Vanora Bennett — Sange regesc

ROMAN ISTORIC 


SÂNGE REGESC 


VANORA BENNETT 


Vanora Bennett 


SÂNGE REGESC 


Traducere din limba engleză de 
MARIA ROTKI 


> 


EDITURA ALLFA, 2011 


Colecția Roman Istoric 


BLOOD ROYAL 
Vanora Bennett 


Copyright © Vanora Bennett 2009 


Redactare: Olimpia Novicov 
Tehnoredactare: Andreea Dobreci 
Corectură: Rodica Frăţilă 
Design copertă: Alexandru Novac 


Versiune electronică: 


[V2.0] 


Corectură [V1.0]: iunie 2016 
Corectură [V2.0]: iulie 2016 


Vanora Bennett s-a născut şi a crescut la Londra. A petrecut o 
lungă perioadă departe de ţară, în calitate de corespondent de presă, 
relatând desfăşurarea unor conflicte politice, militare şi religioase 
dintr-o serie de ţări marcate de instabilitate politică, de la Angola şi 
Cambodgia până la Rusia şi Zimbabwe. 

Este scriitoare şi ziaristă independentă, colaboratoare la ediţia 
online a ziarului The Times, unde ţine o rubrică săptămânală în care 
tema predilectă o constituie latura nonconformistă a capitalei 
britanice. 

Locuieşte în nordul Londrei împreună cu soţul şi cu cei doi copii. 


Pentru Chris, Luke şi Joe 


Le mulţumesc lui Susan Watt şi colegilor ei de la 
HarperCollins, lui Tif Loehnis şi echipei Janklow & Nesbit 
şi, desigur, infinit răbdătoarei mele familii. 


PARTEA | 
Cartea Pacii 


UNU 


Rămas în spatele delegaţiei engleze, pajul încerca să pară cât mai 
şters: se uita la imensele tapiserii atârnate pe pereţii prăfuiţi ai 
splendidei săli pariziene, ţinând strâns la piept sipetul şi aşteptând un 
semn. 

Stăpânul său din ultima vreme, ducele de Clarence tocmai se 
întorsese dinspre regina Franţei, o fiinţă dezgustător de grasă ai cărei 
ochi luceau cu aceeaşi viclenie ca şi giuvaierurile pe jumătate 
îngropate în carnea degetelor sale leneşe. Clarence îşi fixase privirea 
asupra prinţesei în vârstă de paisprezece ani aşezată lângă ea. 
Prinţesa era de vârsta lui Owain şi era chiar frumuşică, după părerea 
acestuia: avea părul brun deschis şi pistrui şi nişte ochi blânzi aşezaţi 
deasupra unui nas lung; ar fi păcat ca timpul s-o preschimbe într-un 
monstru umflat cum era maică-sa. Owain băgase de seamă şi că 
obrajii prinţesei erau foarte îmbujoraţi, ceea ce poate că nu era 
surprinzător, având în vedere că veşmântul ei de deasupra era o 
enormă mantie de catifea verde, minunat tivită cu blană de samur - 
deosebit de impunătoare, dar mult prea călduroasă pentru această 
după-amiază însorită de mai. Poate că aici la Paris sunt mai friguroşi, 
îşi zise. Sau poate că pur şi simplu se îmbujorase pentru că ştia ce 
urmează. 

Thomas Clarence îşi deschise larg ochii bulbucaţi, îşi strâmbă gura 
în ceva ce semăna a zâmbet şi făcu o scurtă plecăciune înaintea fetei 
- tot ce putea face un soldăţoi de duce englez ca să se apropie 
oarecum de manierele complicate ale Curţii franceze. Ducele fusese 
întru câtva dezamăgit, atunci când ajunsese împreună cu suita lui la 
Paris, pe la amiază, de vestea că regele Franţei nu se simţea bine 
astăzi şi nu-l putea primi şi că în aceste negocieri partea franceză 
avea să fie condusă în locul lui de regina Isabeau. După o scurtă 
discuţie în şoaptă înainte de apariţia delegaţiei franceze, el se 
hotărâse să meargă înainte, orice-ar fi. Dar el nu era curtean. Nu ştia 
cum să vorbească cu femeile. Era mult prea direct. 

— Alteță, îi zise el prinţesei, am fost trimis de stăpânul meu ca să 
vă caut şi să vă aduc înainte întrebarea ce-i stă în minte mai presus 
de toate. 

El tăcu. Ea tăcu. Peste cei doisprezece oameni din sală se lăsă o 
tăcere nerăbdătoare. 

— Cu voia lui Dumnezeu şi cu cea a tatălui şi a mamei voastre, el 
nădăjduieşte că îl veţi primi drept soţ şi că veţi deveni stăpâna 
noastră şi regina Angliei, lătră Thomas Clarence, fără a schiţa nici cea 
mai mică încercare de a se purta cu abilitate diplomatică. 

Din partea franceză a sălii se auzi ca un suspin colectiv. Owain ştia 


că francezii ar fi trebuit să fie recunoscători pentru această ofertă, 
căci deşi aveau ifose, francezii erau slabi. Regele lor era bolnav. Se 
spunea că înnebunea ori de câte ori era lună plină. lar atunci când el 
era nebun, francezii se certau unii cu alţii. Aşa că nu reuşiseră să 
opună prea mare rezistenţă incursiunilor armatei engleze prin 
Normandia. Acum ei ar trebui să creadă că făgăduinţa unei căsătorii 
între această prinţesă şi regele Angliei va fi însemnând că regele 
Angliei plănuia să-şi împiedice fratele să mai atace Normandia şi că 
avea să caute în schimb să ajungă la o alianţă între Franţa şi Anglia. 
lar dacă nobilii francezi n-aveau să mai fie siliţi să se lupte cu englezii, 
ei vor putea continua să ţeasă intrigi unii împotriva altora după pofta 
inimii. Cu toate astea, Owain avea impresia că partea franceză nu 
părea chiar recunoscătoare. Privind pe rând chipurile politicoase, 
înfumurate şi stânjenite ale acestora, ghici adevărul: îşi doreau 
această căsătorie, însă ar fi vrut să audă asta altfel. Nu le venea să 
creadă că el făcuse propunerea fără zile întregi de petreceri şi 
complimente, de aluzii şi manevre în avans. Erau uluiţi. 

Unul dintre englezi îi dădu lui Owain un ghiont în spate, trezindu-l 
înapoi la ceea ce avea de făcut. Era momentul lui. Inaintă ca la 
doisprezece paşi - inima-i bătea cu putere, avea palmele umede -, 
dându-şi seama îngrozit că toate privirile din încăpere poposiseră 
asupra lui. Când ajunse pe la jumătatea sălii, lângă duce, se lăsă cu 
genunchiul la pământ, cu o mişcare extravagantă a mâinii şi a capului 
pe care o exersase înainte (poate că reuşea să fie îndeajuns de 
curtenitor cât să acopere grosolănia ducelui). Asigurându-se că era 
bine aşezat în genunchi, descuie încuietoarea sipetului şi îi ridică cu 
un gest larg capacul, făcând să strălucească giuvaierul dinăuntru. 

Thomas Clarence îi făcu vag cu ochiul şi înclină din cap drept 
mulţumire, dându-şi seama de stânjeneala tânărului. Era un om bun, 
în felul lui. Se apropie apoi şi scoase din sipet rubinul uriaş prins în 
colanul său de aur şi-l întinse prinţesei. Binevoitoare, aceasta se 
apropie, privind în jos către Owain, cu obrajii mai trandafirii ca 
niciodată, cu ochii larg deschişi, iar pe buze cu un început de zâmbet. 
De fapt nu se uita la el, îşi zise Owain; el era pentru ea doar un lucru 
asupra căruia putea să-şi fixeze privirea ca să rămână demnă. Şi ea 
era stânjenită. Dar el putu să vadă că avea ochii verzi - nişte ochi 
minunaţi, îşi zise recunoscător, întorcându-i privirea; îşi simţea 
muşchii picioarelor întinşi în poziţia nefirească, aşezat pe un genunchi 
şi spera să nu înceapă să tremure. Măcar această parte a procedurii 
mergea bine. 

Nimeni nu se aştepta la vreo întrerupere. Aşa că fură cu toţii uimiţi 
atunci când, pe un ton care aducea a înfruntare, se făcu auzit un glas 
bărbătesc subţire, şuierat: 

— La urma urmei, în familia mea avem o istorie lungă de căsătorii 


în Anglia. 

Ducele se întoarse. 

Un tânăr doar cu câţiva ani mai în vârstă decât Owain şi decât 
prinţesa apăruse în pragul uşii. Şedea acolo insolent, cu un mic rânjet 
nesuferit pe chipul lui frumos. Piciorul lui Owain începu deodată să 
tremure atât de tare încât i se păru că avea să cadă grămadă. Işi 
schimbă uşor poziţia, sprijinindu-se discret cu o mână de podea şi se 
aşeză într-o poziţie mai stabilă, pe amândoi genunchii. Măcar acum n- 
avea de ce să se mai teamă că o să se facă de râs faţă de ceilalţi: 
toate privirile se întorseseră către tânărul nobil francez înveşmântat în 
mătase albastră. Privind pe furiş în jur ca să se asigure că nimeni nu 
băgase de seamă scăparea lui, văzu că o singură pereche de ochi mai 
era încă aţintită asupra sa. Ingrozit, îşi dădu seama că prinţesa era 
cea care se uita încă în jos la el. Dar era bine chiar şi aşa. Când zări 
panica din ochii lui, păru că abia acum era atentă şi pricepuse că 
acolo jos era într-adevăr un om în genunchi. Il privi pe Owain drept în 
ochi, liniştitor; îşi înălţă uşor chipul şi îi făcu un semn din cap. 

Apoi se întoarse, împreună cu toţi ceilalţi, spre tânărul care stătea 
în pragul uşii. Owain, pe care-l treceau încă toate năduşelile de 
emoție, abandonat, îngenuncheat în mijlocul încăperii, privi şi el într- 
acolo. 

— Poate vă mai amintiţi că sora noastră Isabelle, acum trecută la 
Domnul, spunea tânărul, cu ochii la ducele de Clarence, a fost şi ea 
măritată cu un rege al Angliei. Regretatul Richard al II-lea. 

Văzând cum se crispau chipurile francezilor, Owain îşi dădu seama 
că acest tânăr nesuferit trebuie să fi fost unul dintre fraţii mai 
vârstnici ai prinţesei, un prinţ al Franţei, şi că venise aici cu intenţia 
clară de a se lua la harţă cu delegaţia engleză. Ruşinea şi stânjeneala 
care-l cuprinseră acum pe Owain în numele stăpânului său şi al Angliei 
luară cu totul alte proporţii decât cele resimţite cu câteva clipe mai 
înainte pe seama lui. Abia mai putea respira. 

Thomas Clarence se închină rapid: 

— Regretatul, zise el cu un mormăit împăciuitor, fără să-şi lase 
privirea să o întâlnească pe cea a adversarului său. 

Owain înţelese că acesta n-avea să se lase ademenit într-o 
asemenea discuţie. Ducele era un om care-şi alegea cu grijă luptele, 
iar aceasta nu era cearta potrivită pentru niciun ambasador al Angliei. 
Richard al II-lea fusese înlăturat de pe tron de un văr de-al său după 
căsătoria lui cu o franţuzoaică, în urmă cu aproape douăzeci de ani; 
iar soţia lui Richard, Isabelle, sora cea mai mare a prinţesei, fusese 
trimisă înapoi în Franţa, înlăcrimată şi umilită. Noul rege Henric de 
Lancaster încercase să o ţină în Anglia: ar fi vrut să o mărite din nou 
pe Isabelle, de data aceasta cu fiul lui cel mai mare, bărbatul care 
domnea acum sub numele de regele Henric al V-lea al Angliei. Dar 


Isabelle fusese îndeajuns de mândră ca să refuze. Aşa că Henric al IV- 
lea o lăsase să plece, însă păstrase zestrea şi bijuteriile acesteia. Ele 
fuseseră probabil cheltuite pentru întreţinerea armatelor engleze care 
acum se porniseră pe hărţuială prin Normandia. Francezii încă îi 
considerau uzurpatori pe noii regi ai Angliei din viţa de Lancaster. Şi 
nu le iertaseră încă insulta adusă prinţesei lor. 

Tânărul francez în albastru se holbă la ducele englez, ca şi cum l-ar 
fi îndemnat să muşte momeala. Apoi, văzând că nu primea răspuns, 
continuă, jignitor şi cu rea-intenţie: 

— Regretatul rege Richard al Il-lea al Angliei, care a murit din 
ordinul Dumnezeu ştie cui. 

Tăcerea se adânci. Nimeni nu ştia cum murise regele englez 
detronat. Ducele de Clarence îşi ridică privirea spre cea a prinţului 
francez. Francezul lăsă să-i mijească pe faţa-i subţire o umbră de 
surâs perfid. Părea că toţi cei de faţă încetaseră să mai respire. Chipul 
ducelui se înroşi. Era evident că uitase cu desăvârşire că trebuia să se 
poarte cu diplomaţie cu francezii. Işi dorea din toată inima să-i dea 
una peste faţă francezului care rânjea la el. Cu toţi muşchii încordaţi, 
făcu un pas înainte, ameninţător. 

Crispat, Owain privi în jos. 

Insă chiar şi aşa, cu privirea aţintită spre genunchi, ţinând în braţe 
sipetul uitat, îşi dădea seama de prezenţa prinţesei de lângă el. lar 
acum, pe neaşteptate, o simţi înaintând către scena înfruntării. 

Părând că abia îşi dădea seama de ceea ce făcea, prinţesa se agăţă 
de mâna liberă a ducelui, iar apoi, preschimbându-şi mişcarea într-un 
gest de încredere, puse braţul musculos al acestuia, cu pumnul 
încordat, pe sub braţul ei subţire înveşmântat în verde; îl întoarse 
blând, dar ferm dinspre uşă înapoi către regina Franţei. 

Ducele o privi cu uimire tâmpă, dar se lăsă întors. Foarte grăbit, cu 
un glas atât de plin de teamă înăbuşită încât răsună vesel şi cochet, 
prinţesa spuse: 

— Domnia-ta, de va fi voia Domnului şi dacă înălțimile Lor tatăl şi 
mama mea vor încuviinţa, eu sunt din toată inima gata să vă fiu 
stăpână şi regina Angliei. 

Owain privi în sus, impresionat de curajul prinţesei. Îl adusese pe 
duce înapoi la picioarele reginei Franţei. Căutând aprobarea mamei 
sale şi primind o scurtă încuviinţare din cap, ea continuă, mai puţin 
solemn, cu un început de râs ce se pornise mai degrabă de la 
încercarea de a-şi drege glasul: 

— La urma urmei, întotdeauna mi s-a spus că voi ajunge cândva o 
mare doamnă. 

Ducele părea să se adapteze cu greu la schimbarea de ritm. Privea 
când la prinţesă, când la mama ei. Arunca şi câte o privire către uşă, 
de unde fratele mai mare al prinţesei, dacă acesta era francezul care-l 


insultase, se holba şi el la fată, cu gura căscată. Apoi, foarte lent, 
capul începu să i se mişte: sus-jos, sus-jos. Incă se gândea. Ceasuri 
întregi păruseră să treacă până ce deschise în sfârşit gura, lăsând să 
iasă un uriaş hohot de râs. A 

Nu râse singur mai mult de-o clipă. Intreaga sală se umplu ca de 
urletul unei haite de lupi - râs de bucurie şi în acelaşi timp scăpare de 
frică. Regina Franţei cotcodăcea atât de tare încât i se zguduia tot 
trupul. Era atât de încântată de întorsătura pe care o luaseră lucrurile 
încât nici nu băgase de seamă că veverița ei favorită înhăţa fondante 
din bomboniera de aur şi se apucase să mestece la ele, aşezată pe 
picioarele dinapoi, privind scena cu ochi rotunzi şi vii. Şi toţi francezii 
de faţă îi trimiteau prinţesei priviri calde şi pline de recunoştinţă, 
pufnind pe ascuns. 


Acum ea înţelesese pentru prima oară ce însemna cu adevărat să 
fii prinţesa Catherine de Valois: anume că oamenii trebuiau s-o 
asculte. Pentru ea era prima dată când exercitase vreun fel de putere. 
Era cel mai pasionant lucru pe care-l făcuse vreodată. Inima îi bătea 
cu putere. Işi auzea bătăile inimii răsunându-i în urechi ca un bubuit 
de tobă. 

ignorând privirea feroce pe care i-o arunca Louis, fratele ei cel mai 
mare, din pragul uşii, precum şi privirile crunte pe care mama ei i le 
arunca acestuia din jilţul său sculptat - se punea de o ceartă între cei 
doi cât de curând - Catherine trase aer în piept şi se bucură în voie de 
râsul ce însemna că vorbele pe care ea le rostise salvaseră situaţia. 

Apoi privi în jos. Bietul paj englez era încă îngenuncheat, ţinând în 
mâini sipetul. Ducele englez uitase cu totul de el. Băiatul chipeş cu 
ochi albaştri şi plete brune se uita la ea cu aceeaşi privire caldă şi 
plină de adoraţie pe care i-o arăta acum toată lumea, însă era vădit că 
acesta tânjea totodată să se scoale din genunchi şi să fugă să se 
ascundă iarăşi în umbră. Dar azi ea putea face orice. Putea să-i 
scurteze agonia; îl putea salva şi pe el. 

— Acesta e pentru mine? zise ea, atingând braţul ducelui şi arătând 
din priviri spre sipet. Cât de frumos... - şi îşi aplecă gâtul, astfel încât 
ducele să îi poată petrece giuvaierul peste cap. 

Surprins, dar chicotind încă, ducele întinse mâna după colan, 
murmură un „Mulţumesc, Owain” şi se aplecă asupra ei spre a-şi face 
datoria de curtean. Ea simţi cum pajul englez - care avea un nume ce 
nu era câtuşi de puţin englezesc - sări în picioare şi se îndepărtă 
repede, acum în sfârşit liber, după ce primise dezlegarea de la 
stăpânul lui. Putea şi ea să-şi închipuie cât de tare îl dureau genunchii; 
şi spera că-i era recunoscător. 

Apoi se concentră asupra gâtului vânos al ducelui englez şi a 
degetelor lui uriaşe care se chinuiau cu colanul de aur împodobit pe 


care i-l atârna la gât. Thomas Clarence semăna cu un taur cu inel în 
nas, îşi zise ea, cam încrezută; periculos de puternic, dar uşor de 
mânat odată ce-l ţii de inel. Oare fratele lui, regele Angliei - în acest 
moment posibilul ei soţ - va fi la fel de plăcut? Ea aşa spera. Dar în 
acelaşi timp băgă de seamă că spera ca Henric al Angliei să nu aibă 
gâtul acela gros şi ochii holbaţi şi tâmplele sure şi să nu poarte acelaşi 
verde şters sau cafeniul noroios cu care erau acoperiţi toţi englezii 
ăştia. Lăsându-şi gândul să zboare către un viitor în care un 
arhiepiscop avea să-i pună pe cap coroana Angliei, în sclipirile 
lumânărilor şi ale podoabelor, soţul pe care închipuirea ei îl alcătuise 
era la fel de tânăr ca ea. Era înalt şi subţire şi suplu, cu ochi de un 
albastru închis şi plete brune şi cu un zâmbet timid şi încărcat de 
adoraţie. 
Moşmondeala ducelui părea să dureze foarte mult. 


Când privi din nou în sus, ea îl văzu pe fratele ei mai mic, Charles, 
foarte palid şi părând mult mai tânăr decât cei doisprezece ani ai săi, 
împleticindu-se afară din sală pe lângă Louis, spre coridor, de unde 
abia o putu zări pe Christine de Pisan chemându-l din umbră. Speră că 
asta însemna că Charles avea să primească de mâncare. Niciunul 
dintre copiii regali nu primise de mâncare toată ziua. li era dintr-o 
dată dureros de foame şi ei, amintindu-şi cât timp trecuse de când 
mâncase ultima dată. Dar Christine era credincioasă şi agitată ca un 
terrier şi ştia să-i scoată din amorţire pe slujitorii ursuzi, înfiorători, 
punându-i să le facă de mâncare. Şi poate că Charles îi va păstra şi ei 
câte ceva pentru mai târziu. 

A doua oară când privi în sus, după ce ducele mormăise un „Gata!” 
în chip de triumf al mâinilor stângace, fu uşurată să vadă că şi Louis 
dispăruse. În pragul uşii nu mai stătea nimeni, în afara gărzilor. 


DOI 


Abia spre apusul soarelui izbuti Christine de Pisan să ajungă la 
poarta cetăţii. Reuşise să-l convingă pe bucătarul reginei să-i cedeze 
câteva bucăţi de carne şi de pâine pentru cele două odrasle regeşti 
mai mici, dat fiind că bucătarul acestora nu era de găsit nicăieri (ceea 
ce poate nu era surprinzător; slujitorii copiilor nu mai fuseseră plătiţi 
de două luni, cel puţin de când boala îl lovise iarăşi pe rege, iar pe 
regină nu te puteai bizui pentru nimic), înăbuşindu-şi furia pe care o 
resimțea de obicei atunci când vedea cum leneşa şi răsfăţata 
bavareză îngăduia să-i fie neglijaţi băiatul şi fata, copiii ei cei mai mici, 
Christine îl băgase în pat pe Charles, azi neaşteptat de cuminte. 
Catherine era încă în sala de audienţe, bănuia. Il făcuse pe Charles să 
promită că va păstra nişte carne şi pentru sora lui. Nici Christine, nici 
băiatul n-avuseseră inima să vorbească despre propusa oroare a unei 
căsătorii în Anglia pe care regina tocmai o acceptase într-un chip atât 
de înjositor. 

De fapt, Christine trebuia doar să îi ajute pe prinţ şi pe prinţesă la 
citit - să le călăuzească minţile. Aceasta era o însărcinare firească 
pentru cineva care scrisese aşa de mult cum scrisese ea, spre lauda 
Europei întregi, despre ce-ar trebui să însemne educaţia prinților. Insă 
ori de câte ori tatăl lor cădea iarăşi pradă demonilor lui, Christine se 
trezea mergând zilnic la Hôtel Saint-Paul, palatul-grădină pe care 
bunicul acestora îl construise chiar lângă noile ziduri ale cetăţii, până 
în întortocheata anexă a copiilor şi spre încăperile supraîncălzite, pline 
de papagali şi ticsite cu bomboane ale mamei lor, unde singurul rol al 
Christinei era acela de a face pe dădaca-mamă: să se asigure că 
aveau îndeajuns de mâncare şi haine de îmbrăcat. Aceasta îi dădea 
peste cap orice urmă de concentrare, o întrerupea din scris şi de la 
conducerea atelierului de copiere de manuscrise cu care se ocupa. 
Dar cum ar fi putut să nu facă măcar atâta lucru? li era 
recunoscătoare sărmanului, blândului, suferindului rege Charles care 
o lăsa să-şi petreacă restul vieţii în Franţa - nu-şi dorea nicidecum să 
se întoarcă la Veneţia, de când rămăsese văduvă - şi pentru 
bunăvoința pe care i-o arătase de-a lungul atâtor ani. Şi îi părea rău 
de el, de necazurile lui şi îi părea rău şi de copii. Erau aşa de tăcuţi 
amândoi ca şi cum, neglijaţi atâta vreme, rămăseseră fără de glas (cu 
toate că Christine băgase de seamă că cel puţin Catherine reuşea de- 
acum să găsească resursele necesare pentru a obţine ceea ce-şi 
dorea în ceea ce privea mâncarea şi prieteniile, chiar fără cuvinte; 
folosindu-se de privirile lungi şi gesturile unei fete aproape de 
împlinirea frumuseţii ei de tânără femeie pentru a-i fermeca pe 
oamenii de care avea nevoie. lar astăzi se arătase a fi într-adevăr la 
înălţime, cu un şiretlic care fusese pe placul tuturor). 


Dar acum nu era momentul să-şi facă griji pentru micul Charles şi 
pentru Catherine. Tot ce mai avea Christine răgaz să resimtă era 
neliniştea cu privire la propria-i soartă. Işi suci iute trupul subţire spre 
şeful gărzilor. Când se făcuse atât de târziu? Dincolo de Hôtel Saint- 
Paul, putea deja vedea pe râu o strălucire roşie sus, dincolo de insulă 
şi de vechiul palat regal şi de catedrala NGtre-Dame. Noaptea era 
primejdioasă. Gărzile erau gata să închidă poarta, încuindu-i înăuntru 
- pentru siguranţa lor - pe locuitorii oraşului. 

— Ai întârziat, îi zise unul dintre ei, brutal. 

— Sunt doar zece minute pe jos până la mine acasă, răspunse ea 
hotărâtă. Ştii că stau foarte aproape. 

Bărbatul clătină din cap, stând pe gânduri. Cunoşteau cu toţii 
cifrele: zece trupuri erau aduse în fiecare noapte la morga de la Luvru. 
Zece gâtlejuri tăiate pe străzi, când oamenii cinstiţi ar fi trebuit să fie 
adormiţi în casele lor. Parisul era un loc înspăimântător în aceste 
vremuri, chiar şi acum când altfel era destul de liniştit. 

— Trebuie să ajung acasă, zise ea. Am copii. Nepoţi. De lucru. 

Arătă în jos către rochia ei albastră simplă şi râse încrezătoare, 
dăruindu-le zâmbetul ei cel mai cochet. Era întotdeauna bine să-şi 
folosească mai întâi farmecul, înainte să-l facă pe om să înţeleagă că 
era pusă pe treabă. Surâsul ei îi topise deja. 

— N-arăt ca şi cum ar merita osteneala să mă jefuiască. Doar 
vedeţi şi voi. O să fiu în regulă. 

Şi-ar fi dorit ca omul să se grăbească să ia o hotărâre şi s-o lase să 
plece. Nici ea nu voia să o prindă noaptea prin oraş. 

Paznicul dădu pe neaşteptate din cap de parcă vedea ocazia să 
împuşte doi iepuri deodată. 

— Avem aici un englez care are nevoie de adăpost în noaptea asta, 
îi zise. Te las să ieşi dacă îl iei cu tine. O să te apere el. 

Urma să fie cam înghesuit, dar dacă o lăsau să iasă, putea să 
găsească un colţişor şi pentru oaspete. Chiar şi pentru un englez. 
Încuviinţă din cap. Uşurat, paznicul fluieră repede un catâr şi o urcă 
pe el. Christine îl recunoscu pe tânărul care-l ţinea de hăţuri. Era înalt, 
dar era încă un copil - pajul cu părul negru sau aghiotantul sau ce era 
el care ţinuse deschis cufăraşul atunci când ducele de Clarence îi 
oferise prinţesei giuvaierul. Gata de plecare, acesta avea în spinare o 
sarcină istovitoare şi era înfăşurat într-o manta cu glugă, prea grea 
pentru vremea blândă din acea seară. El o privi cu un mic surâs timid. 
N-avea s-o apere de vreun tâlhar, pricepu ea. Dar măcar n-o să-i facă 
necazuri. 

Băgă de seamă că băiatul îşi întorcea mereu capul, holbându-se la 
orice vedea pe drum. Căscă ochii la întinsa stradă pavată St. Antoine, 
unde pomii înfloriţi se iţeau de după zidurile casei ducelui d'Orléans şi 
ale mănăstirii Sainte-Catherine du Val des Ecoliers. Dincolo de poarta 


St. Antoine, când lăsară în urmă râul, ajungând spre străzile mai 
înguste, unde caldarâmul dispărea, iar zgomotul copitelor catârului se 
pierdea în murdăriile ce-i ajungeau până la glezne, admiră florile 
rozalii ce atârnau deasupra lor, din casa regelui Siciliei pe de o parte, 
iar de cealaltă parte din mănăstirea Petit-Saint-Antoine. 

La început ea crezu că-i era frică şi că asculta după vreun zgomot 
suspect. Cel puţin ea aşa făcea, deşi mai degrabă s-ar fi lăsat omorâtă 
decât să recunoască asta. Trecură pe o parte a înghesuitei Rue des 
Juifs şi pe lângă alte ziduri năpădite de nori albi şi rozalii, cu turnurile 
mai zvelte şi fleşele înălțându-se de după vălătucii de flori, până la 
reşedinţa episcopilor de Beauvais. Când ajunseră la răscruce, ea ÎI 
privi drept în ochi ca să îi arate că aici trebuia să întoarcă spre stânga 
capul catârului şi îşi dădu seama după ochii vii, iscoditori şi veseli ai 
băiatului că acesta nu era câtuşi de puţin speriat. Era doar gata să 
îmbrăţişeze cu privirea împrejurimile până la cel mai mic detaliu. Din 
locul uşor înălţat de aici se vedea până jos, în portul Grève. Se puteau 
vedea capătul vinciului folosit la descărcarea grămezilor de fân şi 
ultimele pete strălucitoare de râu. Se puteau zări cele două turnuri ale 
catedralei, turnuleţele palatului şi verdele închis al viilor dezgolite de 
pe coasta Malului Stâng, cu clădirile Universităţii şi bisericilor risipite 
în spatele lor, pe dealuri, ca nişte siluete în amurg. 

Văzând-o dintr-o dată prin ochii nou-venitului, priveliştea o lăsă 
uimită şi umilă, cum nu i se mai întâmplase de ani de zile. Abia dacă- 
şi mai amintea ce o făcuse să scrie într-una dintre cărţile ei cele mai 
cunoscute despre ce-nsemnase experienţa venirii ei de la Veneţia aici, 
pe când era copil şi despre impresia extraordinară pe care i-o lăsaseră 
primele luni pe care le petrecuse la Paris. Dăduse uitării frumuseţea în 
mijlocul căreia trăia. In aceste zile, pe străzile astea nu se putea gândi 
la altceva decât la necazurile care îi pândeau pe toţi. Dar ia uite la 
băiatul ăsta cum cască ochii. Pesemne Parisul mai e încă un vis, o 
minune pentru orice om care nu văzuse sau nu-şi închipuise niciodată 
două sute de mii de oameni trăind, muncind, cântând, rugându-se şi 
gândind laolaltă. 

— Nu mi-am închipuit niciodată, zise băiatul, întorcându-şi ochii 
sinceri spre ea, niciodată n-aş fi crezut că are să fie astfel. 

Vorbea franceza cu accent, dar fluent. Dezarmată de căldura şi de 
francheţea lui, aproape că zâmbi. 

Un câine lătră undeva în apropiere; ceva scârţâi. Ea tresări. N-avea 
rost să te alegi cu gâtul tăiat doar pentru plăcerea unui schimb de 
politeţuri cu un englez, îşi zise în sine. 

— Vino, îi şuieră ea. Hai s-ajungem înăuntru. 


Când ajunseră pe strada Vieux Temple, era atât de întuneric încât 
fură nevoiţi să bată la poarta curţii, care fusese încuiată, iar când Jean 


ieşi să le deschidă, purta cu el un felinar. 

— Eram îngrijoraţi, îi zise el, venind direct spre ea şi ajutând-o să se 
dea jos de pe catâr, fără să-l vadă pe oaspetele care ţinea animalul de 
căpăstru. 

Glasul îi era liniştit, dar ea simţi încordarea ce străbătea din el. 

— Imi pare rău, îi răspunse, ridicându-şi capul, simțind iarăşi 
obişnuita emoție privindu-i chipul măsliniu şi părul negru, linia 
elegantă a fălcilor şi a nasului, mirosul proaspăt. 

Fiul ei: bărbatul născut din dragostea ei şi a lui Etienne. Faptul că-i 
amintea astfel de Etienne, mort de mai bine de douăzeci de ani de- 
acum, aduse în glasul ei şuierat o notă tragică: 

— N-am putut face nimic. Toate au întârziat. Au venit oaspeţi din 
Anglia. 

Jean îşi ridică privirea. Nici lui nu-i erau mai dragi decât ei stăpânii 
de acum ai Angliei. Cândva, demult, pe când Jean era copil, ea îl 
trimisese în Anglia drept paj al bătrânului cavaler de Salisbury. Era un 
loc bun pentru un băiat care voia să-şi croiască un drum în viaţă. Dar 
cavalerul fusese ucis la scurt timp după ce regele Richard fusese 
înlăturat. Noul rege al Angliei - așa-zisul rege al Angliei, adăuga ea 
încrâncenată în sinea ei - care îi luase locul lui Richard ar fi vrut să-l 
păstreze acolo pe tânărul Jean de Castel şi chiar s-o convingă pe 
Christine să se mute în Anglia ca să fie alături de fiul ei şi să-i 
lumineze Curtea cu scrierile ei. Dar ea nu stătea la târguială cu 
uzurpatorii şi n-avea câtuşi de puţin de gând să plece din mijlocul 
civilizaţiei în sălbăticia umedă de dincolo de mare. Aşa că îl 
îmbrobodise pe cel dintâi Henric de Lancaster să-i trimită fiul înapoi în 
Franţa cât timp ea se prefăcea că vrea să se hotărască şi în cele din 
urmă îi găsise lui Jean un loc aici, la Paris. Lucrurile se aranjaseră mai 
bine aşa. Erau împreună. Cu toate astea, Christine şi fiul ei ştiau prea 
multe despre trădările şi vărsările de sânge pe care le urzise Henric 
de Lancaster ca să se poată gândi cu plăcere la Anglia. lar ideea le era 
cu atât mai puţin pe plac acum, când în Anglia domnea fiul acelui 
Henric - acum Henric al V-lea - care, de cum devenise rege, îşi şi 
trimisese fratele în Franţa, în fruntea unei armate, ca să se bată cu 
francezii în Normandia şi care părea să vrea să scoată iarăşi la lumină 
vechea pretenţie a regilor englezi la pământurile Franţei - pretenţie 
nedreaptă chiar şi atunci când regii mai erau încă legitimi - şi la a fi 
de Dumnezeu rânduiţii stăpânitori ai Franţei. Englezii erau primejdioşi: 
ucigaşi de regi, prădători de cadavre, lupi. Acest Henric n-avea cum 
să fie un soţ pe potriva lui Catherine. Oricine putea pricepe asta. 

— Care oaspeţi englezi? întrebă Jean, cu flacăra felinarului lucindu-i 
în ochi. 

— Fratele. Ducele de Clarence. Cu propunerea ca prinţesa 
Catherine a noastră să se mărite cu regele Henric, răspunse Christine 


iute, pe un ton reţinut. 

Jean îşi dădu ochii peste cap. 

— Inţeleg, răspunse el sec, ridicând din sprâncene, în mod evident 
neputându-şi închipui că o asemenea propunere ar fi putut fi luată în 
serios de cineva şi crezând că era mai degrabă o invitaţie la un râs 
amar. Şi cu cine a stat de vorbă, dacă regele e... 

Apoi privi în jur, ca şi cum îl zărea pentru prima oară pe băiatul ce 
ţinea frâul catârului şi ridică încă o dată din sprâncene într-o altă 
întrebare mută şi precaută. 

— Acesta e un membru al suitei ducelui de Clarence, explică 
Christine, pe tonul ei oficial şi rezervat. 

Jean îi făcu semn din cap nou-venitului - ceva mai puţin decât o 
plecăciune. Recunoscător că era în sfârşit băgat în seamă, băiatul 
făcu din toată inima o plecăciune, mormăind mulţumiri pentru 
adăpost în franceza lui anglo-normandă curgătoare, dar guturală. Era 
surprinzător de înalt. Se înălța deasupra lui Jean, care era totuşi bine 
clădit. 

— Mi-au cerut să-l adăpostesc, continuă ea. Un englez... 

Se întoarse spre băiat, întrebătoare. 

— Owain Tudor, zise el, făcând iarăşi o plecăciune. Dar avea în 
priviri ceva nefiresc pentru un băiat - o străfulgerare de durere? 
Incurcătură? Un oftat? Mândrie? - şi adăugă, strângându-şi uşor 
buzele: Nu-s englez. Sunt velş. 


Auziseră de răscoala velşilor împotriva regelui Henric, în 
îndepărtatele Mărci Occidentale ale Angliei. Sigur că auziseră; Franţa 
îl susţinuse pe rebelul velş, Owain Glyndŵr, împotriva uzurpatorului 
englez. O armată franceză condusă de cancelarul de-atunci, seniorul 
breton Jean de Rieux, petrecuse chiar vreo doi ani de zile în Ţara 
Galilor, după ce căpetenia velşă fusese încoronată ca rege sub 
numele de Owain al IV-lea, conducând o armată de trei mii de cavaleri 
bretoni, sub flamura dragonului velş. Francezii şi velşii îl susţinuseră 
pe răposatul rege Richard al Angliei, deja mort pe-atunci, mai degrabă 
decât pe Henric, ucigaşul de regi; de-acolo începuse totul. Aşa încât 
Christine şi fiul ei ştiau că răscoala, care într-o vreme se răspândise în 
întreaga nobilime engleză, transformându-i în rebeli până şi pe unii 
dintre cei mai de vază lorzi ai Angliei, aproape îl nimicise pe Henric al 
Angliei. Rebelii îşi împărţiseră între ei Anglia chiar înainte să o 
cucerească: Ținuturile de Mijloc, velşilor, Sudul şi Vestul, lorzilor 
Mortimer ai Mărcii, Nordul, clanului Percy. Dar revolta fusese până la 
urmă înfrântă, deşi căpetenia lor velşă încă se mai ascundea printre 
dealurile ceţoase, ieşind din când în când la vreo hărţuială, şi cu toate 
că el încă îşi mai zicea rege al Ţării Galilor. Aşa că priviră nedumeriţi 
la tânăr când acesta le zise că Owain Glyndŵr, căpetenia răsculaților 


era vărul lui - rege din străvechea viţă regală de Powys Magog, după 
cum explica băiatul, nu fără o urmă de mândrie, în franceza lui 
excelentă. Dacă băiatul era înrudit cu rebelul, ce căuta el aici la Paris, 
frumos îmbrăcat, în slujba unui duce englez? 

Băiatul se mulţumi să clatine din cap, văzând neînţelegerea de pe 
chipurile lor. larăşi părea mai vârstnic decât era; de parcă era obişnuit 
ca oamenii să nu priceapă cine era şi care era situaţia lui. 

— Familia mea a fost pedepsită, zise el, ridicând uşor din umeri ca 
şi cum încerca să pară indiferent. Unul dintre unchii mei a fost 
executat. Pământurile ne-au fost confiscate. Dar eu eram doar un 
copil. Prinţul Henric m-a luat la el; nu ca ostatic... din bunătate... şi m- 
a făcut paj în suita lui, zise el, revenindu-şi cu totul din momentul de 
îmbăţoşare de dinainte; apoi, liniştindu-i pe ceilalţi: Acum e regele 
Henric. Aşa că presupun că până la urmă sunt totuşi aproape un 
englez. 

Le înfruntă curajos privirea: 

— Am avut noroc, adăugă el, cu încă un surâs voit nepăsător, de 
parcă-i desfidea să nu-l creadă. 

Rostind acestea cu atâta siguranţă, Owain resimţi obişnuita 
ameţeală provocată de senzaţia că se afla în două locuri deodată. În 
vreme ce zâmbea către gazdele sale, nu se putea împiedica să nu se 
gândească pentru o clipă în sinea lui ce s-ar fi întâmplat cu el dacă nu 
ar fi devenit englez. Se gândi la verii cu care se jucase, alături de care 
călărise sau cu care se juca de-a v-aţi ascunselea, care rămăseseră 
împreună cu tatăl lor ca să lupte alături de armata galeză şi care erau 
acum cu toţii închişi în Turnul Londrei: Gruffydd, fiul cel mai mare al 
lui Glyndŵr, în vârstă de vreo douăzeci de ani, care moştenise ochii 
pătrunzători şi agerimea minţii tatălui său, care tăia în două cu sabia 
stropul de ploaie, cel mai iute alergător pe care Owain îl văzuse 
vreodată - şi cel mai iute călăreț. Eroul din copilărie al lui Owain. Cele 
trei micuţe Mortimer, fetiţele blonde, peltice şi chicotind, niciuna 
trecută de opt-nouă ani şi mama lor cu ochii obosiţi, Catrin, fiica lui 
Glyndŵr şi mătuşa lui Owain. Femeile fuseseră toate luate prizoniere 
atunci când soţul lui Catrin, puternicul lord englez Edmund Mortimer 
fusese ucis la asediul din Harlech, când oamenii regelui englez 
reuşiseră în sfârşit să spargă zidurile. Dar nu toţi cei alături de care 
crescuse erau acum închişi; nu chiar toţi. Owain se gândi la fiul mai 
tânăr al lui Glyndŵr, Maredudd ap Owain Glyndŵr, care se ascundea 
împreună cu tatăl lui fugar în Herefordshire - râzând liniştiţi în 
adăpostul lor - şi împreună cu unul dintre ginerii englezi ai lui 
Glyndŵr, care în mod ciudat era stăpânul englez al acelui ţinut şi care 
era şi el fugar. Se gândi la propria lui familie apropiată: la mama lui, 
moartă demult, pe cât se zice de oroarea şi de teama ce o 
cuprinseseră când se ascundea de ceata adusă de prinţul Harry ca să 


dea foc castelului Sycharth. Nu-şi aducea aminte de ea. Tatăl lui - un 
zâmbet vesel sau o furie teribilă, după cum îi venea; călărind alături 
de francezi şi luându-l cu el pe Owain; învăţându-l pe Owain primele 
cuvinte şi lucruri despre limba şi felul de a fi al nou-veniţilor, pe când 
el avea doar cinci sau şase ani şi când, fiind luat în expedițiile 
armatei, era cel mai mândru băiat care s-a văzut vreodată. Chiar dacă 
Owain nu-l mai respecta pe acel tată fără minte - care-l predase 
duşmanului atunci când îi convenise - sau pe unchii care-şi scăpaseră 
pielea predându-şi proprii oameni să fie torturați şi ucişi, nu se putea 
împiedica să nu-i pară rău pentru ei. Tatăl lui, Maredudd ap Tudur, ca 
toţi ceilalţi fraţi care supravieţuiseră, îşi ducea zilele din mai nimic: 
fugar, ascunzându-se în poduri şi în biserici, trăind din milă. Casele nu 
mai erau. Owain îşi amintea cum arseseră cele două conace 
înconjurate cu şanţuri, amintirile înceţoşate ale unui copil care trăgea 
cu ochiul printre degetele ce-i acopereau ochii, înecându-se de fum, 
tresărind, redus la o tăcere temătoare, îngrozită. Acestea erau pe 
undeva printre fâşiile netede, verzi-cenuşii de iarbă şi copaci şi mare 
de pe insula căreia unii îi ziceau Insula Intunecată sau Insula Mierii sau 
Insula Vitejilor, care fusese cândva casa familiei lui: Môn, dincolo de 
munţii mari, înzăpeziţi din Gwynedd, cărora englezii le zic Anglesey şi 
pe care n-avea să-i mai vadă nicicând. Capul unchiului Rhys era înfipt 
într-un par, la Chester. Băieţii unchiului Rhys n-aveau dreptul să se 
mai întoarcă la Erddreiniog. Unchiul Gwilym pierduse Clorach; copiii 
unchiului Ednyfed pierduseră Trecastell. Numai Morfydd, cea mai 
vitează dintre verii şi verişoarele lui, fiica unchiului Goronwy, care 
avea farmec şi care era mai încăpăţânată decât toţi ceilalţi membri ai 
familiei laolaltă şi care, în plus, era binecuvântată cu un soţ ce nu era 
într-o aşa de mare dizgrație cum era restul familiei lui Owain, mai 
îndrăznise să se roage de regele Angliei ca să primească înapoi 
Penmynydd, străvechiul fief al familiei. 

Cu ochii minţii, Owain văzu miile de copii luaţi ca slujitori atunci 
când regele englez îşi adăpostise caii în biserica Abației Strata Florida, 
lăsându-i să pângărească jertfelnicul Domnului. Acel Henric cel bătrân 
fusese un om crud. Il încânta să arate că nu se temea de nimeni, nici 
măcar de Dumnezeu. De n-ar fi fost tânărul rege Henric, cu iertarea 
lui şi cu pacea... Owain auzise în acea noapte urletele neliniştite ale 
mamelor, tăcerea temătoare a copiilor, privirile lor în gol, când erau 
împinşi ca oile înăuntrul abației şi de-acolo mai departe în necunoscut. 
Acela fusese începutul. lar Owain văzuse şi sfârşitul: iarba de pe 
străzi; casele fără acoperiş; satele arse; un ţinut nelocuit. 

— Am avut noroc, repetă el încet. Regele meu, Henric, este un 
stăpân bun. 


Christine şi Jean priviră unul la celălalt. Apoi, punându-şi braţul pe 


umărul băiatului, Jean îl conduse înăuntru. 

li dădură băiatului de băut şi de mâncare. El răspunse politicos că 
nu dorea nimic, dar, fireşte, înfulecă una după alta feliile de pâine şi 
carne şi le făcu să alunece pe gât cu o cupă mare cu vin. La urma 
urmei, era tânăr, orice-ar fi văzut în acel război de demult; avea poate 
cincisprezece ani; şi o poftă de mâncare pe cinste. 

Văzându-i pe toţi cum stăteau şi-l priveau, într-un cerc de lumină - 
nu doar Christine şi Jean, ci şi Jehanette, nevasta lui Jean şi micii 
Jacquot şi Perrette - îşi turnă apă din belşug peste vin şi explică, luând 
o duşcă zdravănă: 

— Avem poruncă să nu bem vin franțuzesc fără apă, pentru că e 
aşa de bun şi de tare; n-avem voie să ne îmbătăm. 

Ezită; îl puteau cu toţii vedea întrebându-se dacă trebuia sau nu să 
le spună ce stătea în spatele acestei porunci - mai mult decât evident: 
„Nu vă îmbătaţi, ca să nu vă prindă la-nghesuială vreun francez” -, 
apoi dându-şi seama că asta ar fi fost lipsit de tact, se îmbujoră. In loc 
de asta, îşi trecu limba peste buzele de un roşu închis, în semn de 
preţuire: 

— Incă nu ştiu dacă e tare, dar că e bun e lucru sigur, încheie el, cu 
un zâmbet strălucitor. 

Christine văzu nasul cârn al lui Perrette încreţindu-se, într-un 
început de râs; prevenitoare, se uită drept în ochii ei. N-avea rost să 
se lase încântați prea uşor. 

De îndată ce-şi potoli foamea, băiatul oftă, îşi împinse scaunul mai 
departe de masă şi, îndatoritor, ca un copil bine-crescut, se apucă să- 
şi distreze gazdele tăcute povestindu-le despre viaţa sa şi despre ziua 
care se încheiase. Cu dragă inimă, începe să vorbească, să 
pălăvrăgească - gândi cu asprime Christine - despre întâlnirea pe 
care ducele lui o avusese cu regina Franţei - bine, nu chiar ducele /u;; 
Owain fusese trimis pe lângă Clarence doar pe timpul călătoriei la 
Paris. Işi fixă ochii mai degrabă rugători asupra lui Jehanette, care 
avea gropiţe şi părul buclat şi care părea cea mai dispusă să 
zâmbească. 

— Stăpânul meu a trimis prinţesei voastre un giuvaier împreună cu 
o cerere în căsătorie. Era de datoria mea şi am avut plăcerea să i-l 
ofer astăzi... Cred că prinţesei i-a plăcut. Este o prinţesă foarte 
frumoasă. Ea însăşi un giuvaier. Căsătoria va fi o binecuvântare 
pentru ţările noastre... nu credeţi? încheie el, auzindu-şi chiar şi singur 
milogeala din glas. 

N-avea idee de ce erau atât de lipsiţi de orice veselie. Chiar şi 
nevasta cea drăguță. Inţelese că trebuie să fi spus ceva greşit - dar 
ce? Puţea? Işi ascunse pornirea de a se mirosi la subraţ. 

Dar văzu din ce în ce mai îngrijorat cum femeia mai vârstnică ce-l 
adusese acasă îşi strângea buzele şi-şi îndrepta spinarea din ce în ce 


mai ţeapănă. Fusese cândva frumoasă această Christine de Pisan, se 
vedea asta; pe chipul ei îmbătrânit şi în mândria cu care-şi purta 
trupul mic şi puternic, împingându-şi înainte pieptul umflat, pe 
jumătate războinic, pe jumătate cochet, se vedea încă umbra acelei 
frumuseți. Dar avea şi ceva înspăimântător; n-ar fi vrut cu niciun chip 
s-o calce pe bătături. 

Christine îl fulgeră din priviri. Spuse cu asprime: 

— N-aş fi aşa de sigură, tinere. Şi nici nu mi-aş pune mari speranţe 
în asta, dacă aş fi în locul tău. Mă îndoiesc foarte tare că această 
căsătorie va avea loc. 

Işi lăsă bărbia în jos şi continuă să îl privească, neînduplecat. 

Owain se făcu mic, dorindu-şi să devină invizibil, întrebându-se cu 
ce-ar fi putut-o jigni într-un asemenea hal. 

ÎI zări pe tânărul francez punând o mână pe braţul mamei sale, 
îndemnând-o să se abţină. In acelaşi timp văzu că doamnei de Pisan 
nu părea să-i pese. Părea că gestul aproape că o îndemnase să 
meargă mai departe. 

— Fără îndoială că... regele... vostru englez îşi doreşte o căsătorie 
cu cea mai veche şi mai mare viţă regală din Europa, zise ea, iar 
glasul ei şuierat răsună grav şi încărcat de dispreţ. Dar una din 
prinţesele noastre regale a refuzat deja o cerere în căsătorie a regelui 
vostru, nu uita asta. Pe cât îmi amintesc, era o problemă cu 
legitimitatea pretenţiei lui la tron în acea vreme... şi nu ştiu ca 
lucrurile să se fi schimbat de-atunci în această privinţă. Işi apropie 
capul de al lui. Ce crezi? 

Owain se simţea ca un iepure hipnotizat de un şarpe. 

— Da... nuu... se bâlbâi el, dorindu-şi cu disperare să-i facă pe plac, 
dar simțind în acelaşi timp că era ademenit în mijlocul primejdiei şi 
mai cu seamă neştiind, pur şi simplu, ce răspuns aştepta de la el. 

— In orice caz, regele nostru este cel care va lua hotărârea, atunci 
când are să-şi revină din... din boală, dădea înainte Christine, 
impecabil, apăsând pe fiecare cuvânt şi ridicând din sprâncene ca să 
dea şi mai mare greutate cuvintelor ei. (Owain observă că nu spusese: 
„nebunia” regelui; de fapt, nimeni dintre cei pe care îi întâlnise la 
Paris nu părea să vorbească de nebunia despre care oricine din Anglia 
ştia că îl cuprinsese pe regele Franţei). Nu regina noastră. Cât despre 
regină... poate să-ţi fi părut încântată de ideea de a o mărita pe 
Catherine cu regele vostru, dar nu uita că tu eşti un străin, şi încă unul 
foarte tânăr. Dacă ai fi parizian, ai şti fără să ţi se spună că acum cea 
mai mare plăcere pe care o are în viaţă este aceea de a-l împinge pe 
fiul ei să se poarte urât. O distrează. Are o minte vicleană şi ei doi nu 
se înţeleg. Ai văzut cum a răspuns el. El era acela, Louis, prinţul 
nostru moştenitor, Delfinul care a făcut scena aia. Şi avea dreptate, 
desigur. N-ar fi trebuit să muşte niciodată momeala ei; dar aşa e 


Louis. Întotdeauna a fost un mocofan. N-a priceput că era dispusă să 
ia în considerare ideea asta doar ca să-l împingă să facă scena aia. 

— Mamă! murmură Jean de Castel. 

Ea îndepărtă mâna fiului ei cu o pufnitură supărată: 

— Pfff! 

Dar apoi se opri. 

— Ei, poate ai dreptate, zise ea o clipă mai târziu, părând mai puțin 
furioasă. Vorbesc înainte de vreme. Dar totuşi nu m-aş încrede în 
încântarea reginei. E foarte probabil să se ofilească. N-o să fie nicio 
căsătorie. 

Owain încuviinţă din cap, mai puţin preocupat să-şi apere regele 
decât să-şi ţină gura, ca nu cumva primejdioasa doamnă de Pisan să 
iasă iarăşi la atac. Era fascinat de aerul ei de imperioasă siguranţă. 
Era şi mai fascinat de familiaritatea - dacă ar fi fost o persoană ceva 
mai puţin înfricoşătoare, ar fi zis impertinenţa - cu care ea descria 
familia regală franceză. Se uită pe furiş în jur, la odaia simplă din casa 
liniştită şi modestă de oraş în care stăteau. Aruncă încă o privire la 
veşmintele simple, albastre cu alb, ale doamnei de Pisan. Nu păreau 
să indice că ar fi fost cine ştie ce mare doamnă. Ar fi zis că fiul ei lucra 
pe undeva în administraţie, dar în orice caz nu chiar ca sfătuitor al 
mai-marilor ţării. Era oare firesc aici să se discute pretutindeni, la 
masă, slăbiciunile stăpânitorilor ţării? 

Schimbând subiectul, Owain îl întrebă în grabă pe Jean care-i era 
chemarea în viaţă. Toţi răsuflară ceva mai uşuraţi, dar nici acesta nu 
era un subiect care să aducă veselie pe chipurile celor prezenţi. In 
timp ce vorbea, pe chipul subţire şi oacheş al lui Jean poposi o umbră; 
răspunse foarte neutru şi grijuliu că era intendent; că avusese o 
oarece experienţă în slujba ducelui de Burgundia; dar că, după cum 
Owain poate ştia, ducele nu mai era la Paris, aşa că Jean lucra câte 
ceva pentru cancelarul Franţei şi era în căutarea unui nou patron şi a 
unei slujbe permanente. 

Owain încuviinţă din cap, simțind că începea să înţeleagă. Auzise 
despre tulburările din Franţa. Ştia ceea ce ştia orice englez: că, dat 
fiind că regele Franţei era cel mai adesea prea nebun ca să ia 
hotărâri, unchii şi verii regali se ciondăneau tot timpul pentru şansa 
de a căpăta puterea de regenţi pe timpul „absenţelor” acestuia, iar ca 
urmare Franţa sfârşise prin a cădea pradă a ceva ce semăna cu un 
război civil. Regina şi ceilalţi prinți certăreţi împreună cu armatele lor, 
de obicei conduse de contele de Armagnac erau aproape cu toţii de 
aceeaşi parte - şi erau cu toţii împotriva ducelui de Burgundia. Acesta 
era cel mai puternic nobil din Franţa - bogat, având pământuri prin tot 
nord-estul Franţei şi mai departe în Ţările de Jos, şi îşi extindea moşiile 
şi mai departe în toate părţile şi cât de repede putea. Era singurul 
prinţ iubit de poporul Parisului, pentru că îl găseau vrednic de 


încredere. Poate că era prea dedat la uneltiri, dar măcar îşi plătea 
întotdeauna negustorii. Dar se întinsese mai mult decât îl ţinea 
plapuma anul trecut. Fusese învinuit că aţâţase răscoale în Paris 
împotriva administraţiei regelui şi că o ştersese prevăzător la moşiile 
lui atunci când acestea se stinseseră. Nu-i de mirare că această 
familie era atât de ursuză, dacă cel care aducea pâinea pe masă 
fusese în slujba ducelui de Burgundia; dacă Jean îşi pierduse de-acum 
ocrotitorul, pesemne că duceau grija banilor... 

Owain se întoarse înţelegător spre Christine, văzându-i ridurile din 
jurul ochilor şi gura strânsă din pricina greutăților. Răscoale, război 
civil, teamă, greutăţi cu banii, un fiu aflat în căutarea unui ocrotitor; 
aceasta era o poveste pe care se trezi dintr-o dată că o putea 
înţelege. O viaţă plină de griji pentru o văduvă în amurgul vieţii, îşi 
zise. 

— Trebuie să fie îngrozitor pentru dumneavoastră să staţi acasă cu 
nepoţii... neavând altceva de făcut decât să vă întrebaţi care e soarta 
fiului vostru... îndrăzni el, cu blândeţe. 

Simţi mai degrabă decât auzi că cei din jur îşi ţineau răsuflarea; 
simţi tăcerea. larăşi zisese ceva greşit. 

Nu îndrăzni să se uite la chipul doamnei de Pisan. Abia putu răbda 
ofensa ce răsuna în glasul ei, atunci când ea răspunse îngheţat: 

— Ei bine! Fac tot ce pot să-mi ocup timpul. /n felul meu umil. Eu, 
Christine de Pisan. N 

Işi fixă privirea mai degrabă pe Jean. Il văzu pe Jean aruncându-i o 
privire mamei sale; văzu rânjetul de pe chipul bărbatului şi îşi dădu 
seama, simțindu-se îngrozitor, dar mai puţin cuprins de spaimă decât 
până atunci, că pe Jean îl amuza ceea ce trebuie să fi fost cea mai 
cruntă privire a doamnei de Pisan. 

— Tinere, e ceva ce-ar trebui să ştii, zise Jean cu blândeţe. Am 
văzut că nu i-ai recunoscut numele mai devreme, atunci când ne-am 
prezentat, însă mama mea e o femeie foarte cunoscută. A scris zeci 
de cărţi - de la scrieri de dragoste la cronici de istorie militară. Regii îi 
cer îndrumări; ducii aleargă după sfatul ei. Chiar şi regele vostru - mă 
rog, tatăl lui - a încercat cândva s-o ispitească să trăiască la Curtea 
engleză. După moartea tatălui meu, ne-a crescut, pe mine şi pe sora 
mea, din banii câştigaţi de pe urma poemelor pe care le-a scris; cele 
mai luminate minţi ale Europei o caută ca să înveţe de la ea despre 
vrednicia femeii. Este unică în lume, cunoscută în toată creştinătatea; 
este podoaba lumii civilizate. De asemenea, e foarte iute la mânie. Ar 
trebui să ştii toate astea înainte să mergi mai departe. 

Se opri. Îi aruncă lui Owain o privire cu multe înţelesuri, de parcă 
aştepta să vadă ce-avea să facă mai departe. Owain observă că 
Jehanette se străduia să nu râdă. 

— Dar, şovăi Owain, abia îndrăznind să deschidă gura, de teamă să 


nu cadă în vreo altă capcană neaşteptată. Nu auzise niciodată una ca 
asta. O femeie...? Educată...? Care scrie...? Ce anume...? 

Christine replică tăios: 

— O femeie se poate educa singură, dacă are isteţimea şi răbdarea 
s-o facă. Eu le-am avut; şi de ce nu? 

Apoi, mai puţin aspră: 

— In orice caz, dacă am trăi într-o lume dreaptă, orice fetiţă ar 
trebui să primească o educaţie potrivită, fără să trebuiască să înveţe 
de una singură - întocmai ca băieţii. Aşa că nu, nu mă mulţumesc să 
stau acasă şi să-mi fac griji. Trebuie să te ajuţi singur în viaţă; nu e 
sigur că altcineva o va face în locul tău. Mă duc la Curte. Primesc 
comenzi. Scriu: Eu, Christine. Mai mult, conduc un atelier de 
manuscrise aici în spate, astfel încât lucrările mele să fie copiate şi 
prezentate clienţilor. N-am timp să stau de pomană şi să dârdâi de 
frică. Şi să-ţi mai zic ceva, tinere, adăugă ea, cu ochii încă aprinşi de 
mândrie jignită, dar şi, băgă de seamă Owain dintr-o dată, cu o foarte 
uşoară urmă de umor mijindu-i în glas. Cel mai talentat angajat al 
meu, de departe - cel mai bun meşter la împodobit manuscrise din 
Paris şi probabil din lume - este tot o femeie. 

Owain făcu ochii foarte mari, chiar mai mari decât credea că era 
potrivit pentru uluirea-i sinceră înaintea acestui fapt. li luase ceva 
vreme, însă acum instinctul îi spunea că în sfârşit ştia de unde s-o 
apuce. Dacă se arăta copleşit, ea avea să se îmblânzească. Dacă ar 
reuşi să-i stârnească umorul pe care i-l zărise în ochi, inima bună care 
se întrevedea dincolo de învelişul neîndurător... 

Îşi deschise larg mâinile, într-un fel de imitație a gestului pe care-l 
văzuse astăzi de atâtea ori la francezi. 

— Mi s-a spus, zise el, străduindu-se să fie cât mai fermecător, 
uitându-se la ea cu toată îndrăzneala de care era în stare, că Parisul e 
un oraş al miracolelor. lar acum ştiu că aşa este. 

Făcu o plecăciune. 

Auzi şoapta lui Jehanette: 

— Bravo! 

— Doamnă de Pisan, continuă el pe acelaşi ton lejer, netemător - 
cuvintele îi veneau acum uşor pe limbă, odată ce avea calea deschisă 
şi ştiind că era mai în siguranţă, este o cinste pentru mine să vă 
întâlnesc. Şi vă cer iertare pentru neştiinţa mea. Sincer. Nu am vrut să 
vă aduc o insultă... dar cum era să ştiu... în ţara mea nu sunt femei la 
înălţimea geniului vostru... iar eu nu sunt un învăţat... n-am citit 
niciodată... nu aşa cum ar trebui... doar Biblia şi Ceaslovul... 

înţelese din discretele mişcări aprobatoare din cap ale lui Jean că se 
descurca foarte bine. lar pe măsură ce îi trecea spaima îşi aminti că îşi 
dorise întotdeauna să ştie mai multe despre lumea cărţilor. Fusese 
întotdeauna intrigat de cuvioşii învăţaţi din castelele prin care trecuse 


de când venise în Anglia; de chemarea lor austeră şi prăfuită; dar îl şi 
îndepărtaseră în acelaşi timp chipurile lor mohorâte şi îmbătrânite. 
Intotdeauna şi-ar fi dorit ca şi aceia să aibă ceva din pofta de viaţă şi 
felul prietenos de a fi al lui lolo cel Roşu, bardul lui Owain Glyndŵr 
care, deşi era neînchipuit de bătrân - avea mai bine de optzeci de ani, 
după cât zicea lumea, cu barbă albă şi aplecat de spate şi sprijinit într- 
un băț şi cu ochi alb-albaştri înceţoşaţi, îşi păstrase zâmbetul hâtru şi 
duhul glumeţ şi era mereu gata să rostească vreun poem. Nu că asta 
însemna ceva în Anglia. Fiind velş, unul dintre Plant Owain - Copiii lui 
Owain - oricum n-avea dreptul să meargă la Universitate. Dar aici, în 
acest mare oraş, care adăpostea cea mai mare universitate a 
creştinătăţii, unde orice tânăr ştia astronomie şi unde chiar femeile 
erau învăţate... Aici n-aveau să fie feţe îmbătrânite şi acrite; s-ar 
putea ca totul să fie altfel. 

— Mi-ar plăcea să citesc mai mult, adăugă el cu poftă, căci Owain 
era un tânăr de o adaptabilitate şi de un optimism nestăpânite, chiar 
mi-ar plăcea. Dacă ar fi să stau cu voi câtă vreme ambasada ducelui 
meu e aici, aţi vrea să-mi arătaţi cărţile dumneavoastră? 

Atunci când îndrăzni să privească în sus, în pauza următoare, văzu 
că totul se schimbase. Christine de Pisan îi zâmbea - un zâmbet atât 
de ameţitor de frumos încât pentru o clipă pierdu din vedere ridurile 
pe care timpul le brăzdase pe chipul ei. Şi dădea din cap, aprobator. 


După asta, rămaseră treji până târziu. Băură împreună încă o 
carafă cu vin (Owain avu înţelepciunea să nu şi-l mai îndoiască pe-al 
său cu apă). Nu ştia dacă se îmbătase sau nu. Ştia doar că era 
copleşit de emoția aventurii: era în acest oraş extraordinar, întemeia o 
legătură de camaraderie cu o femeie aşa de învățată încât era vestită 
în întreaga creştinătate şi ştia că prin refuzul lui de a se lăsa doborât 
de frică reuşise să o facă să-şi îmblânzească privirea şi să-şi înmoaie 
glasul pe măsură ce vorbea. 

Christine îi povestea despre vremea când şi ea venise la Paris 
pentru întâia oară. Tatăl ei era venețian; o adusese la Paris pe când 
ea avea patru ani, iar el fusese numit astrolog la Curtea bătrânului 
rege al Franţei. Incă îşi amintea de întâia oară când văzuse cele patru 
poduri şi sutele de palate impunătoare ale oraşului, de-a lungul 
malului drept al Senei; fleşele strălucitoare ale palatului şi catedralei 
din oraş, de pe Insula din mijlocul râului, viile întinse, ogoarele, 
bisericile şi colegiile din districtul universitar de pe Malul Stâng. 

— Şi biblioteca Regelui..., îşi amintea ea, cu o strălucire blândă în 
ochi, ...0o mie de cărţi, una mai frumoasă decât alta... şi bunăvoința 
regelui însuşi... un adevărat rege-filosof... Aşa că ţi-am înţeles uluirea 
atunci când ai văzut oraşul întinzându-se înaintea ta, în seara asta. 
Imi amintesc şi eu de acea clipă. Parisul este cel mai frumos oraş din 


lume... şi întotdeauna va rămâne astfel. 

Când Owain o întrebă despre răzmeriţele din anul precedent şi 
dacă nu produseseră pagube în oraş - distrugeri de clădiri sau incendii 
- ea se mulţumi să facă un gest regal din mână şi să scoată un „pfff!”, 
de parcă ceea ce Owain bănuia că trebuie să fi fost două săptămâni 
de coşmar fusese de fapt doar o nimica-toată, ceva cu totul lipsit de 
importanţă. 

— Măcelari! spuse ea a lehamite. Un călău! Ce-ar putea distruge 
nişte oameni de teapa lor? 

Insă înainte să-l lase pe Jean să-l îndrume spre patul pe care 
Jehanette i-l pregătise în scriptorium, doamna de Pisan îl trase lângă 
ea la fereastră şi-i spuse, pe un ton mai mohorât: 

— Uite-aici. 

Deschise obloanele, cu un scârţâit. Ea arătă spre strada întunecată 
de-afară. 

— Uită de măcelari. Dacă vrei să afli de unde a pornit războiul civil 
de la noi, iată, chiar de-aici a-nceput. 

Owain aşteptă ca ochii să i se obişnuiască cu întunericul, 
bucurându-se de aerul înmiresmat de florile dimineţii. În sus, spre 
dreapta, se vedeau turnurile zvelte de la Hôtel Barbette; i-l arătase şi 
mai devreme, pe când veneau spre casă. Pe partea cealaltă, abia putu 
zări un loc gol, întunecat, unde trebuie să se fi găsit cândva o casă. 
Un mănunchi de buruieni; bucăţi de scânduri frânte. 

— Da, spuse Christine, locul acela ars. De aco/o a pornit totul: 
prima moarte din război. Când Franţa a început să se distrugă 
singură. 

Christine rămase tăcută pentru o clipă, privind afară, uitând de 
băiat, amintindu-şi de acele clipe. Văzuse de la fereastră tot ce se 
întâmplase mai departe: torţele, strigătele, panica. Acolo, afară, într-o 
noapte friguroasă de noiembrie, acum şapte ani, chiar înaintea acelei 
case, ducele de Burgundia trimisese oameni să-i taie calea vărului şi 
rivalului său, ducele d'Orléans, şi să-l ucidă. 

Mai înainte de asta, între cei doi certurile durau de ani de zile. Louis 
d'Orléans avea o fire uşuratică şi ironică; Jean de Burgundia era tăcut 
şi temeinic şi necruţător. N-ar fi putut fi apropiaţi niciodată. Deşi Louis 
d'Orleans era fermecător şi inteligent şi iubitor de muzică - cel mai 
strălucitor protector al Christinei în acele vremuri - fusese şi el prea 
provocator: prea multe amante, prea multe orgii prin băile publice, 
prea o ajutase pe regină să fure bani din cuferele regale pentru 
plăcerile ei. 

Oamenii ducelui de Burgundia ieşiseră aici în stradă spre a se 
răzbuna abia după ce Orleans însuşi lăsase cu viclenie să se înţeleagă 
că avusese o legătură chiar şi cu soaţa acestuia, ducesa de 
Burgundia. Dar aleseseră tocmai acel loc ca să ducă la îndeplinire 


crima pentru că ştiau cât de des Orleans venea aici. Regina, soaţa 
regescului frate al lui Orleans, avea casa ei în colţul străzii Vieux- 
Temple, anume Hôtel Barbette, cu turnurile lui albe, la vreo cincizeci 
de yarzi mai încolo. Regina Isabeau se muta aici ori de câte ori soţul ei 
înnebunea. Vreme de ani de zile, înainte de a fi ucis, Orleans 
petrecuse aici prea multe zile şi chiar nopţi, pe când ea stătea aici. 
Lumea şuşotea că trebuie să fi fost amantul lui Isabeau. 

E-adevărat că fărădelegile lui Louis d'Orleans erau fără număr. Dar 
răspunsul ducelui de Burgundia - crima - era atât de îngrozitor încât 
făcea să pălească toate glumele şi scamatoriile care-l încântaseră aşa 
de tare pe Louis. 

Era un sacrilegiu să verşi sânge regesc. 

Dumnezeu îl unsese pe rege spre a fi capul corpului politic. 
Nobilimea unei ţări, luptătorii ei puteau fi braţele şi mâinile acestuia, 
preoţii - conştiinţa lui, iar țărănimea, picioarele. Dar regele era capul 
şi trebuia ascultat în toate, căci toţi şi toate depindeau întru totul de 
el, ca de cel ce transmitea voia lui Dumnezeu din Cer pe pământ. lar 
sângele care curgea în regeştile sale vine era la fel de sfânt ca 
Sfintele Taine, şi tot astfel era şi cu rudele sale cele mai apropiate, 
prinții de sânge, pe care Dumnezeu i-ar fi putut alege să urmeze la 
tron, dacă avea de gând să-L cheme la El pe Rege. Sângele regesc era 
cel ce dădea viaţă corpului politic - voia lui Dumnezeu arătată pe 
pământ - şi oricine vărsa sânge regesc încălca voia lui Dumnezeu. 

Odată ce ducele de Burgundia, unul dintre prinții de sânge, 
ignorase această poruncă dumnezeiască şi-l ucisese ca pe-un câine pe 
un alt prinţ de viţă regală, întregul pact între Dumnezeu şi om se 
năruise. Întunericul coborâse peste lume. 

De aceea, din noaptea acelei crime, mâna fiecărui prinţ al Franţei 
se întorsese împotriva ducelui de Burgundia, deşi fascinația sa 
personală era atât de mare încât îl silise pe bietul rege bolnăvicios să-l 
ierte, deşi îl silise pe tânărul fiu al lui Louis d'Orléans, Charles, să 
afirme public, printre dinţi şi înaintea regelui, că îl iertase şi el şi că nu 
va căuta să-i răzbune moartea. 

Din pricina asta, Franţa era blestemată. 

Chiar şi acum, când ducele de Burgundia părăsise Parisul, răul nu 
se sfârşise. Aveau să mai fie şi alte vărsări de sânge, Christine n-avea 
nicio îndoială. Toţi prinții care l-ar fi urmat pe Charles, fiul lui Orléans, 
dacă acesta s-ar fi ridicat împotriva ducelui de Burgundia ascultau mai 
degrabă de mai necruţătorul său socru, contele Bernard de Armagnac, 
care nu era legat de vreo făgăduinţă că va face pace. Dar, orice ar fi 
crezut prinții, poporul Parisului încă îl iubea pe ducele de Burgundia. 
Acesta îşi plătea datoriile, nu ca mai zgârciţii prinți din tabăra lui 
Armagnac; după cum aflaseră şi Christine, şi fiul ei, ducele de 
Burgundia era un stăpân mai bun. Mai devreme sau mai târziu, avea 


să se întoarcă, cu o armată, pentru a cumpăra mai multă putere cu 
dragostea pe care i-o arătau parizienii. lar atunci... 

Se sprijini de tocul ferestrei. 

— Sunteţi bine? 

Un glas timid de băiat răsună de lângă ea, făcând-o să tresară. Era 
Owain Tudor; stătea încă acolo, uitându-se la ea cu ochi mari şi blânzi. 
Uitase cu totul de el. Oftă. 

— Doar păreri de rău, spuse ea, visătoare, pentru atâtea greşeli din 
trecut. 

El şopti ceva; ceva optimist, ghici ea. Era prea tânăr ca să ştie că 
atâtea rele nu puteau fi îndreptate; că unele păcate te urmăresc 
până-n mormânt. Se scutură. Afişă un surâs distant, amabil, ca un e- 
târziu-du-te-la-culcare şi se apucă să închidă uşile. Dar poate că 
speranţa tânărului era contagioasă. Auzindu-i paşii - şi pe cei ai lui 
Jean - scârţâind pe scări, se trezi închipuindu-şi o discuţie pe care ar 
putea-o avea cândva, curând, cu cineva care încă era plin de speranţă 
- cineva ca acest tânăr Owain. 

— Ce mai scrii acum? ar întreba-o el. 

lar ea ar răspunde: 

— Cartea Păcii. 

Şi ar zâmbi, pentru că ar fi adevărat. 


TREI 


Owain avea de gând să rămână treaz, în camera unde i se 
pregătise patul, şi să se închipuie plimbându-se a doua zi pe străzile 
oraşului. Odaia era caldă, dar mobilată doar cu o masă uriaşă, pe care 
erau risipite pergamente şi pene de scris, şi cu două bănci lungi. Pe 
perete era un raft cu cărţi. Işi închipuise cum avea să ia o carte din 
raft şi s-o pună cu mare grijă pe masă, începând s-o citească la lumina 
lumânării. Dar somnul îl dobori de îndată ce se trânti pe pătură. In loc 
să citească, visă: vise agitate şi pline de amărăciune, de fum de 
lemne şi de ochi usturând şi de contururile întunecate ale grinzilor 
acoperişului şi braţele unei femei care îl ocroteau şi un cântec de 
leagăn într-o limbă pe care abia dacă şi-o amintea. 


Câteva străzi mai departe, la Hôtel Saint-Paul, Catherine se 
strecura în pat, lepădând mantia împrumutată de la cumnata ei, 
Marguerite, care o făcuse să transpire aşa de tare încât îi dădu drumul 
pe jos lângă celelalte veşminte părăsite pe care nimeni nu le mai 
ridica. Marguerite n-avea să bage de seamă, se gândi ea cu nepăsare 
copilărească; Marguerite petrecea atâta timp plângând în odăile 
reginei, din pricina răutăţii cu care o trata Louis încât nu mai avea 
timp să se întrebe unde-i erau hainele. Marguerite plângea mereu şi 
mereu alerga la Regină pentru compasiune, pe care o şi primea, de 
altfel. Catherine nu putea înţelege de ce mama ei era mult mai 
drăguță cu Marguerite decât era cu proprii ei copii. Cu toţii îl urau pe 
tatăl lui Marguerite, ducele de Burgundia; cu toţii ştiau că de-asta era 
Louis aşa de crud cu soaţa lui. lar regina îl ura pe ducele de Burgundia 
mai mult decât oricine. Dar totuşi asta nu părea s-o facă s-o urască pe 
Marguerite. Luptându-se cu gelozia pe care gândul la afecțiunea făţişă 
pe care o primea Marguerite o trezea în ea, Catherine se gândi, fără 
să se întrebe cu-adevărat de ce: poate că pur şi simplu Maman îl 
urăşte mai mult pe Louis decât pe tatăl lui Marguerite. 

Pe sub mantie, Catherine avea doar cămaşa lungă, murdară pe 
care o purta de două zile. Ceasuri întregi îi tot îndesase marginile 
întunecate pe sub catifeaua verde ca să nu se vadă. 

Se opri. Cineva deja sforăia sub aşternuturi. Apropie lumânarea. Era 
Charles, transpirat şi mormăind, cu braţele şi picioarele lui subţiri de 
băieţel adunând şi mototolind cearşafurile într-un vârtej de pânză. Se 
aşeză pe marginea patului şi întinse mâna să le îndrepte şi să-l 
mângâie pe păr. Atunci văzu că băiatul mai avea încă o urmă de 
grăsime pe faţă. Înălţă lumânarea şi privi în jur. Fireşte, o bucată de 
pâine şi o felie de carne de vită o aşteptau pe o farfurie, sub fereastră. 
„Mulţumesc, Christine”, murmură ea, pornind spre ele în vârful 
picioarelor. 


Aşeză lumânarea pe masă şi mâncă, amintindu-şi de neliniştea de 
pe chipul palid al lui Charles atunci când se strecurase afară din sala 
de audienţe. Nu era nevoie să se îngrijoreze, se gândi ea, mai degrabă 
cu tristeţe. Toată lumea ştia că propunerea asta de căsătorie n-avea 
să aibă niciun rezultat. 

Şi totuşi... ar fi drăguţ să fii regină... să ştii ce înseamnă să fii 
întotdeauna hrănită şi îmbrăcată şi fericită... şi în siguranţă. Oftă, 
suflă în lumânare şi se băgă în pat, lângă Charles. 


În bezna din odaie, Catherine se ridică deodată drept în pat, cu 
părul în dezordine şi cu ochii măriţi de groază. Gestul brusc îl trezi şi 
pe Charles. Acesta se ridică şi el şi începu să tremure. Işi încleştă 
mâna de a ei. Ea trase de o margine a perdelelor, ca să poată vedea 
afară. Aşteptară. Ascultară. Dar tot ce puteau auzi şi unul şi celălalt, 
dincolo de bătăile inimilor lor era scârţâitul îndoielnic al duşumelelor şi 
câte o adiere de vânt agitând nişte pânzeturi, în depărtare. 

— Nu e nimica, şopti Charles sigur pe el. Probabil ai visat. Culcă-te 
la loc. 

Se ghemui la loc sub pătură. Nu voia să-şi amintească de măcelarii 
cu braţele lor groase, goale şi cu hainele lor de piele care miroseau a 
moarte, cu şorţurile pătate de sânge, care pătrunseseră vara trecută 
până în Hôtel Saint-Paul. Strigând. Transpirând şi agitând bâte şi 
ţipând şi rânjind. Şi puţind. 

Catherine se culcă şi ea la loc, dar nu se putu împiedica să nu 
asculte, încercând să răsufle cât mai neauzit, în caz că mai trăgea şi 
altcineva cu urechea. Ar fi putut să jure că auzise iarăşi un zgomot de 
sticlă spartă. 

Cu o vară în urmă, când veniseră, pătrunseseră direct în sala de 
bal. Nimic nu le putea sta în cale. Hôtel Saint-Paul n-avea fortificaţii 
potrivite. Era doar un pâlc de case şi grădini, strânse laolaltă prin 
galerii lungi, un palat încropit din grădini de desfătare, construit 
înăuntrul zidurilor cetăţii de către bunicul ei, în vremuri în care nu 
erau răzmeriţe. Rămâneau acolo pentru că tatălui lor îi plăcea; îi 
amintea de propria lui copilărie fericită. Dar amintirile lui Catherine 
erau cu totul altele. 

Privise cum trei dintre măcelari îl fugăreau pe unul dintre magistrați 
de-a lungul coridorului. Acesta se aruncase la picioarele lui Marguerite 
şi se agăţase de fustele ei. Ea îl prinsese în braţe, dar măcelarii abia 
dacă băgaseră de seamă. li îndepărtaseră braţele brutal, rupându-i 
una dintre mâneci. Il târâseră de lângă ea, în timp ce acesta suspina, 
având zugrăvită pe faţă groaza unui animal încolţit. Detaliul pe care 
Catherine şi-l amintea cel mai bine era parura lui Marguerite, care se 
agăţase de centura unuia dintre bărbaţi. Marguerite continuase să 
stea acolo, cu braţele încă întinse, cu lacrimile curgându-i pe obraz şi 


cu părul său bălai căzându-i pe spate şi nici măcar nu încercase să 
întindă mâna după cele două coarne ale parurii care atârna ridicol la 
dosul unuia dintre măcelari. 

Ziseseră cu toţii că n-avea să se mai întâmple niciodată. Cu toţii 
spuneau că răzmeriţele fuseseră din vina tatălui lui Marguerite. Ziceau 
de asemenea că ducele de Burgundia îi plătise pe măcelari ca să 
atace. lar acum el plecase. 

Amintirea lui încă o mai făcea să tremure pe Catherine. Aşa de înalt 
şi suplu şi aplecat de spate; şi când se uita la tine cu privirea lui rece, 
umbrită, rămâneai locului, de parcă te-ar fi împietrit. 

işi strânse braţele de jur împrejur. Nu credea că acesta pierise 
pentru totdeauna. Ştia că n-o să mai treacă mult timp până ce avea 
să-nceapă iarăşi lupta. Se urau cu toţii prea mult ca să facă altceva. 

Numai de Hôtel Saint-Paul ar avea nişte ziduri mai trainice! Când se 
aşeză iarăşi în pat, gândul îi reveni nepoftit în minte: dacă ar pleca în 
Anglia, unde era pace, n-ar trebui să-i mai fie frică niciodată. 

Puse o mână pe umărul lui Charles. Era aşa de mic şi de slab. Nu 
putea să-l părăsească. 

Incercând să-şi domolească gândurile, Catherine închise ochii. Când 
Charles îşi strecură mâna mică, fierbinte, încrezătoare într-a ei şi 
şopti: „Catherine, eşti trează? Nu-i lăsa să te trimită în Anglia. Te 
rog!”, ea îi strânse la rându-i mâna, simțindu-se vinovată că sperase, 
vreme de o clipă, la o scăpare. 


PATRU 


Owain şedea la masă, în lumina slabă a dimineţii. De sus putea auzi 
vocile agitate ale lui Jacquot, care avea cinci ani, şi a lui Perrette, de 
trei ani, gata să alerge până jos, dacă slujnica ar fi reuşit să-i convingă 
să se îmbrace. Nimeni nu se apropie ca să se-apuce să mănânce. 
Owain preferă să nu întrebe de ce, cu toate că-i era foame. Doar 
îmbrăţişă cu privirea toate acele figuri slabe, oacheşe, isteţe, 
bucurându-se că putea fi alături de această familie care îşi ducea 
viaţa împreună. El nu şi-o amintea nici măcar pe maică-sa. Fusese 
crescut în mijlocul cetelor de băieţi, iar nişte bărbaţi neciopliţi îl 
învăţaseră să ţină sabia şi arcul. Nu prea ştia cum să se poarte în 
această plăcută intimitate. Sfios, aşteptă să se dumirească. 

O bătaie la poarta curții îl făcu să tresară, dar toţi ceilalţi erau 
liniştiţi. 

— Jean, zise Jean, iar Jehanette fugi să deschidă. 

La poartă se găsea un bărbat înalt şi blond, ca la vreo douăzeci şi 
ceva de ani, care sări jos de pe catâr; era foarte chipeş, mult mai 
bogat îmbrăcat decât oricare din familia de Pisan sau de Castel, în 
tonuri optimiste de albastru şi verde, cu o eşarfă roşie la cingătoare şi 
cu câte o dungă aurie la gât şi la încheieturi; îi făcu vesel cu ochiul lui 
Jehanette. Intră repede, oprindu-se la vederea lui Owain; apoi făcu o 
plecăciune şi îl bătu pe spate pe băiat în timp ce explicaţiile cu privire 
la oaspete curgeau în juru-i. 

— Incântat, zise Jean cel blond, cu agreabila căldură pe care Owain 
n-o cunoscuse în anii petrecuţi în mijlocul englezilor, pe coridoarele 
friguroase ale castelelor, dar pe care şi-o amintea din anii mai 
timpurii; o căldură care îl făcu pe Owain să simtă că în curând şi acest 
om ar putea să-i devină prieten. 

Jean cel blond ridică o sprânceană spre oacheşul Jean de Castel, 
făcând un semn spre uşă. 

— N-ai vrea să mănânci înainte să mergem? zise Jean cel oacheş, 
cu toate că era vădit că era gata să-şi urmeze îndată prietenul şi să 
sară peste micul dejun, dacă era nevoie. 

Dar Jean cel blond ridică din umeri şi, izbucnind în râs, cedă. 

— De mâncare? zise el; era un om care vorbea puţin. Păi la urma 
urmei, de ce nu? Haide! 

Lăsă din mână mapa mare cu înveliş de lemn pe care o purta şi se 
lăsă pe spate pe un scaun. Politicos, îşi alese o bucată de carne cu 
vârful cuţitului şi o aşeză pe o bucată de pâine; dar mâncă doar o 
îmbucătură. Jean cel oacheş nu mâncă nici el prea mult; peste 
întreaga familie se lăsase un aer încordat şi grăbit. 

Peste câteva minute, după ce plecară cei doi tineri - Jean cel 
oacheş luând şi catârul pe care Christine îl adusese de la palat 


noaptea trecută, Christine spuse: 

— Jean lucrează împreună cu celălalt Jean la cancelarie. Este 
important pentru noi toţi ca totul să iasă bine. Din fericire, tatăl 
prietenului lui Jean e Henri de Marle. Făcu o pauză şi se uită la Owain, 
care părea doar uluit. „Acum cancelar al Franţei”, explică ea, 
nemaiavând în glas nici urmă din blândeţea din seara trecută, ci doar 
o semeaţă uimire că cineva putea să nu ştie un lucru atât de 
important, „de când ducele de Burgundia a plecat din Paris; înainte 
era preşedintele Parlamentului. O cunoştinţă utilă...” 

Ea alergă zorită prin încăpere, culegând nişte lucruri, pregătindu-se 
pentru ziua care-i stătea dinainte; nu se uita la el. Punea ceva într-un 
coş. Când Owain îşi luă inima în dinţi ca să vorbească iarăşi, ea zăbovi 
o clipă înainte de a se întoarce în direcţia glasului lui, ca şi cum n-ar 
prea fi voit ca el să fie acolo. 

— Ducele meu are treabă cu regina voastră azi, se aventură el - o 
vânătoare. Nu e nevoie de mine. 

Simţi, văzându-i spinarea ţeapănă, că nu voia să i se reamintească 
faptul că el era slujitorul unui duce englez. 

— Aşa că poate... aş putea... merge cu dumneavoastră, dacă aveţi 
treabă la Paris? sfârşi el cu răsuflarea tăiată. 

Tânjea să vadă oraşul; dar îi era cam frică să se aventureze să 
bântuie de unul singur. 

Ea răspunse aspru: 

— Eu o să am treabă pe-aici o vreme. 

Nu-l privi în ochi. Poate că regreta căldura discuţiei din noaptea 
trecută, se gândi el. Nu-i plăceau englezii, şi deşi el nu era chiar un 
englez şi ştia că acasă n-avea să fie niciodată considerat astfel, îşi 
putea da seama că pentru ea era ca şi cum el ar fi fost totuşi englez. 
Pentru o clipă, se simţi neconsolat. 

Dar numai pentru o clipă. 

Apoi amintirea cărţilor îi reveni în minte. Senin, Owain o întrebă 
dacă n-ar putea să-şi petreacă ziua liberă citind una dintre cărţile ei, 
dacă ea binevoia să-i aleagă una; iar atunci ea se întoarse şi-l răsplăti 
cu un zâmbet de o profunzime şi căldură surprinzătoare. 

— Deci într-adevăr vrei să-nveţi ceva, murmură ea, cu magnifica ei 
voce adâncă, dând din cap ca şi cum ar fi fost surprinsă şi 
impresionată. 

Se umflă în pene. Voia să o impresioneze; simţea că ea ştia multe 
lucruri pe care el şi-ar fi dorit să le afle. 

Ea nu mai zise nimic. Îl conduse doar înapoi în scriptoriumul unde 
dormise, privind aprobator la modul în care îşi rânduise lucrurile într- 
un colţ astfel încât să nu le stea în drum. Şovăi înaintea cărţilor de pe 
raft vreme de câteva clipe, alegând întâi una, apoi alta. In cele din 
urmă, scoase una din raft. O aşeză pe un pupitru şi plecă în linişte. 


Owain se apucă să citească. 

Se aşteptase să fie ceva greu. Se aşteptase să fie mai profund 
decât putea el duce. Dar povestea pe care ea o alesese era una foarte 
simplă. Era povestea vieţii ei. Era ceva cum nu mai citise sau auzise 
niciodată. Nici chiar poemele şi povestirile pe care şi le amintea de 
demult, dinainte de Anglia, de acolo - legendele, poveştile despre 
regii străvechi, cântările de laudă - nu erau atât de zguduitor de 
personale. Inainte să-şi dea seama ce se petrecea cu el, alunecase 
într-un alt timp şi spaţiu, pierdut pentru întâia dată între coperţile unei 
cărţi, simțind dragostea ce se aprinsese cândva în inima de tânără 
mireasă a Christinei. 


Din noaptea când l-avui de sot 
Să ştiţi, mărturisesc aci 

Ce bun era, că nu-mi ceru 
Urâciuni ce m-ar răni 


Ci pân’ fu vremea de sculat 
Nimica alta n-a poftit 
Ci doar cu foc că m-a sărutat 


Alesul meu mult m-a iubit 


Dar, printe, mă topesc de drag 
Când spune că e-al meu pe veci 
Și cu dulceaţța-i m-a topit! 


Că-alesul meu mult m-a iubit. 


Owain întoarse pagina, înțelegând acum, cu o neaşteptată 
strângere de inimă, că ştia deja: Christine rămăsese văduvă de 
tânără. Povestea n-avea să se încheie cu bine. 


„Pe-atunci, soțul meu era capul familiei: era un senior tânăr, 
înțelept şi delicat, iubit de prinți şi de toţi cei care lucrau cu el, ca 
secretar al regelui, o profesie care îi îngăduia să-şi țină familia. Dar 
Fortuna mă ţintuise deja pe roata ei, pregătindu-se să-mi scoată în 
cale necazuri şi să mă doboare. Nu a voit ca eu să mă bucur de 
bunătatea soțului meu şi l-a ucis în floarea vârstei, când el avea 
treizeci şi patru de ani, iar eu douăzeci şi cinci. Mi-au rămas în grijă 


1 Balada XXVI din Balades de divers propos, în CEuvres poétiques de 
Christine de Pisan, publiées par Maurice ROY, vol. |, Paris, Librairie de Firmin 
Didot et C-ie, 1896. (N. tr.) 


doi copii şi o gospodărie mare. Desigur, eram plină de amărăciune, 
lipsindu-mi dulcea lui însoţire şi fericirea mea apusă ce nu durase mai 
mult de zece ani. Văzând necazurile care mă aşteptau, voind să mor 
mai degrabă decât să trăiesc, amintindu-mi că-i făgăduisem credința 
şi dragostea mea, am hotărât să nu mă mărit iarăşi. Şi astfel am căzut 
în valea plângerii.” 

Owain merse grăbit mai departe. 

„N-am putut afla exact care era situația cu privire la veniturile lui. 
Căci purtarea obişnuită a soților este să nu povestească şi să explice 
soațelor lor chestiunea veniturilor, lucru care adeseori aduce necazuri, 
după cum o dovedeşte şi experiența mea. O asemenea purtare nu 
este de înțeles atunci când soțiile nu sunt proaste, ci înțelegătoare şi 
purtându-se cu înțelepciune... Mă obişnuisem astfel să mă bucur de o 
viață fără griji, iar acum trebuia să cârmesc corabia lăsată fără 
căpitan în mijlocul furtunii. Greutățile m-au încolţit din toate părțile: 
plângeri şi judecăți m-au înconjurat de parcă ele ar fi datul firesc al 
văduvelor. Cei care îmi erau datori cu bani m-au atacat, ca să nu 
îndrăznesc să îi întreb nimic despre asta. Curând, nu mi s-a mai 
îngăduit nici să primesc moştenirea soțului meu, care a fost 
încredinţată în mâinile regelui... Lipitoarea Fortunei nu a încetat să-mi 
sugă sângele vreme de paisprezece ani, aşa încât dacă o nenorocire 
înceta, se pornea un alt chin, în aşa felurite chipuri că ar fi prea lung şi 
prea chinuitor ca să povestesc măcar jumătate. Nu a-ncetat să-mi 
sugă sângele până ce n-am mai rămas cu nimic”. 


Owain tresări. Îi luă o clipă să-şi amintească unde era. Era în 
scriptorium. Trebuie că era la amiază. Soarele strălucea prin fereastra 
pătrată. lar Christine era undeva în spate, mişcându-se încet, ca să 
nu-l tulbure. 

Se întoarse spre ea; îşi lăsă capul în jos într-un început de 
plecăciune curtenitoare. Era ceva straniu acum în felul în care o 
privea; ea era stăpână pe sine ca întotdeauna şi avea de trei ori 
vârsta lui, însă el ştia atâtea lucruri intime despre ea... li simţise 
dragostea ca şi cum ar fi fost a lui... şi suferise pentru durerea ei 
trecută... şi credea că înţelegea de ce, după toate necazurile pe carei 
le aduseseră slăbiciunea şi neputinţele văduviei, era gata să sară 
acum la atac de îndată ce se simţea înjosită. Asta explica chiar şi 
asprimea cu care se purtase uneori cu el. 

Poate că ea văzu asta. Dădea din cap, ca pentru sine; îl privea mai 
cu blândeţe decât de dimineaţă. Nu luase în seamă urmele lacrimilor 
de pe obrajii lui. Insă dădea din cap, arătând spre coşul pe care-l ţinea 
în braţe. 

— Acum o să mă duc după nişte treburi, zise ea, şi dintr-o dată îi 
adresă acel zâmbet strălucitor. Vrei să vii cu mine prin Paris? 


Christine ura cartierul măcelarilor. N-avea cum să facă altfel decât 
să treacă pe lângă biserica Saint-Jacques-de-la-Boucherie de pe Malul 
Drept, pe drumul spre Insula care era încă inima Parisului: erau 
nevoiţi să treacă pe lângă biserica aia ţipătoare pentru care bătăuşii 
ăia bogaţi intraseră la cheltuială ca să-i facă ferestrele să strălucească 
de sticlă şi să-i sclipească sfinţii poleiţi cu aur. Dar cel puţin nu mai 
era nevoie să-i zică nimic lui Owain despre măcelari şi despre ce 
făcuseră ei anul trecut, gândi ea, privind cu grijă în jur. El ştia destule. 
Străzile din Boucherie erau ciudat de liniştite zilele astea: viţeii şi 
vacile, mugind neliniştiţi, încă mai veneau aici din Insula Vacilor, 
ultima lor păşune din mijlocul râului, spre a fi tăiaţi, iar pielarii încă 
mai atârnau pieile de curăţat, ca pe nişte foi cafenii împuţite, pe nişte 
frânghii, dar acum măcelarii nu mai aveau voie să facă negoţ în 
cartierul lor, aşa că zona îşi pierduse din înfumurarea şi agitația şi 
mândria de demult. Când Owain întrebă: „De ce e legată cu lanţuri 
biserica asta?”, ea-şi strânse doar buzele şi se prefăcu că n-auzise. El 
întrebă iar. Toată vechea-i furie îi reveni amintindu-și deodată de acei 
neciopliţi care-şi strigau lozincile şi-şi agitau torţele în aer cu gesturi 
dezmăţate din mijlocul fumului şi-al întunericului: 

— Ce înţelegere s-ar putea afla vreodată la oameni de pe stradă ca 
ăştia? Nişte maimuțe - încearcă să imite lucruri pe care nu le înţeleg! 

Nu era o întrebare; nici nu era un răspuns pe care să-l priceapă. El 
se mulţumi să pară doar oarecum jignit, ca şi cum răspunsul ar fi fost 
o ocară la adresa lui. Ea îl luă de braţ şi-l îndepărtă repede din 
Boucherie. N-aveau motive să mai zăbovească aici. O bună parte din 
cartier era blocată - parte din osânda răsculaților -, ca să fie cât mai 
greu de ajuns la marile case opulente ale clanurilor măcelarilor, 
Thibert şi St. Yon, după cum fusese întotdeauna greu de pătruns pe 
ulițele ei dosnice pline de putoare: Calea Spintecării şi Uliţa Picior-de- 
Porc şi Ograda Belirii şi Curtea Jupuitorilor şi Piaţa Viţeilor şi Drumul 
Maţelor şi Piaţa Copitelor. 

Ea se închină şi trecu mai departe. Abia după ce ajunseseră în 
siguranţă pe drumul spre râu, aproape sub turnurile şi crenelurile de 
la Châtelet, cu soarele strălucind paşnic peste apă şi cu strigătele 
vesele ale barcagiilor dinaintea lor, având în spate Insula de unde era 
cârmuită Franţa, iar după ea lumea ademenitoare a rugăciunilor şi a 
viilor şi a cărţilor de pe Malul Stâng şi a Universităţii, ea răsuflă în 
sfârşit uşurată. 

Cu glas mai blând, zise: 

— „Frumusețea lumii stă în lucrurile ce stau la locul lor - stelele pe 
cer, păsările în văzduh, peştii în apă, oamenii pe pământ”. 

Ceea ce însemna: există o rânduială în lume; oamenilor de teapa 
măcelarilor nici n-ar trebui să le treacă prin cap să îi ia regelui puterea 


pe care Dumnezeu i-a dăruit-o atunci când l-a uns rege. Dar îl văzu pe 
Owain holbându-se, căutând să iscodească înţelesul cuvintelor ei. 
Oare ce-i învățau pe băieţi la curtea Angliei? se întrebă ea; era cu 
totul neînvăţat. 

— Guillaume de Conches a scris asta, spuse ea zâmbind la Owain, 
bucurându-se de vădita lui râvnă de a cunoaşte, şi îşi ascunse furia pe 
seama profesorilor care-l lăsaseră aşa neştiutor. E un lucru de care-mi 
place să-mi amintesc atunci când văd lumea aşternută astfel înaintea 
mea, în lumina soarelui, când toate sunt bine, cât priveşti cu ochii. 

Il văzu încercând să-şi aleagă cuvintele, mormăindu-şi-le întâi sieşi. 
Ştia că nu mai avea să dureze mult până ce avea să le dea la iveală şi 
înaintea altora. Dar ochii lui alunecară iarăşi într-o parte; ea ştia 
încotro privea acum. Spre Malul Stâng. Cu o zvâcnire de bucurie 
pentru că recunoscuse atât de uşor un om făcut din acelaşi aluat cu 
ea, văzu că el nu se putea împiedica să nu privească spre 
Universitate. 

Dar Owain era îndeajuns de uimit de noul pod regal Nâtre Dame, de 
curând terminat, cu cei şaptesprezece stâlpi de lemn ai săi şi cele 
şaizeci şi cinci de case de lemn şi cu morile care se mişcau şi măcinau 
dedesubt, între pilaştri, încât să-şi abată privirea de la contemplarea 
Universităţii. Podul îi duse fără grabă pe Insulă, unde, de-a lungul 
vremii, până ce tatăl regelui de acum îşi mutase familia spre mai 
potolitele plăceri de la Hôtel Saint-Paul în urmă cu câteva decenii, 
regii îşi stabiliseră reşedinţa, la adăpostul sutelor de turnuri ascuţite 
de la Palatul Regal. 

— Acolo s-a dus Jean cu Jean de Marle, zise doamna de Pisan cu 
mândrie, arătând spre foişoarele din dreapta, înainte de a-i arăta 
uriaşa clădire a catedralei din stânga, cu ciudatele ei coaste 
exterioare din piatră. 

li arătă piaţa de la intrarea în Nôtre Dame, în drum spre scriptoriile 
artizanilor de cărţi de pe Insulă. Şi îl lăsă să tragă cu ochiul înăuntru 
pe după micuța poartă roşie dintr-o parte a catedralei, cea aşezată în 
corpul bisericii în aşa fel încât să le amintească credincioşilor de rana 
făcută de lance în Trupul dumnezeiescului Mucenic; îl privi 
minunându-se de înălţimea nemaivăzută a turlelor zvelte, făcute 
dintr-o piatră mierie, aşa de fină că părea de mătase şi, mai sus decât 
ar fi crezut cu putinţă, de cerul luminos ce năvălea înăuntru printr-o 
vastă, meşteşugită deschizătură ferecată cu sticlă ce strălucea în 
culori de rubin şi de safir şi de smarald. Când priveai în sus, era ca o 
explozie. Owain îşi întinse gâtul către splendida scânteiere a cerurilor 
până ce începu să-l doară. Timpul încremeni. De undeva, din 
întunericul străbătut doar de flacăra lumânărilor, auzi glasuri 
bărbăteşti cântând: o notă prelungă şi susţinută de bas şi o mulţime 
de altele care se înălţau şi coborau, modulându-se întortocheat în 


juru-i: acestea alcătuiau pentru urechile lui aceeaşi vrajă cu care 
culorile-i îmbătau ochii fermecaţi. 

Ştiu exact ce voia să spună doamna de Pisan atunci când, fără să 
rupă vraja, ea murmură: 

„Sunt acea esență vie şi înflăcărată a substanței divine ce 
străluceşte în frumuseţea câmpurilor. Lucesc în apă. Ard în soare şi în 
lună şi în stele”. 

Cuvintele necunoscute treziră în el ceva ce aducea a recunoaştere: 
nu înţelesese niciodată cum s-ar putea ca Dumnezeu să fie lumină 
până ce nu stătuse în acest loc, ascultând ceea ce suna ca muzica 
sferelor. Incepea totodată să înţeleagă şi cum funcţiona mintea noii 
sale cunoştinţe, cel puţin îndeajuns ca să ştie că imediat după aceea 
avea să murmure: „Sfânta Hildegard a scris asta” şi să-i pună o mână 
pe braţ, înainte ca el să aibă prilejul s-o întrebe cine fusese Sfânta 
Hildegard (dar putea să întrebe asta mai târziu). Ştiu că avea să-l 
împingă repede în stradă, unde lumina era doar lumină, iar nu poem 
şi rugăciune şi miere şi cântare ţesute întreolaltă, dar care, chiar dacă 
nu-l mai făcea să simtă că putea pluti spre ceruri, era totuşi o lumină 
minunată, iar soarele îi încălzea spinarea. 

— Parisului i se spune maica tuturor artelor liberale şi a literelor, 
spuse Christine dintr-o suflare, cu glasul ei profund, răguşit, muzical, 
cu r-urile meridionale rostogolindu-i-se pe limbă. Păşea repede şi cu 
uşurinţă, făcându-şi trupul zvelt să înainteze cu atâta iscusinţă peste 
mizerii de parcă picioarele nici nu-i atingeau pământul. Lui Owain îi 
plăcu respectul din glasul ei. 

— Deopotrivă cu străvechea Atenă, adăugă el. 

Repeta doar o remarcă pe care o auzise cândva din întâmplare; dar 
se simţi mândru când ea se întoarse surprinsă spre el şi-l răsplăti cu 
un zâmbet strălucitor. 


— Celelalte culori le diluezi în apă, cu răşină... răşină de pin sau de 
brad, spuse Anastaise, cu voce ternă, concentrându-se, privind la 
lichidul gros ce rămânea o clipă suspendat înainte să cadă în vasul 
mic. Doar acestea două, plumbul roşu şi cel alb trebuie amestecate cu 
albuş de ou. Cel roşu se cheamă miniu. Cel alb este ceruza. 

Când se întoarseră la casa Christinei din strada Vieux Temple, 
Owain cărând cumpărăturile Christinei - suluri de pergament şi un 
pachet împachetat în cârpe pe care se opriseră să-l ridice de la un 
aurar scund, aplecat de spate, dintr-unul din atelierele pe la care 
trecuseră, o găsiseră orbecăind după încuietoare la poarta curţii 
interioare. Când îi zărise venind, îşi ridicase ochii, uşurată. 

— Nu pot să deschid, spusese ea fără nicio introducere şi arătând 
spre sine cu un gest din cap. Owain înţelese de ce: încerca să 
deschidă încuietoarea cu o singură mână. Cealaltă mână butucănoasă 


ocrotea un buchet de albăstrele ofilite, înfăşurate într-o bucată de 
muselină. 

Anastaise era o femeie masivă, simplă, de vârstă mijlocie, care se 
înălța deasupra Christinei. Avea o privire îndrăzneață, o limbă ascuţită 
şi o bună dispoziţie brutală strălucindu-i în obrajii roşietici; dar era clar 
că ea şi fina, pretenţioasa doamnă de Pisan se înțelegeau grozav de 
bine. 

— Se spune că Parisul este centrul lumii împodobirii manuscriselor, 
îi spuse Christine cu mândrie lui Owain când intrară înăuntru şi lăsară 
pachetele pe masa din scriptorium, iar azi ai făcut cunoştinţă cu unii 
dintre cei mai buni meşteri la împodobit manuscrise şi minaturişti ai 
vremurilor noastre; şi indiferent de ce-o să auzi de la alţii, Anastaise 
este cea mai grozavă dintre toţi. 

— Eiiii, fugi de-aici, răspunse Anastaise brutal, dar Owain văzu că 
se înroşise mai tare decât era înainte şi o prinse zâmbind ca pentru 
sine pe când îşi ascundea părul sur şi uleios la loc sub basma. 

El rămase în odaie, foindu-se de colo-colo, nevoind să plece fără să 
afle cum lucra această regină a împodobirii manuscriselor, dar 
neştiind ce să facă atunci când Anastaise se apucă de lucru, iar 
Christine deschise un dulap mare dintr-un colţ al încăperii şi începu să 
rânduiască în el cumpărăturile. Fluiera încet, încercând să nu atragă 
atenţia şi privea în jur. Işi reamintea de scurta lor oprire la masa 
meşterilor în împodobirea de manuscrise, în drum spre ieşirea din 
scriptoriumul agitat din centrul Parisului de unde Christine cumpărase 
sulurile de pergament. Omuleţul de acolo, purtând un şorţ pătat - 
aproape un cocoşat, cu ochi decoloraţi, dar străbătători sub tâmplele 
pleşuve, cu doar câteva şuviţe de păr subţire răzbătându-i printre 
pistrui - îl prinsese pe noul-venit încercând să se uite la ceea ce 
desena. 

— Vrei să vezi şi tu, nu-i aşa? întrebase omuleţul, despre care 
Owain ştia acum că se numea Jean Malouel (până anul trecut mai- 
marele pictorilor de la curtea ducelui de Burgundia). Şi se trăsese la o 
parte - ca un crab, îşi zisese Owain - spre rafturile şi mesele din 
spatele încăperii, unde erau întinse mai multe bucăţi de pergament la 
care nu se lucra, fixate cu pietre şi cu oale şi despre care Owain 
ghicise că trebuie să fi fost lucrări neterminate, aflate în diferite stadii: 
puse la uscat, aşteptând următorul strat de culoare sau gata să fie 
legate. 

— Uite, îi zisese în cele din urmă Malouel, nimeni n-are voie să vadă 
asta; dar tu n-ai cui să-i spui, nu-i aşa? 

Il aplecă pe Owain deasupra ei. Avea un rânjet încântat, încrezător. 

Micul pătrat era o bijuterie: atât de luminos şi de plin de viaţă încât 
Owain rămase cu gura căscată. Nu mai văzuse nimic asemănător. Era 
aproape întocmai ca în realitate. Nu, era mai bine decât în realitate: 


mai desăvârşit decât orice şi-ar fi putut vreodată închipui el. Era 
lumea în miniatură; dar greşelile şi mizeriile zilnice şi micile ei urâţenii 
fuseseră lăsate deoparte. Văzu imediat că imaginea reprezenta 
Palatul Regal pe lângă care tocmai trecuse, deşi dintr-un unghi pe 
care nu-l cunoştea încă. Recunoscu zidurile gălbui, turnul de gardă din 
colţul de vest al Insulei şi acoperişurile albastru cu verde, cu conurile 
înalte, rotunjite ce încununau turnurile, cele mai multe pictate în 
acelaşi albastru turcoaz ca şi acoperişurile, câteva schiţate cu un roşu 
bogat, ca de rubin. Contururile delicate ale turnului de la Sainte 
Chapelle, cu rozeta lui şi cu degetele-i de piatră înălțându-se spre cer, 
încununate cu o strălucitoare cruce de aur. Râul curgând pe lângă 
verdele malurilor şi un barcagiu înveşmântat în alb şi albastru 
apropiindu-se de treptele de la turnul de gardă. Splendida lumină a 
zilei şi strălucirea soarelui. Ochii lui poposiră lacomi asupra verdelui 
mai şters din fundalul imaginii - Malul Stâng, cu iarba lui timpurie de 
vară şi cu viile înmugurite, fiecare coardă fiind redată cumva distinct 
de celelalte şi cu trei ţărani în picioarele goale, unul înveşmântat în 
albastru, unul în alb, unul în roşu, cu spinările aplecate de oboseală, 
culegându-şi grânele, dând din seceri şi transpirând de osteneala 
lucrului, sub pălăriile lor de paie. Dar albastrul cerului fusese cel ce-i 
învăpăiase cu adevărat imaginaţia lui Owain. Căpăta profunzime, 
pornind de la azuriul deschis, aproape alb de lângă acoperişuri, 
trecând printr-o mie de nuanţe blânde pentru a se transforma în 
albastrul profund, ca de noapte al înălțimilor cerului de vară. Cum 
făcuse artistul asta, se întreba el, privind tot mai îndeaproape, dar 
neîndrăznind chiar să atingă imaginea. Cum putea cineva, altul decât 
Dumnezeu însuşi, să imite atât de lesne lucrarea Creatorului? 

Malouel întâlnise privirea lui Owain, sfios şi în acelaşi timp 
recunoscător. Cu glas sfătos, zisese: 

— Acesta e lunie, cel de-aici. Cei trei nepoți ai mei lucrează la el - e 
o treabă bine făcută. Poţi să-ţi dai seama de asta, nu-i aşa?... Dar 
ceea ce nu înţelegi încă este că, odată ce ai văzut asta, de-acum 
înainte ai să vezi luna iunie de-afară cu totul altfel. Când vezi un lucru 
în deplina-i frumuseţe, asta-ţi schimbă pentru totdeauna felul în care-l 
priveşti. Să nu uiţi asta. 

Owain îşi aminti toate acestea acum, când se apropia tot mai mult 
de locul în care Anastaise începea să întindă cu grijă cu pensula 
straturi de vopsea alburie înăuntrul micului pătrat gol desenat pe o 
foaie de pergament acoperită cu o scriere înclinată, ordonată. Mai era 
şi un alt spaţiu alb, un chenar pe marginile paginii. Ea-i spusese deja 
că albăstrelele culese în dimineaţa aceea, pe când se înroura, din 
grădina mănăstirii beghinelor - de lângă Hôtel Saint-Paul, unde ea 
trăia ca soră laică, erau ingredientul care dădea acel albastru azuriu al 
cerului care îl fascinase aşa de tare pe când se uita la tabloul lunii 


lunie făcut de fraţii Limbourg. lar el voise să vadă cum făcea ea asta. 

Din celălalt colţ al încăperii, privind pe deasupra registrelor, 
Christine îl urmărea tăcută pe Owain care înainta, în vreme ce 
Anastaise smulgea florile de albăstrele, le mărunţea cu pisălogul în 
mojar până ce nu mai rămânea din ele nimic altceva decât o zeamă 
lipicioasă pe fundul acestuia, apoi îşi înmuia pensula în ea. Ea îşi 
îngădui să se bucure de plăcerea pe care i-o producea privirea atentă 
a băiatului. Trecuse atâta vreme de când nu mai văzuse o inocenţă 
atât de copilărească! O făcea să se simtă tânără. 

— Uite, vezi, spuse Anastaise gânditoare. Owain nu tresări, dar 
înţelese că vorbea cu el, ţinând pătratul astfel încât să-l vadă, şi îi fu 
recunoscător. Umpluse pagina cu albastrul umed şi strălucitor al 
cerului. Acesta este primul strat, continuă ea. Dar nu o să arate aşa 
până la capăt. Ca să obţii culoarea pe care o vrei, trebuie să pictezi 
peste ea - patru sau cinci straturi, unul câte unul. 

— Ce o să pictaţi peste albastru? întrebă Owain, însă ea se mulţumi 
să scoată un hohot de râs. 

— Auzi la el! chicoti ea. N-am ajuns încă acolo. Ştii cât timp o să ia 
până se usucă asta? 

Se simţi ruşinat. Malouel îi povestise. 

— Zece zile, spuse el. 

Ea încuviinţă din cap şi-i făcu cu ochiul. 

— Deja înveţi, replică ea; apoi, pe jumătate în glumă, pe jumătate 
mustrătoare: iar ăsta-i doar un strat. Aşa că poate să ia până la două 
luni ca să faci cum se cuvine purpuriul unei pelerine sau verdele unei 
păduri. Dar e important să-ţi iasă bine. Frumuseţea-i stă în strălucire. 
Şi e important să le faci cât mai frumoase cu putinţă. 

— Se poate...? încercă Owain, devenind mai îndrăzneţ. Se poate să 
văd ceva ce-aţi terminat deja? 

Ea îşi puse mâinile mari pe şoldurile-i late, îl privi cu acea căutătură 
îndrăzneață şi izbucni în râs. 

— Te-a prins şi pe tine, nici vorbă, zise ea. Doamnă Christine, l-aţi 
molipsit şi pe-ăsta, fără îndoială. 

Christine surâdea şi ea, din colţul ei. 

— Arată-i asta, zise ea şi scoase o altă carte din raft. 

O aduse şi o aşeză pe masă. Owain abia dacă se uită la text. Ochii îi 
erau atraşi de tabloul de sub degetele palide ale Christinei: încă un 
mic pătrat mai plin de viaţă şi mai animat decât i-ar fi părut cu 
putinţă. Era o femeie într-o rochie albastră modestă, cu colţurile 
basmalei albe ridicate în sus încercând să imite coafa cu două coarne 
care se purta la Curte. Femeia era îngenuncheată, în mijlocul unui 
grup de femei, şi îi întindea o carte unei magnifice doamne în roşu şi 
auriu, cu o cingătoare de mătase verde cu auriu şi cu o coafă bogat 
împodobită cu nestemate şi mâneci de hermină; o doamnă aşezată, 


împreună cu două însoţitoare, pe perne verzi şi stacojii, lângă o 
fereastră ferecată, cu draperii brodate cu crini, albastre cu auriu şi cu 
cerul de afară strălucind de-albastrul azuriu despre care acum Owain 
ştia cum se obținea. Erau atâtea lucruri de privit, atâtea de înţeles. 

— Domnia voastră sunteţi aceasta, zise el, întorcându-se spre 
Christine, oferindu-i cartea reginei. 

Christine cea din tablou arăta întocmai ca în viaţă: atentă, 
precaută, gata şi să sară la luptă, dar şi să farmece. Dar regina 
Franţei se cam stricase de când fusese făcut tabloul: regina pictată 
era încă o femeie frumoasă, având încă pe chip urme de bunătate, cu 
toate că puteai vedea în ochii ei hotărâți că n-avea de gând să se lase 
trasă pe sfoară. Fiinţa mult mai grasă şi mai bătrână pe care el o 
văzuse în carne şi oase cu o zi înainte se transformase într-un 
monstru de răsfăţ cu ochi lucitori. Mirosise egoismul, încăpăţânarea 
pe care le răspândea în juru-i; pricepuse de îndată că era soiul de 
femeie care nu s-ar da în lături de la nimic ca să rămână pe-a ei. 

— Am ştiut pe dată, spuse Owain cu căldură, ce tablou! 

Dar pe când vorbea şi vedea cum Anastaise făcea gropiţe în obraji 
de încântare, se întreba dacă nu cumva ea o făcuse înadins pe regină 
să pară mai tânără şi mai bună - nu părea genul linguşitor. In loc de 
asta, întrebă: 

— Cum faceţi auriul atât de strălucitor? 

Anastaise deschise unul dintre pachetele Christinei ca să îi arate 
foaia foarte subţire de aur bătut şi începu să-i explice că se lua albuş 
de ou bătut, fără apă, şi se picta pe locul unde urma să fie aşezat 
aurul, iar apoi, umezind capătul aceleiaşi pensule în gură, atingeai cu 
el marginea unei foi gata decupate, apoi o ridicai foarte iute şi o 
aşezai pe locul pregătit şi o întindeai cu o altă pensulă uscată. 

— Şi mai cu seamă nu trebuie să respiri, ori foiţa de aur o să zboare 
şi o să trebuiască să scotoceşti peste tot după ea. Şi pe urmă e la fel 
ca la restul tabloului. O laşi să se usuce, aşezi un alt strat, o laşi să se 
usuce, aşezi un alt strat. Trebuie doar să ai răbdare. 

După ce aurul se usca, trebuia lustruit - cu un dinte de urs sau de 
castor sau cu o piatră de agat sau de ametist - mai întâi uşurel, apoi 
mai tare, apoi foarte tare, până ce ajungeai leoarcă de sudoare. 

Christine se strecură afară. Owain era atât de captivat încât nici nu 
băgă de seamă. 

Slujnica lui Jehanette era în bucătărie, pregătind masa. Copiii se 
jucau sus cu bunica lor, în vreme ce Jehanette era la piaţa din Halles. 

— Du-i nişte carne, pâine şi nişte vin lui Anastaise, îi spuse 
Christine, dar zi-i băiatului să vină să mănânce împreună cu mine. 

Nu-şi dădea seama de ce-i ceruse asta. Acţionase ca din instinct, 
aşa cum te apropii de foc ca să te-ncălzeşti sau cum deschizi 
obloanele când afară e vreme însorită. De obicei, îi plăceau mesele 


liniştite cu Anastaise, când toţi ceilalţi erau plecaţi, iar ea asculta 
bârfele pe care beghina le aducea cu sine de la mănăstirea ei, unde 
surorile lucrau pentru negoţul de pânzeturi din Temple Cite-Neuve sau 
se îngrijeau de săraci. Beghinele ştiau totul, iar Anastaise ştia mai 
multe decât oricine. Dar astăzi voia să fie câtăva vreme singură cu 
acest băiat cu ochii plini de speranţă şi cu mintea înfometată. Era 
păcat de inteligenţa lui să-l lase să se întoarcă printre soldaţi. 

El veni repede, nerăbdător, strălucind de parcă cineva îl îmbrăcase 
în foiţă de aur. 

Spuse, cu căldură sinceră: 

— Nu ştiu cum aş putea să vă mulţumesc. Apoi, luând cu ajutorul 
cuţitului o bucată de pâine, o halcă de carne şi o felie de ceapă fără să 
mai aştepte să fie poftit, simțindu-se ca la el acasă, mestecând, 
adăugă: Asta a fost cea mai frumoasă zi... 

Apoi se opri, iar ea văzu pe fruntea-i încreţită alcătuindu-se gândul 
pe care nu îndrăzni să-l rostească: 

— Mi-aş dori doar... 

Oarecum brutal, întrerupându-l, ea îl îndemnă: 

— Mănâncă. Până la urmă o să mai am ceva timp liber astăzi. După 
ce terminăm, o să te duc până dincolo de râu, dacă vrei. Am putea să 
mergem prin districtul universitar. Din câte-mi dau seama, te-ar 
interesa. 

Expresia de pe chipul lui îi fu răsplată îndeajuns. O îndemnă să 
meargă mai departe. 

— la zi, spuse ea, aplecându-se înainte, ţinându-şi faţa mică în 
formă de inimă cu ambele mâini şi îmbrăţişându-l pe băiat cu privirea 
cea mai blândă de care era în stare, eşti un băiat isteţ: văd că eşti 
însetat de cunoaştere, din câte pot pricepe, ce s-a întâmplat cu 
familia ta înseamnă că nu eşti împovărat de moşii care să-ţi ocupe tot 
timpul. Aşadar de ce nu te-ai gândit să petreci ceva timp ocupându-te 
de educaţia ta? 

Dădu ca în transă din cap, a îndemn. 

— Ştii, ai putea... 

Văzu cum dintr-o dată Owain încetează să mai fie vesel. Chipul său 
căpătă o expresie rănită, nefericită care nu-i era deloc pe plac. 

— Adică să mă duc la Universitate, vreţi să spuneţi? zise el cu glas 
scăzut. In Anglia? 

Nu ştia de unde să înceapă ca să o facă să înţeleagă. Nu ştia cum 
să-i povestească pe scurt, pe un ton din care să nu lase să se 
înţeleagă ce simţea, anii în care fusese trecut cu vederea şi rânjetele 
urâcioase ale umflaţilor paji englezi sau ale cavalerilor şi chiar ale 
slujitorilor - glumele pe seama faptului că era un sălbatic din Ţara 
Galilor, veşnicul venetic. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, deoarece nu cred că aş putea. 


Vedeţi, eu sunt străin... 

li aruncă o privire deznădăjduită. 

— Sunt velş, adăugă el. 

Ea păru mirată. 

— Ei şi? zise ea. Eu m-am născut la Veneţia; iar Guillebert de... ei, 
n-are rost să-i înşir aici pe toţi. Dar abia dacă e vreunul născut la Paris 
aici la Universitate şi în întreaga lume a literelor. Cu toţii suntem 
străini într-un fel sau altul. Şi ce-i cu faptul că eşti străin? 

Owain încercă să-şi îndepărteze din urechi amintirea batjocurilor cu 
care era atât de obişnuit, glumele pe seama rostirii sale cântătoare a 
limbii engleze. Dar nu reuşea întru totul să-şi împiedice lacrimile să-i 
lucească în ochi. 

Işi acordă o clipă ca să se liniştească. Reuşi să surâdă. 

— In Anglia, explică el, încercând fără succes să pară detaşat, din 
vremea revoltei din Ţara Galilor, dacă eşti velş, nu poţi nici să iei de 
nevastă o englezoaică fără o dispensă specială care să-ţi îngăduie să 
fii luat drept englez, ceea ce e cu neputinţă de obţinut. Ştiţi, suntem 
un neam înfrânt... 

Privi precaut la Christine, pe sub gene. Cândva, crezuse şi el că 
aveau să existe două universităţi în Ţara Galilor; Owain Glyndŵr 
poruncise ca ele să fie înfiinţate atunci când fusese încoronat la 
Machynlleth în urmă cu zece ani. Cum putea să explice toate 
amănuntele acelei poveşti? Se gândi că ea avea să creadă că-şi caută 
scuze. Spre surprinderea lui, văzu că părea ciudat de înţelegătoare. 

— Aşa că a trebuit să înveţi de unul singur, spuse ea rar. Ca mine. 

Apoi râse; şi, pricepu el, nu râdea de el, ci împreună cu el. 

— Doamne, spuse ea, cu amară satisfacţie, ca şi cum i se dovedise 
încă o dată că avusese dreptate. Nu ştiu ce s-ar alege de 
Universitatea noastră dacă n-ar fi străini aici! Ce provinciali sunt 
englezii... 

Cel puţin în această privinţă, Owain se trezi că-i împărtăşea, 
vinovat, disprețul pentru ţara lui adoptivă, până într-atât încât 
aproape că dădu din cap aprobator. 

Ea-şi aşeză o mână înţelegătoare peste a lui şi îl privi iarăşi drept în 
ochi. 

— Să-ţi spun cum stau lucrurile aici? continuă ea. Normanzi, picarzi, 
englezi, germani, flamanzi, provensali, spanioli, venețieni, romani, tot 
ce vrei şi ce nu vrei, sunt toţi aici. Colegiile au şi burse, astfel că 
studenţii buni nu trebuie să-şi plătească studiile. Trebuie doar să te 
înscrii la un colegiu care se ocupă de neamul tău - sunt numărate 
patru neamuri, iar unul dintre ele, cel zis al neamului englez, primeşte 
şi englezi şi germani şi flamanzi şi olandezi. De ce n-ar primi şi un 
velş?! Dacă ţi-ai dori vreodată să mergi la universitatea din Paris, n-ar 
fi nicio problemă. lar dacă te-ar respinge, asta n-ar fi în niciun caz din 


pricina neamului căruia îi aparţii. 

In ochi avea o expresie voit comică de uluire cu privire la această 
idee de neînchipuit. Scutură din cap. 

— Hai, mănâncă, îl îndemnă ea dintr-o dată preocupată, iar el se 
lăsă zorit şi se ridică în picioare. Hai să mergem. 


Când se întoarseră de la Universitate, se făcuse târziu. Dar ochii lui 
Owain străluceau încă. 

Ea zise: 

— Am să mai pun deoparte o carte pentru tine, pentru când o vei fi 
sfârşit pe asta. E una din cărţile mele mai timpurii, ceva ce-am scris 
când Jean se pregătea să plece în Anglia. Sfaturi către un tânăr, 
despre cum să înveţe să-nveţe. M-am gândit că ai găsi-o interesantă. 

Chipul lui se lumină încă şi mai tare, dar se întunecă deodată când 
îşi aminti ceva. Zise: 

— Dar va trebui să plec. 

Ea spuse: 

— Cât poţi să mai stai? 

El tăcu dintr-o dată. Se scărpină la un picior cu un deget de la 
celălalt. Ea văzu cum îşi amintea despre viaţa lui fără rost; de 
aşteptările pe coridoare; despre cum era lăsat pe dinafară de pajii şi 
scutierii englezi cu pretenţii mai îndreptăţite la timpul seniorilor lor. 

— Seniorul de Clarence are să plece într-o zi-două, spuse el în cele 
din urmă. O privi o clipă, ca şi cum ar fi stat pe gânduri. 

Ceea ce Owain se chinuia să exprime era faptul că el ar fi voit să 
găsească o cale să mai rămână după plecarea lui Clarence. Parizienii 
ăştia, aşa cum păreau ei de temători, cu amintirea conflictelor aşa de 
vie încât aproape că se mai putea încă simţi mirosul sângelui în jur, 
aşa de proaspătă că încă nu-şi găseau cuvintele care s-o poată 
descrie, erau în acelaşi timp plini de o bucurie pe care el nu o 
cunoştea - de plăcerea de a fi aici, la locul lor, făcând ceea ce aveau 
de făcut. Ştiau ceva ce făcea să fie aproape lipsit de importanţă faptul 
că mai-marii zilei se distrugeau unul pe altul, undeva pe deasupra 
capetelor lor. Poate că tremurau la gândul crizei adânci în mijlocul 
căreia se găseau şi plângeau părăsirea ordinii stabilite a lumii pe care 
o cunoscuseră cândva. Dar credeau în ceva universal şi care nu putea 
fi nimicit. Işi puneau nădejdea în frumuseţe. Owain nu trăise nicio zi în 
viaţa lui în care să i se deschidă înainte atâtea drumuri ademenitoare 
de viitor. Nu ştia dacă voia să meargă şi să se înscrie la Universitate 
sau să se mulţumească să rămână aici cu aceşti oameni calzi şi blânzi 
şi să citească la nesfârşit despre viaţa lor. Dar voia să rămână aici. 

— Nu ţi-a spus Anastaise? îl întrebă ea, ca şi cum ar fi schimbat 
subiectul. In dimineaţa asta i-a dus o găinuşă unei bătrâne care avea 
nişte bube la subraţ, iar Anastaise a zis că arătau ca nişte bube de 


ciumă. 

Văzu sclipirea din ochii lui; nu credea că era vorba de frică. 

— Mă întreb, continuă ea, dacă n-ar trebui să îi spun seniorului de 
Clarence că ai fost expus la molimă când erai în oraş. Poate că ar 
trebui să-l îndemn să te lase să rămâi până ce doctorul ne va asigura 
că eşti în ordine. 

li turnă un pocal cu vin. 

— Ai putea să-l prinzi din urmă la Calais, mai târziu, murmură ea, 
cu un glas ademenitor. Apoi, dându-şi seama că ducele de Clarence ar 
fi putut la fel de bine să se întoarcă în Normandia şi să continue 
războiul, adăugă mai înţepat:...sau oriunde va găsi ducele de cuviinţă. 

Ea lăsă ulciorul din mână. In glasul ei răsună o urmă de râs şiret. 

— La urma urmei, l-ai sluji mai bine îngrijindu-te ca oamenii lui să 
nu se îmbolnăvească. 

L-ar fi putut duce pe Owain zilele următoare să întâlnească unul-doi 
prieteni de-ai ei, ca să pună lucrurile în mişcare. 

— Dar, zise Owain naiv, şovăitor, nu e nicio primejdie de 
îmbolnăvire. N-am fost cu adevărat expus la nicio molimă, nu-i aşa? 
Adăugă grăbit:...cu toate că mi-ar face plăcere să rămân. 

Ea-i surprinse privirea - provocatoare. Ridică din sprâncene şi-i 
spuse vesel: 

— Ei bine, atunci n-ai decât să-l minţi! Ar fi pentru un scop bun. Nu 
cred că Dumnezeu s-ar supăra pentru atâta lucru. 

lar când văzu rânjetul neîncrezător care se întindea pe chipul lui, 
ştiu că asta avea de gând să facă. 


CINCI 


Englezii petrecură o zi întreagă la vânătoare împreună cu regina. A 
doua zi o invitară pe Catherine şi pe însoţitoarele ei să li se alăture. 
Regina Isabeau spuse nu. Poate că nu voia să-l întărâte mai rău pe 
Louis. Sau poate că pur şi simplu nu voia să i se amintească de faptul 
că fiica ei nu avea niciun fel de însoţitoare şi că cei mai tineri copii ai 
regelui, mai mult sau mai puţin uitaţi la marginile Curţii, duceau acea 
viaţă ciudată, de penumbră şi trăind din resturi. Aşa că englezii 
plecară chiar în aceeaşi zi pe la apusul soarelui, într-un freamăt zorit 
de verde şi brun, cum părea să le fie obiceiul. lar în ziua următoare 
viaţa se întorsese pe făgaşul ei firesc - sau cel puţin la acel firesc cu 
susu-n jos al vremurilor în care regele era bolnav. 

Catherine şi Charles trândăveau împreună în grădină. Era prea cald 
ca să rămână în casă. Uşa de la odăile mamei lor era închisă. Slujitorii 
nu erau acolo. N-aveau de mâncare. Ca de obicei, nu era nimic de 
făcut. 

Charles aruncă o pietricică în fântână, încercând să o facă să 
ricoşeze şi să sară. Aceasta se duse la fund. Dar băiatul fluieră. Ea îşi 
dădea seama că era mulţumit că englezii plecaseră, cu tot cu cererea 
lor în căsătorie. 

— Ştii ceva? zise el, după ce aruncase fără succes alte câteva 
pietricele. Mai devreme am auzit-o pe mama şuşotind ceva cu 
Marguerite. Puneau ceva la cale. Amândouă păreau foarte prinse. 

Schiţă un gest de răutate gata pusă la cale: îşi aplecă umerii 
înainte, ca într-o conspirație solitară, apoi, glumeţ, îşi îngustă ochii 
drăceşte şi-i făcu să alunece pe furiş dintr-o parte în alta, plescăind 
din buze şi privind chiorâş. 

— Sigur că au tăcut din gură când au văzut că trăgeam cu urechea. 
Dar pun pariu că ştiu ce-au de gând să facă. Vor să se răzbune pe 
Louis pentru că s-a purtat urât cu ducele englez. 

Catherine oftă. Amândoi se temeau de toanele mamei lor şi de 
uneltirile ei. 

Dar n-aveau la ce altceva să se aştepte. 

— Oare ce-o să-i facă? zise ea, oarecum temătoare. 

După un lung moment de tăcere, culese şi ea o pietricică. 


Un ceas mai târziu, când apăru Christine şi îi chemă, zăceau sub un 
măr din grădină, aruncând în sus rămurele după fructele necoapte. 

Christine avea un coş în braţe. Impreună cu ea venea un tânăr. 

Abia îl băgară în seamă. Alergară spre ea - doi copii jerpeliţi, 
strigând cu glasuri subţiri, nerăbdătoare: „Christine! Christine!” Şi 
„Ce-ai în coş?” sau „Mor de foame!” şi îndesară mâinile în coş şi, 
cuprinşi de o agitaţie grozavă, începură să scoată din el mâncarea pe 


care o adusese. Mâncare foarte obişnuită. Căpşuni timpurii. Nişte 
brânză, înfăşurată într-o bucată de cârpă. Bucăţile de carne de vită 
rămase din seara trecută. Vreo două ouă. O bucată de pâine. 

— Putem mânca acum? se milogea Charles, agăţându-se de braţul 
Christinei. Te rog! 

Ce omuleţ caraghios, îşi zise Owain: avea unsprezece sau 
doisprezece ani, dar era micuţ, ca un băieţel mult mai mic, cu o faţă 
albă, ochi roşii de iepure şi cu un nas mare, borcănat. Glasul îi era 
scheunat şi ca de copil mic. Şi de ce era îmbrăcat astfel un prinţ al 
Franţei, în zdrenţe vechi pe care lui Owain i-ar fi fost ruşine să le 
poarte - şi murdare? 

Apoi se întoarse către mica prinţesă care şedea pe iarba înaltă, 
desfăşurând pânza în care era învelită brânza, cu emoția şi încântarea 
cuiva care nu mai văzuse niciodată mâncare. Ca şi fratele ei, era 
îmbrăcată în haine vechi, simple, mototolite, cu fustele mult prea 
lungi pentru ea, ca şi cum ar fi fost făcute pentru altcineva. Le legase 
într-o parte într-un nod, poate ca să-i fie mai uşor să alerge sau să se 
caţere în copaci fără să se împiedice de ele. Părul îi era desfăcut; zări 
o basma zăcând pe jos ceva mai încolo. Avea un păr frumos, lung şi 
des. Dar era încâlcit tot şi erau bucăţi de iarbă în el. In odăile regale, 
împodobită, arătase ca o tânără femeie; dar acum nu mai era nimic 
altceva decât un copil jerpelit. Owain se întreba, mai degrabă 
dezaprobator, cum de copiii ajunseseră să arate aşa de părăsiţi, când 
Catherine, cu mintea aiurea, îşi ridică o mână, îşi răsuci părul într-un 
nod la ceafa şi se întoarse cu un zâmbet spre el. 

Şi dintr-o dată Owain simţi că i se taie răsuflarea. Ce gât lung şi 
subţire avea, şi ce frumos i se înălța deasupra umerilor rotunzi. 

Soarele era în spatele lui. Ea clipea încet din ochi, încercând să-şi 
fixeze privirea asupra fiinţei înalte din faţa ei; dar el nu credea că-l 
vedea cu adevărat. Nu credea că-l recunoscuse sau că-şi amintea de 
propria-i bunătate atunci când îl cruţase de nevoia de a roşi cu prilejul 
audienței ducelui său cu mama ei. li întorcea doar acel zâmbet orb, 
vulnerabil, încântător, pornit din plăcerea copilărească a prezenţei 
Christinei, a gustării şi a faptului că avea ceva de făcut ca să-i treacă 
ceea ce, după cum pricepuse şi el, era plictiseală. 

Dar faptul că încerca să se gândească la asemenea lucruri serioase 
nu-l împiedica să resimtă acea blândă pornire de a se minuna, 
sentiment care-l cuprinsese în vreme ce stătea şi se uita înapoi, 
privind-o pierdut, cu inima crescându-i de bucurie. 

Charles fu cel care rupse vraja: Charles, încolăcindu-se şi chicotind 
în jurul Christinei, până ce ea îi puse mâinile hotărâte pe umerii slabi 
şi spuse mustrător: 

— Sigur că nu puteţi mânca încă; nu înainte să vi-l prezint pe 
oaspetele meu. Unde vă e buna cuviinţă? 


Spusele ei îi captară neîndoios atenţia copilului. El se întoarse drept 
spre Owain şi se holbă la el. Nepoliticos, îşi zise Owain; pe de altă 
parte, indiferent cu ce era îmbrăcat, acesta era totuşi un prinţ de 
sânge şi-i era îngăduit să se holbeze la cine poftea. Acesta-şi îngustă 
privirea. 

— Dar te cunosc! strigă el, aproape acuzator. Eşti ăla care ţinea 
sipetul când ducele englez i-a dat surorii mele un giuvaier, nu-i aşa? 

Owain încuviinţă din cap şi făcu o plecăciune. 

— Chiar eu, spuse el prietenos, încercând să fie cât mai fermecător. 
Owain Tudor. 

Se întorsese pe jumătate cu faţa spre băieţel; dar îşi dădea 
totodată seama, fericit şi chinuit, că fata se uita de jos în sus spre el, 
mormăind, cu obrajii îmbujoraţi şi cu un aer drăgălaş de stânjenit: 

— Desigur că acum îmi amintesc de tine; doar că arăţi altfel aici, la 
soare. 

Trebuie să fii neceremonios, îi zisese Christine; spune-le pur şi 
simplu pe nume, fără plecăciuni ori temenele. In grădină, sunt doar 
copii; sunt foarte tăcuţi; timizi; ar fi o greşeală să-i sperii cu 
formalităţi; suntem prieteni vechi. În acelaşi timp, el îşi dorea să se fi 
îmbrăcat cu ceva mai bun decât tunica simplă pe care o purta acum. 
Pentru motive pe care nu le înţelegea, voia să pară cât mai elegant cu 
putinţă. 

Christine, care în mod vizibil îşi dorea şi ea să facă introducerea cât 
mai uşoară cu putinţă, spuse cu un glas aparte, copilăresc, a cărui 
blândeţe îl surprinse pe Owain: 

— Owain este dintr-o familie nobilă din Ţara Galilor - a regilor din 
Powys Magog. 

Rosti cuvintele velşe în mod ciudat, dar el fu surprins şi măgulit că 
ea încercase măcar să redea numele care-i erau străine; măgulit şi 
pentru că vorbea despre strămoşii lui cu atâta respect, când el 
aproape că se obişnuise să fie ca şi invizibil printre englezi, să stea la 
coada mesei şi să fie ignorat. 

— M-am gândit că v-ar face plăcere să-i arătaţi grădinile şi leul. 

Micul Charles nu arăta ca şi cum i-ar fi făcut câtuşi de puţin plăcere. 
Pentru cineva care se presupunea că e aşa timid, figura lui părea pusă 
pe harţă. Se încruntă. Zise: 

— Dar suita engleză trebuie să fi plecat. Ne-au zis asta de la 
bucătărie. Tu de ce mai eşti aici? 

Owain deschise gura, pregătindu-se să răspundă blând. Dar nu se 
supără când Christine îi tăie vorba. Adevărul e că n-ar prea fi ştiut ce 
să răspundă cu privire la motivul pentru care mai rămăsese la Paris şi 
mai ales la Hôtel Saint-Paul. Christine îi propusese să vină cu ea să 
vadă celebrele grădini din casa preferată a regelui din Paris, deşi lui i 
se păruse că de fapt ea doar voia să se laude cu prietenia ei cu copiii 


regelui. Nu oricine era în relaţii atât de strânse cu prinții; şi începuse 
să înţeleagă că Christine, aşa magnifică cum era, nu era mai presus 
de vanitate. 

— Owain a fost doar pentru o vreme în slujba ducelui de Clarence, îi 
spuse Christine pe un ton liniştitor băieţelului bosumflat. 

Owain pricepu, după priceperea cu care ea îl mângâie, că băieţelul 
sălbatic şi bănuitor avea adeseori nevoie să fie liniştit. 

— El nu mai este cu ei. Ceilalţi englezi au plecat, drăguță. Mă 
îndoiesc c-o să se întoarcă. 

Ademenitoare, îl mângâie din nou. Privirea băiatului deveni ceva 
mai puţin cruntă. 

— Dar Owain voia să rămână la Paris pentru o vreme ca să vadă 
dacă nu i-ar plăcea să studieze la Universitate. Este oaspetele meu. Şi 
câtă vreme e aici, citeşte modesta mea colecţie de cărţi. Citeşte pe 
nerăsuflate. Un exemplu pentru noi toţi! Un exemplu mai ales pentru 
voi! încheie ea radioasă. i 

Micul Charles nu era încă tocmai convins. Insă îşi lăsă grijile, oricare 
ar fi fost ele, deoparte; dădu scurt din cap spre Owain şi îi zise din nou 
Christinei, şi mai plângăreț: 

— Deci putem mânca acum? 

Lui Owain îi săltă inima. O văzuse pe Catherine care încă îl urmărea 
de la locul ei de pe iarba înaltă, încercând să-i surprindă privirea, ca 
să fie sigur că o vedea. Strângea încet din umeri şi îşi ridica ochii în 
sus, într-un gest de tăcută, prietenoasă scuză pentru purtarea ciudată 
a fratelui ei. 

Îi întoarse zâmbetul, recunoscător pentru bunăvoință, întrebându- 
se de ce-şi pusese în felul acela mâna peste gură. Arăta ca un căluş. 
Ea nu părea să-şi dea seama de asta. Era un gest urât. Apoi ea uită de 
el. Îi era şi ei foame. Şi era încă doar un copil. Când Charles se trânti 
lângă ea, gata să apuce mâncarea pe care ea o aşezase, îşi dădu 
mâna la o parte, îşi eliberă gura, se întoarse cu o grimasă spre fratele 
ei, întărâtându-l şi culese de pe pânză bucăţica de pâine pe care el 
voia să pună mâna. 

— Prea târziu, mormăi ea, cu bucăţica de pâine în gură. 

Charles se bosumflă; apoi, văzând-o pe Christine că zâmbea, 
începu şi el să râdă. 

li rămăsese o firimitură de pâine în colţul gurii. Avea în ochi o lucire 
perfidă. Soarele-i strălucea în păr. Lui Owain, care mai înainte se 
simţise încântat şi fericit că era prins într-o aventură şi vedea lumea, 
nu-i venea să creadă de ce cutremurătoare intensitate-i era bucuria 
pe care o resimțea urmărind-o acum, când el şi Christine se lăsară în 
genunchi ca să se alăture mesei. 


Ar 


Charles îi conduse spre cuşca leului. Mâncarea îi îmbunătăţise 


dispoziţia, ca şi discuţia începută de îndată ce înghiţise un ou şi o felie 
de carne de vită şi cea mai mare parte a căpşunilor. 

— Oare regele Angliei chiar vrea să se însoare cu Catherine şi s-o ia 
de-aici? îl întrebase el pe Owain, cu o privire în acelaşi timp sălbatică 
şi tăcut-miloagă. 

— Da, răspunsese Owain cu blândeţe, pricepând ce-l făcea pe copil 
aşa de posomorât - teama că avea să-şi piardă partenera de joacă 
dacă ea se căsătorea - şi părându-i rău pentru el. 

— Nu, spusese Christine în acelaşi timp, mult mai hotărâtă... Ştie că 
o să spunem nu - l-am respins deja când a cerut-o de soţie pe 
prinţesa Isabelle, pentru că e un... 

Privind spre Owain, se abţinu să rostească cuvântul „uzurpator”, 
însă abia reuşi. 

— In orice caz, nu vrea o căsătorie. Vrea război. A şi început să 
îndruge verzi şi uscate despre pretenţiile englezilor asupra Franţei. O 
să se folosească de negocierile pentru căsătorie doar ca să se ia la 
harţă cu Franţa. Caută gâlceavă. Ar fi o prostie să crezi altfel. 

Urmă o scurtă pauză. Owain, simțindu-se tulburat că nu înţelesese 
cât de tare îl duşmăneau unii francezi pe regele lui, încercând să nu-i 
poarte Christinei pică pentru neaşteptata-i mojicie, avu grijă să 
privească în altă parte. Dar îl văzu pe micul Charles dând din cap - era 
vădit că o credea pe Christine. 

— Hai să mergem la lei, ciripi Charles, părând dintr-o dată mult mai 
vesel. Sări printre umbrare, garduri de nuiele, fântâni meşteşugite şi 
printre trandafirii risipiţi. 

Owain venea din urmă. Grădinile regale erau aşa de 

nemaipomenite că el uită repede de ascuţişul limbii Christinei şi 
curând după aceea îşi întorcea capul în toate părţile, admirând 
statuile, priveliştile, florile, coliviile privighetorilor, fântânile în care 
luceau peşti argintii. Minuni. 
__ Se opriră cu toţii când ajunseră la marea cuşcă de fier forjat. 
Inăuntru, un leu cu blana încâlcită, înnebunit, se plimba înainte-înapoi, 
înainte-înapoi, peste propriile-i murdării, mârâind. Era o primejdie vie 
în chip de animal. Era auriu şi puţea - un rege umilit. Nu încetase 
niciodată să încerce să scape. Chiar şi acum, pe căldura asta, trăgea 
de lanţul care ducea de la zgarda lui până la parul înfipt în pământ, 
întinzându-l cât se putea de mult, încercând toate posibilităţile, 
urmându-şi instinctul, pipăind după o cale de scăpare. 

intre ei se lăsă tăcerea, pe când îi admirau spatele puternic şi 
splendidele linii ale botului şi ochii săi cenuşii, ucigători. 

— A scăpat vreodată? întrebă Owain, cu glas uluit. 

Nu răspunse nimeni. 

Charles şopti: 

— li dau de mâncare câte un câine întreg sau un porc sau o oaie în 


fiecare zi. Adăugă pe un ton indiferent: Animalele ţipă întotdeauna 
înainte să moară. 

După o vreme, Catherine întrebă, la fel de încet: 

— Regele Angliei ţine şi el lei? 

Pe când vorbea, ea privi spre Christine, care stătea mai la distanţa 
de cuşcă. Privea dincolo de leu, în depărtare, pierdută în gânduri care 
o priveau doar pe ea şi care, după expresia-i tragică zugrăvită pe chip, 
nu erau prea vesele. 

Catherine îşi întoarse privirea hotărâtă spre Owain. 

Owain n-avea idee dacă fusese vreodată vreun leu în Anglia. lar 
capul îi era prea plin de putoarea leului şi de căldură ca să-şi poată 
aduna gândurile. Dar îşi dorea din tot sufletul să mai simtă încă 
privirea ei poposind asupra lui. 

— Avem un elefant în Turnul Londrei, spuse el. 

Auzise despre el, chiar dacă nu văzuse elefantul în scurtele lui 
călătorii la Londra. Şi văzuse o imagine a unui elefant cândva. Era cel 
mai impresionant lucru care-i trecu prin cap. 

— Cum arată un elefant? întrebă Catherine. 

— E uriaş şi cenuşiu, spuse el cu îndrăzneală, descriind imaginea pe 
care şi-o amintea, începând să-i placă ce povestea. Ca un câine uriaş. 
Şi în loc de nas are un braţ în plus, arcuit în sus, în formă de corn. 

Sperase ca fiara lui fabuloasă s-o uluiască. Dar ea se mulţumi să 
încuviinţeze din cap neglijent, de parcă vedea elefanţi în fiecare zi. 
Poate că faptul că trăia tot timpul printre miracole o făcea să nu mai 
simtă mirarea. 

Apoi, aruncându-i încă o ocheadă Christinei, ea adăugă şoptind: 

— Şi Henric al Angliei cum e? 

Se apropie de el. 

Owain se opri, încercând cu disperare să-şi adune gândurile. Ea 
mirosea a trandafiri. 

— Cinstit, murmură el, gândindu-se sfidător că putea face măcar 
atât ca să îndrepte doborâtoarea impresie greşită pe care Christine le- 
o dăduse despre regele lui. Deschis. O fire plăcută... Ştie să facă 
planuri... Şi e un stăpân foarte bun: e iubit de toţi cei care-l slujesc... 

Îi aruncă şi el o ocheadă Christinei, sperând că aceasta privea încă 
undeva dincolo de lei, pierdută în gândurile sale şi neascultând ce 
zicea el. 

Catherine era acum atât de aproape încât nu se putu împiedica să 
nu-i prindă mişcarea ochilor şi să priceapă la ce se gândea. Işi muşcă 
buzele, dar îi scăpă totuşi un început de chicotit tăcut. Dădu din cap 
spre el, conspirativ. 

— E-n ordine, şuşoti ea. Christine nu ne-ascultă. 

Pentru o clipă, rămaseră prea aproape unul de celălalt, privindu-se, 
nu tocmai râzând. Intimitatea clipei îl ameţea; îl ameţeau şi albinele 


care bâzâiau în jurul lui. Apoi ea continuă să-l descoasă. 

— Şi Curtea? Curtea engleză cum e? 

Owain nu ştia mai nimic nici despre Curtea engleză. Slujise la 
banchete - trei ceasuri de mâncat în tăcere. Călărise în urma 
vânătorilor. Dar nu ştia dacă ceva din toate astea ar impresiona-o - nu 
mai mult decât elefantul. Lăsă parfumul de trandafiri şi de piele caldă 
să-i alunece în nări, îmbătător. Şovăi. Voia să facă Anglia să pară 
atrăgătoare. Dar voia totodată să-i spună adevărul. 

Incepu nesigur: 

— Nu-i aşa măreț ca aici... iar Londra nu e nici pe sfert cât Parisul. 

Mintea i se limpezi. Dintr-o dată pricepu ce i-ar fi putut plăcea cuiva 
care crescuse în vremuri atât de nesigure precum cele pe care le 
trăise Catherine aici - timpuri care, înţelese el dintr-o dată, fuseseră 
poate la fel de nesigure precum cele pe care le cunoscuse el însuşi, 
însă altfel. Avea să îi spună ce-i plăcuse lui când venise în Anglia - 
fusese exact acelaşi lucru. Merse mai departe, mai încrezător: 

— Dar e foarte bine rânduit. Demn. Cuviincios. Calm. Regele şi fraţii 
săi şi cei trei unchi ai săi de Beaufort domnesc împreună, cu 
înţelepciune şi într-o înţelegere deplină... iar poporul îi iubeşte pe toţi. 

Acum ea încuviinţa din cap; căzuse pe gânduri; era aproape 
nostalgică. Avusese dreptate. Asta o impresionase. 

Mai tare, pentru că ar fi fost prostesc să crezi că Christine n-avea 
să-şi revină mai curând sau mai târziu din visarea ei, şi serios, pentru 
că voia să aibă plăcerea de-a vedea cum Catherine îşi mişca gura şi 
cum îi săltau ochii şi cum i se îndrepta gâtul pe când îşi pregătea 
răspunsul, el întrebă: 

— Dar aici? Curtea franceză... cum e aici? 

Ea căzu pe gânduri. Fruntea i se încreţi încântător. 

Dar, întorcându-se în sfârşit de lângă leu, Charles fu cel care sări cu 
răspunsul. 

— Dansuri şi dezmăţ! strigă el, deschizându-şi larg braţele, de 
parcă ar fi vrut să aţâţe o gloată. 

Catherine râse, oarecum tulburată. 

— Nu ştie ce înseamnă asta, îi zise ea lui Owain. E doar ceva ce 
strigau pe străzi... anul trecut... când a fost... 

Apoi, când privirea uluită a lui Owain se mai domoli, ea se întoarse 
supărată spre frăţiorul ei şi îl mustră: 

— Nu trebuie să spui asta! Ţi-am mai zis de-atâtea ori! 

— Ba ştiu ce înseamnă. Aici a fost odată un bal când patru bărbaţi 
s-au îmbrăcat ca nişte sălbatici păroşi, chiţăi încăpățânat Charles. 
Trebuiau să sară în sus şi să sperie doamnele. Dar costumele lor au 
luat foc de la o torţă şi doi dintre ei au ars de vii înaintea tuturor, 
adăugă el cu bolnăvicioasă încântare. lţi dai seama ce ţipete-au fost! 

— Asta chiar s-a întâmplat? nu se putu împiedică să întrebe Owain. 


Nu puteai şti niciodată cum era pe-aici. Poate că se întâmplase. 

— Ai fost acolo? 

Cu ceva ce semăna a regret, glasul piţigăiat răspunse: 

— Nu... înainte să mă fi născut. 

Chipul ciupit, plin de pistrui al băiatului se întunecă. 

Catherine spuse: 

— Dar eu am fost o dată la Curtea Dragostei... ideea unchiului 
meu... ducele d'Orleans... 

Işi arătă gropiţele spre Owain. 

El se înmulie: 

— Şi asta ce a fost? întrebă el. 

— Un fel de bal care se repeta. Nu, mai mult decât atât: o idee, un 
loc unde oamenii se puteau întâlni - ofiţerii de la Curtea Dragostei - 
ca să vorbească despre cavalerism, să judece cazurile de dragoste 
nefericită şi să înveţe cum să iubească cinstit ei înşişi... zise ea, 
căutându-şi cuvintele. 

El văzu că-şi amintea cu drag despre asta. 

— Şi toţi purtau haine frumoase, adăugă ea, cu regret copilăresc; 
acum nu mai avem nimic de felul ăsta... cel puţin de când... 

Charles adăugă: 

— unchiul meu a fost ucis. 

In ochii lui se citea o sinistră plăcere. 

Prin spatele lor trecu o adiere de vânt. Toţi cei trei tineri îngheţară, 
de parcă ar fi fost prinşi făcând o mare poznă. Christine îşi revenise. 
Impingându-şi înainte umerii osoşi, intră în micul lor cerc, vădit 
deranjată de direcţia pe care o luase conversaţia. 

— Eraţi trei la Curtea Dragostei, îi spuse ea iute lui Catherine. lar el 
e mort de şapte ani. Şi dacă nu mai există nimic de felul ăsta acum, 
se cheamă că nici nu mai e vreun motiv să vorbeşti despre asta. 
Poate că ne-ar fi fost tuturor mai bine dacă pe-atunci s-ar fi pălăvrăgit 
mai puţin despre cavalerism şi s-ar fi vorbit mai mult despre lucrurile 
serioase din viaţă. 

Puse un braţ hotărât pe cel al lui Owain. Uitându-se pieziş pe când 
era tras de lângă Catherine, ochii li se întâlniră iarăşi - încă o privire 
plină de râs pe tăcute şi de desfătare. 

— S-a făcut târziu, spuse Christine, arătând spre umbrele lungi. 

Incercă să-şi păstreze tonul sever, dar nu-şi putu ascunde uşurarea 
din glas. Nu mai adusese pe nimeni aici ca să-i întâlnească pe copii, în 
afară de Anastaise şi de Jean al ei, care nu prea contau. Se temuse 
întotdeauna că Charles şi Catherine ar fi putut să amuţească; să se 
holbeze şi să fugă precum căprioarele prin desiş. Dar ziua de astăzi 
trecuse atât de uşor. Îl îndrăgiseră pe băiatul velş. Ceea ce ea îşi şi 
dorise. Il admira şi ea; îi plăcea cum îşi croise calea printre greutăţi - 
întrebările, ochii strălucitori, speranţa neistovită. Reuşea deja să-i 


scoată pe copii din muţenia lor; îi făcea să vorbească. Christine era 
încântată de experiment. 

Catherine îşi înclină capul. 

— O să vii şi mâine? întrebă ea supusă, înălțându-se spre Christine 
să o sărute pe obraji şi aproape atingând braţul lui Owain în trecere, 
poate din întâmplare. Avem atâtea cărţi - sute, şi sunt cele mai 
frumoase din lume. Christine, tu ai voie în bibliotecă oricum; cât 
despre... 

Işi arătă gropiţele spre Owain, făcându-şi curaj. 

— Şi /uii-ar plăcea să le vadă, nu-i aşa?... II aduci şi pe Owain? 


În încăperea tăcută, aerul era răcoros şi prăfuit. Pereţii bibliotecii 
erau încărcaţi de comori în legături din piele de vițel bătute cu 
nestemate. Owain nu putea îndura nici măcar să se uite spre călăuza 
lui, cu toate că-şi dădea vag seama, după bătăile asurzitoare ale inimii 
lui, că alături de el obrajii lui Catherine erau împurpuraţi de greutatea 
mantiei lungi de catifea verde pe care o purta din nou şi că în 
împletitura largă a vălului său erau risipite flori mici ce începeau să se 
ofilească. 

— Arată-i minunatele Consol/ări ale Filosofiei, şoptea emoţionată 
Christine către Catherine. Şi Ceaslovul bunicului tău... asta a fost 
cândva biblioteca bătrânului rege, Owain. 

Numai Charles, venind nemulţumit din urmă, le strica buna 
dispoziţie. Işi târşâia picioarele şi arăta ca un răzvrătit, iar de pe 
buzele sale curgeau fără încetare văicăreli copilăreşti: 

— Hai mai bine să vedem leii, spunea el iarăşi şi iarăşi, mult prea 
tare, iritându-i pe ceilalţi... Nu vreau să stau în casă toată ziua... e aşa 
de cald... nu ştiu de ce Catherine e dintr-o dată aşa de preocupată de 
cărţi; de obicei nu e aşa... Vreau să mă caţăr într-un copac... 
Christine? 

— Şşşşşt, drăguță, murmura încontinuu Christine, cu ciudatu-i glas 
blând pe care Owain îl auzise folosit şi mai înainte faţă de băieţel, hai 
să mai stăm aici o vreme. 

Dar în cele din urmă ea oftă şi cedă. 

— İl aduc înapoi într-un ceas, îi spuse ea lui Catherine, încercând să 
pară fermă. Niciun minut mai mult. 

Charles n-o asculta. O trăgea pe uşă afară. 

Pentru o clipă, Owain crezu că inima lui crescută peste măsură 
avea să înceteze să mai bată. Nu ştia câtuşi de puţin ce voia să-i 
spună lui Catherine; era îngrozit şi în acelaşi timp copleşit de bucurie 
la gândul că putea să petreacă următorul ceas atât de aproape de ea, 
dar că risca totodată să se facă de râs păstrând o încăpăţânată, 
copilărească, încuiată tăcere. Dar până la urmă, de îndată ce sunetul 
paşilor de pe coridor încetă, lăsându-l singur cu Catherine - dacă nu-l 


luai în seamă pe copistul care scria ceva, sub o rază de lumină, în 
celălalt capăt al încăperii - Owain îşi veni în fire. 

Nu prea-şi dădea seama ce făcea. In mod cert nu stătea să se 
gândească la ce spunea. Dar se trezi surprinzând privirea lui 
Catherine şi, cu un rânjet îndrăzneţ, rostind un: 

— Aveţi cumva pe-aici Romanul Trandafirului? 

Intrebarea era pură perfidie. Romanul, după cum ştia, era tot ce ura 
Christine mai mult: îl numea cea mai imorală carte din întreaga 
creştinătate. Scrisă cu mai bine de-un veac în urmă, în două părţi, de 
doi bărbaţi, era totodată şi una din cele mai celebre poveşti de 
dragoste din câte existau. Insă Owain nu începuse să-şi dorească s-o 
vadă cu ochii lui până ce nu o auzise pe Christine trâmbiţând 
împotrivă-i. Din câte înţelegea, prima parte era o alegorie destul de 
nevinovată despre un Amant în Grădina Dorinţei care încerca, dar nu 
reuşea, să se apropie de Trandafirul iubit, căci Gelozia înălța ziduri de 
jur împrejurul acestuia ca să-l împiedice. Partea a doua, scrisă cu ani 
buni mai târziu de către Jean de Meun era de fapt cea pe care 
Christine n-o putea suferi. Două erau motivele pentru aceasta. Căci în 
cartea lui de Meun, Amantul nu doar că izbuteşte în cele din urmă să 
o seducă pe cea întruchipată de Trandafir (afirmând în acelaşi timp, în 
chip cu totul necurtenitor, că femeile sunt capricioase, proaste, 
pătimaşe, limbute, credule, lacome şi lascive prin natura lor) -, ci 
autorul lăsa clar să se înţeleagă din istorisirea sa că nu credea în 
sfinţenia legăturii pe viaţă a căsătoriei, aşa cum credea în ea 
Christine. Pentru de Meun, nu exista altceva decât pofta. 

După cum ştia Owain, Christine îşi făcuse un nume, pe când era 
încă tânără şi puţin cunoscută, atacând public cartea într-un schimb 
de scrisori cu cei de la Universitate, scrisori a căror copie o trimisese 
la Curte, inclusiv reginei. lar Owain voia să-i arate lui Catherine aici, 
azi, acum că el era genul de om care ştia despre lucruri de felul ăsta. 

Pentru o clipă, Catherine păru îngrozită. Apoi, răspunzându-i cu o 
strălucire de viclenie în ochi, rânji şi ea. Buzele i se întredeschiseră; 
ochii i se măriră, de parcă se gândea la încântătoarele posibilităţi ale 
faptei. Dând afară din piept răsuflarea pe care nu băgase de seamă că 
şi-o ţinuse, înţelese că ea pricepuse că el ştia părerea Christinei 
despre această carte. 

— Christine s-ar înfuria aşa de tare... şuşoti ea; însă dispăru în 
acelaşi timp în penumbră. Când se întoarse, avea în mână o carte. 

Era doar nevinovatul volum dintâi, după cum văzu Owain 
dezamăgit când îl aşezară pe pupitru şi, stând unul lângă altul 
înaintea lui, îl deschiseră cu grijă, dând peste cele dintâi culori ca de 
nestemate ale amanţilor minusculi ce ascultau muzicieni în miniatură 
mângâind coardele lăutelor, într-un nor de trandafiri. Totuşi, socotea 
el, asta însemna că Christine ar avea mai puţine motive să se supere; 


poate că ar trebui să se simtă uşurat. Poate că ar trebui să admire 
precauţia lui Catherine. 

Insă mai apoi uită de toate, cu excepţia lui Catherine, care stătea 
lângă el, aşa de aproape că putea simţi căldura umărului ei lângă al 
lui, iar toată partea trupului lui apropiată de ea ardea mocnit şi el 
simţea parfum de ulei de trandafiri. Răsuflând încet şi uşor, Catherine 
întinse un deget spre primele cuvinte, de parcă îi era greu să 
desluşească scrierea dreaptă şi îngustă, iar braţul ei înaintă atât de 
aproape de pieptul lui încât aproape că-i atinse inima. Şi dintr-o dată 
se pierdură printre trandafiri, mângâind pergamentul în vreme ce-i 
întorceau cu grijă paginile, rostind cuvintele cu un oftat, ca pentru 
sine, sau fiecare pentru celălalt... 

Catherine întoarse pagina. 

— Ohh, murmură ea, cu doar un pic mai mult decât un suspin de 
regret, mai departe nu mai e... 

Privirile li se întâlniră. N-aveau niciun motiv să mai rămână atât de 
aproape unul de celălalt. Dar Owain nu se putu dezlipi; nu reuşi să se 
tragă înapoi. Pentru o lungă clipă rămaseră privindu-se în tăcere în 
ochi, de parcă ar fi putut rămâne acolo pentru totdeauna, uitându-se 
unul la celălalt. 

Apoi Owain auzi paşi îndepărtați pe coridor şi cuvintele arţăgoase: 

— ...dar e aşa de plicticos înăuntru! N-am putea să mai luăm o 
gustare afară? 

lar când îşi reveni din uluire şi privi iarăşi în jos spre Catherine, 
înţelese, simțindu-se părăsit şi în acelaşi timp tainic uşurat, că ea nu 
mai era lângă el şi că nici cartea nu mai era aşezată pe pupitru. 

Când Christine şi Charles reveniră înăuntru, Owain stătea înaintea 
pupitrului, cu capul plecat, cu ochii urmărindu-i degetul, silindu-se să 
citească cele dintâi cuvinte ale Conso/ărilor Filosofiei lui Boethius, 
traduse în franceză; iar Catherine asculta, stând mult mai în spate, cu 
mâinile împreunate cuminte în faţă. 

Christine, care era încă atentă în primul rând la băieţelul supărat 
care o trăgea de mânecă, voind să plece, se arătă încântată văzându-i 
citind pe cei mai mari. Nu păru să ia în seamă nici urma de zâmbet 
care tot înflorea pe chipul lui Owain, nici nevinovăția mult prea senină 
a privirilor piezişe pe care Catherine i le arunca de sub genele-i dese, 
prelungi. 


În zilele următoare se întâmplară atât de multe lucruri care îl făcură 
pe Owain să se simtă de parcă intrase pe tărâmul fermecat al viselor 
devenite realitate! Fără ca măcar să trebuiască să facă ceva ca să-şi 
schimbe viaţa, un viitor pe care nu l-ar fi crezut niciodată cu putinţă îi 
era aproape dintr-o dată deschis, aproape stabilit. Prietenul Christinei, 
Jean de Gerson, bătrânul cancelar al Universităţii din Paris (şi, în 


vremuri trecute, marele ei aliat în cearta pe marginea Romanului 
Trandafirului) îi oferise lui Owain un loc unde să studieze de îndată ce 
Christine i-l recomandase. După cum ştia Owain, Gerson era un om 
înţelept; Gerson se gândise imediat la strălucitul, perfidul fost 
cancelar al Ţării Galilor eliberate, omul lui Owain Glyndŵr, Grufydd 
Young, care era acum în exil la Paris - şi sugerase că acesta ar fi putut 
fi cel care să garanteze pentru buna purtare a lui Owain Tudor. Acum 
Owain mai trebuia să aştepte doar ca Gerson să le sugereze celorlalţi 
canonici ai Catedralei Nôtre Dame să i se găsească şi o bursă. 

— Odată ce eşti sigur de asta, spuse Christine, aplecându-se 
înainte, astfel că ochii-i străluceau la lumina flăcării tremurânde a 
lumânării, făcându-şi glasul să răsune sumbru şi convingător, poţi să-i 
scrii ducelui tău sau regelui şi să-i ceri să te elibereze din slujbă 
pentru vreo doi ani. 

Ori de câte ori Owain îşi amintea de fericirea confuză, ameţită a 
următoarelor câteva săptămâni, primul lucru de care-şi amintea era 
căldura: un iunie ca de cuptor, cu lespezile de piatră arzându-i sub 
picioare atunci când ieşea din biblioteca regală. De cele mai multe ori 
era singur vreme de vreo două ceasuri în aceste încăperi răcoroase. 
Se părea că Charles avusese dreptate; Catherine nu voia să vină în 
bibliotecă foarte des. Mai apoi îşi amintea cum râdea, cu răsuflarea 
tăiată, împreună cu Catherine (şi cu Charles, deşi pe Charles îl lua în 
seamă doar cu blânda indiferenţă a adultului faţă de un copil), cum 
căutau împreună umbra şi apă pentru picnicuri; şi neluând în seamă 
mustrările Christinei, şi alergând în picioarele goale la fântâni şi 
înmuindu-şi în ele degetele de la picioare. 

— Ai văzut vreodată pe cineva omorând pe cineva? auzi Owain, pe 
când se uita la panglicile de nori, simțind mirosul de iarbă strivită de 
sub el. 

Era glasul lui Charles: subţire şi încet şi precaut. 

Owain răspunse tot încet şi cu grijă, încercând să nu lase amintirile 
să-l cuprindă: 

— Da. 

Charles era întins lângă el. Băiatul se aşezase în linişte acolo, în 
umbra lui Owain, ca un animal mai micuţ ce căuta să se 
adăpostească. Catherine stătea cu braţele în jurul genunchilor, chiar 
în spatele lor, împletind fire de iarbă. Christine îi alegea iarba. 

— Fratele meu a încercat să ucidă un om, spuse Charles. Un bărbat 
într-o haină de piele cafenie. Era unul dintre bărbaţii care au pătruns 
în palat anul trecut. A alergat în sala mare, unde Louis dădea un bal şi 
a început să strige la el că era o ruşine şi că n-ar trebui să i se 
îngăduie să fie rege. 

— Exact ce spune şi Maman mereu... adăugă Catherine, încă 
împletind. 


Amândoi vorbeau liniştiţi, ca într-un vis. 

— Şi Louis avea o privire, continuă Charles - o privire îngrozitoare. 
Şi şi-a scos pumnalul. L-a înjunghiat de trei ori. Dar omul continua să 
strige. N-avea de gând să moară, ori de câte ori l-ar fi înjunghiat Louis. 
Lama se poticnea de haina de piele. Apoi toată lumea a început să 
strige şi să alerge de colo-colo. Şi toţi ceilalţi au alergat înăuntru; 
spărgeau ferestrele ca să ajungă la noi. 

— Ai văzut tu toate astea? zise Owain, ridicându-se într-o rână şi 
uitându-se la băiat. 

— Eram ascuns după tapiserie. De multe ori mergem să ne uităm 
de-acolo când e câte un bal. E o ruptură în tapiserie. Uneori servitorii 
ne lasă să luăm şi nişte mâncare acolo cu noi. Catherine nu era în 
noaptea aia. Au lăsat-o să se împodobească şi să se ducă la bal. Aşa 
că eram singur. Credeam că o să-i omoare pe toţi. Şi pe urmă o să mă 
găsească. 

— Cum s-a sfârşit? întrebă Owain. 

— A venit vărul nostru de Burgundia. Avea propriile lui gărzi cu el. A 
pus să fie daţi afară cei care strigau. Dar după ce a plecat împreună 
cu toţi oamenii lor şi cu toţi ceilalţi nepoftiţi, toţi cei rămaşi, oaspeţii 
au zis că totul era de fapt din vina lui, că el trebuia să fie în spatele 
poveştii ăsteia, altfel cum ar fi ştiut să vină tocmai atunci cu soldaţii? 

Tremura. Şi Catherine la fel. 

— Vărul nostru de Burgundia este întotdeauna în spatele tuturor, 
şopti ea. 

— Cred că te-ai speriat, murmură Owain, trimițând spre Charles o 
privire plină de compasiune. 

Charles clătină din cap şi se înroşi. Ţipă cu glas ascuţit: 

— Prinții nu se tem niciodată! 

Owain spuse blând. 

— Eu am crescut în vreme de război. Mi-era adeseori frică. Eram 
doar un băieţel; eram neajutorat. Uneori lucrurile pe care le-am văzut 
îmi apăreau mai târziu în vise. 

— Ţi-era frică? zise Charles. Căzuse pe gânduri. Apoi: Şi eu visez 
urât. 

Owain dădu din cap înţelegător. 

— Eu am visat urât vreme de ani de zile, zise el. Dar lasă-le timp. O 
să treacă. 

Charles încuviinţă. Se ridică şi el, trăgându-se mai aproape de 
Owain. Christine, care nu zisese nimic în timpul acestei discuţii, zâmbi 
ca pentru sine şi îi dădu lui Catherine alt fir de iarbă. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Asta e vara cea mai fericită din câte-mi amintesc, murmură 
Catherine mulţumită, lăsându-se pe spate, în iarbă, la umbra unui 
pom plin de mere verzi şi întinzându-se. Chiar şi Maman şi Louis se 


ceartă mai puţin decât de obicei... 

Charles se ridică pe coate, uimit şi sătul. Avea urme de brânză la 
gură şi iarbă în păr. 

— Doar pentru că Maman a fost de-acord s-o alunge pe 
Marguerite... obiectă el, dar şi el părea vesel, ca şi cum îi plăcea 
explicaţia. Şi Papă e şi el plecat... bolnav... 

Părură dintr-o dată foarte serioşi. Dădură din cap unul la altul, 
solemni, ca nişte copii mult mai mici. 

— Bietul Papă, spuse Catherine cu evlavie. 

Owain simţi privirea prevenitoare a Christinei poposind asupra lui. 
El avea senzaţia că cei doi nu ştiau ce nu era în ordine cu tatăl lor. 
Christine ar putea fi îngrijorată ca el să nu spună ceva lipsit de tact. 
Rămase nemişcat, ca s-o liniştească. Dar Christine schimbă oricum 
subiectul. Spuse acru: 

— Şi, desigur, ducele de Burgundia a făcut rost de zece mii de 
oameni şi stă la Dijon, aşteptând ca Louis şi mama voastră să se 
certe... n-ar trebui să vă lăsaţi încântați aşa de tare de câteva zile de 
vreme călduroasă ca să uitaţi asta... 

Le aruncă o privire mustrătoare de sub coafa albă pe care nu voia 
să şi-o scoată, în ciuda căldurii. 

Dar era prea cald şi plăcut şi în siguranţă aici, în grădina 
împrejmuită cu ziduri ca să le pese de cei zece mii de oameni din 
Dijon. Catherine se mulţumi să chicotească, doar un pic neliniştită şi 
se întinse după încă o căpşună. 

— Când o să mă mărit, o să fie o zi însorită ca asta, spuse prinţesa, 
muşcând din fruct, uitându-se la el. 

Avu grijă să nu spună cu cine avea de gând să se mărite. Nu voia s- 
o supere pe Christine. Owain căsca ochii la gura ei, la fructul 
strălucitor. Ea ştia că el o privea. Luând încă o căpşună, ea continuă 
visătoare, copilăreşte: 

— Şi o s-o silesc pe Maman să-mi dea o rochie din stofa de aur, ca 
să strălucesc ca soarele. Şi voi toţi o să fiţi acolo, privindu-mă, toţi trei 
- şi aruncă o privire rugătoare spre Owain şi zâmbi la privirea dulce pe 
care o primi ca răspuns. Nu-i aşa? 

Mâncă cea de-a doua căpşună. 

— Şi vom fi cu toţii la fel de fericiţi ca astăzi, pentru totdeauna. 


— Au încredere în tine, zise Christine. Charles n-a mai vorbit 
niciodată despre asta. Mă bucur că a făcut-o acum. 

Owain îşi lăsă capul în jos, cu modestie. li ţinea catârul de căpăstru. 
Mergeau spre vest, de-a lungul străzii St. Antoine, spre casă, în 
amurg, fermecaţi de lumina strălucind ca mierea groasă. Era 
îndeajuns de uşor să priveşti în jos. Ştia că şi Charles, şi Catherine 
ajunseseră să aibă încredere în el - tot astfel cum, bănuia el, demult, 


când erau copii, tatăl lor, Charles, şi unchiul lor, Louis d'Orléans, 
trebuie să fi ajuns să se încreadă în Christine, tovarăşa lor de joacă de 
viţă ne-regească din grădinile de la Hôtel Saint-Paul. Il încânta faptul 
că se continua acea tradiţie începută de Christine cu o generaţie în 
urmă, dar Owain avea totodată şi bucuria personală a prieteniei sale 
mereu mai strânse cu această generaţie de copii de viţă regească. 

Owain îşi petrecea mare parte a serilor citind cărţile Christinei. Era 
acolitul ei; era copleşit de respect faţă de scrierile ei. Citi iute cărţile, 
cu mintea plină de cuvinte, nerăbdător la gândul întregii noi lumi 
imaginare care-l aştepta de sub coperta următoare. Scrisese atât de 
mult: sfaturi pentru văduve, manuale de strategie militară (oare cum 
putuse face asta o femeie?), o povestire despre viaţa regelui-filosof 
Carol al V-lea. Insă ceea ce-i plăcea într-adevăr să citească cel mai 
mult acum erau poveştile despre tânjirea după o dragoste 
neîmpărtăşită, cele cu care ea-şi câştigase primii bani. 

Găsindu-l citindu-i poemele vechi, Christine îi dădu cartea altcuiva: 
tratatul lui Andreas Cappellanus, Arta /ubirii Cinstite, în care erau 
expuse în trei volume regulile şi convențiile dragostei neîmpărtăşite 
cunoscute îndrăgostiţilor din întreaga creştinătate. Owain o găsi foarte 
ciudată, şi nu numai pentru că era în limba latină pe care trebuia să 
se chinuiască s-o înţeleagă. Dulcile suferinţe ale cavalerilor, suspinele 
lor le înţelegea foarte bine. Dar în iubirea curtenească, aşa cum 
reieşea ea din cărţi, se părea că doamna trebuia să fie întotdeauna 
distantă şi superioară. Rolul ei era acela de a-l educa pe îndrăgostit, a 
cărui stare morală trebuia îmbunătăţită pentru a-l face demn de ea. 
Însă el nu putea nădăjdui vreodată să devină îndeajuns de bun ca s-o 
câştige. Adevăratul scop al dragostei lor n-avea nimic de-a face cu 
obţinerea satisfacţiilor împreunării fizice. Era o dragoste care nu putea 
fi niciodată satisfăcută; era o dragoste ce putea exista doar în afara 
căsătoriei. 

Când Owain îşi luă inima în dinţi şi întrebă, la Christine la masă, de 
ce doamnele din poeme trebuie să fie întotdeauna aşa de aspre, Jean 
fu cel care-i răspunse, cu o urmă de burzuluială în glas: 

— Pentru că dacă vreodată ar ceda, cu ce s-ar alege, la capătul 
tuturor acelor ani de devotament cavaleresc fremătând, de nu cu 
adulterul şi cu dezastrul moral, nu-i aşa? 

Strânse din umeri ca pentru a se scuza faţă de maică-sa, dar 
continuă. 

— Ideea iubirii curteneşti e... mai sigură: o viaţă întreagă de adulter 
spiritual. Desăvârşeşte-te şi lasă-te desăvârşit! Suspină şi lasă să se 
suspine după tine! Dar nicicând vreo clipă de iubire fizică. Niciodată, 
nici măcar un sărut. 

Izbucni în râs când îl văzu pe Owain înroşindu-se ca racul. 

— Te-am şocat, zise el. N-ar fi trebuit să vorbesc atât de pe faţă. 


Ridicându-se în picioare, adăugă: 

— Poemele de dragoste curtenească pot face dragostea să pară 
prea drăgălaşă. Dar ea - dragostea - nu e întotdeauna drăgălaşă. Ar 
trebui să laşi baltă poezia de dragoste până ce n-o vei fi simţit-o pe 
pielea ta. 

— Munceşte aşa de mult, zise Christine după plecarea lui, ca pentru 
a scuza izbucnirea fiului ei. 

Era adevărat. Jean pleca de acasă cu mult înainte ca ceilalţi să se 
trezească, asigurându-se că aveau mereu destui bani şi mâncare pe 
masă, dar alerga aşa de tare dintr-o parte în alta încât pica de somn 
înainte ca ceilalţi să termine cina. Christine oftă. Urmă o tăcere 
obosită. 

O clipă mai târziu, Owain îşi dădu seama că oftatul Christinei arăta 
cu totul altceva decât oboseală sau stânjeneala faţă de modul lipsit de 
respect în care Jean vorbise despre poezie. O preocupa ceva. Voia să-i 
ceară o favoare. 

jucându-se cu o bucăţică de zgârci de pe farfurie şi privind în jos, 
aproape agitată, ea îşi drese glasul şi îl întrebă pe Owain dacă n-ar fi 
vrut să facă o călătorie de două zile în afara Parisului împreună cu ea 
ca să o viziteze pe fiica ei, Marie, acum călugăriţă la mănăstirea din 
Poissy. 

— De obicei mă duce Jean; dar nu pot să-i cer asta acum; n-are 
timp de pierdut, zise ea, iar când ea privi în sus desluşi o sclipire în 
ochii ei. 

Owain citise într-una din cărţile Christinei că aceasta avea o fiică la 
mănăstire. Ştia că, în primele luni de văduvie, Christine descoperise 
că zestrea pe care o credea pusă deoparte pentru aceasta de către 
soţul ei mort fusese furată; iar fără preţul miresei, fetiţa Christinei nu 
s-ar fi putut mărita niciodată. Viitorul lui Marie de Castel fusese salvat 
de către regele Franţei. Atunci când propria lui fiică, numită şi ea 
Marie, intrase la mănăstirea pentru femei de viţă regală de la Poissy, îi 
găsise fiicei Christinei un loc lângă ea şi plătise zestrea pe care 
călugărițele o cereau din propria sa pungă. Christine scrisese despre 
recunoştinţa sa faţă de bunătatea regelui. 

Dar Owain nu auzise niciodată numele lui Marie rostit de glasul 
mamei ei. Acum, văzând ochii rugători ai Christinei, care - deşi ştia că 
ea era prea stăpână pe sine ca să plângă - putea jura că se 
înmuiaseră de lacrimi tăcute, pricepu de ce. Era simplu. li era dor de 
fiica ei. 

— Mi se îngăduie s-o văd o dată pe an, la praznicul Sf. loan... nu 
vreau să lipsesc, spunea ea, privind din nou în jos, iar el auzi acum 
durerea din glasul ei, atât de evidentă încât fu mişcat de curajul cu 
care ea-şi trăise viaţa grea şi ciudată. Când îşi puse o mână peste 
mâinile ei, văzu că îi aducea alinare. Ea n-o dădu la o parte. Sf. loan, 


calculă el, e în miezul verii; peste câteva zile. 

— Desigur, spuse el cu blândeţe. Cu plăcere. 

Acum ea privi în sus, clipind; iar zâmbetul care-i răsări pe chip era 
în acelaşi timp uşurat şi triumfător. Voia să mai destindă atmosfera, 
înţelese el; ea ştia că se arătase vulnerabilă şi nu voia să i se plângă 
de milă. 

— Cred că o să-ţi placă. Poissy e un loc atât de frumos... liniştit... 
senin... 

Râse fără motiv. 

— Atât de frumos încât uneori cred că ar trebui să mă duc să-mi 
sfârşesc şi eu zilele acolo, alături de Marie a mea. 

Ea clipi din nou şi surâse; Owain văzu că, în ciuda strădaniilor ei, îi 
veniseră iarăşi lacrimi în ochi. Ea n-avea să-şi mai vadă niciodată 
întreaga familie sub acelaşi acoperiş; n-avea să fie niciodată pe de-a- 
ntregul mulţumită de alegerea ei, fie că avea să rămână cu fiul sau cu 
fiica ei; avea să aibă întotdeauna regrete. 

— ...Dar nu acum, desigur, continuă Christine pe un ton alert. 

Se ridicase de la masă. Arăta cu mâinile sale prin care-i străvedeau 
venele către odaia familială, plină de resturi de la cină şi de 
lucruşoarele nepoților şi de toate câte ţin de rânduiala vieţii de 
familie. 

— Mă rețin prea multe aici. 

Owain o putu văzu muşcându-şi buzele în timp ce se îndrepta spre 
uşă. Se aşeză la masă, căzând pe gânduri. 

Nu-şi dorea neapărat să meargă la Poissy, nu pentru sine. Owain nu 
se putea gândi la altceva decât la cum să rămână la Paris; nimic mai 
departe de următoarele săptămâni şi luni aici, în această clipă 
intensă, desăvârşită de-ţi tăia răsuflarea, simțindu-se tânăr şi plin de 
bucurie, mereu mai încrezător că toate desfătările vieţii i se aşterneau 
înainte. Era ceva din acest sentiment în nesfârşitele întrebări ale lui 
Catherine despre Anglia, care continuau să curgă chiar şi după ce nu 
se mai auzise niciun cuvânt de la Curtea engleză cu privire la posibila 
căsătorie regală. Ori de câte ori Christine nu-i asculta, Catherine îi 
şuşotea încă o întrebare despre rege, despre turniruri, despre Lonara, 
despre lungimea procesiunilor regale, despre Parlament, despre cai, 
despre palatele regale răsfirate de-a lungul văii Tamisei... Owain nu-şi 
putea îngădui să cerceteze amestecul de speranţă şi nelinişte pe care 
le trezea în el acest interogatoriu zilnic, dar tot îi mai bântuia mintea, 
ca o clipă de neaşteptată strălucire a soarelui, prea luminos ca să-l 
priveşti. Era ca şi cum fiecare se străduia să ajungă în locul de pe 
hartă pe care-l vedea ca firesc pentru celălalt. 

Totuşi, dacă Christine voia ca el să călătorească în afara Parisului 
împreună cu ea, va face după cum poftea. Fără îndoială. Chiar dacă 
asta însemna să părăsească oraşul unde soarele părea să 


strălucească mereu, iar fericirea îi era atât de la îndemână; măcar 
atât putea şi el să facă pentru cea care-i deschisese drumul către 
toate astea. 


A doua zi izbucni furtuna. Pe când stăteau în grădină, printre 
rămăşiţele unui picnic, auziră cu toţii răsunetul copitelor, în căldura 
după-amiezii. Vreo şase cai rupseră tăcerea; prea aproape; alergând 
prea tare; doar cu un scurt răgaz, în galopul lor grăbit, la poartă, 
suficient pentru ca un glas subţire şi furios de bărbat să şuiere: 

— La o parte, nenorocitule; nu vezi cine sunt eu? şi îndeajuns ca el 
să plesnească din bici; apoi iarăşi clinchete de hamuri şi nechezături, 
în vreme ce caii fornăind erau iarăşi îmboldiţi spre apartamentele 
reginei, trecând peste lespezile de piatră de lângă tufişurile cele mai 
apropiate. 

Owain se scutură şi îşi înălţă capul. Nu ştia ce era obişnuit aici şi ce 
nu; nu făcea altceva decât să răspundă la nervozitatea crescută a 
celorlalţi. Charles se ţinea drept. Catherine îşi întorsese capul ca să 
urmărească zgomotele. Amândoi urmăreau tufişurile ca să poată 
vedea măcar pentru o clipă caii trecând. Christine se ridică în picioare; 
îşi scutură iarba de pe fustă. 

— Louis, spuse Charles. 

Vorbea cu glas scăzut. Părea speriat. 

— Necazuri, zise Catherine, tot pe un ton sumbru, urmând exemplul 
Christinei şi ridicându-se în picioare. Charles sări şi el în sus. 

Nu mai era nevoie să zică nimeni nimic. Părea întru totul firesc să 
pornească într-un pas alert, ceva între mers şi alergat, în direcţia pe 
care o urmaseră caii. Cu răsuflarea tăiată, Owain îi urmă, pornind şi el 
spre nenorocire. 


Hôtel Saint-Paul, reşedinţa regală, era o înmănunchere de mai 
multe case aşezate în mijlocul grădinilor. Urmăreau ce se petrecea de 
sub un copac din faţa apartamentelor reginei. Cum stătea în căldură, 
în moleşeală şi-n iarbă, nimic din toate astea nu-i părea adevărat lui 
Owain. Niciunul dintre bărbaţii călare pe caii acum ţinuţi în frâu şi 
aflaţi în aşteptare nu păreau să-şi dea seama de celelalte patru 
perechi de paşi care alergau zorite, apoi se opreau; sau de răsuflarea 
lor grăbită. Nimeni nu se întoarse atunci când Catherine, în tăcere, 
ocrotitoare, îşi puse un braţ pe după spatele tremurând al lui Charles. 

— Cum ai îndrăznit? Cum ai îndrăznit? striga prinţul moştenitor 
Louis. i 

Descălecase. Işi agita biciul, dar nu către calul al cărui cap dintr-o 
dată potolit coborâse spre un strat de flori. 

Pe chipul lui, mai alb ca oricând, se vedeau doar ochii mari 
mărginiţi cu negru, furioşi. Aceştia erau fixaţi asupra reginei care, 


grasă, în carapacea ei de mătase verde, cum privea în jos spre el din 
umbra colonadei, strălucea ca un cărăbuş otrăvitor. Mai erau câteva 
forme mai mici, în culori vii, în spatele ei; oare îi vedea întreaga 
Curte? Chiar şi de unde se găsea el, Owain o putea vedea pe regină 
surâzând. 

— Eliberează-i imediat! N-aveai niciun drept! urlă Louis iar şi iar, 
scos din fire, înaintând ameninţător spre scări, neabătându-şi deloc 
privirea. 

Regina îi ignora ţipetele. Rămânea pe loc şi continua să zâmbească 
dispreţuitor şi să-şi îndrepte privirile spre el, hipnotic, în vreme ce 
acesta se apropia, înaintând din lumina soarelui către umbră. Nu era 
un zâmbet frumos. Cu un amestec de fascinaţie şi dezgust, Owain se 
gândi: situaţia asta o distrează. 

Urmă o mişcare rapidă, neclară în umbră. Nevenindu-i să creadă, 
Owain crezu că zărise un braţ ridicat; apoi o plesnitură de bici pe 
piele. i 

Regina înaintă spre zona luminată de soare. Incet, cu intenţie, îşi 
ridică o mână ca să-şi acopere obrazul rănit. Louis o lovise cu biciul. 
Chiar şi de la distanţa asta, Owain putea vedea dunga roşie de pe 
chipul ei. Chiar şi de la distanţa asta, îi citi în ochi triumful. 

De la cineva de foarte aproape se auzi un scurt icnet de râs. Privi 
spre cei trei însoțitori ai săi. Trebuie să fi fost unul din ei. Dar toţi 
aveau figuri serioase, concentrate, atât de sumbre încât vreme de o 
clipă se întrebă dacă nu cumva el fusese cel care lăsase să-i scape 
acel râset îngrozit. 

Urmă o teribilă clipă de tăcere înainte ca regina să deschidă gura. 
Glasul ei era liniştit, dar răsunător, încordat ca o plesnitură de bici. 

— Te faci de râsul lumii, Louis, spuse ea. 

Owain auzi aţâţarea din glasul ei. 

— Nu aşa se poartă un prinţ curtenitor cu mama care l-a crescut, să 
ştii. 

Louis se înfioră şi lăsă biciul din mână. 

— Dar parcă ţie îţi pasă de aşa ceva?! Tu faci doar ce pofteşti, când 
pofteşti; nu laşi să stea nimic în calea poftelor tale, oricare ar fi ele, 
oricât de dezmăţate. Nu-i aşa? 

Glasul femeii se înălța acum, îndeajuns ca să provoace frică, dar nu 
chiar cât să sune isteric. 

— Eşti încă un copil răsfăţat; nu te gândeşti la nimic altceva decât 
„Vreau, vreau, vreau!”, continuă ea, pritocindu-şi cu grijă rana şi 
ranchiuna; păstra acelaşi ritm... Şi pe urmă eşti uimit că lucrurile nu 
merg cum vrei tu. Eşti surprins când lumea începe să vorbească, 
zicând că unul care poate să facă toate lucrurile astea de capul lui, 
lucrurile astea degradante, lucrurile astea îngrozitoare pe care le faci 
tu fără nicio ezitare şi fără urmă de remuşcare o ia pe calea pe carea 


luat-o şi tatăl tău - Owain simţi cum se adâncea tăcerea - şi ar trebui 
să fie ţinut departe de tron. 

Işi întinse faţa spre el, asigurându-se că rămânea în lumina 
soarelui, acolo unde o puteau vedea toţi privitorii. 

— Nu-i de mirare că sunt răzmeriţe şi revolte la Paris, continuă ea, 
umflându-se în pene de încântare; nu-i de mirare că aud atât de des 
lumea spunând lucruri rele despre tine. N-ar trebui să te mire, Louis. 
N-ar trebui să te mire. 

Făcu încă un pas, spre el. 

— Eşti mândru că ţi-ai lovit mama? întrebă ea, ca şi cum această 
oribilă întrebare cu care îl aţâţa era un ritual pe care-l urmau adesea - 
ceea ce, înţelese Owain privind chipurile îngrozite ale celor doi copii, 
aşa şi era... Eşti mândru? Crezi că asta e o purtare demnă de un viitor 
rege? 

Louis îşi adâncise capul între umeri. Se dădu la o parte; făcu un pas 
înapoi, în umbră. 

— Ai întrecut măsura. N-aveai dreptul să faci ce ai făcut, mormăi el, 
încă supărat, sunând fioros, dar şi - deja - înfrânt. 

Ea îi străpunsese apărarea. 

Owain n-avea idee despre ce era cearta aceasta şi nici cum ar fi 
putut afla. Dar putu înţelege că aceia care erau mai obişnuiţi cu 
spectacole îngrozitoare, înfricoşătoare cum era acesta ştiau cum să 
afle. O urmări pe Catherine dând drumul umărului lui Charles şi 
înaintând, uşoară şi graţioasă ca o fantomă, pe iarbă, spre călăreţul 
cel mai apropiat. 

— Ce s-a întâmplat? şuşoti ea în sus spre el - pe jumătate în 
şoaptă, pe jumătate şuierat, de parcă cerea poruncitor un răspuns. 

Bărbatul - un scutier oarecare - privi în jos spre ea cu teamă, cu o 
privire goală şi o figură resemnată. 

— Ea a venit azi-dimineaţă la Luvru pe când e/ era plecat la 
vânătoare. In litieră. Cu o însoţitoare: soţia /u;, Marguerite de 
Burgundia, mormăi el, arătând cu un deget spre colonadă. 

Dat fiind că Louis o ura atât de tare pe soaţa pe care regina se 
încăpăţâna s-o adăpostească, întreaga Curte ştia că şi numai gestul în 
sine era de-ajuns ca să fie considerat un act de ostilitate. 

— Au venit cu soldaţi. Şi i-au arestat pe patru dintre sfetnicii lui. 
Inclusiv pe seniorul meu, Jean de Croy. 

Catherine îi mai aruncă încă o privire printre pleoapele 
întredeschise. 

— De ce? întrebă ea din nou. 

Bărbatul păru şi mai nefericit. Se mulţumi să strângă din umeri. Era 
limpede că n-avea niciun motiv, ci voia doar să-l întărâte. 

— Unde i-au dus? şuieră Catherine. 

Bărbatul clătină din cap, arătând de parcă ar fi vrut să-l înghită 


pământul. Clătină şi ea din cap şi, fără să-i mulţumească, se întoarse 
fără zgomot spre Charles şi Christine şi Owain. Fireşte că se 
străduiseră cu toţii să prindă fiecare cuvânt şoptit. Owain prinse 
privirile şi un fel de ridicare din sprânceană pe care le schimbară cei 
doi copii regali: îşi zise că era o privire neputincioasă, dar totodată şi 
una de adâncă ruşine împărtăşită. 

Apoi, dintr-o dată, Catherine fugi singură înapoi spre tufişuri, unde 
era pace. Şi, înainte să-şi dea seama ce făcea, Owain alergă şi el pe 
lângă ceilalţi, departe de ceartă, după ea. 

Când o prinse din urmă, văzu că umerii i se zguduiau. Se sprijinea 
de un copac, cu capul îngropat în palme. 

li puse o mână pe umăr şi o strânse la piept. Era mai scundă şi mai 
moale decât crezuse; abia dacă-i venea până la umăr. Mirosea a iarbă 
strivită şi a ulei de trandafiri. Sub hainele jerpelite, avea pielea moale. 
Tremura. Işi îngropă faţa în haina lui. 

Murmură încet, cum ai încerca să linişteşti un cal: 

— Nu plânge... nu plânge. 

Tremura şi el. Işi lăsă buzele pe vârful capului ei. Sângele-i ardea în 
vine. Nu-şi dorea nimic mai mult decât ca ea să-şi ridice faţa spre el, 
ca s-o poată privi în ochi... ca s-o poată... 

Insă atunci când ea privi într-adevăr în sus, din spatele lacrimilor, 
ochii ei erau plini de ceea ce tocmai văzuseră. lzbucni cu amărăciune: 

— Mi-aş dori... mi-aş dori să pot pleca în Anglia... şi să fiu undeva 
departe de ei... toţi se urăsc unul pe celălalt... şi certurile... atâtea 
certuri... şi noi, speriaţi... ascunzându-ne după lucruri... nimeni nu ne 
spune nimic... ne e mereu aşa de frică... 


Îşi îngropă din nou faţa în pieptul lui, ţinându-l foarte strâns - 
căutând consolare, pricepu el, neconsolat; mintea-i era peste măsură 
de uşurată la gândul că nu-şi urmase copleşitoarea pornire de-o clipă 
de a-şi lipi buzele de ale ei, oricât de tare şi-ar fi dorit să facă asta 
trupul lui răzvrătit. Acum suspinele care se auziră erau şi mai 
sălbatice şi furioase, zguduindu-i tot trupul. Auzi şi alte cuvinte 
nedesluşite. Crezu că aude: 

— ...nu vreau să fiu aşa! 


— ...doar stăm şi aşteptăm mereu... 


— „„„neajutorați! 

Plin de o milă îngrozită, îşi zise: N-am ştiut... n-am ştiut deloc... 
Credeam că pur şi simplu aici suntem cu toţii fericiţi... 

Cu blândeţe, încercând să nu lase să se vadă cât de greu îi era să-şi 
desprindă trupul de al ei, îi îndepărtă braţele din jurul pieptului şi făcu 
un pas înapoi. 


În spatele lor se auzi un foşnet. Catherine îşi reţinu suspinele, 
curajoasă. Nu se făcea să o găsească Christine plângând atunci când 
avea să păşească dincoace de tufişuri. Dar ochii ei verzi şi umezi 
zăboveau încă într-ai lui. El îi susţinu privirea. 

= Îmi pare rău, şopti ea, cu un surâs dezarmant. Nu trebuia... 

Inghiţi în sec. 

— Dar e de nesuferit; când ştii că Louis o să se răzbune; şi că pe 
urmă ea o să se răzbune... e fără sfârşit. 

Se opri. Încercă să zâmbească iarăşi. Mormăi: 

— Iţi mulţumesc. 

Când Christine se avântă în luminişul lor, Catherine îşi ştergea faţa 
cu mâneca, redevenind stăpână pe sine; iar Owain stătea în picioare 
neajutorat, la doi paşi, văzându-i nefericirea, întrebându-se cum de 
putuse să creadă că erau cu toţii atât de fericiţi. 

Christine fu cea care rupse tăcerea în micul grup. 

— Haideţi, zise ea, atingând braţul lui Catherine, hai să mergem cu 
toţii la râu. 

Charles încuviinţă şi el din cap. Privirea zugrăvită pe chipul acela 
ciudat, mic şi ciupit - mai amărâtă decât îşi amintea Owain să fi 
cunoscut vreodată - îi ridică băiatului mai mare un nod în gât. 

— Haideţi să-i arătăm lui Owain terasamentele pe care le-a 
construit înțeleptul vostru bunic, spuse Christine cu glas liniştitor - o 
invitaţie la uitare. lar eu o să vă povestesc despre călătoria pe care 
Owain are s-o facă mâine împreună cu mine. 

Era cam subţire aţa cu care voia să înnoade o nouă dispoziţie. Dar 
ei o apucară, încercând să se elibereze cu ajutorul ei. 

— Unde? zise Charles, potrivindu-şi pasul după Christine. 

Ea întoarse un surâs plin de afecţiune spre chipul lui nefericit, 
răsplătindu-i efortul. 

— Poissy, răspunse Christine şi, chiar şi în posomorârea acelei clipe, 
numele îi umplea sufletul de lumină. 

Poissy, un loc îndepărtat de grijile lumeşti; Poissy - nu puteai găsi 
nimic altceva mai asemănător cu raiul pe pământ... 

— S-o vezi pe Marie a ta? întrebă Catherine, potrivindu-şi pasul 
după al lui Owain. 

Incerca să pară nepăsătoare, cum şi-ar fi dorit Christine. Dar nu se 
putu împiedica să nu se simtă lăsată pe dinafară. 

— Prin urmare o să rămânem doar noi aici, continuă ea, iar Owain 
auzi regretul şi poate teama din glasul ei. 

— Numai vreo două zile, răspunse Christine iute. 

Oricât de tulburătoare fusese scena la care asistaseră, nimic n-avea 
să o împiedice să meargă la Poissy. i 

Răspunsul ei nu o linişti pe Catherine. Intorcându-se spre fratele ei 
mai mic şi răsucindu-şi capul în direcția vocilor, prinţesa îşi continuă 


firul gândului ca şi cum Christine nici n-ar fi deschis gura. Adăugă, cu 
o strâmbătură: 
— De unii singuri... cu ei. 


ŞASE 


Înaintea lor şi în urmă se auzea zumzetul unor conversații. Dar în 
mijlocul şirului de pelerini ce se îndepărtau de Paris în tropotul cailor - 
străini ce vorbeau cu aceia cu care călătoreau sau cu oamenii pe care- 
i întâlniseră în zori la locul de pornire de la poarta Saint-Germain - doi 
dintre ei rămâneau tăcuţi. Owain, în spatele Christinei, privind la 
spatele ei drept şi subţire fără să-şi dea seama, îşi amintea de 
lacrimile ce se prelingeau printre genele lui Catherine cu o zi în urmă. 

Se mustra pe sine pentru că nu fusese în stare nici măcar să fie 
îngrijorat pentru Catherine şi pentru nefericirea ei. Dar nu putea face 
altfel. Lacrimile acelea străluciseră ca diamantele. li vor rămâne 
pentru totdeauna în minte ca o amintire nepreţuită. Pe când pelerinii 
spre Poissy treceau printre trunchiurile de copaci, pe sub crengile 
boltite deasupra lor, frânturile de raze de soare şi şoaptele pădurii îi 
păreau zvonuri de cântări curgând din înălţimi: o catedrală vie; 
întreaga fire dând slavă. i 

Ea-l atinsese. Işi îngropase faţa la pieptul lui. II lăsase s-o ţină în 
braţe. Îi simţise răsuflarea urcând şi coborând. Avusese încredere în 
el. 

Toată noaptea nu se gândise la nimic altceva decât la acea clipă; 
toată seara, la cină şi în loc să citească; şi întreaga dimineaţă. Se 
trezise cu gândul la Catherine. Mintea-i era plină de ea. _ 

Owain crezuse întotdeauna că ştia ce însemna nefericirea. In 
mintea lui, o asemuia cu războiul pe care-l trăise: cunoscuţii care 
dispar; traiul în frică şi în singurătate permanentă; să ştii că lucrurile 
care-ţi erau dragi dispăruseră pentru totdeauna sau aveau să dispară 
curând. Să ştii că n-aveai niciodată garantată liniştea şi siguranţa; că 
se putea da foc acoperişului de deasupra capului tău sau că o săgeată 
ţi se putea înfige în piept în orice clipă. Dar ieri, privind în ochii lui 
Catherine, înţelesese cât de naiv fusese. Nefericirea putea să îmbrace 
multe chipuri; ea putea fi prezentă chiar şi în preajma fastului celui 
mai bine rânduit. Putea lua chipul lui Catherine, înecându-se de 
suspine într-un palat. Ar fi putut ghici că era nefericită; că Charles era 
şi el la fel. Muţenia despre care vorbea Christine mereu - pe care el n- 
o văzuse la fel de limpede ca ea; amândoi acceptaseră să vorbească 
cu el, până la urmă - cu tot aerul lor sfios şi hainele neîngrijite şi 
foamea lor de mici vagabonzi. De la bun început ceva nu fusese în 
ordine - numai de ar fi avut ochi Owain să vadă. 

Acum, când începuse să priceapă, ardea de dorinţa de a vorbi cu ea 
mai îndeaproape despre cum era de fapt viaţa ei. Ştia atât de puţine. 
Ar putea-o ajuta, după cum găsise căi de a se descurca singur în 
vremea propriei lui nefericiri din trecut. Numai de-ar fi înţeles mai 
multe. Oare mama şi fratele ei erau întotdeauna aşa de veninoşi şi de 


urâcioşi unul cu celălalt? Se certau adesea în public? Şi dacă da, ce 
credeau despre cearta asta ceilalţi de la Curtea franceză? Cine 
susţinea pe cine? De ce, atunci când erau atâţia fraţi şi veri de sânge 
regesc, nimeni nu-i luase pe cei mai tineri copii regali sub aripa sa, ca 
să-i ocrotească? Şi ce ştia Catherine despre boala tatălui lor, despre 
care ea şi Charles vorbiseră atât de pe departe? Tânjea ca ea să-i 
spună asta; şi-o închipuia apropiindu-se de el, în vreme ce el îşi punea 
mâna peste a sa; privind spre el de sub genele sclipind de lacrimi. 

Se gândea. Călărea în tăcere. Soarele urca pe cer. Se opriră să 
mănânce. Caii băteau din picioare şi sforăiau, cu boturile în găleţile 
lor. Călăreţii, după ce se îngrijiră de ei, se duseră în tufişuri să se 
uşureze sau rămaseră la taclale primprejur sau se aşezară jos, 
apucându-se să mănânce din pachetele lor de pâine şi carne. Owain 
nici nu mânca, nici nu vorbea. Doar stătea în linişte lângă trunchiul de 
copac căzut pe care-l alesese, lângă Christine, fără să se atingă de 
bucata de pâine pe care ea i-o pusese în mână şi-şi amintea de 
strălucirea lacrimilor ei, atât de aproape că le-ar fi sărutat ca să le 
facă să dispară. 

Nici măcar nu ridică privirea atunci când unul dintre pelerini se 
apropie de el şi de Christine. li luă o vreme până să bage de seamă 
agitația Christinei de lângă el: basmaua care-i cădea pe ceafă, 
privirea îngrozită, saltul în picioare, privirile temătoare în toate părţile, 
felul jalnic în care ea se lăsă iar jos, pe trunchiul de copac. 

Se uită în sus. 

Apoi clipi; şi mai clipi o dată. Nu putea crede ceea ce-i mărturiseau 
chiar ochii săi; dar ori de câte ori îi deschise, văzu acelaşi lucru. 

Inaintea lor, îmbrăcată într-o trainică pelerină cenuşie de călătorie 
şi cu o basma la fel de simplă şi de obişnuită cum era şi a Christinei, 
stătea Catherine. 

Pe chipul ei era zugrăvit un zâmbet speriat, sfidător. 

Vreme de-o lungă clipă, nu se mai întâmplă nimic - doar tăcere. 

— Credeam că aveaţi să mă vedeţi mai înainte, zise Catherine, 
încercând - fără să izbutească - să nu pară îngrijorată. Ochii ei o fixau 
pe Christine; dar avusese timp să îndrepte şi spre Owain o ocheadă şi 
era în sinea ei încântată de noua ei comoară... Nu credeam c-o să mă 
lăsaţi să ajung aşa de departe. 

Christine se lăsase moale pe trunchiul de copac, ca şi cum credea 
că, de s-ar fi ridicat, propriile-i picioare n-ar fi izbutit s-o poarte. 

Gura ei se deschise, apoi se închise. Se holbă la Catherine. Owain, 
foarte tăcut şi liniştit pe lângă ea, îşi dădu seama că, lucru neobişnuit, 
chiar şi Christine, având în faţă o prinţesă de sânge fugită, răzvrătită, 
îmbrăcată ca o păstoriţă, rătăcind fără însoțitori prin codru, n-avea 
cuvinte. li părea rău pentru ea. Ar avea tot dreptul să se înfurie. N-ar 
ajuta cu nimic dacă ea ar fi putut vedea cât de neasemuit de fericit 


era el la vederea lui Catherine. 

În cele din urmă, Christine mormăi: 

— Pentru numele lui Dumnezeu... apoi, cu chipul întunecându-i-se 
într-o pornire de furie mută...ce cauţi tu aici? 

Catherine se mulţumi să strângă din umeri, aproape scuturându-se. 
Nu se lăsă intimidată. Spuse, sfidătoare încă: 

— Am luat un cal. De ce nu? De ce-aş rămâne când ştiu ce-are să 
se întâmple acolo? 

Christine îşi înăbuşi un oftat. Owain ştia din propriile lor discuţii din 
seara trecută că şi Christine, şi Jean se temeau de ce-avea să se 
întâmple mai departe, acum că între prinţ şi mama lui izbucnise iarăşi 
o luptă deschisă. Cu toţii păruseră aşa de înfricoşaţi - palizi şi 
nefericiţi chiar şi în pâlpâirile galbene ale lumânării de veghe, părând 
mai scunzi decât de obicei, cu umerii lor căzuţi, încovoiaţi, făcându-l 
să priceapă, stânjenit, că Parisul în care trăiau nu era locul calm şi 
liniştit pe care şi-l închipuise. Vorbiseră ceasuri întregi despre asta, 
îngrijorându-se la gândul că cearta ar putea fi scuza de care s-ar 
putea sluji Louis ca să-l cheme pe ducele de Burgundia înapoi la Paris 
împreună cu oastea lui, ca să o ţină sub control pe regină. lar dacă 
duşmanul de moarte al reginei Isabeau se-apropia de Paris cu zece 
mii de oameni, ea cum avea să-i răspundă? 

Şi totuşi. Christine putea să aleagă să se supere pe atâtea alte 
lucruri, se gândi Owain. Primejdia în care se găsea, călărind singură 
prin pădure (deşi ştia că el avea să fie acolo, cu sabia la el; nu se 
pusese cu adevărat în pericol). Neascultarea; şi spaima pe care o va 
pricinui la palat - cu toate că acum, după ce petrecuse el însuşi atâta 
vreme acolo pricepea că nimeni n-avea să bage de seamă că lipsea; 
cei doi copii alergau sălbatici de colo-colo şi nu păreau să aibă nici 
măcar un slujitor care să se îngrijească de ei. 

— Pentru Charles, spuse Christine cu glasul ei cel mai teribil, cu 
ochii reci ca gheaţa, alegând singurul argument, pricepu Owain, care 
fără îndoială avea s-o facă pe Catherine să se simtă vinovată... L-ai 
lăsat singur pe Charles în mijlocul acestor... răsturnări. Un copil. Şi 
încă un copil care are coşmaruri. O să se îngrijoreze neştiind unde 
eşti. Şi o să fie îngrozit că o să trebuiască să facă faţă la... toate 
astea... de unul singur. 

Catherine păru nesigură, dar numai pentru o clipă. Apoi îşi îndreptă 
bărbia înainte şi îi întoarse privirea Christinei. 

— O să fie în ordine, zise ea, încercând vitejeşte să pară că nu-şi 
făcea griji... Nu i-am putut spune pentru că ar fi vrut mai mult ca sigur 
să vină şi el... dar i-am zis Sarazinei să-i spună că sunt cu voi. 


Dacă se gândea că avea să primească laude pentru asta, se înşela. 
Sarazina era una din cele mai bizare doamne de companie ale reginei, 


o ostatică de pe vremea Cruciadelor, dăruită reginei demult, ce lipăia 
atât de tăcută şi cu o privire atât de goală pe coridoarele palatului 
încât copiii nu prea ştiau dacă înţelegea franceza sau dacă putea 
măcar să vorbească. Catherine continuă, şovăind un pic: 

— Aşa că o să ştie că nu m-am pierdut. 

Lupta continuă - ochii Christinei erau încărcaţi de mustrări. 

— Ei bine, sfârşi Catherine, plecându-şi ochii în sfârşit, nu-mi pasă. 
Trebuia să plec de-acolo. 

__ Privi spre Owain. Poate că zărise înţelegerea zugrăvită pe chipul lui. 
li trimise o jumătate de surâs recunoscător. 

Owain o văzu pe Christine surprinzând acea undă de căldură. Apoi 
zări o minusculă încruntătură surprinsă trecând pe fruntea femeii mai 
vârstnice, de parcă răsărea în ea prima urmă de bănuială că prezenţa 
lui Owain ar fi putut fi unul dintre motivele pentru care Catherine 
voise... 

Christine se uită şi ea scrutător la Owain vreme de o clipă. El îşi 
păstră chipul calm şi surprins. Se simţi uşurat atunci când, cu o scurtă 
scuturare din cap, ca şi cum voia să înlăture un gând nedemn, ea îşi 
îndreptă întreaga atenţie, furioasă, spre fata care, neliniştită, îşi 
înfigea degetele de la picioare în covorul de frunze moarte de pe jos. 

— Acum va trebui să ne întoarcem şi să mergem înapoi la Paris, 
spuse ea, îngheţat. 

Adăugă pe un alt ton, încărcat de o nefericire pe care nici chiar ea 
n-o putea ascunde: 

— Am să mă-ntorc să-mi văd fiica anul viitor. 

Owain îşi aminti de blândeţea din ochii ei când îl rugase să vină cu 
ea la Poissy. Inima-i fu cuprinsă de milă. Nu putea s-o lase să piardă 
această vizită. 

— Nu putem face asta, zise el, punând mâna pe mânerul sabiei, 
simțindu-se bărbat. N-am fi în siguranţă să ne pornim numai noi trei 
înapoi prin pădure. Dacă Catherine a lăsat vorbă la Paris ca să se ştie 
unde e, ar fi mult mai raţional să rămânem împreună cu grupul şi să 
ne întoarcem mâine, după cum era şi plănuit. 

Pentru motive diferite, ambele perechi de ochi care-l fixau erau 
acum pline de mută uşurare. Călătoria nu trebuia anulată. Le dăduse 
un motiv plauzibil ca să meargă mai departe. Dădu din cap liniştitor 
spre amândouă, mulţumind Domnului că niciuna dintre ele nu ştia cât 
de încântat se simţea la gândul aventurii care i se deschidea înainte - 
perspectiva de a petrece ceasuri întregi prin păduri, călărind alături 
de Catherine; iar mai târziu o cină la han, ca pentru pelerini; şi a doua 
zi încă un lung drum călare spre Paris, urmându-şi domniţa. 

Christine nu mai aşteptă alte discuţii despre anularea călătoriei. 
Trecu repede mai departe, gândindu-se la ce vor trebui să zică la 
întoarcerea la Paris. Spuse: 


— Presupun că ar trebui să zicem pur şi simplu că tu te-ai hotărât 
să vii la Poissy ca să-i faci o vizită surorii tale. 

Nu mai era niciun fel de supărare în glasul Christinei. Acceptase 
prezenţa lui Catherine. Se străduia să-i vadă şi partea bună. Prin 
urmare, Catherine n-avea niciun motiv să se piardă cu firea. Dar, la 
auzul acestor cuvinte, prinţesa se încruntă şi fremătă şi scutură din 
cap şi spuse morocănoasă: 

— De ce? N-am întâlnit-o niciodată pe sora mea. 

Owain se holbă la ea, năucit de îndoială. In mod limpede, Catherine 
nu voia câtuşi de puţin să-şi întâlnească sora necunoscută. Dar ce se 
aştepta să facă la Poissy, de nu să intre înăuntrul mănăstirii, unde 
intrau doar femeile, împreună cu Christine? Doar nu... Clipi, simţindu- 
se parcă orbit de ideea care-i răsărea în minte - de parcă privise drept 
spre soare. Doar nu să rămână pe-afară toată ziua... ca să stea la 
vreun han pentru călători... împreună cu el? 

Răbdarea Christinei, niciodată prea multă, ajunsese la capăt. 

— Ei bine, acum o s-o cunoşti, replică ea sec, afară doar dacă nu 
vrei să-i spui mamei tale că ai fugit pur şi simplu ca să scapi de ea. 

Apoi, ridicându-se în picioare, îşi scutură firimiturile de pe rochie şi 
spuse cu glasul ei cel mai poruncitor: 

— Owain! Haide! Lasă mâncarea deoparte şi dezleagă caii. Şi adu şi 
lucrurile lui Catherine. Plecăm îndată. 


Abația se afla înăuntrul unui zid mare care se întindea cale de mile 
întregi în toate direcţiile, într-un peisaj ce părea ireal de verde şi de 
plin de cântul păsărilor şi de fericire. 

Lumina era aurie. Printre copacii de pe această parte a zidului erau 
căprioare şi bălți cu peşte. Owain zări mănunchiurile de case care 
probabil erau ale bărbaţilor - confesorii călugăriţelor şi sfătuitorii lor 
spirituali, doctorii, consilierii financiari, intendenţii, bucătarii, brutarii şi 
slujitorii. Dincolo de poartă zări alte acoperişuri şi turlele înalte ale 
unei biserici din spatele zidurilor. Putea auzi zumzetul albinelor. Ştia 
că n-avea să vadă mai multe. Bărbaţilor nu le era îngăduit să intre 
înăuntrul zidurilor. Călătoria sa, ca şi a celorlalţi bărbaţi care le 
însoţiseră pe femei, se sfârşea aici. 

Unul câte unul, bărbaţii se opriră, descălecară şi se apucară să 
pălăvrăgească cu paznicii de la poartă. Vreo doi dintre ei, care ştiau 
rânduiala locului, porniră mai departe pe calea care trebuie să fi dus 
spre oraş şi spre han. 

Femeile nu prea păreau să-i bage în seamă. Mintea le fugea deja 
spre cele cu care aveau să se întâlnească, la chipurile iubite de 
dincolo de ziduri. Ochii lor plini de dor priveau înainte. Caii lor 
mergeau aproape la trap. Trecură de poartă fără a privi în urmă. 

Owain rămase locului, nemişcat, ducându-şi o mână la ochi, privind 


spre spatele femeilor care se îndepărtau. Descălecă abia după ce un 
căpşor mic, cu gluga pelerinei ridicată se întorsese pentru o clipă din 
dreptul porţii ca să privească spre el. 


Femeile ascultară liturghia. 

Christine uitase de furia care o cuprinsese când o zărise pe 
Catherine. Nu-i trecea prin cap să mai fie furioasă, nu acum, când 
asculta înălțându-se glasurile subţiri, de soprano. Lumina năvălea prin 
ferestre, în jos. Era mai fericită decât îşi amintea să fi fost vreodată, 
oriunde în altă parte. Inima-i era plină de recenta îmbrăţişare a lui 
Marie şi de bucuria din ochii ei de culoarea albăstrelelor. Mai avea 
încă în nări mireasma curată a nevinovăţiei pe care o răspândea 
pielea fiicei ei. 

In biserică era un grilaj care le separa pe călugăriţe de femeile laice 
venite din oraş şi de departe. Dar ea ardea, ştiind că feţişoara 
radioasă a lui Marie, ieşind din veşmântul negru tivit cu blană albă pe 
care îl purtau toate călugărițele, era chiar dincolo de acesta. Marie îşi 
ridica probabil ochii, ca şi Christine, spre tavan, ca să privească spre 
arcele de-un albastru noptatic, cu stelele lor aurii. 

Erau aşa de drăgălaşe toate fetele astea cu obrajii trandafirii, 
îmbrăcate toate la fel. 

Trebuia să-şi depăşească egoista întristare la gândul că-şi vedea 
fiica doar o dată pe an. Poissy era atât de aproape de imaginea 
Cerului pe Pământ. Marie era binecuvântată. Era bine c-o adusese 
aici. 


Catherine şi-ar fi recunoscut sora dintr-o mie. Le despărţeau 
cincisprezece ani, dar chipul neted care se apleca spre ea, plin de 
curiozitatea binevoitoare a străinului, avea acelaşi nas lung, ochi verzi 
şi pomeţi înalţi pe care Catherine îi vedea zilnic în oglindă. Erau de- 
acelaşi sânge. 

Tot ce Catherine sperase cu adevărat de la călătoria asta era să 
aibă câtăva vreme ca să vorbească cu Owain. După ziua de ieri, nu-şi 
dorea nimic altceva decât să-şi deschidă inima în faţa lui. Voia să-i 
povestească despre certurile dintre Maman şi Louis; despre cum se 
purta Louis cu Marguerite ca s-o pedepsească pentru că era fiica 
tatălui ei; despre măcelarii care pătrunseseră în palat anul trecut şi 
despre cât de speriaţi mai erau încă ea şi Charles, mai ales noaptea. 
Văzuse în ochii lui bunătate. El avea s-o asculte. 

Cu toate acestea, pentru o vreme, atunci când Christine îi 
poruncise s-o întâlnească pe Marie de Valois, Catherine se lăsase să-şi 
închipuie în acelaşi timp că această sfântă soră necunoscută ar putea 
încuviinţa ideea mamei ei de a o mărita cu regele Angliei. Cearta de 
ieri îi dăduse la iveală gândul de fugă, şi mai pregnant. Ar fi fost 


recunoscătoare pentru un cuvânt de încurajare. 

Dar acum pricepu că asta n-avea să se întâmple. Chipul surorii ei 
luase un aer dispreţuitor de îndată ce Catherine menţionase căsătoria 
în Anglia, ca şi cum mirosise ceva nelalocul lui. Şi scutura în 
continuare din cap. 

— Injositor, spuse Marie cu simplitate, după ce Catherine îi povesti. 
O prinţesă de sânge regesc nu se poate mărita cu fiul unui uzurpator. 
Nu-i lăsa să te împingă la asta. Spune-le pur şi simplu nu. 

Aici la mănăstire păreau să se descurce fără fraze întortocheate, se 
gândi Catherine înciudată. 

— Englezii au mai încercat o dată şmecheria asta cu Isabelle, zise 
Marie. Ea a zis nu. Şi tu poţi face la fel. 

Apoi, pe neaşteptate, rânji. Viclenia animată care se zugrăvi pe 
chipul ei o făcu să pară mai tânără şi încă şi mai asemănătoare lui 
Catherine. Aceasta căscă ochii. Nu se aşteptase ca o călugăriţă să 
pară atât de neruşinată. 

— Până şi eu am spus nu la unul din planurile de căsătorie ale lui 
Maman, zise Marie, amintindu-şi despre asta cu vădită plăcere. Ştiai? 

Lucrul era îndeajuns de surprinzător pentru a o face pe Catherine 
să-şi uite dezamăgirea. Nimeni n-o înfrunta pe mama lor; iar dacă 
făceau asta, sufereau. Privi spre figura surâzătoare a lui Marie, plină 
de înnoit respect. 

— Povesteşte-mi, ceru ea. 

Tot ce ştia era ceea ce ştia toată lumea - că Marie fusese închinată 
Bisericii încă de la naştere, în speranţa că a dărui călugăriţelor un 
copil îl va mulţumi pe Dumnezeu îndeajuns încât să vindece în schimb 
boala regelui. Dumnezeu nu se ţinuse de târgul făcut. Dar, la vârsta 
de patru ani, Marie fusese trimisă oricum la mănăstire. lar la vârsta de 
opt ani ea alesese să rămână pentru totdeauna la Poissy şi depusese 
voturile. 

Dar se părea că acesta nu fusese sfârşitul istoriei. Când Marie avea 
doisprezece ani, regina se răzgândise. 

Marie spuse: 

— A apărut pur şi simplu aici într-o bună zi împreună cu unchiul 
nostru d'Orléans şi mi-a cerut să plec împreună cu ea. Se hotărâse să- 
şi mărite una din fiice cu ducele de Bar. lar eu eram de vârsta 
potrivită şi eram necăsătorită. Aşa că-i intrase în cap că eu ar fi trebuit 
să fiu mireasa. 

Amintindu-şi despre paturile tari şi rugăciunile neîncetate care 
trebuie să fi fost de datoria de zi cu zi a lui Marie, Catherine îşi zise: 
„Eu aş fi acceptat fără şovăială”. 

Poate că Marie pricepu la ce se gândea. Ajutoarea stareţei se opri 
din râs şi zise, pe un ton mai serios: 

— Când m-am gândit dacă ar fi trebuit să mă întorc la Curte, ştiam 


că nimic nu mi-aş fi dorit mai puţin. Tot ce ştiam dinainte să vin la 
Poissy era atât de... murdar. Odată ce-am venit aici şi am aflat pacea 
Domnului, cum m-aş fi putut întoarce înapoi? 

Lui Catherine i se spusese întotdeauna că viaţa la Curte înainte de 
războiul civil fusese desăvârşită prin cuviinţă; unchiul lor d'Orleans era 
neîntrecut prin farmec şi inteligenţă. Ea abia dacă şi-l amintea. Era 
foarte înalt. O sălta pe genunchii lui. Cânta. Avea un râs plăcut şi ochii 
veseli şi o gură căzută. O încânta încă ceea ce-şi amintea despre el. 
Dar auzi totodată adevărul din glasul sincer al lui Marie. Până la urmă, 
nu se poate să fi fost atât de minunat totul nici înainte. Chiar de când 
era mic copil, Marie căutase o cale să fugă de-acolo. 

— l-am spus lui Maman că mă adusese aici şi eram închinată lui 
Dumnezeu şi că trebuie să rămân aici. Nici n-a vrut să audă. Au 
petrecut ceasuri întregi încercând să mă înfricoşeze ca să plec. Dar i- 
am zis: „l-ai dăruit ceva lui Dumnezeu. Nu-l poţi lua înapoi”. Până la 
urmă au plecat. Nu renunţaseră însă. L-au trimis pe Papă, de îndată 
ce s-a făcut mai bine, ca să încerce din nou. Dragul de Papă; a fost 
mult mai dulce decât ei. Ştia că era dreptul meu să aleg; aşa că s-a 
mulţumit să mă întrebe dacă aş fi de acord să plec. Dar ce puteam 
spune? l-am zis şi lui. „Am făgăduit să fiu mireasa lui Hristos. Am să- 
mi ţin promisiunea până ce-mi veţi găsi un soţ mai bun şi mai 
puternic”. 

Râse, oarecum întristată. 

— Ştii, mi-e dor de Papă. Mă rog pentru el. Dar nu-l puteam asculta. 
Ştiam că mă va ierta în cele din urmă; şi Maman, Dumnezeu să se 
milostivească de ea, ne iubeşte de fapt pe toţi. Dar conştiinţa nu m-a 
lăsat. 

Catherine stătea încremenită, încercând să asimileze totul. 

— Şi tu poţi să-i spui nu lui Maman, îşi încheie Marie pledoaria. N-o 
lăsa să te înjosească. N-o să se supere, nu cu-adevărat; se 
răzgândeşte mereu. Şi el la fel; toţi sunt plini de toane şi de vise. 

Strivită, Catherine şovăi: 

— Dar... dacă ea insistă? g 

Chipul lui Marie strălucea de seninătatea virtuții. Işi deschise 
brațele. 

— Atunci vino la Dumnezeu - aici. 


Şi iată-le întorcându-se, cu capetele plecate ca florile tăiate şi 
scoase din apă: femeile se întorceau din vizită trăgându-şi picioarele, 
revenind în lumea de afară parcă împotriva voinţei lor. 

Owain şi cei doi paznici, care trebuiau să le conducă până la han, 
purtând torţe, se ridicară. Primii lilieci zburătăceau în cerul luminat. 
Mirosea a iarbă tăiată. Răsună un zdrăngănit de chei. 

Înainte ca el să-şi dea seama care dintre femei era Catherine şi 


care Christine, o altă figură feminină se apropie, zburând peste 
pajiştile din spatele lor. O figură slabă în negru şi alb, chemând 
încetişor, insistent: 

— Mamă! 

Toate femeile se întoarseră. Owain simţi speranţa dureroasă ce se 
reaprindea în ele. 

Dar Christine fu cea care se avântă în braţele fetei în negru şi alb. 
Celelalte femei plecară mai departe. 

Owain era dincolo de poartă. Dar cu toate acestea auzi - ca toată 
lumea - glasul lui Marie de Castel frângându-se în vreme ce şoptea: 

— Te rog, revino mâine. Doar pentru un ceas. 

Christine îşi puse braţele în jurul fiicei ei, bătând-o încetişor pe 
umeri, sărutând-o în vârful capului. Paznicul se apropie, dar se opri 
când Christine privi în sus. Nu îndrăzni să intervină. 

— Sigur că da, îi spuse Christine încet fiicei ei. Sigur că da. 

Mamă şi fiică se priviră fără alte cuvinte, ca şi cum ar fi dorit să-şi 
amintească una de alta aşa cum erau acum, în lumina amurgului. Apoi 
Christine spuse, mai iute: 

— N-o să pierzi cina dacă întărzii? 

lar când fiica ei încuviinţă din cap: 

— Fugi... O să mă întorc... promit... acum fugi! 

Dar mâna ei rămase pe umărul lui Marie pe când ea se ridica. Chiar 
şi atunci când fiica ei nu mai era, iarăşi, decât o umbră, înspre 
refectoriu, braţul Christinei era încă întins spre ea, iar ochii îi erau 
dureroşi ca nişte răni. 

Se întoarse spre omul cu felinarul şi zise, cu dureroasă demnitate: 

— Imi pare rău că v-am întârziat; şi, tot fără să se uite la altcineva, 
înaintă în lumina amurgului. 


Christine mergea înainte, copleşită de propriile-i gânduri. 

Nici măcar nu se mai gândea la Catherine. Nu văzu figura fetiţei 
luminându-se când Owain apăru alături de ea. Nu-i văzu rămânând în 
spatele grupului, departe de lumina torţelor, pe când umbrele se 
adânceau. Nu auzi conversaţia începută pe un ton scăzut. Nu văzu 
felul plin de bunăvoință în care el îi oferi braţul ca să o ajute să treacă 
peste o rădăcină de copac. 

Christine îşi recăpăta ţinuta demnă de îndată ce intrară înăuntru şi 
se aşezară lângă foc; aceasta i-ar fi fost nesuportat pe când era încă 
în mijlocul acelei privelişti încântătoare de-ţi frângea inima, atât de 
aproape de fiica sa, c-ar fi putut chiar s-o atingă. Acum, când pelerinii 
şi prietenii lor turnau în cupe vinul dăruit de călugăriţe şi se apucau să 
înfulece mâncarea consistentă de han şi să vorbească, era perfect în 
stare să zâmbească şi să stea la taclale cu ei. Stătu între Catherine şi 
Owain la masa aşezată pe căpriori. Catherine era tăcută şi avea obrajii 


îmbujoraţi. Owain le oferi amândurora de mâncare şi băutură; un 
băiat bun, demn de încredere. Christine îl lăsă să vorbească încetişor 
cu Catherine. Christine îşi zicea: mâine dimineaţă o s-o văd pe Marie. 


În dimineaţa următoare, o luă pe Catherine cu ea înăuntrul abației. 
Nu şi-ar fi făcut datoria de însoţitoare dacă ar fi lăsat-o pe copilă afară 
împreună cu Owain şi cu caii. Dar nici nu voia ca prinţesa să-i stea în 
drum atunci când era cu Marie. Aşa că, odată ajunse înăuntru, o 
trimise până la biserica mănăstirii ca să ceară o binecuvântare. 

Cinci minute mai târziu, Catherine ieşi singură din biserică şi părăsi 
mănăstirea, trecând de poartă. Owain se sprijinea de un gard, într-un 
colţ întunecos, cu spatele la abație, fluierând. Urmărea peticele moi 
de nori roz-aurii târându-se pe cerul albastru. Nu băgă de seamă când 
ea veni prin spatele lui şi îşi aşeză mâinile pe ambele părţi ale spatelui 
său zvelt şi cald. 

— Bau! zise ea şi-l văzu tresărind speriat, dar nu îndeajuns cât să-i 
dea la o parte mâinile. 

Rămas încă cu spatele la ea, încă cu mâinile ei lipite de el, de 
dincolo de gard, el zise: 

— Ce repede te-ai întors. 

Glasul îi tremura. 

— Ne vedem de partea astalaltă, continuă el, iar ea o luă la fugă 
de-a lungul gardului, căutând o cale de a trece pe partea cealaltă. 

Găsiră un loc unde puteau sta unul lângă celălalt, unde gardul se 
oprea în dreptul unui copac. Se sprijiniră de copac, privind în sus, 
amândoi cuprinşi de un euforic sentiment de anticipație. Vorbiseră 
atât de mult seara trecută, dar încă mai aveau de aflat totul. Atunci 
când braţele li se atinseră, niciunul dintre ei n-o făcuse intenţionat; se 
întâmplă pur şi simplu. 

— Ascultă, zise Owain, doar ca s-o facă să mai stea. Asta eo 
ciocârlie. 

Ea se întoarse, iar căldura trupului ei îl atinse şi mai mult. După un 
lung moment, ea se îndepărtă. El răsuflă. Dar ea se întoarse cu faţa 
spre el. Stătea atât de aproape. 

— Cât timp crezi că o să rămâi la Universitate? întrebă ea cu glas 
scăzut. 

Ameţit, îndrăzneţ, răspunse în şoaptă - dorindu-şi să fie un prinţ 
care să poată aspira s-o ducă departe, către dealurile înverzite, ştiind 
că dorinţa sa era fără rost, acum că acasă, în [ara Galilor, lucrurile 
ieşiseră aşa cum ieşiseră, iar el era un nimeni, şi nepăsându-i de 
zădărnicia acestei dorinţe din pricina sângelui ce-i clocotea în vine, o 
întrebă la rândul lui: 

— Până când o să pleci tu la Londra? 


Atunci când ieşi pe poartă, Christine avea lacrimi în ochi. Acestea-i 
împăienjeneau şi-i împăcleau privirea. 

Aşa că pentru-o clipă ea nu-şi putu crede ochilor ce zărea la umbra 
unuia dintre copacii de-afară, unde amestecul de lumină şi scoarță şi 
iarbă şi frunze şi aşa era nedesluşit. 

Apoi înţelese. 

Strigă, cuprinsă de spaimă: 

— Catherine! Owain! şi urmări unica formă mişcătoare pe care-o 
alcătuiseră amândoi desprinzându-se şi separându-se în două trupuri 
diferite, două perechi de mâini şi picioare; două chipuri îmbujorate, 
privind în jos. 

N-avea rost să zică nimic. Avusese multe dezamăgiri în viaţă. Ştia 
că nu trebuia să-şi lase furia să-i iasă dintr-o dată la suprafaţă. Avea 
nevoie de timp de gândire. Işi plecă şi ea capul ca să dezlege dârlogii 
cailor. 

Se ridică în şa. 

— Haideţi, spuse ea cu răceală, fără să-i privească în ochi. O să-i 
prindem din urmă pe ceilalţi dacă ne grăbim. 

Apoi îşi îmboldi propriul cal. 


Christine călărea şi, în ritmul tropotului copitelor, se gândea 
întruna. După câteva mile, renunţă la primele ei gânduri furioase - că 
îi fusese înşelată încrederea; că Owain, pe care ajunsese să-l 
privească aproape ca pe un fiu sau ca pe un ucenic, pornise de la bun 
început cu intenţia de a întina nevinovăția unei prințese, şi că, dacă 
era dispusă să nu-i pese de fecioria ei şi de faptul că era de sânge 
regesc doar pentru a-şi satisface o poftă întâmplătoare, Catherine 
moştenise de la imorala ei mamă pornirea spre desfrânare. 

Dar trecură multe sute de paşi prin pădure până ce Christine reuşi 
să înţeleagă că era mai furioasă pe sine însăşi decât pe oricare dintre 
cei doi copii. Ea fusese cea care-i adusese la un loc, până la urmă, la 
gândul că Owain le-ar fi putut arăta celor mai mici cum să-şi 
depăşească nefericirea. Privi acum la spatele celor doi care erau 
înaintea ei; la cele două capete tinere, plecate. Amândoi atât de lipsiţi 
de prieteni şi atât de frumoşi; amândoi atât de ciudat de lăsaţi pe 
dinafara vieţii pe care se treziseră siliţi s-o trăiască, lumi golite de 
oameni asemănători lor; reduşi la tăcere. Incepuseră să-şi 
vorbească... Ar fi trebuit să-şi dea seama ce fel de alinare vor ajunge 
să caute unul de la celălalt, pe cale firească. Erau tineri... Nu putea 
învinui pe nimeni altcineva decât pe sine pentru asta. Slavă Domnului 
că reuşise să stârpească lucrul în faşă. Fără consecinţe. Nu trebuia să 
afle nimeni. 

intr-o altă viaţă - dacă Catherine n-ar fi fost prinţesă de sânge, 
coborând din Carol cel Mare şi din regii Troiei, puritatea sângelui ei 


fiind un legământ sfânt cu Dumnezeu încă de la începutul vremurilor 
Christine şi oricine altcineva s-ar fi bucurat că se întâmplase asta. 
Dacă n-ar fi fost nimic altceva în joc, dragostea dintre cei doi tineri i s- 
ar fi părut un lucru minunat. 

Oftă şi îşi îmboldi calul, scoţându-l din amorţeală. Aşa ceva nu era 
să fie. Mai bine-ar reveni la realitate. 


Owain călărea înainte, astfel ca nimeni să nu-i poată vedea chipul 
răvăşit. 

Nu luă în seamă ramurile care-l loveau; îşi îndemnă mai departe 
calul la un trap grăbit, fremătând. Azi nu-i păsa că făcea spume la 
gură. 

Purta în gând o discuţie furioasă cu Christine. În mintea lui, ea se 
preschimbase în întruchiparea unuia dintre acei englezi dispreţuitori 
pe care-i întâlnise cândva: „Dar cum rămâne cu sângele meu?” striga 
propriul lui glas interior. „Sunt un urmaş al lui Ednyfed Fychan, 
seneşal al Regatului lui Gwynedd sub Llywelyn cel Mare. Mă trag din 
lestyn ap Gwyrgant, ultimul Rege din Gwent. Sunt din familia baronilor 
de Hendwr şi a lorzilor de Penmynydd şi Englefield şi Iscoed şi 
Gwynioneth, căpeteniile din Anglesey. Sângele meu e la fel de nobil 
ca al oricui altcuiva. Am crescut ca văr al unui rege! M-aş fi putut 
însura cu orice prinţesă aş fi poftit... atunci... acum trei-patru ani, 
când totul era încă posibil...” 

Dar ştia că era zadarnic să se împotrivească. 

Parcă le auzea răspunsurile, strivitor de răspicate: „Un popor 
cucerit. Acum eşti un nimeni”. Şi: „Chiar de-ai fi fost însuşi Prinţul Ţării 
Galilor - chiar dacă velşii n-ar fi fost cuceriţi de englezi - tot n-ai fi fost 
îndeajuns de bun pentru o prinţesă a Franţei.” 


Catherine ştia că ăsta avea să fie sfârşitul lui Owain. Avea să 
plece... Capul i se lăsă şi mai în jos. Şi orice speranţă avea să plece 
odată cu el. 

Ce nătângă fusese. Ce proastă. Ar fi trebuit... Işi dădu seama că 
ceea ce-ar fi trebuit să-şi spună acum era că ar fi trebuit să evite să 
aibă sentimente faţă de un bărbat cu care nu se putea mărita. El nu 
era de sânge regesc. Nici n-ar fi fost privit ca un bărbat; doar ca un 
slujitor. Dar tot ce simţea cu-adevărat era ruşinea - ce-i ridica tot 
sângele-n obraji - că fusese atât de proastă încât s-o lase pe Christine 
să-i prindă. 

Tremurase - tremurase de fericire. Doar pentru o clipă; se îneca în 
miere. 

Nu, fusese fericită vreme de săptămâni întregi. Fiind împreună cu 
Owain, era de parcă i se dăduse drumul din închisoare. Alţi prinți şi 
prințese aveau propria lor viaţă la Curte - baluri şi rochii şi cheltuieli şi 


chiar să-şi facă curte. Dar asta nu începuse încă pentru Catherine şi 
Charles; şi chiar pentru cei cărora ea le era îngăduită, viaţa de Curte 
părea să mai existe zilele astea doar într-o formă şoptită, miniaturală, 
ascunsă în spatele uşilor închise. Copiilor li se păruse dintotdeauna că 
trăiesc într-un mare pustiu de tăcere, având doar căldura prieteniei 
dintre ei şi pe Christine ca să-i sprijine. Apoi, dintr-o dată, Catherine 
găsise un nou prieten cu care putea vorbi deschis. Găsiseră o cale să- 
şi vorbească. Nu fusese doar sărutul. Dacă nu avea să-l mai vadă pe 
Owain, nu vor mai putea sta de vorbă unul cu celălalt niciodată. 

Rămase cu răsuflarea tăiată. Mintea ei se închise la gândul că s-ar 
putea să nu-l mai vadă niciodată pe Owain. Privea la oblâncul şeii 
dinaintea ei şi încerca să nu se gândească la asta. Sângele-i alerga în 
vine. 

Când copacii începură să se rărească şi ieşiră în câmp, erau 
aproape la Paris. Venea amurgul. O lună fantomatică se ridica pe cerul 
luminos; luceafărul de seară era pe-aproape. 

Ea-şi îndemnă calul înainte. Vor avea măcar o clipă până ce 
Christine avea să se prindă; să îi prindă. 

El se întoarse când ea ajunse în dreptul lui. Privirea lui era 
încordată şi plină de deznădejde. 

— Venus... steaua ta, murmură el cu glas foarte scăzut, iar inima i 
se zbătu în piept lui Catherine la gândul că mai jucau încă jocul de-a 
n-o tulbura pe Christine. Când se întorsese, chipul lui era aşa de palid, 
aşa de mânios. Dar acum, cu ea aici, doar pentru o clipă, el căzu 
pradă focului chinuitor al speranţei. 

— Nu ştiu ce-aş putea promite, spuse el. Dar întotdeauna voi... 

Se opri, căutând ceva de făcut, ceva de spus. În acea tăcere o 
auziră pe Christine venind, chiar din spatele lor, trezindu-şi la viaţă cu 
un plescăit calul obosit. 

Owain închise ochii, îşi duse mâna la tâmple şi-şi aduse chipul palid 
la o încremenire ca de hârcă. 

Apoi, dintr-o dată, fără să privească în urmă, se depărtă în galop 
mic. 


Catherine îl zări pe omuleţul îndepărtat din faţa apartamentelor 
reginei luând-o la fugă spre ea de îndată ce îi văzuse calul. Dar îl 
ignoră şi îşi îmboldi calul, la trap, direct către grajdurile regale. Va 
avea destul timp să vorbească mai târziu cu Charles. Trebuia să-şi 
revină mai întâi, să nu se mai simtă atât de copleşită de vină, să 
încerce să-şi şteargă din minte privirea rănită a Christinei şi capul 
plecat al lui Owain - şi tăcerea. 

Dar auzi paşii îndesaţi ai lui Charles alergând spre ea. Acesta se 
aruncă în braţele sale de îndată ce puse piciorul jos din şa. Işi îngropă 
capul la pieptul ei, tremurând. Era fierbinte şi roşu şi mucos. Avea 


ochii mari. 

— l-am zis Sarazinei să-ţi spună c-am plecat! strigă ea dojenitor. 
Ştia! 

Aceasta îl ului. O privi cu ochii mari. 

— Mi-a zis, se smiorcăi el temător. 

— Atunci de ce plângi? şuieră ea, încă pradă unei furii vinovate. 

Ochii lui se umplură iarăşi de lacrimi. Nu era înspăimântat pentru 
că ea plecase. Nu se aşteptase nici să ţipe la el când avea să se 
întoarcă. Pricepuse totul pe dos. N 

Ea inspiră adânc şi încercă din nou. Işi puse braţele în jurul umerilor 
lui tremurânzi şi îl legănă, înainte-înapoi, până ce el sfârşi de plâns. 

— Imi pare rău, spuse ea, iar şi iar... N-am vrut... 

Când suspinele lui se mai potoliră, îi zise cu blândeţe: 

— Ce s-a întâmplat, dragule, ia zi-mi? 

Işi fixă ochii mari, speriaţi asupra ei. 

— Trebuie să mă însor! strigă el. 

Se holbă şi ea la el. 

— Cu cine? întrebă ea pe un ton neutru. 

— Marie de Anjou, se văicări el, iar chipul i se încreţi iarăşi. 

Catherine putea înţelege de ce. Verişoara lor, Marie, în vârstă de 
zece ani, era solemnă şi plină de ifose, întotdeauna prea îngrijorată să 
nu-şi strice hainele frumoase şi scumpe ca să vrea să se joace. 

— Năsoasa! se văită Charles. Nici măcar nu-mi place de ea! 

Dar Catherine înţelegea de ce mama ei şi-ar putea dori această 
căsătorie. Tatăl lui Marie era unul dintre cei mai importanţi prinți ai 
Franţei, dintre cei care erau împotriva ducelui de Burgundia. Cunoscut 
drept regele Siciliei, tatăl lui Marie tocmai se întorsese - după ani de 
zile petrecuţi printre străini, bătându-se ca să dobândească teritoriile 
italiene la care avea pretenţii - pentru a jura solemn credinţă prinților 
aliaţi, aflaţi sub conducerea contelui de Armagnac, împotriva 
duşmanului lor comun, ducele de Burgundia. Trebuiau să-l îmbuneze 
oferindu-i o căsătorie bună (şi ce-ar putea fi mai bun decât o căsătorie 
cu fiul cel mai tânăr al regelui?) Situaţia era mai primejdioasă ca 
niciodată. li auzise pe pelerini bârfind despre asta, pe drum. Louis îi 
scrisese vărului ei de Burgundia, denunţând-o pe regina care îi 
arestase mişeleşte oamenii - şi invitându-l pe duce şi armata lui 
înapoi la Paris pentru a-l salva de mama lui. Fără îndoială că se 
pregăteau şi alte necazuri. 

Gândind cu glas tare, îi zise lui Charles: 

— Nu-i aşa de rău... ai putea chiar să-ţi aduci mireasa aici... putem 
fi pe mai departe împreună... şi dacă trebuie să te duci la ei, e doar 
peste drum, la Hôtel d'Anjou... 

— Nu, scânci el, înspăimântat, îngropându-se din nou în braţele ei. 
Tocmai asta e! Mama zice că va trebui să plec de-aici! Chiar după 


logodnă! La curtea mamei ei! La Angers! Te-am căutat toată ziua! Dar 
nu erai aici! N-am avut cui să-i spun! N-am avut cui să-i spun! 

Ea se agăţă de el, înmărmurită; din nou copil, simțind căldura 
fratelui ei, fixându-şi-o în amintire. Angers se găsea spre sud-vest, 
cale de două zile. N-avea să-l mai vadă niciodată pe Charles dacă se 
ducea acolo. Regretă amarnic că îl lăsase singur aici, acum că era 
silită să-şi închipuie cum ar fi dacă el ar pleca pentru totdeauna. Nu 
voia ca el să plece. Impreună erau în siguranţă. Erau aliaţi. Aveau 
încredere unul în celălalt; se iubeau. Nu-i mai rămânea nimeni 
altcineva. Owain avea să plece şi el. Nu va mai putea sta de vorbă cu 
nimeni. Ea închise ochii. 

Nu voia să fie părăsită, să rămână de una singură. 


ŞAPTE 


În dimineaţa următoare, Christine ştiu ce avea să-i spună Owain de 
când acesta intră în scriptorium. 

Anastaise rânji vesel spre el, gata să mai spună una dintre glumele 
ei despre studenţi. Apoi se opri. Era îmbrăcat în hainele lui de 
călătorie, nu în hainele vechi ale lui Jean. Avea bocceaua în mână. 

Christine înaintă. Îl însoţi pe Owain până la fereastră, departe de 
Anastaise. Privi în jos, spre rămăşiţele casei arse de peste drum. 
Atâtea lucruri luaseră acolo o întorsătură greşită; părea locul potrivit 
pentru a asculta asta. 

— Vă mulţumesc pentru toată bunătatea pe care mi-aţi arătat-o, 
spuse Owain, foarte ceremonios. Dar cred că în cele din urmă nu voi 
accepta acel loc pe care mi l-aţi găsit la Universitate. 

Ea încuviinţă din cap. Ştia că el avea să plece. 

Îi simţise furia de-a lungul întregii, tăcutei călătorii de întoarcere de 
la Poissy. Şi niciodată mai mult ca atunci când, îmboldindu-şi calul 
pentru a se aşeza între calul lui şi cel al lui Catherine, ca să fie sigură 
că nu se mai puteau atinge, îl auzise mormăina: „... înălţând ziduri în 
jurul Trandafirului”. Ă 

Îşi zisese: acum citează. Ştiuse: cita din Romanul Tranaafirului. Îl 
citise, în ciuda faptului că ea îl detesta. Voise ca ea să ştie că o 
înfruntase. O aşezase pe ea în rolul Geloziei ce construia un turn 
pentru a-l ţine departe de dragostea lui - o învinuia pe ea de cruzimea 
vieţii, în care ea n-avea niciun amestec. 

Privirile pe care le schimbaseră atunci - furie tăcută, adâncă - 
fuseseră un rămas-bun. Restul era doar o chestiune de timp. 

înţelegea de ce el voia să plece. Owain trebuie să fi crezut pentru o 
vreme că, dacă venise să trăiască la Paris, putea fugi întru totul de 
povara pierderii rangului său. Ea, Christine, se grăbise poate să-l 
încurajeze în această credinţă a lui. Fusese atât de captivată de 
refuzul lui îndârjit de a se lăsa doborât de nenoroc, de optimismul 
care încălzea tot ce-l înconjura. Acum el pricepuse dintr-o dată că n- 
avea să poată niciodată fugi întru totul de soarta pe care i-o hotărâse 
războiul pierdut din Ţara Galilor. Alinarea pe care crezuse că avea să o 
afle la Paris dispăruse odată ce îşi dăduse seama că, chiar şi aici, tot 
nu era îndeajuns de bun pentru a avea ceea ce-şi dorea cel mai mult 
pe lume. Ceea ce, până la urmă, nu era studiul, nici prietenia, ci țelul 
obişnuit al tinerilor aflaţi la începutul vieţii: o fată, o iubire - iar cea pe 
care şi-o dorea era de neatins. Trebuia să plece; trebuia să se zbată şi 
să-şi înfrunte de unul singur problemele. Ea şi-ar fi dorit doar să nu-şi 
simtă inima la fel de pustie cum părea scheletul carbonizat al casei de 
peste drum. 

— Unde o să te duci? întrebă ea. 


— Înapoi la stăpânul meu, răspunse el, la fel de scurt. 

Îi părea atât de rău pentru el; şi era ea însăşi atât de tristă. Avea 
să-i lipsească. Dar nu mai era nimic de spus. 

Se duse după el în curte. 

— Aşteaptă, îi zise ea. 

El se opri, temător. 

Ea alergă înapoi în scriptorium, luă o carte din raft şi, încercând să 
nu ia în seamă privirea uimită a lui Anastaise, alergă înapoi pentru a i- 
o întinde înaltului galez. 

Zise, cu sfioasă grabă: 

— Eşti un om inteligent. Caută să devii într-o bună zi şi unul învăţat. 

Şi o umbră de zâmbet îi răsări pe faţă. 

Owain se înmuie. 

— Aşa o să fac, spuse el încet; promit. 

Apoi adăugă, mormăit: 

— Şi-mi pare rău... despre... n-am vrut... să vă înşel încrederea... 

N-avea să spună mai mult. Dar ea era recunoscătoare pentru cele 
câteva cuvinte auzite. 

Ochii o usturau când închise poarta curţii după el. Era un om bun; 
un om nobil. 


Owain avea încă în mână cartea atunci când vru să se urce pe cal. 

O privi ca printr-o ceaţă deasă. 

Era unul dintre poemele de dragoste ale Christinei, stranii, 
personale. 

Deschise cartea chiar acolo, în grajd, neluând în seamă tropăitul 
neliniştit al copitelor animalului pe aşternutul de paie şi începu să 
citească. 


„tânărul îndrăgostit nu avea nume; Christine îl numea doar Ducele 
Iubirii Adevărate. Era încă un copil atunci când se îndrăgosti dintr-o 
dată, adânc de o doamnă de sânge regesc, măritată, pe care o văzuse 
de o sută de ori fără să fi simţit nimic. Era iubirea în forma ei cea mai 
curată, credea el, căci era încă prea tânăr pentru a simţi dorința. Işi 
convinse părinții să o invite pe doamnă să rămână, ceea ce ea şi făcu, 
vara întreagă. Blondă cum e chihlimbarul, doamna stătea alături de el 
şi de mama lui la o întrecere dintr-o luncă, lângă un lac şi în prima zi 
erau cu toții-nveşmântați în verde, iar în ziua următoare în alb şi în 
auriu. Tânărul îndrăgostit era prea sfios ca să-şi mărturisească 
dragostea, aşa că suferi în tăcere, ostoindu-şi simţămintele doar 
scriind poeme de dragoste pe care se sfia prea tare ca să i le 
înmâneze. In cele din urmă, soțul doamnei trimise după ea, cerându-i 
să se întoarcă acasă, iar băiatul căzu în deznădejde. Abia când vărului 
lui i se făcu milă de el şi îi povesti doamnei despre dragostea lui, ea 


pricepu de ce. Era măgulită şi mişcată şi, şovăind, îi scrise spunându-i 
că şi ea îl iubea. 

„„„In chip tainic şi plin de desfătare, cei doi începură să se 
întâlnească şi să stea de vorbă... dar în cele din urmă, simțind că 
onoarea-i era pătată, doamna îi ceru iubitului să o părăsească. 
Indrăgostitul leşină când primi scrisoarea, fiind la fel de deznădăjduit 
ca şi ea. Era gata să plece şi să moară peste mări, dacă ea dorea asta; 
dar să-nceteze s-o iubească nicicând n-ar fi putut. El plecă departe... 
dar iubirea lor n-avea să se schimbe niciodată... 


Când închise cărticica, inima lui Owain era cuprinsă de o caldă 
emoție. Infăşură cu grijă o pânză în jurul volumului şi-l strecură în 
desagii agăţaţi de şa. Poate că totuşi Christine nu-l condamnase întru 
totul pentru că se lăsase să cadă pradă unei iubiri imposibile. Poate că 
de la bun început ea îl înţelesese mai bine decât ar fi crezut. 

N-avea să afle niciodată. N-avea s-o mai vadă şi nici să mai simtă 
amăgitoarea fericire a săptămânilor trecute. Răspunsurile pe care 
crezuse că le găsise aici erau prea simple. 

Înaintea lui se întindea doar suferinţa. Nu putea îndura gândul la 
Catherine. Nu încă. Nu până ce nu era departe de-aici. 

Dar voia măcar să creadă că acest dar era un gest de iertare. 


Regina privea spre Catherine care stătea în biserică, încercând să 
nu plângă în vreme ce fratele ei, cu ochii înroşiţi, se logodea cu Marie 
de Anjou. 

— Nu crezi că e timpul să încetezi s-o mai vezi atât de des pe acea 
nesuferită doamnă de Pisan? şopti Isabeau, puţin cam prea tare. 

Nu era tocmai o întrebare. Atunci când litierele ajunseră la Hôtel 
Saint-Paul, Catherine văzu cum i se mutau lucrurile în apartamentele 
mamei ei. Vremea gustărilor în aer liber cu Christine se încheiase. 
Incetase să mai fie copil. 

Catherine ştia că, mutându-se împreună cu mama ei, asta însemna 
că va avea mai puţine căi ca niciodată de a fugi de duşmănia mocnită 
dintre regină şi Louis (cu toate că, de când Isabeau îl silise pe Louis 
să-şi retracteze cererea scrisă către ducele de Burgundia de a veni cu 
o armată ca să elibereze Parisul de mama lui, iar în schimb ea îl 
lăsase să îi taie renta soaţei sale Marguerite, pe care o trimisese să 
trăiască în sărăcie la Saint-Germain, focul urii lor se mai domolise - cel 
puţin deocamdată). Şi totuşi lui Catherine nu-i părea întru totul rău de 
această schimbare. 

Ultima sa discuţie cu Christine fusese chinuitoare. Ştia că Christine 
încercase să fie la fel de fină şi sensibilă cum erau însoţitoarele isteţe 
din poemele ei de dragoste atunci când, chiar înainte de începerea 
slujbei logodnei, ea o luase pe Catherine deoparte şi începuse să-i 


spună pe ocolite povestea cu viţa nobilă şi ce însemna să fii din 
familia regală. Căsătoria lui Charles era bună, căci era o uniune 
regească, în ciuda tuturor temerilor şi a lacrimilor lui. Cândva, curând, 
şi Catherine putea să se aştepte la o astfel de uniune regească, o 
căsătorie între egali. Sângele regesc era parte a unui legământ cu 
Dumnezeu. Prinții erau lucrul cel mai ales de pe lume. Sângele lor nu 
trebuia subţiat; întinat; murdărit prin contactul cu muritori de rând, 
căci Dumnezeu avea să se mânie. Catherine mai auzise asta. Nu voia 
s-o audă şi acum. 

Nu-i trecea prin minte ce-ar putea să răspundă. Clătină doar din 
cap sau încuviinţă, iar şi iar, până când aprobările şi negaţiile se 
amestecară, iar ochii i se încrucişară, în încercarea de a fi politicoasă. 
In cele din urmă, văzând că Christine n-avea de gând să se oprească, 
Catherine plecase pur şi simplu. 

— Trebuie să mă duc la Charles, mormăise ea. 

Oare ce-o fi fost cu ea de-şi închipuise că ceva ce-ar fi făcut din 
proprie voinţă i-ar fi putut schimba soarta? Faptul că fugise în pădure; 
că vorbise cu sora ei despre posibilitatea căsătoriei în Anglia; că 
stătuse atâta de vorbă cu Owain; că-l lăsase pe Owain... că se lăsase 
şi pe ea... focul acelei îmbrăţişări... 

Era prea dureros să se gândească la asta. Acum ştia mai bine; 
pecetea cunoştinţei o însemnase, umilitor. Nimic din ce-ar face ea nu 
va fi vreodată în stare să schimbe ceea ce avea să i se întâmple. Nu 
era o Christine sau un Owain, ale căror vieţi se puteau schimba prin 
acte hotărâte de propria lor voinţă sau minte. Nici n-ar trebui să 
încerce. Ea nu era altceva decât un receptacol pentru sângele ei 
regesc. Datoria ei de prinţesă era să nu facă, în mod cuviincios, nimic. 
Era o lecţie amară. Acum avea nevoie de timp ca să se împace cu 
sine. lar singurul lucru pe care avea să i-l asigure faptul că devenise o 
parte aproape uitată a extravagantei suite a mamei ei era un răstimp 
de singurătate. 


Jean al Christinei, care (cu voia lui Dumnezeu) îşi găsise o slujbă 
permanentă pe lângă cancelarul Henri de Marle fu pus să ia parte la 
negocierea căsătoriei în Anglia. Poveştile cu care se întoarse acasă, 
pe când vara anului 1414 se închega într-o iarnă jalnică, îi îngroziră 
familia şi mai ales pe Christine. 

Stilul de negociere al noului rege al Angliei era un amestec 
necruţător de ameninţări şi promisiuni. După cum se temuse 
Christine, transforma negocierile într-o scuză pentru a porni un război 
de amploare cu Franţa. 

Henric al Angliei pretindea ca fiind după dreptate ale sale toate 
teritoriile franceze pentru care regii englezi din ultimul veac se 
luptaseră şi care, după ce îl capturaseră pe bătrânul rege loan cel 


Bun, le fuseseră acordate pe hârtie - o treime din Franţa. Dar acest 
Henric voia chiar mai mult decât ceruseră regii legitimi ai Angliei: 
cerea şi ducatul de Normandia, care aparținuse cândva, cu secole în 
urmă, strămoşilor regilor englezi, şi toate teritoriile din sud şi vest 
care fuseseră vreodată sub stăpânire engleză - voia chiar şi 
pământurile la care regii Angliei renunţaseră formal în urmă cu o sută 
de ani. 

Jean de Castel îşi încreţi fruntea povestindu-i mamei sale lista 
cererilor. Henric al Angliei voia să fie recunoscut ca senior de 
Normandia, Anjou, Touraine şi Maine. Voia să primească omagiul 
Bretaniei şi Flandrei. Voia să aibă suveranitate deplină asupra 
ducatului Aquitaniei, nu doar asupra fâşiei din Gasconia pe care 
englezii o deţineau de fapt, precum şi asupra regiunilor Poitou, 
Quercy, Limousin şi Agen. In nord, voia să adauge teritoriilor engleze 
ale oraşului şi mărcii de Calais şi ţinuturile Ponthieu, Guisnes şi 
Montreuil. Mai voia şi ţinuturile nordice dintre râul Somme şi 
Gravelines; jumătate din ţinutul Provenţei, în sud; şi castelele şi 
senioriile de Beaufort şi Nogent. 

Pe deasupra, voia opt milioane de coroane, bani gheaţă - o cifră 
fabuloasă. 

După ce aveau să-i fie satisfăcute toate aceste cereri, avea să se 
însoare cu prinţesa Catherine şi să facă pace. 

— Imposibil, spuse Christine sec. 

— Sigur că e imposibil, încuviinţă Jean. Trebuie să-şi dea seama de 
asta. Cum s-ar putea aştepta ca cineva să creadă că negociază cu 
bună credinţă? Dacă i-am zice da, n-ar mai rămâne nimic din Franţa. 

işi odihni capul obosit în palme. 

— Şi totuşi, adăugă el cu amărăciune, va trebui să spunem da într- 
un fel sau altul. Suntem la ordinele reginei. lar asta e ceea ce vrea ea. 


Peste iarnă, regele Franţei îşi reveni din boală îndeajuns cât să ia în 
propriile-i mâini negocierile cu englezii. Oferta pe care o făcură 
francezii în cele din urmă, în primăvara următoare, era de a ceda mai 
multe teritorii din sud, de la graniţa cu posesiunile engleze din 
Aquitania şi 800.000 de coroane, dimpreună cu rochii, bijuterii şi 
mobilă pentru Catherine. 

— E mai mult decât merită, spuse Christine, atunci când 
ambasadorii porniră în ambele direcţii. 

— Tot n-o să meargă, răspunsese Jean. 

Nu merse. Ambasadorii francezi fură întorşi de la Londra. 
Ambasadorii englezi se întoarseră de la Paris fără să fi fost de acord 
cu vreo condiţie. 

Pe 7 aprilie 1415, Henric al Angliei îi scrise regelui Franţei pentru a-i 
spune iarăşi că era atât de hotărât să facă pace cu Franţa şi să se 


însoare cu prinţesa Catherine încât era dispus să accepte mai puţin 
decât ceea ce i se cuvenea de drept. Dar de ce, adăugase el, plin de 
nevinovăție rănită, regele Franţei trimisese la Londra ambasadori 
care-i spuseseră că nu aveau puteri depline să accepte cererile 
engleze? N-ar putea regele Franţei avea bunăvoința să se grăbească 
să trimită nişte ambasadori adevăraţi? 

Pe 12 aprilie 1415, Henric al Angliei convocă un consiliu în care se 
decise că Anglia era în stare de război. Stabili soldele soldaţilor pentru 
o expediţie către un loc necunoscut din Franţa. 

Pe 15 aprilie 1415, înainte ca regele Carol al Franţei să fi avut timp 
să-i răspundă la scrisoare, Henric al Angliei scrise iarăşi. Spuse că 
trimitea un salvconduct pentru o nouă ambasadă franceză de 360 de 
persoane. Ceru ca aceasta să vină repede, pentru ca mult dorita pace 
să se poată face cât mai repede. 

Jean de Castel căută să evite să facă parte din delegaţia franceză. 

— Nu vreau să fiu umilit, zisese el. N 

Dar Christine se strădui să-l convingă. li spuse că trebuia să facă tot 
ce putea pentru a preveni războiul. Folosi cuvântul „speranţă”. Nu luă 
în seamă privirea neclintită de pe chipul fiului ei. El plecă împreună cu 
ambasadorii pe 4 iunie. 


Jean de Castel era frânt de oboseală, la urma cortegiului călare, 
zgâlţâit de la un han la altul, prin jalnicele sate englezeşti, pe 
drumurile pline de gropi. Vizitatorii englezi porniseră de la Dover spre 
Londra, de unde li se spusese că regele Angliei plecase la Winchester. 
Figura alb-rozalie a arhiepiscopului de Bourges se înroşise la auzul 
veştii, dar el ştia care-i era datoria. Se întorseseră şi îl urmaseră pe 
rege spre sud. 

Trebuise să aştepte vreme de-un ceas la porţile oraşului 
Winchester, urmăriţi de priviri curioase, iscoditoare. Multă lume ieşea 
din oraş. Paznicii porţii lăsară să treacă una după alta căruţe încărcate 
cu săgeți şi arcuri, corturi şi lănci. Nu-i lăsară pe francezi să intre până 
ce nu ieşiseră toate căruțele. 

— Unde se duc toate astea? îl întrebase Jean de Castel pe unul 
dintre portari; engleza lui era îndeajuns de bună ca să vorbească cu 
localnicii. Omul râsese gros. 

— La Southampton, zise el, cu grosolană veselie; ca şi regele, după 
ce-o sfârşi cu voi. 

Regele Angliei stătea la palatul unchiului său, episcopul de 
Beaufort. Principalii ambasadori francezi fură şi ei primiţi aici, dar nu 
era destul loc şi pentru suita lor; palatul era prea plin de soldaţi care 
era limpede că se pregăteau pentru războiul cu Franţa. 

Jean găsi un pat la un han. Afară era un câmp. Privi antrenamentul 
de seară al arcaşilor: toţi aceşti bărbaţi prost hrăniţi care-şi strâmbau 


trupurile subţiri, chinuindu-se să tragă înapoi greutatea de o sută de 
livre a sforii, încovoindu-şi spatele. Nu se vindecau niciodată. Trăiau 
cu durerea arcurilor lor. N-aveau încotro. Antrenamentul cu arcul era 
lege în Anglia. Apoi îi urmări pe bărbaţii care se antrenaseră părăsind 
oraşul, pornind spre coastă. 

— Spre Southampton? întrebă el. 

Bărbaţii încuviinţară râzând. Sigur că mergeau la Southampton. 
Hangiul nu voi să stea de vorbă cu el, dar după un ceas de stat singur 
la han, trăgând cu urechea la ce vorbea lumea din jur, Jean ştia 
destule cât să fie sigur că şase mii de pedestrași şi cinci mii de arcași 
urmau să se îmbarce cât de curând de la Southampton. 

Când se alătură suitei de la palat, Jean îi găsi la fel de şocaţi cum 
era şi el. Fuseseră întâmpinați de unchiul lui Henric al Angliei, Henric 
de Beaufort, episcop de Winchester. Cuvintele de întâmpinare ale 
episcopului de Beaufort nu fuseseră nimic altceva decât un 
avertisment brutal: „Trebuie să vă terminaţi treaba şi să plecaţi până 
la sfârşitul săptămânii”. 

Delegaţia franceză era prinsă în capcana zădărniciei rolului ei 
împăciuitor. Predica arhiepiscopului de Bourges din acea noapte 
spunea: „Pace ţie şi casei tale”. Dar Henric al Angliei - care, după cum 
aflară, era înalt şi lung şi brun-şoriciu la culoare, cu ochi mari, de fată, 
mărginiţi de gene lungi aşezate într-un cadru osos şi aspru - ascultă 
discursul cu o figură împietrită, bătând darabana cu degetele pe 
ceaslov. 

Intâlnirea din sala de consiliu din ziua următoare nu fu nici ea mai 
caldă. 

Henric al Angliei nu venise. Prezida episcopul de Beaufort (care 
avea şi el faţa ciupită, cu trăsăturile lătăreţe, ciudate, cioturoase ale 
Lancasterilor). Intrase în sală cu paşi mari, urmat de o suită 
învălmăşită de gărzi. Nu-şi dădu prea tare osteneala cu amabilităţile. 
Cu un glas subţire şi aspru cum îi era şi chipul, prezentă o nouă listă 
de cereri imposibile. Anglia dorea să pună capăt disputelor cu Franţa 
până la sfârşitul verii. Acesta era ultimul prilej pentru Franţa de a le 
preda toate pământurile pe care Anglia le voia. Prinţesa Catherine, 
bijuterii cât o vistierie întreagă şi 600.000 de coroane urmau să fie 
aduse la Calais până la sărbătoarea Sf. Arhanghel Mihail?. 

Episcopul de Beaufort era un negociator calm. După ce termină, se 
aşeză şi se apucă să-şi privească unghiile. Se făcu că nu aude 
murmurele uluite din jurul mesei. Clătină doar din cap şi îngădui unui 
uşor surâs dispreţuitor să-i mijească pe buze, atunci când Bourges 
încercă să-l facă pe episcopul de Lisieux să explice de ce aceasta ar fi 
fost imposibil; când acesta pasase întrebarea contelui de Vendôme; 


2 29 septembrie, după calendarul catolic (N. tr.) 


când Vendôme se întoarse spre baronul de Ivry; când Ivry mormăi: 
„Braguemont?” şi în sfârşit, când Gontier Col arătă spre Jean şi zise 
măgulitor, împreunându-şi mâinile: 

— Seniore episcop, colegul meu Jean de Castel poate să explice cel 
mai bine câteva dintre dificultăţile tehnice... 

Toate privirile se fixară asupra lui Jean. „Eu sunt un nimeni; de ce- 
mi încredinţează asta mie?” se gândi el, cu un amestec de disperare 
şi spaimă, urându-şi mai-marii pentru laşitatea lor. Încercând să-şi 
împiedice stomacul să i se întoarcă pe dos, îşi aşeză mâinile dintr-o 
dată umede pe masă, pentru a le păstra nemişcate şi se ridică în 
picioare. Era important să nu arate niciun fel de teamă. 

işi plecă apoi capul şi dintr-o dată, slavă Domnului, era atât de sătul 
de toţi cei de faţă, fie ei englezi sau francezi, că-i fu uşor să spună 
adevărul. 

— Seniore episcop, până la Sf. Mihail nu mai sunt nici trei luni, 
spuse el deschis. Curtea franceză nu poate nici măcar spera să pună 
mâna pe suficient aur ca să bată monezile pe care le cereţi, dacă 
insistaţi că le vreţi în septembrie. 

Se aşeză. Un alt şopot neliniştit străbătu restul delegaţiei. Mâini 
tremurară; chipuri se strâmbară. El îşi păstră ochii aţintiţi asupra 
degetelor lui albe. 

— Seniore episcop, îl auzi el murmurând pe Bourges, tânărul meu 
coleg exagerează, mă tem. Desigur că am putea... dar desigur, 
greutăți... de necontestat. Intr-adevăr. Greutăți. 

Episcopul de Beaufort rânji, arătându-şi dinţii. Se ridică. La fel şi 
gărzile lui. 

— Stăpânul meu a auzit de multe ori despre aceste greutăţi, spuse 
el. Toate discuţiile noastre par să se sfârşească cu acest cuvânt, 
greutăți. Puteţi să-i vorbiţi despre greutățile voastre la consiliul din 
seara asta, dacă vreţi. Dar e timpul să vă daţi seama că dacă e să 
facem pace, asta înseamnă ca voi să găsiţi căi de a vă depăşi 
greutăţile. 

leşi furtunos. 

— Ai zis ceva greşit, îi spuse arhiepiscopul lui Jean, cu acele fulgere 
în priviri pe care oamenii slabi le păstrează pentru cei pe care-i ştiu 
mai slabi decât ei. 

Jean strânse din buze. Deci acum aveau să dea vina pe el? 

Seara, la ceasurile şase, fură rechemaţi în sala plină. De data asta 
regele era acolo. Henric al Angliei încă nu vorbea. Continua doar să 
bată darabana cu degetele şi să se holbeze la francezi. 

Arhiepiscopul  Chichele de Canterbury citi cu glas tare un 
memorandum în limba latină. In acesta erau descrise numeroasele 
încercări ale lui Henric al Angliei de a negocia. Spunea că acesta 
fusese ţinut prea multă vreme departe de moştenirea lui din Franţa. Il 


învinuia pe regele Franţei că n-ar fi căutat cu adevărat să facă o pace 
cinstită. Spunea că Henric al Angliei, „rănit de duplicitatea francezilor” 
se va considera de-acum înainte „obligat” să obţină ce era al lui de 
drept pe alte căi. 

De îndată ce Chichele termină de citit, Henric al Angliei se ridică şi 
părăsi încăperea, urmat de sfetnicii lui principali, apoi de plevuşcă. 
Englezii şi francezii nu mai schimbau niciun fel de priviri bănuitoare 
sau pline de înţeles. Toţi englezii priveau în altă parte. Inspăimântat, 
Jean de Castel înţelese că ochii feriţi ai englezilor însemnau sfârşitul 
diplomaţiei şi începutul războiului. 


XXX 


Henric al Angliei mai scrise regelui Franţei încă o scrisoare 
încărcată de reproşuri. Din Southampton, îi oferi regelui Charles să 
lase de la el 50.000 de coroane din zestrea lui Catherine, numai ca 
regele Franţei să renunţe la refuzul lui de neînțeles de a face pace. 
Apoi Henric al Angliei se îmbarcă spre Franţa, pornind la război. 

Până ce regele Franţei primi scrisoarea, ambasada trimisă în Anglia 
se întorsese la Paris. Portul Harfleur, asediat, era deja aproape în 
mâinile englezilor, iar când acesta căzu, lăsă descoperită în faţa 
invadatorului mare parte din nordul Franţei: Normandia, Rouen şi 
Sena, principala cale de transport pe apă până la Paris. Văzând 
scrisoarea, arhiepiscopul de Bourges îşi clătină venerabilul cap. 

— Ei bine, ce-ar trebui să-i răspund? zise regele Charles, neajutorat, 
iar ambasadorii clătinară din capete şi se porniră să murmure. Mâinile 
regelui tremurau; scrisoarea flutura, gata să alunece din ele. 

Răspunse Jean de Castel, din spate. Inima îi bătea cu putere. 

— Să nu credeţi o iotă din ce spune, Sire, zise el, iar ochii regelui îl 
fixară rugători. Nu vrea să se însoare cu fiica voastră. Vrea să vă 
cucerească ţara. Nu e un om al păcii. 

Răspunsul regelui Franţei către Henric al Angliei era la fel de blând 
cum fusese şi până atunci, declarând că era de acord că trebuiau să 
facă pace. Dar Jean de Castel fu încântat să vadă că ultima schiţă a 
scrisorii, trimisă numai după ce regele îngrijorat se îmbolnăvise iarăşi 
pentru scurtă vreme, mai cuprindea încă stropul de acid pe care spera 
că îl inspiraseră cuvintele sale. Acolo unde regele vorbea despre 
cererile lui Henric al Angliei cu privire la Prinţesă, el scrisese: „Nu pare 
că mijloacele pe care le-aţi adoptat sunt cele potrivite, onorabile sau 
obişnuite în asemenea situaţii.” 


Mama lui Catherine organiză un bal pentru a sărbători întoarcerea 
la curte a nobililor reuniți sub comanda contelui de Armagnac - 
facțiunea d'Orléans - după campania lor de vară menită să-l ţină la 


locul lui pe ducele de Burgundia. N-aveau să mai fie alte serbări: după 
acest unic bal, prinții aveau să plece să apere Franţa împotriva 
invadatorului englez. Aşa că Isabeau se desfăşură în organizarea serii 
în stil mare, punând să fie omorâţi mai mulţi păuni pentru ospăț decât 
fuseseră vreodată la o singură masă, precum şi mai mulţi muzicanți, 
jongleri, acrobaţi, lumânări şi bijuterii laolaltă. Catherine era de-acum 
considerată adultă; mama ei pusese să i se coasă rochii noi. | se 
îngădui să asiste; să-şi facă vânt cu penele evantaiului; să-şi încerce 
mâna la şuşoteli de lume cu partenerii de dans. 

Prima persoană cu care vorbi fu vărul ei Charles, tânărul duce 
d'Orléans, un tânăr blond, cu gura căzută, fermecător, care era şi un 
poet dăruit. 

— Eşti frumoasă... foarte elegantă... dar slabă, spuse el binevoitor 
atunci când părăsiră împreună ringul de dans. 

Părea mult mai în vârstă decât era înainte de luptele din vară, îşi 
zise ea; dar acum era mai înţeleaptă, aşa că păstră tăcerea. 

— Trebuie că ai fost îngrijorată vreme de luni întregi, continuă el. 

Işi fixă asupra ei o privire plină de bunătate. Ea pricepu că voia s-o 
liniştească. El zise: 

— Căsătoria în Anglia n-o să aibă loc niciodată, ştii. 

— Sigur că ştiu, răspunse ea precaută, şi dintr-o dată se simţi atât 
de murdărită, atât de umilită amintindu-şi de trecutele clipe de 
încântare la gândul acelei călătorii şi la toate cele ce-i reveneau odată 
cu această amintire - celelalte amintiri, cele interzise, despre 
frumuseţea chipului lui Owain, înotând spre ea de undeva de sus, şi 
căldura pielii lui lipită de a ei, şi atingerea gurilor şi a limbilor - încât 
se înroşi ca racul şi izbucni în lacrimi. 

Charles d'Orléans o bătu îngrijorat pe umăr, cumplit de stânjenit, 
întorcând-o spre un colţ întunecat al sălii astfel ca nimeni să n-o vadă 
pierzându-şi cumpătul, neştiind ce să facă altceva. Ea apucă un colţ 
de fustă şi îşi şterse ochii. Reuşi să schiţeze, cu ochii umezi, un surâs 
şi rosti cuvintele vădit curajoase care spuneau ceea ce vărul ei voia să 
audă: 

— Oricum nu mi-am dorit-o niciodată, zise ea. 


PARTEA A II-A 
Cartea Faptelor de Arme 
şi a Faptelor Cavalereşti 


UNU 


Ploua: era o burniţă măruntă, rece, care-ţi pătrundea în oase şi-ţi 
rănea ochii. Owain, ud până la piele, clipea des. Picioarele lui, obosite 
după o lungă zi călare, mai strângeau încă mecanic spinarea calului; 
dar înaintarea englezilor încetinise într-un mers anevoios şi el nu 
credea că şi-ar fi putut mâna nici calul, nici pe sine însuşi ca să facă 
mai mult de-atât chiar dacă ar fi auzit răsunând trâmbiţele pentru un 
atac. Trupul îi era atât de obosit încât risca să lase mohorârea acestei 
seri de toamnă să-i pătrundă şi în inimă. Ceilalţi cavaleri călăreau fără 
să se plângă alături de el, iar înaintea şi în urma lui se mişcau umbre 
întunecate, adâncite în şeile lor, copleşite ca şi el de ceţoasa 
monotonie a şesului dimprejur şi de însărcinarea lor cu neputinţă de 
împlinit. Nimeni nu vorbea - se mulţumeau să rabde. Frâiele-i 
alunecau din mâinile dureroase. 

Când vântul încetă un pic, auzi îngrozit, de undeva dinaintea lor, 
izbucnind o cântare. Cornii. li luă o clipă să priceapă că nu anunțau 
înaintarea. Uşurat şi uimit, îşi zise: asta e muzică. Erau şi bătăi de 
tobe; şi nişte vaiete subţiri de flaut. Se întinse în şa, căutând să 
desluşească ceva prin întunericul ce se lăsa; îşi sili ochii şi urechile să- 
| ajute să priceapă ce se-ntâmpla. Insă, chiar mai înainte de asta, văzu 
cum calul lui înainta, păşind cu forţe noi, în vreme ce sute de alţii în 
jurul lui grăbeau şi ei pasul şi îşi îndreptau spatele. Auzi cântări de 
paradă; şi un cor de glasuri răsunătoare, înveselite dintr-o dată şi 
ritmul mai alert şi răsunetul mai tare al paşilor grei ai arcaşilor din 
spatele călăreţilor, urmând sunetul persistent al tobelor. Zloata nu 
părea să-i mai înfricoşeze. Owain îşi dădu seama că fluiera chiar şi el. 
Ştia că muzica trebuie să fi fost poruncită de regele însuşi şi se trezi 
că era pierdut în admiraţia lui, cum fusese atât de adesea în cele trei 
luni ale acestei campanii, pentru perspicacitatea sa cu privire la 
atitudinea lor posomorâtă, pentru îndemânarea cu care ştia să le 
ridice moralul. 

Când Owain recunoscu căpetenia grupului de călăreţi pe care îi 
zărea venind de-a lungul liniilor engleze, prin mijlocul râului de soldaţi, 
inima i se umplu de o bucurie adâncă, ca a copilului care-şi vede tatăl. 
Venea regele Henric, stăpânul lui, cu trupul stându-i în şa la fel de vioi 
ca şi cum n-ar fi călărit până acum vreme de zece ceasuri. Faţa îi 
lucea de apa care i se prelingea pe sub vizorul ridicat al coifului, dar 
ochii-i erau încă înflăcăraţi, iar chipul plin de-un zâmbet înţelegător 
când se oprea ici şi colo să bată pe spate câte-un soldat sau să-i strige 
altuia un cuvânt de încurajare. 

Regele îşi ţinea în frâu armăsarul negru strălucitor în vreme ce 
Owain, ţinându-se drept şi mândru în şa, mergea înainte la trap, 


simțind forţa dogoritoare a acelor ochi mari, inteligenţi, regeşti. 

— Tudor! auzi el şi îşi înclină bărbăteşte capul, încercând să-şi 
reţină zâmbetul strălucitor care porni să i se zugrăvească pe faţă 
atunci când se auzi chemat. Bravo, băiete; o să aşezăm tabăra ceva 
mai încolo, spuse regele vioi. 

Glasul îi era adânc şi încrezător. 

— E o pădurice. O să vezi. la vreo doisprezece din oamenii tăi şi 
aduceţi lemne de foc. Ceilalţi pot să înalțe corturi pentru toată lumea. 
Avem nevoie de nişte focuri mari, sănătoase. Să se usuce toată 
lumea. Să ne înveselească. 

— Da, Sire! zise Owain şi, pe când călăreţii înaintau mai departe de- 
a lungul rândurilor, el lăsă zâmbetul să i se întindă pe chip şi începu 
să-şi închipuie ce focuri grozave avea să pună la cale. 

Fusese rechemat de la studiile pe care regele îi îngăduise să le 
înceapă la Oxford ca să se alăture campaniei lui în Franţa, plecând din 
Southampton în vară cu flota strânsă ca să pornească la luptă spre o 
destinaţie necunoscută din Franţa. Nu voise să vină; nu voise să se 
bată; şi mai cu seamă nu dorise să se înfrunte cu trupele tatălui lui 
Catherine. Dar nu era chip să nu se supună poruncii. Când John 
Bedford zisese că fratele său, regele, voia să-l aibă la îndemână în caz 
că în timpul campaniei ar fi fost nevoie să înceapă negocierile cu 
regele Franţei (după trecuta lui călătorie la Paris se presupunea că 
Owain cunoştea Curtea franceză), îndrăznise să întrebe, cu o urmă de 
amărăciune: 

— Dar o să mă pot întoarce după aia ca să-mi continui studiile? 

Acum, trei luni mai târziu, abia îşi mai amintea de băiatul care 
putuse să se simtă rănit de răspunsul blând şi firesc al ducelui John: 

— Totul depinde de rege. Datoria e pe primul loc. Doar ştii asta. 

Acum ştia. Ştia cum e o bătălie: teama, euforia şi nevoia de a urma 
poruncile primite. Fusese trimis în luptă la asediul din Harfleur; 
crezuse c-o să fie şi aici potopit cu glume dispreţuitoare pentru că era 
velş şi c-o să fie groaznic. Dar descoperise iute că era considerat la fel 
de mult parte a oastei ca oricare alt englez adevărat, atâta vreme cât 
făcea tot ce-i stătea în putinţă; iar când demnitarii din Harfleur 
ieşiseră printre zidurile sfărâmate ca să se predea regelui, strigătele 
lui de bucurie răsunaseră la fel de tare şi de vesel ca ale oricăruia 
dintre cavalerii englezi ai lui Henric. Acum nici nu-i mai trecea prin cap 
să stea pe gânduri faţă de o poruncă sau dacă războiul cu Franţa era 
îndreptăţit moral. Fusese dus de valul celor cu care era şi al locului în 
care se afla. Nu-i mai păsa de nimic altceva. Ceea ce-l împingea să 
călărească până nu-şi mai simţea picioarele nu mai era nici supunere, 
nici rațiune, nicio chestiune de principiu. Voia doar să simtă privirile 
aprobatoare ale lui Henric poposind asupra lui. Tânjea după rânjetul 
lui strâmb, energic; bătaia pe umăr. Ca orice alt soldat din oaste, 


asculta de porunci din simplă dragoste. 


Armata franceză îi aştepta în spatele crângului în care-şi aşezaseră 
tabăra. In ultimele străluciri sure de lumină, Owain putu zări 
acoperişurile şi fumul ce plutea dinspre satele Rousseauville şi 
Azincourt. 

— Sunt acolo în spate, spusese unul din soldaţii lui, ascunzându-şi 
cu grijă teama din glas. Şi încolo. Şi încolo. 

Nimeni nu ştia de unde aflaseră; nimeni nu şi-ar întreba camarazii 
aşa ceva; dar nu trecu multă vreme până ce începu să se 
răspândească vestea că francezii de-acolo erau de trei ori mai 
numeroşi decât englezii de aici. Şi că erau cavaleri; sute şi sute de 
cavaleri puternici; în vreme ce mica trupă engleză era alcătuită în 
mare parte din arcaşi de rând, îmbrăcaţi în tunici de piele obişnuite şi 
care, în afară de arcuri, erau echipați foarte sumar - cu toporişti la 
cingătoare şi sulițe cu care să se descurce în lupte mai strânse. 

Insă când întunericul se lăsă asupra trupelor engleze pe câmpurile 
şi dumbrăvile deschise, primejdioase, pe care Dumnezeu şi regele le 
hotărâseră pentru ei, Owain şi zeci de alţi cavaleri englezi - şi Owain 
Dwn, alt velş de vârsta lui, nepotul cu ochi strălucitori al lui Henry 
Dwn, un luptător ce se supusese, primind pacea lui Henric al Angliei - 
aduseră torţe aprinse de la uriaşele focuri de tabără. Owain se apropie 
cât putu de mult de flăcări, urmărindu-le trosnetul şi scânteile 
portocalii, jucăuşe, privindu-şi oamenii cum îşi întindeau braţele şi-şi 
frecau viguros picioarele ca să le readucă în simţiri; văzând cum 
deznădejdea i se ridica din trup precum aburii umezi ce-i părăseau 
ieşeau prin piele. Pământul de sub picioare avea un miros reavăn şi 
plin de viaţă. Ajutorul lui supraveghea deja primul grup de oameni 
care îşi curăţau şi ungeau şi ascuţeau săbiile pentru dimineaţa 
următoare. Aveau să aibă timp pentru toate: să se pregătească; să se 
odihnească; să mănânce; şi să se roage, aşa cum se întâmpla 
întotdeauna cu Henric. Mirosul iepurilor sfârâind şi al păsărilor vânate 
se ridica odată cu fumul. Preoţii treceau de la un colţ al taberei la 
celălalt, binecuvântându-i trupele. Atmosfera era animată de discuţii 
nerăbdătoare şi de nechezatul cailor ce parcă simțeau că se pregătea 
o bătălie; şi oriunde priveai, oamenii cântau şi băteau din picioare în 
ritmul muzicii. Nu aveai de ce să-ţi pierzi speranţa. 

Owain scotoci în desagi ca să-şi ia cutia - cea cu pene şi cerneală în 
ea; cu bucăţi de pergament tăiate în bucăţi mici ca să poată fi duse 
uşor. Cealaltă dragoste a lui. Poemele terminate erau acoperite cu o 
pânză; foile neatinse erau aşezate deasupra. Nu putea scrie aici. Era 
prea înnoroiat, prea nesigur. Dar îl va alina măcar faptul că avea să 
citească unele dintre miile de cuvinte scrise - despre Trandafir - în 
vremuri mai liniştite. Frunzări foile. 


„Îndrăgostitul călăreşte-n întuneric”, citi el, „şi-n vânt şi ploi şi 
suferinţi. Însă oriunde-ar fi, el poartă-n inim-amintirea Trandafirului”. 

— l-am bătut la Crécy, i-am bătut la Poissy! intona vesel 
locotenentul lui din cortul unde se găseau armele; iar ostaşii care-i 
ungeau cu grăsime şaua îi zbierară în cor: 

— Şi-o să-i batem şi-acuuuum! 

Owain se închină auzindu-i. Dar chipul i se luminase într-un surâs. 
Chiar şi acea scurtă privire printre versurile nepricepute pe care se 
chinuise atât de tare să le compună - şi din pricina cărora dăduse de- 
atâtea ori de bucluc pentru că-şi pierdea timpul cu ele - îi aminteau 
despre adevăratul lui scop în viaţă, chiar dincolo de asta. 

— Amin, murmură el şi, lăsând deoparte cutia, înaintă cu paşi mari 
spre cort pentru a se alătura cântării. 


Charles, ducele d'Orléans, păşind în bezna din afara cortului 
comandantului francez pentru a se gândi la ordinul pe care îl primise, 
se întreba cum reuşeau englezii să facă atâta zgomot. Răsunau ca 
tunetul dintr-acolo, cum cântau, mâncau, beau, râgâiau, trăgeau 
vânturi şi strigau. Atâta cât putea distinge după formele lor, caii 
francezi legaţi lângă corturile franceze se întindeau în zare cât vedeai 
cu ochii. Ştia că trebuie să fi fost mulţi, mult mai mulţi soldaţi francezi 
pe-aceste câmpuri decât ar fi putut englezii să adune. Dar bărbaţii pe 
care-i putea distinge în apropiere - siluete adunate în jurul unor 
moviliţe fumegânde de jar erau posomorâţi şi aplecaţi de spate. Aici 
nu cânta nicio muzică. (Conetabilul ar fi trebuit poate să-i lase să vină 
pe cei şase mii de oameni pe care-i oferiseră burghezii din Paris; 
poate că n-ar fi ştiut să se bată, dar mai mult ca sigur că s-ar fi 
priceput să găsească pe unul care să le zică-un cântec din fluier. Pe 
de altă parte, e-adevărat că nu poţi lua orăşenii la război; ce-ar putea 
şti despre războaie oamenii de rând?) Caii cavaleriei franceze erau 
aproape cu totul tăcuţi. Oamenii la fel; doar din mijlocul a două-trei 
grupuri pe lângă care trecu gândindu-se la ce avea de făcut, auzi nişte 
glasuri groase  mormăind: „de-acum ducă-se” şi „să-ngropăm 
securea” şi zări nişte îmbrăţişări ţepene, pricepând că, de-a lungul 
câmpului întunecat, vechii duşmani căutau să se împace înainte de a- 
nfrunta moartea unii alături de ceilalţi, în zori. 

Deşi ştia fără urmă de îndoială că floarea cavaleriei franceze 
adunată aici ar fi trebuit să-i bată pe englezi, când îşi privi degetele 
lungi şi slabe - mâini de poet, cum le numise soaţa lui; războiul nu-i 
era câtuşi de puţin chemarea - ducele d'Orléans văzu cu uimire că 
tremurau. 

Dreptatea e de partea noastră, îşi aminti el, întinzând mâna după 
rozariul atârnat în jurul gâtului. Dreptatea e de partea noastră. 
Floarea cavaleriei franceze s-a adunat ca să împlinească voia 


Domnului. 

Ducele d'Orléans era - sau voia să fie, dacă mâinile-i nu l-ar fi dat 
pe faţă - un om al credinţei simple şi clare. Un uzurpator debarcase 
pe țărmurile franceze, cerând pe nedrept pământuri ale Franţei. 
Dumnezeu şi nobilimea franceză adunată sub sfântul stindard al 
Franţei aveau să-l nimicească. 

Dar, în vreme ce degetele-i atingeau boabele rozariului, iar buzele îi 
murmurau Ave Maria şi Pater Noster, se trezi încercând să nu-şi 
amintească de acele bătălii de demult în care nobilimea franceză 
fusese distrusă de crunta bunăvoință pe care Domnul o arătase faţă 
de armatele engleze ale regilor din trecut. 

lar când se gândi la ordinul pe care-l primise pentru ziua de mâine - 
ordin pe care tocmai i-l dăduse conetabilul d'Albret, conducătorul oştii 
în acea zi pentru că regele nu putea fi el însuşi de faţă pe-acest câmp 
de luptă, nu-i veni să creadă că-i era frică. 

Sigur că n-o să asculte de acel ordin. Nimeni altcineva decât regele 
însuşi n-avea dreptul să-i poruncească unui prinţ de sânge regesc să 
se poarte altfel decât eroic pe câmpul de bătălie. 

N-avea de gând să stea în spate cu oamenii lui. 

Avea să se alăture atacului. 


În zori, Charles d'Orléans îngăduise doi valeţi în cortul său ca să-l 
ajute să-şi îmbrace armura. Odată ce urcase în şa, pornise în galop din 
împrejmuirea regală unde-şi petrecuseră noaptea trupele lui. Nu era 
niciun foc; era prea departe de pădure; feţele soldaţilor erau cenuşii 
precum cerul. Coifurile lor de piele erau ude şi păreau la fel de grele 
ca armurile lor strălucitoare. Işi zise: locotenentul e un mocofan. Ar fi 
trebuit să le găsească un adăpost mai bun. Dar îşi reţinu supărarea şi- 
i spuse politicos locotenentului să ia conducerea oamenilor lui în 
luptă. 

— Eu o să mă alătur atacului, spuse el impasibil, refuzând să vadă 
teama de pe chipul lui. 

Acum, cu o mână înmănuşată peste ochi ca să ţină departe ploaia 
măruntă de dimineaţă, stătea la adăpostul câtorva copaci de pe 
ridicătura de pământ, urmărind cum se ridica şi restul armatei de mai 
jos. Era mai bine dispus decât fusese în cursul nopţii. Trupele engleze 
care se mişcau de colo-colo ca furnicile prin noroi erau mult mai mici 
decât lăsase să se înţeleagă tot zgomotul din seara trecută. Abia dacă 
vedea câţiva cai. Englezii erau încercuiți; în pericol vădit; trebuie că 
sunt descurajaţi la vederea mării de soldaţi francezi dinaintea lor. lar 
corturile lor erau cenuşii-cafenii, pline de noroi; nimic din splendoarea 
echipamentului francez. Se îndoia că armele şi caii lor obosiţi de 
campanie mai erau buni la ceva. 


Owain făcea parte din grupul de cavaleri chemaţi în cortul regelui la 
crăpatul zorilor ca să asculte liturghia. Moţăise puţin pe lângă focurile 
pe jumătate stinse - îşi amintea pe jumătate de fericirea din vis, 
simțind atingerea genelor ca nişte aripi de fluture sărutându-i pielea şi 
un trup moale de femeie în braţe - dar fâşiile umede de lumină albă 
pe care le văzu în zare şi care îl făcură să tresară, trezindu-l marcau 
sfârşitul răgazului dinainte să-nceapă toate şi-l umplură de groază. 
Era recunoscător pentru faptul că armura îi ascundea chipul palid şi 
inima ce-i bătea înnebunită. Dar, stând înaintea cortului pătat al 
regelui, se simţi îmbărbătat zărindu-l pe Henric, părând mult mai 
tânăr decât cei douăzeci şi opt de ani ai lui, cu toţi muşchii încordaţi şi 
pregătiţi, trăgând de solzii de metal ai armurii, înjurând de mama 
focului - „îmi tremură nenorocitele-astea de mâini; mereu e-aşa, din 
pricina emoţiei” - apoi plecându-şi pios capul în rugăciune şi primind 
Sfântul Sacrament. 

Tuturor ne e frică, îşi zise Owain, mai liniştit. Chiar şi lui. El ştie 
asta. Frica e firească. N-am de ce să-mi fie ruşine. 

Dar Henric nu mai făcu alte gesturi de frică. Se urcă liniştit pe calul 
lui sur de luptă şi începu să împartă porunci fiecărui cavaler. Trupa lui 
Owain avea să fie în spatele şarjei. Infanteria urma să fie în frunte; 
după ea, arcaşii. Alţi arcaşi pe flancul drept şi stâng. 

Apoi regele porni călare printre oamenii care-şi înşeuau caii sau îşi 
agăţau pe umeri tolbele cu săgeți şi toporiştile, întindeau corzile 
arcurilor, ajustându-le sau încercând tăişul armelor învelite în zdrenţe 
care să le apere de umezeală, legându-şi încălţările. Se oprea adesea 
ca să le vorbească, aplecându-se pe lângă grumazul puternic, lat, 
musculos al calului, spunând cu acelaşi glas vioi, direct şi calm, cu o 
urmă de râset în el, acelaşi lucru fiecărui grup de soldaţi cu care 
vorbea: „Vedeţi bine în ce primejdie ne aflăm; singura cale de scăpare 
e să-nvingem”. Owain, rămas în spate cu oamenii lui, îngrijindu-se ca 
toţi să fie înarmaţi cum trebuie şi gata înainte de a se urca pe propriu- 
i cal bălţat îşi încordă auzul ca orice alt cavaler sau pedestraş pentru a 
prinde vorbele rostite de glasul iubit. lar inima lui se-alătură uralelor 
nervoase ale acestora de prima dată când el vorbi despre victorie. 
Uralele crescură în intensitate şi deveniră mai încrezătoare când 
Henric zise - ecou ritmat, legănat al cântecului din noaptea trecută: 

— Nu uitaţi - i-am bătut la Crecy! l-am bătut la Poissy! 

Din când în când, câte unul mai isteţ îi striga răspunsul: 

— Şi-o să-i batem şi aaaaazi! 

lar regele îl bătea prietenos pe umăr şi mergea mai departe. 

Dar inima lui Owain, ca a oricărui soldat englez, era gata să 
plesnească de devotament şi mândrie fără margini atunci când, după 
ce ajunsese în faţa oştii, Henric arătă spre masa fremătândă a 
călăreţilor francezi, gata să pornească la luptă, strigă încă o dată 


câteva cuvinte de încurajare către întreaga oaste, apoi sări de pe cal. 

Pe jos, ţinându-şi sabia în sus în faţă, strigă către veselii pedestraşi 
îngrămădiţi în spatele lui: „Henric! Henric!” şi, înainte ca Owain să 
priceapă că bătălia începuse, porni, conducând atacul, peste 
pământul moale, către francezi. 


Continua să plouă. Apa picura în ochii lui Charles, ducele d'Orléans, 
prin coif. Alerga prin pădurile tomnatice, gâfâind ca un animal, la fel 
de ud sub armură ca toată mohorârea apoasă din împrejurimi. Alerga 
printre ramurile care răsăreau din ceaţă ca nişte braţe întinse, 
căutând să-l apuce, căutând să-i apuce sabia. 

Nu mai putea respira. Se poticni; se opri; se târî la adăpostul 
nesigur al unui tufiş desfrunzit; şi zăcu acolo, uitând de lume, cu 
braţele deasupra capului, suspinând din greu, simţindu-şi inima 
bubuind de sub platoşă, neascultând zgomotele din spatele lui. 

Ştia ce-avea să vadă dacă se uita înapoi. Un iad sur şi cenuşiu, 
zvârcolitor de muribunzi, cu englezii care săreau de pretutindeni 
asupra lor. Ştia şi ce-ar simţi el: o ruşine cenuşie şi sură şi fără 
margini. 

Oamenii lui trebuie că erau încă pe undeva prin spate. 

Ar fi trebuit să rămână alături de ei. 

Toţi prinții de sânge ar fi trebuit să rămână alături de oamenii lor. 

Dar niciunul nu făcuse asta. Ignoraseră cu toţii ordinele 
conetabilului. Toţi îşi lăsaseră în urmă oamenii. Cu toţii se 
înghesuiseră în fruntea oastei în armurile lor grele, împingându-se, 
înghiontindu-se şi dându-se la o parte unii pe alţii ca să prindă un loc 
mai bun. Toţi pofteau să aibă parte de glorie. 

lar el simţise gloria asta, nici vorbă: când cornul răsunase, iar calul 
lui pornise înainte într-un galop furios, tropăind peste noroi, cu 
valtrapurile-i roşii şi aurii fluturând, în vreme ce el se aplecase peste 
oblâncul şeii, cu fălcile încleştate, cu ochii mijiţi, gata de luptă, gata 
de moarte. Gloria îi cursese în vine, îmbătătoare ca vinul; o ceaţă 
roşie înaintea ochilor lui. 

Dar numai pentru o clipă. 

Apoi calul lui căzuse în noroiul de dedesubt. 

Reuşise să se elibereze, rostogolindu-se. Dar trecuse o lungă clipă 
de înmărmurire până ce se ridicase, clătinându-se, în picioare, 
sprijinindu-se de lance. Genunchiul îl durea. 

Abia atunci văzuse că atacul luase sfârşit. Toţi ceilalţi cai erau 
doborâţi şi ei în noroi, pretutindeni împrejur, cu sutele, schelălăind şi 
urlând şi dând din picioarele lor rănite. lar unele ţipete erau omeneşti. 

Din pricina noroiului şi a ploii mărunte şi a confuziei şi din pricină că 
totul din jur era aşa de cenuşiu şi cafeniu, Charles d'Orléans nu 
pricepuse din prima clipă ce se întâmplase. Apoi văzuse o săgeată 


înfigându-se drept în pieptul calului său. Penele din coadă şuierau. 
Pegas înclinase capul, îşi dăduse ochii peste cap şi murise. 

Englezii nu atacau. Aerul era plin de moarte. Moartea oamenilor de 
rând. Aerul era plin de săgețile arcaşilor englezi. 

Se adăpostise după trupul cald al lui Pegas, nevenindu-i să creadă, 
aşteptând să treacă primejdia. Era încă liniştit, încă în stare, vreme de 
o clipă, să-l dispreţuiască pe duşman pentru că nu pornise la luptă 
cum o cereau legile cavalereşti. Abia atunci când zări furnicile sure- 
cenuşii târându-se pe câmp, în depărtare şi năvălind spre el în cete 
atât de iute, încât, înainte să apuce să se dezmeticească, se 
preschimbaseră în rânduri strânse de ţărani englezi agitând topoare şi 
sulițe, sub călăuzirea unui zeu războinic în armură strălucitoare şi auzi 
urletele ce-ţi îngheţau sângele-n vine de „Henric!” şi „Sf. Gheorghe 
pentru viteaza Anglie!”, Charles, ducele d'Orléans, nepot şi strănepot 
al regilor Franţei, în vinele căruia curgea nobilul sânge al lui Carol cel 
Mare şi al lui Brutus, se înfricoşă şi-şi luă picioarele la spinare. 


Ştirea despre cele ce se petrecuseră la Azincourt se răspândi prin 
Franţa ca vântul aspru de toamnă; stropii de ploaie băteau în ferestre 
ca nişte lacrimi. Zece mii de francezi muriseră şi o mie cinci sute 
fuseseră luaţi prizonieri. Intre morţi se număra conducătorul oastei 
de-atunci, conetabilul d'Albret, şi cei doi fraţi ai săi, ducele de Bar şi 
ducele de Alençon. Tânărul duce d'Orléans care scrisese poezii atât de 
frumoase, în stilul doamnei de Pisan, fusese luat prizonier. La fel şi 
ducele de Bourbon, contele de Richemont, contele de Eu şi mareşalul 
Boucicault. Vaietul plânsetelor se auzea prin orice fereastră deschisă. 
In doar trei ceasuri, Parisul se preschimbase într-o cetate de văduve. 
Nicio casă nobilă din Franţa nu scăpă neatinsă de tragedie. 

Chiar şi ducele de Burgundia - care nu se înrolase în armata regelui 
şi care îşi încuiase propriul fiu de cincisprezece ani ca să-l împiedice 
să fugă la război - îşi pierduse doi dintre fraţi. 

Oraşul se umpluse de şoapte. Poporul Parisului simţise slăbiciunea 
cârmuitorilor săi. Chiar cuprinși de durere, cei îndoliaţi înţeleseră că-i 
aşteptau şi alte necazuri. 


DOI 


Catherine asculta liturghia alături de părinţii ei atunci când veni 
solul. 

Se auzi o încăierare la poartă. Apoi vreo douăsprezece capete se 
arătară. 

— Sire! rostiră glasurile. 

Preotul privi în sus prin fumul de tămâie, în aşteptare. Regele privi 
în altă parte. Catherine îşi dădea seama cât de mult detesta tatăl ei - 
încă fragil, mişcându-se cu greu şi încercând să-şi revină din accesul 
de boală - să fie întrerupt. 

— Sire, îl chemară vocile cu insistenţă. 

Le era tuturor limpede că veştile trebuie să fi fost proaste. 
Catherine simţi cum inima începe să-i bată mai tare. Mama lui 
Catherine, gâfâind, se ridică în picioare. Intinse o mână spre rege, 
care îşi privea mâinile. 

— După ce terminăm, nu? zise el jalnic, arătând către preot şi către 
potir; dar ea se mulţumi să-i zică nerăbdător: „Haide” şi începu să-l 
tragă de mână. 

Când îi spuseră, el nu făcu nimic. Regina fu cea care năvăli afară 
din încăpere, cu lacrimi mari alunecându-i pe faţă, ţipând: „Chemaţi 
consiliul” şi „Trimiteţi după prinţul Louis!” şi „De ce nu ni s-a adus la 
cunoştinţă mai devreme?” şi „Condoleanţe văduvelor! O listă cu 
preţurile de răscumpărare! Slujbă la Nôtre Dame! Doliu mare pentru 
toată Curtea!” Solul şi curtenii alergară după ea, protestând sau 
susţinând-o sau agitându-se să facă sugestii, cu zvon de larmă şi 
importanţă. Însă regele Charles se mulţumi să rămână aşezat pe 
bancă, cu ochii goi. 

Sfioasă, Catherine întinse mâna şi-o puse pe mâna lui tremurătoare 
şi pătată. Capul i se învârtea. Dansase cu Charles d'Orleans chiar 
săptămâna trecută. li povestise despre calul lui de război. Pegas, îi 
zisese el dezinvolt; părea aproape ca un cal înaripat. Avea să-l 
doboare la pământ pe regele Angliei doar cu copitele. 

— Visez să-l dobor eu însumi în încleştarea luptei, cu o singură 
lovitură de sabie. 

Catherine îi  admirase ambiția. Charles d'Orléans fusese 
înveşmântat în catifea albastră cusută cu perle. Acum încerca să şi-l 
închipuie în lanţuri, târât prin noroiul din Calais şi îmbarcat fără 
menajamente pe-o corabie englezească, însă nu reuşi. Nu putea fi 
adevărat. Trebuie să fi fost o greşeală. 

Tatăl ei smuci din cap şi nu zise nimic. 

— E greu de crezut, murmură Catherine, mângâindu-i pielea ca de 
hârtie; amintindu-şi cum, doar cu câţiva ani în urmă, tatăl ei o urcase 
în copacul pe care-l vedea de la fereastră, hohotind de râs. 


Ce puternic era pe-atunci. Şi ce tânăr. Acum părea un bătrân. Nu 
părea să asculte. 

— O să fie în ordine, tată, nu trebuie să te îngrijorezi... se avântă 
ea. 

Era şocat, se gândi. Ce greu trebuie să fie să porţi toată povara 
asta de unul singur pe umeri; să fii rege în vremuri tulburi trebuie că-ţi 
frângea inima. 

— O să strângem banii de răscumpărare. Henric al Angliei nu e un 
om rău. Ştie legile războiului. Chiar dacă o să dureze ceva vreme... 

Liniştit, tatăl ei răspunse. 

— Nu Henric al Angliei. 

Dar nu era tocmai un răspuns. Ea pricepu că el se gândea la cu 
totul altceva. El o privi cu înţelegere. Rânji. 

— Gheorghe. 

— Gheorghe? 

El rânji iarăşi. 

— Eu. 

Se holbă la el. Auzise greşit? El izbucni în râs. Apoi căpătă o privire 
şireată. Apoi surprinsă. 

— Să nu-mi zici că nu ştiai, zise el şi-i făcu cu ochiul. Eu sunt 
Sfântul Gheorghe al Angliei. 

Ea nu ştia ce să facă. 

Nu înţelegea ce spunea. 

Ştia doar că avea nevoie de ajutor. Tata avea nevoie de ajutor. Nu 
era stăpân pe sine. 

Se dădu înapoi, uitându-se după careva dintre gărzi ca să-i cheme. 

Dar înainte să-i poată atrage atenţia vreunuia dintre paznicii care 
aşteptau în prag, tatăl ei privi în jos la haina pe care o purta, ţesută cu 
crini. 

Ea zări groaza de pe chipul lui; o groază atât de mare că îi veni şi ei 
să ţipe. Chipul regelui se strâmbă. Ochii aproape-i ieşiră din orbite. 

— Păianjenii! Păianjenii! ţipă el, începând să tragă de ei, apucând 
de o margine a pânzei şi smulgându-şi-o de pe trup cu mâini care 
totuşi nu erau aşa de fragile şi de îmbătrânite. 

Gărzile începură să se adune lângă el, părând speriate. 

— Păianjenii! Luaţi-i de pe mine! schelălăia el, cuprins de groază. 

— Nu sunt păianjeni, tată, zise ea încet, dar acum el se tăvălea pe 
jos, mârâind şi trăgând cu dinţii de material, cu saliva prelingându-i-se 
din gură, trăgând de stofă precum un câine ce-şi fugăreşte coada. 
Sunt crinii Franţei. Emblema ta. 

Ceea ce pricepu, dincolo de ciudăţenia, de sentimentul de ireal a 
tot ce se întâmplase în dimineaţa asta era că deşi gărzile erau 
speriate, nu păreau surprinse de modul în care se purta tatăl ei. 

Se plasau în jurul lui, gata să-l ridice. Dar nu-l ridicară. Nimeni nu 


îndrăznea să se atingă de persoana regelui. Aşteptau o poruncă. Cu 
groază crescândă, înţelese că aşteptau o poruncă de la ea. 

— Nenorociţii de crini-păianjeni ai Franţei! auzi ea, în vreme ce se 
întorcea cu spatele. N 

N-avea voie să plângă. lşi înghiţi lacrimile. Zărind privirea 
căpeteniei gărzilor, încuviinţă din cap. Nu era nimic altceva de făcut. 

— Spuneţi-i mamei mele, zise ea, acoperindu-şi ochii cu mâna ca şi 
cum încerca să-i ocrotească de vânt. 

Gărzile nu trebuiau să vadă o prinţesă de sânge regesc ieşindu-şi 
din fire. N 

Undeva în adâncul ființei ei trebuie că ştiuse. Ințelegând însă acum 
totul, era ca şi cum toată fiinţa ei era frântă chinuitor în două. Nimeni 
în afară de ea nu era surprins, pentru că mai văzuseră asta. Aşa era 
boala tatălui ei. Era nebun. 


Catherine stătea încă în capela privată a mamei ei, câteva ceasuri 
sau clipe mai târziu, când o găsi Christine. Christine se hotărâse să 
vină s-o vadă de îndată ce auzise ştirea despre Azincourt. Acum nu 
era vreme să-ţi aminteşti de amărăciunile trecute, îşi zisese Christine 
hotărâtă, grăbindu-se spre Hôtel Saint-Paul; acum era vremea 
reîntâlnirii între vechi prieteni. De luni de zile îi lipseau vizitele ei. 
Catherine avea să aibă nevoie de ea. 

Mangalul nu părea să dea niciun pic de căldură. Se părea că avea 
să se pornească o iarnă timpurie. Christine tremura pe sub blănuri, 
cutremurată de ştirile de pe front; şi o putea auzi chiar de-aici pe 
Catherine tremurând. 

— Doamna mea are nevoie de mine, îi spuse ea soldatului care 
păşise automat înainte ca să-i taie calea oricui ar fi vrut să tulbure 
liniştea prinţesei. 

Ea îi aruncă o privire tragică. 

— Ţinând cont că sunteţi dumneavoastră... zise omul, zărindu-i 
poate ochii înroşiţi. 

O lăsă să treacă. A 

Catherine era îngenuncheată, singură. Işi privea mâinile. Erau 
livide, alb-albastre. Christine îşi zise că probabil nu era aşa pentru că 
se ruga. 

Se lăsă şi ea în genunchi lângă prinţesă. 

Când Christine îi întinse braţele, Catherine se afundă în ele. 

— L-am văzut pe tata... mormăi Catherine...când a început... ştii... 

Christine o strânse mai tare. Nu aflase de asta. Vestea o lăsă cu 
răsuflarea tăiată. Nu s-ar fi gândit că s-ar fi putut întâmpla ceva şi mai 
rău pe ziua de azi. 

— A zis că era Sfântul Gheorghe al Angliei. Şi-a sfâşiat crinii de pe 
haină. Zicea că-s păianjeni. 


Christine mirosi parfumul greu al reginei, de ulei de trandafiri, în 
părul fetei; dar îi simţi şi prospeţimea tinereţii. Catherine ar fi trebuit 
să fie plină de speranţă. Dar erau şi multe lucruri de care să se teamă. 
Ce rău îi părea Christinei pentru fata asta care trebuia să înfrunte un 
necaz pe care nu-l putea nici măcar înţelege. Primul din atâtea altele, 
poate. 

— Ar fi trebuit să ţi se spună mai dinainte, zise ea, prin „se” făcând 
aluzie la regină. Acum nu mai eşti copil. 

— El e... nebun, zise Catherine, ridicându-şi ochii spre Christine; iar 
în ochii ei pierduţi Christine zări un hău fără fund de groază; demoni şi 
păianjeni târându-se. Posedat. Suntem blestemaţi. Cu toţii. Franţa e 
blestemată. 

Era atât de-aproape de ce gândea Christine însăşi că-şi tinu 
răsuflarea. Catherine era mai vitează decât se aşteptase - îi spunea 
pe nume lucrului de care se temea. Cu toate acestea, clătină din cap. 

Catherine zise cu asprime: 

— Dar tu ne-ai învăţat asta. Regele este capul corpului politic. 
Nobilii sunt mâinile şi braţele sale. Ţăranii sunt picioarele şi tălpile 
sale. Nu-ţi aminteşti? 

Christine încuviinţă fără nicio tragere de inimă. 

— Ei bine, oare asta nu-nseamnă că, dacă el înnebuneşte, şi ţara 
înnebuneşte odată cu el? 

Tăcere. 

— Asta era ceea ce se întâmplase de la bun început, nu-i aşa? zise 
Catherine. 

Christine nu se putu îndura să fie de acord. 

— N-au făcut altceva decât să-l închidă întotdeauna, zise Christine 
în cele din urmă, schimbând subiectul, dându-şi seama că părea 
incoerentă, dar fără să reuşească să-şi revină întru totul în fire. Ori de 
câte ori se întâmplă asta. Tuturor le e prea frică să recunoască faptul 
că a înnebunit. Mai demult era violent. Acum nu mai e. Mă duc să-l 
văd uneori. Are slujitorii cu el. Ştim asta. Dar îi e frică; îi e frică 
întotdeauna. Nu are cu el pe nimeni dintre cei pe care-i iubeşte. 

— Şi mama mea? 

Christine clătină din cap. Ştia că ar fi fost necinstit să nu-i 
povestească lui Catherine că, în nebunia lui, ori de câte ori îşi vedea 
soaţa, regele o ataca. Dar anii în care detestase tot ce avea legătură 
cu regina - sentiment pe care nu-l putea discuta cu Catherine - îi 
închiseră gura. Lăsă tăcerea acuzatoare să se adâncească. 

— Dar pe tine te iubeşte, zise ea încetişor. Dacă tu te-ai duce la 
el... dacă nu ţi-ar fi frică... dacă ai sta să asculţi de ce-i e frică... cine 
ştie, poate că i-ar face bine? L-ar putea face întreg la... ar putea chiar 
să-l ajute să se vindece... 3 

Catherine îşi ţinu răsuflarea. Işi dădu seama că nici Christine, care îi 


sugera asta, nu credea că era mai mult decât o slabă nădejde. Îşi 
muşcă buzele. Zise, îngrozită: 

— Vrei să zici că... eu... să mă duc la eh 

Christine încuviinţă din cap. 

— Atunci când e... mormăi Catherine, privind în jos; strângând din 
pumni. 

Christine o strânse mai tare în braţe; îşi puse mâinile peste ale ei; o 
lăsă pe Catherine să-şi îngroape capul la pieptul ei. Fata avea nevoie 
de alinare; avea s-o ajute să se hotărască. Apoi, inimă lângă inimă, 
Catherine murmură, foarte sigură pe ea: 

— Da. Acum. 


Era îmbrăcat într-o cămaşă albă, lungă. Era într-o odaie albă pe 
care ea n-o mai văzuse niciodată, cu paznici la uşă. Christine rămase 
lângă aceştia; o strânse de mână pe Catherine când deschiseră uşa 
înaintea ei. 

El stătea pe marginea ferestrei, cu picioarele ridicate de pe podea, 
privind spre cerul alb. 

— Mor de sete, îi zise, fără să o privească, cu glas de băieţel. 

Dar când Catherine îi turnă apă dintr-un ulcior de pe masă, el n-o 
luă în seamă. 

Ea aşteptă. Glasul începu să vorbească iar, de astă dată şiret: 

— Nu mă păcăleşti tu pe mine. Te prefaci că eşti micuța mea 
Catherine. Dar eu ştiu cine eşti cu-adevărat şi ce vrei de la mine. Vrei 
să-mi furi sufletul. Şi eşti crudă, crudă... ştii cât de sete mi-e... setea 
iadului... sufletul meu e-aşa de ars de sete şi deznădăjduit... încerci să 
mă păcăleşti cu apa ta... ştii că nu pot s-o beau. i 

Catherine stătu foarte liniştită, simțind scaunul de sub ea. Işi zise: 
trebuie să spun ceva. Spuse: 

— De ce? 

Se auzi un ciudat chicotit de râs. 

— Pentru că dac-o beau, o să-mi furi sufletul, fireşte. Să nu-ți 
închipui că nu ştiu. Dacă te las o dată să intri, o să-mi iei totul; n-o să- 
mi mai laşi nimic. Aşa faci mereu. Mi-ai furat şi sabia, nu-i aşa? Tu sau 
ea, sunteţi toţi la fel... lar acum soarele s-a întunecat şi lumea se 
sfârşeşte şi tu ai să-mi furi şi sufletul. i 

Se opri. Cântă ceva încetişor ca pentru sine. işi apucă piciorul 
cioturos cu mâna noduroasă, ferindu-şi tot timpul privirile de 
Catherine. 

După câtăva vreme, îi auzi glasul din nou, mai blând acum şi 
rugător. 

— Da’ nu te mai uita la mine, da? zise acesta. E primejdios să te uiţi 
la cineva care-i făcut din sticlă. Privirea trece prin tine, ştii. Imi 
străpunge inima. O privire şi se-alege praful de mine. O să mă spargi 


în bucăţi dacă te uiţi la mine. Şi nu vrei asta, nu? 

Ea clătină din cap, simţindu-şi lacrimile pe mâini. Apoi îşi aminti că 
el n-avea să vadă mişcarea. N-o privea. 

— Nu, se smiorcăi ea, sperând fără sorţi de izbândă că el avea să-i 
audă deznădejdea din glas şi că o să se întoarcă, că o să alerge să-şi 
liniştească fetiţa; că o să se piardă în îmbrăţişarea sa uriaşă, simţindu- 
i căldura şi uitând de toate astea. Nu, Papă, n-aş vrea asta. 

Păru că trecuse o veşnicie până ce Catherine auzi nişte zgomote 
dinspre uşă. Christine se strecură înăuntru; se uită atentă în jur, spre 
Catherine, trimiţându-i o privire plină de căldură şi de admiraţie şi de 
înţelegere. În sfârşit, îşi zise Catherine, atât de uşurată încât simţi că o 
iubea necondiţionat pe Christine şi uitând, în această clipă caldă, de 
trecuta răceală dintre ele. 

Ea băgă de seamă cum Christine nici nu se uita la regele Franţei, 
care avea mâinile încleştate de zăbrelele ferestrei, cu picioarele 
ridicate de la pământ. Dar îi spuse un „Bună dimineaţa” cu glas vioi, 
privind peste umăr. 

Christine se aşeză lângă Catherine la masă şi îşi aşeză o mână 
peste a ei. Era caldă. Era minunat de obişnuită. Catherine se agăţă de 
ea. Dar îşi păstră chipul curajos. 

— Aţi apucat să vorbiţi? întrebă Christine, ridicându-şi glasul către 
cea de a treia persoană - tăcută - din încăpere. Voi doi? 

Glasul începu. Plângăreţ; melodios; bârfitor; înşelător. Tatăl lui 
Catherine n-ar fi fost niciodată aşa. Ea-l ascultă, cu groază. 

— Oh, e viclean, îi spuse Christinei cel ce nu era tatăl ei (şi 
Catherine îşi zise dintr-o dată: poate că a avut un asemenea glas 
cândva, demult, când el şi Louis şi Christine erau doar trei copii care 
se jucau împreună prin grădini?). E foarte viclean. A venit aici la duhul 
din grădina cu buruieni... la vântul deşertului... ca să-mi fure sufletul. 
Zice că nu vrea asta, dar eu ştiu mai bine. 

Christine îi strânse şi mai tare mâna lui Catherine, de parcă-i 
simţea disperarea. 

— Dar acum eşti aici cu noi, îi zise ea senină glasului. Eşti încă aici. 

— Ba nu, răspunse el iute. Nu-s aici. M-am ascuns. Sunt fiare 
sălbatice în păduri. Stau liniştit. Foarte liniştit. N-o să mă vadă. Pot să 
mă fac că nu-s nimic. Linişte, linişte. Nu mai răsufla. Nicio mişcare. 
Nimic viu. Toate-s afară. Nu o să mă vadă aici. Sunt nimic. Nimic. 

Împotriva voinţei ei, Catherine îşi simţi chipul crispându-i-se. Se 
concentră asupra mâinii Christinei, simţindu-i forţa. 

Dar nu putu să rabde. Un glas la fel de ciudat pentru ea cum era şi 
glasul cântat al tatălui ei îi izbucni din gură: 

— Ba nu! Eşti regele Franţei! Eşti tatăl meu! 

Glasul se opri. Christine scutura din cap. Era limpede că Christine 
credea că făcuse ceva greşit. Dar simţi cum bărbatul de la fereastră 


căzu pe gânduri. 

— Nu... aşa zic ei, dar ăla nu-s eu, zise el în cele din urmă, foarte 
bine chibzuit. Ce e un rege? E-o coroană. Un corn. Un steag. Asta vor 
ei. Un simbol. Dar eu nu-s aşa. Nu-s făcut din aur şi purpură, nu? Nu-s 
făcut din metal. Nu-s făcut din nimic. Sunt o stafie. Nu-s vrednic să fiu 
altceva. Picioare de aur... ar fi înfricoşător să ai un stomac de aur. 

Mâna încordată a Christinei se destinse. Dar apoi glasul ţipă, iar 
bărbatul de la fereastră îşi acoperi capul cu mâinile. 

— Sunt băiat bun! Fac ce mi se spune! zise glasul, alunecând într-o 
şoaptă. Ai grijă de el după ce-oi pleca; el e nădejdea mea de veşnicie; 
şi e aşa de tânăr. Uşuratic. Fă-l serios şi înţelept ca Solomon. Citeşte-i 
filosofie. 

Apoi zise vioi: 

— Fă-l puternic şi viteaz şi îndrăzneţ. 

Şi strigă: 

— Un rege războinic! Să-i bată pe englezi! Daţi-i armura! Sabia! Hai 
la vânătoare! Hai la luptă! Hai să ne iubim! Nu, hai să ne batem! 
Salvaţi sângele regesc! Vărsaţi sângele regesc! Faceţi dragoste, nu 
războaie! lubeşte-ţi soaţa! Să ai copii! Du mai departe viţa regească! 
la-ţi iubite! Nu plânge când mor copiii! Pentru sângele regesc nu 
există durere! Nu plânge, dansează! Hai să dăm un bal! Cel mai mare 
din câte s-au văzut! Fântâni cu vin! Să le-arătăm cine suntem noi! 
Vindecă bolnavii! Regii vindecă bolile... regii şi lisus... Regii sunt unşii 
lui Dumnezeu! Vindecă! Insoară-te! Cheltuieşte! Salvează! Luptă! 
lubeşte! Urăşte! Dansează! Ucide! lartă! 

Tatăl ei încetă să mai strige. Lacrimile i se prelingeau pe obraji. 
Scânci: 

— S-a apucat de prostii, sigur că da; nu se mai gândeşte la nimic 
altceva decât la vânătoare şi la dansat noaptea întreagă. Ea nu-l 


iubeşte. Îl iubeşte pe fratele lui. Ăsta nu-i un bărbat adevărat, ca 
taică-său. Nicio speranţă, împotriva englezilor. Nu de la ăsta. 
Plângăcios: 


— Îmi iubesc fratele. 

Işi epuizase toată forţa. Se chirci tot, mormăind cuvinte pe care 
Catherine nu le putea auzi. 

Cu tristeţe, dar liniştită, Christine clătina din cap. 

Catherine tremura. Dar undeva, în adâncurile fiinţei ei, găsise milă. 
N-ar fi trebuit să-i spună că era regele. Asta îl pornise. Acum îşi dădea 
seama de asta. 

— Imi pare rău, zise ea, fără să privească spre Christine ca s-o 
îndrume. Te-am supărat. De fapt, voiam doar să-ţi spun că te iubesc. 

Catherine o bătu pe mână, apoi spuse: 

— Ea nu înţelege. Dar nu vrea să-ţi facă rău. Ştii că poţi să ai 
încredere în mine, nu-i aşa? Poţi să ai încredere şi în ea. 


Mormăitul continuă. 

— N-o să mă uit. N-o să-ţi fur sufletul, zise Catherine. 

Dintr-o dată, îşi dori cu disperare să facă ceva ca să alunge 
mâhnirea din sufletul bărbatului bolnav. Voia să-i aline setea. 

Se ridică şi îi duse acestuia cupa, la marginea ferestrei. 

Îşi tinu capul într-o parte. 

Abia după ce se aşeză reuşi să-şi ia inima în dinţi şi să privească în 
sus spre chipul Christinei. In ochii femeii mai în vârstă se aprinsese 
speranţa. Ea ridică din sprâncene, dădu din cap şi şopti: 

— A băut-o. 


Catherine începu să vină zilnic în odaia albă. 

Era locul unde se descopereau tainele. Tot ce nu înţelesese până 
atunci devenea limpede. Ceea ce nu pricepea ea însăşi, îi explica 
Christine. Christine îi arăta lumea oamenilor mari - în sfârşit, adevărul 
pe care ea nu-l zărise decât pe jumătate. Catherine era când 
îngrozită, când recunoscătoare. 

Christine spuse că ea credea că regele Franţei se ascunsese în 
nebunia lui pentru că se temea de moarte să înfrunte realităţile vieţii 
sale. 

Fusese un rege-copil, un orfan fără de nimeni care să-l îndrume. 
Propriul lui tată ar fi vrut ca el să fie crescut ca să ajungă un filosof 
înţelept cum era şi el. Dar până la urmă copilăria lui Charles se 
petrecuse cu totul altfel - cu nobilii care se certau pe el ca să-i 
şterpelească puterea absolută ce-i era sortită şi apoi în viaţa 
ameţitoare, risipitoare de distracţii şi escapade cu sălbaticul, isteţul lui 
frate mai mic, Louis d'Orléans. 

Apoi se însurase; şi pentru o vreme crezuse că-şi aflase izbăvirea în 
dragostea soaţei lui. Dar asta fusese şi ea o iluzie, ca şi dragostea 
tatălui lui. In tinereţe, regina Isabeau era o frumuseţe. Regele Charles 
fusese fascinat de ea de îndată ce o văzuse. Făcea tot ce voia ea. Ea 
era fermecătoare; îi plăceau petrecerile; balurile; îi plăcea să se 
distreze. lar fetei care crescuse în liniştita Bavarie, căreia nu-i trecuse 
nicicând prin minte că avea să devină regina celei mai mari Curți din 
Europa, nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste ea, făcând din ea 
cea mai importantă femeie din slăvita Franţă. | se urcase la cap. 
Balurile pe care le dăduse... petrecerile... iubiții pe care şi-i luase... 
prăpădul pe care-l provocase. Regele nu protesta la nimic. Era robul 
ei. Ea îl înnebunise. 

— lubiţi? întrebase Catherine. 

Christine se mulţumise să ridice din sprâncene, lăsând iarăşi să se- 
aştearnă o tăcere acuzatoare. Erau multe învinovăţiri tăcute în 
privinţa asta, începea să-şi dea seama Catherine. Ea simţi şi că 
datoria de a o lămuri cu privire la slăbiciunile reginei nu era una pe 


care Christine o găsea întru totul neplăcută. 

Cea mai scandaloasă legătură a reginei Isabeau fusese cea cu 
fratele soţului ei, Louis d'Orléans, zise Christine. 

Cei doi fraţi plecaseră împreună în Provența. Făcuseră un pariu 
despre care din ei avea să ajungă cel dintâi la Paris: cu barca, călare, 
prin orice mijloace. Louis ajunsese primul - după cinci zile. In timp ce 
Charles era încă pe drumul spre casă, fratele lui se dusese direct la 
Isabeau. 

Legătura aceea fusese cea care făcuse să se-aleagă praful de 
mintea regelui Charles, credea Christine. Nebunia regelui începu de 
îndată ce află despre asta. Se pierduse în soaţa lui; iar acum ea-l 
distrugea. 

Charles şi Louis plecaseră la vânătoare câteva zile mai târziu. Era 
foarte cald; Charles, înveşmântat în catifea neagră, asudase. Dar 
nimeni nu se aştepta ca el să înceapă să strige că erau ochi care-l 
priveau din spatele copacilor... duşmani... şi să înceapă să-şi 
străpungă pajii cu lancea. Ucisese patru dintre ei până ce reuşiseră 
să-l doboare şi să-l liniştească. 

Nebunia lui nu făcuse altceva decât s-o împingă pe regină înapoi în 
braţele iubitului ei. lar favoritismele ei îl jigniseră pe ducele de 
Burgundia, rivalul lui Louis d'Orleans în lupta pentru putere. Aşa că 
ducele de Burgundia îl ucisese pe Orleans, iar cercul vicios al luptelor 
dintre nobili începuse. Intrigile reginei duseseră la crearea a două 
armate franceze, în luptă una cu alta, distrugându-şi ţara. 

Acum un prădător din Anglia pândea şi el din urmă, iar Franţa era 
sfârtecată. 

Dar regina era prea leneşă ca să încerce să îndrepte răul făcut. 
Singurul său răspuns fusese să îi aducă soţului ei o fată din rândurile 
burgheziei, numită Odette de Champdivers - pe jumătate dădacă, pe 
jumătate amantă - şi ori de câte ori avea un acces de nebunie, îi 
încuia pe amândoi într-o odaie şi chicotea că-i găsise o „micuță 
regină” care să aibă grijă de el. 

Regina, îi explica Christine lui Catherine, punând-o pe fată la curent 
cu istoria propriei sale familii, găsea cu cale să-l acuze pe rege de 
această lipsă de fidelitate ori de câte ori se supăra sau când îi era la 
îndemână să se simtă prigonită. Dar de îndată ce Catherine află şi 
începu să se ducă să-şi vadă tatăl, Christine puse ca Odette să fie 
alungată în linişte de la palat; şi încetă şi să mai încuie uşa de la odaia 
albă. 

— Nu mai avem nevoie de ea, zise ea despre Odette, cu sumbră 
satisfacţie. Sau - scuturând din chei - de astea. 

Regina n-avea să afle de schimbări decât dacă-i spunea cineva, 
căci Isabeau mai mult ca sigur n-avea să vină să verifice ea însăşi cât 
timp durau accesele de nebunie ale soţului ei. 


Dar, chiar şi cu Christine şi Catherine în încăpere împreună cu el, 
regele nu se folosi de şansa că uşa era descuiată ca să iasă afară. Era 
prea speriat. Şi nu era de mirare, îşi zicea Catherine, începând să 
înţeleagă. Verii şi unchii lui Catherine îşi construiau fortificaţii în jurul 
caselor oriîncotro priveai, chiar şi în Paris. Drumurile de ţară erau 
pline de oameni înfometați şi de tâlhari; iar verdele ogoarelor se 
sălbăticise, umplându-se de buruieni. Nu-i de mirare că tatăl ei fugise, 
ascunzându-se în acel neant întunecat de groază şi închipuiri. 

— O numim nebunie, dar întunericul în care se pierde el nu e 
departe de realitate, spusese Christine cu tristeţe. Cu toţii ne-aflăm 
acolo... o Franţă plină de teamă şi de stafii... doar că nu le vedem la 
fel de limpede ca el. 


— De ce-o chinuieşti pe biata fată? o întrebă Jean de Castel pe 
Christine. N-are cum să-şi ajute tatăl. 

Era târziu. Priveau tăciunii din vatră. Christine părea să se 
încăpăţâneze. 

— De ce nu încerci mai bine s-o încurajezi pe regină s-o mărite şi s- 
o ajuţi să plece de-aici o dată pentru totdeauna? stărui Jean. Ce rost 
are s-o ţii aici şi s-o bagi în toată nebunia asta? 

Ochii Christinei scânteiară. 

— Asta nu-i vreme de măritiş, zise ea acră. Ştii bine. Tinerii prinți cu 
care s-ar putea mărita sunt cu toţii prizonieri ai englezilor sau sunt 
plecaţi la luptă. 

Ea se ridică, îşi îndreptă fustele, încercând să arate severă, însă 
Jean băgă de seamă că era pe-ascuns încântată de ceea ce făcea. Ea 
adăugă: 

— lar când va veni cu-adevărat pentru Catherine vremea să se 
mărite, n-o să-i strice deloc dac-o să se ştie că e aşa de apropiată de 
tatăl ei. 

— De ce? întrebă Jean. 

— In caz că s-or găsi nişte limbi ascuţite, răspunse Christine, cu o 
iuţeală care trăda faptul că se gândise foarte mult la asta. În caz că 
cineva îşi aminteşte cum legătura mamei ei cu Louis d'Orléans s-a 
sfârşit cu moartea lui, însă a început cu un an înainte să se nască 
Catherine. Nu le-ar lua mult ca să facă lumea să se gândească de 
două ori despre cum bavareza n-ar sta pe gânduri dacă ar fi să-i 
aducă în cuib nişte pui de cuc. 

Jean clătină din cap. 

— ţi faci prea multe griji, zise el, mai destins. Nimeni nu zice aşa 
ceva. 

— Bârfele apar de nicăieri, răspunse Christine. Când ai stat la Curte 
atâta vreme câtă am petrecut acolo eu, o să înţelegi asta. Şi 
Catherine şi Charles... crescuţi în umbră cum au fost... ar fi uşor să 


tragi o astfel de concluzie. N-aş vrea ca... îndoielile să-i strice lui 
Catherine şansa la o căsătorie bună. 

Se uită sfidătoare la fiul ei. 

— Pentru Charles nu contează. El e deja însurat - şi are doi fraţi mai 
mari. Nimeni n-o să se-ntrebe prea mult al cui sânge îi curge lui în 
vine, fiind abia al treilea la tron. Dar Catherine are toată viaţa înainte. 
Soţul ei va trebui să fie sigur de viţa ei. Pentru ea contează. Aşa că - 
las-o să aibă grijă de tatăl ei. Lasă lumea să vadă cât de puternică e 
dragostea care-i leagă. Tatăl şi fiica, împreună. Sângele nu minte. 

— Şi dacă ea este într-adevăr bastardă? întrebă Jean, făcând pe 
avocatul diavolului. Şi dacă, lucrând la strângerea acestei legături, 
unelteşti în fapt ca să faci să treacă un copil din flori drept copilul 
regelui - şi poate să te faci vinovată de întemeierea unei căsătorii 
regeşti pe o înşelăciune? Nu crezi c-ar fi un păcat? 

Dar Christine clătină din cap. O încântau aceste înfruntări cu fiul ei. 

— Nu, spuse, rânjind la rândul ei. Cunoaşterea acestui lucru Îi 
aparţine lui Dumnezeu, nu mie. Nu pot şti ce-i în mintea Lui; sunt doar 
un muritor. Pot să mă îngrijesc doar de cum ar putea arăta lucrurile 
pentru alţi oameni ca mine. Copiii ăştia doi au avut şi-aşa o viaţă grea 
încă de la început. N-au nevoie de alte necazuri. Vreau ca fata să aibă 
o căsătorie fericită, copiii şi dragostea pe care le merită. Asta e o cale 
de-a o ajuta să le obţină pe toate. 

Jean de Castel strânse din umeri, recunoscându-şi înfrângerea. 

— Eşti mult prea vicleană, zise el, în vreme ce ea-l săruta pe frunte 
şi pornea spre uşă. 

Abia când Christine ajunsese deja în prag, el îşi aminti argumentul 
evident şi-l lansă: 

— Dar oare Catherine a ta vrea măcar să se mărite? E vreun prinţ 
despre care vorbeşte? Are prieteni? li place de cineva? 

El nu-şi amintea să fi auzit nimic de felul ăsta. 

Christine se întoarse. Pentru o clipă văzu în ochii ei îndoiala. 

— Ea spune că au şi-aşa destule griji cu regele, replică ea. 

Privi în jos. Jean ar fi putut să jure că mama lui se simţea vinovată 
în legătură cu ceva, dar nu-şi putea închipui cu ce. 

— Nu vrea să vorbească despre asta. 


Regina nu ştia că fiica ei Catherine găsise calea către încăperea 
albă. Deşi Christine insista ca ea să-i ţină tovărăşie zilnic mamei ei, ea 
nu-şi găsi cuvintele ca să-i zică acesteia că aflase despre boala tatălui 
său. 

Capul îi era plin de întrebări. Mintea-i era plină de imagini ale 
mamei ei - sau de o imagine mai tânără a ei, încă slabă, purtând unul 
din acele văluri enorme care-i plăceau pe-atunci, chicotind răutăcios 
la vreo glumă deocheată, afişându-şi sânii obraznici - sărutându-l pe 


unchiul de care Catherine îşi amintea doar vag: înaltul, blondul Louis 
d'Orleans, cu pletele şi cu ochii săi vicleni. 

Oare mama ei chiar ar fi... cu fratele propriului ei soţ? Catherine 
găsea acest gând atât de îngrozitor că nu îndrăznea să-l creadă. Voia 
s-o întrebe pe mama ei, dar frica o făcu să-şi pună frâu gurii. Îşi putea 
închipui cum ar fi arătat chipul acesteia dacă ar fi îndrăznit să întrebe. 
Gândul c-ar putea încerca să-i răspundă îi îngheţa sângele-n vine. 
Rămase la locul ei, iar întrebările continuară să o frământe. 

Aşa că regina Isabeau era oarecum nedumerită de privirile 
acuzatoare pe care fiica ei i le arunca în alcovul său foarte încălzit, 
printre sobiţele care răspândeau căldură şi miresmele de ulei de 
trandafiri ce se ridicau dintre cărbunii ascunşi în pântecele lor şi 
printre frescele meşteşugite cu ţinuturi împădurite şi copii mâncând 
fructe, printre flori. 

Regina îşi înfipse adânc degetele în bomboniere, gustând din 
fiecare fel, pe măsură ce doi pitici despachetau dulciurile şi le 
rânduiau pe mese. Douăzeci de livre de drajeuri. Douăzeci de livre de 
bomboane cu coriandru. Douăzeci de livre de paste du roy. Câte 
douăzeci de livre de fondante cu gust de scorţişoară şi de trandafiri. 
Patruzeci de livre de nuci zaharisite. Işi linse zahărul de pe mâinile 
lipicioase. N-avea să fie niciun bal în iarna asta, fără îndoială. Dar 
câteva dulciuri nu făceau niciun rău. 

— Bune, zise ea cu glas mieros. Cele cu zahăr de trandafiri - 
încercaţi şi voi. 

Piticii rânjiră cu poftă şi începură să şi le îndese în gură. Dar 
Catherine se mulţumi să clatine din cap şi continuă să arate mohorâtă 
şi posacă. 

Regina Isabeau nu ştia ce nu era în ordine cu Catherine. Fetele-s 
aşa de misterioase. Nu era asemenea uneia dintre sărmanele ducese, 
alergând de colo-colo să-şi pună în gaj averile ca să strângă banii 
pentru răscumpărarea soţilor lor. 

Isabeau continuă să mestece, privind spre fiica ei, dintr-o dată 
iscoditoare. Doar dacă... Oare nu cumva, la o adică, ar putea fi 
îndrăgostită de vreunul dintre tinerii cavaleri luaţi prizonieri la 
Azincourt? 

Clătină din cap. Catherine, pricepu ea, n-avea de gând să-i spună 
nimic. Prea bosumflată. Ei bine, n-are decât, ea pierde. Dulciurile erau 
delicioase. Işi întinse două degete rozalii ca să mai apuce câteva. 

A doua zi, când Catherine se duse în apartamentele mamei sale, 
văzu că erau goale. Tapiseriile de pe pereţi dispăruseră; mobila nu 
mai era la locul ei. Dar era o scrisoare pentru Catherine; i-o dădu unul 
dintre soldaţi. Scria că Isabeau şi suita ei părăsiseră Parisul pentru a 
se duce la castelul din Melun. Regina povestea fără griji că hotărâse 
să-şi petreacă acolo Crăciunul. Parisul, plin de doamnele în văluri de 


doliu, vânzându-şi una alteia şi italienilor lucruri preţioase ca să 
strângă banii de răscumpărare pentru soţii lor din Anglia, era prea 
întristător. După Crăciun avea să plece mai departe la Vincennes. 

— Ce gest egoist. Ar fi trebuit să rămână, spuse Christine 
mânioasă, măcar în acelaşi oraş cu soţul ei. Ultimul lucru de care 
avem nevoie e zvonul că de-acum căsătoria regelui s-a sfârşit. 

Dar Catherine se simţea uşurată în sinea ei de plecarea necugetată 
a reginei Isabeau. Cel puţin acum, îşi zicea ea, măcar pentru încă 
câtăva vreme, n-avea să trebuiască să-şi mai bată capul cum să-i 
spună mamei ei totul şi să vorbească despre cele întâmplate în trecut. 


Din afară veneau doar veşti rele. Toţi acei zurbagii continuau să 
înainteze pe pământul bântuit al Franţei, amenințând să năvălească în 
Paris, într-o baie de sânge. O armată engleză înainta prin nordul 
Franţei. Armata personală a ducelui de Burgundia înainta şi ea prin 
răsăritul Franţei. In Paris, văduvele şi cei câţiva prinți care mai 
rămăseseră de cealaltă parte franceză - prinții de partea orleanistă, 
sub conducerea contelui de Armagnac - tremurau de frică. Cerul era 
străbătut de stele cu coadă; molimele bântuiau Parisul; vijelii 
neaşteptate răvăşeau viile. 

lnăuntru, peste palat se aşternu tăcerea. Războiul, se trezi 
Catherine gândind, părea să fie ceva în legătură cu tăcerea; cu faptul 
că nu mai aveai cuvinte sau o limbă comună pe care să le 
împărtăşeşti cu alţi oameni. Acum, după ce regina plecase şi mai 
rămăseseră doar slujitorii, o prinţesă şi un rege nebun, nu mai era 
niciun invitat la Hôtel Saint-Paul. Singura persoană care mai venea să 
vorbească cu Catherine şi cu tatăl ei era Christine. 

Uneori tatăl lui Catherine tăcea zile întregi. Uneori se distra singur. 
Alteori ţipa. Alteori puţea. O dată, îşi făcu nevoile în faţa ei, cântând 
batjocoritor: 

— Uite! Rahat cu coroană de aur! Ce zici de-asta? 

Dar Catherine simţea că era supusă unor încercări; şi orice urmă de 
viaţă era mai bună decât tăcerea aceea lugubră. Aşa că îşi păstră 
chipul liniştit şi curăţă ea însăşi mizeria de pe podea cu nişte cârpe şi 
cu găleata de lângă uşă. 

— Gata, zise ea senină către podeaua udă, după ce sfârşi, acum e 
mai bine. Nu mai e niciun motiv de îngrijorare. 

lar tatăl ei, la fereastră, începuse să îngâne un cântec. 

Incepuse prin a se teme că avea să devină violent, mereu atentă la 
câţi paşi erau din locul în care se afla până la uşă. Dar asta nu se 
întâmplă niciodată. Ea încetă să mai aibă nevoie s-o ţină Christine de 
mână (deşi era întotdeauna copleşită de bucurie când o vedea pe 
Christine sau când vorbeau; era doborâtor să fie singură cu nefericirea 
tatălui ei). El nu era mânios pe ea. N-avea să se teamă de nimic din 


partea lui. 

La scurtă vreme, regele începu să ia loc lângă ea la masă, în odaia 
albă. Se aşeza grijuliu lângă ea, cu o privire care rămânea 
prevenitoare. Bea apă împreună cu ea. O dată mâncă împreună cu ea. 
O ţinu de mână. O lăsă să poruncească să i se facă baie. O lăsă să-i 
schimbe cămaşa împuţită. Şi nu păru să se supere că era acolo atunci 
când el îşi puse capul pe masă, plângând neconsolat pentru pierderile 
pe care începeau să se obişnuiască să le accepte. 

— Nu-i nicio alinare, nicio alinare, se văita el. Toţi sunt pe moarte; 
pentru că eu am murit. 


XXX 


A doua zi începu să-şi dea seama că el avusese dreptate. 
Mesagerul care veni spuse că fratele ei cel mai vârstnic, Louis - 
moştenitorul tronului - murise. Dintr-o dată, din pricina unei febre. Era 
o epidemie la Paris. 

Ea şi Christine ieşiseră ca să afle veştile pe care le aducea solul. 
Oaspeţii din lumea din afară îl îngrozeau pe rege într-un asemenea hal 
încât trebuiau să-l ocrotească de orice nou-venit. Catherine nu-şi 
cunoscuse niciodată fratele cu adevărat; prinţul cu chipul palid şi ochi 
negri şi purtările lui dispreţuitoare faţă de soaţa lui era mai în vârstă 
cu mulţi ani şi nu avusese niciodată prea mult timp pentru ea. Auzise 
destule de la mama ei, despre caracterul rău şi cruzimea lui, ca să nu- 
| iubească prea tare. Dar era sânge din sângele ei şi cel dintâi dintre 
prinții Franţei ce stăteau împotriva armatelor vărului ei de Burgundia; 
şi n-avea să-l mai vadă niciodată. li veniră lacrimi în ochi, usturătoare. 
Ea dădu din cap; îi mulţumi bărbatului; îl lăsă să plece; strânse din 
ochi, făcând să i se şteargă de pe chip clipa de îndurerare. Chipul 
Christinei era pământiu când intrară la loc în odaia tatălui ei. 

Christine încercă să-i spună vestea cu blândeţe, zicând: 

— Trebuie să fim puternici... şi... o mare durere. 

Dar nu folosi la nimic. O clipă mai devreme, tatăl ei stătea cu ele la 
masă şi spunea deschis, dar aproape întreg la minte: 

— Sunteţi singurele cu care pot vorbi; sunteţi singurele care mă 
înţeleg; mă aflu într-un coşmar din care nu mă pot trezi şi nu mă 
poate ajuta nimeni; dar voi sunteţi aici cu mine... iar asta e o alinare... 

Acum el se smulse dintr-o dată din îmbrăţişarea Christinei şi o 
zbughi la fugă în capătul celălalt al încăperii, înapoi în siguranţa 
adăpostului lui de lângă fereastră, privind afară: 

— Au venit corbii, zise el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Uite-i. 
Ne ciugulesc ochii. 

Când următorul frate regal care ar fi trebuit să devină moştenitorul 
tronului muri, era în luna aprilie. Jean. Fusese omul ducelui de 


Burgundia, cu a cărui nepoată se însurase. Nu se întorsese la Paris de 
când devenise prinţ moştenitor. Rămăsese departe, lângă ducele de 
Burgundia. Era sânge din sângele lui Catherine; dar ea nici pe el nu-l 
cunoscuse. Catherine lăsă zvonurile - febră? Otrăvit de mama ei sau 
de prinții Armagnac din sud, care se pricepeau la otrăvuri? - să treacă 
pe lângă ea. Se simţea ca şi cum era undeva, departe. Nu avea 
lacrimi. 

Gândul care îi trecu prin cap de data asta fu o ca o rază de lumină. 
Moartea lui Jean însemna că Charles - frăţiorul ei mai mic, care îi 
fusese cândva cel mai apropiat prieten - avea să devină prinţ 
moştenitor; avea să se întoarcă în curând la Paris. Charles nu era în 
niciun caz omul înfricoşătorului duce de Burgundia. Il ura pe acesta la 
fel de profund ca şi - mai presus de orice rațiune, de orice logică - pe 
acel văr mai vârstnic, slab ca moartea, ai cărui ochi umbriţi şi piele ca 
hârtia şi cu glas rece le bântuise toate coşmarurile copilăriei. Charles 
crescuse cât se putea de departe de ducele de Burgundia, în inima 
sudului taberei de Armagnac: era un prinţ model pentru o Franţă care 
s-ar fi putut elibera în sfârşit de strânsoarea sufocantă a ducelui. 
Apropierea lui Charles de tabăra Armagnac o liniştea, dar nu asta o 
făcea pe Catherine atât de fericită atunci când se gândea la fratele pe 
care soarta îl aducea înapoi lângă ea. Tânăra femeie mai în vârstă, 
mai liniştită, mai descurcăreaţă care ieşea zilele astea din încăperea 
albă nu voia altceva decât să-şi regăsească prietenul din copilărie, 
prilejul de a fi din nou fetiţă şi să-şi reîntâlnească fratele cu care 
putuse întotdeauna să vorbească. 

— Nu plânge, nu plânge, mormăi Catherine văzând umerii aplecaţi 
ai tatălui său, întrebându-se unde se ascunseseră lacrimile ei. Acum o 
să vină Charles ca să devină prinţ moştenitor. Micul Charlot. 

Şi reuşi cumva să-şi facă glasul să răsune atât de încurajator, atât 
de iubitor, atât de plin de nădejde, încât tatăl ei, care era el însuşi în 
acea zi - nu făcut din sticlă sau doborât de un soare negru, ci doar 
suspinând de durerea morţii fiilor săi - privi în sus spre ea cu un 
zâmbet înlăcrimat. 


TREI 


Charles se strecură în splendidul său costum de catifea neagră şi se 
întoarse spre soacra lui, Yolanda de Aragon, aşteptându-i 
încuviințarea. Noul prinţ moştenitor al Franţei - Delfinul, care purta şi 
titlul de duce de Aquitania, după numele acelor pământuri din sudul 
Franţei pe care Henric al Angliei le poftea pentru sine - ajunsese să se 
obişnuiască cu complicatele haine sudice, în vremea cât fusese 


plecat; cu manierele elegante ale castelelor cu trubaduri. Îi lipsea 
încântătoarea siguranţă pe care mirosul usturoiului sălbatic şi al 
rozmarinului i-o aducea în nări. Il neliniştea profund faptul că se 


întorsese înapoi aici, la castelul din Vincennes, în afara Parisului, unde 
mama lui îşi aşezase curtea, pregătindu-se să îşi întâlnească din nou 
părinţii adevăraţi. Ploua. Casele ţărăneşti de afară aveau acoperişuri 
ude, de paie. Oriunde se întorcea, îi mirosea a noroi şi-a frică. 
Stomacul i se strânse, sumbru; se simţea de parcă era plin de sticlă 
pisată. 

Yolanda îşi înălţă chipul drăgălaş, oacheş, de maimuţică, 
adresându-i un rânjet liniştitor. Aproape că-l făcu să râdă. N-ai fi ghicit 
niciodată după strâmbătura aceea că avusese tăria şi îndârjirea de a 
răspunde hotărât la scrisoarea reginei, de îndată ce primise porunca 
acesteia de a-i da drumul lui Charles să se întoarcă înapoi la curte, 
spunându-i că n-avea câtuşi de puţin de gând să-l lase pe tânărul care 
devenise fiul ei să se întoarcă înapoi în iadul din nord pentru 
totdeauna. 

— Ce, să te las să te otrăvească sau să mori de ciumă ori de 
părăsire? zisese ea, cu accentul ei spaniol sâsâit, pe jumătate 
indignată, pe jumătate râzând. Să te las să cazi în ghearele femeii 
ăleia? Thigur că nu! 

Aşa că venise şi ea în nord, chiar înainte de sfârşitul anului de doliu 
după soţul ei, ducele de Anjou, aducându-l cu sine pe puternicul conte 
Bernard d'Armagnac, cel cu chip de dulău, aliatul ei cel mai apropiat, 
ca să-i însoţească pe Charles şi pe Marie, soaţa lui. Se puseseră de 
acord între ei ca Charles să se întoarcă înapoi în sud sau măcar la 
Angers, reşedinţa Yolandei de pe Valea Loarei cât putea de repede. 

Charles descoperise o mulţime de lucruri de când plecase. Acum 
ştia că tatăl lui era nebun. Nu-şi putea închipui cum se simţea sau 
cum arăta sau suna sau mirosea; tot ce-şi amintea despre tatăl lui 
erau rarele, fericitele plimbări prin grădină cu un bărbat înalt, vesel, 
plăcut care îl arunca în sus pe Charles şi care-i sculpta din rămurele 
nişte fluiere mici. Când şi-l închipuia pe tatăl lui nebun, zilele astea, 
imaginea lua chipul buhăit, beat al contelui de Armagnac. Era 
plăcerea lui Armagnac să caşte ochii mari ca să pară nebuni, 
trăgându-i în jos la colţuri, ca să li se vadă marginea roşie. işi lăsa 


gura să îi atârne fără rost în jos, ciufulindu-şi părul şi punându-şi 
hainele în dezordine, desăvârşindu-şi maimuţăreala urlând: „Bu-hu- 
HUUUUUU!” şi alergând prin încăpere. Charles se crispa de stânjenită 
groază la gândul că tatăl lui îşi putea pierde demnitatea regală şi să 
se transforme în acea fiară sălbatică. Dacă Charles nu pricepea cum 
putea să arate tatăl lui atunci când era nebun, înţelegea foarte bine 
că ăsta era un lucru rău pentru Franţa şi că numai un nou rege - 
bărbatul care era de-acum sortit el să devină - putea salva ţara de 
englezi şi de unchiul lui de Burgundia. Când ajunsese la el ştirea 
despre moartea fratelui său, pe când era în vizită la Yolanda, la 
Angers, lui Armagnac i se tăiase răsuflarea de emoție - chiar şi în 
timpul slujbei solemne de pomenire a lui Jean - iar după aceea, în 
vreme ce dădea pe gât vinul lui gascon preferat, îl bătuse pe spate iar 
şi iar, zicând: 

— Acum suntem cu toţii în mâinile tale, băiete; cu totul în mâinile 
tale. 

În acelaşi timp, Charles descoperise, în mare parte tot de la 
Bernard d'Armagnac, că mama lui era rea. In privinţa asta, n-avea 
greutăţi încercând să şi-o închipuie. Avea atâtea amintiri dureroase 
din primii lui ani: cât erau de înfometați după ce Odette, bucătăreasa, 
plecase înlăcrimată pentru că nu fusese plătită pentru cele trei luni de 
când regele se îmbolnăvise, iar ea îşi sfârşise până la urmă 
economiile. Işi amintea cum i se spunea că trebuie că furase toate 
dulciurile, deşi el nu fusese prin preajmă şi probabil mama lui fusese 
cea care le mâncase. Îşi amintea că n-avusese haine de îmbrăcat şi pe 
nimeni să-l îmbrace. Işi amintea cum bătea la uşa mamei lui şi era 
alungat. İşi amintea cum îi zicea Sarazina: „Du-te şi te joacă în 
grădină, mama ta e ocupată”, şi cum nimeni nu băga de seamă că 
ploua, iar el n-avea altceva pe el decât o cămaşă ponosită. 

Cu înţelegerea dobândită în viaţa lui cea nouă de cincisprezece ani, 
toate acestea îi reveniseră în amintire. Se amestecaseră cu şuşotelile 
şi chicotelile curtenilor din sud; cu poveştile oribile pe care Bernard 
d'Armagnac le spunea printre cupele cu vin, despre curvele de 
însoţitoare ale reginei care se îmbătau la cină şi se dezbrăcau pentru 
căpeteniile gărzilor, în vreme ce bătrâna şi grasa lor stăpână 
cotcodăcea încurajându-le. Erau poveşti pe care îi era prea ruşine să 
şi le repete sieşi, dar pe care nu putea să nu le creadă în parte. Asta 
ca să nu mai amintim de bârfele şi mai furioase despre miile şi miile 
de livre pe care le cheltuise pentru plăcerile ei; despre acuzele 
mormăite că distrusese Franţa de una singură; că era chiar şi mai 
primejdioasă decât ducele de Burgundia. Charles aproape că uitase 
de celelalte coşmaruri, de visele care îl tulburau într-atât când era 
încă un copil, la Paris, vise în care măcelari cu priviri sălbatice şi cu 
topoare îl fugăreau în sus şi-n jos pe coridoarele palatului; sau de cele 


în care privirea aspră, rece şi nasul de vultur al unchiului său de 
Burgundia priveau spre el cu furie mută, iar oţelul unei săbii şuiera în 
jos, spre el. Acestea se potoliseră şi se amestecaseră cu furia 
atotcuprinzătoare pe care o simţea faţă de mama lui. 

Când se gândea la vremurile dinainte, ceea ce-şi amintea cel mai 
bine era faptul că se simţea întotdeauna vinovat. Acum îi reveneau 
toate aceste amintiri, trezind în el un val de furie, făcându-l să 
clocotească de ură: pe-atunci îşi spunea că trebuie să fi fost vina lui; 
că el şi Catherine trebuie că făcuseră vreo năzbăâtie că erau pedepsiţi. 
Işi amintea glasul mamei lui: „Nu, tu ai primit-o pe cea verde”, când el 
ştia foarte bine că nu existase niciuna verde, doar una albastră, iar 
aceea era în mâna ei şi ea n-avea de gând să i-o dea. Glasul ei 
acuzator: „Ai avut-o pe cea verde şi ai ascuns-o cu bună ştiinţă”. Sau 
a pierdut-o, sau a stricat-o. Bătăile pentru greşeli inventate, pe care 
nu le săvârşise. Acum însă ştia că nu era cazul să se simtă vinovat. 
Ştia cu o furie sălbatică, de nestrămutat, aţâţată de fiece urmă a 
amintirilor din trecut care-i reveniseră în minte în această viaţă 
însorită, desăvârşit răsfăţată spre care fusese trimis, că toate acele 
sentimente copilăreşti de vinovăţie erau greşite; că el nu făcuse 
niciodată nimic rău. Că mama lui, cu colacii ei încrâncenaţi de grăsime 
şi cu firele întunecate ce-i tremurau pe bărbie şi cu ochii ei răuvoitori 
era de vină pentru toate. 

Ştia că trebuia să se prezinte acolo, de dragul aparenţelor. Dar nu 
voia să-şi vadă tatăl mizerabil, nebun, frânt, despre care se zicea că 
fusese încuiat undeva, nebun furios, practic de când plecase el; şi în 
niciun caz nu voia s-o vadă pe ea. 

— Tatăl tău a venit deja de la Paris, împreună cu sora ta, Catherine, 
îi şopti Yolanda, iar ochii îi străluciră a încurajare. Se zice că e 
sănătos; şi o să-ţi facă plăcere s-o reîntâlneşti pe ea. 

Charles dădu cuminte din cap; dar nici măcar de asta nu mai era 
sigur. Intr-o vreme, Catherine îi fusese singura ocrotitoare; sigur că 
da; se bizuia pe ea pentru orice. Trăseseră cu ochiul împreună la 
întrunirile consiliului, ascunşi după draperiile grele; se strecuraseră 
împreună după mâncare în bucătăriile mamei lor; se rugaseră de 
Christine să le aducă câte-o gustare. Dar acum, când găsise atâta 
iubire nestrămutată în noua lui lume, abia dacă-şi mai amintea de 
sora lui. Şi ea fusese doar un alt copil jerpelit, plin de nelinişti şi de 
teamă. Nu voia să mai simtă iarăşi toate astea. Voia să scape de ele. 


Catherine privi calm în jos, spre mama ei - care nu se trezise încă; 
care nu se trezea niciodată, decât dacă n-avea încotro. Regina era tot 
aşa de splendid înveşmântată şi de bătută în nestemate ca 
întotdeauna şi tot ca întotdeauna, avea o vagă urmă de zahăr pe faţă. 
Catherine nu fu întru totul surprinsă când simţi, în ciuda voinţei ei, o 


pornire de dragoste faţă de ea. Ştia că doar o clipă mai târziu mama 
ei avea să-şi înfigă iarăşi degetele într-o bombonieră, mormăind: 
„drajeuri; foarte bune; încearcă-le”, şi făcându-i complice cu ochiul. 

Băgă de seamă chiar că aştepta cu nerăbdare aceste gesturi atât 
de predictibile. Putea să uite de tine de îndată ce nu te mai vedea; 
putea să te acuze că ai furat lucruri pe care ea le pierduse sau că ştiai 
lucruri pe care nu ţi le spusese niciodată sau că unelteai s-o împiedici 
să afle lucruri la care tu nu te gândiseşi niciodată, dar te puteai bizui 
pe faptul că Isabeau avea să fie dulce cu tine dacă erai în aceeaşi 
încăpere cu ea, atunci când era bine dispusă. Puteai să te bucuri de 
ceva împreună cu ea; să te prinzi într-un hohot de râs viclean 
împreună cu ea; şi Dumnezeu ştie că zilele astea aveai parte de prea 
puţine bucurii. Nu era de mirare că regina stătea aici cât era ziua de 
lungă, mâncând şi visând. 

Liniştea sufletească de acum a lui Catherine îi venea din 
înţelegerea faptului că trecuse destul timp ca să mai fie nevoie de o 
discuţie dificilă despre trecut. Amândouă ştiau acum că cea care avea 
grijă de rege era Catherine; amândouă ştiau că acum probabil ea ştia 
totul. Dar faptul că avea grijă de tatăl ei o schimbase pe Catherine. Pe 
când punea la cale o întâlnire de familie la Vincennes, ea hotărâse că 
nu voia să rişte s-o supere pe mama ei sau să mai deschidă altă cutie 
a Pandorei şi să lase alţi demoni să scape. Zburau şi-aşa destui prin 
aer. Avea să lase trecutul deoparte. Trebuia să-şi păstreze atenţia 
asupra zilei de azi - să stârpească zvonul care se pornise despre 
faptul că regele şi regina trăiau separat, fără putinţă de împăcare; că 
nebunia regelui era permanentă; că un fiu slab, al cincilea, se 
pregătea să vină într-un regat împărţit, ruinat. 

La început, nu-i fusese uşor s-o convingă pe Isabeau să lase restul 
familiei să i se alăture aici. 

— Faptul că Charles se întoarce în nord e o şansă pentru noi toţi, îi 
spusese Catherine mamei ei, atunci când veni călare până la 
Vincennes ca să stea de vorbă cu ea despre asta. Putem să arătăm că 
familia noastră e puternică şi unită... să-l facem pe Papă să se simtă 
în siguranţă... să-l primim pe Charles îndeajuns de bine ca să-l 
încurajăm să rămână pentru totdeauna la Paris. 

Mama ei strânsese din buze, părând să se îndoiască de cele spuse. 
Degetele ei înaintau, pipăind de-a lungul tăbliei mesei. Catherine 
împinse bomboniera spre ea. 

— Avem nevoie ca Charles să fie aici, zise Catherine. Avem nevoie 
de un bun rege-în-pregătire. Papă n-o să fie niciodată îndeajuns de 
puternic. Tu şi Papă trebuie să-l întâmpinați împreună pe Charles. Tu 
şi Papă trebuie să trăiţi în acelaşi loc. 

Nu încercă să-i explice. N-ar trebui să aibă de ce s-o facă. Isabeau 
trebuie să înţeleagă că era de datoria ei să fie lângă soţul ei. Dar 


regina se mulţumise să-i arunce fiicei ei o privire indiferentă. 

— Huh, mârâi ea în cele din urmă. Presupun că ştii că mă atacă... 
ori de câte ori este astfel. A încercat să mă sugrume o dată. Nu-s în 
siguranţă dacă mă apropii de el. De ani de zile. 

Nu părea supărată sau speriată; părea frivolă, ca şi cum îşi căuta o 
scuză ca să scape de o obligaţie socială nedorită. 

Catherine îşi alungă din minte toate răspunsurile furioase pe care 
ar fi vrut să i le dea. 

— Acum Papă nu e nebun, zise ea cu hotărâre. E fragil; dar e întreg 
la minte. Vorbeşte despre tine. li lipseşti. 

Ori de câte ori Catherine era furioasă pe mama ei - iar asta se 
întâmpla adesea - ea încerca să-şi readucă în minte explicaţia pe care 
o găsise în ultimul an cu privire la excesele lui Isabeau. Era prea 
simplu, hotărâse Catherine, să crezi că regina adusese cu bună ştiinţă 
nenorocirea peste Casa Regală a Franţei - cu toate că mai toată 
lumea zicea ceva de genul ăsta. Concluzia mai blândă a lui Catherine 
era că aproape tot ce-avea legătură cu mama ei se putea explica prin 
groaza ei de sărăcie. Ştia că Isabeau de Bavaria venise în Franţa fără 
să aibă asigurate niciunul din aranjamentele financiare pentru 
bătrâneţe care făceau de regulă parte dintr-un contract de căsătorie 
regal; familia ei fusese atât de încântată să obţină strălucitoarea ei 
căsătorie cu regele Franţei încât nu puseseră prea multe condiţii. Aşa 
că Isabeau devenise dintr-o dată regină peste ceea ce, cu un gest larg 
al mâinii, îi plăcea să numească „toate astea” - dar „toate astea” îi 
puteau fi smulse din mâini pe neaşteptate dacă regele murea. lar 
boala regelui Charles trebuie că-i era o permanentă amintire a 
faptului că putea oricând să devină văduvă, şi încă una fără niciun 
sfant. Asta explica de ce Isabeau nu putea suferi să se uite la săraci - 
de ce îşi întorcea faţa de la cerşetori, cuprinsă de dezgust; de ce se 
ascundea de ei în spatele evantaiului sau al şalului; de ce nu dădea de 
pomană. Explica de ce ascundea mereu ca veveriţele micile comori de 
aur pe care îi făcea plăcere să le primească şi de ce le şterpelea ca o 
cioară atunci când nu le primea, punând să i se coasă diferite nimicuri 
în perdele sau îndesându-le în spatele fals al cuferelor sau pitindu-le, 
în pungi, prin ascunzişurile de la grajduri, gata de fugă. 

Odată ce regele şi regina aveau să se reîntâlnească, îşi zicea 
Catherine, avea să-i ceară tatălui ei să-i acorde mamei ei o zestre 
potrivită. Asta ar putea fi de-ajuns ca s-o ţină pe regină departe de 
viaţa politică; avea s-o împiedice să se bată cu Charles pentru bani şi 
influenţă, cum făcuse cu Louis. Deocamdată, îşi amintea sieşi 
Catherine, dacă mama ei nu se putea împiedica să nu-şi însuşească 
lucruri, poate că asta nu era întru totul vina ei. Cu toată fiinţa ei 
corpolentă, cu toate ridurile, cu toţi perii ei din barbă, mama ei era, în 
unele privinţe, tot un copil căzut pradă unui coşmar. Dacă nu-şi putea 


stăpâni poftele, asta era din pricină că ele erau semne ale fricii. Lucrul 
cel mai important acum era să-i calmeze spaimele mamei ei; mai apoi 
ea va putea eventual să se poarte cu prezenţa de spirit care era de 
aşteptat de la o regină. 

— Papă spunea chiar zilele trecute că ar fi timpul să-ţi rânduiască o 
zestre potrivită, murmură ea. 

Isabeau stătea liniştită, molfăind o bomboană, dând din cap. Nu 
păru să-i ia în seamă spusele, dar Catherine îşi dădu seama că o 
auzise. 

— Tu eşti cheia tuturor, zise Catherine. Te rog, Maman, spune-mi c- 
o să încerci; fă ca întâlnirea asta să fie un succes. 

Atunci când veni, răspunsul lui Isabeau era rostit pe-un ton 
obişnuit: 

— Ah, ştii că o să fac tot ce-mi stă în putinţă, zise ea, înghițind 
bucăţica de bomboană. Fac orice, dacă e să ne aducă iarăşi pe toţi 
împreună - şi să-l alunge pe ticălosul ăla de Jean de Burgundia înapoi 
unde-i e locul. Dacă am văzut vreodată răul în faţă, apoi să ştii că l-am 
văzut în omul ăsta. Ochii ăia plini de întuneric. El e Distrugătorul, asta 
e. Cu toţii ştim unde-ar trebui să se afle. In iad. 

Inchise gura brusc; dar ochii-i fulgerau încă la amintirea duşmanului 
ei. 

Totuşi, după ce mai luase o bomboană, Isabeau spuse plină de 
afecţiune: 

— Şi, desigur, sunt încântată că vom fi iarăşi cu toţii împreună - eu, 
tu, Papă şi micuțul, dragul, bucălatul de Charlot, cu degetele mereu în 
bombonieră... 

Pentru o clipă de exasperare, Catherine se întrebă dacă mama ei îşi 
amintea sau dacă îşi dăduse măcar vreodată seama că ea şi fratele ei 
îşi petrecuseră cea mai mare parte a copilăriei furând mâncare pentru 
că Isabeau nu se deranjase să se asigure că erau îngrijiţi cum se 
cuvenea. Trase aer în piept, hotărâtă să nu se lase deloc pradă 
mâniei. Erau prea multe în joc astăzi. 

Isabeau oftă sentimental, căutând privirea lui Catherine. Catherine 
se sili să zâmbească. 

— Ştii, dintre toţi copiii mei, cred că voi doi aţi fost întotdeauna 
preferaţii mei... Atât de drăgălaşi... atât de adorabili... şi aşa de fericiţi 
împreună... Ce bucurie că zilele acelea se întorc. 


Tatăl lui Catherine, clipind des, cu vechea-i, potolita-i mirare şi 
privind în jur, în lumina soarelui, nu plecase de lângă mama ei de 
când se întâlniseră pe coridor. Isabeau se ridicase în picioare şi îşi 
pusese afectuoasă un braţ în jurul soţului pe care nu-l mai văzuse de 
un an. Acum îi şuşotea la ureche şi îi făcea cu ochiul. Lui Catherine 
nici nu-i venea să creadă cât de copleşit de bucurie părea bătrânul, 


cât de bine se purta mama ei şi cât de plină de speranţă îi era inima. 

— Hai să mergem la o plimbare, îi zise ea cu blândeţe tatălui ei. 

Aranjase ca Charles şi suita lui să-i întâlnească în grădină; se 
gândea că verdele luminos al frunzelor şi cântecul păsărilor avea să 
facă atmosfera mai plăcută pentru toţi. 

işi dorea ca toate să fie cât se poate de liniştite pentru întâlnirea cu 
Charles. Auzise despre scrisoarea duşmănoasă pe care soacra lui i-o 
scrisese lui Isabeau; ştia că familia lui din sud era bănuitoare. Trebuie 
că era înspăimântat; probabil că-şi petrecuse ultimii doi ani, de când 
plecase din Paris, aşteptându-se să aibă un viitor paşnic în sud, iar nu 
să fie silit să conducă Franţa şi s-o scoată din război. Charles era sfios 
din fire; ea-şi amintea de coşmarurile lui. Şi avea doar cincisprezece 
ani. Voia să-l liniştească. 

Putea spera la atâtea lucruri bune, dar ceea ce-i făcea inima să 
bată cel mai tare, pe când înaintau prin mijlocul florilor, era pur şi 
simplu gândul că avea să-i vadă iarăşi chipul. 

Şi iată-i - vreo doisprezece oameni, mergând pe aleea mărginită de 
tei, conduşi de un tânăr înalt care o ţinea de braţ pe micuța, sprintena 
Yolanda de Aragon cea cu ochii negri. Catherine îl recunoscuse pe 
bărbatul înalt, îndesat ce se găsea chiar în spate, cel cu nasul rupt, ca 
fiind contele Bernard d'Armagnac. Cu toţii erau înveşmântaţi, sobri, în 
negru; toţi erau eleganţi, cu graţia inefabilă a străinilor. Ea pur şi 
simplu nu reuşi să-l vadă pe Charles. Işi duse mâna la ochi şi continuă 
să meargă, aşteptându-se ca unul din chipurile neclare care înaintau 
spre ea pe sub copaci să ia contururile chipului micuţ, fragil al lui 
Charles, cu pistruii şi cu pielea lui de prunc şi cu ochi albaştri. Când îşi 
dădu seama în cele din urmă că acesta trebuie să fi fost tânărul care 
era împreună cu Yolanda de Aragon - slab ca un ţâr, cu glezne şi cu 
genunchi şi cu încheieturile mâinilor mari şi cu chipul mai oacheş şi 
mai aspru decât şi le amintea, cu trăsăturile chipului schimbate şi 
alungite şi asprite când ajunsese la vârsta bărbăţiei şi cu un uriaş măr 
al lui Adam care-i sălta în gât, dar tot cu ochii albaştri solemni pe care 
şi-i amintea - ea aproape că râse de simplă uşurare. 

— Uitaţi-vă, zise ea emoţionată către tatăl şi mama ei, acela e 
Charles - şi uitaţi-vă cât a crescut! 

Şi o zbughi înainte, pocnind din călcâie, simțind că toate se aşezau 
în sfârşit la locul lor, cu soarele în spate, râzând tare în timp ce alerga 
spre ei. 

li putu vedea ridicându-şi privirile ca s-o urmărească. 

Ea crezu că Charles ar putea s-o vadă şi să înceapă şi el să alerge 
spre ea. Dar el nu făcu asta. El rămase încremenit pe loc, holbându- 
se. 

Zburând mai departe pe lespezi, cu chipul cuprins de încântare, 
Catherine simţi o împunsătură de nelinişte, ca şi cum arătându-şi 


bucuria la vederea fratelui ei, încălcase vreo regulă de etichetă 
necunoscută. 

Oare aşa era... oare ar fi trebuit să...? 

Era prea târziu ca să mai schimbe ceva. Ajunse la grupul provensal; 
trecu printre ei repede, cu uşoare înclinări din cap şi plecăciuni; şi 
ajunse, cu răsuflarea tăiată, înaintea lui Charles. 

Voise să-l îmbrăţişeze şi să-l învârtă roată-roată până ce el s-ar fi 
pornit să râdă cu ţipete. Tânjea să-l audă râzând. Dar privirea 
precaută din acei ochi ca de bufniţă o făcu să priceapă că nu trebuia 
să facă nimic care să-i ştirbească nou-găsita lui demnitate de adult. El 
nu dăduse drumul braţului Yolandei de Aragon; era vădit că n-avea 
niciun chef să fie învârtit. Aşa că, în loc de asta, ea-i puse mâinile pe 
umeri, zâmbi cât de vesel îndrăzni, dată fiind politeţea ţeapănă a 
acestui grup de străini şi se aplecă demn înainte ca să-l sărute pe 
amândoi obrajii. 

— Soră, zise el şi făcu o plecăciune, apoi zâmbi. 

Dar ea nu desluşi pe chipul lui nicio urmă de adevărată bucurie. 

Ea îşi zise: „Se sfieşte”. 

Apoi gândi: „Pare aproape... înfuriat.” 


XXX 


Plimbarea făcu să se mai risipească din încordare. După ce Charles 
făcuse câte o plecăciune ţeapănă faţă de părinţii lui, care rămăseseră 
în urmă, părând neliniştiţi, el i se alătură lui Catherine. Yolanda de 
Aragon se dădu elegant mai în spate, luând braţul contelui Bernard. 
Regele şi regina, vădit uşuraţi amândoi că în frunte înaintau Catherine 
împreună cu fratele ei, care se făcuse atât de înalt şi atât de străin, 
mergeau împreună cu ei. Suita venea în urma lor. 

Catherine îşi strecură braţul pe sub cel al noului Charles, cel 
aproape adult; îi simţi ciudata încordare a muşchilor de sub jiletca 
groasă. Incerca să nu fie dezamăgită. Un glas din capul ei îi zicea: O 
să ia timp; au trecut doi ani, trebuie să ne obişnuim iarăşi unii cu alții. 

lar pentru o vreme, păru că asta se şi întâmpla. Cum Catherine îl 
potopea pe înstrăinatul Charles cu întrebări despre călătorie, 
răspunsurile lui, din monosilabice, se transformară treptat cel puţin 
într-o pălăvrăgeală politicoasă. Intr-un răgaz dintre întrebări, el o privi 
chiar pieziş şi zise el însuşi, cu noul lui glas de bărbat care părea atât 
de nefiresc: 

— Nu te-aş fi recunoscut, să ştii... 

Asta o ului. 

— Nu m-am schimbat, nu-i aşa? zise ea, oarecum nesigură. 

In ultimele luni nu avusese prea mult timp să se gândească la cum 
arăta; dar era mulţumită că îi vorbea măcar pe tonul acesta personal. 


El dădu din cap: 

— Arăţi aşa de serioasă. Eşti mai slabă la faţă. 

El râse, dar nu cu râsul la care visa ea, ci cu un lătrat scurt, distant. 

— Pari mai în vârstă. 

Ea nu ştia cum ar fi putut să ia asta ca pe un compliment; dar dădu 
din cap, cu o oarecare tristeţe, acceptând faptul că era probabil 
adevărat. 

— A fost o perioadă grea, zise ea. N-a fost uşor cu Papă. 

El încuviinţă şi o privi cum se cuvine; iar ea văzu o scânteie de 
viaţă, poate chiar de înţelegere pe chipul lui. Dar ea nu voia să-i 
vorbească încă despre tatăl lor, aşa că adăugă, mai senină: 

— Mi-a fost aşa de dor să te văd iarăşi - şi îl strânse de braţ. 

Ea se simţi încurajată, văzând cum, fără voia lui, colţurile gurii i se 
ridicau într-un zâmbet. 

Incercând încă o dată să trezească la viaţă şuşotelile fireşti, libere, 
ascunse ale copilăriei, ea îi şopti: 

— Şi spune-mi, cum e să fii căsătorit? Marie de Anjou e tot aşa de 
plină de ifose? 

Pentru o clipă, el aproape că se relaxă; aproape chicoti. Râseseră 
prea mult împreună de nasul ridicat cu trufie pe sus al lui Marie 
d'Anjou; cum s-ar fi putut împiedica? Dar ea îl simţi reţinându-se: 

— E o soaţă bună, zise el ţeapăn. Sunt binecuvântat în noua mea 
viaţă. 

Dintr-o dată îşi întoarse capul înapoi pentru a adăuga câteva 
cuvinte la discuţia dintre Bernard d'Armagnac şi soacra lui. Catherine 
văzu cum i se lumina chipul când se întoarse spre ei; un rânjet 
neastâmpărat îi miji pe buze. Pare atât de fericit cu ei, îşi zise ea; nu 
mai arată deloc ca o bufniţă. Nu-mi amintesc ca el să fi arătat aşa. 

Pe neaşteptate, se trezi că se umpluse de o emoție copilărească 
foarte îndepărtată de dispoziţia veselă pe care voise s-o încurajeze. Se 
simţea lăsată pe dinafară. Charles îşi găsise o familie nouă; pe ei îi 
iubea cel mai mult acum. Era căsătorit, în vreme ce ea poate că n- 
avea să aibă parte de asta niciodată. Neconsolată, îşi zise: Nimeni nici 
nu se mai gândeşte măcar să mă mărite cu cineva; şi n-aş putea pleca 
şi să-l părăsesc pe Papă chiar dacă ei ar vrea... 

Ştiind că acest sentiment era ilogic, Catherine îl lăsă deoparte. Ea 
era cea care refuza să vorbească despre căsătorie, până la urmă; care 
strângea din buze şi pornea zorită la treburile ei ori de câte ori 
Christine începea să-i vorbească, aparent nevinovat, despre farmecul 
şi talentele cutărui sau cutărui prinţ, indiferent cât de des o descuraja 
Catherine, fie cu blândeţe („O s-avem destulă vreme după război”), 
fie, uneori, mai brutal („Oare n-avem deja destule pe cap cu Papă?); şi 
ăsta era motivul adevărat pentru care Catherine n-o chemase la 
Vincennes la această întâlnire de familie. Ştia că probabil Christine se 


simţea dezamăgită că fusese lăsată în urmă, la Paris. Christine, 
ghicise ea, ar fi fost încântată să fie unul dintre primii oameni care-l 
vedeau pe Charles. Şi o respecta pe Christine pentru că fusese prea 
mândră ca să încerce să se invite singură. Atunci când conta, 
Christine dădea dovadă de stăpânire de sine. 

In cinstea Christinei, ea îi atinse braţul lui Charles şi murmură: 

— Christine îţi transmite toată dragostea ei... 

Dar îşi dădu seama din răgazul prea lung pe care şi-l luă ca să se 
întoarcă cu faţa spre ea că, atunci când avea să se întoarcă, chipul lui 
va avea iarăşi acea mască politicoasă, încordată, ursuză; şi că avea să 
dureze ceva mai mult decât o plimbare pe sub copaci ca să facă să 
dispară distanţa dintre ea şi fratele ei. 


Catherine nu ştia dacă era ceva adevărat în zvonul că cei trei 
comandanţi ai gărzii de onoare a reginei, de la Vincennes, îşi 
petrecuseră noaptea pierzând la joc ceea ce păreau să fi fost mari 
averi şi purtându-se în chip nepotrivit cu însoţitoarele mamei ei, în 
vreme ce Isabeau îi aţâţa pe toţi să se poarte cu necuviinţă, chicotind 
şi făcându-le cu ochiul. N-avea rost să o întrebe pe mama ei. Dar nu 
voia nici să lase lucrurile în voia lor, acum că veniseră aceşti oaspeţi 
cu chipuri ţepene şi priviri dezaprobatoare. 

Aşa că, înainte de cină, îl chemă la ea pe Louis de Bosredon, un 
tânăr lenevos, chipeş, o fiinţă cu părul negru şi oase mari şi îi spuse, 
cu toată hotărârea de care era în stare, că gărzile aveau să-şi 
petreacă noaptea în afara sălii, iar ofiţerii aveau să ia masa la o altă 
masă decât doamnele. 

Tânărul comandant nu era obişnuit cu asprimea; îşi lăsă genele să-i 
alinte insolent obrajii, clipind de parcă îi făcea cu ochiul. In cele din 
urmă, tocmai când ea se gândea că ar fi trebuit să-l pedepsească într- 
un fel oarecare pentru nesupunere, el rosti tărăgănat formula 
politicoasă: „Da, doamnă” şi plecă ţanţoş, aşa de încet că îi putu 
vedea fiecare muşchi mare, proeminent al coapselor şi dosului cum se 
umflau şi se îndoiau, ca să transmită mai departe porunca ei. 

Bărbaţii de pe lângă ea plecaseră la vânătoare pentru toată după- 
amiaza. Chiar şi tatăl ei - care nu părea să sufere de nervii care o 
supărau pe ea; care arăta mai fericit decât şi-l amintea de ani de zile, 
agăţându-se de soaţa lui - plecase şi el. Ea numără pe degete, plină 
de neastâmpăr; la cină urmau să aibă mistreţ fript; patru feluri de 
peşte; supă de migdale albe; un platou cu măcriş; şi îngheţată cu 
coniac. Toate felurile preferate ale lui Charles. 

Se întoarse în odăile ei. Voia să arate bine; avea nevoie să-şi 
păstreze buna dispoziţie. Pe când femeile îi aranjau părul, ea îşi 
amintea despre picnicul de demult împreună cu Charles, undeva 
afară, lângă turnurile albe. Făcuse şiraguri de părăluţe. 


Când îi vorbi despre picnic, la cină, Charles se mulţumi să spună: 

— Nu-mi amintesc aşa de bine - şiraguri de părăluţe? - a fost cu 
multă vreme în urmă. 

Dar părea să se fi îmblânzit: îi turnă vin tatălui lor; vorbi politicos cu 
el despre vânătoare. Când văzu privirea plină de nădejde a lui 
Catherine, fu de acord la fel de politicos ca ea să-l ducă iarăşi, de 
dimineaţă, la locul lor de picnic. 

Aşa că, la puţină vreme după răsărit, stăteau braţ la braţ, privindu-i 
pe ceilalţi cum alergau de colo-colo, călare. Se plănuiau şi alte 
vânători pentru suita lui Charles şi pentru rege. Regina nu voia să 
iasă. Catherine ştia că asta era pentru că abia putea răbda să 
privească chipul lătăreţ, roşu al lui Bernard d'Armagnac cu smocurile 
de păr roşcat care-i răsăreau zburlite din nas şi din urechi. („Aşa de 
urât!” şuşotise Isabeau cu glas pătrunzător despre aliatul cel mai 
apropiat al Coroanei din noaptea trecută „Aşa a fost dintotdeauna; şi 
aşa de necioplit”). Catherine fu uşurată că regina explicase cu ceva 
mai mult tact în acea dimineaţă că o supăra guta şi că voia să-şi 
odihnească picioarele. Isabeau stătea pe o bancă, urmărind plecarea 
partidei de vânătoare, înfăşurată în pături în ciuda vremii foarte calde 
şi fără să ia seama la sudicii care cel puţin surâdeau văzându-l pe 
soţul ei. Poate că era mai bine că mama ei se ţinea deoparte. 
Catherine era bucuroasă să vadă că această întâlnire îi făcea bine 
tatălui ei. Călare pe cal, cu obrajii îmbujoraţi şi vântul ciufulindu-i 
părul, arăta aproape ca acel gigant, înalt, blond şi pornit pe râs pe 
care şi-l amintea. Gărzile care călăreau împreună cu Yolanda de 
Aragon şi cu Bernard d'Armagnac îl tratau cu cel mai mare respect. El 
zâmbea. Ea îi făcu cu mâna. 

La poartă se auzi un tropot de copite. Ea privi în sus. Charles făcu la 
fel. 

Trei călăreţi îşi îndemnau caii înapoi în galop, intrând grăbit pe 
poarta turnului de gardă şi pornind spre castel. Caii erau asudaţi şi cu 
ochii înceţoşaţi de îndelungă alergare. Cu o tresărire de neplăcere, ea- 
| recunoscu pe călăreţul din frunte ca fiind musculosul tânăr 
comandant al soldaţilor reginei care bătuse atât de necuviincios din 
gene ieri înaintea ei. 

Louis de Bosredon, îşi aminti ea. 

Era vădit că se grăbea să ajungă cel dintâi la castel; probabil că 
alergaseră prin pădure. Strigau şi-şi îndemnau caii cu cravaşa. 
Bosredon asuda şi rânjea. 

Cei trei tineri smuciţi, cu ochii aprinşi, zgomotoşi şi râzând, o luară 
chiar pe lângă suita călare gata să plece la vânătoare şi trecură în 
galop mai departe. Neliniştiţi, caii din partida de vânătoare începură 
să sară şi să fornăie. Catherine nu credea că acei călăreţi care 


dispăreau acum către grajduri îşi dăduseră măcar seama pe lângă 
cine trecuseră. Comandanții gărzilor trebuiau să descalece ori de câte 
ori îl vedeau pe rege. Dar aceştia nu-şi scoseseră măcar pălăriile. 

Catherine strânse din buze, simțindu-se oarecum şocată. Dar tatăl 
ei nu părea să fi băgat în seamă necuviinţa; se aplecase asupra 
coamei calului, şoptindu-i ceva liniştitor la ureche. Continua să 
surâdă. lar reginei, care nu dădea o para chioară pe disciplină atâta 
timp cât oamenii se distrau, nu-i păsa câtuşi de puţin, văzu Catherine, 
îngăduindu-şi să se simtă uşurată. Isabeau rânjea cu afecţiune în 
urma lor. Probabil că avea să ridice din umeri şi să mârâie: „Ah, 
nemerrrrnicii ăştia”, iar peste o clipă întâmplarea avea să fie dată 
uitării. 

Insă Catherine privi apoi în jur, zări chipurile celorlalţi şi îngheţă. 

Charles stătea foarte liniştit, dar ea văzu că era furios de moarte. 
Cu chipul livid; cu buze subţiri; cu pete albăstrui pe marginea nasului. 
El se îndepărtă de ea. Când privi în jos, ea îl văzu încleştându-şi şi 
descleştându-şi pumnii. 

Catherine nu-l văzuse niciodată atât de furios. 

Yolanda de Aragon se holba şi ea după călăreţii dispăruţi. Chipul ei 
mic, de obicei vesel, plin de politeţe curtenească şi de glume 
elegante, nu mai avea nicio expresie. Părea profund şocată. Işi 
îmboldi calul ascultător către Bernard d'Armagnac, a cărui faţă mereu 
roşie se făcuse aproape violet sub părul lui roşcat, cu ochii holbaţi 
aproape ieşindu-i din orbite. 

Ea şuşoti. Apoi el îşi îmboldi calul şi porni iute spre Charles. Se 
aplecă în jos spre el şi îi şopti ceva lui Charles la ureche. 

Charles încuviinţă din cap. Se întoarse spre Catherine. Ea începu să 
tremure zărindu-i privirea. 

— Care-i e numele omului ăluia? zise el, iar glasul îi era îngheţat. 

Ea mormăi: 

— Bosredon. 

Apoi, aşezându-şi o mână, rugătoare, pe braţul lui: 

— Dar Charles, n-a vrut să facă niciun rău. 

Apoi, când el se uită la ea, cu privirea plină de mohorârea miezului 
de iarnă: 

— ...a greşit... ştiu... o să mă asigur că va fi mustrat. 

Charles n-o asculta. Făcu un pas mai departe de ea, întorcându-şi 
umărul spre ea, astfel încât mâna-i căzu de pe braţul lui. Le făcu un 
semn gărzilor lui Armagnac. Patru din ei veniră spre el la trap, cu 
capul dezgolit, cu chipuri şterse şi-i făcură o plecăciune. 

— Arestaţi-i pe oamenii ăia, zise el. 


Toate câte urmară veniră ca o inevitabilă fatalitate. Încă de la 


primele replici dintre Charles şi mama lui, Isabeau, din cuibul ei de 
pături, îşi privea fiul cu căutătura ei cea mai cruntă, mai 
înspăimântătoare, şuierând: 

— Băiat obraznic ce eşti - nu te-ai schimbat câtuşi de puţin - 
cheamă-i înapoi de îndată - cum îndrăzneşti să te atingi de gărzile 
mele! 

Charles arătase iarăşi pentru o clipă ca un băieţel înfricoşat. Dar 
apoi privise spre chipul imobil al Yolandei şi spre cel al lui Bernard. 
Părând să-şi găsească în ele liniştea, înaintase spre ea, încordat ca o 
plesnitură de bici, până ce ajunsese chiar lângă ea, aplecându-se spre 
banca ei, cu ochii fulgerându-i, aşa de mari că li se vedeau marginile 
roşcate şi pline de ură din jur, iar glasul îi clănţănea: 

— Toate sunt adevărate, nu-i aşa? Târfă bătrână, nemernică şi 
desfrânată ce eşti. Tu... 

Se opri. Clătinând din cap, se întoarse cu spatele spre toţi cei de 
faţă şi plecă după gărzile lui, înăuntrul castelului. 

Catherine îi putea vedea capul, care continuă să se clatine într-o 
parte şi în alta până ce se îndepărtase mult, ca şi cum continua în 
minte o ceartă aprinsă cu mama sa. 

Infăşurându-se în pături, Isabeau clătina şi ea din cap, dar în mod 
plăcut, cu chipul încântat pe care Catherine şi-l amintea din vremuri 
de demult. Privirea ei spunea că, acum că-şi împinsese unul dintre 
copii ca să se poarte urât, avea să se delecteze disecându-i năzbâtiile 
şi caracterul urât împreună cu prietenii ei, cerşind observaţii 
compătimitoare despre cât putuse suferi  crescându-l pe 
nerecunoscătorul ăla mizerabil, lucruri pe care avea să le repete mai 
târziu aceluia dintre copii care se purtase urât, ca parte a pedepsei 
sale. 

Catherine închise ochii, simțind cum o cuprindea iar groaza de 
demult - şi odată cu ea şi o nouă spaimă. 

Mama ei nici nu părea să fi băgat de seamă chipurile ursuze şi 
încremenirea meridionalilor care o urmăreau, în timp ce ea deschise 
gura şi începu să spună, cu un glas greu de semnificaţii, ca de 
mormânt: 

— Ei bine... nimic nu se schimbă, nu-i aşa... tot vechiu-i caracter 
rău, ca întotdeauna... şi ce necazuri am avut cu băiatul ăla... 

— Madame, o întrerupse dintr-o dată Bernard d'Armagnac. 

Catherine îşi deschise ochii la loc. Contele era plin de ifose şi roşu şi 
furios. Pentru prima dată văzu în el atât bruta cât şi bufonul, forţa şi 
furia ascunsă în acele membre proeminente; şi o cuprinse spaima. 

Dar Armagnac nu spuse altceva decât: 

— Vom pleca mai târziu la vânătoare; trebuie să ne ocupăm de 
stăpânul nostru acum. Sire... 

Şi, făcând o plecăciune înaintea regelui, îşi întoarse calul şi îl duse 


demn de frâu până la grajd, cu Yolanda de Aragon plecând şi ea 
grijulie după el, urmaţi de restul gărzii, câte doi. 

Catherine nu ştia ce să facă. Pentru un lung moment nu făcu nimic 
- se lăsă doar să simtă soarele care îi încălzea spinarea şi se gândi la 
împletiturile de părăluţe pe care voise să le facă şi se simţi amorţită. 

Dar apoi îi apăru înainte chipul uluit al tatălui ei. Se adună. Zâmbi - 
un zâmbet prea larg şi prea fals; felul de zâmbet care ar face să te 
doară faţa dacă ţinea prea multă vreme. 

— Nu te îngrijora, Papă, zise ea, prea senină; du-te înăuntru cu 
Maman; vrea să te înveţe un nou joc de cărţi. Poţi să mergi după- 
masă la vânătoare. Acum mă duc să-l găsesc pe Charles. 

Şi, aruncându-i mamei ei o privire cruntă, prevenitoare - articulând 
un Nu-l supăra, atunci când credea că tatăl ei n-o vedea şi încercând 
să nu se îngrijoreze văzând sarcasmul din privirea cu care-i răspunse 
mama ei - îi urmă, pe jos, pe meridionali, peste iarbă şi steaguri, la 
grajduri. 


Chipul lui era plin de sânge închegat şi de umflături şi de vânătăi 
albăstrui-roşiatice. Un ochi era închis. Din gură îi curgea sânge 
proaspăt. Chiar şi atunci când ochii lui Catherine se adaptară la 
penumbra hambarului cu fân, îi luă ceva timp ca să priceapă ce 
vedea. 

Puseseră o chingă de piele în jurul gâtului lui Bosredon şi îl 
spânzuraseră pe jumătate de tavan. Acesta abia putea sta în picioare, 
în halul în care era, dar tot ce-l mai împiedica să fie cu totul sugrumat 
era faptul că se mai sprijinea cât de cât cu picioarele de o roată de 
căruţă ruptă. Scotea sunete ciudate, gâlgâitoare. 

Nu era nici urmă de Yolanda de Aragon. Dar Bernard d'Armagnac 
se plimba în sus şi-n jos, sus-jos, foarte repede, foarte furios, prin faţa 
celor patru soldaţi încremeniţi. Era răvăşit; ca şi ei; dar ei păreau încă 
la locul lor. 

Charles, cu băţul în mână, era cel care nu era în ordine. Charles, 
cuprins de furie cum nu-l mai văzuse nicicând, cu nările fremătându-i 
şi ochii îngustaţi şi cu o ură adâncă, arzând în el ca o flacără palidă. 
Charles era plin de sânge şi de muci. Charles îşi dăduse jos jiletca şi 
era dezbrăcat, rămânând doar în cămaşa de pânză. Charles era cel 
care dădea loviturile; lovituri crunte, regulate, peste coate şi genunchi 
şi peste picioare, la sfârşitul fiecărei întrebări; de parcă întrebările nu 
erau chiar ele ca nişte lovituri. 

— Se dezbracă de haine... jap - peste braţ - tăcere. 

— Se urcă pe mese... jap - peste picior - tăcere. 

— Dansează pentru tine... jap - peste glezne - geamăt. 

— İşi scutură ţâţele... jap - cealaltă gleznă - urlet. 

— Te dezbracă... jap - peste picior - geamăt. 


— Te sug... jap - chiar între picioare - ţipete; un țipăt atât de 
cumplit că-ţi îngheţa sângele în vine şi totul păru să se oprească timp 
de câteva minute, în afara freamătului înnebunit al picioarelor care 
încercau să-şi păstreze locul pe roată. Apoi Charles ridică iarăşi băţul; 
apropiindu-şi faţa de masca însângerată care atârna. 

— Mama mea e acolo, urmărindu-vă... jap - piciorul stâng - țipăt; 
agitat din picioare; suspin. 


— Nu-i aşa? 

Slavă Domnului, fără jap. Tăcere. 

— Nu-i aşa? 

Un vaiet printre suspine se-auzi dinspre faţa lui: 

— Ddd... 

— Rânjind... - împunsătură - peste stomac - tăcere. 

— Încurajându-i... - împunsătură - într-o parte - tăcere. 


Bernard d'Armagnac se opri din fâţâiala lui furioasă, ca şi cum i-ar fi 
atras atenţia scăderea durerii torturii administrate de tânărul lui 
stăpân. Se întoarse şi îi aruncă sărmanului, înfumuratului comandant 
de gardă o privire de o rea-voinţă de nedescris. 

— Hai, recunoaşte, scrâşni el, cu mâinile în şolduri; uriaş şi 
ameninţător; cu un glas ca rugina de pe fier, zeflemitor: O face şi ea, 
târfa bătrână. Toată lumea ştie. Dinţii şi gingiile alea negre; 
dezgustător; ar trebui să-ţi fie ruşine. O plăcere aparte, nu-i aşa? 
Mmmmm... Staţi la coadă pentru asta, nu-i aşa? 

Glasul lui retrezi turbarea lui Charles. Acesta gemu; apoi se aruncă 
iarăşi înainte, trosnindu-l şi ciomăgindu-l ca un nebun. În vreme ce 
Catherine îşi închidea ochii îngrozită şi se îndepărta în tăcere spre 
ieşire, înapoi în siguranţa dimineţii, ea auzi alt rând de sunete - 
icnetele şi fornăielile gâtuite care arătau că Bosredon alunecase în 
sfârşit de pe roată. 


Ea se aşeză pentru o vreme în locul de picnic de sub turnul de sud; 
ascultând păsările, simţindu-şi căldura mâinilor pe când degetele ei 
străpungeau fiecare tulpină a părăluţelor, legându-le una de alta, dar 
simțindu-se la fel de moartă pe dinăuntru cum spunea tatăl ei că se 
simţea în zilele lui cele mai rele. 

Intâlnirea cu fratele ei n-avea să fie una plină de veselie şi să-i 
preschimbe familia într-un izvor de forţă şi de dragoste. Până la urmă 
asta n-avea să se întâmple. Charles îşi stăpânise furia pe care tocmai 
o zărise de când ajunsese aici. Ea pricepu asta acum. Nu putea răbda 
soarta care-l adusese înapoi în nord. N-o putea răbda pe maică-sa. 
Poate că nu-şi putea răbda nici tatăl sau sora. 

Degetele ei zdrobiră următoarea floare. N-avea să mai poată să se 
uite niciodată la Charles fără să-şi amintească cum îl lovea pe 
sărmanul prins legat fedeleş; n-avea să mai uite niciodată oribila 


încântare a lui Armagnac. Îi strângeau inima. Cum puteau spune - 
gândi - asemenea lucruri despre femeia care era mama lui Charles şi 
a lui Catherine? Se presupunea că noua familie a lui Charles era aliata 
cea mai apropiată a regelui. Dar trebuie că era vina lor. Ce-i făcuseră 
lui Charles de-l umpluseră de atâta furie? 

Avea să fie nevoită să se întoarcă înăuntru cât de curând. 

Părinţii ei jucau cărţi în camera de primire a mamei ei; mama ei 
chicotea şi îi oferea tatălui ei bomboane cu violete şi îl bătea pe 
mână. Era o mică grămăjoară de bani pe masă, în partea ei. Ea era 
bine dispusă. Işi scosese coafa şi o lăsase neglijent pe podea. 
Catherine văzu că părul i se subţiase şi devenise sârmos şi sur, lăsând 
să se vadă ici şi colo pielea. N-o văzură pe Catherine care se oprise în 
pragul uşii, adunându-şi gândurile, privindu-i pe amândoi în voie. 

Dintr-o dată, Catherine îşi dori din tot sufletul să-i poată ocroti de 
cruzimea lumii pe aceşti doi oameni îmbătrâniţi, fragili; să facă să fie 
cu putinţă ca ei să stea mereu aşa, departe de orice durere, mâncând 
bomboane şi râzând împreună ca nişte tineri îndrăgostiţi. 

Dar în acelaşi timp ea ştia că aceştia trebuiau să fie mutaţi de 
acolo. Acum. Charles era prea supărat. Lucrurile groteşti pe care le 
spunea... Îl întorseseră împotriva lor, a tuturor. Era primejdios să 
rămână, atâta vreme cât el era aici, aşa pornit, cu bărbatul şi cu 
femeia aia lângă el. Ar trebui să dea zor şi să-i trimită pe amândoi 
înapoi la Paris. Se opri, încercând să se concentreze asupra chestiunii 
cailor şi căruţelor şi să se gândească şi cum să depăşească 
încetineala şovăitoare a părinţilor ei; ameţită de cât de grabnic erau 
toate de făcut. 

Dacă le spunea că plecau pur şi simplu la o plimbare... prin 
pădure... erau la mai puţin de un ceas de Paris; o să fie în ordine şi 
fără răcoritoare... n-aveau de fapt nevoie de gărzi... drumul era bătut 
de-atâta lume... ar fi fost simplu ghinion să întâlnească tâlhari... ar 
putea trimite mai încolo după suita lor... 

Ea înaintă. Intoarse spre ei o privire blândă. 

— Fetiţă dragă, zise tatăl ei cu afecţiune. 

N-o întrebă dacă se împăcase cu Charles. Lui Catherine i se părea 
că uitase de ceartă. 

Nu se împotriviră când Catherine le spuse că aveau să iasă pe- 
afară. li mulţumi în gând lui Dumnezeu pentru ascultarea lor, în vreme 
ce ei se ridicară în picioare şi veniră în urma ei, târându-şi picioarele. 
Aproape că izbucni în râs când zări din colţul ochilor cum mama ei îşi 
strângea pe furiş câştigurile într-o pungă. 


Însă Charles îi găsi. 
Tocmai îi urca într-un car cu fân - „un mijloc de transport pentru un 
picnic! O aventură rustică!”, exclama ea veselă, dându-şi seama de 


ciripitul îmbătător al păsărilor cântătoare în aerul văratic şi 
bucurându-se că tatăl ei încuviinţa din cap, vădit încântat - când auzi 
paşii. 

Charles îmbrăcase iarăşi jiletca. Se stropise cu apă pe faţă. Nu era 
nici urmă de sânge. Dar el tot părea înnebunit de o furie abia 
stăpânită. 

Işi chemase cu el toate gărzile; toţi erau pe jos; dar acum ea le 
putu auzi caii mestecând lângă troaca de după colţ. Bernard 
d'Armagnac era lângă el, înalt şi sumbru; iar secretarul mamei ei, 
Laurent du Puy, un om slugarnic, mic ca un gândac, aplecat de umeri, 
frângându-şi mâinile ca întotdeauna, arăta în acelaşi timp neplăcut de 
agitat. 

Charles înaintă cu paşi mari spre mama lui. N-o luă în seamă pe 
Catherine. Nu-l luă în seamă pe tatăl lor. 

Rânji duşmănos la Isabeau. Zise: 

— N-o să mai mergeţi la niciun picnic, Madame. Veţi pleca de-aici. 

Catherine văzu cum regina, oricât de fiară bătrână şi vicleană era 
de obicei, era prea uluită ca să înţeleagă acestea de la bun început ca 
pe o ameninţare. Isabeau îşi băgase bine în cap că toată lumea 
trebuia să se poarte frumos; că era vremea de a face pace; că, în 
ciuda izbucnirii băieţelului ei de mai devreme, de dimineaţă, nimeni n- 
avea să-şi îngăduie să se ia la harţă, aşa că ea se mulţumi să-şi 
fluture mâinile durdulii până ce smaraldele de pe ele scânteiară şi zise 
plină de veselie: 

— Plecăm într-o aventură rustică! 

Catherine abia mai putea respira. Gândurile îi fulgerau prin minte: 
gânduri la întâmplare, gânduri îngrozite, vinovate. Işi zise: ar fi trebuit 
să-i spun ce-i făceau comandantului gărzii ei. Ar fi trebuit s-o 
pregătesc. Ar fi ştiut ce să zică dacă îi spuneam. Apoi, adăugând 
spaimei ei un strop de milă: E prea bătrână ca să se prindă în luptă 
îndeajuns de repede. Apoi: Ar fi putut fi mai prudentă dacă n-aş fi 
bătut-o atâta la cap că ziua de azi e şansa noastră pentru viitor... 
dacă nu m-aş fi încrezut aşa de mult în Charles. 

Charles scrâşni: 

— Nu. Veţi pleca la Tours. 

— Tours? zise regina, cu o urmă de îndoială strecurându-i-se în 
glas. Dar... 

Se întoarse spre Catherine. Regele făcu la fel. Chipurile lor erau 
pline de dezamăgire şi de neînțelegere. 

— Cum rămâne cu picnicul nostru? sfârşi regina jalnic; dar până 
atunci citise şi pricepuse cele zugrăvite pe chipul lui Catherine. 

Charles se întoarse spre Catherine. 

— Nu te amesteca, îi zise el, ca şi cum s-ar fi temut că ea ar fi putut 
să-i surpe autoritatea; apoi roşi după ce, pentru o clipă groaznică, 


noul lui glas adânc îi alunecă în falset. 

El tuşi, arătând, dacă era cu putinţă, şi mai furios. 

Catherine încuviinţă, supusă. Nu putea face nimic. 

— Vă aşteaptă o trăsură, spuse Charles, întorcându-se înapoi către 
mama lui. Arătă cu un deget dispreţuitor către Laurent du Puy. O să 
meargă şi el. l-am spus că el răspunde de voi. O să se-asigure că nu 
veţi mai putea face nicio ticăloşie. 

— Cum? Cum? bălmăji Isabeau; iar Catherine se simţi aproape 
uşurată să vadă veninul ce izbucni din privirea lui Isabeau când 
aceasta îşi dădu în sfârşit seama pe deplin de faptul că era în 
primejdie. 

Dar ea n-avea vreme să înceapă să arunce vorbe grele şi să ţipe la 
fiul ei. El îşi dăduse probabil seama că asta avea să urmeze, de îndată 
ce ea pricepea. li făcu un semn unui soldat din gardă. Aceştia se 
strânseră în jurul lui Isabeau, cu lăncile scânteind şi, încet, dureros, o 
făcură să înainteze de-a lungul curţii. 

Regina nu se împotrivi. Se lăsă dusă. Dar, înainte să dea colţul 
după care ea şi bărbaţii care o păzeau aveau să plece spre 
necunoscut, ea se opri şi aruncă în urmă, spre fiul ei, o privire 
groaznică. Se mulţumi să rostească doar, foarte liniştit: 

— O - să-ţi - pară - rău. 

Dar furia îngheţată din glasul şi de pe chipul ei o făcu pe Catherine 
să se înfioare. 

In tăcerea îngrozitoare care urmă, ruptă câteva clipe fără sfârşit 
doar de cântecul păsărilor şi de răsuflarea zgomotoasă a lui Bernard 
d'Armagnac, Charles îi zise în cele din urmă surorii sale, cu 
brutalitate: 

— Tu o să te întorci la Paris. 

— Charles, murmură Catherine rugătoare, înaintând spre el, 
întrebându-se dacă va avea curajul să-l ia de mână, sperând chiar şi 
acum că ar putea spune ceva care să dea timpul înapoi. Maman... te 
rog... 

Dintr-o dată, Charles îşi încrucişă braţele peste piept, cu răceală. 
Zise: 

— Luaţi-l şi pe e/. N-are ce să caute afară în starea în care este. 

Şi îşi întinse iarăşi degetul, de data aceasta spre tatăl lor. 

ingrozită, Catherine îşi dădu seama că fusese atât de încremenită 
de lovitură că nici nu se uitase la tatăl ei, care stătea liniştit lângă ea, 
ca să vadă cum se desfăşura arestarea soaţei lui de către fiul său. 

Acum văzu. Regele Franţei plângea; şiroaie de lacrimi tăcute i se 
prelingeau de pe obraji pe haină. Privirea-i era goală, de parcă nici nu 
ştia că plângea. 

Dar poate că în cele din urmă îşi dădea seama că ajunsese în sfârşit 
în centrul atenţiei tuturor. Pe când ei se întoarseră să-l privească, 


regele Charles al VI-lea al Franţei începu să fredoneze; un bocet fără 
nicio melodie, cântat pe un glas ascuţit, tremurător. Arătă cu un deget 
tremurător spre cerul albastru fără nori, în care păsările îşi strigau 
încă din toate puterile bucuria de a fi în viaţă: 

— Un soare negru... şi stafii... şi nori de corbi ce vin să ne 
ciugulească ochii, cânta el; apoi, uitându-se în jur cu o privire 
preocupată, şireată: dar o să vadă prin mine... sunt făcut din sticlă. 

Râse; râse şi râse şi iar râse. 

Charles se înfioră de ceea ce părea a fi silă. Catherine îl văzu 
întorcându-se spre Bernard d'Armagnac şi îl văzu pe Bernard 
d'Armagnac cum scutura în tăcere din cap şi îşi încreţea nasul şi ridica 
din umeri. 

— Plecaţi, zise Charles, întorcându-se cu spatele. 

Nu voia să întâlnească privirea surorii sale. incepu să se 
îndepărteze. Le zvârli peste umăr ultimele cuvinte: 

— Luaţi o trăsură. Plecaţi acum. 

Abia după ce trăsura îi trecu, zdruncinându-i, de poartă, cu tatăl ei 
ghemuit într-un colţ, cântând încă pentru sine, cu lacrimile-i neluate în 
seamă încă prelingându-i-se pe obraji, Catherine lăsă şi ea să 
izbucnească râul de lacrimi mari, amare, de dezamăgire şi de spaimă 
pe care le ascunsese până atunci - lacrimi urâte care-i zguduiau 
trupul şi o făceau să scoată şuierături silite şi urlete scurte, ascuţite 
de durere; care îi înmuiară chipul şi-l făcură roşu şi plin de suspine şi 
tremurând de deznădejde. Odată ce erau în siguranţă. 

Toate o luaseră razna. Nu era nicio speranţă. 

Chiar şi prinții care se presupunea că erau aliaţi erau încărcaţi de 
ură unii faţă de ceilalţi. Chiar şi singura persoană de a cărui dragoste 
fusese sigură toată viaţa se întorsese împotriva ei. Trăiau cu toţii sub 
soarele negru al regelui, şi nimic n-avea să pună capăt acestei stări; 
nimic... Nu se putu opri nici măcar când simţi mâna sfioasă, 
tremurătoare a tatălui ei care, fredonând mai departe, încă ghemuit în 
propriu-i iad, îi mângâia părul de parcă ar fi vrut să-i aducă o alinare 
în groaznicul întuneric în care se treziseră amândoi. 


— A pus să fie închisă mama ta... murmură Christine a doua zi, 
clătinând din cap, mângâind-o pe Catherine. 

Catherine încercă să nu mai înceapă să plângă iarăşi şi reuşi, dacă 
nu era să pui la socoteală uşorul tremur al buzelor. Dar nu se simţi în 
stare să-i povestească Christinei despre chipul lui Bosredon când se 
bălăngănea pe marginea aceea de roată. Nu se simţi în stare să spună 
ce făcuseră Charles şi bătăuşul său prieten, contele d'Armagnac. 
Fugea de această amintire. Nu voia s-o păstreze în minte. 

— Asta e un lucru rău, spunea Christine, cu blândeţe şi tristeţe. 
Foarte rău. Nu ar fi trebuit să facă asta. 


Catherine simţi o oarece alinare la gândul că şi Christine, care era 
cinstită şi era şi învățată, astfel că puteai să-i respecţi întotdeauna 
judecata, credea că Charles greşise. 

Dar când Christine se ridică să plece, clătinând încă din cap, 
mormăia: 

— Sărmanul, nerodul de băiat. 

lar când o sărută pe Catherine de plecare, îi şopti: 

— „îngrozitor... dar încearcă să-l ierţi. 

Catherine îşi muşcă buzele şi nu răspunse. Nu-l putea ierta pe 
Charles. N-avea niciun rost să încerce. 


PATRU 


— O să te duci incognito... spuse Henric, regele Angliei. Eşti omul 
potrivit pentru treaba asta. Ştii cum arată, ştii unde să-i găseşti; au 
să-şi amintească de tine. Şi eşti şi un om învăţat, oarecum. 

Din spatele lui, ducele John Bedford dădea din cap - încă un frate al 
regelui, cu ochii bulbucaţi; semăna cu regele ca două picături de apă 
şi era prietenul lui cel mai apropiat. Owain nu-l cunoştea, dar auzise 
că ducele John era un stăpân bun. Se ştia că nu îl apuca niciodată frica 
în timpul luptei. Owain găsea prezenţa lui liniştitoare, cum era şi cea a 
regelui. Ducele avea o voce fermă şi mâini puternice. 

— Regele e la Paris, cu fiica lui. Prinţul e acolo; însă în altă parte. La 
Luvru. Se spune că regele e nebun mai tot timpul acum. Aşa că omul 
cu care trebuie să stai de vorbă e prinţul Charles. Şi contele de 
Armagnac. El e cel care trage sforile prinţului. 

— Şi regina? se aventură Owain. E şi ea cu ei? 

Ducele John râse scurt. 

— Nu. Ea e în temniţă. Se zice că lui Charles nu i-au plăcut 
zvonurile despre ea. A pus să fie închisă. Se spune că e înnebunită; nu 
ştie pe cine să urască mai tare, pe Armagnac sau pe propriul ei fiu. 
Dar nu încearcă să scape. Băiatul are o fire urâtă. Şi o urăşte. O gaşcă 
pe cinste, familia asta de Valois. Mai ales când îţi închipui că ar trebui 
să fie toţi de-aceeaşi parte! 

Owain făcu ochii mari. Băieţelul ăla care părea aşa de neajutorat 
îndrăznise să-i facă asta mamei lui mereu puse pe harţă? 

— Ce spun scrisorile? zise el, bătând cu mâna peste mănunchiul 
primit. 

Ducele John strânse din umeri. 

— Refac propunerea de căsătorie. 

Owain nu zise nimic. Dar încruntătura lui rosti gândul pentru el: 
„Dar... au respins-o. Cu ani în urmă.” 

Ducele John îl bătu pe umăr, de parcă asta era o naivitate. 

— Niciodată să nu spui niciodată, răspunse el vesel. S-ar putea să 
le fie mai uşor să spună da acum. Probabil că sunt înspăimântați. Sunt 
închişi într-un oraş unde n-au nici lemne de foc, nici grâne. Nici nu pot 
circula pe râu. Cu noi pe de o parte la un capăt şi cu armata ducelui 
de Burgundia de cealaltă parte. N-au cale de scăpare. S-ar putea 
totuşi să-şi spună că e vremea să vorbim. Ţi-am uşurat şi ţie treaba cu 
scrisorile - una e pentru ea; şi ţi-am dat copii după alta către rege; 
către regină; şi către prinţ - aşa că o să-ţi foloseşti căpăţâna, văzând 
la faţa locului care e cea mai bună cale de a lucra. 

Owain încuviinţă jalnic din cap. 

— Ea cum arată? întrebă dintr-o dată regele Henric, ca şi cum ideea 
nu-i mai trecuse niciodată prin cap până atunci. 


— Pistruiată. o 

Asta e tot ce-i trecu prin cap lui Owain să răspundă. Işi blestemă 
limba împleticită. Dar pe chipul lui era zugrăvită probabil admiraţia. 

— Fată drăguță, ha? zise regele, nu lipsit de bunătate. Cu atât mai 
bine. 

Owain era foarte în grațiile regelui de când îl găsise pe Charles 
d'Orléans cu faţa în jos, îngropată în noroi, la Azincourt, alb la faţă de 
spaimă şi de epuizare şi îl dusese înapoi în tabăra engleză. Nimeni nici 
nu întrebase măcar ce căutase el, Owain prin tufărişul ăla, lângă 
Charles d'Orleans. Toată lumea ştia că în luptă erau prea puţini eroi 
adevăraţi; şi că unele întrebări mai bine nu le puneai. Dar Owain îşi 
amintea. Când zgomotele răsunau atât de tare că nu mai putea 
distinge un zgomot de altul în mulţime, îşi amintea că zărise un chip 
în talmeş-balmeşul de cavaleri francezi dimprejur: un om care îşi 
ridica viziera ca să privească în jos la piciorul lui rănit. Un chip aspru, 
slab, oacheş, palid de durere, dar neclintit; chipul cuiva care mai 
îndurase şi altă dată suferinţa: era Henry Gwyn, care ar fi trebuit să 
fie senior de Llansteffan; care, îşi amintea el, fugise de porunca lui 
Henric al V-lea de a se alătura duşmanilor lui în Franţa. Il cunoscuse 
cândva pe Henry Gwyn: pe când era copil, râdea şi se căţăra pe 
picioarele acelea musculoase şi era învârtit şi săltat în sus în braţele 
acelea subţiri. II zărise doar o clipă. Când se uită iarăşi, trecuse cu 
câţiva yarzi de Gwyn; chipul se pierduse în freamătul braţelor. Dar, 
cumva, Owain începuse să îşi dea seama, mai îngrozit ca niciodată, în 
iureşul acelui atac, că trupul lui era moale şi fragil şi uşor de frânt sub 
carcasa grea a veşmintelor; că toate erau atât de trecătoare; că se 
înfruntau lumi imposibile. işi amintea de chipul nefiresc în care toate 
din jurul lui păreau să încetinească, până ce chiar scânteile care 
ieşeau din săbii şi topoare păreau să se mişte prin aer cu încetineala 
fulgilor. Işi amintea cum inima-i bătea gata să-i sară din piept când, 
după ce calul lui căzuse, se târâse stângaci spre adăpost. Oricât l-ar fi 
iubit pe rege, ştiuse din acea clipă că nu era făcut pentru război. In cei 
trei ani care trecuseră de atunci, avusese noroc: reuşise să evite să se 
bată; să se ţină departe de lupte; să se facă folositor la negocieri şi la 
lucruri care cereau învăţătură. 

Dar nu voia însărcinarea asta. Dacă se ducea la Paris, asta însemna 
sfârşitul fugii lui ciudate, încordate, permanente, de simţămintele pe 
care nu voia să le lase să-l cuprindă: alinarea şi ascunzişul pe care i-l 
dădeau războiul. Dacă se ducea la Paris ca să încerce să negocieze 
căsătoria lui Catherine cu stăpânul lui, asta avea să-l silească să 
gândească. Nu voia să gândească. 

— Ai grijă la drumuri, sfârşi ducele John calm, întinzându-i o pungă 
cu bani. Nimeni nu mai ştie ce şi al cui e în Franţa. E plin de ferme 
abandonate, de oraşe arse. De puncte de control. Armate personale. 


Hoti la drumul mare. Ţinutul tâlharilor. Aşa că - ai grijă de tine. 

Ar fi trebuit să se ducă direct la Luvru. Dar ceea ce voia să facă în 
loc de asta era să se ducă la casa modestă de piatră din strada Vieux 
Temple. Se zbătuse tot drumul până aici, încercând să nu-şi închipuie 
că se întorcea înapoi în propriu-i trecut. Nu prea mai ştia ce făcea 
atunci când mâinile traseră de frâiele calului ca să-l facă să se 
întoarcă spre răsărit, spre strada Saint Denis când de fapt ar fi trebuit 
să meargă mai departe, drept spre inima oraşului. Se îndrepta spre 
ulițele strâmte care duceau la casa Christinei. 

Doar asta era în stare să facă pentru a ajunge la Catherine, a cărei 
amintire era acum un încântător amestec de ulei de trandafiri, frânturi 
de gene, buze, piept, gât, pistrui şi tăceri pline de bucurie. Catherine: 
frumuseţea însăşi şi în continuare rostul vieţii lui, însă cineva de a 
cărei realitate abia dacă-şi mai putea aminti. Dar, cum stătea înaintea 
casei Christinei, asta îl făcu să simtă că şi Catherine ar putea să-i fie, 
în sfârşit, iarăşi aproape. 

Dar nu se putea duce la Christine. Se opri pe strada Vieux Temple, 
ceva mai jos de casa ei şi căscă ochii, pe jumătate sperând că cineva 
avea să intre sau să iasă: Anastaise cu un mănunchi de flori, ori Jean 
de Castel. Insă ştia că într-adevăr n-avea rost să stea aici, simțind 
nostalgia după vremurile mai bune din trecut; după acea primă 
izbucnire de lumină şi de muzică dinăuntrul catedralei; după micile 
pătrate de lumină şi culoare şi frumuseţe de pe pergament; sau după 
celălalt lucru - trupul lui Catherine lipit de al lui, lucrul pe care 
încercase să-l uite. 

Trecutul era trecut. El acum era duşmanul; aşa ar vedea Christine 
lucrurile. N-ar trebui să fie aici. 

Dar era obosit. Nu se putea duce la Luvru şi să-şi facă prezenţa 
cunoscută fără să se odihnească. Aşa că îşi duse calul până pe 
marginea râului şi până dincolo, pe Insulă, de unde putea vedea 
turnurile gemene ale catedralei; spunându-şi că avea să-şi găsească 
un culcuş peste noapte undeva la un han de pe Malul Stâng, printre 
studenţi. 

Parisul nu mai arăta aşa de minunat de frumos ca înainte. Se trezi 
surprinzând vitrinele bătute în cuie ale prăvăliilor; grămezile de mizerii 
de pe străzi; cerşetorii; pretutindeni, paragină. Oare aşa era şi 
înainte? se întrebă el. Sau întunericul din el era cel care făcea să vadă 
oraşul din juru-i atât de mohorât? 

Nu intră în catedrală. Era prea tulburat; simţea că nu era vrednic de 
pacea binecuvântată pe care o făgăduia intrarea în acea lumină 
dumnezeiască. Insă o luă pe strada Nôtre Dame, pierzând vremea 
printre ateliere, lăsându-şi calul aproape să se oprească, sperând să 
întâlnească un chip cunoscut care să-l primească; neputând să se- 
mpiedice să spere că acesta va fi al Christinei. 


Atelierul era plin de agitaţie; saci îngrămădiţi unul peste altul chiar 
la intrarea pe poarta curţii. Owain privi mai atent, încercând să 
înţeleagă ce se petrece. Când văzu că unul dintre cei care 
îngrămădeau, ocupați, la bagaje era un bărbat chel, aproape cocoşat, 
cu un cap plin de pistrui şi ochi spălăciţi - Jean Malouel, cel care îi 
arătase primul manuscris împodobit pe care îl văzuse vreodată - îşi 
îmboldi animalul, care n-avea nicio tragere de inimă, înainte şi făcu o 
plecăciune. 

Malouel privi în sus spre el cu vioiciune. 

— Băiatul Christinei, zise el, înclinându-şi capul într-o parte, îmi 
amintesc de tine. 

Dar era prea agitat ca să întrebe de ce Owain se întorsese la Paris. 
Era foarte posibil să nu fi ştiut măcar că Owain plecase vreodată. 

— Mă pregătesc s-o şterg, continuă el, arătând spre grămezile de 
lângă el, prins de propria-i poveste. Vezi? O să ne aducă îndată caii. 

Pe Owain îl înveseli fericirea omuleţului. Rânji în jos la el. 

— Încotro mergeţi? întrebă el politicos. 

Jean Malouel sforăi ca un cal gata de drum. 

— Troyes, zise el; apoi, aruncându-i lui Owain o privire uşor 
batjocoritoare, ca şi cum nu înţelegea de ce ar fi avut cineva nevoie 
să pună o întrebare cu răspuns atât de evident: bineînţeles. 

Owain nu ştia niciun motiv care l-ar fi împins pe meşter la Troyes. 
Zâmbi în sinea lui la preocuparea desăvârşită de sine a omului şi, 
făcându-i pe plac, întrebă: 

— Şi ce e acolo? 

Malouel îi aruncă de data asta o privire din care era vădit că nu-şi 
credea urechilor. 

— Ai fost plecat sau ce? zise el bănuitor, ca şi cum toată lumea ar fi 
trebuit să ştie ce era la Troyes. 

Owain încuviinţă. 

lar ceea ce îi spuse mai departe bătrânul îl făcu să-şi schimbe toate 
planurile. Politica franceză se întorsese iarăşi cu susu-n jos. 

După ce Owain pornise spre Paris, regina găsise o cale să scape din 
închisoarea fiului ei. Reuşise să facă să ajungă o scrisoare la vechiul ei 
duşman, ducele de Burgundia, cerându-i s-o salveze. Ducele de 
Burgundia tocmai asedia oraşul Corbeil; însă renunţase la asediu şi 
venise de îndată cu armata lui. („Dar de ce? se bâlbâise Owain. Sunt 
duşmani de moarte. lar bătrânul chicotise atotştiutor, răspunzându-i: 
„Ba nu, nu mai sunt; acum sunt prieteni la toartă. l-a iertat totul; bine, 
ar fi şi cazul, nu-i aşa? lar pentru el e bine s-o aibă pe regină sub 
controlul lui.”) Regina şi ducele de Burgundia porniseră împreună 
călare prin păduri şi se întorseseră împreună la Troyes. Cu o zi în 
urmă, regina se proclamase regentă; iar acum ea şi ducele de 
Burgundia chemaseră artizani şi magistrați de la Paris ca să lucreze 


pentru cealaltă cârmuire şi pentru celălalt Parlament pe care îl 
stabiliseră acolo. Mai tot Parisul era dispus să-i urmeze). 

Lui Owain i se învârtea capul. Trebuia să se lămurească ce-avea de 
făcut; cine pe cine controla; pe care-ar fi fost mai bine să-l vadă; unde 
să se ducă. Incercă să se adune. Dacă toate astea erau adevărate, s- 
ar putea ca Parisul să nu mai fie locul în care să negocieze căsătoria 
între regele Angliei şi prinţesa Catherine. S-ar putea să fie mai bine s- 
o pornească şi el spre Troyes; să le dea scrisorile reginei şi ducelui de 
Burgundia. Ducele de Burgundia era în negocieri cu englezii; ducele 
de Burgundia era aproape de partea englezilor. 

— Unde se află regele? Şi prinţesa? întrebă el cu glas scăzut. 

— Chiar aici, zise Malouel îndatoritor, la palat; nu că asta ar 
schimba ceva. E... 

Clătină din cap şi făcu o strâmbătură de nebun. 

— Ştii tu. 

Abia după ce Owain continuă să întrebe: 

— Dar prinţul Charles? în ochii bătrânului răsări o privire 
duşmănoasă. 

Scuipă şi arătă cu capul înapoi, spre Luvru. 

— Cine, el? zise el, fără pic de afecţiune. Şi el e acolo, bineînţeles; 
la Luvru, cu haita lui de prădători lacomi. Se zice că e la fel de soi rău 
ca şi tot restul; fire rea; nu ridică un deget. M-am săturat de toţi ăştia. 
De ce să mai stai în vizuina asta de iepuri plină de sânge, scurmând 
după lucru la prinții ăştia care nu plătesc niciodată, neştiind ce-o să 
pun pe masă, când aş putea fi iarăşi mai-mare peste pictori pe lângă 
Înălţimea Sa? Mi-aş dori doar să scăpăm de el - arătă din cap spre 
prinţul Charles şi contele de Armagnac de la Luvru - şi aş putea să-l 
slujesc pe ducele meu aici, la Paris, fără să trebuiască să mă târăsc de 
colo-colo, bătând drumurile şi s-o iau de la capăt. Ei, dar cui îi pasă? 
Nu-i chiar aşa de rău, nu-i aşa? Abia aştept s-o şterg. 

Ochii meşterului străluceau. Owain îi făcu o plecăciune de plecare. 

— Cine ştie? zise Owain, sugerându-i ideea cu un glas cât mai 
obişnuit cu putinţă şi întorcându-şi calul. Poate că data viitoare când 
ne întâlnim o să fie la Troyes. 


Owain rămase treaz până târziu într-o speluncă de pe partea râului 
dinspre Universitate, pe jumătate ascultând vorba presărată cu 
înjurături a studenţilor, familiar amestec de cântece şi ameninţări şi 
bârfe şi nemulțumiri; cu un grup deosebit de lăudăros care jura, la 
beţie, că aveau să se grăbească să i se alăture ducelui de Burgundia 
pentru atacul asupra Parisului, oricând ar fi venit el (Oare de-asta erau 
atâtea vitrine bătute în cuie? Oare jumătate din Paris îl aştepta pe 
ducele de Burgundia?) Owain lăsă deoparte zgomotele din jurul lui şi 
se porni iarăşi să se întrebe, neliniştit, dacă nu cumva ar fi fost mai 


bine să i se alăture, la crăpatul zorilor, lui Jean Malouel şi să 
pornească spre Troyes. 

Chiar şi după ce se întoarse înapoi în odaia cu aşternut de paie 
unde avea să-şi petreacă noaptea, nu reuşi să adoarmă cu uşurinţă, 
îşi scoase cutia şi se apucă să scrie o vreme: despre felia subţire de 
lună care se înălța deasupra zidului palatului, despre zgomotele 
oraşului  dimprejur, despre  îndrăgostitul ce rămăsese afară, 
plimbându-se în sus şi-n jos, tânjind să-şi zărească pentru o clipă 
Trandafirul, dar nevăzând altceva decât cărămida şi întunericul. Dar 
era prefăcătorie. Nu se simţea cu adevărat astfel. Nu ştia ce voia să 
zică asta. Rupse pagina. 

Chiar şi după ce cântecul luă sfârşit, Owain rămase treaz, ascultând 
micile zgomote ale nopţii. Trebuie că ştirile pe care i le dăduse Jean 
Maloue! îl tulburaseră mai mult decât ar fi crezut. Se trezea la fiecare 
dangăt din depărtare, după ce tăcură clopotele care anunțau 
stingerea; îşi zise că era probabil vreun oblon desfăcut sau un cal ce 
dădea din picioare în grajdul lui. 

Când se ridică iarăşi, era întuneric beznă; el era perfect treaz şi 
cuprins de groază. Ar fi putut jura că auzea zgomot de paşi 
strecurându-se pe sub fereastra lui. Nu putea vedea nici la doi paşi 
înainte. Obloanele ferestrei erau închise. Dar chiar şi acum, când era 
treaz, cu trupul fremătând de o frică puternică, sunetele de afară 
păreau tot zgomote de paşi. Şi nu era doar vreun tâlhar care încălca 
consemnul stingerii. Era pasul liniştit, măsurat al unor soldaţi. 

Nu îndrăzni să deschidă fereastra. Dădea direct la stradă. Ar fi 
putut să-l vadă cineva. Dar păşi, în vârful picioarelor, afară pe coridor, 
căutând scara, ca să poată trage cu ochiul mai în siguranţă de la o 
fereastră de la etaj. 

Nu era singurul oaspete neliniştit. Alţi doi oameni - o femeie 
vârstnică şi un bărbat tânăr cu o lumânare în mână, pe care îl 
recunoscu drept băiatul hangiului - tropăiau şi ei pe coridor, părând 
înspăimântați. 

Tânărul cu lumânarea îşi ridică sprâncenele spre el. Umbrele săltau 
drăceşte dinspre ele. 

— Ai auzit? şopti el. Şi eu. 

Işi întoarse urechea spre zgomote. 

— Sună ca şi cum ar veni dinspre poarta Saint-Germain. Se 
îndreaptă spre râu. Spre oraş. 

Ochii bătrânei erau rotunzi şi îngroziţi: 

— Stafii, rosti ea cu glas ascuţit, tremurător; nu mai avea dinţi. O 
armată de stafii; soldaţi fără capete, veniţi să ne pedepsească pentru 
păcatele noastre. 

— Şşşş, bunico, mormăi tânărul. Nu-ţi face griji; nu-s stafii. 

Dar lui Owain i se păru că acesta arăta şi mai neliniştit decât 


înainte când o împinse înapoi în odaia ei. 

Până ce găsiră o fereastră la etaj, deznădăjduind din pricina 
scârţâitului pe care-l făcea oblonul deschizându-se, cei mai mulţi 
dintre acei oameni tăcuţi trecură deja de ei. Dar le puteau încă zări 
spinările, cum înaintau sub bătaia lunii, spre palatele episcopale de 
lângă râu şi spre podul Saint-Michel. Erau cu sutele; cu fâşii şi fulgere 
argintii la şold. 

Nu se aştepta să fie îngrozit la vederea acelor fulgere argintii. Dar 
îşi aminti de asta sau de ceva asemănător. Pentru o clipă, era 
transportat în alte vremuri, într-un alt loc; ghemuindu-se în braţele 
unei femei, ascunzându-se de bărbaţii de afară. Mama lui, poate. 
Putea încă vedea şalul ei verde de stofă fină, cu țesătura foarte 
aproape de privirea lui. Aproape că mai putea auzi încă bătaia 
înnebunită a inimii ei; un „şşşş” pe tăcute. Erau lângă Glyndwfrdwy, în 
vârful ascuţit al dealului împădurit, într-o scurtă după-amiază tăcută. 
Era un asfinţit luminos; şi-l amintea. Stele luceau printre frunzele 
tinere. Ea se întorsese la primul tropot al copitelor. În linişte, fără să-l 
sperie, ea-l dusese în coliba păstorilor, departe de cărare şi, legând 
calul înăuntru, împreună cu ei pentru ca străinii să nu-l vadă, se 
ghemuise jos într-un colţ, ţinându-l în braţe. Ocupaţi, bărbaţii 
trecuseră, călare, mai departe. Privind pe ascuns peste umărul ei, el 
numărase mai mulţi bărbaţi, cu toţii înarmaţi cu săbii sau topoare. Işi 
aminti liniştea prelungă de mai târziu: învălmăşeala şi tipetele 
ascuţite din depărtare; lumini pâlpâind. Ea îl lăsase jos, ducându-se 
până în pragul uşii. 

— Putem merge mai departe acum? şuşotise el jalnic. 

li era foame. Ar fi putut cina la Glyndwfrdwy. Ea stătea în pragul 
uşii. Clătinase din cap fără să se întoarcă, privind afară, credea el, 
spre luceafărul de seară, strălucind în cerul din ce în ce mai întunecat. 

— Nu putem merge mai departe, şoptise ea. O să rămânem aici, 
aşa, în linişte şi o să plecăm acasă mâine dimineaţă. 

Abia când ea se întorsese înapoi şi îl luase în braţe şi începuse să-l 
legene şi să îngâne un cântec despre luceafărul de seară el îi zărise 
lacrimile. 

Pesemne că atunci arsese Glyndwfrdwy. Se spunea că mama lui 
murise de durere după Glyndwfrdwy. 

Şi-ar fi dorit să-şi amintească chipul ei. 

— Nu-s stafii, şopti el, ca să o liniştească pe această altă femeie 
înfricoşată din Paris, în noaptea asta, cu ani mai târziu; revenit în 
prezent, încercând să-i numere pe cei de-afară. După graba cu care 
înaintau oamenii aceia, dacă la pod nu-i oprea nimeni, aveau s-ajungă 
pe insulă în doar câteva minute. Mergeau spre palat. Regele era 
acolo. Catherine. Şi alte ferestre se deschideau acum, cu grijă, de-a 
lungul străzii; alte capete zbârlite şi alte priviri fixate pe spatele 


acelora. 

— Burgunzii, răsuflă fiul hangiului; iar Owain putu vedea că ochii-i 
străluceau. Rânji la Owain, arătându-şi strungăreaţă. Adăugă, mult 
mai tare: 

— Haide! 


— Cer iertare că v-am trezit, spuse tânărul străin. Nădăjduiesc că 
Maiestatea Sa n-a fost prea speriat. 

Fusese anunţat ca seniorul de l'Isle Adam. Catherine nu-l cunoştea. 
Nu cunoştea pe nimeni din Franţa burgundă - partea ei din umbră; pe 
niciunul din curtenii care juraseră credinţă celor de la Dijon, nu de la 
Paris. Dar ştia că apariţia acestui tânăr vestea venirea ducelui de 
Burgundia. Glasul lui era calm, însă ochii de pe acest chip înnegrit 
luceau de febra bătăliei. Avea mâna pe sabie. 

Catherine, în cămaşă de noapte şi cu un şal pe deasupra, stând 
ocrotitoare lângă tatăl ei ce clipea des, uluit, înclină din cap. Slavă 
Domnului că stăteau în palatul trainic fortificat de pe insulă, iar nu la 
nevinovatul, vulnerabilul Hôtel Saint-Paul. Poruncise să fie primită 
căpetenia soldaţilor de afară; nu fuseseră biruiţi. 

Când se întorsese la Paris, alesese palatul pentru a se proteja pe 
sine şi pe tatăl ei de Charles, care altminteri şi-ar fi ales drept 
reşedinţă Luvrul cel bine fortificat. Catherine nu mai făcuse nicio 
încercare de a lua legătura cu fratele ei. Cu inima grea, stătuse de o 
parte acum chiar şi în rarele prilejuri cu care întrunirile consiliului se 
ţinuseră la palat. Nu se simţea în stare să facă nimic ca să-i împiedice 
pe toţi să-şi trăiască separat vieţile înconjurate de fortificaţii, 
însingurate, construindu-şi ziduri din ce în ce mai înalte în jurul 
inimilor. Nu putea să mai facă nimic ca să ajungă la Charles. Nici 
măcar Christine, care se dusese la Charles atunci când acesta 
ajunsese la Paris, nu fusese primită. Charles se izolase de toţi - 
alesese să le fie ca un alt duşman. 

De la întâlnirea cu Charles, în viaţa lui Catherine nu mai fusese loc 
pentru nicio speranţă. Işi petrecea zilele alături de tatăl ei. Avea grijă 
de el. Consiliul încă le mai trimitea bani pentru întreţinere, însă acum 
că era vădit că regescul tată şi fiul său nu se înțelegeau, aceştia abia 
le ajungeau. Dar nu conta; n-aveau niciun oaspete. Curtenii simțeau 
întotdeauna de partea cui era puterea; iar acum ea nu era aici. Drept 
care Catherine se descurcă şi cu numărul redus de slujitori, şi cu bani 
mai puţini pentru mâncare. | se părea ciudat de cunoscută cârpeala şi 
încropeala asta, undeva la marginea luxului din palat. Ea şi tatăl ei se 
plimbau sau stăteau prin grădini zilnic, simțind cum vara le încălzea 
spinările, îngrijoraţi. Regele Charles era întreg la minte acum, dar nu 
se putea gândi la altceva decât la temerile sale cu privire la soaţa lui. 
Când era întreg la minte, nu iubea pe nimeni mai mult şi nu depindea 


de nimeni mai mult decât de Isabeau. 

— Ea e bine? obişnuia el să zică, neliniştit. Pot să-i scriu? Unde e? 

Catherine îi răspundea iar şi iar: 

— Am fi auzit dacă se întâmpla ceva, şi: Te rog, Papă, nu-ţi face 
griji. 

N-avea rost să-şi facă griji. Şi totuşi, se simţea ca şi cum ea şi tatăl 
ei erau, ca şi Isabeau, în închisoare, şi încă într-una din care nu-şi 
putea închipui că ar putea scăpa. 

Când, cu vreo două zile în urmă, Christine intrase alergând în odăile 
ei, aducându-i zvonul nemaipomenit (pe care fiul ei Jean de Castel îl 
auzise de la stăpânii lui, seniorii de Marles) cum că regina fugise din 
închisoare cu ajutorul ducelui de Burgundia, Catherine fusese pentru o 
clipă prea uluită ca să deschidă gura. Trebuie că e o glumă, îşi zisese 
ea. Dar Christine nu glumea niciodată aşa; nu era nici urmă de râs 
acum în ochii ei rotunzi. 

— Nu, răsuflase în cele din urmă Catherine. 

Ducele de Burgundia: cel mai groaznic duşman al lui Isabeau. Ce-ar 
putea avea în comun ei doi? 

— Jur pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii, spusese Christine. Nici mie nu 
mi-a venit a crede urechilor. 

Pentru o clipă, Catherine privise bănuitoare spre Christine - tot ce 
simţea ea la gândul că ducele de Burgundia ar putea reveni în viaţa ei 
era o profundă teamă copilărească, iar acum îi trecu prin minte că 
probabil Christine îşi ascundea emoția. 

Christine avusese o viaţă frumoasă sub ducele de Burgundia, mai 
demult; trebuie că avea amintiri frumoase despre el şi poate că ar fi 
încântată ca norocul lui să se schimbe acum în bine. Dar orice 
sentimente bune ar fi putut avea Christine faţă de ciudata schimbare 
a norocului reginei şi al ducelui de Burgundia, ele erau bine ascunse. 
Ba chiar Christine arăta şi ea îngrijorată: la urma urmei, fiul ei lucra 
acum pentru administraţia facțiunii de Armagnac. Tot ce spusese 
Christine era: 

— Voiam să mă duc la Poissy s-o văd pe Marie; dar acum poate că 
ar trebui să aştept până la anul; ca să fiu aici dacă apare vreun 
necaz... 

Glasul i se frânse. 

— Nu, răspunsese Catherine, simțind că şovăiala celeilalte femei îi 
dădea putere, făcând acum faţă situaţiei pentru amândouă. Du-te. la 
copiii; ia femeile. E ultimul an în care o să-l mai lase înăuntru la Poissy 
pe nepotul tău, nu-i aşa? De la anul va fi numărat cu bărbaţii. Aşa că 
lasă-l să-şi ia rămas bun de la Marie. Nu lăsa războiul să vă stea în 
cale. Du-te. 

Abia după ce Christine, recunoscătoare, deşi încă tulburată făcuse 
o plecăciune, ieşind din încăpere, Catherine îşi eliberase mintea de 


problemele de familie ale Christinei, întorcând-o asupra ştirilor despre 
ducele de Burgundia şi regină. Inima îi bătea cu putere. Undeva, în 
vârtejul de sentimente care o cuprinseseră, apăruse, împotriva voinţei 
ei, admiraţia pentru prezenţa de spirit a mamei ei - Isabeau n-avusese 
nicio clipă de gând să se lase închisă pentru tot restul zilelor fără 
luptă. Poate că ea, Catherine, ar fi trebuit să arate şi ea mai multă 
prezenţă de spirit, îmbunătăţindu-şi propria soartă de aici, de la Paris, 
în acelaşi chip. Dar Catherine simţi imboldul neliniştii în faţa primejdiei 
apropiate. Mama ei şi ducele de Burgundia n-aveau să se 
mulţumească să rămână la Troyes. Aveau să facă o mişcare cât de 
curând. 

lar acum iată că ajunseseră aici - sau măcar oamenii lor. Noaptea 
târziu, înarmaţi şi cu chipurile înnegrite. Nu crezuse că mama ei avea 
s-o pună pe ea şi pe tatăl ei într-o asemenea primejdie vădită. Auzea 
ce se întâmpla probabil acum afară, pe Malul Drept: revolte; un 
măcel; gloata. Putea vedea cerul aprins şi auzea strigătele. Dar era 
important să nu-şi arate frica. Ridică dintr-o sprânceană. 

— Am o scrisoare pentru Maiestatea Sa de la soaţa sa, regina, 
continuă seniorul de l'Isle Adam, cu aceeaşi politeţe fără greş. 

Dar Catherine auzea acum uşorul tremurat din glasul lui; aproape 
că putea simţi încordarea ce-i străbătea trupul. Faptul că tânărul 
acesta înalt era şi el tulburat o făcu să se simtă mai puternică. 

— Pot să i-o transmit? 

L'Isle Adam nu făcu nicio remarcă cu privire la faptul că cea care 
deschise şi citi scrisoarea fu Catherine, iar nu tatăl ei. 

— Papă, zise ea blând, îngenunchind înaintea tatălui ei ca să-l 
poată privi în ochii înceţoşaţi şi arătându-i scrisoarea, Maman ne cere 
să mergem la ea. Acum ea stă în ospeţie la unchiul meu de 
Burgundia; iar acest gentilom ne va conduce până la ei. Nu trebuie să- 
ţi faci nicio grijă; o să mergem pur şi simplu la Troyes, la Maman, şi 
vom fi din nou împreună. Are nevoie de noi. 

Dădea din cap, zâmbind, încercând să-l convingă să accepte 
inevitabilul. 

Tatăl ei nu privi nicăieri în altă parte decât înapoi spre ea. Slab, 
încrezător, primi: 

— Fată dragă... dacă zici tu... 

Apoi începu să-şi privească mâinile, îndoindu-le într-o parte şi în 
alta. 

— N-o să dureze mult, Papă; îl conduc pe însoţitorul nostru, apoi vin 
să împachetăm, zise ea cu glas dulce. 

Afară, îi zise cu răceală lui l'Isle Adam: 

— Nu ştiu ce se petrece afară, dar orice-ar fi, el nu trebuie să vadă 
nimic. Dacă într-adevăr nu ne vrei răul, trebuie să înţelegi cât e de 
important lucrul ăsta. Nu vreau să fie tulburat. Avem nevoie de o 


trăsură închisă până la poartă. Şi străzi liniştite. Şi o gardă potrivită. 

El încuviinţă serios din cap. Ea îşi zise că omul era uşurat că îi 
acceptaseră porunca politicoasă atât de bine. 

— O s-o luăm pe Malul Stâng, acceptă el, prin cartierul universitar. 
Către poarta Saint-Germain. N-am plănuit nimic pentru acolo. 

Pentru o clipă, gândul lui Catherine zbură la toţi cei de pe Malul 
Drept. Christine, poate; fratele ei Charles şi soaţa lui; toţi verii şi 
prietenii şi servitorii din casele din oraş, de pe lângă grădinile de 
desfătare de la Hôtel Saint-Paul, de-a lungul râului. Aveau să se 
găsească chiar în miezul lucrurilor. 

Işi strânse buzele. Inchise ochii. Se simţi ameţită. Pentru o clipă 
înspăimântătoare, îşi închipui nişte bărbaţi - nu nişte bărbaţi anume, 
ci o gloată vie de haine de piele şi coapse musculoase şi de ochi 
îndrăzneţi, rânjiţi şi de tăişuri scânteietoare - venind după ea. 
Suflându-i în faţă; lovind-o. 

Dar nu se putea gândi la asta acum. Trebuia să rămână liniştită. 
Cum Christine plecase, era mai important ca niciodată ca ea să fie cea 
descurcăreaţă. Işi deschise ochii. 

Simţind poate cât de aproape trecuse de-a fi cuprinsă de spaimă, 
l'Isle Adam adăugă, cu ceva în glasu-i politicos ce semăna a 
ameninţare: 

— Dar nu pot garanta că studenţii n-au să se trezească şi să ni se 
alăture şi ei. Aşa că vă rog să vă grăbiţi. 


Owain se îmbrăcase şi îşi încinsese sabia şi-l urmase pe fiul 
hangiului şi pe toţi ceilalţi bărbaţi curioşi, temători, agitaţi - cu bețe şi 
pari şi bucăţi de lemn şi pumnale în mâini şi cu saci de braconieri în 
spate - către insulă; către palat; şi de-acolo mai departe. Podurile 
păreau să nu fie păzite. Bărbaţii înaintau de pretutindeni, la lumina 
lunii, iar obloanele se deschideau din toate părţile pentru ca femei cu 
chipuri înspăimântate să privească după ei. Spre uşurarea lui Owain, 
trecură dincolo de palat. Cel puţin, îşi zise el, Catherine era în 
siguranţă înăuntru. Dar încotro mergeau? 

Abia după ce porniseră să înainteze, în spatele soldaţilor tăcuţi, 
peste podul schimbătorilor de bani [Pont du Change] spre oraşul de pe 
Malul Drept, începură zgomotele. Owain îşi încordă privirea ca să vadă 
ce se petrecea înaintea lor. In faţă la Chatelet aşteptau deja sute şi 
sute de soldaţi, trupele întâlnindu-se în piaţă. lar de îndată ce se 
întâlneau, aerul se încărca de ţipete şi blesteme, iar roşul fantomatic 
al flăcărilor şi al sângelui începu să trezească la viaţă Parisul însetat 
de sânge. 

Owain fu târât înainte împreună cu mulţimea zgomotoasă, spre 
răsărit, către H6tel Saint-Paul şi către turnul St. Antoine. Dar era 
uşurat că era afară, în mijlocul nebuniei, înaintând încet, respirând 


uşor, cu sabia în mână. Strigătele erau despre Armagnac şi Burgundia, 
dar el înţelegea că de fapt asta era noaptea jafului şi a răzbunărilor 
personale. Vedea bărbaţi pătrunzând deja în prăvăliile vânzătorilor de 
vin şi în taverne, sub fluturatul nepământesc al steagurilor brodate cu 
X-ul roşu al crucii Sf. Andrei - stema ducelui de Burgundia. 

Piaţa Grevei era plină de oameni înghesuindu-se unii în alţii, palizi 
şi fremătânzi precum crapii într-un butoi. Strada sticlarilor era plină de 
sticlă spartă şi de oameni care se băteau. N-avea un loc anume unde 
să se ducă; nicăieri nu era mai în siguranţă; trebuia doar să rămână în 
picioare şi să se ferească. Se ţinu deoparte de spargeri şi de bandele 
de tâlhari ce atacau o victimă sau alta cu priviri piezişe, îmbătate, cu 
ţipete batjocoritoare şi ochi vestitori de moarte. Işi lăsă picioarele să-l 
călăuzească spre strada Vieux Temple. Asta îi dădea o direcţie. 

Chiar şi acolo era plin de lume. Cineva aprinsese un foc pe locul ars 
unde fusese demult o locuinţă. Owain putu vedea siluete dansând în 
juru-i, de o parte şi de alta, agitând încă un steag roşu marcat cu un 
X. Fumul îi atrase privirile. 

Peste drum, uşa casei Christinei atârna într-o balama. 

Owain se apropie, prin înghesuială; dintr-o dată destul de alert ca 
să pună mâna pe sabie, gata de luptă. 

Zări o grămadă de bărbaţi îndesaţi ieşind pe uşa spartă, strigând şi 
aţâţând mulţimea. Impingeau trei prizonieri în cămăşi de noapte, ale 
căror feţe palide erau cuprinse de groază. Owain nu-l recunoscu pe cel 
mai vârstnic dintre bărbaţii mânaţi înainte cu grosolănie; dar un blond 
mai tânăr îi părea oarecum cunoscut, deşi Owain nu-şi amintea de 
unde. Insă tânărul oacheş de vreo treizeci de ani cu nasul său lung de 
italian şi cu păr negru ciufulit era mai mult ca sigur Jean de Castel, fiul 
Christinei. 

Impinse şi înghionti în jur cât putu de mult şi reuşi să se apropie 
îndeajuns ca să meargă chiar alături de bărbaţii care-l ţineau pe Jean 
de Castel. 

— Ce se petrece aici? urlă el - acum trebuia să urli ca să te faci 
auzit -, iar bărbatul cel mai apropiat, un bătăuş cu şorţ de măcelar şi 
cu nasul rupt se întoarse, îi aruncă o privire zănatică, plină de veselie, 
şi ţipă ca răspuns: 

— Nenorociţi de Armagnaci! Legume mari! Uite, ăsta - şi făcu semn 
din cap către omul cel mai în vârstă - e doar nenorocitul de Cancelar, 
să mor de nu-i aşa! 

Lui Owain i se făcu greață de la vârtejul întunecat de amintiri care-i 
potopiră mintea. Prietenul lui Jean de Castel, Jean de Marle, chipeşul 
tânăr blond care-l luase pe fiul Christinei la lucru la tatăl lui, 
cancelarul. El trebuia să fie. Se ascunseseră în casa familiei de Pisan. 
Şi fuseseră prinşi. 

Trebuia să facă ceva. 


Se opri dintr-o dată, când alt gând îl izbi. Şi dacă era şi Christine 
acolo? Şi soaţa cea tânără, Jehanette? Copiii? Slujitorii? Ce-avea să le 
facă gloata asta? Neştiind nici el ce făcea, urlă: 

— Nu-i nicio femeie pe-aici? şi îşi strâmbă faţa într-un rânjet de 
poftă. 

Bătăuşul îi întoarse un rânjet complice. 

— Nu, amice. Şi chiar am căutat. Asta e. 

O grijă mai puţin atunci. Owain ţinu pasul cu mănunchiul de oameni 
care înainta poticnindu-se peste drum, către foc; dar erau atât de 
mulţi. Acum se apropiau din ce în ce mai mult de bătrânul de Marle; 
dar acesta era înalt şi puternic, în ciuda părului său sur, iar când cel 
dintâi dintre bărbaţi înaintă în cercul de braţe şi piepturi şi îi trase un 
pumn peste gură, el se clătină, dar rămase în picioare, aproape de 
flăcările ce jucau, cu o buză învineţită sub roşul ei firesc, având în ochi 
un amestec de şoc şi de furie. Apoi, cu un urlet, se aruncă asupra 
atacatorului său. 

Atunci se dezlănţui iadul. Dintr-o dată, pretutindeni se vedeau 
bărbaţi bătându-se, rostogolindu-se, fornăind, gemând; dinţi şi ochi şi 
sânge şi zgomot; oameni trântiţi pe jos; cineva urlând pentru că se 
apropiase prea tare de flăcări şi-i luase foc o mânecă. Owain nu-l 
putea zări pe niciunul dintre cei doi de Marle, într-atât era de deasă 
mulţimea; dar dintr-o dată, pe când era împins rând pe rând în afara 
luptelor, se trezi îndeajuns de aproape de Jean de Castel ca să-l prindă 
de braţ şi să strige: „Asta e-al meu” şi să-l tragă deoparte. 

Zări privirea bărbatului aţintindu-se asupra lui, căutând cel mai bun 
fel de-al dobori. 

— Nu te zbate, articulă el; iar Jean de Castel îl privi din nou, cu un 
fulger de uimire şi de recunoaştere; şi dintr-o dată erau afară şi 
fugeau cât îi ţineau picioarele, departe de foc, departe de strada 
Vieux Temple, în jos spre uliţa dosnică spre care se avântase Jean de 
Castel şi care, o clipă mai târziu, îi aduse pe înghesuita şi liniştita 
stradă a Maimuţelor. 

— Unde... sunt... femeile? gâfâi Owain când reuşi să-şi tragă cât de 
cât răsuflarea. 

— Poissy... în siguranţă, gâfâi ca răspuns Jean de Castel, cu capul şi 
umerii sprijiniți de zidul ulicioarei. S-o vadă... pe Marie... mulţumesc... 
Domnului. 

Îşi înălţă capul; rânji. Răsuflă. Şi adăugă: 

— Şi-ţi mulţumesc şi ție. 


Se lăsară purtaţi de mulţime tot restul nopţii. N-aveau chef să facă 
pe eroii. Ori de câte ori zăreau câte un cârd de oameni înaintând spre 
o victimă, se strecurau înapoi în umbră şi dansau neliniştiţi mai 
departe. Până ce se crăpă de ziuă, Owain şi Jean de Castel îşi făcuseră 


drum înapoi spre sud, peste poduri, printre dărâmăturile oraşului, 
peste sticla şi lemnul ars, trupurile şi casele prădate, monezile de aur 
împrăştiate şi nimicurile, bunurile casnice şi trupurile cu faţa în jos, 
moarte sau bete, către hanul de dincolo de poarta Saint-Germain. 

Şi ameţiţi de simpla uşurare a faptului că erau în viaţă trecuse, 
acum că primejdia care îi pusese pe fugă, Jean alunecase într-o 
posomorâtă tăcere. Owain ştia că Jean avea să se învinuiască pentru 
că-şi lăsase prietenii în mâinile unei mulţimi dezlănţuite. Era foarte 
probabil ca cei doi de Marle să fie morţi. 

— Nu puteai face nimic, zise el înţelegător. 

Jean încuviinţă din cap. Dar dacă asta îi aduse vreo alinare, ea nu 
se putea citi pe chipul lui răvăşit. 

Hanul era neatins, în afară de vreo două obloane sfărâmate de la 
parter. Fiul hangiului fusese înjunghiat în braţ şi era întins pe o bancă, 
iar bătrâna îl oblojea. Dar părea fericit, cu toate că era palid din 
pricina pierderii de sânge şi a lipsei de somn. 

Când îl zări pe Owain, îi făcu cu ochiul. 

— Te-ai descurcat, nu, amice? întrebă el vesel. 

Owain dădu din cap, fără o vorbă. 

— Inî, continuă tânărul, ca şi cum Owain îi răspunsese; şi eu la fel. 
Am fost pe la aurari - pe partea ailaltă - ne-am dus aţă acolo - cel mai 
bun loc, zicea camaradul meu - şi nu ţi-ar veni să crezi ce-au ăia pe- 
acolo, unii din ei... 

Se lovi peste buzunare. Se auzi un clinchet. 

— Nişte ticăloşi bogaţi, zise el visător. 

Apoi, ca şi cum îşi amintea care se presupunea că fusese rostul 
trecutei nopţi dezlănţuite, adăugă, mai sălbatic: 

— Armagnaci, toată gaşca lor nenorocită. Ne-au furat ani de zile 
banii. 

Owain îşi dădea seama de furia tăcută a lui Jean de Castel şi de 
strădania lui de a nu se lua la harţă tocmai cu genul de tâlhar care l-ar 
fi putut ucide aşa de uşor noaptea trecută. Owain îl bătu pe tâlhar pe 
umărul bun, întorcându-se cu spatele la privirile lui crunte, vinovate şi 
îşi luă prietenul deoparte, ca să-l facă să se aşeze. 

Niciunul dintre ei n-avea prea multe de spus. Făcură schimb de 
poveşti, şuşotindu-şi-le fără tragere de inimă: scurte evocări ale vieţii 
lor din cei patru ani de când se văzuseră ultima oară. Owain fu uşurat 
să vadă că nu părea să jignească faptul că el fusese soldat în armata 
lui Henric al Angliei; la urma urmei, trebuia să faci ce ţi se poruncea; 
şi devenise şi tovarăşul lui Jean de Castel noaptea trecută. Dar 
discuţia lor părea să se poticnească mereu. Era vădit că Jean de 
Castel nu voia să vorbească despre familia de Marle - care fuseseră 
susţinători sinceri ai Armagnacilor - şi despre zilele petrecute cu ei în 
ultima vreme. Francezul era şi el stânjenit; viaţa îi fusese salvată de 


acest om pe jumătate străin, iar el nu-i putea mulţumi în niciun fel; n- 
avea în buzunare nici măcar cât să-i plătească un pahar de vin. Era 
deocamdată în grija lui Owain. In afară de asta, erau prea obosiţi ca 
să vorbească mult; şi prea posomorâţi. lar pe măsură ce mulțimile de 
răsculați cu ochii înroşiţi intrau să ia o îmbucătură şi un pahar de vin 
roşu, ei traseră cu urechea. 

Pe câte se spunea, contele de Armagnac era în temniţă - crezuse 
că era ascuns de mulţime, însă fusese trădat. Se spunea că cei mai 
mulţi nobili din facțiunea de Armagnac erau morţi sau puşi pe fugă. Se 
spunea şi că prefectul militar al Parisului, Tannguy du Chastel, îi 
expediase pe prinţul Charles şi pe soaţa lui la Bastilia; că acum 
ieşiseră de-acolo şi că se îndreptau spre Corbeil sau spre Melun, 
undeva în siguranţă. 

— Ala şi-a scăpat singur pielea, rânji un student hârşit. 

Toată lumea izbucni în râs. Regele şi fiica lui fuseseră prinşi şi duşi 
de partea cealaltă - la ducele de Burgundia, la Troyes. 

Din ce în ce mai des, printre căscaturi, se lăţea ziua, începu să se 
audă că ducele de Burgundia şi pionii lui regali - regele, regina şi 
prinţesa Catherine aveau să-şi facă mai mult ca sigur intrarea înapoi 
la Paris, în triumf. Şi ori de câte ori se repeta zvonul, aplauzele 
gălăgioase răsunau mai tare. 

Războiul civil lua o întorsătură nouă, de rău augur pentru 
Armagnaci, acum că ducele de Burgundia avea de partea lui atâţia 
dintre membrii familiei regale. Fără Armagnac însuşi, Charles - slab, 
neîncercat, aproape un copil, dimpreună cu noile lui rude meridionale 
nu era în stare de prea multe, recunoscu beţivul din tavernă. 

— Trăiască ducele de Burgundia! continua acum să strige 
vrăjitoarea bătrână pe care Owain o văzuse târându-se pe coridor 
noaptea trecută, înfricoşată de armatele de stafii. 

Pe chipul ei era zugrăvit un zâmbet plin de încântare. 

— Şi-acum ce o să faci? îl întrebă Owain pe Jean de Castel cu glas 
scăzut, băgând de seamă că părul francezului, pe care şi-l amintea 
de-un negru bogat, meridional, era acum argintiu; că avea riduri în 
jurul ochilor şi al gurii; şi că bărbatul din faţa lui nu se mai simţea nici 
tânăr, nici norocos. 

— Nu ştiu, spuse în cele din urmă Jean de Castel. N-ar fi înţelept să 
mă întorc înapoi acasă. Nu s-a sfârşit încă. Trebuie să-mi găsesc 
familia; trebuie să-i duc undeva în siguranţă. Dar unde-ar fi asta... 

Se opri. 

Owain pricepu că se gândea la toate opţiunile posibile. Jean de 
Castel ştia că acum el era un Armagnac în ochii unei mulţimi care 
trecuse de partea burgunzilor. Familia lui era în siguranţă, plecată din 
oraş; dar astăzi sau mâine aveau să pornească spre casă. Şi cum o să- 
i găsească? Răzmeriţele aveau să se pornească din nou de îndată ce 


bărbaţii ce se îngrămădeau acum în spelunci, strigând şi râzând şi 
căscând aveau să-şi recapete energia de a se apuca iarăşi de spart 
case. Nu e de mirare că Jean de Castel arăta posomorât. 

Cineva trebuia să ia lucrurile în mână. 

— Dacă-mi îngădui o sugestie, spuse Owain, pricepând cât de mult 
îi folosea timpul petrecut în armată, când trebuia să răspundă zilnic la 
situaţii aparent fără ieşire, acum ar trebui să iei calul meu. Să te duci 
până la Poissy şi să-ţi găseşti familia - ar trebui să fie pe undeva pe 
drumul de întoarcere. Du-i la mănăstirea lui Anastaise, nu acasă la 
voi. Beghinele sunt destul de în siguranţă; nimeni de-acolo n-o să vă 
trădeze. Odată ce te întorci la Paris cu el, vom vedea ce-i de făcut mai 
departe. 

Jean de Castel dădu din cap. 

— Dar opţiunile tale sunt limitate. Gloata a hotărât că eşti un 
Armagnac. Aşa că o să te ia drept unul. Va trebui să-ţi duci familia 
oriunde va merge prinţul Charles - să părăseşti Parisul şi s-o luaţi de 
la capăt. 

De Castel încuviinţă din nou. 

— Avem nişte bani în păstrare la călugărițele lui Anastaise, zise el, 
oprindu-se asupra chestiunilor practice. Destui cât să o luăm de la 
capăt, poate; dacă strângem punga. 

Dar dintr-o dată îngheţă, ca şi cum abia îşi dădea seama de cât de 
groaznic era lucrul pe care începea să-l spună. Zise: 

— Dar nu pot să-ţi iau calul aşa, pur şi simplu. 

Şi se chirci, arătând şi mai îngrozit. 

— Dar n-am cum să te răsplătesc. Nu pot... 

Owain îşi înăbuşi nerăbdarea. Acum nu era vreme de falsă mândrie 
sau de paşi greşiţi. Fără îndoială că Jean pricepea asta. Trase în sus 
trupul încordat al bărbatului mai în vârstă ce stătea pe bancă şi 
începu să îl împingă spre spatele sălii. 

— Uite ce e, eu am venit aici la porunca regelui meu pentru nişte 
treburi, îi zise Owain când ajunseră la lumina puternică a zilei, am tot 
ce-mi trebuie. N-o să am nevoie de cal vreo două zile. Trebuia să îi 
duc nişte scrisori regelui. Dar trebuie să aflu unde e; şi dacă se 
întoarce la Paris. Aşa că... ia calul, şi ia şi asta, adăugă el, îndesându- 
şi mâna în pungă şi găsind zece livre de Tours, o sumă considerabilă. 

Jean de Castel privi la monede şi clătină din cap. Dar până la urmă 
le luă şi le băgă în pungă. 

Astăzi nu era niciun rândaş prin preajmă. Owain îşi scoase singur 
calul; găsi şaua şi frâiele şi desagii şi sticlele cu apă. Porunci să se 
aducă pâine şi brânză pentru călător. Jean stătea şi, clipind, privea la 
ceva din apropiere, mai degrabă decât direct spre Owain. 

Când calul fu pregătit, Owain îl călăuzi pe bărbatul celălalt, 
punându-i o mână pe umăr. Trebui să îl urce el însuşi pe cal; Jean nu 


era în niciun caz în stare să-şi pună singur picioarele în scări. Owain îi 
aşeză frâiele în mâinile moi. 

— Am stat cu voi câteva săptămâni, spuse Owain, răspunzând la 
întrebarea pe care Jean nu putea să i-o pună; pentru mine aţi fost ca o 
familie. Aţi fost mult mai buni cu mine decât era nevoie. 

Râse; un râs scurt, bărbătesc, lăsând în urmă următoarea amintire 
prețioasă. 

— Aproape că m-aţi trimis la Universitatea din Paris, tu şi mama ta, 
nu-ți aminteşti? 

Nu voia să-şi amintească ce furios era pe Christine atunci când 
plecase. Până la urmă, ea avea dreptate; de fapt el ştia asta. Nu 
putea râvni la dragostea unei prințese a Franţei; nu era de nasul unuia 
care n-avea nici pământuri şi nicio situaţie oarecare, cum devenise el. 
Astea erau doar vise. Va trebui să-şi croiască de unul singur un viitor, 
fără ca măcar să se mai gândească la dragoste. Incercase să plece la 
război, dar nu era făcut pentru asta; ar putea să se descurce mai bine 
la negocieri. Orice s-ar întâmpla, trebuia să rămână cu picioarele pe 
pământ; să-şi păstreze sentimentele doar pentru poezii. Işi călăuzi 
calul până în stradă şi îi dădu o palmă zdravănă peste crupă ca să-l 
facă să pornească. Asta era ceva suficient de practic. 

— Vă sunt dator recunoştinţă, spuse el ferm. Vreau să-ţi găseşti 
familia. 

În sfârşit, văzând că o pornise la drum şi că înainta, Jean păru să se 
retrezească la viaţă. Privi înapoi; lăsă în urmă o pală de vânt care-i 
ridică părul din creştet, făcându-l să danseze. Luă frâiele în mâini. 
Dădu din cap spre Owain. 

— Vom fi la mănăstirea beghinelor până mâine la prânz, spuse Jean 
şi, înfigându-şi călcâiele şi genunchii în burta calului, plecă în goană. 

Abia când Owain se găsi iarăşi singur în mijlocul străzii, el pricepu 
cât de mult se bizuise pe omul pe care-l ajutase pentru buna-i 
dispoziţie. Acum nu ştia încotro s-o apuce. 


Unde să se ducă să-i înmâneze regelui scrisorile? Owain habar nu 
avea. Rămase la han, trăgând pe jumătate cu urechea, bând ca să-şi 
ascundă însingurarea, simțind trecerea timpului grea, ca o povară, 
aşteptând ca lucrurile să se limpezească. În Paris, nimeni nu mai era 
la cârmă. Administraţia prinţului fugise. Cea a ducelui nu era încă aici, 
în ciuda crucilor roşii burgunde ce atârnau de pe la toate ferestrele. 
Dar chiar dacă Owain ar mai fi avut calul, n-ar fi avut niciun rost să 
gonească spre Troyes, unde fusese dus regele, dacă ducele de 
Burgundia şi „oaspeţii” lui regeşti aveau de gând să revină în oraş. 

Avea aşa de mult timp şi nu puteai să bei prea multă bere şi vin 
fără să ţi se facă rău sau să te adoarmă. Mai devreme sau mai târziu, 
când dimineaţa înaintă spre o după-amiază obosită cu ochi 


împăienjeniţi, toată încăpăţânarea lui Owain de a se ţine de lucruri 
practice se duse pe apa sâmbetei. Se trezi că nu era în stare să nu se- 
ntrebe cum trăise Catherine asta, cum arăta ea acum, patru ani mai 
târziu şi cum era tatăl ei, regele nebun, amândoi luaţi şi duşi la 
Troyes, aproape ca nişte prizonieri, sub pază înarmată. Oare ea 
plânsese? El nu-şi putea închipui aşa ceva; ea era prea demnă. şi 
putea închipui cum ochii ei verzi s-ar fi umbrit, în vreme ce chipul îi 
devenea rece, iar ea se îndrepta de spate. Dar trebuie că îi fusese 
frică, şi nu doar de zgomotele luptelor şi nebuniei de pe străzi. 

Işi aminti cum vorbiseră ea şi fratele ei despre ducele de Burgundia 
atunci, în grădină. Amândoi se temeau de el ca de foc, mai presus de 
orice. N-ar putea să fie încântată de gândul că avea să trăiască de- 
acum sub controlul ducelui de Burgundia. Mai luă o gură de vin din 
cupă, mustrându-se în acelaşi timp că-şi lăsase mintea să bată câmpii 
astfel. La urma urmei, ce ştia el? Cum ar putea ghici? Era vădit că 
toate se schimbaseră de-atunci; adevărul era că nu ştia nimic despre 
ea şi nu putea afla nimic. Catherine şi Charles erau apropiaţi pe- 
atunci; dar acum erau de părţi adverse. Nu-şi putea închipui cum se 
întâmplase asta; cu toate că ar putea pune pariu că afurisita aia de 
viespe înfuriată care era maică-sa avea ceva de-a face cu asta. Poate 
că lucrurile se schimbaseră atât de mult încât Catherine era încântată 
de ideea de a fi împreună cu regina şi cu ducele de Burgundia. Ar 
putea chiar să creadă că ducele de Burgundia părea un pariu mai 
sigur decât Charles. Owain se scutură. 

— Incetează, îşi zise el. Tot ce-ar trebui să te preocupe este cum ai 
putea să faci ca ea să se mărite cu Henric al Angliei; restul sunt 
prostii. 

Işi sfârşi vinul din cupă şi, târându-şi pe scări picioarele obosite, se 
prăbuşi pe aşternut şi adormi. 


În dimineaţa următoare, capul lui Owain bubuia şi-l durea - nu era 
obişnuit cu băutura - însă el se trezi devreme şi ajunse la poarta 
mănăstirii beghinelor până-n prânz. Anastaise, cu chipul la fel de roşu, 
trupul tot mare ca un butoi şi inimoasă ca întotdeauna, îl îmbrăţişă cu 
căldură, mormăindu-i un: „măi, ce mare şi chipeş te-ai făcut” şi-l 
împinse în odaia văruită unde saltele şi desagi de călătorie erau 
îngrămădiţi pe lângă ziduri şi unde familia de Castel stătea liniştită, 
aşteptând, cei doi copii fiind ţinuţi în braţele mamei lor. 

Christine - o Christine măruntă şi obosită - stătea pe un scăunaş de 
lângă fereastră, căscând ochii la ceva de foarte departe. Dar se ridică 
şi zâmbi cu adevărată căldură atunci când îl zări pe Owain. Inaintând 
spre el, îl sărută pe amândoi obrajii şi, privindu-l ţintă cu ochii ei 
frumoşi încărcaţi de lacrimi, spuse: 

— iți mulţumesc că mi-ai salvat fiul. 


Owain mormăi o replică smerită apoi trecu repede la treabă. Nu era 
sigur dacă, printre sentimentele amestecate pe care le avea pentru 
Christine, mai exista încă ceva din duşmănia pe care o simţise atunci, 
dar ştia că voia ca ea să-l vadă făcând acum cu adevărat un bine. 

— Se spune că prinţul şi Armagnacii se îndreaptă spre Bourges, zise 
el. Işi vor aşeza acolo propria curte. Aşa că într-acolo ar trebui să 
porniţi şi voi. 

Nu le spuse ceea ce petrecăreţii veniţi în dimineaţa asta la han 
povesteau încântați: cum că totuşi contele de Armagnac însuşi n-avea 
s-o pornească spre Bourges, pentru că alte gloate pătrunseseră în 
închisorile Parisului peste noapte, iar Bernard d'Armagnac fusese 
sfâşiat în bucăţi. Charles avusese noroc că scăpase; ar fi avut parte de 
aceeaşi soartă dacă-l prindeau. Băieţelul mărunt, neliniştit pe care şi-l 
amintea Owain nu putea să se fi schimbat chiar într-atât - trebuie că a 
fost îngrozit. Vreme de o clipă, lui Owain îi păru rău de Charles; apoi 
se întrebă ce ar putea face Charles, acum că era în siguranţă, ca să se 
răzbune pe ducele de Burgundia. Apoi se reţinu. Tot ce trebuiau să 
ştie acum Christine şi familia de Castel era încotro s-o ia ca să ajungă 
undeva unde să fie în siguranţă. 

Jean încuviinţă din cap. Owain văzu că luase deja mica pungă cu 
bani de care familia avea nevoie din depozitele mănăstirii. Jean şi-o 
legase la cingătoare. Işi recăpătase hotărârea acum, fiind împreună cu 
familia lui: 

— Am pregătit nişte cai, spuse el iute, şi fără îndoială că vom găsi 
acolo prieteni. Aşa că putem porni de îndată ce vom fi gata. 

Jean îi puse lui Owain înapoi în mână zece livre de Tours - un gest 
de încheiere. 

— Îți mulţumesc pentru ăştia, zise el. Calul tău e aici în grajd; cei 
de-aici ştiu că trebuie să ţi-l dea înapoi. 

Owain pricepu că abia aştepta să pornească. S-ar simţi uşurat să-şi 
vadă familia pornind spre un loc unde să fie în siguranţă. 

Aşa că, atunci când Christine spuse, cu glas foarte scăzut, de pe 
scaunul ei de lângă fereastră: „Eu nu vin”, cu toţii se întoarseră spre 
ea făcând nişte ochi mari, uluiţi. 

— Maman, nu ne face greutăţi, spuse Jean, prea aspru. Te rog. 
Trebuie să ducem copiii de-aici. 

— Ştiu, spuse Christine liniştită, ca şi cum, după o lungă şovăială, 
luase în sfârşit o hotărâre. Voi trebuie să plecaţi. O să vă conduc. Dar 
eu rămân aici. 

— E primejdios, spuse Jean. 

— N-o să fie nicio primejdie. Nu pentru o femeie bătrână ca mine, 
răspunse ea ferm. O să rămân aici cu beghinele până se potolesc 
lucrurile. Pe urmă, mai vedem. 

Privi în sus spre Owain: 


— Şi Owain mă poate ajuta să ajung la voi dacă trebuie, ceva mai 
încolo... 

— De ce? întrebă Jean de Castel. 

Nu se certa. Ştia că era pierdere de timp să încerce să-şi convingă 
mama să se răzgândească. Insă nu înţelegea. 

Owain crezu că el pricepea. Dacă Christine pleca spre sud, la 
Bourges împreună cu fiul ei ca să-l urmeze pe prinţ şi să ia parte la 
întemeierea curţii rivale cu cea a regelui, alegea pe faţă una din părţi. 
Se rupea, poate pentru totdeauna, de fiica ei de la Poissy din 
apropierea Parisului. Asta nu era o alegere pe care voia s-o facă 
acum. Dacă rămânea aici, chiar şi în cel mai rău caz, cum era acum, 
ea tot mai avea de făcut această alegere. 

Christine se ruşina poate să-şi explice mai caldele-i sentimente 
materne. Se mulţumi să spună: 

— Nu e bine s-o zbughim toţi ca iepurii. Ştiu că tu trebuie să pleci, 
Jean; şi trebuie să-i iei pe copii de-aici. Dar cineva trebuie să rămână 
aici, pe lângă casă. Lucrurile ar putea să se schimbe... Prinţul s-ar 
putea întoarce acasă, să facă pace cu părinţii lui, cum ar trebui să şi 
facă. lar prinţesa mea se va întoarce şi ea în curând înapoi; şi o să 
aibă nevoie de mine. 

Cu fiecare cuvânt, părea din ce în ce mai hotărâtă. 

— Dar transmite-i salutările mele prinţului Charles. 

incepuse să-l numească „prinţ” pe Charles de când acesta o 
arestase pe regină; de când încetase să se mai poată gândi la el ca la 
copilul agitat care trebuia liniştit. 

— Cele mai calde salutări. 

Nu putea spune chiar cuvântul „dragoste”. Ştia diferenţa. Dragoste 
era ceea ce simţea pentru familia pe care poate că o pierdea acum. 

Jean oftă. Nu te puteai bate cu Christine când era vorba de simţul 
onoarei şi al datoriei. Jehanette îşi ridică ochii spre el şi ridică uşor din 
umeri, cu braţele încă întinse peste copiii ei ciuciţi, transmiţându-i: 
Acceptă ceea ce spune; trebuie să plecăm. 


Două săptămâni mai târziu, când ducele de Burgundia şi membrii 
familiei regale care erau cu el intrară în sfârşit în Paris - un oraş spălat 
şi ferchezuit în grabă, cu sângele frecat şi cu toate trupurile îngropate 
zorit la marginea cimitirului şi în care singurele urme de roşu care se 
zăreau erau de la petalele de trandafiri risipite pe străzi şi de la 
stindardele cu crucea Sf. Andrei - Owain făcea parte din mulţimea 
veselă de la Nôtre Dame, aşteptând cele două litiere regale să 
înainteze, clătinându-se, spre mulţime, urmate de restul paradei 
triumfale a ducelui de Burgundia. Lângă el, demnă, în albastru şi alb 
curat, stătea Christine. 


De pe calul ei ce înainta în pas solemn, Catherine îi urmărea pe 
tatăl şi mama ei, aşezaţi în litierele ce mergeau una lângă alta, 
ţinându-se de mână. Regele Franţei râdea la ceva ce-i şoptea soaţa 
lui. Lui Catherine abia dacă-i venea să creadă cu cât calm îndurase 
toată alergătura de colo-colo din ultimele câteva zile. Era fericit ori de 
câte ori regina era bună cu el, iar ea, biruitoare prin fuga ei şi 
înfrângerea fiului său, era cum nu se poate mai drăguță. Papă abia 
dacă lua în seamă uralele mulţimii adunate de-o parte şi de alta pe 
străzile Parisului. Catherine se închină. 

Poate că se speriase prea tare atunci când se petrecuse asta. Poate 
că tatăl ei avea dreptate s-o ia mai liniştit. Străzile înguste care se 
întindeau în spate, pornind dinspre Nôtre Dame, pe care le zărea 
acum, erau exact aşa cum şi le amintea: nici urmă de sânge, nimic 
nelalocul lui; doar flori şi soare şi zâmbete pretutindeni. Poate că 
Charles fusese cel care greşise să se sperie şi s-o ia la fugă. 

Nu... Şi, fără să vrea, Catherine aproape izbucni în râs. Charles nu 
greşise că fugise, acum că mama lor ieşise din închisoarea în care o 
aruncase. Revăzu în minte furia sforăitoare care o cuprindea pe mama 
lor doar când se gândea la el. 

— Ruşine că am adus aşa ceva pe lume, obişnuia Isabeau să se 
vaite, ori de câte ori era amintit numele lui Charles. Ar fi trebuit 
sugrumat la naştere. Nu-l consider fiul meu. 

Slujitorii care-şi ţineau răsuflarea; dezaprobarea de pe buzele 
subţiri ale ducelui de Burgundia; dojenile blânde, îngrijorate ale tatălui 
ei: „Ei hai, draga mea”. Nimic din astea n-o potolea pe Isabeau. Le 
arunca tuturor privirea ei cea mai înspăimântătoare, asigurându-se că 
asculta toată lumea înainte ca ea să-i zică soţului ei, cât de tare şi de 
provocator putea: 

— Ei bine, eu nu-l consider al meu; şi mai mult ca sigur nu e al tău. 
Ar trebui să se gândească de două ori înainte s-o ia la fugă zicându-şi 
că tronul e dreptul lui din naştere. 

Acestea ar fi sunat mult mai adevărate dacă Isabeau nu şi-ar fi 
petrecut toată tinereţea lui Louis spunându-i de fiecare dată când se 
certau că îl putea înlătura şi pe el din poziţia de viitor rege al Franţei. 
Dar aşa, chiar şi tatăl lui Catherine se mulțumea să ţâţâie întristat la 
pornirile necugetate de furie ale soaţei lui şi să privească spre 
fereastră, dându-i timp să-şi recapete demnitatea. Insă chiar şi după 
ce ducele de Burgundia îi spusese pe un ton subţire, mustrător: 
„Destul, Madame”, Isabeau continuase să privească sălbatic în jur, ca 
şi cum căuta aprobare pentru afirmaţia ei că strecurase nişte bastarzi 
în Casa Regală a Franţei. 

Catherine îşi aţinti privirea asupra ducelui de Burgundia, care se 
afla ceva mai înainte pe stradă împreună cu fiul său Filip, amânaoi 
plecându-se şi făcând cu mâna mulţimii. Ducele era astăzi adevăratul 


cârmuitor al Parisului. Purta veşminte de catifea brodată cu crucea 
roşie în diagonală a Sfântului Andrei pe care cei şase sute de burghezi 
ai Parisului care îl întâmpinaseră la poartă i-o aduseseră pentru acest 
marş prin centrul oraşului. Veşmintele atârnau, largi, pe trupul lui 
slab, agitat, smucit. Dar chipul lui - prelung, osos, cu ochi umbriţi, 
arzători peste nasul lui mare, coroiat, ca de vultur - era aproape 
destins, de această dată; aproape că zâmbea. 

Catherine nu se putu stăpâni. În ciuda căldurii aparente a zilei, o 
cuprinse un fior. Era la fel de îngrozită de ducele de Burgundia ca 
întotdeauna. Ori de câte ori ducele o privea pe sub pleoapele lui grele, 
inima aproape că înceta să-i mai bată. Crescuse cu teamă de el; şi ea, 
şi Charles. Şi chiar dacă mama lor, care le şuşotise ea însăşi poveştile 
acelea, părea acum pe jumătate îndrăgostită, vărul ei îi făcea pielea 
ca de găină. li era peste putinţă să se controleze, chiar dacă poveştile 
alea erau aiureli, cum ea ştia că se putea prea bine să fie. 

Faptul că era sub controlul ducelui de Burgundia o făcea să se 
simtă mai rău, îşi zicea Catherine, decât aproape orice i se întâmplase 
până atunci; oricât de politicos era; oricât de demn. Nu voia să fie aici 
cu el. Dar n-avea cale de scăpare, decât prin Charles, iar acea cale îi 
era şi ea închisă pentru totdeauna. Charles era mort pentru ea. Acum 
era, mai mult ca niciodată, prizonieră. 

Mai degrabă ca să uite de groaza unchiului ei de Burgundia decât 
pentru orice altceva, ea îşi întoarse privirile în jos spre mulţimea care 
striga urale de după şirul de soldaţi. 

Privi din nou. Inima îi tresăltă. Se frecă la ochi. Zâmbi. 

Era ca o dorinţă împlinită. Christine era acolo, ca de obicei, într-o 
rochie albastră şi cu o bonetă albă, modestă. Vie. li făcea cu mâna şi îi 
zâmbea şi ea lui Catherine, cu binecunoscuta-i privire pătrunzătoare. 

Catherine înclină din cap; răsuflă; îşi îmboldi calul mai aproape. 
Christine era în siguranţă, şi era aici. Avea un prieten în mulţime. 
Dintr-o dată, chiar şi obiceiurile mai puţin plăcute ale Christinei - 
încercările ei privind prinții gata de însurătoare; ciudatul, enervantul 
ei simţ al datoriei, fie cu privire la datoria ei sau la ale altora - i se 
păreau înduioşătoare; le simţea ca pe un acasă şi ca şi cum era parte 
din familie, salvată. Catherine nu-şi dorea nimic mai mult decât să o 
aibă pe Christine lângă ea; să vorbească cu ea despre cele întâmplate 
săptămânile trecute şi lucrurile să se întoarcă la normal. Catherine 
susţinu privirea Christinei şi articulă, în larma înconjurătoare: 

— Vino la mine! Te rog! Curând! 

Abia după ce înaintă, capul calului trecând dincolo de şirul de gărzi, 
aşa de aproape că, dacă se apleca înainte, ar fi putut atinge capul 
Christinei - şi întinse mâna, sperând că palmele lor se vor atinge în 
treacăt, până ce va trebui să meargă mai departe cu restul 
procesiunii, văzu că Christine nu era singură. 


Chiar lângă ea stătea un gentilom tânăr, înalt, bine clădit, izbitor de 
chipeş care o privea şi el ţintă. Avea ochi albaştri şi părul negru. 

Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Dar era Owain Tudor. 

Nu simţi niciun pic de ruşine văzându-l. Nu mai era cazul. Se 
întâmplaseră prea multe; nu mai era aceeaşi persoană cu acel copil 
care-l sărutase cândva, prin păduri. Probabil că nici el nu mai era 
acelaşi: era mai înalt şi mai îndesat. Probabil că uitase... 

Dar era aici. lar ea era atât de flămândă după fericire că lăsă s-o 
cuprindă iarăşi amintiri izgonite: strigătele păsărilor şi căldura celuilalt 
soare de dimineaţă ce-i încălzea spinarea; huruitul glasului lui şi 
obrajii lui aspri; amintirea tuturor speranţelor pe care le avusese 
cândva, demult. 

Işi dădu seama că rămăsese cu gura căscată. Işi puse o mână peste 
gura deschisă. Dar nu se putea împiedica să nu-l privească. Owain 
Tudor o privea şi el, iar chipul lui era blând ca întotdeauna, iar 
colţurile gurii i se ridicau în sus. 


PARTEA A III-A 
Plângerea nenorocirilor 
Franţei 


UNU 


Hârşit în luptă, însângerat, oraşul Paris înainta împleticindu-se într- 
un viitor controlat de ducele de Burgundia. Asta îşi doriseră răzvrătiţii. 
Dar acum că dobândiseră ceea ce pofteau, nimeni nu părea să fie 
încântat. In căldura sufocantă de iulie, pieţele începură să se 
redeschidă, deşi mulţi dintre negustorii cei mai prevăzători rămaseră 
acasă, iar bunurile scoase la vânzare erau cele mai ieftine şi cele de 
care le era cel mai uşor să se lipsească, în caz de ceva. Luntraşii se 
porniră din nou pe râu. Casele care mai erau încă locuite erau pline de 
grupuri de muncitori care reparau ferestrele sparte şi uşile trântite la 
pământ. Dar mult mai multe case şi taverne rămaseră închise, bătute 
în cuie. Străzile aurarilor şi cele ale meşteşugarilor de cărţi lucrau 
doar în spatele ferestrelor zăbrelite, şi mai toate casele elegante în 
care trăiseră membrii parlamentului erau închise. Universitatea nu 
mai funcţiona. Multă lume părea să fi părăsit oraşul. Străzile, cu 
petecele lor de vopsea şi lemn şi piatră proaspete, cu sângele frecat 
bine şi cu grădinile lor arse păreau şi mai dărăpănate decât înainte. 
Păreau nefiresc de liniştite. Cei care mai ieşeau pe-afară păreau să 
tragă mereu cu ochiul, privind peste umăr, la auzul unor sunete 
închipuite. Erau mai mulţi câini şi animale părăsite decât de obicei, 
care urlau pe străzile mai strâmte; bisericile răsunau. Răsăriseră 
zvonuri de ciumă. 

Atunci când crainicii vestiră că ducele de Burgundia avea să facă 
pace şi o alianţă solemnă cu englezii împotriva prinţului Charles şi a 
prinților din facțiunea de Armagnac din sud, parizienii rămaşi se 
mulţumiră să ofteze şi să clatine din capete. Dacă asta era ce voia 
ducele, murmurau ei cu îndoială; englezii erau nişte lupi, însă 
Armagnacii erau nişte câini. Poate că avea să fie în ordine. 


Toată stăpânirea de sine a lui Owain, cu greu dobândită, dispăruse 
de îndată ce o revăzuse pe Catherine. 

işi petrecuse noaptea de după întoarcerea familiei regale la Paris 
singur în odaia lui de la han, transfigurat de amintirea ei. Nu putea 
dormi, nu putea mânca, nu se putea gândi la nimic altceva. Ea arăta 
poate ceva mai slabă, mai înaltă şi mai prevăzătoare decât şi-o 
amintea. Dar ar fi recunoscut gâtul acela, umerii aceia dintr-o mie. lar 
când ea chiar se întorsese şi-l privise drept în ochi... tremura doar 
amintindu-şi. Se apucă cu mâinile de păr. Aproape că urlă de durere. 

li era ruşine - mai rău decât ruşine - să se simtă iarăşi ca un băieţel 
bolnav de dragoste. Asta era ceva cu mult mai rău decât înainte; mai 
ştiutor şi, în acelaşi timp, mai lipsit de orice speranţă, îşi făgăduise să 
nu facă asta şi să nu simtă astfel. Să-şi lase inima să o ia pe coclauri 


încă o dată era un lucru fără niciun viitor. Acum îşi ştia locul în viaţă; îl 
acceptase. Era slujitorul stăpânului său englez şi era aici ca să pună în 
mişcare pregătirile pentru o căsătorie regală. Această femeie pe care 
o cunoscuse cândva, măcar un pic, avea să devină poate mireasa lui 
Henric. Nu voia să se umple de această nebunie. Trebuia să şi-o 
smulgă din carne. 

Dar nu putea. Nu se putea împiedica. Nu se putea controla. Nu 
putea face asta. 

Owain ştia că avea s-o poată vedea din nou pe Catherine. Avea 
scrisorile de la Henric şi avea poruncă să le înmâneze personal regelui 
(sau reginei, sau prinţului, sau contelui de Armagnac, după cum era 
situaţia) şi lui Catherine însăşi. 

Nu ştia dacă sinele său nebun sau cel întreg la minte îmbrăţişa 
acest gând din toată inima, râzând. 


Owain privi spre capul plecat al ducelui de Burgundia şi se gândi, 
surprins: Dar e un bătrân. 

Ducele, înveşmântat în catifea neagră, era livid şi avea un nas 
coroiat. Owain îl mai văzuse cândva - la o întâlnire cu Henric pe 
câmpul de luptă, când Henric încercase (fără succes, pe-atunci) să-l 
convingă să-şi unească forţele cu englezii împotriva celorlalţi prinți 
francezi. Owain îl recunoscuse fără probleme pe bărbatul ăla înalt şi 
mohorât ca o sperietoare, cu mişcările lui dezlânate şi ochii reci de 
şopârlă. Dar ducele părea să fi intrat la apă. Pielea îi părea uscată şi 
tăbăcită. Incremenirea lui nu te mai făcea să te gândeşti la un şarpe 
gata să atace, ci doar la mişcările prudente ale bătrânilor. 

Dar ducele încă mai avea putere. Nu fu de niciun folos protestul lui 
Owain, când acesta zise: 

— Dar... dar una dintre aceste scrisori îi este adresată Maiestăţii 
Sale regelui, iar cealaltă este pentru prinţesa Catherine. Mi s-a spus să 
le transmit personal... 

Ducele nu-l luă în seamă. Întinse doar mâna plină de inele şi îşi 
aţinti, fără măcar să clipească, privirea asupra lui Owain şi aşteptă ca 
trimisul să înceteze să vorbească. 

Owain intrase în încăpere abia fiind în stare să mai respire din 
pricina inimii care-i bătea puternic. Se aştepta să o găsească pe 
Catherine în sala de audienţă, dar ea nu era de găsit. lar ducele nu 
zisese nimic care să sugereze faptul că avea să fie chemată. In vreme 
ce ducele citea, Owain trase aer în piept şi răsuflă de câteva ori încet, 
regulat, încercând să-şi recapete stăpânirea de sine. 

Nu putea citi nimic pe chipul ducelui în vreme ce acesta citea 
scrisoarea. Dar Owain era aproape sigur că nu putea accepta 
propunerea de căsătorie pe care o adusese cu el, chiar dacă tocmai 
făcuse o alianţă cu englezii împotriva prinţului Charles. (Cât de tare 


trebuie că se urăsc Charles şi ducele de Burgundia, îşi zise Owain, 
privind curios spre chipul neclintit al bărbatului mai în vârstă; nu-şi 
putea închipui pe nimeni din cercul strâns al fraţilor şi verilor regelui 
englez trădându-se unul pe altul într-un asemenea fel.) Termenii 
englezilor pentru această căsătorie arătau şi mai multă lăcomie decât 
înainte; Owain ajunsese la vârsta la care putea recunoaşte asta. Işi 
spusese că-şi va considera misiunea drept un succes neaşteptat dacă 
reuşea măcar să înmâneze scrisorile. Avea să primească cu tărie 
respingerea îngheţată a propunerii de căsătorie a lui Henric de care 
ştia că ducele de Burgundia avea să se ocupe cât de curând. Dar dacă 
ar putea măcar s-o vadă pe Catherine, chiar şi numai pentru o clipă, 
înainte de a pleca. Doar o privire, cât să-i înmâneze scrisoarea. 

Ducele întoarse spre Owain un surâs mohorât. Asta era. 

— S-ar putea să ştii sau să nu ştii, spuse ducele, iar Owain se 
întrebă cum de glasul acela subţire, pe nas, uşor bâlbâit avea atâta 
putere încât să-i facă inima să tremure şi să se ofilească, că eu tocmai 
am încheiat o alianţă militară cu Henric al Angliei împotriva prinţului 
Charles. Desigur, asta e altă poveste. Dar ar trebui să ştii că aş privi 
cu bunăvoință la o asemenea căsătorie; şi, desigur, la un acord de 
pace între Franţa şi Anglia. Dacă t-t-t-termenii ar fi cei potriviţi. 

Ducele de Burgundia se aştepta ca Owain să zâmbească, să pară 
copleşit de bucurie, să facă o plecăciune în semn de recunoştinţă. 
Owain, conştiincios, făcu ce se aştepta de la el şi îşi plecă şi capul, şi 
spinarea. Se bucura că asta îi ascundea măcar privirea. 

Ar fi trebuit să fie încântat. Dacă ar fi fost un bun diplomat, ar fi fost 
încântat. Acest răspuns neaşteptat de blând însemna că s-ar putea ca 
până la urmă să se întoarcă la Henric cu promisiunea de a primi o 
soţie. 

Dar era peste puterile lui Owain, care de fapt se simţea tulburat de 
parcă înghiţise sticlă pisată, să se arate acum copleşit de bucurie. Era 
ca şi cum primise un pumn peste faţă; sau ca şi cum i s-ar fi tăiat 
picioarele. 

Nu era niciun om pe lume pe care să-l admire... să-l venereze... să-l 
adore... mai mult decât pe stăpânul lui. Dar nu voia să se gândească 
la căsătoria lui Catherine cu Henric al Angliei. Simpla idee că altcineva 
ar fi putut-o atinge şi cu atât mai puţin s-o aibă ca soaţă înaintea lui 
Dumnezeu îl umplea de o furie adâncă, plină de duşmănie şi de 
gelozie. Nu mai rămăsese nimic, în cele ce le simţea acum, din 
poeziile pe care le meşterise din dragostea lui copilărească - toate 
rândurile alea pline de dor despre lună şi trandafiri şi un fel de sfioasă 
tânjire. N-avea să mai scrie niciodată vreun vers. Voia s-o ia în braţe, 
şi ducă-se dracului toţi îndrăgostiţii ăia palizi, oftând de dragoste 
curtenească. 

Când se ridică la loc, după plecăciune, rămase cu ochii în jos. Nu 


voia ca ducele să-i poată citi gândurile. 

— N-n-nu-i nevoie să-i întâlneşti deocamdată pe regele sau pe 
regina Franţei, îl auzi el spunând pe ducele de Burgundia, cu acelaşi 
zâmbet rece jucându-i pe faţă, dar cu o lumină nepământească în 
ochii lui de culoarea lupilor; glasul lui subţire părea foarte îndepărtat. 
Şi nici pe prinţesă. O să discut eu termenii cu ei. Poate că-i vei cere 
stăpânului tău să se mai gândească la asta. Sunt sigur că vom găsi o 
cale să ne punem de acord. 

Inclină din cap, îngăduindu-i să plece. Owain făcu încă o plecăciune 
şi ieşi. Nu reuşi să se-adune ca să deschidă gura. 


Catherine îl zări când era deja în curte, cu piciorul pe scăriţă, 
urcându-se pe cal. O luă la fugă pe scări, sărind câte două-trei trepte 
deodată, cu fustele ridicate până la genunchi - din nou ca o fetiţă. 

El o văzu alergând prin curte. Soarele îi bătea în ochi. Şi duse o 
mână la frunte şi căscă ochii. 

Ea îi apucă frâiele în mâini. Un zâmbet uriaş aproape că îi rupea 
faţa în două. Rânji şi ea spre el. 

— Era să te pierd, zise ea, sfioasă dintr-o dată, privind în jos, cu 
răsuflarea tăiată de la fuga ei lipsită de demnitate pe coridoare şi pe 
scări şi peste pietrele de pe caldarâm. Calul îi fornăi în ureche, 
neliniştit de viteza ei. Ea îl bătu pe coamă şi se suci de pe un picior pe 
altul, stânjenită. 

După ceva ce păru ca o lungă tăcere, ea auzi o şoaptă: 

— Catherine... 

Apoi forma călare se prelinse jos, aşa de iute că se poticni când 
ajunse pe pământ. El îi puse o mână pe umăr; apoi, îndreptându-se, 
şi-o smulse aşa de repede de parcă îl ardea. 

Dar acum era jos şi ea-l putea vedea, departe de strălucirea 
orbitoare a soarelui - privirea-i era blândă. 

Rămaseră foarte liniştiţi, privindu-se. Ea nici nu ştia măcar de ce 
alergase atât de tare ca să-l găsească. Ruşinoasă, şovăind, ea zâmbi. 

— Mă bucur atât de mult că eşti în siguranţă, zise el în cele din 
urmă. Eram la Paris în acea primă noapte. Mi-am făcut griji pentru 
tine. 

Ea fu surprinsă de strălucirea blândă a recunoştinţei care o 
cuprindea. Nimeni altcineva nu-i mai spusese asta. 

— Christine zice că i-ai salvat familia, răsuflă ea, întrebându-se 
dintr-o dată cum o fi fost să fii pe străzi în mijlocul acelor... 

Ea se cutremură la amintirea torţelor care pâlpâiau, a strigătelor, a 
fumului amărui. 

— E atât de recunoscătoare, continuă ea iute, voind să-l întrebe 
mai multe - oare Owain fusese speriat? Fusese în primejdie? -, dar 
deodată îşi simţi limba încântător de împleticită. 


Culmea era că-şi amintea cum ea şi Owain stăteau de vorbă atât de 
încrezători încât nu se întrebase niciodată dacă avea să-şi găsească 
cuvintele. Şi totuşi nu conta; chiar şi în această tăcere stânjenită, se 
simţea mai fericită decât îşi amintea să fi fost de multă vreme. Privi 
spre cal, surprinsă să vadă că ţinea încă frâiele animalului agitat. 

El zâmbi; zâmbetu-i semăna oarecum cu vechiul lui rânjet lipsit de 
griji. 

— Credeam că va trebui să plec fără să te văd, zise el, iar ea se 
pierdu iarăşi în acel rânjet, fericită doar să fie aici, mutându-se de pe 
un picior pe altul, sub soarele amiezii. Am fost să-l văd pe duce, 
spunea Owain, privind-o atât de scrutător că o sili să-şi plece ochii de 
sfială. Am crezut - am sperat - că avea să trimită după tine. Dar n-a 
făcut-o. 

Ea articula: 

— De ce? 

Asta voia să zică: 

— De ce ar fi trimis după mine? 

El pricepu îndată. 

— Căsătoria, zise el, şi chipul i se posomori. Stăpânul meu pune 
iarăşi problema căsătoriei. 

N-ar fi trebuit ca ea să-şi dorească această căsătorie. Dar simţi un 
imbold: începutul unei noi şanse. 

— Ca parte a noii păci... zise ea, ca un fel de întrebare. 

El pricepu că pentru ea ideea de căsătorie era o propunere 
abstractă, ceva ce însemna chestiuni de stat şi sume legate de dotă şi 
înzestrare pentru văduvie. Ea adăugă, cu un început de dezamăgire, 
întrebându-se ce voia să însemne figura dintr-o dată întunecată a lui 
Owain. 

— ...dar el a zis că nu? 

Owain păru îngrijorat, apoi privi în jur. Nu era nimeni în jur care să-i 
audă. Argaţii şi gărzile aveau treabă. Ea îi pricepu privirea: însemna 
că n-ar trebui să-ți zic nimic, dar de ce nu ți-aş spune? Cu glas scăzut, 
el continuă: g 

— Ducele de Burgundia nu e împotriva căsătoriei, în principiu. În 
fapt, pare să fie ceva mai bine decât înainte. 

Asta o surprinse. Ea întrebă: 

— De ce? 

Ştia că englezii încetaseră de multă vreme să mai bombăne despre 
dreptul îndoielnic la tron al lui Henric al Angliei. In ceea ce-i privea pe 
englezi, anii de victorii în Franţa erau dovada că Dumnezeu era cu el; 
nimeni nici măcar nu mai şoptise de ani de zile, de la Azincourt 
încoace, că era fiul unui uzurpator. Dar biruinţele lui Henric în lupta 
împotriva francezilor nu erau în niciun caz o dovadă pentru francezi că 
el era regele dăruit de Dumnezeu al Angliei şi al Franţei. Nu? 


Owain se foi, stânjenit. Ea pricepu că se purta ca o proastă. El zise: 

— Nu cred că lnălţimea Sa de Burgundia mai e îngrijorat cu privire 
la legitimitatea regelui meu. Până la urmă sunt aliaţi... 

Ea încuviinţă în grabă şi se simţi ruşinată că fusese aşa de înceată 
la minte. Tot mai găsea această schimbare ciudată. Atât ducele de 
Burgundia cât şi englezii fuseseră de atâta vreme duşmanul însuşi 
pentru toţi cei din jurul ei, iar ei i se spusese întotdeauna că sângele 
lui Henric nu era sânge regesc. Acum numai Charles se mai îndoia de 
dreptul lui Henric la tron, şi cel care era acum duşmanul era Charles. 
Charles, ale cărui armate mărşăluiseră spre nord, ai cărui oameni 
continuau să cucerească oraşe precum Melun, oraşe în care ea, 
Catherine sau mama ei fuseseră de curând sau prin care ar fi putut să 
treacă; locuri înspăimântător de apropiate de casă. 

Oare Owain pricepea că se simţea ca o proastă pentru că nu reuşea 
să stăpânească acea nouă logică cu susu-n jos a acestei ultime etape 
a războiului? Dacă înţelegea, glasul tainic pe care el şi-l luă mai 
departe era ca un semn de bunătate ce o făcu să-şi recapete 
încrederea în sine. 

— După părerea mea, dacă ea are vreo valoare, seniorul duce de 
Burgundia o să se întindă după câştiguri teritoriale importante în 
Franţa de Nord, atât pentru sine cât şi pentru regele meu. Dar, odată 
ce le va avea, simt că se va învoi să propună ca Franţa şi Anglia să 
înainteze spre un acord de pace complet. Cu tot ce presupune asta, 
desigur - inclusiv căsătoria. 

Se opri. Chipul lui se strâmbase din nou la cuvântul „căsătorie”. 

Dar Catherine se simţea ameţită de toate celelalte lucruri pe care i 
le spusese. Când pricepu câte intrigi şi uneltiri se desfăşurau în jurul 
ei, se simţi ca şi cum pietrele caldarâmului i se mişcau sub picioare. 
Ea îşi zise: lată-mă iarăşi zicându-mi că ne lăsăm cu toţii duşi de val, 
însă de fapt toată lumea, în afară de mine, îşi face planuri despre cum 
să câştige cât mai mult pentru sine din situaţia asta. Şi eu ar trebui să 
fac asta; să nu stau doar şi s-aştept. Ar trebui să mă gândesc ce 
anume vreau şi cum pot obţine asta, acum. 

Dar ce anume-şi dorea? Pentru o clipă, privind spre Owain, nu-şi 
dorea nimic mai mult decât să fie acolo, stând liniştit de vorbă în 
curte. Apoi, împreunându-şi mâinile şi silindu-se să-şi închipuie ceva 
mai ambițios, îşi zise: Ce vreau eu e să scap de toate astea. 

Nu ştia dacă „astea” de care voia să scape însemnau ducele de 
Burgundia sau războiul sau nebunia tatălui ei sau uneltirile mamei ei 
sau duşmănia fratelui ei ori însăşi Franţa. Dar ea îşi zise că era câte 
puţin din toate astea. Ştia că singura scăpare pe care i-o îngăduia 
sângele ei regesc era una într-o altă ţară, printr-o căsătorie regească. 
Îşi amintea întotdeauna că Owain îi spusese cândva că Anglia era o 
ţară aşezată şi demnă, cuviincioasă şi liniştită şi că regele Angliei şi 


fraţii şi unchii lui domneau împreună, cu înţelepciune şi în înţelegere 
desăvârşită şi că poporul îi iubea pe toţi. Demult, când sângele regesc 
al lui Henric era pus la îndoială, toate astea nu fuseseră de-ajuns ca 
să-i îngăduie acestuia o căsătorie franceză, dar acum? Dacă ducele de 
Burgundia îl considera drept un rege legitim? Catherine nu-şi putea 
închipui nimic mai încântător decât o asemenea bună înţelegere. Işi 
dorea să nu mai trăiască în frică, când toate erau aşa de triste şi de 
nestăpânit. 

Dacă asta era ceea ce îşi dorea, îşi zise ea... poate că ar trebui să 
facă tot ce-i stătea în putinţă ca să încurajeze căsătoria cu Henric al 
Angliei. Asta ar fi calea de-a scăpa de toate lucrurile care o 
înspăimântau aici; iar asta i-ar aduce şi Franţei pacea. Dacă ajutam la 
întemeierea păcii cu Anglia... ăsta e cel mai adevărat bine pe care l-aş 
putea face cu viaţa mea... cine s-ar putea împotrivi păcii? 

Simţi că mintea i se limpezise. Toate i se păreau dintr-o dată 
simple. Privi în sus spre Owain Tudor. Oarecum şovăitoare, ea zise: 

— Ei bine, pacea e o ţintă bună. 

El îi aruncă o privire plină de îndoieli. 

Dar bătaia mai iute a inimii, pâlpâirea neobişnuită a unui sentiment 
pe care îi luă o clipă ca să-l recunoască drept speranţă nu se 
porniseră din gândul la căsătorie sau la pace. Tocmai îşi amintea - iar 
gândul o făcu să-şi ridice un pic colţurile buzelor - că o dată, demult îl 
sărutase pe Owain Tudor, că odată fusese un copil cu capul sucit, iar 
el un băiat chipeş, şi aerul era plin de cântarea păsărilor. 

Ea clătină din cap la propria-i zăpăceală. Nu mai era o nevinovată 
dintr-o dată îndrăgostită. Ziua aceea era doar o amintire; o clipă de 
nebunie. Ceva de care să râzi stând la foc şi povestindu-le copiilor şi 
nepoților, o viaţă mai târziu. 

— In orice caz, mă bucur că te-au trimis pe tine, spuse ea cu 
îndrăzneală. M-am întrebat adesea. Cum erai. Ce s-a ales de tine. 
După... 

Dar asta era prea îndrăzneţ. Nu putea merge mai departe. 

El clătină din cap: 

— Ce copii eram, mormăi el. 

insă el o privea la fel de neclintit cum îl privea şi ea. Ea se apropie 
de el, aşa de aproape că-i putea simţi răsuflarea ridicându-i pieptul. 
Nu se uita nimeni. Gâtul şarg al calului şi umerii lui puternici stăteau 
între ei şi paznicii porţii. Un nor negru începea să întunece soarele, 
purtând cu el prevestirea ploii, iar rândaşii din curte priveau în sus şi 
trăgeau de sacii cu fân pe care îi umpluseră ca să îi pună la adăpost în 
grajduri înainte ca aceasta să se pornească. 

Ea privi în sus, văzând cum norul strălucea întunecat, acoperind 
soarele, apoi făcu un semn din cap spre cal, făcându-i semn lui Owain 
să se urce. Privind încă spre ea, Owain se urcă la loc pe scară şi sări 


pe cal. 

Se urcă şi ea pe scăriţă, în vreme ce el, în şa, se apleca înainte ca 
să apuce frâiele slab înnodate. Voia să-l sărute pe obraz, ca pentru un 
rămas-bun frăţesc. 

El se întoarse când o simţi săltând, uşoară, lângă el. Nu-i venea să- 
şi creadă ochilor. 

— Du-mă de-aici, răsuflă ea. Doar un pic. 


Era lângă el pe cal, pe locul din spate, cu desagii care fuseseră 
aşezaţi pe perna din spate atârnând şi lovind-o peste genunchi. işi 
ţinea mâinile pe şoldurile lui. Spatele lui se ridică drept înaintea ei; el 
era aşa de aproape că trebui să privească în sus ca să-i zărească 
ceafa. Calul şarg de sub ei pornise în buiestru spre râu; spre podul St. 
Michel şi spre Malul Stâng şi spre Universitate. Strada era pe jumătate 
plină de negustori şi de animale, strigând şi fornăind sub greutatea 
poverilor lor. Parizieni văzându-şi fiecare de treaba lui. Niciunul dintre 
călăreţi n-avea idee încotro mergeau; numai calul ştia că se ducea 
acasă. 

Când începu ploaia - cu stropi mari, deşi, grei şi calzi, cu tunetul 
bubuind şi lovind şi zdrăngănind obloanele - îi făcu pe toţi să alerge la 
adăpost. Dar nu şi calul lui Owain. In vreme ce străzile se goleau, în 
vreme ce apa ce turna zgomotos cu găleata din înălţimi îl udă şi pe el 
şi pe pasagera din spatele lui, pe care n-o putea vedea, ale cărei 
mâini i le simţea pe şolduri, pe care o putea auzi râzând cu răsuflarea 
tăiată ori de câte ori se făcea auzit tunetul, Owain îşi ţinu animalul 
mergând la pasul lui elegant. 

— Ce bine e să fii afară, îi zise ea la ureche. 

Vântul îi acoperi cuvintele. Se prea poate ca ea să fi strigat ca să 
acopere răpăitul ploii, însă el abia dacă o putea auzi. Ea se aplecă 
spre el, mai aproape. Ea zise, gâdilându-i faţa cu părul care i se 
desfăcuse: 

— Arată-mi unde stai. 

Owain era prea uluit ca să-i răspundă. Se simţea ca şi cum, pentru 
o clipă, el şi Catherine porniseră călare în afara realităţii, într-o viaţă 
de vis, un loc la fel de desăvârşit şi de colorat cum erau miniaturile lui 
Anastaise. Sângele îi bubuia în vine mai tare decât răpăitul ploii de pe 
străzi. Mâinile de pe şoldurile lui erau calde şi mici şi surprinzător de 
puternice. El îşi ţinu spatele drept, încuviinţă din cap. Indemnă calul 
mai departe. Era muiat; părul i se turtise pe ochi, pârâiaşe de apă 
caldă i se prelingeau pe gât. N-avea de gând să pună întrebări. Avea 
să întindă clipa asta oricât şi-ar fi dorit ea. 

Auzi iarăşi o frântură din glasul ei plin de veselie: 

— „„leoarcă! 

O auzi râzând. De data asta râse şi el, lăsându-se s-o urmeze în 


necunoscut. 

Pe tot drumul până la odăile lui Owain din Saint-Germain, Catherine 
privea în jur la talmeş-balmeşul maidanelor Parisului: căscând ochii la 
ferestrele bătute în cuie şi la locurile părăsite unde obişnuiau să se 
ţină pieţe. Dar nu pe acestea le observă. Era prea conştientă de 
netezimea aurie a calului de sub ea, de ploaia care bătea peste 
spatele lui, de gâtul său lung întins, îndepărtat de spatele înalt al lui 
Owain şi de răsuflarea lui şi de chipul în care mâinile îi tremurau pe 
trupul lui şi de cum nu se putea opri din râs. Liberă. Aşa, pur şi simplu: 
doar plecând călare, ca şi cum n-ar trebui să se mai întoarcă 
niciodată. 

Ştiuse dintotdeauna că se putea încrede în Owain. Era prietenul ei. 
Ştia că el avea s-o ia cu el; că o să-i îngăduie să guste din libertatea 
după care tânjea; şi să nu-i pună întrebări nelalocul lor. 

Când intrară pe străduţa care ducea la grajduri, privi curioasă în jur. 
Owain descălecă, apoi o ajută să coboare, cu un chip care era la fel de 
prins de această aventură cum era pesemne şi al ei, chiar dacă 
pălăria şi hainele muiate i se lipiseră de trup, iar ploaia i se prelingea 
pe obraji. Owain duse calul în grajd, îi dădu jos şaua şi frâiele şi 
trimise după rândaş. De îndată ce auzi zgomotul grăbit de paşi, îşi 
înclină vesel capul spre Catherine şi, cu o mână care aproape-i 
atingea cotul, îi arătă calea spre intrare. N 

Dintr-o dată ieşiseră din ploaie într-un semi-întuneric. Inăuntru era 
foarte cald; focul ardea mereu la han, oala era mereu pe foc, iar 
parfumul legumelor şi al ierburilor, cu o urmă de pui se răspândea, 
delicios ca întotdeauna, prin încăpere. Doi bărbaţi mai în vârstă 
stăteau la o masă dintr-un colţ întunecat, dând din cap. Owain o 
auzea prin uşă pe bătrâna care striga după nepotul ei. 

Owain şi Catherine rămaseră în prag, obişnuindu-se cu tăcerea 
neaşteptată. 

— ...Ceva de mâncare, doamnă? şopti Owain vesel. Până trece 
furtuna? Tocană de pui? 

Privirile le jucară şi se porniră să râdă pentru o clipă. Catherine privi 
în jos. Apa picura din hainele ei muiate. Acolo unde mătasea cafenie a 
rochiei ei atingea podeaua se formă o băltoacă, înfrigurată, ea îşi puse 
mângâietor braţele în jurul umerilor. 

— Da, răsuflă ea, întorcându-şi gropiţele spre Owain, cu bărbia 
cuibărită lângă mâna care îi îmbrăţişa unul dintre umeri, te rog... crezi 
că aş putea să-mi pun şi rochia asta la uscat în timp ce mâncăm? 


Catherine mâncă înfăşurată în păturile aspre pe care Owain le 
adusese jos din cămăruţa lui, cu rochia lângă ei, întinsă pe un scăuieş 
de lângă foc, scoțând aburi. Când veni să le aducă pâinea şi supa şi 
vinul, bătrâna se aplecă încântată şi o bătu pe Catherine pe braţul 


înveşmântat în albiturile umede: 

— O fată drăguță ca tine, mormăi ea pe sub buzele-i încreţite de 
bătrâneţe, tocmai ce-i trebuie. E un băiat de treabă. 

Owain, care se schimbase într-o haină şi nişte pantaloni uscați şi-şi 
storsese mai toată apa din păr, stătea acum în picioare, fâţâindu-se în 
jurul lui Catherine, asigurându-se că-i era bine. O împinse cu blândeţe 
de umeri afară pe bătrâna stânjenitoare, trimiţând-o la treaba ei. Dar 
Catherine se mulţumi să zâmbească şi ea spre bătrână, cu ochi 
strălucitori. 

Când Owain se aşeză de cealaltă parte a măsuţei, Catherine zise: 

— Nu ştiu de ce-am făcut asta doar de două ori în viaţă; şi, zâmbind 
şi mai tare, cu strălucirea aceea de drăcuşor în ochi: adică să plec, să 
mă urc pe cal şi să plec - pentru că e minunat să scapi de toate, când 
îndrăzneşti. 

Owain amuţise. O privea prosteşte, cu ochii plini de adoraţie. Ea îi 
întoarse privirea şi sfărâmă între degete o bucăţică de pâine tare. 
Amândoi îşi trântiră lingurile în supă. Mai apoi, amintindu-şi de 
tăcerea pierdută care se lăsase asupra lor la masă, Owain n-avea idee 
dacă vreunul din meseni îşi ridicase în fapt vreodată lingura la gură. 

Rochia scotea aburi. Băură vinul. Se îndepărtară de masă şi se 
aşezară pe laviţa de lângă cămin, privind în adâncimile lucitoare, nu 
unul la celălalt, ascultând trosnetele şi bolboroseala, cu mâinile 
aşezate pe lemnul aspru al laviţei, aproape atingându-se. 

— Ar trebui să te duc înapoi, zise Owain, poate mult mai târziu. S-a 
oprit ploaia. 

Ea se întinse un pic. 

— Aşa de cald aici... somn, mormăi ea. 

Dar se ridică. 

— Pot folosi odaia ta? întrebă ea, luând în mână rochia umedă. O 
să-mi ia ceva timp ca să-mi pun asta la loc... 

El o conduse în sus, pe scări. li trecu prin minte să spună: 

— O s-o trimit pe bătrână sus ca să te ajute. 

Nu ştiu cum se făcu de cuvintele nu-i mai ieşiră din gură. Că, îndată 
ce ajunseră la capătul scărilor, pe când el se întindea spre uşă, ea era 
în braţele lui şi se sărutau. 

— Trebuie să te opreşti, şopti ea, dar visătoare, cu ochii doar pe 
jumătate deschişi şi râdea şi se mişca sub el. 

— Nu pot, zise el neajutorat, râzând şi el. Ştii că nu pot. 


Se trezi. Nu era singur. Nu era un vis. Catherine era ghemuită lângă 
el, în odaia lui de la han cu căldarea lui pentru acoperişul care picura, 
iar ea şoptea şi îi mângâia ritmic părul. Ea părea fericită. Chiar 
încântată. 

— Ştiai. Te-ai întors. Am ştiut întotdeauna c-aşa o să faci. M-ai dus 


de-acolo. A fost uşor. Şi am putea merge mai departe. Să luăm nişte 
bani. Să pornim călare. Am găsi noi o cale, nu-i aşa? Ţara Sfântă. 
Veneţia. Chiar şi Ţara Galilor, auzi el. 

Gemu. Se ridică. Işi îngropă capul în mâini. 

Glasul ei somnoros, mulţumit încetă. 

Se aşternu tăcerea, întreruptă doar de stropii de ploaie ce picurau 
în găleată. 

El îşi legănă capul, înainte-înapoi; îşi ridică ochii în sus, încleştându- 
se. Nu putea suferi să se gândească la ce făcuseră - la ce făcuse el. 
Nu putea îndura să o privească. 

— ...sau doar ceva pe-aici pe undeva... un domeniu liniştit din 
Guyenne... ceva de genul ăsta... dragostea găseşte întotdeauna o 
cale, o auzi el agăţându-se de visul ei, reîncepând să-l mângâie în 
ritmul cuvintelor, chiar dacă mai putea ajunge cu uşurinţă doar până 
la piciorul lui, dar cu glasul începând să-i şovăie. Am găsi noi o cale. 

El îşi petrecu mâinile pe după capul care-i bubuia, ca s-o poată 
vedea; ca ea să-i vadă chinul. 

Pe chipul ei era zugrăvită o jumătate de zâmbet sfidător, şi era cel 
mai frumos chip din lume, chiar şi atunci când el o ridică aproape 
brutal, aşezând-o lângă el şi îi puse o mână peste umeri şi privi pieziş 
spre ea, ştiind ce trebuia să spună ca s-o împiedice să zică ce zicea 
acum. 

Căci o iubea, fără îndoială, dar încotro? Adevărul era că era 
imposibil s-o iubească. Era cea mai mare doamnă nemăritată din 
întreaga Europă. lar el era cine era: un nimeni şi nimic altceva decât 
un gentilom englez mărunt, născut velş, care-şi trădase stăpânul ce-i 
arătase bunătate; un stăpân pe care îl iubea, de asemenea. N-ar 
trebui să fie aici; n-ar fi trebuit să aibă acele gânduri care îl duseseră 
până aici. Chiar şi poveştile de dragoste se sfârşeau tragic dacă 
îndrăgostitul reuşea să o ducă pe doamnă până în patul său. Cavalerul 
credincios al lui Guinevere, sir Lancelot, îi pusese coarne regelui 
Arthur; acea dragoste nelegiuită sfârşise prin a distruge întregul 
Camelot. In viaţa reală nu se întâmpla nimic de felul ăsta; nu se 
putea. 

Nu se mai putea întâmpla niciodată. 

— Ce tot zici acolo? spuse el. 

Ea îl privi iarăşi cu acel zâmbet pe jumătate sfidător, pe jumătate 
supus. 

— Am putea, zise ea. 

Apoi, şovăind, ca şi cum abia începea să priceapă adevărul: 

— Nu-i aşa? i 

El clătină din cap. Işi împietri inima chiar şi atunci când ea începu 
să tremure şi îi aruncă o privire plină de dragoste şi teamă ce-ţi 
frângea inima. 


— Cum am putea? zise el, deznădăjduit. N-are niciun sens. 
Jumătate din creştinătate s-ar porni să te caute înainte de apusul 
soarelui... Nu există nicio cale. 

Ea nu spuse nimic. Dar ochii i se umplură de lacrimi. 

El îşi întoarse privirea. Cum ar fi putut s-o aline? 

— Eu nu te pot ajuta; tu nu mă poţi ajuta - iar asprimea glasului lui 
îl surprinse şi pe Owain. Destinele noastre sunt diferite. Nu putem fugi 
de ele. Tu ar trebui să te măriţi cu stăpânul meu, nu cu mine. N-ai 
nevoie să-ţi spun eu asta. O ştii şi tu. 

Apoi se ridică în picioare. 

Ar fi vrut să-i spună că-i părea rău; dar nu era adevărat. Ar fi vrut 
să-i spună că-şi va aminti toată viaţa că fusese cu ea aici şi că nu va 
uita niciodată chinul faptului că acum trebuia s-o alunge. Dar nu-i 
putea spune nimic din toate astea şi cu atât mai puţin nu putea să-i 
spună cât de mult o iubea. 

— Trebuie să pleci, spuse el brutal, dintr-o dată disperat, încercând 
s-o silească să accepte fără să se împotrivească faptul că despărţirea 
asta era definitivă. 

Dacă ea vorbea, era pierdut. O văzu dând înapoi când îi auzi 
răceala din glas. El îşi închise ochii. 

— Te rog, îmbracă-te. 

O aşteptă de cealaltă parte a uşii, clătinând încă din cap, copleșit 
încă de nebunia care-i cuprinsese. Când ieşi, ea privea în pământ. 
Lumina de pe chip îi dispăruse. Se strecură pe lângă el, evitându-i 
privirea. 

El o urcă înapoi pe cal. Luă căpăstrul şi porni înapoi pe jos, printre 
băltoace, sub soarele de după-amiază. Nu putea merge şi el călare. 
Nu putea îndura gândul că s-ar atinge. Nu putea suferi să se 
gândească ce se va alege de el după ce avea s-o ducă înapoi la palat. 

Când zăriră poarta palatului, ea sărise singură de pe cal, fără să 
aştepte să i se dea mâna sau să aducă o scăriţă. Işi netezi rochia, 
nesigură. El simţi cum îi căuta privirea. 

— Nu trebuie să ne mai întâlnim, spuse el, privindu-şi vârful 
picioarelor. 

Vorbi hotărât, ca să-şi ascundă tulburarea; ca să se împiedice să o 
cuprindă în braţe şi să-i aştearnă pe cap o ploaie de săruturi. 

Mergând, un gând începu să i se contureze în minte. Dacă se 
întorcea în Anglia, dacă se întorcea la studiile lui, putea merge mai 
departe decât să-şi termine studiile la Universitate, cu călugării. Putea 
să se călugărească şi el. Putea să făgăduiască să trăiască toată viaţa 
în curăţie; să se închine citirii şi scrierii de cărţi şi culesului liniştit, 
smerit şi nevinovat al fructelor, al grânelor şi al mierii; să trăiască o 
viaţă de rugăciune. Dar, se întrebă el, nevoind să se întoarcă după ce 
nu mai auzi paşii ei, oare asta l-ar putea măcar vindeca de dragostea 


lui? 

Se întoarse totuşi să o mai zărească o clipă, o ultimă dată. Desigur. 
Şi privi cu sete după ea, până ce spatele ei foarte drept şi capul pe 
care-l ţinea cu demnitate în sus dispărură dincolo de poartă. Rămase 
multă vreme pe loc, holbându-se la locul pe unde trecuse ea, pierdut 
în gânduri, până ce calul lui începu să fornăie şi să se smucească şi 
să-l împingă de braţ. 

Apoi încălecă. Nu mai putea rămâne la Paris. Nu-şi putea lua rămas- 
bun de la Catherine. Vinovăţia i s-ar fi zugrăvit prea limpede pe chip. 
Era timpul să se întoarcă la Henric să-i raporteze cum mersese 
misiunea lui. Dar atunci ar trebui să renunţe la cariera de diplomat; ar 
trebui să se întoarcă la Oxford şi să se roage să fie izbăvit. 


Catherine se duse în odăile ei. Îi mai putea simţi mirosul pe haine. 
Porunci să i se încălzească apa pentru o baie. 

li opri să mai parfumeze apa cu petale şi cu ulei de trandafir. 

— Nu-mi mai place parfumul, zise ea. Aruncaţi-l. 

Işi puse deoparte albiturile umede: 

— Ardeţi-le, îi zise ea celei care adusese apa. 

Rochia ei cafenie avea o dungă de noroi la poale, de la ploaie, până 
la gleznă. l-o dădu însoţitoarei ei. 

— la asta, zise ea: vezi dacă o poţi repara, să-i scoţi petele. Dar 
păstreaz-o tu. 

Apoi ceru să fie lăsată singură în vană, lângă focul de vară. Nu voia 
să fie silită să vorbească. 

Se simţea bolnavă pe dinăuntru, dar îşi păstră chipul rece şi aspru 
ca să nu i se facă rău când intră în apă. N-avea să se mai gândească 
niciodată la Owain Tudor. Crezuse că era singura persoană cu care 
putea vorbi întotdeauna deschis; singura relaţie a ei cu cineva care nu 
era înăbuşită şi amuţită şi ucisă de război. li dăruise inima ei; trupul 
ei; speranţele ei. Nu se putu împiedica să nu se înroşească violent şi 
nici valurile de umilinţă la amintirea felului în care el îi răspunsese. 

Aşa că îşi frecă tare fiecare bucăţică de piele, cu furie, până ce 
deveni roşie şi dureroasă, ca şi cum voia să îndepărteze de pe ea 
toată ruşinea acelei zile - îşi îndepărta propria-i prostie, pe Owain şi 
pe oricine altcineva în care-şi pusese vreo fărâmă de zadarnică 
speranţă de scăpare. 

Nu mai rămăsese nimeni care s-o ajute. Se ridică şi se înfăşură în 
cearşaf. Simţi cum strângea din dinţi. Era timpul să aibă ea singură 
grijă de ea. 

— Trebuie să te măriţi cu stăpânul meu, nu cu mine, îi zisese el, şi o 
dăduse la o parte. 

— Foarte bine, răspunse ea acum, în gând. Aşa o să fac. Osă mă 
mărit cu stăpânul tău. 


DOI 


— Ce anume voia trimisul englez? murmură Catherine în seara 
aceea, masând părul sur lipit de cap al mamei ei, dorindu-şi ca pe 
căldura asta să nu mai ardă mangalul. 

Isabeau se înfioră de plăcere; îi plăcea să fie răsfăţată. 

— Ah-h-h... gemu ea, a venit iarăşi cu propunerea de căsătorie în 
Anglia... toarse ea, fără să stea pe gânduri dacă nu cumva ăsta era un 
secret. 

Catherine continuă să maseze capul bătrân al mamei ei ce 
începuse să chelească. 

— Şi ce crede despre asta vărul meu de Burgundia? întrebă ea, 
după o scurtă tăcere. 

Glasul lui Catherine pluti în sus ca parfumul uleiului de trandafiri: 

— Ei... dragul de Jean e foarte prevăzător, desigur... zice că se 
lăcomesc... că vor prea mult, fireşte, dar na, aşa-s englezii... 

Catherine se opri din masaj şi îşi împreună mâinile. Trase aer în 
piept. Apoi ocoli trupul masiv al mamei ei şi se aşeză înaintea ei, la 
picioarele lui Isabeau, pe podea. Luă mâinile mamei ei într-ale ei şi o 
privi în ochi pe Isabeau. Inima-i bătea cu putere. 

— Eu îmi doresc această căsătorie, zise ea. 

Cuvintele rămaseră suspendate în aer, iar când îşi auzi glasul 
rostindu-le, pricepu cât de mult se schimbase. Nu rostise niciodată o 
dorinţă proprie înaintea mamei ei. 

Ochii mamei ei luceau. Nimic nu-i plăcea lui Isabeau mai mult decât 
o intrigă sănătoasă. Uşurată, Catherine văzu că mama ei era deja 
încântată acum la gândul unor mici uneltiri pe seama căsătoriei - un 
plan în care fetele puse pe joacă, şuşotind, se arătau mai isteţe decât 
proştii, soldăţoşii de bărbaţi; biruinţa dragostei. La urma urmei, asta 
avea să fie simplu. 

Isabeau dădu din cap de mai multe ori. Zâmbetul ei se lăţi aşa de 
mult că parcă-i tăia faţa în două. 

— Hm, mormăi ea încântată, atunci va trebui să ne ocupăm de 
asta. Ştii că asta a fost întotdeauna ceea ce mi-am dorit pentru tine. 

Apoi regina murmură linguşitoare: 

— Pe unde-or fi bomboanele alea cu anason pe care le-au cumpărat 
azi-dimineaţă? 

Şi, cu o scânteiere în ochi, împinse bomboniera spre ea şi adăugă: 

— Incearcă-le. 

Apoi, pe un ton mai milog: 

— Nu începuseşi să-mi aranjezi părul ceva mai devreme? 


Aşteptară toată iarna. 
Pentru ducele de Burgundia fu o iarnă plină de dezamăgiri. Cu toate 


că se declarase prietenul englezilor, Henric al Angliei, presupusul lui 
aliat continuă să înainteze până ce Parisul însuşi - un Paris obosit, 
înfometat, dărăpănat, care nu mai era cel mai mare oraş din lume, dar 
care era încă cel mai important atu în războiul civil - ajunse în bătaia 
armatelor engleze. Ducele nu făcu nimic; se mulțumea să se arate 
întristat, îşi îngusta şi mai tare buzele subţiri şi îşi împreuna palmele. 
Lui Catherine aproape că îi păru rău pentru el, văzându-l cum suferea, 
aşa ţeapăn şi sec şi înfăşurat în frustrarea lui, închipuindu-şi cât de 
încurcat şi de furios trebuie că se simţea. Ştia că ducele de Burgundia 
era cunoscut pentru faptul că reuşea întotdeauna să tragă din umbră 
sforile, făcând ca toţi cei din jurul lui să se certe şi să se bată, 
împingându-i pe alţii să facă nebunii pentru ca el să poată înainta mai 
apoi în linişte, câştigând de pe urma dezordinii. Dar acum părea la fel 
de încremenit ca şi ceilalţi, prins între încăpăţânarea prinţului Charles 
- care era încă la Bourges, alături de Curtea lui rivală şi de războiul 
Armagnacilor împotriva armatelor ducelui de Burgundia şi care nu 
voia să stea de vorbă cu el ca să negocieze pacea între francezi - şi 
forţa englezilor. 

Privind la ridurile de pe faţa şi mâinile tăbăcite şi mohorâte ale 
ducelui de Burgundia, simțind cum îi pălea frica necontrolabilă faţă de 
el, Catherine se gândi că poate vârsta începuse să-i tocească uriaşa 
ambiţie. Poate că era pur şi simplu prea obosit, că se simţea prea uzat 
ca să mai continue lupta. Dar firea unchiului ei era prea inaccesibilă 
pentru a-i îngădui să-i înflorească vreun sentiment mai cald. Tot se 
mai simţea nelalocul ei în prezenţa lui. 

Înăuntrul zidurilor Parisului bântuia din nou ciuma: obloane şi 
rugăciuni şi mirosul fricii. Inăuntrul palatului, Catherine îşi petrecea 
zilele cu părinţii ei, ascultând-o pe mama ei cum pălăvrăgea despre 
trecut sau urmărindu-i pe cei doi bătrâni, unul aplecat de spate şi 
slab, celălalt aplecat de spate şi smiorcăit, cum şuşoteau, jucând 
cărţi. 

O dată sau de două ori pe săptămână, Christine venea de la 
mănăstirea beghinelor la palat, încercând s-o încurajeze pe Catherine 
să citească împreună cu ea. Deschizând cartea, Christine încerca apoi 
de fiecare dată să aducă, cu tact, vorba despre Charles şi despre viaţa 
lui în ţinuturile din sud, despre nevoia de a lăsa trecutul în urmă şi de 
a face pace cu familia regală. lar Catherine încuviinţa din cap şi se 
încăpăţâna să nu răspundă; apoi întorcea pagina. Catherine n-avea 
chef de cărţi, cum n-avea chef nici de predici despre nevoia de a-l 
ierta pe Charles. Dacă reuşea să ia iniţiativa, o scotea pe Christine la 
o plimbare prin grădină, dacă era cât de cât însorit; sau stătea 
împreună cu ea lângă foc, dacă vremea era ploioasă, şi întreba despre 
copiii Christinei. Christine ofta şi se făcea mică. Catherine ştia că 
acesta era motivul stăruitoarei nădejdi a Christinei într-o pace între 


Bourges şi Paris. Avea atât de puţine ştiri de-acolo, şi totuşi speranţa 
nu o părăsea niciodată. Catherine pricepu că ceea ce Christine voia 
era să fie împreună cu Jean şi Jehanette, Perrette şi Jacquot şi îşi dădu 
seama că acum, când lucrurile stăteau aşa cum stăteau, n-avea niciun 
rost să vorbească despre căsătoria în Anglia. 

Chiar dacă nimeni altcineva nu se mai îndura să facă altceva decât 
să aştepte, Catherine se puse pe treabă, pe tăcute, căutând să se 
ajute singură. 

intr-o bună dimineaţă de decembrie, o întrebă pe Christine dacă 
Anastaise n-ar putea veni la palat ca să-i facă un portret în miniatură. 
Christine încuviinţă cu însufleţire. Atelierul de Pisan din vechea 
locuinţă a Christinei nu se mai deschisese, după răzmeriţe; Christinei 
nu-i făcea plăcere s-o recunoască, dar se temea să se mute înapoi de 
una singură. Spunea că voia să închirieze casa, dar că acesta nu era 
momentul potrivit; nu avea forţa de a o pregăti ca să primească un 
chiriaş. Dacă pregătea casa, asta ar fi însemnat să recunoască în 
sinea ei faptul că familia ei se dusese, ca şi atelierul; iar ea nu reuşea 
să îndure asta. Christine nu voia nici măcar să recunoască faptul că 
încetase să mai scrie. Despre ce să mai scrie în aceste vremuri 
nefericite? N-avea nimic de spus. Intre timp, talentele lui Anastaise se 
iroseau. 

Incepând de-atunci, Christine o aduse pe Anastaise la palat zilnic, 
cu sacoşele şi coşurile şi cutiile şi sticlele ei cu vopseluri şi cu foiţă de 
aur, iar firea dintr-o bucată şi veselă a lui Anastaise încălzea odaia în 
care stăteau mai straşnic decât orice foc. Ea o învăţă pe Catherine un 
cântec studenţesc deşucheat, de beţie. li arătă cum se aşeza foiţa de 
aur. li aduse o floare timpurie de primăvară. Lăsa mizerie pretutindeni 
pe unde trecea; o făcea pe Christine să răsufle cu greu, pe nas şi să 
spună că Anastaise era o lamie, una dintre ielele acelea care intrau 
noaptea prin case ca să golească butoaiele, să se uite prin oale, să 
arunce copiii din leagăn, să aprindă lumânările stinse şi să-i 
înfricoşeze pe cei ce dormeau. Lui Catherine îi plăceau poveştile cu 
zâne; o făceau să se simtă ca un copil fericit ce se joacă pe lângă o 
vatră ţărănească. Simţea că acestea îi aduceau alinare şi Christinei 
(iar ea voia s-o vadă pe Christine alinată, pentru că vedea cum 
bătrâna ei prietenă se făcea pe zi ce trece mai mică, sfrijindu-se şi 
devenind tot mai jerpelită în rochia ei albastră cu alb, părând mai 
bătrână şi mai firavă decât o văzuse vreodată în vremea când îşi avea 
familia cu ea). In lumea ţărănească, nepământeană a lui Anastaise, 
toate aveau un sfârşit fericit. E 

Anastaise ştia atâtea poveşti. Işi făcea de lucru cu vasele sau îşi 
pisa culorile sau aplica încă un strat la schiţa pe care o făcuse sau o 
chema pe Catherine s-o ajute - ea nu prea credea în demnitatea 
regală iar glasul ei continua să curgă. 


— Ei, iar în ceea ce priveşte ielele, zicea ea, iar Catherine se simţea 
din nou alinată de cântecul de leagăn îngânat de glasul acela aspru, 
toată lumea ştie că pot lua formă omenească şi să apară în locuri 
publice fără să le recunoască nimeni. De fapt, ele trăiesc în adâncurile 
râurilor - dă-mi şi mie pensula aia, aşa, drăguță - şi prind oameni, mai 
ales femei şi copii, care înoată pe marginile râurilor lor, prefăcându-se 
în inele sau pocale de aur care plutesc în apă. Doar să întinzi mâna să 
le apuci, şi s-a zis cu oricine-a văzut nimicurile alea scânteietoare. De 
regulă fură mai ales mamele care-şi alăptează copiii ca să le pună 
doici la copiii ielelor - acum stai şi tu locului - dar după şapte ani 
doicilor le e îngăduit să se întoarcă în lumea noastră, şi întotdeauna 
au fost răsplătite frumos şi ah, ce poveşti spun despre palatele ielelor, 
nişte palate minunate chiar sub țărmurile râurilor! 

Ultimul strat de vopsea al micului tablou se uscă până la sfârşitul 
lui martie. Arăta o Catherine visătoare, drăgălaşă şi dulce, ţinând în 
mână un trandafir şi cu părul şi veşmintele împodobite delicat cu aur. 

Acesta fu singurul lucru bun care se întâmplă în acea iarnă. Niciuna 
din încercările de a se ajunge la negocieri între englezi şi francezi nu 
dusese nicăieri. Englezii nu erau de acord cu nimic. Toţi erau acri. 

Când Isabeau auzi sugestia pe care fiica ei i-o susură la ureche 
atunci când îi oferi tabloul, bătrâna regină dădu de câteva ori din cap: 

— Eşti şi o fată deşteaptă, nu doar o frumuseţe, şuieră ea căzând 
pe gânduri. Oh, ce binecuvântare sunt fiicele mele... - şi un fulger 
mânios îi trecu prin ochi; poate că se gândea la mulţii ei fii rătăciţi, 
morţi cu toţii, în afară de unul. Apoi îi făcu lui Catherine cu ochiul. 

— Fii drăguță şi cheamă-l pe omul ăla, draga mea. Diacul. 

Aşa că, la începutul lui aprilie 1419, portretul fu trimis regelui 
Angliei împreună cu o scrisoare oficială cuprinzând salutări din partea 
reginei Franţei. 

Catherine se simţea întrucâtva vinovată că nu-i spusese Christinei 
sau lui Anastaise la ce-i trebuia portretul. Dar, îşi zise ea, dacă ar fi 
ştiut, asta ar fi înfuriat-o pe Christine. Spre deosebire de regină şi de 
ducele de Burgundia, Christine încă îi mai ura pe englezi şi încă nu-l 
accepta pe Henric al V-lea ca rege de drept. N-ar fi vrut să aibă nimic 
de-a face cu trimiterea de daruri care o înfăţişau pe prinţesa ei 
visătoare, drăgălaşă, dulce şi bună de măritat. Probabil că fusese mai 
bine să nu spună nimic, îşi zise Catherine, ci mai degrabă să facă 
ceva. N 

Trebuie că regelui Angliei îi plăcuse cum arăta Catherine. In orice 
caz, peste numai câteva zile se stabili o întâlnire între cei doi monarhi. 


TREI 


Isabeau se arătă nemulțumită de aranjamentele făcute de îndată 
ce văzu câmpia de la Meulan. Făcu o tură neaşteptat de iute prin 
cortul care se afla în mijlocul câmpului şi unde avea să aibă loc 
întâlnirea, cu cele două tronuri de aur identice pentru ea şi regele 
Angliei, cu tapiseriile lui, împungând cu degetul şi încruntându-se. 
Parcurse toţi cei o sută de paşi, mergând pe podeaua de scânduri, 
până la tabăra franceză. Ducându-şi mâna peste ochi, sub soarele de 
mai şi privind spre tabăra celorlalţi, zise îmbufnată: 

— E la fel de departe de corturile englezeşti, de cealaltă parte. 
Imposibil. Pur şi simplu imposibil. 

Ducele de Burgundia făcuse tot ce-i stătea în putinţă ca să se 
asigure că n-avea să izbucnească nicio ceartă între negociatori sau 
între gărzile lor. N-avea să lase nimic să otrăvească atmosfera. Partea 
engleză îşi petrecu noaptea la Mantes; francezii şi burgunzii la 
Pontoise, în apropiere. Ambele delegaţii trebuiau să ajungă aici la 
crăpatul zorilor, fiecare în tabăra ei de pe câmpul din Meulan, în 
sunetul muzicii; apoi, la timpul convenit, în sunet de corn, aveau să 
intre în cortul din mijlocul câmpului unde avea să se ţină întâlnirea. 

Dar Catherine îşi dădu seama că toată această prevedere şi grijă 
nu-i era pe plac mamei ei. 

Şovăitoare, întrebă: 

— Maman, ce s-a-ntâmplat? 

Mama ei fusese atât de încântată când ducele le spusese că vor 
avea loc discuţii, că o potopise pe Catherine cu o lungă serie de probe 
la croitori şi lucrători de broderii şi bijutieri. Catherine nu-şi putea 
închipui de unde se găsiseră dintr-o dată atâţia bani pentru asta. 
Christine, care pricepuse de la bun început că toată această pompă şi 
ostentaţie erau menite să-l prindă pe Henric al Angliei în capcana unei 
căsătorii care să întărească acordul de pace şi alianţa cu casa de 
Lancaster, strânsese din buze, luându-şi un aer nemulţumit la fiecare 
probă. Catherine se bucurase s-o lase în urmă, la Paris. Cel puţin 
Christine credea că Catherine era silită să intre într-o căsătorie pe 
care nu şi-o dorea; cel puţin ea nu-şi dădea seama în ce măsură 
Catherine însăşi o împingea pe mama ei să meargă înainte cu acest 
plan. La despărţire, cuvintele Christinei fuseseră: 

— Ai grijă. 

lar apoi, cu o privire neliniştită pentru care Catherine îi fusese 
ciudat de recunoscătoare, în ciuda iritării: 

— Nu-i lăsa să te împingă să faci vreun lucru de care nu eşti sigură 
că e corect. 

Între timp, Catherine fusese cuprinsă din ce în ce mai mult de 
neastâmpăr din pricina amestecului de teamă şi încântare care o 


cuprinseseră - ştiind că ea însăşi trebuia să se folosească de aceste 
discuţii şi să-l facă pe regele Angliei să se îndrăgostească de ea, dacă 
era să iasă din punctul mort în care se ajunsese şi să facă să înainteze 
negocierile de pace şi cele privind căsătoria. Ştia atât de puţine lucruri 
despre cele ce făceau ca viaţa să fie o desfătare. Nu ştia ce ar putea 
să-i facă plăcere. 

Devenise atât de neliniştită cu privire la modul în care ar fi cel mai 
bine să încerce să-l farmece pe regele pe care nu-l cunoscuse - cu 
priviri galeşe sau râsete zgomotoase, cu nori de satin şi străluciri de 
diamante sau cu glume isteţe - că nu-şi mai putea închipui ce-ar fi 
putut să-i tulbure pe ceilalţi în ajunul acestor discuţii. Cu atât mai mult 
nu putea pricepe ce anume ar fi putut s-o supere atât de tare pe 
mama ei la tronurile de aur îmbrăcate în ţesături de aur de aici, din 
acest loc de întâlnire bogat şi meşteşugit împodobit. Lui Isabeau nu 
păru să-i placă nici măcar cortul mai mic ridicat special pentru regină 
în tabăra franceză, lângă care fusese ridicat un cort şi mai mic pentru 
prinţesă şi unul încă şi mai mic pentru o însoţitoare. 

Isabeau, iar nu soţul ei, avea să stea pe tron în timpul discuţiilor. Ca 
urmare a călătoriei, regele nu se simţea bine. In odăile lui, la Pontoise 
trecea de la o sănătate firavă la una din crizele lui de nebunie; şi 
nimeni nu şi-ar fi dorit să-l vadă începând să ţipe dintr-o dată ca un 
vultur sau să se-apuce să alerge prin încăpere şi să-şi smulgă hainele 
de pe el în prezenţa lui Henric al Angliei. Aşa că ducele de Burgundia 
hotărâse că era mai bine ca el şi regina să reprezinte Franţa în locul 
regelui. Dar ducele de Burgundia făcuse tot ce-i stătea în putinţă ca să 
se asigure că gustul extravagant al reginei era satisfăcut şi să o 
copleşească cu onoruri vădite. 

— Totul e în regulă, nu? continuă Catherine, neliniştită. Nu-ţi place? 

Isabeau se mulţumi să se strâmbe răutăcios la ea, de parcă zisese 
cine ştie ce mare prostie, şi să bombăne. 


Henric al Angliei privi în jur, în încăpere. Avea la îndemână vreo 
şase secretari, dar n-avea încredere în nimeni aşa cum se încredea în 
Tudor. li făcu un semn. şi scoase din deget un inel şi i-l întinse 
tânărului velş; rubinele de pe el scânteiară. 

Ca şi ochii lui Owain Tudor. 

— Tudor, am o treabă pentru tine şi pentru darul tău de a nu fi 
văzut, spuse Henric vesel. Du-i ăsta prinţesei, la Pontoise, şi spune-i 
că-i mulţumesc pentru portretul cel drăgălaş şi... fî... tot ce ţi s-ar mai 
părea potrivit... vorbe de dragoste. Numai nu trâmbiţa asta peste tot, 
de-acord? 

Velşul încuviinţă din cap. Dar nu părea să se fi prins în joc. Avea 
chipul încordat. 

Henric continuă să fluiere încetişor, urmărindu-l pe Tudor cum 


pleca, călare. Dar nu prea-i plăcu privirea lui. Îi plăcea ca oamenii lui 
să-şi facă treaba cu însufleţire. 

Tudor nu voise să vină la aceste discuţii, îşi aminti el. Toată iarna se 
rugase să-l lase să se întoarcă înapoi în Anglia. Poate că de-asta avea 
privirea aia posomorâtă. li fusese de folos în Franţa; şi se descurcase 
prea bine la primele negocieri cu ducele de Burgundia ca să-l lase încă 
să plece. Dar, în curând, va fi vremea să-l lase să se ducă. Nu mai era 
un băieţel. Era înalt şi zdravăn; destul de mare ca să aibă o soţie şi 
copii. 

Henric al Angliei se întoarse înapoi spre portret, uitând de Owain 
Tudor şi rânji. Prinţesa franţuzoaică, care avea o mamă aşa de 
băgăreaţă, chiar era o fată foarte drăguță. Nu-i venea a crede ce 
noroc dăduse peste el. 


XXX 


Owain porni călare până la han, unde descălecă din şa, cu chipul 
tot ca o furtună; intră şi scrise câteva cuvinte ca din partea lui Henric, 
care să însoţească inelul. Il rugase pe rege de destule ori şi îndeajuns 
de des să-i îngăduie să plece acasă. Nu primise încuviințarea. 
Credinţa şi ascultarea erau una, însă nu putea să slujească drept sol 
de dragoste către Catherine. 

lşi aşeză toate lucrurile înapoi în desagii de la şa. Privi în jur. 
Răsuflă uşurat. Il zărise pe vechiul lui tovarăş, Owain Dwn, care bea 
într-un colţ. Slavă Domnului pentru velşi, îşi spuse el. 

— Dwn, zise el, fă-mi un hatâr. Du-i asta prinţesei, la Pontoise, în 
locul meu şi o să te las să bei pe socoteala mea cât poţi tu de mult cât 
timp or dura negocierile. 

Dwn îi aruncă o privire neîncrezătoare. 

— De ce? spuse el. 

— Cer i'r diaw!?, omule, nu pune întrebări idioate. N-o să stau să-ţi 
explic un hatâr. la desagii şi gata. 

Dwn strânse din umeri. 

— Tu eşti fraierul, zise el vesel. S-ar putea să rămânem aici 
săptămâni întregi. Ai idee cât pot să beau eu în câteva săptămâni, 
dacă altcineva plăteşte? 

Owain îi întinse desagii. 

— Ai aici un inel şi o scrisoare, spuse el pe scurt; n-avea acum chef 
să stea prieteneşte la băutură. De la rege. Dă-i-le personal. 

Abia după ce Dwn plecase deja la trap spre Pontoise, Owain îşi 
dădu seama că fusese atât de nerăbdător să scape de inel încât îi 
înmânase desagii cu totul, aceştia cuprinzând şi mai toate lucrurile lui 


n, 


3 „La dracu'”; în velşă în text. (N. tr.) 


- cuțitul şi lingura, caseta cu poeme şi un schimb de rufărie. Spera că 
Dwn n-avea să se îmbete pe-acolo şi să le uite pe undeva. 


Catherine făcu ochii mari. Regele Angliei nu era foarte bine clădit şi 
nici prea înalt; avea părul de o culoare şobolănie şi un chip slab, palid, 
cu ochi bulbucaţi, foarte depărtaţi, întocmai ca fraţii lui. Păru-i era sur 
pe la tâmple. Chipu-i era brăzdat de linii adânci care porneau de la 
nas spre gură, ale cărei buze prea roşii şi prea pline se lăţeau 
statornic într-un rânjet vesel. li plăcea întrucâtva rânjetul lui. Dar nu 
semăna deloc cu prinţul la care se aştepta ea. 

Trebui să se silească să-şi amintească faptul că omul acesta 
întruchipa Anglia, iar Anglia era tot ceea ce ea ar fi trebuit să-şi 
dorească pentru sine - linişte şi bună rânduială, demnitate şi bună 
cuviinţă, într-un loc unde nu va trebui să-i mai fie frică niciodată - şi 
însemna totodată şi, foarte probabil, pacea pentru Franţa. 

Incercă să-şi lase privirile să-i alunece, să înoate năucite de lumina 
soarelui şi de strălucirea ţesăturii de aur din afara cortului. Voia să 
simtă că inima înceta să-i bată, iar răsuflarea-i devenea rapidă şi 
uşoară. Mai simţise asta odată, demult. Dar acum nu simţea nimic. El 
se afla aici, bărbatul cu care ea urma să încerce să se mărite, şi tot ce 
reuşea să simtă era că se simţea îngrozitor de inconfortabil în rochia 
ei roşie cu auriu, în vreme ce inelul cu rubin pe care el i-l trimisese îi 
zgâria degetul, şi era stânjenită la gândul că, lângă ea, chipul mohorât 
al unchiului ei de Burgundia era probabil ca tăiat în două de 
strâmbătura pe care o afişa drept zâmbet. 

Işi amintea toate scenele pe care şi le închipuise cu privire la 
viitorul ei soţ, ca regină a Angliei, refăcându-şi în gând imaginea nunţii 
- care încă mai avea să aibă loc la abația Westminster, care va arăta 
întocmai cum era şi catedrala Nôtre Dame astfel încât mirele de lângă 
ea să nu mai aibă părul negru şi înălţimea şi graţia pe care nu reuşea 
să şi le şteargă din minte, ci acest bărbat ciudat de asemănător cu un 
şobolan, cu ochii lui stranii. Reconstitui şi cele ce urmau. Cina. 
Momentul lepădării veşmintelor. Era o prostie să se simtă dezamăgită. 
Oare la ce se aşteptase? 


La un moment dat, în timpul negocierilor de dimineaţă - discursuri 
lungi şi pompoase, omagiale, cărora Catherine nu reuşi să le dea 
atenţia cuvenită -, Catherine îşi dădu seama că ceva se întâmpla cu 
mama ei. Isabeau punea ceva la cale. Işi chemase pe partea cealaltă 
o însoţitoare şi îi şoptea porunci. Catherine se simţi neliniştită atunci 
când, câteva clipe mai târziu, femeia părăsi cortul şi se îndreptă spre 
partea franceză a câmpului. Mama ei rămase pe loc, părând foarte 
încântată de sine. 

Isabeau rânduise ca muzicanţii să vină să cânte în cortul ei după 


luptele cavalereşti care puseseră capăt întâlnirii de dimineaţă. 

Catherine nu ştia dacă faptul că regele Angliei câştigase această 
luptă cu sabia împotriva fratelui său, încărunţitul duce de Bedford, 
luptă care se purtase în mijlocul câmpului, sub cerul liber, era sau nu 
o făcătură, însă îi admiră sincer priceperea. El lupta concentrat. 
Stătea practic nemişcat, apoi lovea ca un şarpe atunci când vedea o 
ocazie. Era mult mai impresionant atunci când era împreună cu 
bărbaţii decât îl găsise Catherine când stătuse de vorbă cu el. 

Când lupta se termină, iar regele şi fratele lui, transpiraţi şi râzând, 
îşi lăsară deoparte săbiile şi se bătură pe spate, Catherine înaintă spre 
ei, încercându-şi norocul cu cochetărie. Făcu ochii mari şi-şi 
preschimbă glasul într-un şuierat admirativ şi îi zise: 

— N-am mai văzut niciodată pe cineva aşa de priceput ca voi. 

Fu încântată să vadă cum pielea lui, deja strălucitoare, se mai 
îmbujoră un pic în semn de încântare. 

Şireată, Isabeau fu cea care îi invită pe rege şi pe fratele său în 
cortul ei ca să se răcorească, încălcând regula strictă stabilită de 
ducele de Burgundia conform căreia nimeni, sub nicio formă, nu 
trebuia să treacă de partea opusă a câmpului. Ducele de Bedford, cu 
o privire ciudată, se scuză şi se îndepărtă, însoţit de ducele de 
Burgundia, care strângea din buze, pornind spre masa pe care fusese 
aşezat un prânz frugal pentru cele două delegaţii. Insă Henric, 
îmbujorat şi triumfător, făcu o plecăciune plină de şi mai mare 
încredere decât înainte şi răspunse, cam prea tare: 

— Cu mare plăcere! 

In cortul lui Isabeau se găseau o grămadă de perne şi broderii, 
precum şi o măsuţă pe care erau aşezate vinuri şi bucăţi de carne şi, 
desigur, multe bomboniere pline de dulciuri. Ea insistă să-i arate 
regelui Angliei broderiile şi-l pofti să mănânce şi să bea, chicotind 
vesel şi povestindu-i cum cele mai frumoase perne se aflau în cortul 
fiicei ei. 

Roşind aşa de tare încât credea că aveau să-i ia foc obrajii, 
Catherine îşi dădu seama ce porunci primise în acea dimineaţă 
însoţitoarea reginei, şi anume să ia mai multe perne şi covoare din 
cortul principal - care părea încă prea îndesat şi căptuşit cu ele oricui 
nu era obişnuit cu gusturile reginei, dar care cuiva căruia cunoştea 
bine obiceiurile lui Isabeau i-ar fi apărut ca lipsit de câteva sute de 
livre de obiecte de lux. Probabil că pernele fuseseră duse în cortul lui 
Catherine. 

— Rămâi şi ascultă nişte muzică, îi porunci Isabeau lui Henric, plină 
de vervă. Probabil că eşti obosit. Atâtea discuţii. Odihneşte-te. Culcă- 
te dacă vrei. Cortul se poate închide. Fiica mea va avea ea însăşi grijă 
de tine. 

Era prea târziu ca să se împotrivească. Trimiţându-i fiicei sale un 


sărut vesel din vârful buzelor, Isabeau se îndepărtă plutind, lătăreaţă, 
împreună cu slujitorii ei, înaintând pe podeaua de lemn aşezată de-a 
lungul câmpului, înapoi spre cortul unde se ţineau negocierile. Ea şi 
regele Angliei rămaseră singuri în cortul reginei, care avea încă 
perdeaua ridicată, privind afară, spre muzicanți. 

Henric stătea la câteva picioare distanţă de ea, căscând ochii spre 
Catherine cu un amestec de profundă plăcere şi nelinişte. Fără 
îndoială că nici el nu se aşteptase la asta mai mult decât ea. Dar ea se 
arătase atât de binevoitoare încât să vină spre el şi să-l laude fără 
nicio jenă, când îi văzuse priceperea la luptă; iar acesta era doar încă 
un pas înainte în aceeaşi direcţie; şi probabil că ar fi trebuit să se 
aştepte la asta din partea mamei ei. 

Henric al Angliei rânji din nou. Ea simţi că o cuprindea spaima, dar 
era greu să-ţi fie teamă de rânjetul acela. 

— Ei bine, spuse el stângaci, n-ai obosit de atâta mers? 

Ea zâmbi şi se apropie de el, spunându-şi, pe de o parte, foarte 
detaşată: Eí bine, probabil că e şi asta o cale de-a merge mai departe, 
iar pe de altă parte nemaisimţind nimic altceva decât şuierul şi 
bubuitul sângelui în vine şi răsuflarea-i agitată. 

El lovi uşor cu mâna pernele care se găseau cel mai aproape. 

— Hai să stăm aici, spuse el, iar ea îl auzi cum încerca să-şi înmoaie 
glasul, cuceritor. 

Poate că-i era şi lui la fel de frică ca şi ei. 

— Să ne cunoaştem ceva mai bine. 


Cortul mai mic era ca un cuib al dragostei. Se gândiseră la toate. 
Nu erau doar perne şi vinul aşezat cu isteţime în spatele perdelelor 
trase. Erau şi o căldare cu apă şi nişte ştergare; iar cineva rânduise pe 
o masă mai multe agrafe şi perii cu care ea să-şi prindă părul şi 
rufăria ruptă. 

El o sărută înainte de a pleca, ca la un ceas mai târziu. O ţinu lângă 
el - liniştit, fără urmă din graba sălbatică ce-l cuprinsese mai 
devreme, dar foarte strâns - atât de strâns încât ea abia mai putea 
respira. Muzicanţii de afară continuau să cânte. 

Reuşi să-i zică doar câteva cuvinte stângace: 

— Nu mi-aş fi închipuit c-o să fii aşa o fată drăguță. 

Dar ei îi plăcu privirea dulce pe care o surprinse în ochii lui în vreme 
ce rostea aceste cuvinte lipsite de inspiraţie: era o privire care o făcu 
să-şi spună că, după ce avea să înceteze s-o mai doară toate şi să se 
poticnească şi să descopere vânătăi şi urme de muşcături ori de câte 
ori făcea vreo mişcare, şi-ar fi dorit să se întoarcă înapoi în braţele lui. 
La început, trebuise să închidă ochii şi să-şi închipuie că el arăta altfel; 
era surprinsă şi dezamăgită când îi atingea părul sârmos; dar acum, la 
urmă, când văzuse cum era să fii în braţele acestui bărbat, nu voia să- 


şi mai aducă aminte că începuse prin a-şi dori să-şi închipuie un păr 
negru şi ochi albaştri şi un om mai tânăr. 

Propriul ei trup răspunsese acestui străin cu o sălbăticie la care ea 
nu se aştepta. Acum ea simţea o uimire leneşă, încrezătoare la gândul 
că ştia unde se ridicau venele pe trupul lui; că îi simţise muşchii în 
mâini; că ştia cum perii de pe corp i se răsuceau; şi ştia ce-l făcea să 
ofteze, încordat şi să strige. Avea o aluniţă pe umărul stâng. O 
sărutase. Se îmbujoră la amintirea pielii lui. Era prea confuză ca să fie 
sigură de asta, dar îşi zise că se simţea mândră de asta. O făcuse. 
Gustase păcatul şi puterea. Devenise un singur trup cu Henric al 
Angliei. Incepea să-şi dea seama că asta avea să schimbe totul. Mama 
ei avusese dreptate s-o împingă la asta. Regina nu era proastă. Acum 
nu mai era cale de întoarcere. Trebuiau să ajungă la un acord... 
privind căsătoria şi pacea. Intreaga Franţă avea să-i fie 
recunoscătoare când căsătoria ei avea să pună capăt războiului, îşi 
zise Catherine, întrebându-se de ce trebuise să se străduiască să se 
convingă pe sine de asta. Făcea mai mult decât să se ajute pe sine. 


La uşa cortului îl aştepta un sol. 

Henric privi supărat în altă parte când omul, privindu-şi vârful 
picioarelor, mormăise: 

— Sire, seniorul meu, ducele de Bedford ar dori să ştie... 

Nu era de mirare că omul părea nefericit. Mesajul cu care fusese 
trimis n-avea niciun fel de conţinut. Henric ştia că fratele lui, John de 
Bedford voia doar să-i arate că ştia ce se petrecuse în cort. 

Şi totuşi nu era vina trimisului. 

— iți mulţumesc, Tudor, spuse Henric cu obişnuita-i scrupulozitate. 

Porni spre cortul principal. 

Pe când mergea, îşi aminti cât de bolnăvicios de palidă părea 
uneori pielea celtului aceluia, sub părul lui negru. 


— Ei bineeee? şuşoti mama ei de pe tronul ei de aur, cu un rânjet 
nerăbdător; tot chipul ei se mişca, agitat. /a spuneee... 

Cele două suite intrau, în ordine, în cort. Se auzea un zumzet de 
discuţii cu glas jos; de mişcări agitate în preajma perdelelor cortului; 
de oameni care căutau un loc unde să se aşeze. Catherine se simţea 
împărţită între stânjeneală şi exasperare şi râs: oare cum putea mama 
ei să se-aştepte să stea la genul ăsta de bârfă grăbită, tainică pe care 
şi-o dorea vădit - aici și acum? 

Dar, pe când se aşeza cu grijă, ea făcu ochii cât de mari putea şi îi 
aruncă lui Isabeau un zâmbet scurt - un fel de răspuns la semnele ei. 
Vor avea timp mai târziu să şuşotească, să-şi lase ruşinos ochii 
plecaţi, să încuviinţeze din cap, zăpăcită, să surâdă timid, să ofteze şi 
să roşească. Mama ei avea să scoată totul de la ea, ştia bine. 


Între timp, n-o supără deloc când mâna lui Isabeau înaintă târându- 
se pe marginea tronului şi o bătu uşor pe braţ, în mijlocul schimburilor 
plictisitoare de complimente care se recitau în acea după-amiază în 
franceză şi în latină. 


În dimineaţa următoare, Catherine îl zări pe Owain Tudor. Îi fusese 
groază de acest moment. Dar acum văzu că nu era chiar aşa de rău. 

Când se văzuse alungat dinaintea cortului, acesta păruse înnebunit 
de îngrijorare. 

— N-am poruncă să te las să intri, îi răspundea automat căpitanul, 
fără ca de fapt să-l privească. Nu apari pe lista mea astăzi. 

— Dar e nevoie de mine! Trebuie să mă primiţi! Lăsaţi-mă! 
răspundea Owain bâlbâit. 

Era foarte palid. Slăbise. Avea cearcăne întunecate, bolnăvicioase 
sub ochi. Ea văzu cât de destrămată era țesătura hainei lui şi ce 
uzate-i erau ghetele. 

Catherine îl privi cu răceală de sus până jos. Ce tânăr e, îşi zise ea. 
Se simţea mai încrezătoare ca niciodată, la amintirea - care-i era atât 
de prezentă în minte - a îmbrăţişărilor regescului ei iubit, deşirat şi 
agil. Nu avea de ce să-i pese. 

Fără să-l salute pe Owain Tudor sau să-l ajute ca să poată intra în 
cort, ea pătrunse liniştită înăuntru, întorcându-i spatele nefericitului 
velş şi problemelor lui. 


Pe măsură ce săptămânile treceau, ajunseră la o anumită rutină. În 
fiecare dimineaţă, plecau de la Pontoise şi porneau spre câmp, timp în 
care mama lui Catherine îi făcea cu ochiul şi-i arunca, din litieră, priviri 
scăpărătoare. Urmau nişte încăierări ciudate, la întâlnirea celor două 
suite, cu gărzile şi căpitanii de la ambele intrări sărind la oricine ar fi 
încercat să intre pe o altă uşă a cortului decât trebuia şi perindarea 
chipurilor resemnate ale tuturor celor cărora li se cerea să-şi spună 
numele şi cărora li se luau armele. 

Odată ce toţi cei care contau intraseră înăuntru, urmau discursurile 
- uneori usturătoare, uneori tensionate, deşi intenţiile lor erau atât de 
învăluite în formulări diplomatice încât Catherine abia dacă-şi dădea 
seama de ce negociatorii din partea franceză, de lângă unchiul ei de 
Burgundia, începeau să murmure. Veselă, i se părea că toate astea 
oricum nu prea contau, dat fiind că rezultatul discuţiilor era de-acum 
bine cunoscut; şi doar era firesc ca bărbaţii care se războiseră atâta 
vreme între ei să fie bănuitori unii faţă de ceilalţi atunci când 
reîncepeau să stea de vorbă. Mintea ei zbura în altă parte. Spre prânz, 
urma drumul pe jos, pe podeaua de scânduri, spre mica tabără a 
mamei ei; iar înăuntru o aştepta Henric. 

Nimeni nu părea să-l fi văzut venind sau plecând. Nimeni nu 


amintea nimic despre acest aranjament; nimeni nu lăsa să se 
înţeleagă nici măcar printr-un gest cât de mic că ştia care era situaţia. 
Slujitorii mamei ei veneau şi aduceau cu iuţeală de mâncare pentru 
Catherine şi Henric, apoi dispăreau. După aceea, se mai auzea doar 
muzica de afară, din spatele uşilor cortului, iar ei doi rămâneau singuri 
unul cu celălalt. Râdeau în hohote în timp ce Henric trăgea draperia 
jos şi îşi deschidea braţele ca s-o primească; se topeau unul în 
celălalt, lăsând mâncarea pe farfurii, neatinsă, iar toată răspunderea 
care apăsase atâta vreme pe umerii ei dispărea dintr-o dată, ca 
foşnetul mătăsii. 

Ei nu-i venea să creadă cât de liberă se simţea. Crezuse că va 
trebui să fugă undeva ca să afle libertatea, dar aceasta fusese aici 
dintotdeauna, aşteptând ca ea să-şi găsească țelul potrivit, ceva care 
să facă să i se deschidă fără trudă toate uşile, cum se întâmpla 
acum... Nu mai fusese nicicând atât de fericită. Nu mai simţise 
niciodată, ca acum, că era nevoie de ea. Ochii lui n-o părăseau nicio 
clipă. Îl surprindea privind-o cu desfătare, cu ochii lui depărtaţi, pe 
când ea se întindea alene pe perne sau tremura la plăcerea atingerii 
lui sau înainta pe trupul lui, sărutându-i pieptul. O privea pur şi simplu. 
El nu vorbea mult, iar ei îi plăcea şi asta; faptul că nu trebuia să-şi 
cântărească şi să-şi supravegheze fiecare cuvânt era şi el parte a 
desfătării. 

O dată sau de două ori ea îşi îndoise braţele, aşezată la pieptul lui, 
simțindu-se în siguranţă la auzul bătăilor inimii lui, sub ea şi, privind în 
sus, îl întrebă: 

— Ce crezi, o să-mi placă în Anglia? 

El se mulțumea să râdă. 

— Ca un pisoi, răspundea el blând; iar altă dată: Mai fă o dată aşa, 
pune-ţi mâinile sub bărbie... eşti adorabilă. 

Şi o săruta, iar cuvintele-i zburau de pe buze ca şi cum n-ar fi fost; 
ca un miorlăit de pisoi. 

Ea uitase deja că şi-l închipuise cândva altfel; că fusese dezamăgită 
la vederea lui. Nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la faptul 
că voia să fie cu el. 

O singură dată se simţise stânjenită când era cu Henric. Asta fusese 
în ziua în care, cum stăteau ei întinşi pe perne, el voise să stea de 
vorbă cu ea şi o întrebase, cu o privire curioasă: 

— Se spune că fratele tău Charles e la Melun - la doi paşi - şi că 
vrea să înceapă negocierile cu vărul tău de Burgundia; de partea 
voastră e cineva care ar putea fi de acord cu asta? 

Ea ştia că armata lui Charles cucerise Melun („De ciudă”, zisese 
Maman supărată, când auzise că acum castelul ei preferat era în 
mâinile duşmanului: „A făcut asta ca să-mi facă în ciudă”). Dar 
Catherine nu ştia să fi existat vreo invitaţie la negocieri. Ducele de 


Burgundia nu spusese niciodată că Charles ar fi vrut să deschidă 
tratativele. 

— Eşti sigur? Ce-ar avea ei de discutat? răspunsese ea cu răceală. 
Se urăsc. 

Nu-i plăcu privirea pe care i-o aruncă Henric: liniştit, cântărind 
situaţia şi vag amuzat, ca şi cum ar fi privit la o luptă de cocoşi sau la 
un ţăran care se purta necioplit. 

— Sunt veri; sunt francezi amândoi. Aşa că ar avea multe de vorbit, 
nu? S-ar putea gândi să-şi unească forţele ca să mă împiedice să mă 
însor cu tine, de exemplu... zise el, ridicând o sprânceană. 

Alarmată, ea şuieră: 

— Nu! N-ar putea face asta, nu-i aşa? 

işi dorea atât de mult viitorul pe care-l vedea acum deschizându-i- 
se înainte. Se bucura deja de sentimentele de siguranţă şi 
complicitate pe care i le adusese şi avea să i le dăruiască şi pe mai 
departe relaţia ei cu Henric. Voia să se refugieze în căldura unei vieţi 
în care ea şi acest bărbat aveau să se cunoască îndeajuns de bine ca 
să-şi împărtăşească unul altuia secretele şi gândurile cele mai 
ascunse; o viaţă plină de copii care să vorbească şi să râdă; o viaţă în 
care pereţii să nu-i întoarcă priviri tăcute, bătându-şi joc de ea. Nici nu 
voia să audă de faptul că Charles - omul îngrozitor şi violent în care se 
transformase Charles - ar fi putut să-i fure asta în viitor. 

Henric se mulţumi să râdă. 

— Nu se ştie niciodată, răspunse el neglijent. Nu-i aşa? 

Putea pricepe oarecum ce-l îngrijora pe Henric. Se spunea 
întotdeauna că el şi fraţii şi unchii lui de Beaufort purtau împreună 
războiul, în desăvârşită înţelegere. Trebuie că-i era aproape cu 
neputinţă să înţeleagă ura care domnea în sânul familiei regale 
franceze; şi mai ales cea dintre fratele ei Charles şi ducele de 
Burgundia, pe care o putuse şi el pricepe cel mai bine. 

Ea nici nu ştia de unde să înceapă să explice echivocul şi 
suspiciunea care marcau toate relaţiile celor din propria ei familie 
cuiva care nu putea pricepe cum putea o familie să se poarte astfel. 
Nici măcar ea nu înţelegea de unde veneau toate sentimentele astea 
încurcate. Ştia doar că fuseseră întotdeauna acolo şi că aşa vor 
rămâne; şi, la rândul ei, nu-şi putea închipui că familia regală engleză 
putea fi atât de strâns unită. In adâncul inimii lor, îşi zicea ea, nu e 
nicio îndoială că toţi fraţii şi unchii ăia regali englezi trebuie că se urau 
şi ei unul pe altul. 

Chipul lui Henric se întorsese în sus, cu un zâmbet iscoditor, lipsit 
de căldură: 

— Dar pe tine nu te interesează ce vrea să facă Charles? întrebă el, 
nu fără blândeţe. La urma urmei... e fratele tău. Aţi crescut împreună. 
lar într-o bună zi el o să fie regele Franţei. Dacă e să facem o pace 


trainică, de durată între Anglia şi Franţa, nu crezi că şi el ar trebui să 
ia parte la întemeierea ei? 

Ea clătină din cap, încrâncenată. 

— De ce s-ar purta negocieri de pace cu Charles? întrebă ea. 

Pe când cuvintele-i zburau de pe buze, ea încercă să-şi lămurească 
gândurile. Sigur că-şi dorea o pace trainică şi de durată între Franţa şi 
Anglia; asta era ce-şi spunea în fiecare zi. Binecuvântarea păcii pentru 
ţara ei era motivul pentru care dorea să obţină această căsătorie. Dar 
de ce i s-ar da ocazia lui Charles - omul îngrozitor şi violent în care se 
transformase fratele ei - să strice totul acum? 

— Charles nu este rege - e doar fiul regelui. Tatăl meu este singurul 
rege cu care trebuie să stai de vorbă, continuă ea cu aprindere, 
lăsând deoparte faptul pe care-l ştiau amândoi, anume că de partea 
franceză negocierile erau conduse nu de regele Franţei, care era 
bolnav şi care în realitate nu era câtuşi de puţin în stare să poarte 
negocieri de pace, ci de regină şi de ducele de Burgundia. Tot ce-ar 
trebui să facă Charles ar fi să se întoarcă la tatăl meu şi să-şi ceară 
iertare pentru că s-a pus în fruntea unei armate care luptă împotriva 
regelui său. Ar trebui să-i ceară iertare şi mamei mele - pentru faptul 
că a trimis-o la închisoare. 

Catherine se opri. Incercând să-şi dea seama cum îi apărea iubitului 
ei, ea îşi dădu seama că obraijii-i erau în flăcări şi că strângea din dinţi. 
Probabil că părea mult prea furioasă, îşi zise ea, străduindu-se să 
surâdă şi să ridice din umeri, în vreme ce trupul ei se apropia molatic 
de trupul lui Henric. 

Apoi, îngăduindu-şi să creadă că în adâncul inimii oricine putea 
pricepe rivalităţile tăcute şi ura ce se ascundea în sânul oricărei 
familii, ea râse uşor şi îl privi pe Henric drept în ochi. 

— Cu toate că mama mea s-ar putea să nu-l ierte prea uşor pe 
Charles, adăugă ea, străduindu-se să pară glumeaţă. Fireşte... după 
atâtea luni în închisoare... el a făcut atâta rău... cu toate că şi ea...e 
greu de lămurit. Dar ea e încă atât de supărată pe el încât săptămâni 
la rând a zis că, dacă a făcut ce-a făcut, Charles nu e fiul ei şi nici fiul 
tatălui nostru. 

La ultimele cuvinte, ea râse din nou. Ştia că prin asta voia să-şi 
arate propria-i exasperare şi duşmănia exagerată care o caracteriza 
pe mama ei. Se aştepta ca şi Henric să priceapă rostul râsetului ei. 
Dar ochii lui străluceau. Acum el o asculta cu atenţie. Nu spuse niciun 
cuvânt despre ce-ar putea-o împinge pe o mamă ca, din pură răutate, 
să pună la îndoială legitimitatea naşterii propriului ei fiu - şi prin asta 
să recunoască implicit că se făcea vinovată de adulter. Henric era 
mult prea interesat de ceea ce spusese lsabeau ca să stea să-l 
preocupe prea mult de ce o făcuse. 

— Ea chiar spune asta? Serios? întrebă el apăsat. Regina Franţei 


spune că Charles e un bastard? 

Dintr-o dată, Catherine înţelese ce însemna afirmaţia din punctul lui 
de vedere. Dacă singurul bărbat moştenitor al tronului Franţei era un 
bastard, dacă sângele regesc al tatălui său nu-i curgea în vene, atunci 
Franţa nu avea niciun moştenitor. Asta ar fi deschis calea... de fapt 
oricui... care ar fi vrut să cucerească tronul Franţei. Nu era de mirare 
că regelui Angliei, care venise aici ca să negocieze un acord de pace, 
după ce cucerise mai tot nordul Franţei pe câmpul de luptă, îi luceau 
ochii. 

Râsul ei se ofili un pic. Doar nu spusese nimeni la modul serios că 
Charles ar fi fost un bastard; doar nu lăsase să se înţeleagă asta, nu-i 
aşa? Fuseseră doar exagerările lui Isabeau, nu? 

— Aşa se poartă ea, adăugă ea cu glas încet, simțindu-se dintr-o 
dată, în mod neplăcut, prinsă în cursă, asociată cu răutăţile mamei ei 
şi încercând să se scuture de ele. 

Poate că el chiar nu înţelegea că într-o familie nefericită oamenii se 
luptau între ei? Poate că lucrurile erau într-adevăr altfel cu familia de 
Lancaster? 

— Noi nu-i dăm deloc atenţie, de fapt... Ea spune adeseori lucruri 
din astea... 

Henric începu să dea din cap. Şi începu să se îmbrace. 

— Desigur, desigur, zise el, dând din cap cam prea repede, părând 
în acelaşi timp dezamăgit şi uşor amuzat. Doar o mică glumă a ei... 
înţeleg. 

Dar continuă să rânjească în vreme ce se îmbrăca. 

li făcu o plecăciune, pregătindu-se să iasă din cort. 

— Şi totuşi, spuse el, ca pentru sine, de la uşă, dacă ar fi vorbit 
serios... despre Charles. Lucrurile ar fi fost mult mai simple. 

Rânjetul - aproape o strâmbătură - pe care nu reuşea să-l 
împiedice i se întinse iarăşi pe chip. 

— Pe mâine, zise el printre dinţi, străduindu-se din răsputeri să nu 
izbucnească în râs. 

Şi plecă. 


Catherine îşi petrecuse dimineţile în cort, visând la întâlnirea 
următoare. Işi petrecuse după-amiezile visând iarăşi la şuşotelile lor şi 
la sărutările lipicioase ca mierea. 


Aşa se făcea că, în ultima după-amiază a săptămânii, ea rămase 
surprinsă s-o vadă în timpul negocierilor pe mama ei întorcându-se şi 
atingând-o pe mână, fără să-i arunce obişnuita privire încântată, 
vicleană, pe care Catherine ajunsese s-o aştepte de la ea - privirea 
cuiva obişnuit cu desfătările care izbutise să-i deschidă calea copilei ei 
spre plăcerile cărnii - ci mormăind, cu ochii îngustaţi, şuierând 


mânioasă printre dinţi: 

— Ce-i trece prin cap omului ăstuia? Ai auzit ceva? Ceva trebuie să 
ofere. Nu putem pur şi simplu... 

Dar Catherine nu era atentă. 

— Ce s-a întâmplat? şuşoti ea. 

Dar mama ei o îndepărtă cu un gest. Se uita furioasă la vorbitorul 
din partea engleză: fratele lui Henric, John de Bedford. Asculta cu 
atenţie şi răsufla greu. Nu voia să fie întreruptă. După încă câteva 
fraze în latină, rostite cu voce de bas şi pe care Catherine, în ciuda 
strădaniilor Christinei, nu era în stare să le urmărească până la capăt, 
Isabeau ridică mâna. 

Peste delegaţia engleză, înşirată ca un evantai la capătul celălalt al 
mesei, se aşternu tăcerea. Câteva capete se ridicară; vreo doi bărbaţi 
se aplecară spre tronul lui Henric, şoptindu-i ceva. 

Nefericită, Catherine îşi dădu seama că ceva nu era în ordine. 

— Seniori, spuse Isabeau în franceza ei sacadată, furioasă. Vă cer 
iertare. Dar fiica mea, prinţesa nu se simte bine şi vă roagă s-o iertaţi, 
dar va trebui să se retragă. Poate că, până pleacă ea, ne-ar fi de folos 
tuturor o scurtă pauză în care să ne adunăm gândurile? 

O împunse pe Catherine care, uluită că era alungată, dar 
ascultătoare, se ridică de pe scaun şi privi spre uşa din partea 
franceză a cortului. Isabeau îl fixă pe Henric cu o privire oţelită. 
Adăugă sacadat încă câteva cuvinte: 

— Un prilej să medităm la virtuțile compromisului? 

Henric dădu din cap, însă nu într-un fel care să lase să se înţeleagă 
că era gata să descopere virtuțile compromisului. Bătea darabana cu 
degetele pe tăblia mesei. Nici nu o privi pe Catherine când aceasta 
începu să înainteze, foarte încet, spre lumina zilei. 

Ea ajunsese aproape de uşă când ducele de Burgundia se ridică în 
picioare. Sub genele lor umbrite, ochii unchiului ei erau de culoarea 
cremenei. Se ridică în picioare, drept, cât era de lung. Se holbă şi el la 
Henric. 

— Nu putem fi de acord cu ceea ce v-v-voiţi, spuse el, cu un glas ca 
de gheaţă. 

Dar începuse să se bâlbâie. 

— N-are niciun rost să stăm aici dacă nu sunteţi de acord să c-c- 

căutăm şi alte căi. Nu putem face Franţa bucăţi doar ca să v-v-vă dăm 
satisfacţie. 
__ Se lăsă o tăcere apăsătoare. Catherine se opri la uşă şi privi înapoi. 
II văzu pe Henric înălţându-şi şi el spinarea şi clătinând foarte uşor din 
cap. Insă gărzile, care erau acum atât de aproape încât ea putea simţi 
mirosul lor de vin şi de carne grasă, se dădeau deja la o parte ca s-o 
lase să treacă. Nu mai putea face nimic altceva decât să înainteze, 
clipind des, în lumina de-afară. 


Ajunsese deja afară când auzi următoarele vorbe ale unchiului ei: 
era încă liniştit, dar tremura de furie mocnită. Işi putea închipui cum 
arăta acum privirea lui. 

— Schimbaţi-vă cererile, sau n-are niciun rost să discutăm nimic 
nici... d-d-despre vreo căsătorie, scrâşni el. 

Apoi urmă haosul. 

Auzi răsturnându-se un scaun şi strigăte furioase din partea 
cealaltă a încăperii - în franceză, nu în latină, dar ea pricepu că era 
glasul lui Henric: 

—  Nu-ncercaţi să-mi dictaţi mie termenii! ţipa el, iar ea auzi 
zgomotul unui pumn lovind masa şi foşnetul unor hârtii care cădeau 
de pe ea. N-aveţi de ales! O să faceţi ce-o vă spun eu, nenorociţilor, 
sau v-alung din Franţa cu tot cu regele vostru - şi-o să vă iau oricum 
fata! 

lar acum se auzea de pretutindeni zgomot de scaune lovindu-se de 
covoare şi toţi săriseră în picioare, strigând şi gesticulând şi înaintând 
ameninţător spre duşman, oriunde l-ar fi văzut în acea învălmăşeală, 
iar Isabeau se chinuia să se ridice de pe tron, urlând, cu o privire 
cumplită: 

— Linişte! Linişte! 

Dar nimeni n-o asculta. 

Gărzile de la uşile cortului nu mai stăteau nici ele drepţi; se holbau 
înăuntru, cu priviri pline de groază. Catherine rămase în spatele lor, 
mulţumindu-i lui Dumnezeu că unchiul ei de Burgundia avusese atâta 
minte cât să se asigure că toţi erau dezarmaţi înainte de a intra în 
cort pentru negocieri. 

lnăuntrul cortului, Henric al Angliei înainta spre ducele de 
Burgundia, care stătea spre marginea mesei, atât de iute şi de 
ameninţător încât părea gata să-l lovească. Apoi, ca revenindu-şi în 
fire, îşi zvârli braţele în sus şi trecu mai departe. Se opri lângă tronul 
lui Isabeau şi făcu o plecăciune. 

— Madame, zise el, scrâşnind din dinţi, înainte de a ieşi pe uşa din 
partea franceză, pe lângă Catherine, atât de aproape că numai nu o 
atinsese, atât de aproape încât ea parcă îi simţi privirea sumbră. El n- 
o văzu - sau, în orice caz, asta nu-l făcu să se oprească. 

Scandalul se mai prelungi o clipă. Apoi restul delegaţiei engleze ieşi 
şi ea pe uşa de pe partea lor, avându-l în frunte pe John de Bedford. 

Ducele de Burgundia închise ochii şi rămase încremenit la locul lui, 
aşteptând să simtă întreaga umilinţă. Abia mai răsuflând, restul 
negociatorilor francezi aşteptau. Isabeau se lăsă doborâtă pe tronul ei. 
Era roşie la faţă. Ridică o mână ca să-şi facă vânt. Dădu ochii peste 
cap. 

— Ei bine, zise ea. După toate astea... 

Ducele de Burgundia deschise ochii. 


— Luaţi toate astea de-aici, zise el. 

Glasul îi era sacadat. Nu se mai bâlbâia. 

— Negocierile s-au încheiat. 

Fără să privească în jur, ori spre gărzi, ori spre Catherine, el ieşi. 
Nimeni nu mai părea s-o vadă astăzi. Dar ea îl zări. Chipul lui era palid 
ca de mort. 


Catherine stătea dreaptă în litiera ei. Orice zdruncinătură, orice 
poticneală o făcea să tresară. 

Totul se sfârşise atât de brusc. Toate merseseră bine până azi. Ce 
se întâmplase? Nu se putea ca ăsta să fie sfârşitul. Nu-i aşa? 

El zisese: 

— Şi o să vă iau oricum fata! 

Se agăţă de asta. Şi-o repetă în sine, ca pe un rozariu: „O să mă ia 
oricum, o să mă ia oricum”. |l făcuse s-o iubească. Nu putea pleca pur 
şi simplu din patul unei prințese a Franţei. Nu-i aşa? 

Dar trecuse pe lângă ea fără un cuvânt. Fără o privire. De parcă nici 
n-o văzuse. 

De parcă n-avea de gând să se mai întoarcă. 

— O să se întoarcă, zise Isabeau hotărâtă, pe când îşi începeau 
călătoria înapoi spre Paris, amărâţi şi uluiţi. Nu face altceva decât să 
negocieze. Să ceară mai multe. De fapt nimic nu s-a schimbat - ăsta e 
lucrul de neînțeles - a început pur şi simplu să ceară mai multe, ca din 
senin. Dar e un om lacom. Intotdeauna a fost aşa. Aşa că nu-ți face 
griji. 

Apoi regina Franţei zise: 

— Trebuie să se întoarcă. El... tu... la urma urmei... 

Era de neînchipuit. Făcând dragoste cu Catherine, Henric lăsase să 
se înţeleagă că avea de gând să se însoare cu ea. Dacă pleca, încălca 
cele mai elementare reguli ale onoarei. 

Catherine dădu din cap. Strângea din buze. Nu plânsese. Se simţea 
rece, îngheţată până în măduva oaselor. Nu voia să se gândească la 
faptul că s-ar fi putut ca iubitul ei să se folosească de faptul că o 
deflorase, că o dezonorase doar ca parte a unei încercări cinice de a 
obţine cât mai multe din negocierile de pace cu Franţa. Dar nu se 
putea gândi la nimic altceva. 

Chiar dacă se întorcea, Catherine nu s-ar mai fi simţit niciodată în 
siguranţă cu el, cum îşi închipuise ea cândva că era cu putinţă. 

Stătea doar liniştită în litiera ei, zdruncinându-se, alături de litiera 
mamei ei, adunându-şi gândurile. Avea nevoie să se mărite cu Henric. 
Aşa că trebuia să-şi dea seama cum l-ar fi putut aduce înapoi. Pe ce 
răsplată în plus pusese ochii Henric, de părăsise furtunos negocierile 
în încercarea de a obţine mai multe? 

Dintr-o dată, pricepu. 


— Maman, mormăi ea, i-am spus lui Henric ce ai zis tu despre 
Charles - că nu-l consideri fiul tău; şi că fără îndoială că nu e fiul lui 
Papă... 

Ea înghiţi în sec. 

— lar Henric a făcut urechile mari. Şi când i-am zis că n-ai spus-o la 
modul serios... că era doar un fel de a vorbi, pentru că Charles se 
purtase aşa de crud cu tine... el a zis - făcu o pauză - „Păcat”. 

Îşi tinu ochii în jos. Îşi privi mâinile. Îşi dorea mai mult ca orice să 
privească în sus, spre chipul mamei ei şi să priceapă dacă dorinţa lui 
Isabeau de a duce negocierile la bun sfârşit, de a face pace cu Henric 
şi de a-şi căsători fiica în Anglia ar fi fost îndeajuns ca s-o convingă să- 
şi denunte fiul şi să dezonoreze Casa Regală a Franţei. Insă nu 
îndrăzni. 

După o tăcere care i se păru fără sfârşit, auzi un geamăt din litiera 
cealaltă. Isabeau se întorcea, oarecum inconfortabil, cu spatele la ea. 

Rece şi brutal, regina Franţei îi spuse, peste umăr, fiicei ei: 

— N-am spus niciodată asta. Niciodată n-am spus aşa ceva. 
Charles, un bastard? Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Catherine oftă. Ştia că n-avea niciun rost să-i reamintească mamei 
ei că atât regele Franţei şi ducele de Burgundia, cât şi mai multe zeci 
de servitori îi auziseră cuvintele, rostite cu glas răsunător în sala 
mare, la masă. Mereu se întâmpla aşa: Isabeau prefera să uite unele 
lucruri pe care le făcuse şi de care se ruşina mai târziu, aşa că 
amintirea trebuia să dispară - să iasă din mintea tuturor martorilor. 
Intr-un fel, era păcat, îşi zise Catherine, ştiind că era cinică, dar fără 
să-i pese: un anunţ solemn că Charles era un bastard l-ar fi adus 
imediat înapoi pe Henric, fără îndoială. Dar ea înţelegea şi de ce 
mama ei nu voia să facă un astfel de anunţ. Un asemenea gest ar fi 
acoperit-o pe lsabeau de ruşine în ochii lumii întregi şi pentru 
totdeauna. 

Isabeau îşi lăsă capul în jos. 

— Sunt sfârşită de oboseală, zise ea. O să încerc să mă culc. 

Şi trase perdelele litierei, ca s-o împiedice pe fiica ei să-i zărească 
privirea. 


PATRU 


Desagii ieşiră la iveală când slujitorii se apucară să despacheteze 
casetele şi cuferele lui Catherine. 

Din pat, Catherine dădu din cap, absentă: 

— Lăsaţi-i, zise ea, o să mă uit mai târziu. 

Când îi deschise, crezu mai întâi că ajunsese printre lucrurile ei din 
greşeală. Trebuie că era a negustorului din Pontoise în casa căruia 
stătuseră. Era un săculeţ murdar, de piele, pe care un bărbat l-ar fi 
pus pe cal. Nu era mare lucru în el - doar o cămaşă peticită, o lingură 
şi un cuţit şi o casetă. 

Caseta n-avea nici ea nimic deosebit, la prima vedere. O deschise. 
înăuntru era o sticluţă cu cerneală. Câteva pene vechi de scris. Câteva 
foi de pergament, tăiate în bucăţi îndeajuns de mici ca să încapă 
înăuntru. 

Fără tragere de inimă, ridică foile de deasupra. Nimic. Erau file 
albe. Dar dedesubt mai erau şi alte pagini, câteva sute, care erau 
scrise. Luă una, o privi. Nu era o scriere frumoasă. Era măruntă şi 
chinuită. Abia dacă o putea citi. Se duse până la fereastră, în cămaşă 
de noapte. „Îndrăgostitul... ”, descifră ea. Apoi: „ Trandafirul...” 

Ţinu pagina la lumină, dintr-o dată interesată, fără voia ei. Era o 
poezie. 

Erau multe poezii, îşi dădu ea seama peste câteva clipe, după ce se 
uită la mai multe. Poezii scrise la multă vreme unele după altele, la 
câteva luni sau chiar ani distanţă. Toate aveau însă aceeaşi temă: 
iubirea pierdută. Îndrăgostitul, silit să trăiască mai departe singur, în 
vreme ce obiectul adoraţiei lui, Trandafirul, era încuiat undeva dincolo 
de zidurile înalte ale palatului, dincolo de strălucirea şi agitația râului, 
la lumina lunii... _ 

Era ca în Romanul Trandafirului. lşi aminti dintr-o dată că citise asta 
cândva împreună cu Owain Tudor; îşi aminti de chicotelile pe care şi le 
înăbuşiseră când Christine se întorsese în bibliotecă. Alungă gândul. 

Ceea ce-i atrase atenţia fu faptul că se vorbea despre lei... lei în 
cuşti, tânjind după gloria lor apusă. Apoi ceva despre Trandafirul care 
roşea, lângă zidul unei mănăstiri. Îşi ţinu răsuflarea. Ştia povestea 
asta. Orice poet ar putea scrie despre iubiţi şi despre trandafiri, însă 
numai Owain Tudor ar fi putut vorbi despre lei şi despre mănăstiri. 
Dacă el era îndrăgostitul din toate aceste poeme, atunci trebuie că 
Trandafirul cel de neatins era chiar ea, pricepu ea, cu o înduioşată 
pornire de uimită recunoştinţă. 

Le citi pe toate, cu mare atenţie. Nu se pricepea îndeajuns la 
literatură ca să-şi dea seama dacă Christine ar fi putut considera că 
poemele erau bune. Dar însuşi faptul că erau scrise pentru ea o făcu 
să fie atentă la cele scrise - faptul că cineva, faptul că el se gândea la 


ea ori de câte ori rămânea singur, de atâtea ori şi vreme de atâţia ani. 

Chiar dacă Owain sfârşise prin a... Ea nu reuşi să-şi ducă gândul 
până la capăt. Nu putu să cheme în amintire chipul lui. La amintirea 
ultimei lor întâlniri i se făcea rău. Dar cel puţin el o iubise, sau crezuse 
că o iubise când scrisese astea. 

Işi lăsă degetele să frunzărească micul vraf de foi de pergament. 
Inima i se înmuiase de-un simţământ pe care nu-l cunoştea. Poemele 
erau ca un balsam pentru mândria ei rănită de plecarea lui Henric. 

Când în ochi i se iviră lacrimi potolite, pentru prima dată de la 
sfârşitul brusc al negocierilor de pace, ea îşi îngădui să se afunde cu 
capul în perne şi să plângă, zicându-şi că plângea după Henric. Dar nu 
era sigură că asta era adevărat. 

Ştiu că avea să păstreze caseta pentru totdeauna. 


Christine veni la palat ca s-o vadă pe Catherine de îndată ce află că 
familia regală se întorsese la Paris. Dar nu se putu împiedica să nu se 
ducă mai întâi să-l vadă pe rege, ca să-l salute pe prietenul ei din 
copilărie. 

Christine nu mai dormise de săptămâni întregi, îngrijorată de cum 
mai mergea războiul. Voia ca Jean să se întoarcă la Paris. Voia să se 
întoarcă acasă, în strada Vieux Temple. Numai dacă regele ar fi fost 
de acord să facă o altă pace - o pace între francezi, iar nu acea pace 
nedreaptă cu duşmanul englez pe care se străduise s-o obţină până 
acum. Şi atunci ea, Christine, ar putea să-şi vadă venind înapoi copiii 
şi nepoţii. Dacă Charles şi ducele de Burgundia se aliau, atunci nimic 
nu l-ar fi putut împiedica pe Jean şi pe copiii lui să se întoarcă acasă, 
la Paris, împreună cu restul curţii de la Bourges. Numai dacă regele ar 
fi încercat să facă această pace franceză, ar fi fost mult mai bine şi 
pentru propria lui familie. N-ar mai fi fost nevoie să se gândească s-o 
mărite pe biata, curajoasa, greu-încercata Catherine cu uzurpatorul de 
Lancaster şi s-o condamne la o viaţă îngrozitoare printre englezi. Căci, 
oricât de curajoasă îndura Catherine toate, ăsta nu era un viitor 
potrivit pentru o fată crescută civilizat în Franţa. Numai dacă regele 
Charles ar fi înţeles ce-i cerea răbdătoarei, stoicei lui fiice. Numai de- 
ar fi înţeles cât de mult îşi dorea fiul lui pacea. Jean îi scrisese chiar 
Christinei, din sud, ca să-i spună că prinţul Charles ceruse să aibă o 
întrevedere cu ducele de Burgundia, dar că acesta nu-l luase în 
seamă. Dar acum, când povestea cu englezii o luase razna, oare nu 
era momentul potrivit? 

Aşa că îşi zise că era o providenţială coincidenţă faptul că, pe când 
se grăbea să o întâmpine pe Catherine la întoarcerea ei la Paris şi să o 
consoleze pentru eşecul negocierilor de pace cu englezii, îl zări pe 
rege stând singur la o masă, la doi paşi de ea. El stătea în mijlocul 
grădinilor înconjurate de ziduri, cu un pachet de cărţi de joc aşezat în 


faţa lui. Însă de fapt nici măcar nu-l privea. Nu-i stătea mintea la joc, 
dacă nu era Isabeau prin preajmă ca să-i amintească regulile. Trebuie 
că ea tocmai plecase şi avea să se întoarcă cât de curând. Intre timp, 
regele privea îngrijorat schimbarea gărzii. Asculta cum căpitanii trupei 
îşi lătrau poruncile de parcă voiau să-i declare lui război. 

— Charles, spuse ea blând, abătându-se din drum şi înaintând spre 
el cu obişnuita-i viteză. Se aşeză pe locul reginei. 

El dădu din cap şi zâmbi spre ea, părând parcă mai uşurat. 

— Draga mea prietenă, răspunse el. 

O ştia aproape dintotdeauna, iar în vremea când o cunoscuse, el 
era mereu fericit. Amintirile din copilărie-i erau de departe cele mai 
puternice. 

— Imi pare rău că negocierile cu englezii au mers aşa de prost, zise 
ea. 
Imediat, el se nelinişti iarăşi. 

Ea privi în jur. Cât de curând, regina avea să se întoarcă, ca să-şi 
reia jocul de cărţi. 

— Dar, dragul meu, zise ea afectuos, liniştitor, prinzând momentul, 
poate că era un semn. Poate că Dumnezeu vrea să faci un alt fel de 
pace?... O pace franceză? Cu fiul tău? 


Owain Tudor fusese lăsat deoparte. Îşi petrecuse zilele zăcând pe 
întuneric - oh, aproape de la începutul nenorocitelor ălora de 
negocieri fără rost. Nu că ar fi părut că ceva era în neregulă cu el: n- 
avea nici febră, nici bube, nici dureri de maţe - mai nimica limpede. 
Dar nu mai mânca. Acum că descălecase, Henric al Angliei văzu că 
era slab ca o sperietoare. E clar că ceva nu era în ordine. 

Henric îl privi, gânditor. 

— Te simţi mai bine? întrebă el, nu fără bunătate. 

Tudor încuviinţă. Era un băiat de treabă; măcar se străduia. Dar se 
vedea că nu era adevărat. 

— Mă gândeam să te trimit înapoi acasă, continuă regele Angliei. Ar 
cam fi timpul, nu-i aşa? 

Văzu în ochii lui o licărire de speranţă. Chipul alb-pământiu al lui 
Owain Tudor prinse puţină culoare. 

— Dar nu pot. Nu încă. Toate astea... 

Henric făcu un gest larg cu mâna, arătând spre interiorul jerpelit, 
afumat, înţesat de purici al hanului de la Mantes în care englezii erau 
încă înghesuiți, la câteva zile după întreruperea negocierilor; vreo 
două sute de soldaţi rămăseseră pe-afară, în corturi. De-acum 
ajunseseră cu toţii să urască Mantes. Voiau cu toţii să plece. Dar 
Henric îi ţinuse pe loc. 

— Balamucul ăsta îngrozitor ne-a dat peste cap toate planurile. Aşa 
că am nevoie să mai faci încă un lucru pentru mine. În ordine? 


Tudor încuviinţă din nou. Henric văzu cum încerca să-şi ascundă 
dezamăgirea. 

— Ai fost la Pontoise, nu-i aşa? continuă Henric. Când gaşca 
francezilor era acolo? 

— Da, spuse Tudor, cu glas înăbuşit. 

Henric văzu cum de pe chipul acestuia se ştergea orice expresie. 
Ciudat. Dar neimportant acum. Zise iute: 

— Atunci se cheamă că ţii minte drumul. Vreau să porneşti într- 
acolo cu o trupă în după-amiaza asta. Avangardă. Cu scări de căţărat. 
Noi o să vă urmăm în zori, ca să pornim atacul. 

Era limpede că reuşise să-i capteze atenţia băiatului. Acesta sări în 
picioare. Pontoise era un oraş bogat. Aveau grâu în hambare cât 
pentru întreg ţinutul - şi era poarta către Paris. Henric rânji. Henric îşi 
făcuse planul ăsta încă de când auzise că ducele de Burgundia 
călcase înţelegerea lor şi plecase în fugă la micul prinţ Charles de la 
Bourges. Era încântat de plan. Dacă vor război, o să le-arate el război. 


Henric era încă supărat de cum încercaseră să-l cumpere cu 
prinţesa lor. Nu că n-ar fi fost o fată foarte drăguță: pistrui, sânii moi, 
ochii mari. Şi totuşi nu era cinstit să i-o dea pe ea în locul Normandiei 
şi Aquitaniei. Ce, îl luau drept prost? 

— Dar nu era un armistiţiu...? începu Tudor, încercând să pună cap 
la cap poruncile amănunțite: câţiva oameni prin vii, peste noapte; alţi 
câţiva în şanţurile goale din jurul zidurilor; să ridice scările după ce 
gărzile de noapte pleacă la culcare, înainte de zori; apoi să-i lase să 
intre pe oamenii lui Huntingdon de îndată ce treceau peste ziduri şi 
puneau mâna pe poartă. 

— Niciun armistițiu, spuse Henric, cu necruțătoare veselie. Gata. 
Ne-apucăm iar de război. Le-am scris să le spun că armistițiul s-a 
încheiat odată cu negocierile. Evident, unul n-are niciun rost fără 
celelalte. Sigur că n-au primit încă scrisoarea; am trimis-o abia azi- 
dimineaţă. Dar asta nu e vina mea. 

Gura lui Tudor se deschise. Henric rânji şi mai larg. 

— Oricum, spuse el cu bunătate, m-am gândit că ăsta e genul tău 
de misiune. Sub acoperire. Apoi - dacă vrei - înapoi la Oxford. 

Privea atent chipul băiatului; văzu că voia să plece. 

— Dar, lucrul cel mai important, te simţi în stare să faci asta? 

Băiatul se schimbă dintr-o dată: se făcu parcă de două ori mai înalt. 

— Aşa te vreau, încheie Henric, bătându-l pe spate. Şi-acum du-te 
şi bagă ceva în tine înainte să te-apuci să faci pregătirile. 


— Englezii sunt la Pontoise, zise Christine, pe un ton tragic, intrând 
în dormitorul lui Catherine. Nimănui nu-i vine să creadă că l-au cucerit 
aşa de uşor. De acolo ar putea ataca oricâna Parisul. 


Făcu ochii mari şi răsuflă adânc, îngrijorată. 

— Ce viclenie... adăugă ea, lăsându-şi glasul să răsune prelung. 
Fără îndoială că a venit în sfârşit vremea de a face un alt fel de pace? 

Catherine aşteptă. O mai auzise pe Christine vorbind aşa în ultimele 
câteva zile. 

— ...0 pace între francezi? continuă Christine. 

Catherine înţelesese felul de a se purta foarte diplomatic al 
Christinei. În mai multe rânduri, cu o privire nevinovată, Christine 
începuse să depene când o amintire, când o alta, de pe vremurile 
când se plimbau prin grădini împreună cu Charles. Catherine o ştia pe 
Christine dornică să o îndemne să-şi ierte fratele; doar că ea nu prea 
ştia de unde să înceapă. 

— Slavă Domnului, continuă Christine, în vreme ce Catherine oftă 
încet, că Charles şi Alteţa Sa de Burgundia s-au pus măcar de acord 
să se întâlnească şi să stea de vorbă. M-am rugat îndelung, în fiecare 
ceas şi-n fiecare zi - şi ea se închină iute de trei-patru ori - ca 
întâlnirea lor să fie rodnică. 

Ochii lui Catherine erau umbriţi. Nu se închină şi ea. Îşi zise: 
Christine crede că dacă îmi spune de destul de multe ori că întâlnirea 
asta e bună, o să fiu de acord cu ea. 

Sfidătoare, Catherine îşi sfârşi gândul: Dar n-o să fac asta. Nu-l 
vreau pe Charles înapoi. Nu-l vreau nici pe ducele de Burgundia. 
Vreau să mă mărit cu Henric al Angliei şi să scap de toţi. 


CINCI 


Într-o după-amiază mohorâtă de septembrie, în vreme ce un cârd 
de ciori se rotea pe cer, ducele de Burgundia descălecă. Ajunsese în 
apropierea podului de piatră de la Montereau. Gărzile lui se pregătiră 
să-l urmeze. Îi opri ridicând mâna, în tăcere. Era aici ca să-i aducă 
omagiul său viitorului său rege. Călare, ei aşteptară în linişte, 
urmărindu-l. 

De o parte şi de alta a podului se găseau bariere - porţi grele de 
lemn care se încuiau. 

Se înţeleseseră ca Charles şi ducele de Burgundia să se întâlnească 
la mijlocul podului. Oamenii lor urmau să aştepte în spatele barierelor. 

Însă Charles, care ajunsese la locul întâlnirii mai devreme, avea cu 
el în ţarcul din mijlocul podului trei sau patru dintre tinerii săi 
însoțitori. 

Ducele de Burgundia, care era om de cuvânt şi care luptase în 
războaie cu mult înainte ca vreunul dintre tinerii care aşteptau aici să 
se nască, nu se lăsă neliniştit doar de atâta lucru. Inaintă spre barieră. 
Afişa un calm desăvârşit. Ochii-i păreau a fi aproape închişi, cu pielea-i 
bătucită întinsă bine pe nasu-i încârligat. Era mai deşirat şi mai 
ameninţător ca niciodată. _ 

Charles îl privi apropiindu-se. Incerca să-şi păstreze calmul. Nu voia 
să se uite la ducele de Burgundia şi să-şi aducă aminte. Acesta e omul 
care m-a alungat, pe mine şi pe Tanneguy, care e şi el aici, din Paris, 
în noaptea aceea. Pe Tanneguy de Chastel, fostul prefect de poliţie al 
Parisului, răspunzător cu respectarea legii şi ordinii. Charles nu voia 
să-şi amintească groaza din noaptea aceea. 

Charles îşi petrecuse dimineaţa singur, în rugăciune, cerând 
călăuzirea lui Dumnezeu. Ştia că trebuia să rămână calm. Ştia că 
trebuia să se împace cu familia lui. Ştia că toate lucrurile care-i 
despărţeau deschiseseră calea pentru înaintarea englezilor în Franţa. 
Anunţase prin proclamaţii publice că nu-şi dorea nimic mai mult decât 
să conducă marea armată franceză unită în luptă şi să-i distrugă pe 
invadatorii englezi. Dar acesta nu era singurul motiv pentru care 
acceptase să vină aici. Avea şi motivele lui personale. Clipe de bruscă 
limpezime la care ajunsese în mijlocul mocirlos şi nefericit al vreunei 
bătălii sau în liniştea nopţii; gânduri pe care începuse să-i vină mai 
uşor să le accepte după moartea lui Bernard d'Armagnac şi a încetării 
bârfelor lui Bernard despre rudele lui Charles. Voia s-o vadă pe 
Catherine. Îi era dor de tatăl lui. Uneori voia să-şi vadă chiar şi mama. 
Voia să trăiască în pace. 

Dar acum, la vederea unchiului său - înspăimântător şi inflexibil 
cum şi-l amintea din copilărie - îl cuprindea neliniştea. Se simţea 
iarăşi ca un copil. Era un act de curaj din partea ducelui de Burgundia 


să înainteze pe pod singur ca să-l întâlnească pe Charles şi pe 
prietenii lui; dar poate că şi această demonstraţie de curaj era doar o 
amăgire. Poate că ducele de Burgundia pur şi simplu nu-l vedea pe 
Charles ca pe o ameninţare. Am şaptesprezece ani şi am văzut şi eu 
ceva bătălii, îşi aminti el dârz, în vreme ce paşii măsuraţi înaintau spre 
el, pas alert după pas; n-am niciun motiv să-mi fie frică. Dar asta nu-l 
împiedică să-şi dea seama că, pe sub surtucul de piele şi pălăria de 
catifea, se înmuiase şi se îmbujorase şi căzuse dintr-o dată pradă 
temerilor sale din pruncie. 

Lângă el, Tanneguy de Chastel îşi sucea trupul mare şi roşu ca un 
butoi aşa încât toporişca agăţată la brâu i se lovea zgomotos de 
picior, parcă cerând îngăduinţa să rupă tăcerea. Tanneguy era un om 
curajos şi un bun luptător. Işi lua măsuri înțelepte înainte de a-şi 
asuma vreun risc; astăzi, de exemplu, insistase ca ei să ajungă la 
întâlnire cu un ceas mai devreme. Dar Tanneguy era nevoit să ia 
aceste înțelepte măsuri de prevedere, pentru că era atât de vădit gata 
să explodeze în orice clipă, cuprins de o furie de nestăpânit. 

— N-ar fi trebuit să-l aduc aici, îşi zise Charles, cuprins dintr-o dată 
de o presimţire sumbră. 

lar gândul îl făcu să privească în lături, la timp ca să vadă că 
Tanneguy era într-adevăr pe cale de a se lăsa pradă unei furii 
covârşitoare; fără să vrea, asta îi dădu însoţitorului său ocazia să 
vorbească. 

— A întârziat, zise Tanneguy - scoțând un mormăit, dar de o 
cumplită intensitate. 

Dar noi suntem cei care am ajuns mai devreme, îşi zise Charles. El 
a venit la timp. 

Işi întoarse privirile; mormăi un răspuns: 

— Linişteşte-te. 

— Ucigaşul ăla nenorocit a întârziat, repetă Tanneguy, ceva mai 
tare, de parcă n-ar fi auzit porunca lui Charles. 

Tanneguy făcea ceea ce el se străduia să evite: îşi amintea de 
groaza fugii lui în miezul nopţii pe străzile Parisului plin de ucigaşi 
burgunzi. 

— Ţine-ţi gura, zise Charles. 

Glasul lui Tanneguy se frânse. Dar nu se opri cu totul. Adăugă, cu 
glas egal: 

— Niciun - pic - de - respect. 

Apoi continuă să caşte ochii în jos, într-o parte a podului, spre firele 
de apă alburie de dedesubt. Tanneguy deveni atât de tăcut încât nu 
se mai auzeau decât ciripitul păsărilor şi paşii ducelui de Burgundia 
apropiindu-se. Dar Charles aproape că-l putea auzi fierbând de furie. 

La începutul formalităţilor, Tanneguy nu deschise gura. Nici nu privi 
în sus atunci când ducele de Burgundia, aplecându-şi capul descoperit 


de îndată ce ajunsese îndeajuns de aproape ca să vorbească, rosti, 
privindu-l neclintit pe Charles: 

— Alteța Voastră, vă sunt recunoscător că-mi acordaţi această 
şansă de a mă alătura vouă în lupta împotriva străvechilor noştri 
duşmani, englezii. 

Glasul lui fusese întotdeauna aspru şi monoton, îşi amintea Charles, 
însă sunetul lui îi zgâria acum urechile, înfuriindu-l. 

Charles îl avea lângă el pe Tanneguy şi alţi trei oameni mai în 
spate. 

Nu se putu împiedica. Spuse cu amărăciune: 

— Străvechii duşmani? Englezii? Dar ei nu sunt străvechii voştri 
duşmani de multă vreme, nu-i aşa? 

insă când ducele continuă să se uite la el cu privirea lui calmă, ca 
de şarpe, îşi dădu seama că ieşirea lui păruse timorată. Copilărească. 
Tocmai ce nu voia să pară. Işi muşcă buzele. Il văzu pe Tanneguy 
privind în sus şi-l văzu făcându-se roşu ca racul. Şi-l zări şi pe ducele 
de Burgundia, cel atât de urât, şi corectitudinea în care-şi învăluia 
ambițiile, acum mai mult ca oricând. 

Ochii de şarpe clipiră. Cu o eleganţă detaşată, rezervată, ducele de 
Burgundia se lăsă în genunchi, dându-şi în acelaşi timp la o parte 
sabia. 

Ceea ce Charles îşi amintea era felul cum privea atunci, plin de ură 
şi de ciudă, gestul acela elegant, zicându-şi că omul dinaintea lui n- 
avea să facă niciodată vreun pas greşit. 

Işi amintea asta tocmai pentru că, exact în acel moment, ducele de 
Burgundia făcuse, în sfârşit, un pas greşit. 

Nu mai era tânăr, aşa că, aşezat pe genunchii lui osoşi, începuse să 
tremure. 

Ducele de Burgundia nu era un om care să se facă de râs căzând 
grămadă în faţa acestor tineri luptători. Cu demnitate, căutase să se 
ţină de ceva. Işi întinsese mâna dreaptă, căutând un punct de sprijin. 
O aşezase pe mânerul sabiei. 

Charles se înşelase crezând că Tanneguy era cel care avea să-i facă 
necazuri. Robert de Loir fu cel care, trăgând aer în piept atât de iute şi 
de zgomotos încât tresăriră cu toţii - erau toţi cu nervii întinşi -, 
scrâşni apoi: 

— Ce? Scoţi sabia de faţă cu prinţul? 

Insă Tanneguy fu cel care, în răgazul lăsat de uluirea tuturor la 
auzul acelui scrâşnet, îşi scoase toporişca de la brâu şi, învârtind-o 
deasupra capului, urlă: 

— Acum! 

Toporişca lovi. Foarte încet, ducele de Burgundia şovăi şi începu să 
se prăbuşească. Totul se făcu roşu. Charles îl văzu căzut într-o rână, 
punând mâna pe sabie şi încercând s-o scoată din teacă. Dar era prea 


târziu. Aluneca în sângele care-i curgea din rana de la cap; şi 
tăbărâseră cu toţii pe el, toţi tinerii pe care îi adusese cu el pe pod. 
Era bătrân, pricepu Charles, cu o sclipire de înţelegere matură - prea 
bătrân ca să se mai mişte la fel de iute ca duşmanii lui; iar, printre 
fulgerele de oţel, Robert de Loir şuiera: 

Ingheţat, Charles rămase la câţiva metri distanţă de luptă, privindu- 
i, uluit de coerenţa gândurilor care-i treceau încă prin cap. şi zise, pe 
bună dreptate: Trebuie că ştia că asta avea să păţească într-o bună zi. 
Incă de când l-a ucis pe unchiul meu d'Orléans şi a scăpat nepedepsit, 
trebuie că se aştepta ca cineva să se răzbune. Au fost prea multe 
crime. 

Lui Charles i se păru că trecuse deja mult timp, când îşi mai zise: nu 
vreau să se întâmple asta. Privi în jur, aşteptând parcă ajutor de 
undeva. Oamenii ducelui de Burgundia alergau spre bariera de pe 
partea podului dinspre ei. Dar aceasta era încuiată, iar stăpânul lor 
era deja nemişcat şi înţepenit, la picioarele atacatorilor săi. 


Oamenii ducelui de Burgundia se întorseseră fără a-i aduce măcar 
trupul înapoi. L'Isle-Adam nu-i povesti lui Catherine anume faptul că 
oamenii lui se speriaseră şi o luaseră la fugă. Dar lucrul era limpede. 

Poate tocmai de aceea regele nu înţelese. Regele se mulţumi să 
caşte ochii spre locotenentul prăfuit al ducelui de Burgundia, care se 
bâlbâia, şi să spună cu glas şiret: 

— Ah, l-a cuprins întunericul. Asta ne aşteaptă pe toţi. 

Apoi adăugă, dintr-o dată cu îngrijorare: 

— Nu te uita la mine. Nu sunt aici. Sunt şi eu în întuneric. 

Apoi Charles al VI-lea îşi dădu drumul: îşi smulgea bucăţi din haine, 
alerga prin colţurile încăperii, se ascundea după tapiserii. 

Catherine îl privi alergând. Pentru o vreme, care i se păru tare 
îndelungată, ea nici nu se mişcă. Se simţea undeva departe de toată 
scena din această încăpere: departe de soldaţi şi de chipurile 
mohorâte şi de umbrele care se lungeau. Toată viaţa-i fusese o 
nebunie: nu doar nebunia tatălui ei, ci aceea care-i cuprinsese pe toţi; 
fiecare îi uimea pe ceilalţi scufundându-se încă şi mai adânc; şi erau 
cu toţii blestemaţi să sfârşească prost. 

Şi ea sperase că aceste negocieri n-aveau să izbutească. Dar nu se 
aşteptase nici măcar de la Charles ca acesta să-l omoare pe vărul lor, 
un om aflat la o vârstă atât de înaintată şi care venise la el în pace. 
Cum ar fi putut să prevadă o asemenea josnicie? 

— Chiar fratele meu a făcut asta? îl întrebă ea pe L'Isle-Adam, care 
uitase de orice tact şi diplomaţie şi se holba cuprins de îngrozită 
fascinaţie la năstruşniciile regelui. Fratele meu I-a... ucis? 

L'Isle-Adam fu nevoit să facă un efort ca să-şi întoarcă privirile spre 


ea. O privi atât de lipsit de expresie încât ea nu ştia dacă măcar 
înţelesese ce-i spusese. Insă atunci când vorbi, acesta părea foarte 
sigur pe el. 

— Da, spuse el. L-am văzut. Delfinul Charles a spus: „Ucide”. L-a 
înjunghiat în inimă pe ducele nostru. N-am putut face nimic. 

Catherine se întoarse cu spatele, amintindu-şi cum Charles îl 
torturase pe Bosredon; furia de care era cuprins atunci. 

— iți mulţumesc, spuse ea. 

L'Isle-Adam plecă iute. 

Lui Catherine i se făcu rău. Nu mai era niciun om de onoare în toată 
Franţa. Abătută, le făcu semn soldaţilor care-i aşteptau semnalul să-l 
ia pe rege de acolo. Azi nu putea să-l ademenească pe tatăl ei să vină 
de bună voie în adăpostul lui alb. Era prea obosită. Orice-ar fi crezut 
Papă, nu era făcut din sticlă neagră; adevărul era că n-aveau să-l 
spargă, oricât de des l-ar fi atins. Va trebui să se înveţe să trăiască cu 
spaimele lui. Niciunul din ei n-avea scăpare, îi lăsă să-l încolţească şi 
să-l târască afară, ţipând. 


La căderea nopţii, în oraş izbucniră răzmeriţe. Oamenii şi-ar fi dorit 
să fie pace între francezi; dezamăgirea lor se manifesta violent. Fură 
trimişi soldaţi ca să stingă revoltele. Dar urletele şi flăcările şi 
zgomotul armelor continuară întreaga noapte; luminile de la ferestre 
nu se mai stinseră. 

Rudele cele mai apropiate ale ducelui de Burgundia (în afară de fiul 
său Filip, care urma să ajungă a doua zi) rămaseră toată noaptea în 
capelă, cu privirile pierdute în flăcările lumânărilor, ascultând 
puritatea nepământească a cântărilor, cu gândurile aiurea, în vreme 
ce priveau spre locul în care, într-o lume aflată în mai bună rânduială, 
profilul coroiat, nemişcat al ducelui ar fi trebuit să zacă sub un giulgiu 
alb, curat. 

Gândurile împâclite ale lui Catherine alergau de colo-colo, de la 
chinuitoarea imagine a lui Charles lovindu-l pe căpitanul de gardă, la 
Charles împletind cununi de părăluţe, lângă cuşca leului, cu degetele 
lui durdulii, de copil. Văzu privirea rece a ducelui de Burgundia 
poposind asupra fratelui ei Louis în vreme ce măcelarii Parisului îşi 
croiau drum, printre strigăte, în sala de bal; pe Charles trezindu-se 
dintr-un coşmar, suspinând; pe tatăl ei ţipând de la fereastra lui. 
Niciunul din ei n-avea vreo speranţă de fericire. Nici vorbă de 
Trandafiri, de Lună sau de Indrăgostiţi; soarta lor era alta. Regele 
străin despre care crezuse că avea s-o salveze îi răpise doar virtutea - 
sau ce mai rămăsese din ea - şi plecase mai departe fără ca măcar să 
se mai uite înapoi. Aceasta era soarta sângelui ei regesc, 
dintotdeauna poate: să audă zgomotul răzmeriţelor la fereastră; 
trădarea fără sfârşit a rudelor; aerul împăclit. Nu-şi mai putea închipui 


c-ar mai fi putut fi vreo cale de scăpare. 

Işi dădea seama că, de sub o altă lumânare, scăldată în propria-i 
aureolă de lumină palidă, Isabeau o urmărea. Isabeau nu se ruga şi 
nici măcar nu se prefăcea că se roagă. Regina dădea sumbru din cap 
de parcă-şi pusese ceva în gând şi mormăia în şoaptă cuvinte care - 
vădit - n-aveau nimic de-a face cu Dumnezeu. 


— Nu e fiul meu, mormăia Isabeau veninos atunci când Catherine o 
prinse din urmă pe coridor, după liturghie, pe când răsărea soarele, 
iar ele se îndreptau spre odăile lor. Ucigaşul ăla nu-i fiul meu. 

Catherine o privi provocator. 

— ...Şİ mai mult ca sigur că nu-i fiul lui Papă, zise ea, încercând 
marea cu degetul, completând fraza rostită de mama ei şi dându-şi 
seama că acum era timpul să vadă dacă n-ar fi putut-o convinge 
totuşi pe Isabeau să declare sus şi tare că Charles nu făcea parte din 
familia lor. Ştiu. Ai mai zis asta. 

Glasul lui Catherine era liniştit, dar hotărât. Se gândise bine la asta. 
Trebuia să-i ceară ceea ce voia. Acum era momentul. 

li captase atenţia lui Isabeau. Nu-şi putea permite să pară 
temătoare, îşi zise ea. 

— Maman, spuse ea, m-am tot gândit. Nu-l poţi iubi pe Charles... 
după tot ce ţi-a făcut şi ţie, iar acum şi... - şovăi, dar se sili să meargă 
mai departe; nu era vreme să dea înapoi - ...şi sărmanului, dragului 
nostru văr Jean. Şi chiar Franţei. 

Ochii mici ai lui Isabeau luciră. Ea clătină din cap. 

— Trebuie ca acum să-i răspunzi la ce-a făcut, spuse Catherine. La 
crima pe care a comis-o... la faptul că a vărsat sânge regesc. Ai auzit 
răzmeriţele de aseară... şi multă lume şi de prin alte părţi o să fie de 
părere că ceea ce a făcut Charles e o blasfemie, un sacrilegiu... că 
săvârşind această crimă a pierdut harul lui Dumnezeu şi dreptul de a 
urca pe tronul Franţei. Toţi vor aştepta răspunsul tău. Aşa că viitorul e 
de fapt în mâinile tale. 

Isabeau trase aer în piept, atât de adânc încât toată strălucirea ei 
verde - grăsime, mătase, giuvaieruri, pleoape - se clătină. 

— Dacă tu şi Papă l-aţi renega acum pe Charles... răsuflă Catherine, 
dacă ai spune în auzul lumii întregi ceea ce mi-ai spus mie... 

Aşteptă. După o lungă pauză, Isabeau încuviinţă iar din cap, părând 
mai aspră şi mai răzbunătoare decât până atunci. 

— „.„„Atunci Charles n-ar mai deveni regele Franţei niciodată, zise 
Catherine, ispitind-o: rostea astfel dorinţa cea mai scumpă a lui 
Isabeau, o spunea cu glas tare, îi dădea viaţă, numind-o. L-ai putea 
împiedica. 

Urmă o pauză. 

— Ar trebui să trimitem trupe în sud care să pună capăt rebeliunii 


lui, zise Catherine, adăugând cu dispreţ: Ce-a mai rămas din ea. Aşa 
că nu s-ar face pe loc pace. Dar asta ar fi destul de uşor de făcut. 
Pentru că, odată ce-l vei fi renegat pe Charles, Henric al Angliei s-ar 
întoarce imediat înapoi ca să reia negocierile de pace cu tine. lar dacă 
ai avea la dispoziţie armatele /ui, n-ar dura mult ca să termini cu 
Charles. 

Ea zâmbi. Ştia că era un zâmbet aspru. Simţi că acum câştiga 
teren. 

— lar dacă am avea un acord cu Henric al Angliei, ar urma o 
căsătorie. Aş fi regina lui... spuse Catherine - acesta era argumentul 
ei hotărâtor. lar nepotul tău ar fi regele Angliei. 

Isabeau nu zise nici acum nimic. Regina dădea încă din cap. Dar, 
dintr-o dată, Catherine nu mai fu aşa de sigură că mama ei era de 
acord cu ea; se prea poate ca ea să-şi fi cântărit pur şi simplu 
opţiunile. 

Catherine ştia unde era buba. Oricât de mult şi-ar fi dorit mama ei 
să-l împiedice pe Charles să urce pe tron, ea nu voia să plătească 
preţul necesar, recunoscând înaintea lumii întregi că era o adulteră, o 
păcătoasă care-şi încălcase jurămintele de la căsătorie, luându-şi un 
iubit... 

Ei bine, îşi zise ea brutal, nici Isabeau nu-şi putea permite să dea 
înapoi. Dacă voia să ia răsplata, regina va trebui să-i plătească şi 
preţul. 

— Ştii că-mi doresc această căsătorie, sfârşi Catherine, întrebându- 
se cum de reuşea să fie atât de curajoasă şi unde-i dispăruse 
străvechea-i teamă de mama ei. Orice altceva ar fi o dezonoare. Sunt 
deja a lui Henric. Ştii şi tu asta. Aşa că, dacă stau să mă gândesc, 
ceea ce mă întreb este: tu ce-ţi doreşti mai mult - fericirea lui Charles 
sau a mea? 

Buzele lui Isabeau erau strânse. Se retrăsese în carapacea ei. 

Catherine nu reuşea deloc să-şi dea seama la ce se gândea. 

Când mama ei deschise în cele din urmă gura, Catherine se aplecă 
înainte, cu răsuflarea tăiată, ca să-i prindă cuvintele din zbor. 

— Nu-ţi face griji, îi spuse regina fiicei ei. Ştiu exact ce-am de făcut. 

Apoi Isabeau dispăru; în vreme ce ea cobora scara în spirală, în 
urma ei se mai auzea doar un gâfâit. 


Calul lui Owain era deja înşeuat, gata de întoarcerea în Anglia, când 
îl chemară în cortul regelui. Tocmai îi scoteau boccelele din cort. 
Aveau să le pună pe cai cât de curând. 

Plecă de îndată, croindu-şi drum prin noroi, fără ca măcar să mai 
vadă aşezarea taberei şi focurile pe care se pregătea masa şi oamenii 
care ungeau şeile cu grăsime pe toate părţile; gândul lui era deja pe 
drumul liniştit spre casă. Nu-şi făcuse griji că fusese chemat. Ştia că 


era pe picior de plecare. Henric se mulţumise să râdă atunci când 
acesta refuzase oferta regelui de a fi făcut cavaler, după Pontoise. 

— Eu nu-s soldat, îi spusese el regelui, iar voi îmi acordaţi cea mai 
mare răsplată la care aş putea spera - îmi daţi drumul acasă. 

Acum era gata să-şi ia rămas bun. 

Dar nu-l chemaseră ca să-şi ia rămas bun. Regele stătea pe un 
scăunel grosolan, râzând împreună cu fratele lui, John de Bedford; 
două perechi de palme lovindu-se de trupurile lor, de parcă ar fi avut 
muşte pe coapse; două perechi de ochi bulbucaţi, căscaţi mai tare ca 
niciodată, plini de veselă uimire. 

— N-o să-ţi vină să crezi, Tudor, zise ducele de Bedford. 

Apoi se opri ca să sughită şi nu se putu împiedica să nu 
izbucnească iarăşi în râs. 

Owain se holbă la el. 

— Prinţul l-a ucis pe ducele de Burgundia! reuşi să spună ducele de 
Bedford, cu ochii aproape ieşindu-i din orbite. Chiar în timpul 
negocierilor dintre ei! De necrezut! S-a zis şi cu pacea dintre francezi! 

Owain îşi zise: trebuie că râd de uşurare. Trebuie că se speriaseră. 
Henric hohotea de râs şi fornăia. 

— lar acum regina şi noul duce de Burgundia - fiul celuilalt - au 
trimis în toate oraşele din Franţa o proclamaţie prin care-l denunţă pe 
Charles! Chiar pe fiul reginei! Şi spun că asta dovedeşte că el nu-i 
potrivit să domnească! reuşi să articuleze regele Angliei. 

Ducele de Bedford se strânse singur în braţe. 

— Oh, oamenii ăştia! oftă el. Dacă n-ar exista, ar trebui inventaţi! 

Henric continuă: 

— Şi-acum urmează partea cea mai bună! Tocmai am primit un 
trimis care spune că regina a început chiar să spună oricui stă s-o 
asculte că Charles nu poate domni peste Franţa, pentru că - se opri, 
încercând să-şi înăbuşe un chicotit; îl lăsă să-i scape; continuă - 
pentru că... ea spune... că fiul ei e un bastard! 

Bedford hohoti iar. Bolborosi: 

— Nu pare să-i pese... că lumea întreagă s-ar putea întreba... dacă 
Charles e un bastard... cine e tatăl... şi ce-nseamnă asta pentru ea? 

— N-au deloc nevoie de noi pe-aici, nu-i aşa? îi zise Henric fratelui 
său când se mai potoliră - de parcă nu-l stânjenea prezenţa uluită a 
lui Owain sau parcă uitase cu totul de el. Sunt în stare să distrugă 
Franţa de unii singuri, chiar dacă noi n-am fi aici... au geniul auto- 
distrugerii... 

— Geniu! încuviinţă Bedford, iar cei doi fraţi începură iarăşi să se 
zguduie de râs. 

Owain aşteptă până ce râsul lor molipsitor se mai potoli un pic. Dat 
fiind că îşi pusese în gând că avea să plece acasă şi chiar dacă refuza 
cât putea de îndârjit să încerce să-şi închipuie cât de groaznic trebuie 


că se simţea Catherine cu privire la ultima răsturnare de situaţie, el îşi 
dădea seama că asta era o veste bună pentru campania engleză. 
Sigur că erau încântați. Aveau dreptate. Apoi, dregându-şi vocea ca să 
le atragă atenţia asupra sa, făcu un pas înainte şi zise: 

— Inălţimile Voastre îşi amintesc că astăzi urmează să plec; am 
venit să cer Maiestăţii Voastre îngăduinţa de a mă porni la drum... 

Henric se opri din râs. Dar avea încă un zâmbet pe buze când se 
ridică şi veni până alături de Owain, îşi puse un braţ pe după umărul 
slujitorului său şi-i spuse, strângând din buze: 

— Se refuză, Tudor. Se refuză. 

Owain încercă să nu pălească prea vizibil. Dar simţea că-i fuge 
pământul de sub picioare. 

— Nu-i cu putinţă să te lăsăm să pleci acum, spunea ducele de 
Bedford de undeva de lângă el. Asta e momentul pe care-l aşteptam. 
E şansa noastră: să pescuim Franţa prin gaura din ţeasta ducelui de 
Burgundia. Sunt în haos. De-acum nu-l mai pot lăsa pe prinţ să devină 
rege. Nu mai e nimeni în peisaj. Regele e nebun de legat. O să fie de 
acord cu orice. Vom spune: Henric se însoară cu fiica lui; Henric 
devine regele Franţei. lar ei o să spună da, fără nicio îndoială. Am 
câştigat războiul; suntem pe cale să câştigăm şi pacea! 

Henric adăugă: 

— Tocmai am primit şi veşti proaspete de la regină. Francezii ne cer 
să reîncepem negocierile. Aşa că ne pornim la drum, ca să ne-ntâlnim 
cu ea la Troyes. Şi tu la fel. Tu te pricepi la negocieri. E genul tău de 
treabă. O s-avem nevoie de tine. 

Dădu din cap, hotărât. Dar era un stăpân destul de bun ca să-şi 
amintească de ce-l lipsea pe Owain. Adăugă: 

— Cărţile tale o să fie tot acolo şi peste câteva luni. Oxfordul nu 
pleacă nicăieri. 

Se uită din nou spre fratele lui şi, ca la un semnal secret pe care 
Owain nu-l putea înţelege, trupurile lor începură iarăşi să se zguduie 
de râs. 


PARTEA A IV-A 
Viziunea Christinei 


UNU 


Toate păsările din jur cântau. Catherine stătea pe o brazdă de 
muşeţel, bucurându-se de parfumul frunzelor zdrobite şi de părăluţele 
în formă de stea, încercând să desluşească ştirile primite. 

Englezii fuseseră de acord să reia negocierile, la două zile de la 
asasinarea ducelui de Burgundia şi la numai o zi de la proclamația lui 
Isabeau că Charles nu era vrednic să domnească şi că era ilegitim. 
Aveau să se întâlnească la Troyes cu toţii, peste trei zile - cât de 
curând posibil. 

— Gata cu întâlnirile pe ascuns, se încruntase ghiduşă Isabeau. Ştiu 
eu cum sunteţi voi, fetele. 

Catherine începu să protesteze, indignată, dar se potoli. Ar fi fost 
lipsit de eleganţă să-i amintească lui Isabeau că ea fusese cea care-şi 
împinsese fiica în patul regelui Angliei. Isabeau îi adusese acum pe 
englezi înapoi, iar Catherine ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare. 
Isabeau adăugase, cu triumfător cinism: 

— Mai bine că e înfometat. O să te ţinem în odăile tale de data 
asta. Să-l facem s-aştepte. 

De data asta, cu ajutorul mamei ei, fără îndoială că totul avea să 
meargă bine. Cât de curând, Catherine avea să intre înăuntru ca să se 
apuce să împacheteze. Deocamdată, cu soarele bătându-i pe spinare, 
era încântată să se piardă în visare. 

— „.„.Ştiam c-o să te întorci, avea să-i şoptească ea lui Henric când o 
să-l vadă iarăşi, într-un umbrar de trandafiri înrouraţi, moleşitori, 
strălucind... Ştiam c-o să vii să mă salvezi. 

lar el avea să surâdă foarte tandru şi avea s-o ia în braţe şi s-o 
sărute... 


— Nu poţi să nu te-ntrebi ce-o fi apucat-o oare pe mama ta? spuse 
Christine, îndrăznind să-şi ridice ochii spre chipul lui Catherine cu acel 
ceva ce semăna a timiditate care o cuprinsese odată cu vârsta şi cu 
greutăţile vieţii. 

Încă nu-i venea să creadă ce spusese regina, şi încă în public - la 
fel cum nu-i venea să creadă că ducele de Burgundia fusese ucis. 
Bavareza nu era doar o ruşine, îşi zise Christine dezarmată, era mult 
mai rău: era un... un scandal. Abominabil. 

Catherine ridică din umeri şi mai puse încă o rochie peste grămada 
de veşminte ce trebuiau călcate şi atârnate. Şi-ar fi dorit ca Christine 
să lase baltă această întrebare grea. Îşi dorea totodată ca să nu mai 
arate aşa de fragilă şi bătrână şi neajutorată cum o vedea. O făcea să 
se simtă aşa de... aproape vinovată. 

Catherine ştia foarte bine de ce Isabeau se hotărâse în cele din 


urmă să-l renege pe Charles şi să spună că acesta era un bastard: 
pentru că fiica ei îi ceruse să facă asta. Lucrul în sine nu-i prea tulbura 
lui Catherine conştiinţa. li era recunoscătoare mamei ei că făcuse 
acest pas. Destul de recunoscătoare, în orice caz: căci ştia totodată că 
mama ei voise să se răzbune pe Charles tot atât de mult pe cât îşi 
dorise s-o salveze pe fiica ei. Dar rezultatele erau mai importante 
decât motivele, îşi zicea Catherine. Isabeau preferase să-i facă un 
viitor fiicei ei mai degrabă decât fiului ei - şi avusese dreptate să facă 
asta. Charles făcuse tot ce putuse ca să-şi distrugă mama şi petrecuse 
ani de-a rândul arătându-şi disprețul pe care-l resimțea faţă de sora 
lui. Nici el n-ar trebui să se aştepte ca vreuneia dintre ele să-i pese 
prea mult de ce-avea să se aleagă de el. 

Nu-i părea rău pentru Charles. Işi merita soarta. Cu cât se gândea 
mai mult la asta, Catherine ajungea să creadă că răutatea lui Charles 
şi lipsa lui de loialitate faţă de rudele lui de sânge erau ele însele un 
motiv suficient ca să fie îndepărtat de la tron. Fusese crescută în 
credinţa că Dumnezeu îi alegea ca regi ai Franţei doar pe oamenii cei 
mai înţelepţi şi mai virtuoşi; printre strămoşii ei se găseau sfinţi şi 
împărați. Crescuse cu certitudinea că, prin urmare, şi ea trebuia să fie 
virtuoasă şi nobilă şi să facă tot ce-i stătea în putinţă ca să se arate 
vrednică de sângele ei regesc. Fără îndoială, Dumnezeu n-ar fi 
îngăduit ca un ucigaş - cineva care nesocotise această datorie sfântă 
şi alesese păcatul - să fie uns ca făptură aleasă a Sa. Asta ar fi fost o 
batjocură pe seama regalității. lar Charles era un ucigaş, nu era nicio 
îndoială. II văzuse ea însăşi ucigând pe cineva. Acum ştia că-şi ucisese 
şi vărul, cu propriile-i mâini. Se prea putea, îşi zicea ea, ca fratele ei 
să fi vărsat sânge tocmai pentru că propriu-i sânge era el însuşi impur 
- pentru că el era de fapt rodul vreunei legături dintre mama ei şi unul 
dintre iubiții ei mai degrabă decât fiul legitim al regelui Franţei. 
Faptele pe care le cunoştea îi erau de-ajuns. 

— Oh, de parcă poate şti cineva ce-i trece prin minte lui Maman! 
spuse Catherine neglijent. Ea zice atâtea... 

— Ei bine, nu trebuie s-o crezi, răspunse Christine, cu mare 
blândeţe, ca şi cum Catherine ar fi fost un copil care se julise la 
genunchi. Nici măcar o clipă. Şi încearcă să nu fii prea tulburată că a 
zis-o. Cred că... poate... a zis-o de dragul tău... are intenţii bune... 
doar că nu înţelege ce mare greşeală e... să spui asemenea lucruri... 

Fără să vrea, din pricina iritării, glasul lui Catherine se înăspri. Ce-o 
făcea pe Christine să fie aşa de sigură de ea? Cum de-şi închipuia 
Christine că avea întotdeauna răspuns la toate? 

— Şi dacă e adevărat? zise ea. Şi dacă el este un bastard? 

işi dădu imediat seama că greşise spunând asta. Chiar fără să 
privească în sus, pricepu schimbarea care se petrecea cu Christine. 
Bătrâna pufnea ca un curcan înfuriat. 


— Nu se poate să crezi că e adevărat, spuse Christine furioasă, iar 
aerul ei oropsit dispăru, devenind iarăşi femeia formidabilă şi dintr-o 
bucată pe care Catherine şi-o amintea din copilărie. Doar nu-ţi poţi 
închipui că o regină a Franţei i-ar îngădui vreunui iubit să fie tatăl 
copilului ei? 

Catherine ridică mâinile, de parcă încerca să oprească marea de 
cuvinte furioase pe care o simţea revărsându-se spre ea. 

Dar în sinea ei îşi zicea, sfidătoare: Ei bine, şi de ce n-ar fi 
adevărat? Dacă toţi ştiau că regina avusese mulţi iubiţi, între care şi 
pe fratele regelui, de ce e Christine atât de furioasă la gândul că un 
copil s-ar fi putut naşte dintr-un accident? Oricât ai fi de atent, oricâţi 
bureţi muiaţi în oţet şi acoperitori din băşica porcului ai avea şi oricât 
ai sta să citeşti în stele, se mai întâmplau şi greşeli. Toată lumea zicea 
asta. Pe-atunci nimeni n-ar fi avut motiv să se gândească la faptul că 
băiatul care era poate rezultatul unei greşeli, al unei legături ilicite ar 
fi putut fi chemat să devină stăpânitorul Franţei. Charles era al 
cincilea fiu al lui Isabeau şi al unsprezecelea copil; pe-atunci ar fi fost 
foarte departe de tron. 

Christine continua să vorbească foarte repede şi furioasă. 

— Pentru că dacă ţi-ai îngăadui să crezi asta despre mama ta, ai 
accepta şi posibilitatea ca ea să fi făcut acelaşi lucru şi cu tine - că şi 
tu ai putea fi din flori. In locul tău, eu m-aş gândi bine înainte să... 

— Te rog, zise Catherine nerăbdătoare. Desigur că eu nu-s 
bastardă. 

Christine se opri, părând şocată. De ea însăşi, îşi zise Catherine; 
aşa-i şi trebuia, la ce sugestie absurdă făcuse. 


În noaptea dinaintea începerii negocierilor, cele două părţi se 
întâlniră ca să ia cina împreună. 

— Poţi veni măcar la cină, spuse Isabeau, cu un rânjet încântat. Poţi 
cocheta un pic cu Henric al tău. După care pleci. 

Gândul că avea să-l vadă iarăşi pe Henric - după ultima dată - o 
încânta şi o îngrijora în acelaşi timp pe Catherine. O concedie pe 
Christine şi-şi petrecu întreaga după-amiază împreună cu însoţitoarele 
ei, îmbăindu-se şi alegându-şi hainele şi aşezându-şi părul şi 
încercând să se liniştească. 

Dar când intră în sală şi se duse să se aşeze la locul ei de pe 
estradă, ea văzu că oaspetele de onoare englez nu era Henric, ci John, 
ducele de Bedford, fratele lui. Nu voia să întrebe unde era Henric. 
Lasă-l flămând, îi zisese mama ei. Dar poate că el nu venise aici la 
cină pentru că se gândise la acelaşi lucru? Mama ei, aşezată la patru 
locuri mai încolo, era prea departe ca să-i poată vorbi. 

Neliniştea ei se mai potoli atunci când privi de-a lungul mesei şi-l 
văzu printre oaspeţii englezi pe Owain Tudor. Părea mai bătrân, mai 


slab şi mai dur decât înainte, cu chipul asprit. Când ajunse să-şi spună 
că schimbarea îl prindea, îşi sili privirile să treacă mai departe. 

Trebuia să se concentreze - să facă tot ce putea în această singură 
apariţie publică de aici. Trebuia să-şi dea seama care era cel mai bun 
mijloc de a-l fermeca pe ducele de Bedford în seara aceasta, ca el să 
plece de-acolo convins că ea era stăpână pe situaţie. Şi ea voia să se 
simtă stăpână pe situaţie. Dintr-o dată, înţelese ce putea face. 

După ce-şi trimise pajul în odăile ei după cutia de care avea nevoie, 
se întoarse, cu zâmbetul ei cel mai cochet, lăsând să i se întrevadă 
dinţii, către ducele de Bedford. Acesta părea stânjenit. Niciunul dintre 
regeştii fraţi englezi nu se pricepeau la femei. El se fâţâia pe scaun, 
ascunzându-se pe lângă Isabeau, apoi, privind îngrijorat în jur după 
fiecare povestire deocheată pe care regina i-o şoptea la ureche, 
începea să chicotească. 

Catherine îl lăsă în pace. Dar, în hărmălaia creată în vreme ce se 
strângea felul doi şi se aduceau la masă dulciurile şi gustările de la 
felul al treilea, Catherine îşi ridică glasul, adresându-i-se, peste masă, 
posibilului său viitor cumnat: 

— Domnia-Ta, ciripi ea dulce. 

Bedford privi precaut în spate. 

— Fără îndoială, aţi auzit de străvechiul nume al curţii franceze 
drept Curte a Dragostei? continuă Catherine cu glas cântător. Şi 
despre tradiţia noastră de a scrie poeme despre iubirea curtenească? 
Despre credinţa cavalerului faţă de doamna venerată, dar pe care nu 
o poate atinge niciodată? 

Bedford îşi drese glasul, stânjenit. Ea înţelese că poezia nu era 
genul lui. 

Dar lui Catherine nu-i păsa. Lăsă să-i scape un început de râs. 

— M-am gândit că acum v-ar face plăcere să vă destindeţi un pic, 
continuă ea. In stilul curţii franceze. Pentru a sărbători începutul 
discuţiilor despre încheierea unei căsătorii la Curtea Dragostei... 

Scoase apoi pe masă cutia şi, cu gesturi largi, o deschise. 

Printre oaspeţi străbătu ca un zvon de încântare în aşteptarea unei 
reprezentații; se auziră clinchetele cuţitelor şi ale cupelor, apoi o 
tăcere nerăbdătoare; ea privi în jur la mulţimea chipurilor îndreptate 
spre ea din întreaga sală. Catherine îşi dădu seama totodată că şi 
mama ei surâdea încântată. Isabeau nu se aşteptase la asta. 

Ea îşi ridică glasul, ca să pătrundă până în fundul sălii. Voia s-o 
audă toată lumea. 

— Le-aş citi eu însămi... dar, desigur, aceste poeme sunt scrise de 
un cavaler către doamna lui... aşa că vom avea nevoie de un cavaler, 
ceru ea. 

Ducele păru dintr-o dată foarte îngrijorat, temându-se că ea avea 
să-i ceară /ui să se facă de râs citind cu glas tare vreun poem de 


dragoste franţuzit. 

Ea-i făcu un semn din cap, liniştindu-l. 

— De aceea, îi ceru ea ducelui, ştiind că toate privirile erau aţintite 
asupra ei, aş putea oare să vă supăr cu rugămintea de a numi pe 
cineva din suita voastră care să citească acest modest poem de 
dragoste? 

Ducele se poticni. Nu era un om de lume. Era vădit că nu-i trecea 
prin minte niciun englez care să fi vrut să citească un aşa caraghioslâc 
molâu. 

Ea privi din nou spre sală, ca şi cum ar fi vrut să-l ajute, încheie, 
adresând mulţimii o privire radioasă, înainte de a propune un nume: 

— Poate Owain Tudor? 

Pentru o clipă, se lăsă tăcerea. Ea-şi păstră privirea aţintită asupra 
ducelui. Acesta se holbă, căscându-şi spre ea ochii bulbucaţi, în vreme 
ce închidea şi deschidea gura ca un crap. 

Apoi izbucni în râs; un hohot prelung, grosolan, uşurat, de râs, plin 
de voioşie soldăţească. 

— Tudor! fornăi el, iar toţi ceilalţi i se alăturară, într-un val de 
râsete şi de cupe ridicate. Grozavă idee! Lasă-l pe velş s-o facă! Velşii 
ăştia sunt poeţi cu toţii! 

Ea lăsă din mână mica foaie de pergament. Aceasta porni în josul 
mesei, din mână în mână. Toţi băteau din picioare, strigând: 

— Bardul! Bardul! Bardul! 

N-avea nevoie să-l privească pe Owain printre umbrele agitate ca 
să ştie că acesta se făcuse alb la faţă, apoi roşu, apoi iarăşi alb, 
recunoscându-şi propriile efuziuni sentimentale ce se întorceau înapoi 
la el. Le vedea pe toate cu ochii minţii. 

Dar, auzind zgomotul pe care acesta-l făcu ridicându-se, departe, în 
josul mesei fremătânde, se uită totuşi - îl privi drept în ochi, cu un 
zâmbet aspru, arătându-şi dinţii. 

El se ridică. Ţinea în mână poemul. Privea spre ea, îngrozit: 
dorindu-şi ca poemele să nu se afle la ea; dorindu-şi ca ea să nu facă 
asta. 

Ea continuă să zâmbească spre el. Aşa că Owain începu să 
citească. Din coada mesei, glasul lui scăzut, disperat, abia dacă se 
putea auzi din pricina englezilor care băteau veseli din picioare şi 
fluierau - n-aveau pic de respect pentru artă, englezii ăştia. Abia mai 
străbătea câte un cuvânt disparat: „Indrăgostitul” sau „Castelul” sau 
„Luna” ori „Trandafirul”. Ascultându-l, Catherine îşi împietri inima. EIl 
se opri la sfârşitul paginii; făcu, alb ca varul, o plecăciune şi se aşeză 
în tăcere. Pentru alte câteva clipe, englezii continuară să strige: 

— Haide! 

Şi: 


— Du-o până la capăt, omule! 


Şi: 

— Hai s-auzim partea în care pune mâna pe fată! 

Dar el nu mai avea nimic de spus. 

După ce fluierăturile încetară, Catherine se întoarse spre ducele de 
Bedford, cu zâmbetul ei îndrăzneţ şi înclină şi ea din cap. 

— Sper că v-a făcut plăcere acest fragment din tradiţia noastră 
franceză, spuse ea, tot cu glasul ei cel mai dulce, mai puternic şi mai 
convingător. Şi sper că-mi veţi da crezare şi atunci când vă voi spune 
că - oricât de mult aş iubi ţara în care m-am născut şi întreaga 
strălucire a civilizaţiei ei - lucrul după care tânjesc cel mai mult astăzi 
este acela de a-mi părăsi locul de prinţesă la curtea iubirii imposibile, 
ca să devin regina voastră - soţia regelui vostru. Intr-un ţinut mai 
fericit, unde visele se împlinesc. lar-îndrăgostiţii-trăiesc-fericiţi-până- 
la-adânci-bătrâneţi. 

Francezii şi burgunzii de la masă aplaudau. Englezii băteau iarăşi 
din picioare, în semn de mulţumire. Mama lui Catherine chicotea 
veselă şi dădea din cap încântată de sentimentul pe care fiica ei îl 
exprimase într-un chip atât de drăgălaş. Bedford rânjea şi încuviinţa 
din cap, uluit că aşa o pricăjită de fată reuşise să ţină un discurs atât 
de lung şi de înflorit. 

Ea se ridică în picioare şi înălţă cupa: 

— Pentru succesul negocierilor voastre! închină ea veselă, iar 
aplauzele deveniră şi mai zgomotoase. 

işi spuse că acel gust acid, metalic pe care-l simţea în gură era 
gustul succesului. Tăia orice legătură cu trecutul. 

Când lăsă jos cupa şi privi pentru ultima oară în josul mesei, văzu 
că Owain dispăruse. 


DOI 


La Troyes, toamna veni şi trecu. În acea noapte de decembrie în 
care anunţară în sfârşit că între Anglia şi Franţa se ajunsese la un 
acord de pace, Christine îşi croi drum spre grajduri şi ceru să i se 
înşeueze calul, ca să fie gata de plecare de cum mijeau zorii. 

— Unde mergeţi, Madame? întrebă argatul, politicos. 

— Poissy, răspunse ea. 

Şi oftă. 

— Nu vreţi să rămâneţi pentru serbări? întrebă băiatul. Se spune că 
mâine o să fie artificii, şi fântâni cu vin... 

Fălcile ei clănţăniră, închizându-se scurt peste cuvântul: 

— Nu. 


Isabeau avea în mână o cupă bătută cu nestemate. O agita în aer şi 
râdea de privirea plină de neîncrezătoare încântare de pe chipul fiicei 
ei. 

— Ţi-am spus că ştiam exact ce era de făcut, zise ea plină de sine. 
De la bun început. Nu-i aşa? 

Catherine - care alergase imediat spre odăile mamei ei când auzise 
că negocierile se încheiaseră; când auzise primele şoapte despre ce s- 
ar fi stabilit - nu-şi găsea cuvintele. Incuviinţă din cap. 

— Anglia e un lucru foarte bun, adăugă Isabeau. Regina Angliei... e 
un titlu îndeajuns de potrivit. Dar - nu la fel de potrivit ca Franţa. M- 
am aşteptat dintotdeauna ca nepotul meu să fie regele Franţei. Aşa că 
mi-am zis - dacă fiul meu n-are să fie regele Franţei - la aceste 
cuvinte i se lăţi pe faţă un rânjet - de ce n-ar fi fiica mea regina 
Franţei în locul lui, iar fiul ei să fie următorul rege? 

Catherine încercă să împiedice să i se contureze în minte imaginea 
lui Charles, cu ochii injectaţi şi tremurând, când solul avea să-i ducă 
această veste. O făcea să se simtă nelalocul ei. Ar fi mai bine să nu se 
gândească deloc la el. Aşa că-şi fixă mai degrabă privirea asupra 
mamei ei, ce clătina acum din cap, amintindu-şi de lunile de dispute 
care acum se încheiaseră, în sfârşit. 

— Şi totuşi... se lasă greu Henric al tău, încheie Isabeau cu 
amărăciune. 

Era cât se poate de adevărat. Henric al Angliei nu se lăsase până ce 
nu îi silise pe francezi aproape să-i dăruiască toată Franţa. Tratatul de 
la Troyes prevedea că Henric avea să păstreze toate teritoriile 
franceze pe care le cucerise în ultimii cinci ani, iar ăsta era doar 
începutul. La moartea regelui Charles, o singură dinastie - a lui Henric 
- avea să domnească atât peste Franţa cât şi peste Anglia. Regelui 
Charles i se îngăduia să păstreze, formal, controlul asupra Franţei pe 
toată durata vieţii lui, însă Henric era recunoscut drept urmaşul lui, iar 


prinţul Charles, care se afla la Bourges, urma să fie lipsit de toate 
drepturile sale de moştenire. Acordul îi lăsa lui Henric libertatea de a- 
şi continua războiul în sud, pe teritoriile rămase încă loiale prinţului 
Charles şi să cucerească tot sudul Franţei, dacă era nevoie. Intre timp, 
toate comunităţile religioase şi universităţile care nu voiau să-i jure 
credinţă lui Henric al Angliei aveau să se trezească cu toate fondurile 
şi privilegiile tăiate. Henric avea să fie regentul Franţei în perioadele 
de boală ale regelui Charles. lar prinţesa Catherine avea să se mărite 
cu Henric de îndată ce acordul de pace era încheiat oficial. Ea urma să 
devină regina Angliei imediat, iar ceva mai târziu regina Franţei. 

Isabeau sorbi din vin. Dădea din cap cu o figură preocupată şi toate 
inelele şi mătăsurile ei străluceau. 

— Aşa că du-te în odaia ta, draga mea... s-ar putea să ai o vizită în 
seara asta... şopti ea, bătându-se cu un deget pe o parte a nasului, cu 
obişnuitu-i gest de vulgară confidenţă. Şi, te rog, alung-o pe 
nesuferita doamnă de Pisan înainte să înceapă serbările... 

Catherine surâse, cu oarece tristeţe. Maman îi zicea de luni de zile 
că figura Christinei era aşa de acră de putea să-nchege laptele cu ea. 
Avea dreptate. Catherine începuse să plece de una singură în plimbări 
lungi ca s-o evite pe biata Christine - Christine nu mai putea merge 
foarte bine, o dureau genunchii şi şoldurile. Zi după zi, Catherine îi 
adusese Christinei mici mănunchiuri de frunze de toamnă sau frăguţe 
târzii, cerându-şi astfel iertare că nu-i mai arăta aceeaşi afecţiune. 

— Oh, răspunse acum Catherine, cred că n-o s-o mai vedem de- 
acum pe Christine. Ea a fost cea care mi-a spus că negocierile s-au 
încheiat. Mi-a zis că se apucase să împacheteze. Cred că vrea să plece 
cât de curând. 


Întorcându-se de la grajduri, Christine fu aproape doborâtă la 
pământ de o formă întunecată ce străbătea alergând curtea 
îngheţată, neluminată, în sens invers. 

Petrecuse atâta timp în odăile lui Catherine, cosând, rugându-se, 
stând cu ea (deşi nu atât de des pe cât şi-ar fi dorit) şi adunându-şi 
curajul să recunoască în sinea ei că dacă negocierile reuşeau, după 
cum se părea, n-avea să-şi mai vadă niciodată fiul şi pe copiii acestuia 
şi că nici nu cunoştea măcar chipurile celor mai mulţi din tabăra 
engleză. 

Dar figura asta umbrită o cunoştea. 

— Owain Tudor? zise ea, nevenindu-i să creadă. 

Nici nu-şi dăduse seama că el era încă aici. Auzise că fusese aici 
într-o noapte, la început, că citise poezii de dragoste şi că-l necăjiseră. 
Dar după aceea nu-l mai văzuse şi nu mai auzise nimic de el. 

— Dacă aş fi ştiut... Ai fost aici tot timpul? 

El ridică din umeri. 


— Când şi când, îi răspunse. 

Ea îşi dori să fi fost mai multă lumină. Sunase atât de posomorât; 
dar ea nu-i putea vedea chipul. 

— Trebuie să plec mâine dimineaţă ca să-i duc vestea ducelui de 
Bedford. 

Şi adăugă: 

— Nu mă mai întorc. 

— Nici eu, spuse Christine, la fel de posomorâtă. Plec mâine la fiica 
mea, la Poissy. Nu mai am niciun rost aici... cu toţi burgunzii ăştia... şi 
cu englezii. Nu e de mine. Trebuia să plec de mai demult. 

Owain privea spre ea îngrijorat. Ea nu voia ca lui să i se facă milă 
de ea. Ca să înlăture orice eventuale întrebări despre fiul ei, despre 
situaţia ei financiară sau despre lunile dureroase pe care le petrecuse 
aici, cu Catherine care o ocolea, ea adăugă, cu o lăudăroşenie atât de 
străvezie încât se simţi ruşinată afişând-o: 

— Sărmana Catherine. Imi pare aşa de rău pentru ea. Am fost aici 
cu ea, încercând s-o pregătesc... ea e cea sacrificată, desigur... e 
recompensa, sărmana fată... dar s-a închis aşa de mult în ea... 

Owain nu răspunse. Dar adăugă, după o tăcere: 

— Nu pot să nu mă gândesc la băiatul acela - micul tău Charles. 
Era aşa de mic şi de speriat când l-am cunoscut. Uneori îmi pare rău 
pentru el. 

Ea încuviinţă, mişcată de gândul lui bun. 

li atinse braţul, ştiind că acesta era un rămas-bun. 

— Unde-o să te duci mai departe? întrebă ea cu glas scăzut. 

Pentru o clipă, aproape speră că el avea să se lumineze şi o să-i 
spună vreo poveste despre o fericire de zi cu zi, care să-i amintească 
de faptul că asta mai exista încă undeva, în alte locuri, pentru alţii: 
poate o mireasă drăgălaşă care-l aştepta acasă; sau vreun conac 
aşteptându-şi seniorul să se întoarcă acasă şi să-şi pună rânduială în 
acareturi. Apoi îşi dădu seama ce nebunie sentimentală era asta; el 
era velş şi îşi pierduse toate pământurile familiei şi depindea întru 
totul de favoarea regelui său pentru a supravieţui; şi că şi el fusese 
ţinut departe, în toţi aceşti ani, de orice speranţă de a duce o viaţă 
obişnuită. 

— Ar trebui să te însori, zise ea; să ai fii şi fiice. Să fii fericit alături 
de o soţie. Pentru asta-i făcută viaţa, nu pentru război. 

Dar el clătină din cap şi se strâmbă ca şi cum gândul acesta-l 
durea. 

— Nu-s făcut pentru asta, mormăi; nu e ce a voit Dumnezeu. 

li aruncă încă o privire chinuită. Apoi zise, pe neaşteptate: 

— In toată vremea asta... bântuit de Catherine... bântuit. 

Ea nu ştiu ce să răspundă la asta; rămase doar căscând ochii la el. 
Oare se putea ca un singur sărut - cu vreo şase sau şapte ani în urmă 


- să fi însemnat într-adevăr atât de mult? Abia dacă-i venea a crede 
într-un asemenea devotament, în statornicia inimii lui Owain Tudor. 
Totul părea a fi de-o ironie atât de amară - că o salvase pe Catherine 
de acest băiat atât de bun doar pentru ca fata să poată fi sacrificată în 
numele unei păci ruşinoase cu lupii aceia de englezi. 

— In noaptea aceea, la petrecere, m-a pus să citesc poemul meu. 
Al meu, pentru ea. Am scris sute. Indrăgostitul, Trandafirul. Ea le-a 
găsit. 

Christine continua să se holbeze la el, abia venindu-i să creadă, 
începând să-i priceapă umilinţa lui sau cruzimea lui Catherine - doar 
Catherine n-ar fi putut să ştie, n-ar fi putut pricepe? - iar în ea îşi 
făcea loc, chiar şi în bezna în care se găsea ea însăşi, o pornire de 
milă faţă de el. Erau atâtea lucruri pe care ea nu le ştia. li prinse 
braţul cu mai multă putere. El clătină din cap, îndărijit, învinuindu-se 
de un lucru pe care ea uitase că-l spusese vreodată: 

— Ai avut foarte mare dreptate. N-ar fi trebuit să citesc toate 
prostiile alea. Cu Trandafirii şi Indrăgostiţii. Dacă aş fi stat departe de 
toate astea, se scutură el amărât, cine ştie? 

Trase aer în piept. 

— Aşa că nu - înapoi la studiile mele, continuă el, zâmbindu-i 
printre lacrimi şi schiţând ceva ca o plecăciune resemnată - 
străduindu-se ca asta să pară un lucru obişnuit. Oxford. Călugării. Am 
să mă alătur şi eu lor, dacă mă primesc. 

Cu un glas care amintea de vocea ei hotărâtă cu o clipă în urmă, el 
se îndreptă de spate şi zise: 

— E timpul să-mi ţin făgăduinţa şi să devin un om cu adevărat 
învăţat, nu-i aşa? 

După ce Christine plecă, Owain rămase încă o vreme drept, pe 
întuneric. Îşi putea vedea răsuflarea, iute şi alburie. Zărea pătratele 
de lumină străbătând zidurile. Auzea ovaţiile şi chiotele dinăuntru. 

N-avea să se alăture lor. Nu era nicio bucurie adevărată în aceste 
serbări - ci doar acea prefăcătorie care-i lua locul în vreme de război. 
lar el se săturase de toate astea. 

Incercă să-şi amintească de ultima dată când văzuse vreo urmă de 
generozitate, de speranţă sau de bunăvoință în ochii cuiva. Dar nu 
reuşi. Războiul, care dura aproape de pe când mai tânăra Catherine îl 
sărutase acolo, la Poissy, rosese sufletele tuturor celor de care se 
atingea, precum rugina roade metalul. Era mult mai rău decât doar 
bătrâna regină înrăită care rânjea în vreme ce îşi abandona întreg 
regatul şi-şi distrugea familia ca să-i facă fiului ei în ciudă. Ceva mult 
mai grav pătrunsese pe ascuns în întreaga Franţă; o drăcească 
alchimie întunecase orice suflet. De-acum era fiecare pentru el, 
prieteniile mureau, de vechile loialităţi se-alegea praful şi din toate 
părţile răsăreau tăceri noi şi misterioase. Tot ce puteai vedea în orice 


pereche de ochi ca de fiară ce te fixau era teamă sau calcul sau 
neîncredere. Nu puteai aştepta mărinimie de la oameni care aveau 
motive să se teamă că aveau să fie siliţi să se despartă de familiile 
iubite sau care-şi îngropaseră copiii înainte de vreme sau care 
fuseseră trădaţi de oameni în care se încrezuseră sau jefuiţi fără 
scrupule de ceea ce credeau că era al lor pentru totdeauna. Toţi 
aceşti supraviețuitori fuseseră îndepărtați unul de celălalt de 
suferinţele lor, şi fiecare din ei se simţea singur în întuneric, cu fricile 
sale. Oamenii care trebuiseră să trăiască prin ură uitaseră să 
iubească. Nici măcar nu-şi mai puteau vorbi. Războiul le răpise 
nevinovăția. Poate că niciunul dintre ei n-avea s-o mai regăsească 
vreodată. 

El îşi aminti de cearcănele de sub ochii Christinei şi de pomeţii ei 
ieşiţi; de privirea ei înfrântă din seara asta. Era copleşit de milă pentru 
singura femeie la care se putea gândi ca la cineva care nu-şi pierduse 
încă puterea de a iubi. Christine avea o viziune a unui viitor în care 
speranţa şi onoarea şi generozitatea erau încă posibile. Dar şi ea îi 
pierduse pe cei pe care-i iubea şi viaţa pe care o preţuise. Ea ştia că 
n-avea să-şi găsească locul în pacea pe care avea s-o aducă ziua 
următoare. Işi îndura cu mult curaj pierderile. Era prea târziu acum ca 
să-i mai spună cât de mult o admira. N-avea s-o mai vadă niciodată. 

Işi frânse mâinile, plin de furie neputincioasă înaintea zădărniciei 
atâtor strădanii, a vărsării de sânge, a atâtor ani pierduţi. Incercând 
să se potolească, trase adânc în piept, în mai multe rânduri, putoarea 
familiară a grajdurilor. Işi spuse că amărăciunea care-l cuprinsese îi 
venea din faptul că el niciodată n-avusese într-adevăr inimă de soldat 
- sau de diplomat. Asta era realitatea: avea să se trezească, la 
crăpatul zorilor, în căpiţa de fân de la ieşirea de la grajduri, avea să-şi 
adune paiele de pe haine şi din păr şi avea să-şi înceapă călătoria 
înapoi spre Anglia, spre cărţile lui, ca să încerce să-şi recapete liniştea 
sufletească; să-şi găsească în sfârşit rostul în viaţă. 

Nu ştia de ce gândul ăsta nu-i aducea nicio alinare, nici de ce nu se 
putu împiedica să nu-i vină lacrimi în ochi. 


Ochii lui Catherine străluciră în oglindă. Aprinseseră zeci de 
lumânări în odăile ei. 

Când auzi uşa, porni în grabă spre ea, cu buclele-i strălucitoare 
căzându-i pe spate prin mătasea subţire şi olanda fină, ca să-şi 
întâmpine iubitul pe care-l aşteptase atâtea luni de zile. 

Dar era Christine. 

— Am venit... începu Christine, cam agitată. 

Voia să-şi ia rămas bun, să se roage un pic împreună cu Catherine, 
să o laude pentru curajul ei, să-i ureze să aibă puterea de a răbda 
necazurile care o aşteptau în viaţă. 


Dar, de îndată ce privirea ei cuprinse întreaga scenă - uleiul de 
trandafiri, fundele, mătăsurile şi chipul îmbujorat, strălucitor al tinerei 
fete, ea se opri. Dintr-o dată înţelese. Fata aştepta un iubit. 

Asta nici nu-i trecuse prin cap. În ea se căscă un puț întunecat, fără 
fund. Trebuie că era din pricina uluirii. Fusese atât de oarbă. Erau atât 
de multe, pretutindeni - atât de multe lucruri pe care nu le ştia. 

Trebuie că era vorba de Henric al Angliei. Nu-şi dădu seama de ce 
nu îi trecuse niciodată prin cap că şi Catherine şi-ar putea dori să se 
mărite cu Henric. 

Privi mai atentă la viitoarea mireasă; la viitoarea regină a Angliei şi 
a Franţei. Strălucirea se ştersese de pe chipul lui Catherine. Aceasta 
privea în pământ. Imbujorarea-i era vinovată. Seninătatea-i dispăruse. 

— Dă-mi binecuvântarea ta, mormăi Catherine, dar fără să 
îndrăznească să privească în sus. Te rog. Urează-mi ca totul să fie 
bine. 

Cu mare blândeţe, Christine luă mâna prinţesei, simțind în acelaşi 
timp că acestea fuseseră făcute mai catifelate şi date cu parfum, 
pentru întâlnirea care urma. 

— Fată dragă, şopti ea, îţi doresc tot binele din lume, ca 
întotdeauna... sigur că da... şi întotdeauna asta-ţi voi dori... dar nu pot 
binecuvânta căsătoria ta. 

Simţi mai degrabă decât văzu privirea pe care Catherine i-o aruncă 
pe furiş. 

Amintindu-şi de vocea îngheţată a lui Owain Tudor de lângă 
grajduri, Christine adăugă, visătoare: 

— Mi-aş fi dorit să te fi măritat mai degrabă cu cineva fără sânge 
regesc decât s-o faci astfel. Aş fi fost mai fericită să te văd alături de 
velşul acela. Măcar ăsta ar fi fost un lucru cinstit. 

O trase spre ea pe Catherine, care nu se împotrivi, rugându-se ca 
fata să fie ocrotită de toţi demonii pe care mama ei - trebuie că mama 
ei era de vină - îi dezlănţuise în juru-i. 

— N-o să ne mai întâlnim niciodată, şopti ea, fixându-şi în amintire 
căldura acelui trup tânăr, iubit, lipit de al ei. O să mă rog pentru tine. 


TREI 


Sub strălucirea soarelui de iunie, în veşminte de aur, Catherine 
descălecă de pe cal într-o explozie de lumină şi splendoare. Intră în 
întunericul bisericii, închizând ochii şi trăgând adânc în piept parfumul 
bogat de tămâie, apoi privi cu nesaţ lumina mulţimii de lumânări 
aprinse, de parcă era gata să se abandoneze unei vieţi întregi de 
extaz ce-avea să urmeze la capătul acestei ceremonii. Inaintând spre 
altar - nu era o procesiune prea lungă, căci Saint-Jean era o biserică 
mică, mai potrivită pentru cununiile între negustori decât pentru 
însoţirea unor regi -, ea-şi ţinea ochii plecaţi. Dar îşi dădea seama în 
acelaşi timp de prezenţa soţului ei, de profilul lui care înainta alături 
de ea - şi el ca un turn de aur bătut cu nestemate: nasul lui drept; 
ochii lui mari. Era copleşită de dragoste şi de izbândă; era îmbătată de 
fericire. 

Acesta era ceasul triumfului ei desăvârşit. 

Privi în jur. Nu recunoştea mai niciunul dintre aceste chipuri de 
englezi şi burgunzi. Licărirea unei amintiri o tulbură o clipă: se vedea, 
mai tânără, stând întinsă pe iarbă, într-o zi fierbinte, plină de fericire, 
înainte de război, alături de Christine şi Charles şi Owain, vorbind 
alene despre ziua în care, în haine aurite, avea să se mărite, iar ei 
aveau să fie cu toţii acolo şi aveau să o aclame. Dar aici nu avea 
niciun prieten. _ 

N-avea importanţă. li salută pe mama şi pe tatăl ei ce stăteau 
înaintea altarului, bătrâni şi fragili, pe tronurile lor, dar tatăl ei era 
iarăşi, în sfârşit, în toate minţile şi-i arunca o privire lungă, blândă, iar 
mâinile lor îmbătrânite se ţineau strâns una de cealaltă. 

Ea trimise priviri iubitoare, pline de speranţă către doamnele ei 
însoţitoare engleze, frumoasele străine care bătuseră drumul până în 
Franţa ca s-o slujească astăzi şi care aveau să-i devină prietene şi 
confidente în viitorul liniştit, devenind poate, marile doamne ale 
strălucitei curţi engleze pe care urma s-o întemeieze împreună cu 
Henric. 

Lângă ea, Henric îşi înăbuşi un căscat. 


Henric al Angliei era sfârşit de oboseală. Încă o ceremonie 
plicticoasă, îşi zise el, încercând să-şi ţină ochii deschişi în timp ce 
episcopul recita jurămintele solemne de căsătorie; încă o petrecere 
fără haz, apoi va putea să tragă un somn bun. 

El şi cei şaisprezece mii de englezi ai săi plecaseră din Rouen de o 
lună întreagă, de la începutul lui mai. | se păruse important să le 
demonstreze francezilor toată înfricoşătoarea forţă militară engleză. 
Îşi pusese oamenii să mărşăluiască într-un semicerc strălucitor în jurul 
Parisului, iar el plecase să se roage la abația regală Saint-Denis, cum 


făcuseră dintotdeauna regii Franţei. O bună aluzie simbolică, îşi 
zisese; iar asta avusese în plus avantajul că le îngăduise parizienilor 
slabi şi jerpeliţi să se caţere pe zidurile oraşului şi să caşte ochii la 
suliţele şi coifurile soldaţilor cărora li se predaseră. După Saint-Denis, 
armata engleză mărşăluise pe câmpiile din Brie, pe lângă câteva 
fortărețe inamice ale prinţului Charles, lăsând câte o garnizoană 
permanentă pe lângă podurile strategice. Fuseseră întâmpinați în 
Champagne şi la Troyes de tânărul duce de Burgundia şi de toţi 
demnitarii francezi şi burgunzi pe care acesta izbutise să-i adune. 

Mai avuseseră câte ceva de furcă la Troyes, ca să se asigure că nu 
puteau cădea în nicio capcană. Tânărul duce de Burgundia îi 
încartiruise pe oamenii lui Henric în partea de jos a oraşului. Dar pe 
întortocheatele străduţe pietruite nu era nici pe departe loc pentru 
şaisprezece mii de oameni. Majoritatea urmau să-şi aşeze tabăra în 
afara zidurilor oraşului. Henric nu voia ca oamenii lui să fie împărţiţi în 
două, aşa că pusese să se dărâme zidurile oraşului. 

Abia după ce se asigurase că englezii nu erau vulnerabili acceptă 
să se apuce de treaba pentru care se găsea aici, anume acordul de 
pace. 

Cu două săptămâni în urmă, acordul fusese proclamat solemn, cu 
surle şi trâmbiţe. Avusese loc o strălucită ceremonie în catedrala 
Saint-Pierre din centrul oraşului Troyes: Henric mergea la braţ cu 
cumnata lui, ducesa de Clarence, piaţa era îndesată cu patruzeci de 
lorzi şi cavaleri englezi, cu regina Franţei, ducele de Burgundia şi 
patruzeci dintre sfetnicii acestuia. 

Viitoarea lui mireasă fusese şi ea acolo, desigur. După ce 
ascultaseră proclamarea solemnă a tuturor punctelor acordului de 
pace, continuaseră ziua cu o ceremonie de logodnă care se prelungise 
până seara. 

Apoi urmaseră două săptămâni de sărbătoare. Două săptămâni în 
care, în vreme ce lorzii lui se făceau de râs bând şi închinând pahare 
şi zburdând de colo-colo în toată splendoarea lor, treaba mai 
importantă a proclamării acordului de pace mergea mai departe, fiind 
proclamată în franceză şi în engleză în întregul oraş; faţă de armata 
engleză; apoi în toată ţara. In acelaşi timp, Henric se ocupase şi cu 
treaba la fel de importantă de a accepta jurămintele de credinţă ale 
francezilor şi burgunzilor care trecuseră de partea lui. 

lar la sfârşitul zilei, când totul se sfârşea, o avea pe micuța 
Catherine. Se făcuse mai drăgălaşă şi mai vădit senzuală ca niciodată. 
Se terminase şi cu strecuratul în cortul reginei sau prin odăile altora. 
Nopți întregi, cum se cuvine, în odăile lui, în patul lui. Fără întreruperi. 

In fapt, erau căsătoriţi, cel puţin trupeşte, de aproape un an. Era o 
fată bună. Avusese mare noroc. Şi totuşi era timpul să încheie toată 
povestea asta. O cununie rapidă, la doi paşi de odăile lui. Ca să fie 


totul pus la punct. Să revină totul la normal. 

Henric nu avusese niciodată prea multă vreme pentru poveştile 
astea curteneşti, pentru dansuri şi pentru împodobit, lucruri care nu 
făceau decât să-l reţină de la viaţa reală de pe câmpul de luptă. In 
vreme ce episcopul îi dădea înainte cu slujba lui, Henric îşi lăsă 
gândurile să-i zboare cale de vreo optsprezece mile, la Sens, unde 
contele de Huntingdon îi asedia pe oamenii prinţului Charles. 
Huntingdon va avea nevoie de întăriri cât de curând. Regele Angliei 
ardea de nerăbdare să se întoarcă în cortul lui, la oamenii lui, la 
francheţea războiului. 


La căderea serii, Catherine le lăsă, ca într-un vis, pe noile, 
frumoasele ei surori, doamnele engleze, cu chipurile lor lungi şi 
demne, să se agite binevoitoare în juru-i. Una după alta, ele îi 
îndepărtară toate bijuteriile şi hainele cu degetele lor fine, dându-le 
mai departe, la lumina lumânărilor, doamnelor de rang inferior, care 
urmau să împăturească şi să se îngrijească de toate comorile ei cu 
toată ceremonia potrivită la curte pe timp de pace; doamne care, la 
rândul lor, aveau să dea mai departe altora, de rang şi mai jos, 
lucrurile care trebuiau spălate sau curățate sau reparate. Aşa ar fi 
trebuit să fie lucrurile dintotdeauna, îşi zicea ea visătoare, în vreme ce 
părul îi era pieptănat, iar ele îi făceau chipul şi trupul mai catifelat cu 
balsamuri şi parfumuri. Şuşotind melodios una către alta în engleză - 
o limbă pe care nu o înţelegea, deşi începea să încerce s-o facă, 
pentru că trebuia să înveţe limba viitorului ei cămin, străduindu-se să 
înveţe zilnic cuvinte noi - doamnele îi aşezară uşor pe umeri cămaşa 
de noapte albă, fină, şi îi luminară calea spre camera nupţială, 
împodobită cu stofe regeşti, de aur, parfumată cu petale de trandafir 
şi levănţică. j 

Ele dădură cuvertura la o parte. O ajutară să se urce în pat. li 
aşezară părul pe perne. Apoi făcură o plecăciune solemnă şi se 
retraseră când Henric apăru în pragul uşii - şi el curat şi ferchezuit, cu 
suita lui de sfetnici. Soţul ei. Regele ei. 

— Puteţi pleca, le spuse el solemn oamenilor săi. 

Şi ei se traseră înapoi în tăcere. El închise uşa şi veni la marginea 
patului. Rămase privind-o, cu un chip fără expresie. Ea spera că avea 
să-i spună ce frumoasă era, mai frumoasă ca niciodată, în această zi 
când devenise regina lui; că era giuvaierul coroanei lui; că o va iubi 
mereu. Insă el se mulţumi să se scarpine în cap. Apoi îi surâse cam 
neglijent, iar ea se topi la vederea încreţiturilor prietenoase de la 
marginile ochilor lui. 

— Of, slavă Domnului că s-a terminat, zise el, oftând din toată 
inima. Am mâncat destule limbi de ciocârlie cu sos de miere cât să-mi 
ajungă pentru toată viaţa, nu crezi? 


Fără să-i aştepte răspunsul, el se urcă în pat şi trase pătura. Ea nu 
aşteptă ca el s-o tragă spre el. li potopi trupul, lăsându-şi părul să 
alunece, greu, pe chipul şi pe umerii lui, când se aplecă să-l sărute. 
Era noaptea nunţii lor. N-avea nevoie de mai mult; ştia cum avea să 
răspundă trupul lui. 

Dar nu se întâmplă aşa. El închise ochii; rânji, nu fără bunăvoință, 
dar fără interes şi rămase ţeapăn sub ea; o împinse uşor de umăr de 
parcă ar fi vrut s-o desprindă şi mormăi în franceză, ca întotdeauna, 
deşi se presupunea că ea vorbea în engleză cu doamnele ei: 

— Obosit... 

Apoi, ca un ecou pe jumătate adormit a ceea ce trebuie să fi fost o 
glumă grosolană a soldaţilor englezi: 

— Nu pot cuceri Franţa în noaptea asta... 

El nici măcar nu-i văzu tresărirea. Dormea dus. 


Isabeau îndreptă spre Henric o privire în care suspiciunea firească 
se lupta cu hotărârea ei de a-l iubi. Ea se aplecă înainte, vărsând 
bomboane peste cărţile de joc, dorindu-şi ca ginerele ei să nu stea 
atât de insolent, sprijinindu-se de cămin şi căscând; dorindu-şi să mai 
fi avut încă puterea să intimideze dintr-o privire. 

Spera că n-avea să se lase la fel de greu convins în ceea ce privea 
serbările de nuntă cum fusese şi în vremea negocierilor din aceste 
ultime şase luni, când la fiecare ceas mai pronunţa încă şi încă o nouă 
pretenţie fantezistă, până ce regina Franţei, care nu fusese niciodată 
o femeie răbdătoare, era gata să înceapă să ţipe şi să-l plesnească 
peste faţa lui lungă şi înfumurată. 

Peste câteva clipe, Catherine avea să ajungă aici împreună cu 
Charles, iar ea va fi nevoită să înceteze să-i mai şuiere instrucţiuni 
noului ei ginere. Cel mai bine ar fi să pună totul la punct mai dinainte, 
îşi zise ea. 

— Aşa deci. Turneul de azi după-amiază. O să porţi culorile lui 
Catherine, desigur... şi o să câştigi, spuse ea, cu un glas hotărât, 
ispititor, adăugând, după o clipă de gândire - fiul meu drag. 


Catherine stătea cu tatăl ei preţ de un ceas în fiecare dimineaţă şi 
se plimba cu el prin grădină. Nici ziua de azi nu era o excepţie. Şi de 
ce-ar fi fost?! Cât de curând, avea să pornească spre noua ei viaţă, în 
Anglia. Nu mai avea mult timp de petrecut împreună cu tatăl ei. Nu 
voia să piardă niciuna din clipele preţioase care-i mai rămăseseră. In 
dimineaţa aceasta, se plimbau pe o cărare pietruită, în umbra 
brăzdată de raze de lumină, printre norii de flori albastre şi albe. ÎI 
ţinea de braţ şi îi vorbea cu glasul ei cel mai potolit şi mai blând, de 
parcă încerca să liniştească un cal. Acum asta făceau: depănau 
împreună amintiri. Uneori, când era lucid, îi povestea lucruri din 


copilăria lui. Cum, odată, pe când avea cinci ani, tatăl lui îl pusese să 
aleagă între o carte şi o armură completă, făcută pe măsura lui; iar el 
alesese armura şi toţi cei de la bal îl aclamaseră. Ea râsese. El îi 
zisese, cu regret: 

— Am vrut dintotdeauna să fiu un erou. Dar ar fi trebuit să aleg 
cartea. 

Dar astăzi el nu voia să-şi amintească de clipele fericite. 

— Unde e Christine? întrebă posomorât. 

N-o uitase. 

Catherine răspunse cu seninătate: 

— S-a dus la Poissy, Papă - la mănăstire; s-o vadă pe Marie a ei - şi 
pe Marie a noastră. 

Dar tatăl ei nu luă în seamă veselia din glasul său, ci se mulţumi să 
repete: „S-a dus... s-a dus...” - şi să clatine trist din cap, la fiecare 
cuvânt nostalgic. 

Bucheţelul de nu-mă-uita pe care Catherine îl culesese pentru el îi 
căzu de la guler. El nici nu băgă de seamă. 

— O să te duci şi tu, îi zise, şi tot ce era de spus se vedea limpede 
în privirea pe care i-o aruncă fiicei lui - i se frângea inima. Nu-i aşa? 
Vă duceţi cu toţii... 

Ea îl îmbrăţişă; rămase aşa: îl simţea tremurând. 

— Papă, o să fiu fericită, zise ea, cu tot curajul de care era în stare; 
şi într-o bună zi o să ai un nepot care o să fie regele Angliei, şi apoi şi 
regele Franţei... şi când va împlini cinci ani o să primească o armură, 
ca şi tine, şi o să fie un erou... şi o să fim cu toţii o familie iubitoare, 
pentru totdeauna. 

El încuviinţă din cap. Ea privi la prospeţimea orbitoare a florilor de 
ranunculus, dorindu-şi ca toată tristeţea lui să dispară; dorindu-şi ca 
toate necazurile lui să dispară; dorindu-i să-şi găsească pacea. 

Dar pe obrajii lui se prelingeau lacrimi. 

— Or să te ducă şi pe tine de-aici, scânci el. 

— Oh, Papă, nu face asta, se rugă ea. Nu plânge. 

El îşi puse capul pe umărul ei şi suspină. 

Ea şopti: 

— O să mă întorc, promit. N-o să mă pierzi. 

Ea voia în primul rând să-l liniştească; dar îşi zicea şi că era 
adevărat. Că Henric îşi va dori să vină adeseori în Franţa. 

— lau cu ei totul... 

li întrerupse şirul gândurilor, cu glasul lui nefericit, tremurând, în 
falset. 

— Şi ce-o să se aleagă de Charles? Unde e micul meu Charlot? 

Ea îl strânse şi mai tare. Nu putea să se gândească la Charles. 

— Nu te gândi la Charles, Papă. Charles a fost un băiat rău, 
murmură ea, mângâindu-l pe umeri. 


Dar asta îl făcu pe rege să izbucnească de-a binelea în plâns. 
— Bietul Charles, se smiorcăi el. Bietul Charles... 
Catherine nu ştia dacă el plângea pentru fiul său sau pentru sine. 


Regele se înveseli, sau cel puţin aşa se părea, când Catherine 
împleti un lanţ de flori de ranunculus şi i le atârnă de gât, apoi făcu 
încă unul şi şi-l prinse la încheietura mâinii şi îl sărută, ca să-l facă să 
înceteze din plâns. Apoi îl conduse înăuntru, la Henric şi la mama ei şi 
pe urmă afară, la cina cavalerilor, care avea să continue cu turnirul 
din curte, unde fusese ridicată pentru doamne o platformă care fusese 
împodobită cu steaguri şi stofe şi flori şi pe care fuseseră aşezate 
perne. 

— Ah, ce-s prostiile astea? zise Isabeau, însă cu blândeţe, când se 
aşezară la masă, iar ea zări lanţul de flori, lăsându-şi în jos mâna pe 
care o înfipsese în cele două coarne ale coafei ei, ca s-o protejeze de 
vântul care flutura prin vălurile-i transparente. Catherine văzu că şi ea 
avea astăzi o privire duioasă. Işi cununa ultimul copil, iar asta era în 
sine o piatră de hotar. Catherine îşi dădu seama că mama ei avea să 
arate înţelegere faţă de melancolia tatălui ei, pentru că o împărtăşea 
şi ea. Regina Franţei se agită în jurul soţului ei, netezindu-i hainele; 
dar lăsă şiragul de flori la locul lui. 

Cei doi regi se aşezară de o parte şi de alta a lui Isabeau. Catherine 
era încă uluită şi recunoscătoare că i se îngăduia să şadă la stânga lui 
Henric, în văzul tuturor, şi că lorzii care-i vorbeau i se plecau, numind- 
o regina Angliei, şi că era soare şi cânta muzica. 

Prea ameţită de căldură şi de fericire ca să-şi amintească să mai 
mănânce din cele ce-i erau puse în farfurie, ea stătea şi privea 
zâmbetele curteneşti, sorbind din pocalul ei bătut în nestemate. Işi 
aminti dintr-o dată. Mama ei îi dăduse o mică fundă galbenă de 
mătase pe care trebuia să i-o dea lui Henric ca să o poarte la turnir. 

— O să vrea să poarte culorile soţiei lui, mormăise Isabeau 
insistent: va fi recunoscător pentru asta. 

Ea înfăşură funda în jurul brăţării de flori galbene ce începeau să se 
ofilească şi, atingând braţul puternic şi musculos al soţului ei, i-o 
întinse, cu o privire plină de speranţă. 

El se uită absent la grămăjoara galbenă. 

— Culorile mele, murmură ea, întrebându-se o clipă dacă nu cumva 
zicea ceva greşit - pentru turnir. Să le porţi... 

El dădu din cap, luă funda şi o puse în punga de la brâu. Apoi arătă 
maliţios din cap în direcţia lui Isabeau şi-i şuşoti: 

— Aha, înţeleg... ţi-a vorbit despre turnir, nu-i aşa? 

Şi o bătu uşor peste mână. Cu blândeţe; însă era genul de blândeţe 
neglijentă pe care i-ai arăta-o unui câine sau unui copil. El nu era 
copleşit, cum sperase c-ar fi putut fi; şi nici n-avea să rostească vorbe 


dulci de îndrăgostit despre cum era gata să moară luptând în onoarea 
ei. O clipă mai târziu, el se întinse şi atinse braţul unui paj în trecere 
ca să-i amintească să umple pocalul regelui. Ea amuţi - şi încercă să 
nu pară jignită. 

De îndată ce cupa-i fu umplută, Henric se ridică în picioare. 
Zumzetul petrecerii se mai auzi o clipă, apoi se lăsă liniştea. Lorzii şi 
cavalerii englezii îl priveau cu toţii plini de devotament; erau gata să 
facă orice le-ar fi poruncit. Zărind privirile lor pline de venerație, 
Catherine se simţi mândră de soţul ei. Işi zise, uşurată: „Deci vrea să 
ţină un discurs... şi eu l-am întrerupt... nici nu mi-a trecut prin cap... 
Se gândea la altceva mai important...” 

Amintirea florilor ofilite şi a fundei galbene o făcu să roşească; ce 
copilărie. 

Henric îşi drese glasul. 

— Am fost chemaţi aici pentru a sărbători însoţirea dintre ţările 
noastre printr-un turnir, strigă el suficient de tare încât să-l audă toată 
lumea, schiţând în timp ce vorbea o plecăciune solemnă faţă de 
regina Isabeau şi de soţul ei. 

Chipul i se întunecă. 

— Dar cât timp noi stăm aici, veselindu-ne, duşmanul strânge 
rândurile din ce în ce mai mult, continuă el sumbru. Asediul de la Sens 
a ajuns într-un moment hotărâtor. 

Sens, îşi zise Catherine zăpăcită - oraşul unde erau fortificate 
trupele lui Charles, înconjurate de oamenii lui Henric, aşteptând 
întăriri. Sens era la mai puţin de patruzeci de mile depărtare; dar se 
afla la un milion de mile de serbările în cinstea căsătoriei ei. Ce-avea 
Sens de-a face cu ce se întâmpla astăzi? 

— Noi, cu cavalerii şi ostaşii noştri, am putea hotărî soarta acestui 
asediu, continuă glasul lui Henric. Dacă am fi acolo. 

Dinspre câţiva dintre englezii din cealaltă parte a curţii, care se 
pregăteau de turnir, se făcură auzite, în neorânduială, câteva ovaţii. 
Henric ridică mâna ca să-i potolească. Nu era încă vremea lor. Trebuia 
să termine mai întâi cu formalităţile. Aceştia amuţiră la loc, însă 
Catherine văzu că ochii tuturor englezilor străluceau de speranţă şi 
nerăbdare. 

— Cu îngăduinţa Maiestăţilor lor franceze, continuă solemn regele 
Angliei, făcând încă o plecăciune adâncă faţă de Isabeau şi Charles - 
iar acum, trăgând cu ochiul, Catherine văzu cum chipul mamei ei 
schimonosit de o privire plină de o furie răzbunătoare atât de 
monstruoasă încât ea se înfioră şi-şi întoarse iute privirea înapoi în 
farfurie -, aş vrea să le poruncesc oamenilor mei şi să-i implor pe 
oamenii regelui Franţei să fie gata să ni se alăture, la asediul de la 
Sens. 

Tăcerea care se lăsă acum era plină de noi înţelesuri. Toţi seniorii 


francezi şi burgunzi erau vădit uluiţi. Anumite lucruri erau sfinte. 
Nimeni nu putea întrerupe banchetele regale. Nimeni nu putea 
schimba planurile regelui Franţei. Nu aşa. Nu pentru aşa ceva. Dar 
englezii nu ştiau asta. Toţi lorzii englezi se întorceau, se foiau, trăgeau 
aer în piept, se priveau unii pe alţii şi rânjeau, bucurându-se de 
schimbarea de ritm, gata să pornească de îndată ce li se poruncea. 

— Mai bine o victorie adevărată pe câmpul de bătălie decât să ne 
arătăm degeaba vrednicia aici în curte! spuse Henric, aproape 
strigând, aţâţându-i, astfel că ropote de aplauze şi urale începură 
iarăşi să străbată mulţimea ce se apropia de masa banchetului. Acolo 
vom putea să pornim la atac şi să ne batem şi să ne arătăm 
îndrăzneala şi curajul! Căci nu e faptă de curaj mai mare pe lume ca 
pedepsirea celor ce se fac vinovaţi de răutăţi, pentru ca oamenii 
sărmani să poată trăi! 

lar acum nimic nu-i mai putea reţine pe englezi. Călcând în picioare 
toate regulile etichetei franceze, aceştia se ridicau în picioare, ridicau 
pocalele, băteau în mese şi în picioarele acestora şi râdeau în gura 
mare şi strigau: „Sens! Sens!” şi „Henric!” 

— Foarte bine. N-avem timp de pierdut. Să ne pregătim de drum, 
sfârşi Henric simplu, învăluind sutele de oameni din curte cu un 
zâmbet aprobator. 

Catherine, uluită, îl simţi sărutând-o pe creştetul capului. Apoi 
plecă, mergând foarte repede şi hotărât înapoi spre palat, iar peste 
tot era haos. Englezii începură cu toţii să se adune în jurul 
comandanților mai cunoscuţi, plini de entuziasm, cerând instrucţiuni 
sau îngrămădindu-se spre grajduri şi spre cazarmă ca să ducă porunci 
şi să pregătească armele şi bagajele şi proviziile. Masa era deja pe 
jumătate goală. În câteva minute, mulţimea în neorânduială 
dispăruse. Numai francezii mai rămăseseră la masă, în veşmintele lor 
somptuoase, cu figurile lor lungi, îngrozite, afişând o disperată 
demnitate, neştiind ce să facă. 

— Sire? i se adresă tânărul duce de Burgundia regelui Franţei. 

Dar pe chipul regelui curgeau iarăşi râuri de lacrimi tăcute. El 
murmura: „Bietul Charles, bietul Charles” şi, o dată în plus, Catherine 
nu ştia dacă plângea pentru fiul său ori pentru sine însuşi. 

Isabeau sfârşi prin a lua comanda. Ridicându-se în picioare cât era 
de lată, neagră la faţă de furie neputincioasă, împotriva voinţei ei, 
regina lătră porunca de care aveau nevoie seniorii francezi. 

— Turnirul e anulat. Urmaţi-l pe regele Angliei. 


În după-amiaza aceea, cerul părea atât de jos şi de ameninţător de 
parcă i-ai fi putut atinge vălătucii mari, cenuşii. Pretutindeni era noroi: 
pe fiecare soldat murdar care se târa pe lângă tine, lipit de burta şi de 
picioarele tuturor cailor, în corturi, în cizmele ei, pe fustele ei înnoroite 


până la genunchi. Era singură, în căsuţa pe care Henric o construise 
pentru ea aici, pe cel de-al treilea câmp de luptă unde-l urmase: o 
cocioabă amărâtă făcută din pământ şi paie şi care era plină de 
zgomotele şi clinchetul războiului. 

— Sigur c-o să vii şi tu - vreau ca mireasa mea să-mi fie alături, 
spusese Henric simplu. 

Era o declaraţie de dragoste, aşa cum o înţelegea soţul ei. Acum 
făcea dragoste cu ea în fiecare noapte. Nu mai era obosit. Dar tot 
acum ea văzu că lucrul care-l însufleţea era câmpul de bătălie, nu ea. 
inţelese - prea târziu - că, atunci când voise să devină englezoaică, 
alesese de fapt să devină o parte a maşinii de război a regelui. 

Lui Catherine nici nu-i trecuse prin cap că războiul arăta astfel, 
văzut de-atât de aproape. 

Chiar şi atunci când cei doi regi, două regine, patru duci şi mii de 
alţii de rang mai mărunt porniseră pe neaşteptate spre Sens, imediat 
după nunta ei, chiar şi asta păstrase ceva elegant şi ceremonios, ceva 
asemănător nobleţei turnirurilor cu care era obişnuită din copilărie. 
Erau flamuri şi baniere şi luciri de argint şi fier. Sens se predase după 
o zi-două, într-o zi însorită. Viaţa în corturi păruse a fi o aventură; şi 
nici măcar vederea prizonierilor care treceau în lanţuri pe lângă ea, cu 
feţele lor mohorâte, n-o înspăimântase. 

Dar mai târziu armata engleză mărşăluise mai departe spre 
Montereau, lăsând armata franceză şi pe Isabeau în urmă. Doamnele 
engleze fuseseră trimise înapoi la Calais - dar nu şi Catherine. Apoi 
începuseră pedepsele îngrozitoare. Henric poruncise să se înalțe un 
ştreang chiar la poalele zidurilor. Poruncise ca târgoveţii să fie târâţi 
unul câte unul ca să-l implore în genunchi pe seniorul de Guitry să se 
predea, să deschidă porţile castelului şi să le scape astfel viaţa. 
Catherine n-avea să uite niciodată cum chipul lui Henric rămăsese 
impasibil atunci când, după fiecare tăcere ce se lăsa din spatele 
zidurilor, îşi ridica iarăşi mâna şi privea cum, unul după altul, 
prizonierii cu chipuri pământii se cutremură de groază când li se 
punea ştreangul de gât. N-avea să uite niciodată zgomotele; felul în 
care se zvârcoleau; cum dădeau din picioare. 

lar acum erau la Melun, unde, în ciuda ploilor nesfârşite, soldaţii 
englezi săpau tuneluri şi şanţuri în jurul oraşului. Se băteau prin 
şanţuri. Se băteau în tuneluri. Pe întuneric. Şi erau cu toţii plini de 
noroi. Pretutindeni era noroi. Nesfârşit ca marea. Adânc ca iadul. 

— După ce luăm Melun, ne putem întoarce la Paris, îi repeta Henric. 
Atunci restul teritoriilor o să fie în siguranţă. Parisul o să fie în 
siguranţă. 

Ea încuviinţa din cap, amărâtă. N-avea încotro. Dar nu credea că el 
avea de gând să se oprească. 

Presimţea că, după Melun, după Paris, Henric avea de gând să 


continue lupta; să înainteze, oraş după oraş, sat după sat, spre sud, 
străbătând Franţa, până ce-l va fi alungat pe Charles şi din sud. Pentru 
asta trăia. Nu-şi dorea cu adevărat să se întoarcă înapoi în Anglia. Aşa 
că nici nu-l putea privi în ochi atunci când venea noaptea la ea. Ştia 
deja că a doua zi de dimineaţă avea să se trezească şi să vadă că el 
plecase - întotdeauna pleca înainte de ivirea zorilor -, iar ea se 
cuibărea sub aşternuturi, singură, auzind doar glasurile îngrijorate de 
afară şi vântul care bătea în ferestre şi bubuitul şi răsunetul tunurilor. 


_ PARTEA A V-A 
Inchisoarea vieţii omului 


UNU 


Abia după câteva luni Henric se lăsă îndepărtat de pe câmpul de 
luptă destulă vreme cât să-şi poată duce soţia înapoi în Anglia. Ideea 
întoarcerii nu fusese nici măcar luată în considerare până după 
Crăciunul lor englez sobru, milităresc - într-un Paris care, deşi acum 
era sărăcit şi jerpelit, era măcar la adăpost (sau aproape la adăpost) 
de atacurile Armagnacilor. 

Primul Crăciun ca regină a lui Catherine nu se ridică la înălţimea 
aşteptărilor sale de după întoarcerea în mijlocul civilizaţiei, cu toate că 
era o plăcere să poţi păşi pe coridoarele de piatră şi să nu calci prin 
noroi cât era ziua de lungă. Dar n-avuseseră niciunul din acele 
ritualuri din vremea Crăciunului cu care era obişnuită: nici dansurile, 
nici liturghiile, nici mâncărurile de Crăciun sau întâlnirile cu poporul 
Parisului la care ea se aştepta. Crăciunul englezesc era unul practic: o 
masă încărcată cu mâncare, câteva dansuri, multă bere şi câteva 
daruri ieftine de Anul Nou. Părinţii ei erau închişi în Hôtel Saint-Paul, 
care, atunci când îl vizită - o singură dată - i se păru şi el ciudat de 
tăcut. Nu mai erau nici curteni, nici baluri, iar Anastaise, care 
acceptase rugămintea lui Catherine de a-i purta de grijă regelui, era la 
fel de îngrijorată ca şi mama lui Catherine de unde vor primi următorii 
bani ca să supravieţuiască de pe o zi pe alta. Deşi pe Catherine o 
încânta - sau cel puţin remarca şi găsea asta ciudat - faptul că 
slujitorii de la Luvru, unde stăteau englezii, îi spuneau „Maiestate”, îşi 
dădea în acelaşi timp seama că englezii nu aveau acel obicei de a 
face plecăciuni şi temenele înaintea reginei lor şi de a-i arăta acel 
respect exagerat care îi fusese dintotdeauna acordat mamei ei. 
Accepta saluturile lor scurte şi plecăciunile lor reţinute cu ceva ce 
semăna a nedumerire. Se străduia să se bucure de noua rânduială a 
lucrurilor. Şi zâmbi - doar un pic fără vlagă - atunci când Henric îi făcu 
primul ei cadou, aşa sărăcăcios cum părea - o brățară de aur foarte 
simplă, cu o singură podoabă: literele H şi C, împletite. 

Chiar şi după ce pusese Parisul la adăpost de Armagnaci, Henric n- 
ar prea fi vrut să părăsească Franţa. Engleza lui Catherine era mai 
mult decât şovăielnică - nu se putea obişnui nici măcar acum cu 
adevărat cu ideea de a articula cuvinte în altă limbă decât franceza -, 
însă chiar şi ea era în stare să urmărească strigătele rare, stăruitoare 
ale fraţilor soţului ei în serile când aceştia beau prea mult şi se apucau 
să bată cu pumnii în masă ca ţăranii şi să strige unii la alţii. Intr-o 
noapte, când zgomotele răsunau mai tare ca niciodată, ea se ridică în 
pat şi ascultă. 

— Trebuie să pleci acasă. Nu mai ai niciun ban. Nu-ţi poţi permite 
încă un asediu, îl auzi ea lătrând pe Thomas Clarence. 


Ducii ăştia englezi vorbeau întotdeauna despre bani, de parcă erau 
nişte funcţionari mărunți care trebuiau să-şi pună socotelile în ordine. 
N-aveau nimic din măreţia, din acea gloire la care era învățată să se 
aştepte de la o familie regală. Strâmbă din nas a dezgust. 

— Şi ce să fac? zicea acum Henric, părând la fel de ameţit ca şi 
fratele lui după vreo carafă-două de vin roşu de Ile-de-France. Suntem 
în avantaj. Nebunie ar fi să nu mergem mai departe. 

— Ţi-am tot spus ce să faci. E limpede. Du-ţi fata acasă şi pune-i o 
coroană pe cap, striga Thomas. Atunci o să primeşti zestrea. Trebuie 
să-ţi faci timp pentru asta. Nu trebuie să dureze mult. Cu banii ăia am 
putea merge mai departe. Ţi-am zis de o mie de ori. 

Atentă dintr-o dată, ea se încordă ca să audă răspunsul lui Henric. 
Numai de-ar fi de acord să plece în Anglia... Dar glasurile scăzură într- 
un murmur nedesluşit, iar ea simţi cum i se închideau ochii. 

Când Henric veni în pat, un ceas mai târziu, zgomotul pe care-l făcu 
acesta când se trânti pe pat, complet îmbrăcat, o trezi iarăşi. Soţul ei 
o văzu deschizându-şi ochii şi o sărută. Mirosea a vin. Avea un aer 
pocăit de om ameţit. 

— Te-am ţinut aici prea multă vreme, mormăi el. Nu-i aşa? Thomas 
mi-a tras o săpuneală. Pe bună dreptate. Mi-am neglijat datoria... îmi 
pare rău. Dar e vremea să-ţi vezi şi tu noul cămin... şi să te 
încoronăm... aşa că... acasă, la Westminster... în curând. 

N-o deranja să ştie că Henric voia s-o ducă în Anglia în primul rând 
ca să poată pune mâna pe banii de zestre. Era nerăbdătoare să plece, 
să-şi înceapă noua viaţă, nu încropeala asta de cazarmă. Soţul ei 
făcea ce se cuvenea ducând-o în sfârşit în Anglia, chiar dacă motivele 
lui nu erau cele ideale; întotdeauna avea să facă până la urmă ce se 
cuvenea. Încântată, îl cuprinse în braţe şi încercă să găsească 
cuvintele potrivite pentru a-şi exprima recunoştinţa. Cel puţin cu 
Henric şi cu fraţii lui care fuseseră crescuţi vorbind franceza cu propria 
lor mamă franceză, nu trebuia să se chinuie (cât erau încă în Franţa 
măcar) să găsească aceste cuvinte potrivite într-o limbă străină. 

Dar nu mai era timp de asta. Un sforăit uşor îi dădu de veste că 
Henric adormise în braţele ei. 


Se trezi în curând în Anglia, chiar înainte să apuce să uite de 
lacrimile vărsate la despărţirea de părinţii ei, înainte să apuce să 
tragă adânc în piept mirosul mării care o purta pentru totdeauna spre 
depărtări. 

Poarta spre Anglia îţi apărea înainte de îndată ce reuşeai să-ţi 
croieşti drum prin mlaştinile pustii din preajma oraşului Calais. 
înăuntrul înaltelor fortificaţii ale oraşului, Calais arăta ca orice altă 
aşezare de pe coasta de nord: case de pământ şi nuiele, localnicii plini 
de noroi şi apa sărată lucind printre trestii. Dar aici totul suna străin. 


Nu mai era nici urmă de vorbitor de franceză sau olandeză. Ultimul 
rege al Angliei care se războise cu francezii, Edward al II-lea, îi 
alungase pe toţi localnicii şi colonizase oraşul Calais cu oamenii lui. Ea 
auzea doar murmurul de glasuri străine care şuşoteau. 

Catherine, cocoţată pe cal, se uita în jos la ei. Abia mai asculta 
răpăitul tobelor ce răsunau în vreme ce cavalcada îşi croia drum spre 
castel. Dincolo de tobe şi fluiere, se străduia să asculte glasurile 
acelea ca pe o dovadă a faptului că o porniseră în sfârşit la drum, 
peste mări, chiar înainte să apuce să simtă că părăsise Franţa cu 
adevărat. Cât de ciudat era totul. 

— Aşadar - în sfârşit în Anglia! spuse Henric vesel, când cina 
obligatorie la guvernatorul castelului luă sfârşit, iar regele şi regina 
Angliei se retraseră. Am văzut ce atentă o priveai când am venit. Ce 
părere ai? 

In sinea ei, ea îşi zise: slavă Domnului că n-o să fie peste tot aşa: 
aer sărat, mâncare de campanie şi noroi. Se simţea onorată c-o 
întrebase. Zise: 

— E o fericire să fiu aici. 

Probabil că sinceritatea din glasul ei era vădită. Când o trase spre 
el, zări în ochii lui o strălucire veselă. 


Dar avea să mai aibă încă parte de mult noroi. Noul ei cămin de la 
palatul Westminster stătea cu spatele la un mal al Tamisei, spre o 
mare mlaştină împânzită de trestii ce mărgineau firele de apă, despre 
care se spunea că era plină de rațe şi gângănii şi miasme şi aburi şi 
friguri şi de febră de cum dădea căldura. Priveliştea dinspre răsărit, 
spre îndoielnicele lăcaşuri de plăceri din Southwark şi cea dinspre 
apus, spre mai nevinovatele păduri din Surrey, era destul de plăcută. 
Dar iarna, printre docurile şi funiile şi bărcile localnicilor în cafeniu şi 
cenuşiu care le foloseau ca să pornească după somon şi crap şi biban, 
malul cel mai apropiat al râului se umplea de lebede stranii, cu 
crestături pe ciocuri care arătau ale cui erau, de şobolani care 
mişunau prin papura cafenie, şi de ceaţă. 

Nu-i venea să creadă cât de mică şi de provincială era Londra - pe 
sfert cât Parisul: un târg fortificat, cale de vreo două mile în susul 
râului, dominat de silueta Turnului şi cu un singur pod ce ducea spre 
sălbăticia docurilor şi cocioabelor şi pădurilor şi spre drumurile de pe 
malurile râului dinspre sud, înţesate de prostituate. Nici clădirile 
turtite ale bisericilor şi aşezămintelor religioase ale oraşului propriu- 
zis nu aveau prea mare farmec - nici pe departe la fel de frumoase 
cum erau clădirile colegiilor sau turlele ascuţite ale Universităţii din 
Paris. 

Palatele episcopilor şi ale nobililor de pe marginea râului Strand 
care legau oraşul propriu-zis de Westminster erau castele uriaşe, 


masive, privind spre râu, construite pentru apărare, nu de frumuseţe. 
Unul dintre ele, Savoy, era o ruină înnegrită, iar printre pietre creşteau 
acum copacii. Se spunea că nişte răsculați îl arseseră cu multă vreme 
în urmă, şi fusese lăsat aşa cum era, ca să amintească de cât de 
schimbătoare e soarta şi cât de fragilă e bogăţia. Gândul la răsculați o 
făcu să se înfioare. Ca şi noroiul şi ceața. 

Pâcla pătrundea peste tot; la fel şi vântul muşcător. Nu reuşea să 
scape de mirosul de umezeală. intreg palatul era o uriaşă cazarmă în 
care trăgea curentul din toate părţile, doar cu un număr infim de 
tapiserii şi paravane care să mai ţină frigul la distanţă, atârnate de 
ziduri care păreau să fi absorbit, ca nişte bureţi îngheţaţi, veacuri de 
înfrigurare. Catherine se apucă împreună cu doamnele ei să coasă 
câteva tapiserii noi, după modele franţuzeşti elaborate, reprezentând 
scene de vânătoare, modele pe care doamnele ei engleze declarau în 
felul lor solemn că le admirau, însă se înfioră gândindu-se la cât timp 
avea să le ia ca să le termine. Intre timp, ardeau eroic o mulţime de 
candele şi lumânări şi torţe. Dar părea cu neputinţă să te încălzeşti, 
oricât de multe focuri erau aprinse. 

Desigur, Catherine nu voia să se plângă de nimic. Nici n-ar fi putut 
s-o facă, nici măcar în clipele când se simţea cel mai nelalocul ei şi 
mai însingurată printre străini. Intrase în vigoare o nouă regulă tacită, 
despre care ei nu-i zisese nimeni, conform căreia ea nu mai avea voie 
să vorbească în franceză nici măcar cu cei cu care vorbise 
dintotdeauna în propria-i limbă. De-acum înainte - numai în engleză; 
dacă încerca să vorbească în franceză, începând cu Henric şi 
continuând cu toţi ceilalţi, aceştia îşi luau o privire liniştită şi 
răspundeau în engleză. Ea îşi dorea să se fi străduit mai tare câtă 
vreme era în Franţa. Engleza ei era încă atât de proastă, iar ea nu 
voia să se facă de râs şi să deschidă gura doar ca să nu reuşească să 
se facă înţeleasă, încât simţea cum se chircea tot mai mult într-un fel 
de mască a ei înseşi, mereu surâzătoare, aprobatoare, mereu 
concentrându-se, mereu surprinsă, mereu mult prea politicoasă. 
Văzuse cu câtă satisfacţie cârmuia toate în Franţa mama ei. Dar o 
regină străină care nu reuşea să se facă înţeleasă cum trebuie nu 
părea să aibă prea multe şanse să aibă vreun pic de putere în Anglia. 

Şi nu doar cu regina era aşa. Toate englezoaicele păreau mai 
cuminţi şi mai neîngrijite decât franţuzoaicele şi fără îndoială că aveau 
şi mai puţină putere, atât acasă cât şi la curte. lubirea doamnelor nu 
era considerată aici o înaltă artă, cum era la curtea Franţei, nici nu era 
celebrată în cântece şi poezie, arte care, pe cât îşi putea da seama, în 
limba engleză abia dacă existau. Acesta era un loc unde serbările de 
la curte păreau să nu prea fie altceva decât ceasuri întregi în care se 
mânca şi se bea în tăcere, cu participanţii îmbrăcaţi în veşminte 
simple de culorile malurilor Tamisei - verde umed şi cafeniu murdar şi 


pâclă înnoroită - urmate de acele dansuri grosolane, ca de pe altă 
lume, pe o muzică ţărănească, şi ea ca de pe altă lume, cu bărbaţii ale 
căror glasuri erau schimonosite de bere sau de vin şi ale căror trupuri 
alunecau înainte şi înapoi aproape fără legătură cu ropotul primitiv al 
cântecelor. 

Dar cel puţin acum îl avea alături pe Henric care organiza şederea 
lor în Anglia ca pe încă o campanie militară, iar pe Henric îl ascultau 
cu toţii, aşa că toţi cei pe care-i întâlni se purtau foarte respectuos cu 
ea şi nimeni nu păru să bage de seamă că ea se mulțumea să 
încuviinţeze prosteşte şi să dea din cap şi să se simtă ca o 
caraghioasă pentru că era singura străină aflată în contrast vădit cu 
masa uniformă de culori terne ale englezilor. 

lar Henric era un om de cuvânt. Işi puse de îndată oamenii la 
treabă, ca să-i pregătească încoronarea. Aceasta urma să aibă loc 
înainte de sfârşitul Postului Mare, pentru că trebuiau să se grăbească. 
După ce avea să fie încoronată, el voia s-o ia cu el prin Anglia ca s-o 
arate poporului, înainte să se întoarcă la Westminster în mai, la 
deschiderea Parlamentului. 

Ea ezită să pună întrebări cu privire la ce-ar fi trebuit să poarte în 
toate aceste ocazii solemne. Nimeni nu sugeră că ar trebui să i se facă 
rochii noi, după moda engleză. Işi zise că probabil se aşteptau ca ea 
să poarte rochiile franţuzeşti pe care le adusese cu ea. Asta n-o 
supăra prea tare: rochiile franţuzeşti, strălucitoare ca nestematele, de 
catifea şi mătase erau mult mai frumoase decât orice văzuse în jurul 
ei. Dar ei n-ar fi preferat oare moda engleză? Oare nu le păsa că nu se 
îmbrăca în felul lor? 

Se părea că nu. Poate că ducii englezi nu doreau să scoată din 
pungă alţi bani ca să facă şi hainele reginei lor să arate la fel de 
englezeşti cum se presupunea că avea să fie limba pe care o vorbea. 
Poate că pur şi simplu nu se gândiseră la asta înainte să pornească la 
drum. 

Chiar şi în ceea ce privea încoronarea, Catherine îşi dădu seama că 
erau o grămadă de lucruri pe care nu reuşea să le priceapă. 

Abia la sfârşitul unei întruniri a Consiliului în care Henric îi explicase 
cu grijă orarul final stabilit pentru cele două zile ale ceremoniei ei de 
încoronare, începând cu şederea peste noapte în apartamentele 
regale din Turn, continuând cu barca masivă ce avea să o poarte în 
josul râului, cu serenadele, cu stofele de aur, cu artificiile şi până la 
ceremonia şi la serbarea de la palatul Westminster, ei îi trecu prin 
minte să întrebe (găsindu-şi şovăielnic cuvintele în engleză): 

— Dar tu unde o să fii? 

Henric o privi uimit, apoi râse când îşi dădu seama ce voia să 
spună. 

— Nu împreună cu tine, zise el, nu fără bunătate. E încoronarea ta. 


O să fii de una singură. 

— Dar... se poticni ea, neştiind cum să-şi exprime teama. 

Făcu ochii mari; trase aer în piept. 

N-avea niciun rost. 

Henric o bătu uşor peste mână. 

— Aşa e obiceiul nostru, spuse el liniştit. 

Nu mai era nimic de zis. 

Când veni vremea, ceremonia îi plăcu, în realitate. La urma urmei, 
n-avea de ce să-şi facă griji. La fiecare pas era cineva care să o 
îndemne, politicos, dar ferm, să facă următorul lucru pe care trebuia 
să-l facă. Gândiseră totul pentru ea. Nu lăsaseră nimic la voia 
întâmplării. Când ajunse să se aşeze la masă, la banchetul de post de 
la palatul Westminster şi să-i privească pe supuşii soţului ei - acum şi 
supuşii ei, se certă ea când se surprinse gândind astfel - înfigându-şi 
dinţii în somonul, calcanul, sturionii, racii, porcii de mare, melcii, 
mrenele şi linii de pe masă, tremura toată de uşurare. 

Între un fel şi altul, apăru de fiecare dată câte o surpriză de 
cofetărie, o sculptură din fire de zahăr întărit. Când erau aduse în sală, 
izbucneau cu toţii în ovaţii şi urlete ca de lup. Cel mai grozav fu un 
tigru splendid, cu dungi de zahăr galbene şi negre, călăuzit de Sfântul 
Gheorghe. La vederea lui, sala era în delir - toţi strigau şi băteau cu 
picioarele pe sub masă. 

De obicei, găsea obiceiul englezesc al bătutului din picioare ciudat 
şi oarecum ameninţător. Dar acum se lăsă cuprinsă de euforia 
generală. Catherine deschise gura să râdă. Apoi, privind în jur, îşi 
dădu seama că nimeni nu era dispus să o privească, ca să se 
veselească împreună cu ea. Toţi se bucurau de acest moment 
împreună cu altcineva. Nesigură, privind pe furiş dintr-o parte în alta, 
înainte să-şi întoarcă privirile înapoi spre tigru, ea afişă un zâmbet 
hotărât. Era fie un surâs regal, fie surâsul unui străin fără de prieteni. 
Sau poate că cele două erau unul şi-acelaşi lucru. 


— Te-ai purtat bine, îi zise Henric în noaptea aceea. 

Glasul îi era cald. Catherine era încântată. 

işi dorea atât de mult să se poarte bine acum, de dragul lui. Se 
simţea singură; dar de soţul ei cel puţin era îndeajuns de legată ca să 
fie sigură că, atunci când o privea, avea să-i vorbească, să se asigure 
că înţelegea ce se întâmpla în jurul ei şi să o răsplătească apoi cu 
aprecierea lui, dacă ea reuşea să facă faţă cu bine. Poate că tocmai 
această căldură pe care o inspira Henric ori de câte ori alegea pe 
cineva ca să-i arate pentru o clipă minunată aprecierea lui era ceea 
ce-i făcea pe soldaţii şi slujitorii lui atât de devotați, îşi zicea ea - atât 
de pregătiţi să-şi înfrunte temerile, de dragul lui. Acum împărtăşea şi 
ea devotamentul lor. N-avea de cine altcineva să se ataşeze. Trăia 


pentru surâsurile lui aprobatoare; se ofilea când o uita. 

Infăşurându-se în jurul ei, pe jumătate dansând, pe jumătate 
împingând-o spre pat, el îi şopti la ureche: 

— Mâine - St. Albans. 

O împinse în jos pe pături. Ea râse privind în sus, spre el, uşurată 
să-şi vadă sentimentele reflectate pe chipul lui surâzător. El adăugă: 

— lar în curând, un moştenitor. 


După St. Albans, urmară multe alte oraşe şi reşedinţe, vreme de 
opt săptămâni. Mai întâi se duseră la Bristol şi Shrewsbury şi la 
castelul Kenilworth. Plecară apoi către nord, la Coventry şi Leicester, 
Nottingham şi Pontefract, York şi Bridlington. Porniră spre sud şi spre 
est, către Lincoln şi Lynn, la altarul sfânt din Walsingham şi la 
Norwich, înainte ca procesiunea să se întoarcă înapoi la Londra, la 
timp pentru întrunirea Parlamentului de la Westminster. 

Catherine nu mai mersese niciodată atât de mult călare. La fiecare 
popas, purtase aceleaşi trei rochii franţuzeşti. Nimeni nu spuse nici 
măcar un cuvânt cu privire la ce purta. N-aveau vreme de frivolităţi. 

— Să-mi spui dacă e prea mult pentru tine, îi spunea Henric serios, 
cu bunătate, la fiecare popas. Nu vrem să facem nimic care ţi-ar 
putea afecta sănătatea. 

Şi îi arunca acea privire întrebătoare - oare zămislise deja un 
prunc? - dar fără să întrebe direct sau s-o facă să se simtă prost 
pentru că nu era încă grea. li era atât de recunoscătoare lui Henric 
pentru tactul lui; era atât de plină de admiraţie pentru el. Delicateţea 
lui o făcu să se roage, cu din ce în ce mai multă smerenie, să 
zămislească băiatul de care aveau nevoie. 

Şi totuşi se simţea din ce în ce mai nelalocul ei. Discuţiile publice de 
la fiecare popas o nelinişteau. La fiecare banchet, în discuţiile cu toţi 
primarii şi cu toţi lorzii, Henric avea un singur subiect de discuţie: cum 
să strângă mai mulţi bani pentru război. lar dorinţa regelui Angliei de 
a se întoarce la războiul de dincolo de mări deveni şi mai vizibilă după 
York, unde îi ajunse vestea că fratele lui Henric, Thomas, ducele de 
Clarence, fusese ucis în Franţa, lângă Anjou. Nu că Henric şi-ar fi jelit 
fratele în faţa lui Catherine sau a oricui altcuiva. Insă el se închisese în 
odaie o zi întreagă şi amânase plecarea cu două zile şi poruncise să se 
ţină la catedrala din York o liturghie solemnă. lar după aceea nu se 
putea împiedica să nu vorbească pretutindeni, cu aprindere, despre 
războiul în care murise Clarence. 

— Desigur, am obţinut multe, spunea el, privindu-şi cu modestie 
mâinile, în timp ce le număra pe degete victorie după victorie, 
începând cu Azincourt. Cel puţin deocamdată, Parisul e în siguranţă. 

Dar apoi chipul lui se asprea, iar toţi cei care îl ascultau se aplecau 
înainte, cuprinşi deja de nerăbdare, gata să-l ajute. 


— Dar Parisul nu e cu totul sigur, continua Henric. Delfinul Charles 
tot şi-ar mai putea desfăşura forţele pe o arie vastă în jurul oraşului. 
Trebuie să izolăm de el toată Franţa de Nord înainte să reuşim să-l 
urmărim şi în sud şi să terminăm cu el. 

lar în acel moment baronul sau ducele locului, oricare ar fi fost el, 
încuviinţa din cap şi calcula câţi oameni sau câţi bani ar putea strânge 
de pe pământurile lui ca să-l ajute să ducă la bun sfârşit cucerirea 
Franţei. 

Henric nu plecă din niciun oraş fără o promisiune solemnă de 
ajutor. 

Se întoarseră la Londra tocmai la timp ca să vadă cum se strângeau 
arborii de mai, cu fundele lăsate să atârne în neorânduială. („La anul”, 
îi zisese Henric, urmărindu-i privirea, „o să vedem dansurile anul 
viitor; o să-ţi placă”) -, în noaptea dinainte de întrunirea 
Parlamentului. Intrară în sala mare a palatului mână în mână, iar acolo 
fură primiţi de o mare mulţime de oameni în veşminte întunecate. 
Catherine zâmbi şi salută din cap, ascunzându-se pe jumătate în 
spatele lui Henric. La scurtă vreme după aceea, i se îngădui să plece. 

Avea nevoie să fugă de ceremonii şi de discursurile bărbaţilor. Era 
extenuată. Şi era plină de o tainică speranţă. Sângerarea ei lunară 
întârziase cu o zi. Cât timp dura întrunirea Parlamentului, voia să se 
ducă la mănăstire şi să se roage să aibă un băiat, dacă doamnele ei 
engleze aveau s-o lase. 

Parlamentului îi luă doar zece zile ca să ratifice Tratatul de la 
Troyes, prin care erau confirmate victoriile de până acum ale lui 
Henric în Franţa, să oficializeze recunoaşterea căsătoriei lui cu 
Catherine şi să-i dea mai mulţi bani. Urma să primească o zecime din 
veniturile clerului şi o zecime din cele ale lorzilor laici. Cu cele 38.000 
de lire împrumut pe care putea conta - dintre care jumătate 
proveneau din turul regelui şi al reginei prin Anglia, îi explică el - banii 
aveau să-i ajungă pentru încă un sezon de campanie, fără să se atingă 
de zestrea lui Catherine, pe care probabil avea să mai dureze până ce 
o primea. 

— Şi cealaltă jumătate a împrumutului de unde vine? îndrăznise 
Catherine să întrebe. 

Nu-şi dăduse seama cât de repede se puteau strânge banii - cât de 
repede Henric ar putea să plece iarăşi la război. 

— Oh, răspunse Henric, iar pentru o clipă zări o lucire veselă în 
ochii lui. De la cel mai bun sprijinitor al meu - unchiul meu, episcopul 
de Beaufort. 

Catherine îl întâlnise pe Beaufort, dar nu reuşise să-l distingă clar 
din grămada de rude regale. 

— Grozav de alunecos. Nu e de încredere. Voia să fie cardinal. Am 
pus eu cruce la asta; aşa că acum încearcă iarăşi să-mi intre în graţii 


strângând averi pentru mine. Şi-i sunt recunoscător... Sigur că-i sunt 
recunoscător, îi făcu el cu ochiul. Dar tot n-o să-şi primească pălăria 
de cardinal. 

Henric era foarte preocupat de discuţiile din Parlament. Abia dacă 
putea sta locului. Se plimba în sus şi-n jos, pe gânduri, seara, după ce 
şedinţele din Parlament luau sfârşit; chema slujitorii, punându-i să 
trimită mesaje unor oameni pe care Catherine nu-i cunoştea, chiar şi 
după cină; chiar şi în zori. 

Ei îi era uşor să-şi păstreze taina. Henric era prea ocupat cu 
Parlamentul ca să mai facă altceva decât să se trântească noaptea pe 
pat, să facă rapid dragoste cu ea şi să adoarmă aproape fără să-şi 
spună vreun cuvânt. Ea avea neplăcuta bănuială că până şi faptul că 
mai făcea dragoste cu ea lui îi apărea poate acum ca o datorie. 

Catherine stătea foarte liniştită toată ziua, cosând la colţul ei de 
tapiserie, fără să stea de vorbă cu doamnele ei care îi vorbeau numai 
în engleză şi rugându-se să-i poată da lui Henric de veste că era 
însărcinată înainte ca acesta să plece. 

Vedea cum soţul său îi acorda din ce în ce mai puţină atenţie, iar 
asta-i frângea inima. Pricepea că mintea lui era deja pe drumul spre 
Franţa. Ea nu voia să se întoarcă pe câmpul de bătălie. El nu-i ceruse 
asta; iar dacă era însărcinată, nici n-ar fi putut. Dar nici nu voia să fie 
lăsată singură aici. 

Aşa că se simţi surprinsă şi onorată când, în dimineaţa însorită 
dinainte de ziua închiderii Parlamentului, Henric trimise după ea, 
cerându-i să-l însoţească în afara palatului ca să vadă o întrecere între 
slujitorii de la palat şi târgoveţii din Westminster. 

La întrecere era o mare mulţime de oameni. Ghemurile de oameni 
din jurul lui Henric se întoarseră îndată şi veniră spre ea şi spre 
doamnele ei. Henric îi făcu o plecăciune, apoi o luă de braţ şi o 
conduse prin mulţime, în timp ce suitele lor se uneau şi-i urmau. 
Catherine simţi razele strălucitoare încălzindu-i spinarea şi încălzindu-i 
şi inima, când văzu cu câtă generozitate o întâmpina stăpânul ei. Cea 
mai isteaţă dintre doamnele ei, Elizabeth Ryman, îi explicase deja 
regulile întrecerii: era un joc în care jucătorii atacau pe rând un om de 
paie îmbrăcat ca un sarazin cu turban, încercând să lovească scutul 
ataşat de braţul lui stâng. Catherine îşi înăbuşise îngrijorarea la 
gândul că probabil nu înţelesese bine, pentru că jocul părea atât de 
primitiv şi grosolan încât nu părea vrednic de prezenţa familiei regale. 
Acum, când primul membru al echipei palatului începu să alerge spre 
acesta, Henric îi arătă râzând manechinul din mijlocul câmpiei - un 
monstru înalt de opt picioare şi jumătate, cu un turban colorat, înfipt 
pe un pivot. Pe lângă scutul prins de braţul stâng, avea şi o sabie de 
jucărie, din lemn, legată de mâna dreaptă. 

— Trebuie să fii atent cum ţinteşti cu lancea, începu el, dar 


explicaţia lui fu întreruptă de evenimente. 

Lancea  slujitorului trecu pe lângă ţinta desenată pe scut şi 
destabiliză manechinul. Acesta se întoarse iute pe loc, în locaşul său, 
atât de repede şi de brutal încât, atunci când sabia din mâna lui 
dreaptă îl izbi pe nefericitul slujitor, îl făcu să cadă grămadă. 

Henric hohoti de râs, ca toată lumea, când omul se sculă ameţit în 
picioare, cu faţa plină de noroi. Şovăitoare, nereuşind să priceapă ce 
era de râs, dar voind totuşi să facă şi ea ca ceilalţi, Catherine chicoti şi 
ea. 
Slujitorii de la palat pierdură întrecerea. Târgoveţii primiră premiul: 
un păun cu coada lui verde-albastră atârnând încă maiestuos, deşi 
cam caraghios de trupul lui jumulit, fără viaţă. Henric li-l oferi el 
însuşi, în râsetele şi ovaţiile celor două echipe. 

Ce grosolan, îşi zise Catherine, încercând să nu se bosumfle. De ce 
şi-o da atâta osteneală? 

Dar începu să-şi zică totuşi că ar putea înţelege motivul pentru 
care, după prezentarea premiului şi după ce echipa slujitorilor se 
retrăsese în palat, Henric îşi adună oamenii în jurul lui şi le dădu 
fiecăruia câte o monedă din punga pe care o avea la cingătoare, 
mulţumindu-i cu un rânjet fiecăruia dintre oamenii ce-i stăteau 
recunoscători înainte şi strângându-le mâinile. 

Era doar câte o monedă la fiecare. Dar bucuria lor era atât de 
intensă. Dintr-o dată, Catherine îşi dădu seama că nu-şi amintea să-i fi 
văzut vreodată pe părinţii ei plătind ei înşişi pe cineva; nu ştia dacă 
simplul gest de a plăti pe cineva ar fi putut aduce şi pe chipurile 
francezilor aceleaşi zâmbete radioase. In Franţa, îşi spunea ea, se 
vorbea mult mai mult despre faptul că trupul regelui era o minune şi 
că regele însuşi era în stare să facă minuni, vindecând bolnavii cu 
atingerea mâinilor lui vindecătoare şi se mai vorbea despre regi ca 
fiind sfinţi. Dar se vorbea prea arareori despre lucruri atât de simple 
precum plata soldei, chiar şi prin intermediari - şi absolut niciodată 
direct. Poate că n-aveai nevoie de un alai de nori de slavă cerească 
pentru a domni bine. Poate că tot ce-i trebuia unui rege era să te poţi 
bizui pe el. 

Aşa era foarte adesea Anglia, pricepu ea, simțindu-se dintr-o dată 
încântată că se găsea aici. Nu era la fel de frumoasă sau de elegantă 
sau de fastuoasă cum şi-ar fi dorit; mai plicticoasă şi mai urâtă şi mai 
provincială decât Franţa în aproape orice privinţă, de fapt; dar nu mai 
era aşa de groaznică când te obişnuiai cu ea. Poate că pacea era 
întotdeauna plicticoasă. Ce era important era că Henric muncea din 
greu ca să păstreze pacea şi se îngrijea de oamenii lui şi îi făcea să fie 
fericiţi. lar ăsta era un lucru impresionant, în felul lui discret. 


Henric urma să pornească spre Canterbury îndată după închiderea 


Parlamentului, împreună cu reprezentanţii acestuia, gata să plece 
spre Franţa în câteva zile. Trupele şi proviziile îl aşteptau acolo. 

Catherine şi doamnele ei urmau să călătorească separat, un ceas 
mai târziu, ca să li se alăture şi să-i conducă. 

În orice caz, ăsta era planul. Catherine privea cuferele şi sacii 
rânduiţi pentru călătoria ei călare din după-amiaza aceea şi asculta 
cum procesiunea bărbaţilor înainta pe strada de sub fereastra ei. 

Dar dintr-o dată se trezi pe podea, cu capul ocrotit de mâinile 
doamnei Ryman, întrebându-se de ce se simţea atât de ameţită. 

— Aţi leşinat, îi spuse doamna Ryman, în timp ce chipul ei se mişca 
îngrijorător dintr-o parte în alta, deasupra ei. 

Capetele celorlalte doamne erau şi ele aplecate în jos spre ea, cu 
privirile lor flămânde pline de o unică speranţă. Insă numai doamna 
Ryman îndrăzni să-i dea glas: 

— Aţi rămas grea? 


Doamna Ryman îi spuse că nu avea voie să pornească spre 
Canterbury, nici măcar în litieră. 

— Dar - vreau să-i spun soţului meu... zise Catherine. Că sunt... 

Nu ştia cuvântul englezesc pentru „însărcinată”. Pauza pe care o 
făcu încercând să găsească un mod mai hotărât de a-şi exprima 
gândul o făcu să piardă disputa. 

— Puteţi să-i scrieţi, spuse doamna Ryman. Aşa veţi fi mai în 
siguranţă. 

Doamna Ryman luă scurta scrisoare a lui Catherine către soţul ei 
prin care îi anunţa vestea. Catherine se gândise că s-ar fi putut ca 
Henric să-şi amâne plecarea, să se întoarcă înapoi la Londra, călare, 
ca să se bucure împreună de această veste şi să-şi ia rămas-bun. Dar 
nu fu aşa. El nu făcu nimic mai mult decât ce se cuvenea. li dărui 
doamnei Ryman o recompensă mare - un conac pe undeva. Şi trimise 
poruncă să se înalțe rugăciuni pentru o naştere uşoară. 

N-ar fi avut de făcut mai mult de o zi călare, îşi zise Catherine, 
neconsolată. 

Dar n-avea rost să se plângă. Ştia că prioritatea lui Henric era 
războiul, întoarcerea în Franţa. Ştia că doamnele ei ar fi crezut-o 
îngrozitor de răsfăţată dacă se plângea. Aşa că porunci să se ţină 
liturghiile şi îşi păstră pentru sine sentimentele rănite. 


DOI 


Catherine zăcuse astfel ziua întreagă, ceasuri întregi, privindu-şi 
pruncul - complet sleită de puteri, dar şi pe deplin împăcată. 

N-o supărau nici durerile, nici junghiurile sau săculeţul moale de 
piele care încă-i atârna pe oase şi nici măcar reflexia straniu de urâtă 
a unei femei mult mai bătrâne, cu cearcăne întunecate la ochi şi o cu 
bărbie informă, care privise spre ea din oglinda pe care i-o aduseseră. 
Le alungase atunci când încercaseră să-i împletească părul şi să o 
facă frumoasă, după baie. N-avea nevoie să i se împletească flori în 
păr. Era curată şi-i era cald şi bine şi nu mai avea febră; îi venea 
laptele; asta era tot ce conta. Asta şi mica fiinţă care privea spre ea. 

Îşi făcuse datoria. Îşi meritase coroana engleză. Avea un fiu: un 
rege pentru Anglia. 

Dar adevărul era că nu-i păsa de sângele regesc al fiului ei. Era 
prea copleşită de uimire pentru simpla sa existenţă. Pruncul ei avea 
ochi mari, albaştri, întrebători şi degeţele mici, desăvârşite, care se 
strângeau rozalii în jurul degetelor ei şi o ţineau strâns atunci când ea 
îşi punea degetul uriaş în palma lui. Trupşorul lui se transforma într-o 
morişcă de mâini şi picioare neliniştite dacă ea se mişca prea repede. 
Când dormea, tresărea şi fornăia de parcă visa; dar despre ce-ar fi 
putut oare visa o fiinţă atât de proaspătă, atât de tânără şi care nu 
ştia nimic despre lume? Era atât de înconjurat de taină. Era atât de 
mic, de neajutorat; nici nu se putea mişca singur. Insă dacă îl punea 
pe pat la distanţă de ea, într-o clipită îi simţea trupul micuţ 
abandonându-se moale, sprijinit de trupul ei: reuşea cumva să se 
târască până la ea - fără ajutorul muşchilor, fără să înţeleagă ce 
făcea, plin doar de fireasca-i nevoie copilărească de căldură şi 
dragoste. Creştetul capului îi mirosea a lapte - a fericire, îşi zicea ea, 
trăgându-l spre el ca să-l mai sărute o dată, ştiind că avea să-i 
dăruiască toată căldura şi dragostea pe care şi le-ar putea dori un 
copil în fiecare zi a celor şapte ani pe care-i va petrece în grija mamei 
sale, şi pentru tot restul vieţii lui, chiar şi după ce aveau să i-l ia ca să- 
| înveţe să devină bărbat. Nu-şi putea închipui acel viitor; dar, pentru 
prima dată în viaţa ei, era pe deplin încredinţată că acesta avea să fie 
plin de fericire. Avea să facă ea în aşa fel încât să fie. Cât de frumos 
era. 

Nu se obosi să-şi întoarcă privirea atunci când veniră să se 
îngrijească de ea. Nu cunoştea numele moaşelor sau ale doicilor. N- 
avea nevoie să le ştie. Avea tot ce-i trebuia chiar aici, în această 
încăpere. Nu-şi dorea nimic mai mult decât să fie lăsată să-şi petreacă 
împreună cu pruncul cele patruzeci de zile ale lăuziei ei, până în ziua 
când avea să fie îmbisericită şi să se întoarcă în lume. Nu-şi dorea 
altceva decât să înveţe să-l cunoască, netulburată. 


Prima tulburare veni cu mult înainte de sfârşitul celor patruzeci de 
zile. 

Intr-o dimineaţă, Catherine îşi ridică privirea şi o descoperi pe 
doamna Ryman care stătea hotărâtă în pragul uşii mormăind un „Vă 
rog...” şi un „Dacă lnălţimea Voastră ar avea bunătatea...”, până ce 
Catherine, împotriva voinţei ei, fu nevoită să accepte această 
prezenţă străină. 

Privi în sus. Doamna Ryman era una dintre acele englezoaice cu 
picioarele pe pământ, cu o faţă lată, rozalie, încreţită, ca un măr. 
Intâlnind privirea lui Catherine, ea se înroşi şi făcu o scurtă reverență, 
cu un rânjet ciudat care-i ascundea doar pe jumătate firea de dădacă 
bătăioasă. In cele nouă luni care trecuseră de la plecarea lui Henric, 
Catherine sfârşise prin a o uri pe doamna Ryman. Dar doamna Ryman 
ştia cum să aibă mereu ultimul cuvânt înaintea stăpânei ei - ştia că 
stăpânei sale nu-i plăcea să fie nevoită să încerce să vorbească în 
engleză nici acum, după atâtea luni; ştia cât de tare ura să se trădeze 
de fiecare dată când deschidea gura prin cuvintele care-i ieşeau din 
gură strâmbe şi şovăielnice şi faptul că propriu-i glas o făcea să se 
simtă ca o caraghioasă. Doamna Ryman aştepta până ce Catherine 
greşea un cuvânt. Apoi, când o vedea pe Catherine că dă înapoi, îi 
spunea, cu solemnitatea ei făinoasă, ce avea de făcut - îi repeta de o 
mie de ori, dacă trebuia, dar întotdeauna politicos - până ce Catherine 
o asculta. 

— A sosit un sol, Maiestate, îi spunea acum femeia, insistând să 
vorbească rar, strâmbându-se de parcă vorbea cu un idiot, aducând 
veşti de la Maiestatea Sa regele, din Franţa. 

Catherine zâmbi. Aşadar Henric aflase că avea un fiu. Aceasta era 
clipa pe care o aştepta. Intinse mâna, aşteptând scrisoarea. 

Femeia clătină din cap. 

— Vrea să v-o înmâneze el însuşi, spuse ea cu glas îndoit. Spune că 
aceasta este voia regelui. 

Imposibil. Bărbaţii nu puteau intra aici, în încăperile unde născuse, 
nu? Nu înainte ca ea să fie îmbisericită. Sprâncenele lui Catherine se 
ridicară. Zise, în engleza ei nearticulată, cu o undă de întrebare în 
glas: 

— Dar... eu... nu-l... pot... primi. 

Englezii aveau obiceiurile lor; nu voiau să calce cumva strâmb. lar 
ea greşea întotdeauna, ştia bine; o punea mereu pe doamna Ryman 
într-o poziţie stânjenitoare. 

Nu, pricepu ea, înainte să apuce să termine ce-avea de spus: s-ar fi 
gândit la asta. Nimeni nu încălca poruncile regelui, aşa că aveau să 
găsească o cale să se convingă singuri că se cuvenea ca acest 
oaspete să fie primit de Catherine; sigur că asta o să facă. Femeia 
purta deja pe braţ o mantie lungă, brodată în care s-o înfăşoare. 


Desigur că o adusese ca s-o îmbrace pe Catherine ca să-şi poată primi 
oaspetele. Ea se ridică ascultătoare şi se lăsă îmbrăcată, amintindu-şi 
dintr-o dată de chipul palid şi rotund care se holbase la ea din oglindă, 
dorindu-şi să-şi fi lăsat totuşi doamnele să-i împletească şi să-i 
împodobească părul. 

— Vom merge aici, Maiestate - în cabinet. Mult mai potrivit să-l 
primiţi pe oaspetele vostru acolo, spunea femeia, încă articulând 
excesiv, chinuitor de rar fiecare cuvânt. 

Apoi porni spre pat ca să-l ia în braţe pe micul prinţ care se 
strecurase de sub pătura lui şi stătea acum gol, înfăşurat doar cu un 
şervet mototolit, străbătut de o rază de soare. 

Oricât de supusă fusese până acum, Catherine n-avea de gând să 
îngăduie şi asta. Păşi cu abilitate înaintea femeii şi îşi luă ea însăşi fiul 
în braţe; îi înfăşură cu grijă pătura peste mâini şi picioare; îi sprijini 
capul şi gâtul pe un braţ. Avea să-l ţină chiar ea. 

Femeia îşi muşcă buzele, dar nu zise nimic. Am mai săvârşit încă o 
crimă împotriva etichetei engleze, îşi zise Catherine, legănându-şi 
pruncul sprijinit de ea, bucurându-se de căldura acestei noi vieţi care 
ieşise în chip atât de tainic din propriu-i trup. Dar nu-i păsa. Era copilul 
ei. Vestitorul va voi să-l vadă. Avea să-l poarte ea însăşi în braţe. 

Femeia o conduse. Catherine îşi pusese amândouă braţele în jurul 
pruncului al cărui trup se potrivea atât de firesc pe trupul său. Il 
privea încă pe micul Harry, fixându-şi în amintire expresia din ochii lui, 
când trimisul, de la celălalt capăt al cabinetului, începu să-i facă o 
plecăciune adâncă. 

Ea continuă să-şi legene pruncul şi să aştepte, fără s-o supere prea 
tare întreruperea. Cel puţin aici era simplu să faci ce se aştepta de la 
tine. Totul mergea bine, dacă făceai de fiecare dată exact ce ţi se 
spunea. 

Işi zicea că nimic n-ar fi putut să tulbure liniştea care o cuprinsese. 

ÎI recunoscu însă cu surprindere, când acesta-şi încheie 
plecăciunea, pe bărbatul din faţa ei, înalt şi lat în umeri, înaintând prin 
penumbră, purtând un document cu pecete care trebuie să fi fost 
scrisoarea lui Henric şi rostind: 

— Un băiat frumos şi sănătos. 

Rostise cuvintele cuviincios şi liniştit, dar fără vreun strop din 
căldura şi afecțiunea din glasurile tuturor femeilor pe care le auzise 
spunând cam acelaşi lucru în ultimele două săptămâni. El îşi fixase 
privirile spre mânuţele agitate şi spre degeţelele care se îndoiau şi se 
dezdoiau pe lângă nasul lui, iar nu asupra mamei pruncului. Avea 
buzele strânse, de parcă n-ar fi vrut să se găsească acolo, rostind 
aceste cuvinte. Dar cel puţin vorbea în franceză. Asta era o bucurie. 
Nu mai auzise vorbindu-se franceză de luni de zile. 

— Owain Tudor, zise ea, cu un surâs. 


Poate că sunetul limbii ei materne o impresionase, sau poate 
încrederea pe care i-o dădea faptul că-şi împlinise scopul în viaţă în 
pruncul pe care-l ţinea în braţe. Sau poate că era doar însingurarea de 
care-şi amintea acum atât de dureros - acel junghi în spinare care-i 
amintea că privirea neprietenoasă a doamnei Ryman era ca 
întotdeauna aţintită asupra ei. lar doamna de onoare clătina din cap în 
spatele ei auzind cuvintele pe care trimisul le murmurase în limba 
franceză. 

In orice caz, se trezi privindu-l pe Owain cu toată căldura regăsirii 
unui prieten vechi demult pierdut. Trupul ei încă doborât de chinurile 
naşterii nu-şi putea aminti şi nici măcar închipui vreo dorinţă 
trupească, fie şi pentru acest bărbat care fusese cândva, pentru 
scurtă vreme, iubitul ei; dar Owain era un om care-i fusese apropiat, 
care-i amintea de o vară nebună, de parfumul uleiului de trandafiri, de 
tinereţe şi de sunetele Parisului. lar în Anglia avea atât de puţini 
prieteni, în întunericul de decembrie. 

El nu-i răspunse la zâmbet. 

li întinse doar scrisoarea. 

Trecu ceva vreme până-şi aminti de ultima dată când se văzuseră; 
de cruzimea copilărească cu care-l umilise în public, în acea seară 
când îl silise să-şi citească singur poemele, cu glas tare. O răzbunare 
prostească, înţelegea ea acum, pentru că singurul motiv pentru care 
fusese furioasă pe el era faptul că el îi înţelesese soarta şi o făcuse să 
se întoarcă la ea. Ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare. Acum, când 
înţelegea că-şi primea soarta cu bucurie, ar fi trebuit să-i fie 
recunoscătoare. Şi să-i fie ruşine. 

El îi ţinea întins încă pergamentul. 

— Maiestate, aţi dori să citiţi scrisoarea soţului vostru? spuse Owain 
răbdător, când ea nu făcu nimic ca să rupă tăcerea. 

Catherine încuviinţă, păstrându-şi ochii mari aţintiţi asupra lui, ca o 
bufniţă, sperând că va avea prilejul să-i ceară iertare şi sperând că el 
avea să primească. Căci până la urmă toate acele tulburări se 
petrecuseră parcă într-o altă viaţă. 

Luă scrisoarea. Văzu, uluită, că el era îmbrăcat în veşminte 
monahale, negre, cu glugă. Veşminte de augustinian - un frate laic, 
pricepu ea, pentru că era încă în lume, mergând de colo-colo, nu 
închis pe undeva într-o mănăstire. Un smerit călugăr augustinian. 

De ce? se trezi ea întrebându-se prosteşte. Fără îndoială că nu e 
călugăr. Oare trăieşte cerând de pomană; sau are grijă de albine? De 
ce e îmbrăcat astfel? 

Nu reuşea să-şi închipuie. Sigur că nu putea avea nimic de-a face 
cu... poemele? Cu ea? 

Rupse pecetea. 

Pentru că ea nu dădea semne că ar fi vrut să înceapă să citească, 


Owain Tudor adăugă: 

— Acesta doreşte să vă transmită că a primit vestea naşterii fiului 
vostru cu smerită bucurie şi cu preacucernică şi vie mulţumire 
sufletească, fericirea sa fiind împărtăşită de întreaga oaste engleză... 
şi voieşte să luaţi cu evlavie parte cât de curând la o liturghie în 
cinstea Preasfintei Treimi, rugându-vă cu umilinţă ca faptele şi căile 
lui să fie îndreptate, fericit decurgând una din cealaltă, spre mărirea şi 
slava lui Dumnezeu. 

Ea încuviinţă. Dintr-o dată, se lăsă pradă nerăbdării pe care 
încercase să şi-o înăbuşe de când Henric dispăruse în Franţa, 
netrimiţându-i nicio scrisoare, niciun dar, nimic altceva decât 
înştiinţări militare şi instrucţiuni ca să facă toate cele cuvenite. Dintr-o 
dată, fu copleşită de pica pe care i-o purta doamnei Elizabeth Ryman, 
care stătea atât de enervant în spatele ei, ascunsă vederii. Elizabeth 
Ryman, care avusese în grijă, atunci când îi venise vremea să nască, 
racla purtând giuvaierul de argint în care era ferecat prepuţul 
Domnului nostru. Era renumit în Franţa pentru că ajuta femeile la 
naştere. Henric se îngrijise să i-l trimită la timp, înainte ca ea să se 
închidă în odăile ei. Era exact acel fel de detaliu de care Henric se 
îngrijea neabătut: acel soi de a-şi arăta grija faţă de ea a făcut să 
câştige inimile oamenilor de pe ambele maluri ale Mânecii. De fapt, ea 
nu voise să aibă relicva cu ea în încăpere atunci când îi veni vremea, 
cu împletiturile şi colţurile de argint ale somptuoasei racle de argint 
lucind şi pâlpâind la lumina focului, răspândind miros de tămâie şi de 
lemn putred; dar Elizabeth Ryman insistase. Era încăpăţânată ca un 
catâr. Cuvântul regelui era lege. Dorinţele personale ale lui Catherine 
nu contau pentru ea. Trebuise să se dea bătută. 

Acum Henric îi scria să se îngrijească de îmbisericirea lui Harry, iar 
Owain Tudor, care îi fusese prieten, îi citea poruncile regelui cu acel 
glas oficial şi solemn pe care-l foloseau aici cu toţii. 

Sigur că pusese ca pruncul să fie botezat şi confirmat la câteva 
ceasuri de la naştere. Fuseseră ţinute tot felul de liturghii solemne. 
Ştia ce avea de făcut. N-avea nevoie de toate aceste instrucţiuni 
detaliate de la soţul ei. Cât de proastă o credea ca să-şi închipuie că 
trebuia să-i amintească să-şi păzească pruncul de primejdia osândei 
veşnice? 

— Te rog, spune-i Maiestăţii Sale, răspunse ea foarte formal, privind 
pe furiş la nesuferita doamnă Ryman, care se aşezase pe un scăunel 
în pragul uşii, potrivit vreunei idei englezeşti despre buna cuviinţă şi 
care nu dădea niciun semn că ar fi avut de gând să plece, că dorinţele 
sale au fost împlinite. Şi că toate clopotele Londrei au bătut în ziua 
naşterii şi în fiecare biserică s-au înălţat rugi de mulţumire. 

Owain răspunse la fel de solemn, de parcă erau amândoi paiaţe 
dintr-o piesă de teatru: 


— Maiestatea Sa voieşte totodată să aflaţi că asediul său de la 
Meaux merge bine. 

Ea-şi înclină capul cu toată mândria ţeapănă englezească pe care 
acum o deprindea. 

— Cu voia Domnului, răspunse Catherine solemn, Meaux se va 
preda curând în mâinile seniorului meu. 

— Aşadar, ai pornit iar la luptă în Franţa, Owain? întrebă ea cu un 
glas mai cald, ridicându-şi ochii spre privirea lui ferită, dorindu-şi ca 
discuţia lor să nu fie atât de poticnită, încercând să-l facă să i se 
deschidă un pic, fără să-i lase doamnei Elizabeth Ryman sentimentul 
că se petrecea o necuviinţă. 

El clătină din cap. 

— Nu. Acum am părăsit Oxfordul; episcopul de Beaufort m-a primit 
printre oamenii lui până ce mă voi hotărî să depun voturile sfinte. 

Aşadar, nu era călugăr - nu încă, cel puţin. Pentru motive pe care 
nu le pricepea, se simţi uşurată să afle asta. Şi totuşi încercarea de a-l 
face să vorbească mergea de parcă încerca să stoarcă sânge din 
piatră seacă. El n-avea chef de vorbă. Fără îndoială că era încă 
supărat pe ea. Ea îl îndemnă să se aşeze, dintr-un gest. El rămase în 
picioare. 

Ea zise: 

— Dar ai fost în Franţa? 

El răspunse scurt: 

— Stăpânul meu m-a trimis la Meaux cu scrisori pentru Maiestatea 
Sa. Am avut fericirea să fiu purtătorul veştii naşterii fiului său. 

El făcu o plecăciune. Părea gata de plecare. 

Ea se întoarse spre Elizabeth Ryman şi îi arătă dintr-un gest spre 
pruncul din braţele ei. Femeia veni grăbită, nerăbdătoare să pună 
sfârşit discuţiei. 

— Te rog, spuse Catherine, încercând să rostească cuvintele cu 
destulă demnitate şi politeţe, dar fără să greşească pronunția - ia-l. 
Trebuie schimbat... 

Apoi, atingând încă o dată uşor cu buzele căpşorul moale al fiului 
ei, i-l încredinţă. 

Apoi îi spuse grăbită lui Owain: 

— Imi pare rău... atât de rău... pentru tot ce-am făcut... Am vrut să 
ţi-o spun de cum ai intrat... am fost atât de rea... nu mi-am dat seama 
ce făceam. M-am purtat ca un copil. Te rog, iartă-mă. 

Chipul lui încremeni. El închise ochii. Dădu din cap, ţeapăn. Ea 
pricepu că asta nu-l ajutase cu nimic. Dar tot nu voia să-l lase să 
plece. Fără el, avea să fie înconjurată doar de doamne Ryman. 

Statură aşa în tăcere vreme de câteva minute. Ori de câte ori 
Catherine îndrăznea să privească în sus spre el, el îşi întorcea privirea. 
Ea se strădui să găsească alte întrebări. Nu reuşi. Dar nici el nu plecă. 


Dinspre uşă se auzi un sunet. Elizabeth Ryman stătea în prag, cu 
pruncul înfăşat şi în scutece noi, cu o privire scrutătoare zugrăvită pe 
chipul ei îmbujorat. 

Cu grijă, neluând-o în seamă pe doamna Ryman care clătina din 
cap auzind-o vorbind în franceză, Catherine spuse: 

— Presupun că nu se-aude că Maiestatea Sa ar urma să se întoarcă 
în Anglia? 

Ştia răspunsul la întrebare fără să fi fost nevoie să întrebe. Henric 
nu proceda aşa. El era un rege care avea un vis - şi era un vis în care 
soţia lui nu prea încăpea. 

Owain o porni spre uşă. Catherine îl urmă, după ce-l luă pe Harry 
din braţele doamnei de onoare, uşurată că-l avea din nou în braţe. 

— Mi-aş dori ca soţul meu să-l vadă, zise ea, aplecându-şi capul 
spre creştetul lui Harry, liniştită de mirosul lui lăptos; şi părinţii mei, la 
o adică. 

Adăugă cu tristeţe, privind spre doamna Ryman, de parcă se 
aştepta să fie certată: 

— Deşi ştiu că nu se poate. Nu pot pleca. Desigur. 

El începu să se joace cu centura, verificând că avea tot ce-i trebuia. 
Ea pricepu că se pregătea să plece, să se întoarcă la viaţa lui, s-o lase 
singură cu femeile acelea neînduplecate. 

Dar, la aceste cuvinte, el privi în sus. Poate că-i auzise disperarea, 
îşi zise ea. 

— Aţi putea, zise el, cântărindu-şi cuvintele, însă tot fără vreun pic 
de căldură. 

Din politeţe faţă de doamna Ryman, căreia îi făcea o curtenitoare 
plecăciune de rămas-bun, trecu pe engleză. 

— Să plecaţi în Franţa. De ce nu? După ce va trece vremea lăuziei, 
n-ar avea ce să vă împiedice. 

Ea făcu ochii mari. Chiar se putea? Nu-i stătea nimic în cale? 

— Sunteţi regina Angliei. Viitoarea regină a Franţei. Soţul vostru 
este în Franţa. Părinţii. Duceţi-vă fiul la ei. Cine v-ar putea condamna? 
Ei sunt familia voastră. 

Văzu în ochii lui o strălucire, iar în glas avea o amărăciune pe care 
Catherine nu putu să n-o bage de seamă. Apoi el plecă. 


— Dar un nou-născut, zise Humphrey, ducele de Gloucester, încă 
unul dintre cumnaţii ei mătăhăloşi, cu ochi bulbucaţi şi care n-avea 
timp pentru femei. 

El clătină din cap. Nu voia s-o privească în ochi pe Catherine. Privi 
pe fereastră, de parcă-şi dorea ca ea să dispară. 

— N-ai putea călători cu un nou-născut. 

— Fiul meu are acum trei luni de zile, protestă Catherine, cu glas 
slab. l-a ieşit şi un dinte. 


— N-am mai auzit de aşa ceva, adăugă ducele Humphrey de 
Gloucester mai hotărât. Moştenitorul tronului. Riscant. 

— Moştenitorul tronului Franţei, ca şi al Angliei... replică Catherine. 

Nu putea da înapoi. 

— Şi ăsta e un lucru nemaiauzit... va trebui să înveţe cum merg 
lucrurile în Franţa, pentru ca supușii lui francezi să-l iubească... 

li surâse cuceritor cumnatului ei. Dar Humphrey de Gloucester se 
mulţumi să clatine iarăşi din cap şi norul de bucle roşcate de deasupra 
ochilor lui fremătă. g 

Catherine, dezamăgită, simţi printre gene înţepătura lacrimilor. li 
luase atâta vreme ca să-şi ia inima-n dinţi şi să întrebe. O refuzase 
fără să stea pe gânduri măcar. Şi totuşi nu era un om lipsit de 
bunătate, îşi zise ea. Era doar încăpățânat şi obişnuit să poruncească. 
Îi făcu chiar cu ochiul în felul lui ciudat, ca de urs, de parcă tocmai îi 
trecuse prin cap o veste bună. 

— Asta nu înseamnă că tu nu te-ai putea duce, adăugă el dintr-o 
dată. Să ne arăţi tuturor că de-acum înainte toată Franţa e engleză. 
Nu doar Calais. O lecţie pentru toţi. Sigur că da. Să-ţi iei şi o suită cu 
tine. Lasă băiatul aici. Cu doamna Ryman - femeie de treabă - pe 
mâini bune. Între timp, tu - vreo lună-două cu părinţii tăi. Îţi vezi şi 
soţul. Deşi... câmpul de bătălie... nu-i chiar pe gustul tău, nu? 

El chicoti şi-i ciufuli părul. Plecă în grabă. Părea uşurat că discuţia 
luase sfârşit. 


Ea nu voia să-l părăsească pe Harry. Dar acum că prinsese ocazia, 
îşi dorea atât de mult să se ducă acasă, măcar pentru o vreme. 

— O să-mi fie dor de tine, îi susură ea băieţelului ei, strângându-l 
atât de tare în braţe că el începu să se răsucească şi să scâncească, 
iar peticele de un roşu aprins de pe obrajii lui se înroşiră şi mai tare. 
Va fi de parcă lipseşte jumătate din mine. Dar cu doamna Ryman o să 
fii în siguranţă. 

Râse în sinea ei la gândul că-şi dorea atât de mult asta; ea, care 
încercase din răsputeri să ajungă la adăpost, în Anglia care acum i se 
părea atât de înăbuşitoare. Işi închipuia deja grădinile de la Hôtel 
Saint-Paul. Îşi amintea de rânjetul mamei ei, de mâna care se strecura 
spre bombonieră, de râsul ei lasciv la auzul glumelor deocheate. Işi 
închipuia profilul chipeş al tatălui ei şi spatele lui încovoiat şi ochii lui 
pierduţi. 

Voia să-şi vadă soţul. Voia să împărtăşească cu el bucuria de a 
avea un copil. De-asta pleca. El avea să vină s-o vadă la Paris, când 
războiul avea să-i dea răgazul s-o facă. 

Dar uneori se trezea visând şi la călătorie: la cum o va călăuzi pe 
sub verdele însorit al copacilor Owain Tudor, ai cărui ochi aveau să 
strălucească iarăşi de căldura prietenoasă de demult. 


încerca să nu se gândească la asta. Nu de asta voia să plece. 
Owain Tudor îi dăduse ideea plecării. Dar el nu intra în planurile ei. 


KKK 


Episcopul de Beaufort, impresionant în magnifica sa robă purpurie, 
fu uşor de convins. 

— Sigur, draga mea, sigur, zise el binevoitor. Pe oricine recomandă 
Humphrey. Zona dintre Calais şi Paris e destul de liniştită. Ca să fii în 
siguranţă, nu cred să ai nevoie de mai mult de câţiva cavaleri. Şi, cum 
ziceai şi tu, Tudor, omul meu, tocmai s-a întors din Franţa şi ştie 
drumurile din nord ca-n palmă. Şi ţie ţi-e cunoscut. O să fie o călăuză 
bună. 

Catherine se simţea stânjenită că se străduise atât de mult ca să-l 
aducă pe Owain Tudor înapoi în Franţa, cu ea, când fusese atât de 
vădit că el nu-şi dorise această întâlnire. Dar faptul că-l văzuse aici, în 
Anglia o făcuse să lase frâu liber amintirilor. Owain părea să-şi fi găsit 
calea spre următoarea parte a vieţii lui - veşmintele acelea 
călugăreşti. Doar n-avea să-i poarte pică pentru totdeauna? Işi 
amintea că se simţise atât de apropiată de Owain. Voise să-i ceară 
iertare; să-i arate că trecutul rămânea trecut; să-l câştige înapoi 
măcar ca prieten. Avea nevoie de prieteni. Dacă ea, ca regină a 
Angliei alesese să ceară ca un soldat pe care-l cunoştea să-i conducă 
suita în călătoria lor de la Calais la Paris, ce era rău în asta? 

Era oare ceva misterios în privirea noului ei unchi? Se întreba el 
oare de ce era atât de interesată să-i împrumute anume această 
călăuză, când Curtea engleză era plină de tineri care cunoşteau şi ei 
nordul Franţei ca-n palmă? 

Nu, îşi zise ea, alungându-şi tresărirea stânjenită. Episcopul de 
Beaufort - învăţat, civilizat şi cu un glas minunat - era mai 
asemănător cu un nobil francez decât toţi cei pe care-i întâlnise la 
această curte. Catherine simţea că-l înţelegea. Probabil că, ajutându- 
şi noua nepoată cu atâta bunăvoință, el spera doar ca ea să-l îndemne 
pe regescul ei soţ să-i ierte crima care-i atrăsese cinci ani de 
duşmănie înăbuşită din partea regelui Henric - faptul că i se oferise 
pălăria de cardinal, iar el fusese silit de către nepotul şi regele lui s-o 
refuze. Henric nu accepta niciun fel de lucru care mirosea a lipsă de 
loialitate. Cu toţii trebuiau să slujească o singură cauză. 

— Am să-i spun soţului meu, zise Catherine cu recunoştinţă, cât de 
grabnic m-aţi ajutat. Sunt sigură că vă va fi recunoscător că ne-aţi 
ajutat să fim iarăşi împreună. 

Ea îi strânse mâna puternică, albă, strălucind de rubine. Ştiu că 
avusese dreptate atunci când zări în ochii lui lucirea de recunoştinţă 
aşteptată. 


Suita pregătită pentru plecarea în Franţa creştea. Până ce 
Catherine se porni la drum, primăvara era pe sfârşite, iar însoţitorul ei 
de rangul cel mai înalt în această călătorie era John, ducele de 
Bedford, fratele regelui, al doilea în ordinea vârstei. 

Ea călători împreună cu micul Henric şi cu toate doamnele ei până 
la Dover. Acesta făcuse primii paşi chiar în preziua plecării lor. Ea nu 
mai văzuse niciodată o bucurie atât de fără margini. Acum, înghesuit 
împreună cu mama lui în litiera care-l zdruncina, el plângea 
neconsolat. 

— Mi-aş dori să poţi veni şi tu, mi-aş dori să vii şi tu, mormăi ea, dar 
el începu să plângă şi mai tare. 

Ea blestemă încăpăţânarea ducelui Humphrey. 

— Data viitoare... data viitoare o să mergem împreună, adăugă ea, 
sperând că el avea să priceapă ce voia să spună şi să se lase alinat. 

işi spunea că toată atenţia ei, mintea şi inima îi erau cu totul 
absorbite de durerea despărțirii de fiul ei, clipă care avea să vină cât 
de curând. Spaima şi suspinele care o potopeau erau cât se poate de 
adevărate; neliniştea care îi strângea inima de fiecare dată când micul 
Henric plângea era mai puternică ca niciodată. Dar dincolo de asta, în 
ea mai fierbeau încet şi fiori de nerăbdare. Poate că tocmai gândul că 
avea să-şi vadă pământul natal o făcuse să îmbrace veşmintele de un 
albastru ca noaptea împodobite cu o puzderie de flori de argint. Cu 
voia Domnului, într-o zi-două avea să călărească pe colinele verzi, 
liniştite ale Normandiei, cu vântul Franţei învolburându-i părul. 

Când doamna Ryman îl luă pe Harry de lângă ea, după ceasuri 
întregi parcă, el tot mai plângea - scâncete subţiri, agitate care 
umpleau văzduhul şi o făceau pe Catherine să stea încordată ca un 
arc. Tot ce-şi dorea Catherine era să stea puţin liniştită şi să-şi revină. 
Dar nu era timp de asta. Suita care o însoțea urcase deja la bord şi o 
aştepta. Ea zărise privirile dezaprobatoare ale doamnei Ryman la 
vederea veşmintelor bogate de catifea şi ştiu exact ce gândea 
aceasta: prea somptuoase pentru călătorie. Dar nu-i păsa ce credea 
doamna Ryman. Aruncă pânza mototolită, pătată de lacrimi pe care o 
pusese grijulie între ea şi Harry. Nu mai era vreme să trimită după 
vreuna dintre doamnele ei ca s-o ajute să şteargă urmele călătoriei. 
Trebuia să aibă singură grijă de ea. Işi scoase pieptănul şi oglinda pe 
care fusese destul de prevăzătoare ca să le aducă cu ea şi începu să- 
şi îndrepte coafa cu două coarne şi să-şi ciupească obrajii obosiţi ca să 
le redea culoarea. Trebuia să arate cât mai bine. 

Işi dădu seama că îşi închipuise că, la bord, avea să-l aibă alături pe 
Owain - amândoi atenţi la smuciturile şi împunsăturile antrenante ale 
valurilor, urmărind pescăruşii care planau în aşteptarea corăbiei, 
privind peste bord, aruncându-le coji de pâine, râzând, cu dureroasa 


stânjeneală dintre ei dispărută ca prin farmec - doar atunci când îl zări 
în locul lui pe John de Bedford care-i oferea mâna lui uriaşă ca s-o 
ajute să traverseze pasarela. Simţea prezenţa lui Owain, plecându-şi 
capul, de departe, de lângă restul doamnelor şi al cavalerilor. Avea 
privirile aţintite asupra ei. Crezuse că el avea să se bucure s-o vadă, 
dar expresia lui era una rănită. Nu răspunse la privirile ei discrete. Nu 
voia să se afle acolo. Ea înţelese că n-avea câtuşi de puţin de gând să 
se apropie de ea. 

— Bine-ai venit la bord, draga mea, tună vesel ducele John. 

Ea-şi înclină capul şi zâmbi, încercând să nu se simtă descurajată. 
Ar fi trebuit să fie încântată că avea să călătorească alături de ducele 
John. Acesta era cumnatul care o deranja cel mai puţin: cel cu cel mai 
mult spirit şi bunăvoință împletite cu neatrăgătoarele virtuţi militare 
ale regeştilor fraţi englezi. li vorbea în franceză. Aşa că probabil că de 
fapt mişcarea nesigură a podelei de sub ea era cea care-i strângea 
măruntaiele ca într-o gheară şi care o făcu s-o usture ochii. 


— Englezi, auzea ea zicându-se, pe când treceau prin sate şi oraşe. 
Englezi - din guri ascunse şi capete plecate - toate privirile ferite cu 
grijă. 

Nimeni altcineva nu părea să bage de seamă cât erau de 
duşmăniţi. Poate că însoțitorii ei englezi nu auzeau. Sau poate că nu le 
păsa. 

Niciunul dintre ţăranii ăştia nu părea să ştie că ea, regina Angliei, 
era o franţuzoaică, ca şi ei. Poate că în mintea lor nici nu mai era aşa. 
Poate că le părea englezoaică, cum erau şi ceilalţi. 

Catherine îşi plecă capul. 

Dar fu mândră de noua ei identitate atunci când, cu escorta de 
patru oameni pe care i-o dăduse ducele John, porni la pas iute spre 
Luvru, străbătând Parisul, printre mirosurile cunoscute, printre 
privelişti ştiute, spre casa părinţilor ei de la Hôtel Saint-Paul. Parizienii 
care o vedeau îşi dădeau ghionturi şi ziceau cu glas tare: „Regina 
Angliei!” şi ştiau că era franţuzoaică. Rânjeau spre ea şi-şi ridicau 
pălăriile şi pumnii şi uneori o aclamau zgomotos. 

Fu încă şi mai mândră să fie anunţată, la Hôtel Saint-Paul, în sunet 
de corn şi cu strigăte solemne, de bas, ca „Maiestatea Sa regina 
Angliei!”. lar când păşi în sala cea mare, zări, în mijlocul mulţimii de 
slujitori îmbătrâniţi adunaţi s-o vadă pe prinţesa lor întorcându-se 
acasă ca femeie măritată şi ca mamă, privirile tatălui şi ale mamei ei: 
chipurile lor fixate asupra ei atât de pline de dor de parcă ea era o 
vedenie minunată, un înger coborât pe pământ. 


— Pânze de păianjen peste tot, zise ea. 
Işi trecu degetul prin praf, iar acesta se ridică dansând în aer. Când 


atinse o draperie, mătasea se rupse şi se frânse în mâinile ei în 
dreptunghiuri mici, ca nişte bucățele rupte de pergament. 

— Ei, toate-au îmbătrânit, îi răspunse resemnată Anastaise, iar 
Catherine zări fire sure şi prin părul negru al beghinei. Lucrurile... ca şi 
oamenii - fără vlagă. Fac ce pot. 

Catherine se bucura că o rugase pe Anastaise să se mute la Hôtel 
Saint-Paul şi să se îngrijească de rege. Era o bună înlocuitoare pentru 
Christine: era bună la inimă. Dar nici măcar Anastaise nu mai era 
animalul rotofei de odinioară. Era slabă ca un fus şi fără vlagă. 

Nimeni nu prea mai trecea pe la regele Franţei, la Hôtel Saint-Paul. 
Curtenii Franţei nu se mai deranjau. Regele englez îşi luase pentru 
sine toate cele patru fortărețe ale Parisului: pe malul drept Luvrul, pe 
malul stâng Hôtel de Nesle, înăuntrul porţii Saint-Antoine avea Hôtel 
Saint-Antoine, iar în afara porţii Saint-Antoine şi a oraşului în sine avea 
castelul de la Vincennes. Oricine avea de făcut negoţ se ducea acolo, 
la străinii care se plimbau drepţi şi ţanţoşi ca nişte armăsari, în vreme 
ce francezii din jurul lor mureau de foame. 

— Niciun englez de-aici n-ar plăti să construiască un zid, sau să 
picteze o bucată de lemn sau să cultive un rând de grâu, spuse 
Anastaise cu amărăciune. 

Nu mai erau negustori. Nu mai era nevoie de ei. Negustorii de 
obiecte de lux care slujiseră cândva Franţa îşi închideau prăvăliile şi 
plecau - spre Burgundia sau aiurea. Cu toată încântarea care o 
cuprinsese când călărea prin Paris, Catherine văzuse şi ea asta cu 
ochii ei: străzi întregi ale giuvaiergiilor, miniaturiştilor, brodeurilor sau 
ale meşteşugarilor de cărţi erau goale, bătute în cuie, ferecate. 
Gunoiul împins de vânt de pe străzile pietruite. Haitele de câini. 
Scânduri care băteau în ferestre, pe unde intraseră hoţii încrezători 
sau vagabonzii. Nu era de lucru aici. Pe câmpuri, vremea recoltei abia 
începea. Cu doar câteva săptămâni în urmă, îi zise Anastaise, 
flămânzii erau recunoscători şi pentru resturile rămase de la porci. 
Devenise un lucru obişnuit ca lupii să fie şi ei îndeajuns de flămânzi şi 
de primejdioşi ca să-şi uite teama de oraş, să înoate noaptea pe Sena 
şi să scormonească şi să scoată trupurile de curând îngropate în 
cimitire. Când reuşea, Anastaise şterpelea micile comori care mai 
zăceau prin Hôtel Saint-Paul ca să-i cumpere lui Isabeau migdalele 
zaharisite şi jeleurile de trandafir. Chiar şi grădinile de la Hôtel Saint- 
Paul se sălbăticeau. Frunzele împungeau ferestrele, amenințătoare, 
ascunzând lumina. 

Nu se mai auzea zumzetul şi freamătul slujitorilor; nu mai erau nici 
sudoarea şi clinchetul frâielor şi nechezatul cailor. Nu se mai auzea 
nici măcar răgetul leilor. 

— Au murit, zisese Anastaise indiferentă, când o întrebă. Şi leii 
îmbătrânesc. 


Isabeau se uscase şi ea: grăsimea ei se preschimbase într-un rând 
de pliuri ca guşa de găină, pudrate în roz. Nu se ridică în picioare 
văzându-şi fiica, nici măcar la început, dar îşi deschisese braţele şi 
cloncănise aprobator când Catherine venise s-o îmbrăţişeze. Şi, deşi 
râsul ei era la fel de plin de veselie grosolană ca întotdeauna, privirea 
i se înmuiase. Regele Charles tremura şi el. Stătea cocoşat pe pernele 
lui, scheletic-slab, cu pielea atârnând pe el. Catherine îşi aşeză foarte 
blând mâinile pe umerii lui şi îl îmbrăţişă, simţindu-i în mâini coastele 
fragile şi ieşiturile umerilor şi nodurile spinării. El nu-i răspunse; arăta 
doar îngrijorat şi se scutură, şi plângea, pricepu ea când se trase cu 
blândeţe înapoi şi-i zări obrajii uzi de lacrimi. 

— Eu sunt, Papă, şopti ea. 

El încuviinţă. Ea nu credea că o înţelesese. 

Isabeau dădu deoparte toată dărăpănarea din jur cu un gest 
magnific, regal, şi îi spuse radioasă: 

— Arăţi minunat. Mai frumoasă ca niciodată. lar acum povesteşte- 
mi imediat totul despre dragul meu nepot... 

Dintr-o dată, Catherine nu se mai gândi la nimic altceva decât la 
Harry. Când sfârşi să i-l descrie, câtăva vreme mai târziu, ea încercă 
să-i povestească viaţa ei din Anglia astfel încât să fie cât mai pe 
potriva aşteptărilor mamei ei. Făcu din dansurile ţărăneşti ceva mai 
strălucitor; numi bătutul din picioare şi cântarea lor grosolană poezie 
engleză; frigul aspru şi culorile şterse le preschimbă într-un regat de 
gheaţă, strălucitor. Dar, pe când vorbea şi zâmbea, copleşită de 
bucuria de a se găsi iarăşi alături de familia ei, nu reuşi să lase cu 
totul deoparte numeroasele mici umilinţe de care avusese parte în 
ultimele câteva zile. 

Una din acestea venise atunci când englezii ajunseseră la Luvru, cu 
o zi în urmă. Catherine nu primise niciun mesaj personal de la soţul ei, 
care se afla încă la Meaux. Se mulţumise să-i trimită vorbă prin ducele 
John, care i-o transmise după ce sfârşi o discuţie cu glas scăzut cu o 
ordonanţă militară. Henric avea să vină la Paris abia după ce Meaux 
avea să cadă, îi zise ducele John. Intre timp, îi trimitea salutul lui. 
Catherine ştia că nimeni nu voia s-o umilească. Pur şi simplu aşa se 
purtau englezii. 

Cealaltă amintire pe care încerca s-o rabde în linişte era cea a 
privirii lui Owain. Fixată asupra ei, pe corabie, atunci când ea privea în 
altă parte - priviri nemişcate pline de întuneric dar lunecând în lături 
de îndată ce ea se apropia; retragerea lui în spatele unei măşti de 
politeţe reverenţioasă. Privirile unui duşman. lar ea nu putea face 
nimic altceva decât să rămână aşezată pe pernele ei, privind 
pescăruşii ce se roteau, ascultându-le strigătele, simțind cum 
nerăbdarea cu care îşi începuse călătoria se preschimba în 
amărăciune şi se usca; privind la spatele lui întors. Găsise o cale dea 


petrece câtăva vreme cu el, în noua ei viaţă engleză; dar nu-l putea 
sili să reia o veche prietenie. Nu putea să alerge după el pe corabie. 
Mai avusese un scurt moment de speranţă când ducele John îl invitase 
pe Owain, singura ei cunoştinţă de la bord în afară de doamnele ei, să 
ia cina cu ei. Insă, la masă, Owain răspunse la întrebările ei cât se 
putea de scurt şi de politicos. Da, dormise. Nu, avea rareori rău de 
mare. Mai fusese la Paris în ultima lui călătorie? Din păcate nu se 
întorsese însă de bunăvoie spre ducele John ca să discute despre 
asediul de la Meaux. li povestise acestuia cu mult mai multă pasiune 
decât pusese în răspunsurile lui către Catherine că, în ceea ce privea 
oraşul Meaux, era numai o chestiune de timp până ce acesta avea să 
cadă în mâinile unui soldat de nivelul lui Henric. Povestise în amănunt 
despre oamenii şi maşinile desfăşurate pe câmpul de luptă cu o lună 
în urmă, despre chestiuni de strategie şi tactică. 

— ii minte totul foarte bine... îi zisese ducele John, admirativ. 

— Desigur, răspunsese Owain, sunând întru totul ca englezul 
soldăţos în care se preschimbase, pentru că-mi iubesc regele; şi nu 
admir la el nimic mai mult ca priceperea lui în luptă - şi dăduse din 
cap spre Catherine, cu răceală. 

Aceasta fusese singura dată în întreaga călătorie, care durase trei 
zile, în care o privise în ochi de bunăvoie. 


TREI 


Meaux se predase, dar oraşul încă fumega. Soldaţii englezi reparau 
găurile uriaşe pe care le făcuseră în ziduri. 

— Fără execuţii, spunea ducele John, în lumina strălucitoare a unei 
zile toride. Au suferit destul. 

Ducele John venise în vizită de la Paris împreună cu Owain şi cu 
compania lui, gata să-l însoţească înapoi pe rege pentru ca acesta să- 
şi poată reîntâlni soţia, acum că acest asediu lung şi obositor luase 
sfârşit. Ducele John era nerăbdător să pornească la drum. li părea rău 
pentru tânăra regină care-şi aştepta soţul la Paris, atât de 
neconsolată, întrebând atât de politicos dacă nu putea ajuta la 
planificarea ceremoniei de reîntâlnire. Fiind un nou-venit pe câmpul 
de bătălie, ducele nu purta în el amărăciunea războiului - dorinţa de 
a-i pedepsi pe învinşi, la capătul a luni de zile de asediu şi de primejdii 
şi de oboseală şi de miros de fum în păr. 

Insă Henric o purta. Petrecuse aici atâtea luni de zile; nu-şi văzuse 
fiul nou-născut din pricina lui. Dacă se predau cu câteva luni în urmă, 
toate astea puteau fi evitate. Voia ca supraviețuitorii din Meaux să-şi 
amintească de el cu groază. 

— Ei bine... dacă nu-i putem executa, zise el alert, cu brutalitate, 
ce-ar fi să le dezgropăm măcar sfântul? 

Privi întrebător în jur la chipurile supte, aspre, obosite, de parcă era 
gata să izbucnească în râs. 

— Şi să-l luăm cu noi în Anglia? adăugă el. 

Nimeni nu râse împreună cu el. Lui Owain i se păru că vede tresăriri 
de teamă pe chipurile celorlalţi. 

Sfântul ocrotitor al poporului din Meaux era Sfântul Fiacre. Se zicea 
că era un irlandez care venise în Galia cu sute de ani în urmă şi îşi 
făcuse o sihăstrie în apropierea oraşului. Lângă sihăstrie apăruse un 
sat. Sfântul Fiacre îi ocrotea pe grădinari şi pe bolnavi, mai ales pe cei 
bolnavi de trânji. Cât era în viaţă, era cunoscut ca un om foarte iute la 
mânie. Localnicii spuneau că acesta avea să potopească cu nenorociri 
pe oricine voia să-i profaneze sanctuarul şi să-i mute moaştele. 

Să vorbeşti despre mutarea moaştelor Sfântului Fiacre, fie şi în 
glumă, părea un lucru necugetat. Cea mai groaznică dizenterie purta 
numele de boala Sfântului Fiacre - ce te făceai dacă sfântul cel aprig 
te lovea cu aşa ceva? Sau cu vreuna din mulţimea de bube umilitoare 
şi dureri şi beteşuguri pentru care era cunoscut? Şi Owain îşi zicea că 
această cruzime nu era stilul lui Henric. Cel mai atrăgător lucru la 
regele englez fusese întotdeauna moderaţia lui. Moderaţia lui Henric 
fusese cea care pusese până la urmă capăt tulburărilor din Ţara 
Galilor, făcându-i chiar şi pe rebelii cei mai înverşunaţi să iasă din 
ascunzişurile lor şi să ceară iertarea regelui şi îngăduinţa de a trăi în 


pace alături de englezi. Şi tot moderaţia lui Henric fusese cea care-l 
convinsese pe Owain să înceapă să se gândească la el însuşi aproape 
ca la un englez, sau cel puţin ca la cineva care putea să aibă un viitor 
printre englezi. Owain nu voia să-l audă pe Henric vorbind atât de 
brutal. 

Regele era probabil sfârşit de oboseală dacă vorbea aşa, îşi zicea 
Owain, iertându-şi stăpânul preaiubit. E bine că trebuie să mai ia o 
pauză acum, să plece la Paris. E sleit de oboseală. După ce-o să se 
mai odihnească, o să se calmeze. 

Apoi, dezamăgit, îşi zise şi: sau poate că devenim cu toţii mai cruzi, 
cu vârsta. 

Foarte slab, ducele John clătină din cap spre fratele lui. Dar Henric 
păru să nu ia în seamă sau să nu se lase descurajat de dezgustul 
fratelui său. Se mulţumi să rânjească şi să se legene uşor pe picioare. 
Era mai slab decât îl văzuse Owain vreodată. Şi mai deşirat. 

— Ei, poate ai dreptate. N-o să luăm încă o hotărâre. Hai să vedem 
ce-o să mai zicem când ne vom întâlni iarăşi, spuse el, ca şi cum n-ar 
fi vrut să renunţe la dorinţa lui de a-l dezgropa pe sfânt, ca să le 
provoace oamenilor din Meaux o şi mai mare durere. Mai vorbim după 
Paris. 


Catherine înţelese acum pentru prima oară că a fi regina Angliei - 
chiar aşa o regină tăcută şi cu limba împleticită şi începătoare cum se 
simţea ea - însemna şi că avea o anumită putere. 

Când se întorsese de la Luvru, după ce-şi văzuse părinţii, îl 
întrebase pe ducele de Exeter dacă nu s-ar fi putut ca părinţii ei să 
primească draperii noi. Cele vechi se făcuseră praf, zise ea. Ducele de 
Exeter, care era unul dintre unchii lui Henric, fratele isteţului şi 
alunecosului episcop de Beaufort, era prea deştept ca să nu răspundă 
repede. Până a doua zi trimisese deja oameni la Hôtel Saint-Paul ca să 
măsoare ferestrele. 

Catherine mai aminti la Luvru şi că proviziile din bucătăria părinţilor 
ei erau pe terminate. Coşuri întregi cu găini, şuncă, ouă, smântână, 
făină, dulceţuri şi o roată întreagă de brânză o însoţiră înapoi. 

Anastaise supraveghea despachetatul. Făcuse ochii mari. 

— Uitasem că se poate să fie aşa de multe... aşa de multe, zise ea 
incoerent. N 

Inşfăcă un alt borcan, desfăcu capacul şi îşi băgă un deget în el. Il 
linse apoi şi zise veselă: 

— N-ar fi trebuit să flămânzim niciodată... 

Şi: 

— Ei au mâncat aşa toată iarna? 

Apoi o luă dintr-o dată în braţe pe Catherine, strângând-o aşa de 
tare că o duru, şi adăugă: 


— Eşti o fată de treabă... chiar dacă te-ai făcut englezoaică. Să ai 
grijă de noi în felul ăsta. Orice-ar... ei, oricum n-are importanţă. Chiar 
eşti o fată de treabă. 

Catherine izbuti să se elibereze, râzând, din îmbrăţişarea femeii. 
Dar se întrebă ce voise să spună Anastaise, înainte să-şi ia seama. 
„Orice-ar zice Christine?” O parte din ea îşi dorea să aibă curajul s-o 
întrebe despre Christine. Dar, îşi spunea ea, ce rost ar avea? 
Anastaise nu avea de unde să ştie. Şi s-ar fi simţit stânjenite 
amândouă dacă Anastaise ar fi ştiut ceva despre răceala care se 
strecurase spre sfârşit în relaţia dintre Catherine şi Christine. Şi aşa 
Anastaise lăsase să-i scape în faţa lui Catherine o remarcă îngrozitor 
de lipsită de tact: auzind în trecere mormăielile unui slujitor care 
spunea că armata lui Charles va trebui să se predea la Meaux, pentru 
că era comandată de un bastard, Anastaise aproape că-i strigase: 

— Ah, nu zice că băiatul e bastard până nu ştii sigur. Sângele apă 
nu se face; o să se arate el; dă-i numai un pic de timp! 

Abia când văzuse privirea îngrozită a lui Catherine aţintindu-se 
asupra ei, ea roşise şi spusese, cu glas ruşinat şi de data asta fără să 
facă pe grozava: 

— lertare, Madame. 

Nu că Anastaise n-ar fi iubit-o pe Catherine. Nu era ceva personal. 
Dar Catherine înţelese că Anastaise îşi dorea ca Charles să fie 
următorul rege al Franţei. 

Incercă să nu se gândească la asta. Anastaise era bătrână şi cu 
mintea poate un pic dusă şi era lipsită de importanţă, şi făcea o 
treabă grozavă când era vorba să se îngrijească de bătrânul rege şi de 
regină. Cel puţin acum aveau de mâncare. Catherine îşi zise, uşurată, 
că reuşise să facă măcar un lucru bun de una singură. Dacă stau aici o 
lună sau două, îşi mai spuse în sine, pot să mă asigur că totul va fi în 
ordine cu ei. Şi dacă n-ar fi avut alt motiv să vină până aici, ar fi 
meritat efortul şi dacă ar fi făcut doar asta. 


În seara aceea, când Catherine se întoarse la Luvru, nici nu se mai 
aduse vorba despre cererile părinţilor ei. Nu mai era timp. Ducele de 
Exeter, unchiul lui Henric, scoţându-şi pălăria, zâmbind strălucitor şi 
dându-şi pe spate coama sură îi spuse că Henric pornise spre Paris 
împreună cu ducele John. Ea urma să-şi întâlnească soţul la castelul 
de la Vincennes, iar de acolo aveau să intre împreună în Paris. Avea 
să fie o solemnitate mai mare şi mai strălucitoare decât Crăciunul pe 
care-l petrecuseră împreună aici, zise ducele. Henric voia să facă din 
această întâlnire o ocazie pe care întreg Parisul s-o ţină minte. Aveau 
să sărbătorească Rusaliile cu fast. Sperau ca şi Catherine să îi ajute să 
organizeze serbări potrivite pentru Franţa. 

Abia dacă-i venea să creadă. Aveau să se întâlnească, în sfârşit; şi, 


dacă era să-l creadă pe ducele cel binevoitor, asta se va petrece într- 
un fel care sugera că soţul ei se gândise şi cum să-i facă pe plac. N 

N-o supără faptul că Henric nu-i trimisese niciun mesaj personal. In 
curând, aveau să aibă timp şi pentru asta; aveau să regăsească tot ce 
pierduseră în acest an atât de lung. 

Cu răsuflarea tăiată, murmură un: „Mulţumesc...” şi „n-am deloc 
poftă de mâncare” şi alergă în odăile ei ca să aleagă ce-avea să 
poarte la întâlnire, gândindu-se la ce să-i spună. 

Vor fi Rusaliile. Ea va fi înveşmântată în verde şi auriu. Aflase anul 
trecut că englezii serbau Rusaliile la fel ca orice altceva: bând bere, 
organizând curse de cai şi punând să se joace mistere. Aceasta era 
şansa ei să-i arate lui Henric frumuseţea tradiţiilor franceze de Rusalii. 
Avea să-l ducă la bisericile îmbălsămate de mireasma ramurilor verzi 
şi a ghirlandelor proaspete de primăvară timpurie. Avea să-i arate 
cum, în timpul sfintelor slujbe, în Franţa, sunetul trâmbiţelor le 
amintea credincioşilor de puternica suflare de vânt - Duhul lui 
Dumnezeu care-i umpluse pe ucenicii lui Hristos. Spera că, arătându-i 
cu grijă lui Henric câte ceva din frumuseţile Franţei, l-ar putea 
îndemna astfel să cultive şi să ocrotească această civilizaţie despre 
care ea crescuse crezând că era cea mai grozavă din lume, dar pe 
care o vedea acum dispărând sub ochii ei. Ştia că s-ar putea să nu 
mai aibă o asemenea şansă. Că asta ar putea fi ultima ei vizită în ţara 
ei natală. 

Apoi ea se trânti pe pat, îşi puse bărbia în mâini şi începu să se 
legene dintr-o parte în alta, simțindu-se plină de dragoste şi de 
încântare, în extaz; ca însuşi Duhul Sfânt. 

Nu-i păsa că putea să-i arate ceva. Voia doar să-l vadă pe Henric. 
Fusese atât de singură. 


Pe tot drumul spre Vincennes, sub razele soarelui, ea-şi lăsă calul 
să se cabreze şi să zvârle din picioare. Ea şi ducele de Exeter, al cărui 
cal păstră aceeaşi direcţie precisă, acelaşi ritm de-a lungul întregii 
călătorii, călăreau în mijlocul unei suite de o sută de cavaleri. Ea se 
ocupase de tot. Nu fusese vreme pentru tot fastul pe care şi l-ar fi 
dorit, dar verdele era culoarea dominantă; cu toţii purtau centuri 
verzi; pusese să fie ţesute flori în coamele şi în cozile cailor. lar ea era 
o apariţie minunată, în aur şi în verde. 

Credea că inima avea să-i plesnească de fericire când văzu 
turnurile albe şi zidurile castelului de la Vincennes. Arătau chiar mai 
frumos decât şi le amintea. Putea vedea şi auzi cealaltă coloană de 
călăreţi - şi ei într-o explozie de culoare şi sunet de trâmbiţe - ieşind 
din castel ca să-i întâmpine şi să-i însoţească înăuntru. 

Se simţea ciudat, luând parte la o procesiune cu oameni pe care 
încă-i simţea ca pe nişte străini. Printre englezi erau atât de puţine 


chipuri cunoscute: doar tânărul Thomas de Exeter, încă unul din unchii 
de Beaufort, i se alăturase şi undeva spre mijlocul agitaţiei din curtea 
plină de oameni, John, ducele de Bedford şi ceilalţi însoțitori ai ei. Şi 
Owain Tudor, poate; nu întrebase ce se mai întâmplase cu el. Şi, 
aşteptând-o sub baldachinul pe care-l zări de îndată ce intrară pe 
poartă, Henric. 

Inima-i bătea mai tare decât tobele şi trompetele. Ochii ei îl 
căutaseră din prima clipă, de cum văzuse baldachinul. Zâmbea mai 
larg ca niciodată, atât de larg încât o dureau fălcile. 

Dar atunci când îl zări, în sfârşit, în mulţime şi îşi aţinti privirea 
asupra lui, încercând astfel să-i atragă privirile asupra ei, imaginea lui 
îndepărtată păru mai măruntă şi mai puţin impunătoare decât îşi 
amintea. 

Un răpăit puternic de tobe răsună atunci când ea înaintă sub 
baldachin. Henric, acum aproape de ea, ieşi în faţă dintr-o ceată de 
englezi şi-i făcu o plecăciune. Catherine îl ridică, râzând tare, uşurată 
că se afla lângă el şi încântată să-i vadă ochii mari, îndepărtați, nasul 
lung şi subţire şi buzele lui roşii puţin cam prea pline - nimeni nu 
auzea nimic din pricina tobelor, aşa că nu conta cât de tare râdea. 
Apoi înaintă spre el ca să-i dea sărutarea ceremonioasă şi 
îmbrăţişarea pe care erau datori să le schimbe. 

Chipul lui Henric se apropie de ea, trecu mai departe; se îndoi să 
primească sărutul. Mirosea la fel, iar ea recunoscu uşorul surâs 
detaşat al soţului ei. Dar chipul din spatele acestui surâs era 
descărnat ca o tigvă şi pielea-i era de un alb nesănătos. De ce era aşa 
de slab? 

Răpăitul tobelor răsună iarăşi şi iarăşi. Cavalerii îi aclamau şi-şi 
zdrăngăneau săbiile în teacă. 

Ce palid era. Şi se legăna. 

— Henric, te simţi bine? strigă neliniştită, iar strigătul său se auzi 
doar ca o şoaptă pe sub răsunetul surlelor şi al tobelor. 

— Mai bine ca niciodată, articulă soţul ei, cu privirea lui veselă, 
neastâmpărată. 

Era o minciună, după cum se văzu aproape de îndată, când chipul 
lui se schimonosi dintr-o dată. El îşi îngropă capul în umărul ei, ca 
nimeni să nu-l vadă. Se sprijini apăsat de ea. li auzea respiraţia 
şuierătoare, când el trăgea aer în piept. Simţind că el nu voia să-şi 
arate slăbiciunea, ea îşi puse braţele în jurul lui, iar cavalerii aclamară 
şi zdrăngăniră din săbii încă şi mai tare. 

Ea le făcu o plecăciune, zâmbind atât de larg că-şi dezgoli dinţii şi 
gingiile, apoi se retrase în spatele draperiilor, pe jumătate târându-l 
înăuntru. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă de cum rămaseră singuri. Mă sperii. 

Dar el o dădu la o parte şi începu să-şi caute drumul de-a lungul 


zidului spre scara largă care ducea spre odăile lui. 

— Nimic, zise, grăbindu-se nesigur spre scări, concentrat. 

Pe pielea lui verzuie se zăreau stropi de sudoare. 

— M-a pălit soarele... ceva ce-am mâncat... în regulă în câteva 
minute. 

Se întoarse abia cu câteva minute înainte de clipa când suita 
trebuia să pornească la drum. Arăta sleit, dar nu mai era atât de 
verde. O tulburare a măruntaielor, pricepu Catherine. Dar el se 
mulţumi să spună: 

— Urât. 

Apoi, după ce trăsese iarăşi aer în piept: 

— S-a terminat acum. 

Incerca să se poarte normal. 

— iți mulţumesc că m-ai acoperit acolo, afară, zise el ceva mai 
coerent. 

Reuşi chiar să schiţeze un rânjet slab. Adaugă: 

— Nu scapi tu de mine aşa uşor. 

— Slavă Domnului pentru asta, zise Catherine. 

Apoi, mişcată de binecunoscutul lui fel de a vorbi repezit, adăugă, 
într-un acces de afecţiune: 

— Mi-ai lipsit. 

lar când el îşi încreţi ochii şi zise: „Şi tu mi-ai lipsit”, ei îi crescu 
inima-n piept de credea că avea să plesnească. Credea că era 
adevărat. 

Aveau atât de multe să-şi spună. Despre Harry: despre ochii mari, 
albaştri ai băieţelului, despre felul în care zâmbea, se târa, privirea de 
pe chipul lui când mâncase pentru prima dată un ou, despre forma 
degetelor lui (ca ale lui Catherine) şi a picioarelor (ca ale lui Henric). 
Avea atât de multe să-l întrebe. Trecuse mai bine de un an. 

lar el era încă atât de palid. 

— Tot nu ţi-e bine, zise ea. Se vede. Nu poţi merge călare la Paris. 
Hai să cerem două litiere. 

Dar el nu se învoi. Se mulţumi să râdă, iar ea râse împreună cu el 
văzând dezgustul din ochii lui. 

— Eu, într-o litieră, zise el cu glas mai puternic, scuturându-se de 
ideea absurdă. 

Inţelese că lui nu i se părea că aceasta ar fi fost un vehicul potrivit 
pentru un războinic. Aşa că îl lăsă să meargă călare, iar ea ceru litiera 
reginei. 

Urcându-se în litieră, aşteptând ca perdelele din jurul ei să fie trase, 
ea chicoti de uşurare la amintirea râsului lui şi se aşeză comod pe 
sprijinitoarea de mătase. Henric se întorsese - ocrotitorul ei, prietenul 
ei - şi toate erau bune pe lume. Calitățile lui Henric îi păreau acum 
cunoscute: felul lui de a fi direct, umorul lui reţinut, ambiția ascunsă 


sub el, pasiunea lui pentru război. Privindu-şi acum soţul, simţi că 
ajunsese să-l cunoască pe deplin de când îl luase drept soţ. Calitățile 
lui erau cele mai bune pe care şi le putea dori pentru tatăl lui Harry - 
micul Harry, devenit acum centrul lumii ei, de care-i era dor în fiecare 
clipă a fiecărei zile, care era atât de tânăr şi de vulnerabil şi de 
minunat - şi care, ani de-a rândul de-acum încolo, va avea nevoie de 
un bărbat puternic care să-l ocrotească. Chiar şi încăpăţânarea lui 
Henric putea s-o ajute să-l ocrotească pe fiul ei. Deşi Catherine ştia că 
putea să-şi privească soţul, să-l atingă, să-l sărute fără ca inima ei să 
facă vreunul din lucrurile înduioşătoare, copleşitoare pe care le 
descria cu desfătare poezia de dragoste, toate astea nu mai păreau să 
conteze. lubirea romantică era pentru copii entuziaşti, pentru domniţe 
şi puştani, pentru tineri, sub luna plină. Ea avea douăzeci de ani - era 
o femeie în toată puterea cuvântului, şi era mamă; lăsase în urmă 
toate astea. li plăcuse Henric şi îl admirase mai mult decât pe oricine 
altcineva dintre cunoscuţii ei. Asta era o iubire de oameni mari. In 
taina litierei ei, stând întinsă şi zâmbind la gândul că avea în viaţa ei 
şi un soţ, şi un fiu, pe Henric şi pe Harry, Catherine se simţea mai 
mulţumită ca niciodată - se simţea binecuvântată. 


KKK 


Făcură mai multe opriri pe drumul spre Paris. Din litiera ei, 
Catherine nu ştia întotdeauna de ce. Abia când ajunseră înapoi la 
Luvru ea văzu că Henric nu se simţea bine nici acum. 

Se retrase cu soaţa lui în apartamentele regale. 

— A trecut prea mult timp, zise el, prinzând-o de talie şi râzând în 
jos spre ea. 

Catherine râse, încântată la gândul că avea să facă dragoste cu 
soţul ei; fericită că Dumnezeu fusese atât de bun cu ea, încă din viaţă. 

El începu să-i smulgă hainele de pe ea de îndată ce trecură pragul; 
nerăbdător; mormăindu-i cuvinte dulci, grăbite în ureche. Flatată, ea 
îşi zise că intensitatea dorinţei era cea care îl împingea să se 
grăbească. Abia după ce se despărţiră, iar ea se întinse languros pe 
pat, gata să stea de vorbă cu el, pricepu că nerăbdarea lui ar fi putut 
avea şi alte motive. Chipul lui se făcuse iarăşi palid ca moartea. El nu 
voia să stea la poveşti, întins lângă ea - sau nu putea. li întrerupse de 
mai multe ori povestirile despre Harry, zbughind-o spre closet. Şi se 
încăpăţâna să se prefacă că nu era nicio problemă. 

— Cheamă un doctor, zise ea. 

El dădu din mână, înlăturând gândul, şi-i răspunse cam prea 
neglijent: 

— Oh, doctorii... Toţi nişte şarlatani. Un cârd de babe. 

Asta însemna nu, pricepu ea; însemna că bărbaţii adevăraţi se 


vindecau de unii singuri. Îşi înăbuşi nerăbdarea. 

— De câtă vreme eşti aşa? îl întrebă un ceas mai târziu, când văzu 
că lucrurile nu se îmbunătăţeau. 

El se strădui să râdă. 

— E ticălosul de Saint Fiacre, zise el. Se răzbună pe mine. Asta o să 
se spună, nu-i aşa? 

O privi în ochi, ca şi cum ar fi îndemnat-o să se facă şi ea ecoul 
râsului lui dispreţuitor. Dar veselia lui fu întreruptă înainte ca ea săi 
se poată alătura: el se prinse iarăşi de burtă şi se chirci, pălind din 
nou. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea. 

— Toţi generalii mei au zis că n-ar trebui să fie execuţii după ce am 
cucerit Meaux. Dar am stat acolo luni de zile... am pierdut mulţi 
oameni şi o grămadă de timp, mormăi Henric printre accesele de 
spasme. Trebuia să fac un lucru prin care să-mi arăt neplăcerea. N-am 
vrut să creadă francezii că m-am înmuiat. Aşa că am pus să fie 
dezgropat Sfântul Fiacre. O să-l duc înapoi în Anglia. 

Catherine îşi făcu cruce şi se înfioră. Nu ştia dacă credea cu 
adevărat că un sfânt s-ar răzbuna pentru o înjosire ca aceea de a fi 
dezgropat; dar toate poveştile despre Sfântul Fiacre te duceau la 
gândul că acesta trebuie să fi fost încă din viaţă un sfânt cam ţopârlan 
şi răzbunător. Era sfântul ocrotitor al trânjilor. De ce să rişti? 

— Cum, ducele John şi ceilalţi generali ai tăi au fost de acord că era 
o idee bună să dezgropi moaştele unui sfânt? întrebă ea, nevenindu-i 
să creadă că fuseseră cu toţii atât de proşti şi de nechibzuiţi. 

Henric clătină din cap. 

— Niciunul, mormăi el. Aşa că am zis c-o las baltă până după pauza 
asta petrecută la Paris. Apoi, în dimineaţa asta... m-am gândit... ce să 
mai pierdem timpul?... Şi-am dat totuşi porunca. 

El izbucni în râs văzând expresia zugrăvită pe chipul lui Catherine. 
Asta păru să-l facă să se simtă mai bine. Se ridică. 

— Păi, trimite altă poruncă acum, zise Catherine. 

Incăpăţânarea lui Henric nu era o calitate bună; nu în cazul ăsta. 

— Spune-le să înceteze. 

— Ahhhh, doar nu crezi şi tu în asta, zise el. 

Se aplecă spre ea, o apucă de bărbie. li zâmbi sfidător. 

— Cu toată ştiinţa ta de carte, să fii la fel de superstiţioasă ca...? 

Nu află niciodată cu ce fiinţă superstiţioasă avusese de gând s-o 
compare. El se opri; se apucă de burtă; se înecă; şi o zbughi spre uşă. 


Dispariţiile lui Henric continuară şi în timpul banchetului de la Luvru 
din noaptea aceea. Durerile îl mai lăsară, îngăduindu-i să doarmă, dar 
el refuză totuşi să împartă patul cu Catherine. Puse să i se aducă un 
pat de scânduri aproape de closet. Durerile reîncepură înainte de 


liturghia din zori de la Nôtre Dame. Regele Angliei nu era deloc în 
stare să observe interiorul catedralei, împodobit cu verdeață şi cu 
funde în culorile vesele ale începutului de vară, alese de regina lui. 

La prânz, urmă o altă întârziere, înainte de procesiunea lorzilor 
englezi prin Paris, în vreme ce aceştia aşteptau în curtea de la Luvru 
ca să poată porni, cu regele lor în frunte. Ei străbătură oraşul spre 
Hôtel de Nesle, pe malul stâng, unde un grup de mimi parizieni 
oportunişti şi plini de speranţă învăţaseră să joace prea puţin 
cunoscutele mistere ale Sfântului Gheorghe, ca să fie pe placul 
publicului lor străin. 

Henric plecă înainte de sfârşitul piesei. 

— Vin şi eu, mormăi Catherine când acesta se ridică. 

El clătină din cap. Asuda iarăşi. 


În ziua următoare, ea stătea în grădină, sub un tei, pe jumătate 
adormită, părându-i îngrozitor de rău pentru soţul ei. Henric stătuse 
treaz toată noaptea la closet, încercând să-şi ţină gura, încercând să 
nu se vaite. Ea îl urmase acolo. li alungase servitorii. Pusese apă şi 
cârpe acolo unde el putea ajunge la ele. Dar, de fiecare dată când ea 
întreba prin uşă: „Henric, pot să te-ajut?”, el încerca să vorbească 
normal şi-i zicea: „Du-te la culcare...” şi „Nu-i nimic grav...” şi ,... 
aproape gata”. N 

Nu-i era recunoscător. Işi voia slujitorii înapoi. Nu putea s-o lase să-l 
vadă dând semne de slăbiciune. 

Oftând, dorindu-şi ca el să-i fi ascultat sfatul în legătură cu Sfântul 
Fiacre, ea îi chemase înapoi pe oamenii lui. 

El plecase în zori. Plecaseră cu toții. Porniseră la drum spre un nou 
asediu împotriva lui Charles, la Cosne-sur-Loire. Când veni s-o sărute 
de plecare, îi şopti că nu conta dacă-i bolborosea încă burta. Aşa se 
întâmpla cu orice soldat pe câmpul de luptă. Avea să-i treacă. 

— Mai stai vreo două zile, se rugase ea. Să te odihneşti. Să-ţi laşi 
trupul să se refacă. 

Dar el nu făcuse decât să râdă iarăşi, cu acel râs nepăsător - râsul 
unui om care avea o treabă de făcut. 

— Dacă n-am grijă, o să mă trimiţi la luptă într-o litieră. 

După plecarea lui, când încă mai putea vedea dovezile trecerii lui 
pe acolo - aşternuturile mototolite, o cămaşă de noapte uitată, 
mirosul de sudoare de bărbat şi un closet în care prefera să nu intre, 
Catherine zăcea pe pat, privind la razele strălucitoare de lumină care 
păreau să ardă în jurul marginilor obloanelor. Se simţea dezamăgită şi 
singură şi lipsită de importanţă. 

Işi zicea că nimeni nu observase ramurile verzi din catedrală, 
farmecul rochiei ei verzi cu auriu, despre care el nu zisese nimic, 
eleganța nebăgată în seamă a florilor ţesute în toate coamele şi cozile 


cailor. Se gândea la sfaturile ei cu privire la doctori şi la Meaux, şi ele 
dispreţuite. Ea clătină din cap. El era bolnav; dar nici el n-avusese 
timp pentru ea. Cum n-avusese niciodată. Oare cum reuşise să se 
convingă că totul era perfect? Numai de soţul ei ar fi ascultat mai 
atent ce zicea şi ce gândea ea. Numai dacă... 

Zăcea acolo, nevoind să se trezească şi să născocească lucruri cu 
care să-şi umple ziua de azi şi ziua următoare şi încă multe alte zile - 
povara tuturor acelor zile fără rost care o aşteptau, pustii - făcuse 
toate astea doar ca să poată justifica faptul că se găsea aici fără 
Henric - şi fără Harry. Poate că ar fi trebuit să rămână alături de 
copilul ei de la bun început şi să-şi lase soţul şi pe rudele acestuia să 
aibă singuri grijă de ei. Catherine se trezi simțindu-se la fel de 
neştiută şi de fantomatică şi de însingurată ca în acele zile de demult, 
de la palat, când se îngrijea de tatăl ei. Doar că acum era şi mai rău - 
era şi mai invizibilă şi mai fantomatică şi mai însingurată, pentru că 
aici nu mai avea pe nimeni cu care să vorbească. Nu mai avea nicio 
confidentă - nicio Christine. 

Măcar părinţii ei încă mai aveau nevoie de ea. Măcar se mai putea 
duce la Hôtel Saint-Paul. Putea să mai petreacă acolo câteva zile, 
acum că nu mai era nimic altceva de făcut. 

Dar nici măcar asta nu-i aducea prea multă consolare acum, ca mai 
înainte. 


În seara aceea stătea singură sub teii din grădinile de la Saint-Paul, 
privind asfinţitul, când sosi trimisul regelui. 

Ştiu că trebuie să fi fost Owain Tudor. Cine altcineva ar fi ştiut s-o 
caute aici, în fundul acestei grădini? 

El avea răsuflarea tăiată; calul fornăia în spatele lui. Căldura acelei 
zile minunate dura până târziu. El îşi şterse fruntea înainte să-i facă 
plecăciunea cuvenită; îşi scoase pălăria şi o ţinu cu amândouă 
mâinile. Părea precaut, de parcă se silea să nu lase garda jos, îşi zise 
ea. 

Rănită, ea abia dacă-l salută. Înclină doar din cap şi ridică o 
sprânceană. 

Când îi spuse că regele se oprise la Corbeil ca să-şi recapete 
puterile, ea se mulţumi să dea din cap. 

— l-a trimis pe ceilalţi mai departe, continuă Owain. 

Avea câţiva pistrui pe pomeţii obrajilor. Capul lui gol era asudat şi 
ciufulit. li plăcea felul în care părul lui negru îi cădea pe gât. Nici 
vorbă, cu e/ar avea parte de poezii şi de lumina lunii; fusese o vreme 
când atribuise modului în care-i cădea părul pe ceafă o asemenea 
importanţă încât până şi-acum asta o făcea să i se împleticească 
limba şi să-i ia foc obrajii. N-ar fi trebuit niciodată... numai de şi-ar 
putea şterge din minte pentru totdeauna amintirea aceea... 


Ea înclină iarăşi din cap. Îşi dorea ca el să plece. Dar el rămase, 
mutându-se de pe un picior pe altul, de parcă ar mai fi avut şi altceva 
de zis. 

Ea privi în sus. 

— Nu trebuie să vă faceţi griji, zise el, şi pentru o clipă ea văzu în 
ochii lui blândeţea de demult; auzi căldura din glasul lui. Chiar dacă 
ştia că Owain avea să-i spună doar că şi el era îngrijorat pentru 
sănătatea regelui sau aşa ceva, însuşi faptul că el voia s-o liniştească 
era liniştitor. 

Ca o floare întorcându-se spre soare, ea se aplecă recunoscătoare 
înainte, oftă şi surâse. Dar chiar şi o schimbare de atmosferă atât de 
delicată se dovedi a fi prea mult pentru el. El se trase înapoi şi 
încălecă iar. 

— Plec mâine dimineaţă devreme, zise printre dinţi. Dacă doriţi să 
iau cu mine înapoi vreo scrisoare... 

Uluită, ea zise: 

— Unde te pot găsi? Ai nevoie de-un loc unde să stai? 

— Nu. La Luvru, zise el scurt, lăsându-şi calul să salte, ca o scuză ca 
să poată pleca. 

Nu voia să ducă scrisori din partea ei, pricepu ea. Oricum nu putea 
scrie o scrisoare şi să i-o ducă la Luvru până mâine dimineaţă; ar fi 
trebuit ca el să se ofere să treacă pe-aici pe drumul lui de întoarcere, 
spre ieşirea din Paris. 

Ea zise întristată: 

— Atunci... nicio scrisoare. 


Căldura lui iunie nu se domoli. Recoltele se ardeau pe câmpuri. 
Izbucnise molima vărsatului. Anastaise spunea că o întâlneai mai mult 
printre englezi, dar Catherine îşi zise că asta era doar în mintea ei. 
Izbucnise şi dizenteria: cea mai rea dintre toate, boala Sfântului 
Fiacre. Cea de care avea şi Henric. Acum acesta avea doctori care se 
îngrijeau de el, auzi Catherine vorbindu-se în Paris. Trimitea zilnic pe 
cineva la Luvru sau se ducea ea însăşi acolo ca să afle ştirile de îndată 
ce acestea veneau. In felul ăsta recunoştea şi înaintea englezilor de 
cât de puţină preţuire se bucura: ştiau cu toţii că veştile despre 
sănătatea regelui nu mergeau niciodată mai întâi la soţia acestuia. 

in luna iulie, bisericile Parisului începură să se roage pentru 
sănătatea lui. Erau mai mulţi vestitori. Insă cu următorul prilej cu care 
Owain se întoarse, la mijlocul lui august, acesta venea de la 
Vincennes. Arăta de parcă ura sarcina pe care şi-o rânduise singur, 
dar Catherine îi era recunoscătoare că el, cel puţin, se încăpăţâna să o 
caute şi pe ea după ce dăduse raportul înaintea ducilor, ca s-o ţină la 
curent în privinţa sănătăţii soţului ei. 

Regele nu era deloc mai bine, zise Owain, aşa că părăsise Corbeil şi 


plecase, cu barja, spre confortul castelului de la Vincennes. Încercase 
să călărească în ultima parte a călătoriei, însă nu reuşise. Era prea 
slăbit, aproape la capătul puterilor. 

— L-au aşezat într-o litieră, zise Owain. 

Catherine îşi muşcă buzele. Trebuie că era grav. 

După o clipă, Owain adăugă: 

— Ducele de Bedford şi ducele de Exeter au fost chemaţi la 
Vincennes. 

Vincennes se afla doar la un ceas călare. Cu umilinţă, Catherine 
întrebă: 

— Dar eu? Trebuie să merg şi eu? 

Distant, Owain răspunse: 

— N-am instrucţiuni în această privinţă. 

— Owain... se rugă ea. Te rog... spune-mi. E soţul meu. E pe 
moarte? 

La auzul acestor cuvinte, Owain păru uluit. Poate că, aflat mereu pe 
drumuri, în şaua calului, nu avusese timp să se gândească la sfârşitul 
lui Henric. Intoarse spre Catherine o privire ce se umplea treptat de 
groază. 

Foarte încet, el încuviinţă. 

— Cred că... da. 

Acum el nu mai avea în glas nimic din fereala de odinioară - doar 
sinceritate îngrozită. 

— Se poate să mă iei cu tine, la întoarcere? întrebă ea. La 
Vincennes? N 

Ea se gândea numai la Henric. Işi zicea: oare nici acum, când poate 
că trage să moară, n-o să aibă timp pentru mine? 

Owain îşi lăsase deoparte distanţa şi duşmănia surdă cu care se 
înarmase. Dar clătină totuşi din cap. 

— A trimis doar după ceilalţi ca să-l ajute să pună la punct 
documentele, explică el, englez până în vârful unghiilor şi până la 
capăt ucenic devotat al lui Henric al Angliei: un testament, planuri de 
război, planuri privind cine are să cârmuiască Anglia şi Franţa dacă se 
întâmplă ca el să moară înainte ca fiul lui să crească. E o întâlnire de 
lucru... n-a trimis după voi... nu e gata să-şi ia rămas-bun... 

Părea chinuit. Ea îşi dădea seama că el îşi putea închipui prin ce 
suferinţe trecea şi că probabil îi era şi milă de ea, pe lângă adulaţia lui 
pentru soţul ei. Apoi el spuse grăbit: 

— Nu vrea să se simtă vulnerabil. Dacă ar şti că sunteţi aici, nu s-ar 
mai putea simţi ca un bărbat. S-ar putea să se facă bine. Nu pot să vă 
iau acum cu mine. Dar am să mă întorc să vă iau... dacă... - ridică din 
umeri, cerând parcă iertare - dacă sunt ultimele clipe. 

El îşi puse mâna pe braţul ei. 

— Promit. 


Catherine se simţi ruşinată că, până şi în acea clipa, percepuse atât 
de acut atingerea lui Owain. 


În noaptea aceea, îi păru bine că se găsea la Hâtel Saint-Paul. Ea 
voia să se simtă acasă, să-i aibă în preajmă pe cei dragi. Inainte de 
revărsatul zorilor, se duse la capelă şi aprinse douăsprezece lumânări, 
lăsând vreo două înclinate, ca să poată admira ceara prelingându-se 
în pârâiaşe repezi peste marginile lor. 

Coborâse după ce îi auzise pe călugări sfârşind de cântat slujba de 
dimineaţă. Era cald şi aerul era plin de parfum de tămâie. 

Nu reuşise să adoarmă. 

Dacă Henric murea, dacă în Anglia avea să domnească un prunc, îşi 
zicea ea, oare cât ar dura până când ceata aceea unită de fraţi şi 
unchi regeşti avea să se rupă, cum se întâmplase şi cu cele mai mari 
familii din Franţa în urmă cu o generaţie? John de Bedford, Humphrey 
de Gloucester, unchii de Beaufort... cât de curând, cu toţii aveau să 
caute să apuce fiecare partea lui din moştenirea pruncului. Regatul 
Angliei avea să se distrugă singur, din pricina lăcomiei; avea să se 
preschimbe în acelaşi iad ca şi Franţa de-acum. lar în Franţa se mai 
găsea încă Charles, aşteptând să pună mâna pe titlul şi pe viitorul lui 
Harry. 

O să fie nimiciţi cu toţii. 


Harry avea doar nouă luni. Dar amintirea obrajilor şi a picioruşelor 
lui durdulii, a ochilor lui încrezători o îmbolnăvea de dorul lui şi de 
nevoia de a-l ocroti. 

Dar cum? Catherine nu avea câtuşi de puţin influenţa pe care o 
avusese cândva ca regină mama ei. Englezii nu aveau timp de femei. 
Sau de francezi. Anglia era plină de prizonieri francezi. Ca unchiul ei 
de Bourbon, care nu reuşise să strângă răscumpărarea. Ca vărul ei 
Charles d'Orleans, alt prizonier şi care îşi petrecea zilele scriind poezii 
de dragoste către nimeni anume. Ca mama vitregă a soţului ei, regina 
loana de Navarra, ale cărei pământuri şi rentă fuseseră confiscate la 
scurt timp după căsătoria lui Henric cu Catherine (oficial, sub 
suspiciunea că ar fi încercat să-l omoare pe Henric prin vrăjitorie; 
neoficial, oricine ştia că regele pur şi simplu avea nevoie disperată şi 
de ultimul ban pe care putea pune mâna). 

Nu putea spera să câştige niciuna din bătăliile pe care le-ar fi purtat 
în Anglia. Şi totuşi, dacă Henric murea într-adevăr, dacă era într- 
adevăr nevoie, va trebui să găsească o cale de a-şi depăşi neputinţa. 
Va trebui să lupte pentru fiul ei. g 

Nu avea stare; o cuprinsese frica. Işi trase fustele ca să poată 
îngenunchea. Numai de n-ar fi fost atât de singură. 

li luă câteva clipe să priceapă că nu era chiar singură, cel puţin 


acum, aici, în capelă. Mama şi tatăl ei erau deja îngenuncheaţi, 
închinându-se, iar buzele li se mişcau. Anastaise era în spatele lor. 
Mama ei privea deja în sus, agitând spre ea degetele-i pline de inele 
strălucitoare. 

Zări pe chipul mamei ei o umbră a vechiului ei surâs viclean. 

— Nu dormim prea mult, îi explică ea, într-o şoaptă pătrunzătoare. 
Suntem bătrâni. Ne rugăm pentru Henric al tău. 


Când Catherine plecă în odăile ei, oarecum alinată de prezenţa 
părinţilor ei alături de ea, cerul trecea de la un albastru palid la 
strălucitor. Primul lucru pe care îl auzi fu un zgomot puternic la 
fereastra ei. O ramură. O pietricică. 

Inaintă spre ea. Dedesubtul ei stătea Owain, privind în sus, cu 
mâna dusă la ochi. Primul ei gând fu un fior de bucurie a 
recunoaşterii: De unde ştia că asta era odaia mea? Al doilea gând i se 
contură abia după ce băgă de seamă figura lui mohorâtă, sfârşită de 
oboseală. Ca şi ea, era încă îmbrăcat cu hainele din ziua trecută. 
Trebuie că a călărit toată noaptea - până acolo şi înapoi. Aducea veşti 
proaste. 

— Să vin acum? întrebă ea încet. Sunt îmbrăcată. N-o să dureze 
mult ca să se pregătească alţi cai. 

El clătină din cap. 

— Îmi pare rău, zise, iar ochii lui înroşiţi se întoarseră în sus spre 
ea, reflectând în ei groaza ei de viitor. E prea târziu. 


Pentru o clipă se gândi, într-un moment de spaimă, la fiul ei, atât 
de tânăr şi lăsat singur la mila rudelor sale engleze. Apoi, cu un alt fior 
de spaimă, se gândi că Owain urma să plece. li auzea calul undeva în 
spate, cu capul plecat spre iarbă; clinchetul frâielor. Probabil că se 
grăbea. j 

li strigă: „Aşteaptă!” Işi aminti foşnetul grăbit al mătăsii pe coapse, 
tensiunea şi fiorul de spaimă care o cuprinse în vreme ce alerga în jos 
pe scări. Erau cu toţii aruncaţi în voia valurilor, în această nouă 
furtună. Şi nimeni nu ştia încă asta. Nimeni în afară de ea şi de acest 
bărbat. 

Ea dădu buzna afară, suspinând, cu răsuflarea tăiată, în răcoarea 
plăcută a dimineţii. O pasăre cânta undeva deasupra lor. 

— Aşteaptă, îi strigă din nou. 

Dar acum pricepu că glasul ei răsunase mult prea tare. El era chiar 
aici. 

Ea şopti: 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Capul îi bubuia de gânduri, fiecare atrăgându-i atenţia: ceva ce nu 
voia să creadă, despre care ea îşi zise că avea să se schimbe în jalea 


după soţul ei; porniri de Trebuie să plec acasă, şi Harry... Dar gândul 
asupra căruia se opri era acesta: Owain Tudor îi adusese mai întâi ei 
această veste. El ştiuse că ea era aici, la Hôtel Saint-Paul. Se oprise 
să-i spună. li adusese acest omagiu. Era pe drumul lui, dinspre apus, 
când străbătea oraşul spre Luvru. Era un ocol de numai câteva 
minute. lar ea era soţia... regina... văduva lui Henric. Merita asta, fără 
îndoială. Dar nimeni altcineva nu s-ar fi deranjat. Niciunul din englezi 
nu şi-ar fi adus măcar aminte de ea. 

El se străduia să-i spună ceva, dar ea nu reuşi să-i priceapă 
cuvintele. Ce-ai putea spune ca să explici moartea cuiva? 

El plângea. Ea vedea că şi obrajii lui erau umezi, iar lacrimile îi 
curgeau nestăpânite, pe lâna sumbră a nepotrivitului său veşmânt de 
augustinian, udându-l. 

— S-a dus, spunea Owain, cu jalea unui copil care-şi pierduse tatăl 
iubit. S-a dus, pur şi simplu. 

In următoarea clipă ea era în braţele lui; îl ţinea, îl alina. Şi apoi 
erau două trupuri strânse unul lângă altul, tinere şi pline de viaţă, în 
umbra morţii, tot mai aproape, sub roua dimineţii de vară târzie, 
nebăgând de seamă foşnetul frunzelor răscolite. Şi se sărutau. 


Moartea avea un ritm al ei şi propria-i rânduială. Măruntaiele lui 
Henric fuseseră probabil deja îndepărtate. Cât de curând, aveau să-i 
fiarbă trupul ca să separe carnea de oase pentru lunga-i călătorie spre 
Westminster. Ea avea să urmeze această procesiune, întorcându-se în 
patria ei adoptivă. N-avea cum să scape de această realitate. Owain 
trebuia să ducă vestea morţii regelui administraţiei engleze de la 
Luvru. Trebuiau să înceapă doliul. Să bată clopotele. 

Lasă-i să aştepte, se gândi ea, strângându-se mai aproape de 
trupul lui Owain, ţinându-i o mână pe ceafă şi cu cealaltă coborând pe 
spinarea lui. Lasă realitatea să aştepte. 

Îi şoptea ceva. Voia doar să-i susure un „Mulţumesc”. Îi era atât de 
recunoscătoare. 

N-ar fi trebuit să vorbească. N-ar fi trebuit să-i amintească de 
această încercare a amândurora de a ţine în loc frumuseţea 
trecătoare a vieţii, prefăcându-se în acelaşi timp că nu ştiau ce 
făceau. 

El se dădu înapoi; îşi luă mâinile de pe spatele ei; îşi trase trupul la 
o parte şi-şi puse capul în mâini. „O, Doamne”, îl auzi ea văitându-se, 
„ce-am făcut?” Apoi, atât de iute şi cu glas atât de scăzut încât ea 
abia-i putu înţelege cuvintele strecurate printre dinţii încleştaţi: 
„Jurămintele mele. Trădate”. Işi trase mâinile de pe ochi; privirea pe 
care o fixă într-a ei era în acelaşi timp îngrozită şi acuzatoare. Şi, ca şi 
cum ultimul gând care îl izbi era încă şi mai grav decât trădarea 
jurămintelor pe care voia să le facă, adăugă: „Stăpânul meu, trădat”. 


— EI s-a dus, zise ea blând, încercând să-l aline ca pe un copil. Nu l- 
ai trădat. Henric a murit. 

Oare asta era prima dată când recunoştea lucrul acesta cu glas 
tare? Când pricepu greutatea vorbelor ei, calmul lui Catherine se 
risipi. Ea adăugă, în grabă: „N-ai trădat nimic. N-ar fi trebuit să...” Se 
scutură de sărutul lor de parcă nu însemnase nimic pentru ea; de 
parcă abia dacă-şi dăduse seama de dorinţa lui - sau de a ei. „Un 
sărut. O greşeală. Nu ştiam ce făceam”. Dar apoi îl apucă de braţ. 
Dacă pleca, avea să rămână singură. Ţinându-l strâns, ea termină, cu 
un firicel de glas: „...Mi-e atât de frică.” 

Probabil că păruse destul de înfricoşată. Owain o luă iarăşi în braţe, 
o îmbrăţişare stânjenită, stângace - îmbrăţişarea unui frate, de 
această dată - sau cel puţin aşa se prefăcea a fi. „Desigur”, zise el, cu 
un glas înăbuşit, pocăit, venind parcă de undeva de sus; şi o legăna, 
ţinând-o totuşi la o distanţă mai cuviincioasă. „E firesc să fie aşa”. 

O mustrare. Ea îşi îngropă capul în umerii lui, respirând mirosul lui. 
Furând o amintire a fiinţei lui, o parte din sufletul lui, în caz că n-avea 
să mai aibă nimic altceva. 

— Tatăl meu a fost un rege-copil, zise ea, pierzându-se în mişcarea 
lui legănată. Cu toţii spun că războaiele au început după ce ela 
înnebunit - pentru că unchii şi verii şi fraţii ştiau că nimeni n-avea să-i 
mai poată împiedica să apuce de ici, de colo încă nişte putere, încă o 
bucată de pământ. Dar nu e adevărat. Războaiele au început cu mult 
înainte ca el să înnebunească. Unchii şi verii şi fraţii erau deja 
obişnuiţi să pună mâna pe orice şi-ar fi dorit, încă de pe-atunci. 
Făceau asta de când el era doar un copil. Bietul Papă... a crescut 
privindu-i cum făceau cu toţii asta, pe faţă, chiar sub nasul lui. Ce-ar fi 
putut face un copil ca să-i ţină în frâu pe cei mai puternici oameni din 
ţară? N-a învăţat niciodată să-şi folosească autoritatea ca să-i 
împiedice. Ei se mulţumeau să râdă de el şi să-l trimită pe băiat la 
încă câteva turniruri, la încă câteva plimbări pe munte, să se îmbete 
la încă vreun bal mascat - să se irosească cât mai mult. lar el alerga 
de colo-colo ca un nebun, dorindu-şi să placă, ca orice copil, gata să le 
facă voia. De-asta a păţit-o aşa. Alergătura de colo-colo; un copil 
neajutorat înaintea unor adulţi, dar care ar fi trebuit să domnească 
peste ei. Neajutorarea. Asta l-a făcut să înnebunească. 

Owain o legăna încă. 

— ţi zici... că va trebui să faci ceva ca nu cumva şi fiului tău să i se 
întâmple una ca asta, mormăi el după o vreme. 

După încă o pauză, zise: 

— Şi te întrebi cum. 

Ea încuviinţă. li era atât de recunoscătoare că încerca să afle care 
era situaţia ei. Nu voia ca această clipă de căldură să ia sfârşit. Nu 
putea îndura ideea că el trebuia să plece iarăşi. 


— Ştiu atât de puţine despre Anglia, zise ea nefericită. Nu pot să le 
conving nici măcar pe doamnele mele să facă ce vreau eu. Mi-aş dori 
să am pe cineva care să mă călăuzească. 

Owain începea poate să vadă firele străvezii pe care ea le ţesea în 
jurul lui. În orice caz, încetă s-o mai legene şi făcu un pas înapoi - de 
data asta nu un salt plin de furie înspăimântată, ci liniştit, de parcă 
simţea că era timpul să plece. 

— O să găseşti o cale, zise el. Ai găsit o cale să-l aduci pe tatăl tău 
înapoi din nebunia lui... ai găsit o cale s-o aduci pe mama ta înapoi la 
el... ai găsit o cale - iar aici glasul i se aspri puţin - spre căsătoria pe 
care ţi-o doreai. Eşti în stare s-o faci. 

El îşi chemă calul, iar când acesta refuză să răspundă, continuând 
să mestece liniştit din stratul de verdeață pe care se găsea, întinse 
mâna şi-l luă de frâu. 

— Acum sunt văduvă, insistă ea. Văduva lui Henric. Şi tu ştii ce 
înseamnă să fii văduvă. Nu-ţi aminteşti cum se plângea Christine că 
nimeni nu le ia în seamă pe văduve, sau le păcăleşte, sau le fură - sau 
toate trei la un loc? Amândoi ştim asta. Nu pot avea grijă de Harry - 
nu pot nici măcar să am grijă de mine - fără ajutor. 

Se pregătea să-i spună: „Am nevoie de tine”. Dar chiar când buzele 
ei se pregăteau să articuleze aceste cuvinte, văzu că el clătina din 
cap. 

Il pierduse. 

Owain spuse: 

— Trebuie să plec. 

El îşi strecură piciorul în scăriţă; încălecă. Apoi continuă, privind în 
jos, de parcă se simţea mai în siguranţă vorbind de acolo, de sus: 

— Suferim amândoi. Fiecare în felul său. L-am pierdut pe stăpânul 
nostru. 

Ea văzu pe chipul lui că el n-avea de gând să accepte consolarea 
pe care i-o oferise, prefăcându-se că acel sărut nici n-avusese loc. Era 
din nou furios. Adăugă, cu o urmă de amărăciune în glas: 

— Mi-aş dori ca noi... ca eu... să nu-l fi dezonorat, când el nici nu se 
răcise bine. 

Ea îşi zise că poate avea să plece fără să mai privească înapoi, însă 
el se opri în pragul uşii. Avea în glas ceva ce semăna aproape a 
părere de rău când îi spuse: 

— Cu privire la ce-ţi rezervă viitorul, nu te pot ajuta. Eşti regină. N- 
aş putea fi altceva decât slujitorul tău. Şi nu pot fi slujitorul tău. 

Ea zise: 

— Te rog. 

Nu găsise altceva de spus. 

Owain răspunse cu o hotărâre care arăta că se gândise la asta de 
mai demult: 


— Asta m-ar distruge. Am ales o viaţă pe care s-o pot trăi. 

Veşmântul acela ponosit. Nu se putea să-şi dorească cu adevărat 
să fie călugăr. Şi nu se poate să fi fost din pricina ei... 

Ea deschise gura ca să spună iarăşi „Te rog”, dar el plecase deja. 


Ducele John pricepu sentimentul de părăsire care o încerca pe 
Catherine şi încercă să o aline cât de cât. 

— Ar fi trimis după tine, zise ducele. După ce termina cu hârtiile. 

O bătu peste mână, însă era zadarnic. 

— Dar avea atâta treabă de făcut mai întâi. Nu se gândise niciodată 
c-ar fi putut să moară atât de tânăr şi având un fiu atât de tânăr. A 
trebuit să lămurească toate astea... chiar atunci, pe loc... 

El clătină din cap. Nu-i plăcea să-şi amintească groaza acelor 
încăperi fetide de la Vincennes: purgaţiile; găleţile; cârpele; putoarea. 
Ochii lui Henric, arzând în capul lui slab, încercând să formuleze 
fiecare clauză a testamentului cât mai atent, astfel încât moştenirea 
băieţelului lui să nu poată fi ciuntită. Oasele lui ieşite în afară. 
Calculele şi limbajul avocăţesc, întrerupt de vomă şi de mirosul lui de 
moarte. Ingrijirile; preoţii; scârţâitul pe sulurile de pergament. 
Rugăciunile. Ducele John ar fi dat oricât ca să fi fost scutit de 
priveliştea sfârşitului mizerabil, lipsit de eroism al fratelui său. Işi zicea 
că fata avusese noroc că nu aflase cât de urât fusese totul. 

— Dar n-a întrebat de mine? nu reuşi Catherine să se împiedice să 
întrebe. N-a zis nimic personal? 

Ducele John o bătu iarăşi peste mână. 

— A făcut toate astea pentru tine, zise el sincer; pentru băiatul tău. 

El nu vedea nicio diferenţă. Dar pricepu din privirea ei că se simţea 
rănită. 

— A făcut aranjamente foarte bune, adăugă el, neştiind ce altceva 
i-ar putea aduce alinare. In privinţa asta poţi să stai liniştită. 

Ea încuviinţă din cap, simțindu-se înfrântă. Ducele John deja îi 
explicase în detaliu aranjamentele făcute în ceea ce-i privea pe 
Catherine şi pe Harry. Ducele John avea să fie regent al Franţei şi 
urma să rămână la Paris ca să continue războiul, în vreme ce fratele 
lui, ducele Humphrey urma să fie lordul protector al Angliei, 
răspunzător de soarta lui Catherine şi a lui Harry. 

Mama şi fiul urmau să locuiască împreună în castelele regale de pe 
valea Tamisei în primii ani de viaţă ai lui Harry, gospodăriile lor 
suprapunându-se. După ce regele avea să împlinească şapte ani, 
trecând astfel de vremea prunciei, influenţa lui Catherine avea să 
scadă. Atunci aveau să fie desemnaţi pentru acesta profesori şi tutori 
bărbaţi, pentru ca Harry să înveţe să devină bărbat, să deprindă arta 
războiului şi să fie încoronat. Catherine nu întrebase, iar ducele nu-i 
explicase care urma să fie rolul ei ca Regină-Mamă după ce Harry 


împlinea şapte ani, iar gospodăria ei avea să fie separată de cea a 
fiului ei. Ea presupuse că până atunci probabil avea să se fi remăritat. 
In orice caz, nu se sugera nimic. Dar nu conta. Asta avea să vină după 
mai bine de şase ani. Părea prea departe ca să-şi poată închipui ce va 
fi atunci. 

Işi înfipse unghiile în palme, aproape până la sânge. Mânioasă, îşi 
zise: N-am nevoie de aranjamente bune. Era recunoscătoare, mai 
mult decât recunoscătoare, sigur că da, pentru că o îngrozea haosul 
care putea să vină peste ei toţi în orice clipă; iar această rânduială 
pusă în ultimul moment în situaţia lui Henric, chiar dacă nu era 
perfectă, o lăsa măcar într-o situaţie mai bună decât cruda alunecare 
în văduvie, ruină financiară şi haos legal de care avuseseră parte 
atâtea altele şi despre care scrisese şi Christine. Dar îşi dorea ca soţul 
ei să-i fi lăsat şi altceva - o rugă finală, un cuvânt, un bilet, un sărut, o 
poruncă - ceva, orice care să-i arate că se gândise şi la ea, nu doar la 
datoria lui. 

Acum era prea târziu pentru aşa ceva; prea târziu pentru orice 
altceva decât un viitor lipsit de ocrotirea lui Henric. 


Liturghiile fură celebrate în tot Parisul, şi se făcură aranjamentele 
necesare pentru a trimite trupul lui Henric înapoi acasă. 

Catherine, cumnatul ei ducele şi unchiul ei ducele, în negrul cel mai 
simplu, plecară spre catedrala Nôtre Dame, urmaţi de o suită de 
englezi. 

Catherine, mama şi tatăl ei şi Anastaise se rugară împreună în 
liniştea capelei de la Hôtel Saint-Paul pentru sufletul soţului ei. 

Catherine îşi zise că erau poate singurii francezi care făceau asta, 
cu toate că ducii porunciseră să se tragă clopotele în tot Parisul. Şi nici 
măcar Anastaise nu se ruga pentru regele englez decât făcându-şi 
datoria de a urma dorinţele stăpânilor ei. 

Cortegiul funerar al regelui Angliei părăsi Parisul două săptămâni 
mai târziu, într-o dimineaţă întunecată, vântoasă. Vara se sfârşise. 
Vremea se schimbase. Mai mulţi bărbaţi în alb, purtând torţe, 
înconjurară catafalcul. Urmau slujitorii palatului, în negru, apoi marea 
procesiune a lorzilor, ce venea în spatele lor. intre aceştia se găsea şi 
regele Scoției, care venise în Franţa ca să-l slujească pe regele 
Angliei. Abia la sfârşitul procesiunii, la vreo milă-două depărtare de 
catafalc stătea regina Catherine, în doliu, în litiera ei. 

Pe sicriu, vizibilă pentru mulțimile ce se strângeau pe marginea 
drumurilor sau care umpleau bisericile la fiecare din cele o sută de 
liturghii care se ţinură pe drum era aşezată o imagine din piele fiartă 
făcută după asemănarea lui Henric, cu păr cu tot. Aceasta era 
îmbrăcată într-un veşmânt de purpură mărginit cu hermină. In 
picioare avea sandale din fir de aur. Pe cap avea o diademă de aur 


bătută cu pietre scumpe; în mâna dreaptă purta un sceptru, iar în 
stânga o cruce şi un glob. Catherine se cutremurase văzând-o - o 
imagine de coşmar a lui Henric, genul de imagine pe care ai vedea-o 
ieşind, lipăind, dintr-o mlaştină întunecoasă într-o noapte fără lună. 
Fusese făcută la porunca ducelui John, cu scopul de a-i sili pe francezi 
să se supună, îngrozindu-i. Ducele John era un om de treabă, dar n- 
avea pic de gust. Ea îşi ţinea ochii în pământ. li părea bine că era 
departe de figura aceea îngrozitoare. Noaptea, când se opreau, purta 
un văl peste faţă. 


Aveau să ajungă la Londra abia în noiembrie. O oprire importantă 
aveau s-o facă la Saint-Denis, sfânta abație închinată sfântului 
ocrotitor al regilor Franţei, unde fuseseră înmormântați toţi regii 
Franţei, de la începutul veacurilor. Fraţii şi unchii englezi dezbătuseră 
intens ce avea de făcut Catherine la Saint-Denis. Trebuia să 
mijlocească pentru Henric pe lângă abate. Trebuia să ceară o 
binecuvântare pentru soţul ei care, deşi nu era el însuşi regele 
Franţei, era tatăl celui care avea să fie următorul rege al Franţei şi 
domnise el însuşi peste o parte considerabilă a Regatului Preacreştin, 
cu binecuvântarea actualului rege, Carol al VI-lea. După ce avea s-o 
obţină (şi avea s-o obţină, fără îndoială, pentru că abația sfântă de la 
Saint-Denis era acum în mâinile englezilor), procesiunea engleză avea 
să pornească mai departe prin Rouen, Abbeville şi Hesdin, oprindu-se 
de mai multe ori între oraşe ca să înalțe rugăciuni, iar apoi spre Calais 
şi spre Anglia. 

Catherine se supuse în linişte, de la bun început, vârtejului de 
planuri şi de ritualuri. Se mutase, aşa cum i se ceruse, de la familia ei 
de la Hôtel Saint-Paul, privind cu ochii îngheţaţi la mama şi tatăl ei - 
tatăl ei pierdut în propria-i confuzie, mama ei părând şi ea mai mică, 
încercând s-o consoleze, neajutorată. 

— N-am crezut că o s-o iei aşa de rău, zisese Isabeau, ciudat de 
tăcută şi atât de înţelegătoare încât Catherine simţi că n-avea să-şi 
mai poată păstra poza demnă pe care o afişa în ciuda ochilor ei roşii. 
Dar ai un fiu; ai să-ţi găseşti în el forţa, crede-mă. Orice altceva s-ar 
întâmpla, copiii noştri sunt marea noastră bucurie, consolarea 
noastră... 

In ziua în care Catherine plecă, tatăl ei nu se simţea bine. Urcă 
până în odaia lui ca să-l sărute de rămas-bun şi îl găsi stând aşezat pe 
pat, neras, cu un început de barbă albă pe bărbia-i tremurătoare şi 
holbându-se la vălătucii mari de nori cenuşii care se adunau afară, pe 
cer. 

— Toţi se duc, zisese el neliniştit, de parcă se aştepta ca duhul lui 
Henric să vină la el dintre nori. 

Dar ea nu dorea să aibă cu el o discuţie fără sens; nu acum, când 


ea pleca. Îi tăie vorba. 

— Roagă-te pentru mine, Papă, îi şopti ea, îmbrăţişându-l. O să fac 
la fel pentru tine. 

El se mulţumi s-o privească, apoi zâmbi - un zâmbet rugător. 

— lţi aduci şi băiatul data viitoare? întrebă. 

— Sigur că da, făgădui ea, înduioşată, rămânând încă în braţele lui, 
mişcată la gândul că el tânjea să-l vadă pe micul Harry şi să-şi ţină 
nepotul în braţe. 

Trebuia să plece. Dar îi aruncă încă o privire tatălui ei, din pragul 
uşii. Acesta se holba iarăşi la nori, iar buzele i se mişcau. 

— Bietul Charles, zicea el. Bietul Charles. 

Isabeau ieşi, însoţită de Anastaise, ca s-o ajute să se aşeze în litieră 
şi să-i dea binecuvântarea de plecare. Catherine le privi agitându-se în 
jurul ei, aşezându-i veşmintele. Ştiau cu toţii că probabil n-avea să se 
mai întoarcă - probabil n-aveau să se mai vadă în această viaţă. Ea 
spuse totuşi: 

— Am să mă întorc. Cu voia Domnului. O să-l aduc pe Harry cu 
mine. 

Trebuia să mintă. Cu toţii trebuiau să mintă. Nu putea plânge 
pentru această despărţire. Avea atâtea alte lacrimi de vărsat; şi dacă- 
şi dădea drumul, oare s-ar mai putea opri? De îndată ce litiera ei 
începu să înainteze, zdruncinându-se, pe drumul Saint Antoine, spre 
Luvru, Catherine îşi întoarse ochii de la mama ei, a cărei privire nu era 
înlăcrimată, ci părea bântuită. Se simţea îngheţată; abia dacă se mai 
putea mişca, împovărată cu o teamă ce trecea dincolo de lacrimi. 

Nu părea să deranjeze pe nimeni dacă ea nu făcea mare lucru sau 
dacă se retrăgea foarte devreme sau dacă, atunci când apărea la cină 
- la fiecare banchet improvizat al regilor şi ducilor - ea rămânea acolo 
fără un cuvânt şi fără să mănânce. Se presupunea că avea inima 
frântă de durere. Era în ordinea lucrurilor. Marea maşină a statului era 
construită ca să facă faţă durerii şi să meargă mai departe. 

Nu ştia ce se întâmplase cu Owain. Nu îndrăznea să întrebe unde 
fusese trimis acesta; dacă era şi el în cortegiu pe undeva, evitând-o, 
sau se întorsese la luptă sau înapoi în Anglia. N-avea niciun rost să se 
mai gândească la Owain, care nu voia să ştie de ea, acum când totul 
era pierdut. Încercă să se gândească numai la soţul ei pierdut. Încercă 
să se roage. 


Owain ar fi dat orice ca să dispară din Paris, după ce-i îngăduise 
trupului să-l trădeze astfel, în acel sărut chinuitor. Incă de data trecută 
de când se întorsese din Franţa, cu doi ani în urmă, făcuse tot ce-i 
stătuse în putinţă ca să se asigure că n-avea să se mai lase niciodată 
prins în această capcană. Cel puţin aşa crezuse. Şi iată la ce-a ajuns. 

Pe atunci, planul lui părea limpede: să uite poezia, răsfăţul lui 


tineresc şi să urmeze mai degrabă exemplul ascetic al Christinei, 
devotându-se învăţăturii. Voia să străbată pas cu pas marile cărți 
clasice de istorie, filosofie, ştiinţă şi teologie, pentru ca, mai devreme 
sau mai târziu, neliniştea îngrozitoare din inima lui să pălească, iar el 
să câştige înţelepciune şi pace sufletească. Atunci, când se va fi 
cunoscut pe deplin, va putea să depună jurămintele definitive. 

lar acum? Fiecare din cele o sută de zile petrecute la colegiul St 
Mary's - în chilia lui de piatră mierie, în bibliotecă, la capelă - irosite. 
Toate acele hotărâri luate după ceasuri întregi, nesfârşite, în 
genunchi, privind la pâlpâirea lumânărilor - încălcate. 

Ea îl văzuse, îşi zicea el, şi, ca o pisică ce vede un şoarece, se 
gândise că ar fi vrut să-l cheme înapoi, ca să se joace cu el. li 
străpunsese armura. Ce prost a fost. lar ea: atât de crudă, atât de 
crudă. 

Fusese atât de sigur că ajunsese la stăpânirea de sine. 

Trecu Marea Mânecii într-un pachebot ce transporta lână, stând în 
cală pe baloţii unsuroşi, împuţiţi de lână, mormăind rozariu după 
rozariu, cuprins de nesfârşite mustrări de conştiinţă, ce nu păreau să 
găsească alinare, ci deveneau mereu mai cumplite cu fiecare ceas 
chinuitor. Se ura pe sine însuşi şi chiar pe ea, pentru că toată 
tulburarea asta nu-l lăsa să simtă singurul lucru care ar fi trebuit să-l 
intereseze - durerea pentru stăpânul lui pierdut. 

Chiar şi când adormi, în vis nu-i apăru amintirea lui Henric, ci 
gânduri nebune despre cum pornea în galop până la Ierusalim, într-un 
pelerinaj care să-i smulgă din inimă păcatul. 

De nu la lerusalim, îşi zise el, trezindu-se sub cerul întunecat, cu 
stâncile albe abia zărindu-se - acele maluri de cretă din sudul Angliei 
care acum erau „acasă” -, avea să se închidă măcar undeva, într-un 
act de teribilă penitenţă, de pedepsire a trupului. O cămaşă de păr, 
biciuiri, post negru de patruzeci de zile. Avea să-i ceară episcopului 
să-i hotărască penitenţa, îşi zise el, înfierbântat. 

Apoi se gândi la chipul inteligent, lumesc, al episcopului, cu gura lui 
lată - o gură care tremura adesea, gata să izbucnească într-un râs 
răutăcios -, întorcându-i privirea, când avea să-i facă această 
rugăminte. Spre deosebire de ceilalţi fraţi şi unchi regeşti, pe care îi 
supărase dorinţa lui Owain de a pleca de la război şi a se întoarce la 
Oxford, episcopul, care era un om mai rafinat, se arătase interesat de 
întrebările pe care şi le punea despre sine însuşi tânărul velş, de 
dorinţa lui de a găsi felul cel mai onorabil de a-şi trăi viaţa (sau poate 
că episcopul voise doar să-şi întărâte şi mai tare rudele luându-l la el 
pe Owain). Dar, dintr-o dată, Owain reuşi să-şi închipuie răspunsul 
amuzat, pe nas al episcopului, dacă avea de gând să se apuce să-i 
ceară să fie supus la pedepse îngrozitoare: 

— Prea multe pedepse, nu?... ce-ai fi putut face atât de grav ca să 


justifice asemenea chin... nu cumva te iei prea în serios... lăsându-te 
purtat de păcatul mândriei, băiete dragă? 

Strâmbându-se la gândul umilinţei pe care şi-ar fi atras-o singur, el 
clătină din cap. Va trebui să încerce să găsească o altă cale. Va trebui 
să aştepte până după ce mesajul care-i fusese încredinţat va fi dus la 
Westminster, apoi să se roage şi să se răsplătească cu o noapte 
întreagă de somn binecuvântat. Poate că, odată ce nu va mai simţi că 
i se învârte capul de nesomn şi de durerea pierderii stăpânului său, 
sau că rămâne paralizat la amintirea ej, cea la care nu voia să se 
gândească, dar de amintirea căreia nici nu se putea despărţi, îi va fi 
mai uşor să înţeleagă pe ce cale trebuia să apuce. 


PATRU 


Dangătul clopotelor răsuna deja la Saint-Denis cu mult înainte ca 
procesiunea să ajungă la porţile mănăstirii. Catherine, pe care o durea 
capul de la aerul stătut din litiera ei închisă, trase perdelele şi i se 
păru că putea aproape să vadă valurile asurzitoare de tristeţe 
încovoind şi aplecând copacii. Însă era doar vântul. 

O ceată de ţărani stăteau pe marginea drumului. Plângeau. Mai 
veneau şi alţii de pe câmpurile înnoroite, cu fân în păr şi purtând încă 
furcile în mâini. Nu veniseră să se uite la imaginea regelui Angliei, 
care era ca la o milă înaintea lor. Priveau drept spre ea: iar cei care nu 
suspinau şi nu se văitau aveau priviri bântuite. 

Catherine se îndreptă de spate. 

— Dumnezeu să-l odihnească, auzi ea văicărindu-se un glas de 
femeie. 

Dumnezeu să-l odihnească. 

Până acum nu văzuse pe nimeni vărsând lacrimi. Ce francez ar fi 
deplâns cu adevărat moartea regelui Angliei? Zărise doar uimirea 
înaintea vieţii trecătoare, a liniştii morţii. Pe unele dintre chipurile care 
se perindaseră pe dinaintea ei văzuse teama de schimbare; văzuse 
priviri neliniştite; dar fără durere. Incepu să asculte cu atenţie. 
Asemenea şi slujitorii care-i purtau litiera. În vreme ce aceştia îşi 
suceau gâturile ca să se uite, litiera sălta şi se apleca. 

Cortegiul principal ajunsese deja la poarta mănăstirii. De departe, 
ea îl putu zări pe ducele John făcând drumul din centrul procesiunii 
înapoi spre ea, călare, în galop mic, plin de demnitate, urmat de trei 
cavaleri. Ea căscă ochii spre ei, poate cumva vreunul ar fi fost... Dar 
niciunul dintre ei nu era Owain. 

Urmări chipul ducelui John înaintând spre ea, imaginea lui neclară 
conturându-se treptat într-un întreg cu ochi cenuşii ca agrişele. Părea 
îngrijorat, de nu mai rău. Ea se aplecă înainte, dând la o parte 
perdelele. El îşi scoase pălăria, dintr-un gest. 

— Tatăl Inălţimii Voastre, Maiestatea Sa, regele Franţei, rosti ducele 
John, fără să mai adauge nimic. 

Însă ea pricepu că tatăl ei murise. Înţelese, pentru că dăduse la o 
parte perdelele atât de mult încât putea vedea chipurile a trei dintre 
slujitorii ce-i purtau litiera, iar pe obrajii tuturor se prelingeau lacrimi 
tăcute. 


Nimeni nu s-ar fi aşteptat ca doi regi să moară în acelaşi timp. 

Ducele John petrecu mai puţin de un ceas la Saint-Denis înainte de 
a porni călare spre Paris, ca să supravegheze pregătirile pentru 
cealaltă înmormântare care se pregătea acum acolo. El şi mama lui 
Catherine aveau să conducă cortegiul funerar la înmormântarea 


regelui Franţei. 

Catherine întrebase: 

— Pot veni şi eu? Ca să mă ocup de tata? Să-l jelesc împreună cu 
mama? 

Dar el clătină din cap. Nu era loc aici de sentimentalisme 
copilăreşti. 

— Locul tău e aici, cu soţul tău. Ai fost regina lui. Du-l acasă. Fiul 
tău are nevoie de tine. 

Ea începu să zică: 

— Dar... 

Ducele John îi zise, prevenitor: 

— ...Fiul tău Harry, regele Angliei, este acum şi regele Franţei. 

Titluri pe care nu le mai deținuse nimeni, niciodată în acelaşi timp, 
înţelese ea: cele mai înalte titluri din lume. Ambele aparţineau acum 
unui prunc de nouă luni, îşi zise ea, uluită. Nu era de mirare că 
privirile ţăranilor erau înspăimântate. 

— Dar n-o să ştii cum să faci înmormântarea tatălui meu, stărui ea. 

Fu mirată să-şi audă glasul tremurând. Toate temerile ei copilăreşti 
înaintea englezilor îi reveniră dintr-o dată. Englezii n-aveau cum să 
priceapă cât de sfinte erau ritualurile pentru care francezii trăiau şi 
mureau. Îşi dădea seama de ce ducele John nu voia ca ea să rămână. 
Nu voia să se facă prea mare caz de moartea regelui Franţei. N-avea 
să se facă nicio încoronare în niciuna dintre cele două ţări până ce 
Henric (Harry cel mic) nu va fi trecut de vârsta de şapte ani. Intre 
timp, mai mult ca sigur, ducele John şi-ar fi dorit să insiste pe 
continuitatea puterii mai degrabă decât pe schimbare, care ar fi 
provocat nelinişte. Dar, oricât de important spusese el că era ca ea să 
ducă acasă trupul lui Henric, oricât de important ar fi fost să se 
întoarcă acasă la Harry, nu putea lăsa ca rămăşiţele pământeşti ale lui 
Papă să rămână pe mâinile necunoscătoare ale acestuia. 

— Papă era bătrân, şovăi ea. Şi a fost rege încă din leagăn. Şi atât 
de mulţi din marea - din marea noastră nobilime franceză au murit. S- 
ar putea să nu mai fi rămas nimeni care să-şi amintească de cum 
trebuie îngropat un rege... cum se cuvine... 

Ducele John ridică la început din umeri, cu nepăsarea lui 
englezească ce te scotea din sărite, de parcă un asemenea lucru n-ar 
fi contat câtuşi de puţin; de parcă puteai să încropeşti pur şi simplu o 
solemnitate oarecare şi totul avea să fie mai mult sau mai puţin în 
ordine, şi Dumnezeu o să ierte totul, şi nimănui n-o să-i pese prea 
mult. Dar el se opri când îi văzu chipul încreţindu-se. În străfundul 
fiinţei lui, era un om bun, chiar dacă nu putea pricepe de ce un ritual 
ca acesta ar fi fost atât de important. Văzând cum trupul i se chircea 
şi ochii i se umpleau în sfârşit de lacrimi, iar pieptul îi tresălta şi se 
zguduia de suspine, el îşi puse un braţ stângaci în jurul ei. Ducele John 


nu era cu totul lipsit de imaginaţie. Cel puţin avea măcar o idee 
despre cum s-o consoleze. 

O însoţi prin mijlocul mulţimii, în curte. Aici era ca un stup în care 
tocmai fusese vârât un băț. Ducele de Exeter striga, cerând să se facă 
linişte, alungându-i pe lorzi în odăile lor, ca să pună capăt murmurelor 
şi zumzetului discuţiilor îngrijorate. Dar conții englezi reuşeau până la 
urmă să-i scape printre degete, plimbându-se de colo-colo în grupuri 
de câte doi sau trei oameni, şuşotind. Jumătate dintre conții şi ducii 
Angliei erau aici, alerţi, cu nările fremătând ca ale armăsarilor de 
luptă, amuşinând primejdia care plutea în aer. 

Acum, când Catherine începuse să plângă, se întâmplă exact lucrul 
de care se temea: nu se mai putea opri. Nu putea privi în sus. Nu-şi 
putea deschide ochii. Se îneca; nu reuşea să-şi dea drumul îndeajuns 
de repede. 

— Să pierzi un părinte... nimic nu seamănă cu asta. Mai ales când 
tocmai ai pierdut un soţ, auzi ea glasul ducelui John rostind, stânjenit, 
de undeva de departe, deasupra ei. Gata, am ajuns... aici o să te simţi 
acasă. Intră în biserică, spune o rugăciune pentru tatăl tău. O să te- 
ajute să te linişteşti. 

— Ar trebui să rămân aici şi ca să-l înmormântez, spuse ea din nou, 
dar atât de înlăcrimată încât nu mai conta drept o continuare a 
discuţiei. E tatăl meu... 

— Nu, zise ducele John cu blândeţe, dar foarte hotărât. Locul tău e 
alături de generaţia următoare. O să te întorci în Franţa când va veni 
vremea încoronării fiului tău, nu mai înainte de asta. Aşa că spune-cţi 
rugăciunile pentru bătrânul tău tată acum; acum ai prilejul s-o faci. 
După aceea va fi treaba mea să închei socotelile cu trecutul. 


Catherine se făcu mică în penumbra familiară a abației, departe de 
zgomotele englezilor, în aerul parfumat al acestui loc ce reprezenta 
tot ce era mai sfânt în Franţa şi în regalitatea ei. Se strecură într-un 
colţ, departe de capele şi rămase acolo suspinând până ce-şi vărsă tot 
amarul. 

Aici, cel puţin, era în siguranţă, între ai ei. Aici nu erau nici priviri 
duşmănoase, nici nu ridica nimeni din umeri în semn că nu dădea doi 
bani pe tine, şi n-aveai nevoie să explici nimic. Regii Franţei fuseseră 
mereu din aceeaşi familie şi aşa aveau să rămână pentru totdeauna. 
Dumnezeu binecuvântase pe veşnicie această dinastie. Sângele sfinţit 
al lui Carol cel Mare şi al urmaşilor lui curgea prin vinele ei şi prin cele 
ale lui Harry: purus, clarissimus, cum se spunea, şi era de un purpuriu 
mai întunecat, mai bogat decât sângele oamenilor de rând. Şi toţi 
viitorii regi aveau să vină aici în vecii vecilor, cum venea şi ea acum, 
ca să ceară ocrotire de la Sfântul Denis, care mijlocea către 
Dumnezeu pentru prinții din această viţă sfântă. 


— Domnul să-i păzească pe toţi, şopti ea. 

Şi avea să-i păzească. Ea ştia asta sigur. 

Sfântul Denis, convertit la creştinism cu multă vreme în urmă de 
către însuşi Sfântul Pavel, devenit mai târziu episcop de Atena şi cel 
care îi creştinase pe francezi, devenind după sfinţita sa adormire 
sfântul ocrotitor şi păzitorul regilor Franţei - era cel mai puternic sfânt 
din calendarul francez. El ocrotea trupurile regilor Franţei de răni şi de 
boală. El apăra de rău sufletele tuturor regilor şi venea la căpătâiul lor 
în ceasul morţii. Cu ajutorul lui, regii Franţei scăpau de iad şi de 
purgatoriu şi de moarte, fiindu-le asigurată intrarea în paradis. 

Toate sfintele simboluri franceze se aflau aici, în această mănăstire. 
Flamura abației, numită Oriflamme, o fâşie de mătase stacojie agăţată 
de un par din lemn de cedru era steagul pe care francezii îl purtaseră 
dintotdeauna în toate bătăliile mai importante, ca să fie siguri că 
aveau să fie binecuvântaţi de harul dumnezeiesc. Tot aici se păstra 
sfânta coroană a lui Ludovic cel Sfânt, o cunună înaltă din aur, dintr-o 
singură bucată, având în mijloc o singură nestemată mare şi frunze 
tăiate adânc în metal de care erau prinşi spini şi câteva fire de păr din 
sfinţita cunună de spini a lui Hristos. Aici era şi coroana lui Carol cel 
Mare, cu cele patru părţi ale ei prinse în balamale şi cu crinii ei. Tot 
aici se găsea şi marea sabie a împăratului, Joyeuse, cea bătută în 
nestemate. Aici bătea cel mai tare inima Franţei; aici era lăcaşul ei, 
alături de Sfântul Denis. 

Ea îl rugă cu smerenie pe Sf. Denis să mântuiască sufletul tatălui ei 
şi s-o ocrotească pe biata ei mamă, rămasă singură la Paris şi să 
mijlocească pentru sufletul ei, atunci când avea să-i vină şi ei vremea 
şi, ce era mai important, să-l ocrotească pe fiul ei, al cărui viitor 
depindea şi el de bunăvoința sfântului, acum că era şi rege al Franţei. 
Abia după aceea şi nu fără un oarece simţământ de ruşine, Catherine 
mormăi o rugăciune către sfânt ca să binecuvânteze şi sufletul soţului 
ei adormit. In adâncul inimii ei, cu toate că acum abația era în mâinile 
englezilor, ea nu era sigură că sfântul avea să se arate prea binevoitor 
faţă de Henric - iar aceasta nu doar pentru că Henric cotropise Franţa, 
regatul preacreştin, ci în general pentru că fusese cârmuitorul unui 
neam necuviincios care avea obiceiul să-şi măcelărească regii care 
nu-i erau pe plac oricând le plăcea, dispreţuind legământul sfânt 
dintre Dumnezeu şi rege. Englezii, brutali şi cu sânge rece, se 
mulţumeau să râdă pe înfundate înaintea celor mai măreţe tradiţii şi a 
celor mai sfinte credinţe. Nu înțelegeau şi nu respectau Cuvântul 
Domnului şi nici sfinţenia sângelui regesc. 

Cu francezii era altfel. In miezul fiecărei predici pe care o ascultase 
se găsea ideea că sângele regesc era binecuvântat. 

— Prinții de sânge sunt parte a trupului vostru şi acestuia îi aparţin, 
îi spunea fiecare predicator tatălui ei, regele, la toate ceremoniile la 


care asistase în copilărie. Prinții de sânge sunt ochii şi trupul statului 
şi veghează neîntrerupt asupra sa. Pentru el au o dragoste deosebită 
şi îi păstrează o nobleţe şi o desăvârşire aparte. 

Cât venerase această credinţă, când era copil... ce plină de uimire 
era, privind în sus spre bolțile albastre spuzite cu stele aurii, la gândul 
că ea era ochii şi trupul Franţei. li plăcuse ideea că sfinţenia sângelui 
regesc şi sfinţenia Franţei se întrepătrundeau. Regii Franţei domneau 
peste regatul preacreştin în virtutea sângelui lor curat, purpuriu şi 
sfinţit - acesta era un tărâm unde credinţa era transfigurată; unde, 
cum spusese Sfântul leronim, nu trăiau nici şerpi, nici iudei, nici 
păgâni; un loc unde sângele regesc nu putea fi vărsat decât în 
apărarea Franţei şi a credinţei sale. 

Dar apoi totul se schimbase, chiar sub ochii ei, când prinții de 
sânge din Franţa începuseră să se distrugă unul pe altul şi să-şi verse 
sângele între ei, fără rost. 

Poate că tocmai aceste crime din familia regală, care se 
petrecuseră sub ochii ei - îngrozitoare crime de lezmajestate şi 
sacrilegiu în acelaşi timp - făcuseră ca puterea Sfântului Denis să 
scadă. Sfântul nu vindecase nebunia tatălui ei. Flamura sfântă 
Oriflamme nu ocrotise armata franceză la Azincourt. Fraţii ei Louis şi 
jean nu fuseseră înmormântați între aceste ziduri, rămânând fără 
ocrotirea sfântului; la vremea morţii lor, în Franţa era prea mare 
tulburare ca ei să poată fi aduşi aici. 

Fratele ei Charles, care încă mai trăia, n-avea să fie nici el 
înmormântat la Saint-Denis, îşi zicea Catherine. El vărsase sânge 
regesc. Nu mai putea intra în acest pământ sfinţit. 

Ea se închină pentru ultima dată şi se ridică în picioare. Chiar 
amintindu-şi toţi aceşti ani descurajanţi în care ocrotirea Sfântului 
Denis nu mai păruse să funcţioneze, o linişti faptul că se găsea aici, în 
acest străvechi refugiu, unde se ştia că existenţa ei făcea parte dintr- 
o rânduială mai înaltă, mai sfântă a lucrurilor, un loc unde sfinţii şi 
arhanghelii aveau s-o ocrotească pe ea şi pe toţi ai ei. 

Ea îşi zise: sângele impur al lui Charles... brutalitatea atât de puţin 
regească a lui Charles... fuseseră motive întemeiate ca el să fie 
alungat. Dar Sfântul Denis avea s-o păzească pe ea, Catherine, şi pe 
cei pe care-i iubea. Fără îndoială că Sfântul Denis avea să-l păzească 
pe tatăl ei şi în moarte şi că avea să-l trimită în paradis. 

Chiar dacă ducele John nu ştia nimic altceva despre cum trebuia 
îngropat cum se cuvine un rege al Franţei, îşi zise ea mai liniştită, 
înaintând spre mulţimea zgomotoasă a englezilor de afară, cel puţin 
putea să se asigure că avea să aducă trupul lui Papă şi să-l aşeze spre 
odihnă veşnică aici. 


După ce îşi duse datoria la îndeplinire, Owain urcă într-o barcă, 


pornind de la Westminster către reşedinţa episcopului de Beaufort de 
la Southwark, spre cele două odăi modeste care-i fuseseră păstrate pe 
durata plecării lui. Acestea erau pentru el „acasă”. 

Din pricina oboselii, gândurile încetaseră în sfârşit să-i fugă în toate 
direcţiile. Era atât de murdar, şi-l dureau toţi muşchii. Privea amorţit 
curgerea râului. Clinchetele dimineţii începeau deja: clopotele 
bisericilor îşi băteau, pe-un singur ton aspru, durerea. li auzea pe 
luntraşi şi pe călătorii din barca lui şi din toate celelalte care alunecau 
pe râu întorcându-se, ascultând şi începând să vorbească foarte 
repede şi neliniştiţi. Nu se prea putea înţelege ce vorbeau din pricina 
clopotelor, dar se putea bănui ori citi pe buzele lor. Cuvintele „mort” şi 
„rege” şi „prunc” şi „Ce-o să se-aleagă de noi?” şi „Domnul să ne 
păzească pe toţi” erau uşor de desluşit. El refuză să le asculte. Chiar 
şi în miezul verii - iar aceasta era o după-amiază fierbinte - apa râului 
era cenuşie. Şi puţea. lar el avea nevoie de somn. 

Poate, îşi zise - iar gândul, în epuizarea lui amorţită, nu mai avea 
forţa de a-i pricinui vreo suferinţă - Catherine nu dorise să fie crudă. 
Poate că era pur şi simplu înspăimântată: agăţându-se de un chip 
familiar, de o pereche de braţe pe care le cunoştea, pentru că, spre 
deosebire de londonezii ăştia cu chipurile lor îngrijorate şi care 
încercau să-şi ghicească viitorul, Catherine ştia foarte bine ce o 
aştepta, acum că era văduvă. 

Owain ştia la fel de bine ca şi Catherine. Niciunul dintre ei n-avea 
nevoie să ghicească. Christine făcuse foarte limpede nenorocirea 
văduviei, atât de amănunţit încât nu mai lăsase niciun loc închipuirii: 
cum, din clipa în care deveneai văduvă, deveneai dintr-o dată 
invizibilă tuturor foştilor prieteni... iar singurii oameni care mai păreau 
în stare să te vadă erau cei care profitau de faptul că erai fără 
apărare, pretinzând că le erai datoare cu ceva. „Greutățile m-au 
încolţit din toate părțile: plângeri şi judecăți m-au înconjurat de parcă 
ele ar fi datul firesc al văduvelor”, scrisese Christine. „Lipitoarea 
Fortunei nu a încetat să-mi sugă sângele vreme de paisprezece ani, 
aşa încât dacă o nenorocire înceta, se pornea un alt chin, în aşa 
felurite chipuri că ar fi prea lung şi prea chinuitor ca să povestesc 
măcar jumătate. Nu a-ncetat să-mi sugă sângele până ce n-am mai 
rămas cu nimic”. 

Catherine, care ştia atât de puţine despre Anglia şi care era atât de 
obişnuită să fie tratată de toată lumea cu respect şi cu deferenţă, 
probabil că nici nu-şi închipuia cât de flexibilă şi gata să se adapteze 
va trebui să devină ca să poată supravieţui şi pentru a putea trăi cum 
se cuvine. Owain, care ştia totul despre ce însemna să te adaptezi, să 
te pleci, să ascunzi faptul că erai velş sau să-l pui în evidenţă, era 
foarte sigur de asta... Sigur că avea să fie neajutorată, fără ocrotirea 
soţului ei. Ani de-a rândul n-avea să mai existe nimeni care să-i pună 


la locul lor pe toţi ducii ăştia încăpăţânaţi. 

Fără să-şi dorească asta deloc, Owain simţi cum se strecura în el 
mila şi odată cu ea el începu să întrezărească o nouă posibilitate. 
Dorinţa lui era desigur un păcat, o crimă care merita pedepsită, însă 
furia lui, penitenţa lui trebuiau să fie îndreptate spre sine însuşi, nu 
spre Catherine. Ea avea să aibă şi-aşa destul de furcă. 

Ar trebui să-şi îndrepte strădaniile spre ajutorarea celor aflaţi în 
nevoi. Pedeapsa lui ar trebui să fie pe potriva crimei. 


Owain nu şi-ar fi recunoscut nicidecum vărul. Erau cam de aceeaşi 
vârstă, ceea ce însemna că nu-l mai văzuse pe ultimul fiu al lui 
Glyndŵr rămas în viaţă de vreo cincisprezece ani - din vremea aceea 
cu fum care-ţi intra în ochi, vremuri de loialitate şi speranţă şi de 
noptatice călătorii în şaua calului, când totul părea a fi mai adevărat 
ca niciodată de-atunci încolo. Pe-atunci erau încă pe jumătate copii, 
cam pe undeva între cinci şi zece ani, îşi amintea vag Owain - pe 
vremea când erau cel mult mesageri, alergând sau pornind uneori 
călare de la unul la altul, apoi fălindu-se de isprava lor înaintea 
celorlalţi copii vreme de luni întregi; însă cel mai adesea nu făceau 
decât să urmărească îngroziţi luptele ce se dădeau în jurul lor. Nu mai 
rămăsese nimic acum din băiatul isteţ şi curajos care, îşi amintea 
Owain, fusese vărul lui, în acest Maredudd ap Owain Glyndŵr pe care-l 
zări la hanul din Southwark pritocindu-şi cana cu bere şi ranchiuna. 
Acest bărbat în toată firea care se furişase în casa episcopului pe o 
mârţoagă bătrână şi obosită, întrebând de Owain Tudor - şi norocos 
să-l găsească la doar câteva ceasuri după ce acesta se întorsese din 
Franţa - era scund şi arăta ca un şobolan, fără nimic din prezenţa 
seniorială a tatălui său. Maredudd avea o privire prevăzătoare, iar 
fruntea şi chipul lui erau brăzdate de linii adânc împovărate de 
necazuri, pe jumătate ascunse de pălăria lui uriaşă, informă, de 
provincie. Părea mult mai bătrân decât cei douăzeci şi doi de ani ai 
săi. 

— Dar de ce-ai venit aici? întrebă iarăşi Owain, încercând să nu lase 
să i se vadă dezamăgirea. 

Maredudd şi tatăl lui dispăruseră printre dealuri cu treisprezece ani 
în urmă, după ce căzuse Harlech. Englezii nu reuşiseră niciodată să-i 
prindă, deşi pe capul lui Owain Glyndŵr fusese pusă o recompensă 
uriaşă. Oficial nu se ştia ce se întâmplase cu Owain Glyndŵr. Owain 
prefera să creadă povestea cea mai răspândită - aceea că tatăl şi fiul 
se adăpostiseră în casa surorii lui Maredudd, Alys, dincolo de hotar, în 
Anglia, în Herefordshire şi că ea şi soţul ei englez îi adăpostiseră pe 
rebelii din familia ei cu complicitatea tacită a aproape întregii regiuni 
din zona de graniţă. Se spunea că Owain Glyndŵr „devenise” 
duhovnicul familiei prin alianţă a lui Alys, seniorii Scudamore de 


Monnington Stradel - prefăcându-se a fi un călugăr franciscan numit 
Sion Cent, cunoscut pretutindeni ca un pehlivan şi un şiret fără 
pereche, ca cei din basmele velşe. Ceea ce dădea şi mai mult farmec 
poveştii era faptul că soţul Alysiei Scudamore, John, era şeriful de 
Herefordshire, numit de însuşi Henric al Angliei. Pentru Owain, ceea 
ce-i dădea acestei istorii încă mai mult farmec era faptul că Henric 
însuşi cunoştea povestea care spunea că s-ar fi putut ca vechiul lui 
duşman să se fi aşezat chiar sub nasul omului Coroanei engleze din 
ţinutul velş al Mărcilor şi că fusese îndeajuns de încrezător în 
mărinimia cu care se purtase în Ţara Galilor ca să nu fi încercat 
niciodată să afle dacă în spatele acesteia se afla vreun strop de 
adevăr, poruncind arestări sau expediţii de căutare. 

Cine ştie? Ar fi putut fi adevărat. Owain Tudor, care nu reuşise să-şi 
smulgă întru totul din inimă orice urmă de simpatie ascunsă pentru 
fraţii lui velşi, sperase întotdeauna în taină că era adevărat. La urma 
urmei, povestea asta era ultima scânteie de speranţă pentru un velş. 
Toate celelalte rude închise în Turn, femeile din neamul Mortimer şi 
fratele mai mare al lui Maredudd, Gruffydd ap Owain Glyndŵr - erau 
cu toţii morţi, cu mult înainte de vreme. Şi rudele apropiate ale lui 
Owain - toţi copiii bunicului său Tudur, toţi erau sortiţi pieirii ca şi cei 
din neamul lui Owain Glyndŵr; copiii şi copiii copiilor din clanul lui 
plăteau şi ei preţul răzvrătirii înaintaşilor lor împotriva Coroanei 
engleze. Chiar dacă rămăseseră în viaţă şi trăiau pe ce mai rămăsese 
din pământurile lor, era limpede că familia apropiată a lui Owain n- 
avea să-şi mai recapete nicicând puterea de odinioară. lar el, Owain, 
n-avea să mai vadă nici acele chipuri, nici acele pământuri. N-avea 
dreptul să mai calce niciodată în Ţara Galilor. N-avea dreptul să 
stăpânească pământ nici în Anglia, nici să-l ia în arendă de la vreun 
englez. Trăia modest din cele douăzeci de lire pe an pe care tânărul 
rege Henric al V-lea i le rânduise pe când era încă copil: era destul ca 
să întreţină un scutier - cu cai, armură şi veşmintele de cuviinţă 
pentru un gentleman - dar nimic mai mult. Orice ar fi vrut mai mult 
de-atât trebuia să-şi câştige singur. lar velş fiind, asta avea să-i fie 
întotdeauna aproape cu neputinţă. Asta era moştenirea lui otrăvită; 
asta-i adusese sângele lui. Dat fiind că, potrivit poruncii regelui, nu-i 
era îngăduit să se întoarcă în ţara lui natală şi nici căsătoria nu-i era la 
îndemână, din pricina legii englezeşti potrivit căreia el era nevoit să 
ceară pentru aceasta o autorizaţie oficială, iar la acestea toate se 
adăuga şi cruda nesupunere a inimii lui, el îşi dăduse seama că, dacă 
voia să scape de otrava ranchiunei - ori el chiar asta voia - trebuia să- 
i mulţumească lui Dumnezeu că avea o aplecare spre învăţătură care 
avea să-i îngăduie în cele din urmă să-şi croiască o situaţie înfloritoare 
în Biserică. Găsise o cale. 

Şi totuşi oricine putea să viseze; ar fi prea cumplit să nu-ţi îngădui 


măcar din când în când să mai visezi cu ochii deschişi. Aşa că Owain 
petrecuse ani întregi gândind - cel mai adesea cam în dorul lelii - cum 
într-o bună zi neamul Glyndŵr avea să se întoarcă iarăşi înapoi de 
dincolo de dealuri şi că avea să mai vină o dată vremea de a călări ca 
vântul spre libertate şi spre-un viitor. Dar pentru ca asta să fie cu 
putinţă, Glyndŵr însuşi ar fi trebuit să fi supravieţuit sau măcar ca 
vărul Maredudd să fi fost şi el un erou ca şi tatăl său, în stare să-şi 
călăuzească poporul prin pustie către noul lor Israel. Dar omul acesta 
- scund, întunecat, uscat, în veşminte vechi şi ponosite, cu ochii plini 
de amărăciune, dar şi de calcule ascunse - nu semăna deloc a erou. 
N-avea nimic de sperat de la Maredudd. 

— A murit, zise Maredudd. Tata. L-am îngropat. 

Zări o lucire de viclenie în rânjetul lui, ca un fel de „nu-mă-ntreba- 
unde” şi cu un fel de privire care spunea: „n-ai-suferit-împreună-cu- 
noi-aşa-că-nu-ne-poţi-afla-tainele”. El adăugă: 

— Şi-atunci m-am gândit: şi-acum ce-o să se aleagă de mine? 

Maredudd vorbea în şoaptă, privind în jos, aruncându-i din când în 
când câte o ocheadă scurtă, ca de pasăre, apoi îşi ridică nasul din 
cană. Dar Owain îşi dădea foarte bine seama că lumea din jurul lor 
trăgea cu urechea, că ici şi colo capete se întorceau pe furiş spre ei, 
apoi priveau în altă parte. Aici erau totuşi în Southwark. Neguţătorilor 
ăştia grosolani de la sud de Londra poate că nu le-ar fi păsat dacă 
auzeau câteva cuvinte în siciliană sau flamandă ori în franceză - dar în 
velşă? Era încă interzisă, era încă limba primejdiei. 

— Dumnezeu să-l odihnească, spuse Owain în engleză, ceva mai 
tare, ca să-şi liniştească ascultătorii tăcuţi, simțind, cu groază, o undă 
de înţelegere faţă de ei. Vărul său părea atât de... străin. 

Maredudd, cu o nesocotinţă născută din neînţelegerea a ce 
însemna să fii velş în Londra, repetă ceva mai tare, în velşă: 

— Şi-atunci mi-am zis: şi-acum ce-o să se aleagă de mine? 

Oftând, Owain lăsă capul în jos. Numai de Maredudd ar fi vrut să-şi 
coboare iarăşi glasul. 

— Aşa că m-am hotărât: sunt gata să primesc iertarea. 

Owain făcu ochii mari. Cu ani în urmă, regele Henric îi oferise lui 
Maredudd iertarea, sperând să-l ademenească pe fiul lui Glyndŵr, 
făcându-l să iasă din ascunziş şi să-l părăsească pe tatăl lui. 
Propunerea lui nu primise niciodată niciun răspuns. Dar acum - nu se 
poate ca Maredudd să fi pornit direct spre Londra de lângă mormântul 
tatălui lui doar ca să răspundă acelei propuneri de demult. 

— Cum? zise el prosteşte, clătinând din cap. De-asta...? Dar... 

Maredudd era pus pe ceartă. Fierbea de vinovată ranchiună; dădea 
pe-afară. Cuvintele îi zburară şuierând de pe buze. 

— Nu mă privi aşa. In niciun caz. Crezi că e uşor să fii fiul unui 
răzvrătit? zise el foarte repede şi furios. Nu poţi nici înainta, nici nu 


poţi scăpa - ce, crezi că mie mi-a plăcut să mă ascund în straiele alea, 
prefăcându-mă că eram altceva decât sunt şi mereu înfricoşat? 

In furia lui, îşi zburase de pe cap pălăria aceea ciudată. Owain văzu 
(cu ascunsă mulţumire) urmele unei tonsuri. Aşa deci, îşi zise el, era 
adevărat: chiar v-aţi ascuns în straie de franciscani. Dar n-avea niciun 
rost să-l întrebe pe Maredudd, care se văita, cu un glas subţire, 
flămând: 

— Vreau să fiu iarăşi bărbat. Să-mi ţin capul sus. O nevastă, copii; 
nişte pământ. Să ies undeva călare fără să-mi fie teamă că în orice 
clipă o să mă urmărească şi-o să mă prindă cineva. Vreau o viaţă 
normală. 

Cu blândeţe, gânditor, Owain clătină din cap. Era vădit că 
Maredudd n-avea habar de legile împotriva velşilor care erau în 
vigoare aici, dacă credea c-ar fi aşa de uşor să-şi refacă viaţa. Incă nu 
ştia că sângele lui era mânjit, familia lui ruinată, iar el însuşi era 
blestemat, orice-ar fi făcut. Owain începea deja să-şi dea seama cum 
avea să decurgă seara aceasta. Avea să-i facă cinste vărului său cu 
multe căni cu bere şi avea să-l asculte pe Maredudd cum se afunda 
din ce în ce mai mult în autocompătimire, apoi avea să-l care pe velş 
până acasă. Avea să promită să-l găzduiască pe vărul lui pentru 
câteva zile şi avea să-i aranjeze o audienţă la episcop. Abia după 
aceea, mai târziu şi după emoția primirii iertării oficiale, Maredudd 
avea să înceapă să priceapă cumplitul adevăr. Owain îşi zise: m-aş fi 
lipsit de asta, după câte s-au întâmplat. 

Maredudd abia dacă aminti de faptul că regele nu mai era printre 
cei vii. Nu părea să-l tulbure gândul că moartea lui Henric i-ar fi putut 
afecta în vreun fel vechea ofertă de iertare. Nici nu-i trecu prin cap să- 
| întrebe pe Owain dacă era întristat de pierderea stăpânului lui. Nu 
părea să vadă cât de obosit era Owain. 

— Nu cer aşa de mult, nu? spunea Maredudd. O căsătorie şi-o 
bucată de pământ? Sigur, pot să înţeleg că n-o să primesc niciodată 
vreun titlu, pentru că sunt velş. In privinţa asta nu-i nimic de făcut. 
Uită-te la tine - jucăria englezilor, jumătate din viaţa ta. 

Owain tresări, dar vărul lui clătină din cap şi continuă neglijent: 

— Na, acum n-o lua ca pe o jignire. Figură de stil. Nu că n-ar fi 
adevărat. Şi totuşi am urmărit tot ce ţi s-a-ntâmplat de când ai plecat 
în Anglia. Ai fost bun în război. In Franţa. Se zice că l-ai prins pe 
ducele d'Orléans la Azincourt de unul singur? 

Stânjenit, Owain încuviinţă din cap. Nu spusese nimănui de isprava 
asta; ştia că pentru ceea ce făcuse atunci nu-i trebuise cine ştie ce 
curaj. Dar Maredudd clătină din cap, cu sumbră încântare, văzându-şi 
prejudecata confirmată. 

— Şi nu te-au făcut nici măcar cavaler. Nici măcar pentru aşa ceva. 
Vezi, ca velş n-ai nicio speranţă. Chiar dacă eşti cel mai bun, nesfârşit 


mai bun decât oricare altul, tot n-ai nicio speranţă. O să te treacă cu 
vederea toată viaţa. 

Deci Maredudd ştia câte ceva despre problemele pe care le 
întâmpinai ca velş, îşi zise Owain, părându-i dintr-o dată rău pentru el, 
înțelegând câte alte neplăcute descoperiri îl aşteptau în săptămânile 
şi lunile următoare. 

Maredudd se aplecă înainte, rânjind de parcă gândul că-i era 
interzis accesul la viaţa obişnuită a unui om de onoare îi făcea un fel 
de plăcere morbidă, şi-l bătu pe Owain pe umăr. 

— Aşa că ce ne trebuie nouă, verişorule, e câte o căsătorie bună. 
Aşa cum stau lucrurile, noi n-avem nicio speranţă. O să ne pună 
piedici la fiecare pas. „Nenorociţi de sălbatici velşi” sau aşa ceva. Dar 
o nevastă englezoaică cumsecade pentru fiecare... eh? O fată de 
familie bună, şi o zestre. Asta e ce-o să ne pună pe picioare. Să lăsăm 
o generaţie între tatăl meu şi un viitor cuviincios. Să facem copii care 
să poată spera. 

Nici nu părea să se fi uitat la vărul lui din Londra cu destulă băgare 
de seamă cât să vadă că, pe sub pelerina lui neagră, Owain purta 
straie negre de călugăr. Gândul acesta îl înfurie pe Owain. Oare 
Maredudd petrecuse atâta vreme gândindu-se că sutana era ceva ce 
purtai ca să te-ascunzi încât nu le mai vedea deloc sau cel puţin nu le 
putea privi ca pe un semn al unei adevărate râvne de a fi privit ca un 
slujitor al lui Dumnezeu? Oare omul chiar nu putea vedea dincolo de 
lungul nasului? 

Mai rău, Maredudd începuse să vorbească tare. Prea tare. Privea în 
jur cu un aer triumfător; apoi, ameţit, se împiedică. Oamenii de la 
cârciuma din Southwark renunţaseră să-şi mai întoarcă privirile de la 
ei. Vreo douăsprezece chipuri priveau spre el cu ochi mari, 
cântărindu-l din priviri ce păreau puse pe harţă. 

— Velşi, nu? zise hangiul. 

Dinspre oaspeţii lui se auzi un murmur; oameni îndreptându-se de 
spate şi încordându-se. Trupurile lor spuneau că nu le plăceau velşii. 

Maredudd făcu ochii roată. li privi, părând să se întrebe dacă se 
putea bate cu toată gaşca şi părând chiar încântat de idee. Dar nu 
puteai să-ţi iroseşti viaţa luându-te la harţă prin cârciumi pentru 
onoarea ării Galilor, o ţară care acum nu mai exista. Impăciuitor, 
Owain răspunse: 

— Nu, nu. Bretania. Saint-Malo. Bretonă. 

Bretona suna la fel ca velşa; se făcuse mai mult sau mai puţin 
înţeles în Bretania. N-aveau de ce să nu-l creadă. Il privi drept în ochi 
pe hangiu, descoperindu-şi dinţii într-un zâmbet pe care se strădui din 
răsputeri să-l facă să pară naiv, dar despre care-şi zicea că probabil 
arăta caraghios; însă trucul funcţionă, potolind furia bărbatului; apoi îi 
întinse acestuia o monedă. 


— Poftim, adăugă el, ştiind că gestul avea să liniştească orice 
bănuială în rândurile micii gloate pe care căuta s-o păcălească. Hai să 
le facem cinste cu o băutură prietenilor noştri din Londra. 

Oamenii se întoarseră cu spatele la ei, adunându-se în jurul 
cârciumarului cu o nerăbdare tăcută în care Owain desluşi 
stânjeneala, precauţia şi încântarea de a primi ceva pe degeaba. 

Toată povestea asta ruşinoasă, cu nevoia de a trăi în lumea în care 
se afla acum îl obosea. Avea parte de asta atât de des: micile minciuni 
şi fuga în numele - lipsit de orice glorie - al liniştii şi păcii. 

— Haide, mormăi el, iar Maredudd, care îl privea şocat, îl urmă 
afară. 

Nu-şi mai vorbiră, ci se grăbiră înapoi spre palatul episcopului de 
Winchester. Owain îşi dădu seama că Maredudd se gândea la viitorul 
care îl aştepta - o viaţă în care trebuia adesea să te prefaci că erai 
breton ca să nu fii luat la bătaie de vreun bandit din Southwark. 

Dintr-o dată, în întunericul din jur, simțind mirosul de seu de balenă 
pe care o adiere de vânt îl aducea de la un butoi din stradă, mila pe 
care Owain o simţea pentru Maredudd îl copleşi, iar el întinse braţul şi 
îl aşeză pe umărul vărului lui. Sărmanul Maredudd, care probabil că 
făcea ce trebuia atunci când alegea să facă pace cu lorzii englezi, dar 
care avea să urască atât de tare concesiile pe care va fi silit să le facă 
dacă pornea pe acest drum. Maredudd, care încă nu pricepea că nu va 
avea niciodată parte de viaţa de lord englez la care spera. Maredudd, 
care s-ar putea să reuşească să încropească un fel de însurătoare, 
însă fără îndoială că nu căsătoria onorabilă pe care şi-o dorea. 
Maredudd, care încă nu înţelegea că, dacă voiai cu adevărat să-ţi 
găseşti pacea, ca fiu al înfrângerii, trebuia să te retragi cu totul din 
lume şi să laşi departe orice dorinţă de a fi tată al unor prunci care să 
fie şi ei siliţi să plătească preţul crimelor părinţilor şi ale bunicilor lor 
împotriva Angliei. 

Owain putea să întrevadă nesiguranța, suferinţa, înţelegerea 
faptului că avea să meargă din rău în mai rău şi toate acestea aveau 
să împovăreze şi mai tare umerii încordaţi ai celuilalt. Dar, pentru 
prima dată, simţi în propria lui inimă aşezându-se pacea la gândul că 
acceptase faptul că sângele lui era mânijit şi că tot ce mai avea de 
făcut de-acum înainte era să trăiască şi să-şi pună încrederea în 
Dumnezeu. 

— Eu mi-am ales calea, iar aceasta n-are să fie însurătoarea, şopti 
el. 

Acum erau mai în siguranţă, vorbind în velşă pe stradă, în liniştea 
nopţii, înaintând atât de repede. Maredudd, acum mai potolit, 
încuviinţă din cap, îndemnându-l să continue, ascultându-l pentru 
prima dată cu adevărat. Owain arătă din cap spre straiele lui şi văzu 
cum vărul lui începea să-şi dea seama cum erau croite şi ce însemnau 


ele. 

— Am ales lumea frumuseţii şi a contemplaţiei; nu asta. Când va 
veni vremea, o să mă alătur augustinienilor de la St. Mary's din 
Oxford, continuă el. Mi-au păstrat un loc acolo; totul e aranjat. Dar 
trebuie să aştept şapte ani. M-aş duce şi mai devreme, ca să scap cât 
mai repede de toate astea, dacă n-ar mai fi încă o singură însărcinare 
care mă leagă de această lume. 

Maredudd se întoarse spre el, privindu-l mai îndeaproape. 

— Am primit să am grijă de fiul regelui meu pe durata prunciei lui, 
zise Owain, continuând să meargă, dar simțind, tulburat, alături de el 
privirea aceea adâncă, întoarsă spre el. 

Se sili să adauge pe glasul cel mai nepăsător de care era în stare: 

— „Şi de văduva lui. Am să mă alătur casei acesteia. 

Maredudd nu-şi întoarse privirile. Era rândul lui Owain să se simtă 
nelalocul lui. Nu-şi dădu seama de ce se simţi atât de tulburat cât să 
adauge: 

— Regele mi-a cerut să fac asta. Ultima lui dorinţă. 

Ştia că spunea o minciună. 

— De ce nu pleci acum la Oxford? Ce-ţi pasă ţie de ultima dorinţă a 
regelui Angliei? zise Maredudd, iar în glasul lui şi în cuvintele-i aspre 
nu era nici urmă de jignire, ci doar un fel de uluire - de parcă 
Maredudd se întreba ce se întâmplase cu vărul lui, tânărul velş curajos 
pe care şi-l amintea. 

Gândindu-se la Henric, Owain clătină din cap, pierdut într-o 
admiraţie pe care n-o putea rosti în cuvinte. Furia drumului îl părăsi 
pe nesimţite, lăsând în urmă doar oboseala. Simţi că ochii i se muiau 
şi i se umezeau. 

— Ela fost... 

Glasul i se frânse. Se opriră amândoi din mers. 

— Din bunătate. Şapte ani, spuse Owain atunci când îşi recăpătă 
glasul. Nici n-o să ştii când au trecut. 


CINCI 


Două luni mai târziu, odată cu prima zăpadă ce cobora prin aerul 
mohorât de noiembrie, Catherine şedea înaintea ducelui Humphrey şi 
asculta neliniştită declaraţia pe care acesta o pregătise cu privire la 
viitorul ei. 

De fapt nu conta ce-i spunea ducele cel roşcat, se gândea ea, 
încercând să respire adânc şi să continue să-i adreseze uşoru-i 
zâmbet politicos. Nimic nu mai conta, acum că-l recăpătase pe Harry; 
un Harry care, la unsprezece luni, ştia să meargă bine şi să răcnească 
vesel „Nu!” către oricine îi ieşea în cale. De cum o văzuse prima dată, 
la sfârşitul verii, îi spusese „Mama” cu un glas plin de atâta 
tremurătoare adoraţie că-i frânsese inima şi-i adusese lacrimi în ochi 
încă dinainte să se arunce unul în braţele celuilalt şi să se învârtă 
până ce ameţiseră amândoi, râzând şi plângând şi pălăvrăgind în 
acelaşi timp. 

In ultimele două săptămâni, între _liturghiile solemne şi 
înmormântare, Catherine şi fiul ei fuseseră inseparabili - oricât de 
mult se încăpăţânase doamna Ryman să se ţină după ei, şuierând şi 
ţâţâind şi mormăind dezaprobator că regele obişnuia să facă cutare şi 
cutare lucru la cutare oră şi că rânduielile pe care le stabilise erau 
importante pentru bunăstarea copilului şi că răsturnarea lor nu putea 
decât să-i facă rău. 

Era ciudat să fie înapoi în Anglia - nu ca regină, având măcar 
posibilitatea de a câştiga respectul supuşilor ei (deşi ea niciodată nu 
simţise că asta ar fi fost foarte probabil), ci ca regină-mamă - în rolul 
unei bătrâne, îşi zicea ea uluită, şi a cărei importanţă avea să scadă 
cu fiecare an; ca o recunoaştere a faptului că, la douăzeci şi unu de 
ani, cea mai frumoasă parte a vieţii ei luase sfârşit. Într-adevăr, 
lucrurile încă nu păreau a fi foarte diferite faţă de vremea când era 
regină - fusese ignorată sau cicălită şi înainte ca Henric să moară. 
Singura diferenţă era că acum lumea era ceva mai liberă şi s-o ignore, 
şi s-o cicălească, deşi erau încă foarte politicoşi cu toţii; iar ea ştia că 
nu va avea cui să se plângă dacă încetau să mai fie politicoşi. 

Dar, în chip ciudat, ei îi era de-ajuns faptul că-l regăsise pe Harry, 
după bizara stare de pustiire în care se găsise de-a lungul acestor luni 
în care fuseseră departe unul de celălalt. Aveau înainte aproape şapte 
ani de petrecut împreună, fiecare cu mica lui gospodărie. Fiecare zi 
avea să fie o binecuvântare. Gândurile ei nu voiau încă să străbată 
mai departe, dincolo de această perioadă; nu încă. Dacă era să fie 
sinceră cu ea însăşi, ea nu reuşea să-şi închipuie cum avea să fie viaţa 
ei dincolo de următoarele săptămâni sau luni - în afară de mica 
speranţă, ascunsă undeva în inima ei, că va reuşi să găsească cumva 
o cale să scape de nesuferita doamnă Ryman. (Doamna Ryman era 


plină de idei neplăcute şi severe: îi plăcea să-l înfăşeze seara pe Harry 
atât de strâns încât acesta abia dacă se putea mişca, ca să-l facă mai 
ascultător; şi insista că era necuviincios şi nedemn de o regină să se 
aşeze pe jos, cum făcea Catherine, ca să se joace cu fiul ei.) 

Catherine ştia totuşi că trebuia să rămână puternică şi atentă la 
ceea ce se petrecea în afara camerei copilului. Incăierările dintre duci, 
despre care ea bănuise că aveau să urmeze, începuseră deja. 
Consiliul Angliei citise doar pe diagonală diata lui Henric şi se şi 
hotărâse că a-l lăsa pe mai brutalul, mai capriciosul, mai tânărul frate 
regal care era ducele Humphrey să aibă controlul integral asupra 
persoanei micului Harry şi asupra Angliei aşa cum hotărâse răposatul 
rege însemna s-o cauţi cu lumânarea. Aşa că trecuseră peste 
testamentul lui Henric. Asta se întâmplase îndeosebi pentru că ducele 
John le scrisese din Franţa foarte limpede că nu voia ca fratele lui mai 
mic să dobândească prea multă putere în Anglia şi nimeni nu voia să-l 
supere pe mai vârstnicul duce de viţă regească. Episcopul de Beaufort 
fusese cel care pusese totul la cale şi făcuse Consiliul să restrângă 
puterea ducelui Humphrey. Conform noilor reguli schiţate de către 
episcop şi Consiliu, nimeni - iar asta însemna ducele Humphrey - nu 
putea lua hotărâri în numele regelui până ce regele însuşi nu ajungea 
la vârsta la care putea exercita de unul singur autoritatea regală. În 
loc ca ducele Humphrey să fie considerat Lord Protector, Consiliul şi 
Parlamentul aveau să cârmuiască Anglia împreună. Ducele Humphrey 
avea să deschidă şi să închidă Parlamentul în luna următoare, iar 
acesta avea să recunoască oficial faptul că micul Harry moştenise 
tronul; însă lucrurile se petrecuseră astfel doar pentru că ducele John 
era plecat, iar Consiliul îl autorizase pe Humphrey să facă aceasta în 
numele nepotului său încă prea tânăr. 

Nu asta era ceea ce-şi dorise ducele Humphrey. Catherine îl văzuse 
cum suferea când îi fu luată puterea absolută. Vedea asta în mişcările 
pleoapelor lui ieşite în afară; în atenţia sporită cu care el îi făcu o 
plecăciune şi o conduse până la jilţul ei şi o întrebă de sănătate, 
apăsat şi cam pompos, încercând să dea impresia de autoritate şi 
curtoazie, deşi asemenea lucruri îi erau complet străine. Era un bărbat 
îndesat, greoi, cu chipul ars de soare, cu glas tunător şi cu obiceiul de 
a se băga într-o discuţie ca să-şi exprime un punct de vedere 
întotdeauna exprimat cu convingere, dar care nu era întotdeauna 
înţelept. işi dădea seama şi-l stânjenea gândul că felul în care era 
clădit putea să pară caraghios în ochii unora: capul lui mare ca de leu 
şi glasul lui adânc; picioarele lui scurte şi butucănoase. Nu ura nimic 
mai tare ca gândul că ar fi putut fi luat în derâdere. 

Şi totuşi el era omul de care ea era nevoită să asculte şi faţă de 
care trebuia să se arate binevoitoare când făcea asta. Nu că poruncile 
pe care le auzea acum i-ar fi fost prea neplăcute. Se instalase deja la 


Windsor împreună cu Harry şi începuse deja să caute soluţii ca s-o 
înlocuiască pe doamna Ryman. Tot ce-i spunea el acum era că avea 
să fie silită să plătească pentru acest privilegiu din propria ei dotă de 
văduvă. 

Abia atunci când el îi spuse cât de mult trebuia să plătească, ea 
avu un şoc: 

— Fratele meu v-a înzestrat foarte bine, îi spunea ducele 
Humphrey. Vă veţi păstra propria suită, distinctă de cea a Maiestăţii 
Sale, dar gata în orice clipă să-l slujească pe Maiestatea Sa până când 
acesta va împlini vârsta de şapte ani. Întrucât veţi împărţi odăile cu 
acesta, va trebui să contribuiţi la cheltuielile gospodăreşti cu câte 
şapte lire pe zi. 

Catherine răsuflă uşurată la gândul că scaunul ei avea un spătar 
solid de care să se sprijine. Şapte lire pe zi. Asta însemna mai mult de 
2500 de lire pe an - sau mai mult de o treime din totalul veniturilor pe 
care ea le primea de la diferitele-i moşii din Anglia şi Franţa, cu care 
fusese înzestrată. Era îndeajuns ca să plătească cheltuielile 
amândurora. Probabil că avea să plătească din punga proprie toate 
cheltuielile casei regelui, scăpând vistieria de o cheltuială pe care, 
după dreptate, ar fi trebuit s-o plătească. 

Ea nu ştia dacă asta fusese cu adevărat dorinţa lui Henric sau dacă 
nu era doar încercarea ducelui Humphrey de a face un târg brutal şi 
cam necinstit în interes propriu. Nu-i arătaseră diata lui Henric, aşa că 
n-avea cum să-şi dea seama. N-avea de ales. Supusă, încuviinţă din 
cap. 

Luminat la faţă şi rânjind pentru prima oară - nu reuşi să rămână 
stăpân pe sine până la capăt, destul cât să-şi ascundă uşurarea că ea 
primise cuminte totul - ducele Humphrey continuă: 

— Acum, după cum sunt convins că ştiţi, datoria voastră de căpătâi 
va fi să-l creşteţi pe Maiestatea Sa astfel încât el să înţeleagă regatul 
Franţei pe deplin, ca şi pe cel al Angliei... vorbiţi-i în franceză... 
spuneţi-i... - el şovăi, îşi drese glasul - ...ei bine, poveşti franţuzeşti. 
Cântaţi-i cântece franţuzeşti. Lucruri de felul ăsta. 

Ea îşi lăsă capul în pământ. Buzele îi tremurau. Se întreba dacă 
Humphrey avea idee cât de multe cântece şi poveşti şi istorisiri erau 
despre englezi sau cât de puţin atrăgător erau aceştia zugrăviți în ele. 
Dar îşi zise că n-ar fi dat dovadă de tact povestindu-i asta. Aşa că se 
mulţumi să încuviinţeze iarăşi din cap. Simţi uşurarea lui văzând cu 
câtă bunăvoință îi asculta poruncile. 

Poate ca o răsplată pentru ascultarea ei, el continuă: 

— Am... noi am alcătuit nişte liste cu membri ai ambelor suite. 
Dacă vreţi să adăugaţi sau să lăsaţi deoparte vreun nume, vă rog să- 
mi comunicaţi preferinţele voastre. 

Îi întinse un teanc de hârtii. Privind la prima foaie, ea văzu şiruri de 


nume, cu plata pe care o primeau - ale femeilor care-l slujeau direct 
pe rege. După numele doamnei Ryman, ea citi: „Joan Astley, doică, 
£20 pe an. Matilda Fosbroke, £10...” 

— Doamna Ryman, începu ea şovăind, încercând să vadă ce 
însemna oferta lui. 

Poate că până la urmă va putea începe să capete un pic de control 
asupra propriei vieţi. 

— A fost de mare ajutor cât am fost plecată. Dar acum că vin 
atâtea altele, oare mai e nevoie de doamna Ryman? Doar eu m-am 
întors. 

Dar ducele Humphrey se mulţumi să dea din cap şi să pară vag 
iritat. 

— Treabă excelentă în ultimele şase luni. Bună menajeră. O să 
aveţi nevoie de ea, zise el scurt, amintindu-şi să surâdă la jumătatea 
frazei. 

Deci n-avea loc de manevră. Catherine îşi înghiţi oftatul pe care l-ar 
fi lăsat să-i scape dacă era singură şi aprobă tot restul numirilor, vădit 
gândite ca să-i umple suita de oamenii ducelui Humphrey, nefăcând 
altceva decât să privească în diagonală fiecare foaie şi să încuviinţeze 
din cap, chiar dacă ştia că lui Sir Robert Babthorpe, numit aici ca 
intendent al ei, i-ar fi fost greu să-şi facă treaba, având în vedere că el 
se găsea de fapt în Franţa ca trezorier al armatei engleze, însărcinat 
cu plăţile, iar Lord Fitzhugh, fostul lord al tezaurului Angliei, numit pe 
listă drept şambelan al lui Harry era prea bătrân ca să mai poată face 
asta. Atunci era adevărat ce se zicea despre ducele Humphrey: că îi 
plăcea să controleze totul, dar că nu prea se pricepea s-o facă. 

Abia când ajunse la lista ceva mai puţin politică a personalului din 
propria ei suită ea zări un nume care o ului. Acolo, sub numele 
cunoscut al lui Walter Beauchamp, vechiul ei intendent şi sub George 
Arthurton, capelanul ei şi sub alţii pe care ea şi-i amintea măcar pe 
jumătate, fusese adăugat un nume. Era o adăugire târzie, făcută de o 
altă mână decât cea care scrisese mai tot restul listei. 

— Ahh... cineva nou? zise ea precaută, întinzându-i documentul, 
însă cu grijă să nu-l uimească pe ducele Humphrey sau să-l lase să 
creadă că îi punea în vreun fel la îndoială autoritatea. 

Ducele Humphrey luă pergamentul şi rămase o vreme tăcut, 
încercând să descifreze numele. 

— Ah, da... Tudor, o asigură el, iar zâmbetul lui prea larg păru 
prelungit artificial. Omul unchiului meu de Beaufort. Episcopul de 
Beaufort, vreau să zic. Unchii mei au fost foarte dornici să vă ajute să 
vă alcătuiți suita; au pus şi câţiva dintre oamenii lor pe listă. Ca să fie 
toată lumea fericită. Echilibrul puterii. Tudor s-a oferit singur. 

Humphrey lăsă să-i scape un sunet răguşit care sună pe jumătate 
ca un oftat, pe jumătate ca un hohot de râs. 


— Nu prea era el soldat, Owain Tudor. Mai demult credeam c-avea 
să fie; a prins un peşte mare la Azincourt. 

Humphrey făcu o pauză, amintindu-şi poate că prizonierul despre 
care vorbea cu atâta lipsă de respect era probabil rudă cu Catherine, 
poate un văr apropiat, cineva pe care poate-l iubea. Adunându-se, el 
continuă: 

— Dar după asta - nimic. Acum se gândeşte să depună voturile, dar 
nu se poate hotărî să facă pasul. Cam uşuratic. 

Următorul gând îl amuză teribil pe ducele Humphrey. Pufni: 

— E şi poet! - şi o privi în ochi pe Catherine, zguduindu-se de râs în 
vreme ce rostea, ca pe o ultimă glumă: Şi velş din cap până-n 
picioare. 

işi luă iarăşi figura serioasă, dar nu rezistă să nu adauge, în 
derâdere: 

— Ei, ce să vă mai spun? Un velş, dar unchiul meu a prins drag de 
el. 

Ea îi întoarse zâmbetul. 

— İl cunosc, spuse ea cu blândeţe - un pic. 

— Bun cu hârţogăraia; s-ar putea să fie un administrator acceptabil, 
încheie ducele Humphrey binevoitor. L-am trecut ca supraveghetor al 
casei tale. Desigur, doar dacă-l vrei. 

Mintea lui Catherine era plină de cuvintele: „s-a oferit”. Răsunau ca 
nişte clopote. Ea nu reuşi să înţeleagă cum de mai stătea aici, vorbind 
curtenitor cu bufonul ăsta ameninţător, de parcă soarele şi luna nu s- 
ar fi întors din drum; de parcă în micul ei univers singuratic, plin de 
umbre, n-ar fi început dintr-o dată să strălucească ceva mai multă 
lumină. S-a oferit. 

La încuviințarea ei nepăsătoare, ducele Humphrey se apropie de 
ea, venind din spatele mesei uriaşe încărcate de hârtii. Chipul îi 
strălucea încă, acum parcă ceva mai firesc. 

— Bine, atunci aşa rămâne, observă el mulţumit. Totul e rezolvat. 

Se apropie mai mult, oferindu-i braţul ca s-o ajute să se ridice de pe 
scaun. 

— Cel puţin pe moment. 

Ea se ridicase deja în picioare, dar el nu se dădu la o parte. Ea-i 
simţi în chip neplăcut prezenţa; porii mari de pe faţa lui; adierea de 
miros de ceapă şi de grăsime de vită. El îşi apropie capul încă şi mai 
tare de al ei, încă rânjind. Prezenţa celor doi copişti care scriau de zor 
la capătul celălalt al mesei o făcu să se simtă mai în siguranţă. 

— Deşi cât de curând va trebui să-ncepem să ne gândim la 
măritişul Reginei Mame, nu-i aşa? zise el, chicotind iarăşi, până ce 
firele de pe bărbia lui aproape că-i atinseră obrazul. 

Catherine se reţinu să nu se tragă înapoi înainte de a-l flata 
spunându-i, pe un ton neutru: 


— Voi asculta sfatul Alteţei Voastre. Desigur. Când va veni vremea. 
Când nu voi mai fi în suferinţă pentru pierderea seniorului meu. 

Asta era tot ce putu să facă. Când ea îşi cobori privirea şi îşi strânse 
fustele, pregătindu-se să părăsească încăperea, el îşi strânse braţul în 
jurul taliei ei, o bătu stânjenit pe mână şi spuse, cu brutalitatea omului 
neobişnuit să facă curte: 

— ...păcat că aşa un chip drăgălaş să fie ascuns prea multă vreme 
în spatele vălurilor. 

Ea abia dacă-l auzi. Plutea. Vechiul meu prieten, îşi zicea ea, 
aproape cântând de uşurare şi de încă un lucru pe care prefera să nu-l 
numească şi la care prefera să nu se gândească. S-a oferit. 


Se plimbau în grădina de trandafiri, printre scheletele răsucite ale 
tufelor, neluând în seamă zăpada. Owain era îmbrăcat în negru. Gluga 
ascuţită a scapularului îi cădea pe spate. Avea capul ras. Ea îşi dădea 
seama după mâneci din ce stofa aspră-i era şi rufăria. Ştia că el purta 
aceste veşminte de când îl văzuse pentru prima dată în Anglia. Dar 
acum le percepea mai limpede prezenţa. Ceva se schimbase în el; 
devenise mai inflexibil, iar rasa monahală părea să semnifice distanţa 
pe care voia s-o aşeze între ei. 

Cu sfială, privi pieziş şi în sus, spre chipul lui acum osos, lipsit de 
moliciunea şi optimismul tinereţii. Nu-i venea să creadă cât de 
covârşită de uşurare se simţea numai văzându-l. 

— M-am gândit mult la tine, zise el, iar dacă vorbele îi erau blânde, 
felul în care le rosti n-avea nici urmă de blândeţe. Eşti văduvă, într-un 
loc pe care nu-l cunoşti, în vremuri tulburi. Ştim amândoi de ce lucrul 
ăsta e înspăimântător. Mi-ai spus cât de vulnerabilă te simţeai; mi-ai 
cerut ajutorul. Dacă încă îl mai vrei, ţi-l pot oferi. Dacă voieşti, 
episcopul meu e încântat să mă trimită să mă alătur casei tale pentru 
toţi cei şapte ani în care vei trăi împreună cu Harry - adică până de- 
acum în şase ani. 

Ea înclină din cap, atât de temătoare că ar putea spune ceva greşit 
încât îşi dădu seama că glasul îi scăzuse aproape într-o şoaptă. Zise: 

— Da... ducele Humphrey mi-a spus... am primit cu plăcere... 

li surâse. El nu-i răspunse, ci privi în lături. 

— Insărcinarea mi se potriveşte, adăugă el, în chip de lămurire, îi 
datorez totul... 

Glasul lui Owain se frânse. Se închină posomorât şi sfârşi: 

— „regelui Henric. M-a ajutat atunci când eu însumi am trecut prin 
vremuri tulburi; mi-a arătat calea spre o nouă viaţă. Mi se pare că se 
cuvine ca eu să-i slujesc acum pe fiul şi pe văduva lui. 

Atitudinea lui aspră, pragmatică, o îngheţă şi o surprinse 
întrucâtva. li spunea limpede că luase o hotărâre bărbătească. li 
spunea că nu era aici pentru că o iubea, ci pentru că-l iubise pe 


Henric. 

Şi totuşi se simţea norocoasă că el era aici. Se simţea ocrotită. El 
avea s-o povăţuiască; aveau să vorbească; vreme de ani la rândul va 
avea un om în care să se încreadă. Poate că vor putea să devină 
prieteni. 

Ea încuviinţă din cap, recunoscătoare. Cu răsuflarea tăiată, 
nerăbdătoare să găsească o cale de a se arăta ascultătoare faţă de 
noile reguli pe care el le hotărâse, ea începu să se străduiască să râdă 
împreună cu el. N 

— Apoi, continuă cu asprime glasul lui Owain, te vei mărita. |ţi vor 
găsi pe cineva de rangul tău. 

Glasul lui era lipsit de orice urmă de curtoazie, de dorinţă. Nu mai 
rămăsese nimic din toate astea. Părea mai degrabă iritat. Poate căi 
se păruse că şi chicoteala ei pe nerăsuflate era o cochetărie şi că era 
deplasată. El adăugă, pe faţă: 

— Ca să nu fie nicio neînțelegere... - îşi întoarse privirile înainte să 
sfârşească - ...n-avem să fim amanti. 

Cuvântul „amanţi” o lovi ca o palmă peste faţă. Dar îşi ascunse 
tulburarea; îşi cobori privirea. Pentru o clipă, se simţi străbătută de 
fiori de indignare. Sigur că nu făcuse nimic care să merite... să 
sugereze... doar nu voise să... cum îndrăznea... Apoi oftă. Ba o 
meritase. Existase acea... cum i-ar putea spune... indiscreţie... Simţi 
cum mintea ei se străduia să nu-şi amintească. lar dacă ar fi fost într- 
adevăr sinceră cu sine însăşi, s-ar putea să-i fi trecut prin minte că 
poate şi în viitor... Avea să-i fie întotdeauna greu să-i vorbească 
acestui bărbat fără un gând sau fără măcar o amintire a dorinţei 
trupeşti. Insă dacă voia să-l păstreze pe acest om şi bunăvoința lui - 
de care avea nevoie, căci n-ar mai fi găsit pe nimeni altcineva care să 
nu vrea să se folosească de ea acum, când era atât de neputincioasă 
- va trebui să lase toate astea deoparte. Avea nevoie de toţi prietenii 
pe care-i putea găsi. 

Ea mormăi: 

— Desigur. 

Se înfioră. Simţi că el nu plănuia să-i fie nici măcar prieten, ci doar 
un slujitor îndatoritor, aşteptând liniştit ziua în care va putea să plece, 
însă chiar şi asta era mai bine decât nimic. In vremuri ca acestea 
trebuia să se descurce cu ce găsea. 


PARTEA A VI-A 
Cartea corpului politic 


UNU 


Şi Catherine, şi Owain ştiau că în casa noii Regine Mame a Angliei 
n-avea să fie loc pentru îndrăgostiţi. 

În primele câteva luni petrecute de tânărul rege şi de mama lui 
împreună cu noua lui suită la Windsor şi Wallingford şi prin celelalte 
castele de pe valea Tamisei, în lumea lor strâns înfăşată în pruncia 
regelui, în lapte şi scutece şi izolaţi de orice se petrecea oriunde 
altundeva la curtea Angliei drept distracţie pentru adulţi, abia dacă 
părea să fie loc de o prietenie. 

Catherine încă abia dacă-i cunoştea pe cei mai mulţi dintre slujitorii 
ei, iar încetineala cu care le învăţa obiceiurile şi limba o ţinea şi mai 
tare la distanţă. Singura persoană pe care o cunoştea, Owain, se ţinea 
la o distanţă politicoasă faţă de ea. Catherine îşi umplea zilele 
ocupându-se de fiul ei, petrecându-şi cât de mult timp putea, peste zi, 
împreună cu Harry, în odăile lui, încercând să scape pe cât putea de 
des de doamna Ryman. In afara timpului petrecut cu îndatoririle sale, 
Owain îşi ocupa vremea cu studiile sau cu rugăciunile lui. Sau cel 
puţin asta era nevoită să presupună Catherine, căci Owain se închidea 
în odăile lui sau undeva unde ea nu putea să-l vadă şi nu ieşea 
niciodată. _ 

Dar Catherine nu se lăsă cu totul descurajată. Işi zise că acest 
Owain mai sobru se ocupa de educaţia lui Harry, aşa cum îi ceruse ea. 
Trebuia să fie recunoscătoare pentru tot ce primise. lar dacă el găsise 
altceva de aşezat în centrul vieţii lui - dorinţa de a-L sluji pe 
Dumnezeu, nu pe ea -, trebuia să-i respecte dorinţa. Acum Catherine 
ştia, şi de fapt ştiuse dintotdeauna că Owain avusese dreptate de la 
bun început cu privire la propunerea ruşinoasă pe care i-o făcuse 
cândva. Sângele ei regesc avea să fie întotdeauna ca un zid între ei; 
nu l-ar fi putut iubi mai mult decât un câine ar fi putut iubi o pisică. Se 
purtase ca un copil. Îl urâse pentru că o respinsese şi se răzbunase cu 
cruzime, dar el avusese dreptate, pentru că ştiuse care-i era locul şi îi 
amintise asta şi ei. 

Ea încerca să ţină minte asta şi să fie mulţumită cu soarta ei. 

Pe măsură ce trecea primul an, intuiţia ei - că a-l avea pe Owain 
aproape era mai bine decât deloc şi că le rămânea măcar posibilitatea 
de a se consola fiecare cu prezenţa celuilalt, odată ce aveau să-şi 
depăşească amândoi ruşinea cu privire la cele câteva clipe din trecut 
pe care probabil şi le aminteau amândoi - părea să nu treacă testul 
realităţii. Catherine era impresionată să vadă că, după cum remarcase 
atât de  dispreţuitor ducele Humphrey, Owain era un bun 
administrator. Pentru un om atât de simplu şi deschis, păstra 
extraordinar de bine ordinea. Nu ridica niciodată glasul şi nu părea 


niciodată să-şi iasă din fire, iar gospodăria lui Catherine mergea ca pe 
roate. Tinea registrele în ordine, dulapurile pline cu mâncare şi cu 
rufărie, mobila reparată, slujitorii cu plata la zi, grădinile cultivate, 
legumele culese şi toate dorinţele sau nevoile materiale ale lui 
Catherine erau anticipate şi satisfăcute ca prin minune, până la 
petalele de trandafiri şi levănţică, încântător parfumate, presărate în 
baia ei, sub muselina străvezie. 

Şi lucrurile mergeau chiar şi mai bine de-atât. Chiar dacă nu era 
niciodată altfel decât politicos în rarele lui discuţii cu Catherine, Owain 
era atât de afectuos cu micul Harry - se juca şi cânta cu el, îi sculpta 
şi împletea mici jucării - încât mamei acestuia îi sălta inima. Treptat, 
după ce Harry împlini un an, apoi doi, între ea şi intendentul casei ei 
se instală o altă atmosferă. Nu era tocmai una de afecţiune, nici 
tocmai de prietenie. Nimic care să-i fi adus vreo mulţumire 
sentimentală, dacă Catherine n-ar fi fost deja atât de prinsă cu 
creşterea copilului. Dar era cel puţin căldura unor oameni care lucrau 
împreună. 

După cum Harry învăţa să vorbească, Catherine şi Owain învățau şi 
ei gesturile întovărăşirii: surâsuri la opririle pe scări şi pe coridoare, 
discuţii precaute, dar nu neprietenoase, conversații obişnuite, 
întrebându-se de sănătate, de cum dormiseră sau observaţii despre 
purtarea copilului. Pentru că trăiau în aceeaşi casă, puteau vorbi de 
mai multe ori pe zi, chiar dacă fiecare conversaţie era scurtă. 

In fiecare săptămână, el îi aducea registrele de cheltuieli. Din ce în 
ce mai mult, el o îndemnă să vorbească în engleză, până ce în sfârşit 
ei nu-i mai fu teamă să deschidă gura de frică să nu spună ceva 
greşit. Din când în când, când îndatoririle lui Owain i-o îngăduiau, 
puteau citi împreună. O dată, Owain îi citi învăţăturile dascălului 
ordinului lui, Sfântul Augustin de Hippona, care spunea că era 
întotdeauna bine să urmăreşti, cu inteligenţă, ceea ce iubeai: 

„Nimic altceva nu biruieşte decât adevărul, iar biruinţa 
adevărului este dragostea”, îi citase el, şi de aceea augustinienii caută 
cunoaşterea prin cărţile lor. 

Apoi, cu atâta răceală că ea nu putu face nimic altceva decât să 
înghită în sec şi să privească în lături, cu un surâs chinuit, el 
adăugase: 

— Şi asta am ajuns să înţeleg că este dragostea cea mai adevărată. 

Uneori se rugau împreună, dacă ea reuşea să ajungă în capelă câtă 
vreme el era acolo. Mergeau împreună spre sala mare, la masă, când 
nu avea oaspeţi care s-o însoţească. Acolo Owain îi slujea chiar el la 
masă, de două ori pe zi. Rasa lui Owain şi politeţea lui îngheţată îi 
păzeau de limbile răutăcioase. 

Pe nesimţite, fără să-şi dea seama ce se întâmpla, Catherine 
începuse să preţuiască aceste clipe. Era lucrul cel mai apropiat de o 


prietenie pe care-l avusese vreodată. Ştia, dacă stătea să se 
gândească, că începuse să se trezească socotind în fiecare dimineaţă 
cât timp avea de aşteptat până ce aveau să se întâlnească în acea zi 
şi că se culca în fiecare seară amintindu-şi cu drag de toate micile 
gesturi din acea zi - nu doar de ceasurile petrecute alături de fiul ei, ci 
şi de timpul petrecut alături de intendentul casei ei. Dar atunci încerca 
să nu se gândească la asta; să nu recunoască aşa ceva faţă de sine 
însăşi. 

Când îl aşezară pentru prima dată pe băieţel pe cal, iar el îşi agită 
mânuţele durdulii într-un comic amestec de încântare şi groază, 
Catherine privi la încântarea amuzată zugrăvită şi pe chipul lui Owain 
şi, luându-şi inima-n dinţi, îndrăzni ceva mai mult: o confidenţă. 

— Nu crezi, îndrăzni ea, că o să-l agite prea tare călăria? 

Owain privi în jur, revenindu-şi în fire, în vreme ce-şi întorcea 
distrat privirile spre ea, până ce orice umbră de afecţiune şi de 
bucurie i se şterseră de pe chip, acestora luându-le locul politeţea. 

— Să-l agite prea tare? repetă Owain. 

— Mă tem... şovăi ea. Se zice că tatăl meu a înnebunit pentru că a 
fost mereu silit să se agite prea tare atunci când era prea mic... şi nu 
vreau ca Harry... 

Owain îşi întoarse privirile spre Harry, care era aşezat destul de sus 
ca ochii lor să fie la aceeaşi înălţime. Băieţelul încerca să mângâie cu 
o mână coama calului şi spatele lui puternic, iar cu cealaltă se ţinea 
cât putea de tare de hamuri. Se concentra cu totul asupra animalului, 
cu buzele strânse peste dinţii lui de lapte şi cu braţul întins înaintând 
foarte încet. Picioarele i se agitau neputincioase pe spatele întunecat, 
ca un butoi, al calului. 

Owain râse şi-şi puse un braţ în jurul copilului, cu afecţiune. Ridică 
unul din picioruşele durdulii ale regelui cu o mână, care se lăsă ridicat 
prea repede, şi îi zise: 

— Va trebui să te ţii mai strâns de-atât, sau o să cazi. 

Apoi, întorcându-se spre Catherine, adăugă, cu glas serios şi calm: 

— Fără îndoială că faptul că învaţă să călărească nu-i poate face 
decât bine. 

Ea încercă mai departe să-şi potolească temerile. Şi reuşi, cel puţin 
până cu două minute mai târziu, când Owain luă un bici şi îl puse în 
mânuţa băiatului. 

— Uite, adăugă el, mângâindu-l pe Harry, care luase biciul în mână, 
să zicem că asta e sabia ta. 

— Vai, nu! strigă ea, smulgându-i biciul. 

Harry o privi crunt şi începu să se smiorcăie. Ea îl sărută şi-l luă în 
braţe, dar continuă să clatine din cap. 

— Of, dragule, zise ea amărâtă, eşti mult prea mic ca să te gândeşti 
la săbii. 


Simţind cum lacrimile fierbinţi, de furie ale lui Harry îi udau spatele 
rochiei, ea privi mustrător spre Owain. 

— Vreau să fie cât de liniştit se poate, zise ea, aproape în şoaptă, 
mângâindu-l încă pe Harry. Credeam că ai înţeles. Nu vreau săbii. Nu 
sunt sigură nici de călărie. E atât de mic. 

Văzu cum Owain întorcea ideea pe toate părţile, în gând. 

— Ducii au să-ţi preschimbe fiul într-un rege războinic, cât de 
curând vor putea, zise el după o clipă. Nu te ascunde de realitate. 

— Foarte bine, zise ea răzvrătită, simțindu-se caraghioasă, dar în 
acelaşi timp pe deplin hotărâtă să nu lase ca mintea lui Harry să fie 
tulburată într-atât cât să ajungă la nebunia care-l lovise pe tatăl ei, 
atâta vreme cât singurul lucru de care era nevoie ca să nu se 
întâmple asta era să-l împiedice să facă prea multe şi prea de 
timpuriu; dar n-au pus încă mâna pe el. E al meu până la şapte ani. lar 
până atunci o să aibă parte de linişte şi pace. 

Owain încuviinţă din cap. 

— Linişte şi pace să fie, zise el, fără să se împotrivească. Gata cu 
săbiile până ce o să crească mai mare. 

Puse o mână pe părul lui Harry. Lăsă amintirea surâsului pe care i-l 
adresase lui Harry să i se ivească iar pe chip. 

— Dar, adăugă el, provocând-o pe Catherine să fie mai curajoasă, 
caii îi plac. 

Ea râse tare, iar Harry privi în sus, printre suspine, ca să vadă ce 
era de râs. 

— Da, zise ea, cuprinsă de o uşurare ce-o încălzea ca o rază de 
soare, e timpul să înveţe să călărească. 

In cursul acelei discuţii, ea simţi începutul unor mici paşi spre 
prietenie; simţi cum între ei încolţea încrederea. În timp ce se căznea, 
nesigură, să-şi pună la punct engleza şi să înveţe să se descurce în 
propria-i gospodărie şi în propria-i ţară, câteva clipe cum era aceasta - 
plăcute şi însorite - aveau să-i fie de-ajuns. 


Chiar şi cu ajutorul discret pe care Owain i-l dădea, ajutând-o să 
înţeleagă această nouă lume, chiar şi după ce cunoştinţele de limbă 
engleză ale lui Catherine începură să se îmbunătăţească, odată cu 
acestea crescând şi capacitatea ei de a face distincţia între diferitele 
chipuri palide şi membre deşirate ale curtenilor englezi şi de a 
înţelege obiceiurile, dansurile, mâncărurile şi certurile lor, ea tot nu 
reuşea să acţioneze pe plan politic de una singură. Oricât de pricepută 
ajunsese în a se purta ca o englezoaică, ea se simţea în continuare la 
fel de expusă şi de vulnerabilă ca un animal exotic - ca un leu, să 
zicem, sau ca un tigru ascuns printre tufele de ferigi verzi-cenuşii din 
Anglia. Nu reuşea să-şi facă singură curaj pentru a încerca măcar să 
exercite o oarecare influenţă politică altfel decât printr-un ocrotitor. 


Însă acum îşi putea găsi un protector. lar la câteva luni după 
întoarcerea ei în Anglia, cel mai puternic motor al schimbării din viaţa 
lui Catherine deveni episcopul de Beaufort, stăpânul lui Owain. 

Episcopul de Beaufort, unchiul răposatului rege nu era neapărat 
înconjurat de o mireasmă de sfinţenie. Era curtean până în măduva 
oaselor, în felul lumesc al francezilor. Inalt şi aplecat de spate şi foarte 
slab, avea chipul supt, sub ochii bulbucaţi care erau trăsătura 
distinctivă a Lancasterilor şi o gură mare, urâtă, cu colţurile 
întotdeauna răsucite în sus, gata să schiţeze un zâmbet. Dar impresia 
pe care o lăsa nu era una de urâţenie. Dincolo de acida bună 
dispoziţie zugrăvită pe chipul lui şi de frânturile de glume cu tâlc pe 
care le rostea şi de lucirile de şiretenie pe care le putea surprinde din 
când în când, în ochii lui ea citea o nobleţe pe care o aprecia. 
Episcopul era învăţat, rafinat şi manierat. li arăta întotdeauna lui 
Owain o respectuoasă curtenie, în ciuda rangului său mult mai înalt; 
Catherine îşi zise chiar că acesta îi era poate recunoscător, în ascuns, 
lui Owain pentru că-l adusese în preajma Reginei Mame. La rândul ei, 
şi ea îi era la fel de recunoscătoare lui Owain pentru că o ajutase să 
intre în relaţii strânse cu acest cleric a cărui ţinută echilibrată avea s-o 
ajute în vremea prunciei lui Harry. Nu era de mirare că Papa voise să-l 
fure pe episcopul de Beaufort şi să-l ducă la Roma ca să-i pună pe cap 
o pălărie de cardinal, îşi zicea Catherine. Se simţea în siguranţă în 
prezenţa lui, cum i se întâmpla şi cu Owain. 

Episcopul insista să vină şi el să locuiască oriunde se aşezau Regina 
Mamă şi regele şi să slujească liturghia în capela ei. Mânca - era un 
om al Bisericii, însă nu se înfometa - şi râdea, însă numai un pic spre 
deosebire de lăcomia brutală după vin şi femei a ducelui Humphrey. 
Catherine râdea şi ea, pentru că povestioarele lui glumeţe o făceau 
să-şi amintească de trupul ducelui Humphrey, mult prea apropiat de 
ea şi de cât de inconfortabil o făcuse să se simtă. Episcopul de 
Beaufort îl urmărea pe micul Harry cum mergea clătinându-se pe 
podele şi cum se legăna, ţipând de bucurie, de mânecile lui largi, 
brodate. Il mângâia pe copil pe cap. Il întorcea cu capul în jos şi îl 
legăna, ţinându-l de labele picioarelor, până ce Harry, sleit de puteri 
de atâta râs, chiţăia „Gata, Uncu’ Bobo!”, iar Catherine râdea în 
hohote. Cânta pentru Harry la micul fluier pe care Owain îl sculptase 
pentru el melodii vesele care făceau să strălucească de uimire ochii 
copilului şi aduceau în încăpere o clipă de linişte. li aducea lui Harry 
cozonăcei şi o corabie de argint pe roţi pe care o putea plimba pe 
podea. 

Când Catherine reuşi să-şi ia inima în dinţi şi să se plângă că ducele 
Humphrey alesese prost servitorii casei regale şi că îi plătea prea 
puţin pe cei câţiva slujitori ai lor credincioşi, episcopul de Beaufort o 
ascultă cu atenţie. Apoi dădu din cap. 


— Şi pe cine ai vrea într-adevăr alături de tine? întrebă el. 

Catherine se poticni. Nu se gândise la asta. Dar n-ar trebui să fie 
atât de neajutorată. Mai avusese şi înainte în jurul ei oameni de 
treabă... Căută nume. 

După o clipă, spuse: 

— Mi-ar plăcea să-l avem alături pe Sir Walter Hungerford, fostul 
intendent al regelui şi pe Alice Butler, din suita mea dinainte de 
moartea lui Henric şi pe Sir Lewis Robessart... Şi pe seniorul 
Bourgehier, care a fost port-stindardul lui Henric, care e din Hainaulter 
şi care vorbeşte franceza. 

Episcopul de Beaufort încuviinţa din cap. Căpătând curaj, adăugă, 
vorbind din ce în ce mai repede pe măsură ce-şi amintea alte nume: 

— Şi mi-ar mai plăcea George Arthurton, care a fost capelanul meu 
personal, ca să fie duhovnicul lui Harry; e un om bun, un om cinstit. Şi 
l-aş mai vrea pe Sir Walter Beauchamp, intendentul casei mele... 

Episcopul râdea şi îşi ridică mâinile în sus. 

— Destul! zise el cu blândeţe. Roma n-a fost construită într-o 
singură zi. Să vedem ce putem face. 

Catherine nu ştia cum reuşise. Dar, în aproximativ o lună, slujitorii 
pe care îi numise erau la posturile lor, iar plata femeilor care îl slujeau 
pe Harry fu dublată. Şi, lucrul cel mai bun din toate, doamna Ryman 
dispăru pentru totdeauna. Oare ghicise episcopul? Oare îi spusese 
Owain? Ea nici măcar nu-i ceruse asta. 

Privind la mâinile lui Owain cum lăsau jos hârtia pe care erau 
înscrise toate detaliile cu privire la plata noilor-veniţi şi situaţia 
fiecăruia, băgă de seamă cât de şovăitor ţinea el documentul - la o 
oarece distanţă, de parcă avea rezerve în a accepta realitatea pe care 
episcopul lui o crease pentru ea. 

Owain nu era la fel de mulţumit ca ea. 

— Ai grijă, îi zicea el posomorăât, fluturând lista de plăţi. Episcopul e 
şiret - te foloseşte ca să-l întărâte pe ducele Humphrey. Ştii că nu se 
plac unul pe celălalt. Dintotdeauna. Dar se străduiesc din răsputeri să 
trăiască în pace. Aşa că nu-l lăsa pe ducele Humphrey să creadă că ai 
luat partea cuiva împotriva lui. Nu te lăsa atrasă în cearta lor. 

Ea îl privi o clipă surprinsă, apoi izbucni în râs. Un râs lipsit de griji. 
Şi ea îşi făcuse cândva toate grijile astea fără rost. Dar acum că 
începea să priceapă cum mergeau lucrurile în Anglia, începu să-şi 
spună că greşise. Până la urmă în Anglia nu se va prăbuşi totul, 
ajungându-se la vărsări de sânge de îndată ce nu mai exista un singur 
om puternic care să-şi împiedice oamenii să-şi sară la beregată. Şi îi 
era drag episcopul de Beaufort. Zise: 

— Ei, hai să nu ne facem prea multe griji. Episcopul de Beaufort e 
un om de lume. Ne-a dat ce ne-am dorit. li place să zgândărească 
oamenii, atâta tot. 


Dar Owain era mai abil decât îşi dăduse ea seama. Oricât de 
prudent ar fi fost în a se încrede în episcopul de Beaufort, Owain fu cel 
care reuşi să păstreze bunăvoința episcopului atunci când Catherine 
fu cât pe-aci să-l îndepărteze din nebăgare de seamă. 

De Crăciun, Catherine îi restituise mica sabie bătută în nestemate 
pe care episcopul voia să i-o dăruiască micului rege. Ea zise: 

— O să aibă destul timp ca să se bată. Lasă-l să mai trăiască încă 
puţină vreme în pace. 

Episcopul ridicase din sprâncene. Catherine simţise că-i veneau 
lacrimi în ochi. 

— Fată dragă, îi zisese el cam mustrător, într-o bună zi, fiul tău va fi 
autoritatea supremă de aici, de pe pământ, pentru supuşii lui. 

— Ştiu, zisese ea. 

— Va trebui ca ei să-l vadă. Să vorbească cu el. El este cel care va 
hotărî asupra certurilor dintre ei - va fi războinicul lor, pe vreme de 
război ca şi pe vreme de pace. Personalitatea lui, mai mult decât orice 
consiliu sau parlament va fi hotărâtoare pentru felul în care va trăi 
întreaga ţară. 

— Ştiu, repetase ea, dându-şi seama că buzele-i erau mai departe 
strânse, a încăpățânare. 

— Şi ca să poată face toate astea, va trebui ca englezii să-l 
respecte. lar englezii sunt obişnuiţi să fie cârmuiţi de eroi. Rugăciunile 
nu te ţin prea mult. Şiretenia şi o minte ageră pot ajuta, dar n-au să 
fie îndeajuns. Va avea nevoie de forţă şi de rezistenţă fizică... de o 
prezenţă îndeajuns de maiestuoasă ca să inspire credinţă... şi de un 
respect născut din priceperea lui în arta războiului. Va trebui să înveţe 
să poarte sabia. 

Episcopul dădea din cap, insistent. Ea clătina din cap. Incăpăţânată, 
cu glas tremurător, ea zise iarăşi: 

— Şi totuşi. Vreau ca el să crească în pace. 

Owain fu cel care interveni acum. 

— Sabia îşi va intra într-adevăr în drepturi, zise el, aşezându-se 
alături şi un pic mai în spatele episcopului, ca de obicei, dacă 
Maiestatea Sa ar avea şi alţi copii de rangul său cu care să se joace - 
copii al căror respect pentru el îl va ajuta să înveţe să se poarte 
regeşte. Nu credeţi, milord, că un prim pas minunat pentru a-l învăţa 
pe Maiestatea Sa arta cârmuirii ar fi să faceţi posibil acest lucru? 

Catherine îşi muşcă buzele. Pentru o clipă, se simţi trădată, văzând 
că Owain pleda în favoarea sabiei. Dar apoi îşi aminti de dorinţa pe 
care şi-o exprimase faţă de Owain cu o zi-două în urmă ca Harry să 
aibă câţiva tovarăşi de joacă. Ea era prea arţăgoasă; el se folosea 
doar de acel gând ca să rezolve problema lor de acum. 

Episcopul îl asculta pe omul lui. Catherine pricepu, zărindu-i lucirea 


din ochi, că ideea unei şcoli pentru nobili, creată de episcopul însuşi, îl 
prinsese. 

— Cine? întrebă el. 

Owain se gândise şi la răspuns. 

— Pupilele regale, răspunse el. Toţi orfanii de sânge nobil care-l au 
pe rege ca tutore. Eu ştiu vreo şase. James Butler, moştenitorul 
contelui de Ormond - are cinci ani. John de Vere, contele de Oxford - 
cincisprezece. Lordul Thomas Roos - şaisprezece. Micul duce de York, 
Richard - el are vreo treisprezece ani. 

El se întoarse spre Catherine. 

— Casa Regală ar trebui să se ofere să le plătească cheltuielile câtă 
vreme vor locui aici; fiecare cu preceptorul lui, plătit de rege. 

Episcopul încuviinţa din cap, iar pe chipul lui se zugrăvea un 
zâmbet larg. 

Owain luă sabia copilului şi o cântări în mână. 

— O lucrătură minunată, zise el admirativ, înainte să o aşeze cu 
grijă la o parte, pe un cufăr. 

— La vremea potrivită, odată ce şcoala va începe să funcţioneze, 
sunt sigur că Maiestatea Sa regina va fi de acord că Maiestatea Sa vă 
va fi profund recunoscător pentru ea. 

Episcopul dădu din cap preocupat, mica sabie rămânând aproape 
uitată în spatele noii idei. Catherine încuviinţă şi ea, recunoscătoare. 
Tinerii aceia, cu toţii cu mult mai în vârstă decât Harry, n-o să vrea să 
încrucişeze săbiile cu un copil mic. Aveau să treacă ani de zile până 
atunci, de fapt, exact cum îşi dorea. Harry putea să copilărească în 
pace şi nimeni n-avea să se simtă jignit. Isteţimea lui Owain reuşise să 
salveze pacea. 


DOI 


În Anglia nu erau prea multe sărbători. Dar ducele Humphrey tinu 
un banchet la un an de la moartea regelui Henric, în august, după ce 
suita regală se întorsese de la slujba ţinută pentru londonezi în 
catedrala St. Paul şi de la încă o liturghie ţinută la abația din 
Westminster. 

Catherine, ieşind pentru prima dată după un an întreg din hainele 
ei negre şi cafenii de doliu purta veşminte bogate din mătase roşie şi 
o coafă înaltă cu două coarne acoperită cu un văl de borangic ce 
strălucea şi flutura în bătaia vântului. Ajunsese la Westminster 
împreună cu Harry şi cu suitele lor în urmă cu două sau trei zile, 
venind călare de la abația Waltham din Essex, unde stătuseră până 
atunci, ca să se pregătească. In viaţa ei de zi cu zi, ocupată cum era 
în odăile copilului şi neavând să ia seama decât la veşmintele-i de 
doliu, Catherine nu prea mai avusese nevoie de alte doamne. După ce 
scăpase de nesuferita doamnă Ryman, se descurcase mai tot anul 
doar cu ajutorul discret al doamnei Alice Butler, care îşi luase obligaţia 
de a o ajuta pe Regina Mamă să se îmbrace şi să se dezbrace. Dar 
Catherine voia neapărat să facă un efort aparte pentru această cină - 
praznicul în amintirea lui Henric după care ea avea să iasă oficial din 
prima perioadă a doliului, iar înaintea ei se puteau ivi zorii unor lucruri 
noi. Aşa că îi ceruse ducelui Humphrey să-i găsească doamne potrivite 
care să o slujească pe timpul cât era la Westminster, şi îl pusese pe 
Owain să se ducă la episcop ca să-i ceară să-i trimită croitori care să-i 
ia măsurile pentru o nouă rochie. Era o enormă mantie plisată după 
moda franceză, mărginită cu blană întunecată, care nu mai putea fi 
considerată a fi după moda franceză, pentru că şi unele dintre 
doamnele engleze începuseră s-o poarte în locul demodatelor rochii 
ajustate sau al cojoacelor mărginite cu blană care îi aminteau lui 
Catherine de felul în care se îmbrăca Christine. Asta era singura 
concesie pe care era dispusă s-o facă faţă de gustul englezilor, se 
hotărî ea, surprinsă să vadă câtă plăcere îi făceau aceste pregătiri. N- 
avea de gând să-şi cheltuiască banii pe stofe în vreuna din culorile 
cerului englezesc de iarnă, cenușiu sau cafeniu-mâlos. Avea de gând 
să-şi păstreze gusturile proprii în ceea ce privea culorile, alegând 
splendida nuanţă a unei nestemate. Şi avea să poarte bijuteria de 
rubin care fusese cel dintâi dar al lui Henric pentru ea, cu multă 
vreme în urmă: era un omagiu potrivit. Şi avea să scoată minunat în 
evidenţă rochia. 

Abia după ce ajunse în apartamentele regale din Westminster, 
după ce-l instală pe Harry şi îşi aduse servitorii şi după ce porunci să 
fie desfăcute cuferele (găsind odăile de-aici - chiar şi în august, chiar 
şi cu rogozul parfumat presărat pe jos şi cu o tapiserie nouă pe perete 


- la fel de umede şi de mohorâte), îi fură prezentate doamnele care 
aveau să-i fie alături pe toată durata şederii ei aici. Ea văzu de îndată 
că ducele Humphrey, care în calitate de gazdă şi de holteiul de rangul 
cel mai înalt de la Curte avea să fie însoţitorul Reginei Mame pe 
durata întregii seri, îi alese o foarte bizară pereche de însoţitoare care 
s-o ajute să se pregătească pentru banchet. 

Amândouă doamnele purtau rochii în culori aprinse pentru Anglia, 
iar stofele strălucitoare erau brodate cu aur, cum erau şi veşmintele ei 
- una purta o rochie strânsă pe corp din mătase aurie, mărginită cu 
blană, iar cealaltă o rochie şi mai frumoasă dintr-o mătase de un 
verde foarte pal, cu model cu flori orientale. Dar una dintre doamne 
era bătrână şi scofâlcită, cu ochi albaştri strălucitori, dar tulburi pe o 
figură cam cenuşie, cu pete de mâncare pe haine şi cu fire de păr 
aspru, ca de bărbat, sur, ieşindu-i în neorânduială, ca o claie de fân, 
de sub coafa transparentă şi de pe bărbie. Cealaltă era mai tânără 
decât Catherine - abia devenise femeie. Era nefiresc de înaltă - cel 
puţin la fel de înaltă ca cei mai mulţi dintre bărbaţi - şi, deşi era 
subţire, blondă şi frumoasă, privirile ei erau de acel soi înfricoşător, 
înfumurat, lipsit de orice zâmbet, de culoarea oţelului care o făceau 
pe Catherine să se gândească la poveştile cu vrăjitoare şi regine ale 
gheţurilor. 

Dar amândouă înaintară de cum o văzură pe Regina-Mamă şi se 
aplecară asupra mâinii lui Catherine cu o graţie şi iscusinţă 
surprinzătoare. Surprinzătoare pentru englezoaice, în orice caz; însă, 
după cum îşi dădu seama Catherine de îndată ce ele deschiseră gura 
şi începură să-şi mormăie cuvintele de prezentare, înţesate cu 
complimente, amândouă aveau ca limbă maternă franceza. 

Plecându-se şi ea, surâzând, murmurând: „Ce onoare, ce plăcere” 
şi „Nu m-aş fi aşteptat niciodată”, Catherine se trezi că se gândea cu 
foarte mare bunăvoință la cumnatul ei, ducele Humphrey, care 
trebuie că intuise cât de mult îi lipsise să audă vorbindu-i-se în limba 
ei maternă, chiar dacă acum şi engleza ei se îmbunătăţise, şi care se 
dăduse peste cap ca să găsească undeva pe domeniile lui nişte 
doamne franceze şi să i le trimită cu ocazia acestei vizite. 

După cum află mai târziu, doamna mai în vârstă era regina Jeanne 
de Navarre, mama vitregă a lui Henric, pe care el o acuzase cândva 
de vrăjitorie ca să poată pune mâna pe zestrea ei. Catherine auzise 
despre ea, dar nu o întâlnise niciodată. Ea ştia că Henric se simţise 
probabil vinovat de ce făcuse, pentru că nu le îngăduise niciodată 
celor două franţuzoaice, soţia şi mama lui vitregă să se întâlnească şi 
să stea de vorbă. Dar mai ştia şi că Henric, pe patul de moarte, găsise 
timp ca să îi dea reginei Jeanne înapoi măcar destui bani cât să poată 
supravieţui - probabil că atunci, la urmă, conştiinţa îl mustra foarte 
tare. Dar faptul că primise acei bani nu-i îmbunătăţise prea tare 


soarta bătrânei regine: stigmatul impopularităţii şi otrava acuzaţiei de 
vrăjitorie nu dispăruseră. Nimeni nu-şi dorea să o cunoască. Se 
găseau întotdeauna scuze. Lumea zicea că devenise ciudată cu 
trecerea timpului; că nu voia să-şi părăsească deloc casa - conacul 
Langley din Essex, unde îşi petrecea mai tot timpul singură într-o 
odaie împreună cu papagalul ei favorit, privind pe fereastră. Dar 
Catherine îşi dădu seama că bătrâna doamnă era arareori invitată 
undeva. Simţi asta din încântarea cu care privirea cenuşie a reginei 
Jeanne sorbea cu lăcomie tot ce o înconjura, ca şi în felul distrat, uluit 
în care ea clătina din cap, de parcă nu-i venea să creadă că fusese 
lăsată să iasă. 

Dar doamna tânără, cea mai înfricoşătoare, oare ea cine era? 

— Jacqueline de Hainault, Olanda şi Zeeland, murmură fără vlagă 
regina gheţurilor, ridicându-se, cu privirile plecate şi cam ursuză, din 
reverenţa ei graţioasă, dar neglijentă. Uimită, Catherine recunoscu în 
Jacqueline varianta mai vârstnică a înaltei fetiţe băieţoase, protejata 
lui Henric, pe care o întâlnise de câteva ori mai înainte. Pe atunci, 
Jacqueline era o copilă-contesă care, îşi amintea ea vag, fusese 
crescută în Anglia (fusese pupila lui Henric) şi ar fi trebuit să se mărite 
cu fratele lui Henry, John Bedford - asta până când seniorul ei, ducele 
de Burgundia, hotărâse să o mărite mai degrabă cu propriul lui văr, 
ducele de Brabant. Catherine îşi amintea de vremea când Jacqueline 
fusese trimisă peste mări ca să se mărite... oh, nu trecuse atât de 
multă vreme - la scurt timp după naşterea lui Harry, cam aşa trebuie 
să fi fost, pentru că, dacă-şi amintea bine, Jacqueline fusese şi ea între 
naşii lui Harry (care singuri făceau cât o mică armată). Un an, sau 
câteva luni în plus... deci ea n-ar trebui să fie în Brabant, alături de 
soţul ei? De ce se întorsese în Anglia? 

— Oh, ce frumoasă te-ai făcut, zise Catherine şovăitoare, sperând 
că aveau să se împrietenească şi că gheaţa din privirile tinerei femei 
avea să se topească. Acum că te-ai făcut mare, abia dacă te-am 
recunoscut... acum eşti ducesa de Brabant...? 

Chiar în clipa în care rosti cuvintele, îşi dădu seama că era pe cale 
să comită o gafă. 

intr-adevăr, Jacqueline trase aer în piept, îşi plecă genele şi mai 
tare, până ce din ochii ei nu mai rămase deschisă decât câte o fantă 
îngustă, furioasă de o parte şi de cealaltă a nasului ei elegant, 
îndreptându-se de spate, ţeapănă, ea privi spre Catherine cu ceva ce 
nu putea fi descris altfel decât ca dispreţ. 

— Regret să spun, rosti tărăgănat fata cea înaltă, aruncându-i 
priviri ucigătoare, că acea căsătorie nu era pentru mine. Nici ducele 
de Brabant. l-am scris Papei, cerând anularea căsătoriei. Rămân 
contesa de Hainault, Olanda şi Zeeland. 

Neştiind dacă să se simtă şocată de atitudinea dispreţuitoare a 


fetei sau să se mulţumească să zâmbească în sine văzând furia 
copilărească pe care Jacqueline nu reuşise să şi-o ascundă cu 
răspunsul ei mândru, Catherine îşi muşcă buzele şi privi în jos, 
murmurând ceva încurajator. Ce neştiutoare era cu privire la poveştile 
curţii, închisă cum era în creşa ei itinerantă, îşi zise ea. Ar trebui să fie 
mai bine informată; ar trebui să urmărească dramele de la curtea 
engleză. Ar fi trebuit să ştie că Jacqueline avea să se grăbească să se 
întoarcă la Londra, unde se simţea acasă, ca să fugă de ai ei. Când 
Harry avea să mai crească, avea să aibă mai multă energie; atunci 
când va veni vremea să se gândească la o nouă căsătorie... 

Dar îi era deja limpede un lucru care o făcu să zâmbească amar, în 
sinea ei. Intre degetele nepricepute ale bătrânei şi rătăcitei Jeanne de 
Navarre şi rânjetele ostile ale Jacquelinei de Hainault, avea să se 
descurce mai bine dacă se îmbrăca singură pentru banchet sau dacă 
avea s-o cheme în ajutor pe doamna Alice Butler. 


Cina luase sfârşit. Ducele Humphrey începuse să transpire când se 
ridică şi îi întinse mâna lui Catherine, ajutând-o şi pe ea să se ridice. 
Catherine pierduse numărul puişorilor pe care el îi înfulecase. Nu era 
de mirare că devenise cam corpolent. Dar se dădea peste cap ca să 
se facă plăcut, astfel că seara fu un succes strălucitor. Catherine era 
încântată. 

Erau focuri şi torţe pretutindeni şi sclipiri de lumină, ca peştii în 
apele râurilor, dinspre giuvaieruri şi de la vasele de cositor, aur şi 
argint de pe masă. Erau de faţă mai mult de două sute de oameni. 

În engleza ei cea mai bună, Catherine îi mulţumi din nou lui 
Humphrey, cât de drăgălaş era în stare, pentru grija cu care îi 
rânduise nişte însoţitoare franţuzoaice. In vreme ce-i mulțumea, o zări 
pe Jacqueline de Hainault, la câteva locuri distanţă, între episcop şi un 
alt senior pe care nu îl cunoştea. Fata era mai frumoasă ca niciodată. 
În seara asta era înveşmântată în albastru şi aur şi avusese destul 
timp să-şi facă toaleta: îi trimisese vorbă lui Catherine că nu se simţea 
bine şi că nu avea s-o poată ajuta pe Regina Mamă să se îmbrace. 
Poate că de-asta se holba acum la Catherine; poate că se simţea 
vinovată? Lui Catherine nu i se părea că asta era pricina. Privirea pe 
care i-o arunca Jacqueline nu părea deloc vinovată. Era întunecată, 
concentrată şi plină de ură. 

Infiorându-se pe moment, Catherine îşi întoarse privirile. Trebuie că 
Jacqueline de Hainault era puţin nebună, îşi zise ea. Privirea ei era cea 
a unei rivale. 

— Primul dans, zise amabil, neglijent, ducele Humphrey, într-o 
clipă. După ce mă duc să le spun două vorbe muzicanţilor. De acord? 

Catherine încuviinţă din cap, aşteptând cu nerăbdare să danseze - 
chiar şi un dans englez. Dar simţea încă de peste masă cum genele 


Jacquelinei de Hainault se plecau, iar buzele i se strângeau de parcă 
până şi acel moment de recunoaştere din simplă politeţe ar fi fost o 
crimă. 

Lăsată singură pentru câteva clipe, în timp ce ducele Humphrey 
punea la cale felul în care avea să se desfăşoare seara, ea se înclina şi 
surâdea primind reverenţele formale, stânjenite ale lorzilor şi 
doamnelor engleze care treceau plutind pe lângă ea. Unii dintre ei 
păreau destul de eleganţi în seara asta, în veşmintele lor întunecate. 
incepea să recunoască câteva figuri. Poate că în curând va avea 
vreme să înveţe mai multe. 

De îndată ce bucatele aveau să fie strânse, iar mesele împinse la 
perete, urma dansul. 

II zărise o clipă pe Owain când mâncau, departe, în josul mesei, în 
întuneric, despărţit de ea de o armată de paji şi de servitori. In vreme 
ce oaspeţii mestecau şi vorbeau sau pe când păşea prin sală, spre 
cină, ea ştiu mereu unde se afla el, simțindu-se alinată de prezenţa lui 
îndepărtată: un cap acoperit cu o glugă neagră. 

— Draga mea, zise un glas, foarte aproape. 

Glasul unui om învăţat. Ea se întoarse, uimită. Episcopul stătea 
chiar în spatele ei, de parcă apăruse brusc acolo, fără să fi înaintat 
spre ea, de parcă simţise că nesuferitul lui nepot, Humphrey, avea să 
lipsească pentru câteva minute, lăsându-le timp să vorbească. 
Impreună cu el se găsea însoţitoarea lui de la această cină: slavă 
Domnului, nu înţepata de Jacqueline de Hainault, ci o doamnă înaltă, 
destul de frumoasă, de vârstă mijlocie, cu păr negru, ondulat, cu nasul 
drept şi o gură largă, surâzătoare şi cu ceea ce probabil fusese 
cândva o piele minunată, dar care acum începuse să se usuce în pliuri 
ca de pergament. Ochii ei şireţi străluciră prieteneşte spre Catherine, 
în vreme ce ea se plecă într-o reverență adâncă, fără greş. Catherine 
o plăcu de la bun început. 

— Margaret, acum ducesa de Clarence, spuse episcopul în chip de 
introducere, punându-şi o mână pe umărul lui Catherine şi pe cealaltă 
pe umărul Margaretei şi trăgându-le cu el la o plimbare, braţ la braţ, 
spre marginea sălii, de-a lungul meselor pe lângă care forfoteau 
pajii... însă mai înainte a fost măritată cu iubitul meu frate John de 
Beaufort, contele de Somerset, odihnească-se în pace. 

Se închinară cu toţii în amintirea răposatului conte de Beaufort. 

— Eu şi Margaret ne considerăm încă frate şi soră, continuă 
episcopul, fără să pară prea doborât de durere; însă fireşte, îşi aminti 
Catherine, fratele lui murise cu mai bine de doisprezece ani în urmă, 
iar cei şase copii ai lui Beaufort erau acum mari. 

Margaret aruncă încă o privire prietenoasă spre Catherine. 

— O onoare, o bucurie - cele mai încântătoare doamne din Anglia, 
sfârşi episcopul. Sper că ne vom vedea cu toţii mai des, acum că 


perioada doliului mare a luat sfârşit... acum că la curte vom putea 
avea parte de ceva mai multă veselie... 

Catherine ştia că obrajii i se îmbujoraseră, iar inima îi bătea mai 
tare decât de obicei. Surprinsă, îşi dădu seama că aştepta şi asta cu 
nerăbdare: vânătoarea şi turnirurile şi dansurile şi ceremoniile, locuri 
unde putea să se găsească printre adulţi ca ea, care o vor privi cu 
privirea înţelegătoare pe care i-o adresa această doamnă; oameni 
împreună cu care ar putea să se distreze. 

Episcopul şi Margaret de Clarence se îndepărtară, cu o plecăciune, 
pentru a conduce solemnul basse danse. Humphrey încă nu se vedea 
pe nicăieri. Catherine se sprijini de mese, în umbră, până când şi 
ultimii paji, ocupați ca furnicile, îndepărtară şi ultimele farfurii cu 
carne şi privi cum perechile începeau să înainteze în josul încăperii. 

Nici nu băgă de seamă prezenţa alături de ea a altui bărbat înalt, 
până ce acesta n-o bătu pe umăr, iar apoi, când ea se întoarse 
temătoare spre el, îi făcu o plecăciune adâncă, cu toată eleganța 
franceză. 

—  Surioară, zise el în franceză, cu un glas care-şi pierduse 
încrederea în sine, dar cu chipu-i subţire luminat de plăcere. Văd că 
te-ai făcut mai frumoasă ca niciodată, în ciuda tuturor nenorocirilor pe 
care le-ai îndurat. 

Se holbă la el atât de plină de bucurie că nu reuşi să spună niciun 
cuvânt. Era vărul ei Charles d'Orleans, pe care Henric refuzase să-l 
elibereze în schimbul unei răscumpărări, după ce fusese prins la 
Azincourt. Charles îi fusese dintotdeauna drag. El era fiul unchiului ei 
asasinat, Louis d'Orleans; dar îi spunea „soră” pentru că fusese 
însurat pentru scurtă vreme cu sora mai vârstnică a lui Catherine, 
Isabelle, care murise, ca de altfel şi a doua lui soţie. Catherine nu-l 
întâlnise niciodată de când venise în Anglia, cu toate că ştiuse 
dintotdeauna că el se găsea pe aici pe undeva. Fusese închis într-un 
castel, la ţară, în scurta vreme cât ea fusese în Anglia ca regină, iar în 
acest ultim an de doliu, singură cu copilul şi cu suita ei, preschimbând 
castelele Windsor şi Wallingford în creşe, nu se gândise la el nici 
măcar o dată. Oare chiar îl lăsau să ia parte la banchetele de la curte, 
ca pe oricare alt nobil liber? Oare chiar el era...? 

— Charles? se bâlbâi ea, înainte de a uita de orice urmă de 
demnitate, prinzându-l în braţe. 

Demult, când îl cunoscuse, pe când ea era o fetiţă, iar el un tânăr 
splendid, cu părul auriu, însurat cu Isabelle de Valois, Catherine îl 
venerase ca pe un erou, destul cât să asculte cu atenţie toate 
povestirile despre nenorocirile lui trecute. Cât de bine îşi revenise, 
şopteau slujitorii, şi cât de chipeş se făcuse, dacă te gândeai la ce 
umbră pitică şi nefericită era când tatăl lui a fost ucis. Ascunzându-se 
pe sub mese sau pe după tapiserii şi trăgând cu urechea cu 


neruşinare ori de câte ori n-o vedea nimeni, Catherine aflase că 
Charles d'Orléans, devenit dintr-o dată orfan de tată, trebuise să facă 
tradiționalul jurământ de răzbunare împotriva ducelui de Burgundia 
care-i ucisese tatăl, iar apoi, năucitor, trebuise să-i făgăduiască 
regelui Franţei că n-avea să se răzbune; iar după aceea trebuise să 
vadă cum mama lui se stinsese treptat, murind de durere şi de ruşine. 
Când, câţiva ani mai târziu, Charles îşi găsise fericirea alături de 
Isabelle, se bucuraseră cu toţii pentru el. Intreaga curte franceză jelise 
alături de el când mireasa lui murise la naştere; Catherine nici nu-şi 
putea închipui cât de mult trebuie că suferise când, la scurtă vreme 
după aceea, el fusese luat prizonier, iar a doua lui soţie, Bonne, fiica 
contelui de Armagnac, murise şi ea. Dar el era născut cu soarele-n 
vine. Nimic nu-i putea distruge optimismul. El se-apropia probabil de 
treizeci de ani, iar părul lui blond se subţiase. Arăta aproape străveziu. 
Dar avea încă acea fermecătoare capacitate de a se lăsa transfigurat 
de bucurie. 

Ţinându-se strâns la braţ, ei înaintară spre masă. Catherine uită de 
orice altceva - uită de ducele Humphrey, uită să mai ţină seama unde 
se găsea Owain - în vreme ce-l asalta cu întrebări pe vărul ei şi se 
bucura de răspunsurile lui surâzătoare şi pline de un farmec firesc. 
Incă mai scria poezii. Scrisese versuri frumoase şi mai înainte, îşi 
aminti ea. 

— La urma urmei, nu prea ai altceva de făcut pe-aici, se văită el. 
Ceva vânătoare; se vânează bine la Wallingford, nu crezi? Am 
petrecut câtăva vreme pe-acolo acum vreo doi ani. Şi slavă Domnului 
că-mi plac vânătoarea şi poezia - pentru că cred că o să-mi petrec tot 
restul zilelor cu ele. Soţul tău, Dumnezeu să-l ierte, a refuzat 
dintotdeauna să îngăduie să fiu răscumpărat, ca nu cumva să trec de 
partea fratelui tău... la Bourges... de parcă asta aş avea de gând... şi 
cine-o să stea să se mai gândească la situaţia mea acum, până ce n-o 
creşte mare fiul tău? Ceea ce înseamnă c-o să rămân aici pentru 
totdeauna, cred eu... dar cel puţin îmi place să-mi umplu zilele scriind. 

— Dar, zise ea, uluită la gândul că existenţa lui era atât de lipsită 
de speranţă şi că el îşi accepta pedeapsa atât de uşor, nu e nimic 
de...? 

Se opri. Şi ea era prizoniera sorții, îşi zise. Cu toţii erau aşa. Ea ce 
putere ar fi avut să schimbe soarta acestui prizonier? 

El ridică din umeri şi surâse, cu doar o urmă de tristeţe. 

— Nu vreau să mă plâng, zise el nepăsător. Nu într-o noapte care 
mi-a adus reîntâlnirea cu tine. Vreau să fiu recunoscător pentru asta! 

El îi făcu încă o plecăciune, îi şopti: „Mai vorbim, sper din toată 
inima; poate c-o să şi dansăm”, dar fără să încerce să-i smulgă o 
promisiune pe care ea ar fi fost poate stânjenită s-o ţină, pricepu ea, 
mişcată de delicateţea lui - apoi dispăru la locul care îi fusese rânduit. 


În ciuda rangului lui strălucit, ea văzu cu tristeţe că fusese aşezat mai 
jos de scaunele prinților englezi de sânge. 

Fusese atât de prinsă în această ultimă discuţie că-l scăpase din 
vedere pe Owain, îşi dădu ea seama după ce fu lăsată singură. Gânaul 
o surprinse. Chiar dacă nu-şi petrecea prea mult timp peste zi vorbind 
cu Owain, ştia aproape întotdeauna unde-l putea găsi dacă avea 
nevoie de el; de parcă el era punctul ei de reper. Faptul că nu ştia de 
unde să-l ia o dezorienta. Privi scrutător de-a lungul mesei, în jos, la 
capetele întunecate ale celor ce stăteau pe margine mai degrabă 
decât spre cei ce dansau, în speranţa că avea să-l vadă. Nu fu cu totul 
surprinsă când, o clipă mai târziu, o altă mână o atinse pe umăr. 

Ea se întoarse, gata să-l întâmpine cu un surâs plin de căldură. 

Surâsul îi rămase suspendat nesigur pe buze când văzu că nu era 
Owain. 

Cum de nu-şi dăduse seama? Mâna de pe umărul ei era mare şi 
groasă - nici pe departe ca atingerea grijulie a lui Owain - şi o 
apucase de umăr de parcă-şi înşfăca prada. Humphrey de Gloucester 
era cel ce stătea, înalt, lângă ea, cu o mână încă încleştată de umărul 
ei gol. 

Zâmbetul lui era oarecum posesiv şi vag ameninţător. Tot pentru 
prima dată ea văzu că el era ameţit sau chiar mai rău - lucru care nu 
fusese evident în timpul mesei - şi că avea o privire lascivă. 
Complimentele lui grosolane de la cină, ciudatele lui tăceri trecuseră. 
Vinul îl făcuse să se simtă pe deplin încrezător. Acum, îşi dădu ea 
seama, el părea să creadă că putea să vină pur şi simplu şi să pună 
mâna pe ea, fără alte fasoane. 

Asta era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit. Ridicându-şi colţurile 
gurii ca să schiţeze un surâs, ea privi iute în jos, dar pudoarea nu-i 
oferi nicio scăpare. Ochii ei plecaţi nu puteau vedea altceva decât 
umflăturile picioarelor lui groase ca trunchiurile de copaci şi ale 
părţilor ruşinoase. Cu obrajii în flăcări, ea privi iarăşi în sus. 

— Regăseşti prieteni vechi, ha? îi zise cumnatul ei, arătând din cap 
spre Charles d'Orleans. Greoi, se sprijini de masa de lângă ea. 

Nu era deloc nevoie, îşi zise Catherine, cuprinsă iarăşi de un val de 
ruşine, ca ducele Humphrey să se aşeze atât de aproape de ea. 

Abia după câteva minute de mustăceli şi de conversaţie greoaie, 
puţind a ceapă, când ducele Humphrey se proptise practic chiar în 
faţa ei, întrebând-o despre cum îi mergea gospodăria, lucru pe care 
uitase să-l facă mai devreme, mormăind dezaprobator că fusese o 
greşeală s-o concedieze pe doamna Ryman şi ce rost avea femeia aia, 
Butler, şi oare velşul ăla era cu totul incompetent, şi după ce o bătu 
de mai multe ori peste mână şi pe braţ şi îi lăudă rochia de catifea 
roşie, ea zări uşurată că episcopul de Beaufort, dansând elegant, îi 
arunca ocheade pline de un râs tăcut, batjocoritor la care o invita să 


se alăture. Ea îi surâse, arătându-şi gropiţele, şi văzu cum colţurile 
buzelor lui se ridicau în sus. Dintr-o dată lucrurile nu mai păreau chiar 
atât de rele. După alte câteva clipe, când ducele Humphrey se ridică 
dintr-o dată şi porni spre un cotlon umbrit ca să se uşureze, aproape 
împiedicându-se de un câine în cale, Catherine reuşi să identifice 
prezenţa ţeapănă, întunecată, atentă a lui Owain. Era cam pe la 
jumătatea mesei, aşezat pe o bancă, privind spre dansatori. Trebuie 
că-i simţi privirea aţintită asupră-i. Făcu un scurt semn din cap în 
direcţia ei. Nu zâmbea. 

Ducele Humphrey n-o lăsă să-i scape din ochi şi nu încetă s-o pipăie 
toată seara. Dar abia după ce reuşise s-o convingă să danseze cu el şi 
când, transpirând din greu, conducea dansul, îi şuşoti zgomotos la 
ureche: „Ar fi vremea să te gândeşti să te măriţi din nou, acum c-ai 
ieşit din doliu, nu crezi?” - şi îşi lăsă să-i alunece mâna transpirată de 
pe spate în jurul taliei şi în sus spre pieptul ei. 

Ea se trase înapoi şi, prefăcându-se că-şi ajusta decolteul, îi î 
mâna. 

— Oh, mormăi el, cu un început de gâfâit obscen, nu-i nevoie de 
aşa ceva; priveliştea-i frumoasă aşa cum e. 

Neluând în seamă ultima lui remarcă impertinentă, ea spuse, fără 
prea multă căldură: 

— E prea devreme ca să mă gândesc la căsătorie. Amintirea soţului 
meu îmi este încă la fel de dragă cum este pentru vărul meu 
amintirea soţiei lui, care a murit demult, în Franţa. 

Arătă din cap spre Charles d'Orléans, care dansa alături de 
Jacqueline de Hainault. 

— Drăguţă fata aia, zise Humphrey neglijent, şi, spre uluirea lui 
Catherine, el păru să-şi lingă pur şi simplu buzele în timp ce privirile 
lui o urmăreau pe Jacqueline de Hainault. Una dintre cele mai bune. 
Sper că francezul ăla nu se gândeşte... - şi îi aruncă lui Charles 
d'Orleans o privire cruntă. 

Oare nu era nicio diferenţă în modul în care englezii îi tratau pe 
prinții de sângele cel mai nobil din toată creştinătatea şi disprețul pe 
care l-ar fi arătat unor sclavi sau unor târfe? Ea clătină viguros din 
cap, de parcă ideea lui fusese fermecătoare, dar absurdă, însă în 
sinea ei nu se putu împiedica să nu fie cuprinsă de furie faţă de 
această lipsă de respect. 

Apoi, desfăcându-se cu grijă din strânsoarea lui, adăugă: 

— Binevoiţi să mă iertaţi, milord... atâta agitaţie după un an de 
singurătate... sunt sleită de puteri. 

Şi îl lăsă în mijlocul ringului de dans, cu gura căscată. 

Nu că ducele Humphrey rămase nedumerit pentru prea multă 
vreme. Până ce apucă ea să înainteze printre dansatori spre marginea 
sălii pline, dansul luase sfârşit. Charles d'Orleans nu era de găsit. 


nlătură 


Când privi în urmă, Catherine fu amuzată să vadă cum ducele 
Humphrey pusese deja mâna pe umărul contesei Jacqueline şi se 
apleca spre ea, privind fix spre pieptul ei, rânjind. 

Discret, din atât de puţine mişcări încât, în ciuda rasei negre, puteai 
să-ţi dai seama cât de agil era, Owain o urmă afară. Owain împreună 
cu o mână de servitori mai mărunți urmau să doarmă în apropierea 
odăilor ei. Catherine râdea aproape isteric amintindu-şi cum scăpase 
de duce. Începu să-i spună chicotind toată povestea: 

— „nici nu-ţi închipui cum mă privea... se holba... se holba şi la 
Jacqueline de Hainault... ce vulgar era. 

Dacă aştepta ca răspuns tot un râset, fu dezamăgită. Chipul lui 
Owain rămase întunecat: 

— Ar fi o greşeală să-ţi faci un duşman din ducele Humphrey, se 
mulţumi el să zică. Chiar dacă nu vrei să te măriţi cu el... tratează-l cu 
respect. Nu merge prea departe. 


Făcându-i o plecăciune de la o distanţă sigură, în vreme ce-i cerea 
Reginei Mame îngăduinţa să se retragă şi încercând să nu se lase 
mişcat de încrederea oglindită în privirea ei prelungă, minunată, 
Owain îşi încleştă pumnii pe sub rasă şi se rugă, cerând să primească 
tărie sufletească. Găsise un fel de pace în rânduiala previzibilă care se 
instalase în anturajul regal. La orice castel s-ar fi mutat, aceste 
rânduieli, mereu întocmai aceleaşi, erau liniştitoare. Catherine, atât 
de neajutorată, atât de prinsă în rolul ei de mamă, avea nevoie de el. 
Ca şi băieţelul. Lucrurile astea erau îndeajuns de simple pentru ca el 
să creadă că nevoile cărnii puteau fi biruite, iar dorinţele inimii lăsate 
deoparte. Dar aici, în splendoarea de la Westminster, oamenii şi 
întâmplările îl asaltau dureros, iar el se simţea neputincios - la fel de 
plin de amărăciune şi de invizibil ca şi bietul Maredudd. 

Acum când ea plecase, iar el rămăsese singur, Owain recunoscu 
zvârcolirile şi  răsucirile chinuitoare ale  geloziei care-i ardea 
măruntaiele. Era atât de limpede că întreaga serbare fusese astfel 
rânduită încât ducele Humphrey să-i poată face curte lui Catherine, ca 
s-o poată cere în căsătorie cât de curând îngăduia buna cuviinţă. Mult 
prea devreme pentru a vorbi cu adevărat despre cuviinţă, după 
părerea lui Owain; doar femeia la care poftea ţapul ăsta neruşinat era 
soţia răposatului lui frate. Oare n-avea pic de respect omul ăsta? 

lar ea fusese atât de încântată de venirea ei la Westminster - 
trimisese după croitori, insistase ca mai toată suita ei să o însoţească 
la dans. Ca un copil cu o jucărie strălucitoare. 

Oare chiar nu ştia ce se petrecea? 

Nu era de mirare că Humphrey se îmbătase în halul ăla şi începuse 
s-o pipăie cu mâinile lui de măcelar. Humphrey luase faptul că ea se 
îmbrăcase în stacojiul ăla strălucitor, culoarea păcatului, şi se 


împodobise cu giuvaierurile ei de nuntă la fel ca toată lumea din sală - 
ca un semn că avea să-i accepte avansurile, atunci când acestea 
aveau să vină. 

Dar nu-i acceptase avansurile. Dansase cu el toată seara, apoi se 
simţise jignită pentru vreo prostie şi-l umilise lăsându-l baltă în faţa 
întregii curţi. Abia acum el reuşi să înţeleagă că ea nu era stricata 
drept care o luaseră cu toţii. Dar oare era chiar atât de naivă? 

Owain mergea atât de repede încât i se părea că plutea. Când 
ajunse la scara în spirală care ducea la apartamentele lui, le urcă din 
patru în patru. 

Mai rău, se aruncase practic de gâtul francezului. Owain nu fusese 
niciodată mândru că-l luase prizonier pe Charles d'Orléans, cu ani în 
urmă. li plăcuse figura subţire, sensibilă a francezului şi simţise 
aceeaşi teamă de luptă ca şi el. Doar un noroc chior îi îngăduise să 
ajungă după el în crângul ăla uitat de Dumnezeu, unde francezul era 
deja prins în noroi şi în buruieni şi să se joace de-a vânătorul în vreme 
ce omul celălalt se poticnea înaintea lui şi îl legase cu o sfoară. Când 
se întorsese în Anglia, Owain citise versurile melancolice ale ducelui 
francez şi le găsise elegante. Se ferise întotdeauna de Charles 
d'Orléans în Anglia, de fiecare dată când s-ar fi putut întâmpla să se 
întâlnească, de teamă ca acesta să nu se simtă umilit de întâlnire sau 
chiar de faptul că fusese prins de un om de rang inferior. Şi totuşi şi-ar 
fi dorit ca lucrurile să fi stat altfel, iar el şi acest bărbat care putea 
vorbi cu atâta graţie să fi stat cândva de vorbă. Punea pe seama 
urâţeniei războiului faptul că nu putea face asta. 

Dar în seara asta, când o văzuse pe Catherine cum îl mânca din 
ochi pe Charles d'Orléans şi părul lui blond spălăcit, cu ochi flămânzi, 
trăgându-se mai aproape de el... 

Owain trânti uşa în urmă-i. Tremura de furie. Acum îşi dorea să fi 
avut destulă minte atunci la Azincourt cât să ia sabia şi s-o împlânte în 
inima nenorocitului ăluia. 


Nici măcar episcopul de Beaufort, căruia de regulă îi plăcea să facă 
câte o glumă răutăcioasă la adresa lui Humphrey nu părea atât de 
liniştit pe cât s-ar fi aşteptat Catherine atunci când se întâlniră, în ziua 
următoare. 

— Va trebui totuşi să te măriţi, spuse el serios, intrând în odăile ei 
în acea dimineaţă fierbinte, în timp ce ea privea cum începea 
împachetarea lucrurilor în cufere şi lăzi. 

Aveau să plece spre Windsor puţin după prânz. 

— Eşti o partidă. Vor exista peţitori. lar Humphrey vrea să te ia el 
de soţie. E-adevărat, face asta în parte ca să-i dea cu tifla ducelui 
John, dar s-ar putea să se simtă groaznic de jignit dacă îl refuzi prea 
brutal. Aşa că ai grijă. 


Cam uluită, Catherine încuviinţă din cap. Nu se gândise la riscuri. 

— Trebuie să te gândeşti serios la asta, insistă episcopul, privind-o 
fără o urmă din obişnuitul lui surâs sardonic. Recăsătorirea este 
probabil cea mai importantă decizie pe care va trebui s-o iei vreodată. 
Dacă ai pe cineva în cap şi pe care ai vrea să-l alegi, bagă-ţi bine în 
cap ideea asta. Alege-l pe cel pe care îl preferi, dacă există vreunul. 
Lasă fasoanele de domnişoară; uită de pudoare. Nu risca să te trezeşti 
măritată cu un om pe care nu-l vrei. 

El se aplecă înainte. 

— Gândeşte-te, insistă el, fără să zâmbească. E cineva pe care l-ai 
alege? 

Ea simţi acut prezenţa lui Owain, undeva în umbră, în spatele 
episcopului, cu un picior aşezat peste genunchiul celuilalt, cu braţele 
strânse unul peste celălalt, închis în sine, încruntat. Negru şi albastru 
şi ascuţit, din cap până-n picioare. Arăta ca un zeu mânios. Ea nu ştia 
de ce părea atât de furios. 

— Dacă nu e niciunul, continuă episcopul, însă tot ai prefera să nu 
te măriţi cu Humphrey, ar trebui să găsim un alt pretendent... e 
întotdeauna mai bine să alegi singură... 

Catherine continuă să se străduiască să nu se uite la Owain, cu 
buzele strânse, amuţit, aşezat în spatele episcopului. Nu ştia de ce se 
simţea atât de vinovată. 

Oare? Primise încă de la prima oră a dimineţii un mesaj de la 
Charles d'Orléans, trimis printr-un servitor. Era un poem numit 
„Intoarcerea primăverii”. Cuvintele lui încântătoare, vesele îi dansau 
încă în minte. 


„Acum când timpu-şi leapădă veşmântul 
De vânt, de ploi, de-ngheț, ca hermelina 
Și în veşmânt brodat l-înveşmântează 
Cu soare strălucind şi cer albastru... 

Și râu, izvor, pârâu clipocitor 

Ca stropi de giuvaieruri argintii 

In haină nouă veseli se arată...” 


Episcopul ridica din sprâncene, încercând s-o facă atentă. 

— Dacă nu... zise el. 

Ea nu răspunse direct. Dar, cu un mic surâs zugrăvit pe faţă, încă 
nevoind să lase deoparte gândurile de care minţii ei îi plăcea să se 
lase purtată, ea zise: 

— L-aţi văzut pe vărul meu seara trecută? Charles d'Orléans? E 
prima dată când îl văd de... de demult... din Franţa. 


Se opri. Crezuse că voise să-l întrebe pe episcop dacă chiar nu se 


putea face nimic ca să-l ajute pe bietul Charles d'Orléans să se 
întoarcă în Franţa. Dar acum ea înţelese că rostindu-i numele acum, în 
discuţia aceasta, lăsase cumva să se înţeleagă că ar fi vrut să i-l 
sugereze ca pretendent. 

Poate că asta nu fusese complet neintenţionat, îşi zise ea, o clipă 
mai târziu. Poate... 

— Sinucidere, răspunse iute episcopul de Beaufort, răspunzându-i 
la ambele întrebări. Nebunie. Nici să nu te gândeşti la asta. Nici să nu 
vă scrieţi. Se prea poate ca tu să vrei doar să-l ajuţi, dar ai irosi astfel 
toată bunăvoința pe care ai început s-o câştigi aici dacă ai începe să 
te-agiţi că vrei să te măriţi cu un prizonier francez. Nu te lăsa prinsă în 
capcana... franţuzismului. Nu te irosi degeaba. Vechea familiaritate pe 
care o simţi faţă de vărul tău nu înseamnă nimic; deşi e foarte uşor să 
confunzi amintirile comune din tinereţe cu dragostea. 

li făcu cu ochiul, cu bunătate, dar ea primi gestul ca pe un 
avertisment. 

— Nu ăsta e genul de însoţire de care ai nevoie. 

— Dar, se bâlbâi Catherine, Charles d'Orléans e sânge din sângele 
meu. Vărul meu. A fost fratele meu. 

— Ai încredere în mine, zise episcopul. 

Refuză să discute subiectul mai departe. 

— Ai încredere în el, confirmă Owain, iar chipul lui era ascuţit şi 
rece ca oţelul. El este păzitorul cinstei tale. 

Catherine îşi plecă capul. Găsi un fel de plăcere ascunsă în 
renunțare. Vedea înţelepciunea argumentului lor. N-avea să-şi 
continue prietenia cu tristul, încântătorul, îndelung-încercatul ei văr, 
îşi zise ea; mai sigur aşa. Ea îşi dădu seama că un astfel de lucru ar fi 
fost răstălmăcit, lăsând să se înţeleagă că ea nu voia să devină într- 
adevăr englezoaică. Şi n-avea să-i mai treacă prin cap ideea de a se 
mărita cu Charles d'Orléans doar ca să se simtă acasă. Probabil că n- 
ar trebui nici măcar să-l caute ca să-i mulţumească pentru poem. 

A doua zi, pe când verifica fiecare colţişor al palatului de la 
Westminster înainte de a urca în şa ca să pornească spre Windsor, în 
caz că fusese uitat vreun lucru mărunt, ea găsi o nouă bucată de 
pergament aruncată într-un colţ. 

O desfăcu. Era încă un poem pentru ea, de la Charles d'Orleans. 

„lubirea mea, -ntăreşte-mi al inimii castel, Şi c-o frântură de 
dulceață-ajută-mi, Căci Gelozia şi cu toţi ai ei, în vechiu-i turn acum au 
asaltat-o”, scrisese Charles d'Orléans - nicio scrisoare, niciun cuvânt 
prietenesc, de zi cu zi, doar o implorare. Era gelos. O dorea, îi cerea 
răbdare şi perseverenţă ca să-l ajute să ajungă la ea. 

Inima lui Catherine se frânse gândindu-se la sărmanul ei văr 
curtenitor şi la situaţia lui fără scăpare. Nu ştia de ce această misivă 
nu ajunsese la destinaţie, dar îşi putea închipui că episcopul o luase 


ieri de la un trimis, o citise şi, văzând în ea o primejdie la care el, 
episcopul, nu credea că era cazul s-o expună, o azvârlise într-un colţ. 
Sau... Pentru o clipă, se întrebă: N-ar putea să fie a lui Owain? 


Pe toată durata drumului spre Windsor, Catherine se gândi, 
oarecum temătoare, dar nu fără o oarecare plăcere, la posibilitatea de 
a se mărita din nou. Se gândea la asta teoretic. Nu-şi putea imagina 
cu adevărat clipele intime pe care le-ar petrece cu un bărbat cu 
contururi reale, al cărui chip s-ar întoarce spre el, zâmbind sau 
şoptindu-i - în afară de Owain: şi-l putea închipui oricând pe Owain; 
însă Owain era mereu acolo, în faţa ei; în imaginaţia ei toţi bărbaţii 
aveau ceva din ţinuta mohorâtă, liniştită, înaltă a lui Owain. Când 
Catherine se gândea la căsătorie, se gândea în primul rând la ideea 
de a avea o viaţă publică mai activă, mergând la dansuri şi la 
banchete cum fusese cel organizat de Humphrey, unde fusese 
surprinsă de cât de mult se bucurase la vederea şi auzul atâtor adulţi 
de rangul ei adunaţi laolaltă, vorbind şi râzând. Ar fi putut să-i placă 
să aibă un nou titlu, să devină, de nu regină iarăşi, căci nu putea 
părăsi Anglia şi pe Harry, atunci poate o prinţesă sau ducesă a unui 
duce englez şi să aibă oaspeţi pe care să-i invite şi alianţe de care să 
se îngrijească pentru soţul ei. 

Atâta vreme cât soţul nu era ducele Humphrey, îşi zicea ea. O viaţă 
întreagă cu răsuflarea lui mirosind a carne de vită şi cu părul acela 
roşu ieşindu-i din nări şi din urechi şi cu vorba lui grosolană erau ceva 
ce merita să te străduieşti să eviţi. 

Până la urmă însă Catherine nu fu nevoită să se avânte în vreun 
plan de căsătorie defensivă ca să îndepărteze atenţiile amoroase ale 
ducelui. Ducele Humphrey se însură pe neaşteptate cu altcineva. 
Mireasa lui era Jacqueline de Hainault. lubiţii primiseră binecuvântarea 
papală pentru căsătorie - însă nu de la Papa Martin din Roma. 
Hotărâseră că le era de ajuns dispensa îndoielnică a rivalului lui, 
Benedict al XIII-lea din Avignon, ale cărui hotărâri nu erau recunoscute 
în Anglia. Imediat după slujba cununiei, ţinută la Essex, ducele şi noua 
lui ducesă fugiseră împreună pe continent. Se părea că ducele 
Humphrey plănuia să se bată în locul ei ca să-l silească pe ducele de 
Burgundia să accepte că precedenta căsătorie a Jacquelinei cu ducele 
de Brabant era nulă şi neavenită. 

Catherine îl privea cu ochii mari pe episcop, care fusese încântat să 
fie purtătorul acestei veşti şi care o privea cu veselie, surâzând, plin 
de o enormă, vădită mulţumire. 

— Cum... a plecat? se bâlbâi ea. De tot? Pur şi simplu? 

Zâmbetul episcopului se lăţi şi mai tare. 

— Pur şi simplu, încuviinţă el. 

Catherine şi-l putea închipui cum se gândea la cât de simple aveau 


să devină pentru el întrunirile Consiliului, acum că ducele Humphrey 
nu mai era acolo ca să tragă sforile şi să sară să apuce o felie de 
putere mai mare decât ar fi voit să-i dea Consiliul -, ceea ce îi 
îngăduia episcopului să rânduiască lucrurile în felul lui mai diplomat. 
Într-adevăr, ducele Humphrey, impulsiv, lăsase Anglia pe mâinile 
episcopului. Nu era de mirare că episcopul părea încântat. 

Dar episcopul nu spuse nimic din toate astea. El zise doar cu 
bunătate: 

— Acum o să avem ceva mai multă vreme să-ţi găsim o căsătorie 
bună, de parcă nu-l preocupa nimic altceva decât binele lui Catherine, 
şi o strânse de mână. Asta o să-ţi facă plăcere. 

Catherine privi cu coada ochiului la Owain, care stătea în spatele 
episcopului. Invăţase să se încreadă în reacţiile lui Owain, să vadă 
Anglia prin ochii lui şi să pună preţ pe ajutorul lui. Era unul din 
puţinele lucruri de care era sigură în viaţa ei de aici, îşi zicea ea, 
recunoscătoare pentru faptul că atât ea cât şi Owain Tudor trecuseră 
peste sentimentele lor năvalnice de altădată, ajungând la afecțiunea 
mai sobră, mai reţinută, mai trainică de acum. Il considera prieten. 
Voia să vadă cum primise el vestea plecării lui Humphrey şi a faptului 
că recăsătorirea ei era acum în mâinile episcopului de Beaufort. Dar 
privirile lui erau aţintite asupra episcopului de Beaufort, iar trăsăturile 
lui erau lipsite de orice expresie. Oricât se strădui, nu reuşi să vadă 
dincolo de impasibilitatea studiată a chipului lui întunecat. 


Trecură luni de zile până ce episcopul aminti iarăşi de chestiunea 
căsătoriei lui Catherine - luni fericite, liniştite în care, sub blânda 
călăuzire a episcopului, treburile Angliei păreau să meargă destul de 
bine, departe de lumea copilărească a lui Catherine şi a lui Harry, iar 
Catherine uită de scurta tresărire de interes pe care o simţise la 
gândul întoarcerii ei în lumea adulţilor. 

Următoarea dată când fu amintită căsătoria veni abia după ce 
Harry făcuse o primă călătorie, zdruncinată de le trecuse os prin os, 
de patru zile până la Londra, cu opriri la Staines, Kingston şi 
Kennington, înainte de a intra călare, în poala mamei sale, prin 
Londra, până la Westminster, pentru a fi adus înaintea Parlamentului, 
în ovaţiile tuturor. S-a întâmplat abia după Crăciunul petrecut la 
castelul Hertford, unde se găsea acum întreaga şcoală a pupililor 
regelui. Distracţiile fuseseră organizate de Owain, cu trupa de actori a 
lui Jack Travaill şi Evreii din Abingdon, cu daruri de Anul Nou pentru 
rege - mătănii de coral, o broşă de aur şi un inel cu rubin de la ducele 
John, din Franţa. 

In fapt, Harry avea aproape trei ani când episcopul de Beaufort îi 
însoţi la capelă şi deschise din nou discuţia. Privind capul plecat în 
rugăciune al băieţelului, în capelă (spre uşurarea lui Catherine, 


copilului îi plăcea solemnitatea lumânărilor şi a vitraliilor şi a cântărilor 
şi petrecea de bunăvoie ceasuri întregi în genunchi - mai bine, îşi 
zicea ea, să-şi petreacă timpul în pace, în rugăciune, decât să se 
grăbească să se bată), el zise: 

— Dacă tot ai mai fi înclinată să te recăsătoreşti... m-am gândit 
mult la asta... şi ar fi un posibil pretendent... 

El o privi pieziş. 

Catherine îşi dorea ca Owain să fi fost cu ei. Dar el era ocupat cu 
îndatoririle lui. Simţindu-se cam însingurată, îşi netezi faţa şi mâinile; 
privi insistent în sus, spre episcop, cu binevoitoare atenţie, ca şi cum 
ar fi fost gata să-l asculte. N-avea nevoie de Owain, îşi zicea ea. Era 
apropiată de episcop. Putea să aibă încredere că episcopul îi găsise 
pretendentul cel mai potrivit, nu-i aşa? 

— Edmund de Beaufort, murmură episcopul, privindu-i chipul. 

Catherine se simţea ameţită. Nu-l întâlnise pe Edmund de Beaufort 
- el era prizonier în Franţa - dar auzise despre el. O întâlnise pe mama 
lui, îşi aminti ea - acea fermecătoare, elegantă Margaret de Clarence, 
cu părul negru, pe care episcopul i-o prezentase cu un an în urmă, la 
banchetul de la Westminster. Işi aminti de profilul încântător al 
ducesei şi de mişcările ei graţioase, mlădioase. Un fiu care ar fi 
semănat cu o asemenea mamă nu prea ar fi putut să fie urât, îşi zise 
ea uşurată. 

Dincolo de ce putea ghici, ea îşi dădu seama că ştia prea puţine 
lucruri despre Edmund de Beaufort. Era mai tânăr decât ea cu vreo 
cinci ani - avea vreo nouăsprezece ani acum. Şi era prizonier de 
război - un fel de Charles d'Orléans pe dos. Al patrulea fiu al contelui 
de Somerset, mai avea încă un frate şi fusese unul dintre lorzii englezi 
prinşi în urmă cu câţiva ani la bătălia de la Baugé. Fusese ţinut 
prizonier la Bourges de fratele lui Catherine, Charles, începând de- 
atunci, cu toate că în cazul lui se ajunsese la un acord în privinţa 
răscumpărării, iar el avea să fie eliberat cât de curând şi lăsat să se 
întoarcă în Anglia. 

Ştia că episcopul şi ducesa Margaret îşi făcuseră planuri despre 
cum să sărbătorească întoarcerea lui Edmund de Beaufort. Oare 
căsătoria cu Catherine ar fi fost parte a acestor sărbători? 

— Ce părere ai? şopti episcopul. j 

— Nepotul vostru, răspunse ea cu glas tărăgănat. Imi sugeraţi să 
mă mărit cu nepotul vostru? 

Chiar în vreme ce cuvintele îi zburau de pe buze, Catherine se trezi 
gândindu-se că dacă accepta această căsătorie organizată de unul 
dintre membrii clanului de Beaufort cu un alt membru al clanului de 
Beaufort, ea ar arăta astfel Angliei întregi că atât ea cât şi fiul ei 
regele erau una cu familia Beaufort. Nu era deloc propunerea de 
căsătorie neutră pe care ea se aşteptase ca episcopul să i-o propună, 


după insistenţele lui despre cum trebuia să-şi găsească un soţ ca să 
evite să-l supere pe ducele Humphrey. Avea să-i înfurie atât pe ducele 
Humphrey cât şi pe ducele John din Franţa dacă se mărita cu un 
Beaufort. Sigur că da - i-ar împinge pe fraţii regali încă şi mai departe 
de rege şi ar înlocui definitiv influenţa lor cu cea a episcopului de 
Beaufort. Ar fi o căsătorie strălucită - pentru familia Beaufort. Dar 
oare ar fi ea la fel de strălucită pentru Catherine de Valois, Regina 
Mamă a Angliei? 

Şi totuşi... poate că era nevoie să aleagă între diferitele alianţe. 
Poate că nu trebuia să-şi petreacă întreaga viaţă dându-se deoparte. 
Poate că familia Beaufort ar fi fost mai bună pentru ea decât fraţii. 

Numai de-ar fi Owain aici, îşi zise ea, cuprinsă în adânc de panică, 
dar răspunzându-i episcopului cu un surâs ca să ascundă fierberea 
gândurilor contradictorii cu ceva ce spera că putea să apară ca un 
interes suficient de mare cât să fie politicos, dar nu cu o căldură care 
să semnifice acceptarea deplină. 

Cu un fior de uşurare, îşi dădu seama că ştia cum plănuise Owain 
să-şi petreacă după-amiaza: supraveghind tăierea ultimilor trandafiri 
din acea vară din grădina închisă, aceştia urmând a fi preschimbaţi în 
pot-pourris şi în ulei de trandafiri, precum şi tăierea restului de frunze 
ale acestora pentru iarnă. 

Ridicându-se din genunchi şi ridicându-l şi pe Harry, uimit, din 
rugăciune, zicându-şi în sinea ei că n-avea rost să stea în capelă dacă 
aveau de gând să discute doar între ei şi că în cazul ăsta n-aveau 
decât să se bucure de ultimele raze ale soarelui de vară, cât mai avea 
să dureze, ea zise, ceva mai tare: 

— O idee interesantă... Aş vrea să aflu mai multe... ce-ar fi să 
mergem să ne plimbăm prin grădină? 


Catherine se simţi uşurată de îndată ce reuşi să dea peste Owain şi 
peste slujitori în grădină, iar episcopul mormăi în felul lui politicos: 

— Ce plăcere... însoţeşte-ne la o plimbare, dacă ai câteva minute. 

In lumina soarelui, Owain se strecurase în poziţia în care ajunsese 
să se simtă confortabil de-a lungul vremii petrecute în slujba 
prelatului, păşind chiar în spatele umărului bătrânului, cu o privire 
îngândurată. Dar când Owain auzi despre ce se discuta, el nu voi să-i 
ofere niciun sfat. Chipul îi deveni ţeapăn. După o scurtă plimbare pe 
alei, ceru îngăduinţa să se retragă şi se întoarse la treburile lui. 

In sinea ei, Catherine se simţi cuprinsă de panică atunci când îl 
văzu plecând. Episcopul nu băgă de seamă. Continuă să vorbească 
blând, cu insistenţă: descria farmecul lui Edmund de Beaufort încă de 
când era copil - „nepotul meu preferat”, zise el surâzând amintirii -, 
frumuseţea lui fizică, curajul extraordinar de care acesta dăduse 
dovadă încă de când abia ieşise din copilărie, la bătălia de la Bauge. 


— Curajul lui merită răsplătit. Am ridicat problema în Consiliu şi 
cred că pot conta pe membrii Consiliului că se vor hotărî să-i ofere - 
oh, cel puţin titlul de conte... 

Catherine făcu ochii mari, sperând că arăta destul de încântată de 
perspectivă. Chiar şi fără călăuzirea lui Owain, ea mirosi că ceva nu 
era în ordine. Aşadar, îşi zise ea, Edmund de Beaufort n-avea niciun 
titlu. 

— Şi pământuri pe potriva unui conte... sau a unui duce, adăugă 
episcopul, ispititor. Şi venituri. 

Catherine surâse şi încuviinţă din cap. Dar în sinea ei îşi zicea: prin 
urmare, Edmund de Beaufort n-avea nici bani. 

Ea ştia că mai era încă o problemă cu Edmund de Beaufort, 
problemă pe care episcopul nu o amintise. Intocmai ca toate 
puternicele lui rude de Beaufort - între care chiar şi episcopul -, 
Edmund nu era chiar întru totul de sânge regesc. Era rezultatul relaţiei 
prinţului John de Gaunt, cu o generaţie-două în urmă, cu iubita lui, 
Katherine Swynford. Această relaţie sfârşise, după douăzeci de ani, 
într-o căsătorie. Copiii rezultați din această uniune erau consideraţi 
până la urmă legitimi într-o anumită măsură, însă le era oprită pentru 
totdeauna posibilitatea de a urca pe tronul Angliei. O căsătorie regală 
cu Catherine, o prinţesă adevărată, ar fi fost o alianţă înţeleaptă 
pentru Edmund de Beaufort. Rangul lui avea să crească astfel, 
îndeajuns poate pentru a îngădui familiei de Beaufort să depăşească, 
cândva în viitor, acea supărătoare oprelişte care stătea în calea celor 
mai înalte ambiţii ale clanului. 

— S-a lăsat frigul, zise Catherine, privind în sus, de parcă cerul s-ar 
fi umplut de nori, simțindu-se mai puţin sigură decât de obicei că îi 
plăcea episcopul, care îi arunca priviri hotărâte, binevoitoare şi care 
voia ca ea să-l ajute pe el şi pe rudele lor să dobândească ranguri mai 
înalte prin această căsătorie. Haideţi să intrăm în casă. 

Insă până când, mult mai târziu, episcopul plecă, Catherine se 
lăsase pe jumătate convinsă că Edmund de Beaufort era un om de 
viitor, unul dintre marii războinici ai nobilimii engleze şi prin urmare 
un posibil pretendent demn de ea. 

Ceruse un portret. Fusese de acord să se gândească la posibilitatea 
de a primi o scrisoare. Indrăznise chiar să întrebe: 

— Ce părere credeţi că ar avea Humphrey despre căsătoria mea cu 
un Beaufort? 

Şi ascultase răspunsul prefăcut al episcopului, care ridicase din 
umeri rostindu-l: 

— A, Humphrey - o putere apusă de-acum, nu crezi... mă îndoiesc 
că o să-l mai vedem încă mulţi ani de-acum înainte. 

— Bine... dar ducele John? insistase ea. 

Dar episcopul ridicase iarăşi din umeri. 


— În ceea ce-l priveşte pe John, aş zice că e/are destule pe cap cu 
conducerea războiului din Franţa. Nu mai merge aşa de bine ca 
înainte. Ar fi trebuit să sfârşească demult şi cu ultimul soldat din 
Bourges, însă nu pare să fie în stare să se apropie de sud. 

Apoi rânji, cu prietenoasă şiretenie. 

— In afară de asta, acum îl mai are şi pe Humphrey pe cap care se 
agită prin Ţările de Jos, făcându-se de râs. Dacă poţi să-ţi închipui - se 
zice că Humphrey l-a provocat pe ducele de Burgundia la duel ca să 
hotărască definitiv problema căsătoriei Jacquelinei! Aşa că... bietul 
John... are multe pe cap. N-o să-şi bată prea tare capul dacă tu o să te 
măriţi cu tânărul Edmund. j 

Episcopul chicoti. Mai liniştită, Catherine chicoti şi ea. Incepea să 
lase să i se strecoare în minte imaginea unor seri amuzante, de bârfă, 
petrecute lângă foc cu o versiune mai tânără şi mai chipeşă a 
episcopului, vorbind franceza cu un englez care îşi petrecuse jumătate 
din viaţă la curtea rebelă a fratelui ei; un om care, făcut duce de către 
Harry, avea să urce pe culmile gloriei. Un om pe care Harry să-l poată 
iubi. 


Următoarele două zile, Owain ceru să fie iertat de la îndatoririle 
sale. Febră, spusese el. În absenţa lui, un slujitor mai mărunt îi servi 
masa lui Catherine. 

Dar ea îl găsi în a treia zi în capelă, în genunchi. Era foarte palid. 
Avea cearcăne la ochi. Părea supărat şi era încruntat. 

Ingenunche lângă el, încercând să-i întâlnească privirea. Văzu cum 
nările îi tremurau şi pe chip îi apăruseră adâncituri albe. El îşi întoarse 
privirile de la ea. 

Ei nu-i păsa. De data asta n-avea să respecte taina rugăciunilor lui. 
Avea nevoie de sfatul lui. 

El închise ochii. li deschise apoi şi îi întoarse spre ea, încercând 
vădit să se stăpânească: 

— Dacă vrei să vorbim, zise el, am putea ieşi din capelă? 

Afară, ea abia reuşi să ţină pasul cu el, pe lungile coridoare 
răsunătoare, trecând pe lângă arcade. Picioarele lui făceau paşi de 
uriaş. 

Cu răsuflarea tăiată, ea zise: 

— Ce părere ai? 

Owain continuă să meargă; expresia lui o înfricoşă. 

— Despre ce? întrebă el, deşi era limpede că ştia la ce se referise 
ea. 

— Despre soţul pe care mi l-a ales episcopul, zise ea liniştită - cât 
de liniştită putea, având în vedere viteza cu care trebuia să alerge ca 
să ţină pasul cu Owain. 

Apoi: 


— Se spune că e un soldat viteaz? 

Owain se opri atât de brusc încât ea aproape că dădu peste el. 
Chipul lui era negru de furie. 

— Edmund de Beaufort. Un băiat complet nechibzuit a cărui singură 
faptă de vitejie a fost să se lase luat prizonier. Ce-ai vrea să spun în 
apărarea lui? 

Ea căscă ochii la el. 

Cu ochii fulgerând, Owain ridică un deget după altul şi turui mai 
departe, cu o logică implacabilă: 

— Fără titlu. Nicio speranţă să primească unul. Al patrulea fiu. De 
sânge nu tocmai regesc. Şi fără bani. Ar trăi pe banii tăi. Sigur că 
Beaufort vrea să te măriţi cu cineva din familia lui. Dar Edmund? 

Buzele lui Owain se strânseră. 

— Ar fi o prostie. N-ai câştiga mai mult alături de el decât alături de 
mine. 

Se holbară unul la celălalt. Nu mai văzuse niciodată atâta duşmănie 
în ochii lui. Ea îşi dădu seama că amândoi aveau răsuflarea agitată. 

Işi zise, copilăreşte: „Nu e cinstit. Nu merit aşa ceva. Nu eu m-am 
gândit la asta...” 

Trăgând adânc aer în piept, încercând să-şi păstreze glasul 
împăciuitor, încercând să insiste asupra problemei specifice a şanselor 
de viitor ale lui Edmund, ea stărui: 

— Dar o să-şi câştige răsplata în război. Episcopul se ocupă deja să 
îi obţină un titlu... pentru serviciile lui de până acum - un titlu de 
conte ori de duce. 

Pentru motive pe care Catherine nu le înţelese, asta păru să-l 
înfurie şi mai tare pe Owain. El ridică mâinile într-un gest care voia să 
pară resemnat, dar care nu arăta deloc astfel. 

— Ei bine... hotărârea ta e luată, atunci, zise el cu răceală. 

Se întoarse cu spatele, de parcă voia s-o zbughească la fugă. 

Catherine clătină din cap. 

— Ba nu, ba nu, nu m-am hotărât, răspunse ea, iar acum furia 
începu să se strecoare şi în glasul ei. 

Ea fu surprinsă de cât de tare vorbea. 

— Vreau un sfat, pur şi simplu. Am nevoie de ajutorul tău. 

Ea se holbă iarăşi la Owain, privindu-l drept în ochi. N-avea niciun 
drept, îşi zise ea, niciun drept să fie atât de furios; nu făcuse nimic ca 
să-l jignească. 

— Vrea să te înșele, nu-ţi dai seama? zise Owain ţeapăn. Crede că 
eşti atât de plictisită de viaţa asta petrecută cu creşterea copilului 
încât o să vrei s-apuci orice şansă de a-ţi găsi un soţ. Crede că o să ti-l 
doreşti pe acesta îndeajuns cât să-l înalţi la rangul tău ca să-l poţi lua 
drept soţ. Şi că astfel o să asiguri viitorul întregului clan de Beaufort. 
Nu fi atât de proastă. 


Glasul lui era tot scăzut, însă fierbea de mânie. Îi întoarse spatele, 
dar ea n-avea de gând să-l lase să plece. Îşi întinse mâna şi o puse 
iute pe braţul lui. 

Dacă crezuse că acea atingere avea să-l ţină în loc sau măcar să-l 
potolească, se înşelase. El sări ca ars, atât de repede şi de dureros de 
parcă atingerea ei îl frigea. şi ridică braţul în aer ca să-i dea mâna la 
o parte şi îşi trase trupul până unde ea nu-l putea atinge. Privirea lui 
era plină de groază sau de ceva ce semăna a panică. 

— la mâna de pe mine! strigă el tare. 

Prea tare. 

Apoi urmă o lungă tăcere. Aproape că mai puteau auzi amândoi 
ecoul glasului lui răsunându-le în amintire. 

In cele din urmă, Owain clătină din cap şi lăsă să-i scape un suspin 
adânc. Stătea încă prea ţeapăn şi răsufla pe nările agitate. Nu ceru 
iertare că ţipase la ea spunându-i să nu-l atingă. Dar îşi făcu glasul să 
răsune iarăşi potolit. 

— Acesta e sfatul meu, zise el. Dacă tot m-ai întrebat. Nu văd de 
ce-ar fi nevoie să te măriţi din nou şi atât de repede. Aşteaptă până ce 
Harry va împlini şapte ani. De ce să te grăbeşti? Mai ai de petrecut 
încă patru ani alături de el. Bucură-te de ei. 

Privirile lor se întâlniră din nou. Catherine nu ştia ce se aşteptase să 
spună el, însă, după urletul acela chinuit, ea îşi închipuise că era ceva 
mai grav. Deci asta voia Owain - ca lucrurile să rămână exact aşa 
cum erau cât se putea de mult, pentru toţi cei patru ani care-i mai 
rămăseseră. Putea înţelege asta. 

Ea îşi zise că mai înţelegea şi altceva din asta. Dacă tot ce-şi dorea 
Owain era să-l vadă pe Harry crescând încă o vreme, lui nu i-ar fi 
păsat dacă, într-un fel sau altul, casa ei avea să aibă un nou stăpân. 
Lui Owain nu putea să-i pese de asta decât dacă el se afla acolo în 
primul rând din pricina ei. Trase adânc aer în piept, apoi lăsă să-i 
scape un suspin de încântare. Cu tot calmul şi stăpânirea lui de sine, 
poate că Owain era gelos. 

Dar, înainte ca ea să fi apucat să schiţeze surâsul pe care se 
pregătea să i-l adreseze, el îi făcuse o plecăciune şi se făcuse 
nevăzut. 


TREI 


Episcopul, presimţind o mare victorie prin această căsătorie, deveni 
mai încrezător, mai afabil ca niciodată şi imposibil de evitat. 

Catherine nici nu făcu prea mari eforturi ca să-l evite. Era 
întotdeauna atât de fermecător; iar ideea de a face parte dintr-o 
familie puternică, după chipul şi asemănarea lui, nu i se părea de 
lepădat. Se trezi gândindu-se la posibilele obiecţii faţă de căsătorie ca 
fiind obiecțiile lui Owain, nu ale ei; şi gândindu-se dacă să respingă 
sau să meargă mai departe cu propunerea de căsătorie cu nepotul 
episcopului de Beaufort. 

In orice caz, i-ar fi fost greu să-l oprească pe episcop. Tocmai pe 
când ea se agita ca să găsească cea mai elegantă soluţie de a se 
ocupa de chestiunea pretendentului propus de el, episcopul de 
Beaufort se întoarse la ea cu o scrisoare de o pagină de la Bourges 
care cuprindea un portret în miniatură al lui Edmund de Beaufort. 

Probabil că le obținuse înainte ca măcar să se fi pus problema de a- 
i cere un portret lui Edmund de Beaufort. N-ar fi avut cum să fi trimis 
după el în Franţa într-un timp atât de scurt. Stânjenită, Catherine îşi 
dădu seama că o trăgea ca pe un peşte cu undiţa. 

El scoase imaginea ca să i-o arate în timpul unei alte vizite la 
capelă, când Owain nu era de faţă. Rezistând ispitei de a privi pe furiş 
în jur - la urma urmei, de ce s-ar fi simţit vinovată şi dacă Owain 
putea s-o vadă? - Catherine privi portretul. Bărbatul din imagine era 
înalt, oacheş şi zvelt. Pe cât se părea din tablou, era chipeş. Era în 
armură, gata de bătălie, ţinând în mână o sabie. În spatele lui era un 
castel, în culori aprinse. Bourges? Nu fusese niciodată la Bourges. 
Alături de el era un tânăr cu ochii roşii, purtând un turban. 

— Oh, zise Catherine surprinsă, privind îndeaproape miniatura, dar 
cu privirile ei alunecând direct spre omul cu ochii roşii, dar ăsta e 
fratele meu... Charles... 

Amuţi. De obicei nu-i plăcea să se gândească la Charles, însă nu se 
aşteptase să-l vadă aici. Se opri la timp înainte să adauge: „...şi ce 
trist pare.” 

Oare Charles arătase întotdeauna atât de nefericit? Ori necazurile 
din anii maturității îl făcuseră să capete aerul acela nefericit? 

Ea îşi ridică privirile spre episcop. Acesta surâdea răbdător şi ridică 
un deget spre pagină ca să-i călăuzească privirea spre imaginea 
potrivită. 

— Da, e fratele tău, zise el, iar acesta e nepotul meu. 

Supusă, Catherine o privi. Dar chipul necunoscut nu însemna nimic 
pentru ea şi rămânea pe pagină, fără viaţă. Ar fi putut fi Owain sau 
oricare alt bărbat înalt, cu părul negru. Chipul care i se întipări în 
minte fu cel al fratelui ei, cu ochii lui roşii. 


Se părea că nimic nu putea ciunti încrederea nemăsurată a 
episcopului de Beaufort - nici măcar întoarcerea furioasă la Londra a 
ducelui Humphrey. 

Ducele John îşi trimisese fratele acasă, după ce îl împiedicase să-şi 
ducă până la capăt ideea duelului cu ducele de Burgundia. Se spunea 
că soaţa ducelui Humphrey născuse un prunc mort. Se spunea că 
acum, la întoarcere, ducele Humphrey o părăsise şi se întâlnea iarăşi 
cu vechea lui amantă, Eleanor Cobden. In orice caz, contesa 
Jacqueline nu era de găsit, iar ducele Humphrey era într-o dispoziţie 
cruntă - era pus pe harţă. 

Intoarcerea lui Humphrey fusese pentru Catherine o uşurare, dintr- 
un anumit punct de vedere. Aceasta însemna că episcopul încetase să 
mai vină atât de des călare la Eltham, unde se găsea Casa Regală, ori 
de câte ori avea chef să-i mai amintească câte ceva despre calităţile 
remarcabile ale lui Edmund de Beaufort. Era distractiv, într-un fel, să 
aibă imaginea unui pretendent fluturată ispititor înaintea ochilor ei. 
Săptămânile astea fuseseră mult mai plăcute decât îşi amintea să fi 
avut de multă vreme. Dar începea să se simtă oarecum încolţită. 
Simţea totodată şi privirile suspicioase ale lui Owain aţintite asupra ei 
la fiecare vizită a episcopului. Simţea nevoia să aibă răgazul de a se 
hotărî de una singură. 

Niciunul dintre ei nu-şi dădu seama la timp că întoarcerea lui 
Humphrey avea să le aducă necazuri. Episcopul de Beaufort, simțind 
poate că el câştigase deja bătălia împotriva nepotului său, renunţă la 
diplomaţia sa obişnuită şi se strădui din răsputeri să-l umilească pe 
Humphrey. Când Humphrey şi cei trei sute de soldaţi înarmaţi care îl 
însoțeau intrară în Londra, la început episcopul de Beaufort refuză să 
le îngăduie să se instaleze în apartamentele oficiale din Turn. 
Episcopul spuse că acţiona astfel în numele Consiliului Angliei, iar 
Humphrey era un risc la adresa siguranţei lor. 

Următorul trimis care intră în galop pe porţile castelului de la 
Eltham, unde întreaga casă a lui Catherine aştepta veşti, neajutorată, 
aduse ştiri şi mai rele. Oamenii ducelui Humphrey, înaintând dinspre 
oraş şi armata episcopului de Beaufort, venind dinspre reşedinţa lui 
somptuoasă de la Southwark duceau o încrâncenată bătălie lângă 
London Bridge. Negustorii din Londra îl susțineau cu lăncile şi arcurile 
lor lungi şi cu halebardele lor pe ducele Humphrey. Pe pod, casele 
ardeau. In aer zburau scântei. 

Catherine se duse în linişte în odaia lui Harry şi se aşeză, cu 
lumânarea în mână, ca să-l privească dormind - cu obrajii lui 
îmbujoraţi, cu un surâs mijit pe buze când visa, cu o mânuţă durdulie 
ieşind de sub pătură. Astea erau tulburările de care se temuse atâta 
vreme; cum de nu-şi dăduse seama că erau pe cale să înceapă? Te 


rog, imploră ea - şi nu ştia dacă înălța această rugăciune lui 
Dumnezeu sau ducelui şi episcopului - nu-l lăsa să fie târât în aşa 
ceva. Puneţi-i capăt. 

Şi lupta se opri. Arhiepiscopul de Canterbury înaintă, printre săgeți 
şi fum, printre tăciunii caselor arse de pe pod şi printre trupuri care 
gemeau şi negocie o încetare a focului. 

— Nu s-a sfârşit, zise Owain mohorât atunci când Catherine îi 
povesti. 

Ea ştiu că el avea dreptate. Strânse din dinţi şi aşteptă, temătoare, 
alte veşti. 


KKK 


Următorul vestitor fu însuşi ducele Humphrey, plin de noroi şi 
brutal, care intră zgomotos în sala mare de la Eltham la vremea cinei 
în fruntea unei cete de cavaleri, cerând ca regele să facă un tur al 
Londrei călare, în semn de pace. 

__ Catherine se ridicase iute în picioare la zgomotele de pe coridor. 
Incercând să nu-şi ia în seamă inima care-i bătea nebunește, ea îi făcu 
o plecăciune de bun venit şi spuse: 

— Vom merge împreună. 

Dar ducele Humphrey îi aruncă o privire în care ea citi numai 
dezgust şi plictiseală. Curtoazia lui de demult dispăruse pentru 
totdeauna. 

— Nu-i nevoie de asta, zise el cu asprime. E băiat mare. 

Se întoarse cu spatele la ea şi lătră, fără să se adreseze cuiva 
anume: 

— Aduceţi-l jos pe Maiestatea Sa. 

Catherine îşi muşcă buzele. Owain, ţinându-se drept şi liniştit 
înaintea ei, având încă în mână o farfurie cu carne de iepure, 
încuviinţă din cap, aproape imperceptibil. N-avea rost să se 
împotrivească. 

II putură auzi pe Harry protestând cu mult înainte să-l zărească în 
pragul uşii. 

— Nu vreau să plec dacă nu pot să iau corabia cu mine! se văita el, 
târându-şi picioarele şi apucându-se cu mâinile de cufere şi scaune şi 
tapiserii, agitând din mâini în vreme ce doamna Butler, albă ca varul 
şi îngrijorată, îl împingea înainte. Vreau să mă joc cu bărcuţa! 

Ducele Humphrey înaintă spre el. Se apropie de el, privindu-l de 
sus. 

— Linişte, spuse el ameninţător. 

Harry îi aruncă unchiului lui o privire îngrozită, apoi izbucni în 
lacrimi. Nimeni nu-i mai vorbise vreodată atât de aspru. 

Ducele Humphrey se aplecă spre el, îl apucă pe copil de amândoi 


umerii şi îl scutură brutal. leşindu-şi din fire, Catherine se pregăti să 
alerge spre el ca să-l oprească. Dar Owain şi farfuria cu mâncare de 
iepure îi stătură în cale. 

Harry îşi înghiţi lacrimile. Făcu ochii mari, îngroziţi spre ducele 
Humphrey, 

— Poartă-te cum se cuvine, îl mustră ducele Humphrey, tot cu 
asprime. Plângi ca o fetiţă. Ce ruşine. O să te întorci mâine. O să-ți 
recapeţi corabia atunci. 

Incă amuţit, cu ochii mari, Harry dădu iarăşi din cap. 

Ducele Humphrey lătră spre slujitorimea adunată: 

— Sabia. Armura. Calul. 

Urmă o clipă de agitaţie, un ropot de picioare supuse. Catherine 
lăsă să-i scape: 

— Nu are armură. 

Humphrey îi aruncă o privire dezagreabilă. 

— Răzgâiat. Nu-i de mirare că e aşa un papă-lapte. V-aţi neglijat 
îndatoririle, doamnă. 

Cu răutate, adăugă: 

— Desigur, aţi pierdut prea multă vreme aranjându-vă căsătoria. 

Catherine căscă gura. Ce putea Humphrey să ştie despre vreun 
plan de căsătorie? Doar nu existase niciun adevărat plan de căsătorie. 
intreaga idee nu fusese altceva decât o licărire din ochii episcopului. 
Nu-i plăcu privirea aspră a lui Humphrey. Işi dorea ca el să nu fi zis 
asta. _ 

Owain lăsase din mână farfuria. Inaintă. 

— Mă duc eu să-i aduc sabia, milady, îi zise el cu glas tare lui 
Catherine. 

Apoi, calm, ducelui Humphrey: 

— Armura i-a rămas mică, lnălţimea Voastră. 

Niciunul dintre băieţii sau profesorii sau slujitorii de acolo nu 
văzuseră vreodată mica sabie, darul episcopului de Beaufort. Fusese 
închisă de la bun început într-un colţ. Ascultau cu toţii uluiţi cum paşii 
hotărâți ai lui Owain se îndepărtau, apoi reveneau ca prin minune, 
purtând în mână micuța armă cu lucrătura ei fină. 

Îngenunchind înaintea micului rege, Owain îi încinse sabia la brâu. 
Catherine văzu cum el îl bătu uşor pe spate, încurajator; mica lui 
înclinare din cap, aprobatoare. Il văzu pe Harry făcându-şi curaj şi 
răspunzându-i cu o încuviinţare din cap. 

Humphrey strâmbă din nas, dar fu oarecum înduioşat la vederea 
sabiei. Nu era un om rău, îşi zise Catherine, străduindu-se să creadă 
asta; nu e ca şi cum ar fi avut de gând să-i facă vreun rău lui Harry. 
Incercă să şi-i închipuie pe ducele Humphrey şi pe episcopul de 
Beaufort călărind unul lângă altul pe străzile Londrei, de-o parte şi de 
cealaltă a arhiepiscopului, încercând să lase deoparte cearta, învățând 


să-şi vorbească iarăşi. Încercă să vadă partea bună a faptului că Harry 
avea să fie şi el acolo, învățând cât de importantă era pacea. 

Şi totuşi nu-i plăcu faptul că, în vreme ce cavalerii îl urmau tropăind 
pe ducele Humphrey, Harry evită atât privirea ei cât şi pe a celorlalţi 
binevoitori care-l priveau chinuiţi, neajutoraţi, de-a lungul sălii. Privea 
absent înaintea lui, lăsându-şi sabia să i se bălăngăne fără rost la 
cingătoare şi îngâna ceva cu glas scăzut şi deloc melodios. 

Când, în seara următoare şi de data asta fără ducele Humphrey, 
cavalerii i-l aduseră înapoi pe Harry, băieţelul aşteptă, cu gura căscată 
şi privirea absentă, până ce aceştia plecară, apoi se aruncă în braţele 
ei şi se agăţă de ea atât de strâns că abia mai putea respira. 

— Gata, gata... îl linişti ea, tulburată, plimbându-l de colo-colo, 
legănându-l ca să-l aline. Il băgă ea însăşi în pat, fără ajutorul 
doamnei Butler. 

El nu vru să se joace cu corabia. Nu rosti niciun cuvânt cât îl 
dezbrăcară şi îl spălară, ci doar scânci şi continuă să gângurească 
tare, în felul acela ciudat, repetitiv. Se opri abia când ochii lui erau 
grei de somn, iar ea îndrăzni să-l întrebe: 

— A fost frumos să-l vezi pe unchiul Beaufort? 

Băiatul îl iubea pe episcop. Ea îşi zisese că această parte a 
călătoriei i-ar fi trezit cele mai puţine amintiri neplăcute. Nu se 
aşteptase ca figura lui să se încreţească, iar el să izbucnească în 
lacrimi la auzul întrebării. El se întoarse şi îşi îngropă capul într-o 
pernă, suspinând. 

— Uncu’ Bobo nu era acolo, auzi ea. Ziceau că a fugit. Ziceau că e 
un laş. 

— Unchiul Humphrey a zis asta? întrebă Catherine, simțind că 
bunele ei sentimente faţă de duce îngheţau. 

— Nu... toată lumea, se smiorcăi băiatul, cu glas scăzut. Când am 
trecut de cheiurile cele mari de la Vintry... toată lumea ieşea din han 
ca să se uite la noi... şi strigau... spuneau lucruri urâte... ziceau că o 
să-l arunce pe Uncu' Bobo în râu... să-l înveţe să înoate, cu aripi. 


Episcopul de Beaufort nu mai apăru pe la Eltham sau Wallingford 
sau Windsor. Se spunea că se ascundea la Southwark, temându-se 
pentru viaţa lui. De curând, ducele Humphrey ceruse ca episcopul să 
fie judecat de parlamentul care se ţinea în Leicester. li luară sigiliul cel 
mare de cancelar şi îl îndemnară să plece peste mări într-un pelerinaj 
prelungit. După ce părăsi Anglia, ducele John făcu un gest de 
împăcare, îngăduindu-i să accepte pălăria de cardinal pe care Henric 
i-o refuzase întotdeauna. Dar cardinalul de Beaufort nu era aşteptat 
prea curând acasă. 

Acum Catherine nu se mai aştepta să-l întâlnească pe Edmund de 
Beaufort. Dar, printr-o ironie a sorții, ea îi fu totuşi prezentată de către 


mama lui, la sfârşitul furtunoasei şedinţe a Parlamentului de la 
Leicester. Catherine călătorise până acolo împreună cu Harry pentru 
ca băiatul să poată apărea la deschiderea şi închiderea Parlamentului. 
Beaufort era înalt şi oacheş, cum lăsase să se înţeleagă şi portretul; 
puţin musculos şi îmbrăcat elegant; era spiritual şi plin de umor ca şi 
unchiul lui. Făcu o plecăciune adâncă deasupra mâinii lui Catherine şi 
îi aruncă o privire dulce cu ochii lui verzui, plini de demnitate, dar 
şireţi. 

— Oh, zise el fermecător şi cu părută sinceritate, dacă ar fi fost 
aranjată la timp căsătoria noastră... 

Apoi, cum amândoi ştiau că tocmai atunci episcopul era alungat în 
grabă din apartamentele lui ca să-şi înceapă mai repede călătoria 
peste mări, el ridică uşor din umeri: 

— Cât de fericit aş fi fost. 

Vorbea o franceză fără cusur, observă ea. Mama lui se agăţase de 
el, plesnind de mândrie. 

— Nu pot să cred că s-a întors, zicea ea iar şi iar. Nu-mi vine a 
crede cât de norocoşi suntem. 

Catherine continuă să-l urmărească pe tânărul acela desăvârşit 
multă vreme după ce mama şi fiul se retrăseseră de-a lungul sălii. Ea 
îşi dădu seama că episcopul avusese dreptate: Edmund de Beaufort 
promitea foarte mult şi fără îndoială că avea să ajungă cineva. Dar nu 
era de ea. Fu surprinsă să descopere că lucrul n-o deranja deloc. Cu 
sau fără soţ, rămânea ciudat de mulţumită de soarta ei. 

Dar lui Catherine îi era dor de episcop. li era dor de încântarea lui 
când crezuse că s-ar fi putut ca ea să se mărite cu nepotul lui. li 
lipseau eleganța şi farmecul pe care le adusese în viaţa ei. 

Nu mai era loc de glume spirituale, de distracţie, de lipsă de griji, 
acum că ducele Humphrey îşi recăpătase puterea. 


Darul de Anul Nou al ducelui Humphrey pentru Catherine fu o lege. 
Aceasta stabilea că Regina Mamă nu avea dreptul să se mărite fără 
acordul explicit al Consiliului Angliei. 

Acum, când Humphrey controla totul, asta însemna că ea, 
Catherine, nu avea voie să se mărite fără permisiunea explicită a lui 
Humphrey. Va trebui să se roage de el. Mai mult ca sigur, el avea să o 
refuze. Era o pedeapsă. Era dovada resentimentului. Era răzbunarea 
lui. 

— Eşti sigur? întrebă Catherine la început, când Owain îi aduse 
vestea. Au dat într-adevăr legea asta? 

Nu-i venea a crede. Nu se putea ca Humphrey s-o trateze cu atâta 
dispreţ încât să-i ia singura-i libertate - aceea de a-şi alege un nou soţ 
- fără să se deranjeze măcar s-o prevină. Sau se putea? 

— E cât se poate de reală. Copistul care tocmai s-a întors de la 


Londra a auzit proclamația acolo. Zicea că toată lumea vorbea despre 
asta, îi răspunse Owain franc. 

Adăugă: 

— Probabil că a auzit de planul cu Edmund de Beaufort. 

Glasul lui răsunase complet lipsit de tonul acuzator pe care ea s-ar 
fi putut aştepta să-l simtă. 

Trebuie că Humphrey văzuse portretul, îşi zise Catherine, 
chinuindu-se să înţeleagă ce putea să însemne asta. Sau poate că i-a 
spus cineva ceva. Numai de s-ar fi pronunţat de la început mai clar 
faţă de propunerea episcopului. Numai de i-ar fi zis de la început că 
nu-l voia drept soţ pe băiatul ăla chipeş. 

Fusese aşa de proastă. Fusese prea slabă; prea doritoare să facă 
tuturor pe plac. De ce nu s-o fi gândit mai bine? 

Dar acum era prea târziu pentru regrete; prea târziu pentru orice. 
Ea clătină din cap. 

— Aş vrea să te fi încurajat să te măriţi cu tânărul Beaufort cât mai 
repede, zise Owain, spărgând tăcerea. Cât mai era timp. Poate că te- 
am sfătuit rău. Imi pare rău dacă e aşa. 

Ea fu atât de mişcată de cuvintele lui încât fu gata să întindă mâna 
şi să-l strângă de braţ. Dar amintirea modului în care el reacţionase la 
asta singura dată când încercase să-l atingă îi reveni la timp. Işi lăsă 
mâna să-i cadă moale pe lângă ea. 

Continuară să meargă unul lângă celălalt. 

— Humphrey n-o să fie niciodată de acord cu nicio căsătorie pe 
care mi-aş dori-o eu, zise ea posomorâtă. O să-mi taie orice cale spre 
viitor. 

Owain strânse din umeri. Când vorbi, glasul lui era neutru, 
controlat: 

— Mai devreme sau mai târziu, interesele de stat vor cere să te 
măriţi. Eşti de prea mare preţ ca să te poată trece cu vederea. Va 
trebui să cedeze. 

Catherine clătină din cap. 

— De ce? zise ea. Mă urăşte. 

Aşteptă ca Owain să se împotrivească, să-i spună că nu, lucrurile nu 
stăteau atât de prost. Dar el rămase tăcut. Nu se mai auzea decât 
răsunetul paşilor lor, înaintând în acelaşi ritm pe pământul de 
ianuarie, tare ca piatra. 


La porunca lui Humphrey, pedeapsa nu se abătu doar asupra lui 
Catherine, ci şi asupra lui Harry. Ducele trimise vorbă ca de-acum 
înainte Harry să aibă parte de ceva mai multă disciplină potrivită 
pentru un bărbat şi de mai puţin răsfăţ. 

Femeile delicate cu care Catherine îl înconjurase pe Harry fură 
alungate. Cocoloşeală, lătră ducele Humphrey şi îl trimise în locul lor 


pe Richard Beauchamp, contele de Warwick, un bărbat slab ca un ţâr, 
deşirat şi cu o figură răutăcioasă pe care Catherine îl găsi nesuferit de 
cum îl zări, pe care-l însărcină cu educaţia regelui, în calitate de tutore 
şi preceptor. 

— l-am dat personal autoritatea să-l bată pe băiat dacă nu se 
poartă cum se cuvine, îi spuse ducele Humphrey lui Catherine la 
ceremonia ce avu loc chiar înainte ca Harry să împlinească cinci ani şi 
la care îl făcu pe Harry cavaler - iar Harry, la rândul lui, atinsese 
şovăitor cu sabia lui de jucărie umerii a treizeci şi opt de alţi tineri 
nobili. Catherine se pregăti să protesteze, dar ducele Humphrey îi tăie 
vorba. Ridicându-şi glasul, adăugă: 

— Şi să nu mai aud de prostia asta că nu trebuie să se bată. Băiatul 
e rege. Ar fi timpul să înveţe să se poarte ca atare. 

Indârjită, Catherine spuse: 

— Dar abia împlineşte cinci ani. E în grija mea până la vârsta de 
şapte ani. Până la sfârşitul protectoratului. Aşa s-a stabilit. 

Ducele Humphrey îi aruncă o privire ucigătoare. Neluând-o în 
seamă (regulile privind protectoratul fuseseră inventate ad-hoc şi 
puteau fi răsturnate de Consiliu, iar acum, după ce scăpase de 
episcopul de Beaufort, ducele Humphrey era conducătorul Consiliului), 
el încheie: 

— Şi i-am spus lui Warwick că poate înlătura pe oricine din anturajul 
vostru. Aşa că - să n-aud că cineva îi pune piedici, mă-nţelegeţi? Aveţi 
grijă ca poruncile mele să fie ascultate. 

Cu o plecăciune scurtă, neprietenoasă, el se îndepărtă. 

Catherine privi cu duşmănie în urma cumnatului ei, lăsându-şi 
gândurile să-i alerge prin cap. O asemenea lipsă de respect era ceva 
ce nu s-ar fi petrecut niciodată în Franţa, îşi zise ea, amintindu-şi cu 
mândrie de Curtea Dragostei, de farmecul rafinat al prinților, şi 
încercând să nu-şi amintească de războaiele cărora le dăduse naştere 
aceeaşi mândrie franceză. 

Răspunsul înfierbântat, necugetat care îi veni mai întâi în minte fu 
că n-avea să-l lase niciodată pe Warwick să-l atingă pe fiul ei nici cu 
un deget şi că ar fi bine ca lui nici să nu-i treacă asta prin cap. 

Dar Owain o sfătui să lase deoparte orice gând de a se împotrivi 
schimbărilor impuse de Humphrey. La început, când auzi că noul 
conducător al casei regelui avea să fie contele de Warwick, Owain 
amuţi. Apoi, după o scurtă pauză, când îşi recăpătă glasul, îi spuse 
grăbit lui Catherine: 

— S-ar putea ca lui Harry să-i priască. S-ar putea chiar să fi ajuns la 
vârsta la care să-i placă să aibă în preajmă mai mulţi bărbaţi. S-ar 
putea ca asta să-i facă mai mult bine decât crezi. Warwick e un om 
aspru - un soldat. Nu vrei să ţi-l faci duşman degeaba. Aşa că 
supraveghează totul cu atenţie; dar, dacă poţi, caută să obţii cât mai 


multe din asta. 

Catherine nu era sigură că trebuia să se încreadă în judecata lui 
Owain, de obicei atât de pătrunzătoare, şi în privinţa asta. Păruse că 
se grăbise cam prea tare să-i prezinte această perspectivă liniştitoare. 
Dar, în cele din urmă, neavând pe nimeni care s-o susţină dacă 
încerca să se răzvrătească, sfârşi prin a fi de acord că prudenţa era 
probabil calea cea mai înţeleaptă de urmat. Singurul ei ocrotitor din 
Anglia fusese alungat, lăsând-o înconjurată de duşmani puternici; iar 
ea era încă o străină care nu înţelegea cum lucrau oamenii ăştia. Va 
trebui să se poarte cu grijă faţă de Warwick. Nu se putea lupta 
singură. Warwick nu era chiar de rangul ei - nu era chiar un duce de 
sânge regesc însă Humphrey îl sprijinea prea îndeaproape ca să se 
poată lua la harţă cu el. i 

Aşa că noua ordine severă se înstăpâni. In locul dădacelor, Harry 
primi patru cavaleri şi patru scutieri, toţi din familia Beauchamp sau 
rude ale contelui de Warwick. Primi şi propriul lui medic, pe învățatul 
magistru John Somerset, un om cu chipul scofâlcit, încă în puterea 
vârstei, care tremura mereu de frig, înfăşurat în veşmintele lui 
îmblănite. 

— O să-ţi placă maestrul Somerset, îi spuse calm Owain, când o 
văzu încreţindu-şi nasul la vederea lui, la celălalt capăt al sălii mari de 
la Windsor. (Casa Regală trebuia să se mulţumească acum doar cu 
patru castele; preferatul ei, Eltham, nu era între ele). 

— E un om învăţat. L-am cunoscut la Oxford; a studiat şi la 
Cambridge. Dă-i o şansă. O să-i facă bine lui Harry. 

Aşa că, cu toată suspiciunea ei faţă de noii-veniţi, Catherine se 
strădui să urmeze sfaturile lui Owain şi să se împace cu situaţia. 
Somerset şi Owain începură să petreacă mai mult timp împreună, 
serile, în încăperile lui Somerset (despre odaia lui Owain, pe care ea n- 
o văzuse niciodată, ştia că arăta ca o chilie, prea goală ca să poată 
primi oaspeţi în ea). Invăţă să-i fie drag de bătrânul doctor, ca de 
cineva cu care se putea consulta în privinţa educaţiei lui Harry, a 
preferințelor şi abilităţilor lui şi în care se putea încrede că avea să-i 
dea un răspuns sincer. Şi, deşi instinctiv nu simţi niciun fel de 
apropiere faţă de chipul subţire, ca o secure al lui Warwick şi de glasul 
lui aspru, deşi fu îngrozită când văzu mica armură pe care el o 
pregătise pentru Harry prinsă de trupşorul lui moale, găsi că, dacă 
făcea un efort, putea cel puţin aprecia credinţa lui faţă de Coroana 
engleză, generozitatea cu care îl proteja pe poetul John Lydgate şi mai 
presus de toate franceza lui impecabilă. 

insă ea nu se mai putea strecura noaptea în odaia lui Harry şi să 
stea în linişte privindu-l, rugându-se ca pe viitor el să aibă parte de 
pace şi de linişte. Nu îndrăznea să se aventureze prin anticamera 
plină de tineri sforăind şi gemând şi râgâind şi zvârlindu-şi mâinile şi 


picioarele lor tinere, dezgolite, pe deasupra păturilor şi a cuverturilor. 
Aşa că nu putea şti dacă fiul ei mai dormea adânc, liniştit toată 
noaptea. Trebuia să se mulţumească să spere că aşa era şi să-şi 
alunge din minte orice alte gânduri. 

— E un băieţel foarte bun, îi zicea maestrul Somerset, încurajator, 
ori de câte ori întreba. Foarte ascultător. Mereu gata să-ţi facă pe 
plac. 

Dar supuşenia nu era calitatea pe care contele de Warwick se 
presupunea că trebuia să o cultive la regele Henric al VI-lea al Angliei. 
Uneori, în cursul plimbărilor ei neliniştite pe scări, în sus şi în jos, 
printre sunetele înăbuşite ce străbăteau prin pereţii de piatră, ea ar fi 
jurat că auzise glasul lui Harry ţipând de frică. Acum îl vedea pe Harry 
atât de rar - ocheade scurte, între antrenamentele de călărie şi de 
luptă cu sabia sau de tras cu arcul, la masă sau la capelă - încât nu 
putea să-i cerceteze trupul ca să vadă dacă avea vânătăi sau urme de 
bici. Nimeni nu recunoştea că l-ar fi bătut. Ea nu putea face nimic. 

O dată sau de două ori îl prinse alergând undeva, după vreuna din 
treburile lui misterioase, trimis de noii lui preceptori în lumea 
bărbaţilor, cu o privire preocupată, îngrijorată. Se apleca atunci spre 
el, îmbrăţişându-l foarte tandru, destul de strâns ca să-i mai simtă 
inocenţa şi îl trăgea grăbită deoparte în primul loc mai liniştit pe care-l 
găsea. 

— Dragul meu, încerca ea, te văd atât de rar în ultima vreme; 
spune-mi ce mai faci astăzi... 

insă el se lăsa îmbrăţişat fără entuziasm. Privea absent pe lângă 
ea. Şi zicea: 

— Milord Warwick o să se supere dacă întârzii. 

Apoi se smulgea din îmbrăţişarea ei. Poate că toţi băieţii se 
îndepărtau astfel de mamele lor mai devreme sau mai târziu, îşi zicea 
ea neconsolată - şi el avea acum cinci ani, nu mai era un bebeluş - şi 
poate că toate mamele resimţeau acelaşi chin. 

O singură dată, la următoarea sărbătoare de Crăciun, temerile ei 
nedefinite se conturară mai clar. Când, după împărţirea cadourilor de 
Anul Nou, cu menestrelii tânguindu-se undeva pe coridor şi cu sala 
plină de tineri, Harry îi aruncă tânărului şi greoiului conte de Oxford o 
privire aspră, bănuitoare în timp ce îi prindea tânărului la gât cadoul 
care fusese ales pentru el - un lanţ de aur, Catherine îşi zise, dintr-o 
dată suspicioasă: 

— Nu-i place John de Vere. Se vede limpede. . 

II privi şi ea cu asprime pe contele de Oxford. Işi surprinse gestul şi 
clătină din cap. Nu, Oxford nu-i putea face niciun rău. Era un băiat de 
treabă; ciudat, dar blând. Prinsese şi-i dăduse drumul porumbelului 
care intrase fâlfâind din aripi în sală, cu o săptămână în urmă. Nu i-ar 
fi făcut niciodată vreun rău lui Harry. Probabil că i se păruse. 


Se întoarse spre doctorul Somerset şi începu să stea la taclale cu 
acesta, care avea obrajii roşii şi devenise grozav de limbut, după ce 
dăduse pe gât prea mult vin roşu. Aşa că nu reuşi să prindă chiar 
toată întâmplarea care făcu să amuţească întreaga sală. Până ce 
apucă să se întoarcă, urmărind privirile holbate ale celorlalţi, Harry 
stătea iarăşi cu colanul de aur în mâini. Cheutoarea era ruptă. Oxford, 
pe care, îşi dădu seama ea, îl auzise icnind de durere şi surprindere, 
se freca la gât, părând năucit. Işi dădu seama că Harry smulsese 
probabil lanţul de la gâtul băiatului mai mare. Sfidător, Harry se 
întoarse cu spatele la Oxford şi porni spre un alt tânăr cu care ea încă 
nu apucase să stea de vorbă - un cavaler polonez în vizită la Curte, un 
tânăr înalt cu ochi albaştri spălăciţi şi cu nasul pe sus. El nu primise 
niciun dar. Catherine îşi zise că pe Harry îl revoltase probabil ceea ce 
văzuse ca pe o nedreptate. La urma urmei, era doar un băieţel. 

— Sigmund, ciripi Harry, plin de importanţă, întinzându-i colanul 
noului-venit, care, teribil de încurcat, roşi până la rădăcinile părului lui 
blond deschis şi privi în jur, căutând ajutor, deznădăjduit, în privirile 
altora, ca să vadă dacă putea accepta darul furat. 

Harry privea către străin cu privirea plină de venerație. 

— Un dar din partea regelui. 

Contele de Warwick nu era de faţă, văzu Catherine uşurată. 
Doctorul Somerset fu cel care întâlni privirile tânărului polonez şi îi 
făcu semn să primească darul. 

Mulțimea se potoli şi se întoarse, stând cu spatele la scenă, 
privitorii prefăcându-se a nu fi băgat de seamă purtarea ciudată a 
regelui. Catherine îl văzu pe doctorul Somerset înaintând discret spre 
Sigmund, făcându-i semne. Era limpede că plănuia să aştepte până ce 
atenţia lui Harry avea să se întoarcă spre altceva şi apoi să 
recupereze colanul. Dar micul Harry îi întinsese mâna tânărului 
cavaler şi îl trăgea deoparte, spre fereastră. Roşind mai tare ca 
niciodată, Sigmund îi făcu doctorului semne neajutorate din ochi şi din 
umeri. Vedeau cu toţii că nu era nimic de făcut. 

Catherine nu-l văzuse pe Owain. Dar el era acolo, înaintând spre ea 
prin mulţimea agitată. 

— Inelul de aur, îi zise el cu glas scăzut, trecând pe lângă ea. I l-ai 
putea da contelui de Oxford. Semn de împăcare. 

Ea îşi privi mâinile. Purta inelul de aur pe care John Bedford i-l 
trimisese lui Harry cu trei ani în urmă - un cadou fără rost pentru un 
copil - şi pe care Harry, la sfatul doamnei Butler, i-l dăruise ei cu un an 
în urmă. Ea încuviinţă din cap. Owain ştia instinctiv cum să 
reacționeze la lucruri din astea. Asta era calea de urmat. 

Oxford rămăsese singur, frecându-se încă la gât cu o mână. Nimeni 
nu voia să se ducă la el. Nimeni nu voia să se implice în situaţia asta. 
Apropiindu-se de el, Catherine zise cu glas scăzut, clătinând din cap: 


— E foarte tânăr. Dar îmi pare rău pentru suferinţa pe care ţi-a 
provocat-o. 

Strecură inelul în mâna uriaşă, osoasă, slabă a lui John de Vere. 

— A fost vina mea; o greşeală la alegerea cadourilor. Ştia că acesta 
era darul pentru tine, nu colanul. Dar, desigur, nu ar fi trebuit să facă 
astfel schimbarea... eşti bine? 

Tânărul conte roşi; ochii lui se aprinseră şi se muiară auzindu-i 
glasul blând. Rosti mormăit o mulţumire - „un dar minunat” -, îi făcu o 
plecăciune politicoasă şi se retrase cu demnitate în umbra de la 
marginea sălii. 


În acea seară, când îl întâlni pe scări, Catherine văzu pe faţa lui 
Harry o vânătaie urâtă. 

— Cine ţi-a făcut asta? întrebă ea revoltată. 

Băiatul se refugie în braţele ei, scâncind. Ea se aşeză cu el în firida 
cea mai apropiată, simțind răceala pietrei lipite de piele, ţinându-l la 
piept până ce el obosi de atâtea suspine, apoi începu să se legene de 
ea, înainte şi înapoi, îngânând şi mormăind monoton, privind spre cer. 
Pe când îl legăna şi ea la rândul ei, încercând să potolească ritmul 
mişcărilor lui agitate şi astfel să-l adoarmă, îşi aminti dintr-o dată de 
încăperea albă unde, demult, tatăl ei se simţise în siguranţă. Celălalt 
chip iubit, legănându-se şi îngânând şi holbându-se la păsările care 
zburau libere pe cer. 

„Nani-nani”, îi susură ea şoptit, cu toată tandreţea de care era în 
stare, încercând să aline tristeţea copilului cu cântecul ei. Nu era 
acelaşi lucru, îşi spunea ea inimii îngrozite, în timp ce cânta. Nu era la 
fel. 


Owain îi spusese de atâtea ori lui Harry să aibă grijă cum se purta 
faţă de contele de Warwick că le pierduse numărul. Se lăsa pe vine 
lângă copil şi îi punea o mână pe umăr spunându-i, ca de la bărbat la 
bărbat: ; 

— Preceptorului tău îi place disciplina. Intotdeauna a fost aşa. Aşa 
că - nu uita. Să fii foarte ascultător față de el. 

O dată, Harry îl privise serios şi îl întrebase: 

— De unde ştii? L-ai cunoscut şi tu când erai mai mic? 

Owain încuviinţă din cap. 

— Da, zise el energic, l-am cunoscut. Răspundea de casa tatălui 
tău, atunci când tatăl tău era prinţul Ţării Galilor. Şi pe-atunci era 
sever. 


PATRU 


Catherine se strădui să-şi păstreze pentru sine şi să-şi ţină sub 
control temerile despre felul în care era tratat şi despre modul în care 
se comporta Harry. 

Măcar îl mai avea pe Owain. Avea nevoie de plimbările alături de el 
şi de discuţiile lor din ce în ce mai mult. Ajunsese să se bizuie practic 
cu totul pe sfaturile şi pe compania lui. Oricât de mult i-ar fi displăcut 
cum ajunsese, greutăţile pe care le întâmpinase încă de timpuriu în 
viaţă îl învăţaseră să supravieţuiască; iar ea îi era recunoscătoare că-i 
împărtăşea din experienţa lui. Cu el alături, putea găsi calea cea mai 
prudentă de a străbate prin orice furtună. 

Pe măsură ce fiul ei se apropia de împlinirea vârstei de şapte ani, 
ceea ce o apăsa cel mai greu era înţelegerea faptului că Owain avea 
s-o părăsească cât de curând - chiar mai curând decât Harry. După 
ziua lui Harry, Casa Regală, în forma ei actuală, avea să mai rămână 
în situaţia ei actuală încă ceva mai puţin de un an, Catherine fiind 
încă, cel puţin în teorie, stăpână pe toate. După aceea, când şi cel de- 
al şaptelea an al lui Harry avea să ia sfârşit, el avea să poarte el însuşi 
coroana şi, protectoratul Consiliului asupra lui luând în principiu 
sfârşit, acesta avea să lase loc controlului direct al ducelui Humphrey 
asupra lui Harry. Nu putea răbda să se gândească la acea clipă; în 
ultimii şapte ani evitase să se gândească la asta. Acum momentul era 
atât de aproape. 

Răspunzând gândului ei, Owain spuse, scuturându-şi zăpada de pe 
rasă, pe când se plimbau în sus şi-n jos înăuntrul zidurilor castelului 
de la Windsor, în ziua de decembrie de după aniversarea lui Harry: 

— A rămas mai puţin de un an. 

Răsuflarea lui se vedea ca un nor alb, sub soarele strălucitor; chipul 
lui era de nepătruns; dar cuvintele lui îi tăiară răsuflarea. Până acum 
niciunul din ei nu le rostise cu glas tare. Acum le mai rămăseseră doar 
câteva luni şi îi aştepta teama zilnică: de umilinţele la care trebuiau să 
se aştepte, la fiecare pas, de despărţirile care aveau să vină cât de 
curând, 

— În curând o să vină şi vremea mea, continuă Owain, cu privirile 
plecate, de parcă-şi privea picioarele care se loveau ritmic de faldurile 
rasei. Sunt aşteptat la St. Mary's anul viitor de ziua Sfântului Mihail. 

Septembrie, îşi zise ea: peste nouă luni. Fiorii de gheaţă ai spaimei 
îi strângeau inima. 

— Ce-o să mă fac eu după ce-o să plecaţi amândoi? întrebă ea 
plângăreţ, gândindu-se la toţi ceilalţi prizonieri francezi de un fel sau 
altul, cu toţii închişi între zidurile engleze, luptându-se să iasă la aer. 
Soacra ei, Jeanne de Navarre, bătrână şi nebună, în castelul ei, cu 
nimeni care să-i ţină de urât în afară de câteva servitoare bătrâne şi 


un papagal. Charles d'Orléans, încă înfundat într-o reşedinţă sau alta 
de la ţară, vânând, scriindu-şi poemele melancolice. Jacqueline de 
Hainault avusese noroc că scăpase. In Anglia, nimeni nu-i iubea pe 
francezi. Nimănui n-avea să-i fie milă de Catherine după ce avea să 
piardă şi urma de protecţie pe care i-o asigurase până acum custodia 
fiului ei. Humphrey n-avea s-o trateze mai bine decât pe ceilalţi 
prizonieri francezi. Avea să fie şi ea închisă undeva şi lăsată acolo să 
moară singură. 

Owain se opri din mers. Catherine se opri şi ea. Privind pieziş spre 
el - se obişnuiseră atât de tare cu soiul ăsta de plimbări în sus şi-n jos 
înăuntrul zidurilor castelului, exprimându-şi cu grijă gândurile, fără să 
se privească în ochi - că ea fu surprinsă să vadă zugrăvită pe chipul 
lui o nehotărâre copilărească. Se stăpânise atât de bine atâta vreme. 
Uitase privirea asta. 

El rămase uitându-se la ea, nepărând să ia în seamă vântul care îl 
bătea din spate, umflându-i rasa. Rămăsese pe gânduri, muşcându-şi 
buza de jos. 

— Ce-o să faci? Nu ştiu, spuse el în cele din urmă, iar glasul îi era şi 
mai şovăitor decât privirile. Mă gândesc adesea la asta. 

Ea văzu că vântul amestecat, sub soarele de iarnă, cu gerul 
muşcător, îi smulgea lacrimi din ochi. Nu erau lacrimi adevărate, ci 
doar urme de umezeală care-i îngheţau pe piele. El clipi. 

— Imi fac griji în privinţa asta, adăugă el după o vreme. Şi pentru 
tine, mult mai mult decât pentru Harry. M-am gândit să... 

Apoi: 

— Aşteaptă. 

Se îndepărtă cu paşi largi, uriaşi. 


Oricine ar fi privit înăuntru pe fereastra aceea, văzând silueta 
aceea care aştepta singură în bătaia firelor de zăpadă răscolite, 
privind cam în gol în timp ce se plimba, înainte-înapoi, cu o urmă de 
surâs pe buze şi cu braţele strânse asupră-şi, mângâindu-şi încet 
mantia îmblănită, nu şi-ar fi închipuit că Regina Mamă se gândea la 
ceva anume. Dar Catherine îşi amintea iarăşi şi iarăşi de ultimele 
cuvinte ale lui Owain, cuprinsă de o bucurie atât de covârşitoare de 
parcă aceasta ar fi fost minunea pe care o aşteptase întreaga viaţă. 
Toate mergeau prost şi aveau să meargă şi mai prost. Dar el îi zisese, 
cu acea privire de adolescent pe care şi-o amintea: „Imi fac griji... 
pentru tine, mult mai mult decât pentru Harry”. 

De îndată ce auzise aceste cuvinte, ea încetase să se mai simtă ca 
o mamă împovărată de griji plimbându-se sub zăpada de decembrie 
fără niciun umăr pe care să se sprijine. Anii îi zburară de pe umeri. Se 
preschimbă într-o tânără fată strălucitoare, aşteptându-şi, într-o 
primăvară, iubitul să se aplece şi s-o ia în braţe. 


Toţi anii ăştia, toţi anii ăştia se ascunsese de sine însăşi. Dar în 
inima ei ştiuse; ştia dintotdeauna că-l iubea pe Owain Tudor. Il iubise 
dintotdeauna. Nu doar în acel fel care-o făcea să vrea să-i atingă 
pielea şi părul, deşi acum, când simţea că gheaţa dinăuntrul ei se 
topea, simţea o slabă dorinţă de a face şi asta. Dragostea ei mergea 
mai profund decât atât; mai profund decât orice altceva. El era 
jumătatea ei. Existenţa lui dădea un rost vieţii ei. 

Indurase cu răbdare toate necazurile pe care le avusese de suferit 
în Anglia pentru că el fusese aici cu ea. Ce s-ar fi făcut fără el, toţi 
aceşti ani, dacă ar fi fost atât de proastă încât să se mărite cu vreunul 
dintre ceilalţi bărbaţi. Nu se gândise niciodată până atât de departe - 
niciodată până în momentul în care, după ce ea ar fi devenit soaţa 
altui bărbat, Owain ar fi plecat într-adevăr din slujba ei. Nu s-ar fi 
gândit niciodată să meargă până la capăt cu căsătoria dacă asta ar fi 
însemnat să nu-l mai vadă pe Owain. Slavă Domnului că nu se alesese 
nimic din căsătoriile alea, îşi zise ea, şi pentru prima dată îi fu aproape 
recunoscătoare lui Humphrey pentru asprimea lui, pentru întoarcerea 
lui. 


Owain intră cu răsuflarea tăiată în odaia ca o chilie în care dormea 
şi întinse mâna după cartea legată în piele de vițel pe care o alcătuise 
în serile timpurii petrecute în această casă, cu ani în urmă. O ţinea 
alături de patul lui scund, lângă masa simplă care era singura mobilă 
din încăpere. Cartea cuprindea copii transcrise cu mâna lui după o 
colecţie din citatele lui preferate dintre multele sfaturi către văduve 
din scrierile Christinei de Pisan - fie că era vorba despre prințese sau 
sărăntoace, tinere sau nu, despre cum să se descurce cu cât mai 
multă graţie într-o viaţă plină de necazuri. Ştiuse de la bun început că, 
pe lângă faptul că acesta era un mod de a-i păstra o tandră amintire, 
aceste cuvinte aveau să-i fie de un incalculabil ajutor pentru a rezolva 
problemele pe care Catherine avea să le întâmpine ca văduvă; căci, 
dincolo de înţelepciunea Christinei, ce ştia el despre ce-ar putea 
aştepta de la viaţă o văduvă? Revenise la această carte ori de câte ori 
se ivea ocazia. O citea nopţile, rând cu rând; îi plănuia următoarele 
mişcări; se folosea de ea ca s-o pună pe Catherine la adăpost. 

Alcătuirea acestei cărţi reprezentase şi cea mai importantă parte a 
strădaniei lui Owain de a-şi transfigura pasiunea nevrednică pe care 
crezuse că o biruise într-o formă mai benefică de devotament faţă de 
doamna lui. Alcătuirea acestei cărţi îl ajutase să reziste puterii iluziilor, 
parfumului uleiului de trandafir, vicleniilor simţurilor şi să caute doar 
adevărul pe care-l putea citi în situaţia lui Catherine şi într-a lui. 
Aceasta se dovedise a fi o cale mai bună de a-şi afla pacea decât 
asprimea cămăşii de păr de capră şi decât durerea provocată de 
mortificările trupeşti la care se supusese singur. Aceasta îl ajutase mai 


mult decât orice altceva să se împace cu soarta lui. Cartea sa era un 
rezumat imperfect al gândirii Christinei. Luase de la autoare doar 
lucrurile de care avea nevoie, dar acestea îl călăuziseră pe drumul cel 
bun şi-i arătaseră adesea calea de urmat. Acum, când pentru 
Catherine atâtea căi fuseseră tăiate, el se gândi că aceasta ar fi putut 
s-o ajute. 

Owain îşi începuse cartea cu câteva din poemele pe care Christine 
le scrisese în vremurile de la începutul văduviei ei, descriind jalea 
tainică, arzătoare pe care toate văduvele o purtau în inimă. Cel mai 
trist poem al ei, un virelai, se găsea şi el aici. El şi-l însuşise; îl 
păstrase şi el în adâncul inimii. 


Ochii mi-s de lacrimi plini 

Dar nimeni nu-mi va şti amarul 
Ascuns în inima-mi, sărmana. 
Ținută-s jalea să-mi ascund 
Căci milă n-am aflat nicicând... 


Nu asta venise să caute, dar Owain îşi lăsă degetele să alunece o 
clipă peste cuvintele îndrăgite, căzând pe gânduri. Owain simţea că 
modurile în care Christine îşi descria jalea erau profund adevărate. 
Propriile-i amintiri despre răposatul lui rege erau pline de aceeaşi 
devoțiune pe care ea o exprimase în aceste rânduri. Nu-i trecuse 
niciodată prin minte să se îndoiască de faptul că, în ciuda demnităţii 
cu care Catherine îşi purta văduvia, era şi ea, în taină, chinuită de 
jalea fără sfârşit a pierderii soţului ei. Şi-o închipuia rugându-se pentru 
sufletul lui Henric, zi şi noapte; simțind durerea pierderii lui la fel de 
prezentă ca un soldat ce se trezea în mijlocul nopţii chinuit de durerea 
unui braţ sau a unui picior demult tăiat de sabia duşmanului. 

Owain uitase demult cât de furios fusese cândva pe Catherine din 
pricina nebuniei acelui sărut pe care şi-l smulseseră chiar în ceasul 
morţii lui Henric; despre felul în care, cu atâţia ani în urmă, 
blestemase cruda drăgălăşenie a femeilor, despre şarpele păcatului 
ascuns în inimile lor. Nu fusese vina ei; fusese înnebunită de durere, 
ca şi el, căutaseră alinare unul în celălalt, instinctiv. Incepuse să 
înţeleagă asta în toată vremea pe care o petrecuse alături de ea. Ea 
era inocentă. Nu trebuia s-o învinovăţească. 

Owain n-o văzuse niciodată pe Catherine îngrijindu-se de tatăl ei în 
acele zile de demult, în Franţa. Dar aici, în Anglia, văzuse cu ochii lui 
cât de curajoasă era Catherine. Ştia că ea nu se dădea bătută 
niciodată, oricât de grea era situaţia. O iubea dintotdeauna şi avea s-o 
iubească mereu; dar acum dragostea pe care credea c-o simţise se 
transformase şi devenise mai matură pe măsură ce-o urmărise cum 
făcea faţă necazurilor, iar admiraţia şi compasiunea pe care el începu 


să le simtă faţă de ea sfârşiră prin a se amesteca cu înfierbântarea 
acelor emoţii mai timpurii. 

li plăcea să-şi spună că, odată cu trecerea anilor petrecuţi în casa 
ei, devoţiunea lui se preschimbase într-un simţământ frăţesc şi 
nevinovat. Dar în adâncul inimii sale el ştia că doar se prefăcea că era 
aşa. Ştia că sentimentele lui faţă de Catherine erau la fel de 
păcătoase ca întotdeauna. O dorea atât de mult încât ţipase ca ars, 
cuprins de o durere fizică atunci când ea îi atinsese braţul. 

l-ar fi fost poate mai uşor dacă ar fi continuat să scrie poezie, 
revărsându-şi simţămintele pe hârtie. Dar nu putea face asta. Se 
terminase cu ele. Cândva, într-unul din castelele unde stăteau, ea îl 
întrebase: 

— Nu mai scrii, Owain? Poezie, ca Charles d'Orleans? Sau altceva? 

El îi răspunsese, fără amărăciune: 

— Nu; nu mai alerg după iluzii... caut doar adevărul. 

Atunci crezuse că acesta era adevărul. Asta era hotărârea lui, de 
ani de zile. Lăsase deja deoparte poemele de dragoste. lar mai târziu, 
când va fi terminat cu Catherine, îşi zicea că avea să se întoarcă la 
mănăstire şi să scrie - nu despre dragoste, ci despre viaţă: despre 
viaţa minţii. 

Abia acum, mângâind această pagină, pierdut în frumuseţea 
tristeţii scrise pe care o evocase Christine - şi cu cuvintele pe care le 
rostise acolo, în grădină răsunându-i încă în minte - „ceva mai puţin 
de un an de-acum” - el îşi dădu seama cât de puţin îşi dorea cu 
adevărat să facă aşa ceva. Nu va fi niciodată în stare să scrie lucruri 
înțelepte despre starea lumii; şi niciodată nu şi-ar fi dorit aşa ceva. N- 
avea să fie niciodată în stare să-şi elibereze cu totul mintea de 
Catherine. Tot ce-şi dorea era să ştie că avea s-o vadă iarăşi astăzi şi 
mâine şi în fiecare zi. Dintr-o dată îşi aminti cum spaţiile strâmte de la 
St. Mary's din Oxford îl făceau să simtă că se sufoca, iar din sărmanul 
viitor lipsit de viaţă pe care sperase să şi-l zidească acolo nu mai 
întrezări nimic mai atrăgător decât o uşă de chilie larg deschisă. 

Voia să stea alături de ea. S-o atingă; s-o ocrotească. Avea nevoie 
de ocrotire. Aveau atât de puţine posibilităţi în această închisoare a 
vieţii omeneşti. Uşi care se închideau şi care nu se mai deschideau 
niciodată. j 

Răsuflă adânc şi întoarse pagina. Işi zise cu hotărâre: răspunsul nu 
stă în poemele de dragoste. Ar trebui să ştii asta până acum. 
Răspunsul n-a stat niciodată în poemele de dragoste. 

Răsfoi paginile cărţii până ce dădu peste pasajul pe care voise să i-l 
arate lui Catherine. Apoi închise cartea, ţinând un deget la pagina pe 
care o alesese şi porni iute înapoi spre grădina de trandafiri ca să-i 
arate ce-i propunea Christine de Pisan să facă pentru tot restul vieţii 
ei. O ultimă şansă de salvare: o cale prin care aproape ar fi reuşit să-şi 


împărtăşească soarta. 


Catherine stătea, bătută de vânt, sprijinită de peretele de cărămidă 
al grădinii, atât de adâncită în ceea ce citea încât nu părea să bage de 
seamă fâşâitul şi scârţâitul ghimpilor tulpinilor moarte din spatele 
capului ei. 

Owain ştia pe dinafară fiecare cuvânt; şi le recita în gând, 
urmărind-o. 

„lată ce trebuie să faci dacă vrei să te mântuieşti”, scrisese 
Christine, cu multă vreme în urmă. „Scripturile ne vorbesc despre 
două căi care duc spre Cer: viaţa contemplativă şi viaţa activă. 

Viaţa contemplativă este o cale şi un fel de a-L sluji pe Dumnezeu 
în care omul îl iubeşte pe Domnul nostru atât de adânc şi cu atâta 
pasiune încât uită cu totul şi de tată, şi de mamă, şi de copii şi de 
oricine altcineva, chiar şi de sine însuşi, din pricina atenţiei sale 
îndreptate cu totul spre Creatorul său. Femeia devotată contemplaţiei 
nu se gândeşte niciodată la altceva; nimic altceva nu contează pentru 
ea: nici sărăcia, niciun necaz şi nicio suferinţă nu-i tulbură inima - 
inima adevăratelor contemplative. In viaţa ei dispreţuieşte cu totul 
orice ţine de viaţa lumii şi de plăcerile ei trecătoare. 

Desăvârşita contemplativă se află adesea într-un asemenea extaz 
încât pare că-şi iese din fire, iar alinarea, dulceaţa şi plăcerea pe care 
le simte cu greu mai au vreo legătură, necum să aibă asemănare cu 
vreuna din bucuriile pământeşti. Ea simte şi gustă slava şi bucuria 
Paradisului. Nicio altă desfătare nu se compară cu aceasta, după cum 
ştiu cei care au încercat să urmeze calea contemplativă. 

Imi pare rău că nu pot vorbi despre acea desfătare mai mult decât 
ar putea un om orb să descrie culorile. Dar, mai presus de toate, 
aceasta este calea cea mai plăcută lui Dumnezeu...” 

Şi mai era mult, mult mai mult, mergând până la dovada 
convenţională că Dumnezeu îi iubea mai mult pe cei care îşi închinau 
viaţa contemplaţiei - faptul că lisus găsise hărnicia Martei mai puţin 
vrednică decât contemplaţia Mariei. 

Catherine îşi lăsă mâinile să-i cadă, încă ocrotind cu grijă cartea în 
ele. Ea privi în sus spre Owain. Privirea-i era pierdută, uluită. 

— De ce-mi arăţi asta? întrebă ea cu un glas mic, chinuit. 

— M-am gândit, începu el nerăbdător, că, ştiind că după ce voi 
părăsi viaţa pe care am dus-o aici în casa ta eu voi avea un viitor sigur 
în mănăstirea mea, viitorul contemplativ pe care Christine l-a ales în 
cele din urmă, că poate şi tu... că am putea amândoi... 

Incet, ea începea să-i priceapă ideea. Păru pur şi simplu îngrozită. 

— Vrei să spui, zise ea, că după ce Harry mă va părăsi... şi tu de 
asemenea... că tu crezi că ar trebui ca şi eu...? 

Glasul i se frânse. 


Owain îşi sili glasul să răsune hotărât. 

— Să intri într-o mănăstire de maici, zise el. Să te dăruieşti lui 
Dumnezeu. 

Dar chiar în clipa în care rostea aceste cuvinte, el înţelese 
deşertăciunea din cuvintele lui, trufia lor; înţelese că voia s-o închidă 
într-o mănăstire, s-o facă să-şi lege soarta de a lui cu orice chip. Lui i- 
ar fi fost mai uşor să părăsească lumea şi să intre în mănăstirea lui 
dacă ştia că şi ea era pe undeva, lepădându-se de viaţa ei ca să 
devină mireasa lui Hristos mai degrabă decât a oricărui alt bărbat. 

Catherine se aşteptase la altceva, pricepu el. La ceva mai bun. 

— Şi Christine a făcut asta, repetă el, cu ceva mai puţină 
convingere. 

Ea dădu de câteva ori din cap, de parcă ar fi fost gata să accepte 
politicos, cu resemnare faptul că el avusese măcar intenţii bune când 
îi prezentase această idee ciudată. Apoi ceva în ea se schimbă. Ea 
trase adânc aer în piept şi privi în sus, uitându-se în ochii lui mai 
deschis decât de obicei, pentru ca el să poată vedea tristeţea ascunsă 
din ei; tristeţea pe care el bănuise că ea o purta mereu în inimă. 

— Nu vreau să mă duc la mănăstire, zise ea. E ultimul lucru care 
mi-ar trece prin cap. Nu ştiu nici de ce tu vrei să te închizi într-o 
mănăstire. Şi nici de ce-a făcut-o ea. Nu-şi dorea asta. l-a luat ani de 
zile să se hotărască. 

Ea privi în jos, spre carte. Zise: 

— Vreau să trăiesc. Tu nu? Nu vreau să mă îngrop de vie. 

Răsfoi câteva pagini, înapoi. Se opri la poemele Christinei. 

Urmă o altă lungă tăcere, în care ea se străduia să-şi exprime în 
cuvinte durerea; se auzea doar şuieratul vântului şi zgomotul spinilor 
care se loveau de zid. 

— Christine a fost atât de norocoasă în unele privinţe... spuse 
Catherine cu tristeţe, ridicându-şi iarăşi ochii. Dacă aş fi avut şi eu 
sentimente atât de puternice faţă de Henric, poate că nu mi s-ar 
părea că m-aş irosi chiar aşa mult. 

li întinse cartea. Degetele ei se atinseră de ale lui. Dar el îşi 
învățase lecţia; trase adânc aer în piept, cu un uşor şuierat, dar îşi 
tinu mâinile nemişcate şi nu-i răspunse. Ea adăugă: 

— Măcar aş fi găsit o oarecare consolare în faptul că mi-am iubit 
soţul atât de mult. 

Tăcere. Owain simţi cum pământul pe care-şi zidise întreaga 
existenţă îi fugea de sub picioare. Nu ştia ce să răspundă. Crezuse 
dintotdeauna că ea chiar îşi iubise soţul astfel. Fusese atât de sigur de 
asta încât certitudinea aceasta fusese temelia pe care aşezase 
întreaga-i relaţie respectuoasă, distantă cu Catherine. Nu ştia ce voia 
ea să spună acum, când sugera neglijent că nu simţise niciodată o 
asemenea dragoste. 


Se holbă la ea, simțindu-se ca un caraghios, ştiind că ea se aştepta 
ca el să-i dea ceva ce el nu ştia cum să dea. Tăcerea se adânci, în 
ochii ei crescu ceva ce semăna a înfierbântare şi a furie. Era limpede 
că făcuse vreo greşeală. li era limpede. Ceva ce el nu reuşea deloc să 
desluşească şi pe care nu avea nicio putere să-l repare. 

De parcă voia să-l îndemne să facă ceva, ea adăugă: 

— Uneori mă-ntreb cu ce-am greşit în viaţa asta ca să fiu atât de 
aspru pedepsită. 

Dar nu-şi lămuri spusele. Poate că o uluise amărăciunea din 
propriu-i glas. Avea lacrimi în ochi. Făcu un gest din cap în direcţia 
porţii; şi porni iute înspre ea. 

El îşi zise că n-avea rost s-o urmeze. Nu-i trecea prin cap ce-ar fi 
putut să-i spună ca s-o liniştească. Aşa că, neputincios, o privi cum se 
îndepărta, simțindu-se mai nenorocit decât îşi amintea să se fi simţit 
vreodată, văzând că încercarea lui stângace de a găsi o cale ca ei să- 
şi trăiască viaţa într-un fel oarecare - de nu împreună, măcar pe 
aceeaşi cale - o adusese şi mai mult în pragul deznădejdii. 

Catherine se opri la poartă, la zece picioare de ei. 

— Chiar n-ai idee, Owain Tudor? îi strigă ea de-acolo, insistent, 
aproape furioasă, îşi zise el. Chiar nu înţelegi... nimic? 

Owain se prefăcuse în stană de piatră. Fierbea pe dinăuntru şi era 
cuprins de chin; pe dinafară era împietrit. Nu se putea mişca. Ar fi dat 
orice ca să ştie ce să spună. 

Ea închise ochii, clătină din cap foarte repede şi o luă la fugă. 


CINCI 


Săptămâni de-a rândul, Catherine îl evită pe Owain. Se simţea prea 
umilită de felul în care se sfârşise discuţia lor ca să fie dispusă să rişte 
s-o redeschidă. Stătuse înaintea lui complet fără apărare, iar el nu 
fusese în stare să-i răspundă altfel decât cu o privire tâmpă. Işi spuse, 
jignită, că n-avea de gând să cerşească afecțiunea lui Owain Tudor. Ea 
era o regină. 

N-avea cum să-l împiedice să o slujească la masă, înaintea copiilor 
şi a servitorilor. Ar fi trebuit să dea prea multe explicaţii dacă ar fi vrut 
să schimbe acest ritual. Dar obrajii ei în flăcări şi figura ei încruntată 
descurajau pe oricine să vorbească. Ochii ei alunecau pe lângă el de 
parcă nici n-ar mai fi existat. Nu mai vorbea nimeni la masă. 

Zile de-a rândul el încercă alte strategii. O urmări pe coridoare. O 
urmă în capelă. Il aduse pe Harry la ea. O imploră: „Putem sta de 
vorbă?” sau „Am putea ieşi la o plimbare?” Dar ea se mulțumea să-i 
surâdă cu răceală, clătina din cap şi-şi lăsa privirile să alunece pe 
lângă el. Refuză să ia în seamă uluirea din privirea lui; chinul din ea. 
Acum ştia că rămăsese singură. Afinitatea spirituală pe care crezuse 
că o simţise cu Owain fusese dintotdeauna o amăgire. El n-avusese 
nicio idee despre ce încercase ea să-i spună. N-avea cum să ştie, dacă 
tot ce fusese în stare să-i propună fusese să se închidă pentru tot 
restul vieţii într-o mănăstire. 

Ea îşi spuse: oricum trebuie să te obişnuieşti să trăieşti fără el - şi 
fără Harry. Amândoi o să plece cât de curând. Trebuie să înveţi de- 
acum să trăieşti în singurătate. 


Cărticica lui Owain avea la sfârşit un calendar - calendar în care el 
tăia fiecare zi trecută, ca să vadă cât timp îi mai rămăsese de stat în 
casa lui Catherine. Stătea la masa lui, la lumina lumânării, privind la 
liniile oblice care înaintau în căsuţele cu lunile. Atât de puţină vreme 
rămasă; dar lui îi părea atât de chinuitor de multă. 

Doar nu voise să-i spună ceea ce păruse că voia să-i spună. Nu-i 
aşa? 


Pentru că acum avea mai mult timp ca niciodată, Catherine începu 
să-şi petreacă vremea în grădina de trandafiri, la venirea primăverii, 
încercând să se simtă mai încrezătoare la vederea tulpinilor uscate 
care prindeau iarăşi viaţă pe ziduri, uitându-se cum acestea înverzeau 
din nou. Dar în viaţa ei nu apăru nimic ce semăna cu o astfel de 
înnoire, ci doar veşti din ce în ce mai dezastruoase, venind de data 
asta din Franţa. 

Humphrey şi fratele lui se certau de luni de zile cu privire la 
nereuşita ducelui John de a duce la bun sfârşit cucerirea Franţei. 


Ducele John nu reuşise să-l captureze pe fratele ei Charles la Bourges. 
Costurile campaniei franceze erau astronomice. Negustorii englezi se 
săturaseră să tot plătească. Humphrey cerea rezultate mai bune. 
Spunea că ducele John se înmuiase şi că rămăsese în Franţa doar de 
dragul bordelurilor. 

La rându-i, ducele John scrisese şi el o grămadă de scrisori furioase 
Parlamentului. Se simţise atât de atins de ceea ce-i spusese ducele 
Humphrey încât împinsese lucrurile atât de departe că îşi petrecuse 
întreaga iarnă - şapte luni de zile - asaltând Orleans, poarta către 
domeniile din sud ale lui Charles. Dar vlaga păruse să fi părăsit 
trupele engleze. Nu reuşiră să cucerească oraşul. 

Dimpotrivă, în primăvara anului 1429, trupele Delfinului Charles 
siliseră trupele engleze să se retragă dinaintea oraşului Orleans. 
Îmbătaţi de victorie, francezii porniseră apoi spre nord, înaintând mult 
în teritoriile engleze. Parisul aflat în mâinile englezilor le zăcea înainte, 
lipsit de apărare, aşteptându-se să fie atacat. Dar francezii nu-l luară 
în seamă. Înaintară spre sudul şi răsăritul capitalei, pe Valea Senei, 
primind omagiul târgoveţilor francezi pretutindeni pe unde se arătau - 
chiar şi la Troyes, unde fusese semnată pacea engleză prin care fiul 
lui Catherine fusese recunoscut drept rege al Franţei. 

Francezii mărşăluiră mai departe spre Reims, străvechiul loc de 
încoronare al regilor Franţei. Acolo, fratele lui Catherine fu încoronat 
ca regele Carol al VII-lea. 

Se spunea că o ţărancă numită loana d'Arc condusese trupele lui 
Charles spre victorie. Se spunea că Fecioara din Orleans era călăuzită 
de glasul lui Dumnezeu. loana d'Arc fu cea care aşeză pe capul lui 
Charles coroana. 

Se spunea că era o minune. lar asta o spuneau tocmai englezii de- 
acolo: oameni care n-ar fi vrut în ruptul capului să creadă că 
Dumnezeu s-ar fi apucat să facă minuni în favoarea francezilor. 

Catherine putea doar să-şi închipuie ce le trecea prin cap 
francezilor uluiţi, după atâţia ani de război. Sângele apă nu se face, şi- 
i închipuia ea zicând. Dacă Dumnezeu vrea să-i dea înapoi tronul 
Franței acestui bărbat, nu se poate ca el să fie într-adevăr bastard. 

Cât despre ceea ce credea Catherine, nici ea nu ştia. Cu fiecare 
nouă solie ea rămânea şi mai amuţită, mai năucită, mai temătoare. 
Erau tot soiul de zvonuri. Lumea zicea că englezii erau terminaţi în 
Franţa. Din Londra, ducele Humphrey tuna şi fulgera împotriva ducelui 
John din Franţa, acuzându-l de neglijenţă în conducerea războiului. Din 
Franţa, ducele John scria scrisori la fel de furioase Consiliului şi 
Parlamentului, acuzându-şi fratele că îi submina autoritatea şi că 
încerca să pună singur mâna pe putere în Anglia. 

Lumea zicea că şi cardinalul de Beaufort era pe cale să se întoarcă 
în Anglia. 


Mai rămăseseră doar şase luni până la sfârşitul protectoratului - 
până ce micul şi neliniştitul Harry avea să preia cârmuirea a două 
regate cuprinse de tulburări. Nu-şi dorise ca fiul ei să urce astfel pe 
tron. 


Ea tot nu se simţea în stare să vorbească cu Owain. Dar când, într-o 
zi de primăvară, dădu peste o rasă mototolită aruncată peste un 
mănunchi de papură, într-una dintre plimbările ei singuratice pe malul 
râului, privind dansul ameţit, strălucind ca nestematele al licuricilor 
care înaintau pe deasupra valurilor şi după ce o recunoscu ca fiind 
veşmântul lui Owain pe care acesta probabil îl lepădase ca să facă o 
baie, nu fu în stare să treacă mai departe. Se ascunse în schimb după 
un copac. De la adăpostul crengilor şi al umbrei lui, ea privi în jos spre 
luciul apei. Capul lui Owain se zărea într-acolo. Deasupra ei, păsările 
cântau şi în jurul lui era un zumzet somnoros de insecte. Deasupra 
capului lui strălucea o rază de soare. 

II putea auzi cântând, chiar şi de la distanţa asta. Apoi, cu un 
plescăit zgomotos, el se ridică, gol, privind inocent spre râu, ca o 
întruchipare a lui Adam în Grădina Raiului. 

Ea rămase nemişcată. Sfidătoare, îşi zise: toată lumea ar zice că e 
un păcat, dar dragostea mea pentru omul ăsta este singurul lucru din 
viaţa mea care m-a făcut fericită - dragostea mea pentru el şi pentru 
fiul meu sunt singurele două lucruri pentru care nu cred că va trebui 
să mă căiesc vreodată. Ştia că n-ar fi trebuit, dar îşi întipări în minte 
frumuseţea lui Owain. Chiar şi o amintire ar fi putut să-i aducă o 
oarece alinare, indiferent ce viitor îi rezerva soarta. 


Câteva păsări sălbatice închise în colivii stăteau în curte, aşteptând 
să fie trimise la bucătărie. Owain intra pe poartă cu chipul încă ud de 
la baie. Catherine îşi zise că arăta de parcă, scăldându-se, se curăţase 
de toate grijile. El o zări în acelaşi timp şi pe ea, şi păsările care 
aşteptau să fie tăiate. Văzu povara gândurilor coborându-se iarăşi 
peste el; văzu cum fruntea i se încreţea iarăşi. A 

El veni spre ea. Ea nu se dădu la o parte. Inţelegea acum că 
mândria ei n-avusese niciun rost. Nu făcea decât să amărască puţinul 
timp pe care-l mai aveau de petrecut împreună. li era deja dor de el, 
însă acum el era aici, alături de ea. Avea înaintea ei o viaţă întreagă în 
care să-i ducă dorul, când el avea să plece de-a binelea. 

Simţi privirea precaută, piezişă pe care i-o aruncă Owain. Simţi cum 
creştea în el speranţa că aveau să poată în sfârşit să stea măcar de 
vorbă. 


— Îmi pare rău, zise el prudent. Despre data trecută... Dacă am 
spus sau am făcut ceva care să te jignească... sau dacă n-am reuşit să 


înţeleg... 

Ea surâse trist. 

— N-are importanţă, îi răspunse, punând capăt poticnelilor lui. 

li era recunoscătoare pentru cuvintele astea, oricât de nepotrivite 
ar fi fost. Dacă nu se putea altfel, vor mai avea măcar câteva luni 
chinuitor de dulci-amare, de şoapte, de clipe furate, bucurându-se la 
vederea celuilalt. Dar ceea ce el îi spuse o lăsă cu răsuflarea tăiată. 

— Nu pot rămâne până în septembrie, adăugă el foarte iute, privind 
în jos. M-am gândit mult la asta. Ingăduie-mi să plec mai devreme de 
Sfântul Mihail. Te rog. 

Ea se întoarse brusc spre el. 

Temător, el făcu un pas înapoi. 

— E de nesuportat, spuse el. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea, aplecându-se spre el. De nesuportat? 

El se trase înapoi. Işi dădeau ocol, ca vânătorul şi vânatul. Ea nu 
ştia care cine era. Privirile lui o implorau. 

— Să fiu aici cu tine. Faptul că e cu totul fără speranţă. Aşteptând 
sfârşitul, zise el prea iute. p 

Ea simţi că mai era ceva. li susținu privirea. După o pauză, el 
adăugă: 

— Că te iubesc. 

Cuvintele rămaseră suspendate în aer. 

Că mă iubeşte, îşi repetă ea, minunându-se. A spus: că mă iubeşte. 

— Că te doresc, adăugă el. Un chin. 

El privi în sus. Ea îşi zise: chiar a spus asta. 

— Dintotdeauna, spuse ea încet, neştiind dacă vorbea despre 
simţămintele lui sau ale ei. 

El încuviinţă din cap. 

— Dintotdeauna, îi confirmă el cu acelaşi glas monoton, de parcă 
nu conta despre ale cui sentimente vorbea, de parcă ştiuseră mereu 
amândoi că oricum simțeau aceeaşi nevoie. 

Continuară să se privească. 

— Şi tu, spuse el, fără nicio expresie în glas. 

— Nu mi-am dat seama că tu... răspunse ea. 

Nu se puteau atinge. Viaţa îi prinsese în capcane diferite. Ea avea 
sângele ei regesc; sângele lui velş era mânjit. Amândoi o ştiuseră 
dintotdeauna. După ce-şi mărturisiseră asta, singura cale onorabilă 
era ca ea să-l lase să plece imediat. N-ar fi fost cuviincios ca el să mai 
rămână în casa ei. 

— Rămâi, îi zise foarte încet, fără să-i pese. Te rog. 

El părea chinuit. Clătină din cap. 

— Faptul că ne-am spus asta n-o să ne facă viaţa mai uşoară, îi zise 
el. Pentru niciunul din noi. O să fie mai rău ca înainte. lţi dai seama, 
nu-i aşa? 


— Nu te gândi aşa, răspunse ea, întrebându-se dacă şi el simţea 
înlăuntru-i aceeaşi flacără agitată, arzătoare, dacă dorinţa lui de a o 
atinge îi dădea acelaşi sentiment de slăbiciune pe care-l resimțea ea 
acum, întrebându-se ce s-ar face dacă el ar pleca cu adevărat. Aşa de 
puţină vreme - şase luni. Avem nevoie de tine. Eu am nevoie de tine. 
Nu pleca. 

Păstrară o clipă de tăcere, privind spre păsările din colivii care 
ciuguleau nişte resturi de grăunţe, gata de tăiere. 

— Rămâi, stărui ea. 

— Cum, zise el, arătând spre păsările osândite, clătinând încă din 
cap, ca ele? 

Ea dădu din cap, nerăbdătoare. Păsările acelea se mai puteau 
bucura puţin de viaţă, nu-i aşa? Trebuia să spună da. 

Catherine îşi ţinu răsuflarea. | se păru că trecu o veşnicie până când 
Owain încuviinţă şi el. 

— Bine. Rămân, şopti el. 

Arăta groaznic de nefericit. Dar, înainte să se îndepărteze, pentru o 
frântură de clipă, fără să-şi dea seama ce făcea, se întinse şi o strânse 
orbeşte de mână. 


PARTEA A VII-A 
Cântarea loanei d'Arc 


UNU 


Oare freamătul ăsta era mai uşor de răbdat? Acest zilnic chin al 
privirilor piezişe care se abăteau apoi în lături, tresăririle şi plimbările, 
dându-şi seama din ce în ce mai acut de apropierea trupului celuilalt, 
noile tăceri care se lăsau între ei şi îmbujorările şi reaşezarea 
picioarelor, de dragul pudorii sau al frumuseţii, şi a mâinilor mereu 
agitate, mereu gata să înainteze una spre cealaltă, ţinute deoparte 
doar printr-un efort de voinţă sau prin rugăciune? 

De multe ori Catherine îşi zise că Owain avusese probabil dreptate. 
Faptul că ştiau că se iubeau, însă că vor trebui să se despartă le făcea 
şi mai mult viaţa un chin. Dar era atât de recunoscătoare pentru 
faptul că el era încă aici încât nu-şi găsea cuvintele s-o exprime. 

încercă să-şi spună că tensiunea pe care ştia acum că o resimţeau 
amândoi - ca trosnetul electrizant din aer înainte de furtună - n-avea 
nimic de-a face cu această nouă înţelegere. Nu era, încerca ea să se 
convingă, doar faptul că totul în jurul lor începuse să se mişte mai 
repede, că întâmplările se îngrămădeau una peste alta: clinchetul 
hamurilor din curte; un şir întreg de consultări între contele de 
Warwick şi autorităţile din Westminster; croitorii care însăilau 
mătăsurile pregătite pentru încoronare şi se certau cum să aşeze 
fireturile; sfârşitul care-i prindea din urmă? 


Data încoronării lui Harry fusese stabilită cu multă vreme în urmă 
pentru ziua de 6 noiembrie 1429, în preajma celei de-a opta zi de 
naştere a lui. După această dată, Catherine avea să-şi piardă dreptul 
de a-i mai administra casa (deşi Humphrey, cu obişnuitu-i dispreţ faţă 
de detalii, nu stabilise de fapt ce-avea să se întâmple cu ea după 7 
noiembrie). Insă, după ce Charles de Bourges reuşise să se încoroneze 
în Franţa, planurile englezilor pentru încoronare luară noi dimensiuni. 
Nu era de mirare că Humphrey era prea preocupat ca să vorbească cu 
Catherine. Ducii hotărâseră că-şi doreau ca regele lor să aibă parte nu 
doar de o încoronare englezească, ci şi de una franceză, de îndată ce 
putea fi organizată, şi încă de una mai strălucitoare decât cea a lui 
Charles de Bourges. 

Contele de Warwick îi spusese lui Catherine că ştirile venite din 
Paris de la ducele John spuneau că încoronarea franceză a lui Harry 
era considerată vitală pentru efortul de război. Avea să-i impresioneze 
îndeajuns pe soldaţii englezi pentru ca aceştia să preia ofensiva pe 
front împotriva lui Charles şi a ţărăncuţei lui făcătoare de minuni. În 
sinea ei, Catherine se îndoia că vreo ceremonie ciudată după gustul 
englez, imaginată de ducele John şi greşită de la un cap la altul avea 
să-i impresioneze vreun pic pe francezi. În Franţa, care era cârmuită 


de o mie de ani de aceeaşi familie, tradiţia şi ritualurile străvechi erau 
împletite prea strâns cu viaţa de zi cu zi pentru ca vreun străin să 
poată avea vreo şansă să-i reuşească cum se cuvenea. Mai ales dacă 
străinul era englez, în felul stânjenitor, nepăsător, transpirat al ducelui 
John cu ideile lui despre însăilarea vreunei maimuţăreli ţipătoare, de 
mâna a doua, lepădând orice urmă de îndoială şi sperând că avea să 
meargă oricum. Dar n-avea să meargă oricum; nu în Franţa. In orice 
caz, ea se temea că englezii n-aveau să poată face nimic comparabil 
cu amintirea încoronării aproape miraculoase a lui Charles de la 
Reims. Işi dorea ca lucrurile să nu stea astfel, dar se temea că bătălia 
era deja pierdută. Abia dacă mai avea rost să încerce. 

Dar Catherine îşi tinu pentru sine îndoielile de franţuzoaică. Va 
avea timp să discute mai târziu despre ele. Deocamdată avea o 
singură întrebare la care voia un răspuns. 

— Cine-l va duce pe Harry în Franţa? întrebă ea. 

Ochii lui Warwick străluciră. 

— Eu, Madame, răspunse el solemn. 

Catherine îşi lăsă capul în farfurie. Dar în sinea ei se hotărâse că 
avea să meargă şi ea. Lui Humphrey n-avea să-i placă, dar va găsi ea 
o cale. Dacă reușea să primească îngăduinţa de a-l însoţi pe Harry în 
Franţa, asta avea să prelungească timpul pe care-l mai putea petrece 
alături de fiul ei cu luni de zile. Poate şi mai mult. Dacă plecau după 
încoronarea din noiembrie, poate că avea să dureze până ce va fi 
trecut mai toată iarna; dacă înaintau încet în nordul Franţei, putea să 
dureze chiar şi un an. Aveau să fie pretutindeni întârzieri; războiul era 
peste tot; şi câtă vreme le-ar fi luat englezilor ca să pună la cale o 
încoronare franceză? Nu se ştia cât ar fi putut să prelungească acea 
călătorie înainte de a fi silită să se întoarcă în Anglia şi să se supună 
tuturor noilor umilinţe pe care ducele Humphrey avea să le inventeze 
pentru ea, după ce însărcinarea ei ca Regină Mamă lua sfârşit, 
indiferent ce viaţă strâmtorată, în umbră, aşteptându-şi moartea i se 
pregătea. 

O întoarcere în Franţa: ăsta era măcar un lucru pentru care să-şi 
facă planuri. Ceva care să-i ia gândul de la înţelegerea faptului că mai 
erau doar câteva săptămâni până la sărbătoarea Sfântului Mihail şi a 
tuturor Puterilor Ingereşti, pe 29 septembrie, şi că Owain avea să 
plece mai înainte de asta. 


Harry nu voia să recunoască faptul că-i plăcea să fie ţinut în braţe, 
acum că era destul de înalt cât să arate uneori aproape ca un om 
mare şi că avea să împlinească opt ani înainte de sfârşitul anului. Dar 
atunci când nu se uita nimeni, nu-i displăcea să se cuibărească iarăşi 
în braţele lui Catherine. lar Warwick, din fericire, era plecat la Londra, 
pentru noi discuţii cu ducele Humphrey. Catherine porunci prin 


urmare ca baia regelui să fie pregătită în odăile ei şi, după ce fu 
spălat, îmbrăcat în halatul de baie şi cu scufia pe cap şi după ce-şi 
băuse laptele cu miere şi scorţişoară, el şi Catherine se aşezară pe 
perne unul lângă altul, el cu capul pe umărul ei, privind spre tăciunii 
pe jumătate stinşi din vatră. 

Măcar de data asta Warwick nu se putea plânge că băiatul nu 
stătea în ceata lui de băieţi, îşi zise ea sfidătoare. Era de datoria ei să- 
| înveţe pe fiul ei franceza şi să-l pregătească pentru cârmuirea 
Franţei. Humphrey însuşi îi spusese asta. Dacă aveau să-l încoroneze 
acolo, ea trebuia să-l pregătească şi pentru această eventualitate, să-i 
spună care era modul cel mai potrivit de-a o face, să-i împărtăşească 
cunoştinţele pe care le avea despre asta. 

— Intr-o bună zi, îi zise ea visătoare, mângâind părul moale al lui 
Harry, ai să fii încoronat şi ca rege al Franţei, ştiai? 

El se ghemui mai tare în braţele ei. 

— Ştii ce se întâmplă când eşti încoronat rege al Franţei? îi şopti ea 
cu glas cântător, bucurându-se de pacea acestei clipe, de trupşorul lui 
destins, lipit de al ei. 

Simţi cum el clătina din cap. 

Ea făcu o pauză. Nici ea nu ştia de fapt detaliile cu privire la ceea 
ce trebuia să se întâmple la o încoronare franceză. Nimeni nu ştia. 
Bunicul ei murise de atâta vreme, iar războiul şi frământările ce 
avuseseră loc de-atunci încoace uciseseră atât de mulţi nobili încât 
abia dacă se mai găsea cineva care văzuse şi care să-şi amintească 
într-adevăr de încoronarea tatălui ei, cu aproape cincizeci de ani în 
urmă. Dar în mare ştia. 

— Ei bine, zise ea, mângâindu-l pe cap, desigur, nu e cu totul diferit 
de ce-o să faci la încoronarea ta din Anglia de la abația Westminster... 
e o slujbă cu rugăciuni şi formule speciale, prin care îi făgăduieşti lui 
Dumnezeu că-ţi vei face datoria faţă de El şi faţă de ţara pe care ţi-a 
dăruit-o... 

Neliniştită, simţi cum Harry se agita, strecurându-se din braţele ei. 
Adăugă: 

— ...deşi cuvintele franţuzeşti sunt, fireşte, mai frumoase. 

Asta îi plăcu. El o privi cu încântată uluire. Nimeni nu îndrăznea să 
nu arate respect faţă de rânduielile englezeşti. Chicotiră complice. 

— De fapt, încoronarea ta franceză o să fie lucrul cel mai solemn şi 
mai frumos pe care ţi-l poţi închipui... în clipa când vei şti că prin 
vinele tale curge acelaşi sânge curat şi minunat care a curs şi în 
vinele lui Ludovic cel Sfânt şi ale lui Carol cel Mare şi ale lui Clovis. Cel 
mai ales sânge din lume. Când duhul Domnului vine peste tine şi te 
preschimbă, astfel încât să înţelegi că eşti acum cel mai nou 
reprezentant al viței strălucite ce urcă până în negura vremurilor - cel 
mai sfânt dintre regii preacreştini... 


El încuviinţă din cap, liniştit de cuvintele cunoscute şi se cuibări 
iarăşi lângă ea. 

— Totul începe cu intrarea ta în catedrala de la Reims, cu toată 
nobilimea Franţei venită să te privească... 

El chiţăi în franceza lui ciudată, de vorbitor nu chiar nativ. 

— De ce Reims? De ce nu la Paris? Sau la Saint-Denis, sau în altă 
parte? Ce-i aşa de grozav la Reims? 

— Ei bine, de la Reims porneşti în procesiune spre Saint-Denis, în 
jos, pe drumul St. Marcoul de Corbeny, iar după aceea mai departe, 
spre Paris, cu mulțimile ovaţionând de-a lungul drumului - dar numai 
după aceea, când vei fi deja rege, pentru că abația de la Saint-Denis 
este căminul spiritual al celor care sunt deja regi, îi răspunse ea 
răbdătoare, minunându-se de cât de multe nu ştia el încă despre 
Franţa. 

Ea adăugă: 

— Odată ce vei fi primit dumnezeiasca putere dată regilor de a 
vindeca bolnavii şi de a face minuni - căci, de când era copil, ei i se 
spusese că asta se petrecea cu un rege al Franţei după încoronare. 

Ea îşi înăbuşi gândul care-i răsări în minte pentru o clipă: numai 
dacă Papă ar fi fost cu adevărat în stare să facă minuni şi să vindece 
bolile - chiar şi pe-a sa. 

— Reims este locul unde eşti încoronat ca rege al Franţei pentru că 
acolo a devenit rege al francezilor... şi creştin... strămoşul nostru 
Clovis, şi acolo turtureaua albă a zburat spre el, purtând uleiul sfânt 
pentru botezul său... şi vreme de o mie de ani de-atunci acea ampulla 
şi mirul păstrat în ea au rămas în catedrala de la Reims... aşteptând 
ungerea unui nou rege... aşteptându-te... - ea se întoarse spre el, făcu 
ochii mari şi-şi atinse jucăuş nasul de al lui - pe tine! 

El îi răspunse cu un scâncet de încântare. 

Ei îi plăcea să se piardă în povestirea felului în care lucrurile 
trebuiau să se petreacă, sau cum ar fi putut fi. Fiul ei făcea acelaşi 
lucru. 

— Eşti înveşmântat în aur şi porţi sabia lui Carol cel Mare, îi cântă 
ea, iar el o privi cu ochi scânteietori. Şi-ţi poţi alege coroana. Poţi să 
porţi coroana sfântă a lui Ludovic cel Sfânt, cea care are prinsă în ea 
un spin din adevărata coroană de spini a Domnului lisus Hristos... sau 
poţi purta coroana împărătească a lui Carol cel Mare, împodobită cu 
crinii Franţei. 

El încuviinţă iarăşi din cap, acum mai somnoros; ochii începeau să i 
se închidă. 

— Cea sfântă, mormăi el plin de importanţă. Aceea mi-ar plăcea. 

Ea îl mângâie iarăşi pe capul lui somnoros, fericit. Işi închipuia urma 
delicată a mirului pe fruntea şi mâinile lui; parfumul mirului adiindu-i 
în nări, purtând cu el înţelegerea sfinţeniei întru maiestate pe care 


avea să i-o aducă mireasma aceea amăruie. 

— Doar de asta ai nevoie... acestea sunt simbolurile sfinte ale 
Franţei, murmură ea, aproape cântând. Când poporul tău are să te 
vadă purtând coroana şi spada aceea, strălucind de aur, sub razele 
soarelui, are să te recunoască drept singuru-i rege adevărat pentru 
toată viaţa ta. Numai pe tine - pe nimeni altcineva. 

Capul lui cădea. Il sărută. 

— Numai pe tine - pe nimeni altcineva, repetă ea, mai degrabă 
pentru sine decât pentru el. A 

Dar el nu adormise de tot. Se răsuci când ea se ridică încet. li zise, 
cu ochii încă închişi: 

— Dar, Maman, cum rămâne cu celălalt rege al Franţei? 

Catherine îngheţă. 

— Care celălalt rege al Franţei? zise ea. 

El nu voia să deschidă ochii. Se afundă şi mai tare cu capul în perna 
care-i înăbuşea cuvintele. 

— Cel care tocmai a fost încoronat la Reims. Mi-au spus băieţii. Mai 
e unul. 

— A, el... el nu e regele adevărat, îi răspunse ea repede, încercând 
să pară nepăsătoare, dorindu-şi ca băieţelul întins undeva sub ea cu 
perna în braţe să nu fi semănat chiar atât de tare cu Charles cel de 
demult. El e doar un om rău care se preface. Incercăm să-l prindem şi 
să-l oprim. 

Harry tăcuse. Catherine stinse lumânările şi porni spre uşă, în vârful 
picioarelor. 

— Dar de unde ştim că se preface? insistă Harry. Dacă el s-a dus 
deja la Reims şi a făcut toate lucrurile astea şi a spus rugăciunile 
acelea şi Dumnezeu n-a făcut nimic ca să-l pedepsească? De unde 
ştim că Dumnezeu n-o să creadă că eu sunt cel care mă prefac? 

Ea râse, neliniştită, din pragul uşii. 

— Ştim, pur şi simplu, spuse ea, privind înapoi spre întunericul în 
care se afla el. Crede-mă. 

Nu era de-ajuns. Pricepu asta din aşteptarea pe care o simţi în 
tăcerea lui. Harry aştepta mai mult. 

— Dumnezeu nu l-a recunoscut, cum nu l-a recunoscut nici poporul 
Franţei. Cu toţii ştiau că trişează, improviză ea. 

— Cum? 

— Ah, zise ea. Pentru că nu avea coroana sau sabia; pentru că el nu 
era regele. 

Auzi un sunet scăzut dinăuntrul încăperii. Un „ahhhh” mulţumit. 
Acum o credea. Numai de-ar fi fost atât de simplu, îşi zise ea, plecând 
grăbită. 

Intr-un fel, spusese adevărul. Charles nu purtase toate însemnele 
regale în călătoria lui grăbită la Reims. Giuvaierurile coroanei se 


păstrau la abația Saint-Denis, care se găsea în mâinile englezilor. Nu 
avusese acces la ele. Nimeni nu ştia ce coroană folosise Charles, deşi 
se găsise pe undeva una; însă el primise o copie a slujbei de 
încoronare de undeva din preajma abației de la Saint-Remi. Faptul că 
urma să aibă sabia şi coroana care întruchipaseră dintotdeauna 
credinţa francezilor în sfinţenia sângelui regilor lor avea să-l ajute într- 
adevăr pe Harry atunci când avea să-i vină şi lui rândul să fie uns 
rege. Dar faptul că Charles reuşise să străbată teritoriul duşman ca să 
ajungă la Reims fusese de ajuns ca să-i convingă pe mulţi francezi de 
vrednicia lui. S-ar putea să fie nevoie de ceva mai mult ca să-i 
convingă acum - poate ceva mai mult decât o sabie şi o coroană, 
oricât de sfinte - că un băieţel din Anglia care nu ştia nimic despre 
Franţa era cârmuitorul lor de drept. 


Contele de Warwick fu cel care îi anunţă vestea lui Harry la prânzul 
de după întoarcerea lui la Wallingford. Cu glas tare, astfel ca toţi cei 
din sală să-l audă, îi spuse regelui că va trebui să călătorească în 
Franţa pentru o a doua încoronare de îndată după încoronarea 
engleză. 

La auzul veştii, peste sala cea mare se aşternu tăcerea. Chiar şi cei 
mai înfometați dintre tinerii nobili, sleiţi de puteri după ce călăriseră 
toată dimineaţa se opriră din hăcuirea veselă a bucăţilor de carne de 
pe oase şi lăsară cuţitele din mâini. Priviră în sus, spre capul mesei, cu 
ochii măriţi dintr-o dată şi atenţi precum cerbii din pădure. Ştiau cu 
toţii că Franţa era un loc primejdios, dar captivant. Franţa era locul în 
care te duceai să te baţi. 

Catherine nu ştia că Warwick avea să facă public un asemenea 
anunţ şi atât de devreme. N-avea idee că se grăbeau chiar aşa de 
tare. Aşa că se holba şi ea la el. Dar, la două locuri distanţă de capul 
mesei, cu Warwick la dreapta ei, stând în picioare, cu braţele şi 
şoldurile ei ascunzându-l pe micul ei fiu, nu-şi putu da seama ce 
impresie lăsase informaţia asupra lui Harry. Tot ce putea vedea era 
chipul osos al lui Warwick, umflat de furie. 

Brutal, contele se întoarse dinspre ea spre chipul copilului, pe care 
ea nu-l putea vedea. 

— Se spune „Da, milord”, lătră el, aplecându-se prea aproape de 
Harry, punându-şi braţele deşirate pe masă, ameninţător. 

Glasul lui era îngheţat, neplăcut. N 

— Se spune: „Le sunt recunoscător lnălţimilor-Lor, ducii, pentru 
strădaniile depuse pentru mine”. 

Catherine auzi glăsciorul lui ascuţit articulând răspunsul, dar, deşi 
întinsese capul pe după spatele lui Warwick, încercând să-i prindă 
privirea lui Harry, ea tot nu reuşi să-i vadă chipul. 

Harry zise, cu un glas tremurător, plin de nelinişte: 


— Mama mea o să vină cu mine? 

Catherine închise ochii. | se făcu rău de cât de tare se temea pentru 
el. 

Glasul lui Warwick - alb, necruţător de liniştit - răsună până în cele 
mai îndepărtate unghere ale sălii. 

— Nu, spuse el. Învață să gândeşti ca un bărbat. 

Din spatele contelui, Catherine auzi un glas surd, sfidător: 

— Nu vreau să merg în Franţa. 

Intreaga sală îşi ţinu răsuflarea. Warwick spuse: 

— Du-te în odaia ta. Acum. 

— N-ai voie să mă loveşti, scânci Harry, iar ea îi auzi panica din 
glas. 

Toate privirile erau în jos, fixate în farfurii; băieţii îşi doreau să fie în 
altă parte. 

— Eu sunt regele. 

Cu acelaşi glas sumbru, monoton, Warwick spuse: 

— lar eu sunt preceptorul tău. 

— Incetează, zise Catherine cu glas slab. 

Mâinile ei, încleştate pe sub masă, se ridicară încercând să atingă 
umărul contelui, ca să-l oprească. Dar o siluetă înaltă păşi între ei, 
împingându-i uşor mâna înapoi şi se aşeză între ea şi Warwick pentru 
ceea ce ei i se păru a fi o eternitate, aşezându-i încet, cu intenţie, o 
mică pasăre friptă pe farfurie. Owain se întoarse şi clătină din cap 
spre ea. Warwick era prea furios. N-avea niciun rost să intervină. 

Aşa că Warwick continuă. Urmă o încăierare; o învălmăşeală de 
braţe şi de picioare. Apoi Warwick înaintă spre uşa sălii, pe jumătate 
împingându-l, pe jumătate ţinându-l pe băieţel în braţe, din ce în ce 
mai sus, până ce Harry atârna de ceafă ca un pisoi gata să fie înecat, 
cu picioarele agitându-i-se neputincioase în aer. 

Prin uşa deschisă, răsunând de-a lungul coridorului, Catherine auzi 
cum începea schelălăitul ca de animal. Toate instinctele ei îi strigau să 
plece să-şi ocrotească fiul de bruta care-l târa departe de ea. Era 
cuprinsă de furie faţă de celălalt trup din faţa ei; era înfierbântată, cu 
chipul aprins de mânie. Dar nu se putea apuca să se încaiere cu 
slujitorul care-i aducea mâncarea înaintea întregii săli. 

Cu ochii plini de furie neputincioasă, ea îşi lăsă ochii în jos, spre 
mâncarea dinaintea ei. Ceilalţi băieţi priveau şi ei mai departe în 
farfurii. Acum înţelese. Ei mai văzuseră asta. 


Owain îşi amintea această privire a contelui de Warwick. Ca focul. 
Sau precum cărbunii: dură şi cenuşie-întunecată, lucind de plăcerea 
de a provoca durere. 

Îşi amintea cum contele îi şoptea la ureche, bucurându-se de 
spaima pe care o citea pe chipul lui Owain: „Ştii ce fac în ţinuturile 


Moscovei cu fiii de trădători ca tine? Îi trag în ţeapă, în vârful unor pari 
şi-i lasă să fie mâncaţi de câinii sălbatici”. 

Warwick îşi câştigase reputaţia cavalerească luptând în campania 
din Ţara Galilor. Plecase apoi în pelerinaj la Locurile Sfinte, însă îşi 
petrecuse cea mai mare parte a celor trei ani pe la turniruri în diferite 
părţi ale Europei. La întoarcere, trecuse prin ţinuturile Moscovei. 
Cruzimea ruşilor îi lăsase o impresie puternică. 

Owain avusese coşmaruri ani de-a rândul după ce-şi petrecuse 
copilăria sub ascultarea lui Warwick: vise întunecate în care ochii 
aceia ardeau în întuneric, iar glasul acela aspru îi şoptea la ureche; 
visuri în care Owain urla de durere, lăsând deoparte mândria. 

Incerca să nu se gândească la bătăile luate. Dar nu era vorba doar 
de bătaie. Numai vederea umerilor încordaţi ai lui Warwick şi chipul 
acela sumbru, împietrit îl făcuse dintotdeauna pe Owain să tremure, 
înainte ca mâna bărbatului să se fi ridicat asupra lui, cuprinsă de ceva 
mai rău ca furia. Owain resimţise răceala aceea instinctivă, 
involuntară - ca a unei stafii care-i bântuia mormântul, ceva mai 
adânc decât orice frică - atunci când, la vârsta de zece sau 
unsprezece ani, fusese dat în grija lui Warwick pentru prima oară. O 
simţise iarăşi, adult, când îl revăzuse pe Warwick. Incercase să se 
stăpânească; încercase să lase totul deoparte şi să-l privească pe 
Warwick detaşat, cu privirea unui om matur. Dar nu se putea 
împiedica. Incă mai simţea acelaşi lucru. 

Warwick probabil că habar n-avea de faptul că, în confuzia bătăliei 
de la Mynydd Cwmdu, pe când Owain era încă foarte mic, iar Warwick 
pornise la atac în fruntea englezilor, aproape luându-l prins pe Owain 
Glyndŵr, capturându-i însă doar stindardul, când îi siliseră pe velşi să 
se retragă în jos pe valea râului Isk, printre supraviețuitorii velşi se 
spunea că el fusese englezul care dăduse acea lovitură de sabie ce - 
mult mai târziu, după ce putrezise săptămâni de-a rândul, puţind şi 
înnebunindu-şi victima de durere şi de teamă - îl ucisese pe tatăl lui 
Owain, Maredudd ap Tudur. Owain sperase dintotdeauna că Warwick 
nu ştia asta. Dacă ar fi ştiut asta, îşi zicea Owain, probabil că ar fi vrut 
să-i provoace şi mai multă suferinţă băiatului care-i fusese dat în grijă. 

Owain spera ca micul Harry avea să aibă destulă minte cât să se 
facă mic şi să se supună. 


Owain se depărtă de masa lângă care stătuse ca s-o împiedice pe 
Catherine să alerge după contele de Warwick doar după ce zgomotele 
se mai potoliră. Tăcerea din sală continuă. 

Câteva minute mai târziu, Warwick se întoarse singur la masă. 
Sfârşi de mâncat fără un cuvânt. Owain se retrase din încăpere. 

Catherine - simțindu-se vinovată, îngrozită de faptul că nu fusese în 
stare să-şi apere fiul de cruzimea acestui bărbat - era încă prea 


furioasă ca să poată deschide gura. Trebuie că Warwick îl bătuse pe 
Harry în toată vremea asta; ea bănuise ceva, dar nimeni nu voise să-i 
spună. Oare ştiuseră cu toţii de la bun început? Incercă să se adune. 
Nu conta. Acum îşi recunoscuse duşmanul, dar nu ştia cum să 
acţioneze. Nu putea să-l pândească sau să ţipe la el; intervenţia lui 
Owain, oricât de tare o înfuriase, îi dăduse răgazul să priceapă cât de 
zadarnic ar fi fost lucrul ăsta. N-avea decât să se simtă furioasă, însă 
dacă n-avea nicio strategie sau vreo speranţă să obţină ceva din furia 
ei, ştia că nu i-ar fi fost deloc de folos s-o arate. Intr-o bună zi va veni 
momentul când îi va putea lua la rost şi pe tiranul ăsta şi pe stăpânul 
lui, Humphrey, şi să pună să-l bată - să-i bată pe amândoi. Până 
atunci va trebui să-şi aştepte rândul. 

Warwick ştia cât de neajutorată se simţea. Când se ridică să-i 
conducă pe băieţii amuţiţi către activităţile lor de după-amiază, el se 
întoarse spre ea îndeajuns cât Catherine să-i poată vedea linia subţire, 
sumbră a gurii şi spuse: 

— Maiestatea Sa nu are să călărească împreună cu noi astăzi; îşi va 
petrece după-amiaza singur, în tăcută contemplaţie. Cere îngăduinţa 
să nu vină la cină. 

Ea încuviinţă tăcută, privind în farfurie. Dar, de îndată ce-l văzu pe 
Warwick afară, în curte, călare, cu băieţii ale căror armuri luceau în 
soare când urcau pe cai sau se agitau în toate părţile în jurul şeilor, ea 
o zbughi drept spre odaia lui Harry. 


Harry încă mai suspina, dar potolit. Nu era schelălăitul amărât, ca 
de animal de care ea se temea: vaietele unui suflet pierdut. El zăcea 
pe pat, cu faţa în jos, cu părul lui blond închis ţepos, ciufulit şi cu vreo 
şase dungi de un roşu-vineţiu urât pe spatele lui gol, tremurând. 

Owain ajunsese cel dintâi aici. Stătea pe marginea patului, ungând 
cu grijă vânătăile cu grăsime de gâscă, vorbindu-i foarte blând: un 
şuvoi neîncetat de cuvinte mângâietoare. 

— ...Nu-i aşa rău... mâine o să fie bine... dar doare întotdeauna... 
ştiu... pe mine mă băteau mereu când eram mic... tatăl tău era cel 
dintâi... îţi dai seama? Zicea că era singurul mod la care se putea 
gândi prin care să mă facă să încetez să mai cânt în velşă... zicea că 
auzise destul cât să-i ajungă pentru întreaga viaţă... limbă de slugi şi 
de trădători... mi-a luat ani de zile ca să încetez... îmi intrase în 
sânge... dar până la urmă l-am respectat pentru asta... era foarte 
limpede ce voia şi ce nu voia... şi atât de generos când te prindeai ce 
voia să faci şi-o făceai. 

— Elte bătea pe tine? Când era stăpânul tău? se smiorcăi Harry. 

Owain o zări pe Catherine stând nemişcată în pragul uşii. Ea se 
trase mai aproape. Nu se putu stăpâni. 

Owain nu răspunse la întrebare. Chiar şi acum, după atâţia ani, nu-i 


plăcea să-şi amintească de cât se temuse de Warwick. El îşi întoarse 
în schimb iarăşi capul în jos, spre Harry: 

— ...N-o să fie aşa de rău să mergi în Franţa... nicio teamă... o să 
vezi... şi o să vezi Parisul... te invidiez pentru asta... cel mai frumos 
oraş din lume... turnuri albe şi cireşi... Nu ţi-am povestit cum a fost 
prima dată când m-am dus acolo? Nu puteam să-mi iau ochii... aşa de 
frumos... ca o îndrăgostire. 

Smiorcăielile încetară. Harry căzuse pe gânduri. 

— Dar vreau ca mama să fie acolo, zise el după o pauză, cu capul 
încă îngropat în pernă, cu glasul înăbuşit şi slab, însă liniştit. Ea e 
franţuzoaică. O să vrea şi ea să vadă. Şi ştie ce e de făcut în Franţa. 
Eu nu ştiu. O să-mi fie teamă fără ea. 

Catherine se apropie de pat şi, îngenunchind lângă capul lui Harry, 
începu să-i mângâie părul ciufulit. El nu se arătă surprins de venirea 
ei. Işi ţinu capul în pernă, de parcă-i era ruşine de chipul lui pătat de 
lacrimi. Dar întinse o mână şi o lăsă încrezător pe braţul ei. 

Cei trei rămaseră astfel, apropiaţi, pentru încă câteva clipe: Owain 
frecându-l pe spate, iar Catherine mângâindu-i părul, cu mânuţa caldă 
a lui Harry pe braţul ei. Catherine şi-ar fi dorit ca acea clipă să dureze 
o veşnicie, însă Owain se ridică, puse capacul pe borcanul cu alifie şi 
părăsi repede încăperea. 

— Şi eu vreau să vin în Franţa cu tine, murmură Catherine, 
sărutându-şi fiul pe cap. O să încerc. Dar trebuie să avem grijă cum o 
cerem. Unchiul Humphrey trebuie făcut să creadă că s-a gândit singur 
la asta. Aşa că o să încerc să i-o cer când va veni momentul. Nu încă: 
nu până când contele Richard n-o să uite că a fost aşa de supărat 
astăzi... 

Harry întoarse capul. Ea putu vedea o jumătate de obraz pătat, 
mucos, şi un ochi umflat privind cu grijă spre ea. Copleşită de duioşie, 
ea îi şopti: 

— O să fie taina noastră... faptul că o să încercăm asta... aşa că, 
crezi că poţi să ţii asta sub tăcere o vreme? 

Ochiul continua să o privească. Apoi îşi lăsă braţele să alunece 
plângăreţ în jurul ei. Cu capul îngropat la pieptul ei, el mormăi: 

— Da. 

Il regăsi pe Owain cu puţin timp înainte de vecernie, în capelă. Era 
atât de plină de furia ei faţă de Warwick şi de grija pentru Harry încât 
abia dacă-i mai trecu prin minte să păstreze o distanţă sigură faţă de 
Owain. Sau poate că, îşi zise ea cuprinsă de o vagă îndoială, în vreme 
ce se grăbea spre el, se folosea de fapt de fierberea sentimentelor ei 
ca de o scuză ca să se apropie de Owain şi să şuşotească împreună cu 
el. Ea îşi lăsă acest gând deoparte; era prea neliniştitor. 

— Omul ăla nu-i face bine lui Harry, îi şopti ea brusc, îngenunchind 
lângă el, atât de preocupată de sentimentele ei că nu-i păsă dacă îi 


întrerupea rugăciunile. Nu vreau să-i tulbure liniştea sufletească. 

Owain clătină din cap. Işi ţinea ochii închişi; mâinile împreunate 
cuviincios. 

— Nimic de făcut în privinţa lui Warwick, şopti el, ca o rugăciune. 
Doar să stai şi să aştepţi. 

Luându-se după el, ea îşi împreună mâinile şi îşi plecă capul. Uşa 
era larg deschisă. Băieţii aveau să vină cât de curând. Owain era 
discret. 

Dar găsea o bucurie chiar şi în asta, îngenunchind unul alături de 
celălalt. 

— Dar mă înspăimântă, continuă ea, încă şoptind, după ce se 
asigurase că nu era încă nimeni în pragul uşii. Vaietul ăla pe care-l 
scoate. 

Vorbea despre Harry. Nu se putu împiedica să nu se-nfioare 
spunând-o. Ea privi din nou în jur. 

— Şi tatăl meu făcea aşa, continuă ea, dintr-o dată disperată să-i 
împărtăşească această teamă pe care o purtase prea multă vreme 
singură; atunci când era... 

Se auzi un zgomot de paşi grăbiţi. Doi tineri intrară grăbiţi, 
împingându-se, cu ochi vioi şi chicotind pe înfundate: Oxford şi 
Ormond. Sâsâindu-se unul pe celălalt, împiedicându-se de lucruri, 
mirosind a iarbă verde şi a sudoare proaspătă de cal, «i 
îngenuncheară în spatele lui Catherine. 

Ea îşi întoarse privirile spre mâinile ei. Dar nu înainte de a surprinde 
scurta privire alertă, curioasă pe care i-o aruncă Owain. 

Mai apoi el se aşeză în spatele ei, în mulţimea care se îmbrâncea 
afară, pornind spre cină. Ea putea vedea înaintea ei pletele grele, de 
un blond murdar, ale lui Warwick, la o distanţă sigură. Băieţii alergau 
la masă, pălăvrăgind nerăbdători în penumbra care se lăsa. Nimeni n- 
o lua în seamă. 

Cu glas scăzut, el îi zise: 

— Nu trebuie să-ţi faci griji. Harry nu e ca tatăl tău. 

Pentru o clipă, ea dădu să se întoarcă spre el, dorindu-şi să-l vadă 
spunând asta, nu doar să-l audă. Dar el o luă de cot şi o întoarse 
liniştit înapoi, îndemnând-o să meargă mai departe. Ea continuă să 
asculte. Glasul liniştitor al lui Owain era atât de scăzut încât aproape 
se pierdea în ecoul vesel al glasurilor băieţilor. 

— E un băieţel cât se poate de normal... un copil minunat... un 
suflet sensibil, atâta tot. 

Ea privi pieziş. El păruse atât de sigur de asta. 

— Poate prea sensibil ca să primească disciplina lui Warwick ca pe 
ceva firesc... dar nu e nicio nebunie în asta. 

Ea încuviinţă din cap, începând să se simtă uşurată. 

— Poate că n-o să fie niciodată un mare erou, continuă Owain. l-am 


urmărit pe băieţi antrenându-se; nu cred că el are instincte războinice 
mai puternice decât le au vreo jumătate din ceilalţi; nu mai mult decât 
le-aş fi avut eu vreodată, dacă e pe-aşa. Aşa că probabil că n-o să fie 
niciodată lumina ochilor lui Warwick. Dar la urma urmei are asta vreo 
importanţă? 

Ea începu să surâdă. Cotiră, privindu-i pe băieţii care se îndepărtau, 
înaintând spre uşa sălii mari. 

Owain continuă: 

— Anglia a avut parte de destui eroi. N-ar fi nimic rău în a avea 
acum un rege înţelept şi paşnic - un Solomon -, cineva care să-şi 
înveţe poporul să trăiască în pace, în har. Harry ar putea fi astfel. l-ai 
dăruit deja o mare iubire faţă de Dumnezeu; o să-şi găsească alinarea 
în credinţă întreaga-i viaţă. Când va veni vremea, probabil că-l vor 
bucura la fel de mult şi cărţile. La urma urmei, tatăl tău nu este 
singurul al cărui sânge îi curge în vine. Gândeşte-te la bunicul tău: 
omul cel mai înţelept din întreaga creştinătate. Nimeni nu l-a criticat 
vreodată pe el pentru că a fost un rege filosof. 

El se opri. Schiţă o plecăciune. 

— Du-te tu. Eu nu vin la cină, spuse el, mai prozaic. Am de scris 
nişte scrisori. Dar o să mă asigur că Harry o să primească de mâncare 
ceva mai târziu. Nu-ţi face griji. 

Recunoscătoare, ea îi răspunse cu un semn din cap. Pentru Owain 
avea să fie mai puţin stânjenitor decât pentru ea să se ducă la Harry 
noaptea, prin mijlocul cetei de băieţi. Şi dacă nu era pe deplin 
încredinţată de celelalte lucruri pe care i le spusese, ele fuseseră de- 
ajuns, cel puţin, ca să-i mai desfacă nodul care-i strângea 
măruntaiele, lăsând-o să răsufle mai uşor. 

El o privi. Era acea privire calmă, nemişcată care o dădea peste 
cap; care ar fi putut însemna: Vino la mine şi la naiba cu toate. Dar 
care nu spunea asta. Ca de obicei, nu spunea asta. Când el deschise 
în sfârşit gura, ceea ce rosti cu adevărat fu: 

— O să încerc să mă gândesc la o cale prin care să te ajut să mergi 
împreună cu Harry în Franţa. 


Harry se trezise şi venise la capelă devreme, cu mult înainte de 
Laude. Trecuse peste nefericirea zilei trecute. Era singur acolo, 
scăldat într-o rază de soare care-i făcea părul şi pielea să 
strălucească, aurii. In mână avea un pergament. Privea spre el grozav 
de concentrat; buzele i se mişcau. Incă nu citea foarte bine. 

— Mami, zise el încântat când o văzu, uite. Owain mi-a scris o 
rugăciune doar a mea. 

Dar Owain nu mai scrie, îşi zise ea, întrebându-se de ce simţea cum 
neliniştea se împletea cu încântarea ei văzând cât de fericit era Harry. 
Erau doar câteva rânduri scrise; cuvinte simple în latină, scrise 


elegant, cu litere apăsate, clare, fără înflorituri: Domine Jesu Christe, 
qui me creasti, redemisti, et preordinasti ad hoc quod sum, tu scis 
quid de me facere vis; fac de me secundum voluntatem tuam cum 
misericordia. Amen. 

Ea surâse fără să vrea. Trebuie că acesta era răspunsul la discuţia 
lor de ieri din capelă, înţelese ea. Trebuie că făcuse asta noaptea 
trecută în loc de cină sau de scrisori. 

— Inţelegi ce spune? întrebă ea. 

— Cea mai mare parte, spuse Harry precaut; apoi, aruncându-i o 
privire scrutătoare care păru să-l convingă de faptul că ea nu s-ar fi 
supărat dacă el nu înţelegea: ...dar poate m-ai putea ajuta la cuvintele 
pe care nu le ştiu? 

La rândul ei, ea îi arătă fiecare cuvânt, dând din cap apreciativ 
când el rosti primele cuvinte: Atotputernice Stăpâne, lisuse Hristoase, 
ajutându-l când el se lupta cu... Ce/ ce m-ai făcut şi m-ai răscumpărat 
şi care mai-nainte m-ai rânduit întru cele ce sunt... iar când Harry 
amuţi, articulă singură, cu blândeţe, ultima parte: Tu ştii ce voieşti să 
se împlinească întru mine; rânduieşte-mi mie după bunătatea Ta cea 
iubitoare şi arată-mi mie milostivirea Ta. Amin. 

Câtă compasiune avea Owain pentru el, îşi zise ea, câtă dragoste, 
ca să se gândească să-i dăruiască lui Harry aceste cuvinte prin care el 
primea orice soartă îi rânduise Dumnezeu. Işi dorea să nu se simtă 
atât de tristă. 

Privind în sus spre ea, neliniştit, Harry zise: 

— Îți place, mami? 

Ea zise: 

— E minunată. 

Şi: 

— El a fost cândva poet, ştii? Se mai vede şi-acum, nu? 

lar chipul lui Harry străluci din nou. 

Ţinând-o de mână, el o conduse până la altar. 

— Hai să ne rugăm împreună, zise el, asigurându-se că amândoi 
îngenuncheau cum îşi dorea el, înainte de a-şi împreuna mâinile şi, 
trăgând des cu ochiul la pergamentul aşezat pe podea, în faţa lui, 
repetă rar şi mândru de el cuvintele rugăciunii lui Owain. 

O să se întoarcă la poezie cât de curând, îşi zise Catherine, 
neconsolată. Se lăsase să uite cât de puţin timp le mai rămăsese; cum 
veşmintele de încoronare ale lui Harry fuseseră deja date la cusut - 
puţin cam mari. lar el îşi dă deja seama de asta. Începe să scrie. Îşi 
aminteşte de viitor. Se pregăteşte să plece. 

In dimineaţa următoare veni un călăreț de la Londra. Aducea ceva 
pentru Owain: un pachet dreptunghiular într-o husă de piele. 
Catherine îl văzu pe Owain făcând o plecăciune, luând pachetul, 
privindu-l mai îndeaproape, ridicând din sprâncene şi apoi părăsind cu 


un aer preocupat sala în care doi copişti se uitau peste registre, ca să 
se ocupe în linişte de el. In plimbarea ei solitară, ea trecu de mai 
multe ori pe lângă fereastră, aşa că ştiu că el petrecuse mai bine de- 
un ceas ocupându-se de pachet. La cină, ea văzu privirile preocupate 
ale lui Owain, când el se aplecă deasupra ei, servindu-i măcrişul şi 
salatele. Era limpede că se gândea la ceva care-i reţinea mai toată 
atenţia şi care era vădit că nu-i era neplăcut. Fredona încet. Ea şi-ar fi 
dorit ca el să se arate mai trist; la fel de chinuit cum se simţea şi ea. 
Ea şi-ar fi dorit ca el să arate ca şi cum s-ar fi temut de viitorul 
necunoscut care-i răsărea înainte. 


Pachetul lui Owain era o carte subţire, legată neglijent într-o piele 
oarecare de vițel, cu o cusătură care se desfăcea deja. Ceea ce-i 
atrăsese atenţia era scrisul de pe misiva îndesată înăuntrul copertei 
zdrenţăroase: o scriere înclinată, ca de copist, ordonată, elegantă. O 
recunoscu imediat. Era scrisul episcopului de Beaufort - sau a 
cardinalului de Beaufort, cum se numea acum. 

— Ai venit de dincolo de mare? îl întrebase el surprins pe trimis. 

Nu mai ştia pe unde se preumbla cardinalul de Beaufort, în 
călătoriile lui. Dar omul dinaintea lui părea grozav de odihnit. 

— Nu, răspunsese bărbatul, părând la fel de surprins. Numai de la 
Southwark. 

Scrisoarea confirma vestea. Cardinalul se întorsese în Anglia. 
Trebuia să se ocupe de mai multe chestiuni, îi scria el vag. Se 
hotărâse să participe la încoronare. Voia să-l întâlnească pe Owain. 
Desigur, îşi zise Owain, bucurându-se la gândul că vulpea bătrână se 
întorsese în arenă: Cardinalul avea nevoie de cât mai multe informaţii 
dacă avea de gând să-i ţină piept lui Humphrey, acum că se întorsese. 
Avea să se pornească pe vorbit, plimbări în grădină, discuţii, împărţit 
favoruri... 


Imaginea dinaintea ochilor lui Owain îl făcu să surâdă. Apoi îl făcu 
să cadă pe gânduri. Bătând cu degetele în masă, el citi mai departe. 

Cardinalul avea un mic dar pentru fostul lui secretar: cartea pe care 
i-o trimisese. 

„Poate că ai văzut deja această curiozitate”, se încheia scrisoarea. 
„Noi versuri ale vechii tale prietene, doamna de Pisan. Am luat o copie 
pe drumul spre Calais. Se găseşte de cumpărat peste tot. E copiată cu 
o iuțeală năucitoare; e recitată prin cârciumi, chiar şi în zonele aflate 
sub stăpânire engleză. S-ar putea să ţi se pară potrivit să arăţi 
această carte şi Reginei Mame. Mă îndoiesc că dragul meu nepot John 
îşi dă întru totul seama de revolta pe care armatele lui au provocat-o 
în rândul francezilor, aşa că nu cred că Maiestatea Sa va fi informat 
cum se cuvine, dacă e să se pregătească o a doua încoronare în 


Franța, însă din punctul meu de vedere ar fi mai practic ca Maiestatea 
Sa să fie pregătit în ceea ce priveşte unele dintre provocările pe care 
le va avea de înfruntat la fata locului. S-ar putea ca soluția contrară să 
se dovedească a fi una nefericită.” 

Owain lăsă scrisoarea deoparte şi luă în mână cărticica. Nu părea 
să fie prea mare: cam zece pagini de versuri transcrise pe fugă. Dar 
titlul îl înmărmuri. Când îl citi, lăsă să-i scape un fluierat. 

Poemul Christinei - scris la mai bine de zece ani după ce ea 
părăsise lumea războaielor şi a politicii pentru ceea ce-ar fi trebuit să 
fie liniştita rânduială a rugăciunilor şi posturilor de la mănăstire - se 
numea „Cântarea loanei d'Arc”. Ceva mai politic de-atât nu se putea. 

Dintr-o dată, de parcă forţa lui şi muşchii picioarelor îl trădară, se 
lăsă pe bancă şi începu să citească. O lăsă din mână după mai puţin 
de zece minute, clătinând din cap. Oh, Christine, îşi zicea el 
melancolic, purtat înapoi în timp de melodia cunoscută a întorsăturilor 
frazelor ei ce-i răsunau iarăşi în urechi. Christine era încă prea sinceră 
şi deschisă, dar era atât de bine cunoscută pentru cinstea şi virtutea 
ei încât părerile sale aveau să aibă greutate în întreaga Franţă. Şi, 
dacă ce-i spunea cardinalul era corect, o mulţime de oameni credeau 
în lucrurile pe care ea le scria acolo. 

Era de rău. Era mai rău decât se aşteptase. Poemul era o răzvrătire 
pe faţă împotriva englezilor, tot atât pe cât era şi o scrisoare de 
dragoste faţă de Fecioara din Orleans - care, după părerea Christinei, 
fusese trimisă de Dumnezeu ca să-i redea lui Charles tronul Franţei. 

„O tânără fată de şaisprezece ani, pentru care armele se-arată a fi 
ca un fulg, căci pare a fi fost crescută pentru asta, într-atât e de 
puternică şi de vitează. Duşmani-i fug dinainte; nimeni nu-i poate sta- 
mpotrivă. Ce cinste pentru neamul femeiesc! E limpede că Domnul o 
iubeşte, între atâţia trădători şi nemernici ce-au pustiit întreg regatul, 
alungați acum, țara-ntreagă fiind înălțată şi reaşezată de-o femeie - 
lucru pe care nicio sută de mii de bărbaţi nu l-ar fi putut împlini! Cine- 
ar fi crezut asta cu putință, mai înainte? De aceea, englezi, lăsați din 
mână cornul... bateti în alte zări din tobe... de nu, şi mai mulți dintre 
ai voştri gusta-vor moartea, precum tovarăşii pe care i-ati lăsat ca 
stârvuri în câmp, aşteptând să fie sfârtecaţi de lupi...” 

Se hotări că n-avea să-i arate asta lui Catherine. Avea s-o supere 
fără rost. Nu pentru c-o lăuda pe ţărăncuţa războinică, ci pentru că o 
prea mare parte a poemului era o sălbatică, copleşitoare revărsare de 
dragoste faţă de Charles însuşi. 

Owain îşi amintea foarte bine cum Christine refuzase să-l urmeze 
pe fiul ei Jean la curtea lui Charles de la Bourges, cu ani în urmă, când 
bătrânul rege al Franţei mai era încă în viaţă, pentru că ar fi fost 
împotriva principiilor ei să sprijine răzvrătirea lui Charles împotriva 
tatălui său. Se agăţase de principiile ei chiar dacă ştiuse că asta 


însemna că n-avea să-şi mai vadă niciodată fiul şi familia acestuia. 
Owain îi admirase curajul şi din pricina asta i se făcuse milă de ea. Dar 
aparent acum ura Christinei faţă de englezi îi schimbase părerea. 
Părea să fi ajuns la concluzia că Charles era singurul rege legitim al 
Franţei, stând hotărât împotriva lupilor englezi care distrugeau ţara. Il 
numea „...copilul izgonit al regelui legitim al Franţei, care a îndurat 
atâta vreme asemenea necazuri, dar care se apropie de-acum, 
ridicându-se ca un om care porneşte la Liturghie, venind ca un rege 
încoronat, întru minunată şi grozavă putere, încins cu pinteni de 
aur...” li spunea „Voi, Charles, rege al Franței, al şaptelea cu-ăst 
vrednic nume”. 

Dacă toţi francezii aveau asemenea simţăminte faţă de englezi şi 
faţă de Charles, ar fi fost mai primejdios decât ar fi crezut pentru 
Harry - şi poate pentru Catherine - să plece în Franţa. 

Owain rămase îngânând un cântec şi bătând darabana cu degetele 
pe masă, căzut pe gânduri. In cele din urmă, trase spre el o cutie cu 
cele de trebuinţă pentru scris. Sclipirea unei idei începea să i se 
contureze în minte şi simţea nevoia să-i ceară sfatul cardinalului. 


Owain o ocoli pe Catherine până ce primi răspunsul cardinalului. 
Nu-i putea vorbi până ce nu afla dacă ideea lui ar fi putut merge. Dar 
aşteptarea nu fu prea lungă. Mesajul de răspuns veni a doua zi. 

La cină, pe când se apleca deasupra ei, aşezându-i înainte farfuria 
de argint, văzând cât de palidă era şi cum degetele ei se jucau cu 
cheile pe care le avea la cingătoare, dar încercând să evite s-o 
privească atât de drept în ochi cât să trezească bănuieli, el zise 
liniştit: 

— Cardinalul de Beaufort s-a întors în Anglia. 

Ea făcu ochii mari. 

— Humphrey? articulă ea. 

— Furios, bănuiesc, zise Owain. 

Işi îngădui un mic zâmbet. 

— Dar nici măcar Humphrey nu-l poate împiedica pe unchiul lui să 
participe la încoronarea regelui Angliei. 

— Dar mai sunt trei luni până atunci? 

Owain ridică din umeri. Orice probleme avea de gând să mai işte 
cardinalul câtă vreme era pe-aici, asta era treaba lui, nu a lui Owain 
Tudor. El avea ceva să-i spună. Ridică un deget de pe marginea 
platoului ca să-i atragă atenţia înapoi spre situaţia prezentă. Cu greu 
reuşi să nu rânjească aducându-i următoarea ştire. Trebui să se 
străduiască; să tragă aer în piept; să-şi păstreze chipul serios. 

— Vrea să rămân alături de voi până după încoronare, zise Owain. 
Aici. A scris celor de la St. Mary's din Oxford ca să-mi amâne 
întoarcerea. 


Vremea însorită continuă până târziu, dincolo de ziua Sfântului 
Mihail şi până în octombrie, de parcă Dumnezeu, ca şi Catherine, 
sărbătorea timpul de împrumut care le mai era dat. Dar viitorul nu 
putu fi ţinut la distanţă pentru prea multă vreme. Hainele de 
încoronare ale lui Henric erau gata; acum se punea la cale baletul 
elaborat al spectacolului de la Westminster. 

Spre disperarea crescândă a lui Catherine, nici măcar acum, atât de 
târziu ea nu reuşi să se vadă cu ducele Humphrey faţă în faţă. Ducele 
de Gloucester trimise oameni care să-l înlocuiască la repetițiile de la 
castel şi se ţinu deoparte. In absenţa lui, Catherine nu ştia cum să 
înceapă cel mai bine să-şi pledeze cauza ca să i se îngăduie să 
meargă în Franţa. Dacă toată gospodăria avea să rămână cum era şi 
până acum - numai cu Warwick şi cu băieţii războinici şi cu preceptorii 
- nu vedea cum ar fi putut ea sau Owain să exercite vreun pic de 
influenţă. Abia dacă mai putea răbda privirile încrezătoare ale lui 
Harry aţintite asupra ei atunci când Warwick începea să-l instruiască 
despre aşteptata expediţie în Franţa. Dacă nu-mi trece ceva prin 
minte cât de curând, se surprindea ea zicându-şi, o să mă trezesc c-au 
plecat cu toţii şi m-au lăsat singură aici. 

Filele se întorceau. Dimineţile deveniseră ceţoase, iar aerul era 
cuprins de o nerăbdare muşcătoare. Owain se ţinea deoparte. Părea 
să fie întotdeauna cu inima uşoară zilele astea, îngânând mereu câte 
o melodie ţărănească, dulce-amară, cu glasul lui sonor, încântător de 
bariton. Dar îşi petrecea multă vreme singur în odaia lui, iar ea văzu, 
cu groază crescândă, că el găsise altceva care să-l preocupe. O dată, 
când îl prinse din urmă, ea auzi cuvintele şoptite - „pe cawn i hon” - 
în velşă - şi-l întrebă, cu câtă îndrăzneală reuşi să-şi adune: „Ce 
anume cânţi?” Dar el se mulțumea să ridice din umeri, fără să-i 
dezvăluie nimic. „Vechiul meu prost obicei”, zise el, „mormăi de unul 
singur în velşă”. Nu părea să priceapă nefericirea care o cuprindea, pe 
măsură ce amânarea execuţiei care ea sperase că i-ar fi fost la 
îndemână prin călătoria în Franţa nu se concretiză, iar zilele se 
scurtară. El nu părea să bage de seamă că timpul le aluneca printre 
degete. 

Când, în ajunul sărbătorii Tuturor Sfinţilor, cu o săptămână înainte 
de încoronare, el aşteptă până ce-l instalase pe Harry în odăile ei, 
jucând şah, ca să le ceară pe neaşteptate regelui şi Reginei Mame 
îngăduinţa de a pleca la Southwark pentru a-i duce omagiul său 
cardinalului de Beaufort, Catherine, uluită, amuţi. 

Pur şi simplu? întrebau privirile ei. Simţea un junghi în stomac. 

— Te întorci mâine? îl întrebă Harry. 

Owain clătină din cap, îndulcind lovitura cu un zâmbet. 

— Cred că o să vrea să rămân cu el până după încoronare, îi spuse 


el băiatului cu blândeţe. După asta o să vedem. 

Catherine se mulţumi să încuviinţeze din cap; simţea că se sufocă. 
Acesta era sfârşitul sau măcar începutul sfârşitului, îşi zise ea 
deznădăjduită. Nu-i venea să creadă că el nu-i spusese nimic până ce 
nu-l avusese pe Harry aici ca să-l păzească de alte întrebări. Poate că 
încerca să evite o despărţire dureroasă. N-avea să se mai întoarcă. 

Nu răspunse la ultimul lui gest, când el îşi lăsă blând mâna pe 
umărul ei. Nu-l înţelese atunci când, la ultima ei privire potolită, 
acuzatoare, el răspunse cu un semn din cap, ridicându-şi ochii în sus, 
într-un gest pe care, dacă l-ar fi văzut altcineva, ar fi zis că-i făcea cu 
ochiul. 


DOI 


Însoţitoarea lui Catherine la încoronare fu tot regina Jeanne de 
Navarre - adusă de la conacul ei prăpădit despre care se zicea că 
arsese jumătate de curând fără ca bătrâna doamnă să fi băgat măcar 
de seamă fumul şi ţipetele. Bătrâna regină era întru totul rătăcită de 
data asta, cu părul alb şi bolborosind. Faptul că Humphrey o asocia cu 
ea pentru o ceremonie publică nu mai părea a fi un compliment. 

Nici faptul că Margaret Talbot, contesa de Shrewsbury, fiica 
încruntată a lui Warwick fusese aleasă drept principala doamnă 
însoţitoare pentru amândouă fostele regine nu păru a fi un 
compliment. Lui Catherine i se spusese că lady Shrewsbury avea 
douăzeci şi cinci de ani - o vârstă apropiată de cea a lui Catherine, 
fiind deja mamă a trei copii. Catherine îşi îngăduise să spere că aveau 
să poată măcar să stea de vorbă despre copii şi să-şi găsească 
alinarea în asta. Însă când ajunse în sfârşit la Westminster şi-i spuse 
noapte-bună unui Harry cu ochii cât cepele, nervos (el urma să se 
ducă în apartamentele lui de la Westminster şi să se roage toată 
noaptea alături de arhiepiscopul de Canterbury şi, atât spre uşurarea 
lui Harry cât şi a lui Catherine, şi alături de cardinalul de Beaufort), ea 
se trezi la realitate. Catherine recunoscu de îndată trăsăturile tinerei 
femei care înainta spre ea cu o privire neprietenoasă plecându-i-se 
exact cât trebuia şi nicio fărâmă mai mult - pentru a-i face o 
reverență. Fiica îi semăna leit lui Warwick, având o gură răzbunătoare, 
ochi spălăciţi, buze subţiri şi oase mari. Catherine îşi pierdu orice 
speranţă. Dar poate că tocmai nefericirea cumplită care o umpluse în 
ultimele săptămâni o făcea atât de posacă şi de neiertătoare. Nopțile 
nedormite, pierderea poftei de mâncare, spaimele. 

Nu reuşi să deschidă o conversaţie cu contesa cea ursuză. Dar se 
strădui cât putu, în timp ce ea şi bătrâna regină înaintau, cu pauze, pe 
drumul spre abația Westminster, în rochiile lor asortate roşii, aurii şi 
negre, să nu se lase pradă deznădejdii; să se ţină dreaptă şi să 
zâmbească mulţimii. Şi totuşi nu se putu împiedica să nu audă glasul 
dezamăgit al unei mici haimanale a cărei privire o surprinsese, care 
stătea pe umerii cuiva ca să poată privi printre umerii soldaţilor şi să 
le povestească tovarăşilor lui cine trecea şi dacă merita să înceapă să 
ţopăie ca să prindă câte ceva: 

— Doar reginele bătrâne. Nebuna şi cu mama. Mai aşteptaţi un pic. 

Engleza ei era destul de bună acum ca să-l înţeleagă. 


Clopotele care băteau deasupra capetelor lor răsunau atât de tare 
încât înghiţeau orice sunet ar fi rostit oamenii; făceau ca buzele lor 
agitate să pară tăcute. Aerul din biserică era dens şi sumbru, încărcat 
de tămâie şi de mii de lumânări de ceară ce răspândeau valuri de 


lumină, şi parfumurile scumpe, rare ale trupurilor celor mari şi 
putoarea poporului de rând. In blănurile ei, în îmbulzeala permanentă 
a nobilimii aşezate pe estradă şi între cor şi altarul principal, lui 
Catherine îi era cumplit de cald. 

Când se deschiseră porţile cele mari, lăsând să intre lumina 
tulbure, cenuşie a dimineţii dansând nesigură printre fulgii de zăpadă, 
iar o pală de vânt făcu să se înfioare flacăra lumânărilor, ea se aplecă 
înainte, recunoscătoare, bucuroasă de un pic de răcoare. 

O clipă mai târziu, reuşi să distingă mica siluetă din cadrul 
îndepărtat al porţilor, îngrămădită lângă silueta osoasă a lui Warwick, 
clipind des la vederea mulţimii adunate în biserică. Harry. Năucit. Cu 
ochii mari, cu chipul mirat de copil, cu mâinile înfipte în pelerina lui 
stacojie. 

Inima ei tresări în timp ce buzele-i alcătuiau o rugăciune, cerând ca 
el să-şi ducă la îndeplinire însărcinarea cu demnitatea care se aştepta 
de la el. Clopotele îşi schimbară ritmul, făcând să răsune o melodie 
triumfală. Dar urechile lui Catherine erau pline de sunetele din 
amintirea ei, de gemetele şi urletele de nelinişte, informe de care se 
temea atât de mult; ca nişte duhuri rele, îşi zise ea, scuturând capul 
ca într-o încercare de a le alunga. Marea ei spaimă era că lui Harry 
avea să i se facă frică şi că avea să înceapă să scoată urletele acelea 
şi să se arate nebun - aici, în faţa poporului lui. Işi împreună mâinile şi 
mai strâns, murmurând. 

| se păru o veşnicie până ce Harry începu să înainteze. Când se 
porni, punând cu grijă un picior înaintea celuilalt, ca să nu se 
împiedice în vastele falduri ale catifelelor mărginite cu blană; când se 
aşeză în sfârşit pe tronul lui din mijlocul estradei, privind solemn în jur 
la supuşii lui, în vreme ce începeau să răsune cântările de o frumuseţe 
nepământească, ea simţi cum inima începea să-i tresalte de parcă 
până acum alergase mâncând pământul, iar tâmplele i se umeziră. 

Dar Harry era magnific. Ascultă proclamația arhiepiscopului. Păşi cu 
mare demnitate spre altar şi se prosternă cu faţa în jos pe podeaua de 
marmură, aşa cum făcuse la repetiţii, fără să se mişte în timp ce 
episcopii citiră exorcismele şi intonară imnurile şi îl dezbrăcară de 
mantie şi de celelalte, până ce nu-l mai lăsară decât în cămaşa lui 
albă simplă şi îl ridicară şi-l îmbrăcară din nou în veşmintele 
strălucitoare ale regelui Angliei, până când fiecare părticică a lui lucea 
şi scânteia la lumina lumânărilor. Nici nu clipi când îi fu aşezată pe 
cap coroana Sfântului Edward, cu episcopii înghesuindu-l din toate 
părţile, sprijinind podoaba grea cu palmele lor, asudând în încercarea 
de a face ca plutirea ei să pară uşoară în timp ce-l conduseră înapoi la 
jilţul lui. 

Abia după ce Henric se aşeză la loc, cu episcopii încă agitându-se în 
jurul şi în spatele lui ca albinele în jurul ulciorului cu miere şi după ce 


începu isonul grav al liturghiei, Catherine îndrăzni să răsufle mai uşor 
şi să privească în jur. Dintre toate capetele aplecate înainte, dintre 
toate privirile flămânde aţintite asupra băieţelului înveşmântat în aur 
şi rubine şi în hermină şi care acum înainta ca să îngenuncheze 
înaintea altarului, ea văzu doar unul. 

Owain stătea alături de cardinal; nu mai purta pelerina şi rasa lui 
neagră; un smoc de păr negru îi creştea la loc pe cap, vizibil sub o 
pălărie mare de catifea albastră, cu boruri drepte. Işi zise că reuşise 
să vadă nişte umeri verzi. Purta iarăşi haine obişnuite. Arăta din nou 
mai degrabă ca un nobil decât ca un slujitor al Domnului. Ea era prea 
ameţită de parfumuri şi mirosuri şi căldură şi de temerile ei pentru 
Harry şi de splendoarea faptului că-şi vedea fiul uns rege cu un 
asemenea fast ca să reuşească să priceapă rostul cu totul 
neaşteptatei schimbări de identitate a lui Owain. Făcu doar ochii mari. 

Poate că el îi zări capul îndreptat într-o direcţie greşită; îi simţi 
privirile aţintite asupra lui. În orice caz, îşi lăsă privirile să-i alunece 
spre ea; o privi în ochi pentru o clipă, impasibil. Apoi îi făcu un uşor 
semn din cap, în semn de recunoaştere şi - în chip şi mai inexplicabil - 
întoarse spre ea dintr-o dată un rânjet neastâmpărat. 

Clopotele răsunară iarăşi, într-o izbucnire triumfală. Porţile se 
deschiseră cu un geamăt, lăsând să intre dansând alţi fulgi de zăpadă 
şi încă nişte lumină cenuşie şi alte ovaţii ale mulțimilor adunate afară. 
Harry începu să se îndrepte cu grijă înapoi spre lumina zilei, cu 
episcopii de Durham şi Bath şi Wells, câte unul de fiecare parte, încă 
dansând ridicol pe lângă el, susţinând greutatea coroanei cu degetele 
lui durdulii şi cu Warwick care venea din urmă, ţinând trena aurită a 
copilului. 

Catherine întâlni privirile fiului ei pe când îl urmărea trecând. El îi 
schiţă doar o urmă de zâmbet. Părea uimit că reuşise să ducă totul la 
capăt. În acelaşi timp părea sleit de puteri. Măcar lui îi va fi îngăduit 
să mănânce singur în odăile lui, îşi zise ea, uşurată pentru el. Chiar şi 
ducele Humphrey îşi dăduse seama că ar fi fost prea mult pentru el să 
ia parte şi la banchet. La urma urmei, avea doar şapte ani. 

Pe când ceilalţi nobili de pe estradă începură şi ei să se mişte, 
pregătindu-se să-şi ia locurile în urma lui Harry în cadrul procesiunii 
care-i ducea către banchetul de la Westminster Hall, Catherine privi în 
jur, căutându-l pe Owain, cu noile, ciudatele lui veşminte. Dar Owain 
nu era de găsit. 


Nu se mai găsise printre membrii Consiliului de atâta vreme. Ei 
înaintau plini de importanţă în pelerinele lor îmblănite, şuşotind între 
ei. Catherine rămase tăcută şi cu urechile ciulite în timp ce înainta 
spre locul ei, ţinând-o cu grijă alături de ea pe regina Jeanne. 
Banchetul care urma avea să fie prima şi poate ultima ei şansă de a 


câştiga vreun sprijin pentru ideea că ar trebui să meargă şi ea în 
Franţa cu Harry. Trebuia să fie atentă. Nu putea decât s-o ajute dacă 
afla despre ce vorbeau între ei aceşti bărbaţi atât de apropiaţi de 
putere. 

— Cardinalul de Beaufort ar trebui să-şi păzească spatele, auzi ea 
din spate, pe când înainta, clipind des, spre lumina zilei. 

Un glas de om care ştia ce spune. Un chicot precaut de râs îi 
răspunsese. Işi fixă atenţia asupra acestei discuţii. 

— Nu poate să vină aşa, pur şi simplu şi să nu se-aştepte la nişte 
consecinţe. 

Alt chicotit. 

— E limpede că ducele Humphrey n-o să-l rabde prea mult. 

Catherine continuă să înainteze, înclinând din cap când în stânga, 
când în dreapta spre mulţime, zâmbind... trăgând cu urechea. Aşadar 
cearta dintre Humphrey şi Beaufort era la fel de aprinsă ca 
întotdeauna. 

Humphrey se deşteptase, auzi ea: acum că regele fusese încoronat 
şi, în principiu, era gata să guverneze singur, leafa pe care Humphrey 
o primea de la Consiliu fusese redusă la jumătate. Aşa că el dorea să- 
şi împărtăşească suferinţa şi cu altcineva. Voia să-i ia unchiului lui 
cardinalul acea dioceză prosperă pe care Beaufort reuşise s-o 
păstreze chiar şi atunci când fusese plecat peste graniţă: jumătate din 
venitul /ui. Humphrey îi tot spusese Consiliului că nici cardinalul nu 
mai putea fi cardinal şi episcop de Winchester în acelaşi timp. Plănuia 
să-i ia cu totul locul lui Beaufort la următoarea întrunire a Consiliului, 
însă acum acesta se întorsese şi-avea să se bată pentru el; şi nimeni 
dintre şuşotitori nu ştia cum avea să se sfârşească totul. 

— Desigur, asta e doar pentru urechile voastre, auzi ea, iar vorbele 
fură urmate de un murmur rapid de încuviinţare. Dar ducele 
Humphrey m-a întrebat în dimineaţa asta, strict confidenţial, dacă n- 
aş fi de acord să votez ca să-l excludă cu totul pe cardinal din 
Consiliu. 

Urmă un zgomot de recunoaştere. Un al doilea glas murmură, pe 
acelaşi ton ştiutor: 

— Ah... şi pe tine... 

Primul glas continuă, pe sub vuietul crescând al mulţimii. 

— Desigur, după mine... grăbit... lipsă de respect faţă de Papă. 

Zgomote. 

— Dar ăsta e Humphrey... când s-a gândit vreodată... precauţie? 
Singurul lucru sigur... următoarea întrunire a consiliului... explozivă. 

Glasurile erau prea scăzute ca să le mai audă. Mulțimea ovaţiona în 
timp ce ea înaintă înăuntrul şirului de soldaţi de la porţile de la 
Westminster Hall. Aici regina Jeanne zâmbi, o sărută pe ea şi pe un 
soldat care o privi năuc şi spuse, strălucind de bucurie: 


— Foarte obosită; nu mi-e foame. Cred c-o să mă duc sus să mă 
culc. 

Şi porni în pas de dans pe scări, singură, spre odăile ei, purtând 
încă pelerina, făcându-i cu mâna lui Catherine. Uşurată, Catherine 
hotărî că n-avea niciun rost să o împiedice pe bătrâna doamnă să 
plece. Scoţându-şi pelerina şi dându-i-o unui slujitor, ea înaintă spre 
masa mare, gândindu-se la ceea ce auzise. Erau veşti descurajante. 
Dacă ducele Humphrey şi cardinalul de Beaufort aveau de gând să se 
ocupe numai cu certurile dintre ei, cum va putea face pe cineva să ia 
în seamă speranţele ei de a pleca în Franţa? 


O aşezaseră la noul ei loc, mai departe de capul mesei, indicând 
astfel scăderea rangului ei. Se găsea între doi episcopi pe care nu-i 
cunoştea. Ei îi făcură o plecăciune foarte formală, vădit nesiguri dacă 
era sau nu în avantajul lor să fie văzuţi vorbind cu ea, apoi îşi ocupară 
timpul stând de vorbă cu vecinii lor din celelalte părţi. 

Ducele Humphrey şi cardinalul îşi împărțeau locul de cinste din 
capul mesei. Ea îl zări o clipă pe Owain atunci când închinară primul 
pahar. îi turna vin cardinalului. Dar apoi el se retrase în umbră şi 
dispăru. Mult mai târziu, când fu adus felul al treilea - peltele 
tremurătoare şi tarte cu cremă şi plăcinte în formă de păuni şi 
piramide de fructe târzii, ea îl zări ridicându-se de la un loc aflat mult 
mai jos la masă, pe partea opusă ei. Abia dacă se atinsese de farfurie. 
Nu părea că ar fi mâncat ceva. Vecinii lui nu-l văzură plecând. 
Înseamnă că nici nu stătuse de vorbă cu ei. Nu-i făcu semn din cap. ÎI 
urmărea pe cardinal. 

Ea îl văzu pornind spre capul mesei şi şoptindu-i ceva la ureche 
cardinalului. Cardinalul îşi îngustă ochii inteligenţi, alungiţi, ca amuzat 
de ceva şi părând totodată pe jumătate adormit, apoi dădu din cap. 
Dar ea nu apucă să-şi dea seama despre ce ar fi putut fi vorba, căci, 
în acel moment, după ce-i aruncă o privire piezişă, plină de iritare 
unchiului lui, ducele Humphrey bătu cu paharul în masă ca să ceară 
atenţia mesenilor, se ridică în picioare şi strigă: 

— Să închinăm pentru apropiata încoronare a Maiestăţii Sale regele 
Franţei în Franţa! Fie ca ea să fie încununată de tot atâta succes ca şi 
aceasta pe care am celebrat-o acum în Anglia! 

Strigăte aprobatoare se făcură auzite din toate părţile, iar pocalele 
tuturor se ridicară iarăşi spre gurile însetate. Nobilii mâncau şi beau 
de două ceasuri şi mai bine. Pe jiletcile lor şi pe mânecile largi aveau 
urme întunecate de grăsime; obrajii le erau înroşiţi şi pătaţi; limbile se 
dezlegau. Catherine nu băuse: doar urmărise şi ascultase. Aşteptase 
acest moment, neştiind dacă avea să vină. Se aplecă înainte, 
încordată toată ca un arc. 

Humphrey se aşeză la loc. Obrajii lui erau de un roşu pal. Se 


întoarse spre unchiul lui. Pe un ton pe jumătate războinic, pe jumătate 
vesel, zise: 

— Unchiule. Cu toată experienţa vremii petrecute peste mări, fără 
îndoială că dumneata eşti cel care ar trebui să aibă cinstea de a-l 
însoţi la Paris pe Maiestatea Sa. 

Humphrey privi în jur spre lorzii aşezaţi de amândouă părţile lui, 
căutând parcă încuviințarea lor. Glasul lui nu fusese destul de 
răsunător - nu chiar - cât să se audă până în fundul sălii. Însă vreo 
doisprezece oameni sau şi mai mulţi, între care şi Catherine, putură 
auzi această discuţie nu tocmai particulară, însă dacă Humphrey se 
aştepta la un murmur de încuviinţare, fu dezamăgit. Primi drept 
răspuns doar priviri aruncate în jos şi îmbujorări stânjenite. 

Beaufort nu păru câtuşi de puţin iritat. li întoarse doar un uşor 
zâmbet leneş, cu pleoapele atât de adânc plecate peste ochii lui vii, 
şireţi că arăta ca un şarpe întins la lumina lumânării, şi răspunse: 

— Nepoate dragă... abia am ajuns acasă. 

Ducele Humphrey n-avea de gând să-l lase să scape aşa de uşor. 
Făcu semn ca pocalul cardinalului să fie umplut din nou. Tăcut, Owain 
înaintă şi-i turnă vin. Apoi ducele se întoarse la atac. 

— Şi totuşi, unchiule dragă, hârâi el, dumneata eşti omul datoriei, 
nu-i aşa? 

— O, da, zise cardinalul neglijent, ridicând cupa şi trăgând în piept, 
apreciativ, mireasma vinului. 

— Ai fi întotdeauna gata să-ţi faci datoria faţă de regele dumitale, 
nu-i aşa? 

— O, desigur, continuă cardinalul, părând acum să-şi examineze 
rubinul mare care-i strălucea la mâna stângă. Fără îndoială. 

— Şi, încheie triumfător ducele Humphrey, eşti de acord că eşti 
omul cel mai potrivit pentru asta? 

Cardinalul lăsă încet pocalul din mână. Şi mai alene, îşi încreţi 
chipul a părere de rău. Işi deschise braţele. Işi depărtă mâinile, cu 
palmele ridicate în sus; clătină din cap. 

Spuse: 

— Mi-am dorit atât de mult să reiau din nou frâiele în mâini la 
Winchester... să-mi pun casa în ordine. 

Faptul că menţionase Winchester îl înfurie vădit pe ducele 
Humphrey. 

— Desigur, această problemă va fi discutată în Consiliu, zise el cu 
asprime. 

— „Şi să-mi susţin candidatul pentru dioceza de Carlisle... şi locul 
din Consiliu... continuă cardinalul neabătut, iar pleoapele lui se 
plecară încă şi mai mult, iar el se aşeză cu coatele pe masă, îşi lipi 
mâinile, cu degetele lui lungi ridicate în sus, în faţă şi zâmbi. 
Marmaduke Lumley. 


A 
| 


— Şi ăsta e un lucru pe care-l va hotărî Consiliul, se răsti ducele 
Humphrey, încă şi mai brutal. 

— „Şi, desigur, să mă alătur discuţiilor privind legăturile între 
Anglia şi Papă... adăugă cardinalul, cu o politeţe încă şi mai rafinată. 

Rubinul îi scânteia. 

— Nici nu se pune problema. Nu se poate. Acolo discutăm între 
englezi. lar tu eşti în slujba Papei, se repezi Humphrey, pierzându-şi 
vizibil răbdarea faţă de şireata lui rudă. 

Cardinalul îşi plecă capul. Nu în semn de supunere, pricepu 
Catherine. Abia dacă mai putea respira. Cardinalul îşi întărâta nepotul 
cu bună ştiinţă. Pe buzele lui juca un surâs amuzat, în timp ce el se 
pierdu iarăşi în contemplarea scânteierilor rubinului lui. 

După o pauză chinuitor de lungă, timp în care conversațiile de-a 
lungul întregii mese amuţiră până-ntr-atât încât singurul sunet care se 
mai auzea în încăpere era cel făcut de un câine care clefăia viguros la 
un os, undeva într-un colţ, cardinalul continuă, cu acelaşi glas plin de 
blândă înţelepciune: 

— Să-ţi spun drept, nepoate dragă, nici nu sunt atât de sigur că e 
cazul să ne punem problema care ar fi bărbatul cel mai potrivit pentru 
a-l însoţi pe rege în Franţa... 

Glasul lui se stinse. El ridică o sprânceană, ca şi cum l-ar fi invitat 
pe ducele Humphrey să vadă încotro îl purta gândul şi să fie de acord 
cu el. Nedumerit ca un urs mătăhălos, furios, păcălit de câini, ducele 
Humphrey se poticni, holbându-se la el cu ochii lui bulbucaţi, 
străbătuţi de vinişoare roşii. El lătră: 

— Adică? 

— ...Omul cel mai potrivit pentru asta nefiind, desigur, un bărbat, ci 
o femeie... continuă cardinalul şi, spre uluirea lui Catherine, îşi 
întoarse pentru prima dată privirile spre ea şi-i făcu o plecăciune, ca şi 
cum ar fi prezentat-o unor străini. Regina Mamă. 

Lui Catherine i se urcă sângele la cap. Pe sub bubuitul tâmplelor, ea 
auzi un murmur înaintând în susul şi în josul mesei. 

— Ce, ea? aproape că urlă ducele Humphrey. N 

Catherine auzi un chicotit de undeva din apropiere. Işi plecă ochii în 
jos. 

— Ce-are ea de-a face cu asta? 

— Păi, totul, băiete dragă, totul, toarse cardinalul. E crucială în 
toată treaba asta, nu crezi? Ea e simbolul viu al Tratatului de la Troyes 
- legătura vitală care-l leagă pe fostul rege al Franţei - tatăl ei - de 
următorul - fiul ei. Nimic nu poate fi mai important decât nevoia ca 
poporul Parisului s-o vadă la încoronarea fiului ei din Paris. De fapt, 
prezenţa ei ar fi cam singurul lucru care i-ar putea convinge să 
îmbrăţişeze noua ordine pe care am luptat din greu s-o întemeiem. 

Catherine nu îndrăzni să privească în sus. Nu îndrăzni să-i arate 


recunoştinţa zugrăvită în ochii ei; speranţa care-i încolţise dintr-o dată 
în ei. Dar ea putea auzi zgomotele crescând; strigăte de „ura! ura!” 
dintr-o parte şi bătăi aprobatoare în masă de cealaltă parte. 

— Asta o fi cum o fi, răsună glasul ducelui Humphrey printre bătăile 
inimii ei; brutal; nesigur pe el. Dar e o femeie. Doar nu sugerezi ca o 
femeie să preia conducerea armatei care va porni spre Franţa, nu-i 
aşa? 

Glasul îi redevenea din ce în ce mai puternic. Hohoti, cu un râs de 
om beat, privind în jur, căutând aliaţi care să priceapă absurditatea 
gândului: 

— Ca loana d'Arc? 

Printre chicotelile nervoase care îi urmară acestei replici, cardinalul 
răspunse, scuturându-se ca de un scurt fior: 

— Dar, nepoate dragă, doar nu vrei să sugerezi nici că eu ar trebui 
să mă pun în fruntea unei armate... şi să-i strunesc pe generali... şi... 
- se opri, cu o privire dezgustată - să mă ocup de provizii. 

Clătină din cap. 

— Eu sunt un om al Bisericii, nu un soldat. Nu-mi pot închipui vreun 
alt lucru la care să mă pricep mai puţin. 

Pat. 

Catherine îşi încleştă degetele pe sub masă. Undeva departe, 
cineva prinse câinele zgomotos şi îl târî afară din sală, urlând după 
osul pierdut, ghearele lui zgâriind oropsite dalele de piatră. 

Nu se putu stăpâni. Chicoti. Ducele Humphrey se holba furios în jos 
la pumnii lui încleştaţi ca doi bulgări cărnoşi, răsuflând din greu. 
Cardinalul de Beaufort privea încă de-a lungul mesei pe deasupra 
degetelor lui împreunate, cu acelaşi surâs de nepătruns. 

Nu se aştepta ca vreunul din ei să ia în seamă privirea ei precaută, 
dar dintr-o dată cardinalul o privi drept în ochi şi, pentru o clipă, îşi 
ridică sprâncenele şi genele umbrite într-un semnal rapid, tainic, 
uluitor. Ochii îi luceau de o ironie sălbatică. Face asta pentru mine, îşi 
zise ea. Apoi: Ştie că va câştiga. 

— Şi totuşi, zise cardinalul peste tăcerea care se lăsase, iar 
uşurarea tuturor la răsunetul glasului lui se făcu auzită printr-un oftat 
ce răsună în întreaga sală, dacă trebuie, trebuie. 

Işi plecă vârfurile degetelor, împreunându-şi mâinile. 

— Dacă va fi nevoie să-l însoțesc pe rege - şi pe regina mamă - în 
Franţa, continuă el, foarte apăsat, astfel încât să nu existe nicio 
îndoială asupra faptului că-şi stabilea termenii cât se putea de pe faţă 
- voi avea nevoie de anumite asigurări. 

Ducele Humphrey se apleca acum înainte, cu pumnii preschimbaţi 
în nişte cârlige de carne înfipte în tăblia mesei, ascultând atent oferta. 
Ştia regulile negocierii la fel de bine ca şi unchiul lui. Incuviinţă din 
cap. 


Catherine, care-şi ţinuse răsuflarea, lăsă să-i scape un oftat. 
Semnul acela din cap trebuie că însemna că ducele Humphrey era de 
acord ca ea să meargă. Ştiu sigur că asta însemnase atunci când, în 
clipa următoare, episcopii aflaţi de-o parte şi de alta a ei se întoarseră 
dintr-o dată spre ea, amintindu-şi amândoi în acelaşi timp de 
existenţa ei şi când amândoi începură s-o bată pe umeri, astfel încât 
ea nu ştiu către cine să se întoarcă mai întâi. Amândoi îi adresau 
felicitări tăcute, scuturând linguşitor din sprâncene şi rânjind de parcă 
pledaseră ei înşişi în favoarea plecării ei, de parcă le datora lor 
această victorie. 

Stăpânindu-şi un zâmbet, ea le făcu câte un semn politicos din cap 
şi se întoarse iarăşi spre capul mesei. 

— Mai întâi de toate, fără certuri între generali, spunea cardinalul. 
Nicio neplăcere pe care să trebuiască s-o rezolv. 

Ducele Humphrey încuviinţă energic. Asta era destul de uşor de 
promis. Warwick avea să fie acolo ca să se ocupe de armată, la urma 
urmei. 

— Mai departe. Niciun alt candidat în afară de Marmaduke Lumley 
nu va fi propus pentru dioceza de Carlisle... şi pentru Consiliu, adăugă 
cardinalul. 

Ducele Humphrey trase adânc aer în piept, apoi încuviinţă iarăşi. 

— Şi, desigur, nicio schimbare în ceea ce priveşte dioceza de 
Winchester - dioceza mea - cât sunt plecat, sfârşi cardinalul. 

Ducele Humphrey îl privi fioros. 

Cardinalul ridică din sprâncene; aşteptă. Dar era limpede că ducele 
Humphrey îşi dorea atât de tare ca unchiul lui să plece din ţară încât 
ar fi fost de acord cu aproape orice ca să-l facă să plece. Cam 
împotriva voinţei lui, el încuviinţă şi a treia oară. 

— Dar nu poţi să vii la discuţiile despre relaţiile între Anglia şi Papă, 
spuse ducele Humphrey iute, fioros, ca nu cumva cardinalul să apuce 
să-i ceară şi asta. Trebuia să-şi păstreze cumva măcar o urmă de 
mândrie. 

Zâmbetul cardinalului se lăţi. Afacerea era încheiată. Acum îşi 
putea îngădui o concesie. 

— Foarte bine, primi el afabil. 

Catherine văzu că nu-i păsa. 

Simţind o durere plăcută în umeri atunci când îi lăsă să se destindă 
- probabil că fusese încordată ca un arc pe tot parcursul discuţiei -, ea 
privi cum restul mesenilor îşi reîncepeau conversaţia. 

— Aşadar, spre Franţa cu Maiestatea Sa, îi ciripea în ureche unul 
din episcopii de lângă ea, făcându-i părinteşte cu ochiul. 

Ducele Humphrey îşi dădea pe gât vinul, ştergându-se la gură cu 
mâneca; părând uşurat; aplecându-se în spate ca să-i spună ceva 
contelui de Warwick, care stătea cu două locuri mai jos. Cardinalul 


făcea semn să i se mai toarne vin. Catherine îi răspunse episcopului 
cu toată atenţia politicoasă de care fu în stare, însă, cu un colţ al 
ochilor, îl urmărea pe cardinal; îl urmărea şi pe Owain, atât de 
schimbat în hainele lui de curte, înaintând, apoi ascultându-l pe 
cardinalul care îi şoptea altceva la ureche cu unul din acele zâmbete 
şirete, ştiutoare. Owain se îndreptă de spate. Şi el, şi cardinalul priviră 
în josul mesei, drept spre Catherine, căutându-i privirea. Râdeau 
amândoi. 


— Ar fi trebuit să vă spun mai devreme că asta plănuiam să fac, îi 
zise ducele Humphrey, însoţind-o afară, dar asigurându-se că braţul 
lui ţeapăn, rigid abia-l atingea pe al ei. Evident că trebuie să fiţi acolo. 
In Franţa. Nu e confortabil; dar datoria e datorie. Un simbol viu; şi-aşa 
mai departe. 

Ea îşi plecă privirea. 

— Plecarea în aprilie, continuă el. 

Privirea lui era aţintită înainte. 

— Sezon de campanie. Mare mai liniştită. Aşa că n-ar avea rost 
schimbări în anturaj. O să le păstrăm aşa peste iarnă. 

Ea îi mai făcu o plecăciune. 

— Warwick o să conducă armata care va merge cu voi, zise el. Să-i 
strunească. 

Brutal, adăugă: 

— Dar se va ocupa mai departe şi de băiat. 

— Desigur, murmură ea, în ciuda faptului vădit că lucrul era 
imposibil, şi îşi lăsă iarăşi capul în jos. 

Nu voia ca Humphrey să-i vadă zâmbetul. 


înconjurată de înghesuiala celorlalţi care se îmbrăcau şi ei la loc, 
pierdută în gânduri încântătoare, se lăsă înfăşurată în pelerina ei. 
Avea să-l trezească pe Harry de îndată ce va ajunge în odăile ei; o să-i 
spună totul. 

— Eşti fericită acum? îi şopti la ureche un glas adânc, cunoscut. 

Ea se răsuci pe loc. Owain râdea spre ea, în jos. 

— Mulţumesc, şopti ea, privind la rându-i în ochii lui de culoarea 
cerului. 

Şi nu i-o spunea doar pentru că o ajutase să-şi încheie pelerina. 
Pricepuse că toate astea i le datora lui. 

Dar el se mulţumi să ridice din umeri, modest. Nu recunoştea 
nimic: se mulțumea să zâmbească. 

Mai rămaseră aşa încă o clipă. 

— Nu mai porţi rasa, spuse ea în cele din urmă, stânjenită de 
această clipă de intimitate în mijlocul vânzolelii mulţimii agitate. 

Şi totuşi tristă, atât de tristă; chiar şi cu el acolo. Nu ştia ce se 


petrecuse cu Owain, dar putea pricepe că totul se schimbase. Timpul 
pe care îl petrecuse alături de ea luase sfârşit. El se preschimbase în 
altcineva; nici nu simţise nevoia să-i explice în cine sau de ce. 

Dar el avea încă acea privire detaşată când se întoarse spre ea, 
surâzând. Ridică iarăşi din umeri, părând un pic încurcat. 

— Ahh... ei bine, cardinalul m-a silit, zise el cu înţeles. 

Imitând corect glasul afabil de om de lume, uşor batjocoritor al 
cardinalului, el cită: 

— „Băiete dragă - e absurd să porţi un veşmânt monahal pe care n- 
ai niciun drept să-l porţi. Câţi ani sunt de când te tot îmbraci aşa, 
făcându-l lui Dumnezeu o făgăduinţă pe care nu eşti deloc mai 
aproape de-a o împlini? Sfatul meu este: nu-L ispiti pe Atotputernicul 
fără rost; las-o deoparte până ce vei fi ajuns într-adevăr în mănăstire”. 

Ea râse împreună cu el, cu glas scăzut, lăsându-se ademenită de 
familiaritatea vocii lui să se încreadă iarăşi în el. Nu suna ca şi cum s- 
ar fi schimbat, ca şi cum ar fi părăsit-o. Dar în zâmbetul ei se mai 
păstra o îndoială. 

— Dar plecăm în aprilie, spuse ea. 

II văzu pricepându-i gândul: mai erau doar câteva luni până atunci; 
de ce să cheltui o avere pe haine lumeşti dacă până în primăvară o să 
te întorci la rasa ta. 

El nu se lăsă descurajat. Câtuşi de puţin. Se mulţumi să-i răspundă 
cu un alt rânjet: cu zâmbetul lipsit de griji pe care îşi amintea că-l 
avusese demult; pe care şi-l pierduse demult. 

— Ah, zise el neglijent, nu ştii nici asta, nu-i aşa? Cardinalul îmi 
amână plecarea la mănăstire pentru mai multă vreme decât ne-am fi 
aşteptat noi. Vrea să-l însoțesc în Franţa, ca secretar al lui, până după 
încoronarea de la Paris. Plănuieşte să-ţi ceară îngăduinţa să mă ia; n- 
ar fi trebuit să-ţi spun asta înainte să te întrebe el. Dacă-i spui da, n-o 
să mai fiu chiar în casa ta - dar în aprilie o să fiu împreună cu tine pe 
corabia către Franţa. 


PARTEA A VIII-A 
Despre norocul cel 
schimbător 


UNU 


Soarele strălucea prin verdeaţa proaspătă. Peste tropotul potolit al 
copitelor se auzea murmurul unor glasuri. Ea putea vedea zidurile 
oraşului Southampton, acoperişurile din spatele lor şi dincolo de ele, 
pe mare, o scânteiere de bucurie. 

— Simt sarea în adierea vântului, spunea Harry lângă ea. 

Catherine îşi încordă privirile în zare, întrebându-se dacă pe o 
vreme atât de senină nu cumva ar fi putut zări deja Franţa. 


Grupul lor era destul de mare: lordul Tiptoft, maestrul de ceremonii, 
lordul Bourgchier, şambelanul, lordul Cromwel şi, silindu-l pe Harry să 
se ţină drept pe poneiul lui bălţat ori de câte ori îşi lăsa umerii în jos, 
contele de Warwick. Cei patru cavaleri ai lui Harry, scutierii lor şi 
restul prietenilor şi rudelor familiei de Beauchamp care alcătuiau cea 
mai mare parte a suitei regelui. Lui Harry nu i se mai îngăduise să le 
ia înapoi pe femeile care-l slujiseră, însă Thomas Asteley, blândul soţ 
al fostei lui doici se afla şi el în suită. Era acolo şi maestrul Somerset, 
zdruncinat incomod undeva în spate, cu puţin înaintea slujitorilor mai 
mărunți. 

Mult mai mulţi bărbaţi îi aşteptau lângă stăvilar şi în jurul podului 
mobil de pe cheiurile oraşului: o mulţime de câteva sute de soldaţi 
înşiraţi până înăuntrul porţilor, până la magaziile cu lână, 
înghiontindu-se şi glumind unii cu alţii, privind în sus la norii 
strălucitori care străbăteau în grabă cerul: conți, duci, episcopi şi 
Owain. Erau cu toţii în preajma cardinalului de Beaufort, în veşmintele 
lui stacojii, urmărindu-l cum stătea de vorbă cu un bărbat îndesat, cu 
priviri îngrijorate, în magnifice veşminte îmblănite, de negustor, care 
trăgea mereu în sus de mânecile lui lungi, de parcă tânjea să se 
apuce de o treabă mai practică decât aceea de a distra toată ceata 
aceea de nobili. 

Owain era neobişnuit de greoi în pieptarul lui vătuit şi catifelele lui 
întunecate şi stătea ceva mai departe de centrul mulţimii, la 
adăpostul unei case mari, negustoreşti lipite de zidul oraşului, 
împreună cu un cârd de femei care se adăposteau de vânt în spatele 
lui. Se lăsă învăluită, în ascuns, de sentimentul discret de acasă pe 
care i-l dădea prezenţa lui. Trecuseră şase luni. Apoi ea privi spre 
femeia cea mai apropiată de el. O cunoştea. Era doamna Butler, cu 
părul ei sur care-i ieşea de sub coafa-i fluturândă şi lăsând să i se 
vadă dungile fine de sub ochi atunci când îşi înălţă chipul în bătaia 
vântului. 

— Doamna Butler! Ţipă Harry încântat. Vine cu noi în Franţa! 

— $şş, murmură Catherine, aplecându-se spre el şi punând o mână 


pe genunchiul copilului ca să-l facă să tacă, întrebându-se în acelaşi 
timp, recunoscătoare, cum reuşise Owain să facă chiar şi această 
minune, anume s-o aducă pe slujnica preferată a băiatului (şi a ei) în 
acest grup de călători. Chiar în clipa în care încerca să-l potolească pe 
fiul ei, ea îşi dădu seama că astăzi nu mai avea importanţă dacă Harry 
striga sau se agita de colo-colo ca un copil. După un scurt salut 
adresat cardinalului şi bărbatului cu priviri  neliniştite din 
Southampton, contele de Warwick pornise călare ca să se prezinte 
oamenilor lui. Uitase de cel care-i fusese dat în grijă. Totul avea să fie 
bine. 


Tot ce avea legătură cu această călătorie părea să se afle sub o 
stea norocoasă, îşi zise Catherine mulţumită. Şi nu se gândea doar la 
ciudata fericire a călătorilor, ştiind că pornea pe mare împreună cu 
Owain, cu gândul la lunile sau poate chiar anii care aveau să treacă 
până ce aveau să fie nevoiţi să se întoarcă la adevărata lor viaţă 
viitoare. Aveau atâtea lucruri de care să se bucure. 

Humphrey se purtase cu neglijenţa lui obişnuită: atribuind sarcini 
fără să se gândească ce anume presupuneau ele. Lăsase prea multe 
în seama lui Warwick. Un singur om nu putea şi să conducă armata 
engleză care pornea spre Franţa şi în acelaşi timp să se îngrijească 
îndeaproape şi de Harry. Astfel încât Catherine îşi zise că, atâta vreme 
cât aveau să rămână peste hotare, ea avea să-şi petreacă cea mai 
mare parte a timpului împreună cu fiul ei. 

lar Owain părea să-şi fi folosit vremea petrecută în noua lui slujbă 
de secretar al cardinalului ca să-i aducă înapoi pe slujitorii preferaţi ai 
lui Harry - cei pe care Warwick îi alungase. Cum reuşise asta? Harry 
avea să fie atât de fericit s-o aibă iarăşi în preajmă pe doamna Butler. 

In sfârşit, întoarcerea cardinalului însemna că avea să găsească pe 
cineva căruia Catherine ar fi fost în stare să-i mărturisească temerile 
ei cu privire la încoronarea franceză pe care o plănuiau. Vorbiseră 
îndelung despre asta în urmă cu câteva săptămâni, când cardinalul 
venise în vizită la Windsor. Cardinalul încuviinţase din cap şi îşi 
îngustase ochii, gânditor, câtuşi de puţin jignit de şovăielnica ei 
sugestie că ducele John ar fi putut să nu reuşească să organizeze o 
ceremonie care să-i mulţumească pe francezi. 

— Vă rog, îi zisese ea, uşurată să-i vadă privirea înţelegătoare, felul 
în care el îi sorbea cuvintele, trebuie să-l convingeţi pe ducele John că 
trebuie s-o facă cum se cuvine - sau deloc. Trebuie să găsească 
formulele potrivite pentru ceremonie; să se asigure că vor exista şi 
coroanele, şi săbiile, şi veşmintele potrivite; să pregătească şi 
catedrala de la Reims şi drumul regal spre Saint-Denis şi Paris. Dacă 
nu-s făcute cum trebuie, n-are niciun rost. Pentru noi... pentru 
francezi, lucrurile astea sunt sfinte, cu adevărat sfinte. 


Ea îşi dăduse seama că se apleca înainte, dând din cap, cu gesturi 
largi, disperată să-l convingă de cât de important era acest lucru. 

— Oamenii vor crede că Harry este adevăratul rege al Franţei 
numai dacă-l vor vedea încoronat într-un fel mai autentic decât 
Charles. Altminteri vor exista îndoieli... îndoieli primejdioase... care o 
să se înstăpânească pentru totdeauna... şi cu toţii vor ști că n-a fost 
bine. Nu cred că ducele John înţelege... pentru că el e englez. 

Şovăise când auzise aceste cuvinte grăbite ieşindu-i poticnite de pe 
buze. Dar cardinalul o privise cu un zâmbet şiret. Ea văzu că el n-avea 
să se simtă jignit. Aşa că se lansase mai departe. 

— „iar voi englezii aveţi mult mai puţine ceremonii, mai puţine 
ritualuri, mai puţine... 

Căuta un fel politicos de a formula asta, pentru că nu voia să spună 
că englezii erau grosolani sau provinciali sau neciopliţi, însă cardinalul 
se mulţumise să încuviinţeze din cap şi să spună: 

— Inţeleg foarte bine ce vrei să spui. 

Catherine nu voise să spună: 

— Ştiu asta pentru că ducele John a organizat pentru tatăl meu o 
înmormântare care n-a fost pe potriva unui rege al Franţei. Cu toate 
că eu voiam să rămân şi să mă asigur că totul avea să fie făcut cum 
se cuvenea, el nu m-a lăsat. 

In loc de asta, ea-şi încheiase cu glas grăbit rugămintea: 

— Nu ştiu dacă o să mă asculte - cred că el îşi spune că francezii se 
dau prea mult peste cap pentru lucruri din astea - dar vo; aţi putea 
să-l faceţi să înţeleagă despre ce e vorba. 

Slavă Domnului pentru blândeţea şi subtilitatea cardinalului. 
Privirile lui erau calde atunci când el o prinse de mâini şi îi spuse: 

— Draga mea, o să-mi facă cea mai mare plăcere să fac orice crezi 
tu de cuviinţă ca să facem din încoronarea asta un succes. O s-o 
facem împreună, tu şi cu mine. O să-l punem la punct pe ducele John. 

Ridicându-se, o bătu pe spate cu atâta familiaritate de parcă ar fi 
pus dintotdeauna ţara la cale împreună şi spuse cu entuziasm: 

— Grozav, grozav! 

Apoi adăugă, pe un ton plin de admiraţie. 

— Ce curajoasă te-ai făcut. Auzi la ea. Prima dată când ne-am 
întâlnit nu ai fi fost în stare să uşui nicio gâscă. 

Catherine se retrase un pic. Asta o luase pe neaşteptate. Oare se 
schimbase ea? 

— Ei, acum vorbesc engleza ceva mai bine... dar e vorba despre 
Harry, se bâlbâi ea, sfiindu-se iarăşi, dintr-o dată, dar mândră în sinea 
ei. Ca să-l păzesc pe Harry. 

— Desigur, răspunse cardinalul, liniştitor. Sentimente de mamă. 
Foarte natural şi vrednic de laudă. 

O însoţi până la suita ei, bătând-o pe umăr tot drumul. Era cu 


adevărat încântat de ideea de a o ajuta să organizeze o ceremonie de 
încoronare aşa cum credea ea de cuviinţă, se vedea asta, îşi zise ea. 
El îşi freca mâinile şi zâmbea şi răsufla ceva mai iute la gândul unei 
noi şanse de a reface şi reorienta lucrurile; la şansa lui de a-l influenţa 
pe ducele John în aşa fel încât, la rându-i, asta să facă să-i crească 
influenţa pe lângă rege. Era genul de om căruia îi făcea plăcere să 
construiască planuri complicate. 

Cât trebuie să se fi plictisit cardinalul în toţi acei ani de surghiun pe 
continent, departe de curtea lui, îşi zise Catherine. Cât de fericit avea 
să fie el - şi ei cu toţii, împreună, pe drumul spre Franţa. 


XXX 


N-aveau să pornească spre Calais până în zorii zilei următoare, la 
vremea fluxului. Aveau să petreacă o noapte la castelul din 
Southampton. Cardinalul împreună cu ceilalţi vizitatori nobili aveau să 
pornească spre castelul de la Watergate, ca să se odihnească şi să 
mănânce. Contele de Warwick îşi pregătise deja trupele şi plecă 
împreună cu acestea ca să le supravegheze pregătirile. 

Owain se găsea alături de magistratul din Southampton când 
acesta se apropie de suita regală, părând încă tulburat. Privirea 
scurtă, directă pe care Owain o îndreptă spre Catherine, făcându-i 
totodată o plecăciune, era plină de căldură, iar felul în care-l bătu pe 
Harry pe umăr după ce se îndreptă de spate era plin de afecţiune. 
După ce plecăciunile şi formalităţile de început luară sfârşit, Owain fu 
cel care-l întrebă cu îndemânare pe Harry, îmbujorat şi neastâmpărat: 

— Aţi putea porni direct spre castel... dar n-aţi vrea să aruncaţi o 
privire prin oraş... să-l lăsaţi pe dânsul, pe jupânul Soper să vă arate 
corăbiile pe care le-a construit pentru tatăl vostru? 

Nimeni nu spuse nu. Lui Catherine nu-i venea să creadă câtă 
libertate plutea în adierea proaspătă a vântului. Obrajii jupânului 
Soper se înroşiră de plăcere văzând încântarea din privirile lui Harry. 
Rămaseră aici tot restul după-amiezii, iar el îi arătă cu mândrie regelui 
Strada Cofeturilor şi Calea Măcelarilor şi Strada Goarnelor, unde 
brutarii pregăteau pâini pentru corăbiile ce aprovizionau trupele din 
Franţa, iar măcelarii destulă carne cât să ajungă pentru sute şi uneori 
chiar mii de soldaţi. Il urcă pe Harry la bordul uriaşei carraca 
genoveze, numită Marie Hampton, cu carena ei netedă de scânduri 
îmbinate, una dintre cele mai grozave corăbii capturate în urmă cu 
zece ani de la francezi şi care acum avea să fie încununarea flotei 
engleze care avea să pornească la drum în ziua următoare, ca să-i 
arate minunea acului de compas care arăta întotdeauna nordul, închis 
în lăcaşul lui fără niciun pic de fier de dinaintea locului cârmaciului de 
pe castelul de la pupa. li arătă cum se foloseau firul cu plumb şi 


clepsidrele care îi arătau căpitanului câtă vreme mersese pe un curs 
anume şi tabelele cu vremea fluxului şi portulanul, manualul care 
cuprindea informaţii despre toate bancurile de nisip şi apele puţin 
adânci de pe drumul spre Calais. li povesti cât de captivantă era 
călătoria pe mare spre Bordeaux, La Rochelle sau Bilbao pentru a 
aduce vin, ori către Compostella, cu corăbiile încărcate cu pelerini. 
Jupânul Soper, un vrednic negustor din Southampton care devenise 
secretar al flotei regelui construise el însuşi cea mai mare corabie 
engleză de până atunci, cea botezată Grăce Dieu şi pe cele care o 
însoţiseră, Valentine şi Falcon; tot el le construise şi pe Holighost de la 
Tour Şi pe Ane şi-o reconstruise pe Gabriel de la Tour. Dar, după cum 
îi şoptise Owain lui Catherine în timp ce se plimbau alături de regele 
cu chef de vorbă şi de binevoitorul şi transpiratul constructor de 
corăbii, oprindu-se din când în când ca să admire iscusita izolare a 
scândurilor cu un amestec de smoală, răşină şi resturi de frânghii 
vechi ce purtau numele de calafat, toate acestea fuseseră făcute în 
vremurile când atacurile navale franceze erau o primejdie 
permanentă. Acum pe mare nu mai era niciun fel de ameninţare 
franceză: de aceea, diata regelui Henric prevăzuse ca majoritatea 
acestor corăbii regale atât de scumpe să fie vândute, iar banii obţinuţi 
să se întoarcă în cuferele regale. Jupânul Soper, care construise flota 
engleză şi care o îngrijise cu devotament toată tinereţea lui avea 
acum sarcina întristătoare de a risipi tot ceea ce crease mai demult. 

— Trebuie că-i este greu, îi zise Owain la ureche, cu glas scăzut şi 
înţelegător, lui Catherine. Dar asta o să fie ceva ce-o să-şi amintească 
pentru tot restul vieţii - faptul că regele s-a arătat astăzi atât de 
interesat de munca lui. 

Altădată, îşi zise Catherine, dacă s-ar fi simţit atât de groaznic de 
prinsă în capcană cum se simţea în castelele cunoscute de pe valea 
Tamisei, ar fi lovit-o un fel de mâloasă nostalgie la amintirea acelor 
bătălii navale de demult: nostalgie după vremurile, oricât de nesigure, 
în care ea ştia încă cine era, când, aşteptând veşti de la război la 
Paris, ea şi toţi cei din jurul ei se bucurau din toată inima când li se 
aducea vestea vreunui raid francez pe coastele engleze. Dar astăzi nu 
era cazul; nu cu vântul care-i umplea plămânii. Nu cu fiul ei jucând şi 
topăind în faţa ei, punând o mie de întrebări, fără urmă de teamă de 
mare. Nu acum, când se minuna încă o dată de discreta iscusinţă a lui 
Owain - oare când avusese vreme să afle despre soarta acestui om? 
Şi nu acum, când Owain mergea atât de curtenitor lângă ea, nu 
îndeajuns de aproape ca s-o ia de braţ, dar aplecându-se uşor ca să-i 
murmure câte ceva la ureche, astfel încât îi simţea căldura, undeva la 
stânga ei. Trecutul era trecut. Acum mai exista doar prezentul şi 
gustul sărat din gura ei. Aceasta-i era de-ajuns. 

— Şi cum rămâne cu doamna Butler? întrebă ea aproape cu sfială. 


Se făcuseră atâtea aranjamente despre care n-avea habar în timp 
ce ea şi Harry iernau liniştiţi la Windsor; nu voia să facă presupuneri 
care s-o facă să pară caraghioasă. 

— Care va fi situaţia ei în Franţa? 

Dar de îndată ce-şi luă inima în dinţi şi privi în ochii surâzători ai lui 
Owain, ea văzu că nu înţelesese greşit. 

— Deocamdată se ocupă de administrarea casei cardinalului, zise 
el. O femeie foarte descurcăreaţă, doamna Butler. Dar după ce milord 
Warwick are să-şi dea seama cât de ocupat va fi cu conducerea 
armatei sale, faptul că ea e aici s-ar putea să fie pentru el o uşurare. 
Va trebui să găsească pe cineva care să se ocupe de Harry; să se 
îngrijească de gospodăria regală. Cred că va găsi şi cardinalul va fi 
dispus s-o lase să plece. 

Ea râse tare, lăsând să-i pătrundă adânc în piept aerul rece. Harry 
avea să se bucure aşa de tare să scape de conte. 

— Chiar te-ai gândit la toate, spuse ea cu căldură. 

O pală de vânt bătu printre ei, aşa de puternic încât încunună 
valurile cu splendide creste albe şi îi umflă fustele din spate, aproape 
făcând-o să-şi piardă echilibrul. Ea se întoarse, se aplecă, cu spatele la 
vânt, strâmbându-se, trăgând cu urechea la pocnetul pânzelor care-o 
făcea să tresară şi la scârţâitul mai potolit al lemnului. Owain stătea în 
faţa ei, ţinându-se cu o mână de pălărie ca s-o împiedice să-i zboare 
de pe cap, peste spate, râzând din toată inima de forţa muşcătoare a 
vântului care-l bătea peste faţă; apoi se întoarse şi el, la fel ca ea, ca 
să stea cu spatele la vânt. Erau iarăşi unul lângă altul, înfăşuraţi într- 
un cuib de vânătoare. Inainte să apuce să-şi dea seama ce făcea, 
văzu că-şi strecurase un braţ pe după braţul lui. 


Căpitanul era portughez: mic şi plin de riduri, cu ochi spălăciţi, vii, 
care priveau liniştiţi peste mare în timp ce mâinile lui mişcau 
instrumentele, iar gura lui dădea la iveală un şuvoi de amintiri: 

— Soarele fierbinte care-ţi încălzeşte spinarea toată ziua... 
pământul şi el fierbinte sub picioarele tale ziua întreagă... mireasma 
florilor în nări... flori mari, dulci, pline de magia lunii... te îmbată, te 
simţi ca îndrăgostit. 

Harry stătea ca fermecat de ceasuri întregi, de când ridicaseră 
ancora; şedea sus, pe castelul corabiei, cu mantia ţeapănă de la sare, 
lingându-şi buzele sărate, cu ochii mari. 

Aici marea era agitată şi aspră, iar văzduhul era plin de ţipetele 
pescăruşilor; dar pentru asemenea ape primejdioase, asta era o 
călătorie uşoară. Işi puteau închipui cu toţii acel fel de ţinuturi din sud 
despre care le povestea căpitanul; deliciul acelor miresme de 
mirodenii; stelele scânteietoare. 

— „.„„marea de culoarea safirelor şi a smaraldelor... apoi apusul şi 


liniştea care se lăsa... marinarii cântând... glasuri adânci, aşa adânci... 
şi stelele atât de strălucitoare... şi uneori, în colţul ochilor, un fulger 
de lumină... delfini şi sirene, jucându-se printre valuri... îngâna 
bărbatul. 

Cardinalul îşi plecă genele, plin de molatică încântare. Întâlni 
privirile lui Catherine. Şedeau pe nişte butoaie aşezate pe castelul 
corabiei, urmărindu-l pe Harry care-l asculta pe căpitan. Erau vreo 
şase oameni, vechi prieteni reuniți, lăsând în urmă Anglia şi pe ducele 
Humphrey, înveliţi în mantiile mari, groase aduse de doamna Butler şi 
de fiul ei din cabina căpitanului ca să-i apere de vânt. Catherine îi 
răspunse cu un zâmbet, înfăşurându-se şi mai strâns în pelerină. Nu 
îndrăznea să se uite la Owain. El se sprijinea undeva în spate, în 
spatele maestrului Somerset, însă era atât de înalt încât ea-i putea 
percepe silueta fără să trebuiască s-o privească direct. Avea ochii 
închişi; pe chipul lui era zugrăvită o lumină slabă; ea pricepu că se 
lăsase pradă plăcerii vântului şi a cuvintelor. 

Soarele coborâse de pe cer; un amurg slab, iute, roşiatic se 
aşternea peste auriul potolit al pământului. Vântul se făcea mai rece. 
Turnul Rysbank, pe insula lui de la intrarea în portul Calais, era ca un 
deget întunecat arătând în sus dinspre fâşiile întunecate din zare; şi 
se apropia. Cu voia Domnului, aveau să ajungă într-un ceas, zise 
căpitanul peste pleoscăitul şi scârţâitul vasului. 

— Cunogşti stelele cum se cuvine, băiete? întrebă acum căpitanul. 

Fără pic de respect pentru eticheta regală, îl gâdilă sub bărbie pe 
Harry, care era încântat. 

— Ştii fazele lunii? 

Harry încuviinţă din cap. 

— Azi e lună plină, zise el plin de importanţă. Ştiu. 

— Oho! exclamă căpitanul, cu o şăgalnică pornire de uluit respect. 
Ei bine, o s-o vezi într-o clipă... se ridică într-acolo... încă departe... 
dar o să ne ajute să... aşteaptă puţin... 

Pentru o clipă se lăsă tăcerea - sau ceea ce trecea drept tăcere: 
vuietul şi pleoscăitul şi valurile mării; zgomotul pânzelor. 

— Dar luceafărul de seară? Vezi luceafărul de seară? 

Legănată de glasul aspru, îmbătrânit, dar simțindu-se mai limpede 
vie decât îşi amintea să se fi simţit de ani de zile sau poate 
dintotdeauna, Catherine privi în sus. Un gest atât de familiar. De câte 
ori se uitase, în lumina palidă a serii, după acel punct scânteietor, 
dulce-amar. De câte ori îşi amintise de acea privire încordată, 
deznădăjduită pe care i-o aruncase cândva un Owain mult mai tânăr, 
copleşit de ruşine şi de realitatea lipsită de orice nădejde, pe când 
ieşeau din crângul de la Poissy la sfârşitul unei zile de călărit în tăcere, 
dar fără să renunţe încă, ci mormăind, când o văzuse: „Venus... 
steaua ta...” iar, când Christine, aflată cu câţiva paşi în urmă, nu 


păruse să-i bage de seamă sau să intervină, continuând grăbit: „Nu 
ştiu ce-ţi pot făgădui, dar eu întotdeauna am să...” Catherine o auzise 
ca şi el pe Christine îndemnându-şi calul înainte, prinzându-i din urmă 
ca să se asigure că nu-şi mai rosteau în grabă nişte ultime cuvinte. 
Probabil că el nu se mai gândise niciodată la cele câteva cuvinte 
grăbite; nu putea să-şi închipuie cât de des se gândise ea la ele. Ea 
trase iarăşi aer în piept, adânc, iertându-i pe copiii care fuseseră 
amândoi, ciudat de liniştită. Nu mai avea importanţă. Nimic din toate 
astea. Tot ce conta era că se aflau acum aici, împreună. 

Harry privea în sus. Părea îngrijorat. Ea-şi dădu seama că nu zărise 
încă steaua. 

Un murmur de încurajare se auzi din penumbra din spate: Owain. 

— Intr-acolo, priviţi, zise el, îndrumând privirea lui Harry, arătându-i 
în sus. Acolo, vedeţi? 

Harry zâmbi, dezgolindu-şi dinţii: o văzuse. 

— Steaua cea mai importantă, continuă Owain cu glas scăzut, iar 
Catherine îşi dori s-o fi văzut cu o clipă în urmă, când lumina ei era 
mai strălucitoare, când ar fi reuşit încă să zărească expresia zugrăvită 
pe chipul lui. Dacă o cunoşti, îţi poţi cârmui toată viaţa după ea. 

La acostare simţiră cum pământul de sub picioare se legăna şi se 
apleca, ameţindu-i; urmă pâlpâirea felinarelor, căldura focului în sala 
mare a castelului, agitația soldaţilor care debarcau şi porneau spre 
locurile unde erau încartiruiţi, fluierele şi tobele care vesteau 
începutul strajei de noapte a spilcuitei garnizoane permanente de la 
Calais şi, când Harry începuse să se vaite că-i era foame, iar ea la 
rândul ei era aproape ameţită de nemâncare, o cină simplă, ca pentru 
călători, cu heringi şi carne de vită şi vin c/aret şi pâine englezească 
de grâu, coaptă în dimineaţa aceea la Southampton. Cât de curând 
putu, Catherine se retrase ca să-l ajute pe Harry să se ducă la culcare. 
Contele de Warwick o lăsase destul de repede să se-ngrijească de fiul 
ei; îşi dorea ca guvernatorul şi cavalerii să stea să vorbească despre 
mişcările de trupe şi despre aprovizionare îndată după cină, iar 
guvernatorul urma să-i dea raportul cu privire la situaţia militară. 

Harry dormea pe el încă dinainte să ajungă în odăile lui. Ea îl 
dezbrăcă cu grijă, în timp ce el se cuibărea lângă ea la marginea 
patului, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru căldura serii care-i 
îngăduia să-l bage gol sub pătură, fără să-şi facă prea multe griji cu 
legarea fundelor de la vreo cămaşă de noapte. Şi ea avea capul greu 
de oboseală şi de aerul mării şi de prea multe impresii noi pentru o 
singură zi; dar în adâncul inimii ştia că de fapt ceea ce simţea era 
acea nouă sfială tremurândă care-i împleticise limba şi făcuse să-i fie 
aproape cu neputinţă să vorbească sau să se uite măcar la Owain de 
când el zisese ceea ce zisese despre luceafărul de seară. Eşti sfârşită 
de oboseală, îşi zise ea, privind la căpşorul ciufulit aşezat pe pernă; 


ascultând nevinovăția răsuflării grăbite a copilului ei; mulţumită de 
această tăcere; bucuroasă că scăpase de privirile celorlalţi. Ai nevoie 
de-un somn sănătos la fel de mult ca el. 

Dar nu reuşi să adoarmă. Era plină de viaţă şi de bucurie; avea 
nevoie să se plimbe, să inspire acest aer nou care era practic aproape 
francez. Nu că i-ar fi fost chiar dor de casă sau că o cuprinsese 
nostalgia după copilăria ei. Amintirile ei din trecut se reduceau pentru 
ea la doar două emoţii: plictiseală şi teamă. Nu-şi dorea să retrăiască 
niciuna din ele. Nu, toată încântarea asta cu privire la drumul spre 
Franţa ţinea mai degrabă de faptul că scăpa de viaţa care o aştepta 
mai departe, după cum şi-o şi aşternuse, în Anglia. Aerul pe care-l 
respira aici, cu miresmele lui de mare, părea plin de amintiri, dar încă 
şi mai plin de chinuitoarele adieri ale unui viitor necunoscut. De îndată 
ce părăseau Calais, lăsând cu totul în urmă sunetele şi priveliştile şi 
mirosurile atât de englezeşti, spre tărâmul ciudat, distrus de război 
care li se aşternea înainte, aveau să ajungă într-un ţinut nesigur, 
nedefinit, unde n-aveau să ştie niciodată cu-adevărat dacă erau în 
siguranţă... dar care, odată ce ajungea înapoi în Franţa, ar fi putut să-i 
pară ca acasă. 

Pescăruşii se roteau prin aer. Ţipetele lor o nelinişteau. Nu se putea 
întoarce pur şi simplu în sala mare. Şovăi o clipă pe scări, apoi se 
strecură dincolo de strigătele şi clinchetul cuţitelor şi cupelor şi ieşi în 
curte ca să privească în sus spre cerul pe care luna plină îl străbătea 
liniştită printre nori. Voia să se uite la Venus. 


Acum era frig, chiar şi la adăpostul donjonului castelului, unde nu 
era vânt. Catherine auzea glasurile aspre englezeşti ale soldaţilor care 
se căţărau pe valurile de pământ, strigându-se unii pe alţii în timp ce 
înaintau de la un turn de pază la altul; şi strigătele slabe de răspuns 
ale celorlalţi, dinspre sud-estul castelului, care patrulau şi ei pe 
zidurile oraşului, privind în zare, spre mare ca să se asigure că nicio 
corabie duşmană nu se strecura nevăzută spre țărm sau printre 
mlaştini. Prin întunecimea umedă erau risipite alte turnuri şi forturi 
sărăcăcioase. Toate aceste puncte purtau câte un nume grosolan, 
englezesc: bastionul Ballanger de lângă Podul Vacilor; Bastionul 
Ciubotelor; podul Newenham de peste canalul cu apă băltită ce se 
scurgea dinspre cartierele din partea de sus a oraşului înspre mare. 
Fiecare punct avea straja lui, ca să-i asigure pe colonişti că niciun 
duşman nu se apropia de ceea ce trecea drept pământ în sălbăticia 
asta întunecoasă. Aşa era în întreg ţinutul Calais: Guisnes şi Hammes 
şi Marc şi Terouanne: orăşele întunecoase ascunse la adăpostul 
zidurilor, turnurilor şi valurilor de pământ, al liniilor şi careurilor 
trasate prin apă de voinţa omului. Pretutindeni găseai lipăit de 
picioare şi nesfârşită umezeală, ţipetele păsărilor de mare şi strigătele 


joase ale unor oameni înfricoşaţi, noaptea, trăgând cu urechea ca să 
audă scârţâitul cizmelor. 

Cele patru porţi ale oraşului Calais erau ferecate odată cu căderea 
serii, ca să-i ţină la adăpost în paturile lor pe cei trei mii de englezi ai 
săi - negustori de lână şi zarafi şi pescari de scrumbii şi cârciumari. De 
obicei, chiar şi ziua, stătea deschisă doar Poarta Felinarelor. 

Ea ştia ce puteau vedea soldaţii gărzii, cocoţaţi pe zidurile lor; 
petrecuse destule zile mohorâte şi nopţi aici, în drum spre altundeva, 
cât să cunoască tot ce-avea de oferit oraşul Calais. Priveau spre Portul 
Pilori, spre magaziile cu lână. Vedeau zidurile părăginite ale spitalului 
Sf. Nicolae dinăuntrul zidurilor şi ale Sfântului lacov din afara lor, de 
unde se spunea că săracii, bolnavii şi vagabonzii erau mereu alungaţi 
şi de unde tot ce nu era bătut în cuie fusese demult furat. Privirile lor 
înaintau pe deasupra acoperişurilor pe jumătate uitatelor biserici 
Nâtre-Dame, Sf. Nicolae, Sf. Petru, Sf. Maria şi Sf. Clement, pe 
deasupra mănăstirii carmelite aproape părăsite, biserici care 
supravieţuiau cu toate prin bunăvoința regelui. Niciunul dintre 
localnicii englezi din Calais n-ar fi dat un ban din veniturile lor scutite 
de taxe pentru întreţinerea mănăstirii, însă aceasta era chemarea 
lipsită de orice mulţumire a călugărilor carmeliţi, uitaţi şi săraci lipiţi: 
să se roage pentru sufletele comunităţii - această colonie de englezi 
fără niciun Dumnezeu, lacomă, înghesuită, mereu nemulțumită, şi 
care era pe cale să fie întemeiată aici. 

Bunicul lui Henric, Edward al Ill-lea al Angliei, cucerise oraşul Calais 
de la străbunicul lui Catherine. Voise să-i măcelărească pe locuitori, 
dar în cele din urmă îi lăsase să fugă la Saint-Omer. Urmaşii lor mai 
trăiau încă acolo, aşteptând. Nu era de mirare că erau atâtea cârciumi 
la Calais. Coloniştii englezi, ademeniţi aici de făgăduinţa unei 
îmbogăţiri rapide, în fuga lor prelungită, mocirloasă, de realitate beau 
ca să-şi uite de dorul de casă. Cei cinci sute de soldaţi ai garnizoanei 
beau ca să uite că, în realitate, salariile promise veneau foarte rar. Cei 
câţiva străini care veneau la Calais pentru piaţa care se deschidea în 
sezonul scrumbiilor, urmăriţi atât de atent din clipa în care treceau, 
unul câte unul, pe Poarta Felinarelor, beau ca să uite de faptul că 
hangii îi spionau. Şi cu toţii beau ca să-şi uite teama. 

Catherine îşi amintea cum crescuse cu un fel de groază detaşată de 
Calais: cum îl privise ca pe un ruşinos simbol al înfrângerii francezilor 
în faţa obrăzniciei englezilor. Dar când ajungeai aici îţi dădeai seama 
că acesta nu era de fapt groaznica fortăreață militară despre care 
auziseşi vorbindu-se, oricâte arme fuseseră îngrămădite în donjon. Era 
prea mizeră pentru aşa ceva, prea înjghebată din te miri ce şi prea 
întinată de lăcomie. Puţea a grăsime râncedă de oaie şi a lână udă. 
Abia atunci când îl zărise cu adevărat pentru prima oară cu ochii ei - 
încă înlăcrimaţi şi rătăciţi după despărţirea de părinţii ei, cu limba 


împleticită printre noile ei însoţitoare - îşi dăduse seama ce făcuseră 
englezii din primul lor colţişor din Franţa. Era atât de urât. 

Poate că englezii n-aveau să poată face niciodată din Calais un oraş 
frumos. Poate că nici francezii n-ar fi reuşit să-l înfrumuseţeze. Oricâte 
turnuri erau presărate, sumbre, peste el, locul acesta fusese 
dintotdeauna un ţinut al nimănui, fără speranţă, plin de umezeală, de 
mlaştini sărate şi de iarbă măruntă, bătută de vânturi şi acră. Dar 
englezii nu se descurcaseră mai bine nici mai târziu, cu Parisul. Toată 
frumuseţea care se găsea cândva la Paris... Ea clătină din cap, 
întrebându-se prin ce minune aerul acesta o potopea, astfel că toate 
aceste adieri de melancolie şi răzvrătire, toate aceste gânduri pe care 
de obicei şi le alunga din minte o năpădiseră acum. Toată frumuseţea 
Parisului se risipise demult. Tot ce mai rămăsese acum, după ce 
englezii văduviseră oraşul de culorile şi graţia şi opulenţa lui erau 
prăvăliile închise, bisericile obosite, zidurile înalte, vopseaua jerpelită 
şi zidurile în paragină şi conții englezi plimbându-se ţanţoşi pe străzi. 
Şi-i închipuia, trufaşi şi lipsiţi de graţie şi jignind pe toată lumea, 
ţinându-şi capetele semeţe ca nişte armăsari. 

Privind în sus, trăgând cu urechea la glasurile strajei, tremurând, 
Catherine nu putu să nu se întrebe dacă nu avea să afle că urâţenia 
engleză se răspândise şi mai mult, după ce aveau să treacă de data 
asta în Franţa propriu-zisă. Şi totuşi nu ieşise ca să vină aici şi să-şi 
facă griji. Hotărâtă, ea îşi alungă din minte orice gând la realitate şi în 
acelaşi timp orice gând la acest loc de mijloc, nici pe pământ nici cu 
totul în mare, nici cu adevărat în Anglia, dar nici în Franţa, unde 
nimeni nu simţea că i-ar datora ceva vreunui vecin şi care pentru 
nimeni, de oriunde ar fi fost el, nu însemna „acasă”. Işi aplecă 
spinarea deasupra pietrei aspre a zidului şi îşi întoarse ochii în sus, 
dincolo de toate astea, spre lună, spre norii care alergau pe cer, spre 
luceafărul de seară. 


KKK 


Ştia că erau paşii lui. Nu se îndreptă de spate când îl auzi 
apropiindu-se; îşi întoarse doar un pic capul, cu un surâs slab ca 
lucirea stelelor. 

El se sprijini de zid lângă ea, privind în sus. Ea-şi întoarse privirea 
spre scânteierile cerului. 

Urmă o clipă de tăcere. 

— Se spune că va trebui să rămânem aici o vreme, zise el, cu glas 
atât de jos încât ea abia dacă-i putu desluşi cuvintele. 

Ea îşi dădu seama de ritmul alert al discuţiei îngrijorate pe care el o 
auzise probabil în sala mare. 

— Războiul e prea aproape... nu pot fi siguri că veţi fi în siguranţă 


dacă plecăm. 

Ea trase adânc aer în piept. Nu înţelegea despre ce risc de război ar 
putea fi vorba aici, atât de departe în nord; dar pe de altă parte ducii 
de Burgundia fuseseră dintotdeauna nişte aliaţi foarte schimbători. 
Ştirea n-o întrista. Se bucura de clipele petrecute departe de realitate; 
pe tărâmul de mijloc. N-ar supăra-o să rămână astfel aici. 

Ea râse scurt, cu privirea aţintită asupra stelei. 

— Să rămânem o vreme... în locşorul ăsta jalnic, murmură ea. Ei 
bine, cel puţin aici suntem cu toţi prietenii laolaltă. 

Râse şi el. Intunecimea acelui sunet atât de apropiat o umplu de 
încântare. 

— Nu-i aşa de rău, auzi ea. Ştiai că golful portului este numit al 
Paradisului? 

Ea îşi întoarse capul spre el. El era mai aproape decât se aştepta. 
Lumina lunii mai strălucea încă destul de tare cât să vadă cum râsul i 
se ştergea de pe chip. Simţi cum surâsul dispărea şi de pe buzele ei. 

Ea nu-şi dădu seama cum ajunseră laolaltă; cum începu acel sărut. 
Ştia doar că tot ce se întâmplase până atunci, de ceasuri, de zile... de 
luni întregi dusese spre asta. Că ştiuse asta dintotdeauna. La fel cum 
îi cunoştea mirosul şi liniile trupului lui care o înfăşurau în căldura 
împărtăşită a pelerinei lui; şi acea linie a pomeţilor şi a bărbiei pe care 
degetele şi buzele ei o redescopereau acum. 

El avea ochii deschişi, privind drept în ai ei. Ce albaştri erau. Şi cât 
de tandri. 

Timpul nu mai exista; doar aerul nopţii şi fericirea, şi ei doi. 

— N-o să te superi... n-o să-ţi pară rău? murmură ea, poate mult 
mai târziu, trăgându-şi capul ceva mai în spate ca să-i vadă mai bine 
chipul, deşi nu mai avea puterea şi hotărârea de a-şi dezlipi trupul de 
al lui; îşi amintea dintr-o dată durerea şi nefericirea la care dusese 
asta ultima dată. 

El se mulţumi să surâdă. Şopti: 

— De ce? 

Şovăitoare, ea murmură: 

— Oh... lucrurile care te îngrijorau atunci: interese de stat... 
importanţa căsătoriei mele... datoria ta faţă de Henric... 

El o trase mai aproape, ca ea să nu-i mai vadă privirea. O sărută pe 
frunte. O lăsă să-şi îngroape chipul, temătoare, la pieptul lui. În orice 
caz, ea nu îndrăzni să-l privească. N-ar fi trebuit să zică nimic. N-ar fi 
trebuit să strice totul. 

Era atât de aproape de el încât, atunci când el începu să râdă, ea îi 
simţi pieptul tresăltând. 

— De ce? şopti el din nou, râzând mai departe. 

Apoi se opri. Punându-i o mână sub bărbie, îi ridică chipul spre al 
lui. Mai serios, el continuă: 


— De-acum toate astea au dispărut, nu crezi? Au dispărut demult. 
Cine te mai urmăreşte acum? Cine stă să-ţi mai pregătească o nouă 
căsătorie? Ţi-ai crescut fiul; ţi-ai făcut datoria. Ce faci cu viaţa ta de- 
acum încolo e între tine şi Dumnezeul tău. Ce fac eu e între mine şi 
Dumnezeul meu. De-acum înainte nimic nu mai contează; în afară de 
noi doi. Am ajuns la o vârstă la care ştim ce vrem. 

Ea abia dacă putu pricepe uşurinţa cu care-i zicea asta; ştergerea 
obstacolelor. 

— Ca poporul din Calais, şopti ea, încercând, fără rezultat, să 
rostească asta cu inimă uşoară. Să ne fim noi înşine lege. 

Ea chicoti prosteşte, apoi îşi întoarse privirile în sus, dorindu-şi să 
nu fi spus nimic. 

Dar stângăcia ei nu conta. Owain aranjase întotdeauna lucrurile 
cum trebuia. El îşi lipi iarăşi buzele de ale ei. 

După încă câtăva vreme, Owain fu cel care se trase înapoi. 

— Dar tu? şopti el, împietrit de uimire, de parcă gândul abia îi 
răsărise în minte. Jie n-o să-ţi pară rău? N-o să ai regrete? 

Ea clătină din cap. Asta nu era pentru totdeauna, un legământ 
înaintea lui Dumnezeu. Aici şi acum n-aveau de ce să-şi facă griji 
pentru sângele ei şi sângele lui sau pentru ce-ar fi zis alţii. Acesta era 
doar... un răgaz. Dumnezeu privea pentru o clipă în lături, o clipă al 
cărei sfârşit nu l-ar fi putut ghici nimeni... Oare mai era nevoie să 
întrebe? 

— Am lăsat în urmă realitatea, nu-i aşa? Suntem altundeva... şopti 
ea. Liberi. 

El încuviinţă din cap, de parcă vorbele ei fără sens îl liniştiseră. Ea 
simţi că el o înţelesese. 

— In portul Paradisului, spuse el, sub luceafărul de seară; iar 
colţurile buzelor lui se ridicară în sus şi ea simţi cum inima-i plesnea 
de fericire. 

In sinea ei, ea ştia că asta n-avea cum să dureze. Dar, nu se ştie 
cum, vraja continuă. 

Cea dintâi noapte fu plină de mici înşelătorii obişnuite, tensionate - 
căscatul prefăcut prin care o concedie pe soţia guvernatorului din 
Calais, care îi ţinuse cu atâta curtoazie de urât lui Catherine în odăile 
ei, ajutând-o să se dezbrace şi să se bage în pat; porunca politicoasă, 
cu ochii pe jumătate închişi ca să ascundă strălucirea lor 
nerăbdătoare ca nimeni să n-o deranjeze până a doua zi dimineaţa, ca 
să-şi poată alina prin somn oboseala călătoriei; cererea pe care ea i-o 
adresă străjerului, îndată după plecarea soţiei guvernatorului, să lase 
să treacă orice trimis al cardinalului, dacă acesta ar fi vrut să 
transmită vreun mesaj; apariţia bine plănuită a lui Owain, chiar înainte 
de schimbarea gărzii, astfel încât străjerul care venea să nu ştie că el 
era lângă ea; rânjetele neîncrezătoare, cu răsuflarea tăiată, când văzu 


că reuşiseră să obţină ceasurile care urmară, timp petrecut împreună 
în spatele draperiilor, în spatele uşilor încuiate, despărțiți cu totul de 
lume. 

Şi mai urmară încă multe altele. Mai târziu, Owain reuşi să 
reorânduiască gospodăria astfel încât să le facă viaţa mai uşoară. 
Cardinalul se mută în alte încăperi şi odată cu el şi Owain, care stătea 
în anticamera lui. Owain îi sugerase stăpânului său că i-ar fi fost mai 
plăcut să vadă marea din încăperile aflate chiar deasupra odăilor lui 
Catherine. Cardinalul n-avea de ce să se folosească de scara din 
spate, a slujitorilor, care lega cele două etaje. 

Doamna Butler reprimi însărcinarea de a se îngriji de regina-mamă 
şi de a se ocupa de mica gospodărie a regelui. Şi acest lucru fu destul 
de simplu. Contele de Warwick se pregătea, încă de la acea primă 
cină, să pornească împreună cu armata engleză spre asediul de la 
Compiègne, oraşul spre care se zvonea că loana d'Arc plănuia să 
pornească în fruntea trupelor franceze ca să-i elibereze pe târgoveţii 
ce-şi apărau casele. Acesta voia să se întoarcă în lumea bărbaţilor. Fu 
uşurat când i se prezentă un plan care să-l ajute să aibă conştiinţa 
împăcată şi să-l ţină în acelaşi timp ocupat şi pe rege. 

Doamna Butler fu la fel de încântată ca şi Harry să-şi recapete 
această îndatorire. 

— Am sperat c-avea să se întâmple asta, mărturisi ea, cu ochii săi 
cenuşii, blânzi, încreţindu-se într-un surâs; dar n-am ştiut că avea să 
se întâmple atât de curând. 

Aici Harry n-avea să mai aibă parte de nesfârşite antrenamente de 
luptă şi călărie, adăugă ea repede. Nu mai aveau rost şi nici nu aveau 
pe unde să călărească fără o escortă militară şi, oricum, nu mai avea 
nici cu cine să se antreneze, acum că toţi ceilalţi tineri cavaleri 
plecaseră împreună cu Warwick. Copilul avea nevoie de odihnă şi 
meditaţie, ca să-şi revină după agitația excesivă a călătoriei. Avea să-l 
aibă alături pe maestrul Somerset ca să-i arate, poate, oraşul; dar 
deocamdată Harry trebuia să se odihnească. Nu păru să bănuiască 
nimic atunci când Catherine o rugă să nu se deranjeze să o ajute să se 
dezbrace când îşi încheia seara. 

— O să ai prea multe de făcut, se auzi Catherine spunându-i, 
minunându-se cât de bine îi ieşea amăgirea. Şi-aşa o să te trezeşti în 
zori ca să te îngrijeşti de Harry, iar mie îmi place să stau până târziu. 
Nu vreau să te ţin până cine ştie când... N-avem destule doamne aici; 
dar nu are nicio importanţă... pot foarte bine să mă dezbrac singură 
noaptea; nu e ca şi cum vreuna din noi ar trebui să fim cine ştie cât de 
frumoase pe-aici. Va trebui să ne descurcăm câtăva vreme aşa, cât 
timp suntem pe drum. 

Catherine nu se simţi câtuşi de puţin vinovată pentru toate 
minciunile pe care le rosti sau pe care le auzi spuse din gura lui 


Owain. De fapt, ele o încântară: ea fu mândră de isteţimea de care 
trebuia să dea dovadă ca să ţină minte toate micile neadevăruri pe 
care le rostea şi să le facă să se potrivească între ele; îi plăcu tot 
efortul de a construi în jurul ei un zid în spatele căruia să se poată 
mişca liber, fără s-o vadă nimeni. 

Aici toată lumea trândăvea; n-aveau nimic altceva de făcut decât 
să aştepte. 

Toate veştile care veneau din afară erau dezamăgitoare. Când 
ducele John îi scrise, scurt, lui Catherine o politicoasă scrisoare de 
bun-venit, aceasta aminti în trecere şi la fel de scurt şi de viitoarea 
încoronare a lui Harry /a Paris. Ea oftă citind cuvântul. Nu Paris! 
Reims! Deja începuse să-şi închipuie totul greşit. 

Auzi ceva asemănător de la cardinal. El râse scurt când îi povesti; şi 
mai îndulci puţin lovitura adăugând: 

— Bietul John, dragul de el; întotdeauna are intenţii bune. 

Dar ceea ce el îi povesti ca pe o mică scăpare îi apăru lui Catherine 
ca o catastrofă. Se părea că ducele John rătăcise sabia lui Carol cel 
Mare. 

— Rătăcit? zise ea, cu gura căscată. Cum adică a rătăcit-o? 

Cardinalul ridică din umeri şi se strădui să pară serios, dar nu-şi 
putea stăpâni mişcările buzelor când îi povesti; era limpede că se 
bucura de necazul nepotului lui mai mult decât îşi făcea griji pentru 
pierderea sabiei. Cu şapte ani în urmă, după înmormântarea tatălui lui 
Catherine, ducele John plecase de la abația de la Saint-Denis spre 
Paris, ducând cu el sabia. Pusese să fie purtată înaintea lui, dar fără 
să se atingă el însuşi de ea, semn că era regentul Franţei, însă nu era 
regele însuşi. Ideea lui fusese să plănuiască totul din vreme, nu că ar 
fi vrut să se laude - sau cel puţin aşa zicea el: voia să aibă sabia la 
îndemână, în siguranţă, pentru încoronarea lui Harry. Dar de atunci şi 
până acum se mutaseră de atâtea ori, trecuseră prin atâtea campanii 
şi agitaţie şi alergătură, prin atâtea retrageri, înaintări, răzmeriţe şi 
regrupări încât ducele fu şocat, dar nu neapărat surprins să descopere 
că nimeni nu reuşi s-o găsească prin armurărie. 

— Spune că va trebui să fie înlocuită cu o alta, zise cardinalul. 

Catherine îl privi pe cardinal, întrebându-se dacă acesta îşi dădea 
câtuşi de puţin seama ce zicea. Nu se putea ca englezii s-o fi pierdut 
pe Joyeuse de parcă ar fi fost vreo ruginitură veche. Joyeuse era 
sfântă - era ea însăşi o minune. În mânerul ei fusese încrustat un 
fragment din Sfânta Lance care îl lovise în coastă pe Hristos, iar din 
aceasta ieşise sânge şi apă. Cu Joyeuse, Carol cel Mare tăiase capul 
comandantului sarazinilor pe care-i învinsese după ce întemeiase 
Imperiul francilor. Cu patru sute de ani în urmă, Cântecul lui Roland 
proclamase că Joyeuse era cea mai grozavă sabie din lume şi că-şi 
schimba culoarea de treizeci de ori pe zi. Era cel mai puternic simbol 


al majestăţii Franţei din câte-ţi puteai închipui; era dovada palpabilă 
că familia franceză a lui Harry, de la o generaţie la alta, uniţi prin 
sângele lor, se aflau sub ocrotirea lui Dumnezeu încă de la începutul 
vremurilor. lar omul dinaintea ei vorbea despre înlocuire... 

— O s-o găsească. Sunt îngrijoraţi pentru că se tem ca vreun 
susţinător al fratelui tău să n-o fi furat-o cumva ca să i-o dea lui... Dar 
cel puţin nu e nici la fratele tău, spuse cardinalul. 

Ea clătină din cap. 

— Nu-ţi pierde încă nădejdea, adăugă cardinalul. 

Dar Catherine simţi cum i se zburlea părul de pe ceafă. Ea zise: 

— Asta e exact genul de lucruri de care mă temeam. N 

Aşteptarea se prelungi în aprilie, apoi în mai şi apoi până în iunie. li 
era destul de uşor lui Catherine să invoce durerile de cap; de burtă; 
dureri misterioase. Toate ca să fie lăsată singură ca să se gândească 
la Owain în timp ce el era ocupat cu îndatoririle lui zilnice; în timp ce 
scria scrisori împreună cu cardinalul. Nimeni nu băgă de seamă cât de 
absentă era. Erau cu toţii arţăgoşi şi plictisiţi. Numai Harry era 
mulţumit şi vesel alături de maestrul Somerset, la lecţiile lui şi 
urmărind straja care mergea spre sau venea dinspre Poarta 
Felinarelor de patru ori pe zi şi jucându-se singur, departe de 
compania tinerilor bărbaţi şi a contelui de Warwick, căutându-şi 
ascunzători pe după draperii şi pe sub mese, făcându-şi tuneluri din 
perne sau privind la lumea de-afară ce se plimba de colo-colo prin 
curte. In timpul zilei, Catherine şi Owain abia dacă schimbau două 
vorbe. Ea îşi petrecea ceasurile lungi ale zilei stând în pat, cu 
picioarele sub ea, ascultând zgomotul mării, strângându-se singură în 
braţe şi visând. 

Dormea până târziu, după ce Owain se strecura afară din odaia ei 
în zorii fiecărei zile. Zăcea în pat, ascultând salutul strident al surlelor 
şi tobelor ce anunțau deschiderea Porții Felinarelor dimineaţa; o 
urmărea liniştită pe doamna Butler cum se mişca prin odaia ei, 
netezindu-i veşmintele, punând deoparte lucrurile care trebuiau date 
la spălat sau la cusut; îi dădea lui Harry dulciuri mărunte; se lăsa 
îmbrăcată; se desfăta la gândul a tot ceea ce ei nu ştiau. Toate se 
petreceau de parcă toţi şi toate cele din afara odăilor ei - chiar şi 
vechii ei prieteni a căror prezenţă o bucura atât de mult - se 
transformaseră în simple umbre care abia se mişcau pe peretele unei 
peşteri. Lumina care o făcea să strălucească venea din altă parte; 
dintr-un loc pe care ei nu-l puteau vedea. Şi nimic nu mai avea 
importanţă, în afara tainei ei. 

Catherine ţinea să iasă în fiecare zi dintre cele patru ziduri ale ei, 
pentru scurtă vreme. Se plimba, pălăvrăgea, îl ajuta pe Harry la citit, 
discuta meniul fiecărei zile cu doamna Butler, se ruga şi asculta 
povestirile încântător de maliţioase ale cardinalului de Beaufort 


despre diferitele năpaste care dăduseră peste trupele ducelui John pe 
câmpul de luptă sau declaraţiile mai îngrijorate ale guvernatorului 
care-i spunea cum avea el să mai trimită încă un străjer ca să 
păzească noaptea zidurile şi cum nu mai auzise nimic de la contele de 
Warwick de o săptămână întreagă şi apoi de două săptămâni. Dar 
singurul lucru pe care-l mai vedea în fiecare zi era visul ei minunat 
despre lucrurile care aveau să i se întâmple ei odată cu căderea serii. 
Tot ce mai conta era bucuria de a rămâne singură în odaia ei noaptea 
târziu, pieptănându-şi părul, spălându-se şi parfumându-se, lângă foc, 
cuprinsă de un fior de anticipație în timp ce aştepta uşoara bătaie la 
uşa slujitorilor. Aşteptând să vadă privirile iubitului ei aţintindu-se 
asupra ei şi braţele lui deschizându-se. 

Intr-o noapte, el îi zisese şăgalnic: „Ştii de câte ori ţi se întâmplă ca, 
atunci când crezi că nu te vede nimeni, să stai aşa, cu mâna peste 
gură, de parcă te sileşti să nu vorbeşti?” Fusese uluită; începuse să-l 
contrazică, aproape indignată. „Nu, serios. Aşa faci. Uite-aşa”, zisese 
el; şi-i arătase: era ca o mască de tăcere zăpăcită, cu priviri 
elocvente, neliniştite şi, sub ele, o gură acoperită strâns de degete. 
Şovăitoare, îşi ridicase mâna şi şi-o dusese spre faţă, imitându-i 
gestul; simţi familiaritatea mişcării; alinarea palmei şi a degetului 
mare strânse de fălcile ei, apăsarea degetelor peste buzele ei. Râsese 
stânjenită şi lăsase mâna în jos. „Intr-adevăr?” întrebase ea. 
„Dintotdeauna ai făcut aşa”, îi spusese el. „De parcă ţi-ar fi fost teamă 
să vorbeşti. Ceva mai puţin, zilele astea. Dar n-ar trebui să-ţi fie 
niciodată teamă să vorbeşti; nu aici, cu mine”. 


Ziua avea culorile cenușii ale răsăritului de soare; era mai întunecat 
decât cenuşiul dimineţilor târzii din miezul verii de la Calais, însă nu 
cu mult. Lui Catherine nu-i păsa. Unde stătea ea era cald. Se întinse, 
simțindu-se răsfăţată. Il auzea pe Owain bâjbâind pe podea, pe lângă 
pat, păşind cu grijă ca să n-o trezească. Işi căuta probabil cămaşa. 
Fredona încet o melodie. 

Ea simţi cum obrajii i se îmbujorau de o tăcută desfătare, 
amintindu-şi cum îşi pierduse el cămaşa noaptea trecută. Ea trase 
perdelele patului. El ridică privirile spre ea, surâzând. Ţinea în mână 
cămaşa. Clătina din cap, uluit. Ea îşi dădu seama că şi el rememora 
acea înaintare intenţionat lentă de la uşă spre pat - îşi amintea fiece 
răsuflare. 

— Velşă, şopti ea, a prefăcută mustrare. larăşi cântai melodia aia 
velşă. 

— Pe cawn i hon, îi răspunse el în şoaptă. 

incă surâdea; încă o privea de parcă voia să-şi fixeze în minte fiece 
părticică a trupului ei gol. 

— Trebuie să plec, zise el. 


Dar se întoarse în pat. Ea oftă când simţi cum îşi petrecea braţele 
în jurul ei. 

— Trebuie să pleci, îi şopti ea la ureche; apoi: Dar ce înseamnă? 

El nu răspunse. Ea îi dădu la o parte părul care-i cădea peste ochi. 
El îşi muşca buzele. Şi se îmbujorase. 

— Te rog, stărui ea, râzând iarăşi. 

Privind-o grijuliu, cu surâsul acela sfios, el ridică din umeri, apoi, 
încercând să pară nepăsător, îi murmură: 

— inseamnă „De-ar fi a mea”. 

Ea simţi cum se îmbujora şi ea, plină de stânjenită încântare. 

— Şi restul cuvintelor? adăugă ea, simțindu-se încurajată să-l 
descoasă mai departe; iar când el nu răspunse, ea cântă restul 
melodiei legănate, cât îşi mai amintea. 

Pe când cânta, glasul ei era scăzut şi întretăiat, îndeajuns cât să 
prindă câteva note. N-avea importanţă. 

— Cântecul tău preferat... vezi ce bine-l ştiu... ce înseamnă restul? 

— Asculţi prea atent, zise el, îndărătnicindu-se. 

O sărută pe gură, ca s-o facă să tacă. 

— Spune-mi, se rugă ea, plimbându-şi o mână pe spatele lui, în sus 
şi-n jos; căutând să se asigure, pipăindu-i pielea şi muşchii, că el era 
încă într-adevăr aici cu ea. Te rog. 

El râse. Se ridică în picioare. Işi trase cămaşa peste cap. Se ridică, 
căutându-şi cu privirea tunica pe care o lăsase pe undeva încă şi mai 
departe. Ea îi urmărea picioarele care se mişcau de-a lungul podelei, 
când el continuă: 

— „„.aşadar cântecul... „De-ar fi a mea şi m-ar iubi...” 

Se ridică şi ea. 

— Mai departe, zise ea. 

El îşi trase nădragii. 

— „Viața mi-ar fi doar desfătare”, continuă el mai clar după încă o 
clipă de tăcere, prefăcându-se însă mai departe că era prea ocupat cu 
îmbrăcatul ca să-şi întoarcă privirile spre ea. „N-aş mai vrea nici saci 
cu aur, nici vreo comoară pe pământ. Ci portul ei şi ochii-i galeşi o fac 
aşa fermecătoare. Trebuie să fie-a mea, da, doar a mea; nu-i chip să 
trăiesc fără ea”. 

El ridică din umeri şi îi făcu o plecăciune, stânjenit poate doar 
pentru că fusese prins cu această mică pornire de trufie de-a se fi 
străduit să traducă totul cursiv, în caz că cineva ar fi vrut vreodată să- 
| întrebe. În caz că ea ar fi vrut să-l întrebe. Sau poate pentru vreo altă 
pricină. El se aplecă, îndesându-şi piciorul într-o cizmă cu vârful 
ascuţit. 

Apoi, dintr-o dată, ea înţelese. Strălucirea caldă care începu s-o 
învăluie la gândul care-i răsărise în minte o reduse iarăşi la tăcere. 

Owain fredona cântecul ăsta de ani de zile. Pretutindeni pe unde-l 


văzuse. Prin toate locurile pe unde stătuseră. Chiar şi în acei ani când 
abia dacă-i spunea două vorbe în afară de strictul necesar; în vremea 
când credea că el probabil o ura. Asta era dovada. 

In cele din urmă, ea spuse aproape în şoaptă: 

— Ai ştiut dintotdeauna? Intr-adevăr? Ai simţit dintotdeauna... asta? 

Acum el se afla lângă uşă, chinuindu-se cu cealaltă cizmă. Nu-i 
răspunse până nu se ridică la loc. Pe chipul lui citi strălucirea caldă ce- 
i umplea şi ei inima. 

— Dintotdeauna, zise el. 


Cardinalul şedea la biroul guvernatorului, cercetând depeşele. Nu 
păru stânjenit când o văzu intrând pe Catherine care venise aici 
crezând că avea să poată privi în linişte ploaia şi să se gândească la 
Owain şi la cântecul pe care-l fredona el. Ea se aşezase la fereastră şi 
începuse şi ea să-l cânte cu glas scăzut înainte de a băga de seamă 
figura aşezată la masă. El se mulţumi să-i facă doar un semn din cap, 
de parcă faptul că trăgea cu ochiul la corespondenţa oficială venită de 
la Londra ar fi fost pentru cardinal lucrul cel mai firesc din lume şi îi 
spuse, cu glasul lui mieros: 

— Se pare că Humphrey, nepotul meu încurcă-lume îmi pregăteşte 
şi mai multe necazuri la întoarcerea acasă. 

La auzul acestor cuvinte, ea ridică privirea. Avea încă pe buze 
surâsul acela tainic de dinainte. 

— Unchiule dragă, zise ea. 

Cardinalul nu părea niciodată îngrijorat, aşa că n-avea de ce să-şi 
facă ea griji degeaba. 

— Ceva cu nişte giuvaieruri, continuă cardinalul, cu acelaşi glas 
potolit, sfârşit de oboseală. Giuvaierurile pe care mi le-a dat Henric în 
gaj pentru împrumuturile pe care le-am dat Coroanei. Ca să-şi 
plătească războiul. Au trecut ani de-atunci; poate prea mulţi ani ca 
lumea să-şi mai amintească totul cum trebuie. 

Ea ridică din sprâncene. Incercă şi îşi zise că reuşise să-şi alunge 
amintirea din spatele acelui surâs ca să fie atentă la ce-i povestea 
cardinalul. 

— Se pare că şi-a băgat în cap ideea că le-aş fi furat, zise cardinalul 
cu blândeţe. De fapt, chiar declară asta foarte solemn. 

Bătu cu degetele în scrisoarea jignitoare şi clătină din cap a regret. 

— Cică am furat giuvaierurile Coroanei engleze, după el. Nu ştiu ce 
l-o fi apucat. 

El îi aruncă o privire uşor misterioasă. 

— Vai, nu; dar de ce? zise Catherine cu glas scăzut. 

Reuşise să-i capteze atenţia. Fusese atât de fericită atunci când 
cardinalul se întorsese la curte; nu mai voia alt război deschis între el 
şi ducele Humphrey. 


— Vrei adevărul? zise cardinalul. Cred că e o poveste politică... 
Crede că Papa e pe cale să-l recunoască pe fratele tău Charles drept 
rege legitim al Franţei - ca să pună bete în roate eforturilor engleze 
de război şi, cu alte cuvinte, să-i ia locul micului Harry. lar eu sunt 
omul Papei. Nu ştie încotro am de gând s-o apuc. Crede că trebuie să 
mă facă de ruşine, ca nu cumva să-i stau împotrivă. 

Ea simţea că i se învârtea capul. i 

— Vai, dar ştiu că niciodată n-aţi... zise ea. li veţi fi întotdeauna 
credincios lui Harry. 

In timp ce rostea aceste cuvinte, ea se întrebă totuşi: oricât de 
fermecător ar fi fost el în preajma ei, era totuşi un om făcut să-i 
manipuleze pe alţii. Nu-şi făcea deloc iluzii în privinţa asta. Cât de 
sigur puteai fi că el avea să-i fie cu adevărat credincios? 

Gândul o făcu să se simtă stânjenită; o făcu să simtă că ea era cea 
neloială. Cardinalul era prietenul ei. Şi totuşi cardinalul nu păru să 
bage de seamă faptul că ea căzuse dintr-o dată pe gânduri sau că ar fi 
fost cam prea preocupată de lucrurile pe care le descoperise el cu 
privire la Humphrey. El se mulţumi să clatine din cap, de parcă lucrul 
nici n-ar fi fost vrednic să fie băgat în seamă. 

— Ei, presupun c-o să se fâsâie la vremea potrivită, zise el. Şi nu-i 
rău că suntem departe de el când îl apucă unul din accesele de furie. 
Nu-i rău nici să ştii ce mai spune lumea. 

inţelegătoare - acum încă şi mai mult, ca să treacă peste clipa de 
îndoială de mai înainte, ea zise: 

— Dar sunt sigură că trebuie că sunteţi tare îngrijorat... 

El făcu un semn din mână spre hârtiile pe care le lăsase jos. 

— Humphrey a fost întotdeauna încăpățânat; ca un băieţel, zise el. 

Ea pricepu că, rostind aceste cuvinte, el o invita probabil la un fel 
de pact: o înţelegere între victime. Dându-şi seama dintr-o dată că îşi 
încleştase mâna peste gură, exact cum îi spusese Owain, o lăsă, uşor 
nesigură, în jos, în preajma gâtului; şi continuă să privească, la fel de 
nesigură, spre silueta înaltă, înveşmântată în roşu. Nu se pricepea la 
intrigile de curte. 

Dar cardinalul nu duse lucrurile mai departe. Cu un farmec 
copleşitor, el veni spre ea la fereastră şi se aşeză alături de Catherine. 
Aţinti asupra ei o privire blândă. 

— Ai fost foarte răbdătoare cu toate întârzierile astea, fată dragă, 
adăugă el. Trebuie că-ţi punem nervii la încercare. 

Catherine ridică neajutorată din umeri şi îi adresă cel mai drăgălaş 
surâs cu putinţă. 

— Nu-i nimic de făcut. Trebuie să aşteptăm. 

Cardinalul o bătu pe genunchi. 

— Şi ştiu că nu te-ai simţit prea bine, continuă el. Dureri de cap... 
indispoziţii. 


Ei nu prea-i plăcu privirea scrutătoare pe care i-o arunca. Dintr-o 
dată îşi dori să nu fi fredonat cântecul lui Owain atunci când intrase; 
să nu se fi trădat câtuşi de puţin. 

— Oh, zise ea iute, da, junghiuri, dureri... nimic serios. 

— Dar fii bună şi iartă un călugăr bătrân pentru un compliment, 
continuă neabătut cardinalul, să ştii că arăţi mai frumoasă ca 
niciodată. Eşti strălucitoare. Trebuie că briza mării şi plictiseala îţi fac 
bine. 

Catherine îşi dădu seama că se îmbujorase. | se părea că nu avea 
chiar atâta importanţă dacă cardinalul ghicise motivul pentru care 
ochii-i străluceau. După cum n-ar fi contat dacă doamna Butler fusese 
cea care aşezase cu grijă monedele şi punga pe care Owain probabil 
le uitase într-o dimineaţă pe un cufăr din odaia ei. Işi zise că amândoi 
s-ar fi făcut că nu vedeau. Era în siguranţă, mai mult sau mai puţin, 
printre prieteni. Şi totuşi ar fi preferat ca ei să nu ştie. 

Ea încuviinţă stânjenită din cap, mulţumindu-i pentru compliment. 

— Pot să călătoresc fără probleme, mormăi ea, nu e nimic serios. 

Apoi, schimbând subiectul, ea adăugă: 

— Ceva ştiri de la război? 

— De fapt, chiar avem nişte veşti, răspunse cardinalul, cu destulă 
bunăvoință. Şi de data asta chiar sunt veşti bune. In dimineaţa asta a 
venit cineva de la Warwick, de la Compiègne. Francezii s-au predat, în 
sfârşit. 

Inima lui Catherine se strânse. Schimbare, îşi zise ea; şi mintea ei 
se umplu dintr-o dată de amintirea îmbrăţişărilor lui Owain de noaptea 
trecută; de cuvintele pe care le rostise. Nu-şi dorea o schimbare. 

Dar cardinalul părea prea uşurat povestindu-i aceste ştiri ca să 
bage de seamă cât de brusc amuţise ea. El rânji, netemându-se să-şi 
arate şiretenia: 

— Aşa că-i bine că te simţi mai bine. Va trebui să pornim la drum 
cât de curând, adăugă el. Să părăsim teritoriul englez; să trecem în 
Franţa. La Rouen, cred; acolo e Warwick, vechiul nostru prieten. 

Şi rânji ştrengăreşte spre ea, aşteptând ca să-şi arate şi ea 
gropiţele spre el. 

— După ce-am găsit în scrisorile alea, cu cât mai repede, cu-atât 
mai bine. 


DOI 


Cât de înfumurat se făcuse Warwick de când se întorsese la război, 
îşi zise Catherine, uşor amuzată, urmărindu-l pe contele care înainta 
călare, ieşind pe porţile oraşului Rouen ca să vină în întâmpinarea 
suitei regale. Calul contelui era mult mai fastuos împodobit decât 
micul ponei al regelui - tot în fir de aur şi stofă de culoare roşie. Spre 
deosebire de ceata lui de soldaţi obosiţi care arătau de parcă ar fi 
avut nevoie să stea să-şi mai tragă răsuflarea aici, pe malurile Senei, 
după lungul şi epuizantul lor asediu, Warwick se ţinea cu nasul pe sus 
şi cu spatele drept. 

S-a făcut mai noduros... deşirat, îşi zise Catherine, dezgustată. Nu 
era tânăr; mulţi alţi bărbaţi de vârsta lui s-ar fi retras în linişte pe 
domeniile lor. Dar el era aici în elementul lui - printre bărbaţi; în 
apropierea morţii - un loc unde putea risca nebuneşte. Warwick avea 
războiul în sânge. Asta-l făcea mai fericit decât orice altceva. 

De asemeni, devenise foarte politicos şi curtenitor faţă de Harry, 
observase Catherine (chiar dacă privirile lui erau la fel de reci, de 
culoarea murelor fierte, atunci când trecu pe lângă Catherine). | se 
adresa băiatului cu „Sire” şi „Majestatea Voastră” şi îi făcea plecăciuni 
foarte adânci ori de câte ori avea prilejul. Oare era asta una din 
tainele sfinte ale ceremoniei de încoronare prin care Harry trecuse la 
Westminster? se întrebă Catherine. Sau era doar un semn al noii 
dispoziţii soldăţeşti a lui Warwick? 

Contele descălecă de pe cal şi îngenunche, cu capul descoperit, 
plecat, ca să-şi întâmpine regele. Oamenii lui îngenuncheară supuşi, 
cu stângăcie, în spatele lui. Acum le arăta priveliştile, făcând, călare, 
un tur în jurul zidurilor, pentru ca poporul din Rouen să-şi poată vedea 
regele şi pentru ca Harry să vadă castelul, râul Sena, plin de bărci, 
oraşul şi turnurile. Slavă Domnului, îşi zise Catherine, că groaza pe 
care acesta o resimțea faţă de Warwick accentuase politeţea firească 
a lui Harry; slavă Domnului că se purta cu atâta demnitate, făcând 
plecăciuni solemne şi ascultând. (Mama lui bănuia că băiatul era pur 
şi simplu uluit de noul fel de a se purta al celui care-l chinuise atâta). 
Catherine nu-şi dorea nicio dispută între fiul ei şi Warwick. Vor trebui 
să se străduiască cu toţii să-l mulţumească pe Warwick până ce aveau 
să poată pleca din Rouen. 

Spera că Warwick avea să rămână la Rouen. Prezenţa lui o îngheţa. 
Chiar şi Owain, de obicei atât de inventiv în a ocoli orice problemă nu 
făcuse altceva decât să se plece şi să i se supună acestui bărbat. 

De jur împrejurul turnului cenuşiu al castelului, cu turla lui ca o 
pălărie de vrăjitoare, era plin de soldaţi. Fluierau batjocoritor şi strigau 
cuvinte englezeşti pe care Catherine nu le înţelegea şi nici nu voia să 
le înţeleagă. 


— Aici e închis cel mai important prizonier al nostru... a încercat să 
sară pe fereastră de mai multe ori... putere drăcească... nevoie de o 
gardă întărită, îi spusese contele de Warwick lui Harry, iar calul lui se 
ridicase pe picioarele dinapoi, de parcă doar gândul la prizonier îl 
făcea să sară în sus de bucurie. Razele soarelui din acel miez de vară 
luceau şi făceau să scânteieze armura lui Warwick. 

Ascultător, Harry privi pieziş în sus. Pentru parada de prezentare în 
jurul castelului şi al oraşului, îl îmbrăcaseră în armură. Era atât de 
grea; şi părea că-i era atât de incomodă şi-i era atât de cald, atârnând 
pe poneiul lui. La vederea căpşorului lui care se sucea mereu, inima 
lui Catherine se strânse. Ea se temu că iarăşi aveau să înceapă cu 
paradele şi antrenamentul cu sabia, acum că erau din nou cu 
Warwick. Pacea din Calais, unde Harry fusese fericit, era de-acum 
doar o amintire. Asta era aproape la fel de rău ca gândul la prizonierul 
dinăuntru, înlănţuit, aşezat pe paie, cu capul în pământ, ascultând 
fluierăturile. 

Catherine ştia deja cine era prizonierul. Cardinalul îi spusese 
noaptea trecută, la cina pe care o luaseră la hanul din marginea 
drumului. Prada cea mai grozavă pe care puseseră mâna la 
Compiègne fusese loana d'Arc. 


Catherine vedea turnul de la fereastra ei. Nu-şi putea întoarce 
privirile de la el, chiar şi după căderea nopţii, când singura lumină în 
afară de cea a stelelor era focul din curte; când nici străjerii nu mai 
erau altceva decât umbre pe un perete. 

Desigur că era bine că fata dinăuntru fusese prinsă; căci înaintarea 
lui Charles trebuia oprită. Catherine ştia că ar fi trebuit să fie 
încântată; bucuroasă pentru Harry, bucuroasă pentru Anglia. Ar fi 
trebuit să-şi întoarcă privirile de la turn şi s-o lase pe fată în plata 
Domnului. Dar nu reuşea. Poate că era din pricina şoaptelor în 
franceză pe care începuse să le audă, în sfârşit, de la marginile suitei 
ei englezeşti, acum că lăsaseră în urmă Calais-ul. O simţea aici 
pretutindeni, această limbă pe care nu trebuia să facă niciun efort ca 
s-o înţeleagă. Era ca şi cum ar fi început dintr-o dată să priceapă 
limba păsărilor şi a fiarelor, ca şi cum auzul ei s-ar fi ascuţit înzecit. 
Astfel, ea putea auzi şoaptele între tinerii slujitori care curăţau 
căminul şi care aduceau buşteni şi îngrijeau grajdurile şi pe ţăranii şi 
târgoveţii care şuşoteau la marginea drumului în timp ce ea trecea; 
oameni care purtau cămăşi pe care ea putea zări, brodate discret, 
micile cruci drepte ale Arhanghelului Mihail. Alb pe alb. Cruci franceze. 
Crucile lui Charles. Fiecare cruce era un gest tăcut de răzvrătire 
împotriva stăpânirii engleze, cusut de una dintre sutele de femei care, 
lângă vatră, visau la eliberare. Se trezi că, zile la rând, trăgea cu 
urechea la aceste şoapte în franceză; că i se încălzea inima la vederea 


acelei albe, tăcute mustrări la adresa invadatorilor. Apoi îşi dădu 
seama - îşi aminti - că „ei”, cei la care se gândea astfel erau de fapt 
„noi”; ea era de partea cotropitorilor. 

Fata din turn era cea care trezise speranţa în toţi aceşti oameni. O 
ţărancă în veşminte băieţeşti; o fată care spunea că i se arătaseră 
Sfântul Mihail - cel care învinsese dragonii - şi Sfânta Ecaterina, 
fecioara sfântă care nu putuse fi convinsă să renunţe la credinţa ei 
nici de cincizeci de filosofi şi care nu fusese redusă la tăcere decât 
după ce fusese omorâtă prin tragerea pe roată. Fata din turn plânsese 
la auzul minunăţiilor pe care i le spuseseră sfinţii. Avea o gură aurită, 
până într-atât încât ridicase Franţa întreagă de partea lui Charles, îi 
aşezase coroana pe cap la Reims, sfărâmase aproape zidurile Parisului 
şi, după Owain, o impresionase pe Christine de Pisan într-atât încât s- 
o facă să lase în urmă un deceniu întreg de tăcere. Minune după 
minune. 

Trebuie că loana era nebună. Sau că minţise. Sau era o neghioabă. 
Trebuie să fi fost neghioabă dacă-şi încredinţase soarta lui Charles, 
care nu făcuse nimic ca s-o răscumpere; care o lăsase să fie predată 
în mâinile englezilor. Dar era vitează, fără îndoială. In privinţa asta era 
fără cusur. Fusese capturată pentru că rămăsese la locul de onoare, în 
ariergardă, după ce poruncise retragerea. Aşa-i povestise cardinalul. 
Fusese o pradă uşoară pentru burgunzii care măturaseră ariergarda. 

Catherine încercă să-şi închipuie cum se petrecuseră lucrurile: 
încercă să şi-o închipuie îmbrăcată băieţeşte, cu părul scurt sau 
ţinând o spadă ori strigând o comandă către o mare de oameni, sau 
şarjând. Muşchii încordaţi şi concentrarea; căldura şi emoția atacului. 
Dar imaginaţia n-o ajută. Era prea mult pentru ea, în ciuda tuturor 
retragerilor neliniştite şi apărărilor şi grijilor care o însoţiseră pe 
Catherine toată viaţa. Oricât se străduia, nu putea pricepe cum o 
ţărancă neştiutoare de carte, chiar şi una înarmată cu o sabie 
descoperită în chip minunat în spatele altarului bisericii Sfintei 
Ecaterina din Fierbois, o sabie de pe care toată rugina căzuse de cum 
o luase în mână ar fi putut găsi atâta curaj cât să facă tot ce se 
spunea că făcuse. Işi convinsese familia s-o ducă la comandantul 
garnizoanei de la Vaucouleurs. Il convinsese pe neîncrezătorul conte 
să renunţe la sarcasmul lui şi s-o lase să viziteze curtea lui Charles, 
departe în sud, trecând prin teritoriul burgund duşman, îmbrăcând-o 
în deghizarea ei băieţească, pentru a nu fi prinsă pe drum. Odată 
ajunsă acolo, reuşise cumva s-o convingă pe energica, arţăgoasa, 
severa Yolanda de Aragon, soacra lui Charles să o lase să 
călătorească împreună cu armata lui Charles spre Orleans. Şi oare 
cum reuşise să convingă destulă lume că sfinţii o ascultau, îndeajuns 
cât ei să-i dea o armură, o armură albă şi un cal şi un stindard şi o 
suită, cât s-o lase să se pună în fruntea unei oştiri? 


Catherine, ştiind cât de des o părăsise pe ea curajul la gândul că ar 
fi trebuit să-i privească în ochi pe Warwick sau pe ducele Humphrey 
sau chiar pe mama ei şi să insiste asupra a ceea ce-şi dorea, nu putea 
în ruptul capului să-şi închipuie aşa ceva. Comparându-şi propria 
împietrire îngheţată cu aceste istorii despre un curaj nebun, 
neşovăitor, neabătut, îşi zise: dacă loana e o vulpe, atunci eu sunt un 
iepure. Pentru o clipă, îi fu ruşine că nu făcuse niciodată ceea ce 
făcuse acea ţărancă; pentru faptul că nu avusese niciodată puterea să 
iasă în faţă şi să spună ce gândea şi să se pună în fruntea unor 
armate care s-o venereze, inspirați de cuvintele ei aurite şi de oţelul 
strălucitor al sabiei ei. Dacă poveştile nu fuseseră umflate până la 
minciună, dacă fata făcuse într-adevăr toate astea, ei bine, îşi zicea 
ea, asta chiar i se părea a fi o minune. 

Tot ce-şi putea închipui cu adevărat, în timp ce-şi scutura capul, 
lăsându-şi părul lung să-i cadă pe spate era cum ar fi fost să ia un 
cuţit şi să-l taie până ajungea la fel de scurt ca părul băieţilor; 
zgomotul tăişului retezându-i părul; foşnetul buclelor ce cădeau pe 
podea; vântul bătându-i liber ceafa. Incercând să vadă cum ar fi fost 
asta, îşi ridică părul de pe ceafă; apropie un deget de el, în chip de 
cuţit; simţi răcoarea nopţii pe ceafă. Oare te schimba cumva acest 
gest al retezării? Te puteai schimba îndeajuns? 

Era atât de prinsă de ceea ce făcea încât nici măcar nu-l auzi pe 
Owain intrând. Abia dacă-l zărise pe drum; mai păstra doar amintirea 
ultimelor lui cuvinte liniştite din Calais, cuvinte pe care le rostise 
ţinând-o în braţe: „O să te găsesc eu acolo, n-avea grijă”. Dar ea nu 
ştia dacă el avea să poată să-şi găsească drumul până în odăile ei, 
acum când erau atât de înghesuiți, într-un castel atât de plin de 
zgomotele soldaţilor. 

Işi dădu seama de prezenţa lui abia când simţi o altă pereche de 
mâini ridicându-i părul, un alt deget aşezat ca un cuţit la rădăcina lui. 
Prinsă iarăşi în braţele lui, ştiu că era în siguranţă; temerile care-i 
strângeau întotdeauna măruntaiele ca într-un nod slăbiră de îndată. 
Dar acum ea nu se putu împiedica să nu se întrebe cum ar fi fost să 
trăieşti fără niciun fel de frică; să ai siguranţa că şi atunci când erai cu 
totul singură aveai să găseşti o cale să faci ceea ce ştiai că trebuia 
făcut. 

Owain îi surâdea destul de trist când se aplecă să o sărute pe 
ureche, ţinând-o strâns. 

— Să-ţi tai părul... zise el, pricepând dintr-o dată, şi arătă spre turn. 
Ştiu... şi eu m-am gândit la ea. Nu poţi să nu te-ntrebi ce anume a 
făcut-o să pornească pe drumul ăsta, nu-i aşa? 

— Cum a avut curajul... oftă Catherine. Nu pot să n-o admir pentru 
asta. 

Apoi, simțindu-se atât de îngrozită că spusese aşa ceva, chiar şi 


aici, chiar şi în siguranţa pe care i-o dădea faptul că era cu el aici, 
inima îi începu să bată cu putere şi i se puse un nod în gât, înainte ca 
ea să adauge: 

— Sper că o să scape. 

Aşteptă ca împietrită răspunsul lui Owain. La urma urmei, loana era 
duşmanul. Dar el n-o condamnă pentru că avusese acest gând; se 
mulţumi doar să clatine cu amărăciune din cap, de parcă ar fi fost pe 
jumătate de acord cu ea, însă nu ar fi crezut că lucrul era cu putinţă. 

— Uită-te ce pază are, mormăi el. A sărit de la şaptezeci de picioare 
la Vaucouleurs - de două ori. Nu vor să mai rişte nimic aici. 

Cu toate că se simţea uşurată, inima lui Catherine continua să bată 
cu putere, ca după o alergare. Dar Owain continuă: 

— Vor trebui s-o judece - o să fie un soi de proces public. Nu pot s-o 
omoare pur şi simplu. Ea e prea cunoscută. Au nevoie de sprijinul 
legii. Au nevoie să numească uciderea ei „execuţie”. Dar au nevoie şi 
ca ea să moară. 

Glasul liniştit, lipsit de orice remuşcare al lui Owain o înfurie. Lui îi 
plăcea drama loanei, sabia scoasă din teacă. Se vedea. Dar era 
limpede că nu se simţea la fel de apropiat precum Catherine de fata 
aceea captivă în turn, nemaiavând să se aştepte la altceva decât la 
cruzime şi moarte. 

— Ei - de fapt ar trebui să spun noi, se corectă Owain, adică armata 
engleză trebuie să dovedească faptul că ea e un om în carne şi oase, 
nu o făcătoare de minuni, ocrotită de Dumnezeu. Şi asta pentru că 
aproape a câştigat Franţa pentru fratele tău. L-a încoronat pe fratele 
tău ca rege al Franţei. Şi prea multă lume a început să creadă că el 
asta şi este - ai văzut crucile albe, nu-i aşa? Warwick trebuie să facă 
să fie executată pentru a le dovedi celor care se îndoiesc de asta că 
fiul tău este regele Franţei. 

Catherine oftă. Inţelegea, în principiu, forţa argumentului, cu toate 
că acum, când loana fusese prinsă, iar înaintarea armatei lui Charles 
fusese oprită, de ce-ar mai fi contat pentru Harry dacă fata rămânea 
sau nu în viaţă? Şi totuşi era limpede că Warwick n-ar fi fost de acord 
cu aşa ceva. Aşa că n-avea nicio şansă. Doar o amânare a execuţiei 
ţărăncuţei, îşi zicea ea, aşa cum se aştepta toată lumea; câteva zile 
de zăbavă înaintea unui sfârşit de neconceput. 

Owain îi surâse. Işi alungase din minte gândul la loana; voia să 
sărbătorească întâlnirea lor. Dar mintea ei refuză asta, după cum 
respinse şi gândul la Charles. Rămase în braţele lui, amuţită şi 
împietrită. Nu putea face dragoste. Nu putea să şi-o scoată din minte 
pe fata din celălalt turn şi nu se putea împiedica să simtă cum se 
umplea de milă şi de furie când se gândea la loana. Măcar pe ea, 
Catherine, bărbaţii aceia o împiedicau numai să ducă o viaţă împlinită; 
dar pe loana aveau s-o ucidă. 


Pentru o clipă, Owain oftă şi el. Îi simţi pomeţii obrajilor sprijiniți de 
ai ei; privea spre turn şi ea zări în ochii lui suferinţa. Pentru o clipă, fu 
copleşită de dragoste pentru el, care-i împărtăşea până într-atât 
sentimentele; dar apoi ea pricepu că de fapt el nu ofta pentru că se 
gândea la loana. După o vreme, el zise gânditor: 

— Biata Christine. Ce tristă are să fie... mă-ntreb dacă ştie. 


Odăile cardinalului erau, ca de obicei, cele mai bune din castelul de 
la Rouen, iar el le îmbunătăţise încă şi mai mult cu tapiseriile bogate 
şi blănurile şi mobilele pe care le lua cu el oriunde se ducea. Owain nu 
reuşea să priceapă cum reuşea stăpânul lui să creeze această 
impresie de fast oriunde se ducea, şi fără eforturi vizibile, însă admira 
efectul. 

Dar acum chipul supt al lui Beaufort părea şi mai slab decât de 
obicei, cu ochii lui mari bulbucaţi. Se mângâia pe bărbie. Cardinalul se 
străduia să arate întotdeauna ca un om binevoitor şi ca un om de 
lume; dar acum, îşi zise Owain, era pentru prima dată când vedea 
zugrăvit pe chipul prelatului ceva ce aducea a îngrijorare. 

— Băiete, tocmai am avut o discuţie foarte ciudată cu Warwick, 
începu el. 

Ridică dintr-o sprânceană. 

Owain aşteptă. 

— Nu pare să fi fost în stare să convingă niciun judecător francez să 
pună la cale un proces împotriva prizonierului lui, continuă cardinalul. 
Cu oricine a încercat, i-au spus cu toţii acelaşi lucru, că ea n-a comis 
nicio crimă - că e doar un prizonier de război. 

Deşi era adevărat că loana nu săvârşise nicio crimă, ci era o 
prizonieră de război - şi care, potrivit legilor onoarei, n-ar fi trebuit să 
fie executată -, Owain îşi ridică mâinile în sus ca să-şi arate uimirea. 
Nu voia s-o ia înaintea cardinalului. Era slujitorul lui; era de datoria lui 
să-i acorde întâietatea stăpânului lui. Amândoi se împăcau foarte bine 
cu rolurile lor. Cardinalul încuviinţă din cap, pricepându-i tactul, şi 
continuă: 

— Aşa că, după cum îţi poţi închipui, Warwick nu-i deloc încântat. 

— Are nevoie ca loana să fie judecată, încuviinţă Owain. 

— Şi asta e buba, continuă cardinalul, ducându-şi o mână scofâlcită 
la frunte - aşa încât Owain să poată vedea limpede că nu greşise mai 
devreme, ci cardinalul era cu adevărat neliniştit - acum Warwick zice 
că dacă nu poate avea un proces secular, va trebui să se adreseze 
unui tribunal bisericesc. Se pare că a făcut rost de un episcop 
ascultător care i-a promis o condamnare. 

Işi ridică privirile spre Owain. Avea ochii injectaţi. 

— Dacă va fi o judecată bisericească, asta mă pune pe mine într-o 
poziţie foarte ciudată, băiete. După cum îţi poţi închipui. 


Owain ridică din sprâncene. 

— De ce? întrebă el. 

Asta era datoria lui: să-l facă pe cardinal să-şi articuleze gândurile. 

— Pentru că de fapt nu există niciun temei bisericesc nici pentru o 
asemenea judecată, zise cardinalul. Aşa că, indiferent de ce făcătură 
ridicolă o să propună drept acuzaţie Warwick şi supusul lui episcop, 
indiferent ce caraghios de tribunal cu tot cu juraţii lui cumpăraţi o să 
pună la cale chiar sub ochii mei - tocmai când jumătate din întreaga 
creştinătate e de partea loanei şi a lui Charles şi când până şi Papa e 
pe jumătate convins că loana e o sfântă... ei bine, eu n-ar trebui să fiu 
implicat în aşa ceva. Inţelegi de ce, nu-i aşa? Un cardinal al Romei 
care ar părea să sprijine orice i-ar trece lui Warwick prin gând să facă. 
Papei n-o să-i placă asta... câtuşi de puţin. 

Cardinalul îşi împreună mâinile sub bărbie. Owain vedea limpede 
care era problema lui. Cardinalul pornise în această călătorie în 
speranţa de a-şi consolida relaţiile cu micul rege al Angliei şi de a-şi 
asigura viitorul. Cardinalul avea nevoie să ia măsuri ca să se pună la 
adăpost, întrucât situaţia lui era una foarte precară. Deja căzuse în 
dizgraţia ducelui Humphrey din Anglia. Dacă avea să cadă şi în 
dizgraţia stăpânului său de peste graniţă, Papa, s-ar fi găsit într- 
adevăr într-o poziţie foarte slabă. 

— Oare... ar trebui să plecaţi? întrebă Owain, mergând drept la 
ceea ce simţea că era întrebarea principală: cum ar fi trebuit să 
acţioneze cardinalul. Să plecaţi acum... înainte să se meargă mai 
departe... înainte să vă implice în asta? 

Dar Owain înţelesese ce probleme ar fi ridicat o asemenea plecare 
principială chiar dinainte să rostească aceste cuvinte. Plecând, 
cardinalul ar fi rupt orice relaţie cu Harry şi Catherine. lar acestea 
erau tocmai legăturile pe care el îşi dorea să le strângă. 

Cardinalul clătină din capul pe care-l ţinea încă în mâini. 

— Nu pot face asta, spuse el. 

Fără explicaţii. Nu dădea niciodată explicaţii dacă nu era silit; 
încerca să nu-şi arate niciodată gândurile prea pe faţă. 

Cu tainică uimire, Owain înţelese că şi Catherine, şi cardinalul, 
pentru motive foarte diferite, păreau înclinați să o sprijine pe loana, 
ceea ce ar fi însemnat un conflict cu Warwick. Owain nu le împărtăşea 
sentimentele atât de întortocheate. Din punctul lui de vedere, nu 
exista nicio îndoială şi nici vreo cale de mijloc. Faptele trecute ale 
loanei şi însăşi existenţa ei erau acum o ameninţare la adresa lui 
Harry şi a stăpânirii engleze asupra Franţei instaurate de regele 
Henric. Owain îi era dator credinţă fiului lui Henric şi aşa avea să fie 
întotdeauna, astfel încât orice ameninţare la adresa băiatului trebuia 
să fie eliminată. Nu era ceva personal; nu că Owain n-ar fi fost 
încântat la gândul că o fată luase sabia în mână - de gestul ei 


cavaleresc. Dar asta nu avea importanţă. loana trebuia să moară, la 
fel cum o viespe, un şobolan sau un păianjen care s-ar fi apropiat prea 
mult de micul rege trebuia strivit. Nici Henric n-ar fi acceptat nimic 
altceva. 

Owain îşi zise că ar fi fost o idee bună să-i ţină la distanţă unul de 
celălalt pe Catherine şi pe cardinal câtă vreme se discuta această 
problemă. Nu-i plăcu ideea care-i fulgeră prin minte: gândul la ei doi 
ieşind împreună din sala mare, lăsând în urmă un Warwick livid, plin 
de furie. Nu voia necazuri. Avea s-o sfătuiască pe Catherine să ia 
masa în odăile ei; avea să-l sfătuiască pe cardinal să rămână la 
teologia lui. Nu trebuia ca ei doi să-şi unească forţele. 

li spuse cardinalului: 

— Mai staţi de vorbă cu Warwick încă o dată; nici el n-o să vrea să 
apară ca un caraghios. Dacă nu există niciun temei pentru o judecată 
religioasă, faceţi-l să înţeleagă asta. Faceţi-l să renunţe la idee. 


KKK 


— Arăţi aşa de obosită, zise Owain, sărutând ochii închişi ai lui 
Catherine. Odihneşte-te. Am pus să ţi se trimită mâncarea aici astăzi. 
Nu vreau să te îmbolnăveşti. 

— Nu, spuse Catherine hotărâtă. 

Se ridică din pat, goală. 

— Nu vreau să lipsesc de la cină. Nu azi. Doamna Butler mi-a zis că 
atunci vrea Warwick să facă anunţul în legătură cu loana. Se pare că o 
s-o aducă înaintea unui tribunal bisericesc - pentru erezie. 

Owain nu-l întrebase pe cardinal care anume avea să fie acuzaţia. 

— Erezie? întrebă el fără vlagă. 

Părea o acuzaţie îndoielnică. Aparițiile? Vocile? Erau eretice? 

— Pentru că a purtat haine bărbăteşti, spuse Catherine. El zice că 
asta e erezie. 

Cu ceva ce semăna a groază, Owain văzu cum bărbia ei se încleşta 
de o încăpățânare pe care nu i-o cunoştea. Ea continuă, cu vădit 
dispreţ faţă de stângăcia învinuirii - şi, îşi zise el, atât pentru soluţia 
aleasă de Warwick cât şi pentru Warwick însuşi. 

— Dar sigur că trebuie să te îmbraci în haine bărbăteşti pe câmpul 
de bătălie. 

Slavă Domnului că o să plecăm în curând de la Rouen, îşi zise 
Owain. Dar nici el nu pricepuse totul. Abia când, aşezat la locul lui de 
pe la jumătatea mesei, printre cavaleri, în sala mare, privind cum se 
mişcau buzele subţiri ale lui Warwick care anunțau acest lucru în chip 
solemn, Owain îşi dădu seama ce se întâmpla. Warwick declară că 
regele, regina-mamă, suita regală şi armata engleză aveau să rămână 
cu toţii la Rouen pe toată durata procesului de erezie pe care el i-l 


pregătea loanei. Era crucial, zicea el, să se vadă că marii seniori ai 
Franţei asistau la distrugerea acestei eretice. 


Cavalerii ieşiră, unul câte unul. 

— De ce erezie, dacă-mi e îngăduit să întreb? spuse cardinalul 
Beaufort cu glas tare, când contele se ridică şi el, având zugrăvită pe 
chip o mulţumire sumbră. g 

La auzul întrebării rostite cu glas tare, Warwick se opri. Intoarse 
spre cardinal o privire duşmănoasă. Contele îl avea alături pe noul lui 
favorit, scofâlcitul episcop Pierre Cauchon de Beauvais, cel care 
condusese negocierile atunci când englezii o cumpăraseră pe loana 
de la burgunzii care o prinseseră. Warwick îi făcu episcopului semn să 
răspundă. 

— Deuteronom, capitolul al douăzeci şi doilea, răspunse prelatul 
îndatoritor, iar buzele lui schiţară un surâs. 

Catherine rămase în urmă, în apropierea lor, ascultându-i. Nu-l 
băgă în seamă pe Owain care, pentru un motiv sau altul, venise de la 
locul lui la masă până la locul ei din partea de sus a mesei de pe 
estradă şi care încerca s-o împingă afară - o scăpare foarte indiscretă, 
îşi zise ea, şi foarte atipică pentru Owain. Oricum n-avea de gând să-l 
ia în seamă; voia să asculte ce-avea de zis acest episcop. Işi dădea 
seama că pântecosul episcop francez îşi făcuse lecţiile, însă nu-i plăcu 
felul în care obrajii acestuia fremătară când el cită: 

— „Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu 
îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta, urâciune este 
înaintea Domnului Dumnezeului tău”. 

Cardinalul se mulţumi să dea dintr-o mână, dezaprobator. Ştia şi el 
destulă teologie. 

— Dar aşa ceva n-o să ţină deloc, dragul meu episcop, răspunse el 
imediat. Cum rămâne cu sfântul Toma d'Aquino? Summa Theologica: 
„Este păcat ca femeia să se folosească de haine bărbăteşti, şi invers; 
însă în anumite circumstanţe se poate săvârşi aceasta fără a păcătuli 
dacă lucrul se face din vreo nevoie sau pentru a se ascunde de 
duşmani, sau pentru că nu sunt alte veşminte la îndemână, sau 
pentru vreun alt temei de acest fel”. 

Episcopul fremătă iarăşi. 

— Ah, dar niciodată n-a dus lipsă de altfel de veşminte, susură el, 
cu un alt surâs afabil. Veşminte mai potrivite pentru o femeie decât 
nădragii şi pieptarul. 

Cardinalul îi întoarse zâmbetul. Atât Catherine cât şi Owain îşi 
dădură însă seama că acesta nu era surâsul lui obişnuit - mai degrabă 
îşi arăta dinţii spre celălalt. 

— Dar se găsea pe câmpul de bătălie, printre sute de bărbaţi, ea, o 
fecioară, replică atunci cardinalul, iar Owain surprinse cu neplăcere 


privirea plină de admiraţie pe care Catherine i-o aruncă acestuia. 
Trebuia să se protejeze. Faptul că purta veşminte bărbăteşti era un fel 
de a se păzi. 

Cu o adiere amenințătoare în glasul lui catifelat, cardinalul adăugă: 

— Cred c-o să descoperiţi că aproape întreaga creştinătate va fi de 
părere că e cât se poate de firesc ca o fecioară să se teamă de viol 
mai rău ca de moarte. Mm? 

Se aplecă înainte şi adăugă: 

— Poate că veţi fi uitat, Monseigneur, câţi teologi au subliniat 
tocmai acest lucru în scrierile lor. Guido de Baysio, arhidiaconul din 
Bologna, de exemplu. Rosarium super Decreto. „Dacă o femeie va fi 
având vreun motiv cuviincios - pentru a călători în străinătate în 
siguranţă, sau pentru a-şi păzi castitatea în alte împrejurări când ar 
putea fi în primejdie să şi-o piardă - nu săvârşeşte un păcat de va 
întrebuința veşminte bărbăteşti pentru a scăpa mai lesne de 
primejdie”. 

Pe chipul durduliu al nesuferitului episcop se zugrăvi o uluire grozav 
de îndurerată. Işi desfăcu larg braţele şi îşi întoarse palmele rozalii, 
curate spre ceruri. 

Catherine se aştepta ca venele umflate de pe ceafa şi tâmplele lui 
Warwick să vestească începutul unei izbucniri de furie. Il văzuse astfel 
cu Harry. Dar tot ce-i spuse acesta cardinalului, cu un glas rece, 
prevenitor, fu: 

— Henric. 

Amândoi se opriră şi priviră cu grijă în jur. Dar era în ordine. Ultimul 
dintre cavaleri tocmai ieşea pe uşă. Masa era goală. Slujitorii 
plecaseră. Participanţii la discuţie se apropiară unul de celălalt. 
Continuară cu glas scăzut. 

— Uite ce e, Richard, zise cardinalul, ignorându-l pe episcop şi 
adresându-i-se direct lui Warwick, nu-mi pasă ce învinuiri îi aduceţi, 
dacă funcţionează. Inţeleg foarte bine de ce vrei să moară. Dar ai 
nevoie de o învinuire - şi de o condamnare - pe care toată lumea s-o 
poată lua în serios. Nu așa ceva. 

Owain răsuflă. Catherine părea atât de dezamăgită de nou-apăruta 
notă cinică din glasul cardinalului. 

Cardinalul continuă: 

— Nu ştiu dacă ce-ţi trebuie ţie e tocmai un tribunal bisericesc. Mă 
tem c-ai fost sfătuit foarte prost. 

li aruncă episcopului o privire urâcioasă, apoi continuă: 

— In primul rând, învinuirea asta că „a purtat veşminte bărbăteşti” 
e foarte slabă - iar cu învinuirea de erezie ai întotdeauna bătaie de 
cap. O s-o ia totul razna. 

Cu chipul împietrit, Warwick zise: 

— Cum aşa? 


— Mai întâi de toate, pentru că, dacă rămâi la această învinuire pe 
care-ai ales-o, loana are atâtea portiţe de scăpare, atâtea argumente 
de care s-ar putea folosi ca să iasă cu faţa curată. Ţi-am citat doar 
vreo două, dar mai sunt o droaie. Apărătorul ei o să dea repede de 
ele. 

— Nu şi dacă nu-i îngăduim să aibă niciun apărător, spuse Warwick 
iute. 

— Dar n-ai încotro, răspunse ferm cardinalul. E crucial. Ăsta era al 
doilea lucru. Nimeni n-o să recunoască aşa ceva drept un adevărat 
tribunal bisericesc dacă nu-i asiguri loanei toată protecţia pe care i-ar 
oferi-o un tribunal bisericesc adevărat. Sigur că are nevoie de un 
apărător. Şi, de asemenea, ar trebui să pui să fie păzită de călugăriţe; 
asta ar cere Papa, nici mai mult, nici mai puţin. Nu bandiții ăia. N-o să 
te-ajute cu nimic dacă, în timp ce tu vrei să dovedeşti că ea n-ar avea 
de ce să se teamă purtând haine femeieşti, te-ai trezi că e siluită de 
soldaţii tăi. 

Warwick se albi de furie, însă, observă Catherine, nu făcu totuşi 
nimic ca să-i închidă gura cardinalului. Se ţinea doar foarte drept, 
muşcându-şi buzele, trosnindu-şi degetele. 

Liniştit, triumfător, cardinalul conchise: 

— Insă, Richard, problema cu învinuirea de erezie este că de fapt 
ea nu e o crimă care se pedepseşte cu moartea. Chiar dacă tribunalul 
tău o s-o declare vinovată, şi sunt sigur că asta o să facă - îşi îngădui 
o uşoară ridicare în sus a unui colţ al buzelor -, pentru erezie n-o poţi 
executa. 

— Henric, spuse din nou Warwick, la fel de liniştit. 

De data asta, Catherine crezu că auzise în glasul lui subţire o undă 
de deznădejde. Nu ştie ce să răspundă, îşi zise ea. L-a înfundat. 

Ce deştept era cardinalul, îşi zise Catherine. Acum acesta îl privea 
pe Warwick aproape cu bunătate. li zise: 

— O să abjure şi o să promită că pe viitor o să se îmbrace cu haine 
femeieşti. Şi ce-o să-ţi rămână de făcut? O să trebuiască să-ţi baţi 
capul şi să te-ncarci cu cheltuiala de a-i plăti rochiile celui mai 
puternic simbol al duşmanilor tăi, ca să nu mai vorbim de pâine şi 
sare, pentru tot restul vieţii ei. 

Warwick îşi muşcă buzele, aruncându-i cardinalului o privire 
ucigătoare. Era mut de furie. 

Dar episcopul francez răspunse în locul lui: 

— Dar erezia este o crimă ce se pedepseşte cu moartea... spuse el. 

Glasul lui răsună ca sâsâitul şerpilor sau ca foşnetul frunzelor 
moarte. Nu părea deloc descurajat de argumentele cardinalului. 

— ...a doua oară... dacă recazi. 

Cardinalul râse, vădit neîncrezător. 

— Dar, omule, zise el, cu ceva mai puţină politeţe decât de obicei, 


doar n-o să-ţi închipui că ea o să stea liniştită şi la adăpost în 
închisoarea ta, îmbrăcată în rochie şi apoi dintr-o dată să-şi pună în 
cap să ceară iarăşi, ca din senin, veşminte bărbăteşti, doar ca să-ți 
dea ţie un motiv ca s-o arzi pe rug. 

Josnicul episcop se mulţumi să surâdă. Spuse: 

— Ba da. Chiar asta o să se întâmple. 

Cardinalul răspunse: 

— Dar - chiar dacă ar reuşi să-l convingă pe Warwick să-i dea alte 
veşminte bărbăteşti - pentru că n-ar avea cum s-o facă fără ajutor de 
la paznicul ei - asta ar fi sinucidere curată. Şi nimic din ce-am auzit eu 
despre ea nu pare să lase de-nţeles c-ar fi aşa de proastă. De ce-ar 
face asta? 

Măruntul episcop surâse şi mai larg. 

— Dar ea va cădea în erezie şi a doua oară, spuse el, cu o logică 
perfect circulară, pentru că e o eretică. 

Apoi, lăsând deoparte regulile etichetei, îl luă de braţ pe Warwick şi 
îl conduse afară din sală, fără vreo privire în urmă. Catherine îi auzi 
şuşotind în timp ce ieşeau. 


Owain, Catherine şi cardinalul rămaseră în urmă. 

— Aţi fost magnific, îi spuse Catherine cardinalului, călduros. Ştiaţi 
toate argumentele. 

— Uneori, răspunse cardinalul, încercând să pară modest, dar 
nereuşind să se împiedice să arate mulţumit de sine, pana chiar este 
mai puternică decât spada. 

Zâmbi. 

— Episcopul de Beauvais pare să-şi fi uitat lecţiile. O greşeală 
pentru cineva din cinul preoţesc. O să-i facă necazuri bietului Warwick 
dacă nu-s cu băgare de seamă. Şi totuşi, adăugă el, îmi închipui că o 
să se răzgândească acum. 

Owain îşi zise şi el că procesul avea să trebuiască să fie regândit. 
Atunci când cineva atât de apropiat de papă cum era cardinalul de 
Beaufort avea îndoieli atât de serioase cu privire la el, desigur că 
trebuia să se schimbe ceva. 

Dar nu se întâmplă astfel. In acea seară, Warwick nu veni la cină. 
Procesul începu în ziua următoare. 


Slujitorii alergau de colo-colo, mai întâi pentru că Warwick nu mai 
mânca la masa principală, apoi din pricina mulţimii de nou-veniţi care 
trebuiau şi ei hrăniţi, pe lângă restul castelului care era şi-aşa plin de 
lume. Mai apoi, cardinalul şi regina Catherine cerură şi ei să li se 
aducă masa separat. Se părea că voiau să stea cu toţii departe unii de 
ceilalţi. 

Cel puţin Warwick nu va mai avea vreme să-l chinuie pe Harry, îşi 


zise Catherine, trimițând înapoi mâncarea neatinsă. Catherine putea 
să stea de dimineaţa până seara împreună cu fiul ei, în încăperile 
acestuia, jucând cărţi şi cântând şi ascultând latina şovăitoare pe care 
acesta o exersa cu maestrul Somerset. Puse să i se ia măsuri pentru o 
nouă pereche de nădragi, pentru că cei vechi îi rămăseseră mici şi îl 
încurajă să-şi folosească franceza şovăielnică pentru a vorbi cu 
croitoreasa din Rouen, făcându-se că nu vedea discretele cruci albe 
de pe mânecile veşmintelor tăcutei croitorese, încercând în tot acest 
timp să-şi alunge din minte gândul la loana. 

Nu trebuia nici să-şi bată capul ca să-i explice fiului ei ce era cu 
procesul. Harry n-o întrebă. Când îi zise că, vreme de câteva 
săptămâni, contele avea să fie ocupat cu treburi oficiale, Harry îşi privi 
absent mâinile şi nu-i răspunse. Incepu să îngâne ceva încet, de parcă 
nu voia să-i audă cuvintele. Preţ de o clipă, inima-i stătu în loc: oare 
avea să înceapă să scoată acele zgomote ciudate, ca de animal 
chinuit? Apoi, potopită de uşurare, recunoscu ce cânta. Pe cawn i hon. 
Îl sărută. Fă să fie fericit, se rugă ea. Fie ca el să viseze la iubire. Fie 
ca el să rămână nevinovat. 

In încăperile de jos, nu putu să nu audă că procesul înainta foarte 
iute. Contele de Warwick nu recunoştea că pentru a-i convinge pe 
clericii francezi, inclusiv pe inchizitorul fără tragere de inimă să ia 
parte la el, i-ar fi ameninţat cu moartea; dar după chipurile sumbre 
care mărşăluiau dimineaţa în sală se vedea că aceştia nu se aflau aici 
de bunăvoie. Episcopul de Beauvais nu-i îngădui loanei să-l aibă drept 
apărător pe vreunul dintre episcopii filo-francezi; şi îi refuză dreptul de 
apel la Conciliul de la Basel şi la papă, gest care ar fi oprit procesul. 
Insă, chiar dacă nu-i îngădui să aibă un avocat, el încă nu reuşi s-o 
împiedice să răspundă la întrebări într-un fel atât de inteligent încât 
până acum ea reuşise cumva să evite condamnarea pentru erezie. 

Cardinalul dăduse de ştire că nu se simţea bine. Stătea în încăperile 
lui şi scria. Chiar şi aici, abia dacă deschidea gura. Owain simţea că 
acum cardinalul era probabil ruşinat de faptul că nu avusese totuşi 
curajul să plece din Rouen şi să evite procesul. Cardinalul o evita pe 
Catherine, cu toate că, în încăperile ei, ea vorbea cu admiraţie despre 
poziţia principială pe care o adoptase cardinalul. Şi amândoi îl evitau 
pe Warwick. 

Nici Warwick nu părea să se intereseze de ei. Era ocupat cu 
procesul. Dar, atunci când Catherine îl întâlni în capelă, la slujbă, 
Warwick nu mai avea acea privire nesigură pe care o avusese preţ de 
o clipă atunci când ascultase argumentele cardinalului. Era plin de 
hotărâre acum: ferm, mişcându-se iute, cu privirea misterioasă a 
omului hotărât să izbândească. 

— O s-o înfrângem, spuse Warwick, cu ochii strălucitori, ieşind din 
capelă alături de Catherine. Pe loana. 


— Cum? întrebă Catherine, uluită de cât de tare-i răsunase glasul. 
Warwick se mulţumi să-i arunce o privire încrezută. 
— Nu vă bateţi capul cu asta, spuse el. Se va face dreptate. 


Chiar şi în pacea din încăperile lui Harry, cu acesta ascuns îndărătul 
draperiilor patului, scoțând mugete vesele ca parte a jocului lui 
preferat de-a vânătoarea de elefanţi, Catherine nu putu să nu simtă o 
schimbare în rutina de dimineaţă de la castel. Privind pe fereastră, 
distrasă de la cusut, ea zări vreo doisprezece tineri în livrea alergând 
prin curte, venind dinspre sală cu mult înainte de ora prânzului, ora 
obişnuită de încheiere a şedinţei de dimineaţă a tribunalului. Aceştia 
dispărură prin două intrări îndepărtate; mai apoi, doi cai ieşiră 
zornăind din grajduri şi fură înşeuaţi în grabă, cu argaţii alergând zoriţi 
în jurul lor şi cu cei doi tineri cavaleri grăbiţi încă străduindu-se să-şi 
îmbrace pieptarele vătuite, cerând cu glas răstit alţi desagi şi mai 
multe sticle cu apă înainte de a ţâşni în galop pe poartă. 

Ea făcu ochii mari. Acum ieşeau şi clericii; ocupați ca nişte furnici 
pornite cu treburi, acolo jos, discutând cu însufleţire, agitându-şi 
braţele. Clericii francezi păreau mai puţin mohorâţi decât de obicei. 
Episcopul de Beauvais îi privea cu braţele încrucişate pe sub mâneci, 
cu un zâmbet zugrăvit pe chipul lui rotund. 

Nu se mai vedea nicio mişcare în jurul turnului în afară de străjile 
care intrau şi ieşeau, schimbându-şi locurile, rânjind şi scărpinându- 
se; însă asta aşa se întâmpla de obicei. O duseră pe loana înainte şi 
înapoi prin tunelul care trecea pe sub curtea castelului, prin pivnițe. 
Nu voiau ca lumea s-o vadă, îşi zise Catherine. Nu voiau ca oamenilor 
să li se facă milă de ea. 

In spatele lui Catherine, uşa se deschise cu un scârţâit. Ea se 
întoarse iute pe loc, cu spatele la privelişte, sperând - cu toate că-l 
ştia prea prudent ca să vină după ea în timpul zilei - că omul care 
intra avea să fie Owain care venea să-i spună ce se petrecea. Insă, 
chiar în timp ce se întorcea, îl zări undeva jos, scăldat în lumina 
soarelui, prins într-o discuţie cu un cleric pe care ea nu-l cunoştea. 
Străduindu-se să zâmbească pentru a-şi ascunde o dezamăgire pe 
care o ştia prostească, ea se ridică în picioare ca s-o întâmpine pe 
doamna Butler. 

Doamna Butler nu zâmbea. Ochii ei cenușii erau întunecaţi. Avea 
răsuflarea tăiată şi părea neîncrezătoare. Işi ghemotocea fustele în 
mâini. 

— Procesul... loana... şi-a mărturisit erezia, mormăi doamna Butler, 
privind cu grijă spre draperiile trase ale patului, din spatele cărora îl 
puteau auzi amândouă pe Harry. 

Catherine căscă gura. Şi-acum ce-avea să se întâmple? 

Harry ţipă dintr-o dată - un elefant pornind la atac. Capetele 


ambelor femei se întoarseră spre zgomot. Catherine se lăsă să răsufle 
şi-şi lăsă chipul să se destindă. Harry era fericit. Măcar fiul ei era o 
binecuvântare. Clătină din cap cu îngăduinţă faţă de nevinovăția lui. 

Zări apoi imediat că doamna Butler nu era la fel de încântată. 

— Aproape nouă ani, spuse doamna Butler, deşi aproape fără să-şi 
dea seama, astfel încât Catherine nu ştia dacă ea nu se gândise de 
fapt mai degrabă la ceea ce se întâmpla afară decât la Harry. Şi tot se 
poartă ca un copil... 

Fruntea doamnei Butler era încruntată. Nu păru să bage de seamă 
că era cu mintea aiurea. Mai apoi ea îşi adună gândurile şi îşi întoarse 
privirile asupra lui Catherine. Catherine văzu cum ea îşi reamintea de 
nenumăratele lucruri pe care le avea de făcut în acea zi, iar apoi 
menajera adăugă, cu glas mai obişnuit: 

— Ei, trebuie să-mi văd de-ale mele... m-am gândit că vreţi să ştiţi. 

li făcu o plecăciune scurtă şi se îndepărtă în timp ce Harry, din 
ascunzătoarea lui, scotea încă un şuierat. Catherine încercă să-şi 
găsească alinarea în sunetul încântat scos de fiul ei, dar acum aceasta 
nu veni. 


Toată lumea era nerăbdătoare să vadă ce-avea să se întâmple mai 
departe. Şi Catherine, şi cardinalul veniră la cină. 

Catherine nu reuşea să citească expresia de pe chipul lui Warwick. 
Acesta stătea la fel de încruntat ca întotdeauna, fără să vorbească, 
culegându-şi cu cuțitul bucăţi de pasăre. Nici măcar nu zâmbise când 
anunţase abjurarea loanei. j 

Episcopul de Beauvais era la fel de tăcut şi de nepătruns. In sală se 
aşternuse o tăcere temătoare. Nimeni nu privea spre mesele 
suplimentare din capătul cel mai îndepărtat al încăperii - unde se 
tinuse şedinţa tribunalului şi unde clericii stăteau acum la masă. 

Nimeni nu ştia cum ar fi trebuit să reacționeze, pricepu Catherine. 
Pe de o parte, toţi mesenii simțeau foarte limpede că ar fi trebuit să-şi 
arate bucuria că duşmanul îşi mărturisise vina, recunoscând că se 
făcea vinovată de erezia săvârşită îmbrăcându-se bărbăteşte. Pe de 
altă parte, acum procesul luase sfârşit. loana fusese condamnată la 
temniţă pe viaţă. Dar nu era nimic de sărbătorit în asta. Ea era 
duşmanul; aveau nevoie de braţul legii ca s-o ucidă. lar ea era încă în 
viaţă. 

Lucrurile se petrecuseră cum spusese cardinalul. Dacă scopul 
judecării loanei pentru erezie fusese acela de a găsi o scuză ca s-o 
condamne la moarte, lucrul fusese gândit foarte prost. Aşa că se 
priveau cu toţii unii pe alţii şi-şi supravegheau propriile mişcări. 

Catherine stătea tăcută, nesimţindu-se în stare să se atingă de 
bucata de carne aşezată înaintea ei. Pentru prima dată, îşi zise că-şi 
putea închipui ce simţea acum prizoniera, în turnul ei, după ce se 


dăduse bătută. Făcuse şi ea asta cu Maman, cu multă vreme în urmă, 
nici ea nu mai ştia de câte ori; şi cu ducele John - atunci când ar fi 
trebuit să insiste să rămână în Franţa pentru înmormântarea lui Papă, 
şi n-o făcuse; făcuse asta cu Warwick - atunci când îl lăsase să-i ia fiul 
de lângă ea ca să-l bată, deşi ştia ce avea el de gând. Acum loana 
probabil că va cunoaşte acel prim fior de uşurare pe care-l simţi 
atunci când fugi de lucrul de care te temi şi când crezi că te-ai pus la 
adăpost; poate avea să simtă şi uriaşul val murdar de dezamăgire şi 
de dispreţ de sine care venea atunci când pricepeai că, deşi ţi-ai 
pierdut cinstea, ţi-e la fel de teamă ca şi înainte. 

Biata loana. Până la urmă, era doar o fiinţă umană, îşi zise 
Catherine. Nici măcar ea n-avea întotdeauna curajul sfinţilor. 

Acum aveau s-o facă pe loana să înceteze să mai poarte veşminte 
bărbăteşti, de luptă şi să înceapă să se îmbrace ca o femeie. 
Catherine îşi putea închipui şi asta - îşi închipuia rânjetele bărbaţilor 
pe care îi auzise strigând obscenităţi de la poalele turnului, bărbaţi 
care erau în sfârşit lăsaţi să intre înăuntru, grăbindu-se să pună mâna 
pe ea şi s-o dezbrace cu de-a sila şi s-o umilească, silind-o să se 
supună hotărârii curţii. 

De unde-o să găsească veşminte femeieşti în garnizoana asta? 

Nu-şi dădu seama că avea să facă ceea ce făcu mai departe. 

— Lăsaţi-mă să-i duc nişte veşminte femeieşti, se auzi ea spunând, 
în timp ce se apleca spre contele de Warwick. 

Tonul hotărât al glasului ei îi făcu inima să-i bată cu putere, dar ea 
era mândră că vorbise. Era şi timpul să facă un gest curajos. Şi voia s- 
o ajute pe loana. 

— De ce? zise el. N-are nevoie de veşminte de regină. 

Dar, de lângă Warwick, episcopul îşi punea o mână peste mâneca 
stăpânului său şi îi şoptea contelui ceva la ureche şi încuviinţa din 
cap. 

— O să găsesc ceva simplu, stărui ea. Din pânză. Lăsaţi-mă să fac 
asta. 

Şi susţinu privirile lui Warwick până ce acesta îi făcu un gest de 
încuviinţare. 


Uşa se închise cu zgomot. Paşii grei de după ea se îndepărtară. 
Catherine stătea în prag, lăsându-şi ochii să i se obişnuiască cu 
întunericul. Se vedea doar un pătrat de cer dantelat, undeva sus, 
întretăiat de zăbrele. 

Puţea aici: a paie mucegăite; a şobolani; a trup nespălat; a 
excremente. De pretutindeni se auzeau mici tropote înfundate. Apoi 
auzi o mişcare mai zgomotoasă dinspre grămada de paie pe care 
începea s-o distingă într-un colţ îndepărtat. 

Ochii. O privire atentă, temătoare: nemişcaţi ca ai unui animal din 


pădure. Catherine abia reuşi să distingă o siluetă ghemuită pe vine. 

— Ce vrei? auzi Catherine: cuvinte aspre, ţărăneşti; un glas scăzut, 
încordat, subţire. Cine eşti? 

Işi aminti de groaza din glasul tatălui ei atunci când credea că 
vedea demoni. Sau poate că loana pur şi simplu nu reuşise s-o vadă 
bine atunci când intrase; crezuse că ea era un bărbat. Ambele gânduri 
păreau înfricoşătoare: în ochii loanei, bărbatul şi demonul erau 
probabil cam acelaşi lucru. Inima lui Catherine se umplu de milă. 

Răspunse iute, pentru ca loana să-i audă glasul neprimejdios de 
femeie şi de franţuzoaică: 

— Eu sunt Catherine. 

In acelaşi timp, ea înaintă cu grijă peste materiile indistincte care-i 
foşneau sub picioare în unicul ochi de lumină prăfuită, astfel încât 
loana s-o poată vedea. 

Nu voia să se aproprie prea tare de ea, ca să nu sperie silueta 
ciucită dinaintea ei. Dar îi întinse bocceaua - o cămaşă veche şi o 
rochie cenuşie pe care doamna Butler i le găsise cam la un ceas după 
cină - şi adăugă, cu toată blândeţea de care se simţea în stare: 

— Ţi-am adus astea. 

Chinuită, fata se ridică în picioare, cu un zornăit; de pe ea cădeau 
şomoioage de paie. Nu putea înainta. Era înlănţuită de perete, pricepu 
Catherine, cu un lanţ scurt şi greu prins de o încheietură a mâinii. Era 
prins de zid de undeva de jos, fiind vădit făcut ca să-i ţină pe 
prizonieri pe jumătate aplecaţi chiar şi atunci când stăteau în picioare. 
Dar el n-o împiedica pe loana să stea în picioare, căci ea era un 
năpârstoc de fată, mică şi slabă ca un adolescent, cu părul brun, 
zbârlit sălbatic în jurul chipului ei mic, ascuţit. 

Catherine făcu ochii mari. Şi-o închipuise pe loana înaltă şi voinică 
şi blondă, dar slăbătura asta amărâtă cu ochii plini de durere nu era 
mai voinică sau mai frumoasă decât Catherine însăşi; şi nu-i ajungea 
mai sus de umeri. 

— Catherine, şopti minunându-se glăsciorul cel aspru. Catherine... 

Apoi ea căzu iarăşi la pământ, cu un zgomot metalic, plecându-şi 
capul, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, lăsând să-i iasă un 
şuvoi de cuvinte şuierate, guturale. 

— Doamna mea, doamna mea, şopti ea cu glas rugător... Arătându- 
mi calea. 

Catherine nu înţelese. Zări lacrimile de pe obrajii loanei. Oare erau 
doar lacrimi de uşurare că nou-venita n-avea de gând s-o atace? 
Zăpăcită, spuse: 

— O cămaşă... o rochie. 

Le desfăcu şi i le arătă. 

— Pentru tine. 

loana îşi ridică ochii înlăcrimaţi şi o privi pe Catherine, dar nu cu 


vreuna din emoţiile la care s-ar fi aşteptat Catherine. Catherine văzu 
cum chipul ei băieţos era acum transfigurat, într-un chip de neînțeles: 
strălucea de smerită, neşovăielnică acceptare. 

— Inelul... sabia... voia lui Dumnezeu... vremea de glorie. lar acum 
asta. i 

loana privi veşmintele. Trase aer în piept. Strânse din buze. Îşi făcu 
semnul crucii. 

— Pentru vremea înfrângerii mi le aduci. 

Simţind că i se frânge inima, Catherine îşi zise: vai, nu - loana e 
totuşi nebună; sau trăieşte încă într-un vis. M-a luat drept sfânta 
Ecaterina; sfânta ei. Crede că are o vedenie. 

Catherine nu ştia prea bine la ce se aşteptase de la loana, însă 
aştepta ceva înălţător. Nu asta. Nu o fiinţă înnebunită de frică. Fusese 
prea multă nebunie în viaţa lui Catherine. Nu voia să fie luată drept o 
sfântă. 

— Nu sunt sfânta Ecaterina, şopti ea, încercând să-şi păstreze 
glasul blând. Nu sunt sfânta ta. 

Era crunt dezamăgită. Acum îi era limpede că, indiferent la ce se 
aşteptase, n-avea să găsească nimic din toate astea. Doar închipuiri. 
Doar rugăciuni şi şobolani. 

— Nu sunt o sfântă, zise ea, ceva mai tare. 

loana n-o ascultă, ci continuă să se închine şi să mormăie. 
Catherine închise o clipă ochii, întinzându-i în continuare veşmintele, 
simțind cum răsuflarea i se ridica şi-i cobora în piept, încercând să 
treacă peste amărăciunea care o cuprindea, până ce, atunci când îşi 
deschise ochii la loc şi privi iarăşi în jos spre chipul tremurând şi 
mormăind al loanei, găsi puterea de a-şi vedea limpede propriul 
egoism şi de a-l lăsa deoparte, iar în inima ei nu mai rămase nimic 
altceva decât o milă copleşitoare şi dragostea pentru fata rătăcită 
îngenuncheată înaintea ei. 

— la-le, zise ea blând, înaintând, ridicând-o în picioare pe loana şi 
înmânându-i hainele. 

Ce slabe erau braţele loanei - ca de copil -, şi ce greu atârna fierul 
peste încheietura aceea roasă, plină de răni. 

Dar loana lăsă hainele pe care le primise să-i atârne în mâini. Ea 
clătină din cap, iar şi iar, dintr-o parte în alta. 

— M-au prins lupii, spuse loana cu glas monoton, aţintindu-şi 
asupra lui Catherine ochii aceia neliniştiţi şi umflaţi. Lupii englezi. 
Până la urmă m-au prins. 

— Da... dar o să fii în siguranţă dacă o să porţi astea, zise 
Catherine, cu glas blând, dar hotărât. Nu te pot ucide dacă o să porţi 
haine de femeie. Aşa au promis. De-acum o să fii în siguranţă. 

Odată ce loana se îmbrăca în haine femeieşti, n-avea să mai 
săvârşească păcatul ereziei. lar dacă se dezbrăca de hainele 


bărbăteşti şi le îmbrăca pe cele femeieşti acum, când Catherine era 
aici în celulă cu ea, nu mai trebuia să se teamă că s-ar fi expus 
privirilor bărbaţilor sau să-i fie frică de viol. 

Catherine îşi puse o mână pe umărul tremurând al fetei şi îşi lăsă 
palma caldă pe spatele loanei. loana era un sac de oase ascuţite. 
Clătina încă din cap. 

— O să mă înghită, mormăia ea. O să mă sfâşie. 

Dar Catherine începu să scoată nişte sunete liniştitoare, grave şi-i 
mângâie oasele ce-i ieşeau prin piele cu mâinile-i blânde, stăruitoare, 
până ce simţi că tremuratul încetă. 

— Sunt pierdută, şopti loana. 

Apoi rămase atât de nemişcată, încât nu se mai auzi nici măcar 
zgomotul lanțurilor; doar tropotele şi chiţăiturile dezgustătoare din jur; 
lucrurile necurate care o aşteptau. 

— Nu eşti pierdută, răspunse Catherine cu un glas aproape la fel de 
scăzut, în tăcerea care se lăsase, sperând că era adevărat. Dar 
trebuie să te supui. Să îmbraci hainele. Dacă faci asta, o să fii în 
siguranţă. 

Apoi, pentru că nu părea să fi reuşit s-o convingă pe loana că nu 
era Sfânta Ecaterina, ea acceptă rolul de sfântă pe care nu se 
aşteptase să-l joace şi adăugă, cu toată convingerea de care se simţi 
în stare: 

— E voia Domnului. îmbracă hainele. 

In sfârşit, auzi o mişcare de răspuns. Clinchetul metalului. Privirile 
aţintite iarăşi asupra ei. loana căuta să înţeleagă ce-i spusese, acum 
când Catherine începuse să vorbească într-un fel mai pe potriva unei 
sfinte. Ea îşi împreună mâinile, lăsă să cadă hainele pe care i le 
adusese Catherine şi îşi ridică degetele spre şolduri. 

Catherine nu-şi dăduse seama ce anume purta fata până ce nu-i 
văzu degetele înţepenite chinuindu-se să desfacă primele şireturi. 
Pieptarul loanei, făcut din piele solidă, era legat de vechii ei nădragi 
cafenii cu şireturi solide, de piele. Catherine făcu ochii mari. Câte 
legături erau. Zeci - mai multe decât văzuse vreodată Catherine la un 
asemenea veşmânt, şi fiecare şiret era prins cu câte două chingi de 
nădragi şi cu încă una de pieptar. Degetele loanei ştiau cum să le 
desfacă fără să se uite la ele, dar chiar şi acele degete iscusite, 
înaintând grăbit, se descurcau cu greu. Trecură poate ceasuri întregi 
până ce ea reuşi să scoată la iveală vreo douăzeci de fâşii de piele 
îndoită ce atârnau la brâul ţărăncii, îngăduindu-i să-şi scoată nădragii 
şi apoi să desfacă chingile laterale ale pieptarului, ca să le poată ridica 
de pe braţul ei încătuşat. 

Ar fi fost aproape imposibil să siluieşti pe cineva prins în toate 
chingile astea. Trebuie că loanei îi era aproape imposibil să-şi desfacă 
chingile şi ca să se uşureze; chiar şi mersul îi era probabil stânjenit de 


toate nodurile şi chingile care-i răneau mijlocul. Trebuie că loana trăia 
mereu îngrozită de moarte de viol. 

Şi loana nu purta doar atât. Sub acest strat avea un alt pieptar, de 
lână; şi încă nişte nădragi de lână, şi ei cu îmbinarea cracilor cusută 
bine. Încă vreo douăzeci sau treizeci de fâşii de piele legau între ele şi 
aceste straturi. Altă chinuitoare veşnicie de degete împleticite. 

Aceste veşminte aspre, teribil de stânjenitoare o mişcară pe 
Catherine până în adâncul inimii, mai mult decât orice cuvânt. Ele 
fuseseră făcute pentru un singur scop: ca să ţină la adăpost virtutea 
loanei. Vitejia de neînțeles a loanei i se păruse şi mai înainte o 
minune. Dar Catherine nu înţelesese până acum cât de îngrozită 
trebuie să fi fost fata de bărbaţii care o înconjurau. 

Cel puţin acum loana nu mai era înspăimântată. Işi trase nădragii 
de dedesubt lângă cei de deasupra şi rămase goală, dureros de slabă 
şi cu pieptul plat, cu capul plecat, încrezător, înaintea lui Catherine, 
aşteptând ca sfânta ei să rezolve problema următoare. 

Zărind lanţul, Catherine înţelese care era aceasta. Avea să fie cu 
neputinţă s-o îmbrace pe loana în veşmintele femeieşti pe care i le 
adusese fără să o descătuşeze de zid. Dar, înţelese ea, era la fel de cu 
neputinţă să-l cheme înapoi pe paznic ca să desfacă pe bâjbâite 
cătuşele cu cheile acum, când loana, care era atât de îngrozită de 
violenţa soldaţilor, era goală. 

Trebuia să găsească soluţia. loana conta pe sfânta ei. Catherine 
trebuia să fie sfânta. Rugându-se şi ea în taină adevăratei sfinte 
Ecaterina, ea luă cămaşa. Răspunsul îl dădură mâinile ei mai degrabă 
decât mintea. Ea sfâşie cusătura de la umăr într-o parte, până la 
capătul mânecii şi lăsă cămaşa jos pe podea înaintea loanei. loana, 
părând că pricepuse ce trebuia să facă, păşi înăuntru şi o trase în sus, 
peste braţul neîncătuşat. O parte a trupului ei era acum cuviincios 
acoperită. Pânza din partea cealaltă atârna încă, aşteptând să fie 
cusută la loc de-a lungul mânecii sfâşiate. Catherine tocmai se gândea 
să ia câteva fâşii de piele de la nădragii abandonaţi şi să lege cu ei 
mâneca, când, cu un fior de recunoştinţă, ea îşi cobori privirile spre 
propria-i mânecă. Poate că Sfânta Ecaterina îi răspunsese la 
rugăciune - acul de care se folosise de dimineaţă îi lucea încă pe 
antebraţ. Catherine cusu mâneca la loc până ce cămaşa cădea bine şi 
cuviincios peste silueta uscată a fetei. 

N-avea ce face în privinţa rochiei. Era veche, însă postavul ei 
cenuşiu era prea solid şi bine făcut ca să-l poată sfâşia fără un cuţit. 
Ea i-o întinse totuşi loanei, îi trase braţul liber prin prima mânecă, apoi 
îi înfăşură partea liberă peste umerii fetei, peste lanţ. Măcar avea să-i 
ţină de cald loanei până data viitoare când avea să fie mutată, când 
lanţul avea să fie desfăcut; până când avea să-şi poată petrece şi 
celălalt braţ prin ea. 


Ea începu să strângă hainele bărbăteşti, destul de mulţumită de 
cum îi reuşise treaba, când, cu glasul ei scăzut, monoton, loana îi 
spuse: p 

— Intotdeauna te-am ascultat. Intotdeauna o să te-ascult. Tu o să 
mă aperi. Mă rog, dragă Sfântă Ecaterina, să mă păzeşti întotdeauna. 

Catherine ar fi vrut să stea şi să vorbească cu loana, dar nu în felul 
ăsta. Ar fi fost aşa de ciudat şi de necinstit să primească rugăciunile 
loanei către Sfânta Ecaterina. Aşa că se îndreptă de spate, luând sub 
braţ bocceaua împuţită, apoi îşi aplecă capul şi o sărută pe loana în 
vârful capului. Trebuia să se gândească la un cuvânt de rămas-bun 
care să sune demn, dar nu ca şi cum ar fi imitat într-adevăr o sfântă. 
După o clipă de gândire, spuse: 

— Fie să nu ne mai fie frică niciodată. 

Apoi porni spre uşă fără să mai privească înapoi şi bătu tare în uşă, 
cerând să i se dea drumul afară. 

Se simţi uşurată, aproape ca după spovadă, până când îi dădu 
bocceaua cu haine căpitanului strajei de-afară. Bărbaţii chicotiră când 
văzură crucile albe ale Sfântului Mihail cusute pe cămaşa abandonată. 
Când Catherine se întoarse cu spatele la ei, încercând să nu le vadă 
rânjetele urâcioase, îl auzi pe unul din ei mormăind: 

— Ce-ţi e şi cu Sfântul Mihail. E/ n-a prea ajutat-o în ultima vreme, 
nu-i aşa? 


Era lună plină, se vedea luceafărul de seară şi bătea o pală de vânt. 
Owain era lângă ea, la locul de lângă fereastră, cu un braţ petrecut în 
juru-i, şoptindu-i la ureche: 

— l-ai adus alinare... nu contează cât de rătăcită era... ai făcut o 
faptă bună. Acum e în siguranţă. 

Nimic din toate astea n-ajuta. Catherine nu-şi putea lua ochii de la 
turn, de la freamătul bărbaţilor. 

— Arătau atât de... încrezuţi, îi răspunse ea în şoaptă, ştiind că se 
repeta. De parcă erau puşi pe rele. De parcă ştiau ceva. 

Amândoi priveau încă, când un alt bărbat ieşi din donjon şi străbătu 
curtea agitată pentru a se alătura mulţimii din afara turnului. 
Catherine nu putea vedea altceva decât nişte picioare cu oase mari 
sub o mantie largă; o pălărie neagră pe cap. Ar fi putut fi oricare 
dintre numeroşii lorzi din Rouen. Abia atunci când acesta se opri lângă 
mangalul la care se încălzea straja - unde îşi frecă mâinile una de alta 
lângă foc şi se întoarse ca să ia bocceaua pe care i-o întindea 
căpitanul gărzii, Catherine îi zări chipul. 

Owain spuse, cu un glas plin de presimţiri sumbre. 

— Este milord Warwick. 

— Ce face el acolo? întrebă Catherine, dintr-o dată cuprinsă de frig. 
O întrebare fără rost, îşi dădea seama. Owain n-avea cum să-i dea 


vreun răspuns. Dar între timp unul din paznici îi şi descuia poarta 
turnului, lăsându-l pe Warwick să intre. _ 

Bărbaţii reuşiseră să facă rost de undeva de o carafă. Incepură să 
şi-o dea din mână în mână de îndată ce Warwick intră în turn, sorbind 
din ea cu sete şi ţinându-se ţanţoşi. Aproape de îndată se strânseră cu 
toţii veseli lângă foc, cântând şi răcnind ca nebunii. De obicei nu li s-ar 
fi îngăduit să se dezlănţuie astfel nepedepsiţi, mai ales când Warwick 
se afla prin preajmă. Dar nimeni nu veni să-i domolească. 

Catherine îl strânse şi mai tare de mână pe Owain. 


Luna dispăruse înainte ca Warwick să iasă. În loc să-şi mustre 
soldaţii gălăgioşi, el se mulţumi să înainteze şi să se apropie de foc, 
urmărindu-i, bătând din picior în ritmul cântecelor deocheate ale 
acestora. Când unul dintre zurbagii înaintă ţopăind spre el şi îi împinse 
spre nas carafa, el o luă, îl bătu pe spate şi trase şi el o duşcă. 

li puteau distinge silueta la lumina flăcărilor. Se ştergea pe frunte 
cu o bucată mare de stofă pe care o trăgea de sub braţ. 

— Ce-are acolo? şopti Owain, mai degrabă pentru sine decât pentru 
ea. 

Catherine şi-ar fi dorit să nu ştie răspunsul la întrebare. 

— E mâneca rochiei cenuşii pe care i-am dus-o loanei, spuse ea cu 
asprime. A luat-o. A intrat acolo şi i-a sfâşiat hainele femeieşti. 

Ea închise ochii. Nu voia să-şi închipuie scena. Era sigură că loana 
nu s-ar fi supus fără luptă. Dar cum să te lupţi cu un bărbat voinic cum 
era Warwick, când erai înlănţuită de un perete, şi femeie pe deasupra. 

lar Warwick dusese înăuntru o boccea. Ea nu voia să-şi închipuie ce 
conţinuse aceasta, însă amintirea veşmintelor bărbăteşti aruncate de 
loana, cele pe care Catherine le scosese afară, îi răsări în minte - 
imagine de neocolit. 

Acesta era singurul răspuns care ar fi avut noimă. Warwick avea 
nevoie s-o condamne pe loana de erezie. Dar pentru ca erezia să 
ceară pedeapsa capitală, trebuia să repete păcatul. Pentru ca păcatul 
loanei să poată fi pedepsit cu moartea, trebuia s-o facă să 
săvârşească din nou păcatul. Avusese nevoie de cineva care să-i ducă 
veşminte femeieşti după sfârşitul procesului, dar numai ca să i le 
poată sfâşia mai târziu, iar apoi s-o condamne. Catherine, oferindu-i 
veşmintele, se făcuse singură complicea celor doi bărbaţi. Dar pentru 
această etapă a procedurii ar fi mers oricine; dacă ea n-ar fi fost 
acolo, s-ar fi găsit vreo călugăriţă sau vreo gospodină care să 
slujească aceluiaşi scop, oferindu-i acelaşi fel de veşminte pe care i le 
dăduse şi Catherine. 

Warwick şi episcopul plănuiseră probabil asta de la bun început. Cu 
o pornire de furie nestăpânită, ea pricepu: episcopul de Beauvais ştia; 
sigur că ştia; de fapt chiar declarase asta încă dinainte ca lucrul să se 


întâmple. 

Pentru ziua următoare nu era prevăzut niciun proces, însă clericii 
care luaseră parte până acum la el cam fără voia lor începură să se 
strângă totuşi în curte. Incă alte câteva zeci de oaspeţi mărşăluiră în 
sală împreună cu suita engleză, la prânz. Fuseseră aşezate tacâmuri şi 
pentru ei. 

Catherine dormise prost, trântindu-se pe pat atunci când Owain 
reuşise s-o convingă să se culce, dar se ghemuise de una singură de 
îndată ce ajunse acolo, strângându-şi în mâini crucifixul, rugându-se, 
trezindu-se pe neaşteptate, furioasă pe sine însăşi pentru slăbiciunea 
hotărârii ei, ridicându-se şi plimbându-se de colo-colo pe podea, 
mişcând din buze. 

— Trebuie să dormi, îi spusese Owain, privind-o din pat, unde 
stătea întins, îmbrăcat, cu mâinile pe după cap. 

— Mă rog pentru loana, îi răspunsese ea mânioasă. 

— Nu poţi face nimic, îi răspunsese Owain trist, cu blândeţe. E prea 
târziu. 

Şi, de câteva ori, cu priviri surprinse: 

— Nu te-am mai văzut niciodată astfel. 

Continuă să simtă că ochii ei măriţi îl priveau sălbatic, ca ieşiţi din 
orbite. Incercă să-şi descleşteze fălcile şi pumnii, dar după o clipă îi 
regăsea iarăşi la fel. 

— Nu ştii cât de mică era... ce amărâtă... ce speriată, îi zisese ea cu 
încăpățânare. 

Nu-i spusese lui Owain cât de fragilă fusese rochia în comparație cu 
toate acele şireturi trainice cu care fata se apărase până atunci; şi în 
ce grabă îi cususe cămaşa la loc peste mânuţa aceea slabă şi peste 
umăr; cum rochia cenuşie, mai groasă, fusese doar aşezată peste un 
umăr; cât de uşor ar fi fost s-o tragi de pe ea. Nu-i spusese: 

— Fata aia a crezut că sfânta ei îi spunea să se supună. A fost 
întotdeauna puternică; eu am făcut-o slabă. 

Dar gândul îi străbătea iarăşi şi iarăşi trupul, ca o bătaie de inimă; 
zgomotul înfundat, ritmic al acestei crunte, nemărginite nedreptăţi: Eu 
am făcut-o slabă. lar ei au păcălit-o. 

La crăpatul zorilor, când ochii lui Owain se închiseseră şi până şi 
zurbagiii de afară se trântiseră ca nişte stârvuri lângă focul pe cale să 
se stingă, ea crezu că auzea zvonul unor suspine. Dar nu putea şti 
sigur. Ar fi putut fi vântul, sau vreo pasăre. 

Se trezise pe un scaun, îngheţată şi amorţită, şi descoperise că 
Owain dispăruse din pat, iar la uşă era un alt străjer, trezindu-i pe 
paznicii de noapte. li luase o clipă ca să-şi amintească de ce se afla 
acolo; că întunericul care se risipea împrejurul ei nu era doar 
amintirea unui coşmar. 

Îi spusese doamnei Butler s-o lase să se odihnească; să nu-i 


permită să intre nici măcar lui Harry. Dar se îmbrăcase în veşminte 
curate şi se dusese la masa de prânz. Sigur că se dusese. Nici acum 
încă nu-i venea să creadă. Avea nevoie să-l privească în ochi pe 
Warwick. 

Ochii spălăciţi ai lui Warwick sclipeau. Sau în orice caz, unul din ei. 
Celălalt era umflat şi pe jumătate închis; vânăt şi dureros. Chipul lui 
era brăzdat de urme roşii şi galbene: zgârieturi şi urme adânci. Dar se 
putea citi pe el izbânda. 

— Prizoniera s-a îmbrăcat iarăşi în veşminte bărbăteşti, proclamă 
el, cu sumbră mulţumire. 

Urmă un murmur: 

— Prizoniera s-a îmbrăcat iarăşi în veşminte bărbăteşti. 

Clericii aşezaţi ceva mai în josul mesei îşi ţineau capetele în 
pământ. 

De lângă conte, episcopul de Beauvais spuse cu glas tare, evlavios. 

— O mârşăvie. O erezie. 

Cu răutate, contele de Stafford adăugă: 

— Ar merita să fie arsă pe rug. 

Urmă încă un murmur. 

Catherine simţi strigătul care se ridica dinăuntrul ei: „Ce i-ai făcut?” 
Dar glasul îi răsună doar în minte şi nu-i ieşi pe gură. 

Măcar loana se luptase. Se vedea asta de pe chipul rănit al lui 
Warwick. Gândul la loana luptându-se cu el era ca o dojană. Când 
Catherine ieşi din sală, după sfârşitul mesei, ea se strecură lângă 
Warwick. 

— Ce i-aţi spus? întrebă ea liniştită. loanei. V-am văzut astă-noapte 
când v-aţi dus în turn. 

Reuşise să-l facă pe Warwick atent de data asta. El îşi întoarse 
capul spre ea. Ochiul lui bun se îngustă. incerca s-o îngrozească, ca s- 
o silească să-şi plece ochii. Ea îl privi drept în faţă. 

— Am vrut să văd eu însumi că a căzut iarăşi în erezie, spuse el cu 
răceală, după o lungă pauză. Trebuie să se facă dreptate. 


Ea străbătu iute coridoarele, ca o scânteie albastră, plină de viaţă. 
Alergă spre încăperile cardinalului ca să-i dea de ştire că loana fusese 
condamnată să fie arsă pe rug. Era sigură că bătrânul ei prieten, care 
avea îndoielile lui cu privire la legitimitatea procesului, urma să fie la 
fel de revoltat ca şi ea văzând cum dreptatea era călcată în picioare. 

Se năpusti înăuntru neanunţată. Cardinalul stătea la fereastră, 
privind afară, cu o blană aruncată peste genunchi şi cu o privire 
îngândurată. Era pierdut într-o reverie nostalgică a unui bătrân. Arăta 
obosit, îşi zise ea. 

— Ah, dragă fată, zise el, arătând spre cerul luminos, de vară; la 
mănunchiurile de nori. Tocmai mă uitam cât de grozav de eng/ezesc 


pare cerul ăsta. O să-mi pară bine să mă întorc acasă după toate 
astea. 

Ea lăsă toate astea deoparte şi începu să vorbească. Dar cardinalul 
nu era atât de îngrozit cum şi-ar fi dorit ea atunci când reuşi în sfârşit 
să priceapă ce încercase ea să-i spună pe nerăsuflate. Nu era îngrozit 
deloc. Se mulţumi să clatine din cap şi să se mângâie pe bărbie. Tot 
ce zise el fu: 

— Aşadar Warwick a găsit până la urmă o cale. 

Catherine îşi zise că păruse aproape uşurat. 

După o clipă, adăugă: 

— Desigur, acum că a căzut pentru a doua oară în erezie, Papa va 
trebui să accepte faptul că e vinovată... 

El începu să dea din cap. 

— Asta e tot ce-aveţi de zis? întrebă Catherine revoltată. Când e 
atât de limpede ce pune la cale... a silit-o la asta! A atacat-o! Probabil 
că i-a sfâşiat hainele şi a silit-o să le îmbrace pe celelalte! N-a făcut 
nimic care să merite o asemenea moarte... E o cruntă, cinică 
şarlatanie. 

Cardinalul îi puse o mână pe braţ. Ea nu zări în ochii lui nicio lucire 
de revoltă. 

— Fată dragă, zise el cu glas blând, dar un pic mustrător. Vino-ţi în 
fire. Nu pune chiar aşa la inimă. La urma urmei... ea trebuie să moară. 
De asta şi avem nevoie. 

— Noi? zise ea cu răceală. 

Până la urmă cardinalul nu era un aliat cinstit, cum şi-l închipuise. 

— Anglia, răspunse el. Harry. 

Ea făcu ochii mari. Exista un singur englez pe lumea asta care mai 
avea vreo urmă de onoare? 

Inghiţind în sec, ea bălmăji un: 

— Trebuie să-i spun lui Owain... 

Şi porni iarăşi, în fugă. 


Nu-i mai păsa de discreţie. O întrebă pe doamna Butler, care spuse 
că Owain era împreună cu Harry. Dar Harry nu era în odăile lui. leşise 
şi stătea la soare într-un colţ al curţii, jucând pietre cu Owain. Zări 
părul negru al lui Owain de sub pălăria verde. 

Harry zâmbi spre ea când o văzu venind. 

— Eu câştig, zise el. 

Ea îl bătu pe umăr; nu-i luă în seamă cuvintele. 

— Trebuie să facem ceva, îi zise ea lui Owain. În legătură cu loa... 

Amintindu-şi de Harry, se opri şi arătă în sus, spre turn. Incă 
dinainte ca Owain să fi început măcar să clatine din cap, ea zise: 

— Eutrebuie să fac ceva. 

— Ce anume? întrebă Owain. 


Glasul lui sunase ciudat de rece. Nici el nu părea să priceapă ce 
ticăloşie se petrecea sub nasul lor. 

Urmă o clipă de tăcere. Nu voia să accepte sau să creadă că nu 
putea face nimic. 

— Vrei să joci şi tu? o întrebă Harry, trăgând-o de fuste. 

Ea răspunse neatentă: 

— Imediat, apoi îi îndepărtă mâna şi continuă să se uite la Owain. 

In cele din urmă, Owain se ridică. Işi puse un braţ pe după al ei şi - 
lăsându-l în urmă pe Harry care-i privea neconsolat, rămas pe loc, 
ţinând încă pietrele într-o mânuţă - o îndepărtă câţiva paşi. Apoi îi zise 
cu glas prevenitor, prea scăzut ca să-l fi auzit şi Harry: 

— Alege-ţi bătăliile. 

— Am ales, zise ea. 

— Atunci mai gândeşte-te o dată, replică el sec. Acum nu e locul 
sau timpul să-ţi faci din Warwick un duşman. 

— Bătăuşul ăla; bruta aia. Săvârşeşte o crimă. Ceea ce face ele 
greşit. 

Owain ridică din umeri. Zise: 

— Şi ce dacă e? 

Se priviră cu mânie. 

Owain continuă. 

— Ascultă-mă, Catherine. N-o poţi salva pe loana. Nici n-ar trebui 
să-ţi doreşti asta. Singura ta grijă ar trebui să fie pentru fiul tău. loana 
este duşmanul lui Harry la fel de mult ca şi fratele tău Charles. 

Işi puse mâinile pe umerii ei. Privi în jos spre ea, cu o privire aspră. 

— Aşa că las-o să fie arsă, zise el. Joacă jocul lui Warwick. A înşelat- 
o. Probabil că a şi violat-o. E un om crud. li place frica. Dar e de-al 
nostru. Face ceea ce avem nevoie să facă - ceea ce Harry are nevoie. 
Şi ce înseamnă loana pentru tine? 

Se holbă şi ea la el. 

— Să fac jocul lui? Eşti la fel de rău ca şi cardinalul. Chiar mai rău. 
Cel puţin el a părut doar uşurat. Dar tu chiar vrei să-l ajuţi pe omul ăla 
să scape cu faţa curată din... 

Ea făcu un pas înapoi, unde n-o mai ajunseră mâinile lui. 

— Voi englezii sunteţi cu toţii la fel. Christine a avut dreptate de la 
bun început. Voi chiar n-aveţi idee ce înseamnă onoarea sau 
cavalerismul sau virtutea, nu-i aşa? Scăpaţi pur şi simplu de oricine vă 
stă în cale. 

Owain spuse, foarte liniştit: 

— Eu nu sunt englez. 

Ochii lui ardeau. Obrajii îi ardeau. 

Ea ridică din umeri şi strâmbă din buze. 

— Atunci nu te purta ca şi cum ai fi. 

Ar fi trebuit să plece, dar o pereche de mâini o prinseră dintr-o dată 


de mijloc şi ea auzi un chicotit. Era Harry. Uitase de el, îşi dădu ea 
seama, cu un sentiment de vinovăţie. Venise tiptil spre ei. După o 
clipă, începu să-şi dea seama că ceva nu era în ordine. Privi în sus 
spre ea, cu o privire dintr-o dată temătoare. Işi îndepărtă mâinile de 
pe mijlocul ei. li puse o mânuţă blândă peste braţ. 

— De ce plângi? Mami? 

Printre degete, ea zări chipul lui speriat, o haină scurtă de catifea 
brodată şi un crac negru, subţire, ieşind de sub el, cu un sabot mic, 
butucănos pe sub încălţările lui cu vârful ascuţit. 


Dar de fapt ştia. Îşi dădu seama de asta o dată în plus, în timp ce-l 
săruta pe Harry şi după ce porni înapoi spre donjon. Ştia că loana 
avea să moară ca urmare a vicleniei dezonorante a englezilor. Ştia că 
nu era nimic de făcut. Asta era de-ajuns ca să te facă să plângi. 

Dintr-o dată, ea îşi dădu seama şi că nu era constrânsă să-şi ignore 
conştiinţa. Cedase înaintea celor puternici toată viaţa ei, dar acum 
nimic n-o silea să facă asta. Avea mândria ei, avea onoarea ei. Spre 
deosebire de loana, ea nu era o prizonieră neajutorată - aşa că putea 
să plece. Şi avea să fie mai bine şi pentru Harry. Un copil n-ar trebui 
să asiste la o ardere pe rug. . 

O găsi pe doamna Butler. li spuse să înceapă să facă bagajele. 


La cină, ea nu aşteptă ca Warwick să se aşeze şi să bată cu cuțitul 
în masă ca să ceară linişte sau să proclame încheierea cu succes a 
procesului. Işi dădea şi-aşa seama foarte bine ce-avea de gând să le 
spună mesenilor şi fără să mai aştepte asta. Strălucea ca moartea în 
ochii lui ca de peşte fiert. 

Inaintă spre el de cum acesta intră în încăpere; şi îşi puse o mână 
pe braţul lui ca să-l oprească în pragul uşii. 

— Milord, spuse ea formal. Noi, eu şi cu regele, plecăm. Am stat aici 
prea multă vreme. Ar fi trebuit să ajungem la Paris încă de acum 
câteva săptămâni, ca să începem pregătirile. 

El nu-i luă vorbele în serios. N-o luă nici pe ea în serios. Ca 
întotdeauna. Clătină doar din cap, dezaprobator. li simţi braţul 
încordându-se, de parcă ar fi vrut s-o dea la o parte. Ea îi prinse braţul 
şi mai ferm. 

— Vom rămâne cu toţii până la arderea pe rug, răspunse el sec. 

— Voi puteţi rămâne, îi răspunse ea la fel de sec. Dacă credeţi că 
asta vă e datoria. Insă datoria mea este să-l duc pe Harry la Paris, ca 
să fie încoronat. 7 

El îşi ridică mâna liberă; îşi pipăi rănile adânci de pe obraz. li aruncă 
o privire prelungă, rece. Ea zări cum ochii lui îngheţau de o duşmănie 
nouă, însă el îi văzuse probabil hotărârea. 

— Terminăm în câteva zile, spuse el, cu acelaşi glas scăzut, 


încercând să se târguiască cu ea. Până la Sfântul Mihail. 

Ea clătină din cap. 

— Nu-l las pe Harry să asiste la o ardere pe rug, zise ea. E doarun 
copil. 

Dădu drumul braţului lui. Nu voia să mai tărăgăneze povestea. 
Terminase cu Warwick. 

In loc să se îndrepte spre locul ei, porni spre uşă. N-avea de gând 
să stea la masă cu omul ăsta. 

— Plecăm mâine dimineaţă, zise ea, peste umăr. 

Owain nu veni la ea în noaptea aceea. De dimineaţă, ea păşi cu 
capul sus pe puntea bărcii care avea s-o ducă pe ea şi pe Harry 
împreună cu slujitorii şi cu străjile lor la Paris. Nu se pregăti nicio 
ceremonie de rămas-bun; nu fu loc nici de vreun rămas-bun discret, 
între prieteni, căci, îşi spunea ea înfierbântată, aici nu părea să aibă 
niciun prieten. Puntea era plină de cufere şi de perne colorate. Harry 
era frenetic - se apleca peste margine, alerga în cabină, râdea, cu 
doamna Butler alergând zorită după el. 

Dar Catherine urmări Rouen-ul îndepărtându-se şi frunzele aurite 
plutind lin în jos, spre apa sclipitoare cu o lucire de nesiguranţă în 
priviri. Făcuse ce-i cerea onoarea. Refuzase să ia parte la o crimă. Se 
scuturase de interesele meschine ale englezilor, însă fusese la 
înălţimea cerinţelor sângelui ei regesc francez - cel mai ales sânge din 
lume. Ăsta era lucrul cel mai curajos pe care-l făcuse vreodată. 

Ar fi trebuit să fie fericită. Dar îl lăsase în urmă pe Owain. Şi se 
simţea de parcă totul se sfârşise. 


PARTEA A IX-A 
Comoara Cetăţii Femeilor 


UNU 


Le luă o săptămână şi jumătate ca să înainteze în sus pe Sena. În 
zilele acelea lungi, mohorâte, adesea ploioase, Catherine descoperi că 
marele râu care lega Parisul de Canalul Mânecii era o fâşie lungă, 
cenuşie înţesată de bărci sumbre, strălucitoare, străbătând printr-o 
mare pustietate de pământ cândva lucrat, dar acum plin de bălării. În 
Franţa nu mai părea să existe nimic altceva în afară de mişcările de 
trupe şi de noroi. 

— Inainte nu era aşa, îi zise ea lui Harry, care privea amărât afară 
la ploaia care găurea ultimele frunze moarte de pe ramurile ascuţite 
ale copacilor. Franţa era frumoasă. 

Dar oare chiar aşa să fi fost? Încercă să-şi amintească de călătoriile 
ei din copilărie de-a lungul Senei. Nu-şi mai amintea cum arătase acea 
frumuseţe. 

In această umedă mohoreală, Catherine nu putea nici mânca, nici 
dormi, chiar cu Harry ghemuit lângă ea în pat noaptea într-un fel pe 
care contele de Warwick l-ar fi condamnat cu asprime. Aerul era aşa 
de umed; păturile erau reci. Curgea umezeala de pe masă. Râul 
clipocea de dincolo de scândurile putrede ale zidurilor. Nu reuşea să 
se oprească din tremurat. 

Şi, pe măsură ce se îndepărta de Rouen, se trezea din ce în ce mai 
plină de regrete cu gândul la ceea ce făcuse. II lăsase în urmă pe 
Owain; îl părăsise pe cardinal. Nu ştia când avea să-i regăsească. Işi 
îndepărtase prietenii şi se grăbea spre încoronarea franceză a lui 
Harry, care avea să-l îndepărteze şi pe fiul ei de lângă ea. Şi pentru 
ce? Totul într-un gest zadarnic de sprijin pentru o ţărancă nebună care 
avea vedenii; pentru cineva a cărei singură faptă măreaţă fusese 
aceea de a se fi pus în fruntea unor armate ca să-l sprijine pe fratele 
ei - pe duşmanul ei. Toate astea ca să îi dovedească unui englez 
căruia n-avea nevoie să-i dovedească nimic şi care de fapt nici nu era 
englez, că era curajoasă şi că ţinea la principiile ei. 

Ea putea spera doar că şi cardinalul avea să vină la Paris. Va veni, 
desigur, îşi dori ea; sigur că va trebui să-l urmeze pe rege, asta era 
însărcinarea lui. 

Dar cum rămânea cu Owain? Ar fi putut foarte simplu să se întoarcă 
la biserica lui. Pe undeva, oriunde. Departe. Nu-l mai lega nimic de ea, 
dacă voia să fie liber. Cei şapte ani pe care i-i făgăduise luaseră 
sfârşit. Le mai rămăsese doar dragostea, iar dacă asta nu mergea... 

S-ar putea să nu-l mai vadă niciodată. 

Când barja fu în sfârşit legată la mal, lângă Luvru, iar ducele John 
ieşi să-i întâmpine, pe o ploaie măruntă, Catherine se simţea cu ani de 
zile mai bătrână. Ştia că lacrimile tainice pe care le ascunsese chiar şi 


de Harry şi pe care le vărsase numai în tăcere, nemişcată, pe 
întuneric se citeau pe chipul ei supt. 

Nu mai avea nimic de făcut decât să-şi accepte soarta. Păşi pe chei 
în rochia ei şifonată, de culoare bej. Simţea cum groaza îi strângea 
măruntaiele. Harry era lângă ea, uşurat că putea cobori din barcă, 
uitându-se în jur după noi giumbuşlucuri. 

Deşi se simţea obosită şi bolnavă, văzu de îndată că anii petrecuţi 
la Paris îl schimbaseră pe ducele John. Tot mai avea ochii bulbucaţi şi 
era îmbrăcat la fel de ponosit, dar îi făcu o plecăciune agreabilă, 
vorbea o franceză acceptabilă şi prinsese câte ceva din curtenia 
solemnă a parizienilor. 

Inainte ca ducele să fi apucat măcar să se ridice din plecăciunea lui 
şi să-i spună cuvintele de întâmpinare, Harry o zbughise la fugă. Ea îl 
lăsă în pace. Era prea obosită ca să-i dea mereu atenţie - şi prea 
tristă. Dar ea îşi ridică privirile în sus când el piui, cu glasul lui nervos, 
strident: 

— Unchiul Bobo! 

Ea se uită, încercând să nu creadă ce-auzea. Nu putea fi adevărat. 
Trebuie că era o cruntă păcăleală; un joc. 

insă nu era aşa. Cardinalul se afla chiar în spatele ducelui John, sub 
baldachin, râzând spre Harry, care şi începuse să turuie fără încetare 
despre cât de umede îi erau hainele şi despre câte bărci numărase 
(două sute treizeci şi şapte în ziua cea mai aglomerată) şi cât de mult 
şi-ar dori nişte lapte cald şi un foc lângă care să se încălzească. 

Ea făcu un pas înainte. Işi încorda privirile ca să-l vadă. Ploaia îi 
intra în ochi. 

Chiar în urma cardinalului, rămas ceva mai în spate se afla Owain. 

Bătându-l pe Harry pe cap, cardinalul îşi întoarse privirile spre ea. 
Ea nu se putea gândi la nimic altceva decât la cele două perechi de 
ochi aţintiţi asupra ei, la cele două zâmbete uşor stânjenite, de parcă 
niciunul dintre cei doi bărbaţi nu ştia cum avea să-i întâmpine ea. 

— Draga mea, o să te uzi leoarcă; vino iute sub baldachin, zise 
cardinalul, făcând un pas în lături ca să-i facă loc şi povestindu-i în 
şoaptă, în timp ce ea urca în fugă pe covor, cum călăriseră ei tot 
drumul şi cum ajunseseră aici noaptea trecută. 

— Trebuia să vin, desigur; să-l urmez pe rege, adăugă el iute. 

Ea înţelese că el voia s-o asigure că n-avea de ce să-şi reproşeze 
ceva. 

— Dar - şi recunoscător. Foarte. Mă simţeam nelalocul meu cu 
toate a/ea de acolo... Dezagreabil. Ca să fiu sincer, cred că Papa ar 
prefera ca eu să nu fiu acolo. 

Generozitatea lui îi umplu inima de bucurie. Nu se simţise niciodată 
atât de uşurată. Nu-i păsa de solemnitate sau de cuviinţă. Nu acum. 
Nu după tot ce-şi spusese şi simţise în tot timpul acela petrecut 


singură, pe apă. Alergă spre ei, neluând în seamă privirile uluite ale 
slujitorilor din jur şi ale ducelui John. Işi ridică braţele în sus şi îi 
cuprinse pe amândoi într-o singură îmbrăţişare. 

— Mulţumesc, mormăi ea, neştiind ce voia să spună, neştiind cui se 
adresa, prea fericită ca să-i mai pese, dar reuşind cumva să se 
găsească mai aproape de urechea lui Owain. Aţi venit. Mulţumesc. 

Zâmbetele de pe chipurile celor doi, cu Harry ţopăind în jurul lor, o 
răsplătiră din plin. 


Acum ducele John locuia la Hôtel Barbette, le povesti el în timp ce 
străbăteau mica distanţă dintre cheiul Luvrului şi castel, sub ploaia 
măruntă, înaintând în pas domol, ca de procesiune. Barbette era o 
reşedinţă de o mărime potrivită pentru un holtei. Ducele John semăna 
oarecum cu Humphrey, dar chiar şi după două vorbe îţi dădeai seama 
cât de diferiţi erau unul faţă de celălalt. Lui Catherine îi plăcu surâsul 
lui auto-ironic. l-ar fi plăcut să-i invite pe toţi acolo, continuă el, ca să 
stea cu el, dar locul era atât de strâmt. Aşa încât îl aşezase pe rege 
împreună cu suita lui la Luvru, unde era loc destul pentru toată lumea. 

Catherine nu prea cunoştea Luvrul. Il vizitase aici pe fratele ei 
Louis, când era copil şi stătuse pentru scurtă vreme împreună cu 
Henric în încăperile regale - asta era tot. Era una din părţile Parisului 
pe care ea le cunoştea cel mai puţin - în afara zidurilor oraşului, spre 
apus; înăuntrul noilor ziduri pe care le construise bunicul ei şi cât se 
putea de departe de Hôtel Saint-Paul, aflat spre răsărit. Ştia că mama 
ei, care trăia încă, locuia mai mult ca sigur tot la Hôtel Saint-Paul; dar 
nu se putu hotărî să-l întrebe pe ducele John. Işi zise că poate mai 
târziu avea s-o viziteze pe Isabeau. Acum ar fi fost prea mult pentru 
ea. li făcea plăcere gândul că avea să fie într-un loc necunoscut acum, 
când ajunsese la Paris, un loc din care avea puţine amintiri. Atât de 
multe lucruri se schimbaseră în oraş şi în întreaga ţară încât abia dacă 
mai semănau cu locul din care ea venise cândva. Nu voia să se lase 
pradă unor amintiri de demult. 

N-o supără, desigur, nici gândul că n-avea să viziteze Hôtel 
Barbette - câtuşi de puţin. Cândva, acesta fusese reşedinţa mamei ei; 
castelul personal, locul de joacă în care Isabeau îl primise cândva pe 
unchiul lui Catherine, ducele d'Orléans. Catherine nu credea că 
intrase vreodată acolo când era copil. Fusese un loc doar pentru 
oameni mari. Insă de-a lungul anilor, după ce Charles fusese 
proclamat bastard, ea ajunsese să se gândească la el ca la locul în 
care fratele ei fusese zămislit în păcat. Nu voia să-şi aducă iarăşi 
aminte de asta. Nu i-ar fi plăcut nici să treacă pe strada Vieux-Temple 
ca să ajungă la ea, pe lângă locul ars de pe o parte a drumului unde 
fusese ucis unchiul ei d'Orléans şi cu fosta casă a Christinei de Pisan 
de cealaltă parte. Işi spunea că tocmai casa Christinei, închisă şi 


dărăpănată, un loc pe care-l cunoscuse în vremuri mai fericite, mai 
degrabă decât toate poveştile de groază şi legendele ar fi tulburat-o 
cel mai tare. Se bucura să poată ocoli întreaga stradă, cu toate 
asocierile ei necurate. N-avea loc în inima ei pentru aşa ceva. 

Îşi regăsise dragostea. Îi fusese acordată o fericire pe care n-o 
meritase câtuşi de puţin. Primise înapoi ceva ce, mai mult ca sigur, ar 
fi meritat să piardă. Toţi cei pe care-i iubise în toată viaţa ei erau aici, 
cu ea. Acum ştia. Şi era atât de recunoscătoare, atât de plină de 
bucurie. 

Nu se putea întâmpla nimic rău aici, când erau împreună, ştiind că 
aveau să fie aşa pentru multă vreme. Ducele John nu păru să bage de 
seamă, şi nici cardinalul, că, de îndată ce se dăduse jos de pe cal şi îl 
ajutase pe Harry să coboare, Owain venise alături de ea, ajutând-o cu 
grijă să descalece, atingându-i braţul şi mijlocul, lăsându-şi mâna să-i 
zăbovească pe spate. Nimeni nu păru să bage de seamă plăcerea 
vădită cu care ea răspunse privirilor lui, ridicându-le spre el şi nici ce-i 
şopti ea, nici râsul lui potolit. 

Nu-i păsa că sălile mari, răsunătoare de la Luvru erau golite de 
toate minunatele statui şi de orfevrăria pe care şi le amintea de 
demult. Îşi închipuise plăcerea de a-i arăta lui Harry reprezentarea 
aproape miraculos de frumoasă, minusculă, a Adorării Fecioarei pe 
care şi-o amintea din copilărie - îmbrăcată în aur şi argint, cu figurile 
Fecioarei şi Pruncului şi ale Inchinătorilor - oameni şi îngeri - 
încadrate într-o boltă de flori mărunte şi de perle, şi ceva mai jos un 
chipeş călăreț care-şi hrănea calul minuscul, cu nădragi în două culori 
şi cu florile de crin brodate pe umeri. Aceasta va fi dovada, îşi zicea 
ea: un lucru palpabil prin care să-i arate frumuseţea Franţei de 
demult. Dar masa pe care îşi amintea că s-ar fi găsit aceasta era 
stricată, legată cu o sfoară. Tot ce mai rămăsese din ceea ce stătuse 
pe ea era o umbră pe lemnul decolorat de razele soarelui. 

Se mulţumi să ridice din umeri. Obiectele de artă dispăruseră, 
pricepu ea. Vândute pentru a susţine războiul; şi nu mai rămăsese 
niciun giuvaiergiu la Paris care să mai facă altele. Acum Luvrul arăta 
ca orice altă garnizoană: gol şi lipsit de bucurie. Dar nimic din toate 
astea nu conta. Lui Harry n-avea să-i pese că statuia nu era aici. Era 
doar un lucru. lar lucrurile, chiar şi lucrurile frumoase n-aveau 
importanţă dacă erai fericit. Frumuseţea nu era la fel de importantă 
ca dragostea. 

Nu-i păsa că draperiile din odaia ei se destrămau, iar cearşafurile 
de pe pat erau peticite. Nu-i păsa de locurile goale unde stătuseră 
tapiserii care se uzaseră atât de tare încât trebuiseră în cele din urmă 
să fie împachetate şi aruncate; sau de sălile goale prin care zburau 
păsările. 

— Maman spune că Franţa era cea mai frumoasă ţară din lume, 


când era ea mică, îi vesti Harry ducelui John. 

Privi în jur, cuprins de îndoieli. 

— Cu multă vreme în urmă, preciză el. 

Ducele John păru îngrijorat auzind asta, parcă temându-se ca nu 
cumva Catherine să înceapă să se plângă că lucrurile se înrăutăţiseră 
faţă de cum fuseseră pe vremea ei. Se scărpină în cap, cu un gest 
vag. 

— Războiul, zise el, ciufulindu-i părul lui Harry cu mâna lui mare; 
ştii, băiete... 

Dar Catherine se mulţumi să râdă. Ducele John era un om aşa de 
bun, îşi zise ea, în timp ce englezii se agitau de colo-colo, îndrumând- 
o către încăperile ei şi spre cele alăturate ale lui Harry, explicându-i 
unde putea fi găsit cardinalul, la etajul de deasupra, cu Owain în 
odăile alăturate. Se strădui din răsputeri să se asigure că ea era 
mulţumită, întrebând-o dacă putea să trimită după apă fierbinte 
pentru baie, invitând-o la masă de cum avea să fie gata. 

Ea îi atinse braţul cu mâna şi îi spuse. 

— iți mulţumesc, frate dragă... din adâncul inimii. Te-ai gândit la 
toate. 

Ar fi putut fi o simplă frază politicoasă din gura multor doamne 
franceze, dar ea înţelese, după căldura surâsului lui stânjenit, mişcat, 
deschis că el le primise drept sincere. lar ea fusese sinceră. Nu avea 
câtuşi de puţin importanţă faptul că totul era atât de ponosit atâta 
timp cât el era atât de bun, de curtenitor - aproape ca un francez - şi 
când, înăuntrul acestor ziduri goale, ea se simţea mai fericită ca 
niciodată. 


Owain îşi lăsă să alunece la întâmplare un deget pe chipul ei, 
desenând o linie pornind de la frunte, peste nas, la gură, peste bărbie 
şi în jos, pe pielea moale a gâtului. Era pentru prima dată când 
făcuseră dragoste de când se întorseseră de la Rouen; o simţiseră ca 
pe o întoarcere acasă. 

— Imi pare rău, îi spusese ea. Am fost aşa de proastă. Mi s-a părut 
că era bine să plec; dar acum înţeleg că greşeam. Şi atunci mi-a fost 
atât de frică la gândul că tu o să pleci... că o să renunţi la mine. Nu 
mi-am dat seama cât de... 

Nu reuşi să sfârşească. 

— Niciodată n-aş face asta, zise el. N-ar fi trebuit să-ţi fie teamă... 

Apoi el râse, uşurat. Nu avea în el nici urmă de amărăciune, niciun 
rest de supărare. 

— Ar fi trebuit să mă fi văzut. Aproape că l-am împins pe cardinal 
sus pe cal. Nu s-a supărat că pleca din Rouen - de fapt a fost uşurat 
că a găsit o scuză -, dar ar fi preferat o călătorie liniştită cu barca. Nu 
galopul nebun la care l-am silit, ca să ajungem la Paris înaintea ta. Nu 


l-am mai auzit niciodată plângându-se atât de mult. 

O sărută iarăşi delicat pe buze. Ea simţi îndoiala din glasul lui. 

— Aşadar, şopti el, eşti iarăşi Catherine a mea? 

— Intotdeauna, îi răspunse ea şoptit, iar în glasul ei nu era nicio 
îndoială. 

El râse, iar trupul lui fu mai încrezător când o trase din nou spre el. 

intotdeauna. Chiar dacă mai aveau poate doar câteva luni, poate 
săptămâni, chiar dacă trunchiurile copacilor erau goale, iar vântul urla 
şi palatul în care se îmbrăţişau se dărâma sub picioarele lor, această 
clipă avea să-i rămână pentru totdeauna în amintire. Orice îi era 
dăruit avea să-i fie de-ajuns, îşi zise ea, cu o umilinţă ce-i păru nouă. 
Era binecuvântată să aibă parte de atâta fericire. 


Mai trecu o zi întreagă sau şi mai bine - până ce avură loc destule 
tainice schimburi de păreri, băi tihnite, până ce fură înghiţite destule 
orătănii şi se îndestulară cu toţii de somn - înainte ca ducele John să 
apuce să-i îndemne măcar să se apuce de treabă. Abia atunci, la cină, 
şi mai degrabă şovăitor, el le ceru oaspeţilor lui adulţi să se 
întâlnească ziua următoare pentru a sta de vorbă cu privire la 
plănuirea încoronării. 

— Pare nervos, îi murmură Owain cardinalului. 

Cardinalul încuviinţă gânditor din cap. 

— Mm, zise el. Bietul John... câtă sfială pe el. 

Işi puse un braţ pe după al lui Owain. 

— Şi sunt destul de sigur că ştiu şi de ce, îi destăinui el. 

Apoi oftă şi, cu o grimasă tragi-comică, murmură: 

— Ah, încurcăturile războiului. 

Owain crezuse că tocmai cardinalul ar fi fost cel care ar fi trebuit să 
pară tulburat. Catherine îi povestise cu luni în urmă, la Calais, despre 
scrisorile venite din partea ducelui Humphrey, cu teribilele lor 
învinuiri, cum că însuşi cardinalul ar fi furat giuvaierurile coroanei 
engleze. Cardinalul nu-i vorbise niciodată despre asta; şi nicio altă 
parte din corespondenţa cardinalului, cel puţin din scrisorile în a căror 
alcătuire Owain fusese implicat nu făceau referire la ele. Dar Owain 
ştia că nici Catherine n-ar fi inventat asta; că probabil cardinalul 
ascundea un lucru important chiar şi faţă de propriul lui secretar. 
Owain se întreba dacă nu cumva cardinalul se aştepta să fie trimis 
înapoi în Anglia după ce ajungea la sfârşitul călătoriei sale împreună 
cu regele, la Paris; dacă nu cumva se aştepta să fie supus unui 
interogatoriu ostil de către ducele Humphrey, care probabil că punea 
la cale ceva necurat dacă lansase un asemenea zvon incendiar. Dar 
ducele John nu părea să aibă cunoştinţă de vreun necaz; nu spusese 
niciun cuvânt despre giuvaierurile coroanei. Owain îşi spunea că s-ar 
putea să nu afle răspunsul până ce nu se întorceau în Anglia; şi poate 


nici atunci. Cardinalul era genul de om care întâmpină sfidător 
necazurile. Chiar dacă era îngrijorat, nu lăsa să se vadă. 

Ducele John era un personaj mult mai deschis. Grijile lui i se citeau 
pe faţă. Problema lui, aşa cum o înţelegea cardinalul, era că ducele 
John nu ştia cum să-i dea reginei mame vestea că încoronarea pe care 
trebuiau s-o organizeze pentru Harry avea să fie, cum se temuse 
Catherine, foarte diferită de încoronarea franceză tradiţională. Harry 
n-avea să poată fi încoronat în locul consacrat, la Reims, pentru că 
trupele ducelui John nu-i puteau garanta siguranţa; aşa că trebuia să 
fie făcută la Paris. Harry n-avea să aibă însemnele regale tradiţionale. 
Sărmanul duce John tot nu reuşise să găsească sabia lui Carol cel 
Mare, Joyeuse, pe care noul rege o purta de obicei. Nu reuşise să 
găsească nici coroana împăratului, cea purtată de obicei, şi nici 
coroana lui Ludovic cel Sfânt. Alergase în toate părţile după ea vreme 
de aproape doi ani, însă acestea dispăruseră din armurărie şi din orice 
alt loc în care ar fi putut fi lăsate. Catherine ştia deja toate astea. Dar 
ceea ce nu ştia încă era că până şi acea ordo, rânduiala slujbei 
respectată de obicei de regii Franţei când aceştia se închinau lui 
Dumnezeu parcă intrase în pământ. Nimeni nu ştia care era ordinea 
rugăciunilor şi cântărilor şi invocărilor. Nimeni nu ştia nici pe unde le- 
ar fi putut găsi scrise. Sau nimeni nu recunoştea că ar fi ştiut asta. 

A doua zi, ducele John trebuia să recunoască toate astea faţă de 
Catherine. Însă, zise cardinalul clătinând grav din cap, regina mamă 
spusese limpede de la bun început că n-avea să accepte niciun 
compromis. Numai o ceremonie desăvârşită avea să-i mulţumească 
pe francezi, spusese ea. Altminteri n-avea niciun rost. 

— A făcut tot ce putea, spuse cardinalul. Imi pare rău pentru el. Nu 
este întru totul vina lui. Suntem în plin război. Dar ce putem face? 
Regina-mamă a luat această atitudine oarecum... puristă. După cum 
ştii. 

Ridică discret din sprâncene. 

— lar dacă asta n-ar fi părut să aibă prea mare importanţă la 
începutul călătoriei, când ea părea ceva mai uşor de înduplecat, 
desigur că acum, după hotărârea de care a dat dovadă la Rouen... 
unde s-a arătat a fi o femeie puternică! Şi ar trebui să lucrăm 
împreună pentru acelaşi scop... aliaţi fireşti... nu se poate şti ce-o să 
se întâmple dacă s-ar isca vreo ceartă... aşa că sigur că e neliniştit. 

Îi aruncă lui Owain o privire pe jumătate amuzată. Owain încuviinţă 
din cap şi nu spuse nimic. Işi dădu seama că, dacă până şi un 
politician desăvârşit cum era cardinalul lansa ceea ce echivala cu o 
rugăminte de ajutor, trebuie că-şi dorea foarte mult să facă din 
organizarea încoronării un succes. Owain presupuse că şi cardinalul îşi 
zicea că de asta depindea felul în care avea să fie întâmpinat la 
întoarcerea în Anglia. Owain îşi dădu seama, neliniştit, că întrucât 


cardinalul îi adresa această rugăminte, era limpede că acesta 
considera că el avea o mare influenţă asupra lui Catherine. Nu-i 
plăcea asta. Cardinalul încheie afabil: 

— Ei bine... o să vedem ce-o să iasă. 

Owain îşi dorea ca stăpânul său şi bunul duce John să ajungă la 
compromisul de care aveau nevoie. Undeva în străfundul minţii lui îi 
răsări o amintire. Exista un lucru pe care îl putea încerca. 

Poarta turnului şoimăriei, unde se găsise biblioteca regelui şi în 
care Owain îşi amintea că văzuse o carte mare cuprinzând rânduiala 
încoronării era încuiată şi legată cu lanţuri, dar asta nu părea să aibă 
vreo importanţă. Cam jumătate din uşă fusese înfundată. Te puteai 
apleca şi strecura prin gaura lată de două scânduri. 

Owain îşi dădu seama în ce stare jalnică se găsea de îndată ce făcu 
asta. Aerul dinăuntru mirosea a mucegai şi era plin de regrete. Se 
auzea ceva picurând de pe un zid. Pe undeva pe sus se mişcau nişte 
păsări sau şobolani. Erau băltoace pe podea. 

Clătină din cap, scăzându-i dintr-o dată simpatia faţă de ducele 
John. Război sau nu, nimic în afară de o administrare catastrofică a 
gospodăriei nu putea justifica faptul că lăsaseră această adevărată 
comoară de cărţi să se ude în halul ăsta. Putea doar să spere că apa 
intra de undeva de dedesubt, iar manuscrisele împodobite, aşezate 
mai sus, erau în siguranţă. Dar părea mai probabil că o parte a 
acoperişului se prăbuşise şi că nimeni nu-şi dăduse osteneala să-l 
repare. 

Inaintă spre scările de piatră. Urcă cu grijă, lăsându-şi braţele să 
alunece pe lângă ziduri, de ambele părţi, în caz că ar fi alunecat pe 
umezeala de pe jos. În cea mai de jos încăpere a bibliotecii se opri 
după uşă, îşi înfipse torţa în sfeşnicul din perete şi privi în jur. 

Mirosul de aici era şi mai greu. Când ochii lui se obişnuiră cu 
întunericul, el pricepu de ce. Rafturi întregi de cărţi dărâmate erau 
ude şi lipite unele de altele, picurând, atârnând într-o parte, într-un 
morman de piele de animal şi bălți de cerneală şi mucegai. Paginile 
care scăpaseră erau tari şi sfărâmicioase. De peste tot se auzeau 
chiţăituri. Trebuie că era plin de cuiburi de şoareci. 

Rămase o vreme astfel, clătinând din cap, copleşit de milă, îngrozit 
de neglijenţa şi nepăsarea care făcuse mai mari ravagii chiar decât 
violenţa deschisă. Se gândea la biblioteca de la Hôtel Saint-Paul, la 
bibliotecile ducilor d'Orléans şi Berri. Fuseseră biblioteci la 
universitate şi alte biblioteci în mănăstiri. Niciuna la fel de desăvârşită 
ca aceasta, dar toate fuseseră adăposturi pline de frumuseți şi 
amintiri, întruchipând miile şi miile de ceasuri de gândire ale 
bărbaţilor şi femeilor cu minţile cele mai alese din lume care se 
străduiseră cu toţii să alcătuiască şi să păstreze frumuseţea, pentru 
desfătarea altora... pentru viitor... pentru copiii şi nepoţii cărora aveau 


să le lase moştenire cunoaşterea lor... iar acum pierdute, poate în 
întregime. Pierdute. 

Luă în mână cartea cea mai apropiată, zicându-şi că aceasta avea 
să i se sfărâme în mâini. O jumătate de pagină împodobită se 
desprinse, umedă. Un cavaler; o doamnă; un chenar spălăcit pe care 
fuseseră cândva pictaţi trandafiri roşii şi aurii. Owain desluşi cuvintele 
iscusite, şirete: „După toate aceste strădanii, când m-apropiai în 
sfârşit de tufa de trandafiri, fiind atât de-aproape de ea c-aş fi putut 
întinde mâinile ca să culeg bobocul de pe ramură, Buna Intâmpinare 
începu să se roage Domnului să nu-i fac bobocului vreo silnicie, iar eu 
îi făcui făgăduință tare, căci astfel mă rugă şi stărui, că nu voi săvârşi 
nimic ce n-ar fi fost pe placul ei şi-al meu...” 

Aproape că izbucni în râs. Era cea din urmă pagină - făcând, 
lascivă, semne din ochi şi din coate, a Romanului Trandafirului: cartea 
ale cărei deocheate aluzii o îngrijoraseră atât de tare pe Christine şi o 
făcuseră să se arunce în luptă, în apărarea femeilor. O lăsă din mână. 
Dar îşi zise că până şi Christine ar fi avut păreri de rău să vadă o carte 
- chiar şi aceasta, pe care o urâse atât de mult - distrusă cu atâta 
nepăsare. 

Se cutremură. Locul acesta arăta şi mirosea atât de murdar. lar el 
voia să plângă pentru sfârşitul acelui vis de civilizaţie şi frumuseţe 
care fusese cândva Parisul. Voia să scape de-aici. 

Luă torţa de pe perete. 

Ajunsese deja în capul scărilor înainte să-şi amintească să se uite 
după marea carte albastră cu rânduiala slujbei de încoronare. O găsi 
pe podea, sub două alte cărţi, însă acestea se topiseră una peste 
cealaltă: un morman umed şi gros de putreziciune. Paginile nu se 
desprindeau - rămâneau lipite şi se rupeau. Totul era zadarnic. 

Owain cobori, cu chipul încruntat. Acum ştia că Parisul tinereţii lui 
nu mai era. 


ÎI surprinse calmul lui Catherine. Adormită, împăciuitoare, ea 
murmură: 

— Ei, acum că ştim, îi putem spune ducelui John să repare 
acoperişul. N-a vrut să facă niciun rău. Şi e mare păcat pentru ordo. 
Dar unele cărţi o să se usuce. 

— Dar, zise el, în timp ce trupul lui mai păstra încă amintirea 
încordării, tot o să se piardă atât de multe. 

Nu se aşteptase la o asemenea nepăsare din partea ei. Ea fusese 
cea care-şi dorise o încoronare ca la carte. 

Ea îşi lăsă greu un braţ adormit peste pieptul lui. Murmură: 

— Am fost plecaţi atâta vreme... eram atât de tineri când am stat 
aici. Toate-s mai frumoase în mintea noastră... ne amintim doar cât de 
frumos era Parisul, cât de civilizat... dar poate... nu era cu adevărat 


astfel, nu-i aşa? 

El îşi aminti de călătoria pe strada Saint-Antoine alături de 
Christine, în prima seară, şi de asfinţitul pe care-l văzuse aşternându- 
se peste cireşii în floare, peste ziduri, şi de turlele albe, zvelte 
înălțându-se spre cer, subţiri ca nişte ace, cu o lucrătură măiestrită, ca 
o broderie. Ba da, îşi zise el cu aprindere, deplângând dispariţia lor, 
aceea era frumuseţe. 

Ea îl sărută. 

— Atunci nu te-aveam pe tine, şopti ea somnoroasă. 

El abia reuşi să desluşească ultimele cuvinte pe care ea le mormăi 
înainte să adoarmă iarăşi. Crezu c-o auzise spunând: 

— Aşa că acum e mai bine. 


A doua zi dimineaţă se iscă un vânt muşcător care alerga urlând pe 
străzi, afară, smulgând pălării de pe capete şi lovind obloanele şi 
porţile ca o stafie. 

Se strânseră iarăşi în jurul mesei, însoţiţi de doi scribi aşezaţi la o 
măsuţă mai joasă care să noteze ce plănuiau să facă. Ducele John 
şedea incomod, scărpinându-se, părând ruşinat şi lăsându-l pe 
cardinalul care stătea chiar în faţa lui Owain să vorbească numai el. 

Catherine ascultă liniştită. Ducele John îi tot arunca ocheade 
temătoare. 

— „aşa că nici nu se pune problema să facem o ceremonie 
franceză tradiţională, spuse cardinalul senin după ce sfârşise de 
depănat toate nenorocirile. 

Se aplecă înainte, iar ochii lui erau plini de încântare. Dacă Owain 
n-ar fi ştiut adevărul, ar fi crezut că de fapt cardinalul îi aducea veşti 
bune, nu rele. 

— Cu toate astea, s-ar putea să fie mai bine aşa, continuă cu elan 
cardinalul. Căci, după cum ştim prea bine, aceasta nu mai e Franţa de 
demult. Aşa că s-ar putea dovedi o cale mai rodnică dacă am găsi o 
nouă formă a ceremoniei, una care să reflecte însoţirea dintre cele 
două regate ale noastre - una care să arate poporului Franţei cum 
stau lucrurile acum. 

— Da, spuse Catherine. 

— Ar putea avea loc la Paris, de pildă, continuă cardinalul, atât de 
hotărât să fie convingător încât nu păru să bage de seamă că şi 
Catherine încuviinţase. 

— Da, spuse Catherine. 

— Cu o rânduială a slujbei revizuită... 

— Da, zise Catherine. 

— „Şi... mmm... Cu însemne revizuite. 

— Da, zise Catherine, iar Owain auzi acum o urmă de umor în glasul 
ei. Unchiule dragă, - apoi, întorcându-se spre ducele John - dragă 


frate. Vă rog. Sunt de acord. Am greşit. Probabil că am lucrat, am 
sperat la ceva greşit. Hai să facem ceva diferit, cum propuneţi voi. 

Şi surâse oarecum visătoare văzând uluirea şi uşurarea de pe 
chipurile lor. 

— Îţi mulţumesc, spuse ducele John, şi schiţă o plecăciune. 

Auziră cu toţii adânca recunoştinţă din glasul lui. 

Mai târziu, când rămaseră singuri, Owain spuse: 

— Toată lumea se cam teme de tine acum. 

— Da, spuse ea, părând uimită. Am văzut asta. 

— Ai făcut cum era mai bine astăzi, când ai cedat cu atâta 
bunăvoință, continuă el. 

Ea încuviinţă din nou. Spuse, cu acelaşi glas visător, resemnat: 

— Am vrut să-i fac fericiţi. Am văzut cât de mult însemna pentru ei. 
Şi ei au fost buni cu mine. 

După o vreme, adăugă: 

— Oricum, nu era nimic de făcut, nu-i aşa? Ceea ce voiam sau am 
crezut că voiam - mai înainte - n-a fost să fie; acum mi-am dat seama 
de asta. Acum, când am ajuns aici, îmi dau seama că Franţa nu mai 
este cea pe care mi-o aminteam; toate astea nu mai seamănă câtuşi 
de puţin cu locul în care mi-am petrecut copilăria. E doar un loc unde 
pot fi împreună cu tine şi cu Harry pentru încă câtăva vreme. Aşa că... 
dacă au fost furate comorile lui Carol cel Mare şi nu putem avea o 
adevărată încoronare franceză... presupun că asta e pesemne voia lui 
Dumnezeu. Va trebui să ne descurcăm cu ce-avem. 

Ea făcu o pauză, apoi se scutură de acel gând melancolic. Izbucni 
chiar în râs. 

— In orice caz, adăugă ea, cu un glas nefiresc de lipsit de griji, 
gândi Owain, ălora doi o să le ia luni de zile ca să se lămurească ce fel 
de încoronare o să putem face. 

Şi se ghemui mai strâns în braţele lui, agăţându-se de el, 
închipuindu-şi-i poate cum puneau să fie făcută o coroană sau 
trimițând în Anglia după una, sau consultându-se cu episcopii cu 
privire la rânduiala potrivită pentru o încoronare franceză. 

— Mai avem timp. 

Pentru o clipă, el înţelese că ea chiar voia timp - oricât timp de 
împrumut mai era de găsit, oricâte clipe furate. Asta, cel puţin, îl făcu 
să se simtă uşurat. Uneori, mai noua ei pasivitate semăna a nepăsare; 
de parcă renunţase la tot. 


Dar până şi Catherine fu surprinsă de iuţeala următoarei mişcări a 
cardinalului de Beaufort. Nu luase în calcul mintea lui ascuţită, de 
jucător de şah. 

El convocă o nouă întrunire pentru plănuirea încoronării în după- 
amiaza următoare. Când Catherine intră în încăpere, el se afla deja 


acolo, afişând un zâmbet încântat, pe jumătate misterios. Avea cu el 
doi oameni care aşteptau să deschidă un cufăr care stătea pe masă. 

Catherine recunoscu acel cufăr, unul dintre cele care-l însoţiseră pe 
cardinal din Anglia. Il văzuse descărcat la fiecare doc şi la fiecare 
grajd, de-a lungul drumului: o matahală făcută din stejar ieftin, bătută 
în cuie peste tot. De îndată ce Catherine se aşeză, ducele John arătă 
spre cufăr şi ceru ca acesta să fie deschis. Bărbaţii desfăcură capacul 
cu o lamă grosolană. Se auziră gemete şi scârţâitul lemnului care se 
desfăcea. j 

După ce fu înlăturat capacul, ducele John înaintă şi se uită. lnăuntru 
se aflau mai multe straturi de pături cafenii jerpelite. Catherine 
aşteptă liniştită. Ducele John scoase dinăuntru un cufăr mai mic, la fel 
de grosolan. Privi lacătul. 

— Henric, zise el, şi, cu o privire mult mai concentrată decât credea 
Catherine că ar fi meritat efortul, cardinalul îşi duse mâna la centură, 
căută şi găsi cheia, înaintă şi deschise lacătul. 

Catherine rămase cu gura căscată când ducele John ridică 
dinăuntru mai întâi o carte, apoi, cu un geamăt, o coroană. Recunoscu 
imediat  safirul uriaş de pe ea. Coroana sfântului Edward 
Mărturisitorul. Harry o purtase la abația Westminster. 

Nu ştia dacă să râdă sau să plângă când li se dezvălui înşelătoria. 
Aşadar cardinalul chiar plecase cu giuvaierurile coroanei engleze. 
Ducele Humphrey nu scornise el asta. Cu tot aerul său de uluită 
nevinovăție, prelatul cărase tot timpul cu el prin Franţa cele mai sfinte 
giuvaieruri. Intr-un vechi cufăr ieftin. 

Privind în spatele jilţului cardinalului, spre Owain, ea văzu că şi el 
era la fel de năucit ca şi ea. Ochii lui erau larg deschişi, avea şi el gura 
căscată. Dar când privi spre ducele John, ea văzu că stătea complet 
nemişcat; aşteptând. Nu îndrăznea s-o privească în ochi. Nu ştia să 
mintă nici pe jumătate la fel de bine cum o făcea cardinalul. Era 
limpede că ştiuse despre existenţa cufărului. 

— Dar, bălmăji ea, de ce n-ai spus? 

Cardinalul păru puţin jignit. 

— Ei, draga mea, dacă-ţi aminteşti, tu erai împotriva ideii de a 
folosi orice altceva în afara giuvaierurilor potrivite - a tuturor lucrurilor 
potrivite - până mai ieri. Nu voiam să te supăr, pentru că ţineai 
neapărat să fie ceva desăvârşit. Dar am crezut că poate ar fi bine să 
avem câte ceva de rezervă la îndemână, dacă era cazul. 

Işi împreună mâinile. Işi strânse buzele. Se străduia să pară modest 
şi aproape îi reuşea. 

— Dar, unchiule, îi zise Catherine, simțind că i se topeşte inima, 
cum i se întâmpla adeseori când cardinalului îi ieşea încă o 
stratagemă, iar el căpăta acea privire încrezută pe care se străduia 
atât de tare s-o ascundă, nu ziceam că de ce nu mi-ai spus mie; asta e 


limpede. Dar lui Humphrey? E furios pe tine... pe viaţă şi pe moarte... 
numindu-te hoţ... Nu trebuia decât să-i spui mai dinainte, nu-i aşa? 

Acum fu rândul ducelui John să-şi lase capul în pământ. Catherine 
se înmuie şi mai tare când văzu nefericirea de pe chipul lui sincer, de 
soldat. 

Cu blândeţe, cardinalul îi explică. 

— Nu voiam ca Humphrey să ştie că sabia şi coroana franceză 
dispăruseră. Şi-aşa l-a bătut destul la cap pe John cu privire la felul în 
care s-a ocupat de război. Nu voiam să-i mai dăm argumente. Mult 
mai bine pentru toată lumea - pentru Anglia - ar fi dacă ne-am putem 
lupta să mergem înainte, oricum s-ar putea, măcar încercând să 
lucrăm împreună. M-am gândit: cu câte se spun mai puţine, cu-atât se 
vindecă mai repede. 

Lui Catherine i se învârtea capul de la toate micile înşelătorii pe 
care acesta le săvârşise; una peste alta. Cum s-ar fi putut încrede 
vreodată pe deplin în el? Pentru o clipă, aproape că se lăsă pradă 
furiei. Dar apoi privi spre Owain şi îşi aminti cum nici ea nu se 
încrezuse niciodată cu totul în cardinal şi i se făcu milă de bietul, 
cinstitul, bunul duce John de lângă ea, care părea atât de chinuit, şi 
răsuflă mai liniştită. i 

Cardinalul simţi că ea îi acceptase manevra. Işi deschise braţele şi 
zise, mai fermecător ca niciodată: 

— Humphrey o să-mi mulţumească atunci când o să înţeleagă - 
atâta timp cât totul o să meargă bine şi încoronarea o să se încheie cu 
succes. De fapt, el are intenţii bune. 

Ea îi întoarse surâsul. Era atât de convingător. Când o privi atât de 
plin de încredere, ea aproape crezu că ducele Humphrey avea să-i fie 
recunoscător. Ar fi fost chiar cu putinţă ca şi cardinalul să prezinte 
împrumutarea coroanei engleze într-o lumină îndeajuns de favorabilă 
încât ducele John să primească mulţumiri pentru asta. 

— Unchiule dragă, îi zise ea cu drag, nu vreau să ai necazuri - nici 
măcar de dragul lui Harry. Asta e tot. 

Dar ea văzu, după uşurarea vădită de pe chipurile celor doi bărbaţi, 
că erau mulţumiţi - mai mult decât mulţumiţi; îi erau peste măsură de 
recunoscători - pentru lucrul cu care ea fusese acum de acord. Ea 
salvase situaţia pentru amândoi. Incoronarea putea merge mai 
departe. 

Ducele John scoase o batistă şi îşi şterse fruntea. Spre uluirea ei, ea 
văzu că era transpirat. Cât de îngroziţi trebuie să fi fost, pricepu ea, 
de aceste conflicte dintre nobili care duseseră mai demult la 
distrugerea Franţei. Dacă o astfel de încoronare reuşea fie şi numai să 
împiedice asta, era de-ajuns. 

— ţi mulţumesc, draga mea, mormăi ducele John, iar ea fu 
înduioşată de blândeţea din ochii lui obosiţi. Asta face lucrurile mult 


mai uşoare. Mult mai uşoare. 

Urmă o pauză. 

— Aşadar, spuse ducele John, spărgând tăcerea, putem stabili o 
dată? 

Dintr-o dată energic, cardinalul interveni: 

— Incoronarea la aniversarea de zece ani a lui Harry? 

Deodată în încăpere se lăsă frigul. Catherine privi când la un 
englez, când la celălalt şi înţelese că n-avea scăpare. Nu-şi dăduse 
seama că merseseră atât de departe, atât de repede. Se înţeleseseră 
în toate privinţele. Decembrie era la doi paşi. Dar nu putea face 
altceva decât să spună da. Îngheţată, încuviinţă din cap. 


DOI 


Oricât de fericit ar fi fost Owain să fie iarăşi împreună cu Catherine, 
nu pricepea şi nu-i plăcea liniştea visătoare care o cuprinsese pe 
aceasta la Paris. El reacţiona la sfârşitul care se apropia cu totul altfel 
- cu îngrijorare crescândă şi din ce în ce mai împovărat de rele 
prevestiri. Din ce în ce mai mult, simţea că celor din jurul lor şi în 
special stăpânului său, care fusese atât de apropiat de Catherine şi de 
Owain însuşi de mai bine de un an, le era probabil limpede că el era 
iubitul lui Catherine. Chiar înainte să surprindă aluziile alarmante pe 
care cardinalul începuse să le facă în discuţiile lor, mai fusese şi acea 
întâmplare cu cheile. Cardinalul insistase să încuie uşa care lega 
încăperile lui de la Luvru de cele ale lui Owain şi îi dăduse acestuia 
cheia: 

— Ţine, băiete, e mult mai puţin probabil să pierzi asta decât mine. 

Auzind acestea, Owain simţise că obrajii îi luaseră foc. 

Dar poate că începuse să se simtă astfel, nelalocul lui datorită 
modului în care plecaseră de la Rouen. Ideea îl bântuia. Contele de 
Warwick nu făcuse nimic altceva decât să strâmbe din buze şi să facă 
o plecăciune, în timp ce cardinalul îşi frângea mâinile, făcând 
plecăciuni şi murmurând: „...o toană de femeie...” şi „...nimic de 
făcut, trebuie să-l urmez pe rege...”, cerând iertăciune pentru 
plecarea lui grăbită. Era limpede că Warwick nu îndrăznea să-şi arate 
furia de faţă cu cardinalul însuşi, dar Owain se cutremura amintindu-şi 
privirea plină de duşmănie pură, răzbunătoare, pe care Warwick i-o 
aruncase când, înşfăcându-l de umăr cu o mână noduroasă, contele îl 
reţinuse pe velş încă o clipă, la sfârşitul întâlnirii. 

— lar tu... şuierase el, cu o răutate care, deşi neprecizată, nu era 
mai puţin înspăimântătoare, ...să te păzeşti. Ştiu totul despre tine. Să 
nu crezi că slujitorii n-au ochi. Să nu crezi că lumea nu vorbeşte. 

Se simţea mult mai în siguranţă aici, departe de privirile lui 
Warwick. Cel puţin aici, în lumea spartană, soldăţească a ducelui John 
n-avea să stea nimeni să-i pândească în alcov. Dar se simţea şi 
întristat; copleşit de vuietul pustiu din jurul lor, din ţinutul deşert în 
care războiul preschimbase Parisul. 

Simţea că timpul alerga. In curând totul avea să ia sfârşit. Avea să 
rămână singur, în asfinţit, cu un viitor pe care şi-l orânduise singur, cu 
multă vreme în urmă, înainte să-şi fi putut închipui acest an şi ceea ce 
era libertatea aproape deplină de a fi cu Catherine - un viitor în rasă 
monahală pe care nu şi-l dorise cu adevărat nici atunci şi pe care în 
niciun caz nu şi-l mai dorea acum. Ura ideea de a se închide undeva în 
întuneric, cu o tărie şi o aprindere pe care - şi pe ele - i-ar fi fost greu 
să şi le închipuie mai demult. „Cu eunucii”, se tot trezea el mormăind 
- „să mă închid în întuneric cu eunucii; şi să-i urăsc pe bunii părinţi şi 


cărţile lor, aşa încântătoare cum sunt, aşa de pline de înţelepciune”. 

Catherine nu părea să priceapă că despărţirea lor avea să fie 
pentru totdeauna - sau refuza să vadă asta. Când Harry o să mai 
crească, tot începea ea să-i spună, cu un fel de nădejde vagă... când 
Harry o să aibă o curte cum trebuie... poate că voi fi chemată înapoi... 
şi poate că tu... 

Abia dacă părea să bage de seamă că Owain ignora orice astfel de 
încercare de a-i oferi vreun viitor asupra căruia ea n-avea niciun fel de 
putere. El ştia că toate astea erau vise, vise care ar fi fost insuportabil 
de chinuitor de primit. Franţa era altceva - această ciudată viaţă 
diferită, unde totul era posibil, măcar pentru puţină vreme. Dar nu se 
putea întoarce la o viaţă în Anglia ca slujitor al lui Catherine, chiar 
dacă i s-ar fi oferit aceasta. Nu slujindu-i la masă, sau prinzând câte o 
privire furişată, sau strecurându-se din când în când în grădină sau în 
capelă ca să stea de vorbă. El cunoştea viitorul şi ştia cum avea să fie 
acesta, chiar dacă asta îl întuneca de mânie împotriva sorții lui. Când 
avea să plece, avea să fie pentru totdeauna. 

Acum, când acest viitor era atât de aproape, el era cuprins de un 
freamăt nestăpânit, de nevoia de a face cât mai multe cu putinţă 
înainte de ziua în care Catherine avea să se întoarcă la viaţa ei, iar el 
la a lui. Simţea adieri de gânduri străbătându-i mintea. Ceva în locul 
rugăciunilor; căci, chiar dacă ar fi putut răbda o viaţă molcomă, 
aplecat deasupra cărţilor, îşi zicea el, n-ar fi fost nicicând în stare să 
se împace cu soarta pe care i-o rânduise Dumnezeu, şi chiar gândul 
de a-l mulţumi pentru ea îl făcea pe Owain să vrea să urle de furie. Nu 
putea răbda nici măcar gândul unei lungi vieţi inactive, hrănite din 
amintiri. Aşa că poate că ar fi trebuit mai degrabă să se ducă să se 
înroleze ca mercenar; sau să pornească într-o cruciadă - să moară 
luptând undeva. Dar nimic din toate astea nu prea-i părea adevărat. 
Nu putea să se gândească serios la un viitor fără Catherine. Insă 
faptul că era aici cu ea, atât de aproape de sfârşit îi amintea mereu, 
chinuitor, de cele ce-aveau să vină; iar stăruitoarea, liniştita nepăsare 
în care ea se refugiase era pentru el un chin şi mai cumplit. 

Aşa că se simţi aproape uşurat când văzu îngrijorarea bruscă a lui 
Catherine atunci când fu stabilită data încoronării - o clipă în care se 
păru că şi ea începuse să priceapă cât de fragil şi de trecător era 
acest tărâm al fericirii. In curând o să se sfârşească totul, îi zisese ea 
cu glas scăzut, când el o însoţise afară din sală. Se făcuse foarte 
palidă. 

Când, în acea noapte, rămăseseră în sfârşit singuri, el se străduise 
să fie şi mai blând cu ea. Işi zisese că ea pricepuse, în sfârşit; şi în 
propria-i suferinţă se amestecau recunoştinţa şi mila. Măcar în aceste 
ultime zile aveau să fie iarăşi apropiaţi; măcar asta o să aibă. 

Dar el nu o luase în calcul pe loana. loana, care avea să fie arsă pe 


rug la Rouen la două zile după ce stabiliseră data încoronării. Se părea 
că gândul la execuţie o tulbura pe Catherine la fel de mult ca şi 
gândul la propriul ei viitor. Când, de îndată ce făcuseră dragoste, ea 
începuse să vorbească, foarte neliniştită, despre sânge - despre 
importanţa sângelui ei regesc - Owain se trezi că se simţea şi mai 
pierdut decât înainte şi încă şi mai îndepărtat de ea decât şi-ar fi dorit. 

— Crezi că o să mă duc în iad pentru că mi-am trădat sângele? îi 
şoptise ea la ureche. Uneori îmi spun că toate astea - războiul, 
necazurile - s-ar putea să se fi petrecut din pricina mea. 

— Nu, îi spusese el în prima noapte, acoperindu-i şoaptele cu un 
sărut. Sigur că nu. Nici să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva. 

Noaptea următoare îi zise ceva asemănător. Insă în noaptea de 
după arderea pe rug, când ea începu să vorbească despre asta a treia 
oară, el nu mai încercă să-i şteargă cuvintele de pe buze cu un sărut. 
Owain îşi amintea cum îngenunchease ea, cu ochii închişi strâns, 
singură, pradă spaimei, de-a lungul întregii slujbe de mulţumire 
pentru moartea loanei care se ţinuse în acea zi la Luvru (se 
hotărâseră să nu se facă slujbe publice de mulţumire în bisericile 
Parisului; ducele John se temea ca nu cumva să apară reacţii 
duşmănoase din partea parizienilor). Când Harry o întrebase pe mama 
lui, la ieşirea din capelă: „Deci ea o să ardă într-adevăr în iad pentru 
totdeauna?”, Catherine, ţeapănă, îi răspunsese cu glas tare: „Nu”, 
astfel încât Owain, cardinalul şi ducele John, care mergeau chiar în 
spatele lor, fuseseră nevoiţi să tuşească şi să-şi privească vârful 
picioarelor şi să facă pe surzii. 

— Nu, îi spuse acum Owain, ţinând-o la distanţă de el, ca să poată 
privi drept în ochii ei neliniştiţi, luminaţi de ultima pâlpâire a focului. 
Dar de ce ţi-ar trece prin cap că faptele tale te-ar trimite în iad pe tine 
sau pe oricare din noi? Pentru o vreme, la Rouen, păreai să o sprijini 
pe loana mai mult decât pe fiul tău. Dar acum tu eşti aici şi el e aici şi 
totul e în ordine, iar ea e moartă. Se prea poate să-ţi fi făcut din 
Warwick un duşman, plecând astfel de la execuţia din care el voia să 
facă o mare demonstraţie de forţă politică. Dar nimic mai grav de- 
atât, nu-i aşa? 

— Nu, mormăi ea. Nu vorbeam despre astea... nimic din toate 
astea. 

Işi trecu degetele prin părul ei lung, castaniu. 

— Vreau să zic că s-ar putea să fi greşit cu multă vreme în urmă - 
ridicându-mă astfel împotriva lui Charles. Cum am făcut-o cu toţii. 
Acum mi-a trecut prin cap... 

Glasul ei se stinse. 

— Charles, repetă Owain pierdut. Vrei să zici fratele tău Charles? 

Tot n-avea idee de ce s-ar fi învinuit pentru ceea ce se întâmplase 
cu Charles, şi ce legătură avea loana cu asta, ori sângele ei. 


— Da, spuse ea, uşor iritată. Pentru că m-am tot gândit la loana, să 
ştii. M-a mişcat. Incă o face. Nu ştiu de ce. Pe tot drumul până la Paris 
mi-a părut atât de rău că am plecat şi te-am lăsat acolo. Nu reuşeam 
să-mi dau seama ce mă apucase. Riscasem să te pierd pe tine de 
dragul ei; şi nimic n-ar fi meritat un asemenea risc. 

Ea îşi ridică privirile. 

— Dar încă mă mai gândesc la ea. M-am rugat pentru ea zilele 
astea. Era curajoasă. lubea Franţa. Şi eu sunt franţuzoaică, n-o pot 
privi ca pe un duşman. 

— Dar ea iubea Franţa fratelui tău, spuse Owain, luptându-se să 
priceapă ce anume o tulbura pe Catherine, dar totuşi neputându-se 
împiedica să nu adauge cu asprime: Nu a ta. loana se lupta să-l 
distrugă pe fiul tău şi să-i alunge armatele din Franţa. 

— Da, spuse Catherine. 

Se încrunta. 

— Şi tocmai pentru asta îmi fac griji. Pentru că loana era o femeie 
de treabă - am văzut asta - şi cu toate astea lupta de partea lui 
Charles. Dacă a fost cu adevărat aleasă de Dumnezeu, dacă i s-au 
arătat într-adevăr sfinţii - atunci de ce a fost de partea lui? Oare nu 
înseamnă asta că Dumnezeu e de partea lui Charles? lar dacă El este 
de partea lui, oare asta nu înseamnă că de fapt Charles nu e, până la 
urmă, un bastard? Chiar dacă noi am zis aşa? Chiar dacă noi am zis că 
nu-i curgea sângele regesc în vine? Poate că totuşi îi curgea. Asta mă 
înspăimântă pe mine. Că l-am alungat; că i-am renegat sângele 
regesc; că s-ar putea să ne fi înşelat. 

Ea mai vorbise şi înainte despre sângele regesc francez. Era 
povestea pe care i-o spunea mereu lui Harry: că aceeaşi familie 
domnise în Franţa vreme de o mie de ani şi că aceasta avea să 
domnească mereu, căci Dumnezeu o unsese pentru asta; că sângele 
lor era ocrotit de Dumnezeu şi de sfinţi; că, drept dovadă, sângele lor 
avea o culoare aparte, mai roşie şi mai limpede şi mai curată. Harry 
chiar venise o dată la Owain şi-i spusese: „Sângele meu e diferit de al 
tău. E mai roşu; este - spusese el sâsâit, neştiind cuvântul în engleză 
- clarissimus”. 

Cu o uşoară exasperare față de naivitatea pe care o încuraja 
povestirea, Owain râsese şi zisese: 

— Ah, asta e doar o poveste; un fel de a-ți arăta cine eşti şi de unde 
vii. Nu trebuie s-o iei de bună aşa, cuvânt cu cuvânt. Cred că ştii deja 
că dacă într-adevăr te tai şi dacă mă tai şi eu, sângele nostru o să 
arate cam la fel. Să nu uiţi asta. 

Owain se bucurase că-i vorbise deschis băieţelului. Ca unul care 
fusese separat de rudele lui de sânge, atât din voia sorții cât şi de 
bunăvoie, Owain se gândise mult la cum ar fi putut duce o viaţă bună; 
hotărâse că n-avea să se lase ţinut pe loc de orice s-ar fi spus că-i era 


în sânge sau de lucrurile pe care alţii hotărâseră că era înclinat să le 
facă; avea să hotărască el însuşi ce-i plăcea şi să urmeze această cale 
până la capăt. Harry ar trebui să simtă câte ceva din această 
libertate, căci chiar şi un copil, chiar şi un rege putea hotărî multe 
lucruri pentru sine însuşi, îşi zicea el. Owain îşi dădu seama, tulburat, 
că de fapt Catherine mai credea probabil această poveste 
copilărească despre sângele ei şi despre rudele ei tot cuvânt cu 
cuvânt, ca şi Harry. Sau poate mai rău; poate că aşa erau francezii, 
exaltaţi de lucrurile astea. 

Catherine răsucea o şuviţă lungă de păr între degetele-i 
fremătânde. Privirile ei erau aţintite în jos, într-o parte, urmărind 
mişcarea. Cu un glas spăşit de fetiţă, ca un copil la spovadă, ea spuse: 

— Am crezut-o pe cuvânt pe mama, când a zis că Charles era 
nelegitim. N-am întrebat mai departe. Am presupus cu toţii că tatăl 
trebuie să fi fost unchiul meu d'Orléans. Mergea şi cu zvonurile, şi cu 
ce spunea ea, dar nimeni nu ştia cu adevărat. Ne-am spus că nu 
voiam ca ea să se înfurie, însă de fapt ne-am dorit pur şi simplu să fie 
adevărat. Nimeni nu şi-a dorit să afle detaliile, pentru că n-am vrut ca 
ea să se răzgândească. Eu cu-atât mai puţin. Voiam să-l aduc pe 
Henric înapoi la discuţii. lar el voia tronul francez pe care i-l 
promiseseră înainte să se întoarcă. Aşa că aveam nevoie ca Charles 
să fie bastard. Şi totuşi am ştiut dintotdeauna că mama mea spunea 
minciuni şi că era o certăreaţă; şi ştiam că era supărată pe Charles şi 
că acesta va fi voit să se răzbune. Şi dacă ea a spus ce-a spus atunci 
ca să putem face ceea ce-am făcut şi să-l înlăture de pe tron, poate 
fără motiv... tot ce-a urmat va fi fost pedeapsa lui Dumnezeu. 

Făcuse ochii mari, rotunzi, ca ieşiţi din orbite. Glasul îi era 
înspăimântat. Owain oftă. li simţea teama. Doar că n-o putea 
împărtăşi. 

— Uite ce e, zise el foarte răbdător, luând-o iarăşi în braţe şi ținând- 
o strâns. Charles a greşit faţă de tine. Te-a trădat. L-a ucis pe slujitorul 
mamei tale în faţa ta. A întemniţat-o pe mama ta - regina lui. S-a 
răzvrătit împotriva tatălui tău, regele, şi şi-a condus armata pe câmpul 
de luptă împotriva lor. Nimic din ce-a făcut nu pare să sugereze că ar 
fi avut vreun sentiment de cuvenită afecţiune familială faţă de vreunul 
dintre voi. A fost pedepsit, şi pe bună dreptate; şi încă mai e pedepsit. 
loana s-a dus la el, asta e-adevărat; dar acum ea a fost prinsă şi arsă 
pe rug. El e pe cale să piardă. Aşadar cum poţi să crezi că Dumnezeu 
sprijină cauza lui Charles? 

Părea convingător şi pentru el era evident. Dar ea continuă să zacă 
țeapănă şi inflexibilă în îmbrăţişarea lui; pierdută în întunericul 
dinlăuntrul ei. Când deschise gura din nou, el îi auzi glasul răsunând la 
fel de îngheţat şi de plin de spaimă ca mai înainte. 

— Şi fratele meu Louis a fost la fel. In război cu ea. lar fratele meu 


Jean nici nu s-a apropiat de Paris cât a fost el Delfinul, de teamă să n- 
o întâlnească. Nu vorbesc despre ceea ce a făcut Charles. Vorbesc 
despre cine este el. 

Ea înghiţi în sec, apoi adăugă, nesigură: 

— ...Sau despre cine ar putea fi. 

Owain spuse: 

— Chiar şi regii sunt nevoiţi să-şi justifice dreptul de a domni. 

Era o undă de dispreţ în glasul lui, cu toate că ea ştia că nu-i era 
adresat ei. 

— In ceea ce-i priveşte pe fraţii tăi, niciunul n-a trăit destul cât să 
se urce pe tron. Cred că nici ei n-au avut binecuvântarea lui 
Dumnezeu ca să se poarte astfel. 

Catherine încuviinţă din cap, dar nu acceptase, nici nu fusese de 
acord cu ceea ce-i spusese, pricepu el cu inima strânsă. Ea continuă 
să vorbească despre loana. 

Incăpăţânată, zise: 

— Ei, nu putem şti pe cine ocroteşte Dumnezeu doar după moartea 
loanei. Tot ce putem şti e că loana a căzut în mâinile lui Warwick, iar 
Warwick a pus să fie ucisă. Nu e niciun motiv să spunem că 
Dumnezeu ar fi vrut s-o osândească pe loana. S-ar prea putea ca 
Warwick să fie cel osândit pentru c-a ucis-o, la Judecata de Apoi. Cum 
am putea fi siguri? Tot ce ştim, orice-ai zice, e că Charles n-a pierdut... 
Işi păstrează curtea de la Bourges de zece ani de zile... N-a pierdut 
mai mult decât ce-au cucerit englezii. 

Ea se trase din braţele lui. El o simţi cum se sprijinea într-un cot, 
lângă el. Simţi că ea îl privea; căutându-i privirile, în întuneric. 

— Dacă voi fi osândită pentru asta, o să-mi primesc pedeapsa. Dar 
dacă Harry va fi cel pedepsit? Asta mă tot chinuie. Dacă Harry 
sfârşeşte prin a primi pedeapsa pentru crima mea de a fi răspândit 
minciuna mamei mele? Dacă Harry sfârşeşte prin a pierde Franţa în 
faţa fratelui meu? 

Owain nu mai vedea nimic. Dar îşi putea închipui expresia îngrozită 
zugrăvită pe chipul ei, limpede ca ziua. 

— Doamne fereşte, zise el, hotărât, dar cu blândeţe, punându-şi 
înapoi o mână pe umerii ei încordaţi. 

Apoi adăugă: 

— Nu cred că-ţi faci griji pentru ce-ar trebui să-ţi faci griji. 

Aveau atâtea alte lucruri de care să se teamă; atâtea alte pricini de 
jale. De ce vâna ea acum asemenea umbre? 

— Dar dacă eşti cu adevărat neliniştită de puritatea sângelui lui 
Charles sau a sângelui tău, aici te afli la locul potrivit ca să afli 
răspunsul la întrebarea ta, adăugă el. 

Incercă să-şi păstreze glasul senin şi blând; să ţină în frâu 
ascuţişurile unui început de furie. 


— Singura fiinţă care ştie răspunsul la asta se găseşte aici, la Paris. 
Du-te s-o vezi pe mama ta. Intreab-o. 


ÎI luară pe Harry de la una din repetițiile pentru încoronare, 
punându-l să străbată Parisul călare ca să-şi întâlnească bunica. El nu 
văzuse oraşul şi nici nu se arătase prea curios sau doritor să-l vadă. 
Catherine şi Owain îi urmăreau capul răsucindu-se, absorbind totul pe 
ascuns, în timp ce călăreau spre răsărit, dinspre Luvru. Sub un cer 
plumburiu, porniră pe strada Saint-Germain l'Auxerrois, de-a lungul 
râului şi peste cele două poduri care duceau la Insulă şi la palat, apoi 
în jos pe dig, pe lângă piaţa Grevei şi porturile de vin şi de grâu şi de 
fân şi de peşte şi de cărbune şi pe lângă palatul arhiepiscopilor de 
Sens, cu portul lui privat. Catherine începu să simtă un înfrigurat 
sentiment de întoarcere acasă atunci când zări turnul Barbeau şi 
mănăstirea beghinelor şi când intrară în Hôtel Saint-Paul. 

Frunzele moarte zburau peste tot. Lui Owain îi plăcea prospeţimea 
adierii vântului, fâşiile albe care brăzdau apa. Dar îşi dădu seama 
după chipul dezamăgit al lui Harry că oraşul nu mai făcea acea 
impresie strălucitoare pe care i-o lăsase lui Owain cu multă vreme în 
urmă. Lui Harry nu-i plăcu nici Hôtel Saint-Paul. Se cutremură şi se 
cocoşă pe poneiul lui când zări grădinile pline de bălării, cu gunoaie 
prin tufişuri şi coloane frânte, arcade prăbugşite în grămezi de moloz şi 
statui răsturnate, ochiuri de fereastră sparte şi nişte bătrâni fără dinţi 
păzind porţile din câte-un ungher năpădit de pânze de păianjeni. 

Stăteau în sala pustie, golită de toate mobilele care nu erau cu totul 
prăpădite, aşteptând pe cineva care să vină şi să-i ducă în 
apartamentele regale. Auzeau şuşotelile; bocănitul unor bastoane pe 
coridoare. Apariţia vizitatorilor provocase ceva ce semăna a panică. 
Nimeni de-aici nu era obişnuit cu străinii. 

Când o femeie bătrână ieşi în sfârşit de după uşă, privind spre ei în 
penumbra dinăuntru, Harry o privi plin de îndoială. 

— Asta e bunica mea? o întrebă el pe Catherine cu o şoaptă 
pătrunzătoare, trăgând de braţul mamei ei, părând gata să 
izbucnească în lacrimi. 

Bătrâna era murdară şi duhnea a stătut; avea un şal de lână 
înfăşurat în jurul pieptului ei căzut. 

— Nu, îi răspunse în şoaptă Catherine, punându-și mâna peste a lui. 

Dar chiar şi adulţilor le luă ceva vreme până ce o recunoscură. 

— De când nu ne-am mai văzut, spuse Owain, dintr-o dată vesel, 
înțelegând brusc cine era femeia şi alergând să o sărute şi să o 
îmbrăţişeze. Sunt ani de zile de când am ascultat ultima dată 
poveştile tale. Ce mai faci, dragă Anastaise? Mi-ai lipsit... 

Ea rânji şi îi întoarse îmbrăţişarea, iar umbra ei voinică de demult 
mai stăruia încă în vechiu-i zâmbet şui. 


— Ea e sus, zise Anastaise, fără formalităţi - nu se descurcase 
niciodată foarte bine cu formalităţile -, arătând spre scara 
nemăturată. Dar e încă în pat. 

Privi cu îndoială spre Catherine, apoi spre căpşorul înspăimântat al 
lui Harry. 

— S-ar putea să vrei să te duci puţin singură la ea, continuă 
Anastaise, adresându-i-se lui Catherine. Nu e pregătită să primească 
oaspeţi... nu de-ăştia mici, adăugă ea, rânjind grijuliu spre Harry, şi 
care nu ştiu cum se poartă ea. Ai putea s-o ajuţi să se facă 
prezentabilă. 

Owain încuviinţă. 

— Du-te, zise el, împingând-o uşor pe Catherine. 

Ea părea încremenită. 

— Anastaise poate să ne arate grădinile, regelui şi mie, pentru 
jumătate de ceas. 

Catherine, părând nesigură, se îndreptă lent spre scări. Dar se uita 
mereu în urmă. Harry, luptându-se vădit cu teama unui copil mult mai 
mic de a fi despărţit de mama lui, aproape că porni după ea. Owain îl 
luă de mână, hotărât. 

— Stai cu mine. O să mergem cât de curând. Mama ta are nevoie 
de câteva momente ca să o salute pe mama ei. 

li făcu un semn din cap, dorindu-şi ca Harry să-i răspundă la gest. 
După o lungă pauză, Harry, ferindu-şi privirile de Anastaise, renunţă 
să se mai împotrivească. leşi în grabă afară, ţinându-se strâns de 
Owain, în dimineaţa cenuşie. 

Dar nici măcar cuşca leului nu păru să-l impresioneze. 

— Leul era uite-atât de mare, îi spuse Owain, făcând un gest din 
mâini, sugerându-i o fiinţă imaginară mai mare decât un cal. Şi era 
auriu. lar când răgea, întreg palatul... 

Harry îşi întoarse privirile, urmărind din ochi o frunză ce dansa în 
aer. 

— ...Se cutremura, i se alătură Anastaise, foarte energic. 

Pe obrajii ei se vedeau nişte vine sparte, roşii pe alb. Owain îşi 
amintea vag că, demult, obrajii ei fuseseră roşii ca mărul, sănătoşi. 

Harry se nelinişti auzind-o cât de tare vorbea. Incuviinţă din cap şi 
îşi muşcă buzele. 

— Poate că şi tu o să ai iarăşi lei la Paris, când o să fii rege? zise 
Anastaise. 

Harry încuviinţă temător. Owain îşi zise: nu pare deloc convins că i- 
ar plăcea leii. 

Când se întoarseră înăuntru ca să se adăpostească de vânt, într-o 
încăpere mică de la parter, unde ardea focul şi unde se mai găseau 
încă vreo două perne şi un scăuieş lângă foc, Harry păru să se mai 
înveselească. Anastaise dădu jos de pe un raft o carte şi îi arătă o 


imagine pe care o pictase demult, înaltă de un deget şi lată cât 
degetul mare, cu o femeie în albastru care îi oferea o carte unei 
regine impunătoare. 

— Asta e bunica ta, îi zise ea copilului care tremura, cu acea 
bunătate frustă care până acum nu îl liniştise câtuşi de puţin. 

Dar acum Owain văzu cum teama lui Harry se mai domolea. Elo 
privi precaut, apoi, luându-şi inima-n dinţi, luă cartea în mâini, se 
aşeză şi începu să se uite la tablou. 

Pe deasupra capului lui, Anastaise îi făcu cu ochiul lui Owain. Avea 
aceleaşi priviri vesele pe care şi le amintea Owain. 

— Mama mea mi-a spus întotdeauna că Parisul era cel mai frumos 
loc din lume, zise Harry cu glasul lui subţire, după câteva clipe. Dar nu 
e aşa, nu? E cenuşiu şi sărac şi nu e foarte comod la palatul unde 
stăm. Mă bucur că o să mă întorc în curând acasă. Dar, adăugă el cu 
bunătate, îmi place tabloul tău. Acum înţeleg. Atunci era frumos. 

Harry se aplecă iarăşi asupra cărţii, întorcând paginile, privind la 
alte imagini: scene de vânătoare şi dansuri, monştri ce răsăreau din 
mănunchiuri de verdeață. Dar Owain nu se putea gândi la altceva 
decât la femeia pictată în albastru care îi dăruia reginei cartea. 
Christine de Pisan. 

Anastaise ghici. Şopti, cu glas destul de scăzut ca să nu-l tulbure pe 
Harry: 

— A murit, sărmana doamnă. Deşi poate că a fost norocoasă. S-ar fi 
întristat atât de tare dacă ar fi văzut ce întorsătură au luat lucrurile. 

Owain oftă. Intr-un fel, se aşteptase la asta. Dar îl durea să audă că 
murise. 

— Dumnezeu s-o odihnească, spuse Owain şi, în tăcuta tovărăşie a 
suferinţei, îşi făcură amândoi cruce. 

Apoi el adăugă: 

— l-am citit poemul, cel despre loana... aşa că am aflat că mai trăia 
anul trecut. 

Cu o privire plină de regrete în ochi-i întunecaţi, Anastaise zise: 

— Da, era încântată, atât de încântată, pentru o vreme. M-am dus 
s-o văd anul trecut, în ajun de Sfântul loan. Am adus eu însămi 
poemul. Abia-l scrisese. Zorii speranţei, tot stăruia ea. Pe-atunci 
credeam cu toţii asta. 

Owain simţi cum privirile-i cercetau cămaşa veche şi murdară, de 
pânză a lui Anastaise, căutând crucile albe ale Sfântului Mihail. Nu le 
zări. Poate că lumina murdară, roşiatică era de vină. 

— Toate astea au tulburat-o pe Catherine... mormăi el precaut. 
Chiar şi ea şi-a zis că poate totuşi Charles ar fi trebuit să fie rege, 
dacă loana... din pricina loanei... 

Dar se opri. Probabil că nu ar fi trebuit să-i spună asemenea lucruri 
nici măcar bătrânei lui prietene. Indoielile erau primejdioase. Chiar şi 


şoaptele. 

N-ar fi trebuit să-şi facă griji. Anastaise se ridică ţanţoşă, de parcă 
mai era încă femeia cu pieptul mare de demult, înfuriindu-se la simpla 
amintire a lui Charles de la Bourges. 

— Ce face, ă/a? zise ea, atât de tare şi de revoltată încât Harry privi 
o clipă în sus, uluit, apoi se aplecă la loc peste cartea lui, hotărât să 
nu se arate înfricoşat. Anastaise făcu un efort vizibil să se 
stăpânească. 

Vorbi cu glas mai scăzut, dar nu reuşi să împiedice revărsarea 
cuvintelor, de parcă ar fi scos dopul unei sticle, iar tot ce se găsea 
înăuntru se revărsa afară. 

— Ala, rege? Când i-a fost trimisă o minune, iar el a călcat-o în 
picioare? Când a lăsat-o pe fata aia să se sacrifice pentru el şi n-a 
ridicat un deget ca s-o salveze? Nicio răscumpărare, nicio negociere, 
nimic? In niciun caz. Nici Christine n-ar fi de acord cu asta, dacă ar fi 
văzut în ce chip ruşinos a renunţat la ea... lăsând-o să fie umilită şi 
arsă pe rug. După tot ce-a făcut fata aia pentru Charles şi pentru 
Franţa. 

Clătină din cap, cu mâinile în şolduri. 

— Nu. Ăla merită tot ce i se-ntâmplă. 

Owain aproape că izbucni în râs, în primul rând din simplă uşurare 
la gândul că nu toţi francezii se perpeleau noaptea gândindu-se la 
culoarea sângelui regal. 

Anastaise păru ruşinată când îi zări zâmbetul. Apoi îşi lăsă mâinile 
jos de pe şolduri şi încuviinţă din cap. 

— Nu trebuie să mă supăr prea tare din pricina asta, ştiu, şopti ea 
cu glas plângăreţ. 

Privind în jos la băieţelul cu nasul între paginile cărţii, ea clătină din 
cap. 

— Deşi numai Dumnezeu ştie ce-are de-a face şi ăsta cu Franţa. Și 
totuşi - n-am de unde şti care-i cel potrivit pentru noi şi care nu. Să-L 
lăsăm pe Dumnezeu să hotărască, nu? 

Se priviră cu afecţiune. Anastaise arătă în jur. 

— Dar mi-aş dori ca El să se grăbească cu hotărârea. 
Atotputernicul. Pentru că... uită-te şi tu. Totul în ruine. 

Işi lăsă privirile să se abată iarăşi asupra copilului care căsca ochii 
la miniaturile ei. 

— Îmi lipsesc toate astea, spuse ea întristată. Tablourile. Mi-ar fi 
plăcut să lucrez la poemul acela. 

Işi privi mâinile asprite de muncă. Vremea frumuseţii trecuse 
pentru ea; trecuse pentru totdeauna. Owain îşi putea închipui care 
ajunsese să fie viaţa lui Anastaise aici, în locul ăsta uitat de lume, plin 
de bătrâni bolnavi, purtându-i de grijă reginei. 

Cu înţelegere, zise: 


— Ce va da Dumnezeu. 

Se auzi sunetul unui clopoțel. 

— Ele trebuie să fie, zise ea. Haide. Să mergem. 

Intorcând spre Harry cel mai mare rânjet al ei, arătându-şi dinţii 
răriţi, ea strânse cartea şi o aşeză cu grijă la loc pe raftul ei. 

— Şi oricum, ce-a apucat-o pe fata aia de-şi bate capul cu poveştile 
astea vechi? îi şopti Anastaise lui Owain când porniră în sus pe scări. 
Are nevoie de puţină fericire în viaţa ei, de asta are nevoie. De-un soţ; 
de alţi copii. Asta e ce i-ar fi zis Christine, dacă ar mai fi trăit. Christine 
era întotdeauna pentru familie. Alţi copii - asta ar ţine-o prea ocupată 
ca să-şi facă griji în privinţa fratelui ei. N-ar cam fi vremea ca englezii 
ăia să se gândească la asta? 

Ea clătină din cap, arătându-se uimită şi amuzată de lipsa de 
prevedere a englezilor. 

— Ei, e greu, şopti Owain. 

Ea clătină iarăşi din cap. 

Ajunseră la capătul scărilor. Se porniră să străbată coridorul de la 
etaj. Inaintea lor era o uşă deschisă. Catherine privea spre ei. Harry 
alergă la ea. 

— lar tu - tu nu eşti făcut pentru mănăstire, orice-ai zice, adăugă 
Anastaise. 

li aruncă lui Owain o privire sfredelitoare, cu o urmă de surâs. 

— Ar fi timpul să laşi baltă aiurelile astea să te aşezi şi tu la casa ta. 
Să-ţi găseşti o femeie de treabă; dacă n-ai găsit-o deja. 

El roşi. Spuse: 

— Toate astea... nu-s de mine. 

Dar văzu că nu reuşise s-o convingă. 

— Ai fost întotdeauna un tip greu de citit, zise ea, şi continuă să 
clatine din cap. 


Catherine atacă subiectul aproape de îndată ce intrase în 
penumbra şi în aerul fierbinte încărcat de ulei de trandafiri şi de miros 
de trup îmbătrânit; de îndată ce se îmbrăţişaseră şi îşi spuseseră cât 
de puţin se schimbaseră, vestind-o că venise împreună cu Harry şi că 
avea să apară şi el curând şi că poate-ar fi bine s-o pună mai întâi un 
pic la punct pe Isabeau. Catherine trăsese trupul inert, fără vlagă al 
mamei ei în poziţie şezut şi-i găsise o cămaşă de noapte nouă, curată. 
O ajutase s-o îmbrace şi-i încheiase nasturii peste pielea ofilită, 
ţinând-o de braţele cămăşii de mătase. li aşezase pernele la loc şi 
îndreptase cuvertura de pe pat. Intr-un fel, îi era mai uşor să pună 
această întrebare în timp ce avea trupul atât de ocupat. 

Şezând pe pat lângă mama ei, cu un pieptene de fildeş în mână, 
începu: 

— M-am tot gândit, spuse ea grăbit, la un lucru foarte de demult. 


Voiam să te întreb. Chiar a fost adevărat ce-ai zis atunci? Charles 
chiar e un bastard sau nu? 

Inghiţi în sec. Ingrozită, adăugă: 

— Dar eu? 

De când îşi lăsase temerile să iasă la suprafaţă, rostindu-le cu glas 
tare faţă de Owain, acestea crescuseră, luând forme şi mai 
monstruoase. Dacă Charles era legitim, Catherine ar fi fost o 
păcătoasă care dusese la distrugerea Franţei. Dar putea fi şi mai rău. 
Dacă mama ei avusese într-adevăr atâţia ibovnici cum zicea lumea, 
poate că ea, Catherine, era de fapt bastarda, separată de şirul lung al 
unei istorii glorioase căreia fusese crescută învățând că-i aparţinea...? 
Ceea ce ar fi însemnat că ea întinase şi sângele regilor Angliei şi că 
prin urmare Harry...? 

Se aşteptase la multe răspunsuri. Îşi repetase ceea ce credea că ar 
fi fost toate posibilităţile. Dar nu se aşteptă la ceea ce se petrecu mai 
departe, când, stând pe pătura unsuroasă, abia mai îndrăznea să 
respire. Nu se aşteptase la râs. 

Un mare hohot de râs înfundat ieşi dinspre silueta cocoşată din faţa 
ei. După o vreme, valurile rotunjimilor mamei ei încetară să se mai 
scuture de râs îndeajuns cât ea să poată spune, printre chicote 
vesele: 

— Ah, nu mă face să râd! Cine ştie? Despre tine, despre mine, 
despre oricine? Niciunul din noi nu ştie nici jumătate din ce s-a 
întâmplat; cine-a fost în patul cui, cine ce prostie a făcut. Oriunde te- 
ai uita. Ce mai contează acum? 

Se răsuci în aşa fel încât Catherine să poată vedea unul dintre ochii 
rotunzi ai mamei ei aţintiţi asupra ei, peste un umăr tremurând. 
Isabeau simţi încrâncenarea tăcută de pe chipul fiicei ei şi se strădui 
să se controleze. Pe un ton ceva mai serios, ea continuă: 

— Treaba asta cu regalitatea e doar un joc. Asta-i adevărul. V-am 
crescut crezând că regii au fost binecuvântaţi de Dumnezeu; că pot 
face minuni şi vindeca poporul de boli - şi toate astea datorită 
sângelui lor stacojiu. Dar uită-te la sărmanul tău tată. Nimeni nu l-a 
putut vindeca. Nici măcar pe sine nu s-a putut vindeca. Un rege bun 
este unul care ştie să poruncească şi să se facă ascultat. Asta-i tot. 
Dacă mă-ntrebi pe mine, poţi să iei un copil de ţăran şi să-l laşi în grija 
bonelor regale şi să-l creşti ca pe un rege, iar dacă prinde chestia asta 
cu poruncitul se poate descurca la fel de bine ca un prinţ adevărat; şi 
în orice caz mai bine decât jumătate din regii pe care i-am văzut. 
Henric al tău a fost un rege bun, e foarte-adevărat; am ales bine 
pentru tine. Şi tatăl lui la fel, dar nimeni n-a fost vreodată prea sigur 
că elar fi avut destul sânge regesc cât să aibă vreun drept la tron. Ce- 
are a face sângele cu toate astea, dacă e s-o luăm aşa? Şi cine mai 
crede cu-adevărat că sângele regesc e diferit de al altora? Dacă ai 


avea vreun pic de minte ai nădăjdui să fi; bastardă. Cine şi-ar dori să 
aibă în familie nebunia tatălui tău? 

Cu nepăsare, adăugă: 

— Mută perna aia, aşa, drăguță - iar când Catherine nu se clinti, ea 
zise mai aspru: aia de-acolo; sub mâna ta; pune-mi-o la spate, aşa. 
Abia dacă te pot vedea. O să-mi dai o durere de ceafă. 

După ce se aşeză astfel încât să poată privi drept în ochii lui 
Catherine, ea întinse un braţ atârnând de grăsime şi o bătu pe fiica ei 
peste o mână rece, înţepenită. 

— Nu-ţi mai face atâtea griji, spuse ea. Scoate-ţi asta din minte; 
uită de toate poveştile astea de adormit copiii. Eşti prea mare pentru 
poveşti. Dar nu pentru viaţă. Doar asta are importanţă. Haide, pune-te 
pe treabă. 

Catherine simţea că i se învârtea capul. 

— Nu pricep, zise ea. 

Isabeau îi aruncă o privire răbdătoare. 

— E foarte simplu, răspunse ea. Tot ce trebuie să faci e să te 
asiguri c-o să-l creşti cum se cuvine pe băiatul ăla al tău - ca să fie 
fericit şi puternic şi sănătos la cap şi cinstit - şi o să te iubească la fel 
de mult cum îl iubeşti şi tu - şi n-o să mai ai nimic să-ţi reproşezi. 

Ea dădu din cap, iar râsul i se şterse de pe faţă. Chipul ei se încreţi 
într-o mască a tristeţii. 

— E cel mai grozav lucrul din lume, dragostea pentru copiii tăi, 
adăugă ea. Când o ia razna, nu te poţi ierta niciodată... e o jale 
nesfârşită. 

Catherine îşi dădu seama, cu o tresărire de emoție căreia nu-i 
putea da un nume, că, dacă stătea să se gândească, n-o întrebase 
niciodată pe mama ei cum se simţise atunci când fusese întemniţată 
de Charles sau când se simţise urâtă de Louis şi Jean. Işi dăduse doar 
cu presupusul: fusese furioasă, răzbunătoare. Dar de ce n-o întrebase 
niciodată? 

— Când iese bine, e o bucurie, continuă glasul lui Isabeau. Ai face 
orice pentru copilul tău, orice. Singura dată când am luptat cu 
adevărat pentru ceea ce iubeam a fost pentru tine... atunci când am 
spus - ea îşi strâmbă buzele - /ucrul ăla... când mi-am dat la o parte 
fiul... mi-am distrus reputaţia... ca să-l putem readuce la discuţii pe 
Henric al tău. 

Oftă. Apoi se lumină la faţă. O bătu iarăşi peste mână pe Catherine. 
Spuse, cu glas mai puternic: 

— A meritat. Sacrificiile pentru copilul pe care-l iubeşti nu contează. 

Catherine se simţea şi mai ameţită. Era atât de diferit de ceea ce-şi 
închipuise, de ceea ce nădăjduise. Şi totuşi, pricepu ea dintr-o dată, 
era de-ajuns. Foarte tandru, îşi aşeză amândouă mâinile pe umerii 
mamei ei, se aplecă în faţă şi o sărută pe unul din obrajii-i scofâlciţi. 


— Îţi mulţumesc, şopti ea. 

Rămaseră astfel o clipă, trup lângă trup, fără să mai aibă nevoie de 
cuvinte. Apoi Isabeau zise: 

— Ceea ce-mi aminteşte... unde mi-e nepotul? A avut destul timp 
să se uite după lei cu preceptorul lui cel chipeş. V-am zărit mai 
devreme de la fereastră... am trimis-o pe Anastaise jos. Voiam să te 
văd pe tine mai întâi. Dar acum suntem gata, nu-i aşa? Îşi netezi 
boneta. Pe chipul ei îmbătrânit se zugrăvi o privire flămânadă. 

— Adu-l sus. 


— Nu m-am aşteptat ca Harry să fie atât de încântat, zise Owain. 

— Mama mea l-a îndrăgit, nu-i aşa? încuviinţă Catherine blând. 

Lumina scădea. Luvrul se zărea în depărtare. Harry călărea înaintea 
lor. Tăcuse tot drumul, la întoarcere, însă Owain îşi zise că părea 
mulţumită. 

Owain spuse: 

— Merge atât de bine acum, de când Warwick nu mai e aici. 

Voia s-o îndemne la vorbă. Ea nu răspunse. El stărui asupra 
subiectului. 

— Nu crezi? E mai încrezător. Mai interesat de ce e-n jurul lui. Ar 
trebui să-i spui ducelui John. Sau cardinalului. Sunt sigur că el a 
observat schimbarea. Zi-le să-i ceară ducelui Humphrey să-l ţină pe 
Warwick departe de el. Să-l reţină eventual la război. El ar fi foarte 
încântat să rămână în Franţa şi să se bată. Şi ţi-ar face viaţa mult mai 
uşoară la întoarcerea în Anglia. Pe ale amândurora. Va trebui să ai 
grijă de tine. Warwick n-o să-ţi fie prieten niciodată. Ar fi mai simplu 
pentru tine dacă Warwick nu ţi-ar sta prin preajmă. 

El îşi auzi nota neliniştită din glas; încordarea. Dar ea nu păru să-i 
răspundă. 

— Da, spuse ea, cu mintea aiurea. 

insă el văzu că ea nu ascultase de fapt ceea ce-i spusese. 

Işi zise: se cufundă în amorţeală; de parcă nimic nu mai are 
importanţă pentru ea. Incordat, adăugă: 

— Luptă; va trebui să te lupţi pentru ceea ce-ţi doreşti, iar ăsta e un 
moment bun. Chiar s-ar putea să reuşeşti să-l scoţi din viaţa lui Harry 
dacă încerci acum... 

Dar ea se mulţumi să-şi ridice obosită colţurile buzelor, de parcă 
terminase cu lupta; de parcă-i cerea prea mult efort. 

Pentru o clipă însă, privindu-l pe Owain, ea avu o bruscă licărire de 
viaţă: 

— Poate că ai putea fi numit tu în locul lui... zise ea, cu un fel de 
slabă speranţă. 

Nereuşind să-şi alunge cu totul nerăbdarea din glas la gândul că 
trebuia să-i explice din nou totul, el zise: 


— Nu. Asta n-o să se întâmple niciodată. Sunt velş. Nu sunt destul 
de important. Şi-o să plec în curând. Ştii bine. Nu te mai gândi la asta. 

Gura ei căzu iarăşi. 

Ceva mai blând, el adăugă: 

— Ce ţi-a spus mama ta despre lucrurile care te nelinişteau - 
despre sângele tău şi-al lui Charles? 

Ea se mulţumi să clatine din cap. 

— La fel ca tine, zise ea. Că sângele n-are la fel de mult preţ ca 
dragostea. 

El aşteptă. Ea căzuse pe gânduri; se vedea că era tulburată. 

— Am crezut-o, zise ea. 

Dar el auzi îndoiala revenind în glasul ei. Apoi chipul ei se încreţi. 

— Dacă nimic n-are importanţă, iar regalitatea e doar un joc, toate 
par aşa o irosire, şopti ea atât de slab, încât el abia dacă o auzi. La ce 
bun să ne mai luptăm? De ce-a trebuit să moară loana? Ce rost mai 
are oricare din lucrurile pe care le plănuim, le sperăm, pentru care ne 
luptăm? 

Harry nu-i asculta. Era mai în faţă, ca la două lungimi de cal, privind 
oraşul din juru-i. Owain îşi întinse o mână, o întâlni pe a ei; o tinu 
strâns pe deasupra cailor care mergeau în buiestru. 

— Măcar în bezna asta mai rămânem noi doi, tu şi eu, zise el, şi 
simţi cum mâna ei o strângea scurt pe a lui. Tu eşti totul - mai 
importantă decât sângele sau decât frumuseţea. Oare nu-i de-ajuns? 


Dar, orice-ar fi zis Owain, nu reuşea să-şi găsească liniştea 
sufletească de care avea nevoie ca să înceteze să se mai lupte pentru 
Catherine în acel viitor în care nu-şi avea locul. Ceva mai târziu se 
duse să-l vadă pe ducele John şi, explicându-i că venea din partea 
reginei mame, ceru ca acum contele de Warwick să fie înlăturat din 
suita lui Harry. 

— De ce? întrebă ducele John, curios. 

Owain îşi zisese: e mai bine să i-o cer eu; o să fie în stare să fie mai 
sincer cu mine; se descurcă mai bine cu bărbaţii decât cu femeile. 

— Warwick a fost numit de ducele Humphrey - şi a fost întotdeauna 
mai interesat de război decât de educaţia copilului, răspunse el iute. 

Ducele se mulţumi să-şi ia o privire neîncrezătoare, de parcă ăsta 
nu era un motiv suficient ca să schimbe rânduiala lucrurilor; de parcă 
nu era un lucru pentru care să merite să se certe cu fratele lui. 

Ce-am de pierdut? îşi zise Owain, şi continuă: 

— „iar copilul e îngrozit de bătăi. 

Fu încântat să-l vadă pe ducele John căzând pe gânduri la auzul 
acestor cuvinte şi să-l audă spunând: 

— Am mai auzit asta. Despre Warwick şi despre bătăi. 

Fu la fel de încântat când, după ce Warwick ajunse la Paris pentru 


încoronare, vreo două săptămâni mai târziu, ducele John nu-l instală la 
Luvru împreună cu ceilalţi oaspeţi englezi. Il trase deoparte pe Owain 
şi îi spuse, cu tact: 

— Mi-am zis că Warwick - mai bine la palat, departe de toate, până 
după ceremonie, nu? N-aş vrea să-l dăm peste cap pe băiat. 

Contele şi cei o sută de oameni ai lui fură instalaţi la palat 
împreună cu oaspeţii francezi. N-aveau să întâlnească măcar suita 
regelui până după ceremonie. 


TREI 


încoronarea - care până la urmă fu o copie perfectă a celei engleze 
- avu loc de ziua lui Harry, la începutul lui decembrie. Şi în acea zi 
avură parte de rafale de ninsoare. Ducele John şi cardinalul se 
străduiseră din răsputeri să-i aducă pe seniorii francezi credincioşi 
englezilor din toate colţurile ţării. Francezii stăteau împreună, părând 
stânjeniţi de slujba necunoscută. Majoritatea fiind din Burgundia, ştiau 
prea puţine despre curtea reginei Isabeau din zilele ei de glorie. Aceia 
care se număraseră printre curtenii ei se ţinură şi ei la distanţă; erau 
poate stânjeniţi că o lăsaseră singură atâţia ani în casa ei dărăpănată. 
Bătrânei, care era înfăşurată în blănuri şi căreia, din pricina vârstei 
înaintate, i se îngăduise să rămână aşezată de-a lungul întregii 
ceremonii, nu părea să-i pese. Urmărea totul cu desfătare; sugând 
bucățele de cofeturi lipicioase pe care le scotea din când în când din 
adâncurile buzunarelor. 

Grupul englezilor stătea deoparte. Warwick se ţinu la distanţă de 
Catherine. Mohorât, se ţinu deoparte şi de ceilalţi lorzi englezi tot 
timpul cât durară rugăciunile şi încoronarea, cu ceata lui de cavaleri 
după el. Din când în când, Owain simţi câte o înţepătură între umeri şi 
privi în jur, aşteptându-se să întâlnească privirea-i aspră aţintită 
asupra lui; dar nu-l surprinse niciodată pe Warwick privindu-l. 

— Asta nu-i vreme de călătorie... n-ar trebui să rămânem la Paris 
până după Crăciun? spusese Catherine cu o zi în urmă, când ea, 
Owain şi cardinalul luaseră o ultimă cină grăbită înainte de a pleca 
fiecare la treaba lui. 

Cardinalul fusese de acord. Catherine îşi zise că acestuia îi părea 
rău pentru ea. 

— Nicio grabă să pornim spre casă, spusese el blând. 

Data plecării fusese fixată pentru 7 ianuarie. Mai puţin de-o lună - 
câteva săptămâni; zile. Rămăsese împreună cu Owain în noaptea 
aceea. El vedea cu ochii minţii despărţirea şi era gata să plângă şi să 
urle de furie şi de neputinţă, dar ea refuzase să se gândească mai 
departe de acea noapte. Zâmbise cam prea vesel şi-i spusese: 

— Nu privi în viitor. Hai să fim fericiţi acum. 

După încoronare urmă un banchet. Harry şi Catherine primiră 
îngăduinţa să se retragă după ce seniorii francezi şi burgunzi şi 
englezi se instalaseră pentru felul întâi, iar Harry, în franceza lui 
şovăitoare de englez, îi binecuvântase pe toţi. 

Copilul se împleticea, era sleit de oboseală şi tremura deja atunci 
când ajunse să dea binecuvântarea - era din nou ca un copil mic. Dar, 
un ceas mai târziu, după o baie bună şi înfăşurat într-un cuib de 
pături, lângă foc, în încăperile lui de la palat, mâncând nişte brânză 
dulce, obrajii îi deveniseră rozalii şi îmbujoraţi, iar el surâdea cu 


stânjenită încântare spre bunica lui, care, şi ea ascunsă într-un cuib 
asemănător de pături îmblănite de cealaltă parte a focului, îi spunea 
cu accentul ei aspru, germanic şi cu chipul ei urât şi îmbătrânit 
luminat de dragoste: 

— Ce băiat bun! Şi-a amintit toate cuvintele! Şi coroana aia grea! - 
şi se aplecase înainte ca să-l mângâie pe părul ud. 

Aceasta era scena pe care Owain o zări când intră în micul salon. 
Zărind-o pe Isabeau, îi făcu o plecăciune ceremonioasă şi zise: 

— Cardinalul aduce Majestăţilor voastre omagiile sale. Va sosi cât 
de curând ca să vă salute ca pe noul rege uns al Franţei. 

— Preceptorul cel fermecător, zise ea inexact, dar cu multă căldură. 

li zâmbi cu toată faţa. 

— Ah, tinere, nu e nevoie de atâta ceremonie. Am avut parte de 
destule discursuri pe ziua de azi. Intră înăuntru, haide, pleacă din 
curentul ăla. Pune încă un buştean pe foc; e frig aici. Şi povesteşte-ne 
ce-am pierdut de-acolo de jos, de la cină. Am văzut că seniorul 
d'Albret căuta deznădăjduit unde să dea o duşcă mică; fremăta încă 
de când era în biserică... S-a şi făcut de râs? Cât s-a îngrăşat de-a 
lungul anilor... cândva era aşa un bărbat chipeş, atât de priceput cu 
doamnele. Greu de crezut acum... cu toate că am auzit... Ei, o să-ți 
povestesc mai târziu, chicoti ea. După ce urechiuşele astea o să se 
bage în pat. 

In câteva clipe, îl pusese pe Owain să-şi tragă un scăuieş lângă foc 
şi pentru el, alături de Catherine, care, obosită, veni, după ce-şi 
terminase şi ea toaleta, într-o mantie de catifea verde care-i amintea 
chinuitor de cea pe care o purta prima dată când o văzuse. 

Isabeau îl bătea pe Owain pe genunchi, văzu Catherine. Bătrâna 
regină îi spunea, cu ucigătoare cochetărie: 

— Trebuie că-i aduci o mare alinare fiicei mele; un tânăr de treabă, 
puternic şi bun ca tine. 

Owain privi în sus spre ea şi, cu toată tristeţea care-i aştepta, avea 
pe buze un început de zâmbet, auzind ce-i spunea mama lui 
Catherine; nu se putu abţine. Semăna leit cu cele povestite de 
Catherine despre mama ei. El şi Catherine schimbară o privire tăcută, 
apoi ea îi întoarse surâsul. 

Isabeau interveni. 

— Şi-acum, tinere, zise ea dojenitor, iar bătaia pe genunchi se 
preschimbă într-o împunsătură, grăbeşte-te şi adu-mi nişte lichior de- 
ăla mănăstiresc. Ala verde. Se spune că e bun la digestie. 

Cu o plecăciune, cu buzele încă fremătându-i, Owain se ridică. 

— Catherine, parcă am văzut că aveai nişte dulciuri? continuă 
bătrâna regină, privind în jur. Şi poate încă nişte brânză dulce pentru 
băiat... sau vreuna din astea? 

Inainte să-şi dea seama ce făceau, alergau care încotro în slujba 


bătrânei; aşezându-i pernele; aducând taburete. Râdeau la poveştile 
ei, iar aerul devenea din ce în ce mai fierbinte şi mai încărcat de 
parfumul uleiului ei de trandafiri; sâsâind-o când se pregătea să spună 
ceva prea străveziu pentru urechile nevinovate ale băieţelului. 

Abia după ce apăru cardinalul, după ce le făcu o plecăciune şi se 
puse şi el pe o veselă discuţie maliţioasă cu bătrâna regină - punând- 
o mai întâi la curent cu pocinoagele seniorului d'Albret, care era acum 
foarte beat, după cum bănuise şi ea şi care-şi insultase amândoi 
vecinii înainte să adoarmă la masă -, pe Harry îl cuprinse somnul. 

— Şşş, zise Catherine încet şi-şi duse un deget la buze. 

Pentru o clipă, priviră cu toţii la obrajii rozalii ai băiatului şi la chipul 
lui senin. Apoi, cu grijă, Owain îl ridică în braţe ca să-l ducă în odaia de 
alături, unde-l aştepta patul, gata încălzit cu tingirea. 

Catherine îl urmă, în vârful picioarelor, purtând o lumânare. Dându- 
i-o lui Owain, după ce acesta aşezase copilul adormit pe pat şi lăsase 
pe podea tingirea cu cărbuni, ea îşi înveli fiul cu grijă şi-l sărută pe 
frunte. 

Acesta era sfârşitul. Ea ştia asta. Dar nu reuşea să fie atât de tristă 
pe cât s-ar fi aşteptat. Ceva din veselia întâlnirii restrânse din odaia 
de alături, ceva din vechea, răutăcioasa prezenţă de spirit a mamei ei 
îi ridicase moralul. 

Cât de fericit arăta cardinalul, acum că încoronarea se terminase; 
cât de uşurat. Orice acuzaţii ar fi făcut ducele Humphrey cu privire la 
furtul coroanei, avea să fie nevoit să le lase la o parte atunci când 
avea să devină limpede pentru toţi de câtă prevedere dăduse dovadă 
cardinalul. In orice caz, mai mult ca sigur că n-avea să i se impute 
asta. Aveau să înapoieze în Anglia un băiat vesel, sănătos, încoronat 
cu succes ca rege al celor două ţări. Cardinalul avea să poată să-şi 
sfârşească zilele acasă, la curtea unui rege care-l iubea. Devenind 
dintr-o dată mai încrezătoare decât se simţise de multă vreme, 
Catherine îşi zise că poate şi ea avea să se afle pe undeva prin 
apropiere; şi că, chiar dacă Owain avea să se închidă undeva departe 
de ea, cel puţin Harry avea să-şi dorească s-o aibă aproape; n-avea să 
se sfârşească chiar totul. Avea să aibă timp şi pentru întristare. 
Deocamdată era doar recunoscătoare că nu fusese prea încăpăţânată 
cu privire la forma încoronării; bucuroasă că avea astfel de prieteni şi 
de aliaţi. 

Auzea banchetul zgomotos de jos aflat în plină desfăşurare. Auzea 
sunetul surd al unor alte intrări în odaia de-alături; mormăielile. 
Altcineva venise ca să-şi aducă omagiul; poate ducele John, însă prea 
târziu. Nimic nu l-ar fi putut trezi pe Harry. 

Privi în jos spre fiul ei, atât de nevinovat şi de proaspăt, ca un 
prunc. Nu voia ca această clipă să ia sfârşit. Owain stătea alături de 
ea, privindu-l şi el. Apoi mâna lui o întâlni pe a ei. Owain o trase spre 


el. 

— Sunt în odaia de-alături, şopti ea, ridicându-şi chipul spre al lui. 

Dar acum măcar zâmbea. Părea că aproape îşi revenise iarăşi în 
fire, îşi zicea Owain, aproape pe deplin readusă la viaţă, de când 
mama ei începuse să bârfească şi să încălzească din ce în ce mai mult 
încăperea alăturată. Până la urmă, ce altceva mai conta decât clipele 
pe care le mai aveau de petrecut împreună, acum când îndepliniseră 
ceea ce veniseră să împlinească aici; acum când Harry era cu 
adevărat şi regele Franţei, ca şi al Angliei; acum când pentru ei doi 
vremea era pe sfârşite? 

— Nu te mai gândi la ei, zise Owain necugetat, întorcându-se cu 
spatele la uşă şi la cei de dincolo de ea. Aici suntem doar noi. 

Apoi se sărutară. 

Până când uşa se deschise foarte încet, apoi, într-o furtună de paşi 
îndesaţi şi de întuneric, nişte mâini îl prinseră pe Owain, îi răsuciră 
mâinile la spate şi îl târâră afară, uluit şi clipind des, în încăperea 
luminată de-alături. Urmându-i, împleticindu-se, cu inima bătându-i cu 
putere, dându-şi seama că boneta îi stătea într-o rână, iar părul 
desfăcut îi aluneca pe spate, Catherine privi peste capul lui Owain, 
întâlnind privirea spălăcită, triumfătoare a contelui de Warwick. 


Pe chipul lui Warwick era zugrăvit un dezgust fără margini. 

— Lezmaiestate, mârâi el, privind în jur la ascultătorii lui îngroziţi, 
zguduindu-şi prada fără scăpare. 

Owain nu-şi ridică chipul palid. 

— Dezmăţ. O nelegiuire săvârşită asupra reginei mame. Chiar aici, 
în încăperile regelui. 

Catherine şovăi. 

— E o neînțelegere. Doar mă ajuta să-l bag pe Harry în pat. 

Dar ea îşi simţi slăbiciunea. Avea obrajii aprinşi şi părul desfăcut. 
Ştia că părea întruchiparea vinovăţiei. 

Nu ştia care ar fi fost osânda lui Owain dacă Warwick avea de gând 
să-l pedepsească pentru că încercase s-o cunoască trupeşte pe regina 
mamă a Angliei. Dar îşi dădea seama după privirile lui Warwick că 
viaţa lui Owain era în primejdie. 

— Vreţi să spuneţi, Madame, întrebă Warwick, înaintând spre ea, 
mistuind-o din ochi, că aţi luat parte de bunăvoie la... spectacolul 
deşănţat la care tocmai am asistat? 

Urmă o tăcere şi mai adâncă. Catherine nu putu deschide gura. 
Ştia, cuprinsă de o frică teribilă care-i strângea măruntaiele ca o 
întunecată sfârşeală ce-i ajungea până în străfundul sufletului că şi ea 
se afla în primejdie de moarte. 

— Ştiam că el n-a petrecut nicio noapte în patul lui la Rouen, strigă 
contele, iar Catherine îi auzi încântarea amestecată cu furia. Ştiam că 


n-avea cuviinţă nici cât un animal. Dar asta. Asta nu mi-am închipuit. 
Depravare, scârnăvie; şi atât de aproape de tron... 

Strigătele aduseră străjile la uşă. Se auzea zdrăngănitul şi zgomotul 
picioarelor lor. Contele le poruncise cavalerilor să-l aştepte afară. 
Pesemne venise pus pe rele. 

Cardinalul părea năucit. Se holba când la Warwick, când la Owain, 
când la Catherine. Urmă un joc de priviri, iute întoarse. Owain îşi ţinea 
chipul livid, îngrozit în jos, iar Catherine era prea ruşinată ca să 
întâlnească privirile cardinalului. Dar îşi lăsă privirile să poposească 
asupra mamei ei. Bătrâna regină a Franţei se holba la Warwick, de 
două ori mai intens decât până atunci, privind la răutatea care 
strâmba chipul vânos al nou-venitul, măsurându-i forţa din priviri. 
Gura ei mesteca încă tacticos nişte dulciuri. Isabeau nu-l văzuse 
niciodată, nu ştia nimic despre el în afară de plecăciunea pe care 
acesta le-o făcuse şi de un nume vestit în sunet de trâmbiţă. Dar nu 
se dăduse niciodată în lături de la o încăierare bună. 

Contele se întoarse spre Catherine. Avea privirile în flăcări. Owain 
era doar o jucărie - un nimeni. Regina mamă era adevărata lui ţintă - 
femeia care-l sfidase la Rouen. 

— lar voi, Madame, trebuie să daţi socoteală de cele petrecute; să 
vă chemaţi ibovnicii în patul fiului vostru... zise el, tărăgănând cu 
plăcere cuvintele, îngăduindu-şi să rânjească dispreţuitor, pe faţă la 
ea, acum când ea ajunsese atât de jos. 

Dar trebuia să se descotorosească de prima lui victimă înainte să 
se poată concentra pe deplin asupra ei. Peste umăr, lătră spre 
oamenii lui: 

— Luaţi-l. Terminaţi-l. 

II împinse pe Owain afară pe uşă. Mai multe mâini îl luară în 
primire. Insă, mai înainte ca oamenii să apuce să plece cu prizonierul 
lor, se auzi un zgomot la cealaltă uşă. La dormitorul lui Harry. 

Ingheţară cu toţii. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă un glas: un glas somnoros, alarmat, 
ascuţit, urmat de o claie de păr foarte drept, blond închis şi de nişte 
ochi rotunzi ce se iţiră la uşă. De ce strigă toată lumea? 

Privi în jur. Inaintă. Avea o cămaşă de noapte vărgată. De sub ea i 
se vedeau picioarele subţiri. Catherine simţi că i se strânge inima de 
dragul lui; plină de teamă pentru vulnerabilitatea lui; copleşită de 
deznădejde. 

Dintre toţi cei care se îngrămădeau acum în odăiţa supraîncălzită, 
numai Owain găsi prezenţa de spirit ca să vorbească. Ridicându-şi 
capul, îşi adună toate puterile ca să-şi alunge groaza de pe chip. 
Privindu-l foarte tandru pe micul rege, pe care îşi petrecuse ultimii ani 
crescându-l, pe-al cărui tată îl iubise, el zise blând: 

— Du-te la culcare, Harry. Totul e-n ordine. Du-te în pat. 


Catherine simţi că i se frânge inima. Dar Harry nu se mişcă. 

lar străjile, ştiind că erau în prezenţa regelui Angliei şi al Franţei, 
zăboviră. 

Warwick se întoarse. Se încruntă. 

— Luaţi-l de-aici, repetă el. 

Harry se întoarse spre sunetul acelui glas. Păru îngrozit când zări 
chipul lui Warwick. 

— Dar tu ce faci aici? zise el. 

Apoi, cu teamă crescândă: 

— Ce vrei să-i faci lui Owain? Dă-i drumul lui Owain. Spune-le 
oamenilor tăi să-i dea drumul. 

Contele făcu iarăşi semn oamenilor lui ca să ducă prizonierul de- 
acolo, dar nu se mişcă nimeni. Il urmăreau pe Harry, al cărui chip se 
strâmbă în timp ce în ochii lui răsăriră lacrimi fierbinţi, furioase. 

— Nu! strigă el. 

Zăriseră cu toţii cuvântul pe care-l alcătuiau buzele lui, dar ţipătul 
lui ascuţit tot îi surprinse. Cu toţii priviră, împietriţi de spaimă, cum 
Harry ieşea din pragul uşii, alergând să-l ia la pumni pe conte. li 
ajungea lui Warwick doar până la pântece, dar cu toate astea se 
încăpăţână să-l lovească pe comandant cu toată forţa şi sălbăticia de 
care era în stare. 

— Dă-i drumul! Dă-i drumul! striga el, în timp ce Warwick făcu o 
jumătate de pas înapoi, parând loviturile cu braţele. 

Chiar şi când contele reuşi să-i prindă mâinile lui Harry, braţele 
acestuia continuară să se agite zadarnic, iar el ţipa înnebunit, cu glas 
sfredelitor: 

— Ii poruncesc! Sunt regele tău! 

Soldaţii zăriră mâinile lui Harry prinse în pumnii mari ai contelui. 
Era semnalul de care aveau nevoie. Acum ştiau cine era stăpânul. 
leşiră în grabă, târându-l pe Owain după ei, coborând scările, 
zornăind. 

„O să-l omoare”, îşi zise Catherine. „O să-l omoare sau şi mai rău. 
Şi ce-o să se-aleagă de mine?” Toate păreau să se petreacă atât de 
lent încât îi păru că avusese nesfârşită vreme să alcătuiască aceste 
gânduri; să privească în jur; să vadă ochii holbaţi şi gurile căscate şi 
pumnii încleştaţi. Dar, dintr-o dată, nu mai era vreme de gândire. 
Dintr-o dată, venise doar vremea pentru o nouă spaimă, mai rea 
decât cea dinainte. 

Capul lui Harry se plecă, înfrânt. lar Catherine auzi zgomotele 
miloage, plângăreţe care o îngrozeau cel mai mult ieşindu-i din piept. 
Simţi cum capul lui Isabeau se întorcea dintr-o parte în alta; ocheada 
pe care Isabeau i-o aruncase copilului. Isabeau se întoarse iarăşi spre 
ea, cu o scurtă privire de tăcută înţelegere. Catherine îşi dădu seama 
că şi mama ei recunoştea acele zgomote de pe vremea bătrânului 


rege Charles: sunetele de la începutul nebuniei. 

Răsuflând zgomotos, cu greutate, Isabeau se ridică în picioare. 
Chinuitor de încet, agitându-şi bastonul ca pe o armă, ea înaintă 
şchiopătând prin încăpere, spre Warwick. 

— Tinere, nu ştiu cine te crezi, de intri astfel în încăperile regale, 
dar eşti pe cale să faci o greşeală de care-o să-ţi pară rău, zise ea, 
înfoindu-se toată ca un balaur cumplit - monstrul plin de furie care o 
îngrozea cel mai tare pe Catherine în copilărie - şi şuierând spre 
intrus. 

Trebuie că trecuseră ani de zile de când cineva îl mai numise pe 
Warwick tânăr. Nările bătrânului armăsar de luptă, hârşit în războaie 
fremătară, iar el îşi îngustă privirile. Catherine făcu la fel. Nu-şi putea 
lua ochii de la mama ei. 

— O s-o păţeşti dacă nu asculţi porunca regelui tău, mârâi Isabeau, 
apropiindu-se, cu ochii ei întunecaţi, adânciţi în orbite aţintiţi asupra 
lui Warwick, de parcă se pregătea să-şi înghită prada. 

Contele se mulţumi să rânjească batjocoritor. Gura i se încreţi într-o 
strâmbătură, arătându-i o duşmănoasă indiferenţă calculată s-o 
înfurie şi mai tare. Nu-i păsa dacă o înfuria. El zise: 

— Băiatul e în grija mea. Consiliul Angliei mi l-a încredinţat mie. Cu 
tot respectul, Madame, a trecut multă vreme de când v-aţi mai 
amestecat câtuşi de puţin în treburile statului; şi n-aţi cunoscut Anglia 
niciodată. Aşa că nu vă amestecați în ceea ce nu înţelegeţi. 

Dar Isabeau era acum chiar lângă Warwick, cu bărbia ieşindu-i în 
afară şi cu ochii fulgerând spre el, în timp ce mâna fără baston se 
ridica ocrotitor deasupra băieţelului care atârna de pumnii lui. 

— Băiatul, zise ea şi rânji la rându-i dispreţuitor faţă de lipsa de 
respect pe care o arătase, este acum şi regele Franţei. Nu văd ce-are 
a face Consiliul Angliei cu poruncile pe care le dă regele încoronat al 
Franţei supuşilor lui din Franţa. Regele Franţei ţi-a dat o poruncă. A-i 
încălca pe faţă porunca ar fi un act de trădare. 

Îşi apropie chipul de-al lui, atât de mult încât el se trase înapoi, 
uluit. 

— Nu cred c-o să fii în siguranţă pe stradă dacă săvârşeşti un act 
de trădare aici, în capitala Franţei. 

Ar fi fost semnalul perfect pentru altcineva care crescuse terorizat, 
în mijlocul unor aprinse certuri de familie, ca să se alăture atacului pe 
care ea îl lansase. Dar Harry fusese crescut în linişte; şi era prea tânăr 
şi prea nefericit ca să prindă semnalul. Continua să urle ca un nebun. 
lar Catherine se simţea la fel de încremenită ca şi în copilărie văzând 
furia mamei sale. Nu putea vorbi. Nu se putea mişca. 

Warwick făcu încă un pas înapoi. Neluând-o în seamă pe Isabeau, îl 
zgudui pe băiat. 

— Linişte, îi zise el cu ascunsă cruzime. 


Îl zgudui şi mai tare. 

— Incetează cu aiurelile astea. 

Neînfricoşată, Isabeau se alătură zguduiturilor, însă umerii pe care- 
şi puse mâinile şi pe care începu să-i zguduie cât putea de tare erau ai 
lui Warwick. 

— Incetează... cu... toate... astea... acum, mârâi ea ritmic, refuzând 
să-l lase să se elibereze din mâinile ei, ţinându-se de el cât putea de 
strâns, pe viaţă şi pe moarte. N-ai... auzit... ce-am... spus. Am zis... 
încetează. 

Warwick era atât de uluit că fusese atacat cu atâta încăpățânare de 
o bătrână grasă în baston încât îi dădu drumul lui Harry. Harry alergă 
spre mama lui, încă urlând. 

Isabeau încetă să-şi mai scuture prada, dar continuă să stea prea 
aproape de Warwick, ţinându-şi mâinile pe umerii lui, fascinându-l cu 
privirile ei de vasilisc. Când el făcu încă un pas înapoi, încercând să se 
elibereze, ea se lăsă grea înainte. 

— Şi-acum, zise ea, cu sumbră mulţumire, dă porunca. Eliberează-l 
şi pe tânărul celălalt. Sau o să-ţi pară rău. Ai să vezi. 

Tăcere din partea lui Warwick. Cardinalul, care începea să-şi revină 
din uluire, îşi ridica mâinile, din colţul lui, scoțând zgomote 
împăciuitoare. Zgomote uşoare, începutul unor cuvinte dojenitoare, 
începură să-i iasă pe nas. 

— Nu-mi întoarce spatele, îl scutură Isabeau iarăşi pe Warwick, ca 
un dulău pe-un şobolan uriaş. 

Ea adăugă, cu sălbăticie: 

— N-ai niciun pic de maniere? Am zis, dă porunca - eliberează-l... 

Se întoarse spre Catherine pentru ajutor. 

— Nu ţin minte numele, adăugă ea, cu splendidă stăpânire de sine. 

— ...Owain, se bâlbâi Catherine. Tudor. 

Warwick nu reuşea să se hotărască să-şi lovească interlocutorul 
neaşteptat, oricât de mult privirea lui arăta că şi-ar fi dorit asta. Dar 
era cât se poate de dispus la o împotrivire verbală. 

— Nici nu-mi trece prin cap. Pentru ce? răspunse el cu cruzime, 
întorcând spre Isabeau o privire atât de încărcată de ură nestăpânită 
încât Catherine fu îngrozită pentru mama ei. Pentru ca regina mamă a 
Angliei să se poată dezmâăţa la curtea noastră cum a făcut mama ei la 
curtea Franţei? 

Isabeau îi dădu o palmă. Zgomotoasă. Plesnitura răsună în toată 
încăperea. 

Harry încetă din urlat şi privi spre ei cu ochii cât cepele. Contele îşi 
duse o mână la obraz. Nu reuşi să acopere urma roşie pe care palma 
bătrânei o lăsase pe ea. Nu reuşi să acopere dâra de sânge ce 
apăruse acolo unde inelul ei uriaş zgâriase pielea. 

Cardinalul înaintă, cu mâinile bătând aerul, de parcă era gata să 


intervină. Dar nu păru să fie în stare să spună nimic mai coerent decât 
un: 

— Nh... mnhhh. 

Toate privirile din încăpere se ridicară o clipă spre el, apoi se 
întoarseră la loc. 

Era rândul lui Isabeau să vorbească. 

— Ai întrebat de ce? zise ea cu glas catifelat şi crud, profitând de 
ocazie. Păi, fireşte, pentru că tânărul acela şi regina mamă a Angliei 
sunt soţ şi soţie. 

Se lăsă o tăcere deplină, chiar şi din partea cardinalului. Cuvintele 
acestea erau atât de năucitoare încât până şi Warwick rămase 
complet nemişcat pentru o clipă care păru o veşnicie, cântărindu-le. 
Apoi, cu o mână încă lipită de obraz, el deschise iarăşi gura, mârâind 
ca un tigru rănit. 

— Cum adică, soţ şi soţie? mormăi el nesigur. 

Se întoarse spre Catherine. Catherine simţi cum, undeva mai jos, 
Harry se răsucea ca să-i vadă chipul; că nu-i venea nici lui să-şi creadă 
urechilor. 

— Doar nu vreţi să-mi spuneţi că aţi... zise Warwick, îndepărtându- 
se de zgripţuroaica de regină a Franţei, îndreptându-se spre 
Catherine. 

— Ba da, zise Isabeau, păşind iute între el şi Catherine şi 
răspunzând în locul fiicei ei cu nemărginită siguranţă. Şi să fii foarte 
sigur de asta: dacă oamenii tăi se-ating fie şi de-un fir de păr din capul 
tatălui vitreg al regelui tău, cred că-ţi poţi închipui ce-o să se întâmple 
cu tine. 

Catherine n-ar fi putut răspunde singură astfel în ruptul capului. Nu 
mai fusese atât de uimită nicicând. Inima-i bătea în piept atât de tare 
încât abia dacă mai auzea ceva. 

Pentru o clipă lungă, lungă fu cuprinsă de ruşine: ruşinea de 
neşters a dezonoarei. Era regina mamă a Angliei, o prinţesă a Franţei; 
îi curgea în vine sângele lui Carol cel Mare. Cum putuse mama ei s-o 
înjosească atât de mult încât să afirme public de faţă cu acest om, 
duşmanul ei - cineva care n-ar fi şovăit s-o trâmbiţeze înaintea tuturor 
- că s-ar fi putut ca ea să fi alergat să se mărite altfel decât potrivit 
sângelui €i...? 

Apoi, foarte lent, printre bubuiturile inimii, începu să priceapă 
strategia mamei ei. Dacă Warwick credea că se măritase cu Owain, şi 
el şi tot restul lumii ar fi putut s-o dispreţuiască adânc, pentru 
totdeauna şi fără nădejde de izbăvire, pentru că-şi uitase mânaria şi 
cinstea naşterii ei, contractând o mezalianţă care-i făcea de ruşine 
sângele şi o înjosea în ochii lumii întregi - însă cel puţin astfel Warwick 
n-ar mai fi putut s-o găsească pe ea sau pe Owain, pentru care riscul 
era mai vădit, vinovaţi de un păcat înaintea lui Dumnezeu, lucru care 


i-ar fi îngăduit să le ia viaţa amândurora. ÎI putea salva pe Owain. 
Putea trăi să-şi vadă fiul crescând. Dar trebuia să-şi sacrifice 
reputaţia. 

Se clătină pe picioare, ţinându-se de Harry; auzind în minte glasuri, 
glasuri fantomatice. Cuvintele Christinei „taina binecuvântată a 
cununiei... cea mai înaltă formă de iubire”. Cuvintele lui Owain: „luptă 
pentru ceea ce iubeşti”. Ale mamei ei: „nu m-a durut să-mi jertfesc 
reputația pentru cineva pe care l-am iubit”. 

lar acum glasul mamei ei răsună iar, dar nu mai era nimic 
fantomatic în porunca aceea rostită cu glasul spart al bavarezei. 

— Catherine. Spune-i omului. Haide. 

Uitându-se la ochii aprinşi ai lui Warwick, ea pricepu: O să-l distrugi 
pe Owain şi o să încerci să mă nimiceşti şi pe mine şi o să-i faci atâta 
rău lui Harry încât mai bine l-ai distruge şi pe el, dacă nu lupt. 

— Da, spuse ea, şi găsi cumva forţa de a se îndrepta de spate, cât 
era de lungă şi a privi sfidător spre conte. Sunt soţia lui Owain Tudor. 

Dar buzele lui Warwick se strâmbară. El voia sânge, nu bârfe pe la 
colţuri. Işi revenea deja în fire. 

— Nu te cred, îi zise el. Nu cred c-ai fi atât de smintită. Şi dac-ai fi, 
nu te-ai fi putut mărita de una singură. Cine-ar fi fost atât de nebun 
încât să te mărite cu... velşul? 

Urmă încă o tăcere. Catherine simţi cum aprinderea şi lucirea 
puterii ei de luptă pălea. Se simţea alunecând, iar pe Warwick 
crescând în înălţime, ameninţător. 

Dar Isabeau nici nu crâcni. Nici măcar o clipă. Era o fiară luptătoare 
până în vârful unghiilor şi se bătea pentru copilul ei. Bătrâna regină a 
Franţei se întoarse şi aşeză o privire aprigă, întrebătoare în direcţia 
cardinalului. Cardinalul de Beaufort, din colţul lui, cu braţele ridicate şi 
cu mâinile bătând aerul în jos, de parcă gesturile lui liniştitoare ar fi 
fost îndeajuns să alunge din încăpere furia şi primejdia. Cardinalul de 
Beaufort, a cărui uşurare după încheierea cu succes a încoronării îi 
făcuse cu doar un ceas în urmă chipul lui slab, palid, cu ochii bulbucaţi 
să pară destins şi relaxat. Care visa deja la recunoaşterea şi laudele la 
care se putea aştepta la întoarcerea în Anglia; la recunoştinţa întregii 
ţări pentru că reuşise să se descurce cu încoronarea asta şi să-l aducă 
înapoi pe rege întreg şi nevătămat după o lungă călătorie în timpul 
căreia izbutise să evite orice fel de certuri, răzmeriţe, nereuşite, 
acuzaţii reciproce şi scandaluri la care oricine s-ar fi putut aştepta. 
Care îşi dorea o bătrâneţe liniştită, plină de bogății, la el acasă. Care 
nu recunoscuse niciodată, după o viaţă de intrigi, că ar fi făcut 
vreodată ceva greşit. Care niciodată, indiferent de situaţie, nu făcea 
favoruri politice. 

Cardinalul de Beaufort se muta de pe un picior pe altul, cu micul lui 
surâs stingherit încremenit pe buze, bătând încă aerul fără rost, 


îngândurat. Numai uşoara cută dintre sprâncenele lui lăsa să se 
înţeleagă ce nehotărâre chinuitoare îl cuprinsese; din gură îi ieşi iarăşi 
un „mhm-mhm” când îşi drese glasul. 

Se pregăteşte să spună că nu ştie absolut nimic din toate astea, îşi 
zise Catherine. O să ne renege. Sigur că aşa o să facă. Nu e în firea lui 
să facă altceva. Dacă ar încerca să ne salveze, şi-ar compromite 
viitorul; de ce-ar face asta? Nici măcar acest gând care-i încolţise în 
minte în timp ce-l privea cum clătina din cap şi cum îşi deschidea gura 
ca s-o distrugă nu-i şterse afecțiunea pentru el. Catherine plutea. Il 
ţinea strâns pe Harry, pregătindu-se să fie târâtă de acolo, 
aşteptând... 

— Eu, zise cardinalul, şi glasul lui sună detaşat, iar sprâncenele lui 
erau ridicate batjocoritor ca de obicei, deşi surâse cam trist spre 
Warwick în timp ce vorbea - de parcă renunţa la viitorul plăcut care 
crezuse că-l aştepta. Eu i-am cununat, băiete dragă. 

După chipul stacojiu al lui Warwick, cu ochii ieşind din orbite, cu 
gura căscată şi după bolboroseala lui gâtuită de uluire, nu era limpede 
dacă acesta mai avea şi alte întrebări. Până la urmă, nu mai fu timp 
de alte întrebări; nici pentru orice altceva. Catherine fusese prea 
atentă la ceea ce se întâmpla înăuntrul încăperii ca să mai ia în seamă 
zgomotele de afară, până în clipa în care uşa se deschise cu zgomot, 
iar ducele John intră ca o furtună. Şi nici nu mai era cumnatul ruşinos, 
stingherit, sfios pe care-l ştia dintotdeauna Catherine, ci puternicul 
comandant de oşti, aşa cum ea îşi închipuise întotdeauna că era 
probabil cu oamenii lui - cu glas tunător, cu chipul aspru şi cuprins de 
o furie nimicitoare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat? strigă el. 

Inaintă spre Warwick până ce ajunse să se aplece ameninţător 
deasupra lui, ţintuindu-l de perete. 

— Tocmai am prins câţiva din oamenii tăi snopindu-l în bătaie pe 
Tudor, mârâi el. Au zis că e la porunca ta. lar acum te găsesc aici 
strigând şi amenințând; te-am auzit de pe scări. Şi cu doamne de faţă, 
în plus. Familia regală. Asta e banchetul de încoronare, nu o 
încăierare. Toată nobilimea franceză pe care-am putut-o strânge e- 
aici, şi unde mai pui că l-am făcut pe dracu-n patru ca să-i facem să 
vină aici; ultimul lucru pe care mi l-aş dori ar fi ca ei să plece zicând 
că ne invităm oaspeţii aici doar ca să-i snopim în bătaie. Orice-a făcut 
omul ăla, poate s-aştepte. Cred că te-ai îmbătat. Sau ţi-ai ieşit din 
minţi. 

Işi puse o mână pe umărul lui Warwick şi îl împinse hotărât spre 
uşă. 

Ochii lui Warwick alergau de colo-colo, iar gura lui se deschidea şi 
se închidea, însă el nu reuşea să articuleze niciun cuvânt. Nu era greu 
să-ţi dai seama de ce ducele John l-ar fi putut crede beat. Catherine îşi 


zise că el încă ar mai fi putut să-şi găsească cuvintele şi argumentele; 
dar nimic care să fi fost la înălţimea momentului nu părea să-i răsară 
în minte. Chiar arăta ca ieşit din minţi. 

Doi străjeri vânjoşi aşteptau la uşă, zornăind. 

— Oamenii mei o să te ducă în odăile tale, sfârşi ducele John cu 
asprime. Du-te la culcare; şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că nu s-a 
întâmplat ceva şi mai rău. Vorbim mâine. 

Warwick bolborosi iarăşi. 

— Du-te, zise ducele John. 

Abia după ce paşii ajunseră la baza scărilor, ducele John trase 
adânc aer în piept, apoi, privind în jur la cei din încăpere, zărind 
chipurile îngheţate ale Catherinei, a lui Harry şi Isabeau şi al 
cardinalului zise iarăşi, de această dată mai calm: 

— Şi-acum, pentru numele lui Dumnezeu, ce anume s-a întâmplat 
aici? 


Owain era bandajat peste tot pe unde putea fi legat un bandaj. Un 
singur ochi scăpase de pumni şi picioare şi privea spre Catherine. Şi 
chiar dacă nu putea vorbi altfel decât prin gemete, putea ridica puţin 
un braţ prins într-o atelă ca să arate că înţelegea. 

— Măcar dacă te-aş putea ţine de mână, zise Catherine, sau ceva 
de genul ăsta. 

Bătu grijulie cu mâna pe pătura lui. El trase iute aer în piept. Ea se 
opri. 

— Am încurcat-o cu toţii, zise ea, dar privirile-i erau vesele. 

Avusese o săptămână ca să se obişnuiască cu sentimentul ameţitor 
al libertăţii. Trecuse ceva timp până ce Owain se vindecase îndeajuns 
cât să poată vorbi. 

— Lucrurile se înrăutăţesc de la un mesaj la altul. Ducele Humphrey 
e cât se poate de furios. Ameninţă să-l aducă pe cardinal la o judecată 
publică pentru că a furat giuvaierurile coroanei, de îndată ce-o să ne 
întoarcem. Noi credem că de fapt e furios din pricina... celuilalt lucru. 

Ea privi în jos. 

— ...a noastră. Ducele John se întoarce în Anglia împreună cu noi ca 
să încerce să-i împace. 

Ea întinse iarăşi mâna spre el, apoi îşi aminti şi şi-o retrase la timp. 

— Dar nu e totul chiar aşa de rău. Warwick nu vine cu noi. Cineva 
trebuie să conducă războiul din Franţa, aşa că el rămâne aici. l-a scris 
ducelui Humphrey, cerând să fie eliberat de îndatoririle faţă de Harry. 
Spune că „este deznădăjduit văzând credulitatea, naivitatea şi 
incapacitatea lui de a distinge între bine şi rău”. 

Ea rânji. 

— Cred că voia să spună că Harry pare s-o iubească atât de mult pe 
păcătoasa lui bunică... şi că a fost atât de încântat că păcătoasa lui 


mamă se măritase cu tine, adăugă ea. 

Mâna se ridică puţin. Ochiul care o privea se închise şi se deschise 
iarăşi. Dinspre bandaje se auzi un geamăt. Catherine se aplecă 
înainte, încercând să distingă sunetele amestecate. 

— De ce? Asta ai zis? De ce ce? murmură ea. De ce a zis cardinalul 
că el ne-a căsătorit...? Ohh. Asta. N 

Ea privi în jos. O undă de îmbujorare îi înflori în obraji. Işi răsuci 
degetele unele în altele. 

— Pentru că aştept un copil, a zis el. A fost singura scuză pe care, 
crede el, Humphrey ar fi crezut-o sau iertat-o. A zis că plănuia să le 
spună celorlalţi după încoronare, dar că îşi făcea griji pentru sufletul 
meu nemuritor şi pentru cel al copilului; şi i se păruse că era de 
datoria lui, înaintea lui Dumnezeu, să ţină slujba îndată după ce i-am 
mărturisit asta. 

Nu reuşi să se hotărască să-şi ridice privirile. 

— Şi, din întâmplare, eu chiar aştept un copil. 

Dinspre bandaje se auzi un şuvoi de zgomote. Ea zâmbi mai larg. 

— Ducele John propune o înţelegere, spuse ea. Pentru mine, cu 
Consiliul. Dacă mă întorc în Anglia, dar sunt de acord să părăsesc 
curtea engleză şi să-mi trăiesc viaţa retrasă, el o să ceară Consiliului 
să-mi lase conacul Waltham şi castelul Hertford ca reşedinţe 
permanente şi să-mi păstrez veniturile şi să-l văd - des - pe Harry. 

Ea privi în sus spre singurul ochi albastru al lui Owain. 

— Inţelegerea e pentru mine şi pentru pruncul meu nenăscut. 

Se auziră alte zgomote dinspre bandaje. 

— Tu, zise ea. Da. E prevăzut ceva şi pentru tine. Ca soţ al meu, va 
cere să ţi se dea drepturile legale depline ale unui englez - gata cu 
problemele din pricina faptului că eşti velş. Şi dreptul de a trăi ca soţ 
al meu, cu copilul nostru, retraşi la conacul Waltham şi la castelul 
Hertford. 

De această dată urmă o tăcere - o pauză de gândire. Când 
zgomotele începură din nou, Catherine le întrerupse aproape imediat. 

— Hai să nu mai vorbim despre sânge, spuse ea, şi nu-şi putu 
împiedica ochii să nu i se înceţoşeze un pic. Mi-am îndeplinit datoria 
rânduită oricărei prințese de sânge regesc. Nu mă supăr dacă nu mai 
sunt considerată de viţă regească. Copilul nostru nu va fi rege. Numai 
un Tudor. Şi nu-mi pare rău - dacă nici ţie nu-ţi pare rău. 

Alt zgomot. 

— Ceea ce mai lasă nerezolvată o singură problemă, adăugă ea 
grăbită, dincolo de faptul că ţi-ai mai putea dori... Oxfordul... şi 
călugării? 

Alt zgomot. Sunase ca un râset. 

— „„„Şi ştii care este asta. Orice-ar crede bietul Warwick, nu suntem 
cu-adevărat cununaţi. Nu încă. 


Cu un efort uriaş, mâna bandajată începu să înainteze spre 
Catherine. Ea o privi. Incepea să se obişnuiască cu minunile pe care le 
săvârşea dragostea. Puteai face orice dacă erai gata să lupţi. 

Degetele se târâră chinuitor spre ale ei. Privindu-le, simţindu-le pe 
piele, Catherine se simţi dintr-o dată pe deplin sigură că ea şi acest 
bărbat pe care-l iubea urmau să-şi petreacă tot restul vieţii împreună 
- zeci de ani; poate alţi patruzeci de ani - având copii care aveau să 
crească fericiţi şi nevinovaţi, departe de tron, în liniştea de la ţară, din 
Anglia, într-un loc unde trăiai cu picioarele pe pământ, unde sângele 
nu avea atâta preţ ca dragostea - nici în trecut şi nici acum. Că regele 
lor, fiul ei, Henric al VI-lea avea să crească şi să devină un rege filosof, 
înţelept şi paşnic ca bunicul ei francez; că fratele ei Charles avea să 
fie alungat de la Bourges; şi că pacea avea să se aştearnă iarăşi peste 
cele două regate ale lui Harry. N-ar fi trebuit să se îndoiască niciodată. 
Owain n-ar fi trebuit să se îndoiască niciodată. Totul avea să se 
termine cu bine. 

De undeva, dinăuntrul bandajelor, un glas care părea umbra 
glasului lui Owain, dar care, în ciuda suferinţei din el, părea ciudat de 
vesel, spuse: 

— Cununaţi. Ei bine... nu... crezi... c-ar... cam... fi... vremea? 


POST-SCRIPTUM ISTORIC 


Catherine de Valois a mai trăit după aceea doar şase ani, până la 
vârsta de 37 de ani, după ce s-a întors în Anglia, unde a dus o viață 
retrasă în ţara ei adoptivă. A continuat să-şi vadă fiul, pe Henric al VI- 
lea, din când în când şi a rămas apropiată de cardinalul de Beaufort. 

Fiul lui Catherine, regele Henric al VI-lea al Angliei, a fost 
întotdeauna fragil sufleteşte, o situaţie care s-a înrăutățit cu vârsta şi 
odată cu începutul Războiului celor două Roze. Medicii contemporani 
sunt de părere că se poate să fi suferit de accese de schizofrenie 
catatonică. Şef al Casei de Lancaster, el a murit în conditii suspecte în 
Turnul Londrei, cu mulţi ani mai târziu, după ce fusese înlăturat de 
două ori de pe tron de nobilii din Casa rivală de York. Fiul lui 
adolescent a fost ucis după o bătălie între facțiunile York şi Lancaster. 
Sub domnia lui Henric al VI-lea, Anglia a fost în sfârşit înfrântă în 
încercarea ei, ce a durat un secol, de a cuceri Franţa, şi toate 
posesiunile engleze din Franța în afară de Calais au fost pierdute. 
Regele Franței, Carol al VII-lea, fratele lui Catherine, şi-a revenit din 
situația lui de lipsă de însemnătate politică după zeci de ani de lupte 
şi s-a întors de la Bourges, capitala lui din exil, urcând pe tronul 
Franței şi domnind de la Paris. 

Cea de a doua căsătorie a lui Catherine cu Owain Tudor, un 
gentilom velş despre care se ştie că a fost unul dintre slujitorii casei 
sale de după prima ei căsătorie cu regele Henric al V-lea nu a fost 
niciodată anunțată sau celebrată public, însă în acea vreme nu a 
existat nicio suspiciune cu privire la legitimitatea celor cinci sau şase 
copii ai cuplului: trei băieţi şi două sau trei fete, între care Owen (care 
s-a călugărit la Westminster), Edmund (care a fost mai târziu numit 
conte de Richmond de fratele lui vitreg, regele Henric al VI-lea) şi 
Jasper (mai târziu devenit primul duce de Bedford). Majoritatea 
istoricilor sugerează că nunta celor doi a avut loc cândva între 1427 şi 
1432. Eu am plasat-o spre sfârşitul acestei perioade. 

După moartea reginei Catherine, Owain Tudor a fost întemnițat 
pentru scurtă vreme la închisoarea din Newgate, dar mai târziu a fost 
eliberat. După mai mulţi ani de zile, a fost decapitat, după ce luptase 
o vreme de partea Lancasterilor în Războiul celor două Roze. 

Edmund Tudor, fiul lui Catherine şi al lui Owain s-a căsătorit cu 
doamna Margaret Beaufort, o vară a cardinalului. La sfârşitul 
Războiului celor două Roze, unicul fiu al cuplului, Henric, ultimul dintre 
conducătorii războiului din partea Lancasterilor a devenit Henric al VII- 
lea, primul rege al Angliei din dinastia Tudorilor. 


SÂNGE REGESC 


Povestea unei mari regine, o femeie de un curaj imens, care a trăit 
după propriile-i reguli: o adevărată supraviețuitoare, 


În anul 1420 o tânără prinţesă a fost dată în căsătorie cuceritorului 
neamului ci, Henric al V-lea. Ea este Catherine de Valois — o prințesă 
franceză de sânge regesc. El este fiul uzurpatorului tronului englez. 
Proaspăt întors de pe câmpul de luptă, Henric vine să-şi ceară mireasa 
şi dreptul la tronul Franței. Acum Catherine trebuie să devină regina 
unui om care se simțea mai bine la război decăt oriunde altundeva 
şi soția unui bărbat hotărât să-i distrugă poporul. izolată și lipsită de 
prieteni, îl găseşte pe singurul om care putea înțelege prin ce trecea 
ca: un tânăr velş, Owain Tudor, la fel de rătăcit printre englezi cum 
cra şi ea. Se întâlnesc două sufiete pereche, dar această prietenie se va 
dovedi pe cât de irezistibilă, pe atât de primejdioasă. 


„Vanora Bennett se inspiră din viaţa prințesei Catherine de Valois, 
o femeie a cărei iubire a schimbat cursul istoriei. Bennett se apleacă 
asupra tinereţii, căsătoriei şi văduviei prințesei de Valois, 
zugrăvind aievea imaginea anilor tulburi ai războiului şi a intrigilor, 
precum şi viaţa unei familii disfuncționale.“* 
Romantic Times Book Reviews 


DN 475-97. 


"INI 
I |] LU] |