Vanora Bennett — Regina matasurilor

mi J 
„Aa 


ROMAN ISTORIC 


_REGINA 
MĂTĂSURILOR 


VANORA BENNETT 


Vanora Bennett 


_REGINA 
MĂTĂSURILOR 


Traducere din limba engleză de 
RADU TRIF 


(2 


EDITURA ALLFA, 2011 


Colecţia Roman Istoric 


QUEEN OF SILKS 
Vanora Bennett 


Copyright © Vanora Bennett 2008 


Redactare: Olimpia Novicov 
Tehnoredactare: Andreea Dobreci 
Corectură: Laura Popa 
Design copertă: Alexandru Novac 


Versiune electronică: 


[V2.0] 


Corectură [V1.0]: iunie 2016 
Corectură [V2.0]: iulie 2016 


Vanora Bennett s-a născut şi a crescut la Londra. A petrecut o 
lungă perioadă departe de ţară, în calitate de corespondent de presă, 
relatând desfăşurarea unor conflicte politice, militare şi religioase 
dintr-o serie de ţări marcate de instabilitate politică, de la Angola şi 
Cambodgia până la Rusia şi Zimbabwe. 

Este scriitoare şi ziaristă independentă, colaboratoare la ediţia 
online a ziarului The Times, unde ţine o rubrică săptămânală în care 
tema predilectă o constituie latura nonconformistă a capitalei 
britanice. 

Locuieşte în nordul Londrei împreună cu soţul şi cu cei doi copii. 


Lui Luke şi Joe 


Cele mai calde mulţumiri tuturor celor care m-au ajutat să scriu 
această carte, lui Susan Watt şi colegilor ei de la HarperCollins, de 
asemenea lui Tif Loehnis şi colegilor ei de la Janklow & Nesbit, lui 
Lodovico Pizzati pentru sprijinul lingvistic acordat în abordarea 
dificultăţilor dialectului venețian şi, bineînţeles, lui Chris McWatters, 
soţul meu, pentru ideile, sfaturile, răbdarea şi încurajarea sa. 


MĂTASE 


1 

Primăvara anului 1477 

Isabel îngenunche. Nu ştia nimic despre biserica respectivă, dar 
simţea că în jurul ei sunt oameni care se perindau de ici-colo sau 
îngenuncheau pe la colţuri. Nu prea mulţi, îşi spuse. Era prea târziu 
pentru Sexta şi prea devreme pentru None”. La ora asta mai toată 
lumea era la treabă. Işi ridică mâinile şi le apropie de faţă, asemenea 
cuiva care nu vede bine, privindu-şi cu atenţie degetele prelungi, 
lipsite de orice podoabă, încercând să-şi ia complet gândul de la orice 
altceva, şi ajunse ca până şi amintirea cercului luminos proiectat de 
lumânări să i se şteargă din minte. Nu, nu, i se părea imposibil ca tatăl 
ei să vrea să o mărite cu Thomas Claver. Şi dacă, totuşi...? 

Buzele ei începură să articuleze cuvintele latineşti ale rugăciunii. 
Încercă să se descotorosească de imaginea din minte, în care Thomas 
Claver zăcea crăcănat pe bancheta de lângă fereastra cârciumii 
Tumbling Bear, având întipărit pe chip rânjetul lui viclean, pofticios şi 
obraznic, în timp ce dădea pe gât stacană după stacană, în compania 
unchiului ei, în faţa unei servitoare stânjenite, dându-şi amândoi 
ghionturi la auzul fiecărei obscenităţi. Incepu brusc să tremure de 
dezgust, dar poate că motivul era că rugăciunea care îi venise în 
minte era atât de copleşitoare. „O, Doamne Dumnezeule mare şi 
sfânt, Isuse Hristoase, Dumnezeule adevărat”, murmură, aţintindu-şi 
privirea pe bătăturile şi înţepăturile de ace care i se îngrămădeau pe 
mâini, ca dovadă că ea, spre deosebire de Thomas Claver, nu avea o 
viaţă prea uşoară şi nu era aşa de răsfăţată pentru că provenea dintr- 
o familie bogată ca nici măcar să nu catadicsească să deprindă 
meseria familiei ei, „trimis din sânul Tatălui atotputernic în lume 
pentru ca să ierte păcatele, să-i aline pe păcătoşii năpăstuiţi, să-i 
răscumpere pe robii viciilor, să-i elibereze pe cei din închisori, să-i 
adune laolaltă pe cei risipiţi, să-i ducă pe călători înapoi în ţara lor 
natală, să-i slujească pe cei cu inima pocăită, să-i aline pe cei amărâţi 
şi să-i aibă în grijă pe suferinzi şi nevoiaşi, binevoieşte să mă eliberezi 
de nenorocirea, ispita, mâhnirea, boala, nevoia şi pericolul în care mă 
aflu şi să mă povăţuieşti.” 

Dar oricât de tare îşi concentra atenţia asupra vârfurilor degetelor 
şi se străduia să rostească bine rugăciunea, nu se putu refugia în 
aburul de tămâie şi contemplaţie pe care îl căuta. Gândul o ducea la 
Thomas Claver, care se îndrepta spre ea, cu braţele larg deschise, 
gata să o înşface. Stătea încremenită de frică într-o linişte 
mormântală, în timp ce el se apleca peste ea; nu avea niciun rost să 


1 Organizarea S/ujbei divine din Evul Mediu o puteţi citi la sfârşitul cărţii. 


se ghemuiască, fiecare fibră a corpului ei era copleşită şi o făcea să 
ţipe, pentru că uşa era încuiată şi nu mai avea nicio scăpare. 

In gând îi veniră valuri de voci nechemate. A tatălui ei: „o onoare 
pentru familie...” şi „...important pentru familie e să fim trataţi cu 
bunăvoință de Alice Claver, o femeie foarte pricepută în afaceri; are 
multe relaţii în lumea bună, să ştii; o să te prezinte unor oameni care 
te pot ajuta în viaţă...” şi „...nu contează aşa de mult ce poţi, mult mai 
important e pe cine cunoşti...” şi „mă bazez pe tine că o să ştii să faci 
ce e cel mai bine pentru familie.” Vocea doicii ei, vădit îngrijorată, 
încercând să împace pe toată lumea: „la vârsta ta îţi închipui că 
dragostea e cel mai important lucru... dar până la urmă bărbaţii sunt 
toţi la fel... înţeleg că acum i s-au aprins călcâiele şi e cam sălbatic, 
eh, dar o să reuşeşti tu să-l aduci pe calea cea dreaptă cât ai bate din 
palme, o să-l faci să se apuce de treabă... important e să ai o familie 
bună; după ce o să faci copii o să-ţi dai seama că în viaţă oricum 
nimic nu e mai important decât copiii.” Jane, resemnată şi totuşi 
chicotind sub cearşafuri, reuşind numai ea ştie cum, să rămână calmă 
şi în situaţia asta nenorocită: „...măcar ştii că alesului tău îi plac 
fetele. Eu, vai de capul meu, ce pot eu să fac cu boşorogul ăla de Will 
Shore şi cu catastifele alea în care se îngroapă noapte de noapte. la 
gândeşte-te, cum ar fi să-mi vină în minte să-l sărut pe e/” 

Ei, pentru Jane lucrurile nu stau nici pe departe la fel de prost, îşi 
spuse Isabel furioasă în gând, încercând să lupte împotriva fiorilor şi 
picăturilor fierbinţi pe care le simţi sub pleoape în timp ce îşi aminti 
faţa fermecătoare a surorii ei mai mari, cu părul ei blond-deschis, 
ochii verzi şi privirea aţintită în jos, ca o invitaţie la flirt care te vrăjea 
numaidecât, în ciuda zâmbetului trist ce i se ivea pe faţă de fiecare 
dată când se gândea că trebuie să se mărite cu Will Shore. Will putea 
fi şi un cadavru ambulant, fără bărbie şi fără vreun subiect de discuţie 
în afară de ce era în cărţile lui nesuferite, dar cel puţin era un bărbat 
care îşi alesese drumul lui în lume. Era un om liber şi un cetăţean; 
avea o pregătire de ucenic pe care o dusese la capăt cu bine, plus 
propria lui afacere. O să o plictisească de moarte pe Jane, dar cel 
puţin avea să-i ofere o viaţă de confort şi trândăveală liniştită, care îi 
plăcea şi ei nespus de mult, să se tolănească pe perne moi, să 
citească poveşti de dragoste şi să-şi facă planuri în legătură cu 
următoarea rochie pe care avea să şi-o cumpere. Şi ştia toate lucrurile 
astea. Ce-i mai trebuia să se plângă şi să facă scandal? 

Işi simţea umerii apăsaţi de o greutate insuportabilă. Avea un nod 
în gât, abia mai putea să respire şi simţea că pieptul îi e pe cale să 
explodeze. Şi înainte să-şi dea seama unde se află, se pomeni că se 
ţine cu mâinile de cap, apăsându-şi disperată şi fără rost ochii închişi, 
pentru a nu lăsa lacrimile să iasă şi degetele ei erau umezite şi sărate, 
iar respiraţia îi era la fel de iute şi chinuită ca şi cum ar fi fugit în 


goană ca să scape de un pericol de moarte. Plâng, îşi spuse în gând, 
cu partea calmă a minţii; observându-se de undeva de sus, dintr-un 
loc mai tainic decât cel din care îi venise acel gând. şi cuprinse cu 
braţele proprii umeri şi se ghemui atât de jos, încât aproape că atinse 
cu fruntea podeaua de piatră. Dar când îşi dădu seama, suspina prea 
tare ca să se mai poată opri. 

O umbră se strecură pe nesimţite în apropierea ei. Zgomotul paşilor 
se opri la câţiva metri de ea. Auzi pocnitura slabă a pintenilor. Nu-i 
mai păsa de nimic. Acum că se lăsase pradă neajutorării mânioase a 
sentimentelor ei, nu mai putea să-şi oprească furtuna din suflet nici 
dacă ar fi dorit. Paşii se îndepărtară. Dar nu destul de mult ca să îi 
poată uita. Nu voia să mai zărească încă o lumânare aprinsă şi nici 
măcar să ştie că în lumina blândă care înconjura chipul Sfintei 
Fecioare s-a adăugat încă o sursă de lumină. Şi totuşi a fost suficient 
pentru ca pieptul ei, care se opintea să respire, să se potolească 
pentru câteva momente. Rămase nemişcată, conştientă de lacrimile 
care încă i se prelingeau printre degete şi de faţa ei răvăşită, cum 
trebuia să fie în acele clipe. Se strădui să inspire adânc ca să îşi poată 
controla suspinele şi ceea ce i se părea că începe să semene cu nişte 
sughiţuri. Incepu să se ciupească pentru ca să-şi revină cât mai 
repede şi aşteptă ca enoriaşul nesuferit, ai cărui pinteni îi auzise mai 
devreme, să plece. 

El însă nu plecă. Dimpotrivă, se întoarse şi se aşeză chiar lângă ea. 
Privind pe furiş printre degete, ea putu să vadă pintenii şi noroiul de 
pe cizmele lui. Îşi păstră privirea aţintită în jos cu obstinaţie. Până la 
urmă, tot o să plece, se gândi, într-un acces de nerăbdare, nu trebuia 
decât să rămână tăcută. 

Liniştea care se aşternu nu dură mai mult decât ţi-ai putea ţine 
respiraţia. Apoi, cu groază, simţi atingerea unei mâini pe curbura taliei 
ei înguste, copleşită şi ea de o durere apăsătoare; o mână caldă; o 
mângâiere profund liniştitoare, cu podul palmei. Se ghemui şi mai 
mult, parcă încercând să scape de orice dialog nedorit; dar nu înainte 
să simtă încurajarea fermă pe care i-o transmisese mâna. Apoi auzi o 
voce surprinzător de frumoasă, micşorată într-un murmur, chiar 
deasupra capului ei: 

— lartă-mă, te simţi bine? 

Fiorul acelei atingeri uşoare de bărbat, o atingere pe care poate nu 
avea să o mai simtă vreodată în viitorul ce se închidea în jurul ei, fu 
suficient pentru a-i risipi enervarea pe care o simţise întreruptă în 
acele momente de amărăciune adâncă. 

Intr-o stare lamentabilă, de om resemnat, ea îşi ridică încet capul. 
Nu putu vedea decât o jumătate din faţa care privea în jos spre ea, o 
faţă oacheşă, cu trăsături aspre, de bărbat slab. Expresia chipului îi 
era însă îmblânzită de un aer de preocupare sinceră. Nu putea avea 


decât câţiva ani mai mult decât ea; poate optsprezece sau 
nouăsprezece, ca Thomas Claver. Dar omul acesta părea un adult, cu 
o bărbie nerasă de două-trei zile şi o forţă evidentă în mişcările 
precise ale braţelor, pe care le observă când se aplecă şi mai mult 
spre ea, degajând o delicateţe a înţelegerii faptului că nu se cuvenea 
să o atingă, împreunându-şi mâinile ca şi când ar fi vrut să-şi 
tempereze singur elanul. Simţi o senzaţie stranie de căldură faţă de 
politeţea întipărită în ochii lui. 

— Mă rugam doar, spuse ea, cu o ultimă rezervă de demnitate, 
privindu-l drept în ochi, provocându-l parcă să îi servească acea 
minciună - cum putea el să ştie că nu era o mistică înveterată, pradă 
unei viziuni înlăcrimate? Totuşi devenise brusc conştientă de felul în 
care arăta în acele clipe, cu năframa trasă pe spate şi cu şuviţe de păr 
lipite parcă de faţa umedă, ochii înroşiţi, umflaţi şi pielea probabil 
plină de pete oribile. 

El nu îi răspunse altfel decât continuând să o privească fără a clipi, 
şi putu citi o urmă de nedumerire pe faţa lui, care dădea impresia că 
este obişnuită să evalueze rapid situaţiile noi. Işi ridică o mână şi îşi 
şterse cu mişcări apăsate amândoi obrajii, încercând să-şi vină în fire 
şi fu surprinsă să descopere că privirea aceea insistentă avea darul să 
îi potolească suspinele. Reuşi chiar să schiţeze un zâmbet anemic în 
timp ce se ridică de pe podea în genunchi, simțind cum întunericul din 
sinea ei se risipeşte pe măsură ce îşi îndreptă spatele. 

— Ei bine, chiar mă rugam, adăugă ea apărându-se. Şi mai şi 
plângeam, atâta tot. 

La care el zâmbi şi, deşi buzele lui erau subţiri, conturară un 
zâmbet atrăgător, neprefăcut; se pomeni că şi propriile ei buze 
răspund cu un zâmbet, conştientă că mâinile sale se străduiesc să-şi 
găsească de lucru, într-un ritual numai de ele ştiut, de atingere uşoară 
şi curăţare a feţei şi a părului, în tentativa de a-şi reveni după această 
efuziune a emoţiilor. 

El nu făcu niciun fel de comentariu referitor la înfăţişarea ei. Ea 
bănuia că el nu putea spune nimic fără să fie ori galant, ceea ce ar fi 
fost nepotrivit, ori nepoliticos, şi asta ar fi fost şi mai rău. Pur şi simplu 
continuă să o ţintuiască cu privirea, în care părea să se regăsească 
amintirea zâmbetului lui, fără să facă nicio mişcare. li plăcea liniştea 
pe care o degaja corpul lui încordat. Observase sabia şi teaca prinsă 
de centură, pelerina obişnuită cu care era îmbrăcat. Trebuie să aibă 
vreo legătură cu viaţa de armată, îşi spuse în sinea ei, poate e un 
gentleman din anturajul cuiva. Insă simpla lui prezenţă îi transmitea 
atât de mult curaj, încât îşi dădu seama că spera că străinul nu se va 
despărţi de ea prea curând, plecând în altă parte. 

Nu plecă. În cele din urmă, îl auzi murmurând: 

— Era cât pe-aci să uit că şi eu venisem aici să mă rog. Şi se uită 


din nou la ea cu ochi strălucitori, din nou cu un început de zâmbet. La 
fel ca tine. Uneori necazurile omului par atât de copleşitoare că nimic 
altceva nu e de ajuns în afară de călăuzirea lui Dumnezeu. Şi chiar şi 
aceasta... 

Se opri şi îşi îndepărtă privirea de la ea, iar ea îi simţi în acea clipă 
tristeţea, o neajutorare care i se păru la fel de adâncă precum a ei, un 
sentiment care nu cerea să fie înţeles. 

— Aş putea să spun o rugăciune cu tine? o întrebă el în şoaptă cu o 
voce groasă, dar catifelată. 

Prinsă pe nepregătite, ea făcu un gest de încuviinţare, bucuroasă 
să îl ştie lângă ea. Cu o mişcare delicată şi neîntreruptă, el 
îngenunche alături, aplecându-şi capul peste mâinile împreunate şi 
închizându-şi ochii. 

Isabel îşi închise şi ea ochii şi îşi împreună mâinile, dar de-acum nu 
mai încerca să facă nimic altceva decât să imite o rugăciune; ceea ce 
îşi dorea era să audă din nou cuvintele murmurate rostite de buzele 
străinului. Voia să audă pentru ce se roagă el. „Chiar şi aşa, Doamne 
Dumnezeul nostru, Isuse Cristoase, binevoieşte să mă eliberezi de 
orice nenorocire, amărăciune şi necaz care se pot abate asupra mea 
şi de urzelile duşmanilor mei”, murmură el. Era o rugăciune la fel de 
sobră ca a ei, dar nu una care avea să o lămurească; „şi binevoieşte 
să-l trimiţi pe Arhanghelul Mihail să mă ajute împotriva lor, şi 
zădărniceşte lisuse Preamărit planurile diabolice pe care ei le urzesc 
sau vor să le urzească împotriva mea, la fel cum ai zădărnicit sfaturile 
lui Achitofel care l-a stârnit pe Absalom împotriva regelui David...” 

Şi dintr-o dată, vocea lui se transformă într-o bolboroseală 
nedesluşită de cuvinte în latină, după care se opri. Când îi aruncă din 
nou o privire furişă, buzele lui încă se mai mişcau şi i se păru că vede 
şi o lacrimă lucindu-i pe obraz. Părea cu totul absorbit, ca şi cum nu ar 
mai fi avut nicio punte de legătură cu lumea dimprejur. 

Ea continuă să-l privească. Era evident că lua o hotărâre chiar în 
acele clipe. Maxilarul îi rămase nemişcat. Apoi, brusc, îşi lăsă mâinile 
în jos, ridică capul şi îşi întoarse privirea spre Isabel, atât de rapid 
încât ea nu mai avu timp să-şi ascundă privirea curioasă. Fără să aibă 
aerul că-i reproşează ceva, privirea lui luminoasă rămase aţintită 
asupra ei; o simţi ca un şoc ce îi străbătu întregul corp. 

— Să avem deci încredere că Dumnezeu ne va da ceea ce-l cerem? 
o întrebă el, cu un rânjet oarecum viclean, devenit subit vesel şi 
dornic să se mişte. 

Se ridică în picioare, întinzând o mână spre ea. Fără să mai 
cumpănească dacă se cuvenea sau nu, o luă şi se ridică şi ea anevoie. 
Mâna lui era caldă şi uscată, iar degetele, lungi şi puternice. Peste 
câteva clipe, se pomeni că păşeşte alături de el. Spre surprinderea ei, 
îşi dădu seama că se îndreptau către intrarea boltită care dădea în 


stradă, mergând în acelaşi pas. 

Cât timp sunt afară, nu trebuie să merg acasă, se gândi Isabel, pe 
când vântul îi flutura rochia, dându-i parcă senzaţia nebuloasă şi 
efemeră că se află în toiul unei aventuri neaşteptate. Atâta timp cât 
nu mă vede nimeni aici, nici nu trebuie să hotărăsc ce să fac. Aşa că 
se lăsă în voia momentului şi îl urmă ascultătoare pe străin în taverna 
Bush, la o distanţă de câţiva paşi de Aldersgate, unde el se apropie 
numaidecât de o masă dintr-un separeu cu arcade, sub o fereastră 
unde farfuriile şi tacâmul folosite de altcineva, la fel ca şi tabla de şah 
abandonată pe un taburet, nu fuseseră încă luate, şi, trecând pe lângă 
cârciumar, comandă o cană de vin de Bordeaux şi nişte friptură rece. 
Se aşeză uitându-se în jos la tabla de şah, jucându-se absent cu 
piesele rămase pe margine, în timp ce o servitoare tânără puse una 
peste alta cănile metalice înalte pe una dintre tăvile unsuroase, plină 
de oase şi zgârciuri de porc. Isabel trase cele două mese laolaltă şi 
potrivi taburetele, uimită că fusese atât de îndrăzneață încât să se 
aşeze să mănânce în compania unei persoane cu care abia făcuse 
cunoştinţă. Insă dacă el observă stânjeneala ei, nu lăsă să se vadă 
acest lucru. Pe chip avea întipărit un zâmbet, stârnit probabil de un 
gând pe care nu i-l împărtăşise şi ei; luă în mână una din piesele 
sculptate în timp ce ea se apropie de el, şi spuse cu voce blândă: 

— In definitiv, poate că niciuna dintre acţiunile care ne preocupă 
atât de mult în viaţă nu este aşa de importantă cum ne închipuim noi. 
Lăsă piesa să cadă în săculeţul special al pieselor de şah. Până la 
urmă toţi suntem egali când ajungem la fundul sacului, nu crezi? 

Agitaţia lui Isabel dispăru odată cu piesele de şah pe care el le-a 
îndesat în săculeţul de piele. Ea râse şi se aşeză. 

— Cel mai mult mă sperie gândul că voi muri înainte să-mi fac 
ordine în viaţă şi să-mi rezolv problemele, răspunse ea, dorindu-şi să 
poată vorbi şi ea cu tonul resemnat cu care vorbise străinul. Acum 
sper să se întâmple ceva, să se rezolve de la sine. 

Nu era născută să poarte discuţii filosofice. De asemenea, nici nu-i 
prea stătea în fire să facă ceea ce intenţiona să facă - adică să 
descopere mai multe lucruri despre cunoştinţa întâmplătoare pe care 
pronia i-o scosese în cale. De îndată ce servitoarea le trânti în faţă 
două blide de lemn şi chiar înainte ca el să termine de umplut 
paharele de vin, Isabel se pomeni, spre surprinderea ei, că începe să 
depene întreaga istorisire a necazurilor ei. 

li povesti acestuia cum tatăl ei căzuse în dizgrație la Primăria 
Londrei, pentru că îşi ieşise din pepeni în timpul unei adunări - atât de 
rău, încât începuse să urle şi să blesteme - pe când încerca, fără sorţi 
de izbândă, să convingă autorităţile oraşului să îl susţină pe regele 
Eduard şi pe armata sa yorkistă atunci când se duceau războaie. John 
Lambert fusese de părere că restul negustorilor fuseseră ipocriţi să 


cedeze în faţa armatei rivale a lancasterilor - nebunul şi blegul rege 
Henric, silit să revină ca să poarte ultimele lui bătălii după zece ani de 
retragere forţată, de către contele de Warwick, care fusese cel mai 
apropiat prieten al regelui Eduard până când între ei apăruseră 
neînţelegeri de tot felul şi primul devenise un rebel. Lui John Lambert 
nu-i plăcuse deloc să-l vadă pe aprigul conte trădător cum ghidează 
absolut orice mişcare a lui Henric, om plăpând şi slab de înger. Nu îi 
avea prea mult la inimă nici pe fratele mai tânăr al lui Eduard, ducele 
de Clarence, şi el răzvrătit împotriva rudelor sale de sânge; un 
trădător şi mai neînsemnat şi mai nevolnic, agăţat de pulpana fracului 
lui Warwick, sperând zadarnic că într-o bună zi va putea ajunge regele 
de York al lancasterilor rebeli. John Lambert chiar avusese dreptate. 
Fusese o treabă urâtă. Şi cu toate că Londra dădea toate semnele că 
sprijină Yorkul, nimic nu se schimbase de un car de vreme. Orice 
negustor îl cunoştea pe regele Eduard, un om puternic, tânăr şi 
inteligent, care deja rămăsese pe tron vreme de zece ani. Un rege 
care susţinea mai bine interesele comercianților decât Henric, acesta 
lăsând nelegiuirea să stăpânească regatul mai bine de douăzeci de 
ani, înainte ca Eduard să ia în stăpânire pentru prima oară tronul. Insă 
armata yorkistă era deja chiar aici, la porţile castelului, iar consensul 
la care se ajunsese în cursul întâlnirii se rezuma la cuvintele „totul 
pentru o viaţă liniştită”. Aşa că izbucnirea lui John Lambert nu numai 
că nu fusese luată în seamă, ci îi mai întorsese şi pe restul 
negustorilor împotriva sa. Aceştia puneau un preţ atât de mare pe 
exprimarea civilizată şi gentilă a acordurilor, încât nu-l puteau ierta pe 
un om care în urma unui acces de furie începuse să tune şi să fulgere 
cum o făcuse el. 

Se pomeni că începe să descrie înfăţişarea de om hăituit a tatălui ei 
atunci când oamenii primarului îşi făcuseră apariţia şi luaseră stâlpul 
vărgat din faţa casei lui Lambert - stâlpul-pecete al postului de 
consilier municipal, preţiosul simbol al carierei sale, stâlp pe care 
consilierii orăşeneşti îşi lipeau proclamaţiile. li povesti cum tatăl ei se 
schimbase dintr-o dată şi făcuse o obsesie din potolirea vrajbei sale cu 
oamenii importanţi din City, pe care spera să o domolească într-o 
oarecare măsură măritându-le pe ea şi pe sora ei; felul în care le 
anunţase, dintr-o dată, că ea şi Jane urmau să se logodească cu nişte 
pretendenți nevolnici, aleşi tot de el, de îndată ce aflase că armata 
regelui Eduard este pe punctul de a câştiga şi se apropie de Londra, 
imediat după ce căpătase destulă siguranţă că negustorii se vor 
supune împrejurărilor potrivnice şi îşi vor aminti că de fapt au fost 
susţinători ai casei de York dintotdeauna şi îi vor deschide porţile 
regelui Eduard; adică imediat după ce vor putea fi convinşi că John 
Lambert nu greşise totuşi chiar atât de tare. 

Isabel era de părere că tatăl ei se gândise de mult la situaţia în 


care se afla şi urzise toate acestea cu multe luni înainte. Cu 
amărăciune în glas, îi spuse străinului că ea şi sora ei erau sacrificate 
în numele ambiţiei obsedante a tatălui lor. Nu era cinstit, considera 
ea. Toată viaţa le promisese întruna fiicelor lui că, dacă nu luau vreo 
hotărâre stupidă, vor avea libertatea de a se mărita cu oricine vor găsi 
pe placul inimii lor. Şi acum, înainte ca ele să ia vreo decizie, el îşi 
încălca acea promisiune. 

— Ştiu că i se pare că procedează corect, spuse ea în final. 
Jumătate din vechii lui prieteni din City îl caută cu tot felul de cazuri 
de la Curte. Toţi îl cred terminat. Dau cu piciorul în el, acum când îl 
văd că e la pământ. Şi el vrea să le demonstreze că încă are puterea 
să încheie alianţe bune. Işi închipuie o nuntă care o să umbrească 
orice petrecere pe care o s-o dea vreo companie de comerţ vara asta 
- e înnebunit după petreceri; sunt absolut sigură că în mintea lui vede 
o mulţime de mese care gem de păuni unşi cu miere şi de budinci cu 
lapte de măgăriţă. Vrea să facă tot ce poate ca să impresioneze pe 
toată lumea cu ideea că familia Lambert se află încă în vârful 
piramidei puterii. Işi imaginează că două nunţi o să fie suficiente ca 
să-şi câştige înapoi toate relaţiile. Dar se pare că nu-şi dă seama că 
lucrurile astea nu o să-l ajute. Lumea o să-şi amintească de el ca de 
omul care a ţipat la primar. Şi noi, noi o să fim măritate cu clovnii ăia 
toată viaţa. Nu e bine. Eu sunt prea tânără să mă mărit. N-am decât 
paisprezece ani. Şi oricum, ultimul bărbat pe care l-aş alege vreodată 
în viaţă, acum sau mai târziu, ar fi Thomas Claver. 

Era uşor să vorbească cu bărbatul brunet pe care îl cunoscuse în 
biserică. Acesta o privi fix pe întreaga durată a monologului ei 
înflăcărat. Făcu semn cu capul că înţelege atunci când ea îl privi tristă, 
şi îşi miji ochii amuzat când, sperând că îl distrează, ea începu să 
folosească o sumedenie de expresii fanteziste pe care în mod normal 
nici nu s-ar fi gândit să le folosească. Şi totuşi, când se opri, Isabel avu 
senzaţia stranie că peroraţia ei nu avusese niciun efect. Nu părea 
deloc înfierbântat de indignarea ei. Părea doar adâncit în gânduri. 

Işi tăiase meticulos bucăţelele de carne cu cuțitul în timp ce ea 
vorbise. După ce ea tăcu, se uită în jos la pătrăţelele roşii răsfirate pe 
platoul din faţă şi păru aproape surprins că încă se mai aflau acolo. Işi 
înfipse furculiţa într-o bucăţică de carne şi începu să o mestece, 
ridicându-şi din nou privirea spre ea, reflectând, până când ea, 
pierzându-şi cu totul orice urmă de încredere în sine, îşi spuse în gând 
că mai bine ar fi tăcut sau măcar i-ar fi pus lui mai multe întrebări 
despre viaţa lui, înainte să-i povestească despre necazurile ei. 

— Acum înţeleg de ce eşti nefericită, spuse el într-un târziu, iar ea 
se îmbujoră brusc când simţi căldura glasului lui. 

Cu toate acestea, nu se putea spune că era foarte chipeş. 
Trăsăturile feţei lui subţiri nu erau la fel de clare, regulate şi nobile ca 


ale tatălui ei, de exemplu, sau precum cele superbe, dumnezeieşti, 
ale băieţilor lui Lynom. Chipul bărbatului din faţa ei era slab şi serios, 
iar expresia lui părea să fi fost mereu îngrijorată. Dacă nu ar fi stat cu 
spatele atât de drept şi nu şi-ar fi folosit corpul filiform cu mişcări atât 
de fluide, dacă nu o privea fix cu atâta atenţie, ar fi putut spune că 
seamănă puţin cu un şobolan. Un om meschin, rău. Dar afecțiunea 
vocii lui vibra încontinuu în fiinţa ei, făcându-l să i se pară un vrăjitor. 

— Eşti într-o situaţie dificilă, îi spuse el. In opinia ta, tatăl tău judecă 
greşit. 

Ea făcu semn că încuviinţează şi sorbi puţin din paharul de vin, 
pentru a ascunde recunoştinţa care simţea că îi îmbujorează obrajii. 

El se aplecă spre ea. Işi puse coatele pe masă. Ea crezu că poate o 
va atinge, pentru a o încuraja. Se înroşi şi mai mult şi se închise în 
sine. i 

Dar nu o atinse. Işi împreună doar mâinile, aducându-le laolaltă sub 
bărbie, sprijinind-o pe degetele groase, şi continuă să se uite calm la 
ea. 

— Pot să-ţi dau un sfat? întrebă el. Simplitatea demnă a vocii lui o 
făcu să se ruşineze de ieşirea ei. 

Incercând să devină şi ea la fel de convenţională ca şi el, făcu iarăşi 
semn că încuviinţează, încercând să nu lase să i se vadă pe faţă 
strălucirea speranţei că străinul va găsi o soluţie simplă la problemele 
sale. 

— Trebuie să te măriţi aşa cum îţi dictează circumstanţele, 
continuă el, atât de încet încât abia îl auzi. Din ceea ce mi-ai spus, 
cred că îţi dai seama că tatăl tău te iubeşte. După părerea lui, el 
consideră că încearcă să facă tot ce poate pentru binele familiei. Şi 
sarcina unui tată e să facă alianţe bune pentru binele copiilor lui. 
Chiar dacă nu ţi-a înţeles pe deplin sentimentele, poate că ştie mai 
mult despre situaţia în care se află familia ta decât tine. 

— Bine, d-dar, ripostă ea bâlbâindu-se, cumplit de dezamăgită. 
Dar... 

— Ştiu, spuse el cu un aer de tristeţe, nu e exact ceea ce doreai să 
auzi. 

După care îşi cobori privirea. La fel şi ea; concentrându-se, 
enervată, asupra bucății noi de friptură de porc şi asupra şoriciului roz 
de pe platourile din faţa lor; dorind să scape de fierbinţeala care îi 
cotropi ochii. 

— Ştii bine că dacă un tată nu se gândeşte cum să-şi căsătorească 
copiii, asta poate însemna sfârşitul familiei, îi spuse el, de undeva de 
dincolo de roşeaţa pleoapelor ei. Asta era să mi se întâmple chiar mie, 
cât pe-aci. 

Ea îşi ridică ochii la el, mirată. Privirea lui era încă îndreptată spre 
ea, deşi nu mai era aţintită asupra ei, ci spre un loc îndepărtat, nu 


atât privind-o în adâncul sufletului, ci rătăcită într-o regiune 
întunecată a propriului lui suflet. 

— EI, tatăl meu, şi-a petrecut întreaga viaţă luptând în războaie, şi 
a fost un soldat de nădejde. Dar când am auzit că a murit pe câmpul 
de luptă, ce puteam face, eram o generaţie de orfani risipiţi 
pretutindeni prin ţară, şase la număr, fără nicio perspectivă de 
căsătorie care să ne ofere vreun nou protector. Nu a înţeles niciodată 
că încheierea de alianţe pentru familia lui era la fel de importantă ca 
şi câştigarea bătăliilor; că pentru a-ţi învinge duşmanii ai nevoie de 
prieteni - o strategie pentru a trăi, nu numai pentru a muri. 

Izbucni în râs, dar cu un aer de amărăciune nedisimulată. Isabel 
rămase tăcută, nu atât pentru că, şireată, îl făcuse să vorbească 
despre sine, aşa cum îşi închipuise că va reuşi, ci pentru că nu ştia ce 
să răspundă. Pricepea, deşi nu-i făcea deloc plăcere, cât de puţine 
lucruri ştia despre tot ceea ce o înconjura, în afară de Piaţa de 
Mătăsuri şi Catifele, despre lumea în care se purta războiul. Încercând 
să-şi închipuie ce înseamnă să-ţi moară tatăl, în mintea ei nu trecu 
niciun gând, numai sunete; fonfăitul femeilor care boceau; bocănitul 
unui ciocan cu care se băteau cuie în capacul unui sicriu sau în uşa 
casei ei; liniştea apăsătoare din Cheapside, noaptea, pentru cei care 
nu aveau niciun adăpost; zgomotul ritmat scos de şobolanii care o 
tuleau la cel mai mic zgomot. Mama ei murise cu prea mult timp în 
urmă pentru ca Isabel să şi-o mai amintească. Dar oricât s-ar fi 
străduit, nu putea să-şi imagineze o viaţă în care tatăl ei să nu se 
agite încontinuu prin camera de mătăsuri, făcând tot ce era cu putinţă 
ca să forţeze vreo croitoreasă cu obrajii scofâlciţi să mai lucreze puţin, 
zâmbind chiar şi atunci când ciupea cu unghiile, mereu exagerat de 
curate, câte un tighel cusut aiurea sau atrăgând o clientă de vază şi 
ridicând în slăvi frumuseţea mărfurilor lui, cu ochi verzi şi strălucitori; 
sau, mai târziu, numărându-şi monezile strânse peste zi, cu un râset 
viclean, pe care îl scotea când se gândea cât de invidioasă ar fi nobila 
lui clientă dacă ar avea măcar habar cât de mult depăşea suma 
profiturilor făcute de el, un umil şi servil negustor de articole de 
mătase, cifra rentelor şi arenda încasată de clienta respectivă. Isabel 
nu se putea închipui aşteptând, într-o casă pustie, situată în cine ştie 
ce câmpie, un zvon, o scrisoare sau vreun servitor care şchiopătează 
întorcându-se acasă, plin de răni şi bandaje, şi aduce o asemenea 
veste; acea veste, indiferent ce o fi auzit respectivul. Şi totuşi, însăşi 
imposibilitatea de a-şi închipui un asemenea lucru îl aduse pe tatăl ei 
mai aproape de ea. Până atunci îi ajunsese să ştie că războiul era 
ceva ce se întâmpla altor oameni; însă acum, pentru că vorbea cu 
cineva care fusese influenţat direct de război, se simţi şi ea, pentru 
prima oară, copleşită de numărul imens de posibilităţi nebănuite. Nu- 
şi dădea seama cum se numeşte acel fior pe care îl simţea în stomac 


sau întunericul pe care îl simţea curgându-i în vene; se gândi însă că 
era vorba de frică. 

Işi făcu semnul crucii. Cuprinsă de o dorinţă bruscă de a fi mai 
înţeleaptă şi mai în vârstă, îşi spuse în sine: e o prostie să trăieşti într- 
un oraş care e pe punctul de a fi invadat de o armată cuceritoare 
(armata regelui Eduard se afla la St Albans, se zvonea; urma să 
sosească aici dintr-o clipă în alta, iar primarul dăduse deja ordin ca 
soldaţilor să li se permită accesul în oraş) şi cu toate acestea să fii 
atât de necunoscătoare în privinţa pericolelor sau dezastrelor. O 
prostie îngrozitoare. Am crescut într-o ţară în care două familii de regi 
s-au învrăjbit şi au luptat pentru tron dintotdeauna, nimeni nu mai ştie 
exact de când, şi eu nu ştiu nimic despre asta. Nici n-ai cum să ştii 
dacă eşti londonez. Lucrurile astea nu prea ajung la noi. Totuşi, dacă 
omul din faţa mea şi-ar da seama cât de puţine ştiu, ar zice că sunt un 
copil. 

El nu îi observă gestul. 

— Ei bine, am supravieţuit. Dar de atunci soarta nu ne-a adus 
altceva decât ghinion în privinţa posibilităţii de a ne căsători, spuse el 
cu o grimasă care îi înăspri faţa. Fratele meu cel mai mare a plecat cu 
o văduvă de război, cea mai proastă partidă pe care ar fi putut-o face, 
şi asta tocmai când reuşisem să aranjăm o alianţă potrivită pentru el. 
Perioada asta a însemnat pentru noi sfârşitul anilor de ură adusă de 
gestul lui necugetat. Apoi alt frate s-a însurat doar ca să-i facă în 
ciudă primului, trecând cu bună ştiinţă peste dorinţele lui. lar asta ne- 
a adus şi mai multe necazuri... 

El oftă şi îşi cobori privirea la pătrăţelele de carne tăiate egal şi îşi 
apropie încet cu cuțitul una dintre ele. Apoi înfipse hotărât cuțitul în 
ea. Isabel mai sorbi o înghiţitură din vinul negru şi tare pe când 
bucata de carne dispăru în gura lui, întrebându-se curioasă la care 
dintre fraţi s-o fi gândit când străpunsese carnea cu cuțitul. 

— Mă bucur că acum s-au terminat toate, îndrăzni ea, ridicându-şi 
ochii spre el, vreau să spun, toate necazurile familiei tale. 

Poate că vocea ei şoptită făcură ca ochii lui să capete iarăşi o 
expresie blândă. 

— Nu sunt chiar terminate, o corectă el, privind-o atent din nou. 
Mai am încă de pus la punct însurătoarea mea. 

Preţ de o clipă, vocea lui deveni atât de tandră, încât inima ei bătu 
cu putere. Işi opri răsuflarea, aplecându-se degrabă în faţă, spre cana 
ei. Apoi se pomeni că oftează, pe când el continuă, de data aceasta cu 
voce mai aspră: 

— lar acum, că a venit rândul meu, n-aş vrea nimic mai mult pe 
lumea asta decât să fac o partidă convenabilă pentru familia mea - 
deşi cel de-al doilea frate de care îţi povesteam încearcă să-mi pună 
bețe în roate. Se împotriveşte atât de mult, încât cred că şi dacă mă 


chinuiesc să fac ce e bine, până la urmă o să fie tot rău. Din când în 
când mă gândesc că poate s-ar cuveni să renunţ... doar ca să-i fac pe 
plac. Işi încleştă maxilarele, la fel ca în biserică. Şi totuşi, n-am să fac 
asta, adăugă el cu voce fermă. Nici asta nu m-ar ajuta cu nimic. Dar 
sunt momente când stau şi mă întreb dacă o să vină vreodată vremea 
când o să încetăm să mai fim orfani de război, copii încăpăţânaţi în 
corpuri de bărbaţi, distrugându-ne unul pe altul în timp ce încercăm să 
aranjăm lucrurile pe care tatăl nostru ar fi trebuit să le hotărască. 
Oftă. Acum îţi dai seama de ce spun că nimic nu e mai important în 
viaţă decât să te căsătoreşti în numele intereselor familiei tale, nu-i 
aşa? adăugă el cu mai multă energie. Trebuie să trageţi împreună în 
aceeaşi direcţie, să vă faceţi amândouă datoria, altfel sunteţi 
pierdute. 

— Oh, murmură slab Isabel. 

Urmă o altă linişte prelungită, întreruptă de un vuiet de râsete de 
bărbaţi, care răsuna de undeva din spatele celor doi. Servitoarea veni 
la masa lor şi o curăţă. Isabel observă că se lăsa întunericul. Lumina 
scălda încă fereastra, însă faţa lui începea să fie umbrită. Ea nu auzise 
clopotul; pesemne că pieţele aveau să se închidă. 

El şedea cu spatele drept şi părea liniştit şi impasibil, aşezat pe 
scaunul lui. Ea nu văzu, ci mai degrabă simţi mişcarea aproape 
imperceptibilă a mâinii sale, când trase de mânerul spadei sale. işi 
aminti că în biserică se uitase pe furiş la mâinile lui; observase că 
erau bronzate şi robuste, cu degete subţiri şi unghii roase. 

Ea voi să-l întrebe: „O iubeşti?” Simţi însă că era genul de întrebare 
pe care doar fetele din atelierul de croitorie şi l-ar putea pune una 
alteia, chicotind, o întrebare deplasată în cazul lui. In schimb, spuse 
ezitând: 

— Dar nu-ţi doreşti niciodată să...? şi lăsă întrebarea neterminată. 
Nu ştia cum ar fi trebuit să sune restul întrebării. 

Când vocea lui redeveni mai calmă, avea o notă de melancolie şi 
ochii nu îi mai străluceau; gândurile îl duceau probabil în străfundul 
fiinţei lui. 

— A, dorinţele... fu răspunsul lui şoptit. Dacă ne-am trăi viaţa în 
voia dorințelor... să facem totul aşa cum ne vine: să trăim în pace, să 
nu omorâm nimic în afară de balauri... să bem elixirul vieţii... să 
călărim inorogi... cine ştie ce-ar face fiecare om în parte? 

Ea auzi un sunet slab de râsete venind de undeva din spatele lor. 
Putea vedea umbra luceafărului de seară printr-unul din geamurile 
murdare. Aşeză cana pe masă şi îşi puse mâinile alături. Se uită la 
cele două umbre palide care se reflectau pe lemnul de culoare 
închisă: degetele păreau destul de lungi şi frumoase ca să poată 
broda veşmintele preoţeşti, cum îi plăcea tatălui ei să spună. 
Intrebarea care i se strecură în minte fu: oare se uita şi el la degetele 


ei? Aceasta în timp ce îşi spunea în gând că tot ce voia, era să rămână 
acolo, în întunericul acela; nu să vorbească, să gândească sau să se 
întoarcă acasă. 

— Bineînţeles că nu trebuie neapărat să-mi urmezi sfatul, spuse el 
într-un sfârşit. Când îşi ridică privirea spre el, constată că ochii lui 
aveau o strălucire ciudată în timp ce se uita la degetele ei 
împreunate, ochii fiind singura parte vizibilă din silueta lui întunecată. 
Asta dacă ai alte opţiuni, normal. 

— Opţiuni? repetă ea mecanic, simțind că realitatea pune iar 
stăpânire pe ea şi îi lasă un gust amar. 

Era perfect conştientă că tatăl ei nu o va lăsa să nu se mărite cu 
Thomas Claver, donând în schimb zestrea ei la o mănăstire de maici, 
şi asta pentru că ea nu arătase niciodată nici cel mai mic semn că ar 
avea vreo chemare spre cele sfinte; se întrebă dacă ar avea tupeul să- 
şi asume riscul să plece de acasă, din casa lor impunătoare, unde toţi 
îi spuseseră mereu domnişoara Isabel, o prezenţă elegantă, mereu 
înconjurată de valuri nesfârşite de mătase fină, să renunţe la toate 
acestea, să coasă zi de zi văluri de pe masa altarului, să devină o 
servitoare fanată, desconsiderată, nemăritată, într-o gospodărie a 
unei soţii bogate, aşa cum de bună seamă Jane avea să fie într-o bună 
zi. Şi în tot acest timp să ştie că ea nu va fi niciodată la fel. Ştiind 
totodată că mai erau şi alte posibilităţi, unele mult mai urâte, la care 
mintea ei nici nu cuteza să se gândească. 

— Ce opţiuni? 

El se uită peste masă, la tabla de şah, şi zâmbi larg. 

— Opţiuni strategice, zise el, cuprins parcă de acea energie 
sălbatică pe care i-o simţise când ieşeau din biserică. Nu ar trebui să- 
ţi închipui că viaţa e o nesfârşită poveste de dragoste; că vreun 
cavaler rătăcitor îşi va face apariţia atunci când vrei tu, ca să omoare 
balaurul pentru tine. De obicei, cavalerii n-au obiceiul să lâncezească 
sfârşiţi de dor şi să tânjească pe la porţile fetelor frumoase. Ei luptă. 
Asta e viaţa. Război. Şah. Tot ce poţi face e să plănuieşti dinainte cât 
mai mulţi paşi cu putinţă şi să fii pregătită în orice clipă să faci o 
mutare bună. Să ştii care sunt punctele tale forte şi ce poţi face. 

După ce rosti aceste cuvinte, scoase brusc două piese. 

— Ascultă-mă cu atenţie. Să zicem că eu sunt regele; pot muta în 
mai multe direcţii. Dacă pătrăţelul unde vreau să ajung e blocat, 
atunci am alte variante la îndemână. Să presupunem însă că tu eşti 
un pion. Tu nu ai chiar atât de multe opţiuni. Tot ce poţi face este să 
muţi înainte, unul sau două câmpuri, asta doar la începutul partidei. Şi 
bănuiesc că în momentul de faţă singura ta mutare înainte este să 
spui că accepţi. 

Îşi ridică privirea spre el; apoi şi-o cobori şi se uită la degetele ei, 
care i se mişcau parcă fără voie; apoi privi din nou în sus, printre 


gene, căutând să-i surprindă ochii, dar ferindu-i pe ai săi atunci când îi 
întâlni privirea; refuzând să recunoască. Cum putea oare să aibă un 
chip atât de blând şi în acelaşi timp să fie atât de dur? Oare asta era 
urmarea pe care războiul o lăsase ca o amprentă asupra sa sau era 
pur şi simplu firea lui? Nu voia nici în ruptul capului să accepte că 
dilema ei se putea reduce la modul acesta meschin şi crud de a 
cântări posibilele consecinţe; comparaţia asta seacă, în dezavantajul 
ei. Acum nu voia altceva decât să născocească vreo cale să-l convingă 
pe tatăl ei să renunţe la ideea lui prostească, îşi spuse în sine; să fie 
gata să dea din cap ca un ponei nerăbdător şi totuşi să se abţină de la 
orice confruntare. In suflet i se strecură convingerea fermă că 
neînțelegerile, certurile şi arţagul nu mai aveau ce căuta în viaţa ei. 
Tatăl său oricum nu avea să se răzgândească. 

— Atunci cum rămâne? răsună glasul abia şoptit al bărbatului din 
faţa ei. Poate că vocea sa era într-adevăr blajină, dar nu aveai cum să 
nu sesizezi provocarea implicită din întrebarea lui. Ai şi alte opţiuni? 

Ea făcu semn că nu, simţindu-şi corpul copleşit de un fel de apăsare 
sfredelitoare şi dureroasă. 

— Eşti tânără, îl auzi spunând. | se păru că aude o notă de 
compasiune în glasul său. Gândeşte-te nu la viitorul imediat, ci pe 
termen lung. Aceasta nu va fi decât prima ta mutare. O să ai mai 
multe şanse mai târziu. 

Servitoarea aprindea deja felinarele în firidele din spate; tot mai 
mulţi oameni intrau, venind din pieţe. Nu găsi destulă putere nici să 
facă măcar semn că aprobă spusele lui. In faţa ei se căscă prăpastia 
adâncă a minţii de paisprezece ani, o groapă parcă nesfârşită. Se 
ridică de pe scaun. Ar fi vrut să aibă o manta, pe care să şi-o poată 
înfăşură în jurul corpului. Mai mult ca sigur, afară era frig. Nu avea 
unde să meargă decât acasă. 

— iți mulţumesc că m-ai însoţit, bâigui ea, privindu-şi ţintă 
picioarele, iar apoi se întoarse spre uşă. 

— Nu e uşor, să ştii, îi şopti el. A fost un noroc pentru mine că te- 
am întâlnit astăzi; m-ai ajutat să-mi dai seama ce trebuie să fac. Aşa 
că vreau să-ţi mulţumesc. Şi îţi urez noroc. Sper că şi eu te-am ajutat 
să faci ceea ce se cuvine să faci. 

In acele clipe era conştientă că faţa lui era îndreptată în jos, puţin 
mai sus de a ei. De foarte aproape, îi simţi braţul cum îi cuprinde 
spatele; simţi foarte bine muşchii lui prelungi şi zvelţi şi apropierea 
ameţitoare a trupurilor lor. Sau poate greşea, poate nu înţelegea bine 
ce se întâmpla? Dar înainte să poată fi foarte sigură de ceva anume, 
dintr-o dată nu se mai întâmplă nimic. El porni cu pas foarte grăbit 
spre fata care servea muşteriii, care avea faţa luminată de strălucirea 
felinarului, şi îşi pipăi buzunarul să scoată punga cu bani; îşi întoarse o 
clipă privirea spre ea, cu ochii încă pe jumătate închişi şi atenţi, după 


care murmură: 

— La revedere, Isabel. 

Ea mai zăbovi acolo câteva momente. Uimită; încă mai simţea 
căldura mâinii lui pe pielea ei. li urmări fiecare mişcare când se 
îndepărtă de ea. Apoi se pregăti să înfrunte răcoarea serii şi păşi 
afară, sub cerul plin de stele. | se păru că îl vede cum se întoarce şi se 
uită la uşa care s-a închis în urma ei, dar nu era sigură că nu se 
înşelase. 

Fiecare pas pe care îl făcu pe drumul de întoarcere spre casă i se 
păru tot mai anevoios. Acel ultim moment era încă viu în mintea ei şi 
se amesteca acum cu vântul care îi flutura prin cutele rochiei, îi 
rămase întipărit în minte, precum imaginea unei flăcări vii: bărbatul 
cu ochi blânzi şi gândire dură, privind-o peste umărul lui puternic, apoi 
îndepărtându-se brusc atât de repede încât până şi flacăra lumânărilor 
care îi luminau silueta se făcuse mică, aproape ca o scânteie, de 
parcă împotriva ei s-ar fi abătut un vânt vijelios, şoptindu-i „La 
revedere” cu o voce abia auzită, o voce catifelată şi misterioasă. Apoi 
mâna lui pe spatele ei. Nici măcar nu-i ştia numele. Nu o să-l mai vadă 
niciodată. Trebuia să se mulţumească doar cu faptul că preţ de o clipă 
corpurile lor se apropiaseră atât de mult, încât aproape simţise 
căldura trupului lui lipit de ea. Chiar şi simpla posibilitate că într-o zi, 
cine ştie când, avea să mai simtă o dată acea căldură cotropitoare, 
transformând-o precum un fir de mătase inundat de lumina soarelui, îi 
dădea puterea să reziste la viitorul negru pe care tatăl ei i-l pregătea 
cu atâta destoinicie. 


2 


Isabel s-a măritat cu Thomas Claver după o săptămână, într-o 
dimineaţă scăldată de soarele lunii aprilie, la biserica St Thomas de 
Acre. Oameni de tot felul, veniţi de pe toate străduţele din Cheapside, 
chinuindu-se să zărească măcar o clipă uşa bisericii de unde şi-au 
făcut apariţia mirii, îmbulzindu-se să-şi umple găleţile la pompa de 
apă sau _iţindu-şi capetele de sub copertinele care acopereau 
numeroasele tarabe şi prăvălii din zona Pieţei de Mătăsuri şi Catifele 
ori din prăvălioarele ticsite de clienţi, aliniate de-a lungul drumului, 
unde cusătorese de condiţie modestă care croşetau, brodau sau 
tricotau, împleteau sau despărţeau fire, îşi întindeau gâtul şi îşi mijeau 
ochii bătrâni ca să vadă şi ele câte ceva din cele ce se întâmplau în 
jur. Două babe se înghionteau şi mai înveseleau puţin micuța 
procesiune care se îndrepta spre uşă, cu râsetele batjocoritoare 
specifice celor mai vârstnici. Dar probabil că mai toată lumea nu îl 
văzuse decât pe John Lambert, îmbrăcat cu o superbă livrea de gală, 
din catifea albastră, normală pentru mătăsarul însemnat care era, o 


apariţie splendidă şi mândră ca a unui prinţ, încadrat de cele două 
siluete de femei a căror viaţă avea responsabilitatea să o aranjeze. 
Inima lui Isabel bătea atât de tare încât simţea că îşi pierde 
răsuflarea, sângele îi zvâcnea şi îi făcea urechile să bubuie. Stătea ca 
o stană de piatră - era tot ce putea face pentru ca picioarele ei mici, 
obişnuite, acoperite complet de rochie, care semănau atât de mult cu 
ale mamei sale, să nu tremure şi pentru ca pe faţa ei pistruiată să nu 
se zărească frica. Când se uitase în oglinda cu ramă de aramă înainte 
să plece de acasă, ochii ei albaştri închis îşi pierduseră expresia tipică 
de bună dispoziţie. Acum pe faţa ei nu se mai vedea nimic care să 
arate că posesoarea era o persoană căreia îi plăcea să stea de vorbă 
cu oamenii, care de obicei era calmă şi avea o fire plăcută, o fată care 
se dădea în vânt să pună întrebări iscoditoare despre oricine şi orice îi 
ieşea în cale. Nu mai era nici urmă de farmec în acele trăsături 
armonioase şi simetrice, ce adesea îi făceau pe oameni să schiţeze un 
început de zâmbet când se uitau la ea, chiar şi atunci când nu încerca 
să le intre în voie cu discuţii de complezenţă. Faţa care se uita acum 
înapoi la ea din oglindă nu era una drăguță; doar tăcută, ba chiar 
placidă. Părul ei auriu-roşcat era aranjat cu atenţie sub voal. Era cea 
mai bună imagine la care putuse să ajungă în împrejurările respective. 
Nu putea să se uite la Jane, care era la fel de graţioasă şi 
strălucitoare ca întotdeauna. Jane era îmbrăcată exact ca Isabel, cu 
una din rochiile galbene, brodate cu flori de mătase, în care John 
Lambert îşi etala fiicele în prăvălia în care vindea articole de 
îmbrăcăminte în cea mai mare piaţă din Londra, Piaţa Regală, ori de 
câte ori le obliga să stea acolo şi să brodeze patrafirele grele care 
apoi împodobeau somptuoasele veşminte preoţeşti. (Vederea celor 
două fete, atât de fragede şi drăguţe, avea menirea de a atrage 
posibilii clienţi ce treceau prin zonă; Isabel protestase de nenumărate 
ori că nu se născuse doar ca să coasă şi să muncească în prăvălie, 
însă tatăl fetelor ţinuse morţiş la ideea asta, o adevărată obsesie 
pentru el, anume că nu se cuvenea ca o tânără din mediul social din 
care provenea ea să facă altceva din munca unui negustor de haine 
decât să coasă veşminte preoţeşti.) Jane semăna şi acum leit cu tatăl 
ei, chiar şi în privinţa ochilor ei verzi ca smaraldul, a profilului nobil şi 
a stăpânirii perfecte de sine în momentele de tensiune. Când se uită 
la sora ei, Isabel simţi că se face ca un purice de mică, dorindu-şi să 
se poată simţi şi ea la fel de încrezătoare în forţele sale. Isabel nu găsi 
puterea să se uite la miri - Will Shore, care se afla undeva la marginea 
câmpului ei vizual, în spatele lui Jane, un bărbat timid, care arăta ca 
un arac de fasole, împopoţonat cu nişte pantaloni violet, şi Thomas 
Claver, un bărbat solid cu părul roşcat, care stătea lângă ea. In cazul 
lui Thomas, era totuşi conştientă de privirea lui care se muta întruna 
de la ceilalţi privitori la tatăl ei şi la mama lui, o femeie corpolentă, a 


cărei faţă roşie era o expresie a bunei sale dispoziţii şi care purta o 
rochie de culoare închisă pe care nicio servitoare nu ar fi purtat-o. 
John Lambert se întrebase cu voce tare de mai multe ori în ultimele 
câteva zile dacă Alice Claver - despre care toată lumea ştia că nu e 
făcută pentru ceremonii - va avea decenţa să aibă o ţinută care să se 
ridice la înălţimea aşteptărilor. Acum era clar că Alice îi înşelase 
aşteptările, pentru că îşi pusese hainele de cumpărături, acoperite cu 
o manta bleumarin, luată parcă în ultimul moment din prăvălia lor. 
Sau poate se pregătise pentru ploaie. Dacă între persoanele la care 
Isabel nu găsea puterea să se uite în aceste momente era una care să 
o liniştească, cât de cât, aceasta era Alice Claver, care nu se simţea 
deloc în largul ei şi arăta jalnic cu mantaua aceea, având un aer de 
femeie săracă. 


Isabel nu a avut prea mult timp la dispoziţie să se obişnuiască cu 
situaţia ei, după ce armata regelui Eduard a intrat în centrul oraşului. 
A fost declarată starea excepţională, iar interdicţia de a ieşi din casă a 
fost mutată înainte de apusul soarelui, pentru orice eventualitate. 
Tatăl ei a fost pus în fruntea unei patrule care avea sarcina de a 
supraveghea soldaţii, pentru a preîntâmpina orice fapte reprobabile 
împotriva cetăţenilor. La sfârşitul primei zile, oamenii au început deja 
să respire mai liniştiţi când şi-au dat seama că această armată, din 
care cei mai mulţi soldaţi fuseseră postați în afara zidurilor de la 
Moorfields (în timp ce la Castelul Baynard, proprietatea familială a 
ducilor de York situată pe malul râului, s-au adăpostit doar câteva 
sute de soldaţi), nu avea să le creeze probleme. Negustorii de vinuri şi 
de peşte ahtiaţi după profituri s-au grăbit să încheie contracte pentru 
furnizarea de provizii către soldaţi până când aceştia aveau să 
pornească iarăşi spre nordul ţării. John Lambert, extrem de agitat, a 
primit invitaţia de a participa alături de rege şi de generalii săi la 
tedeumul care avea să se desfăşoare la catedrala St Paul. Bucuria pe 
care o simţi acesta când primi invitaţia compensa aproape în 
întregime amărăciunea suferită de el în seara precedentă, când 
fusese omis de pe lista invitaţilor la banchetul de rămas-bun organizat 
la Castelul Baynard, la care primarului i se acordase onoarea de a-l 
servi pe rege cu vin. Totodată, pregătirile făcute de el pentru 
momentele când avea să se afle în preajma membrilor casei regale 
trecuseră în planul doi planificarea pentru nunţi. 

In iureşul atâtor evenimente, John Lambert nu avusese timp să 
meargă împreună cu Isabel decât o singură dată la casa familiei 
Claver, situată pe strada Catte, o casă impunătoare, cu holuri uriaşe şi 
saloane magnifice, mult mai frumoasă chiar decât luxoasa casă a 
familiei Lambert, situată la colţul străzii Milk, cu toate că avea mai 
puţine tapiserii şi covoare decât aceasta. S-a întâmplat în dimineaţa 


zilei în care porţile oraşului au fost deschise pentru a permite accesul 
soldaţilor. El se echipase deja şi era pregătit să pornească în misiunea 
sa de patrulare. Aranjase cu Alice Claver toate detaliile viitoarei 
căsătorii, inclusiv latura pecuniară, discutând cu ea timp de o oră la 
capătul unui salon enorm. Cuplului de logodnici i s-a oferit şansa de a 
profita de acest răstimp pentru ca să facă cunoştinţă şi cei doi au stat 
extrem de stânjeniţi pe două bănci, aşezate faţă în faţă, la celălalt 
capăt al salonului. 

Lui Isabel i se păru că trece o eternitate până găsi puterea să-şi 
ridice ochii spre Thomas. Când într-un târziu reuşi, rămase uimită să 
vadă imaginea tânărului care stătea în faţa ei. Acesta sorbea 
zgomotos din cana de vin pe care mama lui o lăsase lângă el înainte 
să se retragă cu tact pentru a-i lăsa singuri. Şedea prăbuşit pe bancă, 
cu faţa roz umbrită în parte de părul care se încăpăţânase parcă să nu 
stea cum fusese pieptănat. Se zgâia la picioarele lui, cotrobăia 
încontinuu cu mâinile prin punga care îi atârna de curea şi îşi muşca 
buzele. 

Parcă e speriat de moarte, îşi spuse Isabel în gând şi, înțelegând 
într-o clipită starea acestuia, îşi îndreptă spatele. Mai speriat decât 
mine. Probabil că omul ăsta nu a reuşit niciodată să atingă vreuna din 
fetişcanele din cârciumile Tumbling Bear şi Lion, la care îl văzuse mai 
demult holbându-se pofticios, îşi spuse ea imediat în sinea ei. Ca unic 
copil al unei văduve bogate, era răsfăţat şi nu fusese niciodată trimis 
în casa unei alte familii pentru a face ucenicie într-un domeniu. | se 
permisese să nu înveţe meseria mamei lui în casa acesteia. Arăta ca 
un copil bătrân pe cale să izbucnească în lacrimi. Isabel era aproape 
sigură că nu fusese niciodată singur cu vreo femeie de vârsta lui. lar 
acum toate acestea se întorceau împotriva lui. Se miră când îşi dădu 
seama că e pe punctul să-i fie milă de el. 

Se aplecă înainte, însufleţită de dorinţa de a-l îmbărbăta şi era cât 
pe-aci să-i atingă mâinile cu ale sale. Insă singurul subiect cu care se 
gândi că poate să spargă gheaţa era din domeniul afacerilor. Tatăl ei 
spusese că Alice Claver plănuia să-i cumpere fiului ei statutul de 
breslaş şi să-i dea mărfuri în valoare de o mie de lire sterline, ca să 
scape cu totul de perioada de ucenicie - adică cei zece ani de 
pregătire pe care majoritatea băieţilor îi făceau pentru a învăţa o 
meserie - şi să poată începe negustoria pe cont propriu imediat după 
ce se va însura. În prima perioadă încă mai aveau să locuiască cu 
mama lui, dar casa lui Alice Claver avea zeci şi zeci de camere şi 
saloane, aşa că oricum aceasta nu era cine ştie ce problemă. Poate că 
lui Thomas Claver o să-i mai vină inima la loc când o să i se 
amintească ce perspective are, incomparabil mai bune decât ale celor 
mai mulţi holtei tineri, care agoniseau din cerşeală cinci, cel mult zece 
lire pentru a putea să cumpere marfă şi să înceapă apoi să lucreze pe 


cont propriu. Poate aşa o să se simtă mai stăpân pe destinul lui. 

— Sunt sigură că eşti încântat că ai intrat în breaslă, îndrăzni ea 
fără prea mult elan, încercând să stabilească o legătură cu el şi 
străduindu-se să schiţeze un zâmbet încurajator. 

Acesta însă nu făcu altceva decât să-şi frece piciorul drept de cel 
stâng şi să se încrunte. 

— A, da. Mama mea, ea e cea care trage sforile, răspunse el ursuz. 
Asta nu înseamnă chiar nimic. Nu înseamnă că o să şi reuşesc să fac 
ce-mi place să fac. Din prima zi o să-şi bage nasul în toate afacerile 
mele; aşteaptă puţin şi o să vezi că am dreptate. „Thomas, fă asta; 
Thomas, fă aia; Thomas, nu fă aşa.” Işi ridică în sfârşit privirea spre 
ea, dar numai pentru a-i arunca o căutătură maliţioasă şi posomorâtă, 
după care începu din nou să-şi frece gleznele şi să se încrunte. Şi n-o 
să mai treacă mult până o să se ia şi de tine, o să vezi. 

Isabel nu ştia nimic în legătură cu Alice Claver, dar îi cunoştea 
reputaţia. In pieţe, mătăsara era respectată şi plăcută de cei mai 
mulţi, mai ales datorită faptului că era considerată o forţă a naturii. O 
femeie corpolentă, de vârstă medie, cu o faţă lată pe care atunci când 
voia ea se citea un zâmbet larg, deşi nu se ferea nici să se încrunte şi 
să vorbească tăios când era cazul. Alice Claver era o prezenţă 
aproape permanentă în pieţele acoperite ale Londrei şi avea şase 
prăvălii, dughene şi tarabe, unde vindea îmbrăcăminte de mătase din 
Italia, fire de mătase din întreaga lume, panglici, cordoane, şireturi şi 
articole de mercerie produse de lucrătorii ei din Londra. li linguşea 
neîncetat pe cei cu care intra în contact, îi peria pe negustorii de 
textile şi le vindea mărfuri clienţilor cu o putere de convingere atât de 
mare, încât aceştia nici nu apucau să-şi dea seama ce fac înainte să 
observe că au rămas fără niciun ban. După ce soţul ei murise, cu mai 
mulţi ani în urmă, nu se recăsătorise. In schimb, i-a continuat afacerea 
şi a făcut suficienţi bani din negoţul lui Richard Claver cu articole de 
lux pentru a-şi permite să închirieze conacul somptuos ca un palat în 
care locuiseră împreună pentru fabuloasa sumă anuală de 8 lire 
sterline şi 13 şilingi, aşa cum ştia orice mătăsară din Piaţa Regală. 
Inregistrase negoţul pe numele ei, în calitate de femeie nemăritată, 
preluând  responsabilitatea de a-şi plăti singură datoriile. Nu 
împărtăşea disprețul suveran pe care John Lambert îl nutrea faţă de 
pregătirea profesională a fetelor - le învăţa meserie pe mătăsare mult 
mai tinere ca ea ca şi cum ar fi fost băieţi ucenici, arătându-le toate 
tainele negustoriei. Singurul lucru pe care mătăsarele ce terminau 
perioada de ucenicie nu îl puteau face era să intre în Compania 
Breslei Mătăsarilor; dreptul acesta le revenea doar bărbaţilor. Cu toate 
acestea, ele îşi puteau face o situaţie şi, dacă lucrurile mergeau bine, 
ajungeau să nu mai depindă de un soţ. In cazul lui Alice Claver, 
lucrurile într-adevăr merseseră bine. Ea vindea articole confecţionate 


din cea mai fină mătase pentru Garderoba Regelui. Vizita în mod 
regulat pieţele textile din Ţările de Jos şi cumpăra cele mai fine 
pânzeturi şi materiale în cantităţi invidiate de mulţi comercianţi. Ba 
mai mult decât atât, le organizase şi le convinsese şi pe celelalte soţii 
de mătăsari, dar şi pe unii dintre cei mai influenţi soţi ai lor să trimită 
petiţii la Parlament cu scopul de a-şi proteja comerţul de concurenţii 
din străinătate. lar în lumea din preajma căminului ei, ea era 
iniţiatoarea principală a acţiunilor de caritate. Poate că într-adevăr nu 
deborda de graţie, însă avea mai multă energie decât majoritatea 
femeilor care nu aveau nici măcar jumătate din vârsta ei - suficientă 
energie, se gândi Isabel mirată, simțind iarăşi un fior de compasiune 
faţă de Thomas, pentru a domina un fiu pe care cheful de muncă nu-l 
prea dădea afară din casă. 

Astfel că Isabel continuă să zâmbească. 

— Ce să facem, zise ea senin, amintindu-şi că un răspuns pe un ton 
calm îndepărtează de obicei mânia, o să ne descurcăm noi, nicio grijă. 

Vocea ei părea foarte încrezătoare şi îşi dori să se poată simţi la fel 
de plină de încredere. De Alice Claver nu prea puteai să scapi când 
voiai. 

— O să înveţi curând să-ţi conduci singur activitatea. lar eu te pot 
ajuta. Sau măcar, se corectă ea numaidecât, zâmbind trist, cât o să 
pot, o să te ajut. Tatăl meu a refuzat întotdeauna să le lase pe femeile 
din familia lui să-i deprindă meseria. Spune că asta e din cauză că 
trebuie să se gândească mai ales la poziţia lui şi că oricum acum nu 
are nevoie de aşa ceva pentru că e atât de bogat, deşi noi ştim că de 
fapt motivul e că mama mea nu a ştiut niciodată suficiente lucruri 
despre mătăsărie ca să ne înveţe ea singură sau să ţină o prăvălie, şi 
după ce a murit, lui i s-a părut că dacă s-ar fi schimbat şi ne-ar fi lăsat 
să începem să învăţăm câte ceva s-ar fi discreditat. In orice caz, nu se 
dă în vânt să le înveţe pe fete să lucreze. Aşa că pe mine nu m-a lăsat 
niciodată să fac altceva decât să brodez. Şi acum chiar am ajuns să 
mă pricep la asta. 

Spunând acestea, continuă să-l privească fix. Deşi nu dădea niciun 
semn, îl simţi că nu mai este la fel de mohorât după ce începuse să-i 
spună câteva glume nevinovate despre familia ei. Astfel că se hotări 
să continue în aceeaşi notă, dorindu-şi ca el să râdă împreună cu ea. 

— Tata zice: „Doamnele drăguţe cu degete lungi trebuie să brodeze 
veşminte preoţeşti” şi imită vocea graseiată şi dulceagă a tatălui ei, 
atât de bine încât colţurile gurii i se ridicară. E singurul lucru pe care îl 
consideră suficient de feminin pentru noi. 

Brusc, el îşi ridică ochii şi îşi aţinti privirea asupra ei, atât de fix şi 
îndelung încât ea crezu că spusese ceva care l-a ofensat. li întoarse şi 
ea privirea, mirată. Ce i-o fi venit? Apoi îşi dădu seama că de fapt 
Thomas nu se simţise insultat, ci încerca doar să-şi învingă 


timiditatea. Încetul cu încetul, faţa lui pierdu acea expresie de 
îngrijorare. Observă o notă de drăgălăşenie în zâmbetul lui calm. 

— Nu eşti nici pe departe atât de sofisticată cum mă gândeam eu, îi 
spuse el. Isabel fu de părere că amândoi simţiseră o clipă posibilitatea 
de a încheia o alianţă: doi tineri lipsiţi de putere, uniţi împotriva 
familiilor care îi controlau. 


Isabel nu avea nici cea mai vagă idee dacă Thomas Claver îşi 
păstrase încă buna dispoziţie faţă de ea, acum când amândoi se aflau 
în cadrul uşii bisericii. Ochii ei erau aţintiţi asupra ornamentelor uşii în 
timp ce preotul oficia slujba. 

Când sosi momentul să facă schimb de verighete, tatăl ei fu nevoit 
să o înghiontească. Işi scoase verigheta de pe deget şi o întinse spre 
el, încă privind fix cadrul uşii, în sunetul clopotelor care se auzea din 
apropiere. Degetele îi erau umede. Deşi simţi că i se face pielea 
găină, nu avu nicio ezitare în mişcări. 

Thomas nu fu însă la fel de norocos. Îl simţi cum trage de inel, dar 
nu reuşi să-l scoată. Şi încă o dată. De data aceasta, verigheta îi ieşi 
de pe deget, aruncă o strălucire pe care o văzu cu colţul ochiului şi 
căzu pe pietricelele de jos. Ricoşă de două ori, cu o mică volută în aer. 
Nu o văzu, ci mai degrabă o auzi cum ajunge la picioarele ei. 

In jurul lor se aşternu o linişte deplină. Tatăl ei trase aer în piept. 
Mama lui sâsâi ameninţător: „Thomas!” Isabel îl privi dintr-o parte, de 
sub voal. Faţa lui era roşie ca un rac, chinuită şi plină de sudoare, iar 
în ochi i se citea expresia unui om uluit de neîndemânarea sa. Alice 
Claver îl înghionti în coaste şi arătă cu mâna în jos, instruindu-l 
mânioasă să se aplece şi să ridice verigheta. El stătea însă ca o stană 
de piatră, parcă incapabil să mai schiţeze vreo mişcare. Toţi cei din jur 
încremeniseră şi ei. 

Inima lui Isabel se umplu de un sentiment pe care nu l-ar fi putut 
numi, dar o făcu să-şi uite teama. Ea se aplecă, ridică verigheta 
poznaşă şi şi-o puse singură pe deget; apoi întinse mâna să apuce 
mâna inertă a lui Thomas Claver, o trase spre ea şi puse cu o mişcare 
sigură verigheta pe inelarul lui. Cei din jur stăteau încă încremeniţi, 
părând că nici nu mai respiră. Trăgând adânc aer în piept, îşi ridică 
încet ochii în sus pe braţul lui Thomas Claver până când ajunse să-l 
privească drept în faţă şi văzu cum ochii săi trecură de la expresia de 
recunoştinţă mută faţă de mâna pe care ea pusese verigheta ei la 
contemplarea braţului ei, urcând până ajunseră la chipul ei. În spatele 
groazei evidente care se putea citi în ochii săi, provocată fie de faptul 
că neîndemânarea lui întrerupsese desfăşurarea ceremoniei într-un 
mod care avea să fie interpretat în prăvăliile de mătăsuri şi în pieţe 
drept un semn rău-prevestitor, sau pur şi simplu de faptul că gestul lui 
stângaci o stingherise pe mama lui, ea putu zări în ochii lui Thomas 


Claver urma unei speranţe tăcute şi disperate că până la urmă ea va 
reuşi să-l salveze. 

Neştiind nicio clipă ce face, îşi ridică faţa spre faţa lui, sărind fără 
să-şi dea seama peste acel moment al ceremoniei când mireasa şi 
mirele sunt invitaţi să se sărute. Şi văzând că el nu făcea decât să-i 
întoarcă privirea, uitându-se la ea absent, ca şi când nu ar fi ştiut ce 
trebuie să facă în continuare, ea îşi întinse curajoasă mâna care acum 
purta verigheta lui şi o duse pe după gâtul lui, se ridică în vârful 
picioarelor şi îl sărută hotărâtă pe buze. 

Una dintre băbuţele din jur care stăteau pironite locului, cu găleţile 
în mână, izbucni într-un hohot de râs ascuţit şi aprobator. Din acel 
moment, deşi avea ochii închişi şi trupul despărţit de corpul masiv şi 
greoi al soţului ei, chiar din acea îmbrăţişare stângace, Isabel putu să 
simtă că membrii familiilor Lambert, Claver şi Shore respirau în sfârşit 
uşuraţi; acum parcă toţi îşi recăpătaseră răsuflarea; corpurile 
începuseră să se mişte; în sfârşit se auzeau cuvinte murmurate şi 
sunete întretăiate de exclamaţii fericite. Când îşi deschise ochii şi făcu 
un pas în spate, văzu că Thomas Claver continua să o privească lung, 
ca un om uimit. Faţa lui era încă roşie şi transpirată, însă acum reuşi 
să schiţeze un zâmbet. 


Isabel a dansat la petrecere. A dansat cu Thomas, redevenind brusc 
sfioasă şi evitându-i privirea; conştientă de umezeala mâinilor lui; 
păstrând mereu cu încăpățânare o distanţă de câţiva centimetri de 
corpul lui masiv. A dansat în schimb cu mai multă lejeritate în mişcări 
cu toţi mătăsarii prieteni cu tatăl ei sau cu proaspăta ei soacră, până 
când obrajii i s-au înroşit din nou de la simpla plăcere de a executa 
mişcările de dans. Şi-a fluturat rochia de colo-colo şi gleznele nu i s-au 
oprit o clipă. Destul pentru ziua de azi, îşi spuse ea la un moment dat, 
cu o veselie bruscă şi nebănuită, sorbind din cupa sa de vin. Dintr-o 
dată, se simţea uşurată de povara de a trăi sub papucul tatălui ei, 
pentru că acum putea gusta din elixirul dulce al libertăţii. Bineînţeles, 
avea emoţii în privinţa celor ce aveau să urmeze după dans, dar îşi 
spuse că va avea destul timp să simtă grijile nopţii nunţii când 
aceasta va sosi. Când în salon îşi făcu apariţia al treilea fel de 
mâncare, piramide întregi de prăjituri cu frişcă şi migdale ce tremurau 
ca gelatina în căldura din jur, îl lăsă pe partenerul ei, un vechi prieten 
de-al lui Alice Claver, cu ochii strălucitori, pe nume William Pratte, să o 
conducă până la locul lui de lângă platforma unde se aflau platourile 
cu bucate, acesta luând şi oferindu-i politicos tot felul de delicatese şi 
zaharicale. 

Thomas a însoţit-o pe Anne, soţia lui William Pratte, înapoi la masă 
şi apoi a părăsit încăperea. S-a uitat cu coada ochiului la Isabel. Ea i-a 
surprins privirea furişă şi emoţionată, dar fiind prea timidă, nu i-a 


putut zâmbi. Colţul buzelor ei a început să se ridice abia după ce el s- 
a întors nesigur spre uşă. Rămăsese ţintuită şi tăcută între prietenii şi 
prietenele mamei lui, simțindu-se aidoma lor, o adultă. Nu avea cum 
să nu-i simtă pe Alice Claver şi pe membrii familiei Pratte, dolofani, 
atenţi şi atotştiutori, bârfind la câţiva paşi de ea. Vorbeau cu voci 
scăzute, aruncând priviri circumspecte de jur împrejur; era clar că nu 
încercau să ascundă de ea ce spuneau. 

— Păi normal că luptă murdar, spuse William Pratte, cu o strălucire 
răutăcioasă în ochi. Nobilimea nu a fost nici pe jumătate la fel de 
nobilă aşa cum îi place să creadă. După părerea lor, cică regele 
Eduard nici n-ar fi câştigat de fapt ultima bătălie, ci doar i-a gonit pe 
duşmani până la Oceanul Atlantic şi acolo i-a înecat. 

Alice Claver răbufni ireverenţios. 

— Ca pe nişte pisoi, spuse ea. Ei bine, ce să zic, călătorie 
sprâncenată. 

— Da, dar totuşi... Parcă nu seamănă prea mult cu Camelot, nu? 

John Lambert o conduse pe Jane pe sub şirul de braţe ridicate din 
centrul salonului. Radia de fericirea de a-şi fi îndeplinit planul, ţopăind 
şi lovindu-şi vesel călcâiele, zâmbind la toţi cei care îi ieşeau în cale. 
Cu toate acestea, nu se putea să nu fi observat că salonul era doar pe 
jumătate plin, şi cei prezenţi erau în majoritate rudele şi amicii 
familiilor Claver şi Shore, nu persoanele bogate şi influente din City pe 
care şi-ar fi dorit să le atragă. Isabel îşi spuse în gând: dacă l-ar fi 
iertat cu adevărat, sigur ar fi venit şi primarul. Şi consilierii orăşeneşti. 
Uşurarea pe care o simţea acum că scăpase de supliciul nunţii era 
atât de mare, încât acest gând aproape o făcu să îl compătimească pe 
tatăl ei. 

— Chiar credeţi că e adevărat ce se spune? Şoaptele lui Anne 
Pratte abia dacă se auzeau, dar ochii ei se mişcau necontenit în sus şi 
în jos, asemenea celor ai unei femei cochete care tocmai şi-a dibuit 
prada. 

Oamenii aceştia păreau să fie mult mai puţin respectuoşi decât 
tatăl ei şi aveau limba mult mai ascuţită decât acesta, se gândi Isabel, 
când fu atentă pentru o clipă la ce vorbeau. Ea nu auzise niciodată 
decât că la ei acasă membrii familiei regale York purtau conversații pe 
un ton măsurat şi plin de reverență. Oare întotdeauna vorbeau aşa? 
„Şi fratele ăla - ducele de Gloucester; cum a ucis el...” 

Moment în care începu să vorbească mai încet. Isabel îşi dădu 
seama imediat că va auzi din nou aceleaşi poveşti, iar şi iar. Insă în 
acele clipe atenţia îi fu distrasă de o mişcare la celălalt capăt al 
salonului; o agitaţie, un freamăt la uşă. Thomas? lşi ridică privirea. 

La uşă se strânsese o mulţime de oameni. De afară se putea auzi 
zgomot de copite şi izbituri de metal. In salon intrau persoane noi, pe 
lângă grupul format lângă uşă. Reuşi să vadă că unul dintre noii-sosiţi 


era consilierul John Brown. În centrul grupului zări un cap descoperit 
cu păr roşiatic, un bărbat mai înalt decât ceilalţi, căruia toţi cei 
dimprejur îi făceau reverenţe. 

William Pratte încă mai şoptea conspirativ, revenind la miezul 
discuţiei tocmai întrerupte şi ridicându-şi o mână de pe genunchii 
dolofani. Speriată, Isabel sesiză că se afla şi ea în câmpul lui vizual, iar 
căutătura lui poposi o clipă şi asupra ei. Era ca şi când oamenii aceştia 
de vârstă mijlocie, atât de cunoscători în toate cele, angrenaţi în 
conversații vii, care mai de care mai picante, nu îşi dăduseră seama 
cât de tânără şi lipsită de experienţă era Isabel; dacă n-ar fi ştiut că 
un astfel de lucru era cu totul imposibil, ar fi zis că încercau cu bună 
ştiinţă să o includă în cercul lor; să se împrietenească cu ea. 

Grupul de lângă uşă se mai agită câteva clipe şi apoi începu să se 
disperseze, ca norii suflaţi de vânt. Timp de o clipă, Isabel reuşi să 
arunce o privire deasupra celor trei capete cărunte din faţa ei şi i se 
păru că vede pe nimeni altcineva decât pe tatăl ei, în genunchi, 
rânjind ca un zănatic la podea, în timp ce un bărbat îl bătea uşor cu 
palma pe spate, un bărbat ale cărui haine păreau să emane o 
strălucire de aur în zăpuşeala soarelui de amiază. 

— Uite, zise ea. Vocea ei era răguşită de emoție şi surprindere. 

William Pratte îşi îndreptă privirea în direcţia în care arăta degetul 
ei. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă el. Alice, uită-te acolo. 

Alice Claver îşi întoarse capul şi rămase pironită, holbându-se la 
uşă. Insă Anne Pratte era încă angrenată în conversaţia abia şoptită. 

— Bine, Alice, dar exact asta spun şi ei acum, murmură ea fericită. 
Apoi îşi ridică şi ea privirea, o văzu pe Alice Claver ridicându-se încet 
în picioare, încă privind lung şi cu gura căscată ca un peşte scos 
deasupra apei. 

— E regele! fu exclamaţia prostească a lui Anne Pratte, prostească 
pentru că ceilalţi îngenuncheau şi ei acum, îngrămădindu-se laolaltă; 
primarul, apărut brusc, ca printr-o minune; părinţii lui Will Shore; 
membrii familiei Pratte; Alice Claver (cum ajunsese oare atât de 
repede acolo?). Apoi John Lambert se opinti şi el să se ridice, ca să 
scape de grămada de genunchi formată pretutindeni în jurul lui, 
împleticindu-se înapoi într-un mers legănat. Toţi cei de faţă păreau 
cuprinşi de sentimente vecine cu panica şi se chinuiau să formeze un 
culoar de onoare pentru monarh, care cinstea masa lui cu această 
vizită extraordinară, alături de ucenici şi servitoare speriate, care 
înțelegând instantaneu mesajul, se precipitau încoace şi încolo să 
elibereze masa de farfurii şi cupe şi să presare pe ea petale de 
trandafir. Şi fiecare cap neacoperit era plecat, deşi toţi ochii erau 
ridicaţi, aţintiţi asupra regelui Eduard, parcă sorbindu-l ca pe cel mai 
fin vin. 


— Ei bine, spuse regele într-un sfârşit, mişcându-se dezinvolt prin 
cameră şi îndreptându-se spre tatăl lui Isabel, bătându-l iarăşi uşor cu 
palma pe umăr, iar cuvintele lui făcură toate gurile să se caşte şi să 
rămână mute de uimire şi admiraţie. Cum aş fi putut să-l las pe cel 
mai bun prieten al meu din Londra să-şi mărite fiicele fără să vin şi să 
le ofer urările mele de bine? 

Faţa lui John Lambert, copleşită de recunoştinţă, se înroşise; 
zâmbetul lui părea că îi despică faţa în două. Pentru prima oară, nu 
părea chipeş şi distins; poziţia încovoiată a corpului lui şi zâmbetul îl 
transformaseră într-o imagine a servilismului. Arăta de parcă îi 
mulțumea lui Dumnezeu că i-a dat ocazia de a-i împrumuta regelui 
Eduard, de-a lungul anilor, suma de 1.052 de lire sterline şi 10 şilingi, 
sumă care, aşa cum îi plăcea să le reamintească atât de des fiicelor 
lui, era aproape egală cu suma la care însuşi ducele de Gloucester 
putea să spere că o poate obţine din rente într-un an de zile şi mai 
mult decât majoritatea cavalerilor puteau spera să strângă într-o 
viaţă. Arăta de parcă se gândea că răsplata prezenţei regelui aici, 
acum, era suficientă pentru a recompensa plata tuturor acelor datorii, 
chiar dacă de fapt nu avea să mai vadă în viaţa lui niciun şfanţ din 
toată suma aceea imensă (lucru care, judecând la rece, era foarte 
posibil). Şi totuşi, nimeni n-ar fi putut arăta chipeş în preajma acestui 
rege, indiferent ce ar crede, îşi zise Isabel în gând. Prezenţa de aur a 
lui Eduard îi umbrea întotdeauna pe toţi supușii săi. 

Regele şi prietenul lui - un curtean brunet ce râdea încontinuu şi 
era aproape la fel de înalt ca Eduard, care dacă ar fi venit neînsoţit ar 
fi fost cu siguranţă cea mai notabilă prezenţă, şi pe care Anne Pratte l- 
a identificat pentru Isabel, cu şoapte pătrunzătoare, ca fiind Thomas, 
lordul Hastings, cel mai bun prieten al regelui - păreau că odată sosiți 
aici nu vor pleca prea curând. Regele mâncă o felie de friptură de vită 
şi bău o cupă de vin de Bordeaux. Zâmbetul insistent cu care se uită 
la Jane o făcu pe aceasta să roşească. Il felicită pe Will Shore pentru 
că se însurase cu o femeie atât de încântătoare. l-a cerut mirelui 
permisiunea de a o invita pe aceasta la dans. A condus-o pe Jane cu 
mişcări graţioase ca fulgul plutind în aer pe întreaga durată a basse 
danse-ului. De ce ea, şi nu eu? Isabel era cu totul nedumerită, deşi nu 
putea pricepe câtuşi de puţin sensul întrebării care îi venise în minte; 
ştia că ar fi fost de-a dreptul copleşită dacă s-ar fi pomenit în situaţia 
să îl atingă pe rege în persoană. Insă toată lumea se întorsese şi se 
uita la Jane. 

— Uite, vezi, bolborosi Anne Pratte către Isabel, cu faţa strălucind 
de bucurie, părând să fi uitat cu desăvârşire că doar cu câteva 
momente mai înainte bârfea spunând numai lucruri dezgustătoare, 
având însă acum întipărită pe chip impresia profundă produsă asupra 
ei de ilustrul oaspete, tatăl tău se află în bunele graţii ale regelui, da, 


într-adevăr... ce onoare... îţi dai seama? N-am mai auzit niciodată aşa 
ceva, de când mă ştiu... cine a mai pomenit vreodată ca regele Henric 
să vină în mijlocul negustorilor, în gaşca asta de oameni simpli, vai de 
capul lor... Eu una am fost întotdeauna de părere că loialitatea trebuie 
răsplătită. 

După câteva clipe, John Lambert se grăbi să ajungă la Isabel pentru 
a o prezenta regelui. Se simţi stânjenită de expresia de triumf de pe 
faţa tatălui ei, dar l-a lăsat să o ia de mână. Cu toate că inima îi bătea 
nebuneşte, continuă să privească în jos în timp ce el o conduse pe 
lângă masă şi începu să murmure: „Sire” şi „Cu bunăvoința Maiestăţii 
Voastre”, tot timpul făcând plecăciuni şi târşâindu-şi picioarele pe 
podea. Făcu şi ea o reverență aplecându-se cât putu de mult, după 
care se ridică, cu privirea încă aţintită în jos. Nu voia să fie atrasă în 
agitația ameţitoare a acelor clipe, dar aceasta era totuşi molipsitoare. 

— Aha, o altă frumuseţe Lambert, spuse regele. lar vocea lui era 
atât de profundă, bogată şi plină de o frumuseţe nebănuită, încât 
surpriza a făcut-o să-şi ridice privirea spre el; preţ de o clipă, glasul lui 
îi amintise de vocea străinului pe care îl întâlnise în biserică. 

Timp de o clipă, când ochii săi se întâlniră cu ochii acestui străin, fu 
dezamăgită să vadă o faţă mai mare, mai plină şi mai chipeşă, decât 
se aştepta. Insă ceva anume, nu-şi dădea seama ce, o făcu să nu-şi 
poată desprinde ochii de ai lui, care parcă debordau de un râs leneş; 
deveni brusc conştientă de gura lui senzuală; un colţ al gurii lui voia 
parcă să schiţeze un început de zâmbet, ca şi cum ar fi avut de gând 
să-i spună numai ei o anecdotă pentru a râde împreună. Poate că de 
vină era toropeala nefirească şi prelungită a după-amiezii, însă în 
căldura acelei priviri îndelungate ea simţi timpul suspendat. Scena 
aglomerației din jur începu să piardă din tăria realităţii şi conturul 
celor din jur începu să pălească. Nu simţea altceva decât că ochii 
bărbatului erau aţintiţi asupra ei şi la un moment dat simţi o 
furnicătură de plăcere în obraji şi schiţă fără voia ei un zâmbet larg. 
Până când, spre surprinderea ei, îşi dădu seama că râde; un râset pur, 
aproape animalic. 

La un capăt al salonului, se aprindeau lumânările, observă ea, 
venindu-şi în fire, întrebându-se totodată de unde apăruse această 
fericire imensă, ce într-o fracțiune de secundă îi copleşi sufletul. 

După care totul se termină. Nu mai urmă niciun dans. Regele îi făcu 
semn cu mâna de rămas-bun lui Thomas, care tocmai revenise în 
salon şi arăta chiar mai speriat decât toţi cei de faţă, ba alarmat, ba 
îngrozit de-a dreptul când văzu încruntătura mamei lui, iar apoi 
aproape căzu în cap pe când se chinuia să facă o plecăciune. John 
Lambert se precipită să o conducă pe Isabel înapoi la masă, 
aplecându-se de mai multe ori şi rânjind în tot acest timp. În încăpere 
nu mai rămăsese nimic în afară de voioşia ei. Când John Lambert o 


ajută să se aşeze pe scaun, agitat şi cu o mulţime de mişcări fără 
niciun rost, incapabil să-şi stăpânească emoția, el nu reuşi să se 
oprească din murmurat: „un om minunat; un rege de care poţi fi 
mândru; trăim vremuri fericite...; ai avut onoarea... onoarea...” Când 
întinse mâna să apuce cupa de vin, ea observă, cu o uşoară notă de 
amărăciune care nu ar fi recunoscut pentru nimic în lume că putea fi 
de fapt gelozie, că regele dansa din nou cu Jane. 


— Un lucru e sigur. Acum nimeni nu o să-şi mai amintească de inel, 
îi spuse Thomas fericit, mângâindu-i cu o mână părul, ridicându-se şi 
rezemându-se pe cealaltă mână pentru a-i putea vedea faţa pe pernă 
în lumina dimineţii. 

Nu era gras, aşa cum crezuse ea; acum ştia că trupul lui, care 
semăna foarte mult cu cel al unui bou, de două ori mai mare decât al 
ei, nu era decât masă musculară şi vigoare. 

Bolborosi ceva nedesluşit, încercând să scape de amintirile 
stânjenitoare, fericite şi greu de povestit despre lucrurile copleşitoare 
pe care ea şi el le făcuseră în întuneric în acest pat, şi ajunse la 
evenimentul într-adevăr uluitor care se întâmplase ieri, singurul lucru 
legat de nunta ei pe care orice bârfă din pieţe avea să-l pomenească 
de-acum - prezenţa regelui la nuntă. 

Regele Angliei la nunta mea, îşi zise ea în gând mirată şi 
somnoroasă. De curând reîntors, regele Eduard - care cu un an în 
urmă era doar un fugar înspăimântat, gonit peste graniţele ţării de 
armata regelui Henric, forţat să se îmbarce pe un vas pentru a ajunge 
în Ţările de Jos, asta după ce fusese pus pe fugă la, nu era sigură, 
parcă la Doncaster; şi după ce mersese toată noaptea, împreună cu 
fratele lui şi cu cei mai apropiaţi prieteni ai săi, traversând Golful 
Wash, venise mareea şi îi trăsese pe soldaţi în mare, în ciuda urletelor 
lor deznădăjduite, mareea care ei credeau că îi va salva dacă ar fi 
putut să ajungă la un port în care să poată urca pe un vas şi să plece 
undeva în străinătate. Nu e de mirare că în acele zile, ceilalţi 
negustori îşi spuseseră că cel mai bun lucru era să accepte victoria 
armatei regelui Henric; aceasta deşi cei zece ani de domnie ai lui 
Eduard nu le aduseseră decât prosperitate; şi chiar dacă îşi aminteau 
clar deceniile de mai devreme, când domnia fără noimă şi 
iresponsabilă a regelui Henric condusese la debandadă şi anarhie, 
într-o perioadă când părea că nimic nu îi poate opri pe pirați şi pe 
baronii jefuitori care abordau orice navă, când vapoarele cu vinuri nu 
mai soseau în ţară şi traversarea Canalului Mânecii cu încărcătura lor 
prețioasă era un adevărat pericol. Cu un an în urmă, regele Eduard nu 
părea să aibă nicio şansă. Fu însă un om norocos; un om priceput. Nu 
pierduse niciodată vreo bătălie. Făcuse rost de bani, ridicase o nouă 
armată şi ajunsese, prin luptă, înapoi la Londra. lar acum arăta lumii 


cum avea de gând să conducă, aceasta dacă reuşea în sfârşit să 
învingă armatele lancasterilor, care se aflau încă în ţinuturile din 
centrul Angliei - în ipostaza de prieten al negustorilor. Regele Eduard, 
în persoană, la nunta ei. 

Nimeni nu mai auzise aşa ceva înainte. Niciun alt rege nu se 
sinchisise să facă aşa ceva, să vină la vreo ceremonie organizată de 
un negustor. Pe de altă parte însă niciun alt rege nu mai fusese nevoit 
să împrumute sume atât de mari din City pentru a-şi finanța un 
război, pe care, până de curând, părea sortit să îl piardă. Şi de la 
nimeni nu împrumutase regele atât de mulţi bani ca de la John 
Lambert. În mintea lui Isabel reveniră pentru câteva clipe toate 
temenelele şi târşâiturile de picioare de la nuntă, din momentul în 
care regele Eduard îşi făcuse apariţia pe uşă. Reverenţa. Râsetele 
linguşitoare, guduratul. „Oh... faţa tatălui meu...”, îşi aminti ea şi 
izbucni în râs. Nu râdea de complezenţa politicoasă cu care 
întâmpinase conversațiile de circumstanţă ale negustorilor adulţi şi 
ale soțiilor acestora, ci la amintirea unuia din hohotele lor zgomotoase 
de veselie în timp ce se juca alături de sora ei în patul din camera 
copiilor, în casa familiei Lambert, pe când nu le băga nimeni în seamă. 

Şi acum râdea în hohote, dar împreună cu Thomas Claver. 

— Şi mama mea, continuă el vesel, m-am uitat la ea şi mi-am dat 
seama că şi-ar fi dorit şi ea să se îmbrace mai elegant, măcar o dată 
în viaţă. Nici măcar nu era singura care şi-ar fi dorit asta. Cred că 
orice femeie din salonul acela ar fi făcut orice ca să-i atragă atenţia. 

Se aşeză peste ea, plantându-şi câte un cot masiv lângă urechile ei, 
privind-o şi rânjind cu o încredere care părea neobişnuită pentru el. 

— Chiar şi tu, hm? 

Ea îşi închise ochii, timidă acum că se pomenise în situaţia de a-l 
privi de la o distanţă atât de mică, în lumina zilei, şi abia mai putea 
respira, pentru că pieptul lui o apăsa din nou, iar picioarele lui 
încercau de zor să se strecoare între ale ei. El îi dădu la o parte cu un 
gest voit obraznic o şuviţă de păr care îi acoperea genele. 

— Spune-mi! E regele bărbatul viselor tale? 

Ea răspunse dând din cap în semn că nu, cu ochii încă închişi, 
zâmbind la atingerea uşoară a părului lui Thomas pe pielea ei şi la 
politeţea morocănoasă a glasului lui. Dacă aveau să continue acest 
dialog pe o astfel de notă, atunci urma să fie pur şi simplu absorbiți de 
moment, de momentul acesta şi poate de multe altele la fel; să poată 
simţi norocul de a se bucura de plăcerea de a fi cu cineva care nu o va 
critica niciodată sau care nu i-ar cere nimic altceva în afară de 
afecţiune fizică ori răspunsuri la genul acela de întrebări emoţionale, 
copilăreşti cu care o pisase încă dinainte de ivirea zorilor: „Care sunt 
cele trei culori preferate ale tale? Care e mâncarea ta preferată? Cea 
mai urâtă amintire? Sfântul care ţi-e înger păzitor?” Insă întrebarea lui 


redeşteptase o parte a ei care era separată de Thomas Claver; o parte 
perfect conştientă că această desfacere facilă a picioarelor, ba chiar şi 
primii fiori de excitare care puseseră stăpânire pe corpul ei când 
trupul lui se apropia tot mai mult de al său, nu îi umpluseră simţurile 
şi nu schimbaseră culoarea aerului, ca atunci când discutase cu 
bărbatul din tavernă, în acele câteva secunde fermecate, când acela îi 
spusese că cea mai bună opţiune pe care o avea era să se mărite. 

— Nu, şopti ea, râzând, bineînţeles că nu este. 

După care îşi arcui ostentativ corpul sub Thomas Claver şi îşi lipi 
buzele de ale lui, străduindu-se să îndepărteze de ea acea faţă străină 
- ochii aceia negri şi pătrunzători, sprâncenele ridicate amintind de o 
cruce, vocea misterioasă şi catifelată - înapoi în tărâmul nesiguranţei, 
acolo de unde şi venea. Sunt binecuvântată că am primit atâta 
fericire, îşi spuse în sine; ar fi un păcat să cer mai mult de-atât. 

— Aşadar, cine este? 

Glasul lui Thomas Claver îi întrerupse firul gândurilor, pe când el îşi 
mişcă buzele pe faţa ei până la ureche, respirând tot mai întretăiat pe 
măsură ce dorinţa punea tot mai mult stăpânire pe simţurile lui, iar ea 
respiră răspunsul pe care el dorea să-l audă, şi era cât pe-aci să i-l 
sugereze direct: 

— Tu. 

După un timp, întinzându-se pe perne, ea dădu leneşă din cap când 
Thomas anunţă, cu o reîntoarcere subită a neliniştii: 

— Trebuie să mergem neapărat la micul dejun; dacă nu ajungi la 
masă în zori, dai de bucluc. 

— Azi nu e nevoie să facem chiar tot ce vor ei; o să ne înţeleagă, 
murmură ea ca răspuns, mângâindu-l pe umăr. Ba ar fi de-a dreptul 
dezamăgiţi dacă ne-am năpusti să mâncăm în dimineaţa asta. 

Se simţi mulţumită când văzu că faţa lui se relaxează şi revine la 
expresia de veselie de mai devreme - după care, instantaneu, îşi 
aminti de cineva anume, cineva care fusese poate cea mai ciudată 
persoană în acea zi bizară, încheiată de câteva ore. 

Era vorba de Jane. Jane, care toată viaţa ei nu fusese altceva decât 
o prezenţă tonică, mereu binedispusă. Mereu gata să facă ce trebuie, 
ca toată lumea să fie mulţumită; Jane, care se străduise întotdeauna 
să fie fericită chiar şi în situaţiile cele mai deznădăjduite; Jane, care 
acceptase mâna peţitorului hotărât de tatăl ei mult mai uşor decât 
Isabel („Nu poate fi chiar atât de rău - cel puţin nu o să mai fim 
nevoite să mai stăm pe scaunele alea îngrozitoare din prăvălia de 
comenzi, să chiorâm de atâta stat şi cusut la sutana vreunui moşneag 
de episcop, şi toţi băieţii ăia din piaţă holbându-se la noi de parcă n- 
au mai văzut în viaţa lor nicio fată”). Jane, care după părerea ei avea 
să devină o soţie perfectă imediat după cununie; soţia care râde în 
bucătărie cu servitorii şi cu copiii; care râde mai elegant într-o 


companie selectă, la masa primarului; care prin farmecul ei reuşeşte 
să-l aducă pe soţul ei într-un post râvnit de mulţi; care reuşeşte să 
obţină contracte grase de la clienţi cu agerimea minţii şi cu 
frumuseţea desăvârşită a picioarelor sale. 

Graţia supunerii lui Jane nu fusese la fel de deplină cu o seară mai 
înainte. De îndată ce regele se aplecase cerându-i soţului ei 
permisiunea de a o invita la dans, ea se ridicase în picioare, fără ca 
măcar să mimeze că aşteaptă încuviințarea bâlbâită a lui Will Shore, 
după care începuse numaidecât să se legene cu mişcări elegante, 
condusă de rege, în lungul şi în latul salonului, o imagine a fericirii 
întruchipate. 

O oră mai târziu, când Isabel şi Thomas părăsiseră încăperea, Jane 
a rămas în compania regelui, într-o mare de lumină aurie, ignorându-l 
complet pe soţul ei, adâncită într-o conversaţie lejeră, care nu avea 
mai deloc legătură cu iureşul de dans şi de umbre care fremătau 
împrejurul lor. Şi, în întunericul care stăpânea zona de dincolo de locul 
în care cei doi purtau conversaţia respectivă, Isabel îşi aminti acum de 
jocul nesigur al privirilor schimbate atunci. Ochii lui John Lambert, 
fixaţi într-o expresie de adoraţie asupra regelui. Ochii prietenului 
regelui, lordul Hastings, aruncându-i priviri lascive lui Jane. Şi ochii lui 
Will Shore, buimaci şi nedumeriţi, trecând de la un cap însemnat la 
altul, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă e mai bine să se simtă siderat de 
atenţia pe care regele o acordă soţiei sale sau doar ignorat. 


În cele din urmă, nu au reuşit să ajungă la masă în compania lui 
Alice Claver mai devreme de ora unsprezece dimineaţa. La masă nu 
se servi decât un fel din carne de vită, pâine şi bere, pentru că nimeni 
nu voia mai mult după excesele de deunăzi. William şi Anne Pratte au 
fost şi ei prezenţi alături de Alice, dar Alice se întrebă în sinea ei, oare 
plecaseră ei măcar o clipă de acolo? Dădeau impresia că ştiu la fel de 
bine casa ca şi când ar fi locuit acolo, cu toate că se cunoştea că 
aveau propria lor casă lângă noua locuinţă a lui Jane, pe strada Old 
Jewry?. Bârfeau şi rânjeau, aşa cum făcuseră cu o zi înainte, iar Anne, 
când văzu tânărul cuplu, imediat începu să le povestească despre 
toate picanteriile întâmplate mai târziu, pe care ei le rataseră cu o 
seară înainte. Despre tot felul de curteni care veniseră să petreacă şi 
ei alături de rege după plecarea lor, inclusiv fratele regelui, ducele de 
Gloucester, un bărbat scund şi brunet, ostil şi arţăgos, şi despre felul 
în care Jane a dansat cu regele până când s-au stins toate lumânările. 

Poate că la familia Pratte, ca la cele mai multe familii de negustori 
de textile, împărţirea muncii între membrii familiei - soţilor le revenea 
sarcina de a achiziţiona materialele angro, în timp ce soțiile se ocupau 


2 Vechiul Cartier Evreiesc. 


de obicei cu confecţionarea produselor de lux care se vindeau cu 
amănuntul din mătăsurile cumpărate de soţi, cu vânzarea propriu-zisă 
şi cu instruirea şi supravegherea ucenicilor - făcea ca soţul şi soţia să 
semene atât de mult, încât cine îi vedea prima oară ar fi zis că sunt 
gemeni. Erau amândoi scunzi, solizi şi veseli. Părul lui William Pratte 
era destul de rar şi cărunt şi, deşi amândoi aveau ochii căprui, aceştia 
erau la fel de vii şi iscoditori ca ochii unei veveriţe. Unul termina 
propoziţia începută de celălalt, dar şi propoziţiile începute de Alice 
Claver. Totuşi, aşa ceva nu s-ar fi întâmplat niciodată la masa familiei 
Lambert, unde domnea buna-cuviinţă şi aproape nimeni nu scotea 
niciun cuvânt; dar aici nimănui nu-i păsa de astfel de amănunte. 

Cei trei au ţinut atât de mult să-i invite pe proaspeţii însurăţei să 
participe la conversaţia lor de oameni adulţi, străduindu-se să nu facă 
nici cea mai mică aluzie, nici măcar printr-o grimasă necuvenită sau 
vreo mişcare abia sesizabilă a sprâncenelor, la plăcerile descoperite 
de cei doi în patul conjugal, încât Isabel s-a chinuit tot timpul cât a 
stat la masă, trecând de la senzaţia de jenă profundă care o făcea să 
se îmbujoreze, la sentimentul de teamă că până la urmă discuţia va 
ajunge şi la acest subiect. 

Din când în când simţea un nod atât de dureros în stomac, că nu 
mai auzea decât jumătate din bârfele nevinovate care se spuneau în 
legătură cu ceremonia nunţii. John Brown, înlocuitorul tatălui ei în 
funcţia de consilier orăşenesc: un om cu doar câteva fire de păr pe 
cap, mult prea gras, care ar trebui să facă mai multă mişcare. Tatăl ei: 
indecent de chipeş, oare cât l-or fi costând mantiile pe care le poartă? 
(În această clipă, simţi aţintiţi asupra ei ochii strălucitori ai celor trei 
adulţi, care se uitau la ea circumspect, apoi privirea lor se îndreptă 
altundeva.) Se bucură când Thomas îşi puse mâna pe mâna ei pe sub 
masă şi apoi o strânge uşor. Mâna lui era umedă, faţa crispată, 
probabil că şi el era la fel de emoţionat ca ea. 

— Pe regele Henric nimeni nu l-ar fi putut aduce în felul acesta la o 
nuntă dată de un negustor, şopti conspirativ micuța Anne Pratte, 
întoarsă cu faţa la Alice Claver. 

Isabel observă că privirea dojenitoare a lui Alice Claver, matroana 
casei, se opri asupra lui Anne; nu se cădea să te dedai la bârfă când 
vorbeai despre regi. Dar femeia mai corpolentă nu găsi de cuviinţă să 
facă altceva decât să chicotească aprobator şi răspunse, cu o lipsă de 
respect care lui Isabel i se păru uimitoare: 

— Ei, haide; mie-mi place să discut oricând despre un rege care e 
un bărbat puternic şi frumos, mai ales dacă are şi un anumit interes în 
cercul nostru... 

— ...Şİ îi împiedică şi pe italieni să ne mai trişeze, interveni William 
Pratte plin de speranţă. Şi îi pune la punct şi pe germani. Poate 
reuşeşte să-i prindă şi pe piraţii francezi. Eu unul o să susţin Casa de 


York, pe legea mea, dacă regele Eduard o să-şi dea silinţa să ajute 
City-ul. Dacă nu o să mai taie frunza la câini în timp ce orice lord din 
ţara asta îşi face de cap şi negoţul nostru se duce de râpă. Vă spun 
eu, o să mă rog la Dumnezeu pentru rege şi o să spun Aleluia în 
fiecare dimineaţă dacă Eduard o să facă toate lucrurile astea... 

Spunând acestea, îşi schimonosi faţa, scoase limba ţuguiată din 
gură şi imediat faţa lui pocită şi scălâmbăiată arătă exact ca a unui 
nebun. Exerciţiul lui de mimă fusese la fel cu cele pe care le vedeai 
oriunde pe străzile Londrei la cei ce îl imitau pe regele Henric cel 
nătăfleţ. : 

Isabel privea fără să scoată niciun cuvânt. In condiţii normale, i-ar fi 
fost teamă să audă ceea ce tatăl ei cu siguranţă ar fi considerat o 
conversaţie între nişte trădători. Dar acum, avea senzaţia că ceva 
anume din agitația răutăcioasă din jurul mesei avea să-i fie pe plac, 
odată ce se va obişnui cu tonul discuţiei. 

— Ei bine, atunci să sperăm că o să câştige, spuse răspicat Alice 
Claver. Mai trebuie să-l prindă şi pe Warwick. Şi acum, continuă ea pe 
un ton deopotrivă răsunător şi dominator, întorcându-se cu faţa spre 
Isabel şi Thomas atât de brusc, încât aceasta nici nu avu timp să 
simtă că i se pune un nod în gât. Acum e rândul vostru. Dacă tot 
discutăm despre faptul că negoţul nostru se duce de râpă, nu credeţi 
că ar fi timpul să vă apucaţi de treabă? 

Poate că într-adevăr stilul lui Alice Claver fusese prea direct, însă 
ochii ei clipiră atât de vesel încât Isabel nu se simţi ofensată. Cel 
puţin, preţ de o clipă. Apoi îşi dădu seama că Thomas, care se afla 
lângă ea, clocotea de ciudă şi, după o clipă de ezitare, îşi spuse în 
gând că poate interpretase greşit dispoziţia lui Alice. 

— Mişcă-ţi un pic până în depozit minunatele tale picioare, da, 
Thomas? continuă să împungă Alice Claver, cu o voce care anunţa un 
hohot de râs. Arată-i lui Isabel valurile de material, da? 

Isabel se uită în jos la masă, dar nu înainte să observe că Anne şi 
William Pratte mai schimbară o privire pătrunzătoare - suficientă ca 
să-şi dea seama că nu era prima oară când o auzeau pe Alice Claver 
spunându-i acest lucru fiului ei şi că nici de această dată ea nu se 
aştepta la un rezultat pozitiv. Isabel strânse şi ea mâna lui Thomas. 
Dacă se simţea dominat, dorea să-i arate că îl sprijină. 

— Hai, mami, îl auzi pe Thomas răspunzându-i. Suna ca un răspuns 
smiorcăit al unui puşti, iar în ochii lui licări o privire şăgalnică, de om 
căruia nici prin cap nu-i trece să lucreze astăzi şi care ar spune orice 
ca să nu facă nimic. Isabel îşi slăbi strânsoarea mâinii. Abia ne-am 
căsătorit ieri. 

Alice Claver nu părea deloc impresionată. 

— Ei şi, aţi avut toată dimineaţa la dispoziţie să trândăviţi, nu? zise, 
iar acum din vocea ei răzbătea mai multă duritate decât bună 


dispoziţie. 

Isabel roşi. Cei doi Pratte se uitară din nou unul la altul. Abia 
stăpânindu-şi nervozitatea, Alice Claver continuă: 

— Ştii, William are amabilitatea să se ofere să vă conducă să faceţi 
un tur al prăvăliilor. Să vă arate genul de mărfuri pe care v-aţi putea 
gândi să le cumpăraţi ca să vă faceţi şi voi o situaţie. Şi să vă ducă la 
Primăria Londrei să faceţi cunoştinţă cu oamenii care vă pot sfătui în 
acest sens. 

Şi făcu o pauză, ca şi cum ar fi aşteptat o reacţie din partea lui 
Thomas. Insă Thomas rămase tăcut ca un catâr. 

La care Anne Pratte se băgă şi ea în vorbă, cu vocea ei piţigăiată 
care aducea cu un fluierat: N 

— Nu o să fie nevoie să-ți faci griji în privința lui Isabel, Thomas. În 
după-amiaza asta o să am eu grijă de ea. O să trecem pe la furnizorii 
de broderii ai lui Alice, e bine pentru Isabel să facă cunoştinţă cu ei. 
Poate să vină cu mine... 

Isabel îşi dădea foarte bine seama că ambele oferte i-ar fi fost utile 
dacă Thomas avea de gând să cumpere suficiente materiale ca să 
poată începe să lucreze pe cont propriu ca neguţător, şi înţelegea că 
se cuvenea ca şi ea să se deprindă cu numele şi chipurile mătăsarelor 
cu care poate avea să colaboreze în curând. li strânse din nou mâna 
lui Thomas şi îi aruncă o privire complice pe sub gene, dorind să-i 
transmită că ar vrea ca el să accepte. Dar Thomas nu făcu altceva 
decât să se încrunte şi mai tare. 

— Mami, repetă el, cu răbdarea greu pusă la încercare a omului 
care vorbeşte cu un idiot. Tocmai am vorbit despre asta. Abia ne-am 
căsătorit. Şi Isabel vrea să meargă să-şi ia rămas-bun de la oastea 
regelui. Vrem să ieşim puţin să ne plimbăm. 

Toţi ochii se întoarseră spre Isabel, făcând-o pe aceasta să simtă că 
îi ia foc faţa. Fusese cât se poate de stânjenită de tonul vocii lui 
Thomas. Indiferent cât de lejer se purtau discuţiile în această casă, cu 
siguranţă că mamei nu se cuvenea să-i răspunzi pe un astfel de ton. 
Mai mult decât atât, ea nu îşi amintea să fi făcut vreun plan pentru o 
plimbare sau pentru a asista la plecarea oştirii din Moorfields; de ar fi 
întrebat-o cineva dacă vrea să facă aşa ceva, ar fi negat categoric. Tot 
ce ştia în legătură cu soldaţii era că sunt periculoşi. De ce să pui 
singur paie pe foc? Şi în niciun caz nu voia să fie alibiul lui Thomas 
dacă el intenţiona să scape de un aranjament pe care mama lui îl 
făcuse special pentru el. Singura consecinţă ar fi fost ca Alice Claver 
să se simtă deranjată de purtarea ei şi nu dorea acest lucru. 

Dar acum era soţia lui Thomas. Era de datoria ei să îl susţină şi îl 
sprijine oricând şi oriunde. De asemenea, nu îi mergea deloc la inimă 
felul în care Alice Claver îi folosea pe soţii Pratte pe post de auditoriu 
pentru a încerca să-l facă de râs în public pe Thomas. Va trebui să se 


gudure pe lângă el şi să-l convingă să facă ce-i spunea mama lui, dar 
asta abia când aveau să rămână singuri, mai târziu. Deocamdată, tot 
ce putea face era să înfrunte privirea acuzatoare a lui Alice Claver, să 
încerce să schiţeze un zâmbet liniştit, ca şi când nimic nu s-ar fi 
întâmplat, şi să se roage ca valul de sânge care se urcase în obrajii ei 
şi o făcuse să roşească până în vârful urechilor să se retragă. 

Urmă o pauză lungă, plină de tensiune. 

— Păi, dacă /sabel vrea asta... replică Alice Claver cu voce tăioasă, 
după care se îndepărtă. Nu termină propoziţia începută. De data 
aceasta, nimeni altcineva nu mai termină propoziţia începută de ea. 

— Hai, Isabel, spuse Thomas, ridicându-se în picioare şi luând-o pe 
Isabel de mână. 

Isabel se uită înapoi când ajunse în pragul uşii. Soții Pratte dădeau 
amândoi din cap fără să scoată vreo vorbă. Dar privirea lui Alice 
Claver era încă aţintită asupra ei, iar în ochii ei se desluşea o mânie 
rece. Simţind brusc un nod în gât, Isabel îşi dădu seama că îşi făcuse 
un duşman. 


Ca orice londonezi ieşiţi să caşte gura, plini de recunoştinţă, la 
soldaţii care intraseră în oraşul lor fără să jefuiască oamenii sau să le 
siluiască femeile, Isabel şi Thomas Claver nu se simțeau tocmai 
liniştiţi în preajma soldaţilor postați lângă zidurile oraşului şi nu se 
apropiară prea mult de ei. Au preferat să intre în rândul mulţimii care 
stătea circumspectă pe sub pomii roditori cultivați de oameni pe 
pogonul lor de pământ, molfăind pâine, călcând în picioare culturile de 
fasole şi mazăre şi dărâmând ţintele arcaşilor - savurând de sub 
adăposturi umbrite pericolul mut al păcii, nedorind să intre în peisajul 
vast, însorit şi strălucitor al călăreţilor şi al spadelor ascuţite. Suntem 
ca nişte vaci care ne rumegăm peticul de iarbă de dimineaţă până 
seara, îşi spuse ea în gând, moleşită şi scufundată într-o reverie a 
bâzâitului de insecte şi a freamătului mulţimii din jur. Simţea căldura 
braţului lui Thomas Claver care o cuprindea în jurul taliei, neştiind 
dacă trebuie să fie mândră sau ruşinată de prudenţa concitadinilor ei. 
Şi, pe când se uita la soldaţii aceia care îşi curăţau armele şi 
uniformele - acum lumea spunea că aceşti cavaleri, marchizi, ţărani şi 
tăietori de beregate urmau să plece mâine pentru a-l găsi pe Contele 
de Warwick şi a-l ucide - îşi spuse în sinea ei oamenii ăştia seamănă 
cu nişte lupi. 

Ea şi Thomas nu schimbară nicio vorbă de la ieşirea din casă, ci 
doar au mers împreună agale, în linişte, cu spatele scăldat de lumina 
soarelui. Pasul domol al plimbării avu rolul de a potoli neliniştea din 
sufletul lui Isabel. După ce Thomas o să se calmeze, gândi ea, o să 
găsesc eu o cale să discut cu el şi să-l conving să facă ce i-a cerut 
mama lui. Dar nu încă. 


— Eşti aşa de mică, spuse Thomas Claver deodată, întorcând-o spre 
el, luând-o în braţe şi aruncându-i o privire plină de afecţiune. Abia 
dacă putea ajunge la umerii lui laţi. 

incepu să o muşte de o ureche şi să o gâdile cu buzele. 

— Thomas, bâigui ea, ridicându-şi faţa înspre el, dar neştiind cum 
ar fi mai bine să procedeze, dorindu-şi în sinea ei să aibă mai mult 
exerciţiu în a-i convinge pe oameni să acţioneze după vrerea ei. 

El îşi plasă buzele deasupra ochilor ei. 

— O să te tot sărut până-ţi trece încruntarea asta, îi şopti. 

Ea schiţă un zâmbet nesigur. Apoi, incapabilă să găsească o 
modalitate iscusită de a aduce în discuţie subiectul care o preocupa, îl 
atacă direct. Mai bine să scap odată de grija asta, îşi spuse sieşi. 

— Mâine o să începem lucrul, nu-i aşa? întrebă ea cu nelinişte în 
glas. Nu vreau ca mama ta să creadă că am o influenţă proastă 
asupra ta. 

El îi întoarse zâmbetul, însă îşi mută privirea în altă parte. 

— Vreau doar să stau câteva zile cu tine, numai cu tine, zise el cu 
voce blândă. Cred că nu cer prea mult, hm? Apoi, afişând ostentativ 
un simţământ care spera din tot sufletul că va semăna cu nonşalanţa, 
Thomas continuă: O s-o facem noi pe mama să nu ne mai bată la cap 
cu asta, o să vezi că n-o să fie greu. Nu-ţi face griji în privinţa ei. E 
aprigă la supărare, dar ştiu eu cum s-o iau. 

După care îşi lipi buzele de ale ei. Ea închise ochii şi aproape că îl 
lăsă să o ridice în aer pentru a o săruta. 

Dar chiar şi acum, când trupul ei răspundea întocmai chemării lui, 
mintea ei era frământată de întrebări dificile. Oare sărutul acesta era 
modul lui de a o opri să vorbească? Şi cât de mult mai avea de gând 
să lungească şirul acelor câteva zile în care nu voia să facă nimic? 


— O să începem după ziua de 1 mai, spuse Thomas. E destul de 
devreme şi aşa, crede-mă. După care gura lui rămase închisă din nou 
ca un mormânt. Spusese acelaşi lucru iar şi iar, în fiecare zi, la fiecare 
masă, timp de o săptămână. 

Soții Pratte se uitară unul la altul. 

Alice Claver îi aruncă lui Isabel ceea ce între timp devenise bine 
cunoscuta privire plină de ură. Când se înfuria, faţa ei rotundă căpăta 
o nuanţă mai pală de roşu, iar ochii i se făceau aproape negri. Buzele 
ei păreau că descriu un rânjet de dispreţ. 

Isabel îi înfruntă privirea cu mult curaj. 

— Ce rost are să mă învinuiți cu toţii, numai eu sunt de vină? se 
întrebă ea deznădăjduită. Nu a lucrat nicio singură oră în viaţa lui. 
Asta pentru că nu l-aţi obligat să o facă. Nu e vina mea că nici acum 
nu vrea să muncească. 

li era aproape imposibil să-şi mai amintească farmecul primei mese 


servite în această companie, când bârfa glumeaţă şi lipsa de griji 
ţineau parcă de domeniul istoriei. Atmosfera din casă devenise acum 
atât de plină de venin, încât aproape că respira uşurată când reuşea 
să plece din casă alături de Thomas după fiecare scandal de 
dimineaţă. Se plimbau cu barca. Pescuiau. Se uita la el când trăgea cu 
arcul la ţintă. Cinau în taverne situate mai departe de Piaţa de 
Mătăsuri şi Catifele, în zona mătăsarilor, mai departe decât ajunsese 
ea într-o viaţă: în cartierul Westminster, în sătucuri îndepărtate, 
presărate pe malul râului, precum Kew, ori în zonele sălbatice ale 
parcului Haringey. In decursul acestor zile de copleşitoare apropiere 
fizică, se deprinsese atât de bine să descifreze până la cel mai mic 
amănunt care va fi modul în care faţa, părul şi corpul lui musculos se 
va mişca, în orice clipă a zilei, încât simţi şi ea că au devenit foarte 
apropiaţi, trup şi suflet. Aproape că încetase să-i mai compare corpul 
cu amintirea bărbatului din biserică, iar când în minte îi mai revenea 
acel gând, i se părea că totul se face negru în jurul ei. Şi totuşi, aceste 
ieşiri, în timpul cărora i se dezvăluiau în fiecare zi aspecte ale vieţii lui 
Thomas pe care nu le-ar fi putut cunoaşte niciodată în strada Catte, 
erau şi oarecum neliniştitoare pentru ea, pentru că îi aduceau aminte 
mereu cât de puţin îşi cunoaşte de fapt soţul. La un moment dat, avu 
impresia că probabil Thomas cunoştea jumătate dintre hangiii şi 
beţivii înrăiţi de pe întreg teritoriul Angliei. Peste tot pe unde 
mergeau, tot felul de bărbaţi infami se ridicau şi veneau spre el cu 
mers împleticit, rânjind. lar el le spunea, mândru: „E soţia mea.” Și 
bineînţeles, aceştia începeau de îndată să o măsoare din cap până în 
picioare până i se făcea faţa roşie ca racul sau izbucneau în hohote de 
râs şi îl înghionteau. 

— După câte se pare, n-o duci rău deloc, Tommy, hm, ce zici? îl 
întrebă voios într-o seară un pezevenghi bătrân într-o cârciumă, care 
avea nasul rupt. Ascultă-mă pe mine, ar cam fi timpul să-ţi găseşti şi 
tu o femeie şi să te însori, poate aşa o să te cuminţeşti. 

Indiferent ce spunea Thomas, nu crezu nici în ruptul capului 
promisiunea făcută de acesta când a zis că va avea bunăvoința să se 
apuce de treabă după prima zi a lunii mai. Cu siguranţă avea să 
găsească un pretext ca să mai amâne momentul. Se gândi că mai 
mult ca sigur îi era teamă să recunoască câte avea de învăţat; de 
asemenea, era de părere că nici mama lui nu îl ajuta prea mult 
luându-l peste picior de faţă cu familia Pratte, o prezenţă aproape 
nelipsită în casa lor datorită faptului că Anne Pratte lucra împreună cu 
Alice. Lucrurile nu mai pot continua aşa, îşi spunea Isabel în gând 
câteodată. Peste puţin timp Thomas va fi nevoit să înceapă să lucreze. 
Pe de altă parte însă, ea începuse să-şi accepte viaţa din prezent, o 
viaţă lipsită de orice ţel şi aflată la cheremul stărilor de visare. Simţea 
din ce în ce mai mult dispreţ atunci când Alice Claver o pironea locului 


cu privirile ei de gheaţă. Orice era mai bun pe lumea asta decât să fii 
la acea adresă de pe strada Catte şi să suporţi privirile acelea 
înspăimântătoare. 


Când Isabel fu trezită în zorii zilei de 1 mai de uşa încăperii ei, care 
se deschise brusc şi zgomotos, şi Alice Claver se năpusti înăuntru cu 
bine cunoscutul ei pas greu, primul gând confuz care îi veni în mintea 
cotropită de somn fu acela că mai mult ca sigur soacra ei se enervase 
atât de tare încât luase hotărârea de a-şi scula copilul şi nora din pat, 
pentru a-i pune numaidecât la treabă, chiar şi într-o zi de sărbătoare. 

Într-o clipă, trase cearşaful peste capul ei şi îl înghionti pe Thomas 
ca să-l trezească. Din fericire, cortina baldachinului era parţial închisă. 
Stătură îmbrăţişaţi timp de câteva clipe în căldura întunecată, abia 
mai putând să respire, ascultând cu atenţie orice mişcare 
amenințătoare, pregătindu-se amândoi pentru pericolul invaziei 
teritoriului lor. 

Însă tropăitul paşilor trecu pe lângă patul lor, oprindu-se la 
fereastră, apoi urmă o tăcere. Probabil că Alice ascultă ce vorbeşte 
lumea pe stradă, îşi spuse Isabel în gând; din camera ei nu ar fi putut, 
întrucât aceasta dădea spre grădina din spatele casei. Dar de ce oare 
se dusese acolo? Nu putea auzi altceva decât zgomotul scos de toţi 
oamenii care îşi puneau sau aranjau mesele şi tarabele ori care 
vorbeau despre dansul ce avea să înceapă ceva mai târziu în jurul 
stâlpului de Armindeni. Thomas ridică o sprânceană, aruncându-i lui 
Isabel o privire care acum ştia că este o invitaţie de a chicoti, atunci 
când mama lui avea una din ieşirile sale. in semn că înţelesese, ea îi 
zâmbi. 

Şi totuşi atunci când Alice Claver ajunse în cele din urmă la pat şi 
trase cu o mişcare scurtă cortina baldachinului, faţa ei era atât de 
palidă şi ochii ei atât de plini de teamă, încât vederea ei le îndepărtă 
celor doi într-o clipită zâmbetul vinovat de pe faţă. 

Alice Claver spuse, cu voce monotonă: 

— Se aude că pe râu sunt vapoare care atacă, şi după ce se uită la 
cei doi îndelung, cu ochi complet lipsiţi de orice expresie, continuă: 
Haideţi, ridicaţi-vă; trebuie să încuiem toate uşile din casă. Şi ieşi din 
cameră cu pas iute, aproape fugind. 

Când auziră că uşa a fost închisă, Isabel şi Thomas se ridicară 
sprijinindu-se în coate, amândoi treji de-a binelea acum, şi se uitară 
unul la altul. Pare excitat, îşi spuse ea în gând, şi ştia că faţa lui 
reflecta întocmai expresia ei. Niciunul dintre ei nu era prea speriat. 
Amintirea soldaţilor viteji şi bine echipați ai regelui Eduard era încă 
proaspătă în mintea lor şi alţi soldaţi nu văzuseră. 

— Ar trebui să plec, zise el, sorbind-o însetat din ochi. Să intru şi eu 
în patrulă. 


— Nu, replică ea imediat. Puse o mână pe braţul lui. Nu vreau să 
facă nimic periculos, se gândi ea. Dar mai ştia în acelaşi timp că nu 
voia să rămână singură în această casă. 

— Trebuie, n-am încotro, răspunse el şi, pentru întâia oară, ea văzu 
imaginea posibilă a bărbatului din faţa ei după ce nu va mai fi tânăr: 
calm şi hotărât, ca şi cum până atunci va fi scăpat de toate ezitările şi 
nesiguranța tinereţii. 

Rămase absolut uimită. Simţind o ameţeală care ar fi putut să fie 
interpretată drept primul fior de dragoste adevărată, ea îşi cobori 
privirea şi se simţi ruşinată, ascultând tăcută, în timp ce el continuă: 

— Sunt un ţintaş bun. Se uită la ea, aproape rugând-o din ochi. 
Vreau să fii mândră de mine. 

Ea făcu semn că încuviinţează, însă fără entuziasm. Foarte tandru, 
îi ridică faţa spre el. 

Inainte să-şi dea seama că nu spusese nicio rugăciune pentru el şi 
nici nu-i spusese vreun cuvânt de dragoste, el îşi luase tălpăşiţa. 
Rămasă singură, cobori scările să o înfrunte pe Alice Claver. 


Primele ore după ce obloanele au fost închise, uşile zăvorâte şi 
blocate cu mese şi cufere, după ce oamenii s-au aprovizionat cu apă, 
cu cât de multe pâini şi bucăţi de carne sărată şi afumată au putut 
face rost de la dughene şi prăvălii, au fost istovitoare şi lumea abia 
mai putea respira. Insă teama şi frigul nu au apărut decât după acest 
răstimp, atunci când au început să se închidă în semiîntunericul în 
care aveau să rămână cea mai mare parte a următoarelor două 
săptămâni. La început, în casă nu erau decât Isabel, Alice Claver şi 
trei servitoare, care stăteau ghemuite, toate într-o parte a salonului 
de primire, tremurând şi îmbrăţişându-se în ciuda zăpuşelii de vară; 
după câteva ore, îşi făcu apariţia şi Anne Pratte, după ce bătuse la uşă 
să fie primită în casă, de data aceasta fără pic de timiditate, aducând 
puţină viaţă în atmosfera mohorâtă din casă. 

William Pratte se afla în fruntea patrulei din cartierul Old Jewry. O 
condusese pe soţia lui pe strada Catte şi pornise spre malurile râului 
împreună cu grupul lui de arcaşi amatori. Vrând parcă să le 
încurajeze, Anne Pratte le spuse lui Alice Claver şi Isabel: 

— Staţi liniştite, Thomas s-a dus şi el să-l ajute, sunt sigură, şi se 
aşeză pe o laviţă să coasă. 

Isabel se simţi uşurată să constate că, la fel cum părerea ei despre 
Thomas se schimbase în bine de când acesta plecase atât de prompt 
pentru a-şi apăra femeile şi oraşul, şi statutul ei în faţa inamicului 
devenea mai confuz în această lumină crepusculară. 

Calmul lui Anne Pratte o uimi pe Isabel. Chiar şi în condiţiile de 
relativă siguranţă ale casei din strada Catte, situată destul de departe 
de râul Tamisa, se putea auzi zgomot de explozii şi de clădiri care se 


prăbuşeau pe maluri. Forţele armate ale lancasterilor, conduse de 
Thomas Neville (supranumit Bastardul de Fauconberg) încercau să îl 
salveze pe regele Henric din Turnul Londrei; lui i se alăturaseră piraţii 
din Kent şi din Essex, ahtiaţi să provoace scandaluri în Londra cu 
bâtele şi furcile lor. Fiecare pas apăsat pe care îl auzeau pe stradă în 
apropierea casei putea fi al unuia dintre aceştia şi într-o astfel de 
eventualitate nu aveai altceva de făcut decât să te rogi. Fiecare 
zgomot asurzitor de tun făcea să se cutremure străzile învecinate. Şi 
aceasta nu din cauza geamurilor care se spărgeau sau a vaselor şi 
cănilor de cositor care cădeau cu zgomot, ci mai ales din cauza valului 
negru şi sumbru de groază care se înstăpâneşte peste tot omul când 
ajunge să priceapă că este moale şi lipsit de orice apărare în faţa 
morţii. Şi cu toate acestea, deşi una dintre servitoare începu să 
geamă înspăimântată, în timp ce Alice Claver, a cărei faţă era complet 
albă în lumina slabă din încăpere, murmura rugăciuni din care abia 
dacă puteai desluşi două-trei cuvinte, iar Isabel îşi ţinea ochii închişi 
nu pentru că şi-ar fi dorit să piardă din demnitate, ci pentru a simţi 
valul negru venind spre ea şi cuprinzând-o, Anne Pratte continua să 
coasă şi să bolborosească vorbe numai de ea ştiute. Isabel o admira 
pentru puterea de a-şi stăpâni emoţiile. Intr-un fel o ajuta şi pe ea să 
şi le tempereze. 

— Feţi-frumoşi şi cavaleri la tot pasul, într-adevăr, spusese Anne 
Pratte mai devreme, iritată, muşcând un fir ca şi cum ar fi fost capul 
unui soldat din tabăra lancasterilor, iar setea cu care muşcă firul fu 
atât de mare încât gulerul moale al flanelei tremură. Legile 
cavalerilor, ce să-ţi spun?! Mie una nu-mi pasă de ceea ce unii zic că 
ar fi arta nobilă a războiului. E doar război şi cu asta basta. Nişte 
nenorociţi care au arme, şi oamenii de rând ca noi, la mijloc, ca 
fraierii. 

Aşa cum era şi firesc, în condiţiile neprielnice din acele zile, ea îşi 
petrecu cea mai mare parte a timpului tunând şi fulgerând împotriva 
lancasterilor. Însă atitudinea ei în timp ce îşi exprima nemulţumirile 
era cea a unei catolice. Spuse lucruri urâte şi despre apărătorii Casei 
de York. Îl luă în tărbacă şi pe regele Eduard, care toată viaţa fusese 
ahtiat după femei. Aceeaşi soartă o avu şi regina lui, o femeie avară, 
pe numele ei Elizabeth Woodville („asta n-are nicio picătură de sânge 
nobil în ea, nici urmă de aşa ceva, şi în loc de nobleţe e plină de 
ambiţie, numai ambiția e de capul ei... e frumoasă, de ce să nu 
recunosc, da' e mai tare şi mai dată dracului ca diamantele”), 
înnebunită după putere atât de mult că le punea pe toate prinţesele 
care într-adevăr aveau sânge nobil să stea în picioare şi să nu scoată 
niciun cuvânt timp de trei ore. 

— De ce? Ei bine, de aia, pentru că-şi permite, încheie Anne Pratte 
cu ton triumfător. 


De fraţii regelui Eduard nu pomeni decât în trecere în peroraţiile ei. 
Ducele de Clarence, care trecuse de partea contelui de Warwick şi se 
însurase cu fiica acestuia, Isabel Neville, sperând zadarnic că Warwick 
va considera acest gest suficient pentru a-l face rege, era un 
oportunist, ba chiar mai rău, „un trădător amărât care nu ştie nici 
unde-i e capul.” 

In ceea ce îl privea pe fratele lui mai mic, ducele de Gloucester (un 
veteran în ale războiului, în vârstă de optsprezece ani, pe care Isabel 
şi-l amintea din descrierea plină de respect şi admiraţie făcută de John 
Lambert, după ce îl văzuse la slujba la care participase în aprilie şi 
regele Eduard) era, în opinia lui Anne Pratte, un bandit fără pereche. 
El răpise o femeie mai în vârstă dintr-o familie aristocrată şi o obligase 
să semneze că îi donează, sau cedează, terenurile sale. Anne Pratte 
auzise aceasta din gura lui Sir John Risley, deţinător al titlului de 
Cavaler al Detaşamentului, pentru care ea confecţiona nişte haine de 
mătase. 

— Sir John spune că bătrâna contesă a crezut că ducele o va omori 
dacă refuză să semneze actele alea. Aşa că le-a semnat. Bineînţeles 
că apoi era cât p-aci să moară de inimă rea. Dar n-a avut ce să facă. 
Acum nu mai are nimic, zice Sir John; caută comenzi să coasă ca să-şi 
poată plăti îngrijitoarele. lar când Sir John l-a întrebat pe rege mai 
deunăzi dacă în opinia lui ar fi o idee bună să cumpere conacul de la 
Gloucester, cică regele, în loc să răspundă, s-a schimonosit, jenat. „Să 
nu cumva să te-atingi de el, Risley” i-a zis el. „Să nu cumva să te- 
atingi de el.” Vă daţi seama, ştie că fratele lui l-a şterpelit de la femeia 
aia. 

__ Spunând acestea, ea se aplecă să o poată privi mai bine pe Isabel. 
li plăcea să fie ascultată cu atenţie de mai tânăra ei prietenă. Isabel îşi 
închipuia în acele clipe felul în care ducele de Gloucester o chinuia şi o 
ameninţa pe contesa bătrână, iar imaginea care se formă în mintea ei 
despre duce fu aceea a unui bărbat brunet şi slab, cu o faţă încruntată 
şi la fel de aspră precum putea fi, uneori, şi aceea a bărbatului pe 
care ea îl întâlnise în biserică, în timp ce bătrâna ar fi arătat, poate, ca 
o Alice Claver mai slabă şi îngrozită. Isabel avea şi ea alături 
ghergheful şi trusa pentru broderii - voia să transforme o piesă 
brodată într-un săculeţ, pe care dorea să i-l dea lui Thomas la 
întoarcerea lui, cu motive de inimioare şi flori albastre şi verzi şi 
inițialele lor cusute împreună - dar lumina era atât de slabă unde 
stăteau, încât nici nu se atinsese de lucru. Şi totuşi, un lucru era cert: 
între Isabel şi Anne se încheiase deja un armistițiu pe lavita pe care 
şedeau împreună, chiar dacă Alice Claver, care stătea în colţul ei, nu 
făcea decât să bufnească din când în când în timpul neîntreruptei 
trăncăneli a prietenei ei. Isabel ştia că lui Alice Claver îi era probabil 
prea frică să vorbească sau să spună ceva cât de cât desluşit. Nu 


putea să-i pară rău de soacra ei, după atâtea ciondăneli, replici ironice 
şi priviri piezişe. Nici măcar aici, nici măcar acum. Dar îşi dădea 
seama că Anne Pratte, o femeie cu mult tact, dorea să o liniştească pe 
prietena ei. 

În celălalt colţ al încăperii, cineva îşi drese glasul. După care, vocea 
lui Alice Claver răbufni în întuneric, atât de tare şi pe tonul ei atât de 
obişnuit, încât Isabel tresări speriată. 

— Dezgustător. Aproape că te face să te simţi mândră că nu eşti ca 
ei. Bărbaţi onorabili, ce să spun! 

In ochii lui Anne Pratte se zări un licăr de triumf acum, că reuşise 
să-şi scoată prietena din amorţeala tăcerii şi întunericului. 

— Da, dragă, sigur că da, răspunse ea blând. Asta am zis şi eu 
întotdeauna, că toate bătăliile astea, care le plac atât de mult 
bogătaşilor noştri, nu sunt altceva decât un pretext ca să pună mâna 
pe pământul, proprietatea şi averea altora, nu crezi? 

Alice Claver izbucni în râs. Mai întâi, un singur hohot, apoi mai 
multe, unul după altul; după care, în sfârşit, se opri din râs şi trase de 
mai multe ori aer adânc în piept. Râsetele şi uşurarea ei erau 
molipsitoare. Inainte ca Isabel să-şi dea seama prea bine ce se 
întâmplă, toată lumea hohotea de râs. Când după câteva clipe îşi 
întoarse privirea spre ea, văzu ridurile de sub ochii înlăcrimaţi de râs 
ai lui Alice Claver şi, pentru prima dată de foarte mult timp, observă 
că privirea ei îşi pierduse acea expresie de ură neostoită de care, ea 
una, avea parte mereu. Datorită sentimentului de uşurare, mai mult 
decât din orice altă cauză, începu şi ea să hohotească şi mai tare 
până când, ca şi Alice Claver, ajunse să se bată cu palmele pe şolduri 
şi să geamă. 

— Oh, exclamă Alice Claver, mult mai târziu, cu o voce care 
semăna foarte mult cu vocea ei obişnuită. Anne Pratte o privea cu o 
satisfacţie tăcută deasupra acului strălucitor cu care lucra. Aoleo, 
doare. Ascultă-mă pe mine, Anne. Mai bine ne-ai da şi nouă să lucrăm 
ceva la fel ca tine. Văd că niciuna dintre noi nu e aşa de calmă ca tine. 

In toată grămada de materiale pe care o avea lângă ea Anne 
Pratte, nu erau decât stofe de călcat. Nimic de lucru pentru care ar fi 
fost nevoie de lumină puternică. Alice Claver se ridică, luă o bucată de 
material şi se aşeză din nou ca să bage aţă în ac. 

Se întoarse şi o privi pe Isabel triumfătoare, ca şi când ar fi găsit o 
nouă pricină să o învinuiască. 

— Hai, nu mai sta acolo cu mâinile-n sân, îi porunci ea cu voce 
tăioasă. la-ţi şi tu o bucată. Hai, lucrează şi tu. Haide. 

Probabil că îşi revenise. Devenise nesuferită din nou. Isabel clipi şi- 
şi îndepărtă lacrimile care îi înceţoşau ochii. Oare Alice Claver nu 
observase că deja luase lucrul în poală? Tăcută, cu un gest care vru să 
fie cât mai demn cu putinţă, ea ridică micuțul ei dreptunghi de 


broderie de mătase parcă dorind să se apere. 

Alice Claver se ridică deodată şi cu o mişcare iute şi aproape 
nevăzută i-l înşfăcă şi îi împinse în faţă o bucată de material. 

— Mătase irosită, zise ea pe un ton iritat. In lumina asta nu vezi 
nimic, lucrezi degeaba şi prăpădeşti şi materialul ăsta. 

Isabel îşi lăsă capul în jos. Fără niciun comentariu, ca şi cum ar fi 
fost şi ea puţin înspăimântată de ieşirea prietenei ei, Anne Pratte îi 
dădu lui Isabel un ac. 

Insă în timp ce Alice Claver se aşeză, Isabel văzu că soacra ei se 
uită foarte atentă la peticul de broderie confiscat, de parcă ar fi vrut 
să caute un cusur, ceva să o poată acuza; ba şi-l apropie de ochi, ba îl 
ridică în lumină să îl vadă mai bine. Putea să parieze că desluşise 
mirare pe chipul lui Alice Claver. Ei da, era pricepută la brodat. De 
altfel, toată lumea confirmase asta. Işi păstră privirea aţintită la acul 
cu care lucra, cu spatele încordat, aşteptând un nou atac din partea 
lui Alice Claver odată ce aceasta se va fi hotărât ce pricină să-i mai 
găsească. In zadar însă. Continuară să lucreze în linişte. 


— N-a fost cu mine, zise William Pratte. Nici măcar nu l-am văzut. 

William Pratte era mai murdar decât şi-ar fi imaginat Isabel că 
poate ajunge vreodată. Insă acum arăta bine şi era sănătos, mai slab 
şi mai musculos decât în urmă cu două săptămâni, cu un petic mare 
de chelie presărat cu pistrui maronii şi cu tenul bronzat. 

Uşurarea pe care o simţea lumea ştiind că totul se terminase şi 
capul Bastardului, împreună cu cel al primarului din Canterbury şi cele 
ale căpitanilor piraţilor, se aflau în siguranţă, înfipte în ţepuşe pe 
Podul Londrei făcea ca toţi oamenii să fie aproape beţi de fericire că 
încă mai trăiesc. Servitoarele din toate cârciumile şi tavernele ridicau 
obloanele, lăsând să intre aerul şi lumina soarelui, glumind şi chiuind 
de veselie. După ce l-a îmbrăţişat strâns pe soţul ei, care a ridicat-o în 
braţe şi s-a învârtit cu ea de câteva ori, Anne Pratte se năpusti afară 
în grădină ca să vadă ce foi de salată crescuseră. 

— Mă tot gândesc de câteva zile, cred c-aş fi în stare să omor 
pentru o salată ca lumea, ţipă ea cu voce ascuţită, dând din braţe ca 
apucată. 

— Poate că a plecat cu tatăl tău, spuse William Pratte scărpinându- 
se. 

Isabel respiră adânc: 

— L-aţi văzut pe tata? Politicos, acesta făcu semn aprobator cu 
capul. A, da, nu-ți face griji din pricina lui, l-am văzut nu mai departe 
de ieri, pe Tower Hill. Era cu Will Shore. Cu Hugh Wyche. Familia 
Chigwell. Pe Thomas nu l-am văzut. Dar, de fapt, nu m-am oprit să 
întreb de el. Doar le-am făcut semn cu mâna. Stai liniştită, e şi 
Thomas pe undeva. 


Alice Claver strălucea de fericire că ieşise de la întuneric şi nimic nu 
i-ar fi putut influenţa buna dispoziţie. 

— Ei, ce altceva pot să spun, doar că mulţumesc lui Dumnezeu că 
suntem bine şi că avem iar lumină, zise ea fericită, zâmbindu-i şi lui 
Isabel. Thomas a fost mereu în legea lui. O să apară el la un moment 
dat, sunt sigură. Şi mai bine să-ţi facem o baie înainte să apară, 
William. De când sunt n-am văzut atâta murdărie pe un singur om. 


Nimeni nu se îngrijoră prea mult când Thomas nu-şi făcu apariţia 
nici în noaptea acelei zile. Jumătate din patrule erau încă pe străzi, 
sărbătorind de zor victoria. Tavernele erau ticsite. 

Cu oarecare reţineri, Isabel plecă şi ea când, puţin înainte de apusul 
soarelui, William Pratte le luă pe cele două mătăsare să cerceteze 
regiunile distruse de pe malurile Tamisei, dincolo de Aleea 
Cordwainer. Nu voia să fie plecată când Thomas avea să se întoarcă, 
dar Alice Claver se uită la ea cu afecţiune şi îi spuse: „Până vine el o 
să ajungem înapoi”, iar ea cedă. 

Femeile se plimbau în lungul şi în latul regiunii Strand, la marginea 
parcului din centrul oraşului, înconjurate din toate părţile de nori de 
țânțari, uitându-se uluite la clădirile căzute în totalitate sau numai în 
parte şi la construcţiile arse din temelii şi ascultându-i pe bărbaţi, toţi 
îmbrăcaţi în haine cât se poate de murdare, cum se lăudau fără 
oprire, vorbind foarte repede, plini de emoție: „Uite, aici eram când au 
început să tragă”, sau „Asta e locul unde m-am ascuns când gloanţele 
au început să zboare în toate părţile.” 

Piraţii fuseseră înfrânți şi împinşi dincolo de Podul Londrei. S-au 
retras în josul Tamisei, până la Kew, şi au încercat să acosteze acolo. 
Apoi s-au întors înapoi, dar soldaţii au rezistat atacurilor lor. Toţi erau 
acum chercheliţi şi cântau, mai bine zis urlau: „Doamne Dumnezeule, 
ajută-l pe regele Eduard!” 

Observând că Isabel întorcea capul în toate părţile încercând să-l 
vadă pe Thomas, pe care îl aştepta să apară în orice clipă, Alice 
Claver îi spuse: 

— Ar fi neobişnuit ca Thomas să vină imediat acasă şi izbucni în 
râs, însă fără intenţia de a o insulta pe Isabel, uitându-se în direcţia 
ursului de pâslă pe care unii îl agitau în aer ca mascotă. 

Isabel încercă să nu arate prea dezamăgită că Thomas nu se 
grăbise să ajungă acasă, la ea. Dar, întrucât nimeni nu spusese că a 
fost rănit şi pentru că William Pratte zisese că numărul celor ucişi 
fusese foarte mic, trase concluzia că era în vreo cârciumă cu amicii 
lui, bând şi cântând ca majoritatea bărbaţilor întâlniți în cale. Pentru 
prima oară, îi reveni în minte amintirea tuturor acelor persoane 
dubioase cunoscute de el prin localurile Londrei, care înlocui imaginile 
chemate în minte atât de des în întunericul în care stătuse atâtea zile, 


încât ar fi zis că deveniseră şterse şi uzate pentru că abuzase de ele: 
privirea lui blândă, când a plecat, în ziua în care au sosit vapoarele; 
cuvintele de despărţire, pe care abia le putuse desluşi: 

— Vreau să fii mândră de mine. 

— Te iubesc, şopti ea ca pentru sine, ca să nu cadă pradă 
disperării, aşa cum făcuse de mii şi mii de ori în timpul asediului. Te 
iubesc. 

Simţea însă îndoiala strecurându-i-se în suflet. Ştia că Thomas nu 
se dădea în vânt nici după casă, nici după muncă. Poate că acum, 
după ce descoperise farmecul luptei, o fi găsit o cale mai bună de a 
scăpa de toanele mamei lui decât aceea de a se ascunde sub fusta 
proaspetei sale soţii? Sau poate se săturase de noutatea oferită de 
ea? 

Deodată, Isabel se simţi atât de singură încât îi veni să urle. Odată 
cu lăsarea serii începuse să se răcorească. Era aproape de ora la care 
era interzis să ieşi pe stradă. Sigur nu o să se întoarcă în noaptea 
aceasta. Anne Pratte înfăşură şalul în jurul umerilor lui Isabel fără a-i 
spune niciun cuvânt; Isabel o privi cu recunoştinţă. 

— Am încercat să ne păstrăm buna dispoziţie cosând şi brodând în 
timp ce voi vă luptaţi, îi spuse Alice Claver cu voce radioasă lui 
William Pratte, revenit în casa din strada Catte, în timpul cinei. lar 
Anne ne-a ţinut în formă cu bârfele ei. Spunând acestea, îşi întoarse 
privirea spre Isabel, aşteptând o confirmare din partea ei. Nu-i aşa? 

lar acum, văzându-i iarăşi ochii, acei ochi care de această dată 
aveau o expresie nouă pentru ea, de oboseală şi aparentă afecţiune, 
Isabel înţelese dintr-odată ce se cădea să facă înainte de întoarcerea 
lui Thomas. Nu voia ca Alice Claver să o duşmănească. Şi în seara 
aceasta, Alice nu dădea impresia nici ea că ar dori să fie duşmănită de 
cineva. Nu avea nevoie de aceasta. Cine ştie, poate jumătatea de 
armistițiu care se încheiase între ele avea să reziste dacă îşi dădea şi 
ea puţin străduinţa. Incăpăţânarea lui Thomas stricase totul. Acum ea 
avea şansa de a repara lucrurile. Dacă dorea să fie fericită în ipostaza 
de membră a familiei Claver, va trebui să se trezească în zori de zi şi 
să se ofere să lucreze pentru soacra ei. 


3 


Alice Claver a avut şi ea aceeaşi idee. Când a văzut-o pe Isabel dis- 
de-dimineaţă, nu a spus nimic despre faptul că Thomas nu apăruse. S- 
a limitat să o întrebe: 

— Vrei să-ţi arăt depozitul? 

Isabel făcu semn că da, încercând să pară cât mai relaxată. Nici nu- 
şi mai amintea dacă văzuse o dată sau de două ori depozitul tatălui ei. 
Era, în concepţia lui, cel mai sfânt loc cu putinţă; un spaţiu atât de 


preţios, încât copiii nu aveau ce căuta acolo. 

Păşi încet în urma soacrei ei, pe coridor, impresionată fără să vrea; 
îşi dorea ca Alice Claver, care acum zornăia lanţul de chei în faţa uşii, 
să se obişnuiască cu ea, chiar să o placă. 

Depozitul lui Alice Claver era spaţios şi ocupa o întreagă parte 
laterală a casei; o încăpere foarte mare, în care rafturile erau luminate 
de razele care pătrundeau prin spaţiile de la marginea ferestrelor. 

Ochii lui Isabel avură nevoie de câteva clipe pentru a se adapta la 
lumina încăperii. După care, uitându-se împrejur, rămase cu gura 
căscată. 

Nu văzuse niciodată atâta lux adunat într-un singur loc. Era ca şi 
cum se afla pe o câmpie, înconjurată din toate părţile de o ninsoare 
abundentă, însă o ninsoare costisitoare şi inimaginabil de frumoasă, 
care strălucea şi deborda de toate culorile cu putinţă. Oriunde îşi 
îndrepta privirea, vedea adieri şi plutiri ale culorilor, stivuite pe 
rafturile rezemate de pereţi sau pe lespezile de pe duşumea. | se păru 
că alunecă în acest univers magic, copleşită de armonia cromatică, 
parcă dorind să le şi atingă, nu doar să le vadă. Văzuse multe catifele 
de aceeaşi calitate, în culorile întunecate de la Lucca sau în nuanțele 
mai deschise de la Siena; însă niciodată nu văzuse ceva care să 
semene cu piesa aceea superbă, cu broderie aurie, care strălucea în 
mâna ei, ori cu stofa de mătase verde, aflată sub ea, pe care erau 
cusuţi păuni ce aveau o strălucire albăstrie şi mov; văzu inorogii şi 
cerbii săltăreţi, care se zbenguiau pe atlazuri, damascuri şi taftale 
roşii şi aurii. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos. 

Se roti şi se învârti ca rătăcită în razele care lăsau să se vadă fire 
de praf, apucând câte un val sau cupon de material, schimbând locul 
altuia, mută de admiraţie, complet uluită. 

Işi aminti de Alice Claver abia când simţi că aceasta se uita la ea, 
cu un zâmbet abia schiţat care îi încremenise pe buze, ca şi când ar fi 
descifrat imediat încântarea care pusese stăpânire pe Isabel. Probabil 
nutrea şi ea acelaşi sentiment. In această lume a umbrelor, iluminată 
doar de una dintre razele laterale care se strecurau înăuntru din 
înaltului cerului, înconjurată de o grămadă învălmăşită de roşu-aprins, 
mov şi argintiu, Alice Claver nu mai semăna acum cu un butoiaş ci cu 
o persoană practică şi brutal de eficientă, cum se întâmpla mai tot 
timpul; dintr-o dată, păru mai înaltă şi mai misterioasă, ca un înger 
învăluit într-un nimb auriu, sau ca o ţărancă bătrână şi înţeleaptă care 
invocă spiritele din păduri întunecate. 

După aceea, Alice Claver o duse pe Isabel la dreapta şi la stânga 
încăperii, să cotrobăie prin colţuri şi unghere, scoțând materiale şi 
vorbind mereu cu o energie ieşită din comun. Negustoreasa îi dădu lui 
Isabel nenumărate informaţii şi explicaţii, cu o viteză la care Isabel 
abia făcu faţă, aruncându-i din când în când câte o privire severă dacă 


simţea că aceasta nu mai era atentă. Isabel făcea semne aprobatoare 
din cap, străduindu-se să reţină cât mai multe cunoştinţe cu putinţă. 
Acum, că se afla în acest depozit, învăţa mai mult într-o singură oră 
decât învățase de când se născuse, în calitate de fiică a lui John 
Lambert. Era istovită. Dar în acelaşi timp şi peste măsură de 
emoţionată; atât de absorbită, încât neliniştea grea pe care o simţea 
întrebându-se unde e Thomas îi fu domolită şi ea. 

Alice începu cu mosoare, sculuri şi jurubiţe de fire de mătase: 
vopsite, împletite, despletite, scurtate, naturale; toate strălucind în 
lumina soarelui şi emanând arome ale unor locuri îndepărtate pe care 
Isabel cu greu şi le putea imagina. Află că mătasea persană provenea 
din regiunile misterioase din apropierea Mării Caspice: Ghilan, Shilan 
şi Azerbaidjan; că de când Constantinopolul fusese cucerit de turci, 
neguţătorii venețieni nu mai putuseră să cumpere marfa din vechile 
pieţe de la Marea Neagră şi că persanii trimiteau cantităţi din ce în ce 
mai mari de mătase - atât fire, cât şi pânză - cu caravane care 
mergeau în Siria, asupra căreia turcii nu deţineau control, şi că 
venețienii obțineau în prezent stocurile lor de mătase persană din 
pieţele din Damasc şi Alep. Văzu fire de mătase persană care se 
numeau ab/aca, ardassa şi rasbar. Văzu fire de mătase siriană care se 
numeau castrovana, decara şi safetina. Văzu fire de mătase 
românească denumite belgrado, belladonna şi fior di morea. 

— Cele mai multe stocuri le am din Veneţia, continuă Alice Claver, 
explicându-i astfel sonoritatea lombardă a acestor denumiri, e încă cel 
mai mare centru din lume, locul unde se întâlneşte Estul cu Vestul... 
acolo poţi învăţa cel mai repede ceva italiană, de care vei avea nevoie 
- şi ceva flamandă, desigur, şi asta e vitală pentru că trebuie să înveţi 
aceste nume venețiene. 

Rosti aceste nume ca şi cum ar fi fost poeme; Isabel o imită şi ea 
cât putu de bine. Fire de mătase spaniolă: spagnola, cattalana. Fire 
din sudul Italiei: napoletana, abruzzese, pugliese, calabrese, 
messinese. Mătăsurile autohtone, din livezile de duzi cultivați de 
văduvele bătrâne din Toscana: nostrale. Mătăsurile autohtone, din 
livezile de duzi cultivați de văduvele bătrâne din interiorul Veneției: 
nostrane. 

Erau amândouă atât de absorbite de această opulenţă a 
mătăsurilor, încât tresăriră când în cadrul uşii apăru fața rotundă a lui 
Anne Pratte. Lumina soarelui se revărsa şi asupra ei, dar pe faţa ei nu 
se mai vedea nici urmă din veselia debordantă a zilei de ieri. 
Dimpotrivă, chipul ei părea sumbru, având întipărită pe el expresia 
unui om distrus. 

— Alice, spuse ea cu voce înceată prietenei ei. Nici nu părea să o fi 
zărit pe Isabel. Alice. Imi pare rău. L-au găsit pe Thomas. 


A 


Isabel nu îi înţelese privirea, însă simţi că leşină din pricina 


presentimentelor. Se uită pe furiş la Alice, cerând parcă îndrumare din 
partea ei. Alice strângea cu putere un scul de material pe care i-l 
arătase nurorii ei. Era de culoarea indigoului, îşi aminti Isabel mai 
târziu, întunecimea hainelor de doliu ale văduvei, iar acum firul se 
înfăşurase dureros în jurul mâinilor pătate ale lui Alice. Alice nu era 
genul de femeie care vorbeşte fără rost, şi observă că faţa lui Anne 
făcea inutilă întrebarea dacă Thomas mai trăieşte sau nu. 

— Unde? întrebă Alice. 

Nu ajunsese departe. Căzuse sub nişte dărâmături, probabil ale 
uneia dintre primele clădiri prăbuşite pe strada Thames, pe când 
mergea să lupte. Oamenii care l-au scos de sub dărâmături îi văzuseră 
numele cusut pe punga pe care o avea în buzunar şi veniseră să 
aducă vestea găsirii lui. Când au ajuns la uşă, Anne intrase deja în 
casă. A fugit apoi imediat la Alice, să îi dea de ştire cu mai multă 
blândeţe decât ar fi putut ei să o facă. 

Fără să spună niciun cuvânt, Alice întinse mâna să ia punga. Să 
simţi cu propria ta mână toată marfa pe care o cumperi; nu iei nimic 
pe încredere; legile de piaţă. Mătasea indigo îi căzu din mână, 
lăsându-i un semn roşu pe degetul arătător şi în palmă. Insă Anne 
dădu din cap, şi în acea clipă chiar şi Isabel, a cărei mamă murise 
înainte ca ea să-şi poată aminti de ea, care nu cunoscuse moartea, 
înţelese că în ochii ei nu era nici urmă de încurajare şi nu încăpea 
îndoială că ar fi putut fi vorba de vreo greşeală. 

— El este, adăugă ea încet, cu voce îndurerată. L-am văzut. 

— Eu însămi am cusut punga asta, zise Alice Claver cu o stăpânire 
de sine neobişnuită. M-am gândit că o să-i fie de folos dacă leşină 
undeva, prin vreo cârciumă. Cu numele cusut aşa de clar pe ea. 

După care corpul ei se aplecă, în efortul de a respira. Sunetul pe 
care începu să-l scoată nu era diferit de sunetul râsetului ei din urmă 
cu câteva zile, când stăteau împreună în încăperea întunecată; un 
hârşâit sec, aspru, de aer tras în piept cu greu; ca o sforăială 
zgomotoasă şi deloc melodioasă. Isabel - care stătea complet 
încremenită într-o parte, lângă soacra ei, ca şi cum s-ar fi transformat 
brusc într-o stană de piatră - avu nevoie de ceea cei se păru a fi o 
veşnicie până să-şi dea seama că gâfâielile acestea nechezate erau 
de fapt un plânset. 

— Imi pare rău, dragă, îmi pare rău, murmură Anne Pratte, în timp 
ce prietena ei mai solidă se opinti să se apropie de ea, agitând braţele 
în aer. 

Niciuna nu luă act de prezenţa lui Isabel. Era ca şi cum nu s-ar fi 
aflat acolo, nu ar fi existat sau nu ar fi fost măritată cu fiul lui Alice 
Claver; ca şi cum nu s-ar fi străduit cu puţin timp în urmă să înveţe 
tainele meseriei lui Alice Claver. Niciuna din cele două femei mai 
vârstnice nici măcar nu a văzut-o plecând. 


— Măcar o să primeşti o sumă considerabilă, spuse Anne Pratte, 
atingând uşor cu mâna faţa lui Isabel. De acum încolo nu va trebui să- 
ţi faci nicio grijă. O să primeşti jumătate din mia de lire sterline pe 
care Alice i-a pus deoparte pentru Thomas la nuntă. Aşa zestre mai zic 
şi eu. Cu banii ăştia, tatăl tău o să te primească înapoi cu braţele larg 
deschise. 

— Şi de ce mă rog m-aş duce eu înapoi la tatăl meu? se întrebă 
Isabel în sinea ei, dar îşi păstră gândul pentru ea. 

Anne Pratte venise la asfinţit, cu un vas plin cu apă. Murmurase 
către ea: 

— Vai, ochişorii tăi, săracii de ei... Alice stă cu el; l-au adus şi l-au 
întins în hol; vrei să vii şi tu să veghezi cu ea? Când Isabel dădu din 
cap în semn că nu, nu făcu decât să ofteze. Aprecia faptul că Anne 
Pratte, o femeie atât de inimoasă, îşi amintise de ea. Insă voia să mai 
aştepte. Nu avea puterea să o vadă pe Alice Claver, nu în starea 
aceasta. 

— Da, ştiu. Nu a fost deloc uşor, adăugase Anne Pratte cu tristeţe, 
după care, delicată, se opri. 

Mai aşteptase câteva momente, ştergându-şi ochii şi atingând uşor 
cu palma umerii lui Isabel, înainte să-şi dreagă vocea şi să întrebe: 

— lartă-mă, dragă, dar ştiu că o să mă înţelegi de ce am... uitându- 
se la Isabel cu privirea ei obişnuită, vie şi iscoditoare. 

Isabel o privi şi ea lung, fără să înţeleagă. Anne Pratte se uită şi mai 
atentă la ea şi îşi ridică sprâncenele. Expresia ei era încurajatoare, ca 
şi când ar fi încercat să descopere, fără să se ajute de vreun cuvânt, 
un secret cunoscut numai de Isabel. Isabel îşi spuse în sinea ei că 
probabil e proastă că nu a înţeles. Privi în jos la vasul de apă cu pânza 
care ieşea din el. Anne Pratte îşi stăpâni trăsăturile feţei, arborând o 
expresie de răbdare şi mai mare. 

— Eşti... cumva...? După care dăduse din cap, iar apoi se oprise. 

— Oh, exclamase Isabel pe un ton neutru. Cu copil, adică. Nu. 

Anne oftase. Urmă o tăcere. Apoi dădu iar din cap. 

— Să trimit să o cheme pe sora ta? întrebase ea după câteva clipe. 
Sau pe tatăl tău? 

Acum Isabel înţelegea ce era în inima lui Anne Pratte; voia să o 
îndemne să se întoarcă la familia Lambert pentru a o scuti pe prietena 
ei, Alice Claver, de grija de a fi nevoită să împartă casa cu o fată 
enervantă, o fată care nu se obişnuise nicio clipă cu noul ei domiciliu, 
nu lucrase nicio singură zi şi care dacă mai rămânea acolo nu făcea 
decât să-i amintească acesteia de fiul pe care îl pierduse. Dacă Isabel 
ar fi fost însărcinată sau dacă mama şi nora ar fi devenit între timp 
apropiate, lucrurile ar fi putut fi diferite. Acum era însă prea târziu să 
se mai gândească la asta. Nimic nu se mai putea schimba. 


Dădu iar din cap. Cu încăpățânare. Refuza până şi eventualitatea 
de a se reîntoarce la viaţa din copilărie, ca şi cum perioada petrecută 
alături de Thomas nici nu ar fi existat, pentru că, dacă ar fi gândit aşa, 
ar fi însemnat că se pregăteşte să fie găsită de un nou soţ şi apoi să 
fie expediată iarăşi ca un balot. Nu avea de gând să îndure mila 
infatuată a lui Jane ori privirea neajutorată şi neliniştită a 
servitoarelor, cel puţin nu încă. Nu voia să-l vadă pe tatăl ei 
precipitându-se să născocească cine ştie ce nou plan pentru viaţa ei. 
Nu voia să fie nevoită să aleagă între a fi o povară pentru familia 
Lambert sau pentru Alice Claver. Va avea timp pentru asta mâine, 
după înmormântare. Nu voia decât să fie singură şi, mai târziu, să se 
furişeze până la parter şi să rămână singură cu Thomas. 

Se bucură când simţi că Anne Pratte o bate uşor pe umăr şi o văzu 
plecând. 


XXX 


Alice Claver adormise aşezată pe un scaun tras lângă Thomas. 
Sforăia încet şi faţa îi era răvăşită. Lumânările puse lângă capul lui 
Thomas ardeau cu flacără mică. Era aproape de zorii zilei. 

Isabel merse pe lângă Alice, în vârful picioarelor şi aşeză încet un 
taburet dincolo de locul unde se aflau cele două bănci pe care 
puseseră corpul lui Thomas. 

II curăţaseră de praf, însă mirosul morţii era atât de puternic încât i 
se puse un nod în stomac. Corpul lui era învelit în câteva cearşafuri. 
Faţa i-o lăsaseră neacoperită. Era atât de liniştită, încât acum părea 
ceva mai plată şi mai lată decât şi-o amintea ea. Se aplecă în faţă, 
încercând să nu se sperie şi să-şi stăpânească senzaţia de vomă. li 
atinse obrazul rece, apoi îşi ghemui corpul deasupra feţei lui şi o 
sărută până când faţa lui deveni la fel de umedă ca a ei. Dar total 
inertă. „Te iubesc”, murmură ea, atât de înspăimântată de finalitatea 
declaraţiei încât nu putu să se gândească la nicio rugăciune. 

Alice Claver se mişcă, dând semne că se trezeşte. Isabel rămase pe 
loc, aşa încovoiată cum stătea, abia reuşind să respire, dorindu-şi ca 
soacra ei să adoarmă din nou. 

Dar Alice Claver îşi deschise ochii umflaţi de atâta plâns şi spuse: 

— Când era mic, îl legănam prin grădină până ameţeam. 

Isabel nu era sigură că Alice Claver vorbeşte cu ea. 

— Când era mic, continuă Alice Claver cu aceeaşi voce monotonă şi 
visătoare, nu se mai sătura să-l legăn. Il puneam pe iarbă şi râdea în 
hohote imediat ce spatele îi atingea iarba. 

Mişcă din cap în sus şi în jos, amintindu-şi: 

— Când Richard trăia încă... şopti ea. Când încă mai aveam timp. 
Pe faţa ei trecu o umbră. Ar fi trebuit să-mi fac mai mult timp. 


Şi închise din nou ochii. Dar acum Isabel văzu că nu adormise. Faţa 
ei era trează, copleşită de durere, marcată de amintiri. 

Isabel nu îşi închipuise că Alice Claver avea să se simtă vinovată. 

Işi dorea să aibă curajul să-i arate compasiunea pe care o simţea 
pentru ea cu toată fiinţa ei - să meargă la femeia mai în vârstă, să o 
cuprindă cu ambele braţe sau să se roage împreună cu ea -, dar ştia 
că nu are acest curaj şi astfel se aplecă din nou şi sărută din nou, 
pentru ultima oară, buzele inerte ale lui Thomas, după care plecă. 

Ultimul gând care îi trecu prin minte înainte să adoarmă, cu sufletul 
greu şi chinuit, fu: „O să merg acasă”. 


Îşi dădu seama că nu poate să meargă acasă abia după 
înmormântarea care a avut loc a doua zi. 

Şi aceasta nu din cauza calculelor enervante ale tatălui ei din 
timpul mesei sărăcăcioase cu pâine, brânză şi bere pe care familia 
Pratte a pregătit-o acasă la Alice Claver după înmormântare: 

— O să ieşi din perioada de doliu peste un an; la şaisprezece ani o 
să te poţi mărita din nou. Cu zestrea asta o să poţi alege pe oricine 
vrei - ca şi cum cineva pe lumea asta ar fi crezut măcar o clipă că 
John Lambert se va ţine de cuvânt şi o va lăsa pe Isabel să aleagă, 
pentru că de ales nu alesese ea nici prima oară. Şi nici măcar din 
pricina faptului că îi spusese, cu o lipsă de tact care ei i se păruse 
monumentală, de parcă discutarea viitoarei ei căsătorii pe marginea 
mormântului soţului ei ar fi avut darul de a o binedispune: Chiar şi 
unul din băieţii Lynom, de ce nu?! Asta chiar ar fi o partidă bună. 

Ceilalţi invitaţi fură cei care au închis uşa după ea: prietenii lui 
Thomas care nu aveau nicio legătură cu mătăsăria. Bărbaţi cu nasul 
roşu, îmbrăcaţi cu haine ponosite, unul după altul; de unii i se părea 
că îşi aminteşte vag, de alţii nu îşi amintea deloc, însă cu toţii evitau 
să dea cu ochii de ea şi de Alice Claver. Dar toţi se strecurau şi 
reuşeau să ajungă până la William Pratte, pe care îl luau prin unghere 
să schimbe câteva vorbe cu el, toţi scotocindu-se prin buzunare, pungi 
şi portmonee ca să dibuie cine ştie ce petice murdare de hârtie ca să i 
le arate lui William. Toţi voiau să vorbească cu un bărbat. 

William Pratte era bine cunoscut în calitate de administrator. Făcea 
parte din comitetul de organizare a neguţătorilor din primăria Londrei. 
Avea corectitudinea în sânge. Isabel îl privi cu coada ochiului cum 
mulțumea solemn pentru fiecare hârtiuţă primită, după care o 
împăturea şi o punea în buzunar. Insă faţa lui dolofană, care deja era 
tristă, devenea tot mai posomorâtă de fiecare dată când simţea că o 
altă mână îl bate pe umăr. 

A aşteptat ca toată lumea să plece înainte să o ia pe Isabel şi să o 
conducă în salonul în care Alice Claver îşi ţinea gestiunea şi făcea 
calculele negoţului ei şi înainte să îi dezvăluie adevărul. În ochii lui se 


putea citi milă; vocea lui era şi ea plină de compasiune. Thomas avea 
datorii. În ultimii patru ani, pusese în gaj fiecare bănuţ, ba chiar mai 
mult decât atât, din cei pe care i-i dăduse mama lui. 

— Eu habar n-aveam de asta, spuse trist William Pratte. Credeam 
că se potoleşte şi că-i vine mintea la cap în ieşirile lui la cârciumi. 

li arătă documentele pe care se întemeiaseră multe din visele lui 
Thomas de îmbogăţire peste noapte: jumătate din acţiunile de la o 
fabrică de bere care dăduse faliment; o sută de lire sterline date unui 
transportator naval din Southampton care dispăruse cu banii; 
împrumutase 85 de lire sterline pentru un transport de fir auriu de 
mătase din Cipru, care nu s-a materializat niciodată; zapise pentru o 
proprietate arendată în Southwark, arsă din temelii, plus o mulţime de 
note de plată la cârciumi, care urcau la sume ameţitoare. Ba 
cumpărase chiar şi un cal, pentru un individ cu numele de Alexander 
Marshall. Toată lumea ştia că Thomas aştepta mult de la viaţă; era 
clar că, mai devreme sau mai târziu, fusese sortit să cadă pradă 
tuturor şarlatanilor şi escrocilor din oraş. William Pratte încheie cu 
voce sumbră: 

— Şi cred că mai sunt şi altele. O să trebuiască să mai aşteptăm, să 
vedem ce alte surprize ne mai aduc şi alte note de plată. 

—  D-d-dar, se bâlbâi Isabel, simțind că o cuprinde leşinul, 
incapabilă să-şi păstreze cumpătul după atâtea informaţii rău- 
prevestitoare, nu se poate să fi cheltuit aşa de mult. Sunt sume prea 
mari. 

— Probabil s-o fi gândit că o să fie uşor să recupereze banii ăştia 
înainte ca Alice să observe, spuse William Pratte, dând încet din cap. 
Cel puţin, aşa o fi crezut la început. lar mai târziu şi-a dat seama că 
oamenii o să vină după el să-i ceară banii înapoi, imediat după ce se 
va afla că Alice îl pregătea să înceapă ca lumea meseria de negustor. 
Nu-i de mirare că a tot amânat ziua aceea, săracul de el. Nici nu vreau 
să mă gândesc ce griji şi-o fi făcut în privinţa asta. 

Dintr-o dată, Isabel îşi aminti privirea calmă şi nevinovată a lui 
Thomas când acesta se hotărâse să plece şi să lupte. 

— Vreau să fii mândră de mine, spusese el. 

Simţi în inimă un junghi de durere ca o lamă de cuţit. De asta o fi 
plecat? 

La fel de brusc, se pomeni că rosteşte cu voce nedesluşită o 
întrebare pe care îşi dădu seama că nu se cuvenea să o pună abia 
când îşi auzi propriile cuvinte: 

— Şi moştenirea mea? 

Dar deja ştia răspunsul. Thomas cheltuise şi moştenirea ei. 

— Am să o chem pe Alice acum, zise William Pratte, evitând să 
răspundă la întrebare. Am vrut să fiu primul care îţi spune asta. 

Când Alice intră în cameră cu paşi hotărâți, ştiind şi ea, aşa cum 


aflase şi Isabel cu puţin timp în urmă, că William Pratte nu poate să 
aibă decât veşti proaste, faţa lui Isabel era la fel de mohorâtă ca a 
soacrei sale. Era atât de evident dinainte că Alice o va blama pe ea 
pentru excesele şi greşelile lui Thomas, încât nu mai fu surprinsă să 
vadă ochii femeii mai vârstnice micşorându-se; privirile piezişe şi 
acuzatoare îndreptate spre ea; nările albe, lărgite; respiraţia 
întretăiată şi zgomotoasă, aidoma unui nechezat furios. Isabel îi privi 
doar picioarele şi se strădui să nu audă mârâitul lui Alice Claver, a 
cărei voce nu era câtuşi de puţin convingătoare, urmată de un acces 
de mânie la care nu voia să asiste: „Thomas a fost nevinovat, ştia ce e 
bine pentru el, niciodată nu i-ar fi trecut prin cap să facă aşa ceva, 
dacă nu i-ar fi spus altcineva.”. 

Dacă Alice Claver avea de gând să analizeze cu atenţie problema 
datoriilor lui Thomas, avea să-şi dea seama că era imposibil ca el să 
cheltuiască averea uriaşă a familiei în cele câteva săptămâni cât 
fusese căsătorit. Insă Isabel constată că mama lui Thomas, zgârcită 
cum era, nu reuşea să înţeleagă cum se făcuse că o sumă echivalentă 
cu împrumuturile pe care John Lambert i le dăduse regelui se 
volatilizase atât de repede. Lucruri de acest fel se întâmplau la tot 
pasul; fiii oamenilor bogaţi nu preţuiau întotdeauna eforturile 
îndelungate cu care părinţii lor strânseseră averile. Insă acum lucrurile 
erau prea dificile pentru ea. In schimb, era mult mai uşor să priveşti 
capul plecat al fetei din faţa ta, să pufăi şi să te holbezi; mult mai uşor 
să spui: „Ea e de vină, ea l-a dus pe căi greşite”. 

Isabel simţi nedreptatea ultimei fraze ca un cuţit care îi străpunse 
inima. Copilul din ea voia să protesteze, aşa cum protestase mereu 
când Jane scăpa nepedepsită pentru cine ştie ce năzbâtie făcută 
împreună cu sora ei, în timp ce ea era tot timpul bătută, voia să strige 
sus şi tare că adulţii de faţă se înşală amarnic. Dar acum era şi ea 
adultă. Işi frecă un deget de la picior cu altul şi îşi ţuguie buzele. 

In seara aceea rămase în camera ei. Familia Pratte era la parter cu 
Alice Claver. 

Isabel stătea foarte dreaptă, nemişcată, hotărâtă să stabilească ce 
trebuia să facă şi cum să procedeze. Chiar şi când îşi aminti că 
Thomas, care stătea întins pe pat şi o privea când ea se gândea la 
ceva anume, râdea şi spunea „Eşti atentă ca o pisică care urmăreşte 
un şoarece; ai de gând să sari?” nu lăsă ca amintirea să-i zăbovească 
prea mult în minte şi nu vărsă nicio lacrimă. Nu era momentul să 
plângă. 

Dorise ca ea să fie mândră de el. Şi dacă nu ar fi murit, era sigură 
că, într-un fel sau altul, şi-ar fi rezolvat el necazurile, astfel că ar fi 
avut toate motivele să fie mândră. Dar şi acum putea să-i păstreze 
neîntinată amintirea. 

Atât de multe lucruri la care se gândea erau dureroase pentru ea, 


încât din când în când era ca o uşurare ca gândurile să-i rătăcească 
iarăşi către bărbatul misterios din biserică, la ochii lui blânzi şi la 
sfatul cuviincios pe care el i-l dăduse. Dar era complet lipsit de sens 
să continue să-l viseze pe acel bărbat; nu avea rost să se refugieze în 
reverii adolescentine despre cum ar fi fost, dacă ar fi fost măritată cu 
cineva care avea capacitatea acelui bărbat de a înţelege natura unei 
probleme şi nu ar mai fi ajuns niciodată în situaţia în care se afla 
acum. Nu putea decât să se mulţumească cu ce era mai bun din 
aceste amintiri. El făcuse dovada că are un spirit mai clarvăzător 
decât credea ea când spusese: „Aceasta nu este decât prima ta 
mutare. O să ai mai multe şanse mai târziu.” Nu se aşteptase ca după 
numai câteva săptămâni să vină rândul unei noi mutări. Şi ea se cerea 
făcută chiar acum. Nu-şi putea permite să nu aleagă cea mai bună 
mutare. Va trebui să-şi plănuiască viitorul cu la fel de multă atenţie ca 
aceea a unui general care se gândeşte la următoarea bătălie. 

Până în zori, hotărâse deja care era cel mai bun lucru de făcut în 
acele împrejurări. Nu era deloc uşor, dar era fără îndoială un lucru 
bun. Se gândi că bărbatul din biserică i-ar fi dat dreptate. 

Se trezi destul de devreme pentru a-şi îndepărta petele de pe faţă, 
se îmbrăcă sobru şi o prinse pe soacra ei când aceasta se îndrepta 
singură spre biserică, pentru a participa la slujbă, având întipărită pe 
chip expresia unui om însingurat. 

Singură sau nu, îşi dădu seama că Alice Claver preferase să plece 
fără ea. Insă ea nu avea de gând să o lase pradă singurătăţii. 

— Pot să vin şi eu cu dumneavoastră? întrebă ea şi, hotărâtă, o luă 
de braţ. După ce pentru o clipă aceasta păru surprinsă, simţi că braţul 
ei se relaxează. 

Alice Claver nu păru să observe lacrimile care curgeau pe obrajii lui 
Isabel în capelă. leşi de acolo calmă şi tăcută, purificată, fără însă să 
schimbe nicio vorbă cu Isabel. 

Isabel aşteptă până ajunseră înapoi în salonul spaţios. O ajută pe 
Alice Claver să se aşeze pe o banchetă. li aduse pâinea şi brânza 
rămase de peste zi. Le puse ordonat pe masă, cu inima bătându-i 
năvalnic. 

Alice Claver privea fix pe fereastră, fără să pară că vede ceva. 
Expresia de pe faţa ei nu era deloc promițătoare. 

— Voiam să vă întreb... începu Isabel, cu o ezitare în glas. 

Şi acei ochi negri ajunseră, în sfârşit, să o privească şi pe ea, fără 
pic de tragere de inimă. Isabel avu impresia, poate pentru prima oară, 
că Alice Claver se purta prea aspru cu ea. Nu avea cum să continue să 
o învinovăţească pe ea că l-ar fi duș pe căi greşite pe fiul ei; oricum, 
nu mai putea face asta mult timp. In schimb, era posibil ca lui Alice 
Claver să îi pară rău că Isabel devenise o văduvă fără nicio leţcaie 
după măritişul cu Thomas. Gândul acesta îi dădu curaj. 


— Eu vreau să rămân aici, încheie ea. Să locuiesc cu 
dumneavoastră. 

Acum reuşi în sfârşit să-i atragă atenţia lui Alice Claver. Poate nu 
era vorba decât despre o atenţie ostilă, dar oricum era mai bine decât 
nimic. 

— De ce? întrebă răstit femeia mai vârstnică. 

— Nu pot să merg acasă, spuse Isabel, repezindu-se să explice 
motivul. Tatăl meu va dori să mă mărit din nou. Dar acum nu voi mai 
avea nicio zestre. Şi nu vreau ca ei să afle de ce nu o voi mai avea. 

Făcu o pauză ca ideea ei să-şi facă efectul scontat. Femeia mai 
vârstnică se întoarse cu spatele la ea. Isabel o văzu cugetând. Alice 
Claver nu voia ca familia Lambert să descopere că nu exista nicio 
zestre. Işi putea imagina uşor reacţia distrugătoare din pieţe. O atare 
descoperire ar anula şansele lui Isabel de a se mărita vreodată, în 
ipoteza că ar mai dori să o facă, însă totodată ar întina numele lui 
Thomas pentru totdeauna. O astfel de situaţie nu era bună nici pentru 
afacerea lui Alice. 

— Nu vreau ca oamenii să rămână cu o părere proastă despre 
Thomas, continuă Isabel, cât mai convingător cu putinţă. Şi dacă aş 
sta cu dumneavoastră, nimeni n-ar mai afla ce mi-a lăsat. Cel puţin nu 
până când m-aş recăsători. 

Simţi cum atitudinea lui Alice Claver se domoleşte. Ştia că femeia 
din faţa ei avea abilitatea de a cântări sau judeca lucrurile într-o 
clipită, astfel că probabil înţelegea că Isabel îi oferea şansa de a-şi 
salva bunul renume. Răspunsul următor, tot aidoma unui lătrat, a fost 
însă mai puţin fioros. 

— Ar trebui să lucrezi, să ştii. La mine nu e loc de văduve vesele. 
Nu-ţi poţi pierde vremea cu picnicuri şi distracţii toată viaţa. 

Isabel făcu semn aprobator cu capul, refuzând să se lase prinsă în 
capcană; ştia că e pe punctul de a câştiga. 

— Oh, desigur că voi lucra, răspunse ea, cu tot entuziasmul pe care 
îl putu găsi în acea clipă. Ştiţi şi dumneavoastră că voi lucra. Acum 
sunt nevoită să lucrez; trebuie să recuperez zestrea, şi cu toate că 
păstră un ton molcom, simţi imediat că femeia mai vârstnică pufăie, 
un pufăit care ea spera să fie provocat de jena provocată de propria ei 
nerecunoştinţă. M-am gândit cu atenţie la toate aspectele. Nici măcar 
nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Dacă preferaţi, putem încheia un 
contract. M-aţi putea lua la atelier ca pe oricare altă ucenică. 

Alice Claver o privi mirată. Ucenică? Dintr-un astfel de contract, ea 
s-ar alege cu zece ani de muncă neplătită. N 

Isabel ştia că propunerea ei era una bună. Insă Alice Claver era o 
neguțătoare prea şireată pentru a-şi arăta surprinderea. Ridicând o 
mână şi ducând-o la gură pentru a-şi acoperi grimasa, zise sec: 

— Da, în regulă. Şi, după câteva secunde, adăugă: Bănuiesc. 


Isabel abia reuşi să-şi stăpânească entuziasmul. 

— Deci... sunteţi de acord? întrebă ea. 

Alice Claver făcu o pauză mai lungă decât şi-ar fi închipuit Isabel că 
este cu putinţă. Dar când, în cele din urmă, făcu un semn aprobator, 
fără pic de tragere de inimă - şi apoi se aplecă în faţă, o umbră a 
ţinutei şi comportamentului ei obişnuit de neguţătoare, scuturând 
mâna lui Isabel ca şi cum ar fi încheiat un contract -, Isabel avu 
impresia că descoperă o notă de satisfacţie în ochii ei negri şi umflaţi. 


4 


— Chiar vreau să locuiesc cu ea, spuse Isabel plictisită. Conversaţia 
părea că durează de ore întregi. 

— Dar nu poţi, îi repetă tatăl ei. Nu ca ucenică. 

Îi cunoştea modul tipic de a argumenta. Era stilul oricărui 
neguţător: repeta încontinuu, fără a-şi ridica vocea, până când 
interlocutorul, oricine ar fi fost acela, ceda, venindu-i să urle de 
plictiseală. Denumirea pe care el o dădea acestui stil argumentativ 
era „consens”. lar ceea ce spusese astăzi fusese: „Cu zestrea ta, te-ai 
putea mărita cu orice bărbat din City. Niciuna din fiicele mele nu este 
nevoită să lucreze câte zile va avea. V-am oferit cele mai bune 
perspective în viaţă. Ce o să zică lumea?” Şi „Uită-te la mâinile tale; 
mâini de lady; gândeşte-te cum o să arate după ce noua ta (spunând 
acestea, îşi ridică sprâncenele, patetic, şi umerii) stăpână te va pune 
să-ţi bagi mâinile în mătase naturală crudă şi să scufunzi firele în 
vopsele.” 

John Lambert aruncă o privire împrejurul salonului uriaş, încercând 
parcă să găsească inspiraţie în tapiseriile luxoase şi vitrinele pline de 
argintărie strălucitoare. Era clar că şi-ar fi dorit să revină la 
conversaţia avută puţin mai devreme, mai plăcută, în timpul căreia 
avusese prilejul să se laude că lordul Hastings şi ducele de Gloucester 
îi făcuseră o vizită personală la Piaţa Regală chiar în acea dimineaţă: 

— M-am pomenit cu ei intrând agale în prăvălie, pur şi simplu; 
Înălţimea Sa mi-a făcut marea onoare de a-şi aminti de mine de la 
banchetul dat de primarul Londrei; doi dintre cei mai importanţi 
oameni din ţară... 

Şi aceştia se uitaseră la mătăsurile lui importate din Italia, iar 
Hastings a dat mâna cu el, după ce i-a promis că va cumpăra de la el 
un val întreg de catifea verde imprimată. 

După care mişcă încoace şi încolo bucăţile de mâncare rămase în 
farfuria lui. 

— Uite ce e, spuse Isabel supărată, eu nici n-am vrut să mă mărit 
cu un Claver, tu ai insistat. Ai zis că e bine pentru afacerea ta să 
clădeşti o relaţie şi să te asociezi cu familia Claver. Acum vreau să 


rămân acolo; tu spui că n-ar trebui să rămân. Asta după numai o lună. 
Doar un lucru să-mi spui: ce s-a schimbat? 

— Aceea era o căsătorie, răspunse tatăl ei, glasul lui căpătând în 
sfârşit o notă de nerăbdare. Asta e... zise el strâmbându-se, afacere. 
Şi e o afacere cu totul nepotrivită pentru o tânără lady cu un statut ca 
al tău, dacă îmi permiţi să mă exprim aşa. O risipă a talentelor tale... 
limba franceză... limba latină... cântatul la lăută. 

Isabel rânji la el atât de larg şi mânios, încât ai fi zis că e un câine 
gata să muşte. 

— Ei şi, de ce nu trebuie să învăţ şi eu o meserie? întrebă ea. Tu o 
faci; şi multe fete pe care le cunosc învaţă şi ele meserie. Noi, cei din 
familia Lambert, suntem singurii care ne închipuim că suntem prea 
grozavi ca să ne coborâm la aşa ceva. Dar ce e rău în a face ceva util? 
Şi ce dacă vreau să mă fac şi eu negustoreasă, ce-i rău în asta? Ce e 
rău în a vrea să fii, spuse ea, zăbovind o clipă, independentă? De 
capriciile altor oameni? 

— Nu poţi s-o faci, spuse el înfierbântat, apucând marginea mesei 
cu ambele mâini. 

— De ce? replică ea, privindu-l cu insolenţă. 

— Pentru că îţi interzic eu! ţipă el, ridicându-se brusc în picioare şi 
speriind-o. Îți interzic să umileşti familia Lambert şi să târăşti în noroi 
numele familiei noastre! 

— Nu poţi să-mi interzici nimic! ţipă şi ea, ridicându-se. Nu mai sunt 
nevoită să te ascult! Sunt văduvă! Văduvele au dreptul legal să-şi 
poarte singure de grijă! Acum nu mai sunt o Lambert, sunt o Claver! 
Şi pot să-mi aleg singură viitorul aşa cum cred de cuviinţă! 

Schimbară priviri fioroase, ca doi câini gata să se încaiere. Urmă o 
linişte prelungită şi rău-prevestitoare. Până în acel moment, nu ieşise 
din cuvântul lui niciodată, cel puţin nu în acest fel. Nu părea că o va 
ierta prea curând sau prea uşor pentru această trădare, pentru 
purtarea ei nedemnă şi ţipetele cu care îndrăznise să-l înfrunte - 
pentru că îl obligase să-şi piardă din nou cumpătul, la fel cum se 
întâmplase la primăria Londrei. 

John Lambert se întoarse şi ieşi din cameră, fără să privească în 
urma lui. 


Isabel crezuse că Jane va privi cu dispreţ ideea de a lucra în pieţe. 
Însă când îi împărtăşi planurile sale surorii ei, Jane se purtă ca o 
drăgălaşă, o persoană cu mult simţ practic. 

— Zece ani, spuse ea cu glas blând, cu o uşoară grimasă, dar fără 
să o ia peste picior. Inseamnă mult timp. Ce o să faci dacă după o 
lună te saturi? 

Lui Isabel îi veni să plângă auzind tonul înţelegător al surorii ei. 
Doar câteva clipe i-ar mai fi trebuit şi i-ar fi mărturisit totul lui Jane; şi 


totuşi nu o făcu. Nu ştia dacă Jane - care acum, după căsătorie, era şi 
mai strălucitoare ca înainte - îi va spune soţului ei, nu era sigură că 
secretele ei nu vor ajunge cunoscute de multă lume. Astfel că ridică 
din umeri şi încercă să pară relaxată. 

— Nu aş mai putea da înapoi, spuse ea laconic. 

Jane mai făcu o încercare. Puse o mână pe braţul lui Isabel şi o privi 
cu multă afecţiune. g 

— Ştiu că eşti în doliu, murmură ea. Imi dau seama cât de greu 
trebuie să-ți fie... 

Mutându-şi privirea în altă parte, Isabel făcu un semn aprobator; 
apoi privi în jos, străduindu-se să nu izbucnească în plâns. 

— Dar, Isabel, continuă Jane, cu aceeaşi voce blândă şi rațională. 
Nu a fost decât un mariaj aranjat. Ai uitat? Acum o lună, nu voiai să te 
măriţi cu Thomas Claver. Doar nu vrei să-mi spui că acum suferi atâta 
încât eşti gata să semnezi că îi dai mamei lui o jumătate din viață. 

Isabel ezită o clipă. De fapt, în sinea ei bănuise că Jane nu va 
înţelege. 

— Chiar dacă acum eşti convinsă că nu o să te răzgândeşti 
niciodată, eu una îţi garantez că o să-ţi treacă, zise Jane, şi când rosti 
aceste cuvinte, Isabel sesiză în vocea ei nota dominatoare pe care i-o 
cunoştea prea bine. Şi ce-o să faci dacă după ce trece un an o să vrei 
să te măriţi din nou? Dacă te-apuci de ucenicie o să trebuiască să 
aştepţi până împlineşti douăzeci şi patru de ani. Şi până o să poţi să ai 
un bebeluş, mai aştepţi ceva timp. 

Douăzeci şi patru de ani, repetă Isabel în gând, înainte să ridice 
garda împotriva acelui ton supărător din vocea lui Jane. O veşnicie. 
Apoi, cu o simplitate dezarmantă, în minte îi veni gândul că nu voia să 
se mărite iarăşi şi să devină ostatica averii altui bărbat. Nu era ceva 
ce i-ar fi putut spune, cu dispreţ în glas, tatălui ei. Pe de altă parte, 
nici nu era vorba că nu avusese vreo altă opţiune decât să devină 
ucenica lui Alice Claver pentru a apăra memoria lui Thomas. Poate că 
de fapt un astfel de viitor era tot ce-şi putea dori în viaţă. Din punct de 
vedere legal, văduvele erau libere; taţii lor nu le puteau controla, îşi 
puteau câştiga singure existenţa şi îşi puteau cheltui banii aşa cum 
credeau de cuviinţă. Alice Claver era o femeie tare. Se folosise de 
libertatea ei de văduvă pentru a-şi construi o viaţă bună. Poate o va 
învăţa şi pe Isabel să facă aidoma. Cu o pornire de dispreţ, Isabel îşi 
spuse în gând: „Nu mă voi mai mărita. Poate doar dacă voi fi liberă să 
aleg pe cineva care să mă facă să mă simt...” Nu ştia exact cum îşi 
dorea să se simtă; cel mai aproape ajunsese în acea fracțiune de 
secundă când atingerea unui bărbat, altul decât Thomas Claver, 
aprinsese o scânteie în inima ei cu puterea fulgerului. Astfel că schiţă 
un zâmbet, cu greu, şi îşi luă sora de braţ, repetânau-i: 

— Nu o mai iau de la capăt. 


Jane oftă. 

— Ei bine, zise ea, destul de tristă, presupun că fiecare îşi găseşte o 
cale de scăpare cum socoteşte mai bine. 

Isabel îşi dădu seama că sora ei cedase. Brusc, se gândi că poate 
judecase prea aspru intervenţia lui Jane. In fond, Jane făcea tot ce era 
posibil în acele împrejurări nesigure. Nu îşi propusese să o insulte. 

Jane începu să prindă ace într-o rochie de culoare închisă luată din 
şifonier pentru Isabel. 

— Ai slăbit, zise ea, cu o mulţime de ace în gură. Mai mult ca sigur 
că ai găsit ceva mai bun decât te-ai fi aşteptat să găseşti în Thomas 
Claver... 

In ochii ei se putea citi o nuanţă interogativă. 

Isabel strânse buzele şi încuviinţă cu capul. Simţea că o să 
izbucnească în lacrimi. Pentru a se stăpâni, răspunse: 

— Toată lumea face la fel, nu-i aşa? îşi dădu seama că nici măcar 
nu o întrebase pe Jane cum mergeau lucrurile cu Will Shore. În grabă, 
o întrebă: Ţie viaţa cu Will nu ţi se pare mai bună decât te aşteptai? 

| se părea o întrebare sigură. Jane nu dăduse niciun semn că ar fi 
nefericită. Ba dimpotrivă, acum frumuseţea ei strălucea mai mult ca 
oricând înainte. Pielea ei avea lucirea aurului. 

Jane izbucni în râs. Era un râset atât de vesel, încât lui Isabel i se 
păru că răspunsul la întrebarea ei era afirmativ. Doar mai târziu, când 
se întorcea pe strada Catte, cu o rochie neagră atârnată pe umăr şi o 
alta într-un coş, îşi dădu Isabel seama că nu fusese atentă la sensul 
exact al cuvintelor lui Jane Shore: „Will e exact aşa cum m-am 
aşteptat.” 

Nu era neapărat o recunoaştere a faptului că viaţa alături de Will 
era o nesfârşită sursă de mulţumire şi plăcere. 


Lordul Hastings şi ducele de Gloucester se plimbau agale prin Piaţa 
Mare, după masa îmbelşugată de la cârciuma Tumbling Bear. Erau 
unul lângă altul, vorbind în şoaptă şi din când în când râzând la 
remarci pe care nimeni altcineva nu le putea auzi. Spre deosebire de 
majoritatea străinilor, care au impresia că nu sunt recunoscuţi de 
nimeni când se află în zone prin care nu au mai fost înainte şi nu îşi 
dau seama cât de uşor pot fi remarcaţi de toţi cei din jur, aceşti doi 
nobili - soldaţi prin excelenţă, în virtutea instinctului şi experienţei lor 
- erau conştienţi că toţi trecătorii se uitau la ei, la săbiile şi pintenii 
lor. Lucru care nu îi deranja defel. 

Hastings spuse cu un aer ironic: 

— Blondă... cântă ca o privighetoare... e şi plină de spirit... şi 
dansează ca un fulg în adierea vântului. Ar trebui s-o vezi dansând. Şi 
ochii ei... acelaşi verde ca al catifelei aceleia. O să arate minunat în 
ea. O să i-o trimit imediat după ce o primesc. 


Braţele şi picioarele lui lungi erau făcute pentru război, iar vocea 
pentru a cânta cântece de dragoste. Amintirea pielii şi zâmbetului lui 
Jane Shore îi copleşiseră sufletul de fericire câteva săptămâni. Se uită 
vesel la prietenul lui, care era cu câţiva centimetri mai scund decât el 
şi cu douăzeci de ani mai tânăr; camaradul lui de luptă, fratele celui 
mai drag prieten al lui, un băiat care acum devenise bărbat şi, la fel, 
prieten de nădejde. Voia ca aceştia să simtă şi ei ironia faptului că 
achiziţionează o rochie scumpă de la un neguţător pentru a o oferi 
tocmai fiicei lui, o fată de o frumuseţe răpitoare. 

Insă Dickon nu părea că îl ascultă cu atenţie şi ochii lui se fereau de 
ai săi. Pe faţa slabă şi palidă a tânărului se vedea un zâmbet politicos, 
abia schiţat, dar ochii lui priveau în alte părţi: de la o prăvălie la alta, 
de la o cusătoreasă la alta, ca şi cum ar fi căutat pe cineva anume. 

— Cauţi pe cineva? întrebă Hastings într-o doară. O întrebare care 
nu aştepta neapărat un răspuns. 

La care Dickon îşi veni în fire; timp de o clipă, păru aproape speriat. 
După care pe faţă i se aşternu din nou rânjetul lui viclean şi dădu din 
cap. 

— Nu toţi se dau în vânt după fiicele neguţătorilor, Will, spuse el cu 
voce molcomă. Apoi adăugă, cu rânjetul transformat subit într-un 
hohot de râs: Deşi trebuie să recunoaştem că a ta are o mulţime de 
admiratori. 

Se mai uită o dată de jur împrejur (timp de o clipă, lui William 
Hastings i se păru că vede din nou o privire iscoditoare în acei ochi 
negri şi mici) şi adăugă, cu o voce şi mai blândă: 

— Şi aici, bineînţeles, sunt o mulţime de fete frumoase. 

Ochii lui Dickon nu păreau nicio clipă că privesc fără o ţintă precisă. 
Hotărârea lui Dickon era de altfel una din calităţile ducelui pe care 
Hastings le admira cel mai mult. Hastings era perfect conştient de 
acea slăbiciune din propriul lui suflet, care într-o zi avea să-i fie fatală. 
Acesta era motivul pentru care aprecia cu atât mai mult atitudinea 
demnă şi totuşi detaşată pe care Dickon o avea faţă de viaţă. 
Caracterul neclintit al lui Dickon îl salvase deja o dată de la moarte, în 
acea noapte când se retrăseseră ba mergând, ba fugind peste Wash, 
după bătălia dezastruoasă de la Doncaster; când fluxul a venit ca un 
blestem peste ei şi le-a înghiţit o parte din soldaţi, care, cu ghetele 
pline de noroi şi nisip, nu au avut puterea să-şi ridice picioarele 
ostenite pentru a înota câţiva metri şi a ajunge pe paijiştile țărmului 
unde ar fi găsit, într-o secundă, salvarea. Acel cavaler, chiar în spatele 
lui Hastings, care fusese tras înapoi în apa fierbinte - Thomas de 
Teffont, venit din ţinutul Wiltshire; Hastings îşi mai amintea încă 
expresia de groază din ochii acelui tânăr, tras în spate de maree, cu 
ochii holbaţi şi gura larg deschisă, într-un zbieret fără sunet, cu dinţii 
strălucind în lumina lunii. Hastings era cât pe-aci să dea drumul 


smocurilor de iarbă de care se agăţase cu disperare, pentru a-i întinde 
o mână de ajutor lui Teffont, care nu era decât un băieţel şi nu ar fi 
trebuit să-şi găsească sfârşitul acolo. Dickon însă îl oprise. Dickon, 
care înşfăcase cu o mână câteva tulpini subţiri ale unei tufe, iar cu 
cealaltă mână apucase strâns cămaşa de zale, udă leoarcă, a lui 
Hastings. Dickon: o voce rece ca gheaţa, urlându-i în urechi: 

— Lasă-l. E mai important să te salvezi tu. 

Astfel că Hastings fu surprins să constate că nu crede întru totul în 
detaşarea lui Dickon de astăzi. Vocea omului care niciodată nu se 
prefăcea nu i se părea, pentru prima oară, perfect sinceră; ea 
transmitea un mesaj diferit de cel pe care îl putea citi în ochii lui. 
Incepând să fie curios, Hastings îl ascultă, în timp ce ducele continuă, 
cu acelaşi ton relaxat, dar cu o privire lacomă: 

— Şi oricum, parcă Lambert avea două fete de măritat, nu doar 
una? Cea blondă, despre care am auzit atâtea şi-atâtea încă din prima 
zi, dar mai era una, parcă roşcată? 

Hastings făcu semn aprobator cu capul, după care se simţi brusc 
neputincios când îşi aminti de prima oară când o zărise pe Jane Shore, 
în salonul lui Lambert, în timpul acelei ceremonii de nuntă; şi Eduard 
dansase atunci cu ea până când obrajii ei se îmbujoraseră şi dinţii ei 
impecabili străluceau în acel zâmbet luminos, care îl înrobise pentru 
totdeauna. 

Hastings îi turnase o cupă de vin când Eduard o condusese, după 
dans, şi ea se aşezase lângă el. El se aplecase spre ea şi îi dăduse cu 
mâna lui cupa, iar ea îi atinsese mâna cu o fracțiune de secundă mai 
mult decât ar fi fost cazul, privindu-l în tot acest răstimp cu ochi 
inocenți şi strălucitori. 

— Ei bine, continuă Dickon, cu o oarecare nerăbdare, şi unde e ea 
acum? 

— Cine? întrebă sec Hastings. Apoi, cu o uşoară stinghereală: Ah, 
roşcata. Îşi desfăcu larg braţele, simulând comic nedumerirea şi dădu 
din cap, schiţând zâmbetul lui tipic de curtean - un zâmbet absolut 
fermecător. Măritată, replică el, ridicându-şi iarăşi umerii. Cine ştie? 

Au ieşit şi au ajuns în Cheapside. Hastings îl auzea pe Dickon 
fredonând încet. 

— Parcă şi tu voiai să cumperi ceva? zise el jenat, când cei doi 
ajunseră la caii lor. Parcă ai zis... 

Inşfăcând frâul, Dickon îi aruncă o privire în care se putea citi 
expresia sa caracteristică de umor sec, parcă bucuros că Hastings nu 
era chiar atât de orbit de dragoste încât să nu observe că prietenul lui 
ieşise din piaţă cu mâinile goale. 

— Nu mi-a făcut nimic cu ochiul, răspunse el degajat. 


Isabel nu mai voia să aştepte. Ştia că tatăl ei va rămâne la fel de 


posac mai multe luni de zile. Nici nu-i mai păsa de asta. A doua zi 
dimineaţa chemă la ea un notar de la primărie, pentru a-i întocmi 
acordul de începere a perioadei de ucenicie, imediat ce pusese la loc 
cele două rochii de culoare închisă. Nu avea de gând să lase pe 
nimeni să o facă să se răzgândească. Era prea simplu să cedeze şi să 
plece acasă. 

Tânărul care îşi făcu apariţia pe strada Catte era cel mai mic dintre 
cei doi băieţi din familia Lynom; doi băieţi înalţi, îmbrăcaţi mereu 
elegant, băieţii lui Hugh Lynom, mătăsar din Old Jewry, cel mai 
apropiat vecin al familiilor Pratte şi Shore; băieţi cu care orice fată din 
Piaţa de Mătăsuri şi Catifele visa să se mărite. Erau gemeni; semănau 
leit şi Isabel nu reuşise niciodată să-i deosebească, deşi avea impresia 
că pe acesta îl chema Robert. Insă în clipa în care îi văzu ochii (topaz, 
îşi aminti că Elizabeth Marchpane spusese că băieţii Lynom aveau 
ochi de culoarea topazului; ba nu, de manticoră, o contrazisese 
visătoare Anne Hagour, ochii acelui monstru fabulos cu cap de om, 
corp de leu şi coadă de balaur) îşi reaminti unul din lucrurile de care 
era sigură în legătură cu ei, şi anume faptul că amândoi luaseră 
hotărârea să nu continue activitatea tatălui lor, ci să se instruiască 
pentru a deveni avocaţi. Tatăl lor declarase tuturor, cu tristeţe în glas 
şi cu o expresie de suferinţă întipărită pe faţă: 

— Ei spun că în prezent în guvern au apărut ocazii pe care eu sunt 
prea bătrân să le înţeleg; o să aibă posibilitatea să vadă lumea şi să 
se perfecţioneze mai repede dacă nu se apucă de negustoria cu 
mătăsuri şi catifele, asta-i părerea lor. 

Thomas îi spusese tatălui lui că având în vedere toate redistribuirile 
de terenuri şi domenii care avuseseră loc din cauza războaielor, el se 
va îmbogăţi mai repede dacă se va ocupa de întocmirea acordurilor 
de transfer de proprietate. Robert îi spusese tatălui lui că se va 
îmbogăţi mai rapid dacă rămâne în City, reprezentând primăria din 
Londra şi neguţătorii din City în negocierile cu Garderoba Regală. Cei 
doi nu erau, de altfel, singurii tineri care întrevedeau noi perspective 
dincolo de zidurile centrului Londrei, în zona denumită City. Toată 
lumea ştia că tatăl lor îşi dorea din tot sufletul să strângă o avere 
suficient de mare pentru a putea să-şi cumpere un loc între 
latifundiarii de vază ai ţării; însă faptul că amândoi fiii luaseră decizia 
de a nu lucra ca neguţători stârnise nenumărate comentarii. 
Săptămâni de-a rândul, în prăvăliile din pieţe nu se discutase despre 
nimic altceva. 

Isabel scrâşni din dinţi. Ce să facă, acesta era norocul ei. Un Lynom 
nu avea cum să înţeleagă decizia ei de a se înscrie într-o perioadă de 
ucenicie de zece ani în producţia de mătăsuri. Dacă nu era atentă, ar 
putea chiar să o amâne sau să încurce lucrurile; să îl anunţe pe tatăl 
ei înainte ca hârtiile să fie semnate şi sigilate. 


Pentru prima oară, aprecia duritatea şi manierele războinice ale lui 
Alice Claver. 

— la loc, tinere, şi scrie termenii înţelegerii, izbucni vijelios vocea 
soacrei ei, întrerupând solemnitatea exprimării de condoleanţe din 
partea vizitatorului pentru moartea membrului familiei Claver, iar 
băiatul Lynom se aşeză ascultător la masă şi începu să-şi desfacă 
cutiuţa de tocuri şi să scoată pergamentul. Dacă Isabel trecea des prin 
momente când nu se simţea sigură pe ea, pe Alice Claver nimic nu o 
putea face să-şi piardă cumpătul, ba ai fi zis că mătăsara se grăbea 
mai mult decât ea. Termen, zece ani. Răsplată, cinci lire. 

Ochii veseli ai băiatului Lynom râdeau. Simţea şi el graba cu care 
gazda voia să termine întocmirea actelor. Şi această grabă îl 
nedumerea. Lui Isabel i se păru, timp de o clipă, că mintea lui caută o 
poveste pe care să o istorisească prin prăvălii - aceasta până când îşi 
aminti că şi el îşi schimbase propria lui viaţă pentru a scăpa de 
aceleaşi prăvălii. Poate că, în definitiv, îşi spuse ea mai liniştită în 
gând, el era cea mai potrivită persoană ca să-i redacteze actele. 

Aşa cum avea să se dovedească, băiatul nu a încercat să amâne 
lucrurile. Devenise un avocat în adevăratul sens al cuvântului. Scrise 
în document toate promisiunile obişnuite: că Isabel nu va neglija 
interesele stăpânei ei, nu va risipi sau submina afacerea ei fără 
permisiunea stăpânei, va avea un comportament potrivit şi nu se va 
retrage în mod ilegal din serviciu; că Alice Claver o va „învăţa, 
îndruma şi instrui pe ucenica ei” în meseria ei, o va iniţia în domeniul 
modei şi îi va procura încălţăminte, haine, un pat şi toate celelalte 
lucruri necesare. 

Alice Claver se uită peste umărul lui. 

— Ce-i asta? întrebă ea răspicat, în timp ce băiatul continua să 
scrie. Acesta se opri, încurcat şi îşi trecu mâna prin părul blond-roşcat. 
Tocmai începuse să adauge ultima frază standard a contractelor 
referitoare la ucenicia fetelor - aceea în care se specifica faptul că 
Isabel trebuia tratată pulchrior modo, respectiv cu mai multă 
amabilitate decât un băiat. Fata asta face parte din familia mea, zise 
brusc Alice Claver. Cum altfel aş putea să mă port cu ea? După care 
izbucni într-un hohot nestăpânit de râs. 

Isabel râse şi ea. Băiatul Lynom se uită mai întâi la femeia mai 
vârstnică, apoi la cea mai tânără, ambele îmbrăcate în rochii negre. 
Apoi zâmbi şi trase o linie peste rândul ofensator. Insă Isabel simţi că 
privirea lui zăboveşte curios asupra ei în timp ce îşi strângea uneltele 
de scris. 

—  Onorariul meu pentru întocmirea documentelor oficiale şi 
înregistrarea lor la funcţionarul Companiei Breslei Mătăsarilor este de 
un şiling, spuse băiatul Lynom, punând hârtiile scrise într-un plic şi 
lipindu-l cu mişcări hotărâte. 


Alice Claver făcu semn aprobator cu capul. 
— Fă-o astăzi, zise ea. 


După două zile, băiatul Lynom a adus înapoi copii ale documentelor 
pe care le înregistrase aşa cum a promis. Isabel l-a primit, mirându-se 
când a văzut simpatia discretă din ochii lui, până în momentul în care 
acesta i-a dat cealaltă scrisoare pe care o adusese tot pentru ea. 

Era o scrisoare scurtă, scrisă pe un ton rece şi dur de tatăl ei; o 
înştiinţare oficială că îşi modifică testamentul şi lasă întreaga sa avere 
lui Jane, „singura mea fiică ascultătoare”. Isabel observă din expresia 
întipărită pe faţa lui Robert Lynom că acesta cunoştea conţinutul 
scrisorii. 

Luă scrisoarea şi o parcurse în grabă. Dădu scurt din cap. Mâna în 
care ţinuse scrisoarea îi căzu ca inertă. Păstră în ea furia şi disprețul 
care îi mistuia sufletul şi nu scoase nicio vorbă. Ştia ce voia tatăl ei să 
facă, dar nu avea de gând să izbucnească în lacrimi sau să fugă la el 
ca să-l roage să se răzgândească. Nici nu se gândea să se lase 
intimidată sau terorizată. Invăţase să nu-şi lase simţămintele să i se 
întipărească pe faţă. 

Alice Claver şi Anne Pratte intrară în încăpere cu pas hotărât. Când 
Alice Claver îl văzu pe tânărul avocat, întinse mâna spre el pentru a 
primi documentele pe care le aştepta. Acesta zâmbi, făcu o reverență 
în faţa ei şi i le înmână. Ea le citi cu multă atenţie, după care mormăi 
mulţumită şi le vâri în geanta sa voluminoasă. Nu se uită la Isabel şi 
nici nu o întrebă ce era cu scrisoarea care încă se afla în mâna 
ucenicei ei. 

Alice îl fixă pe Robert Lynom cu un zâmbet brusc şi fioros. Acum, că 
treaba era terminată, avea timp şi pentru conversații. 

— Am auzit că Lordul Hastings a făcut cumpărături prin prăvălii. 
Personal. De la... şi spunând aceste cuvinte făcu un gest lateral spre 
Isabel, fără a se uita la ea... tatăl noii mele ucenice. 

Isabel privi în altă parte; poate s-ar fi cuvenit să-i spună ea însăşi 
lui Alice Claver despre vizita lordului Hastings, dar cearta avută cu 
tatăl ei o făcuse să uite complet de ea. Cu toate acestea, Robert 
Lynom cunoştea destule detalii în acest sens pentru a satisface 
curiozitatea mătăsarei. Dădu din cap aprobator. 

— Intr-adevăr, a făcut, spuse el zâmbind şi către Isabel, punându-şi 
hârtiile în cutia sa. O catifea verde cu imprimeuri. De la Lucca, dacă 
nu mă înşel. Se mai spune că a plătit o sumă frumuşică pe ea. 

Era cât se poate de firesc ca acest fenomen nou să fie luat în 
discuţie. Era cu totul neobişnuit ca nobilii să vină personal în pieţe. 
Dacă aveau sânge nobil, de obicei îşi lăsau listele de comenzi prin 
intermediul Garderobei Regale în zona Old Jewry, unde administratori 
precum Robert Lynom găseau neguţători care le furnizau hainele 


dorite. În alte cazuri, lorzii îşi puteau trimite reprezentanţi în pieţe 
pentru a se târgui cu vânzătorii, cu scopul de a cumpăra articole de 
lux în numele lor. 

Insă de când regele Eduard se întorsese, se întâmplaseră mai multe 
lucruri neobişnuite, iar Lordul Hastings, sfătuitorul lui de taină, era 
oricum un nobil neobişnuit. El supravieţuise vremurilor de surghiun şi 
sărăcie făcându-şi un trai decent datorită minţii şi hărniciei lui; treptat, 
el transformase domeniile modeste pe care le moştenise într-o avuţie 
fabuloasă, devenind un adevărat magnat. Acum că stăpânul lui îşi 
recăpătase tronul, Hastings demonstra lumii că nu este genul de om 
care se mulţumeşte cu măreţia sa aristocratică şi cu forţa armatei 
sale. Ca semn al încrederii pe care regele o avea în el, fusese recent 
numit guvernator al oraşului Calais, iar în pieţe circula zvonul că avea 
de gând nu numai să conducă garnizoana din acel oraş, ci se interesa 
în mod deosebit şi de afacerile portuare de acolo. Se auzea chiar că 
lordul Hastings se punea bine cu şefii de antrepozite din Calais, care 
controlau toate exporturile de lână neprelucrată venite din Anglia, 
devenind el însuşi un neguţător de lână. Se spunea despre el că este 
suficient de deştept şi imaginativ pentru a se înţelege bine cu oricine, 
nobil sau om simplu. Amintindu-şi ochii lui veseli şi blânzi din seara 
nunţii (cel puţin, până în momentul când începuse să o privească 
insistent pe Jane), Isabel nu se îndoi că oamenii aveau dreptate. 

Alice Claver dorea să afle mai multe, însă totodată nu era dispusă 
să arate că îl invidiază prea făţiş pe John Lambert pentru reuşita sa. 
Nu întrebă de preţul cerut de concurentul ei pentru materialul vândut. 
In schimb, întrebă pe un ton degajat: 

— Şi luminăţia sa a spus ce va face cu catifeaua? 

Isabel era atentă la discuţie numai pentru că îi plăcea subiectul. 
Intenţiona să lase pentru mai târziu grijile legate de tatăl ei; oricum, 
nu mai putea face nimic în legătură cu această problemă. Se înclină 
încurajator către Robert Lynom. 

— Nu, nu a spus, spuse băiatul Lynom sec. 

Dar Anne Pratte ştia mai mult decât ceilalţi despre subiectul 
discutat. Intotdeauna ştia mai mult. Ea îşi luase discret un taburet, 
nebăgată în seamă de nimeni, şi se aşezase lângă fereastră; avea în 
mâini o bucată de pânză, însă urmărea firul discuţiei precum îşi 
urmăreşte prada un câine de vânătoare. Intră şi ea în conversaţie 
declamând binedispusă: 

— Eh, dar oricum, circulă anumite zvonuri. Se spune că a trimis-o 
cadou unei doamne, nu-i aşa? 

Auzindu-i cuvintele, Robert Lynom păru brusc extrem de deranjat 
de turnura discuţiei. Dădu să spună ceva, dar se opri, muşcându-şi 
limba, şi se înroşi. Isabel nu putu înţelege la ce se gândea acesta. 

— Ei da, zise Alice cu nerăbdare. Şi cui i-a dat-o? Tu trebuie să ştii. 


Doar ţi-ai făcut temele, nu? Hai, zi odată, aşteptăm. g 

Robert mormăi ceva. Părea că până şi părul îi luase foc. Îşi ridică 
cutia. 

Alice Claver se postă cu un pas înaintea lui, zâmbindu-i 
ameninţător. 

— Nu mai bate apa-n piuă, spuse ea, mai mult ordonându-i decât 
rugându-l. Pentru cine a luat catifeaua? 

Moment în care el îşi recăpătă stăpânirea de sine. Se hotărî pe cine 
are şi pe cine nu are voie să insulte şi se chinui să-i zâmbească lui 
Alice Claver. lIntorcându-se cu spatele spre Anne Pratte şi 
îndepărtându-se puţin de Isabel, spuse: 

— Lumea spune, deşi nu ştiu dacă este adevărat sau nu, că a luat-o 
pentru sora noii dumneavoastră ucenice, doamna Shore. 

Alice Claver simţi că se îneacă. 

— Nu, nu se poate, zise ea, cu o voce în care se putea sesiza o 
nuanţă de neîncredere, şoc, invidie şi amuzament. Chiar aşa? 

Apoi, parcă amintindu-şi de prezenţa lui Isabel, îl bătu prieteneşte 
cu palma pe umăr pe Robert Lynom şi îl împinse uşor în direcţia uşii. 
Cu un aer descumpănit şi pradă emoţiei, Anne Pratte îi urmă; de 
obicei ea nu era o femeie cu o purtare necuviincioasă, însă emoția 
stârnită de acea poveste eclipsase oricare alte griji pe care şi le făcea 
pentru Isabel. 

Isabel crezu că băiatul nici nu va mai îndrăzni să se uite la ea 
înainte să plece. Bârfele din pieţe nu erau pe gustul lui, iar el cunoştea 
conţinutul scrisorii pe care tatăl Isabelei i-o scrisese; probabil că se 
simţea îngrozitor că o făcuse să fie şi mai îngrijorată în legătură cu 
familia ei şi la toate acestea se mai adăuga şi povestea pe care 
doamnele tocmai o smulseseră de la el. 

Dar el privi înapoi când ajunse în cadrul uşii. j 

— Bună ziua, doamnă Claver, zise el cu curaj, iar apoi, grăbit: Imi 
cer scuze. N-ar fi trebuit să... 

Ea îi întâlni privirea şi încuviință din cap, iertându-l. Şi amintirea 
acelei clipe de curaj de ambele părţi, adăugată la recunoştinţa 
întipărită pe chipul lui, îi dădu curajul să hotărască, după ce rămase 
singură cu scrisoarea buclucaşă, să nu se mai gândească la această 
problemă, să nu mai clocotească de mânie împotriva tatălui ei sau să 
o invidieze pe Jane pentru frumuseţea ei sau admiratorii ei aristocrați. 
Acum era o Claver. Viaţa ei era aici, aici trebuia să o trăiască. 


Dacă Isabel şi-ar fi imaginat că va fi dusă imediat înapoi în 
sanctuarul interior al lui Alice Claver, respectiv în depozitul de 
mătăsuri, de îndată ce va fi încheiat actele de începere a uceniciei, nu 
s-ar fi înşelat deloc, pentru că lucrul acesta se petrecu chiar în acea 
seară, după cină. 


Orarul zilnic al programului de ucenicie pe care îl stabili Alice 
Claver, cu o privire aspră, nu-i lăsa deloc timp lui Isabel să se 
gândească la rafinamentul şi fineţurile aristocrate sau să plănuiască 
cine ştie ce strategii ample de achiziţii de mărfuri angro. El prevedea 
în primul şi în primul rând stăpânirea la perfecţie a celor mai umile, 
repetitive şi plictisitoare tehnici de lucru pe care le presupunea 
negoţul cu amănuntul al mătăsurilor, care distrugeau ochii chiar şi ai 
tinerelor lucrătoare - genul de sarcini pe care Alice Claver le dădea 
oricărei torcătoare şi cusătorese ridate sau slăbănoage care lucra la 
tarabe late de un metru, înghesuite laolaltă în afara celor mai mari 
pieţe, Piaţa Regală şi Piaţa Mare, de-a lungul construcţiilor de pe 
Cheapside şi în spatele uşilor laterale de pe Soper Lane. Nu răsuceau 
doar firul din mătasea naturală crudă, ci îl şi pregăteau pentru a fi 
folosit, îl torceau, vopseau şi făceau tivuri. Ea trebuia să înveţe toate 
etapele procesului, de la luarea firelor de mătase naturală crudă 
culese de producătorii italieni din gogoşile de vierme de mătase şi 
până la vânzarea pe stradă a mătăsii manufacturate, la uncie sau la 
livră, ca fir de cusut, fir răsucit şi împletit sau fir netors, adică firul 
folosit la urzeală pentru a face ochiurile de care se prind firele la tors, 
pentru a le despărţi în două rânduri şi a lăsa firul ţesăturii să treacă 
printre ele. Şi nu trebuia doar să înveţe aceste sarcini de lucru de cea 
mai joasă speţă, ci şi să stea afară pe orice vreme, lângă torcătoare, 
cusătorese şi vopsitoare gheboşate, să înveţe totul de la ele şi despre 
ele. 

Soții Pratte schimbară o privire pe furiş. Isabel îşi dădu seama că 
era supusă la un test. Era sigură că Alice Claver făcea asta 
intenţionat. Şi-o putea deja închipui pe soacra ei spunând, cu o 
mulţumire sumbră în voce: „Hai să o aducem cu picioarele pe 
pământ.” Credea pesemne că Isabel va protesta, deşi ea nu avea de 
gând să protesteze. Continuă să se uite în jos, cu umilinţă, la 
mâncarea de care nu se atinsese şi încuviinţă din cap. 

— Asta doar un an de zile, spuse Anne Pratte în semn de încurajare, 
cu o voce subţire ca o coală de hârtie, ca şi cum ar fi încercat să 
atenueze lovitura dată de Alice Claver. Etapa următoare este 
brodatul. Dar ştim cu toţii că la asta te pricepi de minune. Aşa cănuo 
să treacă mult până o să poţi trece la ce e mai important, adică să 
înveţi să ţeşi. Munca la gherghef. Panglici. Şnururi. Şireturi. Bonete. 
Gloria Londrei în lume. Cele mai meşteşugite ţesături de mătase din 
toate ţările creştine ale lumii. Şi... dându-se de o parte cu hotărâre, se 
aplecă în faţă şi bătu uşor mâna lui Isabel, departe de ochii reci ai lui 
Alice Claver... am rugat-o pe Alice să mă lase pe mine să te învăţ 
asta. 

Isabel îşi ridică privirea, surprinsă şi emoţionată. Patru ochi Pratte 
erau fixaţi asupra ei şi privirea lor deborda de amabilitate. Cei doi 


Pratte o ignorau pe Alice Claver, care asista la scenă încruntată. 


Se trezi într-o dimineaţă de iarnă când totul împrejur era întunecat 
şi sumbru. Plecă la muncă ţinând o lumânare în mâinile ei crăpate şi 
pline de zgârieturi, ca toate fetele din pieţe care lucrau în ateliere 
îmbrăcate în haine maro şi gri de lână, despre a căror existenţă nu 
ştiuse prea multe până acum. La fel ca ele, devenise invizibilă pentru 
toţi acei neguţători din Piaţa de Mătăsuri şi Catifele care făceau parte 
din familii mai înstărite şi aveau o viaţă plină de distracţii - chiar şi 
pentru tatăl ei. Câteodată, el venea din stradă drept la ea - aşa 
simţea uneori, tresărind şi ferindu-se din calea lui, având impresia că 
dacă nu se dădea la o parte, acesta avea să treacă drept prin ea. 
Fiicele drăguţe ale neguţătorilor lângă care crescuse nu se purtau 
dispreţuitor faţă de ea. Când veneau prin pieţe, treceau pe lângă ea 
ca pe lângă un şoricel şi nu o vedeau cum stă cocoşată şi brodează la 
dughenele taţilor lor, îmbrăcate în rochiile lor bufante de mătase cu 
culori primăvăratice. 

Uneori se simţea ca o stafie vie - transparentă pentru toţi cei pe 
care îi cunoscuse vreodată. Nimeni nu băga de seamă în acea 
perioadă dacă în timp ce trăgea sau împletea firele de mătase ori 
cosea un tiv, ochii îi erau podidiţi de lacrimi fierbinţi care i se 
prelingeau pe obraji. Când veniră vânturile de toamnă, obrajii i se 
crăpară şi deveniră o rană vie la fel ca degetele ei. Nimănui nu-i păsa, 
pentru că nimeni nu o băga în seamă, atâta timp cât făcea numărul 
convenit de fire de mătase sau de gheme moi de fire lucioase şi 
împletite, iar atunci primea drept răsplată câte o scatoalcă pe umăr 
sau un grohăit de mulţumire din partea cine ştie cărei stăpâne 
îmbrăcată cu haine ponosite, la care era trimisă să lucreze cu ziua. 
Ajunsese să simtă fierbinţeala lacrimilor ei ca pe o binecuvântare - o 
dovadă care îi arăta că la urma urmei trăieşte şi nu este total 
transparentă şi golită de toate fluidele vieţii; nu era cu totul invizibilă. 

Lacrimile erau pentru Thomas, îşi spunea ea în gând. La fel şi 
durerea sfredelitoare pe care o simţea în piept, întotdeauna, ca şi cum 
trupul ei ar fi fost cărat în larg de un val uriaş care o târa spre o lume 
a întunericului. Dar uneori, în timp ce degetele ei se mişcau printre 
firele de mătase, cu o agilitate care părea independentă de mintea ei, 
îşi spunea în sine că în definitiv poate că lacrimile şi durerea nu erau 
pentru altcineva, ci doar pentru ea. 

In mintea ei, vorbea cu Thomas. Sau încerca să vorbească, încerca 
să-l ţină în viaţă. Incerca să se liniştească amintindu-şi privirea lui 
adormită şi descumpănită când se trezise şi o văzuse întinsă în pat 
lângă el, îmbrăţişările şi săruturile pe care i le dădea, timid, cu 
venerație parcă, pe mâini şi frunte. Insă tot ce avea să-i spună, pe 
lângă faptul că îi era atât de dor de el, că îi lipsea căldura acelor zile 


în care cineva avea nevoie de ea, erau amănuntele privitoare la 
îngrozitoarele zile de trudă prin atelierele de cusătorie. Şi ce putea el 
să înţeleagă din toate astea? 

Câteodată, când i se părea prea greu să-i explice lui Thomas de ce 
tăcuse aşa de supusă când Alice Claver sau vreuna din angajatele ei îi 
smulgea câte o pânză din mână şi îi spunea să înceapă din nou, când 
nici măcar nu-şi putea închipui cum ar fi privit-o dacă i-ar fi povestit 
toate astea, nu se mai gândea la el şi vorbea în schimb în mintea ei cu 
bărbatul din biserică. Acela ar fi înţeles de ce scrâşnea din dinţi în 
frigul pătrunzător care îi intra în oase; el înţelegea atât de bine toate 
despărţirile şi începuturile nefericite din viaţă. Treptat, în mintea ei nu 
mai apărea niciun alt chip în afară de al lui, cu el vorbea în orice 
prăvălie ar fi lucrat. Era un străin pentru ea, e drept, dar era un om 
care înţelegea foarte bine cât de important era să ai un ţel în viaţă şi 
avea puterea de a se gândi la viitor cu sânge rece. „Ar fi mândru de 
mine dacă m-ar vedea acum”, îşi spunea ea în gând cu hotărâre când 
şi când, „să vadă că fac ce trebuie pentru Thomas şi că ajut soarta să- 
mi aducă un viitor mai bun.” Cu toate că alteori, în momentele de 
disperare, când îşi simţea sufletul sfâşiat de durere şi nu-şi mai 
închipuia că e altceva decât o pereche de mâini care se agitau întruna 
în exteriorul unei rochii gri, când i se părea că întunericul o acoperă 
încet-încet şi pentru totdeauna, îşi mai spunea şi: „Nu, nu, ar fi 
îngrozit. N-am ales drumul bun. Sunt pierdută.” 

Aproape în fiecare seară se întorcea în casa lui Alice Claver prea 
obosită ca să mai poată gândi. Şi nu-i părea deloc rău că era aşa 
istovită. Tot ce mai putea face era să se ghemuiască singură în 
somptuosul pat matrimonial, rămas gol. li venea să strige de durere 
când îşi întindea picioarele şi braţele, şoptindu-i lui Thomas în timp ce 
îşi încălzea degetele albe-albăstrii. 

Peste un timp, descoperi totuşi că existau şi unele consolări. La 
mult timp după ce pierduse o lume, îşi dădu seama că, într-un fel, 
câştigase o alta. Lumea aspră, agitată şi plină de trudă a celorlalte 
femei îmbrăcate în maro şi gri; cele care făceau munca din care alţii 
strângeau averi, o lume pe care şi ea abia începuse să o observe. 

Isabel îşi petrecuse copilăria în partea din nord, mai elegantă, a 
zonei Pieței de Mătăsuri şi Catifele - care cuprindea străzile ce duceau 
la strada Catte şi, dincolo de ea, la primăria Londrei: impozantele Milk 
Street, Honey Lane şi Colechurch Lane; Old Jewry, înspre est, dincolo 
de St Thomas of Acre, unde locuiau familiile Pratte, Lynom şi Shore şi 
unde se afla Garderoba Regală, destinaţia obligatorie pentru toţi cei 
ce cumpărau articole de vestimentaţie pentru Casa Regală. Acum, 
munca cu ziua şi comisioanele pe care le făcea pentru Alice Claver îi 
dăduseră prilejul să înveţe totul despre zona industrială din sud, din 
Cheapside: despre bojdeucile în care nu ajungea nicio rază de soare, 


de pe străzile Popkirtle, Thenwend şi Gropecunt, în spatele străzii 
Cordwainer. Ajunsese să cunoască orice casă, depozit şi petic de 
grădină, orice mătăsar şi mătăsară, orice proprietar de prăvălie, 
locuitor, străin sau lucrător care trăia şi lucra în aceste prăvălii. 

Pentru oricine era dornic să asculte, aceste străduţe fremătau de 
viaţă. 

Lucrătoarele de mătăsuri la care fusese trimisă se obişnuiră curând 
să nu se mai sfiască de ea. Uneori, asculta poveştile teribilei Katherine 
Dore, cusătoreasa care o dăduse în judecată pe fosta ei ucenică, Joan 
Woulbarowe, pentru că furase de la ea mătase în valoare de 
douăsprezece lire şi treisprezece şilingi. Câteodată, când mergea pe 
Soper Lane, i se întâmpla să dea de Joan, femeie stângace, cu braţe 
vânjoase, care acum ieşise din închisoare şi îşi pregătea următorul 
apel la Curtea de Justiţie a Breslelor. Locuia cu mătuşa ei, pe numele 
ei Rose Trapp, într-o casă de pe Lad Lane. Joan Woulbarowe spusese 
că stăpâna ei ar fi dorit să o ţină în slujba ei după terminarea stagiului 
de pregătire şi de aceea născocise această tărăşenie, ca să o oblige 
să rămână să lucreze fără simbrie pentru ea. Isabel nu a reuşit 
niciodată să afle care era adevărul din spatele acestei istorisiri. 

Uneori, Isabel afla lucruri noi despre familia sa, Lambert, din ceea 
ce se vorbea prin pieţe. Când Agnes Langton a murit în timpul 
Târgului de la Stourbridge, mama ei, o femeie îngrozitor de autoritară, 
cu numele de Jane Langton, rămasă văduvă după un şelar, care nu 
avea habar de mătăsărie, a scăpat ca prin miracol din bezna 
anonimatului, schimbându-şi domiciliul din spatele bisericii St Benet 
Sheregog, şi a completat tranzacţia pe care Agnes o începuse cu doi 
neguţători din Genova pentru un lot de mătăsuri în valoare de 300 de 
lire şi 15 şilingi, după care a avut tupeul să-i vândă acest lot lui John 
Lambert pentru incredibila sumă de 350 de lire, suficientă pentru a o 
scăpa de orice grijă până la adânci bătrâneţi, apoi s-a retras în 
Norfolk. 

— N-ascultă niciodată ce zic oamenii simpli John Lambert ăsta, 
mereu se crede cel mai deştept, spuse degajată Agnes Brundyssch, 
cusătoreasa. Niciodată. 

Dar despre Alice Claver nimeni nu spusese niciodată vreun cuvânt 
de ocară. Ea era eroina pieţelor. Alice Claver era protectoarea celor 
sărmani, pentru că ea era cea care scria petiţiile cu care toate femeile 
din pieţe erau de acord: petiţiile Opriţi-i pe italieni. Femeile îmbrăcate 
în gri şi negru îi detestau pe italieni, care subminau piaţa şi încercau 
mereu să vândă la preţ mai mare articolele de îmbrăcăminte mici şi 
delicate pentru femei, confecţionate din mătase şi produse la Londra, 
faţă de cele importate din Italia, care se găseau la preţuri mult mai 
mici. Isabel ştia că Alice Claver îl punea pe William Pratte să o ajute să 
scrie într-un limbaj juridic corespunzător petiţiile pe care ea, împreună 


cu alte câteva neguţătoare, cu o condiţie mai modestă decât a ei, 
care trăncăneau cât era ziua de lungă, le înaintau la Parlament. Dar 
acestora nu le păsa de el nici cât negru sub unghie; pentru ele, 
William Pratte era cu totul invizibil. După părerea lor, doar lui Alice 
Claver trebuiau să-i mulţumească pentru că în Parlament se votaseră 
patru hotărâri în acest sens, prin intermediul cărora erau protejate de 
lăcomia lombardă neruşinată, pentru că, nu-i aşa, toată lumea ştia că 
italienii sunt mai răi decât francezii, nemţii sau flamanzii luaţi laolaltă. 

— Trebuie să fii tare ca să-i opreşti pe italieni, spusese Isabel 
Fremely, încuviinţând din cap spre Agnes Brundyssch. Doamna Claver 
e mai tare ca fierul. E o forţă a naturii. 

Când începu să se desprimăvăreze - şi printre prăvălii şi dughene 
adia din când în când câte o briză proaspătă, ca o promisiune că 
mâine totul va înmuguri şi înflori - lui Isabel i se întâmpla uneori să 
tragă adânc aer în piept şi să-şi spună: „Sunt încă aici” şi „Am reuşit”. 
Şi când făcea aceasta, vedea cu ochii minţii faţa bărbatului din 
biserică, pe care se întipărea un zâmbet viclean ca replică la spusele 
ei. Ce anume reuşise, în afară de faptul că supravieţuise iernii grele, 
nu îi era clar nici ei. Dar câteodată îşi spunea că succesul la care o 
duceau gândurile ei era faptul că se abţinuse şi nu suflase nicio vorbă 
femeilor din piaţă despre grijile personale, despre frământările şi 
slăbiciunile ei. Faptul că îşi respectase cu o voinţă de fier 
angajamentul de a deveni o ucenică bună la Alice Claver şi nu 
devenise o femeie arţăgoasă şi plină de resentimente. Când simţi 
boarea primăverii şi îşi dădu seama că toate femeile aspre din jur o 
respectau atât de mult pe stăpâna ei, înţelese că era şi ea în 
asentimentul lor. Era şi ea de acord că Alice Claver merita admirată 
pentru devotamentul total faţă de meseria ei. 


Isabel evită să se întâlnească cu Jane cât fu iarna de lungă. Nu ştia 
ce i-ar fi putut spune surorii sale. Invăţase să-şi stăpânească 
sentimentele ostile pe care le putea nutri faţă de Alice Claver şi nu 
voia să fie nevoită acum să înceapă să lupte pentru a-şi înfrâna 
sentimentele de duşmănie şi faţă de sora ei. In plus, pentru ea ar fi 
fost de-a dreptul catastrofal ca Jane să încerce să o împace cu tatăl ei, 
convingându-l pe acesta fie cu un gest de ridicare a unei şuviţe 
blonde-aurii sau printr-o atingere delicată a braţului lui. 

O vedea pe sora ei în fiecare duminică la biserica St Thomas of Acre 
şi de fiecare dată când Jane apărea în biserică era îmbrăcată în haine 
mai fine decât înainte, iar pielea ei catifelată era mai moale şi mai 
strălucitoare ca niciodată. In timp ce spunea rugăciunile, Isabel simţea 
când privirea timidă a lui Jane se opreşte asupra ei, dulce ca 
întotdeauna, ca şi cum ar fi încercat să întâlnească privirea ei. Dar 
Isabel îşi ţinea ochii aţintiţi în jos. Şi după slujbă, când cele două surori 


se opreau să schimbe câteva vorbe, niciuna dintre ele nu părea că 
ştie cum să reia prietenia din copilărie a surorilor care dormiseră în 
acelaşi pat şi se ciondăniseră pentru jucării. Jane abia dacă îl 
pomenea vreodată pe Will Shore, care oricum era mereu plecat 
undeva, prin străinătate - Bruges sau Köln - cu afaceri. Isabel credea 
că Jane refuza să-i vorbească despre Will pentru că nu voia să-i 
amintească de faptul că era văduvă. Dacă într-adevăr acesta era 
motivul şi modul ei de a o menaja, îi era recunoscătoare; pe de altă 
parte însă nu-i plăcea deloc toată trăncăneala despre viaţa de lux, 
care în ultimul timp părea să o preocupe atât de mult pe Jane. Jane 
spunea că se iniţiase în vânătoarea cu şoimi. Lucra la o tapiserie care 
îl înfăţişa pe Sfântul Gheorghe omorând un balaur. John Lambert urma 
să o ia ca parteneră la vânătoarea la care regele Eduard îl invitase, la 
Eltham; cu această ocazie, ea avea să-şi facă mâneci noi la rochia 
galbenă de mătase. lar ochii ei îi căutau cu insistenţă pe ai lui Isabel, 
străduindu-se apoi cu blândeţe să-i povestească acesteia cât de 
fericită este, pentru ca apoi să îi coboare din nou, cu un aer de 
dezamăgire, atunci când Isabel se ferea să îi întoarcă privirea. 

Dacă Alice Claver era conştientă de liniştea tot mai adâncă ce se 
aşternea între Isabel şi sora ei sau de ruperea oricărei punți de 
comunicare între Isabel şi tatăl ei, ea nu lăsa să se vadă, deşi ochii ei 
erau mereu aţintiţi asupra lui Isabel, iar privirea ei o sfredelea mereu, 
fie la ateliere, fie acasă. Nu vorbea niciodată despre Thomas, cu toate 
că Isabel era copleşită de dorul de a auzi pe altcineva vorbind despre 
el cu dragoste şi durere. Era ca şi cum Alice Claver nu voia să împartă 
amintirile despre el cu o fată pe care acum o trata ca pe o străină. Dar 
toată animozitatea faţă de ea dispăruse fără urmă. Isabel nu putea 
desluşi ce se află în liniştea care înlocuise această animozitate. 

În zilele de duminică, după slujbă, în loc să îşi viziteze familia sau 
să meargă la prânz împreună cu Alice Claver la familia Pratte, Isabel 
îşi umplea orele de timp liber lucrând la punga pe care începuse să o 
brodeze pentru Thomas în timpul asediului. Munca minuțioasă aduse 
din nou viaţă în degetele ei amorţite. Stătea singură la fereastră, 
privindu-şi acul când urca şi cobora, cosând porţiuni minuscule ale 
iniţialelor lui, încercând să se gândească la faptul că fiecare porţiune 
cusută era o rugăciune pentru sufletul soţului ei, o pomenire a 
numelui lui. O puse pe Agnes Brundyssch să o înveţe cum să 
împletească şnurul. O convinse pe Isabel Fremely să cerşească pentru 
ea nişte fir auriu de Cipru, rămas nefolosit, de la David Galganete, 
isteţul neguţător genovez de la care se aproviziona de obicei, ca să 
facă ciucurii. 

Termină punga la timp, înainte de parastasul de un an de la 
moartea lui Thomas. Insă în acea dimineaţă de iunie, când puse fără 
niciun cuvânt darul ei pe altarul bisericii St Thomas de Acre, 


înconjurată de fumul de tămâie şi de cântecele de pomenire intonate 
de preot, îşi dădu seama că Jane avusese dreptate când spusese că 
sentimentele ei pentru Thomas aveau să dispară cu timpul. Era încă 
plină de durere, însă durerea era acum mai vagă şi mai înceţoşată, 
fără o cauză anume. Abia dacă-şi mai putea aminti vocea lui sau cum 
arăta. Era ca şi cum ar fi cusut în punga aceea toate amintirile ei 
alături de el şi acum nu mai rămăsese cu nimic. 

Chiar şi punga respectivă, care la început fusese făcută ca un fel de 
mărturie a iubirii lor, devenise acum altceva. De mai multe luni, 
observase că începe să fie mândră de meşteşugirea cu care lucrase la 
ea şi că o consideră o dovadă a măiestriei pe care spera să o 
dobândească în viitor. Ceea ce îşi dorea acum mai mult decât orice pe 
lume era ca Alice Claver să îi ia obiectul lucrat de ea şi aşezat pe altar 
şi să îl admire suficient pentru a o trimite la Anne Pratte să o înveţe să 
lucreze. Isabel îşi cobori capul şi începu să se roage când văzu că 
Alice Claver îşi întinse mâna spre chimirul de pe altar. 


5 


Există un timp pentru toate şi toate lucrurile se fac la timpul lor. 
Alice Claver i-a aşteptat afară pe Anne şi pe William, care i-au 
transmis condoleanţe; pe Părintele Ignatius; pe  vorbăreţul, 
bombasticul şi severul John Lambert şi pe fiica lui cea mai mare, o 
femeie comodă, înaltă, cu ochi şi dinţi strălucitori şi cu sânii acoperiţi 
precar de un sutien care poate era potrivit pentru o înfăţişare la curte, 
dar era complet deplasat la o slujbă de pomenire, un eveniment sobru 
organizat în City. 

Ştia exact tot ce urma să spună. Se gândise la toate cu foarte mare 
atenţie. Aceasta însă nu a împiedicat-o să mai repete textul de câteva 
ori, în timp ce bătea darabana cu degetele pe masă, dorind din tot 
sufletul ca Lambert să-şi ia tălpăşiţa cu tot cu familia lui şi să plece 
acasă. Stinse nerăbdătoare toate lumânările din care văzu că nu mai 
rămăsese mai mult de un centimetru şi făcu semn spre platourile cu 
brânză de fiecare dată când servitorul trecea pe lângă ea, o aluzie 
destul de clară pentru acesta să înceapă să curețe masa chiar înainte 
de plecarea oaspeţilor. 

Chiar şi aşa, când în cele din urmă rămase singură cu pupila ei, nici 
nu mai ştia cu ce să înceapă. Nu era vorba că rochia modestă a lui 
Isabel, umerii plecaţi corespunzător şi ochii ei atenţi ar fi transmis 
chiar şi cel mai neînsemnat indiciu care ar fi putut fi interpretat drept 
un reproş. Ceea ce o neliniştea era faptul că silueta ei subţire se 
strecura înăuntru şi afară din casă pe nesimţite, că Isabel lucra fără să 
scoată aproape niciun cuvânt, fie acasă, fie în prăvălii, că îşi cobora 
privirea ori de câte ori simţea că Alice Claver se uită la mâinile ei 


pentru a-şi contempla propriile mâini rănite, pline de pete mov şi 
galbene de vopsea, cu bătături şi crăpături de la munca de prăvălie. 
Asta îi aducea aminte lui Alice Claver, într-un mod destul de neplăcut, 
de propria ei tinereţe. 

Alice Claver era mândră de acel sine întreprinzător al ei din 
tinereţe. Fusese crescută de un unchi în Derby, în timp ce părinţii ei 
locuiau în Franţa şi erau furnizori de îmbrăcăminte pentru garnizoane. 
Lucrase până peste puteri pentru familia ei adoptivă, deşi nu îi 
considerase niciodată apropiaţi; nici ei, nici ea nu au regretat când, la 
împlinirea vârstei de doisprezece ani, abilităţile sale de a lucra cu 
mătăsuri au fost suficient de recunoscute încât să i se ofere o 
perioadă de ucenicie alături de Robert Large din Londra. Londra i se 
păru din prima clipă un oraş absolut încântător, plin de viaţă, enorm, 
unde oamenii erau mereu ocupați, plin de posibilităţi şi, mai mult 
decât orice altceva, un oraş sigur. Zidurile, porţile, patrulele, căruțele 
şi roabele trase sau împinse de oameni bine dispuşi au ajutat-o să 
îndepărteze amintirile dezolante ale zonei de provincie, Derby - cu 
tufele de mure şi lăstărişul care punea stăpânire peste ceea ce 
oamenii spuneau că fuseseră odată câmpii roditoare, cu păsările 
cântătoare şi foşnetul animalelor care se auzeau din locuri în care 
odată focul ardea în cămine, cu urme de case falnice, părăsite de mult 
timp, după Ciuma Neagră; unchiul ei, care răsturnă cu piciorul un 
perete prăbuşit într-o pădure, unul dintr-o sumedenie de alte ziduri 
pline de iederă, care probabil fuseseră demult case într-un sat, şi îi 
spuse: 

— Acesta este locul de unde ne tragem noi, familia Boothe. Chiar 
aici. Dacă am da înapoi timpul cu o sută de ani, ai vedea aici zeci şi 
zeci de oameni. Muncind, rugându-se, mâncând şi crescându-şi copiii. 
Sângele nostru. Nici măcar unul dintre ei nu avea habar că mai au 
puţin de trăit şi erau sortiţi să dispară cu toţii înainte de vreme de pe 
faţa pământului. Dumnezeu să-i odihnească în pace. 

Era un noroc pentru ea, i se spusese, că oamenii încă trăiesc astăzi 
cu acele stafii în preajma lor şi că deasupra mormintelor din cimitire 
încă se mai zăreau uneori la apusul soarelui umbre de schelete; că 
toată lumea încă îşi amintea cu plăcere de zilele mai călduroase, mai 
liniştite şi mai pline de siguranţă când ţinutul era plin de ogoare şi 
ogoarele erau pline de oameni. lar motivul pentru care atât de multe 
fete erau încurajate să înveţe o meserie într-o breaslă era faptul că 
lumea se micşorase şi ajunsese ca o lumină crepusculară de strigoi şi 
amintiri - şi, mai târziu, şi universul amintirilor ei, pentru că războiul 
începuse să facă victime şi printre tinerii din Derby. Privind 
retrospectiv, Alice era convinsă că faptul că învățase o meserie o 
salvase. Părinţii ei, care se încăpăţânaseră să trăiască în Normandia în 
timp ce fiica lor creştea acasă, dispăruseră fără urmă în timpul căderii 


Franţei. Nu se ştia dacă deveniseră şi ei, la fel ca mulţi alţii, nişte 
vagabonzi care s-au chinuit să ajungă înapoi în Anglia sau au cerşit pe 
străzile din Calais, sau supravieţuiseră, un timp, prin păduri. Dar până 
atunci, când împlinise vârsta de douăzeci de ani, îşi făcuse şi ea un 
rost şi devenise o locuitoare a Londrei. Părinţii ei erau acum ca nişte 
umbre pentru ea, jumătăţi de amintiri. Stabilimentul Large din strada 
Catte devenise între timp adevărata ei familie; ceilalţi ucenici, fraţii şi 
surorile ei, erau la fel de mândri ca ea că participau şi ei la una dintre 
cele mai profitabile afaceri din Breasla Mătăsarilor. Dacă nu ar fi fost o 
mătăsară care a învăţat meserie, dacă nu s-ar fi măritat cu Richard 
Claver, care a scos-o din impresionanta proprietate a familiei Large şi 
împreună cu care a lucrat pentru a-şi dezvolta propria afacere şi a o 
face chiar mai profitabilă decât a lui Robert Large, atunci şi ea ar fi 
fost pierdută pentru totdeauna. 

„Nu, eu una nu m-am temut niciodată de munca grea, şi asta m-a 
făcut să fiu cine sunt”, îşi spuse ea în gând, mulţumită de sine, 
lăsându-şi mintea în voia iritării ce îi umplea sufletul când o vedea pe 
fata aia, Shore, o indolentă care tot gesticula şi rânjea şi care ar fi 
pierit dacă cineva i-ar fi cerut să muncească serios chiar şi o singură 
zi. Care nu fusese niciodată nevoită să facă aşa ceva, la fel ca atâtea 
alte odrasle ale bogătaşilor londonezi. Toţi erau la fel: răsfăţaţi şi 
trândavi, se credeau prea buni să pună osul la treabă... 

Alice Claver se ridică cu greu în picioare, simțind că toate aceste 
certitudini pălesc în timp ce se străduia să nu se gândească la 
Thomas. Se uită la sora mai mică şi cu ten mai închis decât al 
nesimţitei aceleia şi văzu că de pe faţa acesteia lipsea orice expresie; 
la cicatricele pe care munca le lăsase pe acele mâini mai tinere. O 
fată care nu fusese crescută în teama lipsei păsărilor cântătoare. O 
fată care crescuse aşteptându-se să ducă un trai tihnit şi fără de griji. 
O fată care pierduse totul şi totuşi se înhămase fără să crâcnească la 
o ucenicie grea alături de Alice Claver. 

— Ai învăţat tot ce trebuie să ştii din pieţe, spuse Alice Claver, 
simţindu-şi maxilarele atât de strânse, încât cuvintele abia dacă mai 
găseau loc să iasă. 

Isabel îşi ridică prudentă privirea. 

— De mâine poţi începe cu Anne. E timpul să înveţi să faci lucruri 
manufacturate. Să faci muncă calificată. 

Isabel îşi cobori iar privirea. Dar Alice Claver văzuse licărul din 
privirea ei. 

— Săptămâna aceasta vei face cunoştinţă cu furnizorul meu 
venețian. Goffredo D'Amico. E o cunoştinţă importantă, continuă ea. 
EI şi încă un prieten vechi de-al meu locuiesc la familia Pratte. Vor lua 
masa aici. Aş vrea să vii şi tu... 

Alice îşi dădu seama că Isabel înţelesese că urmează şi alte veşti. 


Fata îşi ridică privirea, încercând să descifreze ce i se va cere să facă. 

— Am vrut să scăpăm de parastasul ăsta înainte să începem lucrul 
împreună cu D'Amico, zise Alice Claver. Dar mai e ceva, un lucru 
despre care deja am discutat cu el. Am aranjat un împrumut. O privi 
pe Isabel ca şi cum ar fi rugat-o stăruitor ceva. Nu voia ca fata să 
interpreteze rugămintea ca pe un fel de scuză. In valoare de cinci sute 
de lire. Suma la care s-ar fi ridicat zestrea ta. 

Ochii lui Isabel se măriră deodată. 

— A sosit vremea să ne-apucăm amândouă de treabă. Alice Claver 
vorbea repede. Nu voia să pomenească numele lui Thomas. Thomas 
s-ar fi descurcat singur dacă Dumnezeu nu l-ar fi luat la el. Ştia că 
Isabel era conştientă de acest lucru. Chiulangiii n-au ce căuta în casa 
mea. Am nevoie de cineva care îmi poate fi parteneră după ce a 
învăţat meserie. Aşa că vreau să te anunţ pe această cale că ai scăpat 
de grija zilei de mâine. Am să-ţi fac un act de donaţie ca să primeşti 
cele cinci sute de lire ca zestre. Dacă vrei să pleci la familia ta, să te 
măriţi, eşti liberă. Ai banii. Pot rezilia contractul nostru. Dar poţi şi 
să... şi spunând aceste cuvinte, se uită la propriile sale mâini, 
bătătorite şi pline de pete... rămâi. 

Urmă o tăcere lungă. Alice îşi făcu de lucru cu degetele, aşteptând 
un răspuns. 

— Şi să munceşti, adăugă ea cu voce îmbufnată. Din greu. 

Când îndrăzni să-şi ridice privirea, nici urmă de stări jenante de 
bucurie ori exaltare pe faţa mică în formă de inimă a lui Isabel. Isabel 
o privea foarte serioasă, cu ochii puţin micşoraţi. Era exact genul de 
privire pe care îl avea şi Alice Claver pe vremuri când se gândea dacă 
e bine sau nu să accepte o ofertă. Alice Claver fu şocată să descopere 
că nutrea un sentiment vecin cu recunoştinţa când îşi dădu seama că 
probabil învățase acea privire de la ea. 

Fu destul de surprinsă să vadă că buzele lui Isabel rostesc 
cuvintele: 

— Aş dori să rămân. 

Alice Claver simţi că schiţează parcă fără voia ei acel zâmbet larg 
rezervat pentru familia Pratte şi alţi prieteni vechi, dar peste o clipă 
avu senzaţia stranie că nu mai poate respira. „M-am obişnuit să o am 
mereu lângă mine”, îşi zise ea în sine. „Probabil că ăsta e motivul.” Şi 
la un moment dat, în toată agitația care a urmat, când s-au aşezat pe 
scaune, au umplut cele două cupe şi au început să vorbească despre 
munca de a doua zi pe un ton mai apropiat de unul obişnuit şi chiar 
prietenesc, pentru ca apoi să se mute în depozitul de mătăsuri, Alice 
Claver avu impresia că începe să simtă aceeaşi plăcere pe care o 
simţea când se împrietenea cu cineva, în acele prime zile la adresa 
din strada Catte, cu Anne, William şi cu ceilalţi, acea anulare a 
diferenţelor, a greşelilor şi a inexactităţilor din executarea cusăturilor, 


stabilirea de legături suficient de trainice în efortul de a înlocui 
afecțiunea familială. 


Isabel observă că Alice Claver s-a simţit mai bine de îndată ce a 
ajuns în depozitul ei. Diagonalele de lumină roz şi aurie care intrau pe 
fereastră făceau ca materialele ei să strălucească, transformând-o şi 
pe ea în acelaşi timp. Nu mai era morocănoasă. Ochii îi străluceau, iar 
în vocea ei se simţea afecţiune. 

Stabili rapid un orar strict pentru restul perioadei de ucenicie a lui 
Isabel. Doi ani ca să înveţe să coasă fiecare dintre articolele care erau 
gloria produselor manufacturate ale Londrei - de la bonetele 
transparente, împodobite cu giuvaere şi fir aurit, la dantelele şi 
legăturile necesare pentru a fixa articolele de îmbrăcăminte lucrate cu 
minuţiozitate de către croitori, la chimirele cu ciucuri şi bijuterii, 
brodate şi strânse la un capăt de baiere şi agăţate de curea cu 
şnururi, până la robele grele din materiale brodate şi patrafire pentru 
veşmintele preoţeşti, la panglici şi cordoane, ţesute pe un gherghef 
miniatural, atât de mic încât îl puteai prinde uşor de marginea unei 
mese - unica piesă de echipament mai complicată decât un ac în 
meseria de mătăsar în Anglia. 

In cursul celor doi ani, Isabel avea de asemenea datoria de a o 
însoţi pe Alice Claver la întâlnirile acesteia cu mătăsarii străini şi cu 
clienţii din rândul aristocrației; urma să meargă la Garderoba Regală 
atunci când Alice Claver avea un contract de predare de veşminte 
către familia regală şi să înveţe cum să se ocupe de munca efectivă şi 
de formalităţile de predare a veşmintelor. Urma să cunoască şi să se 
obişnuiască cu unele dintre feţele şi numele celor mai puternici 
oameni din acest domeniu. După trecerea celor doi ani, avea să 
înceapă să meargă împreună cu Alice Claver la târgurile de negustori 
din Bruges şi Anvers. Acolo, avea să se obişnuiască cu modul în care 
se încheiau contractele angro de anvergură, considerate cele mai 
mari realizări posibile pentru un mătăsar - alegerea şi achiziţionarea 
celei mai luxoase mărfuri din meseria sa, valurile mari de mătase 
ţesută în Orient şi în Italia, pe cele mai mari războaie de ţesut, care nu 
putea fi făcută în Anglia. Urma să înveţe cum să importe aceste valuri 
de mătase, fiecare dintre ele valorând o bună parte din echivalentul 
sumei primite anual de un prinţ, cu scopul de a produce articole de 
vestimentaţie pentru cei mai bogaţi oameni din Anglia. 

— De ce trebuie să mergem în străinătate să cumpărăm valuri 
întregi de mătase? întrebă Isabel luându-şi inima în dinţi, simțind cât 
de ignorantă este. Sau să plătim cotele cerute de italienii de aici? Nu 
se pot face la Londra? 

Alice Claver îi aruncă o privire vie, strălucitoare, ca şi cum Isabel ar 
fi intuit ceva ieşit din comun. 


— Nu avem cunoştinţele necesare, răspunse ea, după o mică 
pauză. 

— De ce? întrebă Isabel. Nu e la fel ca atunci când torci lână? 

Când rosti cuvintele, i se păru că spune o prostie. Insă întrebarea ei 
părea exact ceea ce Alice Claver voia să audă. 

Ochii lui Alice Claver erau plini de entuziasm, dar clătină din cap. 

— E mult mai complicat, spuse ea cu un aer marţial. În primul rând, 
mătasea e un material mult mai fin. Damascurile exportate din 
Veneţia au 9.000 de fire de mătase la lăţimea unui braţ, aşa-numitul 
braccio. Chiar şi materialele din catifele aurii şi simple au 7.200 de 
fire. Şi ca să aranjezi imprimeurile pe material ai nevoie de mult mai 
mult decât o linie de iţe de urzeală şi o linie de țesătură; se poate 
ajunge la şase din fiecare pentru o singură bucată şi la fiecare trebuie 
să lucrezi altceva. Şi având în vedere cât costă mătasea, nimeni nu-şi 
permite să facă experimente. Trebuie să cunoşti secretul chiar înainte 
să-ţi treacă prin cap să încerci să construieşti un război de ţesut de 
dimensiuni mari sau să lucrezi la aşa ceva - e lung ca doi bărbaţi cu 
braţele întinse şi lat cât unul - cu mătase de calitate. Până şi un rege 
ar da faliment dacă n-ar avea habar şi s-ar apuca de aşa ceva de la 
zero. Şi nu e vorba numai de numărul de fire. Trebuie să ştii cum să 
amesteci diferitele mătăsuri importate. Uite, continuă ea. 

Era clar că vorbeşte despre un lucru la care se gândise de multe 
ori. Începu să tragă mai multe cupoane de mătase, ca să-i arate lui 
Isabel cum se pot combina în una şi aceeaşi pânză fire de mătase 
provenite din ţări diferite. Cum puteai face dintr-o urzeală de mătase 
spaniolă şi o țesătură de mătase persană un cupon de atlaz; sau dintr- 
o urzeală de mătase siriană şi o țesătură de mătase greacă, un cupon 
de damasc; sau cum două tipuri de mătase din regiuni diferite puteau 
fi împreunate şi trase într-un singur fir. Spuse că unele mătăsuri, de 
pildă orsog/i, erau bune mai ales pentru firele de urzeală; că firele de 
țesătură persană /eggibenti, catangi sau talanti erau potrivite pentru 
toate tipurile de pânză; că satinul cu aspect de catifea are nevoie de 
fire de țesătură de tipul calabrese, catanzana şi crespolina,; că tipul 
siciliana era bun pentru satinul greu şi că firele de mătase de grosime 
medie, pentru pânzeturi puţin mai uşoare, se numeau di donna şi 
granegli. Isabel află că mătasea din Almeria se folosea la 
confecţionarea de taftale şi satin, iar mătasea din Abruzzi, la 
confecţionarea de zetani, ţesături făcute cu fir de satin şi uneori cu 
masă de catifea. 

— Astea sunt doar nişte cunoştinţe pe care le-am deprins de-a 
lungul anilor în care am cumpărat mătase, spuse Alice Claver cu 
modestie. Dar ca să ţeşi o pânză de mătase care să fie deosebită de 
altele şi să o poţi şi vinde, trebuie să stăpâneşti toate cunoştinţele 
astea la perfecţie, şi încă multe altele. Foarte multe. 


Isabel observă că stăpâna ei o priveşte preocupată. 

— Ca să ai cele mai mici speranţe că poţi să reuşeşti, ai nevoie de 
un contract prin care să te asiguri de trei lucruri, un contract aşa cum 
nu a mai făcut nimeni vreodată în Londra, continuă Alice Claver. 

Isabel îşi dădu seama imediat că Alice se gândise mult la aceasta. 
Alice Claver nu se putea debarasa de dorinţa de a încheia acest 
contract nemaiauzit, oricât de improbabil ar fi părut el din explicaţia 
ei. 

— În primul rând, ai avea nevoie de un patron italian dispus să-ţi 
împărtăşească secretele lui, spuse ea într-o răsuflare, ridicând un 
deget spre Isabel. Şi nu mai trebuie să-ţi spun cât de rar se întâmplă 
un lucru ca acesta. E mai uşor să prinzi un inorog. Ridică şi un al 
doilea deget. 

— Apoi, el ar avea nevoie de aprobare din partea autorităţilor locale 
din Italia să aducă aici câţiva meseriaşi ca să lucreze într-un atelier. Şi 
breslele de mătăsari din Veneţia nu se grăbesc deloc să scape de 
meseriaşii buni. Aşa că mai trebuie să pui la socoteală câţiva ani în 
care nu faci nimic altceva decât să mituieşti birocraţi. In Italia nimic 
nu se întâmplă repede. 

Isabel făcu semn aprobator cu capul, fără tragere de inimă. Se 
simţea intimidată. 

— Insă cea mai mare problemă ar fi cel de-al treilea aspect, spuse 
Alice Claver uitându-se ursuz spre al treilea deget pe care îl ridică în 
faţa lui Isabel. Banii. Chiar în condiţiile în care ai rezolvat celelalte 
două aspecte ale contractului, cine plăteşte? Pentru asta ai nevoie de 
un sponsor bogat la celălalt capăt, în Londra. Unul foarte bogat. Un 
sponsor căruia nu-i e frică să piardă sume imense de bani decenii la 
rând, în perioada în care se formează o întreagă industrie. Poate că 
douăzeci de ani nu vezi niciun rezultat, nu ai niciun venit. Şi în tot 
timpul acesta trebuie acoperite costul salariilor, chiriilor şi 
materialelor. Mătasea nu e deloc ieftină. Depăşeşte mijloacele tuturor, 
poate în afară de rege, asta doar dacă nu cumva, prin cine ştie ce 
minune, vine o zi când toată breasla mătăsarilor îşi uneşte forţele şi 
pune banii jos să finanţeze povestea asta în locul regelui. 

Mătăsara râse fără tragere de inimă. 

— Şi asta n-o să se întâmple niciodată. Le-ar fi frică să se unească. 
Lombarzii de aici fac jumătate din averile lor importând mătăsuri pe 
care apoi ni le vând nouă; restul, din afacerile bancare cu neguţătorii 
din Londra. Nu ar vedea cu ochi buni nişte concitadini care încearcă 
să-şi facă o afacere care ar concura cu a lor. Şi pentru că mătăsarii 
noştri apelează la băncile italienilor din Londra, n-ar putea să intre în 
dispută cu ei fără să le taie conturile comerciale, spuse ea pocnind din 
degete, pur şi simplu. Nimeni nu şi-ar asuma un asemenea risc. Te-ai 
putea îmbogăţi peste douăzeci de ani ţesând pânze de mătase, dar cu 


ce-ai cumpăra până atunci mătasea gata făcută din Anvers şi Bruges, 
fără aceste conturi? 

Zicând aceste cuvinte, ridică din umeri. Se uită în jos la cupoanele 
de mătase pe care le trăsese aproape de ea, pufni nemulțumită şi 
începu să le pună la loc, ca şi cum ar fi vrut să împingă deoparte un 
vis imposibil de realizat. 

După care se opri din nou, parcă nesuportând să abandoneze 
complet subiectul. Se uită pătrunzător la Isabel. 

— Şi dacă tot vorbim despre lucruri imposibile, zise ea, mai e şi un 
alt aspect, spuse ea. Bârfa. Chiar şi dacă ai reuşi să te pui pe picioare, 
ar trebui să-ţi ţii gura ferecată toţi anii ăştia când îţi pregăteşti 
afacerea şi să nu sufli o vorbă niciunui neguţător italian din Londra. Şi, 
spune-mi, te rog, cum poţi începe o activitate de o asemenea 
anvergură, în care angajezi atât de mulţi oameni, fără ca pieţele să fie 
pline de zvonuri şi bârfe? Icni a neputinţă. Poţi fi sigură c-o să fie 
bârfe. Aşa că totul e imposibil, doar un vis. 

Spunând acestea, oftă, uitându-se la pânzeturile verzi şi aurii, încă 
desfăşurate împrejurul ei, strălucitoare în lumina tot mai slabă a 
asfinţitului. 

Isabel spuse, îndărătnică: 

— Şi totuşi, cred că banii sunt problema cea mai grea. Oare regele 
nu ar fi dispus să plătească? 

Alice Claver bufni. 

— Regele? replică ea scurt. E falit. Prea multe războaie. 

Isabel oftă. Işi dădu seama că Alice avea dreptate. Regele 
împrumuta mereu bani de la Primărie. 

— Mai devreme sau mai târziu, cineva o să-şi dea seama cum 
trebuie procedat, deşi... spuse ea cu o voce plină de regret. 

Faţa stăpânei ei se lumină brusc. 

— Da, şi o să facă o avere, încuviinţă ea cu convingere. Cel puţin 
sper să facă. Mătăsarele din Londra sunt cele mai bune din toată 
creştinătatea. Nu putem să-i lăsăm pe italieni să ne ia ce e mai bun pe 
piaţă, e împotriva naturii. Pentru noi viitorul trebuie să însemne mai 
mult decât pierderea timpului cu tot felul de fleacuri, ciucuri, 
împletituri şi bucățele de panglici! 

Izbucni în hohote de râs, ca şi cum ea şi Isabel ar fi fost prietene 
de-o viaţă. Uimită că a avut ocazia să asculte mărturisirea celei mai 
tainice dorinţe a inimii lui Alice Claver, Isabel, sfioasă, râse şi ea. 


— Deci e adevărat... întrebă Anne Pratte, privind destinsă degetele 
lui Isabel, răsfirate în aer, ce se spune despre sora ta? 
Isabel se chinuia să-şi ţină degetele depărtate în aer, pe fiecare 


având înfăşurată o buclă de mătase albastră, cu celălalt capăt al 
firelor albastre legat la o distanţă de doi metri de un cui din perete. 
Tehnica de împletire implica trecerea ochiurilor de pe un deget pe 
următorul deget, folosind patru degete de la fiecare mână într-o 
înşiruire complicată de mişcări, cu fiecare buclă făcând un nod 
complicat care lungea împletitura de la vârful degetului cu un 
milimetru. Sperase să o uimească pe noua ei profesoară cu 
dexteritatea ei. 

Nu avea nici cea mai vagă idee ce ar fi putut auzi Anne Pratte 
despre Jane. Deşi poate s-ar fi cuvenit să ştie. Ajunsese să înţeleagă 
cât era de important să ai idee ce vorbeşte lumea. Un zvon putea fi un 
adevăr tainic; dacă erai în stare să ghiceşti un secret, puteai afla 
informaţii ştiute numai de concurenţii tăi, ceea ce îţi dădea 
posibilitatea să închei un contract în condiţii avantajoase. Astfel că 
întrebarea lui Anne o făcu să rateze un ochi, apoi încă unul. Trase 
adânc aer în piept. 

—  Ridică-l, dragă, ridică-l repede, spuse calmă Anne Pratte, 
atingând uşor firele încurcate şi înțelegând de îndată care era 
problema. Eşti pe inversul buclei; ridică partea de dedesubt, nu cea de 
deasupra; apoi coboară buclele. 

Fără să se oprească nicio clipă din viteza uluitoare cu care îşi mişca 
propriile mâini, înăuntru şi în afara ochiurilor, în timp ce ochiurile 
albastre se înfăşurau şi se desfăşurau imediat de pe degetele ei, iar 
şiretul, care urma să fie folosit drept şnur al unui chimir, avea deja o 
lungime de aproape treizeci de centimetri, Anne continuă, pe acelaşi 
ton meditativ: Se spune că Jane Shore o să divorţeze de soţul ei. Vai, 
dragă, mai adăugă după câteva clipe, neliniştită, privind-o din nou 
supărată pe Isabel. Acum ce-ai mai făcut cu împletitura aia? 


Anne Pratte îi dădu voie lui Isabel să plece devreme când aceasta îi 
spuse că vrea să o viziteze pe sora ei. Deveni mult mai blândă când 
Isabel îi spuse că oricum voia să o anunţe pe Jane că se mutase în 
casa Claver ca să înveţe țesutul mătăsurilor fine. 

In casa Shore din Old Jewry nu era nici ţipenie de om. Toate 
zăvoarele erau trase. În schimb, Isabel o găsi pe Jane în grădina casei 
lui John Lambert, cu toate că tatăl lor era plecat în Ţările de Jos. 
Aceasta stătea pe o bancă, cu capul descoperit, iar şuviţele ei aurii şi 
lungi până în talie îi erau scăldate de lumina orbitoare a soarelui. 
Citea un roman franțuzesc de dragoste, unul dintre cele mai recente, 
tipărite de Gutenberg. Purta o rochie de catifea verde, şi la gât avea 
un pandantiv în formă de inimă, cu un smarald în centru. Pe faţă i se 
zărea un zâmbet abia schiţat, şi fredona. 

— Probabil că tu ştii mai multe decât mine, spuse ea timidă, 
răspunzând astfel întrebării directe a lui Isabel. Nu păru câtuşi de 


puţin surprinsă de întrebare, la fel cum nu se mirase nici de apariţia 
bruscă a lui Isabel în casa Lambert după atâtea luni. Totul i se părea 
cât se poate de firesc. Era obişnuită ca oamenii să se intereseze tot 
timpul de ea. Ce spune lumea? 

Lui Isabel îi luă ceea ce păru o veşnicie până reuşi să smulgă 
mărturisiri de la sora ei, într-o învălmăşeală de stinghereală şi 
eufemisme. Will Shore nu-şi bătuse niciodată soţia, nici nu o neglijase 
vreodată (poate doar în favoarea registrelor contabile) şi, în afara 
faptului că din când în când o plictisea, nu se purtase niciodată rău cu 
ea. Insă problema era că nu-şi putea face datoria de soţ şi nu făcea 
dragoste cu ea. 

— Noi nu am făcut niciodată... niciodată... ştii tu, murmură Jane şi 
prima oară Isabel încuviinţă, iar apoi dădu din cap, simțind cum 
mirosul corpului lui Thomas îi umple nările. Incercă să îndepărteze 
această amintire şi îşi ţuguie buzele pentru a o alunga. Jane începu să 
chicotească jenată ca o fetişcană prinsă cu mâţa în sac. 

Diferenţa de patru ani dintre cele două surori o făcuse mereu pe 
Jane să pară mai matură şi mai sofisticată în ochii lui Isabel, indiferent 
ce ar fi făcut. Insă când Isabel auzi acel râset subţire şi drăgălaş, avu 
pentru prima oară senzaţia că ea este sora mai mare. Jane nu părea 
să cunoască sensul cuvântului durere. Un divorţ l-ar fi pus pe Will 
Shore la stâlpul infamiei pentru totdeauna, îşi spuse Isabel în gând. Ea 
nici nu îl cunoştea aproape deloc pe Will, deşi i se părea destul de 
inofensiv, un bărbat slab, harnic şi plictisitor. Şi îşi putea imagina deja 
comentariile lui Katherine Dore şi Agnes Brundyssch faţă de toate 
bârfele astea. Cât de încântate o să fie. Cum o să fluiere în dreapta şi- 
n stânga. Gesturile lor. Ar fi complet distrus. 

— De ce divorţ? întrebă ea. De ce atâta tam-tam, mai bine te 
desparţi fără să se ştie, iei o anulare. Din moment ce căsătoria nu s- 
a... nu s-a... După care îşi recăpătă stăpânirea de sine. Mi se pare o 
cruzime din partea ta. 

Răspunsul lui Jane fu neaşteptat de relaxat. 

— Ei bine, acum e plecat la Bruges, unde nu-l mai vede nimeni, 
spuse ea cu lejeritate. Oricum, i-am propus o anulare, dar nu vrea să 
audă de aşa ceva nici în ruptul capului. Chiar am discutat cu el. Cred 
că şi-a închipuit că dacă refuză eu o să tac şi cu asta basta. Ei bine, 
nu. 

Spunând acestea, îşi ridică puţin bărbia. Lui Isabel i se păru că vede 
la sora ei acea încredere deplină pe care o are orice copil răsfăţat că 
totul se va întâmpla aşa cum vrea el. Sora ei continuă, de data 
aceasta cu o nuanţă de dispreţ în voce: 

— De ce să tac? Neconsumarea unui mariaj este un temei 
îndreptăţit ca să ceri un divorţ. Asta este chiar scopul cununiei, ca 
femeile să aibă dreptul să nască copii; să te mulţumeşti cu mai puţin 


înseamnă să încalci voinţa Domnului. 

Isabel o privi cu gura căscată. | se părea că acele cuvinte erau 
străine de sora ei, ca şi cum altcineva ar fi vorbit în locul ei. De obicei 
Jane nu era o dură. Cine o sfătuise oare? 

— Cine plăteşte înfăţişarea la tribunal? întrebă ea, străduindu-se să 
afle adevărul. Sper că nu Will?! Şi cu siguranţă nu tatăl lor. Mai mult 
ca sigur că el era furios, indiferent cât de blând se purtase totdeauna 
cu Jane. Pierdea o avere şi, în plus, se mai şi umilea în public. De fapt 
şi de drept, el fusese cel care aranjase căsătoria. 

Intrebarea o făcu pe Jane să-şi schimbe poziţia şi să-şi şifoneze 
rochia. Isabel o privi aspru. Jane nu ştia să păstreze un secret. Precis 
ascundea ceva. 

— Tata, spuse Jane în cele din urmă. Dar roşi imediat ce rosti acest 
cuvânt. 

— De ce? o întrebă Isabel numaidecât. Jane părea rezervată şi doar 
ridică din umeri, ca o pisică ce îndepărtează un fir de praf de pe 
blana-i strălucitoare. 

— Bineînțeles, nu e fericit... încercă ea. Lăsând propoziţia 
neterminată, puse mâna pe braţul lui Isabel într-un gest împăciuitor. 
Şi nici eu nu sunt. 


Jane Shore nu fusese niciodată în stare să vorbească serios. Tot ce 
spunea era însoţit de un chicot şi un ridicat din umeri, ca şi cum nici 
ea nu ar fi crezut o iotă din ce spunea. Aşa fusese de când crescuse 
atât de înaltă şi bărbaţii începuseră să-i cântărească atent fiecare 
cuvânt, mai întâi părând fericiţi ca nişte proşti, iar apoi, la fel de 
inexplicabil, enervându-se din cauza ei. Toţi păreau să creadă că 
exercită în mod deliberat o influenţă asupra lor; că ea controlează, 
mereu şi obsesiv, efectul produs tot de Jane asupra lor; realitatea era 
însă cu totul alta, Jane neînţelegând nici inepţiile pe care aceştia le 
rosteau bâlbâindu-se, nici declaraţiile lor prosteşti de început şi nici 
amărăciunea care urma după toate aceste preludii. Se simţea doar 
vinovată, ca şi cum ar fi fost de acord cu ei în privinţa faptului că ea 
purta, din motive pe care nu reuşea să le înţeleagă, întreaga vină. 
Lucru care o făcea să chicotească şi să ridice din umeri, ca şi când ar 
fi vrut să-şi ceară scuze mereu. Ceea ce, de altfel, şi făcea. Acum 
vedea că pe faţa surorii ei nu era nici urmă de înţelegere sau 
compasiune şi pricepu că nu reuşise să o facă să înţeleagă cât de 
groaznic era mariajul ei. Nu o putea acuza pe Isabel că nu înţelege 
exact situaţia ei. Nu îşi dorea decât să poată şi ea să explice mai bine 
ceea ce simte. 

Totul începuse în noaptea nunţii. Ochii mari ai lui Will, cu petele de 
pe pleoape, deschişi larg şi acuzator; gura lui micuță, ţuguiată, 
devenită şi mai mică, rotundă şi urâtă. Ca fundul unei pisici, îşi spuse 


ea în gând, după care chicoti amar. A luat-o peste picior. Comentariile 
făcute de el. În prima noapte n-au discutat decât despre cum dansase 
cu regele. „Dacă te-ai fi putut vedea în clipele alea. Nimeni nu mai 
ştia ce să creadă. Gâfâiai lipită de el ca o căţea în călduri.” 

Dar ce altceva putea face ea decât să danseze cu regele, din 
moment ce acesta o invitase la dans? Dacă venise la nunta ei? Nu i-a 
pus aceste întrebări şi astfel Will nu i-a dat nicio explicaţie. După toată 
fericirea şi însufleţirea pe care o simţise la petrecere, ea s-a simţit ca 
şi cum Will ar fi turnat apă murdară pe ea. 

După aceea, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Mereu era 
acuzată că nu face ceva bine şi de fiecare dată când încerca să-şi 
repare vreo greşeală, lucrurile se înrăutăţeau şi mai mult. Problema 
nu era că nu putea să facă dragoste cu ea, ci că nu voia. Când a 
încercat să-l sărute prima oară, încolăcindu-şi picioarele cu ale lui, el a 
împins-o deoparte. Se simţise ca o prostituată. Când a încercat să se 
culce şi ea fără niciun zgomot lângă el, ca să nu-l deranjeze, el a 
trezit-o de mai multe ori, scuturând-o înciudat şi ţipând la ea: 

— Sforăi! 

— Dar Isabel nu mi-a spus niciodată că sforăi, se bâlbâise ea 
scuzându-se, încercând să se apere, dar neştiind cum. Şi singura lui 
reacţie fusese să-şi ţuguie iar buzele şi să plece, învelit cu un cearşaf, 
într-o altă cameră. 

Ea se simţea tot mai urâtă, de fiecare dată când el îşi îndepărta 
mofturos braţele sau picioarele la câţiva centimetri de ea, ca şi cum 
corpul ei ar fi mirosit urât sau respiraţia sa îl scârbea. Oricând o 
vedea, pe faţa lui apărea o expresie de durere, ceea ce îi umplea 
sufletul de suferinţă. Odată adusese acasă un coş plin de rodii şi, 
văzându-l, ea izbucnise într-un hohot de râs, nemaiputându-şi stăpâni 
fericirea. Credea că e un fel de pipă a păcii. 

— Rodiile alea sunt pentru mine? întrebase plină de speranţă. Hai 
să le mâncăm împreună! Vrei să-ţi curăţ una? 

Moment în care el zâmbise, aruncându-i o privire rece ca gheaţa 
înainte să-i răspundă: 

— Ei bine, draga mea soţie, din câte ştiu eu n-ai făcut nimic ca să 
meriţi vreun răsfăţ, după care, râzând, luase coşul şi plecase. 

Uneori încheia conversații în care ea încerca să-i sugereze să 
meargă într-o vizită, să ia masa cu cineva sau să facă o plimbare cu 
aceeaşi replică spusă pe un ton detaşat, neutru: 

— Ar fi o idee bună, dacă te-aş iubi. 

Alteori, îi spunea că nu rupe pâinea bine sau că taie carnea ca o 
ţărancă; ori că se îmbrăca şlampăt sau că bea prea mult, ori că nu era 
bună de nimic în gospodărie. Sau pur şi simplu se mira cât de diferiţi 
sunt ei doi, ca şi cum ar fi invitat-o să întrebe în ce privinţă (ea însă 
învățase de la bun început că nu trebuia să întrebe, ca să nu rişte să 


fie rănită). Şi uneori avea obiceiul să ofteze adânc, parcă plin de 
suferinţă, şi să o roage să nu mai miorlăie, iar ea îşi dădea seama că 
probabil motivul era că îngânase vreun cântec în timp ce cosea. 

Jane făcuse toate eforturile posibile; chiar le făcuse. Cel puţin o 
perioadă. Dar foarte curând totul deveni de prisos şi se dovedi că 
speranţele ei fuseseră deşarte. lar când tatăl ei îi spusese să îl 
însoţească la curte pentru funcţiile pe care începuse să le 
îndeplinească, ea fusese fascinată să constate cât de simplu era să 
strălucească şi să râdă din nou, după ce scăpase de atmosfera 
otrăvită a noii ei adrese (nu o putea numi casă sau cămin). 

Insă chiar şi această schimbare nu făcuse decât să înrăutăţească 
lucrurile. Când soţul ei căpătă obsesia că ea se culca cu regele, 
nimeni nu l-a mai putut convinge că greşeşte. 

— Eşti o târfă ordinară, o curvă, o nenorocită, îi spunea degajat, 
şi... - ceea ce o înfricoşa cel mai mult era tonul lui relaxat, când 
spunea aceste aberaţii - ...n-ai pic de ruşine? 

Nu conta ce cuvinte folosea pentru a-l contrazice sau de câte ori îl 
privea uluită, îi atingea braţul şi se scuza rugător: „Dar nu am fost 
decât la o partidă de vânătoare”, sau „Am fost cu tata toată ziua”. 

Astfel că Jane fu extraordinar de bucuroasă când află că înfăţişarea 
de la tribunal era stabilită peste numai două săptămâni. Până atunci 
avea să se întoarcă şi Will de la Bruges. Tot ce putea face acum era să 
se roage să nu-şi amâne apariţia. 

Işi dorea cu disperare ca totul să se termine aşa cum se cuvine. Nu 
mai voia să fie nevoită să chicotească, să ridice din umeri ca pentru a- 
şi cere scuze şi să suporte privirile lungi şi acuzatoare ale oamenilor 
care păreau convinşi că ea era de vină. Chiar şi Isabel, care ştia că are 
o inimă bună, dar care avea un mod de a asculta extrem de 
supărător; care era aşezată acum aşa cum Jane şi-o amintea că 
stătuse dintotdeauna, ghemuită ca o pisică, cu bărbia sprijinită pe 
genunchi şi braţele în jurul genunchilor. Ochii ei o priveau fix şi rece, 
fără să clipească. Fără să atingă nimic. Fără să scoată o vorbă. 


— Nu mai e nimic altceva? întrebă Isabel într-un final. Încă nu putea 
să înţeleagă. Ceva ce ai uitat să-mi spui? Lui Jane i se întâmpla destul 
de des să uite. i 

Jane îşi trecu degetele lungi prin părul blond şi încurcat. Intre 
sprâncenele ei perfecte apărură amenințător câteva cute. Insă 
singurul efect al neliniştii asupra chipului ei era acela că părea şi mai 
frumoasă. 

— Ah... exclamă ea dezolată. Atâtea şi atâtea lucruri; nu ştiu cu 
care ar trebui să încep. Nu vreau să spun nimic urât despre el. Vreau 
doar ca totul să se termine. 

Părea atât de neajutorată, că lui Isabel i se făcu milă de ea şi se 


înduioşă, zâmbi şi făcu ceea ce ştia că Jane voia să facă: îşi desfăcu 
braţele şi o cuprinse ca să o liniştească. Dar chiar în timp ce o 
îmbrăţişa şi îi ştergea lacrimile vărsate, Isabel era încă îngrijorată ca 
nu cumva să mai existe şi alte aspecte nediscutate. Nu reuşea să 
găsească vreun sens în toate acestea. 

Isabel simţea deja cum povestea începea să prindă viaţă în pieţe, 
propria ei viaţă, chiar în scurtul răstimp care îi trebui să ajungă acasă. 
Ochii iscoditori şi vicleni îi sfredeleau spatele. La colţul străzilor Milk şi 
Catte, doi băieţi care o văzuseră începură să-şi mişte pelvisul ritmic şi 
să mimeze că îmbrăţişează nişte femei invizibile, apoi o priviseră în 
jos, mimând o dezamăgire cumplită, pentru ca în final să izbucnească 
într-un hăhăit asurzitor. Simţi că obrajii îi iau foc şi îşi iuți pasul. 


Când intră pe uşa casei Claver fu întâmpinată de alte hohote de 
râs. Râs de bărbaţi. Se uită cu atenţie. In hol erau doi străini. Şedeau 
pe cele două bănci şi între ei, pe un cufăr, era aşezată o tablă de şah, 
dar nu se uitau la tablă. Nu se uitară nici la Isabel, care se făcuse mică 
încă de când păşi peste prag. Spera că nu savurează şi ei povestea 
despre Jane. Erau prea ocupați să mai vadă pe cineva, îşi loveau 
picioarele cu palma şi se ţineau de burtă râzând. Amândoi plângeau 
de atâta râs. 

— Ce e cu voi, ce v-a venit? o auzi Isabel întrebând pe Alice Claver 
din bucătăria de la capătul holului. In spatele ei văzu un servitor care 
ducea un platou de fripturi, paste şi o carafa de vin. 

Când îi auziră vocea, cei doi se ridicară în picioare, cu un aer 
vinovat. Alice Claver era obişnuită să fie respectată. Insă niciunul 
dintre cei doi bărbaţi - unul era înalt, cu păr şaten şi spatele încovoiat, 
de vârstă mijlocie, îmbrăcat în haine de catifea albastră, celălalt, de 
vârstă apropiată, un individ bine făcut, cu păr brunet-albăstriu şi ochi 
negri, semănând cu un italian, probabil era Goffredo D'Amico - nu se 
putu opri din râs. Bărbatul brunet privi în jos, dar nu-şi putu opri 
buzele din tremurat. Cel şaten îşi şterse ochii, încercă să adopte o 
mină serioasă, după care izbucni din nou în hohote ca un nebun. 

— Will, declamă Alice Claver ameninţător. Goffredo. 

Isabel, care se simțea invizibilă, credea că stăpâna ei îi va pune la 
punct. Dar dintr-o dată, spre uimirea ei, văzu că şi Alice Claver 
zâmbeşte larg. 

— Ei, haideţi, spuneţi-mi, zise ea, redevenind pentru o clipă fetiţa 
capricioasă din copilărie. Isabel putea să jure că nu peste mult timp va 
intra şi ea în corul de râsete. 

— Sigur îţi aminteşti, Alice... spuse cel şaten râzând, care probabil 
se numea Will şi nu era deloc speriat. Faţa stăpânului Large când a 
primit primul transport din Veneţia. 

Acum cutele de pe faţa lui Alice Claver se vedeau clar. Se aşeză cu 


greu, se aplecă în faţă sprijinindu-se pe coate şi intră şi ea în jocul 
istorisirii oaspetelui italian cu un asemenea aplomb, încât în curând 
Isabel nu mai ştiu cine ce cuvinte adaugă, într-un vuiet general. 

— Mătase purpurie. Cică pentru rochia de încoronare a reginei 
Franţei. Când şi-a dat seama că nu era vopsită cu cârmâzul scump cu 
care trebuia vopsită pentru că tot colorantul ieftin de lemn roşu şi 
indigo cu care au dizolvat cârmâzul în Veneţia a început să iasă când 
am făcut ce ne-a spus şi am spălat rochia... şi el şi-a ieşit din minţi de 
furie a ieşit mânios din depozit să o anunţe pe doamna Large cu 
mâinile înroşite de carminul ăla dizolvat şi şi-a băgat piciorul taman în 
găleata ei cu boabe pentru găini! 

Şi toţi şi-au dat capul pe spate şi au râs amintindu-şi de acea scenă 
atât de îndepărtată. Ha, ha, ha! 

Isabel stătea în colţul ei, zâmbind aproape la unison cu ei, cu 
discreţia celui care nu ştie exact dacă este sau nu invitat să se alăture 
unui grup. Această etalare de camaraderie, cu palmele pe spate şi 
înghiontirile de rigoare, evident veche de o jumătate de viaţă - acum 
era sigură că bărbatul pe care îl chema Will era Will Caxton, în prezent 
un neguţător itinerant care locuia în Ţările de Jos sau poate în Köln şi 
care pe vremuri fusese şi el ucenic al lui Alice Claver în această casă - 
o făcea să se simtă izolată şi neglijată, la fel cum se simţise gândindu- 
se că probabil Jane nu îi spusese decât jumătate din cele întâmplate 
între ea şi soţul ei. Simti o undă de dispreţ faţă de ea însăşi când îşi 
dădu seama că îşi plânge de milă. Viaţa ei devenise neînsemnată, 
plictisitoare, singuratică şi închisă. Dar nu putea face nimic. Se 
pomeni că tânjeşte după doi ochi care să se umple de bucurie când o 
văd, după fetiţele care ridicau coarda în timp ce ea bătea din călcâie, 
după bărbaţi care să o cheme emoţionaţi în grupuri de prieteni veseli 
şi care îi cumpără cadou rochii de catifea verde. 

— Ahhh... oftă Alice Claver, sprijinindu-şi capul în mâini. Râsetele 
deveneau tot mai anemice. 

Isabel îşi mişcă un picior. Se retrase timidă când veneţianul se 
întoarse la ea şi o privi surprins, pentru că sigur până atunci nu o 
observase. Trebuia să aibă în jur de patruzeci de ani, ca prietenii lui, 
dar era atât de înalt şi musculos încât părea în floarea vârstei. Sub 
părul brunet, vâlvoi, se vedea o faţă de bărbat puternic, pe care 
cutele formate când râdea uneau un nas coroiat cu o gură puternică. 
lar la colţurile ochilor negri şi profunzi care acum o priveau fix, sub 
sprâncenele stufoase mai zări şi alte încreţituri formate din cauza 
râsului. Dar poate că era doar pentru că îşi micşoră din nou ochii, 
zâmbind încântat. La ea. 

— Aha, exclamă el, privind-o suficient de mult ca ea să observe 
petele de tigru din ochii lui; suficient ca să-i vadă expresia de fericire 
calmă şi deplină de pe chip; neîndepărtându-şi privirea, deşi 


întrebarea lui, rostită într-o engleză poticnită, căutată - era clar un 
străin -, era pentru Alice, cine este dânsa? 

Şi, înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, ajunse lângă ea, o luă 
de mână, se aplecă atât de mult deasupra ei încât îi putea simţi 
răsuflarea pe degete, iar apoi, îndreptându-se, puse cealaltă mână în 
jurul taliei ei şi o împinse puţin în faţă până ajunse în dreptul lui Alice 
şi a lui Will. Isabel ridică privirea spre el; era suficient de aproape 
pentru a o săruta, însă el privea în jos cu o expresie de veselie. 
Nimeni nu o mai privise în acest fel înainte. 

— Te rog, stai cu noi, îl auzi ea spunând, după care făcu în glumă o 
jumătate de plecăciune. Pot să ghicesc cine eşti. Noua ucenică a lui 
Alice; te aşteptam cu toţii. Ne-a spus totul despre tine. Moment în 
care se opri şi se corectă. Nu chiar tot. După care îi zâmbi larg; nu-i 
displăcu insolenţa lui. Despre ochii tăi n-a spus niciodată nimic. 


— Ei şi, de ce să nu petreci ceva timp lângă o femeie frumoasă? 
spuse Dickon. Işi potrivi locul în şa. Nu-i nimic rău în asta, dacă-ţi face 
plăcere. 

Fără să încalece, ţinând strâns în mână şaua lui, William Hastings 
privi în sus. Dickon era însă acum doar o siluetă neagră în strălucirea 
soarelui de dimineaţă. Nu fusese în stare să înţeleagă expresia din 
ochii lui Dickon, care era mai tânăr decât el. Ridică din umeri. Oricum, 
părerea lui Dickon nu conta. 

Dickon nu vorbi din nou decât atunci când caii celor doi ieşeau în 
galop uşor pe poarta palatului Westminster şi toţi cavalerii şi 
aghiotanţii lor veneau călare în urma lor. 

— Cu toate că bineînţeles ar fi mai logic ca femeia frumoasă pe 
care o iubeşti atât de mult să fie amanta ta, nu? adăugă el prozaic. 
Din moment ce nu este, ce rost are? 

Hastings oftă. Putea să jure, chiar în timpul ospăţului de ieri, că 
Dickon nu se dădea în vânt după Jane. Dansase cu ea o dată, o 
ascultase cântând cu vocea şi la violă şi zâmbise la ea destul de 
neutru; îi admirase rochia de catifea verde şi râsese când trebuia la 
comentariile ei nevinovate, care îi uimeau pe toţi cei ce ştiau să 
aprecieze replicile de spirit. Şi totuşi Hastings şi-a dat seama că ochii 
lui Dickon nu se umpleau cu acel foc molcom pe care îl simţea el 
atunci când se uita la Jane şi pe care îl vedea şi în ochii regelui sau ai 
lui Thomas Dorset. Dickon nu era capabil să nutrească sentimente 
mai elevate, îşi spuse Hastings în gând, cu regret. Era un luptător fără 
egal, un strateg plin de resurse şi un războinic neobosit, de cursă 
lungă. Un tovarăş plăcut, vesel, nepretenţios, de o loialitate 
desăvârşită. Dar toate virtuțile lui erau virtuţi de războinic. Era făcut 
să lupte în războaie. Era pur şi simplu incapabil să înţeleagă bucuriile 
mai liniştite ale păcii, muzicii sau iubirii. 


Parcă vrând să confirme judecata nerostită a lui Hastings, vocea 
groasă a lui Dickon îi întrerupse reveria. 

— Cavalerii cu sufletul distrus care se prăpădesc după doamnele 
inaccesibile din turnuri de fildeş, care străbat păduri şi ucid balauri ca 
să le dea o amuletă ca semn al dragostei lor şi toate celelalte poveşti, 
sunt doar basme, poveşti romanţate, spuse el, cu o veselie 
nedisimulată. Ştii şi tu toate astea, Will. Hai să fim serioşi. E a altuia. 
Nu o s-o ai niciodată. 

Recăpătându-şi brusc buna dispoziţie, Hastings izbucni în râs şi îşi 
ridică mâinile mimând neputinţa. Siguranţa lui Dickon era molipsitoare 
şi, în definitiv, el avea dreptate. Hastings ştia că este prizonierul 
poveştilor amăgitoare de dragoste. Nu era genul de bărbat care nu 
putea râde de propria greşeală sau neghiobie; şi el fusese, cel puţin 
până în acel moment, la fel ca Dickon, un războinic adevărat, cu 
mintea limpede. 

— Hai să vorbim serios, zise el, pentru că îi era greu să nu mai 
vorbească despre ea. Cum ţi s-a părut? 

Dickon făcu o pauză pentru a-şi pune ordine în gânduri. Gândurile 
lui Hastings zburară înapoi, la singurul fragment de conversaţie auzită 
de el între Jane Shore şi duce. Dickon întrebase de sora ei, care se 
măritase şi ea în aceeaşi zi, iar Jane răspunsese, cu un zâmbet superb 
care lăsase să i se vadă gropiţele din obraji, cu o doză de răutate: 

— Ah, sora mea serioasă! Acum e văduvă. 

Işi amintea de capul lui Dickon, care se aplecase spre al ei şi de 
maniera impecabilă în care îi prezentase cele mai sincere 
condoleanţe. Şi îşi mai amintea că Jane continuase, iar ironia vorbelor 
ei îi transformase faţa, probabil din cauza stingherelii de a fi nevoită 
să explice ce s-a ales de sora ei. 

— Ei bine, nu a fost decât o căsătorie aranjată... deşi a devenit cam 
ciudată de la moartea lui. S-a făcut ucenică la soacra ei - o femeie 
teribilă, ca un balaur care suflă foc. A ţinut cu tot dinadinsul. Tatăl 
meu s-a supărat foarte tare. Aşa că în prezent îşi petrece timpul 
împletind fire prin pieţe... săraca de ea... 

Poate că îşi dăduse seama de răutatea din relatarea ei. După care 
făcu iar gropiţe în obraji, dar zâmbetul nu fu destul de dulce pentru a 
face uitat veninul din vocea ei. Lui Hastings i se făcu milă de ea, deşi îl 
observă pe Dickon cum se retrage fără niciun cuvânt, cu o expresie de 
dezgust pe faţă. 

Dickon avea şi acum, când îşi aminti de ea, aceeaşi expresie. 

— Drăguţă, spuse el scurt. Nu era un compliment în adevăratul 
sens al cuvântului. După care adăugă: Dar nu la fel de blândă cum şi- 
ar dori să pară. După câteva clipe de tăcere, întreruptă doar de 
scârţâitul de piele în strălucirea soarelui, zăngănitul metalic şi 
fornăitul cailor, vorbi din nou. Vrei să-ţi spun sincer părerea mea? şi 


Hastings făcu semn că da. Dickon spuse: Atunci ascultă-mă. Îi place 
prea mult să fie în centrul atenţiei bărbaţilor. A prea multor bărbaţi. 

— E imorală, vrei să spui? întrebă Hastings, dar Dickon era un 
tovarăş prea fidel pentru a se lăsa atras în asemenea discuţii şi a 
insulta iubita unui camarad. Râse doar şi, dând din pinteni, porni la 
drum. 


— Să ştii că Goffredo e un dulce, nu-ţi face niciun rău, spuse Anne 
Pratte, după ce văzu că Alice se uită dojenitor la el. Lasă-l în pace. 

Goffredo D'Amico venise acolo zi de zi, timp de o săptămână, 
etalându-şi mantia, privind-o cu nesaţ pe Isabel şi apropiindu-se prea 
mult de ea în timp ce o conducea dintr-o cameră în alta, din casă în 
grădină şi apoi înapoi în casă, pe cărări pe care, după părerea lui Alice 
Claver, Isabel le cunoştea suficient de bine ca Goffredo să se poată 
abţine să pună o mână pe mâna lui Isabel şi cealaltă în jurul taliei ei, 
practic conducând-o în pas de dans pe coridoare. În special dacă 
aveai în vedere că oricum nu era nevoie de toate acele tête-à-tête-uri, 
care deveniseră deja atât de frecvente, încât exista un pericol real să 
se transforme din conversații decente într-o mare dulcegărie. In casă 
apăruseră acum tot felul de fleacuri nelalocul lor. In bucătărie erau 
atât de multe coşuleţe de smochine, stafide, prune uscate, capere, 
rodii, portocale, mirodenii şi fructe de mare, încât mai devreme sau 
mai târziu te aşteptai ca cineva să ajungă să calce în ele. Pe fiecare 
masă din casă era câte un buchet de flori. Isabel purta o bonetă nouă 
pentru când ieşea în grădină şi eşarfe din olandă. Goffredo, care 
venea vesel în fiecare zi şi făcea la tot pasul complimente, fără însă a 
depăşi limita decenţei, căpătase obiceiul să prepare un cocktail de vin 
cu scorţişoară şi să vină însoţit de un băieţel, care se chinuia să nu 
verse carafa pe care o ducea. „Dulciuri pentru o dulceaţă”, spunea el, 
oferind galant gazdelor încă un bol de migdale sau curmale, ori „un 
umil omagiu frumuseţii” sau „ochii tăi sunt precum picăturile de 
rouă”. 

— Da, ştiu, totul e în regulă, spuse îmbufnată Alice Claver. Şi 
turturelele din livadă cântă minunat. Dar ce Dumnezeu o să facem cu 
papagalul ăsta pe care ni l-a adus pe cap? 

Anne Pratte ignoră întrebarea retorică. 

— Ce să-i faci, dacă aşa-i place lui, răspunse ea fără să ezite. E un 
joc, Alice. Şi nici fetei ăsteia nu-i strică să se mai distreze puţin. Asta 
nu o împiedică să lucreze bine cu mine. Şi nici tu nu poţi să negi că ți- 
ai dorit ca ea să înceapă o relaţie cu el... 

Alice Claver declamă marţial: 

— O relaţie comercială! Nu o poveste răsuflată şi ridicolă, cu 
trandafiraşi sub lumina lunii, sunete suave de privighetoare, un flirt 
ieftin şi atâta tot! spuse ea indignată. 


Se opri însă când Anne Pratte îi puse o mână pe şold. Era adevărat, 
îşi spuse ea în gând, pierzându-şi subit elanul. Poate că venețienii 
erau într-adevăr şmecheri; dar farmecul chipeşului Goffredo era atât 
de natural şi inofensiv, încât realmente nu credea că ar fi dispus să 
rişte să aducă blesteme asupra sufletului lui şi pierderea celui mai bun 
parteneriat pe care îl avea la Londra, încercând să-i seducă ucenica. 
Nu era posibil. Fireşte, asta nu însemna că nu va continua să-i 
vegheze cu atenţie orice mişcare. De italieni nu puteai fi niciodată 
prea sigură. 


Asfinţit. Trandafiri care se ofileau pe pervaz. Ţânţari care dansau în 
jurul focului din cămin. Cei doi William stăteau pe bancă, inspectând 
cu atenţie cocktail-ul şi portocalele lui Goffredo, în timp ce William 
Pratte îl ţinea la curent pe Will Caxton cu bârfa din Londra. Povestea 
pe care o spunea era aceea în care fratele regelui Eduard, ducele de 
Gloucester, îl ucisese anul trecut în secret - pasămite - pe bătrânul 
rege Henric în Turnul Londrei. 

— Normal, n-o să ştim niciodată exact ce şi cum s-a întâmplat. Tot 
ce putem spune cu siguranţă e că explicaţia oficială n-a mulţumit pe 
nimeni. Cine ar fi atât de naiv să creadă că Henric a murit de 
„melancolie şi nefericire”? spuse William Pratte. Ne iau drept proşti? 

Will Caxton răspunse cu o privire în care licări o tentă de dispreţ. 
Alice nu era în aceeaşi încăpere, ci îşi aranja lucrurile în atelier la 
sfârşitul zilei de muncă. Anne Pratte, aflată fără voia ei în situaţia de a 
o supraveghea pe ucenică, îşi ţinea privirea aţintită asupra pânzei la 
care lucra şi nu auzea nimic din înşiruirea de bârfe subversive pe care 
poate urechile lui Alice Claver le-ar fi ascultat cu interesul femeii 
căreia îi plac nespus flirturile şi cochetăriile. 

Goffredo aşeza piesele pe tabla de şah cu degetele lui lungi şi 
bronzate, zâmbind leneş. 

— Şahul: un joc pentru îndrăgostiţi, aşa se spune, murmură el, 
uitându-se pe furiş la Isabel. 

Aceasta îşi închise ochii, puţin iritată, aşa cum se simţea tot mai 
des în preajma lui Goffredo, dar încercând să nu pară supărată. 
Atenţia de care se bucura din partea lui era bine-venită într-o singură 
privinţă, datorită faptului că îi permisese accesul în timpul vizitelor 
încântătoare pe care vechii prieteni ai lui Alice, neguţători, i le făceau 
seară de seară. Nimeni nu mai era surprins să o vadă la masă cu ei. 
Pentru prima oară în viaţă, ea se afla în mijlocul oamenilor puternici şi 
aceasta o făcea să fie recunoscătoare. Dar oare chiar trebuia ca omul 
acesta să fie atât de insistent - să o atingă mereu, tot timpul când o 
conducea să îi arate cine ştie ce materiale; să-şi pună mâna pe mâna 
ei, zăbovind prea mult timp cu fiecare ocazie; să-i şoptească la 
ureche, apropiindu-se mereu prea mult de ea şi râzând dacă ea îşi 


trăgea faţa într-o parte? Nu era doar faptul că vedea că şi Alice Claver 
îşi pierdea cumpătul şi era pe punctul să-şi iasă din fire de fiecare 
dată când îl vedea furişându-se pe lângă ea. Când îl vedea şi ştia că 
iar o să se pomenească cu el şoptindu-i tot felul de nimicuri, clipind 
galeş şi mângâind-o la fiecare gest, înainte ca ea să-şi dea seama 
unde se află, se simţea din cale afară de stânjenită. Nu ştia cum să 
reacționeze. 

Şi iarăşi, acelaşi lucru: tabla de şah a lui William Caxton, devenită 
acum simplu obiect de decor, era doar un pretext ca să flirteze. Când 
îi dădu în mână piesele de fildeş - ca şi cum ea ar fi ştiut să joace şah 
sau să aranjeze piesele pe tablă - degetele lui se frecară de ale ei. Ea 
se înroşi şi-şi trase mâna înapoi, apoi se simţi prost când văzu că Will 
Caxton, care se oprise din povestit, îşi ridică privirea spre ea şi 
observă că se fâstâcise. Goffredo nu luă în seamă refuzul ei 
nevinovat, ci şopti doar: 

— Dacă Doamna joacă Frumuseţea ei, atunci lubitul ei contraatacă 
cu Complimentele lui. Will Caxton se uita deja la cei doi cu insistenţă. 
Ignorându-l, Goffredo murmură convingător: Sau cu Dorinţa lui. 

— Venus şi Marte, intră în joc şi Will Caxton, aparent dornic să 
participe la conversaţie. Venus joacă şah cu onoare, frumuseţe, 
modestie şi dispreţ; Marte, cu... 

Isabel fu impresionată de modul în care acesta îl depăşea pe 
Goffredo în născocirea de aluzii livreşti fanteziste. Dar Goffredo începu 
să se foiască neliniştit. Will Caxton îl privi acuzator peste tablă şi 
spuse: 

— Goffredo, nu ai niciun pic de ruşine. Mi-ai citit cartea Scacns 
d'Amor. Adineauri ai citat din ea. 

Cum se putea oare ca un bărbat atât de puternic ca Goffredo să 
roşească, se întrebă Isabel în gând, râzând în acelaşi timp când văzu 
modul abil în care Will Caxton îi tăiase elanul veneţianului fără însă a-l 
insulta. Zâmbi văzând expresia obişnuită de stinghereală de pe faţa 
lui Goffredo. Acesta îşi ridică mâinile în semn de înfrângere. 

— Da, recunosc, spuse el. Ce să fac, dacă mi-a sărit în ochi? Mi s-a 
părut impresionant, şi ţie la fel, nu-i aşa, cara? şi degetele lui atinseră 
din nou degetele ei, în timp ce el, năuc, îşi ridică sprâncenele. Acum 
purtarea italianului nu o mai deranja, pentru că Will Caxton era cu 
ochii pe el. li zâmbi şi ea. Nu avea de ce să-i fie frică, îşi zise ea în 
sine. Era doar jocul lui Goffredo. 

Lui Will Caxton nu-i dăduse prea multă atenţie până atunci; acesta 
era un mătăsar care începuse să cutreiere pământul în lung şi în lat 
pentru a-şi importa şi exporta mărfurile. Nici nu avusese cum, cu 
chipeşul venețian de lângă ea, care lansase un asalt atât de energic 
asupra ei. Will Caxton era genul de bărbat care nu prea iese în 
evidenţă şi devine una cu fundalul. Nu îl considerase niciodată mai 


mult decât un prieten şi o prezenţă plăcută; o persoană cu ochi 
inteligenţi; un bărbat care asculta nenumăratele bârfe din Londra cu 
aerul că îi este dor de casă. 

Insă acum îi arătă mai multă afecţiune, când el veni la masa lor, se 
aşeză lângă Goffredo, îl bătu prieteneşte cu palma pe spate şi, 
întorcându-se la ea, spuse: 

— Trebuie să te gândeşti că Goffredo este un clovn, după care, 
întorcându-se spre vechiul lui prieten, adăugă cu o asemenea 
afecţiune încât în cuvintele lui nu se simţea nicio intenţie de a-l 
insulta: asta pentru că te porţi ca un clovn, D'Amico, recunoaşte. 
Caxton îşi ţinu mâna pe umărul lui Goffredo, dar se întoarse spre 
Isabel şi o privi cu mai multă seriozitate. 

— Dar sper că data viitoare când vă veţi mai întâlni îi vei ierta 
comportamentul tipic de italian, adăugă el. 

l-a plăcut simplitatea acelei rugăminţi, la fel cum şi pe Goffredo îl 
plăcea mai mult acum că părea oarecum ruşinat, renunțând la 
avansurile care ei începuseră să i se pară amenințătoare. Făcu semn 
aprobator cu capul şi zâmbi, destul de nesigură. 

— E un bărbat mai bun decât ai avut vreodată ocazia să cunoşti 
până acum, spuse Caxton şi îi zâmbi italianului. În primul rând, e 
singurul italian din Londra pe care te poţi bizui. Extrem de cinstit. De 
când sunt n-am cunoscut pe cineva care să ştie atât de multe despre 
mătăsuri - un adevărat maestru. 

Bucuros că a scăpat atât de uşor, Goffredo îşi înclină capul. Caxton 
continuă: 

— Mai ştie şi cum să facă bani. Oho! Pufăi printre buzele lui palide, 
făcându-i pe amândoi să izbucnească în râs, destinşi. Pe cuvânt de 
onoare. Şi eu mă bazez pe el la capitolul ăsta, mai adăugă el. Dar nu 
se grăbi să explice. Se mulţumi să dea doar din cap spre Isabel, cu un 
gest care putea fi interpretat drept o ofertă de prietenie, iar apoi 
începu să aranjeze piesele pe tabla de şah, fără zgomot şi punând 
fiecare piesă exact în centrul pătratului ei. Când sub sprâncenele 
stufoase ale lui Goffredo ochii începură să strălucească la perspectiva 
unei partide, Caxton ţâţâi cu limba la venețian şi spuse: 

— Pe tine nu te pot învăţa nimic, prietene. Dar cred că a sosit 
vremea ca tânăra noastră colegă de aici... şi încuviinţă din cap 
părinteşte spre Isabel, să înveţe ceva strategie. 

— Am s-o învăţ eu, se oferi Goffredo, din nou nerăbdător. Tocmai 
voiam să încep. 

Caxton se mărgini să râdă. Deloc nepoliticos, el adăugă: 

— Tu? Ce vorbeşti, şi să o faci să creadă că piesele de şah se 
numesc Compliment, Dorinţă şi Dispreţ? 

Goffredo avu prezenţa de spirit să renunţe. Râse şi apoi se ridică în 
picioare. 


— Bine, bine, zise el, iar lui Isabel îi plăcu foarte mult cât de uşor 
acceptase înfrângerea, mai mult decât orice aspect al 
comportamentului său faţă de ea până în acel moment. Eu o să merg 
să vorbesc cu Alice. 


Se concentră cât putu de mult la explicaţiile date de Will Caxton. 
Voia să-i facă pe plac, simţea că îi este datoare şi mai era şi un 
profesor bun. Părea că îi spune mai mult decât regulile de bază ale 
şahului - de pildă, că nebunul, sau ofiţerul, se deplasează întotdeauna 
oblic (la origine, numele acestei piese era elefant, însă gândeşte-te la 
piesa asta ca la un preot abil, de exemplu, care nu se poate apropia 
de adevăr mergând drept, ci trebuie să o ia pe ocolite ca să îl afle, 
deplasându-se în unghi oblic, şi atunci nu o să uiţi niciodată, spuse el 
chicotind). Avea totodată impresia că acesta îi transmitea principiile 
generale ale jocului; cum să gândească clar, cum să înţeleagă 
stratagemele altor oameni şi cum să obţină ceea ce doreşte - toate 
acestea fiind importante dacă voia să-şi învingă adversarul. 

Era pe înserate. Când el se aplecă să aprindă cea mai apropiată 
lumânare, ea se pomeni brusc că-şi aminteşte de un alt asfinţit, 
petrecut sub bolțile unei cârciumi şi de bărbatul din biserică râzând în 
bărbie în timp ce punea piesele de şah în săculeţul lor. 

— Cineva mi-a spus odată, spuse ea gânditoare şi, cu toate că 
vocea ei era atât de înceată că puteai crede că vorbeşte cu ea însăşi, 
Will Caxton îşi ridică numaidecât privirea la ea. Incurajată, ea 
continuă: ...o glumă despre şah. Ei, un fel de glumă. Adversarul meu 
mi-a spus-o în timp ce strângea piesele şi le punea în săculeţul lor. A 
zis: „Toţi ne zbatem să câştigăm fiecare zi a vieţii noastre, dar până la 
urmă toţi suntem egali când ajungem la fundul sacului.” 

Colţul buzelor lui Caxton se ridică, deşi acesta nu părea la fel de 
amuzat cum spera ea. 

— Ah, spuse el, da, cam aşa e, deşi viaţa înseamnă mai mult decât 
un joc. 

El se aşeză şi se uită la tablă, însă ea văzu în ochii lui, care păreau 
că privesc la distanţă, că începuse să se gândească la altceva. 
Nevrând să-l deranjeze, nu spuse nimic. 

— Pentru că veni vorba, zise el după un timp, într-o linişte deplină, 
în ziua de azi se scrie foarte mult despre jocul de şah. Nu mai este un 
joc strategic rezervat doar cavalerilor; o mulţime de oameni joacă şah. 
Când locuieşti în străinătate, vezi mereu cărţi, foarte multe cărţi - ca 
aceea din care Goffredo tocmai a citat un pasaj - care sunt inspirate 
de jocul de şah. Este vorba de o alegorie a războiului, o alegorie a 
iubirii. Apoi căzu pe gânduri. Ea îşi ţinu răsuflarea. Aş putea traduce 
ceva... poate s-ar vinde. 

— Să traduci? Să vinzi? 


Râse când în cele din urmă observă expresia ei de nedumerire, îi 
atinse uşor o mână. 

— Vezi, am început s-o iau razna, spuse el trist. lar tu n-ai nici cea 
mai vagă idee ce îndrugă bătrânul ăsta prost, nu-i aşa? Păi, cum să ai? 
Ar fi trebuit să mă opreşti şi să mă întrebi ce vreau să spun. Nu m-ar fi 
deranjat. 

Isabel schiţă un zâmbet şi, recăpătându-şi încrederea, îi spuse cu o 
neobrăzare la care înţelesese că el îşi dăduse asentimentul: 

— Ei bine, atunci, ce ai vrut să spui? 

Caxton nu avea deloc deprinderea de a-şi măsura cu atenţie fiecare 
cuvânt, o regulă printre cei mai mulţi neguţători, ceea ce o surprinse 
pe Isabel, întrucât aflase, după ce în ultimele câteva zile ascultase cu 
multă băgare de seamă tot ce se vorbea în casă, că el fusese odată 
guvernator al Angliei la Bruges, fiind însă şi în prezent un neguţător şi 
un întreprinzător important, după ce se stabilise la Köln. Avea 
aspectul unui om dintr-o bucată, care nu are nimic de ascuns. Ochii 
săi erau plini de speranţă şi mintea lui părea mintea unui tânăr, plină 
de idei măreţe. 

Bucurându-se că aflase atâtea noutăţi despre abilitatea lui Goffredo 
în domeniul afacerilor, Isabel îl ascultă cu atenţie pe bărbatul şaten 
din Kent povestindu-i visul lui, acela de a porni o afacere cu totul nouă 
la Londra - un vis la care şi Goffredo îşi adusese aportul. Incă de la 
Bruges, unde lectura şi învățatul din cărţi era la mare modă şi fiecare 
cavaler şi latifundiar avea acasă o bibliotecă, Caxton fusese fascinat 
de maşinăria de tipărit pe care o văzuse cu ochii lui, cea inventată de 
germanul Johannes Gutenberg. El îşi cumpărase o presă de tipar, la 
Köln, folosind un împrumut de la Goffredo, şi învățase cum să 
aranjeze minusculele blocuri de tipar, fiecare conţinând o literă, într-o 
tranşă compusă; cum să fixeze laolaltă rândurile complete într-un bloc 
care reprezintă o pagină scrisă; cum să impregneze cu cerneală 
formele de tipar, să acţioneze presa şi să transfere copiile cu cerneală 
din bloc pe o hârtie făcută din bucăţi rupte şi fermentate. 

— In Germania, i se spune arta neagră, zise el zâmbind resemnat şi 
privindu-şi mâinile, care, aşa cum observă acum pentru prima oară, 
erau pătate cu un albastru-deschis, ca mâinile unui vopsitor, cel puţin 
mâinile aşa arată. 

Deja începuse să importe cărţi la Londra, transportându-le în 
aceleaşi cutii în care aducea materialele textile achiziţionate, pe care 
le revindea în Piaţa de Mătăsuri şi Catifele. Insă el ardea de nerăbdare 
să-şi facă şi el propriile lui cărţi: să aleagă texte, să le traducă, să le 
tipărească şi să le vândă. Avea de gând să se întoarcă la Londra 
curând, spuse el, şi să se stabilească din nou aici. Să aducă presa lui 
şi muncitorii la Londra. William Pratte îi pregătea terenul şi făcea 
demersurile necesare la Primărie, pentru că el spera să obţină bani 


din City. Explicând acest aspect, ochii i se măriră şi se umplură de 
bucurie. 

Isabel îşi aminti că Jane avea trei cărţi franţuzeşti tipărite, romane 
de dragoste, practic mărfuri de lux, fiecare echivalând cu salariul ei de 
ucenică pe mai mulţi ani, şi cu toate acestea mult mai ieftine decât o 
carte copiată de mână conform stilului vechi. 

— Atunci, înseamnă că nu peste mult timp vei fi mai bogat decât 
oricând înainte, spuse ea, pe un ton cât mai sofisticat cu putinţă, 
întrebându-se însă în sinea ei de ce un om cu o reputaţie atât de 
solidă în meseria lui ar renunţa la tot pentru cai verzi pe pereţi, 
admirându-i totuşi curajul. 

Dar Caxton dădu din cap. 

— Nu ar fi rău să mă îmbogăţesc, spuse el, însă răspunsul lui nu 
avea acel entuziasm la care se aştepta ea, dar nu ştiu dacă planul 
este realist. Gutenberg nu a câştigat cine ştie ce cu presa lui. Şi ca să 
pornesc afacerea aici, mi-ar trebui mai mulţi ani. Oricum, nu acesta 
este motivul pentru care... Începu iar să se gândească şi se opri. În 
călătoriile pe care le-am făcut am văzut atât de multe cărţi 
extraordinare. Poveşti extraordinare, idei extraordinare, cărţi absolut 
superbe... 

Scutură din cap, ca şi cum ar fi ştiut cu certitudine că nu va reuşi 
nicicum să-şi transmită sentimentele. 

— Cred că există foarte mulţi oameni care ar fi la fel de 
impresionați ca mine, dacă măcar ar putea să le vadă o dată... 

Dădu iarăşi din cap, iar apoi, brusc, zâmbi larg. 

— Te rog să mă ierţi. lar am început să divaghez. Trebuie să 
recunosc, uneori mă las prea uşor dus de val. Asta e problema cu 
visele, nici nu-ţi dai seama când ajung să te transforme într-un idiot. 


Isabel visa cu ochii deschişi în timp ce degetele ei trecură cu 
măiestrie peste ochiul împletit pe vârful degetelor. Acum stăpânea 
tehnica la perfecţie. Putea să gândească în voie în timp ce împletitura 
devenea tot mai lungă şi îşi mută taburetul din ce în ce mai departe 
de cuiul din perete de care era legat capătul firului. 

lar gândurile ei se îndreptaseră acum la descrierea pe care 
Goffredo o făcuse nobililor şi prinților străini care îşi trimiteau agenţii 
în Veneţia pentru a cumpăra cantităţi mari din cele mai fine ţesături 
de mătase din Europa, pentru garderobele şi palatele lor, la expoziţii 
selecte, desfăşurate într-o linişte deplină pe diverse străzi, cunoscute 
sub numele de parangons. Era pur şi simplu fascinată de procedura în 
sine, excepţional de nobilă şi bine pusă la punct, la fel ca şi ţesăturile 
respective. 

Cele mai fine ţesături, care în Veneţia şi Geneva erau acele catifele 
splendide ţesute cu fire aurii şi argintii, cele care conform evaluării 


făcute de cei şase Experţi ai Mătăsii puteau fi exportate către celelalte 
ţări ale lumii, erau expuse o dată pe săptămână în apropierea Oficiului 
Mătăsii şi a prăvăliilor celor mai avuţi seta/o!/i, adică mătăsari, la 
Capella dei Veruzzi din Parohia San Bartolomeo, şi erau denumite 
drappi da parangon. (Toate celelalte ţesături erau de calitate mai 
proastă şi mai ieftine, fiind denumite fie drappi domestici, pentru 
draperiile şi articolele de vestimentaţie a familiilor venețiene, fie 
mezzani, pentru a fi vândute în prăvăliile din oraş, care purtau ca 
sigiliu leul din San Marco, ori pânzeturi de calitate inferioară, ţesute 
special pentru a fi comercializate în anumite zone - da navegar pentru 
Levant şi da fontego pentru neguţătorii germani.) 

După ce ţesăturile parangon erau preselectate pentru a fi expuse 
graţie aspectului lor desăvârşit şi a culorilor lor pure, tivurile lor erau 
trase în fir aurit şi marcate la fiecare capăt cu un sigiliu care purta 
simbolul unei coroane, aplicat de comisia permanentă a Senatului 
Veneţian, formată din experţi în arta prelucrării mătăsii. Orice fraudă 
descoperită de aceşti experţi ducea la amendarea producătorului de 
mătase de către autorităţile municipale şi la confiscarea hainelor 
produse de el. Apoi, după ce fiecare țesătură era marcată cu numărul 
şi numele producătorului ei, expozanţii se retrăgeau într-o parte a 
aşa-numitelor parangon - denumirea provenea din cuvântul venețian 
care însemna „a expune”; ţesăturile erau literalmente pânze de 
„paradă” - şi îşi aşteptau în linişte clienţii. Isabel nu-şi putea închipui o 
piaţă în care organizatorii reuşeau să-i oprească pe vânzători să-şi 
laude calităţile mărfurilor ţipând; dar Goffredo spuse că în Veneţia 
aceşti cridori erau consideraţi drept modi disonesti în privinţa 
vânzărilor. Calitatea ţesăturii era cea care trebuia să se recomande de 
la sine. Cumpărătorii treceau printre cele două rânduri de tejghele, 
împreună cu supraveghetorii parangon, o suită de consilieri, 
intermediari, croitori şi artizani, pentru a evalua țesătura respectivă. 
Odată aleasă țesătura ce avea să fie cumpărată, supraveghetorul 
identifica numele producătorului după numerele ataşate pe cuponul 
de pânză şi chema vânzătorul pentru a negocia cu el un preţ cât mai 
convenabil. Imediat ce se ajungea la o înţelegere, consilierilor li se 
cerea să plece şi  decuparea pânzelor începea sub ochii 
supraveghetorului. După ce cumpărătorii luau tot ce aveau nevoie, 
plecau şi ei. Expozanţii, care stăteau în linişte lângă marfa lor, îşi 
puteau strânge atunci acest parangon, toate cupoanele de stofe şi 
pânze, până săptămâna următoare. 

Intrucât cu ajutorul lui Will Caxton Isabel pusese stavilă flirturilor lui 
Goffredo, ei îi făcea mai multă plăcere să-l întrebe pe venețian despre 
lumea afacerilor lui decât să-i asculte complimentele înflăcărate. El 
cunoştea o sumedenie de lucruri care îi puteau fi de folos; ea voia să 
poată afla aceste lucruri fără să se teamă că dintr-o clipă în alta o va 


lua de mână în timp ce i le explică. Îşi spuse în sinea ei că probabil şi 
el simţea o uşurare acum că nu o mai bombarda cu cocktail-uri şi 
curmale; poate că-şi dăduse seama şi el că risipise o avere pe astfel 
de cadouri inutile. Şi de ce să se mai chinuiască, din moment ce acum 
văzuse că poveştile pe care i le spunea el, despre modul în care 
comerţul cu mătăsuri funcţiona la el acasă, adică în inima Europei, o 
fascinau într-atât de mult încât o lăsau aproape fără grai? De aceea şi 
simţea imboldul de a-i explica mai amănunţit chiar decât ar fi fost 
nevoie; îi spunea din ce în ce mai multe despre această meserie; îi 
făcea o deosebită plăcere să fie apreciat de ea. Işi dădea ochii peste 
cap, vorbea cu mare emfază şi gesticula exagerat de fiecare dată 
când elogia virtuțile mătăsii. 

— Nu este mătasea oare cea care împodobeşte totul pe lumea 
asta? întrebase el cu o seară înainte. Nu mătasea ornează trăsurile, 
caleştile, lecticile, gondolele de pe mare, caii prinților, cu hamurile, 
harnaşamentul şi canafurile lor, franjurii de tot felul, stofele, pernele şi 
pânzele şi mii şi mii de alte lucruri? Nu este mătasea aceea care 
împodobeşte drapelele, flamurile, cele mai înalte însemne ale 
rangului, halebardele ornate cu catifea de brocart şi ciucuri, suliţele 
cu teacă, bandulierele, trompetele şi uniformele soldaţilor care se 
avântă în luptă? Nu mătasea este aceea care înfrumuseţează 
umbrelele, baldachinele, odăjdiile, hlamidele preoţeşti, tablourile, 
paliumurile, sandalele, sutanele, dalmaticele, mănuşile, benzile de 
stofă purtate de preoţi pe braţul stâng, patrafirele, pungile de bani, 
voalurile potirelor, căptuşeala tabernacolelor, perniţele, amvoanele şi 
toate celelalte lucruri din Biserică? 

Dacă prin explicaţiile lui îşi propusese să parodieze deopotrivă 
importanţa meseriei lui şi a dragostei pe care o nutrea pentru 
activitatea sa, atunci nu exagera prea mult. Chiar şi aici, la Londra, ea 
ştia că mătasea era elementul decisiv care dădea măsura averii cuiva: 
familiile înstărite purtau haine de mătase, pe pereţii caselor acestora 
atârna blazonul familiei cu mătase brodată cu fir de aur şi argint, 
baldachinele lor erau formate din pânze de mătase întreţesute, odată 
cu perdelele împotriva ţânţarilor, cuverturile, cearşafurile din mătase, 
folosită şi pentru căptuşelile, acoperitoarele şi husele besactelelor, 
cuferelor, cărţilor, scaunelor şi oglinzilor. 

Simţea că se îndrăgosteşte, dar nu era genul de dragoste de care îi 
fusese teamă lui Alice Claver pentru o scurtă perioadă. Pasiunea care 
începuse să pună stăpânire pe ea era aceeaşi dragoste care îi 
înflăcărase sufletul şi lui Alice Claver, membrilor familiei Pratte, lui Will 
Caxton şi Goffredo; iubirea faţă de acel lucru care era însăşi 
întruchiparea succesului, bunăstării, ordinii, fericirii şi civilizaţiei; 
simbolul abilității bărbaţilor (şi a femeilor) de a crea, din ceva atât de 
umil precum firul făcut de un vierme, cele mai înălţătoare şi 


desăvârşite forme ale frumuseţii. 

Emoţia care o însufleţea o făcea să uite aproape cu desăvârşire 
locul extrem de modest pe care îl ocupa în familia respectivă. În ciuda 
faptului că Goffredo îi dăduse prilejul să intre în cercul de prieteni care 
frecventa casa lui Alice Claver seară de seară, iar propria sa iscusinţă 
- laolaltă cu sprijinul lui Will Caxton - îl îmblânzise pe italian şi 
consolidase astfel poziţia ei în faţa acestor aliaţi puternici, în timpul 
zilei ea nu era altceva decât o simplă ucenică, şi încă una începătoare. 
Observase în ultimele câteva zile circumspecţia cu care Alice Claver 
se uitase la ea - stăpâna ei nu era peste măsură de fericită 
constatând camaraderia tot mai strânsă cu cei doi oaspeţi ai ei, cei 
mai respectaţi mătăsari din Londra. Prin urmare, de fiecare dată când 
Alice se afla în aceeaşi încăpere, Isabel îşi cobora privirea şi făcea tot 
ce-i stătea în puteri pentru a arăta că nu are de gând să-şi 
depăşească modestul ei rang. La rândul său, Alice nu scăpa niciodată 
prilejul de a-i reaminti ucenicei ei că, deşi mânuia bine acul, era mult 
prea mică pentru a fi băgată în seamă, în afară de situaţiile când 
trebuia să i se arate sau explice ceva anume sau să facă vreun 
comision. 

De exemplu, ca acum: Goffredo deschise uşa depozitului şi Alice 
păşi maiestuos înăuntru, în domeniul ei. Alice ştia că Anne îi arătase 
toată dimineaţa lui Isabel cum să facă împletituri şi, cu toate acestea, 
tot ce găsi cu cale să spună înainte să iasă şi să se întoarcă la masa ei 
fu un singur cuvânt, rostit pe un ton neutru, şi anume: „Anne”. 

Goffredo se uită spre Isabel. li făcu un semn cu ochiul, dar numai 
peste umăr. Apoi plecă să se uite prin catastifele lui Alice. 

Isabel încerca întotdeauna să audă ce discutau cei doi atunci când 
vorbeau despre afaceri în stil mare. Fără succes însă, pentru că se 
părea că ţin cu tot dinadinsul să vorbească în şoapte prea slabe ca ea 
să poată desluşi ceva. 

Anne Pratte se uita cu o expresie aprobatoare la împletitura făcută 
de Isabel şi încuviinţa din cap. Cu vocea monotonă şi ritmică a unei 
persoane aproape complet hipnotizate de împreunarea unor fire, 
aceasta îi spunea: 

— Da... n-ai avut nevoie decât de ceva timp. La început erai prea 
încordată. Strângeai mult prea tare firele. Dar acum ai început să te 
descurci bine, chiar foarte bine. 

Isabel făcea semne aprobatoare cu capul, cu toate că nu asculta ce 
îi spune. In spatele lui Anne Pratte, îl văzuse pe Goffredo, aplecat şi 
ţinând marginile mesei cu mâinile. Statura lui o domina pe Alice 
Claver. Părea mai serios şi mai preocupat decât de obicei şi vorbea cu 
mai multă emfază: 

— Şi noi ar trebui să facem asta, zicea el. Ştii bine că ar trebui. Nu 
poate fi chiar atât de greu să imporţi războaie de ţesut şi meseriaşi. 


Sunt sigur că Provveditori mi-ar acorda aprobarea lor. Pot să pariez. 
Dacă lucrul acesta se poate face în Tours, de ce nu s-ar putea şi aici? 

Insă Isabel putea ghici expresia de pe faţa lui Alice Claver după 
poziţia umerilor ei. Cu toate că îşi dorea din tot sufletul să înfiinţeze o 
fabrică de ţesături de mătase precum aceea italienească din Tours, nu 
era deloc genul de om care să-şi asume riscuri necugetate. Isabel îşi 
ciuli urechile şi reuşi să audă câteva frânturi din răspunsul exasperat 
al acesteia: „Nu se poate face” şi „Ar costa o avere” apoi, ceva mai 
tare, „Aş avea nevoie de sprijin şi relaţii solide, şi de unde naiba să fac 
rost de ele?” Îl văzu pe Goffredo făcându-i cu mâna semn lui Alice 
Claver să vorbească mai încet şi apoi zâmbindu-i complice. Insă Alice 
Claver nu puse prea mult preţ pe semnele făcute de el şi continuă: 

— „şi eşti un prost dacă-ţi închipui că o să primeşti vreun ajutor 
din partea Companiei Breslei Mătăsarilor! Ai rămâne mască dac-ai şti 
cât sunt de orbi şi cât de puţin înţeleg acei oameni viitorul când află 
că vrei să faci ceva care i-ar putea supăra pe clienţii lor preferaţi, 
drăguţii de lombarzi. 

După care Goffredo încercă din nou să o facă pe Alice să vorbească 
mai încet, dar brusc se auzi râsul ei strident. 

— Direct de la Borromei?! Acum chiar că ești prost. Crezi că ţi-ar 
împrumuta bani ca să-ţi dea posibilitatea să-i ruinezi pe toţi italienii 
din oraşul acesta?! Ascultă cu atenţie ce-ţi spun: dacă faci măcar cea 
mai mică aluzie unui singur italian din Londra că ai de gând să aduci 
războaie de ţesut mătase aici, o să-ţi sară toţi în cap şi o să te 
mănânce de viu. 

Cu colţul ochiului, Isabel văzu că Goffredo arăta din cale afară de 
mâhnit. 

— Acum împletitura asta e destul de lungă, spuse Anne Pratte de 
lângă ea, întrerupându-i reveria. Poţi să-ncepi nodurile; astăzi o să-ţi 
arăt cum să faci ciucurii. 

li întinse un cuţit. După ce Isabel petrecu cu atenţie ochiurile pe 
degetele unei singure mâini şi Anne Pratte îi arătă cum să încheie 
împletitura ca să nu se desfacă, tăie cu dexteritate fiecare buclă şi 
apoi se uită vesel la ucenica ei, începătoare în meşteşugul croitoriei. 

— ii minte ce se spunea despre cele trei ibovnice ale regelui? 
începu ea. Era o poveste pe care însăşi Anne o răspândise prin pieţe 
imediat după ce o auzise, la ultima probă făcută de Sir John Risley, 
unul dintre cei care fuseseră numiţi Cavaleri ai Curţii Regale de foarte 
curând, cu care legase deja relaţii de prietenie apropiată. Pasămite 
regele îi spusese lui Risley că are trei iubite: una dintre ele era cea 
mai deşteaptă, alta, cea mai veselă şi a treia, cea mai cuminte 
prostituată din regat. Anne şi jumătate din toate femeile din pieţe se 
distraseră pe cinste zile de-a rândul, lipind mai multe nume de fiecare 
dintre aceste epitete. 


Lui Isabel nu-i displăcea deloc înclinația lui Anne pentru bârfă. Făcu 
semn aprobator cu capul. 

— Hm, răspunse ea, privind admirativ împletitura terminată de 
aceasta, conştientă că Goffredo şi Alice erau concentrați şi aplecaţi 
asupra catastifelor. Aşadar, aţi reuşit să aflaţi numele celor trei femei? 

— Oh, desigur, dragă, răspunse Anne. De fapt, nu chiar toate. 
Eleanor Butler e cea cuminte, normal, asta nu e greu de ghicit. Şi se 
mai spune că Elizabeth Lucy e cea deşteaptă, cu toate că, sinceră să 
fiu... Dădu acuzator din cap, ca şi cum le-ar fi cunoscut personal pe 
aceste doamne de curte şi experienţa o făcea să se îndoiască de 
pretenţia lui Elizabeth Lucy. 

Îi mai aruncă lui Isabel încă o privire cu subînţeles, de această dată 
iscoditoare. 

— Şi, bineînţeles, nimeni nu ştie exact cine e a treia, cea veselă, 
adăugă ea, cu o voce din care răzbătea o nuanţă destul de evidentă 
de îndoială, dar se pare că oamenii zic că ar fi vorba de sora ta...? 


7 


Jane chicoti când o văzu pe Isabel, care fură o oră de libertate de la 
muncă şi veni să o întrebe dacă regele o ajuta să plătească pentru ca 
procesul de divorţ, care acum era refuzat la Londra, să aibă loc la 
Roma. 

— Învoiala a fost să rămână un secret, murmură ea. Dar roşeaţa 
obrajilor ei răspunsese înaintea ei. 

Isabel nici nu mai întrebă dacă şi restul zvonului era adevărat. 
Acesta explica totul, începând cu noua garderobă, foarte scumpă, 
până la ceea ce spusese Jane atunci când Isabel îşi pusese în cap 
prima oară să devină ucenica lui Alice Claver, mai degrabă decât să 
se întoarcă acasă la părinţii ei, „fiecare îşi alege singur scăparea”, 
pentru a-i face pe plac tatălui lor. Isabel încerca să nu se supere pe 
John Lambert din cauză că acceptase ca Jane să scape mult mai 
simplu de mariaj faţă de fiica lui mai mică (probabil că păcatul 
adulterului părea mai mic atunci când avea drept consecinţă intrarea 
unui monarh în familie şi oricum era greu să te gândeşti în acelaşi 
timp la păcat şi la inocenţa veselă şi lejeră a lui Jane). Dacă se 
străduia, Isabel putea înţelege motivul pentru care tatăl ei punea mai 
mult preţ, în sinea lui, pe favorurile venite din partea unui rege decât 
pe hărnicia ei plină de virtute. Simţea totuşi că nu poate să întoarcă 
celălalt obraz şi să ierte. In definitiv, ea fusese cea dezmoştenită. 

Dându-şi parcă seama că ar trebui să compenseze într-o anumită 
măsură faptul că puţin mai devreme fusese cam zgârcită cu adevărul, 
Jane atinse mâneca lui Isabel în semn că are de gând să 
mărturisească mai mult. 


— E atât de... şopti ea, şi deşi nu termină propoziţia, Isabel îşi dădu 

seama, văzând expresia de fericire de pe chipul surorii ei, că nu se 
referea la soţul ei. Totul e aşa de... continuă ea, cu aceeaşi voce 
visătoare. Uneori, când sunt la curte, mă uit în jur şi nu-mi vine să 
cred că toate astea mi se întâmplă tocmai mie... Privi în jos şi pe faţa 
ei apăru un zâmbet. Şi, cu un ton uşor dispreţuitor, menit parcă să 
adauge greutate cuvintelor sale şi ceva substanţă reprezentaţiei 
destul de anemice de până acum, continuă: Şi el e atât de bun, atât 
de politicos. 
_ De dragul surorii ei, Isabel se strădui să pară plăcut impresionată. 
Işi aminti cum farmecul regelui o copleşise chiar şi pe ea, atunci când 
o privise drept în ochi. Cum putea să reziste Jane? lar Jane nici habar 
nu avea cât de stânjenită se simţise Isabel sesizând urma de reproş 
din privirea lui Anne Pratte. Jane nu avea nici cea mai vagă idee dacă 
sau cât ar fi avut de câştigat reputaţia lui Isabel în cazul în care ar fi 
fost mai bine informată. Astfel că se mulţumi să-şi ridice colţul 
buzelor, încercând să schiţeze un zâmbet de complezenţă. Dar Isabel 
nu se putu abţine să adauge, cu o voce destul de acră: 

— AŞ fi preferat să-mi spui mai devreme. Apoi, după doar o clipă, 
prin minte îi trecu un gând abia început, care avu drept urmare 
apariţia unui zâmbet larg pe chipul ei. 

— Jane, spuse ea dintr-o răsuflare, brusc emoţionată, într-o zi când 
mergi la curte vrei să mă iei şi pe mine cu tine? 


Jane nu era o proastă. Înţelesese că trebuia să existe un motiv 
pentru care sora ei, care cu doar câteva luni în urmă nu-şi propunea 
altceva decât să împletească aţă prin prăvăliile din pieţe, devenise 
acum brusc interesată să meargă la curte. 

— Vreau doar să văd cum e, zise Isabel pe un ton nevinovat. Nici ea 
nu ştia prea bine de ce voia să meargă, nu încă; tot ce ştia era că deşi 
nu fusese ea prima care aflase de legătura dintre sora sa şi rege, cel 
puţin putea fi prima care vede de aproape avantajele dumnezeieşti pe 
care această legătură le putea oferi. Nu credea că a reuşit să o 
convingă pe sora ei de inocenţa ei. Dar curând după aceea nu mai 
discutară pe această temă. 

In schimb, Isabel începu să laude rochia de catifea a lui Jane. 

— Lucchese, zise Jane cu un zâmbet afectat, după care făcu o 
piruetă. li plăcea nespus să fie lăudată. Nu e deloc ieftină. 

— Ce bine ar fi dacă am putea să facem şi noi catifea aici, la 
Londra, continuă Isabel, strecurându-şi o notă de regret în voce. Şi 
mătăsuri de tot felul. La jumătate din preţul cerut de italieni... ce bine 
ar fi dacă cineva, eventual Breasla Mătăsarilor, ar pune bani şi ar 
încerca să... 

Jane însă se mulţumi să strâmbe din nas. 


— Ce bani? spuse ea zâmbind uşor ironic. Regele li i-a luat pe toţi şi 
i-au făcut şi plecăciuni pentru asta. Au rămas cu buzunarele goale. 
Oricum, eu una sunt foarte fericită că port catifea Lucchese... Cu 
mişcări line, netezi faldurile rochiei strălucitoare. Isabel oftă. 

Isabel nu îşi propusese să facă nici ceea ce a făcut în continuare, 
dar mergând acasă se pomeni că paşii o duc prin piaţă în faţa 
principalei prăvălii a lui John Lambert. Doar când se apropie destul ca 
să o poată vedea, înghiontită şi sâcâită de tinerii ucenici, reuşi să 
recunoască ceea ce avea de gând să facă, adică să-l abordeze pe 
tatăl ei şi să-i sugereze să strângă fonduri pentru a porni o afacere de 
țesere a mătăsii, şi la nevoie să se unească cu alţi mătăsari bogaţi. 

Trase aer adânc în piept, auzind deja în mintea ei cuvintele 
convingătoare pe care le putea spune: „Uite cum am putea 
proceda...” Dar îşi spuse imediat în gând că sigur o va părăsi curajul, 
chiar înainte să se împace cu el, să îl privească în ochi, deşi ştia că a 
dezmoştenit-o şi să caute o urmă de blândeţe pe o faţă mult mai 
obişnuită să fie aspră. Probabil că ar fi refuzat-o. ŞI-I putea închipui 
cum pronunţă cuvinte de neiertat: nu ar trebui să-ți mai baţi capul cu 
afacerile. Sau: ar trebui să semeni şi tu mai mult cu Jane. 

Prăvălia era la o distanţă de zece paşi, dar între ea şi prăvălie erau 
prea mulţi oameni şi nu putu să vadă prea bine. Simţi aproape o 
uşurare când îşi dădu seama, pe măsură ce mulţimea se împrăştie, că 
prăvălia se închisese. Tatăl ei plecase. 

Alice Claver avusese dreptate, se gândi ea, întorcându-se 
dezamăgită din drum şi pornind pe strada Catte, încercând să-şi 
alunge din minte imaginea feţei dispreţuitoare a lui John Lambert. 
Neguţătorii de textile din Londra nu aveau cum să se unească pentru 
a finanța o industrie de ţesătorii de mătase. 


După trei săptămâni, Jane şi Isabel stăteau la umbra unei căsuțe 
făcute din crengi verzi, de care erau prinse steaguri din mătase roşie 
şi albastră. În faţă aveau vin, iar împrejurul lor pajii se agitau într-un 
du-te-vino continuu, înlocuind platourile cu gustări şi aperitive 
neatinse cu alte platouri. Primprejur mai erau multe alte adăposturi 
aparente, în spatele lor ridicându-se vechiul palat regal de la Bower, 
pe jumătate ascuns în desişul pădurii Waltham. In fiecare din aceste 
căsuțe se aflau o sumedenie de doamne fermecătoare, îmbrăcate în 
rochii cu decolteuri adânci şi purtând în păr cununi împletite ce se 
ridicau până la cer. Care mai de care, doamnele aveau pielea 
incredibil de albă şi catifelată, mâini delicate şi obraji roz. Picnicul 
începuse de la şase dimineaţa şi continuase neîntrerupt. Acum era 
aproape zece, ora la care urma să se întoarcă grupul care participase 
la partida de vânătoare. Isabel simţea că în jur se aprind focurile de 
pregătit vânatul, ceea ce făcea căldura aerului şi mai greu de 


suportat. 

Ea purta o bluză împrumutată de la Jane - o minunată piesă de 
verde auriu, cum nu se mai putea găsi decât în depozitul lui Alice 
Claver, cu o fustă din cel mai fin batist, pe care erau brodate modele 
înfăţişând mici căpşuni de un roşu aprins. Transpirată toată, încerca 
din răsputeri să nu pară copleşită de evenimentul din acea zi. Simţea 
cum în păr i se prelingeau picăturile de sudoare, iar sutienul îi era 
umed. Nu pricepea cum Jane, care avea o talie de viespe şi purta o 
bluză roşie atât de strânsă încât probabil că nu mai putea de căldură, 
reuşea să pară atât de stăpână pe sine şi dezinvoltă. Doar degetele 
surorii ei, ce îşi întorceau de zor inelele, ca şi când ar fi vrut să le 
desprindă de pe piele, arătau cât de cât o stare de disconfort. 

Fusese o excepţională partidă de vânătoare, în care unii călăriseră 
în răcoarea zorilor cu şaua aşezată lateral, încântați să vadă şoimii 
înălțându-se de pe încheieturile vânătorilor iscusiţi, iar apoi se 
delectaseră lăfăindu-se pe divane, ascultând sunetul cornurilor şi 
lătratul ogarilor în desişul pădurii care acum ascundea grupul de 
vânători. O parte din sufletul ei simţea că intrase, prin cine ştie ce 
miracol, într-o tapiserie. Avea impresia că, dacă priveşte mai atent, 
putea să vadă că iarba pe care păşea era presărată cu perle sau plină 
de centauri care tropăiau primprejur. 

insă Isabel era în acelaşi timp încordată şi plictisită şi avea 
sentimentul neplăcut că nu este nici pe departe la fel de elegantă ca 
doamnele de la curte. Ba, mai mult decât atât, cu excepţia lui Jane, nu 
mai cunoştea pe nimeni din cei de faţă. Inainte ca bărbaţii să plece la 
vânătoare, nu se simţise la fel de stingheră. Pe lângă rege, Jane mai 
avea şi alţi admiratori, iar doi dintre ei, figuri dintre cele mai ilustre, 
petrecuseră prima parte a dimineţii luptându-se să-i atragă atenţia. 
Lordul Hastings (bărbat cu trăsături fine, brunet, îndatoritor şi extrem 
de curtenitor) le însoţise pe surori când plecaseră de la palat, râzând 
mereu, culegând albăstrele pentru ca Jane să şi le pună în păr, 
spunând glume despre câinii care se încăieraseră în bucătărie când i- 
au schimbat în faţa frigării, înainte de vânătoare, după care o 
încurajase pe Jane să ia din mâna lui şoimul. Apoi mai era şi lordul 
Dorset (bărbat cu trăsături fine, blond, îndatoritor, şi el un curtezan 
înnăscut), care le adusese două cupe de vin placate cu giuvaieruri, le 
întinsese şi aranjase pernele pe divan şi le amuzase cu o povestioară 
ceva mai crudă, despre lordul Hastings, care la un moment dat 
primise un cal nou şi fusese azvârlit de pe el într-o băltoacă, sub 
privirea reginei. Isabel începuse să se simtă stânjenită de-abia după 
momentul în care vânătorii porniseră în galop mic în pădure; când 
fiecare dintre ei, ieşind din căsuţă în zăpuşeala şi liniştea de afară, 
mai dădea peste una din domniţele fermecătoare adunate acolo, 
fiecare dintre ele râzând şi şoptind ceva către însoţitorul ei; niciuna 


dintre ele nu reuşise să le vadă, din câte îşi dăduse ea seama, nici pe 
ea, nici pe Jane. Lucrul acesta o făcuse să se simtă şi mai invizibilă 
decât în timpul primelor ei zile de ucenicie - spectrală. Vrând să o 
încurajeze, Jane o strânse de braţ când observă că pare mai întâi 
surprinsă, apoi deprimată de glumele auzite. 

— Nu-i băga în seamă, îi şopti ea, iar din voce îi răzbătea clar o 
notă de încurajare. Aceea e Elizabeth Lucy. Nu-i place de mine. Şi o 
conduse pe Isabel dincolo de liziera pădurii unde, deşi aerul părea la 
fel de nemişcat, cel puţin era mai multă umbră. Acolo îi arătă copiii 
care se jucau în apropiere. Copiii regelui, murmură ea. 

Cea mai aproape de ele era o fetiţă, care avea poate cinci sau şase 
ani, al cărei păr, de culoarea aramei, semăna izbitor cu părul reginei, 
mult mai roşu decât blondul pal, cu inflexiuni de căpşună, al lui Isabel, 
deşi faţa aceasta de copilă, obişnuită, rotundă şi solemnă, căreia părul 
de foc îi imprima o notă de nobleţe, nu semăna mai deloc cu faţa de o 
frumuseţe extraordinară, răpitoare, în formă de inimă, pe care Isabel 
o văzuse cu coada ochiului călărind mândră când intrase în pădure. 
Trei sau patru fetiţe mai mici, toate cu acelaşi păr de culoare aprinsă 
şi feţe blajine, stăteau liniştite prin preajmă, ca şi cum arşiţa le-ar fi 
secat voinţa de a se mişca. Un copil mic care abia începea să umble - 
băiat - se târa spre un cal de lemn sculptat aşezat pe un covor imens 
pe care erau puse atât de multe cuverturi şi perniţe încât Isabel nu 
pricepea cum acesta poate să înainteze. La câţiva metri distanţă, 
fiecare mişcare a copilului era urmărită de o femeie solidă, aşezată pe 
un taburet, care ţinea un bebeluş în braţe şi era îmbrăcată în culorile 
purtate de regină. Jane privi şi ea scena, încântată parcă, dar nu se 
apropie de aceasta. Isabel îşi dădu seama că, de fapt, la fel ca şi Jane, 
nu intrase în pânza tapiseriei. Cele două surori erau încă în afară, 
privind, ca şi cum ar fi stat în faţa unei vitrine. 

Starea ei de spirit deveni mai bună doar atunci când începu să 
audă tunetul copitelor. Când, după ce dintre copaci îşi făcu apariţia 
iureşul călăreţilor, în urma lor se iviră oameni care cărau doi căpriori 
şi mai mulţi iepuri. Primprejur se auzeau când şi când urlete stridente. 
Doamnele se îndreptară cu mişcări graţioase spre platforma de lemn, 
acoperită cu pânză de culoarea purpurei, iar apoi, aproape leşinate 
din cauza căldurii, fură conduse în spaţiul şi mai încins, închis, al 
pavilionului regal, pentru a toasta în cinstea succesului regelui şi a 
gusta carnea care fusese gătită până la sosirea lor. 

Isabel trăi câteva clipe de disperare când Jane o trase deoparte, 
nelăsând-o să intre în pavilion odată cu primii sosiți. 

— Ce e? şopti ea. De ce nu? j 

Dar Jane îi făcu doar semn categoric să tacă. Incetiniră foarte mult 
pasul, în timp ce doamnele intrau cu toatele în pavilion. Dar după un 
minut sau două, spre bucuria lui Isabel, Jane făcu semn că acum pot 


să se alăture şi ele grupului care înainta. 

— L-am văzut pe ducele de Gloucester ceva mai sus, acolo, îi şopti 
Jane, iar pe chipul ei se citea acum mai mult dispreţ decât Isabel îşi 
amintea să fi arătat pentru oricine altcineva, ca şi când ar fi fost 
umilită de acesta. 

— Fratele regelui. Cel despre care se spune că l-a omorât pe ducele 
de Clarence; celălalt frate. Hai să-l lăsăm să o ia înainte. Când îl văd, 
mi se face părul măciucă. Tremură din tot corpul, parcă pentru a-şi 
întări spusele. Un om îngrozitor. O faţă de şobolan cu ochii reci. 

Insă Jane zâmbi voioasă când văzu că lordul Hastings, ciufulit, 
transpirat şi chiar mai chipeş decât înainte, se apropia de ele călare. 
Ea bâjbâi cu mâna în mâneca dreaptă când acesta sosi lângă ele şi 
scoase o eşarfa verde; era însemnul lui, pe care ea îl primise probabil 
în particular înainte de plecarea acestuia în pădure şi pe care acum i-l 
dădea înapoi. Uitându-se la el, ea izbucni în râs, un râset atât de 
complice şi intim încât Isabel, liniştită că participă la acest moment de 
contact omenesc viu, nu se putu abţine să râdă şi ea. 

— M-am rugat ca să prinzi tu căpriorul, spuse gâfâind Jane, cu o 
voce de copiliţă, făcând gropiţe în obraji, şi uite că Dumnezeu mi-a 
răspuns. 

El îşi duse bucata de pânză la gură, zâmbi larg şi dădu pinteni 
calului, care porni în trap. 

Astfel că Isabel fu derutată când lordul Dorset, ciufulit şi el, 
transpirat şi chiar mai chipeş decât înainte, se apropie de ele după 
câteva clipe, tot călare, iar Jane, zâmbindu-i dulce, scotoci sub 
mâneca stângă şi scoase o eşarfă roşiatică, însemnul lui, pe care ea i-l 
înapoie. 

— Ştiam că tu o să omori iepurii, îi spuse ea cu voce înceată. Din 
pricina ochilor tăi de vultur. M-am rugat să reuşeşti. 

Şi de această dată, Isabel privi doar, cu gura căscată, când Dorset 
îşi duse eşarfa roşiatică la buze, cu un gest identic cu cel făcut de 
Hastings, după care se îndepărtă de ele în trap spre rege, care stătea 
în şa cu spatele drept, ca o imagine a succesului întruchipat. 

— Jane, şopti ea, neştiind dacă se cuvine să se arate şocată. 

Jane se mulţumi să chicotească. 

— Ei, asta i-a făcut pe amândoi fericiţi, răspunse ea în şoaptă. 

De fapt, Jane nu se simţea niciodată vinovată când era surprinsă 
într-unul din momentele ei de şiretenie. Vocea ei părea că imploră 
mereu ceva, dar zâmbetul ei era atât de vesel şi molipsitor că Isabel 
începu din nou să râdă, liniştită să audă această replică răutăcioasă în 
acel mediu extrem de select, unde oamenii se uitau unii la alţii cu 
priviri goale. Jane adăugă, în timp ce Isabel râdea în hohote: 

— Şi se urăsc între ei aşa de mult; ar fi fost cumplit de dezamăgiţi 
dacă l-aş fi refuzat pe unul în favoarea celuilalt. Nu puteam să iau o 


eşarfă fără să o iau şi pe a doua, ce zici, nu-i aşa? 

Deci acesta era modul în care Jane îndura plictiseala singurătăţii, îşi 
spuse Isabel în sinea ei, simțindu-se ceva mai bucuroasă pentru sora 
ei. Chiar dacă aşa era, Jane părea şi acum la fel de plictisită şi 
singuratică. Sau poate că nu. Jane ştiuse întotdeauna cum să se 
amuze făcând câte o năzbâtie aproape nevinovată. De data aceasta, 
Isabel fu mai puţin surprinsă când, după ce se aşezară undeva 
aproape de capătul mesei din pavilion şi începură să mănânce în 
linişte, regele, cu statura sa impunătoare şi foarte dezinvolt, ajunse cu 
paşi mari lângă ele, având părul auriu zbârlit ca un leu şi mestecând 
de zor o bucată de carne înfiptă într-un cuţit. 

Jane îi aruncă o privire galeşă, plină de promisiuni şi îşi scoase din 
corsaj o bucată de pânză brodată de culoarea carminului. 

— Am fost sigură că tu o să prinzi cel mai mare căprior, îngăimă ea 
cu voce întretăiată, făcându-i un compliment care suna ca o invitaţie. 
Nimeni altcineva nu se poate compara cu Soarele în splendoarea lui... 

El izbucni într-un hohot de râs prelung şi leneş, care îi sugeră lui 
Isabel că, deşi ştia foarte bine ce pusese Jane la cale, accesele ei de 
cochetărie nu îl deranjau câtuşi de puţin. După ce îşi recuperă 
însemnul propriu, se aplecă şi atinse drăgăstos cu degetul vârful 
nasului lui Jane, şoptindu-i ceva la ureche. 

Politicoasă, Isabel îşi îndreptă privirea în altă parte. Se aştepta să 
fie ignorată. Insă regele, spre deosebire de curtenii săi, nu era 
grosolan. 

— Cea de-a doua fiică frumoasă cu numele de Lambert, zise el, 
uitându-se ţintă la ea. Era genul de privire care o făcea să simtă nu 
numai că o cunoştea bine şi o admira, ci şi că ea era cea mai drăguță 
şi mai deşteaptă persoană din încăpere, fiind pe punctul de a râde din 
toată inima când ea avea să rostească următoarea remarcă de spirit. 
Isabel auzise deja că are acest efect asupra oamenilor când vorbea cu 
ei, care se simțeau parcă iluminaţi. Anne Pratte, un adevărat îndrumar 
al lucrurilor pe care le spuneau oamenii, nu lăsase niciun dubiu asupra 
acestui aspect: regele Eduard era omul pe care te puteai bizui 
totdeauna că ştie titlul, suprafaţa de teren şi veniturile obţinute din 
rentă de oricare dintre cavalerii din ţară, în orice colţ îndepărtat îşi 
duceau ei traiul. Aceasta se putea datora faptului că, aşa cum Anne 
Pratte nu uita niciodată să adauge, el avea nevoie să ştie cât de mult 
se poate baza pe fiecare dintre ei atunci când le cerea să-i împrumute 
bani, lucru pe care îl făcea adesea. lar motivul pentru care se mai 
spunea despre el că ştie şi numele soţiei fiecărui cavaler sau 
neguţător din ţară putea fi faptul că se culcase cu toate. Dar asta nu 
putea fi decât o bârfă, îşi spuse Isabel în gând, ameţită. El zise: 

— Am fost un oaspete neaşteptat la nunta dumneavoastră, ca şi 
cum ar fi vrut să-i amintească politicos ceva ce ea poate uitase. După 


care continuă, pe un ton la fel de degajat: îmi pare rău pentru 
pierderea pe care aţi suferit-o, domnişoară Claver. Soţul 
dumneavoastră a murit cu curaj. 

Ea îşi înclină capul. La fel făcu şi el, respectuos. După o clipă, îi 
imită şi Jane. 

— Vă mulţumesc, Sire, şopti Isabel. A 

In spatele lor începu să se audă o baladă cântată la fluier şi violă. În 
ritmul cântecului, regele făcu un semn cu mâna şi îşi ridică voios 
sprâncenele. Momentul tristeţii fusese depăşit. 

— Dacă îmi permiţi, continuă el, iar ochii lui străluceau de bucuria 
complimentului pe care era pe punctul de a-l face, mătasea pe care o 
porţi este foarte frumoasă. 

Se aplecă în faţă ca să atingă bluza verde-aurie pe care Jane i-o 
împrumutase lui Isabel. Cu acest gest, faţa sa ajunse la acelaşi nivel 
cu a lui Isabel, iar corpul lui masiv se apropie atât de neplăcut de 
mult, încât îi veni să sară înapoi. 

Cu un rânjet ca de lup şi cu ochii care acum erau la doar câţiva 
centimetri de ochii ei, el adăugă, cu un mormăit răguşit care la 
altcineva ar fi fost considerat o şoaptă: 

— Una dintre elegantele piese importate din Italia de casa Claver, 
nu-i aşa? 

Bineînţeles că ştia de unde este, îşi spuse în gând uimită. Probabil 
că el însuşi o cumpărase pentru Jane. Trebuie să fi costat... Şi brusc 
simţi că râde în sinea ei. Regii nu erau nevoiţi să fie atenţi la detalii 
sau să se abţină să flirteze cu surorile ibovnicelor lor, la fel cum nici 
Jane nu era nevoită să aibă eşarfa unui singur cavaler. In fond, de ce 
era atât de solemnă? Până la urmă, poate o să fie mai uşor decât 
credea ea să aducă în discuţie subiectul care o interesa atât de mult. 

Zâmbi şi ea drept răspuns şi dădu din cap. In minte i se strecură pe 
neaşteptate o idee. Ridică un deget la fel ca un povestitor care atrage 
atenţia ascultătorilor. 

— A, nu; nu e din Italia, spuse ea pe un ton jucăuş, asigurându-se 
că regele se uită la ea şi numai la ea. Nu piesa aceasta. Dar este 
frumoasă, nu-i aşa? E făcută în cea mai nouă fabrică de haine 
confecţionate din mătase italiană din toată Europa - care se află la 
Tours. 

Te rog nu mă da de gol, o imploră ea în gând pe Jane; simţi că Jane 
tresare auzindu-i minciuna. Observă însă că sora ei ridică din umeri a 
nedumerire, în semn că intră în joc. In definitiv, Jane era aceea care 
făcea mereu astfel de glume cu cei din jur. Deocamdată, nu o să mai 
discute pe această temă şi o să pretindă că nimic din ce spusese sora 
ei nu era neadevărat. 

— Tours? întrebă regele. Acum se face mătase şi în Franţa? 

— O, da, spuse Isabel, afişând un calm ieşit din comun, egalat doar 


de tulburarea neobişnuită din sufletul ei. În înţelepciunea lui, regele 
Franţei face tot ce este posibil să încurajeze țesutul hainelor de 
mătase la Tours... 

Spunând aceste cuvinte, se uită fix în ochii lui cu o privire cât mai 
convingătoare cu putinţă. 

— Poate vă întrebaţi de ce? continuă ea. 

Regele făcu o pauză. Isabel îşi dădu seama că o avea pe Jane de 
partea sa, care în acele clipe abia mai respira. 

işi putea închipui la ce se gândea Jane. Regele avea o fire 
binevoitoare, dar cât de binevoitor putea fi chiar şi cel mai tolerant 
rege atunci când se plictisea? După câteva clipe de groază care 
surorilor li se părură ca o veşnicie, întrebarea acestuia le linişti. Zâmbi 
şi faţa lui căpătă un aer de nedumerire. 

— De ce? întrebă el. 

— Pentru că, răspunse imediat Isabel, fără nicio clipă de ezitare, el 
înţelege că dacă creează în Franţa o industrie a mătăsii va reuşi să 
ofere o ocupaţie cinstită şi profitabilă la zece mii de persoane. 

Acum uitase cu totul de Jane. Dar atenţia lui Jane, care stătea mută 
de uimire, era încă aţintită asupra ciudatei ei surori mai mici. Lui Jane i 
se părea că Isabel mai are puţin şi începe să cânte, ca şi când ar vrea 
să-i facă ochi dulci regelui. Pentru Isabel însă, discuţia nu era doar un 
mic amuzament, fără pic de legătură cu realitatea, iscat doar ca să se 
amuze, ca în cazul lui Jane. Tuturor celor care ar fi asistat la 
conversaţie li s-ar fi părut că Isabel e pe punctul de a-i vinde ceva. 

— Zece mii de persoane, continuă Isabel, oameni cu ranguri 
diferite, tot felul de oameni, de la prelați şi până la nobili, femei cu 
credinţă în Dumnezeu şi mulţi, mulţi alţii - adică toţi oamenii care 
până atunci n-au avut nicio ocupaţie şi au trândăvit. Zece mii de 
oameni - închipuiţi-vă. O cincime din populaţia Londrei. 

Eduard nu era mânios, ba dimpotrivă, lui Jane i se păru că e chiar 
amuzat de elocvenţa acestei văduve tinere şi slabe. 

— Acesta este motivul pentru care ţesătoriile de mătase s-au 
răspândit din Italia peste tot în ultimii douăzeci de ani. În Spania. În 
Flandra. În Franţa. Pentru că domnitorii din toate ţările creştine au 
început să înţeleagă că formarea unei industrii a mătăsii îi ajută pe 
toţi oamenii dintr-o comunitate, spuse Isabel cu voce apăsată. 

Acum totul era clar, îşi zise Jane în gând, aproape şocată. Sora ei se 
holba la rege ca un şarpe care îşi hipnotizează prada. Dar i se părea 
că lui Eduard chiar îi plăcea să fie hipnotizat. Altfel nici nu puteai 
explica gestul lui, când se aşeză pe bancă şi îi făcu semn lui Isabel să 
se aşeze lângă el. 

— Cum adică? întrebă el. Jane rămase în picioare. 

— Pentru că, răspunse Isabel complet dezinvoltă, aşezându-se 
lângă rege şi mângâindu-i auzul cu intonaţia vocii ei fără să se 


oprească nicio singură clipă, în industria mătăsii e nevoie de o 
mulţime de ocupaţii. Copiii şi femeile pot creşte viermii de mătase şi 
pot să tragă şi să răsucească firele de mătase pe care le produc. 
Săracii şi bătrânii pot sorta mătasea, finisa, împleti şi vopsi. 
Neguţătorii îşi pot face prăvălii în care vând numai veşminte de 
mătase. În plus, orice cetăţean poate planta duzi sau poate încheia 
înţelegeri şi acorduri cu neguţătorii. 

Zâmbi încrezătoare spre Eduard. 

— Şi, bineînţeles, dacă dai o muncă cinstită şi profitabilă la atâţia 
oameni, asta nu poate fi decât foarte bine pentru regele lor, continuă 
ea. Aşa cum îşi va da seama şi Maiestatea Voastră. 

El îşi ridica sprâncenele şi se apropie de ea. 

— Continuă, spuse el pe un ton grav. Chiar şi Jane, a cărei inimă 
aproape că nu îi mai zvâcnea acum în piept, lăsând-o să respire 
aproape normal, recunoscu semnul neechivoc că sora ei trebuia să 
continue. 

Isabel spuse alegându-şi cu grijă cuvintele: 

— O meserie nouă atrage mai mulţi oameni din afară în City - cum 
sunt, de exemplu, cei cinci mii de oameni sosiți recent la Tours. Asta 
înseamnă venituri mai mari - din impozitele pe grâne, vin, sare, 
alimente şi îmbrăcăminte -, dar şi din taxele pe mărfurile care intră şi 
ies din City, şi care fireşte că vor creşte toate, pentru că toţi aceşti 
oameni au nevoie de case noi, de prăvălii, războaie de ţesut şi ateliere 
în care să lucreze şi care vor fi construite special pentru ei. Înşiruia 
toate aceste cifre şi argumente cu o măiestrie desăvârşită. Acum îi 
zâmbea lui Eduard, care părea paralizat, cu o privire şi mai şăgalnică. 
Şi să nu uităm că după ce meseria aceasta se împământeneşte, 
regele va putea şi el să câştige mult mai mulţi bani decât înainte din 
taxele care îi revin din exportarea articolelor de îmbrăcăminte - 
pentru că bineînţeles că vor fi exportate mult mai multe haine ca 
înainte. 

Se opri o clipă pentru a-şi face vorbele mai convingătoare. 

— De fapt, profiturile sunt imense, spuse ea cu multă siguranţă în 
glas. E singurul motiv pentru care înțeleptul rege a acceptat să-şi 
aducă contribuţia. Bineînţeles, nu e o meserie ieftină şi niciuna pe 
care o poţi răspândi rapid. Dar câştigul obţinut mai târziu e mult mai 
mare decât suma investită. 

De unde ştie ea toate aceste lucruri? se întrebă Jane, pierdută în 
hăţişul argumentaţiei lui Isabel. Oare nu zisese adineauri „mai târziu o 
să câştigi mult mai mult decât ai investit?” Ce o fi vrut să spună cu 
asta? 

Mâinile lui Isabel tremurau, dar nu din cauza fricii, ci pentru că îşi 
dădea seama tot mai clar de succesul ei. Acum divina ei nebunie 
începuse să pălească. Nu-i venea să creadă ce făcuse şi ce spusese. 


Şi, încheind: 

— Ce păcat că în Anglia nu există niciun centru de ţesut mătasea. 
Privi în jos cu modestie, eliberându-l în sfârşit pe rege de jugul 
discursului ei. Incă, adăugă ea. 

Un bărbat care stătea în spatele lui Jane începu să râdă şi să bată 
din palme. Isabel se întoarse să vadă cine este. 

Lordul Hastings se uita la ea cu o expresie aprobatoare. Stătea cu 
picioarele larg depărtate, ca şi cum ar fi vrut să nu-şi piardă echilibrul. 
Pe chipul lui oacheş era întipărit acelaşi zâmbet plin de încântare pe 
care îl văzuse şi pe faţa regelui Eduard. 

— Să ştii, Sire, că s-ar putea să aibă dreptate, zise el. S-ar putea să 
iasă ceva din asta. O să fie greu, dar s-ar putea să iasă ceva. 

Regele îi zâmbi lui Hastings. 

— Lordul Hastings se pricepe la comerţ, spuse el cu glas încrezător, 
salutând cu un gest intervenţia prietenului său în discuţie. Ştii şi tu 
asta, nu-i aşa? E un adevărat comerciant când se află la Calais. Un 
neguţător ca şi voi, care face averi din hainele pe care le vinde. Dacă 
şi el zice că s-ar putea să meargă, atunci... Făcu din nou un semn 
aprobator cu mâna. 

Lordul Hastings nu îi acordă nici cea mai mică atenţie lui Jane, ca şi 
cum nu ar fi fost acolo. 

— Bravo, domnişoară Claver, spuse el, făcând o reverență în timp 
ce se aşeză pe bancă lângă ei. Cine ar fi crezut că o fată tânără ca 
tine se pricepe aşa de bine la afaceri? Hai, spune - ce ne poţi zice 
despre investiţia asta de început? 


În drum spre casă, călări în urma cavalerilor care se întorceau la 
Londra. Jane rămase în urmă. Timp de câteva clipe, Isabel se desfătă 
în voie în momentele de singurătate. Era prima ocazie din acea zi 
când nu trebuia să fie atentă la ce spune sau face. Totodată şi primele 
clipe în care putea să se gândească la căutăturile pofticioase venite 
din partea marchizului de Dorset, cel de-al doilea admirator al lui Jane, 
un bărbat blond care o încolţise în umbra pavilionului regal în timp ce 
Jane dansa cu lordul Hastings, după ce toţi oaspeţii prezenţi 
consumaseră o mulţime de mâncare şi băutură. Intr-adevăr, Dorset îşi 
lipise de câteva ori pe furiş corpul de trupul ei şi deşi recunoştea în 
sinea ei că nu era deloc urât, el îşi lipise rânjind buzele care duhneau 
a bere de ale ei. Ea îl împinsese într-o parte, dar el nu făcea decât să 
repete întruna: „Ei, hai, ştiu că vrei şi tu”, şi „Să ştii că eşti o femeie 
foarte frumoasă”, pe faţa lui citindu-i-se deopotrivă pofta trupească şi 
disprețul. Fusese nevoită să-l lovească destul de tare cu piciorul, în 
încercarea de a nu lăsa pe nimeni să vadă ce face pe când îl 
respingea. Cherchelit, el înjurase ca un birjar şi se îndepărtase, dar 
plecase cu aceeaşi expresie triumfătoare de rânjet lasciv întipărită pe 


faţă. Gândindu-se din nou la toate acestea, pe faţa ei apăru pentru 
prima dată o expresie de dispreţ vădit. Oare de ce îl suporta Jane pe 
omul acesta? 

Dar acum trebuia să se gândească la lucruri mai importante. Cu un 
sentiment îngrozitor al realităţii, pe care o percepea acum mult mai 
clar, Isabel îşi dădu seama că are nevoie de un expert adevărat în 
domeniul mătăsii pentru negocierile pe care regele le sugerase să 
aibă loc a doua zi la Palatul Westminster, împreună cu lordul Hastings, 
abia când se afla singură pe drum, călare. Deja se folosise cât putuse 
de mult de îndrăzneala şi intuiţia ei şi de fărâmele de cunoştinţe 
deprinse la Alice. Acum nu mai ştia ce trebuie să facă. 

Pe Alice nu o putea întreba. Alice şi-ar fi arogat tot meritul unei 
eventuale înţelegeri cu regele. Nici pe Anne Pratte nu o putea ruga să 
o ajute, pentru că primul lucru pe care l-ar fi făcut Anne ar fi fost să îi 
dezvăluie tot lui Alice. Isabel era sigură de aceasta fără să mai facă 
vreo încercare prealabilă. Anne nu ar fi fost în stare să reziste. Pe de 
altă parte, nu putea să-l roage nici pe William Pratte, în ciuda poziţiei 
privilegiate ocupate de acesta în breasla mătăsarilor şi a loialității lui 
faţă de Alice, întrucât el i-ar spune lui Anne, iar Anne i-ar spune lui 
Alice. 

işi plimbă frâiele între degete, gândindu-se îndelung. Timp de 
câteva clipe, îşi spuse în sine că poate ar fi bine să vorbească cu 
Goffredo. El ştia tot ce era de ştiut despre mătăsuri. Şi aventura în 
sine i-ar fi plăcut mai mult decât oricui altcineva. Insă apoi îşi aminti 
atmosfera încinsă care s-ar fi creat dacă secretul ar fi fost cunoscut 
doar de ea şi el, chiar şi numai pentru una sau două zile; la acest 
gând, clătină hotărâtă din cap. De-abia reuşise să scape de avansurile 
lui, pe care Goffredo i le făcea ori de câte ori avea ocazia. Nu voia ca 
acum să înceapă din nou să o sâcâie. 

Singurul rămas era Will Caxton. Afacerile care îl aduseseră pe 
acesta la Londra nu aveau legătură cu Alice, spre deosebire de 
afacerile lui Goffredo, astfel că dacă se întâmpla ca pe nepusă masă 
el să nu fie prezent a doua zi dimineaţă, Alice nu avea să se frământe 
unde s-a dus şi ce face. Insă acesta era parcă prea modest, prea în 
banca lui. Primul ei instinct era să se bazeze pe cineva sub a cărui 
experienţă şi măiestrie s-ar fi putut ascunde, o persoană mai 
atrăgătoare, cu mai multă carismă. Cu toate acestea, în timp ce calul 
mergea în buiestru şi corpul ei se sălta când într-o parte, când în 
cealaltă, începu să îşi dea seama, ezitând, de faptul că în fond nu 
ajunsese într-o asemenea situaţie decât cu ajutorul propriei ei forţe şi 
carisme. În definitiv, nici nu avea nevoie de carisma şi dezinvoltura 
altcuiva; nu-i trebuia decât o serie de cunoştinţe amănunțite şi 
experienţa de a negocia. lar blândul şi blajinul de Will - care de fapt 
făcuse atât de mult pentru ca ea să fie primită în cercul de cunoştinţe 


Ar 


al lui Alice Claver, mai mult decât Goffredo, care îi arătase 
întotdeauna respect deplin, ca şi cum ar fi fost prietena lui - avea să îi 
ofere tot ce îi trebuia, ba chiar mai mult decât atât. Şi, lucru 
important, nici nu avea să încerce să îi fure gloria. 

Oarecum liniştită de această concluzie, îşi îndreptă spatele, dădu 
pinteni calului şi porni la trap. Era convinsă că judecase bine. 


— Westminster? Dar pentru ce acolo? întrebă Will Caxton de-a 
dreptul când ea îi şopti în acea seară doleanţa ei. Nu voia să-şi 
irosească ultimele zile preţioase petrecute la Londra cu lucruri sau 
activităţi fără de folos. Avea propriile lui afaceri şi tranzacţii de făcut. 
Sper că nu e ceva legat tot de sora ta? 

El nu făcuse cunoştinţă cu Jane, însă toţi membrii grupului de 
cunoştinţe ale lui Alice Claver o vorbeau de rău. 

Evazivă, Isabel răspunse aproape în şoaptă: 

— Nu chiar... cu toate că lui Alice i-am spus că e tot în legătură cu 
ea. Nu te-aş ruga dacă nu ar fi ceva într-adevăr important. 

El scoase un oftat. 

— Ei bine, şi eu sper să fie ceva important, şi cu asta basta, zise 
resemnat. 

— Te rog, Will. Chiar am nevoie de ajutorul tău, bâigui ea, după 
care simţi că împotrivirea lui scade. Şi te rog nu-i spune lui Alice nici 
că vii cu mine. Am să-ţi explic când o să fim în vaporaş. 

Când ajunseră amândoi pe locurile din vaporaş, privind celelalte 
bărci trecând de ei în strălucirea soarelui de dimineaţă, ţânţarii şi 
libelulele care dansau ca nebune pe trestii, ea începu să-i şoptească la 
ureche ce vrea de la el. In primele clipe, Will Caxton nu dădu crezare 
cuvintelor ei. Ba chiar se şi răsti la ea la un moment dat. Ea îşi dădu 
seama, văzând şi o urmă de culoare pe fruntea lui, în jurul părului 
roşcat, că acesta era probabil unul din momentele în care Will se 
apropia cel mai mult de ceea ce se numea îndeobşte starea de 
enervare. 

— Nu am timp să alerg după cai verzi pe pereţi, spuse el pe un ton 
grav, ca şi cum s-ar fi îndoit că procedase bine că se purta atât de 
prietenos cu această fată neverificată. Eşti absolut sigură că nu este 
doar vreo închipuire de-a ta? 

Chiar şi când îi arătă cuvintele scrijelite de lord Hastings pe 
autorizaţia de acces primită din partea lui, adică /a/ssez-passer, 
pentru a li se permite intrarea de către paznicii Palatului, el tot nu era 
convins de adevărul spuselor ei. Se holbă la litere şi apoi se încruntă, 
cu un scepticism neprefăcut. 

— De ce ar dori să se întâlnească cu tine? întrebă el, după o tăcere 
lungă. 

Când răspunse, nu reuşi să elimine nota de exasperare din vocea 


ei, care sună mai strident decât şi-ar fi dorit. 

— Ţi-am spus de ce; e adevărat. Poate că în acea clipă reuşise să îl 
convingă. În orice caz, el nu mai scoase niciun cuvânt. Se uită din nou 
la peticul de hârtie, cufundat în gânduri. Şi, pe măsură ce silueta 
Palatului Westminster se apropia tot mai mult de ei - turnurile duble 
ale Abației şi acoperişurile masive boltite ale Palatului, lăcaşurile ca 
din poveşti ale preoţilor şi prinților -, ea văzu că începe să se 
gândească la diverse puncte din argumentaţia lui, fluierând uşor de 
fiecare dată când pomenea vreunul. Trebuia să pregătească bine 
discuţia. 

Coridoarele pe care le străbătură nu erau din cale afară de 
grandioase, semănând cu cele cu care cei doi erau obişnuiţi, deşi 
acestea erau mult mai numeroase. Palatul părea un întreg oraş 
construit din piatră. Nu ştiau unde trebuie să meargă sau ce să le 
spună soldaţilor, astfel că au aşteptat în linişte la porţi în timp ce 
soldaţii îşi dădeau cu presupusul în legătură cu prezenţa lor acolo, şi 
au aşteptat iar şi iar, de multe ori, după care au fost conduşi de-a 
lungul a tot felul de coridoare de către supuşi care mai de care mai 
ezitanţi. 

În cele din urmă, un bărbat înalt şi brunet, cu o faţă de om abătut, 
care semăna întrucâtva cu lordul Hastings, şi-a făcut apariţia când au 
ajuns la ultimul coridor de piatră şi le-a făcut o reverență. Un paj se 
puse să-i enumere cu emfază titlurile: Ralph Hastings, Proprietar de 
Domenii, Maestru Ecvestru al Calului Regelui şi ingrijitor al Leilor, 
Leoaicelor şi Leoparzilor regelui. Isabel bănui că acesta trebuia să fie 
fratele lordului Hastings. Încercând să nu pară copleşită, a răspuns 
făcând şi ea o plecăciune la fel de adâncă precum Will Caxton. 

Ralph Hastings i-a condus pe alte coridoare până au ajuns la 
încăperile lordului Şambelan. Acesta vorbi rar şi cu voce calmă, cu un 
neobişnuit şi puternic accent din regiunile de mijloc ale Angliei, 
făcându-i repede să se simtă în largul lor: 

— E un moment bun pentru vizitele făcute fratelui meu, spuse el, 
pentru că şi-a încheiat îndatoririle pe această dimineaţă. Este primul 
ceas din zi când are timp să se gândească. 

Isabel ştia că îndatoririle lordului Hastings în calitate de şambelan 
erau multiple, de la organizarea domestică propriu-zisă - comandarea 
meselor regelui şi stabilirea programărilor pentru cei care urmau să se 
întâlnească cu el - la munca de cancelarie şi datoriile îndeplinite 
pentru buna desfăşurare a vieţii intime a suveranului: să 
supravegheze focul care ardea în şemineu şi lumânările din dormitorul 
regal, să aerisească baldachinul regal, să golească olita de noapte şi 
să scoată din încăpere câinii şi pisicile; să o ajute pe Maiestatea Sa să 
se îmbrace, să se asigure că lenjeria sa curată a fost încălzită la foc, 
să-i dea veşmintele atent periate şi să-i pregătească şi supravegheze 


băile în apă de trandafiri. 

Isabel se întrebă cum reuşeşte lordul Hastings să găsească timp 
pentru a conduce garnizoana din Calais şi oştile regelui din regiunile 
de mijloc ale Angliei, ba să bată şi monede noi, din moment ce trebuia 
să facă toate aceste lucruri în fiecare dimineaţă? Curioasă, ea întrebă: 

— Nu pune servitorii să îndeplinească datoriile de dimineaţă în locul 
lui? 

Dar Ralph Hastings dădu din cap în semn că nu, pe faţa lui apărând 
o expresie de curtean uimit de ignoranţa copilărească dovedită de 
această femeie, care punea întrebări privind rânduielile din Palat. 

— Să atingă trupul regelui? întrebă el, cu fruntea încreţită a mirare. 

Probabil că răspunsul lui este nu, hotărî Isabel în sinea ei, cu elanul 
domolit. Lordul Hastings trebuie să facă el însuşi toate aceste lucruri. 

Observase că Will Caxton, care se afla la un pas de ea, clatină din 
cap aproape imperceptibil. Şi-ar fi dorit ca el să nu fi asistat la această 
scenă, penibilă pentru ea. 

— Lasă-mă pe mine, murmură el, să vorbesc. 

Preţ de o clipă, o ustură această remarcă. Apoi se simţi însă 
uşurată. În definitiv, de aceea îl şi adusese pe Will cu ea. 

Incăperea în care intrară era spațioasă şi bine aerisită, însă în 
ansamblu destul de modestă: o fereastră mare, care dădea spre râu, 
împărţită în patru părţi egale de un cadru de piatră, lumina reflectată 
a apei jucând pe pereţii goi, o masă mare plină de hârtii aşezată lângă 
peretele din spate, doi copişti care şedeau la masă făceau ordine în 
hârtii şi luau notițe şi, lângă fereastră, însuşi lordul Hastings, o 
prezenţă impozantă în tunica şi pantalonii săi de catifea albastră, cu 
pălăria înclinată pe cap şi cu ochii veseli aţintiţi asupra lui Isabel. 
incepu să îi facă acesteia o reverență în timp ce îi spuse, cu cuvinte 
pe care ea le interpretă drept o urare de bun-venit: 

— Ah, tânăra domnişoară Claver! Intraţi, intraţi... cred că avem de 
discutat unele afaceri, dacă nu mă înşel. 

Lordul Hastings cunoştea numele lui Will Caxton (după cum părea 
că ştie numele tuturor). Imediat după ce numele lui Will Caxton fu 
anunţat oficial de către paj, el se întoarse cu multă dezinvoltură spre 
neguţătorul roşcat şi slab şi spuse: 

— Nu am făcut cunoştinţă. Dar activitatea dumneavoastră la 
Bruges a fost bine cunoscută; fireşte că am auzit şi eu lucrul acesta. Și 
am admirat cu toţii excelenta înţelegere pe care aţi încheiat-o cu 
neguţătorii din Hanse. Apoi, către Isabel, cu un amestec de respect şi 
curtoazie: Văd că ai adus un coleg la fel de talentat ca şi tine. Un 
prieten bun este totdeauna de folos. 

Will avea mai multă stăpânire de sine în faţa feţelor nobile decât s- 
ar fi aşteptat Isabel. El făcu o plecăciune şi răspunse formal, după 
care se aşeză la masă foarte relaxat. Era uşor pentru ea să preia de la 


el frâiele discuţiei. Zări ochii lui privind-o doar o fracțiune de secundă, 
pe când luau locul la masă ca să discute. El dădu din cap, aprobând 
tăcut ceea ce văzuse până acum. 

Pe parcursul orei care a urmat, a fost surprinsă în repetate rânduri 
de iscusinţa de care a dat dovadă Will Caxton în legătură cu afacerea 
despre care veniseră să discute. Prezentă într-un mod clar şi concis 
lucrurile de care era nevoie pentru promovarea industrială a 
ţesătoriilor de mătase. La fel de calm, lordul Hastings fu de acord cu 
toate propunerile prezentate. In contract (conform căruia Isabel era ea 
însăşi numită întreprinzătoare, împreună cu Alice Claver, Goffredo 
D'Amico şi soţii Pratte, toţi cunoscuţi din acel moment sub numele 
colectiv de Casa Claver) numele lui Will Caxton nici măcar nu era 
inclus. 

— Eu unul vreau să fac o altă afacere, spuse el la un moment dat. 
Lordul Hastings îşi ridică sprâncenele şi se uită la el să vadă o reacţie. 
Nu mă aflu aici decât pentru a-mi oferi sfaturile. 

Lui Isabel îi fu greu să creadă cât de simplu căpăta formă ceea ce 
dorea ea, graţie lui Will, cu ajutorul documentului pe care unul dintre 
copişti îl scria în timp ce ei vorbeau. Contractul specifica faptul că 
industria mătăsii pe care ei urmau să o înfiinţeze va avea protecţia 
regelui timp de douăzeci şi cinci de ani. Limbajul juridic franțuzesc 
utilizat de copist, pe care ea abia putea să îl priceapă, acorda 
permisiunea Casei Claver să încheie contracte cu un atelier de 
vopsitori, torcători şi ţesători venețieni ce aveau să imigreze în Anglia. 

Will Caxton aduse în discuţie problema siguranţei fizice a acestora - 
în City se stârneau deseori încăierări împotriva lombarzilor lacomi. 

— Unde v-aţi dori să vă stabiliţi sediul? o întrebă lordul Hastings pe 
Isabel. 

Will Caxton răspunse, la fel de repede ca şi cum ar fi căzut ei înşişi 
la învoială dinainte: 

— Aici, la Westminster. E mai sigur. 

Şi aceasta a şi fost forma trecută în text: cum că ţesătorii de 
mătase vor fi cazaţi într-o casă liniştită şi anonimă din interiorul 
Abației, departe de ochii iscoditori ai neguţătorilor din Londra. Lui 
Goffredo urma să i se ofere cetăţenia engleză în caz că avea probleme 
cu autorităţile venețiene sau cu italienii din Londra. Maeștrii venețieni 
urmau să folosească atelierele pentru a arăta unui prim grup de 
țesători englezi cum să producă o gamă largă de atlazuri, damascuri, 
catifele şi taftale. Niciun alt străin nu va avea permisiunea să 
desfăşoare o activitate concurentă în Westmister şi la Londra până 
după expirarea acestui contract valabil timp de un sfert de secol. 
Venețienii urmau să beneficieze de un moratoriu pe restituirea 
oricăror datorii acumulate acasă şi a oricăror impozite plătibile la 
Londra, având de asemenea imunitate de la condamnarea pentru 


infracţiuni comise peste hotare. Atelierul urma să fie scutit de plata 
impozitelor şi obligaţiilor către municipalitate. Totodată, el era scutit 
de orice plată pentru importarea oricăror materiale, mătase naturală 
crudă, fire de mătase, coloranţi, aur sau argint de care artizanii urmau 
să aibă nevoie în activitatea lor. Regele urma să plătească chiria 
anuală de zece şilingi pentru casa respectivă. El plătea şi suma în 
avans pentru alimentele, hainele şi salariile anuale, stabilite la treizeci 
de ducați pentru muncitorii străini - ceea ce reprezenta un împrumut 
scutit de dobândă pe o perioadă de un sfert de secol. Unica obligaţie 
care revenea Casei Claver era să plătească echipamentul care urma 
să fie folosit pentru desfăşurarea activităţii propriu-zise: douăzeci de 
războaie de ţesut pentru veşminte de înaltă calitate, maşini de tors, 
calandre, căzi şi unelte pentru vopsitorie. 

— Nu ştim cum să calculăm preţul pentru războaie, spuse lordul 
Hastings parcă cerându-şi scuze. Mai bine vă ocupați numai voi de 
calculele astea, doar pe voi vă interesează. Insă toate celelalte 
cheltuieli urmau să fie achitate din buzunarul regelui. 

Când Will Caxton întrebă dacă în contract mai trebuie inclusă vreo 
altă prevedere, în încăpere se aşternu tăcerea. Scribul presăra fire de 
nisip pe hârtie pentru a aduna petele de cerneală, după care le punea 
înapoi în lădiţa de nisip. Lordul Hastings zâmbi larg. Se aplecă în faţă 
şi o bătu uşor pe umăr pe Isabel, adoptând brusc mina unui om care 
participă la o conspirație. 

— Cred că eşti conştientă, spuse prietenul regelui, că în ciuda 
faptului că, prin bunăvoința sa, regele a fost de acord să achite toate 
cheltuielile prevăzute în contract, de fapt singura modalitate în care el 
va putea obţine fondurile necesare va fi să împrumute bani de la 
neguţătorii londonezi din City, nu-i aşa? Nu este ceea ce am putea 
numi un monarh bogat... 

Isabel văzu că Will Caxton îşi permise să schiţeze un zâmbet drept 
răspuns. Era şi el conştient, şi la fel ca ea. 

— De fapt şi de drept, continuă Hastings, punându-şi un picior 
peste celălalt cu uşurinţa unui atlet, tatăl tău şi prietenii lui vor fi cei 
care vor plăti costurile afacerii voastre, deşi nu vor şti acest lucru. Cu 
toate acestea, casa voastră, Casa Claver, îşi va însuşi toate profiturile 
dacă va avea succes, ceea ce sunt sigur că se va întâmpla. V-aţi 
descurcat bine, domnişoară Claver. Este un contract foarte bun pentru 
dumneavoastră. 

Ea zâmbi şi mai larg după ce auzi această remarcă. Will Caxton îşi 
cobori privirea modest, bucurându-se şi el de aprecierea făcută de 
Hastings. Lordul Hastings o privi amabil, ca şi cum ar fi înţeles foarte 
bine cât de complexe erau sentimentele ei în acele clipe - ca şi când 
ar fi priceput că dragostea nutrită de ea pentru frumuseţea mătăsii, 
care o îmboldise să aleagă acest drum în viaţă, pălea în aceste 


momente în faţa aprecierii faţă de ceva ce ea nu cunoscuse până 
atunci, şi anume frumuseţea puterii, a puterii folosite cu eleganţă. 
Incuviinţă încet din cap, apoi se ridică în picioare, şi de această dată 
cu o mişcare aproape fluidă. 

— Cu asta cred că am spus totul, nu-i aşa? spuse el pe un ton 
blând. 

Audienţa se încheiase. 

După ce ieşiră şi păşiră din nou pe acel coridor, de data aceasta 
însoţiţi numai de acel paj, Isabel, ai cărei ochi priveau fix în faţă şi în 
mintea căreia răsunau cântece triumfătoare intonate de coruri cereşti, 
începu să-şi dea seama, încetul cu încetul, că Will Caxton se afla lângă 
ea, în timp ce acesta, transpirat şi uşurat, îşi mototoli în mâini pălăria 
şi apoi îşi trecu mâna prin părul rar înainte să şi-o pună din nou pe 
cap. Apoi începu iar să fluiere foarte încet, atât de încet încât Isabel 
abia îl auzea. li făcu semn cu ochiul, dar mişcările precaute ale 
corpului lui îi sugerau că încă nu era potrivit să izbucnească în răcnete 
de veselie. Ea îşi fixă privirea asupra tunicii pajului din faţa lor şi 
continuă să păşească în urma lui. 

Will aşteptă până trecură de ultimul soldat şi ajunseră pe ponton, 
unde aveau de aşteptat vaporaşul care avea să-i ducă înapoi la 
Londra, înainte să izbucnească într-un strigăt de fericire, reţinut prea 
mult timp. 

— Asta e, am reuşit! zise el, punând mâna pe braţul ei şi 
zgâlţâindu-i-l în sus şi în jos. Chiar am reuşit! Vocea lui era ascuţită şi 
puternică. 

Cu sufletul copleşit de emoție, îl privi şi ea cu ochii strălucind de 
fericire, radioasă că în sfârşit era liberă să-şi arate sentimentele. El 
începuse să arate din nou ca înainte, modest, deşi acum părea 
complet uluit de succesul pe care îl repurtase, cu toate că 
sprâncenele sale deschise la culoare îi dădeau iar aerul obişnuit de 
om surprins de tot ceea ce îl înconjoară. Nu mai arăta nici pe jumătate 
la fel de impunător ca în Palat. Ea fu nevoită să-şi reamintească faptul 
că acesta era omul care îi înlesnise acest succes şi îşi spuse în sinea ei 
că avusese dreptate să îl aleagă pe el. 

— Will, strigă ea cu căldură în glas, a fost nemaipomenit! 
Dumneavoastră aţi fost... Aţi fost... Era atât de copleşită încât nu îi 
mai veni în minte nici măcar o singură laudă destul de măgulitoare 
pentru prietenul ei. Aţi fost atât de BUN, sfârşi ea, nepăsându-i dacă 
găsise sau nu cuvântul cel mai potrivit. 

La care el schiţă un zâmbet timid. Simţea că ea voia să îi adreseze 
cele mai călduroase superlative şi cui nu îi plăcea să audă superlative 
la adresa sa? Insă vocea lui sună calmă când spuse cu modestie: 

— Ei bine, am mai mulţi ani de experienţă, aşa că... Incuviinţă şi el 
cu un semn din cap, la fel de călduros: Şi când mă gândesc că în 


dimineaţa asta nu-mi venea să cred nicio iotă din ce-mi spuneaţi. Am 
mormăit tot timpul la dumneavoastră, ca un urs bătrân. Aţi făcut un 
lucru extraordinar, dumneavoastră l-aţi făcut, că v-aţi dat seama de 
ocazia asta şi aţi ştiut să profitaţi de ea. 

Fu rândul lui Isabel să roşească. Will Caxton îşi mută privirea de la 
ea, pentru a nu fi prea indiscret să asiste prea mult la stinghereala ei 
fericită. Se uită în schimb în jur, aprobator, spre priveliştea calmă a 
malurilor râului, la apele umflate şi unduioase ale râului, la 
acoperişurile clădirilor care adăposteau preoţi, funcţionari şi oameni 
de rând. 

— Şi ăsta e până la urmă cel mai bun loc să te stabileşti şi să faci 
ceva nou, fără multă zarvă sau agitaţie, zise el gânditor. Poate când o 
să mă întorc, o să rămân şi eu aici... 

Mai admiră peisajul din faţa ochilor preţ de un minut, fluierând 
printre dinţi. Apoi scutură din cap, îşi întrerupse reveria şi zâmbi către 
Isabel. Observă imediat mai mult respect în privirea lui. 

— Sunteţi o tânără neobişnuită, domnişoară Isabel Claver, spuse el 
cu hotărâre în glas, şi nu trebuie să lăsaţi pe nimeni să vă spună că nu 
este aşa. Sunt sigur că Alice ştie că dumneavoastră sunteţi cea care a 
pus la punct tot planul acesta. Dumneavoastră sunteţi cea care merită 
toate laudele, nu eu. Eu nu am fost altceva decât un simplu sfătuitor, 
atâta tot. Nici măcar nu e nevoie să spuneţi că v-am însoţit şi eu. 
Dacă nu vreţi, nu o să suflu nicio vorbă lui Alice sau Anne. 

Era încântat de oferta pe care tocmai o făcuse, ştia cât de 
generoasă este. Cât despre Isabel, ea era prea copleșită de tot ceea 
ce se întâmplase şi nu mai era în stare să rostească niciun cuvânt. 


Una sau două zile mai târziu părură cu toţii surprinşi când la uşă îşi 
făcu apariţia un curier, care aduse un document pentru Isabel. Nu se 
cuvenea ca ea să fie aceea care primeşte documente. Ea nu era decât 
o fată care se chinuia să înveţe cum să facă chimire. Insă când ea s-a 
grăbit să ajungă la uşă şi a semnat de primire, nimeni nu a întrebat de 
la cine era documentul cu pricina. Nu au întrebat-o nici măcar când s- 
a întors în depozit după câteva clipe, privind în pământ, cu obrajii 
îmbujoraţi cu chimirul la care lucra puţin mai umflat. Cei de faţă erau 
neguţători, persoane obişnuite să pună preţ pe buna-cuwviinţă şi pe 
respectarea intimităţii. Au aşteptat ca ea să le spună. 

Isabel nu reuşise să scoată niciun cuvânt cât fu ziua de lungă. 
Simţea că secretul ei îi stătea ca un nod imens în gât, împiedicând-o 
să comunice cu cei din jur. Aşteptă până se înseră, când terminară 
lucrul şi toată lumea plecase din depozit, înainte să-i arate lui Alice 
contractul, după ce aceasta îşi ocupă locul ei la masă. Işi cobori chiar 
supusă capul atunci când Alice, atentă ca întotdeauna, ţinu morţiş să- 
şi lege şiretul de dantelă de la mânecă, pe care îl văzuse că atârnă, 


înainte să îşi ridice privirea spre ea. 

În cele din urmă, Alice întinse mâna şi aşteptă ceea ce Isabel avea 
să-i dea. Incepu să citească. Probabil că şi-a dat seama cât de greu 
era documentul de îndată ce l-a ridicat. Era plin de sigilii de ceară şi 
Alice trebuia să fie oarbă să nu observe că acestea aveau pe ele 
emblemele regelui: trei sori strălucitori, precum şi deviza regală, 
Confort et Liesse. Linişte şi bucurie. Şi totuşi Alice nu scoase niciun 
cuvânt timp îndelungat. Privi doar lung la cuvintele din faţa ochilor ei, 
ca şi cum acestea ar fi fost prinse într-un dans prea iute şi sensul lor 
nu putea fi priceput imediat. 

Faţa lui Alice era impasibilă când Goffredo veni în încăpere şi se 
aşeză la masă lângă ea. Mătăsara îi înmână documentul lui Goffredo, 
spunându-i doar un cuvânt: „Citeşte”. Incă nu se sinchisise să se uite 
la ucenica ei. Insă Isabel avu impresia că observă un licăr de 
satisfacţie în ochii celeilalte femei. 

Goffredo îşi îndreptă imediat privirea spre textul documentului. 
Părea uluit. Apoi şi mai uluit. După care puse scrisoarea pe masă şi 
izbucni în hohote de râs. Când Anne Pratte îşi făcu şi ea apariţia, ridică 
documentul şi, strâmbând din nas, îi spuse soţului ei cu nelinişte în 
glas: 

— Spune-mi şi mie la ce se referă documentul ăsta, dragă, şi după 
ce William Pratte începu să i-l citească, uluirea se întipări şi pe 
chipurile lor şi părea să crească tot mai mult cu fiecare clipă care 
trecea. Râsetele lui Goffredo deveniră şi ele tot mai zgomotoase, până 
când ajunse să se plesnească peste picioare, nevenindu-i a crede. 

— Ce simplu a fost, spuse el poticnindu-se. Ni l-a adus, ni l-a 
predat, şi cu asta basta. 

Acum toţi fremătau de emoție, agitaţi, mişcându-se fără rost de 
colo-colo; ce veste incredibilă! Toţi se uitau unul la altul, toţi priveau 
amuzaţi veselia ieşită din comun a lui Goffredo şi nimeni nu putea să 
creadă că nu era vorba decât de o glumă. 

— A picat din cer, aşa, pur şi simplu, zise William Pratte. 

Anne Pratte adăugă: 

— De-a dreptul la noi. 

La care Goffredo se opri din râs şi se uită la Isabel fără intenţia de a 
face complimente de complezenţă sau de a cocheta cu ea. In ochii lui 
se citea cea mai pură admiraţie. 

— Pe documentul acesta se află trecut numele tău, spuse el cu 
afecţiune în glas. Ţie ţi-a fost trimis. Spune-mi, ce ai făcut, cum ai 
procedat? 

Faţa ei se făcuse mai roşie ca racul. Se uita în pământ. Dintr-o dată, 
fu atât de surprinsă că reuşise să-şi depăşească până şi cele mai 
optimiste aşteptări, încât nu-şi putea explica felul în care ajunsese să 
facă acest lucru. Nu voia ca Alice să creadă că e o lăudăroasă. 


Aproape că îi venea să spună că Will Caxton fusese cel care încheiase 
contractul în numele ei, ca să scape de toţi ochii aceia, care o priveau 
cu atâta insistenţă, dar reuşi să-şi oprească pornirea în ultima clipă. 
Doar Will spusese că poate să pretindă că tot meritul fusese al ei, nu? 
Şi până la urmă îndrăzneala ei fusese aceea care a dus la semnarea 
contractului, nu-i aşa? 

— Am avut noroc, bâigui ea. M-am întâlnit cu regele. Prin Jane. L- 
am rugat. 

Moment în care toţi cei de faţă izbucniră în râs. Ce simplă putea fi 
viaţa! Plină de speranţă, privi în sus pe sub gene. incepeau să o 
creadă. Treceau scrisoarea dintr-o mână în alta şi dădeau din cap 
minunându-se. 

— Dar până când a venit scrisoarea asta, nu-mi închipuiam că într- 
adevăr am reuşit, zise ea cu emoție în glas. 

— Uitaţi-vă la ea, se minună Goffredo. Stă acolo aşa sfioasă şi 
dulce, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobişnuit. Spunând 
acestea, se aplecă în faţă şi o bătu uşor cu palma pe genunchi. Hai, 
încearcă şi tu să pari mai fericită! îi ordonă el zgomotos. Tocmai ai 
obţinut cel mai bun contract la care putea visa oricare dintre noi. Ai 
voie să sărbătoreşti, haide, cara! 

Şi înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, se pomeni că acesta o ia 
în braţe şi începe să se zbenguie cu ea în pas de dans încoace şi 
încolo prin toată camera - de data aceasta, nu o deranja faptul că o 
atingea - în timp ce toţi ceilalţi râdeau ca nebunii, iar flăcările torţelor 
se micşorau şi pâlpâiau, şi nici chiar mârâitul lui Alice: „Goffredo, te 
rog!” nu mai păru nici pe departe atât de arţăgos ca de obicei. 

Însă lui Isabel încă nu-i venea să creadă că toate acestea se 
petreceau aievea în faţa ochilor ei. Nu crezu nici măcar când 
cocktailurile îşi făcură apariţia, însoţite de dulciurile lui Goffredo, şi 
William Pratte ţinu primul toast din acea seară în cinstea viitorului lor 
succes. Nu îşi dădu seama că a făcut ceva într-adevăr meritoriu decât 
atunci când Alice a început să zâmbească direct spre ea, ca şi cum i- 
ar fi venit în minte o idee şi i-a spus, fără nicio urmă de îmbufnare în 
voce, cu un respect care părea aproape sfios: 

— Isabel, ai vrea să fii tu prima care se duce să viziteze casa de la 
Westminster? Poţi să-ţi iei liber azi. Meriţi asta. 


Isabel merse peste câmpii pline cu porumb verde-deschis. Era prea 
absorbită de gânduri ca să-i mai vadă pe oamenii de pe drum. Lăsase 
în urmă fumul Londrei, chiar şi impozantele fortărețe de pe Strand 
rămâneau doar în amintirea ei, atâta timp cât nu se întorcea să le 
privească. Se simţea la fel de liberă precum întinderea argintie a 


râului din stânga ei; Westminster-ul devenise doar un sat fermecat 
care se profila în faţa ei. 

Era bucuroasă că avusese ocazia să meargă pe jos. Exerciţiul îi 
limpezise gândurile. Aproape că începuse să creadă că visul ei se 
transformase în realitate. O parte din mintea ei angaja deja 
mătăsarele ei preferate, pe cele cărora le putea împărtăşi, sau spera 
că le va putea împărtăşi, un asemenea secret. 

Poate o să le angajez pe unele dintre ucenicele tatălui meu în ale 
mătăsăriei, îşi spuse ea în gând puţin răutăcioasă. Ştiu că sunt bine 
pregătite. Isabel mai ştia, întrucât crescuse ea însăşi în casa Lambert, 
şi care dintre aceste femei aveau cele mai pricepute degete şi o viaţă 
personală cu cât mai puţine obligaţii. Cât de mult s-ar înfuria el dacă 
acestea ar pleca din serviciul lui şi s-ar înfiinţa imediat la 
Westminster! 

Totuşi, dintre toate cel mai mult se gândea la Joan Woulbarowe. Nu 
putea să şi-o scoată din minte pe Joan Woulbarowe, şi-o închipuia cum 
la început s-ar holba la ea, cu ochii mari cât cepele, apoi gura ei s-ar 
lărgi într-un rânjet ce ar lăsa să se vadă fiecare din cioturile negre 
care pe vremuri fuseseră dinţii ei şi, într-un final, ar bolborosi nişte 
cuvinte fără noimă pentru a-şi exprima recunoştinţa. Joan Woulbarowe 
merita un început nou, după toţi acei ani în care nu avusese nicio 
leţcaie, petrecuţi prin tribunale, luptând împotriva acuzațiilor fostei ei 
stăpâne. Acum, îşi zicea Isabel în sinea ei, simțindu-se cuprinsă de o 
generozitate aproape dumnezeiască, pot să îi ofer eu şansa unui 
început nou. Poate să înceapă din nou la mine. 

Isabel nu îşi duse până la capăt gândul, însă o parte a minţii ei era 
deja conştientă că nu era rău nici că fosta ucenică torcătoare nu avea 
nicio rudă (în afară de o mătuşă nebună, Rose Trapp) şi foarte puţine 
prietene între mătăsare. In general, acestea, circumspecte, îi ţinuseră 
partea bogatei Katherine Dore în cea mai publică dintre disputele 
Breslei Mătăsarilor. Nimeni nu avea să-i simtă lipsa lui Joan 
Woulbarowe în Soper Lane. În plus, avea şi degete iuți. Putea să 
înveţe repede. Ar fi atât de recunoscătoare, încât ar lucra fără oprire 
din zori până noaptea târziu. De asemenea, Isabel mai ştia - cu 
instinctul îndărătnic de fată bătrână de carieră, aşa cum simţea că va 
fi ea însăşi într-o bună zi - că nu era cine ştie ce primejdie ca Joan să 
înceapă să viseze să se mărite sau să aibă copii. Chiar dacă era 
suficient de proastă să se îndrăgostească, ea avusese parte prea 
multă vreme de multe greutăţi. Faţa ei brăzdată de amărăciune şi 
dantura aproape complet distrusă ar fi îndepărtat acest pericol. O 
persoană ca Joan putea fi o lucrătoare bună tot restul vieţii. 

Chiar în timp ce se lăsase în voia fanteziei numită Joan 
Woulbarowe, Isabel se mai gândea şi la aspectul italian al afacerii. 
Goffredo va fi nevoit să plece numaidecât, pentru a încheia 


înţelegerea cu guvernul Veneţiei şi pentru a începe să găsească 
muncitori. Ştia că acest lucru va cere timp. Va trebui să-i convingă pe 
acei Provveditori della Seta despre care vorbise atât de mult. Ştia că 
înainte să obţină documentele şi acordurile necesare va trebui să-i 
mituiască pe mulţi. Mai mult decât atât trebuia să găsească moduri de 
a transporta pe furiş războaiele de ţesut în Anglia, unul câte unul, 
pentru ca italienii din Londra să nu afle ce importă. Cine ştie, poate că 
Will Caxton, îşi spuse ea mulţumită în gând, va da şi el o mână de 
ajutor după pauza lui de la Londra?! Era atât de ameţită de succesul 
ei încât începu să şi-l închipuie pe Will, stând într-un depozit undeva în 
ţinuturile germane, înfăşurând cu grijă cu propriile lui mâini fiecare 
bucată de lemn într-unul din baloturile sale de textile. Şi-l imagină 
amuzată cum dă din cap şi-şi scutură părul rar şi roşcat, disperat, fără 
să ştie cum să ascundă dimensiunile şi formele evidente ale 
războaielor. Intrebându-se dacă ar putea să li le descrie vameşilor ca 
părţi ale presei de tipar. Apoi râzând ca un copil, după ce descoperă 
soluţia problemei şi face nevăzute segmentele războaielor, dosindu-le 
în cala vasului său. 

Işi dădu seama că probabil zâmbise când observase că bărbaţii de 
la poartă tăcuseră şi se uitaseră unii la alţii cu subînţeles când ea 
intrase pe străzile dintre Palat şi Abaţie. Unul dintre ei încuviinţase 
făcând semn cu capul, cu faţa lipsită de expresie, altul se lovise cu 
degetul în tâmplă şi făcuse o faţă de lunatic. Ea îşi căpătă repede 
stăpânirea de sine şi porni în grabă pe o porţiune mai ferită a 
drumului de piatră. Probabil că până atunci nu văzuseră prea multe 
domnişoare îmbrăcate în mătase galbenă - îşi pusese cea mai bună 
rochie - venind din Londra pe jos în arşiţa după-amiezii. Indivizi cu 
feţe roşii, care rânjeau ca nişte idioţi. Trebuia să iasă în evidenţă. Sau 
poate era mai bine dacă-şi punea haine ceva mai modeste - să nu 
iasă în evidenţă? Ştia răspunsul. Apoi zâmbi din nou şi îşi ridică 
încrezătoare bărbia. În definitiv, tocmai îşi văzuse visul cu ochii. Nu-şi 
putea închipui că va mai fi vreodată la fel de fericită ca în acea zi, o zi 
perfectă. Dacă voia, putea zâmbi după placul inimii. Să poarte galben. 
Cui îi păsa dacă oamenii se holbau la ea sau dacă o credeau nebună? 


Nu cunoştea drumul prin Westminster. Incinta Abației era mai mare 
decât credea ea. lar străzile micuţe şi curate unde lucrau meşterii 
artizani care îi aprovizionau pe benedictini şi pe curteni erau mai 
liniştite în această parte a zilei decât s-ar fi aşteptat un londonez. 

La un moment dat, se opri, încurcată. 

— Cum pot ajunge la Almonry? o întrebă ea pe prima femeie în 
vârstă care îi ieşi în cale. Nu voia să acosteze un străin în această 
zonă necunoscută, în ciuda faptului că jumătate dintre cei pe care îi 
vedea erau călugări. Dar băbuţa doar se holbă la ea, cu o teamă 


smintită întipărită pe faţă, făcu semn că nu ştie şi se îndepărtă 
târşâindu-şi picioarele. 

Isabel ridică din umeri. Privi în jur încercând să găsească pe cineva 

care să o îndrume. 
__Zări un călăreț în partea slab luminată a străzii, care îşi adăpa calul. 
In timp ce ea se uita împrejur, acesta îşi mută frâiele dintr-o mână în 
cealaltă. Innoda hăţurile şi desfăcea chinga la şa, ca şi când ar fi vrut 
să se odihnească după ce călărise mult. Apoi, stând tot cu spatele la 
ea, îşi cufundă şi el mâinile în apă, luă apă în căuşul palmelor şi îşi 
stropi faţa. Ea văzu picăturile de apă strălucind în aer. Îl auzi 
exclamând: „brrr!” către calul lui şi îl văzu cum îşi trece amândouă 
mâinile umede prin coama lui, după care îşi uni degetele şi îşi întinse 
braţele relaxat deasupra capului. 

Vocea sa părea tânără. Hainele de pe corpul lui slab erau închise la 
culoare şi destul de obişnuite pentru a deveni la fel cu fundalul, însă 
pălăria pe care o lăsase să cadă lângă adăpătoare era confecţionată 
din catifea neagră de bună calitate. Nu era pălăria unui tâlhar de 
drumul mare. Omul nu părea periculos. Oricum, ce lucru rău putea să 
se întâmple într-o zi atât de frumoasă ca aceasta? 

— Domnule, i se adresă ea cu îndrăzneală. Mi-aţi putea spune cum 
să ajung la semnul Pa/isadei Roşii, la Almonry? 

Străinul se întoarse cu faţa la ea. Pe faţa încă plină de apă îi 
curgeau picături din părul ud. Avea o expresie de fericire când clipea, 
străduindu-se să-şi ţină ochii deschişi. Făcu doi paşi anevoioşi spre 
Isabel, care se afla în lumină. 

— Nu văd nimic, zise el, scuturându-şi încă părul pentru a îndepărta 
apa, punându-şi apoi mâinile streaşină la ochi. Lumina asta e atât de 
puternică. 

Cunoştea vocea aceea. Era la fel de frumoasă, moale şi fină precum 
catifeaua neagră a pălăriei lui. 

Rămase cu gura căscată. Piele palidă, păr negru, corp puternic, 
musculos şi o gură care poate ar fi părut aspră dacă nu ar fi radiat o 
bucurie atât de simplă, animalică aproape, întrucât coborâse de pe şa 
şi-şi răcorise faţa încinsă de soarele fierbinte de vară. Pătruns de 
plăcerea de a-şi întinde braţele şi picioarele, plăcerea simplă de a trăi. 
Ea simţi cum aerul fierbinte tremură şi se schimbă în faţa ei. 

Brusc, simţi că are iarăşi paisprezece ani şi ascultă din nou acea 
voce din taverna Bush, îngrijorată de faptul că tatăl ei îi alesese un soţ 
care ei nu îi plăcea; simţi iar căldura adâncă a mâinii lui atingând-o pe 
spate. Deodată, tot ceea ce i se întâmplase din acel moment dispăru 
în neant; ca şi când toate întâmplările petrecute de atunci în viaţa ei 
nu erau decât un ochi croşetat de propriile ei mâini; un petic artistic, 
pe care timpul îl meşteşugise cu infinită atenţie şi răbdare, 
înfăşurându-l şi punându-l deoparte la loc sigur, pe care acum tot 


timpul îl azvârlise cât colo, iar împletitura rămasă în mâinile ei nu era 
decât cu puţin mai lungă. Acum se întorsese din nou la început, era în 
aceeaşi situaţie, însă mai optimistă ca atunci. 

Se uita încă lung la ea când ochii i se limpeziră şi nu mai fu nevoit 
să şi-i apere de lumină. Se opri lângă ea. Incă nu o recunoscuse. Acum 
era atât de aproape de ea, încât putea simţi căldura corpului lui. 

— Palisada Roşie, spuse el. Puse o mână pe omoplatul ei ca şi cum 
ar fi vrut să o facă să se întoarcă spre el. Ea trase aer adânc în piept, 
umilită de plăcerea pe care o simţea în tot corpul. Nu aţi ales drumul 
bun. 

Aproape că nu îndrăzni să-l privească în ochi. Şi dacă nu îşi mai 
amintea de ea? Dar nu putu să nu se întoarcă la el şi să nu îl 
privească direct în faţă, mai întâi capul, apoi gâtul şi umerii, cu o 
privire care după părerea ei dădea impresia că îl imploră ceva, deşi 
acum nu îi mai păsa. Intreaga ei existenţă se micşorase, se îngustase 
şi se scurtase până când nu mai rămăsese nimic altceva în afară de 
acel moment: lumina ameţitoare a soarelui; bărbatul îmbrăcat în 
negru care stătea lângă ea; mâna lui pe spatele ei. Era suficient. 

El nu mai scoase niciun cuvânt. Mâna lui rămase nemişcată. 

Îi plăcu foarte mult faptul că nu făcea nicio mişcare. 

— Isabel Lambert, zise el. 

— Claver, replică ea repede. Se simţea bine, uşurarea din suflet o 
făcea să zâmbească larg şi să vorbească fără emoţii. Ti-am urmat 
sfatul. 

El nu-şi dezlipi ochii de la ea, scutură din cap şi începu şi el să 
zâmbească. Acei ochi blânzi, acea privire amuzată. 

— Acum, văduvă, adăugă ea, dorindu-şi din tot sufletul ca în acele 
clipe în care rosti aceste cuvinte, faptul că îl vedea în persoană lângă 
ea - această binecuvântare în plus venită într-o zi în care îşi spusese 
în sinea ei că Dumnezeu îi îndeplinise deja tot ce îşi dorea - să nu o 
facă să spună vorbe necugetate, ca un copil scăpat o clipă de sub 
fusta mamei, aşa cum i se mai întâmplase înainte. 

El se mişcă. Işi ridică cealaltă mână, îşi făcu politicos semnul crucii 
şi murmură: „Dumnezeu să odihnească sufletul domnului Claver”, 
ridicându-şi o clipă privirea spre cer, înainte să se uite din nou la ea, 
ca şi cum singura linişte pe care o putea găsi venea din ochii ei. 
Bărbatul acesta o vedea doar şi ştia ce simte, găsea pace în ochii ei 
indiferent ce haine purta sau ce făcea ea; în privirea lui nu puteai citi 
nimic care să aibă vreo legătură cu statutul social, vestimentația sau 
preocupările lumii acesteia. In ochii lui, totul era mult mai simplu. lar 
satisfacția extraordinară pe care i-o dădea privirea lui o convinse o 
dată pentru totdeauna că toate privirile jucăuşe pe care i le adresase 
Goffredo când îi făcuse avansuri în acea vară nu fuseseră decât nişte 
jocuri fără niciun rost. 


Nu reuşi să adopte mina unui om supărat, deşi îşi făcu şi ea semnul 
crucii. 

— A trecut ceva timp de atunci, spuse ea parcă fără voia ei când îşi 
coborî mâna. Un an sau chiar mai mult de un an. Făcu un gest spre 
rochia ei galbenă, splendidă şi strălucitoare. Nu mai sunt în doliu. 

El făcu un semn aprobator cu capul, cu acea atenţie pe care şi-o 
amintea atât de bine. Şi continuă să-i aprobe spusele şi să o privească 
lung. Ea îşi dădu seama dintr-o dată, cu teamă, că nu prea mai aveau 
cine ştie ce subiecte de discutat, că acum el va trebui să încalece şi să 
plece, că poate nu avea să-l mai vadă niciodată. 

— Şi eu mergeam la Almonry, zise el. Zâmbea parcă vrând să 
îndepărteze întunericul dimprejur. Pot să-ţi arăt eu Pa/isada Roşie. 

Traversă strada cu pas hotărât, cu mişcări scurte şi economice, 
neluându-şi privirea de la ea, şi dezlegă şaua de pe cal; înainte să-şi 
dea seama ce face sau unde se află, se pomeni că merge împreună cu 
el, cu calul tropăind sacadat lângă ei, acesta muşcându-şi plictisit 
căpăstrul, fornăind şi respirând printre dinţi, la fel de fericit de 
amintirea apei scăldate de soare ca şi cei doi oameni care mergeau 
alături de el. 

— Inainte de... ştii tu, ultima noastră întâlnire, spuse ea simţindu-şi 
inima zvâcnind în piept, dar vorbind cât mai degajat şi încercând să se 
facă auzită în sunetul destul de slab al paşilor şi tropăiturilor. Nu te- 
am întrebat niciodată cum te cheamă. 

| se păru că face o pauză înainte de a răspunde, deşi continuau să 
meargă în acelaşi ritm sacadat. Işi văzu rochia umflându-se cu fiecare 
pas pe care îl făcea şi zări urmele răzlețe de umbre lăsate pe ea de 
soarele arzător; simţi pe spate căldura dogoritoare. Aşteptă. 

— Dickon, îl auzi spunând în cele din urmă şi simţi că tresare uşor 
la auzul acestui nume, simțind un fior plăcut că în sfârşit aflase cum îl 
cheamă. Îşi spuse în gând că spera să poată face şi alte descoperiri. 


Văzu imediat casa ei, peste strada unde se afla semnul Pa/isadei; 
Roşii, în spatele casei trainice aflate în administraţia şi folosinţa 
persoanei însărcinate cu împărţirea pomenilor, o casă unită cu o 
latură a Abației. Obloanele erau trase şi peste ferestre văzu drugi de 
fier, însă ea putu să îşi dea seama chiar înainte de a scoate cheia din 
geantă că locuinţa era mai mult decât respectabilă. Văzând faţada 
clădirii făcută din piatră de culoare gri-deschis, înaltă de două etaje, 
solid construită, cu o poartă de acces în peretele lateral, ghici în sinea 
ei că la fiecare etaj se află trei camere spaţioase, scăldate de lumina 
soarelui ce pătrundea în încăperi prin ferestrele de dimensiuni mari 
aflate la înălţime. Războaiele de ţesut urmau să rămână la parter. 
Şura din colţul curţii avea să servească drept depozit. Camerele de 
sus aveau să fie folosite ca dormitoare. Mai avea nevoie să facă liste 


cu lucrurile care trebuiau cumpărate: paturi, ustensile de bucătărie, 
aşternuturi. 

Dickon o ajută să deschidă obloanele din prima cameră goală, iar 
lumina orbitoare care inundă camera începu imediat să usuce aerul 
stătut şi făcu ca firele de praf care umpleau încăperea să semene cu 
nişte firicele de aur. Intr-un colţ se aflau nişte zdrenţe mucegăite. 
Acestea erau de altfel singurele urme lăsate de creatorul de veşminte 
care, aşa cum i se spusese, locuise acolo în vremea regelui Henric cel 
bătrân; o încăpere în care nu se mai afla nimic altceva în afară de 
visele pe care ea începuse deja să le ţeasă. Făcură câţiva paşi prin 
clădire, iar emoția întâlnirii o făcea şi mai mândră de faptul că ea era 
noua stăpână a casei, măgulită şi de atenţia cu care el asculta 
povestea pe care ea i-o depăna cu sufletul la gură. Asculta atent şi nu 
scotea aproape niciun cuvânt, mijindu-şi ochii din când în când şi, 
când era cazul, făcând semn aprobator cu capul. O dată sau de două 
ori izbucni în râs, iar ei i se păru numaidecât că râsul lui era un semn 
al bucuriei pure pe care o simţea pentru succesul ei. Când îi explică 
cum ajunsese să facă cunoştinţă cu regele, repetându-i, pentru că nu 
înţelesese, preţ de o clipă el păru surprins. 

— Jane Shore, cugetă el cu voce tare, ca şi cum s-ar fi putut să o 
cunoască, e sora ta... 

Dar apoi nu i-a mai pus nicio altă întrebare. Acum toată lumea ştia 
că Jane era ibovnica regelui. Oamenii începuseră deja să repete 
povestea lui Anne Pratte în legătură cu regele, cum că cele trei 
amante ale sale erau una cea mai veselă, alta, cea mai deşteaptă şi a 
treia, cea mai cuminte prostituată din ţară, iar Jane era cea mai veselă 
dintre ele. Probabil că şi bărbatul din faţa ei auzise această poveste 
de la cineva. Renunţă să i-o mai spună. Poate că nu proceda aşa cum 
se cuvine, vorbind atât de liber despre câte-n lună şi-n stele. | se 
părea ciudat că revenea la sporovăiala copilărească care probabil i se 
păruse firească ultima oară când se întâlniseră; însă după ce fusese 
ucenica lui Alice Claver învățase să fie mai atentă cu cuvintele. Era 
însă sigură că nu avea absolut nicio importanţă ce îi spunea sau 
dezvăluia acestui om. Nu doar datorită faptului că nu făcea parte din 
Breasla Mătăsarilor şi nu era nici neguţător, aşa că n-ar fi ştiut cui să-i 
dezvăluie secretul aflat de la ea dacă cineva l-ar fi făcut să-l dea în 
vileag, ci mai ales datorită faptului că, instinctiv, avea încredere în el. 

— Poţi fi mândră de favoarea pe care ţi-a făcut-o regele, spuse 
Dickon cu dezinvoltură, pe când ea se închisese în sine. O meriţi. 

Era oare începutul unei despărţiri? Disperată, se blocă. 

— Ei bine, sunt pe drum din zori, continuă el, privind-o în ochi cu 
afecţiune şi un zâmbet care îi risipi lui Isabel temerile. Probabil că nu 
ştii lucrul ăsta, dar pe strada Great North nu există nici măcar o 
singură cârciumă ca lumea - doar locuri unde găseşti pâine ieftină şi 


brânză împuţită, de la ţărani care-şi aduc turmele la oraş. N-aş putea 
intra într-una din ele. Mi-e foame. i 

Ceva mai liniştită, începu să râdă. (Incă o întrebare pentru mai 
târziu, îşi spuse ea în gând cu speranță: De unde a venit el? De ce 
zice: strada Great North?) 

— Dar în locul ăsta, zise el arătând spre taverna de peste drum, 
lucrează cel mai bun bucătar din Westminster. 

Ea aşteptă, încercând să nu se lase prea mult la cheremul 
speranţei, care mai târziu îi putea aduce dezamăgire. 

— De multe ori vin aici imediat după ce ajung la Westminster. E 
plăcut să stai câteva minute şi să-ți tragi sufletul când ai mers mult. 
Să auzi ce mai spune lumea. Imi place să-i ascult pe oameni, spuse el 
cu un rânjet răutăcios. Ba uneori chiar stau aici prima noapte, să mă 
refac după călătorie. Imi îngrijesc bine caii. Şi au paturi bune. Paie 
curate. Fără purici. 

Spunând acestea, el îşi ridică o sprânceană: o invitaţie. 

— Ţie nu ţi-e foame după o plimbare aşa lungă? 


— Timp de o oră n-avem mâncare, zise hangiul ieşind şi ştergându- 
şi mâinile de pantaloni. Avea o faţă lată, roşie ca racul. Dare 
preferata dumneavoastră: tocană de vițel. 

Isabel simţi că din bucătărie venea un miros de ceapă prăjită. 
Dickon zise calm: 

— Bine, aşteptăm. 

Văzu cocarda pe punga pe care el o scoase să plătească. Era 
brodată cu fir de mătase: un purcel alb cu zgardă aurie. 

Taverna aceasta părea curată şi luminoasă. Ici şi colo, pe podea era 
împrăştiat rumeguş proaspăt. Ferestrele erau deschise şi buchetele de 
garoafe puse în căni pe mese se bucurau de lumina soarelui. Mai erau 
câţiva clienţi înăuntru - un călugăr cu veşminte negre, care stătea 
singur şi ursuz la masa de lângă uşă, ostoindu-şi cine ştie ce griji 
personale cu o halbă mare de bere; două doamne de vârstă mijlocie, 
îmbrăcate cu haine de catifea de culoare închisă, purtată numai de 
persoanele respectabile şi bogate, care pălăvrăgeau cu voce scăzută 
în faţa câte unei halbe de bere şi a unor felii de pâine, brânză şi carne 
rece. Mâncarea caldă care se gătea mirosea îmbietor. 

— O să aduc ceva din sacul meu, să avem o ocupaţie, zise Dickon. 
Cărţi; facem un joc. 

leşi în stradă; probabil că intrarea spre dormitoarele unde 
înnoptase înainte era în afara clădirii. 

Hangiul aduse o carafă de vin şi pahare până să se întoarcă Dickon, 
în timp ce Isabel se aşeza la o masă mai ferită de priviri, lângă o 
fereastră. Se uită la ea cu coada ochiului în timp ce turnă vinul, dispus 
să vorbească dacă şi ea era de acord. Acum era momentul ei, şansa 


ei. 

— Deci e un oaspete care vine mereu pe aici, zise ea cu o voce 
ezitantă. Dickon? 

— Hm. Bărbatul puse carafa pe masă. Din când în când. 

Ea îl testă: 

— Cu ducele de Gloucester... 

— Da, aşa e, răspunse omul. Stă la noi când ducele e la Palat. O 
noapte, câteodată două. Până îi găsesc loc să stea acolo. Zice că e 
datorită tocanei mele de vițel, care e aşa de bună, spuse el zâmbind, 
după care se retrase. 

Isabel se gândi la cocarda scumpă brodată pe punga lui Dickon. 

Dickon se întoarse ca un nor negru plin de energie, cu un săculeţ în 
mână. Se aşeză la masă în faţa ei. Pe Isabel o cuprinse un fior extrem 
de plăcut, ca un tremurat care punea tot mai mult stăpânire pe ea. 
Oare despre ce aveau să vorbească, ea şi acest străin? Impinse cu 
limba în cerul gurii; nu găsea puterea să-l privească în ochi. Toate 
întrebările pe care voia să i le pună parcă îi zburaseră din minte. 

Câteva clipe, niciunul din ei nu scoase niciun cuvânt. Apoi, brusc, 
amândoi începură să zică ceva în acelaşi timp. 

Ea a spus: 

— Florile astea sunt frumoase. 

El a spus: 

— Data trecută era cât p-aci să te sărut. 

Neputând să se oprească, ea zise: 

— Deşi trandafirii îmi plac mai mult. Apoi: Ce? 

Ochii lui o priveau fix şi le simţea strălucirea, păreau că luminează 
ca nişte cărbuni aprinşi. 

— N-am vrut să stric totul. Aveai alte lucruri la care să te gândeşti. 
Pe faţa lui apăru iarăşi acel rânjet şmecheresc. A fost mult mai bine 
aşa, că am plecat. 

Ea simţi că îi iau foc obrajii. Ar fi vrut să-şi mute privirea în altă 
parte. Dar nu a făcut-o. Continuă să-l privească îndelung, cu o privire 
întrebătoare şi începând să schiţeze un zâmbet; simţea că e pierdută, 
dar nu îi păsa. i 

Poate că şi el se simțea stânjenit. Işi goli paharul şi scutură 
săculeţul, din care căzură piesele. Erau piese de şah, văzu ea 
coborându-şi privirea şi respirând cu greutate. Ce bine că Will o 
învățase măcar regulile de bază. Ce bine că avea ceva cu care să-şi 
ocupe mâinile. Mută o piesă. Apoi încă una. Acum parcă respira mai 
uşor. 

După care se uită concentrată la tablă. El mutase doar un pion. Ştia 
regulile: pionul nu muta decât înainte, unul sau două câmpuri în prima 
jumătate a tablei. Dar el îl mutase cu o singură mişcare până la 
capătul jumătăţii ei de tablă. 


— Trişezi! spuse ea, ridicându-şi ochii şi privindu-l ţintă, atât de 
încântată că se vedea limpede că uitase cu totul de şah. Te-am văzut! 

El zâmbi doar şi fluieră printre dinţi. 

— Ah, zise el degajat, nu, nu trişez. Joc doar ceva nou, un joc pe 
care tu nu-l ştii. 

Ea făcu ochii mari. 

— Spune-mi, zise, nefiind sigură dacă doar o tachina, dar fericită şi 
incapabilă să-şi facă griji chiar dacă o tachina. Chiar asta făcea, stând 
rezemat pe spate, punându-şi un picior peste celălalt cu o mişcare 
uşoară. Ştia totul şi era gata să-i explice. In Spania, spuse el, după ce 
războinica regină a Castiliei pornise o luptă împotriva maurilor, lumea 
a început să joace un nou joc de şah, în care piesele erau numai femei 
puternice. Piesa care Isabel ştia că se numeşte pion era numită în 
acest joc Regină şi ea avea puterea să facă cele mai ample mişcări pe 
tablă. O Regină din acest joc putea muta oriunde - oricât de departe 
voiai să ajungă şi în orice direcţie. Folosind Regina în mod abil, un 
jucător putea fi sigur că va câştiga şi va reuşi să-l omoare rapid pe 
regele adversarului - acesta era, de altfel, şi scopul final al jocului. 

— E ultimul răcnet jocul ăsta nou, spuse Dickon, arătându-i din nou 
mişcarea pe care tocmai o făcuse. 

— La curtea regală, fu replica ei nevinovată; el făcu semn 
aprobator cu capul, prea absorbit ca să observe că este studiat. 

După care îşi ridică privirea spre ea, cu o expresie şi mai 
Şugubeaţă. 

— Şi mai e o regulă - o să-ţi placă şi asta, spuse el. Ochii strălucitori 
şi vocea lui i se păreau ca o mângâiere. Ţii minte că mai demult ţi-am 
spus că eşti un pion, nu-i aşa? [i-am zis că nu ai altceva de făcut, 
nicio altă opţiune decât să muţi înainte, câte un câmp de fiecare dată? 

Ea făcu semn că da. Işi amintea cu plăcere acele momente şi 
mulţumi lui Dumnezeu că acea perioadă şi acea dilemă se încheiaseră 
pentru ea şi acum se afla aici. 

— Păi, uite, zise el, în noul joc, pionul care reuşeşte să treacă peste 
toate câmpurile de pe tablă - opt la număr - şi la capătul călătoriei lui 
ajunge de cealaltă parte a tablei se transformă din pion în regină. 

Îi zâmbi şi ea, ca o imagine în oglindă a plăcerii lui. 

— Să înţeleg că dacă tot înaintez şi nu mă opresc pot să mă 
transform în Regină? întrebă ea. 

El făcu semn aprobator. 

— Chiar dacă pe tablă mai există deja una sau chiar două alte 
Regine? 

El îi făcu din nou semn aprobator, dezvelindu-şi dinţii într-un 
zâmbet larg. 

— In jocul ăsta pot fi oricât de multe Regine doreşti, zise el cu glas 
vesel. La fel de multe Regine ca pionii - atâta timp cât pionii sunt 


suficient de ambiţioşi sau suficient de norocoşi să meargă până la 
capăt. Apoi izbucni în râs. Exact cum e şi în viaţă, la curtea regelui 
Eduard, adăugă el. Nu crezi? Nu avem decât o singură Regină oficială, 
dacă nu o punem la socoteală pe Regina captivă care în momentul de 
faţă e prizonieră în Turn - Regina franceză a lui Henric. Hai să nu o 
luăm în calcul şi pe ea. Oricum, e terminată. Dar gândeşte-te puţin la 
toţi pionii care se îngrămădesc acum prin preajma regelui: toate 
amantele care bântuie de colo-colo pe la curte şi obţin tot felul de 
favoruri prin lingugşiri, noi regine şi para-regine la tot pasul. li aruncă o 
privire plină de înţeles. Şi sora ta e una dintre ele, mai spuse el. Cea 
veselă, bănuiesc. 

Părea să ştie dedesubturile vieţii de la curte. Oare într-adevăr o 
cunoştea pe Jane? Chiar şi gândul acesta i se păru dezgustător lui 
Isabel. Incercă să nu-şi trădeze acest sentiment. 

Dar apoi nu se mai gândi la Jane şi nici la nimic altceva, când mâna 
lui o atinse pe a ei; o atingere fină ca a unei aripi de fluture. Poate 
fusese doar un accident. 

— Acum eşti şi tu pe drumul cel bun, îi şopti el, iar zâmbetul lui 
deveni mai blând. Tu vei fi Regina Mătăsurilor. 

| se păru că încă mai simte mâna lui; acum era pe masă, lângă 
mâna ei. Işi putea închipui cât de caldă este; dacă şi-ar fi mişcat mâna 
măcar un centimetru, el ar fi atins-o din nou. Foarte încet, trase iar 
aer în piept. El dărâmase o piesă şi nu observase. Nici el nu se mai 
gândea la şah. 

— Gata, a venit comanda! sună vocea cristalină a hangiului, 
întrerupând liniştea apăsătoare. Toţi ochii la mine, mare atenţie la 
mine! Tocăniţa e gata! După care aduse împreună cu servitoarea 
platouri mari pline de tocăniţă, cu linguri, cuțite şi furculiţe, al căror 
zăngănit strident ignora parcă retragerea pe furiş a mâinilor şi 
strângerea în grabă a pieselor, pentru ca farfuriile să fie puse în faţa 
celor doi. 

Dickon se mulţumi să râdă. Isabel se fâstâcise, însă el nu părea 
deloc timorat. 

— Cea mai bună tocană de vițel din oraş, zise el, dându-i încă un 
ban hangiului. Mulţumesc, Hamo. 

Au început să mănânce. Hangiul se retrase, dar Isabel era 
conştientă că se afla tot acolo, prin apropiere şi aştepta să fie chemat 
să curețe masa. Ţinu lingura în mână şi luă farfuria în poală. 

— Imi place aici, spuse Dickon, frângând pâinea şi punând bucățele 
în supă. Nimeni nu te întreabă nimic... nimeni nu stă ascuns să tragă 
cu urechea. E ca şi cum ai fi pe un drum părăsit. Eşti liber. Izbucni în 
râs şi-şi duse la gură o bucată de pâine umezită şi aburindă. Singura 
diferenţă e că aici mâncarea e mai bună. 

Ea îi spuse că îl înţelege. Incepu să-i povestească despre anul pe 


care îl petrecuse muncind în prăvăliile din pieţe, ca orice fată 
nevoiaşă; despre cum niciunul din prietenii ei bogaţi (şi nici tatăl ei) 
nu părea să o vadă atunci când nu purta uniforma de mătase pe care 
o purtau toţi oamenii cu stare; cum la început faptul că devenise 
invizibilă pentru ei o făcuse să se simtă însingurată, iar apoi faptul că 
era îmbrăcată cu hainele celor mai umili simbriaşi o făcuse să 
descopere că mai există şi o altă viaţă, necunoscută ei până atunci. 
Cum începuse să-i placă vorbirea plină de viaţă şi de mici răutăţi a 
lucrătoarelor din prăvăliile de mătase, a căror lume îi fusese complet 
străină pe vremea când locuia împreună cu tatăl ei, deşi practic în 
toată această perioadă nu era decât la doi paşi distanţă de această 
lume. Ea zise: 

— Aşa că înţeleg la ce te referi când spui că te simţi ca pe un drum, 
liber. Am găsit şi eu un fel de a mă simţi liberă. 

El făcu semn că înţelege. li plăcea atenţia totală cu care o asculta. 

— O lecţie bună, zise el. In timpul războiului am avut şi eu şi 
momente bune şi mai puţin bune. M-a ajutat mult să învăţ să nu cer 
prea mult de la viaţă şi să mă retrag din când în când. De multe ori, 
doar dacă devii anonim, îţi poţi salva viaţa. Invăţătoarea şi stăpâna ta, 
doamna Claver, e o femeie inteligentă dacă te-a învăţat asta. 

— Da, îi sunt recunoscătoare, recunoscu ea, aproape surprinsă de 
turnura discuţiei, dar şi de afecțiunea din propria ei voce. Ilnmuie 
pâinea în sos şi lăsă farfuria curată lună. Bănuiesc că ăsta e motivul 
pentru care stăpâna mea, doamna Claver, e o neguţătoare mai bună 
decât tatăl meu, spuse ea îngândurată. Deşi e femeie şi nu o să apuce 
niciodată să facă parte din Breasla Mătăsarilor, să devină consilier 
orăşenesc, ori primar al Londrei, să poarte uniforme şi să aibă puterea 
la care visează tata. El nu vede decât ce e în afară. Dar ea trece 
dincolo de aparenţe. Vede feţele oamenilor, iscusinţa şi talentele lor, 
speranţele lor, sufletele lor. Vede ce pot face oamenii sau ce-ar putea 
face dacă ar avea măcar o umbră de noroc. In City nu sunt mulţi 
oameni capabili să facă aşa ceva. Nimeni nu are atâta grijă de 
lucrătoarele sărmane ca ea. Pe tata sau pe prietenii lui nu o să-i poţi 
convinge să scrie petiţii către Parlament pentru femeile astea. Aşa că 
nici nu mai există altcineva care să culeagă răsplată pentru faptele lui 
ca ea. Poate nu ştii, dar îţi spun eu, de fapt e mai bogată decât tatăl 
meu, cu toate că n-ai zice dacă te-ai uita la ea şi la hainele pe care le 
poartă, tot timpul îmbrobodită în zdrenţele ei. 

El izbucni în hohote de râs. 

Apoi urmă o pauză. El îşi împinse farfuria deoparte. Acum, că 
găsiseră subiecte comune de discutat, se simţea mai relaxată şi mai 
curajoasă. Cu o voce care spera să fie cât mai degajată, îl întrebă: 

— Spune-mi, până la urmă te-ai însurat cu fata aia de care mi-ai 
povestit? Aceea care nu-i plăcea fratelui tău? 


Şi imediat îşi spuse în gând că făcuse o gafă şi că întrebarea nu 
fusese pe gustul lui, judecând după tăcerea care o urmă. Fiecare fibră 
din fiinţa ei dorea cu disperare ca el să nu încuviinţeze. 

insă când el făcu semn aprobator cu capul, nu fu surprinsă. Mai 
bine spus, nu fu surprinsă de răspunsul lui propriu-zis, cu toate că îşi 
dăduse seama de răspuns după tăcerea lui. Mai mult o miră 
dezamăgirea tăcută care puse stăpânire pe ea şi se furişă în sufletul 
ei, ca un nor care acoperă soarele. 

larăşi încercă să nu-şi lase sentimentele să i se citească pe faţă. Se 
chinui să zâmbească şi continuă, curajoasă: 

— Şi fratele tău s-a supărat? 

El îşi ridică privirea la ea, devenind din nou plin de farmec, parcă 
recunoscător că a fost iertat, după care rânji: 

— Da, încuviinţă el. Foarte tare. 

Ea începu să-şi caute punga de bani. Ştia că venise momentul să 
plece. Era însurat. Terminaseră de mâncat. Dar încă nu reuşea să se 
ridice, nu înţelegea de ce. Nu încă. 

— Probabil a fost o mişcare bună, continuă el, dându-şi probabil 
seama că ea voia să se ridice şi să plece şi încercând să întoarcă 
situaţia în favoarea lui. E o moştenitoare. Am câştigat jumătate din 
domeniile tatălui ei. Acum sunt un om cu stare în nordul ţării. E o 
partidă destul de bună ca să nu mă mai gândesc la ce crede fratele 
meu despre însurătoarea mea. 

Ea găsi punga şi o apucă strâns. 

— Copii? întrebă ea în şoaptă, încordată, pregătindu-se să se ridice. 

El făcu semn că nu. 

— Săraca de ea, spuse el pe un ton compătimitor. Isabel se gândi 
că se referă la soţia lui. Nu. 

Ea se ridică în picioare şi făcu o plecăciune scurtă, schiţând un 
zâmbet oficial. 

— Mulţumesc că m-ai invitat aici, îi spuse. Acum trebuie să mă 
întorc. 

El păru brusc descurajat. Ridică carafa de vin. 

— A mai rămas nişte vin, zise el şi spusele lui sunau ca o întrebare, 
parcă cerând să i se facă o favoare. 

Ea dădu din cap în semn că refuză şi îi zâmbi iar, un zâmbet plin de 
regrete. Apoi făcu primul pas, dând să se îndepărteze. 

O voce din mintea ei îi spunea că nu e neapărat nevoie să se poarte 
ca o mireasă sedusă şi apoi abandonată. Nu se întâmplase nimic 
nelalocul lui. Mâncase şi avusese o conversaţie plăcută în compania 
acestui bărbat. Jumătate din viaţă şi-o petrecuse vorbind cu bărbaţi 
însuraţi, precum William Pratte, şi văduvi, ca Will Caxton. Nu era nimic 
rău în asta. Dimpotrivă, era chiar avantajul pe care ţi-l dădea 
independenţa. lar bărbatul acesta era o persoană cu care ea dorise să 


se mai întâlnească. Un străin de care se apropiase şi cu care legase 
imediat prietenie. Poate întâmplarea că se întâlnise cu el chiar astăzi 
făcea parte din norocul nemaipomenit care dăduse peste ea. 

Ea se opri. Se simţi extraordinar de uşurată de acest gând, de 
simplitatea situaţiei. Nici nu era nevoie să se despartă definitiv. Se 
întoarse la el, care stătea încă la masă şi o privea. 

— Eu o să mai vin pe aici de foarte multe ori, zise. Poate că mai 
luăm masa împreună, data viitoare când vii şi tu? 

El făcu semn că da. 

— Mi-ar plăcea tare mult, răspunse cu glas domol, iar ea auzi clar 
din tonul vocii lui că într-adevăr vorbea sincer. Să ne spunem fiecare 
povestea... Haide, te conduc până afară. 

Făcură câţiva paşi şi ajunseră afară, clipind amândoi orbiţi de 
lumina soarelui şi stând lângă uşa laterală, care era deschisă, dincolo 
de care ea văzu o scară. Se opriră amândoi, poate gândindu-se fiecare 
cum să-şi ia rămas-bun. Dickon fu acela care puse mâna pe braţul ei, 
dar cea care acţionă fu Isabel. Simţi în trupul ei o străfulgerare ca o 
săgeată de foc. Nu se putu stăpâni şi începu să tremure. li era 
imposibil să se abţină. Ea îi şopti: 

— Vino, şi îl trase de mână dincolo de uşă, întorcându-şi privirea la 
el şi râzând, moment în care începu şi el să râdă, şi înainte ca ea să-şi 
dea seama prea bine ce se întâmplă, erau din nou în interiorul umbrit 
al casei, în spatele uşii, pe duşumeaua goală, în faţa scării care ducea 
la etaj. In lumina soarelui care se revărsa asupra lor, el o luă în braţe 
şi începu să o sărute. 


Isabel se chinui să facă patul. Camera, complet goală - în afara 
unui pat, a pereţilor de ipsos şi a grinzilor de stejar decolorate - 
fusese curățată cu o oră înainte. Cei doi făcuseră un deranj îngrozitor 
în încăperea, plină acum de cearşafuri mototolite şi aruncate care 
încotro. Simţi mirosul proaspăt de paie în saltea. 

Ea zâmbi, amintindu-şi ceea ce se petrecuse. lureşul şi focul 
mistuitor al celor întâmplate aproape că o stinghereau acum. Nu 
avusese nicio idee, nici cea mai mică idee, îşi spuse ea sfioasă în 
gând; înainte nu mai fusese niciodată ca acum. Işi scoase rochia din 
grămada de cearşafuri şi o îmbrăcă. Dickon dormea. Ea se topi toată 
când se uită la el, încântată să vadă conturul întunecat pe care îl 
lăsau muşchii şi pielea lui sub aşternut. 

— Pe curând, iarăşi, îi şopti el. Sufletul meu pereche. 

— Eşti însurat, răspunse ea tot în şoaptă, apropiindu-se de el şi 
îmbrăţişându-l. Nu putem. N-ar fi trebuit să accept nici acum. 

Amândoi înţeleseră de îndată că asta însemna de fapt o 
încuviinţare. 

Vieţile se schimbă, îşi spuse în sinea ei, fără să fie şocată de ceea 


ce gândea; oamenii mor; soțiile se schimbă. Deocamdată, nu era dat 
ca lucrurile astea să fie ştiute. Oamenii puteau spera mereu într-o zi 
de mâine mai bună. 

Ea îl trezise din somn şi se uitase împrejur. Se bucură când văzu 
cuțitul lui pe podea, lângă crucifixul pe care găsise timp să şi-l scoată 
în graba de a ajunge în pat şi să-l pună pe cartea de rugăciuni, care 
stătea deschisă. 

Ea ridică cuțitul. Mânerul era de metal şi era rece: metal încrustat 
pe os. l-l puse pe frunte. 

El se trezi, speriat; apoi, văzând-o atât de aproape de el, aplecată 
deasupra lui, cu părul ei roşu-auriu atingându-i faţa şi râzând de 
sperietura lui, chipul lui se însenină brusc şi se umplu de fericire. O 
trase în jos peste el. 

— Fără surprize, murmură, sărutând-o pe ureche în timp ce îi şopti: 
Câteva clipe chiar mi-am făcut griji. 

Dar nu părea să se fi enervat că a fost tachinat şi acum era prea 
absorbit să-i atingă pielea cu buzele, coborându-şi uşor gura pe gâtul 
ei, ca să mai poată rosti vreun cuvânt. 

Ea se aplecă deasupra capului lui ca să ia cuțitul şi să-l pună înapoi, 
încă râzând. Limba lui îi explora clavicula. Ea tremură, anticipând ce 
va urma. 

Dar încă nu putea să renunţe la cuţit; nu voia să-l pună pe o carte 
deschisă. Era o carte obişnuită, însă probabil scumpă. S-ar fi stricat 
dacă ar fi rămas deschisă. Aşa că lăsă cuțitul să zăngăne pe 
scândurile duşumelei şi întinse mâna să mute crucifixul şi să închidă 
cartea. Văzu cele trei cuvinte scrise pe una din paginile cărţii 
deschise: Loyaute Me Lie. 

Loialitatea Mă Obligă. Cunoştea motoul acesta. Ea brodase o 
sumedenie de însemne ale regalității şi le ştia pe toate. Limba lui 
Dickon se oprise acum la marginea rochiei, dar ea se retrase şi se 
ridică în picioare. 

Se uită la ea mirat. 

— Da, ştiu, şopti el, trebuie să pleci. Dar nu încă... 

— Cartea ta de rugăciuni are scris pe ea motoul ducelui de 
Gloucester, spuse ea pe un ton sec. 

Ochii lui scânteiau. Se ridică şi el în picioare. 

— Da, spuse el, cu o voce la fel de neutră. Normal. 

In fond nu îi ascunsese nimic, îşi spuse ea în gând cuprinsă de 
ameţeală. li văzuse punga de bani cu insigna. Ştia că el era aici, nu la 
Palat, bucurându-se de o clipă de anonimat. Ştia că are în proprietate 
terenuri în nordul ţării. Ştia că îl cheamă Dickon. Un singur lucru nu 
ghicise, şi anume faptul că numele acesta venea de la Richard de 
Gloucester. Fratele regelui. 

„Ar fi trebuit să-mi spună”, îşi zise ea înfuriată. Apoi: „de ce să-mi 


spună? Nici nu a avut timp. Eu l-am sedus.” 

Următorul gând care îi veni în mintea învolburată fu o expresie a 
tristeţii celei mai adânci. Nu trecuseră decât câteva minute de când îşi 
pusese rochia, sperând, spre ruşinea ei, aşa cum îşi dădea seama în 
aceste momente, ca soţia lui să moară; ca, după ce îi moştenea 
terenurile, Dickon să... Ea dădu din cap. Nu reuşi să-şi ducă gândul 
până la sfârşit. Nerozia acelei speranţe, de care îşi amintea cu 
claritate acum, o făcu să închidă ochii. | se făcu greață şi simţi că îi 
vine să leşine. _ 

Apoi o cuprinse ruşinea. li putea auzi vocea, când erau la parter şi 
vorbeau, spunându-i ironic: 

— Uită-te la toţi pionii ăştia care acum se îngrămădesc pe lângă 
rege: toate ibovnicele astea, alergând şi foindu-se de colo-colo, 
obţinând tot felul de favoruri prin linguşiri... şi sora ta e una dintre 
ele... Cea veselă, bănuiesc. A 

Nu voia ca el să creadă că şi ea e una dintre ele. In ciuda plăcerii 
nevolnice pe care tatăl ei ar simţi-o în sinea lui dacă ar afla de relaţia 
fiicei lui cu regele, lui Isabel îi displăcea viaţa uşoară pe care această 
relaţie i-o oferea lui Jane. Şi întotdeauna avea să dispreţuiască o 
asemenea relaţie. Legătura asta nu avea niciun punct comun cu 
preceptele Bibliei împotriva preacurviei; asta pe lângă faptul că Isabel 
nu putea respecta sau înţelege trândăvia. Nu voia să fie cunoscută 
drept o femeie a cărei singură activitate era obţinerea de favoruri de 
la oameni importanţi, pentru a putea ca apoi să taie liniştită frunză la 
câini. Nu voia să fie ca Jane. 

Spre propria-i groază, ochii i se umplură de lacrimi. 

— O să crezi că sunt... murmură ea. Fu nevoită să se oprească 
câteva clipe. Eu nu sunt o ibovnică, spuse ea, clipind des. Eu nu sunt 
în căutarea unui protector. 

Simţi că o atinge cu mâna. 

— Ştiu, zise el cu voce foarte scăzută şi blândă. Tu eşti o femeie 
cinstită, ai un plan în viaţă. Il admir... şi pe tine te admir. Înţeleg. 

Se uită îndelung la mâna lui, încercând să şi-o fixeze în memorie. 
Poate nu avea să o mai vadă niciodată. 

— Chiar înţeleg, continuă el. Nu eşti genul de femeie care să mă 
aştepte cât e ziua de lungă prin cine ştie ce cotloane ale curţii, 
agitându-te dacă vin sau nu, bârfind... să fii luată peste picior... să 
implori să primeşti rochii şi giuvaiere... şi toate celelalte lucruri... şi 
nici n-aş vrea să fii aşa. Fiecare dintre noi are viaţa lui. Nu putem 
schimba asta. 

Ea îşi ridică privirea spre el, liniştită de vocea lui. O parte din fiinţa 
ei aştepta despărţirea pe care o simţea că va veni dintr-o clipă în alta. 
Pe chipul ei se întipări un zâmbet anemic. 

— Dar vreau să ne mai întâlnim, continuă el, parcă implorând-o cu 


ochii să-i facă această favoare. Când o să pot; când o să poţi şi tu. Am 
putea. Uneori. Nu trebuie să ştie nimeni. Poate chiar aici. 

Pereţii de ipsos şi grinzile străluceau din nou, de data aceasta în 
culoarea fericirii. 

Cu voce slabă, ea spuse: 

— Dar oamenii vor vorbi. N-ar fi bine nici pentru mine, nici pentru 
tine. 

— Cine o să afle? replică el, iar ea văzu în ochii lui că era gata să 
izbucnească în râs. Nu am discutat despre asta chiar noi, adineauri? E 
bine să faci un pas înapoi, din când în când? Am căzut de acord, îţi 
aminteşti? Nu tu ai fost cea care a vrut să se întâmple asta, continuă 
el, iar vocea lui era acum mai puternică, mai profundă şi fiecare 
cuvânt era mai convingător. Nici eu n-am vrut. Dar nu ne-am putut 
împotrivi. Suntem la fel, tu şi cu mine. Ne-am recunoscut. Şi îmi pare 
bine. 

Simţea că vorbele lui îi dau putere. Era perfect conştientă de asta. 
Dacă ar fi fost un neguţător, ea ar fi ştiut cum să numească ceea ce 
făcea el acum: încheia un târg. 

— Ca prinţ, nu ai des ocazia să întâlneşti oameni cinstiţi, zise el cu 
glas sumbru. Şi de cele mai multe ori, ambiția pe care o vezi la 
oameni e ambiția de a-ţi face rău. Nu am încredere decât în foarte 
puţini din oamenii pe care îi cunosc. O trase spre el cu amândouă 
mâinile şi o îmbrăţişă strâns. Dar în tine am încredere. 

Respiră adânc şi încheie: 

— Deci ai şi tu încredere în mine? Lasă-mă să rămân doar Dickon: 
doar iubirea ta. Şi vino la mine iar, când poţi, da? 

Ea nu ezită nicio clipă; nici măcar pentru a-i savura mirosul care îi 
umplea nările, apăsarea pielii lui pe a ei, ştiind că nu era ultima oară 
când avea să simtă toate acestea. 

Ştia. Aceasta era exact ceea ce dorea. Dădu din cap, fericită. 


LOVITURĂ DE PALAT 


9 

Primăvara anului 1483 

Trecuseră zece ani de când Isabel fusese ultima oară în interiorul 
Palatului Westminster. Cu toate acestea, deşi ştia că în acea perioadă 
devenise o adevărată regină a mătăsii, în această dimineaţă rece a 
lunii februarie se simţea încă de-a dreptul copleşită de dimensiunea 
impresionantă a oraşului de piatră; de mulţimea oamenilor care 
aşteptau pe coridoare şi de şoaptele abia auzite ale soldaţilor înarmaţi 
până în dinţi. 

încercă să uite toate acestea când se aplecă în genunchi în faţa 
fetiţei dolofane cu faţă palidă, ochi umflaţi şi păr roşu-aprins cu 
inflexiuni aurii pe care venise să o servească. Cu mişcările precise ale 
unei croitorese de o viaţă, ea ridică o bucată de pânză roşie cu auriu 
dintr-o parte a rochiţei fetei, punându-şi ace de la un colţ la celălalt al 
gurii, încercând să-şi dea seama unde ar fi cel mai bine să facă 
tăietura. 

Prinţesa Elizabeth, fiica cea mai mare a regelui Eduard, avea 
şaisprezece ani, iar Isabel, douăzeci şi şase. Elizabeth arăta însă mult 
mai tânără, ţeapănă şi solemnă, şi era greu să faci diferenţa între 
distincţia ei şi tăcerea stingheră a unei copile. 

Copila avea, de altfel, motive întemeiate să aibă o înfăţişare 
solemnă, îşi spuse Isabel în gând, fără nicio urmă de compasiune - 
încă nu văzuse nici cel mai mic semn de afecţiune sau de copilărie la 
tânăra de viţă regală postată în faţa ei, aşa plină de distincţie cum 
era, iar Isabel nu găsise în sinea ei niciun motiv să o simpatizeze 
personal. Prinţesa Elizabeth tocmai eşuase în tentativa ei de a deveni 
regina Franţei. Alianţa preconizată de tatăl ei între Anglia şi Franţa se 
dovedise doar o speranţă deşartă, după ce vicleanul rege al Franţei 
hotărâse să renunţe la nunta preconizată să aibă loc pe pământul 
Angliei, alegând în schimb să-şi însoare fiul cu fiica ducelui de 
Burgundia. Viitorul de aur al prinţesei se năruise şi ruginise într-o 
singură zi. Regele Eduard era mânios din mai multe cauze, una fiind 
aceea că regele Franţei încetase de asemenea să-i plătească pensia 
substanţială din care trăia de mai mulţi ani, iar un rege sărac precum 
Eduard nu-şi putea permite nici cea mai neînsemnată scădere a 
veniturilor. Aşa încât Isabel fusese chemată să desființeze trusoul 
prinţesei, cusut în ceea ce acum devenise, peste noapte, stilul francez 
extrem de nepopular, şi să hotărască pe îndelete care din veşmintele 
de mătase puteau fi lucrate din nou, într-o manieră mai puţin 
dureroasă pentru privitori, şi care dintre ele puteau fi refolosite mai 
târziu în scopuri mult mai puţin măreţe. Acesta a fost modul în care 
regele Eduard a ales să-şi potolească mânia din suflet şi, totodată, 


felul lui de a economisi nişte bani. Jane Shore îi sugerase această idee 
şi, în timp ce regele râdea dezinvolt, aşa cum făcea mereu, de ideile 
ibovnicei lui, ea îi mai sugerase şi ca Isabel să fie aleasă pentru a face 
această muncă. 

Elizabeth fusese aceea care găsise curajul să-i spună lui Isabel că s- 
ar cuveni să înceapă chiar cu rochia de nuntă - o piesă magnifică din 
pânză cadrilată brodată cu fire de aur şi pietre preţioase, însă atât de 
țeapănă încât putea sta dreaptă şi neîmbrăcată. Acum prinţesa se 
îmbrăcase cu această rochie. Dar în ciuda acelei splendori 
nemaivăzute a rochiei, ca femeie ea nu prea avea ce arăta, se gândi 
Isabel. Părul roşcat pe care îl moştenise de la frumoasa ei mamă era 
într-adevăr drăguţ, însă ea avea buze micuţe, asemănătoare cu nişte 
boboci de trandafir, ca tatăl ei, şi ochi verzi, care poate în vremuri mai 
fericite erau atrăgători, însă acum deveniseră umflaţi şi roşietici, 
probabil din cauza reprizelor îndelungate de plâns. In tăcerea deplină 
din anticameră, părea din nou pe punctul să izbucnească în plâns. 

Isabel se chinuia să nu-şi ridice privirea la prinţesă, ca să nu-i vadă 
buza de sus tremurândă, când auzi un zgomot slab în spatele ei. 
Încremeni de spaimă. Auzise că se puteau întâmpla lucruri de acest 
fel: mişcări pe furiş, fără nicio avertizare, la fel de greu de auzit ca o 
pană care cade pe podea, semne ale unei prezenţe noi în cameră, 
chiar în spatele tău. Lucru care însemna că regina se afla acolo; soţia 
regelui Eduard, regina Elizabeth Woodville, femeia cu păr roşu 
strident, detestată de toţi englezii, femeia a cărei frumuseţe aprigă 
ascundea un temperament de diavol. 

Isabel îşi schimbă genunchiul de sprijin. Observase că regina e prin 
apropiere pentru că o percepuse ca pe imaginea unui curcubeu care 
îţi apare în faţa ochilor preţ de o clipă. Simţi un fior rece în şira 
spinării. Bănuia că regina se plimbă în josul şi în susul camerei, cu 
papuci din şevro care nu făceau nici cel mai mic zgomot, de-a lungul 
tapiseriilor superbe care împodobeau încăperea mică, în care abia 
puteai respira, atât de plină de veşminte splendide cu o croială 
aproape miraculoasă, încât aveai senzaţia că perlele şi firele de aur îţi 
gădilau găâtlejul. Prinţesa începu să respire întretăiat, ca şi cum i-ar fi 
fost frică, şi nu mai făcu nicio mişcare. In ochii ei umflaţi se citea 
panica. Isabel fu bucuroasă că stătea deja în genunchi când regina îşi 
făcu apariţia. 

Auzise poveştile care se spuneau despre regină, cum că le ţinea pe 
doamnele de la curte în picioare în fiecare zi timp de trei ore, fără să 
scoată niciun cuvânt, cât lua cina. Nu era prea greu să observi că 
singura regină din istoria Angliei care provenise dintr-un mediu cât de 
cât mai simplu era la fel de nerăbdătoare să impună reguli umilitoare 
pentru servitori. Reguli care scoteau în evidenţă grandoarea unei 
regine venite de nicăieri. Care ajunsese în centrul atenţiei, în lungul şi 


în latul regatului, cu nouăsprezece ani în urmă, când tânărul rege 
Eduard - urmaşul glorios al lui Japhet, fiul lui Noe, pe linia Regilor 
Troiei, fondatorii Romei, şi al lui Brutus, cel dintâi rege al Britaniei - o 
tulise într-o bună zi, în cea mai mare taină, şi se însurase cu ea în 
timpul unei partide de vânătoare. Pe acele timpuri, ea nu era decât 
văduva scăpătată a lui Sir John Grey, un susţinător al casei de 
Lancaster care fusese omorât de adversarii care s-ar fi cuvenit să-i fie 
tovarăşi de arme în cea de-a doua bătălie de la St Albans; nu avusese 
niciun atu care să o ajute să-şi croiască un drum în viaţă, nimic în 
afară de părul ei roşcat şi auriu. Se spunea că întâia oară regele 
scosese un pumnal ca să o forţeze să stea pe patul lui. Ea însă se 
mulţumise să-l privească de sus, cu ochii ei verzi şi reci, şi îi spusese: 
„Poate că sunt prea din topor ca să fiu soţia unui rege, dar sunt prea 
bună ca să fiu ibovnica ta.” Aşa că regele i-a cerut mâna, s-a căsătorit 
cu ea şi de atunci rămăsese tot regină, în ciuda faptului că această 
însurătoare mai provocase un război. 


Cel mai puternic lord al regelui Eduard, contele de Warwick, se 
înfuriase atât de tare încât îl adusese înapoi din umbra uitării pe 
bătrânul şi învinsul rege Henric şi se străduise, timp de un an, să fie 
de partea lancasterilor. insă Eduard reuşise în cele din urmă să-şi 
impună punctul de vedere şi după un an se întorsese la Londra pentru 
a se întâlni din nou cu regina lui, la Westminster, după ce aceasta îşi 
părăsise ascunzătoarea. Regina Elizabeth Woodville îi născuse un fiu, 
micul prinţ Eduard, în casa abatelui, care se afla foarte aproape. Intr- 
adevăr, puteai spune despre ea că era o persoană neînfricată, deşi nu 
era niciodată suficient de stăpână pe sine pentru a fi şi dezinvoltă. 
Avea întotdeauna nevoie de manifestări absurde de supuşenie, care o 
ajutau să creadă că totul nu era doar un vis şi că într-adevăr reuşise 
să ajungă atât de sus. Isabel nu voia să fie umilită şi hotărâse mai 
demult că e mai sigur să se ferească din calea ei. 

Sunetul paşilor de pisică sălbatică încetă brusc. Capul lui Isabel era 
aplecat şi astfel singurul lucru pe care îl putea vedea era pieptul şi 
genunchii ei, dar simţea cu fiecare fibră a fiinţei sale privirea care îi 
sfredelea corpul. 

Dintr-o dată, în faţa ei apăru o mână: albă, elegantă, cu degete 
strălucitoare. Isabel se uită uimită la ea, neştiind ce să facă. Apoi o luă 
cu un gest delicat cu mâna ei dreaptă, sperând să nu se clatine dacă 
se mişcă, şi o sărută pe vârful degetelor. Nu îndrăzni să-şi ridice capul 
şi nici nu fu invitată să-l ridice. 

— Se spune că ai degete foarte iscusite, domnişoară Claver, auzi 
ea. 

Isabel privi pe furiş cât de sus putu, fără a avea impertinenţa să-şi 
ridice capul. Regina - care avea o faţă absolut fermecătoare, de 


femeie-pisică, şi un trup absolut fermecător de femeie-pisică - ştia că 
aceasta o privea cu coada ochiului. Isabel văzu că cealaltă femeie o 
priveşte drept în ochi, cu un colţ al gurii ei drăgălaşe puţin ridicat. 
Isabel nu l-ar fi putut numi zâmbet. Dar acea privire o făcu să 
înţeleagă într-o clipă că, indiferent care era motivul faptului că regina 
tremura într-un acces aproape nestăpânit de furie, ea nu era vinovată. 
Mai liniştită, trase aer în piept şi îşi ridică privirea cu mai multă 
cutezanţă. 

Regina făcu cu mâna un gest a lehamite spre arsenalul impozant 
de haine care fuseseră croite să inspire admiraţia neţărmurită a două 
regate, cu ocazia sărbătoririi binecuvântării lui Dumnezeu pentru 
prinţesă ca aleasă a Lui pentru tronul Franţei. Şi spuse, încreţindu-şi 
buzele cu o expresie de dispreţ suveran, de parcă s-ar fi uitat la nişte 
leşuri în descompunere: 

— Şi vezi şi tu ce poţi să faci cu lucrurile a/ea, după care se întoarse 
şi se îndepărtă cu mişcări agile, fluide, până ajunse în dreptul uşii, 
lângă paznici. Fără să se întoarcă spre ele, rosti cele trei cuvinte 
finale: Vă puteţi ridica. 

Dar şi Isabel, şi prinţesa rămaseră încremenite câteva clipe, 
ascultând sunetul paşilor ei care devenea tot mai slab. Isabel avea 
impresia că în acest Palat totul se va desfăşura mereu cu aceeaşi grijă 
şi atenţie. Se întrebă în sinea ei dacă toţi cei care scăpaseră vreodată 
teferi din mâinile aprige ale reginei simţiseră acelaşi val de căldură 
faţă de semenii supraviețuitori precum simţea şi ea acum pentru 
fetiţa care stătea ghemuită şi arăta mizerabil, ca un sac vechi şi 
mototolit, în faţa tapiseriei somptuoase. Să creşti alături de o femeie 
ca un tigru, cum era Elizabeth, fusese probabil la fel de înfricoşător 
cum fusese şi pentru ea prima perioadă petrecută alături de Alice 
Claver. 

După un timp, găsi curajul să-şi ridice capul şi să se uite la prinţesă. 
Pentru prima oară, prinţesa Elizabeth se sinchisi să o privească drept 
în ochi şi Isabel fu surprinsă să descopere că de fapt în ochii acesteia 
nu mai exista nimic copilăresc. Elizabeth nu era deloc străină de 
efectele înjositoare ale umilinţelor de tot felul şi era convinsă că şi 
Isabel le cunoaşte foarte bine; în ciuda tuturor pretențiilor de fineţe şi 
grandoare, prinţesa era o persoană care nu aştepta prea mult de la 
viaţă. Aşa că dădu din cap, descumpănită: 

— Hai să continuăm, zise ea. Un timp n-o să se mai întoarcă aici. 

Isabel înfipse acele fără să scoată niciun cuvânt preţ de mai multe 
minute. Şi totuşi nu putea uita imaginea acelor ochi, care priveau în 
fiecare clipă cu aceeaşi atenţie cu care privise şi ea în perioada anului 
petrecut în prăvălii, fără să şi-o poată scoate din minte, la fel cum nu 
putea scăpa de impresia pe care o dobândise acum, aceea că prinţesa 
era la fel de neajutorată cum fusese şi ea atunci: o fată care stă şi 


aşteaptă cât e ziua de lungă, disperată să deprindă cât mai multe 
cunoştinţe care mai târziu i-ar putea fi utile, stând neclintită la locul 
ei, trăind cu toată fiinţa senzaţia de neputinţă, aşteptând răbdătoare 
şansa de a porni pe propriul drum. Astfel că liniştea nu i se mai păru 
atât de apăsătoare. 

In cele din urmă, Isabel îşi luă inima în dinţi şi spuse: 

— Probabil că Alteţei Voastre situaţia asta vi se pare foarte ciudată, 
murmură ea, chinuindu-se să articuleze cât mai clar cuvintele printre 
ace, şi fu răsplătită cu aceeaşi privire circumspectă cu care şi ea se 
uita probabil la vreuna din neguţătoresele de care după un timp 
ajungea să fie mai apropiată, la primul semn de afecţiune. 

Prudentă, Elizabeth făcu un semn aprobator. 

— Da, nunta mea părea aranjată, totul era bătut în cuie, spuse ea. 
Şi asta mult timp. Făceam repetiţii chiar, în camera copiilor. Ne jucam, 
eu şi frăţiorul meu, Eduard, şi el era regele Angliei, stăteam împreună 
în faţa altarului şi eu deveneam regina Franţei. După care se uită în 
altă parte. Şi acum... nimic, adăugă ea. In vocea sa apăru o notă de 
amărăciune când adăugă: Adică, din punctul meu de vedere. Cu toate 
că Eduard tot va deveni rege într-o bună zi. 

Isabel nu găsi nicio replică neutră la această afirmaţie şi nu spuse 
nimic. Cu grijă, îşi scoase acele rămase între buze şi le puse în trusa 
ei, iar apoi, mulţumindu-i lui Dumnezeu că o ajutase să-şi ducă munca 
la bun sfârşit, îi chemă pe cei doi paznici. In timp ce Elizabeth îşi 
dădea jos rochia în cealaltă cameră, Isabel îi supraveghe pe paznici, 
care duseră mânecile desfăcute şi trena care alcătuiau rochia în 
întregimea ei, fiecare dintre ele aşezată într-o geantă de catifea 
căptuşită, în încăperea exterioară. Veşmintele valoroase urmau să fie 
transportate, sub escortă, până pe strada Catte. Fusese o zi bună de 
muncă în prima zi a săptămânii. 

Bărbaţii se întoarseră să împacheteze şi partea prinsă cu ace a 
rochiei. Elizabeth stătea în cadrul uşii în fusta ei, privind cu nelinişte. 
Încercând din nou să o calmeze, Isabel îi spuse: 

— Cred că înainte să mai desfac vreuna din rochiile astea, cu 
bunăvoința părinţilor dumneavoastră, vi se va găsi din nou un 
pretendent care vă va cere mâna... 

Prinţesa schiţă un zâmbet anemic ca răspuns, aprobând tentativa 
lui Isabel de a fi optimistă, cu toate că ea una nu se străduia să fie la 
fel. 

— Dacă îmi este permis, zise Isabel, părându-i şi mai rău pentru 
fata din faţa ei, deşi încă nu era sigură că motivul nu era acela că îi 
plăcea să se afle în compania ei, acum am să mă retrag şi ne vom mai 
vedea săptămâna viitoare. Nu vreau să o obosesc pe Alteța Voastră. 
Ridică o sprânceană, vrând să spună: Pot să plec? 

Spre surprinderea ei, gestul acesta neînsemnat o făcu pe Elizabeth 


să zâmbească larg pentru prima oară, ca pe vremea când era doar o 
fetiţă, o vreme totuşi atât de recentă. 

— Poţi să-ţi ridici o singură sprânceană! exclamă ea, cu o 
neaşteptată bucurie copilărească. Ca unchiul meu! Am încercat şi noi, 
tot timpul, dar nimeni nu poate face ca el. 

— A... spuse Isabel, emoţionată, devenind deodată capabilă să le 
înţeleagă pe toate prinţesele tinere şi leneşe, pentru care timpul trece 
prea încet; pentru acestea, refugiul cel mai la îndemână era 
nevinovăția jocurilor de copii, care îi ţineau deoparte de privirile 
iscoditoare ale adulţilor. Păi, atunci am să vă destăinui secretul data 
viitoare. Putem exersa împreună. 

Oare aceasta era tot ce era necesar ca să spargă gheaţa? Poate că 
de acum încolo vor începe să aibă o relaţie profesională adevărată, 
adică o relaţie care să îi aducă pe viitor mai multe comenzi lui Isabel. 

In acelaşi timp, Isabel râdea în sinea ei de o glumă care îi venise în 
minte. Ştia că în cuvintele prinţesei se ascundea mai mult adevăr 
decât şi-ar fi putut da ea seama. Într-adevăr, Dickon îşi ridica mereu o 
singură sprânceană când voia să se amuze. Poate Isabel copiase acest 
gest de la el? Sau el de la ea? Nu ştia. Insă chiar şi simpla amintire a 
existenţei lui Dickon, apărută absolut întâmplător - amintirea 
muşchilor feţei lui expresive, mereu în mişcare, textura pielii, mirosul 
trupului lui pe cearşafuri -, era suficientă pentru a-i umple sufletul de 
recunoştinţă. li aminti faptul că dacă ieşea din palat peste o oră - aşa 
cum avea de gând să facă - avea să-l întâlnească la han, înainte ca el 
să plece spre ţinuturile din nord la primele ore ale dimineţii. 

Rămase la fel de stăpână pe sine când părăsi Palatul - un coridor, 
apoi o aşteptare în compania paznicilor, întinderea şi aranjarea fustei 
şi a bluzei, apoi alt coridor, o nouă escortă, o altă aşteptare până la 
auzul zăngănitului următorului lanţ de chei şi set de pinteni; în sfârşit, 
porţile principale. Dar după ce se văzu afară, pe stradă, nu se putu 
abţine să-şi iuţească paşii. Dintr-o dată, aerul i se păru mai cald şi plin 
de promisiunea primăverii. Işi prinse cu mâna capătul fustei de satin 
albastru, ca să poată merge mai repede. Până să ajungă la Abaţie, îşi 
dădu seama că aleargă. 


El aştepta pe stradă. Vântul nerăbdător făcea ca partea de jos a 
mantiei să-i lovească gleznele. Era aproape noapte. 

— Haide, îi zise el, vocea lui acoperind zgomotul rafalelor de vânt. 
Ochii îi străluceau. Nu stăm aici. O să te duc înapoi la Londra. Altfel 
Alice Claver a ta o să-şi facă griji în ce te priveşte. 

Ea izbucni în râs. 

— Ce vrei să spui? întrebă. Aproape că fu nevoită să ţipe, pentru că 
vuietul furios zădărnicea orice dialog. _ 

Mai era o oră, ba chiar mai mult. incepu să o tragă după el, pe 


drumul pe care venise ea, cu un rânjet larg. Ea nu avea de ales decât 
să i se supună. Nu putea fi sigură niciodată ce va face Dickon în 
continuare. 

Ultima oară fusese în ţinuturile din sud în seara de Bobotează, în 
urmă cu o lună sau ceva mai mult de o lună. Hotărâseră pe loc să facă 
o plimbare de-a lungul râului, timp de o oră, în întunericul care 
acoperea totul, cam la aceeaşi oră ca acum, dar într-o seară mult mai 
rece. Străzile erau încă pline de gunoaiele rămase după nebunia nopţii 
precedente. El se îndrepta spre Turn, unde lordul Hastings, prietenul 
lui, dar şi al lui Jane, îl aşteptase să-i arate cel mai nou model de 
monedă pe care fusese însărcinat să o bată, ultimul model de îngeraş. 
In acea seară târzie, îmbrăcaţi cu pelerinele lor negre, ea şi Dickon 
arătau ca orice alt cuplu care probabil băuse puţin prea mult la cheful 
din noaptea dinainte, ţinându-se strâns în braţe, ca orice cuplu de 
îndrăgostiţi care nu aveau unde să meargă. Fusese o vizită mult prea 
scurtă, prea dureroasă şi plină de dezamăgiri. Ea îl apucase de gulerul 
mantiei cu ambele mâini. 

— Mantia asta te face invizibil, îi spusese ea cu tristeţe în glas. Cine 
şi-ar putea da seama că eşti prinţ, tu care bei sticlă după sticlă prin 
porturi? El a privit-o cu aceeaşi dorinţă fierbinte pe care o simţea şi 
ea. Nu a scos niciun cuvânt. A mai sărutat-o o ultimă dată în faţa 
Bisericii Tuturor Sfinţilor de lângă Turn şi s-a îndepărtat cu pas iute, 
fluierând, părând totuşi atât de singuratic, în timp ce calul pe care îl 
trăgea îşi scutura căpăstrul şi ridica nori mari de praf în urma lui. 

Poate că pentru seara aceasta s-a gândit la ceva mai bun - deşi nu- 
şi putea închipui ce ar putea fi mai bun sau mai desfătător decât tihna 
plăcută şi caldă a camerei din taverna lui, un adăpost la care ea nu 
reuşea să ajungă decât foarte rar. La debarcader, ţinându-şi cu o 
mână pe cap şapca închisă la culoare şi cu celălalt braţ cuprinzând-o 
pe Isabel de talie, Dickon a scos o pungă şi i-a dat primului barcagiu 
pe care l-a văzut o monedă de aur, făcându-i cu ochiul. Bătrânelul 
îndesat a luat-o şi s-a holbat neîncrezător la monedă, pe când primele 
stele apărură ca nişte sclipiri minuscule pe cer. Avea o barcă cu vâsle, 
de şase locuri, care trosnea şi părea să se crape din clipă în clipă, care 
ar fi fost evaluată la mult mai puţin dacă bătrânelul ar fi încercat să o 
vândă. Poate gentlemanul acesta era beat de i-a dat atâţia bani? 

— Vino dimineaţa să-ţi iei barca de la geamandurile de sub pod, îi 
spuse Dickon pe un ton degajat. Până atunci ţi-o iau eu. Omul începu 
să protesteze. Dar Dickon întrerupse brusc bâiguielile fonfăite ale 
omului cu dragostea-mea-cea-mai-iubită-ființă-comoara-mea- 
Dumnezeu-să-mă-ajute-sunt-tatăl-a-şase-copii  pasându-i încă o 
monedă de aur şi făcându-i semn de rămas-bun cu mâna. 

— Bea o sticlă şi pentru mine, mai adăugă Dickon. 

Omul îşi căscă şi mai larg ochii. Parcă speriat că Dickon se va 


răzgândi, băgă imediat ambele monede în buzunar şi o tuli de pe 
debarcader. Dickon îşi dădu capul pe spate şi râse în hohote de 
lăcomia din ochii plini de urdori ai celui care tocmai plecase. 

— Arăta ca un rac, este? zise el. Nici nu i-a venit să creadă, nu? 

Ţinându-i isonul, Isabel izbucni şi ea în râs. Cu Dickon totul părea 
atât de simplu. 

El o sărută pe frunte. Ea îşi ridică faţa spre el, dar acesta, încă 
zâmbind, făcu pe neaşteptate un pas în spate şi spuse, cu un ton 
servil: 

— Vaporul dumneavoastră vă aşteaptă, milady, după care o ajută 
să coboare în bărcuţa pricăjită. 

Apa curgea învolburată în jurul bărcii, aproape neagră, iar 
ambarcaţiunea se legănă câteva clipe şi apoi se echilibră. Felinarul 
din capătul ei pâlpâia, ca şi când ar fi făcut şi el semn complice cu 
ochiul. Isabel se uită împrejur fără să poată respira. Aceasta o fi 
surpriza pe care i-o pregătise el? 

— Şi barcagiul dumneavoastră, adăugă el, păşind în barcă în urma 
ei şi luând vâslele. A 

Ea inspiră adânc aerul adus de o rafală de vânt. intotdeauna era la 
fel: disperare sau euforie, şi nimic între cele două. Cu cât ajungea să-l 
cunoască mai bine, cu atât devenea mai sigură că nimic nu se va 
schimba. li plăcea la nebunie să trăiască sub impulsul momentului. li 
plăcea să creadă că acesta era şi motivul pentru care era pur şi 
simplu fascinată de el şi îl iubea, această simplitate disperată - cu o 
atracţie pură, care încă o lăsa fără răsuflare şi o subjuga cu puterea 
ei. Nu trăia cu solemnitatea altor prinți, îşi spuse ea în gând; asta 
poate din cauză că nici nu fusese totdeauna prinţ. De-a lungul 
războaielor, avusese mai multe statute: nobil înainte să facă parte 
dintr-o familie regală, deoarece Eduard nu fusese crescut cu speranţa 
că într-o zi va deveni rege. Sărac, dar şi bogat. Câştigător acum, dar 
mulţi, mulţi ani de-a rândul, perdant. Nesiguranţa lăsase asupra lui 
semnele sale neîndoielnice. incă îi plăcea pericolul. Ea ştia acum că 
întâia oară când îl întâlnise pe Dickon el tocmai petrecuse un an 
ascunzându-se în străinătate împreună cu fratele lui. Doar printr-o 
minune reuşiseră să scape teferi din Anglia. Lordul Hastings îi oprise 
pe cei din tabăra lancasterilor în faţa uşii principale a casei unde 
fuseseră încolţiţi de aceştia. Regele şi Dickon scăpaseră atunci fugind 
pe uşa din spate. Găsiseră un vas, dar nu aveau nicio leţcaie şi nu l-au 
mai putut plăti pe căpitan. 

— Habar n-aveam unde mergem, îi povestise Dickon la un moment 
dat, mângâind-o pe faţă, dar gândindu-se încă la trecut, şi nu aveam 
nimic în afară de hainele de pe noi. Slavă Domnului, Eduard purta o 
mantie căptuşită cu blană de jder; căpitanul a luat-o pe aceea în locul 
banilor. Apoi se oprise, o privise şi îi zâmbise şăgalnic: 


— Cel mai bun argument pe care îl cunosc eu ca să porţi mereu o 
mantie de calitate, de culoare închisă, bine făcută, în care să nu te 
recunoască nimeni şi, bineînţeles, căptuşită cu un material foarte 
scump. 

Mantia pe care o purta acum era căptuşită tot cu blană de jder. Şi-o 
scoase şi şi-o puse pe umeri, stând resemnat sub cerul presărat pe 
alocuri cu urme de nori roşiatici. Ea rămase aproape nemişcată pe 
unul din locurile rezervate călătorilor, din faţă, îmbrăcate în perne 
zdrenţuite care miroseau a mucegai, învelită în mantia mare şi 
călduroasă. Era caldă încă, de la atingerea corpului lui. In timp ce el 
vâsli şi duse barca în direcţia curentului, ea se uită mai întâi la soarele 
care apunea şi îşi arunca razele asupra apei, iar apoi, pe cândela 
întors cu dibăcie barca - unde o fi învăţat să vâslească? - la muşchii 
spatelui şi braţelor lui, pe care îi văzuse încordându-se prin cămaşa 
subţire. Apa bolborosea pretutindeni în jurul lor. Visătoare şi încălzită, 
auzi gâfâitul lui, greu şi ritmic, şi trosnetul vâslelor care loveau 
furcheţii. Lumina zilei pălea tot mai mult. . 

La un moment dat, el se opri din vâslit. Işi întoarse privirea spre ea 
sau poate spre lumina asfinţitului care se revărsa în spatele ei cu o 
expresie pe care ea nu o putea descifra. 

— Minunat, spuse el pe un ton blând, cu o voce care îi dădu fiori. 
Puse cu grijă vâslele în barcă şi se aşeză şi el pe unul din locurile 
pasagerilor, lângă ea. 

Ea se lipi de el. Pe fruntea lui licăreau câteva picături de sudoare, la 
fel şi pe piept. La ora aceea târzie, rar mai vedeai pe cineva pe râu. O 
trase spre el într-o îmbrăţişare tandră şi o lăsă să-i găsească gura. 

— Pot să pariez, şopti el, pus pe şotii, cu voce foarte slabă, că n-ai 
mai făcut asta niciodată până acum, după care o împinse uşor în 
spate. 

Ea se întinse pe perne. El trase mantia peste amândoi, iar ea 
murmură: 

— Nu se poate; nu aici, pe râu! Dar el nu luă în seamă cuvintele tot 
mai confuze şoptite de ea - şi ai fi zis că pe bună dreptate, pentru că 
după felul în care îl trase în jos, peste ea, era clar că voia exact ce 
voia el - şi, sub mantia care acum îi acoperea pe amândoi, începură 
să se sărute din nou cu patimă. 

— Mantie neagră. Nimeni nu ne poate vedea sub mantia asta, îl 
auzi ea şoptind, iar apoi, şugubăţ, cred. Dar trecuseră de momentul în 
care ei îi mai păsa de cineva sau ceva. 

Când respiraţia lor rapidă fu înlocuită de râsete şi după ce ea se 
ridică în capul oaselor şi îşi strânse hainele, cu părul ciufulit şi un 
zâmbet vinovat întipărit pe chip, bâiguind pe nerăsuflate un aşa-zis 
reproş, pe care el nu îl mai auzise niciodată de la nimeni altcineva: 
„Eşti cel mai păcătos bărbat care cred că a existat vreodată pe lumea 


asta”, când el o sărută sub braţ şi îi spuse: „Şi tu eşti cea mai 
deşucheată femeie pe care o cunosc, aşa că, uite, ne potrivim”, barca 
lor plutise şapte-opt sute de metri în josul râului şi se făcuse întuneric 
de-a binelea. 

— O0-o-oh, exclamă el dându-şi seama unde se aflau; se ridică în 
picioare lângă locul vâslaşului, luă vâslele şi începu să îndrepte barca 
înapoi, în amonte. E unul din momentele când aş vrea să-l avem cu 
noi pe proprietarul bărcii. Păcat că acum s-a dus să se îmbete cu banii 
pe care i i-am dat, mai mulţi decât a văzut el de când s-a născut. 

In timp ce vâslea, îngâna uşor un cântec numai de el ştiut. Din când 
în când, Isabel vedea lumina reflectată de dinţii lui. 

Pare foarte mulţumit de el însuşi, îşi spuse ea în gând. 

Ca şi cum i-ar fi intuit gândul, el îi spuse pe un ton vesel: 

— Mă crezi dacă-ţi spun că nici eu n-am mai făcut asta niciodată 
până acum? 

Ea însă doar îl privi, fără să-i răspundă, încercând să-şi întipărească 
în tainiţa amintirii aceste momente de fericire, la fel ca partea lunii 
care acum strălucea pe cer, să le facă un izvor de fericire din care 
avea să soarbă mai târziu, în clipele când el nu va fi lângă ea. 

Nu credea că îl va mai vedea vreodată pe Dickon atât de des ca pe 
atunci. Era încă la fel de agil şi puternic cum fusese în perioada când îl 
întâlnise pentru prima oară - propriul ei zeu al războiului, în carne şi 
oase. Nu era ca fratele lui, regele, care se îngrăşase şi a cărui 
autosuficienţă îl făcuse aproape de nerecunoscut. j 

Isabel ştia asta nu numai de la Jane, ci şi de la Dickon. li plăcea 
lejeritatea cu care Jane îi vorbea despre rege, care de-a lungul anilor 
devenise mai degrabă prietenul decât amantul ei. Confidenţele pe 
care i le făcuse Jane o convinseseră pe Isabel că nu are niciun rost să-i 
destăinuie surorii ei secretul propriei ei poveşti de dragoste. Era clar 
ca lumina zilei că prietenia comodă a lui Jane nu avea nimic în comun 
cu sentimentele năvalnice de dragoste pe care Isabel le nutrea pentru 
Dickon. Jane nu ar fi înţeles-o nici în ruptul capului. Cu toate acestea, 
pentru că Isabel avea acum un succes atât de mare în City încât nu 
mai avea nevoie să concureze cu Jane, ea se distra râzând cu 
indulgență în timp ce sora ei îi povestea pe nerăsuflate năstruşniciile 
sale la curtea regelui. Că burta regelui tremura ca piftia când Jane îi 
povestea ceva şi el izbucnea în râs. Că regele Eduard se relaxa pentru 
că voia să scape de zgripţuroaica de nevastă-sa, care îl bătea la cap şi 
îl enerva cât era ziua de lungă, sau că ronţăia de dimineaţa până 
seara câte un pui fript ori că o lăsa pe Jane să-l bată la table. 

Şi pentru că regele Eduard era prea îndrăgostit de aceste plăceri 
simple ale vieţii pentru a mai dori să lupte şi în războaie, această 
sarcină căzuse pe umerii lui Dickon. El ştia că fratele lui era mai mult 
decât un luptător straşnic, călit în bătălii, şi un general inspirat. 


Dickon îi era şi devotat, loial în orice împrejurare. Ceea ce însemna că 
Dickon era mereu în acţiune şi mereu avea să fie la fel. 

Ca o răsplată pentru succesele militare repurtate de Dickon în 
Scoţia - pentru Isabel tot anul trecut fusese o agonie nesfârşită de 
aşteptări zadarnice, când el fusese plecat în campaniile lui - regele 
mai adăugase noi şi noi ţinuturi teritoriilor deja întinse deţinute de 
Dickon în nord şi ţinutul Cumberland. Dickon era practic regele 
neîncoronat al întregului Nord şi era fericit. Nu mai avea de gând să 
se întoarcă vreodată în sud. O astfel de idee era la fel de greu de 
conceput ca aceea pe care el i-o sugerase la un moment dat, ca Isabel 
să meargă în York şi să înceapă să lucreze acolo. Ea râsese din tot 
sufletul auzind asemenea enormitate: „Şi ce să fac eu în York?” Chiar 
dacă ar fi uitat cu desăvârşire de afacerea ei tot mai prosperă din 
Londra şi din Ţările de Jos, amândoi ştiau că ea nu s-ar fi mulţumit 
niciodată să trăiască în umbra soţiei şi a copilului lui. Asta nu pentru 
că ar fi fost geloasă pe soţia lui, dar nu suporta nici măcar să-l audă 
pomenind numele fiului său, Eduard, care avea pe atunci nouă sau 
zece ani. Simţea că nu mama, ci copilul era adevăratul ei rival. Nici nu 
voia să ştie că există. Amândoi încercară să nu se plângă că 
petreceau prea puţin timp împreună. Era toată speranţa care le mai 
rămăsese. Trebuia să se mulţumească doar cu atât. 

Acum se zvonea că regele va porni curând un nou război împotriva 
Franţei. Dacă era adevărat, atunci Dickon cu siguranţă avea să plece. 
Şi Isabel avea să îndure iarăşi, neajutorată, chinul aşteptării, ştiind că 
nu avea să afle decât indirect dacă a fost rănit sau ucis în luptă, 
fiindcă nimeni nu s-ar fi gândit s-o anunţe pe ea. În fond, de ce s-ar fi 
gândit cineva că vrea să afle? Insă înainte de acestea, în următoarele 
câteva luni, în timp ce războiul se profila tot mai clar la orizont, ca 
norii de fum care se ridică din paiele mistuite de foc, el avea să vină la 
curte. Vor mai fi momente când se vor întâlni - nopţi. Poate uneori 
numai jumătăţi de zi, dar oricum mai multe clipe, clipe ca acestea, 
furate cu orice preţ acum, pentru a dăinui în amintire în lunga 
perioadă de aşteptare care va urma. Dacă aceasta însemna că trebuie 
să o mintă pe Alice Claver - care din punct de vedere formal era încă 
stăpâna ei, cu toate că în prezent cea care făcea aproape totul era 
Isabel -, atunci, foarte bine, o va minţi. Nu avea remuşcări în privinţa 
asta. Angajamentul pe care Jane tocmai îl obținuse pentru ea, acela 
de a lucra personal pentru prinţesa Elizabeth, avea să fie mai util 
decât şi-ar fi putut închipui Jane. Atâta timp cât Alice Claver ştia că 
este la Palat, nu avea să-i pună nicio întrebare în legătură cu plecările 
ei intempestive la Westminster - unde se putea întâlni în linişte cu 
Dickon. 

— Crezi, întrebă ea cu voce degajată, încercând să afle măcar 
crâmpeie de informaţii privind felul în care va arăta viitorul ei, în timp 


ce el stătea cu spatele la ea, că vei fi trimis în Franţa? 

El nu răspunse imediat. Insă una din vâsle despică violent undele 
apei, stropindu-i pe amândoi şi înclinând barca într-o parte. 

El redresă echilibrul bărcii şi, după ce începu să vâslească din nou 
în ritm egal, îi spuse cu voce gravă: 

— Nu ştiu. Hastings vrea neapărat să meargă. Aproape că a venit 
primăvara, anotimpul campaniilor. Dar ce e în capul lui Eduard, asta 
nu ştiu. 

Ea nu îi putea vedea faţa. Vocea lui părea că vine din umbră. 

— Bineînţeles, dacă eu aş pleca şi dacă ar pleca şi Hastings, şi dacă 
am lua o armată ca lumea cu noi, Eduard ar rămâne aici singur cu 
toate rudele soţiei lui pe cap, zise el pe un ton binedispus, ca şi când 
ar fi fost pe punctul să izbucnească în hohote de râs în bătaia 
vântului. Într-o curte înţesată de păduchi Woodville. 

Isabel chicoti, încurajându-l să continue. Nimeni nu-i plăcea pe 
parveniţii din familia Woodville, toate rubedeniile femeii devenită 
regină peste noapte, care se târâseră ca nişte viermi pe un leş, se 
căsătoriseră şi ajunseseră să se înfrupte la ospăţul puterii datorită 
unei regine cu origini mai mult decât umile. Curtea era împărţită în 
două tabere: ei, pe de o parte, şi toţi ceilalţi curteni, care îi urau. Jane 
era singura care avusese prudenţa să aibă relaţii bune în ambele 
tabere. Unul din admiratorii de demult ai lui Jane era, ca întotdeauna, 
lordul Hastings, o lumină călăuzitoare a adevăratei nobilimi de la 
curte. Un alt admirator al ei era cel mai aprig rival al lui Hastings, din 
tabăra Woodville, marchizul de Dorset, un tânăr chipeş, blond, energic 
şi răzbătător (însă Isabel nu era la fel de sigură de castitatea iubirii lui 
pentru Jane ca în cazul lui Hastings). Dorset era fiul reginei Elizabeth 
Woodville din prima ei căsătorie. Tentativa lui de a o pipăi pe Isabel, 
cu mult timp în urmă, în cort, când avea ochii înceţoşaţi şi abia se mai 
putea ţine pe picioare din pricina berii băute, definise clar 
sentimentele nutrite de ea pentru întregul clan Woodville. Acum se 
strâmbă doar şi exclamă plină de dezgust: 

— Huh. Ca Dorset... Jane se mai vede cu el, cred că ştii... 

Dickon râsese copios pe seama acelui gest respingător de beţiv. Şi 
asta era una din pricinile pentru care îi plăcea că se afla în compania 
lui - o plăcere copilărească, ştia, dar una care venea ca de la sine 
când era sinceră ca un prunc cu iubitul ei -, şi anume faptul că uneori 
Isabel îl încuraja să spună vorbe mai puţin amabile despre Jane. 
Eleganţa excesivă a lui Jane. Lenea lui Jane. Imboldul lui Jane de a-i 
face pe bărbaţi să joace cum cânta ea. Crezul intim al lui Jane, cum că 
în lume nu trebuia să faci nimic decât să zâmbeşti, să faci şi să spui 
tot felul de prostioare. In sinea ei, Isabel ştia că Dickon intrase în 
acest circ doar la insistenţele ei şi, uneori, nu îi făcea deloc plăcere să- 
şi amintească faptul că el era mai loial fratelui lui decât era ea faţă de 


sora ei. Dar, la urma urmei, fratele lui era rege, în timp ce sora ei 
era... ei bine, ibovnica unui rege tot târfă se numea, nu-i aşa? 

Astăzi însă Dickon nu avea de gând să se lase atras într-o bârfă 
răutăcioasă despre Jane. Îl văzu dând din cap cu părere de rău şi 
privind în zare. Nu spuse decât: 

— Ee, dacă eşti din familia Woodville... ai auzit că Dorset i-a spus 
regelui săptămâna trecută că Hastings complotează să vândă Calais- 
ul francezilor, nu? Auzind o asemenea bazaconie, izbucni şi ea în râs. 
După care Dickon îşi urmă firul gândului, fără să se mai gândească la 
nehotărârea fratelui său de a porni sau nu război împotriva Franţei: 

— Dacă aş avea ghinionul să rămân singur într-un palat plin de 
fiare, ca Eduard, aş avea măcar răgaz să cântăresc lucrurile. Asta face 
şi el, de fapt, se mai gândeşte. 

După care tăcu. Singurul sunet care se auzea era zgomotul vâslelor 
care loveau apa. 

— Nu-mi pasă, continuă el brusc printre bătăile ritmice ale vâslelor. 
De Franţa. Oricum, deocamdată nu pot să plec. Mai întâi trebuie să 
rezolv ceva aici, acasă. 

Acum auzea clar încordarea din vocea lui. Ajunsese la ceea ce îl 
preocupa cel mai mult. 

Gata să-l îmbărbăteze, îl întrebă: 

— Ce anume? Voia să ştie, deşi nu era sigură că ceea ce avea să 
afle era pe placul ei. De multe ori, problemele lui o făceau să-şi 
amintească distanţa uriaşă care despărţea vieţile lor. 

— O problemă cu un teren, zise el sec. Vâslele urmau acelaşi ritm 
monoton. Un fel de a spune, o problemă. 

— Adică? insistă ea, cu voce mai hotărâtă, aplecându-se în faţă. Era 
important să îl înţeleagă, indiferent cât de greu îi părea uneori acest 
lucru. Voia să facă şi ea măcar cel mai neînsemnat lucru pentru a-i 
veni în ajutor. Spune-mi. 

Când începu să-i explice, ea îşi dădu seama numaidecât că nu era 
câtuşi de puţin genul de problemă pe care mintea ei de neguţătoare 
ar fi numit-o „de teren”. Nepotul lui Dickon, un băiat cu numele de 
George Neville, locuia cu Dickon la Middleham. Şi acest copil era 
bolnav, avea febră, scuipa sânge şi se topea pe zi ce trece. 

— Mâine dimineaţă plec cu un doctor în nord, spuse Dickon. De 
asta nu pot sta mai mult. Mi-e teamă că o să moară. 

Ea murmură pe ton neutru. Uneori nu merita să faci caz de 
ignoranţa ta. Peste câteva clipe avea să afle de ce, pentru un 
aristocrat, aceasta era o problemă de teren. Nu trebuia decât să-l lase 
să vorbească. 

Şi i-a spus tot. George era copilul unor trădători. Din cauza 
răzvrătirii tatălui lui, Neville, şi a unchiului lui, în urmă cu doisprezece 
ani, domeniile pe care băiatul le-ar fi putut moşteni cândva fuseseră 


confiscate. Ele îi fuseseră acordate în schimb lui Dickon şi fratelui său, 
Clarence, deoarece cei doi fraţi ai regelui aveau soţii din familia 
Neville, iar (după moartea lui Clarence, Dickon a luat în stăpânire şi 
restul domeniilor) domeniile Neville deveniseră centrul strategic al 
ținuturilor din nord aflate în proprietatea lui Dickon. Dickon avea 
nevoie de acele întinderi de pământ pentru a-şi menţine controlul 
asupra restului ținuturilor din nord. Dar - şi acesta era mărul 
discordiei - dacă micuțul George Neville avea să moară înainte să aibă 
urmaşi, actul ratificat de Parlament în virtutea căruia Dickon intrase în 
posesia domeniilor respective mai specifica faptul că Dickon avea 
drept de stăpânire asupra lor doar în timpul vieţii sale. Fiul lui, Eduard 
de Middleham, nu avea dreptul de a le moşteni. După moartea lui 
Dickon, domeniile urmau să intre din nou în posesia familiei Neville. 

— Îți dai seama care este problema mea, spuse Dickon. Se oprise 
din vâslit. Ridicase vâslele din apă, le pusese în barcă şi le strângea 
cu putere. Intoarse de câteva ori capul spre ea, aşteptând un sfat din 
partea ei. El moare şi asta îmi slăbeşte autoritatea în toate ţinuturile 
din nord, iar copilul meu pierde jumătate din moştenirea lui. Făcu o 
grimasă. Şi chiar moare. Ştiu asta. 

Ea făcu un semn aprobator cu capul. Trecu repede în revistă, în 
sinea ei, diversele formule de încurajare sau sfaturi pe care i le-ar fi 
putut spune. Nu avea niciun rost să-şi exprime compasiunea pentru 
suferinţa îndurată de băieţelul familiei Neville, pentru că nu auzise nici 
urmă de regret în vocea lui când îi povestise cu glas egal toate aceste 
lucruri care să fi sugerat că i-ar fi plăcut să locuiască cu băiatul sau că 
avea să-i fie dor de băiat dacă va muri. Şi oricum, nu era în stare să 
discute despre perspectivele fiului lui Dickon, nici dacă ar fi vrut sau 
ar fi avut ceva util de spus în această privinţă. Işi dădea însă seama 
că iubitul ei avea nevoie de un plan pe care să-l urmeze, avea nevoie 
de părerea ei, de intuiţia ei. 

— Cine e doctorul acesta? întrebă ea. Ca londoneză, nu putea 
spune că nu ştia nume de doctori, ba cunoştea chiar o mulţime. 

— Gigli, spuse el. 

— Veneţianul, răspunse ea îngândurată. Ştia că doctorul Gigli 
venea uneori şi servea drept tutore al micului prinţ de Wales şi al 
fratelui acestuia, Richard, când cei doi se aflau la Westminster. Il 
văzuse participând la slujba ţinută la St Thomas de Acre. Era un 
bărbat zvelt, cu ochi strălucitori şi bărbie rotundă. Toţi locuitorii veniţi 
din Lombardia care trăiau la Londra treceau pe la el când aveau şi cea 
mai mică indispoziţie. Păi, ce să spun, ştiu că are o reputaţie bună. 

Dickon continuă să o privească lung. Era prea întuneric să-i poată 
vedea bine fruntea brăzdată de riduri sau buza de jos, pe care şi-o 
muşca nervos, de fiecare dată când povara şefiei atârna mai greu 
decât plăcerile vieţii. Nu putu să-i vadă decât ochii. Insă în ei citi o 


rază de speranţă. Niciodată nu păruse mai vulnerabil ca în acele clipe. 
Simţi că i se umple inima de bucurie că cineva are atâta nevoie de ea. 

Imprimă vocii ei cât mai multă siguranţă posibil. Se aplecă în faţă şi 
reuşi să pună o mână pe umărul lui, întors spre ea. Elo luă de mână. 

— Ei bine, du-l pe Gigli la băiat. Vezi cum se simte, îi spuse ea, 
simțind plăcerea atingerii pielii lui şi sperând că şi el se bucură la fel 
de mult ca ea. Gigli e un doctor bun, el chiar te poate ajuta. 

Căldura care îi umplea sufletul vibra în vocea ei şi zăbovi în aer o 
clipă. După care hotărî să insiste, conştientă că Dickon era prea istet 
să se mulţumească cu atât. 

— Dar dacă până la urmă băiatul o să moară şi Gigli nu poate face 
nimic, îi spuse ea cu francheţe, nici atunci nu e o problemă de 
nerezolvat. 

Acum fu rândul lui să murmure vorbe nedesluşite, parcă aşteptând 
o iluminare divină. 

— Uite, regele tocmai ţi-a acordat întregul palatinat al provinciei 
Cumberland, continuă ea cu un ton convingător. El cu siguranţă nu 
vrea ca domeniile tale să fie desfiinţate sau fragmentate. Tu eşti cel 
care asigură unitatea întregului regat. In curând, el va avea şi mai 
multă nevoie de tine - pentru războiul din Franţa. Va trebui să faci şi 
asta. Vorbeşte cu el atunci când o să pună la punct campania, adică 
atunci când va avea nevoie de tine va deveni preocuparea lui de 
căpetenie. Şi apoi fă-l să-ţi promită - cât mai curând - că o să 
intervină să-l protejeze pe fiul tău. Sigur va înţelege motivul. Doar e 
fratele tău; te iubeşte. Şi e rege. O să găsească el o cale. 

Încet, Dickon făcu semn că îi încuviinţează spusele. La lumina 
felinarului, Isabel reuşi să vadă că norii de griji încep să se risipească 
din privirea lui. 

— Daaa, murmură el, respirând uşor şi imediat vocea lui păru mai 
puţin tensionată. Imi dau seama de ce campania din Franţa îl va ajuta 
să se concentreze în privinţa asta... 

incepu din nou să vâslească, în ritm egal, cu mişcări ample şi 
lejere, îndreptând barca spre mal. Se făcuse răcoare. Isabel îşi puse 
mantia strâns pe ea, dorind în sinea ei să poată scăpa de imaginea 
fixată în spatele ochilor săi, aceea a unui copil cu faţă albă şi osoasă, 
cu cearcăne mari şi negre sub ochi, a căror vedere îţi stârnea mila. 

Abia când ajunseră din nou la debarcader, la miezul nopţii, şi se 
aplecă în faţă apucând capătul funiei să fixeze barca, vorbi din nou: 

— Eduard o să mă ajute, spuse vocea catifelată ca o bucată din cea 
mai fină pânză, care acum dobândise ceva din siguranţa lui Isabel. 

Conştienţi că se apropia clipa despărțirii, dar nedorind să facă prea 
mult caz de ea, la întoarcere vorbiră numai despre lucruri 
neînsemnate, pe drumul de pe străzile mici şi întunecate, deja 
aproape pustii din cauza orei târzii, pentru că nu mai erau decât 


câteva minute până începea interdicţia de circulaţie. Dickon o întrebă 
pe Isabel despre întâlnirea cu prinţesa („Copiii lui Eduard sunt cuminţi, 
slavă Domnului”, zise el, fără nicio notă de afecţiune în glas). Râseră 
amândoi de apariţia înspăimântătoare a reginei Elizabeth Woodville în 
timpul probei. Dickon spuse că preferă ca de pe strada Catte să 
meargă până la Turn şi să-l roage pe Hastings să-l găzduiască peste 
noapte în loc să meargă la Castelul Baynard, la Londra, unde locuia 
familia lui. Comentă că Hastings se va amuza să-l vadă venind pe jos 
şi să audă că a vâslit în amonte ca un barcagiu de meserie. 
Inăbuşindu-şi dorinţa de altfel irealizabilă de a-l însoţi, Isabel îi povesti 
despre o afacere de care era foarte mândră, încheiată cu Pieter 
Bruinvels din Anvers, căruia îi plătise 45 de lire sterline pentru un lot 
de catifea neagră Lucchese, ce urma să sosească peste o săptămână. 

— Şi ce mai face veneţianul tău? întrebă Dickon pe când se 
apropiau de casa de pe strada Catte. Goffredo D'Amico? 

In întrebare se desluşea o urmă de stânjeneală. Aşteptase până în 
ultimul moment să o întrebe despre afacerea cu țesutul mătăsii, care 
era încă visul ei comercial cel mai drag. Totodată, se strădui să 
îndepărteze de pe faţa sa orice urmă de scepticism; ţinea cu tot 
dinadinsul să manifeste acelaşi interes pentru viaţa şi munca ei cum 
manifesta şi ea; şi totuşi, ea simţea că în spatele cuvintelor lui se 
ascunde o doză de neîncredere. 

Ştia că Dickon încetase demult să mai privească cu încredere sau 
speranţă planurile ei. Nici nu era de mirare, de altfel, după toţi anii în 
care Goffredo venea şi pleca de la Londra, spunând întotdeauna noi şi 
noi istorisiri legate de motivul pentru care negocierile sale aparent 
nesfârşite cu autorităţile venețiene nu dăduseră încă roade, povestind 
mereu despre câte o nouă piedică birocratică ce se cerea depăşită; 
sau având în vedere ritmul îngrozitor de lent în care ea şi Goffredo 
reuşiseră să exporte din Veneţia şi apoi să importe în Anglia toate 
părţile componente, separate, ale tuturor acelor războaie de ţesut şi 
ale celorlalte maşinării. Ei aranjaseră ca piesele să fie transportate, 
sub nume fictive, până la Westminster. Westminster-ul ar fi trebuit să 
fie plin de maeştri venețieni, dar nu era. Erau clipe sau zile când nici 
ea nu credea că atelierul va începe vreodată să funcţioneze; când 
gândul la Goffredo, care îşi întipărea pe faţa lui de bărbat chipeş o 
expresie de regrete profunde şi îşi frângea mâinile lui elegante când îi 
aducea la cunoştinţă ultima scuză sau cel mai nou pretext, îi umplea 
inima de frustrare. Erau momente când singura persoană care 
continua să aibă încredere în Goffredo, cu îndărătnicie chiar, era Alice 
Claver. În asemenea momente, mârâia ameninţător: „Aveţi încredere” 
şi „Poate că voi nu vă daţi seama, dar ceea ce face şi obţine omul 
ăsta acolo este realmente un miracol.” Probabil că şi încrederea 
nestrămutată a lui Alice era pusă la grea încercare de realitate; cu 


toate acestea, Isabel ştia că era important să continue să aibă 
încredere că va realiza ceea ce îşi propusese. Astfel că în ultima clipă 
reuşi să-şi înăbuşe oftatul care aproape se transformase într-un reflex 
atunci când auzea vorbindu-se despre Goffredo şi răspunse, cât de 
optimistă putu în acele clipe: 

— Păi, ce să facă, foarte bine! Săptămâna trecută Goffredo s-a 
întors la Veneţia să-i ia şi să-i aducă pe ţesători. Zice că o să fie aici 
de Duminica Patimilor. Până pe 1 mai putem să deschidem atelierul şi 
să începem să lucrăm. 

Vocea ei suna puţin forţată, chiar şi în urechile ei; zâmbetul ei, la 
fel. 

Dickon o luă în braţe şi îi atinse nasul cu nasul lui. În cele câteva 
clipe care au urmat, simţi trupul lui lipit de al ei. Nu ar fi vrut să-l mai 
lase să plece de lângă ea. 

— Duminica Patimilor, eh? murmură el, iar zâmbetul lui pieziş era 
unul de adio. Până atunci ar fi bine să vii cât mai des la Westminster. 
Am să încerc şi eu să vin. 

După care se făcu nevăzut. O sclipire a ochilor, apoi doar o umbră 
care alunecă de-a lungul zidurilor şi apoi dispăru. 


Întotdeauna avea nevoie de o clipă pentru a se dumiri când ieşea 
dintr-o lume şi intra într-o alta - o clipă de ameţeală. Insă acum putea 
auzi clar femei vorbind în salonul cel mare, unde la ora aceasta 
probabil că focul ardea în şemineu. Unde probabil lumea deja 
terminase de mâncat. Vârstnicele doamne neguţătoare o aşteptau. 

Câteodată sunetul acelor voci o făceau pe Isabel să-şi piardă 
complet orice urmă de încredere în sine, acea încredere în forţele 
proprii pe care şi-o cizelase când învățase să facă negoţ cu cei mai 
mari negustori din Europa; uneori, acele voci o făceau să se simtă din 
nou o ucenică tânără şi sfioasă. Exact ca acum. 

Oftând, Isabel reveni în realitatea ei şi deschise uşa. 

Buzele lui Anne Pratte tremurară când Isabel povesti despre prima 
întâlnire pe care o avusese recent la Palat, încununată de succes. Apoi 
le spuse mătăsarelor pe şleau hotărârea pe care tocmai o luase când 
ajunsese în faţa uşii principale a casei, înainte să intre - aceea că 
dacă avea să se întoarcă la Palat o dată pe săptămână pentru restul 
şedinţelor de probă, atunci urma să şi înnopteze la casa cu mătăsuri o 
dată pe săptămână. 

— Şi asta o să mă ajute să nu mă mai întorc acasă atât de târziu, 
spuse ea, chiar în clipa când se auzi zgomotul clopotului care dădea 
semnalul interdicţiei de circulaţie, pe întuneric. 

Alice Claver părea furioasă la culme. Dar în timp ce Isabel studia cu 
atenţie faţa stăpânei pentru a vedea cât de aprigă avea să fie 
iminenta furtună şi ce măsuri de protecţie se cuvenea să-şi ia, se 


pomeni în schimb cuprinsă de milă văzând cât de bătrână arăta Alice. 
Părul ei era de un gri de culoarea fierului, o culoare cu multe tonuri 
mai închisă decât albul pal al părului lui Anne Pratte, şi totuşi Isabel, 
care le vedea pe amândouă în fiecare zi, nu observase până acum 
acest lucru. Gâtul ei, brăzdat de cute adânci. Marginile obrajilor 
atârnându-i vizibil deasupra gurii. Intre nas şi gură avea o sumedenie 
de încreţituri, din cauza obiceiului de a-şi ţuguia buzele într-un O 
micuţ, în acelaşi timp în care îşi mijea ochii. Mâini pline de pete, cu 
vene îngroşate. 

— Bine, dar, spuse Anne Pratte bâlbâindu-se, nu ai cum. O să fii 
plecată o jumătate din fiecare săptămână de muncă. 

— Absolut imposibil! decretă Alice Claver. Oricum, şi acum pierzi 
prea mult timp cu umblatul tău brambura. Avem nevoie de tine aici. 
Făcu o scurtă pauză, cumpăni bine şi adăugă: Eu, cu un semn 
aprobator hotărât, am nevoie de tine aici. 

Emoţionată, Isabel spuse: _ 

— Dar şi aşa voi fi tot aici. In minte i se insinuă imediat o idee nouă, 
aceea că formidabilele ei profesoare s-ar putea simţi singure în 
absenţa ei, însă faptul că buza inferioară a lui Alice Claver tremura 
compulsiv o făcu să înţeleagă numaidecât cât de mult depindeau ele 
de ea, ca întruchipare a singurului lor copil, ca unica speranţă şi, de ce 
nu, prilej de amuzament pentru cele două femei. Spuse cu voce 
blândă: E vorba doar de o singură noapte pe săptămână. 

In principiu, s-ar fi cuvenit nu numai să îi permită, ci şi să accepte 
cu bucurie, să o lase să facă tot ce avea nevoie pentru a-şi putea 
îndeplini cu bine datoriile contractuale. Cei mai mulţi oameni din 
Breasla Mătăsarilor ar fi fost în stare să ucidă ca să obţină un 
asemenea contract. După ce Isabel fusese la Palat pentru întâlnirea 
de măsurători şi probe, avea posibilitatea să comande efectuarea 
modificărilor convenite prin casa Claver. Sumele pe care urmau să le 
primească erau uriaşe. lar prestigiul de a lucra direct pentru familia 
regală, fără a fi nevoit să faci plecăciuni şi să te umileşti în faţa 
persoanelor oficiale de la Garderoba Regală din Old Jewry, era dincolo 
de orice preţ. 

Brusc, Isabel îşi aminti privirea dătătoare de speranţă a lui Jane 
când îi povestise surorii ei despre perspectiva de a lucra pentru 
prinţesă. 

— Numai de tine depinde, îi explicase Jane cu răbdare, să ajungi să 
fii de neînlocuit, astfel încât să mai fi chemată şi pe viitor la 
Westminster cu noi comenzi de lucru. 

Amintirea blândeţii din acei ochi frumoşi o făcu pe Isabel să simtă 
fiori reci pe şira spinării, conştientă că fusese de atâtea ori extrem de 
dură cu sora ei. Mulțumită lui Jane, din acest moment nu mai avea 
nevoie de subterfugiile la care recursese până acum, ori de câte ori 


Dickon avea să trimită vorbă în felul lui specific - „mâine la prânz o să 
se împartă carne de porc afumată la casa pomenilor”, sau „tăciuni 
aprinşi în ziua de vineri” - prin care o anunţa că se îndreaptă spre 
sud. 

li fusese întotdeauna foarte greu să le părăsească pe Alice şi pe 
Anne. Nu mai putea născoci niciun pretext. La un moment dat, fusese 
nevoită să se întoarcă la Londra chiar înainte ca Dickon să ajungă la 
Westminster. Din cine ştie ce pricină, el întârziase. Atunci inventase 
scuza că trebuie să doteze cu cratiţe bucătăria din casa mătăsii de la 
Westminster, şi dacă ar mai fi rămas acolo încă o noapte, Alice şi-ar fi 
făcut griji. Cu alt prilej, după o altă întârziere intervenită pe drumul de 
la Middleham, Isabel nu avusese încotro şi fusese nevoită să apeleze 
la mila lipsită de curiozitate a lui Jane, pretextând că înnoptează la 
sora ei când, în realitate, se furişase înapoi la Westminster ca să 
aştepte din nou în casa mătăsii, unde la acea oră nu mai era nimeni. 
Indesase zdrenţe între şi în jurul deschizăturilor obloanelor, pentru ca 
să nu lase să se vadă flacăra lumânării; se furişase, cu faţa pe 
jumătate acoperită de năframe, prin tot felul de prăvălii cu mâncăruri 
ca să cumpere plăcinte. Sau pur şi simplu răbdase de foame, prea 
mistuită de speranţa că el o va aştepta sau va ajunge curând la uşă, 
ca să-i mai pese de altceva. lar acum munca pe care i-o găsise Jane îi 
dădea posibilitatea să fie prin apropiere de fiecare dată când Dickon 
se afla la Palat. Buna-cuviinţă şi planificarea atentă a întâlnirilor aveau 
să facă restul. Jane mi-a făcut o mare favoare, îşi spuse ea în gând cu 
un sentiment de vinovăţie. 

— Bine, dragă, dar tu oricum nu te pricepi să-ţi duci treaba la bun 
sfârşit; de fapt nici nu eşti o croitoreasă adevărată, îi spuse Anne 
Pratte cu voce tânguitoare. 

Din spate, soţul ei, o siluetă atât de tăcută şi nemişcată că Isabel 
aproape că uitase că se află acolo, făcu un zgomot şi păru că se 
trezeşte la viaţă. O viaţă caracterizată pe moment de altruism, aşa 
cum avea să constate bucuroasă Isabel. 

— Dar asta nu contează, dragă, zise William Pratte, cu o voce 
nemăsurat de răbdătoare. Nu e mare scofală să găseşti lucrătoare 
bune. Şi de fapt nu despre asta e vorba. Pentru Isabel, asta e o ocazie 
minunată. Normal că trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă să profite 
de ea. 

— Ei da, şi cu petiția cum rămâne? se văicări Anne Pratte 
întorcându-se cu faţa spre soţul ei. Nu ne putem descurca fără ea. 

Isabel zâmbi. Măcar lucrul acesta, dacă nu şi altele, nu era câtuşi 
de puţin adevărat. Chiar în acele clipe, William Pratte avea sub mâini 
ciorna petiţiei care urma să fie prezentată în faţa Parlamentului. 
Discutaseră despre ea înainte să înceapă să mănânce. Chiar şi acum, 
când lumina dispăruse aproape complet, Isabel încă putu să 


descifreze câteva fragmente din preambulul scris pe prima pagină a 
documentului, redactat de mâna şovăielnică a bătrânului: Croitoresel/e 
şi Lucrătoarele de Meserii şi ocupații în ale Mătăsurilor şi Pânzeturilor 
au vieţuit în pace şi onoare şi prin aceasta multe Gospodării au avut 
grijă şi multe femei cu stare şi altele în număr mare ca şi acum sunt şi 
mai mult de o Mie au fost atrase de ele în învăţarea şi deprinderea 
aceloraşi Meserii şi ocupații cu multă virtute... In scris, stilul lui William 
putea fi, şi era deseori, tărăgănat şi plictisitor, însă nu şi de această 
dată. Luă hârtiile în mână şi îi făcu un semn soţiei lui cu ele. Aceasta 
îşi cobori însă privirea în podea. 

— Hai, lasă prostiile, Anne, zise Alice Claver. Nu asta e cel mai 
important în discuţia noastră. Spunând aceste cuvinte, îşi aţinti ochii 
acuzator spre Isabel. Goffredo, despre el e vorba. 

Toţi se întoarseră şi îşi îndreptară privirea spre Isabel. 

Drumul pe care Goffredo îl făcea chiar în acele zile la Veneţia ar fi 
trebuit să fie ultimul din cele câteva zeci pe care le făcuse de-a lungul 
anilor cu scopul de a aranja începerea muncii la atelier. La întoarcere, 
urma să fie însoţit de maeştrii ţesători din Veneţia, angajaţi pentru a 
lucra sub contract la atelier: Gasparino di Constanzo, Alvise Bianco di 
Jacopo şi Marino da Cataponte. Aceştia aveau să vină împreună cu 
familiile lor. După ce aveau să ajungă în Anglia, urma să li se 
găsească o locuinţă; să fie conduşi la casa din Westminster; să li se 
tocmească servitori; să fie puşi să înveţe limba engleză suficient ca să 
se poată descurca pe străzile Londrei; în sfârşit, să li se dea lemne, 
cărbuni, fire de mătase, dar şi o mână de ucenici discreţi din Londra, 
aleşi cu multă atenţie de către Isabel, care deja dăduse sfoară în ţară. 
Mai multe luni de zile, toată munca, şi nu numai, avea să fie un infern 
de nedescris. Aceasta era ceea ce toţi cei de faţă aşteptaseră cu 
sufletul la gură să se întâmple de atâta timp. Acum munca putea 
începe de la o zi la alta. Erau toţi pregătiţi şi toţi îl aşteptau pe 
Goffredo; aveau să scape de datorii, să-şi facă permise de călătorie 
pentru Veneţia şi să-şi pregătească imediat bagajele. 

Sau cel puţin aşa s-ar fi cuvenit să decurgă lucrurile. Dar cu 
siguranţă că Isabel nu era singura persoană din acea încăpere care îşi 
dădea seama că, şi dacă Goffredo nu ar fi avut de înfruntat cele mai 
aprigi furtuni pe drumul de întoarcere, tot le-ar fi spus că au mai 
rămas tot felul de piedici care nu au putut fi înlăturate. Până la 
Duminica Patimilor nu mai era decât o lună şi jumătate. „Cel mai 
târziu, de Duminica Patimilor!” fusese promisiunea lui, rostită cu glas 
vesel şi optimist ca întotdeauna. Insă pe lângă aceasta, toţi îşi 
aminteau că Isabel făcuse semn cu ochiul către el chiar la acea masă. 
De asemenea, faptul că el se înroşise şi ridicase din umeri ca şi cum 
ea l-ar fi prins cu o minciună sfruntată. Işi desfăcuse degetele pe 
masă atât de mult încât inelele pe care le purta străluceau ca nişte 


lumânări, după care adăugase: „dacă o să reuşesc”, cu vocea 
inocentă a unui copilaş. Isabel se îndoia că el şi membrii echipelor lui 
aveau să ajungă în Anglia înainte de sfârşitul verii. De ziua Sfântului 
Mihail. Sau, cine ştie, dacă lucrurile aveau să decurgă neobişnuit de 
prielnic, înainte de sărbătoarea lanțurilor Sfântului Petru, în august. 
Până una alta, ea hotărâse că nu avea niciun rost să refuze comenzile 
profitabile apărute între timp. 

Şovăi câteva clipe, vrând să aleagă cele mai potrivite cuvinte, 
menite să le convingă pe Alice şi pe Anne, nu să le insulte. Refuzând 
să se panicheze că ar fi putut irosi acest dar, această libertate pe care 
sora ei o câştigase pentru ea. Se întrebă cum ar fi procedat Dickon 
pentru a învinge neîncrederea celor două femei mai vârstnice. Apoi se 
lăsă în voia instinctului şi a experienţei ei. 

În cele din urmă, tot ce găsi Isabel de cuviinţă să facă în acele clipe 
când cele trei perechi de ochi se holbau la ea fu să zâmbească şi să 
gesticuleze cu braţele desfăcute larg. 

— Asta nu va dura decât câteva luni, spuse ea cu voce hotărâtă. Mă 
duc să fac o muncă şi să culeg apoi roadele. E o relaţie minunată, care 
trebuie cultivată; şi oricum, oare putem spune cu mâna pe inimă că 
ştim exact când vine Goffredo? După care adăugă, sarcastic: Ce/ mai 
târziu de Duminica Patimilor! lar apoi: Daaacă o să reuşesc! Intâi mai, 
daaacă nu reuşesc! Sau de Sfântul loan, sau de sărbătoarea lanțurilor 
Sfântului Petru! Sau de Crăciun, daaacă vasul meu se scufundă! 

Nu se pricepea prea bine să imite accentul venețian al lui Goffredo 
şi fanfaronadele acestuia. Insă imitaţia ei îl făcu pe William Pratte să 
râdă - mai bine zis, să răbufnească zgomotos a uşurare. După care, 
pentru că cele două femei tăcute care stăteau de o parte şi de alta a 
lui îi aruncau priviri ucigaşe, el fornăi dizgraţios şi apoi amuţi. 

— Păi, da, încuviinţă el cu o figură de om hăituit, are dreptate, să 
ştiţi. O să-i ia mai multe luni de zile. Când e la Veneţia, mereu se 
întâmplă aşa. 

Instantaneu, asupra lui coborâră încă două priviri ca de vulturi 
înfometați. El însă continuă, parcă vrând să le sfideze: 

— Şi chiar dacă ajunge aici până la Duminica Patimilor sau Buna- 
Vestire, sigur n-o să fie nicio problemă. Atunci Isabel oricum o să 
înnopteze o dată pe săptămână la Westminster. O să fie exact acolo 
unde e nevoie de ea. g 

După care urmă o nouă tăcere apăsătoare. In sfârşit, Anne Pratte 
murmură pe un ton scăzut, cu aerul că-i face o mare favoare: 

— Ei da, poate că ai dreptate, dragă, şi îşi ridică uşor colțul buzelor, 
într-un zâmbet chinuit. 

Gheaţa şi focul care până în urmă cu câteva clipe umpluseră 
încăperea dispărură cu desăvârşire. Şi, în ciuda faptului că Alice 
Claver rămase în continuare tăcută şi îl fixa pe William Pratte cu genul 


de privire cu care Cristos în bunătatea Lui refuzase să se uite la luda 
Iscarioteanul, disperarea ei mânioasă provocată de schimbarea care 
avea să se producă în rutina muncii lor părea să nu mai conteze 
acum. Decizia dorită de Isabel fusese luată fără consimţământul lui 
Alice Claver. Era un semn al transferului de putere care toţi 
recunoşteau tacit că avusese loc în acea casă. Uşurată şi debordând 
de optimism, Isabel se pomeni gândindu-se la mânia curmată a 
bătrânei cu un sentiment apropiat de compasiune. 


Dimineaţa, Isabel merse în Old Jewry să-i mulţumească lui Jane. 
Ştia că era de datoria ei să-şi viziteze sora. li era recunoscătoare. Insă 
chiar şi aşa, era copleşită de emoție. 

Nu înţelegea de ce îi era atât de greu să fie afectuoasă şi amabilă 
cu sora ei. Ar fi trebuit să se simtă mai în largul său în preajma lui 
Jane, îşi spuse în sine, acum, că avea propriile ei venituri, destul de 
substanţiale ca să uite faptul că fusese dezmoştenită. Profiturile 
adunate de Isabel din negoţ îi permiseseră să investească aproape o 
treime din capital în trei căsuțe de închiriat, şase prăvălii în Piaţa 
Regală, un şir de tarabe pe strada Soper Lane şi locuinţa în care 
mătuşa lui Joan Woulbarowe, Rose Trapp, o femeie în vârstă, trăise pe 
vremuri. Numai chiriile primite lunar erau probabil la fel de mari ca 
moştenirea pe care Jane o primise de la John Lambert, în special 
având în vedere că el alesese o cale extrem de nesigură spre bogăţie, 
aceea de a conta pe arendele primite de la proprietăţile sale de la 
ţară. Nesigură şi întrucât el încheiase un acord cu regele (prostesc, în 
opinia lui Isabel) ca acesta să-i înapoieze sumele uriaşe pe care le 
luase cu împrumut de la el dându-i la schimb nişte conace de 
provenienţă dubioasă şi domenii confiscate lancasterilor exilați şi 
răspândiţi pretutindeni în ţinuturile de vest. Acum John Lambert trăia 
în Somerset. Isabel nu mai trecea pe la el. Jane spunea că aspiră să-şi 
cumpere sau să câştige gradul de cavaler şi să intre astfel în rândul 
moşierilor avuţi. Totuşi, probabil că nu ducea o viaţă lipsită de griji: ce 
se întâmpla dacă, într-o bună zi, cei din tabăra lancasterilor alungaţi 
se întorceau şi îşi revendicau pământurile? Jane avea casa din Old 
Jewry, care îi revenise după ce Will Shore avusese bunul-simţ să fie de 
acord cu anularea căsătoriei, la care se convenise în prezenţa şi cu 
sprijinul regelui. Ea avea darurile şi bijuteriile pe care le primea de la 
rege. Cu toate acestea, Isabel era cu siguranţă mai bogată decât sora 
ei. 

Oricum, asta nu avea nici cea mai mică importanţă. Când era cu 
Jane, tot nu putea să uite înghiontelile şi ciupiturile din vremea când 
erau mici. Şi dintr-o dată, în minte o străfulgeră un gând. Jane era mai 
bună decât ea. 

Starea ei de spirit nu era deloc grozavă în momentul în care coti şi 


intră pe strada Old Jewry, unde se ciocni efectiv de Will Caxton, care 
se oprise în mijlocul străzii şi îşi scutura hainele foarte preocupat, 
pentru ceea ce probabil urma să fie o întâlnire importantă. Imediat 
după ce se depărtară unul de altul cerându-şi scuze, el continuă să-şi 
scuture firele imaginare de praf de pe haina sa atent şi insistent 
periată, nepărând să-şi dea seama că mânecile erau atât de tocite şi 
uzate încât coatele îi erau aproape dezgolite. 

— Isabel, eşti la Londra, ce plăcere, spuse el numaidecât, privind-o 
cu afecţiune. După care îi făcu o reverență cu acelaşi formalism demn 
al mătăsarilor pe care îl păstrase şi acum, mult după ce părăsise 
Breasla Mătăsarilor. Tocmai eram în drum spre sora ta, voiam să-i fac 
o vizită. Şi tu la fel? 

Ea schiţă un zâmbet destul de trist şi făcu un semn aprobator. 

— Cred c-ar fi trebuit să mă aştept să mergi şi tu în aceeaşi 
direcţie, Will, zise ea, dorindu-şi în sinea ei ca farmecele lui Jane să nu 
mai înrobească chiar orice bărbat cu care se întâlnea pe stradă, cu 
atât mai puţin pe acesta, cel mai drag dintre vechii săi prieteni. 

De când Caxton se întorsese în Anglia, şi într-adevăr îşi înființase 
propriul lui atelier de tipărire şi îşi făcuse o casă la Westminster, chiar 
lângă casa mătăsurilor unde lucra Isabel, ea intra şi ieşea tot timpul 
din acea casă. Se bizuia pe el să-i ţină casa sub observaţie, să mai 
aprindă iarna din când în când focul în şemineu şi vara să deschidă 
câte o fereastră. li ceru s-o sfătuiască unde să ţină şi să aşeze 
maşinăriile pe care le trimitea Goffredo sau cheile şi cratiţele şi de 
unde să ia servitori dacă ar fi avut nevoie de ei. Insă prietenia lor 
trecea dincolo de aceste amănunte. Will Caxton îşi trăia deja visul cu 
ochii după ce deschisese atelierul de tipărit, un vis pe care şi Isabel îl 
avusese pentru propriul ei viitor. Sorbea cu nesaţ toate poveştile pe 
care acesta i le spunea despre suişurile şi coborâşurile muncii lui. Îi 
păstra secretele. li era milă de el din pricina singurătăţii şi riscurilor 
meseriei lui. Avea încredere în judecata lui. Incepuse să îl considere 
parte din familia ei, ca un frate mai mare. 

Şi totuşi, oricât ar fi încercat, nu putea să-i respecte simţămintele 
pentru Jane. Trecuseră deja cinci ani de când mai vârstnicul văduv îi 
făcuse prima declaraţie de dragoste lui Jane Shore, într-o dedicație pe 
una din cărţile pe care acum le tipărea în număr mare pe tiparniţele 
pe care le adusese acasă. Nu îi specificase numele - era prea timid să 
facă aşa ceva - dar toţi ştiuseră la cine se referea când scrisese, într-o 
prefaţă la traducerea pe care Chaucer o făcuse în anul 1478 lui 
Boethius, cuvintele lipsite de orice ostentaţie: tipărită la cererea celui 
mai bun prieten de viață şi de bârfă pe care l-am avut vreodată. 

Isabel îl văzuse când se îndrăgostise de sora ei, cu doi ani înainte, 
când se întorsese pentru prima oară în Anglia. Atunci locuia cu familia 
Pratte, pe vremea când îşi aranja luarea în concesiune a proprietăţii 


din Westminster. Isabel îşi spusese în gând că dacă avea să 
pornească şi o nouă afacere, atunci cu siguranţă că va avea nevoie de 
prieteni puternici. Will Caxton nu făcuse niciodată cunoştinţă cu Jane, 
şi nici măcar nu voia să o cunoască - dezaprobarea manifestată de 
Alice Claver faţă de această relaţie fusese destul pentru el. Insă în 
prezent toată lumea ştia că Jane era ibovnica regelui; putea să-l ajute 
pe Will la fel cum o ajutase şi pe Isabel. Prin urmare, Isabel îl invitase 
sub impulsul momentului o dată cu Jane la un picnic la Moorfields. Dar 
în loc să se folosească în mod înţelept de acest contact, aşa cum ea 
avea toate motivele să se aştepte că va face, Will îi aruncase o 
singură privire înaltei fete blonde, îmbrăcată în mătase galbenă, şi 
faţa lui se făcuse roşie ca sfecla, sub părul şaten-deschis care îi ieşea 
de sub pălăria pe care nu şi-o pusese bine pe cap, după care începuse 
să sporovăiască cu ea. A flirtat cu ea. l-a dat tot felul de bunătăţi, 
zâmbindu-i sugestiv. l-a oferit o sumedenie de cadouaşe. l-a fredonat 
cu voce spartă cântece de dragoste în limba germană. l-a spus bârfele 
din City cu ciudatul lui accent de Kent. A râs prea zgomotos şi prea 
repede când ea a povestit întâmplările petrecute la curte. După 
aceea, ieşea pe stradă la pândă ori de câte ori aştepta ca ea să treacă 
pe acolo. Cerşea invitaţii mereu când era cu ea. Se furişa ca un câine 
care se aşteaptă să fie lovit în orice clipă; dar fiindcă Jane era prea 
nepăsătoare ori prea leneşă să provoace suferinţă, nu a simţit 
niciodată piciorul ei izbindu-l în coaste. Nu avea nici cea mai mică 
speranţă şi ştia şi el asta. Insă întotdeauna păruse fericit să o admire 
chiar în lipsa oricărei speranţe. 

Uitându-se la faţa lui bătrână şi plină de riduri, acum caraghioasă 
din pricina dragostei, Isabel îşi spuse în gând că probabil Will nu avea 
să se schimbe niciodată. 

— Hai să te curăţ puţin, adăugă ea cu voce molcomă, scuturând 
praful de pe el şi trăgându-l uşor de mâneci şi de încheieturi până 
când acesta se înroşi de plăcere. Dar nu putu să facă nimic să-i curețe 
degetele înnegrite. Trebuie făcut ceva cu partea de stofă de la coate, 
îl muştrului ea cu afecţiune, înainte să-l ia de braţ şi să se îndrepte 
împreună spre uşa casei lui Jane. 


Jane a fost încântată să-i vadă pe cei doi împreună. Deja se 
bucurase din tot sufletul de plăcerea de a-i fi găsit lui Isabel o 
comandă atât de bună şi o aştepta pe sora ei să treacă pe la ea. Dar 
iată că acum venise şi drăguţul de Will, cu geanta aceea umflată, care 
însemna că are nevoie de o nouă favoare în munca lui de tipărire de 
cărţi, şi bineînţeles că Will urma să se uite din nou la ea cu acea 
privire ce părea să o implore, o privire pe care o cunoştea atât de 
bine. Avea să-i transmită multe veşti bune, păstrate special să i le 
spună între patru ochi - şi cu ocazia asta avea să-i demonstreze şi lui 


Isabel cât de multă grijă avea ea pentru prietenii surorii ei. 

— Intraţi, intraţi, spuse Jane, împărțind săruturi, îmbrăţişări şi 
zâmbete cu largheţea extravagantă deprinsă în urma îndelungatelor 
asocieri de la Curte, care totuşi părea destul de nefirească în 
compania surorii ei. 

Uneori, Isabel îi spunea cu atentă curtoazie că fiind iubita regelui 
sau orice era ea pentru Eduard în acea perioadă îi prindea bine; că pe 
zi ce trece era tot mai frumoasă, chiar şi la vârsta ei, nu prea mică, de 
douăzeci şi opt de ani; şi totuşi, sora ei mătăsară îi spunea 
întotdeauna lucrurile acestea cu un licăr ironic în ochi, ceea ce o făcea 
pe Jane să creadă că nu era întru totul sinceră. 

In ciuda faptului că Jane păstrase relaţii bune cu o parte din 
cunoştinţele de familie din City, din cercul în care se afla, ea făcuse 
efortul să dobândească titlul de Femeie Liberă în City-ul Londrei în 
aceeaşi zi cu Isabel, în ziua în care Isabel împlinise douăzeci şi unu de 
ani, ceea ce, în principiu, însemna că ele aveau dreptul să facă 
comerţ, dar şi să aibă anumite avantaje în raport cu justiţia şi cu 
guvernanţii londonezi. Cu toate acestea, expresia sceptică de pe faţa 
lui Isabel de fiecare dată când vorbeau despre activitatea de la curte 
a lui Jane o făceau uneori pe aceasta să se simtă ca o străină în 
propria casă. Astfel că acum Jane încercă să domolească dansul care 
împodobea şuviţele sale, voalurile şi braţele sale; strălucirea aurului 
cusut pe mătase; în acelaşi timp însă nu era prea îngrijorată că lui 
Isabel i se va părea că astăzi e puţin cam prețioasă, pentru că după ce 
Isabel avea să afle ce noi miracole reuşise să înfăptuiască ea, atunci 
ea o să... o să... Jane nici nu-şi putea închipui măcar cum îşi va 
manifesta extazul de bucurie sora ei, cum se va întipări voioşia 
nemaipomenită pe care i-o va provoca vestea pe faţa ei placidă şi în 
ochii ei mereu atenţi. De faptul că avea să se bucure nu se îndoia 
câtuşi de puţin. Ştia că şi Isabel era îngrijorată de soarta lui Will. 

Will Caxton o deranja mereu pe Jane cu cărţile lui. Mereu voia să 
găsească noi şi noi patroni. Jane făcuse tot ce-i stătuse în putinţă să-l 
ajute. li obținuse titlul oficial de tipograf al regelui şi, cu toate că noua 
lui vocaţie nu îi aducea decât o parte infimă din ceea ce câştiga 
odinioară din contractele cu catifele şi mătăsuri, el era nebun de 
fericire să traducă cărţi, să scrie prefețe, să-şi conducă atelierul de 
tipografie şi să pălăvrăgească cât e ziua de lungă cu maistrul lui 
străin, pe care îl chema Wynkyn, printre maşinăriile lor ciudate care 
zăngăneau în neştire. (Tiparniţele lui fuseseră un paravan cât se poate 
de bun pentru Isabel, din moment ce piesele componente ale celor 
douăzeci de războaie de ţesut, importate cu mijloace ilegale de-a 
lungul mai multor ani, pentru ca nimeni să nu-şi dea seama în portul 
Londrei la ce erau folosite - Jane admira felul în care se descurcaseră 
să aducă războaiele în Anglia - erau toate sprijinite de pereţii casei în 


care se afla atelierul mătăsii, gata să fie asamblate. Toţi oamenii care 
nu aveau nimic în comun cu mătăsăria, iar în Westminster nu mai era 
nimeni în afară de Isabel care să se priceapă la mătăsuri, ar fi zis că 
toate acele părţi de utilaje erau de la tiparniţele mai neobişnuite care 
se găseau în casa de alături, a lui Caxton.) 

Cu toate acestea, sărmanul de Will îşi făcea mereu griji în privinţa 
banilor. Jane se gândea că probabil şi Isabel va împărtăşi aceeaşi 
soartă dacă războaiele de ţesut aveau să înceapă să funcţioneze - 
aceasta deşi mătasea era o sursă mai sigură de venit decât cuvântul 
tipărit. In fond, era şi normal ca toţi cei care puneau foarte mult suflet 
şi bani în promovarea de noi şi neobişnuite meserii, toate riscante, să- 
şi facă mereu griji. Chiar şi acum, când Will se întorsese în Anglia, 
unde se gândise că va fi luat cu asalt de clienţii care îi vor cumpăra 
cărţile, era destul de greu să-şi vândă marfa. Şi acum mai avea 
teancuri din cărţile tipărite la început, acelea pentru care alesese atât 
de neinspirat persoanele cărora să le dedice cărţile cu pricina. Nu 
părea să aibă talentul de a-şi găsi protectori buni. 

Prima sa carte, cea de şah, pe care o tipărise la Bruges, avusese 
proasta inspiraţie să o dedice celui de-al doilea frate al regelui, ducele 
de Clarence - care, aşa cum i-ar fi putut spune orice locuitor al 
Londrei dacă ar fi catadicsit să întrebe, nu avea oricum chef şi timp să 
citească vreo carte, fiind un om arţăgos, imprevizibil, răzbunător şi 
periculos, un prost cu care era mult mai bine să nu ai de-a face. (Şi 
aceasta chiar înainte ca ducele să înnebunească de amărăciune din 
cauza morţii soţiei şi copilului lui, după care fusese acuzat de înaltă 
trădare din pricina tuturor poveştilor tenebroase care se spuneau 
despre el, cu referiri la vrăjitorie, otrăviri, păpuşi de ceară şi ace, 
pentru ca în final să fie găsit mort în Turn, unde stătea încarcerat.) 
Dacă Jane nu l-ar fi prezentat şi elogiat în cercurile aristocrate, 
afacerea lui Caxton i-ar fi provocat acestuia foarte multe probleme 
chiar de la început. 

După ce Jane începuse să îl ajute, Caxton făcuse cunoştinţă cu o 
serie de persoane influente. Jane vorbise cu Dorset. Câteva săptămâni 
mai târziu, lui Caxton i s-a permis să-şi dedice cărţile persoanelor 
celor mai îndrăgostite de lectură din neamul Woodville, unchiul lui 
Dorset şi fratele reginei Elizabeth Woodville, contele Rivers. Rivers 
avea în prezent sarcina de a se ocupa de instruirea micului prinţ 
Eduard, iar ea şi fratele ei petreceau împreună cu ei mult timp la 
Ludlow, la graniţa cu Ţara Galilor, unde se afla de fapt reşedinţa 
oficială a prinţului de Ţara Galilor. Intre Caxton şi învățatul conte 
Rivers s-a legat o prietenie ca între doi oameni îndrăgostiţi de cărţi, 
iar Caxton câştigase numeroase comisioane pentru tipărirea 
traducerilor făcute de conte. | se dăduse voie chiar să-i dedice o carte 
însuşi micului prinţ moştenitor - iar el a ales povestea lui Jason, 


regele-băiat, ameninţat de unchiul lui, Pelias, ce părea o încarnare a 
cruzimii lui Irod, care a uzurpat tronul în timp ce pretindea că este 
protectorul lui Jason. Graţie unei alte intervenţii din partea lui Jane, 
Caxton îi inclusese pe ambii băieţi-prinţi în dedicaţia înflorată pe care i 
s-a permis să o facă în cinstea regelui pentru istorisirea sa pe 
marginea cruciadei lui Godfrey de Bouillon. 

Ca să fie sigură că Will Caxton avea prieteni printre duşmanii lui 
Woodville, Jane făcuse în aşa fel încât Will Hastings să primească şi el 
o carte dedicată lui - intitulată Oglinda Lumii, comandată de Hugh 
Bryce, giuvaergiul, adjunctul lui Will Hastings la Monetăria Regală. 
Drept urmare, Caxton avea relaţii sus-puse în lumea bună. 

Insă Jane ştia că Will se împotmolise în traducerea Legendei de Aur, 
pe care contele Rivers i-o comandase încă de la începutul toamnei. li 
luase prea mult timp să o traducă, ca unui împătimit deloc grăbit să 
se despartă de fructul pasiunii sale. li era greu chiar să şi-l închipuie 
pe sărmanul încolţit de datorii, tot mai sărac pe zi ce trece, 
scărpinându-se în cap de dimineaţa până seara, cu părul îngrozitor de 
ciufulit, aşa cum era de fiecare dată când era năpădit de griji. Astfel 
că îi mai dăduse o mână de ajutor. 

In salonul casei ei, unde se vedea un minunat tablou încrustat cu 
perle înfăţişând Ziua Judecăţii de Apoi (ea nu era superstiţioasă; 
refuza să creadă că înţelegerea pe care o avea cu Eduard ar fi putut 
însemna că ea se va număra printre cei blestemaţi, sugrumaţi pe 
tapiseria de pe perete lângă nişte diavoli mici, sau că Dumnezeu ar fi 
blestemat-o, pe ea ori pe Eduard), Jane le oferi amabilă oaspeţilor ei 
fructe exotice şi cupe de vin şi ascultă cu afecţiune şi mândrie când 
Isabel îi povesti întâlnirea avută cu prinţesa şi râse pe înfundate când 
tot ea îi spuse despre felul înspăimântător în care regina se plimba 
de-a lungul şi de-a latul camerei şi îşi cobori capul drăgălaş cu 
modestie când Isabel i-a mulţumit, mai puţin laconic ca de obicei, 
înainte să-i dea vestea cea mare. 

— Will, spuse ea pe un ton scăzut, cu o privire dulce ca mierea, la 
fel ca respiraţia ei, distrată de privirea lui de om năuc, ca picat din 
nori: Ti-am mai obţinut două comenzi noi. Bune. Foarte bune. 

Ochii ei se deschiseră larg. Era emoţionată şi uşurată acum, după 
ce îşi dădu seama că nu se înşelase şi acesta era din nou la ananghie 
cu banii. 

— Marchizul de Dorset ar dori să-i tipăreşti o carte a curteanului, 
spuse ea, rostind cu plăcere fiecare cuvânt. Are textul deja pregătit. 

Ştia că Will va fi cel mai fericit dintre toţi să audă această veste, 
pentru că un text pregătit însemna că sarcina era una uşoară, 
permițându-i chiar să-şi plătească facturile cele mai presante. Will 
începu imediat să bâiguie ceva; faţa lui era roz, iar părul, din ce în ce 
mai grizonat. În curând, îşi spuse Jane în sinea ei, deşi fără nici cea 


mai mică legătură cu discuţia respectivă, avea să încărunţească de 
tot. 

— Şi când o să termini asta, crezi, continuă ea cu o politeţe 
desăvârşită, că o să ai timp să traduci în engleză Cartea Cavalerului 
din Turn... şi să o tipăreşti - era crud din partea ei să facă o pauză 
acum, dar nu se putu abţine să aştepte până era absolut sigură că 
amândoi o ascultă cu toată atenţia - pentru Maiestatea Sa Regina? 

Reacţia lor fu exact aceea pe care o aşteptase. Will i-a sărutat 
mâna şi a râs cu o încântare şi uşurare care l-au făcut aproape să 
suspine. Isabel a fost atât de uluită să afle că Jane făcuse ceva atât de 
practic pentru Will, ca să nu mai vorbim de faptul că obținuse un 
comision chiar de la femeia care o ura cel mai mult la curte (deşi era 
evident că înainte vorbise şi cu Dorset în această privinţă, aşa cum 
făcea mereu), încât a uitat să arboreze acea mină uimită pe care o 
avea deseori când vorbea cu sora ei. 

Jane se pomeni că studiază în tăcere chipul surorii sale, aşa cum 
făcea de multe ori, în căutarea unui semn care să trădeze iubirea ei. 
Poate un pandantiv atârnat la gât sau vreun semn pe piele. Ori doar o 
clipă de înroşire a feţei. Dar nici măcar astăzi, când Isabel zâmbea cu 
mai multă căldură ca de obicei, nu desluşi nimic. 

Nu-i spunea niciodată astfel de lucruri lui Isabel, fireşte, însă cea 
mai tainică speranţă a sufletului ei era ca sora ei mai mică să renunţe 
la făcutul de bani, să se îndrăgostească, să se mărite şi să renunţe o 
dată pentru totdeauna la munca ei. l-ar fi făcut plăcere s-o vadă cât 
mai curând pe sora ei măritată şi fericită, cu copii. l-ar fi plăcut să nu 
mai vadă la Isabel acea privire interiorizată şi mereu preocupată. Să 
vadă în schimb că singura ei preocupare este fericirea. Uneori, îşi 
spunea în sinea ei că şi-ar dori aşa ceva şi pentru ea; câteodată, mai 
ales atunci când se întâmpla să întâlnească privirea absorbită cu care 
alte femei se uitau la bebeluşii pe care şi-i ţineau în braţe, văzând cele 
două feţe unite parcă pe veci de acea privire plină de dragoste, ea 
simţea în suflet un fior de singurătate pe care nu şi-l putea explica nici 
măcar sie sieşi. Insă acum nu se cuvenea să se gândească la sine. 
Avea o poziţie prea bună ca să se gândească să-şi schimbe viaţa. 
Eduard avea nevoie să scape în braţele ei şi ea nici nu-şi putea 
închipui că ar mai putea să trăiască fără vizitele lui. De asemenea, 
prea mulţi oameni din City depindeau de ea, aveau nevoie ca ea să fie 
cu Eduard. Mai ales tatăl ei. Chiar dacă John Lambert renunţase 
demult la speranţa că va deveni primar al Londrei, cel mai măreț vis 
al vieţii lui, în ultimii ani se consolase cu noua sa ambiţie de a muri ca 
mare latifundiar undeva la ţară. Evident că a suferit un şoc când a 
văzut că întreaga sa echipă de foşti ucenici şi-a luat tălpăşiţa din 
atelierul lui de mătăsuri, fiecare dintre ei folosindu-se de aceeaşi 
scuză neplauzibilă că merge acasă, la ţară, să aibă grijă de părinţii 


bolnavi. O vreme, Jane fusese extrem de supărată pe Isabel; în 
definitiv, erau atât de multe alte lucrătoare pricepute pe care le-ar fi 
putut lua şi angaja de la alţi stăpâni. Tatăl lor fusese cât se poate de 
nedumerit. Cu toate acestea, înţelesese de ce Isabel alesese să se 
răzbune în felul acesta. Nici John Lambert nu fusese prea bun cu ea, şi 
amândoi erau atât de îndărătnici că nu merita să încerci să-i împaci. 
Aşa încât Jane căutase alte modalităţi de a-şi ajuta tatăl. Graţie unor 
stimulente şi încurajări subtile venite din partea lui Jane, regele se 
recompensase în faţa lui John Lambert pentru sumele împrumutate de 
la el făcându-i cadou 2.000 de pogoane de teren în Ținuturile de Vest, 
confiscate de la familia Courtenay, susținătoare a casei Lancaster. 
Tatălui lui Jane începuseră să-i placă conacele sale din Devon şi 
Somerset atât de mult încât la un moment dat se pomeni că vrea şi 
mai multe conace. Era foarte bucuros că Jane era exact acolo unde îl 
putea ajuta. Astfel că Jane îşi vedea liniştită de viaţa ei lipsită de griji, 
făcând ba o mică favoare cuiva, ba cine ştie ce gest amabil faţă de 
altcineva, mergând la partide de vânătoare cu şoimul sau stând acasă 
şi jucând cărţi cu oaspeţii ei, fără să se gândească prea mult la ziua 
de mâine. În curând, Eduard avea să-i acorde lui John Lambert titlul de 
cavaler. Şi, se îmbărbăta ea în sinea ei, orice avea să se întâmple, 
Dumnezeu avea să-i poarte de grijă. 

Insă situaţia lui Isabel era complet diferită, ea nu avea de ce să 
aştepte viitorul cu braţele încrucişate. lar Jane simţea că desele 
călătorii pe care le făcea Isabel în vest ascundeau mai multe secrete, 
chiar dacă progresul îngrozitor de lent al afacerii cu țesutul mătăsii 
putea eventual justifica câteva astfel de deplasări. 

Jane putea desluşi o parte a acestui mister. Era clar că Isabel voia 
să scape de zgripţuroaica aceea bătrână, Alice Claver, care, din ceea 
ce observase Jane, încă o trata pe fosta ei ucenică, o fată deşteaptă, 
competentă şi loială, cu genul de neîncredere bănuitoare pe care 
niciun hoţ nu l-ar fi meritat. Jane era încântată să o ajute pe sora ei să 
o păcălească pe hoaşca bătrână şi încăpăţânată şi să spună că Isabel 
e cu ea de fiecare dată când Isabel o ruga. Dar nu se putea abţine să 
spere că în spatele dispariţiilor lui Isabel se ascund mai multe taine 
decât s-ar fi crezut. Ar fi vrut ca ele să însemne că undeva în viaţa lui 
Isabel exista o poveste de dragoste nemărturisită. 

Acesta fusese de altfel motivul pentru care începuse să discute cu 
Eduard, ultima oară când acesta petrecuse noaptea cu ea, despre 
ajustările şi schimbările care se cuveneau a fi făcute rochiilor 
franţuzeşti. Intâmplarea a făcut să abordeze subiectul exact la 
momentul potrivit; după ce se jucase cu el şi îl tachinase, când el 
aruncase jos cearşafurile de pe patul ei şi îşi dezvelise burta, care în 
acea perioadă devenise din ce în ce mai bine căptuşită, iar ea îşi puse 
fericită capul pe abdomenul lui, cuprinzându-l cu ambele braţe, 


şoptindu-i, răutăcioasă: „eşti încă bărbat în toată puterea cuvântului!” 
- ceea ce şi era, având în vedere că împlinise patruzeci de ani şi se 
lăsa mereu cu nonşalanţă în voia unei vieţi a plăcerilor şi desfătărilor 
de tot felul - iar el râse în hohote până când pe burta lui apărură 
şanţuri ca undele pe apele unui lac când arunci o piatră, apoi zâmbi la 
ea în felul lui indulgent şi o luă în braţe. Işi aminti ce trebuia să-i 
spună abia la mijlocul sărutului care a urmat - să o lase pe Isabel să 
plece de la Palat ori de câte ori avea nevoie. 

Jane se uită mulţumită la sora ei, care acum vorbea foarte 
entuziasmată cu drăguţul lor prieten de demult, Will. 

— Le-am spus că de acum înainte o să petrec nopţile de vineri la 
atelierul de mătăsuri, îi spuse Isabel vorbind extraordinar de repede, 
cum făcea mereu când era foarte emoţionată, aşa că o să fiu la uşa de 
alături. Putem mânca seara la tavernă, şi încă de multe ori; poate 
uneori o să putem mânca împreună şi dimineţile, dacă tu îţi poţi face 
timp liber, înainte să mă întorc la Londra. Deocamdată, o să iau barca, 
nu o să merg cu calul. E prea devreme să-mi iau servitori, până ştim 
exact când o să vină echipele de lucrători. N-aş vrea să apelez la tine 
prea des să mi-i dai pe ai tăi... 

Jane observă o urmă de culoare în obrajii lui Isabel, de obicei palizi; 
dar nimic care ar fi sugerat mai mult decât nerăbdarea de a dormi la 
atelierul de mătăsuri - ceea ce probabil făcea pentru ea ideea ţeserii 
mătăsii mai familiară ca până atunci. Nimic care ar fi putut sugera o 
dragoste tainică. 

Zâmbi nostalgic uitându-se la cei doi. Nu o deranja faptul că era 
posibil ca Isabel să-i ascundă ceva; dacă asta o făcea fericită, nu-i 
păsa. Dacă până la urmă se va dovedi că Isabel avea un secret în 
Westminster, îşi zise Jane în gând, cu încredere în Dumnezeu că El 
face ca lucrurile să meargă bine atunci când vrea, ea avea să i-l 
destăinuie atunci când va veni momentul potrivit. 


Goffredo nu s-a întors înainte de Duminica Patimilor, după cum nici 
Dickon nu s-a întors. Dar noua rutină plăcută a lui Isabel, cu vizitele 
săptămânale la prinţesă, dineurile la Pa/isada Roşie în compania lui 
Will Caxton şi nopţile petrecute la atelierul de mătăsuri au făcut-o să 
uite până şi scârţâiturile din casa unde se simţea singură sau 
escapadele ei acolo în fiecare săptămână. 

De Vinerea Mare nu se putu duce la proba pe care o făcea mereu în 
această zi a săptămânii, astfel că în locul acestei zile a mers acolo în 
joia următoare, în data de 9 aprilie, când bisericile erau împodobite cu 
buchete superbe de flori. Postul mare se încheiase şi oamenii se 
ospătaseră deja cu friptură de miel, nu mai erau aşa de arţăgoşi ca în 
martie, când aveau toţi stomacul gol. Acum obrajii tuturor străluceau 
de satisfacţie. 


Nici nu-şi dădu seama cât de uşor adia briza. Alunecă pe apele 
râului fără să se uite în jur. Era fericită şi preocupată de îndeplinirea 
noii sarcini care se cerea rezolvată. Trebuia să discute cu prinţesa 
poziţia ciucurilor şi comandarea de dantele noi şi întărituri pentru o 
pereche de mâneci de damasc purpuriu, brodate cu flori de crin, care 
trebuiau şi ele desfăcute şi lucrate din nou. Poate cu trandafiri albi? 

Abia când cobori din barcă la Westminster îşi dădu seama că ceva 
nu este în regulă. 

împrejur erau mai mulţi oameni ca de obicei - tot felul de oameni: 
soldaţi înarmaţi, gospodine, călugări - şi toţi aveau pe faţă un aer de 
panică. Se îngrămădeau şi fugeau care încotro, ca nişte furnici pe al 
căror muşuroi a călcat cineva, îşi spuse ea curioasă. Ce i-o fi apucat? 

Moment în care clopotele începură să bată. Clopotele Abației. 
Dangăte puternice şi mohorâte, unul după altul, de mai multe ori. Le 
simţea cum îi intră, rând pe rând, în creier. 

Pe jumătate asurzită, copleşită de o apăsare pe care încă nu o 
putea înţelege, merse cu pas iute la poartă să întrebe ce s-a 
întâmplat. În faţa porţii văzu o femeie grasă, care ţinea în mână un 
paner cu bucate şi suspina. 

Paznicul îşi scosese pălăria. Părea înfricoşat. 

— Cineva a murit, zise Isabel, ca un fel de întrebare. 

Bărbatul din faţa ei îşi făcu semnul crucii şi spuse tremurând: 
Dumnezeu să-l odihnească. N-a avut decât un guturai, murmură el 
confuz. _ 

— Cine? se răsti Isabel la el. insă chiar în clipa când rosti acest 
cuvânt, îşi dădu seama că ştie răspunsul; şi când conştientiză acest 
lucru, fu cuprinsă de groază faţă de toate posibilităţile necunoscute pe 
care le putea aduce această moarte - o groază atât de intensă, încât 
aproape că izbucni şi ea în lacrimi, ca femeia grasă din faţa porţii. 
Înainte ca paznicul să-şi revină suficient pentru a putea îngăima 
răspunsul, format dintr-un singur cuvânt - regele - Isabel o luase la 
fugă. 

Trebuia să se întoarcă la Londra. Jane avea nevoie de ea. 


10 


— Tot ce pot spune, zise Anne Pratte gâfâind, aproape alergând şi 
chinuindu-se să ţină pasul cu Isabel - care a dat scurt din cap când a 
văzut-o pe mătăsara căruntă plimbându-se încoace şi încolo în faţa 
debarcaderului Ludgate, dar nu a încetinit pasul pentru că voia să 
ajungă cât mai repede posibil acasă la Jane - este să-i mulţumesc 
bunului Dumnezeu că Goffredo nu o să se întoarcă cu oamenii lui. 
Pentru că încă nu e momentul să vină. Hai, dragă, mai opreşte-te un 
pic, vrei? Nu mai pot să respir. 


Isabel oftă şi se opri. Anne Pratte se opintea să respire şi pieptul ei 
micuţ se umflase aşa de tare încât aceasta îşi proptise mâna slabă pe 
gât şi abia se mai putea ţine pe picioare. Insă Isabel nu îşi temperă 
elanul cât ar fi vrut Anne, pentru că ştia că Anne Pratte îşi folosea 
fragilitatea ca o armă. Probabil că Alice Claver o trimisese să o aducă 
pe Isabel acasă. 

— Acum nu pot veni acasă cu tine, îi spuse Isabel cu hotărâre în 
glas, deşi mai puţin hotărâtă decât ar fi dorit. Trebuie să merg la Jane. 

Inima îi bătea în piept cu putere. Tot drumul şi-o imaginase pe Jane 
stând singură în camera ei, ascultând zgomotul clopotelor; lipsită de 
orice viitor, acum nu mai avea la cine să se ducă, cu cine să 
vorbească, nimeni care să-i spună ce se întâmplă în jur. Simţea că 
ameţeşte când se gândea la durerea din sufletul lui Jane. Era probabil 
zdrobită. 

A fost nevoită să ţipe ca să se facă auzită peste toate celelalte voci 
şi sunetul clopotelor. Pretutindeni băteau clopotele; din fiecare 
clopotniţă răsuna aceeaşi lamentaţie pe o singură notă, atât de tare, 
discordantă şi rău-prevestitoare că puteai să înnebuneşti. Nimeni nu 
ştiuse că regele se îmbolnăvise, însă acum toată lumea vorbea pe la 
colţuri. A ieşit la pescuit şi a răcit. A avut un acces de mânie când s-a 
gândit la regele Franţei. Moartea lui i-a şocat pe toţi. Oriunde ţi-ai fi 
îndreptat privirea, era un infern: pieţele erau închise cu mai multe ore 
înainte de vreme; la case obloanele se deschideau în lumina arzătoare 
a soarelui de amiază; puştii fugeau acasă încărcaţi cu saci de lemne, 
coşuri şi săculeţe doldora de alimente; o mulţime de cetăţeni care 
strigau în faţa curţii catedralei St Paul, unii îmbrăcaţi în haine militare 
care nu le veneau bine, cu curele care atârnau şi cu burţile dezgolite; 
la uşa fiecărei biserici până la Ludgate Hill erau îngrămădiţi oameni 
înspăimântați care fremătau. Nimeni nu era capabil să înţeleagă dacă 
această veste avea să ducă la distrugerea acordurilor subţiri ca pânza 
de păianjen sub care îşi trăiau în pace viaţa; toţi se temeau de ce era 
mai rău. 

Lui Anne Pratte îi căzu faţa. Ti se făcea milă să te uiţi la ea. 

— Ucenicii au închis prăvăliile? întrebă Isabel. Fără tragere de 
inimă, Anne Pratte făcu semn aprobator cu capul. Au tras toate 
obloanele şi au zăvorât bine uşile? mai întrebă Isabel. Anne Pratte 
făcu semn că da, cu şi mai puţin entuziasm. Sunt toate fetele în casă 
şi e mâncare destulă pentru toate? Incă o încuviinţare plină de 
amărăciune. Ei bine, atunci totul e bine. Totul e sub control, întoarce- 
te. Vin şi eu cât de repede pot, spuse Isabel. 

— Dar dragă, nu poţi umbla singură în condiţiile astea, zise Anne 
Pratte cu voce tremurândă. Alice n-o să mă ierte niciodată dacă ţi se- 
ntâmplă ceva rău. Dintr-o dată se opri ca străfulgerată de o idee. Ştiu! 
exclamă ea înseninându-se la faţă. O să vin cu tine. 


— Nu, spuse Isabel. 

Anne Pratte se uită la ea ca o pasăre, atentă la fiecare reacţie. 
Isabel se uită şi ea la Anne cu o privire insistentă. Probabil că femeile 
din strada Catte voiau să afle, după ce aveau să scape de starea de 
panică, cum se descurcă Jane, îşi spuse ea în gând. Isabel îi zâmbi cu 
un aer hotărât. 

— Spune-i lui Alice că o să mă întorc peste o oră, zise ea. 

Ajunseseră în Old Jewry. Isabel bătu în uşa lui Jane, auzind doar pe 
jumătate glasul molcom al lui Anne Pratte, care îşi lua rămas-bun: 

— Atunci bine, dragă, şi paşii ei care se îndepărtau. Dar când intră 
în curte şi se întoarse să-i dea băiatului frâiele, îşi dădu seama că 
Anne Pratte nu a mers mai departe de casa unde locuiau chiar soţii 
Pratte, vizavi, să o aştepte să-şi termine vizita. 


Jane stătea în salonul ei mare, pe un taburet, lângă o fereastră, 
sprijinită cu faţa de pervazul plumbuit, încă îmbrăcată în culori 
deschise şi privind mulţimea agitată de afară. 

Nu se ridică în picioare când o văzu pe Isabel, dar îşi ridică capul. 
Urmele obloanelor îi imprimaseră pe faţă dungi roşii ca de vopsea. 
Probabil că stătea acolo de mai multe ore, încă de când începuseră să 
bată clopotele. 

Jane schiţă o urmă de zâmbet. 

— Gata, zise ea. Plesni din degete şi apoi păru surprinsă de sunetul 
puternic şi ascuţit care se auzise. S-a terminat. 

Era o stare insuportabilă. Isabel se grăbi să ajungă lângă ea şi o luă 
în braţe, cuprinzându-i strâns corpul aproape inert. Se legănară 
împreună câteva secunde în această îmbrăţişare, suficient de mult 
pentru ca Isabel să observe primele picături de ploaie căzând pe 
geam; suficient de mult să-şi dea seama că Jane încă se mai uita lung 
pe fereastră peste umărul ei, suficient de mult ca să-şi dea seama că 
lacrimile lui Jane secaseră. 

— Uită-te la oamenii ăştia, spuse Jane. Fug care încotro. Toţi 
speriaţi. Incă mai zâmbea. Vocea ei părea goală. Dar nimeni nu ştie 
de ce e speriat. 

Isabel nu ştia ce i-ar putea spune să o liniştească. După o pauză, îşi 
trase un taburet şi se aşeză. 

— Cum te pot ajuta? întrebă ea. 

Jane îi răspunse cu glas politicos, însă ca de la mare distanţă, 
spunându-i doar: 

— Nu trebuie să-ţi faci griji din pricina mea, Isabel. N-am nevoie de 
nimic. Am fost norocoasă. 

— Dar bani ai? o întrebă Isabel. Casa era a lui Jane, ştia asta, şi Jane 
primea o indemnizaţie lunară, însă până atunci nu se gândise 
niciodată propriu-zis la acest aspect. Dacă regele murea, ce se 


întâmpla cu această indemnizaţie, se mai plătea? 

Jane clătină din cap ca şi cum nu voia să se gândească la 
asemenea lucruri. 

— Sunt bine, serios. Şi destul de bogată, cred. Am rente, prăvălii, 
nici eu nu mai ştiu ce mai am. Tata le administrează pe toate. El le-a 
aranjat în aşa fel încât să nu mai am niciodată nicio grijă; îmi plăteşte 
o indemnizaţie. Izbucni în râs şi începu să tragă de inelele de pe 
degete. Intotdeauna mi-a spus că Eduard se descurcă foarte prost cu 
banii, adăugă ea. Deschise larg ochii auzind vorbele ce îi ieşiră pe 
gură, dar nu se bâlbâi şi nici nu suspină când se corectă: Se descurca. 

— Ce o să faci acum? întrebă Isabel, încercând să o forţeze pe Jane 
să accepte realitatea că regele Eduard murise; că rămăsese singură; 
că va trebui să se organizeze pentru a face faţă, într-un fel sau altul, 
unui viitor incert. Vrei să locuieşti cu mine? Dar de îndată ce rosti 
aceste cuvinte îşi dădu seama că nu era o idee prea bună. Alice 
Claver nu ar fi fost capabilă să se comporte adecvat. Poate că era mai 
bine ca Jane să meargă o perioadă să stea la tatăl lor, în Somerset? 

Jane făcu semn cu capul că nu vrea. 

— De ce să plec? întrebă ea nedumerită. Aici am amintiri, în tot ce 
ating şi văd am câte o amintire. E casa mea. Unde să plec? 

La uşă se auzi un ciocănit. Şi sunetul unor paşi. 

Jane se ridică în picioare şi fugi de-a curmezişul încăperii. 

Din zona umbrită pe care nu o vedea, dincolo de uşă, Isabel auzi 
vocea lui Jane, care ţipa: 

— Am crezut că nu o să mai vii niciodată! şi o voce groasă, pe care 
avea impresia că o mai auzise undeva, răspunzându-i pe un ton 
liniştitor. 

Stătu complet nemişcată pe taburetul ei, neîndrăznind nici să 
respire. 

Când Jane reveni în cameră, Isabel observă că pe obrajii ei 
străluceau lacrimi. Nu multe ca să îi păteze faţa şi să o urâţească, 
doar două-trei picături de rouă care se prelinseseră din ochii ei verzi. 
Părea însă mai liniştită, nu mai era încremenită de durere. lar în 
spatele ei era lordul Hastings - proaspăt ras, cu nasul drept şi fără 
pălărie, cu părul zburlit după repriza de călărit. Işi ţinea în mână 
pălăria udă din care se scurgeau picături de ploaie. Sprâncenele lungi 
şi negre formau o linie care îi brăzda fruntea. Incă arăta tânăr. Spre 
deosebire de rege, el rămăsese slab şi apt de luptă. Isabel avu nevoie 
de o secundă sau două înainte să observe că cel mai bun prieten al 
regelui mort o cuprinsese pe Jane pe după talie. 

Hastings încuviinţă din cap văzând-o pe Isabel şi aerul de acceptare 
care se întipări pe chipul lui semăna cu un zâmbet. Intotdeauna îi 
plăcuse francheţea lui. 

— Domnişoara Claver, spuse el în semn de salut. 


Făcu şi ea semn din cap, evitând privirea lui Jane. 

— Lord Hastings, răspunse ea, străduindu-se să-şi păstreze 
echilibrul vocii. Apoi, pe un ton neutru, către umărul lui Jane, 
conştientă că mâna lui Jane se aşezase pe braţul lui Will Hastings, 
care o cuprinsese de talie; conştientă de privirea umedă din ochii 
surorii ei: Ar trebui să mă întorc pe strada Catte. Bătrânele mele 
doamne au nevoie de mine. 

Fu uimită să vadă că buzele lui Jane încep să schiţeze o replică. 

— Cred că pe Anne Pratte o s-o găseşti în faţa casei, spuse ea, fără 
pic de răutate. De când ai venit stă acolo la fereastră şi se uită la noi. 
Uite-o. Ne mănâncă de vii. Pe tine te aşteaptă. E îngrijorată. 

Isabel aruncă o privire către fereastră după ce porni spre uşă. Era 
adevărat. La fereastra casei de vizavi se zărea o umbră. Jane bănuise 
că este Anne Pratte. Chiar şi acum avea un spirit de observaţie mai 
ascuţit decât Isabel. De ce s-o fi gândit Isabel că avea nevoie de 
protecţie? 

Când ieşi din cameră nu avu nevoie să se întoarcă pentru a vedea 
ceea ce ştia că se întâmplă, că Jane se săruta deja cu lordul Hastings. 


KKK 


— A, în sfârşit, ai sosit, dragă, spuse Anne Pratte relaxată când o 
văzu pe Isabel chinuindu-se să-şi păstreze echilibrul pe strada umedă. 
Nu părea câtuşi de puţin preocupată de coincidenţa de a se afla acolo 
exact când Isabel ieşea din casă. Avea în mână o legătură şi o bucată 
de sac peste cap. Acum putem merge împreună. Eu tocmai mi-am 
luat câteva lucruri de acasă... 

Isabel oftă şi luă legătura. Mintea ei era copleşită de atâtea 
gânduri, încât nu mai era loc şi pentru enervare. Dar nu voia să o lase 
pe Anne Pratte să aibă mereu ultimul cuvânt. Când femeia mai în 
vârstă o întrebă pe un ton degajat, după ce porniră împreună la drum 
cu capetele acoperite de pânza de sac: 

— Omul care a intrat în casa surorii tale nu era lordul Hastings? 
Isabel se făcu că nu aude. 

Continuă să meargă, simţindu-şi hainele tot mai ude, ignorând 
picăturile de ploaie care şiroiau printre firele descusute ale pânzei de 
sac şi îi intrau în ochi. Era conştientă că Anne Pratte o privea cu 
atenţie. 

— Pari şocată, o auzi spunându-i cu vocea ei slabă. Continuă să 
păşească. Să nu fii. Merse mai departe. Are nevoie de un protector 
nou. Isabel merse în continuare, ca şi cum nu ar fi auzit vocea de 
lângă ea, întrebându-se de ce picăturile care i se prelingeau pe obraji 
erau fierbinţi şi sărate. 

— De obicei, fetele de vârsta ta nu înţeleg. Tu n-ai crescut pe 


vreme de război. Cum ai putea înţelege? Dar să ştii că nu e o proastă, 
spuse Anne Pratte, aproape ca şi când ar fi vorbit cu sine însăşi. 
Treptat, fără să-şi ridice privirea spre ea, Isabel se pomeni că o 
ascultă. Eu una o înţeleg. Sunt bătrână. Şi noi, bătrânii, am crescut 
toţi în teamă şi nesiguranţă. Când era război, în orice clipă te putea 
înghiţi necunoscutul şi nu uitai asta niciodată. Pe vremea când te 
năşteai tu, eu eram fată mare. Atunci când garnizoana regelui Henric 
din Turn a întors armele împotriva noastră, ca să forţeze întreaga 
Londră să susţină Casa de Lancaster. Bineînţeles că n-a fost aşa, şi în 
schimb toată Londra a devenit susţinătoarea casei de York. Toţi, până 
la unul. Bărbaţi şi femei. Ne săturasem: vapoarele nu mai veneau; 
tribunalele erau pline de băieţi de bani gata; drumurile, înţesate de 
bandiți şi tâlhari. Aşa că am ieşit cu toţii să luptăm pentru ducele de 
York. Tatăl meu, om bătrân, era unul din bărbaţii care baricadau 
Turnul. Şi când regina franceză şi-a adus armata la porţi - erau de 
undeva din nord, lumea spunea că urlau în loc să vorbească, ca fiarele 
din fundul iadului - tatăl meu a fost unul dintre londonezii care s-au 
dus la ei şi le-au spus că refuzăm să deschidem porţile pentru acea 
femeie. Nimeni nu ştia ce o să se întâmple. A fost îngrozitor; dar nu ca 
înainte, ca în celălalt război, când ne-am predat. Acum nu mai 
aşteptam să vină moartea; făceam ceva, luptam. Până la urmă, ei au 
fost cei care au cedat, nu noi. Oamenii din nord şi regina Franţei. Au 
plecat şi duşi au fost. Am câştigat noi - oamenii simpli din Londra. Aşa 
de curajoşi am fost. Şi când ducele de York a venit la sfârşitul verii în 
fruntea armatei lui, l-am lăsat să intre. Noi l-am ales. Aşa s-a făcut că 
l-am avut rege pe bunul Eduard, Dumnezeu să-l odihnească, şi toţi 
anii ăştia de pace şi prosperitate de care ne-am bucurat până acum 
sub el i-am trăit. Işi făcu semnul crucii. De asta ştiu cum e să-ţi fie 
frică dacă nu-ţi iei măsuri să te protejezi. 

Isabel se uită pe furiş la Anne Pratte. Faţa bătrânicii era la fel de 
calmă ca şi vocea ei; ochii ei însă erau injectaţi de furie. 

— N-ar fi trebuit să fiu mătăsară, să ştii, zise Anne Pratte pe 
neaşteptate. Tatăl meu m-a dat la o mănăstire de maici - franciscană. 
Dar apoi sora mea a murit. O chema Alice. A lovit-o o săgeată cu foc, 
una din săgețile pe care le-au tras în noi în neştire. Lancasterienii. l-a 
intrat în mână, s-a oprit acolo şi a continuat să ardă. Nu puteai s-o 
stingi. Am încercat, dar dacă turnai apă ardea şi mai tare. N-o să uit 
niciodată cum a urlat de durere. Toată noaptea. Tata s-a dus şi a 
început să-i ajute pe oamenii de la Turn abia după ce ea a murit, 
Dumnezeu s-o odihnească. Până la urmă au pus mâna pe 
comandantul garnizoanei: lordul Scales. L-au prins când încerca să 
fugă pe Tamisa deghizat în femeie. L-au recunoscut barcagiii. l-au 
lăsat cadavrul la biserica St Mary. Ne-a dus tata să-l vedem şi noi. 
Avea urme de cuţit pe tot corpul. Muşte. Oamenii îl scuipau. Şi mama 


a scuipat. Eram singurul copil pe care-l mai aveau. Aşa că în loc să fiu 
mireasa lui Cristos, m-a trimis să fac ucenicie la firma lui John Large. 
Şi m-am măritat cu William. Zâmbi, dar pe faţa ei se putea citi o urmă 
de tristeţe. Şi am fost fericită cu el. 

După care adăugă: 

— Lumea zice că războiul e ca vântul. Aduce nori de furtună, dar şi 
liniştea de după. Când trăieşti în umbra morţii parcă te simţi mai plin 
de viaţă. Profiţi de prima şansă care se iveşte; nu te gândeşti de două 
ori. Şi lucrurile se schimbă aşa de repede, că şi dacă tot ce credeai că 
ai pe lume dispare într-o clipită, ţi se împlinesc alte şi alte visuri. Dacă 
ştii să te mişti repede. Jane a ta ştie să se mişte repede, încheie ea, 
luând-o pe Isabel de braţ. Intotdeauna a fost o inimoasă. Pe tine te-a 
ajutat să-ţi împlineşti visurile. Pe noi toţi. Poate că acum a venit rândul 
ei să-şi îndeplinească visurile. 

Isabel dădu din cap aprobator de mai multe ori în timp ce mergea, 
cu ochii încă aţintiţi înainte. Căldura braţului lui Anne Pratte era 
liniştitoare. Se gândea la visul pe care voia să-l vadă îndeplinindu-se. 


William Hastings închise ochii o clipă, întrerupând orice legătură cu 
tot ce era în jur. Nu rămăsese decât gura lui Jane, care îl săruta 
fierbinte pe piept, şi părul lung care se unduia sub gura lui, senzaţia 
uimitoare a pielii de femeie. O ţinea strâns îmbrăţişată. Clipe de linişte 
pe care nimeni nu avea dreptul să le întrerupă. 

Venise aici în pas de galop de la Westminster, iar cei din suita sa 
rămăseseră în urma lui. Era lac de sudoare când intrase pe uşă; a 
mers dintr-un capăt la celălalt capăt al camerei şi şi-a amintit ce se 
întâmplase în acea dimineaţă. Nu i-a spus niciun cuvânt când a dus-o 
în braţe la etaj. Nici nu trebuia să-i fi spus ceva. Era momentul pe care 
amândoi îl aşteptau de ani de zile. 

El îşi deschise ochii. Era încă lângă el, iar pielea ei era moale şi 
catifelată ca puful de lebădă. 

A, deci nu e un vis, îşi spuse el în gând după ce timp de o clipă îi 
reveni simţul umorului, pe care credea că îl pierduse. Insă aceasta 
însemna că ceea ce se întâmplase mai devreme nu era doar un 
coşmar. 

Se ridică în capul oaselor, brusc, ridicând-o şi pe ea odată cu el, iar 
ea îşi lipi din nou corpul de al lui şi el o atinse cu o mână pe coapsa de 
culoarea piersicii. Părul ei se revărsă pe umerii lui. Ea scoase un 
geamăt, la graniţa dintre o inspiraţie şi un chicotit. Dar ochii care o 
priveau erau serioşi. 

— Ce este? murmură Jane acum, sărutându-l scurt pe buze de mai 
multe ori. Mirosea a flori. La ce te gândeşti? 

Acum toate amintirile se năpustiră asupra lui; de ce se afla acolo. 
Strânse din dinţi şi îşi încleştă pumnii. Se chinui să-şi domolească 


valul de furie, sau frică, orice ar fi fost nu mai conta acum, care urca 
în gâtlejul lui. 

Regele era mort - regele alături de care luptase de atâtea ori, cu 
care împărţise atâtea paturi şi amante şi nenorociri, negura roşie a 
războiului şi a dorinţei carnale, cu mult înainte ca Eduard să devină 
rege sau să spere că va deveni rege, de când Will Hastings, un văr 
îndepărtat şi nu foarte bogat, fusese prima oară băiat de onoare la o 
cununie. Cel mai drag prieten al lui. 

Mai rău chiar. Moartea lui Eduard punea sub semnul amenințării 
pacea care rezistase timp de doisprezece ani. 

Prinţul de Ţara Galilor - noul rege Eduard al V-lea - nu avea decât 
doisprezece ani, o vârstă deloc potrivită să devii rege nici în condiţiile 
cele mai bune. Băiatul era acum la Ludlow, unde îşi avea cartierul 
general curtea lui separată, situată la graniţa cu Ţara Galilor. Având în 
vedere toate slujbele solemne la care erau nevoiţi să participe în 
fiecare oraş pe drum, ar fi avut nevoie de mai multe săptămâni să 
ajungă la Londra. Mai mult decât atât, până urma să ajungă la Londra, 
Eduard cel tânăr avea să rămână sub supravegherea tutorelui său, 
contele Rivers, omul acela viclean şi parfumat, care spunea rugăciuni 
la tot pasul, om de litere, cu ochii lui migdalaţi şi felul lui exagerat de 
elegant de a se exprima. Fratele reginei Elizabeth - pe deasupra, şi 
Woodville. 

Membrii clanului Woodville se insinuaseră deja în toate ungherele şi 
cotloanele curţii regale. Aceasta după ce, la fel ca păienjenii sau 
scorpionii, îşi strecuraseră înăuntru regina lor. Din acel moment, 
aveau să fie şi mai lacomi. Au început să-şi dorească să deţină 
controlul absolut asupra noului rege, care era tânăr, slab şi uşor 
influenţabil. Sângele acestuia curgea şi în venele lor. 

Aceasta nu putea duce decât la un singur lucru: o luptă pe viaţă şi 
pe moarte între rudele reginei şi rudele regelui - adevărata nobilime a 
Angliei. 

Hastings era singurul dintre oamenii regelui care se afla la Londra. 
Pe de altă parte, toată clica detestabilă a familiei Woodville, condusă 
de vechiul lui vrăjmaş, Dorset, se afla aici, gata să-l mănânce de viu. 
El avea să-i fie la fel de loial noului rege cum îi fusese şi regelui care 
tocmai murise. Ce se întâmpla însă dacă noul rege era sub influenţa 
sa ori a celor din gaşca Woodville Dorset, care voiau să-l omoare? 
Hastings îşi spuse în sinea lui: 

— Sunt în pericol, după care îşi dădu seama că probabil spusese 
aceasta cu voce tare. Jane se uita lung la el. El o strânse uşor de 
umeri şi apoi adăugă, încercând să îndepărteze din vocea sa orice 
urmă de panică: Mare pericol. 

— Ce vrei să spui? îi şopti ea. 

— Clanul Woodville, replică el, ridicându-se şi frecându-şi ochii cu 


mişcări apăsate, ca şi cum acest gest i-ar fi potolit panica. 

Hastings luase legătura chiar în acea dimineaţă cu Consiliul, însă la 
şedinţa pe care a convocat-o nu s-au discutat decât probleme 
administrative: cum să se procedeze pentru a-l înmormânta pe regele 
decedat şi a-l încorona pe noul rege. Insă de îndată ce s-a uitat de jur- 
împrejurul mesei şi a văzut acei ochi perfizi Woodville şi strălucirea lor 
amenințătoare, care anunțau că acum nu mai erau doar rubedenii, în 
urma unei alianţe la care se ajunsese fără voia lor, ci rudele de sânge 
ale viitorului rege, Will a simţit că este în pericol. Clica lui Dorset era 
mai vădit pusă pe luptă. Chiar şi piticul şi bondocul doctor Morton, 
care în acea perioadă era creatura scoasă la suprafaţă de Regina- 
Văduvă Elizabeth Woodville, mersese cu pas ţanţoş nevoie mare să-şi 
ocupe locul la masă, unde se aşezase ca o gogoaşă în tigaie, rânjind 
impertinent. Morton îl ura pe Hastings şi nu pierdea nicio ocazie să-i 
arate acest lucru. Morton nu uitase niciodată că lui Hastings îi 
revenise sarcina de a-l acuza de înaltă trădare după răzvrătirea de la 
Warwick, când Morton fusese capturat în tabăra înfrântă, cea care 
susţinuse Casa de Lancaster. Din fericire pentru Morton, soarta a fost 
mai blândă cu el, nu a mai ajuns în Turn şi a scăpat cu viaţă. De 
atunci devenise altul şi un susţinător înfocat al familiei Woodville. 
Uitându-se la silueta pricăjită a lui Morton, înveşmântat în robă 
preoțească, un balon plin de maliţie gata să plesnească în orice clipă, 
Hastings îşi spuse în gând: Ar fi trebuit să-l termin mai demult. Incă o 
greşeală a mea. 

Hastings ceruse Consiliului să-l numească pe Richard, ducele de 
Gloucester, Protector al Angliei până când Eduard avea să împlinească 
cincisprezece ani şi putea conduce regatul de unul singur. Aşa ar fi 
fost corect. Dickon era unchiul băiatului; prinţul senior cu sânge de 
York. 

Însă membrii Consiliului l-au refuzat. Au votat în schimb un fel de 
consiliu regent - controlat, fireşte, de clica Woodville. 

Văzând că Hastings îşi ţine cumpătul, Dorset a început să se 
holbeze la el cu o privire lipsită de orice expresie. Şi-a împins bărbia 
înainte şi s-a aplecat în faţă peste braţele celor care îşi strângeau 
mâinile. Nu şi-a dezlipit nicio clipă ochii de Hastings. Şi, dintr-o dată, 
privirea lui tâmpă s-a transformat în privirea unui om gata să ucidă; 
privirea lui l-a fixat pe Hastings atât de mult, încât acesta avu 
impresia că are de gând să-şi scoată sabia chiar în acel moment să-l 
omoare. 

In cele din urmă, Dorset s-a mărginit să spună: 

— Acum haideţi să stabilim o dată pentru încoronare. Apoi, încă 
holbându-se la Hastings: Eu propun să aibă loc la mijlocul verii. De 
Sfântul loan. 

— Nu putem hotărî noi asta, obiectase Hastings. Nu în lipsa lui 


Gloucester. 

Insă Dorset nu-i răspunse decât aruncându-i încă o privire plină de 
maliţiozitate. Hastings credea că fostul moşier de provincie va profita 
măcar în ceasul al doisprezecelea de şansa de a-şi corecta 
comportamentul şi se va debarasa de impertinenţa sa de om prost 
crescut. El însă şi-a ţuguiat buzele drept răspuns şi a spus marţial, 
parcă savurând fiecare cuvânt pe care îl rostea: 

— Suntem şi noi destul de importanţi să luăm decizii fără unchiul 
regelui. 

Acum Jane se afla în faţa lui şi îi dădea mâinile la o parte de pe 
ochi. Se miră să constate cât de mult îşi încordase muşchii. 

li spuse lui Jane: 

— Dorset vrea să-l controleze pe rege şi îmi vrea sângele. 

Ea murmură cu o voce neliniştită. Dar ea îl alesese pe el, nu pe 
Dorset; putea avea încredere în ea. 

El continuă: 

— Am ţipat la el în faţa Consiliului. l-am spus că e insolent şi 
depravat. Am spus că sângele Woodville e prea decăzut ca să 
conducă Anglia. Apoi am plecat. 

Ochii ei se deschiseră larg. Se lăsase pradă furiei şi trântise uşa 
încăperii unde se desfăşurase întâlnirea Consiliului. Dar nu simţise 
fiorul temerilor decât atunci când, în anticameră, un scrib i-a arătat, 
ferindu-se de alţi ochi, decretul primit de la Dorset cu ordinul să îi facă 
o copie. Documentul - pe care Dorset voia să-l semneze cu înscrisul 
„cumnatul regelui” - îl autoriza pe Sir Eduard Woodville să conducă pe 
mare flota regală. In cazul în care un Woodville prelua controlul flotei, 
Hastings avea să piardă orice legătură cu baza puterii sale militare din 
Calais. Ar fi fost distrus. „Mulţumesc”, îi spusese el scribului pe care îl 
treceau toate năduşelile. Hastings rupsese pagina lui Dorset şi dictase 
propriul său contra-ordin adresat flotei - Wu părăsiți portul. Bărbatul a 
zbughit-o înapoi la biroul lui cu ştampila lui Hastings în mână şi cu un 
amestec de uşurare şi teamă în privire. Hastings a aşteptat, făcându- 
şi de lucru cu mânerul sabiei. Apoi a semnat. După care a luat cel mai 
iute cal pe care l-a putut găsi acolo şi a pornit în galop pentru a 
ajunge cât mai repede la Londra, lângă port. 

Venise aici pentru că Jane era aici. Insă ca să fie sincer până la 
capăt, trebuia să recunoască faptul că nu dorise să se ducă la el 
acasă, pe Paul's Wharf. Chiar şi simplul gând de a se duce acolo îl 
indispunea şi îi făcea părul măciucă. Işi trimisese suita acolo. Cu Jane 
se simţea mai în siguranţă. 

Gândurile acestea nu le putea însă destăinui nimănui. Nu a spus 
decât: 

— Nu mă pot lupta cu toţi în acelaşi timp. Sunt singur. Trebuie să-i 
trimit vorbă lui Dickon. 


Probabil că şi ea se simţea la fel de singură în faţa duşmanilor, fără 
Eduard, ca şi el; la fel, gata să tresară la cel mai mic zgomot. El o privi 
lung şi îşi spuse că îşi dorea să rupă orice legătură cu lumea din jur şi 
să stea aici, lângă ea, până la sfârşitul vieţii. Chipul ei angelic îl făcea 
să se simtă, brusc, îmbătrânit. Sătul de politică, de militărie, de 
bunăvoință, de trădarea care părea că-i pândeşte pe toţi cei născuţi 
să trăiască sub semnul armelor. Se zicea că nu e bine să faci parte din 
pătura socială a celor care asigurau servicii, însă experienţa lui 
personală îl făcuse să descopere că neguţătorii produselor de bază de 
la Calais erau oameni cinstiţi şi prietenoşi. lar Jane nu putea fi 
comparată cu nimeni. Soţia lui Hastings murise demult. Nu fusese mai 
mult decât o căsătorie de convenienţă: fusese o fată de viţă nobilă, 
avea 400 de lire pe an şi era cea de-a cincea soră a contelui de 
Warwick - o modalitate prin care el devenea prin alianţă întâiul văr 
primar cu Eduard. Acum nu-şi mai amintea aproape deloc de ea. Nu 
avea păr care strălucea ca firele de aur în lumina soarelui şi nu îl 
privise ca Jane, cu ochi de smarald plini de fericire. Nu cânta niciodată 
aidoma unui înger. Nu făcea glume care amuzau fără să rănească pe 
nimeni. Nu râdea ca o zeiţă şi nu dansa cu graţia unei lebede. Nici 
celelalte femei nu avuseseră astfel de calităţi. Jane era singura femeie 
lângă care simţea că trăieşte a doua primăvară din viaţa lui. Nu ar fi 
fost deloc nefericit dacă soarta l-ar fi constrâns să devină chiar şi cel 
mai umil dintre neguţători, îşi spuse el în gând, dacă aşa ar fi putut să 
se însoare cu ea, ca să se elibereze, o dată pentru totdeauna, de 
umbra sabiei. 

Cu glas blând, Jane zise: 

— O să-ţi găsesc hârtie şi toc. Vocea ei era calmă şi îi insuflă 
putere. li întinse hainele şi apoi se îmbrăcă şi ea. Acum poţi să scrii 
scrisoarea. 


Isabel se trezi la miezul nopţii. 

Groaza care îi alungase somnul nu voia să o părăsească. 

Se ridică în picioare. Aprinse o lumânare din tăciunii din cămin. 
Frica din sufletul ei se contură mai clar. 

Acum, că regele murise, ce se va întâmpla cu contractul ţesătoriei 
de mătase? Şi cu casa? 

Mintea ei zbură spre nord, acolo unde se afla Dickon. Ce bine ar fi 
fost să fie şi el aici! Ce bine dacă ar fi putut-o sfătui ce să facă! 

Muşcându-şi buzele, căzu în genunchi. 

Isabel merse să se întâlnească cu Jane în zorii zilei. Anne Pratte îi 
spusese să treacă pe la ea. „O să vrea să se vadă cu tine”, zisese ea, 
fără acea căutătură chiorâşă care ar fi făcut-o pe Isabel să refuze - şi 
o însoţi din nou pe aceasta până la Old Jewry. 

După ce ieşiseră din casă, Isabel o întrebă cu o voce cât mai calmă 


cu putinţă: 

— Acum că regele a murit, mai este valabil contractul pe care l-am 
încheiat cu el? 

Vocea lui Anne Pratte sună la fel de calm: 

— Nu ştim, răspunse ea, privind drept înainte. Alice crede că nu. 

Deci vorbiseră deja pe tema asta, şi-a spus Isabel mirată în sinea 
ei, cu admiraţie. Incă mai putea învăţa multe lucruri de la ele; aveau o 
experienţă care ei îi lipsea, aceea de a fi trăit în vremuri tulburi. 

Simţi că Anne Pratte o strânge de braţ cu mâna. 

— Dar deocamdată nimeni nu o să înceteze cu plăţile, continuă 
vocea suavă ca de bebeluş a lui Anne. Totul va continua aşa cum este 
în prezent, din inerție. Şi odată ce lucrurile se aşază pe un nou făgaş, 
dacă nu sunt aşa cum ţi-ai dori tu, atunci o să te poţi bizui pe legătura 
ta cu prinţesa Elizabeth. O poţi ruga să te ajute. E sora regelui şi asta 
oricum înseamnă ceva. 

Isabel insistă: 

— Şi dacă Goffredo vine deja aici? 

— Alice i-a scris ieri; i-a spus să nu se grăbească până nu se mai 
liniştesc puţin lucrurile, spuse Anne, iar în vocea ei nu se auzea nici 
urmă din disperarea pe care Isabel o auzise clar în întrebarea ei. O să 
fim mai siguri după ce oamenii o să înceteze să alerge ca nebunii, ca 
găinile înainte de tăiere. Strânse tare braţul lui Isabel. Fii optimistă, 
spuse ea. Ti-am spus asta de o mie de ori. Şi nu te mai gândi la 
lucrurile astea acum. Şi aşa sunt prea multe alte lucruri la care să ne 
gândim. 

Isabel făcu un semn aprobator cu capul, parcă mai încurajată de 
vorbele acesteia. Dar imaginea tainică a lui Dickon din sufletul ei îi 
inspira şi mai multă încredere. Oricum, Anne avea dreptate; acum nu 
mai putea face nimic. 

Făcând un efort să îndepărteze toate gândurile negre, se uită în jur. 
Pe străzi era prea multă agitaţie, prea mulţi oameni. Chiar dacă 
pieţele erau deschise, o mulţime de oameni nu făceau nimic, la fel ca 
ea şi Anne. In schimb încercau să afle, fiecare cum putea, cum stau 
lucrurile, ca să se poată pregăti pentru cine ştie ce eveniment 
neprevăzut dacă ar fi venit asupra lor. Toţi păreau că umblă după 
ceva anume pe străzile umede, că urmăresc un scop numai de ei 
ştiut. Gospodinele se gândeau concentrate la ce puteau să mănânce 
dacă nu mai puteau găsi mâncare nicăieri, câte ouă mai rămăseseră 
de la Postul Mare; câţi peşti mai aveau, câte lemne şi câtă făină. 

Joan Woulbarowe, care mergea spre cămăruţa ei cărând în spinare 
un sac de vreascuri, se opri o clipă şi sâsâi spre ele: 

— Aţi mai auzit aşa ceva? Cică familia Woodville a intrat în 
dormitorul regelui când încă mai zăcea mort pe pat şi i-a furat toţi 
banii şi bijuteriile. Marchizul de Dorset. Scârba aia nenorocită de om. 


— Tot ce pot spune e că sper ca ducele de Gloucester să ajungă 
aici înainte să mai auzim lucruri de felul ăsta, zise Anne Pratte solemn. 
Acum el e omul în care ne punem speranţa. E cinstit, şi nu numai atât. 
Şi are în vine sânge regesc. E timpul să vină cineva să-i ia de păr pe 
oamenii ăştia şi să-i dea cap în cap, să pună lucrurile la punct. Însă 
Joan se făcuse deja nevăzută, dispărând cu sacul în spinare pe o alee 
plină de băltoace. Isabel fu singura care auzi vorbele lui Anne, ea care 
se rugase toată noaptea să primească veşti că Dickon a pornit spre 
sud. Şi nu a scos niciun cuvânt. Şi-a mutat doar grăbită privirea în altă 
parte, ca nu cumva privirea ageră a lui Anne să observe speranţa care 
se întipărise pe chipul ei după ce gândul o dusese la Dickon. 


Uşa lui Jane s-a deschis înainte ca Isabel să aibă timp să 
ciocănească. Jane era îmbrăcată şi avea capul descoperit. Era palidă 
la faţă. O trase repede înăuntru pe sora ei. 

— Ce fericită sunt să te văd, murmură ea şi Isabel văzu că ochii 
surorii ei străluceau de fericire înainte ca aceasta să o îmbrăţişeze 
strâns. lţi mulţumesc că te-ai întors la mine. 

Jane nu mai voia să-i dea drumul. 

— Să nu mă acuzi, se auzi vocea ei peste umărul lui Isabel, printr-o 
revărsare caldă a părului. L-am iubit dintotdeauna. Ştiu că e o 
nebunie, dar sunt nemaipomenit de fericită. 

Isabel îi sărută părul frumos şi ciufulit. 

— Inţeleg, îi şopti ea. 

Jane îşi ridică timid privirea spre ea. 

— Sigur mă înţelegi? spuse ea. Probabil că zări iertare în ochii lui 
Isabel. Apoi adăugă cu o voce mai relaxată: Intră, Will Hastings e aici. 

Acesta mânca pâine şi brânză în salonul cel mare. Scutul lui stătea 
sprijinit de bancă. Dădu mâncarea deoparte, se ridică şi făcu o 
plecăciune când o văzu pe Isabel. Era mai slab, iar la tâmple observă 
acum fire grizonate pe care ieri nu le băgase de seamă. Dar pe chipul 
lui nu mai zări acum expresia de mânie pe care o remarcase cu o zi 
înainte, expresie care la fel de bine ar fi putut fi provocată de frică. 

— Domnişoara Claver, spuse el pe un ton neutru. 

— Lord Hastings, răspunse ea la fel de neutru. Dar în ochii ei se 
vedea acceptul de a-l vedea şezând la masa surorii ei. Vă rog, 
continuaţi să mâncaţi. 

Apoi el îi zâmbi larg; revenise la deschiderea şi francheţea care îi 
plăcuseră atât de mult la el odinioară. Incă stând în picioare, el luă 
bucata de pâine şi muşcă din ea. 


Jane îl trezise din somn pe Hastings, când se băgă din nou în pat 
lângă el la prima oră din zi. 
— A venit omul tău, îi zise ea. l-am dat scrisoarea ta. El mi-a dat 


asta pentru tine. 

Era scrisoarea pe care el o aşteptase de la Dickon, prin care acesta 
promitea sprijin nestrămutat pentru fiul lui Eduard şi sprijin pentru el. 
Cuvintele din scrisoare îl calmaseră, îi îndepărtaseră groaza din suflet 
şi îl ajutaseră să-şi revină în fire. 

Acum, uitându-se la sora lui Jane - ciudăţenia asta de fată, aproape 
la fel de drăguță ca iubita lui, dar a cărei minte era ca a unui negustor 
care nu se gândeşte la nimic pe lumea asta decât la munca lui - 
constată mirat că e în stare chiar să zâmbească. 

— Tocmai am primit veşti de la ducele de Gloucester, îi spuse el, 
cuvintele abia auzindu-se din pricina faptului că mesteca. Chiar în 
clipele acestea ţine la York o slujbă de comemorare pentru Maiestatea 
Sa. După aceea pleacă din nou la drum, chiar în după-amiaza aceasta. 
Vine spre sud. 

Se bucură când o văzu pe Isabel că pune o mână pe masă, ca şi 
cum ar fi vrut să-şi păstreze echilibrul, să nu cadă. Să vadă câtă 
uşurare aduseseră aceste cuvinte pe chipul ei. Avea să transmită mai 
departe vestea. Avea să le-o spună oamenilor din City. 

Şi continuă, de data aceasta ceva mai repede: 

— O să treacă ceva timp până ajunge la Londra, trebuie să 
parcurgă mai multe oraşe şi în fiecare participă la o slujbă de 
pomenire. Insă ducele a jurat să fie loial faţă de noul rege. A trimis o 
scrisoare la Consiliu în care scria că jură să rămână fidel, Doamne 
fereşte să se întâmple aşa, şi în cazul în care peste regat ar domni o 
fată. Lucrul acesta ar trebui să-i calmeze pe toţi oamenii ăştia de aici. 


Prinţesa stătea nemişcată în rochia argintie pe care mama ei 
hotărâse că trebuie să o poarte cu ocazia încoronării fratelui ei. De 
când sosise Isabel, nu scosese niciun cuvânt. Nici măcar nu se uita la 
Isabel, care stătea îngenuncheată în faţa ei şi-i cosea tivul. Dar Isabel 
o cunoştea mai bine acum, ştia cum se comportă şi nu se mai simţea 
umilită când era ignorată. Prinţesa se uita pe fereastră, spre locul 
unde mama ei, slabă şi încordată, îmbrăcată într-o rochie neagră de 
catifea, discuta parcă în şoaptă cu marchizul de Dorset. Isabel aruncă 
şi ea o privire pe furiş spre el. Era încă la fel de blond ca Jane, dar 
părea la fel de agitat şi furios ca Hastings în seara precedentă. 

Nu sunt copleşiţi de durere. Sunt îngroziţi de spaimă, îşi spuse 
Isabel în gând. Ridicându-şi privirea spre prinţesă, observă tot în sinea 
ei că nici nu e de mirare că e aşa tăcută. Cele două figuri, regina şi 
Dorset, puteau da oricui fiori de groază. 

— Inălţimea Voastră, spuse ea, la Londra umblă vorba că ducele de 
Gloucester a jurat loialitate Maiestăţii Sale, fratele Inălţimii Voastre. 

Voia să îmbărbăteze sufletul necăjit şi slab pe care îl ghicea în 
spatele acelor ochi goi de orice expresie. Ea continuă: 


— Se spune că a făcut legământ chiar, dacă Doamne fereşte se 
întâmplă ca fratele Inălţimii Voastre, Maiestatea Sa, să moară, că va 
jura loialitate faţă de lnălţimea Voastră dacă aţi fi cea care 
moşteneşte tronul. 

După care îşi ţinu răsuflarea. 

Elizabeth îşi cobori privirea la ea, foarte încet. Preţ de o clipă, Isabel 
fu descumpănită de răceala de gheaţă pe care o văzu pe acel chip 
tânăr. Fusese nebună să pornească discuţia. Acum o să o dea afară, 
tocmai când poate într-adevăr urma să aibă nevoie de prinţesă. 
Stricase tot. 

Apoi îşi dădu seama că prinţesa plângea. Faţa ei era nemişcată, dar 
lacrimile strălucitoare îi şiroiau valuri-valuri pe obraji. 

Cu voce sugrumată, ea spuse: 

— Dar Maiestatea Sa, mama mea, îl urăşte pe ducele de 
Gloucester. Spune că vrea să o distrugă, pe ea şi pe toate rudele ei. 
Pe fraţii ei. Pe fraţii mei. Pe mine. 

Isabel era atât de uluită, că nu ştia cum să răspundă. Aceasta să fi 
fost oare cauza fricii care o copleşea pe copilă? Dickon? Apucă mâna 
regală aproape inertă şi şopti: 

— Haideţi, calmaţi-vă, nu o să se întâmple nimic rău şi, după câteva 
clipe în care prinţesei într-adevăr nu i se întâmplase nimic rău, 
adăugă: Lumea spune altceva, că totul va fi bine pentru că ducele va 
pune lucrurile la punct. 

In cele din urmă, încrederea ei o molipsi şi pe prinţesă. Simţi o 
oarecare apăsare în mâna ei. Elizabeth înghiţi în sec şi îi căută 
privirea. 

— Serios, se spune aşa ceva? întrebă prinţesa în şoaptă. Tu crezi 
lucrul acesta? 

Isabel făcu semn aprobator cu capul şi avu o senzaţie extraordinară 
de uşurare în tot corpul. Nu stricase tot, în fond; acum vedea că 
prinţesa începe să-şi deschidă sufletul în faţa ei. Elizabeth clătină apoi 
din cap, dar Isabel nu-şi dădu seama dacă gestul respectiv arăta 
neîncredere sau doar dacă voia să-şi îndepărteze lacrimile de pe faţă. 
Incet, Isabel îi dădu o bucată de pânză. Sora viitorului rege se şterse 
pe faţă şi îşi suflă nasul. Treptat, lacrimile se opriră. 


Isabel mai avea de îndeplinit o sarcină la Westminster. În drum spre 
casă, ea intră în capela St Stephen şi se alătură mulţimii de oameni 
uzi de ploaie care stăteau la rând să se închine şi să se roage în faţa 
sicriului în care fusese depus corpul îmbălsămat al regelui. Oamenii 
încă povesteau unii altora cum Dorset îi furase acestuia bijuteriile şi 
banii când regele zăcea pe patul de moarte. 

Poate ceea ce spuneau era adevărat. Ea se uită la faţa lui Eduard, 
întoarsă în sus, o faţă de pe care dispăruse bine-cunoscutul farmec şi 


a cărei frumuseţe era acum la fel de lipsită de sens ca aceea a unei 
statui. Se miră să constate cât de rigidă era, o senzaţie extrem de 
ciudată. Mulţumesc, îşi spuse ea în gând, sărutând podeaua; nu îi 
mulțumea trupului fără viaţă din faţa ei, ci regelui viu, aşa cum şi-l 
amintea - bărbatul a cărui amabilitate faţă de comercianţi se 
manifestase, în cazul ei, printr-o generozitate aproape inimaginabilă. 
Se rugă ca minuţiosul contract semnat de Eduard să fie onorat de fiul 
său. Se rugă ca Dickon să sosească acolo cât mai curând şi s-o ajute 
ca viitorul să-i aducă împlinirea visului ei de mătase. La sfârşit, se 
rugă numai pentru Dickon şi pentru sosirea lui grabnică. 

In zilele următoare, încrederea lui Isabel că Dickon va veni şi va 
rezolva toate problemele a început să-i însufleţească şi pe oamenii din 
jur. 

Regele a fost înmormântat repede (trupul lui nu a fost păstrat în 
condiţii prielnice pentru a aştepta sosirea la Londra a noului rege sau 
a ducelui de Gloucester). Pieţele au început să funcţioneze conform 
programului normal. În ciuda zvonurilor de la început, când se spunea 
că familia Woodville încercase să preia controlul asupra flotei, acum 
se părea că până şi curtenii se înduplecaseră să-şi amâne certurile, 
aşteptând ca normalitatea să-şi reintre în drepturi prin înscăunarea 
unui nou rege. 

Singurele lacrimi pe care Isabel le mai putea vedea vărsate pentru 
regele mort erau acelea ale prinţesei, în timpul probelor din zilele ce 
au urmat, când i-a ajustat rochia de încoronare. Isabel era foarte 
blândă cu Elizabeth, fiindcă îşi spunea că poate mai târziu va avea 
nevoie de ea. 

— Incercaţi să scăpaţi de amărăciune, o să vă simţiţi mai bine, i-a 
şoptit ea de mai multe ori, în timp ce prinţesa stătea în picioare 
nemişcată, ţeapăână ca un băț, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. 

In aer se simţea sosirea verii. Londonezii au fost suficient de liniştiţi 
ca să sărbătorească ziua de Armindeni dansând în jurul pomului 
împodobit cu flori. Isabel, Alice şi familia Pratte s-au plimbat pe 
străzile aglomerate, lingându-şi de pe degete urmele de grăsime de 
porc, privindu-i pe dansatori şi ascultând discuţiile oamenilor plini de 
speranţă. Din zi în zi se aştepta aducerea pe tron a regelui. Ducele 
trebuia să sosească şi el în orice moment, încoronarea urma să aibă 
loc înainte de sfârşitul lunii. Păstrându-şi credinţa aveau să aibă un 
nou rege. 


11 


Atât de puternic se înrădăcinase ideea că ducele de Gloucester era 
cea mai bună şansă a regatului de a avea siguranţă şi ordine în 
perioada de tranziţie a puterii care se prefigura în acele zile, încât 


paznicii de la Westminster nu păreau deloc îngrijoraţi, în dimineaţa 
după ziua de 1 mai, de povestea pe care şi-o spuneau unul altuia. 
Când Isabel cobori din barcă, la porţi se strânsese o mulţime de 
vizitatori care ascultau şi ei. 

In timp ce majoritatea concetăţenilor săi dansau nevinovaţi în jurul 
pomului de Armindeni, ducele de Gloucester traversase rapid ţinuturi 
întinse însoţit de armata lui şi îl capturase pe rege. Gloucester şi 
prietenul lui, ducele de Buckingham, îi arestaseră pe cei doi unchi 
Woodville care călătoreau împreună cu regele. Conform anunţului 
făcut de ei, contele Rivers şi Richard Grey puseseră la cale uciderea 
lor. Membrii familiei Woodville şi şambelanul regelui, pe numele lui 
Thomas Vaughan, au fost trimişi la Pontefract sub escortă militară. 

— E un om de acţiune ducele de Gloucester, spuse un paznic pe un 
ton admirativ. Nu-şi pierde vremea cu fleacuri. 

lar tovarăşul lui adăugă: 

— Dacă ar fi după mine, cred c-a venit vremea să le taie capul la 
toţi ăia din neamul Woodville. Ai auzit de Dorset, cum s-a dus şi şi-a 
băgat mâna în cufărul regelui când omul nici nu-şi dăduse sufletul 
încă? Şi, după ce rosti această întrebare, îşi trecu cu un aer fericit un 
deget de-a curmezişul gâtului. Printre ascultători se auzi un murmur 
general de aprobare. 

Şeful paznicilor se aplecă spre Isabel, care încă aştepta să-şi revină 
după poveştile auzite din gura gardienilor. 

— Aşa că nu ştiu de ce aţi venit aici, doamnă, nu ştiu ce treabă 
aveţi aici tocmai azi, zise el, parcă bucurându-se că o vede atât de 
nedumerită. Cred că nu aveţi impresia că prinţesa dumneavoastră e 
încă aici, nu? După care clătină hotărât capul. O, nu. Mama ei e mult 
prea şmecheră. Până la urmă, e o Woodville, nu? A tulit-o peste drum, 
la Abaţie şi la adăpost, împreună cu copiii şi toţi ceilalţi, imediat după 
ce-a auzit. În miez de noapte. A fost ca o răscoală a bătrânilor, asta a 
fost. 


Isabel s-a îndreptat spre turnurile gemene ale Abației cu senzaţia 
că dintr-o clipă în alta va leşina. A 

Nu ştia ce să înţeleagă din tot ce se auzea. Indoielile şi temerile îi 
chinuiau sufletul şi nu putea să scape de ele. Să fie adevărat? Oare 
într-adevăr Dickon a fost în pericol să fie omorât? Ce punea la cale? 

Deocamdată era mult mai uşor să se concentreze la ce putea face 
aici. Regina Elizabeth Woodville era probabil în casa de la Abaţie, 
unde se mai adăpostise o dată, în timpul rebeliunii de la Warwick, în 
perioada când soţul ei fugise peste hotare. Regina îl născuse pe fiul ei, 
Eduard, chiar în acea casă; băiatul care în prezent era considerat 
rege. Poate că şi prinţesa Elizabeth îşi amintea frânturi din acele 
vremuri, când abia făcea primii paşi, într-o copilărie ce debutase cu un 


prizonierat voluntar. Ce senzaţie înfiorătoare o fi trăind acum, când s- 
a întors în acea casă. 

Era puţin probabil ca membrii familiei Woodville să fi luat cu ei, aşa 
înspăimântați cum erau, rochia de încoronare a lui Elizabeth când au 
plecat în grabă din Westminster. Era chiar şi mai improbabil ca 
prinţesa să dorească să facă o probă în aceste condiţii. Insă toate 
acele lacrimi vărsate în linişte de prinţesă de la moartea tatălui ei 
lăsaseră o urmă adâncă în inima lui Isabel. 

Chiar dacă nu putea să lucreze nimic, cel puţin se cădea să meargă 
la nobila ei clientă şi să încerce să-i aline suferinţa. 

Cu toate acestea, îi era groază să vadă teama întipărită pe faţa 
fetei. Astfel că fu bucuroasă când după următorul colţ de stradă zări, 
la o anumită distanţă de ea, figura mai familiară a lui Will Caxton. 
Acesta asculta o femeie din piaţă, care gesticula agitată în timp ce 
vorbea; apoi, dând din cap în sus şi în jos, în mod evident alarmat, el a 
cumpărat toate pâinile din coşul femeii şi a început să şi le vâre în 
sacul deja aproape plin pe care îl căra în spinare. Ea îşi iuți pasul, 
mirată să simtă cât de puternic îi bătea inima, şi strigă cât putu de 
tare: 

— Will! 

Aproape fără răsuflare, acesta începu să meargă alături de ea, 
chinuindu-se să țină pasul. 

— Ai auzit? întrebă el, făcând ochii mari. Contele Rivers. Cel mai 
bun client al meu. Prizonier. 

Ea îi aruncă o privire piezişă. Nu-şi dăduse seama că va interpreta 
astfel situaţia. Dar bineînţeles că avea tot dreptul să o facă. 

— O să-l omoare, nu-i aşa? întrebă Caxton, foarte îngrijorat. 
Gloucester o să-l omoare. 

Isabel zise, cu voce ezitantă: 

— Dar Rivers avea de gând să-l ucidă pe ducele de Gloucester... 
aşa se spune... 

— Se spune, repetă Caxton şi apoi scuipă. Adică Gloucester spune 
asta. Şi e normal, de ce n-ar spune, nu crezi? 

Era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit să-l audă. Nu de la Will, al 
cărui sfat îl căuta întotdeauna şi în a cărui înţelepciune avea cea mai 
mare încredere. Cele câteva vorbe schimbate cu Will au cristalizat 
neliniştea ei vagă şi i-au dat o formă clară. Simţind că i se face brusc 
rău, se opri din mers. ÎI privi fix în ochi şi îl întrebă: 

— Crezi că e o minciună? 

— Cred că vrea să-l ucidă, asta cred, răspunse Caxton, mirându-se 
parcă că Isabel îşi mai pierde vremea punând astfel de întrebări. 
Bineînţeles că vrea. Şi de ce să nu vrea să-l ucidă? E o bestie 
ambițioasă şi însetată de sânge. Mereu a fost aşa. Şi acum nu-l mai 
poate opri nimeni. 


Ea clătină din cap. 

Caxton o privi nervos. Văzu cum frica se transformă pe chipul lui în 
mânie. 

— Uite ce e, ştiu că-n ultimul timp toată lumea vorbeşte de el ca şi 
cum ar fi un fel de Mesia în carne şi oase, spuse el, şi numai 
Dumnezeu ştie de ce. Dar tu nu eşti proastă, n-ai cum să crezi 
balivernele astea. Ştii la fel de bine ca mine ce şi cine e. Cine crezi că 
l-a omorât pe ducele de Clarence? Şi pe bătrânul rege Henric? 

Ea dădu din nou din cap, refuzând să accepte spusele lui - erau 
doar nişte zvonuri vechi pe care le tot repeta, nimic altceva - dar simţi 
muşcătura fricii cuibărite în sufletul ei. 

Caxton continuă cu încăpățânare: 

— O să-l omoare pe Rivers, îţi spun eu c-o să-l omoare. Şi acum că 
a pus mâna pe rege, cine poate garanta că nu o să-l omoare şi pe el? 

Simţindu-se atât de amărâtă încât abia mai putea să respire, ea 
mormăi, nedesluşit: 

— Nu, te înşeli, sunt sigură că te înşeli. 

Will Caxton se îndreptă şi-şi trase umerii în spate; un înger păzitor, 
bărbat înalt şi neînfricat, partizan al dreptăţii. Apoi o întrebă: 

— lartă-mă, dragă, dar cum poţi fi sigură de ceea ce spui? 

Isabel simţi că ochii i se umplu de lacrimi şi umerii încep să-i 
tremure nervos. Işi acoperi ochii cu mâinile. 

— Pentru că îl cunosc, şopti ea printre lacrimi. Şi ştiu că nu e... nu 
e... 

După care începu să suspine atât de tare încât nu mai putu să facă 
niciun pas. Însă pentru un om vârstnic, Will Caxton avea reflexe bune. 
Inainte ca ea să-şi dea seama ce se petrece cu ea, înainte chiar să 
observe starea de perplexitate din ochii lui, el o cuprinsese în braţe, o 
ştergea pe faţă cu o batistă şi îi murmura la ureche: 

— Hai, nu mai plânge... Nu-i de mirare, în perioada asta suntem toţi 
cu nervii la pământ şi, în timp ce îi îndrepta cu mişcări uşoare paşii 
către intrarea în taverna de peste drum, o întrebă: Cum adică îl 
cunoşti? 


Will Caxton nu a scos nicio vorbă după ce ea i-a povestit tot ce 
avea pe inimă, suspinând avan: întâlnirile pe furiş, firea de om bun a 
lui Dickon, care de altfel era şi o persoană extrem de practică; cinstea 
lui şi onoarea curată ca lacrima la care ţinea atât de mult. Will a stat 
lângă ea, imperturbabil, şi s-a minunat de spusele lui Isabel. După un 
timp, torentul explicaţiilor ei s-a domolit. A tuşit uşor şi şi-a şters ochii 
şi nasul. 

Când în sfârşit şi-a luat inima în dinţi şi şi-a ridicat privirea spre el, 
cu ochii umflaţi, văzu că acesta o privea cu un zâmbet şi dând din 
cap, în sus şi în jos, îi murmură pe un ton şăgalnic: 


— O, voi, surorile Lambert... Voi faceţi victime cu o singură privire, 
amândouă, nu-i aşa? 

— Poate ar fi fost mai bine să tac, şopti ea, simțind că inima i se 
face cât un purice când înţelese ceea ce făcuse. Să nu-i spui lui Alice, 
te rog, da? Şi nici lui Jane. 

Will făcu semn că gura lui va rămâne ferecată. Pe chipul său se 
vedea o expresie de amabilitate profundă, foarte asemănătoare cu 
dragostea. 

Cu toate că o parte a fiinţei ei era îngrozitor de stânjenită, îşi dădu 
seama că starea sa de confuzie era dublată de o senzaţie de uşurare. 
Will nu era omul care să o judece aspru. Şi gândul la Dickon îi 
accentuaseră şi mai mult sentimentul de însingurare care o apăsa 
atât de mult în ultima vreme. Era bine să ai un prieten în care te poţi 
încrede. 

— Am încercat din răsputeri să nu mă gândesc la lucrurile pe care 
tu mi le-ai spus; să fiu încrezătoare, zise ea ca pentru a se scuza. Ştiu 
că tu ai aproape întotdeauna dreptate, Will. Dar de data aceasta, mi- 
aş dori aşa de mult să te înşeli! Sper că mă poţi înţelege, nu? 

Will se uită la faţa ei extrem de serioasă. Incuviinţă din cap şi spuse 
pe un ton relaxat: 

— Ţin minte că m-am făcut de râs o dată, când m-am îndoit de 
judecata ta. Atunci m-am îndoit. Aşa că o să am încredere că 
procedezi corect şi acum; păstrează-ţi credinţa şi împărtăşeşte-o şi 
altora. Sper împreună cu tine că totul va fi bine. 


Hastings avea o fire călită în numeroase bătălii pe viaţă şi pe 
moarte şi nu a trădat şocul pe care l-a avut citind scrisoarea pe care i- 
a arătat-o primarul Londrei. 

Îl cunoştea bine pe Edmund Shaa. Un giuvaergiu îmbrăcat mereu 
elegant, acesta lucrase cu el la baterea noii monede. Hastings avea 
încredere în el. Singurul lucru de care nu era prea sigur era că nu 
pricepe bine sensul cuvintelor care i se părea că dansează în faţa 
ochilor lui şi pericolul care simţea că pândeşte în spatele acelor 
cuvinte. 

Scrisoarea era de la Dickon şi era adresată conducătorilor City-ului 
londonez. În ea se spunea că Dickon şi regele se îndreaptă spre 
Londra. 

— Se îndreaptă spre Londra, zise Hastings, şi în acele clipe vocea îi 
era mai calmă decât sufletul, după care puse scrisoarea jos. 

Observase lipsa de consecvență din scrisoare; poate că Shaa nu o 
observase. Poate că reuşea să păstreze pentru el această observaţie, 
să se gândească mai bine ce însemna şi ce măsuri trebuiau luate. Dar 
Shaa începu să se strâmbe. 

— Scrisoarea vine de la Northampton, în timp ce ieri arestările au 


fost făcute mai aproape de noi, la Stony Stratford, spuse el, făcând o 
plecăciune cu o politeţe de neguţător mieros, refuzând însă să ia de 
bune cele citite. Moment în care se ridică întrebarea, chiar vine la 
Londra? Mai degrabă s-ar spune că-l duce pe rege undeva departe, nu 
îl aduce aici. 

După care urmă o tăcere lungă. 

Shaa insistă. 

— Crezi că ducele vrea să încerce să pună mâna pe putere? 

Nu, îşi spuse Hastings în gând. 

Era imposibil să fii sigur. Nu voia să fie de acord cu această idee. Şi 
totuşi, tot ce se întâmplase în ultima perioadă părea să indice că 
acesta era adevărul. 

Dacă Dickon pregătea o lovitură de palat, Hastings era nevoit să 
aleagă între vechiul lui prieten, fiul stăpânului său, acum moştenitor 
de drept al tronului şi rege, şi vechiul lui prieten şi fratele stăpânului 
său. A lupta pentru un rege-copil însemna să te sinucizi. Nu voia să 
moară. O avea pe Jane. Cu toate acestea, era de datoria lui să-l 
aleagă pe copil, nu pe Dickon. 

Fără tragere de inimă, îşi ridică privirea spre Shaa şi acesta citi în 
ochii lui teama. După care îi răspunse: 

— Nu ştiu. 


Isabel avu senzaţia că poate mirosi teama copiilor. Toate cele şase 
odrasle din familia regală care stăteau la Palat - Elizabeth, cele patru 
surori mai mici ale ei, guvernanta care era aşezată pe un taburet şi o 
ţinea în braţe pe Brigid, în vârstă de trei ani, şi Richard, un băiat 
brunet, cu ochii mari, în vârstă de zece ani, duce de York - şedeau 
înghesuiți încă din zori într-un salon mic care dădea spre curtea 
întunecată de lângă bucătărie. Ore în şir, singura lor preocupare 
fusese să se gândească la zile mai bune şi să se uite de sus la ajutorii 
de bucătar şi la gunoaiele strânse primprejur. Masa era plină de cupe 
goale şi de resturi de mâncare nestrânse, ca şi cum în toată agitația 
aceea nebună nimeni nu şi-ar fi amintit să trimită un servitor să le 
strângă. Probabil că marginea uneia dintre pernuţele puse pe podea 
fusese ruptă de una sau două perechi de degeţele. 

Ochii tuturor copilaşilor se îndreptară spre Isabel când aceasta fu 
poftită înăuntru şi o însoţiră cuminţi, fără niciun cuvânt, până când 
ajunse în dreptul lor. Două fetiţe îşi făcură apariţia de după o draperie. 
Văzând-o pe Isabel, rămaseră nemişcate, cu braţele lipite de corp şi 
faţa lipsită de expresie, uitându-se la ea cu ochi mari, în timp ce ea 
trecu pe lângă ele să ajungă la sora lor mai mare, prinţesa Elizabeth, 
care stătea pe bancheta de lângă fereastră, se holba şi ea la Isabel. 

Foarte încet, ca şi cum nu ar fi ştiut ce să facă, prinţesa mai 
vârstnică se ridică în picioare. Isabel puse jos coşul cu ustensilele de 


cusut şi făcu o plecăciune adâncă, murmurând: „Înălţimea Voastră”, 
străduindu-se să îndepărteze orice urmă de milă din vocea ei. Toţi 
păreau extrem de neajutoraţi. 

— Ştiu că nu o să doriţi să lucrez astăzi, continuă Isabel, pentru că 
nimeni nu părea să dorească să spună vreun cuvânt, dar nu am putut 
merge acasă fără să trec să vă văd... 

Prinţesa Elizabeth spuse, parcă vrând să-şi ceară scuze: 

— N-am avut timp să aduc rochia. Işi frământă mâinile. Arăta teribil 
de înspăimântată. Incerca totuşi să fie corectă. O să trimitem mâine 
pe cineva să o aducă. După ce ne stabilim aici. 

— Ei, nu contează, acum nu are importanţă, zise Isabel, cât de 
încurajator putu. Să mai facem altceva azi? 

Coşul ei era plin cu tot felul de lucruri utile unei croitorese: mătase, 
pânză de in, fire, ace, bucățele de diverse materiale. Dezveli coşul. 
Fetiţele cele mai mici se apropiară câţiva paşi. Prinţul Richard stătea 
în continuare jos, jucând arşice de unul singur, într-o doară, mişcând 
şi lovind oasele între ele fără să le arunce şi privind-o pe Isabel cu o 
faţă lipsită de orice expresie. 

— Cu ce am aici am putea face nişte păpuşi, spuse Isabel, iar cercul 
din jurul ei se făcu ceva mai strâns. Ba pot chiar să vi le las vouă... 
camera asta e cam goală, nu credeţi? 

Până plecă, după o oră, copilele reuşiseră să compună trei corpuri 
de om din bucățele de pânză, cu feţe cusute şi cu fuste. Păreau în 
sfârşit mai liniştite, acum că găsiseră ceva de făcut, deşi rămaseră în 
continuare foarte tăcute. 

Băiatul se ridică în sfârşit în picioare şi merse la Isabel abia când 
fetiţele mai mici luară două dintre păpuşile terminate şi începură să le 
facă să danseze una cu alta, zâmbind chiar din când în când. Ea încă 
şedea pe podea cu picioarele încrucişate, lângă coş, făcând ordine 
printre lucrurile rămase pe jos înainte să-şi ia rămas-bun, neştiind 
dacă procedează bine sau nu. 

Micuţul Richard îi puse mâna pe braţ. 

— Nu ştim unde este fratele meu, zise el cu glas întretăiat de 
emoție. Vă rog... dumneavoastră aţi auzit vreo veste despre el? 

Ea simţi că se pierde cu firea din cauza intensității privirilor aţintite 
asupra ei. 

Prinţesa Elizabeth vorbi şi ea, pe aceeaşi notă distantă, cu o voce 
deopotrivă uluită şi împăciuitoare, ca şi cum ar fi dat explicaţii pentru 
cine ştie ce cuvinte impertinente: 

— Aici nu auzim nimic. Suntem cu totul izolaţi de lumea din jur. 

Una dintre fetiţe începu să vorbească foarte repede, având 
întipărită pe faţă o expresie de uimire faţă de propria persoană: 

— Doar ne-au trezit din somn şi ne-au spus că suntem în pericol şi 
ne-au adus repede aici. Pe întuneric. Noaptea. In hainele de noapte. 


Şi dintr-o dată parcă toţi se îngrămădeau să vorbească. 

— Au zis că unchiul nostru... 

— Ducele de Gloucester... 

— Şi că i-a arestat pe ceilalţi unchi ai noştri... 

— Contele Rivers... 

— Şi l-a gonit pe fratele nostru, Eduard... 

— Nimeni nu ştie unde... 

— Dar ce se mai spune acum? 

Aveau ochi ca de căţeluşi, blânzi şi rugători. 

Insă ea nu le putu spune cu mâna pe inimă nimic încurajator, în 
afară de ceea ce auzise în faţa porţilor din gura paznicilor, şi anume 
că fratele lor, Eduard, se îndrepta spre Londra, escortat de duce. 

La care ei făcură semn că înţeleg şi nu rostiră niciun cuvânt. Apoi 
nu au mai pus nicio întrebare în legătură cu unchii lor Woodville. 

— Aveţi credinţă, le spuse Isabel cu o voce care parcă îl implora pe 
băieţelul a cărui mână se afla încă pe braţul ei şi ai cărui ochi o 
priveau cu atâta insistenţă. Unchiul vostru Gloucester este un om bun. 
Toată lumea din Londra zice că e un om bun. Şi nimeni nu se îndoieşte 
că va face exact ce trebuie să facă. Il va aduce în siguranţă pe fratele 
vostru aici... pentru încoronarea lui... aşa că nu trebuie să vă 
îngrijoraţi. 

Băiatul încuviinţă din nou din cap, de această dată mai solemn. 
Isabel nu ştia dacă acesta o crezuse sau dacă ea era singura care 
avea încredere în propriile ei vorbe. 

Simţi că nu mai poate suporta privirile lor. Se chinui să se ridice în 
picioare. Simţi că mâna copilului alunecă şi apoi se îndepărtează de 
ea. Ridică cea de-a treia păpuşă, care era încă pe masă şi i-o dădu 
băiatului să o ţină pentru a-şi ocupa mâna. Işi zise că poate asta îl va 
calma puţin. 

— Mulţumesc, spuse el. Dar când se întoarse să se mai uite la ei 
pentru ultima oară, din cadrul uşii, văzu că băiatul pusese păpuşa jos 
şi se dusese din nou pe peticul lui de podea. Ţăcănea iar arşicele cu 
mâna, lucru pe care-l făcu probabil şi în continuare, cu ochii privind în 
gol, după plecarea lui Isabel. 


Dar primele veşti primite au fost bune. După una sau două ore, ea 
şi Will Caxton se îndreptau cuprinşi de nelinişte spre casa Vespers de 
la Abaţie când au auzit vocea crainicului. 

— Regele şi ducele sunt la St Albans! ţipa omul scuturând un 
clopoțel. St Albans, un oraş la numai treizeci de mile de Londra. 
Regele va sosi la Londra mâine! 

Oamenii care se opreau din drum şi se adunau în grupuleţe îşi 
ciuleau urechile să audă mai bine. După câteva clipe se auziră două- 
trei ovaţii anemice. Câteva aplauze răzlețe. Apoi vestea se răspândi 


cu repeziciunea focului peste o mirişte uscată. 

— Uite, vezi, îi şopti Will Caxton la ureche. Se pare că ai avut 
dreptate. 

— Măcar puţină credinţă să ai, răspunse Isabel pe nerăsuflate. 

In definitiv, nu mai avea niciun motiv să se teamă. Prinţesele aveau 
să se întoarcă la Palat. Urma să aibă loc încoronarea. In capul ei 
răsuna o voce cristalină ca de înger. 

Au mers să mănânce la Pa/isada Roşie. Senzaţia de uşurare era 
prea puternică pentru ea ca să-i mai fie foame, chiar şi înainte ca fiul 
hangiului, care le aduse la masă tocana de vită, să le transmită 
mesajul. 

— Un bărbat mi-a dat un penny ca să vă spun că fierarul va trece 
pe aici când se va crăpa de zi, spuse el iute, ca şi când ar fi recitat 
nişte versuri. 

Isabel simţi privirea întrebătoare a lui Will Caxton. 

— Ei bine, casa are nevoie de vătraie noi! protestă ea privindu-şi 
lung cizmele şi fără să vrea să recunoască nimic. Ştia că el îşi dăduse 
seama că mesajul era de la Dickon. Nu se putu abţine să roşească şi 
nu reuşi să-şi înlăture de pe chip expresia de entuziasm. 


Îi plăcea nespus de mult această cameră goală, cu pereţii ei văruiţi 
în culori pale. Când erau scăldaţi în lumina zorilor, pentru ea asta 
însemna însăşi întruchiparea fericirii. 

— Ce s-a mai întâmplat? şopti ea printre săruturi. Am fost foarte 
îngrijorată. 

Dickon îi dădea jos fusta. 

— Mai târziu, murmură el. A trecut prea mult timp. 

Chiar şi mai târziu, când el se ridicase în capul oaselor şi se înveli 
cu pătura, iar apoi începu să vorbească, ochii îi străluceau şi părea 
neobosit şi plin de energie; rânjea de parcă s-ar fi bucurat că a reuşit 
să facă cine ştie ce miracol. 

— Ştiam că totul o să fie bine de îndată ce ajungi aici, spuse ea pe 
un ton scăzut, sărutându-i mâinile cu recunoştinţă. Observând imediat 
dungile negre de pe mâinile lui, izbucni în râs şi îi împinse mâinile într- 
o parte. Deşi e adevărat că niciodată până acum nu te-am văzut atât 
de murdar. 

La care el izbucni într-un hohot de râs care semăna foarte mult cu 
un lătrat. 

— Ce să fac, a fost greu. N-am avut timp să fac baie cu levănţică. 
Sunt epuizat, spuse el cu un zâmbet larg, conştient parcă de faptul că 
purtarea îi contrazicea spusele, şi băiatul e şi el mai mult mort decât 
viu din cauza oboselii. Am mers călare drum lung. 

După care, devenind brusc mai blând, zise: 

— Cu toate astea, e un băiat bun. Se chinuie să facă faţă. 


Se ridică în picioare pe nepregătite. Începu să danseze, încercând 
să-şi recupereze hainele pe care şi le dăduse jos mai devreme. Ridică 
lucrurile lui mototolite şi apoi le azvârli din nou jos pe ale ei. Până 
atunci Isabel nu-l văzuse niciodată în timpul unei campanii militare, 
nu-i observase atât de clar latura sa de războinic şi energia parcă 
inepuizabilă de care dădea dovadă în acele clipe. Elanul şi însufleţirea 
lui îl făceau aproape un străin pentru ea. 

— S-a auzit că Rivers, contele Rivers şi fratele lui puseseră la cale 
să te ucidă... spuse Isabel, aţintindu-şi ochii asupra lui, străduindu-se 
să-l facă să se oprească şi să-şi concentreze atenţia asupra sa. Trase 
adânc aer în piept. Nu putea să-şi scoată din minte conversaţia avută 
cu Will Caxton. Era adevărat? 

Intrebarea ei fu întâmpinată cu o privire vie, în timp ce el îşi găsi 
haina pe care o căuta. 

— Nenorociţii ăştia de Woodville sunt o pacoste, încuviinţă el cu 
glas vesel când îşi puse flanela de corp. De sub flanelă vocea lui se 
auzi înăbuşită. Au venit după mine, voiau să-mi pună pielea pe băț. 
Aveau de gând să mă omoare la întâlnirea de la Stony Stratford, aşa 
am auzit. După o clipă, i se ivi capul. Dar omul lui Rivers a venit la noi. 
Ne-a spus totul. Aşa c-am plecat înainte să vină ei. 

Dickon dădu din cap cu hotărâre. intinse mâna după pieptar şi şi-l 
trase pe braţe. 

— Hastings spune că şi pe el voiau să-l omoare. Că au încercat 
chiar să preia comanda flotei. Trebuia să ştie că aşa ceva e absolut 
imposibil. Bineînţeles că a aflat. E un tip popular. 

Ea scoase un oftat a uşurare. L-a crezut. 

— Dar o vreme Hastings şi-a făcut griji, zise ea, întinzându-se din 
nou pe perne, fericită. Mi-am dat seama de asta din privirea lui. 

Nu părea să fi observat nici că fusese îngrijorată, nici că acum era 
din nou liniştită. Nu părea că o ascultă. Mintea lui se gândea numai la 
ce urma să se întâmple în viitor. Aproba tot ce spunea ea doar din 
reflex. Se grăbea. 

— Hai, spuse el repede. Nu pot să stau. Nici tu. Aşa că hai, scoală- 
te. 

Se aplecă să-şi tragă pantalonii. Ea îşi pusese lenjeria, stătea în 
picioare şi îşi potrivea fusta când, brusc, el îşi ridică privirea spre ea. 
O privire pătrunzătoare. Dădu din cap în semn de aprobare, cu o 
expresie de amuzament pe faţă. 

— Aha... te-ai văzut cu Hastings, nu-i aşa? întrebă pe un ton vesel. 
Chiar mă întrebam pe cine o să-l aleagă Jane Shore drept viitor 
protector. _ 

Ea izbucni în râs. In tot iureşul acelor evenimente, o clipă de 
normalitate. Era nemaipomenit că era din nou împreună cu Dickon. 

El se ridică aranjându-şi hainele. 


— Şi Dorset ce mai face? întrebă el pe acelaşi ton zeflemitor. Cam 
dezamăgit, nu-i aşa? 

Probabil că ştia răspunsul la această întrebare, îşi spuse ea în gând, 
simțind iarăşi un fior de nelinişte. li răspunse: 

— E cu regina. S-au adăpostit la Abaţie. Nu ştiai? 

El făcu semn că da, vag, însă ea văzu că atenţia lui era îndreptată 
mai mult la mânecile pe care şi le încheia decât la ea. 

— Mă ocup eu de astea, spuse ea, după care începu să-i lege 
şireturile. Avea nevoie de atenţia lui. Erau atât de multe întrebări pe 
care ar fi dorit să i le pună, iar el avea de gând să plece. 

— Dickon, zise ea cu o notă de urgenţă în glas în timp ce îi lega 
şireturile. Trebuie să iei nişte măsuri în legătură cu copiii aceia din 
adăpost. Sunt morţi de frică. Să le spui că Eduard e în siguranţă. Să le 
spui că pot ieşi din adăpostul acela. 

El făcu semn că îi aprobă spusele. 

— O să trec acum pe la ea, îi răspunse, uitându-se la mâinile ei 
aşezate pe umerii lui. La regină. Să o calmez. A intrat în panică. O 
proastă. Dar ştim cu toţii ce hram poartă. 

Isabel se întinse să apuce cealaltă mânecă şi i-o trase pe braţ, 
încercând să-i zâmbească. Dar în mintea ei suspicioasă se insinuă 
gândul că regina Elizabeth Woodville îşi făcuse griji pe bună dreptate 
că amândoi fraţii ei erau arestaţi. Se strădui să scape de acest gând. 

Încă nu îi pusese cea mai importantă întrebare. 

Incercând să găsească un punct de echilibru pe saltea, ea îi mirosi 
gâtul şi îl sărută în ureche. 

— Dickon, spuse ea, puţin ruşinată de tonul linguşitor şi amăgitor 
care se insinua în vocea ei, lucrul de care am fost cel mai îngrijorată 
până acum, în afară de tine, a fost contractul meu. Casa de mătăsuri. 
Ţesătorii. Ştiu că acum ai prea multe lucruri pe cap. Dar după ce totul 
reintră în normal... când ai timp... vrei să-l rogi pe Eduard să-l 
onoreze, în aceleaşi condiţii? 

El făcu semn că încuviinţează şi o cuprinse cu braţele în jurul 
umerilor. Timp de o clipă, stătu nemişcat lângă ea, iar privirea din 
ochii lui era la fel de blândă ca aceea pe care o cunoştea atât de bine. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, murmură el, pe un ton atât de scăzut 
că abia putu să-l audă. O şoaptă de catifea. De azi înainte nu mai 
trebuie să-ţi faci griji, niciodată. 

Ea nu voia ca această clipă să se sfârşească. Era primul moment 
adevărat de linişte pe care îl trăia după mai multe săptămâni. ŞI 
totuşi, el o împinse cu o mişcare lentă, dar hotărâtă. După care se 
întoarse să plece. Intinse mâna să-şi ia scutul, cu muşchii încordaţi ca 
fierul. Vorbea, însă peste umăr, în timp ce îşi lua ultimele lucruri, 
scrutând cu ochii podeaua ca să se asigure că nu a uitat nimic. 

— O să stau la Crosby's Place câteva nopţi după ce o să ajungem la 


Londra... Cu Eduard... O să fie nevoie de câteva zile ca să le pregătim 
apartamentele oficiale din Turn. Dar după aceea... 

Ajuns în dreptul uşii, se întoarse către ea. li întâlni privirea. Ridică o 
sprânceană. Rânji. Suflă un sărut spre ea cu o mină veselă. 

— O să ne întâlnim tot aici. 

Era pe punctul de a pleca, când se păru că dintr-o dată un gând îi 
trece prin minte. Pe sprânceana lui apăru o mică încreţitură, iar în 
vocea lui se auzi o notă de surpriză. 

— Şi tot n-am înţeles, de ce şi-a făcut griji Hastings? spuse el. După 
care se făcu nevăzut. 


Isabel se întoarse la adăpostul familiei Woodville ceva mai târziu în 
dimineaţa aceea, înainte să ia barca pentru a merge acasă. Avea o 
poveste pregătită pentru paznici, cărora avea să le spună că uitase o 
parte din trusa ei de croitorie. Voia să se asigure că toţi copiii erau 
mai calmi şi că se pregăteau deja să se întoarcă la Palat, după ce 
mama lor va fi vorbit cu Dickon. 

Regina şi familia ei se aflau încă în casa Abației, deşi cineva le mai 
dăduse fetiţelor ceva să brodeze, iar prinţesa Elizabeth stătea la 
fereastră şi citea în linişte din cartea ei de rugăciuni. Ea zări picioarele 
micuţului Richard după draperie. Probabil că juca arşice. Nu ieşi din 
spatele perdelei. De îndată ce văzură o faţă nouă, fetele se uitară 
toate cu o expresie întrebătoare la ea - făcând-o pe Isabel şi mai 
conştientă de fericirea pe care nu o putea ascunde după ce fusese cu 
Dickon şi de rozul cu urme de zgârieturi din obrajii ei. Dar nu se 
apropiară de ea, în speranţa că vor găsi linişte în preajma ei. Erau 
ocupate. Isabel îşi dădu seama că sunt mai puţin îngrijorate decât cu 
o zi în urmă. 

— Nu putem ieşi, spuse prinţesa, răspunzând întrebării care se 
putea citi în ochii lui Isabel. Maiestatea Sa mama mea încă nu are 
încredere în el. 

Dar vocea ei era calmă. Copilele mai mici continuau să coasă şi 
ascultau. 

— Dar... se bâlbâi Isabel. 

— Stăm aici, zise prinţesa ridicând din umeri. 

După care făcu un lucru ciudat. Se uită la Isabel, cu multă atenţie, 
micşorându-şi ochii. Şi, după ce fu mulţumită de cine ştie ce gând îi 
trecea prin cap în acele clipe, se aplecă în faţă, parcă provocând-o pe 
Isabel cu o privire devenită brusc amenințătoare, după care se 
strâmbă. O grimasă de actor de comedie: sprâncenele ridicate, partea 
inferioară a pleoapelor trasă în jos cu degetele şi limba scoasă cât un 
cot. 

Isabel începu să râdă de curajul nebunesc al prinţesei, care o imita 
batjocoritor pe mama ei. Se simţi onorată să fie considerată demnă de 


încrederea de a asista la acea clipă de răzvrătire copilărească şi 
bucuroasă că starea de spirit a copiilor era acum mult mai bună, 
indiferent de temerile care încă se cuibăreau probabil în sufletul 
reginei. După care faţa prinţesei deveni din nou inexpresivă ca o foaie 
de hârtie. Şi vorbi, cu o voce atât de sobră că n-ai fi zis că abia cu 
câteva clipe în urmă se strâmba aşa comic: 

— Maiestatea Sa mama mea spune asta. 


XXX 


Hastings stătu cu Jane sub umbrarul plin de trandafiri mult după 
apusul soarelui; până după ce clopotul care vestea interdicţia de a 
circula întrerupse zăngănitul liniştitor al clopotelor tuturor bisericilor 
din oraş. 

— Mi-am făcut prea multe griji, spuse, sprijinindu-se cu spatele de 
bancă şi întinzându-şi picioarele lungi. Işi pusese un braţ în jurul 
umerilor lui Jane. Pentru prima oară în mai mulţi ani, acum că se afla 
în mijlocul naturii, între păsări, țânțari şi pomi fructiferi, se simţea 
foarte liniştit. Trebuia să-mi dau seama că pot avea încredere în 
Dickon. S-ar fi cuvenit să mă bizui mai mult pe el. 

Ea îşi trecu mâna prin părul lui. 

— N-a făcut nici cea mai mică greşeală, exultă Hastings, savurând 
atingerea degetelor ei pe păr. Fiecare muşchi din corpul lui se relaxa 
după toate acele zile încordate în care fusese gata de acţiune; în 
sfârşit, în noaptea aceasta avea să doarmă liniştit. A înlocuit 
guvernarea rudei de sânge a reginei cu o guvernare a regelui, fără să 
verse mai mult sânge decât dacă s-ar fi tăiat la deget. 

Ea îl sărută. Lui Hastings îi plăcu foarte mult expresia de încredere 
din ochii ei. 

Când mesagerul lordului Stanley bătu în uşă la miezul nopţii, prima 
reacţie a lui Hastings, care mai întâi privi pe fereastră, iar apoi se uită 
la Jane şi o admiră văzând cât de liniştită dormea, o siluetă ghemuită 
în lumina nopţii care inunda camera, fu să-i spună omului să plece. 
Dar era miezul nopţii. Trebuia să fie ceva important. 

Deschise fereastra. O voce melodioasă începu să intoneze mesajul 
lui Stanley. El ascultă fără să-i vină să creadă ce auzea. Stanley voia 
să-i spună că avusese un coşmar. Era un semn rău-prevestitor, îi 
explică omul. Hastings trebuia să părăsească de îndată oraşul 
împreună cu stăpânul lui. 

Hastings nu îşi dădu seama că ridicase vocea decât atunci când o 
văzu pe Jane că îşi mişcă adormită capul spre el. El se răstise la 
mesager: 

— Cum adică, ce vrei să spui, coşmar? Dar nu voia să o 
înspăimânte pe Jane. Situaţia în ansamblu era aproape caraghioasă. 


De-a dreptul caraghioasă. El râse şi vorbi mai încet. Spune-i să nu mai 
fie atât de superstiţios, eu nu plec nicăieri. N 

— Ce-a fost asta? şopti Jane, lipindu-se din nou de pieptul lui. In 
liniştea apăsătoare auzi afară lătratul nepământesc al unui animal 
care i se păru a fi o vulpe. Neliniştit, se întrebă de ce Stanley era atât 
de agitat şi nervos. Se pare că omul se trezise îngrozit din somn, după 
ce visase că el şi Hastings fuseseră urmăriţi de un mistreţ. Un mistreţ 
alb; emblema lui Dickon; un mistreţ alb plin de sânge. Insă experienţa 
tocmai le dovedise că se înşelaseră când nu avuseseră încredere în 
Dickon. Stanley ar fi trebuit să se trezească din coşmarul lui şi să 
scape singur de temerile pe care le avea, fără să-l mai bată la cap pe 
Hastings. Cuprinse cu braţele maronii umerii albi ai lui Jane. Işi spuse 
în gând: nimic nu contează în afară de acest moment. 

— N-a fost nimic, spuse el cu voce scăzută. 

Dar ea adormise deja. 


ŞAH 


12 

Vineri 13 

Un strigăt îl făcu pe Hastings să se trezească într-o dimineaţă 
călduroasă. Până atunci ignorase zgomotele scoase de servitorii care 
îşi vedeau de treaba lor prin casă, mireasma saramurii de peşte, 
razele de soare care inundau camera pentru că uitase să tragă 
draperiile. Insă nu putuse să ignore vocea veselă şi strigătul care se 
auzea pe stradă: 

— Hei! Somnorosule! Lord Hastings! Hai, trezeşte-te! Hei! 

Jane scoase un geamăt şi se lipi de corpul lui. 

— S-a făcut timpul? şopti ea, fără să-şi deschidă ochii. El se 
desprinse de ea, se ridică şi se întinse leneş, savurând plăcerea de ao 
privi în voie, neglijând vocea care se auzi din stradă ca un miorlăit 
preţ de câteva clipe. 

Cunoştea acea voce. Era fiul lui Howard, Thomas. Probabil că voia 
să meargă împreună cu el la Consiliu. 

Fără să se sinchisească să ascundă faptul că era dezbrăcat - dacă 
Thomas Howard ştiuse că-l va găsi aici, probabil că ştia şi de ce era 
aici, iar Hastings era mândru de aceasta - se duse la fereastră şi-i 
făcu semn cu mâna. Tânărul Howard stătea sprijinit de trunchiul unui 
copac. În părul lui se reflectau licăriri verzi. 

— Da, am auzit, strigă Hastings, resemnat că era nevoit să 
petreacă această dimineaţă minunată aranjând toate detaliile 
festivităţii de încoronare de luna viitoare. Personal nu-l trăgea inima 
să participe la nicio gâlceavă sau ciondăneală a membrilor 
comitetului. Din partea lui, băiatul putea să poarte orice, chiar şi un 
sac purpuriu, din moment ce ştia că va fi dus la biserică la timp. Insă 
era sigur că Morton şi Dorset vor insista să se discute o listă 
interminabilă de lucruri, doar pentru a-i demonstra lui Gloucester - 
care, conform votului de ieri, ce rezultase într-un compromis cu care 
acesta avusese bunul-simţ să nu se laude, îi dădea permisiunea să fie, 
de fapt, unicul Protector - cât de atenţi erau ei să respecte protocolul. 
Gata, nu mai ţipa. Vin afară în câteva minute. 

Işi puse lenjeria de ieri. Nu îl deranja prea mult. Totuşi, în curând 
trebuia să ia măsurile care se cuveneau a fi luate şi să aranjeze să i se 
trimită nişte haine. Îşi scufundă mâinile în ulciorul cu apă şi îşi stropi 
faţa cu apa rece ca gheaţa. Era apă pură, de izvor. Jane nu făcea 
economie la apă. El bău câteva guri din mâinile făcute căuş. Îşi trecu 
degetele umede prin păr să şi-l aranjeze cât de cât. Se aplecă să 
sărute umărul lui Jane, care strălucea din cuibul de cearşafuri ca o 
piersică coaptă. A mea pentru totdeauna, îşi spuse el în gând, 
întrebându-se imediat dacă va avea curajul să se însoare cu ea. 


Ei bine, în privinţa asta nu trebuia să se hotărască acum. Se putea 
bucura nestingherit de ziua aceasta superbă de vară. Când ajunse la 
capătul scărilor, fluiera fericit. 


Merseră pe străzi agale, unul lângă altul, ca doi buni prieteni; 
Hastings încă fluiera, iar tânărul Howard zâmbea tot timpul. Hastings 
îi văzu pe orăşenii pe lângă care treceau cum îi priveau, le făceau 
semn cu mâna şi le zâmbeau imediat ce îi recunoşteau. Şi de ce nu ar 
fi făcut-o? Aceşti doi nobili, care hoinăreau pe străzi fără nicio grijă 
erau cea mai bună dovadă că la Londra oamenii trăiau în deplină 
siguranţă. 

— Părinte Robert, strigă el cu voioşie către preotul care venea în 
direcţia lor pe strada Tower; duhovnicul lui Jane de la biserica St 
Thomas de Acre. Pe faţa acestuia, care semăna destul de mult cu o 
budincă, apăru un zâmbet binevoitor. El traversă strada şi veni să-i 
salute. 

— Hai, hai, spuse Howard către Hastings, care se afla lângă el, încă 
nu ai nevoie de preot. După care îşi dădu capul pe spate şi izbucni 
într-un hohot asurzitor de râs. 

Hastings râse şi el împreună cu tânărul de lângă el, care în 
dimineaţa aceasta semăna leit cu tatăl lui, aşa cum îl cunoscuse 
Hastings prima oară - roşu în obraji, ochi vii şi o claie de păr. Râsul lui 
era molipsitor. A 

Se opri să-l salute pe preot. li plăcu veşmântul negru cu dungi 
argintii al acestuia, în acelaşi ton cu reflexele argintii ale apei 
întunecate din preajma docului Turnului. Ar fi vrut să zărească măcar 
o clipă silueta măreaţă a Palatului. Intr-o lumină ca aceasta, chiar şi 
cele mai cumplite ameninţări păreau să pălească. 

— Sir Thomas, distinsul lord Hastings, spuse omul, mutându-şi 
atenţia de la butoaiele pe care le văzuse pe doc pentru a face o 
plecăciune adâncă în faţa lor. Hastings spera că butoaiele respective 
sunt pline cu rezervele suplimentare de vin comandate de el pentru a 
aniversa sosirea regelui. 

— Ce mai faceţi în dimineaţa aceasta, părinte Robert? întrebă 
Hastings fără să-l bage în seamă pe Howard, care se foia lângă el. Nu 
trebuia să se grăbească, ajunseseră devreme. Şi oricum, războinicii 
cei mai viteji ai lui Hastings meritau ce era mai bun. 

Robert îi zâmbi şi el: 

— Acum că am văzut toate astea, mult mai bine, Sir. Şi 
dumneavoastră? 

Hastings trase adânc în piept aerul proaspăt, inspirând umezeala 
care domnea peste râu, mirosul frânghiilor agăţate de vase ca nişte 
cozi de şobolani, trosnetul buştenilor care pluteau pe apă, gândindu- 
se cu o plăcere sadică la prizonierii Woodville de la Pontefract, care 


urmau să fie executaţi chiar în acea zi. 

— Eu? reacţionă el exultând de bucurie. Niciodată nu m-am simţit 
mai bine ca azi. 

Ceilalţi erau deja înăuntru, târşâindu-şi picioarele pe podea ca 
şcolarii care aşteaptă în clasă venirea învățătorului. Nu erau mulţi; la 
Westminster avea loc o altă întrunire cu ocazia încoronării, la care 
participa cealaltă jumătate a Consiliului, condusă de Episcopul Russell. 
Membrii familiei Woodville erau şi ei acolo; singurele persoane care 
mai erau de faţă erau Arhiepiscopul Rotherham, dezgustătorul vierme 
cu numele de Morton, ducele de Buckingham şi lordul Stanley, care în 
acele momente era destul de stânjenit de mesajul pe care îl trimisese 
noaptea şi prin urmare nu putu să-l privească pe Hastings în ochi. 

Ei bine, la urma urmei era de înţeles că intrase în panică, îşi spuse 
Hastings în gând; în definitiv, era şi normal ca Stanley să-şi facă cele 
mai multe griji dintre toţi cei de faţă. Nu era simplu să fii însurat cu 
acea întruchipare a veşnicei suspiciuni, ultima prinţesă a casei de 
Lancaster, oricât de mult şi-ar fi dorit Margaret Beaufort să se izoleze 
de restul lumii în provincie. Nu era de mirare că până la urmă nervii 
omului cedaseră. 

Făcu câţiva paşi până la Stanley şi îl bătu cu palma pe spate. 

— Thomas, zise el şi, când celălalt bărbat îşi întoarse spre el ochii 
neliniştiţi şi cu cearcăne, el clipi. 

După care îi făcu o plecăciune adâncă lui Buckingham. Acesta nu 
era un om pe care trebuia să ţi-l faci duşman. EI îl însoţise pe Dickon 
şi traversase Anglia în lung şi-n lat pentru a-l lua pe rege din sânul 
familiei Woodville; el fusese lordul care, anul trecut, îşi asumase 
sarcina de a pronunţa sentinţa cu moartea pentru ducele de Clarence; 
un bărbat ale cărui trăsături, aspre precum cele ale unui uliu, nu se 
relaxau niciodată. Hastings făcu semn de salut chiar şi spre Morton. 

Hastings fu primul care se ridică în picioare când auzi zgomot de 
paşi pe coridor. 

— Lordul meu Protector, spuse el, făcând o reverență adâncă în 
momentul când Dickon intră în încăpere, savurând plăcerea de a rosti 
în sfârşit titlul pentru care luptase atât de aprig în numele lui Dickon. 
Fu încântat să vadă şi zâmbetul crispat de pe faţa mică şi grasă a lui 
Morton. 

Dickon se opri în faţa lui Hastings. Se uită o clipă fix în ochii lui, cu 
acea nemişcare a trăsăturilor feţei atât de tipică lui. Apoi lordul 
Protector la crearea căruia contribuise şi Hastings schiţă o urmă de 
zâmbet şi făcu semn aprobator cu capul. 

— Lord Hastings, spuse el pe un ton degajat. Hastings interpretă 
această formulă de adresare ca o recunoaştere tacită a loialității sale. 

Dickon făcu semn aprobator şi către Morton şi Stanley, pentru a 
păstra distanţa cuvenită. Intotdeauna fusese diplomat. Apoi spuse cu 


o voce la fel de relaxată, adresându-se întregului grup: 

— Puteţi să începeţi fără mine? Mă întorc peste vreo oră. După 
care, fără niciun alt cuvânt, părăsi încăperea. O experienţă frustrantă. 
Nimeni nu voia ca întâlnirea să dureze mai mult decât era nevoie. Însă 
uitându-se la mâna lui Morton, care afişa ostentativ o listă ca pentru 
a-i impresiona pe cei din jur şi îşi aranja dezamăgit sutana, Hastings 
nu se putu abţine să zâmbească în sinea lui. 


Entuziasmul bolnăvicios al lui Morton pentru sarcina ce se cerea 
îndeplinită îi plictisise pe toţi cei de faţă peste măsură, până când 
zgomotul paşilor se auzi din nou. Hastings şi Stanley se uitau 
exasperaţi unul la altul, în timp ce prelatul făcea tot felul de propuneri 
a căror prezentare părea că nu se mai termină niciodată; era ca şi 
cum şi-ar fi dorit să organizeze el însuşi întregul eveniment, înainte ca 
Dickon să se întoarcă şi să preia conducerea discuţiilor. Rotherham 
stătea pasiv şi se mulțumea să mai dea din când în când din cap în 
semn că încuviinţează spusele vorbitorului, iar Hastings bănui că în 
spatele tresăririlor ocazionale ale acestuia se ascundea dorinţa 
imperioasă de a trage un pui de somn. Buckingham stătea aproape 
nemişcat, uitându-se nerăbdător pe fereastră, în timp ce tânărul 
Howard, care când şi când se uita într-o parte, la duce, părea că vrea 
şi el să aţipească. 

Hastings se ridică în picioare cu o senzaţie extraordinară de 
uşurare, gata şi el să-l vadă intrând pe Dickon. 

Insă Protectorul care intră de data aceasta pe uşă nu părea deloc 
dispus să râdă. 

Era mânios - respira năvalnic, mergea în pas iute, pregătit de 
dispute şi plin de resentimente. 

— Care, spuse el cu o voce de tunet, privindu-i pe toţi rând pe rând, 
ar trebui să fie pedeapsa pentru cel care urzeşte să mă distrugă? 
Urmară clipe de linişte mormântală. Pe mine, rudă de sânge, atât de 
apropiat regelui? Alte câteva momente de linişte apăsătoare. Pe mine, 
Protectorul ţării lui? 

Mânia de pe faţa lui se dezlănţuise ca o furtună; fiecare întrebare a 
sa părea că taie în carne vie; era dispus să continue să-i biciuiască cu 
cuvintele până când cineva binevoia să-i răspundă. 

Hastings îşi dădu seama din foşnetul şi foiala celor din jurul lui că 
aceştia aşteptau ca valul de furie care pusese stăpânire pe el să se 
domolească. El îl cunoscuse pe Protector cel mai bine şi de cel mai 
mult timp dintre toţi cei de faţă. Era mai înalt cu un cap decât Dickon; 
astfel că făcea tot ce putea, şi dobândise chiar deprinderea să apeleze 
la orice mijloc ca să se facă mai mic în preajma lui, aplecându-se 
inofensiv, la fel ca servitorii sau ca grăjdarii care ţesală caii. 

— Ei bine, stăpâne, spuse Hastings cu voce blândă, bineînţeles că 


ar trebui arestaţi ca nişte trădători ce sunt. 

Înainte ca el să poată întreba cine anume îl înfuriase atât de tare pe 
Protector, Dickon începu să-şi ciupească braţul stâng cu mâna dreaptă 
ca un nebun, fără să se oprească. Când văzu că nu-şi poate sufleca 
enervanta mânecă, o sfâşie cu forţă. De sub mânecă apăru aceeaşi 
cicatrice din Scoţia pe care Hastings o ştia dinainte - o crestătură 
mică şi albă pe pielea de culoare închisă, acum perfect vindecată. 
Însă Dickon se uita la ea cu ochii îngroziţi, ca şi cum ar fi văzut-o 
pentru prima oară. Ochii lui scăpărau de mânie. 

— Mi-au făcut farmece. Vocea lui nu părea voce de om, ci mai 
degrabă un lătrat sau urlet de fiară. Mi-au făcut descântece. 

Hastings simţi în gură un val de lichid amar ca fierea. Aşa ajunsese 
şi Clarence înainte să-şi găsească sfârşitul; delira despre tot felul de 
ace, păpuşi şi otrăvuri. Işi amintea de superioritatea cu care Dickon se 
mirase de comportamentul fratelui său în acele zile, de aerul plin de 
regret cu care dăduse din cap când îl văzuse. Nici nu-i trecuse 
vreodată prin minte că va veni o zi când şi cel mai lucid şi calm om 
din lume, Dickon, o va apuca şi el în aceeaşi direcţie. 

Era atât de îngrijorat, încât făcu un pas în faţă şi puse o mână pe 
braţul cu mâneca nesuflecată a Protectorului său. Spuse cu o voce 
rugătoare: 

— Dickon? fără să-şi mai bată capul cu niciun protocol, vrând doar 
ca străinul acesta cu faţă cunoscută să redevină vechiul lui prieten. 

Dickon se roti spre el ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară în 
viaţă. Pe faţa Protectorului se putea citi o expresie de nedumerire 
vicleană. 

— Ah, făcu el, nu întrebi cine a făcut asta, nu? Hai, întreabă-mă 
cine e de vină. Haide, zise el, apropiindu-şi şi aproape lipindu-şi faţa 
de a lui Hastings. Intreabă-mă cine. 

Ceilalţi încremeniseră precum animalele mici încolţite de un 
prădător fioros. Era ca şi când în încăpere nu mai rămăseseră decât 
doi oameni. 

Ascultător, Hastings întrebă: 

— Cine? 

Dickon sâsâi drept răspuns: 

— Forţele secrete din spatele reginei Elizabeth Woodville şi al lui 
Jane Shore, ele-s de vină. 

In încăpere se auziră exclamaţii de nedumerire. Nu avea niciun 
sens. Toată lumea ştia că regina o urăşte pe Jane Shore. Cu coada 
ochiului, Hastings văzu că Rotherham îşi face semul crucii. 

Privindu-l fix în ochi, Dickon continuă, cu acelaşi sâsâit nefiresc: 

— Tu. 

— Ce, eu? zise Hastings. Ce? 

Şi brusc exclamaţiile abia auzite încetară. Dickon lovi masa cu 


pumnul. În încăpere năvăliră oameni înarmaţi, care probabil 
aşteptaseră afară momentul prielnic. Camera se umplu de zgomote şi 
miros de sudoare; izbituri, gemete şi lovituri, sunete stridente de 
zgârieturi pe mobila răsturnată. Stanley plonjă sub masă, dar oamenii 
o dădură la o parte, îl înşfăcară de picioare şi îl traseră spre ei. Peste o 
clipă cineva îl strânse cu cravaşa de grumaz pe Stanley până acesta 
începu să geamă de durere. Îl târâră după ei, iar cei doi preoţi cu feţe 
livide, care nu opuseră nicio rezistenţă, merseră în urma lui. 

La un moment dat, Hastings fu împresurat de o mulţime de mâini şi 
picioare, iar după câteva clipe rămase singur. Deschise ochii şi se 
pomeni că e trântit la podea, având pe piept genunchii unui 
halebardier care îl apăsa cu putere. Probabil că fusese lovit în cap. Nu 
văzuse ce s-a întâmplat cu Buckingham şi cu tânărul Howard, dar 
amândoi dispăruseră. Când îşi ridică privirea, văzu partea de jos a 
bărbiei lui Dickon, care stătea la fereastră, şi strălucirea fugară a unor 
lăncii. Nu putu să vadă ochii lui Dickon. 


Nici nu era nevoie să-i vadă. Vocea lui fu îndeajuns. 

— Cere-i îndurare lui Dumnezeu, trădătorule, îl aţâţă Dickon, cu 
aceeaşi voce sălbatică a omului dezlănţuit pe câmpul de luptă, 
capabilă să stârnească cu câteva cuvinte setea de sânge şi frenezia 
nestăvilită a ostaşilor săi; genul de cuvinte pe care ţineai să le uiţi cât 
mai repede după ce negura roşie a bătăliei se risipea, pentru că eu 
unul nu o să mănânc până ce nu o să-ţi văd capul stând unde-ţi sunt 
picioarele. 

Complet năucit de loviturile primite, Hastings se întrebă dacă 
aceasta fusese lumina în care el şi cei trei fraţi Plantagenet - Eduard, 
Dickon şi, pe acea vreme, chiar şi George Clarence - fuseseră văzuţi 
de fiul lui Henric al Vi-lea după Tewkesbury, când aceştia l-au 
încercuit ca să-l ucidă. După ce Eduard a izbit prizonierul cu o 
mănuşă, lovind sălbatic obrajii lui de băieţel, l-au tras în spatele 
cortului de pânză tare şi l-au trântit jos, l-au tăiat şi l-au lovit de 
câteva ori cu piciorul, ca într-o joacă de copii. Când Eduard i-a 
îndepărtat pe ceilalţi pentru câteva clipe ca să poată ridica grămada 
de carne care încă se chinuia să reziste, el a zbierat în urechea 
sfârtecată a ultimului prinţ de Lancaster: 

— Cum îndrăzneşti să vii şi să declari război în Anglia? 

Ceilalţi s-au întors apoi să-l lovească cu picioarele şi cu pumnii, cu 
sufletul plin de ură, ca nişte fiare sălbatice în ai căror ochi se citea 
moartea. 

Acum nu avea timp să se gândească la Jane sau la privirea uluită a 
lui Stanley când soldaţii năvăliseră în cameră. Acuzaţiile mute: ar fi 
trebuit să fugim. Trebuia să-i ceară iertare şi îndurare lui Dumnezeu 
pentru toate acele bătălii; pentru acele vremuri când moartea se 


putuse citi şi în proprii lui ochi. Când însă a simţit că mâinile brutale îl 
înşfacă şi îl târăsc spre steagurile arborate pe peluza din afara 
Palatului şi a înţeles soarta care îl aştepta, nu s-a mai gândit nici că va 
mai avea timp să se roage la Dumnezeu pentru iertare. Instinctul lui 
de soldat a preluat numaidecât comanda simţurilor sale. S-a luptat. A 
lovit cu pumnul şi cu picioarele, i-a izbit şi împins cu genunchii, cu 
coatele şi cu capul pe cei care îl târau, cu ultimele urme de energie 
rămase în el, cu gura plină de iarbă şi pământ şi cu groaza care punea 
stăpânire tot mai mult pe el, în timp ce soldaţii îl trăgeau după ei, 
până au ajuns la butucul ce avea să-şi îndeplinească destul de bine 
rolul rostuit de curând, acela de suport pentru capul condamnatului în 
faţa călăului. Apoi i-au aşezat capul pe butuc. Bărbia lui s-a frecat de 
lemnul tăiat în pripă, cu suprafaţa plină de cioturi ascuţite. După care 
soldaţii l-au lovit cu picioarele ca să-l împiedice să se mai 
împotrivească. Insă Hastings a continuat să se smucească dintr-o 
parte în alta şi să-şi mişte disperat capul până când a zărit deasupra 
capului sclipirea fulgerătoare a tăişului securii. 


Jane cosea nestingherită sub umbrarul de trandafiri. Razele soarelui 
erau fierbinţi. Din când în când, se oprea şi tresălta de emoție când îşi 
amintea de plăcerile trăite cu o seară în urmă. Se întreba dacă să 
mănânce plictisitoarea carne de pui fiert la masa de seară sau să se 
mulţumească să culeagă o mână din căpşunile roşii şi delicioase pe 
care le vedea iţindu-se în tufele de lângă grajduri. 

O voce de bărbat îi întrerupse reveria. 

— Doamnă Shoo-ore, auzi ea o voce de bărbat care parcă voia să 
flirteze cu ea, peste gard. Işi dădu seama că era aceeaşi voce jucăuşă 
care o trezise în acea dimineaţă; omul care îl luase cu el pe Will. 

Poate că Will terminase mai devreme treaba la Consiliu? Îi veni 
ideea că nu ar strica să meargă să ia cina la cârciuma Tumbling Bear, 
unde se gătea mâncare de post delicioasă. Putea să-l invite chiar şi pe 
domnul care servea drept mesager; în fond, de ce nu? Ce bine ar fi 
fost însă dacă ar fi ştiut cum îl cheamă. 

Işi puse jos lucrul. 

— Intră, te rog, spuse ea politicos. 

Dar nu veni nimeni. Poate că nu auzise. Ei nu-i plăcea să ţipe. Aşa 
că se ridică şi merse la poarta curţii, pe care o deschise cu zâmbetul 
ei proaspăt ca roua dimineţii. 

Bărbatul de pe stradă era tânăr. Era îmbujorat la faţă, avea ochi vii 
şi o claie de păr şaten. Văzând-o pe Jane, îşi scoase pălăria. li plăcu 
aerul de respect aristocratic al gestului lui. 

— Doamnă Shore, începu el. 

Chiar în acea clipă, ea spuse cu voce nespus de blajină: 

— Bineînţeles că ştiu cine eşti - azi ai venit după lordul Hastings -, 


dar numele nu ţi-l cunosc. 

Din spatele ei se auzi ca un şuierat înfundat. Tânărul îşi pierdu 
sângele rece şi timp de o secundă privi lateral. Jane se uită şi ea în 
aceeaşi direcţie ca el, peste umărul lui. Avu nevoie de două-trei 
secunde ca să-şi dea seama ce vedea. Tânărul cu care vorbise era 
însoţit de şase soldaţi, în tunici şi cu chipiu. 

— Mă numesc Sir Thomas Howard, răspunse el. Automat, făcu o 
plecăciune înaintea doamnei, însă cu un aer stingher. Apoi continuă, 
cu o voce total diferită: Doamnă Shore, am venit aici cu ordinul primit 
de la Lordul Protector al Angliei de a vă aresta. 

Ea se uită lung la el. Aproape că îi venea să izbucnească în râs. Era 
o glumă, desigur, ce altceva putea fi? 

— Dar pentru ce? întrebă ea pe nerăsuflate, fără să simtă încă nici 
urmă de frică. In spatele ei se afla liniştea şi calmul grădinii care o 
apăra ca o pavăză. Dintr-o clipă în alta, Will avea să apară şi el. 

Tânărul rosti cuvintele absurde „vrăjitorie” şi „înaltă trădare”, însă 
le spuse atât de răstit şi de repede, încât ai fi zis că o provoca să îl 
contrazică. După care urmă încă un şuierat înfundat. 

— Inţeleg, spuse ea descumpănită. Făcu un pas înainte să se uite la 
oamenii care aşteptau; da, într-adevăr, nu i se păruse, erau soldaţi în 
carne şi oase. Se uitau la ea impertinenţi, fără să-şi mute privirea. 
Unul dintre ei scoase un rânjet oribil la ea. Alţii îşi muşcau buzele, îşi 
ridicau sprâncenele miraţi sau îşi puneau mâinile în şold. Tot mai 
înspăimântată, îşi dădu seama că erau genul de oameni cărora le face 
plăcere să vadă o victimă. Işi spuse în sinea ei că ar fi mai bine să-i 
ignore. 

Intorcându-se către tânărul cu faţă chinuită care părea să fie 
comandantul, măcar formal, al acestor netrebnici, îi zise, cu voce 
foarte clară şi politicoasă: 

— Sir Thomas, poate sunteţi amabil să aşteptaţi puţin şi să-i 
explicaţi lordului Hastings lucrurile care se petrec în aceste clipe? Cât 
de curând va sosi şi el aici. 

Liniştea care urmă fu suficient de lungă ca să înţeleagă că ceea ce 
spusese fusese o greşeală. Sir Thomas îşi pironi privirea asupra 
picioarelor sale. Faţa lui era roşie ca sfecla. Soldaţii de lângă el păreau 
gata să explodeze în hohote de râs. În cele din urmă, cel care 
răspunse fu bărbatul care îşi ţinea mâinile în şold. 

— O, nu, nu va sosi, zise el pe un ton zeflemitor. La care ceilalţi 
începură să chicotească şi să fluiere. 

Jane îşi dădu seama că nu trebuia să mai întrebe nimic. Să nu se 
mai gândească la nimic. Acum aproape că putea să simtă mirosul 
pericolului. Oamenii aceia se uitau la ea, cum îi plăcea lui Will să 
spună, cu ochi de duşmani. Voiau să-i facă rău. Avea nevoie să-şi 
păstreze calmul şi stăpânirea de sine; să se gândească în fiecare 


moment ce va face în clipa următoare. Corpul ei păru că devine inert. 
Abia reuşind să respire, îşi fixă privirea pe Sir Thomas. Acesta îşi ridică 
şi el privirea către ea. 

— Foarte bine, atunci, spuse, cu o voce mai calmă decât starea ei 
în acele clipe, şi îndreptându-şi spatele, fără să se mai uite nici măcar 
o dată la grădina din care ieşea, păşi în stradă. Dar înainte să apuce 
să spună: „Sunt gata”, simţi că în spatele ei se adunaseră oameni 
agitaţi care făceau scandal. O încăierare. Auzi un om spunând: 

— Geddorf. Aici. Gata, opreşte-te, spuse altul. Hei! 

Sir Thomas se întoarse, la fel şi Jane. Amândoi se uitau în jur şi nu 
le venea să creadă ce vedeau. Soldaţii nu mai erau singuri. Erau 
înconjurați de femei. Femei cu privirile aspre şi bănuitoare şi cu 
mâinile în şolduri. Femei care fuseseră îndrumate de cineva din casa 
de vizavi - casa familiei Pratte -, de o persoană solidă, cu păr cărunt şi 
baston. Cu o tresărire de bucurie pe care nu s-ar fi aşteptat să o simtă 
vreodată văzând pe cineva, o recunoscu pe Alice Claver. 

— Ce faci, tinere, în numele lui Dumnezeu? exclamă Alice Claver cu 
voce tunătoare, trecând pe lângă soldaţii deveniți brusc foarte tăcuţi, 
până în faţa lui Sir Thomas Howard, pe care îl plesni pe braţ cu o forţă 
surprinzătoare. Dă-i drumul imediat. Ce impertinenţă! 

Acesta se dădu în spate şi, apucându-se de braţ, îi dădu drumul lui 
Jane; după care se uită la Alice cu privirea unui copil speriat că a fost 
prins de doica lui făcând cine ştie ce năzbâtie. 

— Şi nu te mai uita aşa la mine, tinere, continuă mătăsara pe un 
ton aspru, ridicându-şi şi mai mult vocea şi luând-o protector de braţ 
pe Jane. 

Femeile strânse în jurul ei - probabil douăsprezece sau chiar mai 
multe, dar ele continuau să vină să asiste la scena respectivă, atât din 
direcţia casei Pratte, cât şi dinspre Garderoba Regală, aflată în 
apropiere - îşi pironiseră privirile acuzatoare asupra soldaţilor, care 
erau acum înconjurați din toate părţile. Soldaţii îşi târşâiau picioarele 
şi priveau în jos. Alice Claver urlă la ei: 

— V-am văzut de vizavi. Am văzut exact ce voiaţi să faceţi, aşa că 
nu vă mai chinuiţi să negaţi. Nu ştiu cine v-a băgat în cap că puteţi să 
defilaţi prin City-ul Londrei cu gaşca asta de huligani şi să terorizaţi pe 
oricine aveţi voi chef, dar eu vă spun că nu puteţi. Şi asta pentru că 
încălcaţi legea. 

Lui Jane aproape că i se făcu milă de el. 

— Nu, se bâlbâi el, ducându-şi imediat mâna la curea să-şi 
găsească punga. Nu înţelegeţi... Am un ordin de la Lordul Protector... 
aici... 

Alice Claver îşi puse braţele la piept. 

— Nu vreau să văd peticul tău de hârtie, spuse ea cu voce 
amenințătoare. Ştii la fel de bine ca mine că în City-ul din Londra 


comportamentul banditesc nu este permis. Dacă vrei să arestezi pe 
cineva aici, trebuie să o faci cum scrie la carte. Du-te la Primăria 
Londrei. Fă o cerere să trimită un grup de supraveghetori. Dacă 
documentele tale sunt în regulă, o să aresteze ei persoana respectivă. 
Nu te poţi plimba hai-hui pe stradă să iei oamenii după bunul tău plac, 
să-i duci Dumnezeu ştie unde. Doamna aceasta binevoitoare, spuse 
ea cu un gest maiestuos către Jane, este o femeie liberă a City-ului din 
Londra. La fel ca noi. Are drepturile ei. La fel ca noi toate. După o 
clipă, îşi apropie faţa ameninţător de a lui. Era aproape la fel de înaltă 
ca el, şi de două ori mai lată în spate. Să nu cumva să uiţi asta. 

Plăpând ca un prunc, Sir Thomas făcu semn aprobator cu capul. 

— Şi acum, încheie Alice Claver aproape fără să mai respire, 
păstrându-şi însă iniţiativa, cred că ar fi foarte bine să ne asigurăm că 
pe viitor nu mai faci astfel de greşeli. Hai, zise ea, îndreptându-şi 
degetul către clădirea Primăriei Londrei. O să te conducem noi până 
acolo. Nu e departe, doar după colţ. 

Femeile îi împinseră în faţă pe soldaţi, ca nişte câini asmuţiţi care 
fugăreau oile sărind la picioarele lor, până când toţi cei de faţă ar fi zis 
că grupul condus de Sir Thomas era cel arestat, nu Jane. Jane, absolut 
stupefiată de tot ceea ce se întâmpla în jurul ei, abia reuşea să se uite 
de jur împrejur, părându-i-se că visează. Se pomeni flancată de Alice 
Claver şi de micuța şi cărunta Anne Pratte. Alice Claver continua să-şi 
legene bastonul către Thomas Howard, care se afla în faţa lor, ca şi 
cum abia ar fi aşteptat să-l trosnească zdravăn peste braţ sau picior. 

Intre timp, Anne Pratte şoptea la urechea lui Jane, dându-i sfaturi. 

— O să trebuiască să te închidă dacă într-adevăr au ordin, îi 
murmură ea. Dar asta numai într-o închisoare ca lumea, din oraş. ŞI 
nu uita, ca femeie liberă ai dreptul să alegi în care închisoare vrei să 
stai. 

Jane aprobă absentă. 

— Inţelegi ce-ţi spun, dragă? continuă Anne Pratte pe un ton mai 
dur, după care luă ambele mâini ale lui Jane în ale sale şi le strânse 
până când ochii lui Jane se concentrară la ea, iar apoi îi sâsâi: Cere-le 
să stai în închisoarea Ludgate! 

Acesta a fost modul în care Jane a ajuns să fie închisă nu într-o 
pivniţă subterană plină de mizerie şi igrasie, ci într-o încăpere 
luminoasă şi goală din Ludgate, în care se auzea zgomotul călătorilor 
care veneau şi plecau din City pe poarta de vest, ce trecea exact pe 
sub duşumeaua camerei în care era întemniţată. Celula ei era 
construită în zidul de piatră de la marginea City-ului, de o parte, însă 
în celelalte părţi era înconjurată de ziduri de lemn. Avea o fereastră 
mare, pe care putea să vadă oamenii care intrau în City şi urcau pe 
Dealul Ludgate. Putea zări până la catedrala St Paul's. De un cârlig 
agăţat de cadrul ferestrei era atârnată o sfoară subţire, pe care o 


putea cobori, astfel că vizitatorii care stăteau jos şi strigau către ea 
puteau să o prindă de capăt şi să lege o sacoşă de mâncare pentru ca 
ea să o tragă sus şi să mănânce. Putea, de asemenea, să-şi adune 
rufele într-o legătură şi să o coboare pentru ca prietenii ei să le ducă 
la spălat. 

— Să nu-ţi faci griji, îi spuse Anne Pratte pe un ton încurajator, o 
siluetă minusculă văzută de sus, după ce o convinsese pe Jane să 
ridice o sticlă de bere şi nişte pâine într-o pungă. O să ne întoarcem. 

Jane văzu cum silueta femeii aceleia micuţe şi hotărâte dispare în 
sus, pe deal, în mulţimea de oameni. Nu deschise punga. Nu făcu 
absolut nimic. Parcă uitase ce trebuie să facă. Continuă însă să stea, 
mai nemişcată decât şi-ar fi închipuit vreodată că poate să stea, 
privind pe geam, fără însă să observe razele soarelui care se revărsau 
asupra catedralei şi se transformau, treptat, din auriu în roşu-aprins. 


Isabel merse agale pe drumul către Westminster, singură, pradă 
unui vis atât de dulce încât nu fu decât vag conştientă de zecile de 
soldaţi care umblau peste tot în această dimineaţă, mărşăluind la 
distanţă de un braţ prin lanurile de grâu necopt, care se întindeau cât 
vedeai cu ochii, lăsând în urma lor cărări de spicuri călcate în picioare. 
Nu fu atentă nici la câinii duşi de stăpânii lor în lesă, ce adulmecau la 
tot pasul şi lătrau de zor. Tot ce văzu fu imaginea din mintea ei, 
camera în care îşi petrecuse după-amiaza zilei precedente, rece şi 
goală, pe Dickon şi patul cu cearşafuri mototolite. Incă simţea mirosul 
pielii lui lipite de ea. Nimic din ce se întâmpla aici, în realitatea acestei 
dimineţi fierbinţi de vară, nu părea să aibă nici cea mai mică 
însemnătate în ochii ei. Cu toate acestea, trebuia să meargă la 
prinţesă. De-acum probabil că aduseseră rochia de încoronare la 
adăpostul ei. Prinţesa o rugase să îi facă o probă. 

De-abia când ajunse la casa Abației constată că orice urmă de 
glorie fusese spulberată ca pulberea de vânt. 

La uşă erau postați de două ori mai mulţi soldaţi ca de obicei. Feţe 
reci şi necunoscute. Şoaptele pe care le auzi în spatele ei erau rostite 
în limba aspră a locuitorilor din nord. | se păru că aude tânguieli şi 
plânsete de la ferestrele deschise. Când intră, îşi ciuli urechile, dar nu 
auzi nici urmă din zarva obişnuită într-o gospodărie cu mulţi oameni; 
doar şoapte nedesluşite şi o linişte neobişnuită. Când Isabel intră şi 
doamna Elizabeth Darcey fu chemată să o întâmpine, văzu că faţa 
femeii, care de obicei era perfect stăpână pe sine, tremura şi era plină 
de pete roşii; ochii îi erau umflaţi. 

— Tu! răbufni ea, neplăcut surprinsă să o vadă pe Isabel. Lucru 
straniu, pentru că Isabel chiar atunci trebuia să vină. Doamna Darcey 
se bâlbâi: Nu credeam... ei, bănuiesc că nu e nicio problemă... şi, 
înainte să o conducă pe Isabel în salonul de croitorie, o trase lângă ea 


şi adăugă: Dar să ştii un lucru: Maiestăţile Lor sunt... Înălţimea Sa 
Prinţul Richard a... şi, spre uimirea lui Isabel, femeia începu să-şi 
schimonosească faţa şi să se vaite. 

Indrăzneaţă, Isabel atinse braţul doamnei Elizabeth şi fu răsplătită 
imediat de aceasta cu o privire recunoscătoare. Stătură aşa mai bine 
de un minut, ca şi cum aristocrata de lângă ea se bucura să simtă 
căldura atingerii mâinii ei. Apoi doamna Elizabeth se despărţi de ea şi 
făcu câţiva paşi. 

— Inălţimea Sa este bucuroasă să vă primească, zise ea, aproape la 
fel de înţepată ca înainte, şi adăugă: Vino, după care porni pe coridor 
cu pas atât de iute, încât Isabel aproape că fu nevoită să fugă ca să 
ţină pasul cu ea. 

Toate prinţesele aveau obrajii scăldaţi de lacrimi. 

Ochii cu care Elizabeth se uită la Isabel erau atât de roşii şi umflaţi, 
că abia reuşea să vadă unde era. Astăzi în purtarea ei nu mai exista 
nici urmă de răceală. Ea şi surorile ei au tras-o pe Isabel la masă şi i- 
au spus să se aşeze de parcă le-ar fi fost şi ea soră. Elizabeth începu 
să-i povestească în şoaptă ce se întâmplase. 

Ducele de Buckingham tocmai trecuse pe acolo, împreună cu lordul 
Howard, Arhiepiscopul Bourchier de Canterbury şi lordul Şambelan, 
Episcopul Russell. O speriaseră pe regină şi-i spuseseră să li-l dea pe 
fiul ei mai mic. Au spus că micuțul Richard, duce de York, ar trebui să 
stea cu fratele lui, Eduard, care se muta chiar atunci în apartamentele 
oficiale din Turn, înainte de festivitatea încoronării. Eduard se plictisea 
de unul singur. Regina Elizabeth Woodville a avut la dispoziţie doar 
câteva momente să-şi ia rămas-bun de la el. După aceea l-au luat cu 
ei. 

— Aveau ochi înfricoşători, spuse una dintre fetiţe, speriată. 
Celelalte copile atâta aşteptau şi începură toate să vorbească. 

— Mama spune că ne urăsc. 

— Fratele meu a plâns. A încercat să nu plângă, dar noi l-am auzit 
că a plâns tot timpul pe coridor. 

— Nu şi-a luat nici măcar jocul. 

Neştiind ce să facă sau să le spună, Isabel le mângâie şi le atinse 
pe spate şi se uită la oasele lustruite pe care i le arătau fetiţele, jocul 
de arşice pe care Richard nu reuşise să-l ia cu el. Lorzii care veniseră 
erau toţi oamenii lui Dickon, iar ea ştia că ei îi erau la fel de loiali ca şi 
lordul Hastings. Nu voiau să-i facă copilului niciun rău, nici ei, nici 
Dickon. Dar îşi putea închipui foarte uşor cât de tare fuseseră 
îngrozite copilele văzând feţele concentrate şi pripeala gesturilor 
acelor oameni. 

Ea le şopti: 

— Sărmanele de voi, îmi dau seama că v-aţi speriat. Ele aprobară 
imediat, cu ochişorii mari şi plini de nelinişte. Cu blândeţe, ea adăugă: 


Dar să ştiţi că au dreptate. Eduard s-ar simţi singur dacă n-ar avea pe 
cineva cu care să se joace. 

Copilele nu părură deloc convinse de spusele ei. 

— De ce nu poate sta aici, cu noi? întrebă una dintre roşcate. De ce 
nu-l lasă să vină să stea cu noi? 

— Mama mea spune că unchiul nostru, Gloucester, l-a luat 
prizonier. 

— Şi acum l-au luat şi pe Richard. 

— Ea zice că n-o să-l mai vedem pe niciunul niciodată. 

— Şi unchiul nostru, Dorset, a plecat şi el. 

— De fapt, el e cumnatul nostru, dar noi îi spunem unchi. 

— Şi doica lui Brigid spune că a auzit că azi o să-i execute pe 
ceilalţi unchi ai noştri, Woodville. 

— La Pontefract. 

— Şi că apoi o să vină şi după noi. 

— Şi o să ne omoare în pat, când o să dormim. 

Micuța Brigid, care făcuse tot ce-i stătea în putinţă să poată urmări 
conversaţia, înţelese perfect ultima frază. Incepu brusc să plângă şi să 
se vaite. Celelalte rămaseră însă mute, uitându-se la ea. Nu erau 
obişnuite să aibă grijă de ele însele sau una de alta. Oare unde o fi 
doica, se întrebă Isabel. In cele din urmă, fără prea mult entuziasm - 
ce putea şti ea despre copiii mici şi cum trebuie să te porţi cu ei? -o 
luă în braţe pe copila care plângea şi o puse pe genunchii ei. Brigid o 
înghionti în coaste, fără să se oprească din suspinat. 

— $Şş, şsş, spuse Isabel, încercând s-o liniştească, dar după o clipă 
se simţi brusc buimacă. Şşş! 

Işi spuse în sinea ei: e numai vina mamei lor. Bineînţeles că regina 
Elizabeth Woodville e speriată şi se simte singură. Dar, îşi spuse ea, 
era totuşi o greşeală ca femeia asta, care devenise regină peste 
noapte, să facă tot felul de presupuneri sumbre şi să-şi închipuie că 
toată lumea din jurul ei era motivată de aceleaşi gânduri lacome pe 
care probabil le-ar avea ea dacă ar fi în locul lui Dickon. Şi nu era 
normal să le sperie pe fete cu toate gândurile astea negre ale ei. 

Isabel se simţi mai calmă imediat ce dădu vina, în sinea ei, pe 
regină. După ce suspinele fetiţei se domoliră şi se transformară într-o 
smiorcăială, Isabel îi spuse acesteia, cu voce blândă, dar hotărâtă: 

— Nu poţi să-l vezi pe fratele tău doar din cauză că eşti aici. El 
trebuie să stea la Londra în apartamentele regelui, pentru că acum e 
rege. Mamei tale i-a fost la fel de teamă ca ţie, şi atunci când nu ştiam 
unde este, ea s-a gândit că dacă vă aduce aici e cel mai bine pentru 
siguranţa voastră. Şi e bine că s-a gândit aşa, a făcut bine. Dar acum 
s-a terminat totul. Ştim că Eduard e în siguranţă. Nu mai trebuie să-ţi 
fie frică. Şi mama ta o să-şi dea seama de lucrul acesta curând. Și 
atunci o să ieşi şi tu, şi o să fii din nou la Palat şi o să mergi cu Richard 


să vedeţi cum Eduard devine rege. 

Vorbea cu Brigid, dar toate prinţesele ascultau cu atenţie fiecare 
cuvânt al ei. A avut impresia că sentimentele lor de panică se 
domolesc. Observă că Elizabeth şi-a coborât uşor privirea când a 
vorbit despre încoronarea lui Eduard. In ochii ei zări preţ de o clipă 
ceea ce i se păru a fi invidie, dar îşi spuse în gând că în acele condiţii 
până şi invidia era ceva pozitiv; un semn că sentimentele normale îşi 
reintră în drepturi. 


În casa mătăsurilor se ascundea cineva. 

Isabel îşi dădu seama de acest lucru de îndată ce intră înăuntru, 
vrând să verifice doar dacă totul era în ordine, şi trecu pe lângă firele 
de pătrunjel sălbatic din dreptul uşii, crescute la înălţimea taliei. Toate 
ferestrele păreau închise şi pe la colţuri se formaseră pânze de 
păianjen. Probabil că servitoarea lui Will Caxton nu mai venise aici 
încă de la începutul perioadei de tulburări. Dar observă că în casă deja 
fusese pusă o masă, două banchete, iar în bucătărie văzu găleți, 
mături, cratiţe şi oale pregătite pentru noii locatari; în atelier se aflau 
bucăţile componente ale războaielor de ţesut, asamblate pe jumătate 
şi sprijinite pe întreaga lungime a peretelui interior, acoperite cu 
pânză de sac. Ştia că sus se aflau grămezi de saltele şi cearşafuri - 
lucrurile de trebuinţă pentru echipele lui Goffredo. Tot ce putea auzi fu 
bâzâitul liniştit a două muşte care plecau şi se întorceau pe fereastra 
cu obloanele trase. Şi totuşi mai auzea ceva, cineva respira prin 
preajmă. 

— Cine e aici? strigă ea, cu inima cât un purice şi pielea ca de 
găină. Calitatea liniştii se schimbă brusc. Dacă în cameră era cineva, 
atunci auzea orice mişcare. 

O clipă îşi spuse că poate ar fi mai bine să alerge la casa lui Will să 
aducă ajutoare. După aceea însă se răzgândi. Nu voia să lase impresia 
că îi e frică de umbre sau stafii. Poate fusese doar o impresie şi de 
fapt în casă nu era nimeni. Lăsă deschisă uşa din faţă şi merse iute în 
bucătărie. N 

Uşa din spatele casei, care dădea spre curte, era deschisă. In 
spatele uşii se zărea silueta unui bărbat. Era înalt, dar foarte tăcut; 
transpirat, îmbrăcat într-o mantie de culoare închisă; părea gata să-şi 
ia tălpăşiţa în caz că ea striga după ajutor. Stătea nemişcat. 

Era Dorset. 

Văzându-l, rămase ca o stană de piatră. 

Işi amintea că pe vremuri o pipăise şi încercase să-şi bage mâna pe 
sub rochia ei. Beat cum era, îşi apropiase gura ameninţător de ea. Nu 
îi plăcea să fie singură cu el. Nu putea să uite prea curând insulta pe 
care o văzuse întipărită în ochii lui. 

Insă în ochii lui Dorset nu se putea citi acum altceva decât teamă. 


— Eşti singură? şopti el, ascuns după uşă. Ea dădu din cap în semn 
de aprobare. N 

— Ce faci aici? murmură ea. In casa mea? 

In cele din urmă el îşi dădu seama că ea credea că avea de gând să 
o bruscheze şi să pună din nou mâna pe ea. Inchise ochii şi răbufni: 

— Ah. Asta nu, în niciun caz. După care, cu viclenie, ca şi cum şi-ar 
fi dat seama că o tentativă de a se pune bine cu ea ar fi bine-venită în 
aceste condiţii, îi spuse: Nu am vrut să te sperii. 

Ea aşteptă, privindu-l cu atenţie. Stătu la distanţă de el. 

Dar acum îşi reaminti ceea ce credea că uitase. Una din prinţesele 
mici spusese că unchiul Dorset dispăruse. Ar fi trebuit să fie mai 
atentă la spusele micuţelor. Dacă fugise din adăpost, atunci era pradă 
uşoară pentru oricine ar fi vrut să-l aresteze. lar lorzii lui Dickon 
fuseseră la regină astăzi şi îl luaseră pe băiatul ei. Mai mult ca sigur că 
observaseră că el a dispărut. La mijlocul dimineţii auzise vocile 
soldaţilor cu accent nordic, care străbătuseră lanurile de grâu din jurul 
Westminster-ului. Probabil că îl căutau pe marchizul Woodville. Voiau 
să-l omoare. 

— Sunt în pericol, zise el. Trebuie să mă ajuţi. 

— Cum m-ai găsit? îl contră ea cu voce suspicioasă. Cum de-ai 
ajuns aici? 

Nimeni nu ştia despre această casă. Poate ştiau şi ei? 

— Jane a spus... răspunse Dorset, trecându-şi mâna prin părul 
ciufulit, ca un copil prins la ananghie, chinuindu-se să o privească în 
cel mai paşnic şi încrezător mod cu putinţă. 

Ochii ei se micşorară. Jane. Cum de îndrăznise? 

— „că dacă voi avea nevoie vreodată să-i trimit vreun mesaj 
urgent, să i-l spun lui Will Caxton, ca tu să-l poţi duce apoi la Londra. 
A zis că ai o casă prin apropiere. Am întrebat şi eu. Şi un meşter 
german mi-a spus că asta e casa. 

Ea respiră, în sfârşit, uşurată. 

— Dar de ce mai eşti încă aici? îl întrebă, pe un ton la fel de distant, 
deşi simţea că devine tot mai calmă. De ce nu i-ai dat mesajul lui 
Caxton şi nu ai plecat? 

Gura lui, perfect conturată, schiţă brusc un rânjet de genul cum- 
poţi-fi-atât-de-proastă. După care, amintindu-şi unde se afla şi de ce 
se afla acolo, faţa lui deveni din nou lipsită de expresie. 

— Pentru că l-am auzit pe crainic, spuse el cu o voce foarte 
răbdătoare. Apoi adăugă, privind-o fix în ochi, ca şi cum ar fi vrut să 
soarbă orice informaţie de la ea: Jane e în siguranţă? 

— Jane? întrebă ea ca o neghioabă. 

— Nu l-ai auzit pe vestitor, nu, zise el - nu era o întrebare. Şi clătină 
din cap. Făcu şi ea la fel. Apoi urmară câteva momente de tăcere. Işi 
dădu seama că el nu ştia cum să-i spună ce avea pe suflet. 


Din faţa casei se auzi zgomotul unei goarne, care venea dinspre 
Palisada Roşie. Timp de o clipă, pe faţa lui se aşternu iarăşi aceeaşi 
expresie de groază ca mai devreme, după care faţa lui se relaxă. 

— Asta e, spuse el cu voce calmă. A venit aici. Ascultă, îl auzi şi tu. 

O luă de braţ - de data aceasta nu mai tresări simțind atingerea lui, 
înțelegând că astăzi se întâmpla ceva cu totul diferit, care nu avea 
nimic în comun cu acest bărbat - şi o conduse spre locul unde se 
auzea acel zgomot. Stăteau la adăpostul obloanelor închise, feriţi de 
privirea oamenilor care ieşeau din toate casele dimprejur. 

Proclamaţia începuse, dar Isabel avu nevoie de ceva timp până să 
înţeleagă ce se petrece. Vocea bărbatului părea să spună că lordul 
Hastings complotase să-i ucidă pe ducii de Gloucester şi Buckingham 
şi să-l răpească pe rege. Părea să spună că lordul Hastings îl 
condusese pe răposatul rege Eduard al IV-lea pe căile desfrânării. 

Şi aceeaşi voce spunea, pentru că acum totul se auzea foarte clar, 
că doamna Shore, la care lordul Hastings înnoptase cu o zi înainte, era 
o complice secretă a lui în acest plan diabolic urzit împreună cu el. 
Isabel simţi că se sufocă şi abia mai putea sta în picioare. 

— Viaţa lui plină de dezmăţ i-a adus un sfârşit tragic, ţipa vocea în 
stradă. Goarna mai trâmbiţă o dată solemn. Se auzi zgomot de copite 
care se îndepărtau. Puteau auzi replicile scurte şi nedumerite ale 
persoanelor care conversau după ce ascultaseră ştirea vestită de 
crainic. 

Dorset şopti: 

— Iţi dai seama. Probabil că l-au ucis. Şi cu ea ce-o fi făcut? 

Ea îşi înclină capul. Nu putea să gândească. Nu-i venea să creadă. 

— Nu înţeleg, şopti ea. Insă când el spuse, pe un ton agitat: 
Gloucester pune mâna pe putere, ea nu făcu altceva decât să 
încuviinţeze. Ştia şi ea că aceasta era ceea ce se întâmpla în acele 
clipe. Dickon ridicase miza jocului. Nimic altceva nu mai conta. 


Tot ce putea face era să-l ajute pe Dorset să ajungă la Londra. Nu 
putea să-l lase de izbelişte. 

Prin minte îi treceau acum o sumedenie de gânduri, în mod inutil, 
pentru că ştia că nu mai trebuia să se gândească la nimic în afară de 
nevoile ei cele mai presante. Imprumută un sarafan pătat de atelier şi 
şase exemplare ale Ghidului Curtenilor al contelui Rivers de la 
atelierul lui Will Caxton - maistrul străin nu păruse deloc deranjat de 
comanda ei, pentru că făcu doar un semn aprobator când ea îi zâmbi 
şi îi spuse, pe un ton scăzut, că îi va înapoia a doua zi tot ce luase. 
Murdări faţa chipeşă a marchizului Woodville şi îl convinse să-şi 
înnegrească unghiile curate cu funingine. Din fericire, şi el era pătruns 
de acelaşi simţământ de urgenţă tăcută a omului care e dispus să 
facă tot ce este nevoie, absolut tot, pentru a-şi salva pielea. li puse 


mantia scumpă şi sabia într-un sac mare şi jerpelit, pe şaua ei; urcă 
pe calul ei şi încercă să nu dea ascultare inimii sale, care bătea cu 
putere, când porniră la drum. Il puse pe Dorset să meargă cu capul 
aplecat şi-i vâri toate cărţile sub un braţ. 

— Eşti un tipograf german; nu vorbeşti engleză, fură singurele 
cuvinte pe care i le spuse ea, iar el, ascultător, făcu semn că acceptă. 

Il puse să o conducă, pe jos, până dincolo de poartă, până trecură 
de soldaţii transpiraţi risipiţi pe câmpie, de câini, de-a lungul 
pontonului râului şi dincolo de fortărețele episcopilor, prin noroiul 
întărit de pe strada Fleet, spre Londra. Incercă să nu se mai 
gândească la niciun pericol, doar la foşnetul aripilor păsărilor care se 
ridicau deasupra câmpiilor traversate în lung şi-n lat de soldaţi şi la 
puful alb pe care îl zărea când şi când deasupra capului. Cu toate 
acestea, o parte din fiinţa ei se simţea în siguranţă; în definitiv, îşi 
petrecuse un an din viaţă cutreierând străzile de-acum bine 
cunoscute, unde nu fusese recunoscută de niciunul dintre marii 
mătăsari printre care crescuse, datorită faptului că se obişnuise să 
poarte hainele umile ale celor mai sărmane torcătoare şi cusătorese 
din Londra. Camuflajul lui Dorset se dovedea la fel de eficient acum. 
Nimeni nu se uita la ei, nici chiar Davey de la poarta Westminster-ului, 
care când au trecut pe lângă el şi-a ferit prompt ochii, de parcă Isabel 
ar fi fost cea mai jegoasă dintre leproase. Nimeni nu era interesat de 
silueta omului murdar şi handicapat în care se transformase Dorset. 
Cu toate acestea, nu a fost niciodată atât de fericită ca atunci să vadă 
podul Fleet şi Ludgate apărând la orizont. Cu fiecare smucitură a 
calului pe care călărea, cu fiecare răsuflare şi-a amintit cât de tare îşi 
încleştase maxilarele şi cât de încordate îi erau braţele şi spatele. 

Dincolo de zidul Londrei, în interiorul perimetrului de siguranţă, se 
strânsese un grup de mătăsare. Feţe cunoscute ei. Joan Woulbarowe, 
Agnes Brundyssch şi Isabel Fremely. Preţ de o clipă, Isabel se sperie 
să o vadă chiar şi pe fosta stăpână a lui Joan Woulbarowe, torcătoarea 
Katherine Dore - care o ura din tot sufletul pe fosta ei ucenică şi 
pierduse ani de zile prin tribunalele Londrei încercând să o 
pedepsească pe Joan pentru că îşi părăsise locul de muncă -, aceasta 
stătea ţeapănă, înaltă şi intimidantă în grupul de femei ce şopteau 
întruna. 

— Uite, zise Joan Woulbarowe, văzând-o pe Isabel şi, alergând după 
ea, o apucă de braţ. Poate că fu prima oară când nu îşi etală dinţii 
negri într-un gingaş zâmbet canin. In schimb, arăta ocupată şi dornică 
să obţină ceva urgent. Nu catadicsi să irosească nici măcar o privire 
uitându-se la omul zdrenţăros care conducea calul lui Isabel, însă 
momentul întâlnirii făcu inima acesteia să tresară de groază. 

— Nu acum, îi spuse ea tăios, încruntându-se şi apoi călări mai 
departe. 


Joan rămase deoparte. 

— Dar doamna Claver a zis... o auzi Isabel pe aceasta văicărindu- 
se, cu aerul de persoană înfrântă. Joan era exact omul care de regulă 
cedează; nu avea mai mult spirit bătăios în ea decât un câine biciuit. 
Dar vocea ei continuă să răsune în spatele ei. În loc să devină din ce 
în ce mai înceată, ea deveni mai zgomotoasă. Jane e acolo! urlă ea. 

Isabel se întoarse pe şa. Dorset, cu capul plecat, încă îndemna calul 
să meargă înainte. 

Nu era vorba doar de Jane. Toate mătăsarele se holbau la ea cu 
ochi neliniştiţi şi arătau cu mâinile în sus, spre zid, adică spre locul 
unde erau construite celulele din Ludgate, deasupra porţii. Şi toate 
strigau la ea şi îşi contorsionau feţele chinuindu-se să o facă să 
înţeleagă, ţipând cât de tare îndrăzneau sau sâsâind în ceea ce 
probabil îşi închipuiau că sunt şoapte: „Jane”! 

Isabel îşi miji ochii uitându-se la zid. Nu putu vedea pe nimeni la 
fereastra vreunei celule. Degetele îi alunecau pe frâie. Işi simţea 
răsuflarea grea şi zvâcnetul inimii. Se întoarse la femei şi le făcu 
semn. 

— Peste o oră, strigă ea, după care calul şi Dorset îşi continuară 
nestingheriţi drumul. 

Cei doi se întoarseră fără să schimbe o vorbă şi intrară pe strada 
Catte. El închise poarta şi îşi ridică privirea la ea. In ochii lui se putea 
zări un licăr de satisfacţie, pe care ea îl văzu de îndată. Era bine să 
stai în spatele unor ziduri şi departe de stradă. Dar amândoi ştiau că 
acesta nu era decât primul pas spre libertate. 

Pentru prima oară, lui Isabel îi trecu prin minte ce să facă cu el. Dar 
pentru aceasta avea nevoie de aprobarea lui Alice Claver. 

— Haide, spuse ea. In spatele meu. 

Şi intră în casă cu însoţitorul ei, cercetând holul cel mare, 
saloanele, depozitul, grădina de ierburi, urcând chiar la etaj în 
dormitoare în căutarea lui Alice; dintr-o dată îşi dădu seama că dorea 
neapărat să vadă acei umeri laţi şi acea faţă de om normal, aşa 
încruntată cum era ea, cu rarele ei accese de veselie, un sentiment pe 
care nu îşi amintea să-l mai fi trăit vreodată. 

Uşurarea pe care o simţi când văzu capetele plecate ale lui Alice şi 
Anne Pratte, deasupra unei pungi dintr-o cămară, o făcu aproape să 
explodeze de bucurie. Respiră adânc, simțind cum emoția pe care o 
ţinuse înfrânată în suflet atâta timp se eliberează, şi se întrebă dacă 
nu cumva va izbucni în plâns. 

— Alice, zise ea, cu o voce care, în mod straniu, era înceată şi 
nesigură. Anne. 

Ele îşi ridicară ochii spre ea şi Isabel observă în privirea lor acelaşi 
tumult înfometat, chiar înainte ca ele să lase deoparte tot ce făceau şi 
să se repeadă spre ea cu braţele deschise. Toată scena şi 


îmbrăţişarea care urmă nu au durat mai mult de o secundă. Alice 
Claver se pomeni purtată de legănarea îmbrăţişării şi se trase în 
spate, lăsând-o pe Anne Pratte să o ţină pe Isabel de mână ca şi cum 
nu ar fi vrut să-i dea drumul niciodată, holbându-se la ea cu ochi 
copleşiţi de încântare. Cu toate acestea, Alice Claver nu se putu 
abţine, ci continuă să o bată cu gesturi neîndemânatice pe spate pe 
Isabel, murmurând: 

— Am fost îngrijorate. 

Lui Isabel i se păru chiar că vede o urmă de umezeală pe obrajii ei 
plini de riduri. 

In spatele ei se auzi un tuşit. 

— Avem un oaspete, spuse Isabel, încercând să-şi vină în fire, 
mirată că putuse să uite de Dorset. 

Acesta stătea stânjenit în cadrul uşii, parcă nu prea sigur dacă nu 
ar fi mai bine să stea aplecat peste cărţile lui ca un bătrân, ca să facă 
şi el ceva, pentru mai multă siguranţă. 

Mătăsarele se ridicară la înălţimea situaţiei cu mult aplomb. Fără 
însă vreo urmă de respect exagerat, fără plecăciuni sau gesturi 
reverenţioase. Nu era stilul lor şi nu ar fi fost cazul nici dacă ar fi fost 
admiratoare declarate ale clanului Woodville. Insă după ce Isabel le 
explică situaţia, ele aduseră imediat pe masă pâine, friptură rece de 
porc şi salata de verdeţuri rămasă neatinsă la cină, precum şi două 
căni de bere slabă. Dorset se repezi hămesit la mâncare, ca un om 
care nu mai mâncase de câteva săptămâni, în timp ce Isabel ciuguli 
puţin şi ea, mai mult făcându-se că mănâncă, vorbind, cu o voce mai 
ridicată ca de obicei şi mai repede, în timp ce ele ascultară. 

Alice îl privi pe Dorset fără prea multă afecţiune. El reprezenta o 
problemă suplimentară pe care nu era din cale-afară de doritoare să o 
rezolve. 

— Aşadar, ce plănuieşti să faci în continuare, tinere? întrebă ea şi 
observând numaidecât că acesta îşi ridică nedumerit umerii, îşi ţugui 
buzele iritată. Insă deja se gândise la răspuns şi, spre bucuria lui 
Isabel, era acelaşi răspuns la care se gândise şi aceasta mai devreme. 

— Ai face mai bine, continuă pe ton aspru Alice Claver, să te alături 
grupului de călători al lui William. 

William Pratte mergea la Bruges la târg. Pe lângă faptul că avea să 
reprezinte comercianții englezi - o misiune oficială în numele Primăriei 
din Londra - urma să o sprijine şi pe Alice, ocupându-se de o parte din 
achiziţiile pe care ea le făcea mereu acolo în această perioadă a 
anului. Ea se hotărâse să renunţe în acest an, deoarece se gândise că 
Goffredo s-ar putea întoarce mai devreme. 

Ochii lui Anne Pratte scânteiau. Uneori Isabel îşi spunea în sinea ei 
că această femeie nu înţelegea ce înseamnă frica. 

— Ai putea fi secretarul lui flamand, spuse ea, plăcându-i această 


idee. William îţi poate împrumuta un set de haine. Accentuă puternic 
cuvântul împrumuta - ca nu cumva nobilul din faţa lor să-şi facă ideea 
greşită, aşa cum se întâmpla atât de des în cazul lor, să-şi închipuie că 
oamenii vor pur şi simplu să le dea cadou posesiunile lor. O să ne 
ocupăm noi de asta şi o să arăţi şi tu ca lumea. Dar deocamdată mai 
bine lasă-ţi pe tine cămaşa aia femeiască, să vii cu mine acasă. Să nu 
ne pomenim că vine cineva şi ne ia la întrebări. 

Isabel simţi un val de recunoştinţă. Acum ele se ocupau de Dorset. 
Se simţi dintr-o dată sleită de puteri. Nu voia nimic altceva decât să se 
culce. Celelalte puteau aştepta. 

Alice Claver vorbi pe ton solemn cu marchizul în timp ce-l însoţi 
până la uşă, practic împingându-l de la spate. 

— Acum ia şi punga aceea, te rog... eşti mai tânăr şi mai puternic 
decât doamna Pratte... care, că veni vorba, îţi face o mare favoare 
astăzi, precum poate că ţi-ai dat seama deja... şi, pentru numele lui 
Dumnezeu, când ieşim de aici să nu uiţi nicio clipă ce-am vorbit, 
pasămite eşti străin. Indiferent ce faci, să nu-ncepi să vorbeşti cu 
lumea. Rămâi aşa, umil, nu scoţi o vorbă. Să arăţi umil. O să-ţi 
aminteşti asta? 

Căscând şi întinzându-se pe banchetă, Isabel îşi spuse în gând: Ce 
să faci, mereu i-a plăcut să dea oamenilor peste nas. 

insă nu găsi în ea suficientă forţă să-i pară rău de Dorset. Nici 
măcar nu se sinchisise să-i mulţumească că îl scosese viu din 
Westminster şi îl predase în mâini sigure. Şi măcar o dată nu se oprise 
să se gândească la Jane, deşi, în toţi acei ani îşi declarase de atâtea 
ori în public dragostea faţă de ea, că nu mai poate de dorul ei - 
aproape la fel de des ca lordul Hastings. 

Isabel se ridică brusc în capul oaselor. Lordul Hastings, repetă ea în 
gând. Şi, simțindu-se deodată copleşită de un val nimicitor de frică: 
Jane. Inainte să-şi dea seama ce face, se ridică în picioare şi alergă 
spre uşă să o găsească pe Alice. 


Pentru început, s-au dus acasă la Jane. 

— Inainte să ne dăm noi seama, o să vezi că o să-i ia din lucruri, 
zise Alice Claver, cu tonul omului care a văzut şi a trăit multe 
asemenea întâmplări. Să-ncercăm măcar să salvăm ce se mai poate 
salva. 

Casa părăsită era un tezaur de bibelouri, tablouri şi veşminte. 
Isabel se uită împrejur de parcă ar fi vrut să memoreze toate lucrurile 
văzute, dându-şi seama că poate nu le va mai vedea niciodată în 
viitor. Dar nu au luat nimic în afară de bijuterii, cearşafuri, pânzeturi, 
lenjerie, o carte-jurnal şi două fuste în culori modeste, după care şi-au 
pus prada prețioasă sub braţe şi au trecut strada până la grajdul din 
spatele casei lui Anne Pratte, rămas şi el părăsit după vânzarea 


ultimului cal ce fusese bolnav. Au pregătit o sacoşă cu mâncare 
pentru Jane, luată din propria ei bucătărie. Isabel a reuşit să vadă o 
mână de căpşuni timpurii, pe care sora ei îi plăcea să le privească 
ivindu-se în tufele de lângă grajd; a cules câteva şi le-a pus într-o cană 
de cositor, acoperindu-le cu frunze. Alice a tăiat marţial felii de brânză 
şi carne afumată pe care Jane nu le-ar fi mâncat, oricum, niciodată şi 
a luat jumătate din pâinea uriaşă lăsată de bucătar pe masă, înainte 
să se refugieze în siguranţa casei lui Anne Pratte, şi în cele din urmă a 
râs, destul de discret, de capriciile lui Isabel. 

— Mai bine ai verifica ce alte lucruri de preţ mai sunt, zise ea. Jane 
nu are o casetă pentru bani? 

Jane avea o casetă de acest fel: o cutie excepţional de fină, cioplită 
în lemn de stejar, în care Isabel văzu, când o deschise, picturi ale unui 
cavaler şi ale unei domniţe, cu feţe care coincideau perfect cu faţa lui 
Jane şi a lordului Hastings. Prima impresia fu că este foarte grea şi îşi 
dădu seama imediat de ce. Era plină ochi de monede de aur. 

— Uite, vezi, spuse Alice Claver, care se înfiinţă numaidecât în 
spatele ei, cu mâinile în şolduri, pentru asta o să-ţi fie mai 
recunoscătoare decât pentru că i-ai cules căpşunile. Cred că are 
câteva sute de lire sterline acolo. 

Luară toată povara şi o cărară peste drum, gemând sub greutatea 
ei. Işi puseseră în gând să se întoarcă să ia mâncarea, dar în ultima 
clipă Isabel îşi aruncase sacoşa peste umăr. Ceea ce s-a dovedit a fi o 
decizie inspirată. Inainte să apuce să pună caseta cu bani într-un colţ 
întunecat şi s-o acopere cu fân mucegăit, auziră tropăit de cai care se 
opriră în faţa porţii casei lui Jane, cu zăngănit de atelaje şi scârţâituri 
de piele care mascau şoaptele. 

— Vezi? murmură triumfătoare Alice Claver. Până dimineaţa n-o să 
mai rămână nimic acolo. 

Cele două ieşiră în pas agale pe stradă, priviră drept înainte şi se 
comportară exact ca toată lumea din cartierul Old Jewry, ca şi cum 
bărbaţii cu haine de piele şi coifuri metalice ce năvăliseră în casa lui 
Jane nici nu ar fi existat. Alice Claver îşi ţinea capul foarte sus şi pe 
faţa ei rămase o expresie de dezgust până după ce cotiră spre strada 
ce ducea în cartierul Cheapside. Sacoşa cu mâncare a lui Isabel era 
prea grea şi voluminoasă pentru a putea merge în pas egal. Totodată, 
ea era prea curioasă şi nu se putea abţine să mai arunce câte o privire 
în dreapta şi în stânga ei. Nu îl cunoştea pe tânărul care le dădea 
soldaţilor saci înainte să intre în casă, însă îl recunoscu imediat ca 
fiind unul din ticăloşii la care făcuse aluzie Alice. Era înalt, cu o faţă de 
băiat inocent, pistruiat, cu şuviţe de păr de culoare şaten şi zâmbea. 


Spre surprinderea ei, bărbaţii de la Ludgate o lăsară pe Isabel să 
urce cu sacoşa ei cu mâncare şi haine. Erau familişti, cu feţe de 


oameni politicoşi, dar obosiţi şi dădeau impresia că le era milă de ea. 

— Nu vă faceţi probleme, avem noi grijă de ea, spuse un bărbat 
chel când o văzu pe Isabel cu proviziile ei. Insă după aceea, omul se 
uită la colegii lui, îl văzu pe unul că îi face un semn aprobator şi 
deschise fără zgomot uşa din faţa scării. Haideţi, zise el, făcând semn 
în sus cu degetul gros. Repede. 

Jane stătea pe o banchetă şi privea îndelung spre lumina roşiatică 
ce se vedea dinspre catedrala St Paul's. Nu s-a întors când s-a deschis 
uşa. Isabel fu emoţionată să vadă un bucheţel de flori pe pervazul 
ferestrei. 

— Eu sunt, şopti ea, nevrând să o şocheze pe sora ei. 

Bărbatul închise uşa după ea, iar Jane îşi ridică ochii obosiţi şi goi 
de orice expresie spre ea, după care se opinti să se scoale de pe 
banchetă şi o îmbrăţişă - genul de îmbrăţişare în care fiecare mişcare, 
răsuflare şi înclinare a umărului celuilalt e o dovadă că, deocamdată, 
cele mai negre coşmaruri nu s-au transformat în realitate. 

Când, în cele din urmă, cele două surori s-au desprins din 
îmbrăţişare şi s-au aşezat una lângă alta, cu genunchii apropiaţi una 
de cealaltă, cu mâinile împreunate şi cu ochii aţintiţi una la alta, Isabel 
uită cu desăvârşire ce trebuia să-i spună surorii ei. Apoi se uită jos şi 
văzu grupul de mătăsare care încă aşteptau afară, în acelaşi loc, 
rânjind dulceag spre cele două capete reunite în cadrul ferestrei mici. 
Simţi că se satură de acest peisaj. 

— Uite, şopti ea, şi Jane privi în jos spre acel grup, neînţelegând ce 
se petrece. 

— Sunt...? bâigui ea în cele din urmă, cu un licăr de speranţă în 
voce. 

— Stau acolo de dimineaţă, zise Isabel pe un ton blând. De când nu 
i-au lăsat pe soldaţi să te ia cu ei. 

Jane continuă să le privească mai multe clipe şi apoi îşi ridică încet 
şi timid o mână să facă semn spre acele femei. A urmat un murmur, 
apoi câteva mâini s-au ridicat din mulţime şi le-au făcut şi ele semn. 
Jane izbuti să schiţeze un zâmbet melancolic. 

— Armata mea, zise ea cu voce înceată, înainte să izbucnească în 
lacrimi. 

Auzise vocea crainicilor. Ştia că Hastings era mort. După un 
răstimp, lacrimile ei s-au mai domolit şi au format un fir subţire care 
se prelingea continuu pe obrajii ei. Totuşi şi-a revenit puţin şi a putut 
să asculte, pe când Isabel îi povestea cele câteva lucruri în plus pe 
care Alice şi Anne le aflaseră de la cei de pe străzi: felul în care 
şedinţa de Consiliu se transformase într-o baie de sânge, modul în 
care Sir Thomas Howard o luase la sănătoasa din grupul însărcinat să 
o aresteze pe Jane, în timp ce ducele de Buckingham plecase la 
Westminster să îl ia pe micuțul prinţ Richard, duce de York, de la 


familia Woodville, unde se adăpostise. Expresia de pe chipul lui Jane 
era pasivă, ea sprijinindu-şi capul cu o mână. Din când în când, făcea 
semn cu capul că înţelege. La câteva minute, tresărea brusc. 

Singura ei reacţie când a auzit acuzaţiile care i se aduceau a fost 
să-şi coboare privirea şi să ridice neputincioasă din umeri. Vrăjitorie - 
ce putea spune la auzul unei asemenea bazaconii? 

— Ştim cu toţii că e absurd, se bâlbâi Isabel, încercând să alunge 
din mintea sa imaginea lui Dickon cu o zi în urmă, dezbrăcat complet, 
râzând în hohote, cu capul pe spate, toată lumea ştie asta... cred că e 
o greşeală... Primăria Londrei o să ridice această problemă la 
întrunirea de Consiliu, spune William Pratte; o să insiste asupra 
faptului că cetăţenii liberi din City nu pot fi trataţi în felul acesta... nu 
e aşa de rău precum pare... O să ieşi de aici foarte curând... O să 
găsim noi o cale... 

Pe de altă parte, ea ştia că aceste speranţe erau foarte slabe. Jane 
fusese întemniţată pentru un lucru de care Hastings fusese considerat 
suficient de vinovat ca să fie executat. Jane zâmbi tristă, oftă şi nu 
scoase niciun cuvânt. 

Cu toate acestea, păru să se învioreze când află că Dorset era liber 
şi îşi luase tălpăşiţa - deşi o neliniştea ideea că încearcă să iasă din 
ţară. 

— Asigură-te că are destui bani, spuse ea, mutându-şi privirea în 
sus şi în jos pe pereţi ca şi cum ar fi încercat să găsească o soluţie 
pentru această problemă. O strânse pe Isabel de mâini. Am eu bani. În 
caseta mea de acasă. Dă-i cincizeci de lire dacă are nevoie. O să-i dai, 
promiţi? 

Moment în care uşa se deschise. Vizita se încheiase. 

— Îți promit, spuse Isabel, cuprinzând-o strâns în braţe pe sora ei, 
agăţându-se de acea aromă efemeră de trandafiri şi de strălucirea 
solară a surorii ei. Bărbatul din spatele lor se foia stânjenit. Era prea 
politicos să le întrerupă. 

— Nu vreau să ai necazuri, spuse Jane către paznic, despărţindu-se 
de sora ei. Chiar şi în această celulă, în această lumină slabă, era 
frumoasă. iți mulţumesc că ai lăsat-o pe sora mea să intre. Şi Isabel 
văzu că faţa încordată a omului se relaxează şi răspunde încântat, cu 
un zâmbet care îi dezveli două şiruri de dinţi negri. 

— Nu e în regulă, mormăi el către Isabel pe scară, şi toată lumea 
zice că nu e în regulă. O doamnă aşa de fermecătoare, cu un suflet 
aşa de bun. Vrăjitoare, ce să-ţi spun! Singura pricină că e aici e 
politica. Aia de sus se luptă pentru ciolan, ca porcii înfometați la 
troacă, nu? Oricum, nu ea. Parcă în semn de sfidare, lovi uşa cu 
pumnul, o deschise şi o lăsă pe Isabel să iasă, făcându-le semn 
femeilor care aşteptau pe drumul pietruit din faţa închisorii că 
simpatizează cu ele. Nu-mi pasă nici cine mă aude. Toţi ştim ce se 


petrece în realitate. 


Gaura care se căsca tot mai mult în stomacul lui Isabel nu o 
împiedică să se arunce în pat imediat ce ajunse acasă şi să se cufunde 
într-un somn adânc. Dar la miezul nopţii se trezi din somn şi se 
pomeni în capul oaselor, scrâşnind din dinţi şi scrutând întunericul 
care o învăluia. 

Nu numai gândul la Jane, care stătea închisă în acea celulă a 
temniţei, trezise această panică în ea. De vină nu era nici iureşul 
evenimentelor din ziua care se încheiase; trecerea de la o catastrofă 
la alta, rezolvarea fiecărei situaţii pe măsură ce apărea, fără pic de 
răgaz de gândire. Ce o neliniştise cel mai mult fuseseră cuvintele pe 
care Dorset le spusese dimineaţă, cuvintele la care ea refuzase cu 
încăpățânare să se gândească de atunci. Dickon punea mâna pe 
putere. Era singura explicaţie care stătea în picioare. Probabil că 
încerca să devină rege. Lordul Hastings era mort. Micuţul rege şi 
prinţul Richard erau sub controlul lui. Nu mai putea fi oprit de nimeni. 

Ea îşi spuse în gând: poate că în definitiv regina Elizabeth Woodville 
avusese dreptate că nu voia să părăsească sanctuarul ei. Aproape că 
începu să-şi facă griji în legătură cu copiii din familia regală. Acum 
însă erau prea multe alte lucruri de care trebuia să se îngrijoreze. Tinu 
închisă în mintea ei această uşă a preocupărilor grave. 

Nici nu-i venea să creadă ce se întâmplase. Retrăi în minte fiecare 
moment pe care îl petrecuse cu Dickon cu o zi înainte. Nu existase 
niciun semn, absolut niciunul. El râsese când aflase că Jane şi 
Hastings fuseseră împreună. Râsese de ideea că Dorset era 
dezamăgit. Mai mult ca sigur că de când se văzuse cu el ceva s-a 
întâmplat. Ceva ce a schimbat totul. Poate că ar fi ştiut, şi-ar fi dat şi 
ea seama dacă ar fi pus la cale aşa ceva, nu? l-ar fi spus şi ei. l-ar fi 
făcut o aluzie. Măcar ar fi iertat-o pe Jane. Ce legătură avea Jane cu 
toate aceste lucruri? 

Apoi îi veni în minte acel gând, amintindu-şi graba cu care a plecat 
el şi gesturile smucite şi aparent nervoase la plecare, lipsa lui de 
atenţie când vorbea cu ea. Oare chiar aşa să fie? 

Şi, cu o ruşine atât de adâncă încât i se păru că obrajii îi iau foc și i 
se pune un ghem în stomac, îşi spuse în sinea ei: de ce şi-o fi închipuit 
el că vreau să o iert pe Jane, din moment ce întotdeauna am fost aşa 
de dură când am vorbit despre ea? Când mai degrabă ar fi putut 
crede că o urăsc? 

Cu cât se chinuia mai mult să priceapă ceva, cu atât reuşea mai 
puţin să înţeleagă, până când în mintea ei apăru o amestecătură de 
imagini strălucitoare, fixe, care nu se potriveau una cu alta. Dickon 
râzând. Respirația îngrozită a lui Dorset la auzul cornului crainicului. 
Jane, mirosind a apă de trandafiri, oftând adânc în celula ei. Casa lui 


Jane, jefuită de un bărbat blond tânăr şi zâmbitor, însoţit de soldaţi. 

Şi, încetul cu încetul, i se strecură un gând precum o umbră, o 
apariţie bolnăvicioasă şi plină de ură. La fel de bine se putea întâmpla 
să nu aflu nimic. |n fond, ce ştia ea despre Dickon? Un miros; gustul 
pielii lui; o înşiruire de gesturi; un licăr al ochilor. Ea crezuse că între 
ei avusese loc o întâlnire dintre două minţi. Insă nu ştia absolut nimic 
care să îi permită să fie sigură de modul în care el se va comporta în 
viaţa publică, din moment ce el făcea tot ce considera necesar să-şi 
protejeze propria persoană şi pe rudele lui. Nimic în afară de vorbăria 
de pe stradă, pe care o cunoştea toată lumea. Că era un conducător 
bun al Nordului şi un soldat bun. Zvonuri conform cărora fusese 
responsabil de mai multe fapte crude, de mai mică anvergură, comise 
faţă de văduvele şi mamele din Casa de Lancaster, care nu puteau 
riposta (nu mai rele decât cele comise de alţi lorzi). Vorbăria 
prostească a oamenilor de pe stradă, ceea ce ea spusese totdeauna 
că sunt doar balivernele străzii, cum că el îi ucisese pe fratele lui şi pe 
bătrânul rege Henric în Turnul Londrei. Işi imaginase că-i cunoaşte 
sufletul; crezuse că este sufletul lui geamăn. Dar dacă toate aceste 
lucruri erau adevărate, atunci acel Dickon pe care îl ştia ea era o 
umbră distorsionată, imposibil de cunoscut sau de înţeles, total diferit 
de prinţul pe care îl cunoştea lumea. 

intunericul care o învălui odată cu aceste gânduri chinuitoare era 
atât de mohorât şi copleşitor, încât se ghemui strâns, ca în agonie, 
strângându-şi genunchii cu braţele, închise ochii şi simţi că faţa i se 
strâmbă din cauza durerii care îi inunda sufletul. Incercă să înlăture 
fiecare amintire a corpului lui, în timp ce agonia îi fu mărită de un nou 
val nimicitor de întunecime; fiecare râset de-abia auzit; fiecare 
amintire a alunecării pielii lui pe pielea ei; atingerea pe care o simţi 
până în şira spinării, când el pusese o mână pe cotul ei sau cândo 
mângâiase gingaş pe gât; felul în care, după aceea, se întorcea de pe 
o parte pe cealaltă şi se sprijinea pe un cot ca să o poată privi şi să-şi 
poată trece mâna delicat prin părul ei în timp ce vorbeau. 

Ştia deja care era preţul înţelegerii acestor lucruri. Insemna că 
această relaţie se încheiase. Gata cu semnele făcute cu ochiul la uşa 
Palisadei Roşii; gata cu pălăriile aruncate pe fereastră în casă pentru 
a-şi anunţa sosirea. Gata cu aşteptările chinuitoare şi cu chicotelile 
amândurora, ca atunci când goneau în sus pe scări ca să fie din nou 
împreună. Gata cu bucuria şi veselia. 

Simţul pierderii tuturor acestor lucruri o lăsă fără răsuflare. Dar 
ceea ce o făcea să sufere şi mai mult, ba efectiv o sufoca, era gândul 
că dacă el plănuise toate aceste acţiuni încă de ieri, aşa cum mai mult 
ca sigur se şi întâmplase, probabil că îşi dăduse seama că aceasta o 
va face să-şi piardă încrederea în el. Probabil că se gândise că avea să 
fie ultima oară când mai erau împreună. Probabil că ajunsese la 


concluzia că nici nu mai conta. 


Nimeni din casa Claver nu acordă nici cea mai mică atenţie feţei 
răvăşite a lui Isabel sau tăcerii ei în dimineaţa următoare. Se bucura 
de acest lucru, deşi nu putea spune că este chiar surprinsă. Se 
întâmplau atâtea şi atâtea lucruri, încât nu mai era timp pentru 
discuţii. Alice Claver doar aprobă cu capul, absentă, când Isabel 
spuse, pe un ton reţinut: 

— Cred că se cuvine să nu mă mai duc la Westminster un timp, nu-i 
aşa? 

Nu putea suporta ideea să stea faţă în faţă cu prinţesa Elizabeth şi 
cu surorile ei şi să vadă acuzaţia mută din ochii lor - nu ai avut 
dreptate - şi pe de altă parte, acum nu se mai punea problema să mai 
coasă rochii de încoronare. lar Dickon nu mai era acolo. 

— Mă gândesc că e cazul să mergi azi să o vezi pe sora ta, spuse 
Alice. O să aibă nevoie de lenjerie curată. Şi să-i spui că o să merg să 
discut cu primarul despre ea, cu William; vreau să rezolvăm problema 
asta înainte ca William să plece. 

Până la amiază, când ea a plecat la Primăria din Londra cu punga 
cu cincizeci de monede de aur pe care le numărase pentru Dorset, 
Alice şi William scriseseră deja petiția pentru primar, în care îi 
solicitau acestuia să negocieze eliberarea lui Jane. Cei doi stăteau în 
stradă şi o aşteptau. Era clar că lucrurile nu au decurs bine. Alice 
spumega de furie. Spunea că fuseseră întrerupţi de un domn din casa 
familiei ducelui de Buckingham, care fusese trimis să spună dinainte 
ceea ce ducele plănuia să spună reprezentanţilor Primăriei la 
începutul săptămânii viitoare referitor la evenimentele petrecute cu o 
zi în urmă. Astfel că, înghesuiți într-un colţ al mesei primarului de 
către membrii delegaţiei ducelui, ei au auzit întregul discurs: 

— Şi cred că nimeni n-a mai auzit de când s-a născut atâtea 
calomnii şi cuvinte injurioase, răbufni Alice. Când mă gândesc cum am 
ieşit cu toţii pe străzi şi am luptat pentru membrii familiei York, cu 
mulţi ani în urmă, punându-ne în pericol viaţa noastră şi a familiilor 
noastre. Toată Londra, de la mic la mare; toţi, susţinătorii familiei 
York. Când mă gândesc la fiul meu... Preţ de o clipă, se opri, îşi făcu 
semnul crucii, apoi continuă, pe un ton mai scăzut, adăugând: şi soţul 
tău, la care, parcă vrând să-şi ceară scuze, întâlni privirea lui Isabel. 
Trăgând aer adânc în piept şi recăpătându-şi vocea stridentă şi 
înfăţişarea amenințătoare, ea încheie: Tot ce pot spune e următorul 
lucru: nu ne-am luptat pentru asta. 

— Ce se spune în discurs? întrebă Isabel, în mod straniu mai 
liniştită după pronunţarea acestei sentinţe sumbre. 

Alice se înroşi atât de tare, încât Isabel crezu că va face o criză de 
nervi. William Pratte fu cel care începu să explice cu o voce ezitantă. 


În discurs, răposatul rege Eduard era acuzat că a fost afemeiat, a spus 
William. Era o acuzaţie atât de stranie, încât Isabel, oricât de discretă 
era ea, simţi că e gata să izbucnească în hohote de râs. 

— Păi, hai să zicem că e adevărat, spuse ea. Dar ce legătură are 
asta cu toate celelalte lucruri? 

Alice continuă pe un ton tăios: 

— Cică nicăieri n-a existat vreo femeie, tânără sau bătrână, săracă 
sau bogată pe care Eduard să nu fi pus ochii şi pe care în cele din 
urmă să nu o abordeze şi să o posede, lucru care a dus la distrugerea 
reputației multor femei respectabile. 

Isabel privea lung, nevenindu-i să creadă urechilor ce auzea, şi 
aceasta nu datorită fluenţei impecabile cu care femeia mai în vârstă 
reda citatele, ci din cauza mârşăviei gândului cu care fuseseră scrise 
acele cuvinte. 

— Încearcă să-i întineze amintirea regelui Eduard, zise William 
Pratte, dând din cap. La fel ca majoritatea oamenilor, şi el era prea 
precaut ca să rostească numele celui pe care îl considera responsabil: 
cuvintele „ducele de Gloucester” nu ajunseră pe buzele lui. Dar el 
adăugă: Propriul lui sânge. Eduard a fost singurul rege bun pe care l- 
am avut vreodată. 

— lar apoi a fost ceva în genul, interveni Alice ca o furtună, 
urmându-şi firul propriei gândiri, cică „el a acordat mai multă atenţie 
soţiei lui Shore, o desfrânată mizerabilă şi detestabilă, decât oricărui 
lord al Angliei, cu excepţia acelora care au făcut din ea protectorul 
lor.” 

— Hastings? întrebă Isabel. 

— Şi Dorset, îi aminti William Pratte în şoaptă. 

După aceea, Alice şi William au renunţat şi s-au furişat afară. Nu 
mai avea niciun sens să stea lângă primar. Deocamdată, oricum nu 
puteau obţine nimic de la el. 

— Şi totuşi, eu n-aş spune că nu mai avem nicio speranţă, zise 
William Pratte gânditor. Ele îşi ridicară imediat privirea spre el; William 
era reprezentantul lor în rândul oamenilor care hotărau soarta 
regatului. El continuă: Eu unul cred că ei îşi dau seama că ideea asta 
pe care au folosit-o până la refuz nu duce nicăieri - acuzaţia că Jane şi 
lordul Hastings au uneltit să-i facă farmece lui Richard. E deja clar că 
nimeni nu o să creadă povestea asta. Cel puţin nu aici, unde oamenii 
o cunosc. O născocire prostească. Aşa că o să fie nevoiţi să renunţe la 
gogomănia asta. Dar oamenii or să-i ia de proşti dacă îi dau pur şi 
simplu drumul din închisoare. Aşa că trebuie să o mai ţină acolo un 
timp; şi bănuiesc că un timp or să mai continue şi să spună că eo 
târfă. In felul acesta e destul de simplu să le dai oamenilor să 
înţeleagă că oricine va fi viitorul rege va fi mai puţin dezmăţat decât 
regele pe care tocmai l-am înmormântat - să-l pună într-o lumină mai 


bună. Făcu o pauză, apoi spuse pe un ton sfidător: Dumnezeu să 
odihnească sufletul regelui Eduard. Aş zice că primarul o să fie dispus 
s-o ajute pe Jane, după ce lucrurile se mai liniştesc, adăugă el, mai 
practic. Am văzut clar felul în care s-a uitat la mine. Îl cunosc. Dacă 
depinde de el, nu o să lase o cetăţeană liberă a Londrei să fie târâtă în 
noroiul ăsta. 

Isabel văzu în ochii lui acea îndărătnicie tipică oricărui neguţător 
silit să trăiască aproape de lorzii lui, bărbaţi care îşi făceau dreptate 
cu sabia, trăiau în legea ei, cărora nu le era frică să moară înjunghiaţi 
de sabie dacă la asta îi ducea împlinirea ambițiilor lor. Ea simţi 
neliniştea fiecărui londonez care ştia că pieţele paşnice pe care le 
frecventa, străzile şi bisericile acestui oraş nu erau menite decât să 
umple spaţiile dintre fortărețele impunătoare ale oraşului pe care 
lorzii le mențineau în toată această zonă a comerţului şi industriei; 
niciun locuitor nu putea face nimic altceva decât să ridice din umeri şi 
să-şi închidă uşile cu zăvoare de fiecare dată când acei lorzi aveau 
chef să mărşăluiască şi să intre cu soldaţii pe porţile oraşului, armate 
de călăreţi, fiinţe străine îmbrăcate în armură şi înarmate până în 
dinţi, oameni care în orice clipă puteau deveni violenţi. Văzându-i 
încreţiturile frunţii şi cutele dintre ochi, îşi dădu seama că se poate 
încrede în cuvintele lui, că primarul împărtăşeşte şi el sentimentele 
acestor londonezi destul de mult ca să facă tot ce-i stă în putinţă să se 
lupte pentru siguranţa lui Jane. 

— Totuşi va trebui să merg la Bruges, spuse William Pratte. Mai 
ales în condiţiile de acum, când trebuie să scăpăm de Dorset. Tu şi 
Jane trebuie să vă ocupați de asta fără mine. Dar sfatul meu e 
următorul: mai aşteptaţi cam o săptămână. Vorbiţi cu avocatul meu şi 
spuneţi-i şi lui să se implice. Apoi mergeţi din nou la primar. 


Lovitura de palat se contura tot mai clar pe zi ce trecea. Delegaţia 
neguţătorilor care urma să plece la Bruges şi-a amânat plecarea până 
duminică după-amiază, ascultând sfaturile insistente ale primarului, 
care a considerat că ar fi cuviincios ca ei să asculte slujba ce avea să 
fie ţinută la Crucea Sf. Paul din faţa Catedralei. 

A fost o zi furtunoasă, în care cerul a fost acoperit cu nori de 
culoarea laptelui covăsit. S-a adunat o mare de oameni care 
murmurau şi se foiau neliniştiţi; oameni ce păreau ursuzi şi aşteptau 
scuze din partea celor puternici pentru nişte tulburări care în opinia 
lor nu aveau să le aducă decât probleme, fiecare dintre ei chinuit de 
gândul cât de mult se va înrăutăţi ziua de mâine faţă de cea de azi. 
Isabel, Alice şi Anne Pratte au mers acolo împreună cu delegaţia de 
neguţători cu care William Pratte avea să plece la Bruges ceva mai 
târziu. Ştiind că pe Isabel o vor privi mulţi ochi, Anne Pratte îşi asumă 
responsabilitatea de a merge braţ la braţ cu chipeşul funcţionar 


flamand, îmbrăcat cu o tunică şi ghetre sobre, a cărui faţă era 
aplecată şi ai cărui umeri erau aplecaţi din pricina emoţiei. Totuşi, 
acesta nu se putu abţine să o privească atent pe Isabel de îndată ce o 
zări şi să-i zâmbească uşor, în timp ce ea a trebuit să facă efortul să 
nu-şi coboare capul la vederea lui şi să nu-i murmure „Lordul meu.” 

Ea aşteptă până când oamenii se înghesuiră atât de mult în jurul 
amvonului încât nimeni nu mai putea vedea nimic, apoi ajunse lângă 
el şi îi spuse, la ureche: 

— De la Jane, pentru călătoria ta, şi îi strecură în mână punga de 
bani. 

Putu să vadă cum Dorset a pipăit punga cu degetele, şi-a dat 
seama că înăuntru erau monede şi a înţeles şi că Jane s-a gândit să 
aibă grijă de el şi să îi asigure bani de provizii, chiar în condiţiile în 
care era întemniţată la Ludgate. Ochii lui se făcură mari. 

— Mulţumesc, bâigui el. Apoi: Mulţumeşte-i din partea mea. 

Isabel se simţi puţin mai liniştită; în definitiv, poate că Dorset nu 
era chiar atât de egoist şi nerecunoscător cum crezuse ea. Apoi, după 
o îndelungă chibzuială, el îi zise: 

— Sau poate mă ajuţi să-i mulţumesc personal? 

Alarmată, ea făcu semn că nu. Apoi, simțind că se cam pripise - la 
urma urmei, acum era deghizat cât se putea de bine - făcu un semn 
aprobator. 

— La ce oră pleci? îl întrebă ea. Delegaţia urmează să se îmbarce 
peste câteva ore cu destinaţia Coventry. După asta, am putea să te 
ducem la fereastra ei. O să poţi să-i faci semn cu mâna. Şi ea te-ar 
vedea. O să-i placă să te vadă. Crezi că o să ai timp? 

Nu fu timp destul decât pentru un semn de aprobare. Mulțimea se 
agita. Isabel abia reuşi să-l vadă pe preot urcându-se la amvon; în 
primele momente, nu auzi decât jumătate din cuvintele strigate care 
veneau de acolo. Apoi, pe măsură ce exclamaţiile şi murmurele 
oamenilor deveniră tot mai sonore, nu mai putu să audă aproape 
nimic. 

Dar ceea ce reuşi să audă fu suficient. 

Predicatorul spunea că Anglia era condusă de un bastard. Cei mai 
mulţi dintre ceilalţi membri ai familiei regale erau şi ei nelegitimi. 
Numeroşii ani de viaţă de desfrâu corupseseră sângele regesc într-o 
asemenea măsură, încât se părea că nu mai exista niciun bărbat care 
să merite să poarte pe cap coroana Angliei. 

— Mlădiţele bastarde nu vor prinde rădăcină în veci! urlă el, iar 
vântul purtă acest urlet până la Isabel. 

Vorbele erau prea uimitoare pentru a putea fi pricepute la o primă 
ascultare. Cum ajunseseră toţi dintr-o dată bastarzi? Unii dintre 
oamenii din preajmă, la fel de nedumeriţi ca ea, ascultători, începură 
să reacționeze strigând acelaşi slogan. Alţii, furioşi la culme, îi şâşâiau 


pe aceştia sau le făceau semn să tacă. Voiau să audă raţionamentul 
care stătea în spatele acestei afirmaţii ieşite din comun. 

lar vocea începu să explice. Căsătoria devenită deja un scandal 
public dintre regele Eduard şi regina Elizabeth Woodville fusese lipsită 
de orice legitimitate, spuse ea. Vechiul rege, demult căzut în 
prăpastia decadenţei, fusese logodit în secret chiar şi înainte de acea 
căsătorie nelegitimă, cu doamna Eleanor Butler, iar acea logodnă 
avea toată puterea şi validitatea în faţa Domnului pentru a face orice 
căsătorie ulterioară nulă şi neavenită. Ceea ce însemna că regina 
Elizabeth Woodville nu fusese de fapt niciodată regină a Angliei în 
adevăratul sens al cuvântului şi ca atare nu se cuvenea ca fiii şi fiicele 
ei să fie numiţi prinți şi prințese. Micuţul rege Eduard, care locuia în 
apartamentul oficial din Turn şi aştepta să fie încoronat, nu merita 
titlul de rege Eduard al V-lea mai mult decât merita fratele lui să 
poarte titlul de prinţ Richard. Numele lor erau Eduard Bastardul şi 
Richard Bastardul. 

— Eduard Bastardul! se auziră câteva voci uimite. Însă nu prea 
multe. 

Sute de oameni au tras aer în piept şi au produs un şuşuit exact 
când predicatorul începu să facă afirmaţii chiar şi mai şocante. Nu 
numai noul rege era un bastard, zicea el. Chiar şi fostul rege Eduard 
fusese un bastard. La fel şi fratele lui, ducele de Clarence. Mama lor, 
fosta ducesă de York, îi fusese necredincioasă tatălui lor în timp ce el 
era plecat în campanie în Franţa. Primii doi fii ai ei - băieţi înalţi, bine 
făcuţi, blonzi - nu aveau sângele ducelui, bărbat mic de statură, 
brunet, slăbănog şi cu trăsături ascuţite, deşi copiii îi spuneau tată. 

— Imi dau seama ce-o să urmeze, se auzi vocea dezgustată a lui 
Alice Claver din spatele lui Isabel. 

La fel aveau să afle şi restul ascultătorilor. Când predicatorul 
izbucni într-un urlet triumfător la finalul discursului său, intonând 
maiestuos: Richard, ducele de Gloucester, este unicul fiu de drept al 
tatălui său! - în mulţime nu se mai auzi nicio exclamaţie şi nimeni nu 
mai gesticulă, dar toţi erau muţi de uimire. Se auziră doar câteva voci, 
care strigau: „Richard Gloucester!” şi „Dumnezeu să-l aibă în pază pe 
regele Richard!”, aproape experimental, acoperind discuţiile precaute 
dintre prieteni, membrii de familie şi vecini, în timp ce restul 
persoanelor adunate au început să se retragă la casele lor. Peste tot 
se vedeau numai feţe sumbre. 

Astfel că Isabel a fost surprinsă când şi-a îndreptat privirea spre 
Dorset şi l-a văzut zâmbind larg. Când şi-a dat seama că e observat, 
acesta şi-a recăpătat grabnic mina serioasă. Insă în ochii lui zări timp 
de o fracțiune un anumit licăr, o umbră din acelaşi amuzament de mai 
devreme, după care acesta îi explică numaidecât la ce se gândise: 

— Nu mi-ar plăcea să fiu în locul lui Richard Gloucester când mama 


lui o să pună mâna pe el, şopti el, dând din cap. Să-i defăimeze 
reputaţia şi onoarea în felul acesta. In toată lumea creştină nu există 
o femeie mai aprigă ca ea. E sângele ei de Neville. În comparaţie cu 
ea, chiar şi mătuşa mea pare o timidă. Nici nu merită să fii rege dacă 
Cis cea mândră îţi pune gând rău. 

Fără să vrea, Isabel se pomeni că începe să-l placă pe Dorset. 

— Şşş, spuse ea dojenindu-l, deşi ochii ei râdeau împreună cu el. 
După care ea îi şopti: După Bruges, încotro o să te îndrepţi? Putea să 
o anunţe pe Jane mai târziu. 

— Bretania, spuse el. Era evident că se gândise la aceasta şi avea 
răspunsul pregătit. La Henric Tudor. 

Ea îl privi îndelung. 

Auzise de Henric Tudor, dar nu ştia prea multe despre el. Era conte 
de Richmond şi, din câte ştia ea, un susţinător al casei de Lancaster; 
el şi unchiul lui, Tudor, cuceriseră Ţara Galilor luptând pentru fostul 
rege Henric al VI-lea, monarh slab de înger, cu treisprezece ani mai 
devreme, în timpul scurtei perioade de restauraţie a regelui 
reprezentant al Casei de Lancaster cu sprijinul contelui de Warwick. 
Ştia că Henric Tudor era fiul, dintr-un mariaj mai de demult, al 
doamnei Margaret Beaufort, ultima prinţesă din tabăra lancasterilor, 
care în prezent era soţia lui Thomas, lordul Stanley, care la rândul său 
fusese lordul însărcinat cu organizarea ceremoniei încoronării fostului 
rege Eduard. Despre aceştia ştia o mulţime de detalii, pentru că erau 
genul de lorzi despre care se cuvenea să ştii cât mai multe atunci 
când aveai o afacere. Ştia că doamna Margaret Beaufort fusese 
deseori la curtea regelui Eduard şi uneori dusese trena reginei 
Elizabeth Woodville, cu toate că încă mai era privită cu suspiciune, ca 
ultimă reprezentantă a liniei regale rivale. 

Ştia că fiul lordului Stanley se însurase cu o nepoată a familiei 
Woodville. Insă tot ce ştia despre Henric Tudor era faptul că acesta 
scăpase cu viaţă şi fugise în Bretania după ce tentativa lui Warwick de 
a se încorona eşuase cu mai mulţi ani în urmă şi că rămăsese acolo; 
unii spuneau că în acea perioadă fusese aproape prizonier al ducelui 
de Bretania. Era un nimeni. De ce să meargă la el? 

Dorset zâmbi cu o doză de tristeţe văzând nedumerirea ei. 

— Nu a mai rămas nimeni altcineva, spuse el. 

Ea dădu din cap aprobator. Cât de neajutoraţi erau cu toţii! Au stat 
destul de mult afară. Cerul era înnorat şi bătea un vânt puternic, ce 
părea că-i goneşte şi el pe oameni la casele lor. Mâna lui era pe braţul 
ei; timp de o clipă, se gândi cât de multă putere căpătase şi el acum, 
după ce tot ce era mai rău trecuse şi scăpase cu viaţă. „Domnul să te 
aibă în pază! Sper să ajungi cu bine”, îi spuse ea. 

Şi întrerupse imediat şirul mulţumirilor spuse de el în şoaptă, 
predându-i-l în grijă lui Anne Pratte, cu care aranjă să-l conducă pe 


călător la Ludgate ca să-şi ia rămas-bun, din mers, de la Jane. Nu era 
timp de pierdut. 


În după-amiaza următoare, Isabel se întâlni cu avocatul trimis de 
William Pratte. Când avocatul intră în depozitul lui Alice, aplecându-se 
ca să poată intra pe uşă - era mai înalt decât majoritatea oamenilor 
care veneau în acest loc, destinat mai ales femeilor -, se uită mirată la 
el. Oare toate acestea nu se mai întâmplaseră o dată? 

— Nu cumva vă cunosc? întrebă ea, brusc nesigură pe ea. 

El zâmbi şi făcu o plecăciune. 

— Desigur, răspunse. Eu v-am întocmit acordul de ucenicie. 

lar licărul de veselie din ochii lui căprui îi readuse în minte toate 
amintirile legate de copilăria ei: Elizabeth Marchpane, care chicotea şi 
numise acea culoare a ochilor lui topaz; Anne Hagour, care îi spunea 
acestuia „satir”. Mai târziu, Alice Claver s-a răţoit la el şi i-a ordonat să 
se grăbească şi să şteargă o parte a contractului alcătuit de el; felul 
paşnic în care el s-a conformat. Era unul dintre băieţii Lynom. Acum 
crescuse, era bine legat şi musculos, iar părul lui blond şi angelic care 
făcuse toate fetele să ofteze era acum mai închis la culoare şi mai rar, 
dar păstrase aceeaşi expresie amuzată pe care şi-o amintea din acele 
vremuri. Era un semn bun că soarta lui Jane era în mâinile lui Robert 
Lynom. 

El nu pierdu timp cu conversații de circumstanţă. Trecu direct la 
subiect şi îşi exprimă regretul faţă de întemnițarea lui Jane. 

— Sunt sigur că sunteţi foarte îngrijorate, dar, adăugă el foarte 
direct, cred că avem şanse destul de mari să ajungem la o înţelegere 
cu noua administraţie - să o scăpăm cu totul de închisoare. După 
încoronare. Am discutat cu primarul. Mi-a spus că acesta este lucrul 
pentru care trebuie să ne luptăm. Nu credem că este imposibil să se 
renunţe la toate acuzaţiile împotriva ei. Deja am obţinut un acord 
neoficial că se va renunţa la acuzaţia de vrăjitorie. Acest caz a devenit 
stânjenitor şi pentru autorităţi. Chiar şi... moment în care făcu o pauză 
deliberată; în aceste zile nimeni nu ştia cum să-i mai spună lui 
Dickon...pentru Maiestatea Sa. 

— Aţi vorbit cu primarul? întrebă ea, impresionată de modul lui clar 
şi direct de a discuta. Când îl ascultai era ca şi cum vedeai lumina 
soarelui apărând printre nori. Deja? 

El zâmbi larg. 

— E inutil să pierzi timpul, răspunse, când ştii exact ce vrei. 


Acum schimbarea puterii devenise inevitabilă. Toată lumea a făcut 
ceea ce trebuia să facă. 

Luni, ducele de Buckingham a denunţat promiscuitatea morală a 
fostului rege Eduard la Primăria din Londra, spunând că el domnise 


ani de zile peste Anglia prin opresiune şi după bunul lui plac. 

Membrii Parlamentului, care nu aveau să se mai întrunească timp 
de un an de zile, s-au adunat şi ei pentru a scrie o petiție. Petiţia 
constituia un ecou al discursului ducelui de Buckingham. Parlamentarii 
l-au denunţat pe regele mort, afirmând că a fost un satir a cărui 
depravare a făcut ca toate femeile cinstite şi fecioarele să se 
îngrozească la gândul că ar putea fi şi ele dezonorate şi siluite. Au 
spus că însurătoarea lui Eduard al IV-lea cu Elizabeth Woodville fusese 
secretă şi ilegală - o vrăjitorie de la început şi până la sfârşit. Au zis că 
toţi copiii născuţi din acea căsătorie erau bastarzi. La fel ca ducele, ei 
îl rugau pe Richard de Gloucester să accepte să urce pe tron. 

Marţi, ducele de Buckingham, lordul Howard, primarul şi consilierii 
municipali au format o delegaţie şi l-au vizitat pe ducele de 
Gloucester, rugându-l să devină rege. 

Miercuri, Richard de Gloucester a fost proclamat rege al Angliei. 
Isabel nu a fost la Crucea Sf. Paul când s-a citit proclamația, însă Anne 
Pratte i-a relatat toate detaliile. S-a convenit ca încoronarea să aibă 
loc în data de 6 iulie. 

La standul din piaţă unde Anne istorisea desfăşurarea 
evenimentului a venit un băiat. El a murmurat câteva vorbe 
nedesluşite către Isabel, şi-a atins chipiul cu două degete şi a plecat. 

— Ce-a fost asta? întrebă Anne Pratte. 

— A, nimic, spuse Isabel; ştia că probabil arăta cam posacă, doar 
nişte lemne de foc care au ajuns la casa mătăsurilor. Nu pot să merg. 

— Ei bine, cât de curând va trebui să începi să mergi iar la 
Westminster, să ştii. Nu pot să cred că regina Elizabeth Woodville n-o 
să se descurce în perioada asta şi n-o să ajungă din nou la curte; e 
prea ambițioasă să nu încerce măcar; şi tu nu cred că vrei s-o pierzi 
pe prinţesă, o îndemnă Anne Pratte. 

— Elizabeth Bastarda, spuse Isabel pe un ton lipsit de orice 
expresie şi apoi dădu din cap. După care, văzând privirea mustrătoare 
a mătăsarei, adăugă: Bine. Mâine. 


— M-ai minţit, zise ea cu voce aspră, făcând un pas înapoi în 
spatele uşii zăvorâte. Îl împinse departe pe Dickon. Dar avea în 
acelaşi timp senzaţia neplăcută că îl va lăsa pe Dickon să o ia în braţe 
pe scări şi să o sărute de îndată ce vor depăşi cadrul uşii. Nu voia să-l 
mai vadă niciodată pe Dickon. Ştia asta înainte să vină aici, iar acum 
se străduia să-şi respecte această promisiune pe care şi-o făcuse 
sieşi. Pe de altă parte, voia să mai simtă o dată atingerea corpului lui 
lipit de al ei, încă o dată, doar o singură clipă. 

El izbucni în râs. Făcu câţiva paşi înapoi şi se aşeză pe pat. Bătu 
uşor cu palma locul de lângă el; o tactică de amânare deloc subtilă. 
Apoi, când văzu că ea nu vine la el, îşi ridică braţele într-un gest 


teatral de inocenţă. i 

— Nu am mințit, spuse, pe un ton foarte hotărât. Insă ea observă că 
este cam stânjenit. 

Ea nu avea de gând să pretindă că nu-şi dă seama de fățărnicia lui. 
Privirea ei se pironi asupra lui. 

— Ar fi trebuit să-mi spui. 

— Ce să-ți spun? o contră el. 

Pe buzele lui se ivi o urmă de zâmbet. Nu-şi putu da seama dacă 
era din cauza neliniştii sau a indiferenţei, ba chiar a triumfului, însă 
oricum, fu suficient pentru ca ea să-şi iasă din fire. Era clar că în vene 
îi curgea sângele tatălui ei. 

Işi înfipse mâinile în şolduri şi, pe nepregătite, începu să sâsâie la 
el, de parcă l-ar fi blestemat: 

— Că aveai de gând să te ridici din patul ăsta ca s-o arestezi pe 
sora mea şi să-l ucizi pe iubitul ei şi să-l cauţi pe lordul Dorset şi în 
gaură de şarpe şi să-l răpeşti pe prinţul Richard de lângă mama lui, ca 
să-l duci Dumnezeu ştie unde. Ce părere ai despre toate astea? 

Spre groaza ei, Isabel simţi că vocea i se îngroaşă şi apoi se pierde. 

— E sora mea, Dickon, murmură ea, coborându-şi repede privirea 
pentru a-şi ascunde de el lacrimile fierbinţi din ochi. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

Când în cele din urmă îndrăzni să arunce o privire spre el cu ochii 
umeziţi şi plini de mânie, observă, înspăimântată, că şi el era furios. 
Se ridicase şi el în picioare. O privea îndelung. Faţa lui era ca a unei 
fiare. 

— Vino-ţi în fire, zise el cu voce de gheaţă. Pentru numele lui 
Dumnezeu, aici nu e vorba de sora ta. 

El trase aer adânc în piept. Il simţi că 
încordaţi. 

— E o afacere a statului, începu el, pe un ton mai blând. Toţi 
trebuie să ne supunem... 

Insă ea nu-l mai putea asculta. Interveni brusc, cu o pasiune 
năvalnică: 

— E vorba de sora mea! Cum poţi spune că nu e aşa? Ai închis-o în 
temniţa Ludgate! Am fost acolo şi am văzut-o! 

— Ce-ţi pasă ţie? se răsti el. Intotdeauna ai urât-o. Şi dintr-o dată, ai 
devenit protectoarea ei? 

Ea tăcu şi începu să-şi facă de lucru cu degetele. Nu ştia ce să 
spună. 

Apoi, ignorând ultimele lui cuvinte, îşi adună ultimele rezerve din 
mânia sa îndreptăţită. 

— Spui că e o curvă şi fratele tău un afemeiat şi, totuşi, eşti aici şi 
te-ai întâlnit cu mine. Nu sunt şi eu tot o curvă, atunci? Şi tu, nu eşti şi 
tu un afemeiat şi un prefăcut, cu o făţărnicie fără margini? 


A 


îşi relaxează muşchii 


— Haide, spuse el cu voce calmă. Isabel. Hai să o luăm de la 
început. 

Fără tragere de inimă, ea îşi ridică ochii spre el. 

— Nu sunt ipocrit, zise el cu calm şi stăpânire de sine, privind-o fix 
în ochi. Dacă te referi la faptul că în momentul de faţă mă aflu cu tine 
în această cameră, nu uita că tu ai fost aceea care ai spus că ceea ce 
se întâmplă în această încăpere e separat de viaţa obişnuită. Nu poţi 
schimba regulile acum, doar pentru că aşa vrei tu. 

Această remarcă veni ca o înţepătură. Avea dreptate în privinţa 
asta, nu putea nega. 

— Şi dacă vorbeşti despre... şi se uită la ea cu o privire care era 
deopotrivă agresivă şi plictisită, în timp ce căuta cuvântul potrivit, 
afară, despre ceea ce se întâmplă afară, atunci te rog, pentru numele 
lui Dumnezeu să nu mai faci pe proasta. Nu-ţi şade bine. 

El se ridică în picioare, cu acelaşi aer ameninţător care îi însoțea 
fiecare mişcare. + 

— E doar realitate şi nimic altceva, Isabel, spuse el. In viaţă trebuie 
să faci tot ce-ţi stă în putinţă pentru sângele tău. Asta am zis-o 
dintotdeauna şi întotdeauna am procedat aşa. Mă cunoşti de suficient 
de mult timp ca să ştii că spun adevărul. 

— Dar tu... zise ea, însă prinsă pe picior greşit şi neputând să 
continue, începu să se bâlbâie. 

El îşi continuă peroraţia. 

— Asta ai făcut şi faci şi tu; îţi protejezi sângele. Ascunzi trădători în 
numele lui Jane Shore. Auzind aceste cuvinte, ea încremeni. Să nu 
cumva să-ţi închipui că n-aud ce vorbeşte lumea prin City, spuse el, 
punând sare pe rană şi încuviinţând din cap când observă expresia 
şocată de pe chipul ei. li zâmbi amar. După care continuă: Aşa că ar 
trebui să înţelegi. Nu fac decât ce trebuie să fac pentru a-mi asigura şi 
proteja dinastia. 

Ea vru să spună ceva, dar se poticni din nou la primul cuvânt şi 
apoi nici măcar nu-şi putu aminti ce voia să zică. El o ignoră, ţinându- 
şi ochii aţintiţi asupra ei. Acum vorbea mai convingător, şi o conducea 
fără voia ei în logica argumentaţiei lui. 


— Sunt sigur că-ţi dai seama cât de important este lucrul acesta. 
Copiii aceia sunt nelegitimi. In legătură cu aspectul ăsta nu există nici 
cea mai mică îndoială. Episcopul din Bath şi Wells spune asta, şi el a 
fost preotul în faţa căruia Eduard a făcut legământ să se însoare cu 
Eleanor Butler. Ani de zile n-a suflat nicio vorbă - poate datorită 
stipendiei plătite de Eduard, cine ştie? -, dar acum, că Eduard şi banii 
cu care i-a cumpărat tăcerea s-au evaporat, conştiinţa i-a dat ghes să 
spună în sfârşit adevărul. Eu nu trebuie să fac nimic altceva decât să 
mă ocup de consecinţe. Dumnezeu ştie că n-am cerut ca lucrurile să 


fie aşa cum sunt azi. 

Ea făcu un pas spre mijlocul camerei. Era încă neîncrezătoare, dar 
cel puţin dispusă să-l asculte până la capăt. 

— Nu poţi pune un copil bastard pe tronul Angliei. Ar fi o blasfemie 
în ochii lui Dumnezeu şi o crimă în ochii oamenilor, continuă el, 
trăgând-o mai aproape de el. Increderea lui creştea tot mai mult pe 
măsură ce ea îl asculta fără să spună niciun cuvânt. E destul de rău să 
ai un copil rege, în condiţiile în care fiecare lord din ţară pune ochii pe 
el şi se întreabă dacă nu cumva propriul lui sânge nu e mai albastru şi 
armata lui mai mare şi dacă nu cumva ar fi nimerit să încerce să pună 
el mâna pe putere. Dar dacă s-ar mai şi şti că acel copil e bastard, ar 
fi anarhie. Cât ai zice peşte, ar izbucni din nou un război civil. Ne-am 
pomeni că lancasterii se furişează înapoi în ţară de peste hotare, 
vrăjmaşi venind ca furnicile de peste tot împotriva noastră. Şi n-a curs 
deja destul sânge englez în atâtea războaie pe care nimeni nu le-a 
vrut? Pentru binele ţării mele... pentru onoarea familiei mele... nu am 
avut încotro. 

Isabel voia să fie convinsă, însă era nevoie de mai mult decât atât. 

Pe un ton egal, ea spuse: 

— Dar ai spus şi despre fratele tău că e bastard. l-ai târât numele în 
noroi. Nu aveai nevoie să faci aşa ceva. 

Replica lui fu pe un ton la fel de inexpresiv. 

— A fost. E adevărat. 

Pe chipul ei se întipări imediat tot scepticismul pe care cuteză să îl 
afişeze în acele clipe. 

Dar el continuă, cu aceeaşi voce plată: 

— Intotdeauna am ştiut asta în familie. Tatăl meu era plecat în 
Franţa şi a luptat acolo un an înainte de naşterea lui Eduard. 

Ea îl tachina încă privindu-l aspru, deşi lui nu părea să-i pese. 

— Calculează şi tu, adăugă el cu voce dură. Nu e nevoie decât de 
nouă luni. 

În clipele de tăcere stingheră care urmară, Isabel îşi spuse în sine: 
pare aşa de sigur de tot ce spune. 

Nici măcar nu îl întrebă de ce nu îl acuzase niciodată pe Eduard că 
e bastard în timp ce încă trăia. Şi de ce ar fi făcut-o, în acele timpuri, 
când Eduard era rege, şi încă cel mai bun şi mai sigur rege din 
memoria contemporanilor; darămite atunci când Eduard îi predase 
bucuros fratelui său stăpânirea deplină asupra nordului Angliei? Dacă 
acum spunea adevărul, însemna că minciuna ţine de domeniul 
trecutului. Totuşi înţelegea de ce Dickon fusese tentat să păstreze 
tăcerea în această privinţă până acum. 

— Dacă m-aş fi apucat să spun adevăruri, nu mai era niciun motiv 
să nu le spun pe toate, continuă Dickon, ca şi cum ar fi fost de acord 
cu raţionamentul ei nerostit. Asta ar fi făcut ca totul să fie mult mai 


clar. 

După care oftă, iar pe faţa lui se întipări o expresie întunecată şi 
rece ca ţinuturile din nord străbătute de vânturi. 

— Dar ştiam că Hastings n-ar accepta niciodată adevărul în 
legătură cu Eduard, adăugă el. El îşi petrecuse întreaga viaţă în 
serviciul lui. Ştiam că o să mi se împotrivească pentru că o să vrea să- 
| pună pe tron pe băiatul lui Eduard. Şi expresia de pe chipul lui 
deveni şi mai tristă. Aşa c-am făcut ce trebuia să fac... a fost prietenul 
meu, dar n-am avut de ales... 

Distanţa dintre ei se micşorase acum; oare între timp ea se furişase 
neobservată până aproape de el? El făcu un ultim pas hotărât în 
direcţia ei, cu capul plecat şi privind-o fix. Putea să-i simtă răsuflarea 
pe obraji. Voia să-l întrebe despre Rivers sau Grey; se zvonea că 
pusese ca unchii prinţeselor Woodville să fie executaţi şi ei săptămâna 
aceasta. Nu reuşi însă să-l întrebe nimic. 

— Vreau să mă înţelegi bine, zise el cu voce foarte blândă. Nu am 
nimic cu cei nevinovaţi, nu le fac nimic. Doar mă cunoşti. Ştii că n-aş 
face aşa ceva. Băieţii sunt în siguranţă; nepoţii mei. La fel şi sora ta; 
dacă se ajunge până acolo. Isabel nu mai putu să respire. Nu aş răni 
niciodată o femeie. Nu o să i se întâmple nimic rău, îţi promit. 

— Dar ai acuzat-o de vrăjitorie, îngăimă ea cu voce slabă, 
străduindu-se să se împotrivească pornirii de a se arunca în braţele 
lui. Pe Jane. Pentru aşa ceva ar putea fi arsă pe rug. Cred că nici tu nu 
crezi acuzaţia asta, e absurdă. 

El dădu hotărât din cap. 

— A fost exact ceea ce lumea dorea să audă ca să-şi dea seama că 
e ceva serios. Nu va fi judecată ca vrăjitoare, şopti el. Ai încredere în 
mine. Dar privirea lui se mută în altă parte. Ca şi când ar fi fost 
conştient că a arătat că e slab recunoscând o minciună, el adăugă 
iritat: Să ştii că şi tu ai făcut acelaşi lucru când i-ai furat ucenicii 
tatălui tău - le demonstrai celor din jur şi ţie însăţi că eşti hotărâtă să 
faci ceva serios. Nu mai fi aşa cusurgioaică. Ştii exact motivul pentru 
care am procedat aşa. 

Isabel nu voia să devieze discuţia începând să nege ultima lui 
afirmaţie. Era adevărat, atunci se simţise cu adevărat triumfătoare, pe 
de o parte, din pricina faptului că angajase şi luase toate lucrătoarele 
lui John Lambert, dar şi vinovată, când văzuse că tatăl ei pleacă din 
Londra, nedumerit şi înfrânt. Poate că şi Dickon îşi propusese să facă 
acelaşi lucru atunci când a ordonat ca Jane să fie acuzată de vrăjitorie. 
Poate după aceea s-a simţit vinovat şi el. 

Insă tot ce spuse ea, implorându-l parcă cu ochii, fu: 

— Dar de ce Jane? De ce ai amestecat-o în toată povestea asta? 
Chiar tu ai spus mai devreme. N-are nimic de-a face cu toate astea. 

El ridică din umeri. Ea bănui că se miră că o pomeneşte mereu pe 


Jane. 

Vocea lui deveni mai relaxată. Ea simţi iarăşi că se înroşeşte, 
dându-şi seama că el nu zăbovea prea mult asupra chinului prin care 
trecea Jane Shore; refuza să se gândească de ce nu vrea. El zise: 

— Pentru că oamenii trebuie să ştie clar cine îi conduce. Se ştie că 
Eduard a fost un bărbat căruia femeile i-au plăcut poate prea mult; 
acum o să înţeleagă că nu a fost foarte bine că a trăit aşa. Faptul că 
Jane Shore a ajuns după gratii e o dovadă clară pe care toată lumea o 
poate înţelege. O demonstraţie cât se poate de clară; de azi înainte, o 
să trăim după nişte reguli precise, ne supunem lor. 

Vocea lui era încă liniştită, dar fermă. 

— Regulile mele, spuse el. Oamenilor le place mereu să complice 
lucrurile, dar eu sunt un om foarte simplu, zise el privind-o direct în 
ochi. | se păru că niciodată nu se uitase la ea atât de fix. Acestea sunt 
lucrurile pe care trebuie să le faci ca să te asiguri că lucrurile care vrei 
să se întâmple se vor întâmpla. Nu întotdeauna plăcute, dar necesare. 
Nu poţi fi în acelaşi timp şi rege, şi cavaler gentil. 

Faţa lui era foarte aproape de a ei, deasupra, ca un nor negru care 
acoperă albastrul cerului. Mâna lui îi atinse umărul. Simţi că nu ar 
putea trăi într-o lume în care mâna lui nu i-ar mai atinge niciodată 
umărul. Corpul ei părea atras în mod irezistibil de al lui. Mintea ei nu 
se putea pune nicicum împotriva acestei porniri. 

Simţi cum trupul i se apropie tot mai mult de al lui. În ultima clipă, 
se abţinu. El murmură: 

— Nimeni nu mai vrea războaie. A trebuit să opresc facțiunile... 
uneltirile. Vreau să fiu regele unei ţări în care domneşte pacea. 

Pe chipul lui era întipărită o expresie de sinceritate. O privea cu 
atenţie în ochi. Ea îşi dădu imediat seama cât de mult îşi dorea ca ea 
să-l creadă. Fără să vrea, înţelese că o parte a ei îi era recunoscătoare 
pentru că dorea cu atâta ardoare aprobarea ei. In acele momente era 
subjugată de atâtea emoţii şi dorinţe contradictorii - voia să ţipe şi să- 
| pălmuiască, dar apoi îşi dorea să cedeze impulsului de a cădea în 
braţele lui şi de a nu mai rosti niciun alt cuvânt - încât singurele 
cuvinte spuse de el pe care şi le aminti mai târziu au fost: 

— Vreau să fiu rege. Ai încredere în mine, îi mai şopti. 

Nu mai avea încredere în el. Indiferent cât de cunoscute erau faţa 
lui şi simţămintele ei, acum ştia că se uită în ochii unui om care 
devenise un străin pentru ea. Şi totuşi, acest lucru nu o împiedica să-l 
dorească. 

Stăteau foarte aproape unul de celălalt, cu braţele pe lângă corp, 
fără să se atingă. 

Când ea rămase la fel de nemişcată, el începu să vorbească pe un 
ton foarte scăzut, şi avu impresia că vocea lui o implora: 

— Tu ştii că eu sunt singurul care poate oferi siguranţă acestui 


regat; am făcut şi fac în continuare tot ce pot ca să păstrez pacea. 
Sunt sigur că ştii asta; dacă nu din alte motive, măcar datorită 
mentalităţii şi experienţei tale. Gândeşte-te la asta. Goffredo al tău se 
va întoarce; ştii că dacă voi ocupa eu tronul, afacerea ta cu războaiele 
de ţesut va fi sigură. Toţi ceilalţi întreprinzători din Londra îşi fac în 
prezent aceleaşi calcule ca tine. Spunând aceste cuvinte, îi aruncă o 
privire senină şi blândă, ca o provocare. Fără mine, cine ştie? 

Asta în cazul în care Goffredo mai vine vreodată, îşi spuse Isabel în 
gând descurajată. Nu mai primise nicio veste despre venețian încă de 
la începutul tulburărilor. Ceea ce Dickon spusese era adevărat. Cu 
toate acestea, tot i se părea că face o târguială cu diavolul - accepta 
să fie mituită. Acceptă-mă aşa cum sunt, sau dispari pentru 
totdeauna. 

Totuşi, era şi ea destul de versată în încheierea tranzacţiilor, îşi zise 
în gând, poate dintr-un instinct de autoapărare, pentru a-şi recăpăta 
liniştea sufletească. Făcând un pas în spate cu o mişcare extrem de 
delicată, îi spuse: 

— In regulă, dar dă-i drumul lui Jane. Fiecare fibră a fiinţei ei dorea 

cu disperare să rămână; rămase însă uluită de voinţa de fier care îi 
spunea să plece. In definitiv, şi-a îndeplinit scopul pentru care ai 
închis-o, nu? 
__ Pe faţa lui se citi mirarea, dar şi o expresie de admiraţie şovăitoare. 
incepu să dea din cap în semn că îi încuviinţează spusele, cu o 
mişcare lentă. Apoi schiţă din nou un început de zâmbet. Ea se opri 
când ajunse în cadrul uşii. 

— O să mă întorc aici săptămâna viitoare, la aceeaşi oră, adăugă 
ea, şi în voce avea mai mult calm decât în suflet. Dar numai dacă Jane 
e liberă. 


Isabel nu vru să-l viziteze în aceeaşi zi pe Will Caxton la Pa/isaga 
Roşie; nu credea că va avea puterea să-l privească în ochi după ce 
acesta aflase că a fost iubita lui Dickon. Probabil era chinuit de griji 
din pricina faptului că Dickon o întemniţase pe Jane. Sau, şi mai rău, i- 
ar putea cere să facă un lucru de neconceput, adică să recunoască 
faptul că judecase greşit, din cauza dragostei, ceea ce în sinea ei ştia 
că este adevărat. Astfel că nu se duse acolo. 

Totuşi, pe măsură ce se apropia de casa abației, se simţi tot mai 
stăpână pe sine. Faptul că îi ceruse lui Dickon să o elibereze pe Jane îi 
dăduse măcar o speranţă, oricât de slabă ar fi fost ea, de care se 
putea agăța. Dacă în toată litania lui Dickon de autojustificare şi scuze 
exista măcar un sâmbure de adevăr, mai mult ca sigur că o să ia 
decizia corectă şi o să o elibereze pe Jane din închisoare. Ceea ce ar fi 
un lucru extraordinar. 

Speranţa din sufletul ei nu fu suficientă pentru a o ajuta să facă 


faţă celor cinci perechi de ochi care o aşteptau în salonul prinţeselor. 

işi dădu seama de îndată că aflaseră lucruri care îi speriaseră peste 
măsură. Poate descoperiseră că unchii lor din neamul Woodville, 
contele Rivers şi Sir Thomas Grey, erau morţi. Poate auziseră că 
servitorii lordului Hastings încercaseră să-i viziteze pe prinții Eduard şi 
Richard la Turnul Londrei, dar li se refuzase accesul. 

Nici nu a avut nevoie de mult timp până şi-a dat seama cum au 
început copilele să afle mai multe lucruri. De data aceasta, Elizabeth a 
fost aceea care a pus întrebările, nu fetiţele, cu vocile lor piţigăiate şi 
ochişorii lor, înspăimântați ca ochii unui iepuraş. Lui Elizabeth nu i-a 
mai fost jenă să fie văzută că roagă oamenii să-i ofere informaţii. In 
poziţia periculoasă în care se afla, trebuie să fi înţeles că era nevoită 
să afle tot ce se putea, şi asta doar pentru a supravieţui. Probabil că 
începuse să întrebe ce se mai întâmplă pe orice servitor sau preot pe 
care îl vedea. in ultima săptămână, prinţesa Elizabeth slăbise destul 
de mult. Era şi acum la fel de palidă, dar culoarea aceasta îi stătea 
bine; pomeţii începuseră să se contureze şi căpătaseră o linie la fel de 
elegantă ca ai mamei ei. lar în dimineaţa aceasta culegea informaţii şi 
zvonuri de la ea cu măiestria desăvârşită a unei vânzătoare din piaţă. 

— Chiar i-au ucis pe fraţii mamei mele, spuse ea cu voce slabă, 
poftind-o pe Isabel înăuntru şi aşezându-se lângă ea pe banchetă. 
Devenise conştientă de distincţia pe care i-o conferea faptul că o 
interesează ca interlocutoarea ei să se simtă cât mai comod. În jur nu 
se vedea nici urmă de rochie de încoronare. Probabil că se afla 
undeva, încuiată într-un cufăr oarecare. Ne-a spus duhovnicul mamei. 

Isabel încuviinţă cu capul şi apoi îşi făcu semnul crucii. 

— Dumnezeu să-i odihnească, spuse ea măsurându-şi cuvintele cu 
atenţie. Nu ştia, în contextul acestor vremuri tulburi, ce poate fi 
etichetat drept înaltă trădare şi ce nu. Chiar lucrurile banale te puteau 
duce în faţa călăului. Am auzit şi eu. Imi pare rău de suferinţa voastră. 

Prinţesa se opri; apoi întrebă, cu o voce foarte blândă, în timp ce 
Isabel era copleşită încă de milă: 

— Poate tu ştii - la Londra s-a mai auzit ceva despre fraţii noştri? 

Isabel îşi ridică privirea spre pervaz, unde piesele de arşice ale 
micuţului Richard, care încă aşteptau întoarcerea lui, se umpluseră de 
praf. Isabel nu voia să o înşele pe Elizabeth. Probabil că ea şi surorile 
ei erau înspăimântate că vor fi luate şi ele de oameni care vor năvăli 
în casa lor. Era firesc ca prinţesele să încerce să afle cât mai multe, 
pentru ca apoi să se gândească ce pot face ca să se apere. Astfel că 
Isabel îi explică prinţesei, pe un ton şovăitor, că în ultimele câteva zile 
prinții nu fuseseră văzuţi jucându-se în afara apartamentelor regale 
din Turn, de asemenea că oamenilor lordului Hastings nu li s-a dat 
voie să-i viziteze. In taverne se discuta chiar că se încearcă salvarea 
lor prin răpirea din Turn. l-a spus aceasta şi lui Elizabeth. Trecu sub 


tăcere celălalt zvon care circula prin cârciumi, conform căruia băieţii 
fuseseră deja ucişi. 

— Imi pare rău că nu am veşti mai bune, încheie ea, în faţa fetelor 
care ascultau în linişte, cu feţele plecate. Probabil că tocmai au fost 
mutaţi într-un alt apartament. i 

Cu siguranță, ştiau că aceasta era o speranţă deşartă. Insă fetele 
mai mici încuviințară din cap cu un aer senin, ca şi cum ar fi vrut să 
creadă că era adevărat; chiar şi Elizabeth păru să-i fie recunoscătoare 
lui Isabel că încercase să le încurajeze. 

Isabel îşi simţi inima sfâşiată de tristeţe. Trebuia să găsească ceva 
care să fie într-adevăr o veste bună pentru copii. Intr-o fracțiune, găsi 
ceea ce căuta. 

— Am auzit, se pomeni spunând, că unchiul vostru, Dorset, e în 
siguranţă. 

In timp ce rostea aceste cuvinte, îşi spuse în sinea ei: De ce fac aşa 
ceva? Aş face mai bine să tac. Apoi, pe un ton sfidător: 

— Dacă Dickon a auzit că Dorset a scăpat peste hotare ascultând 
zvonurile care circulau prin City, eu de ce nu aş şti asta? Peste mări şi 
tări, adăugă ea. Nimeni nu ştie cum a reuşit să scape. Cinci perechi de 
ochi, însufleţiţi de speranţă, erau aţintiţi asupra ei şi o implorau să le 
dea mai multe detalii. Bineînţeles, nu ştiu dacă este adevărat, 
continuă ea, dar asta se spune prin pieţe. Dar lumea spune că a 
plecat în Bretania. La Henric Tudor. 

Rămăseseră toate nemişcate ca nişte stane de piatră, fără să 
scoată o vorbă şi aproape fără să respire, încercând să înţeleagă 
vorbele lui Isabel. Insă Isabel observă un licăr fugar de satisfacţie în 
ochii prinţesei Elizabeth - aceeaşi satisfacţie pe care ar fi simţit-o şi 
ea, dacă din zvonurile de pe stradă ar fi aflat un crâmpei de 
informaţie care peste puţin timp se putea dovedi utilă. 


Isabel stătea în barcă, amintindu-şi cu durere de încăperea liniştită 
pe care o părăsise de curând, repetând în gând: dacă Dickon o 
eliberează pe Jane, înseamnă că spune adevărul. Şi dacă în privinţa 
asta e sincer, de ce m-aş îndoi de toate celelalte lucruri pe care le 
spune? Dacă o eliberează pe Jane, o să mă pot întoarce acolo 
săptămâna viitoare. i 

Insăşi speranța era crudă cu ea. li readucea în minte frânturi 
inocente din momentele petrecute alături de Dickon. Poveşti pe care 
ea le cunoştea doar pe jumătate, datorită lui; poveşti al căror sfârşit 
dorea din tot sufletul să îl afle. 

Doar cu câteva săptămâni în urmă fuseseră împreună într-o barcă 
exact ca aceasta, şi se întrebau dacă Dickon va fi nevoit să plece în 
Franţa să lupte în războiul lui Eduard. Acea poveste fusese întreruptă 
pentru totdeauna, îşi spuse ea în sine, iar nostalgia agonizantă din 


sufletul ei se amestecă imediat cu un sentiment de uşurare. Acum, cel 
puţin pentru o perioadă, nu avea să mai fie niciun război francez. 
Slavă Domnului. Işi lăsă mintea să cutreiere nestingherită tărâmul 
amintirilor. Mai fusese şi povestea cu nepotul care era în pragul 
morţii. Oare ce se întâmplase cu el? Cu numai câteva săptămâni în 
urmă, în acea viaţă total diferită de cea de acum, Dickon angaja 
doctori să meargă în nord să-l trateze pe micuțul George Neville. Era 
extrem de îngrijorat în privinţa sănătăţii băiatului. Dacă George 
Neville murise, proprietăţile de terenuri ale lui Dickon erau 
compromise. Fiul lui nu avea să le moştenească. Urma ca el să-l roage 
pe rege să-l ajute. 

Şi după aceea, ce se mai întâmplase? Murise copilul? Poate că da. 
Cât de îngrijorat trebuie să fi fost Dickon când a aflat de moartea 
regelui Eduard, exact în aceeaşi perioadă, îşi zise Isabel în gând, brusc 
plină de compasiune - din moment ce moartea regelui venise exact 
atunci când Dickon avea cea mai mare nevoie de ajutorul fratelui lui 
pentru a împiedica dezintegrarea proprietăţilor sale. Probabil a fost 
cuprins de panică, la fel ca ea în legătură cu afacerea cu războaiele de 
ţesut. Fusese plecat departe, în nord. Rămăsese doar unchiul regelui 
care urma să fie încoronat, pe care nu îl cunoştea aproape deloc. lar 
băiatul părea să se afle în deplină siguranţă înconjurat de ceilalţi 
unchi ai lui, cei din neamul Woodville, pe care îi iubea. Şi toţi îl urau 
pe Dickon... Nu se poate ca Dickon să fi avut încredere că băiatul-rege 
Eduard îl va ajuta vreodată. N 

Ajunsă aici, îşi curmă firul gândurilor. În fond, de ce îşi făcea atâtea 
griji? Cel mai probabil, copilul Neville îşi revenise şi se simţea bine de 
câteva săptămâni, îşi spuse ea ferm în gând. Probabil că după aceea 
Dickon nici nu s-a mai gândit la boala lui. Dacă băiatul se 
înzdrăvenise, cu siguranţă că Dickon nu ar fi fost în continuare panicat 
că nu poate păstra unitatea domeniilor lui la moartea regelui Eduard. 
Era o judecată falsă, se complăcea în fantezia că pasămite ea şi 
Dickon fuseseră amândoi într-o poziţie vulnerabilă, între regi posibili 
sau imaginari. Poate era mai bine să nu mai viseze cu ochii deschişi. 

Mai realistă, îşi spuse în inima ei: e şi asta doar o poveste ca oricare 
alta, care nu are nici cea mai mică importanţă. Acum Dickon e rege; 
ce-i mai pasă de domeniile din nord ale ducelui de Gloucester? Să-i 
lase moştenire fiului lui nişte mlaştini uitate de Dumnezeu? Fiul lui 
avea să moştenească ceva mai bun: o coroană. 

Stând în barcă, îşi îndreptă spatele. Se chinui să nu-şi amintească 
de Dickon şi de barca aceasta, ultima oară - cum îi desfăcea şireţelele 
sub mantie, râzând. 

işi întrerupse brusc şirul gândurilor. Nu putea, cel puţin 
deocamdată. Deocamdată totul era încă nesigur. Ca să poată măcar 
începe să spere, mai întâi trebuia să o elibereze pe Jane. 


Isabel nu-şi putu da seama care era pricina scandalului care a 

întâmpinat-o imediat ce a intrat în casa Claver din strada Catte. Vocile 
erau prea groase pentru mătăsare şi paşii, prea grei. 
_ Abia când intră în salonul cel mare îşi dădu seama ce se petrece. 
lnăuntru se înghesuiseră zece-douăsprezece persoane, care se holbau 
curioase la Alice, Anne şi la pânzeturile atârnate pe pereţi şi înfulecau 
hulpav din mâncarea pe care băiatul din bucătărie o aducea într-o 
grabă nebună pe platouri şi o punea pe masă. Bărbaţi şi femei, toţi cu 
păr brunet şi cârlionţat şi ochi strălucitori, toţi incredibil de murdari. 
Nu înţelegea nicio iotă din ce spuneau. 

Pretutindeni se puteau vedea cufere şi sacoşe. 

incepu să-şi facă o idee despre ceea ce se petrecea de-abia când 
văzu un platou plin cu rodii. Se uită de jur împrejur. Acum avea mai 
multe fire albe decât înainte, dar ochii lui căprui, cu aceleaşi gene 
lungi şi privire jucăuşă, se uitau la ea cu aceeaşi devoțiune pe o 
cunoştea de mult. Işi desfăcu mantia cu un gest larg şi teatral. 

— Ce prost am fost c-am ajuns într-o zi de vineri, când nu se 
mănâncă carne! zise el, în felul lui deopotrivă preţios şi vesel, total 
relaxat şi lipsit de griji cum fusese şi ea, şi toţi din preajma ei, înainte 
de vineri, 13 ale lunii. Părea o cu totul altă viaţă. Căldura sufletească 
pe care o aducea cu el era molipsitoare. Se aruncă în braţele lui în 
faţa tuturor, zâmbind peste umărul lui către Alice, cu un curaj 
nebunesc pe care credea că îl uitase, după care strigă: Goffredo! 


Dacă revenirea lui Goffredo a fost un semn bun, viitorul avea să 
aducă altele şi mai bune. Duminică seara Jane a fost eliberată din 
temniţă, dar înainte de a fi lăsată să plece a fost pusă să se căiască în 
public pentru păcatele ei. A trebuit să umble desculţă prin City şi să 
ducă în mână o lumânare aprinsă. Nu a avut voie să poarte altceva 
decât o rochie scurtă. 

Dacă cineva a crezut că grupurile de oameni care s-au adunat să o 
vadă trecând pe străzi, spunând rugăciuni în cercul ei de lumină, vor 
spune cuvinte de ocară la adresa ei, că o vor batjocori, îmbrânci sau 
împinge şi vor încerca să-i ridice rochia ca să se uite sub ea, că lumea 
va arunca, în prostituata care nu purta altceva decât o pânză subţire, 
cu fructe stricate, excremente de câine şi noroi, că toţi se vor bucura 
să vadă cum pielea ei albă şi delicată va fi stropită, murdărită şi 
decolorată şi că se vor extazia văzând-o cum se fereşte de lovituri şi 
cum plânge din cauza suferinţei, ei bine, acel cineva s-a înşelat 
amarnic. 

In schimb, publicul care s-a nimerit în zonă a privit-o îndelung şi s-a 
minunat de frumuseţea ei. Era şi ea una dintre ei: o locuitoare a 
Londrei. Unii s-au rugat chiar cot la cot cu ea şi pentru ea. 


Poate că oamenii se săturaseră de atâta sânge şi execuţii publice 
cu o zi înainte, când patru cetăţeni obişnuiţi ai Londrei - nişte străini 
care s-au cunoscut şi au început să vorbească într-o cârciumă, la fel 
cum vorbea toată lumea în aceste zile, despre locul unde ar fi putut 
dispărea cei doi prinți, şi după câteva minute, întâmplător, 
conversaţia lor a început să se învârtă în jurul unei eventuale şi 
presupuse tentative de salvare a celor doi prinți - fuseseră decapitaţi 
în curtea Turnului. Tot ceea ce părea că au reuşit să facă William 
Davy, Robert Russe, John Smith şi Stephen Ireland a fost să provoace 
nişte incendii în locuri diferite în Londra. Oamenii spuneau că aceasta 
era probabil doar prima etapă a planului urzit de ei; în timp ce soldaţii 
garnizoanei erau plecaţi şi ocupați cu stingerea incendiilor, cică 
bărbaţii ar fi uneltit să intre în Turn şi să-i răpească pe prinți. Nimeni 
nu ştia exact ce avuseseră în minte acei oameni. Dar nimeni nu putea 
să creadă în reuşita unui astfel de complot, care suna ca o glumă. 
Nimeni nu scăpase vreodată din Turn, şi cu atât mai puţin în urma 
unui plan organizat de patru beţivani jalnici într-o cârciumă. 

Cu toate acestea, conform unui alt zvon care circula prin cârciumile 
Londrei, episcopul Morton, care fusese arestat atunci când Hastings a 
fost ucis, tocmai scăpase din Turn, la a doua lui tentativă, deşi era 
scund, gras şi avea faţa roşie ca un rac. Aşa că poate nu era exclus să 
scapi şi din Turn. Sau, pe de altă parte, poate orice gest sau act 
neînsemnat de lipsă de loialitate devenea posibil - inclusiv faptul că te 
faci că nu observi că un prizonier bondoc care merge clătinându-se şi 
târându-şi după el lanţurile reuşeşte să scape din cea mai bine păzită 
fortăreață a lumii - când nu crezi în regele tău. 

Temnicerii lui Jane din Ludgate au fost cu siguranţă fericiţi când 
Isabel, Alice Claver şi Anne Pratte, flancate de o mulţime de mătăsare 
care nu scoteau nicio vorbă, au luat prizoniera lor. Lucru care s-a 
întâmplat imediat după căderea primelor umbre ale serii. Jane le 
aştepta îmbrăcată într-o rochie cenuşie-albăstruie, pe care şi-o pusese 
peste rochia scurtă în care defilase prin centrul Londrei. Rochia îşi 
păstrase încă acea strălucire vie pe care o avea cu o zi înainte, când îi 
fusese adusă, o strălucire intensă ca aceea a zăpezii pe vârf de 
munte. Spunea o rugăciune când au venit să o ia; cât a stat la 
Ludgate, Jane s-a rugat mai mult decât îşi amintea Isabel să se fi 
rugat vreodată înainte. Când s-a ridicat în picioare, şi-a păstrat 
calmul. A dat celor trei bărbaţi de la poartă drept cadou o mulţime de 
dulciuri şi bomboane care îi fuseseră aduse şi pe care ea le împărţise 
exact celor trei; a dat mâna cu fiecare şi le-a mulţumit pentru 
răbdarea avută cu vizitatorii ei, cu o voce ceva mai răguşită şi mai 
obosită ca de obicei, dar oricum cu priviri recunoscătoare. 

Când au ieşit, Isabel i-a dat paznicului principal de la poartă o 
punguţă cu monezi. 


— Un mulţumesc pentru voi toţi, pentru amabilitatea voastră, i-a 
murmurat ea şi a fost mişcată să vadă ochii acestuia umplându-se de 
lacrimi. 

El spuse cu voce aspră: 

— Imi pare bine s-o văd scăpată de aici. N-a fost corect. Dar o să ne 
fie urât aici fără ea. Tocmai începusem să ne obişnuim cu mulțimile de 
oameni. Câteva clipe a continuat cu sentimentalismele lui, apoi şi-a 
suflat nasul când procesiunea de femei a pornit la drum. 

Isabel s-a gândit că John Lambert ar fi trebuit să vină şi el la Londra 
la eliberarea fiicei lui. Ea constatase, cu dispreţ, că deşi tatăl ei îi 
scrisese lui Jane pe când era întemniţată, toate scrisorile fuseseră 
expediate, din prudenţă, pe adresa din strada Catte, nu la închisoare; 
nu era genul de om care să vrea să aibă o relaţie prea apropiată, în 
public, cu un inamic al regelui. Ea îi sugerase chiar lui Jane să-l roage 
să vină şi să le ofere sprijinul lui. Insă Jane râse doar, înţelegătoare, 
când Isabel a protestat vorbind de laşitatea tatălui lor: 

— Dar are dreptate, Isabel. Trebuie să fie atent. 

Acum, Jane nu mai râdea. Privea drept înainte, ocolind toate 
privirile. 

— Vreau să ajung acasă, atâta tot, spuse ea. Să nu se mai uite 
lumea atâta la mine. 

— Azi stăm în strada Catte, îi aminti Isabel cu voce blândă. Poate că 
Jane nu înţelesese ce îi spusese mai înainte; casa ei era închisă, 
răvăşită şi totul fusese confiscat. 

Jane făcu o pauză, ca şi cum ar fi căzut pe gânduri, apoi făcu semn 
că da. 

— Strada Catte, repetă ea fără vlagă, cu ochii lipsiţi de orice 
expresie. 

Au dus-o în patul din camera lui Isabel. A fost ascultătoare, supusă 
şi rezervată. Nu a spus nimic, în afară de un „Noapte bună” care abia 
s-a auzit, spre Alice şi Anne. Însă când Isabel, care rămăsese ultima, a 
vrut să-i aranjeze aşternutul şi să se furişeze afară cu lumânarea, Jane 
a rugat-o: 

— Mai stai puţin cu mine, iar Isabel, fericită să vadă în sfârşit un 
licăr de viaţă în ochii surorii ei, nedorind să o lase singură într-un loc 
străin cu amintirile ei dureroase, a pus jos lumânarea şi s-a aşezat pe 
pat lângă ea, luând-o de mâini. 

— Incă nu au terminat cu mine, nu-i aşa? zise Jane cu voce slabă. 
Mi s-a spus... acolo... că s-a auzit că voi fi interogată din nou. De către 
avocatul regelui. 

Strângea cu disperare mâinile lui Isabel şi în privirea ei se putea citi 
suferinţă. 

Lui Isabel nu-i plăcu senzaţia pe care a avut-o văzând ochii surorii 
ei. 


Păstrase ştirea bună pentru când Jane se va trezi, dar poate că nu 
era o idee rea să-i spună chiar acum, să o mai liniştească. Era cel mai 
bun lucru realizat de Robert Lynom vreodată. 

— Da, dar, spuse ea pe un ton vesel, crezi că poţi ghici răspunsul 
dacă te întreb cine este noul avocat al regelui? 

Jane clătină din cap. 

— Acum nu mai ştiu nimic şi pe nimeni, şopti ea, şi Isabel s-a simţit 
şi mai vinovată că i-a venit ideea să se joace de-a ghicitul cu ea. 

— Thomas Lynom, răspunse ea cu glas domol. Fratele geamăn al 
lui Robert. Un prieten. Şi văzu că pe faţa lui Jane apare un zâmbet 
abia schiţat, iar apoi rămase lângă ea până ce aceasta adormi. 


Voia să se întâlnească iar cu Dickon. 

Jane era schimbată acum - deznădăjduită, calmă, spunea mereu 
rugăciuni -, dar cel puţin era liberă. Dickon se ţinuse de cuvânt. Putea 
să se vadă cu el. Însuşi gândul că îl va vedea îi umplea sufletul de 
bucurie. Era singurul mod în care se putea bucura, pentru că nu-i 
putea împărtăşi acest sentiment şi surorii ei, care stătea aproape tot 
timpul numai în pat, patul pe care îl împărțeau acum ca pe vremea 
când erau mici. 

Isabel reuşi chiar să se uite în ochii lui Will Caxton, tipograful băţos, 
când acesta veni în vizită. Will i-a adus lui Jane un bucheţel de flori de 
câmp. Scăpase de cele mai multe dintre petele albăstrii care înainte îi 
acopereau mâinile. Faţa lui osoasă şi pistruiată parcă era un studiu la 
capitolul „solicitudine îndatoritoare”. 

— A slăbit aşa de mult, a spus el de mai multe ori, după ce aceasta 
a coborât scările şi a venit jos câteva minute să-i mulţumească. Şi e 
aşa de palidă. 

Alice şi Anne l-au servit cu mâncare şi nu s-au mişcat de lângă el, 
astfel că riscul confidenţelor nedorite a fost redus la minimum. Dar 
oricum, Isabel îi era recunoscătoare pentru delicateţea de care 
dăduse dovadă; în singurul moment când a rămas singură cu el, Will a 
ridicat ochii şi a privit-o sincer, i-a atins uşor mâna şi i-a spus: 

— Cred că ai fost îngrozitor de îngrijorată, iar apoi, cu multă 
amabilitate în glas: nu aveai de unde să ştii că se va întâmpla aşa 
ceva. Nu trebuie să te condamni pentru ce s-a întâmplat, tu n-ai avut 
nicio vină. 

Până vineri mai erau cinci zile. 

Luni dimineaţa au fost distribuite contractele pentru realizarea 
veşmintelor necesare pentru ceremonia viitoarei încoronări a regelui 
Richard al IIl-lea. După o oră de îmbrânceli şi înghiontiri disperate în 
cartierul Old Jewry, unde toată lumea aştepta să audă cine ce 
comandă va primi, peste pieţe se aşternu liniştea. Mătăsarii care 
obţinuseră contracte s-au retras la atelierele lor cu o expresie de 


satisfacţie întipărită pe faţă, pentru ca în zilele următoare să coasă, să 
taie şi să brodeze practic fără nicio pauză. Ceilalţi neguţători se făcură 
nevăzuţi, în încercarea de a-şi ascunde dezamăgirea. Casa Claver, 
reprezentată de Isabel în acea înghesuială nemaivăzută, s-a descurcat 
onorabil. A obţinut un comision de furnizare a pânzei pentru trena 
reginei. lar lui Anne Pratte i s-a solicitat, personal, să confecţioneze 
trei dantele de mătase purpurie cu pampoane şi nasturi amestecate 
cu fir venețian de aur, precum şi un alt set de culoare albă, nu 
purpurie - unul pentru rege şi altul pentru regină. 

In drum spre casă, când savura plăcerea momentului şi era mândră 
de reputaţia binemeritată pe care şi-o câştigase în domeniul 
negustoriei cu mătăsuri, Isabel se pomeni faţă în faţă cu unul dintre 
italienii din Londra, care ieşea din biserica St Thomas de Acre. Era 
doctorul Gigli, un bărbat corpolent, care tremura în hainele lui de 
catifea neagră. 

— A, doamna Claver, zise el cu voce suavă. Uitându-mă la tine, văd 
pe faţa ta că te-ai descurcat foarte bine cu contractele de comenzi. 

Ea îi zâmbi şi făcu o plecăciune, amintindu-şi că Gigli era medicul 
care plecase cu Dickon în nord pentru a-l trata pe nepotul lui bolnav. 

— Da, am fost onorate în două rânduri, replică ea, măsurându-şi cu 
atenţie fiecare cuvânt. Un adevărat compliment pentru mătăsarele 
noastre. 

El încuviinţă făcând semn cu capul şi o privi bucuros de reuşita ei, 
cerând totodată detalii, cu bine cunoscutul lui farmec. 

După ce au discutat despre comisioanele primite de casa Claver ea 
a dat să plece. In ultima clipă, ca şi cum şi-ar fi amintit dintr-o dată 
ceva, a întrebat într-o doară: 

— Am înţeles că aţi călătorit mult, nu? Cred că tocmai v-aţi întors 
de la Middleham? 

Doctorul Gigli îşi aplecă capul respectuos. Era prea versat în politică 
pentru a se arăta surprins de faptul că ea cunoştea acest detaliu. Insă 
când îşi ridică iar capul, privirea lui era plină de regret. 

— M-am întors de mai mult timp, a zis el. De două săptămâni. 

— Sper că pacientul dumneavoastră şi-a revenit şi acum se simte 
bine? întrebă ea plină de solicitudine. Tânărul George Neville... 

Doctorul Gigli îşi cobori iarăşi capul. 

— Din păcate... murmură el. Apoi îşi făcu semnul crucii. 

Aşadar băiatul murise. Isabel ascultă cu atenţie. Gigli crezuse la 
început că pacientul lui nu suferea decât de o fază trecătoare de 
friguri. l-a pus ventuze şi i-a prescris un regim special, iar starea 
tânărului George Neville părea să se îmbunătăţească. Până într-o 
seară, când febra a pus din nou stăpânire pe el, într-o formă mult mai 
gravă. A doua zi dimineaţă şi-a dat sufletul. 

— Probabil că lordul Gloucester a fost foarte afectat, spuse Isabel 


cu compasiune. 

— A... dar nu a auzit imediat... era deja plecat spre Londra când s-a 
întâmplat, răspunse Gigli, la fel ca ea, pentru că nici lui nu-i venea să-i 
spună lui Dickon „Maiestatea Sa”. Incă nu se ajunsese la un acord 
privind numele persoanelor sus-puse, în contextul tulbure din ultimele 
câteva săptămâni. A trebuit să-i dau vestea asta aici, eu însumi, la 
Crosby's Place, după ce am ajuns la Londra. Şi asta s-a întâmplat abia 
joia trecută... cu o zi înainte de... Ajuns aici, a ezitat, căutând o 
expresie potrivită pentru ziua schimbării puterii. După câteva clipe, a 
renunţat şi a spus, ridicând din umeri, neajutorat; evenimente, făcând 
în schimb semn cu mâna lui grasă şi plină de inele. A fost afectat, 
normal. La urma urmei, băiatul era sângele lui. Dar a avut pe cap şio 
mulţime de probleme de stat. Când am auzit, a doua zi... şi făcu din 
nou un gest cu mâna, despre... toate evenimentele a/ea... am înţeles 
de ce se grăbise atâta. 

Pe fruntea bine căptuşită a lui Gigli se ivi un început de 
încruntătură. Probabil că ceva anume îl îngrijorase în privinţa modului 
în care Dickon primise vestea pe care el i-o dăduse atât de diplomatic. 
După o clipă însă îşi recăpătă stăpânirea de sine. Işi trase în jos şi-şi 
netezi haina de catifea peste burtă şi se uită cu un zâmbet fermecător 
la Isabel. 

— A fost o călătorie lungă, adăugă el, după care căscă plin de 
importanţă, şi încă nu mi-am revenit complet, încă sunt destul de 
obosit. Te rog să mă ierţi. 

Zâmbind şi făcând o reverență adâncă, Isabel îi ură drum bun şi se 
despărţi de el. 

Dar îndoiala pe care nu voise să o discute îi submina fragila fericire, 
aflată atât de curând. La fel ca Gigli, nu voia să se gândească la ce ar 
putea însemna povestea aceasta. Se grăbi să ajungă acasă, ca să nu 
mai aibă timp să caute răspunsuri la întrebările care o chinuiau. 

Marţi dimineaţa, Goffredo, aflat într-o dispoziţie de zile mari, şi-a 
luat echipele de italieni şi a plecat la Westminster, pe jos. Cuferele şi 
sacoşele lor erau transportate pe râu, dar dacă ar fi mers toţi cu 
barca, atât de mulţi străini ar fi atras atenţia. Pe jos era mai sigur. 
Isabel urma să se întâlnească cu ei vineri seara la casa mătăsurilor. 

— O să-ţi gătim o cină minunată, cara, a promis Goffredo. 

Tot restul zilei de marţi, miercuri şi joi din zori până la miezul nopţii 
Isabel a lucrat împreună cu Anne Pratte la dantelele regale pentru 
ceremonia încoronării. 

— Iţi prinde bine să te ocupi şi tu de o activitate normală, zise Anne 
Pratte pe un ton ferm, înmânându-i setul alb ce avea să fie purtat de 
regină. 

Dacă ar fi avut de ales, Isabel ar fi preferat să lucreze setul 
purpuriu pe care urma să îl poarte Dickon. S-a supus însă indicaţiei lui 


Anne. Era o activitate susţinută, ce avea să-i distragă atenţia de la 
gândurile ei. lar ziua de vineri bătea la uşă. 

In faţa Pa/isadei Roşii era priponit un armăsar. Nici nu-şi închipuia 
că va ajunge în cameră înainte ca ea să vadă calul legat în faţa 
clădirii. Urcă scările în vârful picioarelor, devenind brusc la fel de 
tăcută şi sfioasă precum o fecioară nevinovată. El era întins în pat şi 
îşi citea Cartea de Rugăciuni. Nu a văzut-o intrând. Timp de o clipă, l-a 
privit fără să facă nicio mişcare. Işi dădu seama că nu merita să fie 
atât de fericită. i 

O scândură a duşumelii scârțâi. El îşi ridică privirea. Intr-o clipită, 
văzu în ochii lui că se îndoise de venirea ei. Cu voce şovăitoare, 
spuse: 

— Am venit. 

El îşi deschise larg braţele. Ea alergă la el. 

Uită cu totul de sine în braţele lui şi se lăsă complet în voia 
frumuseţii iubirii fizice pe care i-o dădu el. Nu voia să se mai termine. 
În inima ei era prea multă tristeţe. Nu voia să-şi deschidă zăgazurile 
amărăciunii. 

— La ce te gândeşti? i-a şoptit el în ureche, la sfârşit, aşezându-şi 
un braţ pe pieptul ei. Zâmbea şi nu-şi dezlipea privirea de pe chipul ei. 
Deocamdată, nu trebuia să plece. Mai putea sta, nu-l aştepta nimic 
presant. 

Ea îl sărută foarte tandru pe buze. Ştia că trebuie să-l întrebe. Dar 
asupra ei se aşternu o melancolie visătoare chiar înainte să o facă. 
Ştia şi răspunsul pe care îl va primi. 

— Când ai descoperit că George Neville a murit? şopti ea. 

Işi putea închipui nespus de uşor toată scena. Doctorul Gigli făcând 
o reverență plină de tristeţe şi anunţându-i vestea teribilă cu vocea lui 
piţigăiată. Mintea lui Dickon, sclipitoare ca de obicei, gândindu-se într- 
o fracțiune de secundă la modul în care proprietatea sa asupra 
ținuturilor nordice era compromisă de moartea copilului. Un noian atât 
de năvalnic de probleme cu care avea să se confrunte în viitorul 
imediat, încât nici nu mai putea să-şi exprime recunoştinţa faţă de 
italianul grăsan care îi adusese vestea. Apoi îşi dăduse seama că mai 
avea în mâinile lui un alt nepot tânăr, chiar aici şi acum. Inţelesese că 
ar putea exista o modalitate mai rapidă şi mai eficientă de a dobândi 
o poziţie mai solidă decât să apeleze la avocaţii neamului Woodville şi 
să implore prin ei ajutorul nepotului casei regale. Gândindu-se: nu ar fi 
mai bine pur şi simplu să înşfac eu premiul cel mare şi să nu-mi mai 
bat capul cu detaliile? 

In ochii lui Dickon se zări un licăr. El îşi dădu seama că ea 
înţelesese totul. Fără nici cea mai mică mişcare, el zise: 

— Cu o zi înainte... Nici măcar el nu ştia cum să numească ziua în 
care pusese mâna pe putere. Şovăi o clipă. Ea încuviinţă cu capul. Era 


exact cum îşi imaginase ea. 

El se grăbi să adauge: 

— Dar motivul nu a fost acesta. 

Insă ochii lui spuneau cu totul altceva. Amândoi ştiau acest lucru. 

Au continuat să se uite unul la altul. Ani, secole şi milenii au trecut 
în tot atâtea clipe. Ar trebui să plec, îşi spuse ea în gând. Tot ce mi-a 
spus până acum a fost o minciună sfruntată. Tot ce am bănuit eu s-a 
adeverit. L-a ucis pe Hastings în mod deliberat, ca să pună mâna el pe 
putere. A dezonorat-o pe Jane. Ba poate şi-a ucis şi nepoţii. 

Dar ea ştia că nu va pleca. Şi el ştia acelaşi lucru. 

Astfel că acuzaţiile şi incriminările nu mai avea niciun rost. 
Tristeţea din ochii ei şi din ai lui nu era un rămas-bun. Era o 
recunoaştere, din partea lui, a crimelor comise în numele puterii; şi, 
din partea ei, a faptului că nu-i păsa ce făcuse el atâta timp cât se afla 
acolo, lângă ea. Sufereau împreună din pricina singurei victime 
provocate de lovitura lui de palat în inima ei, era amărăciunea 
amândurora faţă de inocenţa lor pierdută. 

Când în cele din urmă ea se ridică şi începu să se îmbrace, el o privi 
din pat. 

— O să te întorci? o întrebă, pe un ton umil. 

Ea încuviinţă discret cu capul. Privise adânc în sufletul lui. Nu 
găsise respingător ceea ce văzuse acolo. Cum putea să răspundă „nu” 
acum? 

In schimb, cu o senzaţie de ură faţă de senzaţia de bucurie imensă 
pe care o simţea urcând în sufletul ei, se mulţumi să răspundă: 
„Vineri” şi ieşi în stradă, în zăpuşeala după-amiezii de vară. 


13 

Toamna anului 1483 

— Sănătate, bogăţie şi fericire pentru toţi cei de faţă! declamă Alice 
Claver, compensând prin volum ceea ce vocii ei îi lipsea în claritate, 
moment în care fiecare cupă din încăpere fu ridicată spre ea în lumina 
pâlpâitoare a lumânărilor. 

Numaidecât se auziră şoaptele traducătorilor, iar apoi pe chipul 
tuturor apărură zâmbete largi. 

Munca ţinuse până la sfârşitul verii, dar în cele din urmă atelierul 
fusese terminat şi funcţiona. Dormitoarele erau pline. Oalele din 
bucătărie bolboroseau de ierburi aromate aduse de peste mări şi ţări 
şi perioada era cât se poate de prielnică, pentru că era după culesul 
recoltei şi ziua Sfântului Mihail se apropia. Nimeni din Londra nu îi 
descoperise pe membrii casei Claver când aceştia i-au trimis cu barca 
pe italieni la destinaţie. Şi niciunul dintre vecinii din Westminster nu s- 
a gândit că ar fi cine ştie ce scofală cu noile maşinării care huruiau 


lângă locuinţa lui Will Caxton şi nu şi-au făcut probleme văzându-i pe 
noii străini care se chinuiau să găsească drumul pe străzile din centrul 
Londrei. Slavă Domnului cu Will Caxton, îşi zise Alice în gând, şi nu 
pentru prima oară. 

Războaiele de ţesut au uluit-o. Goffredo se ridicase la înălţimea 
aşteptărilor şi le depăşise chiar. Pe lângă războaiele de ţesut, el mai 
adusese şi cele două dispozitive despre care se vorbise mult cu un an 
înainte, utilaje care aşa cum auziseră ei deveniseră tot mai populare 
în Veneţia şi economiseau un număr uriaş de ore de muncă. Ambele 
erau cadre gigantice de lemn, suspendate de plafon. Una din aceste 
maşinării, dacă era învârtită, putea să tragă zeci şi zeci de fire de 
mătase într-o singură tură din coconii fierţi ai viermelui de mătase şi 
să le arunce, iar celălalt dispozitiv putea să desfăşoare zeci de fire 
aruncate sau răsucite şi să le adune, gata pentru a fi folosite. In viaţa 
ei nu mai văzuse aşa ceva. 

Persoana căreia războaiele de ţesut îi plăceau cel mai mult era 
Alice. Îi plăcea la nebunie să vadă cum fratele lui Gasparino încarcă 
primul război cu urzeli fine de culoare gri şi cafeniu, ca pânza de 
păianjen, şi cu ţesături cafenii şi gri; sau cum degetele slabe şi tuciurii 
ale lui Gasparino zburdă cu o viteză ameţitoare prin reţeaua 
complicată de fire, aţe, mosoare, ridicând, împingând şi pieptănând 
până când pânza începea să strălucească şi să devină parcă fluidă, ca 
imaginile dintr-un carusel al fanteziei. Gasparino, Alvise, Marino şi 
familiile lor încă nu vorbeau limba engleză suficient de bine pentru a 
explica într-un alt mod decât prin semne ce voiau să spună, astfel că 
atunci când era nevoie, Goffredo îşi aducea şi el contribuţia. 

— Pentru acest model, îi spuse el lui Alice, întotdeauna avidă de 
explicaţii, aveţi nevoie de trei urzeli principale împerecheate şi de un 
fir de legătură; urzelile principale sunt o combinaţie de mătase 
cafenie şi gri, iar pentru firul de legătură noi am folosit numai mătase 
cafenie. Ţesăturile de bază sunt aceeaşi combinaţie de mătase gri şi 
cafenie, iar țesătura model este din mătase cafenie pură. 

Alice încuviinţa făcând semn cu capul, încercând de zor să 
asimileze toate detaliile funcţionării războiului de ţesut pe care nu 
fusese nevoită să le înveţe pe vremuri, aceasta datorită faptului că 
era absolut vrăjită de felul în care ieşea țesătura din război. Nu mai 
voia să ştie decât că familia lui Gasparino învăţa un grup de ucenici să 
facă damasc, că Marino avea în grijă lămpile cu petrol şi că Alvise 
arăta celui de-al treilea grup secretele catifelei. Isabel alesese 
lucrătoare din Londra datorită degetelor lor extraordinar de iscusite şi, 
aproape la fel de important, datorită faptului că nu aveau familie: Joan 
Woulbarowe (,„Mătasea la bar!”, cum exclama neghioaba tot timpul, 
bălmăjind şi sâsâind cuvintele prin dinţii ei negri), Katherine Arnold, 
care, neavând părinţi implicaţi în această profesie şi nici capital ca să 


pornească singură această afacere, fusese toată viaţa o lucrătoare de 
rând în prăvăliile mătăsarilor, văduvele torcătoare Agnes Brundyssch 
şi Isabel Fremely, care voiau o schimbare în viaţa lor, o calificare şi o 
slujbă plătite mai bine şi, bineînţeles, odinioară cele mai bune 
angajate ale lui John Lambert, Jane Cortford, din Derby, Mary Fleet, 
din Southwark şi Ellen, văduva lui William Lovell, un cârciumar care 
dăduse ortul popii, o femeie care avea negrăit de multe greutăţi. Alice 
scoase un oftat prelung; ştia acest lucru, cel mai practic ar fi fost din 
partea ei să le lase pe Jane Cotford şi Ellen Lovell să se ocupe singure 
de amănuntele tehnice ale pregătirii modelului catifelei - fie să 
scurteze firele perfect perpendiculare până când firele de mătase fină 
şi veritabilă o făceau delicată la atingere şi îi dădeau eleganţă, fie să 
taie sau să nu taie firele, ori să lucreze cu firele tăiate la două sau trei 
dimensiuni, pentru a conferi complexitate modelului şi a-l face mai 
atrăgător; sau de câte fire de mătase din țesătură ai nevoie pentru 
motivul ţesăturii înainte de oprirea maşinăriei; ori raţia dintre capetele 
ţesăturii de fond şi capetele ţesăturii principale. Alice nu făcea altceva 
decât să se minuneze ca un copil văzând că visul ei dintotdeauna s-a 
împlinit în sfârşit - se uita lung la mâinile care zburau într-o armonie 
perfectă şi-şi spunea în sinea ei: Deci aşa se procedează. Insă copilul 
îndărătnic din ea voia să înşface suveica şi să acţioneze cadrele care 
huruiau, ca să înveţe să ţeasă singură pânze de o frumuseţe 
desăvârşită. 

Cina din această seară fusese ideea lui Isabel. Nu au putut aduce 
un preot italian să binecuvânteze casa, argumentase ea, pentru că 
era sigură că acesta avea să răspândească imediat ştirea printre 
neguţătorii lombarzi; dar şi aşa, puteau să se strângă cu toţii şi să 
cineze împreună, ca o familie numeroasă. Să mănânce salatele 
asezonate cu busuioc ale venețienilor. Să le dea posibilitatea familiilor 
nou-venite şi noilor ucenici să simtă că aparţin unui cămin. Şi să le 
dea ocazia să-şi demonstreze talentele în faţa lui Alice, Anne şi 
William, care nu venea la Westminster decât ocazional. Stăpânii casei 
erau acum Isabel şi Goffredo, iar Will Caxton, vecinul de alături, le 
oferea sprijin sufletesc ori de câte ori venea acolo, lucru care se putea 
întâmpla în orice oră a zilei. Isabel spusese: 

— Nu-i nevoie să fie o cină scumpă. Doi pui, o bucată de carne de 
vită, câteva salate şi nişte plăcinte cu fructe. Ceva simbolic. Un nou 
început. 

Totul era cât se poate de bine. Isabel era o fată pe cinste. Poate la 
început nu fusese aşa, dar iată ce însemna ca o tânără să primească 
instruire adecvată. 

Dar unde era Isabel? Alice se uită primprejur, apoi afară, unde 
umbrele înserării apăruseră deja. Probabil că nu era tot cu prinţesele, 
în adăpostul lor? işi ţugui buzele dezaprobator. Era mulţumită că îşi 


tocea degetele de atâta muncă, acum că în sfârşit veniseră şi 
ţesătorii, că se trezea înainte de zori, stătea în Westminster mai mult 
de jumătate din săptămână şi că obținuse o serie de contracte 
excelente în Londra, în cele câteva zile pe care le petrecuse acolo. Dar 
totuşi s-ar fi cuvenit să fie aici când avea oaspeţi care o aşteptau. Şi 
nici nu le mai văzuse pe Alice şi pe Anne de aproape o săptămână. Ar 
fi trebuit să se grăbească. E o chestiune ce ţine de respect. Fata asta 
mai trebuie cizelată puţin, să ne ocupăm de ea să fie ceva mai 
cuviincioasă, cu noi şi cu toată lumea. 


Isabel intră în cameră, aranjându-şi părul. Mesenii începuseră fără 
ea. 

Unul dintre italieni ciupea încet corzile unei lăute şi ceilalţi dansau 
de zor. Alice Claver, destul de cherchelită, şoptea ceva în urechea lui 
William Pratte, care stătea la masă lângă ea. Anne Pratte tocmai se 
întorcea din încăperea unde se aflau războaiele şi părea plăcut 
impresionată. Joan Woulbarowe era partenera ad-hoc a fratelui lui 
Gasparino, Andrea, şi dansa destul de grațios cu acesta. Celelalte fete 
bătrâne, uscăţive şi trecute demult de floarea vârstei, se cuplaseră şi 
ele cu bărbaţi lombarzi. Aveau norocul că între toate persoanele 
sosite de curând nu erau decât trei neveste. 

Cu un sentiment de uşurare, Isabel constată că nimeni nu părea să 
se fi supărat că sosise cu întârziere. 

Insă inima ei continua să bată cu putere. 

Nu ar fi trebuit să se întâlnească azi cu Dickon şi apoi să se întoarcă 
acasă în toiul unei astfel de petreceri. Avea nevoie de mai multe ore 
după fiecare astfel de întâlnire să scape de sentimentul de vinovăţie şi 
de senzaţia că e murdară; să nu se mai ferească din calea oamenilor, 
incapabilă să creadă că nu vor simţi mirosul respingător al 
aşternutului - dovadă de netăgăduit a păcatului ei. Senzaţia 
permanentă de vină care îi chinuia sufletul zi de zi o făcuse să nu o 
mai invite pe Jane aproape deloc aici. Jane, a cărei fragilitate recentă 
se apropia în ochii lui Isabel de inocenţă; în ai cărei ochi blânzi şi 
recunoscători îi venea acum atât de greu să se uite. Cu amintirea 
stâlpului infamiei încă proaspătă în mintea ei, Jane nu era deocamdată 
pregătită să discute cu Alice şi să pretindă că nu se întâmplase nimic. 

Alice nu o văzu când stătea încă învăluită în umbră. Dar ochii lui 
Will Caxton s-au luminat imediat când a văzut-o, la fel ca ai lui 
Goffredo. Ea zâmbi către ei, dar i-a refuzat pe amândoi când aceştia 
au invitat-o la dans. Devenise prea sfioasă chiar şi pentru o apropiere 
prietenească pe ringul de dans, până şi faţă de aceşti prieteni vechi. 
In sinea ei îşi spuse că a refuzat pentru că Will, pe care ea îl evitase în 
ultimul timp, ar fi putut s-o întrebe de-a dreptul dacă a continuat să se 
întâlnească cu Dickon şi din cauza faptului că Goffredo ar fi putut 


încerca să o atragă într-un flirt care nu era în glumă decât pe 
jumătate. Insă ea cunoştea adevărul. Faptul că alesese să fie iubita lui 
Dickon, să facă dragoste cu el şi să-i accepte statutul, adică acela de 
centru al realităţii ei, însemna că nu avea altă opţiune decât să se 
distanţeze de ceilalţi oameni la care ţinea. Ei trebuiau să rămână 
pentru ea doar nişte umbre îndepărtate, dacă voia ca el să rămână 
real; nu exista nicio altă alternativă. Trebuia să fie cu Dickon. Nu 
putea permite nimănui să-şi dea seama de felul în care ruşinea care o 
copleşea îi întina sufletul. Cu toate acestea, se simţi uşurată să stea în 
linişte alături de Will şi Goffredo, de o parte a mesei şi să-i lase pe ei 
să vorbească în timp ce ea îşi recăpăta stăpânirea de sine. 


Isabel nu putea auzi ce şopteau William Pratte şi Alice în capul 
mesei. Dar putu să ghicească, văzând expresiile lor pline de sfidare, 
de copii prinşi asupra faptului. Acum îşi vedeau visul cu ochii, totul se 
întâmpla într-adevăr pentru ei şi în favoarea lor şi ei erau efectiv uluiţi 
de propriul lor tupeu în pornirea acestei afaceri. Mătăsarele 
trimiseseră petiţii peste petiţii la Parlament, de-a lungul vieţii 
profesionale a lui Alice, în încercarea de a-i opri pe comercianții 
italieni care îşi desfăşurau activitatea la Londra să importe articole 
vestimentare lucrate din mătase. Aceasta în condiţiile în care 
lucrătoarele din Londra lucrau mătasea cu o măiestrie desăvârşită, 
pentru a înlătura concurenţa externă vătămătoare pentru Anglia. 
Ultima petiție, care devenise lege abia anul trecut, prevedea aplicarea 
de amenzi nu numai tuturor comercianților italieni care importau 
veşminte din fire toarse, ci şi oricărui londonez suficient de nesăbuit 
să cumpere marfă de la aceşti italieni. Isabel ştia asta foarte bine. Ea 
fusese cea care introdusese cu mâna ei noua clauză în petiție, după 
ce o văzuse pe regina Elizabeth Woodville purtând o elegantă geantă 
confecţionată în Italia. Armistițiul comercial la care se ajunsese, de-a 
lungul timpului, cu italienii, consta în următorul fapt: italienii făceau 
pânzeturile întregi şi le exportau fie prin târgurile organizate la Bruges 
şi Anvers, fie direct la Londra, în timp ce mătăsarii londonezi tăiau şi 
coseau pânzeturile şi lucrau firele de mătase importate. Insă în 
prezent afacerea casei Claver încălca toate clauzele acestui acord al 
compromisurilor. 

Isabel îşi închipuia cât de primejdioasă era această încălcare, după 
ce o viaţă întreagă se chinuise să ţină pasul cu sofisticaţii neguţători 
străini care îşi utilizau prăvăliile din Londra pentru a le furniza lui Alice 
şi lui William şi oricărui alt mătăsar important din oraş scrisorile de 
credit de care ei aveau nevoie pentru a achiziţiona valuri întregi de 
mătase din străinătate, de asemenea, pentru a vinde direct clienţilor 
câteva din cele mai fine şi delicate pânze de mătase, şi anume acelor 
clienţi mai puţin bogaţi care nu îşi puteau permite să meargă şi să le 


cumpere personal din Ţările de Jos. Cetăţenii din Lombardia erau 
sufletul comerţului cu mătase. lar lombarzii i-ar fi distrus dacă ar fi 
descoperit afacerea derulată de ei înainte de încheierea perioadei de 
instruire a ucenicilor. După aceea, avea să fie prea târziu. Londonezii 
vor fi aflat secretele acestei meserii. 

Chiar şi pentru Isabel, care nu îşi făcuse deloc o prioritate din 
cultivarea unor relaţii respectuoase faţă de italieni, situaţia era 
neliniştitoare. Gândul o ducea la lombarzii bogaţi de la capela 
Lucchese din biserica St Thomas de Acre: toţi acei bărbaţi înalţi cu nas 
acvilin şi mantii de catifea, cu priviri reci ca lama de pumnal, cei pe 
care copiii străzilor îi fluierau şi huiduiau, când găseau curajul să o 
facă, pentru că acaparaseră pentru ei cea mai grasă parte a acestui 
negoţ în Anglia, dar şi fiindcă aveau obiceiul să seducă nevestele 
mătăsarilor englezi imediat ce veneau în Anglia când încheiau vreo 
tranzacţie cu localnicii. Mancini. Ronvisi. Bancherii Borromei din 
Milano. Bancherii Conterini din Veneţia. Şi cei ai lui Jacopo Salviati din 
Florenţa, cărora în prezent le mergea atât de bine, încât bancherii 
Medici, rivali ai lor, fuseseră nevoiţi să-şi închidă magazinul şi fostul 
lor reprezentant, Gherardo Canigiani, se însurase cu văduva unui 
mătăsar din Londra şi începuse să-şi spună Gerard. Isabel nu era chiar 
ca tinerii care îi înjurau cu orice ocazie, numindu-i „străini pui de 
căţea!” de la spate - deşi aceasta se întâmpla doar atunci când 
italienii erau prea departe ca să-i mai audă şi să se poată întoarce să-i 
ia la bătaie. Totuşi, nu putea să nu nutrească şi ea la fel de mult 
respect ca şi ei, un respect aproape religios, pentru puterea ilustrată 
de acele mantii scumpe, de comportamentul lor elegant, dar şi de 
privirea lor înfumurată şi puţin cam sinistră. 

Ce să facem, îşi spuse ea în gând, îndepărtându-şi din minte orice 
posibil pericol, străduindu-se să-şi domolească starea de agitaţie şi să 
fie calmă. Ai intrat în horă, trebuie să joci. Dacă totul merge bine, 
toate eforturile vor fi răsplătite cu vârf şi îndesat. Aceasta nu însemna 
doar că vor fi puternici şi bogaţi cum nici nu visaseră vreodată, şi mai 
mulţi bani şi mai multă putere nu strică niciodată. Ceea ce era 
realmente important era faptul că englezii aveau să fie cheia şi lacătul 
acestui negoţ dacă reuşeau să-şi facă singuri materialele, iar casa 
Claver - o casă de femei - în centrul negoţului din Anglia; iar ea, 
Isabel, se afla în inima casei Claver. 

Şi dacă ea devenea punctul nodal al tuturor, îşi spuse ea în gând, 
atunci putea să le protejeze pe mătăsare. 

Le putea organiza într-o breaslă şi le putea oferi astfel un statut 
legal; îi putea sili pe cei din Breasla Mătăsarilor să le recunoască, sau 
le putea da şansa să se separe cu totul de ei. Membrii Breslei 
Mătăsarilor cooptaseră de ani de zile, cu încăpățânare, toate grupurile 
mici de oameni care aveau o meserie apropiată de cea de mătăsar, 


de pildă cei care făceau veşminte, şi îi fortau pe aceştia să plătească 
taxe pentru breaslă. Breasla Mătăsarilor era una dintre cele mai mari 
şi mai puternice din Londra, împreună cu asociaţiile de comercializare 
a peştelui şi a vinului, respectiv breslele Pescarilor şi Viticultorilor. 
Insă breslaşii fuseseră indulgenţi cu mătăsarele cu care erau asociaţi. 
Le-au lăsat încă din cele mai vechi timpuri să se organizeze aproape 
ca o breaslă separată, de sine stătătoare, să aibă ucenici pe care să-i 
plătească, să-şi întocmească propriile lor contracte, ba uneori chiar să 
facă negoţ separat de bărbaţii lor. De fapt, nici nu avuseseră încotro; 
în definitiv, majoritatea mătăsarelor erau nevestele lor şi ca atare, 
dacă le supărau, riscau să fie urmăriţi de acestea în jurul mesei cu 
polonicul în mână. 

Astfel încât mătăsarele nu erau nevoite să plătească pentru 
privilegiile de care se bucurau. Erau lăsate în pace. Şi cu toate că erau 
reprezentante ale aşa-zisului sex slab, erau practic o forţă de temut. 
Totuşi, din cauza faptului că activitatea lor nu era recunoscută ca 
atare de lege, erau nevoite să meargă cu pălăria în mână la mătăsarii 
importanţi - la William Pratte cel indulgent, dacă aveau noroc, sau la 
mai puţin indulgentul John Lambert dacă nu aveau noroc - pentru a 
negocia cu lumea exterioară. Ca grup nu puteau angaja avocaţi, la fel 
cum nu puteau înainta spre discuţie un anumit aspect sau argument 
regelui sau Parlamentului, cu excepţia cazurilor când aveau de partea 
lor indulgenţa mătăsarilor care le sprijineau efectiv. Nu puteau câştiga 
statutul de femei libere ale City-ului ca mătăsare decât dacă aveau un 
tată sau soţ care se ralia iniţiativei lor de a căpăta statutul de femei 
libere. Nu puteau nici măcar organiza un dineu anual, ca bărbaţii. Ele 
trăiau în umbra bărbaţilor. Isabel se frământase foarte mult gândindu- 
se la nedreptatea acestei stări de fapt, încă de la prima dispută avută 
cu tatăl ei. Abilităţile ei în această activitate erau la fel de cizelate ca 
şi ale lui; în jur exista o întreagă generaţie de oameni mai tineri, 
precum cea a băieţilor Lynom, dispusă să susţină cauza mătăsarelor, 
iar după ce o mătăsară sau alta ducea la bun sfârşit o lovitură 
comercială de asemenea anvergură, cum era acest proiect cu 
războaiele de ţesut, ce mătăsari ar mai îndrăzni să le refuze 
mătăsarelor recunoaşterea oficială? 

Şi poate că după ce va face atât de mult bine femeilor din branşă, 
îşi va permite luxul de a nu se mai simţi atât de vinovată. 

işi opri firul gândurilor, dându-şi seama că iar visează cu ochii 
deschişi. Cel mai important lucru acum era să rămână calmă, să nu se 
agite, să facă toate lucrurile pe rând. Până în acel moment se 
descurcase cu brio. Spre exemplu, aranjase ca Alice şi familia Pratte 
să se întâlnească azi cu lucrătorii italieni. Mâine, o vizită la prinţesă, 
căreia trebuia să-i coasă noile dantele la rochia de mătase violetă. 
După aceea, încă o oră furată cu Dickon, la întoarcere. Apoi, discuţia 


nevinovată cu Will Caxton la poarta casei lui, despre cum a trecut 
timpul cât a fost la prinţesă. Dacă era tare, le putea face pe toate. 
Toate puteau merge ca pe roate. 

Goffredo dansa cu Joan Woulbarowe. Petrecerea devenea tot mai 
zgomotoasă. Caxton se făcea că e servitor şi turna vin în cupa lui 
Isabel. Apoi se aplecă spre ea şi, ajutat de chiotele şi cântecele din 
jur, îi spuse: 

— Niciodată nu ştiu cum să te întreb, zise el emoţionat, despre... şi 
şovăi o clipă, ceea ce mi-ai spus tu odată. 

Ea se uită în altă parte. Dar oricum ştia că mai devreme sau mai 
târziu avea să o întrebe despre Dickon. 

— Te rog să mă ierţi, spuse el, cu glas umil. 

Nu putea lăsa lucrurile nelămurite fără să-i dea chiar nicio 
explicaţie. Să se frământe atâta cu întrebările lui şi eventual să o 
caute, când de fapt ea se vedea cu Dickon chiar sub nasul lui. Aşa că 
îşi luă inima în dinţi şi se uită fix în ochii lui. 

— În viaţă cel mai important e să învăţăm din greşeli, nu? zise ea, 
fără să mintă, însă creând în mod deliberat impresia că ceea ce 
discutau acum ţinea categoric de domeniul trecutului. Nu sunt 
mândră de ceea ce am făcut. 

Văzu imediat în ochii lui uşurarea simțită la auzul acestor cuvinte. 

— Da, spuse el, bineînţeles. După ce i-a făcut lui Jane, nu puteaţi 
continua la fel ca înainte. Şi o bătu uşor pe mână. Te respect foarte 
mult pentru asta, zise el cu căldură în glas. Nu o să mai discut despre 
asta niciodată. 

Nici în acele momente nu fusese prea mândră. Will Caxton era un 
bărbat sincer şi cinstit. Insă nu-i putea spune adevărul, trebuia să-l 
mintă. Imediat îşi spuse în sinea ei: fă toate lucrurile pe rând. 


14 


Faţa albă şi bolnăvicioasă a prinţesei, care putea rămâne la fel de 
nemişcată şi impasibilă ca un bloc de marmură, era astăzi extrem de 
expresivă. Isabel nu o mai văzuse atât de plină de viaţă în toate cele 
cinci luni de când fiicele reginei Elizabeth Woodville se închiseseră în 
temniţa lor voluntară. 

Sprâncenele lui Elizabeth erau ridicate, tot chipul ei era însufleţit şi 
alert. Era clar că abia aştepta să fie lăsate singure de doamna 
Elizabeth Darcey. Starea aceasta de spirit i se păru lui Isabel destul de 
alarmantă. 

Unul dintre compromisurile pe care Isabel a fost nevoită să îl facă 
pentru menţinerea relaţiei ei cu Dickon a fost să-şi cizeleze atitudinea 
faţă de copiii dezmoşteniţi ai regelui Eduard. Nu-şi mai putea permite 
să fie copleşită de acea senzaţie de milă care la început parcă îi lua 


graiul. După ce a înţeles că în mod cert Dickon a furat statutul regal 
care de drept li s-ar fi cuvenit lor, nu a avut încotro şi a devenit 
complicea lor. A trebuit să fie puţin mai aspră cu prinţesele. 

Astfel că acum, cu toate că ştia că era o dovadă de egoism să 
spere că expresia prinţesei Elizabeth nu era primul semn al unei 
viitoare răzvrătiri de care putea să se molipsească ea însăşi - tocmai 
când viaţa începuse să revină la normal - se pomeni că îşi doreşte 
exact acest lucru. 

Merse în separeul pentru cusut din colţ. Apropiaţii nu mai 
încercaseră să o convingă să-şi modifice rochiile. Nu avea niciun rost 
când stăteai într-un adăpost. Tot ce puteai face când te ascundeai de 
lume era să cauţi să nu arăţi neîngrijită şi să speri că vor veni şi 
vremuri mai bune atunci când vei ieşi din ascunzătoare. Aşadar, în 
fiecare vineri dimineaţa, timp de trei ore, Isabel şi prinţesa au început 
să transforme o rochie franţuzească de cununie, din damasc alb cu 
imprimeuri şi perle, în două seturi de pânze albe pentru altarul Sfintei 
Fecioare din Abaţie - ca un semn de mulţumire pentru abate, care le 
adăpostea în deplină siguranţă pe femeile din neamul Woodville. 
Isabel făcuse modelul broderiei: copaci cu trandafiri roşii şi crini roşii 
la fiecare set, împreună cu o broderie mult mai complicată, pentru 
prinţesă, care avea mult mai mult timp la dispoziţie decât Isabel, 
adică o imagine a Adormirii Maicii Domnului. 

Elizabeth se simţea în largul ei cu Isabel; petrecuseră atât de multe 
ore împreună, cosând fără să-şi spună niciun cuvânt. Insă prinţesele 
mai tinere nu mai stăteau cu ele. Au simţit că Isabel s-a schimbat şi şi- 
au găsit alte preocupări. Acum nu mai sperau că Isabel le va aduce 
veşti. Din vară nimeni nu mai auzise nimic despre prinți. Isabel le-a 
spus exact ceea ce Dickon i-a zis să le spună: că în pieţe se zvonea că 
fuseseră mutaţi fără prea mult tărăboi în afara Londrei, pentru propria 
lor siguranţă. Poate că nici ele nu au crezut acest zvon, la fel ca ea. 
(„Sunt în East Anglia”, îi spusese Dickon lui Isabel, „deşi lui Elizabeth 
nu e nevoie să-i spui asta; sunt cu un om de-al meu care are şi el fii 
de vârsta lor. Exersează tragerea cu arcul”. După care a izbucnit în 
râs, fără însă a o privi în ochi.) Recent, de când venea la Londra în 
mod regulat, Isabel nici măcar nu i-a întrebat pe cei din jur ce credeau 
că s-a întâmplat cu băieţii. Nu-i plăcea să se gândească la ei. Incerca 
să nu se uite la jocul de arşice, care se afla şi acum pe pervazul 
ferestrei şi parcă încă aştepta întoarcerea lui Richard. 

Isabel ridică bucata ei de damasc alb. Puse aţă în ac. Stătea sub 
fereastră, în faţa şemineului şi-şi întoarse spatele la frunzele care 
cădeau şi la ploaie. Fără furtuni, se ruga ea în gând. 

Elizabeth şedea lângă ea şi la un moment dat a ridicat bucata ei de 
pânză. Apoi a început să coasă ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. 
Insă Isabel constată că doamna Darcey s-a uitat ceva mai lung ca de 


obicei la porţiunea ei de pânză înainte să închidă uşa după ea. 

Cele două ace sclipeau când şi când în tăcerea care învăluia 
încăperea. După câteva clipe, prinţesa Elizabeth puse lucrul jos. 

— Ştiu că pot avea încredere în tine, spuse ea. 

Isabel încuviinţă din cap, fără niciun comentariu. 

A aşteptat. 

Elizabeth spuse, misterioasă: 

— Mama mea discută despre un mariaj pentru mine. 

Isabel nu credea că vor mai exista prea multe perspective de 
măritiş valabile pentru o fată cunoscută acum, oficial, sub denumirea 
de Elizabeth Bastarda. Ridică foarte puţin o sprânceană pe chipul ei 
aplecat umil. 

— Cu mama contelui de Richmond, îi şopti Elizabeth. 

Conştientă că habar nu avea cum ar trebui să reacționeze, Isabel îşi 
dădu seama totodată că prinţesa o privea ţintă şi cu ochi mari. 
Contele de Richmond era Henric Tudor, noul lider al lancasterilor, 
exilat în Bretania. Cu siguranţă că prinţesa Elizabeth nu putea să se 
mărite în vecii vecilor cu Henric Tudor decât dacă actualul rege al 
Angliei, care nu ar fi îngăduit niciodată o asemenea partidă, era mort. 
Până în acel moment, probabil că nimeni nu-i spusese că pune la cale 
un act de trădare. 

Işi ţinu faţa plecată şi ridică şi a doua sprânceană. Cât de încet şi 
neutru putu, îşi ridică şi privirea spre faţa lui Elizabeth. 

De ce îmi spui lucrul acesta? o întrebară ochii lui Isabel fără 
cuvinte. Dar prinţesa nu înţelese întrebarea ei. Atâta timp nu avusese 
nicio speranţă. Acum era însufleţită de această eventuală scăpare 
posibilă. 

Cu cât Isabel auzea mai multe detalii, cu atât îi plăcea mai puţin 
ceea ce auzea. Era un complot în adevărata putere a cuvântului. 

Reginei Elizabeth Woodville i se prezentase posibilitatea acestui 
mariaj de către ducele de Buckingham, care trimisese la ea un 
mesager; la rândul lui, cu el discutase mama lui Henric Tudor, pe 
drumul către Shrewsbury (doamna Margaret Beaufort, explicase ea cu 
voce nevinovată, mergea acolo să se roage la altarul Maicii Domnului 
de la Worcester). 

La început, ideea fusese de a resuscita un plan de căsătorie a lui 
Elizabeth cu Henric de Richmond, care prima oară fusese sugerată cu 
un an mai înainte, în discuţii cu fostul rege Eduard, după ce mariajul 
franțuzesc al lui Elizabeth eşuase; un plan inofensiv, care i-ar fi permis 
lui Henric Tudor să se întoarcă în Anglia, să reprimească o parte din 
domeniile pe care le abandonase prin plecarea sa şi să trăiască în 
linişte în Ţara Galilor, pe pământurile moştenite din străbuni de către 
tatăl său, împreună cu mireasa lui din viţa Plantagenet. 

Dar nu a fost nevoie să treacă prea mult timp înainte ca Regina- 


Văduvă, doamna Margaret şi ducele de Buckingham să-şi dea seama 
că noul rege Richard era chiar mai puţin dispus decât fratele său să 
privească cu ochi buni reîntoarcerea acasă a ultimului vlăstar al casei 
de Lancaster. Dacă nu şi-au dat chiar ei seama de acest lucru, el le-a 
fost sugerat foarte clar în urma admiterii în cercul de consiliere a celei 
de-a patra persoane: doctorul Morton, Episcopul de Ely, cel mai 
viclean om din Anglia, omul care detecta chiar şi cea mai mică 
imperfecţiune din orice complot, omul care-ţi sărea mereu la 
beregată. 

Isabel auzise foarte multe lucruri despre Morton. Lordul Hastings îl 
detestase. Morton fusese arestat atunci când Hastings a fost 
decapitat. Oamenii vorbeau că în cursul verii scăpase, cine ştie cum, 
din Turn. Ceea ce însă nu s-a dovedit a fi adevărat. Prietenii lui de la 
Universitatea Oxford au făcut un lobby atât de puternic să fie eliberat, 
încât Dickon i-a dat drumul şi l-a încredinţat în grija personală a 
ducelui de Buckingham - un prieten apropiat. Acesta era cel care îl 
ajutase pe Dickon să îi oprească pe cei din neamul Woodville să preia 
controlul asupra lui Eduard Bastardul. 

La acea vreme, Isabel se gândise că ideea lui Dickon de a preda 
prizonierul lui Buckingham fără tam-tam şi de a-l duce în ţinuturile 
Ţării Galilor era destul de uşor de înţeles. Dar acum, când o asculta pe 
prinţesă, îşi dădu seama cât de greşită fusese această idee. 

Dickon nu se gândise că bondocul episcop de Ely va reprezenta 
vreo primejdie pentru duce, un bărbat înalt şi cu o înfăţişare 
înfricoşătoare, mai ales în cazul în care cei doi erau în situaţia de a sta 
laolaltă în îndepărtatul Castel Brecknock. Dar nu se gândise îndeajuns 
de bine la ochişorii vioi ai lui Morton, care străluceau sinistru pe faţa 
lui roşie şi lucioasă; nici la iscusinţa lui de a spune la momentul 
oportun o glumă reuşită sau la râsul lui behăit; la energia şi talentul 
pe care episcopul le putea folosi nu numai pentru a vorbi elocvent, ci 
şi pentru a-şi salva pielea. Nu-i trecuse niciodată prin minte că Harry 
Buckingham, care se confruntase în viaţă doar cu bărbaţi înalţi şi 
puternici ca el, adevărate forţe ale naturii şi adevăraţi aristocrați, nu 
era văzut decât extrem de rar neînarmat sau când nu era călare. Nu 
se gândise că va ajunge să fie atât de surprins şi fascinat de fluenţa 
discursivă a prelatului şi de conversațiile lui viclene. Pentru prima oară 
în viaţa lui, Buckingham a simţit că e pe punctul să înţeleagă ce 
înseamnă să te îndrăgosteşti. Acesta a fost miracolul pe care doctorul 
Morton părea să-l fi făcut. Reuşise să-l convingă pe temnicerul său să- 
şi schimbe părerile şi opţiunile politice, ca să devină susținătorul 
neamului Woodville şi al lancasterilor. 

Acum că pe scenă apăruse şi Morton, natura planului se schimbase. 
El a înfăţişat celor două mame ocazii şi mai mari. Nu se mai vorbea 
despre încercarea de a-l convinge pe regele Richard să-i permită 


prinţesei Elizabeth să se mărite cu Henric Tudor. În versiunea actuală 
a acestui plan, regele Richard nu figura decât ca victimă sigură sau 
cadavru. Ideea lui Morton era că Henric va invada Anglia, va pune 
mâna pe putere şi va deveni rege, îl va ucide pe regele Richard, o va 
salva pe Elizabeth şi se va căsători cu ea. 

— Simplu, zise Isabel pe un ton lipsit de expresie. 

Prinţesa făcu o pauză şi se uită la Isabel cu acea privire tipică a 
povestitorului care este puţin îngrijorat că interlocutorul nu pricepe 
mesajul sau morala istorisirii. 

Isabel zâmbi pentru a o linişti pe prinţesă. Dar chiar când zâmbea, 

îşi spunea în minte: Eu nu vreau un alt rege. Nu mai vreau agitaţie şi 
tulburări. Nu vreau să mă ascund în casă săptămâni de-a rândul, în 
spatele zăvoarelor şi obloanelor, să beau apă de ploaie şi să ascult cu 
frica în suflet zgomote de paşi; nu vreau ca oamenii în vârstă pe care 
îi cunosc să fie îngroziţi ca de moarte de prădătorii din Kent. Şi mai 
mult decât orice, nu vreau să fiu nevoită să cerşesc o nouă licenţă 
pentru casa mătăsurilor de la un nou rege - un străin - când lucrurile 
au ajuns până aici. Vreau ca lucrurile să rămână exact aşa cum sunt 
acum. 
__ Cel mai tare inima ei striga: nu vreau un rege care nu este Dickon. 
Işi amintea de căldura trupului lui lipit de al ei, înainte ca el să plece în 
cele mai recente călătorii, când a luat-o de mână şi au mers la 
fereastra tavernei să se uite la luna plină ce se vedea tot mai clar pe 
cer şi i-a spus, pe un ton foarte scăzut care a făcut-o să simtă fiori pe 
şira spinării, în timp ce talia ei, coastele şi umerii, tot trupul îi era 
încălzit de pielea lui: 

— Asta fac atunci când nu suntem împreună. Vin afară şi mă uit la 
luna plină şi mă gândesc la tine, indiferent unde te afli tu. Dacă mă 
pot gândi că şi tu te uiţi la aceeaşi lună, nu te simt aşa departe. 

Ea clătină din cap. 

— Ei bine... şi cum e, viitorul soţ? întrebă ea, încercând să facă în 
aşa fel încât ea şi vorbele ei să pară mai pline de afecţiune, fără însă 
să spună nimic care să fie o înaltă trădare; cine ştie când prinţesa 
putea începe să sporovăiască într-o conversaţie, în viitor, despre ceea 
ce discutaseră împreună? 

Elizabeth ridică din umeri. 

— Nu ştiu, spuse ea calmă. Dinţi stricaţi, păr rar; aşa spune lumea. 
Nu se cădea să întreb eu. Mama zice că orice bărbat e o partidă bună 
dacă are o şansă să devină regele Angliei... Ce pot să fac, o ascult. 

Spuse ultimele cuvinte pe un ton de acceptare deplină. Când o privi 
pe Isabel, în ochii ei se putea zări chiar o urmă de râs amar; ca şi cum 
ar fi ştiut că Isabel îşi făcea propriile calcule şi se gândea la Dickon, 
mulţumind cerului pentru fiecare amintire a timpului petrecut alături 
de el, că se simţea binecuvântată că s-a născut, fără să ţină cont de 


sângele regesc care curgea în venele lui Elizabeth, ci la toate 
posibilităţile pe care i le oferea o viaţă de libertate sau sub semnul 
blestemului. Ca şi când preţ de o clipă, prinţesa devenise mai bătrână 
şi mai înţeleaptă decât confidenta ei. 


— Au de gând să se mute de ziua Sf. Luca, spuse Isabel cu voce 
clară. Era important ca informaţia să fie reţinută exact. Optsprezece 
octombrie. Răzvrătiri peste tot în sud-estul Angliei. Bărbaţi din Kent 
care atacă Londra. Ducele de Buckingham o să traverseze râul Severn 
cu o armată de galezi. O armată din ţinuturile de vest o să-l aştepte şi 
o să-l întâmpine. Apoi ambele armate se duc să-l întâlnească pe 
Henric Tudor, care o să ajungă în Devon cu cinci mii de soldaţi din 
Bretania. Apoi toţi o să mărşăluiască spre est ca să te înfrunte pe tine. 

Dickon îşi acoperise faţa cu mâinile şi se întorsese cu spatele la ea 
când Isabel îi spuse prima oară că prietenul lui, Buckingham, plănuia 
să-l trădeze. Din aşternuturile mototolite, adunate peste capul lui, se 
auzi un geamăt plin de durere. Ea continuase însă să vorbească către 
umărul lui dezvelit, cu minunata lui piele roşiatică pe care o iubea atât 
de mult. Se simţea îndreptăţit să facă ceva. Trebuia să ia măsuri. 

Totuşi, era întors cu spatele când ea a început să-i dea detalii de 
natură militară. Văzuse strălucirea alertă a ochilor lui şi simţise că 
mintea lui se concentrează exclusiv asupra ei. Nu se putea aştepta ca 
ea să ştie toate aceste lucruri dinainte. Acum parcă o mânca din 
priviri, cântărind atent fiecare cuvânt spus de ea şi aproape zâmbind. 
Când Isabel termină ce avea de spus, el schiţă un zâmbet larg. Dar 
nu-i zise decât: 

— Ai fi fost un soldat bun. Şi câteva clipe niciunul nu a scos vreun 
cuvânt, ci au căzut amândoi pe gânduri. 

Până la sfârşit, Isabel nu mai avu momente de slăbiciune. 

După ce plecase de la prinţesă, se întorsese la casa mătăsurilor să 
se gândească la cele aflate. Câteva minute a rămas absentă, privind-o 
pe Joan Woulbarowe cum se hlizea cu lombardul ei, fratele lui 
Gasparino, Andrea, atentă să nu-şi dezvelească dinţii urâţi, în timp ce 
primul model apărea firav pe damascul la care cei doi lucrau 
împreună. Joan chicoti încântată atunci când bărbatul mai smead şi 
mai tânăr îi răspunse în italiană, cu vorbe din care Isabel nu putu să 
înţeleagă decât cuvinte de bază, precum: „Benon, benon”, deşi poate 
că Joan auzise ceva mai multe din cele spuse de italian. Ori poate că 
pur şi simplu îi plăcea tonul seducător al vocii acestuia. Isabel se 
întrebă în sinea ei: Să protejez secretul prinţesei? Sau să-i protejez pe 
aceşti oameni? Oamenii mei? 

Răspunsul fusese mult prea clar ca să-şi mai facă griji în această 
privinţă. In viaţă trebuie să ai grijă de familia şi prietenii tăi. Nu era 
chiar atât de greu cum îşi închipuise la început să trădeze încrederea 


prinţesei. 

Dickon se ridică în pat în capul oaselor. Paiele din saltea erau noi şi 
moi şi miroseau a vară. Avea să facă în aşa fel încât totul să fie uşor 
pentru ea. 

— Ei şi, spune-mi, ce părere ai? întrebă el, pe un ton mai înalt ca de 
obicei. Pot ei să câştige? 

Continuă să privească în altă parte când rosti aceste cuvinte. 

— Nu sunt soldat, zise ea cu voce neajutorată. 

— Eşti cel mai cinstit sfetnic al meu. 

A aşteptat ca ea să-i răspundă. 

li răspunse cu un glas plin de îndoială, gândindu-se la toate acele 
armate care făceau ravagii prin diferite părţi ale ținuturilor din vest şi 
încercau să se unească şi să facă front comun. 

— Păi, situaţia e... cam încurcată. 

Nu se gândea că armatele acelea vor ajunge să o învingă pe ceaa 
lui Dickon. Nu singure. Dar ce se va întâmpla dacă oamenii obişnuiţi 
vor fi relativ mulţumiţi de ideea de a scăpa de acest rege, ba chiar 
unii se vor înrola în armatele vrăjmaşe? Gura lumii era slobodă, mulţi 
îl bănuiau pe Dickon că a furat coroana, că a călcat în picioare 
onoarea mamei sale şi şi-a omorât nepoţii, lucruri care nu erau deloc 
pe placul omului de rând. 

El încuviinţă cu capul, ca şi cum ar fi înţeles gândul care o făcea să 
şovăie. Duritatea care întotdeauna fusese o trăsătură posibilă a feţei 
lui era, brusc, vizibilă din nou, în încreţiturile pielii din jurul obrajilor şi 
ochilor. Işi făcea planuri în fiecare clipă, muta trupele în mintea sa de 
pe un front pe altul. A 

Ea îşi dădu imediat seama că el nu se va lăsa vătămat. Insă ceea ce 
o îngrijora acum era răul pe care îl putea face el pentru a-şi păzi 
siguranţa. Spuse, în grabă: 

— Dickon. lar când el se uită la ea, cu ochi care parcă priveau în 
altă parte, ea adăugă, ca şi când ceața în care trăise până atunci s-ar 
fi ridicat subit: Te rog. Orice ai face, nu o răni pe prinţesă. 

El nu răspunse numaidecât. Ea îşi dorea să ştie ce se petrece în 
mintea lui. O sărută pe frunte, iar ea simţi că inima i se face cât un 
purice. 

— Bineînţeles, încuviinţă el, cu o voce mai blândă decât s-ar fi 
aşteptat ea. Elizabeth nu are nicio vină. Nu i-aş face niciodată rău. Şi, 
după o pauză, adăugă: Nu aş răni pe nimeni care este rudă cu mine. 
Şi niciodată n-aş putea ucide o femeie. Tu ştii asta. 


În Londra s-a auzit târziu povestea despre felul în care a fost 
înăbuşită răzvrătirea din octombrie, nişte fărâme de relatări şi mărturii 
istorisite prin cârciumi şi pieţe sau auzite de la mesageri şi crainici, 
negustori ambulanți ori prin bârfe, într-o perioadă când ploaia rece de 


toamnă dobora frunzele din copaci şi alunga oamenii de pe străzi. 

Ploaia a fost o piedică împotriva armatei ducelui de Buckingham, ca 
şi cum Dumnezeu era de partea regelui Richard. O furtună năprasnică 
a încurcat planurile micii flote a lui Henric Tudor, făcând-o să nu poată 
ajunge la ţărmul unde trebuia să ajungă. In cele din urmă, flota nu a 
tras la niciun țărm. Prudent, Henric Tudor a pornit cu vasele înapoi în 
Bretania. Numeroasele răzvrătiri din ţinuturile de vest s-au stins fără 
ca armatele să se unească vreodată. Buckingham a fost prins la 
Salisbury şi decapitat. 

Doamna Darcey a fost prezentă la următoarele două şedinţe de 
cusut ale lui Isabel. Isabel a evitat să privească în ochii roz ai 
prinţesei, simțind pe pielea ei acea neplăcere pe care o ai în mod 
firesc faţă de cineva pe care l-ai nedreptăţit. Nu au suflat nicio vorbă 
despre răzvrătire. In liniştea care domnea în cameră se vedea când şi 
când sclipirea celor trei ace. Regele era plecat în ţinuturile de vest 
pentru mai multe săptămâni, pentru a pune ordine în lucruri. 

Nimeni nu le-a făcut nici cel mai mic rău prinţesei Elizabeth, mamei 
ei sau surorilor ei. Măcar în privinţa aceasta, Dickon fusese sincer. Nici 
măcar pe stradă nu s-a auzit vreodată că una din ele ar fi avut vreo 
legătură cu complotul eşuat. Oamenii obişnuiţi se mirau doar de ce 
regele nu luase măsuri mai aspre împotriva doamnei Margaret 
Beaufort, mama lui Henric Tudor, despre care se ştia că venise să 
strângă bani în City pentru a finanța răzvrătirea. Ea era arestată la 
domiciliu, însă supraveghetorul ei era soţul ei, lordul Stanley. N-aveai 
ce să faci, spuneau ei ridicând din umeri. N-avea de gând să se lase 
bătută, o să încerce din nou. Lumea nu era deloc liniştită de blândeţea 
regelui. 


Persoana căreia îi era cel mai frică să audă vorbindu-se despre 
armate şi războaie, din câte îşi dădea seama Isabel, era Jane. in 
sfârşit, ea se dăduse jos din pat, se înzdrăvenise şi putea acum să 
meargă la biserică în fiecare dimineaţă, dar şi să se prezinte la 
interogările zilnice, conduse, în salonul de oaspeţi al lui Alice, de către 
avocatul regelui. Poate că într-adevăr Thomas Lynom era un birocrat 
al casei regale, dar părea un om destul de prietenos şi plăcut la 
înfăţişare şi avea ochii blânzi ai fratelui său. O saluta politicos pe 
Isabel ridicându-şi pălăria şi petrecea ziua sporovăind cu ea ca un 
vechi prieten de fiecare dată când ajungeau în salon, iar ea şi-a dat 
seama numaidecât de bunăvoința lui faţă de Jane. Dar când discuţia a 
ajuns la subiectul invaziei, Jane, care ziua era foarte tăcută, a început 
să scrâşnească din dinţi şi să strige noaptea în somn şi să apuce cu 
degetele ei subţiri tot ce găsea prin preajmă. Ori de câte ori Isabel 
stătea la Londra şi dormea cu Jane, vedea cutii cu încuietori rupte şi 
perne sfâşiate, cu puful pe jumătate scos. Nu a întrebat-o însă pe Jane 


de ce era aşa de necăjită. Nu-i venea să o facă. Nu se cuvenea, din 
moment ce Jane nu voia să-i facă mărturisiri. Isabel îşi închise în sine 
dezamăgirea pe care o simţea pentru că Jane nu avea mai multă 
încredere în ea. Sperase să devină mai apropiate, dar poate că era 
mai bine aşa. Isabel nu mai dorea să ia asupra ei secretele altor 
persoane. Cine ştie, poate sora ei ajungea s-o sfătuiască ce să-i spună 
lui Dickon. 

Dar oricum, Isabel asculta. Într-o bună zi, pe când pleca de acasă 
ca să meargă la Primăria Londrei, unde urma să reprezinte casa 
Claver la o întrunire a comercianților din Ţările de Jos, trecând prin 
dreptul uşii deschise a salonului de oaspeţi auzi vocea subţire şi fără 
vlagă a lui Jane. 

— Mi-e atât de teamă, spunea sora ei, părând că e pe punctul să 
izbucnească în plâns. Am coşmaruri cu soldaţi... mă trezesc noaptea 
cu spaima că vin să mă ia. 

In depărtare se auzi sunetul liniştitor al conversaţiei unor bărbaţi. 

— Dar eu sunt o pradă uşoară, zise Jane, cu vocea tot mai piţigăiată 
înainte să înceapă să suspine. Şi lui i-ar fi aşa de uşor să mă ia din nou 
de-acasă. Să spună că eu sunt de vină pentru toate astea. Că sunto 
vrăjitoare. Să mă dea exemplu în public... mi-a aşa de teamă, nu mai 
pot de frică... 

Isabel ieşi în vârful picioarelor. Nu mai voia să o asculte. 

Nu se grăbi să se întoarcă la ea. Nu voia să mai asiste la groaza lui 
Jane. Insă când a venit la cină, târziu, totul se schimbase. La masă nu 
stăteau numai Alice şi Anne, care întotdeauna la ora aceasta înfulecau 
metodic din bucatele de pe masă. Thomas Lynom se afla şi el acolo, 
stând lângă Jane, iar pe masă erau aşezate mai multe buchete de 
flori. Jane, care nu mai mâncase aproape nimic de mai multe zile, îl 
privea pe anchetatorul ei cu o anumită strălucire în ochi, în timp ce el 
îi băga în gură bucățele de plăcintă cu carne de vânat şi îi murmura, 
în râsetele aprobatoare ale mătăsarelor: 

— Hai, mănâncă tot, ia şi înghite; arăţi ca o pasăre pe jumătate 
moartă, a venit timpul să te punem la îngrăşat. 

Când a văzut-o pe sora ei, Jane s-a ridicat în picioare. A zâmbit 
sfioasă spre ea. 

— Isabel, spuse ea, iar Isabel fu uimită să vadă că ochii surorii ei 
clipeau la fel de des şi jucăuş ca înainte, cu aceeaşi sclipire cochetă cu 
care flirta când era înconjurată de admiratorii ei. Privirea lui Jane se 
mută de la mâinile pe care şi le ţinea în poală la faţa lui Isabel. Vreau 
să discutăm despre ceva... 

Isabel îşi dădu seama ce urmează de îndată ce se uită la Thomas, 
care se înroşise până în vârful urechilor şi arăta ca un nătâng, deşi 
acum era aşa de fericit că nu îi mai păsa. 

— La sfârşitul acestei luni ne vom căsători. Am să mă mut în 


provincie, spuse Jane pe nerăsuflate, iar ochii ei, senini ca o zi însorită 
de vară, o invitau pe Isabel să se bucure împreună cu ea. 

Pentru prima oară de mai multe luni, Isabel se pomeni că 
izbucneşte în râs. Alice abia reuşea să-şi stăpânească hohotele, iar 
Isabel văzu pentru o clipă privirea mulţumită din ochii stăpânei ei. In 
definitiv, nu trebuia să-şi facă griji în privinţa lui Jane. Jane nu pierduse 
nimic din tăria ei, la fel cum nu-şi pierduse bine cunoscuta ei abilitate 
de a-i fermeca pe bărbaţii din jur. Şi totuşi, să te măriţi cu 
anchetatorul tău!? Asta da, o lovitură de maestru. Oare ce-o să spună 
Dickon când o să audă? 

Nu-i păsa ce va spune. Totul va fi în regulă acum din moment ce 
Jane va fi în regulă. Nu putea să creadă că Dickon o va pedepsi pe 
sora ei pentru că se îndrăgostise de Thomas. Astfel că îi îmbrăţişă 
numaidecât pe amândoi, cu satisfacția imensă de a fi devenit, cu voia 
proniei cereşti, salvatoarea neaşteptată a surorii ei. Cu toate acestea, 
nu reuşi să renunţe dintr-o dată la obiceiul pe care şi-l făcuse de o 
bună bucată de timp, acela de a-şi ascunde sentimentele. Nu spuse 
niciunul dintre lucrurile la care se gândise şi care o preocupau în acele 
zile. În schimb, cu un chicotit uşor care nu reuşi să ascundă cu totul 
compasiunea ei faţă de cel mai nepriceput bărbat la capitolul 
dragoste, întrebă pur şi simplu: 

— Oare ce-o să zică sărmanul de Will Caxton? 


15 


Isabel nu simţise niciodată nevoia să fie precaută faţă de iubitul ei 
înainte ca acesta să devină rege. Însă acum Dickon visa noaptea că 
vin armate invadatoare să pună mâna pe el, iar visurile lui îl urmăreau 
cu insistenţă şi în timpul zilei. Postase pe stâncile coastelor din sudul 
Angliei o gardă de avertizare, care patrula neîncetat, cu torţe şi ponei, 
urmărind corăbiile care veneau din Bretania. Noul rege prefera să-şi 
petreacă nopţile în Nottingham, în mijlocul Angliei, nu la Westminster 
sau la Londra. Spunea că din zona de mijloc va putea să-şi strunească 
mai bine armatele din nord atunci când va apărea vrăjmaşul. 

Isabel îl vedea acum mai rar decât înainte. Când era în sud, avea 
un somn teribil de agitat. Noaptea se trezea până şi la cel mai mic 
zgomot de şoarece sau scârţâit de scândură din podea. Se trezea, 
palid şi ameţit, cu fruntea brăzdată de dungi adânci din cauza 
neliniştii, pe care Isabel nu reuşea să le facă să dispară oricât s-ar fi 
străduit. 

Deşi rareori, când era într-o pasă mai bună, reuşea încă să fie 
vesel, chiar nesăbuit. 

Când Isabel i-a spus că anchetatorul, trimis de el să corecteze 
comportamentul lui Jane Shore şi să o facă să înţeleagă cât de greşite 


fuseseră căile păcătoase alese de ea în viaţă, s-a îndrăgostit de ea, el 
a izbucnit în râs. 

A râs atât de mult, încât a trebuit să se aşeze pe pat şi să se ţină cu 
mâna de burtă. Nu a încetat până când ochii i s-au umplut de lacrimi 
care i-au şiroit pe obraji, iar ridurile care îi brăzdau faţa au dispărut. 

— Ce femeie, a răbufnit el. Imi scot pălăria în faţa ei. Nu renunţă 
niciodată, nu-i aşa? 

In ochii lui umezi se zări un licăr de admiraţie adevărată. 

A râs apoi şi mai mult când Isabel i-a spus că Thomas Lynom se 
chinuia îngrozitor să îi scrie o scrisoare, în care voia să-i ceară 
permisiunea să se însoare cu ea. 

— Păi, da, recunosc că i-am zis să facă o femeie cinstită din curva 
regelui, spuse el aproape înecându-se, dar nu i-am cerut niciodată să- 
mi interpreteze cuvintele aşa exact, ad /itteram. 

işi pusese în gând să-l roage să nu-l pedepsească pe Thomas sau 
pe logodnica lui. Nu se aşteptase la dezlănţuirea aceasta de 
amuzament. 

— Prin urmare, ai vrea, începu ea încurajată, să le dai acordul tău? 

A trebuit să se chinuiască să tragă destul aer în piept ca să poată 
răspunde. Inspiră de mai multe ori şi-şi închise ochii. Dar chiar şi când 
încetă să mai tremure din pricina râsului, pe faţa lui rămase acel 
zâmbet larg şi maliţios. 

Încercând să se stăpânească, spuse cu glas trist: 

— Ei, normal, o să fiu nevoit să vorbesc cu servitorul meu care a 
călcat în străchini. Dar după ce am să mă conving că nu e chip să-l fac 
să renunţe la neghiobia lui - şi îmi dau seama de acum că nu am nicio 
şansă - nu cred că o să am vreo alternativă şi o să-l las să facă ce 
vrea. 

Şi începu din nou să râdă pe înfundate. După câteva clipe, Isabel 
începu şi ea să zâmbească. 


A fost o nuntă liniştită de iarnă - la biserică nu au fost prezenţi 
decât mirele, mireasa şi familia Claver - dar evenimentul a însemnat o 
rază de speranţă pentru Isabel. 

De un an de zile trăise în singurătatea pe care ţi-o dă 
conştientizarea păcatului făcut. Dacă Dickon ucisese oameni ca să 
pună mâna pe putere, lucru pe care ea îl ştia prea bine, cu toate că 
asta nu o făcea să-l iubească mai puţin, era şi ea vinovată prin 
asociere. Pedeapsa ei era să nu mai fie apropiată faţă de prietenii cu 
care simţea că nu poate fi sinceră. 

Insă acum în mintea lui Isabel se născu o nouă idee. Poate crimele 
lui Dickon nu erau atât de neiertat aşa cum îşi închipuise ea la 
început. Dacă reuşea să şi le explice pe toate în sinea ei, măcar într-o 
măsură satisfăcătoare, atunci poate că, în definitiv, putea să se ierte 


pe sine pentru faptul că îl iertase pe Dickon. 

incepu să creadă iarăşi că oricâte ar fi făcut în acele zile înainte să 
pună mâna pe putere, în inima lui, Dickon nu era crud. Nici nu putea 
fi, nu-i aşa, din moment ce o eliberase din temniţă pe Jane şi când a 
auzit de măritişul ei s-a resemnat imediat şi a râs în hohote?! Şi pe 
doamna Margaret Beaufort o lăsase să scape uşor după răzvrătirea lui 
Henric Tudor, iar femeilor din neamul Woodville nu le-a făcut niciun 
rău. 

Pe de altă parte, nu greşise nici atunci când îi eliminase pe unchii 
Woodville. Aceia îşi puseseră în gând să-l omoare. Chiar el spusese 
asta. 

Inima lui Isabel se făcu cât un purice abia când ajunse la moartea 
lordului Hastings sau când îşi aminti de braţul mic, cald şi subţire al 
micuţului prinţ Richard, sub mâna ei, la fel de plăpând şi vulnerabil ca 
aripa unei păsări, şi de ochii lui de copil înspăimântat, aţintiţi asupra 
ei. 

Voia să creadă că el şi fratele lui erau crescuţi incognito în 
provincie, undeva în Suffolk, aşa cum spusese Dickon. Voia să creadă 
că Dickon făcuse... ceva. 

Impingea presupunerile prea departe. Dar când îşi dădu seama că 
nu găseşte în suflet destulă putere să aibă încredere completă în el, 
găsi puţină linişte în gândul că nu putea spera să înţeleagă vreodată 
tentaţia pe care probabil puterea regală o prezenta pentru cineva atât 
de aproape de coroană. Ajunse la concluzia că, din moment ce nu ştia 
acest lucru, nici nu putea să judece. lar uneori ajungea atât de 
aproape de punctul în care reuşea să creadă ce îşi spunea în sinea ei, 
încât se simţea cuprinsă de o oarecare linişte sufletească. 


Jane şi Thomas Lynom au sosit la Londra la începutul lunii aprilie, la 
un an de la începutul domniei lui Dickon. A fost prima oară când cei 
doi şi-au părăsit noul conac în care locuiau, în Sutton. Alice Claver a 
pregătit o primire festivă. 

Când Isabel a intrat în casă, soţii Lynom ajunseseră deja la adresa 
din strada Catte. Amândoi zâmbeau şi radiau de fericire, strălucind ca 
nişte caise vara, beau vin şi mâncau cu poftă aperitive după călătoria 
începută în zori. 

De când se măritase, Jane nu mai purta tonuri închise de gri şi 
cafeniu precum călugării, dar nici nu începuse să poarte veşmintele 
strălucitoare de înainte. Astăzi ea purta o rochie fină, totuşi modestă, 
de damasc, cu model, în nuanţe gri şi maro deschis. Ornamentele 
rochiei străluceau la fiecare pas pe care îl făcea, însă atât de discret 
încât nici Alice Claver nu ar fi putut spune că e ostentativă. 

— Se pare că-ţi prieşte să fii o doamnă din lumea bună cu reşedinţa 
la ţară, spuse cu voce răspicată Alice Claver, holbându-se la mâinile 


lui Jane, care erau mult mai puţin îngrijite ca înainte, un semn al vieţii 
rustice pe care o duceau cei doi. 

Dar în ciuda înţepăturii pe care stăpâna casei i-o aplicase cu vocea 
ei hodorogită, toţi cei de faţă au priceput că, deşi nimeni nu ştia cum, 
Jane se furişase în rândul simpatiilor lui Alice Claver. Astfel că nimeni 
nu îşi făcea nicio grijă. 

— Cât de bine arăţi, dragă, spuse William Pratte cu căldură în glas, 
trecând abil pe lângă Will Caxton pentru a o îmbrăţişa pe mireasă. 

De când sosise, Caxton nu se mişcase de lângă Jane, fâţâindu-se şi 
rânjind ca un câine credincios ce refuză să se despartă de stăpâna lui, 
pe care nu a mai văzut-o de mult timp. Lui Thomas Lynom nu-i 
adresase aproape niciun cuvânt. Insă tânărul soţ se achita admirabil 
de datoria de a trece cu vederea insistența admiratorului 
dintotdeauna al lui Jane. 

— Mai frumoasă ca niciodată, declamă Goffredo, cu o voce în care 
se simţi ceva din dispoziţia tipică lui, de om mereu gata să flirteze. 

În ultima perioadă, Goffredo fusese extrem de tăcut. Întrucât 
londonezii şi venețienii din casa mătăsurilor învăţaseră şi unii, şi alţii 
suficient de bine limba celuilalt pentru a reuşi să se înţeleagă, a ieşit 
la iveală că Goffredo avusese o soţie în Veneţia timp de douăzeci de 
ani, deşi nu suflase nicio vorbă despre ea în faţa lui Alice sau a 
prietenelor ei. Nu avusese copii cu ea şi soţia lui s-a stins după ce a 
căzut la pat cu friguri. Astfel că, în sfârşit, Goffredo era acum văduv. 
Dar Alice şi Anne îl tachinau atât de mult şi brutal în legătură cu 
episoadele prelungite de flirt avute de acesta cu Isabel, pe jumătate în 
glumă, încât el încetase să mai protesteze la comentariile lor şi nu-i 
mai făcea atât de multe propuneri lui Isabel ca înainte, când putea să 
ajungă la câteva tentative pe zi. „Câte o femeie în fiecare port”, îşi 
spuneau ele, râzând, sau: „Ştii că pedeapsa pentru bigamie e 
blestemul veşnic, nu-i aşa?” lar ochii sărmanului Goffredo clipeau a 
nedumerire, în timp ce zâmbetul îi devenea nesigur. Pe de o parte, 
Isabel se simţea uşurată că se lupta să-i intre în graţii fără să o 
implice, însă pe de altă parte îi era dor şi de vechea exuberanţă a lui 
Goffredo. Astfel că acum se bucură să vadă un licăr mai vesel în ochii 
acestuia. 

— Da, ai înflorit, dragă, zise Anne Pratte, aflată imediat în spatele 
soţului ei. Isabel a observat că Thomas s-a uitat o singură dată la 
Anne Pratte, iar aceasta i-a zâmbit inocent înainte să-şi coboare 
privirea. Dar nimeni altcineva nu a observat acest lucru, pentru că în 
acel moment în casă a intrat Robert Lynom. Devenise avocatul lor, dar 
şi un prieten apropiat. | se încredinţase chiar şi secretul afacerii cu 
războaiele de ţesut de la Westminster, când femeile şi-au coborât 
considerabil volumul vocilor şi au început să facă semne că secretul 
trebuie să rămână secret. Prin urmare, acum lumea nu mai prididea 


cu îmbrăţişările, toţi păreau fericiţi şi se băteau uşor pe spate, iar 
vocile bărbaţilor, prieteneşti, erau pline de căldură. 

S-au aşezat cu toţii la masă şi, în timp ce musafirii îşi tăiau felii din 
friptura de gâscă şi fiecare îşi lua câte o plăcintă şi garnitură de 
legume, Thomas, care, în calitate de soţ al unei femei ce pe vremuri 
fusese considerată o trădătoare, ajunsese, culmea culmilor, să fie 
însărcinat prin dispoziţie regală să ancheteze şi alte persoane 
trădătoare din Essex, istorisea poveşti despre munca sa. Regele 
tocmai îi dăduse un nou conac, la Colmworth, în Bedfordshire, în 
onoarea activităţii susţinute pe care el o desfăşură; el şi Jane aveau 
de gând să o viziteze pentru prima oară chiar în acea perioadă. Exista 
o posibilitate ca el să fie transferat din nou pe un post în care avea să 
se ocupe de o parte din sarcina dificilă şi costisitoare a noii apărări de 
coastă. 

— Din fericire, se pare că în prezent am ajuns să fiu considerat 
locuitor de onoare al ținuturilor nordice, zise el cu o voce perfect 
calmă, şi aproape ai fi fost tentat să spui că îl ia peste picior pe 
monarhul care îi ura atât de mult pe latifundiarii din sud încât 
începuse să importe sute de prefecţi, precum şi alţi reprezentanţi 
oficiali, care aveau sarcina de a conduce administraţia din teritoriul 
sudic. Habar n-am avut acum cinci ani când m-am dus să lucrez în 
York ce alegere bună am făcut. 

Era atât de liniştit Thomas Lynom; în largul lui, parcă nimeni şi 
nimic nu i-ar fi putut tulbura fericirea. Atât de diferit de Dickon. 

Ce bine e acum aici, cât de mult s-a schimbat totul şi ce calmă e 
atmosfera, îşi spuse Isabel în gând recunoscătoare. 

Când Jane spuse cu glas sfios, punând o mână pe braţul soţului ei: 

— Thomas şi cu mine avem veşti, şi în jur toţi au început dintr-o 
dată să vorbească emoţionaţi despre când se va naşte bebeluşul 
Lynom şi ce nume va avea, Isabel se lăsă şi ea copleşită la fel ca 
ceilalţi de speranţele care parcă însufleţeau atmosfera. Ea ridică 
paharul şi spuse: 

— Pentru noi începuturi, pentru noi toţi. Şi toţi au râs, au petrecut şi 
au bătut în masă cu pumnii şi cu palmele, iar Thomas Lynom s-a făcut 
roşu ca un rac şi şi-a sărutat soţia. 


Fericirea lui Isabel a pâlpâit ca flacăra lumânării bătută de vânt şi s- 
a stins când a ajuns împreună cu Will Caxton la Westminster, pe 
înserate şi au auzit dangătul clopotelor. 

Cineva murise. 

A văzut o expresie de alarmă în ochii lui Will. Inima îi dădea să iasă 
din piept. Fără să spună niciun cuvânt, cei doi şi-au venit în fire şi au 
pornit în grabă spre cea mai apropiată tavernă printre oamenii care 
începuseră să jelească, pentru a afla cine murise. Taverna se numea 


Mistreţul Alb, la fel ca inscripţia de pe insigna lui Dickon. Înăuntru era 
un furnicar de oameni şi o tulburare cumplită. 

— E un semn de la Dumnezeu, spuse o femeie vârstnică şi 
corpolentă, îmbrăcată cu haine strâmte, după care îşi făcu semnul 
crucii. Sigur e un semn. 

Călugărul care se afla lângă ea făcu un semn că îi încuviinţează 
spusele. Avea nasul la fel de cârn ca ea şi obraji graşi ca un porc, la 
fel ca ea. Cei doi sorbeau ultimele picături din cănile lor de bere. El îşi 
goli cana şi apoi răspunse, cu spumă pe buze şi pe un ton trist de 
venerație profundă: 

— Mmm. Exact un an. Doborât de Bunul Dumnezeu în dreapta Lui 
mânie. E singura explicaţie. 

Uitându-se lung la ei, Isabel îşi spuse în gând, încet, ca o 
neghioabă: e nouă aprilie. l-a trebuit o clipă să-şi amintească ce se 
întâmplase pe nouă aprilie cu un an înainte. Şi-a amintit că la acea 
dată murise regele Eduard. Ziua în care auzise pentru prima oară 
acest dangăt asurzitor şi înnebunitor al clopotelor. 

Când o năpădi frica, avu senzaţia că înoată într-o apă neagră ca 
smoala. Simţea că i se taie răsuflarea. Dickon? 

— Dar cine a murit? întrebă Will Caxton. 

— Prinţul Ţării Galilor, spuse călugărul. Băiatul. 

— Fie-i ţărâna uşoară, şopti Will, făcându-şi semnul crucii. 

Îşi făcu şi ea semnul crucii, însă senzaţia care o copleşea în acele 
clipe fu una de nemaipomenită uşurare. Doar când îşi ridică privirea şi 
văzu că în jur o mulţime de oameni se uitau uimiţi la ea, îşi aminti ce 
murmurase în timp ce îşi făcuse semnul crucii: „iți mulţumesc, 
Doamne”. 

Will spuse: 

— A vrut să spună că-i era teamă că vorbiţi despre rege. A spus 
aceste cuvinte repede şi pe ton protector, iar apoi surprinderea celor 
din jur s-a transformat în ostilitate. Ea făcu semn aprobator. 

— Dar asta-i şi mai rău, declamă hangiul Mistrețului Alb, cu mâinile 
ocupate de câteva căni de bere, ştergându-şi transpiraţia de pe frunte 
cu braţul drept. Din mulţime se auziră murmure aprobatoare şi, pe 
alocuri, cuvinte şoptite precum „răutate” şi „pedeapsa divină”. 

— Alţi copii nu mai sunt. Niciun alt moştenitor. Nicio altă fiică. De- 
abia dacă mai trăieşte un nepot. El zice că toţi sunt bastarzi, nu-i aşa? 
Ştim cu toţii ce înseamnă asta pentru noi. Când el o să moară, o să 
avem iar război. Şi întrebarea mea este: la ce dracu e bun, pentru 
fiecare dintre noi, un rege care trăieşte, dacă dinastia lui e moartă? 


— Lumea vorbeşte că regina a înnebunit, spuse Anne Pratte. De 
amărăciune. 
lritată, Alice scoase un oftat. Acele lor străluceau la unison. 


— Anne, las-o baltă, spuse William Pratte cu voce dojenitoare. 

Nu mai rămăsese decât un singur moştenitor legitim al casei de 
York. Copiii regelui Eduard erau bastarzi. Fiul ducelui de Clarence 
avea interdicţie de a urca pe tron din cauza faptului că tatăl lui murise 
cu eticheta de trădător. Şi nu mai trăia decât un văr: John de la Pole, 
contele de Lincoln. Un alt băiat de nouă ani. 

— Şi regele, nu uita, continuă nestingherită Anne Pratte. Se spune 
că se dă cu capul de pereţi şi-şi smulge părul din cap. Câte o mână de 
păr. 

Lui Isabel i se puse un nod în gât. 

— Anne, zise William Pratte. 

Ea îl fixă cu o privire rece. 

— Nu ştiu de ce mă baţi atâta la cap, dragă, spuse ea. Nu e vorba 
numai de bârfă. Şi eu nu zic că e pedeapsa lui Dumnezeu, indiferent 
ce crede lumea. Spun doar că e normal să ne facem griji. Lumea zice 
că în Bretania există în momentul de faţă trei sute de lorzi rebeli. 
Probabil că e exact ceea ce aşteptau să se întâmple. Cât o să mai 
dureze până oamenii ăştia o să înceapă să provoace probleme? Şi de 
noi ce-o să se aleagă? A 

Era o întrebare retorică. li spuseseră destul de des lui Isabel ce se 
va alege de ei dacă va fi din nou război: contractele aveau să dispară, 
la fel şi străinii, vapoarele cu vinuri nu ar mai veni în Anglia, preţurile 
la alimente aveau să crească, taxe nebuneşti ca pe timp de război, 
tribunalele blocate de cazuri nemaiauzite, străzile pline de tâlhari şi 
mările pline de pirați. Ea cunoştea răspunsul. Insă ei trăiseră astfel de 
vremuri. Putea citi frica pe chipul lor. 


Isabel nu se aştepta să se vadă prea curând cu Dickon. Cadavrul 
trebuia înmormântat. Forţele armate defensive ale regatului s-au 
adunat la ţărmuri. Nu avea altceva de făcut decât să aştepte. 

Dar el a venit. Isabel era afară, în micuța ei grădină, şi culegea 
garoafe, bucurându-se că simte căldura soarelui şi că la noapte va fi 
lună plină, când auzi un fluierat slab dincolo de gard. Până atunci nici 
nu fusese atentă la tropăitul copitelor pe drum. S-a dus la poartă să 
vadă cine o fi fluierat-o. 

— Tu, zise ea, simțind un val de fericire care pune stăpânire pe ea, 
totuşi nu foarte surprinsă să-l vadă. 

Părea plin de praful de pe drum, marcat de durere, mai slab, tras la 
faţă, cu pungi negre sub ochi şi o expresie de tristeţe întipărită pe 
chip. 

Până atunci nu vorbiseră pe stradă nicio singură dată. Erau prea 
mulţi ochi, prea mulţi oameni. Inţelegerea tacită dintre ei era că, după 
ce ea îi vede calul, trece strada şi urcă pe scările din spate ale 
tavernei şi îl găseşte pe el în cameră. Dacă era precaută, putea să 


facă în aşa fel încât nimeni să nu o vadă vreodată. 

Dar acum el vorbi, sub ferestrele dincolo de care mulţi ochi îi 
puteau vedea, ca şi cum nu i-ar mai fi păsat de asta. A descălecat şi a 
mers direct la ea, înainte chiar de a priponi calul, astfel că deasupra 
porţii Isabel era văzută atât de oameni, cât şi de un animal. Elo 
sărută într-un nor acru de sudoare şi miros de cal. Un sărut straniu, 
nostalgic şi nesigur. 

Când s-au tras într-o parte, ea îi spuse, puţin înfricoşată de această 
nouă abordare mai simplă: 

— Mi-a părut tare rău pentru tine. 

Îi răspunse, cu acel calm nepământesc pe care nu îl pierduse 
niciodată: 

— Îţi poţi închipui cât de mult l-am iubit? iar ea încuviinţă din cap. 
Dacă imaginaţia ei nu putea plăsmui o dragoste mai înflăcărată decât 
plăcerea dulce-amară pe care o simţea chiar în acele clipe, acolo, 
când era lângă Dickon, că prezenţa ei este atât de necesară în acel 
moment, asta fu suficient. Ochi în ochi, o tăcere lungă. Nu mai voia 
să-şi ia privirea de la el. 

— N-ai de unde să ştii cât de mult mi-ai lipsit, spuse el, iar ea simţi 
că i se topeşte inima. Ştiu că pot avea încredere în tine. Vino să 
vorbim. 

Ea încă ţinea în mână garoafele, deschise poarta şi traversă strada, 
în urma lui, până au ajuns la uşa din spate a Pa/isadei Roşii. 


Culoarea palidă a pereţilor şi paiele încă purtau amintirea 
vremurilor mai fericite. Insă acum ea era complet îmbrăcată şi îl ţinea 
de mână pe bărbatul de lângă ea, care stătea ghemuit pe o saltea, cu 
hainele pline de praf. li spusese că are nevoie de ea, dar în acelaşi 
timp parcă nu observase că era prezentă. El îi vorbea despre durere, 
dar parcă vorbea cu sine însuşi. Isabel avea înaintea sa faţa răvăşită a 
lui Dickon, care părea că îmbătrâneşte sub ochii ei, în timp ce el îi 
descria fericirea pe care copilul lui mort o pierduse. Frigurile; urticaria; 
lacrimile letargice. lar apoi, nimic. Un coşmar scurt şi îngrozitor. Până 
în zorii zilei, Eduard îşi dăduse sufletul. 

Ea îşi putea închipui cum îşi ferecase Dickon amărăciunea în suflet. 
Folosind vocea lui, miraculos de groasă şi liniştitoare, pentru a-i calma 
pe cei din jur; rămânând mereu o persoană demnă, obişnuită şi 
practică. Izolându-se însă atunci când spunea rugăciuni sau evadând 
în galopurile în care pornea mereu singur şi care îi plăceau atât de 
mult, încercând să-şi înfrâneze emoţiile, indiferent cât de mult şi-ar fi 
dorit să-şi strige suferinţa. 

— Pe vremuri aveam o femeie care lucra la noi, îi şopti ea, sperând 
ca el să nu observe cât de fericită era că inima ei nu trădase încă 
nimic din plăcerea mută şi copleşitoare pe care o trăia pentru că se 


afla lângă el, că ea era cea aleasă, cea care vorbea cu acest bărbat 
despre lucruri atât de dragi lui. Băieţelul ei a murit. lar ea pur şi 
simplu a dispărut. Timp de o săptămână nu au găsit-o nicăieri. Se 
dusese direct în pădure şi acolo îşi săpase o vizuină. Ca şi cum ar fi 
vrut să se îngroape singură. S-au băgat în groapă după ea şi au scos-o 
la suprafaţă, dar ea a refuzat. O ţinea întruna: Lăsaţi-mă să mor, 
lăsaţi-mă să mor. Oamenii au zis că a înnebunit şi au dus-o la o casă 
de nebuni, trei luni de zile. De atunci nu s-a mai făcut bine... Aici se 
opri. Dar tu, tu ai fost puternic, ai rezistat. 

Dickon se uită fix în ochii ei, pentru prima oară de când închiseseră 
uşa. Era atât de obosit, încât faţa lui era pământie. In păr începuseră 
să i se vadă tot mai multe fire albe. El îşi strânse mâinile până când 
oasele se auziră trosnind. 

— Tu ştii, zise el. Nu-i aşa? De Anne, cum a reacţionat. 

Soţia lui; regina Angliei. Ea tresări, dar el păru că nu o observă şi 
continuă să vorbească. Anne Neville voia să moară. Nu mai putea să 
mănânce. Nu mai putea să doarmă. Ochii îi ieşiseră din orbite şi 
oasele parcă voiau şi ele să-i iasă prin piele. Urla cât era ziua de lungă 
şi sfâşia draperiile. Cădea pe scări; şi-a tăiat venele cu briciul şi se 
dădea cu capul de pereţi. Era singurul ei copil. 

Cu un ton neutru, el spuse: 

— Parcă e posedată. Nu pot să stau cu ea. Dar nici nu pot s-o las să 
plece. 

Isabel se făcu mică, rămase nemişcată şi nu spuse nimic. Faţa lui 
se strâmba necontenit. Innodă urgent firul spuselor sale, cu o şoaptă 
care parcă aduna în sine un ocean de amărăciune. | 

— Vrea să moară. Dar nu pot s-o las să facă asta. Işi aminteşte de 
Eduard la fel cum îmi amintesc şi eu. 

Ce consolare îi putea oferi? Il strânse de mâna uscată şi lipsită de 
vlagă; răspunse şi el strângând-o uşor. Rămase tăcut câteva clipe, îşi 
recăpătă stăpânirea de sine; îşi plimbă între degete crucifixul pe care 
şi-l scosese şi îl pusese jos când intrase în cameră, după care spuse o 
rugăciune. Nu era crucifixul lui obişnuit. Acesta era mai mic şi mai 
delicat, ornamentat cu o singură pietricică de rubin. O surprinse că se 
uită la crucifix. li spuse cu durere în glas: 

— E al lui. Al lui Eduard. Apoi: A fost al lui Eduard. Continuă, fără să 
se uite la ea: Sunt aşteptat. Trebuie să plec. 

Aşteptă să vadă luna plină, singură, înainte să iasă pentru a 
traversa strada şi a ajunge acasă. Luă cu ea garoafele ofilite. 

Will Caxton se uita pe o fereastră de la etaj când auzi scârţâitul 
porţii de la intrare. Era în cămaşa de noapte şi se întindea şi zâmbea 
în timp ce întindea mâna să tragă obloanele. 

— Ai ieşit târziu, spuse el. 

Ea ridică florile pe care le avea în mână. Fiindcă era prea departe şi 


lumina lunii era prea slabă, el nu reuşi să vadă cât de uscate erau 
florile. Poate se gândea că ieşise să le culeagă noaptea. 

El făcu un semn aprobator cu capul. 

— Sunt frumoase, zise el politicos. Nu ţi se pare că e o seară 
minunată? Lumina asta magică. Imi place să văd luna plină. [ie nu-ți 
place? 

Pentru că îi plăcea de Will Caxton, Isabel spuse: 

— Da, îmi place. Apoi făcu câţiva paşi pe aleea care ducea spre 
casă şi ridică zăvorul uşii, după care adăugă: Deşi uneori mi se pare 
tristă. Aşa de palidă şi tăcută. 

Pe când auzea încă murmurele lui Will, Isabel intră în casă, făcu un 
pas şi se opri. lnăuntru se auzeau muzica şi sunetul oamenilor care, 
ca de obicei, dansau la această oră seara, iar de vizavi, din spatele 
uşilor închise, se auzea mare tărăboi. Poate peste câteva minute va 
merge şi ea să stea cu ţesătorii petrecăreţi. 

Pretutindeni în lume era atât de multă tristeţe. Dickon era zdrobit 
de amărăciune. Însă el fusese cel care venise la ea şi îi mărturisise 
amărăciunea lui, nu altcineva. Când îi trecu prin cap acest gând, i se 
păru că poate suporta orice. Ba ar putea chiar să danseze. 


— Ai văzut cutiile de-afară? întrebă prinţesa Elizabeth, iar vocea ei 
părea să fi devenit mai rapidă şi mai ascuţită. Au început deja să le 
ducă? 

Isabel clătină din cap. 

— Cutiile... Era uluită. Elizabeth fusese atât de tăcută, atât de 
corectă şi atât de lipsită de speranţă de când răzvrătirea lui Henric 
Tudor eşuase, ca şi cum orice urmă de viaţă şi de elan ar fi fost 
înăbuşită în ea. 

— Plecăm, zise prinţesa pe un ton nerăbdător, ca şi când Isabel ar fi 
rămas în urmă. Acasă. Inapoi, la Palat. La curte. Nu ştiai? 

Apoi adăugă, mai rar: 

— İn dormitoarele noastre e haos de câteva ore; toţi împachetează, 
împăturesc haine, le prind cu ace şi mai ştiu eu ce. Sunt cufere peste 
tot. Credeam c-ai văzut deja unele din ele afară. 

Elizabeth începuse să devină la fel de frumoasă ca mama ei, o 
frumuseţe înnobilată de un ten rozaliu. Faţa ei era plină de pistrui, 
pomeţii erau proeminenţi şi nasul, drept şi drăguţ. Gura mică a tatălui 
ei se transformase la ea într-un armonios arc al lui Cupidon. lar fiinţa 
ei emana o energie şi o strălucire pe care Isabel nu le văzuse până 
acum. 

— Dar... de ce? întrebă Isabel în cele din urmă. Nu putu găsi o altă 
modalitate mai delicată de a-şi exprima nedumerirea. Prudentă, 
adăugă: Dacă pot să vă întreb? 

Prinţesa nu păru deranjată să răspundă. 


— Datorită scrisorii, spuse ea, aşezându-se pe o pernă, bătând cu 
mâna uşor pe taburetul de lângă ea. Acum mama mea se simte mai în 
siguranţă. j 

— Scrisoare? repetă Isabel. Incepea să simtă că s-a prostit de-a 
binelea. Ce scrisoare ar fi putut-o convinge pe Regina-Văduvă 
Elizabeth Woodville să-şi părăsească adăpostul, sanctuarul său? 

— De la fratele meu, zise prinţesa, cu vocea înceată a unui om care 
are de-a face cu un netot şi, văzând că Isabel continuă să o privească 
cu ochi goi: Richard. Îl cunoşti. L-ai văzut, nu-i aşa? Aici, înainte să-l ia 
cu ei? 

O scrisoare de la unul din prinții dispăruţi. Mintea lui Isabel lucra 
fulgerător, încercând să ţină pasul cu noianul de gânduri care îi 
veneau în cap. Deci într-adevăr trăiau. Se aşeză degrabă lângă 
prinţesă, copleşită de un val de tandreţe pentru Dickon, un dor mai 
mare decât oricând. Până acum nu crezuse că este posibil să-l 
iubească mai mult decât îl iubea deja, iar acest val de fericire îi 
înlăturase îndoielile pe care nu voise să le ţină cuibărite în inima ei, îi 
dădu înapoi inocenţa pierdută şi o luă complet pe neaşteptate. 
Aşadar, tot ce spusese el era adevărat. Ar fi trebuit să se încreadă în 
el. Ar fi meritat toată încrederea ei. 

— O, exclamă ea. i 

Prinţesa râse de cât de înmărmurită rămăsese Isabel. Insă prințesa 
avusese la dispoziţie mai mult timp ca să treacă de şoc. 

— Da, zise Elizabeth, la fel de fericită şi relaxată ca o fată obişnuită. 
El ne-a scris. Aşa, pur şi simplu. Toate lunile acelea, când am fost atât 
de speriate, şi acum şi pe chipul ei regal se zări o expresie de 
blândeţe: se vede că de fapt nici nu trebuia să ne fie frică de nimic. 


Au venit mai mulţi bărbaţi. Două cufere au fost puse pe podea. 
Isabel a împachetat veşmintele de altar în bucăţi mari de pânză pe 
care le-a cusut cu atenţie şi apoi le-a petrecut cu sfoară, 
transformându-le în colete. A făcut pacheţele separate pentru perle şi 
pentru firele de mătase roşii, verzi şi pentru auriul venețian, iar apoi a 
cusut aceste pacheţele de coletele cele mai mari. lar la urmă a băgat 
fiecare colet mai voluminos în cufere, între straturi de paie, ca să nu 
le distrugă. Şi tot timpul cât a lucrat nu a încetat nicio clipă să 
zâmbească. Şi fiecare clipă cât Isabel a lucrat, prinţesa a stat pe 
perna ei şi a vorbit. 

Au plecat din Londra anul trecut, în octombrie... unchiul meu a spus 
că vor fi mai în siguranţă dacă sunt departe... Suffolk... Little 
Gipping... Foarte izolat... sunt sănătoşi, cel puţin Richard e sănătos, 
dar el zice că Eduard a fost bolnav... stau la o familie... mai sunt şi alţi 
băieţi... Tyrrell... călăresc... merg peste tot... servitorii nu-i cunosc... îi 
numesc lordul Eduard şi lordul Richard... ceea ce nu e rău; oricum, 


mai bine decât Eduard Bastardul... bănuiesc că eu voi fi nevoită să mă 
obişnuiesc să mi se spună Elizabeth Bastarda... dar cel puţin voi 
ajunge din nou la curte, nu aici, în bârlogul acesta... e caraghios, nu 
crezi? De fapt, ne mutăm doar vizavi de strada asta, la câteva sute de 
metri, dar odată ce-ai traversat strada asta, totul se schimbă, totul... 
totuşi, nimeni n-o să mai danseze câteva luni; din cauza doliului. Nu 
ştiam că vărul meu, Eduard... deşi bineînţeles că-mi pare rău... n-o să 
mai stăm în aceleaşi apartamente, dar oricum condiţiile sunt bune... o 
să pot din nou să călăresc... crezi că e timpul să începem să lucrăm la 
rochia mea de nuntă? Pentru că acum, cine ştie, poate o să reuşesc şi 
eu să mă mărit şi toată lumea o să fie mulţumită. Să trăim fericiţi 
până la adânci bătrâneţi. 

Isabel se simţea extraordinar să o audă vorbind cu atâta entuziasm, 
îi plăcea ce îi spunea, îi plăcea să vadă şi sclipirea acului cu care 
lucra, iar capul şi-l simţea uşor ca un fulg din pricina uşurării din 
sufletul ei. Insă când prinţesa a început să vorbească despre 
căsătorie, şi-a ridicat privirea la ea. 

— Cu Henric Tudor, sau...? întrebă ea şi vrând să o destindă puţin 
pe prinţesă la auzul numelui, îl pronunţă pe un ton glumeţ. 

Prinţesa izbucni în râs, un râset discret, slab, tipic în înalta 
societate. Dar nu anunţă niciun nume. Tot ce spuse fu: „Ah”, iar pe 
chipul ei se ivi o expresie enigmatică, în timp ce ea se juca cu 
crucifixul din jurul gâtului; apoi: „Ar fi o prostie să fac aceeaşi greşeală 
de două ori, nu crezi?” 

De-abia când ieşea din casa abatelui îşi dădu seama Isabel ce o 
neliniştise cel mai mult în acel răstimp. Crucifixul lui Elizabeth era 
ornamentat cu un singur rubin mic. Era dublura celui pe care Dickon îl 
purtase cu o seară mai înainte. 

Ochii lui Dickon erau la fel de goi ca ultima oară când se întâlniseră. 
Dar au făcut dragoste. El nu a spus niciun cuvânt, şi-a închis ochii şi 
şi-a lipit buzele de buzele ei. Nici chiar când se tăvăleau prin pat 
aproape fără să mai poată respira sau când era satisfăcut, el nu a 
zâmbit şi nu a spus nimic. Continuă însă să o ţină strâns în braţe, atât 
de aproape încât ea îi putu simţi bătăile inimii şi singurătatea de care 
încerca să fugă. Clipe de vis. 

— Imi fac griji din pricina ta, îi şopti ea. 

El o sărută, dar ea avu impresia că o sărută doar ca să o facă să nu 
mai vorbească. Işi spusese că poate azi nu voia s-o audă vorbind, ci 
doar să simtă pielea ei lipită de a lui. Ar fi făcut orice i-ar fi cerut el. Işi 
lăsă corpul moale şi-l lipi de trupul lui, îl sărută pe piept cu atingeri 
uşoare ca ale unui fluture, voia să-l vadă cum îşi închide ochii. Apoi îşi 
aminti de scrisoare; nu se putu abţine să dea glas recunoştinţei sale. 

— Elizabeth... şopti ea - nu-i putea spune nici prinţesă, nici 
bastardă când era cu Dickon - Elizabeth a fost aşa de fericită că a 


primit scrisoarea de la fratele ei. 

Ar fi putut aduce chiar el scrisoarea respectivă. El însă doar mormăi 
şi îşi ţinu ochii închişi. N 

— Şi eu, murmură ea. lţi mulţumesc. Işi păstrase credinţa. Avusese 
îndoielile ei, dar întunericul din jur începea să se lumineze. 

Pe când se cuibări iar fericită lângă el, se uită spre podea, unde se 
afla crucifixul lui. Era cel mare cu safire, pe care îl purta mereu. 
Crucea copilului mort se făcuse nevăzută. 

Îşi puse un obraz pe pieptul lui Dickon, uitându-se îndelung la 
umbrele de pe podea. 

Nu ştia de ce sau ce se schimbase, dar nu se mai simţea fericită. 


DRAGOSTE 


16 


Când îl întrebă despre crucifix, Dickon doar oftă. 

— E acelaşi, zise el cu voce obosită, ridicându-se în picioare şi 
punându-şi catarama şi sabia. | l-am dat lui Elizabeth ca să-i aducă 
aminte de el. 

Însă Elizabeth spusese că de-abia dacă îl cunoştea pe vărul ei. De 
ce o fi vrut ea crucea lui? 

Isabel continuă să se uite la Dickon. El se încruntă. 

— Au fost veri, zise el evaziv. 

Ea nu îşi mută privirea de la el. 

La fel de enervat ca şi cum s-ar fi simţit interogat şi silit să 
mărturisească ceva anume, Dickon adăugă: 

— Şi m-am gândit la ea ca la o posibilă soţie... dacă s-ar întâmpla 
ca Anne să moară. 

Ea îl privi înmărmurită. 

Ca să se apere, el zise: 

— Ei, asta măcar l-ar face pe Henric Tudor să nu mai încerce să se 
însoare cu ea. Ar purta şi ea coroană, chiar dacă e bastardă. Şi asta ar 
opri-o pe mama ei să vrea să se răzbune pe mine. S-ar justifica. 

Apoi, din tăcere, răbufni: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai uita la mine aşa. 

Ea însă nu putea face ce-i cerea el. Nu găsea nici măcar puterea de 
a ridica cearşaful care îi acoperise trupul gol. Rămase doar nemişcată 
între cearşafurile mototolite, cu bărbia sprijinită pe genunchi şi părul 
roşcat strălucindu-i în jurul ochilor larg deschişi. 

Până în acest moment acceptase totul. Trăise cu temerile ei. Auzise 
poveştile despre felul în care Hastings fusese târât, în timp ce urla şi 
dădea din picioare, din încăperea Consiliului, cu mâinile legate şi 
picioarele desfăcute şi pus cu capul pe un butuc pentru a fi decapitat 
timp în care Dickon asistase la scenă fără să scoată o vorbă. ŞI le 
scosese din minte complet. 

Dar ceea ce auzise acum era mult mai rău. Era o trădare. Nu putea 
fi de acord cu aşa ceva. Nu putea să-l lase să iubească o altă femeie. 
Şi nu putea să creadă că singurul lui motiv, în ceea ce privea intenţia 
lui de a se însura cu Elizabeth, era formarea unei alianţe avantajoase. 

Nu-şi putea înlătura din minte gândul că el legase acea cruce în 
jurul gâtului lung al lui Elizabeth. 

Recăpătându-şi stăpânirea de sine, el se aşeză din nou. O atinse pe 
o mână. 

— Uite ce e, spuse, dar ea simţi că blândeţea lui ascunde 
nerăbdare. Fiul meu a murit; soţia mea e pe moarte. E datoria mea să 
mă gândesc la astfel de lucruri. Am nevoie de un moştenitor. Ar fi o 


alianţă, nimic mai mult. 

Ea nu spuse niciun cuvânt. Avea sufletul pustiit. Nu cumva de data 
aceasta el venise la Londra doar ca să se întâlnească cu Elizabeth, să- 
şi facă planuri de însurătoare cu ea? 

— Elizabeth e o copilă, spuse el, ca şi cum aceasta ar fi liniştit-o pe 
Isabel. Nu o iubesc. 

Ea nu scoase nicio vorbă. 

Adăugă: 

— Trebuie să plec. A doua zi pleca la Nottingham şi spre ţinuturile 
din nord. 

Ea încuviinţă din cap. 

Inainte să iasă, o sărută pe obraz. 


Până să se întoarcă el, aveau să treacă mai multe săptămâni şi, 
odată cu ele, şi vara. Nu voia să se gândească la ce-i spusese el. Nu 
putea. Se apucă şi mai hotărâtă de munca ei. 

Ea şi Goffredo cumpărau materialele ce trebuiau ţesute de 
grupurile de italieni, mergând la ore diferite prin pieţele din Londra, 
atenţi să-şi schimbe periodic furnizorii. Dimensiunile ţesăturilor fine şi 
luminoase de pe războaie deveneau pe zi ce trece tot mai mari. Nu 
mai era nevoie decât de câteva luni de zile până când cusătoresele 
vor putea să ţeasă singure, fără îndrumările italienilor. Curând va 
trebui să-şi facă planuri cum să anunţe Primăria Londrei de existenţa 
atelierului, începând cu primăvara următoare, după ce Breasla 
Mătăsarilor le va da permisiunea de a face comerţ, dată la care vor 
putea începe să-şi vândă marfa. 

La Londra, unde mergea în zilele de duminică şi unde petrecea 
jumătate de săptămână alături de prietenele ei mai vârstnice, Isabel 
încheia târguri şi prin depozitele de ţesături; scria în catastifele lui 
Alice cifrele vânzărilor făcute de ea; mergea la prietenele ei mai 
vârstnice şi se distrau împreună cu clienţii lor. De asemenea, a mers 
la Primăria Londrei împreună cu Alice şi William Pratte. Nimeni altul nu 
mai avea abilitatea lui Isabel de a deosebi adevărul de minciună, nici 
chiar Alice; Isabel era mereu la datorie şi verifica toate comisioanele şi 
toate ţesăturile de mătase importate, pentru a descoperi fraudele. 
Breasla Mătăsarilor se bizuia pe ştiinţa ei de a desfăşura un cupon de 
damasc şi de a-l studia şi verifica, pipăindu-l şi uitându-se la el la 
lumina ferestrei, din diverse unghiuri. Apoi îl declara finisat 
corespunzător sau, în anumite porţiuni, necorespunzător, pentru că 
era fie prea rărit, fie avea urzeala prea subţire, spunând totodată şi cu 
câte sute de grame s-ar fi cuvenit să fie mai uşoară țesătura pentru ca 
firele să fie mai puternice; sau, când îşi dădea seama că o țesătură 
este suspectă, spunea că a fost îngroşată artificial de către un 
exportator fraudulos, cu pastă specială. 


Ea îşi amintea, de asemenea, mai bine ca orice funcţionar toate 
regulamentele în vigoare în străinătate. Când importatorul străin 
sărea enervat din scaunul lui şi ţipa: „Dar este foarte cinstit să 
foloseşti gomma!” tot Isabel era aceea care ştia şi răspundea, fără 
cea mai mică ezitare că, în ciuda faptului că ea putea fi folosită în 
mod cinstit în ţesături uşoare, de pildă la atlaz şi în confecţionarea 
sandalelor, pentru a oferi strălucire şi consistenţă culorilor, guvernul 
venețian legiferase în anul 1457 că utilizarea pastei la orice tip de 
ţesături parangon era ilegală şi de atunci apărase cu stricteţe 
aplicarea acestei legi. Londra mergea şi ea pe drumul deschis de 
Veneţia. Importatorul nu mai avea altceva de făcut decât să-şi ia 
materialul şi să garnisească singur rochiile pe care le confecţiona. 

In pieţe lumea vorbea că regina e pe moarte şi că regele era 
pedepsit astfel pentru păcatele lui. Insă profiturile casei Claver 
creşteau neîncetat. 

— Eşti o minune; lucrezi atât de mult, zise Robert Lynom. Nu ţi se 
întâmplă niciodată să vrei să te mai şi distrezi? Du-te să stai cu Jane. 
Se simte singură; în ultimul timp Thomas e mereu pe drumuri, 
încearcă să adune ostaşi pentru rege. 

Ea dădu din cap în semn că nu. 

— Sunt prea multe de făcut aici, spuse răspicat. 

Dacă ar merge la ţară, cum putea fi în acelaşi timp şi la 
Westminster? 

In cele trei zile din fiecare săptămână petrecute la Westminster, 
Isabel stătu trează până târziu. La casa mătăsurilor i-a pus pe ţesătorii 
de mătase să o înveţe lucrurile de bază din meseria lor, în timpul zilei, 
iar seara târziu, chiar foarte târziu, dansa în ritm ameţitor împreună 
cu lombarzii. 

O dată pe săptămână mergea la Palat la apartamentul mare şi 
luminos care avea vedere spre râu, unde prinţesa Elizabeth era 
ocupată în această perioadă cu partidele de vânătoare şi pregătirile 
pentru dansuri, al căror sezon avea să înceapă din nou la sfârşitul 
verii. Prinţesa nu voia să termine veşmintele de altar, care îi 
reaminteau de acele luni pline de suferinţă, ce nu păreau să se mai 
sfârşească vreodată, trăite în adăpost. Ele fuseseră trimise în City 
pentru a fi finisate. Insă acum ea şi surorile ei voiau rochii de dans. 
Isabel a obţinut un comision avantajos de la doamna Darcey şi a 
subcontractat sarcina respectivă cu Breasla Mătăsarilor. Răbdarea pe 
care o avusese dintotdeauna cu prinţesele se transformase acum în 
monede. Spre mulţumirea lui Alice. 

Dar nu acesta era motivul pentru care venise Isabel. Ea venise ca 
să se supună de bunăvoie unor chinuri inimaginabile şi se uita la 
Elizabeth pe sub gene: evalua moliciunea pielii de şaisprezece ani a 
prinţesei, talia ei minusculă, gâtul subţire, mâinile ei albe şi ochii 


proeminenţi, care la un moment dat i se păruseră a fi urâţi, dar acum 
păreau să strălucească, plini de secrete. Incercă să nu se gândească 
la ridurile foarte discrete apărute în jurul ochilor, la şuviţele decolorate 
din părul ei. Insă nu putu să nu se întrebe în sine: 

— Oare cum de n-o iubeşte Dickon pe această nepoată a lui? 

— Crucea aceasta e foarte frumoasă, spuse ea, punându-şi pe un 
genunchi pânza la care lucra. 

Elizabeth aruncă o privire spre cruciuliţă şi zise încet: 

— E a vărului meu. Dumnezeu să-l odihnească. Maiestatea Sa mi-a 
dat-o. Dar nu a mai adăugat nimic. 

Incercând să afle mai multe, Isabel îndrăzni: 

— Cât de uşurată trebuie să vă simţiţi acum că Maiestatea Sa are 
atât de multă bunăvoință faţă de familia Alteţei Voastre... 

Însă prinţesa făcu doar un semn aprobator, cu un început de 
zâmbet. Invăţase să fie precaută. Trecuse destul de mult timp de când 
îi făcuse ultima oară confidenţe lui Isabel. 

Ce bine ar fi dacă mai mulţi oameni ar fi şi ei mai precauţi, îşi spuse 
mânioasă Isabel în sinea ei. 


Speta, Dotor Gigli! Drio de vu! Vienlo a Mesa? Joan Woulbarowe 
fredona plină de jovialitate. De câteva zile, Joan arăta din ce în ce mai 
bine, mai drăguță decât în toţi anii de când o cunoştea Isabel. 
Pierduse acel aer de neglijenţă care înainte îi era atât de caracteristic. 
Părul său era acum frumos pieptănat şi coafat sub batic, buzele îi erau 
pline şi roz, ochii îi străluceau, iar în jurul gâtului purta un lănţişor 
roşu, delicat, cu o inimă aurie. Celelalte mătăsare de la Westminster 
îşi petreceau serile făcând pariuri cât de mult timp va avea nevoie 
micuțul şi timidul Andrea di Constanzo să capete curajul să îl roage pe 
fratele lui, Gasparino, să îl roage pe Goffredo să o roage pe Alice 
Claver să îi permită să se însoare cu Joan Woulbarowe, la sfârşitul 
primei ei perioade contractuale de instruire de doi ani. Nimeni nu se 
aştepta ca Andrea să facă acest gest mai devreme, dar toţi ştiau că 
până la urmă îşi va lua inima în dinţi şi o va face. 

Şi totuşi, fericită sau nu, Joan Woulbarowe tot o proastă avea să 
rămână până la moarte, îşi spuse Isabel în gând cu severitate, pe 
când ieşi, clipind de zor în strălucirea soarelui de vară, din biserica St 
Thomas de Acre, în spatele doctorului gras care spusese rugăciuni în 
capela italiană. Oare ce-şi închipuia Joan că face, hoinărind prin City 
duminica dimineaţa, trăncănind fără oprire în italiana ei de baltă cu 
oameni din Lombardia şi atrăgând atenţia acestora spre persoana ei? 
S-ar fi cuvenit să evite orice neplăcere şi să fie mai discretă când era 
la Westminster. 

Isabel a ajuns-o din urmă şi a bătut-o uşor pe umăr pe Joan 
Woulbarowe, întrerupând cine ştie ce comentariu vesel o fi făcut ea 


italianului. Doctorul Gigli era şi preot, şi medic, nu comerciant, astfel 
că nu era chiar atât de periculos ca demonstraţia subită de italiană a 
lui Joan să stârnească vreo bârfă în rândul oamenilor din piaţă, însă 
oricum era mai sigur să-i domolească elanul şi s-o trimită acasă cât 
mai repede. 

Joan păru speriată - deşi, îşi spuse sumbru Isabel în gând, nici pe 
departe la fel de vinovată cum ar fi trebuit să se simtă din cauza 
indiscreţiei sale. 

— Aveai un mesaj pentru doamna Claver, Joan? întrebă Isabel, 
săgetând-o cu o privire amenințătoare. 

— O, nu, doamnă Isabel, răspunse Joan pe un ton inocent, tocmai 
mergeam să o vizitez pe mătuşica mea, Rose, în Lad Lane. Şi-a rupt 
glezna. Duminica mă mai duc pe la ea. 

Isabel oftă. 

— Bine, mergi, zise ea, iar Joan clipi nedumerită spre ea, privind-o 
cu un aer de nelinişte, înainte să pornească. 

— Bexon ndar caxa, spuse ea politicoasă către Dr Gigli, făcând o 
plecăciune uşoară spre acesta din mers. 

— Ah, la vita l'è na fraxe interdta. S-ciăo vostro, replică acesta, pe 
un ton la fel de curtenitor. 

Isabel stătea şi privea, nesigură. Dr Gigli rămase şi el pe loc, 
văzând din spate cum silueta lui Joan devine tot mai mică. 

— E mult timp de când n-am mai văzut-o pe Joan, zise el cu 
afecţiune în glas. Mătuşa ei a lucrat la mine acasă. 

Isabel i-a schiţat un zâmbet în genul foarte-interesant-dar-mă- 
grăbesc, dar italianul bondoc păru nedumerit şi deloc dispus să o lase 
să scape aşa de uşor. Se întoarse cu burdihanul spre ea. 

— După câte văd, a învăţat italiană. 

Isabel simţi că i se pune un nod în gât. Se strădui însă să arboreze 
o mină încrezătoare, de om căruia nu-i scapă nimic, ba chiar îl privi 
uşor ironic pe doctor. 

— lubeşte, spuse ea. 

— Ştiu, am auzit. El încuviinţă cu capul, în sus şi în jos, în sus, în 
jos, astfel că straturile de grăsime din guşa lui se vedeau mai bine ca 
oricând. Câştigând încredere - în fond, era afirmaţia care explica 
aproape în totalitate de ce Joan învăţa italiana - o mai şi dezvoltă, 
adăugă: pe un individ Lucchese, aşa se vorbeşte, în acelaşi timp în 
care doctorul Gigli spunea şi el ceva. 

Nu înţelese ce spusese acesta şi cât de hotărât vorbise decât prea 
târziu. 

— Cu un venețian, din câte aud. Vorbeşte dialectul venețian. 

— EI maestro de lengoa pi sicuro xe l'uso, adăugă el gânditor. Uzul 
e cel mai bun dascăl în învăţarea limbilor străine. 

Isabel se blestemă în sinea ei. De ce nu şi-o fi ţinut gura? Era mai 


proastă decât Joan. Schiţă un zâmbet şi mai larg şi clătină capul 
inocentă. 

— A, asta nu ştiu. Un tip Lucchese - doar asta am auzit, îngăimă ea, 
conştientă că îndruga prostii. Dar poate e venețian. Nu vreau să vă 
contrazic. Bănuiesc că vă puteţi da seama, nu? Accente diferite, 
cuvinte... 

Acum el o privi din nou atent, închizând puţin ochii din cauza 
strălucirii puternice a soarelui. 

— İn Londra nu sunt atât de mulţi venețieni, zise el gânditor. Numai 
Conterini şi oamenii lor. Şi eu. Şi, bineînţeles, prietenul tău, Goffredo 
D'Amico. Isabel făcu semn aprobator cu capul, politicoasă, disperată 
să plece. Cu toate că, adăugă el, mereu mai auzi că sunt şi alţii. 

— Eu trebuie să plec, spuse ea neliniştită, chinuindu-se să 
zâmbească. 

— Poate că ai auzit şi tu zvonurile care circulă în ultimul timp? Că 
regele Eduard a scris şi aprobat un contract ca italienii să vină aici şi 
să ne înveţe să ţesem mătase? Veneţieni? Signor Mancini zice că a 
auzit chestia asta de ani de zile la curte, de la scribul, şi ajuns aici îşi 
făcu semnul crucii, „răposatului lord Hastings”. 

Ea îşi cobori privirea şi o pironi în pământ. El făcu un gest spre 
biserica St Thomas, încă zâmbind. 

— Intrucât servitoarea ta vorbeşte atât de bine limba mea, poate 
cunoşti şi tu zicala venețiană: La mé religion se sercar la verità 'nte la 
vita e la vita 'nte la verità. Religia mea e să găsesc adevărul în viaţă şi 
viaţa în adevăr. 

Ea clătină din cap, încercând să-şi păstreze zâmbetul. 

— Şi la noi se mai spune, continuă el cu elanul unui om extrem de 
sociabil, mereu dispus să converseze, /Juteme a capir quel che ve digo 
e ve lo speigaro mejo: ajută-mă să înţeleg ce spun şi apoi îţi voi 
explica mai bine. 

Apoi o privi fix în ochi. Ea se uită la el cu ochi lipsiţi de expresie. 

— Se zvoneşte chiar că omul acesta, cunoştinţa ta, signor D'Amico, 
a importat războaie de ţesut din Veneţia, adăugă el. Şi iarăşi 
respingătoarele falduri de grăsime din guşa lui se încălecară. Nu zic că 
s-ar vedea că e adevărat şi că aşa s-ar fi întâmplat într-adevăr. Dar 
ştii cum suntem noi, venețienii, ne place la nebunie să bârfim. Ce-ar 
mai fi viaţa asta dacă n-ar exista zvonurile, eh! 

După care îşi dădu capul pe spate şi începu să behăie de râs. Isabel 
râse şi ea, apoi făcu o plecăciune şi se îndepărtă, cu acelaşi zâmbet 
frumuşel pe chip. Abia când coti să iasă din Cheapside, pentru a intra 
în piaţă, îşi întoarse privirea şi văzu că doctorul Gigli încă stătea în 
faţa bisericii. Acum nu mai râdea, ci privea fix în direcţia ei. 


Însă când ajunse la Westminster, în liniştea desăvârşită ce învăluia 


zona respectivă, nu se mai gândi deloc la doctorul Gigli. Era foarte 
departe de ea, iar ea avea prea multe lucruri de făcut. 

In ultima perioadă i se întâmplase foarte des să se pomenească 
gândindu-se, aproape în fiecare zi, uneori şi noaptea, cum să o facă 
pe prinţesă să vorbească despre Dickon. Dacă reuşea, măcar afla şi 
ea câte ceva, nu? Se gândise la atâtea feluri de a începe conversaţia 
asta, dar toate păreau forţate şi transparente. 

Ştia - simţea că se petrece ceva. Şoaptele pe care le auzise, prin 
uşile întredeschise ale dormitorului în apartamentul din Palatul 
Prințesei, şoapte scurte şi spuse iute. Nu-şi putuse da seama dacă 
aveau vreo legătură cu Dickon. O dată auzise ceea ce i se păruse a fi 
un murmur în genul: „Şi cică zece picături de laudanum pe zi doboară 
şi-un bou”, înainte ca prinţesa să vină în salon să o salute. Cuvintele 
acelea fuseseră rostite de o femeie, deşi vocea se auzise aşa de slab 
încât nu era sigură că fusese a prinţesei. Dar ce puteau însemna acele 
cuvinte? Regina-Văduvă Elizabeth Woodville se apucase din nou să 
apară pe nepusă masă în timpul probelor, inspectând cum lucrează 
Isabel cu acelaşi aer superior şi îngâmfat, cu aceeaşi mină de pe 
vremuri, când faţa ei, deşi frumoasă, avea mereu întipărite pe ea pete 
albe care anuntau crize de furie. Părea că aşteaptă ceva. 

Isabel cosea o dantelă pe mânecă şi se simţea îngrozitor, 
conştientă că gâtul elegant al lui Elizabeth, asemănător cu o coloană 
a unui edificiu impozant, se afla la câţiva centimetri de ea. In cele din 
urmă, îşi luă inima în dinţi şi îşi zise că trebuie neapărat să afle mai 
multe. 

— Minunatul crucifix al Alteţei Voastre... cadoul pe care l-aţi primit 
de la Maiestatea Sa, murmură ea, iar Elizabeth făcu semn cu mâna 
spre acesta: o mână superbă, cu piele albă, delicată, pe care se 
reflecta strălucirea inelelor de pe degetele ei. 

— „Imi amintesc de lucrurile care se aud... continuă Isabel, 
conştientă de atenţia tot mai concentrată a lui Elizabeth fără să fie 
nevoită să ridice privirea la ea... Despre intenţiile Maiestăţii Sale ca, 
dacă Doamne fereşte, Dumnezeu hotărăşte să o ia pe Maiestatea Sa 
Regina la El... 

Elizabeth nu a scos niciun cuvânt, însă nările ei înguste se făcură 
brusc albe; cât de mult începuse să semene cu mama ei! 

Isabel zise repede: 

— Lumea vorbeşte că s-ar putea ca atunci el să vrea să se însoare 
cu Alteța Voastră. 

Avea senzaţia îngrozitoare că nu începuse bine gambitul damei, 
chiar înainte să vadă cum ochii verzi ai lui Elizabeth se fixează 
gânditori asupra capului ei plecat. Desluşi pe chipul prinţesei ceea ce i 
se păru a fi o expresie de amuzament. 

Cu glas molcom, Elizabeth spuse: 


— Mi se pare că eşti foarte interesată de intenţiile lui... Şi, ridicând 
o sprânceană, pe buzele ei apăru o urmă de zâmbet. 

Isabel făcu ochii mari, sperând din tot sufletul că arată mai degrabă 
nevinovată, nu alarmată. Tonul glasului prinţesei era mai sigur decât 
ar fi crezut. 

— O, nu, se grăbi ea să răspundă. M-am gândit doar că... ar fi 
bine... să vă previn. 

Prinţesa încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Mulţumesc, spuse ea, încheind conversaţia. 

Gura lui Isabel era atât de uscată încât avea senzaţia că a mâncat 
tăciuni. Oare prinţesa şi-o fi dat seama cu atâta acuitate de interesul 
altei femei faţă de Dickon doar pentru că şi ea era îndrăgostită? Isabel 
făcu câţiva paşi în jurul clientei ei pentru a începe să lucreze la 
dantelele de pe celălalt umăr şi, chiar când făcea aceste mişcări, 
observă că mâna lui Elizabeth se juca din nou cu capătul cruciuliţei de 
la gâtul ei. 


În acel an iarna a început devreme. Înainte de prima zi de vineri a 
lunii septembrie, vântul sufla deja în rafale şi dobora din copaci 
frunzele umede, aducând în aer ameninţarea primei ninsori; în 
interiorul Palatului, plutea în aer mirosul de peşte prăjit care venea din 
bucătării. 

Se auzise că regele pornise la drum şi venea în sud. 

Isabel şi prinţesele combinau porțiunile gata cusute ale vălurilor de 
pe masa altarului pe care Isabel le confecţionase în City şi le adusese 
înapoi. In semn de recunoştinţă, cu ocazia Crăciunului Regina-Văduvă 
Elizabeth Woodville urma să le ofere abatelui, care o tratase cu atâta 
ospitalitate. 

Elizabeth nu se apucase de muncă. Era într-o agitaţie continuă. 
Când o văzu intrând pe mătăsară, făcu doar un semn aprobator şi îşi 
luă tălpăşiţa spre dormitoarele surorilor ei - toate încăperile 
apartamentului dădeau spre acelaşi salon de oaspeţi - ciripind către 
ele din cadrul uşilor, să vină şi să termine lucrul început. Apoi strigă 
spre Isabel: 

— Am de terminat o scrisoare; vin imediat la tine, după care 
dispăru. 

Isabel a rămas singură cu fetele mai mici, cărora nu prea le plăcea 
ideea să coasă bucăţi de material doar aparent brodate de ele. Ele nu 
se dezbăraseră cu totul de obiceiul de a face confidenţe celor din jur. 
Astfel că ea a cusut, în timp ce ele au vorbit întruna, iar ea le-a 
ascultat cu atenţie. 

— Mama noastră e aşa de bucuroasă că e din nou la curte... 

— A început să-i scrie şi unchiului Dorset... 

— EIl e fiul ei... frate vitreg cu noi... preferatul ei, aşa credem noi... 


i-e dor de el... 

— Ea i-a scris că acum e bine şi-n siguranţă aici, după toate... 

— Vrea ca el să plece de la Henric Tudor... 

— Şi să vină acasă... 

— Şi el se gândeşte la asta... 

— In Bretania e mizerabil, zice el... 

— Rece şi tensiune... 

— Aşa că zice că s-ar putea să vină... 

— Şi noi ne întrebăm dacă o să vină până la Crăciun. 

Ea zâmbi, graţie fericirii fetelor, dar şi a urmei de speranţă care 
încă sălăşluia în inima ei. Poate la asta se refereau toate şoaptele şi 
scrisorile acelea despre care se discuta în taină. Poate că uneltirea 
fusese la fel de nevinovată ca poveştile spuse de aceste fetiţe. Poate 
că nu avusese niciun motiv întemeiat să-şi facă griji. Regina nu era 
moartă, în ciuda tuturor zvonurilor rău-prevestitoare din pieţe. Dickon 
nu avea nevoie de o nouă soţie. Regina avea să se însănătoşească. 
Rebelii urmau să se întoarcă pe furiş din străinătate, la fel ca Dorset. 
Acesta avea să-şi recapete proverbiala lui încredere în sine, să treacă 
peste perioada de amărăciune şi să scape de temerile sale. Isabel nu 
trebuia decât să rămână la fel de încrezătoare. 

Copilele s-au plictisit înainte să termine ce aveau de făcut. Una 
după alta, au sâsâit care mai de care câteva scuze şi s-au întors în 
camerele lor. Isabel a continuat să coasă singură, simțindu-se mult 
mai liniştită decât se simţise vreodată în acea vară. Nu avea nevoie 
decât de încredere, îşi spuse ea în inima ei, totul avea să se rezolve 
de la sine. Să am încredere, se pomeni şoptind în timp ce lucra. Să am 
încredere. 

In apropierea ei se zări o umbră. Zgomotul paşilor de bărbat se opri 
la câţiva metri de ea. Nu le recunoscu cadenţa. Probabil era un 
servitor. Nu îşi ridică privirea. 

Sunetul paşilor se îndepărtă încet de ea. Nu era un servitor. 
Bărbatul avea pinteni care zăngăneau. Privind peste acul din mână, 
spre podea, ea văzu că bărbatul avea noroi pe cizme. Pintenii erau 
auriţi. 

Şocată, îşi dădu numaidecât seama ale cui erau cizmele. Aşa se şi 
întâlniseră prima dată, nu? Intr-o biserică, la lumina lumânărilor şi a 
strălucirii pintenilor lui. 

Liniştea ce se aşternu împrejur ţinu cât o răsuflare. Întotdeauna 
avusese darul acesta, de a sta complet nemişcat mai multe minute. 

Primul ei instinct, înainte chiar să-şi ridice privirea, a fost să se lase 
în voia undelor de fericire care o inundau în acele clipe. De luni de zile 
aşteptase să simtă din nou mâna lui pe curbura spatelui ei; acea 
mângâiere apăsată, dar liniştitoare, cu podul palmei, care devenise 
totuna cu viaţa ei. Aerul de îngrijorare întipărit pe faţa lui slabă şi 


oacheşă, în ochii lui înguşti, ce nu erau întotdeauna aspri. Vocea 
groasă, dar catifelată, murmurându-i: 

— Mi-a fost dor de tine. 

Şi acum venise, era lângă ea. 

Lucrurile pe care ea nu-şi dăduse seama că avusese de gând să i le 
spună toate aceste luni erau acum pe buzele ei. Voia să-i spună: „lmi 
pare rău”. Voia să-i mai spună: „Nu am fost foarte atentă la cât de 
mult ai suferit”. Voia să-i spună şi: „Am reacţionat greşit” şi „Te voi 
iubi mereu”. Niciodată înainte nu vorbiseră despre iubire. Avea de 
gând să spună orice, numai să se rezolve toate. 

Povara pe care o cărase atâta timp în suflet se ridica în mod 
miraculos; totul putea fi reparat, îşi zise ea fericită în sinea ei, totul. Işi 
ridică privirea. 

Dar nu se întâmplă nimic din ceea ce îşi închipuise ea. 

Când în sfârşit privirile lor s-au întâlnit, văzu că el era încordat, 
enervat, nemişcat, dar închis în sine ca de obicei. Expresia lui era una 
circumspectă. În ochii lui desluşi o expresie neutră, ca în ochii unui 
străin. Pe buzele lui nu se zărea nici urmă de zâmbet. Ea se gândi: e 
jenat. Inţelese, într-un iureş nebun de gânduri: e jenat că sunt eu aici. 

Pricepuse: a venit să o vadă în primul rând pe Elizabeth. 

El îi făcu o plecăciune scurtă. Până în acea clipă, nu îl văzuse 
niciodată în costum de curte. Cu pantaloni fini, care îi veneau ca 
turnaţi. Cu o tunică de catifea neagră croită desăvârşit, brodată cu fir 
de aur şi cu un crucifix cu bijuterii atârnat la gât; cu o pălărie 
purpurie. Nu îşi scoase pălăria. 

— Bună ziua, spuse el cu voce molcomă, însă ochii lui priviră în altă 
parte. 

— Ai venit, spuse ea. Era o remarcă prostească. Dar nu putea să 
înţeleagă nici în ruptul capului. De ce nu i-o fi trimis un mesaj? 

El se uită împrejur la toate uşile deschise. Incuviinţă făcând semn 
cu capul, trist. 

— Să mă întâlnesc cu doamna Elizabeth, zise el, cu acea voce 
hotărâtă, dar binevoitoare pe care o folosesc oamenii când vor să 
anunţe o veste proastă. 

Parcă implorându-l, ea întinse o mână spre el. Ochii ei era aşa de 
cotropiţi de căldură şi umezeală, încât abia dacă îl putea vedea. Nu 
mai putea suporta. 

El îi prinse mâna. O luă şi o strânse între mâinile lui. 

— Isabel, îi şopti. lar când ea reuşi până la urmă să deschidă ochii 
şi să-şi ridice privirea plină de milă spre el, părăsită de orice fărâmă 
de mândrie şi respect de sine pe care le-o fi avut vreodată, văzu că şi 
ochii lui erau plini de durere. 

— Voiam să mă întâlnesc şi cu tine, şopti el neconvingător. Serios. 
Ea îşi dădu numaidecât seama că nu ştia cum să o îmbuneze - cel 


puţin nu aici, unde în orice clipă putea intra cineva. 

Însă nu venise să o vadă în primul rând pe ea. Nu putea să scape 
de acest gând, care îi revenea în minte în fiecare clipă. Inainte 
întotdeauna venea mai întâi la Pa/isada Roşie, după care mergea la 
Palat. Singurul motiv pentru care de data aceasta a evitat-o era 
probabil faptul că într-adevăr avea de gând să se însoare cu Elizabeth 
- şi, mai rău chiar, poate o iubea pe Elizabeth - şi nu voise să fie 
nevoit să se explice în faţa lui Isabel. Isabel îl cunoştea prea bine ca 
să poată fi înşelată. Probabil şi-a dat seama imediat că ea va înţelege 
totul dacă va încerca să o mintă. 

Nimic nu mai avea niciun sens. _ 

— Nu din cauză că n-aş vrea... şopti el. li venea greu să pronunţe 
următoarele cuvinte. Gura lui era încleştată. El închise ochii. Să te am 
pe tine. O strânse de mână atât de tare, încât i se păru că i se frâng 
oasele. Ştii că te vreau. Dar trebuie să fac asta. 

Timpul lor se scursese. În ciuda faptului că amândoi vorbiseră 
foarte încet, Elizabeth auzise ceva. Şi-a făcut apariţia în cadrul uşii în 
pas de dans, strălucind toată de fericire şi săltând cu pas iute peste 
plăcile de marmură spre unchiul ei, cu un aer mai degrabă plin de 
farmec decât de bună-cuviinţă. 

In grabă, Dickon dădu drumul mâinii lui Isabel imediat ce auzi 
primul sunet venind dinspre dormitor. Apoi se întoarse spre nepoata 
lui şi o luă pe ea de mâini. Când se aplecă în faţa ei, Isabel văzu 
privirea cu care se uită la Elizabeth - o privire de încântare absolută şi 
plină de devotament, care nu semăna câtuşi de puţin cu 
amuzamentul care se citea în ochii lui când o privea pe ea. Apoi totul 
s-a sfârşit în momentul în care el îşi dădu imediat jos pălăria, 
dezvelindu-şi părul negru ciufulit prin care Isabel dorea, acum mai 
mult ca niciodată, să-şi treacă degetele; un cap pe care a înţeles chiar 
în acea clipă că nu îl va mai atinge niciodată. 

Prinţesa s-a fâstâcit, copleşită de fericire. Părea mai frumoasă ca 
oricând. Întorcându-se cu un aer nesigur spre Isabel, de a cărei 
prezenţă îşi amintise abia în acel moment, zise: 

— Aceasta este... brodeza mea... doamna Claver, murmură ea 
către el, ca şi cum ar fi vrut să-i atragă atenţia asupra unei servitoare. 
Maiestatea Sa, adăugă ea, peste capul lui Isabel. 

— Maiestatea Voastră, spuse ea, plecându-şi capul ca nimeni să nu 
vadă că strângea din dinţi. Tocmai plecam. 

— Nu, spuse prinţesa politicoasă, te rog să rămâi. Nu te grăbi. 
Termină-ţi lucrul înainte să pleci. Apoi se întoarse spre Dickon şi îşi 
vâri braţul sub braţul lui. Plictisită la culme, Isabel privi cum cele două 
braţe, unul închis la culoare, celălalt cu tente albastre-verzui, se 
împreunară. 

— Oricum speram ca Maiestatea Sa să-mi propună să facem o 


plimbare...? 

El făcu o nouă plecăciune şi ieşi însoţit de nepoata sa. Niciunul 
dintre ei nu privi în urmă. Prinţesa chicotea cu veselia unei fetiţe care 
tocmai a primit jucăria preferată. El îşi ţinea capul înclinat spre ea. 

Isabel rămase pe loc şi ascultă sunetul paşilor lor, care deveni tot 
mai slab, până când nu mai putu să audă altceva decât bătaia inimii 
ei. Işi amintea imaginea celor două braţe care se atingeau şi apoi se 
uneau. Se uita lung la trandafirii şi perlele de pe vălul de pe masa 
altarului, dar ochii ei nu puteau focaliza. Nu putea vedea decât o 
pânză de un alb vag, culoarea norilor şi a giulgiurilor. Incă mai simţea 
cum respiră, cu un calm nefiresc. Dar nu putea să înţeleagă cum şi de 
ce, pentru că viaţa ei tocmai se sfârşise. 


Nu mai era nimeni acolo, aşa că Isabel începu să scotocească prin 
camere, metodic şi obsesiv, după dovezi suplimentare. Nu trebui să 
caute prea mult. Elizabeth lăsase în camera ei o scrisoare la vedere, 
care nu era terminată. 

Ca o spioană, Isabel parcurse repede pagina. Prinţesa îi scrisese 
ducelui de Norfolk - noul titlu al lordului Howard, primit ca 
recompensă pentru că îl ajutase pe Dickon să urce pe tron cu un an în 
urmă. 

In scrisoare, prinţesa îl ruga pe ducele de Norfolk „să fie mediator 
în numele meu în faţa regelui, în chestiunea propunerii de căsătorie 
dintre noi.” 

Prinţesa îl numea pe Dickon „singura mea bucurie şi unicul meu 
creator de pe pământ.” 

Prinţesa scria că ea aparţinea, trup şi suflet, numai regelui. 

Prinţesa se oprise şi tăiase ultimul rând de pe ciornă. Insă Isabel 
putu totuşi să descifreze cuvintele ce se aflau sub liniile de cerneală 
trase nervos deasupra. Cuvintele pe care prinţesa se gândise să le 
înlocuiască erau: „larna a sosit deja şi tare mi-e teamă că regina nu 
va muri niciodată.” 

Simţindu-se învăluită de un nor alb şi nepământean, Isabel merse 
înapoi la Pa/isada Roşie, mirându-se cât de obişnuit îi sunau paşii şi 
cât de ritmică îi era respiraţia. 


— Uită de el, zicea Will Caxton, ţinând-o întruna. Toţi facem greşeli. 
Lasă totul în urma ta. Scapă de amintirea asta. 

Ea îi simţi mâinile bătând uşor, dar fără niciun efect, pe umerii ei 
împovăraţi. Simţea lemnul tare al mesei din bucătărie cu obrazul. 
Părea că Will nu mai spusese nimic altceva de mai multe ore, iar 
vocea lui era mai puternică decât mâinile lui. 

— Nu pot, spunea ea ba plângând, ba urlând ca o nebună, cu o ură 
profundă faţă de slăbiciunea şi neputinţa ei. Nu-şi putea imagina viaţa 


fără Dickon. Ce mai era în afară de el? 

Pe un ton serios, Caxton zise: 

— Trebuie. Să nu-ţi imaginezi că poţi să joci rolul de Jane alături de 
Eduard fără să răneşti pe nimeni. El nu este Eduard. Poate că într- 
adevăr Eduard era un om al simţurilor; dar oricum, măcar avea inimă 
bună. A iubit-o sincer pe Jane. 

Isabel era prea răvăşită să se mai poată înfuria când auzi că e 
comparată cu Jane. N-ar fi trebuit să-i zică lui Will că Dickon nu-i 
spusese niciodată că o iubeşte şi că nu îi adusese niciodată vreun 
cadou. Poate de aceea Will părea enervat; era un bărbat atât de 
moale. In mintea lui, dragostea nu era altceva decât inimioare, flori şi 
ghiduşii. Nu-şi putea închipui nevoia acerbă din sufletul ei. 

Ea doar murmură, pe un ton sfidător: 

— Dar eu nu vreau trubaduri, bibelouri şi tot felul de fleacuri. Nu din 
cauza asta... nu sunt ca Jane. Eu nu am vrut un rege. Nu era rege 
când l-am cunoscut. Nici măcar nu ştiam cine este. Era un bărbat ca 
oricare altul, unul care mi-a arătat cum să gândesc, cum să-mi 
organizez viaţa ca să ating succesul. Când nu aveam pe nimeni pe 
lumea asta, când eram doar o ucenică. Când tatăl meu mă 
dezmoştenise. Ani şi ani m-am tot gândit, zi şi noapte, ce ar face el 
dacă ar fi în situaţia mea? M-am modelat după el... zise ea, trăgând 
aer în piept. Şi dacă-l pierd pe el şi modelul lui, mă pierd şi pe mine şi 
tot ce am devenit. Ce mai poate fi în afară de el? 

Will zise, cu un aer nerăbdător: 

— Bine, dar nimic din ceea ce spui nu are nicio noimă. Şi ce dacă 
te-a învăţat să joci şah? Acum e clar că nu gândeşti strategic. Eşti 
oarbă faţă de nevoile tale. Il laşi să te rănească. Refuzi să vezi 
adevărul şi adevărul este că şi dacă îl iubeşti, el e rece cu tine. 
Corupt. Putred până-n măduva oaselor. Neapărat trebuie să înţelegi 
asta. Nu-l lăsa să te corupă şi pe tine. 

Ea clătină din cap, disperată să-l apere pe Dickon. 

— Dar nu e, se bâlbâi ea. Lumea zice că e rău. Dar nu e. 

Umbrele flăcării lumânării dădură trăsăturilor blânde ale lui Caxton 
asprimea unui înger răzbunător. 

— Ascultă, spuse el, ăsta nu e cel mai rău lucru pe care l-a făcut el, 
nici pe departe cel mai rău. Imi dau seama c-ai suferi dac-ai afla că 
vrea să aranjeze o căsătorie cu o fată pe care o numeşte bastardă 
înainte chiar ca actuala lui soţie să fi murit. Dar de ce eşti tu mult mai 
supărată din cauza asta, mai mult decât din orice altă cauză? Cred că 
n-ai uitat deja toate celelalte lucruri pe care le-a făcut, nu? Că a 
băgat-o pe sora ta în temniţă. Că l-a ucis pe iubitul ei. Că a ajuns pe 
tron pe căi necinstite. Că şi-a ucis nepoţii. 

— Dar nu e adevărat, nu e adevărat, suspină ea parcă ignorându-i 
vorbele. Trăiesc, nu sunt morţi. 


Cu voce foarte blândă, el o întrebă: 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus prinţesa. 

— Şi ea de unde ştie? 

— Ştie pentru că a primit o scrisoare de la fratele ei. De asta au şi 
părăsit adăpostul. 

— Şi cine i-a adus scrisoarea aceea? întrebă Caxton. 

Dickon. Nu se mai chinui să rostească numele. Işi dădu seama că 
Will ştia acest lucru. 

La care el încuviinţă făcând semn cu capul, ca şi cum ar fi dovedit 
justeţea spuselor sale. 

— Vezi, zise el cu glas domol, dacă ai ajuns să crezi şi asta, 
înseamnă că deja te-a corupt şi pe tine. 

Caxton reuşi să găsească o doză de compasiune şi pentru prinţesă. 

— Normal că ea a crezut aceasta - la fel, şi mama ei - pentru că 
singura lor şansă de a deveni din nou parte a familiei regale este să 
se mărite cu coroana lui. Dar tu eşti peste nivelul acesta, tu n-ai 
nevoie să crezi o minciună. Încearcă să gândeşti clar. N-are rost să 
suferi atâta dacă s-a îndrăgostit sau nu de prinţesa ta. Ceea ce-ar 
trebui să te preocupe acum e ce vrea el de la tine. Nu te-a iubit 
niciodată; nu a avut nevoie decât de o persoană care să fie de acord 
cu toate uneltirile, toate jocurile şi manevrele pe care le-a pus la cale 
ca să ajungă la putere. De cineva care să-l facă să simtă că nu e un 
om rău. Dar este, îţi spun eu. Când n-a avut chef, nici măcar nu i-a 
păsat de tine cât să nu o persecute pe sora ta. Nu înţelegi? 

— Dar... începu ea suspinând. Tot ce auzea era adevărat; Will avea 
dreptate. Intunecimea ce îl învăluia pe Dickon o rodea pe dinăuntru. Ei 
însă nu-i păsa de asta, atâta timp cât se mai putea vedea cu el. 
Uneori; cine ştie cum, când sau unde. El e tot ce am pe lumea asta. 

Ultimele ei cuvinte îl aduseră pe Will în pragul exasperării. Nu o mai 
bătu cu mâna pe umeri. Se ridică în picioare şi împinse taburetul la 
loc. O apucă de încheieturile mâinilor şi o sculă şi pe ea în picioare. 
Ochii lui decoloraţi o priveau fix şi erau furioşi. Ea se fâstăci. 

— Nu e tot ce ai pe lumea asta, spuse Caxton repede şi cu glas 
tare. E o prostie. Prostie. Tu eşti moştenitoarea uneia dintre cele mai 
profitabile afaceri cu mătase din întreaga Londră. Ai ţesătorii tăi de 
care trebuie să ai grijă. Şi ne ai pe noi, care avem grijă de tine. In 
viaţa ta sunt foarte multe lucruri. Să nu uiţi asta. 

Dar niciodată destule fără Dickon. 

Insă când Will văzu ruşinea din ochii lui Isabel, încetă să o mai 
zgâlţâie. Îi dădu drumul la mâini şi o lăsă să-şi vadă de suspinele ei 
pline de amărăciune. Plânse până când rămase complet 
neputincioasă. 

In cele din urmă, într-o tăcere mormântală, el clătină din cap: 


— E ca o boală ceea ce ai tu acum, nu-i aşa? zise el. Vocea lui era 
tristă, dar şi rece. Du-te acasă. Gândeşte-te la ceea ce ţi-am spus, 
Isabel. E o nebunie să-l iubeşti pe bărbatul acela. Nu-l lăsa să te 
distrugă. 


Pe tufişuri se aşternuse bruma. Războaiele de ţesut tocmai se 
opriseră când ea deschise uşa. Putea auzi mai multe voci. Andrea, 
perechea lui Joan Woulbarowe, îşi ridică privirea şi rânji. Era un bărbat 
pitic şi sfrijit. Dinţii lui erau la fel de negri ca ai miresei lui. 

— Uitaţi, doamnă, spuse el, făcându-i semn să vină spre el. Munca 
merge foarte bine. Ţesătura asta, zise el arătând spre războiul lângă 
care stătea Joan, scăldată în lumina serii, pe care el îl cercetase şi pe 
care se afla o țesătură superbă verde-albăstruie, cu motive de flori şi 
păsări, este prima pe care avem mândria să o vindem. 

Isabel nu-şi putu concentra privirea asupra ţesăturii. li amintea de 
mâneca prinţesei, care se freca de braţul lui Dickon. Îşi zise că i se 
face rău dacă se mai uită la ea. In schimb schiţă un zâmbet anemic, 
forţat, dar chiar şi aşa avu nevoie de mai mult efort decât credea că 
va face vreodată pentru a zâmbi. 

— Bine, îngăimă ea cu voce abia auzită, mândră că măcar încearcă 
să facă faţă. Bine, bine. 

— Am să o finisez cu un fir de aur pe margine, spuse el cu un aer 
important, şi cu eticheta Claver. O putem pune în depozit, gata de 
vânzare. Cu voia lui Dumnezeu, până la Săptămâna Patimilor vom 
avea alte douăzeci sau treizeci de calitatea asta gata să fie vândute. 

Ea mai zise: „Bine, bine” de câteva ori, apoi se opri. 

El o privi curios. 

— Cred că suntem foarte aproape de un mare succes, spuse el. 

Ea bolborosi iar: „Bine”. 

El o privi cu ochi mari. 

— Doamnă Claver, o întrebă, vă simţiţi bine? 

Ea simţea fiori pe şira spinării şi o durere sfâşietoare în braţe şi 
picioare. Ce căuta ea în căsuţa asta mică şi întunecoasă, între pereţii 
ăştia care parcă o sufocau, vorbind cu omuleţul acesta brunet pe care 
abia dacă îl cunoştea? 

— Nu foarte bine, mormăi ea. Cred că... vine o răceală... să stau 
jos. 

Andrea le făcu semn lui Joan şi Agnes, care veniră în faţă fugind. 
Speriaţi, au luat-o în braţe pe Isabel şi au dus-o sus ca pe un colet, în 
camera femeilor, i-au desfăcut rochia şi au acoperit-o cu toate 
cearşafurile pe care le-au găsit acolo. Cineva i-a adus nişte supă. 

A zăcut în pat ore în şir, cu ochii sticloşi, simțindu-se ruptă de 
vânzoleala de jos, întrebându-se de ce şi-o fi dorit aşa ceva - de ce şi- 
o fi închipuit, chiar şi pentru o clipă, că țesutul mătăsii era cine ştie ce 


realizare în viaţă sau că o să fie fericită dacă o să reuşească să pună 
treaba pe roate - din moment ce acum înţelesese că adevărul era 
dureros de simplu, acela că fericirea era cu totul altundeva, într-un loc 
în care ea nu avea să mai meargă niciodată. 


17 


Goffredo a fost acela care a adus-o înapoi la Londra a doua zi. 
Oricum, el venea aproape mereu la sfârşit de săptămână, discuta 
despre progresul echipei lui de lucrători şi participa la câte o cină 
copioasă oferită de lombarzi. Insă în acea sâmbătă din decembrie, de 
îndată ce a venit şi a auzit că Isabel nu se simţea bine, a urcat pe 
scara exterioară, şi-a băgat capul prin chepeng şi s-a grăbit să-şi vâre 
capul şi între draperiile ei. 

La parter se auzea vocea lui Will, care spunea, pe un ton neliniştit, 
măsurându-şi fiecare cuvânt: „o răceală... e epuizată...” Will nu ar fi 
intrat niciodată în dormitorul unei femei la fel cum făcea acum 
Goffredo - cu pas hotărât şi preluând comanda. Will era prea sfios, s- 
ar fi simţit stingherit. Şi, în felul lui nemărturisit, mai era supărat pe 
ea. 

Acum era bucuroasă că nu Will era acela care venise la ea. Încă nu 
îi putea face faţă. li mărturisise o sumedenie de lucruri, dar el o 
făcuse să simtă şi mai multă vină şi ruşine. Nu-l putea privi în ochi 
până nu se gândea cum să facă ceea ce spusese el. Avea nevoie de 
răgaz să se gândească. A fost surprinsă să constate cât de uşurată s-a 
simţit când a văzut expresia de îngrijorare şi afecţiune întipărită pe 
trăsăturile dure ale feţei lui Goffredo. Acum Goffredo avea să se ocupe 
de toate în locul ei. Ea se putea relaxa. 

Şi chiar asta a făcut el. S-a chinuit cu cearşafurile câteva minute, a 
luat câte ceva de aici, a pus acolo, a dus ceştile şi cănile de apă şi i-a 
aranjat pernele. Ea a zăcut în pat nemişcată şi l-a privit în tot acest 
timp. Apoi s-a uitat la ea cu acel licăr de bucurie în ochi, sub care 
avea riduri pronunţate din cauza râsului şi a ciupit-o de obraz. 

— Trebuie să facem ceva să aducem culoarea înapoi în obrajii ăştia, 
zise el cu voce răspicată. Apoi o sărută pe obraji, cu un gest sobru şi 
extrem de politicos. Ai lucrat prea din greu şi prea mult timp, cara, 
continuă cu vocea mai blândă. Toţi ţi-am spus asta. Ai nevoie să te 
odihneşti şi tu ca lumea. O să le spun eu să-ţi aducă nişte mâncare 
sus, chiar acum şi după aceea, după ce mănânci, o să te învelim să 
stai la căldură şi o să te conducem acasă, la Alice. 


Au stat în barcă împreună şi el a cuprins-o protector cu mâna, 
folosindu-şi mantia pentru a o acoperi pe ea şi pe sine. In aer se 
simţea acea răceală care prevestea venirea ninsorii, iar apa era 


murdară. Ea şedea ghemuită şi sprijinită de el. Era prea obosită să 
stea dreaptă şi se bucura în tăcere de forţa şi căldura trupului lui. 

— Tu ar trebui să te măriţi cu mine, crede-mă, spuse el. Acum nu 
glumesc. A venit vremea să găseşti pe cineva care să aibă grijă de 
tine. 

Pe ea o treceau frigurile. Stătu câteva clipe să se gândească la 
spusele lui. Să conducă o afacere cu războaie de ţesut împreună cu 
Goffredo, pe faţă, din casa din Westminster; peste câteva luni, după 
ce se vor fi înregistrat la Primărie şi vor fi dovedit că vând produse de 
o calitate corespunzătoare, îi vor sfida pe italieni şi vor vinde ţesături 
în prăvăliile din centrul Londrei şi în Garderoba Regală. Ar sta 
împreună de dimineaţă până seara şi ar vorbi despre târguielile de 
peste zi. El va râde mereu, aşa cum făcea de când îl cunoscuse, 
indiferent cu ce era ocupat. Ar trece să-l vadă pe Will Caxton, vecinul 
ei, care va fi din nou prieten cu ea; duminica vor merge cu barca la 
Londra, ca să petreacă toată ziua alături de Alice şi familia Pratte. 
Goffredo era mai vârstnic, însă bun la suflet şi caraghios şi acum, că 
se uita mai atentă la el pentru prima oară de mai mulţi ani, încă era 
chipeş. Nu-şi putea închipui cum ar fi să facă dragoste cu el, cu toate 
că încerca, dar cel puţin ideea nu o îngrozea. Probabil că ar putea. Şi 
de Goffredo nu ar ajunge niciodată să se îndrăgostească atât de mult 
încât să sufere. 

In definitiv, venise şi vremea măritişului. Peste câteva luni împlinea 
douăzeci şi opt de ani. Afacerea urma să primească aprobare din 
partea Primăriei. Putea înceta să mai trăiască învăluiţi de secret. 
Poate că într-o zi viaţa ei va fi şi ea mai simplă, ca a celorlalţi oameni. 
Ar putea să devină Isabel Lambert Claver D'Amico, să conducă o 
prăvălie de ţesături în Westminster împreună cu soţul ei. Ar fi aproape 
acelaşi gen de viaţă. Se cuvenea măcar să se gândească la asta. 

Şi totuşi va fi o cu totul altă viaţă. O viaţă fără Dickon. Nu avea să- 
şi mai ciulească niciodată urechile să audă zgomot de copite sau să 
aştepte mesaje. Taverna de peste drum avea să rămână doar atât - o 
tavernă. Camera de la etaj din Pa/isada Roşie ar rămâne doar locul în 
care familia D'Amico va găzdui oaspeţii veniţi seara târziu. Va uita că 
tencuiala, paiele şi lumina cu gustul mierii care se revărsa în ea au 
fost învăluite odată de culoarea fericirii. 

Oftă. Suferinţa apăru iarăşi în sufletul ei, la fel şi lacrimile. Oricum, 
nu va uita niciodată. 

— Probabil ai dreptate, se smiorcăi ea lipită de pieptul solid al lui 
Goffredo, recunoscătoare că era aşa puternic. Simţea că îi vâjâie 
capul. In privinţa căsătoriei. 

Nu voia să plângă, de teamă că l-ar putea răni. Nu era sigură dacă 
el va interpreta reacţia ei ca un posibil „da” sau un „nu” probabil. Nici 
ea nu ştia ce variantă ar prefera. Nu ştia nici măcar ce îi venise, aşa, 


dintr-o dată. El nu spuse însă decât câteva cuvinte, pe un ton 
împăciuitor: 

— Nu te mai gândi la asta acum. E timp mai târziu; când o să te 
simţi mai bine. Mai întâi trebuie să-ţi revii. 


Ideea de a se mărita cu Goffredo o urmări neîncetat pe Isabel mai 
multe săptămâni după această întâlnire. Când zăcea aproape moartă 
în patul ei din strada Catte şi bătrânelele îi aduceau băuturi fierbinţi 
să o încălzească şi o înfofoleau cu haine călduroase; când au petrecut 
împreună un Crăciun tăcut, aşteptat cu sufletul la gură de toată 
lumea; când a mers călare, în ultimele zile din decembrie, pe drumul 
spre Sutton on Derwent, alături de Thomas Lynom, care era foarte 
agitat să ajungă cât mai repede lângă Jane, acum neaşteptat de 
grasă, pentru a aştepta împreună venirea pe lume a copilului lor. În 
timp ce vedea sângele, auzea ţipetele şi asista la clipele de panică ale 
naşterii. Şi după aceea, în timp ce se uita la sora ei cum îşi ţinea 
copilul în braţe, o fetiţă cu faţa plină de încreţituri, şi observa 
blândeţea din ochii şi vocea lui Jane, o iubire care a transformat brusc 
ochii ei umflaţi şi înroşiţi, părul lipit de scalp şi transpirat, pielea ei 
străvezie, aşternutul plin de sânge şi burta proeminentă în imaginea 
iubirii perfecte. 

Când a venit pe lume, Julyan nu avea decât câteva şuviţe subţiri de 
păr pe cap. Ochii ei mari şi rotunzi te hipnotizau şi culoarea lor nu 
semăna deloc cu verdele ochilor lui Jane. Erau cu o nuanţă mai 
albaştri decât ai lui Thomas. Dar avea deja profilul frumos al tatălui ei: 
un nas scurt şi drept, pomeţi înalţi, perfect proporţionaţi şi buze pline 
care întregeau o armonie desăvârşită. Când Thomas o luă în braţe, se 
transformă şi el. 

Aş putea face şi eu la fel, îşi spuse Isabel în sinea ei. Poate. 
Continuă să verifice cât adevăr era în acest gând, încercând să 
găsească modalităţi de a scăpa de durerea nerostită şi sfăşietoare din 
inima ei. Întunericul care o învăluia nu fu îndepărtat cu totul când îşi 
închipui că e măritată cu Goffredo, că ţine în braţe un bebeluş şi că e 
nevasta unui negustor. li fu totuşi de ajutor. Măcar o mai linişti puţin, 
până când adâncul întunecimii deveni un cenuşiu anost. Dacă spunea 
da, atunci mai târziu, mult mai târziu, după un an, după cinci, poate 
zece, cu toate că ştia că nu va mai descoperi niciodată fericirea, 
măcar va găsi liniştea şi împăcarea. 


Londonezii au venit toţi cu ocazia Întâmpinării Domnului; plănuiau 
să o ducă pe Isabel înapoi la Londra cu ei, după ziua cea sfântă. Cu o 
zi înainte de sosirea oaspeţilor, în data de 1 februarie, la o lună după 
ce născuse, Jane a mers la biserică şi astfel a putut să primească din 
nou musafiri. 


Până atunci, lui Isabel îi venise dorul de ducă şi voia să meargă 
acasă. Avusese suficient timp să se pună pe picioare. Destul timp şi să 
reflecteze, deşi nu urmase întocmai sfatul lui Will, care îi spusese să 
nu se mai gândească la ce simţea pentru Dickon; se străduise în 
schimb să se convingă ca nu simţea nimic pentru el. Acasă la Jane îi 
era destul de uşor să-şi spună că a închis pentru totdeauna portiţa 
secretă din inima ei, care visa şi respira numai Dickon. Acasă la Jane a 
dormit cât a fost ziua de lungă şi s-a trezit fără pic de bucurie, dar 
calmă. Dar inactivitatea, lentoarea sau trândăvia molipsitoare a vieţii 
la ţară începeau să o plictisească. Işi spuse în gând: trebuie să fac 
ceva, să fiu ocupată cu ceva. Tânjea să poată vorbi despre muncă. 
Voia să se întoarcă la ţesători. 

Se convinsese singură că toată lumea va dori să vorbească numai 
despre proiectul cu ţesătoria. Aşa că fu foarte surprinsă să vadă că 
toţi se uitau la ea lung şi admirativ, făcându-şi reciproc semne să lase 
vorbăria. Chiar şi Alice Claver vorbea foarte puţin. 

Măcar Goffredo se uită suficient de mult la Isabel ca să-i spună: 
„Cât de mult ai slăbit!” Dar probabil că celorlalţi le părea aproape 
normală, pentru că nimeni nu spunea şi nu făcea nimic decât să se 
uite la Julyan. Chiar şi după ce cadourile aduse de vizitatori au fost 
admirate, după ce s-a discutat îndelung pe marginea hrănirii şi 
somnului bebeluşului, după ce s-au făcut tot felul de comentarii 
despre fericirea părinţilor şi inspiraţia lor în alegerea numelui a fost 
elogiată, după ce s-a vorbit despre mistica oraşului Norwich, parcă tot 
a mai fost nevoie ca Alice, William, Anne şi Goffredo să fie împinşi de 
la spate să amintească şi despre atelier. 

Isabel a întrebat-o direct pe Alice: 

— Deci când are loc înfăţişarea pentru înregistrare la Primărie? la 
care Alice, care legăna bebeluşul, şi-a ridicat absentă privirea la ea şi 
apoi şi-a coborât-o imediat spre locul unde degeţelele mititele se 
încolăceau cu tărie în jurul degetului ei gros. 

— Imediat după Buna-Vestire, răspunse ea; apoi, aproape şoptind: 
când s-a născut Thomas al meu, nici nu mi-a venit să cred ce degete 
micuţe avea. 

La sfârşitul lunii martie. Adică peste şapte săptămâni sau cam aşa 
ceva. Isabel încercă să prindă privirea lui Goffredo, dar şi el se uita fix 
în jos de parcă voia să devoreze bucăţica de carne învelită în pânza 
moale, care tocmai îşi îndoia degetele de la picioare. 

— Goffredo, zise ea, iar el privi în sus. Câte ţesături o să fie gata 
până la Buna-Vestire? 

— O, spuse el, destule. Treizeci? 

El voia să se mai joace cu copilul. 

— Goffredo, spuse ea cu glas răbdător, iar el îşi ridică din nou 
privirea, vinovat. 


l-a explicat, de această dată încercând să o satisfacă pe deplin cu 
un răspuns complet: 

— Dacă le depozităm în prăvăliile lui Alice; dacă le punem un preţ 
atrăgător, să zicem jumătate din preţul ţesăturilor italieneşti, probabil 
se vor vinde repede. Să presupunem că asta o să se întâmple până la 
mijlocul verii - Ajunul Sf. loan. Trei luni. Până atunci mai putem face 
treizeci. 

Ea făcu semn aprobator cu capul, tânjind să se simtă din nou 
activă, să muncească, să se implice şi să aibă ceva concret de făcut. 

— Şi după ce vom fi înregistraţi, putem începe să luăm noi ucenici. 
Să punem la treabă toate războaiele pe care le-ai adus. Douăzeci de 
războaie; am discutat să mai angajăm paisprezece femei, încuviinţă 
el, concentrându-şi atenţia la ea, nu la bebeluş. Imediat după ce vom 
avea înregistrarea, adăugă el, ca să le putem angaja fără să ne facem 
griji în legătură cu Conterini şi Salviari. 

Acum părea realmente entuziasmat; pe faţa lui apăruse iarăşi acea 
înflăcărare pentru visul şi nădejdea pe care au nutrit-o împreună de 
atâta timp. Uşurată, oftă însufleţită de speranţă: Goffredo, partenerul 
ei. Voia să o binedispună chiar şi acum, deşi amândoi ştiau că, într-un 
mod aproape copilăresc, era brusc geloasă pe nou-născutul surorii ei. 
Avea un suflet bun. Probabil că va fi şi un soţ bun. 

Isabel crezuse că va fi fericită imediat după ce va pleca. O 
nerăbdare plină de nelinişte o însoţi pe întreaga durată a drumului la 
întoarcere, pe calea North Road, un drum lung şi presărat la tot pasul 
cu gropi. Insă când văzu că la orizont apare tot mai clar silueta porţii 
Moorgate, dincolo de capetele ţarinilor şi de grădinile cu legume, 
peste care se zăreau vârfurile clădirilor din City, începu să-şi 
amintească tot ceea ce înainte o îngrozea. Acum vacanţa pricinuită de 
suferinţa sentimentală se sfârşise. Nu mai putea să stea în pat toată 
ziua, prefăcându-se că e bolnavă, şi să refuze să trăiască în lumea 
reală. Va trebui să se apuce din nou de treabă. In pieţe, la Primărie şi 
în casa mătăsurilor. 

Avea o durere de cap îngrozitoare. Nu voia să vadă tapiseriile din 
camera ei, draperiile scumpe ale baldachinului, feţele de pernă 
brodate, imprimeurile, modelele vesele de flori de liliac, flori de măr şi 
dud, să simtă aromele mirifice de levănţică şi trandafir. Voia paie şi 
ipsos simplu; pe de altă parte însă, dacă judeca atentă, era bine să 
nu-şi mai dorească niciodată această combinaţie. 

Abia după ce a intrat la adresa din strada Catte, în acel dormitor 
arhicunoscut şi prăfuit, unde oricine pătrundea devenea claustrofob şi 
după ce a rămas absolut înmărmurită văzând cât de plin era cu tot 
felul de perne şi amintiri, şi-a dat seama că de-acum va trebui să 
reînceapă să coasă pentru prinţesă. 

Să meargă la Westminster. Să se uite în ochii lui Will Caxton. Să 


meargă la Palat. Unde putea să dea de Dickon. 

Gândul acesta nu o făcu însă să plângă. Trecuse de acest stadiu. 
Merse totuşi la fereastră şi îşi lipi obrazul de geamul rece şi de cadrul 
metalic. Simţea că aerul arde şi se chinuia să respire. 

— Hei, exclamă o voce familiară din spatele ei, după care Alice 
Claver intră maiestuoasă în cameră, fără să bată la uşă, ca o vijelie 
care umfla draperiile. Vreau să te întreb ceva. 

Isabel îşi închise ochii. Era prea mult pentru ea. Nu putea să-i facă 
faţă şi lui Alice şi să reziste şi atâtor amintiri. 

— A mai venit unul din băieţii ăia, spuse Alice, iar ochii ei inteligenţi 
o priveau cu atenţie pe Isabel. Cu un mesaj despre lemnele de foc. 

Isabel deschise ochii. 

— Cum adică a mai venit unul? întrebă ea, prea repede ca să poată 
pronunţa clar cuvintele. 

Alice încuviinţă ca pentru sine, de două sau de trei ori, ca şi când ar 
fi primit răspuns la întrebarea încă nerostită. 

— Au mai fost vreo doi, în timpul iernii, zise Alice. Când ai fost 
bolnavă şi nu erai aici. Ceea ce mie mi se pare destul de ciudat, ţie 
nu? Pentru că ştim cu toţii că lemnele de foc le cumpără bucătarul lui 
Will Caxton, nu tu. _ 

Isabel îşi înclină capul. li era ruşine să o privească pe Alice în ochi. 
Nu ştia ce să-i spună. Şi nu voia nici ca Alice să-i vadă faţa copleşită 
de fericirea din suflet, pe care o simţea ca un val uriaş care o ia pe 
sus, ca şi cum prin venele ei ar fi curs apă vie. Era un mesaj de la el. 
Un mesaj de la el. i 

Alice se aşeză cu greutate pe pat. li făcu semn cu mâna lui Isabel 
să vină lângă ea. 

— Să ştii că n-am de gând să te silesc să-mi spui dacă nu vrei, zise 
Alice posacă. Aş fi însă o proastă să nu-mi dau seama ce se întâmplă 
în jurul meu. 

Isabel se făcu roşie ca racul, însă în agonia stânjenelii care o 
cuprinsese era şi uşurare. Alice mai făcu o dată un semn de 
încuviinţare. 

— Uite, vezi, spuse stăpâna lui Isabel, cu o voce deloc 
neprietenoasă. Am avut dreptate. Nu sunt doar o bătrână proastă, nu- 
i aşa? 

Isabel reuşi chiar să răspundă. 

— Niciodată nu ai fost proastă, izbuti ea să zică, pe un ton de 
admiraţie reţinută. 

— Şi nici bătrână n-am fost tot timpul, zise Alice energică. Şi nu 
prea sunt multe lucruri pe care nu le ştiu despre fetele care suferă din 
dragoste. 

Şi spunând acestea, îşi desfăcu larg braţele mari şi le puse în 
şoldurile mari, apoi se aplecă în faţă cu o mişcare lentă şi deloc 


elegantă. În ochii ei se citea o urmă de nostalgie. 

— Mai mult ca sigur că Anne, William sau Caxton nu ţi-au spus ce 
am să-ţi spun eu acum, dar pe vremuri, când am făcut ucenicie la 
Master Large, chiar aici, în casa asta... începu ea cu deosebită vervă. 

Vocile din mintea lui Isabel încă intonau acelaşi refren. „E mesaj de 
la Dickon. Mi-a trimis un mesaj.” 

Işi întoarse însă faţa spre Alice şi se strădui să o asculte. 

— „.„.nu ştiam ce m-a lovit, spunea Alice Claver şi Isabel nu văzuse 
niciodată pe faţa ei mare şi roşie o expresie mai blândă. Insuşi 
stăpânul meu, el, să mă sărute... Era o nebunie, bineînţeles. Ce 
puteam să facem, când stăpâna era şi ea în casă şi îl pândea mereu 
ca un uliu, iar celelalte ucenice erau lângă mine zi şi noapte? Nici 
măcar nu aveam un loc unde să putem fi împreună doar noi doi. E, ne- 
am mai înghesuit şi noi de câteva ori, şi o să-ţi spun şi unde, într-un 
dulap din depozit. Uneori mai reuşeam să ne vedem pe la colţuri de 
stradă. Şi cred că o dată am făcut o plimbare prin Moorfields. O 
prostie, dacă mă întrebi acum. Dar un an întreg a fost pentru mine un 
amestec de paradis şi iad. Nu mă mai puteam gândi la nimic altceva. 
Eram ca posedată. 

Se uită tristă la Isabel. Apoi dintr-o dată izbucni într-un râset 
nestăpânit. 

— Dar ştii ceva? adăugă ea. După ce s-a terminat, n-am înţeles 
niciodată de ce-am făcut asta. Era doar un babalâc gras cu câteva fire 
de păr în cap. Un drăguţ, ca un bibelou vechi, ce să-ţi spun. 

O poveste suficient de neobişnuită ca să-i atragă atenţia lui Isabel. 
Nici nu-i venea să creadă ce aude. Dacă stătea să se gândească, nu o 
mai auzise niciodată pe Alice Claver vorbind astfel de lucruri sau pe 
această temă, nici cu ea şi nici cu alte persoane. Era exclus ca 
altcineva să mai fi auzit vreodată povestea asta. 

Se aplecă spre ea, întrebându-se cum o fi arătat Alice Claver 
înainte să se îngraşe atât de mult şi înainte ca faţa ei să devină atât 
de roşie. incerca să şi-o imagineze ca o zvârlugă de fată care sărută 
pe cineva într-un dulap într-un depozit. Apoi Isabel o întrebă cu glas 
blajin: 

— Şi cum te-ai vindecat? 

— Munca, răspunse Alice Claver ţuguindu-şi buzele. Normal. Altfel 
nu se poate. El m-a trimis la Anvers la târg. Richard a venit şi el cu 
mine. Am stat acolo o lună. Am muncit ca sclavii. Eram mult prea 
ocupată să sufăr din dragoste. Acolo am încheiat prima noastră 
tranzacţie bănoasă. Cel mai frumos moment din viaţa mea. Prin 
comparaţie cu asta, celălalt lucru... mi s-a părut o prostie fără 
seamăn. Şi chiar a fost o prostie. Apoi am ieşit să sărbătorim reuşita 
noastră. Şi, înainte să ne dăm seama, eram deja logodiţi. 

Işi mişcă una din mâinile ei cărnoase, o puse pe piciorul lui Isabel şi 


îl bătu uşor cu palma. 

— A venit vremea să te apuci şi tu iar de muncă, spuse Alice cu 
voce optimistă. Mai sunt o mulţime de lucruri de făcut de acum şi 
până de ziua Bunei-Vestiri, dacă vrem să fim în regulă când depunem 
cererea de înregistrare. 

Isabel încuviinţă bucuroasă. Se simţea iarăşi plină de energie. Va 
merge la Westminster, poate chiar mâine. Era atât de mişcată de 
mărturisirile făcute de Alice, încât i se părea că ar fi necinstit din 
partea ei să gândească aşa cum gândea ea în acele clipe; însă în 
străfundul fiinţei sale ştia că primul lucru pe care îl va face când va 
ajunge acolo va fi să găsească o cale să se întâlnească cu Dickon. 

— Dar, continuă Alice, acum lovind piciorul lui Isabel mai tare, 
aproape plesnindu-l, nu cred că eşti încă destul de zdravănă ca să baţi 
tot drumul până la Westminster, mai aşteaptă vreo trei-patru zile. O 
privi pe Isabel în ochi şi Isabel îşi dădu seama că mătăsara mai 
vârstnică era iarăşi cu un pas înaintea ei. Alice ghicise exact gândurile 
care o frământau pe ea. 

— Goffredo se poate ocupa singur de activitatea de la casa 
mătăsurilor până luăm înregistrarea, zise Alice răspicat. lar eu o s-o 
anunţ şi pe doamna asta, Darcey, că încă eşti în convalescenţă, şi 
chiar ai fost bolnavă, să ştii; ne-am făcut o mulţime de griji din pricina 
ta. Incă nu eşti destul de bine ca să te duci acum să colinzi până la 
Palat. _ 

Isabel deschise gura să protesteze, dar se răzgândi. Işi dădu seama 
că Alice nu va tolera opiniile contrare. 

Faptul acesta nu o deranjă. Va face asta pentru Alice. Pentru 
Dickon va aştepta până când va veni momentul potrivit. Şi nu va 
trebui să aştepte prea mult, era sigură. Avea forţa şi rezistenţa să 
facă orice, atâta timp cât mai putea să spere. 

Mătăsara se ridică cu greu şi bătu uşor cu palma umărul lui Isabel. 

— Avem nevoie de tine la Londra chiar acum. O să ne mai gândim 
să vedem când o să te lăsăm să te întorci la Westminster - mai încolo. 
După Buna-Vestire. In ciuda spuselor sale şi a îmbufnării ei, Alice o 
privi cu ochi blânzi înainte să iasă pe coridor, cu acelaşi aer 
maiestuos. 


Cele treizeci de ţesături de mătase au fost aduse acasă la Alice cu o 
săptămână înainte de Buna-Vestire, perfect călcate şi aranjate cu 
atenţie într-un cufăr. Ţesăturile, fiecare dintre ele marcate cu sigiliul 
Claver şi cusute pe margine cu fir de aur, au fost duse în siguranţă 
într-o anticameră în căldura depozitului de mătăsuri din strada Catte 
înainte să sosească convocarea din partea Primăriei Londrei. 

Scrisoarea îi era adresată lui Goffredo - era o solicitare ca el să se 
prezinte personal a doua zi la centrul guvernamental din City. Ea a 


fost adusă la adresa din strada Catte, deşi toată lumea ştia că 
Goffredo era întotdeauna găzduit de familia Pratte. Alice o deschise - 
în definitiv, casa era proprietatea ei - şi, după ce o citi, i-o trimise lui 
Goffredo. Deocamdată nu trebuia să-şi facă griji, pentru că dacă 
apărea vreo problemă, era sigură că Primăria o va rezolva şi va lua 
decizia corectă. Dar nu înţelegea nici în ruptul capului de ce guvernul 
din City îşi exprimase dorinţa să discute cu Goffredo. Toţi erau curioşi. 

Goffredo sosi în strada Catte peste o oră şi păru nedumerit. 

— Chemarea asta are vreo legătură cu solicitarea de înregistrare? 
întrebă el. Despre asta e vorba? 

— Nu poate fi asta, răspunse Alice. Dacă se referea la cererea de 
înregistrare, ne chemau pe toţi. Asta e doar pentru tine. Ai ceva 
probleme cu alte afaceri de-ale tale, vreo reclamaţie? Greutăţi goale 
pe dinăuntru, dosite prin spatele documentelor tale? Probleme cu 
transporturile pe mare? 

El clătină din cap. 

— Niciuna, zise el. Absolut niciuna. 

Familia Pratte a venit mai târziu. Nici ei nu ştiau nimic. William 
Pratte renunţase la toate participările sale la şedinţele comitetelor 
Primăriei, cu excepţia întrunirilor comitetului negustorilor a căror 
activitate implica transport maritim. Nu cunoştea niciun motiv pentru 
care primarul ar fi dorit să discute cu Goffredo. Anne nu auzise nici ea 
nimic prin pieţe. 

Cu toate acestea, scrisoarea era o pricină de îngrijorare. Mai ales 
acum, când de pe o zi pe alta trebuiau să fie convocați la discuţiile 
pentru aprobarea înregistrării. 

Isabel spuse: 

— Scrisoarea a venit aici. Ce-ar fi să mergem toţi mâine? 

Goffredo se uită la ea plin de recunoştinţă. Dar William Pratte, mai 
precaut, clătină din cap. 


Isabel a mers oricum, fără să le spună celorlalţi. | se păru că aşa se 
cuvine să procedeze. A doua zi dimineaţă îl aşteptă pe Goffredo în 
stradă. El apăru în faţa Primăriei în cele mai bune haine de catifea 
neagră, spălat şi bărbierit, şi singurul indiciu care îi trăda emoția era 
un tic al bărbiei. 

Făcu ochii mari când o văzu. 

— Cara Isabella, spuse el cu glas blând. 

— Ei, n-aveam altceva de făcut dimineaţa asta, bolborosi ea, 
stânjenită de gestul ei de lehamite pe care-l făcuse cu mâna. Işi uni 
braţul acoperit de mătase albastră de braţul cu mânecă de catifea 
neagră, de parcă erau într-adevăr un cuplu, şi apoi porniră cu pas 
iute. 


Când intră în sală căscă gura de mirare. Aerul era îmbâcsit. Sala 
era ticsită. Oameni înghesuiți, o puzderie de ochi. Parcă toţi breslaşii 
din Londra se strânseseră acolo - toţi în afară de William Pratte şi Will 
Caxton. Îl zări chiar şi pe tatăl ei, cu profilul lui nobil şi zâmbetul lui 
insistent, stând chiar în spatele noului primar, William Stokker, de 
meserie negustor de postavuri. Probabil că John Lambert venise la 
Londra special pentru acest eveniment. Oare de ce soţii Pratte nu 
auziseră nimic în legătură cu aceasta? 

Goffredo o privi pe furiş. Niciunul din ei nu mai înţelegea nimic. 

S-au aşezat la masa de la tribună, lateral faţă de primar şi delegaţii 
lui, urmăriţi de privirea a zeci şi zeci de oameni. 

După câteva clipe, pe uşa din faţa tribunei intră o altă delegaţie. 
Persoanele care s-au aşezat la celălalt capăt al mesei erau toate 
îmbrăcate în costume de catifea neagră. Aveau piele închisă la 
culoare, păr negru, figuri de bărbaţi puternici şi purtau bijuterii 
scumpe. Şi feţele lor îi păreau cunoscute. li văzuse rugându-se la 
capela Lucchese de la biserica St Thomas de Acre. Pe unii dintre ei 
ştia şi cum îi cheamă. Dr Gigli. Însuşi Jacopo Salviati, o figură 
impozantă, care semăna cu un rege între supușii săi. Doi tineri din 
minunatul atelier Conterini, situat pe Aleea Botolph. Şi alţi doi, al căror 
nume nu îl cunoştea, dar îşi amintea că îi văzuse prin pieţe, tot 
neguţători străini, veniţi din Italia. 

— Rămâi calm, îi şopti ea lui Goffredo, ai cărui ochi se plimbau de la 
o faţă de lombard la alta. 

— E o capcană, răspunse Goffredo tot în şoaptă. Şi noi am intrat 
drept în ea. 

Cel care a prezentat cazul împotriva lui Goffredo nu a fost un 
italian. Era un neguţător neînsemnat din Southampton cu numele de 
John Burdeau, o namilă de om, diform şi dezgustător, plin de 
resentimente şi scârbă. Isabel îşi dădu seama după felul în care atât 
el, cât şi Goffredo şi-au mijit ochii când s-au văzut că sigur cei doi au 
avut cândva afaceri împreună şi s-au certat. 

Sângele îi zvâcnea în cap cu atâta putere, încât abia reuşi să audă 
ce a spus John Burdeau. Concentrează-te, îşi spuse ea în gând, şi îşi 
fixă privirea pe burta uriaşă a maestrului Burdeau cel nervos, pe 
picioarele lui slăbănoage şi ascultă vocea lui subţire şi fermă. Nu putu 
să-l privească în ochi. 

Părea să spună că Goffredo îi datora bani. Sume considerabile. 
Datorii neplătite de ani de zile; bani de care până şi Isabel îşi dădu 
seama că Goffredo nu i-i putea datora, cel puţin nu integral, pentru că 
unele dintre datoriile pretinse de acesta fuseseră pasămite 
contractate în Southampton în perioade şi momente când Isabel ştia 
cu siguranţă că Goffredo era de fapt în Veneţia. 

Insă italienii făceau toţi semne aprobatoare, ca şi cum mai întâi ar 


fi verificat ei înşişi aceste acuzaţii consultându-se între ei şi ar fi ajuns 
la concluzia că sunt adevărate. Apoi lombarzii au început să se ridice 
rând pe rând, fiecare aducând câte o nouă acuzaţie. Goffredo furase o 
pânză de damasc de mătase din depozitul Conterini şi ulterior o 
vânduse în mod fraudulos lui John Burdeau, spunându-i acestuia că 
era o pânză pe care o importase chiar el. Goffredo mai intrase apoi 
ilegal în prăvălia Salviati, proprietatea lui Salviati, cu intenţia de a fura 
din nou. 

Toate lucrurile astea sunt pure născociri, îşi zise Isabel în sinea ei. 
Au găsit cine ştie ce nemernic, un cretin care avea un cui împotriva lui 
Goffredo, şi acum îl folosesc să-i întineze numele. Dacă se ajunge la 
concluzia că există dubii în privinţa activităţii lui Goffredo, atunci el nu 
va mai putea lucra la Londra. Şi săptămâna viitoare nu o să mai 
putem să ne înregistrăm afacerea cu ţesătoria. Oamenii ăştia habar n- 
au cât de departe am ajuns, cât de mult ne-am apropiat de obţinerea 
înregistrării. Şi încearcă să ne închidă afacerea înainte să o începem. 

Gândul acesta o înfurie, dar numai pentru o clipă. Apoi constată că 
începe să respire mai regulat şi să se calmeze. Mintea ei începu să 
caute răspunsurile cele mai potrivite. Nu avea de gând să-i lase pe 
lombarzi să câştige aşa de uşor. 

Fiecare acuzaţie lombardă era urmată de freamăt şi înghionteli ale 
lombarzilor, care-şi şopteau întruna. Neguţătorii din Londra nu ştiau 
dacă trebuie să fie surprinşi sau mânioşi. In definitiv, D'Amico nu prea 
avea faţă de bandit. Cei mai mulţi dintre cei prezenţi în sală făcuseră 
afaceri cu el şi nu-şi aminteau să fi fost înşelaţi. Pe de altă parte, cu 
lombarzii nu puteai fi niciodată sigur de nimic. Erau vicleni. D'Amico 
se înjosise atât de mult, încât ajunsese să fure de la un coleg de 
breaslă, breasla din care făcea şi el parte, şi asta într-o ţară străină. 
Cine putea şti cu exactitate ce alte fraude comise de el scăpaseră 
nedescoperite? Feţele lor s-au întunecat. 

Primarul se ridică în picioare. 

— Am auzit acuzaţiile care se aduc împotriva dumneavoastră, 
spuse el, în timp ce Goffredo, a cărui faţă era neobişnuit de albă 
pentru un om smead, se legăna pe scaun. In acest condiţii, continuă 
primarul, nu îmi rămâne nicio alternativă decât să declar că 
dumneavoastră, şi făcu o pauză înainte să pronunţe numele străin, 
dumneavoastră, George D'Amico, şi atunci Goffredo tresări, sunteţi 
arestat, în aşteptarea unei investigaţii complete şi a unui proces în 
faţa reprezentanţilor legii. 

Italienii începură să schimbe zâmbete rezervate. John Burdeau era 
lac de sudoare. El rânji şi-şi şterse mâinile de pantaloni. Se ridică în 
picioare ca şi cum totul s-ar fi încheiat, apoi se aşeză la loc. 
Neguţătorii londonezi murmurau şi aşteptau. Primarul luă din nou 
cuvântul şi zise: 


— Dreptul dumneavoastră de a face negoţ în acest oraş se 
suspendă până la o dată care vă va fi adusă la cunoştinţă; bunurile 
dumneavoastră se confiscă şi trebuie predate autorităţilor. Aveţi 
permisiunea de a continua să domiciliaţi în casa lui William Pratte, dar 
trebuie să vă prezentaţi zilnic la Primărie... 

Isabel voia să-i şoptească ceva lui Goffredo, dar nu-i putu face 
semn să se uite la ea. El rămăsese ca o stană de piatră. Il atinse pe 
braţ să îl facă atent. Cu privirea încă pironită la mâinile lui, el 
murmură: 

— Ne-au făcut-o. S-au mişcat mai repede. Ne-au terminat. Apoi se 
auziră iar câteva şoapte în italiană, acuzatorii schimbând priviri 
triumfătoare. Nu a vrut să-l roage pe Goffredo să-i traducă. Oricum, 
nu mai era de niciun folos. 

— Goffredo, şopti ea spunându-şi în gând că şi-ar dori să fie acolo şi 
Robert Lynom, pot să răspund eu? 

El păru nedumerit. 

— Cui, lor? bâigui el. Să te pui cu ei? 

Ea făcu imediat semn că da. Voi interpreta asta drept o aprobare, 
hotărî ea în sinea ei. 

— Onorată instanţă, şi vocea ei răsună ca un tunet când primarul îşi 
încheie discursul şi în sală se aşternu liniştea. Acum toţi ochii erau 
aţintiţi asupra ei. Era conştientă că în mulţimea aceea de ochi se aflau 
şi ochii îngroziţi ai tatălui ei. Trăgând aer adânc în piept şi auzind că 
vocea îi tremură în mod evident, ea continuă: Vorbind în numele 
maestrului D'Amico, care este cel mai de încredere partener străin de 
comerţ al Casei Claver, pe care o reprezint în faţa dumneavoastră, aş 
dori să vă atrag atenţia asupra importanţei unor anumite aspecte 
referitoare la activitatea maestrului D'Amico, la care niciunul dintre 
antevorbitorii mei nu s-a referit până în acest moment - aspecte care 
pot clarifica acuzaţiile pronunţate în această sală astăzi... 

Unicul motiv pentru care Goffredo D'Amico se afla azi în postura de 
acuzat, le-a spus ea, nu era faptul că îl înşelase pe John Burdeau sau 
pe cetăţenii lombarzi din Londra. Ajunsă aici, făcu o pauză, aşteptând 
ca vârtejul interesului ascultătorilor să se domolească. Acum, că 
începuse, nu i se părea aşa de greu să continue. li era teamă, dar în 
acelaşi timp se simţea şi entuziasmată. 

— Onorată instanţă, maestrul D'Amico a colaborat cu Casa Claver 
în aducerea în City-ul Londrei a unui grup de ţesători de mătase 
venețieni, explică ea, cu inima zvâcnindu-i în piept. Aceşti ţesători le- 
au instruit şi învăţat pe lucrătoarele din ramura textilă din Anglia cum 
să ţeasă pânze de damasc, catifele, materiale cu fire aurii şi argintii şi 
alte ţesături de mătase, - aici se opri o clipă şi îşi fixă privirea în ochii 
doctorului Gigli - în ultimii doi ani de zile. 

Această afirmaţie fu întâmpinată de cei prezenţi cu exclamaţii de 


uimire. Se auziră murmure în genul: „Doi ani! Ţesătorie de mătase!... 
la Londra!... unde?” 

Isabel simţi că toată lumea din jur e profund emoţionată de 
cuvintele ei. Nu se putu opri să vadă din ce direcţie veneau 
exclamaţiile, dar speră ca măcar unele dintre ele să fi venit din grupul 
cetăţenilor lombarzi. 

— Perioada de instruire este foarte aproape de sfârşit. Foarte 
curând, continuă ea, ţesătoarele noastre din Anglia - femei din Londra 
- vor începe să producă şi să vândă ţesături finisate de mătase, la fel 
de frumoase, desăvârşite şi valoroase ca oricare dintre produsele 
confecţionate la Veneţia sau Florenţa. 

Oare ceea ce auzise fusese o ovaţie? Oricum, ignoră zgomotul şi 
spuse: 

— Această activitate este atât de importantă pentru Anglia, şi în 
special pentru City-ul Londrei, încât însuşi regele o susţine şi 
promovează. Ţesătorii şi ucenicii lor sunt găzduiţi şi primesc provizii 
sub comanda directă a Maiestăţii Sale, din fondurile casei regale. 
Maiestatea Sa înţelege, la fel cum veţi înţelege şi dumneavoastră, toţi 
cei de faţă, că dobândirea acestei măiestrii în producerea mătăsii este 
crucială pentru Anglia - şi că ea va conduce la stimularea comerţului 
Angliei şi va mări astfel prestigiul englezilor în lume... 

Privi împrejur şi aruncă o privire de oţel la lombarzii impasibili. 

— In fond, onorată instanţă, continuă ea, singurii care pierd din 
transferul de cunoştinţe pe care maestrul D'Amico l-a înlesnit vor fi 
ceilalţi neguţători străini din Londra. Poate în curând nouă, celor din 
Londra, ni se va părea că pânzeturile lor venețiene, florentine, sieneze 
şi lucheze sunt mult prea scumpe sau au prea multe imperfecţiuni ori 
sunt prea urâte în comparaţie cu ţesăturile de mătase produse de 
proprii noştri meseriaşi, aici, la Londra. Neguţătorii străini pe care îi 
vedeţi aici de faţă - distinşii noştri oaspeţi lombarzi - vor fi astfel 
nevoiţi să lucreze mult mai asiduu decât înainte pentru a obţine 
aceleaşi profituri din vânzarea către noi a ţesăturilor lor de mătase. În 
acest moment din jur se auziră clar ovaţii; ascultătorii ei începură toţi 
să priceapă ţinta discursului ei. Nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin 
că ei protestează, onorată instanţă, încheie ea. Nu trebuie să ne 
surprindă faptul că sunt supăraţi pe maestrul D'Amico. 

Apoi zâmbi, după care în sală izbucni sunetul asurzitor scos de un 
cor de huiduieli, râsete, exclamaţii de uimire şi aplauze. Mulțimea era 
de partea ei. Goffredo se ridică de pe bancă. Italienii nu mai zâmbeau. 

Cu coada ochiului, văzu faţa tatălui ei. Expresia de pe chipul lui era 
una de uimire şi respect, o expresie pe care aşteptase să o vadă de 
foarte mulţi ani. In acele clipe, tot ce îşi dorea era să se bucure cât 
mai mult de această schimbare de dispoziţie. Era însă nevoită să 
continue să se gândească la situaţia din acele momente. 


După ce s-a sfătuit în şoaptă cu consilierii din preajma sa, primarul 
se aplecă în faţă. 

— Să înţeleg că dumneavoastră, doamnă Claver, sugeraţi, zise el 
cu voce neutră, că acuzaţiile de îndatorare şi încălcare a proprietăţii 
aduse astăzi împotriva maestrului D'Amico sunt, încheie el 
strâmbându-şi nasul, false? 

Isabel se ridică în picioare. Obrajii ei erau roşii. Vocea ei fu sonoră şi 
mândră. 

— Aşa este, onorată instanţă, răspunse ea, şi chiar în acea clipă 
auzi din nou şoapte în jurul ei şi văzu câteva priviri de-a dreptul 
ucigaşe din capătul mesei unde şedeau italienii. O clipită îl zări şi pe 
Goffredo, care se holba la ea cu admiraţie, clătinând din cap trist la 
curajul ei nebunesc şi apoi începând să rânjească. Peste câteva 
momente avea să-i cadă în genunchi şi să-i sărute mâna. li plăcea aşa 
de mult de el încât aproape că izbucni în râs. 

Cu un aer triumfător, ea continuă: 

— Eu nu sunt avocată, onorată instanţă. Dar presupun că maestrul 
D'Amico şi avocatul lui, maestrul Robert Lynom, vă vor contacta în cel 
mai scurt timp pentru a solicita înaintarea unei clauze corpus cum 
causa către prefectul Londrei. Noi dorim ca motivele reclamanţilor în 
această speţă să fie investigate. Şi dorim să se renunţe la toate 
acuzaţiile aduse împotriva maestrului D'Amico. 


Isabel şi Goffredo erau cât p-aci să fie striviţi de mulţimea 
oamenilor curioşi când s-au întors spre strada Catte. Toată lumea din 
Breasla Mătăsarilor voia să afle mai multe amănunte despre ţesătorii 
misterioşi. 

— Curând, zise Isabel calmă, ca răspuns la întrebările ce veneau 
din toate părţile, împingându-l pe Goffredo, care radia, prin puhoiul de 
oameni. O să vă spunem mai multe lucruri curând. 

Când tatăl ei îşi făcu apariţia în faţa lor, ea făcu o plecăciune 
adâncă şi îi sărută mâna, aşa cum se cuvenea să facă o fiică. Nu ÎI 
întrebă ce îl făcuse să revină la Londra tocmai cu ocazia înfăţişării de 
la Primărie. El nu a dat nicio explicaţie. Dar când o întrebă, cu o voce 
destul de ezitantă: 

— Deci, ai deschis o companie de ţesătorie...? şi apoi se opri, în 
speranţa că va primi numaidecât răspunsul filial pe care se cuvenea 
să-l primească, ea se mulţumi să facă un semn aprobator cu capul, 
înclinându-l lateral spre Goffredo şi spuse, la fel cum le spusese şi 
celorlalţi oameni: i 

— Curând, o să-ți spunem mai multe lucruri. Insă puse o mână pe 
braţul lui, cu acel gen de mişcare lentă şi rugătoare pe care Jane o 
făcea atât de des pentru a transmite interlocutorului ei o senzație de 
bunăvoință neajutorată, adăugând: lţi promit, dragă tată. După care 


fu surprinsă să vadă în ochii lui o privire timidă de încântare. 

Nu mai putea spune nimic în plus. Nu era sigură că era prea 
înţelept ca neguţătorii italieni să afle detalii despre activitatea familiei 
Claver şi că erau la un pas de obţinerea succesului. Acum vestea 
oricum se răspândise; se vorbea că se obținuse amânarea executării 
sentinţei împotriva lui Goffredo, iar reclamaţia lombarzilor şi apărarea 
sa urmau să fie cercetate. Inregistrarea afacerii cu ţesătoria tot 
imposibilă avea să rămână până când primarul va fi decis că Goffredo 
are intenţii cinstite. Insă cel puţin ea reuşise să creeze un cerc de 
simpatie în jurul lui şi să facă lumea să se întrebe ce scopuri urmăreau 
ceilalţi lombarzi. Dacă toate demersurile ei se dovedeau inutile, tot 
putea să meargă la rege pentru ca să i se facă dreptate. Credea cu 
tărie aceasta, indiferent ce altceva s-ar mai fi întâmplat între timp 
între ea şi Dickon. Şi totuşi ideea de a vorbi cu el nu avea darul să o 
liniştească. Deocamdată nu voia să se gândească la asta. In opinia ei, 
familia Claver putea câştiga singură în această luptă. 

Şi totuşi, poate că cel mai prudent ar fi acum să nu mai vorbească 
deloc despre acest subiect. Porni la drum, braţ la braţ cu Goffredo 
pentru a putea înainta împreună prin mulţimea adunată în jur. 

— Sper că, zise acesta cu un zâmbet larg, strângându-i braţul în al 
său, nu ţi-e frică de bârfă? Despre tine şi mine? 

Faţa ei se însenină. Nu îşi amintea vreo altă zi în care să se fi simţit 
atât de fericită ca acum. Dintr-o dată, acum totul i se părea uşor. 

— Nu, spuse ea, hotărând pe loc ce va face în viitorul imediat. De 
ce să-mi fie frică? Oricum toată lumea crede că ne vom căsători, mai 
devreme sau mai târziu. Aşa că nu se vor mira, pentru că se aşteaptă 
la asta. E şi logic. 

Fără să creadă întru totul vorbele ei, el râse şi apoi, văzând că ea 
nu râde, încercă să o tragă aproape de el. Ea îl împinse încet, 
spunându-i: 

— Nu acum. Vorbim după ce se termină toate astea. 


Câteva ore uitase durerea provocată de dorul de Dickon, când se 
pregătea să-l apere pe Goffredo şi când s-a ridicat să vorbească în 
faţa primarului; clipe în care efectiv i se părea că plutise şi picioarele 
ei nu mai atingeau pământul, în care mintea şi gura ei debordau de 
inspiraţie. Insă durerea a revenit de îndată ce respiraţia i-a devenit iar 
normală, când uşa din faţă s-a deschis scârţâind şi cei doi au reintrat 
în bezna familiară dinăuntru. Durerea ei era banală, obositoare şi 
seacă; o suferinţă fără de speranţă, iar speranţa ei răbdătoare, 
amânată la nesfârşit. 

Ea se aşeză şi nu scoase nicio vorbă, în timp ce Goffredo - acum 
era rândul lui să fie plin de inspiraţie şi însufleţire, îşi mişca braţele în 
sus şi în jos şi vorbea ca o moară stricată - povestea iar şi iar despre 


cum fuseseră prinşi în cursă Alice, Anne şi William. 

— Ar fi trebuit să o auziţi pe Isabel, spuse el. La început eu am fost 
jalnic. Dar ea a fost absolut fantastică. 

— Nu ai fost, interveni ea, ai fost mai curajos decât aş fi putut fi eu. 
Demn. Nu te-ai pierdut nici măcar o clipă. Ţi-ai păstrat sângele rece. 

Dar măcar întrerupse descrierea laudativă generoasă în care se 
lansase Goffredo. Nu băgă în seamă durerea tăcută din ochii lui, dar 
admiră felul bărbătesc în care o îndepărtă. Nu voia să stea trează 
până târziu, să mănânce şi să povestească. 

— Nu mi-e foame, zise ea. Sunt obosită. A fost o zi plină. 

A visat că se afla în încăperea din tavernă. În ea nu era nimic în 
afară de patul nefăcut. In cearşafuri se simţea mirosul lui Dickon. Şi 
dintr-o dată văzu că este şi el acolo. Adormit: un umăr întunecat, păr 
brunet ciufulit. Brusc se simţi inundată de mierea şi de strălucirea 
soarelui. Merse în vârful picioarelor până la pat. Voia să-l sărute pe 
frunte, un sărut foarte tandru. Primul lucru pe care îl va vedea când 
va deschide ochii va fi ea. 

Se trezi când cu ochii minţii vedea cum se apropie şi se apleacă 
spre el. Nu ştiu unde se află sau ce se schimbase. Când îşi dădu 
seama că era în strada Catte, singură, izbucni în plâns. Era mai rău că 
se visase fericită şi apoi se trezise din vis decât să nu fi avut acest vis 
deloc. Nimeni nu a văzut-o sau auzit-o plângând. Toţi din casă 
dormeau adânc. Era beznă. Pe cer apăruse luna plină. 


Dacă Isabel s-a trezit conştientă de faptul că a-l iubi pe Dickon 
însemna că nu va putea niciodată să ajungă să se mărite cu Goffredo 
sau cu oricare alt bărbat, ceilalţi s-au trezit într-o stare de agitaţie 
teribilă. Alice i-a chemat pe soţii Pratte şi pe Goffredo în strada Catte. 

— De acum înainte va trebui să fim foarte prudenţi, le spuse ea cu 
voce hotărâtă. Mult mai prudenţi. O să ne pândească mai rău ca nişte 
ulii. 


Anne Pratte răsuflă printre dinţi şi exclamă: 

— Aaau! Incă mi se face pielea de găină când mă gândesc că ieri 
era cât p-aci să ne închidă afacerea. 

Intotdeauna părea că savurează fiecare cuvânt pe care-l rostea. 
Alice o ignoră. 

— O să caute atelierul, spuse Alice, privindu-i rând pe rând pe toţi. 
Nu o să le fie prea greu să-l găsească. Asta trebuie să închidem noi 
acum. 

William Pratte încuviinţă cu capul. 

— Ai dreptate, zise el, pe un ton mai calm. Ar trebui să ne oprim 
până când primim înregistrarea. Primele ţesături le avem deja. Haideţi 
să demontăm războaiele. Le spunem ţesătorilor să plece din 


Westminster. Să stăm deoparte până se mai liniştesc lucrurile. 

Era mult mai greu decât părea să stabileşti cel mai bun mod de a 
întrerupe orice activitate, fără tam-tam, iar apoi să reapari. Conform 
planului amănunţit propus de Anne Pratte, mai întâi Isabel trebuia să 
meargă la Westminster, aşa cum obişnuia să facă în toate zilele de joi 
înainte să se îmbolnăvească şi să petreacă noaptea acolo, înainte de 
întâlnirea de vineri cu prinţesa. 

Alice clătină din cap. Isabel spuse cu voce şovăitoare: 

— Dar am fost şi sunt bolnavă. De luni de zile n-am mai fost la 
Palat. Nu mă aşteaptă nimeni acolo. 

Brusc se simţi cuprinsă de teamă că va intra iar în iureşul acelei 
lumi diferite, şi asta în condiţiile în care în lumea ei trebuiau luate 
măsuri fără pic de întârziere. 

— Acum ţi-ai mai revenit, spuse pe un ton ferm Anne Pratte, 
nesocotind avertismentele mute care veneau din direcţia lui Alice. 
Cine o să mai creadă că încă eşti în convalescenţă după tot ce ai făcut 
azi? În tot City-ul nu o să se mai vorbească despre nimic altceva. E 
timpul să începi din nou. Prinţesa e cea mai bună protectoare a ta. N- 
ar trebui să pierzi relaţia asta. 

Fără entuziasm, Alice făcu semn aprobator. Isabel avusese nevoie 
de ceva mai mult timp să-şi dea seama de aceasta, dar de regulă în 
momentele de criză Alice o lăsa pe Anne Pratte să decidă care este 
următorul pas. 

Anne continuă să-şi prezinte planul. De îndată ce Isabel ajungea în 
casă joi seară, ea urma să le spună grupurilor de ţesători că s-a 
stabilit ca ei să plece într-o vacanţă. Urma să se despartă de ei vineri 
dimineaţă, iar ei urmau să demonteze războaiele de ţesut şi să le lase 
sprijinite de pereţi. Ea mergea la Palat, apoi se întorcea în casa 
mătăsurilor şi vineri seara o petrecea la Westminster. 

Intre timp, ceilalţi aveau să părăsească Londra unul după altul, 
pentru a merge fiecare singur până la Westminster în ziua de vineri: 
Alice şi Anne, cu barca; William, pe jos; mai târziu, Goffredo urma să 
vină şi el, dar cu o altă barcă. Dacă cineva îi întreba ceva, vor spune 
că sunt invitaţi la cină vineri seara acasă la Will Caxton. După ce 
aveau să ajungă la Westminster, se vor ocupa de împachetare. Alice 
şi Anne vor încărca stocul de fire de mătase valoroasă pe calul lui 
William, care va fi înşeuat şi pregătit să se întoarcă la Londra. Toţi vor 
fi gata de plecare atunci când Isabel va termina ce are de făcut la 
Palat în după-amiaza zilei de vineri. 

Vor lua toţi o mică gustare în casă, apoi se vor despărţi. Will Caxton 
ar putea duce cu calul lui William rezervele de mătase înapoi la 
Londra înainte de semnalul de încetare a circulaţiei din oraş. Cele 
două femei în vârstă s-ar putea întoarce cu barca pentru a se face 
văzute ca de obicei a doua zi în Breasla Mătăsarilor. Intre timp, 


Goffredo şi William îi vor plimba pe ţesătorii de mătase în josul râului 
până în Chelsea, să petreacă noaptea cu ei la hanul de pe mal şi de 
acolo să plece pe jos în zori spre casa lui Jane. După ce ţesătorii se vor 
stabili la Hertfordshire, cei doi bărbaţi s-ar putea întoarce la Londra. 
Goffredo va mai avea la dispoziţie o groază de timp înainte de 
prezentarea apelului său de la Primărie. 

Isabel se va întoarce la Londra sâmbătă dimineaţă. Ţesătorii vor sta 
departe până ce Goffredo va fi pronunţat nevinovat şi afacerea va fi 
aprobată oficial şi înregistrată de către Primărie. 

Orice iscoade care vor descoperi casa din Westminster înainte de 
această dată nu vor vedea altceva decât o mulţime de cadre de lemn 
şi scânduri rezemate de pereţi şi pe lucrătorii tipografi străini ai lui 
Will Caxton, trăncănind între ei şi eventual şi către ei în nişte limbi 
ciudate, din care nu vor pricepe nicio iotă. 

Isabel fu de acord cu planul. Nu reacţionă la zâmbetele, semnele 
aprobatoare şi strângerile de mână ale lui Goffredo. Nu scăpase 
complet de senzaţia apăsătoare cu care se trezise din visul ei. Nu se 
putea concentra să se gândească la evacuare. Acum că era hotărâtă 
să plece, gândul la Westminster, la Palat înlătura iarăşi orice alte 
preocupări. Îi era groază că va fi iar nevoită să dea cu ochii de 
prinţesa Elizabeth. Insă spera, de asemenea, cu o disperare pură care 
i se părea la fel de miraculoasă ca şi cum ar fi revenit la viaţă, că va 
reuşi să se întâlnească cu Dickon. 

O putu auzi pe Alice spunând, cu vocea ei tunătoare care o ajuta 
mereu să fie remarcată în mulțimile de oameni: 

— Cel mai important este să fim cât mai discreţi cu putinţă. Vocea 
ei părea foarte îndepărtată. 


Nu putea concepe să fie la Westminster şi să nu-l vadă pe Dickon. 
După ce trecu de poartă, intră pe coridoare şi asistă la schimbarea 
gărzii, îşi dori atât de mult ca el să-i apară spontan în faţă, încât 
dorinţa ei începu să i se pară chiar şi ei ca un fel de magie: o vrajă, o 
incantaţie care să-l atragă înapoi la ea. Trebuie să apară, trebuie 
neapărat să apară. 

Dar când într-adevăr îl văzu, el ieşea din camerele prinţesei, în timp 
ce ea încă aştepta să intre. Totul i se păru la fel de ireal ca unvis. 

Ea zâmbi visătoare. 

— Dickon, şopti ea. 

El nu o observase. Deja se făcea nevăzut ieşind pe coridorul de 
piatră, la fel de iute ca o rafală de vânt. Dar când îi auzi vocea, făcu o 
piruetă. 

Timp de o clipă se uitară unul la celălalt fără să facă nicio mişcare. 

In spatele ei, care stătea încărcată cu bucăţi ale unei rochii ornate 
cu bijuterii, erau câţiva paznici care priveau fix în faţă. 


El o trase spre fereastră. Nu îşi luă ochii de la ea. În ochii lui se 
putea citi mirare şi, îşi spuse ea bucuroasă în sinea ei, recunoştinţă şi 
dorinţă. Niciodată faţa lui nu fusese aşa de lividă ca acum, observă 
ea. Ingrijorarea, sau poate teama, brăzdase cute adânci pe faţa lui. 

— Am crezut... începu el să vorbească în şoaptă. Am crezut că ai 
plecat pentru totdeauna. 

Putu simţi mâna lui pe braţul ei. Atingerea lui o făcu să 
strălucească de bucurie. Ea clătină din cap. 

Văzu apărând pe faţa lui o rază de optimism, ca o speranţă la care 
ea nu cutezase să se aştepte. 

El privi în spate către paznici. Era clar că prezenţa lor acolo îl 
deranja. 

— Ne putem vedea? murmură el. Mai târziu? 

Era exact ceea ce îşi dorise de atâta timp. Făcu repede semn că da. 
Apoi îşi aminti. 

— Nu, după asta, murmură ea. 

Oamenii urmau să facă pachetele la casa mătăsurilor în după- 
amiaza aceasta. Va fi o agitaţie nemaipomenită, iadul pe pământ. Şi- 
ar da imediat seama dacă ea ar dispărea. Evacuarea casei mătăsurilor 
i se păru deodată o alegere proastă, o corvoadă enervantă şi inutilă. 
Un obstacol în calea a ceea ce ea ţinea din tot sufletul să facă. Ea 
oftă, gândindu-se intens cum să procedeze. 

Dar după ce vor pleca... Faţa ei se însenină. Se va putea. 

— Mai târziu, spuse ea cu voce slabă. 

El făcu semn aprobator, se întoarse şi se făcu nevăzut. 


— Eşti sigură că te simţi mai bine? întrebă prinţesa, cu un glas nu 
lipsit de bunăvoință. Mi se pare că încă nu ti-ai revenit complet. 

Înainte nu făcuse niciodată vreun comentariu despre cum arăta 
Isabel. In definitiv, de ce să observe o prinţesă cum arată tenul 
servitoarelor ei sau petele de sub ochii lor? 

Isabel se simţi examinată cu atenţie de acei ochi verzi ca apa mării. 
Avu senzaţia că este murdară şi bătrână. Ridică din umeri auzind 
întrebarea ei, bucurându-se la gândul că în această seară se va vedea 
cu Dickon. Da, spuse ea cât de ferm putu, cu gura plină de ace. Mă 
simt mai bine. 

Prinţesa arăta superb. Părul ei auriu avea culoarea căpşunii, buzele 
îi erau roz, era îmbujorată, talia şi-o mişca grațios, iar degetele ei erau 
de un alb impecabil. Ca şi cum fericirea i-ar fi învăluit întreaga 
înfăţişare într-o nuanţă aurie, ca şi când ar fi crescut suficient de mult 
pentru a cunoaşte direcţia pe care o va lua viaţa ei şi acum radia de 
satisfacţie. 

De îndată ce a intrat Isabel, prinţesa s-a înfiinţat imediat în salon şi 
i-a adus de lucru. A deschis o cutie şi a scos din ea trei smaralde şi o 


pânză aspră, verde, ţesută din fire aurii. Erau cadouri, a spus ea. Le 
păstrase pentru Isabel. Voia ca ea să-i facă un săculeţ. 

De asemenea, părea că are chef de vorbă. 

— larna asta m-am gândit mult la tine, a zis ea. 

Isabel îşi cobori capul. 

Prinţesa a continuat, cu voce blândă: Pentru că mi-am dat seama 
că ai avut dreptate. 

După care tăcu. Isabel spuse neclar, din cauza acelor şi şireturilor 
pe care le ţinea în gură: 

— In legătură cu ce? 

— In legătură cu regele, că vrea să se însoare cu mine în caz că 
soţia lui moare. Ai avut dreptate. Chiar vrea. 

Isabel îşi ridică ochii la ea. 

Fu derutată să vadă că prinţesa se uita atentă la ea. Prinţesa 
Elisabeth făcea semn aprobator cu capul şi zâmbea, parcă sigură de 
faptul că ideea că se mărită este de mare interes. 

— Toate acestea, spuse prinţesa coborându-şi privirea şi zâmbind, 
arătând spre pietrele preţioase cu ceea ce lui Isabel i se păru a fio 
expresie de triumf, sunt cadouri primite de la el; vrea să nu mă 
despart nicio singură clipă de scrisorile pe care mi le-a trimis... 

Gândul care veni în mintea lui Isabel fu unul care o lovi ca un 
bolovan în moalele capului: Elizabeth nu avea cum să ştie de ea şi de 
Dickon, nu? Intensitatea privirii ei oare însemna că... Nu cumva 
Dickon i-o fi dezvăluit ceva? 

— Mama mea e încântată, spuse prinţesa, stăpână pe ea. Normal. 
Apoi pe perfecțiunea delicată a frunţii ei apăru o umbră. Cu toate că 
fireşte că nici măcar nu mă voi gândi la aşa ceva atâta timp cât regina 
trăieşte, adăugă ea. Apoi îşi făcu semnul crucii ca orice om virtuos. Pe 
faţa ei încă se citea o urmă de zâmbet. 

— Pentru că mie mi se pare că dorinţa reginei de a trăi este mai 
puternică decât ne putem noi da seama, continuă Elizabeth, tot 
zâmbitoare, privind-o cu ochi mai pătrunzători ca oricând pe Isabel. E 
aşa de slăbită... şi totuşi a rezistat aşa de mult... deşi i se dă atât de 
mult laudanum, sărmana de ea. 

De fapt, nu mă simt mai bine, îşi spuse Isabel în sinea ei, simţindu- 
se paralizată ca un iepure care încremeneşte văzând vulpea venind 
spre el cu fălcile deschise. Nu e destul să miroşi pericolul, dacă nu 
reacţionezi. Dar nu îşi dădea seama ce şi-ar dori Elizabeth să-i 
răspundă. 

— Laudanum? repetă ea prosteşte. 

Dar Elizabeth se mulţumi să clatine doar din cap (deşi zâmbetul ei 
deveni mai larg, ca şi cum peştele ar fi muşcat din momeală). 

— Probabil că nici nu trebuia să amintesc de asta, zise ea cu voce 
de fetiţă. Cu toate că sunt îngrijorată. Doze uriaşe... destul de mari să 


doboare un bărbat în putere, darămite un schelet umblător, aşa cum 
se aude că a devenit ea. Şi lumea spune că dacă nu primeşte doctoria 
îşi iese din minţi. Bănuiesc că într-adevăr doctorii ştiu cel mai bine... 

După care tăcerea învălui totul: roz, alb, auriu. E 

Isabel simţea că i se învârte capul. Lipsise prea mult timp. Işi 
pierduse măiestria de a scoate până şi cel mai mic grăunte de adevăr 
dintr-un zvon incert; nu mai era sigură că poate deosebi realitatea 
într-un păienjeniş de minciuni. 

Astfel că a rămas tăcută şi ea. A cusut şi s-a gândit. De ce făcea 
prinţesa aluzie la faptul că regina era otrăvită? De ce să-şi asume 
acest risc, când ar fi atât de uşor, ispititor chiar pentru Isabel să 
răspândească zvonul în City şi să dezlănţuie astfel un zvon 
distrugător, care ar putea împiedica mariajul pe care probabil se 
bizuia prinţesa? Singurul motiv la care se putea gândi Isabel era acela 
că prinţesa voia să o avertizeze să stea departe de Dickon; să-i 
strecoare în minte gândul că Dickon era prea periculos pentru o 
mătăsară umilă ca ea. 

Concluzia aceasta parcă o încurajă. Dacă prinţesa luase atât de 
urgent măsuri să o înspăimânte pe Isabel, înseamnă că sigur nu 
râsese cu Dickon pe seama poveştii de dragoste îndoielnice, murdare 
chiar, dintre el şi o mătăsară din City. Mai mult ca sigur că simţea în 
sinea ei că Isabel avea şi ea un loc în inima lui Dickon; că, aşa de 
umilă cum era, o putea totuşi considera rivală. Insă acest gând nu îl 
împărtăşise nimănui altcuiva, era sigură că Dickon nu ştia de el. 

Isabel îşi propti bărbia în piept. Nu avea de gând să se lase 
înspăimântată aşa de uşor. 

Tăcerea nu fu întreruptă până la sfârşitul orei de cusut. Apoi Isabel 
se ridică în picioare şi începu să-şi strângă lucrurile, punând cele trei 
pietre de smarald înfăşurate în bucata de pânză de mare preţ. Astăzi 
nu-şi putea permite să întârzie. A 

Dar prinţesa nu a vrut să o lase să plece imediat. In schimb începu 
să filosofeze, ca şi cum ar fi fost un subiect la care ar fi cugetat 
îndelung: 

— Imi pare rău pentru ea... regina Anne Neville. lar ochii ei parcă o 
mângâiau pe Isabel, invitând-o să rămână. 

Lui Isabel nu-i păruse niciodată rău pentru regina Anne Neville. Se 
obişnuise însă să o treacă în planul doi pe soţia lui Dickon. Il auzise 
atât de des spunând, pe un ton oarecum ironic: „E o partidă bună. M- 
am îmbogăţit de pe urma ei”, încât nu simţise niciodată nevoia să fie 
realmente geloasă. lar fiica contelui de Warwick nu era genul de 
persoană pentru care să-ţi pară rău dacă erai negustor. Era prea 
bogată, prea inaccesibilă. 

Dar exista ceva în destăinuirile făcute de prinţesă astăzi care o 
făcea pe Isabel să o vadă pe regină ca pe o victimă neajutorată şi 


tragică a multor nenorociri. Răzvrătirea tatălui ei împotriva regelui se 
încheiase cu un eşec. Primul ei soţ, un prinţ al casei de Lancaster, 
fusese ucis. Ea fusese răpită de către fratele lui Dickon, Clarence, 
pentru a-l împiedica pe Dickon să se însoare cu ea. Fiul ei murise. Ani 
de zile abia dacă-şi mai vedea soţul, când şi când. lar în prezent, el o 
aştepta să moară. 

— La început chiar a iubit-o, murmură prinţesa. Mi-a spus asta. 

Elizabeth se opri pentru a o lăsa pe Isabel să absoarbă şocul acestei 
destăinuiri. 

— De fapt, a crescut împreună cu ea... Când ea a fugit de Clarence, 
el a venit şi s-a întâlnit cu ea la Londra. 

Londra. Dickon nu îi povestise niciodată despre aceasta. Dar îşi 
putea da seama când s-ar fi putut întâmpla aşa ceva, adică în cea mai 
importantă perioadă din viaţa ei, atunci când pentru ea totul se 
schimbase pentru totdeauna. Când avea paisprezece ani şi l-a întâlnit 
pentru prima oară pe Dickon, care se ruga la biserica St Martin-le- 
Grand, într-o dimineaţă de aprilie, pe când armata regelui Eduard se 
afla la porţile Londrei. Când ea încă mai credea că el este un cavaler 
înrolat care aştepta să intre în luptă. El purta atunci haine negre, fără 
niciun însemn pe ele - un călător anonim, aşa cum îi plăcea să fie 
considerat mereu. A invitat-o la cină şi a plătit el, la o tavernă din 
Aldersgate, în faţa bine cunoscutei Pieţe de Mătăsuri şi Catifele - 
Bush, parcă aşa se numea. El a mâncat carne de porc şi i-a spus că ar 
trebui să se mărite cu Thomas Claver. A mai zis că avea de gând să 
facă o partidă care va fi în interesul familiei sale; îşi amintea şi acest 
lucru foarte bine. Insă ceea ce-şi amintea cel mai bine era faptul că şi- 
a dat seama că îl iubeşte înainte ca el să-i spună primele două-trei 
cuvinte. Chiar şi acum, această amintire era extraordinar de prețioasă 
pentru ea. Apoi îşi spuse în gând, cu inima strânsă: niciodată n-am 
reuşit să-mi dau seama exact de ce se afla el la Londra, singur, cu 
două zile înainte de năvălirea armatei. 

Peste câteva minute voia să plece. Probabil că Alice o aştepta. Mai 
întâi Isabel voia să o lase pe prinţesă să termine ce avea să-i spună. 

— A căutat toate ascunzişurile din Londra, se auzi vocea de fetiţă a 
prinţesei. 

Isabel îşi aminti acum pe vremea aceea se spunea că adăpostul de 
la biserica St Martin-le-Grand era ticsit cu partizanii casei de York, 
care aşteptau venirea regelui Eduard. Mii şi mii, şi nu numai la 
biserica St Martin, ci şi în toate celelalte adăposturi din Londra. 

Oare Dickon chiar o căutase pe Anne Neville? 

Prinţesa spuse: 

— A devenit din ce în ce mai disperat. Nu o putea găsi nicăieri. 
Până la urmă a găsit-o din pură întâmplare - într-o tavernă din 
Aldersgate, unde spăla oale. 


Isabel simţi că se înăbuşă. Aldersgate. 

— Bush... şopti ea, iar prinţesa făcu semn că da. 

— Un nume de genul acesta. El zice că a fost ca un miracol, adăugă 
prinţesa pe un ton sentimental. Era pe înserate. Stătea să plouă. Dar 
el a alergat cu ea până la biserica de la capătul străzii şi a găsit un 
preot care i-a căsătorit acolo chiar atunci. Au petrecut noaptea în 
taverna unde a dat peste ea. Până când armata tatălui meu a venit la 
Londra, după una sau două zile, erau soţ şi soţie şi nimeni nu mai 
putea face nimic nici dacă voia. 

Lui Isabel îi păru rău pentru fata care fusese la paisprezece ani; îşi 
amintea că-i venise să leşine când Dickon o atinsese pe spate, 
gândindu-se cât de mult se apropiase el de ea atunci şi că era cat p- 
aci să o sărute. Acum trebuia să accepte că aflase ce o durea, că 
descoperise viaţa duplicitară a lui Dickon şi că el plătise un preot să-l 
căsătorească cu o altă femeie. Cu o femeie despre care i-a povestit 
acestei fete, după ani de zile, o femeie pe care a iubit-o. Situaţia era 
aproape caraghioasă. Isabel nu contase câtuşi de puţin, nici chiar 
atunci. 

— E o poveste minunată, nu ţi se pare? şopti prinţesa. 

Isabel simţi că-şi pierde echilibrul. 

— Intr-adevăr, răspunse ea cu voce stinsă. Ştiţi, chiar aţi avut 
dreptate. Nu mă simt prea bine. 


Merse spre casa mătăsurilor cu pas iute pe când după-amiaza era 
pe sfârşite. Probabil îşi făceau griji cu toţii. O aşteptau, întârziase atât 
de mult. Nu se mai uitase cât era ceasul. Nu mai ştia ce gândea sau 
ce simţea. Nu se putu gândi la altceva decât la ce se întâmpla atunci 
când o pânză de mătase se învechea atât de mult şi devenea atât de 
subţire, încât levănţica pe care o foloseai ca să-i păstrezi calitatea nu 
mai avea niciun efect asupra ei. Felul în care pânza se dezintegra şi 
devenea doar o zdreanţă şi praf. 

Deja se lăsase frigul. In aer se simţea un pic din ceața ce plutea 
peste râu. | se păru că miroase a lemne care ard, ca şi cum lumea ar fi 
aprins focul înainte să se facă întuneric. Ea tremură. In spatele Casei 
Pomenilor văzu fum ridicându-se în aer dintr-o flacără portocalie; 
probabil se făcuse un foc în aer liber. 

__ Privi mai atentă. Flăcările erau prea mari pentru un foc în aer liber. 
In jur era prea mult zgomot. Incepu să iuţească pasul. 

Ştia cum sună zarva făcută de mulțimile mari de oameni. 

Dădu colţul şi imediat văzu ce se întâmplase: casa ei luase foc. 
Acum se apropiase suficient de mult ca să vadă cum se ridicau 
vâlvătăile şi să audă cum lemnul ardea din toate încheieturile, 
cuprinzând totul în calea lui, streşini şi ferestre, înteţindu-se uluitor de 
mult în dreptul ferestrelor. Şi era destul de aproape ca să vadă şi 


umbre care se mişcau îngrozite în fumul negru şi dens. Străini 
îngroziţi. Londonezi, nu lombarzi, după cum strigau. Sau poate nu 
erau londonezi. Aveau acel accent aspru pe care îl auzeai în satele 
înşirate de-a lungul râului, înspre est. Oameni, care spărgeau 
geamurile. Le izbeau cu bâte. Rânjeau, parcă fericiţi să vadă siluetele 
umane ce păreau că se îndoaie şi pâlpâie în interiorul pârjolit. 
„Nenorociţi de lombarzi, credeaţi c-o să ne înşelaţi cum vreţi voi, nu? 
Păi acum o să vă înşelăm şi noi, cu vârf şi-ndesat.” 

Ea îşi făcu semnul crucii. Toţi oamenii la care ţinea se aflau în acea 
casă. 

începu să acţioneze. Alergă spre tavernă. Însă înainte să se poată 
năpusti pe uşă şi să ţipe după ajutor, aceasta se deschise şi văzu mai 
mulţi bărbaţi intrând în casă în fumul gros. Au dus cu ei o suflare de 
aer curat de afară. Il văzu şi pe hangiu. Apoi zece-unsprezece poliţişti 
îmbrăcaţi în uniformă. Doi dintre ei aveau găleți cu apă. Doi aveau 
frânghii. Cei mai mulţi dintre ei aveau în mână o bâtă. Apoi fumul 
înţepător i-a învăluit din nou şi nu s-au mai auzit decât izbituri, urlete 
şi sfârâitul scos de piele, metal, lemn şi piele de om unite laolaltă, 
însoţite de sunetul rugăciunilor pe care ea le îngâna în gând. 

Stătu în umbra tavernei, plângând, tremurând şi tuşind. 

De-abia când cerul se lumină cu o ploaie uluitoare de scântei şi se 
auzi cel mai puternic trosnet de până atunci, când acoperişul se rupse 
în două jumătăţi şi aruncă spre cerul întunecat vâlvătăile orbitoare - şi 
când ea începu să ţipe de frică, Isabel îşi dădu seama că nu era 
singură cu gloata de oameni care urlau. 

Auzi zgomot de paşi care alergau spre ea. Apoi simţi că cineva 
pune mâna pe spatele ei. Ţipă iar şi sări în spate dând din mâini, 
înainte să-l audă. 

— Isabel, ţipă omul de lângă ea. Eşti în siguranţă. 

La un pas de ea, văzu un chip înnegrit. Ochi albi, o gură albă care 
se deschidea şi se închidea. A avut nevoie de câteva clipe să-şi dea 
seama cine este. Apoi se prăbuşi peste tunica pătată a lui Will Caxton 
şi se simţi sprijinită de nişte braţe osoase care o ridicară, după care 
nu-şi mai simţi picioarele. 


18 


Isabel stătu ghemuită în braţele lui Caxton, care era însoţit de 
maistrul lui, Wynkyn, şi de ceilalţi olandezi, în interiorul tavernei 
pustii, ascultând tipetele de afară pe când cerul se făcu negru. 

Scandalagiii păreau a fi nişte oameni destul de amărâţi sau cel 
puţin aşa păreau când au fost legaţi şi împinşi de la spate până în 
locul unde se serveau băuturi. Erau uzi leoarcă, aveau ochii umflaţi, 
sânge în jurul gurii şi tremurau. Doisprezece oameni sărmani, ca vai 


de capul lor. Unul era barcagiu. Doi erau docheri care lucrau pentru 
Conterini. Toţi puţeau a bere ieftină. Mai devreme primiseră de 
undeva bani ca să meargă să bea ceva. Nu recunoşteau nimic. 

Casa lui Caxton nu mai putea fi salvată. Vântul bătea cu putere. A 
fost nevoie să fie date jos grinzile pentru a opri răspândirea flăcărilor. 
Will le-a dat oamenilor o mână de ajutor. Toţi l-au sprijinit. Era 
neobişnuit de calm. A spus: 

— Nu înainte să scot tiparniţa. 

Patru olandezi i-au scos tiparniţa şi cutiile cu litere de tipar şi le-au 
dus în tavernă, înainte să înceapă să tragă de frânghii. 

Nici casa lui Isabel nu mai putea fi salvată, nici măcar după câteva 
ore, când flăcările au început să se domolească. Căpriorii arşi 
continuau să strălucească, în timp ce bucăţile de lemn cădeau 
pretutindeni în jur. Fumul se amesteca încontinuu cu umezeala 
aerului. Trosniturile au continuat şi ele şi au rămas la fel de sinistre. 

— Trebuie să-i scoatem de-acolo, spunea Isabel fără încetare. Pe 
ceilalţi. Se auzea spunând acest lucru şi nu se putea opri. Se întreba 
de ce. Era evident că nimeni nu mai putea fi viu în infernul acela. 
Trebuie să-i scoatem de-acolo. 

— Prea periculos, îi ziceau cei din jur cu glas măsurat, sunt morţi. 

S-au înţeles să doboare dimineaţă tot ce mai rămăsese nears, dacă 
va fi cu putinţă, şi să recupereze cadavrele. 

In cele din urmă le dădu voie să o ducă la culcare. Hamo hangiul îi 
găzdui pe toţi la el. Işi asumă singur responsabilitatea să stea şi să 
vegheze pe ruinele arzânde ale casei lui Isabel. Ea nu ajunse în 
camera lui Dickon, ci se pomeni într-o încăpere necunoscută unde se 
simţea strivită de pereţi. Foarte bine că se întâmplase aşa. Tencuiala 
era tot din ipsos simplu şi în cameră mai era şi o saltea umplută cu 
paie. Toate camerele aveau acelaşi mobilier. lar încăperea aceasta 
duhnea a fum. 


Uitase că urma să se întâlnească cu Dickon aici în seara aceasta. El 
însă veni la ea în visul ei. 

Visă că el stătea întins pe pat şi dormea. Voia să meargă în vârful 
picioarelor până la el, să se aplece deasupra lui şi să-l trezească din 
somn cu un sărut. 

Numai că nu putea face aceasta. Nu avea timp. Trebuia să meargă 
la o înmormântare. Trebuia să ajungă la Londra înaintea italienilor, 
dar barcagiii nu se aflau în bărcile lor. S-a gândit că aceştia erau la 
parter şi beau, dar nimeni nu voia să o asculte. Şi oricum, pe pernă 
mai era un cap lângă capul lui Dickon, un cap de femeie, cu păr roşu 
şi încâlcit. 


Burniţa căzută în zori a stins cărbunii fumegânzi. Isabel se trezi în 


zgomotul ţipetelor de afară şi al molozului care era încărcat şi mutat 
dintr-o parte în alta. Nu se putu uita să vadă ce descoperă printre 
ruine. Simţind brusc nevoia disperată de a vorbi cu cineva, alergă jos 
direct din pat, cu hainele mototolite, nearanjată, cu ochii plini de praf 
şi cu părul vâlvoi. Dar holul din tavernă era pustiu, umplut până sus 
de tăvi de litere şi de părţile componente ale tiparniţei lui Will Caxton, 
pe jumătate demontate. In lumina gri dimprejur se simţea şi frigul, din 
cauza uşii care fusese lăsată deschisă pentru a lăsa fumul să iasă, dar 
curentul puternic făcea să între mai multă cenuşă şi mai multă 
duhoare, un miros care parcă te înţepa în ochi, într-o cameră deja 
plină de fantome. 

Stătuse împreună cu Dickon sub bolțile tavernei. Când de-abia 
făcuseră cunoştinţă şi s-au întâlnit a doua oară, când limba părea să i 
se fi lipit de cerul gurii. Când el a încercat să o înveţe şah. Inainte să o 
sărute. Amintirile ei erau atât de vii, încât umbra gri care se apleca 
deasupra unei pâini neatinse părea ireală prin comparaţie. Insă umbra 
şedea la masa alăturată şi se uita cu ochi neliniştiţi la Isabel, ochi plini 
de funingine. Ea spuse, cu o pornire de tandreţe: „Will”. 

— Nu te duce afară, Isabel, rosti acesta cu voce tremurândă, 
încercând să sune protector. Nu vreau să vezi. 

Ea clătină din cap recunoscătoare şi îşi găsi de lucru cu cuțitul şi 
pâinea de pe masă. Tăie câteva felii. 

— Vor să-i identificăm pe prizonieri, spuse el. Ea îi dădu nişte pâine. 

— S-ar cuveni să spunem că oamenii ăştia lucrează pentru 
Conterini, adăugă el. Nu crezi? 

Evitând să răspundă, ea îşi tăie o felie şi pentru ea. Era prea slăbită 
şi nu putea gândi clar. Nu avea niciun rost să verse lacrimi. Trebuia să 
mănânce ceva. A, da, şi îşi putea deja închipui că poartă această 
discuţie cu Will înainte să ducă trupurile neînsufleţite ale prietenilor 
lor înapoi la Londra şi să se ocupe de funeraliile lor. Şi totuşi nimic nu 
mai avea niciun rost. 

Nu avea nevoie să fie ghicitoare să ştie ce se va întâmpla când la 
Primărie se va auzi despre acest incident. Lumea din City se va îngrozi 
când se va afla de această nenorocire, oamenii vor spune tot felul de 
lucruri, dar până la urmă se vor împăca cu ideea; cei ca tatăl ei îşi vor 
frânge mâinile şi vor protesta vehement împotriva  insultării 
neguţătorilor străini, care jucau un rol atât de important în economia 
Londrei. Poate că până în urmă cu câteva zile lumea aştepta cu 
nerăbdare să vadă ţesăturile de mătase produse la Londra, care erau 
pe punctul de a intra pe piaţă şi urmau să le aducă multă putere 
membrilor şi apropiaților familiei Claver. Dar acum nimeni nu mai 
avea de gând să facă nimic pentru a proteja interesele femeilor 
moarte dintr-o industrie moartă, împotriva puternicilor lombarzi, care 
încă trăiau. Le era prea frică. Era în firea neguţătorilor să fie fricoşi. 


Însă va trebui să se facă dreptate pentru Alice şi Anne, şi William, şi 
Goffredo, şi toţi ţesătorii ale căror corpuri neînsufleţite zăceau acolo. 
Va avea nevoie de oameni luptători, de mânuitori ai sabiei. Casa 
Claver avusese contract cu regele, îşi spuse în sinea ei. Am nevoie de 
Dickon. 

insă el nu venise. Nu credea că se poate simţi mai amărâtă ca în 
acele momente. O dureau până şi ochii. 

— Trebuie să mă spăl, murmură ea şi apoi ieşi şi urcă pe scara din 
spate. li era prea ruşine să-l lase pe Will Caxton să o vadă că plânge 
din cauza lui Dickon. 

Nu merse în camera în care dormise. Paşii o conduseră în schimb în 
faţa uşii de la capătul coridorului. Uşa lui Dickon. 

O deschise şi se strecură înăuntru. 

Nu se aştepta să găsească pe nimeni, doar o cameră rece în care 
să stai singură, încălzită doar de amintiri. Insă Dickon era acolo, stând 
la fereastră în hainele în care dormise, privind cu ochi pierduţi la 
oamenii care săpau în locul unde fusese casa arsă. 

Simţi cum inima i se umple de recunoştinţă. Marea şi eterna 
simplitate a iubirii. l-a spus: „Ai venit” şi s-a apropiat cu greutate de 
el. Era pur şi simplu epuizată. Dar el era cu ea, să o susţină şi să o 
încurajeze. 

Apoi îşi ridică ochii la ea. Şi ea văzu că ochii lui erau goi. 

Nici măcar nu conştientizase la cine sau la ce se uita. Nu observase 
nici măcar cât de neîngrijită era rochia pe care o purta. 

El zise, cu o voce seacă şi nepământească, pe care nu o mai auzise 
niciodată din gura lui: 

— Anne a murit. Şi veni repede spre ea, ca un vârtej de apă neagră 
şi învolburată, să o ia în braţe. N 

Voia ca ea să-l susțină şi să-l încurajeze. Işi puse capul pe umărul 
ei. li auzi vocea înăbuşită chinuindu-se să articuleze: 

— N-am mai putut suporta... când am primit mesajul. A murit acum 
două nopţi... am venit la tine... trebuie să mă întorc... clopotele... 
trebuie să înceapă să bată clopotele... 

Capul lui era foarte greu. Incercă să-şi îndrepte spatele sub 
greutatea lui şi fu nevoită aproape să i-l ridice. Se uită în jos la părul 
negru pe care îl iubise dintotdeauna. Acum nu mai simţea nimic, doar 
o amorţeală năucitoare. 

Oamenii pe care îi iubise cu adevărat erau afară, morţi toţi. 

Se lăsase prinsă prea des în mreaja lui Dickon; stătuse prea mult cu 
prinţesa, care îi împuiase capul cu tot felul de aluzii despre Dickon; se 
simţise cu totul pierdută, chinuindu-se în fiecare clipă să descopere ce 
voia fiecare dintre ei de la ea sau unul de la celălalt. Dacă ar fi ajuns 
acolo doar cu o oră mai devreme, aşa cum îi promisese lui Alice, 
poate casa mătăsurilor ar fi fost goală până să vină bărbaţii cu torţele. 


Pentru femeia aceea o sacrificase pe Alice Claver; pentru bărbatul 
acesta. 

Reuşi să-i ridice capul lui Dickon. El nu reacţionă în niciun fel şi îl 
lăsă să atârne greu în mâinile ei. Incă mai voia să i-l susţină, dar ea se 
săturase. Nu mai voia să sprijine un bărbat care nu demult spusese că 
nu i-ar face niciun rău unei femei şi în acelaşi timp îi lăsa pe doctorii 
lui să-i dea soţiei lui doze mortale de laudanum. Poate că în clipa de 
faţă era aici doar ca să-şi afişeze amărăciunea, pentru ca apoi Isabel, 
naivă, să povestească în oraş ce s-a întâmplat. Poate că aranjase 
întâlnirea asta cu ea după ce primise vestea că soţia lui murise. Cum 
să-şi dea seama ce e în mintea lui? Fusese martora atâtor minciuni, 
uneltiri şi înşelăciuni. Şi un bărbat care nu putea să renunţe nicicum la 
manevre nu avea cum să simtă simplitatea iubirii. Nu îi spusese 
niciodată că o iubeşte. Nu ştia să deosebească adevărul de minciună. 
Nu era genul de bărbat de la care se putea aştepta că-i va face 
dreptate lui Alice. 

Lumina gri de afară devenea tot mai strălucitoare. Isabel clipi, ca şi 
cum în sfârşit s-ar fi trezit din somn. 

— De ce verşi lacrimi pentru soţia ta? îi şopti ea. Din moment ce ai 
otrăvit-o. ă 

El clătină din cap, cu o mişcare anemică. Ea nu îl crezu. Incet, îl 
împinse deoparte. 

— Du-te la noua ta soţie, îi spuse. 

Se opri în dreptul uşii şi se întoarse spre el. Stătea complet 
nemişcat şi o privea încremenit, ca şi cum nu-i venea să creadă ca o 
vede plecând. Ea îi spuse: 

— Te-am iubit mereu. 

Pentru prima şi ultima oară. 


Ajunse la capătul scărilor şi simţi pe piele lumina calmă a zilei. Will 
Caxton o aştepta jos. 

— Am crezut... mi-am făcut atâtea griji, bălmăji Will, cuprinzând-o 
strâns cu braţele lui osoase. Se agăța de ea ca o mamă de copilul 
pierdut şi apoi regăsit. Când ai plecat aşa, dintr-o dată... 

— Sunt bine, n-am nimic, Will, zise ea. 

O mai ţinu strâns în braţe câţiva paşi şi apoi se uită la ea cu o 
privire curioasă. Probabil ceea ce văzu îl linişti. 

Isabel se miră când îşi dădu seama cât de calmă este. 

Nu pierduse chiar tot. Will Caxton trăia. O avea pe Jane şi familia ei. 
Şi mai avea şi treizeci de ţesături în strada Catte, ca să-şi amintească 
de ţesători. Catifele moi ca blana; ţesături de damasc ale căror 
imprimeuri cu păsări, crini, trandafiri şi frunze luceau ca lumina lunii. 
Ultima pânză ţesută de Joan Weoulbarowe înfăţişa culorile verii: 
albastru, verde şi auriu. 


La început nu fusese nimic în afară de dragostea faţă de 
frumuseţea desăvârşită a  mătăsii. Se  rătăcise într-o mreajă 
periculoasă când visase la puterea pe care ţi-o putea aduce mătasea. 
Trebuia să se mulţumească doar să transforme mătasea în frumuseţe. 

Acum îşi putea lua adio de la ţesături. 

Trebuia să i se facă dreptate pentru prietenii ei şi pentru ea însăşi, 
ea singură trebuia să se ocupe de aceasta. 

Şi totuşi, ştia exact de unde trebuie să înceapă. 

Mintea lui Isabel fu străfulgerată de imaginea lui Dickon, care 
stătea în această tavernă, cu foarte mult timp în urmă, şi ţinea în 
mână o piesă de şah. Pe faţa lui se vedea un zâmbet şiret, ca de 
obicei; el spunea: 

— Scopul ultim al jocului este să-l omori pe rege. 

Asta dorise el, să o înveţe să joace după regulile lui. La un moment 
dat, poate ideea îl amuzase. Isabel nu era o jucătoare de şah şi nicio 
luptătoare. Nu avusese şi nu va avea niciodată altă armă în afară de 
limba ei. Era însă sigură că e o armă suficient de bună pentru ce îşi 
propusese. Era crescută la Londra, în pieţele din Londra, unde 
valoarea fiecărui neguţător se măsura în bârfe şi se cântărea în 
cuvinte. Ştia foarte bine cât e de uşor să distrugi un om prin puterea 
zvonului. 

Nu avea mult timp la dispoziţie să discute cu Will Caxton în timp ce 
se târa cu el prin Westminster, ca să afle numele incendiatorilor, apoi 
prin Londra, ca să depună plângeri împotriva lor la Primărie, la 
funcţionari plictisiţi şi netoţi, care nu voiau să-i primească pe cei doi. 

— Cum pot înţelege situaţia asta servitorii unui primar care a fost 
postăvar? zise mânios Will Caxton în timp ce ieşeau dintr-unul dintre 
birouri. Apoi au mers la biserica St Thomas de Acre să aranjeze 
înmormântările şi să discute cu preoţii de la capelă să pomenească în 
timpul slujbelor sufletele celor morţi. 

Insă pe drum Isabel vorbi cu câţiva prieteni. 

Nu le spusese prea multor oameni că prinţesa Elizabeth credea că 
regele o otrăvise pe regină ca să se poată însura cu ea. 

Nici nu era nevoie. Au fost suficiente câteva limbi slobode şi toată 
lumea aflase deja. 

Nevasta hangiului zise: 

— Eu una nu cred că n-ar fi în stare de aşa ceva. De fraţii ei a 
scăpat, nu-i aşa? Vai de capul lor de copilaşi. Fata aia dansează cum îi 
cântă el. Cred că e îngrozită. 

Katherine Dore completă şi ea: 

— Nu se poate ca Dumnezeu să-l fi luat pe băiatul lui din 
întâmplare. De asta sunt sigură. Vă amintiţi că se spunea că el l-a 
omorât pe Clarence? L-a înecat într-un butoi cu băutură în Turnul 
Londrei. Şi nu ne-a spus Anne mai demult că a auzit că el a răpit-o pe 


doamna Oxford şi i-a furat casa şi pământurile? 

Tatăl lui Isabel sosi imediat în strada Catte pentru a-şi exprima 
condoleanţele. Isabel fu surprinsă şi mirată când acesta îi luă mâna în 
mâinile lui şi o ţinu aşa preţ de câteva minute. Părea atât de mâhnit 
pentru ea, încât parcă o iubea, ceea ce probabil era adevărat. A 
invitat-o să stea cu el în Somerset oricât de mult va dori ea. li privea 
faţa îndelung, căutând să vadă semne ale nefericirii ei şi păru mirat să 
vadă cât de istovită era. Când i-a povestit şi lui despre zvon, el a spus, 
înţelept: 

— Ah... Să nu ai niciodată încredere într-un bărbat care zice că 
mama lui e o curvă. Intotdeauna s-au spus lucruri urâte despre el. A 
fost şi el în Turn în noaptea când a murit săracul rege Henric, nu-i 
aşa? Cel puţin aşa se aude. 

Şi toţi cei cu care a vorbit aveau o strălucire vie în ochi şi păreau 
foarte ocupați, nerăbdători să-şi înceapă munca de zi cu zi şi să 
răspândească zvonul printre prieteni şi cunoscuţi. 

Până când veni timpul ca toţi membrii Companiei Breslei 
Mătăsarilor şi familiile lor să se adune în biserica St Thomas de Acre în 
ziua de duminică - însă deocamdată nu pentru funeralii (încă nu 
terminaseră de strâns corpurile, pentru a le duce apoi la Londra) şi 
nici măcar pentru a vedea feţele italienilor (lombarzii găsiseră un 
pretext să plece câteva zile la Southampton, unde pasămite trebuiau 
să se ocupe de contractele pentru transportul mărfurilor pe mare), ci 
doar pentru a-i vedea pe Isabel şi pe Will Caxton cum intră în biserică, 
solemni, îmbrăcaţi în negru din cap până în picioare - nimeni nu mai 
vorbea decât despre zvonul lansat de Isabel despre otrăvirea reginei. 


19 


Isabel nu izbucni în lacrimi când sicriele comandate de Hamo 
hangiul au fost încărcate în căruțele de care acesta făcuse rost pentru 
a-i înlesni transportul până la Londra. Nu se uită la rămăşiţele 
carbonizate de lângă Pa/isada Roşie în timp ce rezolvă cu el problema 
plăţii. Privi doar lung faţa lui plată şi neobişnuit de mare. Ochii lui nu 
erau la fel de vii şi pătrunzători. Erau plini de compătimire şi se tot 
poticnea când vorbea, bătând-o uşor cu palma pe umăr. Era un om de 
treabă. Probabil că nu avea să se mai întâlnească niciodată cu el. Işi 
spuse în gând că poate el se aştepta să pară mai tristă. Dar nu îi mai 
păsa. 

Will Caxton se retrăsese în casa familiei Pratte din cartierul Old 
Jewry imediat după ce s-a aranjat ca el să se mute acolo. Spusese că 
e obosit, dar Isabel credea că el nu voia să-l vadă plângând într-o 
perioadă în care ochii ei aproape că secaseră de lacrimi. Poate că pur 
şi simplu îi era ruşine să-şi arate sentimentele, deşi ea credea că încă 


mai e supărat pe ea. Nu avea să o ierte niciodată că la un moment dat 
îi dăduse să înţeleagă că în opinia ei Alice, Anne şi William erau mai 
puţin importanţi decât iubirea ei pentru Dickon. Dorea din tot sufletul 
să îi poată spune că acum era liberă; îşi dorea să plângă împreună cu 
el, dar îi era imposibil. 

Nu a plâns când coşciugele au fost aşezate în salonul din strada 
Catte. Îi veni să izbucnească în râs văzând feţele căruţaşilor când 
ezitară, neştiind dacă să le deschidă sau nu. Işi dădu seama după 
expresiile întipărite pe chipurile lor că trupurile dinăuntru erau prea 
îngrozitoare pentru a fi văzute. Ştia că nu toate puteau fi recunoscute. 
Corpul lui Goffredo şi al unuia dintre ţesători nici nu fuseseră găsite. 
Acele sicrie erau goale. N 

— Lăsaţi-le deschise, spuse ea. Işi deschise punga şi mai scoase 
câteva monede, apoi le făcu semn să meargă la bucătărie să-şi ia de 
mâncare. 

Mâine este Buna-Vestire, îşi spuse ea în gând, aprinzând câte o 
lumânare la capul fiecărui coşciug, fără să privească înăuntru, intrând 
şi ieşind în grabă din depozit să mai aducă ce era de trebuinţă. 
Douăzeci şi două de coşciuge. Douăzeci şi două de capace. Douăzeci 
şi două de giulgiuri. Buna-Vestire: în aerul răcoros al serii se simţea 
sosirea primăverii. Prima zi a trimestrului; un an nou. Voia să ţină 
minte acest lucru; să se străduiască să-şi închipuie noi şi noi 
începuturi. Mai avea atâtea lucruri de făcut. şi ţinu răsuflarea. Uitase 
să-şi anuleze programarea la Primărie, înfăţişarea pentru acordarea 
înregistrării. Era stabilită a doua zi după Buna-Vestire. Respiră adânc; 
încercă să se relaxeze. Programarea nu mai avea acum nicio 
însemnătate. Nu merita să-şi facă griji din cauza asta. Acum trebuia 
să aibă mintea limpede să isprăvească tot ce avea de făcut, să se 
ocupe de corpurile neînsufleţite. In casă nu mai era nicio femeie. Ea 
era cea care trebuia să rezolve totul. Dar nu se simţea în stare să se 
uite în coşciuge. Nu se putea gândi decât la giulgiuri. Dacă atâtea 
pânzeturi fuseseră trimise la Westminster când veniseră ţesătorii, mai 
rămăseseră oare destule în casă? 

Nu tresări nici măcar când auzi primul ciocănit în uşă. Şi nici atunci 
când mătăsare pe care nici nu le cunoştea au început să păşească 
înăuntru, rând pe rând, oferindu-se să ajute la pregătirile pentru 
înmormântare. Sau când, înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, 
camera se umplu de voci suave de femei, care parcă îngânau 
împreună cântece duioase. Ridicau găleți de apă şi rupeau ritmic 
bucăţi de pânză. Nu erau suficiente pânzeturi, trebuia să se descurce 
cu ce aveau. 

I se părea că pluteşte deasupra tuturor, în refrenul vocilor abia 
auzite. Era prima dată de când se întâmplase tragedia când se vedea 
înconjurată de atâta hărnicie feminină. Se întreba de ce îşi simţea 


sufletul atât de pustiit. Dintr-o dată, a înţeles de ce. Nu mai avea 
nimic de făcut. 

— Tu stai jos acolo, dragă, îi spuse cineva. Cunoştea acea voce 
aspră: Rose Trapp. Hai, aşază-te. Arăţi terminată. Nu vreau să te 
holbezi în coşciuge. M-am ocupat şi de săraca de Joan. O să mă ocup 
şi de voi dacă mă lăsaţi. j 

Ea încuviinţă cu o mişcare a capului. li era atât de recunoscătoare 
şi se simţea aşa de obosită. Dar nu putu să se aşeze. 

In schimb, Rose Trapp o luă de braţ, ieşi cu ea din cameră pe 
coridor şi merse cu ea în depozitul întunecos unde, îşi aminti acum, 
erau puse cele treizeci de ţesături făcute de lucrători. Rose Trapp nu-i 
puse nicio întrebare. Ţinu doar felinarul în mână, care îi lumină faţa de 
jos, schimbând faţa ei veselă într-o faţă de vrăjitoare, plină de pete. 
Isabel deschise cufărul. Luă din el un braţ de pânzeturi, fără să se uite 
câte. Acum nu mai conta dacă erau sau nu şifonate ori mototolite. 
Acolo unde se duceau nu mai avea nicio importanţă. 

Luă ea felinarul în mâna liberă. 

— Tu ia restul, spuse ea, iar Rose Trapp îşi băgă mâinile în cufăr şi 
culese tot. Pânzele străluceau printre degetele ei bătrâne şi umflate: 
cer, mare şi raze de lună, toarse laolaltă, pentru lumea sălbatică, 
domestică şi civilizată. Pe faţa lui Rose Trapp apăru o expresie 
gânditoare. Pe neaşteptate, ea zise: 

— Sunt ca aurul lichid, nu ţi se pare? 

Şi-au zâmbit una alteia în lumina pâlpâitoare. Au înţeles amândouă 
de unde venea magia momentului. 

Insă apoi Rose Trapp întrebă: 

— Ce ai de gând să faci cu ele? Vocea ei suna răspicat, ca şi cum s- 
ar fi trezit brusc dintr-un leşin şi şi-ar fi venit în fire chiar atunci. Isabel 
văzu că pe faţa femeii bătrâne se iveşte o urmă de suspiciune. A 

— O să le folosesc ca giulgiuri, normal, spuse ea sfidător. li 
îngropăm în ele. 

In aceeaşi clipă, faţa lui Rose Trapp împietri. 

Isabel spuse: 

— Au murit tocmai din cauză că au ţesut pânzele astea. Şi greşeala 
a fost a mea. Vreau să li le dau ca să fie pentru pomenirea lor. Trebuie 
să fac asta. E un semn al respectului... scuzele pe care le datorez. 

Putu să audă nota rugătoare a propriei voci. 

Insă Rose Trapp clătina încă din cap. 

— Ce rost are? zise ea pe un ton nedumerit. N-o să le ajute astea, 
să fie îmbrăcaţi ca nişte regi şi regine la întâlnirea cu Creatorul lor. 
Ţesăturile astea n-o să-i aducă înapoi, hm, ce zici? 

Pierdută, Isabel se aşeză pe un taburet şi auzi fâsâitul mătăsurilor 
care căzură împrejurul ei. Rose îngenunchie şi gâfâi puţin când îşi 
îndoi picioarele. Puse un braţ în jurul taliei lui Isabel, încercând să o 


consoleze, iar pânzeturile înfăşurate pe braţele ei căzură pe podea, 
nebăgate în seamă de nimeni. 

— De-acum înainte trebuie să te ocupi de cei vii, doamnă Claver, nu 
de morţi, spuse Rose aspru, însă în vocea ei şi pe faţa ei zbârcită se 
putea ghici o notă de blândeţe. Asta ar vrea şi stăpâna ta, doamna 
Claver, nu cine ştie ce spectacol care să te facă să te simţi mai bine. 
Ai patru ucenice în casa asta; fete cărora le e prea frică să iasă din 
camerele lor; fete care habar n-au ce-o să facă cu viaţa lor sau ce-o să 
se aleagă de ele. La ele ar trebui să te gândeşti acum. Trebuie să-ţi 
faci o situaţie ca să poţi să le ajuţi. Şi mai sunt o groază de alţi oameni 
pe care i-ai putea ajuta. Piaţa de catifele şi mătăsuri e plină de femei 
tinere şi cinstite care n-au niciun şfanţ în buzunar. Femei care nu se 
pot mărita sau nu pot începe o afacere pentru că sunt sărace. Femei 
ale căror rude au murit şi au rămas să-şi înfrunte singure bătrâneţile. 
Eu, de exemplu. Ştii asta. 

Se opri şi o bătu pe Isabel pe umăr, parcă dându-şi seama că 
acesta începuse să tresalte. 

— Haide, nu mai plânge din cauza mătăsii ăleia şi de la petele alea 
de pe ea, zise Rose Trapp şoptindu-i cu vocea ei răguşită. N-o să iei 
nici juma’ din preţul ei... dacă e stricată... când o s-o vinzi. 

Bătrâna se ridică în picioare, luă ţesăturile şi începu să le 
împăturească şi să le pună la loc în cufăr. Isabel îşi acoperi faţa cu 
mâinile şi izbucni în hohote de plâns. 

Când s-au întors în salonul cel mare, Rose a fost aceea care a 
întrerupt zarva care acoperea totul. Luase cu ea una din acele 
ţesături. 

— Fetelor, orăcăi ea. O să avem iar nevoie să veniţi luni. După 
înmormântare. O să vindem pânzele astea de mătase la prăvăliile 
doamnei Claver. O să avem nevoie de ajutor. 

Isabel încuviinţă şi ea, ascultătoare, fără să se mire deloc, ca şi cum 
ar fi stabilit aceasta dinainte cu Rose. Işi înăbuși lacrimile, dar era atât 
de plină de amărăciune, încât îşi dădu seama doar ca într-un vis de 
sentimentul de admiraţie profundă care puse stăpânire pe cei din 
cameră: şoaptele, atingerile line ca mângăierile unor îndrăgostiţi, pe 
măsură ce femeile se apropiară de țesătura impregnată cu culorile 
verii care bătea la uşă, țesătură care fusese lucrată de însăşi Joan 
Woulbarowe, ultima făcută de ea. 

Când au terminat ce era de făcut, când toate corpurile au fost 
spălate şi îmbălsămate cu un amestec de vimanţ, rozmarin şi petale 
de trandafir şi toate trupurile inerte, acoperite cu linţolii, chiar şi 
sărmanele lor chipuri înnegrite, femeile au plecat făcând la fel de 
puţin zgomot ca şi când au venit. Au atins-o toate când au ieşit: pe 
braţ sau pe umăr. Rose Trapp a închis cufărul după ce a pus înapoi în 
el şi ultima țesătură. Apoi a stat cu Isabel şi a ţinut-o în braţe în timp 


ce plângea, până când lumânările şi lemnele din vatră au ars complet 
şi în jur s-a aşternut tăcerea. 


Isabel auzi o respiraţie aspră lângă ea. Era aproape de zori. Cea din 
urmă lumânare se topise demult. Timp de o clipă, i se păru că are din 
nou cincisprezece ani, când stătea tot în acest hol şi veghea un alt 
trup neînsufleţit, al soţului ei, iar Alice Claver, atunci mai tânără, era 
desfigurată de durerea mamei care şi-a pierdut fiul. Alice vorbise cu 
sine însăşi, nedesluşit, despre vremurile când Thomas era mic, foarte 
mic. İşi amintea cum chiuia de veselie când îl ridica în braţe şi se 
învârtea cu el. Spunea că şi-ar fi dorit să petreacă mai mult timp cu el. 
Atunci însă era deja prea târziu pentru astfel de regrete. 

Isabel se ridică de pe taburet. De data aceasta, Rose Trapp sforăia 
în colţul camerei. 

Işi amintea încă faptul că putuse să desluşească silueta familiară şi 
corpolentă a soacrei ei, în sicriu, sub linţoliul cu care era acoperită. 

— La revedere, şopti ea, ca într-un experiment, spunându-şi în 
suflet că peste vreo oră oamenii aveau să vină să bată în cuie capacul 
coşciugului şi să pecetluiască astfel nemişcarea trupului lui Alice - şi a 
feţei sale - iar apoi aveau să-l ia cu ei. Incercă să-şi închipuie valul 
domol de panică pe care ea şi-l va potoli când se va întâmpla aceasta. 
Sau cum va fi casa fără vocea severă a lui Alice şi sunetul înfundat al 
paşilor ei. Chiar în seara aceasta. 

Nu reuşi să-şi închipuie aşa ceva, la fel cum nu putea să atingă sau 
să sărute niciunul dintre coconii de dimensiune umană, învăluiţi în 
miresme de flori şi aşezaţi pe podea - speranţe deşarte, pierdute, pe 
punctul de a fi îngropate. Simţi în străfundul sufletului ei ceva teribil, 
dar îşi frecă ochii cu mişcări apăsate. Acum nu avea timp de aşa ceva. 

Mai întâi sicriele au fost scoase în întunericul de afară, rând pe 
rând, multe sicrie, pe umerii ucenicilor care, cu picioarele subţiri 
clătinându-se sub greutatea lor, le-au cărat în biserică. In spatele 
torţelor şi lumânărilor aprinse pâlpâiau când şi când feţele altor băieţi 
adunaţi să se uite. 

Ea a intrat prima în urma sicrielor. Apoi Will Caxton, cu faţa umezită 
de lacrimi. Apoi Rose Trapp. 

Ea s-a gândit că singurii oameni care mai trebuiau să vină erau 
tipografii. Insă din mulţimea de oameni adunată acolo s-au desprins 
una după alta mai multe persoane şi s-au alăturat şirului care se 
îndrepta spre altar. Tatăl ei. Jane. Thomas Lynom. Robert Lynom. 
Câteva mătăsare, cu toate că multe au rămas, politicoase, în spate, 
prea sfioase ca să fie sigure dacă sunt şi ele considerate în rândul 
persoanelor lovite de soartă prin această tragedie teribilă. 

Ea ignoră ochii care o priveau. Şi-a ridicat bărbia când coşciugele 
au fost coborâte în groapă, din când în când auzindu-se câte o 


bufnitură şi o izbitură, în timp ce gemetele groparilor transpiraţi mai 
rupea tăcerea. Voia să rămână calmă, stăpână pe ea. 

Mai avea doar un singur lucru de făcut înainte să înceapă perioada 
de doliu. 

Astfel că fu aproape surprinsă să constate durerea care îi sfâşia 
sufletul. 


— E rău, spuse Robert Lynom pe un ton blând. Ştiu asta. 

El fusese cel care o atinsese cu braţul pe spate în biserică, atunci 
când ea s-a aplecat în faţă şi s-a lăsat neputincioasă în voia agoniei 
copleşitoare, ghemuindu-se sub povara ei. Braţul lui a ajutat-o să se 
ridice când s-a împiedicat şi a căzut pe drumul spre morminte. Işi 
lipise faţa mai întâi de batista lui şi apoi de pieptul lui. 

După aceea, Robert Lynom o dusese în braţe aproape nemişcată pe 
treptele scării din strada Catte, neglijând mişcările disperate ale lui 
Rose Trapp, care încerca să o trezească pe Isabel lovind-o cu palma, 
de asemenea şi palmele date de Will Caxton, care nu aveau nici ele 
vreun efect. 

— Haideţi să nu ne mai facem atâtea griji în legătură cu eticheta, 
zise el cu voce încurajatoare spre Rose, o să fie mai uşor şi pentru 
mine, iar Rose Trapp îl ascultase şi, supusă, nu a mai scos nicio vorbă. 

Robert a pus-o pe Isabel în pat, încă îmbrăcată în rochia ei. 

— Odihneşte-te, i-a spus, punându-i o mână mare şi rece pe fruntea 
fierbinte. 

Pentru câteva ore, stătu în solar doar în compania lui Rose Trapp, 
care nu mai ştia ce să-i spună să o consoleze, dezlegându-i şi 
desfăcându-i cu mâinile ei butucănoase şi noduroase şireturile şi 
agrafele, ajutând-o să-şi scoată baticul, rochia şi juponul. lar apoi 
Isabel rămase singură, în cămaşa sa de noapte, împreună doar cu 
tulburarea, supărarea, şi gemetele ei de durere. li ardeau ochii. Pe 
masă era o cană din care ieşeau aburi. Pe geam se vedea cerul alb. 
Slaba şi trista consolare că la parter erau îngrămădite o mulţime de 
cizme, ale oamenilor veniţi la înmormântare şi invitaţi apoi să ia masa 
plătită de Will Caxton din banii lui. T 

Will şi oamenii lui aveau să se întoarcă la Westminster mai târziu. li 
vorbise pe tonul omului care îşi cere scuze că procedează aşa, însă ea 
a văzut clar expresia de înstrăinare din ochii lui. Nu şi-a închipuit că va 
fi mai liniştit dacă va rămâne cu Isabel. Abia aştepta să se apuce de 
treabă şi să scape de durerea inutilă a amintirilor. Făcuse comandă să 
primească cherestea şi uneltele trebuincioase. Mâine dimineaţă 
oamenii vor începe să-i construiască din nou casa. 

Mâine ea va vinde ţesăturile. După aceea, va rămâne singură. 

S-a gândit la aceasta un timp. Işi închipui tăcerea absolută care se 
va aşterne în jurul ei, întreruptă doar de cei doi noi bucătari pe care 


abia dacă îi cunoştea. Zile pe care le va petrece cu ucenicele lui Alice, 
patru fete cu obraji roz, venite din provincie, pe care le ţinuse până 
atunci la distanţă de teamă ca nu cumva să afle prea multe despre 
ea. 

Nu voia să fie singură. 

Când înţelese acest lucru pentru prima oară, se afla încă într-o 
stare de toropeală, impasibilă şi calmă. Dar acum simţea frica 
strecurându-i-se în suflet, un val de teamă care se apropia tot mai 
mult şi foarte curând avea să pună stăpânire pe ea. 

Dar peste câteva clipe auzi zgomot de paşi. Pasul agale al lui 
Robert Lynom, pe scări. 

Calmată de perspectiva că va avea compania unui om inteligent, 
reveni la realitate. Uită de teamă. Timp de o clipă, îşi duse mâinile la 
faţă - un gest reflex, dar şi cochet, ca şi cum ar fi vrut să se aranjeze 
puţin pentru a reveni la o înfăţişare mai apropiată de normalitate. 
După care se opri, şi chiar şi faptul că se opri avu darul să o calmeze. 
Nu avea niciun rost să-şi bată capul cu asta. Nu-i mai păsa. Robert ştia 
acest lucru. In privinţa lui nu trebuia să-şi facă griji. 

Singurul loc unde putu să se aşeze a fost un taburet micuţ. Era mult 
prea mare pentru un astfel de scaun şi îşi cocoţă un picior peste 
celălalt, ţinându-şi mâinile mari şi curate pe piciorul de deasupra. Ea 
încercă să schiţeze un zâmbet, deşi nu era sigură dacă faptul că 
devenise brusc mai crispată era din cauză că stătea ghemuit atât de 
comic pe taburet ori datorită simplei lui prezenţe acolo. 

Fără să-i ceară nimeni acest lucru, el dorise să se asigure că nu va 
rămâne singură. Jane fusese nevoită să plece repede înapoi la 
bebeluşul ei imediat după biserică, a spus el; Julyan era bolnăvioară 
după călătorie. Insă el nu credea că e ceva grav. Familia Thomas 
Lynom locuia în acea perioadă la el (în definitiv, pentru ei era o zonă 
arhicunoscută; el cumpărase casa confiscată a lui Jane din Old Jewry, 
care se afla imediat după colţul străzii). Dar dacă totul era bine, Jane 
voia să aducă bebeluşul şi doica, puţin mai târziu, ca să stea cu 
Isabel, dacă ea considera că poate face faţă agitaţiei provocate de un 
bebeluş. 

— Işi vor aduce propriile lor aşternuturi, zise el. Am foarte multe. Se 
gândise până şi la aceasta. 

Ea făcu semn aprobator cu capul, incapabilă să exprime în cuvinte 
cât de recunoscătoare îi era. Ba făcuse chiar şi mai mult. Işi asumase 
responsabilitatea să o plătească şi pe Rose să stea cu Isabel câteva 
luni, a spus el. Rose se putea ocupa de gospodărie; să stea pe capul 
băieţilor de la bucătărie şi să nu-i lase să lâncezească, să facă piaţa. A 
spus că speră ca planurile acestea să nu o deranjeze prea mult pe 
Isabel. 

— Ai avut ghinion, îi zise el. Era absolut sigur de fiecare cuvânt pe 


care îl rostea. Nu meritai să ţi se întâmple aşa ceva. 

Ea încuviinţă, simțindu-se mai stăpână pe sine. 

— Nu va dura, a spus el. Ghinionul... O să treacă. Faţa lui cu 
trăsături puternic masculine părea atât de convinsă de ceea ce 
spunea, încât ea aproape îl crezu. 

El o privi gânditor. 

— Te-ar deranja dacă ţi-aş spune ceva care depăşeşte menirea 
mea acum, calitatea mea de avocat al tău? continuă el, şi pentru 
întâia oară tonul lui suna oarecum ezitant. Ea îi făcu semn să 
continue. 

— Vreau să-ţi spun următorul lucru. Viaţa înseamnă mai mult decât 
negoţul cu mătase, zise el, alegându-şi cu grijă cuvintele. Nu trebuie 
să-ţi petreci viaţa între Cheapside şi Soper Lane, şi Hosiers Lane, şi 
Pissing Lane, să trăieşti nas în nas cu o mulţime de alţi oameni care 
fac exact ce faci şi tu şi să încerci să fii mai bună decât ei, să te 
chinuieşti să afli toate amănuntele despre afacerile lor şi viaţa lor 
personală, încercând în acelaşi timp să-i împiedici să afle lucruri 
despre viaţa ta. Breasla şi piaţa mătăsurilor e o lume mică. Lumea din 
jur e mult mai mare. Eu nu am regretat că am părăsit-o. Nici Thomas. 
Nici Jane. Tu ai dat meseriei ăsteia totul, Isabel. Poate că viaţa are mai 
multe lucruri să-ţi ofere şi ţie. 

Acum în vocea lui se auzea clar o notă de compasiune. Ochii ei 
întrebau, mirati: „Ce?” 

El îşi desfăcu mâinile şi le ridică. 

— Fericire. Linişte. 

Poate că, la auzul acestor cuvinte, pe faţa lui Isabel apăru o 
expresie de indiferenţă. Oricum, el făcu un pas înapoi, apoi clătină din 
cap parcă mirat că împinsese discuţia atât de departe. Cu o voce mult 
mai asemănătoare cu stilul lui realist de a vorbi, ca un avocat, spuse: 

— Nu trebuie să-ţi faci nicio grijă în legătură cu banii, indiferent ce 
te hotărăşti să faci. Ai mai mulţi decât ai nevoie. Alice ţi-a lăsat o 
afacere foarte profitabilă. Pe casa asta tu ai contract. Marfa din 
depozit este proprietatea ta; tu ai contractele, relaţiile cu oamenii 
importanţi şi ucenicii. Dacă vrei, poţi lăsa lucrurile exact aşa cum 
sunt. Ştii totul despre meseria şi afacerea asta. Nu mă îndoiesc că, 
dacă ţi-ai propune, ai avea multe succese. Dar n-ar strica nici să-ţi 
aminteşti că poţi să şi vinzi. Să te retragi. Chiar să te gândeşti să te 
căsătoreşti şi să ai copii. Ai mai multe variante. 

El se ridică în picioare. 

— Gândeşte-te la ce ţi-am spus, încheie el. Şi acum, încearcă să 
dormi. 

Ei îi fusese groază de părăsirea şi întunecimea următoarei nopţi, de 
scârţâiturile şi zgomotele de paşi care se auzeau în liniştea deplină. 
Dar în fond nu trebuia să fie chiar atât de pesimistă. Avea alternative. 


Simţi căldura aşternutului. Se ghemui somnoroasă sub cearşafuri şi 
adormi ascultând sunetul paşilor lui coborând pe scări. 


Calmul pe care lucrurile de bun-simţ spuse de Robert Lynom i l-au 
insuflat lui Isabel au ajutat-o să treacă peste singurătatea şi tăcerea 
următoarei dimineţi. 

Rose Trapp le-a convocat la prima oră a dimineţii pe cele patru 
ucenice, dar şi pe celelalte lucrătoare, care au intrat zgomotos în casă 
pe uşa din spate, ca nişte soldaţi care mărşăluiau. Nu s-au oprit să 
mănânce. În ochii tuturor se citea hotărâre şi ambiţie, acea privire a 
femeilor cărora li se oferă o şansă neaşteptată în viaţă şi care sunt 
nerăbdătoare să profite din plin de această ocazie. Rose Trapp le 
spusese că jumătate din încasările pe marfa vândută va fi destinată 
realizării de pietre funerare comemorative pentru Alice şi Anne, iar 
cealaltă jumătate va fi alocată ca zestre şi capital de pornire pentru 
mătăsarele merituoase şi ele erau printre primele candidate la 
primirea acestor bani. Două dintre cele patru fete pe care Alice le 
adusese din Derby ca ucenice - Annie şi Janie, două surori blonde, cu 
faţa rotundă - au venit la Isabel în timp ce Rose supraveghea 
împachetarea ţesăturilor de mătase în pungi încăpătoare şi, fără să 
spună nimic, emoţionate, i-au strâns mâna. Ea le-a făcut semn 
aprobator şi s-a simţit mai mult ca oricând recunoscătoare faţă de 
Rose Trapp; s-a întrebat cum de nu şi-a dat seama şi singură că Alice 
şi-ar fi dorit să le ajute pe fetele astea să pornească în viaţă cu 
dreptul. 

Prăvălia obişnuită a lui Alice era goală. Rose Trapp a supravegheat 
scoaterea şi punerea pe tarabe a ţesăturilor. La început, Isabel a stat 
deoparte şi a privit fără să spună niciun cuvânt. Se simţea amorţită 
din creştet până în tălpi, o amorţeală de care probabil nu avea să 
scape până când toate acestea se vor termina. După câteva minute 
însă îşi scutură capul, îşi suflecă mânecile şi-şi adună ultimele rezerve 
de energie. Era datoria ei faţă de Alice Claver, trebuia neapărat să 
facă tot ce putea ca vânzarea aceasta să fie încununată de succes. 

Observă că Rose Trapp se chinuia să aşeze excepţionala țesătură a 
lui Joan cât mai sus, la vedere, deasupra celorlalte ţesături, aranjând-o 
şi întinzând-o în aşa fel încât culorile văratice să se vadă cât mai bine. 
Era clar că bătrâna îşi pusese în minte să o vândă cu cel mai bun preţ 
posibil. Mai mult ca sigur îşi închipuia că banii luaţi din vânzarea ei îi 
va primi ea, ca rezervă pentru a-şi îngriji bătrâneţile şi singurătatea ei 
fără leac. 

— Rose, spuse Isabel. Vocea ei se auzi tare în liniştea dimprejur. 
Bătrâna îşi ridică privirea, cu un aer de vinovăţie, ca şi când ar fi fost 
surprinsă atunci când spera prea mult. 

— Ţesătura asta e cea mai frumoasă dintre toate, zise Isabel. Nu-i 


aşa? Nimeni nu putea nega că țesătura lui Joan era o capodoperă. 
După ce piaţa avea să se deschidă şi să se umple de cumpărători de 
tot felul, ştia că se va vinde cu un preţ bun; poate douăzeci de lire, 
chiar şi mai mult - destul pentru ca o femeie în vârstă să scape toată 
viaţa de grija zilei de mâine, trăind frugal într-o casă închiriată. 

— Aşa că ai făcut bine că ai pus-o deasupra, să o vadă toată lumea, 
continuă ea. Ai pus-o la loc de cinste, aşa cum merită. 

Rose Trapp aşteptă răbdătoare, cu acea răbdare îndărătnică a 
omului sărman care nu poate spera la prea mult şi ale cărui speranţe 
sunt atât de des înşelate. Mâna ei noduroasă atinse un colţ al ţesăturii 
verzi-aurii, ca şi cum pipăind-o voia să-şi întipărească în minte luciul 
ei; ca şi cum se temea că va trebui să renunţe până şi la această 
speranţă. 

— E a ta, spuse Isabel încurajând-o, după care îi văzu faţa brăzdată 
de cute adânci relaxându-se. 

— Ştiu asta. Dar cu permisiunea ta aş vrea să mă ofer să ţi-o 
cumpăr eu. |ţi promit că îţi dau un preţ bun. Deocamdată hai să o mai 
lăsăm expusă aici. O să ne ajute să atragem cumpărătorii. Dar să n-o 
laşi sub preţ - şi aici făcu o pauză, gândindu-se câţi bani i-ar putea 
oferi bătrânei mătuşe a lui Joan Woulbarowe o siguranţă financiară, 
fără ca ea să simtă că Isabel îşi face pomană cu ea... sub cincizeci de 
lire, încheie ea - un preţ care atingea graniţa fantasticului - şi văzu 
imediat bucuria apărând în ochii ei albaştri şi înceţoşaţi. Până la preţul 
acesta ţi-o cumpăr eu. A 

Rose încuviinţă cu o mişcare a capului şi îşi coborî privirea. Incepu 
să fluiere de fericire, în surdină, şi termină de aranjat țesăturile şi 
monedele. 

Lumea află imediat ce se pregăteşte. La câteva minute după ce 
clopotele au anunțat deschiderea pieței, mica prăvălie a fost invadată 
de clienţi nerăbdători să vadă ţesăturile de mătase confecţionate 
chiar de meseriaşii londonezi. Isabel şi Rose le-au pus pe mătăsare să 
stea de jur împrejurul prăvăliei şi să încerce să stăvilească gloata de 
oameni; să-i lase să intre, rând pe rând, numai unul, cel mult doi 
reprezentanţi ai oamenilor cu bani, ca să pipăie ţesăturile şi să discute 
despre calităţile acestora, caracteristicile firelor şi ale ţesăturilor, 
numărul de fire la fiecare centimetru, greutatea şi grosimea firului 
auriu, îmbinarea armonioasă dintre imprimeu şi culoare, paşi 
obligatorii în vederea unei posibile achiziţii. Vocile sonore ale celor 
care încă aşteptau să intre au devenit atât de puternice, încât a fost 
nevoie să ţipi ca să te faci auzit. N 

La un moment dat, Isabel începu să tremure. Işi ridică privirea şi 
văzu, prin ferestruica făcută în punctul de vânzare, burta proeminentă 
a doctorului Gigli, îmbrăcat într-un costum negru de catifea, la doar 
câţiva centimetri de ea. El o privea insistent, cu atenţie şi aproba cu 


capul ca şi cum voia să ţină minte forţa surprinzătoare de care dă 
dovadă un vrăjmaş. | se făcu pielea de găină văzând expresia de 
răutate din ochii lui. Ea îşi ridică însă capul mândră, îl privi în ochi şi îi 
zâmbi. El îşi feri privirea. După câteva clipe când se uită iar în sus, el 
dispăruse. 

După acest moment, Isabel uită de sine şi de toate necazurile ei în 
vânzoleala care a urmat. Toţi voiau să-i audă glasul, dulce ca mierea; 
cei care intrau erau uimiţi de cât de amănunţit cunoştea ea o meserie 
pe care toţi şi-ar fi dorit să o înveţe. Isabel a vorbit, a convins şi şi-a 
vrăjit ascultătorii. Şi s-a bucurat nespus să audă clinchetul monedelor 
care cădeau în punga lui Rose Trapp. 

A venit şi John Lambert, care a cumpărat un cupon de brocart gri- 
cafeniu. Venise cu bani peşin. 

— Ştiam eu că de fapt trebuia să intrăm în afaceri împreună, spuse 
el. 

Ea l-a sărutat şi i-a strâns mâinile, dându-şi seama că venirea lui 
aici şi achiziţia făcută erau un gest prin care el voia să-şi ceară scuze 
în faţa ei, lucru pentru care îi fu recunoscătoare. Tot fără să spună 
niciun cuvânt, îşi dădu seama cât de greu i-a fost lui să se întoarcă azi 
în piaţă după ce fusese dat afară din City. Işi aminti, şi sufletul i se 
făcu mic de ruşine, cum chiar ea ajutase la alungarea lui, atunci când 
angajase lucrătoarele lui să muncească pentru ea. li zise: 

— Şi mie îmi pare rău că nu am făcut-o. 

Isabel se mulţumi să clatine din cap, să zâmbească şi să refuze 
politicoasă să răspundă la întrebările despre cum a pornit incendiul 
care i-a distrus atelierul şi i-a făcut să piară pe atât de mulţi colegi de- 
ai ei. Singura dată când faţa ei îmbujorată şi zâmbitoare se întristă fu 
atunci când unii care pasămite voiau să cumpere ofereau diverse 
preţuri pentru țesătura lui Joan Woulbarowe. 

— Nu e de vânzare, spunea ea răspicat, fără să dea detalii, iar 
clienţii dădeau din cap dezamăgiţi şi începeau să examineze o altă 
țesătură dintre cele expuse. 

Până când numărul vizitatorilor s-a împuţinat şi Isabel a luat o 
pauză suficient de lungă ca să observe că ceilalţi mătăsari îşi 
strângeau marfa şi începuseră să-şi închidă prăvăliile, toate cele 
treizeci de ţesături fuseseră vândute sau reţinute spre vânzare. Când 
Rose Trapp ridică punga burduşită cu monedele primite din vânzările 
cu bani gheaţă, pe faţa ei se întipări o expresie comică de uimire când 
îşi dădu seama cât de mulţi bani strânseseră. 

Totul se terminase. Toată marfa era dată. Euforia lui Isabel dispăru 
şi ea cât ai zice peşte. Brusc se simţi extraordinar de obosită. O 
dureau picioarele de atâta stat în picioare. Şi faţa o durea de cât 
zâmbise. Nu voia să se afle aici, cu atâţia oameni uitându-se la ea. 
Voia să se ascundă de toţi aceşti ochi. 


— Uite, spuse Rose Trapp, ca şi cum şi-ar fi dat seama de gândurile 
lui Isabel, împingând punga cu bani şi bonurile de vânzare în mâinile 
lui Isabel. Fetele o să curețe aici şi o să împăturească țesătura ta. Eu o 
să te conduc acasă. 

Vederea bonurilor de vânzare au făcut-o pe Isabel să recunoască şi 
să accepte realitatea. N 

Fusese ultima oară când a vândut în piaţa de mătăsuri. In definitiv, 
nici nu mai putea să se ocupe de afacerea cu mătăsuri a lui Alice 
Claver. In definitiv, nici nu avea de ales. Va trebui să vândă tot. 

Merse acasă, ignorând-o pe Rose Trapp, care se uita ca ameţită la 
bonurile de vânzare. Documentele din mâna ei erau relativ nevinovate 
- simple angajamente de a-i plăti, acasă la ea, la Londra, până la 
sfârşitul lunii, pentru marfa pusă deoparte, adică o singură țesătură 
de mătase pentru care se semnase fiecare angajament. Ele îi aduceau 
totuşi aminte de hârţogăraia de care trebuia să se ocupe pentru a 
rezolva latura internaţională de vânzare angro, pentru ca afacerea ei 
să nu aibă de suferit, deşi hotărâse să renunţe la ea pentru 
totdeauna. Ar fi trebuit să meargă la târgurile de produse comerciale 
din Ţările de Jos de câteva ori pe an, ca să cumpere ţesăturile de 
mătase pe care urma să le vândă la Londra. Şi, pentru a face acest 
lucru, trebuia să apeleze la serviciile bancare oferite de una dintre 
puternicele familii lombarde din Londra - un bogătaş italian care urma 
să-i întocmească scrisori de credit, la fel ca bonurile acestea de 
vânzare, dar pentru sume mult mai mari, cu care putea să-şi permită 
să facă achiziţiile în străinătate. Ea văzuse însă ura şi duşmănia din 
ochii doctorului Gigli. Ştia că niciun italian din Londra nu era dispus să 
semneze şi să garanteze pentru ea, atunci sau oricând în viitor. Şi fără 
bani nu putea cumpăra nimic. 

Mai avea o variantă, să lupte la Primărie să i se facă dreptate - să 
fie date în vileag numele italienilor care au provocat incendiul şi 
aceştia să fie pedepsiţi, pentru a câştiga astfel respectul şi încrederea 
celor care vor veni după ei. Insă ştia dinainte că aceasta era o cauză 
pierdută. 

Mintea ei se plimba de la speranţe deşarte la perspective incerte. 

Încă mai avea în depozit provizii de mătăsuri pentru o jumătate de 
an, se gândi ea. Ar putea să continue să facă negoţ cu acelea pentru 
un timp, sperând că lucrurile se vor rezolva de la sine şi în cele din 
urmă italienii vor şterge cu buretele sentimentele de animozitate faţă 
de ea. Dar imediat după ce acest gând i se strecură în minte îşi dădu 
seama că lucrul acesta nu o va salva. Oamenii din City erau 
circumspecţi, însă erau nemiloşi cu cei înfrânți sau când simțeau că 
cineva pierde teren. Tatăl ei era cea mai bună dovadă în acest sens. 
Se încăpăţânase să continue să trăiască în City după ce pierduse 
calitatea de consilier municipal; îl văzuse plimbat de colo-colo şi 


hărțuit prin tribunale la tot felul de procese, o pradă uşoară pentru 
oportunişti şi profitori, aşa cum fusese şi ea, până când în cele din 
urmă şi-a acceptat înfrângerea şi s-a mutat în provincie. Ar fi mai 
potrivit să plece acum, păstrându-şi astfel intactă reputaţia câştigată 
de-a lungul anilor. 

Sau poate mai era o şansă totuşi, deşi foarte mică, îşi spuse ea în 
sine, să vândă tot şi după un timp să înceapă din nou, în parteneriat 
cu tatăl ei, folosind banii Casei Claver pentru a finanța o nouă Casă 
Lambert, avându-l în frunte pe John Lambert, căruia era posibil ca 
italienii să-i împrumute bani. 

Oftă. Se strădui, dar nu reuşi să-şi închipuie cum discută amănunţit 
cu tatăl ei despre noile strategii ce se cereau adoptate într-o astfel de 
ipoteză. El nu ar fi de acord cu niciuna din ideile ei. S-ar certa de 
dimineaţa până seara. 

Clătină din cap. Mâine dimineaţă îi va spune lui Robert Lynom că s- 
a hotărât să vândă. 

Se simţea epuizată. 


20 


A doua zi Isabel se trezi târziu. Rose Trapp şedea pe un taburet, 
lângă fereastră, adusă de spate şi îmbrăcată în rochia maronie de 
casă, jerpelită, pe care o purta mereu. Avea în mâini o bucată de 
pânză la care voia să lucreze. Când Isabel o văzu, ea nu cosea, ci doar 
privea pe fereastră. Cerul era promiţător de senin, presărat ici şi colo 
cu nori argintii răzleţi. Dar Isabel nu credea că bătrâna se uită la nori, 
ci bănuia că ascultă ceva, pentru că oamenii de pe stradă vorbeau 
tare. 

Rose Trapp îşi întoarse capul şi văzu că Isabel se uita la ea. Pe 
chipul ei apăru un aer de vinovăţie. 

— Ai dormit bine, dragă? întrebă ea repede. Să ştii că arăţi ceva 
mai bine. Azi noapte erai groaznic de palidă. Eram îngrijorată. A venit 
sora ta, cu copilul. l-am dus aseară să se culce în patul doamnei 
Claver, sper că n-am făcut o greşeală. A adus cu ea o mulţime de 
aşternuturi. Totul e bine. Toţi sunt bine. Acum să nu te mişti de-acolo. 
O să mă duc repede să-i spun că te-ai trezit. Şi imediat îţi aduc să bagi 
ceva în gură. 

Rose Trapp se ridică în picioare. Ce-o fi cu trăncăneala asta, oare 
avea ceva de ascuns? 

Neliniştită, Isabel spuse: 

— Ce vorbeşte lumea afară? şi făcu un semn spre geam. 

Rose Trapp arăta ca şi cum ar fi fost prinsă cu mâţa-n sac. 

— Nu-ţi face griji, dragă, îngăimă ea. Totul e bine. 

— Spune-mi, zise Isabel cu voce slabă. 


— O, nişte prostii, ce altceva... Totdeauna se găseşte un subiect, 
nu? Sinceră să fiu, nici eu nu-mi dau seama ce spun, minţi Rose 
Trapp, deloc convingătoare. 

— Spune-mi, zise Isabel, dar imediat după ce rosti cuvântul aţipi 
iară. 

Când s-a trezit, Jane era lângă ea. Bebeluşul era într-un coşuleţ, la 
picioarele lui Jane. Jane cosea. Dar la fel ca Rose Trapp mai devreme, 
Jane nu era atentă la pânza din faţa ei. Işi îndreptase privirea spre 
fereastră şi asculta cu atenţie. 

— Ce spun? întrebă Isabel. | se păru că vocea ei sună puternic. 

Speriată, Jane se întoarse spre sora ei. Ochii ei deveniră blânzi. 

— A... te-ai trezit... şi arăţi mult mai bine... slavă Domnului. 

Apoi se uită iarăşi pe geam, iar aerul de uşurare de mai devreme cu 
o clipă, când o văzuse pe Isabel, se transformă în îngrijorare. 

— E groaznic ce se întâmplă afară. S-au adunat în stradă de câteva 
ore şi nu se mişcă de-acolo. N-am mai ieşit deloc, din cauza copilului. 
Sunt groaznic de furioşi. Mi-e frică de ce-ar putea face... 

Jane observă ochii lipsiţi de expresie ai lui Isabel şi clătină din cap. 

— Nu ştiai? spuse ea tandru. Zic că regele a otrăvit-o pe regină. 

Jane se aplecă în faţă şi puse o mână pe cearşaful unde se afla 
genunchiul lui Isabel. 

— Vino să stai cu mine în Sutton, îi şopti ea cu un ton rugător. Te 
rog, Isabel. Lasă-l pe Robert să se ocupe de ce mai e de rezolvat pe 
aici. Hai să plecăm din Londra. Mi-e frică. 

Ea făcea semne încurajatoare cu capul, sperând să o convingă pe 
Isabel să accepte şi să-i răspundă cu un gest asemănător, ca o 
imagine în oglindă. Isabel nu-şi dădu însă seama că Jane recurge la 
acest tertip doar ca să o vadă fericită. 

Nimic nu i-ar fi plăcut mai mult lui Isabel acum decât să alerge pe o 
pajişte plină de narcise, cu tivul rochiei îmbibat cu rouă. 

Deocamdată era doar un vis. Trebuia să discute cu Robert. Să se 
asigure că el înţelege clar nevoia de a găsi stăpâni noi celor patru 
fete, fostele ei ucenice. Să se asigure că Robert înţelege foarte clar 
modul în care ea voia să fie administrat fondul destinat mătăsarelor. 


A doua zi la amiază, regele a convocat o întrunire în sala Cavalerilor 
St John din Clerkenwell, pentru a discuta cu primarul Stokker şi cu 
cetăţenii Londrei. 

Sala era ticsită de oameni şi toţi păreau că vorbesc în acelaşi timp. 
Nimeni nu mai trăise vreodată aşa ceva. Practic singurul lucru despre 
care regele putea să vorbească era planurile sale de căsătorie. 


Jane, Isabel şi Robert Lynom îşi croiră anevoie drum printre breslaşii 
îmbrăcaţi cu mantiile lor îmblănite, ţinuta lor de serviciu, şi soțiile lor, 


îmbrăcate în rochii confecţionate din cele mai fine mătăsuri. În afară 
de aceştia, mai erau o mulţime de farmacişti, armurieri, berari, 
brutari, chirurgi, cizmari, croitori, curelari, cuţitari, dentişti, fabricanți 
de ace, fabricanți de sare, felceri, fierari, frizeri, giuvaiergii, instalatori, 
împletitori de coşuri, lumânărari, măcelari, modelieri, negustori de 
mărunţişuri, negustori de păsări, negustori de peşte, negustori de 
vinuri, oieri, pielari, potcovari, rotari, şelari, tapiţeri, tăbăcari, 
tâmplari, tencuitori, ţesători, vopsitori, zidari. Erau şi câteva 
mătăsare, adunate în grupuri mici prin colţurile sălii: cele care aveau 
taţi sau soţi al căror statut le garanta accesul în această sală sau cele 
puţine, care, ca Isabel, aveau un statut de femme sole şi aveau 
responsabilitate deplină în plata datoriilor lor. Acestea aveau să le 
spună mai târziu celorlalţi, prietenilor şi rudelor, cele petrecute la 
această întrunire solemnă. 

Când Dickon şi-a făcut intrarea în sală, aproape neînsoţit, cu o suită 
formată numai din trei bărbaţi, care făceau necontenit plecăciuni 
linguşitoare în spatele lui, toţi şi-au plecat capul, au făcut plecăciuni 
scurte, după care în sală s-a aşternut tăcerea. 

Nimeni nu putea găsi niciun cusur curajului lui. Faţa lui era aproape 
lividă. Îţi ţinea buzele strâns. Altfel părea complet stăpân pe sine. 

De la început a pus punctul pei. 

— De la moartea iubitei mele soţii, Anne, acum o săptămână, spuse 
el cu voce clară, voi, cetăţenii credincioşi şi oneşti ai Londrei, aţi fost 
foarte îngrijoraţi, fireşte, din cauza unui zvon urât. Că pasămite eu mi- 
am ales deja ca viitoare soţie pe Elizabeth, nepoata fratelui meu, 
Eduard. Şi că eu i-am grăbit moartea reginei Angliei cu scopul ca 
această viitoare căsătorie să aibă loc cât mai curând. 

In sală se auzi freamătul precipitat al ascultătorilor care au tras aer 
adânc în piept, ştiind că timp de câteva clipe îşi vor ţine răsuflarea. În 
şoaptele abia rostite de unii se auzea o notă de admiraţie. Cine s-ar fi 
aşteptat ca regele să vorbească atât de direct? 

— Am venit în faţa dumneavoastră să vă spun că acest zvon este o 
minciună, continuă Dickon. 

Agitaţie şi zarvă. Ceea ce pe rege nu-l deranja câtuşi de puţin. Era 
obişnuit să vorbească în faţa mulțimilor. El încuviinţă cu capul şi 
aşteptă să se aştearnă linişte deplină. Apoi a făcut un gest ţinându-şi 
palmele îndreptate în jos ca lumea să nu mai vorbească. 

— Eu nu sunt, nu am fost niciodată, nu aş putea niciodată să fiu 
bucuros de moartea soţiei mele, zise regele. Şi îşi făcu semnul crucii. 

Cei mai mulţi dintre ascultători îşi făcură şi ei semnul crucii. 
Bărbatul din faţa lor, în costum negru de catifea, era extrem de palid 
şi avea suferinţa întipărită pe chip. 

— Şi... aici se opri, aşteptând să se facă linişte totală, eu nu am 
vrut - niciodată - să mă însor cu nepoata mea. 


Mincinosule, îşi spuse Isabel în gând într-un acces de mânie. Se 
miră însă când auzi în jurul ei destul de multe persoane aprobând 
spusele lui Dickon. 

— Are tupeu, ce mai, spuse un tip din mulţime care se afla în 
spatele ei, când neguţătorii începură să-şi facă loc să ajungă la uşă. 
Dar eu unul tot cred că ela omorât-o. 

Isabel nu spuse nimic. Păstra în suflet o ultimă amintire despre 
Dickon. 

Nu a simţit absolut nimic când l-a văzut, sau cel puţin aşa i s-a 
părut. Nici şoc, nici durere; doar o senzaţie de indiferenţă. Işi spuse în 
sufletul ei: pentru mine e un străin; mereu a fost un străin. Şi totuşi, 
nu s-a putut abţine să îi surprindă privirea atunci când, înainte să 
plece, el s-a uitat în sală de jur împrejur. Şi-a ţinut ochii aţintiţi asupra 
lui până când el s-a întors şi a ieşit. Dar a văzut pe faţa sa 
recunoaşterea înfrângerii. Fusese învins. A minţit şi a fost conştient că 
ea ştie. Simţea că s-a săturat. Tot ce voia era să plece şi să-l uite 
pentru totdeauna. 

— Mâine, spuse ea, întorcându-se spre Jane. Hai să plecăm mâine 
din Londra. 


Ea îşi făcea bagajele. Se întreba de ce îşi simte sufletul atât de gol. 
Avu nevoie de ceva timp să audă că la uşă era agitaţie mare. Apoi Will 
Caxton se năpusti în camera ei. Işi dădu seama că tocmai o împinsese 
într-o parte pe Rose Trapp, ignorând strigătele ei disperate: 

— Hei, nu poţi da buzna aşa! In camera unei doamne! Nici măcar n- 
a terminat să se îmbrace! Ea îşi cobori privirea şi, oarecum surprinsă, 
constată că Rose avea dreptate, nu-şi pusese decât juponul; avusese 
de gând să-şi schimbe rochia. Will gâfâia de parcă participase la o 
cursă de cai sau venise în fugă tocmai de la Pa/isada Roşie. Alergă 
până ajunse în faţa lui Isabel şi începu să o scuture de umeri. Era 
incredibil de murdar. Avea urme de pământ şi cenuşă din cap până-n 
picioare, sub unghii, în ochi şi pe haine. Cele câteva fire de păr cărunt 
pe care le mai avea erau încâlcite. Faţa lui sfrijită era roşie şi 
transpirată. In ochi avea o strălucire sălbatică. 

— Will! exclamă ea, lăsând să-i cadă din mâini cearşafurile pe care 
voia să şi le pună în cufăr. Nu putea să-l înţeleagă. Din moment ce era 
atât de agitat încât să nu-şi dea seama nici măcar cât de deplasat era 
comportamentul lui, înseamnă că nu venise să se împace cu ea. 

— Am venit eu însumi... spuse el gâfâind. Te conduc... important... 
te întorci... acum grăbeşte-te. 

Ea se uită lung la el. 

Nerăbdarea şi emoția îl făceau să se bâlbâie. 

— Goffredo, l-au găsit pe Goffredo, reuşi el să articuleze în cele din 
urmă. Ea se repezise să-şi pună rochia înainte ca el să continue: 


— T-t-t-trăieşte. 


Era adevărat, deşi Goffredo era mai mult mort decât viu. Dăduseră 
peste el în acea dimineaţă, în pivniţa dărâmată din casa mătăsurilor. 
Grămada de dărâmături se mişcase şi se prăbuşise în interior în 
timpul nopţii. Acoperişul pivniţei căzuse înăuntru şi lăsase deschis un 
mic orificiu. Când tipografii s-au uitat în jos să vadă dacă mai era 
cineva sub dărâmături, au văzut nişte picioare. O rază de lumină a 
scos la iveală picioarele lui Goffredo. 

işi pierduse cunoştinţa. Doar mâinile lui fuseseră arse, dar 
picioarele îi erau zdrobite şi Goffredo zăcuse acolo mai mult de o 
săptămână. L-au pus pe o scândură şi l-au cărat la tavernă. Hamo a 
chemat imediat un chirurg şi un preot. 

Chirurgul i-a tăiat hainele, l-a spălat şi i-a pus atele la ambele 
picioare, înainte ca Isabel şi Will, care aproape căzură de pe cal în 
graba de a-l vedea pe Goffredo viu, să se năpustească înăuntru. 
Preotul murmura ultimele cuvinte dintr-o rugăciune în faţa unei movile 
de om acoperită cu un văl alb. 

Hamo, care stătea într-un colţ şi privea, avea o faţă sumbră când îi 
văzu pe Will şi pe Isabel. 

— Chirurgul a plecat şi se întoarce cu o prişniţă, murmură el. Dar... 
şi apoi clătină din cap. 

In ochii lui Will se putea citi o teribilă şi arzătoare speranţă. 
Goffredo era ultimul lui prieten vechi încă în viaţă. Dădu încet aerul 
afară din piept, făcând un zgomot ilar de care nu păru să fie conştient. 

Ingenunche lângă preot. 

— Te cunosc de treizeci de ani, îl auzi Isabel şoptind pe Will; o 
rugăciune la fel de însufleţită ca orice rugăciune spusă de un preot în 
latină. Treizeci de ani. Pe obrajii lui şiroiau lacrimi. 

Isabel îngenunche lângă el. Erau în camera lui Dickon, observă ea, 
dar nu îi mai păsa. 

Ea se aplecă în faţă şi se uită la faţa zdrobită a lui Goffredo, plină 
de vânătăi şi tăieturi. Nu era niciun punct unde puteai să atingi acea 
mască însângerată. A început să spună şi ea în şoaptă rugăciunile ei, 
deşi nu credea că Goffredo va reuşi să supravieţuiască până a doua zi. 
Işi luă rămas-bun de la el. 


— Ar trebui să plecaţi, le spuse Hamo în surdină. Vă aşteaptă 
oamenii afară. Aici nu mai aveţi ce să speraţi. 

Ea făcu semn aprobator cu capul. 

Dintr-o parte a patului, Will îşi ridică privirea la ea. Era şi el de 
acord cu spusele lui Hamo. Îşi închipuise că tentativa de salvare va fi 
încununată de succes, dar realitatea s-a dovedit potrivnică. Ea îşi 
spuse în gând: Will nu vrea să stau aici, să-l văd pe Goffredo cum 


moare. 

— O să te anunţe Will, zise Hamo, când... 

Chipul lui spunea: „Când trebuie să te întorci pentru 
înmormântare”. 

Ea făcu un semn aprobator cu capul. Nu mai putea vorbi. 

Îngenunche iarăşi lângă Goffredo. Era ultima ei şansă de a face 
acest lucru. 

— Pe vremuri credeam că încăperea asta este însăşi fericirea, şopti 
ea, dorindu-şi ca măcar să-i atingă mâinile lipsite de vlagă. Dar nu 
aveam nevoie de acea fericire. Mai bine te alegeam pe tine. 


21 


Ceaţa cobori din nou peste Sutton, ca o mană cerească. Londra şi 
trecutul păreau acum atât de departe încât amărăciunea lui Isabel 
pentru prietenii pe care îi pierduse a putut fi până la urmă încadrată 
într-un orar liniştitor al momentelor de melancolie petrecute privind cu 
ochii lipsiţi de concentrare flacăra unei lumânări dintr-o biserică sau 
acceptând consolarea oferită de cuvintele unei rugăciuni rostite de 
preot la o slujbă de pomenire. Deocamdată, aceasta îi era de ajuns. 
Ştia că durerea cea adevărată stătea cuibărită în sufletul ei, aşteptând 
cel mai prielnic moment de a ieşi iarăşi la suprafaţă. 

Acum era important să facă ceea ce se cuvenea să facă şi în 
ordinea corectă. Îi scrise prinţesei o scrisoare scurtă în care îi explică 
faptul că în familia ei avusese loc o tragedie şi că se va întoarce la 
Londra mai târziu în cursul acelui an pentru a vinde toate 
proprietăţile. Îi va returna bunurile prinţesei - trei smaralde şi o 
țesătură verde din fir de aur - de îndată ce va pune punct afacerilor. 
Nu putea însă să continue îndeplinirea comisionului, respectiv să 
continue să coasă pentru ea. 

Nu se gândi la Dickon nicio clipă. Inima ei era goală. 

Nu mai primi nicio veste de la Will Caxton. Nu a primit răspuns la 
cele două scrisori pe care i le-a trimis acestuia, în care îl ruga să îi dea 
veşti despre noua lui casă şi despre Goffredo. In noua ei stare de 
amorţeală şi pasivitate, ea a acceptat pierderea tipografului cu 
aceleaşi sentimente vagi de tristeţe pe care le-a nutrit şi faţă de toţi 
ceilalţi oameni care dispăruseră din viaţa ei. L-a îngropat pe Goffredo 
şi mie nu mi-a spus nimic, îşi spunea ea în gând, sigură de ea. Acum, 
că au plecat cu toţii, nu e în stare să se împace cu mine. Şi ce să fac, 
nu mai pot schimba nimic. Poate că a avut dreptate să creadă că nu 
mi-am prețuit destul prietenii atunci când încă îi aveam. 

Se gândi că senzaţia de nepăsare care o copleşea în ultimul timp se 
datora faptului că nu făcea mai nimic. Era blocată între două lumi. 

Ştia că este leneşă pentru că, pe măsură ce primăvara s-a 


transformat în vară, Jane a început să o ia la treburile gospodăreşti 
care aveau loc pe domeniul ei, iar Jane era mereu ocupată cu câte 
ceva. Jane avea grijă zi de zi de fabricarea berii, de coacerea pâinii şi 
de producţia de unt, brânză şi ouă în lăptărie. Avea în grijă ferma 
proprie şi se ocupa de toarcerea lânii, de tricotarea confecţiilor din 
lână şi a celorlalte haine. Avea grijă de merii, perii şi gutuii din livadă 
şi de viţa de vie care creştea într-o parte a casei. Urmărea cum 
albinele culeg nectar dintr-o grădină de flori plină cu părăluţe, 
trandafiri timpurii şi tufe de levănţică ce tocmai înfloriseră. Urmărea 
creşterea ierburilor pe pământul ei, pe care le folosea atât ca leacuri 
medicinale, cât şi la gătit; supraveghea plantarea legumelor şi a 
salatei, crescute mai devreme din sămânță la începutul anotimpului. 
Vedea cum dovlecii şi pepenii se îngrăşau cu fiecare săptămână care 
trecea. 

Jane se ocupa de alegerea meniurilor, făcea piaţa şi îi organiza pe 
servitori. Se purta extraordinar cu grădinarii, muncitorii cu ziua, 
lăptăresele, berarii, brutarii, bucătarii, băieţii care se ocupau de 
grătare şi cu servitorii, a căror muncă o supraveghea neîncetat, 
insistând ca ei să nu lenevească nicio clipă. Ea era cea care soluţiona 
toate disputele. Ea angaja şi concedia servitori. Era ocupată până 
peste cap, o femeie de afaceri în adevăratul sens al cuvântului. Când 
Thomas era plecat, prelua şi îndatoririle lui, se ocupa de disputele 
legale şi întocmea testamente. 

— Cum ai învăţat toate lucrurile astea? o întrebă Isabel. 

Inainte Jane nu făcuse niciodată ceva mai solicitant decât să cânte 
la lăută, să amestece cărţile când avea oaspeţi şi jucau cărţi şi să 
arate splendid. Noua Jane, tot timpul agitată cu câte ceva, mereu cu 
şorţul pus, neobosită din zori până la miezul nopţii şi totdeauna 
îmbujorată, cu zeci de chei la brâu, izbucni în râs, amintindu-şi: 

— Doamna Lynom, evident, zise ea răspicat. A venit din Dorset să 
mă înveţe. A crescut chiar acolo, pe domeniile familiei; e fiica unui 
gentleman. E extraordinar de severă. Totuşi, nu-i chiar aşa de greu. 
Imi place. 

— Dar tu ai fost întotdeauna cea leneşă. 

— Şi încă asta nu-i nimic, spuse Jane şi obrajii ei se făcură şi mai 
roşii. Acum e linişte. Ar trebui să vezi cum e toamna. Nu mi-a venit să 
cred cât de ocupați am fost toamna trecută, când am tăiat porci, am 
sărat carnea, am afumat slănina, am avut grijă de albine, am făcut 
lumânări, am fiert fructele pentru dulceaţă - şi toate astea. 

Ea se aplecă în faţă şi puse o mână, mai grea de această dată, pe 
braţul lui Isabel. li zâmbi, ca şi cum ar fi vrut să-i smulgă surorii ei o 
mărturisire. 

— Poate că într-o bună zi, după ce o să vinzi tot, o să faci şi tu la fel 
ca mine... să vezi şi tu cum e... ştiu că Robert mai are puţin şi 


termină... 

Jane făcea zilnic câte o aluzie la Robert, care se afla la Londra şi se 
ocupa de acţiunea moştenirii lui Isabel. Insă Isabel doar clipi, fără nicio 
altă reacţie. Nu se putea gândi la Robert. Cel puţin nu încă. 

Evitând un răspuns direct în legătură cu Robert, Isabel spuse: 

— Dar înainte erai obişnuită să-ţi petreci zilele lăfăindu-te pe perne 
de mătase, mergeai la vânătoare cu şoimi... Nu ţi-e dor de vremurile 
acelea? 

Jane clătină din cap. 

— A, Nu, spuse ea cu hotărâre în glas. Doar că atunci nu-mi 
dădeam seama cât de plictisită eram. 


În ziua fierbinte de august când Robert a venit în sfârşit să o ia pe 
Isabel până la Londra pentru a semna documentele de vânzare a 
proprietăţilor lui Alice către diverşii cumpărători găsiţi de el, el i-a 
adus primele veşti despre Dickon pe care le auzise după mai multe 
luni. 

— Poate că aici nu s-a auzit, dar la Londra nu se vorbeşte decât 
despre asta. Se spune că Henric Tudor a invadat din nou Anglia. Se 
aude că armata lui mărşăluieşte spre garnizoana regelui de la 
Nottingham. 

Isabel nu reuşise niciodată să priceapă prea exact noțiunea de 
armată. Nottingham era undeva foarte departe în amintirile ei. Mintea 
ei era concentrată la realitatea imediată, la chestiuni mai la 
îndemână. De mult timp se străduise să nu se gândească la faptul că 
ziua în care viața ei va reîncepe nu putea să întârzie la nesfârşit. li era 
groază de drumul până la Londra şi de amintirile pe care această 
călătorie avea să i le trezească. Dar acum, că Robert se înființase 
acolo, în carne şi oase, şi totul abia începea, constată că grijile ei 
devin din ce în ce mai neînsemnate. Robert era foarte realist. Pe 
deasupra, şi chipeş. Uitase cât de desăvârşit de cizelate sunt 
trăsăturile lui, sub aparenţa lui de veselă seninătate. Uitase aproape 
complet uşurinţa şi degajarea mişcărilor lui sau amabilitatea de care 
dădea mereu dovadă. 

Jane îşi făcu semnul crucii când auzi vestea adusă de el, după care 
începu să-şi dezmierde fiica. Şi pentru ea Nottingham se afla foarte 
departe; un oraş izolat, acoperit de umbra trecutului, la care niciuna 
dintre surori nu se mai gândea acum. Julyan râdea şi-l trăgea de păr 
pe Robert. Robert se juca drăgăstos cu ea, râdea şi el şi o privea din 
când în când pe Isabel, parcă invitând-o şi pe ea să râdă. Privirea cu 
care se uita la cumnata lui era plină de afecţiune. 

La un moment dat, Robert spuse ceva legat de afaceri şi încercă 
din nou să o facă atentă pe Isabel. Ea îşi ridică privirea la el şi îi 
zâmbi; era atât de blând; deci se cuvenea ca şi ea să fie la fel de 


politicoasă. 

— „..şi am primit o scrisoare de la doamna Darcey; spune că încă ai 
aici câteva materiale pe care ai promis că le vei returna prinţesei, zise 
el. Şi mai scrie că prinţesa ar dori să i le dai personal atunci când te 
vei întoarce. Dacă vrei, am putea face asta chiar acum, ce zici? 

Lui Isabel i se făcu inima cât un purice. Insă ştia că nu are încotro. 

— Bineînţeles, spuse ea, încercând să păstreze un ton amiabil. 

Jane era extrem de fericită. 

— Da, foarte bine, mergeţi să le rezolvaţi pe toate, zise ea 
încântată. E şi timpul... 

Isabel ştia cu exactitate cum se va sfârşi călătoria lor. Aceasta era 
de altfel o mare calitate a fraţilor Lynom: predictibilitatea. Intotdeauna 
te puteai bizui pe ei. Robert avea să îi ofere întregul lui sprijin înainte 
de semnarea documentelor, apoi avea să o consoleze pentru durerea 
pricinuită de această renunțare. După care banii încasaţi din vânzare 
urmau să fie contabilizaţi. In fine, când Isabel va vedea ce situaţie şi 
ce alternative are, el avea să o ceară în căsătorie. Jane amintise deja 
despre conacul nelocuit din Sutton, de lângă casa ei, pe care poate 
Robert ar fi interesat să-l cumpere când va dori să se aşeze la casa 
lui. Astfel că Isabel putea şti exact chiar şi unde va locui. Tot ce mai 
avea de făcut acum era doar să-şi lase promiţătorul ei viitor să se 
împlinească. 

Cei mai mulţi oameni consideră că şi-au atins scopul suprem în 
viaţă dacă reuşesc să strângă o avere, să facă o partidă bună, să intre 
în lumea celor sus-puşi şi să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

Însă gândindu-se la toate acestea, Isabel nu se putu abţine să nu 
ofteze. 


Când au ajuns la Westminster, preluă ea rolul de lider. Nu voia să 
meargă pe străzile de care o legau atâtea amintiri. Robert era prea 
cuviincios să o întrebe de ce alege un traseu neobişnuit. Mai ştia că 
undeva pe drum vor trece pe lângă o tavernă, unde el putea să 
aştepte. 

Parcă dându-şi seama şi ei de lipsa de direcţie, caii nu mai stătură 
pe gânduri şi se năpustiră la prima adăpătoare ce le ieşi în cale. 

— Hai să ne oprim, spuse Robert. Vizavi era o tavernă. Ne ajunge 
cât am mers. O să comand nişte mâncare până te întorci tu. 

Era o ditamai clădire, cu solare înalte şi grajduri mari care se 
întindeau dincolo de curtea din spate. Lui Isabel i se păru că îşi 
aminteşte de această tavernă. Era aproape sigură că îl mai văzuse pe 
hangiul gras care era cocoţat pe o scară rezemată de zid, cu o bidinea 
în mână, şi lucra la tăbliţa cu numele tavernei. Băiatul care era cu el 
stătea câteva trepte mai jos şi avea în mână o găleată cu vopsea 
albastră. 


Nu înţelegea ce fac cei doi. Avea emoţii mari când se gândea că nu 
peste mult timp o va vedea din nou pe prinţesă. Nu voia să se 
gândească la faptul că prinţesa ştia că Isabel era cea care o trădase şi 
spusese lumii despre temerea secretă a prinţesei, că regele ar fi 
otrăvit-o pe regină. Nu voia ca Elizabeth să o urască. 

Robert înţelese imediat rostul revopsirii tăbliţei. El făcu un pas în 
faţă, îşi scoase pălăria şi îl întrebă pe hangiu: 

— Albastru? 

De-abia când toţi ceilalţi se uitară în sus la tăbliță îşi ridică şi ea 
privirea. Hangiul acoperise ceea ce până înainte cu o oră fusese 
silueta unui mistreţ alb, desenată pe tăbliță - insigna regelui Richard - 
cu un prim strat de vopsea albastră, care încă strălucea. Incă se mai 
zăreau urme de vopsea albă pe corpul acum albastru al mistreţului. 
Hangiul avea pe nas o pată de vopsea albastră. 

Hangiul se scărpină în cap. Avu bunul-simţ să pară puţin stânjenit. 

— Insigna contelui de Oxford, mormăi el. 

Contele de Oxford: omul lui Henric Tudor. Robert izbucni în râs. 

— Atunci înseamnă c-ai trecut la Casa de Lancaster, spuse el şi 
aşteptă reacţia hangiului. 

Jenat, bărbatul făcu două-trei mişcări inutile pe scară. Dar Robert 
continuă să-l privească întrebător. In cele din urmă, parcă simțind că 
străinul nu are de gând să plece şi că totuşi nu arăta periculos, 
hangiul râse şi el şi începu să se dea jos de pe scară, lăsând semnul 
neterminat. 

— Uite ce se-ntâmplă, eu ştiu că nu pot să pictez, zise el, luând 
scara cu el. Habar n-am să mânuiesc o pensulă. Aşa mi-a venit mie, 
să-l vopsesc şi mai bine de-atât n-am putut să-l fac. 

Nu se auzea niciun clopot bătând, îşi spuse Isabel indiferentă. Dacă 
hangiul acesta a vrut să tragă o vopsea peste urmele fostei sale 
loialităţi faţă de regele Richard şi Casa de York într-o asemenea grabă, 
cu propriile lui mâini nepricepute, aşa cum mărturisise de altfel, 
probabil că a auzit el ceva. Dar dacă se întâmplase ceva şi erau veşti 
importante, de ce nu sunau clopotele? Apoi o străfulgeră o idee. Poate 
că vestitorul s-o fi oprit aici; o fi schimbat calul. Hangiul o fi fost primul 
care a aflat. 

Dorind să afle mai multe, Robert preluă iniţiativa. Fără să pară prea 
interesat, îi spuse hangiului, pe un ton aparent glumet: 

— A, am auzit că a fost o bătălie... 

— Piaţa Bosworth, răspunse destul de prompt bărbatul. leri. Un 
vagabond. E mort. L-au tăiat imediat. Apoi l-au dezbrăcat de tot. l-au 
cărat cadavrul în centru pe un măgar. 

Nu mai era nevoie să-l întrebe pe hangiu despre cine vorbea. 

Omul scuipă, dar nu de supărare. Era doar o scârbă pe care era 
obişnuit să o afişeze, oricând se impunea, un fel de marcă a casei. 


— Pedeapsa lui Dumnezeu, adăugă el îngândurat. A fost doar o 
chestiune de timp. 

Clopotele începuseră deja să răsune când Isabel fu poftită să intre 
în salonul prinţesei: o cascadă de râsete; o nouă zi de mâine. 


Elizabeth stătea la fereastră şi asculta dangătele clopotelor. Stătea 
complet nemişcată. 

Isabel aşteptase afară mai multe minute, bucuroasă că era singură, 
deranjată doar de privirile speriate ale santinelelor, în timp ce 
tristeţea calmă a lucrurilor pierdute pentru totdeauna se adânci şi mai 
mult în sufletul ei. Işi închipuise că va mai putea vedea un reflex al 
acelei blândeţi pe chipul lui Elizabeth. Era aproape bucuroasă că vor 
putea sta din nou împreună în aceste momente, pentru a vorbi 
împreună despre greaua pierdere suferită împreună. 

Dar când Elizabeth se întoarse spre ea, ochii ei verzi străluceau de 
fericire. 

Nu pomeni nimic despre clopote. Spuse doar: 

— Intră, intră, fără să pară surprinsă de venirea lui Isabel, apoi se 
aşeză pe pernele de pe fotoliul de lângă fereastră, invitând-o destul 
de prietenos pe Isabel să se aşeze lângă ea. Speram să te întorci. Mi-a 
părut rău pentru pierderea pe care ai suferit-o. 

Isabel îşi înclină capul în semn de recunoştinţă. Dar nu avea linişte, 
nu putea să stea jos. Tânăra din faţa ei îi părea o străină. Nu îşi putea 
închipui despre ce ar putea discuta împreună. 

Isabel îşi înclină capul stânjenită, făcând semn spre fereastră, şi 
zise: 

— Imi pare rău de durerea ta de acum. Cuvintele i-au strecurat în 
suflet senzaţia de ruşine. 

Cu un gest chiar şi mai nelalocul lui, se aplecă să ridice geanta 
mare de cusut, scotoci prin ea şi scoase lucrurile de valoare ale 
prinţesei. Stătuseră aşezate deasupra ţesăturii de mătase a lui Joan 
Woulbarowe, care aproape că umplea singură geanta. Cu ochii privind 
tot în jos, Isabel îi întinse lui Elizabeth țesătura verde şi punguţa cu 
cele trei smaralde. 

Dar nimeni nu i le luă din mână. 

Când în sfârşit Isabel privi în sus, văzu că prinţesa îi zâmbea, foarte 
calmă şi clătina din cap. Işi ţinea mâinile în poală. 

— Nu, păstrează-le, spuse Elizabeth. Ca simbol al recunoştinţei 
mele. M-ai ajutat foarte mult. Apoi zâmbi şi mai larg. Poate mai mult 
decât îţi imaginezi, adăugă ea. Chiar ai de gând să vinzi tot şi să 
părăseşti Londra? 

Isabel făcu semn aprobator. Continuă să ţină în mâinile întinse 
țesătura şi punga, ca şi cum în încăpere ar mai fi existat cineva care 
urma să i le ia din mâini. Apoi zise, parcă dorindu-şi din suflet ca 


viitorul să devină mai sigur şi pentru ea: 

— Am să mă mărit şi voi trăi în Hertfordshire; la Sutton on Derwent. 

Prinţesa aprobă o dată sau de două ori. 

— Păi, spuse ea, după câteva clipe. E păcat. Speram ca tu să fii 
aceea care îmi face rochia de nuntă. 

Dangătul clopotelor se auzi şi mai tare. 

— Pentru că se pare... adăugă în şoaptă prinţesa, dacă e să 
judecăm după clopotele acelea, că Henric a câştigat. 

Ea zâmbi din nou, un zâmbet insistent, ca între prietene şi care 
vădea mulţumire de sine. 

— Sau că eu am câştigat, adăugă ea, după care izbucni într-un râs 
zglobiu. 

Isabel se uită mirată la ea. Cu modestie afectată, prinţesa explică. 

— Henric Tudor şi-a luat angajamentul, anul trecut de Crăciun, în 
faţa curţii sale, că se va căsători cu mine imediat după ce îl va învinge 
pe unchiul meu. De atunci a fost şi este logodnicul meu, în ochii lui 
Dumnezeu. 

Isabel se bâlbăi: 

— De Crăciun? Ă 

Şi în sinea ei număra zilele acelei perioade. Într-adevăr, prinţesa îi 
spusese că îi este teamă că regele o otrăvea pe soţia lui abia după 
Crăciun. 

Se holbă la Elizabeth, prea uluită să mai poată vorbi. Acesta să fi 
fost motivul? 

Ochii verzi ai lui Elizabeth străluciră din nou. Cu blândeţe, ea făcu 
un semn aprobator. 

— Bineînţeles, între timp a trebuit să refuz ofertele unchiului meu 
de a se căsători cu mine, adăugă ea. Partida pe care şi-o dorea mama 
mea... 

— Dar, spuse Isabel. Chiar în acea clipă îşi imagina corpul lui 
Dickon însângerat, gol puşcă, atârnat pe spatele unui măgar. 

Işi aminti vocea lui catifelată care îi spunea, cu mult timp în urmă: 
„Până la urmă toţi suntem egali când ajungem la fundul sacului.” O 
copleşi un sentiment de milă greu de descris. 

Nu avea niciun rost să o întrebe direct pe prinţesă dacă doar 
născocise povestea cu otrăvirea sau dacă era adevărat. Isabel îşi 
închipui imediat cum prinţesa ar fi ridicat elegant din umeri, cu o 
delicateţe care zădărnicea orice certitudine. 

— Dar de... de ce? se pomeni ea bâlbâindu-se. Când aţi fi putut fi 
regina lui... când el vă iubea? 

Elizabeth nici nu clipi când auzi cuvântul „iubi”. Pe un ton lejer, 
mult prea lejer, ea spuse: 

— A, da, chiar voia să-mi ceară mâna. Dar eu de ce să vreau un soţ 
care a declarat că sunt o bastardă? N-aş fi scăpat de stigmatul acesta 


nici dacă m-ar fi lăsat să port coroana. 

Şi izbucni în râs. 

— Henric e diferit. Henric are nevoie de mine. În ochii lui n-am 
încetat niciodată să fiu prinţesă din familie regală: el mă consideră 
drept cel mai important supravieţuitor membru al Casei de York. Şi 
asta în condiţiile în care el nu are sânge chiar atât de albastru - nu e 
decât ultimul bărbat rămas în viaţă care are în vene o picătură de 
sânge de Lancaster. Va fi recunoscător dacă reuşeşte să se însoare cu 
mine. Îşi ridică ochii visători la Isabel: Da, a meritat să-mi asum riscul 
de a aştepta să devin o regină Tudor. 

Ea se ridică în picioare. Parcă surprinsă să vadă că Isabel încă ţinea 
în mâna întinsă țesătura cu fir de aur şi punga cu smaralde şi nu se 
grăbea deloc să le pună înapoi în geanta ei, prinţesa îi făcu un semn 
de încurajare cu ambele mâini. Ă 

— Haide, ia-ţi cadoul, ia-l, zise ea, cu o oarecare nerăbdare. lţi sunt 
recunoscătoare. 

Apoi începu să se îndrepte spre uşă. Isabel înţelese numaidecât că i 
se sugera să plece. Voia să plece. Nu avea ce căuta în acest palat. Nu 
putea deveni niciodată un strateg, capabilă să joace genul acesta de 
jocuri. li luase foarte mult timp să înţeleagă acest lucru. 

— Şi fraţii Alteţei Voastre? întrebă Isabel repede, mergând în urma 
prinţesei. Aţi spus că trăiesc. Spuneaţi că ştiţi unde se află... 

— O, sunt în siguranţă, sunt bine, zise Elizabeth. Şi deschise uşa. 
Henric nu îi va găsi niciodată. Şi e mult mai bine pentru ei că nu-i va 
putea găsi; i-ar ucide dacă ar şti unde să-i caute. In lumina nesigură a 
soarelui, ochii ei străluceau mai puternic decât diamantele. Dar eu 
sunt întâiul copil născut al unui rege. E destinul meu să fiu regina 
Angliei. 

Uşa se închise. Paznicii şi-au reluat poziţiile ca şi cum nu ar fi auzit 
nimic. Simţindu-se realmente siderată, Isabel se lăsă condusă până la 
capătul coridorului. De-abia când ajunse în dreptul următoarei uşi îşi 
dădu seama că mâinile ei ţineau încă, ţepene, țesătura de fir de aur şi 
punga cu smaralde primite de la viitoarea regină; răsplata ei, 
pasămite, pentru serviciul pe care nici nu îşi dădea seama că i-l face. 
Cu ochii goi, se uită la ele, iar după aceea, scuturându-şi capul şi 
chinuindu-se să revină la realitatea imediată, le făcu semn paznicilor 
să aştepte, aşeză jos coşul cu ustensile şi puse atentă comorile în 
geantă. 


22 


__ Isabel se întoarse la Westminster tot într-o zi însorită de august. 
Incercă să nu-şi îndrepte privirea spre locul pârjolit unde odată se afla 
o casă, chiar lângă tavernă. Insă nu putu să nu observe că majoritatea 


lemnelor din construcţia arsă, care acum devenise o privelişte 
cumplită, complet carbonizată, erau deja ca un pământ din care 
crescuseră răsaduri din belşug. Totuşi, pentru că sfârşitul verii era 
aproape, nu mai vedeai decât grămăjoarele de untişor, pătrunjel 
sălbatic şi floricele de câmp viu colorate, care unduiau în adierea 
vântului. Auzea bâzâitul neîncetat al albinelor. Deschise poarta casei 
lui Will Caxton. 

El era înăuntru, înconjurat de un grup de bărbaţi care purtau şorţuri 
pătate şi se holbau la una din maşinăriile lui Will, scărpinându-se în 
cap în timp ce vorbeau. El stătea aplecat peste tiparniţă, cu spatele la 
ea. lnăuntru, dincolo de umbra din prima cameră, mai erau şi alţi 
bărbaţi, care şedeau pe taburete şi ţăcăneau din blocuri metalice 
minuscule de tipar. li plăcea să vadă cât de ocupați erau toţi; vuietul 
surd al activităţii neîntrerupte. El nu a auzit-o intrând. 

Ea făcu un pas în faţă. 

El îşi ridică privirea. Sprâncenele lui albite se ridicară şi ele. 
Scuzându-se rapid faţă de oamenii lui, merse cu pas iute spre ea. Era 
tot un zâmbet, dar ea observă că ochii lui erau obosiţi. 

— Deci îţi merge bine, după câte se vede, spuse ea. 

El făcu semn aprobator cu capul. 

— Ţi-ai construit repede noua casă. 

El aprobă din nou. 

— Am vândut tot, zise ea. Afacerea mea valora destul de mult, la 
fel şi casele. 

El aşteptă. 

— Dar de-acum înainte nu se va mai numi Casa Claver. Aşa că am 
venit să vorbesc cu tine despre ridicarea unui monument 
comemorativ pentru Alice şi Anne. Ca lumea să-şi amintească de ele 
cu plăcere privindu-l. 

Luă în mână mâna uscată a lui Will Caxton. 

— Ai avut dreptate, Will. Ei au fost cei mai importanţi oameni din 
viaţa mea. 

El se mulţumi să încuviinţeze din nou, dar de data aceasta observă 
că umerii lui se relaxează. El scoase un oftat. Apoi, instinctiv, o 
cuprinse timid cu braţul. 

— Arăţi... mai bine. Calmă, spuse el, şi ea văzu reapărând în ochii 
lui vechiul lui aer de prietenie. Sosise timpul să facă pace. Acum ce ai 
de gând să faci? 

— Ei bine, Robert Lynom m-a cerut de nevastă, răspunse ea. Ochii 
lui se mişcară, ca o oglindire a cerului senin care se profila în spatele 
ei. Vrea să se stabilească lângă Jane şi Thomas, în Hertfordshire. E o 
viaţă bună. Jane e fericită în calitate de soţie de latifundiar. Tatăl meu 
va fi şi el fericit. 

Will spuse, încă uitându-se la cer şi mijindu-şi ochii: 


— Robert e un om bun. Dar nu o să-ţi fie dor de mătase? 
Mai spuse: 
— Lui Goffredo îi este dor. 


Goffredo era în spatele casei. Şedea pe o bancă sub un măr, cu un 
baston rezemat de el, bucurându-se să stea în razele soarelui. Il 
privea pe băiatul servitor cum pune pâinea pe masa din faţa lui şi 
fredona. 

Isabel ştia melodia vioaie şi cuvintele venețiene dulci-amărui. 
Ţesătorii dansaseră uneori după acel cântec. 


La naiba cu prada! 

Sunt aici, în siguranţă 

şi abia mai pot crede 

că încă trăiesc. 

Și dacă n-aş mai fi eu? 

Și dac-aş fi fost ucis în război? 
Și dac-aş fi stafia mea? 

Ar fi nemaipomenit. 

Ba nu, la naiba, n-ar fi, 

că stafiile nu mănâncă. 


Ea se furişă în spatele lui şi îi acoperi ochii cu mâinile. Şi imediat 
îngână ultimul vers, în surdină, la urechea lui: Wo, câncaro, spiriti no 
manga. 

Goffredo avusese mereu acelaşi miros pe care îl avea acum: a 
mirodenii şi lemn de santal. Nu intră în panică atunci când simţi că i 
se acoperă ochii, cum ar fi făcut poate Will Caxton. Doar îşi întoarse 
capul, încet dar sigur, până când ochii nu mai îi erau acoperiţi şi îşi 
ridică privirea la ea. 

— Ştiam eu, spuse el încet, iar ea văzu că faţa smeadă şi puternică 
- vindecată ca printr-o minune după incendiu - deja începuse să 
schiţeze un zâmbet. Isabel. 


— Ei bine, încă nu sunt obligată să o spun, zise ea, mestecând o 
bucăţică de brânză. E o hotărâre importantă. Sunt văduvă de mulţi 
ani. In privinţa banilor nu trebuie să-mi fac griji. N-am nevoie să mă 
grăbesc. 

Will începu să taie un măr. Goffredo se chinuia să alunge 
musculiţele cu batista. De luni de zile nu se simţise atât de bine cum 
se simţea acum, cu prietenul ei italian de lângă ea. Cu câteva clipe în 
urmă, el râsese în hohote cu o plăcere nebună când a auzit că ea îi 
trimisese cadou prinţesei țesătura lui Joan Woulbarowe, sfătuind-o să 
o folosească, dacă îi place, la garderoba ei de nuntă. 


— Gândeşte-te cât de încântată ar fi fost Joan, chicoti el, fără nicio 
urmă de sentimentalism. Ţesătoare a reginei Angliei. Acum el fredona 
din nou. 

— Dar tu? 

Goffredo îşi desfăcu larg braţele în acel gest ironic pe care îl făcea 
cu tot corpul, ridicând din umeri, gest pe care şi-l amintea atât de 
bine. El zâmbi, dar în acelaşi timp clătina din cap. 

— Nu sunt sigur, zise el cu un aer trist, dar ar trebui să plec de aici. 
Acum mă simt bine. Nu mai am ce să fac la Londra. 

Nimeni din Londra nu ştia că Goffredo se afla aici. Nu voia să fie 
găsit de Conterini. Will nu suflase nicio vorbă şi îi protejase siguranţa. 
Insă Goffredo voia să se întoarcă la lucru. 

— In fiecare zi stau sub copacul meu şi mă uit la prietenul nostru de 
aici, zise el, bătându-l pe umăr pe Will cu atâta afecţiune încât 
acestuia îi veni să intre în pământ de jenă... fericit nevoie mare cu 
maşinile şi ideile lui, şi îl invidiez. N-am fost făcut să stau cu mâinile-n 
sân. 

Bineînţeles, avea şi planuri. Goffredo nu ducea niciodată lipsă de 
planuri. Şi mereu dădea din braţe la fel, cu gesturi largi, când se 
gândea la ele, emoţionându-se atât de mult, încât sprâncenele lui 
groase şi negre se uneau şi parcă dansau. 

Poate că avea să se întoarcă acasă la Veneţia. Dar dacă se întorcea 
fără lucrătorii lui şi fără partea care revenea guvernului venețian din 
veniturile încasate din afacerea lui în Anglia, trebuia să plătească 
amenzi foarte mari. 

Deci, poate Spania era o soluţie mai bună. Impresionanta şi 
tradiționala producţie de mătase maură scăzuse constant acolo de 
când regina castiliană a decis să transforme întreaga Spanie într-o 
ţară catolică. Creştinii, mahomedanii spanioli numiţi moriscos şi 
conversos care au preluat controlul asupra războaielor de ţesut din 
Valencia şi Barcelona nu ştiau să facă altceva decât mărunţişuri, 
pânzeturi de slabă calitate amestecate cu mătase, in şi bumbac de 
mâna a doua. Italienii îşi făcuseră apariţia şi acolo, pentru a concura 
cu ei. In Barcelona erau toscani şi liguri. In Valencia exista o breaslă a 
ţesătorilor italieni de catifea. 

Sau poate în Orient. Tatăl lui Goffredo fusese unul dintre neguţătorii 
venețieni care călătoreau pe Marea Neagră pentru a cumpăra mătase 
persană din Tana, Trebizond şi Constantinopol. Piaţa respectivă nu 
mai exista în timpul lui Goffredo din cauza cuceririi Bizanțului de către 
turci. Insă mătăsurile continuaseră să vină în vest, cu ajutorul 
caravanelor, din Persia şi până în Siria, ocolindu-i pe turci. Pieţele din 
Damasc şi Aleppo erau înfloritoare. Era foarte simplu să obţii un profit. 
Goffredo se putea face înţeles în persană. 

— Doar închipuie-ţi, spuse visător Goffredo, aş putea ajunge la 


Tripoli, să simt razele fierbinţi ale soarelui pe spate şi să încarc un 
vapor întreg de mătăsuri care sunt mai fine decât tot ce există în 
lumea creştină... să fac ceea ce Dumnezeu mi-a hărăzit să fac. 

Ochii lui frumoşi străluceau de fericire. Ascultându-l, Isabel aproape 
că simţea mirosul apei sărate ridicat de briza mării; i se părea că aude 
scârţâitul şi trosnetele galerelor şi vede pânzele lovindu-se de catarg 
şi pielea bronzată şi acoperită cu ulei a marinarilor. 

— Mătase de la Marea Caspică, zise ea la fel de visătoare. Ghilan, 
Shiraz, Azerbaidjan. 

Simpla pronunțare a acelor cuvinte o făcea să simtă că trăieşte din 
nou, îi oferea acea inspiraţie din vremurile de demult. 

Ea continuă, şi mai emoţionată: 

— Tu ştii porturile, oamenii şi pieţele de acolo la fel de bine cum le 
cunoşti şi aici. Ştii mătăsăria mai bine ca oricare altul. Mai e altul care 
să ştie tot ce ştii tu? 

Ea se opri. Simţi cum în mintea ei se insinuează o idee nouă. 

— Goffredo, spuse ea, aproape ameţită de acel gând. Tu te-ai 
pricepe să imporţi mătase direct din Orient până la Londra... fără să 
mai fie nevoie să te prezinţi în faţa autorităţilor din Veneţia... nu-i aşa? 

El făcu semn aprobator. Era şi el prins în iureşul entuziasmului ei. 
Ochii lui străluceau. 

Ea respiră în grabă şi apoi adăugă: 

— Ai putea face asta: să renunţi la intermediari. Să tai Italia de pe 
listă. Ce mult i-ar plăcea asta şi lui Alice! Nu ai avea nevoie decât de 
ceva capital. 

Cu colţul ochiului, îl văzu pe Will Caxton dând din cap. Nu fu atentă 
la el. 

— Gândeşte-te doar la ce profit am avea, murmură ea, uitându-se 
în ochii lui Goffredo, simțind că începe să zâmbească fără să vrea. 
Dacă ar merge. 

Goffredo zâmbi şi el. Şi deşi buzele lui spuneau nebunie, nebunie 
curată, în ochii lui se citea o extraordinară bucurie. Incuviinţă spusele 
ei de mai multe ori. 

In timp ce îl privea, în mintea lui Isabel reveni nechemată o 
amintire. O amintire despre Alice Claver, luminată de o rază de soare 
care scotea la iveală praful dintr-o cameră a mătăsurilor ticsită cu 
strălucirea Orientului, când o învățase numele firelor de mătase din 
Persia şi Siria. Când Alice pronunţase cu o plăcere necunoscută lui 
Isabel până atunci nume precum ardassa, rasbar, castrovana, safetina 
şi îşi mişcase capul ei mare în sus şi în jos de fiecare dată când dădea 
câte un nume fiecărei comori. 

Brusc, Isabel îşi dădu seama ce i-ar fi dorit Alice. Era ceva mult mai 
simplu decât ar fi crezut, înţelese ea, simțindu-se învăluită de aceeaşi 
iluminare ca şi când ar fi fost binecuvântată de aceeaşi rază de soare. 


Acum ştia ce trebuie să facă. 

Nu putea folosi decât într-un singur fel banii câştigaţi de ea din 
afacerea lui Alice Claver. Banii trebuiau să se întoarcă în comerţul cu 
mătăsuri. La fel şi ea; şi trebuia să se apuce din nou de treabă, tot 
alături de Goffredo. Să înceapă acum un alt negoţ era riscant, poate 
chiar periculos. Nu ştia nimic despre Orient, niciodată nu călătorise 
mai departe de Bruges. Insă putea avea încredere în mintea ei şi în 
Goffredo. Semăna leit cu ea. Ştia ce amintiri are el, la fel cum el le ştia 
pe ale ei. Ştia cum gândeşte. Şi ştia cum să fie fericit. Intotdeauna va 
dori să trăiască aventuri alături de acest bărbat, să se bucure de 
siguranţa pe care i-o inspirau până şi mişcările lui şi de felul în care 
trăsăturile lui de bărbat puternic se schimbau subit într-un zâmbet 
năzdrăvan, sub sprâncenele lui negre imense şi stufoase. Să râdă 
împreună cu el. 

Puse mâna pe mâna lui Goffredo. Nu voia o viaţă în care mâinile lui 
- suple, elegante şi pricepute, chiar şi acum, cu urmele tot mai slabe 
ale cumplitelor arsuri de pe palme - să nu fie aproape de ea. 

Preţ de o clipă, Goffredo se uită la degetele ei, apoi le luă în căuşul 
celeilalte mâini. li ridică mâna la buze şi o sărută. Apoi aşteptă, 
uitându-se la ea cu o privire luminoasă, aproape râzând, poate 
întrebându-se în sinea lui dacă ea îi va spune să o lase în pace. 

Insă Isabel era prea pierdută în reveria provocată de atingerea pielii 
lui ca să-şi retragă mâna. A rămas nemişcată şi şi-a umplut pieptul de 
aromele de mirodenii şi lemn de santal; mirosul aventurii; mirosul 
fericirii. 

Tăcerea cobori şi îi învălui pe amândoi, unindu-i în frumuseţea 
clipei. Dar Goffredo începuse să zâmbească larg chiar înainte ca Isabel 
să spună vreun cuvânt, ca şi cum deja ar fi ghicit că următorul lucru 
pe care ea avea să-l spună era: 

— la-mă şi pe mine. 


VANORA BENNETT 
Renaşterea istoriei 


ÎN CARTE: 

e Calendarul medieval al sărbătorilor religioase 

e Citiţi despre sursele de inspiraţie care au determinat destinul 
surorilor Lambert 

e Descoperiţi povestea fascinantă a răspândirii jocului de şah în 
Europa 


ps te 


CALENDARUL MEDIEVAL AL SĂRBĂTORILOR RELIGIOASE 

2 februarie: Intâmpinarea Domnului 

Echinoxul de primăvară: Buna-Vestire (dată considerată început al 
anului: una dintre cele patru prime zile ale fiecărui trimestru) 

Paştele (30 martie în anul 1483) 

1 mai: Armindeni 

24 iunie: Solstiţiul de vară/Ajunul Sf. loan/Sărbătoarea Sf. loan 
Botezătorul (una dintre cele patru prime zile ale fiecărui trimestru) 

1 (sau 6) august: Sărbătoarea Lanţurilor Sf. Petru. Numele 
creştinesc al sărbătorii care înseamnă slujba pâinii, întrucât aceasta a 
fost ziua în care s-a copt pâine din prima recoltă de grâu, pusă în dar 
pe altarele bisericii. Era o zi care simboliza „primele fructe” sau cea 
dintâi recoltă. 

25 septembrie: Sf. Mihail (una dintre cele patru prime zile ale 
fiecărui trimestru) 

1 noiembrie: Ziua Tuturor Sfinţilor 

25 decembrie: Crăciunul (una dintre cele patru prime zile ale 
fiecărui trimestru) 


ORELE RUGĂCIUNII 

Ziua constituia un alt ciclu liturgic. Clopotele bisericii anunțau ora 
Slujbei Divine. Orele începeau cu Vigiliile sau Matinele (oficiate în trei 
părţi, la 9.00 p.m., miezul nopţii şi 3.00 a.m.). Laudele se oficiau în 
zori, apoi urmau cele patru „cesuleţe”: Prima (în jurul orei 6 a.m.), 
Tertia (în jurul orei 9 a.m.), Sexta (în jurul orei 12 a.m.), Nonele (în 
jurul orei 3 p. m.), apoi Vesperele (în jurul orelor 5-6 p.m.) şi la ultima 
slujbă de seară, Completoriul (în jurul orelor 7-8 p.m.) 


Pentru aşezămintele bisericeşti, adevărata muncă a Domnului 
(Opus Dei) era să te rogi fără încetare. Dorinţa de a beneficia de pe 
urma rugăciunilor neîncetate a constituit explicaţia îmbogăţirii 
mănăstirilor, deoarece nobilii susțineau financiar bunăstarea viitoare a 
sufletelor lor donând proprietăţi fundațiilor religioase, cu scopul de a 
le oferi o sursă de venituri necesară acestei munci spirituale. 


SURSE DE INSPIRAȚIE 

Am început această carte cu intenţia de a scrie despre Elizabeth, 
sora prinților din Turn şi nepoata lui Richard al IIl-lea. In prezent, 
marea majoritate a istoricilor consideră că Richard al III-lea i-a ucis pe 
prinți, iar declaraţia lui că aceştia şi însăşi Elizabeth sunt nelegitimi, la 
sfârşitul Războiului celor Două Roze, reprezintă o certitudine. Cu toate 
acestea, Elizabeth a dorit să se mărite cu unchiul ei. O scrisoare 
semnată de ea, în care îşi exprima această dorinţă şi afirma că 
aşteaptă cu nerăbdare moartea soţiei lui Richard, a supravieţuit până 
în secolul al XVII-lea. Am fost extraordinar de curioasă să aflu motivul 
care a făcut-o să-şi dorească atât de mult să se mărite cu un unchi 
despre care şi ea credea că i-a omorât fraţii. 


Reprezentanţii violenţi şi intriganţi ai dinastiei Plantagenet s-au 
încadrat întotdeauna în ceea ce analiştii moderni au denumit 
categoria oamenilor disfuncţionali din punct de vedere emoţional; însă 
chiar şi pentru un membru al familiei Plantagenet, aceste fapte au 
părut neobişnuit de crude. In cele din urmă, Elizabeth a dat dovadă de 
înţelepciune şi l-a ales drept soţ pe Tudor Henric al VIl-lea. După ce 
armata lui Henric a învins armata lui Richard al Ill-lea în bătălia de la 
Bosworth, ea avea să devină prima regină a dinastiei Tudor a Angliei. 
Ea a fost totodată mama lui Henric al VIll-lea, regele care a scos 
Anglia de sub influenţa Bisericii Catolice cu scopul de a putea divorța 
de soţia sa. Fiul lui Elizabeth şi-a câştigat notorietatea nu numai 
datorită bărbii sale roşcate şi corpolenţei sale proverbiale, ci şi din 
cauză că a condamnat la moarte două din cele cinci soţii pe care le-a 
avut. Am dorit să cercetez ce fel de persoană a fost mama lui, 
Elizabeth de York, dar, la fel ca în cazul multor alte femei care au trăit 
în Evul Mediu, există foarte puţine izvoare despre această 
personalitate a istoriei, şi să descopăr care dintre trăsăturile 
psihologice ale personajului Tudor Cel-Cu-Multe-Soţii ar fi putut 
proveni de la ea. 


Iniţial nu plănuisem să scriu despre mătase. 


Însă la un moment dat, când am citit o serie de studii despre 


Richard al Ill-lea, am dat peste un articol intitulat Douăzeci şi ceva de 
mătăsare din Londra secolului al XV-lea, scris de Anne F. Sutton - care 
m-a fascinat instantaneu. In articol se explica faptul că o mătăsară era 
o femeie care confecţiona articole de mătase, de la şireturi, dantele, 
şnururi de nasturi, cordoane şi ciucuri. Ea producea, de asemenea, 
articole de mercerie, voaluri de mătase şi in, baticuri, mănuşi şi 
bonete din in şi mătase. Toate aceste articole se vindeau în prăvălii de 
mercerie, unde într-o definiţie mai largă se comercializa tot ceea ce 
nu ţinea de domeniul încălțămintei şi nu era un produs voluminos şi 
unde lucrau negustori de mărunţişuri şi de textile. Fiindcă Londra era 
o capitală sofisticată, un astfel de negustor londonez, spre deosebire 
de omologii săi din provincie, îşi putea permite să se specializeze. 
Marfa sa cea mai valoroasă şi scumpă era mătasea, iar marfa cea mai 
comună şi relativ ieftină era inul, din care numai la Londra au fost 
importaţi anual până în 1480 peste un milion de metri de pânză. 
Interesul comun pe care negustorul de articole de mercerie şi 
mătăsara îl aveau a impus ca ei să se cunoască şi să deruleze afaceri 
împreună. Inevitabil, ei erau instruiți în aceleaşi case şi se căsătoreau 
între ei, deşi este adevărat că mătăsarele de succes se puteau 
îmbogăţi şi deveni astfel independente financiar prin munca lor. 


Una din aceste mătăsare a fost Isabel Bally-Otes-Frowyk, a cărei 
carieră a durat peste cincizeci de ani, din jurul anului 1410 şi până la 
moartea sa, în 1464. La început, ea a furnizat Companiei Breslei 
Mătăsarilor tivuri de mătase, în 1415-1416; în 1417 a rămas văduvă 
după moartea lui John Bally, negustor de articole de mercerie şi 
textile, care a făcut referire în testamentul său la cuferele ei de 
articole şi la măiestria ei. Până la acea dată, ea îşi înființase propriul ei 
magazin, în strada Soper Lane. 


O altă mătăsară, cu un statut inferior şi mai puţin bogată, a fost 
Isabel Fleet. Ea a condus un stabiliment de instruire în comerţul cu 
mătăsuri împreună cu soţul ei, William, între anii 1420 şi 1450. 
Născută cu numele de Isabel Street, ea provenea din Dursbury, 
Cheshire, iar soţul ei, din Fleet, în Lincolnshire. Probabil cei doi s-au 
cunoscut când erau ucenici în casa lui Symkyn Fleet, negustor de 
articole de mercerie şi textile şi rudă cu William; cu siguranţă cei doi 
s-au întâlnit şi în mereu aglomerata piaţă a prăvăliilor de mercerie şi 
textile, ticsită cu ucenici de ambele sexe, o veritabilă placă turnantă 
pentru tinerii care se aflau la începutul carierei. Isabel a închiriat un 
magazin în Piaţa Regală. 


Cea de-a treia Isabel a fost Isabel Brown-Hatton, sora lui John 
Brown, negustor de articole de mercerie şi textile, creator de articole 


de îmbrăcăminte, care s-a ocupat de partea feminină a clientelei în 
calitate de mătăsară. Isabel a avut un magazin în Piaţa Regală 
împreună cu soţul ei, la fel cum a procedat şi fosta stăpână a lui 
Nicholas, Isabel Fleet. Aşadar, membrii familiilor Hatton şi Brown au 
fost reprezentanţi ai tradiţiei negustoriei de articole de mercerie şi 
textile, a creaţiei de articole de îmbrăcăminte şi de rochii de mătase, 
care data de la începutul secolului. 


Pe lângă cele trei personaje cu numele Isabel, articolul menţionat o 
descria pe Alice Claver ca pe una dintre mătăsarele care au avut cel 
mai mare succes în Londra de la sfârşitul secolului al XV-lea. Probabil 
că ea a pregătit mulţi ucenici în cei 33 de ani cât a fost văduvă. Ca 
mătăsară a regilor Casei de York şi a curtenilor lor, ea este una dintre 
foarte puţinele mătăsare ale cărei veşminte pot fi admirate în 
evocările referitoare la garderoba regilor Angliei, dând astfel măsura 
uluitoarei sale măiestrii. 


Mătăsarele au devenit astfel o parte integrantă în structura 
romanului meu. Cercul lui Alice Claver a devenit în cele din urmă 
galeria personajelor principale ale cărţii. Unica schimbare pe care am 
fost nevoită să o fac a fost să redenumesc personajul real cu numele 
de Alice Boothe Pratte, nume pe care l-am modificat în Anne Pratte, 
pentru a nu se confunda cu Alice Claver. Când a trebuit să aleg un 
nume pentru eroina mea, personaj fictiv în totalitate, singurul care mi 
s-a părut justificat a fost, fireşte, cel de Isabel. 


NOUL ŞAH ŞI FORŢA REGINELOR MEDIEVALE 

La sfârşitul secolului al XV-lea, jocul de şah, importat din Orient, şi- 
a schimbat brusc regulile de joc. Piesele jocului de şah, ale cărui 
origini se regăsesc în cele mai vechi timpuri în India şi Persia, purtau 
nume ce simbolizau puterile străvechilor conducători orientali şi 
animalele folosite în războaie. Insă jucătorii europeni nu mai erau 
dispuşi să mute piese care denumeau viziri şi elefanţi, în condiţiile în 
care conflictele reale cu care se confruntau şi la care participau erau 
atât de diferite - într-o epocă în care agresivitatea feminină se 
contura tot mai clar în societate, forţa intrigilor şi uneltirilor reginelor 
devenind unele dintre principalele cauze ale conflictelor armate. 


Noul joc s-a răspândit spontan după anul 1480. Piesa care înainte 
purta numele de elefant a fost redenumită ofiţer sau nebun, din cauza 
faptului că deplasarea sa în diagonală pe tabla de joc reamintea 
jucătorilor perfidia şi viclenia conducătorilor de oştiri însetaţi de 
putere. Şi mai important, vizirii intriganţi şi neputincioşi ai şahilor 
persani, care în timpurile străvechi dăduseră numele lor celei mai 


slabe piese de pe tabla de şah, cea care avea şi cea mai mică rază de 
acţiune, s-au metamorfozat şi au căpătat o nouă identitate: regina. 
Regina putea să mute oricâte câmpuri şi în orice direcţie, spre 
deosebire de rege, care nu avea voie să se deplaseze decât un câmp 
la o mutare. Aşadar, ea, şi nu regele, a devenit cea mai puternică 
piesă pe tablă. 


Cel mai semnificativ lucru a fost însă faptul că mobilitatea socială 
crescândă a epocii s-a reflectat şi în jocul de şah printr-o regulă cu 
totul nouă, şi anume aceea conform căreia umilul pion care reuşea să 
traverseze întreaga tablă fără să fie capturat devenea o regină 
puternică. Ca atare, pionii au încetat să fie utili doar în ipostaza de 
piese de sacrificiu care pregăteau intrarea în joc a pieselor superioare. 
Ei au dobândit astfel o forţă redutabilă, una de care este bine să te 
fereşti, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul femeilor întreprinzătoare 
din domeniul mătăsăriei care, în condiţiile în care bărbaţii lor erau 
ucişi în război sau doborâţi de boală, profitau de şansa de a-şi exercita 
singure puterea comercială în societatea acelei vremi. În virtutea 
faptului că reginele şi nebunii erau acum capabili să primejduiască o 
armată vrăjmaşă încă de la primele lor mutări, şahul a devenit un joc 
mai rapid şi mai feminin ca oricând în istoria sa multimilenară. 

Fie că jucătorii de şah erau spanioli conduşi de înspăimântătoarea 
regină Isabella de Castilia sau englezi supuşi ai oricăreia dintre 
reginele criminale care îşi manipulau perechile lor regale, bărbaţi 
slabi, ori pe fiii şi fiicele lor şi le aduceau la putere în perioada 
Războiului celor Două Roze, noile reguli au avut un succes 
extraordinar, fiind acceptate instantaneu. În numai zece ani - în 
perioada în care Războiul celor Două Roze a încetat şi înainte ca 
Isabella să încheie cucerirea întregii Spanii şi să-i expulzeze din 
Spania pe musulmani şi evrei - jocul musulman sau, aşa cum a mai 
fost el denumit, jocul medieval de şah a dispărut cu desăvârşire. Jocul 
modern de şah a fost cunoscut în Anglia sub denumirea de Şahul 
Reginei Nebune, în Italia el a fost numit scacchi alia rabiosa (Şahul 
Reginei Turbate) şi în Franţa, échecs de la dame enragee (Şahul 
Reginei Furioase). 


REGINA MĂTĂSURILOR 


Două surori descoperă pasiunea în vreme de restriște: 
una în braţele regelui, cealaltă în lumea mătăsurilor... 


Anul 1471 marchează un punct de cotitură în Războiul celor Două 
Roze, când Eduard al IV-lea urcă pe tronul Angliei. În aceste vremuri 
tulburi. două tinere surori, Jane şi Isabel Lambert, sunt foarte 
preocupate să-şi găsească soţi buni şi iubitori. 


Tatăl lor, un negustor de mătăsuri, consideră însă că o partidă bună 
înseamnă în primul rând obținerea de relaţii avantajoase, iar iubirea 
trebuie să treacă în planul doi. Prin căsătorie cele două fete pătrund în 
lumea de la curtea regelui Eduard al IV-lea, ceca ce va conduce 
la o perioadă de prosperitate a afacerii tatălui lor. 


Când Jane pune ochii pe Eduard incepe o legătură mai puţin obişnuită, 
dintre un rege și o femeie de rând. În acest fel sora ci, Isabel, ajunge 
să cunoască cele mai intime - şi scandaloase — detalii despre rege, 
destăinuite în şoaptă în liniştea nopții... 


„Un roman istoric cu o intrigă sofisticată,“ 
The Timex 


CAN 9789737242990