Mazo de la Roche — [Jalna] 04 Tineretea lui Renny

Roche 


Mazzo de la 


v 


enny 


3 


eretea lui 


IN 


T 


Mazo de la Roche 


TINERETEA 
LUI RENNY 


[Jalna #4] 


Traducere de 
Maria Ivănescu 


Editura VENUS 
București, 1993 


2 


Consilier editorial: 
CORNEL SIMIONESCU 


MAZO DE LA ROCHE 
YOUNG RENNY 
O - Mac Millan - London 
Pentru această versiune toate drepturile aparțin 
Editurii VENUS, București 


ISBN: 973-9024-22-x 


VARIANTA V2.0 
IULIE 2020 
stelus 
VARIANTA V1.1 
1MAI 2019 
hunyade 


Pentru 


Edward și Anne Dimock, 

în amintirea verii anului 1934 
și a prieteniei noastre de 
dinainte și de după ea. 


(axe M Auu IN] e 


(6£61 W E secer DEEE (9761 PIINE EDT ZEGT UL u) 
MUIV-Sru2 PNW u) 1 dya (<o100N>) II Pu “U («43004») DIME vwy 
at (s061 0) i A 3 4 : 
(ST6r moD (806Lu) in PRO = (P061 u) Aus Nd AESED8I ‘(ZZE UL AIP) __ ATS6I-T061) 
u) PPPAEM qes puy a. a p sild PZGT UL BSD ‘9681 U dawpary auey uapa 


(ST6r 
H PIBI3aeM ALW 
nə ƏuozLsgI enop y 


(Se6L u) 134p4 y 


A800W = (0g61 U) augapy 


€ 


(9681 'u) 


auieŢv 


(876L esp 
I5pry ‘9881 `U) 
Áuuəy 


(9761 U) sauspeq 


(pes U) 


IMEWN 


ueyâneA 


(ps 


(4) Aesuuey parese A 
NI BSUOIESED PUII 


(2161 4) 
Iy y 
PUPH 


(T981 V) 
II dya 


(gæjioarp) 
əuny 
PNT 


(6F6L-Ps81) 
sau 


(21614) 
Asppng 


UIMPA IS 


(sar V) 
SEJOIPIN 


(6€6L-1s81) 
eysn$ny 


(Z761-sT81) 
(epurera]) 
m09 aurţapy 


(8r81-sI181) 


(duny ysyug) 
yeoapqm dya ‘deo 


XVOALIHM VITINVA 


Indice elementar folositor prietenilor 
domeniului «JALNA»: 


ADA Leigh, sora lui Arthur Leigh, amândoi prieteni ai lui 
Finch |. 

ADELINA | Court născută în Irlanda, celebra „Bunică” 
(1825-1927), eroina principală a romanului, soția lui Philip - 
primul Whiteoak. Din această căsătorie a rezultat întreaga 
familie de la Jalna. 

ADELINA a Il-a Whiteoak, fiica lui Renny și a lui Alayne, 
născută în 1930. A se citi volumul Fiica /ui Renny. Se va 
căsători cu Mooey. 

ALAYNE Archer, născută în 1896, căsătorită mai întâi cu 
Eden, divorţează în 1928 și se căsătorește în același an cu 
Renny; împreună cu acesta din urmă are doi copii: pe 
Adelina a Il-a (născută în 1930) și pe Archer (născut în 
1935). 

AMY Stroud, ciudata vecină a Jalnei. 

ARCHER Whiteoak, fiul lui Renny și al lui Alayne, născut 
în 1935. 

ARTHUR Leigh, primul soț al lui Sarah Court. Sarah se va 
căsători apoi cu Finch |. 

AUGUSTA Whiteoak (1851-1939), fiica lui Philip și a 
Adelinei |, soţia lui Sir Edwin Buckley. 

BONEY, vorbărețul papagal al „Bunicii”, căreia îi va 
supravieţui. 

CHALK, fierarul satului. 

CHRIS Dayborn, iubita lui Renny și mama lui Molly 
Griffith. 

CLARA Lebraux, prietena lui Renny, proprietara unei 
crescătorii de vulpi. 

CLINCH, domnișoară, guvernanta lui Pheasant. 


1 întocmit în cadrul colectivului redacțional al Editurii Venus. 
7 


DENNIS-ARTHUR Whiteoak, născut în anul 1939, fiul lui 
Finch și al lui Sarah. 

DERMOT Court, vărul din Irlanda al Adelinei |, care face 
din Mooey moștenitorul întregii sale averi. 

EDEN Whiteoak, poet; a trăit între 1901-1932, căsătorit 
cu Alayne Archer, de care divorțează în 1928. Din legătura 
sa cu Minny Ware are o fiică: Roma. 

EDWIN - Sir Edwin Buckley - soţul Augustei, decedat în 
1917. 

ELISA, camerista Adelinei |. 

ERNEST Whiteoak (1854-1949), fiul Adelinei | și soțul 
Harrietei Archer, căreia îi supraviețuiește. 

EUGEN Clapperton, vecin și dușman al lui Renny. 

FENNEL, pastorul Jalnei, tatăl lui George. 

FINCH I Whiteoak, născut în 1906, al treilea fiu al lui 
Philip II și al lui Mary Wakefield, frate cu Renny. Pianist, 
moștenitor al banilor bunicii sale, Adelina, după cum se 
poate citi în Moștenirea lui Finch. Se căsătorește cu Sarah 
Court, care îi dăruiește un fiu: Dennis-Arthur. 

FINCH II Whiteoak, alintat «Nooky», fiul lui Piers și al lui 
Pheasant. 

GEORGE Fennel, fiul pastorului și prieten al lui Finch |. 

GRIFFITH, familie vecină, formată din Garda, Althea și 
Gemmel. 

HARRIET Archer, soţia lui Ernest; moare în 1940. 

HODGE, bătrânul vizitiu al Jalnei. 

LAUNCETON, faimos cal de curse. Are un sfârșit tragic. 

MALAHIDE, vărul irlandez al Adelinei |. A se vedea 
Tinerețea lui Renny. 

MARGARET Ramsay, fiica doctorului Ramsay, prima 
soţie a lui Philip II. Au împreună doi copii, pe Meg și pe 
Renny; moare de melancolie. 

MARY Wakefield, guvernanta londoneză a copiilor 
proveniţi din prima căsătorie a lui Philip II, cu care se va 
căsători. Din această căsătorie se vor naște mai mulţi copii, 


morți tineri și apoi Eden, Piers, Finch și Wakefield. Mary 
moare în 1915. De citit volumul Mary Wakefield. 

MARY, fiica lui Pheasant și a lui Piers. 

MAURICE Vaughan, născut în 1884, fiul lui Robert 
Vaughan, logodit în 1906 cu Meg. După o lungă întrerupere 
a acestei logodne, se căsătorește cu ea în 1926. Este tatăl 
natural al lui Pheasant. 

MAURICE Il, poreclit «Mooey», născut în 1926, fiul lui 
Piers și al lui Pheasant. Se va căsători cu Adelina Il. 

MEG, născută în 1884, fiica - din prima căsătorie - a lui 
Philip II cu Margaret Ramsay. Din căsătoria sa cu Maurice 
Vaughan se naște, în 1926, o fiică, Patience. 

MERLIN - cățelușul prepelicar al familiei. 

MILLICENT Hume, soţia lui Nicholas, de care a divorțat. 

MINNY Ware, mama Romei, al cărei tată este Eden. 

MOLLY Griffith, prietena lui Wakefield, fiica naturală a lui 
Renny și a lui Chris Dayborn. 

NICHOLAS, născut în 1852, fiul cel mai vârstnic al 
Adelinei |, soţul lui Millicent Hume, de care a divorțat. 

NOAH Binns, gropar; mai trage și clopotele. 

PARIS Court, fiul lui Malahide. 

PATIENCE, născută în 1926, fiica lui Maurice Vaughan și 
a lui Meg. 

PAULINA Lebraux, fiica Clarei, logodită scurt timp cu 
Wakefield. 

PHEASANT Vaughan, născută în 1906, fiica naturală a 
lui Maurice | și a Elvirei. Este soția lui Piers, mama lui 
Mooey, a lui Finch II (poreclit și Nooky) a lui Philip III și a lui 
Mary. 

PHILIP I, născut în 1815, ofiţer al husarilor reginei, soțul 
Adelinei „Bunica”. Fondatorul Jalnei, după cum veţi vedea 
citind Nașterea Jalnei. 

PHILIP Il, născut în 1862, al patrulea copil al căpitanului 
Philip Whiteoak și al Adelinei, născută Court, moștenitor al 
domeniului Jalna. Din prima sa căsătorie cu Margaret 
Ramsay, are doi copii - pe Meg, născută în 1884, și pe 


9 


Renny, născut în 1886, iar din a doua căsătorie, cu Mary 
Wakefield, are patru fii: pe Eden (1901-1932), Piers, născut 
în 1904, Finch, născut în 1908 și pe Wakefield, născut în 
1915. 

PHILIP III, născut în 1933, este al treilea fiu al lui Piers și 
al lui Pheasant. 

PIERS Whiteoak, fermier, fiul lui Philip II și al lui Mary, 
căsătorit cu Pheasant. 

RENNY Court, poreclit Renny Roșcovanul, tatăl irlandez 
al bunicii Adelina. 

RENNY Whiteoak, Stăpânul din Jalna, personaj central al 
ciclului de romane, născut în 1886. Se căsătorește în 1928 
cu Alayne, fostă soţie a lui Eden. 

ROMA, fiica naturală a lui Eden cu Minny Ware. 

SARAH Court, verișoară îndepărtată a familiei și soția lui 
Finch. Din această căsătorie se va naște, în 1939, Dennis 
Arthur. 

WAKEFIELD Whiteoak, ultimul născut al soților Philip II și 
al lui Mary. Intră în mănăstire, înainte de a deveni om de 
teatru. Se acoperă de glorie în timpul celui de-al doilea 
război mondial. A se vedea Cariera lui Wakefield. 

WRAGGE, poreclit și Rags, fosta ordonanță a lui Renny, 
„om la toate” la Jalna. 

WRAGGE (doamna), soția precedentului, bucătăreasă la 
Jalna. 


10 


Capitolul | 


Repetiţția 


Totul în casă fusese renovat. Muncitorii veniseră să 
repare acoperișul, ferecăturile persienelor? și să dea 
lemnăria cu un strat strălucitor de vopsea proaspătă. 
Tăiaseră și opriseră năvala viței sălbatice care, în 
exuberanţa ei, acoperise complet ferestrele, ascunzând 
astfel chiar privirii soarelui faptele și gesturile familiei 
Whiteoak din acest început de vară 1906. 

Grebla grădinarului marcase pe aleea cea mare de nisip 
un desen regulat și Philip Whiteoak șovăi un moment 
înainte de a-l călca. Era păcat să-l strice, deși un asemenea 
rafinament i se părea mai degrabă o pierdere de timp. 
Casa, trebui în cele din urmă să recunoască și el, avea un 
aer foarte dichisit, ca un bărbat proaspăt ras, cu părul bine 
tuns și la gât cu o cravată nouă. 

Numai Philip nu arăta în nici un fel dichisit. Haina de 
velur, plină de pete, îi atârna pe umerii largi, iar picioarele 
lui mari erau încălțate în niște ghete cu marginile pline de 
noroi. În mână ţinea o undiţă și un coș în care străluceau 
vreo doisprezece păstrăvi pistruiaţi. Unul din ei era încă viu 
și din când în când zvâcnea într-un salt deasupra celorlalți. 

Mergând alene pe alee și urcând treptele lucind de 


2  Persiană (s.f.)[Neol] - Oblon de lemn sau de metal format dintr-un 
cadru pe care sunt fixate lame înguste așezate orizontal, putând fi 
alipite sau depărtate unele de altele, care servește să protejeze o ușă 
sau o fereastră de lumina prea puternică a soarelui, de ploaie. Jaluzea. 
Din fr persienne. (Nota cor.) 

11 


curățenie ale peronului, Philip se întreba amuzat cine va fi 
primul membru al familiei pe care-l va vedea când va intra 
în casă. Spera să nu fie maică-sa cu care se certase de 
dimineaţă, nici soţia care-l va face atent că ar fi trebuit să 
intre pe ușa din spate cu peștii și ghetele pline de noroi. 

Și fu, de fapt, soţia; o văzu coborând scara într-o rochie 
de broderie albă, cu o jupă largă, plină de volane. Se 
apropie de ea timid, deși în realitate nu-i era rușine. 

— Bună ziua, Mary, o salută el. Ești frumoasă ca sufletul. 

Ea se opri, cu o clipă înainte de a ajunge lângă el, și privi 
cu un aer dojenitor chipul frumos al lui Philip și hainele lui 
atât de neîngrijite. 

— Oh, Philip, exclamă ea, ghetele tale sunt pline de 
noroi! Ar fi trebuit să treci... 

— Nu, n-aş fi putut, o întrerupse el. M-am grăbit să-ţi arăt 
peștii. 

Cobori în fugă treptele care o despărțeau de soţul ei. 

— Frumoase vietăţi! 

Cu mâinile împreunate pe umerii lui Philip, cerceta cu 
privirea coșul. 

— O să-i mâncăm la micul dejun. Unul e încă viu! E o 
oroare pentru mine să-l văd gâfâind așa. 

— Suferă ca și mine de căldură. Primele zile de vară mă 
obosesc întotdeauna. 

Lăsă coșul jos și o luă pe Mary în braţe. 

— Sărută-mă, Molly! 

Ea îl sărută în creștetul capului și-și sprijini obrazul de al 
lui. 

— Știai, Molly, că obrazul tău e ca o floare? 

— Și al tău, ca o răzătoare! Astăzi nu te-ai bărbierit. 

— Dacă mă cerţi, am să-mi las barba să crească și mă voi 
juca de-a patriarhul. N-ar fi o idee chiar atât de rea. Nu prea 
sunt respectat cât ar trebui. 

— Nu-i de mirare, cu o mamă atât de autoritară. 

— O, nu, nu! Ea știe că nu poate și nici n-a putut să mă 
tiranizeze vreodată! 


12 


Philip surâse indulgent și ochii lui de un albastru deosebit 
se luminară de o rază de simpatie. 

Când era lângă el, Mary avea impresia că absolut nimic 
nu mai conta. Silueta lui fragilă și înaltă se legăna alături de 
a ei. Prin geamurile colorate ale ferestrelor aflate de o parte 
și de alta a ușii de la intrare, valul de lumină verde și 
chihlimbarie îi întuneca blondul părului, dându-i o strălucire 
metalică. 

— Ce s-a mai întâmplat? o întrebă Philip. 

— Nimic deosebit, în afară de faptul că Meg a fost în oraș 
după cumpărături și că lui Peep i-a mai ieșit un dinte. 

Primi cea de a doua știre cu un mărâit de mulțumire și o 
respinse pe prima exclamând: 

— Abia aștept să se sfârșească o dată și cu trusoul ăsta! 
Meggie n-o să fie niciodată mulțumită. 

Surâsul indulgent dezminţi nuanţa de reproș a cuvintelor 
lui. 

— Își spune probabil că e ultimul lucru pe care l-a mai 
obținut de la tine. 

Dar Mary se grăbi să adauge: 

— Evident, este o ocazie care nu i se ivește decât o dată 
în viaţă unei fete și mi se pare firesc să tragă cât mai multe 
foloase. 

În realitate, Mary Whiteoak era atât de fericită să-și vadă 
fiica vitregă părăsind cercul familiei, că era gata s-o scuze 
pe Meg, orice ar fi făcut. Ideea de a scăpa de fata 
încăpăţânată care-i făcea zile fripte, mereu spânzurată de 
gâtul tatălui ei, o umplea de fericire. 

— Cine a dus-o? întrebă Philip. 

— Vera Lacey a însoţit-o, Renny a condus-o la gară. 
Trebuie să se întoarcă dintr-un minut în altul. 

— Sper ca Vera să se întoarcă înapoi cu ea. 
Fermecătoare fată! 

O slujnică nu prea arătoasă ieși din sufragerie, anunțând 
că ceaiul era gata. În același moment, ușa de la capătul 
culoarului se deschise și bătrâna doamnă Whiteoak își făcu 


13 


apariţia. Sărbătorise a optzecea aniversare, dar călca 
apăsat și umerii ei laţi abia începuseră să se gârbovească. 
În ciuda căldurii văratice a acestui început de mai, purta o 
rochie groasă, cu o bandă lată de velur pe poale. O bonetă 
de dantelă, garnisită cu panglici de mătase mov o făcea să 
pară și mai impozantă. Ochii ei mari, altădată, mai erau și 
acum de un căprui intens și strălucitor. Se puteau citi 
caracterul și rasa după linia buzelor, iar nasul ei puternic 
încovoiat dezminţea cei optzeci de ani ai ei. 

— lar ai întârziat la ceai, ca de obicei, Philip! exclamă cu 
o voce puternică și un pronunţat accent irlandez. 

— Nu, n-am întârziat, mamă! Acum am venit. 

— Ai întârziat! se încăpăţână ca. Nu ești gata. Uită-te la 
ghete, la haină și la mâinile tale. Privește-l, Molly! Frumos 
mai arată! 

— ÎI iubesc așa cum e! îi răspunse Mary, dintr-un spirit de 
contradicţie. 

— Firește! Nu mă miră din partea ta. 

Philip întinse coșul cu pești slujnicei. 

— la-l, Eliza, du-l la bucătărie. 

— Stai, să văd și eu! îl opri maică-sa. 

Se aplecă curioasă deasupra coșului. 

— Frumoasă pradă! Aș mânca unul la cină cu lămâie și 
pătrunjel. Nu uita lămâia și pătrunjelul, Eliza. 

— Nu, doamnă. 

Slujnica tocmai se pregătea să coboare la bucătăria de la 
subsol, când o ușă de alături, care dădea înspre peluză, se 
deschise și cei doi fraţi mai mari ai lui Philip intrară, cerând 
să vadă și ei peștii! Mama îi luă pe amândoi de câte un braţ 
și le privi cu plăcere obrajii sănătoși, învioraţi de exercițiul 
fizic. 

— Aţi făcut o partidă bună, nu-i așa? V-am vazut de la 
fereastră. O partidă de tenis înainte de ceai, nimic mai 
minunat pentru întreţinerea supleţei. 

Pronunţa soplete. 

— Cred, constată Nicholas, dându-și pe spate părul des, 


14 


încărunţit, că m-am cam îngreuiat pentru tenis. Mi se face 
foarte cald. Gândește-te că am cincizeci și trei de ani. Cred 
că ar trebui să trec la crichet sau golf. 

— Nu spune prostii. Când ai să fii de vârsta mea, abia 
atunci ai să poţi vorbi despre menajare. 

— N-am să fiu niciodată cum ai fost tu, mamă! Să trăieşti 
o sută de ani. 

— Mai vedem, mai vedem. 

Și, sprijinindu-se de fiii ei mai mari, intră prima în 
sufragerie. 

Un ceai tare îi aștepta, pregătit pe masă. Pe o farfurie, se 
vedeau plăcintele mustind de unt și acoperite cu jeleu de 
struguri, alături de un borcan de miere ca aurul și un munte 
de pâine proaspătă, unsă cu unt. Ochii bătrânei doamne se 
aprinseră și buzele se deschiseră într-un surâs care-i 
descoperea dinţii, altădată frumoși, acum îngălbeniţi și 
șubrezi. 

— Un ceai tare, Mary, ceru ea. Și trei bucăţi de zahăr. 

Mary Whiteoak ridică ceainicul greu de argint și linia 
graţioasă a brațului sub mâneca largă a rochiei reținu 
privirea soțului ei. Nu văzu imediat ceașca de ceai pe care i- 
o întindea Ernest. 

— Trezește-te, Philip, îl înghionti Nicholas. La ce visezi? 

— La ce-ar putea visa, dacă nu la căsătoria fiicei lui? 
întrebă maică-sa. Va fi un eveniment, vă asigur. De foarte 
multă vreme nu s-a mai întâmplat un lucru atât de frumos 
în familia noastră. Nu e ca nunta ta, Nick, care te-a costat o 
grămadă de bani și te-a dus la divorț. 

— Sunt cincisprezece ani de atunci, remarcă liniștit 
Nicholas. 

— Ei bine, nu se lăsă ea, ridicându-și nasul, au mai fost 
de atunci și alte căsătorii, care n-au valorat nici ele mai 
mult, termină ea coborând vocea. 

Ochii mari, foarte albaștri ai lui Philip, o priviră cu un aer 
sfidător. 

— A mai fost și căsătoria noastră, mamă, a mea cu Molly. 


15 


Dacă Meg și Maurice vor fi măcar pe jumătate atât de 
fericiți cât am fost noi, vor avea noroc. 

— Nu vorbesc de fericirea asta de doi bani, reluă 
înverșunată Adeline. Eu vorbesc despre o căsătorie care 
unește două familii bune, a doi mari proprietari. Ceea ce 
face Meggie este foarte bine și sunt mulțumită că rămâne 
lângă mine. 

— Da, o aprobă Ernest, întinzând șovăitor mâna spre o 
bucată de plăcintă, pentru că moștenise apetitul mamei lui, 
dar nu și stomacul ei sănătos. Ar fi fost trist să ne pierdem 
singura fată. Elementul masculin domină puternic în familia 
noastră. Mama e fiică unică într-o familie de băieţi. A avut 
trei fii și o singură fiică. Apoi, trei nepoți și doar o nepoată. 

O umbră trecu peste față lui Mary, pentru că pierduse o 
fetiţă de cinci luni. Îi aruncă o privire plină de reproș lui 
Ernest, dar acesta o interpretă ca pe un avertisment privind 
plăcintele. 

— Ei bine, murmură el, după o partidă de tenis atât de 
obositoare, nu cred că o plăcintă mi-ar face rău. 

— Să nu vii după aceea să mi te plângi că te doare 
stomacul, îl dojeni fratele lui. 

Ernest, agasat, îi răspunse: 

— Nu de la tine aştept eu milă. 

— la priviţi la mine, vajnici atleți! îi luă Philip peste picior, 
turnând smântână peste plăcintă și băgând toată bucata în 
gură, odată. 

Nicholas și Ernest zâmbiră bine dispuși. Philip, la cei 
patruzeci și patru de ani ai lui, era mult mai mic decât ei și 
puteau să-și permită să fie îngăduitori cu el, pentru că 
generozitatea lui nu făcea niciodată caz de lungile sejururi 
ale fraţilor săi în propria-i casă. Avuseseră și ei partea lor de 
avere de la tatăl lor. Acesta lăsase casa și pământurile 
precum și un venit frumos lui Philip, preferatul și fiul cel mai 
mic. Astfel, atât timp cât avură bani, Canada se bucură 
puţin de vederea celor doi fraţi, Ernest și Nicholas. La 
Londra se simțeau ei ca acasă și nu se întorseseră la Jalna 


16 


decât când nu mai avură încotro. Ernest spera, dacă 
anumite acțiuni aveau să mai crească, să-și petreacă în 
mod regulat o parte a anului în Anglia. 

În privinţa mamei lor, a bătrânei Adeline, sentimentele 
acesteia faţă de Philip o deconcertau chiar pe ca însăși. Il 
iubea și uneori aproape îl ura. Îi era ciudă pe el că era 
stăpân la Jalna, care, după părerea ei, ar fi trebuit să-i 
aparţină integral. Ea ar fi știut atât de bine să se folosească 
de această proprietate, fie ca de o ameninţare, fie ca de o 
momeală pentru fiii ei! Spre deosebire de Ernest și 
Nicholas, ospitalitatea lui Philip n-o făcea deloc mai 
îngăduitoare. Profita de ea pentru a face economii și a se 
înconjura de mister în privinţa veniturilor ei. 

Îi era ciudă pe Philip din pricina asemănării fizice cu soţul 
ei, care se numise tot Philip și pe care ea-l iubise cu toată 
puterea firii ei pătimașe. Dar poate că o irita nu atât 
asemănarea cu tatăl lui, cât deosebirile. Căpitanul Whiteoak 
fusese un militar cu trupul drept ca o sabie. Philip era un 
plăcut gentleman fermier cu mersul iremediabil lălâu. 
Căpitanul Whiteoak făcea frazele să răsune ca niște ordine. 
Philip vorbea cu indolenţă. Căpitanul Whiteoak fusese o 
teroare pentru copiii lui. Philip era slab și-i răsfăța. 
Căpitanul Whiteoak avea o idee foarte înaltă despre 
importanţa situaţiei lui în Provincie, pentru că, deși nu 
făcuse politică, opinia lui avea greutate în chestiunile de 
ordin public și, în general, era aprobat cu multă convingere. 
Philip nu-și bătea capul din pricina redusei lui importanţe. 

Și totuși, tatăl și fiul aveau o trăsătură comună: completa 
lor indiferenţă faţă de critică. Era exact ceea ce o 
deconcerta pe Adeline. Furioasă, îl privea în haina lui de 
pescuit, care-i dădea un aer de bandit, părul lui zburlit și-și 
dădea seama că nu stătea în puterile ei să-l schimbe. 
Refuza să se spele înainte de a veni la ceai numai pentru a-i 
face în necaz mamei lui. Mâna cu care își ducea ceașca 
plină ochi la gură îi tremura de mânie și ceaiul se prelinse. 

— Mamă, o dojeni Ernest iritat, trebuie să... 


17 


Șovăia. 

— Trebuie să ce? 

Privirea ei se mută de la Philip la el. 

— Să verși ceaiul? 

Işi termină fraza, ca și cum și-ar fi cerut scuze. 

— Da, trebuie, răspundea ca furioasă, trebuie, trebuie și 
nu e de mirare. Dacă fiul meu vine la masă murdar ca un 
porc, e de mirare că eu mănânc ca un porc? Mi-ar trebui o 
troacă. Noi am mânca bine într-o troacă, Philip și cu mine! 
Nu-i așa, Philip? 

— Da, scumpă doamnă, o aproba Philip. 

Și, ca să nu rămână în urmă cu mojicia faţă de bătrâna lui 
mamă, adăugă: 

— la puţină smântână, se topește de minune între fălci. 

Ernest și Nicholas râdeau pe sub mustață, dar Molly 
exclamă: 

— Philip, ești dezgustător! 

Se auzi zgomotul unor potcoave de cai pe alee și apoi 
râsete de fete tinere în hol. Ușa se deschise larg și fiica lui 
Philip, împreună cu prietena ei Vera Lacey, intră în cameră. 
Vera era o tânără londoneză, rudă cu niște vecini și-și 
petrecea un an de zile la mătușile ei. Părinţii o trimiseseră 
să facă acest sejur în urma unei povești de dragoste care 
nu le plăcuse și ea era hotărâtă să transforme pedeapsa în 
plăcere. Faţa ei ascuţită era pudrată și contrasta cu fața lui 
Meg, lucind de căldură și aţâţare. Meg se așeză pe 
genunchii tatălui ei și-l cuprinse cu brațele. 

— Mmm... gângureau ei amândoi, privindu-se în ochi. 

— Ce răsfăţată e Meggie! exclamă Vera. Ar trebui să-l 
aibă de tată un timp pe al meu. N-ar mai răsfăța-o așa. 

Mary le aruncă tatălui și fiicei o privire nemulțumită. 
Fusese guvernanta lui Meg înainte de a se căsători cu Philip 
și fata avea aceeași dispoziţie de a o înnebuni ca și atunci 
când îi era elevă încăpăţânată. Zise: 

— Ceaiul tatălui tău se răcește, Meg. Nu ne-ai povestit 
ce-ai cumpărat. Ai luat trusoul de la croitoreasă? 


18 


Meg nu păru s-o audă și-l mușcă pe Philip de obraz cu 
mici sărutări. 

Înainte de sosirea fetelor, Mary Whiteoak, în mijlocul a 
trei bărbaţi copti și a unei bătrâne doamne, putea părea și 
ea o fată tânără. Acum, în față veritabilei exuberanţe 
tinerești, se ștergea, devenind o femeie delicată, obosită de 
maternitate. 

— Da, da, insistă doamna Whiteoak, măcar o dată de 
acord cu nora ei, încetează cu răsfăţurile, Meg, și 
povestește-ne ce e în oraș. 

Philip își lăsă fiica și se întoarse la ceai. 

— Căsătoria asta o să mă scoată la ras pește. 

— E atât de distractiv! exclamă Meg. Știţi ce a făcut 
Vera? La Murdock, s-a apucat să examineze o rochie, 
crezând că era un manechin! Și când colo, era o clientă. S-o 
fi văzut ce mutră a făcut! 

— Magazinele de aici sunt amuzante, în comparaţie cu 
cele din Londra, zise Vera. Dar să vă povestesc ce a făcut 
Meg. 

Meg o întrerupse și amândouă începură să râdă în 
hohote. Amuzată de veselia lor, Adeline mai luă din 
dulceaţă, cerând încă o ceașcă cu ceai. 

— Dacă mi-aţi fi văzut trusoul, își aminti bătrâna doamnă, 
știu că v-aţi fi minunat cât era de elegant. L-am dus în India 
din Irlanda în unsprezece lăzi mari. Tata nu l-a terminat de 
plătit nici până în ziua morții, se spune. 

Amabila conversaţie era în toi când cele două perdele de 
mătase care acopereau ușa batantă dinspre bibliotecă se 
desfăcură în lături și fiul cel mare al lui Philip, Renny, își 
făcu apariţia, contemplând grupul adunat în jurul mesei. De 
abia ieșit din adolescenţă avea doi ani mai puţin decât Meg. 

— Intră, intră, îl invită Ernest, pe un ton destul de acru. 
Mă trage curentul la ceafă. Sunt foarte încălzit de la tenis. 

— De ce întârzii la ceai? bombăni Nicholas. 

— Te rog nu aduce și câinele tău plin de balegă, îi strigă 
sora lui. 


19 


Cele două fete țipau, în timp ce prepelicarul se învârtea 
în jurul mesei, agitându-și coada cu peri lungi. 

Cu o grimasă pe jumătate contrariată, pe jumătate 
insolentă, Renny dispăru după perdele, își scoase câinele 
afară și reapăru pe ușa de la hol. 

Era un tânăr înalt și subțire, musculos și plin de vână, ale 
cărui trăsături mândre semănau deja frapant cu cele ale 
bunicii lui. Tenul, lăptos în copilărie, se bronzase la soarele 
și vântul tuturor anotimpurilor. Ochii lui vii, căprui, 
străluceau sub sprâncenele atât de mobile, că o cută 
orizontală îi brăzda deja fruntea. Părul, șaten la umbră, 
devenea roșu în bătaia soarelui. Coama, mai degrabă 
neobișnuită, acoperea un cap cu trăsături bine conturate, 
sculpturale, despre care Meg spusese odată că, dacă s-ar fi 
lovit de un zid de piatră, zidul ar fi avut de suferit. Fiind 
moștenitorul Jalnei, fusese de-a lungul adolescenţei obiectul 
atâtor critici din partea bunicii, a părinţilor, a unchilor și a 
mătușilor, faptele lui provocaseră atâtea teorii, încurajări și 
reproșuri, că părea mereu la pândă, gata să facă faţă unui 
atac. 

Sosirea lui concentră toată atenţia felelor și Nicholas 
trebui să ridice vocea și să-i repete lui Meggie că primise o 
scrisoare de la sora lui în care-l anunţa că ea și soţul ei se 
vor îmbarca săptămâna viitoare pentru Canada. 

— Foarte bine! răspunse Meg distrată. 

Apoi, adăugă, mai prietenoasă: 

— Mă întreb ce o să-mi aducă în dar de nuntă. 

— O bijuterie de jad sau o imitație pe care mătușa ta n-o 
mai poartă. Cadourile lor sunt întotdeauna fleșcăite sau 
miros a naftalină... Mai vreau ceai, Molly! Ce faci, dormi în 
spatele ceainicului? Ah! Perfect! Și mult zahăr! 

Nicholas o întrerupse. 

— Aduc cu ei mult mai interesant decât un cadou, 
Meggie. Aduc un invitat la căsătoria ta, pe vărul de-al doilea 
sau al treilea - domnul Malahide Court. 

Meg făcu ochii mari. 


20 


— N-am auzit niciodată vorbindu-se de el. Ce nume! 

Bunica o fulgeră cu privirea peste masă. 

— Nu râdeţi de acest nume, domnișoară! 

— Nu râd. Am spus numai: „Ce nume!” 

— Ba da, râzi! Știu și nu-mi place! Eu am fost născută 
Court și nu există familie mai minunată. Malahide este un 
vechi nume din familia Court. Membrii familiei Malahide se 
căsătoreau în familia Court și trăiau în castelele lor încă din 
vremea când familia Whiteoak nu era alcătuită decât din 
niște ţărani, daţi-mi voie să vă spun! Poate ai uitat că sunt 
nepoata unui conte. Ai uitat? 

Bunica se înfurie. Bătea cu lingura în masă ca să-și 
puncteze frazele. 

— Calmează-te, mamă, îi spuse Philip conciliant. Noi știm 
cu toţii că ne tragem din familii nobile și că nu suntem niște 
bieţi colonizatori. Nu e nici un motiv să te agiţi pentru asta. 

— Malahide Court, zise sentenţios Ernest, trebuie să fi 
trecut de mult de patruzeci de ani. Mi-aduc aminte că el 
intra la școala în care am învăţat eu, exact în momentul în 
care eu absolveam. 

— Un prichindel de om. 

— Avea nasul familiei Court? întrebă bătrâna doamnă. 

— Hm, nu-mi amintesc, dar nu era o frumusețe. 

— Abia aștept să-l văd. Sper să rămână toată vara. 

Philip ridică sprâncenele a întrebare. 

— Așteaptă să-l vezi înainte de a-ți dori acest lucru, 
mamă. 

Se auziră pași alergând pe hol și Mary își întorsese spre 
ușă fața luminată. Ușa se deschise și Eden, fiul ei cel mare, 
intră în salturi. 

— Eu sunt un ponei, anunţă el. 

Și galopă în jurul mesei. Mary întinse o mână ca să-l 
oprească. Pierduse trei copii înainte de nașterea lui și, în 
tandreţea ei pătimașă, se temea mereu să nu-l piardă. El se 
feri de mâna ei, dar fu prins de Meg și acoperit de sărutări. 
Renny și cu ea dădeau dovadă de o afecțiune 


21 


demonstrativă față de fraţii lor vitregi, manifestând o mare 
plăcere, după cum i se părea lui Mary, să se interpună între 
ea și copiii ei. 

Acum Meg îl întrebă: 

— Ghici ce ţi-am adus din oraș? 

— Nu știu. O locomotivă? 

— Nu, prostule. Ți-am adus un costum de paj din satin 
alb, cu guler de dantelă. 

— Oh! 

Era impresionat. 

— Pot să-l încerc chiar acum? 

Maică-sa se opuse cu toată puterea: 

— Nu, Eden, trebuie să aștepți până mâine. Eşti murdar 
pe mâini și acuși trebuie să te culci. 

— Uite, mâinile mele sunt curate! 

Și i le arătă. 

Meg îl luă pe genunchi. Îi vorbea la ureche, șoptindu-i 
probabil lucruri care-i făceau plăcere. Luă prăjitura pe care 
i-o întinsese Renny și, cu o privire de sfidare aruncată 
maică-si, începu s-o mănânce. Persoanele mature 
continuară să vorbească despre Court Malahide și să facă 
presupuneri cu privire la motivul sejurului acestuia la Jalna. 

După ceai, cele două fete îl luară pe Eden la ele în 
cameră și încuiară ușa cu cheia. 

— Ce idee și pe maică-sa că nu trebuie să încerce 
costumul acum! exclamă Meg. Așa e ca întotdeauna - 
încearcă să ne strice cheful. 

— E îngrozitor, presupuse Vera, să ai o mamă vitregă. 

— E insuportabil! Mai ales când ţi-a fost guvernantă. Te 
atacă din două părți. Dar Renny și cu mine nu ne lăsăm. 

Muie un colț de şervet într-o oală cu apă și-i spălă 
copilului faţa și mânuţele. El o privea plin de seriozitate. 

Vera despacheta costumul. 

— E drăguţ din partea ta că-i iubeşti copiii. 

— Te rog nu-i numi copiii ei! Ea i-a adus pe lume - e cel 
mai bun lucru pe care l-a făcut - dar, sunt niște Whiteoak 


22 


pur- sânge. 

— Dar Eden îi seamănă, nu crezi? 

— Hm, are tenul ei, dar nu-i seamănă. 

Îl dezbrăcase pe Eden de costumul lui bleumarin și el 
stătea acum în faţa ei numai în cămășută, alb, fragil, și 
totuși bine făcut. Meg începu să-l îmbrace cu hăinuțele de 
satin alb. 

Coborând din camera lor, văzură că familia se instalase 
pe peluză pentru a se bucura de un sfârșit de după-amiază 
însorit. Philip, Nicholas și Ernest stăteau în picioare 
admirând casa care înfrunta senină lumina soarelui, ca și 
cum ar fi fost conștientă că este ireproșabilă. Nici o 
cărămidă căzută, nici o grindă putrezită, nici o perdea 
neglijentă nu-i scădea aerul de reședință confortabilă. 
Zidăria grajdurilor era ascunsă de un pâlc de brazi viguroși, 
iar dincolo de ele se întindeau câmpurile, pădurile, luncile, 
râpa și râul șerpuit, cei șase sute de acri de pământ pe 
care, cu o jumătate de secol în urmă, căpitanul Whiteoak le 
încorporase în domeniul lui. 

Renny pusese mâna pe o rachetă și trimitea mingi în 
fileu. Bătrâna doamnă Whiteoak luă o altă rachetă și se 
așeză în faţa lui. 

— Hai, hai, îl sfida ea. O minge pentru bunica ta, 
cocoșelule. 

Râzând, Renny îi aruncă o minge care săltă ușor pe lângă 
ea. Adeline o dispreţui și rămase în picioare cu racheta 
ridicată, făcând unghi drept cu umărul ei, alcătuind o 
apariţie formidabilă cu boneta ei plină de funde de mătase. 

— Asta numești tu minge! Doar nu mă crezi chiar bună 
de nimic? Hai, o minge adevărată! 

Renny o privi ameninţător. 

— Renny, îi recomandă Ernest, fii atent. 

— Ernest, ocupă-te de treburile tale. Tu joci sau eu? 

O minge îi viză exact boneta. 

Ea o culese cu racheta și o trimise pe deasupra fileului, 
lovind-o puternic, dar pe a doua n-o mai putea risca. Surâse 


23 


triumfător. 

— Ei bine, știu să joc tenis? 

— Eşti minunată, Gran! A 

Îi surâse pe deasupra fileului și veni lângă ea. Îl luă de 
braţ și-l strânse. 

— la uite la fetele astea. Uite ce au făcut. 

Meg și Vera coborâră pe peluză, cu Eden între ele. 

— Uite, tată! o repetiţie, exclamă Meg. 

Își așeză volanul rochiei în mâna lui Eden și avansă, 
pozând, spre peluză, urmată de Vera. 

— Splendid! exclamă Nicholas. 

— Frumusete de înger! Copilul e fermecător, adăugă și 
Ernest. 

Philip veni în întâmpinarea fiicei lui și-i puse o mână pe 
braţ. 

— Acum, mamă, dumneata ai să faci pe pastorul. Renny, 
nu vrei să-l reprezinţi pe mire? 

— Nu-mi place să mă joc cu lucrurile serioase, se opuse 
maică-sa. Aduce nenorocire. Vino lângă Grany, scumpule, 
să-i arăţi costumul tău cel nou. 

Dar Eden se ţinea strâns, cu multă demnitate, de fusta lui 
Meg. 

Renny scoase un strigăt: 

— lată-l pe Maurice! Vino, Maurice! Uite-l în sfârșit și pe 
neprețuitul mire! 

Maurice Vaughan intrase pe portita care dădea înspre un 
hăţiș din jurul unui pâlc de cedri. Trecuse prin văioaga care 
despărţea Jalna de proprietatea tatălui său și culesese în 
drum un buchet de lăcrămioare. 

— Bravo! exclamă încântat Renny. lată-l cu buchetul! 

Nicholas intonă marșul nupţial. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Maurice. 

— O repetiţie, răspunse doamna Whiteoak. Și nu-mi 
place, nu-mi place deloc. Sunt superstițioasă. 

Maurice se apropie de logodnică și-i oferi buchetul. O 
salută după moda veche, dar pe faţă avea întipărită o 


24 


expresie de gravitate și o seriozitate care stinse veselia lui 
Meggie. Strânse florile la piept și întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? Ești necăjit? 

Maurice clătină din cap. 

— Da. Tata nu e prea bine. Suntem cam neliniștiţi, mama 
și cu mine, în privinţa lui. 

— ÎI știu pe tatăl tău dintotdeauna, îl linişti Philip. 
Niciodată nu i-a fost prea bine. Nu-ţi face griji din pricina lui, 
ne va îngropa pe toți. 

Îl ridică pe Eden în braţe. 

— Ce zici de micuțul paj? 

Maurice surâse și faţa lui Meg se lumină. 

In aceeași clipă, Mary ieși din casă, ţinându-și în braţe cel 
mai mic copil al ei; avea vreo douăzeci de luni și-l strigau 
Peep. Se ţinea destul de drept în braţele maică-si, hotărât 
să nu-i fie somn, deși știa că fusese adus afară ca să spună 
noapte bună. Pielea lui era minunat de albă și trandafirie, 
părul fin și blond, ochii un pic bulbucaţi, de un albastru 
intens. 

— E o nebunie să-l îmbraci pe Eden cu un asemenea 
costum, se va murdări, le spuse ea supărată. 

Dar surâse de încântare, văzându-l atât de frumos venind 
în fugă lângă ea. 

— Uite-te la mine, uite-te la mine! striga el. 

Renny veni în urma lui. 

— Dă-mi-l mie pe Peep, o rugă el. Așa o să-l poți 
supraveghea mai atent pe Eden. 

Plină de părere de rău, îi lăsă copilul. Acesta sări 
gângurind în brațele lui Renny, care-l duse lângă Maurice, 
oprit un pic mai departe. 

Renny apropie capul pufos al copilului de obrazul lui 
Maurice. 

— la-l, i-l oferi el râzând. Ai să legeni curând un copil al 
tău. Să vedem cum îţi stă. 

Maurice se dădu înapoi, ca și cum ar fi fost lovit. 

— Pentru Dumnezeu, nu-l apropia de mine! 


25 


Îl refuză el cu brutalitate. 
— Renny, trebuie să te văd singur. Scapă de fete și vino 
cu mine în văioagă. Am ceva teribil să-ţi spun. 


26 


Capitolul Il 


În văioagă 


Cei doi băieţi trecură de mica barieră și apucară pe 
cărarea care cobora în văioagă, chiar în momentul în care 
ultimele raze ale soarelui o mai luminau. larba proaspătă, 
tulpinile încâlcite ale ferigilor despletite se coloraseră de un 
verde ireal în timp ce arborii, în lumina soarelui, străluceau 
și foșneau în vântul ușor. Trunchiurile de pin păreau 
purpurii, iar mestecenii argintii iradiau, prin albeaţa lor, o 
palidă lucire interioară. 

Contrastul dintre mișcările lui Maurice și ale lui Renny era 
semnificativ, nu numai pentru starea lor de spirit, ci chiar 
pentru caracterul lor. Maurice cobora pe cărare lovind 
pietricelele fără să se uite pe unde merge. Renny înainta cu 
un aer degajat, ca o sălbăticiune, nelăsând nimic să scape 
privirilor lui strălucitoare. Se opri o dată sau de două ori și 
părea gata să se înfunde în pădure, când Maurice în strigă. 

— vii? 

Pârâul care curgea în văioagă, devenit de-a lungul anilor 
râul, datorită construirii unui baraj, întreprindere prin care 
familia încercase să compenseze cheltuielile și 
plasamentele proaste ale lui Nicholas și Ernest, se afla 
acum în perioada de plenitudine. Se auzea deslușit 
murmurând, la cotiturile bogat împădurite și vuind puternic 
când întâlnea un obstacol de piatră sau se lovea de 
netezimea malurilor stâncoase. 

Renny se îndreptă spre podul care traversa văioaga în 
punctul ei cel mai îngust, dar Maurice îl trase după el în 


27 


umbra câtorva cireși sălbatici. 

— Vino aici, îl chemă el, să nu ne vadă cineva. Nu știi 
niciodată cine ar putea trece pe pod. Poftim, uite-l pe tata. 
Când mă gândesc ce i-am făcut îmi vine să mă arunc în 
pârâu! 

Renny urmări din ochi silueta omului care traversa podul. 
Ar fi vrut să scape de Maurice. li zise: 

— Nu va fi sever cu tine, orice ai face. 

Silueta subţire și dreaptă traversă podul și începu să urce 
povârnișul cu pas vioi. Maurice îi urmărea mișcările cu o 
privire plină de tristeţe. Domnul Vaughan trecu atât de 
aproape de ei că-i putură auzi respiraţia gâfâită. 

Maurice gemu. 

— Am intrat într-o încurcătură îngrozitoare! Nici nu știu 
cum să-ți spun... 

— Poate ai face mai bine să nu-mi povestești, îi zise 
Renny, cu o lucire de speranță în ochi. M-am simţit 
întotdeauna mai bine când mi-am păstrat necazurile pentru 
mine. 

— Dar trebuie să-ţi spun! Trebuie să mă ajuţi! Numai tu 
poţi. 

— Atunci, dă-i drumul! 

Maurice se aruncă în iarbă. 

— Așază-te, așază-te alături de mine! 

Renny se lăsă în iarbă lângă el, îi oferi o ţigară, dar 
Maurice dădu din cap. 

— Nu, nu pot să fumez! Renny, am intrat într-o 
încurcătură teribilă. Nu știu ce să fac! 

Se apropie de prietenul lui și smulse un smoc de iarbă. Și, 
parcă vorbele i-ar fi fost smulse în același fel, povesti: 

— Am sedus o fată. Va avea un copil. Dacă familia ta află 
- dacă tata și mama află - sunt pierdut! Și nu pentru că aș 
iubi-o pe fata aceea. Am oroare de ea acum când știu ce o 
așteaptă. N-am iubit-o niciodată decât pe Meggie. 

— Cine e? 

Renny i se adresă cu răceală. 


28 


Răspunsul sosi atât de înăbușit, că abia putu să-i 
deslușească numele: „Elvira Gray”. 

— Elvira! repetă Renny uimit și-și privi prietenul care-i 
apăru brusc într-o lumină nouă, ciudată și senzuală. 

O lucire de sfidare trecu pe chipul lui Maurice. Necheză 
scurt. 

— Nu te-ai gândit niciodată la Elvira în acest fel, nu-i așa? 

— Nu m-am gândit niciodată la ea, în nici un fel. 

Renny îi răspunse mânios și se feri de privirea lui 
Maurice. 

— Dar mă întreb cum de n-ai remarcat-o. E atât de 
deosebită de alte fete din sat. 

— Da, știu, e frumoasă, dar nu m-am gândit niciodată la 
ea. 

Își aduse aminte de sora lui și izbucni: 

— E o rușine! E îngrozitor! Meg nu se mai poate căsători 
cu tine după o asemenea ispravă. 

Maurice se așeză și zise cu o voce disperată: 

— Nu e nevoie ca Meg să știe. Nu va ști niciodată. 
Trebuie să mă ajuţi! 

— Cum dracu' să te ajut? 

— Elvira va pleca. Are rude care se vor îngriji de ea dacă 
va avea banii necesari pentru ea și pentru copil, până ce va 
putea să muncească... Renny, trebuie s-o vezi pe Elvira în 
locul meu. Eu nu mai pot s-o văd. Face niște scene 
îngrozitoare... Nu e prudent... putem fi descoperiţi... Poate 
ieși totul la iveală. 

— Cum crezi - Renny vorbea tulburat - c-aș putea să mă 
mai gândesc că te vei căsători cu sora mea după toate 
astea? 

— Ce importanţă are dacă nu va ști niciodată. Am să-i fiu 
credincios. Jur că voi fi! N-am să mă mai uit niciodată la altă 
femeie. Ai auzit tu, desigur, multe istorii în familia ta ca să- 
ți poţi da seama că genul acesta de lucruri se mai întâmplă 
câteodată. Bărbaţii își mai pierd capul uneori. 

Vorbea ca un om experimentat, unui copil. 


29 


Renny murmură: 

— N-ar fi trebuit să te lași. 

— Nu-i nevoie să mi-o mai spui. Remușcarea m-a adus în 
pragul nebuniei. N-am mai închis un ochi de când m-a 
anunţat că va avea un copil. 

— Te-a ameninţat că le va spune părinţilor? 

— Nu, dar toată lumea va bârfi în sat. Știi doar cum le 
place să bârfească. Ai noștri vor auzi în mod sigur. Mătușa 
Elvirei va veni să mă sâcâie s-o ajut. A și făcut-o, de altfel. l- 
am dat toţi banii pe care am putut să-i adun, ca s-o fac să 
tacă. 

— Cum a început toată povestea? 

— Elvira avea obiceiul să vină în pădurile noastre după 
mure. Eu vânam pe acolo. Am vorbit cu ea și am ajutat-o 
să-și umple coșul. Avea un farmec cam ciudat. Dar n-am 
iubit-o niciodată, să bagi de seamă. Numai pe Meg o iubesc. 
Dar ea a cerut un an de logodnă. De-abia m-a lăsat s-o 
sărut. De fiecare dată când mă uitam la Elvira, vedeam că 
dorea foarte tare s-o sărut. Și, pe urmă, într-o zi de august 
a acestui an, mi-am pierdut capul, am luat-o în brațe... Și- 
am fost pierdut. A fost ca unvis. 

Și Renny îl chestionă: 

— Și ea? 

— Ea era pătimașă și bizară. Aproape că mă speria. Am 
hotărât să n-o mai văd... dar, prima oară când m-am dus iar 
în pădure, era acolo. 

Faţa lui Renny se înăspri: 

— De ce te-ai mai dus în pădure? 

— Am fost un prost. Dar voiam să fiu singur, ca să mă 
gândesc. 

— Eşti sigur că nu pofteai s-o mai întâlnești? 

Maurice roși sub privirea lui Renny. 

— Nu știu. Poate că pofteam. M-am purtat ca un idiot, dar 
te asigur că am plătit scump. 

— Îmi vine să cred că nu e decât începutul. 

— Dumnezeule! Ce dur ești. Credeam că mi-ești prieten, 


30 


că ai să mă ajuţi. 

— Nu sunt sigur că mai doresc ca sora mea să se mărite 
cu tine. 

— Jur că-i voi fi credincios toată viaţa. Orice om poate 
avea un moment de slăbiciune. Familia ta va fi foarte 
decepționată, iar inima părinţilor mei va fi zdrobită dacă 
această poveste ne va despărţi, pe mine și pe Meg. 
Dumnezeule, ce chin am îndurat! Meg își cumpăra trusoul 
în clipa în care Elvira îngenunchea la picioarele mele, 
rugându-mă s-o iau de nevastă. E mai mult decât pot să 
îndur. 

Se aruncă pe iarbă gemând. 

Lui Renny i se făcu milă. 

— Hai, îi zise, punându-i o mână pe umăr, curaj! Facem 
noi ceva. Am s-o văd pe Elvira și o vom face să părăsească 
ținutul imediat. Ai bani să-i dai? 

— Da. Tata mi-a dat un cec pentru a-mi acoperi 
cheltuielile de nuntă. Am să iau din ei. 

— Vrei să spui că o vei face pe socoteala călătoriei de 
nuntă a lui Meggie? 

Renny ÎI privi bănuitor. 

— O, Dumnezeule, nu! Pot să capăt bani când vreau. 

— Hm! Ai noroc. 

— Te duci la Elvira mâine? 

— Da. 

— Trebuie să plece cât mai repede, altfel va fi prea 
târziu. 

— Când o să nască? 

— Nu știu exact. Cred că într-o lună. 

— Și oamenii nu au observat? 

— Nu se vede. 

— Dacă-ţi spune minciuni? 

— Nu, sunt sigur. 

— Eşti sigur că e al tău? 

— Cred. 

— Atunci, cum zice Gran, iată o frumoasă încurcătură. Mă 


31 


întreb ce-ar crede ea despre toate astea. 

Maurice răspunse cu însuflețire: 

— Ea ar fi de partea mea, poți să fii sigur, Renny! E o 
femeie care știe ce e viaţa. Părinţii mei au vederi foarte 
înguste, sunt niște puritani. Familia ta e altfel, ea știe să 
pună lucrurile la locul lor. 

Renny avu o mișcare de protest și de enervare. 

— Niciodată. Ar vedea un afront adus lui Meggie. Cred că 
n-ar mai accepta să te căsătorești cu ea. 

— După părerea mea, te înșeli complet. Dar n-o să știe 
nimeni dacă vrei să mă ajuţi. 

— Of, de ajutat, o să te ajut. Când pot s-o văd pe Elvira? 

— Aranjez eu. Dumnezeule, ce greutate îmi iei de pe 
suflet. 

Îi strânse mâna lui Renny. 

Răcoarea urca dinspre râu și o ușoară dungă de ceață îi 
marca șerpuirea. Suprafaţa încreţită a apei bătea în verde, 
în timp ce vârful sălciilor aurea încă în soare. Un cufundar 
se lăsă sub apă, ieșind apoi cu un pește în cioc. 

Două lebede apărură de după un cot al râului ascuns de 
sălcii. Pluteau pe firul apei, cu aripile bine strânse și gâtul 
plecat. Era o pereche pe care tatăl lui Renny o adusese din 
Anglia. Experienţa fusese repetată de mai multe ori și 
aceasta era prima care supravieţuise și se aclimatizase pe 
râu. Acum, cu un aer inconștient de dispreţ, trecu plutind 
pe lângă cei doi tineri, albeaţa lor de zăpadă răsfrângându- 
se în apa întunecată prin care tăiau o brazdă argintie de o 
parte și de alta a penajului lor neatins. 


32 


Capitolul III 


Elvira 


În seara aceea, Renny nu se putu stăpâni să nu se 
gândească la Elvira. După ce o conduse pe Vera Lacey 
acasă, lăsând-o destul de mirată de aerul lui preocupat, își 
continuă drumul spre sat și o coti pe ulița sărăcăcioasă 
unde locuia Elvira și mătușa ei despre care știa că e 
croitoreasă și că venise acum cinci ani în sat nu se știe de 
unde. Elvira era pe atunci o fetiță cu picioarele subţirele și 
cu un păr des, care-i împodobea faţa palidă ca un halou 
întunecat. Își aduse aminte că-i plac caii, pentru că dădea 
adesea peste ea hoinărind în jurul grajdurilor de la Jalna ca 
să vadă ce se întâmplă. Și-și mai aminti vag cum se fălise în 
faţa ei, călărind un mânz destul de nărăvaș, pentru că-i 
plăcea felul ei de a-l privi, cu capul dat pe spate și cu 
mâinile adunate pe piept, parcă s-ar fi înăbușit de emotie. 
Nu o mai zărise decât de vreo două ori în ultimii doi ani. Era 
uimitoare aventura ei cu Maurice dacă se gândea bine; 
Maurice, cel întotdeauna atât de indiferent, Maurice cel 
care nu se uitase la altă fată decât la Meg. 

Privea cu un aer gânditor unica fereastră luminată a 
casei. Văzu o bucătărie unde două femei, așezate de o 
parte și de alta a unei mese, beau ceai. Lampa de petrol, 
așezată între ele, le sublinia trăsăturile cu o intensitate 
dramatică, înăsprind ceea ce era deja aspru, cum ar fi linia 
gurii celei mai în vârstă, dând și mai multă strălucire părului 
ei blond, aspru și ochilor ei mobili. Și tot aceeași lumină 


33 


dădea și mai mult relief obrazului proaspăt al celei mai 
tinere, accentuându-i roșul buzelor. Elvira stătea pe scaun, 
cu coatele pe masă, și privea pe deasupra ceștii de ceai pe 
care o ţinea în mâini, așteptând să se răcească, la mătușa 
ei care, fără îndoială, ghicea viitorul în frunzele de ceai. Un 
manechin de croitorie îmbrăcat cu o bluză roșie se afla într- 
un colț al odăii. 

Renny privea fascinat. Nu mai asistase niciodată la o 
asemenea scenă: sărăcia camerei, căldura acestui interior - 
soba duduia - două femei cuibărite în propria lor pace. Se 
aștepta la o odaie tristă, la niște fețe deprimate, neliniștite. 
Credea că mătușa trebuia să fie o femeie grasă, de o 
anume vârstă, și nu fiinţa asta sălbatică, subţire, cu ochi de 
țigancă, cu gura mică și roșie. Amândouă aveau aceleași 
trăsături fine și delicat modelate, dar părul Elvirei era 
castaniu. Se ridică apropiindu-se de sobă și Renny îi văzu 
trupul înflorit și-și dădu seama că Maurice avusese 
dreptate: aștepta un copil. 

Brusc, îi fu rușine s-o mai spioneze. Făcu un ocol și ar fi 
plecat la fel de neauzit dacă un cocoș din coteţ nu l-ar fi 
simţit mișcându-se și n-ar fi dat un semnal asurzitor; găinile 
se alarmară și umplură aerul de cotcodăceli speriate. Cea 
mai în vârstă dintre femei se ridică rapid, cu mișcări feline. 
Înainte ca Renny să se poată îndepărta, ea ieși în pragul 
ușii și-i zări silueta lângă tufișuri. Se întoarse și trecu prin 
raza de lumină a lămpii. 

— Sper că nu v-am speriat? 

— O, nu, răspunse ea calmă. Adică m-am speriat puţin 
crezând că cineva îmi atacă cotețele de găini, dar când am 
văzut că sunteți dumneavoastră - râse scurt - tânărul 
Whiteoak, nu? 

— Da, recunoscu el, încercând să-i distingă faţa, 
trăsăturile. 

— Probabil că nu știi cine sunt, continuă ea cu o ușoară 
urmă de cochetărie în voce. Oamenii care trăiesc în casele 
mari, cu pământ mult în jur, nu prea aud pronunţțându-se 


34 


numele celor săraci. 

— Cunosc numele tuturor locuitorilor din sat, îi răspunse 
el. Cum ar putea fi altfel? Aici am trăit toată viaţa. 

Un moment după aceea, vocea ei se auzi plină de 
căldură: 

— Sunteţi un bun prieten al domnului Vaughan, nu-i așa? 

Îi răspunse pe un ton răstit: 

— Am vorbit astăzi despre toată afacerea. De asta am 
venit să vă văd. 

O umbră trecu peste fața femeii. Avu impresia că e 
dezamăgită. O întrebă, ca să tatoneze terenul. 

— Îmi spuneţi când pot s-o văd pe Elvira ca să-i dau 
banii? 

Ea îi răspunse mai degrabă jignită: 

— Elvira nu mai vede pe nimeni acum. Aţi face bine să 
mi-i aduceţi mie. 

— Foarte bine. 

— Veniţi mâine seară, cam pe la aceeași oră. Vom putea 
sta de vorbă amândoi. Vă voi face o ceașcă de ceai bun și 
am să vă ghicesc norocul, mă pricep. Îi ghiceam Elvirei în 
momentul când aţi sosit. 

— Oh! 

Se întreba de ce Elvira nu fusese curioasă să afle motivul 
care o adusese pe mătușă-sa la ușă. 

— Și ce-o să i se întâmple Elvirei? 

— Va avea o fată și fata ei va fi foarte frumoasă și se va 
învârti în înalta societate. Dar mi-ar plăcea să vă ghicesc 
dumneavoastră viitorul. Chipul vă prezice un destin 
neobișnuit. Pariez că vă voi spune lucruri surprinzătoare. 

— Credeţi? 

— E un lucru pe care pot să vi-l spun chiar fără să mă uit 
în frunzele de ceai. Vă vor iubi mult femeile. Nu vă vor 
refuza nimic. Cred că deja s-a întâmplat, nu-i așa? 

Îi aruncă o privire sumbră, neîncrezătoare. 

— Dar n-am nici douăzeci de ani. 

— Vârsta nu are importanţă. Aveţi vârsta să iubiţi. 


35 


Fără să-i răspundă, se apropie mai mult de ea și-o privi în 
ochi. Avea niște ochi înguști, curioși, strălucind ca gemele 
în lumina specială a lămpii. 

— De unde-i aveţi? murmură el. Parcă n-ar fi de om. 

— Ce? 

— Ochii dumneavoastră. 

— O să vorbim despre mine mâine seară. Sunt tânără, să 
știți. Nu am decât zece ani mai mult decât Elvira. Vom fi 
singuri. Am să vă ghicesc viitorul și am să vă spun de unde 
am ochii. 

Râse provocator și-și așeză brusc mâna pe capul lui 
Renny. 

— Dumnezeule, cât ești de seducător! 

In acest moment, în bucătărie, flacăra lămpii se micșoră. 
Acum nu mai răspândea decât o palidă lumină albăstrie. 
Cocoșul, agitat, scoase un țipăt plângăreţ de protest. 
Căzuse de pe grinda lui și putea fi auzit încercând să urce 
din nou, cu bătăi de aripă și în nemulțumirile găinilor. 

Scena avea un aer biblic - lumina difuză, cântecul 
cocoșului. Renny îi aruncă femeii o privire neliniștită și-i mai 
șopti o dată că va veni mâine seară să-i aducă banii, 
traversă grădina cu straturi de ceapă și trecu dincolo de 
gardul verde. 

Intorcându-se acasă, de-a lungul râului întunecat care 
aici se arăta, aici se ascundea ca o femeie îndrăgostită, 
Elvira și mătușă-sa îi umpleau gândurile. 

Dar, revenind, a doua zi seara, nu intră în casă. Bătu la 
poartă și, când tânăra fată îi deschise, îi lăsă în mână plicul 
pe care i-l dăduse Maurice. După ce-i aruncă o privire 
rapidă chipului vădit surprins, dispăru. 


36 


Capitolul IV 


Sir Edwin, lady Buckley și 
Malahide Court 


În ajunul sosirii oaspeţilor din Anglia, mai făcură o 
curăţenie în casă. Eliza, în rochie de creton, scrobită, cu un 
şort alb impecabil, se foia cu peria și cârpa în căutarea unui 
fir de praf imaginar prin colţurile salonului. Intrarea lui Philip 
în casă îi dădea emoţii contradictorii: oroarea de noroiul pe 
care cu siguranţă îl purta pe ghete și plăcerea pe care i-o 
trezea statura lui atletică și chipul lui prietenos. Eliza era o 
femeie agitată, iritabilă, energică, ceea ce n-o împiedica să 
admire din toată inima calităţile diametral opuse ale 
stăpânului casei. Era chiar mândră de dezordinea lui și, 
când cobora scara spre bucătărie ducând cenușa pipei 
scuturată pe jos sau scaieţii din coada câinelui ascunși pe 
sub scaun, ea etala totul pe făraș fără ca să scandalizeze 
bucătăreasa și slujnica de la bucătărie. 

Béatrice, slujnica de la bucătărie, căreia Renny îi spunea 
în general Beet (sfeclă), ceea ce i se potrivea foarte bine 
dată fiind culoarea feţei, freca tocătorul de nuc pe care 
erau sculptați ciorchini de struguri și frunze de viţă. Adeline 
Whiteoak nu trecea niciodată pe lângă el fără să-l mângâie. 

Adeline se interesă amănunţit de pregătiri, pentru că era 
plină de o vitalitate reprimată, căreia trupul ei îmbătrânind 
nu-i mai putea da curs. Începuse din acel an să se 
folosească de un baston al cărui bocănit se auzea la orice 


37 


oră din zi, când Adeline nu era ocupată să mănânce, să 
joace tric-trac sau să-și facă siesta. 

Râdea de toate încurcăturile pe care le provoca, dar voia 
totuși să-și arate casa în cea mai bună lumină, fiicei și 
soţului acesteia, precum și vărului ei de al treilea sau de al 
patrulea, Malahide Court, pe care de altfel, nu-l văzuse 
niciodată. Acesta aparținea unei ramuri a familiei pe care 
întotdeauna o detestase, din pricina unei neînţelegeri mult 
mai vechi decât ea. Dorea să-l impresioneze prin eleganța 
cadrului, cu atât mai mult cu cât știa că familia ei o 
considerase îngropată în această colonie. Era curioasă chiar 
de persoana lui. Toţi membrii familiei Court erau 
interesanţi. Puteau fi demoni, dar nu erau niciodată 
plicticoși sau vulgari. 

Mângâie ciorchinii de struguri și privi spada soțului ei 
agăţată de perete și ascunsă în teacă. 

— Uf, făcu ea, gâfâind puţin, pentru că urcase scara 
venind dinspre bucătărie, pe unde inspectase pregătirile 
care erau în toi. Ai frecat bine balustrada, Beatrice, foarte 
bine. Nimic nu-i mai bun pentru asta, decât puterea 
braţului. Mai bună chiar decât toate soluțiile de care fac 
atâta caz jurnalele. 

— Da, doamnă, răspunse Béatrice, frecând cu și mai mult 
zel. 

Bătrâna Adeline zăbovi un moment admirând stâlpul la 
fel de nou și la fel de solid ca în ziua în care-l puseseră în 
capul scărilor. Își vedea soţul, drept și robust, coborând 
treptele. Dar, de data asta, un alt Philip intră în hol, o luă în 
braţe spunându-i: 

— Cum merge? Nu prea rău, nu? 

O sărută pe obrazul pe care creșteau câţiva peri aspri. 

Îl sărută la rândul ei zgomotos. 

— Nu, nu mă plâng de nimic. Am poftă de mâncare, dar 
sunt cam agasată de toată agitația provocată de sosirea 
acestor Buckley și Court. De ce-o fi vrând Molly să fie totul 
atât de strălucitor? 


38 


— Hai, mamă, și tu ești mulțumită să-ţi vezi bătrâna casă 
curată. 

Ea îl privi, împingând buza de jos înainte. 

— Firește, sunt mulțumită. Dar nu pot admite să se dea 
atâta importanţă unor Buckley. Cine e? Un baronet de 
rangul trei. Cum a obţinut bunicu-său titlul? Descoperind nu 
știu ce în legătură cu tântarii din Brazilia. Țânţarii! 
Ploșnițele! Într-adevăr, strălucit titlu, ce să zic! 

Avu un rânjet de triumf, ștergându-i lui sir Edwin 
drepturile la nobleţe. Nu-i displăcuse când o luase de soţie 
pe Augusta. Era un omuleț plăcut, cu favoriţi blond cenușii; 
când vorbea, buza superioară i se mișca ca buza unui 
iepure. O scăpase de fiică-sa și-i arătase întotdeauna 
respect, râdea moderat la glumele ei groase, chiar dacă era 
el însuși obiectul acestor glume. Dar își arăta colții când se 
lega de Augusta. Soţia lui și cu el acceptaseră cu modestie 
moștenirea neașteptată a unui titlu și a unui castel în 
Devon. Dar Adeline nu-i putea ierta fiicei ei rangul social 
superior. Îi era ciudă pe ea pentru acest titlu, refuza să 
admită că și-ar aduce aminte vreodată de el și stâlcea 
întotdeauna numele Augustei, numind-o „fiica mea, lady 
Bilgeley, lady Bunkim”, sau dându-i un alt nume de felul 
acesta. 

Interesul ei pentru Malahide Court creștea pe măsură ce 
se apropia ora sosirii. Își muncea creierii să-și amintească 
povestea acestei ramuri a familiei și se gândea când la 
puţina ei onorabilitate, când la inaccesibila maiestuozitate a 
ramurii mamei lui Court. Mult înainte ca musafirii să 
sosească, se îmbrăcase pentru a-i primi într-o rochie de 
cașmir de un verde știr, împodobită cu nenumărate funde și 
panglici de catifea. Purta o enormă broșă, diamante și 
rubine scânteiau pe frumoasele ei mâini îmbătrânite. 
Boneta era o savantă alcătuire de dantele și panglici de 
aceeași culoare. Apărea acum ca un specimen remarcabil al 
unui timp trecut, impozantă, strălucitoare, plină de 
vitalitate, atât de sigură de ea, încât era chiar frumoasă. 


39 


Cei doi cai murgi intrară în trombă pe marea alee, 
zvârlind cu potcoavele nisipul bine greblat. Trecând pe sub 
frunzișul proaspăt, li se zărea o clipă pieptul musculos sau 
crupa bine periată, mătăsoasă ca satinul. Hodge, vizitiul cu 
obrazul roșu, opri elegant atelajul exact în fața porții. Era fix 
ora prânzului. Un vânt răcoros legăna crengile încât, 
deasupra peluzei, umbra deasă își schimba necontenit 
lumina. 

Nicholas, Ernest și Philip se aflau în picioare pe treptele 
peronului. Hodge sări jos de pe capră și veni în faţa cailor. 
Nicholas deschise portiera  trăsurii. Augusta cobori 
ridicându-și fusta și se îmbrăţișară de trei ori, fratern. Sir 
Edwin veni din urmă și le strânse cordial mâinile. Dintr-un 
colț al trăsurii, Malahide Court își scoase trupul lung și 
subţire, îndreptându-se spre gazde cu un zâmbet amar. 
Sprâncenele groase ale lui Nicholas se ridicară până la 
rădăcina părului cărunt. Se trăgea de mustăți. 

Ernest răspunse surâsului lui Malahide printr-un rictus al 
buzelor lui subțiri. Philip strânse mâna care i se întindea cu 
nonșalantă. 

— Fii binevenit la Jalna, îl întâmpină el. 

— Sunt foarte mâhnit să aflu că aţi avut o călătorie grea, 
adăugă Ernest, strângându-i mâna. 

— ingrozitoare călătorie, răspunse Malahide Court. 

Vocea lui era surprinzător de plină și gravă. Privirea lui 
răutăcioasă îmbrăţișă casa, vasele de flori cu muscate de 
abia răsărite, feţele celor trei fraţi. 

— E încântător, le spuse el, adresându-se lui sir Edwin. 

— Da, da, aprobă cam nervos sir Edwin. Mie mi-a plăcut 
întotdeauna locul acesta. Să intrăm, Philip! Augusta și cu 
mine suntem grăbiţi s-o vedem pe mama. 

— Și mama e nerăbdătoare să ne vadă, răspunse 
Augusta cu vocea ei de contralto. 

Urcară peronul, sir Edwin și Philip rămânând la urmă. 

— Ei bine, ce crezi despre el? întrebă sir Edwin. 

Philip răspunse fără înconjur. 


40 


— Nu-l pot defini. Mă întreb ce o să facem cu o fiinţă atât 
de bizară la Jalna. 

Sir Edwin păru plictisit. 

— Haide, haide, îl găsești chiar atât de neobișnuit? E 
foarte cultivat. Specialist în sculptura antică greacă. Am 
avut discuţii interesante pe acest subiect. 

— Dar cum se face că l-aţi adus cu voi? 

— Nu prea știu... Stătea la noi și timpul trecea... și a venit 
cu noi. 

— Vrei să spui că n-aţi putut scăpa de el? 

— Exact. 

— Dar de ce a vrut să vină aici? 

— N-am înțeles prea bine. Cred că situaţia lui nu e prea 
ușoară în Irlanda. | s-a suspendat momentan pensia pe care 
i-o vărsa mama lui, așa că nu mai poate locui la Paris, unde 
stătea de obicei când nu se afla în Irlanda. 

— Bine, bine, n-avem decât să contribuim și noi... 
constată Philip filosofic. Poate că o va distra pe mama. 

Mama îl primi în aceeași clipă cu un surâs intrigat, 
privindu-l cercetător. Dacă bastonul de abanos cu mânerul 
de fildeș s-ar fi desprins brusc din mâna Adelinei și s-ar fi 
înclinat să i-o sărute, n-ar fi semănat mai mult cu Malahide 
Court. Fata lui avea culoarea fildeșului vechi. Ochii cu 
pleoapele grele și lucitoare, bărbia ascuţită, nasul foarte 
coroiat, cu două nări dilatate ţâșnind direct din figura lui 
îngustă, îi dădea, într-adevăr, o înfățișare cam bizară. 

— Ce surpriză! exclamă Adeline. Sunt bucuroasă să te 
văd și mulțumită să am vești despre familia mea. 

ÎI privi și-l întrebă: 

— Ești în doliu? 

— Da. 

Lepădându-și mănușa, își duse o mână la cravată, 
mângâindu-și jiletca: 

— În doliu după tinerețea mea pierdută. 

Adeline preferă să ia totul în glumă și râse în hohote. 
Zgomotul trezi papagalul pe jumătate adormit, cocoţat pe o 


41 


stinghie, în spatele unui paravan de sobă. Se ridică pe 
gheruțe, privi pe deasupra paravanului, și-i acoperi cu un 
torent de înjurături în hindusă: 

— Shaitan! Shoiton ka bata! Shaitan ka butcka! Piakur! 
Piakur! Jab kutr! 

Termină tirada printr-un hohot de râs. 

— E papagalul meu, îl prezentă mândră Adeline. Eu l-am 
învăţat. Pariez că n-ai înțeles un singur cuvânt din ce-a 
spus! 

Malahide Court nu numai că înțelesese tot ceea ce 
spusese, ci chiar îi răspunse păsării cu alte înjurături 
hinduse, care stârniră admiraţia Adelinei. 

Papagalul era turbat de-a binelea. Țipând furios, bătea 
din aripi și s-ar fi aruncat în ochii musafirului dacă un 
lâănțișor scurt nu l-ar fi ţinut legat de lăbuţă. 

Lady Buckley găsi scena neplăcută și i-o spuse fratelui ei 
preferat, Ernest. Erau unul lângă altul și se ţineau de braț, 
fericiţi că sunt împreună. În acest moment, Meg apăru în 
ușă, grăbită să-i vadă pe musafiri. 

Ernest își întrebă sora: 

— Cum îţi pare mama? Sunt doi ani de când n-ai mai 
văzut-o. 

— Uimitoare, răspunse Augusta. Mi-ar plăcea să fiu atât 
de vioaie la vârsta ei. 

— Atunci ai face bine să începi imediat, îi răspunse 
Ernest, pentru că ești foarte departe, de altfel, cred că nici 
nu ţi-ar plăcea. Nu e deloc genul tău. 

O privi cu admiraţie. 

La drept vorbind, Augusta nu arătase niciodată atât de 
bine ca în această epocă. Maturitatea o prindea. Părul ei 
pieptănat după moda reginei Alexandra, de un castaniu 
cald, nu chiar natural, accentua noblețea blândă a 
trăsăturilor ei. Purta prea multe lanțuri, brățări, broșe, ceea 
ce nu o făcea să pară mai elegantă, ci sublinia mai ales 
lipsa ei de grijă față de modă. 

Meg abia putu să-și reprime râsul când Malahide Court își 


42 


îndoi spinarea să-i sărute mâna. lată-l deci pe seducătorul 
văr irlandez pe care în visele ei și-l reprezentase capabil să- 
| provoace pe Maurice la un plăcut joc de-a gelozia! 

— Meggie nu prea e obișnuită să i se sărute mâna, îl 
avertiză bunica. E numai o tânără ţărancă. 

— Atunci, așa e mai firesc. 

Și o sărută pe Meg pe obraz. 

Meg se dădu înapoi dezgustată de atingerea feței lui și 
Augusta, ca să-i distragă atenţia, exclamă: 

— Trebuie să-i vedem și pe ceilalţi! Mary, copiii. Ah, uite- 
o pe Mary cu pruncul! 

Înaltă și blondă, Mary rămase un moment șovăitoare în 
pragul ușii, cu micuțul în braţe. O ţinea strâns de gât și-și 
lipise obrăjorul de-al ei. 

Augusta o îmbrățișă pe cumnată cu atât mai prietenos cu 
cât știa că mama ei n-o iubea. Vorbi încet copilului, cu o 
șoaptă mângâietoare. Acesta se agăţă de broșa de jais? 
care-i împodobea rochia. 

— Seamănă leit cu Philip, observă ea. 

— Seamănă mai degrabă cu bunicul lui, o contrazise 
Adeline. Are exact privirea soțului meu și spatele lui drept. 
Aţi mai văzut vreodată un asemenea spate la un copil de 
douăzeci de luni? întoarce-l, Molly, să-i vedem spatele. 

Mary îl întoarse și toţi ochii se fixară pe spatele grăsuliu 
și pe ceafa plină de puf. Pe Malahide Court îl uitaseră. 

Augusta întrebă: 

— Unde e Eden? 

Băieţelul era favoritul ei. 

O umbră de necaz trecu pe chipul lui Mary. 

— Nu știu absolut nimic. Era îmbrăcat și mi-a promis că 
mă așteaptă pe palier și, poftim, a dispărut. Cred că o fi 
plecat pe undeva cu Renny. 

— Băiatul ăsta e insuportabil! se supără bunica. De ce nu 
e aici? Stai, Malahide, ai să vezi un veritabil Court cu părul 


3 Varietate de antracit, foarte dură, sticloasă, de culoare neagră, 
folosită la confecţionarea unor mărgele. 


43 


roșu și toate trăsăturile caracteristice. 

Malahide Court îl gâdila pe copil cu degetul. 

— Vârsta ideală! zise el. Vârsta trăsuricii, vârsta la care 
ești dus în brațe, vârsta sânului, a pelincilor și a talcului. 
Oare de ce am trăit ca s-o depășesc? 

Se uitară la el, încercând să și-l închipuie prunc, când 
Renny, ţinându-l pe Eden de mână, intră în odaie. Fură 
întâmpinați cu reproșuri de toată familia, cu excepția 
bunicii, a cărei voce dominatoare se auzi distinctă: 

— Vino, Renny, și arată-te vărului meu, Malahide. lată un 
copil frumos, Malahide. Trebuie să-l vezi călare. O să-ți 
aducă aminte de tatăl meu, bătrânul Renny Court. 

Malahide și Renny își strânseră mâinile examinându-se, 
primul fără entuziasm, iar al doilea cu uimire, cu antipatie și 
cu o ușoară poftă de a râde. 

Eden privi faţa necunoscutului aplecat asupra lui, cu o 
intensitate puţin copilăroasă, apoi ridică ochii spre mama 
lui și-i zâmbi: 

— Un surâs foarte curios, constată vărul Malahide, care-l 
ținea de mână. Exprimă o anume tristețe, de parcă ar ști 
deja că adevărata bucurie nu există. 

— Nu e de mirare dacă are un aer trist, îi șopti Renny lui 
Meg. Pe mine, individul mă îmbolnăvește. Crezi că va sta la 
noi mai mult de câteva săptămâni? 

— Luni, răspunse Meg. E urât de ţi se face frică. Hainele, 
talia! Probabil că poartă corset! Uită-te la tata ce față face! 

Faţa lui Philip merita într-adevăr să fie observată în timp 
ce-și urmărea vărul care părăsise grupul și circula prin 
odaie, examinând mobila Chippendale cu seriozitatea unui 
cunoscător. 

Mai târziu, când se anunţă prânzul și Adeline ieși prima 
luându-l de braţ pe Malahide, urmată de mătușa Augusta, 
care-l luase de mână pe Eden, de Mary și sir Edwin, Renny 
se întinse ca să pară cât mai înalt: își supse complet 
diafragma și, cu un surâs disprețuitor, îi oferi braţul lui Meg 
care, încercând din răsputeri, cât o putea ajuta feţișoara ei 


44 


rotundă și copilăroasă, să imite zâmbetul bătrânei doamne, 
se agăță de braţul lui și-l târî la masa gata pusă. Cei trei 
fraţi, care încheiau procesiunea, priviră caricatura cu 
indulgență și chiar cu o bucurie malițioasă. 

Philip zise: 

— Îl plâng pe individ dacă cei doi mici șnapani se 
hotărăsc să-i otrăvească viaţa. Dumnezeule, ce talie subţire 
are! Crezi că e în stare să înghită un prânz cât de cât mai 
copios? 

Dar vărul Malahide, cu toate că ridicase sprâncenele 
până aproape de dispariţie văzând masa întinsă, dădu 
dovadă de o poftă uimitoare. Rivaliza cu Adeline servindu- 
se din toate, lăudă sherry-ul și, după câteva pahare, deveni 
atât de amuzant, că toţi se întrebară dacă, la urma urmei, 
n-avea să fie un companion agreabil. 


Capitolul V 


Oaspetele 


În zilele următoare, nou-venitul se familiariză complet cu 
casa. O exploră de la bucătărie la subsol, de la ceea ce se 
numea puţin cam pretenţios „pivnita cu vinuri”, până la 
pod. Nu se simţea încurcat în orice loc l-ai fi descoperit și 
găsea întotdeauna o explicaţie convingătoare pentru 
curiozitatea lui și, fără să se lase încurcat, își continua 
explorarea. 

Consacra cel puţin două ore pe zi conversaţiei cu bătrâna 
lui rudă. Ca s-o distreze, dezgropa vechi scandaluri, îi 
amintea de membrii aproape uitaţi ai familiei și insista 
asupra a ceea ce era cel mai puţin simpatic din viaţa lor. Se 


45 


ducea s-o vadă dimineaţa, înainte de a se da jos din pat și, 
găsind-o încă în cămașa ei de noapte cu coleretă, se așeză 
lângă pat, flatând-o și îndopându-i papagalul cu pâine 
prăjită. 

Îi mai dovedi că știa să încalece un cal, persoana lui 
incredibil de lungă și subţire făcând una cu năzuroasa 
mânză de pe care Renny sperase să-l vadă căzând. 

Vizita neașteptată, interesul pentru trecutul ei, îi 
reînnoiră Adelinei forţa și vivacitatea. Începuse să simtă 
greutatea celor optzeci și ceva de ani ai ei, mergea mai 
încet, vorbea mai puţin, mânca mai des și mai puţin de 
fiecare dată, stând neglijent la masă. Faptul că nu putea 
mesteca bine o deprima. Privea morocănoasă în jurul mesei 
la descendenții ei care trosneau între dinţi pielita crocantă 
a fripturii de porc și bombănea: 

— Vouă ce vă pasă! Dar eu cum să trăiesc cu cartofi și 
supă de carne? 

— Mâncarea de cartofi e foarte bună, mamă! răspundea 
Philip, făcându-i semn pe sub masă surorii lui și, așa cum se 
aștepta, își scotea mama din sărite. 

— Mâncare de cartofi! Mâncare de cartofi! Credeţi că pot 
să trăiesc cu terciul ăsta! Credeţi că pot să mă ţin în putere 
cu o asemenea fiertură! Sau credeți c-o să stau să-mi 
privesc copiii și nepoţii îndopându-se, iar eu să postesc! Eu 
care am adus pe lume copii atât de zdraveni și mâncam cât 
doi! 

— Poate mâncaţi prea mult, Grannie, sugeră Meg. 

Grannie privi disperată friptura de porc. 

— Ei bine! interveni Philip, de când îţi spun că-ţi trebuie 
două proteze solide care-ţi vor permite să mesteci mai bine. 

— Are dreptate, îl aprobă sir Edwin. Foarte mare 
dreptate. 

Bătrâna doamnă își privi cu dispreţ ginerele. 

— Ai tăi nu par chiar așa de buni! Mesteci ca un iepure. 

— Acum, îi anunţă Malahide, se face o injecție în gingie și 
nu mai simţi durere. Patru dinţi mi-au scos așa și n-am 


46 


simțit nimic. 

Verișoara lui îl privi atentă. 

— Dar nu vă lipsește nici unul, remarcă ea. 

— Erau dinţii mei de minte, ricană el. lată de ce am venit 
aici. 

Adeline bătu cu coada furculiței în masă. 

— Nu mai suport mult, o să mi-i scot. 

Cu toate că, după propria lui mărturisire, Philip o 
îndemnase să facă asta, brusca hotărâre a mamei sale îl 
consternă. Avea oroare de corvezi și se gândi imediat că 
maică-sa o să-i ceară s-o însoţească pentru operaţie. Işi luă 
imediat măsurile de apărare. Se aplecă și-o bătu gentil pe 
umăr: 

— Bravo! exclamă el, o să te simţi de o mie de ori mai 
bine. Cunosc un dentist excelent. Edwin și Augusta te vor 
conduce la el. 

Augusta lăsă bărbia în piept. 

— Imposibil! declară ea. O să-mi fie greu s-o văd pe 
mama suferind. 

— Dar eu nu voi suferi. Malahide zice că nu voi suferi. 

— Mamă, te rog să nu-mi ceri să fac asta, Philip trebuie 
să te însoțească, ideea a fost a lui! refuză Augusta. 

Philip se posomori. 

— Să se ducă Nicholas. El e fratele cel mai mare. 

Nicholas se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Eu sunt ca Gussie, absolut incapabil. Ernest trebuie s-o 
facă. El are tact. În el se unesc blândeţea unei femei și 
curajul unui bărbat. 

Ernest asculta laudele despre el însuși, cu o expresie de 
amărăciune. 

— Se pare că ai uitat complet că m-am îmbolnăvit când l- 
am văzut pe veterinar extrăgând șase dinţi unei iepe. 

— lar eu am șaisprezece, îl anunță maică-sa. Nu poţi să- 
mi fii de folos. 

Privi oarecum neliniștită fețele din jurul ei. 

— Va trebui deci să mă duc singură la dentist? întrebă 


47 


ea. 

— Dacă mă vreţi, se oferi Malahide, voi fi încântat să vă 
însoțesc. 

Toate chipurile se întoarseră spre el, exprimându-și 
recunoștinţa, de la primul până la ultimul. Bunica îl luă de 
mână. 

— Eşti foarte drăguţ, Malahide. Ce noroc că ești aici ca să 
mă susții, da, ce noroc! 

— Mamă, doar știi bine, zise Ernest, e numai pentru că 
nici unul dintre noi nu e capabil să te văd suferind. 

— Suferind! răspunse ea. Nu voi suferi! Și, dacă se va 
întâmpla, nu va fi pentru ultima oară. Am suferit destul 
când ţi-am adus pe lume hoitul tău nenorocit! 

Ernest surâse trist, în timp ce fraţii izbucniră în râs, iar 
Augusta simpatiză cu el. Sir Edwin rămase, ca întotdeauna, 
impasibil în mijlocul lor. 

— O să-i scoateţi pe toți odată? o întrebă el. 

— Vom vedea, vom vedea, răspunse ea liniștită, vom 
face după cum vom crede de cuviinţă eu și cu Malahide. 

Malahide surâse morocănos și Renny o pișcă pe Meg pe 
sub masă. 

În cele două zile care urmară, Adeline nu se arătă deloc 
deprimată de ceea ce avea să i se întâmple. Era mai 
degrabă veselă și demonstra o preferinţă pentru tovărășia 
vărului ei, excluzându-i pe ceilalţi. 

A treia zi, îi porunci lui Hodge să-i aducă trăsura la ora 
zece. La ora nouă și un sfert, își puse pelerina de catifea și 
voalul mare de văduvă, care-i încadra fata bătrână dar 
foarte vioaie. Se așeză în salon ca să aștepte, lângă o 
fereastră ce dădea spre aleea cea mare, cu papagalul lângă 
ea, cocoțat pe stinghia lui. Ea îl mângâie cu o mână 
tremurătoare. 

— Bietul Boney! murmură. Curând nu voi mai avea nici 
un dinte în gură, ca și tine. 

Papagalul își îndoi gâtul, frecându-și capul de palma ei. 
Dilkhoo sa...Mera lal, făcea el duios. 


48 


Cu cinci minute înainte de ora plecării, vărul Malahide își 
făcu apariţia. 

— Sunteţi gata și mă așteptați, zise el. 

— Sunt o persoană foarte rapidă, răspunse ea acru. Stau 
aici singură de aproape o oră... Uită-te la fiul meu! II doare- 
n cot! 

Făcu un semn cu capul înspre fereastră prin fața căreia 
trecea Philip, îmbrăcat într-o manta veche, lălâie, cu părul 
zburlit și undiţa în mână. 

— Unde sunt ceilalți fii ai dumneavoastră? întrebă 
Malahide pe un ton care sublinia indiferența acestora. 

— Nicholas încă nu s-a sculat. Ernest citește. Fără tine, 
Malahide, aș fi înfruntat singură această încercare. Ah! Uite 
caii! 

Hodge îi opri cu îndemânare în faţa porţii. Adeline urcă 
destul de greu în trăsură, cu vălul lăsat pe față. Hodge îi 
înveli grijuliu picioarele într-o cuvertură. Malahide o bătu 
ușurel peste mână. 

— Nu va dura mult! îi zise el blând. 

Vara era strălucitoare fără ca nimic să-i umbrească 
lumina dintâi. Căldura prânzului nu risipise încă răcoarea 
dimineții. Copacii înfrunziseră complet și câmpurile se 
întindeau cât vedeai cu ochii de o parte și alta a șoselei. 
Unde până săptămâna trecută nu se zărea decât ici, colo un 
fir de iarbă, acum ea acoperea totul. Adeline se gândea: 
„Pământul înflorește, iar eu îmi urmez declinul. Dar nu sunt 
încă la capăt. Am să-mi pun dinţi falși și am să-mi păstrez 
locul la masă. Aș fi preferat ca în locul lui Malahide să fie cu 
mine unul din fiii mei.” 

Se ridică să privească peste capul lui Hodge, magnifica 
crupă a cailor murgi. Malahide o luă de mână. 

Încă o mai ţinea de mână când se întoarseră la Jalna. 
Ernest se repezi să-i deschidă portiera trăsurii. O privi 
neliniștit. Era un pic cam roșie, dar, când îi surâse, văzu cu 
ușurare, dar și contrariat, că avea toți dinţii. 

— Marnă, nu ți i-a scos? 


49 


Ea-i răspunse cu dispreţ: 

— Am zis eu că o să mi-i scot pe toţi odată? Nicidecum. 
Am zis că o să-i scot și gata. Unul pe zi, până când n-o să 
mai rămână nici unul. Mi-a scos unul de dimineață. Uite! 

Deschise gura larg și-i arătă cavitatea însângerată, urma 
unui molar gros. Ernest privi cu un anume dezgust. 

— Te-a durut? Ţi-a făcut o injecție? 

li răspunse, ţinându-și degetul în gură: 

— Nu! Dentistul mi-a arătat instrumentul, dar nu-mi 
spunea mare lucru. Nu-l vreau, i-am zis. Scoate-mi dinţii 
după moda de altădată. Câte unul pe zi, până la ultimul. 

— A fost cu adevărat eroică, încuviinţă Malahide. 

Adeline era într-o dispoziție excelentă. Cât ţinu prânzul, 
nu vorbi decât de gentileţea și competenţa dentistului. Avu 
un cuvânt de mulţumire pentru Malahide și ajutorul lui 
binevenit. 

— Câţi dinţi are? îl întrebă Philip cu un aer lugubru pe 
fratele lui mai mare. 

— Șaisprezece, mormăi Nicholas. Șaisprezece zile o va 
ține tot așa. 

Philip ridică din umerii lui laţi. 

— Asta e, n-avem decât să ne resemnăm. 

— Să binecuvântăm cerul, remarcă Augusta, că-și face o 
placere din aceste extracţii. 

Dar plăcerea era amestecată cu teamă. Adeline fusese 
surescitată din momentul în care se întorsese acasă și până 
la culcare. Și, totuși, a doua zi dimineaţa, se ivi o altă 
poveste. Adeline se trezi cu impresia unei amenințări 
suspendate deasupra capului. După ce-și mâncă budinca și- 
și mestecă sandviciul, ajunsese într-o stare vecină cu 
panica. Dispoziţia ei după ce se îmbrăcă, era ucigașă. Cu o 
oră înainte de sosirea lui Hodge, se instalase în fotoliu din 
salon, drapată în voalul ei de văduvă, cu un aer macabru, 
cu ochii ficși. Când strângea din maxilare, când își trecea 
limba cu tristeţe peste suprafaţa familiară a dinţilor ei tociți 
de întrebuințare. 


50 


Papagalul, întotdeauna sensibil la starea ei de spirit, 
stătea zgribulit pe stinghie ciugulindu-și solzii cenușii de pe 
gheruţe și, din când în când, mai trântea, cu vocea lui 
metalică, niscai înjurături hinduse. 

La ora aceea, Philip era invizibil. Nicholas se căptușise cu 
o criză de lumbago, foarte oportună de altfel, și-și petrecea 
dimineţile în pat. Așa că Augusta și Ernest rămăseseră 
singurii care încercau din răsputeri s-o ajute pe mama lor să 
petreacă această oră grea. Simpatia lor nu le aducea nici 
un fel de recunoștință din partea ei și nu trecu o oră fără ca 
Adeline să nu le spună câte o răutate care să-i atingă drept 
în inimă. 

Cu câtă ușurare răsuflară când îl văzură pe Malahide 
intrând și oferindu-i braţul. 

Dar întoarcerea! Marea bucurie a întoarcerii! Caii, 
nerăbdători să-și primească raţia de prânz, ar fi luat-o la 
galop dacă Hodge nu i-ar fi ţinut în frâu. De sub potcoavele 
lor țâșnea pietrișul curat al aleii risipindu-se pe iarba recent 
tunsă. Hodge sări plin de bucurie să deschidă portiera. 
Toată familia era adunată să-și întâmpine strămoașa. Ea 
deschise brațele larg celui care era cel mai aproape și-l 
strânse la piept. 

— Încă unul! exclamă, și ce monstru, cu niște rădăcini ca 
niște șerpi! Dentistul era să mă ridice de pe scaun când a 
tras de el. Malahide mi-e martor! El l-a învelit într-o hârtie și 
poate să vi-l arate. 

Malahide, cu o grimasă de satisfacţie, flutura trofeul 
însângerat. 

Și așa se consumară toate cele șaisprezece zile, cu 
excepția duminicilor, până când Adeline rămase fără nici un 
dinte în gură! Se așeză pe un scaun și Boney i se cocoța pe 
umăr, frecându-și ciocul de obrazul ei. 

Dilkhoosa, Dilkhoosa... făcea el mângăâietor. Nur mahal... 
Mera lal. 

— Cuvinte de iubire! exclamă ea. Frumoase cuvinte de 
iubire, orientale! Ah! Știau să iubească în Orient. 


51 


Era fără dinţi si triumfătoare. Era neliniștită doar ca nu 
cumva proteza să nu fie gata până la nuntă. In familie, se 
vorbea despre proteză tot atât cât și despre trusoul de 
nuntă. Se bucura la gândul bucatelor pe care le va putea 
gusta atunci. Pentru moment, nu mânca decât piureuri. Dar 
nu murea de foame. Scoase din adâncurile unui sertar un 
cârlig din argint. Comandă la bucătărie un os cu măduvă pe 
care-l fierse înăbușit câteva ore. Cobori de trei ori treptele 
până la bucătărie ca să-l supravegheze. Nu mai avea 
răbdare până la ora prânzului. La masă, îl agăţă solid în 
cârlig și scoase din el câteva linguri mari de măduvă 
lucioasă și întunecată. 

— E bun, constată ea. E excelent, mă va ajuta să rezist 
până când o să obţin proteza. 

Îl chemă pe Eden și-i băgă în gură o linguriţă. 

— Îi va face bine, zise ea, îi va da forţă și-i va face 
mușchi. 

Dar băieţelul se strâmbă de dezgust și scuipă îmbucătura 
pe jos, de unde o hăpăi prepelicarul lui Philip, care se 
așezase în faţa Adelinei și mai cerea. 

— Ajunge, bestie urâcioasă! îl alungă ea, înfigând adânc 
lingurita în os; când voi termina, am să ţi-l dau ţie. 

Noii dinţi de dovediră de o eficacitate perfectă. Fu o zi 
tare frumoasă ziua în care ea și Malahide se întoarseră 
acasă cu proteza. Chiar dacă ar îi jenat-o, n-ar fi mărturisit. 
Dinţii erau solizi, cu o formă perfectă, nici prea albi, nici 
prea închiși la culoare. Petrecu aproape o oră în faţa oglinzii 
strâmbându-se. Dar toată strâmbătura era cât pe aici să se 
transforme într-un dezastru, pentru că Boney, văzând acea 
albeaţă strălucind în gura stăpânei și cu care nu era 
obișnuit, i se așeză brusc pe umăr ca să se uite și lovi atât 
de tare cu ciocul într-un incisiv din față că era gata să-l 
deplaseze. O clipă nu îndrăzni să-și pipăie locul cu limba, 
dar, când văzu că e salvat, se bucură atât de tare că 
exclamă: 

— Slavă Domnului! 


52 


Își zise că trebuie să-i facă un cadou lui Malahide, drept 
mulțumire că-i fusese alături în această încercare. Trecu în 
revistă caseta ei cu bijuterii și luă de acolo un cercel dintr-o 
pereche pe care n-o mai purtase de mult. l-I dădu lui 
Malahide ca să-și monteze diamantul într-un ac de cravată. 

Lui i-ar fi plăcut să rămână secret cadoul, dar Adeline nu 
era din cei care ascund lumina sub obroc. Prima oară când 
își puse acul, bătrâna doamnă atrase atenţia întregii familii, 
întrebând: 

— Ei, ce ziceţi? Eu i l-am dat lui Mally, ca să-i mulțumesc 
pentru ce a făcut pentru mine și, daţi-mi voie să vă spun, 
poate fi mândru de acest diamant. 

Familia înghiţi diminutivul lui Malahide, dar nu mai înghiţi 
și acul de cravată. 

Sir Edwin își mușcă buza de jos și-i zise: 

— E generos din partea dumneavoastră, scumpă doamnă 
Whiteoak, dar sigur că... dar știți... 

— Acul era al tatei? izbucni Augusta. 

— Nu, nu, cu siguranţă nu... N-ai văzut că era nou? 
interveni Ernest. 

— Piatra, preciză mama, e de la unul din vechii mei 
cercei, în formă de bandieră. Diamantul era agăţat la 
capătul bandierei. 

— Zău, bombăni Nicholas, e o eroare să-i desperechezi. 
Cu siguranţă, ai fi putut găsi altceva pentru vărul Malahide. 

— Cerceii aceia atât de frumoși, insistă și Ernest. 
Întotdeauna i-am admirat. Chiar alaltăieri mă întrebam de 
ce nu-i mai porți. 

— O lucrătură atât de delicată nu mai găsești în ziua de 
azi, continuă Augusta. 

— Va veni din nou ziua în care va fi apreciată, zise 
afectat sir Edwin. Se caută mult genul acesta de bijuterii. 

— Dacă aș fi știut că prindeam ocazia să-mi fac rost de 
un ac de cravată cu diamant, n-aș fi scăpat-o, murmură 
Philip. 

Adeline se întoarse spre el: 


53 


— Vorbește tare! Nu aud nimic din ce spui. Sau crezi că 
sunt surdă? 

Philip ridică vocea: 

— Am zis că te-aș fi condus eu dacă aș fi știut... 

— Firește, ai fi venit. Voi aţi fi venit toţi! M-aţi fi 
acompaniat in corpore, aţi fi bătut toate drumurile, dacă ați 
fi știut că o să câștigați ceva! Dar nu v-am prevenit. A fost o 
încercare, dacă vreţi. Malahide nu s-a gândit niciodată că aș 
putea să-i dau ceva, nu-i așa, Mally? 

— Nici prin gând nu mi-a trecut, zise Malahide, pipăindu- 
și acul. 

— De șaisprezece ori m-a însoţit la dentist, perfect 
dezinteresat. 

Adeline dădu violent din cap, pentru a-și accentua 
cuvintele. 

— M-am gândit, bunico, zise Meg, că, dacă am să mă 
mărit, o să-mi dai mie bijuteriile pe care nu le mai porți. 

— Pe care nu le mai port! Pe care nu le mai port! Cine a 
zis că nu le mai port? Tin, dimpotrivă, foarte mult la ele și 
tocmai de aceea i-am oferit una lui Malahide. 

— Nu e totuși corect faţă de noi, insistă Philip. 

Incepu să-și curețe câinele de scaieți și să-i ascundă sub 
masă. 

— la uite ce faci, tună Adeline. E o rușine, dacă bietul 
taică-tău te-ar fi văzut, ţi-ar fi spus el vreo două de la obraz. 

— Deloc, răspunse liniștit Philip, scumpul meu tată găsea 
că tot ce fac e perfect. 

Renny intră la timp ca să audă aceste vorbe. Se opri în 
spatele scaunului pe care ședea tatăl lui și-i puse mâna pe 
umăr. Philip întoarse capul spre fiul lui, schimbând o 
afectuoasă privire de complicitate. 


54 


Capitolul VI 


Copilul 


Robert Vaughan, cu toate că avea șaptezeci și trei de ani, 
se trezi cu un sentiment de bucurie juvenilă în acea 
dimineaţă de vară. li plăcea să se scoale în zori, dar rămase 
totuși o clipă nemișcat, pentru a savura bucuria pe care i-o 
dădea viața. Lucrurile se petrecuseră așa cum le dorise 
temându-se mereu de vreo potrivnicie. Maurice, unicul lui 
fiu, era un băiat serios, destul de studios, pătimaș interesat 
de viaţa politică a provinciei. Evident, avea să devină unul 
dintre oamenii importanți ai ținutului, un lider al Partidului 
Liberal. Era un pic orgolios, dar era un defect inerent 
tinereţii și rangului său. În câteva săptămâni, avea să se 
însoare cu Meg Whiteoak, singura fată a cărei familie dintre 
toate cele din împrejurimi, Robert Vaughan o găsea demnă 
de a lui. 

De când Maurice și Meg erau încă niște copii, părinţii lor 
doriseră această căsătorie. Familia Whiteoak nu era 
indiferentă la miile de acri cumpăraţi de la guvern de primul 
Vaughan, nici la venitul anual de două mii de dolari pe care- 
| aduceau și care era constituit, în principal, din solide 
acțiuni miniere. 

Primul Vaughan, tatăl lui Robert, colonel din armata 
Indiilor, ieșit la pensie, fusese cel care-l convinsese pe 
căpitanul Whiteoak să se instaleze în sudul atât de fertil al 
ținutului Ontario, acum cincizeci de ani. Aici, îi scria el, 
iernile sunt blânde. larna, zăpada e puţină, iar în verile 


55 


lungi, pământul dă pește și fructe din abundență. S-a și 
format aici un mic grup de familii respectabile. Dumneata, 
și fermecătoarea dumitale soţie, dragul meu Whiteoak, veți 
avea primirea pe care o merită oameni ca voi. 

Colonelul Vaughan nu numai că reușise să convingă 
familia Whiteoak să se instaleze în vecinătate, dar îi și 
adăpostise în propria lui casă, aproape un an de zile, cât 
timp s-a construit a lor. 

Cât de bine își amintea Robert sosirea! Era foarte tânăr 
pe vremea aceea, dar nu avea să uite niciodată impresia 
lăsată de Adeline Whiteoak, cu rochiile ei din brocart, cu 
șalurile de India în desene ţipătoare, cu pălăriile cu pene și 
frumoasele ei mâini încărcate cu inele. Parcă ar fi fost o 
fiinţă venită din alt univers. Fusese desemnat să se 
îngrijească de Augusta și Nicholas. 

Numai că familia Whiteoak nu se integrase niciodată 
complet locurilor, cum fusese cazul Vaughanilor, care nu 
mai aveau nici o legătură cu bătrânul continent și nici de ce 
să se ducă acolo. Nicholas, Ernest și Philip aveau să-și facă 
însă studiile acolo, așa că membrii familiei vor traversa 
Atlanticul. 

Robert Vaughan se gândi cu duioșie la tânăra Meg, care 
trebuia curând să se căsătorească cu Maurice. Inainte de 
sfârșitul verii, va fi instalată în camera de deasupra holului, 
care fusese deja zugrăvită, pentru a o primi. Meg era 
fermecătoare, avea o fire bună, mama lui Maurice va găsi 
în ea fiica pe care și-o dorise întotdeauna. În clipa aceea, 
mama lui Maurice dormea liniștită și Robert o luă ușor cu 
braţul pe după gât, fără s-o trezească. Maurice se născuse 
mult timp după căsătoria lor și, cu toate că devenise centrul 
vieţii lor, păstraseră unul pentru altul purtări de amanți. 

O rază de soare atinsese deja una din barele patului de 
nuc, făcând-o să lucească și, totuși, Robert nu se putea 
hotărî să părăsească patul confortabil și firul fericit al 
gândurilor. O pasăre începuse să-și hrănească puii într-un 
cuib de deasupra ferestrei deschise și Robert Vaughan 


56 


surâse de unul singur, auzindu-le piuitul nerăbdător. Își 
imagina pasărea balansându-se pe marginea cuibului, 
alegând dintre ciocurile deschise pe cel care va primi 
viermișorul cel gras pe care-l aducea. 

Zgomotul deveni mai puternic - dar nu era un alt fel de 
zgomot? Da - era, fără îndoială un alt fel de zgomot și 
venea de jos. Poate o pisică privea cuibul așezat pe 
marginea acoperișului. 

Dar nici o pisică n-ar fi putut scoate ţipătul ăsta slab și 
plângăreț! Era ţipătul unui prunc! Și, totuși - nu era posibil - 
doar dacă o țărancă nu aștepta jos cu pruncul în braţe. N-o 
auzise călcând pe alee și avea, totuși, un auz destul de fin. 
Țipetele, care se auzeau din ce în ce mai tare, deveniră 
geamăt. Se ridică din pat, își puse papucii și cobori tiptil 
până la ușa de la intrare. In afara lui, nimeni nu se sculase. 
Era în cămașă de noapte pe pragul scăldat de soare. 

La picioarele lui, chiar pe prag, văzu un pachet învelit 
într-un șal scoţian. O hârtie era prinsă de șal cu un ac și, ca 
și cum ar fi privit la un altul, se văzu ridicând hârtia, 
desfăcând-o și citind cuvintele scrise de o mână stângace. 
„Maurice Vaughan este tatăl acestui copil. Vă rog fiţi buni 
cu el.” 

Obrăjorul care se vedea din șal semăna cu un mugur de 
floare. Cuvintele pe care le citise îi dădură un sentiment de 
oroare. Leșină. 

Noe Binns, un băiat de la fermă, îl găsi căzut. Văzu 
capătul de hârtie alături, îl ridică, îl netezi și-l citi. Nimic de 
mirare că domnul fusese atât de tulburat. Noe nu era 
surprins. Ar fi putut el povesti multe dacă ar fi fost întrebat. 
Ce noroc pentru el să fie aducătorul acestei vești! 

Bătu foarte tare în gongul de aramă. In aceeași clipă, fata 
din casă alergă la ușa de la intrare, iar doamna Vaughan 
scoase capul pe fereastra camerei. 

— Noe, strigă ca. Ce s-a întâmplat? 

— E domnul Vaughan, doamnă. A leșinat. Am bătut, 
pentru că am crezut că este bine să vă avertizez. 


57 


Femeia din casă îi strigă lui Noe: 

— Imbecilule, de ce nu i-ai ridicat capul? 

În aceeași clipă, văzu copilul. 

— Ce înseamnă asta? exclamă ea gâfâind. 

— E copilul tânărului Maurice, zise Noe. Al lui și al Elvirei 
Gray. l-am văzut pe amândoi prin pădure. 

Doamna Vaughan îngenunche lângă soţul ei și-i luă capul 
în poală. El își ascunse faţa în rochia ei de casă și gemu. Ea 
văzu hârtia și o ridică cu teamă. 

— Nu, nu, zise el tare și clar. Nu trebuie s-o citeşti. 

Dar nu avu puterea s-o împiedice. 

Doamna Vaughan o mototoli în mână și păli. 

Slujnica veni alergând să-i aducă puţin coniac. 

— Am sunat după doctor, zise ea tremurând atât de tare, 
că vărsă băutura. 

Doamna Vaughan luă copilul în braţe și-i simţi puterea 
ciudată și pătrunzătoare a trupușorului fraged. 

Noe Binns îi privea pe toţi trei, fără să piardă niciun 
amănunt al lamentabilului tablou pe care-l alcătuiau. 

— Dă-mi mâna, Noe, îi zise el. Mă simt mai bine. Nici nu 
știu de ce am leșinat. Nu mi s-a mai întâmplat. E, fără 
îndoială, din pricina șocului pe care l-am simţit văzând 
copilul pe prag. O nenorocită de fată din sat l-a lăsat aici, în 
speranţa că-l vom lua în grija noastră, asta scrie pe hârtie, 
de fapt. A sperat că ni se va face milă și-l vom lua. Biata 
fată! Biata fată! Dacă te întreabă cineva ce s-a întâmplat, 
Noe asta ai să spui, nu-i așa? 

Cu ajutorul lui Noe Binns, se ridică. 

— Exact așa am să spun, domnule, îl aprobă Noe. Nue 
rău să existe o poveste care să fie crezută. Nu vor fi puţini 
cei care vor da din gură pe aici. 

— Spuneai că ai sunat după un doctor? întrebă Robert 
Vaughan slujnica după ce intrară în hol și închiseră ușa, în 
timp ce Noe Binns se îndrepta spre Jalna, călcând apăsat, 
cu ciubotele lui grele. 

— Da, domnule. 


58 


— Ei bine - vorbea plin de umor -, dă-i un alt telefon și 
oprește-l să mai vină, dacă mai poţi. Sunt foarte bine. Mă 
întreb de ce să fi leșinat. Fără îndoială, surpriza - nu te 
aștepți niciodată să găsești un prunc pe pragul ușii. 

— E adevărat, domnule. 

Slujnica îl privea plină de milă. 

— Să duc copilașul la bucătărie, doamnă? 

— Nu, am să-l iau cu mine până ne hotărâm ce facem cu 
el. 

Doamna Vaughan se simţi copleșită parcă de greutatea 
copilului, ca și cum acesta ar fi avut puterea misterioasă de 
a o zdrobi. Se îndoia sub greutatea lui și, ajunsă în capul 
scărilor, soţul ei trebui s-o sprijine. 

— N-o să leșini și tu acum, nu? 

Surâse lamentabil. 

— Mi s-ar părea firesc. 

Își dădu drumul într-un fotoliu, strângând copilul la piept. 
Privea camera familială, ca pe o locuinţă sinistră în care o 
azvârlise cineva brusc. Chiar figura soțului ei i se părea 
ciudată și schimbată. Singurul lucru din odaie care i se păru 
firesc fu chipul copilului lui Maurice. Îl privea fără să-și 
poată dezlipi ochii de la el. Desfăcu șalul și-i examină 
mânuţele și piciorușele. 

— Nimeni nu va crede că pruncul nu are nimic de-a face 
cu noi! bombăni Robert Vaughan. Mai bine îi citeam hârtia 
lui Binns și-l puneam să trâmbiţeze în tot ţinutul. 

— Nimeni nu poate dovedi că pruncul este al lui Maurice. 
Și, totuși, e copilul lui, sunt sigură! Uite Robert, nu e 
frapant? Sper că n-ai uitat figura lui Maurice când era 
bebeluș? 

— Ticălosul! Mizerabilul! Respingătoare persoană! 

Niciodată până acum nu avusese vreun cuvânt de blam 
pentru fiul lui. Acum le articula cu greu, cu o voce pe care 
nici el, nici soția n-o cunoșteau. Ea îi zise: 

— Dacă familia Whiteoak bănuiește că Maurice e tatăl, nu 
o vor lăsa niciodată pe Meg să se mărite cu el! 


59 


— Nu trebuie să bănuiască. Trebuie să evităm cu orice 
preţ ca să afle. Mai degrabă, iau această paternitate în 
cârca mea. Ah! Dumnezeule! 

Doamna Vaughan avu un ușor surâs de milă. Părea mult 
mai bătrân ca de obicei. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că ai putut ascunde hârtia, 
zise ea. Dacă Noe Binns ar fi citit-o, ar fi fost îngrozitor. 

Robert desfăcu hârtia și o mai citi o dată. 

— Cine să fie? Cine să fie fata? 

— N-am idee. Dar, Robert, este imposibil. Îl acuzăm pe 
Maurice, bănuindu-l o secundă. Ca și cum ar fi fost capabil 
să facă un asemenea lucru! Trebuie să se căsătorească 
peste câteva săptămâni cu această fermecătoare fată, care 
e Meg. 

— Dar ce ziceai mai adineaori de o asemănare? 

— Cred că a fost o închipuire. 

Se apropie și amândoi se aplecară deasupra copilului. 
Acesta sughiţă și un fir de lapte îi curse din guriţă. 

— Oh, bietul copil! 

Doamna Vaughan îl șterse cu batista ei. 

— Ce culoare au ochii? 

— Albastru închis, nu sunt castanii. 

— Hm! Ochii lui Maurice sunt cenușii. 

— Robert, dar nu-i nici o asemănare. Am fost nebună. 

— Ne vom lămuri imediat. Vreau să am o discuţie cu 
acest tânăr. 

Vorbea pe un ton ameninţător. 

— Dar nu poate fi adevărat. Ah! Dacă n-ai fi leșinat, am fi 
putut lua copilul fără să știe nimeni. 

— Povestea pe care i-am spus-o lui Binns poate fi 
crezută? 

— Firește. 

ÎI privi cu milă. 

Robert Vaughan își luă capul în mâini. 

— Dumnezeule, ce facem, nevastă, cu pruncul? Dacă 
Maurice îl recunoaște? 


60 


— Robert, crezi că-i a lui? 

— Oh, ca să inventeze o asemenea poveste, fata aceea 
ar fi trebuit să fie o ciumă. Toată lumea știe că e pe punctul 
de a se căsători. 

— N-ar fi prima care ar minți. 

Copilul mișcă buzele ca pentru a suge și începu să ţipe. 
Țipetele lui erau de o forţă și de o acuitate, surprinzătoare. 
Cei doi bătrâni tremurau ca niște conspiratori. Doamna 
Vaughan liniști copilul bătându-l ușurel, parcă ar fi vrut să-l 
consoleze. 

— O să-l audă Maurice. 

— Am poftă să i-l duc și să i-l pun sub ochi. 

— Nu, nu, mai bine mă duc eu. 

— Nu, trebuie să-mi văd eu fiul. 

Vorbi autoritar și se îmbrăcă rapid. 

— Oh, nu fi prea dur cu el. 

— Dacă dezminte această poveste, îi cer iertare în 
genunchi. 

Repetă fraza, în timp ce străbătea culoarul spre camera 
lui Maurice. În viaţa lui, nu se petrecuseră niciodată scene 
cu fiul său. Se înțeleseseră întotdeauna perfect. Și acum... 

Își aminti că-l văzuse pe Nicholas Whiteoak, când era 
aproape de vârsta lui Maurice, lovit atât de crunt de tatăl 
lui, că leșinase. Căpitanul Whiteoak își bătuse toți băieții. 
Uneori îl ajuta și nevastă-sa. Robert auzise zvonuri și despre 
scena al cărei erou fusese tânărul Renny, când se întorsese 
eliminat din colegiu, cu o lună în urmă. 

Deschise ușurel ușa de la odaia lui Maurice. 

Maurice dormea cu o mână sub obraz, cu fruntea netedă. 
Își aruncase cuverturile și, sub cearșaf, trupul lui viguros cu 
picioarele adunate la gură era un trup de bărbat. Robert îl 
privi aproape cu teamă. El, cu alcătuirea lui subţire și 
delicată concepuse acest băiat puternic și musculos. 
Maurice semăna cu maică-sa. Și, totuși, fusese întotdeauna 
atâta intimitate între el și fiul său încât, privindu-l cum 
doarme de liniștit, refuză să creadă că trăise pe ascuns 


61 


această viaţă rușinoasă. Îi atinse umărul. 

— Maurice! 

Băiatul deschise ochii, clipi și surâse. 

— Da, tată. 

Nu se miră. Îl trezea uneori în acest fel, ca să-l îndemne 
să profite de frumusețea dimineţii, său să-i amintească 
rugămintea mamei de a lua micul dejun cu ea. 

— Maurice, ridică-te și citește asta. 

Robert Vaughan puse capătul de hârtie în mâna lui 
Maurice. În aceeași clipă, din camera doamnei Vaughan se 
auzi țipătul neliniștit al copilului. 

Maurice păli. Mâna în care ţinea hârtia tremura. O privea 
fix, incapabil s-o citească. 

— Citește-o, repetă tatăl lui, citește-o tare. 

Maurice citi cu o voce tremurătoare: 

— Maurice Vaughan este tatăl... 

Îngrozit se uită la propriul lui tată. 

— Continuă, îi zise cu o voce mai blândă Robert Vaughan. 

— Tatăl acestui copil. 

Din nou ţipătul copilului se auzi trecând prin pereţi. 

— Minte, izbucni Maurice. 

— Cine minte? 

— Elvira Gray. 

— Oh, Dumnezeule! 

Robert Vaughan se lăsă pe marginea patului și-și ascunse 
faţa în mâini. 

— Destul, tată, ţi-am spus că nu e adevărat. 

Tatăl începu să plângă. Tremura din tot corpul, prins de 
convulsii. 

— Tată! Nu mai pot suporta! Ce vrei să-ţi spun? 

Tatăl își descoperi faţa răvășită. 

— Când te-ai întâlnit cu această Elvira Gray? Unde s-a 
întâmplat? Nu-ţi fie teamă, povestește-mi totul. 

Disperarea lui Maurice era completă. Hohotele tatălui, 
faţa lui tulburată îl înnebuneau. 

— Când l-a adus aici? întrebă el. 


62 


— De dimineaţă, înainte ca cineva să se fi sculat. L-a 
lăsat pe peronul casei. Țipetele lui m-au trezit. 

— Și promisese... promisese!... 

— Ce? 

— Că pleacă. l-am dat și bani. 

— l-ai dat și bani, Maurice? Ce bani? 

— Of, tată nu mă mai întreba... 

— Nu-i nevoie să te întreb... Ghicesc. Și când te gândești 
ce încredere am avut în tine, mama ta și cu mine... cât de 
mândri eram de tine! 

— Tată, aș fi preferat să mor decât să vă aduc un 
asemenea necaz. 

— Nu spune asta! Trebuie să ne gândim împreună la 
consecinţe. 

Maurice își frângea mâinile. Faţa lui era descompusă de 
remușcări și de rușine. 

— Continuă, îi zise tatăl său pe un ton rece. 

— N-o să mă iertaţi niciodată, nici tu, nici mama. 

— Maurice, te rog povestește-mi totul. Trebuie să știu ce 
spun familiei Whiteoak. 

Maurice gemu. 

— Dacă află adevărul, în veci nu mă vor lăsa să mă însor 
cu Meg. 

Avea senzaţia că atinsese străfundurile disperării. Cu 
obrazul ascuns în mâini, povesti întâlnirile lui cu Elvira. 


63 


Capitolul VII 


Pasarea nefericirii 


Meg Whiteoak se trezise devreme în dimineaţa aceea. Un 
aer de noutate și aţâţare, plutind în văzduhul verii, o răpise 
din împărăţia viselor. Sau era vorba de vreun fior subtil 
care-i stârnea nervii? Nu făcu niciun efort ca să discearnă, 
dar rămase culcată, cu ochii mijiţi, privind prin încreţiturile 
perdelelor de muselină albă ale ferestrei tremurul legănat 
al vârfului copacilor. li plăcea să vadă copacii legănându-se 
ușor, ca niște maiestuoase doamne, făcându-și vânt cu 
evantaiul. li plăcea să asculte guguștiucii uguind nepăsători 
sub acoperiș. Işi scoase braţul gol de sub plapumă și-și 
plimbă privirea pe pielea lui netedă. Remarcă nuanţa 
trandafirie a palmelor și frumoasele unghii ovale. 

Camera și tot ce se afla în ea făceau parte atât de adânc 
din ea însăși, că nu-și imagina cum ar fi putut să trăiască în 
altă parte. Știa totuși că peste foarte puţin timp avea să 
împartă cu Maurice camera acestuia de la Vaughanlands. Își 
va lua de aici numai câteva lucrușoare ca să-și facă noul 
interior mai intim. Fetiţele de porțelan de Dresda care se 
aflau pe  șemineu, acuarela unchiului Ernest, care 
reprezenta o casă din Devon acoperită de trandafiri, 
gravura în sepia a reginei Luiza și a Sixtinei într-o ramă 
ovală din aur, de pe biroul ei. l-ar fi plăcut să ia și fotoliul 
viu colorat și foarte moale, precum și perdelele cu franjuri 
de mătase, de la ușă. Doamna Vaughan cumpărase 
mobilier nou pentru camera mirilor: un pat de aramă, o 
oglindă și un lavabou alb, emailat. Așa vrusese Meg, pentru 


64 


că se săturase de mobilele masive de nuc și mahon. 

Era o căldură înăbușitoare în dimineaţa aceea. Se aflau 
cu adevărat în toiul verii. O adiere de vânt încărcată de 
miresme și aproape caldă mângâie faţa și brațele fetei. Cu 
o mișcare energică împinse cuverturile și rămase întinsă, 
surâzând, în cămașa ei lungă de noapte. Își oferi piciorul 
brizei calde. Lua cunoștință cu delicii de propriul trup în 
dimineața plină de lumină, ca și cum ar fi fost o plantă 
tânără, viguroasă și fericită de apropiata ei maturitate. 
Două cozi grele, castanii îi cădeau pe umeri, legate la capăt 
cu funde mătăsoase. Își luă cozile în mâini și se jucă cu ele, 
vânturându-le. Auzi pe sub fereastră o răsuflare scurtă, 
urmată de un lătrat. Era Keno, prepelicarul tatei, căruia 
nimeni, în afara lui Philip, nu-i dădea drumul dimineaţa. 
Deci tatăl ei se sculase și-și propusese să prindă un pește, 
doi, înainte de micul dejun! _ 

Meg sări din pat și alergă la fereastră. Işi scoase capul 
printre perdele și privi în jos. Ochii îi jucară de bucurie, 
buzele i se deschiseră într-un surâs șăgalnic. 

Își zărise tatăl, în vesta lui de velur, cu cizmele de pescuit 
și pe cap cu îngrozitoarea lui panameză. Își lăsase undiţa pe 
iarbă și căuta ceva prin buzunare. Scoase un pieptene și 
începu să pieptene șuwviţele lungi și cârlionţate de pe 
urechile lui Keno. Prepelicarul privea în văzduh și o văzuse 
pe Meg cu coatele pe pervazul ferestrei. Mârâi de plăcere și 
ar fi vrut să sară, dar Philip îl ţinea strâns de urechi. 

— Cuminte, Keno. Fii cuminte! Să pieptănăm hățișul ăsta! 

Îi dădu câinelui o palmă. 

În obrajii lui Meg apărură două gropiţe. Pervazul ferestrei 
era rece și dur, dar nu o deranjă. Se sprijini și mai tare de 
el, ca să-i facă lui Keno semne de încurajare. Câinele, 
atâţat, nu mai putea sta locului. Îi linse mâna lui Philip și se 
feri de pieptenul lui. 

Meg era gata să bată din palme ca să-și ia prin 
surprindere tatăl, când zări silueta unui om ce urca grăbit 
drumul șerpuit dinspre văioagă. Întorcând capul înspre 


65 


acolo, o izbi în nări un miros tare, pătrunzător, de pământ 
ud și frunze moarte încălzite la soare. Mai târziu, nu va 
putea niciodată să-și aducă aminte de dimineaţa de atunci 
fără să simtă mirosul acela. 

Noe Binns intră pe poartă și traversă peluza aproape în 
fugă. 

Meg se retrase în spatele perdelelor. Philip se ridică 
văzându-l pe Noe și prepelicarul, eliberat, făcu un salt până 
la fereastra lui Meg, rostogolindu-și ochii plini de bucurie. O 
clipă, limpedea dimineaţă de vară parcă s-ar fi oprit pe loc. 

— Ei bine, Noe! Ce s-a întâmplat? E prima oară în viața 
mea când te văd mergând mai repede decât un melc în 
galop. 

Noe zise dintr-o suflare: 

— Am o veste teribilă să vă dau! 

Philip îl privi, căscând ochii lui mari albaștri. 

— Domnul Vaughan a găsit un copil la ușă, acum câteva 
clipe, și a leșinat și eu am trecut pe acolo și era o bucată de 
hârtie pe jos și m-am uitat și în ea zicea că pruncul e al 
tânărului Vaughan, ceea ce nu m-a mirat, dat fiind că i-am 
văzut stând de vorbă în pădure și nu numai o dată. 

— Pe cine? 

— Tânărul și Elvira, nepoata croitoresei. Nu făceau nimic 
bun, era clar. 

Philip vorbi rar: 

— Un copil zici! L-ai văzut? 

— Da, l-am văzut. Învelit într-un şal și cu o fețișoară cât 
pumnul meu. Fata l-a adus destul de repede, părea abia 
născut. 

— Ce-au făcut cu copilul? 

Ochii lui Noe scânteiară. 

— Doamna Vaughan a coborât când l-a auzit plângând și 
l-a luat. Și ea era foarte tulburată. Mă gândesc că acum nu 
va mai fi nici un fel de nuntă? nu, domnule? 

— Du-te dracului de obrăznicătură nesuferită! se răsti 
Philip. Aruncă o privire plină de regret spre undița și coșul 


66 


de pește, așezate inocent în iarbă, și la Keno, care-și rânjea 
botul. Își adună ustensilele, își fluieră câinele și intră în 
casă. 

Noe Binns privi în urma lui cu ciudă. 

— Dracul să-l ia! Dracul să-i ia pe toţi! 


67 


Capitolul VIII 


Familia Whiteoak pornește 
călare 


Philip urcă încet scara, cu fruntea încreţită de o cută 
adâncă. Nimeni nu se trezise încă, iar pașii lui, înăbușiţi de 
covorul gros, nu se auzeau. Șovăi în faţa ușii lui Meg. Biata 
fată! Las-o să doarmă liniștită cât se mai poate! 
Prepelicarul îi știa camera și-și aminti că o văzuse la 
fereastră. Voi să zgrepţene la ușă, dar Philip îl prinse de 
zgardă, trăgându-l blând după el pe culoar. Deschise ușa 
camerei lui și-l închise înăuntru. 

Soţia lui dormea profund și pliseul gulerului de la cămașa 
ei de noapte îi dădea un aer ciudat, parcă medieval. Se 
culcase în diagonală pe pat de când trupul mare al soţului 
ei nu mai era acolo. Keno se urcă pe marginea patului cu 
labele din faţă și-o linse drept pe gură. 

Ea tresări speriată și-l împinse. 

— Oh, Philip! Cum poţi să-l lași să facă așa ceva? 

Își șterse gura cu un colţ al cearșafului. 

— Numesc asta o trezire agreabilă, îi răspunse Philip, 
așezându-se alături. Foarte deosebit de cea pe care ţi-o 
pregătesc. 

O tachina mereu, așa că avea replica pregătită: 


68 


— O găsesc perfect dezagreabilă, se oţări ea, jucându-se 
cu urechile lui Keno care se instalase și el pe pat. 

— Vorbesc serios, Molly. S-a întâmplat ceva îngrozitor. La 
ușa lui Vaughan a fost lăsat un prunc despre care s-a spus 
că i-ar fi tată tânărul Vaughan. Mi-e teamă că nunta bietei 
Meg se va strica. Am vrut să ţi-o spun imediat. Va trebui să- 
i spun lui Ernest și lui Nicholas. Vom pleca la Vaughanlands 
să facem scandal. Să vedem ce au de spus Robert și 
mizerabilul cel tânăr. 

Mary îl privi împietrită de catastrofa neașteptată. Ruptă 
căsătoria lui Meg! Nu se poate! Ar fi îngrozitor! Căsătoria, în 
jurul căreia se concentraseră toate eforturile ei de aproape 
un an, căsătoria, care ar scăpa-o de prezenţa lui Meg și 
care i se părea un paradis! In ultimele luni deveniseră chiar 
bune prietene, ocupându-se de toate pregătirile. 

— Philip, dar poate nu-i adevărat! Cine ţi-a spus? 

— Noe Binns. A văzut copilul. L-a văzut pe Robert 
Vaughan leșinat și a citit hârtia care-l acuza pe Maurice. 
Numai dacă nu cumva e nebun de legat, altfel totul e 
adevărat. 

— Firește, ceea ce a văzut Noe. Dar s-ar putea să fie doar 
o țesătură de minciuni pe seama lui Maurice. 

— Urează-ţi să ai dreptate, Molly. Vom ști foarte curând. 
Mă duc să-i trezesc pe Nick și pe Ernest. 

— La micul dejun, mă voi comporta ca și cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat... Unde trebuie să spun că sunteți toți trei? 

— La grajduri. lapa Spitfire a fătat un mânz azi-noapte. 

O luă încetinel către camera lui Ernest și intră fără să 
bată. 

Mary se urcă în pat și-și ascunse faţa sub braț. O 
disperare fără margini puse stăpânire pe ea. Era adevărat! 
Logodna lui Meg se va rupe și fata va rămâne acasă poate 
ani de acum încolo, dacă nu toată viaţa. Nu prea se găseau 
partide prin împrejurimi. Meg era subiectul discordiei între 
Philip și ea. Işi răsfăţțase dintotdeauna fiica. Mary și-o 
amintea așa cum îi apăruse prima oară când sosise la Jalna 


69 


ca guvernantă a celor doi orfani. De un an fuseseră lăsați 
de capul lor. Philip plecase să-i caute și ea rămăsese să-i 
aștepte în salon, impresionată de proporțiile maiestuoase 
ale casei, mai impresionată încă de prestanţa lui Philip, de 
frumoșii lui ochi albaștri, de surâsul lui nepăsător. 
Așteptase, încercând să-și păstreze calmul, hotărâtă, dacă 
avea să fie posibil, să obţină postul și să devină prietena 
copiilor. Îndată ce intraseră în încăpere, ţinându-se de 
mâna lui Philip, au speriat-o. Renny, cu aerul lui de animal 
sălbatic prins în cursă, Meg cu o feţișoară rotundă, de 
nedescifrat, cu privirea scrutătoare. Avea zece ani și o claie 
de păr ca o ramă, zburlită, cu volanul pantalonașului ivindu- 
se de sub rochie... Băiatul avea opt ani, era foarte murdar, 
cu părul crescut peste guler, cu ochi căprui scânteietori, 
căruia slăbiciunea îi dădea un aer răutăcios, înfometat. 

„Ceea ce le lipsește, se gândise Mary atunci, e tandreţea 
unei femei.” Dar ei nu-i răspunseră la afecţiune. Erau 
sălbatici, vicleni, dificili chiar din prima zi. Nu i-a putut face 
să semene copiilor bine-crescuţi de care se ocupase 
înainte, într-un prezbiteriu din Warwickshire. 

Le citise poezii, le cântase la pian, în speranţa că îi va 
mai îmblânzi, dar ei o luau la fugă în livadă, în văioagă, în 
pădure și o priveau cu neîncredere, ca pe o fiinţă venită din 
altă lume. 

Se îndrăgostise foarte repede de Philip și nu i-a mai păsat 
de năzbâtiile copiilor. Șase luni fusese numai al ei, până 
când maică-sa și fraţii lui mai mari, devenind bănuitori, ca 
urmare a unei fraze strecurate într-o scrisoare se 
întorseseră în grabă din Anglia ca să se opună proiectelor 
lui. Dar totul fusese în zadar. Philip se arătase atât de 
încăpățânat în dragostea pentru Mary așa cum era și pentru 
tot restul. Se căsătoriseră chiar înainte de sfârșitul anului. 

Acum Philip și fraţii lui erau în drum spre Vaughanlands. 
Nu era nici opt și jumătate. Obicei tipic la ei, cu toate că 
erau obișnuiți să ia un mic dejun copios, nu se mai gândeau 
la el de îndată ce era vorba de întâmplări de acest gen. 


70 


Avansau toţi trei odată, Nicholas și Ernest pe cai roșcați, 
Philip pe o iapă cafenie, ţintată. Fraţii mai mari erau 
îmbrăcaţi îngrijit, costumele de călărie fiind aduse direct de 
la Londra. Ernest își pusese o floare la butonieră pe care 
apoi o scosese, gândindu-se că nu se potrivea cu o 
asemenea împrejurare. Philip era cu capul descoperit și nu- 
și schimbase oribilul lui costum de pescar. Keno venea în 
urma iepei, alergând. 

Robert Vaughan îi privea apropiindu-se, tot așa cum, în 
casa bătută de vânturi din inima Ţării Galilor, strămoșii lui 
priveau apropiindu-se cetele de hoinari. Dar le ieși în 
întâmpinare cu destulă siguranţă. 

În sufrageria unde micul dejun aștepta neatins, Philip 
izbucni: 

— Ei bine, frumoasă treabă ne-a mai făcut fiul dumitale! 
Dumnezeule, ce rău îmi pare că nu am cravașa la mine. 

— înțeleg că sunteţi nemulţumiţi, răspunse Robert 
Vaughan. Pentru mine a fost o lovitură îngrozitoare. 

— Nemulţumiţi!  Nemulţumiţi! Puțin spus! exclamă 
Nicholas. 

— Cum aţi aflat? 

— Nenorocitul acela de Binns mi-a povestit, răspunse 
Philip. Doar nu credeai că o să-și ţină gura!? 

— Când prostiile se materializează în copiii ţipători, e 
cam greu să le ascunzi, recunoscu Ernest. Toată povestea e 
un teribil afront pentru nepoata mea. 

Philip adăugă cu voce tare: 

— Da... un afront pentru Meggie! Unde e Maurice? Vreau 
să-l văd. 

— S-a dus în pădure, zise Robert Vaughan. E complet 
năucit, bietul băiat. 

— Bietul băiat! tună Philip. Ce să mai zic de biata fată? 

— Da, continuă Nicholas, și Meggie? lat-o acoperită de 
rușine în faţa întregului ţinut. O fată tânără, nevinovată... O 
Whiteoak! 

Punea gaz pe foc. 


71 


Vocea lui Ernest tremura de furie: 

— Nici o femeie în familia noastră n-a fost tratată astfel. 
Maurice s-a purtat ca un derbedeu.. 

— Știu. Știu, fu de acord Robert Vaughan mașinal. Dar 
mai știți și voi ce poate face o fată tânără dintr-un băiat. 

— Dacă e slab! zise Nicholas. 

— Unde ti-au fost ochii? întrebă Philip. Nenorocirea e că l- 
ai răsfăţat peste măsură pe Maurice. 

— Ştii tot ce face fiul tău? întrebă la rândul lui Robert 
Vaughan, a cărui mânie urca și ea încet, încet. 

— Aș vrea să-l văd făcând un copil unei fete din sat și 
scăpând din mâna mea. Oasele i le-aș fi rupt dacă ar fi 
făcut ce a făcut Maurice! 

— O, nu, n-ai fi făcut-o! Dumneata... 

— Doar nu mă faci mincinos acum? 

— Nu, nu, dar... 

— Dacă fiul meu, repet... 

— Ascultă, Philip... 

Ernest îl întrerupse: 

— Domnul Vaughan găsește că ne-am pierdut calmul. 

— Da, dar ia să fie în locul nostru, zise Nicholas. 

— Cum ar putea, exclamă Philip, nu are fete! 

— Nici nepoate, adăugă Ernest. 

— Nu are decât un fiu, care i-a stricat viața lui Meggie și 
ne-a făcut tuturor un mare afront, li se alătură și Nicholas. 

Robert Vaughan era pe punctul de a leșina din nou. 

— Nu există vreun mijloc de a-i ascunde fapta lui Meg? 
Am putea da copilul la o doică, departe de aici. Maurice mi- 
a zis că Elvira și mătușa ei și-au părăsit căsuţa și au plecat 
la niște rude îndepărtate. 

— Pariez că femeia aceea este maică-sa și nu mătușă-sa. 
Am auzit eu câte ceva despre ele. 

Philip se apropie de Robert Vaughan. 

— Doar nu crezi cumva că am să-mi las fiica să se mărite 
cu un bărbat care a făcut un copil unei târfe din sat? 

— Dacă tata ar trăi, ar cere o corecție severă pentru 


72 


Maurice. 

Philip se făcu roșu ca para focului. 

— Aduceţi băiatul aici. Vreau să-i spun două vorbe. 

Furioși, se agitau în jurul lui Robert Vaughan, ei în 
puterea vârstei, el simțind apăsarea anilor, până când 
începând să tremure, ca să nu cadă, se sprijini de spătarul 
unui scaun. Reuși să îngaime: 

— Mă tem că nu mai sunt în stare să discut acest lucru. 
Am avut o dimineaţă îngrozitoare. Dacă totul s-a terminat... 
dacă nimic nu se mai poate repara... dar... mai mult nu mai 
pot îndura. 

Era palid ca un mort. 

— Măcar Noe Binns să nu fi știut, opină Ernest. 

— Nu se poate ţine nici un fel de secret, aici întotdeauna 
servitorii sunt puși la curent. 

— Toată istoria începe să mă îngreţțoșeze, spuse Philip. 

— Și pe mine, bombăni Nicholas, dar ceea ce nu înțeleg 
este cum s-a putut ajunge aici fără ca Robert sau doamna 
Vaughan să bănuiască ceva. 

— N-aţi reușit niciodată să ascundeți nimic părinţilor din 
ceea ce făceaţi? reluă Robert Vaughan. 

— Nu chiar până într-atât. 

— Nu, confirmă și Ernest, și apoi noi n-am fi frecventat 
niciodată felele din sat... în afară de Philip, o dată... noroc 
că am băgat de seamă la timp. 

Philip se uită la Ernest cu ciudă. Se apropie de bufet și 
umplu un pahar pentru Robert Vaughan. Văzu masa pusă 
pentru trei persoane. 

— lertaţi-ne că v-am împiedicat să luaţi masa. 

Robert Vaughan bău coniacul. 

— Turnaţi-vă și voi. Sunt sigur că aveţi nevoie să beți 
ceva. 

Cei trei fraţi se apropiară toţi odată de bufet. Atmosfera 
se mai destinse. Vorbind mai calm despre toată 
întâmplarea, căzură de acord că genul acesta de lucruri se 
mai petrecuseră, că s-au mai văzut căsătorii debutând sub 


73 


auspicii nefavorabile și mergând bine după aceea. Robert 
Vaughan aproape nu-și crezu urechilor când îl auzi pe Philip 
Whiteoak spunându-i aproape pe un ton prietenos: 

— În fond, noi ţinem cu toţii prea mult la această 
căsătorie ca s-o rupem. Să încercăm să nu ţinem seama de 
acest nefericit eveniment și să continuăm pregătirile. 

— Mulţumesc, le răspunse Robert, și pot să vă promit că 
Maurice nu va mai face niciodată... fata aceea îi era 
complet indiferentă... ea l-a atras. 

— Hm!... Cum e? Frumoasă? 

— Dar... fără îndoială... nu știu. Cred. 

— Eu am văzut-o, le povesti Nicholas. O vrăjitoare. 

— Și mătușa e destul de seducătoare, îi zise Ernest, în 
genul ţigancă. Cu părul blond. 

Philip râse: 

— Bătrâne Ernest, ești la curent cu tot în ceea ce le 
privește! 

Își luă fratele pe după umeri. 

— Sigur nu ești tu tatăl copilului? 

Nicholas râse și el. Domnul Vaughan schiță un zâmbet 
silit. De sus se auzi copilul ţipând. 

— Ce e? Sper că nu un băiat? întrebă Philip. 

— Nu, o fată. 

— Bine. Pune-i numele Pheasant?. 

Robert Vaughan se gândea: „Voi reuși oare vreodată să-i 
înţeleg pe oamenii aceștia, să le prevăd reacţiile?” 

Repetă parcă nerăbdător: 

— Pheasant! De ce Pheasant? E un nume cam bizar 
pentru o fetiţă. 

— Am să vă explic de ce l-am ales. Venind încoace am 
văzut o făzăniţă ieșind dintr-un tufiș și încălzindu-se la 
soare. Era frumoasă și strălucitoare și mi-am zis pe loc: ce 
nume frumos pentru o fetiţă. 

Nicholas își mai turnă în pahar. 

— Ești un tip foarte ciudat, Philip. E plăcut să te vedem 


4 Pheasant = fazan. 
74 


într-un asemenea moment, alegând un nume pentru copilul 
din flori al viitorului tău ginere! 

— Poate, dar asta e, răspunse Philip încăpățânat. 

— Îi vom pune numele cum vreţi voi, căzu de acord 
Robert, căruia nu-i prea păsa de numele pe care avea să-l 
primească pruncul. 

Philip mai goli un pahar de whisky îndoit cu apă. 

— Arată-ni-l, ceru Philip. Mie-mi plac copiii mici. 

— Dumnezeule, exclamă Ernest, dar nu chiar nou-născuți 
și, mai ales, nu tocmai pe acesta! 

— Eu îi iubesc pe toţi. Nu le poţi spune să o aducă, 
Robert? 

— O să-i stârnească pe servitori, zise Ernest. Parcă 
trebuia să ţinem totul ascuns? 

Robert Vaughan răspunse: 

— Le voi spune, simplu, că o biată femeie și-a lăsat 
copilul la ușa mea, însoțit de rugămintea de-a o ajuta. Noi 
suntem niște oameni milostivi, așa cred. Povestea va fi deci 
plauzibilă. Le voi spune că am acceptat să ne ocupăm de 
copil. Una dintre slujnice ne părăsește, pentru a trăi alături 
de mama ei infirmieră. Sunt sigur că va fi bucuroasă să-l ia 
cu ea. Pleacă destul de departe de aici. 

— Pare posibil, zise Ernest. Important e să se nege orice 
legătură între Maurice și Elvira. 

— Îi vom povesti același lucru și lui Meggie, nu trebuie să 
bănuiască niciodată adevărul, fu de acord și Nicholas. 

— Bietul copil! gemu Robert Vaughan. 

— Vreau să-l văd, repetă Philip. 

Nicholas se uită la Robert Vaughan, parcă i-ar fi zis: 
„Satisfă-i și capriciul acestui trăsnit de frate al meu”. 

Robert Vaughan obiectă: 

— Sunt de părerea lui Ernest. Servitorilor li se va părea 
cam bizar... să vă arăt copilul. 

— Așa credeţi voi, îi contrazise Philip. Dimpotrivă, îi voi 
deruta. 

În cele din urmă, Robert Vaughan acceptă. Subţirel și 


75 


adus de spate, ascunzându-și chelia sub un păr rărit, ieși cu 
pași înceți. 

— Pare bătrân, nu crezi? remarcă Nicholas. 

— Este bătrân, răspunse Philip scurt. 

Își privea prepelicarul care-și pusese labele pe masă și 
trăsese o bucată de carne de pe platou. 

— Keno! Hoţule! lasă jos! porunci Nicholas. 

— Prea târziu ca să-l mai oprești! li e foame. Ca și mie. 

Ernest se apropie de masă și se uită la platoul cu friptură, 
lăsat acolo: 

— Jambon rece... foarte îmbietor. Păhăruțe pentru ou... 
vor mânca probabil ouă moi. Nu sunt linguri pentru poridge. 
Mi-am zis și eu de atâtea ori c-ar fi bine să nu mai mănânc. 
Prea mă umflă. 

Nicholas își umplu paharul. 

— Ei bine, urâtă treabă. Dar, slavă Domnului că am reușit 
să aranjăm totul. Va fi o lecţie pentru tânărul Maurice. 
Probabil că nu va mai călca strâmb niciodată în viaţa lui. 
Uite, cupa pe care mama și tata le-au dăruit-o părinţilor lui 
Robert cu ocazia nunții lor de argint. 

Ernest se apropie s-o examineze. Philip se așezase pe 
pervazul lat al ferestrei. Își privea prepelicarul lingând 
grijuliu locul în care căzuse bucata de jambon. Stăpânul lui 
avea un aer un pic abătut, dar nu trist. Lua și el viața așa 
cum era, imediat ce-i trecea prima reacţie de protest. 

Domnul Vaughan se întoarse ţinând copilul în braţe. Se 
simţise la un moment dat emoţionat coborând scara, 
crezuse un moment că-l ducea în braţe chiar pe fiul lui 
Maurice. Doamna Vaughan îl desfăcuse din șalul scoţian și-l 
îmbrăcase într-o cămășuţă albă, foarte curată. Căpșorul lui 
era înconjurat de un puf de păr castaniu. Nicholas și Ernest 
se apropiară imediat să-l examineze, primul, cu un surâs 
ironic, al doilea, cu o strâmbătură de dezgust. Philip nu se 
grăbi să se deranjeze, își aprinsese pipa și aspira cu delicii 
primele fumuri parfumate. Îl ţinea pe Keno de urechi și-l 
bătea amical pe spate, trăgând mereu din pipă. 


76 


— Cam ce vârstă să aibă? se interesă Nicholas. 

— Două sau trei săptămâni, crede soţia mea. 

— E mult mai frumoasă decât sunt în general copiii la 
vârsta asta, remarcă Ernest. Spuneţi-mi, Maurice a știut 
când s-a născut? 

— Nu. Primise numai o știre de la fată în care-l anunţa că 
pleacă împreună cu mătușa ei. Era convins că pruncul se va 
naște departe de aici. 

— Jenant pentru el... totul! făcu Nicholas, cu o voce tristă. 

Robert Vaughan se întoarse spre Philip: 

— Ai vrut să vezi copilul, îi zise el cu o voce glacială. 

Philip se ridică, se apropie cu nonșalanţă și se aplecă 
asupra copilului. 

— Drăguţ copil. O fetiţă tare frumoasă. Sper ca slujnica s- 
o iubească. Cum te simţi bunic, Vaughan? 

Robert Vaughan deveni rigid la auzul acestor vorbe, ca și 
cum ar fi fost o ameninţare. 

— Nu pot fi tratat drept un bunic... în mod normal, 
răspunse el cu o voce tremurătoare. 

— Al naibii de normal, după părerea mea, ricană Philip. 

Țuguindu-și buzele, suflă ușor un fum în nasul copilului 
care se strâmbă comic și strănută. 

Philip surâse prietenos. 

— Așa le fac și la ai mei, zise el. E amuzant să-i privești. 

Fraţii mai mari erau grăbiţi să se întoarcă la Jalna. Le era 
dor de micul dejun de acasă și, apoi, trebuia pusă la curent 
și mama lor, cu anumite precauţii totuși, pentru că, de 
comun acord, găsiră de cuviință că era prea imprudent să o 
lase în afara întâmplării. Va intra imediat la bănuieli și nu va 
înceta să pună întrebări și să facă anchete până când nu va 
descoperi adevărul. Ea, Mary și Augusta aveau misiunea, cu 
ajutorul bărbaţilor, să ridice un zid în jurul lui Meg. 

Se întoarseră tot pe cai, cizmă lângă cizmă, așa cum 
veniseră, sub soarele arzător. Keno pășea exact în urma 
iepei. De la fereastra odăii lor, domnul și doamna Vaughan 
îi priveau depărtându-se. 


77 


— Slavă Domnului că s-a terminat. Trebuie acum să 
cobori și să încerci și tu să mănânci ceva, draga mea. 

Dar ei nu-i mai păsa de micul dejun. Umpluse cu lapte 
cald un biberon pe care-l folosise pentru fiul ei și încerca să 
i-l bage în gură copilului. Micuţul răsucea capul mâărâind, 
căutând pe bâjbâite sânul tânăr cu care se obișnuise. 


78 


Capitolul IX 


Meg 


Acum, contactul cu pervazul ferestrei la nivelul sânului o 
durea pe Meg... o durea foarte tare. Avea impresia că un 
cuţit tăiase în carnea ei delicată și-o pătrunsese până la os. 
Era chiar o certitudine. Piatra dură și rece i se înfipsese, 
ascuţită, până în adâncul inimii. Se sprijini cu mâinile mai 
întâi, apoi se întoarse îndreptându-se spre patul în care se 
cuibări trăgându-și cuverturile până la bărbie și apoi peste 
cap. Singurul gând care-i trecu prin minte fu: „Ce frig mi-e! 
Cât e de rece și tare marginea ferestrei!” Apoi, cu toate că 
ținea ochii strâns închiși, îl vedea pe Keno uitându-se la 
fereastra ei și rânjindu-și colții. Pe măsură ce scena se 
contura, expresia câinelui îi părea din ce în ce mai 
înfricoșătoare, până când începu să tremure ca frunza de 
frică. 

Deschise ochii mari și văzu doar lumina gălbuie 
pătrunzând prin cuverturi. Își simţea mirosul delicat al 
trupului. Își aminti de baia caldă pe care o făcuse în seara 
trecută, cada veche cu emailul crăpat. Işi frecase trupul 
tare și alb cu o mănușă plină de săpun. Se simţise atât de 
fericită, că nu mai știa cum să-și manifeste bucuria! Se 
săpunise, se clăbucise, se ștersese numai pe jumătate și-și 
lepădase largul halat de baie în mijlocul camerei. 

Acum auzea o voce care pătrundea prin cuverturile trase 
peste cap. Era vocea lui Noe Binns care zicea: 

— Am să vă dau o știre îngrozitoare. Cred că nu va mai fi 
nici o nuntă. 


79 


La început, cuvintele ajungeau la ea ca un murmur slab, 
care o pătrundea până la ultima fibră. Apoi, se repetară din 
ce în ce mai tare, până se transformară în urlete care-i 
cutremurau așternutul ca niște tunete. Meg avea ciudata 
impresie că se află în apă și observă că era, într-adevăr, 
udă leoarcă. Se ridică în capul oaselor, îndepărtând 
cuverturile. O coadă i se înfășurase în jurul gâtului și o clipă 
crezu că o va sugruma. Gâfâind, se eliberă ţinând în mână 
coada la care se uita fără să-i vadă funda de mătase de la 
capăt. Se apucă s-o răsucească și să tragă de ea de parcă 
ar fi vrut s-o smulgă. Brusc se lăsă pe pernă și se porni să 
geamă. În clipa următoare, simţi dorinţa de a urla ca să 
trezească toată casa. Dar își mușcă îndârjită coada și reuși 
să se stăpânească. In sfârșit, rămase nemișcată. 

Avusese o tinereţe curată și fericită, ferită de orice 
gânduri penibile, ignorând dezgustătoarele bănuieli despre 
raporturile sexuale. Maurice era pentru ea bărbatul cu care 
avea să se mărite; după căsătorie, el o va duce la 
Vaughanlands. Îndepărtase orice gând care ar fi putut s-o 
tulbure și se lăsase în întregime ocupată de pregătirile de 
nuntă. Acum, toate aluziile la poftele trupești făcute în fața 
ei, toate frazele care o intrigaseră citind Biblia, deveneau 
limpezi, de o limpezime înfricoșătoare, făcând-o să 
descopere sufletul straniu al lumii. Stătu o clipă nemișcată, 
rememorând deliberat tot ceea ce știa despre aceste 
lucruri. Unul sau două cuvinte grosolane pe care le reţinuse 
îi veni în minte. Gongul sună deșteptarea și, imediat îi auzi 
pe Eden râzând și gângurind, iar pe Peep scoțând ţipete de 
bucurie. Porumbeii, care părăsiseră streașina în căutarea 
micului dejun, se întorseseră, reluându-și răsfățurile și 
gângureala. „Ce neștiutori, ce neștiutori”, constată Meg! 

Acum, casa prindea viață și acţiona asupra lui Meg ca un 
calmant. Începu să se gândească la atitudinea pe care o va 
adopta față de familie. Ştia că ceea ce se întâmplase 
reprezenta o umilință groaznică pentru o fată în ajunul 
nunţii. Se întreba cum vor primi vestea tatăl, unchii și 


80 


bunica ei. Se întrebă dacă Renny îi va mai adresa vreodată 
în viaţa lui vreo vorbă lui Maurice. 

Își aduse aminte de unul sau două cazuri asemănătoare 
pe care le citise în romanele ei demodate. Într-unul, eroina 
țipase și leșinase de câteva ori. In celălalt, fata arătase o 
indiferenţă tragică în faţa dezastrului. Meg avea nevoie de 
timp ca să se gândească. În fond, era mulţumită că aflase 
vestea, pentru a se putea pregăti în secret. 

Era surprinsă că zgomotele casei puteau fi atât de firești. 
O auzi pe culoar pe mătușa Augusta vorbindu-i lui Molly de 
dintele care-i apăruse lui Peep, în camera lui, Renny fluiera 
vesel. Poate că tatăl ei nu suflase nimic nimănui și alergase 
la domnul Vaughan ca să-i spună ce credea despre trădarea 
fiului său. 

Era îngrozitor să-l consideri pe Maurice un trădător. | se 
păruse dintotdeauna a fi aproape perfect. Fusese fericită 
să-l vadă crescând înalt și frumos ca tatăl ei. Era, firește, 
convinsă, că ea și Maurice vor avea mulţi copii împreună. 

Meg încercă să-și amintească trăsăturile Elvirei, dar nu 
reuși decât să reînvie niște ochi întunecați și un păr prin 
care părea că pieptenele nu trecuse vreodată. Și, totuși, 
străina trecuse prin viaţa ei, răvășind-o. Meg se gândi la 
rochia ei de mireasă mătăsoasă și albă, învelită în hârtie 
albă ca zăpada și aranjată în dulap. Pentru prima dată ochii 
i se umplură de lacrimi. Își ascunse capul în pernă și hohoti. 

Plânse îndelung. Casa era liniștită. O singură dată auzise 
un tropot de cal intrând în grajd. Într-un alt moment, auzi 
loviturile  ciocănitoarei în arțarul de sub fereastră. 
Zgomotele îi răsunau trist în urechi, ca și cum le-ar fi auzit 
în miez de noapte. 

După un timp destul de lung, auzi un ciocănit în ușă. 

— Cine e? întrebă ea. 

— Eden. Mama întreabă dacă ţi-ar face plăcere să iei 
micul dejun în pat? Ți-l aduce chiar ea. 

— Nu, nu vreau să deranjez. Pleacă! 

— Of! 


81 


Era decepţionat. Șovăia în faţa ușii. Meg și-l aducea 
aminte în costumul lui de paj și-și înăbuși alte hohote de 
plâns. 

— Meggie! spune ceva. 

— Nu, dragul meu. Pe Meggie o doare capul, spune-i 
mamei. Spune-i că Meggie nu vrea să deranjeze. 

— Bine. 

Dar tot nu plecă. 

După o clipă, vocea lui de copil se auzi din nou. îi auzi 
respiraţia în gaura cheii. 

— Meg, plângi? 

— Nu! Du-te repede și spune-i mamei ce ţi-am spus. 

Plecă tropâind din piciorușe. 

Meg se lăsă clin nou în voia lacrimilor. Nu încerca să le 
reţină, căci durerea lacrimilor era mai ușor de îndurat. Își 
aminti că, pe când era numai un copil, putea plânge ore în 
șir fără să se oprească. Işi mai aminti și de urletele de furie 
și disperare ale lui Renny când era mic. Se va bate Renny 
cu Maurice, îl va provoca la duel? Îi vedea, în zori, în 
văioagă, faţă în faţă, cu pistoalele în mâini. Auzi murmurul 
trist al râului. 

Pașii cuiva se opriră în faţa ușii. Fără să bată, Mary 
deschise încetișor ușa și-și vâri capul în deschizătură. 

— Meg, draga mea, nu te simți bine? Ce-ai zice de o 
ceașcă de ceai? In dimineaţa asta am mâncat primii fragi. 
Eden mi-a spus că ești bolnavă. 

Vorbea ușor agitată. Nu voia să se trădeze. Meg avu un 
ușor sentiment de satisfacție la gândul că Mary încerca s-o 
convingă că nimic nu se schimbase, deși, fără îndoială că 
știa totul, chiar de la început. 

— Nu vreau nimic, răspunse ea. 

Mary se apropie rapid de pat și-i privi faţa șiroind de 
lacrimi. 

— Meggie... 

Meg se ridică și o privi fix pe Mary cu ochii ei umezi. 

— Știu tot, îi aruncă ea. L-am auzit pe Noe Binns 


82 


povestind totul tatei. 

Consternarea o făcu pe Mary să pălească. O clipă nu știu 
ce să spună, se uită la Meg bolborosind: 

— Dar... dar... oh... 

Își reveni, se așeză lângă Meg și o cuprinse cu brațele. 

— Biata fetiţă! E îngrozitor pentru tine, știu! E îngrozitor 
să auzi ce-ai auzit! Dar nu trebuie să crezi. Eu nu cred o 
iotă. Trebuie să încerci să nu te mai gândești ca și cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Sunt vorbe născocite de răi și de 
invidioși. 

Meg se dezlipi de ea. 

— Tata e jos? 

— Da. 

— A fost la familia Vaughan? 

— Da, s-a dus cu unchii tăi. 

— Ce a spus Maurice? 

— Nu l-au văzut. Nu era decât domnul Vaughan. 

— Au văzut copilul? 

Mary o luă din nou în brate. 

— În locul tău, Meg, n-aș crede toate aceste scorneli 
răutăcioase. 

— Dar dacă nu sunt scorneli? Dacă e adevărat? 

— Nu trebuie să-ţi închipui că e adevărat. Il iubeşti pe 
Maurice și Maurice te iubește. L-am văzut cum te pierde din 
ochi, ca un adevărat bărbat îndrăgostit. 

Meg o împinse din nou. 

— Trimite-l pe tata, te rog. Vreau să-mi spună ce crede 
el. 

— Eu nu pot să fac nimic pentru tine? Măcar dacă m-ai 
socoti prietenă în această împrejurare... 

Meg îi întoarse spatele și-și înfundă capul în perne. 

Ascultă depărtându-se zgomotul pașilor lui Mary care 
cobora treptele. Ar fi vrut să audă ce se spunea jos. Sări 
brusc din pat și alergă pe palier. Se aplecă peste balustradă 
și ciuli urechile. Toată lumea părea să vorbească o dată. 
Numai vocea de contralto a mătușii Augusta se auzea în 


83 


mijlocul sunetelor bărbaţilor și, brusc, cea a bunicii, bătrână 
și ascuţită ridicându-se deasupra tuturor. 

Ar fi vrut să stea și să asculte până când tatăl ei ar fi 
intrat în hol și ea s-ar fi întors în pat, s-ar fi întins nemișcată 
și cu ochii închiși. Va trebui s-o strige de mai multe ori până 
când ea să răspundă. Tresări auzind pașii lui Renny pe 
culoar. Încercă să o șteargă spre camera ei, dar nu-l mai 
putu evita. Se întoarse și-l privi drept în faţă, jalnic, în 
cămașa de noapte albă și cu cozile castanii legate cu funde. 

— Renny, i se adresă ca, nu mă voi mărita niciodată, 
niciodată -cu Maurice. Totul s-a sfârșit, ascultă-mă! Cred că 
nici tu nu dorești această căsătorie, nu-i așa? 

Renny îi aruncă o privire piezișă. Ar fi vrut să se 
eschiveze. Nu-i răspunse, dar surâse încurcat. Meg nu reuși 
să descifreze nimic pe faţa lui masculină cu o expresie 
serioasă, matură. Se gândi: „Sunt ani de când el s-a 
familiarizat cu genul ăsta de întâmplări, în timp ce cu le aud 
pentru prima oară!” 

ÎI întrebă pătimașă: 

— Ştiai ceva înainte de dimineaţa asta? 

— Ştiam ceva, răspunse el. 

— Știai ceva? Ce vrei să spui? 

— Maurice mi-a vorbit despre Elvira. 

— Oh! Și când te gândești că mama mi-a cerut să mă 
port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Să continui ca 
înainte! Să cred că nu sunt decât niște scorneli! 

— Te asigur că sunt multe scorneli. 

Renny coborâse o treaptă și acum se aflau amândoi la 
același nivel. Furioasă, îl privea drept în ochi. 

— Și copilul e tot o scorneală? 

Se depărtă de ea și se rezemă de perete. Philip intrase în 
hol. Îl zări când ajunsese în capul scării. Își aminti brusc că 
întotdeauna stăteau acolo și priveau când era o petrecere 
în casă. Dar acum nu mai erau copii. li dădeau multă bătaie 
de cap. Renny îl văzu apropiindu-se și se simţi eliberat. Meg 
își ascunse faţa cu brațele și începu să plângă. 


84 


— De ce plângi? N-ai nici un motiv să plângi. 

— Oh, tată, cum poți să vorbești așa? 

Se repezi înlăcrimată în braţele lui. 

— Mi-e inima zdrobită. 

Philip o mângâie pe păr. 

— Meggie, Meggie, nu mai plânge! Ai să te îmbolnăvești. 
Vino în camera ta să stăm de vorbă. Nici Renny nu crede o 
boabă din toată istoria asta, nu-i așa, Renny? 

— Asta i-am spus și eu. 

— Ba da, ba da! El știe că e adevărat. 

Philip o duse în camera ei și închise ușa în urma lor. Se 
așeză pe marginea patului și o luă pe Meg pe genunchi. 
Corpul ei tânăr și rotofei îi atârna destul de greu în braţe. 

— Tată, nu vreau să-mi spui decât un singur cuvânt. 
Crezi sau nu crezi că Maurice e tatăl acestui copil? 

— Meggie, cred că ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat 
pentru că... 

— Un cuvânt, tată, un singur cuvânt! Nu mă minţi, tată! 

Incurcătura în care se afla încreţi fruntea lui Philip. 
Răspunse mohorât: 

— Da. 

Ultima ei speranţă, dacă mai avea vreuna, se topi. Se 
smulse din brațele tatălui și se aruncă pe pat, rostogolindu- 
se stăpânită de convulsii. Apucă cearșaful cu dinții, 
mușcându-l. 

— Maggie, te rog să te potolești! zise sever Philip. 

Şi-i dădu o palmă. 

Ea ramase nemișcată și-l privi cu niște ochi umflaţi de 
plâns că aproape nu se mai vedeau. Lui Philip îi veni greu 
să-și recunoască fiica. 

Se ridică greoi, se duse la baie, muie un burete în apă, se 
întoarse lângă Meg și se apucă să-i șteargă duios ochii. 

— Draga mea fetiță! Draga mea fetiță! murmură el. 

Ea îl apucă de mână și i-o sărută. 

— Oh, tată, voi rămâne pentru totdeauna cu voi! 

Lacrimile ei păreau să nu mai sece vreodată. Pe măsură 


85 


ce le ștergea, altele curgeau. Disperat o întrebă: 

— Vrei s-o trimit pe mama? 

— Nu! Nu! 

— Pe bunica? 

— Nu! 

— Mătuşa sau pe unul din unchi? 

— Nu vreau pe nimeni. 

— Vrei să rămâi o clipă singură? 

Nu mai putea suporta multă vreme scena. 

— Da. 

— Mă duc dacă-mi promiți că nu te mai zvârcolești pe 
podele! 

— Da. 

— Stai liniştită şi nu te mai chinui? 

— Da. Voi fi liniştită. 

Îi ridică perna, îi trase cămașa de noapte până la glezne. 
Îi aranjă pătura și-i mângâie cozile: 

— Părul tău atât de frumos... 

Ajuns la ușă, se întoarse și-i zise pe un ton foarte serios: 

— Nu trebuie să-ţi închipui că ești prima logodnică căreia 
i se întâmplă asemenea lucruri. Ți-e foarte greu, cred. Dar 
bărbații tineri, vezi tu, se mai lasă uneori antrenați! Va fi o 
învăţătură de minte pentru Maurice. E mai bine că s-a 
întâmplat înainte de nuntă, decât după. Va fi, fără îndoială, 
un soț bun pentru tine tot restul zilelor sale. 

leși închizând ușa. 

Ajuns jos, străbătu holul privind prin ușa deschisă peluza, 
unde unul din iepurii lui Eden, scăpat din cușcă, păștea la 
soare. Philip suspină, gândindu-se că în ziua aceea nu va 
mai putea pescui. Aruncă o privire pendulei bunicului său și 
văzu că nu era încă ora unsprezece. Dumnezeule! Ce zi! 
Părea să dureze deja de o săptămână! 

Se îndreptă spre bibliotecă, unde se adunase toată 
familia. Se mâncase puţin în dimineața aceea la micul dejun 
și Eliza adusese un platou cu ceai și o farfurie de biscuiţi. 
Maică-sa se așezase lângă platou și faţa ei întunecată de 


86 


decepţie se lumină la vederea bucatelor. Malahide Court 
era întins nonșalant pe o sofa lângă ea. Avea un aer 
gânditor. Sir Edwin stătea ţeapăn, pe un scaun în apropiere 
de fereastră, și citea un număr din Times, vechi de 
cincisprezece zile, cu ochelarii așezați exact pe vârful 
nasului, ca să poată privi dacă ar fi avut chef, pe deasupra 
lor, la grupul alcătuit de frumoasa lui familie. Ernest ţinea 
deschis pe genunchi romanul Quo vadis, dar nu era decât 
un șiretlic pentru a părea mai calm decât era. Evenimentele 
dimineţii îl zguduiseră adânc, tare ar mai fi vrut să 
mănânce, dar evita s-o facă, tocmai pentru că era foarte 
tulburat. Nicholas, în fotoliu își fuma pipa; îl trase pe Philip 
și-i arătă un scaun, lângă el. Augusta, într-o rochie de 
cașmir violet, cu jabou de dantelă, îl ţinea pe Eden pe 
genunchi, iar Molly, așezată foarte aproape de ea, îi vorbea 
pe un ton foarte serios. Ușa batantă ce dădea spre 
sufragerie era deschisă și în cadrul ei, cu mâinile în 
buzunare, Renny se mișca într-un du-te-vino fără astâmpăr. 
Îi aruncă tatălui său o privire neliniștită văzându-l intrând în 
încăpere. Perdelele de tul se mișcau încet în adierea 
vântului. 

— Ei bine? făcu Adeline. Cum a primit vestea? 

— Foarte rău, fără îndoială, răspunse trist Philip. Plânge 
întruna. Am crezut că e gata să facă o criză de nervi. Se 
zvârcolea pe pat și mușca cearșaful. 

Familia scăpă un unanim „ţtţ”. 

— Are nevoie de o palmă, constată Adeline. 

— A primit-o, o liniști Philip. 

— Foarte bine! S-a calmat, nu-i așa? 

— Găsesc că e o metodă foarte brutală, remarcă Ernest. 

— Oh, n-a fost decât o pălmuţă, dar s-a calmat, biata de 
ea! asigură Philip. 

— Important este să știm dacă mai vrea să se mărite, se 
neliniști Nicholas. 

— Pentru moment e imposibil de spus. Nu vrea să vadă 
pe nimeni. Nu vrea decât să fie lăsată în pace. 


87 


— Cel mai bun lucru pentru ea, acum, zise Augusta. Cu 
cât o vom lăsa mai mult în pace în zilele următoare, cu atât 
va fi mai bine pentru ea. Trebuie să i se vorbească blând, 
să i se dea de mâncare numai ceea ce-i place. Poate un 
cadou de nuntă i-ar mai schimba ideile? Cred că ar putea fi 
făcută să revină la gânduri mai bine! 

— Trebuie, declară Adeline. la un ceai, Philip. 

Începu să umple ceștile. Ernest se ridică și, cu Quo vadis 
într-o mână și farfuria cu biscuiţi în cealaltă, dădu roată 
mesei. După numai o clipă, toată lumea mânca și bea 
ceaiul reconfortant de care aveau mare nevoie, pentru că 
amorul lor propriu primise o dureroasă lovitură, iar proiectul 
lor îndelung vizat era cât pe-aci să se ducă de râpă. 

— Ce nu pot eu să admit, se auzi vocea Adelinei, este 
ideea că Robert Vaughan și nevastă-sa, care nu au decâtun 
plod de supravegheat, nu au știut nimic despre ceea ce se 
întâmplă. O pereche de ramoliţi, de găini plouate, de 
incapabili, de sclerozaţi, de cretini. 

— Și-au răsfăţat băiatul, zise Ernest. 

— Nu vorbeau întruna decât de inteligenţa și cuminţenia 
lui, adăugă Nicholas. 

— Deveneau chiar plicticoși, când apucau să enumere 
calităţile fiului lor, completă Augusta. Sunt foarte sigură că-l 
credeau mult superior băiatului nostru. 

Philip râse ironic. 

— Da, când Renny a fost eliminat în ultimul trimestru, 
Vaughan nu ascundea cât e de satisfăcut de înaltele 
facultăți intelectuale ale fiului său. 

— Ei bine, asta o să-i mai taie din nas. Renny merita să 
fie eliminat, e adevărat, dar, oricum, nu din cauza unei 
femei. 

Bunica se uită la Renny cu o privire severă pe sub 
sprâncenele groase. Voia să vorbească, dar băgase în gură 
o bucată prea mare de plăcintă și nu mai putea s-o înghită. 
Ceilalţi o priveau politicoși, cu un pic de neliniște, în timp ce 
faţa i se făcuse roșie ca focul, forțându-se în van să înghită. 


88 


— la o gură de ceai, mamă, o sfătui Ernest. E periculos 
să-ți umpli gura cu atâta plăcintă fără să bei ceai. 

Privirea ei deveni din severă furioasă, întorcându-se spre 
Ernest, dar îi urmă sfatul și bău o jumătate de ceașcă de 
ceai. Scăpă de bucata de plăcintă și se adresă din nou 
nepotului ei: 

— Dacă ai să îndrăznești vreodată să te distrezi cu vreo 
fată din sat, să-ţi păzești pielea, băiete! zise ea cu o voce 
îngălată. 

De pe buzele fiilor ei se auzi un murmur de aprobare. 

Obiectul amenințărilor Adelinei stătea pe pragul ușii și 
surâdea cu un aer încurcat. Ochii îi scânteiau privind, pe 
rând, la toți. 

Eden era sigur că pe Renny îl certau. Lunecă de pe 
genunchii mătușii, se apropie de Renny și-l trase de 
mânecă. 

— Hai să ne plimbăm, ce zici, Renny? șopti el. 

Renny își așeză mâna pe ceafa rotundă și netedă a lui 
Eden. 

— Nu-ţi mai lăsa mâna pe gâtul copilului, ordonă bunica. 
O să-l cocoșezi dacă mai mergi așa cu el. Așa faci mereu. 

Renny rânji, dar nu-și luă mâna. 

— Mă enervezi! strigă Adeline. 

— Acum, că ai făcut această remarcă, mamă, zise Ernest, 
îmi dau seama că imediat ce se află lângă Eden, Renny îi 
pune mâna pe gât. E foarte rău pentru copil. Ai remarcat 
acest obicei, Philip? 

Philip se uita la fiii lui. 

— Am remarcat, zise el, că Renny îl iubește mult pe 
Eden. Apropie-te, Eden, și arată-ne că spatele tău e drept. 

Mary se amestecă și ea pe un ton plin de ranchiună. 

— Felul în care Renny îl ţine pe Eden mă supără adesea. 
Cred că nu e bine pentru el și totuși lui Eden îi place; de 
îndată ce-l zărește pe Renny, aleargă spre el. 

— Și de ce nu? exclamă Adeline. Mi se pare firesc. Ceea 
ce nu e firesc este ca Renny să-și lase cu toată greutatea 


89 


mâna pe ceafa copilului. 

— Ai vrea să nu ating pe nimeni, nu-i așa, Gran? 

— Să nu fii obraznic, tinere! 

Sir Edwin interveni: 

— Coloana vertebrală a unui copil este foarte fragilă. Se 
poate foarte ușor produce o deviație. 

— Vino, Eden, să ne uităm, îl chemă Philip sever. 

Renny își împinse blând frăţiorul și copilul înaintă până în 
mijlocul camerei, cu obrajii roșii și capul în piept. 

— Ce v-am spus eu, strigă Adeline. Copilul ăsta e 
cocoșat. 

— Ridică, domnule, capul, ordonă Philip. 

Eden ridică puţin capul, îngrozit, dar și mulțumit să se 
afle în centrul atenţiei. 

— Mai sus! 

În vocea lui Philip se strecură o notă de neliniște. 

— Nu poate, strigă Molly. 

Augusta zise: 

— Eden este admirabil proporționat, chiar perfect. Dacă 
Renny i-a provocat o deviaţie... 

— Bineînţeles că i-a provocat, o întrerupse maică-sa. Nu 
mai e nici o îndoială... Am zis cu că așa o să se întâmple. 

— Atunci e o cruzime din partea voastră că nu m-aţi 
prevenit, strigă Molly. 

— Tu nu ţii cont niciodată de ceea ce zic eu. 

Ernest se amestecă și el. 

— Îmi aduc aminte de un pitic pe care l-am văzul în 
Alger... 

— Oh! Mi-l aduc aminte, zise Nicholas. Se povestea că 
fusese crescut într-o cușcă. 

— Nu e nevoie să mergi în străinătate ca să vezi aceste 
specimene curioase de oameni, îi întrerupse sir Edwin. 

— Dumnezeule, se lamentă Philip, să nu exagerăm! 
Speriem copilul. 

Întinse braţele și-l prinse pe Eden între genunchi. 

Eden era în culmea fericirii. Când tatăl său îl prinse de 


90 


cap vrând să i-l îndrepte, se încordă, își încruntă 
sprâncenele, strângând buzele de parcă l-ar fi durut. Philip 
privi îngrozit în jur. 

— E adevărat, copilul nu se mai poate îndrepta. Dar cum 
de n-am observat până acum? 

— Oh, puișorul meu, suspină Molly. 

Adeline puse jos ceașca și se ridică. Il apucă pe Eden de 
cap și-l ridică de la pământ. Băiețelul urlă. Când îi dădu 
drumul, acesta rămase în picioare, ţeapăn, cu ochii 
strălucitori, drept ca o trestie. 

— Uite, zise ea triumfătoare, l-am îndreptat! 

— Cred că nu era nimic de îndreptat, zise Philip. Șterge-o, 
Eden! Du-te la joacă! 

Molly îl trase spre ea, îl îmbrăţișă pătimașă, dar el îi 
scăpă și alergă după Renny. Renny puse mașinal mâna pe 
gâtul lui Eden. Cu o mișcare plină de răsfăţ, Eden se 
apropie de fratele său. 

— Unde mergem? 

— Pe malul apei. 

— Grozav. 

— Sunt cocoșat? 

— Eşti drept ca un. 

— De ce ziceau aşa? 

— Ca să mă necăjească. 

— De ce? Nu te iubesc? 

— Ba da, cum să nu. Dar tu nu poţi să înţelegi. 

— Eu te iubesc, Renny. Când voi fi mare, vreau să semăn 
cu tine. Ne vom distra bine amândoi, nu-i așa? 

Călca cu pași mari alături de Renny. 

— Fără îndoială. la uită-te la cufundacul ăla! 

Două aripi de culoarea orizontului de dincolo de lanurile 
de grâu ţâșniră ca un fulger dintre crengile groase ale unui 
stejar de pe malul râului, plonjând în apa care strălucea în 
soare. Cercuri concentrice mai arătau locul unde se 
întâlniseră pasărea și peștișorul în timp ce pasărea se 
îndepărta liniștită, cu un păstrăv strălucitor în cioc. Soarele 


91 


răspândea o căldură plăcută. Era, cu adevărat, prima zi 
foarte caldă. 

Renny cobori în fugă cărarea care ducea la marginea 
apei, ţinându-l strâns de mână pe Eden. Câteodată, 
băiețelul nu mai putea ţine pasul și rămânea suspendat, 
neputincios, dar nu-i era niciodată frică, agăţat atât de 
puternic de mâna fratelui său. Râse și îngenunche pe o 
piatră mare, oglindindu-și chipul în apă. 

Râul curgea încă primăvăratic, impetuos și-și croia drum 
susurând blând printre  coturile pline de ierburi, 
strecurându-se printre crăpăturile cele mai secrete ale 
pietrelor. Firul apei strălucea de-ţi lua ochii, dar în umbră se 
colora într-un verde proaspăt, de măslină. Părea fericit să 
existe și să curgă mai repede sau mai încet, cu aceeași 
siguranţă nepăsătoare. 

Eden îl privi pe Renny cu un aer tulburat. 

— Unde crezi tu că e păstrăvul acum, Renny? 

— În pântecul cufundacului. 

Eden reflectă. 

— Nu-mi place să mă gândesc la asta. 

— Mie, da. 

— De ce? 

— Pentru că păsării îi era foame. 

— Îţi este indiferent că peștișorul a fost mâncat? 

— Absolut. 

— Atunci și mie îmi este indiferent. 

Renny îl luă de braț și-i arătă: 

— Lebedele! 

Perechea de lebede luneca pe lângă malul cotit acoperit 
de trestii, părând să mângâie apa cu pieptul umflat și alb. 
Abia dacă li se vedea mișcarea labelor. 

Se apropia de cei doi băieţi cu o indiferență mândră, dar 
când se trezi în fața lor, masculul se întoarse și, cu o lucire 
de mânie în ochi, își desfășură aripile, deschizându-și larg 
ciocul. O clipă rămase în această atitudine amenințătoare. 
Apoi își strânse aripile calm, mlădiindu-și orgolios gâtul și, 


92 


cu un aer prietenos, își ajunse din urmă însoţitoarea. 

— Nu te apropia de el, îl sfătui Renny, probabil că-și are 
cuibul, pe aici pe undeva. 

Eden, captivat, privea lebedele dispărând după o salcie 
plângătoare. Blândul clipocit al apei îi umplea urechile. 
Piatra pe care stătea se încălzise la soare. Fratele lui, eroul 
intrepid și neînfrânt, îngenunche lângă el. Inima-i bătea de 
mândrie și de o bucurie tulburătoare, pe care nu o putea 
înțelege. 


93 


Capitolul X 


Recluziune 


Philip își golea cenușa din pipă într-un vas din pământ, în 
care se scuturase floarea firavă a unui cactus fragil, când 
simţi că Eliza îl privea. Ea îi aduse o scrumieră și i-o puse la 
îndemână, chiar lângă vasul cu cactus. Dar Philip continua 
cu încăpățânare să folosească vasul, nemaisimţindu-se 
totuși în largul lui. Pentru a-i deturna atenţia Elizei, o 
întrebă: 

— Domnișoara Meggie și-a băut ceaiul? 

Eliza, la curent cu toate evenimentele zilei, răspunse: 

— Nu, domnule, nu s-a atins de ceai și nici la prânz n-a 
mâncat nimic. l-am pus la ușă un platou apetisant, așa cum 
mi-a spus domnul, dar n-a răspuns când am ciocănit și 
platoul a rămas neatins. 

Philip păru dezorientat. 

— Dar e îngrozitor, Eliza! Copilul acesta n-a pus nimic în 
gură toată ziua? Se va îmbolnăvi. 

— Mă tem, domnule. Am cunoscut, demult, o tânără care 
a devenit foarte bizară după o asemenea decepţie în 
dragoste. Nu mai voia să se pieptene și părul ei era adunat 
tot într-o parte, ca un cuib de ciori. 

— Tttt! Dar... trebuie să mănânce! Vezi ce i-ai putea 
pregăti ca să-i stârnească pofta! O omletă, poate? 

Eliza se gândi o secundă: 

— Domnișoara Meggie adoră pudingul cu dulceaţă. Dacă 
bucătăreasa i l-ar pregăti și domnul i l-ar duce el însuși, 
poate ar accepta. 


94 


— Bună idee! Spune-le să pună multă dulceaţă în puding. 

Eliza nu răspunse imediat. Cu un capăt al cârpei de praf 
scoase scrumul din vasul cu flori. Apoi, cu un alt capăt, 
șterse meticulos frunzele  cactusului, sub privirile 
indiferente ale lui Philip. Ea adăugă: 

— Ne trebuie dulceaţă de fragi. 

Dar toate încercările de a o ispiti fură zadarnice. Philip 
urcă degeaba scara, ducând cu grijă tava încărcată cu o 
cină apetisantă, și degeaba o rugă să deschidă ușa. Nu 
obținu nici un răspuns. Neliniștit de-a binelea, îi strigă: 

— Meg! Nu ești bolnavă? 

— Nu, tată. 

Vocea i se auzea înăbușită. 

— Deschide, te rog, ușa, ţi-am adus o cină delicioasă. 
Ceva ce-ţi place ţie mult. O surpriză. 

— Nu sunt în stare să înghit nimic. 

— Dar trebuie să mănânci, draga mea. Ai să te 
îmbolnăvești! E un ordin. 

Nici un răspuns. 

— Vrei să sparg ușa? 

— Te rog, tată, lasă-mă în pace! E tot ce-ţi cer. 

A insista ar fi fost o cruzime. Zise blând: 

— Ascultă, Meggie, îţi las tava aici și după ce plec, poţi 
deschide ușa să arunci o privire. Îmi promiţi? 

— Da... da. 

Cobori scara ale cărei trepte scârțâiau sub pașii lui. 

— E încăpăţțânată ca un catâr, îi spuse maică-si. 

— Numai tu ești de vină, răspunse ea. 

— Vrei să spui că am răsfăţat-o? 

— Vreau să spun că se vede că e fiica ta. 

Seara, la culcare, tava era tot acolo, dulceaţa se uscase 
pe puding, ceaiul și smântâna erau neatinse. Numai puiul 
fusese mâncat de Keno care, nu departe de acolo 
abandonase un os de aripă ros. 

Adeline aștepta la picioarele scării. Philip se aplecă peste 
balustradă și șopti cu o voce răgușită: 


95 


— Nu s-a atins de nimic. 

— Să mă ierte Dumnezeu, dar e cam mult de când stă cu 
burta goală. 

— Aproape douăzeci și patru de ore. 

Adeline mârâi: 

— Să n-o mai hărțuim pe biata fată! O să-și revină. Mâine 
dimineaţă se va scula foarte bine dispusă să-și ia micul 
dejun. Culcă-te, Philip, și tu și nevoie de odihnă după o zi 
atât de zbuciumată. 

Bătrâna doamnă se îndreptă spre camera ei de la parter, 
dincolo de salon. Era odaia ei preferată. Inchidea în ea 
toate amintirile ei minunate, voluptuoase, dureroase, 
pătimașe, sfâșietoare. Dormea în această cameră de mai 
bine de cincizeci de ani, în patul pictat în care dormise încă 
pe când trăia în Indiile îndepărtate. Păsările colorate și 
florile care-l ornau nu-și pierduseră nimic din prospețimea 
de odinioară. Trupul ei tânăr îmbătrânise. In acest pat, soțul 
ei, Philip, o ţinuse în braţe. În acest pat își adusese pe lume 
copiii și tot în el a murit Philip. Trecuse de șaizeci de ani, 
dar obrazul lui neted și vigoarea făceau să nu-i dai mai mult 
de cincizeci de ani, puteai jura. De la grajduri i-l aduseseră 
în hol, lovit de copila unui cal. Coborâse scara ca o nebună. 
Mai avusese timp să ridice puţin capul și să-i spună cu 
vocea lui profundă: 

— Uite, Adeline, ce mi-a făcut bruta! _ 

ÎI privise, reprimându-și un țipăt de oroare. Îi 
transportaseră apoi în această odaie, îl culcaseră pe pat și, 
în mai puţin de o oră, din Philip al ei nu mai rămăsese decât 
un cadavru pe care ea îl strângea cu înverșunare în brațe, 
încercând să-i transmită o scânteie de viaţă. 

Scena, reînviată în faţa ochilor ei, făcea să-i bată inima 
din ce în ce mai rar, pe măsură ce amănuntele i se 
redeșteptau în minte. Dar, așa cum se străduia de ani de 
zile, își alungă amintirile. Nu voia să se piardă în regrete. 
Suspină adânc, se îndreptă spre fereastră și o deschise. 

— E nevoie de mai mult aer aici, zise ea cu voce tare. 


96 


Briza caldă a nopţii pătrunse în odaie și-i mângâie 
obrazul cu o dulceaţă neașteptată. 

Proteza îi rănea gingiile. De când o avea, n-o scosese 
niciodată în faţa alor ei. Dar acum era singură. O lepădă, 
dându-i drumul într-un pahar cu apă special pregătit. 
Propria imagine în oglindă o uimi. Chipul ei viguros, cu 
buzele căzute înăuntru, semăna incredibil cu cel al tatălui 
ei. 

— Bătrânul Renny Court, murmură ea cu o strâmbătură 
ironică. 

Ce ușurare simţise după ce-și scosese proteza! Ce 
senzație de odihnă! Nu mai voia să se culce. Se gândi să-l 
cheme o clipă în camera ei pe unul dintre fiii ei. Dar cu toții 
avuseseră o zi grea, bieţii! Nicholas ar face urât dacă ar fi 
trezit. Ernest vorbea prea mult, iar Philip sigur ar fi aţipit 
chiar sub ochii ei. Mai bine să se mulțumească numai cu 
propria ei companie. 

Se apropie de papagal care, cu ciocul ascuns sub aripă 
stătea cocoţat pe căpătâiul patului. Cu frumoasa ei mână 
ridată îi mângâie spinarea verde și curbată. În somn, 
pasărea îi simţi mâna familiară. Dar nu-și scoase capul de 
sub aripă. Din fundul gâtului, scoase un șuierat gutural de 
protest. 

— Biată pasăre bătrână! îi zise ca. Bătrâne Boney! Ai și tu 
nevoie de odihnă. 

Cu părere de rău, își scoase broșa, înfigând-o în perniţa 
de pe măsuţa de toaletă. Degetele începură să pipăie în 
joacă nasturii rochiei. Dar somnul nu venea cu nici un chip. 

Sub fereastră, înflorise bătrânul ei liliac. Fiind prea 
aproape de geam, împiedica aerul să intre în odaie și de 
multe ori luase hotărârea să-l taie, dar niciodată nu putuse 
da un asemenea ordin. Il văzuse crescând, mlădiţă tânără, 
și, de pe când nu era decât o tulpină subţire, adesea îl 
stropise cu mâna ei. Acum ciorchinii grei și albi împiedicau 
aerul să intre în odaie. Printre frunze vedea luna scânteind 
și asfinţind deasupra văioagei. 


97 


Simţi brusc dorinţa de a ieși singură în noapte. N-o mai 
făcuse de foarte multă vreme. li avusese întotdeauna 
alături pe Nicholas, pe Ernest sau pe Philip, gata oricând să- 
i dea braţul. Cu siguranţă, îmbătrânise foarte tare dacă 
devenise obiectul unei asemenea supravegheri permanente 
din partea familiei. Nu mai voia nici un fel de supraveghere. 
Voia să umble singură sub soare sau sub stele, după chef. 
Își ridică braţele încă puternice și se întinse. Era obosită, 
plictisită și totuși surescitată de evenimentele zilei. Nu 
putea să se culce. Avea nevoie de aer. 

Trebuia să deschidă cu mare atenţie ușa grea de la 
intrare. Dar cât de ușor se deschidea. Jalna era o 
construcţie solidă, nu un fleac din cele care se fac astăzi. 
Atenţie, să nu se trântească ușa! Traversă aleea nisipoasă 
și călcă pe iarba proaspătă a peluzei. Vedea luna scânteind 
foarte jos, în spatele arborilor. Un mesteacăn argintat se 
înălța în faţa brazilor, ca și cum i-ar fi ieșit în întâmpinare, 
cu toate frunzele strălucind în lumina lunii. În depărtare, se 
auzea susurul pârâului. 

Avea ghete subţiri, care-i lăsau talpa să comunice plăcut 
cu viața profundă a pământului. Nervi foarte sensibili 
păreau să-i lege picioarele de pământ. Se bucura de fiecare 
pas. Ochiul ei vioi zărea siluetele iepurilor care alergau în 
întuneric. 

Se apropie de mesteacăn și-și așeză mâinile pe trunchiul 
catifelat. Simţea sub palme circulând seva copacului. Se 
gândea la straturile subţiri de scoarță care-i încercuiau 
trunchiul. Își aduse aminte că la a cincea aniversare a 
căsătoriei lor, Philip săpase în scoarța copacului două inimi 
străpunse de o săgeată trasă de un Cupidon destul de 
grosolan. Mâna ei căută cicatricile pe trunchi și le mângâie, 
plină de tandrețe. Un nod i se puse în gât. Nu-i venea să 
creadă că, după atâţia ani, amintirea veche o mai 
emoţiona! 

La câțiva pași, zări zăbrelele unui gard care ocrotea o 
fântână foarte rar folosită. Și, totuși, apa era bună și 


98 


proaspătă. Ea știa. Voia să bea chiar acum, acolo, în 
puterea nopţii. Simţi răceala mânerului de fier al pompei în 
podul palmei. 

Fântâna era înconjurată de tufe parfumate de seringa 
abia înflorite. Un aer umed se ridica dintre ele și zări roata 
argintată a unei pânze de păianjen. Jgheabul de lemn 
cotropit de mușchi, un urcior plin cu apă ţinea pompa în 
suspensie. ÎI luă cu amândouă mâinile și vărsă apa. Începu 
să ridice și să coboare braţul pompei. Zgomotul pe care-l 
făcea era neplăcut, dar apa limpede ţâșni imediat și, înainte 
de a apuca să se dea înapoi, picioarele-i fură leoarcă. 

Umplu găleata ruginită și bău lacomă apa rece ca gheața, 
care o învioră. 

— A! Ce bună e! spuse, lăsând găleata și trecându-și 
mâna peste perii muiaţi din barbă. 

În apropierea pompei, aproape ascuns de o perdea de 
iarbă, descoperi un roi de albine mare cât o pălărie, 
strălucind delicat, o sferă netedă, o lume adormită după o 
muncă trudnică. 

— Numai Eden să nu treacă pe aici! Trebuie să-i spun 
grădinarului. 

Și totuși, ideea de a afuma toate aceste albinuţe îi 
displăcu. „Aici e domeniul lor, se gândi ea. Locul acesta 
reprezintă pentru ele ceea ce este Jalna pentru noi. Ele 
adună miere pentru zilele lor bătrâne... pentru iarnă... Eden 
n-are decât să-și asume riscul.” 

Privi masivitatea întunecată a casei și o văzu pe Meg 
stând cu coatele pe fereastră, palidă și fermecătoare în 
lumina lunii. Mica noastră încăpăţânată... Meg o zărise și ea 
și se retrase în întuneric. 

Adeline traversă peluza și se opri sub fereastră. 

— Coboară, o chemă, să facem o plimbare amândouă. 


5 Liliacul (Syringa vulgaris) face parte din familia oleaceelor și este o 
specie din genul Syringa care înflorește primăvara. Este un arbust a 
cărui înălțime poate ajunge până la șapte metri, cu ramuri drepte și 
lujeri puţin muchiaţi. 

99 


— Nu, Granny, nu mă simt în stare. 

— Îţi povestesc întâmplări cu tinerii pe care i-am 
cunoscut eu, dacă ai să cobori. 

— Nu mai vreau să știu nimic. 

— Ce să spun! Știi multe tare! 

— Nici nu vreau să știu nimic. 

— Doar n-ai să-ţi petreci tot restul vieţii închisă în camera 
ta. 

— Restul nopţilor, cu siguranță. 

Bunica izbucni în râs. 

— Atunci te plâng. 

Râzând și vorbind singură, se îndepărtă, înconjură casa, 
trecu printr-o portiță și urcă spre vârful coastei de unde 
putea vedea râul care ici-colo scânteia în lumina lunii, 
uneori, se ascundea printre trestii, ocolind vreo stâncă 
desprinsă din mal, alteori, alerga impetuos ca și cum s-ar fi 
grăbit să termine o dată pentru totdeauna cu toate aceste 
ocolișuri sau se lăsa leneș în voia vadului său de trestii. 

Adelinei i-ar fi plăcut să coboare pe malul apei, dar se 
temea că nu va mai putea urca înapoi. Ar fi fost umilitor să 
fie nevoită să petreacă noaptea în văioagă. Rupse o 
creangă joasă și se sprijini în ea ca într-un baston ca să 
privească râul. În gând, îi urmări drumul peste dealuri și 
văi, până la izvoare. Apoi, ca un râu se întoarse la izvoarele 
propriei ei vieţi. Spre Orient... spre Orient și spre Sud, până 
la căsătoria ei în Indii. Spre Vest și spre Nord, până la 
izvoarele vieții ei de pe dealurile brumate ale comitatului 
Meath. Era o fetiţă pe care tatăl ei o ridica pe umeri, ca să-i 
arate lumea largă. 


100 


Capitolul XI 


O dragoste dispreţuită, o 
dragoste trecătoare 


Trei nopţi mai târziu, un alt hoinar nocturn își retrăia 
trecutul. Era tânărul Maurice care, incapabil nu numai să 
doarmă, dar chiar să-și suporte insomnia, scosese calul din 
grajd și galopa acum pe drumul pustiu, încercând să-și 
calmeze gândurile și să-și obosească trupul agitat. Dar, 
oricât de repede ar fi galopat, gândurile galopau la fel de 
repede. Alături de el, galopa calul negru al rușinii, al 
decepţiei. Trecutul pe care-l retrăia nu era mai vechi de un 
an și debuta cu ziua în care el și Elvira se întâlniseră pentru 
prima oară în pădure. 

Țipetele copilului său îl alungaseră de acasă. Văzuse 
lumină în camera mamei lui și știa că se sculase că să aibă 
grijă de el. Vederea copilului, sunetul vocii lui, gândul că 
trupul lui mic se ridica, asemenea unui zid, între el și Meg îi 
erau odioase. Ideea că acest trupșor fusese conceput de el 
îi dădea un sentiment de oroare. li era ciudă pe părinţii lui 
din pricina tendinței ocrotitoare pe care o citea în ochii lor 
de câte ori vorbeau despre copil. 

Luna era sus, pe cerul de vară de un albastru închis, când 
trecuse de Jalna. lapa era atât de obișnuită să se oprească 
la poartă, că fusese obligat să tragă de hăţuri pentru a o 
îndemna să continue drumul. Astăzi, casa i se păruse 
întunecată și respingătoare. Va mai intra oare vreodată în 
ea? Cu acel curaj al disperatului, întoarse calul din drum, 


101 


cobori și deschise poarta. Luă animalul de frâu, traversă 
peluza și se opri sub fereastra camerei lui Meg. 

— Meg! o chemă el blând. Meg! 

Nu primi nici un răspuns. Atunci luă un pumn de pietriș 
și-l aruncă în fereastră. 

— Meg! Meg! strigă disperat. 

Auzi mișcare în cameră. Ea-i apăru în fereastră luminată 
de lumina lunii, ca un tablou. Întotdeauna știuse că Meg e 
drăguță, dar acum i se păru de-a dreptul frumoasă. Era 
îngrozitor și numai gândul că o pierduse. Fata, văzând 
chipul ridicat al lui Maurice, cu frâul trecut peste mână, 
înţelese pentru prima oară tragedia și romanesca situaţie. 
Era slăbită de postul ei îndelungat și brusc se simţi fericită. 
Nu mai dorea ca lucrurile să fie altfel de cum erau. La 
adăpostul sigur al camerei ei, putea contempla fără emoție 
disperarea lui Maurice. 

— Oh, Meggie, i se adresă el. Dacă ai ști cât sunt de 
dezgustat de mine însumi! Pune-mă din nou la încercare... 
Voi face tot ce vrei tu, tot restul vieţii mele! Oh! Meg ești 
prea fermecătoare ca să fii atât de crudă. Trebuie să mă 
ierți! 

Ea îl privi fără să răspundă. 

— Dumnezeule! strigă el. Ai chiar o inimă de gheaţă ca 
să nu-mi spui nici un cuvânt? 

Fata rămase tăcută, stăpânită de bucuria ei ciudată. 

— Dacă ai ști, continuă el, cât de mult sufăr! Nu știu cum 
am să pot supravieţui acestei dureri. Când mă gândesc la 
mama și la tata și la tot ceea ce ţi-am făcut ţie, viitorul îmi 
apare lugubru ca un mormânt. Dar, dacă ai accepta să mă 
mai iubești, aș deveni un cu totul alt om! Oh, Meg, te rog! 
Spune-mi că mă ierți! 

Ea ascultă tot, îl ascultă până când tăcu, privind-o cu un 
anume sentiment de groază. Îi răspunse atunci cu o voce 
calmă, dar în care se vedeau urmele lecţiilor de dicție 
primite la școală. 

— S-a terminat. Nu mai pot să mă mărit cu tine, Maurice. 


102 


Eu nu mă voi mai mărita niciodată. _ 

El nu putea și nici nu voia s-o creadă. Işi adună ultimele 
forțe pentru un ultim atac. Veni foarte aproape de fereastră 
și o luă de la capăt: 

— Oh, dacă ai ști cât sunt de oripilat de mine însumi și 
cât de mult te iubesc! 

Incoerent, încerca să explice și se încurcă atât de rău în 
propriile-i explicaţii, că se lăsă la pământ gemând. lapa 
păștea liniștită iarba de alături. 

Vocea lui Maurice îl trezise pe Renny și acesta nu se putu 
împiedica să nu-l asculte ce spune. O plângea pe Meg, dar, 
pe măsură ce Maurice își deschidea inima fără să poată 
obţine de la ea nici un cuvânt, nerăbdarea puse stăpânire 
pe el și gemetele lui Maurice îl hotărâră să se scoale. 

O clipă, rămase nehotărât. Să se ducă la ușa lui Meg și s- 
o roage să fie mai indulgentă? Nu, ar trezi toată familia. Era 
o minune că nu se treziseră până acum. Unchii și mătușa 
dormeau, e adevărat, în partea cealaltă a casei. lar ca să-l 
scoale pe tatăl său, trebuia un efort mult mai mare, tot așa 
cum erau puţine șanse ca mama lui vitregă să intervină în 
ceea ce ea spera, cu siguranţă, să fie o împăcare. 

Renny desculț, cobori scara și-și întâlni prietenul sub 
fereastra lui Meg. Ea nu se vedea decât din profil, cu capul 
ridicat spre lună; chiar dacă și-ar fi observat fratele venind, 
tot n-ar fi arătat mai schimbată. 

— Așa nu mai poate continua, îi zise el cu o voce șoptită 
și pătimașă. Nu mai poţi rămâne în camera ta, clocindu-ţi 
amărăciunea. Trebuie să-ţi dai seama, Meg! Maurice te va 
ajuta, și eu te voi ajuta! Voi fi aliatul vostru și totul se va 
aranja. Hai, Meggie, gândește-te la rochiile frumoase și la 
cadourile minunate care au și început să sosească! N-o mai 
poţi ține așa! 

Știa cum s-o ia. Soră-sa începu să plângă, dar nu cedă. 
Cu un gest teatral, închise fereastra și lăsă storul. 

Fiecare membru al familiei veni pe rând, încercând s-o 
facă mai înțelegătoare. Începuse să mănânce bucatele 


103 


apetisante care i se aduceau în cameră, ceea ce dădu 
anumite speranțe. Mary i-l prezentă pe Eden în costumul lui 
de băieţel de onoare, făcând-o să izbucnească în plâns, dar 
nimic n-o convinse să revină asupra hotărârii ei. Nu mai 
voia să-l revadă pe Maurice. 

întrevederea cu bunica fu cea mai furtunoasă. Adeline se 
înfuriase și, pentru prima oară, dar nu și pentru ultima, se 
folosi de baston ca de un instrument de pedeapsă, 
aplicându-i o lovitură usturătoare nepoatei ei. Țipătul lui 
Meg îl făcu pe Philip să vină în fugă. Între el și maică-sa se 
petrecu o scenă violentă. 

El nu dorea să-și oblige fiica să încheie o căsătorie care-i 
era dezagreabilă. Și nu era de mirare că Meggie nu mai 
voia să se mărite cu un băiat care făcuse un copil unei fete 
din sat. 

Toate aceste evenimente avură asupra lui Renny o 
influenţă profundă. Începu să se gândească la raporturile 
sexuale așa cum nu o mai făcuse niciodată până atunci. 
Crescuse în mijlocul unor oameni care vorbeau verde 
despre creșterea cailor și reproducerea lor și adolescenţa 
lui nu fusese tulburată de gânduri complicate și viclene. 
Vorbea rar cu Maurice despre aceasta. Raporturile sexuale 
erau un lucru firesc, un joc viclean și uneori foarte calculat. 
Lui Renny nu-i plăcea să abordeze cu Maurice acest subiect, 
el fiind logodnicul surorii lui. 

Dar acum totul se schimbase. Logodna fusese ruptă și, 
când Maurice și Renny erau împreună, Renny aducea vorba 
foarte repede despre aventura lui Maurice cu Elvira. 
Maurice cu o complezenţă plină de amărăciune îi povesti 
întâlnirile lor în cele mai mici amănunte. Îi făcea bine să-și 
aducă aminte de tandra dragoste a Elvirei. Dar nu avea 
nimic de spus despre mătușa acesteia, în afară de faptul că 
fusese de câteva ori la ele, s-o vadă pe Elvira și mătușa nu-i 
plăcuse. Avea în prezenţa ei un sentiment de jenă. Părea 
ciudată, cam bizară. Se întreba uneori dacă nu cumva era 
chiar mama Elvirei. 


104 


— E imposibil, îl întrerupse Renny, nu are nici zece ani 
mai mult decât Elvira. 

— Așteaptă s-o vezi la lumina zilei, îl sfătui Maurice. 

— Cum o găsești? Nu atât de frumoasă ca Elvira, nu-i 
așa? 

— Nu e frumoasă deloc! Dar are niște ochi frumoși și un 
anume farmec. Probabil că a fost frumoasă odinioară. 

— Ştii unde au plecat? îl întrebă Renny în șoaptă. 

— Da, au plecat într-un sat, la vreo douăzeci de mile nord 
de Brancepeth. Un cătun, cred. Au acolo niște rude. 

Așa, fără să pară, Renny îl făcu pe Maurice să spună tot 
ce știa despre locul unde plecaseră. Se mai informă și de la 
o tânără din sat care fusese prietenă cu Elvira. Era sincer cu 
el însuși. Nu-și spunea: „Aș vrea să știu unde sunt femeile 
acelea. Poate într-o zi, cine știe, voi trece pe la ele”, ci: 
„Trebuie să știu unde sunt și voi face imposibilul ca să le 
revăd”. 

Greu era numai să găsească un motiv ca să poată lipsi de 
acasă. Nu putea spune că pleacă la un prieten pentru 
câteva zile. Nu avea prieteni în împrejurimi de care să fie 
cât de cât legat pentru a putea sta la ei. Tovărășia lui 
Maurice îi fusese de-ajuns în vacanțe și nici pe Philip nu 
putea să-l mintă. 

Işi aduse aminte că ai lui vânduseră recent un mânz unui 
om care locuia în apropierea cătunului în care se stabiliseră 
cele două femei. Le propuse să ducă el mânzul. 

Tatăl lui îl privi surprins. 

— Mânzul nu e decât pe jumătate domesticit, se împotrivi 
el și, între noi fie vorba, nu-i decât o brută păcătoasă din 
care mă îndoiesc că va ieși vreodată ceva. 

— De asta vrei să-l vinzi? 

— Și de asta nu l-am dat nici prea scump. Bietul om face 
o afacere dacă va reuși vreodată să-l încalece. 

— Ei bine, eu mă simt capabil. 

Philip își încruntă sprâncenele lui blonde. 

— Nu-mi prea place. Frumos beneficiu pentru mine dacă 


105 


fiul meu își va rupe gâtul în această afacere. 

Renny râse nervos. 

— Îmi dai voie să mă ocup eu? 

Ceva în râsul lui Renny îl îndemnă pe Philip să-l privească 
mai cu luare-aminte. 

— Ce-i trece prin cap? îl întrebă el. 

— Nimic periculos, răspunse Renny. 

— Ei bine, dacă ai să-ţi frângi gâtul, să nu vii la mine să 
te plângi. 

Și se ridică. 

Renny plecă și el a doua zi în zori. Ziua se anunţa caldă. 
Un val de căldură tremura deja deasupra copacilor, în timp 
ce umbrele de dedesubt începeau să se lumineze. Mici 
conuri de brad, ronţăite de veveriţe, erau risipite pe alee. 
Vasele cu mușcate în faţa peluzei de crichet străluceau în 
lumina dimineții. 

Văzu murele scânteind pe tufele de lângă poartă. Părăsi 
aleea și traversă peluza, lăsând mânzul la pas. Îl simţea 
ascultător și plin de energic. Animalul întoarse neliniștit 
ochii lui mari, umezi spre țărușii vopsiți de pe terenul de 
crichet. 

Renny se opri și culese un pumn de mure. Le mâncă, 
întrebându-se cum va fi călătoria. Scotchmere, mai marele 
grajdurilor, un om slab, cu pielea tăbăcită de vânt și cu 
părul blond decolorat, îi deschise poarta. 

— Nu-ţi va fi ușor s-o scoţi la capăt, îi prezise cu un aer 
întunecat, în timp ce Renny ieșea pe poartă. A 

— Nu-ţi face griji, îi răspunse vesel băiatul. Imi place 
animalul și mânzul mă iubește. 

— Noroc, atunci! Și, dacă nu ascultă, biciuiește-l! 

— Dacă pot, am să evit. 

Îi dădu mânzului o palmă peste crupă; acesta porni într- 
un galop mic pe drumul alb și prăfos. 

Scotchmere îl privi îndepărtându-se. 

— Dumnezeule, zise el tare. Crema cavalerilor. 

Era expresia lui favorită pentru a-l descrie pe fiul cel 


106 


mare al stăpânilor. 

Cine l-ar fi privit pe Renny galopând pe drum, ar fi 
aprobat descrierea. Trupul lui se armoniza atât de bine cu 
galopul mânzului, că s-ar fi putut spune că în vine le curgea 
același sânge și că torsul tânărului creștea din spinarea 
calului. 

Străbătură fără incidente o milă sau chiar mai mult pe 
drumul liniștit. O briză ușoară și capricioasă adia dinspre 
lac. Renny era încântat de mânz. 

— Eşti un înger! îi strigă el, mângâindu-l pe gâtul 
musculos. Vom fi prieteni tot drumul, nu-i așa? 

Câtva timp, nu se întâmplă nimic când, brusc, dintr-o 
groapă de pe margine, se ridică zburătăcită o bucată de 
hârtie. Mânzul se opri, apoi ţâșni, parcă înțepat de streche, 
făcând un salt aproape în groapă. 

Renny îi vorbi, încurajându-l: 

— Hai, hai, bătrâne, calm. 

Numai că mânzul nu voia să știe de nimic. În flancurile 
puternice ale calului, Renny simţea freamătul mâniei, al 
unei turbări conţinute. Ritmul copitelor pe drum deveni 
neregulat. O ureche stătea dreaptă, cealaltă ciulită. 

Trecură fără dificultate de o căruţă, pașnicul atelaj 
înaintând încet prin praful gălbui ca aurul. Un grup de copii 
țâșniră strigând cât îi ţinea gura dintr-o școală. 

Apoi, la o cotitură a drumului, apăru un automobil. Erau 
încă rare în ţinut și acesta era primul pe care Renny îl 
întâlnea de când mergea călare. 

— Oh! Lua-le-ar-dracul, șopti băiatul. Hai, bătrâne, hai, 
totul va fi bine. Lua-v-ar dracul! 

Ultima  exclamaţie fusese provocată de sunetul 
claxonului. Mânzul se ridică în două picioare, ca un cal de 
circ, și rămase așa, în timp ce automobilul se apropia. 
Renny vedea chipurile celor doi ocupanți pălind și 
trăsăturile lui se destinseră într-un râs batjocoritor. 

Mânzul se ţinea pe picioarele de dinapoi, parcă s-ar fi 
transformat într-o statuie de piatră cenușie, ameninţându-i 


107 


pe automobiliști cu potcoavele care păreau enorme. Le 
agita ca pe niște proiectile, gata să le arunce. Şoferul 
încercă să facă un ocol, dar alături se afla o grămadă de 
pietriș. Renny încercă să determine mânzul să coboare, dar 
animalul nu simțea  strânsoarea  zăbalei. Feţele 
automobiliștilor erau deformate de spaimă, în timp ce 
treceau zgomotos, bărbatul plecând capul de teama copitei. 
Un miros greţos de benzină rămase în urma automobilului. 
Un râs batjocoritor descoperi dinţii albi ai tânărului și dinţii 
galbeni ai mânzului. 

Mirosul de benzină îngreţoșă mânzul. Toată fiinţa lui de la 
nări până la crupă se simţea ofensată. Își adună picioarele 
sub el și, ca să scape, ţâșni înainte, dar simțind zăbala, în 
loc s-o ia înainte, dădu înapoi și se izbi de bariera fragilă 
care despărțea drumul de malul povârnit al lacului. Bariera 
cedă făcându-se țăndări și Renny crezu o clipă că va ateriza 
pe marginea lacului, zdrobit sub greutatea animalului. Îi 
înfundă pintenii în coaste și-i dădu o lovitură de cravașă. 
Dintr-un salt, mânzul părăsi faleza care începea să se 
prăbușească sub el. 

Erau din nou pe drum și mânzul galopa acum parcă ar fi 
vrut să se lepede de toate spaimele și de toate urile care-l 
urmăreau. Renny îl lăsă în voie și râse ușurat. Apucară pe 
un drum prost, care se depărta de lac și, merseră mult timp 
sub căldura din ce în ce mai necruțătoare a soarelui. 
Ajunseseră la o pantă foarte abruptă și calul, pe ale cărui 
flancuri  satinate sudoarea se aduna în pete mari, 
întunecate, se resemnă să meargă la pas. Dar stătea la 
pândă. Lătratul unui câine îl făcu să se cabreze din nou. 

Ajunseră într-un sat așezat la poalele unor dealuri, parcă 
ar fi căutat adăpost. Găsiră un han, de care Renny își 
amintise pentru că trăseseră aici, împreună cu Philip, la 
târgul de toamnă. Băgă calul în grajd și-l bușumă el însuși. 
li spuse grăjdarului să-i dea de băut, dar foarte puţin de 
mâncare. Mânzul avea un aer aproape supus. Ochii lui 
blânzi erau pe jumătate închiși. Sudoarea dădea o nuanţă 


108 


întunecată părului lui Renny. Hainele i se lipeau de trup. 
După ce se spălă, înghiţi două cotlete, un munte de cartofi 
și mazăre, încheind cu o tartă cu mere și smântână. Erau 
primele mere de vară; coapte, păreau aurite și 
transparente, smântâna era galbenă și groasă. Ceru un 
pahar de bere și-și aprinse o ţigară. 

Nu se simţise niciodată atât de încrezător și atât de 
stăpân pe sine ca astăzi. Drumul plin de emoţii al zilei făcea 
Jalna să i se pară foarte departe. Evocă în minte 
evenimentele întâmplate acolo în ultima vreme. Brusc, 
iubirea zdrobită a lui Meg i se păru afectată. Și mai simţea 
un ușor dispreț pentru disperarea lui Maurice. Viaţa lui va fi 
altfel. Se întreba, pe drept cuvânt, de ce pornise în 
căutarea celor două femei. l-ar fi plăcut să știe cum o 
chema pe cea mai în vârstă. Îl irita că nu putea să-i spună 
pe nume. Pe ea dorise s-o vadă. Dorinţa de a o revedea, de 
a-i vorbi crescuse în el ca o furtună. Simţea că va fi disperat 
dacă n-o va găsi. La ce voia exact de la ea, prefera să nu se 
gândească. Mintea lui dădea înapoi în faţa acestei idei, 
precum mânzul în faţa a ceea ce era ciudat și neobișnuit. 
Când se gândea la această femeie își vedea propria 
imagine oglindită deformat ca și cum s-ar fi privit într-un 
râu întunecat, curgând prin păduri. 

În timp ce-și achita nota, băiatul de la grajd intră. 

— Mânzul dumneavoastră, se adresă acesta, a răsturnat 
găleata, a smuls cu dinţii o bucată din iesle și i-a dat o 
copită calului din boxa de alături. Cred că veți fi obligai să 
plătiţi paguba patronului. 

Patronul și Renny plecară împreună spre grajduri. 

Mânzul îl privea, rostogolindu-și ochii peste umăr. Limba 
îi atârna în afară, parcă în batjocură. In boxa de alături, un 
bărbat în vârstă dădea cu pomadă pe piciorul din spate al 
unei iepe bătrâne și pașnice. 

— O bruta nazuroasă! exclamă acesta. Nu știu cum a 
reușit să-i dea o copită iepei mele. Uite ce tăietură i-a făcut. 

Renny își exprimă simpatia. Atinse ușor piciorul iepei, 


109 


care-l privi tandră. 

— Cu ce o ungi? îl întrebă el. 

Bărbatul îi arătă cutia. 

Renny ridică sprâncenele surprins. 

— În locul dumneavoastră eu aș renunţa, zise el. Noi am 
crescut dintotdeauna cai dar n-am folosit niciodată așa 
ceva. V-o recomand mai degrabă pe aceasta. 

Se întoarse și puse în mâna grăjdarului un bănuț, 
spunându-i și numele medicamentului. 

— Rana se va vindeca cât ai clipi. O folosim întotdeauna 
în grajdurile noastre. 

— Multumesc, îi răspunse morocănos proprietarul iepei. 

— Veţi fi mulțumit, continuă Renny, că s-a întâmplat 
acest mic accident când veţi vedea cât de miraculos e 
medicamentul. Sper să-l aveţi pe viitor întotdeauna la 
îndemână. 

Se apropie de iapă și o mângâie pe cap. 

— Frumos animal! Ce vârstă are? 

— Douăzeci și nouă! 

— Dumnezeule! N-aș fi crezut. Pare de doisprezece! Ce 
dinţi frumoși are! 

O unse el însuși cu pomada și-l ajută pe om s-o înhame la 
o trăsură. Mâinile lui experte strânseră o curea, dădură 
drumul alteia. lapa întoarse capul și-l mângâie cu buza ei 
mare, groasă. Proprietarul luă pomada, mulţumit pe cât 
putea să fie. 

Renny ridică găleata turtită, o examină și se întoarse 
râzând ironic spre grăjdar. 

— Doar n-o să credeţi că am să-i reproșez mânzului meu 
că n-a vrut să bea dintr-o găleată găurită. Nu e obișnuit. Am 
observat cum curgea apa când o aduceai. 

Nemulțumit, grăjdarul privi în fundul căldării. 

— Și ieslea? întrebă hangiul. Trebuie să-i înlocuiesc 
scândura. 

Renny îi răspunse iritat: 

— Dacă o să mă mai plictisiţi cu fleacurile astea de care 


110 


s-ar fi făcut vinovat mânzul meu, jur să nu mai trag la hanul 
dumitale niciodată! 

— Bine, bine, murmură hangiul, să nu mai vorbim! 

Renny își achită nota și rămase singur cu mânzul lui. 

— Sper să nu mai faci prostii cât o să mai ţină drumul. 

Mânzul își aplecă capul cenușiu și ciuli urechile. Când 
Renny îi puse zăbala, îl mușcă de umăr și-i sfâșie mâneca 
vestonului până la cot. 

— Ai făcut-o într-adins? îi strigă tânărul furios. Și-l lovi cu 
palma. 

Mânzul mușcă zăbala, lăsă urechile pe spate și vru să-i 
dea lui Renny o copilă, dar acesta îi luă capul între mâini și-l 
strânse la piept. 

— Nu, nu, să nu faci asta. 

ÎI scoase în curte și-l încalecă. Mânzul trecu semet prin 
faţa grăjdarului și a ajutorului. 

— la te uită la vestonul lui! zise pe un ton batjocoritor 
grăjdarul. 

— l-a smuls spatele pe jumătate, zise băiatul. Nici el nu 
prea stăpânește animalul. 

Renny își îndreptă mânzul drept spre ei, dar mânzul ieși 
din curte cu pas săltăreț. Restul drumului se anunţă mai 
pașnic. 

Căldura reușise probabil să mai calmeze mânzul care-și 
mai arată nervozitatea sărind și scuturând din cap. 

Era după-amiază târziu când Renny și calul lui ajunseră la 
un pasaj de nivel. Renny auzi un tren șuierând în depărtare. 
Acarul sună și barierele începură să coboare. 

Renny trase de hățuri, întrebându-se cum va reacţiona 
mânzul în faţa acestei noi situaţii. În același moment, 
automobilul întâlnit dimineaţa se opri în spatele lor. Șoferul 
claxonă nervos. 

Un fior de spaimă străbătu mânzul până în măruntaie. 
Țâșni pe sub prima barieră, dar, înainte de a putea traversa 
calea ferată, a două barieră se închise și cal și călăreț se 
treziră prizonieri în fața trenului pe care-l vedeau 


111 


apropiindu-se, uriaș și înfricoșător. 

Acarul, înnebunit, încerca să ridice bariera dar 
mecanismul refuza să funcţioneze și barierele rămaseră 
nemișcate. Luă atunci un drapel roșu și alergă să-l agite în 
fața locomotivei. Renny aduse mânzul până în faţa celei de 
a două bariere, îi dădu o cravașă și, îndemnându-l cu 
mâinile și genunchii încerca să-l facă să sară. 

Coada și coama în vânt, mânzul se avântă și trecu 
planând pe deasupra barierei. Era prima lui săritură? Renny 
nu știa, dar râse de plăcere simțind animalul săltând sub el. 
Se întoarse în șa și le făcu un semn ironic automobiliștilor, 
acarului și locomotivei, cu umărul gol și alb ivindu-se din 
ruptura vestonului. 

Ceea ce simțea Renny pentru mânz acum era de-a 
dreptul iubire; în elanul lui de afecţiune se aplecă și-l 
îmbrățișă. Cu nările dilatate, cu buza dezvelindu-i dinţii 
galbeni, animalul gonea ca o săgeată pe drum. Trecu chiar 
printr-o mică furtună fără să simtă, în starea lui de 
surescitare, nici fulgerele care iluminau drumul, nici 
bubuitul tunetelor. Simti numai picăturile ritmând pe crupă, 
dar crezu că e din pricina cavalerului pe care-l purta în șa. 
Mergea din ce în ce mai repede. 

— Eşti un adevărat cal de curse! exclamă Renny. Ce 
păcat că te-a vândut tata! 

Aversa mai potolise praful de pe drum. Frunzele proaspăt 
spălate păstrau încă ultimele picături de ploaie. Culorile se 
întreceau în strălucire. Păsările își îngânau ultimele cântece 
ale serii, în lumina căreia își scânteiau penajul ud. Intr-o 
văioagă, exact la marginea unui cătun, pe coasta unei 
coline povârnite, se zărea ferma unde se refugiaseră cele 
două femei. La orizont, un nor înroșit de soarele în asfințit 
se întindea ca un drapel. 

Renny se simţea stăpânit de o timiditate ciudată și 
necunoscută până atunci. Ce va spune când va sosi? Cum o 
va aborda pe Elvira sau pe mătușa ei dacă ea va fi prima pe 
care o va întâlni? Se știa cu vestonul sfâșiat și ud până la 


112 


piele; cu capetele aplecate, epuizați de oboseală, înaintau 
cal și călăreț pe drumul spre fermă. 

Lângă hambar era o căpiţă. Un bărbat cu o furcă în mână 
și cu hainele ude de sudoare urca fânul în pătul, iar 
înăuntru Renny o zări pe Elvira care-l risipea pe planșeu. 
Fusta ei lungă de pânză era ridicată și prinsă cu ace mai 
sus de genunchi, dar, ca și cum ar fi vrut să compenseze 
lipsa de pudoare, părul ei se desfăcuse și șuvițele lui 
întunecate îi acopereau umerii. Felul cum se uita la el îl 
emoţionă pe Renny. Avea aerul unei fetițe nevinovate, 
părăsită în acest grajd luminat numai de soarele în asfinţit. 
Se gândi că era mama copilului lui Maurice, iar Maurice ura 
până și amintirea ei. 

— Bună ziua, Elvira, o salută el, înconjurând căpiţa în așa 
fel ca ea să se afle între el și fermier. 

— Oh! Bună ziua, domnule Whiteoak, îi răspunse ea 
liniștită, sprijinindu-se în furcă. 

— Am trecut pe aici să duc mânzul ăsta, continuă el. Tata 
l-a vândut unui oarecare domn Ferrier, care nu locuiește 
prea departe, și mi-a venit ideea să trec să văd ce mai 
faceți. 

— Oh! fu tot ce răspunse ca. 

II privea intimidată, încurcată, neștiind ce să facă; se 
întreba dacă trebuia să lase furca și să-i iasă în 
întâmpinare. 

Fermierul înconjură căpiţa și-l privi pe Renny cu un aer 
agresiv. 

— Vorbești de John Ferrier? 

— Da. 

— Nu locuiește chiar așa de aproape de aici. E la vreo 
zece kilometri, la Creditford. 

— Zece kilometri nu înseamnă nimic pentru mânzul meu. 
Ați avut noroc că ați apucat să băgaţi fânul în pătul înainte 
de căderea serii. O să mai plouă în noaptea asta. 

Renny se uită la norul roșu de deasupra colinei. 

— Hai, Elvira, am pierdut destul timp! 


113 


Și se apucă de treabă. 

— E prima oară când văd o femeie muncind la câmp, 
remarcă Renny. Am o impresie foarte ciudată. 

— În ţinutul de unde vin eu, sunt o mulţime, îi răspunse 
bărbatul. 

Aruncă un braţ de fân într-adins ca o parte să cadă pe 
Renny și pe mânz. Animalul tresări și ciuli urechile. Renny 
descălecă. 

— Hai, vreau să vă ajut. Așa cum lucraţi, nu veţi termina 
până la căderea scrii! 

— Mulţumesc, bâlbâi fermierul. Vezi că e o boxă liberă 
alături. 

Fără să lase furca îl conduse la grajd și-i dădu lui Renny o 
căldare cu ovăz pentru mânz. 

Renny urcă în pătul lângă Elvira, care-i întinse supusă 
furca ei. „Cu fața lui arsa de soare, cu părul răvășit și 
vestonul rupt, are aerul unui muncitor agricol, se gândi ea. 
Ce diferit e de Maurice!” Prezenţa lui îi aduse aminte de 
toată viaţa ei trecută. Inima i se strânse de părere de rău, 
în timp ce, în picioare, luminată de ultimele raze de soare, îl 
privea pe Renny mânuind furca cu îndemânare. Renny și 
fermierul formau o echipă bună. Căpiţa scădea pe măsură 
ce noaptea se apropia. Din toate părțile, greierii începură să 
se audă cântând. O vacă mugi undeva într-un staul. 
Fermierul se uită la Elvira. 

— De ce nu vine Lulu să mulgă vacile? întrebă el. 

— Să mă duc s-o chem? 

Apoi, se întoarse spre Renny: 

— El e vărul nostru, Bob. Locuim la el. 

La această prezentare Bob și Renny se salutară, ca și 
cum atunci s-ar fi întâlnit. Bob îi zise: 

— Mă duc cu s-o anunţ pe Lulu. Voi intraţi în casă, să 
pregătiţi cina. 

Simţea că Elvira și Renny doreau să rămână câteva clipe 
singuri. După ce se îndepărtă, fata îl privi întrebătoare. 

— Copilul dumitale e bine, îi spuse el, ca s-o liniștească, 


114 


dar, oricum cred că-ţi este indiferent, altfel n-ai fi făcut 
ceea ce ai făcut. 

— Așa a vrut Lulu, îi răspunse Elvira, pe un ton foarte 
simplu. 

— Cum naiba a vrut ea? Dumneata faci tot ce vrea ea? 

— Da. 

— De altfel, cred că e o soluţie bună. Bătrânii Vaughan 
sunt hotărâți să păstreze copilul. Maurice spune că maică- 
sa iubește fetița, ca pe propria ei nepoată. 

— Ai văzut-o? 

— Da. E un înger. M-am uitat pe fereastra salonului și am 
zărit-o. 

— Cum era îmbrăcată? 

Renny se gândi o clipă, sprijinit în furcă. 

— Uite, avea o rochie mare albă și o hăinuţă din lână 
roșie, cu o fundă sub bărbie. 

— Cred că era încântătoare, zise ea, surâzând la plăcerea 
acestei imagini. 

Renny se întoarse brusc spre ea. 

— Crezi că Bob se va supăra dacă am venit să vă văd pe 
amândouă? 

— Nu. Va fi chiar foarte mulţumit că l-ai ajutat la fân. E 
mulțumit că stăm la el. Nevastă-sa trebuie să nască al 
cincilea copil. Nu va avea nimic împotrivă. 

— Dumnezeule! Staţi nouă inși în căsuţa aceea mică? 

Elvira dădu din cap și repetă: 

— Bob o să fie mulțumit de ajutor. 

Elvira îi arătă bășica ieșită în palmă. 

— Uite. 

Renny îi luă mâna, dar, în aceeași clipă, o văzu pe 
cealaltă trecând; venea pe cărare, ducând o doniţță de 
lapte. Apariţia ei îl făcu să uite complet de Elvira. O privea, 
remarcând mersul ei suplu, de animal. Părul îi era strâns 
într-un coc prins neglijent pe ceafă. Se fardase și purta o 
rochie de pânză indiană albă, cu picăţele roșii, proaspăt 
spălată și călcată. O panglică roșie îi înconjura gâtul de 


115 


două ori încheindu-se în faţă cu un nod prins într-o broșă, în 
care se montase o piatră galbenă. 

Tânărul o privea venind, înaltă, subţire, călcând ușor. Ca 
să-și ascundă printr-o frază banală bătăile grabnice ale 
inimii, i se adresă: 

— Întotdeauna te pui așa la patru ace când trebuie să 
mulgi vacile? 

Ea îl privi drept în ochi, legănând doniţa: 

— Mă pun întotdeauna la patru ace când știu că ești aici. 

Elvira îi anunţă: 

— Mă duc să pregătesc cina. 

— Da. E bună ideea. 

Mătușa îi surâse. 

— Bob s-a dus s-o vadă pe Lizzie. S-a cam săturat să stea 
singură. Vrea să-l vadă. l-am spus că termin eu de urcat 
fânul. Era frânt. 

— Cu rochia asta? o întrebă Renny mirat. 

Lulu își ridică fusta, se urcă în vârful căpiței și apucă 
furca lui Bob. Nu mai rămăsese mult fân de urcat. Elvira 
cobori din pătul pe scară și se îndreptă spre casă. Avea 
picioarele ţepene ca și cum ar fi fost foarte obosită. 

— Biata fată! zise Renny, privind-o cum se îndepărtează. 

— N-o plânge! A avut și ca partea ei de fericire, dar noi 
trebuie întotdeauna să plătim. 

— Și dumneata ai avut-o? 

— Da. 

— Și ai plătit? 

— Nu numai o dată. 

— S-ar părea că-ţi este indiferent. 

— Am pielea tăbăcită. 

Renny râse. 

— Nici mie nu-mi pasă dacă trebuie să plătesc. 

— Dumneata! Dar nu ești decât un copil. 

— Dacă vorbeşti așa cu mine... plec. 

— Ce-ţi pasă ce zic cu? 

— Pentru dumneata am făcut tot acest drum. 


116 


— Zău? 

Cu ochii ei galbeni și codaţi, îi aruncă o privire 
provocatoare. 

— Ți-aduci aminte ce mi-ai spus atunci în seara aceea? 
Trebuie să-mi citești în frunze de tei și să-mi spui de unde ai 
ochii aceștia atât de ciudaţi? 

— Ochii aceștia ciudaţi, îmi place cum sună. 

— Ei bine, nu sunt? 

— Nu-ţi plac? 

— N-am spus asta! 

— Atunci îţi plac? 

— Am spus că sunt ciudaţi. 

— Și ai dumitale la fel. 

— Ai mei? Nu găsesc c-ar avea ceva ieșit din comun. 

— Sunt diabolici. 

— Cred că e propriul dumitale reflex. 

— Ce băiat inteligent! Declar că ochii dumitale sunt la fel 
de întunecați ca un nor de furtună și că genele sunt mai 
negre decât e permis. 

— O, da, părul meu un asfinţit de soare, dinţii mei pietre 
de mormânt, iar nasul, un ciomag. Oh! Sunt un demon, cu 
un fizic extraordinar de poetic. 

— Cum ai reușit să-ţi sfâșii vestonul? 

— Mânzul mi l-a sfârtecat. Era gelos pe iubirea mea 
pentru dumneata. 

— Merită un sărut. 

— Perfect, aș vrea să vă împrieteniți. 

În loc de răspuns, ea apucă un snop de fân în furcă și i-l 
aruncă. Renny îl prinse și îi dădu drumul în grămada de la 
picioarele lui. Îl aruncă apoi pe al doilea, pe al treilea. 
Înaltă, puternică, cu sânii mici, muncea cu o energie 
uimitoare, răsucindu-și cu supleţe capul pe gâtul subțire. 
Plin de mândrie, bine înfipt pe picioarele un pic depărtate, 
el prindea fânul în vârful furcii cu o rapiditate aproape 
furioasă. Fânul era atât de uscat, că hambarul se umplu 
curând de praf. Renny tuși și-și șterse nasul cu mâneca. 


117 


În clipa în care pământul primea ultimele raze de soare și 
norișorii se topeau în norul mare de deasupra dealului, tot 
fânul era urcat în pătul. Jos, în grajd, mânzul se agita, iar 
găinile își disputau ultimele locuri pe stinghii. 

Renny duse caii fermei în grajd și le dădu de băut. 

— Oare de ce nu s-a mai întors vărul dumitale? 

— E mort de oboseală. l-am spus că vom termina noi de 
suit fânul în pătul. Acum culcă copiii, e un bărbat de casă. 
Elvira pune masa. 

Femeia își curăță paiele de pe rochie și-și aranjă părul. 
Renny o privea liniștit. Și, totuși, fiecare gest al ei avea 
pentru el o semnificaţie. 

— Sunt și eu invitat la cină? Mor de foame. 

— Firește. Ne întoarcem într-o clipă. 

Vorbea cu o voce afectată și mergea în faţa lui fără să 
întoarcă vreodată capul ca să-l privească. 

— Va mai ploua în noaptea asta. 

— Da. Bob va fi mulţumit că am terminat de urcat fânul. 

Bob era în bucătărie, îmbrăcând o fetiţă de patru ani într- 
o cămașă de noapte de flanelă. Un alt copilaș mai mic, pe 
jumătate gol, se târa pe jos. În ciuda staturii, Bob părea 
slab, iar faţa lui era suptă de oboseală. Mâinile noduroase 
îmbrăcau copiii cu multă dibăcie. 

Elvira nu avusese timp să se aranjeze. Părul îi era tot 
despletit pe umeri și fusta prinsă în ace, dar așezase o cină 
consistentă pe o față de masă albă, foarte curată. Le oferi 
cartofi prăjiţi, friptură de porc rece, murături, căpşuni, tartă 
cu struguri, brânză galbenă, de ţară. 

Bob se întoarse spre Renny și-i spuse: 

— Elvira mi-a spus că sunteți un „domn”. N-o să vreţi, 
firește, să mâncaţi alături de niște oameni ca noi. N-ar fi 
trebuit să vă las să munciţi la fân. 

— Nu spune prostii! Mor de foame și sunt foarte fericit că 
am putut să te ajut să urci fânul în pătul. 

— Perfect. Mă duc să culc copiii. 

Luă câte un copil sub fiecare braţ și urcă greu scara 


118 


îngustă. De dincolo de o despărţitură se auzea un orăcăit 
slab de copil mic. 

Elvira o privi pe Lulu întrebător: 

— Crezi că e destulă mâncare? 

— Dumnezeule! exclamă Renny. Un adevărat festin! 

Lulu adăugă cu jumătate de voce: 

— Ce păcat că suntem numai trei! Ne-am fi putut distra! 

— Da, fu de acord Elvira. Bob nu prea e amuzant. 

Bob cobori trecându-și mâna peste frunte. 

— Sus e o căldură de cuptor. 

Ridică vocea și strigă spre plafon: 

— Taceţi din gură, că altfel acuși vin la voi! 

Zgomotul de harță și râsetele înăbușite ale copiilor 
încetară. 

— Vrei să te speli? îl întrebă Elvira pe Renny. 

II conduse într-un colț al bucătăriei, unde pregătise un 
lighean cu apă, un prosop curat și-i oferi propriul ei săpun 
trandafiriu și parfumat. 

Işi suflecă mânecile și-și stropi fața, gâtul și brațele. „Să 
fiu al naibii! Bine e să te răcorești! se gândi el; dacă m-ar 
vedea familia!” Râse cu capul aplecat în lighean. 

Bob era fericit să aibă cu cine vorbi, mai ales pe cineva 
care se pricepe la agricultură! Dacă Renny intra în 
încurcătură, își ascundea ignoranţa luând un aer plin de 
subînțelesuri. De altfel, Bob dorea mai mult un auditoriu. 
Vorbea, vorbea, își expunea teoriile, povestea despre 
eforturi și eșecuri. Ca mulți ţărani, mânca puţin, dar insista 
ca Renny să guste din toate. Cele două femei tăceau, 
privindu-l fix pe Renny. O liniște pașnică domnea la etajul 
de sus și în camera de alături. Pe o etajeră, un ceas ticăia 
cu o viteză absurdă. Lulu luă de pe sobă un ceainic 
pântecos, emailat. 

— Acum, să vedem ce ne spun frunzele de ceai. 

Bob surâse condescendent: 

— N-o lăsaţi să vă citească viitorul, îl sfătui el. Vă va 
spune lucruri dezagreabile. 


119 


— De ce? întrebă Renny, sprijinindu-se pe spătarul 
scaunului și aprinzându-și o ţigară. 

Bob fuma pipă. 

— Genul lor de femei aduce întotdeauna nenoroc. 

— Nu prea e drăguţ din partea ta să spui asta, îl dojeni 
Lulu. 

Bob întinse mâna și-i atinse rochia: 

— Hai, Lulu, înțelege-mă. Vreau să spun că ești o femeie 
prea odihnitoare, ca Lizzie a mea, de exemplu. Dar ai fost 
bună cu noi, recunosc! Elvira, la fel. 

Lulu se așeză și se uită în fundul ceainicului. 

— Cred că e destul de tare, zise ea. 

Agită frunzele și umplu fiecăruia câte o ceașcă. 

Băură cu toţii, în același timp, cu aere de conspiratori 
săvârșind un ritual. Prin ușa deschisă, un fulger lumină 
peisajul de vară. 

— Ei, îi îndemnă Lulu, picior peste picior, cu cine 
începem? 

— Nu cu mine, zise Bob. Ultima oară mi-ai zis că mi se 
vor îmbolnăvi cartofii și așa a fost... 

Privi în fundul ceștii cu un aer mohorât. 

— Data trecută mi-ai zis că nevastă-mea o să nască o 
fetiță și așa a fost. M-am săturat de atâtea preziceri! 

— De ce vorbeşti așa! exclamă Lulu. Nu ţi-am spus că vei 
primi o vizită plăcută peste trei zile? 

— Da! fu de acord Bob. Mi-aduc aminte. Dar am impresia 
că vizita e pentru Elvira. 

— Nu pentru mine a venit, îi contrazise fata bosumflată. 

Lulu se întoarse spre Renny: 

— Pe cine ai venit să vezi? îl întrebă ea direct, privindu-l 
cu ochii mijiţi. 

Brusc, Renny se simţi intimidat, parcă ar fi fost un 
băiețel. Bob se ridică și împinse ceașca zicând: 

— Ei bine, lămuriţi-vă între voi. Mă duc pe afară, să-mi 
termin treburile. 

— Mă duc să mulg vacile, îi zise Lulu cu o voce uscată și 


120 


ușor autoritară. 

— Foarte bine. 

Cele două femei își traseră scaunele lângă Renny, privind 
în ceașca lui. 

— Ei bine, ce se vede? 

— Văd, începu ca, încet, dragoste și multe lupte, dar 
puţină liniște. 

— Cine dorește liniște? 

Râse. 

— Dacă aș fi vrut liniște, n-aș fi venit aici. 

— Văd o mulţime de femei care te iubesc, dar nu reușesc 
să le disting. 

— Sper că eu voi putea. 

— Numele uneia din ele începe cu A, al alteia cu C. 

— Și cu B ce se întâmplă? 

— Nimic. Mai văd o fată fără nume. 

Renny râse sfios. Gândurile-i treceau cu rapiditate prin 
minte. 

— Vorbește-mi despre această necunoscută. 

— Va veni și va pleca, dar nu o vei uita niciodată. 

— O voi iubi? 

— O singură noapte. 

Elvira se ridică și-și apăsă mâinile pe piept. Lacrimi i se 
rostogoleau pe obraji. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Renny. 

— Nu știu, mă simt deodată atât de tristă! 

— E o fată cam ciudată, constată Lulu. Întotdeauna a fost 
așa. 

După ce întoarse privirea ei oblică de la Elvira, se fixă din 
nou asupra ceștii. Renny o prinse de după talie. 

— Văd mânzul, continuă ea. 

— Ce face? Se tăvălește în frunze de ceai? 

— Nu, dar nu va rămâne acolo unde-l vei duce. 

Renny deveni brusc serios. 

— E cam neplăcut. Dacă nu ajung cu el la domnul Ferrier, 
voi avea necazuri cu tata. 


121 


— O văd pe bunica dumitale pe patul de moarte, 
continuă ea. 

Renny se înfricoșă. 

— Dumnezeule! Sper că nu prea repede! 

— Nu, va mai trece ceva timp. 

— Ai putea să-mi spui cui va lăsa banii? 

Lulu surâse malitios: 

— Vă va lăsa mai mult decât oricui. 

— Perfect! 

Renny râse: 

— Banii sunt propria ei fiinţă, ţine la ei ca la viaţă. 

Lulu continuă: 

— Văd o mulţime de obligaţii, de oameni care se agaţă 
de dumneata. 

Renny ridică mândru capul. 

— Nu mă sperie. 

— Dar vei iubi un loc mai mult ca orice pe lume. 

Lulu împinse ceașca. 

— Nu mai văd nimic. Trebuie să mă duc să mulg vacile. 
S-a întunecat de tot. 

Bob intră cu un felinar în mână. 

— Am terminat, anunţă el fără să se uite nici la Lulu, nici 
la Renny. Ai zis că te duci să mulgi vacile, Lulu? 

— Da, răspunse Lulu și, luând felinarul, îi curăță mucul 
fumegând. 

În timp ce Renny și Lulu urcau pe cărarea povârnită, o 
adiere proaspătă trecu pe deasupra lor, încărcată de toate 
miresmele pământului ud. Nu mai era lună, dar o mulţime 
de stele îndepărtate răspândeau o lumină palidă. Sub 
acoperișul jos al staulului, cele două vaci își întoarseră 
capetele mari spre ea, privind-o cu reproș. Fuseseră scoși 
caii din fermă, dar mânzul lui stătea culcat, namilă cenușie 
și osoasă, în staulul întunecat în care numai ochii-i luceau în 
lumina felinarului. 

Lulu se așeză pe un scăunaș, adunându-și frumoasele 
picioare sub ea și sprijinindu-și fruntea pe crupa roșie a 


122 


vacii. Din ugerul umflat, țâșni un jet de lapte în fundul 
căldării. 

Renny stătea rezemat de zid. 

— Ești o femeie uimitoare, constată el. Prima oară când 
te-am văzut, erai croitoreasă. 

— Nu prea de ispravă, îl întrerupse ea. Am stricat destule 
materiale care mi s-au adus. 

Renny continuă. 

— Te-am văzut ridicând fânul, apoi te-am văzut ghicind 
viitorul și acum iată-te și lăptăreasă! 

Îi răspunse pe un ton glumet: 

— Am avut timp să învăţ o mulţime de lucruri. Nu m-am 
născut chiar ieri. 

— AȘ fi indiscret dacă te-aș întreba ce vârstă ai? nu-și 
putu stăpâni el curiozitatea. 

— Da, îi răspunse ea sec, n-am să-ți spun. 

Termină de muls și cea de a două vacă, apoi le scoase pe 
amândouă în noapte, lovindu-le ușor peste crupa osoasă în 
clipa când trecură prin faţa ei, împiedicându-se de pragul 
inegal. 

Și încă o dată lumina palidă a unui fulger brăzdă 
câmpurile. Lulu se îndreptă spre o fântână și-și cufundă 
braţele până la coate în apa răcoroasă. 

— Nu-mi place mirosul de lapte, spuse ea. 

Renny o privi cu un aer grav: 

— Cred că e vremea s-o-ntind. Trebuie să-mi găsesc un 
loc de dormit pentru noaptea asta. 

Un fulger de lumină jucă pe faţa lui Lulu. 

— Am putea să ne odihnim un pic în fân dacă vrei, îl 
invită ea, prefăcându-se indiferentă; dacă vrei să pleci, poţi 
să pleci. 

— Dacă nu s-ar supăra Bob, aș putea foarte bine dormi 
aici, în fân. Mânzul e și el frânt de oboseală. 

— Și dumneata? îl întrebă ea, sticlindu-și dinţii. 

O luă în braţe și-o strânse lângă el, sărutând-o violent pe 
gură. 


123 


— Ei bine, hai să urcăm, îi șopti ca netulburată, să urcăm. 
Urcară scara și ea se lăsă pe fân, dar la o anumită 
distanță de el, care rămăsese la picioare, atât de înalt, că 
trebuia să-și plece gâtul din pricina acoperișului mansardat. 

— Nu te așezi? îl întrebă. 

— Stau foarte bine. 

Vocea îi tremura. 

Lulu își scoase broșa și-și desfăcu panglica de la gât. 

— Nu-mi place să am gâtul legat. Mi-ar plăcea o modă în 
care să pot umbla cu gâtul gol. Pune asta în buzunar, dacă- 
mi cade în fân, n-o mai găsesc. 

El așeză grijuliu panglica și broșa în buzunar. 

Ea se întinse și căscă. 

— Ei, i se adresă ca cu o voce glumeaţă, ce vrei să știi? 

Vocea lui Renny răsună în întuneric. 

— Trebuie să-mi spui de unde ai ochii! 

— Mama e de vină. Bărbatul ei era un om de treabă. Un 
om respectat. Dar mama s-a îndrăgostit de un ţigan care 
vindea mărunţișuri prin sat... Sunt tot ce i-a rămas de la el. 

Renny îngenunche alături. 

— Lasă-mă să-i privesc, o rugă el, gâfâind. 

Ea îi atinse umărul gol, care se vedea prin ruptura 
vestonului. 

— E prea întuneric ca să-i vezi! murmură ca. 

Fulgerele se succedau, luminând pânzele de păianjen ale 
pătulului și fânul mirositor. 

Renny puse mâna pe buzele femeii care i-o sărută. Cu o 
mișcare rapidă mâna lui începu s-o mângâie, de la cap la 
picioare, urmând curbura trupului, apoi Renny o ridică 
deasupra ei ca pe o ameninţare... ca și cum i-ar fi smuls o 
armă pe care ar fi purtat-o asupra ei. | se abandonă 
gemând ca și cum ar fi fost rănită. 


124 


Capitolul XII 


Întoarcerea 


Fu trezit de un scârţăit, un fel de trosnet. Cu faţa pe 
jumătate îngropată în fân, avea senzaţia că se sufocă. Cu 
ochii închiși, întinse mâna să vadă dacă Lulu mai era acolo. 
Mâna îi alunecă în adâncitura făcută de trupul tinerei femei. 
Deschise ochii și se ridică în capul oaselor. Parfumata pernă 
i se imprimase pe obrazul proaspăt. 

Prin crăpăturile acoperișului, razele soarelui își trimiteau 
pieziș vârfurile lor luminoase. Renny se gândi la noaptea 
care trecuse cu o absenţă egală de orgoliu și regret, 
experiența nouă și ciudată îl schimbase, tot așa cum dulcea 
penumbră a pătulului se schimba sub razele jucăușe ale 
soarelui. 

Mai zăbovi un pic, gândindu-se dacă nu cumva zgomotele 
ce veneau de jos îl treziseră. Mânzul era pe cale să mai facă 
și alte prostii? 

Se ridică cu o mișcare suplă și cobori scara. Când mânzul 
îi recunoscu picioarele, încetă să mai muște ieslea și scoase 
un nechezat de bucurie. Când apăru și capul lui Renny, 
mânzul ridică botul și-și arătă dinţii galbeni într-o 
strâmbătură de mulțumire. Surcelele scândurilor pe care le 
mușcase se aninaseră pe perii lungi de pe bot. Smulsese o 
bârnă groasă din opritoare și împrăștiase cu copitele tot 
fânul de sub el. 

Renny se apropie cu prudenţă, dar mânzul își întinse spre 
el botul lung și începu să-i povestească în șoaptă 
interminabila lui noapte de singurătate și nerăbdarea de a 


125 


pleca. 

Renny îi strânse în braţe gâtul puternic. 

— Blândul meu animal, murmură el, frumosul meu 
animal! Al cui să fie oare acest mândru cal, al cui este? 

Brusc, îl cuprinse o tristețe profundă la ideea că va trebui 
să se despartă de mânz. 

În timp ce se îmbrăţișau, în ușă apăru Elvira. Avea un aer 
proaspăt și odihnit, dar părea mirată ca o căprioară 
surprinsă în pădure. 

— Nu vii să-ţi iei micul dejun? îl întrebă ca. 

— la uite, exclamă el, ce a făcut demonul ăsta! 

— Nu-i nimic. Staulul e oricum o ruină! 

— Deloc. Am să-l despăgubesc pe Bob. 

— N-o să vrea. 

Dintr-un portofel nou, Renny scoase o hârtie de cinci 
dolari. 

— Uite, să-i dai după ce voi pleca eu. 

Luă hârtia, șovăind: 

— Am vrut să-ţi spun cât de rău mi-a părut pentru sora 
ta... de ceea ce i-am făcut. 

Renny suspină adânc. 

— Da, așa zice, că viaţa ei s-a destrămat. 

Elvira îl privi cu un aer nefericii: 

— Eu l-am iubit, dar acum sunt sigură că el nu m-a iubit 
deloc. Dacă ar ști, poate i-ar fi mai ușor să-l ierte. 

Renny îi răspunse scurt: 

— Sora mea va face ce va crede de cuviinţă. 

Aduse apă mânzului, îi dădu de mâncare și o urmă pe 
Elvira în casă. Se gândea la Lulu. Cum îl va primi în 
prezența celorlalţi? Ar fi vrut s-o vadă mai întâi singură. 

Dar era în bucătăria curată și ordonată, hrănind cei patru 
copii. Bob plecase deja la câmp. 

Renny îi aruncă o privire întrebătoare. Se îndreptă puţin 
sfios spre masă, apoi se întoarse spre ligheanul din colţ. 
Copiii, fascinaţi, îi urmăreau mișcările cu lingurile în aer, 
uitând să se mai atingă de budinca albăstrie. 


126 


Lulu puse pe umărul lui Renny un prosop curat și-i dădu 
un bobârnac. Era absolut în largul ei. Il așeză în faţa 
copiilor, se aplecă spre el și-i turnă peste poridge 
smântână, dintr-un borcan trandafiriu. Atitudinea lui Lulu 
voia să spună că nimic nu era prea bun pentru Renny. 

Ea stătea la un capăt al mesei, Elvira la celălalt. Renny 
încerca să distreze copiii, dar aceștia se mulţumeau doar 
să-l privească amuţiţi și foarte emoţionaţi. Elvira nu spunea 
nimic, supărată pentru că fusese repezită, iar Lulu părea 
preocupată numai să-l servească pe Renny. 

Dar, în timp ce încăleca mânzul, se apropie de el și, când 
se întoarse pentru a o privi întrebător, ea îi zise: 

— Nu, nu te mai întoarce. Am avut ora noastră de 
fericire. S-a terminat. 

— S-a terminat? repetă el neîncrezător. 

— Da... nu mai poţi veni pe aici. Noaptea aceasta va 
rămâne pentru tine o frumoasă amintire. Dar nu sunt 
femeia care să-și dorească să se învârtă puștanii în jurul ei. 

— Dar nu mă iubeşti? 

Ea îi surâse cu un aer enigmatic. 

— Mă iubești? repetă el mânios, înaintând spre ea. 

Ea se dădu înapoi și aproape că ţipă sălbatic: 

— Nu mă atinge! Tot ceea ce-ţi cer este să pleci. 

Expresia feței lui Lulu îl potoli. Nu mai era supărat, nici 
necăjit. Încalecă mânzul și, trecându-și degetele prin coama 
animalului, zise: 

— Dacă aș mai trece pe aici, ai să refuzi să mă vezi? 

— Da, voi refuza să te văd. 

— Nu vrei să mă mai vezi niciodată? 

— N-am spus asta. 

— Nu mă săruţi înainte de a pleca? 

Ea se apropie de scări și-i întinse un obraz rigid ca o 
mască de piatră. 

Renny se aplecă, apoi se îndreptă. 

— Cum crezi că o să sărut un asemenea obraz? 

— Nu am ceva mai bun să-ţi ofer. 


127 


— Ai fost decepţionată? 

— Dumnezeule! Nu. 

Lulu se ridică cu un gest frenetic în vârful picioarelor, își 
lipi obrazul de cel al tânărului și-l sărută cu patimă. Apoi se 
întoarse și se depărtă cu un pas grăbit. 

Pe drum, galopând, Renny își trecu în minte tot ce se 
întâmplase de când plecase de la Jalna. Trăise ceasuri 
uimitoare și i-ar fi plăcut să se ducă direct acasă fără să-i 
mai lase mânzul noului proprietar. Ideea de a se despărți de 
el îl împiedica să se gândească la altceva. Simţise în 
această dimineaţă că între el și mânz se naște o dulce 
prietenie. Voința lui era acum și cea a mânzului. Când o 
apucă pe drumul ce ducea la domnul Ferrier se simţi 
copleșit de tristețe. 

Era aproape de prânz când mânzul supus trecu în galop 
pe poarta domnului Ferrier care, mare și roșu, îi ieși în 
întâmpinare. 

— Te aşteptam de ieri, tinere, îi zise el morocănos. 

Renny îl privi aiurit. 

— Așa am crezut și eu, domnule, că voi ajunge ieri. 

— Și de ce n-ai ajuns? 

Renny mângâia coama mânzului. 

Domnul Ferrier privea atent la cei doi tovarăși de drum. 

— Se pare că aţi avut ceva aventuri. ` 

Renny se posomori și cobori de pe cal. li întinse frâul 
domnului Ferrier. 

— Acum să-mi spui, îl chestionă domnul Ferrier, de ce ţi-e 
vestonul rupt, de ce hainele dumitale par ale unuia care a 
dormit într-o căpiţă de fân și de ce părul acestui animal e 
năclăit de sudoare și de praf? Dacă nu-mi spui, o să-l întreb 
pe tatăl dumitale. 

— Vă mărturisesc că am avut multe dificultăți până am 
ajuns aici. 

— Vreau să-mi spui adevărul! zbieră domnul Ferrier. 
Animalul ăsta e nărăvaș sau nu? 

Mânzul îi răspunse personal. Deschise gura mare, apoi o 


128 


închise scrâșnind din dinţi la un milimetru de fața noului 
său stăpân. Domnul Ferrier se dădu înapoi înfricoșat. Lăsă 
frâul ca și cum i-ar fi ars mâinile. Renny îl luă și surâse 
încurcat. 

— Du-l înapoi! porunci domnul Ferrier. Nu-l mai vreau! 
Tatăl dumitale o să mai audă de mine! Slavă Domnului că 
nu i-am dat cecul! Și, să știi, tinere, că oamenii din mașină 
pe care i-aţi speriat ieri sunt cumnatul meu cu soţia. Mi-au 
povestit cum s-a purtat animalul pe drum și la pasajul de 
nivel. Am să-i scriu tatălui dumitale o scrisoare, de-o să i se 
facă părul măciucă în vârful capului! 

Galopând pe drumul de întoarcere, Renny avu senzaţia 
că toate simţurile lui dobândiseră o nouă fineţe. | se părea 
că poate distinge nervurile celor mai mici frunze ale 
copacilor uzi de ploaie; mirosul de piele al șeii, mirosul 
mânzului, al pământului încălzit de soare le adulmeca cu o 
perfectă acuitate. Atingerea calului, ritmul potcoavelor, 
amintirea sărutului femeii, cald încă pe buzele lui, îl umplu 
de o voioasă înflăcărare. Viaţa ardea în el ca o flacără. 


129 


Capitolul XIII 


Plăceri familiale 


Philip și Mary stăteau de o parte și de alta a unui leagăn 
agăţat de o creangă joasă de stejar, în apropiere de peluza 
de crichet. Eden, instalat în leagăn, ţinându-se strâns de 
sfori, era încântat să poată zbura în aer de la tata la mama. 
Aceasta îl împingea încet din spate și, cam tot a cincea 
oară, Philip îl apuca de picioare, îl ţinea o clipă, apoi îl 
trimitea mamei cu o viteză tot mai mare. Micul Piers se 
învârtea de ici colo, târând după el un căluț de lemn pe 
rotile. Dar era destul de mare ca să-l încerce gelozia când 
cei mari se ocupau exclusiv de fratele lui. Işi instală calul 
sub tufele căzute de seringa în floare și se apropie încruntat 
de leagăn. 

— Eu! Eu! Eu! cerea el. 

— Atenţie! ţipă Philip. 

Mary prinse copilul în braţe. El o împinse. 

— Eu! repeta el, arătând balansoarul. 

— Pune-l pe genunchii mei, strigă Eden, am să-l ţin! 

Mary așeză copilul pe genunchii lui Eden, și-i legăna 
încet, ţinându-l cu mâna pe micul Piers. Dar copilul nu voia 
asta. Cu mâna lui grăsulie, se apucă de sfoară și cu cealaltă 
mână încercă să-l împingă pe Eden jos. 

Philip îi aruncă lui Mary o privire amuzată. 

— Nu va fi un tip comod, remarcă el. Așază-te pe leagăn, 
Molly. Poate că la tine în braţe va vrea să stea. 

Operând schimbarea, Mary își desfășură fustele cu 
volane, luă copilul în brațe și Philip cu pipa între dinţi, îi 


130 


făcea să zboare spre frunzișul verde. Piers ţipa de bucurie, 
fusta lui Mary zbura lăsând să se vadă jupa albă brodată și 
gleznele fine strânse în ciorapii negri de mătase. 

— Da, e minunat, exclamă ea. 

La zgomotul unui galop de cal la poartă, Eden ţâșni ca o 
săgeată peste stratul de flori, ajungând drept pe alee, în 
faţa lui Renny și a mânzului, exact în clipa în care aceștia își 
făcură apariţia. 

Mânzul se cabră și rămase o clipă ridicat pe picioarele 
dindărăt, ca și cum ar fi fost gata să danseze. 

Eden alergă în faţa lor strigând: 

— Oua! Oua! 

— Pleacă de aici, tâmpitule! porunci Renny. 

Fraza se terminase printr-o înjurătură, pentru că mânzul 
îl făcuse să muște ţărâna. Philip alergă în ajutor, după ce 
imprimase o asemenea viteză leagănului, că Mary începuse 
să se zgâlţăie periculos. 

Acum mânzul nu se mai mișca și-l lăsă pe Philip să-l 
apuce de frâu, ceea ce și făcu, ţintind cu ochii lui albaștri 
animalul și pe fiul lui. 

— Ei bine, ia uite în ce hal sunteţi amândoi! 

— E vina lui Eden. Trebuie dezvățat să mai alerge așa pe 
alee. 

— Şi halul în care arăţi e tot din vina lui Eden? 

Mary, cu copilul în braţe, părăsi răcoarea copacilor. 
Văzând obrazul sângerând al lui Renny, care se zgâriase de 
prundișul de pe alee, și aspectul răvășit al fiului ei vitreg, 
scoase un țipăt. Văzând-o pe maică-sa atât de tulburată, 
Eden ţipă și el. 

— Ajunge! făcu Philip nemulțumit. Dacă e cineva care ar 
trebui să strige, acela aș fi eu. Acum, se întoarse spre fiul 
lui cel mare, explică-mi! 

Renny își trecu mâna prin păr. 

— Domnul Ferrier a refuzat să primească mânzul. 

— A refuzat? De ce? 

— Mânzul a vrut să-l muște, tată. Era să-i smulgă capul. 


131 


După toate acestea, nu-i mai puteam cere să-l păstreze. 

Philip bombăni: 

— Am pierdut cecul. 

Renny continuă: 

— Animalul mi-a rupt vestonul, după cum vezi, era gata 
să sară peste un automobil în care se aflau două persoane 
și care erau exact cumnatul domnului Ferrier cu soţia, la 
han i-a mâncat ieslea hangiului și era cât pe ce să mă 
omoare la o trecere de nivel. E o minune că m-am întors 
întreg și sănătos, după toate câte mi le-a făcut. 

Philip râse batjocoritor. 

— Îţi convine să râzi, observă Renny. 

— Ce naiba o să facem cu fiara asta? întrebă Philip 
privind mânzul cu un aer disperat... 

Renny îi răspunse cu vioiciune: 

— E un animal superb, tată. Niciun mânz nu mi-a plăcut 
vreodată mai mult. E un cal de curse excelent. Are nevoie 
doar să fie dresat. Mă ocup eu. Te rog mult, lasă-mă să-l 
dresez, tare mi-ar plăcea. 

Philip își privi fiul cu atenţie, apoi îi zise: 

— Bine, sunt de acord. Dar dacă mai continuă să muște... 
Eden! pleacă de lângă botul lui! 

Renny sări în șa și Eden întrebă: 

— Pot să merg și eu până la grajd cu el? 

Piers întinse și el braţele către Renny. 

— Nu, nu! se împotrivi Mary. Nu vreau să te apropii de 
calul ăsta nervos. Renny, te implor, fii atent la copii. 

Renny o privi ironic: 

— Nu e nici un pericol să-i duc până acolo, o linişti el. 

— Philip? Il auzi? Trebuie să-i spui să nu-i lase pe copii să 
se apropie de cal. 

— Nu lăsa copiii niciodată să se apropie de cal, repetă 
Philip calm. Și, pentru că tot veni vorba, unde ai dormit 
aseară? 

Renny îl privi înfricoșat. 

— Dar... eu... eu. 


132 


— Ce ai de te bâlbâi? se miră Philip. Te-am întrebat unde 
ai dormit noaptea trecută? 

— La o fermă, în apropiere de ferma domnului Ferrier. 

— De ce? Băiatul de la han a întâlnit pe cineva de pe aici 
și i-a spus că la ei ai luat micul dejun foarte devreme. Ce-ai 
făcut între micul dejun și cina de seară? 

— Ințelege că... 

Și-i povesti în amănunt incidentul de la pasajul de nivel. 
Philip îl privea cu un aer gânditor. 

— Ceea ce nu înțeleg e ce căutai acolo. E aproape la cinci 
kilometri de drumul direct. 

— M-am rătăcit. 

— Nu puteai să le pierzi. Drumul e drept. 

Ochii lui Mary scânteiau de maliţie văzând aerul încurcat 
al fiului ei vitreg. 

— Cred că ai făcut un ocol ca să vezi o fată și că ai 
petrecut noaptea într-un loc unde nu aveai ce căuta. Mă 
gândesc că te-ai dus s-o vezi pe Elvira, trimis de Maurice. |- 
ai dus bani, poate. Am dreptate? 

— Nu grija asta mă încearcă pe mine acum, să-ţi ascund 
ceva, bombăni Renny și, dând o palmă mânzului, porni în 
galop în direcția grajdurilor. 

La jumătatea drumului se întoarse. Eden venea în 
întâmpinarea lui. 

— Ce faci, Renny? strigă el. 

— Du-te și spune-i tatei că Maurice nu e amestecat în nici 
un fel în această poveste. 

Eden, încântat să-i fie de folos eroului lui, plecă 
asemenea unei săgeți. 

— Ce s-a întâmplat, iubitule? întrebă Mary. 

Acesta îi răspunse plin de mândrie: 

— Maurice nu are nici un amestec. Așa mi-a zis Renny. 

Mary îi mângâie părul și-și ţuguie buzele într-un gest de 
nerăbdare. 

— Ce e, Mary? o întrebă Philip. 

— S-ar zice că de câte ori avem un moment plăcut 


133 


împreună, Renny trebuie să strice totul. Dacă nu vine chiar 
el, cu siguranţă vine cineva să întrebe ce face sau unde s-a 
dus. 

— Traversează o vârstă dificilă, răspunse Philip. Dar sunt 
mulțumit că nu e un mincinos. Vrei să te mai legăn? 

Ea dădu din cap în semn de refuz. Apoi întrebă: 

— Ce te face să crezi că și-a petrecut noaptea la ferma 
aceea? 

Philip nu intenţiona să-i divulge bănuielile lui. Ca să-i 
distragă atenţia, îi zise: 

— Uite la Peep! Se îndoapă cu mure! 

Copilul strânsese murele căzute și, auzindu-și numele, se 
întoarse arătându-și gura copilăroasă toată vânătă. Când 
maică-sa îi dădu ușurel peste mână, scoase ţipete de furie 
și încercă s-o lovească cu pumnii lui mici și grăsulii. Ea îl luă 
în casă. 

Philip râdea și, în aceeași clipă, se auzi gongul care-i 
chema la masă. Il luă pe Eden de mână și traversă încet 
peluza, preocupat de conduita fiului său cel mare. Aventura 
lui Maurice îl împinsese pe Renny să abordeze dragostea 
sub aspectul ei cel mai neplăcut? Era interesat de fete, 
atenţiile lui pentru Vera Lacey amuzaseră toată familia, dar, 
până în prezent, nu se dovedise a fi nimic serios, nimic 
secret în escapadele lui. Philip știa că Elvira și ruda ei, soră 
sau mătușă - Dumnezeu știe! - plecaseră prin ţinutul 
domnului Ferrier. Dar, cu siguranţă, nu despre Elvira era 
vorba! Ar fi fost prea revoltător. Și, la fel de sigur, nici de 
cealaltă, mai în vârstă. Totuși, exista o frază cu care-l 
însărcinase pe Eden s-o transmită. „Maurice nu are nimic de 
a face.” Deci Renny plecase de bună voie. Este evident că 
avusese necazuri cu mânzul pe drum. Ei bine, n-are decât 
să și-l dreseze, vom vedea ce o să iasă din el! Așa cum 
zicea Scotchmere, Renny era „crema cavalerilor”. 

O găsi pe Eliza în hol. 

— Domnul Ferrier dorește să vorbească la telefon cu 
domnul, îl anunţă ea fără nici un protocol. l-am spus că e 


134 


ora mesei, dar n-a vrut să audă nimic. De trei ori a sunat de 
azi-dimineață. 

— Du-te cu Eliza, Eden, îl îndemnă Philip. 

Intră în bibliotecă și se aplecă din toată înălțimea lui să 
răspundă la telefon și să asculte o violentă diatribă 
împotriva mânzului, a fiului și a lui însuși. 

Când intră în sufragerie, mama lui, care flutura o bucată 
de puding în vârful furculiței, îi aruncă o privire acuzatoare. 

— Uite, Philip, sunt la ultima îmbucătură! Farfuria mea e 
goală. Nu te-am așteptat. Molly, Edwin și Augusta au vrut 
să te aștepte, dar Nick, Ernest și Malahide împreună cu 
mine ne-am împotrivit și-am avut câștig de cauză. 

Adeline își înghiţi bucata de puding. 

Philip se servi și el. 

— Era Ferrier la telefon, care mi-a făcut o scenă 
îngrozitoare în privinţa mânzului. 

— Am văzut că s-a întors, remarcă Nicholas. Nu mă mir. 
Am zis de mult că e un animal nărăvaș. 

— Mi-e teamă că acum o să-ţi fie mai greu să scapi de el, 
adăugă Ernest. 

— Ce începe rău, se sfârșește tot rău, zise sir Edwin. 

Augusta declară și ea pe un ton peremptoriu: 

— Să fie înhămat la un car și să fie trimis la muncă. 
Astfel, nu va deveni de nestăpânit. 

Adeline își privi fiica. 

— Nu te pricepi la cai, lady Bunkley! Să înhami un animal 
de rasă la un car! Nici nu poate fi vorba! Animalul nu va 
face doi bani. 

Sir Edwin se întoarse spre soacră-sa: 

— E uimitor, zise el cu amabilitate, că o femeie atât de 
inteligentă ca dumneata, doamnă Whiteoak, nu e în stare 
să-și amintească numele fiicei ei. 

Adeline păru deconcertată, ca și cum singurul care o 
putea deconcerta ar fi fost sir Edwin. 

— Ah! zise ea, îmi pierd memoria, îmbătrânesc. 

— Renny face mare caz de mânz, le mărturisi Philip. 


135 


Vreau să-l înveţe să sară. Cred că am să-l las să încerce. 

— Ca de obicei, constată Ernest. Mary îl aprobă din ochi. 

Ușa se deschise și Meg intră urmată de Renny. Pentru ca 
intrarea lui să treacă neobservată, tânărul o convinsese pe 
soră-sa să reapară la masa familiei. Prezenţa ei provocă o 
vie emoție și o mare ușurare pentru toţi, în afară de Mary și 
Malahide. Prima se uită la fată surprinsă și nemulțumită, 
celălalt, plin de o curiozitate amuzată. 

Unchii ei îi oferiră un scaun aflat între ei doi și ea se 
așeză acoperindu-și fața cu mâinile. Philip aruncă o privire 
rapidă peste platou ca să găsească o bucată gustoasă 
pentru fiica lui. Adeline îl sfătui: 

— Aripa, dă-i aripa. Nimic mai bun pentru o delicată fată 
tânără. O va face ușoară ca o pasăre. 

— Da, Granny, răspunse Meg și lacrimile îi curgeau 
șiroaie pe obraz. 

— Meg, Meg, încearcă să te stăpânești! exclamă Mary. 

Philip privi farfuria pe care i-o pregătise, ca și cum ar fi 
vrut să-i adauge o virtute consolatoare extrasă din propria 
lui inimă, apoi i-o întinse. Nicholas o bătu pe umăr, Ernest îi 
ridică șervetul căzut și i-l întinse pe genunchi. 

— Ce are? întrebă Eden. 

Familia făcu „șșt” în cor, și el reveni la contemplarea 
multelor bijuterii ale mătușii lui. 

Philip umplea acum o farfurie din ceea ce mai rămăsese 
din pateu și la care Renny se repezi cu multă poftă. 

Dar dacă spera că nu se va vorbi despre absenţa lui din 
noaptea trecută se înșela amarnic. 

— Unde ai dormit astă noapte? întrebă Nicholas. 

— La o fermă. 

— Dar cum ai ajuns acolo? 

— Am avut necazuri cu mânzul. Nu v-a povestit tata? 

— La ce fermă ai ajuns? se interesă Ernest. 

— Într-o fermă mică, la niște oameni foarte săraci: nu i- 
am mai văzut niciodată până acum. 

— Cum se numește fermierul? îl întrebă mătușa lui. 


136 


Altădată știam toate numele fermierilor din împrejurimi. 

— Hai, mătușă, nu cunoști colțul ăla de ţară, îi răspunse 
Renny agasat. 

— Ba da, poate, insistă Augusta, spune-mi numele 
fermierului. 

— Bob. Nu l-am întrebat și de celălalt nume. 

l-ar fi plăcut să-l lase în pace să-și poată mânca prânzul. 

— Ce familie avea? 

— Un mare număr de fetițe. Una tocmai se născuse. 

Philip îl privi cu un aer malițios, dar nu zise nimic. 

Meg intră brusc în vorbă. 

— Vera mi-a spus azi-dimineață că acele oribile femei s- 
ar fi aciuit pe acolo. Poate cu ele ai petrecut noaptea? 

Dacă ar fi aruncat o bombă în mijlocul lor, familia ar fi 
fost mai puţin stupefiată. Privirile celor de la masă se 
plimbau de la ea la Renny, care lăsase cuțitul și furculita din 
mână, privindu-și aiurit sora. 

Philip vorbi primul. 

— Nu știe ce spune, mititica! 

Augusta adăugă cu vocea ei profundă, de contralto: 

— E cu minţile cam duse și nu-i de mirare după tot ceea 
ce i s-a întâmplat. Nu e prima oară când văd ce se întâmplă 
după o lovitură la cap. 

Bunica bătu cu lingura în masă. 

— Ce vrei să insinuezi, lady B... 

Îi era teamă să mai pronunţe numele fiicei ei, din pricina 
lui sir Edwin și totuși refuza să-i rostească numele corect. 

— Vrei să insinuezi că Meg nu mai e în toate minţile din 
cauza palmei pe care i-am dat-o peste cap? 

— Nu m-ar mira, mamă! 

Maică-sa râse zeflemitor. 

— Se pare că tu ai luat multe palme foarte dure. 

— Dar nu după o supărare din dragoste, doamnă 
Whiteoak, răspunse sfios sir Edwin. 

— Meg are vreun cucui? întrebă Eden. 

Meg izbucni în lacrimi și se ridică de la masă. 


137 


— Hai, hai, îi zise înduioșat Ernest. 

O luă de talie și o scoase din încăpere, hohotind de plâns. 

Philip privi trist farfuria neatinsă a lui Meg și suspină. 

— Uitați-vă, nici nu s-a atins de mâncare. 

— Își va reveni încetul cu încetul, îl liniști Nicholas. 
Răbdare. Până atunci o să iau eu aripa asta, n-am avut 
decât pulpă. 

Întinse mâna și luă aripa. 

Ca să distragă atenţia familiei de la Renny, Philip începu 
să vorbească înflăcărat despre calităţile mânzului și 
conversaţia se animă. Ernest se întoarse să le spună că 
Meg urcase în camera ei, dar lăsase să se înţeleagă că ar 
mânca ceva dacă i s-ar duce sus. 

Philip urcă la ea cu o bucată mare de tartă cu coacăze și 
smântână. Cobori roșu și cu părul în ochi. 

— Philip! Părul? exclamă Mary. 

— Biata fată m-a strâns atât de tare, zise el cu o voce 
tremurătoare și fața lui Mary se întunecă. 

După ce termină de mâncat, Philip se instală cu pipa în 
gură pe banca circulară care înconjura un stejar uriaș de pe 
peluză. Când Renny apăru pe peron, Philip îi făcu un semn 
cu mâna. 

Renny traversă încet iarba jilavă și veni să se așeze lângă 
tatăl său. Philip îl întrebă: 

— N-ai nimic să-mi spui? 

— Ba da, murmură Renny. 

— E vorba de noaptea trecută? zise blând Philip, ca să-l 
încurajeze. 

— Da, am fost... acolo unde a zis Meg. 

— Ah! Dar nu pentru Maurice! 

— Maurice nu are nici un amestec aici. M-am dus... 
pentru mine. 

Philip trase din pipa care ameninţa să se stingă. Privirea 
lui se opri plină de încântare pe ghiveciul cu mușcate. 

— Ce culori frumoase, nu? 

— Da, răspunse printre dinţi Renny, aruncându-i o privire 


138 


furișă tatălui său. 

Adăugă brusc: 

— Nu m-am dus s-o văd pe fata lui Maurice, ci pe cea mai 
în vârstă, mătușa Elvirei. 

Philip privea albinele care  zumzăiau deasupra 
mușcatelor, întrebă în șoaptă: 

— O cunoști de când locuia pe aici? 

— N-am văzut-o decât o dată, când m-am dus să-i duc 
banii Elvirei, din partea lui Maurice. El nu mai voia s-o vadă. 
Îi era frică de o scenă. Era foarte necăjit. 

— Atunci mi-a trimis fiul într-un bordel ca să evite 
necazurile, lua-l-ar dracul! 

Vorbea liniștit, cu pipa între dinţi, trăgând la intervale 
regulate. După o clipă, adăugă: 

— Mi-ar plăcea să mă duc imediat la el să-i administrez o 
corecție, sub nasul lui taică-său. 

Tonul glumeț al lui Philip scădea mult efectul 
ameninţător. Renny se apropie de el și-i spuse cu o voce 
răgușită: 

— N-a fost nimic între noi prima oară, nimic decât niște 
glume. O văzusem pe fereastră ghicind viitorul în frunze de 
ceai și mi-a promis că-l va citi și pe al meu dacă mai vin s-o 
văd. 

— Și ţi l-a citit? 

— Da. 

— Ce ţi-a spus? 

— O, niște prostioare. 

— Și nu ţi-a mai promis nimic prima oară? 

— Mi-a promis că-mi va povesti de unde avea ochii aceia 
atât de ciudati. 

— O poveste cam dubioasă, nu-i așa? 

— Un ţigan fusese amantul mamei ei. 

— E frumoasă... femeia asta? 

— Nu... nu e frumoasă. Dar nu-ți poţi dezlipi ochii de la 
ea. 

| se trezi în minte amintirea nopţii. Își frânse degetele 


139 


între genunchi. 

— N-am chef să vorbesc despre ea, tată. Dar trebuia să-ţi 
spun de ce am fost acolo. 

Philip întrebă liniștit: 

— Te-ai culcat cu ea? 

Vocea lui Renny se auzi abia șoptind: 

— Da. 

— Târâtură! Şi când te gândești că n-ai decât 
nouăsprezece ani! E prima oară, nu-i așa? 

Ochii lui mari albaștri zăboviră asupra fiului. 

— Da. Când m-a văzut aici prima oară, ceva din 
atitudinea mea a făcut-o să creadă altceva. Deci nu știa, nu 
cred că e genul de femeie pe care o crezi tu, tată! Mi-a zis 
să nu o mai caut niciodată. 

Vorbea cu o simplitate copilărească. 

— E foarte frumos din partea ei, răspunse Philip. Renny, 
vreau să-mi promiţi ceva. Dacă ai să fii tentat s-o mai revezi 
pe femeia aceea, aș vrea să vii să-mi ceri bani. Am să te 
trimit undeva, într-o călătorie. Voi veni eu însumi cu tine, 
dacă dorești. Până atunci, ai mânzul! Vezi ce poţi scoate din 
el. De altfel, curând va trebui să te întorci la colegiu. 

— O să fii mulţumit de mine când mă voi duce din nou la 
colegiu, tată, zise Renny pe un ton reținut. Voi face ceea 
ce-mi ceri și e foarte drăguţ din partea ta că mi-ai dat 
mânzul. Cred că mama are dreptate când zice că ne răsfeți. 

Philip îi luă mâna și-o strânse. 

— Ei bine, îi răspunse el vesel, nu mai trebuie să existe 
nimic de reproșat lui Meggie sau ţie, toate se sparg în capul 
meu. Îmi pare rău că s-a întâmplat după povestea lui Meg. 
Era inutil. Dar se petrec atâtea lucruri inutile în viaţă. Ai să- 
ți dai și tu seama când ai să îmbătrânești. 


140 


Capitolul XIV 


„Pacea să domnească în 
palatele voastre” 


În săptămâna care urmă, vărul Malahide nu stătu 
degeaba. Natura lui vicleană își găsi o plăcere în a verifica 
bănuielile lui Meg în privinţa lui Renny. Când avu adunate 
toate mărturiile, le expuse Adelinei, asemenea unui 
negustor care-și etalează marfa. Ea se delecta și, în ciuda 
furiei împotriva lui Renny, exulta văzând în nepot un 
adevărat descendent al familiei Court și pe bătrânul Renny 
Court însuși reînviat prin el. 

Dar era sâmbătă seara și timpul destul de înaintat. 
Bătrâna doamnă era prea obosită pentru scena care trebuia 
să urmeze dezvăluirilor lui Malahide. Duminică dimineața, 
trebuia să asiste la slujba religioasă, urma apoi prânzul 
duminical de care voia să se bucure nestingherită și apoi 
mica siestă. Pentru moment, se băgase în pat și socotea 
numărul orelor care mai erau până când va putea dezvălui 
adevărul, în timp ce papagalul ei, în lumina dulce a veiozei, 
își proiecta profilul pe plafon într-o umbră enormă. 

Nu era deloc supărată pe nepot. Dar voia să-i 
dovedească lui Philip că-și crescuse prost fiul, că greșise 
când nu-i urmase sfaturile și, mai mult, că nu i le ceruse 
niciodată, că nu fusese un fiu bun și nici un tată bun. 
Numără șaptesprezece ore până în momentul când avea 
să-i spună lui Philip ce credea despre el. 

Avea impresia că abia adormise, că aţipise doar de-a 


141 


lungul acestor nesfârșite ore. Totuși, prima rază de soare 
ștersese umbra papagalului de pe plafon și o proiecta 
alungită pe peretele cu zugrăveală galbenă. 

Eliza apăru în rochia ei de pânză indiană apretată, 
ducând platoul încărcat cu micul dejun: un ou mare, așezat 
în cochilia lui de argint, un vraf de pâine prăjită cu unt, 
borcanul de dulceaţă, două plăcinte învelite într-un şervet 
alb ca neaua. Nu mânca poridge duminică dimineaţă pentru 
a se putea delecta cu cele două plăcinte făcute special în 
onoarea zilei de duminică și pentru a le putea digera mai 
uşor. 

Luă cochilia și o făcu să lucească în soare pentru a-i 
verifica strălucirea, altfel slugile aveau s-o încaseze de la 
ea. Dar cochilia strălucea ca un ban nou și, cu un mârâit pe 
jumătate decepţionat, pe jumătate mulţumit își curăţă oul. 

Papagalul își ridică pleoapele lui cenușii, bătu din aripi și 
căscă  arătându-și limbuţă neagră. Aruncă o privire 
ștergarului care acoperea plăcintele; avea o slăbiciune 
specială pentru ele. 

— Nu, nu, îl refuză ea, agitând lingura cu care mânca oul, 
ești prea pofticios. Vezi-ţi de semințele tale. 

Până la urmă, se înduplecă și începu cu o oarecare 
stângăcie să dezvelească plăcintele. Simţind că i se va oferi 
ceea ce poftea foarte tare, papagalul alerga de la un capăt 
la celălalt al stinghiei de la pat, ondulându-și gâtul mătăsos, 
deschizând și închizând gheruțele, ţipând răgușit: 

— Chota Rami - Dilhi - Dil Pasand! 

N-o lăsă pe Adeline să răsufle până nu-i dădu o bucată de 
plăcintă. Atacă rapid pe a doua de frică să nu i-o ceară și pe 
ea. 

— Eşti un farsor, îi strigă ea. Tu și vărul Malahide faceţi o 
bună pereche. 

Fu cea dintâi gata să plece la biserică și stătea lângă 
fereastră în pelerina ei de catifea și lungile văluri de 
văduvă. 

Cel care cobori al doilea fu Eden, în costum alb de 


142 


marinar și cu o monedă de zece centime în pumnul lui mic. 
Trase taburetul lângă fotoliul bunicii și începu: 

— Mama mi-a zis să stau cu dumneata ca să nu mă 
murdăresc până se îmbracă și ca. Uite, am zece centime 
pentru cutia milelor. Niciodată nu mi-au dat atât. 

Deschise pumnul. 

— Să nu bagi moneda în gură. 

— Nu mai are nici o importanţă, răspunse el plin de 
demnitate. Mama a spălat-o înainte de a mi-o da. Mă întreb 
de ce. 

— Una din ideile ei ciudate, răspunse Adeline răstit. 

Ernest își făcu apariţia pus la patru ace, în veston și cu 
jobenul în mână. Maică-sa îl privi cu un aer aprobator. 

— Ești superb, îl complimentă ea. 

— Și dumneata ești mai frumoasă cu fiecare zi, îi 
răspunse el galant, sărutând-o. 

Strălucitoare, ea continuă: 

— Mary a spălat bănuţul dat copilului pentru cutia 
milelor. O să-i bage și lui în cap ideile astea noi cu microbii. 
Nu prea-mi place. 

— Ceea ce admir eu la Mary este rafinamentul. Dacă te 
gândești bine, e mai corect să dăruiești bisericii un bănuţ 
curat, decât unul murdar, care să fi trecut, de exemplu, ieri, 
printr-un bar. 

— Nu fi stupid, îl repezi maică-sa. Zece centime sunt zece 
centime, indiferent de unde provin. Vrei să spui, scoase din 
poșeta ei o monedă de cincizeci de centime pe care o făcu 
să zâăngăne pe o măsuţă de alături, vrei să spui că banii mei 
nu sunt la fel de valoroși ca ai lui Mary? 

— Ba da, au aceeași valoare, îi răspunse Ernest blând. 
Ceea ce nu mă împiedică să admir delicatețea lui Mary. 

Perechea Buckley apăru chiar în momentul în care Hodge 
aducea caii în faţa porţii. În ţinută de mare gală, Augusta 
era pentru sir Edwin o soţie un pic prea impozantă, dar el îi 
ducea cărţile de rugăciune și o ajută să coboare peronul cu 
un aer protector și apoi să se urce în trăsura în care Ernest 


143 


își instalase deja mama și unde Eden se căţărase pe capră 
alături de Hodge. Plecau la biserică în cea mai frumoasă 
trăsură, cea pe care căpitanul Whiteoak o comandase la 
Londra, cu mulţi ani în urmă. Philip conducea o elegantă 
iapă cenușie cu coama și coada retezate, mama mânzului 
lui Renny. Îl însoțeau Mary, Nicholas și Meg. Malahide încă 
nu se sculase și Renny pornise spre biserică pe jos, luând-o 
pe câmp. 

Era prima oară când Meg ieșea din casă și găsea că 
lumea e ciudată. Anotimpul era cu siguranţă mai avansat 
decât înainte de recluziunea ei, dar ei i se părea că vara se 
sfârșise, că iarba era uscată, florile ofilite și norii care se 
ridicau dinspre apus anunțau toamna. 

Era convinsă că toată lumea din biserică aflase de 
ruptura logodnei ei cu Maurice precum și motivul. Se 
întreba cum avea să înfrunte toate aceste priviri. În trăsură, 
numai spatele lat și protector al tatălui ei o împiedicase să 
izbucnească în lacrimi. 

Când puseră piciorul pe prima treaptă a bisericii, Philip îi 
oferi ei brațul, și nu lui Mary, cum făcea de obicei. Intră 
așadar în biserică la brațul tatălui așa cum își imaginase 
adesea, dar acum nu mai era vorba de căsătoria ei. Mâna 
înmănușată strângea foarte tare braţul lui Philip și se 
întreba dacă va putea ajunge până în dreptul altarului. 

Banca lor părea foarte departe și orga făcea un zgomot 
infernal. 

— Oh, tată, nu cred că am să mai pot vreodată! 

El n-o auzise, dar o văzuse mișcându-și buzele, și-i 
surâse. Trecură de banca în care se aflau amiralul Lacey, 
soţia, cele două fiice și nepoata lui. Întoarseră capul la 
trecerea lor și Meg avu brusc sentimentul tristeţii și al 
demnității ei. 

Îngenunche şi privi printre degete banca familiei 
Vaughan, de cealaltă parte a bisericii. Domnul Vaughan 
pare trist, se gândi Meg. Doamna Vaughan, masivă și foarte 
dreaptă, se ţine bine, în ciuda rușinii fiului, care se abătuse 


144 


și asupra ei. Maurice stătea cu brațele încrucișate și capul 
plecat. Meg nu-i putea vedea faţa. 

Renny întârzie, ca de obicei și, când se strecură în bancă 
alături de ea, parcă-i aduse un pic din siguranţa vieții ei 
obișnuite. Îi aruncă o privire și chipul fratelui i se înfăţișă 
mândru și distant cu o expresie pe care ea n-o putea defini. 
Ingenuncheară împreună, începând confesiunea generală. 

Eden, care era așezat între Nicholas și maică-sa, avea 
mare poftă să stea între Renny și Meg. Mary voia ca el să 
stea cuminte. Când își pipăia fluierul legat la brâu, când se 
juca cu moneda pe care o ţinea în mână. Nu era nici un fel 
de blândeţe în privirea pe care unchiul Nick i-o arunca lui 
Eden când era neastâmpărat. Eden lăsă capul în jos și roși, 
dar tot nu reuși să stea liniștit. 

— Pot să mă așez lângă Renny? întrebă el încet. 

Mary dădu negativ din cap și-i oferi o carte de rugăciuni, 
cu poze colorate. Decepţionat, privea pozele și încerca să 
descifreze textul de sub ele, fără să reușească. Lunecă de 
pe scaun, până când se pomeni aproape culcat pe spate și 
gata să cadă, dacă Nicholas nu l-ar fi prins și ridicat rapid. 

Se sculaseră cu toții în picioare pentru a intona un imn și 
Eden se aplecă peste marginea băncii, ca să se uite la 
lucrurile lui Ernest, ale bunicii și ale soților Buckley și văzu 
c-ar putea apuca umbrela mătușii Augusta, dar aceasta se 
întoarse și-i făcu nu din cap. Philip își trecu braţul prin 
spatele lui Mary și-l luă pe Eden lângă el. Acesta stătu 
liniștit o clipă, dar se plictisi repede și șopti: 

— Tată, pot să mă așez între Renny și Meg? 

Cei doi se depărtară pentru a-i face loc și el se strecură 
între ei. Surâse fericit, privindu-i pe amândoi. Își strecură 
mâna în mâna lor. Mâna lui Meg era moale și grăsuță, a lui 
Renny era slabă și musculoasă. 

Cei din familia Whiteoak ocupau două bănci și umpleau 
biserica cântând cu vocile lor puternice. Se aruncaseră 
asupra imnului ca niște călăreţi asupra unui obstacol. In 
clipa aceea, se cânta La Fondation de l'Eglise şi ei aveau un 


145 


ușor avans față de organist. Meg încerca și ea să cânte, dar 
când fu nevoită să rostească „Din cer veni s-o caute - 
mireasă sfântă pentru El”, vocea i se frânse și nu mai putu 
decât să-l strângă pe Eden de mână și să privească fără să 
vadă pagina înceţțoșată a cărții ei de rugăciuni. 

Tânărul pastor nu era chiar atât de înalt prelat ca să-i 
placă bătrânei doamne Whiteoak și celor doi fii mai mari ai 
ei, dar nici atât de popular ca să-i placă lui Philip și familiei 
Buckley. Familia Lacey ar fi dorit un înalt prelat, Vaughan, 
unul mai popular și, cum pastorul era un tânăr amabil, varia 
ritualul pe cât putea, în așa fel încât dacă nimeni nu era 
mulțumit, nimeni nu era nici supărat pe de-a-ntregul. 

In ziua aceea, alese pentru predică textul intitulat Pacea 
să domnească între zidurile casei voastre și prosperitatea în 
palatele voastre. Era un text bine ales, ca să-i placă familiei 
Whiteoak, cu toate că părintele Fennel nu o făcuse 
intenţionat. In hainele lor de velur și postav fin, se sprijiniră 
de marginea băncii ca să nu piardă nici un cuvânt. Adeline 
desfășură un evantai de mătase neagră, pe care fata cea 
mai mare a familiei Lacey pictase un buchet de violete, și-l 
agita blând. Pace, Prosperitate, Palate. Frumoase cuvinte, 
se gândi ea. Toate începeau cu litera p, litera ei favorită, 
pentru că era inițiala soțului ei iubit. Mai era și inițiala unor 
cuvinte energice, ca pompă, purpură, prejudecată și altele 
mai blânde, ca pian, patiserie, poezie. Îl fixa pe pastor cu 
ochii ei căprui mereu strălucitori și sorbea literalmente tot 
ceea ce se spunea despre pacea interioară, despre 
pericolele unei prea mari prosperităţi, până când i se păru 
că se cam lungește și reîncepu să se gândească la bomba 
pe care o pregătea pentru ai ei. 

li era somn și ar fi aţipit dacă n-ar fi agasat-o o muscă. 
Insecta i se așeză, în sfârșit, în față, pe bancă, și ea, 
strângându-și evantaiul, o omori scurt, cu o lovitură care 
făcu toate capetele să se întoarcă spre ea. Schiţă un surâs 
se satisfacţie și-și aranja voalurile pe umeri. 


146 


Meg își dădu seama cu amărăciune că era o zi de 
comuniune. Pentru nimic în lume n-ar fi vrut să 
îngenuncheze la Sfânta Masă alături de Maurice. Dar era 
mai mult ca sigură că, dacă ar fi părăsit biserica înainte de 
sfârșitul slujbei, el ar fi ieșit după ea și ar fi traversat spaţiul 
dintre bănci împreună... nu uniți pe viaţă, ei despărțiți 
pentru totdeauna. 

Pe când ezita, Philip se aplecă spre ea și-i zise: 

— Vrei să-i iei cu tine pe Eden și pe Renny? 

Îi aruncă o privire plină de afecţiune. 

Trezi băieţelul care cobori, împiedicându-se pe o alee a 
bisericii care dădea spre o ușă laterală, aflată în dreptul 
băncii lui Lacey. Vera îi ajunse din urmă afară. 

— Văzându-vă plecând, n-am mai putut rămâne înăuntru, 
exclamă ea, și atunci i-am zis încet bunicului că am o 
migrenă îngrozitoare; scumpul de el mi-a făcut semn să ies, 
dar mătușile erau foarte furioase. 

Meg își strecură braţul pe sub cel al prietenei ei și avu 
brusc un sentiment reconfortant, provocat de faptul că se 
afla printre oameni tineri. Nu era nici urmă de Maurice. 
Acesta ieșise pe ușa principală și stătu ascuns în cimitir, 
până când nu-i mai văzu. 

Renny, luminat de ultima lui experienţă, se uita la Vera 
cu alţi ochi. Era sensibil la farmecul ei delicat. Dar, contrar 
obiceiului, se arăta taciturn, luând-o înainte, pe marginea 
drumului, cu mâna pe gâtul lui Eden, fără să dea vreo 
atenţie celor două fete. 

Vera o întrebă pe Meg în așa fel încât să fie auzită: 

— Ce s-a întâmplat cu fiul și moștenitorul numelui în 
această dimineaţă? Pare pierdut cu capul în nori. 

— Cred că se gândește la vărul Malahide, răspunse Meg. 
ÎI detestăm amândoi, să ştii. 

— Nu mă mir. E un tip imposibil. 

— Ne rugăm Cerului să se întoarcă în Anglia cu mătușa 
Augusta și unchiul Edwin. 


147 


— Ei, n-o să-i lase să plece fără el. 

— Ba da, e capabil! Știu că tata se teme de el. Cred că 
esența problemei constă în faptul că vărul Malahide nu mai 
are momentan nici un ban și stă când pe la unii, când pe la 
alţii. 

— Ce musafir seducător! 

Vera se apucă să-l imite pe vărul Malahide. Voia s-o 
distreze pe Meg și reuși. Cele două fete mergeau râzând în 
hohote. . 

Renny le aruncă o privire cam încruntată. In clipa aceea, 
orice prezență feminină îi era nesuferită. Gândul că 
nedoritul Malahide rămăsese acasă îl umplea de furie. 

— Dacă nu pleacă de la Jalna, își zise el, dând o lovitură 
cu piciorul unei pietre aflate în drumul lui, am să-i arăt eu 
lui. 

— Ce ai să-i faci? întrebară fetele. 

— Mă gândesc, le răspunse el posac. 

O lăsară pe Vera la poarta casei bunicilor ei și se 
întoarseră la Jalna, luând-o peste câmp. Eden se trezise de 
tot și ţopăia în jurul lor, descoperind mereu ceva care-l 
umplea de bucurie, o cochilie de melc, un cuib de pasăre. 

În hol, Renny își luă sora de talie: 

— Sunt mulţumit că te văd printre noi, Maggie. Vii la 
masă, nu? 

— Cred. 

Mângâie strugurii bine lustruiţi ai balustradei. 

Vărul Malahide cobori. 

— Ce spectacol fermecător, li se adresă el cu o voce 
tărăgănată. 

— Ce ironie! se răsti Renny. 

Colțurile buzelor lui Malahide se ridicară de fiecare parte 
a nasului său foarte lung. 

— Dumnezeule, nu! Vă iubesc prea mult pe amândoi! 

Ideea că el îi iubea le displăcea în mod absolut și îi 
decepţionă refuzul lui de a angaja o discuţie. 

Eden îi arătă cochilia de melc. 


148 


— Uite ce am găsit! 

Malahide o luă și-i zise cu un surâs ambiguu: 

— Ce invidios sunt pe melc pentru că-și duce casa în 
spate. 

Meg, amintindu-și de felul cum îl imitase Vera pe vărul ei, 
fu cuprinsă de un râs interior. Era destul de nervoasă ca să 
poată trece ușor de la lacrimi la râs. 

Renny îi părăsi și ieși urmat de Eden. Malahide o cuprinse 
pe după umeri. 

— Dă-mi voie să te consolez. 

Meg continua să se zguduie de râs. Erau în aceeași 
poziţie când prima trăsură opri la poartă. Meg se desfăcu și 
urcă în grabă treptele. Malahide ieși în întâmpinarea 
bătrânei doamne. 

— lată-te înapoi acasă, scumpa mea Adeline, cu sufletul 
senin și gata să te bucuri de un prânz bun, ale cărui 
miresme le simt. Ce bine arătați cu toţii! Eu am aţipit după 
o noapte întreagă de nesomn, cu gândul la problemele 
mele. Am primit ieri o scrisoare extrem de dezagreabilă de 
la mama. Nu pot s-o compar decât cu monștrii din fabulă, 
care-și devorează copiii. Poţi să mă acuzi, Edwin, că nu sunt 
un fiu afectuos pentru ea? Doar ne-aţi văzut împreună, și 
dumneata, Augusta! 

Îi luă de braţ pe amândoi, însoţindu-i în salon. 

Adeline își scoase voalurile. 

— Mi-e cald ca unei broaște pe nisip, se văicări ea. 
Aduceţi-mi ceva de băut. 

— Ce dorești, mamă? o întrebă Philip. Apă, cidru sau 
sherry? 

— Din cidrul nostru, îi răspunse maică-sa. Nimic nu e mai 
bun în clipa aceasta. 

Alegerea se dovedi fericită, pentru că cidrul de la Jalna, 
preparat după reţeta amiralului Lacey, era excelent. Băură, 
unii așezați, alţii în picioare, în timp ce la grajduri se ţesălau 
cei patru cai cu părul lucitor și li se dădea de băut și lor. 

— Pacea să domnească între zidurile casei voastre și 


149 


prosperitatea în palatele voastre! rosti Ernest. Am ascultat 
o predică perfectă. Pastorul acesta tânăr îmi place cu 
adevărat foarte mult. 

— Dacă n-ar avea barba aceea! remarcă Mary. După 
părerea mea, nu se potrivește cu stiharul. 

— Găsesc că barba lui ne oferă o anume siguranţă, reluă 
Augusta. Ea contrabalansează tendinţele papiste pe care le 
are cu siguranţă. Câteodată, închid ochii să nu-l văd ce face 
în altar. 

— Dai dovadă de foarte puţină minte, lady B., o repezi 
maică-sa. Ritualul este cea mai frumoasă parte a slujbei. 

Augusta abordă un aer ofuscat. 

— Tata mi-a transmis antipatia lui pentru tot ceea ce 
privește papalitatea. 

Adeline încruntă sprâncenele: 

— E trist că nu ţi-a transmis decât defectele. 

Sir Edwin interveni cu blândeţe: 

— La Augusta, defectele devin calităţi. 

Tăcu și-și șterse favoriţii cu o batistă de mătase mov. 

Prânzul se desfășură în liniște și numai după ce familia se 
adună din nou pentru ceai, Adeline le descoperi secretul ei. 

Prinse o clipă de tăcere și vorbi ca și cum s-ar fi adresat 
ceștii: 

— Care îţi va fi multumirea, dacă răsfeţi un copil? Face 
tot ce poate ca să te dezonoreze. 

Fiii ei se priviră unii pe alţii. Se referea la unul din ei? 

Malahide, picior peste picior, suspină: 

— Eu, cu siguranţă, n-am fost niciodată răsfățat. Când 
părinţii nu știau ce să facă, mă băteau. 

Nicholas, Ernest și Philip schimbară o privire în care se 
putea citi simpatia lor pentru părinţii lui Malahide. 

Sir Edwin declară la rândul lui: 

— Eu am fost crescut sever, dar cu bunătate. Tatăl meu 
stătea de vorbă cu mine ore întregi și astăzi pot să-i 
mulțumesc că a făcut din sălbaticul care eram omul care 
sunt. 


150 


— Firește, îl aprobă Adeline, un fiu va mulțumi 
întotdeauna părinţilor că i-au corectat defectele. Numai 
copilul răsfăţat va aduce dezonoarea sub acoperișul tatălui 
său. 

— Dacă despre asta vrei să vorbeşti, Granny, eu plec, 
zise Meg ridicându-se de pe canapea. 

Bunica o privi cu bunătate. 

— Ţi-ai terminat gustarea. Ei bine, draga mea, ar fi mai 
bine să ne lași între noi. Vreau să le spun ce am pe inimă. 

Meg părăsi încet odaia și ceilalți se apropiară încetișor de 
Adeline, care privea drept în faţă, cu buza de jos împinsă 
înainte. Renny, pus în gardă, privea fix mâinile ei 
încrucișate. 

Bunica se întoarse brusc spre el și-l întrebă: 

— Unde ai dormit în ziua în care te-ai dus să duci 
mânzul? 

Renny se uită la ea și nu-i răspunse. 

Atunci ea se întoarse spre fiul ei: 

— Ştii unde a dormit fiul tău în noaptea aceea? 

— Da, știu, și nu cred că merită să vorbim despre asta, 
mamă! 

— Ştii! Tu... nu știi nimic! Nu știi decât ceea ce derbedeul 
a catadicsit să-ţi mărturisească. 

— Știu că și-a petrecut noaptea într-o fermă la 
doisprezece kilometri de ferma domnului Ferrier. 

— Da... și cu cine a dormit? 

— Cu o femeie... cu mătușa fetei cu care Maurice a avut 
aventura pe care o știm. 

Privirea mânioasă a maică-si se întoarse spre Renny care 
o privea surâzând. 

Auzind vorbele lui Philip, sir Edwin scoase o exclamaţie 
de dezgust și, cu un gest nervos se trase de favoriţi. Lady 
Buckley avea un aer prea ofensat ca să poată vorbi. 
Nicholas scoase un fel de sunet ca un mărâit. Ernest se făcu 
roșu și exclamă: „Dumnezeule!” Mary își ținu respiraţia și-și 
mușcă buza inferioară cu dinţii ei albi, iar Malahide cu 


151 


picioarele încrucișate pe canapeaua pe care stătea singur, 
își pipăia acul de cravată. 

— Ce scenă câmpenească, murmură el. 

Adeline tremura de ciudă. Pregătise o frumoasă scenă 
între ea și Philip. Își rezervase un rol magnific pentru a-l 
juca în faţa familiei. Pentru o clipă se simţi învinsă, 
frustrată, deposedată de prestigiul ei. Văzând băiatul care 
zâmbea ironic, prinse din nou curaj. Se aplecă spre el, 
sprijinită în baston. 

— Ei, i se adresă ea cu o voce răgușită, ai scăpat 
confesându-te unui papă-lapte ca taică-tău, mizerabile! 

Renny nu-i răspunse. 

— Ce, nu mai ai limbă? îl întrebă ea violent. Nu poţi face 
altceva decât să stai să te hlizești la mine? Pariez că pentru 
fata aceea aveai destule vorbe. O grămadă de vorbe de 
dragoste. Hai, povestește! Nu te mai hlizi la mine și spune- 
mi unde s-au petrecut toate acestea? 

— În hambar, îi răspunse el calm. În fânul cosit proaspăt. 

— În fân! exclamă Augusta. Un Whiteoak în fân, ca un 
băiat de fermă! 

— Ai merita să fie bătut cu cravașa, bombăni Nicholas. 

— Să sperăm că nu va fi nevoie, zise Ernest. Frumos 
subiect de bârfă pentru tot comitatul. 

Philip o întrebă pe maică-sa: 

— Cum ai aflat? 

— Oh, am sursele mele de informaţie. Nu în zadar am 
trăit optzeci de ani pe aici! 

— Cred că ar trebui să-mi spui, insistă el. 

Renny se întoarse brusc spre el. 

— Am să-ţi spun eu! Sau mai degrabă o să-ţi spună 
singur; întreabă-l pe vărul Malahide! 

— Mă flatezi cu o perspicacitate pe care nu o am, 
protestă Malahide. 

— Dacă vrei chiar să știi, îi răspunse Adeline, am să-ți 
spun. Malahide a descoperit totul, dar numai pentru că i-am 
cerut eu. Nu are nici un fel de interes personal în această 


152 


afacere, nu-i așa, Mally? 

Era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit Malahide: ca rolul 
lui în această anchetă să fie făcut public. Se strâmbă și 
protestă: 

— Te rog, nu mă amesteca în această istorie, draga mea 
verișoară, ai lucruri mult mai importante de discutat. 

Augusta îl întrerupse: 

— Aceste femei ar trebui obligate să părăsească ţinutul. 
Din pricina lor doi tineri nu s-au purtat cum trebuie. 

Philip vorbi pe un ton grav: 

— În această întâmplare, scuza lui Renny este tulburarea 
pe care i-au provocat-o recentele evenimente. E regretabil. 
Dar am stat de vorbă amândoi foarte deschis. Nu mai 
trebuie să redeschidem discuţia. 

Își luă pipa și începu s-o umple. 

Nicholas îl dojeni: 

— Philip, ești prea înclinat să lași lucrurile în voia lor. 
Când Renny a fost eliminat în ultimul trimestru, tu ce ai 
făcut? Absolut nimic. 

— Rezultatul e că uite unde au ajuns lucrurile, adăugă 
Ernest. 

— Fiii mei ar fi fost pedepsiţi, dacă ar fi fost eliminaţi. Dar 
al tău e răsfățat și ţinut în brațe. 

— Fiul meu e la fel de energic ca și ai voştri, răspunse 
Philip furios. 

— Dar știe să-și înfrângă pasiunile? întrebă Adeline. 

— Dumnezeule! exclamă Philip. O fi vreo calitate foarte 
răspândită în familie? Știau cei din familia Court să-și 
înfrângă pasiunile? Și toate poveștile astea irlandeze pe 
care mama și Malahide le gustă cu atâta plăcere? 

Adeline reluă: 

— După ce a venit de la colegiu, nepotului meu nu i s-a 
zis nimic. Se simte foarte independent. De aci înainte se va 
comporta cum îl va tăia capul, fără să mai întrebe pe 
nimeni. Eu susţin însă că trebuie făcut ceva în acest caz. Și 
tu ești cel care trebuie să acţionezi. Ai așteptat prea mult. 


153 


Ceilalţi scoaseră un murmur de aprobare. Îl priviră pe 
Philip cu un aer acuzator. Acesta începu să se întrebe dacă 
nu era măcar în parte vinovat de atitudinea lui Renny. 
Trăgea tăcut din pipă și se întoarse foarte trist spre fiul lui: 

— Mi-ar fi plăcut ca totul să fi rămas între noi. Acum că 
lucrurile au ajuns aici, cred că nu mai trebuie să-l vezi pe 
Maurice până la întoarcerea ta la colegiu. Cred că are o 
influenţă proastă asupra ta. 

— Să nu-l mai văd pe Maurice? repetă Renny. Ce vrei să 
spui? 

— Vreau să spun că va trebui să-l eviţi, să nu mai ai nici o 
legătură cu el. 

— Foarte bine, îl aprobă Nicholas. 

— Păcat că nu i-ai spus asta mai demult, constată Ernest. 

— Maurice a avut întotdeauna o influenţă proastă asupra 
lui Renny, se amestecă și Augusta. 

Renny strigă furios: 

— E ridicol! Nu pot să-l evit pe Maurice. Suntem vecini, 
suntem prieteni. Cum am putea să ne evităm? 

Adeline bătu în podea cu bastonul: 

— Ai să faci măcar o dată ceea ce ţi se spune, ticălosule, 
nu va fi numai după capul tău. Un pic și ne putem trezi și 
noi cu un prunc la Jalna! 

— Mamă, strigă Augusta! Cum poţi vorbi așa? 

— Uite că vorbesc și răsvorbesc! O femeie e o femeie, fie 
că e pe o saltea sau în fân. 

Renny sări în picioare. 

— Plec, spuse plin de amărăciune. 

Se întoarse spre tatăl lui: 

— E serios ce-mi ceri? 

— Da. Vreau să nu-l mai vezi pe Maurice, ţin foarte mult. 

— Dar pot să-l văd măcar atât cât să i-o spun? 

— Da, doar atât. 

Renny se adresă lui Malahide: 

— Aș vrea să vii până afară cu mine. 

— Tot licean ai rămas, se hlizi Malahide. 


154 


Renny părăsi încăperea în fugă. Eliza, care aștepta să 
revină liniștea pentru a servi ceaiul, deschise ușile cu 
demnitate. Murmure de satisfacţie o întâmpinară. 

În hol, Renny se opri. Se întinse strângând pumnii, se 
destinse, exhalând un adânc suspin de ranchiună și ură 
împotriva lui Malahide. În salon, se mai auzea vocea 
răgușită și imperioasă a bunicii lui care hotara măsurile de 
luat împotriva lui, bănuia el. Privirea întâlni capul de vulpe 
de deasupra portmantoului și se strâmbă. 


155 


Capitolul XV 


Maurice și Renny 


— Ei, asta e, conchise plin de amărăciune Renny, suntem 
împiedicaţi să ne vedem exact în momentul în care am fi 
putut profita și noi un pic de vara asta lamentabilă. 

— Oricum trebuia să ne despărţim, răspunse Maurice. Am 
hotărât împreună cu tata că cel mai bun lucru pentru mine 
e să plec pentru câtva timp. Am niște veri în Noua Scoţie, îţi 
amintești. Voi sta la ei până se va mai uita un pic această 
întâmplare. 

— Dacă asta aștepți, la întoarcere ai să fii cărunt, îi zise 
Renny pesimist. Aici nu se uită nimic. 

— Orice ai zice, peste câteva luni viaţa va fi mai puţin 
grea pentru noi, vreau să zic acasă la mine. Acum, ne 
simțim foarte rău laolaltă. În timpul prânzului, întreţinem o 
conversaţie plicticoasă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, 
e de-a dreptul lugubru. 

— De ce te pretezi acestei comedii? 

— Ce să fac? Mama nu poate să-mi spună că nu închide 
ochii toată noaptea din pricina purtării mele. Tata nu poate 
spune de ce nu-i e foame. Și eu... dacă le-aș spune ce 
gândesc... e imposibil! Trebuie să ne prefacem că ducem în 
continuare viaţa noastră obișnuită, dar în fiecare clipă ne 
simţim constrânși. 

— Da, fu de acord Renny, e foarte greu. 

— Sunt la capătul puterilor. Trebuie să plec. 

Renny suspină. 

— Fără îndoială, e mai bine pentru tine, dar eu regret că 


156 


pleci. 

Mergeau pe drumul îngust și nisipos de pe marginea 
lacului. Maurice își luă prietenul de braţ și-l strânse: 

— Tu ai fost minunat cu mine în toată această întâmplare 
nefericită. Eu am stricat totul și în privinţa ta, și în privinţa 
lui Meg. E îngrozitor! Să mergem până la hangar și să 
scoatem barca. Tatăl tău nu va avea, desigur, nimic 
împotrivă să facem o plimbare cu barca înainte de a ne 
despărți pentru o vreme atât de îndelungată. 

— De acord, zise Renny cuprins de o mare plăcere. Cât 
despre tata, el nu mi-ar fi cerut niciodată acest lucru dacă 
nu l-ar fi obligat Granny. 

— Dar de ce mai fac atâta tapaj acum? Nu mai înţeleg 
nimic. 

— Nu înţelegi pentru că nu știi totul. Nu știi că am fost la 
Elvira și la Lulu. Asta a declanșat totul. 

Maurice se opri în mijlocul drumului și-l privi. Ochii lui 
cenușii păreau întunecați pe faţa lui palidă și negricioasă. 

— Și tu, articulă el cu greutate. Ai fost acolo. 
Dumnezeule, de ce ai făcut asta? 

Renny îi aruncă o privire sfidătoare: 

— Am vrut s-o revăd pe Lulu. 

— Lulu! 

Maurice repetă numele cu o anumită ușurare amestecată 
cu uluială. 

— Lulu! De ce? Nu pot să cred că ţi-a plăcut. 

— De ce nu? 

— Pentru că e mai bătrână decât tine, pe de o parte. Și 
apoi e și urâtă. 

Renny porni repede pe drum murmurând: 

— Eu o găsesc frumoasă. 

— Cum vrei, dar nu știu ce ai fi putut să-i spui. Pe mine 
mă intimida. 

— N-ai cum să înţelegi, se răsti Renny morocănos. 

— Zău, sunt uimit cum ai reușit. Nu-mi imaginam că ea e 
genul tău. Dar probabil că tu ai mai multă minte decât 


157 


mine. 

— E formidabilă. 

Urmă o clipă de tăcere în timp ce ei își continuau drumul 
tropăind pe pământul încins cu picioarele lor încălțate în 
sandale. O luară pe o cărare îngustă și șerpuită și după 
câteva momente lacul li se arătă ochilor, înconjurat de 
malul alb și pustiu. Lacul foșnea ca o mătase albastră și 
dâre de nori limpezi barau orizontul. Aveau o culoare 
incertă, nici albastră, nici trandafirie, nici aurită, ci doar o 
nuanţă cuprinzând toate aceste culori. 

Tinerii traseră barca pe nisip și se urcară în ea. Maurice 
vâslea. Din trei lovituri de vâslă, intrară într-o lume lichidă 
și transparentă, departe de grijile terestre. Își scoaseră 
tricourile și soarele spre asfinţit le aurea torsurile albe, 
aplecate pe vâsle. Mișcarea ritmică a braţelor, picăturile 
cristaline care cădeau din vâsle îi liniști. Se gândeau la 
evenimentele ultimelor săptămâni, mult mai calmi. Pe 
măsură ce se îndepărtau de mal, se eliberau de ei înșiși și 
fiecare privea în propriul lui suflet ca într-o fântână. 

— O găsești uimitoare, rupse tăcerea Maurice. Vrei să zici 
că ești amantul ei? 

— Da. 

— Ai stat mult la fermă? 

— O singură noapte. 

Maurice privi spatele prietenului său, jocul mușchilor pe 
osatura elegantă, mândria cu care-și ţinea capul și legătura 
de pe urechi. 

— Cred că niciodată nu prea te-am înţeles, Renny. 

— Nu e nimic de înțeles... nu mai mult decât la mânz. 

— Cred că nu e ușor de înţeles. 

Era o ușurare să vorbească despre mânz. 

— Sunt bucuros că ţi l-au dat. Vrei să-l dresezi pentru 
concursul hipic? 

— Da. Nu știu ca va ieși din el, așa cum tata nu știe ceva 
ieși mai târziu, din mine. 

— Sunt absolut dezolat că te-am antrenat în această 


158 


întâmplare. E numai vina mea. 

— Nu era nevoie să fiu antrenat. Găseam eu drumul și 
singur. 

Maurice era necăjit. Fusese stăpânit de un sentiment de 
superioritate față de Renny, superioritatea bărbatului 
experimentat, faţă de un adolescent. Acum, Renny părea 
să-l fi depășit. Aventura lui cu Elvira devenea puerilă și 
neînsemnată. Îl rugă: 

— Vrei să-mi vorbeşti despre Lulu? Ce impresie ţi-a făcut 
stând de vorbă cu ea? Întotdeauna părea că-și bate joc de 
mine. 

— Nu-mi pot aduce aminte un cuvânt măcar din ce mi-a 
spus. 

Începură să vâslească cu putere. Barca prinse viteză. La 
orizont, norii se topiseră într-o imensă îmbrăţișare de culori, 
care înghiţea lacul și cerul. 


159 


Capitolul XVI 


Un schimb de cadouri 


Era târziu când Renny se întoarse în camera lui. Găsi pe 
măsuţa de toaletă o pereche de perii de fildeș și alături un 
bilet: „În semn de afecțiune, din partea vărului Malahide”. 
Se uită la perii și la bilet și nu-i venea să-și creadă ochilor. 
Se duse la ușă, se întoarse lângă măsuţă și reciti biletul. 

— Nemernic individ! exclamă el. Ca și cum mie mi-ar 
trebui periile lui. 

Luă câte una în fiecare mână și le examină. Nu le putea 
nega frumuseţea, le admirase în camera lui Malahide de 
când le văzuse prima oară. Dar să-i fie dăruite ca o 
mărturie de afecţiune, într-un asemenea moment! Iși perie 
cu putere părul, dându-l pe spate, ridicându-l deasupra 
urechilor, strângându-l la ceafă. Erau niște perii foarte 
bune, excelente; i-ar fi plăcut să se ducă în camera lui 
Malahide și să se pieptene cu ele acolo, ca să-i dea o lecţie. 

În loc de asta, le luă și se duse să bată la ușa surorii lui. 

— Meg, pot să intru? o întrebă el în șoaptă. 

Lampa era aprinsă. 

— Intră, mă pregăteam să sting lumina, îi răspunse ea cu 
o voce somnoroasă. 

Închise ușa în urma lui și veni să se așeze pe marginea 
patului. 

— Privește, îi zise el, mânuind cele două perii, ce mi-a 
dăruit Malahide! Le-a pus pe măsuţa mea de toaletă „în 
semn de afecțiune”. Ce zici de asta? Ce dracu să fac cu ele? 


160 


Meg se uită la perii. 

— Eu le-aș păstra, firește. 

Era fermecătoare cum stătea în pat în cămașa ei de 
noapte, toată numai dantele, cu mânecile lungi și gulerul 
înalt, care-i sublinia prospețimea feţei tinere și buclele 
răvășite ale părului castaniu, scânteind în lumina lămpii. 

— Tu le-ai păstra! repetă el furios. Tu le-ai păstra! Dar eu 
nu caut decât un mijloc cât mai jignitor ca să i le dau înapoi. 

— Ascultă, la urma urmei, poate și el să-ţi facă un cadou. 
El știe că s-a purtat infect cu tine și încearcă s-o dreagă. Și 
apoi, Granny i-a făcut și ea un cadou. E normal ca el să 
întoarcă un gest de politețe. 

— Ce minte ciudată ai! exclamă el posac. 

— Am o minte logică, îi răspunse ea, cum n-ai tu și nu vei 
avea niciodată. 

Renny îi aruncă o privire scrutătoare, încercând să 
pătrundă în mintea ei, să-i înţeleagă ființa care-i era atât de 
aproape, făcută din același sânge și aceeași carne ca și el 
și, totuși, atât de indescifrabilă că părea o carte scrisă într-o 
limbă străină. 

Renunţă și-i zise: 

— Mă tem că n-o să plece cu mătușa Augusta și unchiul 
Edwin. În acest caz, Dumnezeu știe când vom scăpa de el. 
Poate rămâne până la Crăciun... Toată iarna! 

— O, nu, exclamă Meg, ar fi prea îngrozitor! Trebuie să-i 
facem viața atât de imposibilă aici încât să fie fericit să 
plece! 

— Ei când pleacă? 

— Cam în cincisprezece zile. Mâine se duc să-și reţină 
bilete. 

— Meggie, cum ne putem răzbuna de festa pe care ne-a 
jucat-o? Trebuie să găsesc ceva atât de jignitor încât să-i fie 
imposibil să mai rămână. 

Meg își luă capul în mâini. 

Rămaseră tăcuţi, ca cu capul aplecat, el uitându-se fix la 
ea, sperând. Jos, în hol, pendula bunicului bătu ora 


161 


douăsprezece. 

— Nu adormi, nu-i așa? o întrebă el. 

Meg ridică capul și-l privi cu reproș. 

— Ce, crezi că poţi ticlui într-o secundă un plan ca să te 
debarasezi de un asemenea individ? 

— Nu, nu cred. Dar ai vreo idee? 

— Da... Totul depinde însă de felul în care o vom putea 
realiza. Scriem despre el o poezie foarte ofensatoare, îl 
învăţăm pe Eden s-o spună și Eden o va recita în fața 
tuturor? Ce zici? _ 

Proiectul îl dezamăgi. Ar fi vrut ceva mai violent. li 
răspunse totuși pe un ton încurajator: Ş 

— E o idee bună. Dar tu trebuie s-o scrii. In chestii de 
astea, sunt nul. 

— O s-o scriem împreună! 

Chipul lui Meg strălucea de răutate. Renny nu-i mai 
văzuse expresia asta de foarte multă vreme. El o aprobă 
rânjind. 

— Cum să începem? 

— Printr-o apostrofare. Eu fac primul vers: 


O, Malahide 
— Acum tu. 

O, cap prea vid 
Adăugă el imediat. 
— Foarte bine, aprobă ea. 
Renny se încruntă. 
— Nu mai găsesc nimic. 


— Ba da, trebuie. 


Blestemat spion 
Si calp pion 


162 


Meg adăugă triumfătoare: 
Mincinos avorton 


Renny scoase un strigăt de bucurie: 

— Continuă, continuă, o rugă el, acum când ești 
inspirată. 

Și ea continuă: 


De ce n-ai murit 
La Ballyside 
O, Malahide! 


Renny își ţine buzele întredeschise într-un zâmbet 
aprobator. 

— Hai să-l spunem de la capăt. 

Dar ea râdea atât de tare că fu incapabilă să mai repete. 
Își ascunse faţa în căpătâiul patului, iar Renny îi aruncă o 
pernă în cap ca să-i înăbușe râsul. 

— Și tu, când te pui pe râs! 

Dar era încântat. 

Un liliac intră pe fereastră și negru, cum era tot, începu 
să se învârtă prin odaie în raiduri regulate. 

Meg se ridică și, de după cearșaf îl privea fix. 

— Oh, alungă-l, omoară-l! bâlbâia ea cu o voce 
înfricoșată. Dacă mi se agaţă în păr, trebuie să mă tund. 

Renny puse mâna pe un șervet, făcu din el un tampon și, 
ridicat în vârful picioarelor, zvelt și calm, începu 
vânătoarea. Liliacul zbura întotdeauna în direcţia în care nu 
era el. 

— Ești în mâna mea! îl amenința. 

Dar, de fiecare dată, liliacul făcea o întoarcere, urmat de 
umbra lui pe plafon. 

— Atenţie la lampă! striga Meg, loviturile de şervet 
făceau curenţi de aer și flacăra scădea afumând sticla. 

Dar lampa nu se stinse, flacăra se redresă și-l lumină pe 


163 


Renny care, triumfător, ţinea liliacul în mâna înfășurată în 
șervet. 

— Vrei să-l vezi? o întrebă el. 

— Nu, nu, răspunse ea dezgustată. 

Dar, fără voie, aruncă o privire temătoare creaturii pe 
care Renny o ţinea între degetul mare și index. Căpșorul 
hidos se vedea răsărind din șervet. Trupul ei mic se umfla 
de furie neputincioasă. 

— lată un dar pentru vărul Malahide, sugeră Renny. 

Cu periile într-o mână și liliacul ascuns în şervet în 
cealaltă, se strecură afară din odaie și bătu încet la ușa lui 
Malahide. 

Ușa se deschise și unchiul Malahide apăru în prag 
îmbrăcat într-un halal de mătase negru. Gâtul lui gol era 
neted ca fildeșul. Pieptul era acoperit cu un păr negru, 
strălucitor. 

— Vărul Renny, exclamă el. Sunt atât de fericit să te văd. 
Intră. Ti-a plăcut cadoul meu? 

— Atât de mult că ţi-am adus și eu unul în schimb. 

Intră în cameră, puse periile pe măsuţa de toaletă și, cu 
un gest rapid, dădu drumul liliacului. Eliberat, acesta începu 
să descrie cercuri deasupra capetelor lor, urât ca destinul. 

Renny ieși repede din cameră, închizând ușa în urma lui. 


164 


Capitolul XVII 


Recitarea 


A doua zi, Renny îl luă pe Eden și-l duse în camera lui 
Meg. Îi spuseseră că aveau să-i împărtășească un secret și 
el era mândru ca un curcan. Plin de curiozitate, îi privea pe 
rând. Meg stătea în fotoliul ei, acoperit cu cit colorat, iar 
Renny, sprijinit lejer de pervazul ferestrei, își aprindea o 
țigară. 

— Uite, zise Renny, știi că vărul Malahide pleacă. Ne-am 
gândit, Meg și cu mine, că ar fi drăguţ din partea ta să-i 
reciți ceva, un fel de poezioară de adio, în faţa întregii 
familii. Și te-am adus aici ca s-o înveţi. 

Eden avea un aer stupefiat: 

— Asta-i tot? Eu credeam că e vorba de un secret. 

Meg îl luă de mână. 

— E un secret. Nimeni, în afară de noi trei, nu trebuie să 
știe. Noi am scris poezia, Renny și cu mine, dar suntem 
prea bătrâni ca s-o recităm tot noi și de altfel tu reciți foarte 
bine. 

Eden nu se lăsă impresionat. 

— Nu vreau. 

Renny și Meg se priviră. Nu prea le venea la socoteală 
lipsa de entuziasm a lui Eden. Renny continuă: 

— Ascultă, dacă reciţi bine, am să-ţi spun ce vom face. 
Am să te plimb mult cu mânzul. Acum nu mai e nici un 


6 Material textil de calitate inferioară, înflorat și apretat, fabricat din 
bumbac. 
165 


pericol, numai să nu spui la nimeni. Trebuie să rămână între 
noi. 

— S-a făcut, se învoi imediat Eden. Când mă sui pe 
Gallant? 

Gallant era numele pe care-l dăduseră mânzului, inspirat 
din cel al mamei lui Saucy Gal și cel al tatălui său, ducele 
de Brabant. 

— Imediat după ce vei recita poezia, dacă mai scăpăm 
vii, răspunse Renny. 

— Șșșșt! făcu Meg. 

Eden avea o memorie bună. În mai puţin de un sfert de 
oră, știa pe de rost versurile nătânge. 

Trecură două zile până când să se ivească ocazia. Eden, 
care-și amintea de plimbarea promisă, păstră secretul. 
Familia Lacey și părintele Fennel veniseră la ceai și 
organizară o partidă de tric-trac și două mese de whist. 

Amiralul Lacey și Adeline jucau tric-trac în mijlocul odăii. 
Amiralul, care trecuse de șaptezeci de ani și ale cărui 
statură și ten stacojiu făceau din el un adversar 
impresionant, juca tric-trac cu o prefăcută ferocitate. Soţia 
lui, o femeie mică și grasă, cu faţa trandafirie, juca whist la 
o masă, având-o ca parteneră pe Augusta, iar ca adversari 
pe sir Edwin și pe Philip. La o altă masă, Ernest și Nicholas 
jucau cu domnișoarele Lacey, care depășiseră bine 
patruzeci de ani și al căror păr blond începuse să 
încărunţească, în timp ce tenul le rămânea ca al fetelor 
tinere. Fusese o vreme în care doriseră mult să-și petreacă 
alături de ei toată viaţa, dar cei doi fraţi făcuseră lungi 
sejururi la Londra, unde întâlniseră femei mult mai 
simpatice și cu un orizont mult mai puţin mărginit. Acum, 
uitându-se la ochii ei albaștri, Nicholas se întreba dacă n-ar 
fi fost mult mai bine să se însoare cu Violet. Ea îl mai iubea 
încă, dar nu putea desprinde de el amintirea sinistrului 
divorţ; se temea că nu i l-ar fi putut trece cu vederea. Și, 
totuși, văzând mâinile mari și frumoase ale lui Nicholas, nu- 
și putea stăpâni o anume emoție. Sora ei, Ethel, și Ernest se 


166 


întrețineau pe un ton de glumă, foarte la modă prin anii 
1890. La o a treia masă, Mary, Malahide și Vera Lacey se 
uitau la părintele Fennel care bătea cărțile pentru o partidă 
de bridge. 

O perioadă de mari călduri se încheiase printr-o furtună. 
Acum, era prea frig pentru anotimpul în care se aflau și toți 
cei aflaţi în încăpere găseau foarte agreabil trosnetul 
flăcărilor, în afară de Keno, prepelicarul, care ar fi vrut să se 
întindă pe covor în fața șemineului, și de Boney care, de pe 
stinghia lui, privea cu un ochi furiș flacăra, ţinându-l pe 
celălalt închis, parcă voind să-și arate disprețul pentru 
frivolitatea lor. 

Renny nu apăruse la gustare. Intră în clipa aceea și se 
îndreptă spre Mary, cu o politeţe foarte rară la el. 

— Mamă, iartă-mă că am întârziat. Am fost în oraș și m-a 
prins ploaia. M-a udat până la piele și a trebuit să mă 
schimb. 

Mary, întotdeauna dispusă să fie amabilă faţă de copiii ei 
vitregi, îi surâse. Meg apăru și ea în ușă, ţinându-l pe Eden 
de mână. Nu-și reluase de tot locul în centrul familiei și 
intrarea ei fu întâmpinată cu surâsuri binevoitoare. După ce 


schimbă două, trei vorbe cu invitaţii, li se adresă plină de 
blândețe: 

— Eden a venit să vă spună bună seara. Grăbește-te, 
îngerașule! 


— Dar vreau mai întâi să recit o poezie, zise băiatul 
foarte agitat. 

— Ce poezie? întrebă tatăl lui. 

— Poezia mea de adio pentru unchiul Malahide. 

— O poezie de adio? Nu e un pic prea devreme? întrebă 
Malahide. 

— Dar trebuie s-o spun, insistă Eden. 

Se înfipse în fața lui Malahide și recită cu o voce limpede: 


O, Malahide 
O, cap prea vid, 


167 


Blestemat spion 
Si calp pion. 
Mincinos avorton 
De ce n-ai murit 
La Ballyside 

O, Malahide! 


Nimeni nu se grăbi să-l întrerupă și eroul poemului, 
îngălbenindu-se, îi aruncă Adelinei o privire încărcată de 
tristețe. Ea vorbi prima: 

— Vino încoace, îl chemă ea pe băiat. î 

Mulţumit de el și pătruns de importanţă, se apropie. Il luă 
de bărbie și-l privi în ochi. 

— Cine le-a învăţat? 

Copilul, care-și știa lecţia, îi răspunse: 

— Eu l-am inventat. 

— Ce vorbești! Tu l-ai inventat! Te mai întreb o dată: cine 
te-a învățat? 

Își punctă ultimele cuvinte cu bătăi în masă. 

Faţa lui Eden se contractă, dar se ţinu tare. 

— Eu l-am făcut singur. 

— Te rog, nu-l lua în seamă, o rugă Malahide. 

— Vreau să vă atrag atenţia! Ca să fiu cu inima împăcată. 

— Avem timp mai târziu, încercă Philip s-o liniștească, 
roșu la faţă. 

— Da, da, fu de acord amiralul Lacey. Să continuăm jocul, 
doamnă Whiteoak. 

— Nu suport să fie insultat un membru al familiei mele. 

— Sunt sigură, o liniști și doamna Lacey, că nimeni n-a 
înțeles nimic. 

Adeline privi în jurul ei, la fiecare în parte: 

— E aici cineva atât de tâmpit încât să nu fi înţeles sensul 
acestei poezii? 

Cele două domnișoare Lacey rostiră în cor: 

— N-am înţeles o iotă. 

— O prostie de copil, zise amiralul. 


168 


— O răutate de copil, apăsă Adeline. Am să merg mai 
departe. Nu suport să fie insultat Malahide. 

Faţa ei se coloră ameninţător. 

Nicholas se trăgea de mustața cenușie. Ernest și Ethel 
Lacey nu îndrăzneau să se privească. Işi făceau semn cu 
piciorul pe sub masă. Augusta continuă: 

— Copilul a fost pus de cineva. 

— Firește, o aprobă sir Edwin. 

— Pus sau nu, se încăpăţână Adeline, vreau să-l fac să 
mărturisească. 

Eden își eliberă barba din mâna ei și fugi lângă Meg. 

— Eu am făcut-o, insistă el foarte mândru. Vrei s-o mai 
spun o dată? 

— Da, fu de acord bunică-sa. Vreau să-l mai aud o dată. 

Părintele Fennel, cu un calm admirabil, continua să joace 
cărți în tot timpul acestei scene. Malahide nu-și lua ochii de 
la cărți, ca și cum viaţa lui ar fi depins de câștig. Meg, 
așezată pe taburetul de lângă pian, era la fel de impasibilă 
ca statueta de Saxa care împodobea șemineul. Nu același 
lucru se întâmpla cu Renny. Un rânjet imposibil de stăpânit 
îi întindea faţa. Stătea lângă stinghia papagalului și, din 
răutate sau din neatentie, îi smulse o pană. 

Slobozind un val de înjurături hinduse, pasărea bătu din 
aripi și trecu în zbor peste tabla de tric-trac, împrăștiind toţi 
pionii. 

Adeline întinse mâna și-l smulse pe Eden de pe genunchii 
mamei sale. 

— Acum, porunci ea, repetă-ți poezia, băiete! 

— Mamă... începu Augusta. 

— Taci, Augusta. 

— Calm, mamă, bombăni Nicholas, o să ne ocupăm de 
asta mai târziu. 

— Da, ne-ar face mare plăcere să-l ascultăm mai târziu, 
zise și Violeta Lacey.. 

— Inutil să mai așteptăm. Îmi aduc aminte primul vers: 

O, Malahide. Mai departe, Eden! 


169 


Își calmase papagalul, care acum, așezat pe umărul ei, îşi 
ciugulea penele. 
Eden cu faţa strălucitoare de răutate declamă din nou: 


O, Malahide 

O, cap prea vid 
Blestemat spion 
Si calp pion 
Mincinos avorton 


Nicholas și Ernest izbucniră într-un râs de nestăpânit. 
Renny, arătându-l pe Malahide cu mâna, încheie pe un ton 
batjocoritor: 


De ce nu esti mort 
La Ballyside 
O, Malahide! 


Philip îi porunci: 

— Renny, ia-l pe Eden de aci. Mă voi ocupa de el mai 
târziu. 

Renny luă băieţelul pe umeri și se strecură afară. 

— Să i se dea ceva de băut lui Malahide, ordonă Adeline, 
s-a înverzit. 

Ernest se ridică în grabă. 

— Aș putea căpăta și eu ceva de băut? întrebă amiralul. 

— Vom bea toți câte ceva, îl asigură Nicholas. 

Paharul cu sherry îl mai reconfortă pe Malahide. Chipul lui 
își reluă culoarea sidefie obișnuită. Își adună toată forţa și-i 
zâmbi slab Adelinei. Roșul furiei pierise de pe chipul 
bătrânei doamne și acum aceasta se amuza. Se aplecă și-l 
privi pe Malahide cu simpatie. 

— Sunt absolut năucită, zise ea. Cum zic ţăranii irlandezi: 
„Ochii îmi ard atât de tare de rușine, că ai putea aprinde 
lumânarea de la ei”. Dar fii sigur, Malahide. Tânărul nostru 
Renny o va încasa. Știu că el e instigatorul și nu admit să fie 


170 


nepoliticos cu niciunul dintre musafirii mei. 

— Și, totuși, zise Mary, luând apărarea fiului ei vitreg, e 
normal ca Renny să vrea să se răzbune. 

Philip o privi cu un aer triumfător. 

— Nu înţeleg, se arătă curioasă, doamna Lacey. 

— E mai bine să nu vi se explice nimic, zise Augusta. 

— Își va primi pedeapsa. Pregătește-mi cravașa, Philip. 

— Imposibil! se opuse categoric Philip. Nu pot decât să-l 
rog pe vărul Malahide să-l ierte, dacă poate. 

Malahide ridică repede capul. 

— Am și uitat, Philip. Dar, ceea ce nu pot să uit este felul 
uluitor în care băieţelul tău a recitat poezia, oricât de 
dezagreabilă ar fi fost pentru mine. Tinuta lui era perfectă. 

— Da, micul scelerat e inteligent, fu de acord Adeline. 

Mary era încântată să-l audă pe Malahide lăudându-l pe 
Eden. 

— E, într-adevăr, uimitor, zise ea înflăcărată. Spune niște 
lucruri, de nu-ţi vine să crezi. 

—E prea avansat pentru vârsta lui, întări Philip, 
încercând să-și ascundă satisfacția. 

Amiralul povesti: 

— La vârsta lui, recitam necontenit într-o piesă plină de 
personaje: Numele meu este Norval. 

Reașezară pionii pe masă, bătură cărţile. Boney scotea 
țipete de satisfacție, iar Keno trase covorul, ca să se poată 
întinde într-o poziție mai comodă, fără să-l mai pârlească 
focul. O nouă răpăială de ploaie bătu în ferestre, dar 
acoperișul îi cuprindea, adăpostindu-i pe toţi. 


171 


Capitolul XVIII 


Garden-party 


Rezultatul acestui incident fu divizarea familiei în două 
tabere. Una voia ca Malahide să rămână, cealaltă, să plece. 
În prima se aflau soţii Buckley, care ar fi preferat să-l lase 
pe Malahide la Jalna, temându-se că, dacă aveau să-l ia cu 
ei în Anglia, se va instala la ei pentru iarnă. Ernest avea o 
afacere a cărei importanţă cerea prezenţa lui la Londra și 
pleca cu sora și cumnatul lui. Nicholas, care rămânea pe 
loc, găsea că Malahide era un adaos mai degrabă amuzant 
la cercul familiei și un companion preţios pentru Adeline. Il 
distra să-i audă discutând tot timpul. În privinţa Adelinei, 
Malahide fiind protejatul ei și ţinând la el, orice opoziţie la 
dorinţa ei de a-l păstra o scotea din sărite. Cealaltă tabără îi 
număra pe Philip, Mary, Meg și Renny, aceștia formând un 
grup unit în sânul familiei, ai cărei membri mai tineri ţineau 
cu orice preţ să-l elimine pe intrus. 

Răceala și indiferența lor nu-l afecta în nici un fel pe 
Malahide și nici nu-l putură convinge pe Philip să-i spună 
deschis să plece de la Jalna. Philip bătea drumurile cu câinii 
după el, pescuia, își supraveghea grajdurile sau ferma, 
indulgent și amabil cu fiecare, dar hotărât să nu ia nici o 
inițiativă într-un sens sau altul. 

Hotărâseră să dea o recepţie înainte de plecarea soților 
Buckley, pentru a demonstra că familia nu era prăbușită 
după ruptura logodnei lui Meg cu Maurice. Toată lumea o 
vedea pe Meg foarte stăpână pe ea și în aparenţă 


172 


indiferentă. 

Augusta ceruse un party, pentru că era genul ei preferat. 
Ploile bogate înverziseră peluza și straturile de flori. Casa, 
frumoasă pe dinafară ca și pe dinăuntru, arăta minunat. Era 
un cadru adecvat pentru o mare reuniune. 

Toată casa se lansă trup și suflet în pregătirea sărbătorii. 
Mary supraveghea curăţenia casei. Spălară dalele, lustruiră 
mobilele de mahon și de nuc până ajunseră strălucitoare ca 
mătasea. Discută cu Ernest despre felul cum să dispună 
florile și așezară în salon trandafirii roșii și garoafele 
trandafirii, în sufragerie și bibliotecă dalii galbene și crem. 
Împodobiră cortul ridicat pe peluză cu nemtișor și 
brumărele de toate culorile. Restul familiei se interesă mai 
mult de bufet și de orchestra care trebuia instalată în 
boscheți. 

Timpul le provoca o anume neliniște, pentru că se 
arătase foarte capricios toată săptămâna dinaintea serbării 
și chiar în dimineața recepţiei momentele ploioase și cele 
senine se succedară. Dar, la prânz, soarele se instală 
strălucitor pe cer, uscă peluza și grădina părea mai veselă 
așa, spălată de ploaie. 

Meg își alese cu greu rochia cu care să se îmbrace. Toate 
rochiile ei fuseseră atent pregătite în vederea călătoriei ei 
de nuntă. Ar fi preferat o rochie nouă, dar Philip nu vru să 
audă. Cheltuise și așa destul de mult și fără folos. 

Șovăia între o rochie de organdi cu flori trandafirii și o 
rochie de tul verde deschis, când îl auzi pe Renny trecând 
prin faţa ușii. ÎI chemă înăuntru. 

— Pe care s-o pun? întrebă ea cu vocea un pic 
tremurătoare, pentru că în clipa aceea nu știa dacă va avea 
curajul să înfrunte mulțimea de invitați. 

Renny privi cu un aer nesigur cele două rochii întinse pe 
pat. 

Ea îl puse în temă: 

— Mama zice că rochia verde e mai elegantă, dar Vera 
mă sfătuiește s-o pun pe cea trandafirie, că am să fiu mai în 


173 


largul meu în ea. 

— Pune-o pe cea trandafirie, zise el fără să stea pe 
gânduri. E mai veselă. Mama preferă întotdeauna culoarea 
verde. 

— Am înţeles. Dar te asigur că mama e foarte drăguță, 
ținând cont de faptul că n-a scăpat de mine, cum a sperat 
în tot acest timp. 

Renny o luă de mijloc. 

— Nu-i nimic, Meggie. Eu, în orice caz, n-aveam deloc 
dorinţa să scap de tine. 

Se sprijini de umărul lui. 

„Ce bine e să ai un asemenea frate!” se gândi ea. 

Renny mărturisi brusc: 

— Ascultă, Meggie, nu i-am mai jucat nici o festă lui 
Malahide în ultima săptămână! 

— Nu, în afară de faptul că i-am pus sare în cafea în loc 
de zahăr. A băut-o fără să crâcnească. 

Renny dădu din umeri pentru a-și arăta disprețul faţă de 
farsa ei de liceană. 

— Mi-ar plăcea, îi zise el, să găsim ceva cu adevărat 
formidabil să-i facem astăzi. 

— Mi-ar plăcea și mie, zise ea gânditoare. Poate are 
mama vreo idee. E și ea la fel de nemulțumită să-l vadă 
rămânând aici. Se îmbolnăvește numai când își aduce 
aminte. 

— N-avem nevoie de ea, dar dacă e de partea noastră, cu 
atât mai bine. 

Își rezemă bărbia în palmă, pierdut pe gânduri, 
semănând bunicii lui atât cât poate semăna un băiat tânăr 
cu o doamnă în vârstă. Ridică brusc, capul și exclamă: 

— Am găsit! la să vedem ce zici? 

Îi expuse planul său pe care ea îl aprobă cu entuziasmul 
unei persoane care voia să mai scape de tristețea ei. 

Puseseră totul la cale și Meg nu mai putea respira de 
atâta râs, când ușa se deschise și Eden își strecură capul lui 
blond. 


174 


— Bună, pot să intru? întrebă el plin de drăgălășenie. 

— Da, zise Meg, intră și închide ușa. 

Eden se apropie de Renny. 

— Vreau să călăresc pe Gallant. Nu m-ai suit deloc pe el 
și mi-ai promis dacă recit poezia. 

— Dar mi-a zis mama că erai nervos. De ce erai atât de 
nervos? 

— Eram nervos, pentru că mi-ai promis plimbarea și nu 
te-ai ţinut de cuvânt! 

Îl privea pe Renny cu un aer acuzator. 

— Te iau astăzi, înainte de party. 

Apoi se întoarse spre Meg: 

— E mai bine să nu fiu pe aici dacă se face vreo anchetă. 

La ora trei după-amiază, în casă era mare tevatură cu 
ultimele pregătiri. În camerele lor, Adeline, Augusta, Mary și 
Meg se îmbrăcau cu grijă deosebită. Adeline încercă cinci 
bonete până să și-o găsească pe cea care să-i vină mai 
bine. Sir Edwin se resemnă să ceară ajutorul Augustei, 
constatând că nu va reuși niciodată să-și potrivească cum 
trebuie gulerul și cravata. Chiar în clipa aceea, cineva bătu 
grăbit la ușa lor. Sir Edwin întredeschise și-l zări pe 
Malahide foarte agitat care-i anunţă: 

— Ghiciţi ce mi s-a întâmplat! Nu mai pot intra în camera 
mea! Am cerut ajutorul Elizei dar nu poate face nimic. 

— Aţi închis-o cu cheia? 

— Nu, nu, cum vă puteți gândi la un asemenea gest? Nu, 
e o farsă. Au vrut să mă împiedice să intru în camera mea. 

Sir Edwin era plictisit și nu se putu stăpâni să nu se 
gândească la Malahide ca la o persoană agasantă. Din 
colţul în care se refugiase, Augusta îl sfătui: 

— la o scară. 

— Nu poate fi scoasă broasca de la ușă? întrebă sir 
Edwin. 

— Broaștele ușilor de la Jalna nu se scot și nu se 
montează așa cu una cu două. Malahide nu are decât un 
singur mijloc de a intra în camera lui: pe fereastră. 


175 


— Ar fi mai bine să-l căutăm pe Philip. 

— Philip tocmai a urcat să se îmbrace. Mary s-a dus în 
persoană până la grajduri să-l caute. Dacă-l deranjăm 
acuma, nu va fi gata niciodată pentru a-și primi invitaţii. 

Nici Augusta nu-și putu stăpâni agasarea pe care i-o 
provoca Malahide. 

Rătăcea jalnic pe coridor și de două ori privi în camera lui 
prin gaura cheii, ca și cum numai voința lui ar fi reușit să-l 
proiecteze în interior. Din toate camerele alăturate se 
auzea apa curgând și zgomotul pașilor precipitaţi. 

Un sfert de oră mai târziu, servitorii și chelnerii aduși din 
oraș își opreau umbletul grăbit între casă și cort pentru a 
privi silueta lungă a lui Malahide urcat până la fereastra lui 
pe o scară pe care o ţinea tânărul Hodge. 

Malahide cobori aproape imediat, și-l privi pe Hodge cu 
un aer disperat. 

— Hainele mele nu mai sunt acolo, nu mai e nici unul din 
lucrurile mele. Mi-au luat tot! 

Hodge îl privi cu o milă amestecată cu dispreţ. Foarte 
liniștit, în hainele lui de duminică, nu avea nici o soluție de 
oferit. 

Eliza tocmai trecea ducând o lavă cu pahare și Malahide 
o imploră. 

— Ce să fac, Eliza? Mi s-au luat hainele. _ 

Eliza știa bine ce înțelege el prin mi s-au luat. li răspunse: 

— Domnul e aproape de aceeași înălțime cu domnul 
Ernest. Ar putea să-i împrumute ceva și domnului. 

Malahide se aruncă asupra acestei idei. Se întoarse în 
casă și o luă la goană pe scară spre camera lui Ernest. Bătu 
la ușă și în prag apăru Ernest gata îmbrăcat și cu floare la 
butonieră. Îl ascultă pe Malahide cu simpatie. 

— Sunt dezolat de ceea ce ţi s-a întâmplat, Malahide. 
Mama se va necăji și ea. Intră, să văd cu ce te pot ajuta. 

Ernest avea o garderobă completă. Găsi repede ceva de 
îmbrăcat pentru Malahide, numai că hainele nu i se 
potriveau întocmai, Ernest fiind mai lat în spate și având 


176 


mâinile și picioarele ceva mai scurte. Malahide era totuși 
prezentabil și gata să coboare în același timp cu Mary și 
Philip. Hotărî să nu le spună nimic despre incident, ci să-l 
lase pe Ernest să-i informeze când va crede el de cuviință. 

Philip îi aruncă o privire amuzată și-i zise încet lui Mary: 

— Al naibii! Ce caraghios! Are mai mult ca niciodată aerul 
unei libărci. 

Mary aproape că nu-l auzi. Era preocupată de dispariţia 
lui Eden, exact în clipa în care voia să-l îmbrace. 

— Unde să fie? se întreba ea neliniștită. Servitorii l-au 
văzut jucându-se pe scări după prânz. | se spusese să nu se 
îndepărteze. Dar când Katie a vrut să-l îmbrace, ia-l de 
unde nu-i. E atât de enervant. Tu mai întâi și acum Eden. 
Ca și cum n-aș avea destule și fără asta. 

Philip lăsă umerii în jos. 

— Nu te supăra, scumpa mea. Sosesc primii invitaţi, 
familia Lacey, firește. Uite-o și pe doamna Vaughan, cu 
Robert. Bietul om! Pare realmente bolnav. 

Soarele strălucea și mulţimea invitaţilor în haine de vară 
se risipi pe peluză, în grupuri vesele și colorate. Orchestra 
cânta, în timp ce Philip și Mary, încadraţi de Adeline, de 
soții Buckley și Malahide, întâmpinau musafirii. Meg, 
fermecătoare în rochia ei de organdi trandafiriu, însoţită de 
Vera, Ernest și Nicholas, îi ajuta să primească nou-veniţii și 
constată că-i era mai ușor decât și-ar fi imaginat, dar nu 
îndrăznea să se uite spre Malahide și era realmente 
neliniștită de dispariţia lui Eden și a lui Renny. Ce le făcuse 
mânzul? 

Micul Piers, în rochiţă albă și centură albastră, tropăia 
plin de curaj printre invitaţi: își croia drum printre picioarele 
chelnerilor ducând tăvile cu cafea fierbinte și încerca să 
apuce tava cu îngheţata trandafirie care-l ispitea. Primea cu 
indiferență mângâierile și sărutările care plouau peste capul 
lui blond și mătăsos. 

Renny îi spusese lui Eden să fie atent la clipa când el 
avea să se îndrepte spre grajduri. Atunci trebuia s-o ia la 


177 


fugă, nu ca să-l ajungă din urmă, ci ca s-o ia pe o cărare 
îngustă până în pădurea în care-și dăduseră întâlnire. Eden 
își pândea fratele și, când îl văzu traversând nepăsător 
peluza de crichet, o luă la fugă. 

Mai gâfâia încă în momentul când apăru Renny călare pe 
Gallant. Într-o clipă, copilul se văzu cocoţat pe spatele 
mânzului, ţinut zdravăn de braţul fratelui său. lradia de 
bucurie. 

O apucară pe o potecă plină de mușchi, care trecea 
printre două șiruri de tufișuri întunecate. In clipa când 
apucară de-a lungul unui lan de grâu copt, înconjurat de 
pădure, un iepure le tăie drumul și mânzul se cabră, 
simulând teama. Făcură ocolul câmpului, urmărind iepurele. 

Fermecat, Eden râdea. 

— Îmi place! Îmi place foarte mult! Sunt foarte mulţumit 
că am recitat poezia aceea, Renny! Ai să mă mai plimbi cu 
Gallant? 

— O să vedem... 

Își ținea fratele foarte strâns. Un omuleţ simpatic... El va 
avea grijă întotdeauna de el... de el și de Piers... e mai bine 
să ai fraţi mai mici decât fraţi de vârsta ta, cu care să te 
cerţi mereu. 

Eden voia să galopeze, dar Renny refuză. Dacă avea să 
se întâmple ceva, n-ar mai fi scos-o la capăt cu ai lui. Pe de 
altă parte, era timpul să se întoarcă la Jalna, ca să se 
îmbrace. Străbătuseră deja drumul de trei ori la galop. 
Întoarse mânzul și se îndreptă spre grajduri. Aruncă o 
privire la ceas și văzu supărat că acesta se oprise. Era 
primul lui ceas de mână, i-l aduseseră unchii lui de la 
Londra, dar nu mergea bine. 

„Dumnezeule, e târziu și o să ne certe!” 

Lovi mânzul cu palma și acesta porni în galop spre 
grajduri. Dar își aduse aminte că Eden ar fi trebuit lăsat jos 
înainte de a fi văzuţi. Trăgea de frâu, când o mașină 
condusă de un invitat apăru pe alee. O pereche de cai lăsați 
în fața grajdurilor se cabrară și dădură înapoi la vederea 


178 


automobilului. Un alt întârziat venea într-un docar și calul 
lui, o iapă neagră, se îndreptă în galop drept spre mânz. 
Orchestra ataca un marș asurzitor. 

Renny nu-l putea lăsa jos pe Eden într-o asemenea 
situaţie. Mânzul se cabră și se ridică pe picioarele din spate. 
Conducătorul automobilului, încă un novice, acceleră și 
rupse bariera ţarcului în care se aflau caii. Intr-o clipă, o 
iapă cu doi mânji gemeni scăpară și o luară nechezând de 
plăcere spre cort. Caii lăsați în faţa grajdurilor continuau să 
se cabreze și să dea înapoi, cu toate că spatele trăsurii 
rămăsese agăţat de mașină. 

Mânzul, cu un nechezat răsunător, porni pe urma iepei și 
a mânjilor ei, într-un galop triplu. Toţi patru năvăliră ca o 
furtună peste party. 

— Atenţie! Atenţie! le strigă Philip invitaţilor lui și se 
repezi în întâmpinarea mânzului. 

Nicholas și Ernest se grăbiră s-o ajute pe mama lor. 
Augusta luă în braţe copilul care ţipa și-o lovea cu 
picioarele. Doamnele, cu fustele lor înfoiate cu volane și 
enormele pălării gen Văduva vesel, alergau năuce pe 
peluză ca niște păsări înfricoșate. Una din ele scăpă din 
mână o umbreluţă roz care se rostogoli până la picioarele 
mânzului. Acesta făcu un salt în lături, smulgându-se din 
mâna lui Philip și îndreptându-se glonț spre o masă 
încărcată cu înghețată și prăjituri. lapa cu mânijii ei executa 
nechezând un dans fantastic în mijlocul invitaţilor. 
Orchestra de dincolo de perdeaua de verdeață, neștiutoare 
de ceea ce se întâmpla pe peluză, atacă un cântec și mai 
vesel. 

— Salvaţi-l pe Eden! ţipa Mary, frângându-și mâinile. Oh! 
Philip, salvează-mi copilul! 

Eden, în culmea agitaţiei, încerca să găsească un punct 


7 „Văduva veselă” este o operetă în trei acte compusă de Franz Lehár. 
Libretul fiind scris de Victor Leon și Leo Stein. Premiera operetei a 
avut loc la „Theater an der Wien” din Viena pe data de 30 decembrie 
1905, sub titlul „Die lustige Witwe”. 

179 


de care să se ţină pe gâtul calului, dar coama lui fusese 
retezată și mânuţele îi alunecau pe părul aspru și neted. 
Mânzul începuse să se cabreze și să se ridice pe două 
picioare ca o mare statuie cenușie, se repezi de vreo două 
ori, iar a doua oară își aruncă și călărețul în mijlocul mesei. 
Eliberat, se întoarse și o luă la galop pe alee, răsturnă un 
domn într-un costum gri imaculat, sări gardul și plecă în cea 
mai mare viteză spre drum. lapa și cei doi mânji încetară 
țopăiala și o luară pe urmele lui. 

Renny se ridică și se uită atent dacă Eden păţise ceva. 
Mary îl ţinea în braţe și se uita îngrijorată la zgărietura de 
pe obraz. 

— N-am nimic, mamă! ţipa el. A fost o plimbare 
minunată. 

Mary întoarse spre Renny faţa ei pământie de spaimă: 

— Ai fi putut să-l omori, strigă ea. 

— Dumnezeu știe până unde poate ajunge cu ideile lui de 
rupt gâtul! suspină și Augusta. 

Toată lumea se adunase în jurul lor. Invitaţilor li se făcuse 
milă, familia era supărată. Renny îi privea și pe unii și pe 
alţii cu un aer încruntat și-și ștergea când sângele care-i 
curgea dintr-o tăietură de pe frunte, când îngheţata care i 
se întindea pe haine. 

Încetul cu încetul, ordinea se restabili. Philip trimise 
băieții de la grajduri în căutarea cailor. Indreptară 
stricăciunile bufetului. Malahide se arătă grijuliu, calmând 
doamnele, iar Adeline privea incidentul cu mult umor. Era o 
întâmplare pe pofta inimii ei. 

— Pramatia asta e întotdeauna gata să facă numai rele, 
zise ea cu un surâs amabil. Nu trece o zi să nu ne facă vreo 
poznă. 

Dar era foarte mândră de el. 

În mijlocul agitaţiei, nimeni nu observă că timpul se 
schimbase. Cerul, atât de limpede cu puţin timp înainte, se 
acoperi. Câteva picături răpăiră pe acoperișul cortului. 
Zgomotul vântului acoperea muzica orchestrei. Începuse să 


180 


toarne cu găleata. 

Era prea târziu ca să mai poată ajunge în casă. Invitaţii 
se refugiară sub copaci. De acolo, priveau curioși la o 
șaretă trasă de o gloabă numai oase, cu o coamă încâlcită, 
specimen necunoscut la Jalna. Un băiat cu părul zburlit era 
cocoțat pe capră. 

Trase de hăţuri și rămase așa, sub ploaie, chiar sub ochii 
invitaţilor. 

Ochii lui Philip erau gata să-i iasă din cap la vederea 
acestei monstruozități. Făcu un semn energic cu mâna 
băiatului care se întinsese pe capră; cu ochii fixaţi pe 
urechile calului, părând complet idiotizat. 

Aversa încetă și adunarea, de comun acord, se îndreptă 
plină de curiozitate spre șaretă. Văzuseră că era plină de 
bagaje. Acum își dădură seama că valizele, cufărul și 
genţile purtau fiecare câte o etichetă a companiei de 
navigaţie pe care era scris foarte citeț: „Malahide Court - 
Ballyside Hall - Comitatul de Meath - Irlanda”. Toate privirile 
se întoarseră întrebătoare spre Malahide. În costumul său 
cu mânecile prea scurte și cracul așijderea, cu gulerul prea 
larg, părea imaginea disperării. 

— Prea multe bagaje, îi spuse el lui Ethel Lacey. 

— Plecaţi? întrebă ea. Nu știam. 

— Nu. Nu e decât o farsă răutăcioasă. Philip și Molly ar fi 
disperaţi dacă aș pleca acum. 

Philip aruncă o privire bătrânei iepe înhămate la șaretă. | 
se adresă lui Renny. 

— Unde ai găsit gloaba asta? 

— Am cumpărat-o de la un peticar. 

Philip se strâmbă. 

— Acum voi avea plăcerea s-o ucid și s-o îngrop. 

Porunci foarte sever fiului său: 

— Urcă pe capră, du șareta la grajd și spune-i lui Hodge 
să scape de căzătura asta. După asta, îmbracă-te cum 
trebuie și vino să-ţi prezinţi scuze invitaţilor noștri pentru 
toate necazurile pe care le-ai făcut. 


181 


Dacă se gândise o clipă să-și jignească fiul, se înșelase. 
Renny sări pe capră și luă vesel hățurile. Numai că bietul 
animal, la capătul puterilor, refuză să se miște, ţinându-și 
capul în jos și picioarele depărtate. Nările erau dilatate de 
mizerie, iar suferința dădea ochilor lui o disperare aproape 
umană. 

Eden fu dus în casă. Se serviră cupele de șampanie în 
onoarea călătorilor. Soarele strălucea printre norii grei și 
albi. Orchestra cânta ariile din F/orodora&. Din nefericitul 
incident nu mai rămăsese nici urmă, în afară de șareta 
încărcată de bagaje, plasată în fața casei și de la care 
invitaţii întorceau ochii discret. 

Ernest se apropie de Philip și-i șopti plin de umor: 

— Fă ceva să dispară de aici oroarea asta. E hidoasă. 
Casa are aerul unei ferme irlandeze. N-ai nici o autoritate 
asupra fiului tău! 

— Dumnezeule! l-am spus de mult s-o ducă de aici. 

— E tot aici! Un tărăboi întreg! 

Philip traversă peluza pentru a-l găsi pe Renny care, cu 
același aer blând și supus, stătea tot aplecat pe capra 
șaretei alături de băiatul idiot de la grajduri. 

— Obrăznicătură! De ce nu faci ce ţi-am spus? 

— Nu vrea să se miște, o luă Renny de la capăt. 

— Hm! 

Își privi fiul furios și-i porunci: 

— Atinge-o cu biciul. 

Renny biciui coastele ascuțite ale animalului, dar iapa, în 
loc să se miște, vru mai degrabă să se așeze pe pietriș. 
Philip se repezi s-o împiedice. 

— Ce facem? întrebă el descurajat. 

Mama îi veni în ajutor, sprijinindu-se în baston. 

— Te-ai prostit cu totul? îl întrebă ea. Dă jos bagajele și 
împinge-o din spate. 

— E o idee, exclamă Philip. 


3 Operetă eduardiană în două acte (libret de Jimmy Davis, muzica de 
Leslie Stuart). Premiera a avut loc la Londra în 1899. 
182 


Eliza apăru și ea și descărcară bagajele mai ușoare. Doi 
bărbaţi dădură jos cufărul. 

În timpul acestei operaţii, Adeline ceru o zaharniţă și-i 
întinse iepei un pumn plin cu bucăţi de zahăr. 

Animalul își întinse bolul neîncrezător adulmecă, și, ca în 
vis, luă zahărul. 

— Acum, zise Philip bătând din palme, pleacă! 

Dar iapa nu voia să se despartă de binefăcătoarea sa. 
Când Renny îi zise „hai” și o atinse cu biciul, în loc s-o 
pornească pe alee, o apucă pe gazonul moale, urmând-o pe 
Adeline pe peluză. 

— Înapoi, înapoi, ţipa Philip. Trage-o înapoi, Renny! 

Dar Renny părea incapabil să conducă iapa și Adeline, 
plină de satisfacţie, se întoarse la invitaţii ei, escortată de o 
gloabă. 

Nu le fu ușor să convingă iapa să-și schimbe direcția și 
cât mai ţinu party-ul, pe care toţi invitaţii, de comun acord, 
îl găsiră minunat, bagajele lui Malahide rămaseră în fața 
casei, ca o grămadă extrem de melancolică. 


183 


Capitolul XIX 


Scene diverse 


În noaptea aceea, o noapte caldă de vară luminată de o 
lună ca o portocală, Meg și Renny puteau fi văzuţi mergând 
pe un drum pe jumătate ascuns, care pleca de la aleea de 
călărie și ducea, prin pădure, la un teren defrișat, de la 
capătul proprietăţii. Se doborâseră copacii, iar scaieţii și 
vița sălbatică acopereau trunchiurile care nu fuseseră încă 
ridicate. Câţiva meri nealtoiţi își arătau fructele galbene și 
zbârcite, iar tufele întunecate de scumpie înțepau aerul cu 
vârful conurilor lor roșii, ca de cărămidă. Jerbele de aur 
începeau să înflorească alături de primele petale palide ale 
steliței sălbatice și de lămâița care parfuma aerul cu 
mirosul ei pătrunzător. 

Renny își luă sora de mijloc și-i zise: 

— Trebuie să fie pe undeva pe aici. l-am dat o raţie 
uriașă de ovăz și am lăsat-o în libertate. 

Privi în jurul lui neliniștit. 

— Toată lumea o crede moartă și îngropată. 

— Așa ar fi trebuit să fac, dar n-am putut: n-am avut 
curaj. 

— Era totuși un animal îngrozitor, Renny! 

— Știu, dar n-am putut s-o omor. A, uite-o! 

lapa ieși de după o tufă de scumpie și se îndreptă spre ei. 
Un smoc de iarbă îi atârna de bot. Avea încă spinarea 
adâncită, dar burta îi era umflată de mâncare bună. Se opri 


184 


temătoare în faţa lor, privindu-i cu ochii trişti. 

Renny o apucă de bot și-i deschise gura: 

— Uite, Meg, mai are încă dinţi! Poate mânca. Ar fi fost o 
cruzime s-o ucid. 

li dădu drumul și animalul continuă să rumege smocul de 
iarbă. 

— Firește. Dar n-ai s-o poţi ascunde aici la infinit și, când 
o vor descoperi, mă întreb ce vor zice. Mi se pare că ai 
destule necazuri cu fuga mânzului și tot restul. Unde au 
găsit până la urmă iapa și mânjii ei? 

— Intr-un câmp de grâu. L-au cam călcat în picioare. Cred 
că tata va trebui să plătească niște pagube. 

Meg scoase o exclamaţie de nemulțumire și-i zise: 

— In ciuda obrazului tău zgâriat, arătai foarte bine în 
costumul de jerseu alb. Toţi erau de aceeași părere. lar 
istoria cu bagajele lui Malahide au luat-o ca pe o magnifică 
glumă. Dar nimic nu-l poate hotărî să plece. Sunt complet 
descurajată. Vom fi obligaţi să-l suportăm. De îndată ce fac 
parte din familie, oamenii își închipuie că pot rămâne la 
nesfârșit la Jalna. 

— Malahide nu va rămâne! Bagă de seamă ce-ţi spun, 
vom scăpa de el înainte ca să plec eu la colegiu. 

Meg își privi fratele cu admiraţie, dar nu păru convinsă. 

— Nu știu ce va zice tata dacă se va mai întâmpla ceva. 
Astăzi, era realmente supărat. lar Granny l-a luat pe 
Malahide sub protecţia ei. 

— Fii liniștită, Meggie. Totul se va aranja. Mâine plec cu 
Scotchmere să căutăm mânzul. 

Dar Gallant nu era nicăieri. A doua zi de dimineaţă, în 
momentul în care Philip își făcea apariţia înarmat cu undița 
și coșul de pescuit, cu Keno care se ţinea după el, la 
capătul aleii se zări o căruță veche. Bob, vărul Elvirei, era 
pe capră și alături de el Lulu, ducând mânzul de căpăstru. 

Philip îi privea apropiindu-se fără nici un fel de 
bunăvoință. 

— la uite, mi-ați găsit mânzul. 


185 


— Da, răspunse Bob, coborând din căruţă. L-am zărit 
rătăcind și i-am întrebat pe oamenii din împrejurimi dacă 
știu al cui e și mi-au răspuns că e al dumneavoastră. Vă 
asigur, domnule, că nu e deloc un mânz ușor de prins. Era 
cât p-aci să mă muște de obraz când l-am băgat în grajd. 

Mânzul își rostogolea ochii și căsca indiferent. 

Philip se uita la Lulu. Nu era genul de femeie pe care te-ai 
fi așteptat s-o găsești în tovărășia lui Bob. Și ea îl privea 
curioasă. 

Philip se întoarse spre Bob: 

— Și zici că l-ai găsit pe drum? 

— Da, rătăcea pe acolo și mi-a ieșit în cale. 

Philip lăsă jos undiţa și coșul, scoase portofelul în care 
căută o hârtie de cinci dolari pe care i-o întinse lui Bob. 
Acesta mormăi niște mulţumiri și, cum prepelicarul se 
apropiase de mânz, acesta se pregătea să-i tragă o copită. 

— Hai, hai! strigă la el Lulu, ca să-l liniștească. 

Scurtă frâul și puse mâna pe capul mânzului. 

— Văd că nu ți-e frică de el, observă Philip. 

— Mă înțeleg cu animalele, îi răspunse ea și privirile li se 
întâlniră. 

Işi aduse aminte de ceea ce-i povestise Renny în legătură 
cu ochii ei ciudaţi și-și zise: „Atunci... ea e! A găsit pretextul 
să-l vadă pe Renny”. 

In aceeași clipă, Renny ieșea din casă gata să plece în 
căutarea mânzului. Părea foarte înalt și avea mai degrabă 
un aer posomorât. Nu știa ce e stânjeneala, nici timiditatea. 
Acum, trăsăturile lui închideau un secret pe care-l știa 
numai Lulu. Ochii lui căprui îi aruncară tatălui o privire 
circumspectă. Aștepta ca Philip să vorbească. 

— Uite, cred că sunt doi dintre prietenii tăi. Vei fi 
bucuros, fără îndoială, să le mulțumești că ţi-au adus 
mânzul. S-a întors la fermă. 

O privi pe Lulu drept în ochi. 

Ea roși, dar râse tare și provocator. Cobori din căruţă și 
se îndreptă spre Philip, ţinând mânzul de căpăstru. 


186 


— Nu, nu, dă-i-l fiului meu. El răspunde de mânz. 

Îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Renny. 

Renny cobori în fugă treptele peronului și luă căpăstrul. 
Mânzul  suspină adânc, pentru a-și arăta satisfacția 
exagerată de a se fi întors acasă. Işi scutură capul lui de soi 
între băiat și tânăra femeie, parcă ar fi vrut să-i îndemne la 
o nouă aventură! 

Tânărul Hodge, bălăngănindu-se pe capra docarului în 
care trebuia să-i ducă pe Philip și pe Nicholas la pescuit, 
apăru în acel moment la cotitura aleii. Nicholas ieși din casă 
cu undiţa în mână, șchiopătând. 

— Punctual, în sfârșit! exclamă Philip zâmbind. 

Nicholas bombăni: 

— M-am îmbrăcat foarte greu. De câtva timp, am o 
durere intermitentă la genunchi. Azi dimineaţă, a devenit 
ascuţită. 

— E guta, declară Philip urcând în docar și apucând frâul. 

— Dumnezeule! Sper că nu! Dă-mi mâna, Hodge! 

Hodge cobori să-l ajute pe Nicholas să urce. 

— Ai văzut că s-a întors mânzul? îl întrebă Philip. 

— Perfect. 

Nicholas o zări pe Lulu și o privi curios. 

— Da. Acești oameni au avut amabilitatea de a ni-l 
aduce. 

Philip se așeză mai bine pe capră, cu hăţurile întinse, 
așteptând ca Lulu să plece. 

Bob zise timid: 

— Ei bine, cred că e timpul să ne întoarcem, Lulu. 

Ea rămase în picioare,  surâzătoare, nerușinată, 
așteptând ca Philip să plece. Hodge alergase la poartă ca s- 
o închidă în urma lor. 

Bob i se adresă: 

— Luaţi-o înainte, domnule, calul dumneavoastră merge 
mai repede decât al meu. 

— Nu, luaţi-o înainte, le răspunse amabil Philip. 

Bob se uita la Lulu, dar ea părea să fi uitat că are 


187 


picioare. 

De după capul mânzului, îi spuse: 

— Vino mâine, dacă poți. 

Surâsul îi înţepeni pe faţă în timp ce urca în căruţa care 
porni. 

— Ce femeie ciudată! Cine e? întrebă Nicholas. 

— N-am mai văzut-o niciodată până acum. Nu pare ușor 
de abordat. 

Renny strânse chinga mânzului. Sări în spatele lui și 
Gallant dansă în jurul docarului, ca și cum i-ar fi fost teamă. 

Nicholas îl dojeni: 

— Cred că ar trebui să-ți fie rușine pentru purtarea ta. 
Mama nu va uita foarte repede groaza pe care ai băgat-o în 
invitaţi. Cât despre vărul Malahide, acesta a tratat 
incidentul cu disprețul meritat. 

— Incă n-am terminat cu el, îi răspunse Renny și, dacă 
vrei, poţi chiar să i-o spui! 

Fără să-i mai lase lui Nicholas timp să-i răspundă, Philip 
dădu bice calului, care o luă la trap pe aleea străjuită de 
brazi. 


Adeline nu uitase felul cum fusese tratat Malahide și nu 
dădu nimănui voie să uite. De câteva ori pe zi dădea frâu 
liber indignării. 

Fericită că în această problemă avea acordul fiicei ei, se 
ducea des în camera acesteia împiedicând-o să-și facă 
bagajele. Niciodată lucrurile doamnei Buckley nu se 
aflaseră într-o asemenea dezordine. Augusta era totuși 
mulțumită că se despărțea de mama ei în termeni atât de 
buni și mai ales mulţumită că pleca fără Malahide. Dar 
suspina auzind bastonul Adelinei, care se mai întorcea o 
dată pe coridor. Aducea un cadou fiicei ei. Era un văl de 
catifea roșie pe care-l păstra ea de mulţi ani. 

— Fă-ţi o rochie, îi zise ea sau o pelerină de seară, o 
haină de casă, ce vrei tu. Mie nu-mi mai trebuie. 

O drapă pe fiică-sa în catifeaua roșie care, ridicând capul 


188 


să se uite în oglindă, nu se putu împiedica să nu constate 
cât de rău îi vine culoarea. 

— Cred că ar fi mai bine s-o păstrezi, mamă. 

— Nu, nu, e pentru tine. Am vrut de mult să-ţi fac un 
cadou. Și mai e și Edwin. Mi-ar plăcea să-i dau și lui ceva. 
Mă duc în cameră să văd ce mai pot găsi. 

— Dar nu e bine să urci și să cobori atâta pe scară, o 
sfătui Ernest, care tocmai intra. 

— Prostii! îl repezi ea. Eşti gelos că n-am nimic pentru 
tine. 

Și-i dădu o palmă ușoară peste mână. 

Rămași singuri, Augusta și Ernest dădeau din cap în faţa 
acestei desfășurări inoportune. 

— Măcar dacă nu te-ai împiedica atâta de toate cadourile 
ei și dacă ar mai putea folosi la ceva! 

— Lasă-i catifeaua lui Mary. O să ţi-o păstreze. 

Augusta refuză cu mândrie. 

— N-aș vrea să știe Mary că nu-mi fac plăcere cadourile 
de la mama. Și apoi nici n-aș îndrăzni. Mama s-ar supăra 
dacă ar băga de seamă. 

Sir Edwin intră cu cheile în mână. 

— Mi-am închis cufărul și valizele. Totul a încăput perfect. 

Augusta îi zise cu un aer posomorât: 

— Vezi să nu trebuiască să le deschizi din nou. Mama a 
coborât să caute un cadou pentru tine. 

— Dar nu mai pot, orice aș face, nu mai pot să le deschid. 

— Taci, Edwin, trebuie. Dacă o refuzi, se va supăra 
îngrozitor. 

— Măcar de ne-ar da niște bani, visa Ernest! 

Se auzeau pașii Adelinei revenind, parcă mai obosiţi, 
după ce coborâse și urcase de atâtea ori. Tinea în braţe o 
pendulă franţuzească din porțelan care de obicei stătea pe 
șemineul din camera ei, dar care de ani de zile nu mergea. 
li surâse delicat lui Edwin. 

— lată ceva pentru tine, Edwin, i se adresă ea gâfâind. O 
s-o așezi în camera ta și, când va suna, vei ști că e vremea 


189 


să te întorci la Jalna. 

Surâsul îi pieri pronunţând aceste cuvinte, pentru că nu 
era sigură că era exact ceea ce voia să spună. 

— Sunt încântat, sunt copleșit, îi răspunse sir Edwin 
galant. 

Cu pendula în brațe, arunca priviri disperate în jurul lui. 

— Dar cred că băiatul acesta al meu ar putea fi gelos, 
continuă Adeline, luându-l pe Ernest de braț. Vino cu mine 
și fii fără teamă, că-ţi voi găsi și ţie ceva! 

Ernest o urmă, dar se opri în capul scărilor. 

— Bagajele mele sunt făcute, mamă, dar dacă vrei să-mi 
faci un cadou, cred că cel mai bine venit ar fi un cec. 

Adeline se întunecă. 

— Ceea ce s-a întâmplat ieri m-a obosit atât de tare, că 
nu cred că pot ţine în mână tocul pentru a scrie un cec. Uite 
cum îmi tremură mâna. 

Ridică frumoasa ei mână zbârcită, care tremura ca și cum 
ar fi avut febră. 

Ernest o privi cu un aer decepţionat. 

— AȘ putea să-ţi ţin mâna, mamă, sugeră el. 

— Ar fi ilegal. Pot crede la bancă despre tine că ai comis 
un fals. Nu, nu acum. Poate am să-ţi trimit un cec pentru 
ziua ta de naștere. 

Se îndreptă indispusă spre camera ei. 

După ce închise ușa camerei, își strânse buzele și-și 
încruntă sprâncenele de nemulțumire. Ernest nu avea nici 
un motiv să-i ceară bani. Tatăl lui îi lăsase suficient și ea îi 
dăduse mai mult decât ar fi fost necesar. | se confesă lui 
Boney: 

— Fac daruri când vreau, cui vreau și ce vreau. Nu 
priveşte pe nimeni. 

Boney lunecă pe stinghia lui, zburlindu-și penele atât de 
tare, că i se vedea puful roșietic printre penele verzi ale 
aripioarelor și cozii. Creasta lui albastră tremura. 

— Kutni-Kutni, făcu el pe un ton batjocoritor. Shaitan ka 
katla-kamba! 


190 


„Dacă e cineva care are nevoie de bani, își zicea în sinea 
ei, acesta e Malahide. Și, totuși, el e încântat, emoţionat de 
orice dar pe care i-l fac.” O prinse pofta să-i dea niște bani, 
acum, imediat, cât avea s-o mai ţină dispoziţia ei 
generoasă. „Și, dacă Ernest o să bage de seamă, ei bine, n- 
are decât!” 

Surâzând malițios, se apropie de biroul ei pe care se afla 
o fotografie înrămată a soțului ei. Căută în sertar carnetul 
de cecuri și tocul, un toculeț mic din fildeș, adus din Irlanda 
și care acum părea prea mic pentru degetele ei bătrâne. ÎI 
ținea însă strâns și, adunându-și toate puterile, scrise o 
sută de dolari pe cec și semnă - Adeline Whiteoak - cu 
parafă. 

Examină cecul cu un ochi critic. Cerneala era cam groasă, 
dar era citeţ. Frumoasă semnătură, frumos nume. Își linse 
degetul murdar de cerneală, ca să-l curețe. Trase de 
cordonul roșu al soneriei și când Eliza apăru, îi porunci: 

— Du-te la domnul Court și spune-i că-l aştept aici. 

— Da, doamnă, îi răspunse aceasta cu răceală. 

Domnul Court nu-i plăcea. 

Malahide sosi parcă mai înveselit de această convocare. 
Viaţa la Jalna i se părea uneori foarte plicticoasă. 

— lată un cadou de la mine, i se adresă Adeline, 
punându-i cecul în mână. 

Se uita plină de afecţiune la faţa albăstrie a lui Malahide. 

Degetele lui strânseră rapid cecul. 

— Ah, draga mea, ești atât de generoasă. 

— Uită-te mai întâi la el, înainte de a spune asta! îl repezi 
ea. 

— Cifra nu are nici o importanţă, gestul contează. Ce să 
mai spun? Nimic nu poate exprima ceea ce simt acum. Sunt 
aici, la voi, eșuat, fără bani, depinzând de ospitalitatea 
dumitale și dumneata ești nu numai ospitalieră, ci chiar 
generozitatea întruchipată. 

li luă mâna și i-o sărută. Ea surâse și repetă scurt: 

— Uită-le la cec. Nu e mare lucru, dar cred că-ţi cade bine 


191 


acum. 

Se îndreptă și citi cecul. 

Ușa se deschise și Ernest își băgă nasul lui lung și subţire 
în cameră. Văzându-l pe Malahide și cecul, pe faţa lui se citi 
consternarea. Nu știa dacă trebuie să intre sau să plece, 
dar maică-sa îi porunci: 

— Intră, intră și închide ușa, că e curent. 

Ernest intră și, pe un ton care voia să pară indiferent, 
spuse: 

— Am venit să vă spun că bagajele sunt jos. Nu ne-a mai 
rămas prea mult timp și ne-am gândit că v-ar face plăcere 
să-l petreceţi cu noi. Luăm ceaiul pe peluză. 

Malahide, grăbit, băgă cecul în buzunar. Surâse, privind 
pe rând fața alungită de stupoare a lui Ernest și pe cea 
triumfătoare a Adelinei, și zise: 

— Da, da, să petrecem acest moment împreună. E foarte 
trist să vă vedem plecând, nu-i așa, verișoară Adeline? 

— Ne vom resemna, răspunse ea veselă. Mă voi ocupa de 
Malahide și Malahide de mine. 

Își strecură mâna sub braţul lui. 

Ernest îi zise: 

— Nu crezi că ai face mai bine să vii cu noi, Malahide? Mi- 
e teamă să nu fiu în plus între Augusta și Edwin. Sunt un 
cuplu atât de unit. 

— Prea târziu, prea târziu, îi răspunse Adeline râzând 
ironic. 

— Se poate aranja. Mă tem că viaţa nu va mai fi atât de 
calmă aici, de îndată ce se scurtează zilele. 

— N-am fost nicăieri mai bine primit decât aici, continuă 
Malahide. Nu, atât cât verișoara Adeline mă va vrea, voi 
rămâne aici. 

Ernest se dădu la o parte ca să le facă loc să treacă. Se 
duse apoi în sufragerie, unde dădu peste Nicholas, care-și 
turnase un pahar de whisky. 

— Nick, îl anunţă el pe un ton lugubru, ne-am înșelat 
foarte tare. Philip și Renny au dreptate. Malahide e 


192 


periculos. Ar fi trebuit să băgăm de seamă la felul lui de a 
se învârti în jurul mamei. Adu-ţi aminte de acul de cravată 
din diamant. Ar fi trebuit să plece astăzi! 

— Detest aceste plecări, zise Nicholas, sorbindu-și 
whisky-ul. Eu sunt mulțumit că Malahide rămâne. E o 
distracţie. Mama e și ea de aceeași părere. 

— O distracţie, firește, dar care o costă cam scump și pe 
tine, de altfel, indirect. În momentul în care intram în 
camera ei, l-am văzut băgând un cec în buzunar. 

Nicholas se arătă contrariat: 

— Dar, hm! devine serios. Nu m-am gândit niciodată că 
ar putea să-i dea bani. E, într-adevăr, deosebit de 
supărător. Ai idee ce sumă era pe cec? 

— Nu. A încercat să-l ascundă. Mama avea acel aer alei 
sfidător când face un lucru care știe că ne supără, pe mine 
în mod deosebit. Am fost cam idioţi, Nick. Acum îmi dau 
seama. 

Nicholas puse paharul pe masă și-și șterse mustaţa. 

— E prea târziu să scăpăm de Malahide acum, dar nu-l 
voi mai încuraja, firește, să-și prelungească sejurul. 

Se duseră amândoi să-i întâlnească pe ceilalți la o 
gustare mai copioasă decât de obicei, dar mai puţin veselă. 
Ernest nu scăpă ocazia să povestească familiei Buckley 
supărătoarea întâmplare cu cecul. Renny, tulburat de vizita 
lui Lulu, și Philip, ghicind gândurile fiului, era distrat. Mary și 
Meg erau dezolate că nu putuseră scăpa de musafirul 
nedorit. Adeline avea mai puţină poftă de mâncare ca de 
obicei din cauza pregătirilor de plecare și a unei ușoare 
remușcări pentru felul cum se purtase cu Ernest. 

Asupra întregii adunări plutea sentimentul că scopul 
călătoriei nu fusese atins. Augusta și Edwin veniseră să 
asiste la o nuntă și nuntă n-a mai fost. Meg, așezată între 
ei, încerca să se arate tare, să nu se mai gândească la 
decepţia ei, dar era preocupată și adesea chiar tristă. 

Cei mici mâncau, în mod excepţional, alături de cei mari, 
îmbrăcaţi în alb, ca la party. Augusta îl luă pe Eden pe 


193 


genunchi și-i șopti: 

— N-ai s-o uiţi pe mătușa Augusta, nu-i așa? 

— Nu, răspunse el foarte înfipt, n-am să vă uit, am să mă 
rog lui Dumnezeu în rugăciunile mele să vă binecuvânteze 
și am să vin să vă văd când am să fiu mare ca să mă duci la 
Zoo. 

Augusta îl strânse în braţe. 

— Mi-ar fi plăcut să-l iau cu mine, o să-mi lipsească foarte 
mult și Peep de asemenea. 

Philip o linişti: 

— O să venim într-o zi la tine, Gussie, cu toţi copiii, cu 
Molly și cu mine. 

Augusta se strădui să arate că ideea i-ar fi plăcut foarte 
tare. 

— Ar fi minunat. Dar pentru că vorbim de sejur, cred că 
am stat prea mult la Jalna, Edwin și cu mine. Cred că 
sejururile foarte lungi sunt o greșeală. 

Sir Edwin adăugă: 

— Da, da, am stat prea mult. 

— Dar noi am fost foarte fericiţi, zise Mary. Depinde 
despre cine este vorba. 

— Așa este, unele persoane nu stau niciodată prea mult, 
pe când altele... 

— Sunt de aceeași părere, o aprobă și Ernest, un sejur nu 
trebuie să se prelungească prea mult și, chiar dacă sunt la 
mine acasă la Jalna, vine un moment în care trebuie să mă 
întorc la Londra. 

— Nu mai face pe ipocritul, bombăni Nicholas. Ești foarte 
multumit că pleci. 

— Lucrul de care eu sunt mulțumită, îl întrerupse mama 
sa, e că Malahide Court rămâne, ceea ce va fi pentru mine 
o mare plăcere. 

Și, cu un gest protector, puse mâna pe genunchiul lui 
Malahide. 

Se auziră potcoavele cailor pe pietriș și apăru trăsura. 
Hodge se opri în faţa porții. 


194 


— E prea devreme, zise Ernest uitându-se la ceas. 

Eliza ieși din casă și-i spuse ceva lui Hodge. Apoi traversă 
peluza și se apropie de Philip. Îi șopti și acestuia ceva. El 
întoarse spre ceilalţi o faţă tulburată. 

— Ştiţi ce s-a întâmplat? Robert Vaughan a avut un atac! 
Bietul de el, desfacerea logodnei l-a dat gata. 

— Exact în clipa în care plecăm! observă Augusta. 

— E o încercare îngrozitoare pentru doamna Vaughan, 
adăugă și sir Edwin. 

— Tânărul Maurice poate fi mândru de el acum, bombăni 
Nicholas. 

Mary exclamă: 

— Toată ziua am avut impresia că se va întâmpla ceva! 

— Mi-amintesc, le povesti Ernest, cât era de tulburat în 
dimineaţa în care ne-am dus toţi trei la el. Nu era atât de 
stăpân pe el ca noi. 

Necăijiţi, deplânseră catastrofa cu însufleţire, în afara 
Adelinei care, cu câte o mână pe fiecare genunchi, se uita 
drept înaintea ei. În cele din urmă, zise: 

— Un atac? Robert Vaughan? Crezi că-și va mai reveni, 
Philip? 

— Sunt speranţe, mamă! 

— A, bine! Am să mă duc să-l văd ca să-i dau curaj. Unde 
e atins? 

— Toată partea stângă. 

Adeline dădu din cap în semn de milă și-și trecu mâna 
de-a lungul coapsei stângi. 

Sir Edwin își privi ceasul. 

— Dumnezeule! strigă el. Nu mai avem nici un minut de 
pierdut! 

— Trebuie să plecăm fără să-l mai vedem pe bietul domn 
Vaughan! se lamentă Augusta. Mamă, transmite-i 
dumneata toată simpatia noastră. 

— Se va face bine, nu te necăji așa, i-o reteză scurt 
maică-sa. 

Acum trebuia să-si ia la revedere. Adeline îi strânse în 


195 


braţele ei încă puternice pe sir Edwin și pe Augusta, apoi pe 
Ernest. Acestuia din urmă îi șopti: 

— Să nu fii supărat pe mine pentru cadoul pe care i l-am 
făcut lui Malahide. E un fleac. N 

Ernest păru mai ușurat, dar cam sceptic. li șopti: 

— Nu crede că un lucru care-ţi face plăcere ar putea să- 
mi fie mie dezagreabil, mamă, dar eu în locul tău nu i-aș 
cere să mai rămână mult timp pe aici. La urma urmei, e 
casa lui Philip și a lui Mary. E mai mult decât evident că 
prezenţa lui le displace. 

Spusese exact ceea ce nu trebuie, evocând drepturile lui 
Mary asupra Jalnei. Maică-sa îl repezi. 

— Casa acestei femei, a acestei intrigante? Spui prostii! 

— Șșșt, mamă, s-ar putea să ne audă. Vreau numai să 
spun că... 

Dar nu mai avu timp să se explice. Nicholas îl împinse în 
trăsură. Caii murgi băteau pietrișul cu potcoavele lor 
strălucitoare. Peep, în brațele lui Renny, le trimitea bezele. 
Mary îl trase pe Eden de sub botul cailor. Meg, a cărei 
tristeţe fusese reînviată de știrea bolii domnului Vaughan, 
plângea pe umărul lui Philip. Malahide îi oferise braţul 
Adelinei, arborând un aer radios și protector. Le făcu vesel 
un ultim semn de adio celor din trăsură, în timp ce crengile 
întunecate ale brazilor se grăbeau să-i ascundă privirilor 
celor care rămâneau la Jalna. 


196 


Capitolul XX 
O haină veche și o iapă bătrână 


Căldura verii părea să fi epuizat pământul și acum, cu 
toate că se aflau încă în luna august, părea să dorească 
răcoarea toamnei. Plecarea celor trei musafiri ușurase 
sarcina lui Mary ca stăpână a casei. Își revenea încet din 
tristeţea de a fi văzut logodna lui Meg ruptă. Raporturile ei 
cu fiii vitregi păreau mai agreabile ca niciodată. Eden, a 
cărui sănătate îi dăduse multe griji, era acum plin de viaţă, 
iar Peep, un copil atât de frumos, cum rar se mai putea 
vedea. Prezenţa lui Malahide avea pentru ea un avantaj: îi 
permitea să se bucure mai mult de compania lui Philip, de 
care dorea să fie cât mai puţin despărțită. 

Împărtășea iubirea soţului ei pentru cai și pentru câini. Le 
plăcea să se oprească în livadă și să privească o scroafă 
care-și alăpta purceii. Cele mai fericite clipe erau acelea 
petrecute pe malul apei, ascunși privirilor de stufărișul des. 
Îi citea versuri, în timp ce el privea razele soarelui jucându- 
se pe chipul și gâtul ei. Ceea ce Mary nu voia și nu putea să 
facă era să meargă la pescuit. Acolo își găsea el 
singurătatea de care firea lui avea nevoie. 

Pentru Adeline, perioada era mai puţin plăcută. Plecarea 
copiilor ei lăsase un gol greu de acoperit. Ernest îi lipsea 
mai mult decât și-ar fi închipuit. Era nemulțumită că nu mai 
era acolo să se ocupe de ea și să se bucure de toate 
atenţiile cu care el știa s-o înconjoare. li regreta și pe cei 
doi Buckley, și chiar felul agasant al lui sir Edwin de a-i lua 


197 


apărarea  Augustei împotriva observațiilor, adesea 
înțepătoare, ale mamei ei. 

Serile prelungite la masa de whist sau de tric-trac dădeau 
migrene bătrânei doamne. Malahide juca mai bine decât ea 
și avusese înţelepciunea de a refuza să joace pe bani, așa 
cum îi propusese el. Dar la bridge acesta reușea să le ia 
banii lui Philip și lui Nicholas. 

Într-una din dimineţi, bătea un vânt ușor peste câmp, 
ducând norii cu el. Aceștia se topeau la orizont, dincolo de 
lac, iar cerul rămânea de albastru văratic. Soarele blând 
făcea să înflorească ultimii năsturei. 

Adeline avea poftă să se miște. Sentimentul de gol lăsat 
de săptămânile care trecuseră o apăsa. Luă hotărârea să se 
plimbe mai mult; va face lungi promenade în trăsură, se va 
duce să-l vadă pe Robert Vaughan care începuse să se 
ridice; atacul nu fusese chiar atât de grav. Dar în acea 
dimineaţă cu vânt, primul lucru pe care trebuia să-l facă era 
să scoată hainele soțului ei la soare, să le perie și să le 
scuture pentru a evita ravagiile moliilor. O făcea în fiecare 
an, cam prin această perioadă. Fiul ei Philip o ajuta 
întotdeauna, Ernest temându-se de această trudă 
deprimantă iar Nicholas neobosind să-i tot arate noile găuri 
făcute de molii și sfătuind-o să le dea sau să le ardă. 

Se duse deci la ușa din spatele casei de unde auzea 
vocea lui Philip vorbind cu un eventual cumpărător de cai 
și-l strigă: 

— Dragul meu Philip, vrei să vii, am nevoie de ajutorul 
tău. 

Philip stătea cu spatele și, înainte de a se porni spre ea 
ezită. 

Ceva în vocea mamei lui îl făcea să ghicească de ce-l 
chema și se simţea fără curaj în dimineaţa frumoasă de 
august. Rămase acolo posomorât, cum făcea adesea în 
copilărie când i se cerea să facă un lucru neplăcut. 

— Philip, strigă ea mai tare, ești cu capul în lună, de n- 
auzi că te strig? 


198 


Se întoarse încet, scoțându-și panamaua veche și 
trecându-și mâna prin părul blond. 

— Tocmai mă gândeam că am o mie de treburi de făcut 
astăzi, îi răspunse el fără ocolișuri. 

— Ai timp să le faci, îl repezi ea ironic. Dar un lucru 
trebuie să faci, Philip, astăzi! Trebuie să mă ajuţi să 
aerisesc hainele tatălui tău. Timpul e minunat și vântul ne 
va ajuta. 

Philip o luă de talie. 

— Nu vrei să faci mai bine o plimbare în trăsură, bătrână 
mamă? o întrebă el pe un ton de șagă. 

— Nu, îi răspunse ea hotărâtă. Trebuie să aerisim hainele 
tatălui tău. 

Philip ridică din umeri resemnat și se supuse: 

— Foarte bine! Mă duc să aduc cuferele. 

În blândeţea sfârșitului de vară, cântecul limpede al unui 
graur care se legăna pe marginea cuibului gol, le ajunse la 
urechi. Philip observă: 

— Nu-i prea pasă de trecut. Se bucură de clipa de-acum, 
înainte de venirea iernii. 

Maică-sa se întoarse brusc spre el. 

— Eu sunt pasăre? 

Apoi adăugă pe un ton mai blând: 

— Hai, Philip, puţin curaj. Trebuie să ne ocupăm de haine. 

Philip cobori din mansardă trei cufere și le așeză pe 
iarbă, în spatele casei unde se aflau sforile de uscat rufe. 
Luă cheile din mâna Adelinei și le descuie. Ridicând 
capacul, îl izbi în nas mirosul de camfor și de închis al unor 
haine pe care nu le mai purta nimeni. Philip începu să le 
scoată una câte una și să le întindă pe iarbă. 

Adeline adusese două perii vechi de fildeș cu inițialele 
P.W. încrustate în argint. Îi întinse una lui Philip. 

— Sunt periile lui, îl făcu ea să observe. Ele ne trebuie 
pentru a-i peria hainele. 

Philip ridică o manta de tweed de un cafeniu cald și o 
examină. 


199 


— Periile acestea îţi vor rămâne ţie, zise ea. 

— Îmi va face plăcere. Sunt inițialele mele. 

— lar tu i le vei lăsa lui Piers. 

— Mă voi gândi. Mantaua asta pare în bună stare. 

Ea se apropie cu peria în mână și se uită. Mantaua mai 
păstra încă forma trupului viguros care-o purtase, dădea 
impresia că se umflă, ca și cum ar fi inspirat aerul. 

Adeline o atinse cu duioșie. 

— O haină de bărbat, murmură ea, e un lucru emoţionant 
- când bărbatul nu mai e aici... Hainele femeilor, de atâta 
catifea, mătase, bumbac sau dantele - se dezumflă - nu 
sunt decât niște frunze moarte căzute dintr-un copac... În 
vreme ce mantaua asta, uită-te la ea! Nu, dă-mi-o. Lasă-mă 
să o perii eu... 

Vocea i se frânse. Apucă mantaua și începu s-o perie 
energic. 

Unul dintre cufere conținea hainele de seară ale 
căpitanului Whiteoak, lenjeria lui cea mai fină, eșarfele de 
mătase și o haină de interior de catifea. Celălalt cufăr 
conţinea îmbrăcămintea lui de sport și călărie. A treia, 
uniforma pe care o purtase în India. Una după alta, fiecare 
haină fu scuturată și periată întinsă pe sfoară. Uniforma 
roșie cu fireturi de aur strălucea în soare. 

Philip luă o beretă de catifea împodobită cu un ciucure și 
o puse pe cap. 

— Privește, mamă! 

Ea îl privi cu mare atenție. 

— Îţi aduce aminte de tata? 

— Da, dar tu nu ai aceeași expresie. Mi-e foarte greu să 
te văd cu bereta asta în cap. Scoate-o. 

Reîncepu să perie tunica. 

— Dacă l-ai fi văzut în această uniformă! Avea o alură pe 
care n-o mai întâlnești în zilele noastre. 

— Dar l-am văzut! îi răspunse el. Amintește-ţi. L-a pus la 
un bal costumat când eram cu foarte mic. Imi ziceam că nu 
mai văzusem pe nimeni atât de măreț. 


200 


— Nu, și nici nu vei mai vedea vreodată. 

Deschise o casetă din interiorul cufărului. 

— Uite-i pipele. 

Ea aruncă o privire. Pe fiecare din aceste pipe de 
chihlimbar se așezaseră buzele iubitului ei, aspirând cu 
delicii fumul mirositor. i 

— Acestora nu li se poate întâmpla nimic. Inchide caseta. 

Consternată, constată că haina pe care o ținea în mână 
era toată mâncată de molii în faţă. l-o arătă fiului ei. 

— Era cea pe care a purtat-o în ultima zi. Crezi că ar 
trebui arsă? 

— Da, ţi-am spus de anul trecut. Uite! 

Philip o luă îi mâini și o expuse la soare. 

— E toată flenduri. Dacă o mai păstrezi, în curând va 
trebui să arzi tot. 

Privea haina cu fața schimonosită de tulburare. 

— Mi-e tare greu. Era ultima haină pe care a îmbrăcat-o. 

— O să mă ocup eu. 

l-o luă încet din mână. 

— O voi arde în pădurea în care-i plăcea să vâneze. 

— Mulţumesc. 

Sărută mâneca hainei. Mâinile ei tremurau apucând din 
nou periile. 

După ce le întinseră pe toate pe sfoară la soare, legănate 
și bătute de vântul puternic, Adeline se simţi foarte obosită. 
li anunţă că se duce în camera ei să se odihnească. Işi 
întoarse privirea când Philip, cu costumul zdrențuit pe 
mână, se îndepărtă. O chemă pe Eliza și-i porunci să 
supravegheze hainele, ca nimeni să nu se atingă de ele. 

Philip o luă încet, pe mica alee de călărie, apoi o părăsi, 
apucând-o pe o cărare șerpuită care traversa pădurea, 
ducând la terenul defrișat unde Renny lăsase iapa cea 
bătrână. Keno, prepelicarul, îl urma liniștit. 

Simţea sub picioare pământul pe care-l stăpânea. Vedea 
deasupra capului bolta cerului. Și în timp ce călca liniștit, în 
plină vigoare, acolo sub braţ, ducea haina tatălui său. 


201 


Ce să fie deci moartea? Să fie mâna căpitanului Whiteoak 
ieșind din mâneca vestonului și apucând-o pe a lui ca să-l 
atragă în neantul în care se coborâse el? Sau tatăl lui trăia 
în el, călca prin intermediul fiului său pământul pe care atât 
îl iubise? Își aduse aminte de mâinile tremurătoare ale 
mamei lui și de ochii ei uscați de tristeţe. „Am o fire mai 
puţin energică”, își zise și în același moment își simţi ochii 
uzi de lacrimi. 

Adună vreascuri și rupse în bucăţi o ramură uscată de 
pin. Împături haina, o puse deasupra și aprinse focul cu un 
chibrit. 

Flăcările șovăitoare atacară hainele după mai mult timp. 
Trosneau și scânteiau printre vreascuri, apoi se ascundeau 
în cutele hainei. Dar, brusc, dârele de fum începură să se 
vadă înălțându-se, flăcările prinseră viaţă și haina întreagă 
începu să ardă, în afară de o mânecă desfăcută, părând un 
braţ care încerca să se salveze. 

În timp ce Philip privea micul rug, auzi în spatele lui un 
pas ușor și târșâit. Se întoarse și văzu bătrâna iapă trecând 
poticnit, cu genunchii osoși și imensa ei burtă flască. li 
remarcă din nou ochii umani de atâta suferință, dar ea nu-l 
văzu, tot așa cum nu văzuse strălucirea focului. Privirea ei 
era îndreptată spre un punct îndepărtat spre care mergea 
greu cu pasul împiedicat, suflând din greu. Scoase un 
nechezat în care se simţi urma unei bucurii. 

Philip o credea moartă și îngropată de multe săptămâni. 
Un fior îl străbătu, ca și cum ar fi văzut un strigoi. E posibil 
să fie aceeași? Coama și coada îi erau pieptănate și pielea 
ei aspră, ţesălată aproape cum ar fi trebuit. 

Era gata să iasă din tufiș, când auzi pocnetul unei puști. 
Alergă după iapă, o văzu clătinându-se, căzând în genunchi 
și rostogolindu-se într-o enormă grămadă de oase. Renny 
alergă spre ea, cu arma în mână, cu faţa ca pământul. 

— Tată, aș fi putut să te omor! 

— Ai fi putut, răspunse Philip calm. Ai vrea să-mi explici 
ce înseamnă toate acestea? De ce ai tras abia acum în iapa 


202 


asta bătrână care trebuia să fie moartă de mult? 

Prepelicarul alergă și adulmecă iapa, scoțând un sunet 
care nu era nici lătrat, nici urlet. 

Pe chipul lui Renny se putea citi disperarea. 

— Am crezut că o pot salva, răspunse el trist. l-am dat să 
mănânce, să bea, am țesălat-o. Dar nu i-a mers mai bine, 
murea oricum. Așa am ajuns aici. 

Își înghiţi saliva. 

— Îmi pare rău. Ar fi trebuit s-o ucid de atunci, așa cum 
mi-ai spus. 

— Privește-o! exclamă Philip pe un ton sever. Ar fi trebuit 
să-ți fie rușine s-o mai lași să trăiască atât de mult. 

— M-am gândit că se va vindeca. Era atât de bucuroasă 
când mă vedea. Uite, chiar în clipa în care am tras venea 
spre mine! 

Faţa i se contractă, parcă gata să plângă. 

Philip se uită la fiul său, la iapa moartă, la haina arsă care 
părea acum de aur. Suspină: 

— lată un fel curios de a-ţi petrece o dimineaţă atât de 
frumoasă. 

Își lăsă mâna pe umărul lui Renny. 

— Hai, hai, îi zise el blând, nu te mai gândi. Consideră-te 
norocos că nu i-ai trimis un glonţ în cap tatălui tău. 

Dar lui Renny îi trebui mult timp să-și vină în fire. Philip 
bănuia că nervii lui erau extrem de întinși. II duse departe 
de iapa moartă și, ajunși în dreptul unei bariere, se 
rezemară de ea, privind lanul de grâu copt. Renny își 
aprinse o ţigară, iar Philip, ușurat, își umplu și el pipa. Keno 
intră în lanul de grâu, alergând de ici colo, adulmecând și 
numai mișcarea spicelor putea să arate unde se află. 

Renny se sprijini de partea de sus a barierei. Simţi sub 
degete lemnul neted și văzu mâinile tatălui său atingându-l, 
la rândul lui. Își împărțeau bariera, câmpul aurit, pământul, 
viaţa chiar. Își apropie mâna de mâna tatălui și o mângâie 
pe furiș. 

— Îmi pare rău că nu am făcut-o când mi-ai zis. Dar era 


203 


atât de flămândă că n-am avut inima s-o ucid. 

Și adăugă cu un aer gânditor: 

— Dar era pierdută oricum, fie că mânca sau nu. 

— Am făcut ordine în lucrurile tatei, îi povesti Philip, și a 
trebuit să ard una din haine, cea pe care a purtat-o în 
ultima zi. Bunica ta a fost foarte tulburată. E uimitor cât de 
sensibili suntem la lucruri. 

Un timp Renny tăcu, urmărind mișcările lui Keno, după 
legănarea spicelor. Apoi zise: 

— Aş vrea foarte mult să particip cu Gallant la concursul 
hipic. 

— Dar va trebui să lipsești de la colegiu. 

Renny își luă capul în mâini și murmură: 

— Amintește-ţi cum am plecat de acolo! Dacă aș obține 
un premiu la concurs, m-aș întoarce cu capul sus. 

Philip se uită la băiatul slăbuț, sprijinit de barieră. Se 
gândea la iapa moartă și la haina tatălui său. De ce gândul 
la aceste lucruri îl tulburau când, o simţea bine, ar fi trebuit 
să se arate mai ferm cu Renny? Acest gând îl tulbura, asta 
era. Zise pe un ton șovăitor: 

— Nu știu dacă e bine pentru tine. Mă tem că bunica, 
mama și unchii tăi nu vor aproba deloc acest proiect. 

— Gran n-a fost niciodată mai mulţumită decât atunci 
când unul din noi a luat premiul la un concurs. Cât despre 
ceilalţi, ei se ocupă prea mult de mine. Discută tot timpul 
numai despre mine. Când intru într-o odaie în care sunt 
adunaţi, pot fi sigur, numai văzându-i, că vorbesc despre 
mine. Uneori, nici măcar nu se opresc când intru. Și firește, 
Gran e printre ei, adăugă el cu amărăciune. 

— Ei bine, asta dovedește cât sunt de îngrijoraţi din 
pricina purtării tale. Dar crezi oare că ai putea să câștigi cu 
Gallant? 

Renny ÎI privi cu înflăcărare. 

— Sunt sigur! E cea mai mare dorinţă a mea! 

— Atunci, fă cum vrei, fu de acord Philip, cu un fel de 
indispoziție. Dar nu te mai gândi decât la mânz acum. Să nu 


204 


se mai ivească vreo istorie cu femeia aceea cu părul blond. 
— Nici măcar nu mă voi gândi la ea. 


205 


Capitolul XXI 


Cine va încăleca pe calul 
acesta? 


Adeline își băgase în cap ideea că Malahide Court o va 
însoţi în vizita ei la Vaughanlands. Iniţial se gândise să 
meargă singură să-și vadă vechiul prieten și să-l felicite că 
se vindecase, chiar mai repede decât sperase. Dar îi era 
realmente frică să-l lase pe Malahide la Jalna fără protecţie. 
Nu știa ce mai erau în stare Meg sau Renny să inventeze. 
Bănuia că Philip și Mary ar fi fost cât se poate de mulțumiți 
să-l vadă pe Malahide într-o situaţie dezagreabilă. Chiar 
Nicholas adoptase față de vărul lui o atitudine puţin 
amabilă. Era sigură că Ernest le povestise cum îi dăduse 
bani lui Malahide. Da, toţi erau la fel, ar fi vrut totul numai 
pentru ei, dar ea era liberă să facă exact ce voia. 

Iscodea cu privirea în jurul ei, în timp ce trăsura intra pe 
aleea cea mare de la Vaughanlands. Casa i se păru 
modestă în comparaţie cu Jalna. Vaughanlands nu avea 
măreția Jalnei, nu avea hornurile ei orgolioase, dar era un 
loc agreabil și vederea lui Robert Vaughan, așezat într-un 
fotoliu pe verandă, înfășurat într-o cuvertură de călătorie, îi 
făcu plăcere. 

De îndată ce Malahide o ajută să coboare din trăsură ea 
urcă rapid treptele ţinând în mâna dreaptă un coș în care se 
afla un borcan de jeleu de Porto, struguri de Malaga și o 


206 


prăjitură. 

— Uite ce ţi-am adus, îi zise ea gâfâind un pic. Nimic care 
ar putea să-ţi facă rău. Totul e bun pentru tine. Nu, nu te 
ridica! Sunt bucuroasă să-ți strâng mâna și să te găsesc în 
viaţă. Ce spaimă ne-ai tras. Uite-l pe vărul meu Malahide 
care a venit să se intereseze ce mai faci. 

Robert Vaughan le strânse mâinile la amândoi cu o 
anume febrilitate. Le surâdea cu un aer ușor rigid, din 
pricina efortului pe care-l făcea să pară restabilit. Doamna 
Vaughan ieși din casă și o instală pe doamna Whiteoak în 
cel mai bun fotoliu, așezându-i și o pernă la spate. 

— Ah! E perfect, zise Adeline. Și ce fericire să te văd 
sănătos, Robert! Nu e de mirare că te-ai îmbolnăvit după 
tot ceea ce s-a întâmplat. Dacă nu eram atât de rezistentă, 
și pe mine m-ar fi pus la pământ. E îngrozitor să-ţi vezi 
unica nepoată cu inima zdrobită de durere și un copil 
abandonat la ușa vecinilor, unde nu trebuia să apară 
înainte de cel puţin zece luni! 

Doamna Vaughan își privea soţul neliniștită, dar el nu 
părea emoţionat de amintirea celor întâmplate. El privea fix 
chipul Adelinei, ca și cum și-ar fi căpătat forța în contact cu 
acest chip. Doamna Vaughan zise: 

— Slavă Domnului că Robert se reface atât de bine. E 
drăguţ din partea dumitale că i-ai trimis atâtea delicatesuri. 
Vrei să-ţi iau coșul, dragă prietenă? 

Adeline o refuză. 

— Nu, lasă-l pe Robert să-l ţină pe genunchi. Îi va face 
bine să privească bunătăţile, care nu așteaptă decât să fie 
mâncate. la un strugure, Robert. O să te întărească. 

Fără să comenteze, Robert apucă un ciorchine cu 
degetele lui palide, în timp ce Adeline îl privea cu afecţiune. 

— Trebuie neapărat să te faci bine de tot pentru 
concursul hipic. Nu poţi să lipsești. 

Fața lui Robert Vaughan se animă. 

— Nu, nu vreau să lipsesc de la concursul hipic. Știu, eu 
nu m-am ambalat niciodată atât de tare ca dumneata, dar 


207 


am în general cai buni de trimis la concurs. Am în acest an 
o iepușoară care promite mult și cred că sare bine. Dar - 
obrajii i se colorară - cred că acum este imposibil s-o scot la 
concurs. Maurice trebuia s-o încalece și, după cum vezi, nu 
s-a întors încă. 

— Ar fi trebuit să-l chemi! Trebuia să-l chemi la căpătâiul 
tău și să-i fi spus: „Uite, băiatule, în ce hal m-ai adus!” Eu 
aș fi făcut-o! 

— Ah! Ce cruzime! Lui Maurice i s-ar fi frânt inima. 

— Așa-i trebuie. Dar nu despre asta este vorba. Vă 
propun să-i daţi calul vărului meu să-l călărească pentru 
concursul hipic. O va face cu mare plăcere. Nu-i așa, 
Malahide? 

Acesta se așezase pe un scaun de nuiele, cu picioarele 
întinse, într-o poziţie lăbărțată. Un pisoi se apropiase și, 
căţărându-se pe piciorul lui ca pe un copac, ajunsese până 
la gât. Instalat pe pieptul lui își freca scăfârlia de barba lui 
Malahide, care părea complet absorbit de amabilităţile 
animăluțului. 

— Ai auzit ce am spus? îl întrebă Adeline. 

Deschise un ochi morocănos. 

— Sunt, firește, încântat. Pot călări orice mârțoagă. 

Robert Vaughan păru supărat și Adeline se grăbi să 
explice. 

— Malahide le zice mârţoage la toţi caii care nu sunt 
irlandezi. 

— lepușoara despre care vorbesc are un tată irlandez. 
Vine din grajdurile voastre, doamnă Whiteoak. 

— O știu bine. Îl voi duce pe Malahide înainte de a pleca 
s-o vadă și s-o încalece. 

Robert Vaughan nu putea crede în calităţile ecvestre ale 
lui Malahide, dar ideea că va avea pe cineva cu care să 
vorbească despre iapă, că va asista la dresajul ei pentru 
concursul hipic îi trezea gustul pentru viaţă. Vecinătatea 
Jalnei și a locuitorilor ei atât de mândri de caii lor îi trezise 
interesul pentru aceste animale. Era și motivul pentru care 


208 


cea mai mare plăcere a lui era să-și prezinte caii la concurs 
și să-i bată pe cei de la Jalna. Auzise de mânzul lui Renny. 

Conversaţia la care Malahide abia participa se mai 
prelungi un moment, apoi Adeline se adresă doamnei 
Vaughan: 

— Să-i lăsăm pe bărbaţi să vorbească de ale lor. Vreau 
să-ți spun ceva în secret, draga mea prietenă. 

Trecând pe lângă fotoliul lui Robert Vaughan, îl bătu cu 
palma ușor peste umăr. 

— O să reînvii cu totul dacă ai să-l vezi pe Malahide 
călărind. E capabil să ia premiul întâi. 

Robert Vaughan o privi cu admiraţie și-i răspunse: 

— Se vede că ţii mult să mă vindec dacă mă ajuţi să 
obţin premiul împotriva Jalnei! 

Ea îi răspunse repezit: 

— lapa ta a fost crescută în grajdurile noastre și va fi 
călărită de vărul nostru. Toată onoarea ne va reveni tot 
nouă. 

Ajunsă în salon, îi ceru doamnei Vaughan: 

— Arată-mi copilul. 

Doamna Vaughan se aștepta la asta și se cam temea de 
acest moment, dar nu putea s-o refuze. 

— O să-l aduc jos ca să nu fii obligată să urci. 

— Sunt mai capabilă decât tine să urc. Am să urc. 

Găsiră copilul dormind într-un leagăn de nuiele instalat în 
iatacul doamnei Vaughan. Fetița strângea în mână 
biberonul, al cărui capăt era încă umed. Părul castaniu 
jilăvit se înfoia în bucle în jurul capului și, ca un mugur, 
copilul înflorea de la o zi la alta. În timp ce o priveau, buzele 
fetitei se întredeschiseră într-un surâs misterios, care-i 
lumină faţa o clipă, apoi dispăru. 

— li aude pe îngeri, murmură doamna Vaughan. 

— E mai probabil că s-a udat. 

Parcă în semn de protest copilul deschise ochii mari, 
negri și luminoși. Doamna Vaughan o luă în braţe și o 
strânse la pieptul ei bogat. 


209 


— O iubești, nu-i așa? 

— Nu pot să n-o iubesc! 

— Ei bine, ai mai mult curaj decât mine! Mă duc cu 
Malahide să vadă calul. 

Doamna Vaughan se simţi profund ofensată. Renunţă să-i 
însoțească la grajduri, scuzându-se că trebuie să rămână pe 
lângă soțul ei. 

Adeline se agăţă zdravăn de braţul lui Malahide și se 
îndreptară spre grajduri. Cu cealaltă mână își ţinea rochia ei 
amplă, descoperindu-și ghetele cu boturi pătrate, cu care 
pășea, plină de aroganță, parcă vrând să-și afirme dreptul 
de a călca pe drum. 

— Un grăjduleţ cam sărăcuţ, constată ea. Și totuși, la 
sosirea noastră și înainte de construirea Jalnei, această 
casă cu atenansele ei era printre cele mai frumoase din 
ținut. Tatăl lui Robert a trebuit să înghită hapul. Soţul meu, 
cu mine și cu cei doi copii mici ne-am instalat la 
Vaughanlands în timp ce casa noastră se construia. Era tot 
ceea ce puteam face ca să menţinem pacea. Și de fiecare 
dată când prindea ocazia, tânărul Robert îmi făcea curte... 
Nu cred să-i fi povestit fiului său. Nu mă interesa. Era prea 
tânăr pentru mine. 

— Of, de ce nu eram pe aici când erai tânără, te-aș fi 
obligat să mă iubești. 

Ea îi aruncă o privire maliţioasă. 

— Ei, ai fi avut de-a face cu Philip! 

— M-aș fi descurcat eu până la urmă, îi răspunse, în timp 
ce un surâs îi lumina fața posomorâtă. 

La grajd, îl găsiră pe rândașul care ţesăla iapa masivă în 
vârstă de trei ani. Adeline strânse buzele și examină 
animalul cu un ochi de expert. Declară: 

— Este dotată pentru sărituri, am văzut-o sărind. Are o 
fire bună, dar și un dram de perversitate - cea mai bună 
combinaţie pentru animale ca și pentru oameni. Eu sunt 
exact pe dos: o fire rea și un dram de bunătate. 

— Sunt aici ca să întreţin acest dram de bunătate. 


210 


— Taci! Ei, cum o găsești? Tatăl ei l-a costat patru sute 
de guinee pe soţul meu. lapa asta îi seamănă. Mânzul 
cenușiu al lui Renny e frate vitreg cu iapa, dar îi seamănă 
maică-si, care a fost un eșec. 

Malahide mângâie crupa animalului. 

— Voi câștiga cu ea, zise el pe un ton tărăgănat, chiar 
dacă ar trebui să plesnească ca să ajungă prima. 

— Voi veni, cu siguranţă voi veni să te văd. Îmi plac 
cursele frumoase. Dar, bagă de seamă, nepotul meu este 
un călăreț excelent. Crema călăreţilor, declară Scotchmere. 
Dar vom câștiga, Malahide! Îl vom pedepsi pentru că ţi-a 
băgat în cameră liliacul, că l-a învăţat pe Eden poezia aceea 
necuviincioasă și pentru toate răutăţile pe care ţi le-a făcut. 
Îi voi dovedi lui Philip că vărul meu e capabil să-i înfrângă 
odrasla și că tot tapajul pe care-l face în jurul acestui băiat 
n-are rost. 

— Nu sunt răzbunător, dar îţi spun sincer că, 
întrebuințând una din expresiile elegante ale acestui tânăr, 
mi-ar plăcea să-i dau peste nas. 


211 


Capitolul XXII 


Rivalii 


Zvonul că la concursul hipic Malahide Court va încăleca 
pe iapa murgă a lui Robert Vaughan se răspândi repede. 
Evenimentul fu considerat ca un duel între Renny și 
Malahide. Exista chiar un vag sentiment (Meg era 
instigatoarea) că, dacă Gallant va ieși victorios, afrontul pe 
care Maurice i-l făcuse tinerei fete va fi oarecum atenuat. 

Faptul că Malahide încăleca pe un cal străin nu fu de 
natură să-i crească prestigiul în casă. Nicholas se uita la el 
cu mai mult dispreţ ca niciodată. Philip îi întorcea spatele 
de câte ori putea, cât despre Molly și Meg, acestea nu mai 
rămâneau singure o clipă fără să aducă vorba despre 
dezagreabila prezenţă, despre manierele afectate ale lui 
Malahide, de felul cum se îmbracă și despre metodele de a 
scăpa de el. La Renny, antipatia ajunse la un asemenea 
punct, că nu-i mai putea răspunde nici măcar politicos, așa 
că tânărul păstra o tăcere disprețuitoare și totuși 
vindicativă când se aflau amândoi în aceeași odaie. 

Malahide și Adeline se aflau acum într-o tabără, iar restul 
familiei în cealaltă, în afară de cei doi copii mici, care erau 
străini de situaţie. Totuși, Eden știa că Meg și Renny erau 
nemulţumiţi dacă dădea dovadă de afecțiune pentru 
Malahide. Numai că Malahide exercita asupra lui o anumită 
fascinaţie. Așezat pe genunchii lui, asculta la nesfârșit 
ciudatele lui povești irlandeze, pe care Malahide le știa de 


212 


la dădaca lui. Nu o dată, băieţelul, culcat în pătuţul lui, 
tremura de frică în timpul nopţii, ascunzându-și capul sub 
cuvertură și refuzând să mărturisească motivul agitaţiei, de 
teamă că nu-l vor mai lăsa să asculte poveștile lui Malahide. 

Răcoarea înviorătoare a acestui început de toamnă care 
înlocuise căldura verii o făcea pe Adeline să se simtă foarte 
bine. Dinţii falși îi permiteau să mestece mâncarea și buna 
ei dispoziție și activismul dovedeau starea excelentă în care 
se afla. Renunţa adesea la bastonul pe care luase obiceiul 
să se sprijine, greoaie, și mergea până la Vaughanlands 
călcând hotărât. 

Profita din plin de situația creată în casă. Transformase 
totul într-o subtilă intrigă și într-o tentativă îndrăzneață de a 
pune mâna pe putere. Urcând alături de Malahide drumul 
umbrit, pentru a ajunge de cealaltă parte a văioagei, spre 
casa lui Vaughan, sentimentele care o stăpâneau erau 
acelea ale unei împărătese însoțită de favoritul ei, în timp 
ce restul Curţii complota împotriva ei. 

Nimic nu-l putea înzdrăveni pe Robert Vaughan mai mult 
decât toamna blândă și veselă și plăcerea de a-l vedea pe 
Malahide dresând-o pe Harpie pentru concurs. Robert putea 
merge acum până la manejul în care se antrenau caii și 
unde se așeza alături de Adeline, chiar lângă barieră, în 
timp ce Malahide, cu grație, abilitate și o mână de fier, o 
punea pe Harpie să sară. Când lui Robert Vaughan i se 
părea că tratamentul e prea brutal, ridica mâna lui slabă și 
striga: 

— Atenţie, atenţie, domnule Court, totul se poate obţine 
cu blândețe. 

Adeline îl repezea, dorind ca Malahide și cu ea să fie 
singurii stăpâni ai calului. Spectatorii își dădură seama 
repede că iapa murgă nu sărise niciodată mai bine decât 
acum și că avea toate șansele să fie unul dintre cei mai 
buni cai din concurs. 

În același timp, Renny, sfătuit, luat peste picior, criticat și 
încurajat de tatăl, unchiul, mama vitregă și sora lui, îl dresa 


213 


pe Gallant. Vera Lacey era adesea prezentă și-l încuraja cu 
o voce ascuţită de câte ori trecea. Orice slujitor, rândaș sau 
muncitor agricol care își putea permite să părăsească 
munca, alerga să privească, mândru de renumele Jalnei. Și 
mulţi îndrăzneau s-o facă, pentru că Philip era absorbit de 
spectacolul eforturilor lui Renny. 

Nu se putea spune despre Gallant că ar fi avut un 
caracter lăudabil. lritabil, nervos, susceptibil în cel mai înalt 
grad, ţopăia pe teren, trecea pe lângă obstacole ca și cum 
s-ar fi temut de ele, trăgea înapoi în loc să le sară, dădea 
năvală și încerca să muște pe oricine s-ar fi apropiat, în 
afară de Renny, dar, când consimţea să sară, plana ca un 
vultur, trecând peste cel mai înalt obstacol cu siguranţa 
unui campion experimentat. 

Spectatorii, sprijiniți de bara manejului, treceau prin 
toate emoţiile. Uneori le era teamă că Renny avea să-și 
frângă gâtul. Uneori, Philip, foarte mânaru de fiul lui, scotea 
un strigăt de emoție, iar Nicholas bătea din palme, ceea ce 
făcea ca mânzul s-o ia, terorizat, la goană. 

— Atenţie, atenție! îi reproșă Philip o dată, sperii mânzul! 

Nicholas îi răspunse: 

— Dacă nu poate suporta bătaia din palme a unei singure 
persoane ce va face sub un tunet de aplauze, însoțit și de o 
orchestră? 

— E adevărat, suspină Philip, va trebui să se obișnuiască. 

După acest incident, spectatorii nu mai fură atât de 
precauţi și făcură tot zgomotul posibil. Din când în când, 
călărețul cel slăbuț mușca praful și seara, la culcare, 
loviturile îi scoteau gemete de durere. 

Dintre toţi cei care asistau la dresaj, nimeni nu era atât 
de interesat ca Eden. Stătea în picioare lângă Philip, 
admirând faptele de vitejie și eșecurile eroului său. In anul 
acela, era pentru prima oară când aveau să-l ia și pe ella 
un concurs hipic. Uneori, chiar Peep venea să-și alăture 
tipetele cu cele ale tatălui său. 

Prezenţa Adelinei la ședințele de antrenament irita toată 


214 


familia. Venea fără să se sinchisească, în fiecare zi, să se 
sprijine de gardul manejului, impunătoare în vălurile ei de 
văduvă care-i cădeau pe umeri în falduri clasice. Dat fiind 
faptul că făcea cauză comună cu Malahide, erau de părere 
că trăgea foloase neloiale observând de aproape tot ce se 
întâmpla la Jalna. 

Toată lumea știa că în ziua în care Scotchmere fusese 
trimis la Vaughanlands ca să vadă cum se comportă Harpie, 
Adeline îl alungase, exprimându-și disprețul pentru 
asemenea procedee. 

— Pe vremea căpitanului Whiteoak, îi zise ea, nu exista 
obiceiul să se spioneze în grajdurile vecinilor. 

Totuși, când Philip, supărat de prezenţa neobosită și de 
comentariile batjocoritoare ale mamei lui, îi atrase atenţia: 

— Cred că-l ţii la curent pe Malahide și pe Robert 
Vaughan cu ceea ce se întâmplă aici. 

Ea îi răspunse: 

— Îmi place să văd ce-mi face nepotul și, dacă par că 
sunt de partea lui Robert Vaughan, este pentru că mi-e milă 
de el. Era bolnav și concursul îl face să revină la viaţă. 
Evident, este autorul propriei nenorociri pentru că și-a 
răsfăţat fiul și ingratitudinea unui fiu răsfățat e mai 
dureroasă decât mușcătura unui armăsar. 

După care se duse în camera ei și se închise pe 
dinăuntru. 

Philip, scărpinându-și barba blondă nerasă de două zile, o 
privi plecând și-și zise: 

— Perfect, perfect, bătrână doamnă! Dar tot n-o să mă 
faci să cred că nu ești de partea lui Malahide și împotriva 
noastră. 

Adeline, pentru prima și ultima oară în viaţa ei, era cu 
toată inima împotriva unui cal de la Jalna. Fusese adesea în 
opoziție cu familia ei. Și, totuși, în ciuda remușcărilor 
provocate de trădarea ei, dorinţa de a-și vedea vărul 
învingător și capabil să justifice încrederea pe care i-o 
acordase nu slăbi absolut deloc. Pe urmă, victoria lui Harpie 


215 


ar fi cel mai bun tonic pentru Robert Vaughan, o lecţie 
binevenită pentru ai ei, iar pentru ea, un delicios triumf. 

Reluarea contactului cu viața de la grajduri îi făcea o 
imensă plăcere. De foarte multă vreme nu mai era decât o 
spectatoare! Să-și pună niște ghete solide ca să poată 
merge în curtea fermei după antrenament, să respire 
mirosul acru de bălegar și de piele al harnașamentelor, o 
făcea să debordeze de viaţă. 

Dacă Philip și Nicholas priveau purtarea mamei lor cu o 
anumită indulgență, Molly și Meg nu-i găseau nici o scuză. 
Pentru Molly, era un blam adus lui Philip; pentru Meg, un 
blam adus chiar ei însăși. Nici una, nici cealaltă nu 
îndrăzneau să-i facă vreun reproș soacrei sau bunicii, dar în 
intimitate dădeau curs liber indignării și ciudei împotriva ei 
și dispreţului pentru Malahide. 

Renny avea o natură prea înflăcărată ca să se poată 
stăpâni în asemenea împrejurări. El și Adeline erau la 
cuțite. Trecea mândru prin fața ei, fără s-o salute, și, când, 
ofensată, ea îi striga: 

— De ce nu vorbești cu bunica ta, derbedeule? 

Cu privirea ostilă înfruntând privirea bunicii, băiatul 
răspundea: 

— De ce? Ca să-mi faci apoi reproșuri sau să-ţi baţi joc de 
mine? 

Într-o după-amiază, se întoarse obosit și lovit. Nu numai 
că-l ajutase pe Scotchmere să dreseze câțiva cai, dar chiar 
Gallant îl înghesui într-un colț al boxei, ceea ce îi dăduse o 
proastă dispoziție. Văzu că bunică-sa era singură în salon. 
Și ea era congestionată și părea obosită tot căutându-și în 
poșetă ochelarii pe care-i pierdea tot timpul. Se sculă cu 
multă greutate și căută printre hărtiile de pe birou. 

— Hm!... Cred că i-am lăsat în camera mea, mormăi ea și 
suspină. 

Renny nu se mișcă, prefăcându-se că citește ziarul 
sportiv, în timp ce ea părăsea odaia traversând holul cu un 
pas poticnit. La întoarcere, îi aruncă o privire furișă și i se 


216 


făcu ruşine. Îi părea rău că nu se dusese să-i aducă 
ochelarii, în ciuda purtării ei de bătrân despot. Ceva din 
atitudinea ei când luă ziarul îl emoţionă. Dacă ar mai fi 
rămas mult timp împreună, în odaie, poate s-ar fi împăcat, 
dar intră Meg, care se apucă să-i povestească lui Renny, în 
șoaptă, o necuviinţă a lui Malahide. Bunica lor auzindu-i 
pronunțând numele lui Malahide îi certă fără menajamente. 
Intră și Malahide, care se așeză lângă Adeline și începu să-i 
șușotească de după mâna lui gălbejită. 

Fratele și sora părăsiră salonul și se opriră în capul scării 
sprijiniți de rampă. Vitraliile ușii de la intrare luminau în 
violet fruntea albă a lui Meg, iar o pată roșie transforma în 
flăcări părul lui Renny. 

— Ciudat ești, îi zise ea. Vitraliul îţi face un fel de aureolă 
în jurul capului, de parcă ai fi un sfânt! Dar ce sfânt! 
Ocrotitorul grajdurilor! 

— Dacă aș fi sfânt, nici n-aș cere altceva, răspunse el. lar 
dacă te uiţi la tine parcă ţi-a dat cineva una peste cap. 

Se simţea mai bine acolo, decât afară cu Meggie. Aprinse 
o ţigară și-i oferi un fum. 

O apucă între buzele ei pline și murmură: 

— AȘ prinde repede gustul! Oare o să fumez și eu într-o 
zi? 

— Nu mi-ar plăcea deloc. 

— Ştii ce face Vera? 

Renny făcu pe indiferentul: 

— N-am nici cea mai mică idee, ceva idiot, cu siguranţă. 

— Nu, nu idiot, dar n-ai să ghicești. 

— Fumează în camera ei. 

Meg aprobă din cap. 

— Da, face și asta. Dar îţi amintești cât de mult îi admirai 
culoarea buzelor? Nu înțelegeai cum puteau fi atât de roșii, 
mult mai roșii decât ale mele. Ei bine, acum pot să-ţi spun: 
se fardează. Am văzut-o cum se dă cu ruj; nu se mai 
ascunde. 

— Mătușile ei știu? 


217 


— Dumnezeule! Nu! Mi-a zis însă că la Londra e lucru 
firesc. E foarte la modă. 

— Ar fi foarte încurcată dacă ar vrea cineva s-o sărute, 
pentru că probabil se ia culoarea? 

— Ea zice că nu. A încercat. 

Renny o privi surprins. 

— De când e aici? 

— Nu m-ar mira. Vera nu are nimic dintr-o călugăriţă. 

Evocă rapid tinerii din ţinut care puteau fi bănuiți c-ar fi 
putut s-o sărute pe Vera, dar nu erau numeroși. 

— Mă întreb cu cine? 

Obrajii lui Meg făcură gropiţe și murmură: 

— Poate cu vărul Malahide. 

Numele îi readuse la preocupările lor privind mașinaţiile 
împotriva lui. 

— Hai, zise Renny, și-o duse în salon. 

Se apropie de Boney care-și lungea gâtul de pe stinghia 
lui. Papagalul era bine dispus și-i plăceau râsetele lor. 

Renny se așeză lângă el și-i zise: 

— Lua-l-ar naiba pe Malahide! 

Boney asculta cu interes. Se deplasă pe stinghia lui, 
aruncându-i lui Renny priviri răutăcioase. 

— Lua-l-ar naiba pe Malahide! repetă Renny pe un ton 
imperios. 

— Ce faci? întrebă Meg. 

— Taci! Ascultă Boney! Lua-l-ar naiba pe Malahide! Auzi, 
spune după mine! 

— Crezi tu că o să învețe atât de repede! Mai întâi că nu 
vorbește decât în hindusă. Trebuie să-l înveţi, încetul cu 
încetul, la întuneric, dacă vrei să reușești. Aș vrea să fiu aici 
în ziua în care le-o va arunca în faţă lui Granny și satelitului 
ei! 

— Va spune! 

Renny luă o tabletă de ciocolată din buzunar și puse o 
bucăţică în ciocul papagalului. Nimic pe lume nu-i plăcea 
mai mult păsării. Înghiţind-o, îl privea pe Renny rugător, 


218 


zicându-i în hindusă: 

— Pearice, Pearice, Pearice /a/! 

— Nu, nu mai capeti! îl refuză Renny. Trebuie să spui: 
„Lua-l-ar naiba pe Malahide!” și atunci îţi mai dau. 

— lrosești ciocolata, îl descuraja Meg. Mai bine dă-mi-o 
mie. N-ai să reușești să-l înveți fără ca cineva să nu bage de 
seamă. 

— Pearice, Pearice /a/, repeta Boney pe un ton rugător. 

Renny îl lovi ușor peste cioc. 

— Lua-l-ar naiba pe Malahide. 

Cu o privire pofticioasă, Boney se așeză pe mâna lui 
Renny, îi smulse bucata de ciocolată și se întoarse pe 
stinghia lui. Adeline și Malahide intrară în casă urmaţi de 
Nicholas. 

— Ei bine, ce mănâncă Boney al meu? 

— Ne-am gândit că ciocolata îi face bine, Granny, îi 
răspunse Meg cu un aer inocent. 

Adeline se îmblânzi: 

— Dar nu prea multă, copii, nu prea multă! 

— Chota Rani, gemu Boney, cu ciocul plin de ciocolată. 

De sub sprâncenele groase, Nicholas le aruncă nepoților 
o privire bănuitoare. Se întreba ce puneau la cale tinerii 
nătărăi. N-ar fi vrut să mai fie de vârsta lor, dacă ar fi putut, 
și, totuși, la vârsta aceea viața avea un farmec nebun, pe 
care-l pierduse acum. Dar experienţa îl costase scump și n- 
ar mai fi vrut s-o repete. 

Meg și Renny ieșiră din salon și urcară. Meg, căreia îi 
plăceau altădată vizitele în împrejurimi, nu mai avea chef 
să iasă nicăieri. Din pricină că se mișca puţin începuse să se 
îngrașe. Faţa și mâinile apărate de soare erau foarte albe. Il 
aștepta nerăbdătoare pe Renny și când acesta era acasă, 
aproape că nu se dezlipea de el. Uneori îi lipsea Maurice, 
dar se străduia să nu se mai gândească. 

Meg ghicise secretul Verei: iubirea ei pentru Renny. 
Întotdeauna aducea vorba despre Renny și despre ce face 
el. Își lua aere ironice faţă de el, tratându-l ca pe un 


219 


adolescent și când era lângă el făcea paradă de manierele 
ei londoneze, voia să pară dură și strălucitoare, dar Meg o 
văzuse schimbându-se la față când intra Renny în odaie. O 
văzuse purtând necontenit aceeași rochie, pentru că el îi 
spusese că-i plăcea. În zadar susținea Vera că Renny nu era 
decât un copil, Renny era deja un bărbat, cu purtări și 
priviri de bărbat. _ 

Și era fratele ei, îi aparţinea fără nici o primejdie. Il va 
avea întotdeauna lângă ea ca să se distreze, ca să se certe, 
ca să le umilească pe celelalte fete. Il prinse de talie, în 
timp ce urcau scara. 

— Am scăpat ca prin urechile acului, îi zise el. Trebuie să- 
| am pe Boney cu mine un timp să nu ne deranjeze nimeni. 

— Crezi c-o să reușești să-l faci să spună? 

— Foarte repede! Trebuie să-l enervăm pe Malahide. 

— Nici o bombă nu va reuși! 

— Cred că ai dreptate, încuviinţă el pe un ton mohorât. 
Da, oricum, îmi face o mare plăcere să-i joc din când în 
când niște feste. 

Meg se gândea tot la Vera. Așezată la fereastra de pe 
palier, îi zise: 

— Să știi că Vera dorește foarte tare că câștigi. 

— N-ar fi o adevărată prietenă dacă n-ar fi așa. 

— Nu vorbește decât despre asta. 

Renny păru mulțumit. 

— Nu văd cum aș putea pierde, numai dacă Gallant nu 
refuză complet să sară cum a făcut în dimineaţa asta. 

— Ar fi trebuit să-l atingi cu cravașa. 

— N-ar fi folosit la nimic. 

Își frecă fluierul piciorului lovit și zise gânditor: 

— Așa deci, se dă cu ruj pe buze. 

— Da. Ar trebui s-o vezi cum își desenează grijuliu buzele 
cu bastonașul de ruj, ca să le dea o formă frumoasă. 

— Mă mir că a făcut-o în fața ta! Nu s-a gândit că o să-mi 
spui? 

— E francheţea întruchipată. 


220 


— Și e totuși o înșelătorie. 

— Nu, din moment ce nu se ascunde. 

— Familia ei nu știe. 

Meg ridică din umerii ei rotunzi. 

— Nu contează. Pentru Vera numai tu contezi. 

Gura lui se adună într-o cută severă. 

— Nu mi-ar plăcea să sărut o fată care-și dă cu ruj. 

— Nu cred că ai vrea s-o săruți. 

— Nici eu nu cred. 

— Renny, ai sărutat pe cineva până acum - vreau să zic 
pe cineva în afara familiei? 

— Asta nu se întreabă. 

— Hai, spune-mi, se rugă ca pe un ton de răsfăţ, luându-l 
în braţe. 

— Firește. 

— Mai multe femei? 

— Câteva. 

— De mult? 

— Nu... nu prea. 

— De când ai fost eliminat? 

Amintirea eliminării îl înfurie. Se desprinse din braţele ei 
și se ridică. 

— Mă duc să fac o baie. Mă simt dezgustător. 

— Miroși un pic a grajd. 

— Bine că nu e Vera aici. 

— Ei îi este indiferent! Te-ar admira chiar dacă ai mirosi a 
infern și a smoală. 

Renny se interesă: 

— Știe că am fost eliminat din colegiu? 

— Da, i-am spus că te-ai certat cu profesorul de echitație 
și că l-ai trântit la pământ. 

— Și ea ce a zis? 

— l s-a părut formidabil. 

Se îndreptă spre camera lui, gândindu-se la Vera, dar 
după ce închise ușa în urma lui, Lulu îi năvăli în gând, cu 
ochii ei ciudaţi, cu trupul elastic și brațele ei robuste. 


221 


Rămase  încruntat în mijlocul odăii, amintirea nopții 
petrecute cu ea ridicându-se ca o stâncă, în jurul căreia 
gândurile i se învârteau cu o insistență flămândă. 

Dar tot din aceeași clipă, o văzu pe Vera în altă lumină. 

Relaţiile lor nu mai erau aceleași. El o observa și ea 
înţelese că nu mai era pentru el numai prietena lui Meg, ci 
o fată a cărei prezenţă nu-i era indiferentă. 

Malahide se ducea din ce în ce mai des la Vaughanlanas. 
Pentru el, era o ușurare această altă casă care-l primea. 
Dar, cu toate că-și petrecea adesea o parte a după-amiezii 
cu Vaughan (Robert Vaughan găsea compania lui foarte 
plăcută), revenea întotdeauna la Jalna la ora ceaiului, gata 
să-și ia locul la masa de bridge sau de tric-trac, și, seara, la 
cină; chiar dacă părea că numai ciugulește din farfurie, 
aceasta rămânea misterios, întotdeauna goală. Între el și 
Adeline se desfășurau lungi conversații, la care nu participa 
altcineva. La început, ascultaseră cu plăcere poveștile lui 
despre familia Court, despre viaţa în Irlanda, dar, auzind 
mereu aceleași istorii, aceleași bârfe, văzându-l imitând și 
strâmbând mereu aceleași persoane, iritarea lor depăși 
limitele suportabilului. Prezenţa lui era ca un neg pe corpul 
orgolios al familiei. Faţă de Adeline, adoptase o atitudine 
servilă. Când își lansa săgețile ei ascuţite și adesea 
spirituale, el se scutura de un râs tăcut. Când ea făcea o 
remarcă dezagreabilă la adresa unui membru al familiei, își 
punea picior peste picior și fremăta cu un aer aprobator. 

Orice joc ar fi jucat împreună, ea câștiga întotdeauna, 
chiar dacă el avea toate atuurile. 

Părea atât de neglijent, că nu puteai crede ce spunea 
Scotchmere despre vitejiile lor ecvestre. Un văl de mister 
învăluia antrenamentul lui Harpie și se vorbea foarte puţin 
despre progresele ei. Adeline și Malahide făceau necontenit 
aluzii la el. Aveau un fel agasant de a o numi „H” ca și cum 
numele ar fi fost un mister, iar Malahide, vorbind despre 
domnul Vaughan, îi zicea „dragul meu prieten Robert”. 

Cu zece zile înaintea concursului, Renny și Scotchmere se 


222 


dovediră incapabili să-l mai antreneze pe Gallant sub 
privirile taberei adverse, pentru că însuși Malahide venea 
uneori la manej cu braţul Adelinei strecurat sub braţul lui. 
Aleseseră pentru antrenamente o pajiște foarte netedă, 
dincolo de livadă și pădure și-și mutaseră acolo obstacolele. 
Renny și Scotchmere se sculau de dimineaţă și duceau 
mânzul fără să fie văzuţi; numai pașii lor lăsau o dâră 
adâncă prin iarba plină de rouă. 

Acolo, Renny și mânzul munceau sub supravegherea lui 
Scotchmere, cocoțat pe o barieră, cu un fir de iarbă între 
dinţii galbeni; faţa lui uscată, de culoare deschisă, exprima 
cea mai profundă descurajare. Dar cum asta era expresia 
lui obișnuită în perioadele de antrenament, Renny nu se 
tulbura. Mânzul și Renny se înțelegeau din ce în ce mai 
bine. Ceea ce nu se întâmpla, după câte se auzeau, cu 
Harpie și Malahide. Se răspândise chiar un zvon că iapa 
ajunsese să-și deteste călărețul, că se îndepărta când se 
apropia el și că, în ciuda firii ei blânde, fremăta de nervi 
când o încăleca. 

— Nu mă surprinde, remarca Scotchmere, pentru că dacă 
am văzut vreodată un șarpe călare, acela este el. Nu mă 
miră că l-au alungat din Irlanda. 

Dar nimeni nu punea la îndoială talentele lui de călăreț, 
nici că sub mâna lui iapa devenise un as al săriturilor. 
Zvonuri neliniștitoare se răspândeau din când în când. 


223 


Capitolul XXIII 


Quatuor rustic 


De îndată ce soarele risipea răcoarea nopţii, zilele de 
toamnă deveneau foarte calde. Nu mai era vipia verii, ci o 
jilăveală, care părea să izvorască din copaci, răspândindu- 
se peste câmpie ca un văl palpabil. Natura intra într-o 
perioadă de odihnă. Se încheiase lupta împotriva căldurii, a 
vântului uscat și a furtunilor violente. Nu mai rămânea 
nimic de făcut, decât de visat. Rondurile stufoase de aurar 
sau norișorii mov de steliță sălbatică se aplecau sub 
greutatea albinelor încărcate de polen. Unul după altul, 
moțţurile vineţii ale scumpiei cădeau în iarbă ca într-un vis. 
Fragii sălbatici, crezându-se în anotimpul primăverii, își 
desfăceau micile lor flori albe. Pe miriștile pârjolite, iepurii 
alergau fără zgomot, asemenea unor fiinţe ireale. Cadavrul 
bătrânei iepe, pe care Scotchmere uitase s-o îngroape, 
ajuns acum un schelet, alcătuia un fel de movilă preistorică 
de oase ciudate, un meterez fortificat în jurul unor furnicare 
adăpostite sub el. Mii de greieri cântau zădărnicia oricărui 
efort, dar nici un tril de pasăre nu se mai auzea. 

Scotchmere însuși, de o energie neobosită în privinţa 
antrenamentelor cailor, își pusese pe cap o șapcă veche și 
căuta în iarba deasă de pe lângă gardul viu o monedă de 
cincizeci de centime pe care o pierduse cu treizeci de ani în 
urmă, In tot acest timp, nu-și pierduse speranţa că o va 
găsi. In momentele lui de răgaz, răscolea și scociora ca un 


224 


terrier în căutarea unui os, când de o parte a gardului, când 
de cealaltă. 

Încetul cu încetul, înflăcărarea lui Renny și a mânzului 
scăzuse și ea. Animalul rămânea nemișcat și trupul lui, cu o 
linie rafinată, părea tăiat în granit cenușiu. Renny se ţinea 
nepăsător în șa, ca și cum orice voinţă l-ar fi părăsit și nu se 
mai baza decât pe instinct pentru a-l face să-și reia galopul. 

Numai după ce mânzul tresări, își dădu seama că în 
preajma lui se oprise cineva. Renunţă să mai fixeze 
orizontul printre cele două urechi ridicate și văzu o mână 
mică al cărei index era punctat de înţepături de ac, 
înnegrite de munca câmpului, mângâind crupa calului. 
Mâna îi atinse genunchiul. 

Ochii lui dădură de fața ascuţită și arsă de soare a lui 
Lulu. 

Ea îi întoarse privirea fără nici o sfială, susţinută de 
amintirea ultimei lor întâlniri. Îi spuse surâzâna: 

— Treceam pe aici și m-am oprit să-ţi spun bună ziua. 

Privind faţa ridicata spre el, Renny simţi un fior 
comparabil cu cel care-l făcuse pe mânz să freamăte când ÎI 
mângâiase Lulu, la care se adăuga emoția provocată de 
amintirea îmbrăţișării lor. 

Renny se arătă, totuși, mai mult sever decât emoţionat, 
răspunzându-i: 

— Ai nimerit-o prost. Sunt ocupat să-mi antrenez mânzul 
pentru concurs. 

Lulu se făcu a nu auzi prima frază și exclamă: 

— O, face niște salturi magnifice! Mi-ar plăcea să-l văd. 
Crezi că ai putea să-mi trimiţi o invitaţie? 

— N-aș vrea să vii, o refuză el pe un ton posac. Mi-e 
teamă să nu-mi pierd capul! 

Lulu râse provocator: _ 

— Eu să te fac să-ţi pierzi capul? Dimpotrivă! In 
momentul în care ceilalţi ar fi pe punctul de a câștiga, te voi 
privi cu toată puterea mea și tu ai să treci peste obstacole 
ca o pasăre în zbor. la spune, îmi trimiţi o invitaţie? 


225 


— Bine, îi răspunse el fără să-și părăsească aerul 
morocăânos, am să-ți trimit o invitaţie. Dar nu-ţi știu numele 
de familie. 

— Trimite-l pe numele doamnei Lulu Lepard... Îţi place 
numele meu, crezi că mi se potrivește? 

— Apelativul doamnă mă surprinde, nu știam că ești 
măritată. 

— Am fost măritată. Chiar de mai multe ori, dar fără să 
trec pe la mica biserică de pe colină, unde merge familia ta. 

— Soțul tău trăieşte? 

— Nu-mi vorbi de alt bărbat în afară de tine, ești singurul 
la care ţin. Cred că bărbaţii nu mai există pentru mine - nici 
eu pentru ei -, de când te-am văzut. 

Vorbind, mângâia pielea bine întreţinută a cizmei lui 
Renny. El o privea încruntat și-i puse mâna pe gâtul ars de 
soare, apoi o retrase. 

— Ce e? îl întrebă ca. Nu mă mai iubești? Uite cum te 
iubesc eu, te-aș lăsa să-mi sfâșii pieptul cu pintenul dacă ai 
vrea. 

Luă piciorul lui Renny și sprijini pintenul de pieptul ei. 
Fierul sfâșie bumbacul subţire al rochiei, lăsând o tăietură 
adâncă în carnea albă. 

— Incetează! ţipă el furios, trăgându-și piciorul. 

Dar chipul lui își pierdu duritatea, înnebunit de dorința 
care-i ștersese orice urmă de trăsătură copilărească. 

— Lulu, murmură el, dragostea mea, Lulu, sufletul meu, 
ce vom face? 

li mângâie sânul atingând urma lăsată de fier. 

Dar faţa lui Lulu se întunecă de mânie văzând pe cineva 
apropiindu-se. Era Scotchmere, neconsolat de căutările lui 
fără rezultat. 

— Alungă-l! murmură ca. Trimite-l la grajduri. Era atât de 
bine aici. Alungă-l! 

Scotchmere se apropie încet, foarte nemulţumit s-o 
găsească pe Lulu acolo, căci, pe cât iubea caii, pe atât ura 
femeile, cu o singură excepţie: doamna Whiteoak. 


226 


O ceață se lăsă pe ochii lui Renny. Vedea siluetele vagi, a 
lui și a lui Lulu, rătăcind prin hăţișuri întunecate și 
necunoscute. 

— Te felicit pentru avântul tău, ricană Scotchmere, 
mânzul doarme sau tu? 

Se apropie, trase de frâu, dar mânzul ridică capul gata 
să-l muște. 

— Ei, vrei să mă muști? Sau te-ai săturat să stai 
degeaba? 

— li dai voie rândașului să-ţi poruncească? întrebă Lulu. 

Scotchmere îi răspunse în locul lui Renny. 

— Noi avem treabă, doamnă „nu știu cum”! 

Cu toate că, evident, o recunoscuse, se făcea că nu-i știe 
numele. Strânse chinga hamului, mormăind. 

Renny stătea nemișcat între ei doi, dar când Scotchmere 
îl privi cu ochii lui albaștri, îi șopti: 

— Nu pleca. 

Scotchmere se învioră și-l îndemnă: 

— Haidem, la treabă! Dacă vreţi să vedeți niște sărituri 
minunate, doamnă, veţi fi mulțumită. Tânărul este cel mai 
bun călăreț din câţi am cunoscut. În ciuda tuturor altor 
calităţi pe care i le veţi mai găsi. 

Lulu, decepţionată, își arătă dinţii albi într-un surâs forţat. 
Renny evita cu încăpățânare s-o privească și, întorcând 
mânzul, o luă la galop pe pistă. În momentul când fu gata 
să sară primul obstacol, cu coada ochiului îi văzu pe Lulu și 
pe Scotchmere certându-se furioși. Nu te puteai înșela în 
privinţa atitudinii vindicative a bărbatului și a râsului 
batjocoritor al femeii. 

Mânzul nu era bun de nimic. Se poticnea în fața 
obstacolelor, ca și cum le-ar fi văzut pentru prima oară. 
Scutura din cap, enervat din pricina muștelor. Șchiopăta, își 
blegea urechile, își lăsa limba să-i cadă din gură. 

_ Renny voia să-i arate lui Lulu ce fel de mânz era Gallant. 
Inclinaţiile lui amoroase se transformaseră subtil în dorinţa 
de a străluci călare pe mânzul lui, ca și cum cursa cu 


227 


obstacole i-ar fi pus în evidenţă virilitatea înnăscută. ÎI 
aduse pe Gallant de mai multe ori în fața obstacolelor. 
Animalul dădea înapoi, sărea aiurea, dărâma barele sau se 
urca cu picioarele pe ele. Trupul lui mare, ţâșnind ca 
fulgerul, era o încarnare a răutăţii. Ritmul inegal al 
potcoavelor bubuia ca o ameninţare plină de ură. 

Furios, Renny îl lovi cu cravașa, mânzul sforăi și ţâșni 
înainte, aruncând bulgări de gazon. Se arcui și-l azvârli pe 
Renny peste cap. Apoi, nechezând lung, galopă pe pistă și 
cu un salt sălbatic trecu peste poartă. Pădurea de pin părea 
să se deschidă pentru a-l primi și, în acest grajd al naturii, 
continuă să galopeze nechezând, cum o făcuseră, probabil, 
și strămoșii lui. 

Renny, trântit pe spate, se uita furios la Lulu și la 
Scotchmere. 

Lulu se aplecă peste el. 

— E rănit! Bietul meu băiat, frumosul meu băiat! 

Scotchmere râse ironic: 

— Rănit! El! A mai căzut de vreo două sute de ori până 
acum! E numai furios împotriva dumitale, nebun de furie, i- 
ai stricat toată munca de dimineaţă. l-ai înnebunit mânzul și 
astăzi n-o să mai scoatem nimic de la el! Ar trebui să 
îngenunchezi aici în câmp și să te rogi lui Dumnezeu să te 
ierte. Oare de ce o fi lăsat tăuni și ciume de femei ca 
dumneata? Aici se dresează cai și nu p...., așa c-ar fi bine s- 
o întinzi dacă nu vrei să audă patronul despre tine. 

Lulu apucă cravașa lui Renny și se uita fix la Scotchmere. 

— Dacă dai în mine, să știi că dau și eu, și domnișorul cel 
tânăr o să fie martor. 

Lulu se uită la Renny. 

— Ești rănit? îl întrebă ea cu o voce schimbată. 

— Nu, dar ar fi mai bine dacă ai pleca. 

Exasperată, strigă: 

— Plec, nu te teme, n-o să mă mai vezi niciodată, fii 
liniștit! De ce să mă insulte Scotchmere, ăsta, un derbedeu! 
Il fură pe tatăl tău! Am auzit eu destule pe seama lui în sat! 


228 


Dumnezeule! Ce nenorocit! 

— Îndrăznești... șuieră Scotchmere, schimbându-se la 
faţă. 

— Da! Și mai zic că dai târcoale casei mele, că-mi baţi la 
fereastră, implorându-mă să-ţi dau drumul înăuntru! 

Și-i râse în nas. 

— Blestemato! Numai minciuni scoţi pe gură! Dar am să 
pun să te aresteze pentru defăimare, pentru ultraj la adresa 
bunelor moravuri! Băiatul ăsta nu știa nimic din cele rele 
înainte de a te cunoaște. 

— Dacă blestemi, blestem și eu, și eu când o fac, e chiar 
foarte serios. Și-aș blestema și calul dacă nu mi-ar fi drag 
băiatul. 

Renny tresări. 

— Nu blestema calul, Lulu! Nu spune lucruri care nu sunt 
de spus! 

Își schimbă expresia, căci îl văzuse pe tatăl său 
apropiindu-se, însoţit de un negustor de mere care venise 
să vadă livada. De departe, Philip confundă silueta lui Lulu 
cu aceea a lui Mary. Salută, fluturând pălăria. 

Lulu i se adresă lui Scotchmere, surâzând: 

— Domnul Whiteoak nu are nimic împotriva mea. 

Șovăi o clipă, apoi se îndreptă cu un pas suplu spre 
pădure. Copacii păreau să se dea la o parte ca s-o 
primească, așa cum făcuseră cu mânzul. 


229 


Capitolul XXIV 


În aceeași zi 


În aceeași zi, la prânz, Renny putea fi văzut mergând de- 
a lungul malului cotit al râului care, după ce ocolea 
cimitirul, o lua de-a lungul pădurii și cobora în râpă unde se 
întindea într-un ochi de apă puţin adânc. Apa limpede lăsa 
să se vadă pietrele netede și plate de pe fund, iar tufele de 
barba ursului, de caprifoi și soc îl înconjurau din toate 
părțile, aplecându-și ramurile spre el. Renny voia să se 
scalde. Era prea obosit ca să mai poată ajunge până la lac. 
Își petrecuse toată dimineaţa alergând cu Scotchmere după 
mânzul care traversase pădurea călcând în picioare 
crengile, galopase de-a lungul câmpului; nu-l putuseră 
prinde decât pe drumul cel mare, care ducea la ferma 
unde-și petrecuse o arzătoare, unică noapte. Cei trei se 
întoarseră la Jalna, toţi, la fel de nemulțumiți. 

Renny se întinse pe iarbă și scoase din buzunar trei 
piersici pe care le culesese pe drum, pentru că mâncase 
puţin dimineaţa, iar până la prânz mai era o oră. 

Le alinie în ordinea în care se copseseră: prima, crudă și 
aurie, a doua, mai puţin colorată și mai catifelată, a treia, 
bătând foarte puţin în trandafiriu. O luă pe cea mai coaptă, 
o apropie de nas, o adulmecă, fără să pară că i-ar fi plăcut 
foarte mult. Ochii lui distraţi nu vedeau decât trupul suplu 
al lui Lulu, pierzându-se în umbra pădurii. Făcuse tot acest 
drum numai pentru a-l ispiti, pentru nimic altceva. Cum se 


230 


hotărâse să vină? Oare Bob știa? Renny era și ușurat, dar și 
necăjit de înfrângerea tinerei femei. 

Mușcă adânc din piersică și, în timp ce i se topea în gură, 
se strâmbă zărindu-l brusc pe Malahide Court așezat în apa 
călduţă numai în chiloţi, citind. 

Dacă un șarpe și-ar fi arătat capul în acest ascunziș, 
Renny n-ar fi simţit o mai mare repulsie decât văzând capul 
mic și lins al lui Malahide, ițindu-se din râu. Nu-și putea lua 
ochii de la el, ca și cum forma nu i-ar fi fost familiară și ar fi 
trebuit, cine știe din ce motive bizare, să și-o imprime în 
memorie. 

Fu oarecum surprins să constate vigoarea umerilor goi și- 
i veni să râdă de ideea alegerii unui asemenea loc pentru a 
citi. Recunoscu coperta cărţii, era un roman de Rider 
Haggard. Încercă să-și mănânce piersica fără să-i mai dea 
de gust, cu ochii fixaţi pe Malahide, care nu se mișca mai 
mult decât rădăcinile copacilor care se vedeau străpungând 
malul. Nu făcea decât să întoarcă pagina. 

Zărind un pietroi în apropiere, lui Renny îi dădu prin cap 
să-l rostogolească, ca să-l sperie pe Malahide, dar exact în 
același moment cele două lebede urmate de puii lor, 
singurele pe care reușiseră să le păstreze, își făcură 
apariţia înotând. Părăsind umbra verde pentru a intra în 
bazinul însorit, lebădoiul simţi o prezenţă străină și-și opri 
brusc alunecarea, întinzând gâtul și deschizând ciocul. 
Femela și puii deveniră statui, a căror albeaţă se reflecta în 
râu. 

În momentul în care lebedele se opriseră nemișcate, 
Malahide se săturase de citit sau, poate, terminase cartea. 
Cu un gest larg o aruncă pe mal și se așeză într-o poziţie 
mai confortabilă, fără să bănuiască o clipă că gestul lui 
înfuriase lebădoiul care avansa repede în direcţia lui și se 
opri chiar lângă el. Dacă l-ar ataca pe Malahide! se gândi 
Renny. Să asiste la o luptă între ei! Cum nu se putea depăși 
bariera limbilor ca să-i fi strigat păsării ceva care să o irite 
și mai tare! 


231 


Dar lebăda descrise un semicerc și, cu o graţie 
nepăsătoare, ca și cum ar fi fost sub demnitatea ei să se 
înfurie, se întoarse, urmată de familie, pe drumul pe care 
venise. 

Malahide, care nu băgase de seamă că un om și o pasăre 
îl observau, ieși din râu în vârful picioarelor, călcând pe 
pietrele încinse de soare și dispăru în tufișuri. 

Lui Renny îi pierise pofta să se scalde. Privea posomorât 
ochiul de apă, nu se mai gândea la Lulu, ci se întreba care 
va fi sfârșitul luptei dintre el și Malahide. Va fi mânzul 
demoralizat de tot ceea ce se întâmplase de dimineaţă, își 
va pierde ardoarea, rămânând iremediabil nărăvaș? 
Gânduri pline de tristeţe, de care Renny se lăsa rar copleșit, 
i se roteau în cap ca niște păsări de pradă. 

Trebuia să încerce să scape de ele. Se ridică și urcă pe 
cărarea care ducea din râpă spre peluză. Pe iarba 
mătăsoasă, le văzu pe Meg și pe Vera culegând struguri de 
pe vițele luxuriante aburcate pe araci. Umpleau un coș 
mare, împletit, și vorbeau și râdeau muncind. Nimic nu-i 
făcea mai bine lui Meg, decât prezenţa Verei. O obliga să 
iasă din ea însăși, să se gândească și la cei de lângă ea. 

Zărindu-l pe Renny, Meg intră în casă sub un pretext 
oarecare, dorind ca Vera să se întâlnească singură cu el. 
Acesta avu senzaţia că o vede pentru prima oară. O privea 
cu o curiozitate atât de evidentă că Vera roși puţin și-l 
întrebă: 

— Vrei să ne ajuţi? Mătușile mele au hotărât să facă vin. 
M-au trimis să culeg. 

Renny nu răspunse, dar continuă s-o privească. 

— Sunt două feluri de struguri, zise ea, străduindu-se să 
pară firească, negri și verzi aurii. Sigur, îi știi mai bine decât 
mine, dar pe care-i preferi? 

— Strugurii verzi au un pic culoarea ochilor tăi, și-i prefer 
pe ei. 

Nu știa dacă să ia complimentul în serios sau să râdă. 
Meg îi vorbea adesea despre fratele ei, dar Vera avea 


232 


impresia că nu știa nimic despre el. Se sclifosi: 

— Doar nu vrei să-mi faci un compliment? 

— Ba da. Și pentru că vorbeam despre tine, mi-ar plăcea 
să-mi spui de ce ţi-ai tăiat părul când toate tinerele îl poartă 
în coc. 

— Am avut scarlatină înainte de a pleca și au fost obligaţi 
să-mi taie părul. Crește tot numai bucle. Ți se pare oribil? 

O privi cu un aer posomorât. 

— Am crezul că ai suferit de o altă boală. 

Acum nu se mai sfii să-i răspundă: 

— O, vorbeşti de povestea cu logodna mea. Din partea 
mea, nu era ceva serios. Dar părinţii au crezut de cuviință 
că mi-ar face bine să petrec un an aici. Ei sunt convinși că 
tinerii se formează călătorind... fetele ca și băieţii. Ce 
părere ai? 

— Nu-ţi poate face decât bine să cunoşti Jalna, îi 
răspunse el. 

— Și pe moștenitorul ei? îl ironiză, dar se apropie de el. 

Renny nu știu ce să-i răspundă. Apucă foarfecele și tăie 
un ciorchine mare, aurit, care se ascundea în spatele 
frunzelor. Vera se aplecă să culeagă un altul de la poala 
tufei de viţă și el îi zări buclele castanii jucându-i pe ceafă. 
„lată un răspuns”, își zise și, punând ciorchinele în coș, îi 
tăie o buclă. 

— Uite ce-am făcut. 

Ea ridică brusc capul, dar păstră o expresie 
impenetrabilă, murmurânad: 

— De ce ai făcut-o? 

— Te supără? 

— Nu, dar vreau să știu. E o glumă? 

— Nu. 

— Atunci, de ce? 

— Nu știu. 

— Ba da, știi. Citesc pe faţa ta. 

— Ei bine, pentru că voiam să am ceva de la tine. 

Scoase din buzunar un carnet vechi, cu scoarţe din piele, 


233 


și așeză bucla înăuntru. Îngenunche lângă fată, în umbra 
viței, și-și strecură brațul pe după mijlocul ei. li văzu albeaţa 
obrazului pe care părea că soarele n-a atins-o niciodată, 
delicatețea sidefie a pleoapelor, pistruii de pe nas risipiţi ca 
polenul unei flori. Inţelese că el voia s-o sărute. 

Meg, care se apropia pășind pe peluză fără zgomot, îi 
văzu strânși unul în altul. iși dădu seama de atitudinea 
binevoitoare a Verei și suspină de invidie și de dezaprobare. 
Cum putea Vera?... Niciodată, niciodată ea nu l-ar fi sărutat 
așa pe Maurice. Vera să poartă ca o fată de la fermă! O să-i 
spună ce crede. Și, Renny, fratele ei, ia uite câte mai fac și 
tinerii ăștia! 

Ar fi fost furios dacă s-ar fi apropiat și i-ar fi descoperit în 
ascunzătoarea lor! Dar, zărindu-le feţele îndepărtându-se 
una de alta fără să înceteze a se privi în ochi, plecă înapoi 
tiptil. Nu-i putea deranja când aveau asemenea expresii! 
Păreau că visează. Și Renny, care zisese că n-ar săruta o 
fată rujată! lată câtă încredere poţi să ai în jurămintele unui 
tânăr! O, cât îi disprețuia pe toți! 

Vera venise să petreacă toată ziua la Jalna. Când intră în 
sufragerie însoţită de Renny, Meg îi privi plină de 
curiozitate, dar feţele lor nu trădau nici o urmă a emoţiilor 
prin care trecuseră. Niște mincinoși - niște mincinoși fără 
pereche - Renny își privea nevinovat tatăl în ochi, iar Vera 
făcea pe amabila cu bunica care o sărută călduros. 

— Vino să te așezi lângă mine, fetiţo, și povestește-mi 
ultimele noutăţi de la Londra. 

Adeline stătea între Vera și Malahide foarte mulțumită de 
ea și de vecinii ei. O invită pe fată: 

— Trebuie să vii la Vaughanlands să-l vezi pe Malahide 
călărind pe Harpie. Cu siguranţă că n-ai mai văzut 
asemenea salturi, nici un călăreț ca el. Alcătuiesc un frumos 
echipaj împreună. In privinţa nepotului meu, își petrece 
timpul căzând. Cei care l-au văzut dezbrăcat, zic că e plin 
de vânătăi. Calul lui dă iama prin ţinut urmărit de corul de 
țipete ale rândașilor. Toate îmi ajung la urechi! 


234 


Își plescăi buzele de satisfacţie și adăugă: 

— Mai vreau puţină friptură de vițel, Philip. Bucătăresei i- 
a reușit savoarea care-i trebuie. Mai dă-i și lui Malahide! 

Se simţea atât de bine, că nu mai voia să se culce după- 
amiază și încerca să organizeze altceva. O remarcă a lui 
Nicholas îi dădu ideea: 

— M-am plimbat pe malul lacului azi-dimineaţă. E ca o 
oglindă. 

— A, uite! Vom organiza un picnic... Voi, tinerii, puteţi să 
vă scăldaţi. Ti-ar plăcea, Vera? 

— Foarte mult! 

Îi aruncă o privire lui Renny, peste masă. 

— Îmi place să mă uit la cei tineri când se scaldă. Eu 
însumi m-am scăldat într-o vreme când nu prea era 
cuviincios. Mi se pare că sub domnia reginei Elisabeta, 
studenţii de la Cambridge erau biciuiţi sau puși la stâlpul 
infamiei dacă se scăldau în mare. In ceea ce mă privește, 
eu fac o baie spumoasă în fiecare săptămână - iarna și vara 
- și nu mi-a făcut niciodată rău. 

— Nu vreau să mă scald, declară Malahide. Am făcut-o de 
dimineaţă în râu și mi-ajunge. 

O buclă castanie i se lipise de fruntea asudată. Suferea 
de căldura surprinzătoare pentru acest anotimp. 

— Acum, continuă Adeline, cu vioiciune, să vedem ce 
provizii vom lua cu noi. 

Înainte de a răspunde la întrebare, gospodinele au trecut 
în revistă proviziile din cămară. Din fericire, era bine 
garnisită și Adeline, Mary și Eliza deliberară asupra 
bucatelor ce urmau să umple coșurile. Philip cobori în 
pivniţă, de unde se întoarse cu câteva sticle de vin și de 
oțet din zmeură. O rugară pe bucătăreasă să le facă o 
prăjitură cu nucă de cocos. Eden își luase găletușa, lopăţica 
și bărcuţele cu pânze pe care le primise de ziua lui. Copilul 
cel mic fu trezit mai devreme decât de obicei și țipa cât îl 
ținea gura în timp ce se încheiau ultimele pregătiri. 

Hodge bombănea că trebuia să scoată caii pe o 


235 


asemenea căldură, dar, la ora trei și jumătate exact, trase 
în faţa peronului. Se împărţiră între faeton și șareta 
condusă de Philip. 

leșind din umbra stejarilor de la Jalna, simţiră din plin 
căldura. Bunica era roșie ca racul sub boneta ei grea de 
văduvă, iar Malahide, și mai palid ca de obicei își ascundea 
cu greu puţina plăcere pe care i-o făcea plimbarea. Toată 
lumea ar fi fost încântată să-l lase acasă, dar Adeline dori 
să vină și el și nimeni nu se mai împotrivi. Piers fu imposibil 
de calmat până când Philip nu-l luă pe genunchi și nu-i 
dădu frâul în mânuţe. Pălăria de pai a lui Eden zbură într-o 
groapă și fură obligaţi să oprească caii, iar Renny să alerge 
după pălărie. Indispus de incident, întorcându-se cu pălăria, 
i-o înfundă pe cap până când acesta începu să urle și să se 
zbată. Vera și Meg, alături, se ţineau de mijloc și vorbeau, 
încet, râzând. Lui Meg îi trecuse ciuda. Era subjugată de 
farmecul Verei mai mult ca oricând. 

O luară pe drumeagul dinspre lac, printre copacii nu 
destul de mari pentru a face umbră dar destul de deși ca să 
nu lase vreo răsuflare de aer. Drumeagul nu era decât o 
cărare nisipoasă și până la urmă coborâră din trăsuri și o 
luară pe jos până la lac. Adeline se lăsă cu greu prin nisip. 
Dar, sprijinită de braţul lui Nicholas, înainta cât putea de 
repede, grăbită să vadă lacul pe care, în acea vară, nu-l 
văzuse decât din trăsură. 

Intinseră cuverturile pe iarba ţepoasă care creștea sub 
un pâlc de sălcii cu rădăcinile adânc înfipte în nisip și 
încăpăţțânându-se să crească, în ciuda uscăciunii, a 
furtunilor și a viscolelor de iarnă. 

Ce bine era să stai la umbră, să-ţi scoţi pălăria de pai și s- 
o folosești ca evantai! Nu era nimeni pe malul apei, plaja 
toată ca și imensitatea albastră erau numai ale lor. 

Destupară sticlele de oţet de zmeură aduse într-o căldare 
cu gheaţă și umplură paharele. Tuturor le era atât de sete, 
că băură aproape cu _ religiozitate lichidul rece, dulce 
acrișor, cu gust de zmeură proaspătă, care răcorea gâturile 


236 


încinse. | se dădu o picătură chiar și lui Peep, dar copilul se 
strâmbă și-l scuipă tușind. Eden își goli paharul dintr-o 
răsuflare și mai ceru. Adeline vărsă un pic pe corăbioara cu 
pânze a copilului zicând: 

— Îţi botez corabia Shamrock! Noroc! 

Nicholas și Philip își fumau pipele, confortabil întinși pe 
nisip. Renny, după ce-i aruncă o privire Verei, luă copiii să-i 
ducă la apă. Vera îl urmă și Meg rămase singură și 
întristată, căci avusese senzaţia că prezenţa ei nu e dorită, 
deși ea murea de dorința de-a merge cu ei. Mary își luă 
coșulețul de lucru și începu să ţeasă ciorapul lui Eden. 
Malahide, întins și el, strecura nisipul printre degete și din 
când în când surâdea Adelinei cu un aer de secretă 
conivenţă. Hodge deshămă caii și-i duse la marginea 
lacului. Un cuplu de fluierari ţopăiau ceva mai încolo, 
aruncând priviri furișe înspre grupul de oameni. O barcă 
încărcată cu elevi de școală se zărea în depărtare plutind 
ușor, dar destul de aproape pentru a se auzi corul de 
exclamaţii vesele ale copiilor. 

Adeline scoase un oftat de satisfacție: 

— Nimic nu e mai plăcut decât un picnic. Mi-a plăcut, și o 
să-mi placă întotdeauna. Mai vreau o picătură de oțet de 
zmeură. Meg, te rog nu arbora aerul acesta lugubru, draga 
mea. Dacă nu vrei să te măriţi, nu te mărita și gata. 
Mulţumesc, zise ea, luând paharul care i se întindea și 
muindu-și buzele în lichidul roșu și rece. 

Scoase apoi ceasul din aur cizelat: 

— Aveţi exact timp să faceți o baie până la gustare. Ai 
face bine să te scalzi și tu, Philip, ai mai da jos din grăsimea 
de pe tine. 

— Philip e gras?! exclamă Mary. Nicidecum. E numai atât 
cât trebuie. Are un corp perfect. 

— O, sigur, ești cea care o poate ști cel mai bine, îi 
răspunse Adeline privind-o. 

Philip însă nu se emoționă: 

— Mi-am adus costumul de baie. Și tu, Nick? 


237 


— Oh, nu, am oroare de băile reci. 

— Tu, Malahide? 

— M-am scăldat de dimineaţă în râu. Am cam obosit. Nu 
mai vreau s-o iau de capăt. Mama ta, Nicholas și cu mine vă 
vom admira. 

— Hai, Molly, vino să ne scăâldăm. 

Incântată, Molly își abandonă lucrul și scoase costumele 
de baie și prosoapele. Pe feţișoara ei mică apărură 
gropiţele. Își strigă copiii: 

— Eden, Eden! Vrei să te scalzi? Vino repede la mama și 
adu-l și pe Peep. 

Philip își strigă fiul cel mare și-i aruncă un costum de baie 
decolorat. Vera și Meg alergară să se ascundă după un pâlc 
de cedri, unde Mary se dezbrăca deja. Adeline, acoperită de 
marele ei văl de văduvie, se ocupa de cei mici. Scoţându-le 
hăinuțele, îi zicea lui Nicholas: 

— Chiar aici, pe locurile astea v-am dezbrăcat pe tine și 
pe Ernest când erați mai mari decât ei. Tu erai ca un 
demon, dar Ernest era timid și plângăcios. Mă și întreb cum 
am putut eu și cu tatăl tău să facem un asemenea copil?... 
Nu te mișca, Peep, și las-o pe bunica să-ți pună vestuţa. 

Copilul nu avea costum de baie și-l îmbrăcaseră într-un 
tricot prea mic, care nu-i acoperea în întregime trupușorul 
lui viguros și grăsun. După ce-i aranjă, bunica le administră 
două pălmuțe la funduleţ, glumă care-i făcu pe amândoi să 
râdă în hohote. Eden îl luă de mână pe Peep și-l ducea la 
nisipul de pe malul apei, de un albastru intens. 

Tatăl lor îi prinse în drum și-i duse până la lac pe umeri, 
spre marea lor fericire. Mary și Meg se arătară în costumele 
lor de baie albastre, cu fustițele încreţite și bordate cu 
panglică albă. Costumul Verei era alb, cu centură albastră, 
iar la cap se legase cu o eșarfă de aceeași culoare, care-i 
ținea strâns buclele. Fusta foarte scurtă adăuga scenei o 
notă de îndrăzneală, după moda europeană. 

Curând, Philip și cele trei tinere femei se zbenguiau în 
apă, trecându-și copiii din mâna în mână. Philip înota 


238 


purtându-i pe amândoi pe spate, până când ţipetele lui 
Molly îl făcură să se întoarcă. Vera, înotând pe o distanţă 
destul de mare, o umplu pe Meg de invidie. Frumoasa ei 
eșarfă se udase, iar părul i se încreţi și mai tare. 

— Renny, Renny, învaţă-mă și pe mine să înot, ţipa Eden, 
ia-mă cu tine! 

Renny se îndreptă încet spre plajă ca să li se alăture. Se 
uitase la ei cum se dezbrăcaseră. Se întreba cum să facă să 
rămână singur cu Vera. Și, dacă ar rămâne, ce i-ar spune? 
Ar săruta-o sau s-ar comporta ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat? Ce aștepta o fată ca Vera? N-are decât să facă 
ea primii pași, își zicea în sinea lui, să-i arate drumul, să-l 
ducă pe orice cărare a iubirii ar vrea ea, și el o va urma 
imediat. 

— Renny! Renny! striga Eden, agăţându-se de mâna lui 
Renny și sărind ca și cum numai simpla lui greutate ar fi 
trebuit să atragă asupra lui atenţia fratelui mai mare. 

Renny, fără să se ocupe de el, se apropie de Vera și-i 
aruncă o privire, parcă ar fi întrebat-o: „Ei, și acum ce 
aștepți de la mine?” 

— Renny! Renny! Mă înveți și pe mine să înot? 

Furios, copilul îl lovea cu pumnii lui mici. 

— Da, îi răspunse Renny. Uite cum am să fac. 

Îl luă în braţe și intră în apă cu el. Când apa le ajunse la 
brâu, îl aruncă pe Eden în apă. 

— Poftim, înoată acum, așa am învăţat și eu. 

Eden se zbătu, se duse la fund, ieși dând din mâini și din 
picioare bătând apa, speriat. Mary îi veni în ajutor, cu ochii 
scânteind. 

— Ce urât te porți cu el! Bietul băieţel! 

Adeline strigă de pe mal: 

— Molly, aruncă-l în apă. Nu-l mai răsfăţa. Ai să faci din el 
o curcă plouată. 

— Uite cum fac pluta, strigă Meg. Fac foarte bine pluta! 

— Nu te-ai putea duce la fund nici dacă ai vrea, râse de 
ea Philip și o stropi. 


239 


Vera se lăsă nepăsătoare în apă și începu să înoate plină 
de graţie. Renny înota alături de ea, cu capul pe jumătate 
scufundat. Îi fu milă de osteneala pe care și-o da ca să nu 
rămână în urmă. 

Și deodată ţipă speriată: 

— Îmi mai ajung picioarele pe fundul apei? 

Renny râse, rămase în picioare lângă ea, sprijinind-o cu 
brațele. Îi vedea picioarele albe prin apa verde. Se agăța de 
el râzând. 

— Nu-i ca la mare, constată ea. Apa nu te ţine. Ai fost 
vreodată la mare? 

— Da. Am fost o dată în Noua Scoţie cu Maurice. 

— Ar trebui să te fi scăldat în Mediterana! E minunat! 

Vocea ei era puţin gâfâită. 

— Ce mult mi-ar plăcea! exclamă Renny. _ 

Se purta ca și cum între ei nu se întâmplase nimic. În 
ciuda imensităţii albastre, care-i înconjura. li era frică? 
Renny adăugă: 

— Cu tine. 

Se auzi râsul ei un pic nervos. 

— Mă înveţi să înot? Nu prea înot bine! 

— Dacă ar înota toate fetele ca tine! Dar am să-ţi dau 
câteva lecţii, dacă vrei, după concursul hipic. Numai că va 
trebui să mă reîntorc la colegiu, am uitat. 

— Dă-mi acum o lecţie. 

Vera se abandonă braţului care o susținea și el îi simţi 
inima bătând. 

— Uite așa, apoi așa, nu-ţi fie frică, dă-ţi drumul, nu te 
înțepeni. 

Apa făcea în jurul lor cercuri. Sub picioare, simțeau 
valurile dure de nisip. Soarele ardea. 

„Dacă am fi aici la noapte...”, își zicea Renny. O strânse 
mai tare, o imobiliză și, aruncând o privire rapidă spre mal 
unde ceilalți se jucau împreună cu copiii, se aplecă și o 
sărută pe gură. Ea îl prinse cu brațele ude de după gât și se 
lipi lângă el. 

240 


Când se întoarseră, ceilalţi începură deja să pregătească 
gustarea. Întinseseră o faţă de masă albă pe nisipul peste 
care copacii își aruncau deja umbra. Philip aprinsese două 
focuri în niște vetre construite din pietroaie puse unul peste 
altul. Pe unul din ele, cânta un ceainic. Philip îl trimise pe 
Renny să-i mai aducă niște vreascuri, aruncându-i în același 
timp o privire bănuitoare. Ce o fi făcut băiatul ăsta? || 
văzuse aplecându-se deasupra Verei, prea rigid pentru o 
lecție de înot. Eden veni în fugă cu brațele pline de crăci 
uscate și când Renny le aruncă pe foc, flăcările ţâșniră în 
jurul ceainicului și sub tigaia pe care Meg o punea acum pe 
focul celălalt. 

— Ce frigi acolo, Meg? o întrebă Renny. 

— Ouă cu jumări! Mi-am pârlit obrajii. Nu vrei să treci tu 
în locul meu? 

— Un băiat? exclamă Vera. O să strice și ouăle și 
jumările! 

— Nu, Renny le va frige mai bine decât mine! 

Vera, fascinată, rămase pe lângă flăcău, uitându-se cum 
pune în tigaie feliile subţiri de jambon, dar observând că 
Philip o privește atent, se îndepărtă și începu să 
sporovăiască râzând cu Nicholas. 

Renny sparse ouăle unul câte unul, fără să le strice, 
gălbenușul rămânând întreg, înconjurat de  albușul 
transparent. Stătea pe vine lângă foc, cu fața roșie și obrajii 
pârliți. Costumul de baie ud i se lipea de trupul lui slab. 

Adelina îşi pierduse răbdarea așteptând gustarea. 
Sprijinită în baston, măsura plaja, se uita la găleata în care 
se răcea vinul, inspecta fața de masă pe care Mary așezase 
farfuriile cu pâine prăjită și unsă cu unt, prăjiturile cu 
ghimber și nucă de cocos, glazurate, o compotieră cu 
piersici tăiate în două și o salatieră mare de sticlă, cu 
smântână proaspătă. La marginea cealaltă a feţei de masă, 
așezase o farfurie cu salată de cartofi și untișor verde și o 
bucată de brânză galbenă ca aurul. 

Adelinei îi lăsa gura apă. Strânse din dinţi și se întoarse 


241 


spre foc 

— Stropește ouăle cu grăsime, îi poruncea ea lui Renny și 
fii atent la tigaie să n-o răstorni pe foc. 

Renny întorsese capul ca să nu-i intre în ochi o trâmbă, 
de fum. Puse mâna pe ultimul ou. 

— Pe acela nu-l pune! îi strigă Meg, este oul fiert al lui 
Peep. Nu și-a luat prânzul din cauza unui dinte care-i iese. 
Maică-sa i-a promis un ou fiert la gustare. 

— Atenţie, strigă Adeline, ai să răstorni tigaia, și-l lovi cu 
bastonul peste coaste, în timp ce grăsimea lua foc. Renny 
scăpă din mână oul care se sparse pe pietre și alunecă într- 
o crăpătură, ca o șopârnlă. 

— Uf, Dumnezeule, uite ce ai făcut! Ce-o să zică maică- 
ta? 

— Mă duc să-i spun, zise Renny. Uite, astea s-au făcut, și- 
i trecu tigaia lui Meg, îndreptându-se spre Mary care lega 
pruncului babeţica. Era oricum supărată pentru felul cum se 
purtase cu Eden, ce-o să zică acum? 

— Mamă, am spart oul lui Peep. Ce facem acum? 

— Oul, oul, oul... susura Peep. 

— Of, cum ai putut fi atât de stângaci? 

— Gran mi-a dat un baston peste coaste și fumul mi-a 
intrat în ochi exact în clipa aceea. Îmi pare rău. 

— Asta e! O să mănânce numai pâine și lapte, puiul meu, 
bietul de el. 

Dar cineva uitase biberonul lui Peep la soare și laptele se 
acrise. Era prea mult pentru Mary. Îi făcu o scenă lui Philip. 

— N-am văzut așa ceva niciodată în viața mea! Mama ta 
îl împinge pe Renny, îl face să-și piardă capul și să spargă 
oul copilului. lar Meg a lăsat biberonul la soare, știu eu că 
Meg e de vină, ea l-a lăsat, e întotdeauna atât de 
neglijentă. Ce să fac acum? Trebuie să mă duc cu el acasă! 

Philip își scutura pipa și-i zise liniștit: 

— E pe aici prin apropiere o fermă. N-are decât să se 
ducă Renny și să aducă niște lapte pentru copil. 

— Lapte, lapte, lapte, striga Peep întinzând braţele spre 


242 


biberon. 

— Mă duc cu Renny să căutăm lapte, se oferi Vera. Să 
nu-l verse cumva. Asta ne-ar mai lipsi. 

— E ridicol! se auzi vocea Adelinei care se apropiase. 
Subţiază un pic de smântână cu apă caldă. Copii mei au 
băut adesea și nu li s-a întâmplat nimic. 

— Nu, refuză Mary, îi trebuie lapte. 

Renny și Vera plecară. Încă o ocazie să fie singuri. El 
mergea repede călcând cu picioarele goale pe cărarea 
moale. Cât stătură să aștepte la poarta fermei, își aruncară 
o privire și-și zâmbiră. Nu-și puteau întoarce ochii unul de la 
altul și totuși nu aveau curajul să se privească în faţă. 
Privirile lor pluteau, se scufundau, se ridicau ca niște 
pescăruși în zbor. Ea ar fi dorit să-i atingă umărul ars de 
soare. Amândoi râdeau și făceau remarci stupide despre 
găinile care se plimbau prin ogradă. La întoarcere, amândoi 
țineau oala. 

Într-un colţ mai liniștit, o lăsară jos și se aruncară unul în 
brațele celuilalt. 

— Vera, te iubesc. 

— Oh, Renny, n-ar trebui să facem asta! 

— Te credeam rece, dar ești fermecătoare. 

— Te ador. 

— Cum, mă iubești? 

— Mai mult decât mă iubești tu pe mine. 

— E imposibil, eu te iubesc așa. 

Și i-o dovedi, sărutând-o. 

Vera murmura: 

— Renny, sunt nebună după tine. 

— Oh, Dumnezeule, de ce trebuie să ne întoarcem! 

— Trebuie. Ne așteaptă. 

Ea se desprinse prima și o luă la fugă pe cărare. 

De îndată ce fură văzuţi, li se făcură semne să se 
grăbească. Porţia de ouă cu jumări li se păstrase la cald. 
Toţi erau așezați în jurul feţei de masă. Mireasma cafelei 
care fierbea pe foc le gâdila nările. Aveau o poftă de 


243 


mâncare nemaipomenită, în afară de ultimii veniţi. Dar 
după ce-i dădură lui Mary laptele pentru Peep, nimeni nu-i 
mai băgă în seamă. Așezat liniștit pe genunchii mamei lui, 
acesta își mânca pâinea și-și sorbea laptele privind uimit la 
fața de masă albă și la bucatele necunoscute întinse spre 
ea. Deodată, bunică-sa îi puse în mână o bucăţică de 
jambon și el se uită la ea, strălucitor de fericire, tot timpul 
cât i-a trebuit să-și mestece înghiţitura. Nicholas turna vinul 
și Malahide, care păruse fără vlagă toată după-amiaza, 
parcă se mai înviorase. 

— Un timp perfect, un colț de natură superb, vin și 
oameni fermecători, ce pretenţii să mai ai? 

Meg murmură printre dinți: 

— Să nu fii tu aici! 

La cafea, se întinseră mai în voie. Renny îi duse o ceașcă 
mare lui Hodge, care-și luă gustarea în locul unde priponise 
caii. Se așeză lângă vizitiu și-i oferi o ţigară. Începură să 
vorbească despre Gallant. Faptul că aveau să mai prezinte 
la concurs și alţi cai al Jalnei nu mai avea nici o importanţă. 
Toate speranțele se concentraseră asupra mânzului. Când 
Renny și Hodge vorbeau despre el, uitau de toate și nu se 
mai gândeau decât la frumusețea unui cal de rasă. 

Mary se îndreptă singură spre malul lacului, să privească 
norii înroșiţi de asfinţit. Începea să fie răcoare și ea își 
încrucișă braţele pe sâni, în timp ce o profundă tristeţe îi 
aduse lacrimi în ochi. Era fericită, dar fericirea ei și 
frumusețea cerului o făceau să plângă. Vocile celorlalți 
ajungeau până la ea blânde și triste, ca niște clopote de 
seară. 

O mânuţă rece se strecură în mâna ei. Ea o strânse cu 
tandreţe. Eden o întrebă: 

— De ce ai venit aici, mamă? 

— Ca să privesc culorile cerului. 

— Şi a lacului, nu-i așa? Până la fund sunt culori și culori. 

— Îți place? 

— Da’ ţie? 


244 


— O, da, numai că mă întristează. Nu poţi să înţelegi tu 
acum. 

— Ba da, și pe mine mă face trist. 

Philip veni și el pe plaja acum umbrită. 

— E timpul să plecăm! Caii așteaptă. Meg și Vera au 
împachetat totul, iar Peep a adormit pe genunchii bunică-si. 

Eden îl trase pe tatăl lui de vestă: 

— Și eu sunt foarte obosit. Vrei să mă duci un pic în 
brațe? 

Philip îl luă pe umeri. Mary se sprijini de braţul soțului ei 
și se întoarse cu părere de rău, deși era și ea obosită. 


245 


Capitolul XXV 


Boney 


Toată ziua fusese singur. O tristețe adâncă îi marcase 
dimineaţa. Soarele ardea atât de tare, că Adeline trăsese 
perdelele odăii, iar când pasărea se plânsese, încercând să 
atragă atenţia asupra ei tușind neîntrerupt, îi acoperise 
colivia cu o bucată de pânză întunecată, care o împiedica s- 
o vadă și-l lipsea de ultima picătură de aer. În agitația 
pregătirilor, Adeline uitase să ridice pânza de pe colivie și 
Boney fu obligat să petreacă tot restul zilei plictisindu-se în 
casa tăcută, având o singură distracţie: să sfâșie pânza și 
să arunce seminţele pe jos. 

Adeline fu cuprinsă de remușcări când îl văzu ghemuit în 
fundul  coliviei, cu un aer profund nefericit. Ridică 
acoperământul și-i vorbi în hindusă, pentru a-l îmbărbăta, în 
timp ce-și scotea rochia de cașmir neagră ca s-o schimbe 
cu una de mătase, neagră. Ce ușurare să scape de pălărie 
și să-și pună o bonetă ușoară de dantelă. În corsaj, își 
prinse o broșă din torsade? de aur mat, încrustate cu 
diamante. 

Il scoase pe Boney din colivie și-i fixă gheruţa cu un 
lânţișor care-l ținea legat de stinghia lui. Apucă stinghia și, 
ținând-o ca pe un drapel, intră în salonul unde se adunase 
toată familia. 

— Bietul Boney, zise ea, ce zi a petrecut! Am uitat să-i 


9 torsadă - Motiv arhitectonic decorativ, care imită o frânghie răsucită. 
246 


iau pânza de pe colivie. Cred că nu mi s-a mai întâmplat 
vreodată. Acum va sta cu noi. 

Așeză stinghia în mijlocul casei și se lăsă în fotoliul pe 
care i-l oferise Malahide. 

Philip îi întrebă: 

— N-ar fi mai bine să cinăm? Gustarea a cam trecut. 

Maică-sa se întoarse spre el: 

— Nu înțeleg, ce vrei să spui? Nu obișnuim să cinăm? 
Parcă așa mi se pare! 

— Mamă, dar nu luăm niciodată asemenea gustare! Mă 
simt incapabilă să mai înghit ceva, dar, firește, nu e greu să 
servim cina pentru cei care mai doresc. 

— Eu nu vreau decât un whisky cu sifon și câțiva biscuiţi, 
ceru Nicholas. Tu, Malahide? 

Malahide își reluase aerul lui preocupat de după-amiază. 
Stătea în fotoliul aflat într-un colț mai retras la salonului. Își 
sprijinise bărbia în mâini și, cu o privire morocănoasă, 
privea familia cu o indiferenţă care-i ascundea mânia. Ziua 
fusese la fel de dezagreabilă ca și pentru Boney și era prea 
obosit ca să-și mai poată ascunde sentimentele. Răspunse 
cu jumătate de voce: 

— Nu vreau decât un whisky fără biscuiţi, mulțumesc. 

Adeline se miră: 

— De ce ţi-ai pierdut pofta de mâncare, Mally? Eu vreau 
ceai, pâine prăjită cu unt și anşoa. Copii, cinaţi cu bunica 
voastră? 

Meg și Renny acceptară. Philip se ocupă de whisky, iar 
Eliza apăru cu ceainicul de argint și un vraf de pâine prăjită 
atât de bine unsă că din unt cădeau picături băltind pe 
fundul farfuriei. Ochii Adelinei străluceau atacând anșoaul. 

— Îmi place foarte mult să mănânc de pe platouri, 
declară Meg. Îmi place mai mult decât să mănânc la masă. 

— E un obicei prost, observă Renny, apucând tartina cea 
mai mare. 

— Ceea ce-ţi face plăcere nu este un obicei prost, îi 
contrazise bunica lor, numai ceea ce mănânci fără plăcere 


247 


îți face rău la stomac. 

Satisfăcută, își duse la buze ceașca plină ochi. 

Se auzi șuieratul sifonului, în timp ce Nicholas își umplea 
pipa. Lumina puternică a lămpii din plafon arunca o rază 
parcă fermecată asupra cercului familiei, cu excepţia 
colțului în care se afla Malahide. Acesta își bău paharul 
dintr-o răsuflare, păstrându-și aerul sumbru. 

Dacă Boney se așteptase la vreo delicatesă pentru a 
compensa nefericita zi pe care o îndurase, fu decepţionat. 
Nimeni nu-i dădea nici o atenţie. Se plimba de la un capăt 
la altul al stinghiei, jucându-se cu grăunţele și aruncând 
adunării priviri mânioase. _ 

Deschise larg ciocul și-l închise cu un zgomot sec. și 
adună aripile și ridicând capul, ţipă: 

— Lua-l-ar naiba pe Malahide! 

Un fior de plăcere străbătu prin penajul lui, rostind aceste 
cuvinte, pentru că era pentru prima oară când le spunea în 
public. 

— Ce-e? Ce spune? întrebă Nicholas. 

Boney se întoarse spre el cu o mișcare suplă a gâtului și 
repetă cu un aer feroce: 

— Lua-l-ar naiba pe Malahide! Naiba! Naiba! Lua-l-ar 
naiba pe Malahide! 

Ceva din intonaţie, din sunetul metalic al vorbelor îi făcu 
pe toţi să-și întoarcă brusc capul spre Renny. Malahide lăsă 
paharul din mână și se înverzi. 

Renny izbucni în râs. Se sufoca de râs. Nicholas și Philip 
nu rezistară nici ei mult și îi urmară exemplul. Mary și Meg 
se molipsiră și ele. Toată antipatia lor pentru Malahide se 
exprima liber acum în hohot de râs. 

Boney se legăna pe stinghia lui, grosolan, neînduplecat, 
urlând ca să domine vacarmul pe care-l provocase. Arunca 
priviri mânioase când într-o parte, când într-alta, repetând: 

— La naiba, naiba, vărul Malahide - Paji - Haramza- da - 
Iflatton - Kuza - Pusth - Sug prast - la naiba - naiba - 
Malahide! 


248 


Malahide Court se sculă greoi și, plin de arțag, se apropie 
ameninţător de papagal, sugându-și buza: 

— Du-te naibii cu cel de te-a învăţat asemenea 
obrăznicie! Mă înjuri pe mine, dar ia ascultă: Soor - soor - 
kuajus - kutni! Churai! Afumche! 

Aplecat pe stinghia lui, cu gâtul răsucit într-o parte, 
ascultând fiecare înjurătură scoasă de Malahide ca și cum 
ar fi ascultat vociferările altui papagal, Boney nu se mai 
putu stăpâni. Mai furios ca niciodată urlă: 

— Lua-l-ar naiba pe Malahide! La naiba! La naiba! 
Iflatoon! Chore! 

— Pasăre afurisită! îi strigă Malahide, mai apropiindu-se 
cu un pas. Nimak! Haram! Nimak! Halot! Saku Dil! 

— Byman! Sala! Dagal! Lua-l-ar naiba pe Malahide! 
Piakur! Subakhis! Jab Kute! 

Într-un paroxism al furiei, Boney se legăna și înjura. 
Părea că e gata să se înăbușe de ură. Cu cât el striga mai 
furios, cu atât auditorii se topeau mai tare de râs, în afară 
de Adeline și Malahide. 

Renny șopti la urechea lui Meg: 

— E prea frumos! Simt că mor de plăcere! 

— Și eu! șușoti ea. 

Adeline își ascundea faţa în palme și, printre degetele 
pline de inele, se vedea devenind din ce în ce mai stacojie. 

Ghemuit pe stinghia lui, cu aripile adunate, cu penajul 
lucios, străbătut de valuri de mânie, Boney îi ţinea piept lui 
Malahide. Cele două guri arcuite cu ciocurile încovoiate îi 
făcea, în mod curios, să semene. 

În timp ce Malahide mai trânti un rând de înjurături 
amenințând papagalul cu degetul, Boney întinse gâtul și-l 
ciupi de deget. Malahide se aplecă de durere. 

Înainte ca să-l poată pedepsi, pasărea sări, cât îi 
permitea lanţul, și se instală pe umărul Adelinei, de unde se 
apucă să tragă cu dușmănie de fundele bonetei. 

— Oh, e dezolant, Malahide, încercă Philip să redevină 
serios. 


249 


Malahide se întoarse spre el: 

— N-am nevoie de simpatia dumitale. M-aţi insultat. 

— Nu, nu-i adevărat, dar pasărea asta e atât de 
caraghioasă. 

Mary i se alătură lui Philip: 

— Sper că nu ești rănit? 

Malahide aproape că strigă: 

— Ei bine, speri să nu fiu rănit? Uite că sunt! Privește! 

Își scutură degetul din care picura sânge. 

— Mai ia puţin whisky, îi îndemnă Nicholas. 

— Nu mai vreau să iau nimic în această casă. Plec chiar 
în seara aceasta. 

— Haide, încerca Philip să-l domolească. Nu te-am primit 
chiar atât de rău. 

— Rău primit! Tânărul acesta caraghios mi-a făcut viața 
un calvar aici. 

La aceste cuvinte, Boney se legănă pe umărul Adelinei și 
repetă răgușit: 

— La naiba, Malahide! La naiba! 

Adeline smulse pânza de pe căpătâiul fotoliului și i-o 
aruncă în cap. 

Malahide continua: 

— Da, ela învăţat papagalul să mă înjure. 

Adeline interveni: 

— Trebuie să se scuze! 

Philip se întoarse spre fiul lui: 

— Are dreptate, cere-ţi scuze vărului Malahide. 

— Să mă spânzurați dacă o s-o fac! 

— Cum? Refuzi? se arătă uimit Philip cu un aer sever, dar 
cu ochii râzători. 

— Scuze, se învoi Renny rânjind. Scuze, că l-am învăţat 
pe papagal să spună: „Lua-l-ar naiba pe Malahide!” 

Boney repetă de sub husă: 

— La naiba! La naiba! La naiba! i 

Malahide se înclină ceremonios în fața lui Renny. Işi 
stăpânea furia. 


250 


— O să încheiem noi socotelile în ziua concursului. În ziua 
aceea, ai să muști pământul tu și mârţoaga ta care nu e 
bună decât să se repeadă cu capul înainte. 

— Bravo, Malahide! îl aprobă satisfăcută Adeline. Acum 
vino cu mine să-ţi îngrijesc degetul. 

O ascultă ca un copil, supraveghind papagalul cu coada 
ochiului. Adeline luă o batistă și-i legă îndemânatic degetul. 

Philip împinse sticla de whisky spre Nicholas, uitându-se 
lung la el. Molly se apucă să bată clapele pianului în 
surdină, în timp ce Renny și Meg dispăreau dincolo de 
perdele, să admire, chipurile, luna. 


251 


Capitolul XXVI 


Sub cort 


Adeline își ascunsese cu greu plăcerea cu care urmărise 
duelul între papagal și vărul ei. Era o scenă pe pofta inimii 
ei și, când rămase singură cu Boney în camera ei, îl 
complimentă îndelung pentru felul cum se purtase. Totuși, 
era necăjită în privința lui Malahide. Așa, după cum se 
putea aștepta, își rumega mânia cu prea multă amărăciune, 
ceea ce ar fi putut să-l enerveze și era absolut obligatoriu 
ca el și Harpie să câștige concursul. Robert Vaughan și-o 
dorea atât de mult. Malahide mai trebuia să se arate demn 
de protecţia Adelinei și să-i îndeplinească dorința de a-i 
vedea înfrânți pe Philip și pe Renny. Până la data fatidică, 
trebuia să-l ocrotească pe Malahide, să-l încurajeze, să-l 
acopere pe complimente. 

Dar, când, în dimineaţa următoare, își făcu apariţia la ușa 
camerei ei, chipul lui emana o asemenea tristeţe că surâsul 
cel mai amabil al Adelinei nu-l putu risipi. Părea că deja 
gustase din amărăciunea înfrângerii. Respira melancolie și 
zâmbetul Adelinei se șterse privindu-și vărul. 

— Gata, declară el, s-a terminat, plec. 

— Pleci? repetă ea încruntată. Unde pleci? 

— Dumnezeu știe. Oriunde, departe de aici. 

Ea îl apucă de rever și-l trase în odaie. 

— Eşti prea tulburat, îi zise ea, și e firesc. Dar lasă-mă să- 
ţi spun cât mi-a plăcut sfidarea care i-ai lansat-o tânărului. 


252 


— A fost numai în focul momentului, zise el. Azi- 
dimineață eram complet dezumflat. 

— Am să-ți spun cu ce trebuie să faci, îi făgădui ea. Ai să 
te instalezi la Vaughanlands până la concurs. Schimbarea îţi 
va face bine. Ambianţa de simpatie îţi va spori încrederea în 
tine. 

Malahide se întunecă și mai mult, dacă mai era posibil. 

— Ei bine, exclamă Adeline nerăbdătoare, ce nu-ţi place 
la familia Vaughan? 

Lăsându-se pe un scaun, Malahide își luă capul în mâini: 

— Nu te mai osteni, verișoară Adeline, veni răspunsul. 
Sunt incapabil să suport atmosfera acestei case. Robert 
Vaughan și soția lui mă plictisesc de moarte și mă deprimă 
complet. Am să-i telegrafiez mamei și am să mă întorc 
acasă, dacă o mai pot numi casă, adăugă el plin de 
amărăciune. 

Adeline își ridică sprâncenele roșcate până la bonetă. 
Sună și-i ceru Elizei să-i aducă domnului Court un pahar cu 
gin și unul cu absint. Nu-i era deloc bine. Eliza îl disprețuia 
profund pe Malahide. Se supuse cu un aer posomorât. 

Bându-și lichiorul cu înghiţituri mici, se lăsă și mai adânc 
în fotoliu, dar ochii i se însuflețiră. 

— Ce-ţi face degetul? se interesă grijulie Adeline. 

— N-am putut să dorm toată noaptea de durere. Se zice 
că uneori mușcăturile de papagal sunt fatale. 

Își privi degetul înfășurat tot în batista Adelinei, cu un aer 
atât de jalnic, că s-ar fi putut crede că deja se cangrenase. 

— Dumnezeule, Mallie, exclamă Adeline, n-am mai văzut 
în viața mea o persoană mai deprimată ca tine! Ce să fac 
pentru tine? 

Era, cu adevărat, disperată. 

— Nimic. Nu poţi face nimic pentru mine. Nu-mi rămâne 
decât să mă reîntorc acasă, la mama. 

— N-o să te întorci. Nici nu se pune problema. Ascultă, 
am o idee. Avem în casă un cort foarte bun pe care-l 
foloseam la partidele de vânătoare. Am să pun să-l 


253 


instaleze într-un colțișor liniștit, pe malul apei. Te vei muta 
în el și o să te simţi foarte bine. Aș vrea să mai fiu tânără ca 
s-o pot face eu, ca altădată. 

Cu inima cam strânsă, Malahide se lăsă dus sub cerul de 
octombrie albastru-lavandă. Dar, văzând locul plin de 
farmec, izolat, la un cot al râului, proasta dispoziţie i se 
risipi. Ginul și absintul își făceau și ele efectul. Admise că ar 
fi agreabil să se mute acolo și, impulsionat de Adeline se 
hotăra din nou să învingă, concurând cu Harpie. 

Philip și Renny erau ocupați să dreseze poneii pentru 
polo. Nicholas își petrecea ziua în oraș, la niște prieteni. 
Meg și Molly plecaseră în excursie împreună cu familia 
Lacey. Abia seara Adeline îi anunţă că înălţase cortul pe 
malul râului și că Malahide se instalase acolo. Nu luase 
decât două valize. Restul bagajelor erau îngrămădite în 
camera lui, în vederea unei eventuale plecări. In fond, 
Adeline simţea că nu va mai trece mult și ea însăși va dori 
să-l vadă întinzând pânzele pentru Irlanda. Se apropia iarna 
cea lungă și dorea să trăiască liniștită, înconjurată numai de 
familia ei. 

Noutăţile fură primite cu bucurie și ușurare. Nimănui nu-i 
venea să creadă că nu avea să se mai împiedice de 
Malahide prin casă. Fiecare, pe rând, privi în camera lui să 
vadă muntele de bagaje care se prezenta sub aspectul 
misterios al unei movile de pământ săpate de un animal 
care-și construieşte vizuina. Era însăși acţiunea lui 
subterană pe care o desfășurase la Jalna. Se insinuase în 
viața lor! Nicholas rămase sceptic în privinţa plecării lui. 
Când i se va face prea frig în cort, o să se întoarcă în casă. 
Nimic nu l-ar fi putut împiedica. 

Să inspecteze camera lui Malahide veniseră unul câte 
unul dar, ca să arunce o privire asupra noii lui locuinţe, se 
duseseră în grup. Se afla pe malul celălalt al râului, într-un 
loc unde malul era mult mai jos. Ascunși după niște tufe de 
scumpie și de aluni, priveau cortul alb, așezat în mijlocul 
pinilor și ascuns de tufișuri. Râul era repede și întunecat, iar 


254 


soarele asfințind, lăsa locul învăluit într-o umbră răcoroasă. 
Nici un semn de viaţă nu era vizibil. 

— Aş da mult să văd cum arată cortul pe dinăuntru, vorbi 
Mary. 

Meg i-l descrise: 

— Ai să-l găsești pe Malahide întins, cât e de lung, pe pat 
cu o sticlă de otravă într-o mână și cu portretul lui Gran în 
cealaltă. 

— Să sperăm că va bea otrava. 

— Cred că n-ar păţi nimic, fu de părere Mary. 

— Ce răi sunteţi cu toţii! remarcă Philip. Mie, amărâtul 
ăsta de Malahide îmi face milă. 

— Uite-l, nu vă arătaţi. 

Se dădură înapoi și, ascunși în spatele frunzișului ruginiu, 
îl văzură ieșind din cort cu un ibric în mână. Se duse pe 
malul apei și se aplecă să-l umple. Fiecare gest al lui era 
urmărit cu multă curiozitate de către spectatori. Adună 
câteva crengi uscate, aprinse un foc în faţa cortului și așeză 
ceainicul pe un suport fabricat, absolut evident, de alte 
mâini, mult mai experimentate decât ale lui. O spirală de 
fum albăstrui se ridică deasupra pinilor și se risipi pe cerul 
azuriu. Apoi, Malahide dispăru în cort. 

Mergând pe malul râului, la întoarcere, nici unul nu se 
simțea la largul lui, ca și cum Malahide, în existenţa lui 
solitară, era capabil să exercite asupra lor o influenţă 
malefică, asupra lor și a cailor. 

Sentimentul deveni mai intens când văzduhul se învălui 
într-o lumină galbenă ca șofranul. larba, frunzele, propriile 
lor fețe se schimbau în această lumină. Domnea o liniște 
absolută. Chiar și murmurul râului se auzea parcă înăbușit, 
ca și cum cineva își pusese degetul pe buzele lui. Vrejurile 
roșii de toxicodendron le ascundeau drumul. Doi cai de 
muncă, prea bătrâni ca să mai fie puși la ham, dar pe care 
Philip îi păstrase, hoinăreau prin preajmă. Se sălbăticiseră 
și, la vederea grupului de plimbăreţi, se speriară. Privindu-i 
o clipă dintr-o parte, cu coamele lor încâlcite, nechezară 


255 


tare și o luară la galop, arătându-și copitele. Renny, care 
adunase un pumn de ghindă, o aruncă după ei. 

Philip îl luă de braț, întrebându-l: 

— Cum s-a comportat mânzul de dimineață? 

Fiul îl privi cu un aertragic: 

— Ca un demon. Scotchmere e scos din minţi, zice că ar 
fi bine să nu-l mai prezentăm la concurs. 

— Nu te lăsa impresionat de Scotchmere. Poate că l-ai 
obosit prea mult. Lasă-l să se mai odihnească și dă-i să 
mănânce bine. Și poneii? 

— Sunt minunati. 

— Dacă individul ăsta câștigă, spuse Nicholas, n-am să 
mai pot privi pe nimeni în ochi. Trebuie să câștigi, Renny. 

Renny aruncă în aer ultima ghindă, o prinse și-i răspunse: 

— Ușor de zis. Dacă l-ai fi văzut pe Gallant alergând în 
toate direcţiile, ca un marinar beat... 

— Eu cred că tu-l scoţi din fire, își dădu cu părerea Meg. 
De ce nu ești calm, cum sunt eu? 

— Da, o aprobă Mary. Cred că ar trebui să încercăm cu 
toții să nu mai punem atât de inimă această chestiune și să 
nu ne lăsăm chiar așa copleșiți de ea. Personal, am început 
să nu mă mai gândesc la altceva. 

Philip își strecură brațul pe sub al ei, și-i șopti: 

— Ca să mă schimbi, gândește-te la mine, Molly. 

În zilele următoare, făcură un adevărat efort să nu se mai 
gândească la concurs. Gallant se bucură de câteva zile de 
vacanţă și, când antrenamentele fură reluate, toată familia 
se instală la marginea terenului, exagerându-și indiferența. 
Molly își adusese chiar lucrul de mână și se prefăcea, în 
momentele cele mai tensionate, că numără ochiurile. 

Absenta lui Malahide adusese casei multă liniște, cu toate 
că Adeline nu-i lăsa să uite motivele plecării lui, iar Boney 
luase obiceiul, când era liniștea mai adâncă, să pronunțe 
răutăcioasa frază învățată de la Renny. 

Timpul continua să fie splendid și, în fiecare dimineaţă, 
Adeline trecea să-l ia pe Malahide din cortul lui și să meargă 


256 


amândoi la Vaughanlands. În fiecare zi îi aducea câte o 
delicatesă. După instrucţiunile ei, i se pregăteau la 
bucătărie aproape toate bucatele. Mary era atât de 
mulțumită că nu-l mai are în casă, că veghea personal să 
nu-i lipsească nimic. 

În toată această perioadă, dispoziţia lui Malahide fu 
principala preocupare a Adelinei. Aceasta varia de la o 
completă prostraţie la o fanfaronadă veselă, absolut 
surprinzătoare la el. Îl bănuia că bea. Grijile acestei tutele 
începeau s-o apese pe bătrâna doamnă. Nu mai dormea 
bine și devenise nervoasă. 

Gallant și Harpie trebuia să se înfrunte în cursa cu 
obstacole, cea mai importantă din concurs, programată să 
se desfășoare în seara a treia. 

Renny concură în primele două seri și familia îl însoţi în 
grup, cu excepţia Adelinei, care se menaja pentru ziua cea 
mare. 

În prima seară, Malahide îi tinu companie bătrânei 
obosind-o cu trecerile lui de la depresie la veselie. li lua 
mâinile în mâinile lui și-i povestea despre nefericirile vieții 
lui trecute și despre nesiguranța vieţii viitoare. Îi dădea clar 
de înțeles că avea nevoie de bani și, până la urmă, Adeline 
se duse în camera ei, trase sertarul încuiat cu cheia de la 
biroul ei și-i aduse o sumă frumușică. Nu îndrăznea să-l lase 
pe Boney în preajma lui Malahide, care mai avea și acum 
degetul bandajat. 

A doua zi dimineața, Adeline îi trimise vorbă amiralului 
Lacey, cerându-i s-o invite la cină cu vărul ei. Așa nu-l va 
pierde pe Malahide din ochi, fără să se mai obosească să-l 
distreze. 

Fură invitaţi cu multă căldură. 

Philip cu fratele său și tot restul familiei cinau în oraș. La 
timpul potrivit, Malahide sosi la Jalna, își scoase din valiză 
smokingul și se îmbracă pentru cină în fosta lui cameră. 
Hodge se dusese să ducă familia în oraș si Malahide trebuia 
să mâne el însuși caii murgi până la Lacey. Adeline, așezată 


257 


lângă el, îl complimenta pentru felul cum conduce. Era încă 
destulă lumină ca să nu fie obligaţi să aprindă lanternele, 
aerul era de o răcoare înţepătoare. 

Cina fu o reușită deplină. Jovialul amiral, corpolenta lui 
soție cu cele două fiice se bucurau întotdeauna de prezenţa 
Adelinei. Fetele nu se uitau decât în gura lui Malahide, care 
le povestea despre Paris. Işi dădea aere, făcea pe 
importantul, lăuda vinul și, spre marea ei nemultumire, 
Adeline văzu la plecare că băuse prea mult. 

Pe pragul ușii, ea șovăi și se întrebă dacă n-ar fi trebuit 
să roage pe cineva să-i conducă, dar era târziu. Cu inima 
strânsă, dar cu capul sus, își luă rămas bun de la prietenii 
ei, îl luă de braț pe Malahide, îi arată cum să coboare 
peronul și făcu în așa fel încât să nu se vadă în ce hal era. 
Părea mai dezgheţat ca de obicei, o ajută să urce în trăsură 
și se caţără cu ușurință lângă ea. Luă hăţurile pe care i le 
întinse bătrânul vizitiu al familiei Lacey. 

— Mi-e teamă că ai băut cam mult, Mallie, îi zise Adeline 
depărtându-se pe alee. 

— Nici o picătură mai mult, îi răspunse el râzând. 
Niciodată în viața mea nu m-am simţit mai bine! Ce familie 
agreabilă! Am să fac un mic sejur la ei după concurs. 
Bănuiesc că fetele nu au mare lucru. 

— Nici un ban. Fii atent ce faci, era să agăţi gardul. 

— Nu-ţi fie teamă, o linişti Malahide pocnind din bici, aș 
sări peste gard cu trăsură cu tot, dacă ar trebui! 

Mergea cu viteză mare, eșarfa de dantelă a Adelinei 
flutura în spatele ei, luna îi lumina trăsăturile regulate. 

— Uite ce frumoși sunt norii, îi atrase atenţia Malahide. 
Printre ei, luna are aerul unui cal de curse care sare pe 
deasupra. 

— Dumnezeule! Ai să ne răstorni în groapă! 

— Cum adică, nu știu să mân? 

Malahide întoarse capul s-o privească. Caii se speriară de 
o bucată de hârtie bătută de vânt sub lumina lunii. 

— Dă-mi hățurile, ceru Adeline. 


258 


Le luă și opri caii. Le vorbi blând ca să-i liniștească. 

Malahide se clătină și fu gata să cadă. 

Adeline ar fi dorit mult să se întoarcă la Lacey sau să 
ajungă la Jalna. Îl prinse pe Malahide de un braţ, acesta își 
lăsă capul pe umărul ei, pălăria i se rostogoli din cap, din 
fericire nu pe drum. 

Ce-ar fi zis copiii ei dacă ar fi văzut-o? se întreba ea 
posomorâtă, trăgând de hăţuri. Nu le va povesti niciodată. 
Situaţia totuși nu-i displăcea. Era multă vreme de când nu 
mai ţinuse hăţurile în mână. Își regăsi siguranţa și puterea 
mâinilor. Numai dacă n-ar fi fost greutatea asta de mort a 
lui Malahide, care o zdrobea. 

Și ce noapte! Se sfârșise cu zilele acelea anormal de 
călduroase. În câteva ore, aerul se limpezise și devenise de 
o răceală care îmbujora obrajii, anunțând apropierea iernii. 
Îi amintea Adelinei de plimbările nocturne alături de soţul 
ei! Dar cât erau de diferite! Stătea lângă ea, drept și 
puternic, mânând caii în galop pe drumul singuratic. 

Arborând un aer sfidător, opri caii în faţa propriei porți. 
Malahide părea pe jumătate adormit. Il ajută să coboare și-l 
așeză pe un scaun în grădină, în umbra porticului. Caii 
stăteau liniștiți, frecându-și boturile unul de altul. Fură duși 
în grajduri, iar ea se întoarse spre Malahide. Ce să facă? 
Hotărî după o clipă de gândire că trebuia să-l ducă în cortul 
lui. 

— Hai, îl îndemnă severă, ridică-te și ia-mă de braţ. 

Malahide se ridică supus, traversară în liniște peluza în 
direcţia râpei. Îl întrebă: 

— Eşti în stare să mergi până la cort? 

— Cu dumneata, merg până la capătul lumii, declară el 
sprijinindu-se de ea cu toată greutatea. 

— Nu fi stupid, Malahide... Haide, ţine-te puţin pe 
picioare, doar nu crezi că am să te port în braţe? 

Îi aplică un pumn între umeri care-l făcu să se clatine. 
Dar se mai învioră, făcu un efort și, încet și prudent, 
coborâră pe cărarea desfundată. 


259 


În văioagă, fură asaltaţi de un frig care le înţepă nările. 

— Va da bruma în noaptea asta! remarcă Adeline. 

— Și eu în cort! 

— Ai destule cuverturi? 

— Am destule. 

— Foarte bine! Uite podul. 

l-ar fi plăcut să se fi oprit o clipă ca să respire, dar îi fu 
teamă că nu-l mai putea urni pe Malahide. Dibuiră cărarea 
de cealaltă parte și, bâjbâind, pentru că era foarte 
întuneric, în cele din urmă zăriră albeaţa cortului. Aerul rece 
îl înviorase pe Malahide. Se aplecă, deschise și o pofti pe 
Adeline în cort, parcă ar fi poftit-o în casă. Găsi o lumânare, 
o aprinse. Interiorul le apăru clar și rece. Pe un scaun, 
alături de pat, se afla o sticlă de brandy pe jumătate goală. 
Surâse și-i propuse Adelinei: 

— Permite-mi să-ţi ofer o picătură, ca să te întărească 
până ajungi acasă. Dar nu, nu trebuie să pleci: te poţi culca 
pe patul meu și eu mă voi culca pe jos, la picioarele 
dumitale. 

Adeline, bine înfiptă pe picioare îl privea cu un aer ciudat, 
amuzată și amărâtă în același timp: 

— Mă tot întreb cum ai să te prezinţi mâine seară? Mă 
tem ca victoria noastră să nu fie compromisă. Din iubire 
pentru Robert Vaughan, Mallie, fă un efort! 

Malahide bâjbâia cu sticla în mână: 

— Numai din iubire pentru dumneata, îi zise el înflăcărat. 

ÎI ajută să-și scoată hainele, pe care le înșiră pe o sfoară 
legată de la un capăt la celălalt al cortului. Rămăsese 
numai într-o haină de casă de flanelă și mintea lui aburită 
nu mai știa dacă prezenţa Adelinei era reală sau dacă, 
dimpotrivă, umbra care se desena deasupra capetelor nu 
era o fiinţă vie. În timp ce ridica braţele, silueta Adelinei își 
regăsi pentru o clipă graţia tinereţii. Pentru Malahide, chipul 
Adelinei era emblema curajului și a orgoliului familiei lor. 

ÎI înveli ca pe un copil și se întoarse pe aceeași cărare. 
Scăpase de Malahide și nu se mai simțea obosită. Pășea 


260 


dreaptă și se opri un moment pe pod ca să privească apa 
întunecată curgând. Pe suprafaţa ei, jucau mici reflexe 
argintii. Stătea de vorbă cu râul fără întrerupere, de 
aproape cincizeci de ani. Se ținea atât de nemișcată, că ai fi 
putut s-o iei drept unul din arborii seculari de pe mal. Intr- 
un zbor abia auzit, cu aripile încărcate de lumina lunii, o 
bufniță trecu pe lângă ea, ţinând un șoarece în cioc. 

— A, șopti ea, te duci la treburile tale și eu la ale mele. 
Păsări bătrâne, amândouă! 


261 


Capitolul XXVII 


Concursul hipic 


Lumina electrică brutală scotea în evidenţă cel mai mic 
detaliu ale însufleţitei scene: uniformele strălucitoare ale 
muzicanţilor din orchestră, instrumentele lor sclipitoare 
care interpretau un marș barbar, drapelele și panglicile 
spânzurate în plafon legănându-se ușor, toaletele colorate 
și fețele atente ale spectatorilor care umpleau rândurile de 
bănci, caii mușchiuloși, cu roba strălucitoare, culoarea 
roșiatică a rumegușului de pe pistă. Toţi spectatorii, de la 
cei din loje, etalându-și plastroanele apretate și rochiile de 
seară, până la cei de la galerie, așteptau numărul următor. 
Era cursa cea mai importantă din concurs, învingătorul 
primea o cupă de argint și un premiu de o mie de dolari. 

Familia Vaughan împărțea loja cu familia Lacey, cu 
excepția Verei, care era lângă Meg Whiteoak. Pe faţa 
uscăţivă a lui Robert Vaughan tremura un surâs neliniștit. 
Era prima oară când ieșea de când se îmbolnăvise și 
zgomotul era prea mare pentru puterile lui. Amiralul Lacey, 
robust, cu tenul înfloritor și un aer de om care trăiește bine, 
se uita când la cai, când după femeile frumoase care 
treceau înconjurate de admiratori. 

În loja vecină, se afla familia Whiteoak. Nicholas se 
trăgea nervos de mustață, Philip afișa un calm nefiresc. 
Mary, într-o rochie albastră argintie, le eclipsa în această 
seară pe cele două fete. Adeline, cu pelerină de dantelă 


262 


albă, cu o rochie de satin gri și capă de hermină, era 
personalitatea cea mai interesantă din toată asistenţa. 
Soţul ei ocupase această lojă în fiecare an. Cu o singură 
privire aprecie caii și răspunse cu un surâs agresiv 
bărbaţilor care veneau din când în când în loja ei să-i 
vorbească sau o salutau de jos. În acest an, mândră de 
dinţii ei falși, apariţia ei era triumfătoare. Își scoase 
capelina, stând dreaptă, când văzu un jurnalist cerând 
informaţii despre ea. Nu avea nimic dintr-o doamnă 
disprețuitoare și indiferentă. Işi ţinea capul sus și se arăta 
trufașă, asemenea pasionaţilor pur sânge din concurs. 
Concurenţii intrară în arenă. Caii lor pășeau, ridicându-și 
potcoavele bine ceruite, dilatându-și nările, strălucitori și 
cabraţi de neliniște. Bărbaţii, impecabili, păreau că poartă, 
imperturbabil, măști. Renny era cel mai tânăr călăreț și 
Gallant calul cel mai tânăr, dar rigoarea ţinutei și atitudinea 
lor mândră îi întreceau pe cei optsprezece concurenți. 
Gallant era introdus într-o lume nouă, de lumină artificială 
și de zgomote străine. Numai șaua și mâinile care-l 
conduceau îl mai legau de viaţa lui anterioară. Nu avea 
decât să se încline în faţa eleganţei perfecte a lui Harpie și 
a întunecatului ei cavaler, care se armonizau atât de deplin 
de parcă ar fi fost un singur trup. 

Unul după altul, concurenţii încercară să sară 
obstacolele. Unul după altul le trecură pe cele mai ușoare, 
le ocoliră sau le agăţară pe cele mai înalte - în afară de 
Renny și Malahide, care făcură înconjurul pistei aproape 
fără greșeală. Unul câte unul fură eliminaţi, până când nu 
mai rămăseseră decât cinci. 

In ropotul de aplauze, cei cinci reveniră pentru o nouă 
probă. Cele trei bariere înalte constituiau acum piatra de 
încercare. Emoţia asistenţei crescu când din cei cinci, trei 
fură eliminaţi. Nu mai rămăseseră decât Gallant și Harpie. 
Cu toți nervii întinși, caii simțeau atmosfera de animozitate. 
Trecând pe lângă Harpie, Gallant făcu o strâmbătură oribilă 
și o mușcă de umăr. 


263 


— la din drumul meu acest nepot al lui Satan, mărâi 
Malahide și-l lovi pe Gallant cu cravașa. 

De trei ori Gallant și Harpie se înfruntară. De trei ori cele 
două familii Vaughan și Whiteoak crezură că au câștigat. 
Dar juriul nu se putea decide și dezbătea în șoaptă. 

Philip consulta hârtia pe care notase salturile și o întinse 
pe genunchi. 

— Te asigur, mamă, că Gallant a câștigat. 

— Indiscutabil, confirmă Nicholas. 

— Nici vorbă, îi contrazise Adeline. Gallant a făcut un salt 
aici, aici și aici. 

Puncta hârtia cu indexul pe care strălucea un frumos 
rubin. 

Mary o înfruntă: 

— Harpie a agăţat bara la ultima săritură. Am văzut-o! A 
sărit foarte prost. 

— Te pricepi la asta? 

— Dar am ochi să văd. 

— O, uite-i că se întorc. 

La fiecare săritură reușită, izbucneau aplauzele. La 
fiecare greșeală, respirațiile se opreau. Robert Vaughan era 
aproape incapabil să mai suporte atâta emoție. Inchise 
ochii să nu vadă ultimele sărituri ale lui Harpie. 

De-a lungul întregului concurs, iritarea acesteia nu 
încetase să crească. Îl detesta pe Malahide și-i era frică de 
el. Prost dispusă, trecu obstacolele și galopă până la cele 
trei bariere înalte. Simţea pe şale mâna de fier a lui 
Malahide și în burtă, pintenii. Luându-și un mare elan, trecu 
succesiv barierele și continua să galopeze, scuturându-și 
capul și ridicându-se în două picioare. Aerul vibra de 
aplauze. 

Adeline îi aruncă un surâs triumfător lui Philip. 

— Renny n-are cum să fie mai bun, îi zise ea, dar nu 
trebuia să se știe că e împotriva Jalnei. 

Faţa ei era indescifrabilă în clipa în care mânzul călărit de 
Renny galopa pe pistă. Privindu-i, simțea o adâncă părere 


264 


de rău că le dorea înfrângerea. Cât erau de frumoși, de 
eleganțţi și de pasionaţi! Un val de orgoliu o înăbuși. In timp 
ce ura între Harpie și Malahide creștea pe măsură ce 
concursul avansa, simpatia îi apropia pe Renny și pe 
Gallant. Cu un aer aproape poznaș, își făcură ultimă 
apariţie. Calul își curbă gâtul lui de marmură cenușie și se 
înclină mai mult într-o parte. Sări primele obstacole 
aproape dispreţuitor și potcoavele lui răsunau aproape 
voios între obstacole, ca un crescendo muzical, în timp ce 
se apropia de ultimele bariere înalte. 

Asistenţa se aplecase înainte. Cei aflaţi în picioare pe 
lângă gard se sprijineau de el cu toată greutatea. O femeie 
blondă, vulgară, aţâțată, izbucni în râs, împingându-și doi 
vecini. Mânzul, care trecuse foarte aproape de ea, rostogoli 
ochii și sări în lături. Ciudate amintiri se iviră în mintea lui. 
Se terminase cu buna dispoziţie. Elanul i se frânse ca un 
râu care întâlnește brusc o stâncă. Dădu înapoi din fața 
obstacolului arătându-și dinţii și ridicând copitele ca pe 
niște proiectile gata de aruncai. 

Renny auzise hohotul de râs și recunoscuse chipul. 

— Hai, bătrâne, fii cuminte, hai, acum! 

Îl întoarse pe Gallant, îndreptându-l spre cele trei bariere. 
Dar animalul dădu înapoi, rostogolindu-și ochii. 

— Hai, să încercăm pentru ultima dată! 

Sângele îi zvâcnea în artere. Coama i se electrizase! 

— Hai, sari, sari, dragul meu! îl îndemna Renny blând și, 
cu mâinile, cu genunchii, cu inima, îl făcu să se înalțe și să 
treacă bariera. lat-o și pe a doua! 

Mânzul cenușiu o trecu ușor, trupul lui descriind un arc 
rapid. La a treia, proasta dispoziţie îi reveni și sări ca și cum 
ar fi vrut să se facă bucăţi, smulgând bara de sus. 
Trompeta dădu semnalul. Aerul răsună de aplauze și 
hohote de râs. Ca și cum ar fi fost posedat de diavol, 
mânzul refuza să părăsească pista, făcu un salt și, zvârlind 
copitele din spate, aruncă zgură în ochii unui oficial. Chipul 
lui Renny se învineţi, își pierduse pălăria și părul roșu ardea 


265 


în lumina soarelui. 

Cu stil, Malahide își conducea iapa în mijlocul vacarmului 
și al zgomotului de instrumente suflătoare, al aplauzelor. 
Dar Renny și Gallant sunt favoriţii publicului. Peste tot sunt 
elogiaţi și lumea e uimită de înfrângerea lor. Impasibil, 
Malahide face turul pistei ţinând pe șa cupa de argint. 

Renny își făcu drum prin mulţime, trecând într-adins pe 
lângă locul unde Lulu se sprijinea de gard. Deja legase o 
conversaţie animată cu unul din vecinii ei, dar întorcea spre 
Renny o faţă radioasă. 

Acesta îi șopti în ureche: 

— AȘ fi dorit să mori înainte de-a veni aici. 

Lulu exclamă: 

— Ai zis că-mi trimiţi o invitaţie și n-am primit nimic. Am 
făcut atâta drum numai ca să te văd și mi-am plătit biletul 
cu banii mei! 

— M-ai făcut să plătesc scump ceea ce mi-ai dăruit, îi 
reproșă el și se îndepărtă. 

Se opri la loja lor și se așeză alături de tatăl său. Philip 
puse mâna pe genunchiul fiului său și-l apăsă afectuos. 

— Bravo, băiatule! 

Renny protestă, mârâind cu amărăciune. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Philip. 

— Nu știu. În sfârșit, nu pot explica, dar mânzul a văzut 
pe cineva care nu-i place. Of, tată, nu-mi mai pune 
întrebări. 

— Nu-i nimic, n-avem decât să tragem învăţăminte din 
această decepţie. Numai că Gallant e prea nervos. Nu e bun 
de arătat în public. 

— Știu. 

Privea mohorât mulțimea cailor purtându-și călăreţii în 
uniformă care intrau în arenă pentru cadrilul muzical. O zări 
pe Lulu sprijinită de gard, vorbindu-i vecinului ei, care 
stătea acum cu spatele la pistă, privind-o cu o intensă 
curiozitate. | se vedeau încheieturile mâinilor agăţate de 
bară și Renny avu impresia că buzele ei trădătoare vorbeau 


266 


despre secretul lor. _ 

Adeline îi dădu o ușoară lovitură de evantai. Il întrebă: 

— De ce ţi-ai pierdut scările? Nu e destul că te-ai lăsat 
învins de Malahide? 

— Sper că ești mulţumită, Gran, îi răspunse el, cu năduf. 

— Nu mi-a făcut nici o plăcere să-mi văd nepotul înfrânt, 
îi răspunse ca. Dimpotrivă, mi-a fost foarte greu de îndurat. 

În loja familiei Vaughan, Malahide continua să-și dea 
aere, iar Robert Vaughan, palid ca un spectru, răspundea 
surâzând la felicitări. 


267 


Capitolul XXVIII 


Proiecte de tinerețe 


A doua zi, Renny îl anunţă pe Philip că făcuse o entorsă, 
nu știa cum. Fără îndoială, glezna îi era umflată și pielea 
puţin decolorată, dar el făcu mai mult decât îi era în obicei. 
Ochii îi erau încercănaţi, parcă n-ar fi pus geană pe geană 
toată noaptea. Chemară medicul familiei care-i bandajă 
glezna și constată că e deprimat și are nevoie de vreo două 
săptămâni de odihnă. Philip își cerceta progenitura cu un 
aer preocupat. Ce fel de bărbat va deveni? se întreba el. l- 
ar fi plăcut să-i poată descifra gândurile. 

— Învins, învins, învins! repeta Renny disperat, în timp 
ce, sprijinit de baston, bătea șchiopătând cărările de pe 
malul râului. 

— Și de cine? De un șarpe! Cum am putut să-l las să 
câștige? Blestemată să fie muierea aceea! Blestemată! Nu 
mai vreau să-i văd fața! 

Dar, faţa batjocoritoare a lui Lulu îi apărea printre frunze, 
privindu-l cu ochii ei oblici, jucând în reflexele apei. 

Era irezistibil atras de locul în care se zărea cortul lui 
Malahide. Se întinse pe iarba verde și aşteptă ca acesta să i 
se arate. Cortul, ascuns printre arborii înalţi, părea 
depărtat, inabordabil, de o seninătate virginală. Și, totuși, 
acoperișul lui alb adăpostea o viperă neagră. 

— M-a învins, repeta Renny, rupând smocuri de iarbă cu 
mâinile crispate. El a câștigat. M-a bătut, m-a înfrânt și totul 


268 


din vina lui Lulu! 

Cortul se deschise și Malahide ieși cu un ceainic în mână. 
Era îmbrăcat într-un pulover negru și un pantalon alb; părul, 
pe care Renny îl știa neted ca abanosul, se ridica acum în 
bucle ca două coarne mici. Ușor și prudent ca o pisică, se 
apropie de râu, îngenunche și-și vâri amândouă mâinile în 
apa îngheţată. Se stropi pe faţă și pe cap ca pentru a-și 
calma febra, apoi, tot în genunchi, se șterse cu un prosop 
mototolit aflat alături. 

Fără să le vadă, lebedele apărură la cotitura râului. Din 
cei patru pui numai unul mai supraviețuia, nimeni nu știa 
de ce muriseră, dar pierderile succesive îi făcuseră pe 
părinţi foarte bănuitori și acum avansau atenţi și protectori 
de fiecare parte a puiului lor, care își îndoia gâtul pufos și 
scotea ţipete lacome. Femela plonjă brusc, arătându-și 
coada albă ca zăpada, în timp ce masculul, după ce-i 
aruncă o privire condescendentă, se întoarse cu o mișcare 
egală urmat de puiul lui. Exact în clipa aceea, Malahide își 
scutura prosopul și lebăda, crezându-și puiul în pericol, își 
desfăcu aripile, aruncându-se furioasă asupra lui. 

Ca un toreador în prezenţa unui taur furios, Malahide se 
dădu înapoi agitând prosopul în faţa păsării. Nu prevăzuse 
că va dezlănţui o asemenea furie, dar lebăda, bătând apa 
cu aripile, se repezi să-l atace chiar pe mal. Malahide fugi, 
dispărând în cort, în timp ce lebăda se întorcea lângă puiul 
ei, zburlindu-și triumfătoare penele de pe gât, cu una din 
labele negre deasupra apei, gata, dacă ar fi trebuit, pentru 
luptă. Apoi, toți trei coborâră râul. 

Renny privise spectacolul cu interes. Se gândea la clipa 
când Malahide se va întoarce să-și umple ibricul. În timp ce 
fumul se ridica deasupra cortului și mirosul de ouă cu 
jumări traversa râul, Renny, întins cu capul pe brate, se uita 
mijind ochii: în realitate, gândurile sale erau foarte 
sprintene și foarte precise. 

Abia după vreo oră de așteptare, îl revăzu pe Malahide 
îmbrăcat într-un costum de tweed, închis la culoare, 


269 


închizând cortul și luând-o spre Vaughanlands. 

Atunci, Renny se ridică și, șchiopătând, se întoarse până 
la podul pe care-l traversă. Ajuns la locul în care Malahide 
își aruncase șervetul, se ascunse, ghemuindu-se printre 
ierburi. Imprejur domnea marea liniște a toamnei. Răcoarea 
nopţii se risipise sub razele calde și aurite ale soarelui. Râul, 
asemenea unei limbi, atingea stâncile, șlefuindu-le. 

Nu așteptă mult. Cele două lebede cu puiul lor reveneau 
spre cuibul umbrit în care-și petreceau o parte a zilei. 

Când ajunseră în dreptul lui Renny, acesta se ridică brusc 
fluturând violent prosopul drept în ochii masculului. O 
secundă pasărea fu atât de stupefiată că rămase nemișcată 
ca o statuie. Apoi deveni încarnarea furiei, bătu apa cu 
aripile și se repezi la atac. 

Dar Renny se aștepta. Dădu înapoi cu rapiditate, lovind 
lebăda cu prosopul, urmărit de pasărea nobilă și stângace. 

Aproape că-și pierduse răsuflarea când, cu glezna 
sfâșiată de junghiuri, reuși să iasă din râpă. Rămase un 
moment nemișcat, cu bărbia sprijinită în mână, apoi 
traversă încet, șchiopătând, o pădurice de stejari și o 
arătură, oprindu-se în drum. Unul dintre muncitorii tatălui 
său trecea cu o căruţă goală. Se întorcea de la gară, unde 
dusese o încărcătură de mere. Renny îl strigă: 

— Ascultă, vreau să mă duci până la „Moorings”. Mi-am 
făcut o entorsă. 

Se urcă pe capră, iar omul, ferindu-se să abordeze 
subiectul penibil privind mânzul, îi zise: 

— Se pare că aţi făcut minuni cu poneii, ieri seară la 
concurs. 

— Da, n-a fost prea rău. 

— Se pare că aţi câștigat detașat, că aţi călărit magnific, 
așa zicea Scotchmere. 

— E drăguţ din partea lui. Dar n-am câștigat cu Gallant și 
nu din vina mea. 

— Se mai întâmplă, domnule, poate veţi avea mai mult 
noroc data viitoare. 


270 


Privea cu simpatie faţa trasă a băiatului. 

— Se zice că mânzul e dracul gol. 

Renny nu-i răspunse. Cu braţele încrucișate, cu bărbia în 
piept, hurducat pe drumul desfundat, nu se mai gândea 
decât la un singur lucru: la nevoia de a o vedea pe Vera. 
Numai ea-i putea risipi proasta dispoziţie și alunga 
gândurile negre. 

Vera culegea dalii în grădină când Renny cobori cu 
greutate din căruță. Ea-i ieși în întâmpinare până la poartă. 

Renny nu deschise gura până nu văzu căruţa 
îndepărtându-se scârțâind și căruțașul luându-și privirile 
curioase de la el. Atunci o luă la fugă până la poartă 
șchiopătând, cu mâna întinsă. 

— Of, exclamă Vera, te-ai lovit. 

— Da, îi răspunse Renny, cu un surâs îndurerat, răul meu 
e atât interior, cât și exterior. 

— Vorbești despre decepţia ta de ieri scară? 

— În parte. Numai în parte. Am o dispoziţie de 
înmormântare. Am venit la tine să mă ajuţi să scap de ea. 

Vorbind, rupea tulpinile daliilor cu bastonul. 

— Nu le rupe! strigă ea. Strici florile. 

— Sunt îngheţate, răspunse el mohorăât. 

— Dar le mai culeg pe cele mai frumoase, uite, zise ea și- 
i întinse un buchet viu colorat. 

Renny le aruncă o privire. 

— Petalele lor sunt creţe, ca și părul tău. 

Vera se întoarse brusc spre el și-l privi drept în faţă, cu 
ochii plini de lacrimi. 

— Ştii ce s-a întâmplat? 

— Nu. Un necaz? 

— Cred că e un necaz. Am primit o scrisoare de acasă. 
Trebuie să mă întorc. Mătușa Violette pleacă și trebuie să 
plec cu ea. Cam în cincisprezece zile. 

— Dumnezeule! De ce? o întrebă el pălind. 

— Tata nu se simte prea bine. Mă vor lângă ei. Cred că 
nu le este la îndemână să mă știe departe. 


271 


— Vera, dar tu nu vrei să pleci, nu-i așa? 

— Cum să vreau, acum când am început să ne înțelegem 
atât de bine! 

— Să mergem spre pavilion, acolo putem vorbi 
nestingheriți. 

Se așezară în micul adăpost acoperit de viță sălbatică și 
pe sub frunzele reci ale daliilor mâinile lor se uniră. 

— E curios cum s-au întâmplat toate, una după alta. Întâi, 
m-au eliminat de la Colegiu. Al doilea, nu-ți pot spune. Al 
treilea, am suportat în casă luni de zile un om pe care nu-l 
pot suferi. Al patrulea, acesta mă învinge la curse. În sfârșit, 
acum, prima fată care-mi place e luată de lângă mine. 

Colţurile gurii i se lăsară în jos și strânse nervos în mâna 
lui mâna fetei. Ea se muie sub mângâierea mâinii lui și 
îngăimă: 

— A fost minunat pentru mine, Renny, să te am de 
prieten. 

— Și acum trebuie să ne despărțim! Ce nenoroc! Și eu 
care deja plănuisem ce vom face de Crăciun. 

— Știu, știu, sunt disperată. 

— Îngrozitor! 

— Dar ne vom scrie. 

— Nu prea sunt bun epistolier. 

— Oh, va trebui să-mi scrii, va fi singurul lucru care mă 
va ajuta să rezist. 

— Am să-ţi scriu. Dar e o consolare de trei parale. Ceea 
ce vreau o prezența ta, vorba ta... prietenia ta... Vera, nu-ţi 
poți da seama ce însemni pentru mine. 

— Nici tu nu-ţi poţi da seama ce însemni pentru mine. 
Ești, atât de puternic, de curajos, atât de formidabil. Abia 
mai respiram ieri, atât eram de emoţionată. Mi-era teamă 
să nu te rănești... și, uite, ţi-ai făcut o entorsă! 

— Nu-i nimic. Ascultă-mă, Vera... șovăi și bătu într-o 
scândură putredă a podelei pavilionului. Trăsăturile i se 
aspriră. Dacă ai auzi despre mine cum a aflat Meg despre 
Maurice, de exemplu - ce ai face? 


272 


Vera roși, dar răspunse calmă. 

— Nu s-ar schimba nimic... dacă aș ști că mă iubești și 
dacă totul s-a terminat. Dar, firește, situaţia e alta. Noi nu 
suntem logodiţi. 

Un val de dorinţă îl năpădi pe Renny. Ridică mândru 
capul și-o privi drept în ochi. 

— Dar vom fi! exclamă el. Trebuie să fim. Este singura 
ieșire. Ne vom logodi și ne vom căsători înainte ca cineva 
să mi te poată lua! 

— Oh, crezi că e posibil? 

— Firește, dacă o dorești tot atât de mult ca mine. 

— Renny, nu mă pot împotrivi, mor de dragul de a fi 
logodnica ta. 

— Trebuie să găsesc un inel de logodnă. 


273 


Capitolul XXIX 


Cântecul lebedei 


Câteva zile mai târziu, Philip stătea în fața casei, 
inspirând adânc aerul curat al dimineţii. Vântul bătea din 
sud și aducea mireasma lacului ale cărui valuri, cu o ureche 
fină, le puteai auzi spărgându-se de maluri. Işi zise: 

— Se pare că individul ăsta are de gând să rămână aici 
până la Judecata de Apoi. Oricum, trebuie să ne înapoieze 
cortul. Nick și cu mine avem nevoie pentru vânătoarea de 
rațe. 

— Nopțile sunt atât de reci, îl asigură Mary optimistă, că 
nu va mai putea sta mult timp acolo. Numai să nu se 
întoarcă înapoi în casă, așa cum a lăsat să se înţeleagă 
mama ta, ieri seară. 

— Atunci s-ar putea să-l avem în casă toată iarna. Bietul 
de el, n-are unde să se ducă. Dar, oricum, lui Nick și mie ne 
trebuie cortul. Îmi vreau cortul înapoi și-l voi avea. 

Își împinse bărbia în faţă cu un aer încăpățânat. 

— Philip, nu uita că după partida de vânătoare mi-ai 
promis că mă duci la New York. 

— Dacă îmi duc eu caii la concursurile de la New York, n- 
o să-mi duc nevasta? 

— Îmi trebuie cel puţin trei rochii și o pereche de ghete 
americane. Te simţi atât de bine în ele. E o catastrofă să ai 
piciorul atât de îngust ca al meu. 

Își întoarse unul din picioare și se prefăcu a-l cerceta 


274 


supărată. 

— Nu mă face să cred că nu ești foarte mândră de ele, 
Molly. Eu știu. 

Adeline ieșise și ca pe peron și auzise o parte din 
conversație. 

— Ce mai e și povestea asta cu rochiile cele noi? 

— ÎI voi însoţi pe Philip la New York, îi răspunse nora un 
pic sfidătoare, și am să profit, ca să-mi cumpăr ceva de 
îmbrăcat. 

— E ridicol! Niciodată n-am auzit ceva mai ridicol. 
Cumperi prea multe lucruri pentru un colţ atât de retras ca 
al nostru, Mary. De ce nu-ţi păstrezi rochiile, așa cum fac și 
eu? 

— N-am aceeași vârstă, mamă. 

— Hm, bine, când ai să fii la fel de bătrână ca și mine ai 
să te gândești mai puţin la volane și dantele și mai mult la 
cum să-ți conduci familia. Eden este îngrozitor de răsfățat. 

Băiețelul ieși alergând din casă. 

— Pleci, tată? Pot să vin și eu? Mă iei cu tine la New York? 

Philip se uita la el cu un aer amuzat, ca un dulău la un 
căţel. 

— Ești cam cerșetor, Eden, mereu ceri câte ceva. 

Eden îl zări pe Renny ieșind pe portiţa din spate a casei și 
luând-o în direcţia râpei, urmat de Keno. 

— Îmi dai voie să mă duc cu Renny? 

Și țopăia foarte ațâțat. 

— Ce diavol! Îţi seamănă, Molly. 

— Du-te după Renny și spune-i să nu meargă prea 
departe cu piciorul lui bolnav, îl îndemnă Philip. 

Renny nu se arătă prea mulţumit când Eden îl ajunse din 
urmă. După ce ascultă copilul repetând cuvintele tătălui 
său, îi zise: 

— Ai face mai bine să nu vii cu mine. Sunt foarte prost 
dispus. Aș fi în stare să te arunc în apă. 

— Nu-mi pasă, răspunse Eden, și-și strecură mânuţa în 
mâna lui. 


275 


— Unde mergem? 

— Să vedem ce face vărul Malahide. 

Ar fi dorit să fie singur, dar nu se îndura să-și trimită 
fratele înapoi. Îi plăcea să-l ţină de mână și să-l simtă sub 
protecţia lui. 

Înaintară pe cărare până la locul de unde se vedea cortul. 
Era ora la care, în general, se arăta Malahide. De câteva 
zile, peisajul se schimbase mult. Tonurile dulci ale toamnei 
trecuseră în aur și purpură. Pe culorile aprinse ale arţarilor 
și stejarilor verdele pinilor se evidenția mult mai clar. 
Buruienile agăţătoare împodobeau hăţișul ca o tapiserie. 
Pârâul părea să curgă mai repede, oglindind în apele lui 
crengile  stacojii. Lebăda, lebădoiul și puiul lor se 
adăposteau într-un golfuleţ, tocmai la celălalt capăt al 
drumului care ducea la Malahide. Din când în când, 
masculul își înălța gâtul și se uita atent în direcţia cortului. 
De acolo îi venea în fiecare zi spaima. 

Renny, Eden și prepelicarul se instalară pe iarba scurtă 
care acoperea locul nisipos. Eden se amuza strivind un 
furnicar cu tocul solid al ghetei. Keno își băgă nasul într-o 
vizuină și se consacră în întregime vânătorii. Renny scosese 
din buzunar o fotografie a Verei și o privea cu atenţie. 
Totuși, în ciuda preocupărilor, fiecare era prudent la cel mai 
mic freamăt din jur. 

Toţi trei întoarseră capul la zgomotul ușor pe care-l 
făcuse  ceainicul lui Malahide lovind piatra cuptorului 
improvizat. Trei perechi de ochi se opriră asupra lui când 
cobori nepăsător cărarea, cei al lui Eden, albaștri și uimiţi, 
cei ai lui Renny, căprui și animați de o speranţă 
răutăcioasă, cei ai lui Keno, ca alunele, adânci, exprimând o 
oarecare curiozitate deasupra nasului plin de pământ. 

Malahide nu-și dădu seama de prezenţa lebedelor decât 
în clipa în care scufundă ceainicul în apă. Zări masculul cu 
aripile desfăcute, cu ciocul deschis, gata să se repeadă. 
Malahide se ridică rapid pe piatra alunecoasă și-i zvârli 
ceainicul în cap. Pasărea se aruncă asupra lui, bătând apa 


276 


cu aripile și scoțând strigătul de război. Brusca trecere de la 
o nemișcare absolută la furie se putea compara cu ruperea 
unei vrăji. 

Poate din pricina mâlului de pe pietre, Malahide își pierdu 
echilibrul și căzu în apă. Intr-o secundă pasărea năvăli 
peste el și urmă o asemenea învălmășeală de aripi bătând, 
de gâturi răsucite, de picioare și mâini azvâărlite în toate 
părțile că, un moment nu se mai văzu nimic în spuma apei. 

Nemișcarea  lebedei contrasta uimitor cu această 
desfășurare de energie. Stătea pe apă, ceva mai încolo, și 
urmărea bătălia cu un ochi trufaș, în timp ce puiul, cu gâtul 
ridicat, privea scena cu o indiferenţă ticăloasă. 

Adunându-și toate forțele, Malahide reuși să scape o clipă 
din învălmășeală și încercă înfrigurat să ajungă la mal. Dar 
lebăda, care părea stăpâna locului, îl urmări cu iuțeală. 
Malahide sări încercând să se apuce de trunchiul unui 
copac, dar lebăda cu o bătaie largă din aripi ţâșni și-l dădu 
jos. 

Când începuse bătălia, Eden ţipase de frică gata să cadă 
de pe taluz. Renny îl prinsese de un brat și-l ţinu strâns cu o 
mână, în timp ce cu cealaltă îl ţinea pe Keno de bot ca să 
nu latre. Intre cei doi captivi, se amuza de-a dreptul 
încântat, ca un satir neastâmpărat. 

Dar, văzând că Malahide e gata să cedeze, zâmbetul lăsă 
loc unei expresii de neliniște. 

Dădu drumul prepelicarului care cobori cu toată viteza și 
plin de aţățare. Acum, urechile lui mari pluteau pe apă, 
labele se agitau, iar gura era larg deschisă. In clipa 
următoare se și afla pe celălalt mal și lătra cu nasul în 
penajul alb al lebedei. Malahide, pe jumătate leșinat, 
izbutise să se agaţe de o cracă. 

— Lasa-mă, lasă-mă, vreau acasă, ţipa Eden. 

Eliberat din mâna lui Renny, plecă spre casă ca o 
săgeată. 

Renny cobori și el taluzul și trecu apa în picioare. Luă un 
par și ameninţă lebăda care, văzând dușmanii înmulţindu- 


277 


se, dădu înapoi până în râu, lângă femelă și puiul lor. Cea 
dintâi se arăta foarte mândră de vitejia perechii ei, al doilea 
era numai bucuros că-și vedea tatăl întorcându-se. 

Renny, trăgându-l pe Keno de zgardă, se apropie de locul 
unde Malahide se ghemuise în copac. 

— Ești rănit? îl întrebă. 

Malahide mârâi: 

— Rănit! Rănit! Mă întrebi dacă sunt rănit. Sunt mort. 

— Ai înfuriat lebăda! 

— Poți să respiri la Jalna fără să înfurii pe cineva sau 
ceva? Pe voi și blestematele voastre animale! Caii năravași, 
câinii arțăgoși, papagalul vulgar, lebăda oribilă! Cine sunteţi 
voi? Credeţi că pământul vă aparţine? E imprudent ca 
oamenii civilizaţi să trăiască alături de voi! li epuizați! Le 
atacați sufletul și trupul! Dacă ești drăguţ, ajută-mă să 
cobor de aici. 

Renny îi întinse mâinile. Îl prinse și se înțepeni sub 
greutatea lui Malahide. Acesta sări în picioare, dar starea lui 
era jalnică: ud și tremurând din tot corpul de furie, dar și de 
ușurare. 

— M-am transformat trăind în jungla asta. Nu mai sunt 
același. Dacă aș lua de la capăt acest sejur, m-aș purta cu 
totul altfel. 

Se îndreptă, clătinându-se, spre cort. 

Călcându-și pe inimă, îl luă pe tânăr de braţ, dar se 
sprijini de el cu toată greutatea. Intrară în cortul mirosind a 
iarbă, decolorat de soare. Malahide se prăbuși pe pat: 

— Adu-mi sticla de brandy din dulap. Blestemată pasăre! 
Avea aripile ca niște brice. Sunt zdrobit! 

Renny aduse sticla de brandy și umplu un pahar. Lui 
Malahide îi clănţăneau dinţii pe marginea paharului. 
Lichidul curgea formând bălți pe pat și pe jos. Turnă 
paharul pe gât, în afară de ce-i cursese pe barbă. Și se 
șterse cu degetele pe care le duse apoi la nas, mirosindu-le. 

— Slavă Domnului c-ai ajuns la timp. Monstrul acela m-ar 
fi ucis cu siguranţă! 


278 


— l-au murit trei pui, îi luă apărarea Renny. N-ai cum să-l 
dușmănești că e furios. 

— Sunt eu de vină că nu știe să-și ocrotească 
progenitura? Sunt eu de vină că am călărit mai bine decât 
tine la concurs? Sau că te-au eliminat de la colegiu? Sau că 
tânărul Maurice a făcut un bastard? Sau că Robert Vaughan 
a suferit un atac de cord? Sau că tu te-ai culcat cu o 
țigancă? Nu. Și, totuși, toate aceste catastrofe - dacă pot fi 
numite așa - au apăsat pe umerii mei nevinovaţi. În casa 
voastră am fost insultat și familia Vaughan abia dacă îmi 
mai vorbește. 

Keno examinase cortul prin toate colţurile și descoperise 
o farfurie cu pateu de gâscă pe care-l lipăi cu înghiţituri 
hulpave. O păsăruică cocoţată pe ţărușul central al cortului 
își cânta cântecul de adio, adresându-l acestui ţinut 
friguros, cu gândul la apropiata plecare spre sud. De 
departe, Eden se auzea povestind. 

În cele din urmă, apăru în deschizătura cortului, cu mâna 
în mâna tatălui său. Philip întrebă: 

— Ce-mi tot spune copilul? Pe Malahide l-a atacat lebăda? 

Îl cercetă neliniștit pe Malahide care era absent și nu-i 
răspunse. 

— Noroc că eram acolo, zise Renny. A cam fost lovit. 

Malahide ridică brusc capul. 

— Fiul tău mi-a salvat viaţa. E prima oară când unul din ai 
voştri dă dovadă de generozitate în ceea ce mă privește. 
Dar numai o simplă omenie l-a îndemnat. Și, totuși, am 
făcut totul ca să vă fiu agreabil. Am mers până acolo încât 
am însoţit-o de șaisprezece ori pe mama voastră la dentist, 
ceea ce nici unul dintre voi n-ar fi făcut, fie din lene, fie din 
lașitate. 

— Dar ai primit un ac de diamant, îi aminti Renny. 

— Sunt dezolat dacă ţi-ai făcut o părere așa proastă 
despre noi. 

Philip privea jenat un plic galben pe care-l ţinea în mână 
și adăugă: 


279 


— Am o telegramă pentru tine, Malahide. Tocmai a sosit 
când a ajuns Eden. Ești destul de tare ca s-o citești? 

Malahide întinse mâna și luă hârtia. Unul dintre ochi îi era 
umflat și închis. Citi cu celălalt: 

„Mama dumneavoastră s-a stins pașnic în această 
dimineață după o scurtă suferință. Astept instrucțiuni. 
Bates, notar”. 

După ce află conţinutul mesajului, clipe tulburate numai 
de lipăiturile lui Keno lingând farfuria de ultimele rămășițe 
de pateu, Malahide o citi tare, pe un ton emfatic. 

Philip, neauzind niciodată nimic de bine despre mama lui 
Malahide, ci numai de proastele relații cu fiul ei, își arătă 
simpatia. 

— E o veste tristă pentru tine, Malahide. Sunt dezolat. 
Dar e o consolare să știi că s-a stins pașnic. 

— E singurul lucru pe care l-a făcut pașnic, zise Malahide. 
Mi-am petrecut viaţa încercând să menţin pacea. Sejurul 
meu aici vă permite să judecaţi capacităţile mele. Și, totuși, 
o regret. 

— Sigur c-o regreți, fu de acord Philip. Cum era? Vrei să 
ne vorbești despre ea? 

Malahide suspină: 

— Este imposibil s-o descrii. Trăia ca o regină într-o casă 
cu acoperișul găurit, cu grajdurile goale și grădina invadată 
de buruieni. Dar avea bani la bancă. Trebuie să mă întorc 
imediat acasă. 

— Până atunci, se oferi Philip, să îngropăm trecutul și să 
revii la Jalna. De altfel, aveam nevoie de cort. Eu și Nicholas 
mergem la vânătoare. Plecăm peste o zi sau două. 

— Puteţi să-l luaţi. Accept invitaţia voastră de a reveni la 
Jalna. 

— Ar fi bine să vii chiar acum, cu noi, dacă ești în stare să 
te ţii pe picioare. 

— AȘ dori să rămân aici astăzi. 

Eden se apropie de el și-i puse mâna pe genunchi. 

— S-ar putea ca lebăda să se întoarcă. 


280 


— E adevărat, zise Malahide, strângându-l în brațe. Va fi 
piatra cea mai prețioasă din coroana ta, Philip, și sper să 
trăieşti destul ca să te bucuri de el. Încredinţează-mi-l mie, 
îl voi lua în Irlanda și voi face din el un om civilizat. 

Philip îl întrebă pe Eden: 

— Ei, ce zici, Eden? Vrei să te duci în Irlanda? 

— Vine și Renny? 

Malahide răspunse: 

— Nu mă oblig să civilizez pe toată lumea. 

— Ce zice? ceru Eden explicaţii. 

— Zice, îi răspunse Renny, punându-i mâna pe gât, că 
aici, lângă fratele tău mai mare, ești mai în siguranţă. 

— Orice aţi face, din el nu va ieși un Whiteoak, ţineţi 
minte ce vă spun. 

— ÎI vom crește cum ne vom pricepe mai bine, îl asigură 
Philip. la mâna de pe gâtul lui, Renny! De câte ori trebuie 
să-ţi spun? 


281 


Capitolul XXX 


Inelul de logodnă 


Vestea schimbării proiectelor lui Malahide, a plecării lui 
iminente, provocă la Jalna o emoție plăcută. Dorinţa de a 
rămâne numai între ei, după lunga ruptură a înțelegerii 
familiale, era generală. Zilele se scurtau și, o dată perdelele 
vișinii bine trase și focul aprins, Adelinei îi plăcea să-i vadă 
pe ai ei adunaţi pe lângă ea și să fie centrul unei conversații 
animate, chiar dacă nu întotdeauna curtenitoare. 

Admise fără greutate că n-o încerca niciun regret pentru 
plecarea lui Malahide. Moartea mamei lui, Bridget Court, 
putea fi considerată ca o binefacere dat fiind că scăpa 
lumea de o bătrână tiranică și ipocrită, îngăduind fiului ei o 
situaţie independentă. Adeline nu dorea decât să dezbată 
acest subiect și, după ce Malahide fu întins în pat cu o sticlă 
de apă caldă la picioare și cu toate rănile bandajate, se 
pregăti să guste orele cele mai agreabile pe care le aștepta 
de multă vreme. 

Se așeză la biroul ei din bibliotecă, cu un pahar de suc de 
orz amestecat cu zeamă de lămâie alături, ca să-i scrie o 
scrisoare lui Ernest. Îi lipsea mult, căci el știa mai bine 
decât oricine să istorisească întâmplările de familie. 

Văzând-o bine instalată, Keno sări de pe un vraf de perne 
pe care i le pregătise Meg și se culcă la picioarele ei. Își 
puse botul lung și pătrat pe papucii negri de casă din piele 
de capră ai Adelinei, și se lăsă în voia unei dulci 


282 


somnolenţe, fără să piardă cu totul conștiința a ceea ce 
făcea bătrâna doamnă. Tocul, pe care-l ţinea în dreptul 
pieptului, alerga pe hârtia mov, imprimată cu monograma 
ei, pe care sir Edwin i-o dăruise de o onomastică. Din când 
în când, scriind, își ţuguia buzele și-și ridica sprâncenele 
roșcate. Uneori se scărpina în cap cu coada tocului, dându- 
și boneta pe spate, cu un aer hazliu. Dar toate gesturile ei 
dovedeau o evidentă satisfacţie pe care prin ușoare bătăi 
din picior o transmitea subtil și prepelicarului, așa încât 
acesta se ridicase atât cât să poată bate podeaua cu coada 
lui stufoasă. 

Când termină scrisoarea, o uscă așezând peste ea 
sugativa cu marginile acoperite de capetele de cai 
desenate de Philip, în timp ce-și făcea, fără nici un chef, 
corespondenţa. Bău restul de suc și o chemă pe Mary care 
tocmai punea în vase mușcatele, să-i citească scrisoarea. 

— Cheamă-i și pe Nicholas și pe Philip, pe Renny și pe 
Meg. O să-i amuze ce-am scris. 

Mary își privi mâinile. 

— Numai să mă spăl pe mâini, se auzi răspunsul lui Mary. 

— Șterge-le de iarbă. Nu e murdărie adevărată. 

— Dar trebuie să mă spăl. 

— Nu faci altceva tot timpul, decât să te speli. Ai să te 
tocești. 

— O clipă, să-i chem și pe ceilalţi. 

Așteptarea i se păru lungă Adelinei. Așezată la birou, 
rămase cu ochii la ușă. Meg intră prima, apoi cei doi fraţi 
care inspectaseră cortul și-l căraseră pe peluză. În sfârșit, 
Mary cu ciorapii de pescuit ai lui Philip. 

Philip își aduse pușca s-o curețe în timp ce va asculta. 
Maică-sa privi la pregătirile lor cu aer dezaprobator. 

— Credeţi c-o să mă puteți asculta îndeletnicindu-vă cu 
toate astea? întrebă ea. 

— Firește, mamă. Sunt numai ochi și urechi. 

Işi puse cârpele alături și examină ţeava strălucitoare a 
puștii. Keno se ridică lătrând vesel și ţopăi în jurul lui Philip. 


283 


— Unde-i Renny? 

— La familia Lacey, răspunse Mary. Nu-mi prea miroase 
bine. 

— Cu cât se va întoarce mai repede la colegiu, cu atât va 
fi mai bine, opină Nicholas. 

Philip se întoarse spre Meg: 

— Crezi că-i place atât de mult Vera? 

Meg nu avea nici o expresie. 

— Cred că o admiră. 

— După concurs, își petrece cea mai mare parte a 
timpului cu ea. Dacă nu e ea aici, e el dincolo! le divulgă 
Mary. 

Adeline îi întrerupse. 

— Doar nu ne-am adunat ca să vorbim de purtarea 
acestui derbedeu! V-am chemat să ascultăm scrisoarea! 

— Dă-i drumul, mamă! 

— Vrei să faci câinele ăla să tacă? 

— Culcat, Keno, culcat! 

— Atunci, toată lumea ascultă! 

— Suntem cu toţii atenţi la gura ta, o liniști Nicholas. 

Pe un ton foarte grav, apăsând foarte tare adjectivele, 
Adeline citi scrisoarea. O dată, Nicholas vrusese s-o 
întrerupă pentru că nu era de acord asupra exactităţii 
povestirii, dar Philip îi dădu un picior să tacă. Când termină, 
Mary exclamă: 

— lată o scrisoare absolut minunată! 

Adeline o privi pe deasupra ochelarilor: 

— Deloc. E numai o simplă relatare a faptelor și gesturilor 
noastre. Nimic n-a fost exagerat. Nimic, cum zice Sfântul 
Pavel, n-a fost spus din răutate. 

— Shakespeare, mamă, o corectă Nicholas. 

— Shakespeare, dacă vrei tu, amândoi sunt niște 
inteligenți, dar nu trebuie luaţi prea în serios. Consideraţi că 
pot trimite scrisoarea? 

— Ernest va fi încântat, zise Philip. O va citi tuturor. 

Adeline își scoase ochelarii, aruncă în jurul ei o privire 


284 


binevoitoare, apoi sorbi zgomotos din sucul de orz. 

— Ah, cât e de bun. Crezi că sucul ăsta constipă, Philip? 

— Un pic, poate. Acum pușca e pusă la punct, te asigur. 
Ce crezi, Keno? Mergem la vânătoare, bătrâne? 

Renny nu apăru decât peste patru ore. În hol o întâlni pe 
Meg, care-l apucă de reverele vestonului. 

— Ghici ce se tot întreabă familia? șopti ea. Se întreabă 
dacă ești îndrăgostit de Vera. Mama e convinsă că da. 

— De ce nu mai ieși și tu din casă? o întrebă el. Ţi-ai 
pierdut ultima picătură de culoare. 

Meg râse și-l zgâlţâi de revere. 

— Ești îndrăgostit de Vera? 

— Aveai trei pistrui caraghioși pe nas. Acum au dispărut, 
nu te mai arăţi soarelui deloc? 

— Să nu crezi că scapi atât de ușor. Vreau un răspuns! 

— De ce nu-ţi tai părul și nu te piepteni cu bucle ca Vera? 
Mi-ar plăcea mai mult. 

— Eşti îndrăgostit de ea! Eşti! Dar n-o să vă lase 
niciodată să vă logodiţi! Niciodată! Mama mi-a zis că 
familiei Lacey nu prea-i place să te vadă tot timpul pe 
acolo. Și, de altfel, Vera o să plece. 

— Am să-ţi povestesc totul. Tu poţi să mă ajuţi. 

Meg îl prinse de gât și-l sărută. Dar adăugă: 

— Mai întâi, va trebui să vii la cina de aniversare a lui 
Peep. Am promis că vei fi acolo. 

Îl duse în sufragerie, unde copilul trona la capătul unei 
mese pline de prăjituri, jeleuri și pâine unsă. În faţa lui, se 
înălța o prăjitură glasată cu două lumânărele în ea și 
flăcările lor se reflectau în albastrul ochilor copilului. Toată 
mica lui persoană, de la bucla blondă și până la piciorușele 
încălțate cu ghetuţțe albastre care loveau stinghiile 
scaunului înalt, trecând prin nodurile albastre de pe umeri, 
exprima un orgoliu de proprietar. 

— Prăjitura mea, le arătă el lui Renny și lui Meg. Prăâjitura 
mea! Calul meu! 

Arăta cu lingura calul de lemn pe care i-l dăruise bunica 


285 


lui. 

Adeline, așezată la dreapta copilului, prin prezenţa ei 
masivă și impozantă la aceeași masă cu el, îi distrăgea 
atenția și-l făcea să uite de mâncare. Mary și Eden se aflau 
în stânga lui. Eden, cu aerul cam posomorât al copilului a 
cărui aniversare a trecut demult și-și simte puţina 
importanţă din acea zi. 

— Dumnezeule! Ce cal frumos! exclamă Renny. Să te văd 
sus, Peep! 

— Imediat, imediat, strigă Peep, zbătându-se să scape 
din scaun. 

— Oh, Renny, de ce ai zis asta? Știi cât de greu l-am 
făcut să coboare de pe el ca să mănânce? 

Renny se apropie și privi prăjitura. 

— Vreau prăjitura! Vreau prăjitura imediat, se prefăcu 
Renny. 

Copilul îl privi sever. 

— E prăjitura mea, îl corectă el, dar uită de jucărie. 

Eden i se adresă lui Renny: 

— Ce caraghios vorbești! Cu mine de ce nu vorbești așa? 

— Tu ești băiat mare acum. 

Mary tăie prăjitura și, în timp ce Meg și Renny își 
înfulecau bucăţica lor, Adeline își întrebă nepotul: 

— Unde ai fost toată ziua? 

— La grajduri, îi răspunse el cu un surâs dezarmant. 

Imediat ce putură, fratele și sora se repeziră în camera 
lui Meg. Acolo, Renny, măsurând odaia, îi povesti că o 
iubește pe Vera și că doreau să se căsătorească înainte de 
plecarea ei în Anglia. Îndoielile pe care Meg le-ar fi putut 
emite asupra profunzimii sentimentului fratelui ei fură 
risipite de fervoarea și entuziasmul băiatului. Puseseră la 
cale amândoi cum să organizeze totul, în secret. Ea și Vera 
vor merge împreună în oraș, unde va veni și el să le 
întâlnească, iar ceremonia va avea loc într-o biserică 
depărtată sau chiar numai într-un birou de înregistrare. 

— Ce drăguță ești, Meg! o complimentă el. Vera și cu 


286 


mine nu vom uita niciodată felul cum ne-ai ajutat, poți fi 
sigură. Dar, dacă aș putea să-i ofer un inel de logodnă! E 
îngrozitor că am atât de puţini bani! Dacă aș fi câștigat 
concursul, aș fi putut să-i cumpăr ceva ca lumea! 

— Ce catastrofă! imită ea tonul afectat al lui Malahide. 

— Ascultă, știi că într-o zi Gran mi-a arătat un inel 
zicându-mi că mi-l va dărui de logodna mea. E o perlă 
înconjurată de diamante. Va arăta minunat pe mâna Verei. 

— Dacă nu i l-aș fi dat înapoi lui Maurice pe al meu, acum 
ai fi putut să-l iei. 

Ideea nu-i plăcu lui Renny. 

— Ne-ar aduce nenoroc, fu el de părere. 

Meg suspină, bărbia îi tremură, dar, după ce reflectă un 
moment, se lumină și-i propuse: 

— De ce nu încerci să pui mâna pe inelul pe care ţi l-a 
promis Gran? Ea a spus că va fi al tău în clipa când te vei 
logodi. Ești logodit, deci este al tău. 

Ideea îl surprinse. Un asemenea raţionament nu i-ar fi 
venit niciodată în minte, dar părea logic și drept. 

— Măcar de-aș pune mâna pe el. 

— Nimic mai ușor, zise Meg. Nu-și închide decât banii cu 
cheia, niciodată bijuteriile. După cină, când ea o să fie în 
salon, mergem în camera ei și, dacă nu-l găsesc, pun 
rămășag pe capul meu! 

— Cu tot cu pălăria ta cea nouă stil văduva veselă? 
întrebă el cu ochii strălucind de aţâţare. 

— Da. Va trebui să avem și o banană. Dacă dau peste 
noi, ne prefacem că i-o dăm lui Boney ca să-l mai învăţăm o 
răutate. Așa, toate bănuielile lui Gran se vor risipi. 

Renny o privi admirativ. Era atât de sigură pe ea, dăruită 
cu totul cauzei, urmându-și planul și știind exact ce trebuie 
făcut. Și, totuși, el își făcea scrupule. 

— Mă întreb dacă am dreptul să-i iau inelul. Pare cam 
bizar. 

— Ești logodit cu Vera? 

— Firește. 


287 


— Gran ţi-a zis că inelul va fi pentru logodnica ta? 

— Da. 

— Atunci de ce ţi se pare bizar să-l iei? 

— Pare un furt. 

— A lua ce-ţi aparține înseamnă a fura? Și apoi, imediat 
ce veţi fi căsătoriţi ai să-i mărturisești tot. 

— Și dacă Gran mi-l cere înapoi? 

— E imposibil. Va fi la Vera și nu se va putea face nimic. 

— Și dacă-și dă seama pe loc de dispariţia inelului? 

— Nu, cu siguranţă, nu deschide aproape niciodată cutia 
aceea! 

Se lăsă convins și uită toate scrupulele. 

Timpul i se păru lung până când se aprinseră lămpile în 
salon și Meg plecată în recunoaștere, să revină anunțând că 
drumul e liber. Stătea la picioarele scării cu o banană în 
mână, cu chipul ei drăgălaș scânteind de viclenie. Coborând 
scara fără zgomot, Renny se simţi întors la vremea 
copilăriei lor, când puneau la cale năstrușnice comploturi. 
Meg îl luă de mână și-l duse până la ușa camerei bunicii. 

Aici șovăi și zise: 

— Ascultă, nu e nevoie să intru și eu. Tu știi exact unde 
se află inelul. E mai bine să rămân aici, de pază. 

— Fricosule, șuieră Meg, și prostule ce ești. Te vor vedea 
bântuind pe aici, în timp ce înăuntru vom fi împreună în 
siguranţă. 

Ea deschise ușurel ușa și trecu înaintea lui. 

— Aprinde chibritul, îi porunci. 

El aprinse un chibrit și ea ridică fitilul lămpii de aramă, a 
cărei lumină caldă animă camera. Se vedeau culorile vii ale 
florilor și fructelor de pe patul pictat. Tapetul cu flori, 
covorul chinezesc în tonuri vii, perdelele violete și mahonul 
sclipind dezvăluiau gustul fastuos al stăpânei. Deasupra 
șemineului, o statuetă delicată a zeiței Kuan Yen își întindea 
mâinile asemenea unor petale de flori. Papagalul adormise 
pe stinghia lui. 

Meg îi dădu banana lui Renny. Era în elementul ei. 


288 


— Acum, zise ea, să nu pierdem timpul. Dacă auzi pe 
cineva venind, îi dai un bobârnac lui Boney să-l faci să 
mănânce. Să vedem unde-și ţine Gran cutia? Da, în sertarul 
de jos al comodei. 

Trase sertarul și comorile Adelinei apărură ordonate: 
stofe de preţ, adunate de ani de zile, evantaie, de fildeș, un 
şal de cașmir, baticuri de dantelă și nenumărate cutiuțe. 
Totul degaja un palid parfum de veselie moartă. 

Meg puse mâna pe o cutiuţă de catifea roșie. 

— Uite-o, exclamă ea și-o deschise. 

Degetele agile explorară conţinutul unde, după firea 
Adelinei, se aflau, la un loc obiecte preţioase, și altele fără 
nici o valoare. Triumfătoare, Meg flutură inelul, o perlă 
perfectă înconjurată de diamante. 

— Sunt o soră bună? 

— Eşti un înger, Meggie! Lasă-mă să-l văd! 

Il luă, și o expresie de mândrie și de hotărâre îi aspri 
trăsăturile. 

— O să-i vină foarte bine Verei! l-ai văzut mâinile? 

— Da, sunt foarte frumoase. Doarme cu mănuși îmbibate 
de cremă de migdale. 

Renny rămase tăcut. Privea bijuteria așezată în căușul 
palmei, gândindu-se la ceea ce va însemna pentru el și 
Vera, pentru viitoarea lor viaţă în comun, pentru felul cum o 
va iubi și o va proteja. 

Cu toate că nu făcuseră nici un fel de zgomot, îl treziră 
pe Boney. Pasărea ridică capul, deschise ciocul și bătu din 
aripi. Ochiul ei cerceta camera în căutarea Adelinei. Nimeni 
nu avea voie să intre acolo în lipsa ei. Ceva din atitudinea 
intrușilor îl supără. Se agita într-un fel care anunţa o 
explozie de furie. 

— Jacquot, drăguțule! zise blând Meg. Dă-i o bucăţică de 
banană, Renny. 

Renny decoji fructul și i-l întinse lui Boney, care întoarse 
capul. Lovi cu ciocul bijuteria pe care o ţinea în palmă și 
ţipă: 


289 


— Chore! Chore! 

— Dumnezeule! exclamă Meg, care nu mai reușea să 
închidă cutia, va atrage toată lumea aici! Dă-i banana! 

— Nu vrea! 

Boney se uită la bijuterie și ţipă: 

— Chore! Chore! 

— Vrea să zică hoţ, șopti Renny cu o voce strangulată. E 
îngrozitor. 

Meg, agitată, închise cutia și împinse sertarul. 

— Chore! Chore! 

Boney se balansa pe stinghia lui. Nimic nu-l putea 
convinge să ia banana. Acum, printre perdelele 
întredeschise, văzuse, dincolo de fereastră o figură palidă 
care privea printre crengile de liliac Era Malahide care se 
sculase, tulburat și destul de surescitat și bântuia prin 
grădină. Văzând lumină în camera Adelinei îi veni ideea să 
stea de vorbă cu ea dacă o va găsi acolo. Când în locul ei, îi 
zări pe nepoţii cu feţe de conspiratori, rămase nemișcat 
pândindu-i. 

Boney izbucni: 

— La naiba! La naiba! La naiba! Malahide! Malahide! 
Malahide! 

Luneca de la un capăt la celălalt al stinghiei, sufocându- 
se, de furie. 

Renny stinse lampa și ieși în fugă, urmat de soră-sa. Ca 
niște umbre urcară scara și nu se opriră decât în camera lui 
Meg. Acolo, ea se prăbuși într-un fotoliu și râdea ţinându-se 
de coaste. 

— Oh, strigă ea, am un junghi aici! Nu mai pot! Ce 
pasăre! 

— Începe să devină periculos, opină Renny. Am șters-o la 
timp. 

Își puse inelul pe deget și mâncă banana. 


290 


Capitolul XXXI 


Ultima ispravă a lui Malahide 


Două zile mai târziu, Nicholas și Philip plecară la 
vânătoare. Le trebui, ca să poată pleca, ajutorul servitorilor 
și a întregii familii. Cortul, sacul de pânză plin de cuverturi 
fuseseră deja duse la gară, ca și traista cu conserve, șuncă, 
ouă și jambon. În trăsură, nu mai erau de urcat decât 
bagajele de mână, armele și muniţiile. Keno se instalase pe 
genunchii lui Philip și, cu un aer radios, mângâia cu botul 
teaca puștii lui Philip. Nicholas ţinea în lesă un căţelandru 
pe care-l dresaseră de curând. 

Noaptea precedentă, o brumă groasă acoperise iarba. 
Daliile îngheţate atârnau pe tulpini. Călţunașii și stelițele se 
vestejiseră cu totul, dar pe ici pe colo câte o gălbenea își 
mai ridica floricica luminoasă. Aerul era atât de transparent, 
atât de tare, că Hodge putea cu greu să ţină caii în frâu. 
Mary, în ușoara ei rochie albastră, își ţinea brațele 
încrucișate ca să se mai încălzească și-i spunea, râzând, lui 
Philip: 

— Nu uita să ne trimiţi potârnichi și prepelițe! Îmi plac 
mai mult decât rațele sălbatice; pe urmă, străduie să nu te 
întorci cu barba aia oribilă galbenă, cu care te-ai întors anul 
trecut! Atenţie la reumatism, Nick! Aveţi oare tot ce vă 
trebuie? 

— Dumnezeule! mi-am uitat alifia, zise Nicholas. 

— Ți-o va aduce Molly. Fii drăguță și du-te să i-o cauţi, 


291 


Molly! 

— Mă duc eu! Mă duc eu! strigă Eden care-și ţinea în 
mână sandviciul de la micul dejun și hrănea câinele lui 
Nicholas. 

— Ce aţi uitat, băieţi? întrebă Adeline, care stătea pe 
peron, înfășurată într-un șal scoţian. 

— Unguentul meu, bombăni Nicholas. E în sertarul de jos 
al măsuţei de toaletă. 

— Se duce Eden. 

— Nu, o să lase pete de grăsime pe borcan. 

— Atunci, să se ducă Meg, zise Philip. Meggie, du-te fuga 
și adu unguentul unchiului Nicholas. 

Meg tocmai sosise cu pruncul în braţe. Se strâmbă. 

— Și Peep? Nu vrea să-l las jos din braţe. 

Își lipi obrăjorul de trupul grăsuliu al copilului și acesta se 
agăţă cu mâinile de părul ei. 

— Mă duc eu, exclamă Mary. 

— Nu, nu, să se ducă Eden. 

— Nu, se împotrivi Nicholas. Uită-te la mâinile lui. 

Adeline lovi cu bastonul în piatra peronului. 

— Nimeni nu se duce după medicamentul fiului meu? 
Unde sunt servitorii? 

Eliza își făcu apariţia în mână cu pipa plină de cenușă a 
lui Philip. Întinzându-i-o, îi spuse pe un ton sever: 

— Am găsit-o plină de cenușă caldă pe pian, domnule. 

Philip o luă cu un aer rușinat. 

— Oh, ai dreptate să te superi, Eliza! Dar consolează-te! 
Cât voi lipsi, toată casa va fi ca un pahar. 

Renny, cu mâinile adânc băgate în buzunare, apăru la 
colţul casei. În cor, tatăl și unchiul îi porunciră să aducă 
medicamentul. Plecă ca o săgeată și urcă în fugă treptele. 

— la te uită, ai mai văzut o entorsă vindecată atât de 
rapid? 

— Era umflată, am văzut eu, îl contrazise Philip. 

Își privea fiul cu afecţiune văzându-l apărând, urmat de 
Eden, care-l ruga să-i dea să ţină el borcanul. Philip își zicea 


292 


în sinea lui că ar fi trebuit să aibă o discuţie cu Renny 
înainte de a pleca. Nu avea să-l mai vadă la deschiderea 
colegiului. Dar nu se putuse hotărî. Îi zise simplu: 

— Noroc mai mult de data asta, bătrâne. Și atenţie la 
pornirile tale cele rele, nu te mai pune în gură cu profesorii. 

Urmăriţi de glumele Adelinei, de saluturile copiilor, de 
bezelele trimise de Mary și Meg, caii porniră la trap, 
stârnind în jur o ploaie de pietricele. Câinii lătrau plini de 
veselie. 

Renny își făcu mâna trompetă și strigă: 

— Tată, tată, ţi-ai luat whisky-ul? 

Philip strigă la Hodge. Hodge strigă: „Prrrr!” cailor și-i 
opri. Câinele de vânătoare care se ștrangula în lesă luă o 
palmă de la Nicholas. 

— Ad-o! Ad-o! îl rugă Philip. Dumnezeule, Nicholas, era 
să-l uităm! 

Renny se mai repezi și a două oară în casă, urmat de 
Eden. Adeline era atât de nervoasă că se întoarse pe loc și 
o luă spre casă. ` 

— Nu mai pleacă odată! murmură ea. Intrec măsura. 

Renny, încărcat cu o ladă de băuturi, cobori aleea cât 
putu de repede. De abia mai găsiră un loc unde s-o așeze în 
trăsură. Philip îi dădu o palmă prietenoasă fiului său, 
zicându-i: „Ești un băiat bun”. Și o luă din loc. 

Malahide nu apăru decât peste câteva ore. | se duse 
micul dejun în cameră și, când toată agitația plecării se 
potoli, se întoarse pe partea cealaltă și adormi. 

Era aproape ora prânzului când o apucă pe drumul care 
ducea la familia Lacey. Îl găsi pe bătrân încălzindu-se la 
soarele foarte cald la ora aceea, pe o verandă orientată 
spre sud, de unde se vedea grădina ofilită de brumă. Vizita 
lui Malahide nu-i făcu plăcere deosebită, pentru că nu știa 
prea bine ce să-i spună, dar orice vizită este binevenită 
pentru că tot restul familiei era absorbit de pregătirile de 
plecare ale Violettei și ale Verei. 

După ce vorbiră de una de alta, Malahide scăpă, parcă la 


293 


întâmplare, trecându-și mâna peste barba albăstrie: 

— Îmi va face mare plăcere să călătoresc cu fiica și cu 
nepoata dumneavoastră. Sper să am ocazia să le fiu de 
folos. 

— Sigur, sigur, sunt bucuros că e și un bărbat cu ele. Nu- 
mi prea place ca femeile să călătorească singure, chiar în 
epoca noastră. 

— Vera este o tânără încântătoare. 

— E un copil drăguţ, admise amiralul, dar nu voi fi 
supărat dacă am s-o văd plecând. Fiul meu o răsfață, eu nu 
mi-am crescut fetele așa. Nu-i place să fie supravegheată, 
crede-mă. Știe ce vrea și e foarte dibace când e vorba să-și 
atingă scopul. 

Malahide îl privi cu tristețe, și-i spuse: 

— Domnule amiral, nu pot să vă ascund că logodna Verei 
cu tânărul Renny mi se pare lamentabilă. 

Amiralul Lacey îl privi stupefiat. 

— Logodnă? Ce tot vorbiţi acolo? N-am auzit de nici o 
logodnă. 

— Atunci e fără consimțământul dumneavoastră. 

— Fără consimţământul meu? Dar nu mi-a fost cerut 
niciodată. Cred că vă înșelați. Nu există nici o logodnă. 

Malahide se apropie si murmură: 

— Sunt logodiţi, domnule amiral, ea poartă inelul de la el. 

Amiralul Lacey se făcu roșu. 

— Am s-o chem chiar acum să văd ce-mi răspunde, ca și 
cum aș putea s-o las să se logodească, când mi-au trimis-o 
aici, tocmai ca să scape de o logodnă. 

Apoi adăugă mai calm: 

— Băgaţi de seamă, că n-am spus nimic în privinţa lui 
Renny. E un băiat simpatic, dar nu are nici douăzeci de ani. 
Mai târziu vom vedea. 

— O căsătorie între ei n-ar putea fi decât lamentabilă. Nu 
are dreptul să se apropie de o tânără fată inocentă - și mai 
puțin să se însoare cu ea. 

Amiralul îl privi cu aroganță: 


294 


— Trebuie să-mi daţi explicaţii, îi ceru el rece. 

Vocea lui Malahide era plină de subiînțelesuri pe când îi 
răspundea: 

— E ușor de explicat. Renny a avut o legătură cu o 
femeie, destul de în vârstă ca să-i fie mamă - o rudă a fetei 
pe care a sedus-o Maurice. 

— Philip știe? 

— Da, știe. 

— Atunci, afurisit să fiu, n-ar fi avut dreptul să-l lase pe 
tânărul derbedeu să vină la nepoata mea. N-am să i-o iert. 
Cât despre logodna asta - ziceți că ea poartă inelul de la el? 

— Fără îndoială în secret. Numai felul cum și-a procurat 
inelul și e respingător. L-a furat de la bunica lui. 

Amiralul, greu de emoționat, reacţionă doar violent. Faţa 
i se împurpură. 

— Mă duc, mă duc -... începu el, pierzându-și stăpânirea 
de sine. 

Malahide puse mâna pe braţul interlocutorului, ca să-l 
calmeze. 

— Dacă o să-i vorbiţi Verei în starea în care sunteți, nu 
veţi reuși decât să stricaţi totul. 

— Domnule, n-o să aştept un moment prielnic pentru a-i 
vorbi nepoatei mele. 

— Firește că nu. Dar, dacă vreţi să le faceţi o impresie 
serioasă alegeți un moment mai bun. Momentul în care vor 
fi singuri în cameră. Nu vine aici în fiecare zi? 

Cu toate că nu era în firea amiralului să aștepte, nu-i 
atacă pe Renny și pe Vera decât după-amiază. Meg îl 
însoțea, purtând o pălărie ultimul strigăt, enorm de cochetă 
pe vârful capului. Amiralul Lacey se plimba nervos prin hol, 
cu sentimentul că el era vinovatul, până când cei trei tineri 
se adunară în salon. li părea rău că și Meg era acolo. Se 
gândea că i-ar fi fost mai ușor dacă-i surprindea singuri. 

In acest moment, se auzea valsul Văduva veselă prin ușa 
închisă. Cei trei fuseseră cu o săptămână în urmă la 
operetă și încă se mai aflau sub obsesia acestui vals. 


295 


Amiralul deschise încetișor ușa. 

Incăperea lungă și îngustă, cu parchetul pieziș și 
ferestrele împărțite în mici ochiuri, cu paravanul pentru 
sobă și ciucuri croșetaţi era toată invadată de lumina 
blândă a soarelui de după-amiază. Meg se așezase la pian, 
cu faţa ei rotunjoară, sub pălăria imensă, semănând cu o 
floare. Cânta valsul, de parcă acum îl compunea. Ridica 
mâinile foarte sus deasupra claviaturii și lăsa mâinile pe 
clape, scoțând dulci note seducătoare. Dacă nu-l cânta 
foarte corect, nimeni nu avea cum să observe, pentru că cei 
doi dansatori erau complet absenţi, captivaţi de ritmul 
valsului și de iubirea lor tinerească. 

Imitau pe cât puteau stilul de dans al actorilor pe care-i 
văzuseră la operetă. Renny luneca de-a lungul camerei cu 
pași agili, învârtind-o și ţinând-o în brațe pe Vera. Sprijinită 
de el, fata se apleca pe spate cât putea și-l privea în ochi. 
Inelul cu perlă și diamante strălucea pe mâna ei albă, 
așezată pe umărul băiatului. 

Amiralul rămase un moment cu gura căscată. Nu se 
putea stăpâni să nu-i placă valsul și felul cum era dansat. 

— Pe sufletul meu, parcă aţi fi profesioniști. 

Dansatorii se opriră brusc, cu toate că pianul continuă să 
scoată câteva note languroase. Vera își ascunse mâna. 

— Acum, Renny, i se adresă amiralul Lacey, mi-ar plăcea 
să-mi dai niște explicații. 

— Ce fel de explicaţii? întrebă Renny foarte sigur pe el. 

Tonul lui îl făcu pe amiral să se cam înțepenească. 

— Despre felul cum dansezi cu nepoata mea. Nu e 
corect. 

— E cel mai la modă, zise Vera. 

— Și nu cel mai bun numai pentru atât. Parcă aţi fi fost 
niște străini. 

— E un fals străin, se auzi vocea lui Meg de pe taburet. E 
atât de frumos, și scena se petrece undeva în Ruritania. 

— E fermecător, o aprobă Vera. 

— Nu prea e convenabil bunelor moravuri. Și inelul pe 


296 


care-l porţi, arată-mi-l! 

Verei i se făcu frică și-i ceru cu privirea ajutor lui Renny, 
dar el nu făcu nimic, nici un gest. 

Vera se apropie și întinse mâna. 

— Hâm! Nu e prima oară când îl văd. L-am văzut pe 
degetul doamnei Whiteoak. Trebuie să-mi explici cum a 
ajuns la tine. 

— Oh, bunicule, nu pot! Eu! Oh! te rog, nu insista. 

— Insist. 

Vera începu să plângă. 

Meg, tot de pe taburetul de lângă pian, luă cuvântul: 

— Eu i l-am împrumutat Verei. A fost al bunicii mele. 

Amiralul ridică vocea: 

— Cum îndrăznești să-mi spui asta, fetiţo? Nu, eu zic că e 
un inel de logodnă și că fratele tău l-a furat de la bunica lui. 

— E o minciună, mârâi Renny. Gran mi-a dăruit inelul 
pentru „logodnica mea” și eu i l-am dat Verei, ne vom 
căsători. 

Bătrânul și băiatul se înfruntară. Primul, mic, rotofei, de 
temut. Al doilea, înalt, slab, pătimaș și înflăcărat. Parcă ar fi 
fost un vas de război și un vas cu pânze. 

— Îndrăznești să-mi spui că mint?! tună amiralul. 

— Nu, n-am spus că dumneavoastră minţiţi. Nu știu cine 
v-a informat, dar afirm că este o minciună. Bunica mea mi-a 
dăruit acest inel. 

— Aţi fost văzuţi când l-aţi sustras. 

Renny și Meg se uitară unul la altul. Ea răspunse: 

— L-am luat, nu l-am sustras. 

Amiralul Lacey se întoarse spre ea. 

— Și atunci de ce mi-ai spus că i l-ai împrumutat Verei? 

— Am vrut pur și simplu să ascund logodna lor. Dar din 
moment ce Renny v-a spus că Vera și cu el se vor 
căsători... 

— Să se căsătorească? o întrerupse amiralul. E ridicol, 
sunt niște tineri fără minte. 

— Am douăzeci de ani, zise Vera. 


297 


— Și eu îi voi împlini în curând, reluă Renny. 

— Cu ce veţi trăi? Aș vrea să știu. 

— Tata trebuie să ne ajute. 

— Va trebui să te ajute! Va trebui, îmi place cum sună. 
Îmi place chiar foarte mult. Ascultati, aţi auzit de tânărul din 
ziua de azi. Trebuie ca tatăl său să-l ajute; nimic mai 
rușinos nu mi-aţi fi putut spune. Acum o să mergem la tatăl 
tău să-i spunem că trebuie să te ajute. 

Renny îi răspunse: 

— Imposibil. E plecat la vânătoare. 

— Ah, da, e plecat. Uitasem. Foarte bine, ne vom duce la 
bunica s-o punem la curent cu tot. 

— Oh, oh, nu faceţi asta, îl imploră Meg. 

Izbucni în lacrimi. Și, cum i se părea firesc să plângă pe 
umărul unui bărbat, se apropie și-și lăsa capul pe umărul 
amiralului. Văzând spectacolul, Vera alergă și începu să 
plângă pe umărul celălalt. Printre cele două capete, 
amiralul arunca din priviri fulgere de mânie lui Renny, ca un 
magnific bătrân buldog între două flori îngreunate de rouă. 

— Trebuie s-o văd pe doamna Whiteoak în legătură cu 
această poveste, îi avertiză el. Voi, veniţi cu mine, Vera va 
rămâne cu mătușile ei. Nu va mai ieși din casă până va 
pleca de aici. 

— Dacă credeţi că ne veţi putea împiedica să ne 
căsătorim, vă înșelaţi, îl preveni Renny cu un glas plin de 
căldură. Ne iubim și ne vom căsători. 

— Oh, bunicule, dacă ai ști cât ne iubim! 

— Dacă ai ști totul, fetița mea, despre acest tânăr, nu ți- 
ar mai plăcea atât. 

— Cine-l vorbește de rău pe fratele meu? strigă Meg. 

— Eu! Spun doar că nu e un soț potrivit pentru nepoata 
mea. 

Renny zise cu amărăciune: 

— Malahide Court a trecut pe aici și m-a bârfit. 

— Adevărul este o bârfă? întrebă amiralul Lacey. 

— Da, adesea, zise Meg. Nu știu ce v-a spus Malahide de 


298 


v-aţi ridicat împotriva lui Renny, domnule amiral. 
Dumneavoastră care îl iubeați atât. 

Amiralul îi răspunse cu răceală: 

— Sunt lucruri despre care nu pot vorbi în faţa unei 
domnișoare. 

— Ascultă-mă, bunicule, îl rugă Vera. Renny m-a întrebat 
ce-aș face dacă aș auzi despre el ceva cum a auzit Meg 
despre Maurice și i-am spus că dacă totul e terminat și el 
mă iubește, nu-mi pasă. Atunci, toată problema e rezolvată. 

— Deloc. Nu știi ce vorbești. Acum, draga mea, du-te la 
bunica ta, eu voi pleca la Jalna cu prietenii tăi. 

O conduse pe Vera la doamna Lacey și-i porunci 
grădinarului, care în același timp era și vizitiu, să înhame 
caii la trăsură. Curând, plecă spre Jalna, el, Renny și Meg, în 
timp ce Vera le povestea toată istoria mătușilor și bunicii ei, 
care o ascultau nu fără simpatie. 

li găsiră pe Adeline, pe Mary și pe Malahide în salon 
bându-și ceaiul. Adeline fu bucuroasă să-și vadă bătrânul 
prieten și-l așeză lângă ea. Numai Malahide, după ce-i 
aruncă lui o privire rapidă și una furișă lui Renny și Meg, se 
scufundă mai adânc în fotoliu. 

— Aţi sosit la timp ca să gustaţi mierea de anul acesta și 
să aflaţi o veste mare în legătură cu preotul nostru. S-a 
logodit, a venit să ne anunţe chiar de dimineaţă. 

Așeză o felie de pâine cu miere în farfuria amiralului și-l 
privi radioasă. g 

— Perfect, zise amiralul cu un surâs forțat. li trebuia o 
nevastă. De unde e? 

— Din New-Brunswick. E departe, dar zice că îi place și că 
o să ne placă și nouă tuturor. 

Continua să vorbească, dar observă repede că ceva nu 
mergea, îl privi pe amiral cu un aer întrebător. 

— Eşti bolnav? 

— Nu, răspunse el pe un ton posac, dar trebuie să vorbim 
în prezența acestui tânăr, dar numai noi trei. Se poate? 

Nimic nu-i plăcea mai mult decât o conversație și mai 


299 


ales despre un subiect important. După a treia ceașcă de 
ceai, îl invită: 

— Vrei, amirale și tu, Renny, să veniţi cu mine în salon? 
Avem câteva chestiuni de discutat. 

Se ridică greu și se sprijini de masă. Amiralul îi oferi 
brațul. 

— Pot să vin și eu, Granny? întrebă Meg. Sunt 
amestecată în această afacere și mi-am pus tot sufletul. 

— Nu, nu, se opuse amiralul Lacey, numai bunica ta, 
Renny și cu mine. 

— Dar de ce, eu sunt la curent cu toate, de ce să nu 
particip și eu? 

— Și Malahide, zise Renny, trebuie să fie și el. 

Adeline bombăni și se reașeză. 

— Ei bine, să discutăm în familie, orice ar fi. 

Malahide aprinse o țigară. 

— După cele spuse de Renny, ţin mult să fiu prezent. 

— Foarte bine, din moment ce sunteţi de acord. 

— Mai vrei o ceașcă de ceai? 

— Nu, mulțumesc. 

O privi pe Adeline drept în ochi. 

— Doamnă Whiteoak, aţi dăruit nepotului dumneavoastră 
un inel cu perlă și diamante ca inel de logodnă pentru 
nepoata mea? 

Genele lui Renny bătură și pe sub masa își frecă mâinile. 
Malahide ţinea ochii plecaţi și-și pipăia acul de cravată cu 
diamant. Meg își privea bunica cu ochii ei mari, albaștri. Ai 
fi putut picta frumoasa faţă îmbătrânită, marcată ca o 
stâncă expusă la intemperii. Adeline își împinse buza de jos 
în față, privi pe rând la Renny, la Meg și la Malahide, 
pândind pe figura fiecăruia un semn de apărare sau de 
mărturisire. Luă o linguriţă și-și văzu în ea figura deformată. 
O așeză la loc si răspunse scurt: 

— Da. 

Amiralul se înecă. Renny chicoti și toată fața lui se 
lumină. Meg se umflă în pene. 


300 


— Dar, exclamă amiralul, mi s-a spus... 

— Malahide v-a spus, i-o reteză Renny. 

— l-am văzut furând cu ochii mei, zise Malahide. 

Adeline se întoarse spre el: 

— Ce furt? 

— Furtul inelului. 

— Dar unde erai? strigă Meg. Ne pândeai? Pe fereastră! 
Acum înţeleg de ce Boney a strigat: „Lua-r-ar naiba pe 
Malahide!” 

Adeline, încruntată, la pândă, hotărâtă să-și apere 
nepotul, încerca să înțeleagă. 

Amiralul Lacey o privi în ochi. 

— Atunci ați dorit această logodnă? 

— Vera putea alege mult mai rău. E un băiat frumos, un 
adevărat Court, nu ca fiul lui Biddy Court pe care-l vedeți 
aici, un Court adevărat, ca mine. 

— Cu un timp În urmă, ideea nu mi-ar fi displăcut. Dar, de 
atunci, mi s-a povestit un lucru urât despre acest tânăr. 

— Explicaţi-vă! îl somă Adeline. 

Amiralul se uită la Mary și la Meg. 

— Îmi este imposibil în prezenţa tinerelor femei. 

Mary se ridică. 

— Vino, Meg, e mai bine să plecăm. 

— Da, aprobă Adeline, plecaţi. ÎI intimidaţi pe amiral. 

Când rămase singură în prezența celor trei bărbaţi, 
amiralul 

Lacey vorbi: 

— Nici fiul meu, nici eu nu putem consimţi această 
logodnă. Și să nu vă miraţi, doamnă Whiteoak, Renny a 
avut o legătură cu o femeie ușoară. Probabil că sunteți la 
curent. 

Adeline îl privi cu ochii ei scânteietori. 

— Erai pur în ziua căsătoriei tale, amirale? Câţi bărbaţi 
sunt? 

Amiralul roși. 

— Nu e același lucru. 


301 


— Vreţi să spuneţi că nu știa nimeni. 

Renny exclamă: 

— Tot ce fac se știe! O umbră mi se leagă de picioare. Aș 
vrea ca aceasta să vină cu mine în grădină și nu va mai fi 
nici măcar o umbră când îmi voi încheia socotelile cu el. 
Vino, Malahide, vino! Nu fi laș! 

Malahide se întoarse spre Renny rânjind dispreţuitor. 

— Aș face-o cu cea mai mare plăcere, dacă te-ai putea 
bate și cu altceva decât cu pumnii. 

— Pot. Pot să mă bat cu ce vrei tu, pistol, sabie, cravașă, 
topor, poţi alege. 

Adeline bătu cu pumnul în masă. 

— Liniște. Nu va fi nici o bătaie între voi. În privinţa ta, 
Malahide, nu pot să te mai văd în ochi. Familia mea a avut 
dreptate. Am greșit. Ai încercat să ne înșeli pe toţi. Ai 
încercat să ne dezbini. Frumos sejur ai mai făcut la noi. În 
ceea ce mă privește, nu voi fi deloc supărată când te voi 
vedea plecând. 

Ochii ei căprui se aprinseră brusc și mai lovi o dată în 
masă. 

— Pleacă! Să nu te mai văd niciodată! 

Gura lui Malahide semăna cu o rană urâtă: 

— ţi închipui, verișoară, că m-am distrat aici? Numai 
marele meu nenoroc m-a adus aici la început și numai 
faptul de a fi fost încolţit mi-a permis să suport plictisul 
acestui sejur. Cine vă credeţi voi, familia Whiteoak? Cine 
sunteți? Cine vă știe? Pe unde aţi călătorit? Nimeni - nimeni 
- nimic - nicăieri, iată răspunsul! 

Adelinei i se tăiase respiraţia de furie. Își duse mâna la 
gât. 

Renny își zise: „Să-l audă, să știe cât valorează!” Dar 
fremăta de pofta de a se arunca asupra lui. 

Adeline reuși să rostească: 

— Indrăznești - mizerabile -, dacă aș avea puterea - și fiii 
mei care nu sunt aici. 

— Dar sunt eu, bunico, strigă Renny. 


302 


Se repezi la Malahide și, agăţând faţa de masă, răsturnă 
ceștile. 

Amiralul Lacey se băgă între ei. 

— Plecaţi, îi zise lui Malahide, aţi face mai bine să plecaţi 
imediat. 

Malahide făcu trei pași mari până la ușă și ridică mâna lui 
măslinie. 

— E timpul să-ţi spun adevărul adevărat, verișoară 
Adeline! Dar nu sunt în stare. Ar fi trebuit să fie aici mama. 
Ea putea s-o facă. 

Și ieși înainte de a i se putea replica. 

Țipetele lui Boney se auzeau din dormitor. Auzise vocea 
lui Malahide pe care furia o făcuse ascuţită și aerul răsuna 
acum de imprecaţiile lui răgușite. 

— Lua-l-ar naiba pe Malahide! Lua-l-ar naiba pe vărul 
Malahide! Shaitan - shaitan ka batka! 

ÎI auziră bătând cu furie din aripi, zbătându-se în lanţ. 

— Du-te și dă-i drumul, Renny, îl rugă Adeline cu o voce 
uimitor de schimbată. Oh, biata pasăre! Sărmana mea 
pasăre! 

Se ridică și, sprijinindu-se greu în baston, adăugă: 

— Și când te gândești că Bridget Court e în mormânt și 
nu-i pot scrie să-i spun ce cred despre fiul ei! 


303 


Capitolul XXXII 


larna 


Renny mai aruncă o privire prin cameră să vadă dacă n-a 
uitat ceva. Camera era într-o dezordine înfiorătoare; 
sertarele trase, uşile dulapurilor larg deschise lăsând să se 
vadă pantalonii albi pătaţi, puloverele decolorate de soare 
și câteva costume de tweed, în timp ce, pe jos, erau 
împrăștiați pantofi, rachete de tenis, cravașe, lenjerie 
murdară. Un foxterier se cuibărise în patul nefăcut. 

Din această vraiște, Renny se ridică limpede și marțţial în 
uniforma de iarnă a colegiului militar regal: manta lungă 
albastră, cu vipușcă roșie și nasturi de aramă, caschetă 
înaltă de astrahan cenușiu, ușor înclinată pe o ureche. Avea 
un aer mai grav ca de obicei și slăbise și mai mult de o lună 
încoace. Părea mai în vârstă decât era și fața lui luase o 
expresie concentrată și fermă. 

Domnișoara Lacey, Vera și Malahide călătoreau pe 
Ocean. Renny n-o mai văzuse pe Vera decât o dată. Işi 
luaseră rămas bun în prezența lui Ethel Lacey, care, în 
ciuda ordinelor tatălui ei, se strecură afară din cameră și-i 
lăsase singuri, câteva minute preţioase. Se aruncară unul în 
brațele celuilalt și se îmbrăţișară. Vera, cu o voce 
emoţionată, îi promise lui Renny să-i rămână credincioasă, 
să nu-l uite niciodată, să-l aștepte cât timp va trebui. Cât 
era de frumoasă în tinereţea ei atât de gravă! Pielea fină și 
mătăsoasă se nuanţa în violetul ochilor. Avea mâinile reci 


304 


ca gheaţa, dar dragostea dădea căldură și pasiune buzelor 
ei. li va scrie cu fiecare curier și Renny va face la fel. 

Aruncând o ultimă privire odăii, Renny avu senzaţia că nu 
mai era una și aceeași persoană cu băiatul care se 
întorsese în primăvara trecută. O dorinţă de experienţă, o 
forță orgolioasă crescuseră în el. Va înfrunta viața fără 
teamă, nu se va lăsa întors din drumul lui. 

Se aplecă asupra terrierului și-l mângâie. Câinele îi linse 
mâna cu limba caldă, se ridică, se întinse, sări jos și latră 
neliniștit. 

— Plec acum. Vii cu mine? 

Coborâră împreună scara. Meg apăru în ușa sufrageriei 
cu șervetul în mână. 

— Pleci? întrebă ea și se șterse la gură ca să-l sărute. N- 
am putut lua micul dejun cu tine. Am dormit atât de prost, 
că nu m-am putut trezi. Aș fi putut să-ţi ţin companie pe 
când te îmbrăcai, n-am luat decât câteva înghiţituri. 

Se apropie de el, cu ochii încă somnoroși, cu cozile lungi 
ridicate pe cap. O văzu că mai avea cămașa de noapte pe 
sub halatul de casă. 

Işi scoase cascheta și se aplecă s-o sărute. Ea îl strânse 
puternic în braţe; un miros de pâine prăjită și de carne 
jilavă adia dinspre ea. 

— Hm! suspină. Ce mult mi-ar fi plăcut să mai rămâi! E 
atât de bine acasă acum că nu mai e nici un bărbat, în afară 
de tine, iar blestematul acela de Malahide s-a cărat. Dar ai 
să te întorci repede. Vacanţa de Crăciun e aproape. 

Renny o legănă dulce în braţe. 

— Unde sunt copiii? 

— Cu mama, în salonul mic. Eden e răcit. 

O găsi pe Mary cu nelipsitul ei coș de cârpit. Peep stătea 
cocoțat pe căluțul de lemn, cu căpșorul blond și hăinuţa 
albastră detașându-se clar de tristul peisaj de iarnă de 
cealaltă parte a ferestrei. Eden, aplecat peste masă, desena 
sârguincios. Renny încercă să vadă ce făcea, dar Eden se 
culcă peste hârtie. 


305 


— Nu, îi zise, nuţi-l arăt! E un desen numai pentru mine! 

— Arată-i-l lui Renny pentru că va pleca. 

— Nu, e doar pentru mine. 

Cu o mână nemiloasă, Renny îl trase înapoi și descoperi 
un desen inform, reprezentând o lebădă ridicată asupra 
unui om mai inform decât pasărea. Renny izbucni în râs. 

— Bravo, puiule! exclamă el. Malahide și lebăda, nu-i 
așa? 

Se aplecă să-l sărute, dar Eden întoarse capul. 

— Foarte bine, mă duc să-mi iau rămas bun de la Peep. 

Copilul, absorbit de gândul lui, îi întinse un obraz 
indiferent. 

Renny, puţin cam supărat, se întoarse spre Mary: 

— Poate ai să mă lași tu să te sărut, mamă! 

Mary îl trase spre ea și schimbară săruturi mai 
afectuoase ca de obicei. Se împăcaseră mai bine în ultima 
vacanţă decât până acum. 

— Ei bine, o să fii liniștită fară Malahide. Spune-i tatei să- 
mi scrie ca să-mi povestească despre vânătoare. Vă doresc 
să vă distraţi bine la New York. 

— Da, da. Și eu sper ca trimestrul acesta să-ţi meargă 
mai bine. 

Renny mârâi ironic și se îndreptă spre ușa bunicii. 

— Eu sunt, bunico, plec. 

Se auzi vocea limpede și puternică a bătrânei doamne. 

— Te văd afară. les să iau aer. 

„Un aer foarte rece”, își zise în sinea lui deschizând ușa 
de la intrare și primind în față o rafală de vânt și frunze 
moarte,  îngrămădindu-se foșnitoare peste cele care 
acopereau deja peronul. Crengile goale ale arborilor se 
ridicau ţepene din văioagă. larna era îngheţată și trosnea 
sub picioare. La ușă, bagajele lui Renny așteptau și el 
surâse cu amărăciune gândindu-se la bagajele lui Malahide 
din ziua party-ului. 

Traversă peluza și deschise portita ce dădea înspre 
văioagă. Râul, care curgea bine ascuns în timpul verii de 


306 


vegetația abundentă, se arăta acum strălucitor, plin de 
turturi de gheaţă la mal. În timp ce-l contempla, perechea 
de lebede apăru la cotitură, statuar și imaculat pe apa 
mișcătoare. Puiul lor dispăruse, fără să lase vreo urmă de 
scurta lui trecere pe pământ. Acum, cele două păsări 
alunecau mândre și melancolice, cu gâturile ca un semn de 
întrebare, părând să cerceteze destinul. 

Renny se gândi la propria lui viață. Cum va fi viitorul? Vor 
petrece el și Vera existenţa alături asemenea cuplului de 
lebede? Da, Dumnezeule, ei vor reuși să-și crească pruncii! 
O va iubi mereu pe Vera și o va proteja. In acel moment, ea 
plutea pe Ocean ca o lebădă, mereu mai departe de el, dar 
oricât de mult ar fi părut, lunile vor trece, el se va duce 
după ea și o va aduce pentru totdeauna aici. 

Chipul lui Lulu îi trecu prin minte, chipul acela ciudat cu 
ochii batjocoritori și gura senzuală. Incruntat, părăsi brusc 
râul și se întoarse în preajma casei. Auzi zgomotul copitelor 
cailor. Bunica îl aștepta. 

În timp ce traversa peluza, caii murgi se opriră în faţa 
casei și-și zări bunica pe peron. Işi pusese, în onoarea lui, 
cea mai frumoasă bonetă și se înfășurase într-o capă de 
lutru ponosită. Ar fi fost ideală pentru un tablou, își zicea în 
sinea lui, așa cum stătea pe peron, încadrată în frunzele 
roșii ale viței sălbatice - frumoasa, magnifica bătrână 
doamnă. Era mândru de ea! Tresări, de asemenea, de 
orgoliu privind casa bătută de vântul îngheţat și ale cărei 
hornuri scoteau inele de fum. Într-o zi, această casă îi va 
aparţine, nu prea repede, spera, dar, oricum, într-o zi Jalna 
va fi a lui. 

Adeline cobori treptele peronului, să-l întâmpine: 

— Dumnezeule! Ce frig s-a făcut! O inimă de mamă 
vitregă n-ar fi atât de rece? Nu-i așa, Renny? 

Îi surâse timid. 

— Ea a fost foarte drăguță cu mine vara aceasta. 

— Mai drăguță decât mine? 

ÎI privi cu gelozie. 


307 


— Nici nu se poate pune problema, Gran! 

Râse plin de veselie. 

Adeline se apropie și-și strecură braţul sub al lui. 

— Ne-am împăcat, nu-i așa? Și am recunoscut că m-am 
înșelat absolut în privința acestui cerșetor de Malahide. lar 
în afacerile tale de inimă, ţi-am luat apărarea. 

Renny îi strânse mâna la piept. 

— Fără îndoială, Gran! 

— E supărător că a trebuit să-i iei Verei inelul înapoi. Dar 
ţi-l păstrez. Când îl vrei, știi unde-l găsești. 

Îi aruncă o privire maliţioasă. 

— În toată această afacere ai fost nemaipomenită, Gran! 

— Hai să ne plimbăm puţin amândoi. Mi-e frig dacă stau 
pe loc. Capele astea nu ţin de cald. Am spus-o eu demult. 

Coborâră și se întoarseră pe alee, formând un cuplu 
neobișnuit. Ea cu boneta și capa de lutru, el, în uniformă de 
cadet. Hodge pusese bagajele în trăsură. Caii băteau din 
potcoave de nerăbdare. 

— La revedere, Gran. 

Se aplecă s-o sărute. Adeline îl opri, punându-i mâna pe 
piept. 

— Nu fi atât de grăbit. Vreau să-ţi spun ceva. Nu te lega 
prea tare de fata asta: Nu se știe niciodată cum se întorc 
lucrurile la primele iubiri. Am trecut prin ele. Mor de obicei 
de la sine. Dar când va fi vorba de o mare iubire, o vei ști, 
crede-mă! 

Renny o privi  neîncrezător, sigur de  constanţa 
sentimentelor ei. O sărută pe amândoi obrajii și se urcă pe 
capră alături de Hodge. 

— La revedere, Gran, la revedere! 

Le făcu semn cu mâna și-i văzu pe Mary și Eden la 
fereastră. Auzi vocea ascuţită a lui Eden care-l striga. Văzu 
puloverul lui Peep, care se legăna pe căluțul lui. Trăsura 
porni repede pe alee și roţile ca și crupele cailor bine 
țesălaţi, scânteiau printre brazi. 

Adeline, sprijinită în baston, rămase o clipă să-i privească 


308 


îndepărtându-se. Ce băiat frumos! Era din sângele ei, un 
adevărat Court. Se simţea cam ciudat, dându-și seama că 
în casă nu mai rămăsese nici un bărbat. Venea iarna... și în 
casă nici un bărbat... cât de repede trecuse vara... ca un 
vis... Se apropia frigul... pentru multă vreme, foarte multă 
vreme. 

O rază de soare îngheţat străpunse norii cenușii și o 
lumină pe Adeline, iarna îngheţată și arborii desfrunziţi. 
„Norii aceștia anunţă zăpada”, își zise ea cu voce tare, 
uitându-se la ei. Un poem de Moore, pe care-l iubise mult 
altădată și la care nu se mai gândise niciodată, îi reveni în 
minte. Tot în picioare, sprijinită în baston, cu ochii privind 
drept în fața ei, începu să recite: 


Am văzut prundișul, în dimineaţa plină de lumină 
O barcă plutește mândră pe valuri; 

M-am întors pe același prundiș în asfinţit 

Barca era tot acolo, dar valul plecase. 


O porni cu destul efort pe alee, până la portita de lemn, 
pe care aproape că o mângâie. Îi plăcuse întotdeauna 
portița! Soţul ei și cu ea se opriseră adesea lângă ea. Ce 
rece era lemnul sub mâna ei! Dar locul era oricum mai 
adăpostit. Cu o privire aproape inspirată recită strofa 
următoare: 


Tot așa se întâmplă cu speranțele dintâi ale vieţii 
Tot așa am cunoscut bucuriile primăverii 

Orice val pe care am dansat dimineaţa se retrage 
Se retrage, seara, lăsându-ne singuri pe malul 
înghețat. 


„Frumos poem, se gândea ea. Lui Philip al meu îi plăcea 
să mă audă recitându-l. E curios că pot să mi-l amintesc în 
întregime. Mă simt foarte puternică, cu mintea foarte 
limpede astăzi.” 


309 


Se întoarse și, înfruntând vântul, o porni pe drumul spre 
casă. 

Norul anunţa într-adevăr zăpada. Cădea acum albă și 
tare, dansa în vânt, biciuind obrajii bătrânei doamne. Aerul 
era plin de fulgi. Zăpada nu îndulcea deloc mușcătura 
crivăţului, cum se mai întâmpla uneori, dimpotrivă o 
înăsprea. Adeline fu obligată să plece cu umilinţă capul și 
să lupte împotriva vântului. O biciuia și-i umfla capa, 
făcând-o să pară enormă. Aproape își pierduse respirația, 
dar era foarte mândră de ea după de ajunse pe peron. Zise 
cu voce tare: 

— Puţine femei doresc să iasă într-o asemenea dimineață 
- și cu atât mai puţin o femeie de vârsta mea! 

La adăpostul porticului, privea furtuna de zăpadă. Fulgii i 
se agăţaseră de genele ei dese, umerii i se albiseră. Surâse 
ușor, un surâs care exprimă un anume regret, dar fără 
amărăciune. Tot gâfâind, și mai încet, continua să recite 
poemul. 


Să nu-mi vorbeşti niciodată de gloriile senine care 
împodobesc 

Sfârșitul zilelor noastre, pașnica bătrânețe a nopții 
noastre. 


Și o lăsă memoria. Căuta în minte cuvintele următoare, în 
timp ce vântul întorcându-se brusc, ca și cum ar fi urmărit- 
o, o învălui zburătăcind frunzele moarte și spulberând 
zăpada. Ea îl înfruntă, ca și cum s-ar fi retras în ultimele 
redute, și găsi sfârșitul poemului: 


Redaţi-mi...  redaţi-mi... prospeţimea sălbatică a 
dimineţii 

Norii și lacrimile ei... fac mai mult decât cel mai frumos 
crepuscul. 


O rază de soare scurtă lumina peronul. Dădu triumfal din 


310 


cap, dar își dădu seama că era înghețată. Puse mâna pe 
clanţa ușii și o răsuci. Vântul, ca și cum ar fi vrut s-o ajute, 
împinse cu toată forța în ușă, deschizând-o larg și 
împingând-o pe Adeline în hol. 

În ciuda eforturilor, nu mai putu închide ușa în urma ei. 
Terrierul părăsi căldura sobei și veni în întâmpinare, 
adulmecând-o. Bătu energic din baston. 

— Eliza! Eliza! chema ea. Vino să închizi ușa! 

Eliza alergă s-o ajute, desăvârșită în rochia ei de bumbac 
apretată. Cu braţele robuste domoli vântul. Ușa se închise 
cu zgomot. 

Căldura din hol părea desfătătoare. Adeline îi surâse 
mândră Elizei. 

— M-am plimbat, Eliza. Am făcut o plimbare pe vântul de 
afară. Puţine femei de vârsta mea ar fi putut s-o facă, nu-i 
așa? 

— Așa e, doamnă! Dar nici nu pare prea prudent. 

Adeline își scoase boneta de dantelă și-o scutură de 
zăpadă. 

— Nu te îngrijora, Eliza. Nu mai fac de acum. lată-mă 
instalată la cald - pentru toată iarna. Ah! 


311 


CUPRINS 


Capitolul... Repetitig rieri ate tau n at lata pl a ala 11 
Capitolul II “Ea LOGO 2 asia iai stive doi) 26 
Capitolul IIl Elvira. cc era că poa cara acea ea atat dna aaa n cară 32 
Capitolul IV Sir Edwin, lady Buckley și Malahide Court............. 36 
Capitolul "Oaspetele i note eee n sot da aa 3 ie 44 
Capitolul VI “Copilul se ceea o oa aa e cc a aa 53 
Capitolul VII Pasărea nefericirii... eee eee eee 62 
Capitolul VIII Familia Whiteoak pornește călare...............eeei.. 65 
Capitolul IX MEg. suis atare cata ea ca d aa aa a a ata 75 
Capitolul X Recluziune.........ce ee eee nene 89 
Capitolul XI O dragoste disprețuită, o dragoste trecătoare....... 96 
Capitolul XII Întoarcerea... cnc nasca cae aaa 119 
Capitolul XIII Plăceri familiale... eee 124 
Capitolul XIV „Pacea să domnească în palatele voastre”....... 135 
Capitolul XV Maurice și Renny.........cee eee eee eee 149 
Capitolul XVI Un schimb de cadouri... eee 153 
Capitolul XVII Recitarea.....: mas anca et cena nana aaa ate aa e aaa ra et 158 
Capitolul XVIII Garden-party..........mmcee nenea 165 
Capitolul XIX Scene diverse............e eee eee aaa 176 
Capitolul XX O haină veche și o iapă bătrână.. 188 
Capitolul XXI Cine va încăleca pe calul acesta?...................... 196 
Capitolul XXII Rivalii: css ca cane ca cae cu ao a coca Dear 202 
Capitolul XXIII Quatuor rustic... eee eee en eaea 213 
Capitolul XXIV În aceeași zi....... mean 219 
Capitolul XXV Boney...n ses sa eee cena ea e ara a ta ai pa a a 234 
Capitolul XXVI -SUb-COrt. se pda ca ode la Qi dela dac baga 240 
Capitolul XXVII Concursul hipic.......<cmen nenea en en ana 249 
Capitolul XXVIII Proiecte de tinerețe..............ceeee eee eeneeereee 254 
Capitolul XXIX Cântecul lebedei..............mc nenea 260 
Capitolul XXX Inelul de logodnă... 267 
Capitolul XXXI Ultima ispravă a lui Malahide.......................... 276 
Capitolül XXXIIL- laridon eee come A o ta Dita da otet 288