mintea lui. Dând de o 
parte farfuria cu turtă de scorțișoară, le așternu grabnic pe 
spatele unui plic. Emoţionat, simţi un fior nervos care-i 
străbătu tot trupul. Era convins că versurile sunt bune. Era 
convins că ideea e bună. Simţi nevoia să discute cu Alayne 
Archer, să-i citească acele prime versuri care sunau ca o 
melodie. Dorea să-i vadă chipul ridicat spre el cu expresia 
aceea de înțelegere amestecată cu un dulce entuziasm 
pentru geniul său - da, chiar ea folosise cuvântul o dată, și 
același cuvânt îl folosise și unul dintre criticii care făcuseră 
recenzia la volumul Sub Steaua Polară, așa că, de ce nu l-ar 
lăsa și el să-i treacă din când în când prin minte, ca un curent 
de aer stimulator. Geniu. Avea credinţa că poseda o scânteie 

111 


din focul sacru și i se părea că Alayne, prin prezenţa ei, prin 
sprijinul admiraţiei ei, avea puterea să aţâţe această 
scânteie, prefăcând-o în flacără vie. 

Încercă să-i deseneze chipul pe plic. Se descurcă destul de 
bine cu fruntea și ochii, dar nu-și putea aminti forma nasului - 
probabil o trăsătură lipsită de expresie - și, după ce îi schiţă și 
gura, constată că, în locul imaginii asemănătoare unei flori de 
primăvară, delicată dar provocătoare, pe care încercase s-o 
redea, obținuse o față bucălată tipic olandeză. Supărat, rupse 
schița și, o dată cu ea, și versurile. Poate că Alayne nu era 
chiar o frumusețe dar, oricum, nu arăta așa. 

Seara, la hotel, dădu multă atenţie îmbrăcămintei. 
Smochingul cădea perfect și vesta, croită după ultima modă 
englezească, îi stătea bine. Dacă n-ar fi avut fața atât de 
bronzată, ca de indian, imaginea lui din oglindă l-ar fi 
satisfăcut pe deplin. Totuși, așa ars de soare părea mai 
bărbat. Avea și o gură frumos modelată. Fetele spuneau că e 
fascinantă. Zâmbi și dădu la iveală un șir de dinţi strălucitori, 
apoi își lipi strâns buzele. Sfinte Dumnezeule! Se comporta ca 
un actor de cinema! Sau ca unul dintr-o reclamă pentru pastă 
de dinţi care aruncă ocheade, zău așa! Dacă l-ar fi văzut 
Renny aruncându-și ocheade în oglindă, i-ar fi spart scăfârlia. 
Poate ar fi mai bine ca geniul (din nou acest cuvânt) să 
sălășluiască într-o persoană neglijentă, cu privire de nebun. 
Se încruntă, își puse pălăria și pardesiul și stinse lumina. 

Domnul Cory locuia pe Sixty-first Street, într-o casă 
modestă ca înfățișare, prinsă între alte două cu aspect foarte 
pretenţios. Eden găsi toți musafirii adunaţi, cu excepția unuia 
singur, un romancier englez, care sosi la câteva minute după 
el. Erau prezenţi: domnul Cory; soţia și fiica lui, o tânără 
femeie cu faţa lată și păr negru și lins, tuns scurt; un domn 
Gutweld, muzician; un domn Groves, bancher, care, după 
cum se dovedi foarte curând, urma să-i fie partenerul 
domnului Cory în călătoria sa în Canada; Alayne Archer; și 
două doamne de vârstă mijlocie, foarte grave. 

112 


La masă Eden se văzu așezat între domnișoara Archer și 
una din doamnele acelea grave. În faţa lui stăteau 
romancierul englez pe care-l chema Hyde și domnișoara 
Cory. Eden nu mai văzuse o masă atât de scânteietoare, cu 
pahare de cristal și argintărie fină, frumos cizelată. Pentru o 
clipă, revăzu în gând masa de la Jalna cu castroanele uriașe 
și vechea veselă englezească greoaie. Pentru o clipă feţele 
celor din jur se estompară și în locul lor apărură feţele 
membrilor familiei de acasă, afectuoase, arogante, ţâfnoase - 
fețe care, odată văzute, nu pot fi ușor uitate. Darămite când 
ţi-ai petrecut întreaga viaţă printre ele... Izbuti să alunge 
chipurile lor din minte și se întoarse spre doamna cea grasă. 
Alayne Archer era întoarsă în cealaltă parte și asculta ce-i 
spunea domnul Groves. 

— Domnule Whiteoak, i se adresă doamna, cu o voce 
extrem de cultivată, doresc să vă spun cât de profund 
apreciez lirica dumneavoastră. O delicată sensibilitate se 
vădește limpede, aidoma cleștarului, în toate implicaţiile ei. 

Îl fixă cu ochii ei de un cenușiu deschis, apoi adăugă: 

— Și apreciez cu osebire profunda comprehensiune a 
incertitudinilor frumosului efemer. 

Terminând această frază, efectuă cu fermitate, transportul 
spre buze a unei minunate linguri de argint plină ochi cu o 
minunată supă limpede, aidoma cleștarului. 

— Mulţumesc, îngăimă Eden. Vă mulțumesc foarte mult. 

Se simțea copleșit de timiditate. 

O Doamne, dacă ar fi fost bunica de faţă! Tare ar fi vrut să- 
și poată ascunde capul în poala ei în timp ce ar fi alungat-o 
cu bastonul pe femeia aceasta îngrozitoare. Se uită la ea, cu 
o expresie ușor îngrijorată, care-i umbrea ochii albaștri, dar 
doamna cea grasă părea mulţumită, pentru că i se adresă în 
continuare. La un moment dat, domnul Cory îi solicită 
doamnei atenţia și atunci Eden se întoarse spre Alayne 
Archer. 


113 


— Stai de vorbă cu mine. Salvează-mă, îi șopti el. În viaţa 
mea nu m-am simţit atât de prost. Chiar adineauri doamna 
de lângă mine m-a întrebat despre ce e vorba în noul meu 
poem și tot ce-am putut să-i răspund a fost... „despre un 
pește”! 

Alayne îl privea drept în ochi și Eden simţi, trecându-i prin 
fiecare nerv, un fel de curent electric provocat de apropierea 
ei și de ceva insesizabil în ochii ei. 

Alayne îi spuse: 

— Domnul Groves vrea să-ţi pună unele întrebări despre 
proviziile necesare pentru o vânătoare în Canada. 

Domnul Groves se aplecă spre el și întrebă: 

— Cum e mai indicat să procedăm cu conservele? Trebuie 
să luăm toate proviziile de aici sau putem să cumpărăm și în 
Canada? 

Discutară despre conserve de carne și legume până când 
domnul Groves se întoarse pentru a examina cu prudenţă, 
prin ochelari, un nou fel de mâncare oferit de slujitor. Atunci 
domnișoara Archer îi șopti: 

— Așadar te simţi stingherit? Nici nu mă mir. Totuși, 
presupun că trebuie să fie plăcut să auzi lucruri atât de 
încântătoare despre poeziile dumitale. 

Privindu-i fața, Eden se gândi că pleoapele ei erau ca ale 
unei madone. 

— Am încercat azi să te desenez dar am rupt schiţa - și o 
dată cu ea am rupt și versurile pe care le scrisesem. N-o să 
mă crezi, dar în desenul meu arătai ca o olandeză. 

— Nu e deloc de mirare, răspunse fata. Dinspre partea 
mamei sunt de origine olandeză. Cred că trăsăturile mele o 
dovedesc destul de limpede. Am faţa lată și turtită și pomeţii 
obrajilor proeminenți. 

— Văd că te descrii în culori foarte trandafirii, n-am ce zice! 

— Dar ăsta e adevărul, nu? zise ea zâmbind cam maliţios. 
Haide, de ce nu recunoști că arăt ca o masivă Fräulein 
olandeză? 

114 


Eden se împotrivi cu strășnicie, totuși era adevărat că 
sângele olandez explica ceva din personalitatea ei. 
Simplitatea, sinceritatea și tenacitatea ei liniștită. Dar cu 
umerii ei rotunzi, încântători, cu obrajii ei discret îmbujorați, 
cu pleoapele de madonă și cu coronița de floricele albe și 
trandafirii în păr, îi părea de o mie de ori mai fermecătoare 
decât oricare altă fată pe care o cunoscuse vreodată. 

Romancierul Hyde spunea, cu glasul său profund: 

— De câte ori vin în America, am mereu impresia că acasă 
am murit de foame. Aici mănânc enorm la mese, și ce mese! 
Ce fructe și ce smântână! Știu că există vaci și la noi în 
Anglia. Le-am văzut cu ochii mei. O dată am lovit cu mașina o 
vacă. Dar nu dau smântână. Din laptele lor nu poți face 
smântână - când e muls arată albăstrui la culoare. Puteţi să- 
mi explicaţi de ce? Domnule Whiteoak, spune-mi, în Canada 
există smântână? 

— Acolo nu bem decât lapte de ren, răspunse Eden. 

După ce se ridicară de la masă, Hyde se apropie de el. 

— Ești un tip norocos! Singura femeie interesantă de aici! 
Cine e? 

— Domnișoara Alayne Archer. E orfană. Tatăl ei a fost 
vechi prieten cu domnul Cory. 

— Scrie? 

— Nu. Citește. E referentă literară la editură. Ea e cea 
care... 

Dar se opri chiar la timp. N-avea de gând să-i spună nimic 
mai mult tipului ăsta cu ochi bulbucați. 

Hyde îl întrebă: 

— Domnule Whiteoak, nu cumva ai o rudă care-a făcut 
războiul în regimentul Buffs? Un bărbat cu părul roșu? 

— Da. Unul din fraţii mei... Renny. L-aţi cunoscut? 

Ochii lui Hyde se bulbucară și mai tare. 

— Dacă l-am cunoscut? Aș zice că da. Un tip din cei mai 
grozavi. Am trecut prin al naibii de multe noi amândoi. Unde 
e acum? În Canada? 

115 


— Da. Se ocupă de fermă. 

Hyde îl cercetă pe Eden cu atenţie. 

— Nu-i semeni deloc. Nu mi-l pot închipui scriind poezii. Mi- 
a povestit că are o grămadă de fraţi mai mici. „Împieliţaţii” 
așa vă zicea. Mi-ar plăcea să-l revăd. Te rog, transmite-i 
salutări din partea mea. 

— Dacă puteţi, trebuie să veniţi să ne vizitaţi. 

Hyde începu să vorbească despre aventurile lor în Franţa. 
Se pornise. Părea să fi uitat cu desăvârșire unde se află și 
depăna amintiri obscene și sângeroase pe care Eden abia le 
auzea. Urmărea din ochi orice mișcare a Alaynei Archer. Cu 
greu se stăpânea să nu-i întoarcă, lui Hyde spatele și să plece 
după ea. Simţi că domnul Cory și domnul Groves își aţintesc 
privirile asupra lui și văzu licărind în ochii lor nenumărate 
întrebări despre cum trebuie organizată o vânătoare în Nord. 
| se părea că e înconjurat din toate părţile de niște ziduri. Se 
simţea îngrozitor de tânăr și neajutorat între atâţia oameni de 
vârstă mijlocie sau chiar vârstnici. În disperare, îl întrerupse 
pe englez. 

— Spuneaţi că aţi vrea s-o cunoașteţi pe domnișoara 
Archer? 

Hyde păru surprins, apoi încuviinţă vesel: 

— Da, da. Așa este. 

Eden îl conduse la Alayne, întorcând hotărât spatele celor 
doi vânători prea zeloși. 

— Domnișoară Archer, începu el și observă că o roșeaţă 
trecătoare îi coloră obrajii, dispărând apoi și lăsându-i mai 
palizi ca înainte, îmi dai voie să ţi-l prezint pe domnul Hyde? 

Cei doi își dădură mâna. 

— Am citit ultimul dumneavoastră roman la corectură, i se 
adresă ea lui Hyde, și îl consider excepţional. Totuși, nu pot fi 
de acord cu felul în care vorbesc americanii din cărțile 
dumneavoastră. De multe ori mi-am spus că scriitorii englezi 
ar face mai bine să nu introducă personaje americane în 


116 


operele lor. Limba pe care o vorbesc aceste personaje nu se 
folosește nici pe pământ și nici pe mare. 

Vorbea cu dezinvoltură, dar în ochii ei o umbră de 
nemulțumire vădea că e într-adevăr contrariată. „Are mult 
caracter, își zise Eden; nu-i e teamă să spună pe faţă ce 
gândește”. Pretinse că și el observase același lucru. Englezul 
râse imperturbabil. 

— Ei, nouă așa ni se pare că vorbesc, explică el. De altfel, 
dacă v-amintiţi, americanul meu e din Sud. Nu vorbește ca 
voi cei de pe-aici. 

— Foarte adevărat, dar e un om cult, care nu și-ar începe 
orice propoziţie cu „Phii” și nu i-ar numi pe ceilalți oameni: 
„indivizi” și n-ar spune tot timpul: „Păi nu... păi nu...” Păi 
zău... Sper că nu sunt prea îndrăzneață? 

Domnul Hyde nu părea de loc supărat. Era doar amuzat. 

Nici un argument nu i-ar fi schimbat convingerile despre 
felul de a vorbi al americanilor. Îl întrebă pe Eden: 

— Dar voi canadienii, de ce nu încercaţi să scrieți despre 
americani ca să vă convingeți dacă izbutiţi mai bine ca noi? 

— Am de gând să scriu un poem despre americani, râse 
Eden, și-i aruncă lui Alayne o privire ca o rază de soare care 
străpunge luciul unei ape limpezi și este reţinută acolo. 

Oare nu era cu putinţă să rămână niciun moment singuri, 
numai ei doi? Ba da, fiindcă pianistul se instală la pian. Se 
furișară într-un colț liniștit. Niciunul nu încerca să se prefacă. 
Fiecare simţea că și celălalt dorește ca, împreună să se 
izoleze de restul invitaţilor. Ascultau tăcuţi muzica scăldându- 
i ca o mare. Se cufundau treptat în adâncuri, legănaţi de 
valuri. Erau într-adevăr singuri. Puteau auzi pulsaţia inimii 
uriașe a vieții. O simțeau în propriile lor bătăi de inimă. 

Cu privirile aţintite spre încăperea din faţa lui, Eden se 
apropie mai mult de ea, și așa avu senzaţia că Alayne își 
reazemă capul pe umărul lui, că trupul i se destinde în 
braţele lui. Valurile muzicii lui Chopin se rostogoleau fără 
încetare. Eden aproape nu îndrăznea să-și întoarcă privirea 

117 


spre ea. Dar se hotări, și atunci îl învălui parfumul discret al 
florilor din coronița pe care o purta. Ce mâini frumoase se 
odihneau în poala ei! Fără îndoială mâini care pot să inspire 
dragostea unui poet. Doamne, de-ar putea să le ia în mâinile 
lui și să le sărute palmele! Cât de mătăsoase și delicat 
înmiresmate trebuie să fi fost... 

Acum pianistul cânta Debussy. Domnișoara Cory stinsese 
toate luminile în afară de o singură lampă discretă, lângă 
pian. Atunci marea în care erau cufundaţi se înfioră de 
unduirile delicate ale muzicii. Luă mâinile Alaynei și le duse la 
buze. 

În timp ce le ţinea așa, își simţea întreaga făptură 
cutremurată de un elan poetic care năvălea dinlăuntrul său, 
stârnit de atingerea mâinilor ei - cerând să se nască, năzuind 
să prindă fiinţă. 


118 


CAPITOLUL X 


Alayne și viața 


Alayne Archer avea douăzeci și opt de ani când l-a 
cunoscut pe Eden Whiteoak. Tatăl și mama ei muriseră cu 
trei ani în urmă, la câteva săptămâni unul după altul, în 
timpul unei epidemii de gripă. Îi lăsaseră fiicei lor câteva sute 
de dolari la bancă, câteva mii într-o poliţă de asigurare pe 
viață și, în Brooklyn, o vilă cu ornamentaţii exterioare din 
stuc, de la ferestrele căreia se vedea un teren de golf și o 
geană de ocean. Dar o lăsaseră cu inima pustie, secătuită de 
dragostea acumulată în decursul a douăzeci și cinci de ani și 
care acum luneca într-un șuvoi dureros, pe urma lor, în 
neant. La început i se păruse că nu va putea supraviețui celor 
două fiinţe dragi a căror existenţă fusese atât de strâns 
împletită cu a ei. 

Tatăl ei fusese profesor de limba engleză la o facultate de 
stat din New York, un om pedant dar blând, căruia îi plăcea 
să-i împărtășească soției sale din ceea ce citea și să se ocupe 
de instruirea fiicei lor, dar care, în alte chestiuni decât cele de 
natură scolastică, era condus de ele ca un copilaș. 

Mama ei fusese fiica directorului unui mic colegiu teologic 
din statul Massachusetts, care avusese nu o dată dificultăţi 
din cauza ideilor lui religioase avansate - de fapt, izbutise să 
scape fără necazuri mai serioase numai datorită 
magnetismului și farmecului său personal. Fiica lui moștenise 
aceste însușiri și, la rândul ei, le transmisese propriei sale 
fiice, Alayne. 


119 


Deși o mică familie cuminte, care aborda problemele vieţii 
de fiecare zi cât și călătoriile lor anuale în Europa cu multă 
seriozitate, în casa lor domnea aproape întotdeauna o voioșie 
firească. Vila răsuna de buna dispoziţie a profesorului la care 
Alayne răspundea cu exuberanță tinerească. Domnul și 
doamna Archer se căsătoriseră de tineri și adeseori li se 
părea că Alayne e pentru ei mai degrabă o soră mai mică, pe 
care o adorau, decât fiica lor. Nu avea prietene intime de 
vârsta ei. Părinţii îi ajungeau. Cu câţiva ani înainte de a muri 
profesorul Archer începuse să lucreze la o istorie a Războiului 
revoluționar american și Alayne se oferise cu entuziasm să-l 
ajute la munca de documentare. Fata devenise o mare 
admiratoare a  dârzilor „loialiști”, acei simpatizanți ai 
englezilor care-și părăsiseră căminele și porniseră spre nord 
până în Canada, îndurând frigul și lipsurile de dragul unei 
idei. Ce atitudine plină de măreție! 

Discutaseră în contradictoriu și de atunci tatăl ei îi spunea, 
în glumă, mica lui englezoaică; se amuza și ea, dar nu era 
prea încântată, deoarece se simțea mândră că este 
americană. Dar aceasta n-o împiedica să înțeleagă și punctul 
de vedere al părţii opuse, într-un conflict. 

Domnul Cory fusese dintotdeauna bun prieten cu tatăl ei. 
După moartea profesorului Archer, îi oferise imediat sprijinul 
său. O ajută pe Alayne să vândă vila de lângă terenul de golf, 
unde ea și tatăl ei jucaseră multe partide plăcute împreună, 
în timp ce mama putea să-i urmărească de la fereastra 
camerei de la etaj; examinase, în locul fetei, situaţia 
financiară a tatălui ei și-o angajase ca referentă la editura 
„Cory and Parsons”. 

Primul șoc violent, urmat apoi de perioada, ca o agonie, 
când începuse să realizeze ireparabila pierdere, trecuse, și 
viața Alaynei se statornicise într-o tristă resemnare. Luase un 
mic apartament și, noapte de noapte, se apleca asupra 
manuscrisului tatălui ei, corectând, revizuind, frământându-și 
mintea fragedă până la extenuare în legătură cu vreun punct 

120 


discutabil. O, dacă tatăl ei ar fi fost de faţă s-o poată lămuri 
chiar el! Să-i explice, să-i clarifice propriul său punct de 
vedere în felul său precis și impresionant. În singurătatea ei, 
parcă vedea aievea mâinile lui lungi, subțiri, de erudit, 
întorcând paginile, și lacrimi îi curgeau șiroaie pe obraji 
lăsându-i uzi și înfierbântaţi, încât trebuia să se ducă la 
fereastră și să-și lipească faţa de geamul rece sau să 
deschidă fereastra și să se rezeme de pervaz, pironindu-și 
privirea la strada neprietenoasă de dedesubt. 

În sfârșit, cartea a fost tipărită și a produs o bună impresie, 
criticii exprimându-și opiniile cu mai multă bunăvoință, poate 
și datorită morţii recente a autorului. Fusese evidenţiat în 
mod special punctul de vedere modern, liberal, al autorului. 
Totuși câţiva critici semnalară unele erori și contradicții și 
Alayne, socotindu-se unica vinovată, se simţi profund umilită. 
Se acuză de neglijență și incompetenţă. Cartea scumpului ei 
tată! Ajunsese atât de palidă încât domnul Cory începu să se 
îngrijoreze. În cele din urmă, doamna și domnul Cory o 
convinseră să se mute în apartamentul unei prietene de-a lor, 
Rosamond Trent, o femeie de cincizeci de ani care se ocupa 
de grafică publicitară. 

Domnișoara Trent era o persoană capabilă, vorbareaţă, și 
aproape veșnic bine dispusă. Abia când se mută cu 
domnișoara Trent, Alayne izbuti să-și recapete liniștea. Citea 
nenumărate manuscrise, unele foarte prost bătute la mașină, 
și redactorul literar al editurii „Cory and Parsons” se 
obișnuise să se bizuie pe aprecierea ei, mai ales în privinţa 
cărților din alt domeniu decât cel al ficţiunii, în care gustul ei, 
format de părinţi, era poate prea convenţional, prea exigent. 
Multe din manuscrisele citite i se păreau groaznice. În plus, 
cele citite o obsedau după lectură, ivindu-se în mintea ei ca 
niște buruieni ciudate care, deși smulse din rădăcini și 
aruncate, răsar din nou în locuri neașteptate. 

Ședea și asculta sporovăiala voioasă a Rosamondei Trent, 
cu bărbia sprijinită în palma făcută căuș și ochii pironiţi pe 

121 


fata domnișoarei Trent, dar nu era prezentă în cameră cu 
toată fiinţa ei. O altă Alayne, plângând ca un copil părăsit, 
cutreiera prin mica lor vilă, hoinărea prin grădină printre 
rododendroni și trandafiri, unde iarba era ca o catifea verde 
umedă și unde profesorul nu îngăduia nici unei singure frunze 
veștede să zacă netulburată; rătăcea, plângând, de-a lungul 
terenului de golf cu străvezia umbră cenușie a tatălui ei care 
se întorcea să-i facă un semn cu mâna mamei aflată de 
veghe la fereastră. 

Alteori, cea de a doua Alayne era diferită, nu tristă și 
însingurată ci răzvrătită și plină de semne de întrebare. Oare 
viața nu-i va oferi ceva mai substanţial decât atât? Să 
citească și iar să citească manuscrise, zi de zi, iar seara să 
stea cu privirea aţintită la chipul mobil al domnișoarei Trent 
sau să meargă în vizită la familia Cory, sau la alţii și să 
întâlnească oameni care nu-i făceau nicio impresie? Oare nu 
va găsi niciodată o prietenă adevărată, căreia să-i poată 
destăinui tot... sau aproape tot? N-o să aibă - pentru prima 
dată în viaţă își punea această întrebare, cu necruțătoare 
seriozitate - n-o să aibă niciodată un iubit? 

O, avusese admiratori - nu prea mulți, fiindcă nu-i 
încurajase. Dacă ieșea împreună cu unul din ei în oraș, era 
convinsă că acasă se întâmplă ceva minunat la care ea nu ia 
parte. Dacă îi invita acasă, arareori se potriveau cu felul ei de 
a fi. Din punct de vedere sexual, făcea parte din categoria 
acelor femei care se dezvoltă încet; care pot, în anumite 
condiţii, să se mărite, să întemeieze o familie, fără ca șuvoiul 
pasiunii lor să izbucnească vreodată. 

În viaţa ei existase un bărbat pe care l-ar fi putut considera 
aproape un iubit; un coleg de-al tatălui ei, dar mult mai tânăr 
decât el. Venise la ei în vizită, întâi ca prieten al tatălui ei, 
apoi din ce în ce mai mult ca prieten al ei. Se potrivea cu el 
când discutau cu seriozitate și chiar când se distrau. Odată își 
petrecuseră vacanţa cu toţii în Europa, la Sorrento; într-o 
dimineaţă, când primăvara își făcea brusc apariţia și după ce 

122 


urcaseră amândoi o potecă îngustă peste un deal, pătrunși 
de minunăţia acelei extatice deșteptări, o ceruse în căsătorie. 
ÎI rugase să aștepte răspunsul până după ce se vor întoarce 
în America, fiindcă îi era teamă că încântarea pe care o 
simțea se datorește nu lui, ci Italiei. Trecuse doar o lună de la 
întoarcerea în America când mama ei se îmbolnăvi. 
Următoarele două luni se scurseră într-o stare de sfâșietoare 
anxietate și chin. În cele din urmă, rămase singură. Prietenul 
tatălui ei, cu formule demodate, care-i plăceau în cărți dar n- 
o impresionau în viaţa de toate zilele, îi ceru din nou mâna. O 
iubea și voia să aibă grijă de ea. Alayne știa că tatăl ei îl 
socotise potrivit dar, în inima ei rămasă pustie, golurile 
dureroase nu puteau accepta niciun ocupant. 

Când primise pentru lectură manuscrisul tânărului 
Whiteoak, Alayne se găsea într-o stare de însetată 
receptivitate față de frumos. Frumusetea, simplitatea, 
splendidul abandon al liricii lui Eden îi umplu inima de o 
bucurie nouă. Când cartea apăru, avu un ciudat simțământ 
de proprietate faţă de ea. Îi displăcea să vadă mâinile mari 
durdulii ale domnișoarei Trent mângâind volumul: „Ce 
cărticică încântătoare, draga mea!” și-i displăcea s-o audă 
cum citește poeziile accentuând imaginile insolite sau 
rostind, cu vocea ei guturală, ultimul cuvânt din fiecare vers 
pe un ton cântat, lăsat apoi în suspensie. „Frumusete pură, 
bucăţica asta, nu-i așa, Alayne dragă?” Alayne se simțea 
rușinată că-i reproșează domnișoarei Trent plăcerea cu care 
gusta versurile, dar adevărul e că așa simţea. 

Îi era mai degrabă groază să-l cunoască pe Eden de teamă 
să n-o dezamăgească. Dacă era scund și îndesat, cu ochi 
negri mici ca niște mărgele și buza de sus prea lungă? Dacă 
avea o față slabă ca un cuţit și ochelari cu rame de os? 

În definitiv, oricum ar arăta, talentul lui era splendid. Dar 
când intrase în sala de așteptare, o străbătuse un fior. 

Când îl văzuse stând acolo, înalt și frumos cu coama de păr 
auriu, cu trăsături sensibile, cu zâmbetul său constant dar 

123 


ușor melancolic, Alayne începuse să tremure, cuprinsă de un 
sentiment de ușurare. Părea să poarte asupra lui ceva din 
strălucirea poeziei sale. Ochii aceia albaștri scânteietori și 
faţa aceea bronzată! O, n-ar fi putut suporta dacă Eden n-ar fi 
fost frumos. 

| se păruse tot atât de firesc ca ei doi să caute un colț 
liniștit pentru a fi împreună și că el, atunci când se ivise 
prilejul, să-i ia mâinile în ale sale și să i le sărute extaziat, 
după cum firesc este ca două picături de rouă să se topească 
într-una singură sau două acorduri melodioase să se 
armonizeze. | se păru la fel de firesc să-i răspundă da, când, 
două săptămâni mai târziu, o ceru în căsătorie. 

Eden nu intenţionase să-i ceară mâna. Își dădea seama în 
sinea sa că e o nebunie, doar dacă se învoiau ca logodna să 
fie de lungă durată, dar în noaptea aceea de toamnă cerul 
era spuzit de stele și aerul îmbălsămat de mireasma sărată, 
ațâțătoare, a frunzelor ce ardeau prin curți. Alunecau încet 
de-a lungul șoselei de la marginea oceanului în mașina 
domnișoarei Rosamond Trent. Rosamond se aplecase peste 
volan, tăcută pentru o dată, iar ei doi singuri în spate, trăiau 
într-o lume aparte. Nu se putuse împiedica să n-o ceară în 
căsătorie după cum n-ar fi putut rezista să nu aștearnă pe 
hârtie un poem care se cerea imperios exprimat în cuvinte. 

Dragostea lui pentru ea era un poem. Viaţa lor împreună 
va fi o poezie desăvârșită, fermecătoare, o permanentă sursă 
de inspiraţie pentru el. N-ar mai putea trăi fără Alayne. 
Gândul de a o strânge în braţe posesiv îi provoca aceeași 
stare de dulce melancolie ca atunci când se simţea îndemnat 
să scrie o poezie de dragoste. Totuși, nu trebuia să-i ceară să 
se mărite cu el. Nu trebuia dar... a făcut-o. 

— Alayne, frumoasa mea scumpă... vrei să te măriţi cu 
mine? 

— Eden... Eden... 


124 


Abia putea vorbi pentru că simțământul care îi umplea 
acum inima lipsită atâta timp de dragoste, îi paraliza aproape 
simțurile. 

— Da... vreau să mă mărit cu tine dacă tu mă vrei. Eu te 
vreau din tot sufletul. 


125 


CAPITOLUL XI 


lubito, e dimineaţă! 


— Teribil îmi place tânărul tău poet, spuse Rosamond 
Trent. Sunt sigură că este un îndrăgostit încântător. Dar, 
Alayne dragă... te rog să nu mi-o iei în nume de rău... ţinând 
seama că sunt cu atâţia ani mai în vârstă... nu crezi că-i o 
faptă cam necugetată să te legi prin căsătorie înainte de a 
vedea cum se descurcă Eden în viață? Amândoi sunteți foarte 
drăguţi, dar la fel de lipsiţi de experienţă. Gândește-te la tine, 
renunțţi la o situaţie bună și pleci într-o ţară de care nu știi 
nimic, unde urmează să-ţi petreci câteva luni în mijlocul unei 
familii pe care n-ai văzut-o niciodată... 

— Sora lui, explică Alayne cu răbdare, mi-a scris o 
scrisoare încântătoare. Au o casă mare veche. Se pare că mă 
așteaptă. Chiar și scumpa lui bunică mi-a transmis un mesaj 
de bun venit. Pe urmă, eu am și ceva bani personali; n-am să 
fiu deci total dependentă. Și dacă o să fie vreodată nevoie, 
eu... 

— O, draga mea, sunt sigură că toate au să meargă bine. 
Dar prea ești grăbită. Poate-ar fi mai bine să mai aștepți 
puţin. 

— L-am așteptat pe Eden toți anii aceștia! exclamă Alayne, 
roșind. Abia acum îmi dau seama. Nici el și nici eu nu suntem 
dispuși să irosim niciun pic din timpul prețios pe care l-am 
putea petrece împreună. După căsătorie, o să mergem în 
vizită la familia lui și Eden o să-și caute de lucru. Dacă n-o să 
găsească nimic mulţumitor, cu atât mai bine, atunci o să-i 


126 


rămână timp din belșug pentru a-și desăvârși talentul sau, 
dacă mie nu-mi place Canada, o să ne-ntoarcem la New York. 
Sunt convinsă că domnul Cory i-ar oferi o slujbă la editură, 
dar... n-aș vrea să se ocupe cu nimic ce l-ar putea împiedica 
să scrie. Vreau să se dedice întru totul artei sale. 

Domnișoara Trent făcu un mic gest de nerăbdare. Apoi 
făcu un gest larg de profundă afecţiune și-o strânse la pieptul 
ei. 

— Voi doi sunteţi adorabili! Sunt sigură c-o să fie foarte 
bine. Și, în definitiv, de ce să pierdeţi vremea când sunteți 
amândoi tineri și frumoși! 

înţelese că vraja era atât de puternică și simţământul 
Alaynei față de Eden atât de miraculos, încât orice discuţie 
era zadarnică. Alayne însăși era conștientă că dragostea ei 
pentru Eden este atât de complexă, încât uneori se simţea 
năucită. El era zeul soare, tânăr și puternic, cel care o 
eliberase din temniţa inimii ei sfărâmate; era un geniu în 
devenire; era un tânăr canadian bâlbâit, cu pielea bronzată, 
egocentrist și cam răsfăţat; era un copil cu ochi albaștri 
neajutorat; sau devenea dintr-o dată un tânăr englez ţeapăn 
și rezervat. După o seară petrecută cu el, se simţea atât de 
surescitată încât nu putea închide ochii toată noaptea. Și cum 
își petrecea fiecare seară împreună cu el avea ochii 
împăienjeniţi de somn din cauză că stătea trează și se 
gândea tot timpul la el. Liniile gurii ei deveniseră mai tandre, 
mai moi de pe urma acelorași gânduri. 

Când își începu scrisoarea către Meg, în care-i făcea 
cunoscută logodna lui, Eden era foarte agitat. Dar pe măsură 
ce scria, își recăpătă încrederea și o descrise pe Alayne, 
frumoasă, plină de însușiri, fermecătoare, și cu relaţii care îi 
vor fi de mare ajutor în lumea literară. Și, în plus, era lipsită 
de griji materiale, - nu moștenitoarea vreunei imense averi, 
nu americana bogată din romane; dar, oricum, în această 
privinţă nu-i va fi o piedică ci mai degrabă un ajutor. Meg 


127 


trebuia să fie convinsă că Alayne e vrednică, din toate 
punctele de vedere, să-i devină soție. 

Familia de la Jalna, mereu naivă și cu imaginaţia ușor de 
stârnit, mușcă cu lăcomie din aluzia vagă privind mijloacele 
materiale ale fetei. Căzură de acord că Alayne e o fată 
bogată și că Eden are motivele lui care-l determină să-i 
minimalizeze averea. 

— l-o fi teamă ca nu cumva vreunul din noi să încerce s-o 
tapeze de câţiva dolari, spuse Piers batjocoritor. 

— N-ar fi el așa de prost să se însoare dacă fata n-ar fi 
putredă de bani, mormăi Nicholas. 

— Nu se putea să nu atragă o femeie bogată și cultă cu 
talentele lui, cu fizicul lui și cu manierele lui alese, declară 
Meg arcuindu-și buzele cu inefabilul ei zâmbet cald și dulce. 
Am de gând să mă port drăguţ cu ea. Cine știe, poate o să 
facă ceva pentru viitorul băieţilor noștri mai mici. 
Americancele sunt renumite pentru generozitatea lor. 
Wakefield e un băiețel delicat și e tare frumușel, iar Finch... 

— Nu e nici delicat nici frumușel, interveni Renny, zâmbind 
acru în timp ce Finch, care se lupta într-un colţ cu latina lui, 
se făcu roșu ca racul și pufni amuzat dar și stânjenit. 

Bunica strigă: 

— Când vine? Trebuie să-mi pun boneta crem cu panglici 
vișinii. 

Piers spuse: 

— Eden a fost întotdeauna un neghiob impulsiv. Fac 
prinsoare că și căsătoria asta e o prostie. 

De altfel, în sinea lui așa dorea, fiindcă îi venea greu să se 
împace cu gândul că Eden face o căsătorie pe care întreaga 
familie o va accepta cu bucurie în timp ce lui i se făceau 
mereu aluzii usturătoare că-și stricase viața. 

Meg îi scrise lui Alayne, invitând-o la Jalna, unde putea să 
rămână cât voia. Trebuia să considere Jalna ca pe propriul ei 
cămin. Toată familia era fericită de fericirea lui Eden. Draga 
de bunica îi transmitea dragostea ei. („Ai scris asta, Meggie? 

128 


Că-i transmit dragostea mea? Subliniază cuvintele. Să nu 
uiți!”) Pe Alayne scrisoarea o mișcă profund. 

Cu câtă plăcere îi arăta iubitului ei New Yorkul! Teatrele, 
muzeele, catedralele, prăvăliile și ceainăriile mici și ciudate. 
Coborau treptele întunecoase, ea emoţionată pentru că îl 
simţea pe el emoţionat și pătrundeau în încăperi luminate 
doar de lumânări, unde chelnerițele purtau chimonouri sau 
alte podoabe specifice, iar localurile purtau nume ca „Tocana 
pipărată”, „Samovarul vesel”, „Pălărierul nebun” sau „Porcul 
și Fluierul”. În timp ce se lăsa seara, stăteau amândoi și 
priveau în jos, de la etajul douăzeci al vreunei clădiri cenușii, 
ca o coloană, la strada de dedesubt unde firmele luminoase 
deveneau un șirag de nestemate incandescente, sau, dincolo 
de râul Hudson, la portul cu feriboturile scânteietoare, sau își 
ridicau ochii încântați și vedeau profilate pe cer siluetele 
întunecoase ale zgârie-norilor strălucind ca o floră fantastică. 

Îl duse pe Hudson în sus pentru a le vizita pe cele două 
mătuși ale ei, surorile tatălui, care locuiau într-o casă cu 
acoperiș roșu deschis și vederea spre fluviu. Mătușile au 
rămas plăcut impresionate de tânărul canadian al lui Alayne. 
Avea o voce atât de naturală, plăcută, iar purtarea lui 
respectuoasă era fermecătoare. Deși regretau că Alayne 
urma să plece, chiar dacă numai pentru un timp, se simțeau 
totuși mândre și bucuroase de fericirea ei. Îl adoptară 
sufletește pe Eden și, așezate în micul lor /iving-room mobilat 
cu un gust auster, îi puseseră nenumărate întrebări despre 
familia lui. Eden, șezând într-o poziție mai puţin comodă 
decât în apartamentul lui Alayne, privea cu multă curiozitate 
în ochii limpezi ai celor două femei vârstnice, întrebându-se 
dacă întotdeauna au fost la fel de serioase, la fel de perfect 
echilibrate, ireproșabile în comportare. Ajunse la concluzia că 
da. Și le închipuia așezate pe scaune înalte de copil, 
examinând păpuși de cauciuc sau jucării zornăitoare, cu 
exact aceeași expresie. Erau amândouă predispuse la 
îngrășare. Feţele lor erau ridate, dar nu în mod neplăcut. Își 

129 


purtau părul încărunţit strâns cu o precizie fără cusur în 
cocuri ce le dezgolea fruntea. Rochiile lor în nuanţe delicate, 
neutre, se armonizau perfect cu tonurile la fel de delicate ale 
tapetului și draperiilor din cameră. Grupaje de reproduceri 
sau gravuri în rame negre înfățișând ușile unor catedrale 
europene, poduri vechi sau peisaje  liniștitoare dădeau 
pereţilor un aer de distincție. Totuși, în ciuda acestei 
austerităţi studiate, Eden simţea că cele două doamne în 
vârstă erau de un romantism incurabil. Îi era teamă să nu 
spună cumva ceva ce-ar putea zdruncina atmosfera fragilă în 
care-și făcuseră culcușul. Întrebat, încercă să descrie familia 
de la Jalna în culori cât mai neutre cu putință. Dar era greu. 
Își dădu poate pentru prima oară seama că cei de la Jalna 
erau viu colorați și plini de viață. 

Domnișoara Harriet întrebă: 

— la să vedem, deci după câte am înțeles, sunteţi șase 
fraţi, nu-i așa? Foarte interesant. Helen, închipuiește-ți-o pe 
Alayne cu o droaie de fraţi și surori. Când era mică, se ruga 
mereu să aibă și ea un frate sau o surioară, ţi-amintești, 
Alayne? 

— N-am decât o soră, preciză Eden. 

— l-a scris lui Alayne o scrisoare așa de drăguță, murmură 
domnișoara Helen. 

Domnișoara Harriet continuă: 

— Fratele dumitale mai mare a trecut prin toate grozăviile 
razboiului, nu-i așa? 

— Da, a făcut războiul, încuviință Eden și se gândi la 
vocabularul colorat al lui Renny. 

— Alayne ne-a spus că ai un frate puţin mai mic decât 
dumneata care e însurat. Sper din tot sufletul că soția lui și 
Alayne vor fi bune prietene. E de aceeași vârstă cu Alayne? O 
cunoști de mult? 

— Are șaptesprezece ani. O cunosc de când s-a născut. E 
fiica unui vecin de-al nostru. Fără să vrea, gândul îi zbură 
pentru o clipă la primirea de care avuseseră parte Piers și 

130 


Pheasant când se întorseseră la Jalna după căsătoria lor. Își 
aminti de biata Pheasant cum plânsese în hohote și de Piers 
care se ţinuse cu mâna de urechea însângerată. 

— Sunt sigură că Alayne o să se împace bine cu ea. Darai 
doi fraţi mai mici. Povestește-ne și despre ei. 

— Păi, domnișoară Archer. Finch e... cum să vă spun, e 
chiar la vârsta ingrată. Nu prea știm ce-o să iasă din el. În 
prezent învaţă pe rupte. Wake e un băieţel drăguţ. Sunt sigur 
că v-ar plăcea. E prea debil ca să meargă la școală și se 
pregătește la toate materiile cu pastorul nostru. Mă tem că e 
cam leneș, dar e un ștrengar adorabil. 

— Cu siguranţă că Alayne o să-l îndrăgească. Acum o să 
aibă și ea unchi. Mă bucur că n-o să aibă matuși. Da, Alayne, 
chiar azi dimineață vorbeam și ne bucuram ca în familia lui 
Eden nu sunt mătuși. Nu vrem concurenţă, nu vrem să ai și 
alte mătuși care să te iubească. 

— Pe urmă, interveni domnișoara Helen, mai există și 
remarcabila bunică a lui Eden. Ce vârstă spuneai că are: 
nouăzeci și nouă? Și zici că și-a păstrat aproape în întregime 
facultăţile mintale? O adevărată minune! 

— Da, o bătrână fără pereche... da, o bătrână doamnă 
uimitoare, într-adevăr așa e bunica. 

Și-o văzu deodată zâmbind sardonic,  nonagenara 
răutăcioasă, cu boneta într-o parte și Boney cocoțat pe 
umărul ei, împroșcând cu vocea lui răgușită înjurături 
obscene în limba hindusă. Gemu în sinea lui și se întrebă ce-o 
să zică Alayne despre familia lor. 

Îi scrisese lui Renny rugându-l să-i fie cavaler de onoare. 
Renny răspunsese: „N-am nici vreme, nici veșminte, nici 
valută pentru o astfel de petrecere. Dar îti trimit alăturat, ca 
dar de nuntă, un cec care o să compenseze lipsa mea. Mă 
bucur că domnișoara Archer are bani. Altfel te-aș socoti într-o 
ureche să te legi la gard tocmai în acest punct al carierei tale, 
când pari c-ai pornit-o în mai multe direcții deodată și s-ar 
putea să n-ajungi nicăieri. În orice caz, eu îţi urez mult noroc 

131 


și transmite cucoanei complimentele mele. Al tău fr. cu afect. 
Renny”. 

Cecul abia ajunse să poată acoperi cheltuielile călătoriei lor 
de nuntă și a transportului până acasă la Jalna. Eden, care 
umbla cu capul în nori, mulțumi cerului că reușise să facă 
față. 

Căsătoria se oficie în /iving-room-ul mobilat cu un gust 
auster din casa de pe Hudson a mătuşii Alaynei. Trandafiri 
tomnatici de un roz atât de pal încât păreau aproape mov și 
garofițe de un mov atât de pal încât păreau aproape roz se 
armonizau de minune cu nuanțele pastel ale rochiilor purtate 
de cele două mătuși, în culmea fericirii. Îi cunună un pastor 
prezbiterian, căci domnișoarele Archer aparţineau acestei 
biserici. Suferiseră profund când fratele lor trecuse la 
doctrina unitarienilor, deși nu-i reproșaseră niciodată această 
schimbare de credinţă. Unitarismult, credinţa în care fusese 
crescută, o satisfăcea pe Alayne din punct de vedere 
intelectual, dar uneori ar fi preferat ca aceasta să fie ceva 
mai puţin intelectuală, dar cu ceva mai mult fast. De fapt, 
speculaţiile religioase ocupaseră un loc foarte redus în viaţa 
ei și chiar atunci când doliul se abătuse asupră-i, nu izbutise 
să-și găsească în credință consolarea. Uneori, în imaginaţia ei 
îndurerată, revedea cu drag spiritul tatălui ei străbătând 
tacticos terenul de golf și oprindu-se din când în când să 
fluture o mână fantomatică spre spiritul mamei ei, privind de 
la fereastra de sus a bungaloului din stuc. 

În ziua nunţii, se gândi mult la ei. Fericirea ei i-ar fi făcut și 
pe ei fericiţi. L-ar fi îndrăgit pe Eden. Părea atât de radios, ars 
de soare și încrezător, când o privea zâmbind, încât deveni și 
ea la fel de radioasă și încrezătoare. 


1 Unitarism - Doctrină creștină reformată, apărută în sec. XVI în 
diferite ţări europene, care nu recunoaște decât o singură 
persoană în Dumnezeu. 

132 


Familia Cory, Rosamond Trent și ceilalţi prieteni invitați la 
ospăţul de nuntă gândeau și declarau că nu văzuseră 
niciodată o pereche mai încântătoare. 

În timp ce se îndreptau cu mașina spre New York, pentru a 
lua trenul, Eden spuse: 

— lubita mea, de când sunt n-am mai întâlnit atâţia oameni 
manieraţi. lubito, hai să lăsăm convenienţele de o parte, să 
fim nesăbuiţi și să facem orice ne trece prin cap! M-am 
săturat să tot fiu cuminte. 

ÎI strânse la piept. Îl iubea cu toată fiinţa ei și era 
nerăbdătoare să cunoască viața. 


133 


CAPITOLUL XII 


Din nou bun venit la Jalna 


Wakefield dormi până târziu chiar în dimineaţa aceea când 
avusese de gând să se scoale devreme. Când deschise ochii 
nu văzu, ca de obicei, capul lui Renny pe perna de lângă a sa. 
Terminase chiar și cu îmbrăcatul. Plecase, și Wake avea tot 
patul și camera la dispoziţie. Dormea împreună cu Renny 
deoarece avea, uneori, noaptea o „stare proastă” și în astfel 
de momente simţea nevoia să se refugieze în braţele fratelui 
mai mare. 

Se întinse pe pat ca un vultur cu aripile desfăcute, ocupând 
cât mai mult loc cu putinţă și rămase câteva minute în 
această poziţie, încântat la culme, bucurându-se că nu 
trebuia să se ducă la domnul Fennel pentru lecții în ziua 
aceea, deoarece bunica o decretase zi de sărbătoare. Era 
ziua în care Eden și mireasa lui erau așteptați să sosească la 
Jalna. Trenul lor sosea în oraș la ora nouă și Piers plecase cu 
mașina să-i aducă de la gară pe distanța celor douăzeci și 
cinci de mile până la Jalna, unde începuseră pregătirile unui 
prânz grandios. 

Din holul de la etaj se auzi hârâitul puternic care preceda 
bătaia orelor la pendula rămasă de la bunicul. Wake trase cu 
urechea. După hârâitul care păru mai lung ca de obicei, 
ceasul bătu de nouă ori. Trenul care-i purta pe miri intrase în 
clipa aceasta în staţie. Wakefield, care văzuse fotografii de la 
nunţi, și-l închipuia pe Eden călătorind în frac și joben, cu o 
floare albă la butonieră, alături de mireasa lui al cărui chip 


134 


abia se zărea printr-un văl imens și care ţinea în braţe un 
imens buchet din flori de portocal. Dorise foarte mult să 
meargă și el cu mașina la gară, dar Meg nu-i dăduse voie. Era 
regretabil că un spectacol atât de frumos îi era hărăzit tocmai 
lui Piers, care nu păruse de loc încântat la ideea de a-i 
întâmpina. 

Wake se gândi c-ar fi mai bine să facă o curăţenie 
amănunţită în cuștile lui de iepuri, pentru că probabil unul din 
primele lucruri pe care mireasa va dori să le vadă vor fi 
iepurii lui de casă. Mai era destul timp până la sosirea lor, 
deoarece urmau să ia micul dejun în oraș. Aruncă cuverturile 
de pe el azvârlindu-le cu toată puterea până când se dezveli 
de tot și rămase o clipă absolut nemișcat, cu feţișoara 
oacheșă îndreptată impasibil către tavan, apoi sări din pat și 
alergă la fereastră. 

Era o zi cu un soare galben și dens de toamnă. Un strat 
circular de călțunași în jurul a doi cedri bătrâni ardeau ca un 
foc mocnit. Prin iarba pe care mai stăruia încă un strat gros 
de rouă, o procesiune de curci arămii, conduse de un bătrân 
curcan aprins la față, trecu lăsând o dâră neagră în urma lor. 

„Glu, glu, glu” se auzi bolborosind curcanul și mărgelele i 
se făcură din roșii, vineţii. Se întoarse spre curcile lui și se roti 
înaintea lor, înfoindu-și cu un sunet metalic aripile. 

Wake strigă de la fereastră: 

— Glu, glu, glu, glu! la plecaţi de pe iarbă! S-aude, domnu’ 
glu, glu, glu? 

— Clonc, clonc, clonc, ripostă mânios curcanul, iar curcile îi 
tținură isonul, pițtigăiate, plângărețe. 

— Poate vă credeți cincisprezece mirese şi-un mire, le 
strigă Wakefield. Ei bine nu. Sunteţi niște bieți curcani; și 
aflați de la mine că foarte curând o să vă mănânce un mire și 
o mireasă adevărată, așa că, valea! 

— Glu, glu, glu! 


135 


Alaiul strălucitor intră în vie și se pierdu printre aracii de 
vită. Wake mai zări, un timp, printre ciorchinii de struguri 
vinetții, sclipirea penajului și văpaia mărgelelor clocotitoare. 

Era o dimineaţă minunată! Își scoase iute pijamaua și așa, 
în pielea goală, începu să fugă de jur împrejurul camerei. Se 
opri cu răsuflarea tăiată în faţa spălătorului unde ligheanul 
plin cu clăbucul săpunului de ras dovedea cât de complete 
fuseseră pregătirile lui Renny pentru primirea mirilor. 

Wakefield luă săpunul de ras și pămătuful pe care-l 
cufundă în lighean. Îl agită în apă până când umplu ligheanul 
cu o spumă deasă, vaporoasă, și minunată. Întâi își decoră 
obrajii apoi își făcu câte un epolet frumos pe fiecare umăr și 
un guler în jurul gâtului rotund, ars de soare, își împodobi 
astfel trupușorul din cap până-n picioare. Răsucindu-se în 
faţa oglinzii ajunse să se garnisească chiar și pe spate. 
Consumă aproape tot săpunul de ras dar când își termină 
opera rezultatul îi dovedi că meritase osteneala. Rămase 
extaziat de admiraţie în fața oglinzii, uluit de ce efect se 
putea obţine cu puţină imaginaţie și cu mult clăbuc. Se 
închipui primindu-i pe mire și pe mireasă în această 
costumaţie sumară dar de efect. Nu se îndoia că Alayne o să 
considere că a meritat să facă drumul de la New York ca să 
vadă un asemenea spectacol. 

Un țipăt înăbușit îl smulse din visare. Era doamna Wragge 
care rămăsese pironită în prag cu o găleată într-o mână și cu 
cealaltă mână la gură. 

— Mămulică! strigă ea. Ce arătare! Vai de zilele mele, ce 
m-am speriat! Mi-a sărit inima-n ghete și stomacu mi-i tocma- 
n vârful capului. 

Era atât de caraghioasă cum stătea proptită acolo, cu 
obrajii aprinși și cu gura căscată încât Wakefield nu se putu 
abţine să nu-i facă o șotie. Se îndreptă spre ea în pas de dans 
și, mai înainte ca doamna Wragge să-și dea seama ce are de 
gând Wakefield cu pămătuful întins spre ea, se pomeni cu un 
cataif de clăbuc alb ca zăpada bine proptit între ochi și pe 

136 


nas. Cu un țipăt, pe care de data asta nu mai putu să-l 
înăbușe, doamna Wragge scăpă găleata cu apă și-și duse 
orbește mâinile la fata mânjită de clăbuc. Meg, care făcea, 
mulțumită, un ultim control în camera lui Eden, pregătită 
pentru tânăra pereche, veni în grabă la auzul ţipătului 
deznădăjduit al slujnicei-șefă și, înșfăcându-l de gleznă pe 
băieţelul care tocmai dispărea sub uriașul pat cu baldachin, îl 
trase afară și-i administră trei palme zdravene. 

— Na, făcu ea, și na, și na! Parcă n-am și-așa destule de 
făcut! 

Peste o jumătate de oră, când Wakefield cobori scările, 
deși părea mai potolit, călca demn, convins că arată extrem 
de bine în cel mai bun costum al său model Norfolk și cu un 
guler Eton alb ca neaua. O rugase pe Meg să-i dea puţină 
briantină ca să-și netezească părul, dar lui Meg îi plăcea să-l 
vadă cu părul zburlit și Wake nu voise să insiste într-o 
dimineaţă când și așa era destul de hărțuită. 

Când trecu prin dreptul ușii de la camera bunicii, o auzi 
spunându-i lui Boney cu blândeţe persuasivă: 

— Hai, Boney, spune „Alayne”, „Drăguţă Alayne”. Spune 
„Alayne” Spune „Salut, Columbia”. Apoi vocea ei se pierdu 
acoperită de sunetele răgușite ale lui Boney care profera o 
lecție de înjurături hinduse. 

Wakefield zâmbi și intră în sufragerie. Masa era strânsă, 
dar într-un colţ, pe o măsuţă, se afla o tavă cu pâine cu unt, 
marmeladă și o cană de lapte. Ştia că dacă o să sune din 
clopoțel, Rags îi va aduce de la bucătărie o farfurie cu 
porridge. Era un clopoțel vechi din argint și avea forma unei 
cucoane mici și grase. Îi plăcea foarte mult și-l mângâie cu 
drag înainte de a-l face să sune prelung și clar. 

Se duse în capul scărilor care dădeau spre subsol și trase 
cu urechea. Îl auzi pe Rags zdrăngănind la oalele de pe plită, 
apoi râcâind o tigaie. Porridge scârbos, lipicios și sfarogit! 
Auzi pașii lui Rags pe pardoseala de cărămidă apropiindu-se 
de scară. Atunci dădu fuga spre dulapul de haine, se ascunse 

137 


înăuntru și trase ușa după el, urmărind pe furiș printr-o mică 
crăpătura, cum Rags urcă scările și dispare în sufragerie cu o 
țigară lipită de buzele lui decolorate și cu farfuria de porridge 
înclinată într-un unghi periculos. Wakefield reflectă fără 
amărăciune că Rags n-ar fi îndrăznit să servească cu atâta 
neglijenţă pe niciun alt membru al familiei. Dar zâmbi poznaș, 
în timp ce cobora tiptil scările spre subsol, lăsându-l pe Rags 
și porridge-ul lui, singuri amândoi în sufragerie. 

Bucătăria era o încăpere imensă cu un cuptor uriaș, 
nefolosit, și o mașină de gătit cu cărbuni folosită în 
permanenţă. Masa și dulapurile erau atât de grele încât nu 
erau niciodată mutate din locul lor iar pe un perete se afla o 
poliţă de stejar plină cu farfuriile rămase din serviciile de 
masă folosite în decursul anilor de familia Whiteoak. Multe 
din aceste piese l-ar fi încântat pe un colecţionar, dar toate 
aveau smalțul crăpat din cauză că fuseseră ţinute în cuptorul 
prea fierbinte. 

Wakefield aruncă o privire lacomă spre cămară. Cât i-ar fi 
plăcut să scotocească prin rafturile încărcate cu bunătăți și 
să-și alcătuiască singur micul dejun. Într-o tigaie văzu două 
păsări grase cu aripile și picioarele legate, gata de băgat la 
cuptor, o uriașă șuncă fiartă și două tarte cu prune. Dar nu 
îndrăznea. Rags putea să se întoarcă dintr-o clipă într-alta. Pe 
masa din bucătărie găsi o farfurie cu pâine prăjită rece și o 
farfurioară cu pastă de anşoa. Luă o felie de pâine și pasta de 
anşoa și, cu pași mărunți, ieși din bucătărie, merse de-a 
lungul coridorului pardosit cu cărămidă și intră în pivniţă. ÎI 
auzi pe Rags cum coboară scările zornăind vasele și 
bombănind. În pivniţă, unde ţineau cărbunii, găsi o fereastră 
deschisă și, cățărându-se pe o ladă goală, constată că poate 
să pună cu ușurință farfuria pe pământ și-apoi să se 
strecoare și el afară. 

Îi păru rău când văzu cum și-a murdărit mâinile și 
genunchii goi de pe urma acestei operaţii. Încercă să se 
șteargă cu batista lui curată, dar nu obţinu alt rezultat decât 

138 


să-și murdărească și batista. Nu-i surâse ideea de a-și vâri în 
buzunarul costumului său cel mai bun o cârpă atât de 
neagră, așa că o ascunse cu grijă într-o crăpătură chiar sub 
pervazul ferestrei de la pivniţă. Își spuse că poate vreun 
șoricel o să se bucure găsind-o și-o să-și facă în ea un 
cuibușor drăguţ. 

Luă felia de pâine prăjită și pasta de anșoa și se duse în 
remiză unde era adăpostită vechea lor trăsură. Își căută 
refugiul lui preferat în caleașca greoaie, pe care bunicul 
Whiteoak o comandase în Anglia când el și bunica clădiseră 
Jalna. Trăsura era ca o scoică enormă, cu felinare masive și o 
capră înaltă pentru vizitiu. Trebuie să fi fost un spectacol 
minunat să-i vezi ieșind la plimbare în trăsură. Nu mai fusese 
folosită de mulți ani. Wakefield se lăsă să cadă pe bancheta 
coșcovită, mâncându-și felia de pâine și pasta de anșoa, 
încântat și fără nicio grabă. 

Orătăniile  cotcodăceau și scurmau prin paie, 
acompaniindu-i discret firul lin al gândurilor. 

— Ei, dac-ar fi după mine, aș ieși înaintea mirilor în 
caleașca asta frumoasă, trasă de patru cai albi. Aș împodobi 
roțile cu ghirlande de trandafiri așa ca în pozele de la 
carnavalurile din California. Și un buchet mare de trandafiri 
pentru mireasă, iar pe capră, lângă vizitiu, un gornist care să 
sufle mereu din goarnă. Și la spate să stea agăţat un pitic 
drăguţ cu un fluier mic de argint din care să cânte când 
gornistul s-ar opri din suflat. Ce fericiţi ar fi mirii! 

— Mireșimireasă... mireșimireasă. 

Îi sunau plăcut la ureche cele două cuvinte împerecheate. 
Totuși, nu trebuia să lenevească prea mult aici fiindcă risca 
să nu fie prin preajmă ca să le ureze bun venit. Hotări că nu 
mai avea timp pentru curăţatul cuștilor unde își ţinea iepurii. 
O să iasă în drum trecând peste pajiște, ca să-i aștepte în 
colţ, la biserică. În felul acesta el îi va întâmpina înaintea 
celorlalți membri ai familiei. Se dădu jos din trăsură, cu o 
pânză de păianjen prinsă în păr și mânjit pe obraz. Puse 

139 


farfurioara cu restul de anşoa pe jos și văzu cinci găini 
repezindu-se toate o dată într-o încâlceală de aripi și 
cotcodăceli ascuţite, în timp ce cocoșul dădea târcoale 
încăierării, veghindu-și nevestele cu un ochi galben, 
indiferent. 

Traversă pajiștea în fugă, se căţără peste gard și ieși în 
drum. Se opri din mers doar cât să schimbe o vorbă-două cu 
Chalk, fierarul și când ajunse în dreptul căsuței locuită de 
familia Wigle, Muriel îl strigă din poartă: 

— Am zețe ţenţi. 

Wake ezită, uitându-se la fetiță peste umăr. 

— Zău? De unde-i ai? o întrebă el cu interes stăpânit. 

— l-am plimit de ziua mea. Stlâng bani să-mi cumpăl o 
păpușică. 

Wake se apropie de ea și-i spuse, cu drăgălășenie: 

— Ascultă, Muriel, ești tare prostuţă dacă ai de gând să faci 
asta. O păpușă costă un dolar sau poate chiar mai mult. Dacă 
tu strângi câte zece cenți la fiecare zi de naștere o să treacă 
ani și ani până când o să ai destui ca să-ţi cumperi o păpușă. 
Și atunci, ai să fii prea mare ca să te mai joci cu ea. Mai bine, 
hai acum cu mine la doamna Brawn și cumpără-ţi ciocolată. 
Eu am să-ți ofer o sticlă cu limonadă de vanilie s-o bei după 
ciocolată. 

— Nu-mi plațe limonada de vanilie, se rățoi Muriel și, 
desfăcând pumnul admiră bănuţul din micuța ei palmă 
înfierbântată. 

Wakefield se aplecă să-l vadă mai bine. 

— Ah, e o monedă de-a Yankeilor, exclamă el. Doamne, 
Muriel, mai bine grăbește-te să-l cheltuiești fiindcă mai mult 
ca sigur până săptămâna viitoare n-o să mai aibă nicio 
valoare. 

Doamna Wigle scoase capul pe fereastră și-l întrebă: 

— Când are de gând fratele tău să-mi repare acoperișul? 
Trece apa pân’ el ca pân sită. 


140 


— O, chiar azi dimineaţă l-am auzit vorbind despre asta, 
doamnă Wigle. Zicea că imediat ce scapă de petrecerea asta 
de nuntă, se ocupă de acoperișul dumneavoastră. 

— Ei, sper c-așa o să facă, bombăni ea și plecă de la 
fereastră. 

— Haide, Muriel, o îndemnă Wake. Nu prea am timp de 
pierdut, dar merg și eu cu tine la doamna Brawn ca să nu-ţi 
fie frică singură. 

O luă de mână și fetița merse alături de el cu pași mărunți 
și cu o expresie cam uluită. Se înfăţișară amândoi la 
tejgheaua doamnei Brawn. 

— Ei, conașule Whiteoak, făcu ea, sper c-ai venit să-ți 
plătești datoria. 

— Mă tem că azi n-am să pot, răspunse Wake. Am fost atât 
de ocupați cu pregătirile pentru primirea mirilor c-am uitat. 
Dar Muriel, aici de faţă vrea o sticlă de limonadă de vanilie și 
un baton de ciocolată. Știţi, e ziua ei. 

Se așezară pe treapta de la intrarea prăvăliei, cu dulciurile 
lor; Wakefield, placid, sugea cu paiul băutura insipidă, Muriel 
ronţăia ciocolata. 

— la și tu o înghiţitură, Muriel, îi oferi el. 

— Nu-mi plaţe, răspunse Muriel. Mușcă tu din șocolată. 

Îi întinse ciocolata și așa, mușcând pe rând, o mâncară, 
satisfăcuți. 

Ce fericit era! „Mireșimireasă... mireșimireasă”. Cuvintele 
plăcute îi răsunau mereu în minte. O spirală de fum se 
încolăci în sus din grămada de frunze care ardeau într-o curte 
de peste drum. O găină și puișorii ei de curând ieșiți din 
găoace scormoneau veseli în mijlocul drumului. Muriel îl 
privea ţintă cu admiraţie supusă. 

Atunci auzi o mașină care se apropie. Mașina lor. O 
recunoștea după felul cu totul caracteristic în care hodorogea 
și icnea. Sorbi grăbit ultimele picături și îi dădu sticla fetiţei. 

— Te rog, Muriel, dă tu sticla înapoi. Eu trebuie să ies în 
întâmpinarea mirelui și a miresei. 

141 


Mașina se zărea în depărtare. Wake văzu o mulţime de 
margarete care creșteau la marginea drumului. Alergă 
repede și smulse un mănunchi. Erau cam prăfuite dar încă 
foarte frumoase și Wake le duse la piept și rămase pe loc, 
zâmbind în așteptarea mașinii. Piers care conducea ar fi 
trecut pe lângă el, fără să oprească, dar Eden îi spuse tăios 
să stea. lar Alayne se aplecă înainte, plină de o vie 
curiozitate. 

Wakefield se urcă pe scara mașinii și-i întinse margaretele. 

— Bun venit la Jalna, îi ură el. 


142 


CAPITOLUL XIII 


Înăuntrul zidurilor Jalnei 


Eden se bucură când își văzu frăţiorul așteptând la 
marginea drumului cu margarete pentru Alayne. Întâlnirea cu 
Piers, micul dejun pe care îl luaseră împreună la Queen și pe 
urmă drumul spre casă nu avuseseră darul să-l mulțumească. 
Alayne se simţea obosită și era neobișnuit de tăcută, iar Piers 
de-a dreptul taciturn. Muţenia lui îl supăra pe Eden, care-și 
amintea că se purtase foarte corect faţă de el și de Pheasant 
cu ocazia întoarcerii lor umilitoare la Jalna. Fusese primul și 
singurul, în afară de Renny, care le luase apărarea. Privea din 
ce în ce mai enervat spatele lat și gâtul puternic, ars de 
soare, al fratelui său, în timp ce mașina gonea de-a lungul 
drumului de pe țărmul lacului. 

Alayne se uita afară peste întinderea albastră, învăluită în 
ceață a lacului, cu un simțământ care se apropia de tristeţe. 
Cu întinderea aceasta de apă care nu era o mare, cu țara 
aceasta care nu era ţara ei, cu fratele acesta cu ochii lui 
albaștri neprietenoși și cu gura îmbufnată, cu toate trebuia să 
se obișnuiască. De-acum înainte erau ale ei. „Ruth rătăcind 
prin lanuri străine”. 

Dar nu se simţea ca între străini. Țara părea minunată. 
Limba era aceeași ca a ei. Probabil că și fratele acesta nu era 
decât un timid. Îi părea rău că Eden nu-i povestise mai multe 
despre familia lui. Erau atât de mulţi. Le repetă numele în 
gând pregătindu-se pentru întâlnirea cu ei. Intimidată, simţi 


143 


un ușor fior prin tot corpul. Îl apucă pe Eden de mână și-i 
strânse degetele. 

— Curaj, dragostea mea, o îmbărbătă el. Ajungem curând. 

Părăsiseră țărmul lacului și acum mașina înainta lin pe un 
drum șerpuit. O biserică veche, plină de pitoresc, le apăru în 
faţă, pe coama unui deal. Apoi o prăvălioară, doi copii care se 
uitau ţintă spre ei și vocea lui Eden spunând: 

— Piers, uite-l pe micul Wake! 

Un băieţel sări pe scara mașinii și îi oferi niște flori. 

— Bun venit la Jalna, îi ură băieţașul cu o voce dulce de 
soprană. M-am gândit că poate o să vă placă margaretele 
astea. Vă aștept de atâta timp. 

— Urcă-n mașină, îl pofti Eden, deschizând ușa. 

Sări înăuntru și se strecură cu trupul lui firav între ei, pe 
banchetă. Piers nici nu întoarse capul. Apoi porni mașina cu o 
smucitură. 

Wakefield ridică ochii spre Alayne și o cercetă îndeaproape. 

„Ce gene are!” își spuse Alayne. „Ce scump e!” Trupușorul 
lui strâns lângă al ei i se părea lucrul cel mai minunat și mai 
patetic. O, ce mult o să-l iubească pe acest frățior! Era cam 
plăpând. Nu era destul de zdravăn ca să meargă la școală. O 
să se joace cu el, o să-l ajute să se instruiască. Își zâmbiră. 
Alayne se uită peste capul băiețașului la Eden, și, zâmbind, îi 
șopti din vârful buzelor: 

— Adorabil. 

— Cum o duc cei de acasă? întrebă Eden. 

— Bine, mulțumesc, răspunse Wakefield voios. Bunica a 
avut o tuse ușoară și Boney încearcă s-o imite. Nasul 
unchiului Ernest e cam roșu din cauză că are guturaiul 
fânului. Unchiul Nick o duce mai bine cu guta lui. Meggie 
mănâncă foarte puţin dar se îngrașă mereu. Piers a câștigat 
cu taurul lui premiul întâi la expoziţia de la Durham. Tot 
drumul până acasă l-a purtat cu panglica albastră legată de 
grumaz. Finch a ieșit al cincizeci și doilea la examenul de 
greacă. Despre Pheasant și Rags și doamna Wragge nu știu 

144 


ce-aș putea să vă spun decât că sunt prezenţi acasă. Sper că- 
ţi plac florile pe care ţi le-am dat, Alayne. Aș fi adunat eu mai 
multe dar am văzut mașina venind tocmai când începusem 
să le culeg. 

— Sunt tare frumoase, răspunse Alayne strângând florile la 
piept și pe Wakefield lângă ea. Sunt nespus de bucuroasă că 
ai venit în întâmpinarea mea. 

Era într-adevăr foarte bucuroasă. | se părea mai ușor să 
înfrunte familia cu micul Wake alături de ea. Când mașina 
intră pe aleea străjuită de brazi viguroși, Alayne, cu obrajii 
gingaș îmbujorați, întinse gâtul nerăbdătoare pentru a zări 
cât mai repede casa. 

Jalna arăta foarte îmbietoare în lumina aurie a soarelui, 
drapată în mantia ei purpurie de iederă, în mijlocul covorului 
verde al peluzei proaspăt tunsă. Unul din iepurii lui Wake 
țupăia încolo și-ncoace iar cei doi prepelicari ai lui Renny 
stăteau întinși pe trepte. Un păr de lângă casă își scuturase în 
iarbă fructele de un galben strălucitor, oferind ochilor unui 
orășean o imagine de belșug. Alayne gândi că Jalna are ceva 
din înfățișarea unui vechi conac, așa așezată între pajiști și 
livezi. Pe trepte, prepelicarii își agitau domol cozile ca niște 
pămătufuri, prea leneși ca să se ridice. 

— Câinii lui Renny, comentă Eden, împingând pe unul cu 
piciorul pentru ca Alayne să poată trece. Trebuie să te 
obișnuiești cu animalele. La noi ai să le întâlnești la tot pasul. 

— N-o să-mi fie greu. Întotdeauna mi-am dorit să am un 
câine sau o pisică. 

Eden o privi plin de curiozitate. Oare cum se va împăca cu 
familia lui? Acum c-o adusese acasă, își dădu brusc seama 
cât de puţin se potrivea Alayne cu ai lui. Încercă un 
deconcertant sentiment de uimire realizând că este un bărbat 
însurat. La urma urmei, nu se simţea atât de exaltat cum se 
așteptase când Rags deschise ușa și le ură bun venit cu un 
zâmbet de conveniență. 


145 


Rags era plin de importanţă de câte ori purta livreaua, 
adică un costum negru lucios cu pantaloni prea strâmţi și 
haina prea largă, un guler alb tare și un papion negru-verzui. 
Părul lui blond-cenușiu era tuns ca al unui pușcăriaș, iar pe 
faţa gălbejită se vedea o tăietură proaspătă de la bărbierit. 
Avea ceva din aerul de falsă afabilitate tipică unui 
antreprenor de pompe funebre. 

— Bine-aţi venit acas’ domn’ Eden, spuse el trist. Bine-aţi 
venit acas', domnule. 

— Mulţumesc, Rags, Alayne, el este Wragge, el e... Eden 
șovăi, încercând să se hotărască cum să-l definească pe 
domnul Wragge și continuă... e factotum în casa noastră. 

— Bine aţi venit doamnă Whiteoak, spuse Rags, cu privirea 
lui ciudată, ușor dezaprobatoare dar totodată obraznică, și 
care părea că vrea să-i spună limpede lui Eden: „Ei, tinere, 
poate izbutești să-ţi păcălești familia, dar pe mine nu mă 
duci. Nu te-ai însurat c-o moștenitoare bogată. Și cum o să ne 
descurcăm noi cu înc-o femeie tânără aici, numa' Dumnezeu 
știe!” 

Alayne îi mulțumi și, în aceeași clipă, ușa /iving-room-ului, 
se deschise și Meg Whiteoak apăru în prag. Își trecu braţele 
în jurul gâtului lui Eden și-l sărută cu duioșie și căldură. Apoi 
se întoarse spre Alayne și buzele ei frumos arcuite la colțuri îi 
zâmbiră dulce. 

— Așadar, iat-o pe Alayne. Sper c-o să-ţi fim pe plac, draga 
mea. Suntem așa de fericiţi să te avem în mijlocul nostru. 

Alayne se trezi îmbrăţișată cu ardoare și sinceritate. Gândi 
că nu e de mirare că toţi fraţii ei o adoră - știa acest lucru de 
la Eden - și se simţi gata s-o considere și ea ca pe o soră, ca 
pe o confidentă. Ce minunat! O soră adevărată. O ţinu pe 
Meg strâns de mână când intrară în //ving-room unde erau 
adunaţi toți ceilalți membri ai familiei. 

Era atât de cald că până și focul aproape stins părea că 
dogorește; niciuna din ferestre nu era deschisă. Razele de 
soare care pătrundeau oblic printre șipcile obloanelor din 

146 


interior se înmănuncheau într-un singur punct: fotoliul în care 
ședea bătrâna doamnă Whiteoak. Asemenea unor degete de 
foc, păreau să atragă atenţia asupra celei mai importante 
prezențe din încăpere. Dar bătrâna doamnă moţăia, cuprinsă 
fără voie de una din stările ei de somnolență. Pe cap avea o 
bonetă largă, liliachie, cu fundulițe roz, care îi căzuse pe faţă, 
așa că singura parte vizibilă rămăsese puternicul maxilar cu 
șirul de dinţi mult prea perfecţi. Purta o rochie amplă, de 
după masă, din catifea liliachie iar mâinile ei frumoase, 
sprijinite pe măciulia de aur a bastonului de abanos, erau 
încărcate de inele puse anume pentru această ocazie. Sforăia 
bolborosit, fără întrerupere. Cei doi bărbaţi mai vârstnici 
făcură câţiva pași înainte. Nicholas, crispat din pricina 
efortului dureros de a se ridica, strânse totuși mâna Alaynei 
cu multă căldură. 

O ascultară în șoaptă, Ernest căutând să scuze somnolenta 
de moment a mamei lor. 

— Are nevoie de somn. O reconfortează. O menţine în 
formă! 

Wakefield, care privea ţintă la bunica lui, remarcă: 

— Da. Ca un ceas pe care îl întorci. Se aude bine cum îl 
întoarce, nu-i așa? Bzzzz... 

Meg se răsuci către Alayne și zâmbi: 

— Wake se gândește la tot felul de trăsnăi, spuse ea. 
Mereu îi trece câte ceva prin minte. 

— Ar trebui să fie mai respectuos când vorbește despre 
bunica lui, îl admonestă Ernest. Nu crezi, Alayne? 

Nicholas cuprinse copilul cu braţul pe după umeri. 

— Cred că pe mama ar fi amuzat-o teribil această 
comparaţie și n-ar mai fi vorbit o oră întreagă decât despre 
asta. 

Se întoarse, cu zâmbetul său ironic, spre Alayne. 

— E foarte vioaie, să știi. Ne bagă pe toţi în cofă când 
începe să... 


147 


— Când începe să bată, interveni Wake, continuând 
comparaţia cu ceasornicul. 

Nicholas îi ciufuli părul băiatului. 

— Mai bine să luăm loc, propuse Meg, până când bunica se 
va trezi și-atunci o să vrea să vorbească cu Alayne. Apoi, 
draga mea, am să te conduc sus în camera ta. Cred că te 
simţi obosită după călătorie și înfometată, pe deasupra. Azi o 
să mâncăm mai devreme. 

— Pui fript și tartă cu prune! Pui fript și tartă cu prune! 
explodă Wakefield și bătrâna doamnă Whiteoak tresări în 
somn. 

Unchiul Nicholas îi astupă lui Wake gura cu palma în timp 
ce întreaga familie rămase în așteptare, privind-o ţintă pe 
bătrâna doamnă. După o crispare de o clipă, fața ei 
redobândi însă calmul unui somn tihnit; toată lumea luă loc și 
conversaţia continuă tot în șoaptă. 

Alayne se simţea ca într-un vis. Încăperea, mobilierul, 
oamenii, totul era atât de diferit de ceea ce cunoscuse până 
atunci, încât atmosfera aceasta neobișnuită îi dădu impresia 
că însuși Eden al ei e un străin. Se întrebă, îngândurată, cât 
timp o să-i trebuiască pentru a se obișnui cu ei. Dar, uitându- 
se la chipurile din jur, își dădu seama că fiecare exercita o 
atracţie deosebită asupra ei. Sau poate chiar fascinaţie. 
Bunica, însă, n-avea nimic atrăgător decât poate forța stranie 
a personalităţii ei. 

— Am trăit mulţi ani la Londra, mormăi unchiul Nicholas, 
dar despre New York nu prea știu mare lucru. L-am vizitat o 
dată în ultimul deceniu al secolului trecut, dar presupun că s- 
a schimbat mult de-atunci. 

— Da, cred că vi s-ar părea foarte schimbat. De altfel se 
schimbă încontinuu. 

Unchiul Ernest șopti: 

— M-am îmbarcat odată de-acolo când am plecat în Anglia. 
Puțin a lipsit să fiu de față la o crimă. 


148 


— O, unchiule, Ernest, păcat că n-ai văzut-o! exclamă 
Wakefield, săltând pe braţul capitonat al fotoliului în care 
ședea sora lui. 

— Taci, Wake, îl potoli Meg, dându-i o palmă ușoară pe 
coapsă. Îmi pare foarte bine că n-a fost de față! L-ar fi 
impresionat teribil. Ce păcat că sunt atâţia criminali acolo! Și 
linșaje și așa mai departe. 

— Nu există cazuri de linșaje la New York, Meggie, o 
corectă unchiul Ernest. 

— O, am uitat. Atunci parcă la Chicago, nu-i așa? 

Eden vorbi pentru prima dată. 

— În viaţa mea n-am întâlnit atât de mulţi oameni la locul 
lor, ca la New York. 

— Ce plăcut, constată Meg. Și mie îmi place grozav ca 
toate să fie la locul lor dar e greu de realizat, cu salariile mari 
ale servitorilor, cu atâţia băieţi în casă și cu bunica noastră 
care are tot timpul nevoie să-i stea cineva la dispoziţie. 

După toate aparențele, cuvântul „bunica” răzbise până în 
zona conștienței doamnei Whiteoak. Se clătină o clipă, gata 
să cadă, apoi se îndreptă, își înălță nasul sculptural, încă 
frumos și se uită împrejur. Ochii ei, tulburi de somn, n-o 
văzură imediat pe Alayne. 

— Masa, rosti ea. Vreau să mănânc. 

— Uite-i pe Eden și pe Alayne, îi spuse Ernest aplecându-se 
spre ea. 

— Ar fi mai bine să vă apropiaţi de ea, îi sfătui Nicholas. 

— O să-i pară atât de bine, zise Meg. 

Eden o luă pe Alayne de mână și-o conduse spre bunica lui. 
Bătrâna doamnă se uită spre ei fără să-i vadă în prima clipă; 
apoi privirea ei se însufleţi. Îl strânse pe Eden în braţe și-l 
sărută apăsat, cu zgomot. 

— Eden, exclamă ea, deci te-ai întors. Unde ţi-e mireasa? 

Eden o împinse în faţă pe Alayne care se simţi cuprinsă 
într-o îmbrăţișare de o surprinzătoare forţă. Fire ţepoase o 
zgâriară pe obraz și se trezi sărutată drept pe gură. 

149 


— Drăguţă făptură, declară bunica, ţinând-o la distanţă ca 
să o poată privi. Eşti o fată drăguță. Mă bucur că te afli aici. 
Unde-i Boney, ei? 

Îi dădu drumul lui Alayne și se uită atent în jur după 
papagal. La auzul numelui său, Boney veni fâlfâind greoi de 
pe inelul său drept pe umărul ei. Bunica îi mângâie penele viu 
colorate cu mâna ei, încărcată de bijuterii. 

— Spune „Alayne”, îl imploră ea. Spune, „drăguță Alayne”. 
Haide, spune, ca un băiat scump ce ești! 

Boney aţținti o privire răuvoitoare către Alayne, cu un 
singur ochi de topaz, pentru că pe celălalt îl ţinea strâns 
închis, și izbucni într-un potop de înjurături. 

— Kutni! Kutni! Kutni! ţipă el. Shaitan ke khatla! Kambakht! 

Bunica trânti cu putere bastonul în podea. 

— Taci! tună ea. Nu admit așa ceva. Oprește-l, Nick! 
Oprește-l! 

— O să mă muște, protestă Nicholas. 

— Nu-mi pasă dacă te mușcă. Oprește-l! 

— Oprește-l, dumneata, mamă. 

— Boney, Boney, nu fi rău! Spune „drăguță Alayne”. Haide, 
măcar o dată. 

Boney se legăna pe umărul ei înfuriat la culme. 

— Paji! Paji! Kuzabusth! Iflatoon! Iflatoon! 

O privi drept în față pe stăpâna lui așa încât ciocul lui și 
nasul ei, amândouă coroiate, aproape se atinseră, iar razele 
piezișe ale soarelui făcură să strălucească mai aprins penajul 
lui roșu cu verde și gătelile ei liliachii cu roz. 

— Vă rog nu vă necăjiţi, o rugă Alayne încercând s-o 
împace. Văd că e un papagal foarte frumos și cred că nu-i 
sunt chiar așa de nesuferită pe cât pretinde. 

— Ce zice? întrebă bătrâna doamnă, uitându-se în sus spre 
fiii ei. 

Deși avea auzul foarte fin, înţelegea cu greutate când 
vorbea o persoană străină, iar felul domol și răspicat în care 
pronunţa Alayne cuvintele era pentru ea mai puţin limpede 

150 


decât vorba scrâșnită a lui Nicholas sau mormăiala stinsă a 
lui Ernest. 

— Zice că Boney e frumos, răspunse Nicholas, prea 
indolent ca să repete întreaga frază. 

Bunica zâmbi, foarte încântată. 

— Da, e frumos. O pasăre frumoasă, dar cam afurisită. Am 
adus-o tot drumul din India acum șaptezeci și trei de ani. O 
bătrână pasăre rezistentă, nu crezi? Corăbii cu pânze pe 
vremea aia, draga mea. Mai, mai să mor. Doica indiană chiar 
a murit. Au aruncat-o peste bord. Dar eu mă simţeam prea 
rău ca să-mi pese, și fetita mea Augusta era să se 
prăpădească, bietul copil, așa că scumpul meu soţ, căpitanul 
Philip Whiteoak, nu mai știa unde i-e capul. O să-i vezi 
portretul în sufragerie. Cel mai frumos ofițer din India. Dar 
nici eu nu eram mai prejos. Îţi vine să crezi că am fost cândva 
o frumusete, ia zi? 

— Cred că sunteţi foarte frumoasă și acum, răspunse 
Alayne, vorbind cât mai deslușit. Nasul dumneavoastră e într- 
adevăr... 

— Ce zice? strigă bunica. 

Ernest murmură: 

— Zice că nasul dumitale... 

— Ha, ha, nasul meu e și azi o frumusețe, hei? Da, draga 
mea, e un nas reușit. Nasul familiei Court. Nu seamănă cu 
nasurile voastre cârne care vă fac să păreţi mereu miraţi. Nu 
există nimic pe fața pământului care ar putea face ca nasul 
meu să pară mirat. Nicio asemănare cu nasurile voastre cu 
nările lipite, smiorcăite, înfundate de guturai. Un nas bun în 
care poţi avea toată încrederea. Un nas Court. 

Și-l mângâie triumfătoare. 

— Și tu ai un nas frumușel, continuă ea. Tu și cu Eden 
sunteţi o pereche drăguță. Dar el nu e un Court și niciun 
Whiteoak. Seamănă cu amărâta de maică-sa, drăguță, dar 
gură-spartă. 


151 


Alayne, surprinsă, se uită indignată la Eden dar, pe chipul 
soțului ei care zâmbea ducând o ţigară la gură, nu văzu decât 
o îngăduinţă plictisită. 

Meg observă privirea lui Alayne și spuse cu un ton de 
ușoară mustrare: 

— Bunico! 

— Dintre toţi, Renny e singurul Court adevărat, continuă 
doamna Whiteoak. Așteaptă să-l vezi pe Renny. Unde e? 
Vreau să vină Renny! 

Începu să bată nerăbdătoare cu bastonul în podea. 

— Vine curând, bunico, o liniști Meg. S-a dus călare până la 
domnul Probyn să cumpere niște purcei de lapte. 

— Ei bine, socotesc că asta e o porcărie din partea lui. 
Porcărie! Porcărie! Am spus porcărie? Vreau să spun că o 
ceva porcesc. lată un joc de cuvinte, Ernest. Îţi plac jocurile 
de cuvinte. Porcesc. Ha, ha! 

Ernest își mângâie bărbia și zâmbi dezaprobator. Nicholas 
râse cu voioșie. 

Bătrâna doamnă continuă cu un aer de satisfacţie 
răutăcioasă: 

— Va să zică în locul unei conversații suave cu tânăra 
mireasa, Renny a preferat guiţatul unei scroafe... 

— Mamă, interveni Ernest, nu vrei o bomboană de mentă? 

Propunerea îi abătu pe dată atenţia. 

— Da. Vreau o bomboană de mentă. Adu-mi geanta. 

Ernest îi dădu o gentuţă veche brodată cu mărgele. Mama 
lui începu să scotocească înăuntru în timp ce Boney, aplecat 
peste umărul ei, dădea cu ciocul în gentuţă scoțând strigăte 
de lăcomie. 

— O bomboană! bolborosi el. O bomboană... Boney vrea o 
bomboană... drăguță Alayne... drăguță Alayne... Boney vrea 
o bomboană! 

Bunica strigă triumfătoare: 

— Aţi auzit ce-a spus? Aţi auzit? V-am spus eu că știe. 
Bravo Boney, și continuă să scotocească distrată prin geantă. 

152 


— Pot să vă ajut? întrebă Alayne, nu fără timiditate. 

Bătrâna doamnă îi întinse geanta. 

— Da, dar repede. Vreau o bomboană de mentă. O 
bomboană scoțiană. Nu un surogat. 

— Boney vrea un surogat! ţipă papagalul, legănându-se de 
pe un picior pe altul. Un surogat... drăguță Alayne... Kutni! 
Kutni! Shaitan ke khatla! 

Când Alayne găsi bomboana, bunica și papagalul se 
întinseră după ea în același timp, ea cu buzele zbârcite, 
tuguiate, el cu ciocul căscat. Alayne șovăi de teamă să nu-l 
supere pe unul dacă l-ar prefera pe celălalt. Până să se 
hotărască, Boney și înhăţă bomboana apoi, fâlfâind din aripi, 
zbură într-un colț îndepărtat al încăperii. Bunica, ţeapănă ca o 
statuie, rămase cu buzele țuguiate până când Alayne scoase 
la iveală încă o bomboană și i-o strecură între buze, apoi 
bătrâna doamnă se rezemă de spătarul fotoliului și cu un 
suspin de mulţumire, închise ochii și începu să sugă 
bomboana, plescăind. 

Alayne ar fi vrut să-și șteargă degetele dar se stăpâni. Privi 
la chipurile din jurul ei. Toţi urmăriseră scena absolut 
imperturbabili în afară de Eden, pe fața căruia stăruia același 
zâmbet ușor plictisit. Fumul de ţigară care plutea ca un nor în 
jurul capului său părea să-l izoleze și mai mult de lumea 
exterioară. 

Meg se apropie de el și-i șopti: 

— Cred c-ar fi mai bine s-o conduc pe Alayne sus. Am pus 
huse noi din cretonă în camera ta, am schimbat perdelele și 
am luat carpeta cea mică din odaia lui Renny și-am acoperit 
cu ea gaura din covor. Sper c-o să-ţi placă, Eden, când ai să 
vezi cum arată. Să știi că Alayne e tare drăguță. 

Fratele și sora se uitară spre Alayne care stătea la 
fereastră împreună cu cei doi unchi. Deschiseseră obloanele 
și-i arătau priveliștea pădurii de stejar care cobora lin până la 
marginea râpei. Turma de oi păștea liniștită sub paza unui 


153 


bătrân câine ciobănesc. Doi miei de toamnă se hârjoneau 
scoțând behăituri plângăreţe. 

Meg se apropie de Alayne și-o cuprinse cu brațul. 

— Sunt sigură c-ai vrea să te retragi în camera ta, îi spuse 
ea. 

Cele două femei urcară scările împreună. Când ajunseră la 
ușa camerei, Meg luă capul lui Alayne între palmele ei 
grăsuțe și o sărută cu ardoare pe frunte. 

— Sunt convinsă că o să ne îndrăgim una pe alta, îi explică 
ea cu un entuziasm copilăros, iar Alayne o îmbrăţișă la rândul 
ei, simțind că-i va veni ușor s-o iubească pe fata aceasta 
inimoasă, cu gura ca un arc de Cupidon. 

Când Eden veni și el sus. O găsi pe Alayne aranjându-și 
lucrurile pe măsuţa de toaletă și fredonând o melodie veselă. 
Închise ușa și se apropie de ea. 

— Mă bucur că te aud cântând, zise el. Îți spusesem că 
membrii familiei mele sunt niște oameni ciudati dar când te- 
am văzut în mijlocul lor m-am temut că n-ai să poţi suporta - 
că poate ai să te sperii și-ai să vrei să fugi înapoi la New York. 

— De aceea n-ai scos o vorbă cât am stat cu ei? Aveai o 
expresie bizară. Nu-mi dădeam seama ce-i cu tine. Mi s-a 
părut că ești plictisit. 

— Chiar eram. Voiam să fiu singur cu tine, spuse el și o luă 
în brațe. 

Inexplicabil, dar în clipa aceasta Eden simţi că parcă în el 
sălășluiau doi oameni diferiţi. Unul, cel care iubea pătimaș, 
posesiv și protector. Celălalt, opus primului, era încătușat, 
neliniștit, nervos, detestând, ideea de a o introduce pe soția 
lui în familie, de a face pe interpretul între ei în termeni 
reținuți și afectuoși. 

Alayne îi mângâie părul lucitor ca o cască metalică și-i 
povesti: 

— Sora ta... Meg... s-a purtat foarte drăguţ cu mine. Mi s-a 
părut foarte apropiată de la început. A făcut schimbări în 
camera asta anume pentru mine - huse și perdele noi, așa 

154 


mi-a spus. Îmi pare așa de bine că ferestrele dau spre parc și 
că pot vedea turmele de oi. Aproape nu-mi vine să cred c-am 
să văd oi de la fereastră. 

— Hai să-ţi arăt comorile mele, exclamă Eden voios și o 
conduse prin cameră, semnalându-i, cu naivitate de 
adolescent, diverse lucruri care-i aparțineau încă din timpul 
școlii. 

Îi arătă biroul pătat de cerneală la care scrisese multe din 
poeziile sale. 

— Și când te gândești, exclamă ea, că eu eram departe la 
New York, iar tu aici, la biroul ăsta, scriai poeziile care aveau 
să ne unească! 

Alayne mângâie biroul de parc-ar fi fost o fiinţă vie și 
adăugă: 

— Vreau să-l păstrăm pentru totdeauna, Eden. Când o să 
avem casa noastră, putem să-l luăm cu noi? 

— Sigur. 

Dar ar fi preferat ca Alayne să nu vorbească încă despre o 
casa a lor proprie. Ca să schimbe subiectul, o întrebă: 

— Cum ţi s-a părut bunica, cam autoritară, nu? Îmi pare 
rău că nu te-am prevenit destul în privinţa ei. Dar pe ea e 
greu s-o definești. Trebuie întâi s-o vezi ca să poţi crede că 
asemenea ființe mai există. Unchii mei sunt băieţi de treabă. 

— Crezi că... Alayne ezită, apoi întrebă pe un ton hotărât... 
e bine pentru ea s-o răsfăţaţi chiar atât de mult? Domina 
total încăperea. 

Eden zâmbi ușor, ironic. 

— Draga mea, împlinește o sută de ani la viitoarea ei zi de 
naștere. A fost răsfăţată cu mult înainte de-a o cunoaște noi. 
Cred că așa a venit pe lume, răsfăţată de generaţii după 
generaţii din familia Court, tiranici, iuți la mânie. Va trebui 
pur și simplu să te obișnuiești cu ea. 

— Dar felul cum a vorbit de mama ta. Nu pot să-mi 
amintesc cuvântul... gură-spartă, sau cam așa ceva. M-a 
durut, dragul meu. 

155 


Eden își trecu mâna prin păr, ușor agasat. 

— Nu trebuie să fii așa de sensibilă, Alayne. Vorbele astea 
au fost doar o simplă alintare faţă de ce poate debita uneori 
bunica. 

— Bine, dar la adresa scumpei tale mame, stărui ea. 

— Oare nu toate soacrele fac la fel? Așteaptă până ai să 
împlinești și tu nouăzeci și nouă de ani. S-ar putea ca atunci 
să nu fii nici tu mai blândă ca bunica. 

Eden râse vesel, dar cu aerul de a pune capăt discuţiei, și-o 
trase spre bancheta cu husă de creton de lângă fereastră. 

— Hai să stăm puţin aici și să admirăm renovările făcute de 
Meggie. Cred că a fost nemaipomenit de drăguță cu noi, nu? 

Alayne se rezemă de umărul lui și inspiră adânc aerul 
liniștit de vară târzie, care pătrundea pe fereastra deschisă 
ca o esență palpabilă. Pământul, după ce rodise cu patimă, 
se odihnea plin de mulţumire pasivă și somnolentă. Dorinţele 
lui se împliniseră, fertilitatea lui debordantă își încheiase 
ciclul. Cufundat în apatie, părea că nu meditează nici asupra 
viitorului și nici a trecutului, ci la neţărmurita sa legătură cu 
soarele și cu stelele. Soarele căpătase fiinţă. Roșu, lipsit de 
raze, atârna deasupra pământului ascultând, parcă, bătăile 
rare ale unei inimi enorme. 

Alayne simţi că Eden urmărește pe cineva care se află 
undeva afară. Auzi zgomotul copitelor unui cal și, întorcând 
capul, văzu un bărbat aplecat în șa, ca să închidă poarta din 
urma lui. Ochiul ei iubitor de frumos fu atras mai întâi de 
luciul satinat al murgului. Apoi observă călăreţul înalt și 
subţire, aplecat în șa cu o ţinută firească, degajată, iar atunci 
când trecu pe sub fereastră, văzu sub cozorocul șepcii de 
tweed o față roșcovană, cu trăsături ascuţite, ca de vulpe. 

Cei doi prepelicari se repeziră să-l întâmpine sărind în jurul 
calului, cu urechile lor lungi mătăsoase fluturând. Lătratul lor 
supără calul și, după ce se repezi cu botul de câteva ori spre 
ei, porni în galop și dispăru cu călăreț cu tot după o perdea 


156 


de brazi scoțieni care ascundeau grajdurile vederii dinspre 
casă. 

— E Renny, murmură Eden. S-a întors din expediţia lui 
porcină. 

— Da, mi-am închipuit că el trebuie să fie, deși nu arată 
așa cum m-aș fi așteptat. De ce nu l-ai strigat? 

— E cam timid și m-am gândit că poate ar fi stânjenitor 
pentru amândoi să faceți cunoștință de la înălțimi atât de 
diferite. 

Ascultând zgomotul înăbușit al copitelor, Alayne remarcă: 

— Pare un om cu multă personalitate. 

— Așa este. Și e puternic și rezistent ca un drac. De când îl 
știu n-a fost bolnav nici măcar o zi. Cred c-o să apuce vârstă 
bunicii. 

„Bunica... bunica”, gândi Alayne. „În familia asta orice 
discuție alunecă inevitabil la bătrâna asta îngrozitoare”. 

— Și lui îi aparține toată proprietatea, remarcă ea. Nu mi 
se pare prea echitabil faţă de voi ceilalţi. 

— Așa a fost lăsat prin testament. Cu obligaţia pentru el de 
a se îngriji de educaţia și întreţinerea celor mai tineri din 
familie. Unchii și-au căpătat partea lor cu ani în urmă. lar 
bunica, pur și simplu, își ţine la păstrare averea ei. Nimeni nu 
știe cine-o s-o moștenească. 

Din nou „bunica”. 

O adiere ușoară îi juca o șuviţă de păr, căzută pe frunte. 
Eden își lipi buzele de fruntea ei. 

— lubito, șopti el, crezi c-ai să poţi fi fericită aici măcar 
pentru un timp? 

— Eden! Dar sunt nespus de fericită. 

— O să scriem lucruri minunate... împreună. 

Auziră pași pe pietrișul potecii din spatele casei. Când, 
transportată încă de tandreţea momentului, Alayne deschise 
ochii languroși, îl văzu pe Renny intrând în bucătărie, cu 
prepelicarii pe urmele lui. Peste câteva clipe se auzi o bătaie 
în ușă. 

157 


— Poftiţi la masă, vă rog, îi invită vocea lui Wake. 

Nu-și putea stăpâni curiozitatea în legătură cu mireasa și 
cu mirele. | se părea foarte ciudat s-o găsească pe această 
domnișoară în camera lui Eden, dar era dezamăgit că nu 
vede peste tot confeti și flori de lămâiţă. 

În timp ce coborau scările, Alayne își trecu braţul în jurul 
umerilor lui Wakefield, simțindu-se mai sigură pe sine - 
pentru a face faţă întâlnirii cu restul familiei - așa, sprijinită 
de mica lui persoană, decât s-ar fi simţit la brațul lui Eden. 
Nu-i cunoscuse încă pe Renny și pe soţia lui Piers. 

Pașii lor nu făceau niciun zgomot pe covorul gros de pe 
scări. Lumina amiezii filtrată de fereastra-vitraliu dădea 
holului un aspect solemn ca de biserică și, pentru a spori 
parcă această impresie, din camera situată în celălalt capăt 
al salonului își făcu apariţia o procesiune: bătrâna doamnă 
Whiteoak, susținută de ambele părți de către fiii ei. Prin ușa 
deschisă a sufrageriei, Alayne zări siluetele lui Renny, a lui 
Piers și a unei tinere fete îndreptându-se spre masă. Meg se 
afla la un cap al mesei, supraveghind întinderea mare de 
damasc, întocmai cum o mare preoteasă ar supraveghea 
altarul de sacrificii. Pe un platou uriaș tronau două păsări 
grase, fripte. Rags aștepta în spatele unui scaun tras de la 
masă sosirea doamnei Whiteoak. Când o văzu pe Alayne 
împreună cu însoțitorii ei apropiindu-se de ușa sufrageriei, 
bătrâna doamnă făcu un vizibil efort eroic de a ajunge prima, 
târșindu-și zorită picioarele și adulmecând mirosul ațâtțător 
de friptură cu pofta unui bătrân cal de război, adulmecând 
sânge. 

— Ușurel, mamă, ușurel, o rugă Ernest, conducând-o cu 
grijă pe lângă un scaun sculptat din hol. 

— Vreau mâncarea mea, ripostă bătrână, respirând greu. 
Carne de pasăre. Îmi miroase a friptură de pasăre. Și 
conopidă. Eu vreau târtiţa și cât mai mult sos să înmoi pâinea 
în el. 


158 


Abia după ce o instalară pe bătrâna doamnă, Alayne făcu 
cunoștință cu Renny și cu Pheasant. Renny se înclină cu un 
aer grav și murmură câteva cuvinte de salut pe care Alayne 
le înțelese doar pe jumătate. Poate ar fi auzit mai deslușit 
dacă n-ar fi fost atât de preocupată acum să-l cerceteze de- 
aproape. Văzu că are o faţă prelungă, asprită de intemperii, 
pielea ca de indian, roșie-maronie, care se pierdea treptat în 
părul roșu-ruginiu, gene dese, scurte, ochi distraţi, dar 
arzători ca doi tăciuni aprinși. Observă de asemeni nasul lui 
frumos, energic, care semăna leit cu nasul bunicii. 

Pheasant i se păru delicată ca o floare, un fragil Narcissus 
poeticus rătăcit în această grădină sălbatică, viu colorată, a 
Jalnei. 

La masă, Alayne ședea în stânga lui Renny Whiteoak, Eden 
în stânga ei iar lângă el, Pheasant și Piers. Wakefield fusese 
mutat de cealaltă parte a mesei între sora lui și unchiul 
Ernest. Alayne abia îl zărea pe după vasul așezat în mijlocul 
mesei, plin cu dalii stacojii și arămii, flori care prin 
frumusetea lor sobră și impozantă erau foarte nimerite 
pentru a înfrunta prezenţa copleșitoare a familiei Whiteoak. 
Ori de câte ori ochii lui Alayne se întâlneau cu ai băiețelului, 
el îi zâmbea. Ori de câte ori o privea în ochi pe Meg aceasta 
își arcuia buzele schiţând zâmbetul ei inimitabil. Dar când 
ochii ei îi întâlneau pe ai bunicii, bătrâna doamnă își arăta toți 
dinţii manifestându-și simpatia într-un chip feroce, pentru ca 
imediat să revină la mâncarea ei cu un zel sporit, de parcă ar 
fi vrut să recupereze timpul pierdut. 

Stăpânul Jalnei se apucă să taie friptura cu iuţeala și 
precizia unuia care împarte rațiile la armată. Dar în felul cum 
tăia și împărțea pasărea nu era nimic întâmplător. 
Cumpănind cuțitul în mână, Renny arunca o privire celui pe 
care urma să-l servească, apoi, știind ce preferă fiecare, tăia 
bucata și-i dădea farfuria lui Rags, ca să treacă cu ea pe la 
Meg care adăuga garnitura de legume. 


159 


Pentru cineva obișnuit la acea oră cu un prânz ușor, 
vederea unei cantități atât de mari de mâncare era ceva 
deconcertant. Văzând aceste farfurii enorme pline vârf cu 
carne de pasăre înecaţi în sos, piure de cartofi, conopidă și 
mazăre verde, Alayne se gândi cu oarecare părere de rău la 
mesele frugale cu salată verde, de la New York. Păreau acum 
foarte îndepărtate. Chiar și argintăria era enormă. Simţea 
cuțitul și furculita pe care le mânuia ca pe niște unelte 
imense în mâinile ei. Solniţele și borcănașele cu piper păreau 
încărcate de amintirea tuturor ospeţelor din trecut pe care le 
asezonaseră. Sticla de oţet cu gâtul lung își înălța capul ca o 
girafă colosală în jungla deasă a mesei. 

Renny declară cu vocea lui vibrantă dar lipsită de 
muzicalitatea glasului lui Eden: 

— Îmi pare rău că n-am putut veni la nunta voastră. Am 
fost nevoit să rămân acasă. 

— Da, se amestecă Meg, eu și Renny am ţinut atât de mult 
să venim, dar ne-a fost imposibil. Finch s-a îmbolnăvit chiar 
atunci de amigdalită și nici Wakefield nu s-a simţit prea bine 
cu inima și pe urmă e și bunica. 

Doamna Whiteoak interveni: 

— Am vrut să viu și eu dar sunt prea bătrână pentru 
călătorii. În tinereţe am călătorit imens. Am cutreierat toată 
lumea. Dar v-am transmis dragostea mea. Aţi primit urările 
mele? Vi le-am transmis în scrisoarea lui Meggie. Le-aţi 
primit, ia ziceţi? 

— Da, sigur, răspunse Alayne. Am fost încântați de urările 
dumneavoastră de bine. 

— Ar fi de dorit. Eu nu prea trimit urările mele așa, oricui, 
la întâmplare. 

Își zgâlţâi boneta ca atâta putere, încât trei boabe de 
mazăre verde din furculiță căzură și se rostogoliră sub masă. 
Wakefield se porni pe râs în hohote și strigă: „Bang!” la 
fiecare bob care cădea, aruncând și el câte unul. Renny îl 


160 


săgetă cu privirea peste masă, și băiatul se potoli 
numaidecât. 

Bunica se uita atent la furculiță și se prefăcu mirată de 
dispariţia boabelor de mazăre: 

— Unde e mazărea mea? zise. Mai vreau mazăre, și 
conopidă, și cartofi. 

| se dădu din toate și imediat începu să le frământe cu 
furculita, prefăcându-le într-o pastă compactă. 

— Mamă, obiectă Ernest cu blândeţe, de ce trebuie să faci 
asta? 

Sasha, care stătea cocoţată pe umărul lui, observând că 
atenţia stăpânului ei nu mai era îndreptată asupra furculiţei 
rămasă suspendată în aer, întinse o lăbuţă îmblănită și trase 
furculita spre botul ei mustăcios. Ernest izbuti să salveze 
bucăţica tocmai la timp. 

— Obrăznicătură ce ești! făcu el. 

Meg reluă conversaţia ca și când n-ar fi existat nicio 
întrerupere. 

— Cred că a fost o nuntă splendidă. Am aflat cu toţii din 
scrisorile lui Eden. 

Între timp, Renny, cu cuţitele lui speciale, atacase și cea de 
a doua pasăre. Alayne nu mâncase cine știe cât din porţia ei, 
dar toţi membrii familiei Whiteoak așteptau cu nerăbdare să 
atace a doua porție. 

— Spune, Renny, ai cumpărat porcii? întrebă Piers, rupând 
firul conversaţiei despre nuntă cu o bruschețe care i se păru 
lui Alayne ostentativă. 

— Da. N-ai văzut de când ești o prăsilă mai grozavă. Am 
cumpărat cei nouă purcei cu scroafă cu tot și-am dat doar o 
sută de dolari. Întâi am oferit nouăzeci, dar Probyn voia o 
sută zece. Am încheiat târgul împărțind diferenţa la jumătate. 

Stăpânul Jalnei începu să discute, cu un entuziasm vădit, 
despre prețul porcilor. Toată lumea vorbea acum despre 
preţul porcilor și toţi căzură de acord că Renny dăduse prea 
mult. 

161 


Pe platou nu se mai vedeau decât oasele de la cea de-a 
doua pasăre, fără nicio fărâmă de carne pe ele. În locul lui, 
apăru o budincă de mure aburindă, și o plăcintă uriașă cu 
prune. 

— Nu mănânci aproape nimic, dragă Alayne, remarcă Meg. 
Sper că-ţi place budinca. 

Cu lingura enormă pentru servit budinca, ridicată în 
așteptare, Renny se uita drept la Alayne printre genele lui 
dese. 

— Mulţumesc, răspunse ea. Dar zău nu mai pot. Am să iau 
puţină plăcintă. 

— Te rog, n-o forţa, Meg, spuse Eden. E învățată cu un 
prânz ușor. 

— Bine, dar budinca, suspină Meg. E desertul nostru 
preferat. 

— Mie-mi place, anunţă bunica zâmbind cu lăcomie, dă-mi 
te rog niște budincă. 

Bunica își primi porţia de budincă, iar Alayne bucata de 
plăcintă dar Meg, când îi veni rândul, murmură: 

— Nu mulțumesc, Renny. Mie te rog să nu-mi dai. 

Renny știa de tăvile care i se duceau în cameră și nu făcu 
nicio remarcă, dar Eden îi explică lui Alayne pe ton scăzut: 

— Meggie nu mănâncă nimic - adică aproape nimic - la 
masă. Ai să te obișnuiești curând cu asta. 

Meggie începu să toarne ceaiul dintr-un ceainic de argint 
excesiv cizelat. Chiar și micul Wake primi o ceașcă de ceai; 
dar Alayne simţea nevoia unei cești de cafea pentru că 
plăcinta cu prune, deși îi plăcuse, îi căzuse greu la stomac și 
acum tânjea după o ceașcă de cafea. 

Alayne se întreba dacă se va obișnui vreodată cu familia 
aceasta. Dacă va ajunge să se simtă apropiată de ei, ca de 
niște rude? Când îi văzu că se ridică de la masă și se 
îndreaptă în diferite direcţii, se simţi puţin cam deprimată, nu 
era tocmai sigură dacă din pricina mâncării prea grele sau a 
familiei, care-i părea atât de străină. 

162 


Bătrâna doamnă Whiteoak îl îndepărtă pe fiul ei Ernest de 
lângă ea și, întinzând spre Alayne o mână încărcată de inele, 
comandă: 

— Draga mea, oferă-mi braţul de partea asta. E bine să te 
deprinzi cu obiceiurile familiei chiar de la început. 

Alayne se supuse cu inima îndoită. Nu era sigură că-l va 
putea înlocui pe Ernest cu succes. Bătrâna doamnă o apucă 
strâns de braţ și se lăsă pe ea cu toată greutatea, încât 
Alayne avu senzaţia că nu o va putea susţine. Împreună cu 
Nicholas, care era mult mai înalt ca ele, străbătură, târșâind 
picioarele, distanţa până la dormitorul doamnei Whiteoak, 
unde o instalară cu greu și încetul cu încetul în fața 
căminului. Alayne, îmbujorată din pricina efortului, se 
îndreptă de spate și se uită uimită la splendoarea fără 
seamăn a patului din piele pictată, la măsuţa de toaletă și 
mesele încrustate, la covoarele indiene și la draperiile 
flamboaiante. Doamna Whiteoak o trase de fustă. 

— Stai jos, fata mea, stai jos pe taburetul ăsta. Vai... simt 
că mi s-a tăiat respiraţia. Mă sufoc, zise ea, gâfâind 
îngrijorător. 

— Ai mâncat prea mult, mamă, remarcă Nicholas și, 
frecând un chibrit de policioara căminului, își aprinse o ţigară. 
Dacă mănânci prea mult, sigur că respiri cu greutate. 

— la te uită cine vorbește, ripostă pe loc mama lui, 
recăpătându-şi deodată respiraţia. Mai bine vezi-ţi de piciorul 
tău și mai lasă mâncarea și băuturica. 

Auzind vocea mânioasă a stăpânei sale, Boney, care își 
făcea somnul de după amiază cocoţat pe tăblia de la piciorul 
patului, se trezi și începu să ţipe: „Shaitan! Shaitan ka bata! 
Shaitan ka butcha? Kunjus!" 

Doamna Whiteoak se aplecă spre Alayne care se așezase 
pe taburet și-i mângâie gâtul și umerii cu o mână care mai 
mult aprecia decât dezmierda. Își înălţă sprâncenele groase, 
roșcate, până la marginea dantelată a bonetei, și comentă 
zâmbind viclean: 

163 


— Un corp osos. Bine acoperit, dar nu durduliu. Zvelt dar 
nu slăbănog. Meg e prea grasă. Pheasant e slăbănoagă. Tu 
ești așa cum trebuie pentru o mireasă. Ei, draga mea, dac-aș 
fi un bărbat tânăr, mi-ar plăcea să mă culc cu tine. 

Alayne se înroși până în vârful urechilor și își întoarse 
privirea de la doamna Whiteoak înspre vâlvătaia focului. Faţa 
lui Nicholas era complet lipsită de expresie, ceea ce avu darul 
să o mai liniștească. 

— Și încă ceva, chicoti doamna Whiteoak. Îmi pare bine că 
ești o fată cu tezaur... Zău că-mi pare bine. 

— Domol, strigă Boney. la-o domol. 

În aceeași clipă bunica aţipi brusc. Nicholas se uită în jos la 
mama lui și, văzând că moţăie, zâmbi îngăduitor. 

— Nu lua în seamă ce spune. Nu uita că are nouăzeci și 
nouă de ani și niciodată n-a fost înfrântă de viaţă... și nici de 
apropierea morții. Sper că nu te simţi jignită, nu-i așa? 

— N... nu. Dar zice că sunt o fată cutezătoare. Asta mă 
face aproape să râd. Întotdeauna am fost considerată mai 
degrabă rezervată... chiar sfioasă. 

Nicholas râse, stăpânit, cu un simţământ de ușurare, dar 
nu-i dădu nicio explicaţie. În schimb, îi întinse o mână și-o 
ajută să se ridice. 

— Vino să-ţi arăt camera mea, o invită el. Sper c-ai să mă 
vizitezi cât mai des și ai să-mi povestești cât mai multe 
despre New York, iar eu am să-ţi povestesc despre Londra 
așa cum arăta pe timpuri. Acum sunt o adevărată fosilă, dar 
mă rog să mă crezi că în tinereţe am fost băiat de viaţă. 

O conduse spre camera lui, săltându-se pe fiecare treaptă 
cu sprijinul balustradei. Ajunși în cameră, o instală lângă 
fereastră, de unde putea admira splendoarea pădurii 
înveșmântate în coloritul toamnei și unde lumina de afară 
scotea în relief nuanțele castanii ale părului și albeaţa de 
perlă a tenului ei. Trecuse atâta vreme de când nu mai 
avusese ocazia să întâlnească o tânără femeie frumoasă și 
inteligentă, încât prezenţa ei îl însufleţea, îi făcea sângele să 

164 


circule mai repede prin vine. Fără să-și dea bine seama ce 
face, se pomeni povestindu-i întâmplări din viaţa lui de care 
nu mai vorbise de ani de zile cu nimeni. Merse până acolo 
încât scoase de pe undeva la iveală, și-i arătă, o fotografie a 
fostei sale soții îmbrăcată într-o rochie de seară cu trenă 
lungă. În timp ce evoca zilele de altă dată, faţa lui, masivă și 
brăzdată de zbârcituri adânci, arăta ca o stâncă pe care 
valurile mării nu o mai scaldă de mult, dar care poartă încă 
pe suprafaţa ei roasă și crăpată urmele neșterse ale 
cumplitelor furtuni de altă dată. 

Îi oferi ca dar de nuntă un vas de argint în care obișnuia să- 
și păstreze pipele, dar mai întâi îl lustrui cu una din batistele 
lui de mătase. 

— De acum încolo să ţii trandafiri în acest vas, draga mea, 
îi recomandă el și, ca din întâmplare, o apucă de bărbie, îi 
ridică faţa și-o sărută pe obraz. 

Pe Alayne o încântă cadoul, dar o nedumeri puțin felul cam 
prea curtenitor în care o mângâiase. 

O clipă mai târziu, Ernest Whiteoak apăru în ușă. Alayne 
trebuia să viziteze acum și bârlogul lui. Nu, nu era nevoie să 
o însoţească și Nicholas, să vină doar Alayne singură. 

— Te previn că are de gând să-ţi bată capul cu plicticoasele 
lui comentarii la opera lui Shakespeare, exclamă Nicholas. 

— Nu asculta prostiile lui, ripostă Ernest. Dar vreau și eu să 
fiu luat în seamă. Nu fi nesuferit, Nick. Pe Alayne o 
interesează persoana mea tot atât cât o interesezi și tu, nu-i 
așa, Alayne? 

— Tu n-o interesezi de loc, se grăbi Nicholas să răspundă, 
fiindcă e subjugată de conversaţia mea încântătoare, nu-i 
așa, Alayne? 

Doar simplul fapt că îi pronunţau numele părea să le facă o 
deosebită plăcere, fiindcă foloseau orice prilej de a-l rosti. 

Ernest o conduse în camera lui unde, din cauza 
înțepăturilor fratelui său, se feri să-i vorbească chiar de la 
început despre pasiunea sa, mulțumindu-se să-i arate 

165 


acuarelele, trandafirul agăţător ale cărui flori galbene își 
revărsau încă mireasma pe fereastra deschisă și poznele 
feline și drăgălășeniile pisicii lui. Dar când Alayne își 
manifestă fără prefăcătorie interesul de a-i vedea adnotările 
la opera lui Shakespeare și dovedi o neașteptată cunoaștere 
a textului, entuziasmul lui crescu asemeni apelor năvalnice 
ale cascadei Niagara, primăvara. După două ore de discuţii, 
între ei se creă o apropiere datorată gusturilor comune. 
Obrajii supţi ai lui Ernest căpătaseră culoare; ochii lui albaștri 
deveniseră mai mari și mai strălucitori. Bătea fără întrerupere 
cu vârful degetelor în masă. 

Așa îi găsi Meg când veni s-o ia pe Alayne pentru a-i arăta 
restul casei și grădina. Îi spuse că Eden a plecat undeva cu 
Renny și atunci Alayne se simţi brusc indignată de 
comportarea acestui frate autoritar, care își permitea să-l 
smulgă pe Eden de lângă ea și care afișa o politețe atât de 
indiferentă. 

Meg o anunţă că afară e destul de cald și vor lua ceaiul pe 
peluză. După ce își terminară plimbarea printre tufele de 
liliac, seringa și călini, năpădite de buruieni, cărora Meg le 
spunea „boschete” și prin grădina de legume neîngrijită, 
unde șirurile de varză, țelină și straturile cu pătrunjel des se 
mărgineau cu salvie stacojie și dalii uriașe, constatară că 
Rags aranjase serviciul de ceai afară, pe masa de răchită 
împletită. O parte din membrii familiei luaseră loc în jurul 
mesei pe șezlonguri sau pe iarbă, potrivit vârstei fiecăruia. 
Alayne nu scăpă niciun amănunt din scena ce i se înfățișa 
înaintea ochilor: peluza învăluită în umbră deasă era verde ca 
smaraldul în contrast cu vârful copacilor din jur, scăldaţi de 
lumina jucăușă a soarelui, care accentua astfel variatele lor 
nuanţe ruginii creând impresia că splendoarea coloritului este 
văzută prin transparenţa apei. Lângă masa de ceai, bunica 
moţăia în rochia ei de după amiază din catifea purpurie. 
Nicholas stătea întins, aproape culcat, jucându-se alene cu 
urechile lui Nip care-și întindea botul cu nările fremătânde de 

166 


nerăbdare spre farfuriile cu prăjituri; Ernest, politicos, le 
aștepta în picioare lângă scaunul lui; pe iarbă se tolăneau 
Wake, cu genunchii goi, și o pereche de iepuri lângă el și 
Finch, deșirat și ciolănos, pe care Alayne îl vedea acum 
pentru întâia oară. Eden, Piers și Renny nu apăruseră dar, 
după ce goliră cel de-al doilea ceainic, Pheasant intră în 
scenă cu o crenguţă de arțar cu frunze ruginii pe care o așeză 
pe genunchii lui Nicholas. 

Toţi erau veseli și bine dispuși. Mâncând sandviciuri cu 
castraveți și brânzoaice, Alayne începu să se simtă mai 
împăcată cu viaţa care urma să devină a ei în mijlocul acestei 
familii. Absența celor trei care nu apăruseră la ceai îi dădea 
un sentiment de ușurare. Când Eden nu era de față, izbutea 
să se integreze mai ușor în mijlocul familiei, să perceapă 
clocotul ascuns al relaţiilor dintre ei. Când Piers lipsea, se 
simțea ușurată, fiindcă, cel puţin în privinţa lui era lămurită 
că pe ascuns îi este ostil. Cât despre Renny, nu reușise să-și 
facă o părere. Avea nevoie de timp. Pentru moment, 
personalitatea lui dominatoare îmbinată cu aerul distrat o 
nedumerea și o intriga totodată. 

Eden îi spusese că lui Renny nu-i plăceau poeziile lui, că 
nu-i plăcea niciun fel de poezie. Și-l închipuia numărând șiruri 
nesfârșite de mâniji, viței, miei și purcei, mereu cu un ochi 
atent la cursul pieţei. Ar fi rămas surprinsă dacă ar fi putut 
să-l vadă mai târziu în camera lui, cât de blând se purta cu 
Wakefield care se zvârcolea în pat, incapabil să adoarmă 
după emoţiile zilei. Renny îi masă picioarele și-l mângâie pe 
spate ca o adevărată mamă. De fapt, în dragostea pentru 
frățiorul său, Renny îmbina atât devotamentul, unui tată cât 
și al unei mame. Meg nu era pentru Wake decât o soră mult 
mai mare. 

Când, în cele din urmă toropit de somn, Wake se ghemui la 
pieptul lui Renny, murmură: 

— Cred c-aș adormi mai repede dacă ne-am preface că 
suntem altcineva, te rog, Renny, vrei? 

167 


— Crezi? Foarte bine. Și cine ai vrea să fim? Oameni sau 
personaje din cărţi? Spune tu. 

Wake se gândi un timp, din ce în ce mai somnoros o dată 
cu fiecare ticăit al ceasului pe care Renny îl ţinea sub pernă, 
apoi șopti: 

— Cred c-aș vrea să ne jucăm de-a Eden și Alayne. 

Renny își înăbuși râsul. 

— Bine. Atunci care din ei sunt eu? 

Wake se gândi din nou câteva clipe, cuprins de senzaţia 
minunată a somnului și a mirosului plăcut de tutun, de săpun 
Windsor și de căldura ce emana, din corpul lui Renny. 

— Cred c-ar fi mai bine ca tu sa fii Alayne, șopti el. 

Renny, la rândul său, reflectă la acest rol. Părea dificil, dar 
spuse resemnat: 

— Foarte bine. Hai, dă-i drumul! 

După o scurtă tăcere, Wakefield murmură, răsucindu-i un 
nasture de la pijama: 

— Începe tu, Renny. Spune ceva. 

Renny întrebă pe un ton cât mai dulce: 

— Mă iubești, Eden? 

Wake chicoti, apoi răspunse serios: 

— Oh, nespus de mult. Am să-ţi cumpăr orice dorești. 

— Doresc o limuzină și un aparat de prăjit pâine și... un 
boa din pene. 

— Am să ţi le iau pe toate mâine dimineaţă la prima oră. Și 
altceva ce ţi-ai mai dori, iubita mea? 

— M... da. Aș vrea să dorm. 

— Ei, ascultă, nu se poate, protestă pseudo mirele. 
Doamnele nu adorm așa, dintr-o dată. 

Dar, după toate aparențele, doamna în cauză așa făcu. 
Wakefield nu izbuti să primească alt răspuns decât un sforăit 
ușor, dar neîntrerupt. 

O clipă, Wake se simţi profund jignit dar, legănat de pieptul 
lui Renny care se înălța și cobora ritmic, se cuibări mai 
aproape de fratele lui și curând adormi și el dus. 

168 


169 


CAPITOLUL XIV 


Finch 


Alayne făcuse asupra tânărului Finch o impresie adâncă, 
aproape covârșitoare. Nu semăna cu nicio altă persoană pe 
care o cunoscuse până atunci; îi stârnea curiozitate dar și o 
sfioasă admiraţie; în prima seară nu izbuti să-și abată gândul 
de la ea. Chipul ei apărea între el și paginile plicticoase ale 
cărţii în care era cufundat. La un moment dat, în timp ce se 
lupta din greu cu o problemă de algebră, simţi un imbold 
aproape de nestăpânit să se ridice și să se furișeze până la 
jumătatea scării, ca s-o zărească măcar o clipă prin ușa 
întredeschisă a salonului unde restul familiei juca bridge și 
table. Prezenţa ei în casă i se părea un eveniment minunat și 
tulburător, ca o melodie neașteptată. 

Ar fi vrut să-i poată atinge rochia confecţionată dintr-un 
material pe care el nu-și amintea să-l mai fi văzut vreodată și 
de o culoare pe care n-o putea defini. Dorea să-i mângâie 
mâinile, ce păreau atât de delicate și totuși cu o carnaţie atât 
de tare. În camera lui, unde domnea dezordinea, aplecat 
asupra lecţiilor sale antipatice, gânduri și viziuni ciudate 
estompau pagina, cu colţuri mototolite, din fața lui. Pe 
fereastra deschisă, o adiere răcoroasă aducea cu sine zvonul 
și miresmele toamnei târzii la ţară: foșnetul frunzelor care, 
pierzându-și elasticitatea și prospeţimea, se uscau și se 
fărâmiţau; hârâitul pe care-l scoteau două crengi uscate, 
lovindu-se una de alta, de parcă stejarul care le purta se 
căznea să execute un marș funebru pentru vara care pierise; 


170 


ciocănitul fantastic al unui lujer de viță în geam, ca dansul 
macabru al unui schelet pe muzică stranie a stejarului; 
mirosul  nesfârșitelor întinderi de pământ umed care 
așteptau, încremenite, apropierea pustiitoare a iernii. 

Ce semnificaţie aveau toate acestea? De ce se afla în 
mijlocul acestui tulburător iureș de chipuri, voci și sunete ale 
zilelor, ale nopţilor? Cine oare pe lumea aceasta îl iubea sau 
cui îi păsa de el așa cum Alayne îl iubea și-i păsa de Eden? 
Nimeni, era convins. El aparținea acestui univers de sunete 
izolate, neliniștite care răzbăteau pe fereastră, nu unor braţe 
omenești care să-l dezmierde sau unor buze omenești care 
să-l sărute. Un timp îi stărui în minte gândul de a săruta gura 
soției lui Eden. Se cufundă într-un abis de visare, și își culcă 
obrazul pe mâinile încleștate. Un al doilea eu, alb și 
fantomatic, părea că se desprinde ușor din pieptul său și 
plutește prin faţa ochilor lui într-o lumină eterată, palid 
verzuie. Cu impersonală încântare, îl urmări pe celălalt eu al 
său cum își dobândea libertatea. În clipe ca acestea, i se 
întâmpla de multe ori să se dedubleze, eul său eliberat 
dispărând, când aproape instantaneu, când plutind pe lângă 
el de parcă-i făcea semn să-l urmeze. Acum se deplasa cu 
faţa în jos, ca un înotător alături de o altă siluetă difuză. Se 
frecă la ochi cu pumnii, până când simţi că de sub pleoape îi 
țâșnesc flăcări multicolore, dornic să vadă și totuși temându- 
se să deslușească trăsăturile celeilalte siluete. Dar niciuna 
din formele care pluteau prin faţa ochilor lui n-avea chip. 
Una, știa că este a lui, pentru că se desprinsese din propriul 
său trup, dar cealaltă, care plutea fantomatic, de unde 
apăruse? Se înălțase oare din trupul tinerei femei din salonul 
de la parter, atrasă de chemarea disperată a sufletului său? 
Cine era ea? Cine era el? Cine erau toţi acești oameni 
pătimași și egoiști, care locuiau în casa denumită Jalna? Dar 
Jalna ce era? Această casă, știa prea bine, avea un suflet al 
ei. Îl auzise noaptea suspinând, și rătăcind de ici colo. Credea 
că, uneori, fantomele din cimitir, a tatălui său, ale soțiilor 

171 


acestuia, a bunicului și chiar ale copiilor din familia Whiteoak 
se ridicau din morminte și se întruneau sub acoperișul acestei 
case pentru a se regenera, pentru a se adăpa din spiritul 
Jalnei, care era unul cu ploaia măruntă și deasă ce începuse 
acum să cadă. Se strângeau în cerc cât mai aproape de el, îl 
luau în râs - bunicul în uniforma lui de husar, copiii târând 
după ei lungi scutece albe. 

Tâmplele îi zvâcneau, obrajii îi ardeau și mâinile i se 
umeziră de o sudoare rece. Se ridică de la masă lăsând 
cărţile să-i cadă și se împletici până la fereastră. Acolo 
îngenunche și, într-o atitudine de rugă, se aplecă afară în 
ploaie, întinzând mâinile ale căror încheieturi slabe ieșeau la 
iveală din mânecile cu marginea tocită. 

Treptat, treptat, simţi cum se linişteşte dar tot nu 
îndrăznea să se uite înapoi în cameră. Se gândi la nopţile 
când împărţise patul cu Piers. Așteptase cu nerăbdare 
vremea când avea să doarmă liniștit, scăpat de sub teroarea 
fratelui său. Acum l-ar fi bucurat prezenţa tonică a lui Piers, 
care să-l apere de propriile sale gânduri. 

Oare de ce nu-l apără Dumnezeu? Finch credea în 
Dumnezeu cu deznădejde și totuși cu venerație. La școală, în 
orele de religie, când ceilalți băieţi se plictiseau în băncile lor, 
el stătea cu ochii pironiţi pe paginile Scripturii care parcă 
ardeau de măreţia înfricoșătoare a lui Dumnezeu. Cuvintele 
lui Isus, gândul la singurătatea acelui tânăr iluminat, i se 
păreau nespus de frumoase, în schimb lectura Vechiului 
Testament era cea care îi cutremura sufletul. Când venea 
vremea întrebărilor și examinării din Scriptură, Finch devenea 
atât de incoerent de teamă ca nu cumva să-și dezvăluie 
adevăratele simțăminte încât, de obicei, era codașul clasei. 

„Finch Whiteoak, un tip ciudat, așa suna verdictul colegilor 
lui, nu seamănă de loc cu frații săi.” Fiindcă toţi își aduceau 
aminte de îndemânarea atletică a lui Renny, de talentul lui 
Eden la tenis și la alergări, de premiile câștigate de el la 
literatura engleză și la studiul limbilor străine; și de Piers, 

172 


căpitanul echipei de rugby. Finch nu se pricepea la nimic. În 
timp ce călătorea cu trenul spre școală și înapoi acasă, stătea 
ghemuit într-un colț al banchetei, cu șapca de uniformă trasă 
pe ochi și se întreba, cu o amărăciune neobișnuită pentru 
vârsta lui, ce va face în viață. Nu părea să aibă talent la nimic 
anume. Nici o îndeletnicire sau profesiune de care să fi auzit 
vreodată nu-i trezea interesul. l-ar fi plăcut să rămână acasă 
și să lucreze cu Piers, dar se cutremura la gândul că atunci ar 
trăi mereu sub teroarea fratelui său. 

Uneori se visa în amvonul unei uriașe catedrale cu unghere 
întunecoase, așa cum văzuse doar în fotografii, impresionând 
mulțimea oamenilor cu elocvența sa mistuitoare. El, Finch 
Whiteoak, într-un lung stihar alb, cu patrafir bogat brodat - 
episcop - arhiepiscop, chiar capul bisericii, cel mai apropiat 
slujitor al lui Dumnezeu însuși. Dar visul se termina 
întotdeauna cu fuga credincioșilor din catedrală, cu mulţimea 
în panică; fiindcă fără voia lui le dezvăluia spaima din sufletul 
său laş, urlând ca un câine bătut în faţa puterii înfricoșătoare 
a lui Dumnezeu. 

„Rupe-vei oare o frunză mânată de colo colo? Hăitui-vei 
miriștea uscată?” 

Stând aplecat peste pervaz, în bura fină de ploaie care îi 
umezea mâinile și capul, simţea cum se linişteşte încetul cu 
încetul. Sub el, pe peluză, se desena pătratul strălucitor de 
lumină al unei ferestre de la salon. Cineva se apropie și 
rămase la fereastră iar pe pata luminoasă se proiectă umbra 
unei femei. Care din ele era oare? Meg, Pheasant, Alayne? 
Era sigur că Alayne. Avea ceva din ţinuta ei... Se gândi din 
nou la buzele ei, cu dorinţa de a le săruta. Își retrase mâinile 
umezite de ploaie și le apăsă pe globurile ochilor. „Căci 
amarnice lucruri scrii împotriva mea și mă faci să posed 
păcatele tinereţii mele”. Cum de era în stare să ţină minte 
aceste texte chinuitoare când altfel nu era în stare să rețină 
nimic altceva? „Fă-mă să aud veselie și bucurie; fie ca oasele 
pe care le-ai sfărâmat să se bucure”. Își apăsă degetele pe 

173 


ochi cu și mai multă putere și prin minte începură să-i treacă 
unele lucruri pe care le spusese un muncitor scoţian de la 
fermă. Omul lucrase înainte într-o fabrică din Glasgow. Finch 
își aminti cântecul săltăreț, interminabil, pe care omul i-l 
cântase în șoaptă, fiindcă avea cuvinte obscene. Își aduse 
aminte de o scenă la care asistase fără să fie văzut. 
întâmplarea se petrecuse în păduricea de pini, ultima 
rămășiță a pădurii care odinioară acoperise împrejurimile. 
Această pădurice întunecoasă ca o biserică în amurg, se 
ascundea în inima unei păduri însorite de mesteceni argintii, 
arțari și stejari, răsunând de viersul păsărelelor și așternută 
cu un covor de frunze lucioase de perișor, care primăvara era 
smălțat cu anemone, margarete și minuscule orhidee 
purpurii. În păduricea de pini nu erau păsări, nici flori, dar în 
aer pluteau întotdeauna șoapte și mireasma pătrunzătoare a 
acelor de pin. Locurile adânc umbrite dintre trunchiuri erau 
alunecoase din cauza acelor de pin și puţinele raze de soare 
care răzbăteau printre crengi aveau culoarea aurului. 

Era un loc foarte izolat. Lui Finch nimic nu-i făcea mai mare 
plăcere decât o dimineaţă de sâmbătă petrecută acolo de 
unul singur, când se lăsa în voia închipuirilor care, printre 
trunchiurile de pin, erau mai întotdeauna libere și frumoase. 

Se dusese acolo devreme în dimineaţa aceea, ca să scape 
de Meg care voia să-l pună la o treabă neplăcută pe lângă 
casă. O auzise strigându-l de câteva ori în timp ce alerga prin 
iarba peluzei și se pierdea în boschet. Meg îl strigase apoi pe 
Wake ca să-l întrebe dacă nu l-a văzut. Cu picioarele lui lungi, 
Finch străbătuse în fugă pajiștea și pășunea, sărise peste 
pârâu și dispăruse în pădurea de mesteceni. Pulsul îi bătea 
grăbit și inima îi sălta de bucuria libertăţii. Trecuse printre 
copacii cu frunzișul lor delicat și fremătător, nerăbdător să se 
vadă în acel ascunziș de adâncă pace și singurătate, pe care 
pinii, cu un aer de blândă tăinuire, păreau să-l păzească. Dar 
când ajunsese acolo constatase că nu e singur. În colţișorul 
cel mai întunecos, unde păduricea se povârnea într-o mică 

174 


adâncitură, îl descoperise pe Renny ţinând în braţe o femeie. 
O săruta pătimaș, dar cu metodă, pe gură, pe gât, în timp ce 
ea îl mângâia cu o tandreţe supusă. Finch rămase cu ochii 
ţintă la ei, până când se despărţiseră. Ea se îndepărtase 
netezindu-și șuvițele părului lung, iar Renny o urmărise cu 
privirea făcându-i semne cu mâna când femeia se uitase 
înapoi peste umăr, apoi pornise și el agale spre casă, cu 
capul plecat. 

Finch nu reușise să descopere cine e femeia aceea, deși o 
bună bucată de vreme se uitase atent la toate femeile pe 
care le întâlnise. De mai multe ori se dusese chiar până la 
păduricea de pini și așteptase acolo nemișcat ore întregi, cu 
inima bătându-i puternic la fiecare zgomot, cu speranța, și 
totuși temându-se, că Renny și femeia se vor întoarce; dar nu 
mai veniră. Privea de multe ori cu o curiozitate plină de 
invidie, chipul slab, roșcat al lui Renny, întrebându-se ce 
gânduri îi treceau prin cap. Piers spusese o dată, de față cu 
el, că lui Renny toate femeile îi „cădeau la picioare”. Își 
dădea seama de ce, și reflectă, cu părere de rău, că lui asta 
nu i se va întâmpla niciodată. 

Îi auzi pe Wakefield strigându-l din patul lui pe un ton 
plângăreţ: 

— Finch, Finch! Vino încoace, te rog! 

Străbătu coridorul, trecând prin dreptul camerei lui Meg a 
cărei ușă era acoperită de o perdea grea din pluș ce dădea 
sanctuarului ei un aspect de plăcută izolare. 

— Ce vrei? întrebă el, vârându-și capul în camera lui Renny 
unde Wake ședea în vârful patului, cu obrajii îmbujoraţi și 
ochii strălucitori sub lumina galbenă a lămpii. 

— O, Finch, nu pot să dorm. Îmi simt picioarele moi ca de 
vată. Când crezi c-o să vină Renny? 

— De unde vrei să știu? răspunse Finch ţâfnos. Culcă-te 
acolo și lasă prostiile cu picioarele tale de vată. Nu sunt cu 
nimic mai moi decât ale mele. 


175 


— O, Finch, te rog vino înăuntru. Nu mă lăsa singur! Vino 
doar puţin, să stăm un pic de vorbă. Doar o clipă, te rog. 

Finch intră și se așeză la picioarele patului. Scoase din 
buzunar unica lui țigară, cam turtită, înfășurată în hârtie 
argintie. 

Wake îl observa și, treptat, expresia de neliniște provocată 
de teama de a fi singur dispărea de pe micuța lui faţă. 

— Dă-mi și mie să trag câteva fumuri, se rugă el, doar 
câteva, te rog Finch. 

— Nu, mormăi Finch, o să ţi se facă rău. Știi că n-ai voie. 

— Nici tu n-ai voie. 

— Ba da, eu am. 

— Ei, dar nu mult. 

— Asta înseamnă mult, ia spune? 

— Te-am mai văzut de două ori, nu... de trei ori, azi. 

Finch ridică vocea: 

— Tu vezi mai mult decât e cazul. 

— Vai, dar nu te-aș pâri niciodată, Finch. 

Tonul lui Wake era îndurerat. 

— Nu vreau decât să pufăi și eu o dată. 

Cu un mârâit, Finch scoase ţigara din gură și i-o vâri 
frățiorului său între buze. 

— Uite, na, zise, satură-te și profită cât poți. 

Wake trase adânc, cu voluptate, privindu-l radios pe Finch 
prin fum. Dădu fumul afară. Apoi încă o dată și încă o dată. 
După care îi înapoie ţigara posesorului, mai strivită și foarte 
umedă. Finch o examină, șovăi o clipă și, în cele din urmă, 
resemnat, o duse din nou la gură. Se simțea mai bine. La 
urma urmei era bucuros că Wake îl strigase. Bietul băiat, 
avea și el necazurile lui. 

Întunericul care pătrundea în cameră din lumea ciudată, ca 
de vis, de afară, avea un efect liniștitor asupra minţilor celor 
doi băieţi. Flăcăruia lumânării, reflectată în oglinda de la 
toaletă, le ilumina doar slab chipurile ce păreau astfel că ies 
la iveală dintr-o imensă genune. 

176 


— Finch, întrebă Wake, tu crezi în Dumnezeu? 

Auzind această întrebare, un fior îi trecu lui Finch prin tot 
corpul. Îl privi cu atenţie pe băiețel, încercând să se convingă 
dacă nu cumva ghicise gândurile care îl frământau. 

— Cred că da, răspunse Finch. 

Apoi întrebă, aproape cu timiditate: 

— Tu crezi? 

— Da. Dar mă-ntreb, oare... ce fel de chip o fi având 
Dumnezeu? Are trăsături adevărate, Finch, sau... doar ceva 
orbitor, fără formă, în loc de față? Uneori așa mi-l închipui. 

Wake abia mai șoptea și trăgea nervos de cuvertură. 

Finch își cuprinse genunchii cu brațele privind drept în 
flacăra lumânării care începuse să pâlpâie, gata să se stingă. 

— Dumnezeu își schimbă mereu înfățișarea, explică el. De 
aceea nu-l poţi vedea. Nici să nu-ncerci vreodată să-l vezi, 
Wake; ești prea tânăr și nu ești nici destul de sănătos. S-ar 
putea să-ţi pierzi minţile. 

— Tu l-ai văzut, Finch? 

Conversaţia aceasta era pentru Wake ca o poveste cu 
fantome înfricoșătoare, totuși pasionantă. 

— Zău, spune-mi ce-ai văzut, Finch. 

— Taci din gură, se răsti Finch, ridicându-se de pe pat. 
Culcă-te. Eu plec. 

Când se năpusti spre ușă, lumânarea se stinse și fu nevoit 
să bâjbâie prin întuneric. 

— Finch, Finch, nu mă lăsa singur, se rugă Wake. 

Dar Finch nu se opri decât în camera lui unde se trânti pe 
pat cu faţa în jos și rămase așa până când îi auzi pe ceilalţi 
urcând scările. 


177 


CAPITOLUL XV 


În continuare despre Finch 


A doua zi de dimineaţă sufla un vânt domol, continuu, care 
purta cu el, peste păduri și livezi, toate miresmele 
înțepătoare ale toamnei. Adierea pătrunse pe fereastră, 
zbârlind ușor părul de pe fruntea lui Finch iar obrajii i se 
îmbujorară ca ai unui copil. Nu se grăbi să se scoale ca de 
obicei, ci se întinse mulţumit, fiindcă era sâmbătă. Plăsmuirile 
înfricoșătoare ale nopţii precedente pieriseră și mintea lui era 
preocupată acum de luarea unei hotărâri importante. Oare să 
se îmbrace cu hainele vechi și să se furișeze afară din casă, 
după ce va fi îmbucat ceva le repezeală în bucătărie, fără să 
apară la micul dejun, evitând astfel o întâlnire cu nevasta lui 
Eden, față de care se simţea intimidat în dimineaţa aceasta; 
sau să se gătească cu grijă și să-i facă o impresie bună, 
înfăţișându-se nu numai bine pus la punct dar și dezinvolt? 

Cei care obișnuiau să se scoale devreme, probabil 
isprăviseră până acum cu micul dejun și-și vedeau de 
treburile zilei; Eden însă nu se arăta niciodată mai devreme 
de ora nouă și Finch presupunea că o tânără newyorkeză se 
scoală de asemenea târziu. Tinea foarte mult să-i facă lui 
Alayne o bună impresie. În sfârșit se dădu jos din pat și, după 
ce-și spălă cu grijă în lavoar faţa, mâinile și se frecă pe gât, 
luă de pe umeraș costumul său cel nou din flanel albastru 
închis. După ce-și puse cea mai bună cămașă în dungi 
albastre cu alb și costumul, îi rămase să rezolve problema 
cravatei. Avea una într-adevăr frumoasă, albastră cu gri, pe 


178 


care i-o dăruise Meg cu ocazia ultimei aniversări a zilei lui de 
naștere, dar nu-i prea venea s-o pună. Meg s-ar înfuria cu 
siguranță dacă l-ar prinde arborând cravata dăruită de ea 
într-o zi obișnuită ca sâmbăta. Chiar costumul putea să bată 
la ochi. Se gândi c-ar fi mai bine să se furișeze sus imediat 
după micul dejun și să se schimbe. Poate ar fi mai bine să se 
schimbe chiar acum. Era o prostie să încerce să-i placă lui 
Alayne, ochiului ei de newyorkeză pretențioasă. Șovăi, 
admirându-și imaginea din oglindă. Pipăi cravata, cu regret. Îi 
trecu prin minte ideea să se ducă în camera lui Piers și să 
împrumute una din cravatele lui, dar renunţă. Acum că Piers 
era însurat, Pheasant era mereu prin preajmă. 

La naiba cu toate! Cravata e a lui și-o s-o poarte dacă are 
chef. 

O înnodă cu grijă. Își curăţi și lustrui unghiile cu o pilă 
uzată, pe care Meggie o aruncase. Își făcu cărarea și își perie 
cu multă grijă părul blond, cam rar, netezindu-l cu puţină 
briantină pe care o scobi de pe fundul unui borcănel gol, 
aruncat de Eden. 

O ultimă inspecţie în faţa oglinzii îi aduse pe faţă un 
zâmbet, jumătate încântat, jumătate sfios. Trecu, tiptil pe 
lângă ușa închisă de la camera lui Meg și cobori încet scările. 

Întocmai cum sperase el. Eden și Alayne erau singuri în 
sufragerie. Ședeau foarte aproape unul de celălalt pe o latură 
a mesei. Locul lui Finch se afla în stânga lui Alayne. După ce 
mormăi un „bună dimineaţa”, Finch, cu obrajii aprinși de 
timiditate, își trase scaunul și se lăsă să cadă pe el. 

După ce aruncă o privire plictisită intrusului, Eden nu 
binevoi să-i acorde nici cea mai mică atenţie, vorbind în 
continuare cu Alayne pe un ton atât de scăzut încât Finch, cu 
urechile ciulite nu izbuti să prindă niciun cuvânt din tandrele 
șoapte matinale ale tânărului soț către tânăra lui soţie. Se 
dedică porridge-ului din farfurie, gustând umil plăcerea pe 
care i-o provoca apropierea Alaynei. Un farmec nou părea să 
emane din ființa ei. Cu coada ochiului îi urmărea mișcările 

179 


mâinilor. Se străduia din răsputeri să nu facă niciun zgomot în 
timp ce-și mânca porridge-ul și laptele, dar odată cu fiecare 
înghiţitură care îi cobora pe gâtlej se auzea și un ghiorţăit. 
Până și urechile îi ardeau de rușine. 

Alayne își spuse că nu mai văzuse vreodată pe cineva 
mâncând o cantitate atât de imensă de fulgi de ovăz. Nu 
putea să sufere fulgii de ovăz. Îi declarase lui Eden pe un ton 
aproape iritat: 

— Îți mulţumesc Eden dar nu vreau fulgi de ovăz. 

El însă aproape o silise să mănânce. 

— Porridge-ul îţi face bine, spusese presărând zahăr din 
belșug peste porţia lui. 

Nu părea să-și dea seama că Alayne nu este de loc 
obișnuită cu un asemenea mic dejun. Fructele lipseau. Ar fi 
vrut să bea o cafea, dar pe masă trona același ceainic uriaș 
așezat de data aceasta drept în faţa ei ca să poată turna 
ceaiul. Slănina grasă cu marginile încreţite, cantităţile de 
pâine prăjită unsă cu unt și marmeladă amară de portocale 
nu-i făceau deloc poftă. Eden, bine dispus, se înfrupta din 
toate, ronțăind coaja pâinii prăjite cu dinţii lui albi puternici și 
încercând fără nicio jenă să-și treacă braţul în jurul taliei 
soţiei lui, sub ochii iscoditori ai băiatului. O oarecare pornire 
capricioasă din firea ei, o făcea pe Alayne să nu-l suporte în 
dimineaţa aceea pe Eden. Dintr-o dată îi trecu prin minte o 
întrebare: „Oare s-ar fi îndrăgostit tot atât de fulgerător de el 
dacă l-ar fi cunoscut aici acasă, între ai lui?” Dar o singură 
privire în ochii lui ironici și totodată tandri, o singură privire la 
gura lui sensibilă, cu buze pline, o liniști. Da, fără îndoială s-ar 
fi îndrăgostit de el oriunde, la fel de fulgerător! 

Din când în când Alayne îi adresa lui Finch câte un cuvânt, 
dar încercarea de a-l atrage și pe el în discuţie se dovedi 
zadarnică. Se fâstâcea atât de vădit de fiecare dată, încât 
Alayne renunţă să mai încerce. 


180 


Pe când se ridicau de la masă, Eden, care își aprinsese o 
țigară și trăgea cu nesat din ea, se întoarse spre fratele lui de 
parcă l-ar fi străfulgerat o idee. 

— Ascultă, Finch. Aș vrea să-i arăţi lui Alayne păduricea de 
pini. Cred că e minunat acolo într-o dimineaţa ca asta. Ştii, 
Alayne, păduricea e adâncă și întunecoasă ca o fântână și de 
jur împrejur cresc tufe cu cele mai mari și mai frumoase mure 
din câte ai văzut. Finch să-ţi culeagă câteva și sunt sigur că 
se pricepe el să descopere și un cuib de potârniche cu puii ei. 
Am o idee în cap pe care vreau s-o aștern pe hârtie și am 
nevoie de singurătate. Tu ai să te ocupi de Alayne, nu-i așa 
Finch? 

În ciuda tonului degajat, Alayne simţi că în el arde focul 
dorinței de a crea. Îi cercetă cu atenţie chipul. Ochii lor se 
întâlniră într-o felicită înțelegere. 

— Du-te și scrie, încuviință ea. Eu pot să hoinăresc și de 
una singură dacă Finch are alte planuri. 

Aproape că dorea să fie așa. Gândul că va trebui să 
rămână singură cu băiatul acesta bleg și rușinos n-o atrăgea 
de loc. Cu mâinile lui osoase proptite pe spătarul scaunului, 
Finch stătea cu ochii aţintiţi spre masa în dezordine. 

— Ei, întrebă Eden, tăios, ce planuri ai, frate Finch? 

Finch zâmbi prostește. 

— O conduc cu plăcere. Da, mulţumesc, răspunse el 
strângând cu atâta putere spătarul scaunului încât 
articulațiile degetelor i se albiră. 

— Bun băiat, zise Eden, apoi alergă până sus ca să aducă o 
jachetă de lână pentru Alayne. 

În tot acest timp, Finch și Alayne îl așteptară fără să scoată 
o vorbă. Alayne era preocupată de faptul că Eden începe din 
nou să scrie. Nu de mult îi destăinuise că-l frământă ideea de 
a scrie un roman. Simţea cum o trec fiori de emoție la gândul 
că Eden va începe romanul chiar în dimineaţa aceea. Privea 
pe fereastra largă dinspre terasă pinii întunecaţi unde un stol 


181 


de rândunele, ciripind neîncetat, se pregătea de zor pentru 
călătoria spre meleaguri mai calde. 

Rags începuse să strângă masa. Ochii lui spălăciţi 
înregistrau cu cinism fiecare amănunt al dichiselii lui Finch. 
Privirea lui se adresa băiatului, la fel de răspicat ca și cum i- 
ar fi spus cu viu grai: „Ehei, tinere? Te-ai împopoţonat ca de 
sărbătoare, hai? Nu cumva îţi închipui că ai dat-o gata pe 
cuconița asta? Dacă te-ai vedea cum arăţi! Așteaptă numai 
să dea familia cu ochii de tine înțolit așa ca de duminică. 
Atunci să te văd cum ai s-o scoţi la capăt!” 

Finch îl privea stânjenit. Era oare cu putinţă ca gândurile 
acestea să-i treacă cu adevărat lui Rags prin minte sau pur și 
simplu i se părea lui? Rags avea un fel insinuant, batjocoritor, 
de a se purta cu, el. 

Eden îi însoţi până la terasă. În hol se întâlniră cu Meg și 
cele două femei se îmbrăţișară dar din fericire, era destul de 
întuneric acolo și Finch se prefăcu că-și drege glasul, 
acoperind astfel cu mâna cravata primită cadou de ziua lui. 

Era o zi neasemuit de frumoasă. La fel de aurie, de matură, 
de voluptuoasă ca o matroană romană proaspăt ieșită din 
baie, dimineaţa de octombrie se întindea cu o indolență plină 
de demnitate peste tot cuprinsul. Urcând alături poteca ce 
șerpuia printre pajiști, Alayne se adresa băiatului încercând 
să redea în cuvinte ceva asemănător acestui simțământ. Cu 
toate că Finch nu dădu niciun răspuns, faţa lui lipsită de 
farmec se ilumină de un zâmbet atât de cald, încât Alayne 
simţi o bruscă simpatie pentru el. Îi vorbi fără să mai aștepte 
răspuns, până când, treptat, sfiiciunea lui se topi; și se trezi 
ascultându-l, ea pe el. Finch îi povesti că poteca ce șerpuia 
prin pădurea de mesteceni e un drum de pe vremea 
indienilor și că la șase mile depărtare dă spre râu, acolo unde 
odinioară negustorii și indienii obișnuiau să se întâlnească 
pentru a schimba piei de vulpe și de nurcă pe muniții și 
pături. Îi povesti despre bătrânul scripcar „Jock”, care locuise 


182 


într-o colibă din pădure înainte ca familia Whiteoak să 
cumpere Jalna. 

— Bunicul l-a lăsat să stea mai departe. Cânta din scripcă 
la nunți și la tot felul de petreceri. Dar într-o noapte, pe un 
ger cumplit, niște oameni i-au dat așa de mult de băut înainte 
de a pleca spre coliba lui, încât n-a mai nimerit drumul spre 
casă printre nămeți. Când a ajuns aproape de hambarul 
nostru nu l-au mai ţinut puterile și s-a târât până la o căpiţă 
de fân unde a murit îngheţat. Abia după două zile l-a găsit 
bunica, ieșind la plimbare. Era tțeapăn și, din fața 
încremenită, ochii îngheţțaţi priveau fix. Bunica era tânără pe 
vremea aceea, dar n-a uitat niciodată întâmplarea. Am auzit- 
o de multe ori povestind cum a dat peste el. leșise la 
plimbare cu unchiul Nick, un băiețel pe atunci, dar nici el n-a 
putut să uite cum își strângea bietul om scripca, de parc-ar fi 
cântat până în ultima clipă. 

Alayne se uită cu interes la băiat. Ochii lui aveau o privire 
fixă, de halucinat. Fără îndoială, vedea aievea scena stranie 
pe care tocmai o descrisese. 

Pătrundeau acum în inima păduricii de pini. O umbră 
întuneca strălucirea dimineţii ca aripa unei păsări uriașe. Aici, 
în mijlocul pădurii, domnea o tăcere de catedrală, întreruptă 
doar de croncănitul îndepărtat al ciorilor. Se așezară pe un 
copac prăbușit, al cărui trunchi acoperit cu petice de mușchi 
de un verde intens, părea el însuși o pădure în miniatură. 

— Cred că mi-ar plăcea să hoinăresc cu o scripcă în mână 
și să cânt pe la nunțile țărănești, declară Finch. Sunt sigur că 
mi-ar plăcea. 

Apoi adăugă, cu o umbră de amărăciune în glas: 

— Bănuiesc că am exact atâta minte câtă trebuie pentru o 
treabă ca asta. 

— Nu înțeleg de ce vorbești despre tine în felul acesta, 
exclamă Alayne. Ai o faţă foarte interesantă. 

Făcu afirmaţia cu toată convingerea, deși abia descoperise 
acest lucru. 

183 


Finch schița o strâmbătură sarcastică care îl sugera în mod 
ciudat pe unchiul Nicholas. 

— Tot ce se poate, și n-ar fi de mirare ca bătrânul scripcar 
Jock să fi avut și el o față interesantă, mai ales când 
înghețase și înțepenise. 

Expresia de pe chipul băiatului îi displăcu profund, dar cu 
toate acestea simţea un interes crescând faţă de persoana 
lui. 

— Poate că ai înclinații muzicale? Ai luat vreodată lecţii? 

— Nu. Ai mei socotesc că ar fi bani aruncaţi în vânt. Și apoi 
n-am timp de exersat. Abia îmi ajunge ca să nu fiu ultimul din 
clasă. 

Părea hotărât să se prezinte într-o lumină cât mai 
nefavorabilă. Și asta după grija deosebită pe care o acordase 
toaletei sale. Dar era foarte posibil ca, observând un licăr de 
simpatie în ochii ei, să încerce să-i câștige și mai mult 
bunăvoința. Reacţiile lui Finch Whiteoak erau însă greu de 
explicat. 

Alayne văzu în el un băiat tratat cu o stupidă lipsă de tact 
de către familia lui. Se vedea pe sine luându-i apărarea cu 
îndârjire. Era hotărâtă să depună toate stăruințele și să-i 
convingă ca Finch să ia lecţii de muzică. Îl făcu să vorbească 
mai departe și Finch, întins pe jos, cernea ace de pin printre 
degete în timp ce îi dăruia încrederea mai nestăvilit decât o 
făcuse vreodată până atunci față de cineva. Dar chiar și în 
acest răstimp în care îi vorbea cu înflăcărare de adolescent, 
mintea îi scăpă nu o dată din frâu pornind la fugă după 
viziuni stranii. El, Finch, singur cu ea în locul acesta 
întunecos, misterios, îmbrăţișând-o cu extaz nu cu acea 
patimă trecătoare pe care o văzuse la Renny când o strângea 
în brațe pe femeia aceea necunoscută. După câte una din 
aceste rătăciri ale minţii, se scutura zdravăn și încerca s-o 
privească în ochi cu aceeași expresie de candidă prietenie cu 
care-l privea și ea pe el. 


184 


Când se întorceau spre casă și gândurile tinerei femei 
zburau din nou către Eden, întâlniră în mijlocul livezii un grup 
de muncitori agricoli care, sub supravegherea lui Piers, 
încărcau mere în butoaie ce urmau a fi expediate. Piers, cu o 
bucată de cretă în mâna lui arsă de soare, trecea de la un 
butoi la altul, însemnând pe fiecare numărul corespunzător 
calităţii merelor dinăuntru. Se prefăcu a nu-i vedea pe fratele 
său și pe Alayne care se apropiau, dar când nu mai putu să 
nu-i bage de seamă, mormăi posac un „bună ziua” și se 
întoarse apoi spre unul din lucrători, dându-i diverse porunci 
privitoare la transportul merelor cu căruţa până la gară. 

Finch, plin de sine, o conduse pe Alayne de la un butoi la 
altul cu un aer protector, conștient că pe furiș toţi lucrătorii 
se uită plini de curiozitate la ei. Îi explică sistemul de sortare, 
arătându-i, spre comparaţie, mere din diferite butoaie. O 
invită să se convingă de aroma celui mai desăvârșit exemplar 
pe care-l putu găsi, un măr lucios, roșu și fără cusur, ca o 
picătură de rouă. 

— Nu uita să pui mărul ăla la loc, Finch, spuse Piers tăios, 
în trecere. Ar fi de dorit să știi măcar atât, că merele nu 
trebuie răvășite după ce au fost ambalate. Altfel, până la 
Montreal, o să se izbească de toţi pereţii. 

Piers luă apoi ciocanul de la un lucrător și începu să bată 
capacul unui butoi cu lovituri asurzitoare. 

Finch observă tulburarea Alaynei, și lui însuși i se urcă 
sângele în obraji de furie când se văzu nevoit să facă ce i se 
poruncise. După ce plecară din livadă, Alayne întrebă: 

— Crezi că Piers nu mă poate suferi? 

— Nu cred. Așa e el. Are un fel oribil de a se purta. Nu cred 
că pe mine nu mă poate suferi, și cu toate astea... 

Nu termină ceea ce fusese gata să spună. Nu se putea 
povesti lui Alayne despre purtarea lui Piers. 

Alayne continuă pe gânduri: 


185 


— Dar soţia lui... am văzut-o adineauri dispărând în 
boschet când a observat că ne apropiem. Mă tem că nici ea 
nu mă poate suferi. 

— Crede-mă pe mine, Pheasant e timidă. Nu știe ce să 
vorbească cu dumneata, exclamă Finch dar în adâncul 
sufletului, era convins că atât Piers cât și Pheasant sunt 
invidioși pe Alayne. 

Se despărţi de Alayne la intrarea principală, iar el intră pe 
ușa laterală de teamă să n-o întâlnească pe Meg. Se opri la 
un mic spălător de lângă bucătărie - care le servea drept 
toaletă tuturor fraţilor - vrând să se spele pe mâini. În clipa 
când deschise ușa, constată că Piers se afla înăuntru, dar nu 
mai putu să dea înapoi fiindcă Piers îl văzuse. Se spăla 
înainte de a pleca la gară cu căruțele de fructe. Faţa lui 
sănătoasă, înroșită de prosopul cu care se ștersese, deveni 


batjocoritoare. 
— Ei bravo, făcu el, iată cel mai mare dobitoc pe care l-am 
cunoscut vreodată! Costumul... cravata... părul... sfinte 


Dumnezeule! Te-a angajat ca partener de dans? Sau în altă 
calitate? Răspunde? Și Pheasant și eu, tare am vrea să știm. 

— Lasă-mă-n pace, mormăi Finch, îndreptându-se către 
lavoar și suflecându-și mânecile. Cineva trebuie să se poarte 
cuviincios cu fata asta, eu așa cred. 

Piers se apropie de el, ștergându-și mâinile, și-l măsură din 
cap până-n picioare, amuzat. 

— Cravata, păru', „pielea catifelată pe care visaţi s-o 
mângâiaţi” chicoti el. Auzi, arăţi ca un afiș cu toate reclamele 
de toaletă adunate laolaltă. 

Finch, respirând greoi, continuă să-și săpunească mâinile. 

Piers încercă să imite zâmbetul caracteristic, deosebit de 
enervant, al domnului Wragge. 

— Sper din toată inima, dom'le, începu el mieros, că tânăra 
coconiţă apreciază iforturile pe care le faceți de a fi cât mai 
făţoș, dom'le. 


186 


Întărâtat peste măsură, Finch nu mai putu îndura. Se 
întoarse spre Piers și-i aruncă un pumn plin de apă cu săpun 
drept în ochi. Câteva clipe mai târziu, când Renny intră în 
spălător, îl găsi pe Finch întins pe jos, cu cravata lui cea nouă 
pătată de sângele care-i picura din nas. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă cel mai mare dintre fraţii 
Whiteoak privind încruntat mai întâi la cel întins pe jos, apoi 
la cel aflat în picioare, ameninţător. 

— E din cale afară de obraznic, răspunse Piers. L-am 
necăjit puţin când l-am văzut cum se împopoţonase ca s-o 
însoțească pe nevasta lui Eden la plimbare prin tufișuri, de 
parcă s-ar fi dus la o petrecere, și mi-a aruncat cu apă 
murdară în faţă, așa că i-am dat una să mă ţină minte. 

Renny examină cu un rânjet costumul băiatului, apoi îl 
împunse ușurel cu vârful ghetei. 

— Ridică-te, îi porunci el, și du-te de-ţi schimbă costumul 
până nu-l terfelești de tot. 

După ce Finch ieși, Renny se întoarse spre Piers și-l 
întrebă: 

— Ştii unde-i Eden? Nu l-am văzut toată dimineaţa. 

— Oh, stă în chioșc și scrie cu câteva fire de lăcrămioare 
așezate pe masă lângă el. Pheasant s-a uitat pe furiș înăuntru 
și l-a văzut. Probabil creează o nouă capodoperă. 

Renny pufni și cei doi frați ieșiră împreună din spălător. 


CAPITOLUL XVI 


„Acolo unde căzut-a pomul” 


187 


Alayne îl găsi pe Eden în chioșc - un refugiu înecat în viţă și 
plin de pânze de păianjeni - cu o pipă în gură, care îi dădea o 
înfățișare foarte literară, stând cu braţele încrucișate și 
meditând cu fruntea brăzdată de cute. 

— Pot să intru? șopti ea temându-se să nu-l deranjeze, 
totuși incapabilă să mai stea departe de el. 

Eden zâmbi în semn de încuviințare, ţinând strâns pipa 
între dinţi. 

— Ai început... știi tu ce? 

— Nu știu deloc ce vrei să spui. 

— Ro-ma-nul, silabisi ea. 

Eden clătină din cap. 

— Nu, dar cred că am scris ceva grozav. Vino să-ţi citesc. 

— O poezie! Nici nu știi cât mă bucur că ai început iar să 
scrii. Ştii, e prima poezie de când ne-am căsătorit și mă 
cuprinsese teama că eu în loc să te inspir... 

— Ei bine, atunci ascultă și spune-mi dacă însurătoarea m- 
a ajutat sau nu să devin mai inspirat. 

— Eden, înainte de a începe, aș vrea să remarc cum 
soarele, care pătrunde printre frunzele de viță, îţi punctează 
părul și obrazul cu pete aurii. 

— Da, iubito, dar dac-ai fi stat cu mine aici toată dimineaţa 
ai fi putut remarca și cum m-a atacat lumea insectelor. S-au 
pornit din toate colţurile și au prezentat un fel de spectacol 
de bâlci pe trupul meu: înaltă dresură de păianjeni-armăsari, 
curse de buburuze grase și numărul de acrobație al 
urechelnițelor-pui. De fiecare dată, premiul întâi, doi, trei și 
cel de consolare, a fost o mușcătură din mine. 

— Bietul mielușel, îl alintă Alayne, instalându-se pe bancă 
lângă el și rezemându-și capul de umărul lui. Cât suferi 
pentru arta ta! 

Îi cercetă faţa în căutarea unei mușcături de insectă și, 
găsind una, o sărută drăgăstos. 

— Acum poezia, exclamă Eden și începu să citească. 


188 


Versurile câștigară mult datorită vocii lui suave și a chipului 
său expresiv, mobil. Alayne se simţi oarecum deconcertată 
descoperind că nu-i mai poate judeca scrisul cu ochi critic. 
Acum, versurile lui îi apăreau colorate de atmosfera Jalnei, 
îndulcite de viaţa lor în comun. Îl rugă să mai citească încă o 
dată poezia, și de data aceasta închise ochii ca să nu-l mai 
vadă, dar, chiar și așa, vedea fiecare trăsătură a feței și 
întreaga lui înfățișare de parcă l-ar fi privit aievea. 

— E splendidă, declară ea și luă poezia ca s-o citească încă 
o dată, singură. 

Era convinsă că versurile sunt splendide, dar convingerea 
ei nu mai poseda aceeași claritate austeră pe care o avusese 
la New York când pentru ea, Eden era tânărul poet 
necunoscut din Canada. 

Din ziua aceea, Eden își petrecu toate dimineţile în chioșc 
fără să-i pese de umezeala și frigul care se întețeau pe 
măsură ce toamna înainta. Cei din familia Whiteoak păreau 
capabili să suporte atât frigul cât și căldura excesivă. Alayne 
începuse și ea să se obișnuiască cu aceste extreme de 
temperatură; după câte o seară petrecută în faţa căminului 
din salon, care dogorea ca un cuptor, se ducea apoi la 
culcare într-un dormitor rece ca un sloi, încât îi înghețau 
degetele înainte de a apuca să se dezbrace. 

Versuri graţioase, pline de vioiciune și nepăsare ca păsările 
cerului, își luară zilnic zborul din chioșc. De altfel, Piers, cu 
umorul său brutal, îi spusese lui Renny că Eden, ca o vrabie, 
clocește câte un ou pe zi în cuibul lui plin de gângănii de sub 
vița. 

Deveni un obicei ca Eden, Alayne, Ernest și Nicholas să se 
adune în fiecare după masă în camera acestuia din urmă ca 
să asculte ce scrisese Eden dimineaţa. Între cei patru se crea 
în felul acesta o intimitate plăcută și, adesea - Nicholas 
invocând drept scuză piciorul său bolnav - îi cerea lui Rags să 
le servească ceaiul sus. Cum bunica nu putea urca scările, 
Alayne se simţea ușurată, la adăpost de prezenţa ei 

189 


inoportună. Nu putea să sufere felul în care bătrâna doamnă 
își fărâmiţa cozonacul în ceai și-l mânca apoi cu lingura, 
sorbind și plescăind în modul cel mai supărător cu putinţă. În 
camera lui Nicholas, îi plăcea să le toarne celor trei bărbaţi 
ceaiul dintr-un vechi ceainic albastru Coa/port, acoperit cu o 
învelitoare groasă de lână; după ceai, Nicholas se îndrepta 
șchiopătând spre pian și cânta piese de Mendelssohn, Mozart 
sau Liszt. 

Alayne era încredințată că nu va uita niciodată aceste 
după-amiezi: ultimele raze ale soarelui care încununau 
asemenea unui nimb luminos capul masiv și umerii lui 
Nicholas aplecat asupra pianului, Ernest estompat, stând 
împreună cu Sasha într-un colț întunecos al încăperii, Eden, 
alături de ea, în floarea tinereţii lui armonioase. Acum îi 
cunoștea pe cei doi unchi mai vârstnici cum nu cunoștea pe 
niciun alt membru al familiei lui Eden, în afară de bietul 
Finch. Îi erau apropiaţi; ajunsese să-i îndrăgească. 

Când Meg îi relată despre aceste întruniri, Piers nu-și 
ascunse sila. Îl dezgustau cu poeziile și cu muzica lor. Şi-i 
închipuia pe bătrânii unchi sorbind din ochi feminitatea 
proaspătă și suavă a Alaynei. Socotea că Eden e un pierde- 
vară - un parazit. Nici Meggie nu se simţea atrasă să participe 
la quartetul din camera unchiului Nick. Nu avea asemenea 
preocupări. Dar o cam nemulţumea această intimitate 
evidentă dintre unchii ei și Alayne, intimitate la care ea 
personal nu izbutise să ajungă în relaţiile cu tânăra soţie a lui 
Eden. E drept că nici nu depusese vreun efort deosebit în 
această direcţie. De altfel nu era capabilă de un efort 
susţinut, fie mintal fie fizic, deși atunci când împrejurările o 
cereau, putea obţine ceea ce dorea doar prin exercitarea 
forței ei de pasivă încăpățânare. Dar cu încăpățânare pasivă 
nu se câștigă prietenii și de fapt Meg nici nu dorea cine știe 
cât dragostea lui Alayne. O plăcea destul de mult, deși 
socotea că e greu de stat de vorbă cu ea - o găsea „teribil de 
diferită” și îi împărtășise bunicii părerea că Alayne este „o 

190 


fată tipic americană”. „Nu admit așa ceva” se burzuluise 
bunica, aprinzându-se la faţă, iar Meg se grăbise să adauge: 
„Dar e foarte plăcută, bunico, și ce noroc că are și bani!”. 

Semnele unei bogății imense nu păreau însă să se arate. 
Alayne se îmbrăca cu mult gust, dar cu deosebită simplitate. 
Nu vădise nicio înclinaţie de a copleși familia cu daruri, deși, 
cu excepţia lui Renny și a lui Piers, toți erau convinși că 
Alayne e o tânără femeie putred de bogată. Piers nu credea, 
pentru simplul motiv că nu voia să creadă așa ceva; Renny îl 
încolţise pe Eden la puţin timp după întoarcerea acestuia și 
storsese de la el prozaicul adevăr cum că luase de nevastă o 
fată cu cele mai reduse mijloace materiale și că venise acasă 
în vizită pentru ca între timp „să-și caute o slujbă”. Dar atât 
de puternic era instinctul de patriarh al celui mai mare dintre 
fraţii Whiteoak, încât Eden și Alayne ar fi putut să trăiască tot 
restul vieţii lor la Jalna fără a-i pretinde altceva lui Eden decât 
să-l ajute pe Piers la treburile moșiei. 

Într-una din zile, Eden își petrecu toată dimineaţa în livada 
de pomi fructiferi sortând merele, dar când Piers verifică 
ultimele însemnări constată că sortarea se făcuse greșit și 
atunci, înfuriat, pentru a evita orice discuţie, se urcase 
imediat în Fordul lui și gonise până la gară unde-și petrecuse 
restul zilei într-un vagon, smulgând capacele butoaielor și 
sortând încă o dată merele. După această întâmplare, 
urmase un scandal în familie, cu Renny și Pheasant de partea 
lui Piers și restul familiei coalizat în apărarea lui Eden. 
Avuseseră însă delicateţea de a aștepta până când Alayne 
urcase la culcare. În seara aceea se retrăsese mai devreme în 
camera ei, simțind că atmosfera este încărcată și nici nu 
închisese bine ușa când jos, furtuna se și declanșase. 

Crescuse în atmosfera pașnică a unui cămin ca un cuib de 
turturele și transplantarea aceasta bruscă, aici, în larma 
zeflemelelor și a hărțuielilor din familia Whiteoak o năucea. 
Sus în camera ei, se cutremură gândindu-se că face o notă 
atât de discordantă printre acești oameni. Când peste o oră 

191 


Eden veni și el sus părea mai degrabă înveselit decât necăjit 
de pe urma tărăboiului. Se așeză pe marginea patului, 
fumând ţigară după ţigară și-i povesti ce spusese cutare și 
cum îl redusese la tăcere pe cutare și cum bunica aruncase 
punga ei de catifea în capul lui Renny, iar Alayne asculta, 
potolită de certitudinea dragostei lui. Înainte de culcare, Eden 
se instală la birou și scrise o poezie trăsnită și veselă despre 
o tânără ţigancă, apoi se așeză lângă ea pe pat și i-o citi tare 
și cu multă intonaţie, la care Nip, din camera lui Nicholas 
aflată de cealaltă parte a holului, începu să schelălăie, 
înfiorător. 

Mucul uneia din ţigările fumate de Eden făcuse o gaură în 
plapumă. 

Mult timp după aceea, stând trează lângă Eden care 
dormea liniștit alături, Alayne se întreba dacă este cu putinţă 
ca ea să fie una și aceeași cu fata care redactase cartea 
tatălui ei și făcuse scurte vizite cuviincioase mătușilor în casa 
de pe malul râului Hudson. Se întreba, cu un simțământ de 
neliniște, când oare se va hotărî Eden să-și caute o slujbă. 
După întâmplarea cu merele, Eden își petrecea tot mai mult 
timp în chioșc, fiindcă începuse să serie un lung poem 
narativ. Șpalturile cărţii lui sosiseră de la editura din New 
York și corecturile îi răpeau o bună parte din timp. 

Alayne, despre care se credea că este sursa de inspiraţie a 
acestui proaspăt izvor de poezie, constată că cel mai folositor 
serviciu pe care-l putea face tânărului poet în timpul 
îndârjitelor ore de creaţie, era să stea cât mai departe de el 
cu putință. Exploră toate câmpiile și crângurile de la Jalna, se 
plimbă pe malul pârâului urmând toate meandrele lui și-și 
croi drum prin hăţișuri și tufele de mure până în inima râpei. 
Începu să îndrăgească întinderile acestea sălbatice din care 
singura parte cultivată era ferma administrată de Piers. 
Uneori Finch sau Wakefield o însoțeau, dar de cele mai multe 
ori pleca singură. 


192 


Într-una din ultimele zile ale toamnei, o găsi pe Pheasant în 
livadă cu o carte în mână. Era una din acele zile atât de 
liniștite când ai senzaţia că poţi auzi chiar mișcarea globului 
pământesc. Soarele părea o pată tulbure-roșiatică pe cerul 
încețoșat iar undeva, departe înspre nord, se ridicau dintr-o 
pădure pale de fum, ca un gest de adio. În flăcările acestui 
incendiu din depărtări părea să ardă însuși trupul verii, a 
cărei existență fiind sfârșită, se mistuia fără nicio durere în 
acest act final de dispariţie. 

Pheasant stătea cu spatele rezemat de trunchiul noduros al 
unui măr bătrân care nu fusese cules, iar merele căzute 
zăceau risipite prin iarbă în jurul fetei. Mirosul ca de cidru al 
merelor ce începuseră să putrezească se simţea aici mai 
puternic decât mirosul înțepător al fumului. Pheasant scăpase 
cartea din mână și capul ei lăsat pe spate și ochii închiși 
dădeau impresia că a adormit. Alayne se opri lângă ea și o 
privi, dar Pheasant nu se mișcă, lăsându-se privită, de aceea 
care pentru ea era aproape o străină, cu nepăsarea 
inconștientă a omului care doarme. Alayne avu senzația că 
nu mai văzuse până atunci această copilă, fiindcă Pheasant 
nu era altceva decât o copilă. Cu părul ei castaniu, tuns scurt, 
cu buzele ușor întredeschise și mâinile ca de copil cu palmele 
întoarse în sus, inerte, părea o altă fiinţă decât fata aceea 
palidă, reţinută, mereu în gardă, pe care Alayne o întâlnea la 
masă sau în salon, la joc de cărţi. În acele ocazii părea pe 
deplin capabilă să-și poarte singură de grijă, având chiar o 
atitudine ușor ostilă. Acum, în această poziţie relaxată și 
pasivă, dădea impresia că solicită compasiune și tandreţe. 

Când Alayne era gata să plece, Pheasant deschise ochii și, 
văzând că Alayne o privește cu o expresie prietenoasă, zâmbi 
parcă împotriva voinţei ei. 

— Bună, exclamă cu spontaneitate  băieţească. M-ai 
surprins dormind. 

— Sper că nu te-am trezit. 

— O, moţăiam doar. Aerul ăsta te îmbie la somn. 

193 


— Îmi dai voie să mă așez lângă tine? întrebă Alayne, 
cuprinsă de o subită dorinţă de a cunoaște mai bine pe 
această fată. 

— Sigur că da. 

Tonul ei era indiferent dar nu părea neprietenos. Ridică de 
jos pălăria pe jumătate plină de ciuperci și le înșiră în faţa ei. 

— Le-am cules pentru Piers, e-n stare să le mănânce singur 
pe toate la micul dejun. 

— Dar nu ţi-e teamă c-ai putea culege și din cele 
otrăvitoare? Mie mi-ar fi. 

Pheasant zâmbi dispreţuitor. 

— Culeg ciuperci de când mă știu. Astea sunt toate de un 
fel. Din cele de grădină. Afară de asta, drăgălașă, roșie. Am 
să i-o dau lui Wake. Are un gust ciudat, ca de fum, și lui îi 
place. 

Învârti ciuperca cea roșie între degetele subţiri, arse de 
soare. 

— În pădurea de pini găsesc o sumedenie de zgârciobi. Lui 
Piers îi plac, dar nu atât de mult. Piers spune că e 
nemaipomenit cum mă pricep eu să le găsesc. E în stare să 
mănânce ciuperci la micul dejun chiar și în fiecare zi. 

Totul se învârtea numai în jurul lui Piers. Alayne întrebă: 

— Cum e cartea pe care o citești? Mai puţin interesantă 
decât ciupercile? 

— Nu. E foarte bună. E a lui Piers. Unul din romanele lui 
Jules Verne. 

Alayne sperase că ar putea sta de vorbă despre carte, dar 
cum nu citise nimic de Jules Verne, o întrebă: 

— Îl cunoști de mulţi ani pe Piers? Bănuiesc că da, pentru 
că aţi fost vecini, nu? 

Pheasant deveni ţeapănă. Un timp nu răspunse și, 
aplecându-se, smulse câteva fire din iarba aspră a livezii. 
Apoi spuse cu voce scăzută: 

— Probabil că Eden ţi-a povestit despre mine. 

— Nimic altceva decât că ești fiica unui vecin. 

194 


— Haide, lasă. Nu încerca să mă păcălești. Atunci ti-au 
spus ceilalți, Meg... bunica... unchiul Nick? 

— Nimeni nu mi-a spus nimic despre tine, răspunse Alayne 
cu fermitate. 

— Hm. Sunt niște figuri! Am fost sigură că ţi-au spus din 
prima clipă. 

Rămase pe gânduri un răstimp, mușcând un fir de iarbă 
apoi adaugă: 

— Cred că n-au vrut să-ţi spună un lucru așa de rușinos. 
Ești teribil de cum se cuvine și așa mai departe. 

— Crezi? replică Alayne, ușor înțepată. 

— Păi, nu ești? 

— Nu m-am gândit la asta până acum. 

— A fost unul din primele lucruri pe care le-am observat la 
dumneata. 

— Sper că nu această constatare ţi-a influențat în rău 
părerea despre mine, spuse Alayne pe un ton degajat. 

Pheasant se gândi o clipă, apoi răspunse că nu crede. 

— Atunci care e motivul? insistă Alayne, cu același ton 
degajat deși chipul ei căpătă o expresie foarte serioasă. 

Pheasant luă de pe jos unul din merele bătute ale 
bătrânului măr și-l legănă în palmă. 

— O, ești altfel; asta-i important. Nu pari să cunoști nimic 
despre viața adevărată. 

Alayne ar fi râs cu glas tare de răspunsul acestei fetițe 
ignorante de la ţară, care se îndoia de experienţa ei de viaţă. 
Și totuși, era destul de adevărat că ea nu cunoștea viaţa așa 
cum o cunoșteau ei, care își duceau existenţa în această apă 
stătătoare, unde nicio influență din afară nu modifica 
vitalitatea excesivă a relaţiilor dintre ei. 

Alayne rămase pe gânduri un timp, apoi spuse blând: 

— Indiferent ce ai avea să-mi spui, să nu-ţi închipui că m-ar 
putea șoca. Nu spun asta cu intenţia de a te face să mite 
destăinuiești. 


195 


— O, nu e vorba de o destăinuire, exclamă Pheasant. Toată 
lumea știe în afară de dumneata, și cum e sigur că mai 
devreme sau mai târziu tot ai să afli, e mai bine să-ţi spun eu. 

Așeză mărul pe iarbă și, prinzându-și gleznele cu mâinile ei 
arse de soare, își îndreptă spatele și declară cu aerul unei 
fetițe precoce: 

— Sunt un copil nelegitim... cum ar zice bunica, cu felul ei 
demodat de a vorbi, un bastard. Asta e. 

Azvârlise cuvintele patetic, ca pe o sfidare, dar obrajii îi 
ardeau ca para focului. 

— Îmi pare rău, murmură Alayne, dar să nu crezi că ceea 
ce mi-ai spus poate influenţa sentimentul pe care ţi-l port. 

— Pe cei mai mulți însă îi influenţează, răspunse Pheasant 
pe un ton scăzut, sugrumat, apoi urmă grăbită: Tatăl meu a 
fost singurul copil al unui colonel englez. Părinţii îl iubeau 
peste măsură. Era bucuria bătrâneţii lor. Mama mea, o fată 
oarecare de la ţară, m-a lăsat în pragul casei lor cu un bilet, 
exact cum se întâmplă în romane. M-au luat în casă și m-au 
ținut la ei, dar asta le-a frânt inima celor doi bătrâni. La scurt 
timp după aceea, au murit. Tatăl meu... 

— Ai rămas cu el? 

Adoptând un ton de indiferență, Alayne încerca să-i 
ușureze mărturisirea, dar avea ochii în lacrimi de milă pentru 
copila aceasta care, cu un fel de a se exprima atât de 
învechit, „bucuria bătrâneţii lor”, povestea tragedia venirii ei 
pe lume. 

— Da, până când m-am măritat. M-a suportat doar, atâta. 
Cred că prezenţa mea îi amintea necontenit... ce-a pierdut. 

— Ce-a pierdut? 

— Pe Meg Whiteoak. Era logodit cu ea și Meg a rupt 
logodna când am apărut eu în scenă. De asta mă privește cu 
ochii aceia de gheaţă. Bineînţeles toată familia Whiteoak a 
fost împotrivă ca Piers să se căsătorească cu mine. Se 
adăuga o nouă jignire la vechea ofensă! 

— Vai, draga mea! 

196 


Abia acum înțelegea limpede semnificaţia unor priviri și 
vorbe care i se păruseră aruncate la întâmplare și care o 
nedumeriseră. Se simţea profund mâhnită la gândul atâtor 
suferinţe nemeritate pe care le îndura Pheasant. 

— Ai avut mult de suferit, dar acum sunt sigură că toate s- 
au terminat. Meg nu te poate acuza la infinit de ceva ce nu s- 
a întâmplat din vina ta și am impresia că ceilalţi ţin la tine. 

— Știu și eu! 

— Eu aș ţine la tine dacă m-ai lăsa. 

Mâna ei căută în iarbă mâna fetei. Degetele li se împletiră. 

— Foarte bine. Dar să știi că nu sunt câtuși de puţin cum se 
cuvine. 

— Poate că nici eu nu sunt chiar atât cum îţi închipui tu. 

Degetele lor se strângeau cu afecțiune. 

— Ascultă, Pheasant, spune-mi te rog de ce Piers nu mă 
poate suferi? Simt că nu va fi chiar atât de ușor să devenim 
prietene bune dacă el se va purta la fel de... distant. 

— E gelos pe tine... de dragul meu, bănuiesc. Dar, să nu 
înţelegi greșit, asta e doar o părere a mea, el nu mi-a spus 
nimic. Cred că nu poate suporta să vadă că ţie ţi se dă atâta 
atenţie, iar mie așa de puţină, și că tu ai fost atât de bine 
primită iar eu așa de prost, când, la urma urmei, nu suntem 
altceva decât două fete, numai că tu ești bogată iar eu 
săracă, tu ești copil legitim pe când eu sunt ţintuită la stâlpul 
infamiei, deși Piers și-a dat întotdeauna atâta osteneală 
pentru Jalna și a muncit din greu la fermă, pe când Eden nu 
se ocupă decât de poezia lui și face numai ce-i place. 

Alayne se înroși ca focul. Din toată această vorbărie 
încâlcită, una din propoziţii o alarmase. Cu respiraţia ușor 
întretăiată întrebă: 

— Ce te-a făcut să crezi cu sunt bogată? Draga mea copilă, 
sunt săracă... săracă. Tata a fost profesor la un colegiu. Cred 
cu știi că profesorii nu sunt de loc bogaţi, zău așa. 

— Poate ești săracă după părerea ta, pentru noi însă, ești 
bogată, răspunse Pheasant îmbufnată. 

197 


— Ascultă, continuă Alayne, serioasă. Tata mi-a lăsat o 
polita de asigurare în valoare de cinci mii de dolari și un 
bungalow pe care l-am vândut cu paisprezece mii, deci în 
total nouăsprezece mii. Asta-i toată averea mea. Așa că vezi 
cât sunt de bogată. 

— O grămadă de bani, constată Pheasant cu indiferenţă. 

Mâinile li se despărţiră și începură amândouă să smulgă cu 
sârg fire de iarbă. Abia acum își lămuri Alayne și sensul altor 
aluzii. Întrebă încruntată: 

— Cum ţi-a trecut prin minte așa ceva, Pheasant? Sunt 
sigură că restul familiei nu suferă de aceeași halucinație. 

— Toţi au crezut că ești teribil de bogată. Nu știu exact 
cum s-au petrecut lucrurile... cineva a spus... cred că 
bunica... nu, parcă Meg, a spus că... 

Se opri scurt, frânată brusc de o prudenţă tardivă. 

— Cine a spus și ce anume? stărui Alayne. 

— Cred că unchiul Nick a spus... 

— A spus ce? 

— Că bine a făcut Eden... O, la naiba, nu-mi mai aduc 
aminte ce-a spus. Și în definitiv ce importanţă mai are? 

Alayne se strădui să-și înăbușe un simţământ de furie 
neputincioasă înainte de a răspunde calm: 

— E adevărat că n-are importanţă. Dar tare aș vrea să vă 
scoateţi din cap ideea c-aș fi bogată. E caraghios. Mă pune 
într-o postură falsă. Doar aţi știut că munceam să-mi câștig 
existența înainte de a mă mărita cu Eden. Atunci cum v-aţi 
explicat că am o slujbă? 

— Noi știam că lucrezi la editarea cărţilor. Nu părea să fie 
chiar o muncă. 

— Copila mea, nu eu le editam. Eu citeam doar manuscrise 
pentru editor. Înţelegi diferenţa? 

Pheasant se uită la ea lung, fără să înțeleagă și atunci 
Alayne, mânată de un impuls neașteptat, își trecu braţul în 
jurul umerilor ei și-o sărută. 


198 


— Ce proastă sunt că acord atâta importanţă unor fleacuri! 
Acum sper că putem deveni prietene? 

Alayne simți cum trupul lui Pheasant se destinde, 
abandonându-se ca un copil în braţele ei. 

— E minunat din partea ta, șopti ea, că nu-ţi pasă cum m- 
am... 

Alayne îi opri vorbele cu un sărut 

— Cum îţi închipui c-aș putea! Sper că și Piers se va arăta 
mai prietenos când va afla adevărul în legătură cu mine. 

Pheasant zări, peste umărul lui Alayne, două siluete care 
se apropiau pe poteca din livadă. 

— E Renny cu Maurice, zise. Ce-or fi având de gând? Renny 
are un topor în mână. 

Cei doi bărbaţi vorbeau și râdeau tare, probabil de vreo 
glumă, așa că nu le văzură pe fete din prima clipă. Alayne își 
îndreptă ţinuta și își netezi părul. 

— Pariez că râd de vreo glumă din război, șopti Pheasant. 
Întotdeauna își spun glume d-astea când sunt împreună. 

Pheasant luă un măr și-l aruncă înspre ei. 

— Bună, Maurice, de ce râdeţi cu atâta pofta? 

Cei doi bărbaţi se apropiară; Maurice își scoase șapca de 
tweed. Renny, cu șapca în mâna, le salută doar din cap, în 
timp ce zâmbetul stârnit de amintiri îi dispărea de pe faţă. 

— Alayne, acesta e Maurice Vaughan, vecinul nostru cel 
mai apropiat, făcu el prezentările. 

Când dădură mâna, Alayne își aminti că auzise ceva 
referitor la faptul că Vaughan bea foarte mult și gândi că 
ochii lui tulburi și gura moale sunt o dovadă limpede. Maurice 
se uită la Pheasant și îi zâmbi în silă, apoi se întoarse spre 
Renny. 

— Ăsta e pomul? îl întrebă. 

— Da, răspunse Renny, cercetând mărul cu ochi critici. 

— Ce-aveţi de gând să faceţi? se interesă Alayne. 

— Să-l tăiem. E foarte bătrân și a putrezit. Trebuie să lase 
locul altuia tânăr. 

199 


Pe Alayne o cuprinse o adâncă părere de rău. Bătrânul măr 
i se părea frumos, înălțându-se puternic, deși contorsionat de 
vârstă, în lumina aurie a soarelui de octombrie. Din tot pomul 
părea să emane spiritul tuturor anotimpurilor care trecuseră 
peste el, cu mireasma delicatelor flori de măr și a ploilor de 
aprilie, a pământului jilav din livadă și a fructelor în pârg. Pe 
trunchiul zgrunţuros era întipărită experienţa unei vieți 
întregi, iar în scoarţa năpădită de mușchi verde, miriade de 
insecte minuscule își făceau veacul. 

Încercând să nu pară prea tulburată, fiindcă niciodată nu 
era prea sigură dacă cei din familia Whiteoak n-ar râde de 
ceea ce ei ar considera sentimentalism sau poate chiar 
afectare, întreabă: 

— Trebuie neapărat tăiat? Acum câteva clipe mă gândeam 
cât de grandios este acest măr bătrân. Și pare să fi rodit 
multe mere de calitate. 

— E putred, replică Renny. Uite ce formă au merele! Cred 
că întreaga livadă are nevoie de primenire. 

— Dar acum e vorba doar de acest singur pom, care, pe 
deasupra, are o siluetă așa de frumoasă. 

— Du-te și te uită dincolo, în livada veche. Acolo ai să 
găsești zeci de pomi la fel cu ăsta. 

Renny își scoase haina și începu să-și suflece mânecile, 
dezvelindu-și brațele cu mușchi alungiţi și vânjoși. Alayne avu 
impresia că energia sporită a mișcărilor lui se datora 
împotrivirii ei. 

Nu mai spuse nimic, dar îl urmări pe Renny cu vădită 
nemulțumire în timp ce acesta ridică toporul și dădu prima 
lovitură în trunchiul robust. Își închipui spaima iscată în 
lumea insectelor din scoarța pomului pentru care acest prim 
șoc zguduitor se putea compara cu un cutremur de pe 
planeta noastră. Pomul, însă, rămase neclintit cu un aer 
nepăsător, doar un freamăt ușor îi agită frunzele lucioase. 
Loviturile începură să se abată una după alta asupra lui și o 
așchie, ca un ic, umedă de sevă, ţâșni în iarbă. Renny mânuia 

200 


cu îndemânare toporul care se mișca într-un acord ritmic cu 
brațele. Mai sări o așchie, apoi încă una și pomul scoase un 
geamăt când, în cele din urmă, loviturile pătrunseră în miezul 
lui. 

— O! Stai să-mi strâng lucrurile, exclamă Pheasant și era 
gata-gata să se năpustească să-și salveze pălăria și ciupercile 
dacă n-ar fi prins-o Vaughan de încheietura mâinii, trăgând-o 
înapoi cu o smucitură. 

Părea că demnitatea bătrânului măr noduros nu va fi 
niciodată înfrântă. La fiecare lovitură, un fior făcea să-i 
tremure crengile mult răsfirate și merele rămase cădeau unul 
câte unul dar, vreme îndelungată, trunchiul puternic și 
masivele crăci principale primiră atacurile violente ale 
toporului cu un fel de dispreţ îndârijit. În cele din urmă, cu o 
opintire a celor mai adânci rădăcini, se prăbuși la pământ 
provocând un suflu de aer întocmai ca un muribund care-și 
dă ultima și cumplita suflare. 

Renny, cu trupul lui subţire, zvelt și fața îmbujorată, stătea 
triumfător, cu fruntea udă de nădușeală. Aruncă o privire 
răutăcioasă spre Alayne, apoi se întoarse spre Vaughan. 

— O treabă bună, făcută cu pricepere, ce zici Maurice? Dă- 
mi te rog o ţigară. 

Vaughan scoase un pachet de ţigări și Pheasant, fără să 
aștepte vreo invitaţie, luă una și, ţinând-o între buze, își ridică 
faţa spre Vaughan ca să i-o aprindă. 

— Eşti în compania unei mici diavolițe cam obraznice 
pentru dumneata, i se adresă Renny lui Alayne, cu o privire 
ciudată, vădit stânjenită. 

Pheasant, clipind des, o privi pe Alayne prin fumul ţigării. 

— Alayne știe c-am fost crescută prost. 

— Cred că rezultatul e încântător, răspunse Alayne, deși în 
clipa aceea nu era de acord cu comportarea fetei. 

Pheasant chicoti: 

— Auzi, Maurice? Nu ești mândru? 


201 


— Poate că Alayne nu realizează că Maurice e fericitul tău 
tată, interveni Renny mergând drept la ţintă. 

Vaughan o privi pe Alayne cu un zâmbet, jumătate sfios, 
jumătate sfidător, dar, după părerea ei, total lipsit de 
atracţie. 

— Bănuiesc că doamna Whiteoak a aflat de faptele mele 
urâte, spuse el. 

— Mintea mea nu a făcut nicio legătură între voi doi. Am 
aflat abia astăzi - acum câteva minute - că Pheasant are un 
tată în viaţă. Poate e stupid, dar nu știu de ce am crezut că e 
orfană. 

— Cred că asta dorește și Maurice, uneori, zise Pheasant. 
Nu în sensul că ar vrea să fie mort... 

— Și de ce nu? întrebă Vaughan. 

— O, pentru că e așa de plăcut să fii bărbat, chiar dacă ai o 
fire ţâfnoasă. Am vrut să spun că ar fi de dorit să nu exist eu 
ca o povară pentru el. 

— Nu mai ești o povară pentru el, făcu Renny, acum ești 
pentru mine; spune, n-am dreptate? 

— Nu vrea niciunul din voi să-mi dea pălăria, cartea și 
ciupercile? se rugă Pheasant. Au rămas sub pom. 

Renny începu să dea de o parte crengile grele; cele de sus 
se înălţau ca niște brațe în rugăciune. 

O mireasmă înţepătoare de mere putrede, strivite, se 
răspândi de sub frunziș. După ce scoase preţioasele obiecte 
la iveală, mâinile lui Renny erau pline de așchii din scoarță și 
minuscule insecte înspăimântate. 

Vaughan se îndreptă spre casă și Pheasant fugi după el, 
manifestându-i, acum că nu mai locuiau împreună, o 
afecțiune demonstrativă care-l uluia pe Renny, incapabil să 
priceapă unele subtilităţi din sentimentele semenilor săi. 

Cât despre Alayne, era din ce în ce mai nedumerită de 
comportările acestor noi rude care erau pentru ea cu totul 
diferite de părinţii și restrânsul ei cerc de intimi. Deși 
purtarea lor punea viaţa ei trecută într-o lumină demnă și 

202 


plină de discreţie, ardoarea și vigoarea lor făceau ca acea 
viaţă să pară fadă și chiar lipsită de culoare. Firea ei 
reacţiona la șocul provocat de această schimbare în lumea 
înconjurătoare, printr-o varietate de stări emoţionale pe care 
nu le mai încercase înainte. Trecea pe neașteptate de la stări 
de depresiune, dublate de anxietate, la izbucniri de bună 
dispoziţie cu totul nejustificate, când presimţea că ceva 
frumos și pasionant e pe cale să i se întâmple. 

Aprinzându-și o ţigară, Renny o privi cu gravitate. 

— Ştii, zise, dac-aș fi bănuit că ţii atât de mult la pomul 
ăsta, aș fi renunţat să-l tai. De ce nu mi-ai spus limpede? 

— N-am vrut să fac prea mult caz. M-am gândit să nu mă 
consideri caraghioasă. Oricine mă cunoaște cât de puţin ar fi 
înţeles ce simt în legătură cu pomul ăsta. Dar... dumneata nu 
mă cunoști destul de bine. De aceea nu pot să te condamn. 

Privirea lui îndreptată asupra chipului ei deveni mai 
intensă. 

— Aș vrea să te înţeleg. Înţeleg mult mai bine caii și câinii 
decât femeile. Nu le pot înțelege niciodată. Uite, în cazul de 
faţă, abia după ce s-a prăbușit pomul și ţi-am văzut chipul, 
mi-am dat seama cât de mult însemna pentru dumneata. Pe 
cinstea mea, nu l-aș fi tăiat pentru nimic în lume... nu știi ce 
expresie tragică aveai. Mă simt ca o brută! 

Ca pentru a-și sublima cuvintele, izbi cu mâhnire copacul în 
doborât. 

— O, nu! exclamă ea. Nu-l răni din nou! 

Renny rămase nemișcat lângă crengile rupte și Alayne se 
apropie de el. Se simţea atrasă de persoana lui. Și era uimită 
că nu observase mai înainte că e un om extraordinar. Dar e 
adevărat că nu-l văzuse până atunci activând în aer liber. Îl 
văzuse o dată călărind cu dezinvoltură pe calul său murg. În 
casă, atent la tot ce se petrecea în jurul lui, îi păruse cam 
morocănos, deși politicos, când nu era supărat sau tulburat 
din pricina familiei, și găsise că își dă cam prea multă 
importanţă în calitatea lui de șef al familiei. Acum, cu toporul 

203 


în mână, cu capul său prelung și părul roșu, cu fața roșcată 
ca de vulpe și ochii pătrunzători, castanii cu reflexe roșietice, 
părea însuși spiridușul pădurilor și apelor. Observă că până și 
urechile îi erau ascuţite, iar părul îi creștea în unghi pe frunte. 

După ce aruncase toporul, la rugămintea ei, rămase printre 
crengile rupte, nemișcat ca o statuie care se înalță 
indiferentă și senină sub ochii celor ce o privesc. Părea că nici 
nu respiră. În clipa aceea, unul din acele nejustificate elanuri 
ale spiritului, pe care le resimţise în ultima vreme, puse 
stăpânire pe Alayne. Întreaga ei fiinţă părea cuprinsă de o 
ciudată însufleţire. Livada, câmpurile dimprejur, ziua de 
toamnă, nu păreau a fi altceva decât un cadru nimerit pentru 
manifestările propriei sale personalităţi. Se apropie de Renny 
și atunci, dintr-o dorinţă pe care nici ea însăși nu și-o putea 
explica, de a se convinge prin propriile ei simţuri că ea este 
cu adevărat Alayne și el nu e altcineva decât Renny 
Whiteoak, și nu vreun faun, puse mâna pe braţul lui. Renny 
nu se mișcă, dar ochii lui se întoarseră spre ea cu o expresie 
ciudată, îngândurată. Îi păru ușor ostil; probabil, gândi 
Alayne, datorită sensibilităţii ei exagerate în legătură cu 
pomul pe care-l tăiase. Îi zâmbi, încercând să-i arate că i-a 
trecut mâhnirea copilărească și străduindu-se, totodată, ca el 
să nu observe cât o tulbura senzaţia de obsedantă așteptare 
a ceva ce dorea să se întâmple. 

În clipa următoare se afla în braţele lui și, când îi simţi 
buzele strâns lipite de ale ei, întreaga ei ființă cedă pentru 
moment, capitulând neputincioasă. Bătăile puternice ale 
inimii lui zvâcneau aproape de propria-i inimă ce se zbătea 
nebunește. Într-un târziu, Renny își desfăcu brațele și o 
întrebă, cu un zâmbet ciudat: 

— Te-a supărat așa de mult? Îmi pare tare rău. Probabil că 
de azi înainte ai să mă socotești și mai necioplit ca până 
acum. 

— O, exclamă ea tremurând, cum ai putut face asta? Cum 
ai putut să crezi c-aș fi de acord... 

204 


— N-am crezut nimic, o întrerupse el. Am făcut-o fără să 
mă gândesc. Arătai atât de... de...o, nu-mi vine în minte 
niciun cuvânt care să exprime cum arătai. 

— Te rog să-mi spui. Vreau să știu, ceru ea cu răceală. 

— Ei bine, poftim... arătai provocatoare. 

— Vrei să spui, voit provocatoare? 

Vocea ei căpătă un ton ameninţător. 

— Nu fi absurdă! Bineînţeles că inconștient. M-ai făcut pur 
și simplu să-mi pierd controlul. Îmi pare nespus de rău. 

Alayne tremura din tot corpul. 

— Poate că dumneata nu ești de condamnat mai mult 
decât mine. 

— Fetița mea dragă... cine te-ar putea condamna pentru 
felul cum arătai? 

— Da, dar m-am apropiat de dumneata în mod voit când... 
O, nu sunt în stare să-ți spun! 

Cu toate acestea ar fi vrut, parcă dintr-un fel de 
perversitate, să-i poată explica ce simţise. 

— Când erai conștientă că arăţi deosebit de provocatoare, 
asta voiai să spui? 

— Nu e vorba de asta, dar n-are niciun rost... nu sunt 
capabilă să-ţi explic. 

— De ce te mai străduiești. Sunt gata să iau întreaga vină 
asupra mea. La urma urmei, un sărut nu-i cine știe ce mare 
lucru și, în definitiv, noi suntem rude. Se mai întâmplă ca 
bărbaţii să-și sărute uneori cumnatele. Probabil că de-acum 
înainte n-o să se mai întâmple decât dacă, așa cum ziceai, te 
vei apropia de mine la fel de provocătoare... de fapt, ce voiai 
să spui, Alayne? Acum, dacă mă gândesc bine, cred că am 
dreptul să aflu. Poate atunci aș avea mai puţine mustrări de 
conștiință. 

— O, reușești să faci ca totul să pară ridicol. Mă faci să mă 
simt ca un copil... foarte proastă. 

Renny, care se așezase pe copacul doborât, ridică pocăit 
ochii spre ea. 

205 


— Uite ce. Asta-i ultimul lucru de pe lume pe care aș vrea 
să-l fac. Încerc doar să te conving să nu iei treaba asta prea 
în serios și doresc să-mi asum toată vina. 

Alayne îl privi serioasă, drept în ochi, dând astfel dovadă 
de mult curaj, deoarece ochii lui scăpărau, plini de interes 
pentru ea dar și de ironie. 

— Cred că e mai bine să-ţi spun. În ultima vreme încerc 
sentimente ciudate de neliniște, parcă un fel de presimţire 
îmi spune că foarte curând mă așteaptă o experienţă 
emoţionantă,  palpitantă. Senzaţia asta mă face mai 
îndrăzneață. Puțin înainte de a mă apropia de dumneata am 
simţit din nou același lucru și cred... cred că... 

— Crezi că am încercat să te cuceresc? 

— Nu chiar. Dar cred că ai simţit ceva neobișnuit la mine. 

— Da, am simţit și simt și acum. Eşti altfel decât oricare 
altă femeie pe care am cunoscut-o. Spune-mi, te-ai gândit 
că... ţin la dumneata, că mă gândesc la dumneata? 

— Am crezut mai curând că nu îţi sunt prea simpatică. Dar, 
te rog, mai bine să uităm cele întâmplate. Nu vreau să mă 
mai gândesc la asta niciodată. 

— Sigur că nu, consimţi el cu gravitate. 

Când își aminti că, aproape fără voie, îi răspunsese la 
sărut, simţi ca un junghi, o durere aproape fizică. Faţa și 
gâtul ei deveniră purpurii și spuse pe nerăsuflate: 

— Dintre noi doi eu sunt cea mai vinovată. 

— Așadar asta este conștiința caracteristică celor din Noua 
Anglie despre care am auzit vorbindu-se atâta? întrebă el 
surprins. 

— Presupun că da. 

Renny o privi cu aceeași expresie, și ironică, și amuzată, 
dar glasul lui căpătă un ton mai profund. 

— O, draga mea, ești o fiinţă adorabilă! Și când mă 
gândesc că ești soția lui Eden și că nu mai am voie să te 
sărut! 


206 


Alayne nu mai era capabilă să-i susțină acum privirea. Se 
temea de el și mai cu seamă de ea însăși. Simţea că starea 
ciudată de așteptare care o stăpânise în timpul săptămânilor 
petrecute la Jalna nu fusese altceva decât o presimţire a 
acestei clipe. Încercând să-și redobândească controlul de 
sine, îi spuse: 

— Eu mă întorc acasă. Mi s-a părut c-am auzit bătând 
ceasul de la grajduri. Trebuie să fie ora mesei. 

Se întoarse și porni grăbită prin iarba necosită a livezii. 

Faptul că nu făcu nicio încercare de a o urma nu-l 
dezminţea pe cel mai mare dintre fraţii Whiteoak; urmări însă 
cu privirea silueta ei îndepărtându-se, încredinţat că va 
întoarce capul să se uite la el. Așa cum se așteptase, după 
vreo zece pași Alayne întoarse capul și i se adresă cu 
demnitate dar cu un ton rugător ca de copil: 

— Îmi promiţi că n-ai să te mai gândești la mine așa cum 
m-am purtat în dimineaţa asta? întrebă ea. 

— Atunci trebuie să promit că n-am să mă mai gândesc de 
loc la dumneata, replică el calm. 

— Atunci nu te mai gândi la mine. Prefer să nu te mai 
gândești. 

— Haide, Alayne, știi că ar fi imposibil. 

— Bine, atunci promite-mi că ai să uiţi dimineaţa asta. 

— Am Și uitat-o. 

Dar îndepărtându-se grăbită prin livadă, Alayne simţi că 
dacă Renny ar putea uita atât de ușor cele petrecute, ar fi 
mult mai îngrozitor pentru ea decât dacă întâmplarea ar 
continua să-l preocupe în cele mai tainice gânduri ale lui. 


207 


CAPITOLUL XVII 


Peregrinarea drumețului 


Alayne fusese obișnuită să meargă la biserică, dar starea 
de agitaţie care se producea sistematic la Jalna în dimineţile 
de duminică era ceva nou pentru ea. Se deprinsese cu 
evlavia  spiritualizată, oarecum detaşată, a bisericii 
unitariene, unde, așezată între mama și tatăl ei, urmărise cu 
respect felul meticulos în care preotul analiza învăţăturile 
omului Isus. Ascultase, într-o biserică ce semăna mai degrabă 
cu un splendid auditorium, imnurile cântate, fără 
acompaniament, de un minunat cvartet. Văzuse tăvile pentru 
colectă pe care fluturau bancnote americane nou-nouțe și 
fusese doar vag conștientă de prezenţa unei numeroase 
congregații compuse din bărbaţi și femei corect îmbrăcaţi, 
cufundaţi în meditaţie. 

Când, după moartea părinţilor ei, locuise singură, se 
dusese mai rar la biserică și mai mult la slujba de seară decât 
la cea de dimineaţă, iar după ce se mutase împreună cu 
Rosamond Trent, fusese și mai rar, deoarece Rosamond se 
număra printre cei care socoteau că la biserică se duc numai 
oamenii care n-au altceva mai bun de făcut. 

La Jalna exista o lege de fier, că fiecare membru al familiei 
trebuia să asiste la slujbă, duminica dimineaţa, afară numai 
de cazul când era imobilizat la pat. O boală ușoară nu ajuta la 
nimic. Trebuia să zaci doborât de suferinţă. Alayne o văzuse o 
dată pe Meg, aproape împleticindu-se până la mașină, 
năucită de dureri de cap. Cu o sticluţă de săruri la nas și cu 


208 


ochii închiși asistase însă la toată slujba. Îl văzuse și pe 
tânărul Finch târât cu sila, în ciuda unei cumplite dureri de 
dinţi. 

La început avusese de gând să se împotrivească, dar când 
constată că Eden consimte supus, cedă și ea. În definitiv, își 
spuse, atâta devotament faţă de această tradiţie avea ceva 
destul de măreț, chiar dacă religia părea să joace pentru ei 
un rol atât de mic. Fiindcă familia Whiteoak nu era, judecând 
după criteriile Alaynei, o familie evlavioasă. De fapt, nu-i 
auzise niciodată vorbind despre acest subiect. Își amintea 
discuțiile culte pe tema religiei purtate în casa părintească: 
știința va distruge religia? Citate din vicarul Inge, profesorul 
Bury, Pasteur și Huxley. 

La Jalna, singura ocazie când se pomenea numele 
Domnului era atunci când bunica mormăia nedeslușit o 
rugăciune de mulțumire, sau când unul din cei tineri lua pe 
Dumnezeu atotputernicul ca martor că va înfăptui cutare sau 
cutare lucru sau când blestemau pe câte cineva. Totuși, cu 
cât eroism se înghesuiau unul lângă altul duminică de 
duminică în acele strane tari! 

Wakefield îi rezumase totul în puţine cuvinte: 

— Vezi, bunicul a clădit biserica și n-a lipsit nicio duminică 
de la slujbă până a murit. Bunica n-a lipsit o singură duminică 
și are aproape o sută de ani. S-ar supăra îngrozitor dacă 
vreunul din noi ar rămâne acasă. lar pastorul, fermierii din 
împrejurimi și restul oamenilor se uită după noi și ne numără 
în fiecare duminică și dacă vreunul din noi ar lipsi, păi, lor li s- 
ar părea că nici n-a fost duminică. 

Ochii băiețașului străluceau. Vorbea cât se poate de serios. 

Bunica nu se urcase încă într-o mașină și nici nu avea 
intenția să facă așa ceva, cel puţin nu în mod conștient. 
Dăduse totuși dispoziţii la Stead ca să fie dusă la groapă cu 
dricul motorizat, „Pentru că, zicea ea, prefer să știu că voi 
face o călătorie cât mai rapidă înainte de a fi băgată în 
pământ.” În fiecare duminică dimineaţa la ora zece și 

209 


jumătate, vechiul faeton trăgea la scara intrării principale. Cei 
doi murgi bătrâni, Ned și Minnie, erau proaspăt ţesălaţi iar 
Hodge, grăjdarul cel voinic, își îmbrăca livreaua din postav 
negru cu guler de catifea. Cu biciul său lung gonea muștele 
de pe cai și în fiece clipă arunca priviri neliniștite spre ușă și- 
și potrivea pălăria într-un unghi cât mai sărbătoresc. 

La unsprezece fără un sfert, bătrâna doamnă Whiteoak își 
făcea apariţia susținută de Renny și Piers, fiindcă era nevoie 
de multă forță musculară pentru a parcurge, cu asemenea 
povară, distanța de la camera ei până la faeton. Când se 
ducea la biserică, bunica purta întotdeauna o rochie neagră 
de mătase moarată, o mantie de catifea neagră garnisită cu 
blană și văluri lungi de văduvă din cel mai gros crep. Alayne 
găsea că bătrâna doamnă nu arăta niciodată atât de demnă 
și de curajoasă ca în aceste ocazii, când, asemenea unei 
vechi corăbii cu trecut glorios care acum nu mai este 
capabilă să cutreiere mările, părăsea încă o dată portul, cu 
vălul ei de văduvă umflându-se în vânt întocmai ca o pânză. 
După ce era instalată într-un colț al trăsurii cu o pernă 
așezată la spate, cei doi cai bătrâni, simţindu-i imediat 
prezența, făceau invariabil același salt înainte și atunci, Rags, 
la fel de invariabil, răcnea la Hodge: „Ține-i strâns din frâu!” 
și se repezea la dârlogii cailor cu mare joc de scenă, ca să 
lase impresia că el îi împiedică s-o ia la fugă. 

Apoi apăreau cei doi fii: Nicholas, a cărui îmbrăcăminte 
vădea încă urme din eleganța lui de odinioară și Ernest, ușor 
înveselit, acum că scăpase de pregătirile plecării. Când 
greutatea lor se adăuga la greutatea celorlalţi, vechiul faeton 
începea să pârâie din toate încheieturile. Apoi venea Meg, de 
obicei enervată din cauza vreunei pozne de-a lui Finch sau a 
lui Wake. Băieţelul era ultimul care completa grupul din 
faeton. Căţărat pe capră alături de Hodge, arăta, în 
comparaţie cu acest personaj voinic, foarte mic dar și foarte 
demn, cu gulerul său Eton alb ca zăpada și mănușile glasate, 
la fel de albe. 

210 


Restul familiei venea cu mașina, afară de Finch care 
mergea pe jos, peste câmpuri și pe poteci. Prefera aceasta 
alternativă deoarece în nici unul din vehicule nu-și putea găsi 
loc comod, ori el nu prea știa ce să facă cu brațele și cu 
picioarele lui lungi nici în situaţii obișnuite. Îi plăcea această 
plimbare duminicală de unul singur, numai cu gândurile lui. 

Renny conducea mașina și principala lui grijă era de a 
prinde din urmă și să depășească faetonul cât mai curând cu 
putinţă. Dacă nu izbutea înainte de a ajunge la drumul îngust 
care cobora spre Avandale, era sigur că trebuia să parcurgă 
tot restul drumului în spatele cailor cu trapul lor lent, 
deoarece bunica nu-i îngăduia lui Hodge să se dea la o parte 
ca faetonul să fie depășit de mașină. Zicea că nu vrea să-și 
sfârșească zilele într-un șanț. Trona cu un calm imperturbabil 
în timp ce mașina lui Renny și, probabil încă vreo 
douăsprezece în spate, înaintau în pas de înmormântare, 
claxonând cu disperare ca s-o oblige să se grăbească. 

La fel se întâmplă și în dimineața aceasta. Căldura 
moleșitoare a verii târzii dăinuia încă, dar aerul devenise mai 
dens. Miresmele diverse ale pământului și câmpurilor nu se 
contopeau și nici nu se răspândeau, ci stăruiau deasupra 
țarinilor din care emanau, încât aveai senzaţia că poţi să le 
atingi cu mâna. Totul era învăluit într-o pâclă gălbuie, iar 
praful drumului stârnit de copitele cailor se lăsa într-un nor 
opac asupra mașinii din spate. 

Scena din livadă se petrecuse în ziua dinaintea acestei 
dimineţi. Alayne nu dormise aproape de loc. Toată noaptea 
se zvârcolise, schimbându-și mereu poziţia, iar amintirea 
sărutărilor lui Renny îi făcea obrajii să ardă și nervii să i se 
înfioare. Încercase să judece poziţia ei la rece, pentru a se 
lămuri dacă avusese într-adevăr vreo vină sau fusese pur și 
simplu obiectul pasiv al pasiunii calculate a lui Renny. 
Constată însă că aici, la Jalna, nu putea judeca la fel de liber 
ca mai înainte. Viziuni fantastice pluteau între ea și situaţia 
pe care încerca s-o limpezească. Târziu, în lumina palidă, 

211 


stranie a pământului dinaintea zorilor, o cuprinse o oboseală 
plăcută și se cufundă într-un somn liniștit. 

Acum, așezată în spatele lui Renny îi zărea doar profilul 
când se întorcea câte o clipă spre Piers. Nu-i vedea decât 
maxilarul osos, smocul de păr roșu la tâmplă și linia care 
unea buza cu bărbia. Oare el dormise dus, fără să se mai 
gândească la întâmplarea care pe ea o tulburase atâta? Nu 
apăruse la prânz, nici după-amiază la ceai sau seara la cină, 
trimisese doar vorbă acasă că e dus împreună cu Maurice 
Vaughan să cumpere niște cai la o licitaţie. În această 
dimineaţă, hotărârea de a întrece trăsura bunicii înainte de a 
ajunge la drumul spre Avandale părea singura lui preocupare. 
Când Pheasant, care se lăsase așteptată, se urcă în mașină, îi 
aruncase o privire sumbră. 

Motorul se poticni, apoi porni huruind. Eden care ședea 
între fete, le luă de mână pe fiecare și exclamă: 

— O, dragele mele, să ne ţinem strâns toţi trei! Nu putem 
scăpa teferi decât dacă ne ţinem strâns. Dă-mi lăbuța, 
Pheasant! 

Dar, oricât accelera cel mai mare dintre fraţii Whiteoak, nu 
reuși să depășească faetonul înainte de a ajunge în drumul 
spre Avandale. Scârţâind faetonul înainta fără grabă, într-un 
nor de praf galben, întocmai ca o bătrână corabie învăluită în 
ceață, cu vălul bunicii fluturând în urmă ca un steag negru de 
pirați. 

Renny, cu ochii mijiţi, scrută drumul până în locul unde se 
povârnea brusc într-un șanț abrupt plin de praf și scaieţi 
cenușii. 

— Cred că acolo aș avea loc să trec, îi spuse mormăind lui 
Piers. Am să-ncerc. 

Ocupanţii faetonului recunoscură păcăniturile 
caracteristice automobilului familiei și întoarseră capetele, 
iscodind prin norul de praf ca niște marinari la apariţia unei 
ambarcaţiuni dușmane. Renny claxonă insistent. 


212 


O auziră pe bunica strigându-i ceva lui Hodge și, imediat, 
cei doi cai începură să meargă la pas. 

— Pe toţi dracii! exclamă Renny. Tare mi-ar plăcea să-i dau 
un brânci faetonului! 

Se uită din nou la fâșia îngustă de drum dintre roțile 
faetonului și marginea șanțului. 

— Cred c-am să încerc, zise. O să trec ca trăsnetul pe lângă 
ei și-am să-i bag în sperieţi. 

Piers protestă: 

— Dacă încerci, sunt sigur că ai să ne-arunci pe noi cu 
capu-n scaieți. Și s-ar putea să sperii mârţțoagele. 

— Ai dreptate, încuviinţă Renny posomorât și claxonă din 
nou cu furie. Chipul bunicii apăru feroce din norul de praf. 

— Fără obrăznicii! ţipă ea; dar se vedea clar că se 
distrează de minune. 

Fermierul Tompkins și fermierul Gregg îi ajunseră din urmă 
în mașinile lor și acum claxonau și ei în același timp. Renny 
se  încruntă. Lui îi era îngăduit s-o necăjească pe 
matusalemica sa rudă, dar acei ţărănoi n-aveau dreptul. Se 
înfundă în scaun, resemnându-se să înainteze ca un melc, și 
își scoase pălăria. 

Vederea capului său dintr-o dată descoperit, cu urechile 
ascuţite lipite de părul roșu tăiat scurt, o impresionă pe 
Alayne în mod cu totul neobișnuit și tulburător. Ar fi vrut să-și 
întindă mâinile și să-i strângă capul în palme. Simţea nevoia 
să-l mângâie, să-l dezmierde. Aruncă spre Eden o privire 
înspăimântată, parcă implorându-l să alunge diavolii aceia 
care o chinuiau. El îi zâmbi încurajator. 

— O să ajungem, o linişti el, când o vrea Dumnezeu. În 
spatele nostru e Tompkins, care e epitropul bisericii și cred că 
trece prin toate chinurile iadului la gândul c-ar putea să- 
ntârzie la slujbă. Îl cunosc de când aveam trei ani și în tot 
acest timp n-a întârziat decât de două ori, de fiecare dată din 
vina bunicii. Tompkins e într-o situaţie mult mai grea decât a 
noastră. 

213 


Alayne nu auzi prea bine ce-i spusese Eden, dar își strecură 
mâna într-a lui și i-o ţinu strâns. Era pierdută în supozitii, 
întrebându-se ce gânduri treceau oare prin capul acela spre 
care tânjeau mâinile ei. Se gândea oare și la ea sau 
întâmplarea din grădină fusese la fel ca oricare din multele lui 
întâlniri amoroase? Totuși nu putea să creadă, ţinând seama 
că Renny nu dăduse pe acasă tot restul zilei de ieri, iar în 
această dimineaţă o evitase în mod vădit. Pe faţa lui se citea 
o expresie de melancolie pe care i-o întrezări reflectată în 
mica oglindă retrovizoare din fața lui. Dar poate se datora 
numai faptului că-l contrariase bătrâna doamnă Whiteoak. 

Oare ce-i făcuse Renny de-o tulburase până într-atâta? Se 
dăduse jos din pat în mijlocul nopţii și se furișase la fereastră 
de unde, în lumina tainică a clarului de lună, văzuse livada și 
putuse chiar să distingă forma contorsionată a pomului pe 
care îl doborâse Renny. În clipa aceea simţise din nou flacăra 
arzătoare a sărutărilor lui fierbinţi. 

Resimţea cu intensitate și noua ei intimitate cu Pheasant. 
De fiecare dată când ochii lor se întâlneau, tânăra femeie îi 
adresa un zâmbet ingenuu ca de copil. Chiar și Piers părea că 
nu o mai privește așa de ursuz ca mai înainte. Îi povestise lui 
Eden conversaţia ei cu Pheasant și el se arătase mai degrabă 
amuzat de dorinţa Alaynei de a se împrieteni cu ea. 

— E o copilită scumpă și nostimă, remarcase el. Dar o să te 
plictisești repede de ea. Presupun că ești atât de plictisită, 
încât până și prietenia unei fete ca Pheasant... 

— Fleacuri, îl întrerupse ea, mai tăios decât îi vorbise 
vreodată până atunci. Nu sunt deloc plictisită. Pheasant însă 
mă atrage. Cred c-aș putea să ţin mult la ea. Pare să aibă 
calităţi nebănuite. 

Eden stătea între ele, ţinându-le pe amândouă de mână, 
zâmbind îngăduitor. Lui puţin îi păsa dacă nu ajungeau 
niciodată la biserică. 

Clopotul bătea când mașina urcă pufăind delușorul pieptiș 
și intră pe poarta din spatele bisericii. În faţă, capetele 

214 


oamenilor care urcau treptele piezișe spre intrare se vedeau 
apărând de parcă ar fi ieșit la suprafaţă dintr-o fântână. 
Lumina aurie a soarelui se întindea ca o mângâiere pe 
movilițele verzi neregulate și pe pietrele de mormânt 
năpădite de mușchi ale cimitirului. Era și un mormânt nou 
care avea încă pe movilița proaspătă de nisip o coroană de 
flori ofilite. 

Wakefield se apropie de Alayne și o luă de mână. 

— E mormântul doamnei Miller, îi spuse. A avut un copil și 
acum sunt amândoi acolo. Groaznică întâmplare, nu? Era o 
fetiță tare drăguță, pe care o botezaseră Ruby Pearl. Oricum, 
domnul Miller mai are cinci fete, așa c-ar putea fi și mai rău. 

— Taci, dragă, făcu Alayne, strângându-l de mână. Vrei să 
stai lângă mine la slujbă? 

Wakefield fusese întotdeauna mândru să stea lângă Alayne 
și, răsfoind multe pagini, să-i găsească textele din cartea de 
rugăciuni. Acum însă părea șovăitor. 

— Eu aș vrea, dar cred că Maggie se simte părăsită când 
nu stau cu ea. Știi, am stat întotdeauna lângă ea de când 
eram copil și adormeam cu capul în poala ei. Uite că o 
coboară pe bunica din faeton. Cred c-ar fi mai bine să mă 
reped până acolo și să văd dacă paraciliserul a deschis larg 
ușa, făcu el și o luă la fugă peste pajiște. 

Bătrâna doamnă Whiteoak abia înainta, târșâidu-și 
picioarele pe podeţul de șipci care ducea la intrarea bisericii. 
Renny și Piers o sprijineau, iar Nicholas, Ernest și Meg veneau 
imediat în urmă, cărându-i diferite genţi, cărţi și perne. De 
sub sprâncenele stufoase și ruginii, privirea ei pătrunzătoare 
examina chipurile celor pe lângă care trecea. Bătrânul ei cap 
masiv se întorcea dintr-o parte într-alta cu o condescendență 
regească. Uneori când recunoștea un vechi prieten, faţa i se 
lumina de un zâmbet dar acest lucru se întâmpla rar pentru 
că majoritatea prietenilor ei erau de mult morţi. Zâmbetul ei - 
zâmbetul acela caustic și răutăcios care făcuse faima familiei 


215 


Court - zbură spre domnișoarele Lacey, fiicele unui amiral 
englez ieșit la pensie. 

— Ce mai face tatăl vostru, fetelor? întrebă bunica, suflând 
greu. 

„Fetele” care aveau șaizeci și patru și respectiv șaizeci și 
cinci de ani, exclamară într-un glas: 

— Tot țintuit la pat, scumpă doamnă Whiteoak, dar e foarte 
vioi! 

— N-are voie să zacă în pat. Are doar nouăzeci de ani. Dar 
mama. Cum o duce? 

— O, scumpă doamnă Whiteoak, mama e moartă de nouă 
ani! exclamară cele două surori în cor. 

— Doamne iartă-mă, am uitat! Îmi pare rău, zise bunica și 
porni mai departe țârșâind picioarele. 

Acum zâmbetul ei se opri asupra unui muncitor cocârjat, 
aproape la fel de bătrân ca și ea, care aștepta cu pălăria în 
mână s-o salute. Șuviţele părului argintiu care îi încununau 
capul cu ten rozaliu se uneau cu barba-i de patriarh. El îi 
plimbase pe Nicholas și Ernest în trăsurica lor cu ponei când 
erau copii. 

— Bună dimineaţa, Hickson. Hâm! E greu să umbli pe 
șipcile astea. Ţine-mă mai strâns de braţ, Renny! Și tu, Piers, 
nu te mai uita de jur împrejur ca un prost, și sprijină-mă ca 
lumea! 

Bătrânul își făcu loc și ieși în faţă, arătându-și gingiile 
netede într-un zâmbet de mulțumire infantilă. 

— Doamnă Whiteoak, coniţă, numai atât voiesc să vă zic că 
am primul stră-strănepot. 

— Bravo ţie, Hickson! M-ai întrecut - eu n-am nici măcar un 
strănepot. Piers, nu mă târî așa după tine, de parc-aș fi o 
căruță cu fân - ha! și tu calul de povară. Spune-i lui Todd să 
nu mai tragă clopotul ăla. Mă asurzește. Hâm! Și acum hai, 
treptele! 

Eden și Alayne intraseră în convoi, mergând în spatele lui 
Pheasant și a lui Meg care-l ţinea pe Wakefield de mână. 

216 


Alayne se întreba ce-ar fi gândit familia Cory și Rosamond 
Trent dacă ar fi putut să o vadă așa, înaintând încet, o dată 
cu alaiul acesta, asemenea unor curteni ce-și urmau bătrâna 
regină. Bunica avea un aer de o grandoare aspră. Nasul ei 
era măreț. S-ar fi zis că are un întreg palmares de intrigi, 
amanți și dueluri în trecutul ei, deși fusese îngropată cea mai 
mare parte a vieţii, în această apă stătătoare. Poate că 
tocmai acesta era secretul puternicului ei individualism. 
Individualismul tuturor celor din familia Whiteoak. Gândeau, 
simțeau și acționau cu intensitate victoriană. Se aruncau în 
viaţă cu o sinceritate neprefăcută. Nu filosofau asupra vieţii, 
dar nicio emoție nu li se părea prea uzată sau prea 
copleșitoare pentru a fi dată în vileag și manifestată cu 
violenţă și nepasare. 

Acum se aflau în biserica răcoroasă, întunecată. 

Clopotul încetase să bată. Stăteau cu toții înșiraţi în două 
strane, una în spatele celeilalte. Capetele lor, blonde, castanii 
și cărunte erau aplecate. Vălul cel mare al bunicii cădea 
peste umerii firavi ai lui Wake. Respirația ei greoaie era 
patetică. 

Micuța domnişoară Pink, instalată la orgă, intona imnul 
obișnuit. Wakefield întrezărea, printre formele adulților din 
fața lui, silueta înveșmântată în alb a domnului Fennel. Cât 
de diferit arăta duminica, cu barba îngrijit aranjată și părul 
umed, despărţit cu o cărare precisă. Lângă el era Renny, 
îmbrăcat și el cu stihar. Când avusese timp să intre în 
sacristie și să se schimbe atât de repede? Întotdeauna un 
Whiteoak citise parabolele la slujba de duminică. Bunicul le 
citise ani de zile. Apoi venise rândul tatălui său. Uneori citea 
și unchiul Ernest atunci când Renny era plecat - le citise tot 
timpul cât Renny fusese în război. Wakefield se întreba dacă 
și el o să le citească vreodată? Se închipuia pe sine 
rostogolind cuvintele cu măreție, nu în felul grăbit, monoton 
al lui Renny. 


217 


Deodată izbucni un cânt, înălțându-se din stranele familiei 
Whiteoak. Glasurile lor puternice, pline de vitalitate, se 
năpustiră asupra micuței domnișoare Pink care se opinti, 
suflând din greu, dar talazurile sonore o înghiţiră cu orgă cu 
tot, în timp ce întregul cor încerca zadarnic să le ţină piept. 
Până și Renny, în faţa altarului, cânta împreună cu familia lui, 
nu cu cei din cor. Corul acompaniat atât de slab la orgă de 
domnișoara Pink cea atât de șovăielnică, n-avea absolut nicio 
șansă împotriva familiei Whiteoak. 

„Sfâșie-ţi inima și nu veșmintele și întoarce-ţi faţa către 
Domnul Dumnezeul tău, fiindcă el e blând și milostiv, încet la 
mânie și de o nemărginită bunătate, și pocăiește-te pentru 
păcatele tale.” 

Vocea domnului Fennel era domoală și sonoră. Lumina 
intensă a soarelui de toamnă plutea în văluri translucide 
deasupra oamenilor îngenuncheaţi. Alayne ajunsese să 
îndrăgească bisericuţa aceasta cu atmosfera ei de simplitate, 
de acceptare placidă a tot ceea ce ea însăși punea sub 
semnul întrebării. Își ţinea ochii plecaţi asupra cărţii de 
rugăciuni pe oare o împărțea cu Eden. Aflată exact în spatele 
lor, bunica, cu vocea ei răgușită, tocmai îi cerea în șoaptă lui 
Maggie o bomboană de mentă. Când Meggie i-o dădu, bunica 
o scăpă pe jos, bomboana se rostogoli sub strană și se 
pierdu. Îi dădu încă una pe care o începu să o sugă 
triumfător. În jurul ei se simţea acum mirosul bomboanei de 
mentă și a vălului de crêpe. Wakefield scăpă din mână banii 
pentru danie, iar unchiul Nick îl trase de ureche. Piers și 
Pheasant începură să șușotească și bunica îl împunse pe 
Piers cu bastonul. Renny urcă treapta din spatele vulturului 
de alamă care împodobea pupitrul amvonului și începu să 
citească prima parabolă. 

„Dacă norii sunt încărcaţi de ploaie, ei o deșartă asupra 
pământului; iar dacă un copac a căzut spre miazăzi ori spre 
miazănoapte, în locul unde căzut-a copacul, acolo să rămână. 


218 


Cel ce vede calea urmată de vânt nu trebuie să semene; 
cel care vede norii nu trebuie să culeagă. 

După cum nu cunoști calea spiritului, nici cum prind ființă 
oasele copilului în pântecele femeii: tot așa nu poţi cunoaște 
creaţia Domnului care pe toate le-a făcut.” 

Familia stătea cu ochii aţintiţi la căpetenia lor în timp ce 
citea. 

Bătrâna doamnă Whiteoak gândea: „Un adevărat Court! 
Uitaţi-vă la capul lui, vă rog! Nasul meu... ochii mei. Vai cât 
aș vrea să-l poată vedea și Philip. Hei, unde-i bomboana mea 
de mentă? Cred c-am înghiţit-o. Ce departe mi se pare 
băiatul. E în cămășuţă de noapte... se duce la culcare... e ora 
culcării...” Bunica adormi. 

Nicholas gândea: 

„Renny se irosește aici. Ar trebui să ducă o viaţă veselă la 
Londra. la să vedem, are treizeci și opt de ani. Când aveam 
eu vârsta lui - Dumnezeule, tocmai începusem să mă satur de 
Millicent! Ce viaţă!” 

Se săltă pe locul lui și-și întinse genunchiul bolnav de gută. 

Ernest gândea: 

„Dragul de el, ce prost citește! Totuși, are o voce 
remarcabilă. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să ascult vechiul 
Ecleziast. Sper să n-avem plăcintă cu prune la masă... sunt 
sigur c-am să mănânc și apoi o să sufăr. Mama scapă 
bomboana de mentă din gură...” 

Îi șopti: 

— Mamă, îţi cade bomboana. 

Meg gândea: 

„Mi-ar plăcea ca Renny să nu se tundă așa de scurt. Cât de 
bine arată! Zău, ce lucruri ciudate spune Biblia. Dar numai 
adevăruri, fără îndoială. Ce dulce e Wake! Ascultă atât de 
atent! Are cele mai drăgălașe gene. Se pregătește să-i tragă 
un picior în gleznă lui Finch...” 

Se aplecă spre Wakefield și-l apucă de picior ca să-l 
oprească. 

219 


Vocea lui Renny citea mai departe: 

„Adevărat că lumina e dulce și fericiţi sunt ochii care pot să 
contemple lumina soarelui.” 

Eden gândea: 

„Mare poet a fost bătrânul care a scris asta. Într-adevăr, 
lumina e dulce, și minunat lucru e pentru ochi să le 
contemple... Ciudat, până acum n-am observat ce fată 
drăguță e Pheasant. Are un profil...” 

Își schimbă puţin poziţia, ca s-o poată vedea mai bine. 

Piers gândea: 

„Oare bucata aia de pământ are nevoie de îngrășăminte 
chimice? Trebuie să-ncerc. Nu pricep de loc ce naiba o fi 
având oaia bolnavă. Dă roată mereu, ca un animal din ăla 
tâmpit de lemn de la călușei. Poate are amețeală sau, a 
căpiat. Trebuie s-aduc veterinarul. la să vedem. Paisprezece 
cu douăzeci și unu fac treizeci și cinci și cu șapte fac 
patruzeci și doi - vasăzică îi datorez lui Baxter patru zeci și 
doi de dolari. Pheasant nu-ndrăznește să se uite la mine... 
ștrengăriţă mică... fetiţa mea scumpă...” 

Își lipi genunchiul de al ei și o privi pe sub gene. 

Pheasant gândea: 

„Ce mari și arse de soare îmi par întotdeauna mâinile lui 
Piers duminica! Pumni adevăraţi. Îmi plac și așa. Aș vrea ca 
Eden să nu se mai holbeze la mine. Știu foarte bine că se 
gândește cât de prost îmbrăcată sunt eu pe lângă Alayne. O 
Doamne, strana asta mi se pare tot mai tare! Niciodată n-am 
să mă obișnuiesc să merg la biserică... n-am fost deprinsă de 
mică, asta e. Caracterul meu era pe deplin format când m-am 
măritat. Nici Maurice, nici eu, nu suntem religioși. Ce plăcere 
mi-a făcut să-l văd ieri în livadă - și el era foarte prietenos. 
Cât despre religie... de exemplu Renny: stă acolo îmbrăcat în 
stihar, citind din Biblie și ieri l-am auzit înjurând ca un birjar 
numai pentru că un porc a dat buzna sub copitele calului. E 
drept că era gata să-l trântească jos din șa, dar atunci la ce-i 
bună religia dacă nu ne-nvaţă nici măcar să ne stăpânim! Nu 

220 


cred că e cu nimic mai breaz ca Piers. Ah, Doamne, de nu m- 
ar face Piers să râd!” 

Pheasant își mușcă buza și întoarse capul. 

Wakefield gândea: 

„Sper să avem plăcintă cu prune la masă... dacă nu cu 
prune atunci sper să fie cu lămâie... Dar doamna Wragge era 
tare mânioasă azi dimineaţă. Ce bine îmi pare că eram în 
pivnita de cărbuni când s-a certat cu Rags. Aoleu, Rags i-a 
spus că e o... sst, nu, mai bine să nu mă gândesc la lucruri 
urâte în biserică. S-ar putea să cad trăsnit... mort pe loc... 
mort ca un pietroi, cel mai mort dintre toate lucrurile. Ce 
drăguţ e pupitrul amvonului... Ce frumos citește Renny! Într-o 
zi am să ajung să citesc și eu parabolele așa cum face el 
acum... doar mai tare... adică, bineînţeles, dac-am să trăiesc 
și am să mă fac mare. Dacă întind mult piciorul pe sub strană 
cred că ajung să-l lovesc pe Finch în gleznă. Acum... uf, la 
naiba cu Meggie, la naiba cu Meggie, întotdeauna se bagă, 
naiba s-o ia!” 

Își ridică privirea inocent spre sora lui. 

Finch gândea: 

„Mâine dau examen la algebră și am să cad... am să cad... 
Numai de nu mi s-ar învălmăși totul în cap! De ce nu semăn 
mai mult cu Renny! Pentru nimic în lume nu m-aș lăsa 
vreodată ispitit să mă urc în amvon și să citesc parabolele. 
Grozavă ispravă aș face...” 

Deodată deveni conștient de cuvintele pe care le citea 
fratele lui. 

„Oh, tinere. Bucură-te de tinereţea ta; lasă inima ta să se 
veselească în zilele tinereţii, urmează căile inimii tale și văzul 
ochilor tăi; dar ia seamă că pentru faptele tale Domnul te va 
chema în fața judecății.” 

Nemulțumit, Finch începu să se răsucească pe locul său. 
„De ce aceste veșnice ameninţări? Viaţa părea plină de 
porunci și ameninţări - și de vraja cuvintelor în care erau 
înveșmântate aceste vechi, foarte vechi porunci. Povestiri 

221 


sumbre, apăsătoare. Vraja... asta era: vraja lor îl fascina și-l 
înspăimânta... Dac-ar putea să scape de cruda vrajă a 
cuvintelor... Ce bine ar fi fost dacă se așeza lângă Alayne, ca 
să-i poată atinge rochia în timp ce îngenunchea!” 

Închise ochii și-și încleștă mâinile osoase pe coapse. 

Alayne gândea: 

„Cât de caraghios apar ghetele lui Renny de sub stihar! Am 
băgat de seamă azi dimineaţă ce uzate dar ce bine lustruite 
sunt... ghete arătoase totuși... Cum de mă pot gândi la ghete 
când mintea mi-e atât de chinuită? Încep oare să-l iubesc? 
Ce-am să fac dacă e așa? Eden și cu mine vom fi nevoiţi să 
plecăm de la Jalna. Nu, nu-l iubesc. Trebuie să mă stăpânesc. 
Mă fascinează - asta-i tot. Nici măcar nu-mi place. Mai 
degrabă mi-e antipatic. Când îl văd cum stă acolo în faţa 
chestiei ăleia din alamă, cu ghetele alea... cu părul lui roșu... 
cu nasul familiei Court... cu înfățișarea de vulpe... îmi pare 
chiar respingător!” 

Închise ochii și își apăsă pleoapele cu degetele. 

„Aici sfârșește prima parabolă.” 

Apoi, împreună cu domnișoara Pink care dădu tonul la orgă 
și alături de corul care prinsese curaj crezându-se stăpân pe 
situaţie, din pieptul fiecărui Whiteoak izbucni 7e Deum-ul. 
Doar bunica moţăia în continuare, șuierând vijelios. De la 
baritonul profund al lui Nicholas până la tonul argintiu ca de 
flaut al lui Wake, ei vesteau cerului și pământului că familia 
Whiteoak îl laudă pe Domnul, numindu-l Sfântul Dumnezeul 
lor. 


În seara aceea, după cina de la ora nouă compusă din 
friptură rece de vacă, pâine și ceai, biscuiţi din făină de ovăz 
și lapte pentru bunica și Ernest (care, vai! se înfruptase la 
prânz din plăcinta cu prune, după cum se temuse) Mego 
întrebă pe Alayne: 

— E adevărat, Alayne, că unitarienii nu cred în divinitatea 
lui Hristos? 

222 


— Cum adică? întrerupse bunica. Cum adică? 

— Divinitatea lui Hristos, bunico. Doamna Fennel îmi 
spunea ieri că unitarienii nu cred în caracterul divin al lui 
Hristos. 

— Prostii, făcu bătrâna doamnă Whiteoak. Aiureli! Nici nu 
vreau să aud așa ceva. Mai dă-mi puţin lapte, Meggie. 

— Presupun că nu credeţi nici în Nașterea fără de prihană, 
continuă Meg, turnând laptele. În cazul acesta, n-o să găsești 
afinități cu Biserica anglicană. 

— Îmi place foarte mult slujba bisericii voastre, răspunse 
Alayne cu prudenţă. 

Întrebarea neașteptată pusă de Meg prevestea parcă un 
atac. 

— Sigur că-i place, întări doamna Whiteoak, cu însufleţire. 
E o fată bună. Crede ceea ce se cuvine să creadă. Și nu 
prostii. Nu e o păgână. Nu e nici evreică. Să nu creadă în 
Nașterea fără de prihană? N-am auzit niciun om respectabil 
vorbind așa. Nu e onorabil. 

— De ce să discutăm despre religie? interveni Nicholas. Mai 
bine spune-ne o istorioară, mamă. Una din istorioarele tale. 

Mama lui ridică o sprinceană și se uită la el. Apoi, privind în 
lungul nasului, încercă să-și aducă aminte o istorioară 
decoltată. Știa multe de acest gen, dar una câte una îi zburau 
din memorie. 

— Spune-o pe aceea cu parohul în vacanţă, sugeră 
Nicholas, ca un fiu supus. 

— Nick! protestă Ernest. 

— Da, da, încuviință bătrâna doamnă. Parohul ăsta 
muncise ani și ani de zile fără să-și ia vacanţă. ȘI... și... o, 
dragă, cum vine mai departe? 

— Un alt paroh care muncise și el la fel de mult... îi suflă 
Nicholas. 

— Cred c-ar fi mai bine ca băieţii să se ducă la culcare, 
spuse Meg, enervată. 

— N-o să-și mai amintească urmarea, o liniști Renny, calm. 

223 


— la uite, Wakefield se joacă cu rarităţile din India! ţipă 
Meg. Oprește-l, Renny, te rog! 

Renny îl îndepărtă pe copil cu forța de lângă vitrină, îi dădu 
o palmă ușoară și-l îndreptă spre ușă. 

— Acum, la culcare! porunci el. 

— Lasă-l să spună noapte bună, mai întâi! strigă bunica. 
Micuţul de el scump, vrea s-o sărute pe bunica lui și să-i 
spună noapte bună. 

Boney, trezit din somn, începu să se legene pe stinghia lui, 
scoțând ţipete răgușite într-o limbă îndepărtată: 

— Ka butcha! Ka butcha! Haramzada! 

Wakefield trecu de la unul la altul, împărțind sărutări și 
îmbrăţișări bine cântărite după firea celui ce le primea. Gama 
era completă, de la îmbrăţișarea ca de urs și sărutul 
zgomotos dăruite bunicii, și de la mângâierea curtenitoare 
destinată lui Alayne, până la obrazul său oacheș oferit de 
formă fraţilor, în afară de Finch, căruia îi trânti un pumn în 
stomac și în schimb primi pe ascuns un ghiont sub coaste, în 
glumă, dar dureros. 

Familia Whiteoak avea o slăbiciune pentru sărutări. Alayne 
se gândea la aceasta în timp ce-l urmărea pe cel mai mic 
dintre ei spunând noapte bună membrilor familiei. Se sărutau 
la cel mai neînsemnat pretext. Într-adevăr, când se trezea 
dintr-o ațipeală, bunica obișnuia adesea să strige patetic: 

— Să vină careva să mă sărute, repede! 

Poate că Renny socotea că sărutul pe care i-l dăduse în 
livadă drept un lucru lipsit de importanţă! 

Un impuls brusc o mână către el, în faţa vitrinei cu rarităţi, 
unde Renny rămăsese cu o maimuţică de fildeș în mână. 

— Vreau să stăm de vorbă în legătură cu Finch, i se adresă 
ea pe un ton serios. 

În colţul acela, lumina era scăzută. Renny îi cercetă chipul 
pe furiș. 

— Da? 


224 


— Îmi place foarte mult. E un băiat neobișnuit. Și e la 
vârsta dificilă. Aș vrea să te rog să faci ceva anume pentru el. 

Renny o privi bănuitor. Ce urmărea fata? 

— Adică? întrebă el cu o nuanţă de îndoială în glas. 

— Vreau să fii de acord ca Finch să ia lecţii de muzică. 
Muzica va fi un lucru minunat pentru el. E un băiat foarte 
interesant și are nevoie de o supapă după atâta geometrie și 
alte lucruri d-astea. Sunt sigură că n-ai să regreţi dacă o să fii 
de acord. Finch merită să i se dea mai multă atenţie. 

Renny părea sincer uimit. 

— Serios? Eu l-am socotit întotdeauna un băiat cam 
prostănac. Și nu e bun nici la sport. Poate asta o fi explicaţia 
că în fiecare an e ultimul din clasă. Niciunul dintre noi nu-l 
socotim „interesant”. 

— Tocmai asta-i nenorocirea. Toţi aveţi această părere 
despre Finch și în consecinţă el însuși se simte inferior - puiul 
cel urât. Sunteţi ca o turmă de oi, care pornesc toate în 
aceeași direcție. 

Entuziasmul pentru Finch o făcea să uite de obișnuita ei 
demnitate reținută și totodată și de stânjeneală. Îl privi cu 
reproș drept în ochi. 

— Și mă consideri pe mine berbecul cu talangă la gât, eh? 
Dacă-mi întorci capul lânos în altă direcţie, ceilalți o să mă 
urmeze. Trebuie să cred prin urmare că Finch o să devină 
lebădă? 

— Nu m-ar mira. 

— Și crezi că sufletul lui tânjește după game și exerciții de 
digitaţie? 

— Te rog să nu râzi de mine. 

— Ştii, toată familia o să-mi sară în cap. O să-i enerveze 
zdrăngăneala. 

— O să se obișnuiască. Finch e important, deși niciunul din 
voi nu este de această părere. 

— Ce te face să crezi că are talent la muzică? 


225 


— Nu sunt sigură. Dar știu că-i place muzica și cred că 
merită să faceţi o încercare. l-ai urmărit vreodată chipul în 
timp ce unchiul Nicholas cântă la pian? 

— Nu. 

— Ascultă, chiar acum a început să cânte. De aici îl poţi 
vedea pe Finch foarte bine. Nu ai impresia, că faţa lui a 
devenit frumoasă, că pentru el muzica este o revelație? 

Renny se uită atent la fratele său care se afla în cealaltă 
parte a camerei. 

— Mie mi se pare că are o expresie destul de imbecilă, așa 
cu falca căzută și capul împins înainte. 

— Uf, ești imposibil! exclamă Alayne, furioasă. 

— Ba nu, nu sunt. Finch o să ia lecţii de muzică și eu am 
să-ndur blestemele familiei. Dar pe cinstea mea, mă uit la el 
și nu văd nimic promiţător în clipa asta. În schimb unchiul 
Nick, cu lumina lămpii care bate pe capul lui cărunt, leonin, 
arată într-adevăr splendid! 

— Dar Finch... cum de nu vezi expresia din ochii lui? De-ai 
putea să-l înţelegi... să fii pentru el ca un prieten... 

Ochii ei pledau. 

— Ce fiinţă chinuită ești! Cred că te frămânţi prea mult. Nu 
cumva îţi faci griji și în privinţa mea? întrebă el și o privi 
pătrunzător, drept în ochi. 

Acordurile profunde ale pianului, bunica și Boney 
giugiulindu-se în limba hindusă, lumina gălbuie a lămpii care 
lăsa colțurile încăperii cufundate într-o umbră plină de mister 
îi izola de restul lumii, atribuind tonurilor scăzute ale vocilor 
lor o semnificaţie pe care cuvintele nu o exprimau. 

Un neastâmpăr febril puse stăpânire pe ea. | se părea că 
pereţii camerei o apasă, iar grupul celorlalţi, impasibili, 
neîndurători, plini de vigoare, sfidători, părea că-i strivește 
personalitatea. Îi venea să-i smulgă lui Renny maimuta de 
fildeș din mână și s-o azvârle în mijlocul lor, să-i sperie, și să 
facă papagalul să ţipe și să cârâie. 


226 


Dar tocmai reușise să obţină o favoare pe care o dorise din 
toată inima: lecţii de muzică pentru bietul Finch. 

Contradicţiile temperamentului ei îl nedumereau și-l 
amuzau pe cel mai mare dintre fraţii Whiteoak. Constată că-i 
plăcea s-o surprindă. Naivitatea ei, în comparaţie cu el, care 
cunoștea oamenii, reticența, sinceritatea, entuziasmele ei 
cerebrale, pedanteria ei, ardoarea latentă care se ascundea 
sub toate acestea, făceau ca Alayne să fie femeia menită să-i 
trezească interesul. În același timp, simţea pentru ea o 
solicitudine aproape tandră. Nu voia s-o vadă suferind și se 
întrebă cât timp o să mai treacă până când, fără nicio 
îndoială, Eden o va face să sufere. 

— Am uitat cele petrecute așa cum am promis. Dumneata 
m-ai iertat? 

— Da, răspunse ea, și inima începu să-i bată puternic. 

— Dar, mă tem că deși am fost de acord ca Finch să ia 
lecții de muzică, tot n-am să pot compensa tăierea bătrânului 
măr. Ai făcut din mine un sensibil. 

— Și-ţi pare rău? 

— Da. Am nevoie de tărie acum mai mult ca oricând. 

Papagalul ţipă: 

Chore! Chore! Haramzada! Chore! 

— Despre ce vorbiţi voi doi acolo? strigă bunica. 

— Despre știința orientului, răspunse nepotul ei. 

— Despre știința războiului? Îmi place să aud vorbindu-se 
despre război, la fel ca oricui. Ai auzit de Buffs, Alayne? Așa 
se numea regimentul lui Renny. Țara ta a luat parte la război, 
Alayne? 

— Da, doamnă Whiteoak. 

— Da, „bunico”, te rog. 

— Da, bunico. 

— Ah, da, nu știam. Renny a luptat în regimentul Buffs. 
Unul dintre cele mai vestite din Anglia. Ai auzit vreodată de 
Buffs, Alayne? 

— Înainte de a veni la Jalna, n-am auzit, bunico. 

227 


— Cum e posibil? Cum e posibil? N-a auzit de Buffs? Fata 
asta nu e în toate minţile. Nu admit așa ceva! 

Obrajii ei se înroșiră de furie. 

— Spuneţi-i careva despre Buffs. Eu am uitat începutul. 
Povestiţi-i imediat! 

— Am să-i povestesc eu, spuse Renny. 

Nicholas ridică piciorul de pe pedala de forte și bunica se 
cufundă într-una din moţăielile ei subite care o ajutau să-și 
redobândească forța pierdută după un acces de furie. 

„Ce plicticoși sunt!” gândi Alayne. „Sunt capabili să te 
scoată din sărite.” Se simţea strivită și, totuși, o frumuseţe 
stranie, copleșitoare, emana de la cei adunaţi în jur, plutind 
asupra încăperii cu pereţi înalţi: bunica și Boney, Nicholas 
așezat la pian; Meg, toată numai rotunjimi feminine și 
drăgălășenie greoaie; Piers și Eden jucând cribbage; Sasha, 
încolăcită pe polița căminului. 

— Nu trebuie să ajung să mă îndrăgostesc de dumneata, 
spuse Renny, cu voce înăbușită. Și nici dumneata de mine. Ar 
crea o situaţie imposibilă. 

— Da, șopti Alayne, ar fi imposibilă! 


228 


CAPITOLUL XVIII 


În ploaie și vânt 


— Uite, mi-au scris din New York că au primit corecturile, o 
vesti Eden. Ei speră că până la întâi martie cartea ar putea să 
apară. Crezi că data e cea mai indicată? 

— Da, excelentă, răspunse Alayne. Scrisoarea e de la 
domnul Cory? 

— Da. Îţi trimite complimente. Zice că-ţi simte foarte mult 
lipsa. La fel și ceilalți. Și-ţi trimite un pachet cu cărţi noi de 
citit. 

Alayne era încântată. 

— O, sunt atât de bucuroasă. Simt teribil nevoia să citesc 
cărţi noi. Când mă gândesc cum mă scăldam, pur și simplu, 
în ele! Acum ideea unui pachet cu cărţi noi îmi pare o 
minune. 

— Ce brută sunt! exclamă Eden. Niciodată nu mă gândesc 
la altceva decât la afurisitele mele de poezii. De ce nu mi-ai 
spus că n-ai nimic de citit. Te-am văzut citind și nu mi-am dat 
seama că poate sunt cărți de acum patruzeci de ani. Ce-ai 
citit în ultima vreme? 

— Am lucrat mult împreună cu unchiul Ernest. Îmi face 
plăcere să-l ajut; și pentru prima dată mi-am permis să citesc 
Ouida, închipuiește-ţi! Și i-am citit Rob Roy lui Wake. Cred că 
m-am descurcat destul de bine. 

— Fetița mea scumpă! De ce nu mă cerți rău când vezi că 
sunt atât de prost? lată-te aici, întemnițată la Jalna, fără nicio 


229 


distracţie, în timp ce ploaia de noiembrie cade șiroaie și eu 
mă pierd în închipuirile mele neroade. 

— Sunt foarte fericită, numai că pe tine te văd mult prea 
puţin. Bunăoară, săptămâna trecută ai stat trei zile la oraș și 
într-altă zi ai plecat cu Renny și cu Piers la meciul acela de 
fotbal. 

— Știu, știu. M-am dus la oraș să văd de slujba aia 
nenorocită. 

— N-a ieșit nimic până la urmă, nu? 

— Nu. Programul era al naibii de lung. Nu mi-ar fi rămas 
niciun pic de timp pentru îndeletnicirea mea adevărată. 
Vreau o slujbă care să-mi răpească doar o parte din zi. Să-mi 
rămână și ceva timp liber și să nu fie nici prea prost plătită. 
Un tip pe care-l cheamă Evans, prieten de-al lui Renny, are 
legături cu Ministerul Silviculturii și-o să-mi aranjeze ceva, 
până la urmă, sunt sigur. A făcut războiul împreună cu Renny 
și e însurat cu o rudă a primului ministru. 

— Despre ce slujbă e vorba? 

Eden îi dădu câteva lămuriri vagi în legătură cu slujba. 
Alayne constatase că vorbea întotdeauna vag despre orice fel 
de activitate în afară de scrisul său, asupra căruia era capabil 
să se concentreze cu o râvnă pătimașă. 

— În ceea ce privește restul lucrurilor de pe lumea asta, 
explică el, sunt ca un copil. E zadarnic, Alayne, n-ai să 
reușești niciodată să faci din mine un om matur. O să 
continui până la sfârșitul vieţii să transformi rochiile aduse de 
la New-York, iar pantofii și pălăriile or să-ţi fie din ce în ce mai 
ponosite și până la urmă o să te resemnezi și tu tot mai mult 
să... 

— Nu fi prea sigur de asta, răspunse ea cu oarecare 
asprime. Nu am o fire care se resemnează prea ușor. Cât 
despre sărăcie... Pheasant este de părere că sunt bogată. Cel 
puțin așa mi-a spus că mă crede familia ta... 

Rămase descumpănit. Nu-și putea explica ce motiv îi 
determinase pe-ai lui să-și formeze această părere, afară 

230 


doar dacă nu cumva își închipuiau că orice fată din America 
trebuie să fie neapărat bogată. Cât despre Pheasant, era o 
mică intrigantă veninoasă și-o să stea el de vorbă cu Piers 
despre ea. 

Alayne descoperise că, atunci când Eden era sâcâitor, cele 
ce spunea reușeau s-o scoată din sărite până într-atât, încât 
simţea o imperioasă nevoie să-l jignească. De data aceasta, 
pentru a-și salva demnitatea, schimbă subiectul. 

— Eden, uneori mă gândesc că poate ar fi fost mai bine să- 
ţi termini studiile. Ai fi avut o meserie sigură. Ai fi fost 
propriul tău stăpân... 

— Dragă, o întrerupse el, dorește-mi un rău pe care să-l 
merit, calcă-mă în picioare, strivește-mă, fii crudă, dar nu-mi 
dori să fi ajuns un membru al acelei profesii plicticoase, 
ridicole, lipsită de orizont. Meg a fost cea care m-a împins 
spre această carieră, atunci când eram prea tânăr și prea 
slab să mă opun. Dar când am înţeles ce efect poate avea 
asupra mea, am găsit, slavă Domnului, tăria să mă las 
păgubaș. lubita mea, poţi să ţi-l închipui pe iepurașul tău alb 
petrecându-și tinereţea cu nasul vârât în tot felul de procese 
mucegăite și cazuri de divorţ murdare sau cereri de 
despăgubiri pentru degetul cel mare de la piciorul unui 
băcan, strivit de mașina condusă de președintele societății 
pentru combaterea viciului! Gândește-te numai la așa ceva! 

Eden își ciufuli cu mâna părul blond și o privi crunt. 

— Pe cinstea mea, cred că n-aș rezista nici măcar o 
săptămână la o astfel de încercare. 

Alayne îi culcă capul pe piept și-l mângâie în felul ei blând, 
liniștitor. 

— Nu te necăji, dragul meu. Mă faci să mă simt ca un 
adevărat căpcăun. Și-apoi, nu-i nicio grabă! Contul meu la 
bancă a rămas aproape intact până acum. 

— Sper! exclamă el, pornit. 

După o clipă, Alayne întrebă: 


231 


— Cărţile de la domnul Cory vor sosi direct aici sau trebuie 
să ne ducem în oraș după ele? 

— Depinde dacă o să fie reținute în vamă. Dacă da, o să ne 
ducem împreună să le luăm. O să fie o mică schimbare 
pentru tine. Și cerul e martor, nu prea ai parte de așa ceva. 

Erau în camera lor. Eden stătea la birou și Alayne în 
picioare lângă el. El începu să scotocească într-o cutie de 
timbre căutând unul care să nu fie lipit de celelalte. Le răvăși 
cât putu mai bine, apoi dezlipi câteva și le aruncă înapoi în 
cutie, claie peste grămadă. Alayne tare ar fi vrut să i le 
smulgă din mână și să le așeze ea cum trebuie, dacă ar fi fost 
cu putinţă, dar învățase că lui Eden nu-i plăcea să facă 
altcineva ordine în lucrurile lui. Eden îl ajutase pe Renny să 
înveţe doi cai tineri cu șaua și mirosea a grajd. Mirosul de cai 
se simţea mereu în casă; câinii alergau în voie, ba afară ba în 
casă, lătrând ca să fie lăsaţi înăuntru sau zgâriind la uși ca să 
iasă afară; în noiembrie, urmele labelor pline de noroi se 
vedeau peste tot. 

Alayne începuse să se obișnuiască, dar la început fusese 
pentru ea o sursă de enervare și chiar de dezgust. Nu putea 
să uite spaima prin care trecuse într-o după amiază când, 
intrând în dormitorul ei, descoperise un câine ciobănesc 
lăţos, cu coada tăiată, încolăcit în mijlocul patului. 

Câinii îi plăceau dar nu reușea să-i înțeleagă. Acasă, nu 
ținuseră niciodată un câine. Mama ei avusese peștișori și un 
canar, dar Alayne îi considerase mai degrabă o pacoste. 
Simţea că i-ar plăcea mai mult caii decât câinii sau canarii. Ar 
fi vrut să poată călări dar nimeni nu-și arătase intenţia de a o 
învăţa iar ea era prea rezervată, prea se temea să nu le dea 
bătaie de cap, pentru ca ideea să pornească de la ea. Meg nu 
mai călărea din ziua când rupsese logodna cu Maurice, iar 
Pheasant călărea ca un băiat. 

În cele din urmă, Eden izbuti să dezlipească un timbru, îl 
udă cu limba apoi îl lipi cu susu-n jos pe scrisoare. 


232 


Urmărindu-l, Alayne și-l imagină la vârsta bătrâneţii, 
definitiv stabilit la Jalna, impasibil, satisfăcut, fără speranţe 
sau ambiţii, întocmai ca Nicholas și Ernest. Îl văzu cărunt, 
așezat la birou, căutând un timbru, umezindu-l cu limba, 
lipindu-l, închipuindu-și că este un om ocupat. Alayne se simți 
înspăimântată. 

— Eden, făcu ea, continuând să-i mângâie părul bălai, te-ai 
mai gândit la romanul tău în ultima vreme? Ai reușit să-l 
începi? 

Se întoarse brusc spre ea, răsturnă cutia cu timbre și izbi 
călimara cu atâta putere încât Alayne abia izbuti s-o prindă 
din zbor. 

— Doar n-o să începi să mă baţi la cap cu asta, nu? O 
roșeaţă puternică îi coloră obrajii. Tocmai acum când sunt 
preocupat de alte treburi. Sper că n-ai să-ncepi să mă 
cicălești, dragă, pentru că n-am găsit o slujbă la comandă. N- 
aș putea suporta! 

— Nu fi ridicol, răspunse Alayne. Nici nu-mi trece prin cap 
să te cicălesc. Mă întrebam doar dacă mai ai de gând să te 
apuci de roman. 

— Sigur că da. Dar, scumpa mea doamnă, un om nu se 
poate apuca de o treabă atât de serioasă ca asta fără să-i 
acorde mult timp de gândire. Când am să încep, am să te 
anunț. 

Eden luă stiloul și-l scutură cu putere. Încercă să scrie dar 
stiloul n-avea cerneală. 

— Nu e înfiorător, remarcă el, cum uneori tot universul ţi-e 
potrivnic? Chiar înainte de-ai venit tu, raftul acela de acolo m- 
a izbit parcă intenţionat în cap când încercam să iau o carte 
din bibliotecă. Cartea mi-a căzut din mână și, când am 
ridicat-o de jos, colțul ascuţit al măsuței de toaletă m-a pocnit 
de cealaltă parte a capului. Acum uite, stiloul e gol și 
cerneală nu mai e aproape deloc. 

— Lasă-mă pe mine să ţi-l umplu, îl rugă Alayne. Cred că o 
să ajungă cerneala. 

233 


Alayne umplu stiloul, sărută capul plin de cucuie al lui Eden 
și ieși din cameră. 

Coborând scările îi zări pe Piers și Pheasant cufundați pe 
canapeaua aflată sub fereastra  palierului.  Trăseseră 
perdelele ponosite de mohair în jurul lor, dar Alayne observă 
că mâncau un măr mare roșu, mușcând pe rând, ca doi copii. 
Afară vântul șuiera și ploaia biciuia geamurile din spatele lor. 
Păreau foarte voioși și lipsiţi de griji de parcă viaţa pentru ei 
ar fi fost un joc plăcut. Și totuși, își zise ea, aveau și ei 
necazurile lor. 

Ușa de la intrare era deschisă și, pe terasă, Renny stătea 
de vorbă cu un bărbat despre care Alayne știa că e negustor 
de cai. Avea maxilare puternice, o voce groasă, răgușită, și 
ochi mici, șireţi. O pală rece de vânt, mirosind a țarină udă, 
năvăli pe ușa deschisă. Tălpile celor doi lăsaseră urme de 
noroi în hol iar unul dintre prepelicari le adulmeca critic. 
Celălalt prepelicar stătea făcut covrig în pragul ușii și se 
mușca furios de rădăcina cozii. Întunericul brusc al după- 
amiezii târzii o împiedica pe Alayne să distingă trăsăturile lui 
Renny dar îi vedea faţa asprită de intemperii alături de cea a 
negustorului de cai de care se apropiase ca să poată discuta. 

„La urma urmei, gândi ea, nici Renny nu e cu mult superior 
unui simplu geambaș!” Își petrecea mai mult timp alături de 
caii lui decât alături de familie. În jumătate din cazuri nu se 
arăta la ora mesei și, de cele mai multe ori când apărea în 
poartă călare pe iapa cenușie și costelivă, cu umerii săi aduși 
și spinarea lungă ușor încovoiată, nu era singur ci însoțit de 
câte o făptură ciudată, din lumea turfului. 

Dar ce fascinaţie covârșitoare exercita asupra ei! Pe lângă 
el, Eden, așa cum îl știa așezat în faţa biroului de la etaj, nu 
părea altceva decât un copil răsfățat. Și totuși Eden poseda 
însușiri strălucite, minunate, pe care Renny nu le putea 
aprecia fiindcă el nu avea nici imaginaţia, nici pregătirea 
intelectuală necesară. 


234 


Rags, cu o expresie de nefericire pe față, apăru după ușa 
din fundul holului. 

— Pă cinstea mea, așa corent n-am mai pomenit! îl auzi 
Alayne bombănind. Cât p-aci să-mi zboare ceștile de ceai de 
pe tavă. 

— Lasă, Rags, am să închid ușa după dumneata, se oferi 
ea, amabilă, dar, analizând cu obiectivitate propunerea în 
timp ce pășea peste coada lungă, ca un panaș, a unui 
prepelicar, ajunse la concluzia că unicul motiv care o 
determinase era dorința de a putea sta în pragul ușii, măcar 
o clipă, în bătaia vântului, ca să fie văzută de Renny. Dar 
Alayne nu izbuti să evite coada stufoasă a câinelui și, când 
călcă apăsat pe ea, cu locul înalt al pantofului, îl făcu pe 
prepelicar să scoată un revoltat chelălăit de durere. Renny se 
uită încruntat spre hol, bombănind; cine oare îndrăznise să-l 
lovească pe unul din câinii lui? Sprâncenele lui roșii, zburlite, 
coborâră până la rădăcina nasului acvilin. 

— Voiam să închid ușa, explică Alayne, și am călcat pe 
coada lui Flossie. 

— Oh, făcu Renny, am crezut că l-a lovit Rags. 

Ochii mici și cenușii ai negustorului de cai clipiră spre ea 
prin semiîntuneric. 

Alayne încercă să închidă ușa, dar celălalt prepelicar se 
propti cu spatele în tăblie. Nu voia de loc să se clintească. 
Renny îl apucă de ceafă și-l târî pe verandă. 

— Câini încăpăţânaţi, nu-i așa? observă negustorul de cai. 

— Mulţumesc, Renny, spuse Alayne și închise ușa, dar în 
loc să rămână în hol se trezi pe terasă cu cei doi bărbați. 

Renny o privi întrebător. De ce făcuse asta? Vântul îi lipea 
fusta de picioare, răvășindu-i părul de pe frunte și aruncându- 
i stropi de ploaie pe obraz. Oare de ce făcuse asta? 

Merlin, prepelicarul, pentru a-i dovedi că nu-i poartă pică, 
se ridică pe labele din spate și se propti cu cele dinainte pe 
fusta ei, încercând să-i lingă fața. 


235 


— Jos, Merlin, jos, îi porunci stăpânul lui, apoi adaugă într-o 
doară: Alayne, dânsu' e domnul Crowdy, care a cumpărat 
mânzul lui Firelight. Domnul Crowdy, doamna Eden Whiteoak. 

— Încântat de cunoștință, spuse Crowdy, scoţându-și 
pălăria. E o vreme îngrozitoare, nu-i așa? Dar nu putem să ne 
așteptăm la altceva în această perioadă a anului. Ploaie, 
lapoviță și zăpadă de-acu' înainte, nu? O să doriţi să vă aflați 
iar în America, doamnă Whiteoak. 

— Avem vreme rece și la New York, răspunse Alayne, 
întrebându-se ce-o fi gândind domnul acesta despre ea. 

Era încredinţată că Renny îi bănuise intenţia, că-și dădea 
seama de fascinația fatală exercitată de el, care o mânase, 
împotriva voinţei ei, pe terasă. 

— Ei bine, conchise negustorul, eu trebuie s-o iau din loc. 
Dacă ajung tărziu la cină, doamna Crowdy o să mă ia la rost. 

Negustorul stabili cu Renny cum să se întâlnească a doua 
zi și apoi plecă într-un Ford zgomotos. 

Rămaseră singuri. O rafală de vânt clătină vrejurile dese 
ale iederei de deasupra terasei și scutură o pulbere de stropi 
de ploaie care le umezi părul. Renny se scotoci prin buzunare 
în căutarea unei ţigări și o aprinse cu greutate. 

— Am simţit nevoie de puţin aer curat, explică Alayne. 
Toată ziua am stat în casă. 

— Bănuiesc că a început să te calce pe nervi. 

— Mi-e teamă că nu ţi-a convenit că am apărut afară chiar 
în timpul conversaţiei cu domnul acela. Cred că n-am făcut 
niciodată ceva mai stupid. 

— Nu face nimic. Crowdy tocmai voia să plece. Ești sigură 
că n-ai să răcești? Nu vrei să-ţi aduc o jachetă de lână 
dinăuntru? 

— Nu. Am să intru în casă. 

Dar rămase nemișcată privind formele întunecate ale 
pinilor pe care înserarea le înghiţea cu repeziciune. Toate 
gândurile pieriseră din mintea ei, doar simţurile rămăseseră 


236 


vii, simţuri ce percepeau lucruri elementare - ploaia, vântul, 
întunericul cuprinzător, pământul supus, care parcă implora... 

Nu era în braţele lui? Oare stofa aspră a mânecii lui nu-i 
atingea obrazul? - buzele lui nu se lipiseră de ale ei? - oare nu 
sărutările lui o tulburau într-atât încât nu mai știa de ea? Nu, 
Renny nu se clintise din locul unde se afla. Ea stătea singură 
în vârful scării, cu stropii de ploaie șiroindu-i pe obraz ca niște 
lacrimi. Pentru ea însă, era ca și cum Renny o sărutase, iar ea 
îi primise sărutarea. Simţi extazul sărutului, relaxarea pe care 
i-o dăruise. 

Renny stătea acolo imobil, silueta lui conturându-se pe 
fereastra bibliotecii care se luminase, în clipa aceea, în 
spatele lui. Apoi îi auzi vocea care parcă venea de la mare 
depărtare. 

— Ce ai? Te neliniștește ceva? 

— Nu, nimic. N-am nimic. 

— Serios? Am crezut că ai ieșit ca să-mi spui ceva. 

— Nu, n-aveam nimic să-ţi spun. Am ieșit pentru că... nu 
pot să explic... dar dumneata și domnul acela, văzuţi 
dinăuntru, păreaţi două personaje dintr-un tablou straniu și 
atunci m-am apropiat fără să vreau de voi. 

Își dădu seama, cu o senzaţie aproape dureroasă de 
ușurare, că Renny nu bănuise ce festă îi jucaseră simţurile. 

O siluetă cu picioare lungi se apropie alergând pe aleea de 
acces pentru mașini și sări pe scări gata să se lovească de 
ea. Era Finch, care se întorcea de la școală. Se udase până la 
piele. Le aruncă o privire mirată apoi se îndreptă spre ușă. 

— O, Finch, ești ud leoarcă, spuse Alayne, atingându-i 
mâneca. 

— N-are nicio importanţă, replică el, morocănos. 

— Ai întârziat, remarcă Renny. 

— N-am reușit să prind primul tren. Eu și cu alţi câţiva 
băieţi am fost reţinuţi la școală. 

Băiatul șovăi, privindu-i ca pe niște străini ale căror 
trăsături voia să le distingă și să și le amintească. 

237 


— Hmm, mormăi Renny. Ei, mai bine du-te și schimbă-te și 
după aceea exersează puţin înainte de ceai. 

Tonul lui, absent și concis, se deosebea de obișnuitul său 
aer de autoritate dezinvoltă. Finch își dădea seama că i se 
cerea să plece imediat, dar nu reușea să-și pună picioarele în 
mișcare ca să intre în casă. Era ceva pe terasă, o prezenţă, 
ceva între cei doi, care-l hipnotiza. Sufletul părea că i se 
topește înlăuntrul său și încearcă să iasă din piept căutând, 
pe bâjbâite, spre sufletele lor. Trupul lui, ca o carapace 
neputincioasă, stătea proptit acolo pe două picioare, în timp 
ce sufletul i se strecura spre ei, gudurându-se pe lângă ei ca 
unul din prepelicari, atunci când adulmeca ceva straniu și 
frumos. 

— Ești ud rău, Finch, se auzi vocea Alaynei ca din 
depărtare. 

Apoi auzi glasul lui Renny: 

— Vrei să faci ce ţi-am spus? Du-te sus și schimbă-te! 

Finch îi privi lung, năucit. Apoi, încet, sufletul său se 
strecură înapoi în trup, ca un câine în cușca lui. Din nou, 
picioarele îi prinseră viaţă. 

— Vă rog să mă iertaţi, murmură el și intră aproape 
împleticindu-se, în casă. 

Meg cobora scările iar Rags tocmai aprinsese lumina în hol. 

— Ce târziu ai venit! se miră ea. O, ce murdar de noroi e 
parchetul! Finch, doar n-ai adus tu tot noroiul ăsta înăuntru? 
S-ar zice că ești un elefant. Wragge, vrei te rog să ștergi 
noroiul ăsta imediat ca să nu calce și alţii pe el? De câte ori 
ţi-am spus, Finch, să-ţi ștergi picioarele pe preșul de la 
intrare? 

— Habar n-am. 

— Păi, zău așa, covorul ăsta a ajuns o rușine. Ai întârziat, 
dragă. Cred că ești mort de foame. 

Acum, Meg, ajunsă la prima treaptă a scărilor îl sărută pe 
Finch care își frecă obrazul umed de ploaie, de obrazul ei cald 
și catifelat. 

238 


— Mm, făcură amândoi, legănându-se împreună. 

Flossie, prepelicarul, începu să zgărie la ușa de la intrare și 
așa foarte zgâriată. 

— Ce-o fi vrând Flossie? întrebă Meg. 

— Nu știu. 

— Ah, cred că vrea să iasă. Merlin trebuie să fie afară. Nu l- 
ai văzut când ai intrat? 

— Nu l-am văzut. 

— Rags, dă-i drumul lui Flossie afară. Vrea să se ducă la 
Merlin. 

— Nu, să nu-i dai drumul, răcni Finch. O să care și mai mult 
noroi în casă. Du-o la bucătărie! 

— Da, cred că e mai bine așa. Du-o în bucătărie, Rags. 

— Trebuie să exersez puţin, zise Finch pe un ton hotărât. 

— Nu, dragă, îi replică ferm sora lui. E ora ceaiului. Nu poţi 
să exersezi acum. E timpul să luăm ceaiul. 

— Dar, ascultă, strigă Finch, în cazul ăsta n-am să pot 
exersa de loc astă seară. Am o mulţime de lecţii de făcut. 

— N-ar trebui să te întorci atât de târziu acasă. Asta-i unul 
din motivele pentru care n-am fost de acord să ai un profesor 
așa de costisitor. E absurd, când n-ai posibilitatea să 
exersezi. Dar, ce să-i faci, așa a vrut Alayne. 

— Ce naiba! urlă Finch. De ce nu mă lăsaţi să exersez în 
liniște? 

— Finch, du-te imediat și pune niște haine uscate pe tine. 

Ușa de la camera bunicii se deschise și unchiul Nick scoase 
capul afară. 

— Ce e gălăgia asta? întrebă el. Mama doarme. 

— Finch e de vină. E foarte neascultător, răspunse Meg 
întorcând fața ei rotundă, suavă, spre Nicholas. 

— Ar trebui să-ţi fie rușine, și când mă gândesc la toți banii 
aruncaţi pe lecţiile tale de muzică! Urcă imediat sus! Ai 
merita să ţi se rupă urechile. 

Finch, cu urechile roșii de parcă ar fi și încasat urecheala, o 
luă la goană pe scări în sus. Piers și Pheasant erau tot pe 

239 


canapeaua de sub fereastră, dar trăseseră perdelele atât de 
strâns în jurul lor încât aproape nu se mai vedeau. Se putea 
ghici doar conturul genunchilor și se zăreau vârfurile 
pantofilor apărând pe sub marginea perdelei. După ce aruncă 
o privire spre picioare, nu mai avu nicio îndoială, știa cui 
aparţineau. Ce bine se distrau toţi, în afară de el! Cu haine 
uscate, așezați tihnit în fața focurilor sau drăgostindu-se prin 
colţuri. Îl găsi pe Wakefield în camera lui, tolănit pe pat, citind 
Huckleberry Finn. 

— Bună, făcu băietașul, amabil. Nu te superi, sper, că mă 
găsești aici. Am vrut să stau puţin lungit pentru că nu mă 
simt prea bine, și patul tău e singurul pe care pot să-l 
deranjez fără ca Meg să se supere. 

— De ce nu i-ai spus că nu te simţi bine? întrebă Finch, 
scoțându-și haina udă leoarcă. 

— O, atunci s-ar învârti tot timpul în jurul meu, și m-ar ţine 
pironit pe sofa ca să mă poată păzi. Îmi place și mie ca oricui 
să fiu puţin singur. 

Mânca nalbe și-i oferi și lui Finch una. 

— Mulţumesc, spuse Finch care era hămesit. Văd că în 
ultima vreme ai mereu nalbe la tine. Meg știe că ai mereu 
provizii de nalbe? întrebă el privindu-l dintr-o dată cu 
seriozitate. 

Wake, calm, mușcă încă una. 

— Nu cred. După cum nu știe nici că tu ai întotdeauna 
țigări la tine. 

Stătea cu ochii plecaţi asupra cărții; unul din obraji era 
umflat de nalba pe care o avea în gură. Avea un aer 
nevinovat și totuși, împielițatul, o spusese ca o ameninţare. 

— Să faci bine să-ţi vezi de treburile tale, izbucni Finch, că 
de nu, te azvârl afară. 

Wakefield se uită ţintă la el cu ochii strălucitori. 

— Nu te supăra, Finch, dar adineaori când ai luat nalba am 
văzut ce galben e degetul tău arătător. Ai face bine să-l freci 
cu piatră ponce înainte de ceai, ca să nu observe careva. Știi, 

240 


mâinile tale sunt atât de mari și osoase că atrag atenţia și 
oricine știe că această gălbejeală nu apare doar după o 
singură ţigară. 

— Nu ţi se pare că vezi cam prea multe, mormăi Finch. Las- 
că o să te duci tu la școală și-o să-ţi mai iasă din cap aerele 
astea. 

— Probabil că da, admise Wake, amărât. Sper că n-o să-i 
lași pe ceilalţi băieţi să mă bată, Finch. 

— Uite ce, la școală sunt cinci sute de băieţi. Crezi că am 
să pot să te păzesc? Nici măcar nu știu dacă am să te văd 
vreodată. O să trebuiască să te descurci singur. 

— O, am să mă descurc eu într-un fel, zise Wake. 

Finch se gândi că Wake se va simţi la școală mai bine 
decât se simţea el. Spera să fie așa, fiindcă ţinea foarte mult 
la acest frăţior oacheș și voios, atât de deosebit de el însuși. 
În tăcere, își scoase șosetele ude leoarcă, își șterse de 
mântuială tălpile picioarelor cu un prosop de baie zdrenţăros 
și-l aruncă într-un colț. Mintea i se învârtea ca o veveriţă în 
cușcă. Renny și Alayne care îi găsise singuri pe terasa 
întunecoasă, udă de ploaie, îi deșteptaseră ceva în memorie, 
îi amintiră în mod ciudat de altceva. La început nu-și dădu 
seama ce, dar apoi își aduse aminte: era clipa când dăduse 
peste Renny cu femeia necunoscută în păduricea de pini. 

Nu era numai faptul că îl găsise pe Renny singur cu o 
femeie într-un loc întunecos și ferit, ci mai curând ceva în 
atitudinea lui - un aer de atenţie detașată, de parcă ar fi 
ascultat, așteptând un gest din partea femeii. Un fel de 
semnal. 

Finch nu reușea să înțeleagă de ce-l impresionase atât de 
profund faptul că-i văzuse pe Renny și Alayne împreună pe 
terasă, probabil numai pentru că îi reamintea de cealaltă 
împrejurare. Hotărâse că Meg nu trebuie să afle că cei doi 
sunt acolo. Dar de ce? Nu era nimic rău că se aflau acolo 
împreună. Pur și simplu - of, Doamne - mintea lui părea să 
descopere mistere, fapte necuviincioase, acolo unde nimeni 

241 


altcineva n-ar fi văzut nimic grav. Fără nicio îndoială avea o 
minte sucită, înfiorătoare. Merita toate loviturile care se 
abăteau asupra lui. Își spuse că are un fel îngrozitor de a 
gândi. 

Tare ar fi vrut ca Meg să-l lase să exerseze. Dar Meggie era 
împotriva lecţiilor de pian. De asta era sigur. Dacă ar fi luat 
însă lecţii cu domnișoara Pink totul ar fi fost în regulă. 
Dumnezeule, ciudate fiinţe sunt femeile! 

Se duse la sertarul unde-și ţinea lenjeria și scotoci fără 
speranţă, căutând doi ciorapi care să fie pereche. 


242 


CAPITOLUL XIX 


Scene diverse 


Cărţile primite de la New York fuseseră reținute de vama 
din oraș. În ziua când Alayne primi avizul oficial, o ploaie rece 
de noiembrie inundase, aproape, ţinutul încât un drum la oraș 
pentru a lua cărţile părea imposibil. Alayne, disperată și 
neputincioasă, hoinărea prin casă ca un copil dezamăgit, 
uitându-se cu nostalgie afară, când pe o fereastră când pe 
alta, la pinii care sub șiroaiele de ploaie semănau cu 
pămătufurile unui dric, apoi la luncile unde se îngrămădeau 
oile, și la pădurea estompată care se povârnea spre râpa 
udă; apoi, de la o fereastră din spate a holului, zări vechiul 
cuptor de cărămidă, uscătoria de rufe și un cârd gălăgios de 
rațe noroite. Se gândi la New York și la viaţa ei de acolo, la 
micul ei apartament, la editura „Cory and Parsons”, cu sala ei 
de așteptare, la birouri și la încăperile unde se împachetau 
cărțile. Totul i se părea un vis. Străzile cu mulțimile lor 
cosmopolite, cu chipuri întrezărite și imediat apoi pierdute 
din vedere, chipuri văzute mai de aproape și ţinute minte 
câteva ore, splendidul și teribilul impuls resimţit de pe urma 
acestei mișcări. Aici imaginea fiecărui chip i se întipărea 
adânc în memorie, de parcă ar fi fost arsă cu fierul roșu, chiar 
și feţele muncitorilor agricoli, a lui Rags, a băiatului de la 
băcănie sau a negustorului de pește. 

Ce tăcută putea fi Jalna! Uneori zăcea ceasuri în șir sub 
această vrajă a tăcerii. Acum, în hol, singurul zgomot îl făcea 
bătrânul câine ciobănesc care-și lingea fără încetare o labă 


243 


rănită, iar de la subsol răzbătea păcănitul îndepărtat al 
cărbunilor. Ce făceau oare soţii Wragge acolo jos, în semi- 
întuneric? Se certau, se învinuiau unul pe altul, se împăcau? 
Alayne îl văzuse pe Rags cu o clipă înainte, trecând fără 
zgomot prin hol și urcând scările cu o tavă spre camera lui 
Meg. O, procesiunea aceasta nesfârșită de mici gustări! De ce 
nu putea femeia asta să mănânce normal la ora mesei? De ce 
atmosfera aceasta de mister perimat? De ce această 
depozitare fastuoasă în dosul tuturor acestor uși închise? 
Bunica: Boney... India... crinoline... scandaluri... Căpitanul 
Whiteoak. Nicholas: Nip... Londra... whisky... Millicent... gută. 
Ernest: Sasha... Shakespeare... zile de altă dată la Oxford... 
datorii. Meg: inimi sfărâmate... copii din flori... gustărele... 
comoditate și forme plinuţe. 

Și toţi ceilalţi, care-și pregăteau camerele pentru bătrâneţe 
- cuiburi înăbușitoare unde vor sta, și vor sta, sub acoperișul 
casei din Jalna prin care pătrundea ploaia, până când se va 
prăbuși peste ei și va șterge orice urmă a existenței lor. 

Trebuie să-l smulgă pe Eden de aici, înainte ca vraja 
sinistră a acestei case să-i prindă și pe ei doi pentru 
totdeauna în mrejele ei. O să cumpere o casă cu banii ei și o 
să-i rămână de ajuns ca să poată trăi amândoi un an, sau doi, 
până când Eden va reuși să câștige de pe urma poeziilor lui. 
N-o să admită ca Eden al ei să se tortureze cu o muncă care 
nu i se potrivește. Dar, înainte de orice, ea nu trebuie să mai 
rămână sub același acoperiș cu Renny Whiteoak. Nu-și mai 


ascundea faptul că-l iubește. Îl iubea cum nu-l iubise 
niciodată pe Eden - cum nu știuse că e în stare să iubească 
pe cineva. 


Era de-ajuns să-l zărească o clipă călare pe calul lui 
cenușiu, ciolănos, ca să uite de toate. Prezenţa lui în 
sufragerie sau în salon o tulbura așa de tare încât începuse 
să creadă că simţămintele ei au devenit periculos de greu de 
stăpânit. 


244 


Pendula bătu ora două. Nu trecuse decât o jumătate de zi, 
dar ei i se părea încă de acum nefiresc de lungă. Ploaia cădea 
torențial. Cum ar mai fi răpăit o ploaie ca asta pe trotuarele 
New Yorkului. Aici, curgea în șiroaie lucitoare, neîntrerupte, 
asemănătoare coardelor fremătânde ale unui instrument. Un 
grăjdar, cu o pelerină de cauciuc trasă peste cap străbătu în 
fugă curtea, speriind rațele, și cobori bocănind treptele spre 
subsol. O clipă mai târziu, doamna Wragge urcă anevoie sus, 
venind din domeniul ei, și apăru în hol. 

— Mă rog frumos, doamna Whiteoak, zise ea, domn' Renny 
a trimis vorbă de la grajd că după masă se duce cu mașina la 
oraș și dacă-i daţi lu’ Wright grăjdarul, hârtia aia de la vamă, 
zice c-o s-aducă dumnealui cărţile alea din America. Sau o fi 
zis hărţile? Păcatele mele, plecai și uitai. Nimic nu-l fierbe mai 
rău decât dacă uiţi ce-a trimis dumnealui vorbă. 

— E vorba de cărţi, o lămuri Alayne. Mă reped acum în 
camera mea să caut avizul. Vino te rog până sub scară și-am 
să ţi-l arunc. 

Gândul că în seara aceea va avea cărţile o umplea de 
bucurie. Zbură sus pe scări. 

Eden nu scria, așa cum se așteptase ea, ci scotea cărțile 
din sertarele scrinului și le îngrămădea pe pat. 

— Bună! exclamă el. Uite de ce m-am apucat. Vreau s- 
arunc toate vechiturile astea de cărți. Zeci și zeci de volume 
la care nu mă uit niciodată. Ocupă loc degeaba. Romane 
vechi. O mie și una de nopți ediţie veche. Chiar și cărți vechi 
de școală. Și colecția Boys’ Own. Pe astea le poate lua Wake. 

În ce hal arăta patul! 

— Eden, ești sigur că nu sunt pline de praf? 

— Pline de praf? Fac pariu că nu s-a mai șters praful de pe 
ele de cinci ani. Uită-te la mâinile mele. 

— Vai, dragă! În sfârșit, nu-i nimic. Renny se duce cu 
mașina la oraș și vrea să scoată și cărţile de la vamă. Uf, 
unde Dumnezeu am pus avizul? Știu că l-am lăsat pe birou, 


245 


dar ai îngrămădit cărţi pe el. Zău, Eden, ești cel mai 
dezordonat om pe care l-am cunoscut vreodată. 

Începură să se certe, căutând avizul pe care-l descoperiră 
până la urmă aruncat în coșul de hârtii. Între timp, mașina 
sosise în faţa casei și doamna Wragge urcă scările gâfâind ca 
să transmită încă o comunicare. 

— Zice că ș-așa a-ntârziat și, mă rog, vreţi să-i trimiteţi 
avizul. A mai zis că nu-i chiar așa de urât afară și dacă poftiți 
să mergeţi cu mașina la oraș. Dar zău, coniţă, eu n-aş merge 
în locu' dumneavoastră, domn' Renny mână ca un nebun și 
șoseaua o să lunece ca marmelada. 

— Grozavă idee, exclamă Eden. Mergem amândoi. Ce zici, 
Alayne? O să ne facă bine. Am lucrat în draci. La oraș, eu am 
să-l mai pistonez pe Evans în legătură cu slujba. lar tu ai să 
faci ceva cumpărături. Luăm ceaiul la „The George” și ne 
întoarcem tocmai la timp pentru cină. Vrei Alayne? 

Sigur că Alayne voia. Era în stare să facă orice numai să 
scape câteva ore de atmosfera, paralizantă și aspră de la 
Jalna. Doamna Wragge cobori scările gâfâind. 

Alayne nu mai plecase în viața ei lăsându-și camera într-o 
asemenea dezordine. Imposibil de păstrat măcar o aparenţă 
de ordine în camera unde lucra Eden. Când o să fie la casa 
lor, ce odăiță în mov și galben o să aibă, liniștită și numai a 
ei! 

Chiar dacă pe Renny l-a dezamăgit apariţia lui Eden, chipul 
lui a rămas impasibil. Soţul și soţia, îmbrăcați cu haine de 
ploaie, se urcară pe bancheta din spate a mașinii, sub capota 
de pânză pe care apa curgea șiroaie. Crengile ude ale pinilor 
măturau geamurile automobilului în timp ce treceau de-a 
lungul aleii. 

Era adevărat că stăpânul Jalnei conducea „ca un nebun”. 
Șoseaua era aproape pustie. Se întindea în faţa lor ca o 
panglică udă, frumos netezită: în stânga lor se perindau când 
păduri, când ogoare mustind de apă sau sate ale căror forme 
abia se ghiceau; în dreapta, se întindea imensa mare 

246 


interioară și, pe un promontoriu nisipos, un far își trimitea, 
încă de la această oră, raza singuratică în ceaţă. 

Pe Alayne o depuseră în faţa unui magazin. „Eşti sigură că 
ai destui bani, dragă?” La întrebarea lui Eden, Renny își 
stăpâni doar pe jumătate un zâmbet strâmb. După ce îl duse 
pe Eden la vamă, cel mai mare dintre fraţii Whiteoak își văzu 
de treburile lui ciudate în lumea grăjdarilor, cu jambierele și 
înjurăturile lor, a paielor mirosind a jilav și a frumoaselor 
animale cu pielea catifelată care-și mușcau ieslea și tropăiau 
din copite de prea multă plictiseală. 

Alayne cumpără o eșarfă franţuzească viu colorată ca să i- 
o trimită lui Rosamond Trent „pentru a-i dovedi că și pe aici 
se găsesc lucruri drăguţe”, două cămăși - o surpriză pentru 
Eden - o cutie de bomboane pentru bunica, alta, mai mare și 
mai scumpă pentru restul familiei, o bluză splendidă, la care 
nu putu rezista, pentru Pheasant și câteva perechi de ciorapi 
groși de lână pentru ea. 

Eden și Renny o așteptau în holul unei ceainării situată la 
etaj. Aleseră o masă lângă cămin unde focul trosnea. Într-un 
colț, pe jos, Eden așeză pachetul cu cărţi și deasupra 
îngrămădi lucrurile cumpărate de Alayne. În pachet erau opt 
volume, o informă el, și avusese multă bătaie de cap ca să le 
scoată din vamă. Se râtăciseră și fusese nevoie de șase 
funcţionari ca să le găsească. Alayne se uita cu ochi lacomi 
spre pachetul de cărţi. În timp ce așteptau comanda, ea le 
povesti ce cumpărase și pentru cine - în afară de cămăși, 
care trebuiau să fie o surpriză. 

— Și pentru mine nimic? se miră Eden, încercând să-i 
prindă pantoful între ghetele lui cu tălpi groase. 

— Ai răbdare și o să vezi. 

Se uită spre el cu ochi calzi, strălucitori, încercând să evite 
privirea întunecată a lui Renny. 

— Și nici pentru mine? întrebă Renny. 

— Sic, făcu Eden. Pentru tine n-a cumpărat nimic. 

Şi-i făcu Alaynei semn cu piciorul. 

247 


— Doamne, exclamă el, când o văzu pe chelneriță apărând 
cu tava, omul ăsta a comandat ouă ochiuri! De ce n-oi fi 
comandat și eu? 

Se uită o clipă, cu poftă, la cele două ouă, rotunde ca o 
lună plină fiecare, așezate pe feliile de pâine prăjită în faţa 
fratelui său, apoi începu să mănânce prăjitura Sally Lunn și 
gemul de zmeură. 

— Și asta ce e? întrebă Renny, privind în lungul nasului 
spre prăjitura și îngheţata comandate de Alayne. 

— Se pare c-ai uitat, răspunse ea, că eu sunt americană și 
că de-o lună n-am mai gustat desertul nostru naţional. 

— De ce nu vrei să-ţi comand un ou? replică el, cu 
seriozitate. E mai hrănitor. 

Eden îl întrerupse: 

— Ştii, frate Renny, miroși îngrozitor a grajd! 

— Nu-i de mirare. Am ţinut în braţe cea mai drăgălașă 
mânză pe care am văzut-o vreodată. Și-o să fie a mea! Ce 
gât! Ce crupă! Și pielea, ca o mătase cafenie. 

Se opri ca să înmoaie o bucăţică de pâine prăjită în 
gălbenușul unui ou și rămase privind în gol, extaziat. 

Alayne se simţi învinsă. Îl contemplă, sorbind din ochi 
imaginea chipului său cioplit, asprit de vânturi, așa cum 
apărea în lumina focului, și se pierdu în adâncurile privirii lui 
care nu o vedea. 

— Vorbești numai de cai, niciodată de fete, mormăi Eden, 
cu gura plină de gem. Cred că noaptea visezi o coamă 
sălbatică care-ţi biciuie obrazul și o pereche de copite 
drăgălașe lovindu-te în piept. Plăcută tovărășie în pat, eh, 
frate Renny? 

Tonul era plin de afecțiune și totuși se simțea nuanța de 
superioritate a intelectualului față de omul ocupat numai cu 
îndeletniciri practice. 

— Sunt în stare să mă gândesc și la lucruri rele, răspunse 
Renny zâmbind acru. 


248 


La adăpost de vânt și de ploaie, cei trei stăteau de vorbă, 
râdeau și-și turnau cești de ceai chihlimbariu din ceainicuri 
verzi, burduhănoase. Mărgele aurii de unt musteau prin 
crusta rumenită a prăjiturii Sally Lunn și formau mici 
grămăjoare pe farfurioarele verzi, iar din feliile de cozonac cu 
fructe cădeau stafide rotunde. Alayne îi dădu lui Eden să 
guste din înghețata ei. Din jur, se auzea un murmur plăcut de 
vorbărie voioasă. 

— Apropo, începu Eden, Evans mi-a spus să rămân în oraș 
peste noapte. Ar dori să mă prezinte unui oarecare Brown. 

— E pe cale să-ţi găsească ceva? întrebă Renny. 

Eden clătină din cap. 

— În domeniul afacerilor totul e mort aici. Birourile au prins 
practic miros de mucegai. Dar Evans susţine că, la primăvara, 
cu siguranţă va fi un reviriment formidabil. 

— De ce? se interesă Alayne. 

— N-am idee. Evans nu mi-a spus nimic. Dar tipii ăștia au 
un simţ al prevederii. 

— O, da aprobă Renny, solemn. Tipii ăștia știu întotdeauna 
o mulțime de lucruri. 

„Nişte copii, gândi Alayne, asta sunt, nimic altceva decât 
niște copii atunci când e vorba de afaceri... afaceri serioase. 
Cred tot ce li se spune. Nicio iniţiativă. Eu mă pricep la 
afaceri cel puţin de cinci ori mai mult decât ei.” 

— Așa că, stimată doamnă, continuă Eden, dacă n-ai nimic 
împotrivă să rămâi în grija lui Renny, am să dorm aici în 
noaptea asta ca să fac cunoștință cu tipul ala. Așază 
vechiturile alea de cărți la întâmplare înapoi în bibliotecă și 
mâine mă ocup eu de ele. Îmi pare rău că le-am lăsat vraiște 
prin toată camera. 

— O, n-ai grijă, mă descurc eu, spuse Alayne. Dar gândi: 
„Nici nu-i pasă! Știe că va trebui să pun mâna pe vreo sută 
de cărţi pline de praf, că patul e complet răvășit, că sunt cărți 
până și pe scaune și pe toaletă dar nici nu se sinchisește. E 
egoist. E la fel de egocentrist ca o pisică. Ca o pisică 

249 


mlădioasă, aurie și pestriță. Renny e ca o vulpe; iar bunica 
lor, ca un bătrân papagal; Meggie e tot o pisică, genul blând 
care toarce, dar deosebit de răutăcioasă și afurisită cu 
păsărelele; Ernest și Nicholas sunt două bufnițe bătrâne; și 
Finch, un mielușel stângaci, care nu se ţine încă singur pe 
picioare. Ce menajerie e la Jalna!” 

După ce o instală în mașină, Eden îi șopti: 

— Prima noastră noapte când vom dormi despărțiți. Mă 
întreb dacă o să putem dormi. 

— O să mi se pară ciudat, răspunse Alayne. 

Eden își vâri capul și umerii în întunericul din interiorul 
mașinii și-o sărută. Ploaia biciuia cu putere mașina. Pachetele 
cu cumpărăturile făcute de Alayne erau îngrămădite pe 
banchetă lângă ea. 

— Strânge bine pledul în jurul tău. Ți-e cald? Acum dă-mi 
lăbuţa. 

Îi luă mâna și o lipi drăgăstos de obraz. 

— Poate c-ai fi preferat să stai în faţă, lângă Renny. 

Ea clătină din cap și Eden trânti portiera tocmai în clipa 
când mașina se puse în mișcare. 

Porniră pe străzile înceţoșate de șuvoaiele de ploaie 
torențială, croindu-și anevoie drum prin circulaţia greoaie și 
încâlcită; maşinile păreau nişte gândaci negri, uzi, 
hurducându-se spre casă. Clipă de clipă, mâna lui Renny 
ștergea cu o cârpă geamul din faţă. Nicio perfecţionare 
modernă la mașina Jalnei. Apoi ieșiră din oraș. De-a lungul 
țărmului, unde în locul lacului se căsca un hău negru, te 
simțeai deodată mic și părăsit. Oare de ce nu vorbea cu ea? 
De ce nu spunea ceva banal dar liniștitor? 

Intrară pe o alee, așa de îngustă încât mașina abia avea loc 
să înainteze. Renny se întoarse spre ea. 

— Trebuie să vorbesc cu cineva care locuiește aici. Nu stau 
mai mult de cinci minute. Ai ceva împotrivă? 

— Bineînţeles că nu. 


250 


Însă gândi: „Mă întreabă dacă n-am nimic împotrivă dar 
după ce-am ajuns aici. Comportare tipică pentru un 
Whiteoak! Sigur că nu-mi face plăcere. O să fie îngrozitor să 
rămân aici singură în întunericul rece, pe ploaia asta 
torențială. Dar lui ce-i pasă? Ce-i pasă lui de mine? Probabil a 
uitat... totul, ușa cum a promis... dar eu nu pot să uit... și 
sufăr!” 

Renny se cufundase în bezna care-l înghiţi cu desăvârșire, 
asemeni unei pietre pe care ai aruncat-o într-un iaz. Nu auzi 
zgomotul pașilor lui îndepărtându-se. Un cal tropăind din 
copite, cu greu s-ar fi putut auzi prin zgomotul vântului și al 
ploii. O clipă îl zărise pe Renny în ușa mașinii, ca peste o clipă 
să și dispară. Puțin după aceea, auzi un câine lătrând și apoi 
o ușă trântită. 

Alayne își cuibări bărbia în gulerul de blană din jurul gâtului 
și se înfășură mai strâns în pled. Apoi constată că Renny 
lăsase portiera mașinii deschisă. Ce-i păsa lui dacă frigul și 
umezeala o să-i pătrundă până la oase. Îi venea să plângă - 
de fapt, chiar scoase un scâncet în timp ce se întindea peste 
spătarul banchetei din faţă ca să tragă ușa. Nu izbuti s-o 
închidă. Se lăsă să cadă înapoi pe locul ei și-și strânse și mai 
mult pledul în jur. Parcă s-ar fi aflat singură într-o cabană din 
mijlocul pădurii, prinsă între pereţii răsunători ai ploii. Dacă ar 
fi locuit într-o cabană în pădure singură... cu Renny, și acum 
l-ar fi așteptat să se întoarcă acasă la ea...o, Doamne, de ce 
nu poate să și-l scoată din minte? Mintea ei era ca un câine 
de vânătoare, alerga mereu, gâfâind, pe urmele lui Renny... 
Renny, Reynard Vulpoiul! 

Eden și cu ea trebuiau să părăsească Jalna, să aibă casa 
lor, înainte ca ea să ajungă o fiinţă cu totul deosebită de cea 
cu care se însurase el. Chiar și acum abia se mai recunoștea 
pe sine însăși. Ea, fata cumsecade a profesorului Knowlton C. 
Archer simţea acum o pornire disperată de ţigancă nomadă și 
scandalagioaică. 


251 


Se agăţă cu mâna de sfoara cu care erau legate cărţile de 
parcă ar fi vrut să se salveze în felul acesta. Încercă să 
ghicească titlurile cărților, cunoscând ultimele publicaţii ale 
editurii Cory, fiindcă lucrase la ele. Era curioasă să vadă câte 
va ghici. Ce-o să-i spună lui Renny când se va întoarce? Să fie 
pur și simplu indiferentă și distantă, sau să-i spună ceva ce l- 
ar face să-și dea seama de starea ei, de chinurile ei cumplite. 
Mai bine să tacă și să-l lase pe el să vorbească primul. 

Renny se urca în mașină. Din hăul negru, cu miros de 
ţărână, în care dispăruse, reapăru la fel de neașteptat, 
lăsându-se să cadă greoi pe locul său, și trânti portiera după 
el. 

— Am stat mult? întrebă cu glasul înăbușit. Mi-e teamă c- 
am întârziat mai mult de cinci minute. 

— Mi s-a părut mult. 

Vocea ei suna slab, ca de la depărtare. 

— Cred c-am să fumez o ţigară înainte de a porni. 

Își căută tabachera, apoi i-o întinse. Alayne luă o ţigară și 
Renny aprinse un chibrit. La lumina flăcării, Renny îi cercetă 
fața, îngândurat. 

— În timp ce coboram pe potecă mă gândeam că dacă n-ai 
fi soţia lui Eden, te-aș întreba dacă n-ai vrea să fii amanta 
mea. 

Chibritul se stinse și rămaseră din nou pe întuneric. 

— Un bărbat poate să-l înlăture pe altul, continuă el, dar nu 
pe fratele lui... chiar dacă e frate vitreg. 

— Nu știi ce înseamnă păcatul? întrebă ea, din norul de 
fum subțire care-i învăluia capul. 

— Nu, cred că nu. În orice caz, n-am regretat niciodată 
nimic din ce-am făcut. Dar există o anumită decenţă ce 
trebuie respectată în viaţă. Nu-l iubeşti cu adevărat, nu-i așa? 

— Nu. Am crezut doar că-l iubesc. 

— Și mă iubești pe mine? 

— Da. 


252 


— Ce ghinion afurisit! M-am împotrivit și eu cât am putut 
dar până la urmă tot am intrat la apă. 

Apoi continuă pe un ton de sinceră uimire: 

— De ce a trebuit să fii tocmai soţia lui Eden! Ce afurisit 
ghinion din care nu văd nicio ieșire! 

Alayne se gândea: „Dacă își pierde controlul și-mi cere să 
devin amanta lui, am să răspund da. Am să spun că nu 
contează nimic altceva decât dragostea noastră. Mai bine să 
lăsăm deoparte decenţa decât să trăim cu acest zbucium 
lăuntric. Eu nu pot să mai îndur. Am să spun da.” 

Viața clocotea în jurul lor ca un flux întunecat. Urca 
năvalnic pe potecă în sus, ca între malurile unui râu. Ei doi 
pluteau deasupra, două frunze pe care curentul le apropiase 
și acum le purta alături. Se cufundau în adâncurile apei ca 
oglindirile tremurătoare a două stele. Vorbeau cu voci 
scăzute, întretăiate. Când începuse el s-o iubească? Când își 
dăduse ea pentru prima oară seama că acele stări de 
exaltare, de așteptare, nu erau decât primele semnale 
luminoase ale focului viu care o mistuia acum? Dar el nu-și 
mai exprimă încă o dată, în cuvinte, dorinţa. El, care toată 
viața își călăuzise dorinţa ca pe un cal în galop, accepta acum 
orbește faptul că, în cea mai profundă dragoste pe care o 
trăise, trebuia să-ţi ţină în frâu dorinţa. Ea, în schimb, care 
toată viața știuse să se stăpânească, trecea acum printr-o 
stare de abandon amoros, gata să se lase antrenată, fără să-i 
pese de nimic altceva decât de dragostea lui. 

În cele din urmă, cu un gest mecanic, dibui sub volan și 
dădu drumul motorului. Mașina porni încet înapoi pe poteca 
plină de bălți, se hurducă cu îndărătnicia unui elefant peste 
iarba înaltă a șanțului și apoi își continuă, huruind, drumul pe 
șosea. 

Până la Jalna nu scoaseră niciun cuvânt, doar o singură 
dată Renny o întrebă peste umăr: 


253 


— Ai vrea să călărești? lapa pe care-am cumpărat-o acum 
e exact ce-ţi trebuie. E foarte tânără, dar foarte bine dresată 
și blândă ca o zi de primăvară. O să-nveţi repede! 

— Dar n-ai cumpărat-o ca s-o revinzi? 

— Păi... am s-o folosesc pentru reproducere. 

— Dacă crezi că pot să-nvăţ... 

— Eu cred c-ai să călărești foarte bine. Ai înfățișarea 
potrivită... un corp sănătos. 


Familia era la cină. Meg ceru să se mai aducă un ceainic 
proaspăt pentru întârziațţi. 

— Nu s-ar putea să bem cafea în loc de ceai? întrebă 
Renny. Cred că Alayne s-a săturat de ceai toată ziua bună 
ziua, dragă Meggie. 

— Ce cărţi ţi-au trimis? se interesă Nicholas. Nu m-ar 
supăra de loc să citesc și eu un roman mai nou. Aș bea și eu 
o ceașcă de cafea când o s-o aducă. Unde l-aţi lăsat pe Eden? 
Nu ești înfrigurată, copila mea? 

Ochii lui pătrunzători erau aţintiţi asupra lor, dar privirea 
părea preocupată ca și când ar fi fost cufundat într-o 
meditație. 

— Evans i-a spus că ar fi bine să rămână în oraș, explică 
Renny, întinzând muștar pe o felie de friptură rece. 

— Crezi c-o să găsească o slujbă pentru Eden? întrebă sora 
lui. 

— O, nu știu. Nu-i nicio grabă. 

Ernest spuse pe un ton arțăgos: 

— După cum observam chiar înainte de venirea voastră, 
trebuie făcut ceva cu cocoșeii ăia tineri. Nu mai contenesc cu 
cântatul. După ivirea zorilor n-am putut să mai închid ochii 
din cauza lor. Acum o lună mi-aţi spus că vor fi tăiați curând, 
dar constat că îi dau înainte cu cântatul. 

— A, vă rog, întrerupse Finch, să nu tăiaţi toți drăgălașii de 
cocoșei Leghorn. Sunt atât de... 


254 


— Ție ce-ţi pasă, Finch, se înfurie Ernest. Tu dormi ca un 
buștean. Dar azi dimineaţă au fost îngrozitori. Cocoșii cei 
mari, Wyandotte, au parcurs toată gama cocoșească, de la 
țipătul insolent de trâmbiţă până la un „cucurigu” răgușit și 
spart pentru ca apoi cocoșeii Leghorn să repete același lucru 
dar  plângăreț, într-o cheie minoră. Cucurigu-gu! E 
înnebunitor! 

— Imiţi foarte prost, i se adresă fratele lui. E mai degrabă 
așa. Și, pe un ton bubuitor, de stentor, încercă să imite 
cântecul de cocoș, bătând și din braţe ca din niște aripi. Piers 
și Finch începură și ei să cânte cocoșește. 

— Apoi o găină, continuă Ernest, s-a gândit să facă un ou. 
De cel puţin douăzeci de ori a anunţat că se gândește c-ar fi 
bine să facă un ou. Apoi a făcut ou, cotcodăcind de mai multe 
ori, ca să afle toată lumea ce treabă chinuitoare și importantă 
e în stare să facă. După aceea, au urmat ţipetele ei de triumf 
fiindcă își îndeplinise misiunea! Și culmea, toți cocoșii și 
cocoșeii din ogradă i se alăturară imediat, la unison. 

— Fiecare își închipuia ca un prost că el e tatăl oului, spuse 
Nicholas. 

— Eu nu i-am auzit de loc, constată Meggie, 

Ernest ridică mâna lui albă cu degete lungi. 

— Dac-aș avea toată rasa galinaceelor între degetul 
arătător și degetul mare al acestei mâini, mâine soarele ar 
răsări asupra unei lumi în care n-ar exista nici cocoși și nici 
găini. 

Din camera bunicii se auzi un ciocănit puternic în podea. 

— Piers, du-te și vezi ce vrea, zise Meg. Am înfofolit-o acum 
vreo oră și-a aţipit imediat. 

Piers se întoarse și anunţă: 

— Vrea să știe cine a adus cocoșul în casă. Zice că nu 
admite așa ceva. Și vrea ca Renny și Alayne să se ducă s-o 
sărute. 

— O, cred că-l vrea doar pe Renny. Nu cred că vrea s-o 
deranjeze pe Alayne. 

255 


— A spus să vină amândoi și s-o sărute. 

— Haide, Alayne, o pofti Renny, aruncând șervetul pe 
masă. Apoi ieșiră împreună din cameră. 

Chiar când ajunseră la ușa dormitorului ei, se auzi 
dinăuntru un suspin lung. Ezitară, uitându-se unul la altul. 
Felul acela tremurat de a inspira îi impresionă până în 
adâncul inimii. Acolo înăuntru, bătrâna, foarte bătrâna 
doamnă, zăcea singură cu gândurile ei. Cu temerile ei, poate. 
La ce se gândea oare, întinsă sub plapumă, în timp ce 
plămânii ei bătrâni se dilatau și se contractau? Intrară în 
cameră și se aplecară asupra ei, fiecare de o parte a patului. 
Îi trase pe rând spre ea și-i sărută cu afecţiune somnoroasă, 
tulburată, totuși pătimașă, cu gura complet moale și căzută 
din cauza danturii pe care și-o scosese. 

În timp ce-i potriveau plapuma în jurul gâtului, bunica 
stătea scrutându-i cu ochi ciudat de strălucitori în lumina 
slabă din încăpere, arătând infinit de patetică. 

— Mai dorești ceva, bunico? întrebă Renny. 

— Nu, dragă. 

— Stai comod, bunico? întrebă Alayne. 

Nu mai răspunse pentru că adormise din nou. 

Afară, își zâmbiră unul altuia, tandru, misterios. Ar fi dorit 
să nu fie obligaţi să se întoarcă în sufragerie. Datorită 
sentimentului de milă pe care i-l provocase bătrâna doamnă, 
parcă se iubeau și mai mult. 

Când Nicholas și Ernest se despărțiră înainte de culcare, 
Nicholas șopti cu glasul lui mormăit: 

— Ai observat ceva la cei doi? 

Ernest, care picotea, deveni dintr-o dată foarte vioi. 

— Nu. N-am observat nimic. Și totuși, dacă stau să mă 
gândesc... Ce vrei să spui, Nick? 

— S-au îndrăgostit unul de altul. Nu încape nicio îndoială. 
Intru doar o clipă la tine să-ţi spun ce-am observat. 

Cei doi fraţi trecură fără zgomot pragul camerei lui Ernest 
și închiseră ușa după ei. 

256 


În camera sa, Renny ședea într-un fotoliu vechi de piele, în 
mână cu o pipă proaspăt umplută. Cu această anumită pipă 
și în acest fotoliu fuma întotdeauna înainte de a se duce la 
culcare. Totuși, nu și-o aprinse acum, ci se mulțumi să ţină 
cupa netedă a pipei în adâncitura palmei, meditând cu 
amărăciunea dragostei fără nădejde la farmecul irezistibil 
exercitat asupra lui de ființa iubită. Fata aceasta. Soţia lui 
Eden. Ce crudă situaţie! Nu o iubea doar trupește cum iubise 
alte femei. O iubea cu un sentiment protector, cu tandreţe. 
Dorea s-o apere de rele. Pasiunea lui, care în alte legături 
izbucnise ca o floare roșie învăpăiată, fără frunze, acum își 
înălța capul aproape cu timiditate printre frunzele gingașe ale 
dorinţei de ocrotire și afecţiune pură. 

Știa că acum ea stă culcată, în camera vecină, singură. Nu 
numai singură, dar și stăpânită de dragoste pentru el. Se 
întreba dacă se dăruise lui măcar în închipuire. Structura 
hirsută a firii lui nu avea însă nici cea mai vagă înclinaţie de 
subtilitate feminină pentru a-l ajuta să-și poată imagina 
simţămintele ei. Pentru el, Alayne rămânea o carte închisă, 
scrisă într-o limbă străină. Bănuia că există și bărbaţi capabili 
să înţeleagă femeile datorită curiozităţii cu care le cercetau în 
timpul legăturii lor cu ele. El socotea asemenea 
comportamente ca o lipsă de cuviinţă. Primea ceea ce 
femeile erau dispuse să-i ofere, dar nu punea întrebări. 

Știa că acum ea stă culcată în camera vecină, singură. O 
auzise umblând de colo, colo, pregătindu-se de culcare. | se 
păruse că mută lucruri dintr-un loc într-altul și-și aminti că 
Eden pomenise ceva despre volumele scoase din bibliotecă. 
Urât din partea lui! S-o lase să care o grămadă de cărți grele. 
Gândi că s-ar fi cuvenit să se ducă și să facă el treaba în locul 
ei, dar se răzgândi. Dumnezeu știe ce s-ar fi putut întâmpla în 
situaţia asta - singuri împreună între patru pereţi - cu ploaia 
răpăind pe acoperiș, pe acoperișul vechi, năpădit de mușchi 
al Jalnei, apăsându-i cu toată greutatea pasiunilor care 


257 


arseseră și se stinseseră sub el, învăluindu-i, împingându-i 
unul în braţele celuilalt. 

Știa că stă culcată în camera vecină, singură. | se părea că 
o vede aievea în fața ochilor, îmbrăcată cu o cămășuţă 
brodată, ghemuită cuminte sub plapuma de mătase, cu părul 
strâns în două cozi lungi, de culoarea mierii, întinse pe pernă. 
Se ridică nervos și se îndreptă spre ușă, o deschise și se uită 
afară pe culoar. Acolo, un întuneric de nepătruns. Și o tăcere 
tulburată doar de murmurul scăzut al sforăiturilor unchiului 
Nick și de tic-tacul iritant a vechii pendule. Doamne! De ce-și 
găsise Eden să lipsească tocmai în noaptea asta? 

Wakefield se mișcă în pat. Atunci Renny închise ușa și se 
duse la el. Băieţelul deschise ochii și-i zâmbi somnoros. 

— Renny... mi-e sete. 

Umplu un pahar din cana de pe spălător și-l apropie de 
gura copilului. Wake se ridică într-un cot și bău mulțumit - 
buza lui superioară văzută prin apa din pahar apărea mărită 
și îngroșată. Goli paharul și se lăsă înapoi pe pernă cu gura 
umedă și ochii duioși. 

— Nu vii în pat, Renny? 

— Ba da. 

— Ai fumat? 

— Da. 

— Hîm. Nu simt mirosul. 

— Cred c-am uitat să aprind pipa. 

— Curios. Știi ce, Renny, când o să vii în pat, n-ai vrea să 
ne jucăm prefăcându-ne că suntem altcineva? Mă simt agitat. 

— Prostii. Culcă-te acolo. 

— Pe cuvântul meu. Sunt tare agitat, zău. Pipăie-mi inima. 

Renny Îi pipăi inima. 

— Mie mi se pare că bate normal. 

Trase plapuma în jurul umerilor băiatului și-l bătu pe spate. 

— Parcă-ai avea o sută de ani. Ne dai mai multă bătaie de 
cap decât bunica. 

— Mă iei cu tine la Expoziţia de cai? 

258 


— Cred că da. 

— Uraaaa! Ai cumpărat mânza? 

— Da. 

— Când o aduci aici? 

— Mâine. 

— Dacă nu mă simt bine, pot să nu mă duc la lecţii și să 
rămân acasă? 

— Da. 

Wake își dădu seama că în seara aceasta Renny era apatic. 
Putea să facă ce voia cu el. 

— Pot să-i spun lui Meggie că așa ai zis tu? 

— Cred că da. 

— Și când vii în pat, cine o să zicem că suntem? 

— Păi... nu pirați, nici pescari cu harpoane, și nici mai știu 
eu ce soiuri de păsări! Până fumez eu, gândește-te la o 
pereche cumsecade, liniștită și prietenoasă. 

Pe culoar se auziră pași înăbușiţi și apoi o bătaie ușoară în 
ușă. Renny o deschise și dădu de Rags, buimăcit de somn dar 
plin de importanţă. 

— Scuzaţi, dom'le, dar Wright e jos. Tocma a venit de la 
grajd și zice că mânzei lu Cora îi merge rău, dom'le, și dacă 
vreţi să veniţi să vedeţi. 

Rags vorbea cu râvna zorită a slujitorului care are vești 
proaste de comunicat. 

Erau într-adevăr vești proaste, pentru că era vorba de 
Cora, o iapă cumpărată de curând și la un preţ destul de 
ridicat. 

— O, ghinionul naibii, bombăni Renny, pe când el și Wright, 
cu gulerele ridicate, se îndreptau grăbiţi spre grajd, prin 
ploaia care se prefăcuse într-o burniţă rece. 

— Da, într-adevăr domnule, spuse Wright. Al naibii ghinion. 
Tocmai mă pregăteam să sting lumina și să mă duc la culcare 
- Wright împreună cu alţi doi oameni dormeau deasupra 
grajdului - când am băgat de seamă că pe mânză a apucat-o 
răul. Tocmai o dădăcisem și-i dădusem să înghită un ou crud, 

259 


dar ea mai să cadă da'n picioarele, și când am văzut cum 
bălăbăne din cap m-am gândit că-i mai bine să vă chem. Și 
azi mi se păruse că s-a mai înzdrăvenit. 

Jos, în grajd, era cald și uscat. Lumina electrică ardea 
puternic - la Jalna erau lămpi în casă, dar electricitate la 
grajduri - și mirosea plăcut a fân proaspăt. Mânza zăcea pe 
un pat de paie curate într-o boxă separată. Mama ei, în boxa 
alăturată, îi arunca peste despărţitură priviri îngrijorate și 
pline de dor. De ce n-o îmboldea și n-o adulmeca cu botul ei 
gingaș? De ce, când sugea, trăgea așa de slab, și nu lacom, 
cu acele împunsături delicioase ale botului, așa cum instinctul 
îi spunea că e firesc și potrivit? 

Renny își scoase haina, o aruncă peste despărţitură și 
îngenunche lângă mânză. Părea să-l cunoască, pentru că 
ochii ei mari, apoși, îi căutau fața implorându-l parcă să-i 
spună ce se întâmplă cu ea, de ce fusese azvârlită din 
întunericul cald, somnolent, în această lumină crudă? Oare ce 
înseamnă asta? Și pe ce drum întunecos, răsunător, o să 
trebuiască curând să înainteze singură? 

Capul mare, sculptural, al mânzei se înălța deasupra 
trupului plăpând, acoperit de un puf moale; picioarele ei 
țepene păreau numai unghiuri. Inspirând milă. 

— Biata fetiță, murmură Renny, mângâind-o, biet prunc 
bolnav! 

Wright și Dobson stăteau lângă el și-i spuneau din nou ce 
îngrijiri dăduseră până atunci mânzei. Cora scâncea cu jale și 
rodea marginea ieslei. 

— Daţi-mi fricțiunea pe care a lasat-o veterinarul, spuse 
Renny. Are picioarele reci ca gheața. 

Își turnă lichidul în palmă și începu să fricţioneze picioarele 
mânzei. O, de-ar putea să-i transmită căldura și forţa lui! 
„Doamne, gândi el, poate capul meu roșcovan e-n stare să 
emită văpăi dătătoare de viaţă!” 


260 


Îi trimise pe cei doi la culcare, pentru că voia să se 
îngrijească el însuși de mânză, iar oamenii trebuiau să se 
odihnească. 

Șoptindu-i cuvinte de încurajare, alintări caraghioase ca 
pentru copiii mici: „Mânzucă mică... sărăcuța de tine... se 
simte ea un pic mai bine acum? Fetiţa Corei!” continuă să o 
fricționeze până când brațele lui refuzară să-l mai asculte. 

Din celelalte boxe se auzeau zgomote liniștitoare, pufăituri 
molcome pe nări largi, catifelate, adânci suspine de 
multumire, când și când un plescăit încântat în timp ce 
mestecau vreun rest de fân rămas de cu seară, sau sorbeau 
cu lăcomie o gură de apă. Renny trecu prin spaţiul dintre 
boxe, întâmpinat de nechezatul somnoros al cailor, semn că 
l-au recunoscut. În penumbra cu parfum de fân întrezărea 
lucirea ochilor mari, umezi, câte o pată albă pe frunte, câte o 
stea albă pe piept sau scânteierea vreunei coame scuturate 
de o mișcare bruscă a capului. Doamne, cât de mult iubea el 
aceste animale iuți și înfocate! „O s-o văd oare pe mânza 
asta stând dreaptă și mândră în boxa ei, ca toţi ceilalți?” 

Se întoarse la ea. 

Cora se culcase pe jos: o movilă întunecată în umbra boxei. 
Cuprinsă de neliniște, azvârlise din copite până când 
aruncase tot așternutul ei de paie afară din boxă așa că acum 
zăcea pe podeaua goală. 

Ochii mânzei erau pe jumătate închiși, dar când îi atinse cu 
mâna crupa roșcată, mânza căscă ochii mari și, sub palmă, 
Renny simţi cum o scutură un fior. Îi pipăi picioarele. Erau 
mai calde. O va salva. O va salva! Mânza încerca să se ridice. 
Renny își trecu brațele în jurul ei. „Așa...hai, hopa sus!” 
Mânza se ţinea pe picioare, cu ochii scăpărând de curaj, cu 
gâtul încordat ridicol, cu picioarele ţepene proptite în 
pământ. Tropăind din copite, Cora se ridică, nechezând slab 
și se uită, peste despărțitură, la odrasla ei. Mânza îi răspunse 
cu un scâncet slab, făcu doi pași șovăitori, apoi, parcă răpusă 
le greutatea capului ei mare, se prăbuși din nou pe paie. „l-e 

261 


foame, l-e foame! Sărmana micuță, i-e foame. Stai, Cora, 
puţin, că ţi-o aduc. Țin-te bine, puișor.” Duse mânza la maică- 
sa și-o ţinu în braţe sub burta ei. 

O, ce extaziată era Cora! Tremura din cap până în picioare. 
Își frecă botul de mânză, o linse gata s-o răstoarne. Își frecă 
botul și de Renny, umezindu-i părul. Apoi îl mușcă ușor de 
umăr. „Ai răbdare. Ai răbdare, bătrânico! Bravo, fetița a 
apucat ugerul. Acum, poftă bună!” 

Mânza începu să sugă cu lăcomie, dar abia se pornise că o 
părăsiră puterile și atunci, nerăbdătoare, întoarse capul. Cora 
se uită la Renny întrebându-l din ochi cu jale. Mânza atârna 
greu în braţele lui. O duse înapoi și începu din nou să-i frece 
picioarele. Aţipi și el, cu faţa lucind de transpiraţie în bătaia 
luminii electrice. 

Dar o altă lumină pătrundea în grajd. Lumina palidă a 
zorilor se furișă ca o pisică pe deasupra paielor, alunecă în 
lungul grinzilor de care atârnau pânze de păianjeni și 
pătrunse treptat până în cele mai întunecate unghere. 
Nechezatul nerăbdător al cailor se răspândea de la o boxă la 
alta. Din ocolul de afară le răspundeau elanii, pe tonuri joase, 
vibrante. Fanfara cocoșilor își înălță salutul metalic în cinstea 
zorilor. Ochii negri-vineţii ai armăsarului ardeau de înfocare 
matinală, dar ochii sărmanei mânze erau din ce în ce mai 
tulburi. 

Renny se aplecă asupra ei, îi pipăi picioarele, o privi în 
ochi. „O, ce galop lung, lung mă așteaptă, spuneau ochii ei. 
Spre ce pășune ciudată mă îndrept oare acum?” 

Wright cobori tropăind scările, cu o expresie de îngrijorare 
pe faţa lui lată. 

— Cum îi merge mânzucii, domnule? 

— Trage să moară, Wright. 

— M-am temut eu că n-o putem salva. Dumnezeule, n-ar fi 
trebuit să staţi treaz toată noaptea, domnule Whiteoak! Când 
am văzut că arde lumina am fost sigur că așa aţi făcut și-am 
venit drept aici. 

262 


Cora scoase un geamăt prelung, înspăimântat. 

Cei doi bărbaţi se aplecară spre mânză. 

— S-a terminat, Wright. 

— Da, domnule, și Cora știe. 

— Du-te la ea în boxă și liniștește-o. Pune pe careva să ia 
mânza de-aici. Doamne! S-a petrecut așa, pe neașteptate, 
acum la urmă. 

Ploaia încetase. O adiere blândă limpezise un petec de cer. 
Era de un albastru foarte pal, iar de jur împrejur, sidefii sau 
de culoarea ametistului, norii împrăștiați se îngrămădeau, 
unul peste altul, ca niște turnuri năruite. Dincolo de 
trunchiurile ude ale pinilor, văpaia roșie a răsăritului ardea ca 
o torță. 

Renny își închipui cum sufletul mânzei, cu picioarele 
înzdrăvenite, slobodă acum, galopează nechezând bucuroasă 
către o pajiște celestă, cu ochii ca două stele, coada ca o 
cometă învăpăiată, copitele scăpărând în zbor scântei 
strălucitoare din cremenea planetelor. 

— Ce prostănac caraghios sunt... mai rău ca Eden. Te 
pomenești că mâine-poimâine mă apuc de poezii... Toţi 
urmașii mânzei... și urmașii urmașilor ei... generaţii întregi... 
au pierit pentru totdeauna. 

Renny intră în casă pe la bucătărie unde o găsi pe 
Pheasant, cu o jachetă de lână peste cămașa de noapte, 
șezând pe masă și mâncând o felie groasă de pâine cu unt. 

— Ce face mânza, Renny? M-am trezit înainte de ivirea 
zorilor dar n-am mai putut adormi gândindu-mă la ea, apoi mi 
s-a făcut foame și-am coborât aici cum s-a luminat de ziuă ca 
să găsesc ceva de mâncare. Atunci am văzut lumină pe sub 
ușa ta și-am fost sigură, că-i merge mai rău. Wake m-a 
strigat și mi-a spus că Wright a venit să te cheme la grajd. 

— Da, a venit. 

Se apropie de sobă și-și întinse mâinile deasupra plitei. 
Frigul îi pătrunsese până la oase. Pheasant îl privea cu coada 


263 


ochiului. Părea distant, inabordabil, dar după puţin îl auzi 
spunând blând: 

— Dă-mi o ceașcă de ceai, ca o fetiţă bună ca ești. Sunt 
lihnit de foame după atâta frig în nenorocitul ăla de grajd. 
Auzi, oala de ceai susurând. 

Pheasant se lăsă să alunece de pe masă și luă ceainicul de 
bucătărie, burduhănos, cafeniu, lucitor, cu gât subţire. Nu 
îndrăznise să-l mai întrebe de mânză. Tăie o felie de pâine 
proaspătă și-o unse cu unt, gândindu-se cât de ciudat era 
faptul că se afla la ora aceea în bucătărie cu Renny, de parc- 
ar fi fost cu Rags sau cu doamna Wragge. Încăperea imensă, 
cu tavanul jos brăzdat de grinzi și vatra de piatră, acum 
nefolosită, era încărcată de amintirile trecutelor ospeţe de 
crăciun, ale petrecerilor de botez, ale nesfârșitului șir de 
fripturi și fierturi. De oboseala, ciorovăiala, râsetele sau 
drăgostelile generațiilor de  slujnice și servitori. Toate 
clevetirile, aduse jos odată cu tăvile, despre relaţiile celor 
care ocupau nivelele de deasupra, se adunaseră în acest 
subsol, se infiltraseră până în cele mai mici unghere. Aici se 
afla adevăratul suflet al Jalnei. 

Renny se așeză lângă masă. Faţa lui osoasă, cu pielea de 
un roșu închis, trăda epuizarea. Fire de paie i se prinseseră 
de haină. Mâinile, pe care și le spălase într-un lighean din 
cămara pentru spălat vase, erau roșii și crăpate. Dintr-o dată 
lui Pheasant nu i se mai păru impunător, ci patetic. Se aplecă 
spre el, și își trecu brațul în jurul umerilor lui. 

— A murit? întrebă ea în șoaptă. 

Renny încuviinţă din cap, încreţindu-și fruntea. Apoi 
Pheasant observă că ochii i se umpluseră de lacrimi. ÎI 
strânse lângă ea și plânseră amândoi. 


264 


CAPITOLUL XX 


Băieți veseli 


La începutul lunii decembrie, Augusta, Lady Buckley, sosi 
din Anglia pentru a-și vizita familia. Probabil avea să fie 
ultimul Crăciun petrecut împreună cu mama ei, afară doar 
dacă bătrâna doamnă nu intenţiona să trăiască veșnic. În 
orice caz, spunea Augusta în scrisoare, aceasta era ultima 
vizită pe care le-o făcea, fiindcă ea însăși se simţea prea 
bătrână ca să înfrunte neprevăzutul unei călătorii pe ocean. 

— De fiecare dată a spus așa, cu ocazia ultimelor trei 
vizite, remarcă Nicholas. Își ia adio tot atât de des ca și 
Adelina Patti. Pun rămășag c-o să apuce vârsta mamei. 

— Niciodată, îl întrerupse mama lui, furioasă, niciodată. 
Așa ceva nu permit. N-o să trăiască ea nici până la nouăzeci 
de ani. 

— Augusta e o femeie frumoasă, declară Ernest. Are o 
demnitate pe care nu o mai vezi în ziua de azi. Mi-o amintesc 
plină de demnitate încă de pe vremea când era un noduleţ și 
purtam cu toţii hăinuţe cu fundă pe umăr. 

Nicholas era de altă părere: 

— Are întotdeauna un aer ofensat. Arată de parcă a fost 
jignită profund în fragedă pruncie și nu i-a mai trecut de- 
atunci. 

Doamna Whiteoak cârâi. 

— Ai dreptate, Nick. Asta s-a întâmplat în timpul călătoriei 
cu vaporul din India când m-am simţit atât de rău. Tatăl 


265 


vostru a fost nevoit să-i schimbe scutecele și-a înţepat-o cu 
un ac de siguranţă, biata de ea! 

Cei doi fraţi râseră cu oarecare răutate și fiecare o strânse 
pe bătrâna doamnă de câte un braţ. Era o bătrânică scumpă, 
și atât de amuzantă! Se întrebau ce-o să se facă fără ea. 
Viaţa n-o să mai aibă același haz când ea nu va mai fi printre 
ei. Atunci abia o să-și dea seama că sunt și ei bătrâni, ceea 
ce nu simțeau chiar așa de acut atâta timp cât mama lor era 
în viață. 

Tocmai ieșiseră la plimbare împreună cu ea pentru ultima 
dată în acest sezon. Această plimbare se făcea întotdeauna 
într-o zi blândă de decembrie. După aceea, nu mai ieșea din 
casă până în prima zi caldă de primăvară. Stând și privind 
afară pe geam, printre perdelele stacojii de la fereastra ei, 
bunica simţea deodată ceva în aer care-i spunea că a venit 
ziua sortită ultimei plimbări din acel an. „Eh iată, a venit 
vremea pentru ultima mea plimbare până la primăvara 
viitoare!” exclama ea. La această veste, de fiecare dată, 
întreaga casă era cuprinsă de agitaţie. „Bunica face ultima 
plimbare. Hei, ia spuneţi, ce părere aveţi? Bunica se 
pregătește pentru ultima ei plimbare, drăguţța de ea, 
sărăcuţa!” 

Invariabil, bătrâna doamnă mergea până la portiţa 
turnantă din gardul viu care mărginea aleea principală, o 
distanță de aproximativ cincizeci de iarzi. Acum ajunseseră la 
portiță și doamna Whiteoak întinse mâinile și le așeză pe 
lemnul cald și prietenos al portiței. Mâinile îi tremurau foarte 
tare din pricina efortului așa încât vibrația transmisă porţii se 
reîntoarse în trupul ei ca o tainică fulgerare de recunoaștere. 
Toţi trei se opriseră la această poartă și acum aproape 
șaptezeci de ani, când bătrâna doamnă era o tânără femeie 
cu umeri superbi și bucle arămii iar ei, doi băieței de o 
șchioapă, îmbrăcaţi în costumașe din catifea verde cu 
pieptărașe de batist brodat și cu părul pieptănat în vârful 
capului ca o creastă de cocoș. 

266 


Se rezemară de poartă fără să vorbească un timp, năpădiţi 
de nostalgia amintirilor, bucurându-se de căldura blândă a 
soarelui care le încălzea spatele. Apoi Ernest întrebă: 

— Vrei să ne întoarcem, mamă? 

Bătrâna stătea atentă, cu capul ridicat. 

— Nu. Aud un tropăit de copite. 

— Are dreptate, pe cinstea mea. Mamă, ai urechi mai bune 
decât băieţii tăi. 

Renny și Alayne se întorceau dintr-o plimbare călare. 
Zgomotul galopadei ajungea până la ei, ca un bubuit înfundat 
de-a lungul drumului. 

Apoi apărură caii și călăreţii; iapa cenușie înaltă și 
ciolănoasă alături de murgul strălucitor; silueta lungă, 
încovoiată a bărbatului în haine cenușii și fata îmbrăcată în 
negru, cu ținută graţioasă. 

— Splendid! exclamă Nicholas. Ce bine călărește Alayne, 
ce zici, Ernie? 

— Ai zice că știe să călărească dintotdeauna. Se ţine bine 
în șa, remarcă Renny, și trase calul de hăţuri uitându-se cu 
mândrie la murg și la amazoană. 

Ochii tinerei femei străluceau de încântare. Mulțumită 
călăriei descoperise ceva ce-i lipsise toată viața, mișcarea 
ideală în aer liber. N-avusese aplicaţie pentru niciun fel de joc 
sportiv, de fapt sportul n-o pasionase niciodată, dar la călărie 
se simţea în elementul ei, ca o rață pe lac. Dobândise forță 
fizică și spirituală. Învăţase să guste atât o galopadă pe 
drumuri îngheţate, cu vântul aprig în piept, cât și o plimbare 
la trap sub razele domoale ale soarelui. 

Renny era un instructor sever. Nu se declara multumit 
decât dacă Alayne se ţinea bine în șa și folosea cum se 
cuvine dibăcia mâinilor pe care i-o dăruise natura. Dar când, 
în cele din urmă, Alayne deprinse tainele călăriei și o vedea 
cum pornește ca o săgeată înaintea lui cu șuvițele 
strălucitoare de păr fluturând de sub pălărie, cu trupul ușor 
ca al unei păsări luptând împotriva vântului, se simţea 

267 


pătruns de bucuria voluptuoasă a faptului că trăiește, atât și 
nimic mai mult. Ar fi fost în stare să galopeze în urma ei fără 
oprire, cu iuțeală și îndrăzneală, până la capătul lumii. 

Nu vorbeau decât arareori atunci când călăreau împreună. 
Pentru ei era de ajuns că puteau zbura la unison de-a lungul 
drumurilor pustii, cu pescărușii lacului ţipând și planând 
deasupra lor. Dacă totuși vorbeau, atunci discuţia se rezuma 
la călărie. Renny nu scăpa din ochi calul pe care călărea 
Alayne și când îi strângea o chingă la șa sau îi potrivea o 
scăriţă, privirea din ochi ei spunea mai mult decât orice 
cuvânt. 

Uneori, împreună cu ei călăreau și Eden, sau Pheasant și 
Piers. O dată, când li s-a alăturat și Maurice Vaughan, 
Pheasant se bucurase ca un copil. Tot atunci, calul lui Eden 
alunecase pe marginea falezei de deasupra lacului și s-ar fi 
prăvălit cu el în fundul apei dacă Renny n-ar fi reușit să 
apuce frâul și să tragă calul și călărețul înapoi în siguranţă. 
Se năpustise spre ei, dându-i în lături pe Maurice și Piers, 
parcă mânat de dorinţa înverșunată de a-l salva el însuși pe 
Eden. Alayne se întrebase după aceea dacă Renny dorise 
anume să-și riște propria lui viaţă pentru a o salva pe alui 
Eden, ca o compensație a faptului că izbutise să câștige 
iubirea soţiei lui, sau fusese pur și simplu gestul protector și 
trufaș al capului de familie? 

De acum înainte, iarna putea să-și arate oricând colții. 
Plimbările călare vor deveni din ce în ce mai rare. 

— Fiţi atenţi, strigă bunica. Acum mă întorc în casă. Asta-i 
ultima mea plimbare până la primăvară. Au... bătrânele mele 
picioare abia mă mai duc! Ţine-mă bine Nick. Eşti un sprijin la 
fel de solid ca o pernă de fulgi. 

Cele trei siluete porniră târșâind picioarele pe alee, atât de 
încet încât păreau că nu înaintează aproape de loc. Caii își 
plecaseră capetele și pășteau iarba umedă de decembrie. 

— Nici nu poţi să-ți închipui ce înseamnă pentru mine 
bunica și cei doi flăcăi bătrâni, spuse Renny. 

268 


Bunica ajunsese la trepte. Renny ridica mâna, agitând 
cravașa și-i strigă: 

— Te-ai descurcat formidabil! Bravo ţie, bunico! Acum o să 
stai la adăpost până la primăvară, nu? 

— Nick. Spune-le, i se adresă gâfâind bunica, că după ce-și 
duc caii la grajd să vină să mă sărute. 

— Ce spune? strigă Renny. 

Nicholas răspunse ca un tunet: 

— Vrea să o sărutaţi. 

După ce o instalară pe mama lor în fotoliul ei preferat, 
Nicholas îi șopti lui Ernest, apăsând cuvintele: 

— Am impresia că lucrurile se încurcă tot mai rău între ce 
doi pe zi ce trece. Nu știu unde-or să ajungă! Oare Eden n-are 
ochi să vadă? 

— O, dragul meu Nick, cred că ţi se pare. Tu ai fost 
întotdeauna mare amator de astfel de lucruri. Eu pot să spun 
că n-am observat nimic. Totuși, cred că ai dreptate, se simte 
ceva. Parcă plutește în aer. Dar ce putem face noi? Nu-mi 
place să mă amestec în treburile lui Renny. În plus, cred că 
Alayne nu e genul de femeie... 

— Toate sunt la fel. Arată-mi și mie femeia căreia nu i-ar 
surâde o legătură amoroasă cu un bărbat ca Renny, mai ales 
când a fost smulsă dintr-un oraș mare și apoi ascunsă într-o 
văgăună izolată ca Jalna. Și eu aș fi tentat să am o legătură 
dac-aș găsi o domnișoară destul de decrepită ca să-i fiu pe 
plac. 

Ernest își privi fratele, zâmbind îngăduitor. 

— Ei, Nick, lasă c-ai avut destule legături în tinereţe. Tu și 
Millicent aţi fi putut... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu spune una ca asta, îl 
întrerupse Nicholas. Mai bine mort decât cu femeia aceea 
lângă mine. 

— Bine, bine... cedă Ernest, dar bombăni ceva despre „un 
piculeţ cam prea multe legături”. 


269 


— Ei, în definitiv, toate s-au dus, nu? făcu Nicholas ţâfnos. 
Cenușă stinsă, fără niciun tăciune. Nici nu le mai ţin minte 
numele. Mă întreb dacă am sărutat-o pe vreuna cu patimă? 
Nu mai sunt în stare să retrăiesc senzația. Ce mă interesează 
acum e cazul ăsta, a lui Renny și Alayne: am impresia că e 
ceva serios. 

— În casă nu-i dă nicio atenţie! 

— Nu-i dă nicio atenţie! O, dragul meu... 

Nicholas mușcă vârful unei ţigări de foi și scuipă 
dispreţuitor. 

— Păi, de exemplu, mai serile trecute când au fost la noi 
tinerii Fennel și cânta gramofonul, Alayne a dansat mai des 
cu ei și cu Eden și chiar cu Finch decât cu Renny. Am văzut-o 
dansând cu el doar o singură dată. 

Nicholas îi explică, compătimitor: 

— Bietul meu frate bătrân și orb! Au dansat doar o dată 
fiindcă nu puteau suporta mai mult. l-am văzut dansând în 
hol. Acolo nu prea era lumină. Alayne se făcuse albă ca varul 
la faţă iar ochii... dar ce spun eu, cred că nu vedea nimic 
înaintea ochilor. Renny se mișca ca prin vis. Avea un zâmbet 
încremenit pe faţă, afișat așa, de circumstanţă: o mască. De 
data asta pare să fie ceva serios și la el, ori tocmai asta nu-mi 
place. 

— lese un tărăboi mare dacă Eden o să observe. 

— Eden n-o să observe nimic. E mult prea absorbit de 
propria lui persoană. Dar mă mir de Meggie că nu și-a dat 
seama. 

Ernest luă un ziar și se uită la dată. 

— Șaptesprezece decembrie. la gândește-te puţin. Augusta 
sosește mâine la Montreal. Bănuiesc că a avut o călătorie 
îngrozitoare, biata de ea. De fiecare dată alege lunile cele 
mai proaste pentru traversarea oceanului. Ernest încerca să 
schimbe subiectul. Discuţia despre legătura dintre Renny și 
Alayne îi tulbura digestia. În plus, era de părere că Nicholas 
exagerează gravitatea situaţiei. Se putea ca Renny și Alayne 

270 


să fie puţin cam prea interesaţi unul faţă de celălalt, dar 
aveau amândoi destulă judecată pentru a nu îngădui acestui 
interes să ia proporţii primejdioase. Aștepta cu nerăbdare s-o 
vadă pe Augusta; ei doi se înțeleseseră întotdeauna bine. 
Augusta sosi peste două zile. Suportase călătoria fără 
inconveniente deosebite, nu lipsise de la nicio masă, deși 
majoritatea călătorilor avuseseră rău de mare. Devenise, din 
copilărie, atât de rezistentă la călătorii, încât acum forța 
dezlanţuită a elementelor naturii nu reușea s-o mai tulbure. 
Lady Buckley era ca o masă pregătită pentru un banchet 
de gală la care oaspeţii nu vor sosi niciodată. Îmbrăcămintea 
ei era complicată și elegantă, de o eleganţă a unor vremi 
apuse și care te ţinea la distanţă. Nimeni n-ar fi îndrăznit 
vreodată să-i mototolească rochia strângând-o prea tare în 
brațe. Până și bătrâna doamnă Whiteoak păstra în prezenţa 
ei o oarecare rezervă deși, când nu era de faţă, făcea 
observaţii grosolane și batjocoritoare la adresa ei. O irita titlul 
de nobleţe și se prefăcea că nu-și poate aminti numele fiicei 
ei, așa că de câte ori vorbea cu vreo cunoștință despre ea, 
spunea: fiica mea, Lady Buntley... ori Bunting... ori Bautling. 
Augusta se pieptăna ca regina Alexandrat, cu un coc plin 
de demnitate adunat în creștetul capului. Nu puteai ști dacă 
părul, doar ușor cărunt, se datora bunăvoinţei naturii sau 
artei coaforului. Purta gulere înalte, prinse în jurul gâtului cu 
broșe superbe. Avea talie lungă și subţire, mâini fine și 
picioare bine proporţionate, care abia se zăreau de sub 
fustele întotdeauna cam largi. Acel aer care lăsa impresia că 


1 Alexandra a Danemarcei (1 decembrie 1844 - 20 noiembrie 1925) 
a fost soția regelui Eduard al Vil-lea al Regatului Unit și, astfel, 
împărăteasă a Indiei în timpul domniei soțului ei. Anterior, ea a fost 
prințesă de Wales din 1863 în 1901 (cea mai lungă durată în care 
cineva a deţinut acest titlu). Din 1910 până la moartea ei, a fost 
regina mamă, fiind regină și mamă a monarhului George al V-lea al 
Regatului Unit, deși ea a fost în general mai mult numită 
Maiestatea Sa Regina Alexandra. 
271 


nu și-a revenit niciodată în urma unei profunde jigniri, așa 
cum fusese de părere Nicholas, era poate sugerat și de felul 
cum își ţinea capul, ușor dat pe spate, de parcă s-ar fi ferit 
mereu de ceva. Avea sprâncene foarte arcuite, ochi negri 
care, odată cu vârsta deveniseră puţin cam sticloși, nasul 
familiei Court, cu o oarecare modificare, și o gură ale cărei 
linii vădeau atâta mulțumire de sine încât nimic nu le putea 
face se tresară. Era o femeie care se ţinea foarte bine și cu 
toate că era mai în vârstă decât Nicholas sau Ernest, arăta cu 
mulți ani mai tânără. Cum soarta hotărâse ca ea să vină pe 
lume într-o colonie, era bucuroasă că se născuse în India și 
nu în Canada. Se considera englezoaică pură, respingând 
originea irlandeză a mamei sale ca pe un accident nefericit. 

Alayne îi făcu o impresie deosebit de favorabilă. Îi plăcu o 
anume sobrietate și delicateţe în vorbire, și purtările 
dobândite de Alayne ca urmare a faptului că-și petrecuse 
foarte mult timp împreună cu părinţii ei. 

— Nu e nici prea emancipată, nici impertinentă, ca atâtea 
alte fete din ziua de azi, spuse Augusta mamei sale, cu vocea 
ei profundă, frumos modulată. 

— În plus are și picioare frumoase, adăugă bătrâna 
doamnă, cu o grimasă. 

Lady Buckley și Alayne statură îndelung de vorbă. Fata 
constată că sub aerul distant se ascunde o fire blândă și 
înţelegătoare. Lady Buckley își iubea foarte mult nepoţii, în 
special pe cei mai mici. Îi povestea lui Wakefield, câte o oră, 
basme de demult dintre care unele îţi îngheţau sângele în 
vine. Când Finch exersa la pian, mătușa Augusta stătea 
dreaptă lângă el, lăudându-l sau criticându-l cu calm, și 
băiatul se simţea încurajat de prezenţa ei. O câștigă definitiv 
pe Alayne prin atitudinea prietenoasă faţă de Pheasant. 

— Să ignorăm originea mamei ei, propuse ea, afabil. Tatăl 
ei se trage dintr-o familie veche și distinsă de militari englezi 
și, la urma urmei, ce dacă părinţii ei nu erau căsătoriţi - aflaţi 
că mulţi membri ai nobilimii au origine nelegitimă. 

272 


Foarte curând se dovedi că Meg nu e prea încântată de 
atitudinea mătușii ei faţă de căsătoria lui Piers, de admiraţia 
manifestată lui Alayne, și nici de influenţa ei asupra lui Finch 
și a lui Wakefield. Pentru început, Meg își exterioriză 
resentimentul mâncând la masă chiar și mai puţin decât 
înainte. Ar fi fost de mirare că reușea să se menţină 
înfloritoare și durdulie dacă nu s-ar fi știut de tăvile cu 
bunătăţi cărate în taină sus, în camera ei, de către Rags, 
care, dacă era credincios și devotat cuiva pe lume, atunci îi 
era domnișoarei Whiteoak. 

După aceea începu să-și petreacă majoritatea timpului în 
camera bunicii, în fața căminului unde ardea un foc 
strălucitor, ţinând ușa închisă, pentru a se izola de restul 
familiei. Bătrâna doamnă se complăcea de minune în 
atmosfera aceea încinsă de focul dogoritor și de bârfeli. Nimic 
nu-i plăcea mai mult decât „s-o treacă prin frigare pe 
Augusta” când fiica ei nu era prezentă. Când era de faţă, se 
arăta politicoasă, dar cam în silă. Din moment ce Augusta era 
de acord cu lecţiile de pian ale lui Finch, atunci, evident, 
exersatul lui devenea o adevărată tortură pentru bătrâna 
doamnă. 

— Ce vrei, bunica nu poate suporta gamele și exerciţiile 
acelea cromatice înfiorătoare, îi explică Meg lui Renny. 
Tocmai la ora când de obicei se simte în cea mai bună formă, 
nervii îi sunt puși la grea încercare. Sunt sigură că la vârstă ei 
e de-a dreptul periculos. 

— Dacă băiatul ar lua lecţii cu domnișoara Pink, îi replică 
Renny că amărăciune, exerciţiile lui n-ar supăra-o câtuși de 
puţin. 

— Cum poţi să spui așa ceva, Renny, doar știi foarte bine 
că bunica n-a avut niciodată nimic împotrivă ca Finch să ia 
lecţii cu domnul Rogers! Pe ea n-o interesează cu cine ia lecţii 
de pian deși, cu siguranță, domnișoara Pink nu l-ar fi învăţat 
să izbească cu atâta forță clapele pianului, așa cum îl 
îndeamnă domnul Rogers. 

273 


— Sigur că nu, ea l-ar fi învăţat să zdrăngănească 
melodioare fără mai mult nerv decât o muzicuţă de jucărie. 
Dacă puștiul are talent muzical, atunci o să fie instruit cum 
trebuie. Alayne susţine că e foarte talentat. 

Dar nici nu rostise bine cuvintele că își dădu imediat seama 
că făcuse o greșeală gravă pomenind părerea Alaynei. Când 
o văzu pe Meg cum se încruntă, și-i văzu buzele arcuindu-se 
într-un zâmbet ușor, răutăcios, Renny începu să se piardă în 
explicații: 

— O, în definitiv, oricine poate să-și dea seama că Finch 
are talent. Eu am observat asta de mult, de aceea l-am și 
ales pe domnul Rogers. 

Un timp Meg nu scoase nicio vorbă; continuând să 
zâmbească, îi căuta privirea cu ochii ei albaștri, blânzi. 

— Cred că tu nu-ți dai seama, Renny, cât de ciudată 
devine, pe zi ce trece, atitudinea ta faţă de Alayne. Ai căpătat 
un aer aproape posesiv. Uneori mă gândesc c-ar fi fost mai 
bine dacă Eden n-ar fi adus-o niciodată aici. Am încercat s-o 
îndrăgesc, dar... 

— O, Doamne! făcu Renny și, întorcându-i spatele, dădu să 
se îndepărteze. Voi femeile mă îmbolnăviţi. N-are omul liniște 
din cauza voastră. Asta-i bună, s-ajungem toți la cuțite pentru 
lecţiile de pian ale unui puști! Renny izbucni într-un râs 
nervos. 

Observând că fratele ei mai mare și-a pierdut cumpătul, 
Meg își dădu seama că situaţia este chiar mai gravă decât își 
închipuise. Spuse: 

— Nu despre asta e vorba. Nu despre asta. Am senzaţia că 
ceva nu e așa cum trebuie - simt acţiunea unei influențe 
nefaste. Din ziua când Eden a adus-o pe Alayne aici a început 
să-mi fie teamă. 

— Teamă de ce? 

— Teamă de ceva ce se ascunde în această fată. Ceva fatal 
și periculos. Întâi și-a scurmat calea... 


274 


— Și-a scurmat calea! O, Meggie, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Da, ăsta e adevărul! Literalmente și-a scurmat calea 
pentru a le câștiga încrederea unchilor noștri. Apoi l-a cucerit, 
pe bietul Finch. Numai pentru că i-a spus ea că are talent la 
muzică, bietul băiat e în stare să exerseze până la epuizare și 
s-o îmbolnăvească și pe bunica. Apoi l-a montat pe Wake 
împotriva mea. Pe mine nu mă mai ascultă deloc. Acum a 
ajuns la tine, Renny! De data asta e ceva mult mai 
primejdios. E cu totul altceva. O, am simţit eu ca așa o să se- 
ntâmple! 

Renny își redobândise stăpânirea de sine. 

— Meggie, îi spuse el, și-o îmbrăţișă strâns, lipind-o de 
haina lui aspră de tweed, dac-ai mânca o masă ca lumea - știi 
foarte bine că așa, pur și simplu te subalimentezi - și dacă ai 
ieși și tu câteodată ca să mai schimbi decorul, nu ţi-ar mai 
intra astfel de idei în cap. Nu se potrivesc cu firea ta, crede- 
mă. Tu ești o fată normală, cu scaun la cap. Niciunul dintre 
noi n-are o minte așa de sănătoasă ca a ta. Ştii bine cât 
depind eu de tine în toate privinţele. 

La auzul acestui atavic apel masculin, Meg cedă și începu 
să plângă cu capul pe umărul lui. Dar tot nu era convinsă. 
Firea ei domoală se trezise la acțiune împotriva presupuselor 
mașinaţii puse la cale de Alayne și Lady Buckley. 

În aceeași seară, când Finch vru să intre în salon ca să 
exerseze la pian, găsi ușa încuiată. Fugi să-l caute pe Renny 
care se afla într-o încăpere din grajd, unde se ţineau 
harnașamentele cailor. 

— Ascultă, izbucni Finch, aproape plângând. Ce părere ai? 
Au plecat și m-au încuiat pe dinafară. Azi nu pot să exersez. 
Nu mi-au dat pace toată săptămâna pe chestia asta și acum, 
poftim, au încuiat ușa. 

Renny, cu pipa în gură, continua să admire, din tot sufletul, 
o șa nouă, roșie-cafenie. 


275 


— N-auzi, zbieră Finch, n-auzi? Mi-au încuiat ușa la salon și 
l-am întâlnit pe Rags în hol care mi-a aruncat unul din 
rânjetele alea greţoase ale lui și mi-a zis: „Vai, dom'șoara 
Whiteoak ţi-a încuiat pianu’ ăla. Zice că nu mai vrea să știe 
de niciun cântat la pian în casă pân' ce nu se face bine 
cocoana bătrână. E-ntr-o stare destul de rea, zău așa, de 
atâta zdrăngăneală”. Cred c-ar fi mai bine să mă las păgubaș 
dacă nu mi se dă voie să exersez. 

Renny, cu ochii tot la șa și cu pipa în gură, mormăi ceva 
plin de înțelegere. 

Finch își vâri mâinile în buzunare și izbi cu spatele de 
uşorul ușii. Acum se simțea mai liniștit. Renny o să facă ceva, 
nu se îndoia de asta, dar îl îngrozea ideea că ar putea izbucni 
un scandal din cauza lui. 

Într-un târziu, cel mai mare dintre fraţii Whiteoak se hotări 
să vorbească. 

— Să-ţi spun ce-am de gând să fac, Finch... Vreau să-l 
întreb pe Vaughan dacă te-ar lăsa, să exersezi la pianul lui. 
Sunt sigur că n-o să aibă nimic împotrivă. Menajera lui e 
surdă așa că n-ai cum să-i zdruncini nervii. Am să chem să 
acordeze pianul. Era un pian bun pe vremuri. Atunci n-o să 
mai depinzi de nimeni. 

Nu mult după aceea, Finch putea fi văzut, în după amiezile 
întunecoase de decembrie, croindu-și drum prin râpă spre 
salonul nefolosit și părăginit al casei Vaughan. Sub degetele 
lui, vechiul pian prinse din nou viață și, întocmai ca un ogor 
care nu a mai fost cultivat vreme îndelungată, răspundea cu 
bucurie străduinţelor lui, răspândind o tumultoasă recoltă de 
sunete care făceau să vibreze prismele de cristal ale 
candelabrului. Adesea întârzia la cină și atunci mânca la 
bucătărie ce-i mai dădea doamna Wragge. Uneori, Maurice 
Vaughan îl reţinea la cină și atunci Finch se simţea ca un 
bărbat în toată firea, instalat în faţa lui Maurice, cu paharul 
de bere alături și fără să-l oprească nimeni de la fumat. 


276 


Maurice căuta întotdeauna să aducă vorba despre Meggie. 
Lui Finch îi venea greu să spună ceva plăcut despre ea în 
acele zile, dar observă că Maurice era mai interesat să-l audă 
vorbind despre Meggie în toane rele decât despre Meggie în 
toane bune. Părea să resimtă o mulțumire oarecum sumbră 
aflând că nici pentru ea lucrurile nu stau chiar pe roze. 

Finch nu mai fusese așa de fericit de pe vremea când era 
foarte mic. Poate că nu fusese niciodată așa de fericit. 
Descoperi în el o năzuință spre perfecţiune chiar și în 
interpretarea simplelor lui exerciţii de pian, năzuinţă care nu-l 
îmboldise niciodată la traducerile din limba latină sau la 
problemele de matematică. Descoperi că are și voce. Tot 
drumul spre casă prin râpa întunecoasă cânta, uneori cât îl 
ținea gura, alteori cu glas potolit, duios și plin de melancolie. 

Pregătirea lecţiilor pentru școală lăsa însă mult de dorit! La 
sfârșitul trimestrului, situaţia lui școlară era de-a dreptul 
dezastruoasă. După cum remarcă Eden ironic, Finch se 
depășise pe sine însuși. În toiul scandalului, Finch avu o 
singură consolare când o mare parte din vină căzu asupra lui 
Renny. Dar nu i-a fost de mare folos, fiindcă până la urmă și 
Renny s-a întors împotriva lui, acuzându-l că nu are simţul 
datoriei și ameninţându-l că-i va interzice cu desăvârșire să 
continue lecțiile de pian. Mătușa Augusta și Alayne îi luară 
apărarea, dar cu destulă prudenţă. Augusta nu voia ca vizita 
ei să devină prea neplăcută, iar Alayne ajunsese să-și 
compare poziția ei în casă cu cea a unui navigator care-și 
croiește anevoie drum printre stânci înșelătoare și volburi 
furibunde. Putea să mai îndure până la Anul Nou - când Eden 
urma să ocupe postul pe care i-l găsise domnul Evans la oraș 
- dar nu mai mult. 

În clipa când Finch, ca unul din acei nenorociţi condamnaţi 
care era târât în zdrențe la coada căruței, cu degete 
acuzatoare îndreptate spre el din toate părţile, se gândea fie 
să fugă, fie să-și pună capăt zilelor, deveni doar obiectul unui 
dispreț trecător, deoarece, pe neașteptate, micul Wakefield 

277 


deveni eroul principal. De câtva timp lui Piers îi dispăreau 
cartușe. Tot de atâta timp stocul de nalbe al lui Wake părea 
inepuizabil. Un băiat de grajd slugarnic „ciripise” și se 
descoperi că Wake golea cartușele, făcând pacheţele 
drăgălașe cu praful de pușcă, pe care le vindea apoi băieţilor 
din sat pentru micile lor acte de violență. 

Încolţit, Wake declarase că n-are nici cea mai vagă idee 
despre vreun praf de pușcă, nici scos din cartușe, nici luat din 
vreo grămadă. Dar Meg și Piers, cotrobăind prin pupitrul său, 
dăduseră peste drăgălașele pacheţele, pregătite pentru 
vânzare, alături de o cutie plină de bănuţi de aramă ba chiar 
și o evidență scrisă a vânzărilor și încasărilor. Fapta era 
gravă. Meg fu de părere că Wake trebuie bătut zdravăn. Ce o 
drept, băieţii Whiteoak nu stabiliseră un standard prea înalt 
de moralitate la care să fie astfel obligat să se ridice și fratele 
mai mic dar, oricum, cele întâmplate depășiseră măsura. 

— Să-l biciuiţi bine, îi îndemnă bunica. Cei din familia Court 
au furat, dar n-au încercat niciodată să scape minţind. 

— Cei din familia Whiteoak, interveni Nicholas, au minţit de 
multe ori, dar n-au furat niciodată. 

Ernest murmură: 

— Wakefield a moștenit ce e mai rău de la ambele părți. 

— E un mic ticălos, declară Piers, și trebuie să scoatem răul 
din el. 

Alayne era îngrozită la gândul că delicatul și drăgălașul 
Wake va fi supus umilinţei unei pedepse corporale. 

— O, vă rog, nu s-ar putea să-l iertaţi de data asta? îi 
imploră ea. Sunt sigură că n-o să mai săvârșească niciodată 
astfel de fapte. 

Piers râse scurt și disprețuitor. 

— Necazul cu puştiul ăsta e că prea a fost răsfăţat. Daţi-l 
pe mâna mea și pun rămășag că n-o să mai șterpelească 
nimic. 

— Eu mă opun categoric ca un copil delicat ca Wakefield să 
fie maltratat, declară Lady Buckley. 

278 


Acuzatul, care asculta din hol, își vâri capul printre draperii 
și le înfățișă o mutriţă albă, mânijită de lacrimi. 

— Pleacă de-aici, domnule, se răsti Nicholas. Tocmai 
discutam cazul tău. 

— Vă rog, vă rog... 

Renny, care fusese adus cu forţa la acest consiliu de 
familie, stătea posac, cu șapca în mână și jambierele pline de 
turțuri de zăpadă. 

— Ei, eu am să plec, făcu el și se întoarse pe călcâie. 

— Renny! strigă sora lui, pe un ton energic. De ce pleci? Tu 
ești cel care trebuie să-l bată pe Wake. 

Opoziția Alaynei și Augustei preschimbase determinarea ei 
de soră mai mare, decisă să pedepsească copilul pentru 
binele lui, într-o încăpățânare înverșunată. 

Posomorât, Renny se opri cu capul plecat, privind ţintă în 
fundul șepcii. 

— Data trecută când i-am tras o chelfăneală, a tremurat și 
a plâns aproape toată noaptea. Eu n-am să-l mai bat, spuse 
el și, împingându-l pe Wake din calea lui, ieși în hol trântind 
ușa din faţă după el. 

— Măi, măi! izbucni Piers, ce dulcegărie exagerată! 

— Fii pe pace, îl linişti Meg, ridicându-se. Wakefield nu 
scapă nepedepsit. 

Faţa ei blajină, cu trăsături imobile, era mai palidă ca de 
obicei. 

— Asta nu e treabă de femeie, declară Piers. Lasă că-l bat 
eu. 

— Nu, tu ai să-l baţi prea rău. 

— Lăsaţi-mă pe mine, că-l bat eu, strigă bunica. Am mai 
bătut eu băieți și până acum. Am bătut-o și pe Augusta. Nu-i 
așa, Augusta? Daţi-mi bastonul! 

Obrajii i se îmbujorară de surexcitare. 

— Mamă, mamă, o imploră Ernest, agitația asta îţi face 
foarte rău. 


279 


— Fă-i puţin vânt cu evantaiul, propuse Nicholas. E teribil 
de roșie la față. 

Meg îl împinse pe Wakefield în sus pe scări. Piers nu 
renunţă și veni după ea până la scară. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să nu dai înapoi tocmai 
acum. Dacă ai de gând să-l baţi, atunci bate-l ca lumea! 

— O, n-ai vrea să treci tu în loc? exclamă Pheasant 
trăgându-l de braţ. 

— În locul cui? râse el. Al celui care dă sau al celui care 
încasează? 

— Care încasează, bineînţeles. Nu ţi-ar strica deloc. 

Nicholas și Ernest ieșiră și ei în hol, iar în urma lor apăru 
bunica târșâindu-și picioarele. Era atât de exaltată încât 
mergea fără ajutorul nimănui, izbind cu bastonul în parchet și 
mormăind: 

— Am mai bătut eu băieţi și până acum! 

Finch se încolăci în jurul stâlpului scării în spirală și se 
gândi la bătăile pe care el însuși le încasase. Augusta și 
Alayne se închiseră în /iving-room. 

Eden ieși din camera lui de la etaj ca să afle motivul 
scandalului, dar Meg nu scoase o vorbă. Cu o expresie 
neînduplecată întipărită pe faţă, îl împinse pe Wakefield în 
camera ei și închise ușa. Piers însă, îi prezentă pe scurt dar 
vehement istoricul recentei cariere de infractor a celui mai 
tânăr Whiteoak. 

Eden se săltă pe balustrada scării, privind la chipurile 
fraţilor, unchilor și bunicii sale. Apoi glăsui, legănându-și un 
picior: 

— Sunteţi nemaipomeniţi! Să știți că a meritat să fiu 
întrerupt chiar în mijlocul unei poezii cu tropi ca să pot 
admira chipurile voastre așa cum staţi acolo jos. Arătaţi ca 
niște picturi ale unor mari maeștri: Doamnă bătrână cu 
baston. Prieteni nedespărţiţi (adică unchiul Nick și unchiul 
Ernest). Tânăr cu chipul roșu (ăsta ești tu, Piers), Nătângul 
satului (tu, Finch). Adevărul e că mă împotmolisem căutând o 

280 


rimă. Poate că fratele Wake, în chinurile lui, o să-mi dea vreo 
idee! 

— Ce tot spune? întrebă bunica. Să nu-l prind că- 
ndrăznește să-mi întoarcă vorba, cum îi e obiceiul. 

Ernest îi explică împăciuitor. 

— Nu, mamă, a spus doar că arătăm ca niște tablouri 
frumoase. 

— În sfârșit, Meg a început, anunţă Piers, cu un zâmbet 
răutăcios. 

Din camera lui Meg se auzi o cascadă de lovituri puternice, 
lovituri care, după cum sunau, păreau să usture direct pe 
pielea goală. Lovituri sacadate de femeie, care încetară la fel 
de repede cum începuseră. 

— Nici nu ţipă, sărăcuţul de el, remarcă Eden. 

— Te cred și eu, nu plânge fiindcă nu-l doare, se înfurie 
Piers. Ce-și închipuie femeia asta că face? Că-i dă pălmuţe 
drăgăstoase unui pisoiaș? Sfinte Dumnezeule! Nici n-a 
început bine că s-a și oprit. Hei, Meggie, ce s-a întâmplat? Ai 
de gând să-i tragi o mamă de bătaie puștiului sau nu? 

Meg apăru în ușa camerei: 

— L-am bătut. Acum ce mai vreţi de la mine? 

— Doar nu vrei să spui că asta se poate numi bătaie? Mai 
bine nu-l atingeai deloc. Asta a fost o glumă, nu bătaie. 

— Așa e, aprobă Nicholas. Dacă vrei să snopești un băiat în 
bătaie, atunci snopește-l ca lumea. 

— Am să-l snopesc eu cum trebuie. Lăsaţi-mă numai să urc 
la el! răcni bunica punând piciorul pe prima treaptă. 

— Potolește-te, mamă, încercă s-o oprească Nicholas. Nu 
poți urca până acolo. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Meggie, exclamă Piers, 
du-te înapoi și trage-i vreo câteva, să le ţină minte mai mult 
de cinci minute! 

— Da, da, Meggie, aprobă și Ernest, decât o săpuneală d- 
asta blândă, mai bine nimic. 


281 


— Trage-i o bătaie adevărată! Dar una adevărată! zbieră 
Finch, cu o bruscă pornire de cruzime. 

El încasase destule bătăi, ce Dumnezeu! Să mai încaseze și 
răzgâiatul ăsta mic de Wake. 

Boney ţipă: 

— Jab Kutr! Nimak haram! Chore! 

Meg se apropie de capul scărilor și-i bruftui, clocotind de 
indignare: 

— Sunteţi ca o haită de lupi care urlă, adulmecând sângele 
unui biet mielușel. Wake nu mai încasează nicio lovitură în 
plus, așa că aţi face mai bine să vă întoarceţi în vizuinile 
voastre. 

Eden o cuprinse în braţe și își culcă capul pe umărul ei 
îmbietor. 

— Cât de mult îmi iubesc familia! exclamă el. Și când mă 
gândesc că după Anul Nou o să plec din mijlocul vostru și n- 
am să mai văd scene din astea nemaipomenite! 

Meg nu încercă să înțeleagă sensul cuvintelor lui Eden. 
Simţea că Eden e încântat de ea, pentru că o strângea în 
braţe și atât îi era de ajuns. 

— Crezi că am greșit atunci când le-am spus că n-au pic de 
inimă? 

— Ai avut perfectă dreptate, fetiţo. 

— Eden, sper că n-o să te supere ce-am să-ți pun dar, tare 
mult aș vrea ca Alayne să nu se mai amestece între mine și 
copii. Are niște idei... 

— Da, are mania de a vrea să pună toate lucrurile la punct. 
La fel face și cu mine. Mereu mi spune că sunt lipsit de 
metodă și că sunt dezordonat cu lucrurile mele. În fond e bine 
intenţionată, dar are micile ei metehne profesionale. 

— Bietul mielușel! îl căină Meggie, mângâindu-i părul care 
strălucea ca o cască. 

— Meggie! strigă Wake cu glasul frânt de suspine. 

Meg se desprinse din brațele lui Eden: 

— Ei, acum trebuie să mă duc la el, și să-i pun că e iertat. 

282 


Grupul de jos se retrăsese după ce Meggie îi acuzase, 
lăsând în urma lor o dâră de discuţii aprinse. Piers se întinse 
să-și ia șapca și, oprindu-se la ușa bunicii, spuse destul de 
tare ca să audă Alayne: 

— Nu știu zău care din ele îi răsfață mai rău pe cei doi 
puști. Cât despre Eden, nici el nu-i mai breaz, e și el ca o 
femeie! 

— Seamănă cu biata maică-sa, numai gura-i de el, trase 
concluzia bunica. 

A doua zi de dimineaţă, când Wakefield se trezi, norul care- 
| învăluia încă se dovedi doar o ceaţă ușoară, curând risipită 
de primele raze ale bunăvoinţei redobândite. Înainte de 
sfârșitul zilei era același băiețel dintotdeauna, demn, plin de 
grație, dar cam obraznic, poate ceva mai ascultător, ceva mai 
dornic să fie pe plac, o idee mai iscusit în jocul vieţii sale. 


Jocul vieții își urma cursul la Jalna. Un joc aspru, plin de 
gravitate, care pretindea nu atât agerimea minţii cât 
tenacitate și o piele groasă. Clădirea veche din cărămidă, 
adăpostită de brazi și molizi se închidea în sine pe măsură ce 
iarna se statornicea. Deveni centrul vârtejurilor de zăpadă 
viscolită, pentru ca apoi, acoperișul, frontoanele și toate 
proeminenţele mai mici ale casei să-și poarte, fiecare, povara 
de zăpadă necilintită, neîntinată. Era străjuită de pomi de 
zăpadă și împrejmuită, ca un zid, de un gard de zăpadă. Era 
împodobită, tivită, dichisită cu cununi, ghirlande de zăpadă și 
fulgi pufoși. Părea strânsă între cerul apăsător de deasupra și 
pământul îngheţat de dedesubt. Locuitorii casei erau izolaţi 
de restul lumii. În afara urmelor de pași lăsate când și când 
pe zăpadă, nimic nu le trăda existența. Doar noaptea, o 
lumină slabă răzbătea prin ferestre fără să se poată vedea 
însă înăuntru, vestind doar cu licărul ei misterios că, sub acel 
acoperiș, trăiau, iubeau, sufereau și năzuiau fiinţe omenești. 

Veni Crăciunul. 

283 


De Anul Nou Alayne primi din partea domnului Cory un 
pachet cu cărţi și o felicitare cu un desen sobru. De la 
mătușile de pe malul golfului Hudson sosiră alte cărţi și o 
mică gravură înrămată. O lizeuză, în care ar fi îngheţat la 
Jalna, de la Rosamond Trent. Alayne arătă tuturor lucrurile 
primite, apoi le puse la păstrare. Păreau nefirești în această 
casă. 

La Jalna nu exista obiceiul ghirlandelor de ilice. Nici al 
fundelor enorme de satin roșu. Dar înfășurau balustrada 
scării cu plante veșnic verzi și în hol atârnară de lampă o 
creangă de vâsc. În salon, un brad mare de Crăciun se înălța 
până în tavan, încărcat, ca un pom în plin rod, cu daruri 
pentru întreaga familie, de la bunică până la micul Wake. 

O voioșie nestăpânită îi uni pe toţi laolaltă în ziua aceea. 
Fiecăruia îi era drag sunetul vocii celuilalt, râdeau pentru 
orice fleac; până la căderea serii, tinerii băieţi se întrecură în 
giumbușlucuri. Masa, servită mai târziu ca de obicei, era 
dominată de cel mai mare curcan pe care-l văzuse Alayne 
vreodată. Urmă o budincă rumenită și zemoasă cu prune și 
cu sos de brandy. Vinul era de Xeres și Porto. Invitaseră și 
familia Fennel; pe cele două fiice ale amiralului în retragere; 
și pe solitara domnişoară Pink, micuța organistă. Domnul 
Fennel închină în sănătatea bunicii, un toast scânteietor, plin 
de metafore și de umor caustic, încât bunica îi dădu ideea că 
n-ar fi rău ca duminicile înainte de slujbă să bea ceva fiindcă 
doar așa, poate, ar rosti o predică demnă de ascultat. 

Fiicele amiralului și domnișoara Pink erau îmbujorate și 
zâmbeau necontenit cu veselia plină de extaz pe care o 
provoacă vinul. Meg era blajină și plină de gropiţe ca o fetiţă. 

Rags, exaltat, de parcă ar fi participat și el la reuniune, 
apăru cu o tavă imensă cu stafide înăbușite în brandy aprins. 
Când zări chipul cu trăsături aspre al lui Rags în lumina aceea 
ciudată, gândul lui Renny zbură, ca într-un vis, la o altă scenă 
cu totul diferită. Îl văzu pe Rags aplecat deasupra unei tigăi, 
într-o tranșee din Franţa, îmbrăcat cu o uniformă murdară și, 

284 


pe faţă - în mod inexplicabil - întipărită aceeași expresie. Dar 
de ce, nu-și mai aducea aminte. Pe Rags îl adusese cu el, din 
Franţa. Renny îl privi în ochi, zâmbindu-i, și atunci pe fața 
aspră, greu încercată de viaţă a lui Rags, apăru un rânjet 
straniu, plin de adoraţie. 

Rags așeză tava cu stafide pe masă în mijlocul oaspeţilor. 
Deasupra boabelor săltau flăcărui albăstrii, șerpuitoare, 
tremurând și răsucindu-se ca apoi să piară, pâlpâind, în 
unduiri din ce în ce mai repezi. 

Mâini, cu luciri ca de alamă, se întindeau și înhățau 
stafidele. Mâna mică a lui Wake, cu încheietură rotundă de 
copil; a lui Finch, osoasă și apucătoare; a lui Piers, lată și 
vânjoasă; a bunicii, cu pielea ca pergamentul, cu degetele 
încârligate pline de inele scânteietoare - toate, mâini care 
voiau să apuce, lacome, iar în spatele lor, chipuri atente, 
iluminate de flăcări și ochii bunicii ca niște cărbuni sub 
sprâncenele roșii, stufoase. 

Mâinile lui Pheasant fluturau ca niște păsărele cafenii. Îi era 
teamă să nu și le ardă. De fiecare dată, flăcările albastre îi 
atingeau mâinile și ea le trăgea repede înapoi. 

— Nu fi prostuţă, îl spuse Renny. Întinde mâna repede, că 
altfel n-o să mai rămână nicio stafidă. 

Pheasant strânse din dinţi și vâri mâna în flăcări. 

— O, o, am să mă ard! 

— N-ai înhăţat decât două, râse Eden care stătea lângă ea 
și-i puse o grămăjoară lucitoare în farfurie. 

Renny observă că mâna lui Eden se strecoară sub masă și 
apucă mâna pe care Pheasant și-o ţinea în poală. Ochii lui 
Renny îi căutară pe ai lui Eden fixându-l o clipă cu privirea. Se 
uitară unul la altul printre gene, și fiecare descoperi la 
celălalt ceva care-l surprinse. Nici nu întrezăriră bine acest 
ceva nedeslușit că îndată și dispăru, ca o perdea de abur 
care tulbură pentru scurt timp limpezimea peisajului bine- 
cunoscut și-ţi înfățișează o scenă nebuloasă, chiar sinistră... 
Umbra trecu, ei își zâmbiră și Eden își retrase mâna. 

285 


Când doamna Whiteoak, condusă cu grijă de cei doi nepoți, 
ajunse sub creanga de vâsc, domnul Fennel se repezi și-o 
sărută. În îmbrăţișare, barba lui se zburli, iar bunicii îi căzu 
boneta pe o ureche. 

Unchiul Ernest, care în seara aceea era un domn foarte 
vesel, o prinse și-o sărută pe domnișoara Pink, ceea ce o 
făcu să devină brusc domnișoara Stacojie. 

Tom Fennel o prinse și-o sărută pe Pheasant. 

— Hei, Tom, mă cap pătrat, nu te-ntrece cu gluma, se auzi 
vocea lui Piers. 

Finch, care după două pahare de vin vedea dublu, cuprinse 
și sărută două Alayne cu umeri albi. Era prima dată de la 
nunta ei că purta rochie de seară. 

Nicholas îl întrebă în șoaptă pe Ernest: 

— Ai văzut vreodată un lup hămesit? Atunci uită-te la 
Renny ce fioros arată acolo în colţul lui. Nu-i așa că Alayne e 
încântătoare astă seară? 

— Totu-i încântător, răspunse Ernest, legănându-se în 
vârful picioarelor. Ce Crăciun minunat! 

Jucară șarade și „cine-i personajul?” 

S-o fi văzut pe bunica (dezvăluind din greșeală numele 
personajului pe care-l interpreta) în chip de regina Victoria și 
pe domnul Fennel în Gladstone! 

Să-i fi văzut pe Meg ca Mary, Regina Scoției și pe Renny în 
rolul călăului, pregătindu-se să-i reteze capul cu cuțitul pe 
care-l folosise când tăiase curcanul! 

Sau pe Alayne în chip de Statuie a Libertăţii, cu o lampă de 
noptieră în mână, (— Fii atentă, Alayne, n-o apleca așa, să nu 
dai foc casei!), împreună cu Finch întruchipând un imigrant 
lihnit de foame! 

Aveai în fața ochilor întreaga familie de la Jalna în cea mai 
bună dispoziţie a lor, petrecând plini de voioșie. 


1 Pink - în limba engleză înseamnă roz. 
286 


Chiar după plecarea invitaţilor, când familia Whiteoak era 
gata de culcare, tot nu se puteau domoli. Ernest, numai în 
cămașă și pantaloni, porni la vânătoare de-a lungul 
coridorului slab luminat, cu o pernă în mână. Se opri la ușa lui 
Renny care era întredeschisă: Renny își întorcea ceasul și 
Wake, culcat în pat, sporovăia cu însufleţire. Ernest azvârli 
perna drept în capul lui Renny. Năucit de lovitura 
neașteptată, Renny se clătină și scăpă ceasul din mână. 

— Aoleu, strigă el, las-că pun eu mâna pe tine! și porni în 
urmărire cu perna lui în mână. 

— O luptă cu perne! O luptă cu perne! strigă Wake și se 
dădu jos de-a bușilea din pat. 

Ernest ajunsese până la camera fratelui său. 

— Nick, urlă el înfricoșat, salvează-mă! 

Nicholas, cu coama lui zbârlită vâlvoi, sări drept în picioare 
și se avântă în luptă. Piers străbătu coridorul iute ca o 
săgeată. Finch, trezit din somn, abia ajunse la locul bătăliei 
când perna azvârlită de Eden îl izbi și-l dobori la pământ. 

Camera lui Nicholas era un dezastru. Combatanţii se 
prăvăleau încolo și încoace pe coridor. În extazul efortului 
fizic, încăierându-se aproape goi, cei tineri uitară de iubirile 
lor, de temeri și de gelozie, cei doi mai în vârstă, uitară de 
anii lor. 

— Băieți, băieți! strigă Meg dând la o parte draperia de 
catifea de la ușa camerei ei. 

— Stai la locul tău, fetiţo! și o pernă în zbor o sili să se 
retragă. 

Pheasant apăru în ușa camerei, cu tot părul scurt, zburlit 
ca o perie. 

— Pot să mă joc și eu? strigă ea, ţopăind de colo, colo. 

— Înapoi cu aricuţu în vizuina lui! făcu Renny și o îmbrânci, 
în trecere, cu perna. 

ÎI fugărea pe Nicholas, care deodată își aminti de gută și 
începu să meargă șontăc, șontăc. Piers și Finch îl urmăreau 
pe Renny. Când îl încolţiră pe Renny, unchiul Nicholas, din 

287 


fugarul aproape istovit, deveni și el agresor ajutându-i pe 
ceilalți să-l răzbească pe Renny. 

Eden stătea în capul scărilor, și în joacă îl ţinea în loc pe 
micul Wake, care se zbătea mânuind bărbătește o pernă 
lunguiață, de modă veche. Ernest, cu un ultim rest de 
vioiciune, dar tot pus pe pozne, ieși pe furiș din camera lui și 
azvârli o pernă grea de pe canapea spre ei doi. Perna îl izbi 
drept în piept pe Eden care făcu un pas înapoi, își pierdu 
echilibrul și căzu pe scări în jos, cu zgomot, trezind-o pe 
bătrâna doamnă care începu să bată în podea cu bastonul. 

— Ce s-a întâmplat? Ce-ai făcut? întrebă Renny. 

— Doamne, Dumnezeule! Fără să vreau, i-am dat brânci 
băiatului pe scări. Dacă l-am omorât? 

Fraţii se năpustiră jos claie peste grămadă. 

— O, ce scări nenorocite, gemu Eden. Mi-am scrântit 
piciorul. Nu pot să mă ridic. 

— Nu te mișca, băiete. 

Începură să-l pipăie pe tot corpul. Femeile își făcură 
apariţia din camerele lor. 

— M-am așteptat eu la un accident, declară Augusta, cu un 
aer mai ofensat ca de obicei. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Alayne. 

Ernest răspunse, frângându-și mâinile: 

— Alayne, oare ai să mă ierţi vreodată? Piers zice că i-am 
rupt piciorul lui Eden. 


288 


CAPITOLUL XXI 


Eden şi Pheasant 


După șase săptămâni, Eden tot nu putea părăsi camera. Pe 
lângă un picior rupt se alesese și cu contuzii serioase la șira 
spinării. Totuși, imediat ce îi trecuseră primele dureri, n-o 
dusese chiar așa de rău. Când, în dimineaţa aceea, îi auzi pe 
inimosul doctor cu obraji roșii spunând că în curând va fi la fel 
de zdravăn ca mai înainte, simţi aproape un regret. Fusese 
destul de plăcut să zacă așa, în pat, să i se poarte de grijă, și 
să-i asculte pe ceilalți văitându-se de asprimea vremii, de 
înălțimea nămeților și de imposibilitatea de a te deplasa 
undeva cu mașina. S-ar fi zis că lipsa de activitate fizică 
declanșase, în schimb, o activitate sporită a intelectului. 
Niciodată nu compusese versuri cu atâta ușurință. Poezia 
izvora dinlăuntrul lui, cu exuberanţă, ca un șuvoi cristalin. 
Alayne stătuse la căpătâiul lui și scrisese primele poezii cu 
caligrafia ei frumoasă, clară; acum însă era în stare să stea în 
pat cu un caiet pe genunchi și să le măzgălească singur în 
felul său - împodobind marginile paginilor cu schiţe fanteziste 
în chip de ilustrații. 

Alayne se comportase minunat în tot acest timp. Îl îngrijise 
ea însăși, alergând fără preget din bucătăria de la subsol 
până în camera lor, fără să se plângă vreodată deși, Eden 
știa, că cel puţin în primele săptămâni, fusese un bolnav 
pretenţios, greu de servit. Alayne arăta înfiorător de obosită. 
Nu era glumă să urci mereu scările de cărămidă de la subsol. 
Fața ei părea mai lată, mai turtită, iar trăsăturile trădau un fel 


289 


de răbdare teutonică care-l făceau să-și amintească că 
strămoșii mamei ei fuseseră doar cu câteva generații în urmă 
de origine daneză; moștenire vizibilă - expresie a solidității și 
răbdării. Cu trecerea anilor putea deveni o față binevoitoare, 
îngăduitoare, dar fără îndoială nu la fel de frumoasă. 

Desigur, o dezamăgise și neputinţa lui de a ocupa postul 
promis de domnul Evans, după Anul Nou. Deși nu-i pomenise 
aproape nimic despre asta, Eden știa că arde de nerăbdare 
să părăsească Jalna și să se mute într-o casă a lor. Refuzase 
propunerea ca ea să-și investească banii pentru a cumpăra o 
casă, dar se declarase de acord ca el să plătească chiria din 
leafa lui iar ea să cumpere mobila. Alayne vorbise în repetate 
rânduri despre felul cum ar dori să-și mobileze casa. Când îl 
durea piciorul și nu putea să adoarmă, unul din mijloacele ei 
preferate de a-l liniști era să-l mângâie pe cap și să mobileze 
fiecare cameră în parte. Alayne alesese cu multă grijă 
mobilierul pentru camera lui de lucru și pentru dormitoarele 
lor. Eden fusese ușor mâhnit auzind-o vorbind de camere 
separate, deși, gândindu-se mai bine ajunse la concluzia că 
va fi destul de plăcut să-și poată împrăștia lucrurile prin toată 
camera fără senzaţia că o deranjează. Alayne era prea 
serioasă: acesta era adevărul. Avea un fel de a fi care-l făcea 
să se simtă ca un băiat prost crescut. La început îl încântase 
această postură, dar acum îl scotea tot mai des din sărite. 

În ultima vreme, simţea în purtarea ei ceva ciudat. Era 
absentă, absorbită în sine. Spera și se ruga să nu devină 
morocănoasă. Fiindcă o nevastă morocănoasă ar fi fost o 
nenorocire pentru el, ar fi dăunat grav dispoziţiei sale 
sufletești. În primele săptămâni după accident, când avusese 
nevoie de îngrijire și în timpul nopţii, Alayne dormise pe 
canapeaua din camera lor. Mai târziu, își luase lucrurile și se 
mutase la mansardă, într-o cameră spațioasă cu tavanul jos. 
De atunci își petrecea ore întregi acolo sus. Bineînţeles era de 
ajuns să sune din micul clopoțel de argint de pe noptieră și 
Alayne cobora zburând treptele până la el în cameră, dar 

290 


Eden se întreba totuși ce făcea ea acolo sus singură. Nu 
pentru că ar fi dorit să stea cu el tot timpul, dar nu putea să-i 
ierte dorința aceasta de a rămâne mereu singură. El era cu 
adevărat fericit. În afara unei ușoare senzaţii de moleșeală, 
nu tocmai neplăcută, se simţea foarte bine. Totodată se 
complăcea într-o minunată stare de iresponsabilitate și 
detașare. Accepta perioada aceasta a existenței sale ca pe 
un dar din partea zeilor. Pentru el reprezenta o perioadă de 
dezvoltare psihică, de libertate a spiritului, o descătușare din 
lanțurile vieții. 

Nu prea simţise până acum rosătura acestor lanțuri și nici 
nu voia să o simtă. S-ar fi vrut un inorog solitar, zburdând 
peste câmpiile arzătoare ale Sudului cu voioșie nestatornică, 
lăsând lanţurile pentru cei cu o fire mai supusă. 

Tocmai zâmbea acestor gânduri când Pheasant intră în 
cameră. Ținea în mână o farfurie cu mere mici roșii și era 
îmbrăcată cu bluza viu colorată pe care i-o cumpărase 
Alayne. 

— Meggie ţi-a trimis merele astea, spuse ea așezând 
farfuria lângă el. De fapt, eu cred că mănânci prea mult. Nu 
mai ești atât de zvelt cum erai mai înainte. 

— E de mirare că nu-s slab, replică el cu oarecare năduf. 
Numai Dumnezeu știe cât am suferit! 

Mușcă dintr-un măr și continuă: 

— Eu nu ţi-am fost niciodată cu adevărat simpatic, nu-i 
așa, Pheasant? 

Îl privi, mirată. 

— Cum așa, eu eram convinsă că m-am purtat cât se poate 
de bine cu tine! Am stat și am ascultat poeziile tale mai vechi 
și ţi-am spus că ești grozav. Ce vrei mai mult? 

Eden se rezemă de pernă și începu să bată toba cu 
degetele pe pătura de lână cu care era învelit, în timp ce un 
zâmbet vag îi umbrea, mai degrabă decât îi lumina, fața. 

Pheasant îi cercetă trăsăturile, apoi spuse cu necaz: 

— Ești prea inteligent, ăsta-i defectul tău. 

291 


— Draga mea Pheasant, nu mă categorisi cu un cuvânt 
atât de oribil. Nu sunt inteligent. Mă comport pur și simplu 
firesc. La fel cum te comporți și tu. De aceea ne înțelegem 
atât de bine. 

— Ba nu ne înţelegem de loc, protestă ea indignată. 
Unchiul Ernest spunea, mai zilele trecute, că e păcat cât de 
des ne ciondănim tu și cu mine. 

— E un caraghios ramolit. 

— Ar trebui să-ţi fie rușine să vorbeşti așa. A făcut tot ce i-a 
stat în putinţă ca să compenseze faptul că ţi-a pricinuit acest 
rău. A stat și ţi-a citit ceasuri întregi. Nu cred c-o să-și revină 
vreodată după șocul pe care l-a avut când te-a văzut 
rostogolindu-te pe scări în jos cu perna azvârlită de el, 
grămadă peste tine. 

— Sunt de aceeași părere. Totuși, a fost cel mai tonic lucru 
care i s-a întâmplat de ani de zile. Arată cu zece ani mai 
tânăr. Te cred și eu, să fii în stare să răstorni pe scări în jos 
un tânăr voinic și să-i rupi piciorul! Și asta tocmai când începi 
să simţi furișându-se spre tine slăbiciunea bătrâneţii! Ha, se 
simte acum ca un cocoșel care a salutat zorile cu primul său 
cucurigu. 

— Socotesc că ești infernal. 

— Și eu socotesc că ești delicioasă. Îţi admir îndeosebi 
înțelepciunea și smoculeţul ăsta de par care-ţi stă ridicat 
drept în sus pe creștet. Tare aș vrea să ţi-l netezești. Mă 
tulbură. 

Pheasant își trecu mâna prin păr, încercând să-l 
netezească. 

— Ştii, observă Eden, îţi treci mâna prin păr exact cu 
același gest ca și mine. Avem și alte atitudini asemănătoare. 
Cred că atitudinea în noastră faţă de viaţă este aceeași. 

— Eu cred că cel mai mare talent al tău e să măgulești 
omul. Te pricepi de minune să faci o femeie să se simtă 
încântată de ea însăși. 


292 


Era atât de caraghioasă copilița asta care-și dădea aere de 
om mare, încât abia reușea să nu râdă de ea. Dar nu reușea 
nici să-și alunge din minte imaginea ei, care-l obseda atunci 
când nu era lângă el. Se întinse pe spate, rezemat de pernă, 
și închise ochii. 

Afară, pajiștile și câmpiile acoperite de zăpadă, fără vreo 
urmă de pași omenești, se întindeau, cu albul lor strălucitor, 
trandafiriu, până în zare, către soarele care asfințea. Pinii, 
brazii, înveșmântaţi în măreţia sumbră a frunzișului lor 
hibernal, aruncau umbre de un albastru puternic, 
transparent. În intensitatea orbitoare a eterului nordic, cea 
mai mică rămurică se profila pe un fundal al ei propriu, de 
parcă era gravată cu acid. O atmosferă de izolare, greu de 
suportat pentru cei străini de partea locului, dar plină de 
însăși esenţa și prinosul vieţii pentru cei născuţi pe acele 
meleaguri. 

Când Eden deschise ochii și-i întoarse spre Pheasant, o 
văzu la fereastră contemplând această priveliște. Lui Eden i 
se păru că privirea ei exprimă teamă. Din camera unchiului 
Nick răzbătea sunetul slab al pianului. Cânta așa cum făcea 
adeseori la această oră. 

— Pheasant. 

— Da? 

— Ai o înfățișare ciudată. Pari speriată. 

— Nu sunt de loc speriată. 

— Nu de mine, bineînțeles. Dar de tine însăți? 

— Da, sunt cam speriată de mine însămi, și nu știu de ce. 
Cred că din cauza cerului ăsta fantastic. Într-o clipă o să se 
lase întunericul și are să se facă frig. O să ai nevoie, de foc. 

— Foc am pe dinăuntru, Pheasant. 

Eden îi căută mâna și i-o strânse, apoi o întrebă: 

— Crezi că Alayne mă mai iubește? 

— Nu, nu cred că te mai iubește. Și nici nu meriţi... vreau 
să spun că nu meriţi să fii iubit de ea. 


293 


— Nu cred că m-a iubit vreodată. A iubit versurile mele, nu 
pe mine. Crezi că-l iubește pe... Renny? 

Pheasant făcu ochii mari, surprinsă. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. S-ar putea să-l 
iubească. 

— Frumoasă încurcătură. 

— Ei, eu n-aș acuza-o pe Alayne. S-a trezit ca picată din cer 
aici, în mijlocul acestei familii bizare, cu un soţ care nu este 
preocupat decât de propria lui persoană și cu un cumnat 
foarte arătos și deosebit de afectuos. 

— Foarte arătos și deosebit de afectuos! Doamne, ce mai 
descriere! 

— Cred că descrierea e foarte reală. 

— Bine, să admitem că Renny e foarte... dar „afectuos”? 
Cuvântul acesta nu prea merge când vrei să spui că un 
bărbat iubește soţia altuia. Nu cred că Alayne s-ar fi 
îndrăgostit de Renny dacă el n-ar iubi-o. Dar „afectuos”... nu 
pot să-mi reviu. 

— Și dacă mă ţii de mână, cum faci acum, ce înseamnă? 
Că ești afectuos, nu-i așa? 

Eden îi luă și cealaltă mână și le strânse pe amândouă la 
pieptul lui. 

— Nu mi-ar păsa de nimic, făcu el, dacă ai ţine puţin la 
mine. O trase lângă el, cu fața învăpăiată de ultimele raze ale 
soarelui care preschimbau odaia aceea banală într-un colţișor 
tainic, înfocat. 

Pheasant începu să plângă. 

— Te rog, nu, îl imploră ea. Să nu faci așa ceva! De asta 
mi-a fost teamă. 

— Va să zică ţii la mine, șopti el. O, scumpa mea, micuța 
mea Pheasant! Spune că ţii la mine... doar o singură dată. 
Hai, sărută-mă... știi bine că și tu vrei să mă săruţi. De asta 
ţi-a fost teamă, dar... totodată ai și vrut să se întâmple, 
scumpa mea. În viaţă, nu există nimic de care să-ţi fie teamă; 


294 


nimic de care să-ţi fie rușine. Fii pur și simplu tu însăţi, o 
comoară de fată. 

Pheasant se lipi de el, hohotind de plâns. Nu știa prea bine 
dacă îl iubește sau nu, dar știa că încăperea aceea exercită 
asupra ei o fascinaţie paralizantă, că divanul pe care zăcea 
Eden era centrul tuturor gândurilor ei când visa cu ochii 
deschiși, că privirea lui arzătoare în lumina amurgului, o silea 
să se supună voinţei lui. Îl ura pe Piers pentru că era atât de 
preocupat de vitele lui, pentru că nu vedea că ispita o 
pândește, pentru că nu încerca s-o salveze de ea însăși, cum 
ar fi trebuit să facă. Doar Piers știa foarte bine că eanue ca 
alte fete de categoria lui socială. Avea sânge viciat, cu porniri 
imorale. Ar fi trebuit s-o supravegheze, să fie sever cu ea, 
cum fusese Maurice. Dorinţa lui Piers fusese ca soţia lui să-i 
devină un adevărat prieten. Dar ea nu putea fi genul acesta 
de soţie. Ar fi trebuit să-și dea seama, da, Piers, ar fi trebuit 
să-și dea seama și s-o salveze de ea însăși... de Eden. 

În timp ce plângea pe umărul lui Eden, lacrimile ei nu mai 
erau lacrimi fierbinţi de capitulare ci lacrimi de furie oarbă 
împotriva lui Piers, care nu știuse s-o salveze. 


295 


CAPITOLUL XXII 


Ziua de naștere a lui Wakefield 


În fiecare dimineaţă Wakefield se trezea cu un simţământ 
de plăcută emoție. Motivul se datora faptului că Finch îi 
dăruise goarna lui de cercetaș. Finch se plictisise foarte 
repede de cercetășie. De altfel singurul lucru care-l atrăsese 
fusese perspectiva de a deveni gornist. Curând, însă, se 
plictisise de goarnă și, ajungând la concluzia că nu are stofă 
de bun cercetaș, renunţase definitiv. Să îndeplinească micile 
sale îndatoriri cu promptitudine și vioiciune, să fie gata 
oricând la datorie, să fie serviabil, să facă în fiecare zi câte o 
faptă bună, aceste obligații păreau să depăşească 
posibilităţile lui. Așa că părăsise organizaţia și-și încuiase 
goarna într-un sertar de jos al pupitrului unde Wake nu putea 
să-și vâre nasul. 

Acum i-o făcuse cadou lui Wake de ziua lui. Din moment ce 
tot se hotărâse să-i dăruiască goarna, nu mai așteptase ziua 
lui de naștere. Băiețelul era în posesia ei de două săptămâni. 
Se trezea în fiecare dimineață fremătând de o emoție 
delicioasă fiindcă știa că acolo, la capul patului, se afla 
goarna, și nu se scula până când nu suna deșteptarea. Era 
de-a dreptul palpitant să te ridici în capul oaselor, să-ţi umfli 
pieptul și obrajii scoțând acele splendide sunete metalice. 
Pentru cei ce le auzeau, ele păreau poate slabe, dogite, dar 
pentru Wake sunau rotund, de o superbă rotunjime, și-ţi 
mergeau drept la inimă. 


296 


Din fericire, Wake se trezea de obicei ultimul din întreaga 
familie. Dar în dimineaţa aceasta era ziua lui de naștere și se 
trezi cel dintâi. Toţi, absolut toţi fuseseră treziţi de 
deșteptarea trâmbiţată de el, care putea spulbera chiar și 
somnul cel mai adânc. Renny, culcat pe spate, cu brațele 
întinse deasupra capului, visa că galopează pe un enorm cal 
sălbatic la marginea unei prăpăstii abrupte. Brusc, cu un 
nechezat care cutremură universul, calul sărise peste 
prăpastie și se afundase cu el în apa mării luminată de razele 
soarelui. 

Renny tresări din tot corpul și se trezi în soarele zorilor cu o 
figură atât de comică datorită uimirii, încât Wakefield râse cu 
zgomot, își pierdu suflul și pufni neputincios în instrument. 
Atunci Renny izbucni și el în râs, pentru că înfățișarea fratelui 
său mai mic, stând ridicat în pat, așa de atent, așa de serios, 
cu părul zburilit și cu un ochi negru aţintit ștrengărește spre el 
deasupra obrazului umflat, era nespus de caraghioasă. Era 
caraghios dar totodată emoţionant. 

Bietul băieţel, gândi Renny, o fiinţă umană ca și mine care 
într-o zi va avea simțămintele unui bărbat, gândurile ciudate 
ale unui bărbat. 

— E ziua mea de naștere, grăi Wakefield, ștergându-și 
bărbia. 

— La mulţi ani, îi ură Renny, încercând să-i ascundă că 
pregătise un cadou minunat pentru el. 

— Probabil că n-am să trăiesc cât bunica. Dar s-ar putea s- 
ajung la nouăzeci de ani dacă o să am îngrijire bună. 

— O să ai îngrijire bună, fii pe pace. Mai cuibărește-te puţin 
în pat. E încă devreme. 

Wake așeză goarna pe masa de la căpătâiul patului și se 
vâri înapoi sub plapumă. Se înghesui în Renny, înlănțuindu-i 
gâtul cu brațele. 

— O! Sunt atât de fericit, șopti el. Să organizăm o masă la 
iarbă verde astăzi, te rog, Renny! Prima din anul acesta. 
Suntem în iunie. Întâi iunie! Ziua mea! 

297 


Își miji ochii. 

— Renny, ai... știi tu ce? 

Renny căscă îndelung, dezvăluind două șiruri de dinţi 
puternici. 

— Ei, a sosit timpul să mă scol. 

— Renny, Renny! strigă Wake lovind și zgâlțâind pieptul 
fratelui său mai mare. O, Renny, îmi vine să te omor! 

— De ce? 

— Pen’ că nu vrei să-mi spui. 

— Să-ţi spun ce? 

Renny îl strângea ca într-o menghină. 

— Ştii tu ce. 

— Cum să știu dacă nu vrei să-mi spui. 

— O, Renny, răule ce ești! Tu trebuie să-mi spui. 

— Ce să-ţi spun? 

— Dacă ai un... știi tu ce... pentru mine. 

Renny închise ochii. 

— Azi dimineaţă ești cam prostănac, constată el rece. E 
păcat, chiar în ziua când ai atins o asemenea vârstă. 

Wakefield cercetă cu atenţie chipul aspru, bătut de vânturi, 
al fratelui său și linia nasului care-i dădea un aspect 
necruţător. Fără doar și poate avea un chip aprig. Chipul 
acesta aparţinea fratelui său adorat, care nu pregătise niciun 
cadou pentru ziua lui de naștere. 

Wake închise și el ochii și murmură ca pentru sine: 

— O, asta e îngrozitor! 

O lacrimă i se prelinse pe obraz și căzu pe încheietura 
mâinii lui Renny. 

Cel mai vârstnic dintre fraţii Whiteoak îl scutură binișor pe 
cel mai mic. 

— Încetează, îi spuse și se priviră unul pe altul în ochi. Mai 
mai că m-a doborât. 

— Ce te-a doborât, Renny? 

— Păi, cadoul. 

— Cadoul? 

298 


— Păi da. Cadoul de ziua ta. 

— O, Renny, ce naiba... 

— Nu mai vorbi urât. 

— Bine, dar ce este? 

— Este - și Renny azvârli cuvântul drept la urechea lui 
Wake, - un ponei, un splendid ponei galez. 

Wake, în extaz, după ce îi puse primele întrebări, tăcu și 
rămase întins pe spate, părând că plutește într-o ceaţă aurie, 
de fericire. Nu voia să piardă savoarea nici unei clipe 
minunate din această zi unică. Întâi un ponei, apoi un picnic 
și între ele o sumedenie de alte cadouri. Un tort de 
aniversare cu zece lumânări lungi. În cele din urmă șopti: 

— E un el sau o ea? 

— O mică iapă. 

O iapă! Nu-i venea să creadă. Înseamnă că va avea și 
mânji - mânji micuţi, zburliți. Mânjii lui proprii. Era copleșit. Se 
lipi de Renny cu adoraţie. 

— Când o să mi-o... dar, spune-mi Renny, cum o cheamă? 

— N-are nume. Poţi s-o botezi tu. 

N-avea nume. Un dar fără nume din partea zeilor. O, ce 
răspundere copleșitoare, să-i găsească el un nume! 

— Când o să vină? 

— E aici, în grajd. 

Cu un chiuit, Wake sări drept în picioare pe pat; apoi, 
zărind goarna, avu o inspiraţie. 

— Ce zici, Renny, n-ar fi grozav dac-aș suna întâi 
deșteptarea ș-apoi ne-am da imediat amândoi jos din pat? Mi- 
ar plăcea teribil să sun deșteptarea pentru tine, Renny. 

— Atunci, dă-i drumul! 

Băiatul își duse solemn goarna la buze și trase aer adânc în 
piept. Renny îl privea cu amuzament și compătimire. Bietul 
ștrengar mic... într-o zi va fi un bărbat, ca și el însuși. 

Puternic, triumfător, sunară notele deșteptării. Amândoi 
odată săriră din pat pe podea. Lumina soarelui de iunie 
pătrundea orbitoare în cameră. 

299 


Jos, la parter, Wakefield îi spuse lui Finch: 

— Ce crezi? Renny mi-a făcut cadou un ponei. Am fost 
chiar acum afară la grajd s-o vedem. Fiindcă află de la mine, 
Finch, poneiul e o mică iapă. O să aibă mânji într-o bună zi. 
Mulţumesc încă o dată pentru goarnă. Renny și cu mine ne- 
am sculat azi dimineaţă la sunetul ei. Și-o să mâncăm pe 
malul lacului și-o să am un tort de aniversare pur și simplu 
enorm. 

— Hîm, mormăi Finch. Nu-mi amintesc să se fi făcut 
vreodată atâta caz la niciuna din aniversările mele. 

— Întotdeauna ţi-am făcut un tort, dragă, interveni Meggie 
cu ton de reproș. Și nu uita locomotiva aceea mică și drăguță 
și bicicleta și ceasul de mână. 

— Doar n-oi fi având pretenţia ca toată familia să se 
bucure fiindcă te-ai născut tu? întrebă Piers zâmbind 
sarcastic. 

— Sigur, eu nu pot să am nicio pretenţie, sunt bun doar să 
mă bateţi la cap. 

— Bietul băiat, e gelos, făcu Piers și, cu palma lui arsă de 
soare, mângâie capul lui Finch, apoi cobori de-a lungul 
nasului lung și, când ajunse sub bărbie, îi dădu un pumn în 
joacă. 

În dimineaţa aceea, nervii lui Finch erau întinși la 
maximum. Se afla în toiul examenelor de la sfârșitul 
trimestrului și preocuparea lui sporită pentru muzică părea 
să-l facă mai incapabil ca oricând de a se descurca la 
matematică. Era absolut convins că nu putea promova în 
clasa următoare. Faptul că profesorul lui de pian era nu 
numai încântat dar chiar profund interesat de aptitudinile lui, 
nu-l consola. Avea acel sentiment de superioritate exaltată, 
proprie spiritelor care cutreieră uneori în sferele libere și 
neîngrădite ale artei, și totodată un simțământ ascuns de 
neputincioasă inferioritate. 

Scoase un fel de muget și se năpusti asupra lui Piers, 
izbindu-l în piept. Piers îl apucă de încheieturile mâinilor și i le 

300 


imobiliză, privind, cu un zâmbet nepăsător, drept în fata 
schimonosită de furie a lui Finch. 

— Fii atent, Eden, strigă Piers. Mielușelul ăsta behăie 
pentru că vrem să sărbătorim ziua de naștere a lui Wake cu 
mai mult tămbălău decât pe-a lui. Ce zici ce crimă facem? 

Eden se apropie agale; un zâmbet dispreţuitor flutura pe 
buzele lui ușor întredeschise, dezvelind astfel dinţii între care 
ținea o ţigară și se porni și el, alături de Piers, să-l 
zgândărească pe Finch. 

Toată dimineaţa Finch clocotise de furie. La masa de prânz, 
atât Meggie cât și bunica găsiseră de cuviință să-i facă 
observaţii, să-l cicălească: ba că stă cocoșat, ba că nu stă cu 
coatele lipite, că înfulecă mâncarea în graba mare numai ca 
să poată termina înaintea bunicii, draga de ea, sărăcuța, 
pentru ca să capete el ultima porţie de plăcintă cu cireşe. 
Înfuriat, Finch mormăi mai mult pentru sine ceva în sensul că 
lui puţin îi pasă, bunica n-are decât să ia și ultima porţie, 
chiar dac-o să se-nece cu ea... 

Bunica îl auzi. 

— Renny! Renny! ţipă ea, aprinzându-se la faţă. Zice că 
speră să mă-nec cu plăcinta... să mă-nec... la vârstă mea! 
Plesnește-l Renny; nu-i permit să-mi vorbească așa. Acum am 
să mă-nec. Știu sigur c-am să mă-nec, spuse bunica și îl 
fulgeră crunt pe capul familiei cu ochii ei arzători pe sub 
sprâncenele zbârlite. 

— Mamă, mamă, interveni Ernest. 

— E adevărat, mormăi Nicholas. L-am auzit când a spus. 

Renny discuta cu Alayne, încercând să nu dea importanţă 
incidentului. Dar acum, înfuriat, se ridică brusc și, dintr-un 
pas, fu lângă Finch. Privindu-l de sus îi porunci: 

— Cere-i imediat iertare bunicii. 

— Îmi pare rău, mormăi Finch, pălind. 

— Nu mormăi! Cere-ţi iertare cum se cuvine. 

— Îmi pare foarte rău, bunico. 


301 


Văzându-i umerii aduși și chipul prostit, lipsit de orice 
farmec, fratele mai mare fu cuprins de unul din accesele lui 
de furie subită. Îi dădu palmă zdravănă, răsunătoare. În ziua 
aceea poate că Finch nu avea un echilibru prea stabil, în orice 
caz, era în întotdeauna foarte ușor să-l trântești la pământ. În 
clipa următoare, se afla pe jos, făcut grămadă, hohotind de 
plâns, iar scaunul masiv pe care șezuse se răsturnă cu 
zgomot. 

Alayne își înăbuși un țipăt și-și plecă ochii în farfurie. Inima 
îi bătea zvâcnit dar își spuse: „Trebuie să mă stăpânesc. 
Trebuie. Renny n-a avut intenţia să-l lovească. O să-i pară 
rău. L-au silit ceilalți!” 

Renny se așeză la loc. Se feri s-o privească. Se simțea 
umilit pentru că avusese o ieșire atât de violentă în prezenţa 
ei. În definitiv, dacă-l socotea o brută, cu atât mai bine! 

Finch se ridică de jos, apoi ridică și scaunul și se așeză din 
nou la masă complet demoralizat. 

— Acum o să mai îndrăznești să vorbești obraznic? întrebă 
bunica și adăugă, după ce mai înghiţi o bucată de plăcintă: 
Să vină careva să mă sărute. 

Întreba mereu la ce oră va fi dejunul la iarbă verde, pentru 
că ea era mai emoţionată chiar decât Wake în așteptarea 
acestui eveniment. Își pusese boneta și pelerina cu mult 
înaintea orei când faetonul urma s-o ducă până la țărm. Ceru 
ca toate panerașele cu gustări să fie așezate lângă ea și, 
până la plecare, își petrecu timpul discutând îndelung și 
înverșunat cu Boney dacă e cazul sau nu să-l lase să se 
înfrupte din bucate. 

Cei care participau la picnic se împărţiră în aceleași grupe 
stabilite și pentru drumul la biserică, cu deosebirea că Finch 
porni cu bicicleta în loc să meargă pe jos, iar Piers sosi călare 
mai târziu, deoarece avea foarte mult de lucru în perioada 
aceea a anului. 

În timp ce-și priponea calul de un drug de fier care fusese 
înfipt acolo cu mult înainte ca vreunul din ei să-și amintească, 

302 


o căută cu privirea pe Pheasant printre cei adunaţi. În ultima 
vreme nu avusese ocazia să se bucure de prezenţa ei atât cât 
ar fi dorit. La muncile obișnuite pe care le făcea în fiecare 
primăvară, singur sau împreună cu oamenii lui, se adăugase 
anul acesta și plantarea unei noi livezi de cireși și defrișarea 
unei porțiuni de pădure pentru agricultură. Piers era puternic 
și sănătos ca un copac tânăr. Era ambițios și munca nu-l 
speria, dar îi venea destul de greu acum, în aceste minunate 
zile ale începutului de vară, să vadă că-i rămâne atât de puţin 
timp la dispoziţie pentru a petrece câteva ore fericite cu 
Pheasant, fără să facă nimic. În ultima vreme îl însoțea doar 
arareori pe ogoare sau prin livezi, așa cum obișnuia altădată. 
În plus, era palidă și adesea nervoasă ba uneori părea chiar 
deprimată. Piers se întreba dacă nu cumva e însărcinată. Ar fi 
trebuit să-i poarte și el mai mult de grijă, să-i ofere măcar din 
când în când câte o mică schimbare. Poate ar putea aranja o 
excursie cu mașina la sfârșit de săptămână. Biata fată era 
probabil invidioasă pe Alayne care-l avea mereu pe Eden 
lângă ea. 

În sfârșit o văzu pe Pheasant în picioare la marginea unui 
mal abrupt, cu silueta ei zveltă profilată pe cer. Rochia 
scurtă, de culoare verde, îi flutura în jurul genunchilor. 
Semăna cu o floare legănată de vânt acolo deasupra 
albastrului cu line unduiri al lacului. 

Faetonul coborâse pe un drum îngust de piatră, care ducea 
la malul apei printre două maluri abrupte. Hodge deshămase 
caii și-i mânase în apa lacului ca să-i adape. Pe țărm 
aprinseseră un foc și în jurul lui familia. În afară de Pheasant 
și de bătrâna doamnă Whiteoak, se distra, fiecare în felul său. 
Wake, cu pantalonii suflecaţi se bălăcea la malul apei. Renny 
arunca bețigașe pe care câinii lui i le aduceau înapoi. 
Nicholas și Ernest zvârleau pietre care săltau pe suprafața 
apei. Meg, cu o jachetă de lână veche și uzată, stătea 
aplecată asupra focului, îngrijindu-se de ceainic. Alayne 
aduna lemne aduse de apă. Lady Buckley stătea foarte 

303 


dreaptă pe o pătură întinsă pe plajă, și tricota ceva de un 
roșu aprins. 

Înainte de a se alătura celor aflaţi pe plajă, Piers se duse să 
vorbească cu bunica lui, care rămăsese la adăpost în faeton 
și privea scena de acolo. 

— Ei, bunico, te distrezi bine? 

— Vără-ţi capul înăuntru ca să te pot săruta. Așa, bun 
băiat! Da, mă distrez bine. Îi aduceam pe copii aici acum mai 
bine de șaizeci de ani. Mi-amintesc că ședeam chiar pe locul 
ăsta și mă uitam la bunicul tău cum îi învăţa pe băieţi să 
înoate. Nick se bălăcea ca o rățușcă, dar Ernest ţipa mereu 
că se duce la fund. Ehe, ce strașnic ne distram! Parcă și 
regiunea era mai grozavă pe vremea aia. 

— Sunt sigur că așa era, bunico. 

— Da, porumbeii sălbatici erau atât de mulţi încât zburau 
ca niște nori și aruncau pete mari de umbră pe pământ. 
Argaţii de la fermă îi prindeau cu laţul. Drăgălașii de 
porumbei, drăgălași și cu niște ochișori ca nestematele. 
Răutăcioșii de băieți îi scoteau câte unuia ochișorii aceia 
drăgălași, apoi îl aruncau pe câmp. Când ceilalți porumbei din 
stol îl vedeau fâlfâind din aripi, credeau că a dat de ceva 
hrană, și se lăsau jos ca un nor și atunci cu toţii, băieţii și 
bărbaţii în toată firea, îi împușcau cu sutele. 

— Acum nu se mai întâmplă așa ceva, bunico. 

— Du-te și vezi când e gata ceaiul. Eu vreau ceaiul meu. Și 
ascultă Philip... adică Piers... fii cu ochii pe Pheasant, e 
tânără, da, e tânără și mama ei n-a fost ușă de biserică iar 
tatăl ei, un beţivan. Nu strică s-o păzești! 

— Ascultă, bunico, nu-mi place să te aud spunând astfel de 
lucruri despre Pheasant. E fată cuminte. 

— Cred că e... dar nu strică s-o păzești. Toate femeile 
trebuie păzite, dacă e cât de cât ceva de capul lor. Vreau 
ceaiul meu! 

În timp ce se îndepărta pe plajă, Piers zâmbea gândindu-se 
la sfaturile pe care i le dăduse bătrâna doamnă. O judeca 

304 


indulgent și se amuza de ideile ei, dar cu toate acestea 
gândi: „E un sâmbure de adevăr în ce spune bunica. Fetele 
trebuie păzite. Totuși, în afară de Tom Fennel nu e nimeni 
prin apropierea ei care ar putea sa... ba da, Eden, e și Eden, 
ăsta n-are nicio treabă, s-ar putea să-și caute puţină 
distracţie... poeţi... niște tipi imorali. Am să stau mai mult 
timp cu ea. Aș putea s-o duc în week-end la Cascada Niagara. 
S-a construit un hotel nou acolo. O să-i placă, drăguţa de ea”. 

Apa lacului strălucea ca un lapis-lazuli. Deasupra, câţiva 
pescăruși, stârniţi de lătratul câinilor, se roteau, ţipând iritat. 
În depărtare, un cargobot pentru cărbuni, cu pânzele 
înnegrite, se deplasa aproape imperceptibil și un vapor ce se 
îndrepta spre Niagara își târa după sine dâra subţire de fum. 
Câteva bărci cu pânze, care participau probabil la un concurs 
al unui club de canotaj, abia se mișcau. 

Piers se îndreptă spre Renny, care o urmărea cu privirea pe 
Flossie cum înoată după un băț, în timp ce Merlin, care 
înhățase bățul său, lătra și de-abia se mai ţinea pe picioare, 
implorând cu disperare încă o ocazie de a-și dovedi forțele. 
Pe când Piers se apropie, câinele se scutură cu putere, 
împrăștiind o puzderie de stropi, care udară picioarele celor 
doi fraţi. 

— A apucat băţul, anunţă Renny, cu ochii tot la Flossie, 
apoi îi strigă: Bravo, fetițo! 

— Dracu să-l ia pe Merlin! exclamă Piers. Mi-a făcut leoarcă 
pantalonii. 

— Te-ai îmbrăcat complet în alb, hai? remarcă Renny, 
cercetându-l de sus până jos. 

— Doar nu te așteptai să vin în salopetă, nu? Crezi c-avem 
timp să înotăm puţin înainte de ceai? 

Renny se aplecă și-și vâri mâna în apă. 

— Nu e prea rece. Cred c-avem timp de-o baie. Ceaiul 
poate s-aștepte. 

— Unde-i Eden? întrebă Piers, aruncându-și ochii la cei de 
faţă. 

305 


— Era sus pe mal cu Pheasant puţin mai înainte. 

Ridicându-și privirile, văzură capul bălai al lui Eden ivindu- 
se deasupra ierbii unde stătea întins, la picioarele lui 
Pheasant. 

— Nu vreau să-l văd că-i dă târcoale, izbucni Piers. 

— Atunci de ce nu-i spui? i-o reteză Renny. 

— Pe cinstea mea că-i spun! Dar am să i-o spun în așa fel 
încât să mă ţină minte! 

Capul începu să-i clocotească de bănuieli asemenea unui 
vulcan. 

— Și bunica e de părere că ceva nu-i în regulă. Chiar 
adineauri mi-a atras atenţia. 

— Nu-i nevoie să-ți pierzi capul, îl linişti Renny, aruncând 
un băț pentru Merlin, care sări în apă cu un lătrat de bucurie, 
în timp ce Flossie, șiroind de apă, nerăbdătoare să-i vină 
rândul, îi luă imediat locul. Eden și Alayne o să plece de aici 
înainte de întâi iulie. Evans i-a găsit o slujbă. 

— Mare trântor mai e și Eden ăsta! 

— Doar n-ai fi vrut să înceapă slujba cu un picior rupt? Nu 
mai bombăni acum pentru orice, doar azi sărbătorim ziua lui 
Wake. Haide să facem o baie. 

Renny îl strigă pe Wakefield: 

— Wake, ţi-ar place să înotăm puţin? 

Wakefield veni în fugă, sărind peste vălurelele de la țărm. 

— Îmi dai voie? O, minunat! Ce grozav ar fi fost dacă 
aduceam și poneiul aici! Ar fi înotat cu mine până în larg, 
sunt sigur. 

— Eden! strigă Renny. Ne ducem să facem o baie! Mai bine 
vino cu noi. 

Cu ochii ţintă la el, îl urmăriră cum se ridică în picioare și 
începe să coboare la vale pe poteca abruptă. Tot mai 
șchiopăta de pe urmă căzăturii. 

— N-o fi prea rece? 

— Am putea s-o rugăm pe Meggie să fiarbă o oală cu apă 
ca să-ţi încălzim un colţișor de lac, propuse Piers. 

306 


— Unde-i Finch? întrebă Renny. O să vrea să vină și el. 

Wakefield răspunse: 

— El e de mult pe malul golfului și stă întins pe nisip. 

Toţi patru porniră spre micul golf. 

— Nu-l lăsaţi pe unchiul Ernest să vină cu noi, spuse Eden. 
E-n stare să mă schilodească din nou. 

— Unchiule Ernest! strigă Renny. Eden zice să nu te luăm 
cu noi. Ești prea brutal. 

— Eden, Eden, se plânse Ernest, dar cu oarecare mândrie 
în glas, tare aș vrea să nu-mi tot amintești de întâmplarea 
aceea. 

Vocea bunicii, parcă mai stridentă din cauza foamei, se 
făcu auzită dinspre faeton. 

— Când bem ceaiul? l-am spus lui Piers să-mi aducă o 
ceașcă de ceai! 

— Îți aduc un biscuit cu melasă ca să-ţi ţină de foame, 
mamă, o potoli Augusta, care-și croia drum cu grijă peste 
prundiș, ţinând în mână biscuitul uns cu unt. 

Când cei patru fraţi ajunseră la micul golf împrejmuit de 
sălcii, îl găsiră pe Finch întins cu faţa în jos, cu capul sprijinit 
pe brate. 

— Tot îmbufnat? întrebă Piers. Renny, știai că bietul băiat e 
persecutat de ideea că noi facem mai mult caz de ziua 
nașterii lui Wake decât de ziua lui? Ce tragedie, nu-i așa, 
Wake? 

Wakefield zâmbi plin de sine, și se uită de sus la trupul lui 
Finch întins pe nisip. 

— Dacă cumva răcesc la piciorul ăsta rupt, remarcă Eden, 
s-ar putea să mă aleg cu un reumatism.. 

— N-ai nicio grijă că nu răcești dacă sunt eu lângă tine, îl 
asigură Piers, scoțându-și haina. 

Când ceilalţi se cufundară în apa lacului, și Wake începu să 
tipe de plăcere și spaimă în brațele lui Piers, Renny se 
întoarse spre Finch și-i spuse părintește: 


307 


— Hai, Finch, vino și tu; are să-ţi facă bine. Ai studiat prea 
mult în ultima vreme. 

— Nu. Nu vreau, mormăi băiatul cu vocea 
braţul pe care își sprijinea capul. 

— Nu fi prost, spuse Renny, împingându-l cu piciorul gol. 
Tu nu-ţi dai seama că Piers cu cât vede că reușește să te 
necăjească mai tare, cu atât nu-ţi dă pace? 

— Nu-i vorba numai de asta. 

— Ascultă-mă Finch. A fost tare neplăcut că ţi-am dat o 
palmă de față cu ceilalţi. Dar ai fost mult prea obraznic. Hai, 
vino și uită cele întâmplate. 

Finch se rostogoli pe spate, dând la iveală o față roșie, 
desfigurată de furie. 

— Lăsaţi-mă în pace! urlă el. Trebuie să mă duc până la 
capătul lumii ca să fiu lăsat odată în pace? Nu vă cer altceva 
decât să fiu lăsat în pace, singur, aici unde mă aflu și voi 
veniți unul după altul să mă tot sâcâiți! 

— Stai singur, atunci, idiot mic ce ești! 

Renny azvârli ţigara pe care o fuma și se îndreptă cu paș 
mari spre malul apei. 

„Ce simplu e, gândi Finch, pentru Renny-stăpânul puternic, 
întotdeauna sigur de el, pe care nu-l frământă gândurile și 
nu-l înspăimântă vrăjile de care până și Piers se teme 
oarecum.” Cu braţul sub cap, îi urmări cu privirea pe fraţii lui 
care înotau, se stropeau, se scufundau sub apă, cu umerii lor 
albi scânteind în razele soarelui. Îi privea din afară, ca o fiinţă 
aparte, cu ideea fixă că împotriva lui s-a pus la cale o 
conspirație în care fiecare membru al familiei juca un rol 
diferit, discutând despre el între ei, râzând și batjocorindu-l; 
dar, treptat, fără voia lui, chipul i se destinse într-un zâmbet 
de plăcere în fața graţiei lor scânteietoare, a agilităţii de care 
dădeau dovadă. Strigătele lor bărbătești nu erau lipsite de 
muzicalitate. lar strălucirea părului lor ud, blond, roșcat și 
negru, îi încânta privirea. Văzu că Piers se poartă brutal cu 
Eden și se bucură. Se întinse din nou și continuă să 

308 


A 


năbușită de 


privească. În acele clipe ar fi dorit să-i vadă pe cei doi 
bătându-se, omorându-se aproape în bătaie. 

Eden ieși șchiopătând din apă. 

— Nu-i niciun prosop aici? întrebă el. Hai, Finch, dă o fugă 
până la Meg ca un băiat bun ce ești și cere-i niște prosoape. 

Da, sigur! când era vorba de făcut o treabă atunci devenea 
băiat bun. Dar porni grăbit peste prundiș către sora lui. 

— Prosoape? Da, poftim. Ăsta mare roșu cu alb e pentru 
Renny, fii atent! Și astea două mai mici pentru Eden și Piers. 
Pe Wake trimite-l la mine. Trebuie să-l frec bine să nu 
răcească. 

Cuprins de o neașteptată poftă de zbenguială, Finch 
înșfăcă prosoapele și se întoarse spre micul golf, alergând cu 
corpul repezit înainte. Ajuns în dreptul fraţilor săi le aruncă 
grămada de prosoape făcute ghem, urlând: 

— Luaţi d-aici prosoapele voastre zdrenţăroase! apoi 
dispăru printre tufele din spatele sălciilor, strigând peste 
umăr: 

— Tinere Wake, dă fuga până la Meggie că vrea să te 
zvânte în bătaie! 

Alayne se urcase pe mal lângă Pheasant și, imediat după 
aceea, urcă și Renny poteca. Capul său roșcat și ud apăru 
mai întâi peste muchea falezei ca o creastă zbârlită a vreunei 
păsări de pradă. Se trânti pe covorul de trifoi mărunt și des 
și-și aprinse pipa. 

— Ne-a venit cam greu că n-am putut face și noi două baie, 
rosti Pheasant cu vocea ei de copil. După gălăgia pe care-o 
faceți, ne-am dat seama cât de bine v-aţi distrat. 

— Apa era prea rece pentru fete. 

— E un fapt științific recunoscut, declară ea sentenţios, că 
sexul slab poate îndura mai mult frig decât voi. 

— Noi n-am avut costume de baie. 

— Trebuia să ne-aducem cu toţii costumele de baie ca să 
fie o petrecere ca lumea. Nu-ţi închipui ce stupid e să stai 
bătând darabana cu degetele în timp ce voi bărbaţii vă 

309 


distraţi. „Bărbaţii trebuie să muncească iar femeile să 
plângă” - aceasta e decizia familiei Whiteoak. Doar că voi aţi 
transpus-o în: „Bărbaţii trebuie să se distreze iar femeile...” 
Alayne, ajuta-mă și tu să născocesc ceva cât mai caustic. 

Alayne se mulțumi să-i răspundă ridicând doar din umeri. 
Renny continuă să pufăie din lulea cu ochii ţintă la freamătul 
scânteietor al apei. Cu un fel de tiranie taciturnă, n-o luă în 
seamă pe tânără fată dornică să sporovăie și să-l tachineze. 
Rămase și ea tăcută, smulgând firicele de iarbă, apoi, după 
ce le aruncă o priviră piezișă celor doi, se ridică și cobori 
încet poteca. 

— De ce pleci, Pheasant? strigă Alayne înțepată. 

— Cred că cineva ar trebui s-o ajute pe Meggie să pună 
masa. 

— Foarte bine. Dacă pot fi de vreun folos, te rog strigă-mă. 

Alayne simţi un fior de emoție. Era prima dată după 
săptămâni întregi că rămânea singură cu Renny. Aproape că 
dorea să fi plecat odată cu Pheasant. 

De câtva timp, Renny se ferise să rămână singur cu ea. 
Plimbările lor călare, întrerupte în luna ianuarie de zăpada 
abundentă și de accidentul lui Eden, nu fuseseră reluate. Deși 
trăiau sub același acoperiș, eraţi despărțiți ca de un zid, un 
zid ostil de gheaţă prin care se puteau vedea unul pe celălalt, 
dar deformaţi de transparenţa lui glacială. Acum, pe mal, în 
lumina soarelui, zidul părea că se topește și, o dată cu el, și 
stăpânirea ei de sine. Dac-ar putea ști măcar ce simte el! 
Chiar și tăcerea lui însemna pentru ea o îmbrăţișare care o 
supunea la grea încercare. 

Mireasma lemnelor arse se înălța de pe plajă ca fumul de 
tămâie. Trupușorul gol al lui Wake săgeta de ici colo ca un 
fluierar. 

Cercetă profilul lui Renny, cu nasul său cioplit, buzele 
strângând pipa și părul ud lipit de tâmple. Stătea atât de 
impasibil încât o profundă tristețe risipi starea ei de 
înflăcărată emoție. Uitându-se la el, aducându-și aminte și de 

310 


Eden, simţi că a început să se sature de familia Whiteoak. Își 
rănise sufletul în contact cu egoismul lor nesăbuit. Renny 
acesta pe care-l iubea, părea la fel de departe de 
frământările ei, la fel de indiferent ca stânca aceea de colo. 
Înfăţișarea lui de perfectă imobilitate putea să fie doar o 
mască sub care își ascundea cine știe ce planuri de a pune 
mâna pe vreun specimen de cal focos pentru grajdurile sale. 
Și totuși nu era posibil, când pentru ea, însăși tăcerea lui 
însemna o îmbrăţișare! Parcă două brațe imaginare pornite 
din umerii lui se îndreptau spre ea, strivind-o la piept, 
sărutând-o cu aceeași pasiune ca atunci în livadă, pasiune la 
care se adăuga toată dorința adunată în aceste luni de 
reţinere impusă. 

Dar brațele lui reale nu se clintiseră. Unul zăcea peste 
coapsă, celălalt era îndoit și strângea pipa în palmă. 

Atunci Renny își scoase pipa din gură și începu să 
vorbească, cu vocea lui adâncă, înecată de emoție. Cuvintele 
lui o copleșiră. Alayne trăia simțămintele unui marinar care, 
temându-se de apropierea bancurilor de nisip și pândind 
îngrozit dar cu dorinţa de a vedea în sfârșit lumina ce le 
anunţă prezenţa, e pe neașteptate orbit de acea lumină, 
care-l izbește drept în ochi. Emoţia, resentimentul, tristețea, 
o părăsiră dintr-odată. Acum era conștientă doar de 
dragostea lui. 

— Te iubesc, zise el, și viața mea a devenit un iad pentru 
că te iubesc. Și nu există nicio ieșire. 

Vraja clipelor petrecute aici sus pe faleză, alături de Renny, 
și aceste cuvinte rostite pe un ton reținut, chiar de buzele 
sale, o făcură pe Alayne să primească totul mai degrabă cu 
nepăsare decât să renunţe la dragostea lui. Ca sămânţa 
încolţită pe un pământ virgin, această primă iubire profundă 
țâșni din ființa ei ca să îmbrăţișeze soarele fierbinte al 
pasiunii lui. 

Pentru Renny era cu totul altceva. Un bărbat care iubise 
ocazional și doar fizic, care crezuse și dorise fierbinte să nu 

311 


aibă altfel de sentimente faţă de femei, se simţea acum 
trădat de această pasiune nouă și subtilă, care pentru el era 
mult mai profundă decât o simplă dorinţă de posesiune, ce 
putea fi ușor satisfăcută și apoi uitată. Ochii lui oglindeau 
ceva din uluirea animalelor rănite care se văd deodată 
incapabile să-și exercite facultăţile vitale, principala facilitare 
a existenţei lor. Dragostea, care până acum fusese pentru el 
la fel ca o înghiţitură de apă proaspătă, avea acum gustul ca 
de sare amară al renunţării. 

— Nu există nicio ieșire, murmură el din nou. 

Alayne rosti, aproape în șoaptă: 

— Nu, și eu cred că nu-i nimic de făcut. 

Cuvintele ei puteau fi asemuite cu ale unui călător care, 
arătând spre luna ce răsare, i-ar spune tovarășului său de 
drum: „Ce păcat că nu e lună!” 

Renny sesiză tonul ciudat care, de fapt, îi dezminţea 
cuvintele. Privind-o drept în faţă, descoperi toată căldura și 
patosul din ochii ei. Suspină adânc și spuse: 

— Nu m-aș uita înapoi... am fugi de aici, dacă... el n-ar fi 
fratele meu! 

Cu o voce stranie, înăbușită, care părea să vină de la mari 
depărtări, Alayne îi aminti: 

— Fratele tău vitreg. 

— Eu nu judec așa, răspunse el tăios. 

Atașamentul faţă de fraţii lui era atât de puternic, încât 
întotdeauna îl irita să-i audă pe alţii spunând că sunt fraţii lui 
vitregi. 

După o clipă de tăcere, care păru că se materializează 
atunci când un văl de fum se înălțţă dinspre foc și pluti un 
timp între ei, Alayne spuse cu un tremur în glas: 

— Sunt gata să fac orice îmi vei cere. 

— Cred, răspunse el. 

Subit, Alayne își dădu seama că viaţa ei prezenta tot atâta 
importanță pentru ea cât și a lui pentru el și, cu toate 


312 


acestea, era capabilă să-și încredințeze soarta în mâinile lui 
cu un dezinteres eroic. 

Începu să realizeze că ceilalţi îi strigă de pe plajă și, privind 
într-acolo, îi văzură făcându-le semne. Faţa de masă era 
întinsă. Nicholas se lăsa anevoie jos, ajutat de Piers, pentru a 
se putea așeza direct pe pământ. 

— Ceaiul e gata. Coborâţi și voi! Haideţi jos, răsunau 
vocile. 

Cei doi se ridicară ca două automate, ca două marionete 
impasibile, sub imensitatea albastră a cerului, și se 
îndreptară spre potecă. 

— Ai tocuri prea înalte pentru un drumeag atât de abrupt, 
zise el. Lasă-mă să te ţin de mână. 

Alayne îi dădu mâna și el i-o ţinu strâns cu degetele lui 
subțiri, mușchiuloase, până când ajunseră la prundiș. 


313 


CAPITOLUL XXIII 


Noapte de iunie la Jalna 


Doi dintre cei care luaseră parte la picnic nu se întoarseră 
la Jalna împreună cu ceilalți. Piers o luă prin râpă, spre 
proprietatea Vaughan, și de acolo plecă împreună cu Maurice 
Vaughan cu mașina până la Stead, unde avea loc întrunirea 
cultivatorilor de fructe. Finch porni tot către casa Vaughan, 
dar el merse cu bicicleta pe drumul de ţară și intră în casă pe 
aleea principală. Ştia că Maurice pleacă împreună cu Piers și, 
cum menajera era aproape surdă, putea să se dezlănţuie la 
pian cu toată înflăcărarea de care era animat, fără să-l audă 
nimeni în afară de el însuși. 

Toată ziua Finch așteptase cu înfrigurare această clipă, 
deși știa că acum ar fi trebuit să se afle acasă în camera lui 
„tocind” pentru examenul de fizică de a doua zi. De fapt nici 
n-ar fi trebuit să vină la picnic, dar făcuse un compromis 
luând cu el manualul ca să studieze printre picături. În 
realitate, nu citise nici măcar un cuvânt. Cartea îi slujise doar 
ca paravan, ascunzându-și un timp, după coperţile ei, fața 
mânioasă, ursuză. Când legase cartea cu o curea de ghidonul 
bicicletei, mormăise ceva c-ar avea de gând să se ducă la 
George Fennel, ca să înveţe împreună. Minţise, dar puţin îi 
păsa. În seara aceasta trebuie să fie liber. Sufletul său trebuie 
să-și desfacă aripile în văzduhul nopţii. Muzica îl va 
descătușa. 

Acest simțământ nou de eliberare pe care muzica avea 
puterea să i-l creeze ca o armură strălucitoare, însemna în 


314 


cea mai mare măsură eliberare de ameninţarea propriilor 
sale gânduri, ba chiar și mai mult, eliberare de Dumnezeu. 
Atunci Dumnezeu nu-l mai înspăimânta, nu-l mai hăituia ca în 
clipele lui de singurătate, când îl urmărea chiar și în pat, cu 
înfățișarea lui schimbătoare, când de o cumplită întunecime, 
când de o albeaţă orbitoare, uneori bătrân, alteori tânăr. În 
serile când muzica îl făcea să se simtă neînfricat și liber, se 
întorcea spre casă prin râpă, cântând, temându-se de 
Dumnezeu tot atât de puţin ca de caprimulgii care-și chemau 
perechea prin copaci sau de stelele tremurătoare. 

Uneori gândul de a fi iubit și nu hăituit de Dumnezeu îl 
umplea de extaz, îi îneca ochii în lacrimi. Alteori, și din ce în 
ce mai des, pe măsură ce lunile treceau, nu mai credea deloc 
în Dumnezeu. Dumnezeu nu era altceva decât un balaur de 
pe vremea copilăriei. Personificare a spaimei, a cărei 
sămânță i-o semănase în suflet, încă din fragedă pruncie, 
doica lui scoțiană. Totuși nu voia să se elibereze cu 
desăvârșire de această teamă faţă de Dumnezeu, fiindcă 
avea darul de a izgoni cealaltă teamă, mult mai teribilă, 
teama de sine însuși. O dată, pradă unei ciudate stări de 
introspecţie, îl străfulgera gândul straniu că poate Dumnezeu 
și el se temeau deopotrivă, fiecare de propria lui imagine așa 
cum o vedea reflectată în ochii celuilalt. Poate că, Dumnezeu 
și cu el nu erau decât unul singur... 

În casa părăsită, Finch stătea foarte drept pe taburetul de 
la pian și numai mâinile i se mișcau sigure și cu însuflețire pe 
claviatură. Bucata interpretată de el nu era cu nimic mai 
pretențioasă decât o altă bucată pe care ar fi executat-o 
orice băiat talentat după un număr egal de lecţii. Cu toate 
acestea, în felul de a cânta al lui Finch se simțea ceva 
deosebit, datorită faptului că, atunci când se așeza la pian, 
înfățișarea lui timidă dispărea, lăsând să apară încrederea în 
sine datorită îndemânării și preciziei frumoaselor lui mâini - 
care contrastau puternic cu fața-i lipsită de farmec - încât 
profesorul său de pian îi păstra în minte imaginea mult timp 

315 


după terminarea lecției. Nu o dată profesorul spusese vreunui 
coleg: 

— Am un elev, un băiat, îl cheamă Whiteoak, cu totul diferit 
de toți ceilalți, sunt sigur că are geniu într-o anumită direcţie, 
dar nu pot să-mi dau încă seama dacă muzica este cea mai 
potrivită modalitate de exprimare pentru el sau reprezintă 
doar o supapă temporară pentru altceva. E un băiat ciudat, 
sfios. 

Acum, când cânta, Finch nu mai părea nici sfios și nici 
ciudat. Încăperea era cufundată în întuneric și numai mâinile 
care alergau pe clape erau luminate de razele blânde ale 
lunii. Prin fereastra deschisă, miresmele tari, pline de 
dulceaţă ale acestei seri de iunie se revărsau într-un șuvoi 
mereu schimbător, când aducând mirosul proaspăt, răcoros, 
al pământului, când parfumul dens al crinilor galbeni ce 
creșteau sub fereastră, când aroma nedefinită a florilor de 
câmp și a frunzelor căzute anul trecut, împreună cu mirosul 
de ţărână grasă, ce se ridica din râpă. Adierea serii pătrundea 
înăuntru, ba călduță și mângâietoare ca prima sărutare a 
dragostei, ba purtând răcoarea adusă din cine știe ce colțișor 
retras, neîncălzit încă de soarele verii. 

Finch ţesea toate aceste miresme și adieri căldute sau 
răcoroase în muzica lui. Avea, în seara aceea, strania 
senzaţie că de la ora dejunului trecuseră pe lângă el ani 
mulți, cu feţele întoarse, fără să-i poată vedea. Că toţi cei pe 
care-i cunoștea, de fapt toţi oamenii din lume, erau morți. Că 
doar el singur rămăsese în viaţă și, cu voinţa lui, crea această 
muzică și prima seară de iunie a unei lumi noi. 

Simţea extazul miraculos al creaţiei dar în același timp și o 
profundă tristeţe, fiindcă știa că lumea pe care o creează nu 
poate dăinui; că nu e mai mult decât umbra unei umbre; că 
șuvoaiele jucăușe, petalele spulberate, efluviile rapide care 
prindeau viață sub degetele lui vor seca, se vor ofili și se vor 
stinge pe măsură ce muzica va pieri pierdută în tăcere. 


316 


Un ceas de pe consola căminului bătu ora zece, cu un 
sunet slab, îndepărtat. Finch își aminti de examenul de a 
doua zi. Trebuia să se întoarcă acasă și să învețe vreo două 
ore, să încerce să-și vâre în minte și altceva decât muzică. În 
orice caz, acum, după atâta muzică, își simţea creierul mai 
limpezit. În seara aceasta mintea lui era minunat de clară. 
Toate șoaptele și sunetele îi păreau amplificate, intensificate. 
În următoarele câteva ore, dacă avea puţin noroc, ar putea 
învăţa exact acele probleme care ar constitui subiectul 
examenului de mâine. Partea proastă era că, apucând să-i 
spună lui Meggie că se duce să înveţe cu George Fennel, 
trebuia acum să facă un ocol mare pentru ca să sosească din 
direcția casei parohiale. Noaptea era atât de frumoasă, încât 
aproape sigur careva din familie va fi pe afară și, când l-ar 
vedea apărând din râpă ar bănui imediat că fusese acasă la 
Vaughan. 

Încă o bucată! Simţea că nu se poate desprinde de la pian. 
Continuă să cânte, furat de plăcerea înţelegerii tot mai 
depline dintre degetele lui și claviatură. Apoi lăsă încet 
capacul pianului și ieși pe terasă, după ce închise ușa în urma 
lui. 

Afară îl întâmpină o adiere de aer cald de parcă cineva 
anume ar fi suflat asupra lui pentru a-l ademeni înspre 
pădure, pentru a-l reţine acolo până când va uita tot ce 
învățase cu atâta chin la școală și în mintea lui nu va rămâne 
decât matematica succesiunii anotimpurilor și limbajul 
pomilor. Se urcă pe bicicletă și porni peste peluză. 

Depresiunea în care se afla casa Vaughan era scăldată în 
lumina lunii, ca o cupă joasă plină cu vin auriu. Aerul era dens 
de șoapte și de freamăte. Chiar și iarba peste care trecea 
ușor cu bicicleta părea un covor fermecat. 

Gonea pe drum, mai repede, din ce în ce mai repede, 
străbătu cătunul, trecu pe lângă casa parohială (sus în 
camera de la mansardă a lui George era lumină, deci bietul 
George „tocea”!). Ce-ar fi dac-ar intra și-ar rămâne peste 

317 


noapte la George? Ar putea telefona la Jalna. Mai bine nu, 
prefera să fie singur. George era prea serios și prea prozaic 
pentru dispoziţia lui din seara aceasta. Parcă-i vedea 
zâmbetul moale, și-l auzea mirându-se: „Cum pot să-ți treacă 
prin cap asemenea idei tâmpite, Finch?” Porni mai departe pe 
uliţă la vale, spre pădurea bătrână a Jalnei. Pinii cei negri 
erau acum mai negri decât noaptea cea mai neagră. Cum 
reușeau să fie atât de negri? Nicio întunecime nu le putea 
estompa conturul. Ce minunat trebuie să arate păduricea de 
mesteceni sub acest clar de lună! Și toţi mestecenii argintii 
prinși într-o horă de lumină în mijlocul pinilor negri! Dacă și-ar 
lăsa bicicleta aici, s-ar putea duce până la pădurea de 
mesteceni s-o vadă în această primă noapte argintie de iunie; 
așa ar putea lua cu el în cameră această imagine reţinută de 
ochiul minţii! 

Ochiul minţii. Ce expresie neobișnuită! Se gândi la ochiul 
minţii lui - rotund, strălucitor, când extaziat, când 
înspăimântat. 


„Mintea o mie de ochi are 

Inima doar cu unul s-a multumit, 
Lumina unei vieți întregi însă dispare 
Când iubirea s-a sfârșit. ” 


Ochiul acela pe care și-l închipuise - învăpăiat, extaziat, 
înspăimântat - era cu siguranță ochiul inimii sale. „Când 
iubirea s-a sfârșit...” Pentru el, iubirea nu începuse încă. Nici 
nu credea că va începe vreodată. Nu genul acela de iubire. 
Nu era deloc sigur că dorea să iubească în felul acela. 

Alerga ușor pe poteca din pădure care șerpuia printre pini. 
În faţa lui se înălțau cinci mesteceni tineri, zvelţi, ţâșniţi din 
trunchiul unui pin putred prăbușit la pământ. Asemenea celor 
cinci fecioare din legendă răsărite din pieptul unui uriaș 
răpus. În spatele lor se întindea pădurea de mesteceni, sub 


318 


lumina misterioasă a lunii, cu crengile graţioase, plecate, 
plutind parcă deasupra trunchiurilor imaculate. 

Acesta era locul unde într-o dimineaţă îl văzuse pe Renny 
ținând în braţe o femeie necunoscută. De atunci locul i se 
păruse bântuit de acea viziune. De aceea nu se miră prea 
tare când, ajungând la liziera păduricii, auzi voci șoptite. Oare 
Renny avea din nou o întâlnire amoroasă? Se opri printre 
ferigile tinere și ascultă. Își miji ochii pentru a străpunge 
strania iluminare cețoasă care părea mai curând iradiată 
chiar de trunchiurile și frunzișul mestecenilor, decât venită de 
deasupra, și încercă să vadă cine sunt cei doi care căutaseră 
acest colțișor ascuns. Fiecare nerv din trup îi vibra, întins ca o 
coardă de instrument muzical. 

La început nu putu distinge prin nebulozitatea umedă de 
rouă decât pete de lumină și umbră și luciul straniu care 
poleia un petec de iarbă. De jur împrejurul său aerul era greu 
de foșnete și suspine, ca și cum fiecare frunză, fir de iarbă 
sau tulpină de ferigă ar fi avut simţire. Apoi vocile șoptite, și 
sărutările lungi, pătimașe îi atraseră privirea spre un loc 
anume, adăpostit sub niște tufe de alun. Abia respirând, se 
furișă mai aproape. Auzi un râs înăbușit și apoi aceeași voce 
repetând mereu: 

— Pheasant, Pheasant, Pheasant! 

Era vocea lui Eden. După aceea vocea lui Pheasant rostind 
câteva cuvinte, grăbite, gâfâite, apoi un suspin adânc și din 
nou zgomot de sărutări. 

„O! Doamne, ce nerușinaţi!” Cuprins de furie, îi venea să 
se năpustească acolo peste ei, să-i ucidă. Îl înșela pe Piers, 
pe fratele lui adorat, pe eroul lui! În închipuire, se vedea 
năvălind peste ei printre tufele de alun, călcând ferigile în 
picioare și lovindu-i, lovindu-i mereu până când i-ar fi cerșit 
mila; dar el, fără milă, i-ar fi strivit fără încetare în timp ce ei i 
s-ar fi atârnat de genunchi până când sângele lor ar fi înroșit 
iarba, iar poiana ar fi răsunat de ţipetele lor... 


319 


Era năucit. Se frecă la ochi. Apoi se apropie și mai mult 
mergând prin aluniș, fără să vadă unde calcă, ameţit. 
Pheasant întrebă gâfâind: 

— Ce-a fost asta? 

Finch se opri. 

Se așternu tăcerea, doar bătăile inimii lui răsunau parcă în 
tot universul. 

— Ce-a fost asta? 

— Nimic, poate vreun iepure sau o veveriţă. 

Finch se lăsă în genunchi. Apoi, cu multă grijă, se întoarse 
în loc și se îndepărtă de ei în patru labe. Se târî până ajunse 
la poteca dinspre pădurea de pini, apoi se ridică în picioare și 
începu să fugă. Alerga pe poteca acoperită de acele pinilor, 
cu pași mari, ca un cerb hăituit. Fugea cu gura, deschisă, 
respirând anevoie, cu sughiţuri. 

Când ajunse la locul unde-și lăsase bicicleta, nu se opri. 
Niciun mijloc mecanic nu se putea deplasa cu viteza 
picioarelor sale iuți, răzbunătoare. Porni pe cărare la vale, 
fluturându-și brațele; străbătu în goană pășunea, pe lângă o 
turmă de vite adormite; nu nimeri podul și trecu pârâul prin 
apă, încurcându-se în năsturelul des, care se agăța de el; 
alunecă și căzu pe mal într-o băltoacă aurie plină de piciorul 
cocoșului; apoi goni mai departe spre grajduri. 

Piers tocmai intrase cu mașina în curte, când Finch apăru. 
Sări în calea mașinii, cu faţa lui albă, răvășită și părul în 
neorânduială, înspăimântător în lumina orbitoare a farurilor. 
Își ținea mâna sub coaste, unde simţea un junghi ca de cuțit. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Piers, sărind din mașină. 

Finch arătă în direcţia de unde venise. 

— Sunt acolo, răspunse el răgușit. Acolo... în pădure! 

— Ce naiba te-a apucat? întrebă Piers, apropiindu-se de el. 
Te-ai speriat de ceva? 

Finch îl prinse de braţ pe fratele lui și repetă: 

— În pădure... fac dragoste... amândoi... se sărută... fac 
dragoste... 

320 


— Cine? Spune-mi despre cine vorbeşti. Nu-nţeleg ce tot 
îndrugi tu acolo. 

Piers își pierduse răbdarea, totuși, fără să vrea, părea 
tulburat de cuvintele fără noimă ale băiatului. 

— Eden, trădătorul! răcni Finch și vocea i se frânse într-un 
geamăt. A dus-o pe Pheasant acolo în pădure... pe Pheasant. 
Sunt niște nerușinaţi, ascultă-mă pe mine... și prefăcuţi ca 
dracu! 

Mâna lui Piers îl strângea de braţ ca o menghină. 

— Ce-ai văzut? 

— Nimic... nimic... dar i-am auzit șușotind... sărutându-se... 
ascunși după tufele de alun... Oh, las-că știu eu... doar nu m- 
am născut ieri. De ce a dus-o atât de departe? Pheasant nu s- 
ar fi lăsat sărutată decât dacă... 

Piers îl zgâlțâi. 

— Tacă-ți gura! Ajunge! Acum ascultă bine la mine. Te duci 
drept în camera ta, și nu scoţi o vorbă la nimeni. Eu plec să-i 
caut. 

Faţa lui plină, sănătoasă era înfiorătoare, ochii îi ardeau... 

— Dacă e-adevărat ce mi-ai spus... îi omor pe amândoi. 
Acum du-te în casă, Finch. 

Apoi, cu glas aproape normal, îl întrebă unde i-a văzut 
exact și ce-a căutat el acolo. Finch repetă tot ce știa, la fel de 
incoerent. Probabil că și animalele simţiseră ceva din 
tulburarea lor fiindcă dintr-o dată câinii începură să latre, iar 
din grajduri răzbătu nechezatul puternic al cailor. Luna 
apunea și o paloare de moarte se așternu peste scenă. 

Piers se îndepărtă înjurând fiindcă se împiedicase de oiștea 
unei căruţe. Deasupra padocului plutea un văl de ceață și 
Piers, pierzându-se în beznă, dispăru un timp din faţa ochilor 
lui Finch, de parcă l-ar fi înghiţit o forță răuvoitoare a naturii. 

Finch se uită după el până când îl pierdu din vedere, apoi o 
porni împleticindu-se spre casă. Simţi deodată cum îl 
cuprinde oboseala și îl părăsesc puterile, dar cu toate acestea 
nu se duse drept în casă așa cum îl rugase Piers. Sus în 

321 


cameră la Alayne lumina era aprinsă. Biata Alayne! Se 
cutremură gândindu-se la ce avea să-i facă Piers lui Eden, și 
totuși credea că procedase bine dezvăluindu-i fapta celor doi 
în toată grozăvia ei. N-ar fi putut tăinui în inima lui o 
asemenea ticăloșie, n-ar fi putut închide ochii la săvârșirea 
mai departe a păcatului lor. Totuși era foarte probabil ca 
imaginaţia lui bolnăvicioasă să fi amplificat fapta lor, până 
într-atât încât să i se pară o ticăloșie. Poate nu erau mai răi 
decât alţii. Auzise el ceva despre lipsa de moralitate a tinerei 
generaţii. Păi, Pheasant n-avea decât optsprezece ani, iar 
Eden douăzeci și patru; erau tineri și poate cu nimic mai răi 
decât alţii. Dar Alayne cum o fi oare? O fi cinstită? Plimbările 
acelea lungi călare, împreună cu Renny, sau izolarea ei în 
altă cameră, singură, separată de Eden - Finch o auzise odată 
pe Meg discutând în șoaptă cu Augusta despre acest lucru. O 
să înveţe el vreodată să deosebească binele de rău? Se va 
bucura vreodată de pace? Acum nu știa altceva decât că e 
singur - foarte singur și speriat... speriat pentru Eden și 
Pheasant, deși doar cu câteva minute mai înainte nu avusese 
alt gând decât să-i strivească în cuibul ticăloșiei lor. 

Traversă peluza și cobori pe potecă spre râpă. Pârâul mai 
îngust aici decât în locul pe unde trecuse el când alergase 
peste pajiște, curgea năvalnic, revărsându-se peste maluri cu 
apele umflate de ploile de primăvară. Tufele bogate, 
încărcate de flori albe, ca niște stele, parfumau aerul nopţii 
cu mireasma lor. 

Renny stătea rezemat de balustrada solidă de lemn a 
podeţului și fuma, privind visător jos în apă. Finch ar fi făcut 
cale întoarsă, dar Renny auzise pașii pe pod. 

— Tu ești, Piers? întrebă el. 

— Nu, sunt eu... Finch. 

— Acum te-ai întors de la casa parohială? 

— Nu, Renny, am... exersat la pian. 

Se aștepta la dojană, dar Renny tăcu. Părea că nu l-a auzit 
și că nici nu-și dă seama de prezenţa lui. Finch se apropie cât 

322 


mai mult de el, cu intenţia nelămurită de a absorbi ceva din 
forţa lui numai prin această simplă apropiere. În umbra 
puternicei personalităţi a fratelui său nu se mai simțea chiar 
așa de înspăimântat. Ar fi vrut să-l atingă pe Renny, să-l 
apuce strâns de mână, sau măcar de mâneca hainei lui de 
tweed, ca pe vremea când era mic. 

Renny îi arătă în jos spre apă. 

— la uită-te acolo, zise el. 

Uitându-se, Finch văzu o spinare udă, lucitoare, spintecând 
oglinda argintie a apei. Era un șobolan de apă uriaș, plecat 
după treburile lui. Îl urmăriră cu privirea până când ajunse pe 
malul opus, unde, în loc să iasă din apă așa cum se 
așteptaseră, adulmecă un timp prin stufăriș, după care o 
porni înapoi prin pârâu, trecând încet pe sub pod. Renny se 
duse în partea cealaltă și-l căută cu atenţie. 

— Uite-l aici, șopti el. 

— Oare ce-o fi căutând, se miră Finch, dar nu se clinti din 
loc. 

Acolo jos, în licărul întunecat al apei, i se păru că vede o 
imagine - pe Eden mort și, aplecată asupra trupului său, pe 
Alayne frângându-și mâinile; după ce vălurelele pârâului 
șterseră această înfricoșătoare imagine, o alta îi luă locul: 
Piers, vânăt la față, zbătându-se și dând din picioare, atârnat 
de o spânzurătoare. O sudoare rece îi șiroia pe obraji. Întinse 
mâna, pe bâjbâite, și plecă de pe pod clătinându-se, apoi o 
luă în sus pe potecă. Ajuns pe mal, deasupra râpei, se opri 
nehotărât. Să se întoarcă înapoi și să-i destăinuiască lui 
Renny toată povestea aceea îngrozitoare? Dacă alergau tot 
drumul până acolo, poate nu era prea târziu ca să împiedice 
nenorocirea. 

Rămase pe loc, mușcându-și înnebunit încheieturile 
degetelor, tremurând din toate mădularele, cu pantalonii uzi 
lipiţi de picioare. Părea incapabil acum să se miște sau chiar 
să gândească; dar deodată simţi că se trezește din nou la 
viaţă auzind râsul lui Eden, foarte aproape, pe pajiște. Apoi o 

323 


auzi pe Pheasant vorbind pe un ton firesc, degajat. Pentru un 
motiv sau altul, Piers nu dăduse de urma lor și, în timp ce el îi 
căuta ca un turbat prin pădure, ei se plimbau liniștiți pe 
pajiște, de parc-ar fi fost acolo tot timpul. 

Finch apăru din beznă și se opri în fața lor. Eden tocmai 
aprinsese un chibrit și-l ţinea în dreptul ţigării. Flacăra juca în 
ochii lui, care păreau nefiresc de mari și strălucitori, 
adăugând o umbră de ironie zâmbetului vag ce-i flutura atât 
de des pe buze. 

Pheasant scoase o exclamaţie care semăna mai curând a 
țipăt. 

— Să nu intraţi în casă, le spuse Finch, sumbru. Adică... 
mai bine plecaţi de-aici. l-am spus lui Piers despre voi doi. V- 
am auzit în pădurea de mesteceni, am fugit până aici și i-am 
spus lui Piers... 

Eden apropie chibritul încă arzând de faţa lui Finch, ca pe o 
lanternă miraculoasă cu care încerca să-i pătrundă până în 
adâncul sufletului. 

— Așa? făcu el, calm. Spune mai departe. 

—A pornit pe urmele voastre. Avea o faţă... 
înspăimântătoare. Mai bine-aţi pleca. 

Pheasant scoase un fel de scâncet ca un iepure prins în 
capcană. Eden aruncă chibritul. 

— Ce vierme ești, frate Finch! izbucni Eden. Nu știu cum 
de-ai nimerit în familia Whiteoak. Apoi se întoarse spre 
Pheasant: Nu te teme, iubito. Am eu grijă de tine. 

— Vai, vai! se tânguia ea. Ce ne facem acum? 

— Sst! 

— Piers poate să se-ntoarcă din clipă în clipă, îi anunţă 
Finch și se îndepărtă. 

Nu se putea întoarce în casa aceea cu luminile ei strălucind 
pașnic, unde poate că ceilalţi stăteau încă de vorbă despre 
picnic, fără să știe ce trăsnet urma să se abată asupra lor. Se 
furișă în jurul casei, trecu prin grădina din spate, apoi prin 
livadă și ieși în drumul ce ducea spre cimitir. 

324 


Turla bisericii, care apărea printre siluetele alungite ale 
cedrilor, săgeta bolta cerului mai sus decât vârfurile arborilor. 
Biserica adunase în jurul ei umbrele cele mai întunecate ale 
copacilor și mormintelor și le înfășurase ca pe o mantie în 
jurul zidurilor ei. Pe când urca treptele piezișe care porneau 
din drum, lui Finch i se păru că morţii, care zăceau sub 
așternutul de iarbă tânără, umezită de rouă, îl privesc cu 
orbitele lor goale unde nu mai sălășluia nici îndrăzneala, nici 
groaza, nici dorinţa, ci numai resemnarea descompunerii. Ei 
nu se mai temeau de Dumnezeu. Totul luase sfârșit. N-aveau 
nimic altceva de făcut decât să zacă acolo până când oasele 
lor vor deveni ușoare ca polenul florilor. 

Vai, dar lui îi era frică de Dumnezeu! Frica era carnea, 
măduva oaselor lui, însăși fiinţa lui. Oare de ce apusese luna 
și-l lăsase singur în beznă? Ce faptă rea făcuse? Distrusese 
vieţile lui Piers, Eden, Pheasant și Alayne. Oare Eden și 
Pheasant păcătuiseră cu adevărat? „Păcat”? Ce cuvânt 
absurd! Poate să existe păcat? Toate oasele care putrezeau 
sub iarba asta - păcatele celor duși nu erau altceva decât 
mireasma primăverii, căldura pământului, muguri de frunză 
mustoși, ploi binecuvântate - prospeţime. Dar exista zicala: 
„Până la a treia și a patra generație”. Poate că în noaptea 
aceasta plătea pentru păcatul greu al vreunui Whiteoak din 
trecutul îndepărtat. Poate că pruncul acesta, surioara lui, pe 
mormântul căreia se afla, acum, își dăduse micuțul ei suflet 
pentru a răscumpăra vreun păcat neștiut, săvârșit cândva. Și- 
o închipui zăcând acolo, nu hâdă, nu descompusă ci suavă și 
gingașă ca mugurul unei flori de aprilie, cu mânuţele întinse 
spre el. 

Mâini întinse spre el. „O, ce gând frumos!” După asta 
tânjea sufletul său singuratic - după alinarea unor mâini 
întinse spre el. Îl cuprinse mila de sine însuși, cutremurându-l 
ca un hohot de plâns; lacrimile-i umplură ochii și porniră 
șiroaie pe obraji în jos. Se aruncă la pământ printre morminte 
și rămase întins acolo, cu faţa în iarbă. Toată experiența de 

325 


viață acumulată de morţii aflaţi în pământul de sub el, trecu 
în trupul lui și deveni una cu el. Rămase acolo nemișcat, sleit, 
absorbind prin toţi porii dulceața amară a trecutului. Mâini 
întinse spre el, mâini de soldaţi, de grădinari, de tinere 
mame, de sugaci și printre ele unele cu totul diferite de 
celelalte. Mâini din care emana o lumină albă, stranie, nu cu 
palmele desfăcute ci întinzându-i ceva: „anafura” - erau 
mâinile lui Isus Hristos. 

Îngenunche printre movilițele mormintelor și ridică mâinile 
cu palmele arcuite ca niște petale, pentru a primi ofranda. 
Trupul lui firav de băietan se frângea în hohote, ca un puiet 
zgâlţâit de furtună. Își duse mâinile la gură - primise anafura - 
simţea focul sacru arzându-i prin vine - pârjolindu-i sufletul - 
Hristos se afla acum în fiinţa sa. 

Copleșit, se prăbuși lângă mormântul mamei sale și-l 
cuprinse cu braţele. Margarete mici albe se ițeau 
strălucitoare din iarba întunecată ca niște ochi blânzi, 
luminoși. Se strânse mai aproape și mai aproape, își îndoi 
genunchii la piept, se ghemui ca un copilaș și, lipindu-și 
pieptul de mormânt strigă: 

— Mamă, o mamă... de ce nu-mi vorbești? Sunt eu Finch, 
băiatul tău! 


326 


CAPITOLUL XXIV 


Fuga lui Pheasant 


Maurice Vaughan stătea singur în sufragerie. Când se 
întorsese cu Piers de la Stead, îl invitase pe tânăr în casă 
pentru a-i oferi ceva de băut și o gustare rece pe care o 
adusese chiar el din cămară. Dacă ar fi fost după Maurice, 
atunci Piers n-ar fi fost nici acum plecat de acolo, ci ar fi 
rămas să fumeze, să bea și să discute, cu limba din ce în ce 
mai împleticită, despre îngrășăminte, irigație și creșterea 
cailor. Dar Piers refuzase să mai zăbovească. A doua zi 
trebuia să se scoale în zori și, în plus, fără să-și dea seama de 
ce, nu și-o putea scoate pe Pheasant din minte. Gândurile îi 
zburau neîncetat la ea, cu fața ei mică, albă și părul castaniu 
tuns scurt. Mâinile ei delicate păreau să-l tragă nerăbdătoare 
de mânecă, pentru a-l aduce înapoi acasă. Toată seara 
fusese cu gândurile duse. 

Cu toate acestea, Maurice nu observase nimic. Tot ce 
dorea cu ardoare era tovărășia, căldura unei prezenţe 
omenești care să topească atmosfera de îngheţată 
singurătate a casei. După plecarea lui Piers, el continuă să 
stea la masă și să bea încet, dar mult, fără nicio plăcere, 
gândind la fel de încet, dar mult, împotmolindu-se în același 
cerc în care mintea lui se învârtea fără încetare, de douăzeci 
de ani, ca un cal de lemn cu ochi sticloși, la călușei. 

Se gândea la Meg, blajină și calmă, la fata aceea tânără și 
demnă, așa cum era pe vremea când se logodiseră. Se 
gândea la bătrânii lui părinţi, la bucuria plină de dragoste ce 


327 


i-o dovediseră, la ambiția lor, pe care și el o împărtășise, de 
a-l vedea ajungând unul dintre cei mai străluciți și influenți 
oameni din ţară. Își închipuia cum ar fi fost căsnicia lui cu 
Meggie, viaţa alături de ea, familia lor formată din fete și 
băieţi minunaţi. Imaginaţia lui plăsmuise șase asemenea 
vlăstare. Fiecăruia îi dăduse câte un nume - băieţilor, nume 
ale strămoșilor lui, fetelor nume romantice alese din versurile 
poeţilor pe care-i admirase cândva. Începând cu cel mai mare 
și terminând cu cel mai mic, Maurice cunoștea fiecare 
trăsătură a celor șase chipuri și era îndreptăţit să le cunoască 
deoarece el îi crease, din umbre, ca să-și potolească focul 
inimii. Pe ei îi iubea cu o dragoste pe care nu i-o dăruise 
niciodată lui Pheasant. 

Se gândea la legătura cu mama ei, la întâlnirile lor în 
amurg, la felul cum se agățase de genunchii lui, rugându-l s-o 
ia de nevastă când descoperise că a rămas însărcinată, la 
felul cum izbutise să se smulgă din strânsoarea ei. Apoi la 
coșuleţul cu pruncul nou născut, la bilețel - aici o senzaţie 
vecină cu greaţa îl făcu să se răsucească în scaun - 
consternarea părinţilor, consiliile secrete de familie, Meg 
respingându-l, moartea părinţilor, necazurile financiare, 
sfârșitul ambițiilor sale. Şi tot așa mai departe, desfășura 
întregul fir mohorât al vieţii sale în care punctul cel mai 
luminos fusese războiul, unde, pentru un timp, putuse să uite 
trecutul și să ignore viitorul. 

Pe măsură ce se închidea acest cerc al gândurilor lui care 
se învârteau, începu și camera să se învârtă puţin cu el; 
bărbia îi căzu în piept și lumina electrică îi accentuă albeața 
părului de la tâmple, din ce în ce mai încărunţit. Nu dormea, 
dar nici conștient nu era. Zgomotul făcut de cineva care intră 
în cameră nu-l smulse din toropeală. Cu buza inferioară 
căzută, cu ochii pironiţi în gol, stătea neclintit ca o stâncă 
întunecată prinsă sub apele mării. 

Când îl văzu stând singur în lumina electrică rece, crudă, 
lui Pheasant i se strânse inima de milă. „Arată îngrozitor de 

328 


abătut, și începe să se gârbovească”, gândi ea apoi mintea îi 
zbură înapoi la situaţia ei tragică și, apropiindu-se de el, îi 
atinse brațul. 

— Maurice. 

Tresări și, văzând-o pe Pheasant, o întrebă pe un ton 
morocănos: 

— Ei, ce vrei? 

— O, Maurice, șopti ea, fii bun cu mine! Nu-l lăsa pe Piers 
să intre în casă. Mi-e teamă că mă omoară. 

O privi lung, prostit, apoi mormăi: 

— Păi, asta și meriţi, nu-i așa? 

— Da, da, așa merit! Dar de unde știi? Ai vorbit cu cineva? 

Maurice rămase puţin pe gânduri, privind lung carafa de pe 
masă. 

— Da, Piers a fost aici. 

— Piers aici? O, mă căuta pe mine! își frângea mâinile 
înnebunită. O, Maurice, te rog, te implor, nu-l mai lăsa să 
intre! Am rătăcit de colo, colo, prin întuneric, ore în șir, dar 
până la urmă m-am gândit să vin la tine, pentru că, în 
definitiv, sunt fata ta. Ai dreptul să mă aperi, indiferent ce-am 
făcut. 

Maurice izbuti să se smulgă din toropeală și-o întrebă: 

— Ce-ai făcut? 

— Nu ţi-a spus Piers? 

— Nu. 

— Dar ai spus că mă căuta? 

— Nu, nu te căuta. 

— Atunci cum ai știut că s-a întâmplat ceva rău? 

— N-am știut nimic. 

— Dar ai spus că merit să fiu omorâtă. 

— Păi, nu meriţi? întrebă el, cu ironie de om beat. 

— Maurice, ești beat. O, Doamne, ce să mă fac? 

Se așeză pe genunchii lui și-l luă de gât. 


329 


— Încearcă să-nţelegi! Spune-mi că n-o să-l lași pe Piers să 
mă omoare. lzbucni în tânguieli amarnice. O, Maurice, a 
trebuit să fug de la Piers deși îl iubesc așa de tare! 

— A fost aici până de curând, spuse Vaughan, privind în jur 
de parcă s-ar fi așteptat să-i găsească în vreun colț. 

Apoi, văzând capul fetei rezemat de umărul lui, ridică 
mâna și i-o așeză pe creștet în chip de alintare, cum ai 
mângâia un câine. 

— Nu mai plânge, fetiţo. O să am eu grijă de tine. Sunt 
bucuros că ești iar aici. Mă simt al naibii de singur. 

Pheasant îi luă mâna și i-o sărută cu frenezie, de 
nenumărate ori. 

— O, Maurice, ce bun ești! Ce bun ești cu mine! Și cât de 
bun a fost și Piers cu mine - dar eu n-am meritat-o. 
Spânzurătoarea ar fi o pedeapsă prea blândă pentru mine! Și, 
adăuga melodramatic: Mai bine nu mă năâșteam! 

Se ridică și-și șterse ochii. Era o mică făptură vrednică de 
milă. Rochia i se sfâșiase în tufele de mure, atunci când 
alergase ca scoasă din minţi. Mâinile și chiar faţa ei palidă 
sângerau de zgârieturi. Își pierduse un pantof și piciorul 
rămas doar în ciorap era ud și plin de noroi. 

— Da, mai bine nu te nășteai, repetă Maurice, pe un ton 
corespunzător celor spuse. 

Cu un fel de demnitate patetică, Pheasant se îndreptă spre 
ușă. 

— N-ai nimic împotrivă, Maurice, dacă mă duc în camera 
mea? 

— N-am nimic împotrivă... oriunde te-ai duce... absolut 
nimic. 

„Ce deosebire, gândi ea în timp ce urca cu greu treptele 
fără covor, între holul acesta și holul luxos de la Jalna, cu 
covoare groase pe scări, cu carpetele sale roșii închis și 
vitralii la ferestre!” Capul imens de elan care o îngrozise 
peste măsură în copilărie, o privea dușmănos în lungul 
nasului crunt, cu nările dilatate, de parc-ar fi dorit s-o ia în 

330 


coarnele lui nemiloase. Era năucită. Nu simţea nicio suferință 
afară de o durere în picioare de care-și dădu seama abia 
când se trânti de-a latul vechiului ei pat. Cu ochii pe jumătate 
închiși, zăcea privind ţintă cele două tablouri de pe peretele 
din faţa ei, „Treaz de-a binelea” și „Adormit-dus”, care 
atârnaseră pe vremuri în camera de copil a lui Maurice. 
Tablouri drăgălașe pentru copii mici; cât de mult îi plăcuseră 
întotdeauna! Ar fi vrut să aibă tăria necesară pentru a-și pune 
capăt zilelor. Să rupă cearceafurile în fâșii și să și le înfășoare 
din ce în ce mai strâns în jurul gâtului sau, mai bine, să se 
spânzure de una din grinzile camerei de la mansardă. Se 
văzu legănându-se agățată de frânghie, cu faţa învineţită - îl 
văzu pe Maurice, îngrozit, în clipa când o va găsi - se văzu 
apoi îngropată la o răspântie de drumuri cu o ţepușă înfiptă 
în măruntaie. Nu știa dacă se mai păstra acest obicei, dar era 
posibil ca în cazul ei să fie din nou pus în aplicare. 

Aţipi și avu un coșmar în care patul se clătina sub ea ca un 
leagăn de copil. O legăna din ce în ce mai repede, 
rostogolind-o dintr-o parte într-alta. Nu era un prunc 
adevărat, sănătos, ci un copil grotesc schimbat de duhurile 
rele, strâmbându-se la mama ei care o privea înnebunită, 
țipând și smulgându-și părul din cap. Din nou auzi ţipătul 
sfâșiind tăcerea și Pheasant, cu faţa scăldată de sudoarea ce 
începuse să-i șiroaie pe faţă, sări drept în sus. 

Era singură. Lumina electrică strălucea intens. Din nou auzi 
sunetul acela puternic - dar nu era țipăt, ci soneria de la 
intrare. 

Pheasant sări jos din pat. Ştia că broasca de la ușă e 
stricată de ani de zile. Încercă să împingă spălătorul până în 
dreptul ușii ca s-o blocheze. 

La parter, bâzâitul soneriei îl trezise și pe Vaughan din 
toropeală. Se duse clătinându-se spre ușa de la intrare, pe 
care Pheasant o încuiase în urma ei, și-o deschise larg. Renny 
și Piers Whiteoak se aflau în prag, cu chipurile ca două discuri 


331 


palide răsărite din bezna nopţii. Renny intră imediat în casă, 
Piers rămase însă pe terasă. 

— Pheasant e aici? întrebă Renny. 

— Da, răspunse Maurice scrutându-i cu gravitate. 

Renny se întoarse spre fratele său. 

— Intră, Piers. 

Vaughan porni înaintea lor spre sufragerie, dar Piers se opri 
la picioarele scării. 

— Pheasant e sus? întrebă el cu vocea gâtuită și se sprijini 
cu o mână de stâlpul scării, încercând, parcă, să-și menţină 
echilibrul. 

Vaughan,  dezmeticit oarecum din mahmureală de 
înfățișarea ciudată a celor doi fraţi, își aminti ceva. 

— Da, dar nu-ţi dau voie să urci la ea. Las-o în pace! 

— N-o să-i facă niciun rău, îl asigură Renny. 

— N-are voie să se ducă sus. l-am promis lui Pheasant. 

Apucă pe tânăr de braț, dar Piers se smuci din mâna lui. 

— Îţi poruncesc! strigă Vaughan. A cui e casa asta? 
Pheasant a cui fiică e? Te-a părăsit. Foarte bine - să rămână 
aici! Am nevoie de ea. 

— Dar e nevasta mea. Mă duc la ea. 

— În definitiv ce naiba s-a întâmplat? Eu habar n-am ce-i cu 
toată povestea asta. Pheasant vine aici - sfârșită - scoasă din 
minţi de spaimă - acum încep să-mi amintesc. Apoi veniţi voi 
ca doi ucigași. 

— Trebuie s-o văd. 

— N-ai s-o vezi. 

Din nou îl apucă pe Piers strâns de braţ. Cei doi se 
încăierară sub capul sinistru al uriașului elan împăiat, ale 
cărui coarne masive făceau ca bărbăţia lor să pară slabă și 
derizorie. 

Într-o clipă, Piers izbuti să scape din mâinile lui Vaughan și 
se repezi pe scări în sus. 

— Hai, vino în sufragerie, Maurice, îl chemă Renny, să-ţi 
povestesc ce s-a întâmplat. Ea nu ţi-a spus nimic? 

332 


Maurice îl urmă, bombănina: 

— Ciudat fel de comportare în casa unui om la ora asta! 

— Nu ţi-a spus nimic? întrebă Renny încă o dată când 
ajunseră în sufragerie. 

— Nu mai mi-aduc bine aminte ce-a spus. 

Luă carafa de pe masă și întrebă: 

— Bei ceva? 

— Nu, și nici tu n-ai să mai bei. 

Renny luă carafa din mâna prietenului său; o puse la loc în 
bufet și încuie ușa cu un gest hotărât. 

Vaughan urmări scena, făcând haz de necaz. 

— Ce mai tărăboi, făcu el, pentru că puștanii ăștia s-au 
certat! 

Renny se repezi la el furios: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Maurice, asta numești tu 
ceartă, nu zău? 

— Păi, atunci, care-i necazul, ia spune? 

— Necazu-i ăsta: odrasla ta i-a distrus viața bietului Piers. 

— Ei, drăcia dracului! Cine e bărbatul? 

— Propriul lui frate - Eden. 

Vaughan gemu. 

— Unde e acum? 

— A șters-o cu mașina. 

— De ce n-a plecat cu el? De ce-a venit la mine? 

— De unde vrei să știu? Probabil că Eden n-a invitat-o să 
plece cu el. O, toată povestea asta nenorocită în capul meu 
se sparge! Eu port întreaga vină. Nu trebuia să-l las pe Eden 
să lenevească toată iarna, scriind poezii. Poezia a făcut din el 
un ticălos! 

Un zâmbet strâmb flutură pe faţa lui Vaughan la auzul 
acestor cuvinte, de un umor involuntar. 

— În locul tău nu m-aș socoti prea vinovat. Dacă Eden a 
devenit un ticălos scriind poezii, atunci probabil că apucase 
pe drumul ăsta încă dinainte. Sau poate că tocmai d-aia s-a și 
apucat să scrie versuri. 

333 


Între cei doi prieteni exista o profundă înţelegere. Aveau 
încredere unul într-altul cum nu aveau în nimeni altcineva. 

Stârnit de întâmplările din timpul nopţii, Renny izbucni: 

— Maurice, în fond nici eu nu sunt mai bun decât Eden. O 
iubesc pe nevasta lui. Nu-mi iese nicio clipă din minte! 

Vaughan privi cu milă în adâncul ochilor chinuiţi ai 
prietenului său. 

— Zău, Renny? Nu mi-aș fi închipuit niciodată așa ceva. Nu 
mi se pare deloc genul tău de fată. 

— Asta-i nenorocirea. Nu e genul meu. Dac-ar fi, aș putea 
să mi-o scot mai ușor din minte. Alayne este o intelectuală, 
e... 

— Mi se pare o femeie rece. 

— Greșești. Eu sunt cel care, toată viaţa mea, am fost de o 
senzualitate rece - în dragostea mea pentru o femeie n-a 
existat nici cel mai mic strop de tandrețe. Nu cred că am 
simțit nici măcar un pic de milă. Da, sunt sigur că n-am 
simțit. 

Își încruntă sprâncenele amintindu-și legăturile din trecut. 

— Dar față de Alayne simt o deosebită tandreţe. 

— Ea te iubește? 

— Da. 

— Dar pe Eden? 

— Pentru el a simţit o admiraţie romantică, dar s-a 
terminat. 

— Alayne știe ce s-a întâmplat? întrebă Maurice și făcu un 
semn din cap în direcţia camerei de deasupra. 

— Da. Am zărit-o doar o clipă în hol - toată casa era în 
fierbere. Avea o privire stranie, exaltată, ca și cum pentru ea 
nimic n-ar mai fi avut importanță acum. 

— Înţeleg. Piers ce-are de gând să facă? 

— Piers e un băiat grozav - tare ca un stejar. Știi ce mi-a 
spus: „E a mea, și nimic nu poate schimba asta. Mă duc s-o 
iau acasă”. Dar dacă pune mâna pe Eden, îi plâng de milă. 


334 


— Îi aud coborând. Pe cinstea mea, au fost destul de 
liniștiți! Crezi că trebuie să le vorbesc? 

— Nu, lasă-i în pace, bieţii de ei or fi destul de amărâți. 

Cei doi coborâră încet scara, ca oamenii care părăsesc 
scena unei catastrofe, și poartă încă în ochi groaza celor 
văzute. Chipurile lor erau ca de piatră. Piers, cu gura 
strâmbată de dezgust, părea o mască tragică. Stăteau în 
cadrul larg al ușii dinspre sufragerie, ca în rama unui tablou. 
Maurice și Renny zâmbiră stângaci, încercând să facă față 
situaţiei. 

— Plecaţi? întrebă Maurice. Dar mai întâi, trebuie să bei 
ceva, Piers, și făcu un gest spre bufet. 

— Mulţumesc, răspunse Piers cu o voce stinsă și intră în 
sufragerie. 

— Unde ai pus cheia, Renny? i-o ceru Maurice. 

Renny scoase cheia, apoi un suport de băuturi cu 
încuietoare se ivi din bufet și Maurice umplu un pahar pentru 
Piers dar nu și pentru sine, văzând că Renny îl urmărește cu 
privirea. 

Piers înghiți cu lăcomie băutura și paharul zăngăni 
caraghios ciocnindu-se de dinţii lui. Sub bronzul pământiu al 
feții, culoarea revenea. Niciunul din bărbaţi nu scoase o vorbă 
dar toți trei o priveau fix, cu o mâhnire evidentă, pe 
Pheasant, care rămăsese tot acolo, în cadrul ușii. Curenţii 
magnetici porniţi de la fiecare din membrii grupului păreau să 
vibreze materializaţi în atmosfera încăperii. După un timp, 
Pheasant întinse mâinile ca și cum ar fi vrut să se apere de 
privirile lor scrutătoare și exclamă: 

— Nu vă mai holbaţi așa la mine! S-ar zice că nu m-ați mai 
văzut niciodată. 

— Arăţi îngrozitor de epuizată, spuse Maurice. Cred c-ar fi 
mai bine să bei și tu ceva, să te mai întărești. Puțin whisky 
îndoit cu apă, ce zici? 

— Aș bea dacă mi s-ar oferi, răspunse ea patetic, încercând 
să braveze. 

335 


Cu mâna ei mică și sigură luă paharul și bău. 

— Eu am să vin ceva mai târziu. Vreau să rămân încă puţin 
cu Maurice. 

Renny i se adresă lui Piers dar continuă s-o privească fix pe 
Pheasant. 

— Știu că sunt o femeie desfrânată, stricată. Dar cred că 
ești mult prea crud. Ochii tăi mă ard ca fierul roșu, Renny 
Whiteoak. 

— Nici nu mă gândeam la tine, crede-mă, Pheasant. 
Gândul meu era... era cu totul în altă parte. 

Piers, cuprins de o furie subită, se întoarse împotriva lui 
Maurice. 

— E numai vina ta! izbucni el violent. Nu te-ai ocupat 
niciodată de biata fată. Când m-am însurat cu ea era la fel de 
ignorantă ca orice copil amărât de imigrant. 

— S-ar părea că nici de la tine n-a învățat nimic bun, 
ripostă Vaughan. 

— Atâta bunăcuviinţă câtă are, de la mine a învăţat-o. Ai 
trimis-o vreodată la școală? 

— A avut două guvernante. 

— Da. Dar au plecat amândouă în mai puţin de șase luni, 
fiindcă n-au putut sta în aceeași casă cu tine. 

— Da, poate o fi vina mea că a moștenit instinctele maică- 
si, replică Maurice, cu amar. Și Renny mi-a spus adineauri că 
din vina lui Eden a ajuns un ticălos. Ne-am luat toată 
răspunderea pe capul nostru. 

— Vorbiţi ca niște caraghioși, interveni Renny. 

— Vă rog să nu vă mai certaţi din cauza mea, se amestecă 
Pheasant. Simt că leșin sau cam așa ceva. 

— Mai bine scoate-o afară la aer, spuse Renny. Băutura a 
fost prea tare pentru ea. 

— Hai, vino, îi zise Piers și o luă de braț. 

Atingerea mâinii lui își produse imediat efectul asupra lui 
Pheasant. Faţa și gâtul i se aprinseră ca para focului; se 
apropie, clătinându-se, de el și îl privi cu tragică umilinţă. 

336 


Afară, se simţi înviorată de răcoarea zorilor. Piers îi dădu 
drumul la braţ și porni înaintea ei prin crâng, apoi la vale prin 
râpă. Mergeau în tăcere, ea urmându-l ca o umbră pe poteca 
șerpuită, încetinind pasul când încetinea și el. Cu secole 
înainte, două siluete asemănătoare trecuseră poate prin 
aceeași râpă, un tânăr indian și femeia lui care se ţinea după 
el ca o umbră tăcută, în prima geană de lumină a zorilor, 
siluete de oameni primitivi atât de înrudiţi cu viața pădurii din 
jur, încât păsările trezite din somn nu-și încetau ciripitul la 
trecerea lor. Ajuns pe podul de peste pârâu, Piers se opri. 
Dedesubt se afla ochiul de apă unde împreună văzuseră 
dragostea lor oglindindu-se ca o floare ce-și desface petalele. 
Priveau și acum acolo jos, dar erau incapabili să-și mai 
împărtășească simţămintele stârnite de farmecul imaginii 
reflectate în apă. O lumină gălbuie, pală, cuprinse cerul și, 
oglindită în ochiul de apă, deveni mai intensă, adunată ca 
într-un potir de jur împrejurul căruia gingașe plante verzi se 
întindeau cu graţioasă grabă să prindă primele raze ale 
soarelui. 

Un fazan englezesc, din cei importaţi de Renny, trecu 
netulburat printre sulițele tinere de papură, cu penajul său 
strălucitor, ca o cămașă de zale. „Pasărea asta n-are nicio 
grijă, nicio răspundere”, își spuse Piers și, pentru o clipă, cu 
gândurile rătăcite, dori ca Pheasant să se prefacă în pasărea 
al cărei nume îl purta! - ca niciun bărbat în afară de el să nu- 
și dea seama că de fapt este femeie; pentru ca s-o poată ţine 
ascunsă și s-o iubească în taină, fără să-l mai chinuie teama 
și sila pe care le resimțea acum. 

Pheasant văzu, cufundată în acel ochi de apă, toată 
nesăbuita ei ușurință din trecut, toată slăbiciunea și indolența 
care făcuseră din ea victima dorinţei de distracție a lui Eden. 
Dacă Piers o detesta, cu atât mai mult îl detesta ea pe Eden, 
al cărui chip părea că-i zâmbește vag din oglinda 


1 Pheasant în |. engleză înseamnă fazan, făzăniță. 
337 


tremurătoare a ochiului de apă. Nu-și dorea altceva decât să 
trăiască atâta cât să poată răscumpăra prin devotament, 
suferinţa pe care i-o pricinuise lui Piers - să vadă din nou în 
ochii lui iubirea în locul privirii de teamă pe care o îndreptase 
asupra ei când intrase sus, în cameră! Se așteptase la 
mânie... la furie. El însă o privise înspăimântat de moarte. Și 
totuși o luase înapoi! Se întorceau împreună acasă, la Jalna. 
Tânjea după zidurile groase ale casei, ca pasărea cu aripa 
frântă după cuibul ei. 

— Haide, făcu el, trezit parcă dintr-un vis, și începu să urce 
cărarea ce ducea din râpă spre pajiște. 

Curcile tocmai treceau peste pajiște, conduse de curcan 
care-și legăna cu trufie moţul învăpăiat de primele raze ale 
soarelui. Nevestele lui, cu piepturi strălucitoare și ochi 
radioși, îl urmau îndeaproape, întinzând gâturile și ridicând, 
apoi târșind pe rând, picioarele lor subţiri, răspunzând la glu- 
glu-urile lui insolente, cu piuituri plângăreţe. Curcile se opriră 
curioase, uitându-se la băiatul și fata care apărură din râpă, 
dar curcanul, mult prea preocupat de sine însuși, se roti în 
faţa lor ţanţoș, umflându-se în pene, apoi își lăsă aripile în jos 
și pompă până în vârful moţului un val roșu și mai aprins. 

Pe acoperișul ud, porumbeii lui Finch se plimbau, tacticos, 
alunecau,  cârâiau-gungureau și-i cercetau atent peste 
streașină pe cei doi tineri care urcau încet treptele. 

Înăuntru, casa era cufundată în liniște, numai sforăitul 
puternic al bunicii răzbătea din dormitorul ei aflat în capătul 
holului de la parter. S-ar fi zis că o jivină ciudată își făcuse 
vizuina sub scară și acum lansa o provocare tunătoare către 
soare. 

Trecură pe lângă ușile închise ale holului de la etaj și 
intrară în camera lor. Pheasant se lăsă să cadă pe scaunul din 
dreptul ferestrei, Piers însă, cu un aer preocupat, începu să-și 
strângă lucrurile - periile, obiectele pentru bărbierit, hainele 
pe care le purta când lucra la fermă. Pheasant îi urmărea 
fiecare mișcare fără să scoată o vorbă, ca un copil supus. Un 

338 


singur gând îi menținea moralul: „Cât de bucuroasă sunt că 
mă aflu aici lângă Piers și că n-am fugit cu Eden așa cum mi-a 
cerut el!” 

După ce adună toate lucrurile de care avea nevoie, scoase 
cheia din ușă și-o mută pe dinafară apoi spuse, fără s-o 
privească: 

— Ai să rămâi în camera asta până când am să pot suporta 
să-ți văd din nou faţa. 

Piers ieși, încuind ușa după el. Urcă șirul lung de trepte 
până la mansardă și, aruncându-și lucrurile pe patul din 
camera lui Finch, începu să se schimbe pentru ziua de muncă 
ce-l aștepta. Pe coridor o întâlnise pe Alayne. Arăta ca o 
fantomă. Trecuseră unul pe lângă altul fără să-și vorbească. 


339 


CAPITOLUL XXV 


Coliba scripcarului 


Trei săptămâni mai târziu, într-o dimineaţă, domnul 
Wragge stârni un interes deosebit în mijlocul unui grup de 
viței rasa Jersey atunci când trecu peste pășunea lor. Încetară 
să mai zburde, să se împungă și să se lingă unii pe alţii 
pentru a-l scruta atent cu ochii lor negri, apoși. Era doar în 
cămașă, cu haina pe braţ, fiindcă afară era foarte cald; 
pălăria și-o trăsese pe ochi și ducea, cumpănită în palmă, o 
tavă acoperită cu o pânzătură albă. Fuma, ca de obicei, și 
arăta deosebit de preocupat. 

Când ajunse la pârleazul din capătul celălalt al pășunii, 
așeză tava pe ulucă, sări pârleazul, apoi își continuă drumul, 
purtând tava într-un echilibru și mai primejdios. Drumul 
ducea acum printr-o veche livadă de meri lăsată în paragină, 
ai cărei pomi mari aveau scoarța înverzită de mușchi, și 
coroanele pe jumătate înăbușite de viţă de vie sălbatică și de 
plante agăţătoare, iar crengile atârnau ca niște aripi grele, 
până în iarba înaltă, neîngrijită. Urmând poteca șerpuită, 
trecu pe lângă un izvor, care cu mult timp în urmă fusese 
folosit ca fântână prin simpla introducere a unei lăzi de lemn 
în pământ. Acum capacul dispăruse, scândurile putreziseră și 
doar păsările o mai foloseau ca să bea apă și să se scalde. 
Susurul izvorului, când apa pătrundea în puț, acompania în 
surdină cântul păsărelelor care umplea aerul de veselie. 

Ascunsă de viță și aproape îngropată sub sângerul în 
floare, abia se zărea coliba unde, cu încuviințarea căpitanului 


340 


Philip Whiteoak, trăise în singurătate scripcarul Jock, despre a 
cărui moarte îi povestise Finch lui Alayne în cursul primei lor 
plimbări. 

Aici locuia Meg Whiteoak de trei săptămâni. 

Înainte de a se apropia de prag, domnul Wragge puse din 
nou tava jos, își îmbrăcă haina, își îndreptă pălăria, aruncă 
ţigara și se forță să-și accentueze aerul preocupat. 

— Domnișoară Wi'iteoak, eu sunt, coniţă, spuse Wragge 
tare, imediat după ce bătu în ușă, ca să nu o sperie. 

Ușa se deschise și Meg Whiteoak își făcu apariţia la fel de 
blândă și suavă, dar ceva mai palidă la faţă ca mai înainte. 

— Mulţumesc, Rags, făcu ea, luând tava. Mulţumesc foarte 
mult. 

— Aș fi mulțumit, coniță, spuse el, dornic să-i intre în voie, 
dac-aţi vrea să ridicaţi șervetul ca să vedeți ce v-am adus. Aș 
fi eu mai bucuros dacă aș ști că vă place. 

Drept care, domnișoara Whiteoak aruncă o privire sub 
șervet și descoperi o farfurie cu biscuiţi proaspeţi, un castron 
cu căpșuni coapte și o cană cu lapte gros închegat așa cum îi 
plăcea ei la căpșuni. Un zâmbet dulce îi arcui buzele. Luă 
tava și-o așeză pe masa din mijlocul camerei joase, cu mobilă 
puţină. 

— Arată foarte ispititor. Sunt primele căpșuni pe care le-am 
văzut anul acesta, Rags. 

— Sunt taman primele, o informă el zelos. Le-am cules 
chiar eu, coniţă. O s-avem o recoltă faină, zice-se, da’ ce mai 
contează asta faţă de cum merg lucrurile la noi în ultima 
vreme. 

— Asta-i foarte adevărat, consimţi ea, oftând. Cum se 
simte bunica azi, Rags? 

— Cum nu se poate mai bine, coniţă. Nevastă-mea zice c-a 
vorbit numa’ de ziua ei de naștere tot timpu’ cât i-a dereticat 
prin cameră. A avut oleacă de criză la boala dumneaei cam 
pă joi, da' dom' Ernest, a zis că nu-i nimic, atâta doar c-a 


341 


mâncat prea mult sos de la friptura de gâscă. Da' ieri arăta 
strașnic și-a mers la biserică la fel ca d-obicei. 

— Asta-i bine. 

Meg își mușcă buza inferioară, cărnoasă, apoi întrebă, 
încercând să pară indiferentă: 

— Ai auzit ceva despre plecarea doamnei Eden? 

— Cred c-o să plece cum se termină sărbătorirea 
aniversării. Cocoana bătrână nici că vrea s-audă de plecare 
mai 'nainte. Vai, dom'șoară Wi'iteoak, știți cum arată doamna 
Eden, ca o umbră, așa arată, zău așa; și nici dom’ Piers nu-i 
mai breaz. Din toţi ai casii, la ăştia doi se vede ăl mai tare 
prăpădu' pân' care trecem. Bun înțeles, n-am văzut-o 
niciodată pă doamna Piers. Nu s-a arătat încă în cercu' 
familiei, da nevastă-mea a văzut-o uitându-se pă geam și zice 
c-arată tot ca-nainte. Vorba aia: să nu-i dee Dumnezeu 
omului cât poa' să-ndure! Cât despre mine, s-a terminat, nu 
mai sunt nici eu omu’ care-am fost. M-au apucat iară toți 
dracii. Ca atunci în război după bombardament, zău așa. 

— Îmi pare tare rău, Rags. Ești într-adevăr foarte palid. 

Rags scoase o batistă frumos împăturită și-și șterse 
fruntea. 

— Și nu din cauză că relaţiile mele de familie au fost cum 
au fost, coniţță. Doamna Wragge și cu mine, ne-am cam 
ciorovăit noi, cum bine știți, da’ așa, una peste alta, traiu’ 
nostru-mpreună fuse destul de prietenos; da' acu, clătină el 
jalnic din cap, nu-i nici mai mult, nici mai puţin decât 
înfiorător. Eu, fiind de partea dumneavoastră și ea cu totu' 
pentru dom' Renny, nu mai e nicio clipă de liniște. Păi, ieri - 
duminică, după toate alelalte - s-a pornit și mi-a aruncat 
cleștele de la sobă-n cap. Am fugit în pivnita de cărbuni unde 
s-a ținut după mine și, dac-aţi ști ce era la gura ei! Când dom’ 
Renny a auzit scandalu' a venit val-vârtej pă scările de la 
subsol înfuriat foc ș-a zis că dacă mai aude din astea să ne 
strângem catrafusele. Ce-a fost mai rău e că mă ţinea pă 


342 


mine vinovat de toată treaba. N-aș fi crezut c-am s-apuc ziua 
să-l văd fulgerându-mă din ochi așa cum a făcut-o. 

— Asta pentru că ești de partea mea, Rags, constată ea cu 
tristeţe. 

— Știu, ș-asta face situaţia și mai rea. Casa e învrăjbită 
împotriva ei însăși. Am văzut eu situaţii grele la viaţa mea, 
da' n-am mai văzut una ca asta. Da' cu vorbăria mea vă tai și 
putina poftă de mâncare ce-o aveţi. Acum trebuie s-o iau din 
loc. Am o grămadă de treabă și bun înţeles doamna Wragge 
îmi pune mie-n spinare tot ce-i mai greu, ca d-obicei. Și n-o 
să mă credeţi, coniță, da’ i-așa de-ntoarsă pă dos c-a trebuit 
să fur biscuiţii ăştia pe care vi i-am adus. 

Se întoarse și plecă, apoi, după câţiva pași, se opri, își puse 
pălăria pe cap, își scoase haina și-și aprinse o ţigară. Când 
ajunse la pârleaz, îl întâlni pe Renny Whiteoak care tocmai 
trecea peste uluci. 

Renny remarcă ironic: 

— Văd c-ai tocit poteca spre colibă, Rags, tot cărând tăvi 
domnișoarei Whiteoak. 

Rags se îndreptă din spate, sigur pe sine, dar adoptă un 
ton umil. 

— Și dacă nu i-aș duce eu de mâncare, ce credeţi că s-ar 
întâmpla, dom'le? Păi, ar muri de foame; ast-ar face. Ce-ar 
zice lumea, dom'le, ca o cocoană să moară de foame pă 
moșia fratelui ei, iară el să să lăfăiască în belșug. 

Aruncă aceste cuvinte după ce văzu că stăpânul lui s-a 
îndepărtat furios, cu pași mari. 

Rags îl urmări cu privirea până ce dispăru printre pomi, 
apoi mormăi cu amărăciune: 

— Asta-i toată recunoștinţa ce-o capăt pen’ cum te-am 
slugărit în război și-n timp de pace! leri mă 'njurai și azi îți 
baţi joc de mine și te uiţi urât, hai? Exploatator roșcovan 
țâfnos, și îngâmfat ce ești! Da’ ţi-ai găsit nașu' cu dom'șoara 
W'iteoak, ascultă-mă pe mine... ș-așa-ţi trebe! 


343 


Spunând aceste cuvinte trecu peste pârleaz și se îndreptă 
dus pe gânduri spre bucătăria de la subsol. 

Când Renny ajunse la colibă, găsi ușa deschisă și o văzu pe 
sora lui înăuntru așezată la masă, turnându-și o ceașcă de 
ceai. Când îi auzi pașii, ridică ochii spre el apoi, cu o expresie 
calmă și indiferentă, își cobori privirea la șuvoiul de lichid 
chihlimbariu care se scurgea pe gâtul ceainicului. Stătea cu 
cotul rotund pe masă și capul rezemat în palmă. Avea 
înfățișarea ei obișnuită și totuși părea atât de ciudată, așa 
cum ședea în cadrul acela sărăcăcios, încât Renny nu știa ce 
să-i spună. Cu toate acestea intră, și privirea i se opri asupra 
tăvii. 

— Adică ce masă e asta pe care o iei acum? întrebă el. 

— N-am idee, răspunse ea, întinzând unt pe un biscuit. 
Acum nu mai ţin socoteala meselor. 

Se uită în jurul lui, la tavanul jos, pătat de ploaie, la soba 
ruginită, la podeaua coșcovită, mâncată de carii, la încăperea 
din fund unde era un pat îngust. 

— Ţi-ai ales o văgăună îngrozitoare în care să stai făcând 
pe îmbufnata, comentă el. 

Meg nu răspunse, ci-și mâncă liniștită biscuitul și după 
aceea două căpșuni tăvălite prin smântână. 

— Ai să ajungi o bătrânică încântătoare după ce-o să 
petreci zece ani aici, o ironiză el. 

Atunci întrezări o scânteie de furie în ochii ei. 

— O să ai satisfacția că tu m-ai determinat să ajung așa. 

— Asta-i curată prostie. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă 
ca să te împiedic. 

— N-ai alungat-o pe fata aia. După tot ce-a făcut, i-ai dat 
voie lui Piers s-o aducă înapoi acasă, sub același acoperiș cu 
mine. 

— Nu ești în stare, Meggie, să vezi situația și din punctul 
altuia de vedere ci numai dintr-al tău? Nu poţi să-nțelegi că 
bietul Piers a făcut o faptă aproape eroică aducând-o înapoi 
acasă? 

344 


— Nu vreau să trăiesc în aceeași casă cu fata aia. Ti-am 
spus asta acum trei săptămâni și văd că tot mai încerci să mă 
convingi. 

— Dar nu te pot lăsa să trăieşti mai departe în halul ăsta! 
strigă el. O să ne vorbească tot ţinutul. 

Meg îl privi drept în ochi. 

— Ţi-a păsat vreodată ce se gândește în ţinutul nostru 
despre tine? 

— Nu, dar nu pot să admit ca lumea să spună că sora mea 
locuiește într-o colibă dărăpănată. 

— Poţi să mă dai afară, bineînţeles. 

Renny nu luă în seamă aceste cuvinte și continuă: 

— Oamenii vor spune că ţi-ai pierdut pur și simplu minţile. 

— Nu m-aș mira dacă mi le-aș pierde. 

Renny se uită lung la ea, speriat de-a binelea. 

— Meggie, cum poţi să vorbești așa? Pe cinstea mea, am și 
așa destule pe cap, n-am nevoie să te pornești și tu împotriva 
mea! 

Meg spuse cu o cruzime calculată: 

— O ai pe Alayne. Ce nevoie mai ai de mine? 

— N-o am pe nicio Alayne, ripostă el, furios. Alayne pleacă 
a doua zi după aniversarea bunicii. 

— Eu personal nu cred c-o să plece. 

— Ce vrei să spui? întrebă Renny, bănuitor. 

— O, cred că la Jalna sunteţi în toiul unui mic joc drăgălaș 
care duce la căsătorie. Nu, crede-mă, Alayne n-o să plece. 

Fața lui roșcovană se aprinse și mai tare. Trăsăturile i se 
înăspriră. 

— O să mă-mpingi să fac o faptă necugetată, spuse el și se 
năpusti spre ușă. 

Meg împinse tava din fața ei și se ridică în picioare. 

— Te rog pleacă. Greșești dacă-ţi închipui că prin 
amenințări mă poţi sili să accept femei ușoare în casa mea. 
Cât despre ce-o să zică lumea, cred că circulă și așa destule 


345 


povești ciudate în legătură cu perechile de tineri căsătoriţi 
din familia noastră. 

— Prostii! Totul se-ntâmplă între noi. 

— Totul se întâmplă între noi? la gândește-te bine la 
cuvintele astea. Sună cam sinistru; așa se întâmplă în 
familiile din Evul Mediu. Ar fi trebuit să ne fi născut acum 
două sute de ani cel puţin. Nicio femeie care se respectă n-ar 
putea sta la Jalna. 

Renny izbucni într-o tiradă împotriva ei și a tuturor femeilor 
aprige și înguste la minte. Meg îl urmă până la ușă, 
sprijinindu-și mâna pe clanţă. 

— Renny, tu nu ești în stare să discuţi fără să folosești 
limbajul ăsta oribil. Nu pot să-l mai suport. 

Când Renny păși afară, câinii săi care-i adulmecaseră 
urmele până la colibă, se repeziră în calea lui cu lătrături 
voioase, sărind cu labele pe el și lingându-i mâinile. O clipă, 
Meg aproape se înduioșă, văzându-l acolo împreună cu câinii 
lui, semănând atât de perfect cu imaginea prea iubitului ei 
Renny. Dar clipa trecu și Meg închise ușa cu hotărâre apoi se 
întoarse la scaunul ei, unde rămase cufundată în gânduri, 
fără să depene însă cu amărăciune trecutul, cum făcuse 
Maurice, și nici să făurească un prezent iluzoriu și fericit, ci 
concentrându-se cu toată mintea asupra acelor două femei 
străine din casa ei, pe care le ura. 

Renny, întors la grajduri, îl găsi pe Maurice acolo, 
așteptându-l să discute despre un schimb pe care-l plănuia. 
Stătea într-o boxă cu poneiul lui Wakefield, și-i dădea bucăţi 
de zahăr din buzunar. Când Renny intră, se întoarse spre el. 

— Ei, cum merg lucrurile? întrebă Maurice. 

— Prost al dracului, răspunse Renny, trăgându-i o palmă 
zdravănă poneiului care-l mușcă în semn de protest că-i 
întrerupsese ospăţul. Piers tot o mai ţine pe Pheasant 
încuiată în cameră și umblă de colo-colo cu o expresie cruntă 
de parcă ar fi urgia lui Dumnezeu. Unchiul Nicholas și mătușa 
Augusta se ceartă toată ziua. El face tot ce poate ca s-o 

346 


scoată din sărite și s-o determine astfel să plece înapoi în 
Anglia, și ea nu vrea să plece. El și unchiul Ernest nu-și mai 
vorbesc deloc. Alayne pare suferindă, iar bunica vorbește tot 
timpul numai și numai despre ziua ei. Îi e așa de teamă să nu 
păţească ceva până atunci, încât refuză să iasă din cameră. 

— Când e ziua ei de naștere? 

— De azi într-o săptămână. Alayne rămâne până atunci, 
apoi se întoarce la New York la vechea ei slujbă de la editură. 

— Ascultă, de ce nu divorțează de Eden? Atunci v-aţi putea 
căsători. 

— Procesul ar fi o treabă mult prea urâtă. Nu, în privinţa 
asta nu-i nicio speranţă. 

O pornire răutăcioasă îl îndemna să sâcâie poneiul. ÎI lovi 
cu palma până când poneiul își răsfrânse buzele arătându-și 
dinţii, îl mușcă, necheză, și în cele din urmă se trase înapoi și- 
| izbi cu copitele ascuţite. Maurice se feri din calea lui. 

— Încetează, Renny, făcu el, jumătate supărat, jumătate 
râzând de izbucnirea furioasă a celor doi. O să-l înrăiești, și 
Wake n-o să-l mai poată călări. 

— Ai dreptate, spuse Renny, roșu de aţâţare și se opri 
imediat, puţin cam rușinat de sine însuși. 

— Păcat că Alayne n-a fost de faţă să vadă și ea scena. 

— Da, nu-i așa? și începu să mângâie poneiul. Așa... acum 
dă-mi o bucăţică de zahăr, Maurice. 

— Nu, tot eu am să-i dau. Eu și cu poneiul suntem prieteni. 
N-avem nevoie să ne împăcăm, pentru că nu ne-am certat. 
Nu-i așa, amorașule? 

Îi întinse zahărul, dar poneiul, prea agitat ca să poată 
mânca, își răsfrânse buzele și le aruncă la amândoi priviri 
îndurerate. 

După ce părăsiră boxa, Maurice întrebă: 

— Renny, ce face Meg? 

— Adineaori am fost s-o văd. Stă tot în coliba aia 
nenorocită și caută rău. Nimic n-o poate clinti. S-ar zice că 
vrea să-și petreacă restul zilelor acolo. Nu știu ce să mai fac. 

347 


Dac-ai vedea-o! Ar fi tragic, dacă n-ar fi ridicol. Are doar 
câteva vechituri de mobilă pe care le-a luat cu ea din pod. 
Podelele sunt goale. După câte știu, tot ce mănâncă e puţinul 
pe care i-l duce Rags. L-am întâlnit cu o tavă în mână. 
Individul ăsta nu-i decât un spion, care umblă cu vorbe. Îi 
raportează tot ce se întâmplă în casă. Mătușa Augusta a fost 
de părere s-o înfometăm interzicându-i lui Rags să-i mai ducă 
de mâncare; dar pe mine nu m-a lăsat inima. Chiar adineauri 
mi-a închis ușa în nas. 

— E înfiorător. 

Un timp merseră tăcuţi de-a lungul pasajului dintre boxe, 
înconjurați de sunetele și mirosurile pe care amândoi le 
îndrăgeau - sorbituri adânci, tihnite, mestecatul pașnic, 
nechezaturi domoale, mirosul fânului proaspăt, al unsorilor 
pentru hamuri, al alifiilor pentru fricțiuni. 

— M-am întrebat, începu Vaughan, de fapt am stat treaz 
jumătate din noapte tot întrebându-mă dacă ar exista vreo 
șansă ca Meg să mă accepte acum de bărbat. Pheasant nu 
mai stă cu mine, la Jalna toate sunt cu susu-n jos, lucrurile 
par să fi ajuns într-un fel de impas, poate ar fi o rezolvare și 
pentru ea. Crezi c-aș avea vreo șansă? 

Renny se uită surprins la prietenul lui. 

— Ascultă, Maurice, tu vorbești serios? Tot o mai iubești? 

— Ştii foarte bine că n-am iubit niciodată altă femeie, 
răspunse el puţin iritat. Vouă celor din familia Whiteoak vă 
vine greu să înțelegeţi așa ceva. 

— Ba înțeleg foarte bine, numai că... douăzeci de ani mi se 
pare cam mult între două cereri în căsătorie. 

— Dacă lucrurile n-ar fi luat întorsătura pe care au luat-o, 
niciodată nu m-aș fi gândit s-o cer din nou de nevastă. 

— Sper din toată inima c-o să accepte! 

Apoi, de teamă că tonul lui fusese prea entuziast, Renny 
adăugă: 

— Mă doare să te văd trăind singur ca un huhurez, bătrâne. 


348 


Meg ieșise din colibă și stătea aplecată asupra unei crengi 
de măceș care străpunsese cu spinii ei o tufă de sânger. i 
plăcea mireasma sălbatică a măceșului, dar acum o făcea să 
se simtă și mai tristă. Când Meg tresări, ridicând fața spre el, 
Maurice observă că pe obrajii ei palizi se vedeau urme de 
lacrimi. O lacrimă căzu și rămase atârnată pe crenguța de 
măceș ca o picătură strălucitoare de rouă. 

— Îmi pare rău că te-am speriat. 

Vocea lui, pe care n-o mai auzise de atâţia ani, ajunse până 
la urechile ei ca sunetul prelung și melancolic al unui clopot 
care bate în întuneric. Uitase ce voce profundă are Maurice. 
Când era tânăr, vocea lui părea prea groasă față de silueta 
zveltă, dar acum, cu statura aceasta impozantă, găsi că 
vocea lui are un ton ciudat, tulburător de emoţionant. 

— N-am niciun drept să te inoportunez cu prezența mea, 
continuă el, și se opri cu ochii la ramura de măceș; pentru că 
nu voia s-o stânjenească privindu-i faţa încă udă de lacrimi. 

De ce oare nu-și șterge obrajii? Apoi gândi, ușor iritat, că 
Meg s-ar fi dezminţit dacă n-ar fi lăsat la vedere acele dovezi 
scânteietoare ale durerii ei. Îi creau un fel de ascendent, 
situau durerea ei mai presus de a celor din jur. 

Incapabil să rostească o vorbă, își răsuci o ţigară, folosind o 
singură mână, fiindcă cealaltă era paralizată din timpul 
razboiului. N-ar fi putut gasi un mijloc mai emoţionant de a-și 
pleda cauza. Meg trecuse de multe ori pe lângă el, și 
observase că încărunţește. Auzise că nu se poate folosi de 
una din mâini dar abia acum, când îi văzu încheietura strânsă 
în bandajul de piele și mâna neputincioasă, înțelese cu 
adevărat cât de singur este, câtă nevoie are de compasiune 
și de îngrijire. Renny era un om dur, nepăsător, valid; era 
mândru, rece. Eden plecase. Piers se agăța de Pheasant, 
nenorocita lui de nevastă. Finch o nemulţumea cu purtarea 
lui, era prea capricios. Wake era un mic ștrengar care știa să 
se descurce și singur. Maurice, în schimb, nefericitul ei iubit, 
se afla aici, lângă ea, și o sorbea din ochi. 

349 


Colțurile căzute ale gurii lui îi reamintiră ceva ce uitase, 
ceva îngropat de ani și ani de zile. Nu șters, abia perceptibil, 
ca ceva pe jumătate mort, ci izbucnind năvalnic ca seva ce 
îmbăta, în această zi de iunie, tot ce creștea în natură. Meg 
se clătină sub năvala neașteptată a acestei trăiri și întinse o 
mână ca să-și găsească un sprijin. Sângele îi coloră fața și 
gâtul. 

Maurice aruncă ţigara și-o apucă de mână. 

— Meggie, Meggie, izbucni el... mărită-te cu mine! Meggie, 
o, scumpa mea! 

Meg nu răspunse cu vorbe, ci își petrecu brațele în jurul 
gâtului lui Maurice și-și ridică buzele spre gura lui. Toată 
încăpăţânarea de pe buzele ei frumos arcuite dispăruse și nu 
mai rămăsese decât gingășia. 


350 


CAPITOLUL XXVI 


Ziua de naștere a bunicii 


Întunericul tocmai se lăsase în această zi când se 
sărbătoreau cei o sută de ani ai bunicii. Se lăsase încet, 
șovăind parcă să tragă cortina peste această zi a zilelor. Dar 
acum, pe violetul magnific al cerului, licăreau chiar o sută de 
stele, cu aceeași vrajă misterioasă ca și a lumânărilor aprinse 
pentru aniversarea doamnei Whiteoak. 

De la ivirea zorilor, bunica nu dormise nicio clipită. Pentru 
nimic în lume n-ar fi admis să piardă savoarea nici unei 
singure clipe ale acestei zile, spre care năzuise de atâţia ani. 
Putea să doarmă cât va pofti după ce sărbătorirea se va 
termina. Nu mai avea altceva de făcut. Nimic altceva de 
așteptat cu nerăbdare. 

Odată cu micul ei dejun, venise toată casa s-o felicite, să-i 
ureze fericire și multe alte aniversări în continuare. 
Cuprinsese cu braţele ei bătrâne, puternice, fiecare trup. 
Care, pe rând, se aplecase deasupra patului ei și, după câte 
un sărut apăsat, mormăise: 

— Mulţumesc. Mulţumesc, dragă. 

Wakefield, în numele întregului trib, îi oferise un buchet 
enorm, exact o sută de trandafiri roșii, galbeni și albi, legaţi 
cu panglicuţe roșii. 

Toată ziua fusese un șir neîntrerupt de surprize 
emoţionante. Bătrânii ei ochi se înroșiseră de lacrimile 
bucuriei. Fermierii și sătenii din împrejurimi, cărora odinioară 
le dovedise prietenie și generozitate, se perindaseră 


351 


necontenit prin faţa ei, dăruindu-i fructe și flori. În cinstea ei, 
domnul Fennel pusese să se tragă clopotul de o sută de ori și 
dangătul lui vesel, care răsuna în toată valea, o dusese cu 
mintea în trecut la copilăria petrecută în Irlanda; fără să știe 
exact de ce, dar așa era: se vedea din nou acolo în County 
Meath! 

Doamna Wragge făcuse un tort de aniversare cu trei etaje 
suprapuse, care fusese garnisit în oraș. În vârf, înconjurată de 
valuri de glazură, trona o corabie alb-argintie de zahăr, 
asemănătoare celei la bordul căreia traversase oceanul, 
venind din India. Pe margine, scria din fructe zaharisite, 
1825, anul nașterii ei. Tortul era așezat pe o masă din lemn 
de trandafir în mijlocul salonului, alături de fotografia în ramă 
de argint a căpitanului Philip Whiteoak. Ce mult ar fi dorit 
bunica să poată vedea și el tortul! Se închipui pe sine cu 
pasul sigur și sprinten conducându-l spre masă ca să-i arate 
tortul. 

ȘI-I închipui pe el cum ar fi tresărit uluit, cum ar fi rămas cu 
ochii lui albaștri căscaţi de uimire, exclamând: „Ha, Adeline, 
ăsta zic și eu un tort pentru care merită să trăieşti o sută de 
ani!” 

O, ce senzaţie când îi atingea braţul lui puternic, 
mușchiulos! De nenumărate ori în ziua aceea îi sărutase 
fotografia. În cele din urmă, Ernest se văzuse nevoit să-i 
spună: 

— Mamă, trebuie s-o săruţi atât de des? O să i se ducă 
luciul umezind-o așa, mereu. 

Acum se lăsa noaptea și cei invitaţi la petrecere începeau 
să sosească. Familia Fennel, fiicele amiralului, domnișoara 
Pink și chiar prieteni vechi sosiți de la mare distanţă. Fotoliul 
bunicii fusese scos pe terasă de unde putea să vadă focul ce 
urma să fie aprins afară. Făcuse drumul până pe terasă într- 
un timp mult mai lung decât ar fi vrut, dar se simţea slăbită 
din cauza emoţiilor și a lipsei de somn. În chioșcul de vară, 
două viori și un flaut se întreceau în triluri, interpretând 

352 


melodii ușoare, la modă cu șaizeci de ani în urmă, care 
umpleau acum aerul cu amintiri și întunericul cu fantome 
tânguioase. Fiii și nepotul cel mai mare al bunicii nu 
precupețiseră niciun efort sau cheltuială pentru ca 
sărbătorirea să rămână un eveniment memorabil. 

În dreapta ei luaseră loc Ernest și Nicholas, în stânga 
Augusta și Alayne. Augusta se întoarse către Alayne și-i 
spuse: 

— Ce fericire că Meg a plecat în călătorie de nuntă și nu 
mai stă îmbufnată în coliba scripcarului! Ar fi stricat toată 
petrecerea dacă mai era și acum acolo, și chiar mai rău dac- 
ar fi fost de faţă. 

— N-a vrut să piardă nicio clipă după ce, în sfârșit, s-a 
hotărât, nu-i așa? 

— Da, într-adevăr. Eu cred că s-a văzut pur și simplu silită 
să accepte, de rușine. Putea să rămână acolo o veșnicie că 
Renny tot n-ar fi cedat. 

Lady Buckley admiră cu satisfacţie silueta înaltă a 
nepotului ei, profilată pe lumina pâlpâitoare a torțelor aprinse 
în chioșcul muzicanţilor. 

— Mi-e teamă, spuse Alayne, că Meg mă urăște mai ales 
după cearta noastră în legătură cu Pheasant. Știu că a 
considerat atitudinea mea absolut scandaloasă. 

— Draga mea, Meg a rămas cu o mentalitate victoriană, 
îngustă. Și fraţii mei la fel, deși delicateţea lui Ernest lasă 
impresia c-ar avea vederi largi. Noi două suntem cu adevărat 
moderne - tu din naștere, iar eu prin dezvoltarea unei minţi 
receptive. Îmi pare foarte rău că pleci mâine. Mi-ai devenit 
foarte dragă. 

— Mulţumesc; și mie îmi sunteţi dragă - ca de altfel 
aproape toţi membrii familiei. Sunt așa de multe lucruri 
cărora am să le duc dorul. 

— Știu, știu, draga mea. Trebuie să mai vii în vizită la noi. 
Eu n-am de gând să plec de la Jalna atâta timp cât mama e 


353 


încă în viaţă, deși Nicholas sunt sigură că de-abia așteaptă să 
mă vadă plecată. Da, da, trebuie să ne vizitezi! 

— Nu prea cred. Dumneavoastră însă trebuie să veniți 
neapărat să mă vizitaţi la New York. Mătușile mele ar fi 
încântate să vă cunoască. 

Augusta întrebă în șoaptă: 

— Ce știu despre tine și Eden? 

— Doar că ne-am despărţit și că eu mă întorc la slujba mea 
dinainte. 

— Inteligent din partea ta... foarte inteligent. Cu cât rudele 
știu mai puţin despre viaţa cuiva cu atât mai bine. Eu n-am 
avut liniște în viaţa mea conjugală până ce n-am așternut 
oceanul între mine și familie. la te uită, Renny e gata să 
aprindă focul. Sper că nu-i niciun pericol. Te rog, Alayne, dacă 
nu te superi, du-te până la el și roagă-l să fie atent. E de 
ajuns ca o singură scânteie să ardă mocnit sus pe acoperiș, și 
la noapte ne-am putea trezi arzând în pat. 

În timp ce Alayne înainta încet pe peluză, prima scânteie 
porni în spirală de la baza piramidei din surcele de lemn tare, 
clădită pe un butuc de pin plin de rășină. Fumul gros se 
înălţă, ca o coloană compactă, repede împrăștiată de limbile 
furioase ale focului, care se răsfirau ca petalele unei flori 
uriașe. Într-o clipă întreaga scenă se schimbă. Râpa se căscă, 
asemenea unui hău de întuneric, scoțând puternic în 
evidenţă crengile ca de metal ale copacilor din preajmă. 
Torțele din chioșcul de vară pâlpâiau acum ca niște biete 
scântei; iar stelele se stinseră ca niște lumânări de 
aniversare. Siluetele tinerilor bărbaţi care se mișcau în jurul 
focului căpătaseră dimensiuni eroice, umbrele lor gigantice 
părând că se încaieră pe fundalul luxuriant al plantelor 
perene. Aerul era plin de muzică, de zvonul glasurilor și de 
pârâitul focului. 

Din pata de umbră aruncată de un castan în floare, 
Pheasant apăru alergând prin iarbă spre Alayne. Făcea 
impresia că a mai crescut în timpul săptămânilor cât Piers o 

354 


ținuse închisă. Rochia cu care era îmbrăcată părea prea 
scurtă pentru ea. Mișcările ei aveau acea energie 
nestăpânită, caracteristică unui copil în creștere. Părul ei, 
netuns de atâta timp, se cârlionţase la ceafă și forma un fel 
de codiţă caraghioasă. 

— Minunată e libertatea, îi șopti ea. Și văpaia focului și 
viorile, totul e minunat! Oricât aș încerca, Alayne dragă, în 
seara asta n-aș putea să mă simt altfel decât fericită. 

— De ce adică să nu fii fericită? Trebuie să fii la fel de 
fericită ca păsările cerului, Pheasant. Eu sunt nespus de 
bucuroasă c-am petrecut acea oră împreună azi dimineață. 

— Te-ai purtat grozav cu mine, Alayne. Nimeni pe lume n-a 
fost vreodată așa de bun cu mine. Nu pot să uit bileţelele 
acelea pe care le strecurai pe sub ușa mea! 

Alayne o apucă de mână: 

— Vino, trebuie să-i spun lui Renny să fie atent. Mătușa 
Augusta se teme c-o să ardem în pat la noapte. 

Cei trei frați mai mici din familia Whiteoak stăteau toți 
laolaltă. Când fetele se apropiară, Finch le întoarse spatele și 
se retrase în umbră, Wakefield însă fugi în întâmpinarea lor și 
le cuprinse cu amândouă braţele pe după mijloc. 

— Veniţi, fetelor, le pofti el, plin de graţie, intrați în cercul 
veseliei. Să ne luăm de mână și să dansăm în jurul focului. Ce 
bine-ar fi dac-am putea s-o luăm și pe bunica în hora noastră! 
Haideţi, vă rog, să dansăm! și le trase după el, ţinându-le de 
mână. Piers, ia-o și tu pe Pheasant de cealaltă mână, iar tu, 
Renny, ia-o pe Alayne și hai să dansăm. 

Alayne își simţi mâna prinsă în mâna lui Renny. Exuberanța 
lui Wakefield nu se transmise și celorlalţi, dar atâta alergă de 
colo colo, invitându-i pe oaspeţi la dans încât până la urmă 
reuși să formeze pe iarbă o horă în cinstea lui Sir Roger de 
Coverley. Cei mai dispuși să se distreze, îndeosebi după 
câteva pahare de punci fierbinte servit din castronul de argint 
de pe terasă, se dovediră oamenii mai în vârstă. Tinerii 
pătură în retragere ascunși de văpaia grămezii de jăratic, 

355 


prinși în păienjenișul emoțiilor pe care îl ţesuseră în jurul lor 
înșiși. 

Eden nu se afla printre ei, dar imaginea chipului său bălai, 
cu buze zâmbitoare, își bătea joc de fiecare pe rând. Lui 
Renny îi spunea: „Ti-am arătat în cele din urmă o fată pe care 
s-o poţi iubi la nesfârșit fără să fie a ta și fără speranţă să fie 
a ta vreodată, dar care te va obseda tot restul vieţii.” Lui 
Alayne: „Te-am făcut să cunoști, în câteva luni, dragostea, 
pasiunea, disperarea, rușinea, încât să-ţi ajungă pentru o 
viață întreagă. Acum întoarce-te la munca ta deșartă și 
încearcă să uiţi.” Lui Piers: „M-ai luat în râs că sunt poet. Dar 
trebuie să recunoști că mă pricep mai bine la dragoste decât 
tine.” Către Pheasant: „Ti-am otrăvit viaţa.” Lui Finch - care 
se ascundea în întuneric: „Te-am aruncat cu capul înainte, 
drept în mijlocul ororilor vieţii.” 

Renny și Alayne, cu degetele tot împletite, priveau în sus la 
fumul colorat de flăcări, care se înălța spre cer în trâmbe 
gonind necontenit una după alta. De fiecare dată când se 
prăbușea câte un buștean ars, o puzderie de scântei țâșnea 
în sus ca un roi de licurici. În lumina orbitoare a focului, 
chipurile lor erau transfigurate de o frumuseţe stranie, care 
însă se irosea, fără a rămâne întipărită în conștiința nici unuia 
din ei, fiindcă nu îndrăzneau să se uite unul la celălalt. 

— Am urmărit două scântei, spuse Alayne, două scântei 
care au zburat în sus, apoi împreună, apoi din nou separat, ca 
până la urmă să dispară din vedere... întocmai ca noi. 

— Eu nu văd lucrurile așa. Nu până la dispariţie, la pieire... 
dacă asta ai vrut să spui. Nu, eu nu sunt lipsit de speranţă. 
Viitorul trebuie să ne rezerve și altceva în afară de despărțire. 
Nu se poate să crezi că n-o să ne mai întâlnim, nu? 

— O, se prea poate să ne reîntâlnim... vreau să spun, dac- 
ai să vii vreodată la New York. Dar până atunci, sentimentele 
tale s-ar putea schimba. 

— Schimba! Alayne, de ce vrei să strici cu astfel de 
presupuneri ultimele clipe pe care le petrecem împreună? 

356 


— Bănuiesc că, fiind femeie, n-am urmărit altceva decât să 
aud că mă contrazici. Nu poţi să-ţi închipui ce-nseamnă să fii 
femeie. Pe vremuri credeam că suntem egali, bărbaţii și 
femeile. Dar acum, după ce am trăit la Jalna, am impresia că 
femeile nu pot fi decât sclave. 

Cineva aruncase un braț de vreascuri peste foc. Pentru 
câteva clipe focul se potoli, trosnind înăbușit dar 
ameninţător. În semiîntuneric, se întoarseră unul spre 
celălalt. 

— Sclave? repetă el. Nu faţă de noi, bărbaţii. 

— Ei... faţă de viaţa pe care voi ne-o creaţi, faţă de 
pasiunea pe care o treziți în noi. O, nu știi ce-nseamnă să fii 
femeie! Nu poate exista ceva mai îngrozitor. Uită-te la Meg și 
la Pheasant și la mine! 

Alayne întrezări pe faţa lui Renny licărul unui zâmbet când 
îi replică: 

— Uită-te la Maurice și la Piers și la mine! 

— Nu e același lucru. Nu e același lucru. Voi aveţi ogoarele, 
caii și preocupările voastre care vă absorb în timpul 
ceasurilor de trezie. 

— Dar cu visele noastre cum rămâne? 

— Visele nu înseamnă nimic. Realitatea le chinuie pe 
femei.  Gândește-te la Meg retrasă în coliba aceea 
îngrozitoare. La Pheasant, încuiată în camera ei. La mine, 
buchisind într-un birou. 

— Nu pot, răspunse el șovăitor. Nu pot să mă pun în locul 
vostru. Bănuiesc că e îngrozitor. Dar să nu-ţi închipui că noi 
nu cunoaștem un iad și mai chinuitor. 

— Știu, știu! Dar atunci când vă săturaţi de chinuri, părăsiţi 
iadul... plecaţi și închideţi ușa în urma voastră, pe când noi 
nu facem decât să întreținem focul. 

— Scumpa mea! 

Braţele lui o strânseră la piept. 

— Nu vorbi așa. 

O sărută repede, pătimaș. 

357 


— Uite, am promis că n-am să te mai sărut, dar am făcut- 
0... așa, de la revedere. 

Alayne simţi că se pierde, că leșină în brațele lui. O spirală 
de fum, cu parfum de cetină, îi învălui. Un răpăit ca de rafală 
se porni în inima focului. Viorile cântau toate împreună. 

— Mai sărută-mă, șopti ea, lipindu-se de el. Încă o dată. 

— Nu, răspunse Renny cu dinţii strânși. Mai bine nu. 

O îndepărtă de lângă el și trecu de cealaltă parte a focului 
care se întețise din nou. Se opri acolo printre ceilalți frați ai 
săi, depășindu-i pe toţi în înălţime; părul său strălucea roșu în 
lumina focului, iar chipul cu trăsături cioplite parcă în piatră 
era palid și neclintit. Revenindu-și în fire, Alayne îl privi 
îndelung, gândindu-se că ar vrea să și-l reamintească mereu, 
așa cum arăta în clipa aceasta. 

Bunica stătea în fotoliul ei, înconjurată de o lumină senină 
ca un nimb. Pe umeri îi puseseră o mantie neagră de catifea, 
căptușită cu mătase stacojie; mâinile ei, încărcate de inele 
strălucitoare, se odihneau pe măciulia de aur a bastonului de 
abanos. La cererea ei, Boney, legat cu un lanţișor de stinghia 
lui, fusese adus pe terasă ca să se scalde și el în lumina 
sărbătorească a focului. Dar papagalul își vârâse capul sub 
aripă. Dormea fără să dea atenţie nici focului, nici muzicii. 

Bunica se simţea foarte obosită. Siluetele care se mișcau 
de colo, colo prin iarbă i se păreau niște marionete ce se 
roteau și gesticulau. Țârâitul viorilor și suspinele flautului o 
copleșeau, o buimăceau. Se cufunda tot mai mult în fotoliu. 
Nimeni nu se ocupa de ea. Împlinise o sută da ani! Deodată 
se simți înspăimântată de fantastica ei performanţă. 
Trâmbele de fum ale focului scădeau. Deasupra capului ei, 
cerul se ivea negru. Sub tălpile picioarelor, pământul solid, 
care o purtase vreme atât de îndelungată, se clătina, de 
parcă ar fi vrut s-o azvârle în spaţiu. Clipi din ochi. Bâlbăi, 
căutând ceva, nici ea nu știa ce anume. O cuprinse teama. 

Scoase un sunet bolborosit. Atunci auzi vocea lui Ernest: 

— Mamă, trebuie să faci neapărat așa? 

358 


Reveni la realitate. 

— Careva, strigă ea cu voce răgușită, să mă sărute 
careva... repede! 

O priviră cu drag, neștiind care din ei ar fi cel mai nimerit 
să-i dea sărutarea cerută; apoi, din mijlocul lor, Pheasant 
țâșni înainte, se aruncă în faţa bătrânei doamne și ridică spre 
ea chipul ei ca de copil. 

Bunica își miji ochii, ca să vadă care dintre ei venise, apoi, 
recunoscând-o pe Pheasant, zâmbi și o strânse la pieptul ei. 
Din această îmbrăţișare dobândi o nouă vitalitate. Braţele îi 
prinseră puteri noi. Strânsese tare trupul tânăr al fetei și 
depuse sărutări calde pe faţa ei. 

— Așa, murmură ea, acum e bine! Și apoi spuse din nou: 
Așa! 


359 


CUPRINS 


CAPITOLUL | Hoinăreala ştrengarului..asssssissiresrrerrrrsrrrrrerrerrenes 5 
CAPITOLUL i. Fanila en aaea stare aa r a E ac ata 18 
CAPITOLUL III Ernest ṣi Sasha: scie ci oa cea ata ae ta 37 
CAPITOLUL IV Nicholas şi Nippon oda aaa date cata el 44 
CAPITOLUL: V Piers şi iubita lusitană aa arama 52 
CAPITOLUL VI Pheasant și Maurice..........ee eee 66 
CAPITOLUL VII Piers și Pheasant căsătoriți... 76 
CAPITOLUL VIII Bun venit la Jalna.............ceee eee 85 
CAPITOLUL IX Eden și Alaynei esse ta tă aaa tai aa da at 99 
CAPITOLUL X Alayne şi viata... iata dea că ae aa d ela dia 111 
CAPITOLUL XI lubito, e dimineaţă!......... men 117 
CAPITOLUL XII Din nou bun venit la Jana... 124 
CAPITOLUL XIII Înăuntrul zidurilor Jalnei. eee 132 
CARI ROLUL XIV FIDIC [a e see e a ta de a al 0 aa Ut 156 
CAPITOLUL XV În continuare despre Finch... nenea 164 
CAPITOLUL XVI „Acolo unde căzut-a pomul”... 173 
CAPITOLUL XVII Peregrinarea drumeţului...........eee nenea 192 
CAPITOLUL XVIII În ploaie și vânt... eee 211 
CAPITOLUL XIX Scene diverse......... mean eee eee ana eane nenea 224 
CAPITOLUL XX Băieți veseli............ „mean eee aa nea 245 
CAPITOLUL XXI Eden și Pheasant............ee nn eeeneeeeee ee naeaneeanea 267 
CAPITOLUL XXII Ziua de naștere a lui Wakefield......................... 273 
CAPITOLUL XXIII Noapte de iunie la Jalna.. 290 
CAPITOLUL XXIV Fuga lui Pheasant........... mere 302 
CAPITOLUL XXV Coliba scripcarului......... men nenea 314 
CAPITOLUL XXVI Ziua de naștere a bunicii... eee 324 


360